Ponson du Terrail — [Junetea regelui Henric 2] 01 Juramantul celor patru valeti

— Juneţea regelui Henric ~= 


Ponson du Terrail 


Junetea regelui 


HENRIC 


P 
>, 
SR 


aa „a WDO TERN A Că Ra 
Pa sui f P a $ calea? Aaa q. y. N e% 
A ii i y Á ke T~ 
Me, y Y i K A z) + 
Aa a po ci i 
PA.: PN af 
F “9 gr ) De, 
| F IPE "SA 
Y r À t 


' 
x A 
TNA 
d ha 
ut 


= A = 
= -, ` 
a ~ lè f IN 
> aA r 
a < 


Partea a doua 
JURAMANTUL CELOR 
PATRU VALETI 


— Ponson du Terrail — 


Versiune electronică: [V3.0] 


PONSON DU TERRAIL 


Juneţea regelui HENRIC 
N 


Partea a doua 
JURĂMÂNTUL CELOR PATRU VALEŢI 
(LE SERMENT DES QUATRE VALETS) 
Proiect RIF - 2013 


Adaptarea şi corectura textului: România Inedit 


r 
1e) 3 


a. Aventurile valetului de cupă 
b. Dragostea valetului de pică 


Adaptare după ediția 1879 
a Editurii Dor P. Cucu, BUCUREŞTI 


— Juneţea regelui Henric — 


Partea a doua 


JURĂMÂNTUL CELOR PATRU VALEŢI 
(LE SERMENT DES QUATRE VALETS) 


a. AVENTURILE _ 
VALETULUI DE CUPA 


(Les aventures du Valet-de-Cceur) 


— Ponson du Terrail — 


Capitolul I 

Era pe țărmurile Garonnei. 

Pe coasta unei ridicături pietroase pe lângă care şerpuia 
fluviul, se înălța un vechi manoir! ce mai poseda încă trei turnuri 
în ruină. 

O mică vie, câţiva arbori, o livadă stearpă şi două trei câmpii 

uscate, compunea tot domeniul său. 
__ Castelul era înconjurat cu şanţuri, punți şi câteva străji cu ţepi. 
In interior erau mai multe săli afumate ai căror pereţi erau 
acoperiţi cu scuturi de luptă şi blazoane. Stăpânul acestui castel 
pretindea că, în timpul iernii, le încălzea cu bastoanele 
conetabilului. 

Ca garnituri, mai erau în curte vreo jumătate de duzină de 
câini slabi şi, la grajd, doi cai mici din ţara Tarbilor. 

Cel din urmă castelan era un tânăr om cu nasul acvilin, dinţii 
albi, cu privirea mândră, care vorbea elegant, bea bine şi juca 
mari partide pe parolă de onoare, atunci când nu se putea altfel. 

Când mergea la Nérac, la Pau sau la Bordeaux, ţinea o prea 
frumoasă mână pe calul său murg cu coama galbenă şi privea pe 
toate fetele care îl luau drept un trimis al papei sau un 
ambasador. 

Vechea sa spadă moştenită suna pe dale şi pe pavaje într-un 
mod cuceritor, şi spenţerul? său dintr-un postav cenușiu, era atât 
de curat încât ai fi jurat că era în haine noi. 

intr-o seară de iulie, în anul de graţie 1572, se găseau în 
marea sală a conacului trei cavaleri dintre care cel mai matur 
părea să aibă treizeci de ani, şi cel mai tânăr, nouăsprezece. 
Acesta din urmă era castelanul. 

Ei erau aşezaţi împrejurul unei mese acoperită cu o veche 
scoarță şi jucau bête hombree, un joc foarte răspândit în acel 


1 Manoir - conac, casă mare în zonă rurală, care era, de regulă, 
centrul istoric şi administrativ al celei mai mici unităţi de organizare 
teritorială în sistemul feudal din Europa. Termenul este aplicat caselor 
de ţară care au aparţinut nobilimii şi altor case mari, impunătoare. 

2 Spenţer - haină scurtă (ca o vestă); surtuc fără pulpane, purtat de 
unii ţărani. 


— Juneţea regelui Henric — 


nobil timp, şi pe care doamna Margareta de Franţa, regina de 
Navarra, îl adusese la modă după vreo treizeci-patruzeci de ani 
de la apariţia lui. 

Ca adevăraţi gasconi ce erau, ei îşi puseră pungile pe masă. 

Alături de jucători se vedeau două butelii goale, la fel fiind şi 
paharele lor. 

— Pe sfinţii apostolii! strigă unul din ei, mi-e sete, amicii mei. 
De băut, valet! 

Un fel de ţăran, îmbrăcat într-o cazacă galbenă, se apropie de 
urechea stăpânului său, îi zise câteva cuvinte, apoi se retrase doi 
paşi înapoi. 

Castelanul surâse şi zise tare: 

— Domnilor, Pandrille, ecuyeruf meu, întreabă, ce fel de vin 
să vă aducă. 

Castelanul se lăuda, căci nu mai avea niciun fel de vin în 
pivniţă. 

— Dar, strigă unul dintre oaspeţi, să aducă din cel mai bun. 

— Din cel mai vechi, răspunse cel de-al treilea jucător. 

— Pe credinţa mea! seniorii mei, răspunse castelanul, dacă nu 
sunteţi atât de grăbiţi, veţi fi serviţi după dorinţă, căci îmi pare... 
Şi, întorcându-se către cel care purta cazaca galbenă, pe care îl 
onorase cu numele de scutier, îi zise: 

— Panarille, amicul meu, înşeuează îndată unul din cei mai 
buni cai ai mei... 

— Pe care? întrebă cu naivitate valetul: pe cel negru sau pe 
cel alb? 

Castelanul privi cruciş spre valet. 

— Ticălosule! zise el, tu ştii bine că Belzebuth e negru ca 
tăciunele. 

Valetul se înclină şi stăpânul său urmă: 

— Înşeuează cel mai bun cal al meu, adică pe negrul 
Belzebuth, şi galopează până la moşie, unde vei cere arendaşului 
meu un altfel de vin, adică Saint-Jacques, acel faimos vin pe care 
străbunul meu l-a importat din Spania, unde a servit mult timp 
pe împăratul Carol Quintul. 

Castelanul însoţi acest ordin cu o aşa privire, încât nenorocitul 
Pandrille, care nu mai auzise vorbindu-se de faimosul vin de 
Saint-Jacques şi nici de împăratul Carol Quintul, şi care ştia că 
acea moşie nu era alta decât o colibă de piatră zidită într-o vie, 


3 Ecuyer - scutier, titlu de nobleţe, inferior celui de cavaler. 


—5— 


— Ponson du Terrail — 


ieşi zăpăcit. 

Atunci castelanul urmă: 

— Scumpii mei seniori, timpurile sunt aspre pentru nişte 
gentilomi ca noi. Regii nu au nici bani, nici şansă, şi certurile pe 
tema religiei au ruinat cele mai bune case din Franţa şi Navarra. 

— Aşa e, Hector, răspunse unul dintre jucători. 

— Din fericire însă, noblețea trebuie să fie deasupra oricărui 
obstacol, murmură al doilea jucător care se numea Lahire. 

— O idee, reluă castelanul, care într-adevăr răspundea la 
numele de Hector, până când scutierul meu ne va aduce vinul de 
care v-am vorbit, nu sunteţi de acord să vorbim ceva despre 
genealogiile noastre? 

— lată o frumoasă idee, pe viaţa mea! exclamă Lahire. Şi 
apoi, vă declar sincer, seniorii mei, că eu care vă vorbesc, sunt 
mult mai nobil decât regele. Nenorocirile timpului au forţat pe 
strămoşii mei să devină gentilomi, cu toate acestea, merităm 
mai mult. Mă numesc Lahire şi descind din Va/etu/ de cupă, ştiţi? 

— Da, zise castelanul, Lahire este companionul Jeannei d'Arc, 
Lahire, Va/etul de cupă, este amicul străbunului meu Hector de 
Galard, Valetul de caro. 

— Este adevărat! zise descendentul companionului Pucelle. 

— Şi eu, seniorii mei, zise cel de-al treilea, nu pot să cedez, 
căci aparţin unei mai mari case ca ale dumneavoastră. 

— Cum! făcu Hector. 

— Haida-de! murmură Lahire. 

— Ştiţi deja, mă numesc Hogier de Lévis. Şi părinţii mei erau 
urmaşii Sfintei Virgine. Cel dintâi dintre străbunii mei la care mă 
pot gândi, cu drept cuvânt, a fost scutierul regelui David, care 
era consilierul intim şi confidentul lui Solomon, pe care l-a 
supranumit Va/etu/ de pică. 

In momentul când Hogier de Lévis, afirma această 
descendență cu liniştea cea mai perfectă, uşa sălii se deschise şi 
un frumos tânăr gentilom intră. 

El purta cizme cu pinteni şi era pudrat. 

— Pe Sfânta Virgină, verişoara ta, zise el, am durerea, 
scumpul meu Hogier, de a te asigura că tu nu eşti pe lângă mine, 
decât un simplu gentilom fără genealogie, pe când amicii noştri, 
Hector şi Lahire, sunt din puri ţărani daţi gratuit în serviciul 
statului. 

— Şi din cine descinzi tu, Amaury? întrebă Hector de Galard 


eta 


— Juneţea regelui Henric — 


fără a se turbura. 

— Numele meu îţi explică îndestul, răspunse noul venit, 
descind din Noë. 

— În linie dreaptă? 

— Şi fără mezalianţă, scumpul meu. Cel dintâi dintre moşii 
mei, fiul cel mare al lui laphet, a domnit pe ţărmul râului Gange. 
Unul din descendenţii lui, Lancelot, a fost companionul 
împăratului Alexandru, pe care l-a supranumit Va/etu/ de treflă. 

— lertare! observă Hogier de Lévis, la rândul său, nu crezi tu 
că la acea epocă dispăruseră cărţile? 

— Ai dreptate, dar obiceiul se mai păstrase în Macedonia, 
răspunse Amaury de Noë. 

Apoi luă un scaun şi adăugă: 

— Acum, seniorii mei, când ne-am înţeles asupra nobleţei 
noastre, oferiţi-mi un pahar de vin, căci mor de sete... 

— Aşteaptă un moment, zise Hector, scutierul meu e în 
pivniţă. 

— Şi, adăugă Lahire, cum pivniţa e cam departe, a luat un cal 
pentru a se duce. 

Amaury de Noë, căci era vechiul nostru amic, începu să 
surâdă în mustaţa sa cea blondă şi luă o carafă cu apă, îşi vărsă 
un pahar din acea băutură puţin cam primitivă şi murmură 
suspinând: 

— A făcut foarte rău străbunul meu că a plantat via dacă 
descendentul său, după ce a venit călare două zile şi două nopţi, 
nu poate să se trateze altfel! 

— Dar de unde vii tu? îl întrebă Hector. 

— De la Paris. Şi vin expres pentru a vă întâlni, seniorii mei. 

— Haida-de! 

Noë deveni sever şi seriozitatea figurii sale impuse tăcere 
celor trei tineri. 

— Domnilor, reluă el, vin de la Paris, unde am auzit un zgomot 
confuz şi nişte strigăte lugubre întocmai ca un clopot funebru. 

Accentul lui Amaury de Noë era solemn şi făcea contrast 
straniu cu vocea lui cea veselă de adineauri. 

— Ce zici tu? întrebară deodată cei trei tineri. 

— Acest zgomot confuz, răspunse Noë, era vocea poporului 
Franţei, avidă şi doritoare de viitor, acele strigăte lugubre erau 
ale tronului Casei de Valois care se sting cu încetul, iar acel 
clopot funebru era acela al celor trei prinți, din care cel mai tânăr 


= 


— Ponson du Terrail — 


are douăzeci ani, iar cel mai mare douăzeci şi patru şi care 
ascund în fragedul lor piept, vechea inimă a unei rase uscate... 

Cei trei gasconi nu mai râdeau şi îl priviră pe Amaury de Noë 
cu o curiozitate gravă. 

Noë continuă: 

— Certurile religiei au grăbit opera distrugerii, hughenoţii îşi 
întorc privirile spre electorul Palatin, catolicii cheamă în ajutorul 
lor pe prinții Lorenei şi ai Spaniei... Şi nimeni nu mai are 
sentimentul ţării. 

Aceste din urmă cuvinte provocară o explozie printre cei trei 
tineri. 

— Pe viaţa mea, strigă Hogier Lévis, eu sunt un bun catolic, 
dar mă voi face hughenot, dacă spaniolii vor trece Pirineii. 

— Şi eu, asemenea, zise Lahire. 

— Eu sunt hughenot deja, exclamă castelanul şi mă voi duce 
mai bine la liturghie, decât să văd pe acel teuton elector Palatin, 
amestecându-se în afacerile noastre. 

— Pe viul Dumnezeu! seniorii mei, vă cunoşteam bine pe 
câteşitrei, şi sunteţi tocmai omenii pe care-i căutam. 

— Pentru ce? 

— Ascultaţi: noi suntem gasconi, noi suntem bearnezi, suntem 
fiii unui pământ cavaleresc şi loial, nu avem mine de aur în 
munţii noştri, dar aerul pe care îl respirăm întăreşte sufletul şi îl 
face invulnerabil la luptă; suntem o mână de oameni, dar vechii 
regi ai Franţei, aveau obiceiul de a ne deosebi în armatele lor, 
zicând că spada unui bâarnez preţuieşte cât o sută de sulițe şi 
spada unui gascon, o sută de carabine. 

— Unde voieşti să ajungi? întrebară cei trei tineri. 

— Ascultaţi încă!... Ascultaţi! 

Şi Noë se sculă, gestul său deveni mai solemn şi el continuă: 

— Era în urmă cu aproape o lună. Intr-o noapte, doi oameni 
stăteau rezemaţi de un balcon al Luvrului contemplând acel 
imens oraş care se numeşte Paris. Acei doi oameni erau tineri şi 
aveau speranţă în viitor. Imbrăcaţi în spenţere simple, ei sperau 
la stofe cu fir de aur. Şi, cu mâinile pe mânerul spadei lor, se 
gândeau a comanda armate. Unul dintre ei deodată îşi aruncă 
ochii asupra cerului cel noros. O stea strălucea, senină şi 
luminoasă într-un cerc mare de azur. Şi el observă mult timp 
steaua şi, când îşi întoarse privirea asupra marelui oraş, buzele 
sale murmurară încet aceste cuvinte: „Cine ştie?! într-o zi poate 


— 8 — 


— Juneţea regelui Henric — 


voi fi rege al Franţei”. 

Aceste din urmă cuvinte ale lui Noë produseră un fior printre 
câteşitrei auditorii. 

— Acest om, urmă el, era fiul munţilor noştri, tânărul prinţ 
care a dormit adesea la umezeala aerului curat, şi sub cap cu o 
piatră drept pernă; era regele sărmanei noastre patrii, unde suflă 
cu violenţă vântul libertăţii. Acest om, domnilor, era prinţul 
Henric de Navarra, devenit rege de când Catherine de Médicis a 
otrăvit pe Jeanne d'Albret, mama sa şi suverana noastră. 

— Trăiască regele de Navarra! strigară cei trei tineri. 

— Trăiască regele Franţei! răspunse Noë. Celălalt, adăugă el, 
celălalt tânăr care asculta aceste cuvinte ale prinţului, eram eu... 
Şi atunci, domnilor, mi-am adus aminte de dumneavoastră şi mi- 
am zis că dacă patru gentilomi, patru bearnezi, patru gasconi 
bravi ca Roland, nobili ca regele, ar ridica într-o zi mâna şi ar jura 
să nu dea Navarra Franţei, dar Franţa Navarrei, atunci însuşi 
Dumnezeu ar comite o crimă dacă-i va împiedica de la această 
acţiune. 

Cei trei tineri se sculară într-un mod spontan şi ridicară mâna. 

În acest moment uşa se deschise şi Panarille, scutierul, apăru. 

— Ah! monseniore, zise el, ce nenorocire!... am venit prea 
repede şi vinul s-a vărsat pe drum. 

— Domnilor, zise Hector râzând, Dumnezeu e de partea 
noastră căci el a dat spirit valetului meu. 


Capitolul Il 

Tot în acea zi, când cei patru valeţi din Gasconia făceau între 
ei un pact misterios şi, aproape cam la aceeaşi oră, la trei sute 
cincizeci de leghe distanţă, un cavaler făcea să sune pintenii săi 
pe pavajul oraşului Nancy, oraş ducal al prinților loreni. 

Cavalerul era acoperit de o mare manta, a cărei glugă îi 
ascundea pe jumătate figura, pe când o pălărie fără pene, era 
trasă pe frunte. 

Acest cavaler, după ce străbătu cu repeziciune mai multe 
străzi frecventate, căci amurgul serii nu sunase încă, se înfundă 
într-o stradelă* pustie care, printr-un povârniş abrupt, se cobora 
până la malul prăpăstios al Meurthei. 

El părea gânditor şi când ajunse la extremitatea stradelei, se 


4 Stradelă - stradă îngustă şi scurtă, străduţă, uliţă, ulicioară. 


—9— 


— Ponson du Terrail — 


întrebă dacă trebuie să apuce la dreapta sau la stânga, 
murmurând: 

— La dracu! Indicaţiile nu sunt precise. 

Un vechi felinar lumina mijlocul stradelei. Cavalerul se 
îndreptă spre acea lumină îndoioasă. Se opri dedesubtul ei şi 
scoase din sân un mic rulou de pergament şi citi cu jumătate de 
voce rândurile următoare: 


„Dacă contele Eric de Crèvecoeur, iubeşte încă va veni astă- 
seară pe la orele nouă pe malul Meurthei, coborând din strada 
care poartă numele de Saint-Paul.” 


— M-am coborât pe mal şi nu am văzut pe nimeni, îşi zise 
cavalerul. Ce e de făcut? Pe viaţa mea, am să mă aşez în faţa 
străzii şi voi privi apa cum curge. Asta cred că e mai sigur. 
Persoana care-mi scrie şi pe care nu o cunosc nici Eva, nici 
Adam, e poate în întârziere. 

Vorbind astfel, cavalerul merse şi se aşeză la intrarea străzii 
Saint-Paul şi rămase nemişcat. 

Cu toate acestea, el mai făcu, cu jumătate de voce, reflecţiile 
următoare: 

— Cine dracu a putut pătrunde secretul meu? Da, iubesc încă, 
da, am sentiment etern, dar obiectul acestui amor este prea 
departe de mine pentru ca să mai pot spera la ceva. Ce voieşte 
cu mine? Cine mi-a strecurat în dimineaţa asta, acest bilet 
misterios? , 

Tânărul om, căci era tânărul conte Eric de Crèvecoeur, privea 
în dreapta şi-n stânga şi căuta a sonda întunericul unei nopţi 
frumoase. 

Deodată el auzi un zgomot uşor şi, întorcându-se, văzu o 
umbră care cobora stradela Saint-Paul. 

Era o femeie. O femeie îmbrăcată în negru şi cu figura 
acoperită de un voal. 

— Conte? zise ea încet. 

Această voce era necunoscută cavalerului. 

— Ce vrei? răspunse el. 

— Eşti dumneata, contele Eric de Crèvecoeur? 

— Da. 

— Ai primit un bilet? 

— Da. 


— Juneţea regelui Henric — 


— Eu sunt cea care vă aşteptam. 

— Ah! 

Şi contele încercă să vadă dacă femeia era tânără sau 
bătrână, dar voalul care ascundea trăsurile sale era des şi 
noaptea era întunecoasă. 

— Conte, zise încă necunoscuta, aş vrea să-ţi vorbesc fără ca 
să ne audă nimeni. 

— Sunt şi eu de părerea dumitale. 

— Atunci, vino pe malul apei... colo... 

Femeia voalată trecu înaintea lui şi se îndreptă spre cel din 
urmă mal al prăpastiei. 

Apoi aruncă o privire împrejurul ei. 

— Suntem singuri, zise ea. 

Contele o urmase. 

Atunci femeia voalată reluă: 

— Eşti contele Eric de Crèvecoeur, descendent direct al 
viteazului Crèvecoeur, care a fost braţul drept al ducelui de 
Burgundia5, Carol cel teribil. 

— Da, doamnă, el era strămoşul meu. 

— Eşti tânăr, frumos şi brav. 

— Tânăr, da; frumos, nu ştiu, dar brav sunt! 

— Eşti unul din cei mai bogaţi seniori ai Lorenei. 

— Aşa se zice. 

— Şi cu toate acestea, frumoasele dame din Nancy şi 
gentilomii de la curtea ducelui, stăpânul nostru, pretind că nu 
există niciun cavaler mai trist şi posomorât ca dumneata. 

— Eu sunt întotdeauna mai serios. 

— Fruntea dumitale e palidă, un cerc ca funinginea vă 
înconjoară ochii şi, se zice, că vă roade un rău necunoscut. 

— Poate să fiu bolnav. 

— Nu, vă e inima zdrobită. 

Cavalerul tresări. 

Necunoscuta continuă: 

— Conte Eric de Cr&vecoeur, eşti prada unui fatal şi violent 
amor. 

— De unde ştii dumneata? o întrerupse cu repeziciune 
cavalerul. 

— O ştiu. 

El începu să râdă cu hohot. 


5 Burgundia (fr. Bourgogne) este una dintre regiunile Franţei. 


— Ponson du Terrail — 


— V-aş ruga, dacă se poate, să-mi spuneți care este femeia 
care m-a făcut sclavul său. 

— Ah! crezi că nu o cunosc? 

Şi femeia voalată îşi apropie buzele de urechea contelui şi lasă 
să scoată un nume. 

Eric scoase un strigăt: 

— Taci! zise el. 

— Nu, zise femeia voalată, mă vei asculta. 

— Ce voieşti? 

— Voiesc să-ți narez însăşi propria dumitale istorie. 

— La ce bun? 

— Vei vedea. 

Aceia care posedă secretele noastre, au totdeauna o teribilă 
autoritate asupra noastră. Contele se simți dominat prin accentul 
necunoscutei. El îşi aplecă capul şi zise: 

— Fie, vorbeşte, te ascult. 

— Conte de Crèvecoeur, reluă necunoscuta, ai intrat într-o 
seară în vechea biserică, aflată la vreo două leghe depărtare de 
Nancy. 

— Mă duc regulat la biserică. 

— Era într-o seară de iarnă; noaptea era întunecoasă şi 
interiorul templului era pustiu. Era ora când preoţii încetau 
cântul lor, când evlavioşii se retrăgeau în locuinţele lor, în fine, 
ora când Dumnezeu rămâne singur în sanctuarul său. 

— Apoi? 

— Ai îngenuncheat pe dale, ai aplecat fruntea dumitale de 
tânăr, cu umilinţa unui bătrân care vede apropiindu-se 
eternitatea şi se teme de a apărea înaintea lui Dumnezeu, apoi 
ai murmurat încet această rugăciune: „Dumnezeule! Tu care eşti 
atât de puternic, dă-mi puterea de a renunţa la nenorocitul amor 
ce mă roade, căci ştii, iubesc”... Atunci ai pronunţat un nume - 
şi, oricât de slabă a fost vocea dumitale, ea a găsit un ecou. 

— Ah! zise contele Eric aruncând o privire pătrunzătoare 
femeii voalate, cine eşti, de ştii atâtea lucruri 

— Puțin să-ţi pese! Ascultă-mă. 

— Vorbeşte. 

— Acest nume a ajuns până la o femeie care, de asemenea 
îngenuncheată, se ţinea nemişcată după un stâlp. 

— Dumneata erai? 

— Nu. 


— Juneţea regelui Henric — 


— Dar cine, atunci? 

— Conte, zise femeia voalată, eşti un soldat brav, ai fost văzut 
surâzând în mijlocul luptei, ai fost văzut jucându-te cu moartea, 
dar cine ştie dacă vei auzi cu sânge rece şi fără a păli ceea ce-ţi 
voi spune? 

Eric de Crèvecoeur simţi câteva picături de năduşeală 
curgându-i pe frunte. 

— Ştii cine era acea femeie? 

— Dar vorbeşte! strigă contele cu îngrijorare. 

— Era EA. 

— Ea! ea! ea!... murmură contele înspăimântat... 

Necunoscuta urmă: 

— Din momentul când ea ştia că o iubeşti, ea şi-a închipuit că 
o vei servi şi că îi vei fi devotat cu trupul şi cu inima, dacă va 
avea trebuinţă de dumneata. 

— Ah! murmură Eric de Crèvecoeur, dacă mi-ar cere sângele 
până la cea din urmă picătură... 

— Cine ştie? 

— Dacă ea mi-ar zice: „Mori pentru mine şi, dispărând, m-ai 
vedea surâzând”... 

— Sărmane conte! murmură femeia voalată, cât o iubeşti, 
Dumnezeul meu! 

Totdeodată Eric de Crèvecoeur se scutură ca de un vis şi 
întrebă din nou: 

— Dar cine eşti dumneata, zise el, dumneata care vii să-mi 
spui totul? 

— Sunt trimisă de ea. 

— Cerule! 

Necunoscuta văzu pe conte clătinându-se ca lovit de trăsnet. 

— Curaj, conte, curaj! zise ea. 

— Pentru ce? 

— Ea a contat pe dumneata. 

— Sunt gata. Ce trebuie să fac? 

— Urmează-mă! 

Necunoscuta înaintă urmată de conte. Ea urmă ţărmul 
Meurthei timp de zece minute, până ce întâlni un pod. 

Acolo se opri şi zise însoţitorului ei: 

— Cunoşti Pădurea Verde? 

— Da, desigur, aceea ce înconjoară Burg-du-Diable, un vechi 
castel ruinat şi fermecat, după cum se zice: 


=13= 


— Ponson du Terrail — 


— Eşti superstiţios? 

— Nu. 

— Atunci, nu te temi nici de spirite, nici de fantome? 

— Sunt creştin, şi religia mea mă opreşte de a da lor 
crezământ. 

— Creştin şi catolic, nu e aşa? 

— Urăsc pe hughenoți. 

— Bine! Ai umblat prin Pădurea Verde? 

— Ea e foarte întinsă, dar cum unul din castele mele e foarte 
aproape de dânsa, am umblat adesea după mistreți şi, astfel, 
cunosc toate potecile şi colţurile. 

— Aşadar nu ai nicio trebuinţă de lumina lunii pentru a trece 
Valea-Zânelor, acel loc sălbatic ce duce la piciorul vechiului 
Burg? 

— Voi număra la trebuinţă pietrele şi copacii. 

— Ascultă dar, conte Eric de Crèvecoeur. Nouă ore au sunat la 
palatul ducal. Trebuie să fii la miezul nopţii în ruinele vechiului 
Burg. 

— Voi fi. Ce trebuie să fac? 

— Nimic... Să aştepţi... 

— Aceasta e tot ce ai a-mi ordona, dumneata, pe care ea te 
trimite? întrebă cu umilinţă contele Eric de Crèvecoeur. 

— Celelalte instrucţiuni le vei primi la ruine. 

— Voi înşeua cel mai bun cal al meu. 

— Nu e trebuinţă. 

— Pentru ce? 

— lată, coboară-te sub pod, vei găsi o barcă. Ştii să umbli cu 
lopeţile? 

— Da. 

— Într-o oră vei urma cursul apei până la locul unde începe 
Pădurea Verde. Vei intra prin partea ce se numeşte furca pădurii. 

— Ştiu. 

— Şi vei găsi un cal înşeuat. Adio! 

Şi necunoscuta, fără a-şi ridica vălul, făcu un gest cu mâna şi 
se depărtă., 

Contele Eric de Crèvecoeur cobori sub pod, sări în barcă, tăie 
funia cu pumnalul şi se depărtă. 

Meurthe e adâncă şi repede. 

Barca alunecă cu uşurinţă şi, într-o oră, ajunse la Pădurea 
Verde, la mică distanţă de locul pe care necunoscuta îl 


as A 


— Juneţea regelui Henric — 


descrisese sub numele de furca pădurii. 

Contele sări cu uşurinţă pe pământ şi, când se pregăti să 
dispară, i se păru că aude zgomotul regulat al unor lopeţi. 

Noaptea era întunecoasă şi contele se opri pentru a asculta. 

Dar zgomotul lopeţilor încetă ca prin farmec. 

— M-am înşelat, îşi zise el. 

Şi intră în pădure, îndreptându-se spre o livadă, unde, fără 
îndoială, trebuia să fie calul despre care i se vorbise. Totdeodată 
el auzi un zgomot de paşi, cum auzise şi pe acela al lopeţilor. 

— Drace! murmură el, oare sunt urmărit? 

El puse mâna pe spadă şi continuă să înainteze. Paşii se 
apropiară. 

— Vine cineva spre întâmpinarea mea? îşi mai zise el. 

În acelaşi timp, nechezatul unui cal îl făcu să tresară. 

Contele se îndreptă spre el. 

Paşii se apropiau şi făcea ca frunzele uscate să facă zgomot 
sub greutatea lor. 

Deodată contele zări un om care, ca şi dânsul, mergea drept 
spre calul ce nechezase şi care era legat de un arbore. 

El iuți paşii şi ajunse tocmai în momentul când noul personaj 
voia să pună mâna pe căpăstru. 

— Îndărăt, bădărane! strigă el, acest cal este al meu. 

— Îndărăt, tu! răspunse necunoscutul, şi află că sunt gentilom. 

— Ei bine, în acest caz, gentilomul meu, zise contele cu un ton 
mai potolit, lasă-mă să-ţi spun că te înşeli groaznic; acest cal mie 
mi-e destinat. 

— Tot atât de adevărat cât sunt gentilom de Luxemburg şi că 
mă numesc sir d'Arnembourg, îţi jur, gentilomul meu, că ai 
greşit. 

— Mă iartă! messire. Vin de la Nancy în barcă, cu siguranţa că 
voi găsi un cal în livada de la furca pădurii. 

— Eu vin de la castelul meu d'Arnembourg, situat la 
cincisprezece leghe de aici, convins fiind că voi găsi un cal în 
aceeaşi livadă. , 

— Atunci, domnule, zise contele Eric de Crèvecoeur, nu văd 
decât un mijloc de a sfârşi disputa. 

— Tocmai voiam eu s-o propun, răspunse luxemburghezul. 

Şi cei doi tineri, lepădându-şi mantalele, scoaseră spadele din 
teacă. 


— Ponson du Terrail — 


Capitolul IlI 

Deja spadele erau afară din teacă şi cei doi tineri le 
încrucişară, când se auzi un al doilea nechezat... 

Dar, lucru ciudat! acel nechezat venea din fundul pădurii, şi 
calul pentru care cei doi tineri se luptau era lângă dânşii. 

Aşadar, mai era un al doilea cal. Amândoi retraseră spadele şi 
contele privi pe însoţitorul său: 

— Suntem nebuni, zise el. Este câte un cal pentru fiecare din 
noi. 

— Aceasta e şi părerea mea, zise sir d'Arnembourg. 

Cum nechezăturile continuau, contele se îndreptă spre locul 
de unde plecau şi, într-adevăr, el găsi un al doilea cal. 

— Pe credinţa mea, acesta e negru, celălalt e alb, amândoi 
sunt înşeuaţi; care e pentru dumneata, care e pentru mine, eu, 
unul, nu ştiu. 

— Nici eu. 

— Ce facem? 

— Dar, zise sir d'Arnembourg, alege... 

— După dumneata... 

— Oh! puţin îmi pasă! Numai ca acela ce mi se va cuveni să 
mă poată duce la ruinele Burg-du-Diable. 

— Cum? făcu contele. 

— Merg, repetă sir d'Arnembourg, la ruinele Burg. 

— Şi eu, asemenea. 

— Cum? 

Şi cu toate că era noapte, cei doi adversari se priviră din nou. 

— Cu toate acestea, domnule, zise contele, castelul nu e 
locuit, îmi pare. 

— El va fi astă-seară locuit, pentru că sunt aşteptat. 

— Şi eu, asemenea, repetă contele de Crèvecoeur. 

— Ah! domnule, iată, după mine, un lucru ce începe a-mi 
părea ciudat. 

— Cum aceasta? 

— Dumneata ai sosit în luntre, eu, asemenea; un cal te 
aşteaptă, eu găsesc un altul. Ce înseamnă aceasta? 

— Că mergem în acelaşi loc, iată, tot. 

— Şi îmi pare că pentru acelaşi scop. 

— Nu ştiu. 

— Aud? 


=ņ1ĝ= 


— Juneţea regelui Henric — 


— Ah! dacă eşti aşteptat la ruinele vechiului Burg, este pentru 
că ai afaceri... 

— Se poate. 

— Şi eu, asemenea, pentru că sunt aşteptat ca şi dumneata. 

— Şi asta se poate. 

— Aşadar, am dreptul... de a te întreba... 

— Ceea ce trebuie să fac? 

— Drace! 

— Nu ştiu nimic. 

— Nici eu. 

Un moment de tăcere între cei doi tineri urmă. 

În fine, sir d'Arnembourg reluă: 

— Cu toate acestea, domnule, pot să vă spun un lucru care va 
aţâţa curiozitatea dumitale, dacă cel puţin nu o va satisface. 

— Sunt gata să ascult. 

— Am spus-o, sunt gentilom de Luxemburg şi sunt căpitan al 
monseniorului duce de Lorena, pe care Dumnezeu să-l păzească! 

— Eu sunt, de asemenea, în serviciul lui, observă contele de 
Crèvecoeur. 

— Fiind căpitan, urmă ducele d'Arnembourg, am ţinut multă 
vreme garnizoană în bunul său oraş Metz. 

— Ca şi mine. 

— Pe când mă aflam acolo, am fost cuprins de un amor violent 
pentru o femeie, ce, pentru nişte motive pe care nu ţi le pot 
dezvălui, era atât de departe de mine ca soarele de lună. 

— Aceasta e asemenea istoriei mele. 

Sir d'Arnembourg urmă: 

— Îmi înmormântasem acel amor în cea mai profundă parte a 
inimii mele, când, ieri dimineaţă primii un bilet simplu. Acest 
bilet conţinea următoarele rânduri: „/ubeşti pe...” - aici era 
numele femeii de care îţi vorbesc - „şi, această damă a aflat de 
amorul dumitale...”. 

— lartă-mă,  gentilomul meu, îl întrerupse contele de 
Crèvecoeur, cum s-a putut ca acea damă să aibă cunoştinţă de 
amorul dumitale, dacă l-ai înmormântat în cea mai adâncă parte 
a inimii dumitale? 

— Oh! Într-un fel straniu. 

— Să vedem! 

— Într-o seară, de atunci sunt câteva luni, intrai într-o biserică. 
Biserica era goală... cel puţin astfel crezui eu. 


— Ponson du Terrail — 


— Şi, zise cu asprime contele Éric de Crèvecoeur, 
îngenuncheat pe pietre, ai cerut fără îndoială lui Dumnezeu să te 
vindece de fatalul amor ce te rodea. 

— Întocmai. 

— Şi acea damă pe care o iubeai, era după un stâlp şi ea a 
auzit totul? 

— Drace! exclamă sir d'Arnembourg, cine ţi-a spus? 

— Nimeni. 

— Atunci, cum? 

— Istoria dumitale e şi a mea. 

— Zici că?... făcu gentilomul Luxemburgului. 

— Domnule, zise cu răceală contele Eric de Crèvecoeur, dacă 
voieşti îţi voi spune numele acelei femei. 

— Ce spui? 

— Îmi dai cuvântul de onoare. 

— Ei bine! să vedem! 

— Ea se numeşte... 

Şi contele se aplecă la urechea lui sir d'Arnembourg, care 
tresări şi sfârşi prin a scoate un țipăt. 

După aceasta, cei doi tineri făcură fiecare câte un pas înapoi. 

— Domnule, zise contele, cred că suntem rivali. 

— Aceasta e şi părerea mea. 

— Aşadar, ne vom bate. 

— Ah! mă iartă... 

— Şi ne vom bate până la moarte! 

— Domnule, zise cu răceală sir d'Arnembourg, nu-mi vei face 
ruşinea de a crede că m-am dat vreodată în lături de la o lovitură 
de spadă. 

— Aşa cred, cel puţin. 

— Cu toate acestea, găsesc propunerea dumitale de luptă 
nefondată. 

— Cum?! domnule, exclamă contele, eram să ne batem 
pentru un cal şi dumneata găseşti că o femeie nu e demnă!... 

— Nu zic asta. 

— Atunci... explică-te! 

— Pentru că acea femeie de care vorbim, dacă ne dă o 
asemenea întâlnire, ar trebui să aibă un motiv serios. 

Contele tresări din nou. 

— Ai, poate, dreptate, zise el. 

— Şi, dacă acea femeie ne-a crezut pe amândoi destul de 


= lg 


— Juneţea regelui Henric — 


devotați, îndestul de serioşi pentru a ne înţelege şi a o servi în 
comun... 

— Drace! strigă contele repunându-şi spada în teacă, ştii, 
domnule, că ai dreptate? 

— Ah! cred? 

— Şi, în loc de a ne bate, mai bine să mergem împreună până 
la ruinele Burg. 

— Aceasta e şi părerea mea. 

— Acolo vom afla ceea ce se aşteaptă de la noi. 

— Haide! zise sir d'Arnembourg, alege-ţi calul. 

— Eu îl iau pe cel negru. 

— Bun! zise luxemburghezul. 

Şi, punând piciorul în scară, el sări pe calul cel alb. 

— Ştii bine drumul? întrebă contele Eric. 

— Eu? nicidecum. Dar, mi s-a spus în biletul ce am primit că 
să mă încred în calul meu. 

— El va şti drumul în locul dumitale? 

— Întocmai. 

— Nu este nevoie, domnule. 

— Pentru ce? 

— Pentru că te voi conduce eu. 

— Atunci, bine. La drum! 

Şi contele Eric, plecând înainte, se îndreptă spre Valea- 
Zânelor. 

Amândoi păstrară mult timp tăcerea, absorbiți fiind în 
cugetările lor. 

Amândoi îşi făcură pe rând aceeaşi cugetare. 

„Femeia pe care o iubeam, nu ne iubeşte, fără îndoială, pentru 
că suntem doi şi pentru că la ambii ne dă aceeaşi întâlnire. Dar 
ea are trebuinţă de spada noastră şi ea ne-a promis că ne va iubi 
în schimbul serviciilor pe care le aşteaptă de la noi.” 

Şi amândoi fură cuprinşi de un gând neplăcut, şi fiecare îşi 
zise: 

„Cine ştie! dacă eram singur spre a o iubi, singur spre ao 
servi, poate...” 

Şi ei se căiră pe rând că-şi repuseseră spadele în teacă. 

Dar, cum sosiră la Valea-Zânelor, ei auziră galopul unui cal şi, 
în acelaşi timp, răsunând în limba germană, o înjurătură. 

— Oh! oh! zise sir Leo d'Arnembourg, ce poate să însemne 
asta? S-ar zice că Pădurea Verde e locuită de spirite. Oare, din 


=. 


— Ponson du Terrail — 


întâmplare, unul din ele s-ar servi de calul lui Satan? 

Contele ridică din umeri. 

— E vreunul ce şi-a pierdut calea, ce s-a rătăcit, zise el. 

Galopul calului se apropia şi, totodată, un cavaler apăru şi se 
opri deodată găsindu-se în prezenţa a doi gentilomi. 

Noaptea devenise luminată prin lumina lunii. 

— Mă rog, domnilor, strigă cavalerul, sunteţi de prin 
vecinătate, fără îndoială? 

— Da, răspunse Eric. 

— Şi cred că veţi avea bunătatea de a mă îndrepta. 

— Cu plăcere, messire, unde mergi? 

— La ruinele Burg-du-Diable. 

Eric şi Leo scoaseră un strigăt. 

— Ce? făcu cel dintâi. 

— Cum ai zis? întrebă cel de-al doilea. 

— Merg la ruinele Burg-du-Diable, repetă cavalerul. 

— Şi noi, asemenea. 

— Adevărat? făcu el la rândul său. 

— Suntem aşteptaţi la miezul-nopţii. 

— Aceasta e ora ce mi s-a hotărât şi mie. 

— Pe credinţa mea, cavalere, zise Eric de Crèvecoeur, dacă e 
aşa, cred că nu vei avea nimic împotrivă să ne spui de unde vii. 

— De la Saarbruck$, al cărui senior sunt, fiind vasal al ducelui 
de Lorena, pe care Dumnezeu să-l ajute! 

— Ah! vii de la Saarbruck? 

— După îndemnul unui bilet misterios pe care l-am găsit 
țintuit cu un pumnal în uşa castelului meu. 

— Şi... acel bilet? 

— Acel bilet mă îndemna să mă aflu astăzi chiar la miezul- 
nopţii la ruinele vechiului Burg, 

Contele Eric privi pe Leo d'Arnembourg. 

— Eu mă prind, zise el, că acel bilet începea astfel: „Dacă mai 
iubeşti încă”... 

Castelanul de Saarbruck scoase un strigăt: 


€ Saarbruck - formă de scriere în franceza veche a numelui oraşului 
Sarrebruck (Saarbrücken - în germană), actualmente capitala micului 
land german Saarland. Situat la graniţa franco-germană, micul teritoriu 
a fost ducat independent, teritoriu autonom, ori sub ocupaţia sau 
influenţa prusacă sau bavareză. Pentru anumite perioade de timp s-a 
aflat sub influenţă franceză şi chiar în interiorul graniţelor franceze. 


== 


— Juneţea regelui Henric — 


— Cum, ştiţi? 

— Ei! zise contele de Crèvecoeur, eu mă prind că iubeşti pe o 
damă mare. 

— Este adevărat. 

— O damă ce e tot atât de departe de dumneata ca şi de noi... 

— Dar?... i 

— Mă numesc contele Eric de Crèvecoeur. 

Germanul se înclină. 

— Sunt castelan de Saarbruck şi mă numesc Conrad. 

— Şi dumneata iubeşti o femeie, al cărui nume voiesc să ţi-l 
spun. 

— Oh! te opresc. 

— Ce spui! 

Şi contele se aplecă la urechea lui Conrad, baron de 
Saarbruck, şi murmură încet un nume. 

— Ah! exclamă Conrad, ai spus adevărul. Dar cine ţi-a putut 
descoperi secretul meu? 

— Nimeni. Secretul dumitale e şi al nostru. Noi iubeam de 
asemenea pe acea femeie. 

Conrad puse mâna pe spadă. Léo începu a râde. 

— Haide! zise el. Dacă ea îi strânge pe toţi aceia ce o iubesc, 
înseamnă că are trebuinţă de spadele lor. 

— Ai dreptate, murmură Conrad, şi îşi repuse spada în teacă. 

— Mă prind, reluă contele Eric, că erai convins, ca şi noi, că ea 
nu avea cunoştinţă de amorul dumitale. 

— Este adevărat. 

— Cum a aflat ea? 

— Am scăpat-o într-o vânătoare de urmăririle unui mistreţ. 

— Ah! 

— Şi secretul mi-a fost descoperit. 

— Ei bine! În mod sincer, zise Léo râzând, îmi place mai mult 
aceasta. 

— Pentru ce? 

— Pentru că aceasta variază puţin. Contele şi eu ne-am 
destăinuit amorul în acelaşi fel. 

— Adevărat? i 

— Şi, pe viața mea! zise contele Eric, dumneata eşti mult mai 
semet decât mine. 

Germanul răspunse flegmatic: 

— Eu sunt totdeauna îndrăzneţ... când beau. 


— Ponson du Terrail — 


— Ai băut în acea zi? 

— Da, şi era un fel de vin de Rhin. 

Tot vorbind astfel, cei trei tineri continuau să meargă călări, 
îndreptându-se spre colina al cărui vârf susținea ruinele vechiului 
Burg. 

Le trebui o oră pentru a străbate distanţa care îi separa de 
castelul ruinat. Încă nu sunase miezul-nopţii când ei trecură cel 
dintâi zid. 

În mijlocul acestor ziduri dărâmate, un singur turn rămăsese în 
picioare. 

Eric de Crèvecoeur, care mergea înainte, îşi îndreptă calul 
spre acel turn şi, când fuse aproape, se întoarse spre 
companionii săi şi strigă: 

— Pe cornul satanei, seniorii mei, iată un al patrulea. 


Capitolul IV i 

Pentru ce contele Eric de Crèvecoeur spusese acest cuvânt? 

Pentru că în interiorul turnului, care era imens şi al cărui 
acoperiş lăsa să se vadă bolta cerească plină cu stele, era aprins 
un foc mare din mărăcini. 

Inaintea acelui foc sta jos un tânăr care putea să aibă 
douăzeci şi cinci ani. 7 

La zgomotul pe care-l făcu calul lui Eric de Crèvecoeur, tânărul 
tresări, se ridică în picioare şi, văzând un necunoscut, duse mâna 
la mânerul spadei sale. 

Dar Eric nu tinu cont de mişcarea lui; el împinse calul înainte 
şi intră în turn fără să părăsească şaua. 

— Cine eşti dumneata? întrebă tânărul. i 

— Mă numesc contele de Crèvecoeur, zise Eric. 

Şi, cum ceilalţi doi companioni, îl urmaseră şi pătrunseră de 
asemenea în turn, tânărul om, înspăimântat, strigă: 

— Cine sunteţi dumneavoastră şi ce voiţi să faceţi aici? 

— Avem o întâlnire la miezul nopţii. 

— La miezul nopţii?!... 

— Ca şi dumneata, fără îndoială. 

— Este adevărat. 

— Messire, reluă Eric, am avut onoarea de a vă spune că mă 
numesc Eric, conte de Crèvecoeur. 

Tânărul om se înclină. 


ES, e AS 


— Juneţea regelui Henric — 


— Domnul pe care îl vedeţi, urmă contele, se numeşte Leo 
d'Arnembourg, 

Tânărul om salută din nou. 

— Şi domnul, adăugă contele, este baronul Conrad de 
Saarbruck. 

— Domnilor, la rândul meu, răspunse tânărul, sunt gentilom 
burgesan şi mă numesc Gaston de Lux. 

— lată! zise contele, aţi fost pajul ducelui Henric de Guise. 

— Până acum cinci ani! 

— Şi vi s-a dat o întâlnire? 

— Da, printr-un bilet ce mi-a parvenit la Dijon, unde am tras la 
hanul celor Trei Regi. 

— Bun! zise Eric, pariez că e chestiune de amor. 

Gaston tresări. 

— Ce vă interesează! 

Tot schimbând aceste explicații, cei trei  nou-veniţi 
descălecară şi îşi legară caii de un arbore care era în mijlocul 
ruinei şi veniră să se înşiruie împrejurul focului. 

— Ah! seniore Gaston de Lux, zise contele Eric cu un aer 
batjocoritor, ne întrebi, ce ne interesează? 

— Fără îndoială. 

— Ei bine! pentru că-ţi posedăm toate secretele. 

— Nu am decât unul, răspunse gentilomul, şi e atât de ascuns 
în inima mea, încât nici Dumnezeu nu-l cunoaşte. 

— Dar ea? 

— Care ea? întrebă Gaston, care sări de pe rădăcina arborelui 
care îi servea de scaun. 

— Ea, adică femeia pe care o iubeşti... şi pe care o iubim toţi. 

— Dumneavoastră! dumneavoastră! exclamă gentilomul. 

— Noi, răspunse cu răceală contele. 

— lubesc şi eu femeia pe care o iubeşti dumneata şi, dacă 
voieşti, pot să-ţi spun numele. 

— Este nefolositor, zise totdeodată o voce care apăru la 
intrarea turnului. 

Era o voce dulce şi fragedă, o voce a unei tinere fete. 

La această voce, cei patru tineri se sculară cu precipitare şi 
rămaseră, în fine, nemişcaţi, cu capetele descoperite şi cuprinşi 
de admiraţie şi respect. 

Acea femeie, care se oprise un moment la intrarea turnului, 
înaintă până în dreptul focului, ale cărui reflexe roşietice o 


BE a 


— Ponson du Terrail — 


acopereau de lumină. 

Această femeie care îşi dăduse pe spate capişonul de la 
mantaua sa spaniolă, era o frumoasă şi suavă tânără fată cu 
părul auriu şi cu ochii albaştrii. 

Zveltă şi delicată în statură, ea avea privirea strălucitoare şi, 
sub acea privire, cei patru tineri care înfruntaseră multe pericole, 
îşi înclinară frunţile şi se simţiră dominati. 

După un moment de tăcere, această tânără fată se adresă în 
fine la Eric: 

— Conte de Crèvecoeur, zise ea, este nefolositor de a-mi 
pronunţa numele. Am să îl spun eu însumi. Mă numesc Anne de 
Lorena şi sunt ducesa de Montpensier. 

Şi cum ei tăceau şi rămaseră aplecaţi sub magica sa privire, 
ea reluă: 

— Da, iată-vă toţi, frumoşii mei seniori, zise ea cu entuziasm, 
voi, cărora v-am inspirat un violent amor. lată-te, conte Eric de 
Crèvecoeur, dumneata, care te-ai aruncat într-o zi în valurile 
Rhinului pentru a-mi culege, cu pericolul vieţii, o floare albastră 
pe care-o iubeam, de pe malul opus al râului. lată-te, sir Leo 
d'Arnembourg, dumneata, care ai omorât într-un câmp deschis 
pe un cavaler german care cutezase să insulte stindardul nobilei 
noastre case. lată-te, Gaston de Lux, dumneata, vechiul paj al 
fratelui meu iubit, dumneata cu care am petrecut cea mai crudă 
vârstă a copilăriei. Şi dumneata, asemenea, barone Conrad, 
căruia îţi datorez viaţa mea. 

Şi cum toţi se înclinară, ea adăugă: 

— Seniori, câteşipatru mă iubiţi şi, dacă ar fi să fac o alegere 
printre voi, oh! fără nicio îndoială că m-aş opri. Sunteţi toţi bravi, 
frumoşi, nobili şi cu inimile loiale. Nu sunt o prinţesă orgolioasă, 
dar sunt mândră de străbunii mei. Ştiu că nişte gentilomi ca voi, 
preţuiesc cât nişte fii de regi şi, dacă aş putea să vă unesc pe 
câteşipatru într-un singur trup, aş pune mâna mea într-a sa. 

Un entuziasm înfiorător trecu prin trupul celor patru gentilomi. 

Ducesa urmă: 

— Neputându-vă iubi ca o femeie, am voit să vă iubesc ca o 
soră, am voit să vă reunesc şi să vă unesc printr-un jurământ 
solemn, voi, care eraţi necunoscuţi unul pentru altul, voi, pe care 
întâmplarea v-a făcut rivali, am voit să vă fac fraţi... Am voit să 
vă chem sub un acelaşi steag şi să vă fac servitorii unei aceleiaşi 
cauze. 


= Dă 


— Juneţea regelui Henric — 


Ei se priviră muteşte. 

— Seniori, urmă ducesa, voiesc să fac un rege în Franţa: acest 
rege va fi fratele meu Henric de Guise şi bărbaţii pe care am 
contat în această operă măreaţă, sunteţi voi! 

La aceste din urmă cuvinte, ei se priviră unul pe altul cu 
mândrie. 

Ducesa urmă: 

— In ziua în care fratele meu, Henric de Guise, va fi încoronat 
ca rege al Franţei, veţi trage între voi la sorţi şi învingătorul va 
simţi mâna sa atinsă de aceea a Annei de Lorena, ducesa de 
Montpensier. 

Câteşipatru întinseră mâinile, înfioraţi de entuziasm, şi făcură, 
pe un Christ pe care ducesa îl ţinea în mână, acest jurământ 
solemn. 

— Jurăm de a ne da viaţa şi a vărsa sângele nostru până la 
cea din urmă picătură pentru Henric de Lorena, ducele de Guise 
şi viitorul rege al Franţei. 

— La lucru dar, seniori, strigă ducesa ai cărui ochi albaştri 
scoteau flăcări. 


Capitolul V 

Să revenim acum la Paris. 

