Ponson Du Terrail — Junetea Regelui Henric — Vol 3 Noaptea Sfantului Bartolomeu

PONSON DU IERRAIL 


PONSON DU IERRAIL 


Juneţea regelui HENRIC 


Vol. 3 - NOAPTEA SFÂNTULUI BARTOLOMEU 


Capitolul 1. 

Noi i-am părăsit pe Margareta, pe Nancy, pe Raoul şi pe 
Hogier de Levis, la castelul de Bury. 

Hogier înghiţise din paharul său, praful misterios al lui 
Nancy. 

Apoi, cum acel praf, înainte de a sluji ca narcotic, trebuia 
să aibă efecte bizare, tânărul om căzu întâi la genunchii 
reginei, apoi adormi. 

Nancy privise mult prin cheia uşii şi Raoul, aplecat pe 
umărul ei, o încărca de sărutările vârstei de douăzeci ani, 
iar Nancy, fiind mult ocupată de ceea ce se petrecea în sala 
de mâncare, nu-i da nici o atenţie. 

Deodată, regina o chemă şi ea se grăbi să răspundă 
chemării. 

Regina se convinsese deja ca Hogier era încântător... 

Şi Nancy îşi zicea în sine: „Fraga trebuie să fi fost 
coaptă.” 

Apoi urmă un moment de tăcere între Margareta şi 
Nancy; aceasta din urmă plecă ochii, părând a se bucura de 
încurcătura reginei. 

— Ah! dacă ai şti... 

— Ştiu. 

— Ce ştii? murmură regina cu un gest de surprindere. 

— Tot, răspunse Nancy cu răceală. 

— Ştii tu că regele călătoreşte? 

— Da... ştiu. 

— Şi că... acea femeie? 


— Da. Este Sarah. 

— Dar... cum ştii? 

— Am ascultat la uşă, răspunse ea râzând. 

— Nancy! Nancy! murmură regina, o să te izgonesc într- 
o Zi! 

— Aşa! murmura Nancy. Majestatea Voastră glumeşte şi 
apoi crede că are nevoie de mine şi că, pe lângă aceasta... 
sunt şi discretă. 

— Ah! adevărat? 

Apoi Nancy ieşi şi, găsind pe Raoul în dosul uşii, îi zise: 

— Micuţul meu, nu te gândeşti că e târziu? 

— Poftim? făcu Raoul. 

— Dacă ai merge să te culci, nu ai face rău. 

— Deja? 

— Da, răspunse Nancy cu un surâs şiret. 

Raoul înţelese pe jumătate cuvintele şi dispăru la etajul 
întâi, iar Nancy, întorcându-se către regină, îi zise: 

— Acum putem vorbi. 

— Raoul nu mai este acolo? 

— Nu, Doamnă. 

Margareta privi pe tânărul Hogier cu o emoție 
visătoare... apoi, în cele din urmă, reluă: 

— Da. Regele de Navarra călătoreşte cu Sarah; el o 
conduce în Gasconia. 

— Admiţi dar, Doamnă, că în curând îşi va lua pedeapsa? 

— Oh! făcu Margareta cu indignare. 

— Şi că acea lege romană ce se numeşte pedeapsa 
talionuluil, nu-şi va găsi niciodată o aplicaţie mai justă? 
termină camerista. 

— Taci! taci! strigă Margareta. 

Apoi, după puţină tăcere, se ridică şi, cu ochii 
scânteietori, strigă: 

— Nu. Nu voiesc ca acest tânăr să-i servească de 
instrument, nu voiesc ca el să găsească cai. 

— Oh! nimic mai lesne. 

— Crezi? 


— Cum nu? murmură Nancy, tot ce voieşte Majestatea 
Voastră, se va face. 

— Nancy! Nancy! zise Margareta, tu eşti un demon. 

— Ah! Doamnă, cine voieşte fineţe caută mijloacele. 

Nancy mersese prea departe, aşa că Margareta, 
neînţelegând-o, arătându-l pe Hogier care dormea, o 
întrebă: 

— Cât timp crezi tu că o să doarmă astfel? 

— Fii liniştită. Doamnă. Va dormi mult. 

— Cam câte ore? 

— Douăsprezece sau cincisprezece. 

— Atunci nu-l putem lăsa aici, trebuie se chemăm valeţii 
ca să-l transporte în camera sa. 

Nancy surâse cu fineţe. 

— Majestatea Voastră uită, zise ea, că valeţii castelului 
sunt ocupați cu beţivul de intendent care bea necontenit. 

— Ai dreptate; să-l lăsăm aici. 

— Oh! aceasta ar fi neomenos. 

— Ei bine! dar noi nu-l putem duce. 

— Ne va ajuta Raoul, murmură Nancy. 

Apoi, temându-se ca regina să nu se mai împotrivească, 
alergă la uşă şi chemă pe Raoul. 

Raoul nu intrase încă în camera sa şi, auzind-o pe Nancy 
chemându-l, alergă îndată. 

— Ascultă, îi zise Nancy văzându-l intrând, trebuie să-l 
iei pe domnul Hogier pe umerii tăi. 

— Trebuie să îl arunc în puţ? întrebă el. 

Un țipăt de spaimă ieşi atunci din pieptul Margaretei şi 
Raoul începu să râdă, iar Nancy îşi zise în sinea sa: „Bun! 
ea îl iubeşte.” 

Apoi îi zise lui Raoul: 

— Trebuie să-l duci în camera sa. Şi să-l laşi să doarmă 
cât de mult. Îţi vom ajuta şi noi, amicul meu. 

— Nu. Nu este nevoie. Priviţi! 

Zicând el astfel, luă pe Hogier pe umărul său şi plecă. 

— Eşti foarte puternic, ca un Hercule, îi zise Margareta. 


Hogier însă nu se deşteptă. 

Atunci, regina şi Nancy luară câte un candelabru şi îi 
luminară drumul lui Raoul, care urca cu sarcina pe scară. 

Apoi, ajungând în camera destinată lui Hogier, îl puse pe 
pat şi Raoul voi să se retragă, dar regina, cu un gest, îl opri 
şi totdeodată îi zise: 

— Caută în buzunarele lui şi dă-mi ce găseşti. 

Raoul se supuse şi trase nişte pergamente pe care le 
întinse Margaretei. 

— Ai fost în Navarra? întrebă regina pe Raoul. 

— Da, Doamnă. 

— Atunci dar, cunoşti limba bearneză? 

— Oh! Nu. 

— Cum? nu înţelegi nimic? 

— Nici un cuvânt, Doamnă. 

Margareta îşi muşcă buzele. 

— Cu toate acestea, zise ea, aş fi vroit să ştiu ce conţin 
aceste pergamente. 

— Şi eu la fel, murmură Nancy, care avea doza sa de 
curiozitate. 

Margareta, cu toate acestea, luă pergamentele pentru a 
le descifra ea însăşi. Însă, deşi scrierea barneză nu diferă 
de celelalte scrieri, totuşi, nu putu descifra mai mult decât 
nişte nume ca Maltravers şi lerregude. 

— Maltravers, trebuie să fie locul unde Hogier s-a dus 
astă-noapte. 

— Şi Terregude, murmură Raoul, cred că desemnează 
un castel şi pe castelan. 

— Eu cred, adăugă Nancy, că este releul de dincolo de 
Blois, unde pare că regele de Navarra vroieşte să ia cai 
odihniţi pentru frumoasa argintăreasă. 

— Numai să găsească! strigă Margareta cu furie. 

— Eh! făcu Nancy. 

— De ce te îndoieşti, murmură regina? Mi se pare că 
Hogier nu se va putea duce la sir de Terregude. 

— Dar dacă se va trezi mâine seară? 


— Tot va fi prea târziu, dacă regele este grăbit. 

Totdeodată însă, Nancy îşi bătu fruntea. 

— Ah! îmi vine o idee! strigă ea. 

— Care? 

— După Terregude, ce nume mai urmează în aceasta 
listă, Doamnă? 

Margareta mai descifră: 

— Saussay, Vernouillet. 

— Şi pe urmă? 

— Altonay. Acesta trebuie să fie la Angers, adăugă 
Margareta. 

— Foarte bine. 

— Ei bine! acum ideea ta? 

— Doamnă, răspunse Nancy, când cineva a luat praful 
meu, poate să doarmă în toate poziţiile fără să se trezească. 
Poate să doarmă în picioare ca şi culcat, afară ca şi în casă, 
la lumina soarelui ca şi la umbră. 

— Ce vrei să zici? Nu te înţeleg, întrebă Margareta. 

— Voiesc să zic, că domnul Hogier ar putea ca în loc să 
doarmă cincisprezece ore pe pat, să doarmă tot atât de 
bine şi aiurea. 

— Şi unde anume ar putea dormi? 

— În litieră. 

Ochii Margaretei începură să strălucească şi, cu o voce 
emoţionată, zise: 

— Ah! adevărat! o idee: am putea să-l facem să 
călătorească treizeci de leghe dormind astfel. 

— Este destul să-l transportăm la Angers, adăugă Raoul. 

— În litieră, nu este aşa? întrebă regina. 

— Fără îndoială, spuse Nancy. Dar aş voi să ne oprim 
puţin mai înainte, într-un sat, spre exemplu. 

— Pentru ce, micuța mea? 

— Acesta este secretul meu... răspunse Nancy surâzând. 

Apoi surâsul, schimbându-se în râs cu hohot, adăugă: 

— Însoţitorii noştri trebuiesc să fie odihniţi şi, deşi ar 
trebui să doarmă, îi vom trezi. 


— Dar vei fi voind să plecăm îndată? 

— Da, Doamnă. 

— Dar eu sunt ostenită... 

— Majestatea Voastră va dormi în litieră. 

— Şi tu? 

— Oh! eu mă voi urca pe calul sărmanului Hogier. 

— Drace! drace! mormăi Raoul, eu credeam că dorm 
aici. 

Ideea lui Nancy o bucură pe Margareta, care, pentru 
răzbunare, voia să împiedice drumul bărbatului ei, şi 
aceasta zise: 

— Să plecăm! 

Raoul atunci, mângâiat de privirea lui Nancy, merse să 
trezească pe însoțitori, apoi, după cinci minute, 
reîntorcându-se, strigă: 

— Ah! drace! toţi cei de-aici au luat poate narcotic, 
fiindcă de-abia am reuşit să-i trezesc pe însoțitori. 

— Dar pe intendent? 

— Oh! el sforăie de se cutremură casa. Castelul acesta 
îmi pare că este palatul somnului. 

— Şi servitoarele unde dorm? 

— Ele dorm în turnul de sus. 

— Toate bune, murmură regina; dar, cum vom ieşi? 

— Oh! nimic mai lesne. Mă însărcinez eu să deschid 
porţile şi să aplec podul. 

— Atunci dar, să plecăm! termină Margareta. 

Cincisprezece ore după aceasta, întocmai după cum 
zisese Nancy, Hogier de Levis se trezi din somnul său 
letargic. 

Pe lângă celelalte puteri ce avea praful narcotic, avea şi 
pe aceea de a tâmpi ideile şi memoria, deci eroul nostru, 
deşteptându-se, crezu că se găsea în castelul său de pe 
malurile râului Ariege. Apoi, privirea sa uimită, întâlnind o 
cameră mare iluminată cu o singură lampă pusă pe o masă, 
şi văzându-se şi îmbrăcat, întins pe pat, se întrebă pe sineşi: 
„Unde dracu sunt eu?” 


Memoria lui era atât de zdruncinată, încât nici nu-şi 
reamintea că fusese vreodată la Paris. 

„Ce visuri urâte avui de ieri-seară!” murmură el. 

Apoi se uită la o pendulă şi pendula, arătând zece ore, el 
adăugă: 

— Eu de obicei, nu mă culc înainte de douăsprezece ore. 
Şi cu toate acestea, acum sunt zece ore... şi mie îmi pare că 
dorm de mult... Ciudat lucru... 

După aceasta mai stătu puţin, apoi bătu pe o masă cu 
pumnul şi strigă: 

— Hei! Nu este nimeni aici? 

La strigătul lui, o uşă se deschise şi, întorcând capul, 
văzu o femeie ce înainta pe vârful picioarelor. 

Era Nancy şi el, privind-o, o vagă reamintire îi ilumină 
creierii tulburaţi. 

— Te cunosc, îi zise el. 

— Bună seara, domnule Hogier, îi răspunse Nancy 
aşezându-se la capul lui. 

— Ah! mă cunoşti şi dumneata? 

— Cum nu? 

— Dar... dumneata... cine... eşti? 

— Sunt nepoata doamnei de Château-Landon. 

— Îmi pare... că... o cunosc. 

— Aşa cred şi eu, murmură Nancy surâzând. 

Apoi, cum el o privea cu un aer prostit, Nancy îi zise: 

— Cred chiar că aseară erai la genunchii ei. 

Aceste cuvinte, făcând o rază de lumină în creierii lui, 
zise: 

— Ah! Mi-aduc aminte. 

— Foarte bine, pe legea mea. 

— Da! da! îmi aduc aminte. 

— Erai la genunchii ei... şi pretindeai că o iubeşti... 

— Oh! da, o iubesc... repetă el. 

— Adevărat? 

Hogier îşi puse mâna pe inimă. 

Apoi, o frică cuprinzându-l, strigă: 


— Dar ea unde este? Dumnezeul meu, nu cumva o fi 
plecat! Cu toate acestea, nu se poate... Deoarece... 
dumneata eşti aici. 

— Doarme, răspunse Nancy. 

— Dar şi eu am dormit, murmură el punându-şi mâna pe 
frunte. 

— Şi încă mult, domnule Hogier. 

— Ah! ştiu unde suntem... Oh! îmi reamintesc tot. 

— Adevărat? întrebă Nancy, ştii unde suntem? 

— Cum nu? La castelul de Bury. 

— Aşa. 

— Dar pendula aceea a stat? 

— Oh! nu, domnule Hogier, din contra, merge foarte 
bine. 

— Cum! sunt acum zece ore de dimineaţă? 

— Nu, sunt zece ore de seară. 

— Cerule! am dormit eu toată ziua? 

— Da, domnule. 

Memoria, revenindu-i lui Hogier, îşi simţi părul 
zburlindu-i-se. Şi, reamintindu-şi de misiunea sa, strigă: 

— Dar, este cu neputinţă! eu nu dorm niciodată aşa mult. 

— Cred, zise Nancy râzând, dar de astă dată ai ieşit din 
obicei, domnule Hogier, şi ai avut somnul atât de greu, încât 
am făcut treizeci de leghe fără să te trezeşti. 

Hogier scoase un țipăt. 

— Treizeci de leghe?! strigă el. 

— Da, domnule, treizeci de leghe. 

— Cum! Nu suntem la Bury? 

— Nu. 

— Atunci dar, Cristoase! unde suntem? 

— La Saint-Mathurin, un sat departe la trei leghe de 
Angers. 

Hogier scoase un al doilea țipăt: 

— Aşadar, zise el, dumneavoastră m-aţi răpit din Bury pe 
când eu dormeam? 

— Da. 


— Şi m-aţi transportat? 

— Da. 

— Dar, pentru ce? strigă ridicându-se şi cu ochii 
scânteind de furie. 

— Oh! Oh! se gândi Nancy, domnişorul vrea să se înfurie. 

Apoi se apropie de uşă şi, bătând de două ori la intervale 
regulate, zise: 

— Pe legea mea! domnule Hogier, mătuşa mea vă va 
desluşi mai bine. 

Îndată, uşa la care bătuse Nancy se deschise şi 
Margareta apăru. 

Atunci Hogier, simțind că inima îi bătea cu furie, alergă 
cu braţele deschise către femeia a cărei frumuseţe făcuse 
atâta impresie în sufletul său. 

— Bună seara, domnule Hogier, îi zise Margareta cu 
divinul ei surâs. 

— Ah! doamnă, murmură Hogier, domnişoara aceasta îşi 
râde de mine, spune-mi dumneata adevărul... 

— Ea? întrebă Margareta, arătând spre Nancy. 

— Dar, doamnă, şi-a râs de mine, zicând că nu mai 
suntem la Bury. 

— Nu, domnule, nu a râs. A spus adevărul. 

— Atunci dar, Cerule! unde suntem? strigă el cu 
disperare. 

— Ţi-am spus eu, repetă Nancy, la Saint-Mathurin, lângă 
Angers. 

— Aşa este, făcu Margareta printr-un semn din cap. 

— Dacă este aşa, zise atunci Hogier cu răceală, nu-mi 
mai rămâne a face altceva, decât a-mi străpunge corpul cu 
spada mea, fiindcă sunt un om cu onoarea pierdută. 

Apoi el, plin de disperare, alergă la spada sa pe care ele 
o puseseră pe o masă în timpul somnului său. 

Capitolul II. 

Margareta însă şi Nancy se repeziră în acelaşi timp, şi 
luară sabia din mâna lui, şi totdeodată Margareta îi zise: 

— Nefericitule! 


— Ce vrei să faci, domnule? făcu Nancy cu vocea ei puţin 
ironică. 

Dar disperarea îl cuprinsese pe Hogier şi, voind să-şi 
tragă spada cu forţa, zise: 

— Voiţi să ştiţi pentru ce voiesc să mă omor? 

— Da, răspunse Margareta cu hotărâre. 

— Ei bine! voiesc să mă omor fiindcă m-ai dezonorat. 

— Eu? făcu Margareta. 

— Da, doamnă, dumneata. 

— Ei bine! Îţi promit să te omor eu însămi, dacă îmi vei 
proba că te-am dezonorat eu. 

— Oh! zise Hogier cu amărăciune. Nimic mai lesne. 

— Să vedem! 

Dar Margareta, ţinând lama spadei în mână, cu riscul de 
a se răni rău, îi zise: 

— Înainte, lasă această armă. 

— Nu, fiindcă nu mai sunt demn de viaţă. 

— Ei bine! zise Margareta, când îmi vei proba, ţi-o voi 
da-o eu. 

În ochii Margaretei strălucea atâta francheţe, încât 
Hogier lăsă spada şi Nancy o luă îndată, iar regina de 
Navarra îi zise: 

— Lasă-ne singuri. 

— Hm! bombăni Nancy în sinea sa, asta începe a deveni 
serios... Doamna Margareta trebuie să-i facă mari 
concesiuni pentru ca acest tânăr să nu-şi ia viaţa. 

În timpul când Nancy ieşi făcându-şi aceste reflecţii, 
Margareta luă un aer de autoritate şi, aşezându-se pe un 
scaun, îi zise lui Hogier. 

— Ei bine! domnule, dacă onoarea îţi comandă sacrificiul 
vieţii, eu nu mă opun. 

Apoi, cum Hogier sta în picioare în faţa ei, ea adăugă: 

— Te ascult... domnule. 

— Doamnă, răspunse el cu hotărâre, sunt gentilom şi 
bearnez. 

— Ştiu. 


— Sunt în serviciul regelui de Navarra. 

— Mi-ai spus ieri. 

— Şi eu l-am trădat. 

— Aşa! făcu Margareta. 

— Ei bine, doamnă, continuă el, regele m-a trimis 
înaintea lui ca să-i pregătesc cai de schimb. 

— Ştiu asta, zise Margareta. 

— Însă cum şi pentru ce am adormit în castelul de 
Bury... nu ştiu! Dar că m-aţi pus în litiera dumneavoastră 
adormit... aceasta am aflat-o acum... 

— Într-adevăr, murmură Margareta, luându-şi un aer 
nevinovat. Cu nici un chip nu te-am putut deştepta. 

— Şi m-aţi transportat treizeci leghe, nu este aşa? 

— Aproape. 

— Cu aceasta, aţi făcut, doamnă, să pierd cincisprezece 
ore de o parte şi zece de cealaltă. 

— Cum aceasta? 

— Pentru că nu am pregătit caii. 

— A! adevărat, răspunse Margareta, tot cu nepăsare. 

— Deci, doamnă, termină Hogier cu convingere, regele 
este deja trecut. 

— Aşa crezi? 

— Sigur că a trecut şi nu a găsit caii. 

— Aşa! 

— Nu, Doamnă, strigă el cu disperare, regele mă va 
crede un trădător! Şi, ca trădător, nu pot trăi; deci, trebuie 
să mor, fără îndoială! 

Eroul nostru pronunţă aceste cuvinte cu atâta 
cavalerism şi simplitate, încât Margareta, entuziasmându- 
se, îi zise: 

— Oh! aceasta nu se va putea face! 

— Şi, pentru ce? murmură el cu amărăciune. 

— Pentru că... eu nu... voiesc! zise ea, învăluindu-l cu o 
privire magnetică sub care se simţi tremurând. 

— Dumneata... nu... vrei? îngăimă el. 

— Nu. 


— Şi cu ce drept? 

— Cu dreptul, fiindcă... şi... eu... te... iubesc! 

— Oh! murmură el, îmi pare că cerul mă striveşte! 

— Eşti nebun! murmură Margareta. 

— Nu, doamnă. Nu sunt nebun, spuse el cu tristeţe, ci 
sunt disperat că trebuiesc să mor tocmai în momentul când 
cerul se deschide pentru mine. 

Margaretei îi fu teamă, fiindcă citi în ochii lui hotărârea 
de moarte. 

— Dă-mi spada, doamnă, adăugă Hogier. Şi lasă-mă! 

— Nu încă, murmură Margareta. 

Şi cum el o privi la rândul său cu mirare, ea adăugă: 

— Acum, domnule, să mă asculţi şi pe mine. Dacă 
dumneata te vei omori, eu voi fi cauza, fără voia mea; fără 
voia mea zic, fiindcă te iubesc. 

— Ah! doamnă, strigă Hogier. Taci! taci! fiindcă vocea şi 
privirea dumitale ar seduce chiar şi pe un înger, cu atât mai 
mult pe mine, care vai! nu sunt decât un om. 

Margareta, cu o rază de speranţă, reluă: 

— Aşadar, domnule, dacă te vei omori, eu voi fi cauza 
morţii dumitale. 

— Ce-mi pasă? 

— Eu care, cu un singur cuvânt, aş putea să te silesc să 
trăieşti. 

Aceste cuvinte îl făcură pe Hogier să rămână uimit, iar 
regina reluă: 

— Ascultă-mă, ascultă-mă bine, voiesc să fii judecătorul 
meu. 

— Vorbeşte, doamnă. 

— Presupune-ţi că aş fi regina de Navarra. 

— Dumneata?! 

Şi Hogier aruncă spre pretinsa doamnă de Château- 
Landon o privire pierdută. 

Margareta începu să surâdă. 

— Dar vai! dacă aş fi într-adevăr, nu aş călători cu un 
asemenea echipaj; cu toate acestea, admite. 


Hogier, care rămăsese uimit, răsuflând, murmură: 

— Ah! bine că este numai o supoziţie. 

— Dumnezeul meu! aşa este. 

— Şi dumneata cine eşti? 

— Eu sunt din Turaine, văduva lui sir de Château- 
Landon. 

— Atunci dar, întrebă Hogier, care înţelegea din ce în ce 
mai puţin, pentru ce această glumă? 

— Eu nu glumesc. 

— Voiesc să zic, de ce presupunerea aceasta? 

— Ah! asta este altceva. Dar, cu toate acestea, ascultă: 
presupunem că aş fi regina de Navarra şi că dumneata m-ai 
întâlni şi m-ai iubi. 

— Oh! murmură Hogier cu naivitate, aş dori să fie altfel. 

— Să admitem, răspunse Margareta surâzând, că 
dumneata m-ai iubi şi, cum pentru cea pe care o iubeşti nu 
ai nimic ascuns, îmi mărturiseşti că serveşti de alergător 
regelui de Navarra. 

— Bun! 

— Şi care călătorie, incognito, noaptea, întovărăşit de o 
femeie, favorita sa! ar fi cu un fel de precauţii. 

— Dar, doamnă... 

— Atunci dar. - să presupunem că aş fi într-adevăr iar 
regina de Navarra. - şi, aflând trădarea regelui, bărbatul 
meu, aş jura răzbunare. Spune-mi, nu aş fi oare în dreptul 
meu? 

— Oh! desigur! 

— Şi cum dumneata eşti tânăr, spiritual, amabil... şi pari 
a mă iubi... aş arunca ochii asupra dumitale. Şi aş face din 
dumneata un complice, ce ai zice? 

— Dar, doamnă... 

— Şi, în modul acesta, termină Margareta, a cărei voce 
deveni batjocoritoare, caii regelui nu vor fi gata şi frumoasa 
răpită ar... 

— Ah! strigă el, întrerupând cu bruscheţe pe Margareta, 
cred că devin nebun. 


Tânăra femeie înălţă din umeri, apoi luă mâna lui şi 
continuă: 

— Ei bine! între moartea ce ai merita-o, trădând pe 
regele dumitale şi amorul reginei dumitale, ce ai face? 

Hogier avu o senzaţie de ameţeală şi plecă capul. 

Margareta reluă: 

— Acum să presupunem şi altfel. Să presupunem că nu 
sunt regina de Navarra, ci sunt o damă de onoare... o 
confidentă a sa... în fine. O femeie care îi posedă amiciţia şi 
secretul... şi că regina, aflând proiectul regelui, m-a trimis 
înainte ca să te opresc şi să te captivez. Ei bine! ce ai face 
atunci? 

— Dacă este aşa, murmură Hogier cu tristeţe, ai reuşit. 

— Ah! înţelegi acum? 

— Înţeleg, fiindcă te iubesc cu sinceritate şi fiindcă voi 
muri atât de disperat ca şi un condamnat. 

— Sărmane amice! murmură regina. 

— Cu toate acestea, doamnă, oricât de arzător ar fi 
amorul meu, el tot nu mă va putea opri de a-mi face singur 
justiţia. 

— Acum, îndată? 

— Mai bine mai curând decât mai târziu, răspunse el cu 
un surâs trist. 

— Dar, dacă te iubesc? 

Hogier clătină din cap şi bombăni aproape neînțeles: 

— Amorul dumitale, doamnă, nu-mi redă onoarea. 

— Dar dacă te voi ruga să întârzii moartea. Ai face-o? 

— Ah! doamnă. 

— Numai cu câteva ore... 

Hogier simţi că-i revine ameţeala. 

— Dacă ţi-aş lua mâna... şi ţi-aş zice... te iubesc... şi dacă 
sunt iubită... lasă cel puţin pentru mâine... ce mi-ai 
răspunde? 

— Dumnezeul meu! Dumnezeul meu! exclamă gasconul 
pierdut, dă-mi puterea să nu viețuiesc fără onoare. 


— Dar dacă ţi-aş cere câteva ore protecţia dumitale, m-ai 
refuza oare? 

— Doamnă! 

— Însoţeşte-mă numai până la Angers, unde mă cheamă 
o afacere importantă. 

— Bine, doamnă. Până la Angers te voi întovărăşi. Dar 
acolo... mă vei libera. 

Margareta întâi scoase o exclamaţie de bucurie, apoi 
plecă capul. 

— Îmi juri că acolo îmi vei da libertatea? o întrebă 
Hogier. 

— Îţi jur, dacă la Angers nu voi reuşi a te convinge. 

— Oh! murmură el clătinând din cap, un om ca mine nu 
se convinge că poate trăi şi dezonorat. 

Dar Margareta, care obținuse prima concesie şi care, 
pentru un moment îi era favorabilă, alergă la uşă şi chemă 
pe Nancy. 