Intr-o dimineaţă, pe la mijlocul lunii lui august, acelaşi an, 
cârciumarul Malican, cu mânecile sumese şi cu capul gol, sta în 
picioare pe pragul uşii prăvăliei sale. 

Cârciuma era goală şi piaţa Luvrului pustie. Erau, cu toate 
acestea, numai opt ore seara. 

Cârciumarul, puţin cam melancolic, îşi aruncă privirile în 
interiorul prăvăliei, apoi spre Pont-au-Change, unde se vedeau 
casele şi prăvăliile argintarilor şi ale bijutierilor. 

Tocmai în acel moment un cavaler trecea pe pod. 

Cavalerul luă curba la Port-au-Change şi urmă malul drept al 
Senei, adică venea drept spre Luvru. 

Acest cavaler era călare pe un foarte frumos cal şi, dintr-o 
aruncătură de ochi, bearnezul Malican cunoscu ce fel de rasă 
era. 

— Pe viaţa mea, murmură el, iată un cal Tarb şi, prin urmare, 
e un gentilom bâarnez care-mi soseşte. 


RI, „a 


— Ponson du Terrail — 


— Hola! messire, strigă el, când cavalerul nu era decât la 
douăzeci paşi de distanță. 

Acesta veni atunci spre el şi Malican scoase un țipăt de 
bucurie. El îl recunoscuse pe cavaler, şi acum îşi intra în rolul său 
de cârciumar pentru a-şi aduce aminte că era unchiul frumoasei 
Myette, fericita soţie a lui Noë. 

Acel cavaler era Raoul, frumosul paj pentru care inima lui 
Nancy bătuse atâta timp la Luvru. 

Acum, pentru ce Raoul se urcase pe un cal Tarb? 

Explicaţia era că Raoul venea din Nérac şi chiar din Pau. 

Indată după căsătoria sa, vechiul nostru amic, Amaury de Noë, 
a găsit cu cale să-şi ducă puţin femeia sa prin Navarra. El 
plecase aproape de o lună şi, cu dânsul, luase şi pe Raoul. Dar, 
pentru ce? 

Acesta era un secret al regelui Henric de Navarra, al lui Nancy 
şi al lui. 

Malican însuşi nu ştia nimic. 

Tot ceea ce ştia Malican era că Raoul făcuse un drum greu cu 
Myette şi Noë. 

— Hei, domnule Raoul? strigă el vesel şi mirat. 

— Bună ziua, Malican. 

— Sosiţi acum? 

— Vezi bine, după praful ce e pe hainele mele. Am mers 
călare toată noaptea. 

Şi Raoul descălecă. 

— Dă-mi un pahar de vin, zise el, căci mor de sete. 

— Intraţi, domnule Raoul. 

Pajul legă calul de un inel de fier ce era fixat afară şi intră în 
cârciumă. 

— Veniti din Navarra? întrebă Malican cu vioiciune. 

— De-a dreptul. 

— Şi ai văzut pe Myette? 

— Am părăsit-o doar de opt zile. 

— Şi domnul Noë? 

— Numai de cinci. 

— Cum! zise Malican scandalizat, domnul de Noë şi-a părăsit 
deja femeia sa? 

— Numai pentru câteva zile. 

Malican îşi încreţi sprâncenele. 

— Fii liniştit, zise Raoul, domnul de Noë îşi adoră femeia mai 


— Juneţea regelui Henric — 


mult ca totdeauna. 

Malican respiră. 

— Dar, reluă pajul, el avea de făcut o călătorie misterioasă. 
Am plecat din Nerac împreună şi, când am ajuns la Bordeaux, 
ne-am despărţit pentru că el a mers într-un loc pe care nu a voit 
să mi-l spună. 

— Dar tu ai să-mi dai ceva ştiri, reluă Raoul. 

— Despre ce şi despre cine? întrebă Malican. 

— Despre tot ce se petrece la Paris. 

— Da, însă domnişoara Nancy poate să vă spună mai mult 
decât mine. 

— Ai dreptate, zise el, Nancy trebuie să ştie multe lucruri. 

Şi Raoul ieşi afară, urcă pe cal şi se îndreptă spre Luvru. 

Nancy era la fereastră şi, după ce s-a uitat cu curiozitate la 
calul ce fusese legat la uşa lui Malican, ea urmărise cu privirea 
pe cavalerul care venea spre dânsa. 

Nancy nu prea avea privirea pătrunzătoare ca a lui Malican şi 
a lui Raoul, care deja o zărise când era la fereastră, dar ea ghici 
după pulsaţiile violente care îi zguduiau inima, că acel cavaler nu 
putea fi altul decât scumpul ei Raoul. 

Pajul lovi poarta de fier a Luvrului şi soldatul de gardă, care 
veni la ferestruie, îl recunoscu. 

— Ah! domnule Raoul, îi zise el, eşti foarte fericit că soseşti 
ziua. 

— Pentru ce? 

— Pentru că, de când cu întoarcerea doamnei Catherine... 

— Hei! făcu Raoul. 

Santinela urmă: 

— De când cu întoarcerea doamnei Catherine, nu mai intră 
nimeni noaptea în Luvru. 

— Ah! doamna Catherine s-a întors? 

— Da, zise santinela deschizând porta. 

Raoul pătrunse în curtea Luvrului, descălecă şi dădu frâul unui 
soldat care n-avea nimic de făcut şi se îndreptă spre mica scară 
care conducea la etajul superior al palatului şi, prin urmare, la 
locuinţele pajilor şi ale escortei. 

Pe cea dintâi treaptă a scării o găsi pe Nancy. 

Nancy, care pălise şi roşise totdeodată, fără altă ceremonie, îi 
sări de gât şi îi zise: 

— Ah! Raoul, amicul meu, cât am suferit în lipsa ta! 


— Ponson du Terrail — 


Şi, luându-l de mână, îl trase spre ea în scara cea 
întortocheată. 

— Urcă-te iute! zise ea. Astă-noapte s-a dansat la Luvru şi 
toată lumea doarme. 

— Ah! s-a dansat? 

— Până la ziuă. 

— Drace! murmură el. 

Nancy îl conduse pe Raoul în camera sa şi îl împinse spre o 
laviţă, pe când ea se aşeză într-un mare fotoliu şi trecu în revistă 
ţinuta pajului. 

— lată-te, în fine, zise ea, dar cât eşti de murdar. 

— Sunt plin de praf, scuză-mă, nu mi-am făcut încă toaleta. 

— Ei bine! zise Nancy, ai făcut o călătorie plăcută, nu e aşa? 

— Excelentă, dar puţin cam... tristă. 

— Adevărat? 

— Da, m-am gândit la dumneata. 

— Ah! făcu Nancy, m-aşteptam la acest răspuns, de acum trei 
săptămâni. 

— Ştii bine că te iubesc, Nancy. 

Camerista doamnei Margareta se roşi puţin dar lăsă să i se ia 
mâna şi să-i fie dusă la buzele micului ei Raoul. 

— Ah! zise pajul după ce trecu acest moment de euforie, ce se 
mai ştie nou? 

— Nimic, decât că doamna Catherine, pe care regele o exilase 
la castelul d'Amboise, s-a întors. 

— Cum? chiar după căsătoria Doamnei Margareta! 

— Tocmai. 

— Dar... regele? 

— Regele, amicul meu, a găsit că doamna Catherine e foarte 
necesară. 

— Cum? 

— Ea e cea care descoperă comploturile hughenoţilor. 

— Comploturile? 

— Şi chiar a fost unul. 

— Contra cui? 

— Contra regelui şi a siguranţei regatului. 

— Dar când? 

— Acum opt zile. 

— Şi... acest complot? 

— Este un oarecare gentilom, numit sir de Cotte-Hardie, care 


— Juneţea regelui Henric — 


l-a urzit. 

— Ah! 

— Şi e doamna Catherine care, din fundul retragerii sale sau 
din exilul său, l-a descoperit. 

— E bizar. 

— A arestat pe sir de Cotte-Hardie; regele i-a ordonat torturi şi 
se zice că călăul i-a pus ţepi la picioare. 

— Pentru ce? 

— Aşteaptă... sir de Cotte-Hardie a fost condamnat să fie 
decapitat în piaţa Grève. 

— Când? 

— Execuţia trebuia să aibă loc ieri de dimineaţă. 

— Şi... a amânat-o? 

— Nu. Gentilomul a evadat. 

— Din Châtelet? 

— Ei! Dumnezeul meu! Da. 

Raoul înţelese. 

— Nu plâng pe acest sir de Cotte-Hardie. 

— Dar Rene? 

— René e tot la Châtelet şi, în fiecare seară, la prânzul regelui, 
domnul de Crillon murmură: „Pe Dumnezeul meu! Sire, îmi pare 
că parlamentul a făcut foarte rău că a condamnat pe René, dacă 
sentinţa nu se execută”. 

— Şi ce răspunde regele? 

— Regele aruncă o privire sălbatică şi nu îndrăzneşte să ridice 
ochii asupra lui Crillon. 

— Dar... regina? 

Regina se uită pe furiş la Crillon şi tace şi ea asemenea. 

Nancy voia să continue a mai da veşti de-ale curţii lui Raoul, 
dar un mic cordon care ieşea din scândură şi se urca în plafon se 
agită şi puse în mişcare o bucată de hârtie. Era clopotul imaginat 
odinioară între doamna Margareta şi camerista sa. 

— lată! zise Nancy, e ceva nou. Oh! oh! 


Capitolul VI 

Nancy zise lui Raoul: 

— Rămâi aici şi aşteaptă-mă. 
— O să stai mult? 

— Nu ştiu. 


= 39.— 


— Ponson du Terrail — 


— Pot să ies, dacă vei zăbovi? 

— Nu. 

— Pentru ce? 

Nancy avu un surâs mut. 

— Pentru că îi zise ea, am să vorbesc mult cu tine şi trebuie să 
te pun la curent cu tot ce se petrece la Luvru. 

— Ah! 

— Pentru ca tu să nu comiţi nicio greşeală, înţelegi tu? 

— Înţeleg. Ah! Nancy, reluă pajul, nu mă părăsi astfel. 

— Regina mă aşteaptă. 

— Fără să-mi zici... 

Raoul se îndoi. Ea îl ameninţă cu degetul. 

— Ştiu, zise ea. 

— Fără să-mi zici... că-mi vei permite întotdeauna să te 
iubesc. 

Nancy îi adresă o privire batjocoritoare şi amicală în acelaşi 
timp. 

Apoi ea înălţă din umeri şi ieşi. 

Raoul rămase singur şi Nancy, pentru ca să fie şi mai sigură că 
nu o să îi vie fantezia de a se duce să se plimbe prin grădina 
Luvrului, îl închise în camera sa şi puse cheia în buzunar. 

Apoi cobori. 

Henric de Navarra, de când se căsătorise cu doamna 
Margareta de Franţa şi de când devenise rege, după moartea 
misterioasă a reginei Jeanne d'Albret, mama sa, locuia cu soţia 
sa în Luvru şi ocupa apartamentul pe care îl posedase prinţesa 
mai înaintea căsătoriei. 

Acest apartament, se ştie, era separat printr-un zid subţire de 
acela al reginei Catherine, situat în partea de dedesubt a 
camerei lui Nancy, şi de o misterioasă comunicaţie cu locuinţa 
domnului de Pibrac prin deschizătura făcută prin piciorul lui 
Christ aşezat la căpătâiul patului Margaretei. 

Numai în seara nunţii sale, tânărul rege a tras la o parte pe 
căpitanul de gardă şi i-a zis: 

— Pibrac, amicul meu, îţi aduci dumneata aminte de un 
oarecare cabinet? 

— Da, Sire 

— Prin care mi-ai arătat pe femeia mea pentru prima oară... 

— Da, Sire. 

— Ei bine, mai ai acea cheie asupra dumitale? 


— 30 — 


— Juneţea regelui Henric — 


Domnul de Pibrac începu să surâdă cu un surâs spiritual şi fin 
care se găseşte numai pe la poalele Pirineilor, pe țărmurile 
Garonnei, şi răspunse: 

— Majestatea Voastră mi-ar aduce o jignire dacă ea ar bănui 
câtuşi de puţin că o am în buzunar, mai demult decât de astăzi 
de dimineaţă. 

— Ah! ah! 

— Şi chiar acum alergam după Majestatea Voastră numai 
pentru scopul... 

— Dă-mi-o, zise el. Între nişte oameni ca noi lucrurile se pot 
înţelege. 

Şi Henric puse în buzunar acea cheie care îl asigura de orice 
curiozitate a domnului de Pibrac. 

Aşadar, în acest apartament ocupat atât de mult timp de 
Margareta, intră Nancy după ce-l închise pe Raoul în camera sa. 

Margareta, cu toată ora matinală, se deşteptase. 

Regele de Navarra lipsea. Aceste două circumstanţe 
înspăimântară pe Nancy care rămase pe prag cu braţele 
încrucişate şi cu gura căscată. 

— Vino, micuța mea, zise regina. 

Nancy făcu un pas 

— Şi, închide uşa. 

Nancy se supuse şi întrebă: 

— Trebuie să trag şi zăvorul? 

— Da. 

Margareta de Franţa, frumoasa Margareta, era palidă, agitată 
şi Nancy, încremenită, strigă: 

— Nu cumva Majestatea Voastră a avut vreun vis rău? 

— Nu, dar... 

— S-a certat ea cu regele, soţul său, sub pretext de religie. 

— Nu, zise Margareta. 

— Atunci... 

Nancy privi pe Margareta cu familiarul respect al unui vechi 
servitor. 

— Nu am văzut niciodată pe Majestatea Voastră, sculându-se 
aşa de dimineaţă, de la căsătoria sa. 

— Am dormit rău. 

— Şi, afară de aceasta, îl găsesc întotdeauna pe rege aici, 
când vin. 

— Este adevărat. 


— Ponson du Terrail — 


— Şi niciodată Majestatea Voastră nu a fost atât de palidă... şi 
aşa de desfigurată. 

Margareta îşi puse un deget pe buze: 

— St! zise ea, şi ascultă-mă. 

Nancy se apropie şi privi pe regină cu o curiozitate neliniştită. 

— Regele Franţei a venit să caute pe regele de Navarra, zise 
Margareta cu frică. 

— Pentru ca să meargă la vânătoare? 

— Nu, pentru a-i vorbi de afacerile religiei, regele Carol a 
lucrat toată noaptea cu doamna Catherine. 

Nancy aruncă împrejurul ei o privire rătăcită şi ochii săi căutau 
o uşă deschisă. 

Regina continuă: 

— De la întoarcerea reginei Catherine, fratele meu Carol e 
posomorât şi are un aspect sinistru, el ne-a zis ieri supând, că ar 
vrea ca toată lumea din regatul său să fie catolică. 

— Aşadar, întrebă Nancy, el l-a chemat pe regele de Navarra? 

— Crillon a venit să-l caute. 

— Ah! iată ceea ce mă asigură, zise Nancy. 

— Pentru ce? 

— Pentru că Crillon va fi dizgraţiat înaintea noastră. 

— Aşa crezi tu? 

— Şi cât timp Crillon va fi în serviciul regelui, totul se va 
prelungi. Căci sunt trei persoane pe care regina mamă le urăşte. 

— Care e cea dintâi? 

— Dumneata, Doamnă. 

Regina se înfioră când auzi această afirmaţie a lui Nancy. 

— Eşti nebună? zise ea. 

— Eu ştiu ce zic. Doamna Catherine urăşte pe Majestatea 
Voastră. 

— Dar, pentru ce? 

— Pentru trei motive. 

— Şi care sunt acestea? 

— Întâi, pentru că doamna Catherine gândindu-se la căsătoria 
dumitale cu regele de Navarra, avea oarecare calcule care nu i- 
au reuşit. 

— Bun, apoi? 

— Apoi, pentru că Majestatea Voastră iubeşte pe soţul său. 

— Acesta e un cuvânt. Apoi? 

— Şi pentru că doamna Catherine nu iartă Majestății Voastre 


— Juneţea regelui Henric — 


ideea ce v-aţi făcut că a otrăvit pe regina de Navarra. 

— Bine, zise Margareta. Să vedem acum care e a doua 
persoană pe care regina o urăşte la moarte? 

— Majestatea Voastră poate s-o ghicească. 

— Cum! 

— Este regele de Navarra. 

— Ai dreptate. Dar a treia persoană? 

— Este Crillon. 

— Haida-de! eu sunt sigură că mama mea nu i-a făcut această 
onoare. 

— Majestatea Voastră se înşeală. 

— Aşa crezi? 

— Sunt sigură. 

— Explică-te. 

— Pentru aceasta, trebuie să afirm Maiestăţii Voastre că, dacă 
regina urăşte, ea ştie să şi iubească. 

— Eh! sunt convinsă de asta. 

— Şi ea iubeşte, de asemenea, trei persoane. 

— Cunosc pe cea dintâi, este fratele meu d'Alençon. 

— A doua, zise Nancy, este maestrul René. 

— Şi a treia? 

— Oh! aceea, zise Nancy, n-are nimic în comun cu domnul de 
Crillon, din contră, persoana care e mai mult la favoarea 
Doamnei Catherine e Crillon. 

— Adevărat? 

— Crillon a devenit pe lângă rege, ceea ce era odinioară Caton 
d'Utique pe lângă senatul roman. 

— Drace! murmură regina, tu ştii istoria romană, micuța mea. 

— După împrejurări, Doamnă. 

Şi Nancy urmă: 

— Caton d'Utique zicea în fiecare zi când intra în senat: „Mă 
gândesc că e util să distrugem Cartagina”. 

— Dar Crillon? 

— Crillon zice în fiecare seară, asistând la cina regelui: „Sunt 
de părere, Sire, că atât cât Rene Florentinul nu va fi sfărâmat de 
viu, siguranţa şi liniştea nu va fi restabilită”. 

— Ai dreptate, zise regina, în ziua când Crillon va fi dizgraţiat, 
René va ieşi din Châtelet. 

— Şi toţi vom fi pierduţi, adăugă Nancy. 

Margareta tresări. 


53 32 


— Ponson du Terrail — 


— Doamna Catherine, urmă camerista, a ieşit din Luvru ca un 
proscris, ea s-a reîntors triumfătoare. 

— Asta e adevărat. 

— Ea a venit plină de mânie, cu uri mortale, cu dorința 
arzătoare de a scăpa pe René şi cu hotărârea de a pedepsi pe 
toți aceia ce au ofensat-o. 

— Ştiu toate acestea, zise Margareta, dar crezi tu că regele, 
soțul meu, nu are nimic de temut? 

— Astăzi, nu ştiu. 

— Dar mâine? 

— Hm! făcu Nancy. lată ocazia de a numi Majestății Voastre a 
treia afecțiune a doamnei Catherine. 

— Care e aceea? 

— Un om ce a voit să-l asasineze. 

Margareta tresări. 

— Când? 

— Sunt trei luni. 

Regina deveni palidă. 

— Numele său? 

Nancy murmură încet: 

— El se numeşte Henric. 

— Taci! 

Şi Nancy aruncă o privire speriată împrejurul ei. La această 
privire, Nancy răspunse cu un surâs. 

— Regele nu e aici, zise ea. 

— Dar, reluă Margareta, eşti nebună? 

— Nu, Doamnă. 

— Regina îl urăşte pe duce. 

— Ea îl ura, cel puţin. 

— Şi... acum? 

— Acum ea îl iubeşte. 

— Este cu neputinţă! strigă Margareta uimită. 

— Cu neputinţă şi adevărat, zise Nancy. 

Şi camerista, pe care o vedem foarte tare în străbaterile 
politice, urmă: 

— Regina Catherine nu ura pe ducele Henric de Guise ce e un 
prinţ încântător, plin de bravură, catolic excelent, inamic mortal 
al hughenoţilor şi, mai mult încă, frate al cardinalului de Lorena, 
pentru care Majestatea Voastră, o ştie... ea a dovedit multă 
amiciţie. 


s= 


— Juneţea regelui Henric — 


— Bine, zise Margareta; pe cine ura ea, dar? 

— Pe favoritul prinţesei Margareta, îndrăzni să şoptească 
Nancy, care aspira a fi soţul ei, adică cumnat al regelui Franţei, 
şi care ar fi devenit cel dintâi glas funebru al monarhiei. 

— Apoi? 

— Majestatea Voastră, devenită regină de Navarra, doamna 
Catherine nu mai urăşte pe ducele de Guise. 

— Ah! 

— Ea îl iubeşte, din contră, şi desigur că, la această oră, ei fac 
un tratat de alianţă între dânşii. 

— Tu eşti nebună, repetă Margareta. 

— Nicidecum. 

Nancy se exprimă cu un accent de convingere care mişcă pe 
Margareta. 

— Pe ce bazezi tu această frumoasă teorie? întrebă ea pe 
cameristă. 

— Pe un eveniment ce s-a petrecut la Luvru. 

— Când? 

— Aseară. 

— Şi tu nu mi-ai spus nimic? 

— Majestatea Voastră era culcată. 

— Ei bine! ce s-a întâmplat? 

— Majestatea Sa, regina Catherine a primit vizita unui frumos 
cavaler. 

— Cum se numeşte el? 

— Contele Eric de Crèvecoeur. 

Şi Nancy se rezemă de fotoliu şi luă atitudinea unui povestitor 
ce e sigur de atenţia auditorilor săi. 


Capitolul VII 

Numele de Crèvecoeur era prea istoric pentru ca Margareta 
să-l audă pentru prima oară. 

— Numele de Crèvecoeur vine din Lorena, zise ea. 

— Da, doamnă. 

— Şi unul din ei, Philippe de Crèvecoeur... 

— Îl servi pe ducele Burgundiei, apoi pe regele Ludovic al XI- 
lea. 

— Aşa e. 

— Afară de asta, reluă Nancy, Majestatea Voastră ştie că sunt 


— Ponson du Terrail — 


din Lorena şi că din acest motiv am fost supranumită Nancy. 

Regina înclină capul. 

— Tatăl meu, care era un sărman gentilom, avea un conac 
ruinat, pe marginea Pădurii Verzi. 

— Ce e Pădurea Verde? întrebă Margareta. 

— O pădure mare de lângă Nancy. 

— Ei bine? 

— Contele de Crèvecoeur posedă, nu la o mare depărtare de 
conacul nostru, un frumos castel de cărămidă roşie. 

— Şi tu-l cunoşti? 

— În copilăria mea, contele de Crăvecoeur era un bătrân cu 
barba albă. 

— Şi acum?... 

— Acum e un tânăr cu mustaţa neagră. 

— Adică tatăl a murit şi fiul său i-a succedat în titluri şi avere. 

— Întocmai! 

— Continuă, micuța mea! 

— Sunt câţiva ani, reluă Nancy, când eram încă la tatăl meu 
cu cei doi fraţi ai mei, dintre care unul e paj al regelui Poloniei şi 
celălalt, soldat în armata regelui, când îl întâlneam adesea pe 
contele Eric de Crèvecoeur. Aveam atunci doisprezece sau 
treisprezece ani. 

— Şi el? 

— El putea să aibă optsprezece. 

Margareta privi pe camerista ei. 

— Mă prind că era frumos! zise ea. 

— Încântător. 

— Şi că ţi-a plăcut. 

— Ah! făcu Nancy, am avut chiar îndrăzneala de a i-o spune. 

— Adevărat! 

— Într-o seară, când mă preumblam pe marginea pădurii, 
întâlnii pe contele Eric ce se întorcea de la vânătoare. 

— „Micuța mea, îmi zise el, eşti încântătoare!” 

— „Ah! monseniore! strigai eu, ce nefericire să fii atât de nobil 
şi bogat.” 

— „Şi pentru ce, micuța mea?” 

— „Dar, răspunsei eu, pentru că dacă ai fi fost un sărman 
gentilom ca fraţii şi tatăl meu, v-aş putea şi eu, la rândul meu, să 
vă spun că vă găsesc întocmai după gustul meu.” 

— „Ah!” zise el surâzând. 


— Juneţea regelui Henric — 


— „Şi ne-am căsători!” 

El mă privi cu tristeţe şi îmi zise: 

— „Sărmana mea copilă, dacă inima nu mi-ar fi dată, vai! şi 
dacă te-aş putea iubi, nu sărăcia conacului tău m-ar făcea să mă 
împotrivesc... Sunt destul de bogat pentru doi.” 

— „Ah! îi zisei eu cu un ton batjocoritor, iubeşti dar pe o 
frumoasă damă, domnule conte?” 

El făcu un semn cu capul şi tăcu. 

— „O frumoasă damă, îmbrăcată numai în mătase, îi 
răspunsei eu, numai în dantelării, ca la curtea regelui Franţei?” 

— „Da, îmi zise el, şi niciodată ea nu mă va iubi.” 

— „Înseamnă că ea nu are bun gust”, şoptii eu cu îndrăzneala 
vârstei mele. 

— „Ea nuva şti niciodată”, adăugă contele. 

Şi, ca şi cum s-ar fi căit că mi-a spus prea multe, el dădu 
pinteni calului său şi se depărtă. 

Dar, după ce făcu douăzeci de paşi, se întoarse. 

— Cum? făcu Margareta. 

Nancy urmă: 

— El se întoarse şi îmi zise: 

— „Tu eşti un înger mic şi frumos ale cărui rugăciuni 
Dumnezeu trebuie să le asculte.” 

— „Oare voieşti să mă rog pentru liniştea inimii contelui, tatăl 
dumitale, monseniore?” 

— „Roagă-te pentru tatăl meu mai întâi şi apoi, copila mea...” 

El se aplecă. După aceasta luă un lanţ de aur ce purta şi mi-l 
puse la gât, adăugând: 

— „Dimineaţa, când te vei deştepta şi când, prin fereastra 
întredeschisă a camerei tale, vei vedea în depărtare printre 
arbori, cele opt turnuri ale conacului meu, când vei auzi 
vorbindu-se despre contele Eric de Crèvecoeur că e cel mai 
bogat senior al Lorenei, cel mai brav, cel mai frumos, atunci 
pune-te în genunchi şi roagă-te pentru el!...” 

Apoi, el urcă cu grăbire pe cal şi fugi. 

— Ah! micuța mea, zise regina, ce curioasă istorie îmi spui tu! 

— Aşteaptă, Doamnă. 

Şi Nancy urmă: 

— În anul următor, tatăl meu îmi anunţă că voia să mă 
conducă la curtea Franţei, şi că Alteța Voastră binevoia a mă 
apropia de persoana sa. 


— Ponson du Terrail — 


— Ai mai revăzut pe contele Éric de Crèvecoeur? 

— Da, Doamnă. 

— Cum aceasta? 

— Trecurăm prin Nancy tocmai în ziua când ducele François 
oferea gentilomilor săi o strălucită cursă. Tatăl meu era sărman, 
dar era gentilom, şi toţi gentilomii valorează. | s-a permis să 
străbată adunarea şi astfel n-am fost departe de tribuna prinților. 
Îmi fu dar uşor să-l văd de aproape pe învingător când veni să 
primească premiul. 

— Şi acel învingător? 

— Era contele Eric. 

— Ah! 

— Era foarte palid, el deveni fără vlagă, când cununa de stejar 
îi atinse părul, şi picioarele nu îl mai susţinură. 

— Ei bine? i 

— Am conchis că domnul conte Eric era tot nefericit şi că tot 
mai avea trebuinţă de rugăciunile mele. 

— Dar, zise Margareta, ce poate avea acest om misterios în 
comun cu vizita ce a făcut reginei, mama mea? 

— Multe... 

— Explică-te!... 

— Contele era tânăr, frumos ca un rege, şi desigur că, dacă 
dama pe care-o iubea atât nu putea să-i devină soţie, înseamnă 
că era despărţit de dânsa printr-un abis. 

— Crezi? 

— Am cugetat la toate acestea de atunci... atunci eram prea 
tânără. 

— Şi ai ghicit? 

— Da, doamnă. 

— Să vedem, făcu regina. , 

— Femeia pe care-o iubea contele Eric putea fi cea care-i 
dăduse premiul la cursa de la Nancy. 

— Şi acea femeie? 

— E cea mai bună amică a ducelui Henric de Guise. 

Pentru a doua oară regina Margareta tresări. 

— Numele ei? întrebă ea. 

— Prințesa de Lorena, ducesa de Montpensier, răspunse 
Nancy. 

— Visezi, zise regina. 

— Nu cred, Doamnă. 


— Juneţea regelui Henric — 


— Eşti sigură de ceea ce spui? 

— Drace! făcu Nancy, am presupus - iată tot... m-am putut 
înşela. 

— Ei bine! admitem că aceasta să fie; ce dovedeşte aceasta? 

— Doamnă, răspunse Nancy, Majestatea Voastre n-are poate 
timpul de a mă asculta. 

— Din contră, vorbeşte... şi şezi jos. 

Nancy nu aşteptă să i se repete şi se aşeză cu graţie într-un 
fotoliu. Apoi reluă: 

— Ducele Henric de Guise a visat mai mult de o dată la 
coroana Franţei. 

— Se poate, zise Margareta. 

— Şi mai cu seamă, după întrevederile nocturne ce a avut cu 
ducesa de Montpensier, sora sa. 

— Ah! făcu Margareta visătoare. 

— Ducesa de Montpensier e inima, geniul, demonul casei de 
Lorena. Ea face tot ceea ce voieşte. 

Un surâs mândru alunecă pe buzele Margaretei. 

— Ea voia să mă facă ducesă de Guise, zise ea. Apoi?... 

— Pe timpul când eram în Lorena, contele de Crèvecoeur nu 
mergea niciodată la Nancy. 

— Pentru ce? 

— El era supărat pe cei de la curte. 

— Avea el să se plângă de ceva? 

— Aşa se zicea. Din două lucruri una: sau contele a făcut pace 
cu seniorul său suveran şi a venit la Paris în calitatea de 
mesager, sau s-a prezentat la Luvru pentru afacerile sale. Acesta 
din urmă e mai puţin probabil, deoarece contele n-are niciun 
amestec cu regele Franţei. Deci, urmă Nancy, un om ce era 
torturat de un amor, precum contele de Crèvecoeur.. 

— Poate că acea tortură a trecut, observă Margareta. 

— Şi eu cred. 

— Ah! 

— leri seară, putea fi zece ore, mă aflam în coridor, tocmai în 
momentul când contele ieşea din apartamentul reginei 
Catherine. 

— Te-a recunoscut? 

— El trecea fără a mă vedea, dar eu i-am vorbit. 

— Ce i-ai zis? 

— „Bună seara, domnule conte”. El era cu toate acestea bine 


— Ponson du Terrail — 


învelit în mantaua lui şi pălăria îi acoperea ochii. Mă prind că 
nimeni nu îl cunoaşte la Luvru. Când se auzi astfel salutat, l-am 
văzut tresărind şi privindu-mă fix. 

— „Mă cunoşti?” mi-a zis el. 

— „Eşti contele de Crèvecoeur... şi eu mica fată...” 

— „Nancy!” strigă el. 

— „Da, monseniore.” 

— „Cum de te afli aici?” 

— „Sunt cameristă a reginei.” 

Sărmanul conte crezu că vorbesc de doamna Catherine şi 
fruntea lui încreţită se întinse. 

— „Domnule conte, îi zisei eu, m-am rugat pentru dumneata 
în toate zilele... Trebuie să continui”. 

O strălucire de bucurie trecu prin ochii lui. 

— „Da, îmi zise el, roagă-te mereu, micuța mea; rugăciunile 
sunt bune pentru acei care speră...” 

Apoi m-a părăsit cu bruscheţe, adăugând: 

— „Nu spune că m-ai întâlnit.” 

— Şi ce ai înţeles din acea întâlnire? întrebă Margareta. 

— Am înţeles că contele spera... adică ducesa se milostivise a- 
i surâde... şi dacă ea i-a surâs... 

— Ei bine? 

— Ei bine, contele s-ar omori chiar, pentru dânsa şi şi-ar 
cheltui toate avuţiile pentru a-şi cumpăra partizani. Şi... a serv; 
pe ducesă, va să zică, a servi pe prințul Henric de Guise. 

— Sărmana mea Nancy, zise regina, ar fi trebuit să te asociezi 
cu messire de Brantôme. Tu compui deja prea bine o poveste şi, 
cu ajutorul lui... 

— Doamnă, replică Nancy cu o gravitate tristă, voieşti a-mi 
permite să continui... 

— Haide! te ascult. 

— Doamna de Montpensier urăşte pe regele Carol al IX-lea, pe 
ducele d'Anjou, regele Poloniei şi pe ducele d'Alençon. Doamna 
de Montpensier nu iubeşte în această lume decât pe fratele ei, 
ducele de Guise. 

— Ştiu... i 

— Ea se interesează de amorul contelui Eric ca acesta... 

Şi Nancy apăsă unghia roză a degetului ei pe unul din frumoşii 
dinţi şi astfel făcu un zgomot. 

Apoi continuă: 


— 40 — 


— Juneţea regelui Henric — 


— Afară de acesta, să mai presupunem că se mai afla în 
Lorena un altul, alţi doi, alţi trei seniori, de asemenea înamoraţi 
de ochii albaştri ai ducesei... şi că ducesa, care ştie ce folos 
poate avea de la omenii devotați şi înamoraţi, a zis fiecăruia: 
„Voi face tot pentru acela care va face mult pentru fratele meu, 
ducele!”... 

— Micuța mea, zise Margareta, iată-te înecată-n politică până 
la gât. 

— Se poate. 

— Şi ar trebui să aştepţi reîntoarcerea regelui, bărbatul meu. 

Când regina pronunţă aceste cuvinte, o uşoară bătaie se auzi 
la uşă. 

— Cine e? întrebă regina de Navarra. 

— Eu, Henric. 

Nancy alergă să deschidă şi regele intră. 

Durerea ce-i produsese moartea mamei lui pălise puţin 
fruntea tânărului prinţ, dar îşi păstrase privirea vie, buza 
surâzândă şi batjocoritoare, şi frumuseţea lui sir de Coarasse 
rămăsese aceeaşi sub haina regelui de Navarra. Regina alergă la 
el. 

— Ei bine? făcu ea cu nelinişte. 

Tânărul rege o luă cu tandreţe în braţele lui şi îi zise: 

— Fii liniştită, micuța mea, nu suntem încă cu totul certaţi cu 
fratele Charlot. 

— Nu încă... murmură Margareta tremurândă. 

— Dar aceasta nu va întârzia, adăugă prinţul râzând. 

— Dumnezeul meul!... 

— Doamna Catherine şi-a depus ieri toată osteneala pentru a 
ne despărţi de dânsa. 

— Şi unde voieşte să ne trimită? 

— Acolo unde merge cărbunarul, şi unde e stăpân, - la noi, în 
regatul nostru... Navarra. 

Un nor trecu pe fruntea Margaretei. 

— Şi regele ce-a zis? 

— Pe onoarea mea! am aflat de la Crillon că era să consimtă 
la depărtarea noastră, când regina a stricat totul. 

— Cum? 

— Printr-o greşeală. Ea a cerut graţierea lui René. 

— Ah! ce spui? 

— Atunci regele s-a înfuriat şi regina n-a avut decât timpul de 


— AI 


— Ponson du Terrail — 


a intra în apartamentul ei. Dar, adăugă Henric de Navarra, s-au 
mai petrecut multe altele de ieri. 

— Ce? 

— Vei vedea. 


Capitolul VIII 

Să ne întoarcem puţin înapoi. 

Regina-mamă fusese aproape şase săptămâni în dizgrație. 

Regele o evitase aproape o lună de la moartea doamnei 
Jeanne d'Albret. 

Acest timp doamna Catherine îl petrecuse la Luvru. 

Regele îi zisese: 

— Nu voiesc, Doamnă, să fac un scandal îndepărtându-te de la 
curte tocmai în momentul căsătoriei fiicei dumitale, dar nu uita 
că în chiar seara după căsătorie vei părăsi Parisul pentru 
totdeauna. 

Regina, care cunoştea slăbiciunea fiului ei, se înclinase, fără a 
crede niciun moment amenințările regelui. 

Aşadar, timp de o lună, Carol al IX-lea o evită pe Doamna 
Catherine. Şi, dacă din întâmplare o întâlnea o dată sau de două 
ori, el nu îi adresa niciun cuvânt. 

Cu toată speranţa ce avea doamna Catherine de a reintra în 
graţie, regina văzu în seara cununiei pe domnul de Crillon 
intrând în apartamentul ei şi înclinându-se cu gravitate. 

— Ce voieşti, domnule? îl întrebă ea cu răceală. 

Crillon, omul fără frică, salută din nou, zicând: 

— Vin să anunţ pe Majestatea Voastră că litiera e gata. 

— Aud? 

— Ea va fi purtată de patru catâri de Spania care au un trap 
bun. 

— Ah! 

— Şi escortată de vreo douăzeci de oşteni din gărzile 
Majestății Sale, regele. 

— Ce-mi spui dumneata? făcu regina cu mândrie. 

— Că voi avea onoarea de a comanda, sfârşi Crillon cu sânge 
rece. 

— Ah! domnule, strigă Catherine cu mânie. 

— Doamnă, răspunse omul cu siguranţă respectuoasă, regele 
doreşte ca Majestatea Voastră să părăsească Parisul şi a binevoit 


>43 — 


— Juneţea regelui Henric — 


să mă numească pentru a vă escorta. 

— Adică, domnule, eşti temnicerul meu? 

Crillon salută. 

— Şi, unde mă vei conduce? 

— La castelul d'Amboise, Doamnă. 

Catherine aruncă asupra ducelui o privire de viperă. 

— Ah! domnule de Crillon, zise ea, ştii că eşti prea periculos. 

— Majestatea Voastră mă onorează. 

— Şi eşti cam îndrăzneţ cu mine. 

— Mă supun... Doamnă. 

— Cine ştie dacă într-o zi nu te vei căi de atâta supunere? 

— Doamnă, replică ducele cu mândrie, în ziua când Crillon va 
fi decapitat pentru că s-a supus stăpânului său, blazonul casei lui 
va străluci şi mai mult. 

Catherine înţelese că acel om era de fier şi că nu trebuia să 
cugete a-l sfărâma. 

— Cu toate acestea, zise ea, voiesc să-l văd pe rege. 

— Este cu neputinţă, Doamnă. 

— Cu neputinţă? 

— Da, Doamnă. 

— Şi, pentru ce? 

— Pentru că regele lipseşte din Luvru. 

Catherine făcu un gest de neîncredere. 

— Nu mint niciodată, zise cu simplitate domnul de Crillon. 

— Şi... unde e el? 

— A plecat la Saint-Germain, de o oră. 

— Ei bine! voi aştepta reîntoarcerea sa. 

— Aceasta nu se poate. 

— Pentru ce? 

— Pentru că regele va dormi la Saint-Germain şi nu se va 
întoarce decât mâine seară, după ce va fi vânat. 

— Ei bine! vom pleca mâne seară, după ce îl voi vedea. 

Crillon mişcă capul: 

— Mi-am dat cuvântul de soldat, zise el, că Majestatea Voastră 
la răsărirea soarelui să fi parcurs cincisprezece leghe. 

Crillon era în stare să întrebuinţeze forţa, Catherine o ştia. 

Ea se hotărî deci şi plecă. 

În dimineaţa zilei a treia, ea sosi la Amboise, locul destinat de 
rege ca exil. Dar, în momentul când Crillon îşi luă adio de la 
dânsa pentru a se întoarce la Paris, ea îi zise: 


43 


— Ponson du Terrail — 


— Eu cred, domnule de Crillon, că ai fi mai câştigat dacă ai fi 
din ai mei. 

— Doamnă, replică ducele, am servit cu fidelitate pe 
Majestatea Voastră atât cât dânsa a urmat linia de conduită a 
stăpânului meu. 

— Ştii, sfârşi regina, că regele are o dispoziție schimbătoare? 

— Vai! 

— Şi că poate mă voi întoarce în curând la Luvru? 

— Aceasta o doresc şi eu, Doamnă. 

— Şi... în acea zi... 

Crillon surâse: 

— Majestatea Voastră va face ceea ce va voi... şi ceea ce va 
putea, zise el. Crillon n-a tremurat niciodată nici în faţa călăului, 
nici în faţa inamicului. 

Şi ducele, suindu-se pe cal se depărtă, pe când regina 
murmura în fundul inimii ei: 

— lată un om al cărui cap îl voi avea în câteva zile. 

Afară de aceasta, Doamna Catherine prezisese bine viitorul 
când spusese ducelui că ea va termina prin a reintra în Luvru 
sau, mai bine zis, ea manevrase lucrurile într-un mod foarte abil 
pentru a reintra în graţie. 

După cincisprezece zile de la plecarea reginei-mame, regele 
Carol al IX-lea se găsea într-o seară în cabinetul său, o vastă sală 
unde l-am văzut de mai multe ori. 

El era singur şi se juca cu Nisus, acel frumos copoi pe care îl 
dăduse domnului de Ronsard şi care venea la Luvru întotdeauna 
ce poetul cu capul pierdut în nori, uita toate lucrurile din lume 
pentru a căuta o rimă. 

Noaptea sosise şi regele încă nu sunase pentru a i se aduce 
lumânări. 

O mare obscuritate care domnea împrejurul monarhului, 
dădea diferite forme fantastice obiectelor ce-l înconjurau. 
Totodată, o uşă se deschise fără zgomot şi regele văzu, 
desenându-se în cealaltă extremitate a cabinetului său, o formă 
neagră. 

— Cine e acolo? strigă el puţin cam înspăimântat. 

Dar, ori el nu putu să strige suficient de tare, ori că pajul de 
serviciu nu se găsea în anticamera vecină, cert este că nimeni 
nu alergă la apelul său. 

In acelaşi timp, forma neagră începu să meargă şi regele 


= AA 


— Juneţea regelui Henric — 


recunoscu că era o femeie îmbrăcată în doliu, cu obrazul 
acoperit de un voal şi dedesubtul căruia mai avea şi o mască. 

— Cine eşti, doamnă, şi ce voieşti? întrebă regele, care se 
sculă în picioare. 

— Sire, răspunse necunoscuta cu o voce ce devenea 
neînţeleasă prin masca şi voalul ce îi acoperea figura, vin să 
scap pe rege şi monarhia. La această oră se conspiră împotriva 
Majestății Voastre. 

La cuvântul „complot”, Carol al IX-lea făcu o mişcare şi deveni 
cel mai atent dintre auditori. 

Femeia voalată îi dădu atunci cele mai minuţioase detalii 
asupra complotului urzit de sir de Cotte-Hardie, complot care 
trebuia, zicea ea, să atenteze la viaţa regelui şi la pierderea 
regatului, dându-l hughenoţilor. Ea spuse ziua şi ora aleasă de 
conjuraţi şi chiar locul unde putea să pună mâna sigur pe sir de 
Cotte-Hardie. 

In fine, povestirea ei fuse atât de lămurită încât regele îi dădu 
afirmației întregul drept al adevărului. 

Pe când această femeie vorbea, regele îşi zicea: 

— Imi pare că am mai auzit eu această voce pe undeva. 

Când ea termină, el îi zise: 

— Cine eşti dumneata, doamnă? 

— Sire, răspunse ea, dacă Majestatea Voastră va da ordine ca 
să fie arestat vinovatul, atunci voi spune cine sunt. 

— Fie, zise regele. 

— După două zile, urmă necunoscuta, tot la această oră, dacă 
Majestatea Sa va fi singură, mă va vedea venind. 

— Bine! 

— Atunci mă voi face cunoscută şi voi cere Majestății Voastre 
preţul serviciilor mele. 

— Oricât de mult ar fi estimate de dumneata, zise regele, 
dacă cele ce mi-ai spus vor fi adevărate, le voi recompensa 
întocmai. 

— Nu voiesc nici argint, nici aur, Sire. 

— Atunci ce voieşti? 

— O graţie. 

Şi femeia voalată se retrase, regele o văzu depărtându-se şi 
nu cuteză să o urmeze. 

A doua zi, într-adevăr, sir de Cotte-Hardie fu arestat şi 
mărturisi singur existenţa complotului. 


— 45 — 


— Ponson du Terrail — 


Seara când se întunecase, regele se găsea iarăşi singur în 
cabinetul său şi femeia voalată, care, fără îndoială, cunoştea la 
perfecţie Luvrul, apăru. 

— Doamnă, zise regele, mi-ai spus adevărul, spune ceea ce 
voieşti de la mine, căci voi face totul. 

— Sire, murmură necunoscuta înecându-se în plânsete, sunt o 
sărmană mamă alungată de lângă fiul său. 

Şi ea îşi dădu voalul la o parte şi scoase masca, iar regele 
scoase un țipăt. Era mama sa. 

Carol al IX-lea se înfurie pentru început, dar mai apoi, cum el 
era blajin, o iertă şi, a doua zi, curtenii intrând la rege, se 
retraseră înmărmuriţi la vederea doamnei Catherine. 

— Domnilor, zise regele, regina-mamă a scăpat monarhia. 

Regele de Navarra, care se găsea de faţă, se aplecă la 
urechea lui Crillon şi îi zise: 

— Sărmanul meu duce, mi se pare că ne-a sosit timpul pentru 
a ne duce fiecare pe la moşiile noastre. 

— Ah! Sire, murmura bravul Crillon, nu am nicio teamă pentru 
mine, dar sunt cam dezolat. 

— Pentru ce? 

— Dacă regina ar mai fi întârziat cu trei zile să fie graţiată, 
atunci aş fi rostogolit pe acel René, al cărui proces era terminat. 

Într-adevăr, deşi regele promisese, chiar deasupra cadavrului 
reginei de Navarra, că justiţia îşi va urma cursul, lucrurile nu 
decurseseră astfel, din contră, se permisese fără un motiv 
anume tergiversarea judecării şi condamnării. 

Şi apoi, regele a voit ca afacerea lui René să fie urmărită într- 
un mod solemn. 

Pentru acest scop fusese convocat Parlamentul care-şi puse 
hainele cele roşii şi urma ca René să fie chemat înaintea lui. 

Dar un consilier de curând numit, prezidentul Renaudin, a 
găsit un viciu de formă în instrucţiune şi, după ce a trimis pe 
René iarăşi la închisoare, a făcut ca Parlamentul să ceară un 
supliment de anchetă. 

Şi... s-a întâmplat ca tocmai maestrul Renaudin se fie 
însărcinat cu această anchetă. 

Renaudin dar, a prelungit această afacere şi, cum sărbătorile 
căsătoriei doamnei Margareta sosiseră, a cam lăsat în uitare 
ancheta. 

După terminarea căsătoriei, însă, şi după exilarea reginei- 


Al 


— Juneţea regelui Henric — 


mame, Crillon a zis regelui: 

— Sire, e timpul ca Majestatea Voastră să facă ceva bun 
pentru popor. 

— Şi anume ce? a întrebat regele. 

— Parizienii voiesc să vadă tranşată chestiunea lui René. 

— Uitasem, zise regele. 

Atunci Crillon a fost însărcinat să avizeze Parlamentul. Aşadar, 
tocmai în ajunul zilei când doamna Catherine apăruse la Luvru, 
Parlamentul condamnase pe René a fi sfâşiat de viu chiar în 
dimineaţa zilei a treia după pronunţarea sentinţei. Acum se 
poate înţelege că graţia reginei venea şi în favoarea lui René. 

— Sire, zise Catherine regelui, vă rog, întârziaţi cu câteva zile 
execuţia acelui nenorocit, căruia cu drept cuvânt, nu mai am 
curajul de a-i cere graţierea. 

Această prefăcută umilinţă a Catherinei, atinsese oarecum pe 
Carol al IX-lea. 

Execuţia lui René fusese amânată. 

În fiecare seară, Crillon cerea ca Florentinul să fie executat, 
dar, în timpul nopţii, Catherine vorbea regelui tot de comploturi, 
de asasinări, de hughenoți, astfel că el nu se mai gândea la 
René. 

În cincisprezece zile, Catherine îşi dobândi influenţa şi Crillon 
şi-o pierdu pe a sa. 

Cu toate acestea, cutezătorul gentilom stăruia continuu când 
nişte noi evenimente se iscară. 

Catherine urma să triumfe din nou. 


Capitolul IX 

Acum, iată ce se petrecea la rege, în ajunul serii şi a doua zi 
de dimineaţă, în privinţa regelui de Navarra. 

Carol al IX-lea, a cărui dispoziţie se schimba continuu de la 
reintrarea doamnei Catherine în Luvru, consimţise ca regina de 
Navarra, sora sa, să dea un bal magistraţilor comunali de la 
Paris, care şi aceştia avuseseră onoarea de a da unul în favoarea 
tinerilor soţi cu opt zile mai înainte. 

Doamna Catherine, care de la reîntoarcerea sa, se arătase tot 
surâzătoare către toţi, se prezentase şi ea în toată splendoarea 
luxului. 

Regele Henric şi Margareta, care se iubeau foarte mult s-au 


4 


— Ponson du Terrail — 


plimbat aproape două ore prin săli apoi au dispărut. 

Henric o plângea încă pe mama sa, iar Margareta simțea 
nevoia de a fi singură cu soțul său. 

Doamna Catherine, rămânând singură, a făcut toate onorurile 
balului cu cea mai perfectă grație, lucru care nu prea arăta decât 
un sinistru augur. 

Unii dintre curteni chiar ziceau: 

— Regina-mamă e atât de fericită astă-seară, pe cât va plânge 
cineva mâine cu lacrimi de sânge. 

Apoi, alții adăugau: 

— Poate că ea a obţinut graţierea lui René Florentinul. 

La această din urmă ipoteză toată lumea se înfiora. 

Regele, pe care îl cuprinsese un acces de melancolie, nu se 
mai arătase în acea seară; el rămăsese în cabinetul său, 
preocupat doar de a juca cărţi cu domnul de Pibrac şi Crillon. 

Domnul de Pibrac, căpitanul de gărzi, şi domnul Crillon, 
colonelul de pedeştri, erau amândoi nişte jucători pasionaţi şi nu 
se ocupau decât de partida lor. 

Deodată regele lovi cu mânerul pumnalului în masă: 

— Ştiţi voi, amicii mei, zise el, că sunt patru nopţi de când nu 
mai dorm? 

Şi el puse cărţile pe masă. 

Crillon şi Pibrac, încremeniţi de această apostrofare, se uitară 
la rege. 

Şi, ca şi el, puseră şi ei cărţile pe masă. 

Ca om prudent, domnul de Pibrac crezu de cuviinţă să aştepte 
ca regele să-şi completeze gândirile sale. 

Dar Crillon, ca bărbat fără frică, zise cu neglijenţă: 

— Aceasta nu mi se pare nicidecum extraordinar, Sire!... 

— Aşa găseşti, Crillon? 

— Pe Dumnezeul meu! Sire, suntem încă în luna lui august şi 
nopţile sunt tot călduroase. 

Regele înălţă din umeri. 

— Şi Luvrul e plin de insectele numite țânțari, care ciupesc 
într-un mod mult prea dezagreabil, adăugă colonelul pedeştrilor. 

— Crillon, amicul meu, zise regele cu bunătate, eşti un om de 
nimic. 

Nările lui Crillon se dilatară şi se cutremurară. 

— Pe Dumnezeul meu! Sire, răspunse el râzând, nu sunteţi 
decât dumneavoastră, în astă lume, care să aibă dreptul să-mi 


— 48 — 


— Juneţea regelui Henric — 


vorbească astfel. 

— Pentru ce? 

— Pentru că sunteţi rege, căci... 

— He! he! zise Carol al IX-lea, nu te supăra, bătrânul meu 
Crillon. Eu sunt cam indispus astă-seară. 

— Asta se vede, Sire. 

— Şi în aceste momente eu tulbur puţin pe toată lumea. 

— Bun! zise Crillon satisfăcut de explicaţiile regelui, să nu mai 
vorbim de asta, Sire. Majestatea Voastră acum îmi va face 
onoarea de a-mi spune că doarme rău numai de câtva timp. 