Nancy apăru cu spada lui Hogier în mână. 

— Dă spada domnului, îi zise tânăra regină. 

— Ca să se omoare? întrebă camerista cu un ton de 
batjocură. 

— Nu, el mi-a promis să fie rezonabil. 

— Ah! atunci se schimbă lucrurile... 

— Numai până la Angers, răspunse Hogier cu disperare. 

Nancy privi pe Margareta: 

— Dar, mătuşică, o să petrecem noaptea aici? 

— Nu. O să mergem la Angers, unde putem ajunge într-o 
oră, dacă nu mă înşel. 

— Aproape, murmură Hogier. 

— Şi unde vom putea găsi un loc bun de repaus, termină 
ea. 

Surâsul ironic al lui Nancy aruncă pe Hogier într-o lume 
întreagă de bănuieli. 

Cine-l asigura pe dânsul că femeia pe care el o lua drept 
dama de Château-Landon, nu era într-adevăr regina de 
Navarra, aşa după cum ea se pretinsese un moment? 


Şi la această cugetare, Hogier privea pe Margareta şi îşi 
zicea că o frumuseţe asemenea nu putea aparţine decât 
unei regine. 

Dar, în acelaşi timp, tânărul om îşi zicea că o fiică a 
Franţei n-ar putea călători astfel şi, dacă era chiar aşa, n-ar 
fi un motiv ca Nancy să îi zică „mătuşă”. 

Pe când eroul nostru era în prada acestor cugetări, 
Raoul intră. 

— Bună seara, domnule Hogier, zise el la rândul său. Ai 
dormit bine? 

— Am dormit prea mult, domnule, răspunse cu tristeţe 
gasconul. 

Margareta puse un deget pe buze: 

— Sst! făcu ea. 

— Îmi pare, îşi zise Hogier, că ea nu voieşte ca nepotul ei 
să ştie că trebuie să mă omor. 

Regina îi zise lui Raoul: 

— Domnul Hogier consimte să ne însoţească la Angers. 

— Ahl!ah! 

— Şi vom pleca îndată. 

— Caii sunt obosiţi, observă Raoul, ce privi pe Nancy cu 
convingere. 

— Crezi? făcu regina. 

— Şi era bine aici pentru a petrece noaptea, sfârşi Raoul. 

— Va fi mai bine la Angers. 

— Ah! 

Nancy se aplecă la urechea pajului şi murmură: 

— Ştii, domnule, că odată ajunşi la Angers, vom petrece 
timp mai mult şi vom avea timpul de a vorbi mai mult de 
amor. 

Raoul suspină şi plecă spre a pregăti caii. 

După un sfert de oră, regina şi Nancy se urcau în litieră. 

Raoul şi Hogier îşi potriveau caii pe lângă portieră. 

De la Saint-Mathurin până la Angers sunt trei leghe. 

Orologiul cârciumii arăta unsprezece ore seara când 
micul cortegiu porni. 


O oră de dimineaţă suna la castelul d'Angers când 
Margareta şi companionii ei se prezentară la porţile 
oraşului. 

Angers era un oraş de fortificaţie în care nu se intra 
uşor. 

Trebuia ca numele aceluia ce voia să intre în oraş să fie 
bine cunoscut de ofiţerul postului sau să cunoască cuvântul 
de trecere, sau să fie chemat de vreun personaj însemnat 
ca să poată străbate astfel noaptea, dar Doamna Margareta 
nu se nelinişti. 

Ea îl chemă pe Raoul. 

Raoul se aplecă la portiţă şi regina îi zise: 

— Să baţi în poartă eu mânerul spadei. 

— Bine, făcu Raoul. 

— Te vor întreba cine eşti şi de unde vii. 

— Ce voi răspunde? 

— Vin de la Paris, cu serviciul regelui.” 

— Bun! făcu Raoul; dar nu suntem siguri că astfel ne vor 
lăsa să intrăm. 

— Atunci vei ruga pe ofiţer să vină să-mi vorbească. 

Raoul se depărtă de litieră şi se apropie singur de 
poartă. 

El bătu de mai multe ori. 

— Cine eşti? de unde vii? întrebă o voce tunătoare şi 
amestecată de un accent german. 

— Vin de la Paris şi sunt în serviciul regelui. 

— Ştii cuvântul de trecere? 

— Nu. 

— Adunci bune-siara şi să fiţi cu sanatati. 

Şi soldatul cu accentul german închise portiţa. 

Dar Raoul furios, reîncepu să bată aşa de tare încât 
ofiţerul alergă spre a deschide portiţa. Ofiţerul era francez. 

— Oh! Oh! micul meu cocoşel, zise el, faci prea mult 
zgomot. 

— Astfel am ordinul, domnule, răspunse cu curtenie 
Raoul. 


— Şi cine? 

— O persoană ce se află aici, în acea litieră, şi care are 
dreptul de a vorbi tare. 

— Drace! zise ofiţerul cu neîncredere, şi acea persoană 
voieşte să intre în oraş? 

— Da. 

— Ştie cuvântul de trecere? 

— Domnule, replică Raoul cu mândrie, îmi pare că ţi-l va 
da pe dată, dacă vei binevoi a mă urma. 

— Aud? 

— Până la litieră, sfârşi Raoul. 

— Domnule, răspunse ofiţerul, spune-mi cuvântul de 
trecere şi poarta se va deschide, dacă nu... bună seara! 

— Aide! îşi zise Raoul, trebuie să întrebuinţez mijloacele 
cele puternice. 

Şi el zise ofițerului: 

— Voieşti să faci o prinsoare, gentilomul meu? 

— Care? 

— Aşa că dacă ne vei lăsa să dormim afară, mâine la 
aceeaşi oră, vei fi întemnițat în vreun turn al castelului de 
Angers? 

Aceste cuvinte făcură pe ofiţer să tresară. 

— Vino să vezi, sfârşi Raoul, cu cine ai a face! 

— Să înainteze litiera, răspunse ofiţerul, ce dădu ordin 
să se deschidă una din porţi. 

Apoi ieşind, urmat de Raoul, merse spre întâmpinarea 
litierei. 

Ofiţerul zări un cap de femeie ce ieşea pe jumătate din 
portieră. 

Deodată, el tresări căci recunoscu acel cap, însoţind 
adesea pe ducele de Anjou la Luvru. 

— Regina de Navarra! strigă el. 

În aceeaşi clipă, un alt strigăt de mirare şi durere se 
auzi. 

Hogier nu se mai putea îndoi. - el iubea într-adevăr pe 
regina de Navarra. 


Strigătul ce îl scoase emoţionă mult pe tânăra regină. 

Ea întinse mâna tânărului om, care tremura cu totul, 
stăpânit de o puternică emoție: 

— Da, îi zise ea încet, da, sunt regina de Navarra; ea te 
apără de a te omori... ea te iubeşte! 

Hogier simţi că leşină pe şa. 

— Dumnezeul meu! murmură el, cred că nu voi avea 
nevoie de ajutorul spadei mele, îmi pare că voi muri. 

Capitolul III. 

Să revenim la Henric. 

Am lăsat micul echipaj ce răpea pe regina-mamă, 
Doamna Catherine de Medicis, în mijlocul unei păduri unde 
trebuia să găsească cai odihniţi. 

Acea pădure era vecină cu castelul lui Terregude, un 
gentilom hughenot în care Henric de Navarra credea că se 
putea încrede. 

Dar, după cum am văzut, Hogier, victimă a prafului 
narcotic al lui Nancy, nu prevenise nici pe sir de Terregude, 
nici pe ceilalţi gentilomi ce se aflau pe drumul de Angers. 

Cu toate acestea, galopul pe care Henric de Navarra şi 
însoțitorii săi îl auzeau de atâta timp, se apropia din ce în ce 
mai mult. 

Litiera escortată de Hector şi Lahire ajunsese pe tânărul 
rege şi pe No€ în mijlocul pădurii! 

— Stai! strigă Noe. 

— Unde sunt caii? întrebă Hector încet. 

— Nu sunt cai, răspunse Noe. 

— Trădare! murmură Lahire. 

— Nenorocire! repetă Hector. 

— Dar... ce e de făcut? întrebă Hector, ce-şi potrivi calul 
pe lângă acela al lui Noe. 

— Să aşteptăm! răspunse Noe. 

Regele făcu un semn. 

La acel semn, mica escortă se strânse pe lângă litieră, 
apoi Hector, care vorbise continuu Doamnei Catherine, se 
aplecă spre dânsa şi îi zise: 


— Nu trebuie să vă ascund, Doamnă, că vă aflaţi în mare 
pericol. 

— Eu? făcu ea tresărind. 

— Dacă noi suntem urmăriţi, continuă Hector, ne vom 
apăra. 

Regina simţi speranţele ei crescând. 

— Şi vom vinde scump viaţa noastră, Doamnă, adăugă 
tânărul om. 

— Acesta e dreptul dumitale, domnule... 

— Şi, în acest caz, este probabil că Majestatea Voastră 
nu va cădea vie în mâinile eliberatorilor săi. 

— Dar... domnule... se rugă regina. 

Hector nu răspunse şi se apropie de Noe şi de rege. 

Aceştia din urmă ţineau consiliu. 

— Sire, zicea încet No&, dacă urechea nu mă înşeală, ei 
sunt cel puţin cincisprezece cavaleri. 

— Crezi? 

— Ascultă! 

— Patru contra cincisprezece, e puţin... 

— Aş! făcu Noe. 

Şi el avu un surâs cavaleresc. 

— Să presupunem, reluă Noe, că ne vom apăra o oră. 

— Bun! 

— Apoi tot trebuie să ne supunem. 

— Se vor supune, Noe amicul meu, răspunse cu mândrie 
regele. 

Dar Noe mişcă din cap. 

— Şi steaua noastră, continuă Noe, pe care o 
contemplam într-o seară, de la una din ferestrele Luvrului, 
acea stea ce părea a luci numai pentru dumneata, Sire, şi a- 
ţi promite un mare viitor... 

— Ei bine! răspunse Henric, dacă acea stea e a mea, ea 
nu mă va părăsi astăzi. 

Galopul deveni din ce în ce mai sonor şi distinct. 

Nu mai era nici o îndoială, oamenii ce păreau a urmări 
pe regele de Navarra erau numeroşi. 


— Sire, reluă No&, un proverb zice: „Ajută-te. Cerul îţi va 
ajuta!”. 

— Îl ştiu, amicul meu. 

— Asta înseamnă că steaua nu-ţi va luci decât ajutându- 
te, Sire. 

— Şi ce voieşti să fac? 

Hector se apropiase de litieră. 

— Sire, zise el, calul dumitale şi aceia ai însoţitorilor mei 
sunt obosiţi, dar al meu e un cal din Bearn, şi mai poate 
alerga încă trei sau patru ore. 

— Ei bine? 

— Ia-l Sire, şi fugi! zise Noe. 

Dar Henric răspunse printr-un hohot de râs. 

— Aceşti oameni sunt nebuni! zise el. 

Apoi îşi trase spada. 

— Haide! amicii mei, zise el, în loc de a istorisi asemenea 
glume... 

Noe se aplecă la urechea lui Lahire: 

— Suntem pierduţi, murmură el. 

— Oh! oh! murmură Henric, caii noştri nu mai pot 
alerga, dar vor avea încă destulă putere pentru a combate. 
Haidem! copiii mei, împotriva lor. 

Şi tânărul rege, plin de ardoare, îşi îndreptă calul spre 
întâmpinarea inamicului. 

Noe era alături de rege. 

Hector şi Lahire se aflau la portierele litierei. 

Doamna Catherine, ce încă avea capişonul pe cap, 
înţelese bine că se petrecea ceva extraordinar, dar nu putea 
înţelege ce. 

Ea auzi deodată nişte strigăte şi acel galop ce părea a-i 
urmări de o oră, deveni atât de zgomotos, încât regina- 
mamă înţelese că o luptă trebuia să aibă loc. 

Într-adevăr, Henric şi No& înaintaseră spre întâmpinarea 
acelui inamic misterios. 

Urmăritorii intraseră în livadă. 


Aceştia erau, se înţelege, Ren€, ducele şi favoriţii 
ducesei. 

Cinci contra patru, partida ar fi fost mai egală. 

Dar Rene, ca un om prudent, strânsese la două leghe de 
acolo vreo zece soldaţi cu ofiţerii lor, ce mergeau la Angers 
pentru garnizoană. 

I se promisese fiecărui soldat câte doi pistoli, cincizeci 
ofițerului şi cai de schimb pentru acei cai ce li s-ar întâmpla 
să le moară pe drum. 

Prin urmare, bearnezul şi cei trei gasconi nu mai aveau a 
face cu cinci, ci cu cincisprezece inamici. 

Henric îi numără cu privirea. 

Apoi strigă în limba bearneză: 

— Împotriva acestor mizerabili! 

Şi cei patru bravi se aruncă asupra acelor inamici 
numeroşi ce îi urmăriseră atâta timp. 

Dar ducele şi Rene, ca nişte generali dibaci, puseseră 
soldaţii înainte, păstrând pe Leo şi amicii săi ca rezervă. 

Deci soldaţii fură primul zid. 

Henri îşi deschise un pasaj în mijlocul lor cu măştile la 
ochi şi lovind în dreapta şi în stânga. 

Hector rămăsese lângă litieră, gata de a lovi cu pumnalul 
pe regina-mamă, dacă Henric şi însoțitorii lui erau învinşi. 

Lupta fu scurtă dar teribilă. 

Cinci soldaţi căzură, un glonţ omori calul lui Noe. Noe se 
ridică repede ca fulgerul şi se găsi lângă rege. 

Dar, după cei cinci soldaţi căzuţi, veni rândul ducelui şi 
oamenilor săi. 

Henric recunoscu pe inamicul, pe rivalul său, pe acel văr 
de Guise care îl ura atât de mult. 

Şi alergă drept la dânsul, lovind în dreapta şi în stânga. 

— Ah! ah! rânji ducele, ce-l aştepta pe Henric, îmi pare 
că acesta e şeful bandei! 

O luptă se încinse între dânşii, o luptă îngrozitoare. 

După felul cum spadele lor se încrucişau, se putea 
înţelege că ele se mai întâlniseră şi că se cunoşteau. 


Noe se lupta pe jos şi avusese timpul să-şi ia pistoalele 
de la şa şi să le pună la brâu. 

Pe când ducele se lupta cu Henric, Ren€, tot trădător, 
alerga în ajutorul prinţului loren şi se pregătea să lovească 
pe Henric pe la spate, dar No&, cu o lovitură de pistol îi 
omori calul. 

Apoi sări asupra lui Rene cu spada în mână: 

— Între noi doi! zise el. 

— Cunosc această voce! murmură Florentinul. 

— Nu o vei cunoaşte mult timp, strigă Noe cu furie. 

Şi el se aruncă asupra Florentinului. 

Dar Rene sări la o parte, spada alunecă în spaţiu, Noe se 
împiedică şi căzu. 

În acelaşi timp, doi soldaţi se aruncară asupra No&. Şi 
unul dintre dânşii îl cuprinse cu braţele lui robuste, pe când 
celălalt îi apăsa un genunchi pe piept şi un pumnal pe gât. 

Dar Rene strigă: 

— Nu-l omorâţi! aceasta e sarcina călăului, legaţi-l... 

Pe când Henric se lupta cu ducele pe care îl rănise de 
trei ori, şi pe când Noe era făcut prizonier, Hector şi Lahire, 
şezând înaintea litierei, se apărau cu o energie sălbatică. 

Leo şi prietenii săi, urmaţi de restul soldaţilor, îi 
înconjurase strigându-le: 

— Predaţi-vă! 

Dar Hector şi Lahire se băteau cu furie. 

Din patru lovituri de pistol, ei culcară doi soldaţi şi pe 
ofiţer. 

Dar ce puteau face doi oameni obosiţi contra zece? 

Veni un timp când puterile le lipsiră. 

Spada lui Lahire se sfărâmă şi un soldat împlântă 
pumnalul în calul gasconului. 

Cal şi cavaler se rostogoliră pe pământ şi, pentru a doua 
oară, Henric, ce lovise pe duce pentru a patra oară, auzi 
vocea lui Rene strigând lui Leo şi însoţitorilor săi: 

— Nu-l omorâţi! Legaţi-l! 


Doi oameni luptau încă contra şapte: Henric ce silea pe 
duce a se trage necontenit înapoi; Hector care îşi făcuse din 
litieră o întăritură. 

În litieră doamna Catherine, înspăimântată, nu 
îndrăznea a face nici o mişcare, nici aceea de a-şi ridica 
capişonul. 

— Ah! Drace, strigă totdeodată Hector, cel puţin nu o vor 
avea vie! 

Şi el, întinzând mâna în litieră, lovi pe regină cu 
pumnalul. 

Un strigăt surd se auzi, o ploaie caldă inundă mâinile 
gasconului. 

— Am omorât-o! îşi zise el. 

Şi atunci, el nu mai cugetă să se apere, ci fugi, 
deschizându-şi o cale prin mijlocul inamicilor. 

Hector, la o depărtare de zece paşi, îl forţa pe duce să se 
retragă, dar nu izbutea să-l omoare. 

Hector dădu pinteni calului. 

Lucifer sări, răsturnă doi soldaţi ai căror cai erau 
omorâţi, spada lui Hector lovi în dreapta şi stânga, întâlni 
pieptul lui Leo d'Arnembourg şi dispăru mai cu totul. 

Prietenii lui Leo se înlăturară puţin pentru a susţine pe 
nenorocitul lor amic, ce se clătina pe şa. 

Hector era deja lângă rege. 

Ce se petrecu atunci? 

Este cu neputinţă de descris, dar aceşti doi oameni ce se 
bătuseră cu disperare şi nu avuseseră alt scop decât să 
moară victorios, schimbară o privire, se ghiciră, se 
înţeleseră. 

Şi deodată, Henric, al cărui cal slăbit, rănit, era gata să 
cadă, Henric sări cu uşurinţă jos, pe când Hector se pusese 
înaintea ducelui spre a înlocui pe regele său. 

Henric era sănătos şi scăpat, ducele era rănit. 

Henric era copilul munţilor, el avea uşurinţa unei 
căprioare; el ştia la nevoie să se lupte ca un tigru. 


Un cal al cărui cavaler fusese omorât rătăcea prin 
mijlocul acelei scene de carnagiu. 

Henric sări pe el, scoase un strigăt gutural, strigătul 
unui bearnez ce fuge după ce s-a împotrivit inamicului până 
la cel din urmă moment şi, apăsând pintenii, el se depărtă 
în galop. 

Deodată şi Hector, printr-o mişcare rapidă se depărtă de 
duce şi, după două secunde galopa alături cu prinţul 
bearnez ce îi zicea: 

— La Paris! la Paris! trebuie să scăpăm pe Noe şi Lahire 
de la eşafod. 

Capitolul IV. 

Pe când aceste evenimente se petreceau pe drumul de la 
Paris la Angers, Luvrul era în mare mişcare. 

După câteva ore de la răpirea Doamnei Catherine şi 
dispariţia Doamnei Margareta, Majestatea Sa, regele Carol 
al IX-lea, ce dormise foarte bine, lucru rar, se deşteptă 
foarte bine dispus. 

Pentru oamenii ce trăiau atunci la Luvru, buna dispoziţie 
a regelui Carol al IX-lea era aşa de puţin comună, ca ozicu 
soare în timpul iernii. 

Domnul Pibrac fu, de asemenea, foarte vesel când pajul 
Gauthier, ce-şi petrecuse noaptea în camera regelui, îi zise: 

— Domnule căpitan de gărzi, regele s-a deşteptat 
surâzând şi cere să te vadă. 

Domnul Pibrac, auzind acele cuvinte, privi orologiul din 
anticameră. Acel orologiu nu arăta numai orele, dar şi zilele 
şi anii. 

Orologiul arăta în acel moment că se aflau la 
şaptesprezece august şi că erau şapte ore şi jumătate de 
dimineaţă 

— lată o zi ce nu o voi uita! murmură domnul de Pibrac. 

Şi, cu un pas grăbit, intră în camera regală. Regele Carol 
al IX-lea se afla încă în pat, cu surâsul pe buze, astfel după 
cum anunţase pajul Gauthier. 

— Bună ziua, Pibrac, zise regele. 


— Bună ziua, Sire! 

— Ce timp? 

— Un timp foarte plăcut; soare frumos, Sire. 

— Putea-vom vâna? 

— Oh! desigur! 

— Şezi aici, Pibrac, amicul meu, zise regele arătând un 
scaun căpitanului său de gărzi... 

Pibrac se aşeză. 

— Ştii, zise regele, că am dormit astă-noapte ca cel din 
urmă dintre ţăranii mei, scumpul meu Pibrac? 

— Cu atât mai bine, Sire. 

— Şi am visat lucruri plăcute. 

— Ah! făcu Pibrac. 

— Oh! continuă regele, nişte vise cu neputinţă de 
îndeplinit, te asigur. 

— Adevărat, Sire? 

— Judecă singur: Am visat că Doamna Catherine, mama 
mea, începuse a-luri pe Rene. 

— Într-adevăr, Sire, observă Pibrac, acest vis e cam... 

— Aşteaptă, Pibrac, amicul meu! 

— Ce mai e, Sire? 

— În visul meu, Doamna Catherine şi vărul meu, regele 
de Navarra, erau foarte legaţi în amiciţie. 

— Adevărat? 

— Ei se îmbrăţişau şi schimbau cuvinte de frăţenie. 

— Se vede bine că Majestatea Voastră a visat, zise 
Pibrac. 

— Şi Doamna Margareta, sora mea, se împăca cu celălalt 
văr al meu pe care-l ştii, Pibrac, amicul meu. 

— Ducele de Guise? 

— Întocmai. 

Domnul de Pibrac încruntă sprâncenele: 

— Pe legea mea! Sire, zise el. Cea din urmă parte a 
visului Majestății Voastre, mi se pare mai lesne de împlinit 
ca celelalte. 

— Aud! făcu regele. 


Şi el privi pe Pibrac cu atenţie. 

— Ah! Sire, zise căpitanul gărzilor, Doamna Catherine nu 
prea îl iubea pe ducele de Guise. 

— Adevărat! 

— Dar iubeşte şi mai puţin pe regele de Navarra. 

— Sunt de părerea ta, Pibrac. 

— Afară de aceasta, reluă prudentul căpitan de gărzi, 
Majestatea Voastră ştie tot atât de bine ca şi mine că 
Doamnei Catherine i-a plăcut întotdeauna discordia. 

Regele râse cu veselie. 

— Şi, continuă Pibrac încurajat, ea e în stare să se 
împace cu ducele de Guise, cu singurul scop de a 
nemulţumi pe regele de Navarra. 

— Crezi? 

— Ah! da. 

— Dar sora mea, Margot, ce amestec poate avea în toate 
acestea? 

— Regina de Navarra e tânără, Sire. 

— Ea are douăzeci de ani. 

— Ea e frumoasă... 

— Ah! sunt foarte sigur de asta... 

— Ea e poate geloasă... 

— Şi aceasta se poate! 

— Şi dacă regele de Navarra... 

— Bun, întrerupse Carol al IX-lea, înţeleg Pibrac, amicul 
meu. 

— Prin urmare, Doamna Catherine, continuă căpitanul 
gărzilor, e în stare să câştige din toate acestea. 

— În profitul ducelui? 

— Aşa cred. 

Regele cobori din pat şi strigă pajului Gauthier: 

— Îmbracă-mă! 

Pibrac se prefăcu a se retrage. 

— Nu, nu, zise regele, rămâi Pibrac. 

— Majestatea Voastră are nevoie de mine? 

— Voiesc să ştiu ce parte e adevărată din visul meu. 


— Cum aceasta, Sire? 

Regele surâse: 

— Margot nu-mi ascunde nimic, zise el. 

— Ah! făcu Pibrac cu un aer îndoielnic. 

— Şi dacă Doamna Catherine a făcut ceva în favoarea 
ducelui... Margot îmi va spune. 

— Poate, Sire. 

— Deci, du-te de o cheamă. 

Pibrac se înclină şi ieşi. 

El crezu că va găsi în anticamera Margaretei pe Nancy 
sau pe altcineva care să-i transmită voinţele reginei. 

Pibrac însă se înşelă. 

Anticamerele Doamnei Margareta erau pustii. 

Căpitanul gărzilor ajunse chiar până la uşa oratoriului 
tinerei regine de Navarra, fără a întâlni pe cineva. 

— Oh! oh! îşi zise el, ei s-au culcat târziu, îmi pare. 

Şi el bătu încet. 

O profundă tăcere domnea în interiorul oratoriului şi 
nimeni nu răspunse. 

Pibrac bătu mai tare şi nu obţinu nici un rezultat. 

— Regina de Navarra a ieşit, îşi zise el. Fără îndoială, ea 
trebuie să fie la Doamna Catherine... dacă n-o fi în cabinetul 
regelui, bărbatului ei. 

EI trecu din nou anticamerele şi merse să bată la uşa 
regelui de Navarra. Aceeaşi tăcere. 

— lată! îşi zise el, ceva ciudat! 

Şi, zicând acestea, se îndreptă spre apartamentele 
Doamnei Catherine. 

Acolo, o nouă surpriză îl aştepta pe căpitanul gărzilor. Ca 
şi anticamera tinerei regine, aceea a reginei-mamă era 
goală. 

— Pe credinţa mea! cu atât mai rău! îşi zise Pibrac, şi 
bătu. 

Nimeni nu răspunse; dar, cam în acelaşi timp, nişte paşi 
se auziră şi un paj sosi printr-o uşă opusă. 


Acel paj ce se numea Robert, era de puţin timp în 
serviciul reginei-mame. El salută pe Pibrac. 

— Bună ziua, pajule, îi zise căpitanul gărzilor. 

— Bună ziua, domnule de Pibrac. 

— Ştii dacă regina e trează? 

Pajul răspunse cu un aer misterios. 

— Nu cred, zise el. 

— Oh! oh! 

— Am bătut în van... de mai multe ori chiar şi... 

— Dar ai intrat? 

— Da, domnule, zise el. 

— Regina doarme? 

— Cred că da, bâigui copilul. 

— Şi Doamna Margareta nu e la dânsa? 

— Nu. 

Domnul de Pibrac îşi închipui că pajul minţea şi îi zise cu 
severitate: 

— Te previn, tânărul meu amic, că vin din partea regelui. 

Aceste cuvinte tulburară pe paj ce se roşi. 

— Haide! micuțul meu, adăugă Pibrac, spune-mi 
adevărul, dacă voieşti să-ţi păstrezi urechile. 

Pajului i se făcu frică: 

— Regina mamă nu s-a mai reîntors, zise el. 

— Cum! ea nu s-a mai reîntors? 

— Nu. 

— De când? 

— De aseară. 

— Oh! oh! făcu Pibrac uimit. 

— Este adevărat, domnule. 

— Şi unde s-a dus? 

— Nu ştiu. 

— Când a ieşit? 

— Spre zece ore seara. 

— Şi nu s-a mai reîntors de atunci? 

— Nu, domnule. 

— Ştii unde s-a dus? 


— Nu, ştiu. 

— Ah! murmură Pibrac, aceasta e neobişnuit! 

Şi el se depărtă visător. 

Cu toate acestea, mai înainte de a transmite cele aflate 
regelui, el găsi de cuviinţă de a vedea dacă Doamna 
Margareta nu era în apartamentele ei. 