— Da. 

— Şi verişorii... 

Un râs nervos se desenă pe buzele regelui. 

— Da, zise el. Sunt într-adevăr şi nişte veri în visurile mele. 

— Adevărat! 

— Dar veri fără aripi, adică veri adevăraţi, ceva cam ca ducele 
de Guise şi fraţii lui. 

— Hm! făcu Crillon, Majestatea Voastră visează visuri 
adevărate. 

— Şi apoi, mai este unul. 

— Ah! zise Crillon, care îşi încreţi sprâncenele; şi acela?... 

— Este micuțul rege al Navarrei. 

Un lung surâs schimbă pacea cea loială a lui Crillon. 

— Regele de Navarra este un supus credincios al Majestății 
Voastre, zise el. 

— Tu crezi? 

— Şi dacă nu e decât el cel care împiedică pe Majestatea 
Voastră să doarmă... 

— El este şeful hughenoţilor... 

— Haida-de! Sire, eu, care sunt catolic, vă pot vorbi cu toată 
francheţea, nu e aşa? 

— Vorbeşte! 

— Ei bine! dacă Majestatea Voastră ar voi să ridice o armată 
de o sută de mii de hughenoți pentru a o conduce împotriva 
inamicilor, ea va găsi această armată şi nu va putea avea 
niciodată una mai vitează. 

Crillon, vorbind astfel, făcea o bună imagine cauzei 
hughenoţilor, căci aceasta preocupa spiritul regelui. Din păcate, 
însă fu distrusă imediat. 

Cineva bătu în uşă. 


— 49 — 


— Ponson du Terrail — 


— Intră, zise regele. 

— La dracu, ce o mai fi?... murmură domnul de Crillon. 

Pibrac însă, tot prudent, păstră tăcerea. 

Persoana care intră nu era alta decât regina-mamă. Doamna 
Catherine era îmbrăcată în hainele ei de gală şi surâsul ei era 
radios. 

— Hm!... se gândi Pibrac. 

— Drace! îşi zise Crillon. 

Se ştia mai dinainte ce însemna surâsul doamnei Catherine. 

— Bună seara, Doamnă, zise regele sculându-se în picioare. 
Oare vii să faci pe al patrulea la partida noastră? 

A juca cineva cu regele, însemna a-i face o plăcere nespusă. 

— Voiesc Sire, zise regina. 

„lată ceva care e de rău augur,” gândi Crillon. 

Pibrac rămăsese tăcut ca niciodată. 

Regina se aşeză, îşi scoase mânuşile şi luă cărţile cu mâinile 
sale cele albe şi garnisite cu inele. 

— Majestatea Voastră are tot dreptul de a se amuza, zise ea. 

— Şi pentru ce nu, mamă? 

— Căci ea va avea în curând o serioasă catastrofă. 

Regele tresări. 

— Ce aţi zis, Doamnă? 

Catherine suspină. 

— Hei! Sire, trăim într-un timp foarte nenorocit, într-adevăr. 

Regele puse cărţile din nou pe masă şi ochii săi începură să 
scoată flăcări. 

— Nu cumva ai să-mi comunici o nouă conspirație, Doamnă? 

Regina scoase încă un suspin. 

Crillon, care voia să ţină piept reginei-mamă, zise cu 
bruscheţe: 

— Pariez că Majestatea Voastră are să ne vorbească tot de 
hughenoți? 

Catherine voia să trăsnească pe Crillon cu o privire, dar 
privirile Catherinei erau fără putere asupra sufletului ducelui, 
întocmai ca puterile uraganului asupra vechilor cedri ai Libanului. 

— Da, negreşit, zise ea, nu trebuie ca Majestatea Voastră să 
fie multă vreme în necunoştinţă de tot ceea ce se petrece. 

— Ce? făcu regele. 

— Sir de Cotte-Hardie a evadat din închisoare. 

— Oh! făcu Crillon care ţinea a-şi conserva sângele rece, ştim 


— Juneţea regelui Henric — 


aceasta de acum opt zile, Doamnă. 

— Dar, ceea ce nu ştie regele, zise regina, este că complotul 
lui sir de Cotte-Hardie nu era decât o mică încercare de luptă. 

— Oh! reluă cu neglijenţă Crillon, eu nu i-aş fi dat niciodată o 
mare importanţă. 

Regina îşi muşcă buzele, dar ea continuă: 

— Mai mult ca totdeauna, hughenoţii au început a se mişca şi 
a conspira în toată libertatea. 

— Ah! făcu regele. 

— Şi e foarte simplu, urmă Catherine, pentru că şeful lor... 
regele de Navarra... 

— Hei! Doamnă, răspunse regele cu dispreţ, adu-ţi aminte că 
m-ai turmentat îndestul pentru a-l face ginerele vostru... 

Doamna Catherine era bătută însăşi cu armele sale. Şi ea 
schimbă repede tactica discuţiei. 

— Sire, zise ea, Dumnezeu voieşte ca ochii voştri să se 
deschidă la lumină, şi e bine ca acea zi să nu fie prea târzie. 

— Ce voieşti să zici, Doamnă? 

— Este un nenorocit servitor al monarhiei, a cărui ură pentru 
hughenoți, îl va conduce la eşafod şi care, cu toate acestea... 

Doamna Catherine nimerise aceste cuvinte cam rău, căci 
regele se sculă cu repeziciune şi strigă: 

— Ştiu de cine voieşti să vorbeşti, este vorba de René? 

— Da, Sire. 

Regele bătu în masă cu pumnalul. 

— Ei bine, zise el, dacă este astfel, permiteţi-mi să vă spun la 
rându-mi, că am făcut foarte rău că am amânat, Doamnă. 

Catherine se înfioră. 

— Trebuie să termin odată, adăugă regele. 

Şi, întorcându-se către Crillon, zise: 

— Domnule duce, vei da astăzi ordinele necesare ca execuţia 
să aibă loc mâine. 

Regina avu o senzaţie de ameţeală. 

— La ce oră? întrebă Crillon cu triumf. 

— La douăsprezece. 

Şi, cum regina voia să vorbească, regele o opri cu un gest. 

— Doamnă, zise el, când scumpul dumitale René va fi sfâşiat, 
atunci să vii să-mi vorbeşti de hughenoți şi de conspiraţiile lor. 
Voi fi întotdeauna gata să vă ascult. 

Şi pentru că el nu se aştepta la noi explicaţii, se ridică şi trecu 


— Ponson du Terrail — 


în camera de odihnă, adăugând: 
— Acum, lasă-mă să dorm. 


Carol al IX-lea se lăudase când zise să fie lăsat să doarmă. 

Adevărul fu că el nu închise ochii toată noaptea. 

El avu în cap hughenoţii şi conspiraţiile lor. 

Regina compromisese pentru moment partida sa prin cererea 
privind graţierea lui René; dar, cuvintele sale perfide, nu 
avuseseră mai puţin efect în mintea regelui. 

Dimineaţa, când el începuse a aţipi, avu un vis 
înspăimântător... 

El visă că sir de Cotte-Hardie încerca să-l asasineze.. 

Deşteptându-se repede, regele chemă. 

Un paj alergă. 

— Unde e Crillon? zise el. 

— Domnul de Crillon a dormit în Luvru. 

— Să meargă cineva să-l cheme. 

Crillon sosi. 

— Scumpe duce, zise regele, voiesc să termin cu hughenoţii. 

Crillon căscă ochii mari. 

— Majestatea Voastră a mai revăzut pe regina-mamă? 

— Nu, zise regele. 

Spaima lui Crillon se mări. 

— Hughenoţii conspiră, regele de Navarra conspiră. 

— Oh! pentru aceasta, Sire, răspund eu de contrariu. 

— Nu contează, du-te de-l caută... 

Crillon, ameţit de tot, se duse să prevină pe Henric de 
Bourbon, care era încă în pat cu tânăra sa soţie. 

Henric alergă lăsând pe Margareta complet emoţionată şi 
Crillon îl urmă. 

Carol al IX-lea se îmbrăcase în acest timp şi trecuse în 
cabinetul său. Cuvintele lui Crillon, unite cu atitudinea sa liniştită 
şi cu obrazul său surâzător, produsese un bun efect asupra 
regelui, care primi pe cumnatul său de Navarra, cu multă 
bunăvoință. 

— Majestatea Voastră a dorit să mă vadă, zise tânărul prinţ. 

— Da, fratele meu. 

Şi regele invită pe Henric de Bourbon să se aşeze, dar prinţul 
rămase în picioare. 


= 153: 


— Juneţea regelui Henric — 


— Sărmanul meu Henric, zise atunci Carol al IX-lea, îţi place 
ţie mult la Luvru. 

— Negreşit, Sire. 

— Şi tu nu ai niciun regret pentru regatul şi supuşii tăi? 

Henric îl privi pe rege. 

Regele reluă: 

— Se zice, cu toate acestea, că Nerac e o frumoasă locuinţă. 

— Dar, Sire, Majestatea Voastră pare că ar voi să mă exileze. 

— Din contră, mă gândesc că tu poate te plictiseşti aici... 

— Cu cine, Sire? 

— Cu Doamna Catherine. 

— Se poate, Sire. 

— Şi pentru că sora mea Margot nu s-a dus niciodată la Nerac, 
tu ar trebui s-o duci... 

— Voiesc bucuros Sire, dar... 

Henric se opri. 

— Ah! zise regele, mai sunt şi condiţii? 

— Oh! una singură. 

— Care? 

— AŞ dori să iau femeia precum şi zestrea. Astfel e obiceiul. 

Carol al IX-lea făcu o mişcare. 

— Aud? zise el. 

— S-a hotărât ca zestre Doamnei Margareta, urmă Henric, 
oraşul Cahors şi trei sute de mii de scuzi. Şi... am mare trebuinţă 
de trei sute de mii scuzi, cât despre oraşul Cahors, Majestatea 
Voastră înţelege că mi-e foarte trebuincios. 

— Crezi? 

— Aceasta mi-ar face mult bine... 

Crillon se aplecă la urechea regelui: 

— Sire, zise el, un om ce reclamă cu atâta francheţă ceea ce i 
se datorează, nu conspiră!... 


Capitolul X 

Pe când Carol al IX-lea îl sfătuia pe fratele şi vărul său, regele 
de Navarra, să facă o plimbare prin regatul său, iar acesta din 
urmă îşi arăta dorinţa de a primi mai întâi zestrea Doamnei 
Margareta, soţia lui, regina-mamă se reîntorcea în apartamentul 
ei furioasă şi disperată. 

Încă o dată, Carol al IX-lea îi refuzase graţierea scumpului ei 


=53=— 


— Ponson du Terrail — 


René şi încă mai mult, el însărcinase pe Crillon să grăbească 
execuția vinovatului. 

Regina se întoarse în apartamentele ei în prada unei neliniști, 
aşa încât ar fi căutat în zadar, ca singură să se hotărască la ceea 
ce avea de făcut, dar întâmplarea îi venea în ajutor. 

Unul din pajii ei ce se afla în anticameră, veni la dânsa, 
zicând: 

— Un gentilom străin doreşte a vorbi Majestății Voastre. 

— Nu voiesc să văd pe nimeni! răspunse cu bruscheţe 
Catherine. 

— Ah!... zise pajul neliniştit, l-am introdus. 

— Unde? 

— În oratoriul Majestății Voastre. 

— Cine ştie? îşi zise regina, poate că un ajutor neaşteptat îmi 
soseşte. 

Şi ea intră în oratoriul ei. 

— Un tânăr frumos, într-o manta, cu pălăria în mână, aştepta 
rezemat de masa pe care Doamna Catherine obişnuia să scrie. 

Regina îl privi curioasă: 

— Cine eşti, domnule? 

— Un gentilom loren. 

Regina încruntă sprâncenele. 

— Numele dumitale? 

— Eric de Crèvecoeur. 

— Ah! în acest caz, zise ea, înţeleg că-mi aduci vreun mesaj 
de la ducele Henric de Guise. 

Contele se înclină. 

— Verii noştri din Lorena, zise ea, ne-au neglijat mult de câtva 
timp. 

Contele surâse: 

— Dar, îmi pare, zise el, că prinţul Henric a venit mai zilele 
trecute la Paris... cu puţin mai înainte de căsătoria Doamnei 
Margareta. 

Contele pronunţă aceste cuvinte astfel încât nu lăsă nicio 
îndoială reginei-mame. El era la curent cu vechile intrigi ale 
ducelui cu Doamna Margareta şi trebuia, fără îndoială, să fie 
informat cu toate secretele aceluia ce îl trimitea. 

— Prinţul Henric, reluă regina, e un ingrat. 

— E cu totul devotat Majestății Voastre, Doamnă. 

— Dar a fugit de Curtea Franţei, zise Catherine cu un suspin 


=A = 


— Juneţea regelui Henric — 


ipocrit. 

— El avea inamici. 

— Ah! crezi? 

— Şi desigur, dacă ar fi rămas mai mult... 

— Ei bine? 

— S-ar fi încercat asasinarea sa. 

— Nu ştiu la Curtea Franţei, răspunse Doamna Catherine, 
decât o singură persoană care să fie inamicul mortal al ducelui 
de Guise. 

— Aşa e, Majestate? 

— Da, acela e regele de Navarra. 

— Aceasta e şi părerea mea, Doamnă. 

— Dar, reluă regina, dacă regele de Navarra e inamicul 
ducelui de Guise, eu, regina, sunt amica lui. 

— Ducele speră astfel, Doamnă. 

— Şi astfel, pot contrabalansa influenţa nefastă a regelui 
hughenoţilor. 

Contele de Crèvecoeur se înclină. 

— Dar, zise regina, vii aici, trimis de dânsul? 

— Da, Doamnă. 

— Prin urmare, eşti purtătorul unui mesaj... 

Contele se înclină. 

Catherine crezu că avea vreun mesaj scris şi ea întinse mâna. 

Dar contele se grăbi să adauge: 

— Eu sunt însărcinat, Doamnă, să întreb pe Majestatea 
Voastră dacă binevoieşte să acorde o întâlnire ducelui, stăpânul 
meu. 

— Cum! strigă Catherine, el nu mi-a scris? 

— Nu, Doamnă. 

— Pentru ce? 

— Verba volant, scripta manent, ceea ce înseamnă... 

— Că cele scrise rămân şi că cele spuse zboară, zise regina ce 
ştia latineşte. Dar, cu toate acestea, zise ea, ducele a trebuit să- 
ţi dea vreun semn oarecare, după care eu aş putea recunoaşte 
că vii din partea lui. 

— Da, Doamnă. 

Şi contele scoase din sânul lui un inel. 

Vederea acelui inel făcu pe Catherine să tresară, pe când un 
fulger de mânie trecu prin ochii ei. 

Acel inel, pe care odinioară regele Henric al II-lea îl pusese în 


— Ponson du Terrail — 


degetul tinerei regine pe care Italia o trimitea în Franța, mai 
târziu, această regină îl dădu fiicei sale, Doamnei Margareta de 
Franța. Aceasta din urmă, într-una din zile, într-un avânt de 
tandreţe, pusese acel inel în degetul mâinii stângi a ducelui 
Henric de Guise. 

Aşadar, pentru ca acel inel să fie în mâinile contelui Eric de 
Crèvecoeur, el trebuia fără îndoială să vină din partea ducelui. 

Regina nu se putea îndoi. 

Afară de acesta, acel inel mai avea încă o însemnătate pentru 
Doamna Catherine. 

Dacă ducele de Guise consimţise a se despărţi de dânsul, 
cauza era că nu mai iubea pe Margareta. 

— Bine, zise regina-mamă, acum vorbeşte domnule de 
Crèvecoeur. 

— Doamnă, zise contele, ducele, stăpânul meu, se interesează 
mult de afacerile regatului Franței şi ale religiei catolice, ce e 
foarte amenințată în acest moment... 

— Aşa este, îl întrerupse regina. 

Contele continuă: 

— Ducele, stăpânul meu, crede că Majestatea Voastră şi 
dânsul vă puteţi înţelege. 

— După împrejurări, zise regina. 

— Şi el e convins că dintr-o oră de convorbire cu Majestatea 
Voastră, ar putea rezulta mari bunuri pentru cauza catolică. 

— Şi eu cred asemenea, domnule. Reîntoarce-te la Nancy şi 
spune ducelui de Guise că sunt gata de a-l primi în secret. 

Contele mişcă capul. 

— Ducele nu e la Nancy. 

— Dar, unde e? 

— La Paris. 

Pentru a doua oară, Doamna Catherine încruntă sprâncenele. 

— Ah! zise ea, credeam că se va teme că va fi asasinat. 

— El e ascuns. 

— Regele de Navarra are poate spioni. 

— Fii liniştită, Doamnă. Dacă ducele nu va vedea în astă- 
noapte chiar pe Majestatea Voastră, mâine dimineaţă va fi la 
cincisprezece leghe de Paris. 

— Ei bine! să vină! 

Contele surâse din nou. 

— Nu, zise el. 


aa 


— Juneţea regelui Henric — 


— Pentru ce? 

— Dar... pentru că... ela făcut un jurământ. 

— Care? 

— De a nu repune piciorul la Luvru mai înainte de a o vedea 
pe Majestatea Voastră. 

— Ah! domnule, făcu regina cu mândrie, ducele şi-a pierdut 
mintea cerându-mi o întâlnire fără a veni la Luvru? 

— Ducele o aşteaptă pe Majestatea Voastră. 

— Unde? 

— In casa în care e ascuns. 

— ŞI... acea casă? 

— Nu o pot spune Majestății Voastre, dar vă pot conduce, 
dacă Majestatea Voastră consimte să mă urmeze. 

— Eşti nebun, zise Catherine, dacă dumneata crezi că o regină 
a Franţei va alerga prin străzile Parisului noaptea. 

— Vai! Doamnă, răspunse contele, am uitat să spun că 
Majestatea Voastră a făcut aceasta într-o seară când voia cu 
orice preţ să scape de călău pe un om ce îi era scump. 

Catherine tresări deodată. 

— Aşadar, urmă domnul de Crèvecoeur, mă prind că dacă era 
vorba de scăparea acelui om... Majestatea Voastră ar fi consimţit 
să mă urmeze. 

Regina îl privi pe conte şi păru că aşteaptă ca el să-şi 
sfârşească părerea. 

— Doamnă, zise tânărul, dacă Majestatea Voastră consimte a 
mă urma pe dată, fără paj, fără gardă, pe credinţă de gentilom, 
René va fi scăpat!... 

Regina îşi înăbuşi un țipăt. 

— Ei bine! zise ea, te urmez... 

Şi ea îşi puse pe umeri o manta cu capişon; apoi, privind pe 
conte, îl întrebă: 

— Pe unde ai venit? 

— Pe aici, zise domnul de Crèvecoeur. 

Şi el arăta uşa anticamerei. 

— Trebuie să fii văzut ieşind, după cum ai fost văzut intrând. 

— Dar dumneata, Doamnă? 

Regina deschise fereastra oratoriului ei ce dădea spre apă... 

— lată, zise ea, vezi acel arbore ale cărui rădăcini plutesc pe 
apă? 

— Da, Doamnă. 


— Ponson du Terrail — 


— Ei bine! Îți dau întâlnire acolo. leşi prin scara cea mare. 

Domnul de Crèvecoeur se înclină şi ieşi. Atunci el întâlni pe 
Nancy şi schimbă câteva cuvinte cu dânsa. 

Cât despre regină, ea cobori mica scară secretă pe care 
Henric de Guise o cunoştea atât de bine. 

Acea scară, ne reamintim, răspundea la portia de pe 
marginea apei şi, după cinci minute de la despărţirea lor, regina 
Catherine şi domnul de Crèvecoeur se găseau sub arborele 
stabilit. 

Regina avea pe faţă masca de catifea atât de mult 
întrebuințată atunci. 

Contele îi dădu mâna. 

— Pe unde mă duci? întrebă ea. 

— Vino, Doamnă. 

Şi contele trecu cu regina prin acea piaţă semănată de 
cârciumi şi prăvălii ce se întindea între vechiul Luvru şi Saint- 
Germain-l'Auxerrois, apoi intră cu dânsa în mica stradă Prâtres. 

În acel moment un om nemişcat până atunci sub o poartă, 
înaintă tăcut spre ei. 

Omul pe care regina îl vedea înaintând spre dânsa, era ca şi 
contele Eric de Crèvecoeur, învelit într-o manta şi purta o pălărie 
mare ce îi acoperea o parte din faţă. 

La vederea acelui om, Catherine simţi o spaimă, căci el începu 
a merge alături de ei şi, printr-o mişcare din instinct, ea se apăsă 
către domnul de Crèvecoeur. 

— Nu vă temeţi de nimic, Doamnă, îi zise acesta din urmă, 
acest om e unul din amicii mei. 

— Ah! făcu regina. 

— Sir Leo d'Arnembourg, adăugă tânărul conte, şi ca şi mine, 
el este în serviciul ducelui. 

Ei trecură strada Prêtres şi când erau să ajungă la capăt, un al 
doilea personaj, îmbrăcat ca şi cel dintâi, părăsi de asemenea 
umbra unei porţi şi veni către Eric. 

— Nu vă temeţi, Doamnă, repetă contele. 

— Cunoşti dar şi pe acesta? 

— Da. 

— Şi acesta e ca şi dumneata? 

— Un servitor al ducelui, stăpânul nostru, şi se numeşte 
baronul de Saarbruck. 

Dar cuvintele domnului de Crèvecoeur nu asigurară cu totul 


— Juneţea regelui Henric — 


pe doamna Catherine. 

— Ah! domnule, zise ea, voiţi poate să mă răpiți? 

Contele începu a surâde. 

— Nu, Doamnă, zise el, dar noi suntem oameni precauţi şi am 
voit a fi gata dacă Majestatea Voastră dorea să fie escortată. 

— Ah! bine, zise regina. 

Şi ea continuă să meargă. 

Ajunseră astfel până la piaţa Saint-Eustache. 

Acolo totdeodată, regina auzi ţipete, urlete, un zgomot 
infernal ce ieşea dintr-o casă urâtă în aparenţă, în colţul străzii 
Deux-Ecus. 

— Oh! oh! zise contele de Crèvecoeur, îmi pare că locuitorii 
acestei străzi nu prea sunt liniştiţi. 

Dar regina se oprise mută şi neliniştită. 

— Ce se petrece oare în această casă? îşi zise ea. 


Capitolul XI 

Regina privea casa cu o privire arzătoare şi curioasă. O lumină 
roşiatică se zărea prin hârtia unsuroasă a ferestrelor. 

La acea lumină, se vedeau după ferestre, mişcându-se 
continuu, nişte umbre. 

Apoi strigătele urmau, unele disperate, celelalte vesele, 
amestecate cu înjurături, blesteme şi cântece de orgie. In 
mijlocul acelui zgomot, o voce de femeie, voce rugătoare şi plină 
de groază, se auzea întrecând pe toate celelalte. 

Acea voce fără îndoială că regina o recunoscuse, căci ea se 
opri. 

— Ah! zise ea, aş putea jura că această voce e a Paolei. 

— Paola! făcu domnul de Crèvecoeur mirat. 

— Da, fiica lui René. 

— Ah! ştiu, zise contele, am auzit această istorie. Truanzii au 
dezonorat-o... 

— Vai! făcu Catherine. Şi de două luni o caut pretutindeni. 

Strigătele se înteţeau. 

— Ajutor!... ajutor!... striga o voce. 

— Domnule, domnule, zise regina cu o nelinişte crescândă, n- 
am putea veni în ajutorul acelor nenorociţi?... 

— Dacă Majestatea Voastră voieşte să ne amestecăm în 
afacerile acestor burghezi, zise contele, lucrul este uşor. 


50 — 


— Ponson du Terrail — 


Şi el făcu un semn celor doi însoțitori ai săi. 

Baronul de Saarbruck ajunse cel dintâi sub ferestre şi bătu de 
două ori cu mânerul spadei lui. 

La acel zgomot, oamenii ce se aflau în casă părură a se mişca. 

O fereastră se deschise şi un cap hidos apăru. 

— Cine e acolo? întrebă o voce răguşită. Tu eşti, ducele- 
Egiptului? 

— Mizerabil truand! răspunse baronul, eu sunt un adevărat 
gentilom care îţi va împlânta spada în piept dacă nu vei deschide 
îndată. 

— Fii gentilom! răspunse beţivul. 

Şi el reînchise fereastra. 

Ţipetele continuau în interior. 

Baronul de Saarbruck era puternic, înalt de şase palme. El se 
opri cu linişte la uşă, împinse cu umărul şi uşa căzu cu zgomot. 

Eric de Crèvecoeur şi sir Léo d'Arnembourg îl urmau... Regina 
era la câţiva paşi în stradă. 

Atunci un spectacol straniu li se prezentă ochilor. 

O femeia despuiată era legată de un stâlp ce ţinea tavanul şi 
patru persoane, dintre care o femeie, o înconjurau. Nenorocita 
scotea ţipete de disperare şi căuta în zadar să rupă legăturile 
pentru a scăpa de supliciu. 

Cealaltă femeie, cu părul despletit şi plină de furie, ţinea în 
mână o funie cu noduri cu care o bătea pe femeia legată de 
stâlp. 

Trei oameni şedeau cu coatele pe masă şi beau. 

Cei trei oameni erau: Marele-Clopot, lnimă-de-Lup, şi 
Răsuflare-Scurtă, aceia care o răpiseră pe Paola. Femeia bătută 
nu era alta decât fiica lui René, şi cea care o bătea, Farinetta. 

Cei trei oameni beau, cântau, blestemau, şi dacă Paola striga 
prea tare, ei îi aruncau un pahar cu vin în obraz zicându-i: 

— Taci, taci! fermecătoareo... 

— Ah! strigă Farinetta neîncetând să o bată, am jurat şi mă 
voi ţine de cuvânt: timp de un an, în fiecare seară, te voi bate 
astfel... Trebuie ca acela pe care-l iubeam şi care a murit pentru 
sceleratul tău tată, să fie răzbunat! 

— În numele cerului! murmură Paola, iertare! iertare! 

La neaşteptata sosire a celor trei loreni în casă, o tăcere 
adâncă urmă acelui zgomot. 

Farinetta rămase cu funia în mână şi cu mâna ridicată. 


— Juneţea regelui Henric — 


Marele-Clopot, ce deschisese fereastra pentru a şti cine bătea 
la uşă, se ridică cu grabă şi, în lipsă de alte arme, luă un vas 
mare de pământ în care nu mai era vin. Răsuflare-Scurtă şi 
Inimă-de-Lup scoaseră fiecare câte un pumnal, răsturnară masa 
şi o puseră între ei şi noii veniţi. 

— Hei! mizerabililor, strigă contele, predaţi-vă mai bine şi 
dezlegaţi acea femeie. 

— E Paola!... E chiar ea! strigă regina ce se ţinea puţin înapoi. 

Colosul începu a râde ca un tâmpit. 

— Lasă-ne în pace, frumosul nostru, zise el. 

Contele făcu un pas înainte şi însoțitorii lui se puseră în rând 
cu dânsul. 

Răsuflare-Scurtă şi Inimă-de-Lup îşi manevrau pumnalele. 

Marele-Clopot ridică vasul de pământ şi încercă să-l 
zdrobească pe conte, când două mâni îl opriră pe la spate. 

Era Farinetta. 

Farinetta aruncase funia şi zicea: 

— Opriţi-vă, mizerabililor, şi lăsaţi-mă să vorbesc acestor 
gentilomi. i 

— Bravo! strigă Eric de Crèvecoeur. Această fată e rea dare 
frumoasă. Ea va fi ascultată. 

Marele-Clopot se opri şi ceilalţi doi se retraseră. 

Paola arunca împrejurul ei priviri rătăcite pe care le fixa 
câteodată asupra celor trei noi veniţi. 

— Haida-de! frumoasa mea fată, repetă contele, vorbeşte şi 
spune şi nouă ce faci aici; cine e această femeie pe care o baţi şi 
aceşti oameni care te priveau îndeplinindu-ţi rolul de călău. 

— Mă numesc Farinetta, răspunse ea. Sunt regina Curţii 
Miracolelor. 

— Ah! şi apoi? 

— Regele Bohemiei se va căsători cu mine peste nouă luni, 
după ce voi fi purtat doliul primului meu bărbat. 

— Cum se numea el? 

— Gascarille. El a fost spânzurat în locul lui René Florentinul, 
mizerabilul, otrăvitorul şi prezicătorul... 

— Pentru ce baţi această femeie? 

— Aceasta e fiica lui Ren€... domnilor, zise Farinetta, vedeţi, 
nu fac decât să răzbun pe primul meu soţ. De două luni o bat în 
toate serile. 

— Şi... aceşti oameni? 


= — 


— Ponson du Terrail — 


— Aceştia sunt sclavii mei... 

Şi Farinetta pronunță aceste cuvinte cu tonul şi măreţia unei 
adevărate regine. 

— Ei bine! micuța mea, zise el, acum vei dezlega pe această 
fată, în acest moment. 

— Haida-de! făcu Farinetta. 

— Tu îi vei arunca o manta pe umeri şi ne-o vei da. 

Dar Farinetta scoase un țipăt sălbatic. 

— Cine sunteţi? zise ea în fine. 

— Noi suntem amicii lui René. 

Farinetta se repezi ca o tigroaică spre parul de care era legată 
Paola, o trase pe aceasta care începu să geamă şi strângând-o 
de gât cu cele două mâini ale sale, zise: 

— Ei bine, dacă o veţi avea, o veţi avea moartă... La mine, 
truanzi! , 

— Haide, amicii mei, zise contele Eric, trebuie să sfârşim. 

Şi cei trei tineri năvăliră asupra truanzilor care luară masa şi 
îşi făcură pavăză. 

În acelaşi timp, Farinetta îşi înfipse unghiile în gâtul Paolei 
care gemea. 

— Nu vă apropiaţi! nu vă apropiaţi!... căci altfel o sugrum. 

Dar contele îşi ridică spada şi, dintr-o săritură pe deasupra 
mesei, ajunse drept lângă par. 

Farinetta primi o viguroasă lovitură cu latul spadei pe umărul 
drept şi durerea, scoţându-i un țipăt, o făcu să lase prada. 

În acelaşi timp, colosul de Marele-Clopot ridică o piatră asupra 
capului contelui. Dar, ori că truandul nu-şi calculase bine 
lovitura, ori că tânărul conte evitase lovitura, se întâmplă că 
piatra nu-l atinse pe conte, ci lovi parul şi se sfărâmă. 

În acelaşi timp, o detunătură se auzi şi colosul scoase un oribil 
blestem şi căzu de-a lungul pe parchet. Sir d'Arnembourg îl 
trântise jos numai dintr-o singură lovitură de pistol. 

Răsuflare-Scurtă şi Inimă-de-Lup lăsară să recadă masa şi 
strigară în cor: 

— lertare!... 

Ce puteau face pumnalele celor doi truanzi contra pistoalelor 
lui sir Léo d'Arnembourg? i 

— Haide! canalii infecte, viermi omeneşti! strigă Eric de 
Crèvecoeur, afară de aici!... 

Truanzii îşi aruncaseră pumnalele; colosul de Marele-Clopot se 


— Juneţea regelui Henric — 


zbuciuma pe pământ scăldat în sângele său, iar Farinetta, 
ameţită de lovitura spadei, se retrăsese lângă zid, de care se 
rezemase întocmai ca o bestie sălbatică care se apără contra 
vânătorilor şi a câinilor. 

Contele merse spre dânsa, o luă la subţioară şi o duse până la 
pragul casei, apoi o azvârli afară zicându-i: 

— Du-te de te spânzură aiurea! 

Răsuflare-Scurtă şi Inimă-de-Lup fugiseră deja. 

Nu mai rămăsese în casă decât Marele-Clopot care gemea şi 
blestema, şi Paola care continua a-şi rătăci ochii împrejurul ei. 

Sir d'Arnembourg o dezlegă, apoi îi aruncă mantaua sa pe 
umeri. 

În acest moment regina, care rămăsese nemişcată şi ca 
trăsnită de spaimă în stradă, năvăli în casă şi se aruncă în 
braţele Paolei, zicându-i: 

— Copilul meu, fiica mea... mă recunoşti tu? 

Paola răspunse printr-un hohot de râs. Era nebună. 

Zece minute după aceasta, regina-mamă, cei trei însoțitori şi 
fiica lui René, care după ce plânsese şi ceruse graţie, acum 
râdea şi cânta refrenul pe care îl auzise în Curtea Miracolelor, 
începură a-şi continua drumul. 

Contele de Crèvecoeur, care servea de călăuză, conduse pe 
regina-mamă în strada Jeux-Neufs, aflată în spatele străzii Saint- 
Eustache. Contele se opri înaintea unui han la poarta căruia era 
spânzurată o ramură de arbore. In loc să bată la poartă, el 
fluieră. 

La acest zgomot, uşa se deschise dar nicio lumină nu 
strălucea în interior. Cu toate acestea, un bărbat apăru cu o 
jumătate a corpului afară. 

— Eşti dumneata? zise el. 

— Da, eu sunt. 

Şi contele intră, rugând pe regină să-l urmeze. Sir Léo 
d'Arnembourg dădu braţul nebunei. 

— Doamnă, zise contele Eric, luaţi-mă de mână şi lăsaţi-vă a fi 
condusă. 

— Dar, pentru ce acest întuneric? 

— Pentru că nimeni nu trebuie să-l vadă pe duce, în afară de 
dumneavoastră şi noi. 

Ea îşi puse mâna în mâna contelui, care, prin întuneric, o 
conducea în interiorul acelei case, care semăna mai mult cu o 


=63 = 


— Ponson du Terrail — 


casă de bandiți decât cu o casă onestă. 


Capitolul XII 

Regina-mamă, stăpânită de emoții, trăia câte un an în cinci 
minute, în timp ce ducele Eric de Crèvecoeur o conducea mereu 
prin labirinturile întunecoase ale acelei case ce se afla în afara 
zidurilor Parisului. Ea îşi aminti toate trădările pe care le 
planificase şi le încercase împotriva casei de Lorena şi se gândea 
atunci la toate nemulţumirile pe care lorenii le-ar fi putut avea 
faţă de ea. 

Dacă i s-ar fi promis un al doilea regat al Franţei, Catherine ar 
fi evitat poate să-i urmeze pe trimişii ducelui; dar Eric de 
Crèvecoeur îi strecurase la ureche un cuvânt magic, numele lui 
René. Catherine, femeia insensibilă şi crudă prin excelenţă, 
surdă la toate nenorocirile, nemiloasă pentru toţi, Catherine zic, 
avea un defect, adică un văl ce îi acoperea inima; ea iubea cu o 
tandreţe oarbă pe acel Florentin, acea combinaţie de prezicător 
şi otrăvitor, care, timp de cincisprezece ani, deţinea toate 
secretele sale şi fusese implicat în toate crimele. 

Bărbatul care se arătase un moment pe pragul uşii exterioare 
a casei, intrase şi dispăruse în obscuritate. 

Catherine făcu vreo treizeci de paşi, condusă de conte, ajunse 
într-o încăpere strâmtă şi umedă, mai întunecoasă decât camera 
prin care trecuse, apoi contele se opri şi bătu la o a doua uşă, pe 
dedesubtul căreia se strecura o rază de lumină. 

— Intră! zise o voce dinăuntru. 

Catherine recunoscu această voce; era aceea a ducelui. 

Contele împinse uşa şi Catherine se găsi pe pragul unei mici 
camere de cârciumă, în mijlocul căreia un om sta picior peste 
picior, pe o laviţă. 

Era ducele Henric de Guise. 

La vederea reginei, el se sculă în picioare şi salută cu respect. 

Regina aruncă asupra lui privirea sa iscoditoare, pe când 
ducele rămăsese liniştit şi nepăsător. El veni la regina-mamă, se 
înclină din nou şi îi sărută mâna. Contele Eric se retrase şi 
închise uşa după dânsul. 

— Ştii dumneata, dragul meu văr, zise regina care încerca să- 
şi ascundă emoția ce-o cuprinsese, că te porţi într-un mod prea 
uşuratic cu mine? 


— 64 — 


— Juneţea regelui Henric — 


— Scuzaţi-mă Doamnă, răspunse ducele cu respect, singură 
prudenţa a dictat conduita mea, însă în orice altă circumstanţă, 
ea ar fi fost de neiertat. 

Şi ducele înaintă un scaun Doamnei Catherine şi apoi rămase 
în picioare în faţa ei. 

— Doamnă, zise el atunci, cunoaşteţi ca şi mine precauţiile de 
care a trebuit să mă înconjor, pentru a obţine de la 
dumneavoastră o întrevedere, căci fără de ele mi s-ar fi 
întâmplat tot aceleaşi nenorociri ca acum câteva luni când 
locuiam în Luvru. 

Regina înţelese aluzia făcută şi rămase nepăsătore... 

— Dar, ce zic, nu trebuie să vorbesc acum de acele 
nenorociri... Cu toate acestea, Doamnă, reluă el, era să fiu 
asasinat, atunci... 

— Şi, de cine? de vreun hughenot, fără îndoială? 

— Nu, răspunse ducele, am fost invitat să părăsesc Luvrul, 
dacă voiam să mă mai socotesc printre cei vii. 

— Dar, de cine? întrebă Catherine care făcea pe naiva. 

— Un necunoscut m-a întâmpinat într-o seară la portita din 
spatele Luvrului care dă spre apă... 

— Şi acel necunoscut a îndrăznit?... 

— Da, el m-a prevenit de un pericol care mă ameninţa, şi chiar 
mi-a numit persona care plătea pe asasin. 

— Ah! făcu regina la fel de liniştită. Şi acea persoană? 

— Erai dumneata, Doamnă, răspunse ducele fără a se mişca. 

Catherine crezu nefolositor de a se indigna şi de a protesta. 

Ea doar întrebă cu ironie: 

— Spune-mi, dragul meu văr, ai voit să mă vezi numai pentru 
a-mi ţine acest discurs? 

— Nu, Doamnă. 

— Atunci, explică-mi, te rog, subiectul conversaţiei pe care ar 
trebui s-o purtăm împreună. 

— Mai întâi, Doamnă, permiteţi-mi să vă reamintesc o istorie, 
care nu este încă uitată de noi. 

— Spune! zise regina. 

— Voiesc să vorbesc de istoria lui Francisc |, tatăl regelui 
Henric al II-lea, ilustrul vostru soţ. 

— Ah! 

— Şi de rivalul său, împăratul Carol Quintul. 

Catherine tresări. 


= 65 — 


— Ponson du Terrail — 


— Crezi dumneata, urmă ducele, că dacă regele Francisc ar fi 
citit în destin şi ar fi prevăzut funestele consecințe ale bătăliei de 
la Pavie şi captivitatea sa în Spania, ar fi lăsat el pe împărat ca 
să traverseze Franţa pentru a se duce în Flandra? 

— Nu cred, zise regina. 

— Ei bine! iată-mă la Paris şi, în aparenţă, în situaţia 
împăratului Carol Quintul şi în poziţia regelui Francisc |. 

Regina îşi încruntă sprâncenele. 

— Şi prevăd că, dacă mă voi preda Majestății Voastre, aş 
putea să mă căiesc. 

— Eşti nebun, duce. 

— Atunci, iată ce mi-am închipuit. 

— Să vedem! zise regina. 

— Mi-am făcut planul de a te ridica din mijlocul Parisului. 

Regina făcu un gest de frică. 

— Am cai înşeuaţi la poarta Montmartre, care e la doi paşi de 
aici. Afară de aceasta, mai am trei omeni viteji şi credincioşi care 
mă vor însoţi până unde voi dori. Îmi pare că i-ai văzut, nu e aşa? 

— Da, zise regina cu ironie. 

— Şi, odată ajunşi în Lorena, aş putea trata cu dumneavoastră 
lucruri foarte importante de-ale religiei şi de-ale regatului. 

Regina, în culmea unei spaime grozave, se sculase şi se 
îndreptase spre uşă. Dar acea uşă se deschise şi regina văzu la 
spatele ei pe cei trei tineri care îi servise de escortă. 

— Ah! strigă ea dominată în fine de indignare şi mânie, 
aceasta înseamnă o trădare infamă. 

— Nu, Doamnă, zise cu linişte ducele, este un frumos şi bun 
război; cu toate acestea, ne putem înţelege altfel. 

— Adică, prin a-mi vinde libertatea? 

— Din contră, voiesc să mi-o asigur pe a mea. 

— Vorbeşte atunci... 

Ducele făcu un semn şi uşa se închise. 

Din nou, Doamna Catherine era singură cu prinţul. 

— Doamnă, reluă acesta din urmă, cauza dumitale este şi a 
mea. Şi gândiţi-vă că avem un inamic politic comun, adică, 
partida hughenoţilor. 

— Este adevărat. 

— Un inamic personal şi comun, acesta este regele de 
Navarra. 

— Şi aceasta este adevărat. 


= p= 


— Juneţea regelui Henric — 


— Prin urmare, din întreţinerea noastră de astăzi va depinde 
soarta şi a unuia şi a celuilalt. 

Regina îl privi pe duce. 

— Ce vei face dumneata pentru acela care vă va debarasa de 
ei? 

— Ştiu eu?!... 

— Vezi, caută bine. 

Catherine ghicea fără îndoială secretele pretenţiei ducelui, dar 
părea a nu le înţelege. 

— Majestatea Voastră, urmă ducele de Guise, nu a voit să-mi 
acorde mâna prinţesei Margareta... Ei bine, cu aceasta ea a 
comis o greşeală. 

Regina nu clipi deloc. 

— Căci, reluă ducele, ea a crezut că regele de Navarra va fi 
doar un mic prinţ fără importanţă, un urs cu proastă creştere, un 
muntean îmbrăcat în ţoale groase şi preocupat mai degrabă de a 
alerga după un mistreţ, decât de a guverna un regat. 

Catherine suspină. 

— Lucrurile fiind astfel, Majestatea Voastră se gândea că 
regele de Navarra nu se va ocupa nicidecum de tronul Franţei, 
pe cât timp dacă ducele de Guise... 

Un surâs completă ideea ducelui. 

— Mărturisesc că am comis o mare greşeală. Dar... 

— Voiţi să spuneţi că v-a ajuns căinţa prea târziu? 

— Da, aşa este. 

— Apoi, Curtea Romei va putea acorda divorţul. 

— Adevărat, zise Catherine, dar Margareta îşi iubeşte soţul. 

Un nor trecu pe fruntea ducelui şi o strălucire de ură luci în 
ochii lui. 

— Ah! Doamnă, zise el, ai câteodată nişte cuvinte prea tari. 

— lartă-mă, zise regina, şi să revenim la hughenoți. 

Ducele se linişti puţin din emoția ce-i produsese acele cuvinte 
şi se uită cu răceală la Catherine. 

— Dacă Majestatea Voastră voieşte, reluă el, mai înainte de a 
trece o lună, îi pot garanta că nu vor mai rămâne hughenoți în 
Franța.. 

— Nici regele de Navarra? 

Ducele avu un surâs ironic. 

— Nici regele de Navarra, răspunse el. 

— Atunci, înseamnă că ÎI vei face catolic? 


— Ponson du Terrail — 


— Nu, dar i se va întâmpla o nenorocire. 

Regina tresări. 

— Doamnă, continuă Henric de Guise, sunt la Paris mai bine 
ca în țara mea şi chiar mai bine decât Majestatea Voastră poate 
să-şi închipuie. 

— Nici nu mă îndoiesc, zise regina cu amărăciune, că nu ar fi 
în stare casa de Lorena să-şi facă partizani, din contră, ea îi are 
în toate țările. 

— Am o armată deja organizată în capitala voastră, continuă 
Henric, şi această armată va surpa tot pământul la un semn al 
meu. 

— Şi... acest semn? 

— Această armată va avea, continuă ducele fără a răspunde 
la întrebarea doamnei Catherine, un cuvânt de ordine. 

— Care? 

— Trăiască liturghia! Jos cu predica! 

— Dar cine va da acest semnal? 

— Dumneata, Doamnă. 

— Eu? eu? 

— Fără îndoială. 

— Dar, odată ce ziceţi că această armată vă este supusă?... 

La rândul său, ducele ridică o privire ironică asupra reginei. 

— Vă ofer eu mijloacele de a da lovitura. Eu voi fi omul luptei 
şi dumneata braţul. Ne trebuie şi nouă o pagină în istorie. 

— Şi dacă aş consimţi la aceasta, care ar fi condiţiile voastre? 

Norul care întunecase deja fruntea ducelui apăru din nou... 

— Ah! zise el, ştiţi bine că tot o iubesc pe Margareta. 

Regina rămase gânditoare. 

— Doamnă, reluă ducele, luaţi seama! ora ne grăbeşte. 
Trebuie să părăsesc Parisul mai înainte de a se crăpa de ziuă. 
Dacă refuzaţi, vă fac prizonieră şi vă ridic. 

Regina era prinsă în cursă; ea încerca să găsească vreun 
mijloc de scăpare. 

— Dar, zise ea, mi-ai promis că-l poţi scăpa pe René. 

— Da. 

— Apoi, ştii dumneata că ora supliciului lui s-a apropiat? 

— Ştiu. 

— Şi că în două zile... 

— Va fi liber. Dar, adăugă ducele, nu-l vei revedea, Doamnă, 
decât în ziua când vei da semnalul pentru masacru. Până atunci, 


— Juneţea regelui Henric — 


René, pe care îl vom sustrage din mâinile călăilor lui, va rămâne 
prizonierul meu şi nu veţi şti niciodată unde să-l găsiţi. Dacă veţi 
încălca angajamentul ce îl veţi face cu noi, René nu va face 
decât să îşi schimbe călăul, adică va fi sfâşiat la Nancy. 

— Ei bine! fie, zise ea, dacă trebuie ca inamicii regatului să 
piară, primesc, şi se va săvârşi în curând. 

— Astăzi suntem în 14 august, Doamnă. 

— Bine! 

— Voieşti să fixăm data zilei celei mari? 

— Fie! 

Ducele păru că reflectează un moment. 

— Ce ziceţi de 24 august, ziua de Saint-Barthélemy”? 

— Cum voieşti, murmură Catherine încă nedecisă. 

Atunci ducele trase o masă înaintea reginei pe care se găseau 
pene şi pergament şi zise: 

— Binevoieşte, Doamnă, a scrie după dictarea mea aceste 
două rânduri: 


„Tot ce ducele de Guise va face în noaptea de 24 august, este 
din ordinul meu.” 


— Dar, făcu Catherine, dacă vei merge mai departe decât am 
vorbit? 

— Atunci, zise ducele, să nu mai vorbim. Majestatea Voastră 
ne va face onoarea de a ne urma la Nancy, când totodată va 
vedea şi pe Rene sfâşiat. 

Catherine scoase un suspin. 

— Haide! zise ea, trebuie să cedez. 

Şi ea luă pana, scrise şi semnă. 


Ura reginei-mame pentru regele de Navarra şi amorul disperat 
al lui Henric de Guise pentru Margareta, decidea acum soarta 
hughenoţilor. 


Capitolul XIII 
Pe când regina-mamă ţinea conferinţa misterioasă cu ducele 
de Guise, domnul de Crillon, care pierduse cu galanterie doi 


7 Sfântul Bartolomeu 


— 69 — 


— Ponson du Terrail — 


pistoli la jocul de cărți cu regele, îşi luă liber de la Majestatea Sa 
şi ieşi din apartamentul regal, dând braţul lui Pibrac. 

— Ah! domnule duce, murmură gasconul, ce joc periculos 
faceţi acum!... 

— Aşa crezi! făcu Crillon cu naivitatea unui soldat. 

— Şi ţi se va juca un rol ciudat. Regina nu iartă lesne. 

— Nu face nimic, răspunse cu linişte ducele, m-am jurat că 
René va merge în piaţa Grève şi va merge... 

Pibrac avu un gest de îndoială. 

— Şi am să încep să mă ocup de astă-seară. 

— E cam târziu... 

— Nu contează! am să mă duc să fac o plimbare spre 
Caboche, care mi-e puţin amic. Vrei să mergi şi dumneata cu 
mine, scumpe căpitane? 

Domnul de Pibrac, ar fi putut să se dispenseze de o astfel de 
vizită nocturnă, dar nu îndrăzni să refuze. 

Crillon intră în clădirea santinelelor, dădu un ordin ofițerului de 
serviciu, apoi ieşi din Luvru împreună cu Pibrac. 

Noaptea venise şi stelele străluceau pe cer. Domnul de Crillon 
fu cuprins de emoția unei amintiri a tinereţii şi suspină întocmai 
cum suspina când avea douăzeci de ani. Pibrac, la rându-i, 
scoase şi el un suspin. 

— Ah! zise el, văd că eşti de părerea mea. E trist lucru să fie 
cineva inamicul doamnei Catherine. Într-o zi sau într-alta se 
poate plăti scump un asemenea curaj. 

Crillon înălţă din umeri. 

— He! scumpul meu, zise el, şi eu mă gândesc la doamna 
Catherine, într-adevăr! Dar, mai mult mă gândesc acum la o 
frumoasă arlesiană pe care am iubit-o odinioară şi care m-a 
înşelat pentru un ticălos. Dar să nu mai vorbim de aceasta. Să ne 
gândim la René, pentru care mă duc să mă înţeleg cu Caboche 
asupra detaliilor ceremoniei. 

Ducele şi Pibrac o luară pe malul drept al Senei, trecură prin 
faţa Châteletului şi ajunseră în piaţa Grève. Intr-un unghi ascuns 
al acestei pieţe, se vedea o mică casă de o lugubră aparenţă, 
chiar şi pentru aceia care nu cunoşteau numele locatarului. Ea 
nu avea decât un etaj şi era vopsită în roşu. Trei geamuri mari 
dădeau spre râu. 

O lumină discretă se vedea lucind printre canaturile unei 
ferestre. 


=70— 


— Juneţea regelui Henric — 


— Omul nostru nu e culcat, zise ducele către domnul de Pibrac 
şi bătu în uşă. 

Atunci lumina îşi schimbă locul, apoi se auzi un pas greoi în 
interior, care cobora lungul unei scări, şi uşa se deschise. 

Crillon şi Pibrac văzură un om cu nişte umeri mari, cu un gât 
de taur, de o statură de mijloc şi o înfăţişare lipsită de 
inteligenţă. 

El era doar într-o cămaşă de pânză, cu capul descoperit şi 
ţinea în mână o lampă de fier. La vederea ilustrului vizitator, 
acest om se retrase înspăimântat şi salutând până la pământ. 

— Buna ziua, Caboche, zise Crillon, bună ziua, amicul meu. 

Şi el intră în casă. 

— Senioria Voastră ar putea zice mai bine bună seara, 
răspunse călăul. 

— Tu te înşeli, două ore de dimineaţă sună chiar acum la 
biserica Saint-Jacques-du-Haut-Pas. 

— Cum! zise călăul, este aşa târziu? 

— Şi tu nu eşti culcat, după cum văd. 

— Lucram. 

— Ah! făcu Crillon. 

— Eram sus în laboratorul meu, ocupat cu disecţia cadavrului 
unui tânăr pe care l-am spânzurat ieri seară. 

— Ce făcuse el? 

— Oh! făcu cu dispreţ Caboche, l-am spânzurat din ordinul 
starostelui de neguţători. Era un ticălos ce asasinase pe stăpânul 
său. 

— Cum aşa? 

— la, un băiat de prăvălie, care era amorezat de femeia 
stăpânului său... Soţul l-a bătut tocmai într-un moment când el a 
avut un cuţit în mână pe care l-a înfipt în pântecele 
neguţătorului, şi a fugit. Un soldat l-a prins şi starostele l-a 
condamnat a fi spânzurat. Era un băiat frumos, pe viaţa mea! 

— Şi l-ai spânzurat? 

— Trebuia. 

— Să vorbim de altceva, scumpul meu Caboche, zise Crillon. 
Vin să-ţi anunţ o afacere. 