Pibrac, prudentul gascon, îşi zise: 

— Dacă găsesc pe Doamna Margareta, afacerile reginei- 
mame nefiind ale mele, nu am trebuinţă de a spune regelui 
cele auzite. 

De astă dată, căpitanul întâlni în coridor pe o cameristă. 

Nu era Nancy, căci Nancy era foarte departe la acea oră, 
dar era Ponette, o fată frumoasă ce înlocuia câteodată pe 
favorita reginei de Navarra. 

— Micuța mea, îi zise domnul de Pibrac, mi-ai putea 
spune unde pot găsi pe regina Margareta? 

— Vai! nu, domnule. 

— Ai fost cu toate acestea la dânsa, astăzi de dimineaţă. 

— N-am văzut-o. 

— Pentru ce? 

— Am bătut la toate uşile... 

— Şi nu ţi s-au deschis? 

— Nu. 

— Drace, murmură Pibrac, iată o complicare şi mai 
stranie. 

— Dar cel puţin ai văzut pe Nancy? 

— Nu, domnule, şi mai mult încă, m-am uitat pe cheia 
uşii şi am constatat că patul era neatins. 

— Drace! drace! repetă Pibrac, dar pe regele de 
Navarra? 

— Nu, nici pe Majestatea Sa. Am intrat în cabinetul său, 
dar cabinetul era gol. 

Pibrac atunci, luă cu galanterie pe cameristă de bărbie şi 
apoi se întoarse la Majestatea Sa. 

— Mă prind, zise regele văzându-l intrând, că sora mea 
Margot nu s-a sculat încă. 


— Se poate, Sire. 

— Cum! nu eşti sigur? strigă regele. 

— Sire, eu nu pot să văd prin ziduri şi Majestatea 
Voastră nu mi-a comandat să sparg uşa. 

— Ce voieşti să zici? 

— Voiesc să zic, Sire, că regina de Navarra nu este în 
apartamentul său. 

— Haida-de! 

— Şi dacă este, nu poate să se lase a fi văzută. 

— Nu se poate, murmură regele, trebuie să fie la 
Doamna Catherine. 

— Dar nici regina-mamă nu este în apartamentul său, 
Sire. 

De astă dată, regele rămase ca trăsnit. 

— Se pare chiar, adăugă Pibrac, că Majestatea Sa a ieşit 
din Luvru şi că nu s-a mai întors. 

— Ah! aceasta nu se poate! 

— Se poate, Sire, un paj mi-a spus. 

— Cum se numeşte acel paj? 

— Robert. 

Pajul Gauthier, care tocmai termina toaleta regelui, 
cuteză a lua cuvântul: 

— Regina-mamă, zise el, iese din Luvru aproape în toate 
serile. 

— Ce vorbeşti micuţule? murmură regele. 

— Spun adevărul, Sire. 

— Şi unde merge? 

— Nu ştiu! 

— Atunci dar, micuţule, visezi. 

— Oh! nu, Sire, merge adesea chiar îmbrăcată în cavaler. 

— Ah! exclamă Carol al IX-lea, încruntând sprânceana. 

— De obicei se îndreaptă spre piaţa Saint-Germain şi, 
într-o seară, am văzut-o intrând în strada des Pretres. Dar 
nu am cutezat s-o urmăresc. 

Carol al IX-lea deveni visător. 

Apoi deodată zise: 


— Admiţi acum, iubite Pibrac, că meseria de rege este o 
urâtă meserie? Se petrec în Luvru atâtea lucruri fără ca eu 
să ştiu; cu toate acestea, cu orice preţ trebuie să le aflu. 

Aici regele tăcu un moment, apoi, deodată, luându-şi 
pălăria, bastonul şi spada, zise cu furie lui Pibrac să îl 
urmeze, şi astfel, amândoi merseră drept la apartamentul 
Doamnei Catherine. 

Pajul Robert, care rămăsese în anticameră, văzând pe 
rege, spuse ceea ce spusese şi domnului de Pibrac şi regele 
atunci înfuriat, îi zise: 

— Du-te de-mi cheamă un oştean din gărzi, pe cel mai 
mare şi mai puternic ce vei putea găsi. 

Pajul alergă să execute ordinile regelui, iar regele, 
rămânând cu Pibrac, îi zise: 

— Dacă Doamna Catherine a ieşit din Luvru de aseară şi 
nu s-a mai întors, şi dacă sora mea Margot nu va fi la dânsa, 
atunci în mod sigur sunt împreună. 

În fine, pajul reveni cu un oştean gigantic şi regele, 
văzându-l, îi arătă uşa şi îi zise: 

— Pune umărul şi sparge-o. 

Oşteanul se supuse şi îndată uşa zbură. 

— Este bine să fii rege, murmură Pibrac surâzând, mai 
cu seamă că poate intra astfel pe la oameni. 

Oşteanul atunci voi să se retragă în anticameră. 

Regele, urmat de Pibrac, intră în oratoriul şi camera de 
culcat a Doamnei Catherine şi, după ce căută şi nu găsi nici 
un semn care să-l poată pune pe urma Doamnei Catherine, 
zise lui Pibrac: 

— Să vedem, poate că vom fi mai fericiţi la Margot. 

Apoi, urmaţi de oştean, se duseră la uşa apartamentului 
Doamnei Margareta şi oşteanul, spărgând şi pe aceasta ca 
şi pe cea dintâi, regele intră în oratoriu. 

Dar, pe când regele voia să intre în camera de culcare, 
ochiul pătrunzător al căpitanului de gărzi zări cele trei 
scrisori lăsate de Doamna Margareta, şi, ca un om inspirat, 
după ce citi în grabă cele trei adrese: „Doamnei Catherine” 


- „Majestății Sale regelui” - „Regelui de Navarra”, dominat 
de un presentiment ciudat, ascunse pe cea din urmă cu 
iuţeala unui iluzionist. 

Apoi chemă pe rege şi, arătându-i numai pe celelalte 
două, îi zise: 

— Vezi, Sire! 

— Oh! oh! făcu regele. Să citim! 

Apoi, rupând pecetea celei pe care regina de Navarra o 
adresa lui, citi tare: „Sire, Majestatea Voastră ştie ce 
respingere am de lucrurile politice. Deci sper că ea nu va 
vedea în lipsa mea, decât un capriciu de femeie, şi nimic 
mai mult. 

Din consimţimântul regelui, bărbatul meu, mă duc să fac 
o mică călătorie de câteva săptămâni. 

Majestatea Voastră însă, care întotdeauna m-a asigurat 
de amiciţia sa, cred că va continua tot astfel şi în lipsa mea, 
şi o va întinde şi asupra regelui de Navarra, care are o 
mulţime de inamici la curtea dumitale, şi aceasta poate, 
fiindcă este cel mai fidel supus al Majestății Voastre...” 

— Drace! strigă regele, iată o călduroasă recomandare! 
Să vedem ceea ce-i zice şi Doamnei Catherine. 

Apoi el, ca un rege căruia tot îi este permis, rupse 
pecetea scrisorii care nu era adresată lui. 

Capitolul V. 

Dar, pe când el rupea pecetea scrisorii ce Doamna 
Margareta o scrisese reginei-mame, îşi făcu următoarea 
reflecţie: 

— Dacă Margot scrie reginei-mame, este clar că n-au 
ieşit împreună din Luvru. Unde dar poate fi Doamna 
Catherine? 

Apoi regele citi: „Doamnă, La acest bilet alătur un mesaj 
pe care îl vei face să parvină, nu mă îndoiesc, Monseniorului 
ducele de Guise, cu care ai reînnoit amiciţia, după ce ai voit 
a-l ucide într-un colţ al Luvrului. 

Cu toate acestea, îţi spun Doamnă şi mama mea, când 
vei primi biletul meu, eu voi fi poate foarte departe de Paris 


şi de Luvru; şi aceasta fiindcă, văzând că regele de Navarra 
şi eu nu suntem de acord asupra felului în care voim să 
guvernăm poporul nostru din Gasconia, m-am hotărât să fac 
o călătorie pentru câteva zile, şi aceasta pentru a mă instrui 
în lucrurile politice şi pentru a studia obiceiurile diferitelor 
țari. 

„le rog dar, Doamnă şi mama mea de a primi al meu 
adio, iar eu rog cerul să continue a te proteja. 

Margareta.” 

Regele atunci citi şi reciti cu totul confuz. 

Apoi găsi în plic şi biletul pe care Doamna Margareta îl 
scria ducelui de Guise. Înainte de a-l citi, privi pe Pibrac şi 
strigă cu furie: 

— Ah! bravo! ştii că eu nu sunt nimic în Luvru? 

Pibrac tresări. 

— Da. Eu nu mai sunt rege al Franţei, continuă regele 
întărâtat peste măsură, deoarece se petrec asemenea 
lucruri fără ca să fiu înştiinţat. 

„lată că furtuna începe, se gândi Pibrac, şi cred că am 
făcut bine de am suprimat scrisoarea regelui de Navarra, 
fiindcă ea trebuie să conţină cu totul alte lucruri!” 

Regele, atunci, rupse pecetea Margaretei şi citi 
următoarele: „Scumpul meu duce, Viaţa omului este un râu 
pe al cărui curent nu poţi pluti, dar malurile îi sunt 
câteodată atât de frumoase încât călătorul care le 
parcurge, îi păstrează o veşnică reamintire. 

Reamintirea însă, valorează mai mult ca speranţa. 

A dumitale în trecut, Margareta.” 

Furia lui Carol al IX-lea, de astă dată fu fără margini. 

— Cum! strigă el, ducele de Guise a venit la Paris? 

— Aşa se vede, murmură Pibrac. 

— Şi el a revăzut pe Margareta? 

— Scrisoarea reginei de Navarra lasă să se înţeleagă. 

— Drace! drace! murmură regele, vărul meu de Navarra 
trebuie să afle! 


— Sire, zise atunci Pibrac, am căutat pe regele de 
Navarra în tot Luvrul şi nu l-am găsit. 

— Dar, cu toate acestea, nu s-a dus cu Margareta. 

— Nici eu nu cred, Sire. 

— Şi apoi, dacă Margot s-a dus de o parte, regina-mamă 
s-a dus de cealaltă. 

— Aşa pare, Sire. 

— Şi zici, Pibrac amicul meu, că regele de Navarra nu 
este în Luvru? 

— Oh! de asta sunt sigur. 

— Atunci dar, trebuie să se afle unde este... Caută-l, 
voiesc să-l văd! 

Apoi regele părăsi pe Pibrac, căpitanul său de gardă, în 
coridor şi intră furios în apartamentul său. 

Domnul Pibrac însă, ameţit de tot ceea ce văzuse şi 
auzise, simțind necesitatea de a se linişti, merse de se 
închise în camera sa. Şi acolo, punându-se pe un fotoliu, 
începu a cugeta în modul următor: 

— Să vedem! îşi zicea el, să ne silim a descurca puţin 
toate acestea. Revederea reginei-mame cu ducele de Guise 
o ştiam, dar că erau bine împreună, mă îndoiam. Pe urmă, 
Doamna Catherine a ieşit aseară din Luvru şi aceasta, ca de 
obicei; dar nu s-a mai întors. Unde poate fi? Mă tem că 
Doamna Catherine plăteşte imaginaţia... şi ura ei... Doamna 
Margareta a văzut şi ea pe ducele de Guise. Dar, după 
modul în care-l concediază, pare sigur că nu-l mai iubeşte şi 
iubeşte tot pe regele de Navarra, bărbatul ei. Dar...” 

Acest „dar”, fusese atât de greu, încât domnul de Pibrac 
avu nevoie de odihnă. 

Apoi, după o mică pauză, reluă: 

— În fine, dacă Doamna Margareta iubeşte tot pe regele 
de Navarra, pentru ce a fugit ea din Luvru? Iată o enigmă 
ce nu o pot dezlega; dacă cel puţin scrisoarea ce am 
ascuns-o, nu-mi va ajuta... 

Atunci domnul de Pibrac, cu o mână tremurândă, trase 
scrisoarea reginei de Navarra adresată bărbatului ei. 


Cu toate acestea, necutezând a o despecetlui, o întoarse 
de mai multe ori în mâinile sale şi repetă necontenit: 

— Explicaţia enigmei misterioase este sigur aici, dar nu 
cutez să o despecetluiesc. Ce păcat că nu sunt regele de 
Navarra! căci aş şti tot... 

După cât vedem, domnul de Pibrac stătu mult la îndoială, 
dar, după o mai eroică reflecţie, îşi zise în fine în sinea sa: 

— Sunt, într-adevăr, în serviciul regelui Franţei, dar, în 
calitatea mea de gascon, îl iubesc pe regele de Navarra şi, 
prin devotamentul meu pentru dânsul, îmi este permis să 
mă amestec puţin în afacerile sale. Cine ştie?! poate că de 
cunoştinţa acestei scrisori depinde vreun interes al lui. 
Aşadar el mă va ierta... 

Atunci domnul de Pibrac, urmând exemplul lui Carol al 
IX-lea, rupse pecetea şi citi: „Sire, Din cauza conduitei 
dumitale am simţit o violentă mâhnire şi, dacă voi şedea în 
Luvru, ea se va mări. Deci, acceptă să lipsesc pentru câteva 
zile, numindu-mă. 

Buna dumitale amică. 

Margareta. 

P. S. 'le sfătuiesc însă de a te feri mai mult ca oricând de 
Doamna Catherine, de Rene şi de excelentul nostru văr, 
ducele Henric de Guise.” 

— Hm! murmură atunci Pibrac, şi dacă nu am încă 
cuvântul întreg al enigmei, am cel puţin prima silabă. 

Apoi domnul de Pibrac, încrucişându-şi picioarele, îşi 
urmă astfel monologul său: 

— Că regele de Navarra a înşelat pe Doamna Margareta, 
îndoială nu mai este; şi că Doamna Margareta, voind să se 
răzbune, s-a gândit să reînnoiască legătura cu ducele de 
Guise, lucrul este sigur; dar, văzând că nu-l mai iubeşte, s-a 
hotărât a face o călătorie... şi această călătorie sigur că este 
în scopul de a întoarce pe bărbatul necredincios. 

Cu toate acestea, domnul de Pibrac nu era încă pe 
adevărata cale a adevărului. Şi ardea de dorinţa de a afla 
mai mult în ceea ce o privea pe Doamna Margareta. 


Apoi, pe lângă acestea, scrisoarea Doamnei Margareta 
către regele de Navarra neluminându-l mai mult asupra 
dispariţiei acestuia din urmă şi a reginei-mame deodată. 

Reluă în sinea sa: „Dacă regele de Navarra are o intrigă, 
obiectul intrigii sale nu poate fi în Luvru şi este clar că ela 
petrecut o noapte fericită. Dar, regina-mamă unde este? Pe 
legea mea! termină domnul de Pibrac, căutând pe regele de 
Navarra, voi găsi poate şi pe Doamna Catherine. 

Apoi, punându-şi pălăria pe o ureche, mâinile în 
buzunarul pantalonilor şi dându-şi o aparenţă de războinic, 
care nu se gândeşte la altceva decât la un pahar de vin 
vechi, fluierând, ieşi din Luvru şi se duse la cârciuma lui 
Malican. 

Bunul Malican, care cu bonetul său roşu pe cap, sta cu 
braţele încrucişate pe pragul uşii sale, îndată ce zări pe 
domnul de Pibrac, îl salută. 

— Bună ziua, Malican, îi zise căpitanul întinzându-i 
mâna, onoare pe care Malican, în mândria sa, nu o refuză. 

Apoi căpitanul, aruncând o privire înăuntrul cârciumii şi 
văzând-o că este goală, reluă: 

— Hei! Malican, m-am trezit astăzi cu o sete arzătoare şi 
am venit să mi-o potolesc cu o butelie de vin vechi. 

— Bine, messire. 

— Ei bine, Malican, amicul meu, du-te de adu o butelie şi 
spală şi două pahare. 

Cârciumarul atunci, fără a lăsa să se mai repete, cobori 
în pivniţă, iar căpitanul de gardă, punându-şi spada pe o 
masă, se aşeză pe un scaun şi îşi făcu reflecţiile următoare: 

— Noe, confidentul lui Henric al nostru, este bărbatul 
frumoasei Myette: şi cum un bărbat nu are secrete faţă de 
femeia sa, Myette, fiind nepoata lui Malican, este probabil 
că nu va avea nici ea faţă de unchiul ei. Aşa că, poate ca 
secretele lui Henric să fi ajuns deja la Malican. Deci, să ne 
facem datoria. 

Cârciumarul reveni şi, convins fiind că toţi bearnezii sunt 
egali şi că au dreptul să stea la aceeaşi masă, se aşeză în 


faţa lui Pibrac şi destupă una din buteliile brumoase ce le 
aduse sub braţ. 

În cele din urmă, când cele dintâi pahare fură înghiţite, 
Pibrac privi pe Malican în faţă şi îi zise: 

— Tu mă cunoşti, nu este aşa? 

— Cum nu? messire. 

— Şi ştii să sunt bearnez? 

— De sânge şi de inimă, asta se ştie. 

— Dar sunt în serviciul regelui Franţei. 

— Oh! asta nu te împiedică să fii şi devotatul regelui 
nostru. 

— Ei bine! zise Pibrac, tocmai pentru dânsul vin să-ţi 
vorbesc. 

— Hei! făcu Malican. 

— Dar, ştii că el nu este în Luvru? 

— Ştiu, răspunse Malican clipind din ochi. 

— Aşa? 

— Da, şi te povăţuiesc să nu te îngrijeşti de dânsul, 
adăugă cârciumarul. 

— Dacă îmi vorbeşti astfel, trebuie să ştii unde este? 

— Bineînţeles. 

— Atunci dar, spune-mi şi mie? 

— Nu, răspunse Malican. 

— Şi pentru ce? 

— Pentru că nu este secretul meu. 

— Dar, dacă îţi voi cere ca, în interesul regelui nostru, 
să-mi încredinţezi acel secret? 

— Nici atunci, murmură Malican. 

— Dar poate că viaţa lui este în pericol? 

Malican începu să râdă. 

— Oh! reluă el, la această oră, regele nostru nu are a se 
teme de nimeni. 

— Aşa crezi? 

— Nu numai că cred; dar sunt foarte sigur. 

Malican era încăpățânat ca un catâr spaniol şi Pibrac, 
ştiind aceasta, reluă: 


— Bine, amicul meu, respect secretul tău, dar te rog să- 
mi faci o singură graţie. 

— Ce graţie? 

— Aceea de a-mi spune numai, dacă regele este dus în 
afaceri amoroase? 

— Nu cred, răspunse Malican, ai cărui ochi albaştri 
clipeau cu şiretlic. 

— Bun! cugetă Pibrac, acum ştiu la ce să mă ţin; dacă 
regele de Navarra nu se ocupă cu amorul, se ocupă sigur 
cu politica. 

Apoi căpitanul de gărzi rămase puţin visător şi, tocmai 
când voia să continue cercetarea lui, doi oşteni intrară în 
cârciumă, întrerupându-l şi atunci fără a mai zice nici un 
cuvânt, ieşi. 

El merse pe marginea apei, dar nu înaintă mult, când, 
deodată, o idee stranie trecându-i prin cap, îşi zise în sinea 
sa: 

— Oh! oh! dacă asemenea lucruri se vor fi întâmplat, 
atunci, ciudate lucruri! 

Domnul de Pibrac crezuse că lipsa regelui de Navarra şi 
a Doamnei Margareta aveau acelaşi scop. 

Apoi crezând, cum zic, astfel, şi gândindu-se că ghicise 
tot adevărul, intră în Luvru şi merse drept la regele Carol al 
IX-lea. 

Capitolul VI. 

Domnul de Pibrac, întocmai după cum zisese Malican, în 
fundul inimii sale rămăsese tot bearnez. 

Pentru dânsul, regele de Navarra trecea înaintea regelui 
Franţei; şi astfel, deşi credea că ghicise adevărul, totuşi, 
prin alte cuvinte voia să-l pună la curent. 

Deci, mergând el la rege, îşi pregăti şi-şi zise chiar 
conchizând în sinea sa: 

— În mod sigur, regele nu va înţelege ceea ce am înţeles 
eu. 

Majestatea Sa regele Carol intrase în cabinetul său în 
prada unei furii îngrozitoare şi cu o dorinţă arzătoare de 


răzbunare. 

Însă, acea furie şi dorinţă de răzbunare, nu provenea din 
plecarea Doamnei Margareta şi lipsa regelui de Navarra, ci 
din relaţiile ce aflase că existau între regina-mamă şi ducele 
de Guise. 

În fine, când căpitanul de gardă intră, Carol al IX-lea se 
plimba în lung şi în larg cu paşi inegali şi, pentru spaima 
pajului Gauthier, care tremurând de spaimă, se ghemuise 
într-un colţ al cabinetului, înjura şi blestema ca un păgân. 

Apoi, când îl văzu pe Pibrac intrând, îl întrebă cu 
bruscheţe: 

— Unde e regele de Navarra? 

— A plecat, Sire. 

— A plecat! exclamă regele. 

— Da, Sire. 

— Şi unde? 

— Urmăreşte pe Doamna Margareta. 

— Ah! Pibrac, amicul meu, ţi-ai ieşit din minte, mi se 
pare. 

— Pentru ce, Sire? 

— Pentru că Margareta mi-a scris că pleacă cu 
consimţământul regelui bărbatul ei. 

— Aşa este, Sire. 

— Atunci dar, pentru ce el ar mai pleca după dânsa? 

— Pentru că Doamna Catherine a trecut printre dânşii, 
Sire. 

Regele făcu un pas înapoi şi strigă: 

— Ce spui! a mers până acolo? 

Domnul de Pibrac atunci aruncă o privire cu înţeles 
asupra pajului Gauthier şi regele, înțelegând, zise copilului: 

— Du-te, lasă-ne singuri. 

Gauthier ieşi. 

Atunci Pibrac luă un aer misterios şi reîncepu: 

— Am fost, Sire să mă informez şi am aflat multe lucruri. 

— Ce fel de lucruri? 

— Întâi: că regele şi regina de Navarra sunt certaţi. 


— Adevărat? 

— Adevărat, Sire; dacă Doamna Catherine şi-a făcut loc 
între dânşii. 

Regele încruntă sprâncenele. 

— Îşi aduce oare aminte Majestatea Voastră, continuă 
Pibrac, de un argintar numit Loriot... ce locuia în strada 
Urşilor? 

— De acela asasinat de Rene? şi care avea o femeie 
frumoasă? 

— Întocmai, Sire, se pare că femeia lui a devenit 
instrumentul ducelui de Guise şi Doamnei Catherine. 

— Cum se poate? 

— Aşteptaţi, Sire. Regele de Navarra a fost înamorat de 
argintăreasă înainte de căsătoria sa. 

— Ştiu. 

— Ei bine! regina-mamă a pus-o din nou în drumul 
regelui de Navarra. 

— Şi Margot a fost geloasă? 

— Bineînţeles, continuă domnul de Pibrac, dacă o dată i- 
a dat toate probele că regele o înşela; şi aceasta a făcut pe 
tânăra regină indignată să plece în nu ştiu ce direcţie. 

— Dar regele de Navarra? întrebă Carol al IX-lea. 

— Regele de Navarra aleargă să se disculpe. Dar dacă o 
va ajunge, nu ştiu! 

Carol al IX-lea, atunci cuprins de o veselie subită, zise: 

— Ce curios ar fi ca sora mea Margareta să fi luat 
drumul de Navarra. 

— Se poate, Sire. 

— Şi ca regele, urmărind pe femeia sa, să intre în statul 
său. 

— Dar, pentru ce ar fi aceasta curios, Sire? întrebă 
Pibrac. 

— Pentru că, de la Nerac până la Paris, este depărtare 
mare. 

— Depărtare de opt zile călare, Sire. 


— Da. Şi pentru că odată ajuns la dânsul, regele de 
Navarra, va rămâne acolo. 

Domnul de Pibrac, care în ziua aceea avea spiritul cu 
totul deschis, înţelese pe jumătate cuvântul şi, clipind din 
ochi, zise: 

— Şi aceasta ar face, Sire, ca regele de Navarra să nu 
mai vorbească Majestății Voastre de zestrea femeii sale. 

— Aşa este, răspunse Carol râzând cu hohot. 

Atunci, domnul de Pibrac îşi zise în sinea sa: 

— Fiindcă regele este vesel, putem vorbi puţin şi de 
regina-mamă. 

Dar regele, ca şi cum ar fi ghicit gândul căpitanului său, 
începu înainte: 

— Ei bine! Pibrac, amicul meu, plecarea surorii mele 
Margot şi urmărirea bărbatului ei, nu-mi explică nimic 
asupra dispariţiei reginei-mame. 

— Este adevărat, Sire. 

Regele redeveni îndată serios şi privi pe Pibrac drept în 
ochi. 

— Sire, zise atunci Pibrac, este primejdios să se joace 
cineva cu focul. 

— Cum? 

— Să încălzească în mâinile sale un şarpe îngheţat şi să 
redevină amicul aceluia pe care a vrut să-l asasineze. 

Regele tresări. 

— Explică-te odată, strigă el cu bruscheţe. 

— Ah! murmură Pibrac cu sfială, pentru oameni săraci ca 
mine, este rău să se amestece în afacerile reginei-mame. 

— Spune înainte! strigă regele, ştii bine că eu nu sunt ca 
dânsa. 

— Ei bine! Sire, Majestatea Voastră ştie că regina-mamă 
s-a văzut cu ducele de Guise şi că Majestatea Sa ieşea în 
toate serile din Luvru? 

— Da, ştiu. Dar unde se ducea? 

— La ducele de Guise, care era ascuns în Paris. 


— Hei! murmură regele cu totul confuz, cine ştie dacă nu 
complotează împreună? 

— Eu nu mă amestec în politică, răspunse Pibrac 
surâzând. 

— Vorbeşte, zise Carol al IX-lea cu mândrie. Voiesc să 
ştiu tot! 

— Fără îndoială, reluă de Pibrac cu supunere, că 
complotul priveşte pe regele de Navarra. 

— Ah! aşa crezi? 

— Desigur, fiindcă ducele o iubeşte încă pe Doamna 
Margareta, şi regina-mamă, fiind fericită că a găsit într- 
însul un inamic neîmpăcat al regelui de Navarra, s-au 
asociat împreună; dar îndată ce ducele s-a disperat de 
amorul Doamnei Margareta, fără îndoială, că a încetat de a 
mai fi de bună credinţă către regina-mamă. 

— Cum? Nu te înţeleg! 

— Cred că el şi-a reamintit că regina-mamă a voit să-l 
ucidă. 

— Şi pe urmă? 

— Ei bine! Sire, cred că toate acestea explică îndestul 
dispariţia reginei-mame. 

Regele tresări din nou: 

— Ce voieşti să zici? întrebă el. 

— Voiesc să zic, murmură Pibrac, că regina-mamă este 
un bun amanet! 

— Un amanet? 

— Drace! cum nu? 

Apoi căpitanul luă un aer foarte naiv, iar Carol al IX-lea 
impresionat, reluă: 

— Să vedem, Pibrac, amicul meu, fii sincer, vorbeşte-mi 
clar. 

— Majestatea Voastră cere cu stăruinţă? 

— Ordon, chiar! 

— Mă supun, Sire. 

— Ce s-a întâmplat cu regina-mamă? dumneata trebuie 
se ştii! 