— Ah! zise călăul, nu cumva e vorba de vreun om însemnat? 

— De René... 

— Oh! dacă este pentru aceasta, Senioria Voastră ar face bine 
de a nu se mai ocupa. 


— Ponson du Terrail — 


— Pentru ce? 

— Pentru că nu voi fi călăul lui René niciodată. Regina-mamă e 
lângă el pentru a-l apăra. 

— Ei bine! făcu ducele cu importanţă, o să vezi, maestre 
Caboche, că te-ai înşelat. 

— Şi eu doresc, domnule duce, răspunse Caboche, că nici eu 
nu-l urăsc mai puţin. Cu toate acestea, vă asigur că mi-a făcut 
milă când am fost ultima oară în celula lui. 

— Cum asta? 

— Părul său a albit şi are o privire tăcută întocmai ca a unei 
bestii sălbatice prinsă în cursă. Şi apoi, plângea ca o femeie. 

— Dar, zise Crillon, el nu plângea când a otrăvit mănuşile 
reginei de Navarra. 

— Oh! făcu Caboche, fiţi liniştit, dacă îl voi vedea într-o zi pe 
uliţă nu-l voi mai menaja. 

— Ei bine! zise ducele, acel moment nu e departe. 

— Nu cumva e pentru mâine? 

— Nu, pentru ziua următoare. 

Caboche dădu din cap. 

— lată că lucrurile se schimbă, zise el. Şi de astăzi până 
mâine, de seara până dimineaţa, şi astfel se schimbă atâtea 
lucruri!... 

Crillon înălţă din umeri. 

— Regele va fi neschimbat în hotărârea sa, zise el, şi chiar 
acum vin să mă înţeleg cu tine pentru a fixa ora. 

— Aştept ordinele Senioriei Voastre. 

— Îmi place ora de la prânz, zise ducele întorcându-se spre 
Pibrac, atunci pot să asiste toate damele de la curte. 

— Domnule duce, răspunse Pibrac, îmi place să cred că nici 
seniorii, nici damele de la curte nu vor asista la supliciul său. 

— Pentru ce? întrebă ducele. 

— Pentru că fiecare ştie că regina-mamă nu iartă lesne... 

— Pe viul Dumnezeu! strigă Crillon, toţi sunteţi nişte fricoşi... 
Numai eu sunt cel care nu am frică... 

— Faceţi o greşeală, domnule duce. 

Obosit de predicțiile domnul de Pibrac, Crillon urcă în acea 
cameră pe care călăul o numea /aborator. 

Era o vastă cameră încărcată de instrumente de tortură, în 
mijlocul căreia era o masă de disecţie pe care se găsea cadavrul 
acelui tânăr. 


— Juneţea regelui Henric — 


Ducele luă o bară de fier cu care Caboche urma să sfărâme, 
unul după altul, membrele lui René. 

Bara era grea, dar el o luă în mână şi o făcu să se învârtească 
întocmai ca un baston. 

— Senioria Voastră e foarte viguros, zise călăul cu admiraţie, 
şi, dacă era în locul meu, ar fi făcut minuni... 

— Oh! eu, zise ducele, aş fi avut mare plăcere să-mi cadă în 
mână acel mizerabil de René. 

— Aşadar, reluă călăul, execuţia va fi pentru mâine. 

— Da. 

— Până atunci, adăugă ducele, eu mă voi duce la 
arhiepiscopul de la Notre-Dame ca să îl anunţ să fie gata. Adio, 
dar Caboche, pentru joi de dimineaţă. 

Şi domnul de Crillon, însoţit de Caboche până la pragul casei 
lui, se depărtă împreună cu Pibrac. 

Călăul era necăsătorit, el locuia singur. 

El închise deci uşa cu zăvorul şi se pregătea să se culce, când 
auzi un zgomot la uşă. 

— Ah! îşi zise el, domnul duce trebuie să fi uitat ceva. 

Şi Caboche merse de deschise, crezând că are a face cu 
Crillon. 

Dar fu foarte mirat când se găsi faţă în faţă cu un gentilom pe 
care nu-l cunoştea şi care-i păru a avea vârsta de douăzeci şi doi 
de ani. 

— Maestrul Caboche? 

— Sunt eu, messire. 

Gentilomul intră şi zise: _ 

— Trebuie să-ţi vorbesc, maestre Caboche. Inchide uşa, avem 
de vorbit. 

Şi tânărul om, ce nu era altul decât messire Gaston de Lux, al 
patrulea înamorat al Annei de Lorena, ducesă de Montpensier, 
luă un scaun şi se aşeză. 

Caboche rămăsese în faţa lui în picioare. 

— Vei executa în curând pe René Florentinul? zise tânărul. 

— Poimâine, messire. 

— Îl vei lua de la Châtelet? 

— Da. 

— Îl vei conduce la Notre-Dame? 

— Astfel e obiceiul. 

— Şi, când vei părăsi piaţa Parvis, ce stradă vei urma? 


— Ponson du Terrail — 


— Dar... zise călăul voi urma strada Barillerie şi podul Change. 

— Rău faci... 

— Aud? 

— În locul dumitale eu aş urma strada Calandre. 

Maestrul Caboche privi pe tânăr cu mirare. Acesta îşi descheie 
mantaua şi puse pe masă un voluminos săculeţ de piele. 

Săculeţul era plin de aur. 

— Maestre Caboche, zise el, e în strada Calandre o damă ce 
voieşte să vadă trecând cortegiul. Femeile sunt curioase. 

Călăul privi pe Gaston de Lux cu neîncredere. 

— Şi apoi, adăugă Gaston, te povăţuiesc în interesul dumitale 
de a nu urma strada Barillerie. 

— Pentru ce? 

— Cine ştie? făcu Gaston, René mai are amici... şi ei poate vor 
trage cu câteva pistoale asupra dumitale. 

Caboche făcu o mişcare de mirare. 

— Mergi pe strada Calandre, adăugă Gaston. Acesta e un sfat 
bun ce îţi dau. 

Tânărul se ridică şi făcu un pas spre uşă, fără a lua sacul de 
piele. Caboche fusese cumpărat în favoarea lui René. 


Capitolul XIV 

Pibrac şi Crillon se îndreptară spre Luvru. 

— Hm! făcu Crillon, timpul s-a răcorit, nu crezi? 

— Cred, răspunse Pibrac, că vântul dimineţii e puţin aspru. 
Sună trei ore. 

— Scumpul meu Pibrac, urmă ducele, fiecare om are 
slăbiciunea lui: nu m-am temut niciodată de o lovitură de spadă, 
dar m-am temut totdeauna de guturai. 

Pibrac începu să râdă. 

— Şi ce putem face noi, dacă e aşa de răcoare, domnule 
duce? 

— În loc să mergem pe marginea apei unde e foarte frig, ar fi 
mai bine să mergem pe străzi unde temperatura e mai dulce. 

— Cum vei voi. 

Crillon şi Pibrac urmară dar strada Urşilor şi apoi strada Saint- 
Sauveur şi se îndreptară spre biserica Saint-Eustache. 

— Trecem aproape de Curtea Miracolelor, observă domnul de 
Pibrac. 


= Aa 


— Juneţea regelui Henric — 


— Pe credinţa mea! făcu ducele, dacă voieşti să mergem a 
vizita puţin pe supuşii regelui Bohemiei? 

— Aud? 

Şi Pibrac, uimit îl privi pe duce care continuă: 

— Acei truanzi sunt amicii mei şi regele Bohemiei mi-e tot atât 
de devotat cât şi ducele Egiptului. 

— Dar ceilalţi? 

— Când îmi pronunt numele, trec pe orişiunde. 

— La ce bun? făcu Pibrac. Senioria Voastră are prea mult aur 
în punga sa? 

— Dumnezeu să mă ferească! Dar, adăugă ducele, aş voi să 
ştiu ce s-a întâmplat cu fiica lui René. 

Pibrac tresări. 

— Ştiu, zise el că nefericita a rămas în puterea truanzilor după 
moartea reginei de Navarra; dar mi se pare că au omorât-o. 

— Crezi? 

— Doamna Catherine a căutat-o pretutindeni şi nu a putut-o 
găsi. 

— Bine, zise ducele, haidem să vedem numai, dacă vom fi mai 
norocoşi. 

— Fie, zise Pibrac; dar dacă vom regăsi pe Paola, ce vom face 
cu dânsa? _ 

— Nimic, zise ducele, o vom lăsa cu truanzii. Imi place mai 
mult să fie cu ei decât cu Doamna Catherine. 

— Pentru ce? 

— Dar pentru că, de obicei, fiica unui otrăvitor cunoaşte 
secretele tatălui ei şi ar putea să se servească de ele. 

Căpitanul gărzilor şi Crillon se îndreptară spre Curtea 
Miracolelor. 

În ziua aceea, la Curtea Miracolelor era o schimbare generală. 

Numai focul era aprins ca de obicei, tinerele fete însă nu 
dansau, cântecele truanzilor nu se mai auzeau. 

Regele Bohemiei şi ducele Egiptului jucau o partidă. 

Truanzii făcuseră cerc în jurul covorului ros pe care şedeau 
cele două majestăţi. 

Ei vorbeau încet pentru a nu întrerupe jocul augustului 
monarh şi primului său ministru. 

Chiar santinelele, ce, de obicei, erau foarte cu luare aminte, 
acum dormeau adânc rezemate de ziduri. 

Crillon intră în Curtea Miracolelor ca şi cum ar fi intrat în 


— Ponson du Terrail — 


Luvru. Un copil ce se juca în ţărână, zărindu-l, îl recunoscu şi 
strigă: „lată! domnul de Crillon!”. 

Ducele fu primit cu acelaşi respect şi entuziasm ca şi la prima 
sa vizită. 

Numele de Crillon, repetat din gură în gură, ajunse până la 
urechile celor doi demnitari al Curţii Miracolelor. 

Amândoi îşi părăsiră jocul şi veniră spre întâmpinarea lui. 

— Bună ziua copii mei, zise Crillon, mi se pare că vă petreceţi 
cu veselie timpul. 

— Jucăm pentru a uita că ne este sete, zise regele Bohemiei. 

— Ah! vă este sete? 

— Da, cum am fi într-un deşert. 

— Şi? 

Crillon îi privi surâzând. 

— E cald, zise regele Bohemiei. 

— Cum? făcu Crillon, şi mie mi-a fost teamă să nu răguşesc! 

— E cald şi, când cuiva îi e cald, îi e şi sete. 

— Şi vinul nu prea se găseşte, nu e aşa? 

— Pe credinţa mea! răspunse cu naivitate regele Bohemiei, 
vinul nu numai că nu se prea găseşte, dar nici că există! 

— Adevărat? 

— Afacerile merg rău; nu ne mai putem căpăta hrana şi 
creditul a pierit. 

— Cum! zise Crillon scandalizat, vi să refuză creditul? 

— Vai... da; de când zgomotul s-a răspândit că am jefuit 
cârciuma din stradă... 

— Şi, nu aţi fost voi? 

— Nu noi, monseniore. Ci soldaţii... 

Crillon bufni în râs. Apoi el scoase punga şi o aruncă pe covor. 

— Mergeţi de cumpăraţi vin, zise el. 

— Să trăiască Crillon! strigară truanzii într-o singură voce. 

— Dar, până ce-l veţi aduce, daţi-mi ceva noutăţi despre 
Paola. 

— Fiica Florentinului? 

— Da. 

— Ea e nebună, zise ducele Egiptului. 

— Nebună!?... 

— Da. Căci Farinetta o tâmpeşte cu bătăile. 

Ducele Egiptului nu avu timpul de a da desluşiri mai multe 
ducelui de Crillon, căci o rumoare se făcu la intrarea Curţii 


=76 = 


— Juneţea regelui Henric — 


Miracolelor şi acea rumoare atrase atenţia tuturor. 

Doi oameni veneau răsuflând greu şi înspăimântați.. 

— Ajutor truanzilor... ajutor... ajutor... strigau ei. 

— lată!... Răsuflare-Scurtă, făcu regele. 

— Şi Inimă-de-Lup... 

— Şi Farinetta! strigă un al treilea truand. 

Şi într-adevăr, după cei doi oameni, o femeie cu părul 
despletit alerga. 

— Ei mi-au luat-o! mi-au luat-o!! striga ea cu disperare. 

— Ei l-au omorât pe Marele-Clopot! 

La aceste din urmă cuvinte, regele Bohemiei şi toţi truanzii 
făcură o mişcare. 

— Cine? strigară ei, soldaţii? 

— Nu, gentilomii. 

— Ce gentilomi? strigă Crillon la rându-i. 

Farinetta recunoscu pe duce şi alergă la dânsul repetând: 

— Ei mi-au luat-o!... Şi, nu sunt încă îndestul de răzbunată! 

Crillon mângâie faţa Farinettei şi îi zise: 

— Explică-te, micuța mea. 

Dar Farinetta nu era în stare de a se explica. Ea răcnea ca o 
leoaică căreia i s-a răpit prada. 

Inimă-de-Lup singur îşi păstrase puţin sângele rece şi el 
istorisi tot ce se petrecuse. 

— Oh! oh! murmură Pibrac, povestea devine interesantă. 

— Şi ei erau trei? făcu Crillon la rându-i. 

— Trei gentilomi tineri şi frumoşi, zise Farinetta ce puse mâna 
pe umărul ei cel zdrobit. 

— Şi o femeie, mai adăugă Răsuflare-Scurtă. 

— Ah! era şi o femeie? 

— Ce şedea la trei paşi depărtare şi era mascată! 

Pibrac se aplecă la urechea lui Crillon şi zise: 

— Ştim destul, acum haidem, domnule duce; am ghicit 
multe... 

Pe când Răsuflare-Scurtă şi Inimă-de-Lup făceau pe rând 
istoricul aventurii lor, doi truanzi sosiră aducând vin. 

— Să bem! să bem! strigă mulţimea. 

Şi Crillon se depărtă fără a fi văzut de ei, urmat de căpitanul 
gărzilor. 

— Pe viaţa mea! scumpul meu Pibrac, zise ducele când fu 
afară din Curtea Miracolelor, ce zici de toate acestea? 


— Ponson du Terrail — 


— Eu, zise Pibrac, cred că gentilomii care-au scăpat pe Paola, 
erau oameni de-ai reginei-mamă. 

— Aş! făcu Crillon, doamna Catherine n-a avut niciodată trei 
oameni devotați. 

Pibrac nu răspunse. 

— Şi acea femeie?... 

— Ar putea fi prea bine regina-mamă... 

— Ah! zise Crillon, dacă voi afla. 

— Cum? 

— Vei vedea... 

Ei ajunseră la Luvru şi, în loc de a intra prin poarta cea mare, 
ei se îndreptară spre portita de pe marginea apei. Acea portiță o 
ştim, dădea pe un coridor ce conducea la o mică scară. La 
intrarea în acel coridor veghea zi şi noapte o santinelă. 

Crillon bătu la portiță. 

Santinela deschise şi recunoscu pe generalul lor. 

Acea santinelă era un tânăr ce se numea domnul de Mèrindol 
şi pe care ducele, fiindcă îi era compatriot, îl introdusese în 
corpul gărzilor. 

— Micuţul meu, îi zise Crillon cu bunătate, de mult eşti aici? 

— De două ore. 

— Ai văzut pe cineva ieşind? 

— Da... o femeie. 

— Mascată? 

— Şi încapişonată încât nici Satana nu i-ar fi putut zări faţa. 

— S-a reîntors? 

— Nu. 

— Ei bine! zise Crillon, după două ore de veghere poţi să te 
schimbi. 

— Da... mă voi schimba îndată, aştept numai ofiţerul de 
serviciu. 

— Nu e de trebuinţă, zise Crillon, dă-mi arma. 

— Cum? 

— Şi du-te de te culcă. 

Şi domnul de Crillon făcu un semn lui Pibrac, ce scoase pe 
domnul de Merindol afară din coridor. 

Apoi bravul duce se înveli în manta, puse arma la umăr şi 
începu a se preumbla, zicându-şi: 

— Trebuie să ştiu, pe viaţa mea! cine e acea femeie... 

Şi el închise portiţa cu zăvorul. 


— Juneţea regelui Henric — 


Capitolul XV 

Crillon se plimbă mai mult de o oră ca un simplu soldat şi 
nimeni nu se prezentă la portiţă. 

— Să fie a dracului această profesiune! murmură Crillon. 

Şi deja cugeta de a se duce să se culce, când un mic zgomot 
se auzi afară. 

— Cine e acolo? întrebă el în limba germană. 

— Deschide! i se răspunse în limba franceză amestecată de 
un accent italian. 

Crillon avea urechea fină. El recunoscu vocea Doamnei 
Catherine, cu toate silinţele ce ea îşi dădu de a o preface, şi el 
răspunse: 

— Ma tuc ză gaut be gamaratul miu gare a liot gheia cu 
dinsul. 

Şi ducele, depărtându-se prin coridor până la o poarta ce 
dădea în marea curte a Luvrului, ajunse la corpul gărzilor. 

El intră şi zise cu un ton serios: 

— Cum se poate ca să nu fie o santinelă la portiţă? 

Apoi ieşi, zicându-şi: 

„Doamna Catherine şi soldatul ce i se va trimite la portiţă, se 
vor înţelege cum vor putea. Eu mă duc să mă culc.” 

Pe când trecea prin faţa regalului apartament, pajul Gauthier, 
ce fusese de serviciu în timpul nopţii, îl strigă: 

— Hei! domnule duce! 

— Ce voieşti, micuțul meu? 

— Faci bine de a te scula de dimineaţă. 

— Pentru ce? 

— Pentru că Majestatea Sa, deşteptându-se, întreabă 
totdeauna de dumneata. 

— Ah! făcu Crillon. 

— leri seară încă, după ce ai plecat... 

— Ei bine? 

— Regele mi-a zis culcându-se: 

— „Crillon doarme la Luvru nu e aşa?” 

— „Da, Sire.” 

— „Ştii care e camera?” 

— „Da, Sire.” 

— „Mâine dimineaţă să mi-l cauţi.” 


—79— 


— Ponson du Terrail — 


— Şi, zise Crillon, regele ţi-a spus la ce oră are trebuinţă de 
mine? 

— Nu, domnule duce. 

— Atunci, bună seara, mă duc să mă culc. 

— Cum? făcu pajul. 

— Astfel, după cum mă vezi, micuțul meu, nu m-am pus încă 
până acum în pat. 

— Adevărat? 

— Şi aş voi să dorm. 

— Ei bine! domnule duce, zise Gauthier, vino pe aici... 

Şi pajul îl introduse pe Crillon în anticamera regală, apoi îi 
arătă patul lui. 

— Culcă-te aici, zise el. Promit să te las să dormi atât timp cât 
regele nu va cere să te vadă. 

— Hm! îşi zise Crillon, ştiu că voi dormi. Bună seara, micuțul 
meu. 

El se aruncă pe patul pajului şi nu avu timpul decât de a 
închide ochii. 

Din nefericire, somnul lui Crillon nu ţinu mult. 

Regele care avusese vise urâte în timpul nopţii, visase 
hughenoți, trădări, comploturi, asasinări; la deşteptare îl chemă 
pe Crillon. 

Loiala şi franca faţă a ducelui îmbărbăta totdeauna pe 
monarhul înspăimântat de visurile nopţii. După ce Carol al IX-lea 
vedea pe Crillon numai timp de cinci minute, şi după ce schimba 
câteva cuvinte cu dânsul, se găsea cu totul metamorfozat... el 
devenea vesel. 

Crillon îşi frecă ochii, înghiţi o înjurătură ce era să-i iasă din 
gură şi intră la rege, care-i porunci să meargă să-l caute pe 
regele de Navarra. 

Ştim rezultatul acelei întrevederi. 

Regele sfătui pe Henric să meargă cu soţia sa să facă o mică 
preumblare în Gasconia şi în Navarra, la care Henric răspunse: 

— Sunt gata să mă supun Majestății Voastre, dacă veţi 
consimţi a mi se număra zestrea doamnei Margareta. 

Acest răspuns al lui Henric făcu pe Carol al IX-lea să încrunte 
sprâncenele. 

În acelaşi timp, Crillon începuse a râde şi el zise regelui: 

— Un om ce reclamă cu drept banii săi nu e un conspirator. 

Un moment de tăcere urmase printre cei trei actori ai acestei 


— Juneţea regelui Henric — 


scene. 

Crillon observa, Henric aştepta, regele se gândea. 

— Ah! zise în fine Carol al IX-lea, voieşti să primeşti zestrea 
nevestei tale? 

— Dar, Sire, această dorinţă e destul de naturală, îmi pare. 

— Aşa e. 

— Mai cu seamă... fiindcă am trebuinţă, deoarece am multe 
datorii... 

— Cine se însoară are totdeauna datorii, zise cu ironie regele. 

— Şi apoi, reluă Henric, am zis totdeauna reginei, mama mea, 
că oraşul Cahors ne era atât de trebuincios ca apa peştilor şi 
aerul păsărilor. 

— Ei, făcu Carol al IX-lea, şi dacă nu luai pe sora mea? 

— Drace! murmură regele de Navarra cu un surâs de 
muntean, aş fi luat Cahors cu armele în mână. 

Carol al IX-lea bufni în râs cu tărie. 

Dar Crillon zise: 

— Părerea mea, Sire, este că regele de Navarra ar fi făcut 
lucrurile după cum le spune. 

— Ah! ce spui! 

— Regele de Navarra era prea dibaci pentru a nu reuşi. 

— Din fericire, Sire, zise el, nu voi avea trebuinţă de a face 
asemenea încercări... 

— Crezi? 

— Majestatea Voastră îmi va da Cahors. 

— Hm! făcu Carol al IX-lea, şi eu am trebuinţă de el. 

— Majestatea Voastră, deoarece mi l-a promis, reluă regele de 
Navarra cu linişte, eu voi aştepta cu soţia ca să vă ţineţi de 
cuvânt. 

Şi regele de Navarra, ridicându-se, salută şi ieşi în marea 
mirare a lui Carol al IX-lea ce începuse a murmura: 

— Ah! dar eu sunt un tâmpit! Eu îl chem pentru a-l sfătui să 
părăsească Parisul şi regatul meu, şi el... Ei bine, duce! zise în 
fine regele, ce crezi de toate acestea? 

— Eu cred, Sire, răspunse Crillon, că regele de Navarra va 
şedea mult la Paris. 

— Drace! Şi de unde să iau cei 100.000 de scuzi? 

— Părerea mea e că Doamna Catherine a făcut rău de i-a 
promis... 

Regele n-avu timpul de a răspunde. 


— Ponson du Terrail — 


— Sire, zise Gauthier, regina-mamă cere pentru o clipă 
audiență Majestății Voastre. 

— Să intre! răspunse regele care se întoarse spre copilul care 
îşi arăta obrazul său viu în mijlocul cutelor draperiilor de la uşi. 

— Pe viaţa mea! Sire, murmură Crillon, aş fi voit cu toate 
acestea se fac Majestății Voastre oarecare confidente. 

— În ce privinţă? 

— Despre René. 

— Oh! fii liniştit, bătrânul meu duce, zise regele, nu voi ceda. 

Când aceste cuvinte fură pronunţate, regina intră. 

Catherine îşi prefăcuse o figură palidă şi tristă. Ea salută pe 
Crillon cu blândeţe, ceea ce lui nu îi plăcu, şi îşi zise: 

„AŞ fi preferat mai cu mulţumire o privire plină de ură.” 

— Sire, zise Catherine, eram fericită când vă deschisesem 
ochii asupra inamicilor voştri, acum însă, când îi cunoaşteţi, nu 
mai aveţi trebuinţă de mine. 

— Dar, Doamnă... făcu Carol al IX-lea puţin cam surprins. 

— Vin să vă cer permisiunea pentru a mă reîntoarce în 
castelul d'Amboise. 

— Ce zici? făcu Carol al IX-lea, care manifestă oarecare 
ipocrizie. 

— Am cutezat să vă cer exilul regelui de Navarra... ei bine, am 
făcut greşeală, mărturisesc. 

— Doamnă... 

— Vin dar să vă rog să nu mă mâhniţi. 

— Mai bine spune că renunţi de a mâhni pe regele de 
Navarra... pentru că... speri... 

— Sire, întrerupse Catherine, ghicesc. Majestatea Voastră îşi 
închipuie că vin încă o dată să cer graţia lui René. 

— Drace! 

— Majestatea Voastră se înşeală. 

Regele făcu nişte ochi mari. 

— Eu părăsesc pe René, suspină Catherine. Nu mai voiesc ca 
parizienii să continue a denatura şi mai mult timp stima ce 
păstram pentru acest credincios servitor. 

— Cum? zise regele, îl părăseşti? 

— Trebuie. 

— Pe viaţa mea! Doamnă, zise Carol al IX-lea, cred că în cele 
din urmă, aveţi dreptate să vă decideţi astfel. 

— Ah! 


— Juneţea regelui Henric — 


— Căci domnul de Crillon, pe care îl vedeţi aici, are să termine 
într-un fel cu René. 

— Domnul, cu toate acestea, nu este un călău, rânji Catherine. 

— Nu, zise cu răceală Carol al IX-lea, dar i-am transmis 
ordinele mele. 

Catherine tăcu. 

Atunci, regele zise cu blândeţe mamei sale: 

— Astfel, Doamnă, iată că ne-am înţeles, nu e aşa? René va fi 
sfâşiat şi regele de Navarra va rămâne la Luvru. 

— Sunteţi stăpân, Sire. 

— Şi dumneavoastră, Doamnă, zise Carol al IX-lea, veţi 
rămâne lângă mine, căci am trebuinţă de sfaturile voastre... 


„Pe Dumnezeul meu! se gândi Crillon, să fiu eu câine dacă nu 
ghicesc. Regina a găsit mijlocul de a-l salva pe René, deoarece 
nu-i mai cere graţierea. Regina a găsit mijlocul de a se scăpa de 
regele de Navarra, dacă ea a încetat de a-i cere exilul... Drace! 


Şi Crillon îşi ceru voie să se retragă şi merse să găsească pe 
Henric şi Margareta. 


Capitolul XVI 

Să revenim la amicul nostru Raoul pe care l-am lăsat închis în 
camera lui Nancy. 

Pajul aşteptă deocamdată cu calm, apoi găsi timpul prea lung 
şi, în cele din urmă, deveni nerăbdător. 

Un om care vrea să-şi omoare timpul cu orice preţ, e capabil 
de orice. 

Raoul era atât de nerăbdător de a revedea pe scumpa sa 
Nancy, încât el începu să se plimbe mai întâi prin lungul şi largul 
camerei, apoi deschise o frumoasă carte ce era pe masă, apoi 
închise şi această carte şi, în fine, căută o altfel de distracţie. 

Ochii lui se îndreptară atunci spre partea parchetului unde 
părea a se zări o mică gaură care se prelungea în jos. 

Raoul, care fusese iniţiat în toate misterele Luvrului, 
recunoscu îndată deschizătura prin care Nancy şi doamna 
Margareta spionaseră de mai multe ori pe regina-mamă. 

Numai însă, Raoul nu ştia, fără îndoială că, de când cu 


— 83 — 


— Ponson du Terrail — 


întoarcerea sa la Luvru, doamna Catherine îşi schimbase 
oratoriul. 

Acel oratoriu nu mai era în acea sală care se găsea aşezată în 
linie verticală, dedesubtul camerei lui Nancy, ci într-o altă 
cameră vecină, care era mai vastă şi în care, prin urmare, 
atmosfera era mai rece. 

Dar Raoul, care nu cunoştea aceste detalii, fu împins de un 
sentiment de curiozitate şi îşi zise: 

— Pentru că toată lumea în Luvru e în mare emoție din cauza 
înapoierii doamnei Catherine, să fac şi eu cum fac toţi. 

Atunci pajul îngenunche, îşi luă cuțitul său şi desfăcu 
scândurile parchetului care acopereau deschizătura practicată în 
plafon. 

Pe dată ce deschizătura făcu să pătrundă o lumină, Raoul îşi 
lipi ochiul. 

Oratoriul doamnei Catherine era tăcut şi, la prima vedere, era 
gol, dar, după câteva priviri mai sigure, Raoul zări o formă 
omenească aşezată într-un colţ. 

Era o femeia pe jumătate goală, al cărui păr negru îi acoperea 
umerii şi care arunca împrejurul ei o privire rătăcită. 

Raoul recunoscu pe Paola şi mirarea îi fu mare, căci nu se mai 
ştia de mult timp ce devenise dânsa. 

— Pariez, se gândi pajul, că Nancy nu ştie nimic despre 
aceasta. 

Raoul avea dreptate. 

Un zgomot se auzi afară, o cheie se întoarse în broască, Raoul 
rămase îngenuncheat pe parchet. Nancy intră. 

— Oh! curiosule! zise ea. 

— Sst! făcu Raoul. 

Dar Nancy începu să surâdă: 

— Se vede cât de colo că tu vii din provincie, zise ea, căci nu 
mai ştii nimic din câte se petrece la Luvru. 

— Pentru ce? întrebă Raoul. 

— Pentru că Doamna Catherine nu mai stă în oratoriul său. 

— Fie, dar ia priveşte. 

Accentul misterios al lui Raoul atrase atenția lui Nancy. Ea se 
aplecă la rându-i şi, ca şi Raoul, se uită prin deschizătura 
practicată în scândurile parchetului. 

Nebuna îşi schimbase poziţia sa primitivă şi acum ea se 
plimba cu un pas nesigur, inegal, cu gesturi şi atitudine bizară. 


— 84 — 


— Juneţea regelui Henric — 


— Este Paola! murmură Nancy uimită. 

Nancy, cu toate acestea, ştia ceva despre această fată, căci, 
chiar în noaptea precedentă, aflase de la Crillon că trei cavaleri 
necunoscuţi răpiseră pe nenorocita Paola din ghearele Farinettei 
şi ale complicilor ei. 

Şi, pe când Raoul o privea şi părea a o întreba explicaţia 
acestei transformări ce vedea în fiica Florentinului, ea îi 
răspunse: 

— Micul meu Raoul, văd că eşti un paj fără experienţă. 

— Cum? 

— Vei fi întotdeauna în necunoştinţă cu mersul politicii... 

— După cum văd, ai urâte opinii despre mine. 

— Cel puţin, reluă Nancy, care îşi lăsase fraza neterminată, nu 
pot să te las astfel şi să nu-ţi dau oarecare lecţii. 

Atunci frumoasa cameristă făcu semn lui Raoul să reaşeze 
parchetul, apoi îl luă de mână şi îl conduse spre un fotoliu mare 
în care ea îl aşeză. 

Apoi se aşeză şi ea la picioarele patului. 

— Acum, să vorbim, zise ea. 

— Ai să mă puli la curent cu toate câte s-au petrecut la Luvru 
în lipsa mea? 

— Ţi-am spus că regina a descoperit o conspirație care nu 
exista. 

— Şi ea a intrat în graţie? 

— Tocmai. 

— Apoi? 

— Până ieri, toate se liniştiseră în Luvru. 

— Şi ieri?... 

— leri, regele a hotărât ca Rene să fie sfâşiat mâine la prânz. 

— Oh! făcu Raoul cu un aer neîncrezător, acum rămâne să 
ştim dacă regina va voi. 

— Asta e sigur. 

Raoul făcu o mişcare pe fotoliul său. 

Nancy continuă: 

— Execuţia va avea loc mâine, căci şi regele şi regina consimt. 
Cu toate acestea, adăugă Nancy, eu cred că regina îl va scăpa 
pe René 

— Când? 

— Astăzi... deseară, în noaptea asta... nu ştiu. Dar ea îl va 
scăpa. 


— Ponson du Terrail — 


— Mai e cineva de părerea ta? 

— Nimeni. 

— Ei bine! zise Raoul, şi eu mă gândesc ca şi tine. 

— Eşti un linguşitor, zise ea, şi pentru că te iubesc, te iert. 

— Pe viaţa mea! zise pajul, eşti foarte spirituală. 

Zicând aceste cuvinte, o luă de talie şi o sărută dulce pe 
amândoi obrajii. 

La rându-i, Nancy roşi puţin, apoi încetă de a mai fi veselă, se 
desfăcu din braţele lui, alergă la uşa pe care o deschise şi zise: 

— Haide! iată că situaţia noastră se agravează, ai devenit 
prea cutezător. Acum, du-te, domnişorule. 

Şi cum el părea a nu fi dispus să iasă, ea îl luă de umeri şi îl 
împinse în coridor. 

Pe când aceste scene se petreceau la Luvru, o altă scenă cu 
totul opusă se desfăşura la Châtelet, într-o celulă în care era 
închis René. 

Guvernatorul Châteletului de atunci, era un gentilom sclav 
ordinelor şi îndatoririlor sale şi care fusese numit de însuşi 
ducele de Crillon cu scurt timp înainte de a fi încarcerat Rene. 

Domnul guvernator dar, care era celibatar, se găsea la dejun 
când scutierul său veni să îi aducă un mesaj. 

Acest mesaj era de la ducele de Crillon; el era conceput în 
termenii laconici următori: 


„Domnule guvernator, 

Mâne la prânz, prizonierul vostru, René Florentinul, va fi 
condus în piața Grève. 

Luaţi dispoziţii în consecință. 

Crillon.” 


Guvernatorul avu o bucurie şi ordonă ca mesagerul să intre. 

Acest mesager nu era altul decât vechea noastră cunoştinţă, 
scutierul Fangas, care-şi împlinise un frumos vis şi câştigase lui 
René toate avuţiile. 

Guvernatorul nu mai dormise niciun minut din momentul în 
care René devenise prizonierul său. 

— Domnule guvernator, îi zisese Crillon în ziua când îl 
instalase la Châtelet, îmi vei răspunde cu capul dumitale de 
René. Dacă îţi va scăpa, vei merge în piaţa Grève în locul său. 

Guvernatorul se conformase strict ordinului ce i se dăduse. 


— Juneţea regelui Henric — 


Când Fangas şi guvernatorul se găsiră faţă în faţă, se priviră 
lung unul pe altul. 

— Aşadar, zise guvernatorul, s-a decis... 

— Da, s-a decis. 

— Şi va fi mâine. 

— Negreşit! 

— Ah! aş fi voit să fie astăzi, îngână guvernatorul, căci mi se 
pare că în curând călăul va fi cumpărat. 

— Şi dacă ar fi aşa, cum aş mai putea să fiu moştenitorul lui, 
zise Fangas. 

— De astăzi, am să dublez posturile de pază ale Châteletului, 
zise guvernatorul. 

— He! he! zise Fangas, faci foarte bine. 

Când Fangas făcea acele reflecţii, se anunţă un al doilea 
mesager. Acesta venea tot de la Luvru, dar era trimis de rege şi 
era tânărul paj Gauthier. 

Regele scria: 


„Domnule Guvernator 

Am fixat supliciul lui René pentru mâine. Regina-mamă a 
sfârşit prin a înțelege că ea nu mai putea să se mai încreadă în 
expiațiunea lui. Dar mi-a cerut o cea din urmă favoare pe care 
nu o pot refuza. 

Această favoare constă în a face să-i parvină lui René nişte 
mătănii pe care papa le-a binecuvântat şi care îi vor da puterea 
necesară pentru a suferi supliciul său. 

Îți trimit dar acele mătănii şi te consider ca un obligat al meu. 

Carol.” 


Guvernatorul luă mătăniile care erau nişte boabe de lemn 
parfumat şi care semănau cu acelea pe care pelerinii le aduc de 
la lerusalim şi apoi zise lui Fangas: 

— Mă duc să i le duc eu însumi. 

Într-adevăr, guvernatorul Châteletului, care isprăvise dejunul, 
intră îndată în coridoarele umede şi prin subteranele 
întortocheate până la celula condamnatului. 

Părul lui René se albise şi, de câteva zile, avea un fel de 
tremurătură nervoasă care nu înceta nici în timpul nopţii. 

Când guvernatorul intră, el era culcat pe o grămadă de paie 
pe jumătate putrede. 


—:87— 


— Ponson du Terrail — 


— René, îi zise guvernatorul, vin să-ți anunţ că ora morții 
dumitale a sosit. 

Florentinul îşi ridică ochii săi cei zăpăciți asupra 
guvernatorului şi nu răspunse, dar tremurătura deveni şi mai 
violentă. 

— René, repetă guvernatorul, mâine la prânz va veni să te 
caute pentru a te conduce la supliciu, prin urmare, mai înainte 
cu o oră trebuie să te urci pe treptele bisericii Notre-Dame unde 
îţi vei face rugăciunea. 

René păstră o mare tăcere. 

Guvernatorul continuă: 

— Regina-mamă, abandonându-te cu totul sorții pe care o 
meriţi, a voit să-ți dea cel din urmă semn de compătimire. 

La numele reginei, René tresări şi se sculă pe jumătate. 

— lată, îi zise guvernatorul. 

Şi el îi întinse mătăniile. 

René le luă, le examină, îşi înăbuşi un strigăt răguşit, apoi 
deodată, ochiul său străluci şi el încetă de a tremura. 

Ce putere magică aveau dar acele mătănii? 


René, de când era în închisoare şi, mai cu seamă, de când era 
condamnat la moarte, trecuse prin toate fazele groazei şi 
terminase prin a trece printr-o mare schimbare. 

Când guvernatorul se retrase, René se ridică pentru a fi mai 
aproape de razele luminii care cădeau prin ferestruia închisorii şi 
începu a examina din nou mătăniile. Privirea lui, care adineauri 
era întunecată, de asta dată strălucea. Rene nu mai era acelaşi 
om. El spera. 

Desigur că acele mătănii pe care i le trimitea regina, trebuiau 
să fie un semn de liberare. 

Şi este necesar să povestim în câteva cuvinte, istoria acestui 
obiect de sfinţenie. 

Aceste mătănii, despre care regina-mamă zicea că fuseseră 
binecuvântate de papă, veneau chiar de la însăşi René. Ele 
aparținuseră mult timp Florentinului, care le adusese din Milan. 
Favoritul Catherinei, încă pe când se găsea în Italia şi la Milan, 
unde se refugiase mai târziu după asasinatul părinţilor lui 
Godolphin, văzu intrând la dânsul un călugăr atât de bine 
încapişonat încât era cu neputinţă să i se distingă trăsurile. 


— 88 — 


— Juneţea regelui Henric — 


René ţinea deja o prăvălie cu parfumerie şi, chiar de atunci, 
trecea drept un otrăvitor important. 

Când călugărul intră, îi zise: 

— Zidurile au urechi aici? 

— Numai pentru mine, răspunse René. 

— Atunci, închide uşa. 

Călugărul vorbea cu un oarecare accent de autoritate, ceea ce 
făcu să impresioneze mult pe Florentin. 

Apoi, el întredeschise mantia lui călugărească cam din 
nebăgare de seamă, şi René văzu lucind tocurile a două pistoale 
şi mânerul unui pumnal. 

— Ce doreşte Sfinţia Voastră? întrebă el cu o umilinţă 
respectoasă. 

— Inchide uşa! repetă călugărul. 

René se supuse. 

Atunci călugărul scoase din buzunarul mantiei sale nişte 
mătănii cu boabe mari, adică acelea pe care, într-o zi, Rene 
trebuia să le aibă în posesie. 

— lată! îi zise el, un obiect care ar trebui să îl încredinţez unei 
persoane pioase. 

— Şi aveţi trebuinţă de un intermediar? 

— Aşteaptă... 

Prin capişonul călugărului, René văzu lucindu-i o privire 
strălucitoare, întocmai ca focul infernului. 

Călugărul continuă: 

— Se cere ca prin aceste boabe ale mătăniilor să se introducă 
un fel de substanţă care să aibă efectul... 

Călugărul se opri. 

Florentinul înţelese îndată şi termină fraza începută: 

— O substanţă, zise el, care să omoare cu încetul... 

— Întocmai! suspină călugărul, această persoană are mari 
bogății, de care ea nu face niciun uz. 

— Adevărat? 

— Şi de care, moştenitorii săi, din contră, ar avea mare 
trebuinţă. 

Vorbind astfel, călugărul puse un sac mare de piele şi foarte 
greu înaintea lui René. 

Acest sac era solid, dar pielea era uscată pe ici şi colo, şi Rene 
îl recunoscu că era plin cu aur. 

La rându-i, privi şi el pe călugăr. 


— Ponson du Terrail — 


— Voiţi ca rezultatul să dureze mult timp? 

— Da. 

— Dar trebuie repede? 

— He! he! poate să aştepte o lună. 

René privi mătăniile şi sfârşi prin a recunoaşte că boabele 
erau crăpate. 

— Unele din ele se desfac, zise călugărul. 

— Ah! şi care? 

— Ghiceşte. 

René le examină una după alta, însă nu putu să recunoască 
pe niciuna. 

— Este cu neputinţă. 

— Ai să vezi contrariul, răspunse călugărul. Pune-le pe degete 
şi fă să alunece boabele una după alta începând de la aceea care 
este lângă cruce. 

— Bine! 

— Acum, numără până la 47. 

René numără. 

— Priveşte acum această boabă în extremităţile ei ovoide şi în 
sens invers. 

René se supuse şi boaba se desfăcu în două părţi, lăsând să 
se vadă într-una din ele o cavitate foarte mică. 

— Crezi dumneata, zise călugărul, că s-ar putea pătrunde cu 
un ac fin. Prea lesne. 

René lăsă pe călugăr singur şi trecu în laboratorul său, unde 
rămase aproape zece minute. Apoi reveni şi zise călugărului: 

— Boaba găurită are un praf imperceptibil, pe care persoana 
căreia sunt destinate mătăniile, îl va putea respira puţin câte 
puţin, dacă voi face o mică gaură. 

— ŞI... acest... praf? 

— Va face în cincisprezece sau în douăzeci zile, fericirea 
moştenitorilor de care mi-aţi vorbit. 

— Contez pe cuvântul tău, René, zise călugărul, şi dacă 
prezicerea ta se va împlini, vei fi recompensat. 

— Ah! zise Florentinului, sunteţi un mare senior. 

— Într-o lună tu vei avea ştiri de la mine. Dacă praful tău va 
avea putere, adăugă călugărul... 

René se înclină. 

— Într-o lună... zi cu zi... oră cu oră... zise călugărul ieşind cu 
mătăniile. 


— Juneţea regelui Henric — 


René, care trebuia mai târziu să captiveze confienţa unei 
regine a Franţei, prin a-i citi în viitor, era şi el însuşi un fel de 
superstiţios, şi, de când tiganca îi prezisese într-o zi, pe străzile 
Florenței, soarta cea strălucită care îi era rezervată, căpătase un 
obicei de a se duce regulat la o ghicitoare, ori de câte ori un nou 
eveniment se petrecea. Aşadar, după ce otrăvi mătăniile, se 
duse ca totdeauna să găsească pe un fel de profetesă care sta în 
spatele Catedralei din Milan. 

Fermecătoarea îi lua mâna, făcea nişte semne cabalistice pe 
nisipul ghicitor, tăia capul unei şopârle şi termina prin a-i zice: 

— Obiectul ce l-ai dat şi care este un instrument de moarte, 
este pentru tine un instrument de salvare, dacă vei putea să-l 
obţii cu orice preţ. 

O lună după aceasta, zi cu zi, oră cu oră, după cum se zisese, 
călugărul reveni şi îi zise: 

— René, praful tău a fost eficace şi vin să-mi împlinesc 
promisiunea. 

Şi călugărul aşeză pe masă un al doilea sac plin cu aur... 

Dar René îl respinse zicând: 

— Seniore, luaţi-vă aurul, dacă voiţi să mă recompensaţi, dați- 
mi mătăniile defunctei. 

Călugărul începu să râdă sub capişonul său. 

— Dacă ele te pot face fericit, ţi le voi trimite. 

— Când? 

— Mâine. 

— Vă mulţumesc, monseniore. 

— Şi pentru ca să te asiguri, păstrează aurul. 

A doua zi, într-adevăr, un cerşetor opri pe René în stradă şi îi 
vându mătăniile pentru doi bănuţi francezi. 

Odată ce Rene fu în posesia preţiosului talisman, se întoarse 
la profetesă. 

Aceasta reîncepu operaţiunile sale misterioase şi completă 
astfel predicția sa: 

— Mătăniile nu pot avea putere, decât fiind în posesia 
persoanei care va iubi foarte mult pe René. 

Deci René, care aşezase cu îngrijire praful mortal, încredinţase 
acele mătănii, mai întâi femeii sale, apoi fiicei sale şi, mult timp 
după aceasta, doamnei Catherine. Dar, vai! cu timpul, Florentinul 
îşi pierduse puţin din credinţă şi amintirea prezicerii ce i se 
făcuse odată, când îi fuse aduse de guvernator, i se şterse cu 


— 91 — 


— Ponson du Terrail — 


totul. 

Dar, dacă regina i le trimitea, aceasta însemna că avea să îl 
scape. 

René căută boaba şi o deschise. 

Un mic glonte de hârtie căzu jos. 

René luă acel glonte şi, după ce îl examină, îl desfăcu şi găsi 
hârtia acoperita de cifre. 

Fiecare din acele cifre corespundea unei litere din alfabet şi 
toate acestea, însemnau: 

„Ţi se va anunţa ora supliciului; dar, nu te teme de nimic... 
veghez asupra ta: vei fi scăpat.” 

René recunoscu scrierea reginei-mame. 

Şi, plin de încredere, el aşteptă. Ziua trecu, cu toate acestea, 
fără nicio altă întâmplare însemnată, decât vizita unui preot 
genovez ce veni să-l consoleze. 

Un moment Florentinul crezu că acesta era eliberatorul lui. 

Dar preotul era de bună-credinţă, el nu ştia nimic altceva 
decât că Rene avea să moară a doua zi. 

René mai aşteptă... Noaptea trecu. 

Mai întâi, plin de încredere, Florentinul începu a vedea cu o 
adevărată nelinişte orele trecând. 

Prima rază de lumină ce străbătu în închisoarea lui îl 
înspăimântă. 

— Cum! îşi zise el, noaptea a trecut? 

Dimineaţa venise deja. 

— Haida-de, îşi zise el, regina desigur că a obţinut graţia mea 
şi a găsit nefolositor ca să-mi mijlocească fuga. 

Când unsprezece ore sunară, uşa se deschise. 

René îşi înăbuşi un țipăt şi el speră că trebuia să fie 
guvernatorul care venea în persoană să-i anunţe libertatea. 

Dar, în loc de guvernator, el văzu doi oameni îmbrăcaţi în 
roşu. 

René îi recunoscu şi începu să tremure. Aceştia erau 
ajutoarele maestrului Caboche, călăul Parisului. 

— Ce voiţi cu mine? întrebă Florentinul cu o voce mişcată. 

— Venim să te luăm!! 

— Pe mine??? 

— Eh! dar ce voieşti să facem fără tine, sărmanul nostru 
René? zise unul din ei surâzând. 

— Pe mine! pe mine!... repetă el cu spaimă, aceasta nu se 


— Juneţea regelui Henric — 


poate... regele m-a grațiat. 

— Nu ştiu dacă regele te-a grațiat, zise ajutorul călăului 
râzând, dar ştiu că ţi s-a construit o frumoasă tribună lângă 
eşafod şi că e o sărbătoare întreagă preparată pentru moartea 
ta. 

Şi cei doi ajutori ai călăului, îl luară pe René ce tremura, şi îi 
legară mâinile la spate. 

— Sunt un om pierdut! murmură el cu o voce sugrumată, 
regina m-a abandonat. 


Capitolul XVII 

Seara, în ajun, pe când René aştepta cu nelinişte acel ajutor 
ce îl promisese regina, un tânăr cavaler intră în Paris prin poarta 
Saint-Jacques, urmă strada cu acest nume şi se opri la hanul 
unde odată fusese locuit incognito de sir de Coarasse. 

Acest cavaler, punând piciorul jos, zise cârciumarului aceste 
puţine cuvinte: 

— Mi-e foame! 

Aceste cuvinte făcură pe hangiu să tresară... 

— Ţi-e sete? 

— De asemenea. 

Hangiul ce nu era altul decât bearnezul Lestacade, luă calul 
de frâu şi adăugă: 

— Senioria Voastră vine de departe? 

— Din Gasconia. 

— Şi vine la Paris?... 

— Pentru a auzi vorbindu-se de unii din strămoşii mei. 

De astă dată hangiul surâse: 

— Un strămoş căruia îi plăceau cărţile, zise el făcând cu 
ochiul. 

— Sunt valetul de caro. 

— Ah! ah! zise Lestacade, eşti aşteptat messire. 

— De cine? 

— Valetul de pică e aici. 

— Când a sosit el? 

— Acum două ore. 

— Şi valetul de treflă? 

— El a trecut pe aici la miezul zilei şi m-a prevenit de sosirea 
Senioriilor Voastre. 


210 3;.22 


— Ponson du Terrail — 


Hangiul chemă un servitor, îi dădu calul gentilomului şi 
deschise apoi uşa care da în sala hanului, acea cameră ce e locul 
de întâlnire a locuitorilor din han şi care serveşte de anticameră 
a bucătăriei. 

Un alt gentilom era la o masă şi, la vederea noului venit, se 
ridică şi veni spre întâmpinarea lui. 

— Bună ziua, Hogier! 

— Bună ziua, Hector. 

Hector de Galard îşi scoase mantaua, puse spada pe un 
scaun, apoi se aşeză în faţa amicului său, Hogier de Lévis, pe 
când hangiul îi aducea un pahar. 

— Când ai sosit? 

— Sunt două ore. 

— Ai văzut pe Noë? 

— Nu încă. Îl aştept... El a spus hangiului că îl vom vedea 
deseară. Hei! hei! adăugă Hogier de Levis, am avut, cu toate 
acestea, noutăţi despre dânsul. 

— Cum? 

— La trei sau patru leghe de aici, într-un sat anume, 
Montlhery, locuitorii l-au văzut trecând. 

— El e cunoscut? 

— Nu, dar mi-a fost atât de bine descris încât nu m-am putut 
înşela. El călătorea cu două femei. 

— Două!... 

— Tinere şi frumoase... 

— El ne-a zis cu toate acestea că era însurat, dar nu ne-a 
adăugat că s-a însurat cu două femei, observă Hector de Galard 
râzând. 

Convorbirea celor doi tineri fu întreruptă prin sosirea subită a 
unui al treilea personaj. 

— Pe onoarea mea! zise Hector, când vorbeşti de lup îi vezi 
întotdeauna coada. 

Tânărul ce intra în sală era Noë. 

— Pe viaţa mea! seniorii mei, zise el, sunteţi nişte omeni 
foarte exacţi. 

— Exceptând pe amicul nostru Lahire. 

— Oh! acela, zise Noë, dacă soseşte mai înainte de noapte, va 
fi mai exact decât noi. 

— Acestea cer oarecare desluşiri. 

— Vi le voi da. Ascultaţi-mă! 


di 


— Juneţea regelui Henric — 


— Să vedem! 

— Tu, Hector, ai plecat din Bordeaux marţi dimineaţă? 

— Da. 

— Şi ai urmat drumul mai scurt. Ai trecut prin Poitiers, Tours, 
Blois şi Orleans. 

— Întocmai. 

— Hogier a plecat din castelul său din Mirepoix şi el a 
traversat Perigord şi o parte din Berry. 

— Aşa e. 

— Dar Lahire avea cu totul un alt itinerariu. 

— Ah! 

— El a trebuit se treacă prin Chartres, ceea ce îi prelungea 
drumul cu cinci sau şase leghe. 

— Bine! zise Hector, dar de ce a trecut prin Chartres. 

— Pentru că voiam ca fiecare din voi să intraţi în Paris singuri, 
ca să nu atrageţi atenţia. 

— Prea bine. Deci îl aşteptăm astă-seară. 