— Ştiu, Sire, că aseară a ieşit din Luvru... ca de obicei. 

— Şi pe urmă? 

— Şi, tot ca de obicei, s-a dus să-l întâlnească pe ducele 
de Guise. 

— Dar... unde? 

— Ah! Sire, asta nu prea ştiu. 

— Cum se poate? 

— Cred însă, că un oarecare Chesnaye... care este 
însărcinat cu afacerile casei de Lorena... trebuie să ştie 
unde locuieşte ducele. 

— Dar unde locuieşte Chesnaye, dumneata ştii? 

— Da, Sire. 

— Ei bine, zise regele, ia zece oşteni cu dumneata. Şi du- 
te de-l arestează. 

— Pe cine? Pe Chesnaye? 

— Pe el însuşi. 

— Acum? 

— Oh! fără zăbavă... trebuie să isprăvim cu regina- 
mamă. Cu toate acestea, amicul meu, zici că Doamna 
Catherine a părăsit Luvrul, ca de obicei? 

— Da, Sire. 

— Şi că s-a întâlnit cu ducele de Guise? 

— Aşa cred. 

— Ei bine! şi ce a putut el să facă? 

— Eu mă tem, Sire, că ducele, aflând că Doamna 
Margareta nu îl mai iubeşte, şi-o fi reamintit că regina- 
mamă voise să-l ucidă şi o fi răpit-o. 

— Cum! să fi cutezat el?! 

— Prinții de Lorena cutează tot, Sire. 

— Ai dreptate, murmură regele, rămânând gânditor. 

— Şi apoi, ducele, nu poate să fi fost singur la Paris; ela 
trebuit să aibă doi sau trei gentilomi devotați, care or fi 
legat şi ferecat pe regina-mamă, şi or fi pus-o în vreo litieră 
sau or fi legat-o pe vreun cal. 

— Dar aceasta este o crimă de înaltă trădare! strigă 
regele spumegând de furie. 


— Desigur, Sire. 

— Şi ducele a putut să cuteze una ca asta? 

— Aşa băânuiesc şi aşa trebuie să fie. 

Carol atunci bătu din picior. 

— Dacă este aşa, urcă-te pe un cal, şi aleargă după 
răpitori. 

— Mă supun, Sire. Dar mă tem că voi omori zece cai, 
fără ca să reuşesc. 

— Pentru ce? 

— Pentru că ducele are douăsprezece ore înaintea 
noastră, şi apoi, a trebuit se meargă şi iute. 

— Ah! ai dreptate! 

— Aşadar, Sire, mă unesc mai bine cu părerea dintâi a 
Majestății Voastre. 

— Cu care? 

— Cu aceea de a aresta mai întâi pe Chesnaye. 

— Şi pentru ce? 

— Pentru că el trebuie să ştie mai mult ca noi şi îl vom 
face să vorbească. 

— Bine! Du-te dar de îl arestează îndată. 

Domnul de Pibrac atunci, făcu trei paşi spre uşă. 

Dar regele îl chemă înapoi şi îi zise: 

— Pibrac, amicul meu, eu cred că vezi lucrurile cum 
sunt. 

— Câteodată, Sire. 

— Ei bine! dă-ţi părerea! 

— La ce lucru, Maiestate? 

— Dacă ducele a răpit pe regina-mamă. 

— Oh! aş putea să jur, Sire. 

— Dar, în ce scop? 

— În scopul de avea un amanet. 

— Dar pentru ce? 

— Pentru că prinții Lorenei au privit întotdeauna cu 
plăcere o fortăreață a Franţei care este la graniţa lor. 

— Hei! făcu regele, voieşti să zici de Dieulouard? 

— Da, Sire. 


— Pe viaţa mea, strigă Carol al IX-lea, dacă va fi aşa, şi- 
au luat un oaspete mai mult. 

Pibrac atunci privi pe rege cu un ochi întrebător. 

Iar regele, cu toată liniştea şi cu un surâs pe buze, reluă: 

— Verii mei de Lorena pot să ţină pe regina-mamă toată 
viaţa ei, dar pe Dieulouard nu-l vor avea. 

— Amin! zise Pibrac. 

— Căci să vezi, amicul meu, termină regele, regina- 
mamă se va găsi şi mulţumită la Nancy, deoarece va fi lângă 
verii aceia pe care ea îi iubeşte atât de mult. 

Căpitanul de gardă nu spuse nici un cuvânt, iar Carol al 
IX-lea, într-al cărui spirit se făcuse o schimbare, continuă: 

— Şi apoi, afară de acesta, Doamna Catherine devenise 
prea jenantă la Luvru; ea se amesteca în toate intrigile, 
inventa tot felul de comploturi, se certa cu vărul meu regele 
de Navarra şi, în unire cu acel mizerabil Rene, făcea o 
mulţime de lucruri necuviincioase şi dezonorante. 

— Hei! Sire, zise atunci căpitanul de gardă, Majestatea 
Voastră pretinde că nu ştie ce se petrece în regatul său şi, 
cu toate acestea, îmi pare că este destul de la curent. 

— Aşa! te înşeli! 

— Cu toate acestea, dacă Majestatea Voastră zice că 
regina-mamă nu se va simţi rău la Nancy, cred că este de 
prisos să mai arestăm pe Chesnaye. 

— Nu, nu! 

— Aşadar, trebuie să-l arestez? 

— Fără îndoială. Putem să aflăm şi altele de la dânsul. 

— Atunci este altceva. 

— Să-l aduci însă aici. 

— Când? 

— Îndată. 

Pibrac salută şi ieşi; apoi, cu un pas grăbit, ajunse în 
curtea cea mare a Luvrului, intră la postul de gărzi şi luă 
zece oameni. 

După aceasta, se duse drept la domiciliul lui Chesnaye, 
dar, înainte de a bate la uşă, aşeză pe cei zece oameni în 


jurul casei şi le dădu acest ordin: 

— Veţi împuşca pe oricine va voi să iasă din această casă. 

Apoi domnul de Pibrac ridică ciocanul de la uşă, dar, 
văzând că nimeni nu venea să-i deschidă şi că ferestrele 
erau acoperite cu storuri, îşi zise în sinea sa: „lată un om ce 
doarme liniştit şi care va avea o deşteptare tristă.” 

Capitolul VII. 

Pe când domnul de Pibrac ocolise casa lui Chesnaye, nu 
erau decât opt ore de dimineaţă. 

La cea dintâi bătaie a ciocanului, nimeni nu se mişcase, 
dar după ce se repetară bătăile, o fereastră se deschise şi o 
voce spartă întrebă: 

— Ce vrei? 

— Voiesc să văd pe domnul Chesnaye, răspunse 
căpitanul de gardă. 

Atunci o femeie bătrână se aplecă pe fereastră şi, văzând 
gărzile ce înconjurau casa, rămase uimită, iar Pibrac, cu un 
ton imperios, repetă: 

— Deschide! deschide! 

— Domnul Chesnaye nu este aici! răspunse bătrâna. 

Pibrac atunci făcu un semn şi, la acel semn, un oştean 
gigantic, adică tot acela care dărâmase uşa Doamnei 
Catherine, luă halebarda2 sa cu amândouă mâinile şi 
începu a tulbura auzul domnului Chesnaye. 

La acel zgomot, o altă fereastră se deschise şi un cap de 
om se arătă: 

— Ce este acest zgomot? şi ce vrei cu mine? întrebă noul 
apărut. 

— Bravo! strigă Pibrac, este domnul Chesnaye. 

— Da, eu sunt, răspunse stăpânul casei, uimit de soldaţii 
de la uşa sa; dar, ce vreţi? 

— Scumpul meu domn, îi zise Pibrac, mi s-a spus că 
lipseai. 

— Comandasem să mă lase să dorm. 

— Ei bine! fiindcă te-ai deşteptat, comandă să-mi 
deschidă. Am un mic comision a-ţi face. 


— Din partea cui? 

— În numele regelui. 

Chesnaye, înțelegând că nu putea glumi, strigă la 
bătrâna femeie: 

— Gertrude, du-te de deschide... 

— Aşa, vezi! murmură domnul de Pibrac. 

Apoi căpitanul de gardă, urcându-se sus, găsi pe 
Chesnaye în coridor. 

Confidentul casei de Lorena era pe jumătate îmbrăcat şi, 
după obrazul lui, se cunoştea că fusese deşteptat cu 
spaimă. 

El cunoştea pe domnul Pibrac numai din vedere şi, când 
se găsi în faţa lui, îl întrebă cu un oarecare fior: 

— Ce vrei cu mine, domnule? 

— Domnule, răspunse Pibrac, am avut onoarea să-ţi spun 
că vin să te vizitez din partea regelui. 

— Ah! murmură Chesnaye cu ipocrizie, regele face o 
mare onoare unui sărman comerciant ca mine. 

— Regele voieşte să te vadă. 

— Pe mine? 

— Da, scumpul meu domn Chesnaye. 

— Nu cumva regele voieşte să mă numească staroste de 
negociatori? întrebă Chesnaye cu un aer prost. 

— Poate, răspunse Pibrac surâzând. 

— Ei bine! domnule, spune Majestății Sale că voi veni la 
Luvru. 

— Nu, domnule, nu se poate... zise domnul de Pibrac 
scuturând din cap. 

— Vai! dar pentru ce? 

— Pentru că am ordin să te conduc eu însumi la Luvru. 

Chesnaye încruntă sprânceana: 

— Dar nu sunt îmbrăcat cuviincios, murmură el. 

— Ei bine! îmbracă-te. 

— Şi poate că şi regele este încă în pat. 

— Nu, este sculat. 

— Atunci dar, dă-mi o oră. 


— Nici zece minute, scumpul meu domn. 

Tonul hotărât al lui Pibrac dădu să înţeleagă lui 
Chesnaye că trebuia să se supună şi astfel, el zise: 

— Dar cel puţin, domnule, permite-mi să-mi pun o haină 
de gală. 

— Este de prisos. 

— Dar nu cutez să apar astfel în faţa regelui. 

— Oh! murmură căpitanul de gardă, crede, domnule 
Chesnaye, că regele este un om foarte simplu şi 
dispreţuieşte eticheta. 

— Adevărat? 

— Foarte adevărat, numai că nu îi place să aştepte... Şi 
ascultă ce-ţi spun... el este şi bun... 

— Ascult, domnule. 

— Ei bine! dă-mi braţul şi să mergem la Luvru ca doi 
amici... 

— Dar... domnule... 

— Dacă nu voieşti, voi pune pe oştenii mei să te lege şi să 
te ducă pe umerii lor. 

Tâmplele lui Chesnaye asudară şi, înclinând capul, 
murmură: 

— Să mergem, domnule. 


— Aşa da! 
— Numai... permite-mi un lucru... 
— Ce lucru? 


— De a da ceva ordine guvernantei mele. 

— Bine! cheam-o aici. 

— Hei! Gertrude! strigă atunci Chesnaye. 

Bătrâna femeie cobora cu totul tremurândă; iar domnul 
de Pibrac făcu un semn şi doi oşteni intrară în coridor. 

— Legaţi pe această vrăjitoare, le comandă el, şi aşezaţi- 
vă cu dânsa în fundul acestei case; dar nimeni să nu intre, 
nici să iasă! 

Oştenii se înclinară. 

— Acum, termină căpitanul întorcându-se la Chesnaye, 
vino cu mine la Luvru. 


Chesnaye era fără arme şi nu se putea gândi la 
împotrivire. 

Şi apoi, la ce-i putea servi împotrivirea, deoarece n-ar fi 
făcut altceva decât să se compromită. 

În cele din urmă, domnul de Pibrac îl conduse la Luvru. 
Şi, făcându-l să intre pe porta secretă a fortificaţiei, îl 
introduse prin coridoarele cele mici în cabinetul regelui. 

Regele, în timpul lipsei lui Pibrac, se pusese să citească 
cartea lui sir de Brantome, Viaţa Damelor galante. 

— Sire, zise Pibrac intrând, domnul Chesnaye este aici. 

— Ah! ah! făcu regele. 

Apoi, punând pe masa de alături cartea pe care o citea, 
nesculându-se de pe fotoliu, începu să privească cu atenţie 
personajul ce i se prezentă. 

lar Chesnaye, uimit şi fricos, părea că tremura din tot 
corpul în faţa monarhului care îi insufla respect şi 
admiraţie. 

— Hei! zise în fine regele, dumneata eşti acela ce se 
numeşte Chesnaye? 

— Da, sire, bâigui burghezul. 

— Ce profesiune ai? 

— Sunt postăvar. 

— Nu mai ai o alta? 

— Nu, Sire. 

— Aşa! făcu regele cu un ton batjocoritor, dar Pibrac ştie 
altfel. 

Chesnaye atunci ridică asupra lui Pibrac nişte ochi uimiţi 
şi rugători, iar regele continuă: 

— Amicul meu Pibrac pretinde că dumneata eşti la Paris 
omul de afaceri al bunilor mei veri, prinții de Lorena. 

Chesnaye lăsă să-i iasă o exclamaţie de surprindere, 
apoi, ridicând mâinile şi ochii către cer, strigă: 

— Ah! Lisuse Christoase! cum se poate să-şi râdă de un 
sărman postăvar astfel! Dacă ar fi aşa, aş fi într-adevăr 
fericit! 

— Adevărat? făcu regele. 


— Foarte adevărat, Sire, deoarece eu îmi câştig pâinea 
cu toată osteneala. 

— Aşadar, Pibrac a minţit? zise regele cu un ton serios. 

— Domnul de Pibrac s-a informat rău. 

— Adevărat? 

— Oh! desigur! 

— Ei bine! reluă regele, atunci eşti lipsit de noroc, 
domnule Chesnaye... fiindcă eu am obiceiul să cred pe 
Pibrac; şi astfel, mi-am pus în cap să pun să te spânzure 
mâine la răsăritul soarelui. 