— Cum vă aşteptam pe voi. Tu ştii bine Hector, că ne-am 
despărţit la porta castelului tău, sunt opt zile de atunci şi, dându- 
ne întâlnire la Paris, în hanul ţinut în strada Saint-Jacques de 
către bâarnezul Lestacade. 

— La patrusprezece ale curentei luni, la apusul soarelui, 
adăugă Hogier de Lévis. 

Bărbatul frumoasei Myette chemă pe Lestacade. 

— Ai multă lume în han? îl întrebă el. 

— Deocamdată pe nimeni. 

— Bine. Veghează numai ca să nu fim deranjaţi. 

— Nimeni nu intră, fiţi liniştiţi, messire. 

— Afară de al patrulea. 

— Va avea şi el asemenea cuvântul de trecere? 

— Da. 

— Bine, zise hangiul depărtându-se, lăsaţi pe mine. 

— Ah! mă iartă! făcu Noë rechemându-l, s-ar putea întâmpla 
ca un gentilom, deja în vârstă, să se prezinte. 


— Cum e el? 

— Trebuie să îl cunoşti din vedere: domnul de Crillon. 
— II cunosc. 

— Ei bine, dacă va veni, lasă-l se intre. 

Hangiul ieşi. 


Atunci Hector de Galard şi Hogier de Lévis priviră pe Noë cu 


— Ponson du Terrail — 


mirare. 

— Aşteptaţi pe Crillon? ziseră ei. 

— Poate... 

Şi Noë, cu jumătate de voce, adăugă: 

— Bunii mei amici, am făcut un jurământ pe care îl voi justifica 
fără îndoială, dar pe care, prezentul nu îl poate justifica... 

— Aud? 

— Inainte de a cuceri un nou tron regelui nostru, va fi greu de 
a-l păstra pe acela care îl are. 

— Ce spui? făcu Hogier. 

— Eşti nebun? strigă Hector. 

— Scumpii mei seniori, reluă Noë, regele de Navarra nu e 
ascultător, el susţine să rămână la Paris, unde regina-mamă, 
aceea care a recucerit favoarea regelui, conspiră contra vieţii lui, 
unde nu are decât doi amici: Pibrac şi Crillon. 

— Ah! Crillon e amic cu dânsul? 

— El îi este devotat până la moarte. Şi încă mai adineauri mi-a 
repetat-o. 

— Ei bine! dar, făcu Hogier, devotamentul lui Crillon şi patru 
spade ca ale noastre, mi se pare mai mult decât ceea ce 
trebuie... 

Noë ridică din umeri. 

— E nefolositor, ca să vă spun asta, şi toate le-am auzit la 
Luvru într-o oră. Să vă fie destul să ştiţi că trebuie să veghem zi 
şi noapte asupra vieţii regelui nostru care e în pericol. 

— Oh! oh! 

— Regele de Navarra, urmă Noë, şi hughenoţii nu sunt prea 
bine priviţi şi, după cum se spune la curtea regelui Carol al IX-lea 
că Henric de Bourbon devine capul partidului, s-ar putea ca în 
curând să se schimbe câteva focuri de armă. 

— Eu, zise Hogier de Lévis, sunt catolic şi certurile de religie 
nu mă interesează, dar sunt supusul regelui de Navarra şi voi 
vărsa tot sângele meu pentru el. 

— Regele, mai adăugă Noë, are doi inamici mortali; pe regina- 
mamă şi pe ducele de Guise. Aceasta e suficient pentru ca să 
poată cădea asasinat în colţul unei străzi dacă noi nu vom 
veghea bine. 

— Vom veghea. 

Uşa se deschise şi Crillon intră. 


— Juneţea regelui Henric — 


Ducele zisese în aceeaşi zi tânărului Noë: 

— Eşti pe lângă regele de Navarra şi, mai mult încă, îţi 
permite să-i fii amic, prin urmare, cred că te va asculta. 

— Aşa cred şi eu, îi răspunse Noë. 

— Ei bine! sfătuieşte-l să facă o mică plimbare prin Navarra. 

— Ah! răspunse Noë, eu ştiu că regele nu va părăsi Parisul 
până ce nu va primi zestrea Doamnei Margareta. 

— Pe onoarea mea! strigă Crillon, noi nu suntem înconjurați 
decât de laşi şi de curtenii cei mai mizerabili. Toţi se tem de 
René, care va muri mâine şi, de azi dimineaţă, caut printre 
soldaţi şi gentilomi pe cei de care am trebuinţă şi nu i-am găsit. 

— Ce cauţi? 

— Doisprezece oameni curajoşi. 

— Sunt destui în Franţa. 

— Da, dar curajoşi şi devotați, netemându-se de nimic altceva 
afară de Dumnezeu şi în stare să asculte ordinul, fără a se gândi 
că vor displace Doamnei Catherine. Aş fi fost în stare chiar să 
adun în mai puţin de o oră, o armată pentru a merge să cuceresc 
imperiul turc, dar nu am putut găsi în tot Parisul doisprezece 
oameni capabili să displacă reginei-mame. 

— Pe credinţa mea! domnule duce, dacă patru omeni pot 
valora cât doisprezece, eu pot să ţi-i ofer. 

— Dumneata? 

— Vino astă-seară la hanul din strada Saint-Jacques şi întreabă 
de mine. 

Aşadar, Crillon veni la han după îndemnul lui Noë.. 

El aruncă intrând, asupra celor patru tineri ce se aflau cu Noë, 
o privire de adevărat cunoscător. 

— Pe onoarea mea! zise el salutând, aceste înfăţişări, acest 
păr negru, aceşti dinţi albi, sunt de bun augur. Bună ziua, seniorii 
mei! 

— Domnule duce, răspunse Noë, iată amicii mei Hogier de 
Lévis şi Hector de Galard. 

— Pe viaţa mea! iată două persoane nobile, zise Crillon; şi mă 
prind că aceştia sunt două din spadele ce mi-ai promis. 

— Mă iartă! iată trei. 

— Ah! ai dreptate, făcu ducele surâzând, uitasem că erai atât 
de fericit de a displace puţin doamnei Catherine. Dar... al 
patrulea? 

— Nu te îngriji, el va veni; ceea ce vom face noi, va face şi el, 


— Ponson du Terrail — 


fii sigur. 

— Mâine, reluă Crillon, omul cel mai periculos din regatul 
Franței va fi executat. 

— Ştiu, zise Noë. 

— Dacă René nu va pleca în călătoria spre lumea cealaltă, eu 
nu răspund de viața nimănui. Acel om ar otrăvi chiar pe 
Dumnezeu şi pe sfinți. 

— Bun! zise Noë, ghicesc. Te temi să nu fie scăpat în 
momentul supliciului. 

— Mă tem de când regina a regăsit pe Paola. 

— Am auzit de asta, zise Noë, şi mi s-a mai spus de trei 
gentilomi ce au ajutat-o... 

— Aşa e. Şi dacă regina are trei gentilomi capabili de a scăpa 
pe fiica lui, ei îşi vor da toate silinţele pentru a-l scăpa pe tată. 

— Aşa e. 

— Şi până acum nu aveam pe nimeni a li se opune. La primul 
atac, mâine, când voi fi în capul unui escadron, ei se vor 
răspândi, căci toţi se tem de mâna Doamnei Catherine. 

— Ei bine! domnule duce, răspunse el, nu te nelinişti! Vei 
vedea că noi nu ne temem şi ceea ce ne vei comanda, noi vom 
executa. 

— Bravo! zise ducele. 

În acel moment uşa se deschise şi Lahire intră. 

— Oh! seniorii mei, zise el, nu vă ascund că greu am ajuns 
aici. 

— Adevărat! făcu Noë. 

— Da, căci am părăsit pentru voi, femeia cea mai seducătoare 
a Franţei şi a Navarrei, o sirenă. 

Toţi îl priviră pe Lahire cu curiozitate. 


Capitolul XVIII 

lată ce i se întâmplase lui Lahire. 

El pusese o iuţeală mare în călătoria sa pe care Noë nu o 
calculase, şi sosise la Chartres în dimineaţa zilei din ajun. 

— La câte leghe depărtare sunt de Paris? întrebă el oprindu-se 
la primul han ce întâlni pe marginea drumului. 

— La cincisprezece leghe, îi răspunse hangiul. 

Lahire se cobori de pe cal şi ceru să dejuneze, apoi aruncă o 
privire asupra calului său. 


— 98 — 


— Juneţea regelui Henric — 


Sărmanul animal era cu totul obosit, aşa încât abia se mai 
putea ţine pe picioare. 

— Acesta e un cal pierdut, îşi zise tânărul om. 

El zări un cal a cărui înfăţişare îi plăcu mult. 

— Al cui e acest cal? întrebă el. 

— Al meu, zise hangiul. 

— Voieşti să îl vinzi? 

— Dacă găsesc... 

Lahire îşi socoti ce avea în pungă şi îşi făcu acest raţionament: 

— Pentru că merg la Paris pentru serviciul regelui de Navarra, 
e drept să cred că regele îmi va da un cal, cel puţin. 

Şi el propuse în schimb calul său, mai adăugând ceva în bani. 

Hangiul cerea cincizeci de pistoli, Lahire îi oferi douăzeci şi 
cinci, apoi treizeci, şi tocmeala fu încheiată. 

Atunci tânărul om mâncă cu plăcere, bău vin din cel mai bun, 
şi ordonă ca să i se înşeueze noul cal. 

— Voiesc să dorm astă-seară la Paris, îşi zise el. 

El plecă de la Chartres pe la miezul zilei şi făcu cu calul său ce 
zbura ca o rândunică, opt leghe fără a se opri. 

După aceasta se opri la un han, dădu fân calului, îl lăsă o oră 
să se odihnească şi plecă din nou. 

Către seară el zări din depărtare turnurile de la Notre-Dame 
de Paris şi ajunse în micul sat Meudon. 

leşind din Meudon, el întâlni o litieră purtată de catări. 

Acea litieră părea a veni din Paris şi Lahire putu să zărească în 
interior o femeie. 

Femeia era mascată, dar ea părea a fi tânără şi părul îi era 
blond. 

Un scutier călare, era singura escortă. 

— Pe Dumnezeul meu! exclamă Lahire, ce era un căutător de 
aventuri, nu sunt aşteptat decât mâine la Paris. Am deci timpul 
de a mă distra şi de a urma pe această frumoasă damă. Cine 
ştie? 

Şi el întoarse calul. 

Dama aruncase asupra lui mai întâi o privire distrată, apoi 
curioasă. 

Lahire era un băiat frumos, ceea ce pentru femei e un mic 
merit. 

Litiera trecu de Meudon, apoi făcu la stânga pe o frumoasă 
potecă. Acea potecă se îndrepta spre pădure. 


— 99 — 


— Ponson du Terrail — 


Lahire o urma mereu. 

Trecu aproape o oră, când femeia mascată se aplecă puțin 
afară şi zări pe cavaler. 

Atunci fără îndoială, ea dădu un ordin, căci litiera se opri. 

Lahire, ce se afla la doi paşi înapoi, se opri de asemenea. 

Atunci dama dădu fără îndoială un nou ordin, căci litiera porni 
din nou. 

Văzând aceasta, tânărul dădu de asemenea pinteni calului. 

Atunci litiera se opri din nou şi cum Lahire se pregătea să facă 
asemenea, el văzu pe scutierul ce preceda litiera, întorcând calul 
şi îndreptându-se spre dânsul: 

— Gentilomul meu, zise scutierul, doamna ce se află în acea 
litieră doreşte a-ţi vorbi. 

Lahire îndreptă calul spre litieră şi salută cu o graţie perfectă: 

— Domnule, îi zise dama cu o voce ce-i păru tânărului a fi 
încântătoare, am avut norocul, acum o oră, dea vă întâlni pe 
drumul ce duce de la Paris la Meudon? 

— Da, doamnă. 

— Mergi la Paris? 

Lahire se înclină. 

— AŞ putea şti, urmă dama mascată, pentru ce ai schimbat 
aşa de iute hotărârea? 

Lahire începu a surâde. 

— Dar, zise el, nu sunt aşteptat la Paris decât mâine. 

— Şi atunci? 

— Atunci, doamnă, am zărit că aveai păr frumos şi blond. 

— Mulţumim. 

— Şi că ochii îţi scânteiau prea mult sub mască pentru a nu fi 
cei mai frumoşi din lume. 

— Adică, observă dama mascată, ţi-a venit fantezia de a mă 
urmări? 

— Şi sunt gata de a continua. 


— Ah! ce spui!... dar, s-ar putea întâmpla ca eu să merg 
departe, zise ea surâzând. 
— Ce-mi pasă? 


— La capătul lumii... 

— Nu face nimic. 

— Cu toate acestea nu ştii cine sunt. 

— Ghicesc că eşti frumoasă... 

— Ah! domnule, făcu dama mascată, eşti de o obrăznicie 


=—100 = 


— Juneţea regelui Henric — 


neauzită. 

— lartă-mă, doamnă, răspunse Lahire; dar sunt numai de 
douăzeci şi doi de ani şi sunt cadet de Gasconia... 

— Ah! îl întrerupse necunoscuta, eşti gascon? 

— Şi sunt mândru! 

— Eşti hughenot? 

— Nu am fost şi nu sunt. 

— Cu atât mai bine... Dar iubeşti pe rege? 

— Pe care? făcu cu naivitate Lahire, pe cel al Franţei sau pe 
cel al Navarrei? 

— E adevărat, uitasem că eşti supus bearnez. 

— Ei bine, doamnă, pe al meu îl glorific. 

Necunoscuta nu mai răspunse deocamdată nimic, apoi reluă: 

— Eu cred că nu vei mai prelungi această glumă de a mă mai 
urmări. 

— Nu glumesc nicidecum, vă jur. Şi apoi iată că noaptea a 
sosit şi suntem în mijlocul pădurilor; afară de aceasta, mizeria e 
mare pentru regat şi hoţii sunt numeroşi... 

— Eu nu mă tem de ei. 

Lahire continuă fără a se descuraja: 

— Suferiţi doamnă, ca să vă urmez şi să vă protejez... Nu se 
ştie ce se poate întâmpla. 

Necunoscuta îl ameninţă cu degetul. 

— la seama! zise ea, vei putea să te căieşti. 

— De ce? 

— Se poate întâmpla ca să fiu urâtă! 

— Oh! este cu neputinţă. 

— Şi dacă aş avea... un bărbat? 

— Ah! doamnă, zise Lahire, dacă ai avea unul, trebuie să se 
poarte foarte rău cu dumneata. 

— Pentru ce? 

— Pentru că vă lasă să călătoriţi singură. 

— Domnule, zise dama mascată, permite-mi să-ţi spun că mai 
am o mare leghe de făcut pentru a ajunge. 

— Primiţi vă rog să vă însoțesc! 

— Şi că, dacă mă vei urma până acolo, vei fi în mare risc de a 
pierde drumul la întoarcere. Luna e nouă şi odată ce noaptea va 
sosi, se va face un întuneric teribil în pădure. 

— Oh! doamnă, răspunse Lahire, nu vă neliniştiţi pentru mine, 
căci ştiu să mă scap de orice primejdie. 


— 101 — 


— Ponson du Terrail — 


— Aşadar stăruiți? 

— Mai mult ca oricând. 

— Ei bine, fie! zise ea, îți permit. Însă... 

Ea se opri. 

— Spuneți condițiile, doamnă, le primesc dinainte. 

— Când vom ajunge la uşa casei unde mă duc, dumneata te 
vei întoarce. 

— Fără speranță de a vă mai vedea? 

Lahire pronunţa aceste cuvinte cu un accent de junețe care 
anunţa cu multă elocventă hotărârea, devotamentul şi energia. 

Necunoscuta ÎI privi cu atenție. 

— Eşti brav? 

— Ah! doamnă, ce întrebare! 

— Dacă aş pune bravura dumitale la încercare? 

— Vorbiti... 

— lată, zise necunoscuta, urcaţi-vă în litiera mea şi daţi-vă 
calul să-l conducă scutierul meu, şi să vorbim. 

Lahire sări cu uşurinţă jos şi dădu calul în mâinile scutierului, 
şi urcă în litieră. 

Atunci necunoscuta îi zise: 

— Eu sunt o femeie cu totul altfel decât v-aţi închipuit. 

— Aveţi vocea unui înger!... 

— Şi cu mâniile unui demon în fundul inimii, adăugă ea cu o 
voce surdă. 

Lahire tresări. 

Necunoscuta continuă: 

— Am o ură violentă şi caut un om care să mă poată răzbuna! 


— Acela voi fi eu, răspunse Lahire cu cavalerismul vârstei 
sale. 

— la seama! 

— La ce? 

— Omul pe care îl urăsc e puternic. 

— Haida-de! făcu gasconul, nu-mi pasă de puterea sa. Amo 
bună spadă. la spuneţi-mi numele său. 

— Oh! Incă nu... mai târziu, mai târziu! zise ea, şi când vom fi 
în intimitate. 

Şi ea începu să chestioneze pe tânărul om asupra ţării sale şi 
asupra motivului care îl aducea la Paris. Dar Lahire era discret şi 
el răspunse: 


— 102 = 


— Juneţea regelui Henric — 


— Acesta, doamnă, nu e secretul meu. 

— Adevărat? 

— Adică e al aceluia care e mai sus decât mine. 

Necunoscuta îl privi cu atenţie ca şi cum ar fi voit să pătrundă 
în cele mai intime gânduri ale sale. Apoi ea îi zise cu o 
indiferenţă prefăcută: 

— Aveţi dreptate, trebuiesc păstrate întotdeauna secretele ce 
nu ne aparţin. 

Drumul pe care îl urma litiera se lărgi totdeodată şi, cu toate 
că noaptea sosise repede, Lahire putu să vadă printre arborii 
pădurii mai puţin stufoşi, un punct luminos. Acea lumină pleca 
de la ferestrele unei mici case albe, ce era în mijlocul pădurii. 

Atunci necunoscuta zise lui Lahire: 

— Coborâţi. 

— Mă concediaţi? întrebă el cu un ton rugător. 

— Nu, vă opresc. 

El se înfioră de bucurie. 

— Vă opresc, zise ea, pentru că ar fi crud din parte-mi de a vă 
concedia la o asemenea oră şi de anu vă da ospitalitate... 

— Ah! cât sunteţi de bună! 

Şi Lahire cuteză să îşi aducă la buze, mâna necunoscutei. 

Ea îşi trase mâna şi adăugă: 

— Vă opresc şi pentru motivul că mi-aţi promis... 

— Voi fi cavalerul dumneavoastră şi mă voi lăsa să fiu omorât 
pentru domnia ta. 

— Dar, adăugă ea, sunt obligată să-mi iau oarecare precauţii 
pentru a vă primi. 

— Coborâţi-vă dar aici. 


— Bine. 

— Acum vezi acea lumină? 

— Da. 

— Vezi acea casă printre arbori? 
— O văd. 


— Ei bine, rămâi aici cu ochii fixaţi asupra acelei lumini, până 
când ea se va stinge. 

— Şi după ce se va stinge? 

— Vei merge drept spre casă şi te vei îndrepta spre poartă. 

Lahire ieşi din litieră şi merse de se aşeză pe rădăcina unui 
copac. 

Scutierul continua drumul său, litiera se depărta şi se apropia 


103: 


— Ponson du Terrail — 


de casă. 

Apoi totul dispăru în umbră. 

Atunci Lahire aşteptă. 

Minutele trecură, apoi o oră întreagă. 

Lumina strălucea mereu. 

— Nu cumva ea voieşte să mă păcălească? îşi zise tânărul om. 

Deodată, el auzi galopul unui cal şi se sculă cu repeziciune în 
picioare. 

Un cavaler trecu pe lângă el, repede ca fulgerul, şi dispăru sub 
arbori. În acelaşi timp, lumina se stinse. 

Atunci Lahire respiră. 

— În fine, zise el. Toate acestea au un aer bizar, dar mă voi 
duce până la capăt. Şi se sculă, şi se îndreptă spre casă, care era 
la două sute de paşi depărtare. Porţile erau întredeschise. 

Lahire urcă cele două trepte care formau peronul, împinse uşa 
şi se găsi în întuneric. 

În acelaşi timp, o mică mână satinată luă pe a sa şi vocea 
armonioasă şi fragedă a necunoscutei zise încet: 

— Vino... Şi nu face zgomot. 

Lahire era prudent şi puse mâna pe mânerul spadei sale. 


Capitolul XIX 

Lahire, condus de necunoscută, făcu vreo zece paşi în mijlocul 
unei obscurităţi profunde. Apoi o uşă se deschise. 

O rază luminoasă luci pe obrazul eroului nostru şi el se găsi pe 
pragul unei camere de felul unui dormitor în mijlocul căreia o 
masă era aranjată. 

Această masă era acoperită cu o pânză foarte albă, pe care se 
găsea un tacâm de argint sculptat şi mai multe butelii de cristal 
de Bohemia, pline cu vin revigorant. 

O lampă italiană cu glob de alabastru, atârnată în plafon, 
proiecta împrejurul ei o lumină discretă şi voluptoasă. 

Un moment ameţit, Lahire putu îndată să arunce o privire 
împrejurul lui şi să examineze totul. 

Oratoriul era mic, dar atât de luxos, atât de cochet decorat, 
întocmai ca şi sălile Luvrului, unde doamna Catherine cheltuise 
tezaure şi geniu. 

Zidurile erau acoperite cu o stofă orientală, foarte la modă 
atunci, şi ferestrele bine garnisite cu jardiniere pline cu flori rare. 


=J= 


— Juneţea regelui Henric — 


Şi pe ici, pe colea, erau aşezate pe etajere, statui de bronz 
florentin de tot gustul. 

Din toate părţile ieşea un parfum misterios care făcea să 
nască amorul îndată. 

„Fi-voi eu la o prinţesă sau la o zână? murmură Lahire a cărui 
uimire creştea.” 

Necunoscuta, tot mascată, nu încetase de a îşi ţine mâna sa în 
aceea a lui Lahire. 

„Poate că sunt la amândouă, îşi răspunse el surâzând.” 

Ea îl trase spre o canapea care era foarte moale şi îl făcu să se 
aşeze lângă dânsa: 

— Spune drept, îi zise ea, că nu te aşteptai când m-ai întâlnit, 
ca să fii primit astfel, gentilomul meu? 

— Cred că visez... răspunse Lahire ameţit de tot ceea ce 
vedea. 

— Ai făcut un lung drum, reluă necunoscuta, ţi-e foame şi 
sete, ei bine, eu am voit să te opresc să cinezi. 

— Într-adevăr, doamnă, sunteţi o zână. 

— Cât pentru calul dumitale, să nu te îngrijeşti, urmă ea, 
mâine de dimineaţă îl vei găsi voios şi viguros. 

Aceste două cuvinte îl făcură pe Lahire să tresară. 

„Cred că am de-a face, îşi zise el, cu vreo damă de la curte, 
certată cu bărbatul său şi care caută să-l uite printr-o companie 
veselă.” 

Dama mascată invită pe Lahire să se debaraseze de manta şi 
de spadă. 

Apoi ea se aşeză la masă şi indică gentilomului un scaun faţă 
în faţă cu acela pe care îl ocupa ea. 

— Acum să cinăm, zise ea. 

— Dar, doamnă, observă gasconul care nu era sigur că e treaz 
şi nu cumva e un vis ceea ce i se întâmplă, oare aveţi să cinaţi 
cu masca la ochi? 

— Da, negreşit. 

— Oh! îmi pare prea crud asta! 

— Dar, prudent. 

— Ah! făcu el cu un ton de reproş, eu sunt gentilom, doamnă, 
şi sunt discret... 

Ea avu un aer batjocoritor sub masca sa de catifea: 

— Nu mă tem nicidecum de indiscreţia dumitale, zise ea, dar 
eu am o figură pe care nimeni nu trebuie să o vadă. 


— 105:— 


— Ponson du Terrail — 


— Ah! doamnă! 

— Ascultă, reluă ea, când vei şti ceea ce voiesc de la 
dumneata, vei înțelege îndată motivul pentru care nu trebuie să- 
mi arăt figura. 

— Atunci vorbiţi, doamnă, şi porunciţi!... 

Ea îi turnă într-o cupă de aur sculptată, un vin galben ca 
chilimbarul. 

— Bea! zise ea. 

Dacă Lahire ar fi fost un senior de la curtea Franţei, bogat şi 
puternic, ar fi stat în cumpănă înainte de a bea şi s-ar fi gândit 
că dacă nu-şi va lăsa viaţa în fundul acelei cupe, totuşi îşi va 
putea lăsa raţiunea. 

Dar Lahire era un cadet din Gasconia care nu avea decât 
câţiva pistoli în pungă, bucurându-se de un venit prea modest cu 
toată buna sa nobleţe, şi posedând ca bunuri vizibile numai 
vechea sa spadă ereditară. 

Toate acestea erau două motive serioase care îl făceau să nu 
se teamă de nimic. 

Şi apoi, el avea un apetit grozav. 

El mâncă cât patru şi bău cât doisprezece, repetând din timp 
în timp: 

— Dar vorbiţi doamnă, ceea ce îmi veţi ordona, voi face. 

— Adevărat? zise ea, în fine. 

— Pe credinţă de Lahire. 

— Ah! te numeşti Lahire? 

— Da, doamnă. 

— Eşti dumneata descendentul camaradului Jeannei d'Arc? 

— Era străbunul meu. 

Necunoscuta se înclină ca o femeia care cunoştea bine 
blazoanele aristocrației franceze. 

— Şi, reluă ea, mergi la Paris? 

— Sunt aşteptat. 

— Crezi că vei rămâne?... 

— Nu ştiu, dar sper.. 

— Mult timp?... 

— Aceasta depinde... V-am spus doamnă, acesta nu e secretul 
meu. 

— Ah! da, este adevărat. 
— Dar v-am făcut jurământul de a mă supune şi mi-l voi ţine. 
— la seama! nu ştii ce aştept de la dumneata. 


— 106 — 


— Juneţea regelui Henric — 


Ea îi turnă în cupă un alt vin, care desigur venea din Spania şi 
care se urca la cap ca un parfum vaporos. 

Lahire era tânăr, era înflăcărat, vinul de Spania îi ameţi capul, 
el deveni mai îndrăzneţ pe la jumătatea cinei, astfel că începu 
fără încetare să ducă la buzele sale, mâinile albe ale 
necunoscutei, rugându-o să-şi scoată masca, apoi se puse în 
genunchi şi cuteză a apuca talia cea delicată şi sprintenă a 
femeii cu mască de catifea. 

Dar ea se desfăcu repede şi puse drept barieră între dânsa şi 
el o masă. 

— Eşti un copil, îi zise ea, şi voiesc să-ţi spun o povestioară 
orientală care îţi va arăta nebunia. 

— Ei bine! zise el, vă ascult. Dar pe urmă vă veţi scoate 
masca? 

— Voi vedea. Ascultă!... 

Şi ea se răsturnă pe jumătate în fotoliu său, luă o poză 
încântătoare şi, jucându-se cu neglijenţă cu un mic pumnal cu 
lama de aur cu care se servise să curețe o piersică, începu: 

— Era într-o vreme, un prinţ numit Namun, care domnea în 
Lahore, în India. 

— Am auzit vorbindu-se de această ţară. 

— Namun era frumos, dar atât de frumos încât inspiră un viu 
amor unei zâne. Regele zânelor, atins fiind de a vedea pe 
sărmana nemuritoare suferind zi şi noapte din cauză că nu îi era 
permis să iubească un simplu muritor, îi zise, în fine: 

— „Îţi permit să mergi pe pământ, să clădeşti un palat după 
gustul tău şi să-l primeşti pe frumosul tău Namun în fiecare 
noapte.” 

Şi cum zâna se bucura de această permisiune, regele adăugă: 

— „Dar îţi permit cu o condiţie: vei purta tot timpul pe figura 
ta o mască şi nu o vei scoate niciodată.” 

— „Oh! zise zâna, care se încredea prea mult într-însa, voi şti 
prea bine să mă fac iubită de dânsul fără ca să-mi vadă obrazul.” 

— „Aceasta e afacerea ta, răspunse regele.” 

Zâna îşi luă bagheta, descinse pe pământ şi îşi alese o vale 
încântătoare, udată de un râu cu apă limpede şi acoperită de 
mari păduri umbroase, unde îşi stabili reşedinţa. Acolo ea îşi 
învârti o dată bagheta şi un splendid palat ieşi din pământ. Seara 
chiar, prinţul Namun se rătăci la vânătoare şi veni să ceară 
ospitalitate la poarta palatului. Această poartă se deschise şi 


— 107 — 


— Ponson du Terrail — 


zâna apăru în fața lui Namun. 

Ca şi mine, zise necunoscuta, ea era mascată şi, ca şi mine, 
ea avea părul blond şi umerii ei pe jumătate goi, braţele de 
alabastru, dinţii săi cei albi şi privirea sa arzătoare care strălucea 
prin mască, spuneau destul de elocvent că ea era frumoasă. 

Prinţul o iubea şi zâna îl primea în toate serile. Dar, într-o 
seară când el era foarte îndrăgostit, prinţul îşi dori cu orice preţ 
se vadă figura zânei şi îi smulse masca. Atunci palatul se surpă, 
zâna dispăru şi prinţul, un moment împins în spaţiu, se găsi în 
mijlocul văii unde mai înainte cu o oră, se înălța acel palat 
încântător şi unde nu mai era nici palat nici zână. 

Când termină această povestioară, necunoscuta privi pe 
Lahire. 

— Ei bine? zise ea. 

— Namun era curios ca şi mine. Dar dumneata nu eşti o 
zână... 

— lată, îl întrerupse ea, ascultă bine. Eşti singur aici, singur cu 
mine, mă iubeşti şi te iubesc... 

Lahire scoase un țipăt. 

— Mi-ai făcut un jurământ. 

— Sunt gata a-l reînnoi. 

— Dacă îţi voi cere viaţa omului pe care îl urăsc?... 

— Îl voi omori. 

— Îmi juri? 

— Jur... Cine este? 

— Oh! făcu ea, încă nu a sosit ora pentru ca să-ţi spun numele 
său, dar într-o zi, mâine poate, poate şi mai târziu, dar într-una 
din zile îţi va sosi o casetă. 

Ea luă din păr un ac de aur şi i-l dădu. 

— Acea casetă, continuă ea, va fi închisă cu un ac asemenea 
acestuia... şi în ea vei găsi o bucată de pergament pe care va fi 
scris numele lui. 

— Va fi numele aceluia? 

— Da. Vei ţine totdeauna jurământul dumitale? 

— Pe credinţă de Lahire! repetă tânărul care îşi avea capul 
ametit. 

Şi el o strânse din nou în brațele sale şi zise cu pasiune: 

— Oh! graţie! dumneata nu eşti o zână şi, prin urmare, poţi 
să-mi arăţi obrazul. 

— Nu, zise ea, nu sunt o zână, dar îţi dau să alegi: dacă ţii să 


—108.=— 


— Juneţea regelui Henric — 


rămâi aici, îmi voi păstra masca, dacă stărui să cadă, voi lovi cu 
bagheta mea în acest timbru şi oamenii mei vor apărea şi te vor 
da afară. 

— Intr-adevăr, aş fi un nebun dacă aş mai stărui... 

Şi el se aşeză la genunchii necunoscutei şi îi acoperi mâinile 
cu sărutări. 

In acest moment lampa italiană al cărei ulei se consumase, se 
stinse. 

Ce se petrecu în acest rest al nopţii şi în acea casă 
misterioasă, situată în mijlocul pădurii Meudon, nici Lahire însuşi 
nu ştiu să-şi dea o socoteală precisă. 

Douăsprezece ore după aceasta, eroul nostru se deşteptă 
dintr-un somn letargic şi îşi aruncă o privire împrejuru-i. El 
adormise alături de femeia necunoscută şi, la deşteptare, se 
găsise singur. 

Când lampa se stinsese, el era în mijlocul acelui elegant 
oratoriu, dar acum el se găsea în mijlocul pădurii Meudon, culcat 
pe iarbă, cu mantaua sa drept căpătâi şi luminat de lumina 
soarelui care începuse să coboare spre orizont. 

El auzi un nechezat de cal lângă el şi îşi întoarse capul. 

Era calul său. 

— Pe viul Dumnezeu! îşi zise Lahire, o voi revedea. 

Şi el sări pe cal şi începu a alerga prin pădure, cu convingerea 
că va găsi mica casă. 

Lahire se înşela. El alergă în toate părţile, pe toate potecile, 
dar nu regăsi nici drumul ce urmase în ajun, nici micuța casă în 
care se petrecuse acea misterioasă aventură. 

incepuse a se însera. 

— Ah! drace! strigă Lahire; iată că amorul îmi turbură capul. 
Eu am uitat că sunt aşteptat la Paris. 

El dădu pinteni calului şi, după o oră, ajunse în strada Saint- 
Jacques, unde Crillon avea să încredinţeze tovarăşilor lui o 
misiune periculoasă şi plină de mister. 


Capitolul XX 

Aşadar, a doua zi după sosirea celor patru valeti la Paris, René 
trebuia să fie dus la supliciu. La unsprezece ore, ne reamintim, 
cele două ajutoare ale maestrului Caboche intraseră în temniţa 
lui. René atunci îşi pierdu orice speranţă. 


= 109.— 


— Ponson du Terrail — 


I se desfăcură legăturile de la picioare. 

Apoi îl dezbrăcară. 

Sentința parlamentului prevedea ca René, condamnatul, să 
meargă la eşafod cu picioarele goale, în cămaşă, cu o funie şi cu 
o faclă, în greutate de şase ocale, în mână. 

La uşa temniţei lui René, ce nu mai avea puterea de a se 
zbate şi pe care ajutoarele lui Caboche îl susțineau, Rene, văzu 
un dublu şir de soldaţi şi, alături de soldaţi, zări un chip 
cunoscut: Noë. 

Noë avea în dreapta pe Hogier de Lévis şi în faţă pe Lahire, şi 
Hector de Galard. 

René văzu pe Noë ce îl salută, apoi observă cele trei figuri cu 
nasul acvilin, ochii negri, dinţii albi, acele trei figuri necunoscute, 
dar de care nu se putea înşela. Aceştia erau gasconi, adică 
partizani ai regelui de Navarra, inamici ai Catherinei, oameni ce 
aveau să se bucure de supliciul lui. 

La capătul unui lung coridor pe care el îl străbătu, René ajunse 
într-o mică sală rece şi nemobilată, în care maestrul Caboche îl 
aşteptă pentru a-l îmbrăca cu cămaşa de condamnat şi a-i pune 
funia de gât. 

René privi pe călău şi puţina forţă ce o mai avea, o pierdu. 

Maestrul Caboche îl făcu să stea pe un scaun, apoi făcu semn 
celor două ajutoare să-l descalţe. 

În acelaşi timp el îi puse cămaşa şi se aplecă la ureche atât de 
repede pentru a nu fi observat: 

— Curaj, îi zise el. 

René tresări şi îl privi pe călău. 

— Curaj!... repetă (Caboche, scăparea precedă adesea 
supliciul. 

Florentinul se cutremură. 

Caboche se prefăcu că nu îi poate încheia nasturele de la gât 
al cămăşii şi adăugă: 

— Vei fi scăpat. 

Noë şi cei trei gasconi se aflau lângă uşa sălii şi erau prea 
departe pentru a auzi. 

O rază de speranţă învioră ochiul cel întristat al Florentinului. 

— Încerci să mă înşeli, şopti el. 

— Dumnezeu să mă pedepsească dacă mint! răspunse încet 
călăul... 

— E prea târziu... 


— 110 = 


— Juneţea regelui Henric — 


— Nu... trebuie să fii scăpat. 

— Când? 

— leşind de la Notre-Dame. 

— Ah! murmură René, eu sunt înconjurat de oameni care s-ar 
omori mai bine, decât să mă scape. 

— Eu cunosc, răspunse călăul, pe unii care se vor omori ca să 
te scape. 

Condamnatul era gata şi Caboche zise cu o voce aspră: 

— Haide, la drum! 

Cele două ajutoare îl împinseră pe René înaintea lor. 

Caboche mergea înainte. Dar cum acesta din urmă ieşea din 
sală, el zări pe Noë şi cei trei tovarăşi ai săi: 

— Ah! drace! îşi zise el, iată nişte chipuri care, într-adevăr, îmi 
pare că valorează cât cei pe care îi cunosc. 

Ei ajunseră în curtea castelului. Acolo se afla căruţa în care 
trebuia condus René la eşafod. Imprejurul căruţei se afla un rând 
de soldaţi călări. 

În fruntea soldaţilor, călăul zări pe Crillon. 

Pentru a doua oară Caboche se îndoi de succes la vederea 
ducelui de Crillon. Doi paji ţineau patru cai. 

Aceşti cai erau ai lui Noë şi cei trei tovarăşi ai săi. 

— Pe cai, domnilor! zise Noë. 

Atunci Caboche pierdu orice speranţă. 

— lată patru oameni contra patru! îşi zise el, şi ducele va face 
ca balanţa să atârne în favoarea lor... Dar, mai adăugă călăul, nu 
voi face mai puţin din ceea ce am promis. Vom urma strada 
Calandre... Şi apoi, cum o fi, totuna mi-e. 

Această cugetare sfârşită, Caboche se urcă în căruţă, alături 
de René, ce şedea în picioare ţinând facla în mână. Alături de 
dânsul era un călugăr, care recita rugăciuni. 

Ducele îşi ridică spada şi cortegiul se puse în mişcare. 

Noë şi cei trei gasconi se aşezaseră câte doi pe fiecare parte a 
căruţei. 

Soldaţii se aşezară jumătate înainte, jumătate după căruţă. 

Crillon, înainte de a porni cortegiul, se apropie de Noë şi zise 
încet: 

— Malurile apei şi străzile sunt pline de lume. Sunt sigur că 
vor încerca o răpire. 

— Şi eu, asemenea... 

— Desigur, adăugă ducele, ţin mult ca acest mizerabil 


=L= 


— Ponson du Terrail — 


otrăvitor să fie sfâşiat. Dar dacă nu vom putea ajunge cu dânsul 
până în piaţa Grève... 

— Îi voi sfărâma capul cu o lovitură de pistol, zise Noë. 

— Voiam tocmai să te rog aceasta. 

Aceste cuvinte schimbate, ducele, după cum o ştim, se puse 
în fruntea soldaţilor şi cortegiul se puse în mişcare. 

Atunci călugărul ridică puţin capişonul şi maestrul Caboche, ce 
luase hăţurile pentru a mâna calul, recunoscu în călugăr pe 
gentilomul ce se prezentase la dânsul în noaptea trecută. 

Acesta era unul din cei patru înamoraţi ai ducesei de 
Montpensier, Gaston de Lux. 

René nu văzuse niciodată pe Gaston de Lux, prin urmare, nu 
putea şti dacă este un adevărat călugăr. 

Maestrul Caboche recunoscu pe tânărul om şi îi zise: 

— Ai o spadă sub manta, părinte? 

René tresări şi îl privi pe călugăr. 

Călugărul îşi deschise mantaua şi René zări ţevile a două 
pistoale şi mânerul unui pumnal. 

Atunci călugărul se aplecă asupra lui şi, sub pretext de a 
murmura o rugăciune, îi zise: 

— Fii mai trist ca niciodată şi, mai mult ca totdeauna, 
înspăimântat de moarte. 

— Ah! şopti René, ştiam bine că nu voi putea fi scăpat. 

— Vei fi scăpat. 

— Atunci, de ce trebuie să mă tem de moarte? 

— Pentru că o speranţă prea viu manifestată ar compromite 
totul. 

Şi călugărul apropie un crucifix de buzele lui René şi zise tare, 
aşa ca să fie auzit de toţi, primele versete din rugăciunile ce se 
citesc celor muribunzi. 

Mulțimea gemea în piaţa Parvis, pe malul apei şi pe străzile ce 
înconjurau Notre-Dame. Din când în când ea scotea strigăte de 
bucurie şi blesteme. René trebuia să moară!... René otrăvitorul, 
Ren€ asasinul, omul al cărui nume singur înspăimântase Parisul 
în timp de un sfert de secol. 

— Oh! asta ţine prea mult! strigă o femeie din popor văzând 
că îl duceau mai întâi spre Notre-Dame, pentru a-şi face 
rugăciunea... Ar trebui să sfârşească mai curând! 

Cortegiul ajunse în piaţa Parvis. Aici Crillon se temu mai mult 
decât oriunde, căci René trebuia să se coboare din căruţă şi 


=R= 


— Juneţea regelui Henric — 


mulţimea era atât de mare încât scăparea putea deveni foarte 
lesne, dacă omenii doamnei Catherine erau deghizați şi 
amestecați prin mulţime. 

Când René sui cele trei trepte de la Notre-Dame, precedat de 
călugăr, pe când preotul de acolo venea spre întâmpinarea lui, 
cei patru gasconi îl urmară şi formară un zid între el şi mulţime. 
Pe când Rene îngenunchease şi recita cu o voce tremurândă 
rugăciunea in articulo mortisă, ei şezură cu spadele în mâni. 

Ceremonia sfârşită, maestrul Caboche urcă pe condamnat în 
căruţă. 

— Uf! murmură Crillon, acum pot răsufla... momentul cel mai 
rău a trecut. 

Crillon se înşela. 

Pe când preoţii recitau rugăciunile obişnuite şi pe când 
mulţimea încetase strigătele de mânie, două care mari cu fân 
ieşiră din strada şi astupară ieşirea din piaţa Parvis. 

Aşadar, când mulţimea se puse în mişcare spre a se îndrepta 
spre piaţa Grève, ea fu oprită fără voia ei. 

— Drace! strigă Crillon, ce ghici în acest eveniment mâna 
doamnei Catherinei, iată momentul cel periculos! 

Şi el dădu pinteni calului pentru a despărţi mulţimea, strigând 
cu o voce răsunătoare: 

— Loc! loc! 

Dar Caboche, care era înștiințat mai dinainte de ceea ce avea 
să se petreacă, cârmi calul spre dreapta, îndreptându-se spre 
strada Calandre. 

Crillon se afla înainte şi nu văzu acesta. 

— Ce faci nătărăule? strigă Noë. 

— Hei! messire, răspunse Caboche, nu vedeţi? dejoc planurile 
reginei-mame, oamenii ce voiesc să scape pe René sunt acolo, la 
spatele carelor cu fân. 

Explicaţia păru raţională şi Noë răspunse: 

— Ei bine, biciuieşte calul... şi mână mai repede, maestre! 

Şi cum strada Calandre era strâmtă, el trecu înaintea căruţei 
cu Hogier de Levis, pe când Hector şi Lahire rămaseră în urmă. 

Apoi cortegiul se puse din nou în mişcare, la marea mirare a 
lui Crillon care crezu că manevra executată, fusese comandată 
de Noë. 


8 Rugăciune în limba latină pe care o persoană o făcea atunci când 
viaţa îi era în pericol foarte mare sau se afla pe patul de moarte. 


a lee e 


— Ponson du Terrail — 


Doar doi cavaleri puteau merge alături, atât era strada de 
strâmtă, şi Crillon fu silit să rămână cu totul în urmă. 

Căruţa înaintă astfel până la mijlocul străzii, unde ferestrele 
erau deschise şi garnisite de curioşi. 

Dar, ajunşi la mijlocul străzii, calul de la căruţă întâlni o 
piedică misterioasă, astfel că Caboche scoase o înjurătură şi 
căruţa se opri. 

Dintr-odată călugărul cuprinse pe Rene cu un braţ robust şi 
prin fereastra unei case, capătul unei frânghii căzu la picioarele 
lor. 

Călugărul ce ţinea pe Rene cu braţul stâng, apucă cu mâna 
cealaltă acea frânghie. Şi totdeodată călugărul şi condamnatul 
se ridicară în sus, îndreptându-se spre fereastră. 

— Blestemat fie! strigă Noë ce luă unul din pistole şi, ţintind 
grupul omenesc, trase un foc... Cel puţin, adăugă el, nu îl vor 
avea viu. 


Capitolul XXI 

In ce mod se făcuse scăparea lui Rene? 

Aceasta o vom explica în câteva cuvinte. 

Casa prin fereastra căreia căzuse frânghia în căruţă, aparţinea 
unui om bun, fost procuror la Châtelet. Acel om, ce era catolic 
înverşunat, păstra o ură feroce pentru hughenoți şi un 
devotament profund prinților loreni, care ştiuseră a-şi face 
numeroşii partizani chiar în inima Franţei. Procurorul Bigorneau, 
acesta era numele lui. Avea, cu toate acestea, dreptate să 
nutrească o astfel de ură pentru unii şi acel devotament pentru 
ceilalţi. Era născut hughenot şi fusese fanatic de re/igie, până la 
vârsta de douăzeci şi cinci de ani. Dar la acea epocă i se spuse 
că putea parveni la o funcţie de procuror unde câştiga şase livre 
pe lună, mâncarea şi locuinţa, dacă însă se făcea catolic. Atunci 
Bigorneau nu mai cumpăni şi, ca toţi omenii ce îşi schimbă 
religia, începu să-i urască pe coreligionarii săi. 

Timp de treizeci ani, orice catolic care avea un proces, se 
ducea la Bigorneau, care făcea ce făcea aşa încât la urmă tot 
catolicul câştiga. 

De două sau de trei ori Bigorneau fusese bătut pe străzi 
nefrecventate la ore târzii de către câte un avocat hughenot 
nemulţumit. O dată, când devenise procuror, hughenoţii îi puseră 


— 114 — 


— Juneţea regelui Henric — 


chiar foc la casă. 

Acestea erau destul pentru a-i întări ura de fiară sălbatică. 

Acum ne va fi uşor să înţelegem devotamentul lui pentru 
prinții loreni. 

Într-o zi, Bigorneau, mai înainte de a fi devenit procuror, pleda 
pentru un hoţ îndrăzneţ ce furase, omorâse şi multe altele. 

Acel om ce se numea La Ribaudiere, era cunoscut în tot 
Parisul şi avea renumele de un om mizerabil. El fusese surprins 
tăind gâtul unei sărmane fete fără alt motiv decât că nenorocita 
era ciupită de vărsat şi că îşi ascundea acest defect punându-şi o 
pastă albă pe piele. La Ribaudiere, găsindu-se înşelat, astfel 
după cum zicea el, cu pumnalul voise să-i taie gâtul. Pe când se 
pregătea să facă această crimă, un om al poliţiei îl arestă. 

Aşadar Bigorneau pleda pentru acel mizerabil şi era multă 
lume adunată la proces. 

Mai mulţi seniori ai curții şi între alţii şi ducele de Lorena, tatăl 
ducelui de Guise, erau printre asistenţi. 

Bigorneau fu atât de convingător, atât de dibaci în pledoaria 
lui, încât demonstră judecătorilor atât de bine, că Ribaudiere era 
un om galant şi că el uzase de dreptul său legitim, răzbunându- 
se pentru că fusese înşelat. 

Judecătorii dădură acuzatului îndată libertatea. 

Când Bigorneau ieşi afară, ducele de Lorena îl bătu pe umeri 
zicându-i: 

— Eşti şiret, dar dibaci. 

Bigorneau se înclină. 

— Şi, reluă ducele, pentru că sunt proprietarul câtorva 
domenii în Franţa şi pentru că am adesea procese cu vecinii mei, 
îţi voi încredința toate procesele şi îţi voi da banii necesarii ca să 
te faci procuror. 

Într-adevăr, ducele se ţinu de cuvânt şi domnul Bigorneau 
deveni procuror. După treizeci de ani el era avut şi poseda o 
casă în strada Calandre. Încetase a mai fi procuror, din cauză că 
într-o zi, pledând contra unui hughenot, el strigase atât de tare 
încât îşi pierdu mai cu totul vocea. 

Aşadar, în dimineaţa zilei în care René trebuia să fie zdrobit de 
viu, Bigorneau dejuna în linişte la orele nouă, când cineva bătu la 
uşă. 

Procurorul locuia singur şi avea o bătrână servitoare surdă, 
căreia fi făcu semn să deschidă. Aceasta se întoarse urmată de 


=115= 


— Ponson du Terrail — 


un gentilom necunoscut de către Bigorneau. 

— Ah! îi zise fostul procuror cu vocea lui răguşită, vii prea 
târziu, scumpul meu senior, nu mă mai însărcinez cu procese... 

Gentilomul, care nu era altul decât contele de Crèvecoeur, 
începu a surâde, apoi privi pe servitoare cu neîncredere. 

— Oh! zise Bigorneau, poţi vorbi faţă cu dânsa, clopotul cel 
mare de la Notre-Dame nu o mai face să mai tresară demult; ea 
e surdă, messire. 

— Atunci să vorbim, zise Crèvecoeur, ce luă un scaun. 

— Dar nu mai pledez, bolborosi Bigorneau. 

— N-am niciun proces... Doresc să-ţi cumpăr casa. 

Bigorneau îl privi pe vizitatorul său cu mirare şi voi să 
vorbească. 

— St! făcu contele, ascultă-mă! 

Procurorul se înclină. 

— Voiesc să o cumpăr şi nu mă voi tocmi. 

— Dar, messire... 

— Cât ceri? 

— Apoi... 

— Îţi dau douăzeci de mii de scuzi. E destul? 

Casa lui Bigorneau nu preţuia nici jumătate din această sumă. 
El rămase cu totul uimit. Contele adăugă: 

— Douăzeci de mii de scuzi plătibili îndată. 

El scoase din buzunar o pungă şi zise: 

— lată trei mii de scuzi. Acum dă-mi hârtie şi îţi voi iscăli un 
bon de şaptesprezece mii de scuzi plătibili chiar astăzi la ora 
douăsprezece la Chesnaye. 

Acest nume îl făcu pe procuror să tresară. Aceasta pentru că 
Chesnaye era la Paris, omul afacerilor secrete, intendentul 
misterios al prinților loreni. 

— Ah! făcu procurorul cu totul înspăimântat, aşadar e în 
contul?... 

— St! 

— Dar, aş fi dat casa mea... 

— Oh! făcu contele surâzând, ştii bine că persoana de care e 
vorba nu ia nimic fără a plăti. 

Şi contele, luând condeiul, scrise pe o hârtie aceste rânduri: 


„Bon pentru şaptesprezece mii scuzi,; 
buni de plată domnului Bigorneau.” 


— 116 — 


— Juneţea regelui Henric — 


Şi, în loc de semnătură, el făcu dedesubt o cruce, ceea ce ştim 
că era simbolul casei de Lorena: 

— Acum, scumpul meu Bigorneau, zise el, te voi ruga să 
părăseşti casa. 

— Cum? strigă procurorul, chiar pe dată? 

— Chiar pe dată... Vei putea, poate, veni diseară, să-ţi iei 
mobilele de care nu vom mai avea trebuinţă. 

— Cum?... dar... nu înţeleg... bolborosi Bigorneau. 

— N-ai nicio nevoie să înţelegi. Îţi dau cinci minute pentru a 
părăsi casa. Persoana în chestiune o voieşte astfel. 

Din momentul când aceasta era voinţa ducelui de Guise, 
procurorul, care îşi datora averea lui casei de Lorena n-avea 
decât să se încline. El îşi luă pălăria şi bastonul, făcu semn 
servitoarei să-l urmeze şi ieşi fără a lua nimic cu dânsul. 

— Nu uita, zise contele în momentul când el ieşea, nu uita să 
te duci la Chesnaye pe dată. El te aşteaptă cu dejunul. 

— Mă duc pe dată, răspunse Bigorneau. 

Chesnaye locuia în strada Grand-Hurleur, într-o mică casă în 
care ţinea o prăvălie de pânzeturi. 

Pentru întregul cartier, Chesnaye, care nu era nici bătrân, nici 
tânăr, nici înalt, nici scurt, era un onest pânzar şi nimeni nu ştia 
că el era agentul cel mai activ la Paris al casei de Lorena. 

Chesnaye era fără îndoială înştiinţat despre aceasta, căci 
primi foarte bine pe domnul de Bigorneau şi-l invită la dejun, 
astfel după cum îi zisese contele de Crèvecoeur. 

Dar, odată la masă fiind, el îi zise: 

— Scumpul meu Bigorneau, am ordin de a te ţine prizonier 
până deseară. 

— Dar... pentru ce? 

— Nu trebuie să te reîntorci acasă mai înainte de seară şi 
chiar... dacă voieşti să fii prudent... 

— Ei bine? 

— Să nu te mai întorci niciodată acolo. Ţi se plăteşte destul de 
scump... 

— Dar... acel gentilom mi-a spus că voi putea... 

— Acel gentilom nu ţi-a garantat pentru soldații regelui şi ai 
domnului de Crillon. 

— Poftim? făcu Bigorneau, din ce în ce mai mirat. 

— Şi, sfârşi Chesnaye, el nu-ţi putea de asemenea garanta că 


= 1] = 


— Ponson du Terrail — 


până diseară casa dumitale să mai fie în stare... 

— Ah! Dumnezeul meu! 

— Şi că nu te vor căuta prin tot Parisul. 

— Pentru ce? 

— Pentru a te prinde. 

Bigorneau, ce nu fusese dintre cei curajoşi, fu cuprins de 
spaimă. 

Chesnaye puse două pistoale pe masă şi zise surâzând: 

— lată mijlocul de a te ţine la respect, scumpul meu 
Bigorneau. 

— Dar aceasta e o cursă îngrozitoare, strigă procurorul cu 
vocea lui răguşită. 

— Eşti un nebun! 

— Dar... cu toate acestea... 

— Şi proba este că îţi voi număra cele şaptesprezece mii 
scuzi. 

— Dar... dacă mă vor spânzura? 

— Nu te vor spânzura decât dacă vei cădea în mâinile 
soldaţilor lui Crillon. 

— Dar... ce crimă am făcut? 

— Vei fi acuzat că ai dat casa dumitale pentru un atac în 
contra autorităţii regelui Carol al IX-lea. 

Bigorneau tremura din toate încheieturile. 

— Dar dacă stai aici, nu te afli în niciun pericol. 

— Ah! 

— Şi în astă-noapte chiar, vei pleca la Nancy. 

Bigorneau cădea din mirare în mirare. 

— Nancy e un oraş vesel, adăugă Chesnaye, şi vei trăi mai 
mult ca patriarhul Mathusalem. 


Şi Chesnaye, sfârşind dejunul, numără cele şaptesprezece mii 
de scuzi, apoi încredinţă pe procuror unuia din servitorii săi, care 
avea ordin de a-i sfărâma capul cu o lovitură de pistol, dacă el va 
încerca să fugă. 

Chesnaye ieşi spre a se plimba ca un simplu burghez şi, spre 
seară, el se întoarse şi zise lui Bigorneau: 

— Aveam dreptate că nu te vei mai întoarce acasă. 

— Pentru ce? 

— Pentru că arde şi ameninţă chiar că vor da foc întregii 


— 118 — 


— Juneţea regelui Henric — 


străzi, răspunse Chesnaye. 
lată ce se petrecuse în casa lui Bigorneau, ex-procuror la 
Châtelet. 


Capitolul XXII , 

Îndată ce Bigorneau plecă, contele Éric de Crèvecoeur 
deschise fereastra de la primul etaj şi se uită în stradă. Strada 
Calandre, care era locuită mai mult de cântăreţi şi de canonicii 
de la Notre-Dame, se vedea a fi pustie. 

Atunci el îşi duse două degete la gură şi făcu să se audă două 
fluierături. La acel zgomot, doi gentilomi apărură, fiecare din 
câte un unghi al străzii. Apoi amândoi, mergând în sens contrar, 
ajunseră la uşa casei lui Bigorneau. 

Eric îi primi la capătul scării şi, după ce intrară, el închise uşa 
cu zăvorul. 

Aceşti doi gentilomi nu erau alţii decât sir Leo d'Arnembourg 
şi baronul Conrad de Saarbruck, ceilalţi doi amorezaţi ai ducesei 
de Montpensier. 

— Ei bine, făcu contele aveţi ceva noutăţi? 

— Da, zise sir d'Arnembourg, ştim că abia sunt nouă ore şi 
jumătate şi piaţa Parvis e deja plină de lume. 

— Asta e foarte lesne de înţeles, zvonul execuţiei lui René s-a 
răspândit în tot Parisul, adăugă Conrad. 

— Şi carele cu fân? 

— Ele sunt aranjate în şopronul hanului Cigogne, din strada 
Barillerie, şi gata de plecare, zise sir d'Arnembourg. Va fi 
scutierul meu cel care va conduce pe cea dintâi. Cealaltă va fi 
condusă de un bărbat în care doamna Catherine are toată 
încrederea. 

— Bine, dar Gaston? 

— Gaston a dat cinci pistoli călugărului genovez, care l-a 
spovedit ieri pe René. Şi el i-a luat locul călugărului. Se va urca 
în căruţă când va ieşi din curtea Châteletului. 

— Bravo! zise contele, toate merg bine în afară... acum să 
vedem cum ne organizăm înăuntru. În indicaţiile ce mi s-au dat, 
mi s-a vorbit de o pivniţă care se prelungeşte pe sub casele 
vecine şi ajunge până la Sena. Intrarea este printr-o sală care 
servea de bucătărie. Chesnaye, care cunoaşte bine această casă 


9 Barză. 


=119 = 


— Ponson du Terrail — 


de mult timp, adăugă sir d'Arnembourg, pretinde că dala care 
acoperă intrarea pivniței, este atât de bine aranjată, încât 
aşezată la loc, este imposibil să se vadă că ea ascunde o cale 
subterană. 

Eric consultă cu privirea un orologiu. 

— Avem timp să luăm măsurile necesare, zise el, mai avem o 
oră înaintea noastră. 

Câteşitrei coborâră în sala indicată şi Leo d'Arnembourg, 
aruncând o privire împrejurul lui, zise: 

— Dala care se mişcă este cea de a cincea, plecând de la 
şemineu şi mergând spre uşă. 

El făcu câţiva paşi, numără dalele şi se opri: 

— lat-o, zise el. 

Apoi îngenunche, scoase stiletul, a cărui lamă era lată, iar nu 
triunghiulară, şi îl introduse între dale, şi încercă să ridice. 

Deodată dala se ridică şi, supunându-se unor oarecare 
resorturi misterioase, se dădu la o parte şi făcu să se descopere 
un fel de prăpastie adâncă la intrarea căreia apăru la prima 
treaptă o scară de piatră. 

Indicaţiile lui Chesnaye erau foarte exacte. 

Conrad alergă la vatra camerei de jos unde mai ardea un 
tăciune, unde, cu o oră mai înainte, servitoarea domnului 
Bigorneau îi preparase dejunul şi, luând acel tăciune, apropie de 
el o feştilă unsă a unei lămpi pe care o găsise în sală, apoi suflă 
şi, din flacăra ce produsese tăciunele, lampa se aprinse. 

— Haide să inspectăm pivniţa, zise contele Eric. 

Conrad, cu lampa în mână, cobori cel dintâi şi cei doi însoțitori 
ai săi îl urmară. 

Pivniţa casei lui Bigorneau semăna ca toate pivnițele din lume, 
numai că era mai spațioasă, şi cei trei tineri care, fără îndoială, 
avuseseră cele mai minuţioase instrucţiuni, merseră drept la un 
butoi aşezat într-un colţ. Acel butoi era gol şi ei îl rostogoliră 
puţin pe partea cealaltă. Atunci văzură o mică uşă închisă cu un 
Zăvor pe interior. 

Eric trase zăvorul, împinse uşa şi simţi dintr-odată că obrazul 
său fu adiat de un aer tare şi umed ca acela care este prin 
pivnițe, şi o rază de lumină depărtată atrase privirea sa. 

Acea uşă care se deschisese, dădea într-o galerie strâmtă care 
printr-o pantă uşoară, comunica cu Sena în partea din spatele 
catedralei Notre-Dame. 


— 120 — 


— Juneţea regelui Henric — 


Înamoraţii ducesei de Montpensier intrară în acea galerie şi 
contele Eric ajunse cel dintâi la o deschizătură care se găsea 
aproape de apă. 

Acolo el scoase capul afară din subterană, duse două degete 
la gură şi fluieră din nou. 

La acel fluierat, o barcă de pescar care plutise împrejurul 
cetăţii, se apropie încetişor. 

Acea barcă era condusă de un singur om, un simplu pescar 
îmbrăcat în haine groase şi cu o voce aspră, cum se putea 
judeca în aparenţă. 

Dar un observator ar fi putut constata că mâinile sale neatinse 
de arşiţa soarelui, erau mai obişnuite să fie acoperite de mănuşi 
decât să conducă o barcă. i 

Acesta era scutierul contelui Eric. 

Falsul pescar se apropie de intrarea subteranei şi aruncă o 
funie seniorului său. 

Cu ajutorul acelei funii, barca putu să fie menţinută în loc. 

Atunci pescarul ridică o pânză gudronată aşternută pe fundul 
bărcii şi care acoperea mai multe muschete şi carabine. 

— lată armele, zise el. 

Cei trei tineri luară carabinele şi muschetele, apoi contele 
reintră în subterană zicând scutierului său: 

— Nu te depărta prea mult şi, la cea dintâi fluierătură, să te 
apropii. 

Cu armele pe care le adusese falsul pescar, el şi însoțitorii săi 
urcară în sala de jos şi lăsară subterana deschisă. Apoi urcară la 
etajul întâi şi intrară în camera care da spre stradă. 

Era camera de culcare a lui Bigorneau. 

Eric deschise fereastra şi se aplecă afară. 

Un murmur confuz se auzea din toate părţile şi strada, care 
până adineauri era pustie, acum era înţesată de lume. 

Mulțimea se îndrepta spre piaţa Parvis prin toate drumurile. 

De la fereastră şi până la nivelul pământului era o înălţime de 
douăzeci picioare. 

— Căruţa va înălța pe condamnat şi pe călugăr cu cinci 
picioare, calculă contele Eric; trebuie dar ca funia să fie solidă şi 
lungă de cincisprezece la douăzeci picioare. 

— lat-o, zise Conrad care se însărcinase cu acel obiect adus 
de falsul pescar odată cu carabinele. 

Deasupra ferestrei era aşezat un scripete ce servea pentru a 


= 


— Ponson du Terrail — 


ridica saci în pod; contele luă unul din capetele funiei şi petrecu 
acel capăt pe deasupra scripetelui. 

— Acum, domnilor, zise Eric, să deliberăm, vă rog. 

— Asupra cărui lucru? 

— Asupra distribuirii rolurilor noastre. 

— Eu, zise Conrad, voi da drumul funiei până la căruţă. 

— Şi noi, zise Leo d'Arnembourg, o vom trage în sus pe câtva 
fi posibil de iute. 

— Aşa e foarte bine, observă contele. Dar aţi uitat că odată ce 
condamnatul va fi urcat, trebuie să fie condus în toată graba prin 
subterană până la barcă. 

— Fără îndoială. 

— Şi că barca nu poate purta decât trei persoane, adică, pe 
René, unul din noi şi pe scutierul meu. 

— Negreşit! 

— Prin urmare, ceilalţi doi se vor apăra în casă pe cât vor 
putea de mult, apoi vor căuta a-şi deschide o ieşire printre 
soldaţii lui Crillon. 

— Bine, îşi vor căuta această ieşire. 

— Aşadar, făcu contele, fiindcă rolul aceluia care-l va conduce 
pe René este mai puţin periculos, este drept să îl tragem la sorţi. 

— Este drept, într-adevăr. 

Contele scoase o monedă de un pistol din buzunar. 

— lată baroane, zise Conrad, acela care va câştiga, va paria 
cu Léo. 

— Fie. 

Eric aruncă o monedă în aer. 

— Figura regelui! zise baronul. 

Moneda căzu. 

— Am câştigat, zise baronul. Prin urmare voi rămâne. 

— Acum, între noi doi, zise Leo care aruncă moneda. 

— Spatele! ceru contele. 

Şi contele câştigă. 

— Nu am noroc, murmură Leo d'Arnembourg, trebuie să fiu 
dar conducătorul acelui otrăvitor de René. Ştii, monseniore, că 
noi facem o ciudata afacere? 

— St! făcu contele apropiindu-se de fereastră, nu mai avem 
timp de vorbă. 

Într-adevăr, unsprezece ore sunau în turnul de la Notre-Dame 
şi un zgomot confuz se ridica în piaţa Parvis. 


= 122 = 


— Juneţea regelui Henric — 


René îşi făcea în acel moment rugăciunea sa cea din urmă. 

Strada Calandre se îndesa de lume, dar cum căruţa 
condamnaților nu se vedea, nimeni nu era pe la ferestre. 

Dar, deodată, un murmur ciudat se auzi şi îndată se văzu 
apărând doi cavaleri la intrarea străzii, apoi căruţa în mijlocul 
căreia era condamnatul în cămaşa sa cea albă, călugărul în roba 
sa cea închisă şi călăul în vestă roşie, pe care erau cusute două 
bande galbene ce semăna unei scări. 

Atunci ferestrele se deschiseră şi se umplură de curioşi pe la 
toate etajele. , 

— Atenţiune! zise Eric, care îşi puse muscheta pe fereastră 
spre a fi la îndemână. 

Conrad îl invită şi se urcă pe bordura ferestrei ținând în mână 
unul din capetele funiei. 

Sir d'Arnembourg îşi petrecuse şi el pe după umăr celălalt 
capăt al funiei, astfel ca să poată trage spre el din toate forţele. 

Doi cavaleri precedau căruţa, iar alţi doi o urmau escortaţi şi 
ei înşişi de soldaţi şi de o mulţime mare de popor. 

Atunci avu loc un eveniment pe care l-am istorisit deja. 

Indată ce carul ajunse sub fereastră, Caboche făcu astfel încât 
calul să se poticnească şi căruţa să se oprească, atunci funia 
căzu la picioarele falsului călugăr, care, agăţându-se bine de ea, 
apucă bine şi pe René, şi apoi amândoi fură traşi în sus până la 
bordura ferestrei... 

Acesta fu momentul când glonţul lui Noë şuieră şi atinse pe 
René care scoase un țipăt înăbuşit. 

Noë ochise bine. 

Dar deja falsul călugăr şi condamnatul atinseseră fereastra şi 
fuseră traşi înăuntru. 

— La dracu! făcu contele văzând cămaşa lui René plină de 
sânge, am putea zice că n-am scăpat altceva decât un cadavru. 

René era leşinat. 

— Duceţi-l! adăugă contele, şi acum noi, la rându-ne! 

Şi pe când falsul călugăr şi Léo d'Arnembourg luase pe umăr 
pe Florentin leşinat şi se îndreptau în cea mai mare grabă spre 
sala de jos şi spre intrarea pivniţei, contele Eric de Crèvecoeur şi 
baronul Conrad de Saarbruck se repeziră la muschetele lor şi 
traseră foc pe fereastră. 

Noë şi cei trei camarazi ai săi descălecaseră şi se sileau să 
dea brânci acelei uşi. 


a Pe e 


— Ponson du Terrail — 


— Oh! oh! zise contele Éric, lupta va fi crâncenă, am găsit 
nişte adversari demni de noi. 

— Ah! făcu baronul cu o indiferență cu totul germanică, sper 
că vom ţine lupta o oră! 

— Şi apoi, adăugă contele, vom da foc casei cu riscul de a 
aprinde tot cartierul! 

Şi baronul trase foc la rându-i. 


Capitolul XXIII 

Pe când contele Eric de Crèvecoeur şi baronul Conrad de 
Saarbruck ţineau piept răscoalei, Gaston de Lux şi Leo 
d'Arnembourg îl duceau pe René leşinat prin pivniţă şi prin 
coridorul strâmt care conducea spre Sena. 

Ajunşi la capătul subteranei, Leo începu a fluiera, cum 
fluierase contele Eric. 

Barca sosi cu repeziciune şi lopătarul aruncă funia de fixare 
celor doi tineri oameni. 

Atunci o problemă nouă apăru, erau cu toţii patru oameni, iar 
barca nu putea să reziste decât la trei persoane. 

Dar Gaston zise: 

— Eu sunt cel din urmă venit, prin urmare am dreptul să 
rămân. 

— Nu, zise Léo, căci eşti îmbrăcat în călugăr şi această haină 
nu este un costum care să inspire încredere. 

— Da, răspunse Gaston, dar dacă mă vor vedea în barcă cu 
această haină, mă vor ghici că eu sunt acela care a scăpat pe 
René. 

— Haida-de! 

— Şi se vor pune în urmărirea noastră. 

Acest din urmă argument triumfă. 

— Şi apoi, adăugă Gaston arătând cu degetul pe condamnat, a 
cărui cămaşă era plină de sânge, eşti puţin chirurg, după cum 
mi-ai spus. 

— Atunci! suspină Leo, rămâi... şi la revedere! 

— Ştii unde trebuie să te duci? 

— Scutierul lui Eric ştie, ceea ce e totuna. 

René fu depus tot leşinat în fundul bărcii şi Leo d'Arnembourg 
se aşeză lângă el, pe când falsul călugăr reintră în subterană 
pentru a merge să dea ajutor celor doi prieteni ai săi. 


= B4 


— Juneţea regelui Henric — 


Barca zbura ca o săgeată pe râu, ocolind puţin spatele 
catedralei Notre-Dame, apoi o luă în susul apei îndreptându-se 
spre micul sat Ivry. Erau pe atunci atât de mulţi pescari pe Sena, 
încât nimeni nu luă în seamă acea ambarcaţiune. 

Falsul pescar înălţă catargul şi, sub pânzele sale, ascunse cu 
totul barca. La umbra acestei pânze Leo d'Arnembourg putu să 
se ocupe de Rene care era tot leșinat. 

El începu prin a sonda rana, ca unul care avea oarecare idee 
de chirurgie. 

Ren€ fusese lovit la umăr, puţin mai jos de claviculă. 

Rana era gravă, dar nu era mortală. 

Leo o spălă cu apă, apoi vărsă deasupra câteva picături de 
balsam ce îl avea într-o sticlă pe care o purta totdeauna cu sine. 

În fine, cu pumnalul său, tăie cămaşa condamnatului şi făcu 
mai multe fâşii cu care îl pansă. 

Barca, împinsă de un vânt de la sud, mergea cu iuţeală în 
contra curentului şi cele din urmă case ale Parisului începură să 
rămână în urmă. Pe malul drept, cum mergea în sus, fugarii 
zăriră îndată un edificiu care nu era altceva decât o mânăstire de 
călugări desculți. 

Când fu aproape, barca se opri. Atunci pescarul scoase un 
fluierat bizar ca acela la care el însuşi se apropiase de 
subterană. 

Îndată poarta mânăstirii care da spre Sena se deschise şi mai 
mulţi călugări ieşiră. 

În fruntea lor mergea un tânăr abate, cu faţa palidă, ochii 
strălucitori şi cu o înfăţişare militară. 

Acesta veni până la malul apei şi recunoscu fără îndoială pe 
pretinsul pescar, căci îi zise: 

— Ei bine! aţi reuşit? 

— Este aici, răspunse pescarul, dar e pe jumătate mort. 

Leo d'Arnembourg ridică capul şi zise. 

— Fii liniştit, însă abate, că el nu va muri. 

Doi călugări urcară în barcă şi luară pe René, care fu aşezat 
pe un fel de pat improvizat făcut din scânduri de ale bărcii şi din 
pânza  gudronată care până mai adineauri servea de 
acoperământ armelor ce le adusese. 

Apoi îl transportară în interiorul mânăstirii. 

Atunci Léo d'Arnembourg zise abatelui: 

— Ai primit, fără îndoială, oarecare instrucţiuni minuţioase. 


25: = 


— Ponson du Terrail — 


— Da, messire. 

— Şi ducele poate să conteze pe dumneata, îmi închipui? 

— Ca în el însuşi. 

— Prin urmare pot să mă duc? 

Abatele se înclină. 

„Cam ciudată afacere, murmură el în sinea sa şi nu aş fi fost 
nicidecum dispus să mă ocup de un asemenea otrăvitor.” 

Şi sir d'Arnembourg se urcă în barcă. 

Falsul pescar împinse barca, dădu jos pânzele, luă lopeţile şi 
barca trasă de curent se îndreptă spre Paris. 

Abatele mânăstirii se instalase la căpătâiul lui René. Un 
călugăr îi da să respire rănitului săruri şi oţet. 

După un sfert de oră, Rene începu să dea semne de viaţă şi să 
arunce împrejurul lui o privire rătăcită. 

El era pe un pat, într-o chilie a mânăstirii, înconjurat de 
călugări care îi erau necunoscuţi. 

Pentru un moment el crezu că picase în puterea lui Crillon şi a 
călăului, dar abatele îl asigură: 

— Eşti scăpat, îi zise el. 

— Scăpat? făcu Rene scoțând un geamăt care îi linişti durerea. 

— Eşti rănit, reluă abatele, dar rana dumitale nu este mortală. 
Vei fi tămăduit mai înainte de cincisprezece zile. 

— Scăpat?... repetă René cu un fel de uimire, şi cine m-a 
scăpat? 

— Amicii reginei. 

Acest din urmă cuvânt avu puterea de a însenina figura 
Florentinului. Apoi, pe nesimţite, memoria îi reveni. 

El îşi aduse aminte de ceea ce se petrecuse până în momentul 
când pretinsul călugăr îl ridicase şi îl suspendase la funia 
aruncată în căruţă. 

Aici se opriră amintirile lui René. 

Glonţul lui Noë produsese o lipsă de continuitate în memoria 
sa. 

Abatele care ştia de la sir d'Arnembourg detaliile scăpării lui 
René, completă lacunele şi îi zise Florentinului: 

— Acum, domnule Rene, îţi este cu putinţă să te ridici puţin? 

Doi călugări îl luară pe Rene de braţ şi-l ridicară. 

— Ce voiţi cu mine? întrebă Florentinul. 

— Să te forţezi să scrii câteva cuvinte. 

— Cui? 


— 126 — 


— Juneţea regelui Henric — 


— Reginei. 

— Să încerc, murmură René, care era de o slăbiciune extremă. 

| se aduse condei şi pergament. Apoi călugării continuară a-l 
susţine şi el scrise aceste două cuvinte: 

„Sunt scăpat.” 


— Semnează, zise abatele. 

Mâna lui Rene tremura scriind, într-atât îi era de mare 
slăbiciunea, dar scrierea îi era uşor de recunoscut. 

— Regina va avea aceste cuvinte într-o oră, zise abatele. 

— Oh! zise Florentinul, ea va veni să mă vadă, nu mă îndoiesc. 

Abatele avu un surâs tăcut şi ieşi. 

Era printre călugări un bătrân frate cu barba albă, cu spatele 
încovoiat de vârstă şi cu vocea tremurândă. 

Acesta fu însărcinat să transmită mesajul lui René. 

Bătrânul călugăr îşi luă bastonul şi, cu toată vârsta sa, părăsi 
mânăstirea cu un pas repede. Merse drept la Paris, intră prin 
bariera Bourdeille şi, conform instrucţiunilor pe care le avea, se 
îndreptă spre Luvru. 

O dată ce fu sub zidurile edificiului regal, el se lipi de portiţa 
care da spre apă şi, rezemându-se în baston, începu să se roage 
tare în termenii următori: 

— Nu uitaţi mânăstirea Carmeliţilor desculți! 

Atunci o fereastră se deschise deasupra lui şi doamna 
Catherine apăru. 

Ea lăsă se cadă un scud de argint la picioarele călugărului şi 
închise fereastra. 

Dar în loc de a pleca, călugărul repetă: 

— Nu uitaţi mânăstirea Carmeliţilor desculţi!... 

Această repetare era un semnal fără îndoială, căci după 
câteva minute, pe când călugărul mormăi din nou rugăciunea sa, 
portiţa se deschise şi regina-mamă, învăluită în mantia sa, ieşi şi 
veni spre dânsul. 

Călugărul repetă pentru a treia oară rugăciunea sa de 
cerşetorie. 

— De unde vii dumneata? întrebă Catherine a cărei voce 
tremura de emoție. 

Călugărul o privea cu un aer naiv: 

— Din strada Lombards, zise el, şi cum treceam tot adunând 
milă, un gentilom m-a întâmpinat. 


27 = 


— Ponson du Terrail — 


— În strada Lombards? 

— Da; acest gentilom mi-a zis: „Părinte, du-te de te roagă sub 
zidurile Luvrului, aproape de portiţa care dă spre apă, şi cere de 
trei ori milă pentru mânăstirea voastră! La a treia rugă, o femeie 
va veni la tine şi îi vei da acest pergament.” 

Călugărul întinse pergamentul şi regina, clătinându-se, îl 
deschise. 

Emoţia Catherinei era atât de mare, încât călugărul se prefăcu 
că nu a observat. 

— Ah! făcu ea cu o bucurie stranie şi sălbatică, Dumnezeu e 
cu noi. 

Călugărul o privi şi păru a nu înţelege nimic. 

Ea îi puse o pungă plină cu aur în mână; apoi, simțindu-se 
mândră, cu privirea strălucitoare, intră în Luvru murmurând: 

„Ducele şi-a ţinut cuvântul. Acum, între noi doi, messire 
Henric de Bourbon, rege al Navarrei, tu nu vei fi niciodată rege al 
Franţei.” 


Ce se petrecea în acest timp în strada Calandre? 

Scăparea pe neaşteptate şi atât de curajos executată a 
condamnatului, se făcuse atât de repede, încât lăsă pe toată 
lumea încremenită. 

Noë singur, avusese promptitudinea şi sângele rece necesar 
să scoată un pistol din toc şi să tragă asupra călugărului şi a lui 
René care se balansau în aer. 

El spera că-l va omori pe călugăr şi, prin acest mijloc, să facă 
astfel încât René se cadă în căruţă. Dar călugărul şi condamnatul 
atinseseră deja bordura ferestrei şi fuseseră traşi în interiorul 
casei. 

Fu atunci un moment de confuzie extraordinară împrejurul 
căruţei. Mulțimea începu să scoată ţipete, soldaţii să se retragă 
înmărmuriţi şi indecişi. Singur Noë şi camarazii săi, furioşi şi cu 
ochii scânteietori, năvăliră asupra casei lui Bigorneau. 

Călăul avea obiceiul de a aşeza în căruţa care conducea 
condamnaţii la piaţa Grève instrumentele obişnuite pentru 
supliciu, cum ar fi de exemplu, bara de fier şi toporul. 

Noë luă toporul, Hector bara de fier, şi amândoi începură a 
ataca uşa cu furie. 

În acelaşi timp, Hogier de Lévis şi Lahire se urcară în căruţă şi 


— 128: 


— Juneţea regelui Henric — 


cel dintâi încovoindu-şi spatele făcu celuilalt o scară pe care 
încercă să ajungă la fereastra prin care dispăruse călugărul şi 
condamnatul. 

Dar când Lahire îşi prinse mâinile de fereastră, el primi o 
lovitură de muschetă în cap. 

Lovitura fu atât de viguroasă încât tânărul, ameţit, căzu jos şi 
Hogier îl crezu mort. 

În acel timp Crillon sosi înjurând şi, în scurt timp, află ceea ce 
se petrecuse. 

— Drace! strigă el, trebuie să-l găsesc pe René viu sau mort. 
Înainte soldaţi! 

Dar soldaţii erau răspândiţi prin mulţime şi ei nu putură alerga 
la chemarea lui Crillon. 

Atunci, cum uşa rezista la loviturile de secure a celor doi 
gasconi, Crillon voi să reîncepă încercarea lui Lahire. 

Şi el se urcă în căruţa în care maestrul Caboche rămăsese ca 
simplu spectator de toate cele ce se petrecuse. 


Capitolul XXIV 

Crillon ajunse până la fereastră, dar se găsi faţă în faţă cu 
baronul Conrad. 

Acesta din urmă luă arma de ţeavă şi dădu ducelui o lovitură 
cu patul, asemenea aceleia pe care o primise Lahire. 

Dar ducele avea o cască mai bine fabricată sau capul mai 
tare. 

El se clătină un moment, dar nu căzu. 

Regăsindu-şi puterile, sări prin fereastră în camera domnului 
Bigorneau, întâmpinat fiind de două gloanţe, ce şuierând trecură 
pe lângă dânsul fără a-l răni. 

Atunci Crillon se găsi cu spada în mână, în faţa a trei 
adversari, contele Eric, baronul Conrad şi Gaston de Lux ce îşi 
lepădase veşmântul de călugăr. 

— Predă-te, messire, îi zise contele. Trei e prea mult. 

— Aşa! micii mei lei, răspunse ducele, nu ştiţi că mă numesc 
Crillon... 

Şi ducele se puse cu spatele spre zid şi începu a mânui spada 
cu uşurinţă. 

Lupta ţinu cinci minute, Crillon dădu opt lovituri de spadă şi 
primi trei. 


— 129 = 


— Ponson du Terrail — 


Contele Éric şi Gaston fură răniți, unul la mână, celălalt la 
umăr. 

Conrad de Saarbruck primi o lovitură la gât. 

Dar Crillon era singur şi fusese rănit chiar în piept de arma 
contelui Eric. 

Sângele îi roşise armura şi curgea cu abundență. 

Dar Crillon continua şi, după ce păstră pentru un moment 
defensiva, el luă ofensiva. 

— Ah! seniorii mei! strigă el aruncându-se cu furie asupra 
celor trei adversari, veți vedea ceea ce valorează brațul lui 
Crillon! 

Oricât de bravi fură înamoraţii ducesei de Montpensier, ei nu 
putură a se împotrivi unui moment de îndoială şi făcură chiar un 
pas înapoi. 

Ducele era un adevărat leu şi ochii lui scânteiau. 

Totdeodată el se aruncă asupra lui Eric de Crèvecoeur. 

Acesta, la rândul lui, era cu spatele spre zid. 

Desigur că Eric nu putea să aibă o armură atât de bună ca să 
poată rezista, la îngrozitoarea lovitură dată de Crillon. 

Dacă contele ar fi fost atins, fără îndoială că rămânea 
străpuns. 

Dar contele sări deoparte şi spada lui Crillon, în loc de a întâlni 
pieptul unui om, se lovi de zid atât de tare încât se frânse. 

Crillon scoase un strigăt de mânie. 

El era dezarmat. 

Din fericire pentru Crillon, în acest moment doi oameni la 
rândul lor săriră prin fereastră. 

Aceştia erați Hogier şi Hector. 

— Aici! strigă Crillon; pregătiţi-vă, domnilor... 

Contele Eric şi cei doi tovarăşi ai săi se refugiaseră la 
extremitatea opusă a camerei şi Conrad deschise uşa. 

Hogier, Hector şi Crillon se îndreptară spre dânşii cu spadele 
în mâini. 

Dar atunci cei trei tineri executară cu o repeziciune minunată 
o manevră neaşteptata. 

Ei ieşiră şi închiseră uşa după dânşii tocmai în momentul când 
adversarii lor voiau să îi urmeze. 

Pe partea exterioară a uşii se afla un zăvor. 

Contele cu repeziciune zăvori uşa. 

Apoi câteşitrei, pe când Crillon şi gasconii se aruncară asupra 


— 130 — 


— Juneţea regelui Henric — 


uşii pentru a o sfărâma, se îndreptară cu grăbire spre sala de jos, 
unde se afla intrarea în pivniţă, închizând şi zăvorând fiecare uşă 
în urma lor. 

Ei aveau timp! 

Noë sfârşise prin a sparge uşa cu lovituri de secure şi intră în 
casă urmat de o mulţime de soldaţi. 

Cât despre uşa închisă, ea nu rezistă mult. 

Hector cu o lovitură de umăr o scoase din loc. 

Dar acele câteva minute fuseseră îndestul pentru a asigura 
fuga contelui Eric şi a celor doi tovarăşi ai lui. 

Conrad, care se cobori cel din urmă pe scara pivniţei, cu vârful 
pumnalului său, apăsase asupra resortului dalei şi acea dală ce 
acoperea scara, îşi luă locul el obişnuit. 

Crillon sângerând, slăbit, dar furios, Noë şi cei doi camarazi 
urmaţi de soldaţi, parcurseră casa în toate felurile, căutând în 
van pe adversarii lor dispăruţi. 

Dala misterioasă era asemenea celorlalte dale. 

Crillon  înjura şi blestema, observând toate colțurile, 
parcurgând coridoarele, negăsind nici pe Rene nici pe răpitorii 
lui, nefiind câtuşi de puţin neliniştit de sângele ce curgea 
necontenit. 

— Dar, strigă Noë nu mai puţin disperat ca şi ducele, sunt cu 
toate acestea foarte sigur că am rănit pe Florentin. Am ochit 
foarte bine! 

— Drace! strigă Crillon, zidurile acestei case pot fi duble şi să 
aibă mai multe ieşiri, prin urmare este un mijloc foarte simplu de 
a face pe şoareci să iasă afară... Să îi afumăm.... 

Şi Crillon luă un tăciune ce ardea pe vatra din sala de jos şi îl 
aruncă în patul bătrânei servitoare a lui Bigorneau. 

Focul se întinse la perdele, apoi la mobile şi incendiul crescu. 
Atunci Noë şi Crillon ieşiră şi aşezară un şir de soldaţi în faţa 
casei. 

În mai puţin de o oră ea fu în flăcări. 

Dar ducele, sfârşindu-şi puterile din cauza marii pierderi de 
sânge, căzu pe un genunchi: 

— Ajutor! zise el. 

Pe când ridicau pe duce, în timp ce casa ardea, Hector ce îl 
văzuse pe Lahire căzând la începutul atacului şi îl credea mort, îi 
căuta în zadar cadavrul. 

Cu toate acestea, Lahire nu murise. 


=L= 


— Ponson du Terrail — 


În fața casei lui Bigorneau se afla o altă casă a cărei intrare 
principală era prin piața Parvis. 

Acea casă, care avea de asemenea o mică portiță pe strada 
Calandre, aparținea, după cum se credea cel puțin, pândarului 
Chesnaye. 

Dar adevărul era că aparținea familiei de Lorena, ce poseda ici 
şi colo, prin Paris, proprietăți izolate. 

Spiritul cel cuceritor al ducelui de Guise îl povăţuise a poseda 
douăzeci de case în Paris şi mai multe castele în Franţa. 

În acea casă ce avea două intrări, una în piaţa Parvis şi alta în 
strada Calandre, locuiau omenii ce plăteau chirie mai mică decât 
în casele vecine. Numai primul etaj nu era închiriat. 

Chesnaye şi-l rezervase lui. 

Dimineaţă chiar, mai înainte ca mulţimea să umple străzile, 
două personaje, un om şi o femeie intraseră în acea casă. 

Femeia era mascată, după obiceiul de atunci, ce voia ca 
damele cele mari să poată ascunde faţa pe străzi de curiozitatea 
publică. 

Cât despre bărbat, acesta era deja de o vârstă înaintată. 

Dacă Lahire l-ar fi întâlnit, ar fi recunoscut fără îndoială pe 
scutierul, ce cu două zile mai înainte escorta litiera din pădurea 
Meudon. 

Chesnaye avea de paznic al casei pe un vechi portar, fost 
soldat, care fără îndoială se-aştepta la sosirea celor două 
personaje, căci văzându-i intrând, el veni spre întâmpinarea lor şi 
îi salută în tăcere. 

Apoi luând o legătură cu chei, el îi precedă pe scară şi le 
deschise uşa de la primul etaj, după care se retrase. 

Atunci scutierul închise uşa şi zise doamnei: 

— Alteța Voastră va putea de aici vedea totul fără a fi văzută. 

Dama cu părul blond, căci era aceea ce acordase în ajun o 
misterioasă ospitalitate lui Lahire, făcu atunci un ocol prin casă. 

Ea deschise mai întâi obloanele ferestrelor ce dădeau în piaţa 
Parvis. De acolo ea vedea Notre-Dame şi era abia la o sută de 
paşi de acele faimoase trepte pe care Rene trebuia să îşi facă 
ultima rugăciune. Apoi ea se duse la o mica ferăstruie ce dădea 
în strada Calandre. 

Acea ferăstruie era vizavi de casa lui Bigorneau şi de la ea se 
putea vedea fereastra prin care trebuia să scape René. 

Stăpână provizorie a acelei case, femeia cu părul blond putu 


= 132 = 


— Juneţea regelui Henric — 


să privească când spre piaţa Parvis, când spre strada Calandre, 
să asiste la toate evenimentele dimineţii. 

Astfel ea văzu mai întâi pe contele Eric şi tovarăşii săi gonind 
pe Bigorneau şi luând casa în stăpânire. 

Apoi ea văzu cortegiul condamnatului oprindu-se şi îşi înăbuşi 
un strigăt de mirare recunoscând printre cei patru gentilomi ce 
escortau căruţa, pe înamoratul ei din ajun, eroul nostru, Lahire. 

— Ah! ah! făcu ea, pentru aceasta era el grăbit să sosească la 
Paris. Eu cred desigur că, dacă continuă astfel, cu greu se va 
putea ţine de jurământul ce mi l-a făcut. 

Dama cu părul blond se puse la cealaltă ferăstruie şi văzu pe 
René urcându-se iarăşi în căruţă şi pe Caboche îndreptându-se 
spre strada Calandre. De acolo, ea putu asista la toate peripeţiile 
scăpării condamnatului. 

Ea văzu pe călugăr cuprinzând cu o mână pe René, îl văzu 
ridicându-se în sus, auzi detunătura pistolului, apoi strigătele de 
furie a celor patru gasconi ce vedeau prada scăpându-le din 
mâini. 

In fine, ea asistă la începutul luptei. 

Văzu pe Lahire suindu-se în căruţă, şi de pe umerii lui Hogier, 
încercând să intre pe fereastră. 

Apoi auzi ţipătul ce scoase el când primi lovitura în cap şi îl 
văzu căzând ca mort. 

— Ah! Dumnezeul meu! zise ea, nu trebuie cu toate acestea 
ca el să piară... căci nu a... căci nu a putut muri. lute să îl 
scăpăm. 

Şi ea făcu semn scutierului s-o urmeze şi ieşi cu dânsul afară 
din cameră. 

După cinci minute, uşa ce dădea în strada Calandre se 
deschise şi, în mijlocul dezordinii, atunci când toţi ochii erau 
îndreptaţi spre locul luptei, Lahire ce era leşinat, fu luat de 
scutier în braţele lui şi fu dus în casa unde acesta din urmă 
lăsase pe dama mascată. 


Capitolul XXV 

Lahire primise o lovitură violentă ce-i făcuse la cap o rană 
mare. Când fu ridicat din stradă el era cu totul înecat în sânge. 

Leşinul său ţinu mult. Când acel leşin încetă şi când tânărul 
nostru deschise ochii, el se găsi foarte surprins, aflându-se lungit 


= 33 


— Ponson du Terrail — 


pe un pat foarte ciudat, pentru că era supus unei legănări 
regulate. O întunecime plăcută domnea împrejurul lui. 

Lahire puse mâna la cap şi îl simţi acoperit de comprese 
umede. 

Atunci începu a-şi reaminti... 

El se regăsise faţă în faţă cu unul din răpitorii lui René şi cu 
toată iuţeala cu care acela îi dădu lovitura, el tot avu timpul să-i 
vadă faţa. Lahire închise ochii o secundă şi îşi închipui acea faţă. 

— Bun! îşi zise el, îl voi recunoaşte chiar după zece ani... 

Patul pe care Lahire era lungit se legăna mereu. In acelaşi 
timp un aer rece izbi obrajii eroului nostru. 

— Unde sunt eu oare? se întrebă el. 

Şi se ridică pe jumătate pentru a putea vedea. El înţelese 
atunci că se afla într-o litieră şi că acea litieră era purtată de doi 
catâri. 

— Oh! oh! îşi zise el. 

Şi cu toate că era încă foarte slab, se aplecă spre portiţă ale 
cărei perdele le înlătură. 

Litiera trecea prin nişte câmpii. Noaptea sosise. Dar era una 
din acele nopţi transparente care permit distingerea unor lucruri 
la oarecare depărtare. 

Litiera era purtată de doi catâri; catârii mergeau în trap mic. 

Inaintea litierei un scutier călare. Inapoi un soldat escorta 
litiera. Câte un paj la fiecare portiţă. 

— Drace! murmură Lahire, dar am o escortă de prinţ. 

Şi din nou, fără a face niciun zgomot, el căută să recunoască 
locurile prin care trecea. 

O mică câmpie pustie, la orizontul căreia se putea zări o 
bandă neagră care putea prea bine fi o pădure. 

Inainte de a face orice mişcare, el ca gascon prudent şi 
curajos, găsi de cuviinţă de a-şi aduna gândurile şi a reflecta 
puţin. 

Un gascon din vremurile acelea nu reflecta niciodată fără a 
pune mâna pe spadă. 

Lahire căută deci pe a sa. 

Spada îi lipsea. Asta nu-i plăcu. 

Afară de spadă, el obişnuia să poarte un pumnal. 

Pumnalul urmase calea misterioasă a spadei. 

Lahire încruntă sprâncenele. 

— Ah! îşi zise el, mă simt că sunt viu şi, prin urmare, e cu 


— 134 = 


— Juneţea regelui Henric — 


neputinţă ca să fiu pe lumea cealaltă. Trebuie să aflu unde mă 
găsesc. Sunt dus într-o litieră, cu o escortă ca a unui ambasador. 
După luxul şi onoarea cu care sunt dus mi s-ar părea pentru 
moment că acestea toate vin din partea regelui de Navarra, dar 
cugetând mai bine văd că nu este astfel, căci atunci nu aş fi fost 
dezarmat, pentru că oamenii dezarmaţi sunt prizonieri. 

— Sunt prizonier! 

Lahire se gândi un moment să încerce o scăpare, dar în acel 
moment unul din paji apropiindu-se de portiţă, văzu că el îşi 
revenise în simţiri. 

— Bună ziua, domnule Lahire, zise el. 

Pajul era tânăr, prea tânăr încă, şi vocea lui părea a unei 
tinere fete. 

— Bună ziua, tânărul meu amic, răspunse Lahire. 

— Cum te simţi? continuă pajul cu un ton curtenitor. 

— Bine... destul de bine... 

— Rana? 

— Ah! ai dreptate, sunt rănit... 

— Oh! şi nu e gravă... astfel a declarat chirurgul. 

— Ah! un chirurg m-a vizitat? 

— El te-a pansat, domnule. 

— Mă iartă, tânărul meu amic, zise Lahire, pentru că-mi ştii 
numele, îmi vei permite, cred, de a întreba cum te cheamă. 

— Mă numesc Séraphin. 

— Pot să te întreb ceva? 

— Fără îndoială. Ce voieşti să ştii, domnule Lahire? 

— Multe lucruri. 

— Drace! Să vedem! 

— Mai întâi cum am ajuns aici? 

— O persoană te-a ridicat din stradă, unde zăceai în mijlocul 
unui lac de sânge. 

— Prea bine. Cine e acea persoană? 

— Ah! iată ceva ce nu-ţi pot spune. 

— Bun! dar îmi vei spune cel puţin cine sunt aceştia ce ne 
însoțesc? 

— Aceştia sunt doi scutieri şi un paj ca şi mine. Scutierii se 
numesc Germain şi Laurent. 

— Şi pajul? 

— Antony. 

— Unde mă duceţi? 


= 35 


— Ponson du Terrail — 


— Mi s-a interzis a vă spune. 

— De unde venim? 

— De la Paris. 

— Dar cel puțin, zise Lahire, îmi vei explica cele petrecute azi 
dimineață. 

— In strada Calandre? 

— Întocmai. 

— Oh! cu plăcere, domnule; cel puțin îți voi spune ceea ce am 
auzit şi eu. Mai întâi René a scăpat. 

— Oh! ştiu aceasta. Dar a fost prins cred, şi domnul de Crillon 
l-o fi sfărâmat. 

— Te înşeli... nu a putut fi găsit. 

— Cum? 

— S-a dat foc casei. 

— Atunci Crillon a ars? 

— Nicidecum. Când casa fu în flăcări, se observă că ea mai 
avea o ieşire secretă. 

— Pe stradă? 

— Nu, pe apă. Pe acolo răpitorii l-au dus pe René. 

— Ah! prea bine, zise Lahire, care în fond se interesa puţin de 
René. Dar Crillon? 

— Domnul de Crillon s-a bătut ca un leu; dar a fost greu rănit. 
Şi acum se află acasă... în patul lui. Chirurgii zic că în trei 
săptămâni va fi bine. 

— N-ai auzit vorbindu-se de trei gentilomi? 

— Domnul de Noë? 

— Da. 

— Domnul Hector de Galard? 

— Da, al doilea. 

— Şi domnul Hogier de Lévis? 

— Acesta e al treilea. 

— Aceşti gentilomi, zise pajul sunt toţi răniţi, dar niciunul în 
pericol. _ 

Lahire respiră. In acel moment, litiera ajunse la acea bandă pe 
care ochiul pătrunzător al gasconului o recunoscuse a fi o 
pădure. 

In acelaşi timp el îşi reaminti de aventura lui din serile 
precedente. 

— Drace! îşi zise el, dacă frumoasă mea cunoscută ar fi... 

Lahire nu-şi sfârşi cugetarea, căci el crezu că recunoaşte 


— 136 = 


— Juneţea regelui Henric — 


poteca pe care trecuse escortând femeia mascată. 

— Domnule, îi zise pajul Séraphin, cu părere de rău trebuie să 
te părăsesc. 

— Cum! mă vei pune să merg pe jos? 

— Nu, dar mă întorc la Paris, împreună cu pajul Antony. 

— Şi nu voieşti să-mi spui unde voi fi dus? 

— Vei şti aceasta într-o oră. 

— Din ce ţară eşti, domnule Seraphin? 

Pajul surâse: 

— Din ţara oamenilor discreţi, răspunse el. 

Şi el împreună cu celălalt paj întoarseră caii. 

— Adio! domnule Lahire, zise el. La revedere, cel puţin. 

Litiera mai merse o jumătate oră, apoi se opri. 

Noaptea era întunecoasă. Cu toate acestea Lahire sfârşi prin a 
recunoaşte locul unde se afla. 

El se găsea la pragul micuţei case albe unde adormise în 
noaptea precedentă. 

Uşa acelei case se deschise şi o lumină lovi pe Lahire în faţă. 

Acea lumină era a unei torţe pe care o femeie o ţinea în mână. 

Acea femeie, tot mascată, nu era alta decât necunoscuta cu 
părul blond. Lahire îşi înăbuşi un strigăt de bucurie şi mirare, 
apoi îşi făcu această reflecţie: 

— Ah! o femeie ce are paji şi scutieri, nu poate fi decât o 
prinţesă. 


Capitolul XXVI 

Ce se petrecuse în acel timp la Luvru? 

Henric şi Margareta petrecuseră dimineaţa în apartamentul 
lor, aşteptând să sune ora supliciului lui René Florentinul, René 
care otrăvise pe regina de Navarra. 

Henric şi Margareta nu aveau cunoştinţă de intervenirea 
gasconilor recrutaţi de către Noë şi care trebuiau să dea ajutor 
lui Crillon. 

Spre ora unsprezece, cea mai mare parte din nobilii oaspeţi ai 
Luvrului se pregăteau să asiste la execuţie, - o execuţie fiind la 
acea epocă, un spectacol de care marii seniori se arătau tot atât 
de veseli ca şi poporul... 

Insuşi regele de Navarra, cu tânăra lui soţie, trebuia să 
meargă la piaţa Grève unde se aşezase tribuna împrejurul 


— 137 = 


— Ponson du Terrail — 


eşafodului. 

Dar junele prinţ nu mergea la un spectacol, el îşi îndeplinea o 
datorie sacră. Umbra Jeannei d'Albret, regina de Navarra, îi 
impunea să asiste la execuţie. 

— În sfârşit! zise el cu o bucurie sălbatică, când clopotul cel 
mare de la Notre-Dame anunţa că era aproape ora planificată 
pentru condamnat, în sfârşit!... 

Margareta privise pe bărbatul ei zicându-i: 

— Dacă pedeapsa omorâtorului nu mai poate da înapoi viaţa 
victimei, cel puţin ea trebuie să liniştească durerea celor ce 
plâng. 

Dar Nancy, care gătea pe stăpâna ei şi care până atunci 
păstrase tăcerea, murmură: 

— Pedeapsa nu s-a îndeplinit încă. 

— Oh! făcu Margareta, de astă-dată Rene nu va mai putea 
scăpa. 

— Cine ştie? 

— Eşti nebună? zise Henric la rându-i. Nu vezi caii noştri ce 
aşteaptă în curte, nu auzi clopotul de la Notre-Dame, nu vezi 
mulţimea ce se îmbulzeşte în piaţa Grève? 

— Da, zise Nancy, aud şi văd toate acestea. Dar... 

— Această nebunatică, zise Margareta, e o prezicătoare de 
rău augur. 

— Eu sunt ca prinţesa Corisandra, doamnă, prezic şi nu găsesc 
decât necredincioşi. 

Henric de Navarra, înălţând din umeri, îşi luă mantaua şi 
spada şi oferi mâna lui tinerei regine, zicându-i: 

— Vino, Doamnă, regele ne aşteptă. 

Într-adevăr, curtea Luvrului era plină de seniori, de paji, de 
dame în gătelile cele mai luxoase. 

Litiera regală era în mijloc şi, în momentul când regele de 
Navarra şi femeia lui sosiră în curte, Carol al IX-lea apăru la 
capătul scării celei mari. 

Monarhul era măreț, el avea pe buze un surâs dispreţuitor, şi 
mulţimea de curteni, văzându-l astfel, nu se mai îndoi un singur 
moment de apropiatul supliciu al lui René. 

— Doamnelor şi domnilor, zise regele, sunteţi aşteptaţi la 
piaţa Grève şi trebuie să sosim la ceasul hotărât. 

Regele se urcă în litieră şi oferi un loc alături de dânsul reginei 
Margareta, sora sa. 


= 138 = 


— Juneţea regelui Henric — 


Cât despre regele de Navarra, el urcă pe cal şi se aşeză în 
dreptul portierei. Domnul de Pibrac, cu spada în mână, mergea 
în capul unui detaşament de gărzi al regelui, destinat a face loc 
prin mulţimea care se grămădea spre piaţa Grève. 

Cortegiul regal îşi urma drumul pe lângă râu, unde mulţimea 
nu era aşa de îngrămădită. 

Clopotul cel mare de la Notre-Dame răsuna mereu şi René, la 
această oră, trebuia să ajungă în piaţa Parvis. Cortegiul înaintă 
până la înălțimile podului Change. 

Dar acolo un zgomot imens se auzi şi poporul începu să 
năvălească afară din cetate şi să se răspândească prin toate 
ulițele, pe toate cărările. În acelaşi timp, un cuvânt sinistru, care 
trecu din gură în gură, ajunse până la rege. Acest cuvânt era: 
«René a scăpat.» 

— Rene a scăpat, repeta mulţimea. 

Regele Carol al IX-lea, neputând merge mai departe şi 
neştiind până la ce punct putea să fie adevărat zvonul ajuns 
până la el, se decise a se înapoia la Luvru. 

Carol al IX-lea era înfuriat. El se urcă repede în Luvru şi se 
îndreptă spre apartamentele reginei-mame. Dacă Rene a scăpat, 
e desigur prin ordinele ei... Ea singură putea să dea o lovitură 
atât de tare, unei autorităţi regale... Dar regele găsi pe doamna 
Catherine în oratoriul ei, rugându-se în genunchi, pentru sufletul 
lui René. 

Văzând intrând pe rege, ea îi zise înăbuşindu-şi plânsul: 

— S-a terminat, nu este aşa? 

— Terminat! strigă regele încremenit. Ce fel, dumneata, nu 
ştii?... 

— Ce? întrebă regina cu o spaimă prefăcută. 

— Eh! Doamnă, răspunse el cu necaz, cine l-a putut scăpa 
dacă nu dumneata? 

Şi el plecă, sigur fiind că doamna Catherine nu ştia ce se 
petrecuse. 

„Atunci, îşi zise el, din moment ce Rene n-a scăpat cu ajutorul 
doamnei Catherine, lucrul trebuie să fie imposibil... Zvonul a fost 
fals, condamnatul trebuie să fi mers atunci la Grève.” 

Şi regele, din ce în ce mai înfuriat, strigă: 

— Pe cai, domnilor, pe cai... René nu poate să fie scăpat, este 
imposibil. 

Din nenorocire însă, nişte veşti sigure şi pozitive despre 


= 3 


— Ponson du Terrail — 


scăparea lui René sfărâmară cu totul supoziţia regelui. 

Pajul Raoul, pe care Nancy îl făcuse emisarul său, şi care 
venea din strada Calandre, văzuse pe René şi pe călugăr 
ridicându-se în aer şi dispărând prin ferestrele procurorului 
Bigorneau, - Raoul văzuse tot şi ştia evenimentul în toate 
detaliile sale. 

Figurile atât de vesele ale curtenilor se întunecară îndată, căci 
făcură cerc împrejurul lui Raoul care le istorisi faptele întocmai 
cum el le văzuse. 

— Ei bine! strigă regele, dacă Crillon e acolo, sunt sigur că îl 
vor lua pe René. 

Nancy, care se apropiase de regele de Navarra, murmură 
încet: 

— Regele e plin de iluzii. 

Două ore trecură în Luvru într-o turburare şi într-o fierbere de 
nedescris. 

Regele avu un acces de furie. El jură că va spânzura pe 
Caboche, că va regăsi pe René viu sau mort şi că regina-mamă, 
dacă se va fi amestecat la această cauză, va fi închisă în cea mai 
întunecoasă închisoare din turnurile de la Vincennes. 

Dar pe când i se manifesta mânia, regele fu apucat de o 
amorţeală psihică şi morală, şi el rămase în cabinetul său, tăcut, 
feroce şi nevoind să primească pe nimeni. 

Prudentul Pibrac murmură: 

— Dacă domnul de Crillon nu a fost omorât în învălmăşeală, 
va face bine de a reveni îndată la Luvru. 

— Pentru ce? întrebă regina Margareta. 

— Pentru că, răspunse Pibrac, ora favorii lui a trecut. 


Chiar în acea seară şi aproape pe la ora când Lahire, purtat 
într-o litieră, se ducea spre micuța casă din pădurea Meudon, cei 
doi camarazi ai săi, Hogier de Lévis şi Hector de Galard, se 
aşezaseră la masă, într-una din sălile de jos ale hanului numit 
Calul murg... 

Hogier avea un braţ în eşarfă. 

Hector era chinuit de un glonţ ce îi intrase în coastă. 

Nici unul, nici celălalt nu ştiau ce se întâmplase cu Lahire. Ei 
cinară foarte trişti şi aşteptau întoarcerea lui Noë care se dusese 
la Luvru spre a lua puţin aer politic, după cum zicea el. 


— 140 — 


— Juneţea regelui Henric — 


— E posibil, zise Hector, ca sărmanul nostru prieten să fie 
foarte grav rănit, dar să nu fie mort. 

— Aşa crezi tu? 

— Dacă ar fi fost omorât atât de repede, atunci i-am fi găsit 
cadavrul. 

— Şi cine ştie dacă nu i l-au ridicat? zise Hogier. 

În acest moment Lestacade apăru la intrarea sălii. 

— Ce vrei? întrebă Hector. 

— O bătrână femeie cere a vă vorbi. 

— Fă-o să intre. 

Lestacade se duse şi se reîntoarse două minute mai târziu cu 
o femeie din popor, cocoşată şi zbârcită, care păşea cu greutate 
şi se rezema de baston. 

— Ce voieşti, bună bătrână, întrebă Hector. 

— Monseniori, răspunse ea, vin să mă achit de un mesaj. 

— Pentru cine? 

— Pentru dumneavoastră. 

— Ne cunoşti? 

— Nu ştiu numele dumneavoastră, dar mi s-a spus să întreb la 
hanul Calului murg, de doi gentilomi gasconi, amici ai lui messire 
Lahire. 

Hector şi Hogier tresăriră. 

— Cine te trimite? 

— Un gentilom pe care nu-l cunosc. El mi-a dat un pistol şi mi- 
a recomandat să vin să vă caut pentru a vă spune sănu vă 
îngrijoraţi de soarta lui messire Lahire. 

— E în viaţă? strigă Hogier. 

— Da, messire. 

— Unde este? 

— Nu ştiu. 

— Dar acel gentilom ştie unde este? 

— Oh! fără îndoială. 

— Şi... unde e acel gentilom? 

— El m-a întâmpinat într-un colţ al străzii Fouarre şi apoi s-a 
depărtat cu repeziciune, eu nu îl cunosc şi nu ştiu unde locuieşte. 

Şi bătrâna, căreia Hector îi dădu de asemenea un pistol, plecă. 

Hogier şi Hector nu ştiau unde era Lahire, dar li se anunţă că 
el trăia. 

— Atunci, dacă este aşa, să bem! 

— Şi să vorbim, adăugă Hector. 


== 


— Ponson du Terrail — 


— Noi nu am mai băut de când am venit la Paris. 

— Taci, Hector, că acum ne răzbunăm. 

— Pe Dumnezeul meu! da, zise o voce din pragul uşii. 

Era Noë. 

— Ah! iată-te! ziseră deodată cei doi tineri. 

Noë avea sprâncenele încruntate. 

— Amici, zise el, vin de la Luvru şi aduc urâte veşti. 

— Vorbeşte. 

— Astăzi de dimineaţă, regele Carol al IX-lea era furios, voia 
să facă să execute pe călăul care a lăsat să-i scape René şi a 
jurat că regina-mamă se va duce să se culce într-o închisoare din 
Vincennes. 

— Şi astă-seară? 

— Astă-seară, totul s-a schimbat. Regina-mamă cinează cu 
regele şi Caboche s-a scuzat, dând vina pe calul care a căzut din 
cauza unei funii ce era pusă de-a curmezişul. 

— E fals! 

— Ştiu şi eu că e aşa, dar regele l-a crezut. 

— Ah! zise Hogier, Caboche e un mizerabil şi mă căiesc că nu 
l-am ucis cu propriile mele mâini când era în căruţă. 

— Aşteptă încă, îi zise Noë, nu v-am spus tot. 

— Adevărat? 

— Ce s-a mai petrecut între doamna Catherine şi rege, nu ştiu, 
dar regele a trimis să-l cheme pe prinţul nostru. 

— Regele de Navarra? 

— Da. 

— Pentru ce? 

— Pentru a-l invita să facă o plimbare prin Bearn. 

— Şi, regele va pleca? 

— Nu... 

— Ce? făcu Hector, îl dă afară pe poartă şi el voieşte să mai 
rămână. 

— El voieşte să îşi aducă cu sine zestrea femeii sale şi cheile 
de la Cahors. 

— Regele are dreptate. 

— Din contră, greşeşte, zise Noë. 

— Dar... cu toate acestea... 

— Amicii mei, zise Noë cu o voce mişcată, nişte grave 
evenimente se pregătesc: viaţa prinţului nostru este în pericol, s- 
o credeţi. 


= 143. = 


— Juneţea regelui Henric — 


— Dar noi vom fi aici... 

— Trebuie să fim pe lângă el în orice moment şi trebuie să-i 
facem un zid de apărare din piepturile noastre. 

Cei doi tineri se sculară în sus şi puseră mâinile pe mânerul 
spadei lor. 

— Trebuie să-l găsim pe Lahire pentru că el nu e mort, adăugă 
Noë, fiindcă nu sunt de ajuns patru spade pentru a proteja viaţa 
lui Henric al nostru contra armelor asasinilor şi misterioaselor 
băuturi de fidelitate până la fanatism. Dar unde este Lahire? mai 
zise el. 


Capitolul XXVII 

Am lăsat pe Lahire pe pragul acelei mici case, pierdută în 
mijlocul pădurii Meudon. 

Uşa tocmai se deschidea şi dama cu părul blond înaintă cu o 
lumânare de ceară în mână spre litieră. 

Dama era tot mascată, dar o privire dulce strălucea prin 
mască. 

„Sunt adorat, se gândi Lahire care era puţin cam pretenţios.” 

— Ah! îi zise ea întinzându-i o mică mână albă, dacă ai şti cât 
am suferit? 

— Ai suferit? exclamă Lahire. 

— Da, de astăzi de dimineaţă. 

— Cum! ştii? 

— Am văzut tot. Dar, adăugă necunoscuta cu un mic semn de 
inteligenţă, vom vorbi despre aceasta când vom fi singuri. 

— Singuri? 

— Negreşit. 

După un ordin al necunoscutei, scutierii care descălecaseră, 
se apropiară de litieră pentru a ajuta pe Lahire să se dea jos. 

Tânărul era de o slăbiciune peste măsură. 

Cu toate acestea, nu voia ca să fie susţinut pentru a umbla şi 
nu primi alt sprijin decât pe acela al necunoscutei. 

Scutierii se urcară pe cai şi plecară. 

Litiera se întoarse. 

— Vino cu mine, zise necunoscuta. 

Ea îl introduse în casă şi îl conduse într-acel frumos oratoriu, 
unde fusese primit mai înainte. 

— Ah! amicul meu, îi zise ea, luându-i mâinile într-ale sale şi 


— 143. — 


— Ponson du Terrail — 


strângându-le uşor, închipuie-ţi că am suferit mult când te-am 
văzut căzând. 

— Dar cum, erai acolo? întrebă Lahire puţin înspăimântat. 

— Vroiam să văd execuţia lui Ren€... 

— Dar lucrurile au avut loc în strada Calandre... 

— Da... 

— Şi, zise Lahire căruia îi trecu prin minte o bănuială, cortegiul 
nu trebuia să treacă pe acolo. 

Dar necunoscuta răspunse simplu: 

— Am închiriat cu această ocazie o cameră, ale cărei ferestre 
dădeau în piaţa Parvis şi în strada Calandre, şi pe dată ce am 
văzut pe călău schimbându-şi itinerariul, am schimbat şi eu 
fereastra. 

Esplicaţia era foarte naturală şi Lahire rămase satisfăcut. 

— Şi m-ai văzut? întrebă el. 

Ea îi strânse cu tandreţe mâna. 

— lată, zise ea, nu pot să mint, voi fi sinceră cu dumneata. 

Lahire îşi încruntă sprâncenele. 

— Aşadar, nu am închiriat acele ferestre decât numai pentru a 
te vedea trecând. Te iubesc, urmă ea, şi închipuie-ţi că mă 
jurasem să nu te mai văd. 

— Ah! făcu el cu un ton de reproş. 

— Scump copil, murmură ea, nu ştii că e un abis între noi doi. 

— Mă înclin, zise el. Căci văd bine că eşti o mare damă, în faţa 
căreia un cadet din Gasconia nu merită aceasta. 

— Eşti un tânăr, brav şi frumos, răspunse ea. Apoi după o 
scurtă tăcere reluă: Da, mă jurasem să nu te mai revăd, căci 
simţeam bine că te iubeam cu nebunie. Dar soarta nu a voit; 
după ce te-am transportat afară de aici, pe când dormeai, m-am 
căit şi atunci am voit să ştiu unde te duceai şi unde locuiai la 
Paris. 

Pentru a doua oară Lahire îşi încruntă sprâncenele. 

— La început ţi-au pierdut urmele. 

— Ah! 

— Apoi te-au găsit. 

— Când? 

— Astăzi de dimineaţă, în piaţa Châtelet. 

— Şi pentru ce acesta? 

— A trebuit ca pentru a te mai vedea încă o dată să mă 
instalez în acea casă care dădea totodată şi în piaţa Parvis, şi în 


= Jáj 


— Juneţea regelui Henric — 


strada Calandre. Înţelegi acum? 

— Da. 

— Nu mă aşteptam nicidecum, urmă ea cu un accent naiv 
încât Lahire se înşela, la evenimentul care a avut loc. Eram 
departe de a-mi închipui că Rene va fi scăpat, că nişte 
necunoscuţi vor susţine o luptă într-o casă şi că dumneata, 
încercând a te sui în casă, să fii atacat cu o lovitură de 
muschetă. 

— Oh! întrerupse Lahire cu vioiciune, acela care m-a lovit... 

— Îl cunoşti? 

— Nu, dar l-aş recunoaşte într-o mie. 

— Adevărat? 

— Şi nu va muri decât de mâna mea. 

Un surâs enigmatic, la care Lahire nu luă seama, păli puţin 
buzele tinerei femei. 

— Ah! reluă ea, credeam că am să mor când te-am văzut 
căzând. Dar Dumnezeu m-a susţinut, el mi-a dat forţa de a mă 
cobori în stradă cu scutierul meu, de a da la o parte mulţimea, 
de a ajunge până la dumneata şi de a te aduce sângerând, dar 
respirând şi încă viu, în acea casă unde eram cu câteva minute 
mai înainte. 

Lahire era un gascon plin de prevederi, care, atent la cel mai 
mic detaliu, voieşte să pătrundă cea dintâi cauză a fiecărui 
eveniment. 

— Dar, zise el, pentru că e astfel, cum se face că ai sosit mai 
înaintea mea aici? 

— Cum! răspunse ea, nu înţelegi? 

— Cam nu prea. 

— Dar, copile ce eşti, gândeşte-te că nu te pot iubi aşa 
deschis şi că-mi era imposibil fără a mă pierde pentru totdeauna, 
dacă aş fi traversat Parisul împreună cu dumneata. 

— lartă-mă, zise cu umilinţă Lahire, sunt cam nerod. 

— Şi apoi, adăugă ea surâzând mereu, chirurgul care te-a 
pansat se cam temea că-ţi va face rău căldura, mai cu seamă că 
erai rănit. 

— Într-adevăr? 

— În fine, termină ea, voiam să fiu singură pentru a te îngriji 
şi, pentru aceasta, te-am transportat aici. Această casă este un 
loc de retragere misterios şi necunoscut de nimeni. 

La aceste din urmă cuvinte, Lahire făcu următoarea cugetare: 


— 145 — 


— Ponson du Terrail — 


„Îmi pare că frumoasă mea necunoscută are obiceiul de a face 
dragoste şi că nu sunt cel dintâi care a venit în această casă.” 

Dama mascată urmă: 

— Chirurgul a declarat că rana dumitale nu are nimic grav. 

— Intr-adevăr, nu prea sufăr. 

— Dar, că trebuie puţină odihnă. 

— Drace! 

— O odihnă cel puţin de opt zile. 

„Bun, îşi zise Lahire, îmi pare că ea nu mă va iubi decât numai 
o săptămână.” 

— În timpul acestor opt zile, zise ea, vei sta aici. 

— Oh! cu plăcere. 

— Eu voi veni să te văd în fiecare zi. 

— Cum, zise gasconul, care simţi deja egoismul amorului, nu 
vei rămâne cu mine? 

— Eşti un copil! zise ea. 

Şi cum el voia să murmure, ea îi puse mâna la gură. 

— Taci şi ascultă-mă!... Te las în această casă. Eşti ca şi la 
dumneata... dar îţi cer în numele amiciţiei ce ţi-am dovedit, să 
nu ieşi mai înainte de optzile. 

— Şi vei veni să mă vezi? 

— In fiecare seară. 

— Dar... 

— Nu-ţi voi da nicio explicaţie. 

Ea deschise o uşă şi introduse pe tânărul om din oratoriu într- 
o cameră de culcare. 

— lată locuinţa dumitale, zise ea. 

— Şi nu trebuie să ies? 

— Nu mai înainte de opt zile. 

— Dar am la Paris amici. 

— Ei sunt preveniţi. 

— Că mă aflu aici? 

— Nu, dar că eşti într-un loc sigur. 

Lahire avu un surâs fin. 

— Îmi dai voie să-ţi pun o întrebare? zise el. 

— Da. 

— Nu cumva sunt prizonier aici? căci văd că mi s-a luat spada. 

Ea lăsă să îi scape un hohot de râs. 

— Cu toate acestea, zise ea, închisoarea în care te găseşti, 
dacă este închisoare, totuşi este prea frumoasă. 


— 146 — 


— Juneţea regelui Henric — 


— Şi temnicera e frumoasă, răspunse el cu galanterie. Dar, 
pentru ce mi s-au luat spada şi pumnalul? 

— Pentru că rănile de la cap ocazionează adesea nişte 
turburări în creier şi e periculos a se lăsa o spadă şi un pumnal 
unui om care poate avea un acces de friguri. 

— Acum înţeleg, zise Lahire. 

Şi el păru mulţumit de această explicaţie. 

După aceasta dama cu părul blond se apropie de o măsuţă pe 
care se găsea un clopoțel de argint şi o baghetă de abanos. 

Ea luă bagheta, apoi, mai înainte de a lovi, îi zise lui Lahire: 

— Am să-ţi pun la dispoziţie unul din pajii mei. El a primit 
instrucţiunile chirurgului şi te va pansa de minune. 

— Cum! zise Lahire. Mă părăseşti aşa de repede? 

— Trebuie. Dar mă vei revedea mâine. 

Şi, pentru a evita orice explicaţii, ea lăsă să-i cadă bagheta pe 
clopoțel. 

La acel zgomot, o uşă pe care Lahire nu o observase se 
deschise. 

Un paj apăru. 

Era un copil blond, dar tot atât de tânăr ca şi pajul numit 
Seraphin care escortase litiera până la intrarea pădurii. 

El salută până la pământ pe Lahire. 

— Adio, zise dama cu părul blond. 

Şi, mai înainte ca Lahire să o poată reţine, ea dispăru. 

Atunci Lahire privi pe paj. 

— Cum te numeşti micuțul meu? îi zise el. 

— Amaury, domnule. 

— Şi eşti provizoriu în serviciul meu? 

— Ordonaţi şi mă voi supune. 

— Bine. 

— Dar, zise pajul, trebuie ca supunându-mă ordinilor senioriei 
voastre să urmez şi prescripţiile doamnei. 

— Poţi să-mi spui numele ei? 

Pajul Amaury avu un surâs spiritual şi ironic. 

— Senioria voastră îşi râde de mine, zise el. 

Apoi adăugă: 

— Chirurgul mi-a recomandat, domnule Lahire, să vă pun în 
pat devreme. 

— Fără să cinez? 

— Trebuie să păstraţi dietă astăzi şi să vă mulţumiţi a lua 


= 147 = 


— Ponson du Terrail — 


numai o băutură când veţi fi în pat. 

— Voi lua tot ce îmi vei da, zise Lahire. 

Şi el se aşeză în pat cu totul disperat că nu putuse afla nimic 
de la paj. 

— Beţi asta, îi zise pajul care îi prezentă un vas în care 
turnase conţinutul unei sticle misterioase. 

— Mai pe urmă, micuțul meu, răspunse Lahire. Am obiceiul de 
a-mi face rugăciunea mai înainte de a mă pune în pat şi, pentru 
asta, trebuie să fiu singur. 

Pajul se retrase şi Lahire rămase singur. 

„Pe Dumnezeul meu! îşi zise gasconul, nu iau două narcotice 
deodată în aceeaşi casă, căci voiesc să ştiu ce se petrece aici.” 

Şi, zicând aceste cuvinte, vărsă conţinutul în sertarul patului. 


Capitolul XXVIII 

Lahire, după ce vărsă lichidul, puse paharul pe măsuţă. 

După aceasta, el îşi puse capul pe pernă şi începu a reflecta. 

Gasconul nostru îşi zicea: 

„Din două lucruri unul: sau ceea ce am aruncat este narcotic 
sau, în fine, e vreun medicament destinat a mă face sănătos. În 
acest din urmă caz, cum rana mea e uşoară, voi avea încă timpul 
să iau un nou medicament, dar dacă e narcotic...” 

Un orizont necunoscut se deschidea pentru Lahire. 

El îşi zicea: 

„Dacă ei voiesc să mă adoarmă, înseamnă că se petrec aici 
lucruri de care eu nu trebuie să ştiu şi, dacă nu dorm, voi şti.” 

Pajul Amaury, retrăgându-se, pusese pe măsuţă clopotul şi 
bagheta. 

Lahire luă bagheta şi lovi. La acel zgomot, pajul veni. 

— Ai trebuinţă de mine, domnule Lahire? 

— Da, zise gasconul. Am luat un medicament curios şi... într- 
adevăr... îmi simt capul foarte greu... foarte greu... 

— Acesta e un medicament excelent, domnule Lahire. 

— Ah! aşa crezi? 

— E foarte puternic. 

— Dar el mă arde... 

— Şi mâine vei fi cu totul bine. 

— Aceasta e straniu!... ochii mi se închid fără voia mea. 

— Acesta e primul efect al remediului. Vei dormi şi-ţi vei 


— 148 — 


— Juneţea regelui Henric — 


petrece noaptea foarte liniştit. 

— Aide! îşi zise Lahire, nu m-am înşelat. 

Apoi întrebă pe paj: 

— Dormi lângă mine? 

— Da. 

— Unde? 

— Alături într-o mică odaie. 

— Cu atât mai bine. 

— Oh! dacă la noapte suferi ceva, n-ai decât să mă chemi: eu 
mă voi grăbi să vin. 

— Mulţumim, domnule Amaury, zise Lahire ce avea deja ochii 
închişi, şi bună seara! stinge lumina... eu am adormit. 

Pajul îşi aruncase ochii asupra paharului pe fundul căruia se 
mai afla câteva picături din licoarea misterioasă şi rămase 
încredinţat că Lahire băuse restul. 

El luă paharul, stinse lumina şi se retrase. 

Lahire aşteptă liniştit o oră reflectând. 

După aceasta, văzu uşa deschizându-se şi pajul Amaury 
intrând cu o lumină în mâna. 

Lahire închise ochii şi se prefăcu că sforăie cu zgomot. 

Pajul se apropie de dânsul. 

— Doarme! murmură el. 

Apoi se îndreptă spre o uşă, aceea prin care dama cu părul 
blond dispăruse. 

„Unde se duce?” se întrebă Lahire. 

Pajul bătu, uşa se întredeschise şi făcu loc unei raze de 
lumină. 

— Doarme! repetă pajul cu jumătate vocea. 

— Ah! ah! îşi zise Lahire, îmi pare că eu trebuie să sforăi. 

— A băut tot? întrebă o voce. 

Lahire tresări. Acea voce era a damei mascate. Ea nu plecase. 

Lahire continuă să sforăie, dar auzi prea bine fâşiitul unei 
rochii şi zgomotul paşilor necunoscutei care trecu prin cameră şi 
se îndreptă la rândul ei spre uşa opusă, aceea prin care intrase 
pajul. 

Pentru tot aurul din lume, gasconul nu ar fi deschis ochii un 
moment, dar el auzi totul. 

Dama cu părul blond se opri un moment înaintea patului, 
Lahire simţi că ea îl privea. 

In acelaşi timp, ea zise pajului: 


— 149 — 


— Ponson du Terrail — 


— Pentru că a băut totul, el are să doarmă două ore şi nici 
clopotul de la Notre-Dame nu l-ar putea deştepta. 

— Pot să mă duc? zise pajul. 

— Tu vei duce un mesaj la Paris. 

— Calul meu e gata. 

— Tu vei întâlni pe Leo la capătul pădurii. 

— Trebuie să aştepte acolo de mult. 

— Şi îi vei spune că poate veni. 

— Da, doamnă. 

„Ce nefericire, îşi zicea Lahire, că nu pot deschide ochii! Mă 
prind că ea nu mai e mascată.” 

El auzi din nou fâşiitul rochiei de mătase a necunoscutei, care, 
depărtându-se de patul său, adăugă: 

— Ştii, Amaury, micuțul meu, că voi ordona să fii bătut până la 
sânge dacă Léo sau ceilalţi vor afla vreodată întâmplarea din 
noaptea trecută. 

— Alteța Voastră, răspunse pajul, cred că ştie devotamentul 
ce am pentru dânsa. 

— lţi mulţumesc pentru aceasta! vei fi răsplătit! 

Şi Lahire auzi uşa închizându-se. 

Atunci el deschise un ochi şi văzu că se afla în întuneric. 

„Hm! îşi zise el, pajul pleacă la Paris, unde duce un mesaj. În 
drum va găsi pe Léo şi îi va spune că poate veni. 

Cine e acel Léo? Nu ştiu nimic. Dar îmi pare că Léo şi ceilalti 
nu trebuie se aibă cunoştinţă de aventura mea. 

Cine sunt ceilalti?” 

Adresându-şi aceste întrebări, Lahire întoarse puţin capul şi 
văzu o rază de lumină străbătând pe sub o uşă. 

Acea uşă era aceea prin care ieşise necunoscuta. 

Gasconul părăsi patul şi, înăbuşind zgomotul paşilor lui, 
oprindu-şi răsuflarea, el se îndreptă spre uşă şi puse ochiul la 
broască. 


lată ceea ce eroul nostru văzu prin mijlocul de mai sus... 

Dama cu părul blond şedea în faţa unei mici mese în mijlocul 
unei săli destul de spaţioase. Acea sală era atât de luxos şi bine 
mobilată ca şi camera în care se afla Lahire. 

Ea scria. 

Dar, cum era cu spatele spre uşă, faţa ei se afla în umbră şi, 


— 150 — 


— Juneţea regelui Henric — 


cu toate că nu mai era mascată, Lahire nu fu nicidecum 
satisfăcut în dorinţa lui de a-i vedea faţa. 

„Ea va sfârşi prin a-şi schimba locul”, murmură gasconul. 

Şi aşteptă. 

Necunoscuta scrise timp de câteva minute, apoi luă ceară şi 
mătase albastră. 

În picioare, lângă masă, cu pălăria în mână, pajul Amaury 
aştepta. 

Necunoscuta plicui mesajul, îl legă cu firul de mătase şi îl 
cerui. 

Lahire era prea departe pentru a observa sigiliul de pe mesaj. 

— Monseniorul duce se află tot la Chesnaye? întrebă pajul. 

— Da. 

„Bun! îşi zise gasconul, îmi pare că acest mesaj e adresat unui 
duce. Cine e acel duce?” 

Dar, în acel moment femeia blondă întoarse puţin capul. 

Lahire era să scoată un țipăt de admiraţie, Lahire era aproape 
să se trădeze. Niciodată el nu văzuse un chip mai frumos. 

— Pleacă, zise necunoscuta. 

Pajul Amaury luă mesajul şi ieşi printr-o uşă din fund. 

Lahire nu putu vedea pe necunoscută decât un moment, căci 
ea îşi întoarse din nou capul. 

Din nou ea începu a scrie şi îşi rezemă capul de mâna stângă. 

Lahire nu îşi părăsi postul de observaţie. 

Mai întâi voia să observe mai bine acea faţă atât de frumoasă, 
apoi dorea să ştie cine era acel Léo ce nu trebuia să aibă 
cunoştinţă de prezenţa lui acolo. 

Zece minute trecură, apoi uşa din fund se deschise. 

Un om intră şi salută. 

Acel om era învelit într-o manta mare şi o pălărie îi acoperea 
ochii. 

El făcu trei paşi şi salută, dar se afla în umbră şi Lahire nu îi 
putu vedea faţa. 

Dama cu părul blond aşteptă fără îndoială pe acel personaj cu 
nelinişte, căci ea îi zise cu vioiciune: 

— Ah! iată-te Leo. 

— Aşteptam ca Alteţa Voastră să mă primească. 

— Ce noutăţi îmi aduci? 

— Ducele a găsit un mijloc de a vedea pe Margareta. 

— Care? 


— 15| 


— Ponson du Terrail — 


— Vi-l va spune el însuşi. 

— Dar, scumpul meu Léo, zise dama cu părul blond, 
Margareta nu îl mai iubeşte. 

— Ducele ştie... 

— Ea iubeşte pe bărbatul ei. 

— El ştie şi aceasta, dar... pretinde că dacă regele de 
Navarra... 

La acel nume, Lahire simţi o bătaie de inimă. 

„Drace! îşi zise el... ce amestec are regele de Navarra în toate 
acestea?” 

Leo urmă: 

— Dacă regele de Navarra, care înaintea căsătoriei lui, era de 
un fel nebunatic şi aventurier, ar putea să facă un pas rău şi 
regina să afle... 

— Aceasta e o prea frumoasă idee, dar e cu neputinţă de 
realizat. 

— Ducele s-a gândit la contesa de Gramont, acea frumoasă 
Corisandra. 

Dama cu părul blond îşi lovi fruntea: 

— Ah! zise ea, am încă ceva să îi mai ofer. 

— Adevărat? 

— Am aflat, nu ştiu cum, că, înainte de a se căsători cu 
Margareta, prinţul de Navarra a iubit pe o femeie al cărei bărbat 
a fost asasinat de Rene. 

— Frumoasa argintăreasă? 

— Întocmai. 

— Am uitat să spun că era frumoasă. 

— Regele de Navarra n-a văzut-o de la căsătoria lui, dar dacă 
ar revedea-o... 

— Unde e acea femeie? 

— lată ceva ce nimeni nu ştie. 

— Adevărat? 

— Ea a dispărut... Şi ea, de asemenea, iubea pe regele de 
Navarra... Ar trebui să o găsim. 

— Oh! o vom găsi, doamnă. 

— Ascultă, Leo, mai adăugă dama cu părul blond, crezi că 
ducele doarme la Chesnaye? 

— Da, doamnă. 

— Ei bine! doresc mult să merg la Paris cu dumneata. Mai e un 
cal în grajd... mi-l vei înşeua... 


52: 


— Juneţea regelui Henric — 


— Cum! zise tânărul, Alteța Voastră e singură aici? 

— Cu totul singură. Cel din urmă paj al meu e pe drum. 

— Şi Alteța Voastră ar încerca să-şi petreacă noaptea aici 
singură, în mijlocul pădurii? 

— Nu mă tem de nimeni, răspunse ea cu mândrie. 

„Hei! hei! îşi zicea Lahire; toate acestea sunt interesante de 
auzit.” 

Pe când Lahire cugeta astfel, tânărul pe care necunoscuta îl 
numea Leo făcu o mişcare şi intră deodată în cercul de lumină. 

Lahire uimit se rezemă de zid pentru a nu cădea. 

În personajul ce-l primise dama cu părul blond, el recunoscu 
pe unul din răpitorii lui René Florentinul şi chiar pe acela care îi 
aplicase acea lovitură la cap. 


Capitolul XXIX 

Lahire îşi dădu multă osteneală pentru a-şi potoli emoția şi 
mirarea pe care i le produsese recunoaşterea acelui om. 

Dama cu părul blond continuă privind pe sir d'Arnembourg: 

— Da, voi merge cu dumneata la Paris. Voiesc să-l văd pe 
duce. 

— El e la Chesnaye. 

— Îl voi vedea şi voi conduce toată această afacere. Dar 
mâine n-are el întâlnire cu regina-mamă? 

— Da, doamnă, chiar la Luvru. 

— Apropo, cum îi mai e lui Rene? 

„Oh! oh! murmură gasconul, îmi pare că aceşti oameni sunt 
amici buni ai reginei-mame şi ai lui René.” 

Şi el ascultă din nou. 

— Rene a primit un glonţ în umăr, zise sir d'Arnembourg, dar 
rana nu e mortală. 

— El e tot la mânăstire? 

— Da. 

— Abatele îl va păzi bine, sunt sigură. 

Vorbind astfel, dama cu părul blond se ridică. Ea îşi puse 
mantaua şi masca. 

— Du-te de-mi pregăteşte calul, zise ea lui Léo d'Arnembourg. 
Sunt gata în zece minute. 

Lahire se întoarse spre pat şi se culcă cu repeziciune. 
Deodată, uşa se deschise şi dama cu părul blond intră în camera 


53: 


— Ponson du Terrail — 


lui. Lahire sforăia. 

Ea se apropie de pat şi îl privi un moment. 

— E într-adevăr frumos! murmură ea. 

Lahire rămase nepăsător şi continuă să doarmă. 

— Amaury va avea timpul să se reîntoarcă mai înainte ca el să 
se deştepte, adăugă ea. 

Apoi se îndreptă spre uşă şi dispăru. 

Atunci gasconul începu a reflecta. 

— Scumpul meu amic, îşi zise el însuşi, tu trebuie să fii de 
acord cu un lucru: că părăsind căminul părintesc, nu te aşteptai 
la atâtea aventuri. Dar, în fine, pentru că te afli în mijlocul unei 
intrigi, dă-ţi osteneala de a ghici misterul. 

Dama cu părul blond era frumoasă, atât de frumoasă încât 
Lahire rămăsese uimit, dar politica înaintea amorului. 

— Ea îmi place, mi-a scăpat puţin şi viaţa, şi îi datorez 
oarecare recunoştinţă, dar face rău de se ocupă de politică. Nu 
sunt chiar la curent cu intrigile de la Curtea Franţei pentru a şti 
cine e acel duce, nici cine e frumoasa mea necunoscută, dar Noë 
îmi va explica toate acestea. Principalul e să ies de aici. 

Lahire aşteptă aproape un sfert de oră, apoi un zgomot îl făcu 
să tresară. 

Era pasul unui cal ce răsuna pe pavajul unei curţi. 

— Ea pleacă, îşi zise el 

Şi din nou îşi părăsi patul şi se îndreptă spre fereastra care era 
întredeschisă. 

La lumina lunii, gasconul putu vedea pe dama cu părul blond, 
punându-şi piciorul pe mâna lui Leo d'Arnembourg, care, printr-o 
săltătură, o aruncă pe cal. 

Lahire aşteptă ca ei să se depărteze cu totul şi atunci deschise 
fereastra. 

El aruncă împrejurul lui o privire. Razele lunii străbăteau în 
cameră. Lahire se îmbrăcă în grabă. 

El era slab, dar teama ca pajul Amaury să nu se reîntoarcă 
mai înainte ca el să fie gata, îi dădea forţă. 

Se gândi un moment dacă ar trebui să-şi procure altă lumină 
decât aceea a lunii, dar, în sfârşit, se hotărî zicându-şi: 

— Pentru că sunt hotărât să fug, trebuie să ştiu unde şi la cine 
mă aflu. Şi apoi, într-o casă unde se primesc atâţia gentilomi 
străini şi paji, trebuie să se afle o spadă, şi pentru că eu sunt 
dezarmat... 


= 54 


— Juneţea regelui Henric — 


Lahire merse drept la măsuţa ce se afla lângă patul lui. 

Pajul Amaury pusese pe acea măsuţă un amnar şi iască. 

Lahire luă amnarul şi îşi procură foc, apoi, cu lumina în mână, 
el începu să inspecteze casa. 

El trecu în oratoriu. Un obiect îi atrase privirile. Acesta era un 
mic cufăraş de fier, cu trei broaşte. Acel cufăraş făcu pe Lahire 
să îşi zică: 

— Dacă în această casă sunt ceva hârtii compromiţătoare 
trebuie să se afle aici, dar nici nu trebuie să mă gândesc să îl 
deschid. Prin urmare, cel mai simplu e de a căuta o spadă. 

Casa n-avea decât un etaj şi se compunea din şapte sau opt 
camere. Lahire le parcurse una după alta şi ajunse într-o mică 
curte unde se afla un grajd. 

Grajdul era gol, dar se afla într-un colţ o grămadă de paie în 
care un om putea prea bine să se ascundă. 

După această observaţie, Lahire reintră în casă. 

El căutase pretutindeni şi nu găsise nimic din care ar fi putut 
afla numele frumoasei necunoscute. 

În van căutase pistoalele şi spada. În casă nu se afla nicio 
armă. Mai mult încă, uşa exterioară era închisă şi trebuia s-o 
sfărâme ca să poată ieşi. 

Lahire, inspirat de o idee încântătoare, închise uşile şi se 
reîntoarse la grajd. Acolo se aruncă în fân şi se ascunse cu totul. 

— Pajul trebuie să sosească, îşi zise, îl aştept... 

Şi el aşteptă calculând că trebuie trei ore cuiva ca să sosească 
călare. 

Lui Lahire nu-i plăcea să meargă pe jos, deci preferă mai bine 
să aştepte. El îşi mai zise: 

— Pajul, o dată venit, va pune calul în grajd, mai înainte de a 
merge să se asigure dacă eu dorm. 

Lahire avea dreptate. 

Aproape după o oră, gasconul auzi galopul unui cal. Acesta 
era Amaury care se reîntorcea. Amaury descălecă şi lăsă calul să 
intre în grajd, pe când el căuta un felinar. 

Repede ca fulgerul, Lahire sări pe cal, puse mâna la şa şi găsi 
arme. 

— Două pistoale valorează cât o spadă, îşi zise el. 

Şi, cum poarta de la curte rămăsese deschisă, el dădu pinteni 
calului ce plecă în galop. 

— Prinde-mă dacă poţi! murmură el gândindu-se la paj... 


— 155 — 


— Ponson du Terrail — 


A doua zi dimineață, amicul nostru Amaury de Noë văzu 
intrând la dânsul pe Lahire. 

Lahire era plin de praf, cu hainele în dezordine, cu fruntea 
încinsă de bande sângeroase; el se lăsă să cadă pe un scaun 
zicând: 

— Uf! am crezut pentru un moment că visez. 

Şi, cum Noë făcu un gest de mirare, Lahire începu să 
povestească tot ce se întâmplase din ajun şi felul cum părăsise 
casa din pădurea Meudon. 

Noë îl privi pe Lahire şi zise: 

— Tu pretinzi că ea e blondă, nu e aşa? 

— Cu ochii albaştri. 

— Ea are paji şi scutieri? 

— Da. 

— Care o numesc Alteță? Şi se ocupă de afacerile unui duce? 

— Ea îi scrie. 

— Un duce ce voieşte să revadă pe Margareta? 

— Am înţeles că era vorba de regina de Navarra. 

— Scumpul meu amice, zise Noë, sunt mai multe feluri de 
duci, ducii cu titluri şi ducii care posedă un ducat. Cei dintâi se 
numesc Domnule duce sau Senioria voastră. Pe aceştia, regele i- 
a făcut duci. Ceilalţi sunt prinți aliaţi ai Casei de Franţa şi ei au 
titluri de A/teță. Şi acum, nu cunosc decât doi... 

— Care? 

— Ducele de Bourbon şi ducele de Guise. Cel dintâi e cardinal 
şi nu are afaceri cu Doamna Margareta. 

— Şi al doilea? 

— Cel de-al doilea e de douăzeci şi cinci de ani, e frumos, e 
brav şi se zice chiar că regina de Navarra... 

— Înţeleg. 

— Deci ducele căruia a scris necunoscuta ta, nu poate fi altul 
decât ducele de Guise. 

— Dar... ea? 

— | se dă titlul de A/teță, deci e de casă suverană. Şi, nu 
cunosc prinţesă de douăzeci de ani, blondă, frumoasă, cu ochii 
mari albaştrii, decât pe ducesa de Montpensier, sora ducelui. 

Lahire se trase înapoi cu un pas. 

— Cum! zise el, aş avea fericirea să fiu iubit... 

Noë ridică din umeri: 

— Eşti un nătărăul! 


— 156 — 


— Juneţea regelui Henric — 


— Cuvântul e aspru, zise Lahire. 

— Fie! dar e adevărat... şi iată pentru ce... 

— Ascult. 

— Tu ai urmărit pe ducesă. Mai întâi îndrăzneala ta a mirat-o, 
apoi accentul tău gascon a intrigat-o. 

— Pentru ce? 

— Bunul meu amic, zise Noë, îţi voi încredința ceva... Regina 
Catherine, René Florentinul şi ducele de Guise, ce încă mai 
iubeşte pe Margareta, împreună, urăsc mai puţin pe regele de 
Navarra decât îl urăşte acea mică persoană delicată, puţin 
cocoşată... 

— Aud? exclamă Lahire indignat. 

— Puțin cocoşată, repetă Noë. 

— Oh! ce spui!... dar nu am luat seama!... 

— Nu, amorul e orb. Dar ascultă... 

Lahire îşi muşcă buzele. 

Noë continuă: 

— Ducesa, ştiind că eşti gascon, a înţeles că erai devotat 
regelui de Navarra şi atunci ea ţi-a surâs.. Şi nu ştii cu ce scop? 

— Dar... pentru că... îi plac... 

— Te înşeli. Nu ţi-a spus că avea o ură de moarte în inimă? 

— Fără îndoială. 

— Şi nu i-ai jurat să-l omori pe acela pe care ea îl urăşte? 

— Da. 

— Şi acel om?... 

— Nu-l cunosc. Nu-i ştiu numele... 

— Ei bine! iată... îţi voi spune... Este regele de Navarra. 

Lahire păli. 

— Sunt un idiot şi un mizerabil! murmură el. 


Capitolul XXX 


Atunci, între Noë şi Lahire fuse un moment de tăcere în care 
amândoi se priviră cu un fel de uimire, apoi, în fine, Lahire 
murmură: 


— Sunt un mizerabil. 

— Nu, zise Noë, nu eşti un mizerabil, eşti doar un tânăr în 
vârstă de douăzeci de ani şi ai neruşinarea cavalerească a celor 
de pe malurile Garonnei. 


— Dar, strigă tânărul, eu am făcut un jurământ şi, dacă nu-l 


= 154 = 


— Ponson du Terrail — 


voi ține, voi fi un om dezonorat. 

Noë ridică din umeri. 

— Scumpul meu amic, îi zise el, sărmanul duce de Crillon, care 
în acest moment stă culcat pe pat cu un chirurg alături, acest 
duce, zic, a făcut şi el un jurământ, şi, găsindu-se în situaţia de a 
nu şi-l putea respecta, a imaginat un mijloc de a se sustrage. 

— Ca... ce mijloc? 

— Dacă nu vom găsi un altul mai bun, ţi-l voi spune, dar până 
atunci, linişteşte-te. 

Lahire îşi şterse fruntea de o sudoare rece; dar cum Noë 
locuia în Luvru într-un mic apartament, care, printr-o uşă 
ascunsă, comunica cu cabinetul regelui de Navarra, pe când ei 
vorbeau, auzi bătând la acea uşă ascunsă. 

— Drace! murmură Noë, e regele. 

Apoi deschise un cabinet şi împinse pe Lahire înăuntru, 
zicându-i încet: 

— Să nu te mişti! 

După aceasta, deschise uşa. 

Era într-adevăr Henric de Navarra care intră şi, văzând pe Noë 
cu obrazul întunecos, îi zise surâzând: 

— Tot posomorât? 

— Am motive, Sire. 

— Haida-de! făcu Henric. 

Apoi, punându-se pe un scaun călare, zise: 

— Ah! iubitul meu Noë, unde sunt timpurile acelea în care, cel 
dintre noi care râdea mai tare, era cel mai puternic. 

— Sunt departe, Sire. 

— Cu toate acestea, cred că, ţie, căsătoria ţi-a atacat nervii. 

— Hm! hm! cred mai mult că politica... 

— Dar de ce te ocupi tu? 

— De binele Majestății Voastre. 

— Haida-de! murmură Henric ridicându-se şi bătând pe Noë 
pe umăr cu un surâs homeric, nu suntem oare singuri, de ce mă 
numeşti Sire şi Majestate? Nu mai sunt eu amicul tău Henric? 

— Da, dar... 

— Ce, dar? tu iei cu mine un ton ceremonios; lasă să vină 
timpul în care titlul de Majestate să fie cuviincios şi atunci îţi voi 
permite să mi-l dai. 

Noë, care căuta o ocazie pentru începe o discuţie gravă, luă 
din zbor cuvintele regelui şi îi zise: 


— 158 = 


— Juneţea regelui Henric — 


— Majestatea Voastră visează glorie, dar dacă nu se va putea 
realiza? 

— Cum? făcu regele, te îndoieşti de mine? 

— De ce nu? murmură Noë, pielea unui rege nu este mai greu 
de găurit decât pielea unui om obişnuit. 

Henric tresări şi privi pe amicul său din copilărie. 

— Henric, eşti într-un mare pericol de a fi asasinat, continuă 
tânărul Noë. 

— Tu mi-ai spus aceasta, dar eu nu cred. 

— Greşeşti! 

— Ştiu că René a scăpat şi acum. 

— Dar nu este Rene cel de care mă tem. 

— Ştiu bine, de Catherine... 

— Trebuie să te fereşti, dar... 

Cuvintele calculate ale lui Noë făcură pe regele de Navarra să 
se tragă înapoi şi să zică: 

— Ei bine! dacă nu te temi nici de Rene nici de regina-mamă, 
de cine dar te temi? 

— Sire, răspunse Noë, mă tem de un gentilom gascon, care, 
pentru amor, a făcut jurământul de a te asasina. 

— Eşti nebun prietene, murmură Henric râzând. 

— Ascultă, reluă Noë. Gentilomul acesta venea la Paris ca să- 
şi facă avere; în pădurea Meudon a întâlnit o tânără femeie, 
frumoasă şi delicată, şi acea femeie i-a oferit inima sa în 
schimbul vieţii dumitale; însă, fără ca să te numească, ci numai 
l-a pus să jure că va lovi pe acela pe care ea i-l va arăta. 

Regele ridică din umeri. 

— Dar, cine e această femeie? 

— Ţi-am spus că este o femeie delicată, cu ochii albaştri şi cu 
părul blond. 

— Am iubit-o eu vreodată? 

— Nu, Sire. 

— Şi vrea să mă asasineze? Dar, pentru ce? 

— Pentru a plăcea unui personaj mult iubit. 

— Şi acel personaj? 

— E ducele de Guise. 

Noë pronunţă acest nume cu toată convingerea. 

— Aşa crezi? 

— Da. 

— El este foarte fericit în oraşul său, Nancy. 


— 59 


— Ponson du Terrail — 


— Te înşeli, Henric. 

— Atunci dar, unde e? 

— La Paris, la un oarecare Chesnaye. 

— Drace! murmură atunci regele de Navarra. Dacă regina- 
mamă ar şti! 

— Ştie. 

— Eşti sigur? 

— Cum să nu? ducele de Guise şi ofiţerii săi l-au scăpat pe 
René. 

— Oh! oh! 

— Da, da, şi femeia cu ochii albaştri este... 

— Să-ţi spun eu numele ei, îl întrerupse Henric de Navarra. 

— Ah! îl ghiceşti? 

— Da. Este ducesa de Montpensier. 

— Întocmai. 

— Dar gentilomul gascon? 

Noë atunci deschise uşa cabinetului şi chemă: 

— Lahire! 

Lahire intră şi se aruncă la genunchii prinţului. 

— Cum! domnule, îl întrebă Henric cu bunătate, ai jurat ca să 
mă asasinezi? 

— Nu, Sire, am jurat să omor pe omul ce mi-l va arăta; şi 
fiindcă acel om este Majestatea Voastră, sunt gata, ca după un 
semn al ei, să-mi pătrund corpul cu spada mea. 

— Aşa! făcu Henric de Navarra, este inutil se plătească cineva 
înainte. Aşteaptă până ce vei revedea pe ducesă. 

Lahire plecă ochii murmurând: 

— Voi aşteptă, Sire. 

— Să vii să-mi ceri sfatul, eu câteodată ştiam să dau sfaturi 
bune. Dar până atunci, istoriseşte-mi tot. 

Regele de Navarra încurajă atât de mult pe gascon, încât 
acesta încetă să mai stea cu ochii plecaţi şi, regăsindu-şi verva 
gasconă, termină prin a-şi povesti aventura cu accentul său de 
pe malurile Garonnei. 

Regele ascultă cu atenţie, apoi zise lui Noë: 

— Ei bine! domnule gâlcevitor! ce concluzie tragi tu din toate 
acestea? 

— Dar... Sire, nu voiesc să mă mai amestec în politică. 

— Oh! de astă-dată ţi-o permit. 

— Foarte bine. Şi, deşi Lahire este aici, puteţi vorbi de faţă cu 


— 160 — 


— Juneţea regelui Henric — 


dânsul, fiindcă el aparţine cu trup şi suflet Majestății Voastre. 

— Bine! să vorbim. 

— Sire, zise Noë, atunci revin la opinia mea: un rege este 
întotdeauna mai sigur în statul său decât în al altora. 

— Aceasta depinde. 

— Majestatea Voastră voiţi să mergeţi la Nérac şi ducele de 
Guise, doamna Catherine şi acea viperă seducătoare ce se 
numeşte doamna de Montpensier... 

— Voieşti să zici că ne vor dejuca, nu este aşa! îl întrerupse 
Henric. 

— Da. Mă tem. 

— Bunul meu prieten, replică regele îndreptându-se cu 
mândria rasei sale, ai crezut tu vreodată în destin? 

— Nu sunt superstiţios. 

— Greşeşti. 

— Pentru ce? 

— Pentru că, dacă erai fatalist, urmă regele, şi aveai ca mine o 
credinţă oarbă în viitor, şi tot ca mine ai fi văzut strălucind într- 
un colţ al azurului o stea care, cu o voce ascunsă, ţi-ar fi zis: 
„este a regelui de Navarra” ai fi înţeles că ducesa de 
Montpensier, regina Catherine, ducele de Guise şi toţi inamicii 
aceluia care într-o zi va fi un adevărat rege, nu i-ar cauza mai 
multă grijă decât cauzează corbii care zboară în aer pe deasupra 
pomilor în care dorm păsărelele cele mici. 

Apoi bătu pe umărul lui Noë şi se duse zicând: 

— Sunt în Paris şi voi rămâne aici! 

După ce regele plecă, Noë şi Lahire, care se înţelege că aveau 
aceeaşi idee, continuară: 

Noë zise: 

— Pentru ca planurile şi conspiraţiile care-l înconjoară pe rege 
să nu izbutească a-i turbura luna de miere, este de datoria 
noastră să le dejucăm, să luptăm şi să le combatem. 

— Şi să veghem necontenit, adăugă Lahire. 

— Ei bine, reluă Noë, fiindcă ducele de Guise este la 
Chesnaye, trebuie să ştim ce face. 


În seara aceleiaşi zile, noaptea în întuneric, Léo d'Arnembourg 
ieşea pe jos dintr-o casă situată în strada Renard-Saint-Sauveur, 
unde, fără îndoială, avea ocupaţii misterioase şi, tocmai când 


— 161 — 


— Ponson du Terrail — 


ajunse în colțul străzii, se găsi față în față cu un gentilom care îl 
salută şi zise: 

— Bună seara, domnule Leo. 

Tânărul om rămase uimit auzindu-se salutat pe nume şi, 
făcând un pas înapoi, puse mâna pe mânerul sabiei şi întrebă: 

— Dumneata mă cunoşti? 

— Te cunosc, răspunse gentilomul, care îşi învelise obrazul cu 
o pulpană a mantalei. 

— Adevărat? Şi... unde m-ai văzut? 

— Te-am văzut de două ori. 

Accentul gentilomului era politicos, dar batjocoritor, şi Leo, 
crezând ca era o dispută ce-i cădea din cer, întrebă încă o dată: 

— Unde m-ai văzut? 

— A doua oară... 

— Mă iartă, îl întrerupse Léo d'Arnembourg, dumneata începi 
de la sfârşit. De ce pui pe a doua înaintea celei dintâi. 

— Am ideile mele pentru aceasta.. A doua oară te-am văzut 
într-o căscioară albă din păduricea Meudon care era locuită de... 

— Destul! strigă Leo cu o voce iritată, dumneata cunoşti 
lucruri care îţi fac rău. 

— Haida-de! răspunse Lahire, fiindcă el era, aceasta o vom 
vedea. Acum să-ţi spun unde te-am văzut şi întâia oară. 

Apoi el se retrase sub o lanternă suspendată de o sfoară şi, 
punându-se sub razele ei luminoase, îşi aruncă mantaua şi îşi 
scoase pălăria. 

Atunci Leo îl recunoscu pe gasconul pe care, în dimineaţa din 
ajun, îl ucisese cu patul puștii şi strigă... 

— Pe viaţa mea! aş fi putut să mă prind, pe capul meu, că erai 
mort. 

— Vezi că nu, răspunse Lahire, fiindcă dama din casa albă m-a 
îngrijit. 

Pentru a doua oară Léo d'Arnembourg se trase înapoi, însă, de 
astă-dată, întocmai ca şi cum ar fi fost izbit de o lovitură de 
trăsnet. 


Capitolul XXXI 

Lahire se aşteptă la efectul ce trebuia să producă asupra lui 
sir Léo d'Arnembourg. 

— Cum? zise el, aceasta te surprinde aşa de mult? 


— 162 — 


— Juneţea regelui Henric — 


— Ceea ce mă surprinde, răspunse Léo, este talentul cu care 
minţi, domnul meu. 

— Scumpul meu Léo, zise Lahire, nu ne aflăm aici pentru a ne 
da socoteală pentru galanteriile noastre, prin urmare, nu este 
necesar să răspund injuriilor voastre. 

— Ah! ah! rânji gentilomul de Luxemburg. 

— Dar îmi permit să-ţi dau oarecare detalii. 

— Despre cine? 

— Despre dama de la casa albă. 

— Ascult, făcu Leo, asupra căruia domina o arzătoare şi 
teribilă curiozitate. 

— Ea e blondă. 

— Apoi? 

— Are ochi albaştri. 

— După aceasta? 

— | se dă titlul de A/teță. 

Leo d'Arnembourg tresări şi murmură cu o voce surdă: 

— Dumneata ştii multe lucruri, tânărul meu domn. 

— Aşteaptă... In noaptea trecură erai la ea... 

— Ah! m-ai văzut! 

— Şi ai vorbit câteva cuvinte despre un oarecare duce. 

— Dar, cum ştii dumneata aceasta? 

— Aşteaptă... ai plecat de la casa albă cu dânsa. 

Mânia lui Leo apăru ca o furtună. 

— Dumneata eşti dar un spion? strigă el disperat. 

— Nu tocmai... Dar ascult câteodată la uşi... şi privesc prin 
găurile broaştei... 

Un nor trecu pe fruntea lui. 

— Erai dar în acea noapte, în casa albă? întrebă el cu o voce 
denaturată. 

— Da. 

— Ai fost introdus... într-un mod întâmplător? 

— Nicidecum, am fost condus în litieră. Am fost chiar leşinat o 
parte din timpul pe care l-am petrecut până acolo. 

— Şi cine te-a condus? 

— Scutierul ducesei. Oh! îl cunoşteam deja... era chiar acela 
care o escortase acum trei zile. 

— Cine... ducesa? 

— Da, când am întâlnit-o pentru prima oară... în pădurea 
Meudon. 


— 163 — 


— Ponson du Terrail — 


Léo, înmărmurit, se întreba dacă nu era victima vreunui vis 
letargic. 

— Ce vrei, scumpul meu domn, reluă gasconul cu vocea sa 
batjocoritoare şi fanfaronică, cine e tânăr şi elegant... place 
femeilor. 

— Ah! e prea mult, strigă Léo înfuriat, eşti un mare îndrăzneţ! 

Şi el îşi scoase spada din teacă aşa cum făcu şi Lahire. 

— Pe credinţa mea, zise acesta din urmă, vom fi foarte bine 
aici. Acest felinar luminează mai bine ca celelalte şi, prin urmare, 
te pot omori la lumină. 

Spadele se încrucişară. 

— Ah! zise Leo, tu ştii şi ai văzut suficient pentru ca să-ţi 
semnezi singur sentinţa de moarte. 

— Haida-de! răspunse Lahire, nu te grăbi atât de mult, domnul 
meu, Şi lasă-mă să-ţi istorisesc deliciile de la casa albă. 

Aceste cuvinte scoaseră un țipăt de hienă lui Leo: 

— Oh! tu minţi, infame! 

— Te înţeleg... Ea e atât de frumoasă încât poate să subjuge 
toţi sfinţii din paradis; blonda noastră e o încântătoare ducesă, 
îngână gasconul. 

Şi el îl atinse cu spada pe Leo d'Arnembourg, căruia începu 
să-i curgă sângele. 

Leo ripostă printr-o lovitură teribilă. 

Dar Lahire făcu o săritură într-o parte şi o evită. 

— Amorul îţi atacă nervii, zise el. 

Léo mergea ca un leu atacat în vizuina sa. Totdeodată un 
zgomot se auzi în unghiul opus al străzii şi nişte paşi măsuraţi 
răsunară. Era patrula. 

— Pe Dumnezeul meu, zise gasconul, iată cei doisprezece 
soldaţi ai cancelarului care au să ne pună în vedere ordinele 
regelui Carol al IX-lea. 

— Nu-mi pasă de ordinele sale, răspunse Leo, pe care mânia îl 
făcea surd şi orb. 

— Atât mai rău!... zise gasconul. Voiam să-ţi dau ocazia să 
scapi. Atât mai rău pentru dumneata! 

Şi Lahire se puse în gardă. 

Leo, atins în mijlocul corpului, scoase un țipăt, se clătină şi se 
rezemă de zid pentru ca să nu cadă. Spada lui îi scăpase din 
mână. 

— Suntem chit! zise Lahire. 


= 164.— 


— Juneţea regelui Henric — 


Pe când se petreceau acestea în colţul străzii Renard-Saint- 
Sauveur, trei oameni se găseau reuniți într-o cârciumă situată în 
piaţa  Saint-Germain-l'Auxerrois, la câţiva paşi de aceea a 
vechiului nostru amic Malican. , 

Aceşti trei oameni nu erau alții decât contele Eric de 
Crèvecoeur, Gaston de Lux şi baronul Conrad de Saarbruck. 

Adunați înaintea unor resturi ale unei bogate cine, ei terminau 
de golit o oală cu vin vechi. 

— Seniorii mei, zicea Conrad, ştiţi că am făcut ieri dimineaţă o 
afacere ciudată? 

— Într-adevăr, zise contele. 

— Fie! adăugă Gaston. 

— Şi dacă nu mai avem altceva a face la Paris... 

Un surâs plin de mister alunecă pe buzele contelui Eric de 
Crèvecoeur. 

— Oh! fii liniştit! zise el; nu suntem veniți aici ca să jenăm 
numai pe călău în acțiunile sale, ci vom avea în curând alte 
afaceri. 

— Aşa crezi tu? 

— Leo e la duce. El trebuie să ne găsească aici. 

— Gândeşti tu că el ne va aduce niscaiva ordine? întrebă 
Gaston. 

— Sunt sigur. 

— Cine are doi pistoli? făcu Conrad. 

— Eu. , 

Şi contele Eric aruncă doi pistoli pe masă. 

Conrad agită cornetul unde erau pietrele şi ele căzură. 

— Cinci! zise el. 

Eric adună pietrele, le amestecă în cornet şi le aruncă la 
rândul său. 

— Şapte! zise el. 

— Pe Belze&buth! murmură baronul Conrad de Saarbruck. Nu 
am niciodată noroc la joc. 

— Tu eşti fericit în amor, zise Gaston. 

Această banalitate făcu să tresară pe câteşitrei tinerii. 
Câteşitrei se priviră. 

— Ah! domnilor, zise Eric, v-aţi adresat vreodată această 


— 165— 


— Ponson du Terrail — 


întrebare? 

— Care? 

— Că ducesa pe care o iubeam câteşipatru, ar putea să aleagă 
pe unul dintre noi. 

— Ah! făcu Gaston. 

— Cum, murmură Conrad; şi înţelegerea noastră? 

— Cine ştie? făcu Eric. 

— Tu ţi-aduci aminte, cu toate acestea, de cuvintele sale, 
conte? 

— Da, dar adesea femeia e schimbătoare, zicea odată regele 
Franţei. 

— Pe viul Dumnezeu! exclamă Conrad cu brutalitatea 
germanică, dacă eram sigur mai dinainte că ea va prefera unul 
dintre noi... 

— Ei bine? 

— Şi că acela să se întâmple să nu fiu eu! 

— Ce ai fi făcut? 

— Aş fi dezertat din serviciul său şi m-aş fi întors la conacul 
meu, lăsând pe ducele de Guise şi regele de Navarra să se certe 
între ei. 

— Şi eu, asemenea, zise Gaston. 

— Eu, făcu Eric, aplecându-şi capul, voi continua a mă supune. 

— Sunteţi nişte nemernici câteşitrei, zise o voce surdă de pe 
prag. 

Ei se întoarseră înspăimântați... 

Leo d'Arnembourg, clătinându-se şi plin de sânge, era pe 
prag. 

— Rănit? strigă Eric. 

— Da, răspunse Leo. Am şase vârfuri de fier în coaste şi am 
întâmpinat cea mai mare greutate ca să mă târăsc până aici. 

Ei se precipitară spre dânsul spre a-l susţine. Eric şi Conrad îl 
luară în braţele lor, Gaston îi desfăcu spenţerul şi îi rupse 
cămaşa. Sângele curgea cu abundență. 

— Apasă rana cu mâna, zise Leo, căci dacă rana mea e 
mortală, trebuie să am timpul să vorbesc... Când veţi afla totul... 
şi în caz că nu veţi muri, ei bine, sunt sigur că o să căutaţi să mă 
răzbunaţi... | 

Leo fu aşezat pe o bancă şi el privi pe contele Eric cu un amar 
surâs. 

— Ah! îi zise el, tu te gândeai nu e aşa, că se putea întâmpla 


— 166 — 


— Juneţea regelui Henric — 


ca acea femeie pe care o iubim câteşipatru să prefere unul 
dintre noi? Te-ai gândit la asta conte Eric? Dar nu te-ai gândit că 
ea putea să iubească un om care ne e străin. 

— Oh! făcură ei, sculându-se cu repeziciune. 

— Tu eşti nebun, zise Gaston. 

— Rațiunea ta se duce odată cu sângele, zise Conrad. 

Eric îşi aplecă capul şi tăcu. 

— Amicii mei, zise Leo, ascultaţi-mă. Ascultaţi... îmi pierd 
sângele, dar nu şi raţiunea. 

— Vorbeşte dar. 

— Omul a cărui spadă a găurit pieptul meu este iubit de Ana 
de Lorena, ducesa de Montpensier. 

— Minţi, strigară toţi trei. 

— Spun adevărul, prietenii mei. 

— Atunci, cine este acel om? 

— Este acel gascon pe care credeam că l-am omorât ieri de 
dimineaţă, acel gascon care escorta carul lui René. 

— Ei bine? 

— Acel om urmă Léo, a fost ridicat sângerând, neînsufleţit, din 
strada Calandre. 

— De cine? 

— De ducesa care, în noaptea trecută, i-a dat azil în casa cea 
albă din pădurea Meudon. _ 

Ei simţiră o roşeaţă că le trecu pe figură. In acest moment 
cineva bătu la uşă. Era pajul Amaury care le aducea un mesaj de 
la ducesă. 

— Ah! murmură Leo, infernul te aduce... 

Şi cum pajul rămăsese încremenit, el adăugă: 

— Tu erai în noaptea trecută în casa cea albă, ei bine, spune 
ce s-a petrecut, căci altfel te vom pune pe flăcările ce ard în 
şemineu. 

Copilul deveni palid şi se înfioră. 


Capitolul XXXII 

Vederea  pajului reanimase forţele slăbite ale lui Leo 
d'Arnembourg. 

El se întoarse spre Gaston: 

— Îngrijeşte-mă, zise el, leagă-mi rana, voiesc să mai trăiesc! 
voiesc să ştiu. 


— 167 — 


— Ponson du Terrail — 


Pajul, tremurând, privea pe cei patru oameni cu spaimă. Fără 
îndoială cei trei tovarăşi ai lui Léo d'Arnembourg înţeleseră 
scopul lui, căci unul dintre dânşii merse şi închise uşa cu zăvorul. 
Acela era Gaston. 

In acelaşi timp, Conrad luă copilul şi 
piept: 

— Vorbeşte! zise el. 

— Ce voiţi să vă spun? întrebă pajul. 

— Unde ai fost noaptea trecută? 

— La casa albă. 

— Singur? 

— Cu Alteța Sa. 

— Minti! zise Leo. 

Copilul repetă: 

— Eram singur cu ducesa. 

Conrad apăsă încet vârful pumnalului său. 

Copilul scoase un țipăt. 

— Vei vorbi! strigă Conrad. 

Dar copilul îşi încrucişă mâinile pe piept şi un fulger trecu prin 
ochii lui. 

— Mă puteţi omori, zise el. 

Eric luă pumnalul din mâinile lui Conrad. 

— El s-ar lăsa să fie omorât. Este nefolositor ceea ce faci... 

— Ei bine, zise germanul cu mânie, pentru că pumnalul e 
nefolositor, vom întrebuința un alt mijloc. 

Şi el răsturnă copilul pe masă. 

Copilul se zbătea. 

— Descalţă-l, zise Conrad lui Gaston de Lux. 

Gaston scoase încălţările lui Amaury şi, cu toate ţipetele pe 
care el le scotea, îl luă în braţe îl culcă pe pământ şi expuse 
tălpile picioarelor căldurii focului. 

— lertare! murmură sărmanul paj, iertare, seniorii mei. 

— Vorbeşte! repetă Conrad. 

Amaury fu mai întâi răbdător. El strigă, dar nu vorbi. Cu toate 
acestea, Conrad îl ţinea din ce în ce mai aproape de foc. 

— Vorbeşte! vorbeşte, repetă el. 

Durerea făcu pe sărmanul copil să scoată ţipete de disperare. 

— Aruncă-l în foc, zise Leo d'Arnembourg. 

Acea ameninţare îşi produse efectul. 

— lertare! repetă copilul, voi vorbi! 


A 


îi apăsă pumnalul în 


— 168 — 


— Juneţea regelui Henric — 


— Ah! în fine, murmură Leo. 

Conrad luă atunci pe Amaury şi îl puse pe masă. 

— la seama, îi zise el atunci, noi ştim deja tot ce trebuie să ne 
spui, dar avem nevoie să le auzim din gura ta. 

— Ce voiţi să ştiţi? întrebă sărmanul paj, ce îşi freca cu mâinile 
picioarele-i arse. 

— A fost, în noaptea trecută, un om în casa albă, zise Leo 
d'Arnembourg, cine e acel om? 

— El se numeşte Lahire. 

— Şi pentru ce se afla el acolo? întrebă Conrad. 

— Ducesa l-a dus în litieră, dar el a fugit şi mi-a furat calul. 

— Dar ducesa îl cunoştea? 

Copilul păstră tăcerea. 

— Voieşti dar să arzi? exclamă Leo d'Arnembourg. 

— El îşi petrecuse noaptea precedentă la casa albă. 

Léo scoase un strigăt. 

— ÎI auziţi? zise el. 

Şi atunci, de teama amenințării de a fi aruncat în foc, 
sărmanul copil istorisi tot ceea ce văzuse, tot ce ştia. 

Ei ascultară tăcuţi şi trişti. 

— Bine, zise Leo atunci când pajul sfârşi, bine ai făcut de ne-ai 
spus adevărul. 

— Ducesa va ordona să mă omoare, zise Amaury pe ai cărui 
obraji alunecară câteva lacrimi. 

— Nu, răspunse contele Eric, căci te voi lua sub protecţia mea. 

Şi el adăugă: 

— La ce-ai venit aici? 

— Vă aduceam un mesaj. 

— Mie? 

— Da. De la Alteța Sa. 

— Ah! ah! rânji baronul Conrad, mi să pare că cucerirea 
gasconului Lahire nu e destul. 

— Şi că ea mai are trebuinţă de serviciile noastre, adăugă Leo. 

Eric deschisese mesajul ducesei. 

Acel mesaj conţinea un sigur cuvânt: „Vino”. 

Eric înmână mesajul celor trei tovarăşi ai săi. 

— Ah! zise Conrad, îmi închipui că vei pune şaua pe cal, conte, 
şi că te vei reîntoarce în Lorena. 

— Nu, zise Eric. 

— Voieşti, zise Leo, ca să te duci la această încântătoare 


— 169 — 


— Ponson du Terrail — 


invitație? 

— Da. 

— Dar eşti un laş, conte? 

— Nu! dar voiesc să cer contesei noutăți despre acel Lahire. 
Voiesc să fiu față în față cu dânsa!... 

— Unde e stăpâna ta? întrebă el întorcându-se spre pajul 
Amaury. 

— La Meudon. 

— Ea s-a reîntors? 

— Astă-seară. i 

— Ei bine! zise Eric ridicându-se şi mângâindu-şi mânerul 
spadei, pe coarnele satanei, voi merge! 

Sir Leo d'Arnembourg, slăbit prin pierderea sângelui său, 
alunecă de pe scaun jos. 

Gaston de Lux şi baronul Conrad de Saarbruck se grăbiră a-i 
da ajutor murmurând: 

— Dacă mori, te vom răzbuna! 


Anne de Lorena, ducesa de Montpensier, după ce petrecuse o 
parte din noaptea precedentă cu ducele de Guise, se întoarse la 
Meudon pe la zece ore dimineaţa. 

Ducesa era încredinţată că va găsi pe Lahire dormind sub 
influenţa narcoticului şi pe pajul Amaury veghind asupra lui cu 
fidelitatea obişnuită. 

Dar ducesa se înşela. 

Când sosi, îl găsi pe pajul Amaury plângând pe pragul casei. 

Amaury era speriat... îi era frică să nu fie gonit. 

Cu lacrimile în ochi, el istorisi ceea ce se petrecuse, adică fuga 
gasconului, care îi furase chiar propriul său cal. 

Doamna Montpensier fu mai întâi foarte uimită. 

Ea nu înţelegea cum narcoticul nu putuse avea influenţă... 

Cu toate acestea, pajul susţinea că găsise paharul gol. 

— Arată-mi-l, zise ducesa. 

Amaury îi prezentă paharul pe fundul căruia încă se mai aflau 
câteva picături. 

Dar ducesa bănui ceva; intră în camera unde dormise Lahire, 
merse drept la pat, înlătură perdelele şi sfârşi prin a descoperi că 
licoarea fusese vărsată în sertar. 

Atunci Anne de Lorena încruntă sprâncenele. 


= 170 = 


— Juneţea regelui Henric — 


— Dacă n-a băut, îşi zise ea, cauza a fost că s-a temut şi, în 
acest caz, s-a prefăcut că doarme. Dacă nu a dormit, el a văzut 
şi a ascultat. El mi-a văzut faţa şi a ascultat ceea ce am vorbit. 
Acest om mi-a aflat secretul. 

Atunci o spaimă cuprinse pe ducesă... 

Lahire era gascon, el era supus al regelui de Navarra şi 
dovedise îndestul în ajun fidelitatea lui. Aceasta era destul 
pentru ca teama să-i cuprindă inima. 

Ea nu fu înspăimântată până în sfârşit, căci, cu toate că el fi 
cunoştea secretul, totuşi îşi reaminti că-l văzuse înflăcărat, 
entuziasmat, pierdut la genunchii ei. 

Anne era femeie şi un surâs îi trecu pe buze la acea amintire. 

— El trebuie să mă mai iubească, îşi zise ea, şi se va 
reîntoarce. 

Această speranţă se prefăcu în încredințare în inima ei şi ea fu 
sigură că Lahire se va căi de fuga lui şi că se va reîntoarce. 

Ducesa fu atât de încredinţată încât aşteptă toată ziua fără a 
trimite vreun mesaj la Paris. 

Dar noaptea veni... 

Atunci, pierzându-şi răbdarea, zise lui Amaury: 

— Pregăteşte calul, căci vei merge la Paris şi vei da acest bilet 
contelui Eric de Crèvecoeur. 

Acel bilet, îl ştim, nu cuprindea decât un singur cuvânt: 
„Vino”. 

Ducesa, disperată fiind pentru că nu se reîntorsese Lahire, îşi 
închipuise un plan infernal. 

Ea voia să destăinuiască contelui Eric o parte din adevăr, 
adică ridicarea lui Lahire din strada Calandre, să explice de 
asemenea contelui intenţia pe care o avea de a face din gascon 
un spion intim, un amic secret. 

Şi apoi să îi mai adauge: 

— Acel om m-a trădat, acel om a fost mai dibăci decât noi... 
trebuie omorât! 

Şi atunci, îşi închipui ducesa, că cei patru înamoraţi ai ei, din 
care făcuse nişte instrumente supuse, punându-se în căutarea lui 
Lahire îl vor omori fără a-i cere explicaţii. 

— Du-te! zise ea pajului Amaury, du-te şi reîntoarce-te iute. 

Pajul plecă. 

Anne de Lorena aşteptă timp de o oră într-o mare nelinişte. 

Ea nu se afla singură la casa albă. 


=M= 


— Ponson du Terrail — 


Se reîntorsese însoţită de un scutier şi o cameristă. 

Acea cameristă era blondă ca şi dânsa, aproape de talia ei şi 
se numea Marion. 

Rezemată cu coatele de o fereastră care dădea spre poteca ce 
ducea la Paris, Anne de Lorena asculta... 

In fine, auzi galopul unui cal. 

— Acesta e contele Eric, îşi zise ea. 

Anne se înşela. 

Un cavaler se opri în faţa casei. 

La razele lunii, ducesa îl recunoscu. 

Era Lahire! 

Lahire venise pe calul ce îl furase noaptea precedentă de la 
pajul Amaury. , 

Atunci ducesa se căi groaznic de chemarea contelui Eric... 

Contele trebuia şi el să sosească. 

Ce trebuia să se petreacă oare între cei doi oameni? 


Capitolul XXXIII 

Anne de Lorena, ducesa de Montpensier, se grăbi să pună pe 
faţa ei masca de catifea. Apoi chemă pe Marion. 

— Spune seniorului Lahire să intre, îi zise ea. 

Anne trecu în oratoriu. 

Marion merse spre întâmpinarea lui Lahire şi îi zise: 

— Bună seara, domnule Lahire, ai fost mulţumit de calul lui 
Amaury? 

Gasconul o privi pe cameristă şi o idee îi trecu prin minte: 

— Prea mulţumit, zise el. E tânăr? am uitat să-mi arunc o 
privire asupra dinţilor. 

— Are şapte ani, domnule Lahire şi Amaury nu mai spera să-l 
mai revadă. 

— Tii! zise Lahire cu mândrie, mă iei drept un hoţ de cai, 
încântătoarea mea? 

— Pentru că l-ai împrumutat într-un mod atât de neobişnuit! 

Lahire surâse şi mângâie bărbia lui Marion. 

— Medicamentul pe care l-am băut mi-a ameţit capul. 

— Ah! 

— Stăpâna e acasă? 

— Da. 

— Condu-mă la dânsa. 


== 12 = 


— Juneţea regelui Henric — 


— Poftim, 

Când Lahire ajunse în oratoriu, ducesa era pe jumătate 
culcată pe un scaun oriental. 

Ea aruncă prin mască asupra lui Lahire o privire 
batjocoritoare. 

— Ei bine! zise ea, de unde vii, frumosul meu fugar? 

— Doamnă, răspunse Lahire care, după ce se înclinase, avu 
îndrăzneala de a lua mâna cea albă a ducesei şi de a o duce la 
buze, m-am dus la Paris să-mi caut spada şi pumnalul. 

— Ai mare nevoie de ele? zise ea cu un ton batjocoritor. 

— Afară de aceasta, mi se urâse aici, m-ai lăsat singur. 

— Adevărat. 

— Apoi mai aveam şi o mică datorie de plătit. 

— Aud? făcu ducesa. 

— Datoram o lovitură de spadă unui oarecare Leo. 

Ducesa făcu o mişcare. 

— Am vroit să mă achit, sfârşi Lahire cu linişte. 

— Cine e acel Leo? întrebă ea prefăcându-se. 

— Un gentilom... ah! chiar acela ce mi-a dat ieri o lovitură de 
muschetă în cap. 

— Ah! acela? 

— El se află în serviciul monseniorului de Guise. 

Ducesa tresări. 

— Şi o iubeşte pe Alteța Voastră, urmă Lahire. 

Ducesa se ridică cu vioiciune şi făcu un pas înapoi. S-ar fi zis 
că un abis se deschisese în faţa ei. 

— Pe Alteța... mea! strigă ea. 

— N-am onoarea de a fi în prezenţa Alteţei Sale, Ducesa de 
Montpensier? 

Anne de Lorena scoase un țipăt. 

— Ah! doamnă, reluă Lahire, nu-ţi fie temă, sunt gentilom şi 
am inima recunoscătoare. 

— Domnule... 

— Sunt discret la nevoie. Cu toate acestea, trebuie să vă spun 
că am trebuit să fac o confidenţă acelui sărman Leo pe care l-am 
văzut aici, în noaptea trecuta. 

— Cum! strigă ducesa, ai îndrăznit, mizerabile! 

— Doamnă ducesă, răspunse gasconul, sunt îndrăzneţ poate 
fiindcă m-am aventurat până aici, căci ai oameni ce, fără 
îndoială, m-ar putea omori, cu toate acestea, am venit fiindcă 


== 


— Ponson du Terrail — 


voiam să vă revăd pentru o ultimă oară. 

Lahire era liniştit, ținea capul sus şi îşi rezema mâna de 
mânerul spadei cu simplitate şi nobleţe. Ducesa arunca asupra 
lui o privire arzătoare şi acea privire nu inspira amor. 

Deodată, acea privire încetă a mai fi mânioasă; ea deveni 
rece, în timp ce agitația ducesei se liniştea. 

Apoi, Anne de Lorena îi zise: 

— Spune adevărul! 

— Cu plăcere, doamnă. 

— Ai aruncat conţinutul paharului în sertarul patului? 

— M-am temut de medicament. 

— Ceea ce a făcut că, în loc să dormi... ai văzut? 

— Şi ascultat, doamnă. 

— Atât de bine, încât îmi ştii secretele? 

— Aproape. 

— Şi, urmă ducesa, vii fără îndoială să-mi vinzi păstrarea 
secretului? 

— Poate. 

Ea îl privi cu dispreţ. 

— Mi se pare, zise ea, că eşti un speculator. 

— Nu totdeauna, dar sunt cazuri. 

Lahire surâse. 

— Alteța îmi va permite o mică întrebare? întrebă el. 

— Ascult. 

— Pe ce trebuie să se sprijine discreţia ce cere Alteța Voastră? 
pe evenimentele ce s-au îndeplinit aici, nu e aşa? 

— Natural. 

— Ei bine, Alteța Voastră să uite pe cea dintâi şi voi uita totul. 

— Ce voieşti să zici? 

— Voiesc să vorbesc de un jurământ. 

Anne de Lorena îşi muşcă buzele. 

— Alteța Voastră mă poate dezlega de dânsul... 

— Şi dacă fac astfel? 

— Voi fi mut de aici înainte. 

Anne de Lorena pălise. 

— Dar, zise ea deodată, ai spus lui Leo... 

— Ah! aşa este, dar nu vă faceţi griji. 

— Pentru ce? 

— Pentru că acum... e mort. 

— Oh! făcu ducesa, ai omorât pe unul din cei mai devotați 


= 174 


— Juneţea regelui Henric — 


servitori ai mei. Şi, dacă nu e mort?... 

— Ei bine? 

— Şi dacă a prevenit pe ceilalţi... dacă le-a repetat tot ce i-ai 
spus. 

La aceste din urmă cuvinte, Lahire îşi lumină spiritul. 

El înţelese că Leo nu era singurul ce-o iubea pe ducesă. 

„Trebuie să fie, îşi zise el, o mică asociaţie din care Leo face 
parte, şi dacă Léo nu e mort...” 

— Dumnezeul meu! făcu ducesa auzind galopul unui cal, este 
Eric. 

— Care, Eric? 

— Un amic al lui... Leo. 

— Ah! ah! 

— Ascunde-te!... fugi!... Poate că a aflat totul. 

— Ei bine! cu atât mai bine pentru dumneata, doamnă ducesă. 

— Pentru ce mai bine? 

— Pentru că în zece minute va fi convins că gasconul Lahire e 
un prost şi lesne de înşelat. Lăsaţi pe mine! 


Era într-adevăr Eric. 

Contele de Crèvecoeur, în prada torturilor geloziei, sosea 
furios cu inima setoasă de răzbunare. 

Ducesa se afla în oratoriu. Când Eric intră, o găsi ţinând un 
condei în mână lângă masa pe care se afla o hârtie. 

Ea ridică capul şi, văzându-l la uşă, îi surâse. 

— Bună-ziua! zise ea. 

Contele Eric era palid. 

— Vino de şezi lângă mine, urmă Anne de Lorena. 

— Ah! făcu contele, eu credem că Alteța Voastră renunţase la 
serviciile mele. 

— Eu? 

— Aşa credeam. 

— Ce glumă!... 

— Pentru că, zise contele, cu o voce surdă, am auzit vorbindu- 
se de un nou servitor... 

— AŞ! 

— De un om pe care Alteța Voastră îl onorează cu prietenia 
sa. 

— Cum se numeşte? 


=;175= 


— Ponson du Terrail — 


— Lahire. 

— Ah! zise ducesa cu dibăcie, ţi s-a vorbit de dânsul? 

— Da, doamnă. 

— Cine? 

— Leo. 

— Leo îl cunoaşte? 

— Da, i-a dat o lovitură în cap ieri dimineaţă. 

— Aşa este. 

— Şi seara a fost transportat aici. 

— Adevărat. , 

— Şi apoi, urmă contele Eric, ei s-au bătut astă-seară. 

— Lahire cu Leo? 

— Da, doamnă. 

— Acesta e ciudat, zise ducesa tot liniştită. 

— Crezi, doamnă? 

— Da, pentru că Lahire nu mi-a spus nimic despre asta. 

— Ah! murmură contele Eric pe care liniştea ducesei îl tulbură, 
l-ai văzut... 


— Da. El e aici. 

— Aici. 

Şi contele, într-un acces de furie, puse mâna pe mânerul 
spadei. 


— Ah! Dumnezeul meu! făcu ducesa, dar ce înseamnă 
aceasta? i 

— Doamnă, răspunse Eric de Crèvecoeur, din ziua în care mi- 
ai permis a-ți oferi sângele... viața mea... din acea zi am primit şi 
dreptul de a fi gelos. 

— Gelos! 

— Da, doamnă, căci Lahire, acel gascon acel aventurier... 

— Ei bine? 

— El a îndrăznit... 

Eric se îndoi. 

— Dar vorbeşte, conte! 

Contele reluă: 

— Acel om a pretins că sunt trei zile... 

Ducesa îl întrerupse. 

— Sunt trei zile, zise ea, de când l-am întâlnit în pădure. Eu 
eram mascată, dar el a fost sedus de părul meu cel blond şi... a 
îndrăznit să mă urmărească, şi apoi... 

La rândul ei ea se îndoi, dar nu încetă să surâdă. 


—176— 


— Juneţea regelui Henric — 


— Şi apoi? 

— El a rămas aici. 

Contele scoase un strigăt. 

— Ah! Mărturiseşti, doamnă, zise el, mărturiseşti? 

— Sărmanul Lahire! zise cu răceală ducesa, el e încredinţat că 
e omul cel mai iubit din lume. Din nefericire, el nu ştie că în 
întuneric toate femeile se asemănă. 

Şi cum la aceste cuvinte uimirea contelui creştea din ce în ce: 

— Sst! zise ea, vino cu mine. 

Ea deschise o uşă, pe aceea care conducea în camera în care 
dormise Lahire. 

Apoi îi făcu semn să pună urechea la uşa opusă, acea care 
dădea în sala, unde în ajun ducesa îl primise pe Léo. 

— Ascultă, zise ea. 

Contele auzi vocea unui om care murmura cu un accent de 
pasiune: 

— Anne! Anne! Scumpa mea Anne, niciodată nu voi avea 
destul sânge în vinele mele pentru a-l vărsa spre serviciul tău. 
Amorul meu, viaţa mea, te iubesc! te iubesc!... 

— Priveşte! zise atunci ducesa. 

Eric privi şi, la slaba lumină a unei lămpi văzu pe Lahire la 
genunchii unei femei îmbrăcată ca ducesa, şi tot ca dânsa cu o 
mască pe obraz şi cu un minunat păr galben. 

Era Marion. , 

Atunci contele Eric de Crèvecoeur scoase un țipăt, căzu în 
genunchi şi murmură cuvântul: /ertare!... 


Capitolul XXXIV 

Ducesa, temându-se ca Lahire să nu îl audă, se grăbi să-l 
tragă pe contele de Crèvecoeur departe de uşă şi acesta, care 
până atunci poate că se mai îndoia, nu se mai îndoi şi, căzând în 
genunchi în faţa ei, murmură: 

— O să mă ierţi? 

Ducesa însă, în loc de răspuns, îl forţă să se scoale şi intră cu 
dânsul în oratoriul ei, unde, punându-l să se aşeze, îi zise: 

— Acum să vorbim. 

Contele tremura şi sta cu capul plecat ca un criminal. 

El cutezase să se îndoiască de candoarea îngerului pe care-l 
iubea de atâta timp. 


== 


— Ponson du Terrail — 


— Să vorbim, repetă ducesa. 

El o privi şi aşteptă. 

— Scumpul meu conte, reluă ea, cunoşti pe gasconi? 

El făcu o mişcare de dezgust. 

— Ei sunt înfumuraţi, lăudăroşi şi plini de pretenţii. 

— Da, aşa sunt. 

— Dar sunt şi curajoşi... 

— Aş! 

— Când ei se hotărăsc, sunt devotați. 

— Poate!... zise contele cu îndoială. 

— De acord, şi din Lahire am voit să-mi fac o creaţie. 

— Dar el poate să se laude cu asta. 

— Nu, el va tăcea. Eu am un mijloc să-l fac să păstreze 
tăcerea. 

— Ah! 

— Da, un mijloc care este secretul meu. 

Contele nu stărui pentru a cunoaşte secretul de care vorbea 
ducesa, dar zise: 

— În ce scop voieşti să întrebuinţezi pe acest om? 

— Ţi-am spus că-mi trebuie cineva lângă bearnez. 

Eric se înclină. 

— Acum să-ţi spun pentru ce te-am făcut să vii. 

— Ascult, doamnă. 

— Cum într-o zi sau în alta, s-ar putea ca Lahire şi dumneata 
sau vreun amic al dumitale să vă întâlniți aici sau în altă parte, 
voiam să te previn. Dar vezi bine că am făcut asta prea târziu... 

Contele îşi repetă scuzele, iar ducesa trecu la un alt subiect şi 
reluă: 

— Dumneata mi-ai spus că Leo şi Lahire s-au bătut. 

— Da, doamnă. 

— Când? 

— Acum două ore. 

— Şi Leo ce s-a făcut? 

— Léo poate că este deja mort. 

— Cerule!... strigă ducesa cu o explozie de durere. Oh! pleacă, 
pleacă, Dumnezeul meu! urcă-te pe cal iute şi aleargă... voiesc 
să ştiu de dânsul!.. 

Anne de Lorena, ducesa de Montpensier era o actriţă foarte 
îndemânatecă, ea ştia să dea fizionomiei sale expresia bucuriei 
şi durerii, fără ca inima sa să bată câtuşi de puţin. 


= 178 = 


— Juneţea regelui Henric — 


Contele de Crèvecoeur însă, simplu, drept şi orbit de amor, 
rămânând convins de sinceritatea şi strigătul ducesei, se ridică 
repede, îi ceru încă o dată iertare, îşi luă adio şi se urcă pe cal. 

Anne însă, îndată ce-l văzu plecând, ascultă galopul calului 
care se depărta şi, când nu-l mai auzi, alergă în sala în care era 
Lahire închis cu camerista Marion şi îi zise: 

— Haide! jos masca! şi du-te... Rolul s-a jucat. 

Apoi făcu un semn lui Lahire şi el, surâzând, o urmă pe ducesă 
în oratoriu. 

— Să vorbim acum amândoi, îi zise ea privindu-l. 

— Rolul a avut efect? o întrebă Lahire. 

— Da. 

— Şi a fost convins? 

— S-a aruncat la picioarele mele şi mi-a cerut iertare. 

— Bravo! strigă Lahire. 

Apoi murmură ca pentru el: 

— Oh! bărbaţii!... cât sunt de proşti!... 

După aceasta apoi se aşeză lângă ducesă cu familiaritatea 
cea mai intimă şi, cu un accent straniu, îi zise: 

— Ei bine! doamnă, vezi că mi-am ţinut promisiunea şi acum 
pentru domnii Léo şi amicii săi, eu sunt un înşelat şi dumneata 
cea mai pură dintre femei. 

— Este adevărat, răspunse trufaşa ducesă fără a se încrunta, 
dar te-am dezlegat de jurământul dumitale. 

— Schimb pentru schimb, doamnă. 

— Viitorul va regla restul. 

— Cum? 

Sângele de Guise şi demnitatea cea mai înaltă fierbea în 
vinele ducesei, şi, cu mândria cea mai mare, zise: 

— Nu cumva te gândeşti să pui un alt preţ discreţiei dumitale? 

— Ah! nu, făcu Lahire. 

Apoi adăugă cu o voce gravă şi emoţionată: 

— Eu, doamnă, preţuiesc acest schimb mult mai mult decât 
gândeşti şi amintirea Alteţei Voastre va rămâne pentru 
totdeauna întipărită în inima mea! 

Anne de Lorena făcu un gest de dezgust. 

Lahire reluă: 

— leri, doamnă, la aceeaşi oră, te invocam încet ca pe îngerul 
meu şi mă întrebam pe mine însumi, oare ce bună faptă am 
comis eu ca să merit bunătatea Alteţei Voastre? 


a 179 = 


— Ponson du Terrail — 


— Taci! 

— Şi astăzi o politică a trebuit să ne despartă, datoria mea 
către regele de Navarra... 

Ducesa îl întrerupse cu un gest. 

— Îl iubeşti mult pe prinţul dumitale? întrebă ea. 

— Este datoria mea, doamnă. 

— Dar dacă te-aş ruga eu să-ţi schimbi stăpânul, murmură ea, 
învăluindu-l cu o privire magnetică. 

Vocea Annei de Lorena era atât de mângâitoare şi privirea-i 
atât de fermecătoare, încât Lahire avu ameţeală. 

— Ah! ascultă, zise ea, dumneata m-ai judecat rău, luându-mă 
drept o femeie fără inimă şi dată cu totul politicii... 

— Doamnă... în numele cerului, murmură el cu emoție, nu-mi 
mai vorbi astfel! 

— Cine ştie? reluă ea, - a cărei voce tremura, - cine ştie zic, 
dacă şi eu nu-mi voi reaminti de dumneata? 

În acel moment, Anne de Lorena era mult mai frumoasă ca 
altă-dată şi poate că era chiar şi sinceră... 

— Dar de ce nu voieşti să mă serveşti? continuă ea, nu sunt 
oare destul de frumoasă şi tânără? 

Privirea ei era umedă şi sub acea privire, gasconul se înfioră. 

— Ingratule! reluă ea, ce legături ai cu acel rege de Navarra 
pentru care m-ai trădat. 

— Sunt supusul său, doamnă. 

— Haida-de! murmură ea încreţind sprâncenele, dumneata 
care fără îndoială că ai în Navarra nişte case sărace prin ale 
căror acoperişuri trebuie să pătrundă ploaia şi vântul, de ce nu 
vii în Lorena unde îţi voi da un castel, un adevărat castel, 
înconjurat de păduri şi de livezi verzi? 

Lahire asculta privind pe ducesă şi fiindcă îi plăcea vocea sa 
armonioasă şi surâsul ei încântător, de mai multe ori îi duse 
mâna la buzele sale. 

Dar aceasta nu dură decât un moment, fiindcă visul trecu şi el 
se sculă repede, şi cu mândrie, zise: 

— Doamnă, ziua în care regele meu nu va mai avea trebuinţă 
de spada mea, voi veni să îngenunchez în faţa Alteţei Voastre şi 
îţi voi zice: 

— Nu-ţi cer nici castel, nici pădure, nici livezi verzi, ci vin să 
mă rog ca la nevoie să-mi vărs sângele pentru Alteța Voastră. 

Ducesa lăsă să se vadă un gest de necaz şi, cu o tentă de 


— 180 — 


— Juneţea regelui Henric — 


disperare, zise: 

— Ei bine! fie cum zici, şi pleacă fără să mai revii... dar înainte 
de asta, fă-mi un jurământ. 

— Care? 

— Jură-mi că pentru lumea întreagă acesta a fost un vis... 

— Am visat paradisul, doamnă. 

Ea atunci îi dădu mâna să i-o sărute şi el îngenunche în faţa 
ei. 

— Pleacă! repetă ea, trebuie să fim inamici. 

Lahire simţi o violentă bătaie de inimă, dar, fiindcă era 
credincios regelui său, plecă şi, trecând pragul oratorului, îi zise: 

— Adio, doamnă, Dumnezeu e bun, el îmi va permite ca într-o 
zi să mor pentru dumneata. 

Anne însă, după ce el plecă, rămânând singură, murmură 
încet: 

— Oh! Dumnezeul meu! sunt în lume patru oameni tineri, 
nobili, frumoşi şi bravi, patru oameni care mă iubesc până la 
fanatism, patru oameni care se plâng că nu-şi pot vărsa sângele 
lor pentru mine, şi, cu toate acestea, inima mea nu a bătut 
pentru niciunul dintre dânşii... dar, de când aventurierul acesta a 
plecat, îmi pare că inima mea s-a dus cu dânsul. 

Vorbindu-şi ea astfel, lacrimi îi curgeau din ochi şi se 
rostogoleau pe frumoşii ei obraji. 


În timpul acesta, însă, Lahire, galopa spre Paris pe calul lui 
Amaury pe care îl împrumutase încă o dată. 

Gasconul se întorcea la Paris, cum plecase în mare galop, şi 
intră drept la Luvru, unde Noë îl aşteptă. 

Noë îl văzuse plecând, dar nu prea ştia unde se ducea fiindcă 
Lahire îi zisese numai: 

— Mă duc să-mi reglez socotelile cu seniorul Leo. Aşteaptă- 
mă, căci mă voi reîntoarce. 

— Ei bine? îl întrebă Noë văzându-l intrând. 

— L-am terminat pe Léo. 

— Cum! a murit? 

— Aproape. 

— Drace! frumoasă treabă. 

— Apoi am avut şi o bună idee. 

— In legătură cu ce? 


— 181 — 


— Ponson du Terrail — 


— În legătură cu jurământul meu. 

— Ai găsit vreun mijloc să te dezlegi? 

— Întocmai. 

— Cum? 

— Ah! scumpul meu, zise Lahire, acesta este secretul ducesei 
şi al meu, şi pentru tine este destul să ştii că de acum înainte 
spada mea va fi în serviciul regelui de Navarra. 

— Bravo! 

— Numai, adăugă Lahire, că te rog, ca atunci când vei avea 
ceva a întreprinde contra ducesei, să însărcinezi pe un altul, iar 
nu pe mine. 

Noë nu avu timpul să răspundă, fiindcă un fel de zgârietură se 
auzi la uşă şi Nancy, frumoasa şireată, intră. 

— Ah! strigă ea, iată şi un altul. 

— Dar ce este, frumuşico? 

— Astăzi sau niciodată, regele trebuie să-şi închidă lăzile. 

— Pentru ce? 

— Pentru că René a intrat în Luvru. 

Noë încruntă sprâncenele. 

— Într-adevăr, frumuşica mea, zise el, şi eu sunt de părerea 
ta, că pentru noi nu este bine la Paris. Culesul viilor a sosit şi noi 
am face bine să ne pregătim vinurile. 

— Amin! murmură Lahire. 


Capitolul XXXV 

Noi l-am lăsat pe Rene în mâinile călugărilor şi ale acelui 
abate, încă tânăr, care părea a fi devotat ducelui Henric de 
Guise. 

Florentinul după ce scrisese reginei biletul ce i-l dictase 
abatele, privi pe acesta din urmă şi îi zise: 

— Părintele meu, îmi faci plăcerea de a-mi spune unde mă 
găsesc? 

— În mânăstirea mea, răspunse călugărul. 

— Dar unde este situată această mânăstire? 

— La o leghe de Paris. 

— Dinspre care parte? 

— Aceasta vei şti mai târziu. 

— Cel puţin îmi vei spune ce oameni sunt cei care m-au 
scăpat? 


— 182 — 


— Juneţea regelui Henric — 


— Amici de-ai reginei. 

— Şi mai?... 

— Scumpul meu domnule René, îi zise abatele, voieşti un sfat? 

— Ascult, părinte. 

— Nu te mai îngriji nici de locul în care te găseşti, nici de 
timpul pe care îl vei petrece cu noi. 

— Cum! făcu Florentinul, nu o să plec de aici? 

— Astăzi nu, pentru că sănătatea nu-ţi permite. 

— Dar, mâine? 

— Mâine vom vedea... Aceasta nu depinde de mine. 

— De ce? sunt prizonierul dumitale? 

— Da. 

René făcu un gest de spaimă. 

— Oh! zise călugărul râzând. Fii liniştit că nu te va mai duce la 
eşafod. 

În seara aceea chirurgul îi legă rănile şi îi permise ceva 
alimente, şi în băutură îi amestecă puţin narcotic care îl făcu să 
doarmă liniştit. 

Apoi, a doua zi, abatele veni să-l viziteze şi îl întrebă: 

— Suferi mult? 

— Nu mult. 

— Te simţi în stare de a părăsi patul? 

— Da, părinte. 

Atunci abatele dădu ordin de a îmbrăca pe René; apoi îi servi 
un prânz mai bun ca în ajun şi o butelie de vin care îi învioră 
sângele, şi îi dădu o putere nouă. 

Un lucru însă îl preocupa pe Florentin. 

El credea că îi va vedea pe Noë şi cei trei tovarăşi ai săi că vin 
să-l ia pentru a-l duce la eşafod. Cu toate acestea, când prânzul 
fu terminat i se aduse o haină călugărească. 

— Pentru ce este asta? întrebă el. 

— Să te îmbraci cu dânsa. 

— Pentru ce? 

— Ca să mergi la Paris. 

— Ah! exclamă el atunci cu bucurie, ştiam eu bine că regina 
nu m-a scăpat pentru a nu mă mai revedea... 

Călugărul nu răspunse. 

René îmbrăcă haina de aba cenuşie şi, după ordinul abatelui, 
îşi trase capişonul pe obraz, aşa că nu i se mai vedeau decât 
ochii. 


= 183 = 


— Ponson du Terrail — 


La epoca aceea, niciun sergent şi nici poliţaiul, de-ar fi văzut 
chiar un tâlhar sub haina monahală, nu-şi putea permite să-i 
ridice capişonul. René ştia asta şi, astfel, se simţea apărat de 
vreo întâlnire penibilă, aşa că putea să treacă fără nicio grijă 
printre Noë şi îngrozitorii săi amici. 

În fine, când această bizară toaletă fu terminată, abatele îi 
zise lui René: 

— Vino cu mine! 

Apoi îl luă de mână şi îl scoase afară din mânăstire şi, când 
ajunse la poartă, Florentinul recunoscu că era pe malurile Senei, 
şi, spre apus, zări turnurile de la Notre-Dame. 

Erau pe Sena doi călugări încovoiaţi pe lopeţile unei bărci, ce 
aşteptau în faţa mânăstirii, şi abatele făcu semn lui Rene să urce 
în barcă, apoi urcă şi el lângă dânsul. 

După aceasta, abatele îşi deschise haina şi, asemenea, făcură 
şi ceilalţi călugări, apoi îi zise lui Rene: 

— Priveşte! 

René atunci văzu la încingătoarea fiecăruia câte un pumnal şi 
câte două pistoale. 

— Trebuie să ghiceşti, scumpul meu domn Rene, îi zise 
carmelitul desculți”, că noi avem misiunea, ca în caz că vei voi 
să fugi, să te omorâm. 

— Oh! bunul meu părinte, nici nu mă gândesc. Dar, unde mă 
duceţi? 

— Vei şti într-o oră. 

Barca plutea repede pe râu şi lumea ce se găsea pe maluri, 
văzându-i trecând, zicea: 

— lată barca carmeliţilor desculți, care merge să adune cheta 
pentru comunitate. 

Barca însă pătrunse în mijlocul Parisului până aproape de 
Châtelet şi René, văzând acel edificiu, se înfioră. 

— Domnule René, zise atunci abatele pe când barca zbura, ştii 
dumneata unde este strada Renard-Saint-Sauveur? 

— Da, părinte. 

— Ei bine, acolo te ducem. 

Într-adevăr, abatele îl conducea pe René în casa lui Chesnaye, 
adică la falsul postăvar care făcea afacerile prinților loreni. 

Falsul postăvar se găsea la uşă şi-l primi pe Florentin cu multe 
salutări, apoi îl conduse la primul etaj al casei şi îl închise într-o 


10 Călugăr al ordinului carmelit, cerşetor şi care umblă desculţ. 


— 184 


— Juneţea regelui Henric — 


sală mare. 

— La cine dracu sunt eu? se întrebă atunci Florentinul pe sine. 

Nu trecu însă mult timp, când, deodată, o uşă se deschise şi 
un om intră. 

René se trase înapoi uimit. 

— Alteța Sa, murmură el. 

Era într-adevăr Henric de Guise. 

— Bună-ziua, René, îi zise el. 

— Servitorul Alteţei Voastre. 

— Ştii tu că eu te-am scăpat? 

— Ah! monseniore, strigă Rene, trebuia să ghicesc asta. 

— Aveam o datorie faţă de tine. 

— Monseniore!... 

— Şi am voit s-o achit. 

René era aproape să cadă în genunchi. 

— Acum am şi eu nevoie de tine. 

— Ah! monseniore, murmură Florentinul, ghicesc că inamicii 
dumitale sunt inamicii mei. 

— Poate... 

— Dar dacă va fi aşa? 

Ducele îl întrerupse. 

— Care este omul pe care-l urăşti mai mult în lume? 

— Henric de Bourbon, răspunse René. 

— Pentru ce? 

— Pentru trei motive. 

— Care? 

— Cel dintâi este că el m-a umilit, cel de-al doilea, că prin 
ordinul său, sărmana mea fată... şi cel de al treilea, care este 
mai grav, este că eu am otrăvit pe mama sa, şi întotdeauna se 
urăsc cei ce le fac rău. 

— Pot dar să contez pe tine? 

— Da, monseniore. 

— Ascultă, îi zise ducele, am făcut alianţă cu Catherine. 

Ren€ avu un fior de bucurie. 

— Catherine, tu şi cu mine ne vom încarna într-o singură 
persoană şi nu vom avea decât o singură cugetare şi un singur 
scop. 

— Sfărâmarea regelui de Navarra, nu este aşa? 

— Văd că m-ai înţeles. Dacă însă, regina-mamă s-ar împotrivi, 
tu o vei împinge... 


— 185 = 


— Ponson du Terrail — 


— Încrede-te în mine, monseniore. 

— Ascultă, René, zise ducele, tu eşti cunoscut ca maestru în 
trădare, deci dacă mă vei servi cu credinţă, îţi vei găsi interesul. 
Dar oamenii care te-au salvat de la eşafod, cine crezi tu că sunt? 

— Am crezut că sunt nişte demoni, murmură Florentinul cu o 
admiraţie naivă. 

— Ei bine! zise ducele, în ziua în care vei voi să mă trădezi, te 
voi da acelor oameni... 

O secretă spaimă cuprinse inima lui Ren€. 

— Acum dar, termină ducele, poţi să te duci la Luvru. Regina 
te aşteptă şi contează pe tine. 

Pe când René se sculă, ducele murmură: 

— Cincisprezece şi cu nouă fac douăzeci şi patru. Astăzi este 
15 august, deci nu mai am decât nouă zile în faţă, şi astfel, nu 
avem timp de pierdut. 

Douăzeci şi patru august, de care vorbea ducele, cădea 
tocmai în ziua de Saint-Barthelemy. 


COE 


— 186 —