— Majestate! strigă Chesnaye tremurând. 

— Îţi spun că te voi spânzura, dacă vei refuza să mă pui 
puţin la curent cu afacerile verilor mei. 

— Atunci, Sire, murmură Chesnaye surâzând, voi fi 
spânzurat fiindcă nu am văzut niciodată pe prinții de 
Lorena. 

— Adevărat? 

— Ah! jur! 

— Ei bine! zise regele cu răceală, atunci domnule 
Chesnaye, eşti total lipsit de noroc fiindcă, neputând să 
dezmint pe amicul meu de Pibrac, trebuie să fii spânzurat. 

Chesnaye avea frica de moarte, dar, fiind credincios 
acelora pe care el îi servea, zise cu hotărâre: 

— Ei bine! Sire, voi fi spânzurat. 

— Oh! oh! murmură regele. 

Apoi, întorcându-se către Pibrac, îi zise: 

— Fă să se închidă acest om într-o temniţă din Luvru. 

— Sire, zise cu răceală Pibrac, îmi permiteţi să-mi dau o 
părere? 

— Vorbeşte, Pibrac, amicul meu. 

— Dacă s-ar spânzura acest om îndată, nu ar fi mai bine? 

Chesnaye se înfioră, dar nu se abătu din hotărârea lui şi 
numai se mulţumi a murmura: 

— Merg să mor nevinovat. Stăpâne ceresc ai milă de 
nenorocitul tău servitor! 


— Nu, răspunse regele, să aşteptăm până mâine. Poate 
se va hotări să vorbească. 

— Cum doriţi, Majestate, răspunse domnul de Pibrac. 

Apoi zise lui Chesnaye: 

— Vino cu mine. 

Chesnaye simţea că picioarele i se îndoiau. 

— Dar vino odată! îi repetă Pibrac luându-l cu asprime 
de braţ şi târându-l afară din cabinetul regelui. 

Regele atunci rămase liniştit, îşi reluă cartea şi reîncepu 
a citi. 

Căpitanul de gardă însă, conduse pe Chesnaye tot prin 
coridorul întunecos şi, ajungând la capăt, chemă pe un 
soldat ce se găsea de gardă şi îi zise: 

— Du-te de caută doi oşteni şi cere şi cheia de la Prie- 
Dieu. 

Prie-Dieu, de care vorbea domnul de Pibrac, era o 
temniţă situată sub scara în spirală pe care noi o 
cunoaştem... Şi era atât de plină cu şoareci, încât, 
prizonierul care se închidea acolo, nu putea trăi decât opt 
zile. 

Deci Chesnaye înţelese că era deja pierdut şi nu mai 
conta decât pe vreun miracol pentru a fi scos din acea 
poziţie critică. 

Când, în fine, soldatul, cei doi oşteni şi şeful de la Prie- 
Dieu sosiră, la un semn al lui Pibrac, împinse pe Chesnaye 
în faţa lui şi îl făcu să coboare treptele temniţei. 

În timpul când şeful deschidea zăvoarele, el zise lui 
Chesnaye: 

— Scumpul meu domn, regele ţi-a prezis că vei fi 
spânzurat, nu este aşa? 

— Aşa este, murmură Chesnaye suspinând. 

Chesnaye ridică asupra lui Pibrac o privire ciudată. 

— Eu voi face pe rege să-şi întoarcă hotărârea, adăugă 
căpitanul de gardă. 

— Ah! bâigui Chesnaye, ştiam eu că dumneata nu poţi să 
voieşti moartea unui nevinovat. 


Pibrac înălţă din umeri. 

— Oh! nu, eu nu voiesc să zic asta, ci vreau să zic că aici 
înăuntru este o temniţă adâncă de o sută picioare şi mâine 
de dimineaţă te vor arunca înăuntru... scumpul meu domn 
Chesnaye. 

Apoi Pibrac, după ce termină aceasta tristă prezicere, 
împinse pe Chesnaye în Prie-Dieu, închise uşa, puse cheia în 
buzunar şi plecă lăsând pe cei doi oşteni în pază la uşă. 

Ziua, în cele din urmă, trecu, fără ca regele şi domnul de 
Pibrac să aibă cea mai mică noutate despre cei absenţi. 

Cu toată recomandarea însă a regelui, dispariţia celor 
trei persoane nu rămăsese tăcută. 

Pajii care sunt vorbitori, până la apusul soarelui făcură 
să alerge în Luvru felurite vorbe. 

Unii ziceau că regina-mamă, regele şi regina de Navarra 
au plecat împreună. 

Alţii ziceau că ei se urmăresc reciproc. lar alţii 
pretindeau că regele Carol al IX-lea îi arestase fără zgomot 
şi fără scandal în turnul de la Vincennes. 

Acei care făceau această din urmă istorie, reprezentau la 
Luvru secţiunea poeţilor şi a fantasticilor. 

Cu toate acestea, domnul de Pibrac asculta în toate 
părţile şi, luând un aer de mirare, surâdea la tot ce auzea; 
apoi plecă să se învârtească în jurul casei lui Malican. 

Bunul bearnez însă părea a nu-l vedea, dar când noaptea 
se apropia şi căpitanul de gardă trecu pentru ultima oară 
prin faţa uşii, Malican îl chemă: 

— Hei! domnule de Pibrac, îi zise el. 

Pibrac intră înăuntru. 

— Pari foarte trist! îi zise Malican. 

— Aşa crezi? 

— Drace! cum nu? 

— Ei bine! zise căpitanul de gardă cu surâsul său fin, tu 
poţi să mă scoţi din întristare, dar nu vrei. 

— Aş voi mult... dar... 


— Ah! da, este adevărat. Tu ai făcut un jurământ, nu este 
aşa? 

— Aşa este. 

Domnul de Pibrac suspină. 

— Dar, adăugă Malican, voi fi dezlegat. 

— Ah! şi când? 

— La miezul nopţii. 

— La miezul nopţii vei vorbi? 

— Da. Căci atunci vor fi douăzeci şi şase ore de când 
Henric al nostru a plecat. 

— Drace! murmură Pibrac, nu sunt curios de la natură, 
dar cu toate acestea, îţi jur că voi veni să te văd. 

— La miezul nopţii? 

— Negreşii. 

— Ei bine! zise Malican, aştept şi când vei veni, să baţi la 
oblonul de la fereastră. 

Domnul de Pibrac atunci, se întoarse la Luvru, zicându- 
Şi: 

— Acum sunt numai nouă ore, ce să fac eu trei ore? 

Apoi îşi bătu fruntea şi adăugă: 

— Bravo! mi-a venit o idee. 

Capitolul VIII. 

Când domnul de Pibrac îşi bătu fruntea, ideea ce-i 
venise, după cum vom vedea, nu era lipsită de spirit şi de 
logică: 

— Arestând pe Chesnaye, îşi zicea el, regele m-a 
compromis cu totul în faţa ducelui de Guise. Cu acesta, am 
devenit inamicul pe faţă al prinților de Lorena, ceea ce 
eram numai în fundul inimii mele, deci, dacă ora menajării a 
trecut şi războiul s-a declarat, trebuie să lucrez cu minte şi 
curaj. 

După cât se vede, căpitanul de gardă care, de obicei era 
pierdut, ştia la trebuinţă să facă apel la sângele său de 
gascon. 

Cu toate acestea, dacă vorbim adevărat, domnul de 
Pibrac nu avea decât o singură groază în lume, şi acea 


groază era ura Doamnei Catherine. 

Gândul că Doamna Catherine putea să-l urască, îl făcea 
să se cutremure. 

Aşadar, domnul căpitan de gardă, hotărându-se a face 
război prinților de Lorena, termină prin a conchide în 
modul următor: 

— Este cu neputinţă ca Chesnaye să nu aibă la dânsul 
hârtii compromiţătoare; şi acele hârtii, căzând în posesia 
mea, îmi vor permite să ţin pe monseniorul ducele de Guise 
la o distanţă respectuoasă. 

Apoi domnul de Pibrac, după ce-şi termină acea 
concluzie, se îndreptă spre casa domnului Chesnaye, fără 
însă să se aştepte la spectacolul ce trebuia să-l găsească 
sosind acolo; şi, pentru a explica acel spectacol, trebuie să 
ne întoarcem cu câteva ore înapoi şi să spunem ceea ce s-a 
întâmplat. 

Domnul de Pibrac, când ieşise din casa lui Chesnaye 
ducând pe prizonier cu sine, dăduse ordin celor doi oşteni 
pe care îi lăsase de pază, să lege pe bătrâna femeie. 

Atunci, aceştia urmară ordinul căpitanului lor, dar fiindcă 
ea se văita şi ţipa din toată puterea, după ce închiseră uşa, 
unul dintre oşteni luă o basma şi îi astupă gura, zicându-i: 

— Bagă de seamă, vrăjitoare bătrână! dacă nu eşti 
cuminte, te vom frige pe cărbuni. 

Această ameninţare înspăimântă pe dama Gertrude şi 
astfel, ea nu mai cuteză să geamă, nici să se zbată. 

Cei doi oşteni însă, erau siguri că căpitanul lor se va 
întoarce într-o oră sau două şi ei, ca adevăraţi fii ai Elveţiei, 
fideli ordinului dat, aşteptară cu răbdare reîntoarcerea 
şefului lor. 

Dar orele treceau şi domnul de Pibrac nu se reîntorcea. 

Apoi când douăsprezece ore de prânz sunară la o 
biserică din vecinătate, unul din oşteni zise: 

— Messire, căpitanul nu face bine să ne lase nemâncaţi 
şi nebăuţi. 

— Ai dreptate, răspunse celălalt, eu mor de sete. 


— Cu toate acestea, reluă cel dintâi, îmi pare că 
căpitanul nu ne-a oprit de a mânca. 

— Nu de a mânca, dar de a ieşi. 

— Atunci dar, pentru ce nu am mânca aici? 

— Ah! ai dreptate, răspunse celălalt. Maimuţoiul pe care 
l-a dus căpitanul cu sine, trebuie să aibă o pivniţă bună şi, în 
casă, o bucată de slănină şi o pâine albă. 

Vorbind acesta astfel, camaradul lui privi pe servitoare şi 
îi zise: 

— Hei! vrăjitoareo! noi avem foame şi sete... trebuie să 
ne dai să mâncăm şi să bem! 

Servitoarea, care avea frică neştiind ce voia să facă cu 
dânsa, făcu semn că dacă îi vor dezlega gura, va răspunde. 

Oştenii o dezlegară, apoi, când ea putu să vorbească, ei îi 
ziseră: 

— Arată-ne cămara şi pivniţa. 

— Vai! răspunse ea, dar cu mine ce o să faceţi? 

— O să te punem la masă cu noi. 

— Nu, murmură bătrâna, eu voiesc să mă duc. 

— Ce zici? 

— Voiesc să mă duc, repetă ea, şi apoi veţi face ce veţi 
voi în casă. 

Cei doi oşteni începură să râdă. 

— Dar, bătrâno, eşti nebună? îi ziseră ei... vrei tu să fim 
spânzurați? 

— Atunci dar, răspunse ea, căutaţi singuri... eu nu vă voi 
arăta nimic... 

— Bine! zise unul din oşteni, noi vom aprinde focul şi tu 
ne vei servi drept lemne. 

Bătrânei i se făcu frică. 

— Ei bine! zise ea, eu vă voi arăta pivniţa şi vă voi da şi 
cheile de la cămară, dar dumneavoastră mă veţi dezlega, 
fiindcă frânghiile acestea îmi fac un rău îngrozitor. 

Atunci cei doi oşteni se consultară. 

— Fie, cum zice ea, zise unul dintre dânşii, fiindcă nu va 
putea scăpa... deoarece vom închide uşa din stradă. 


— Şi apoi, reluă celălalt, ea ne va face şi bucate. 

— Bravo! ştii că ai dreptate? exclamă cel dintâi. 

Atunci ei aprinseră focul, dezlegară pe dama Gertrude şi 
îi ordonară să pună masa, şi să le facă o omletă cu slănină. 

Cu toate acestea, ei aveau ochii pe toate mişcările ei şi i 
se promisese că dacă va încerca să le scape, o vor omori cu 
sulița. 

În fine, când omleta fu gata, acela ce dăduse ideea 
ospăţului întovărăşi pe servitoare în pivniţă. 

Acela care, după sărăcia ce în aparenţă o avea casa în 
care locuia Chesnaye, s-ar fi îndoit de relaţiile lui 
misterioase cu personaje mari, la vederea pivniţei, îndoiala 
ar fi dispărut. 

Pivniţa pretinsului postăvar era mare şi încărcată cu 
vinuri din toate locurile. 

Butii vechi şi butelii încărcate cu praf erau o mulţime, şi 
oşteanul sili pe bătrână să se îndrepte spre cele mai 
prăfuite. 

Dama Gertrude, atunci, începu să geamă, dar cu toate 
acestea, ea fu silită să pună în şorţul ei patru butelii şi să 
privească şi pe oştean cum lua şi el două la subţioară. 

Apoi urcară în bucătărie, unde celălalt oştean îi 
aştepta... 

Servitoarea însă, nu mai gemu şi privirea ei nu mai trăda 
nici o spaimă. 

Cei doi oşteni o invitară să se aşeze la masă cu dânşii şi 
ea primi; dar, după o oră, ei fură aproape beţi. 

Atunci bătrâna Gertrude le zise: 

— Pe viaţa mea! sunteţi oameni de petrecere şi vă voi da 
să beţi o licoare de cireşe ce am făcut-o eu. 

— Kirschen! Kirschen! 3 strigară fii Elveţiei cu totul 
veseli. 

Dama Gertrude atunci deschise uşa cămării şi intră 
înăuntru fără ca păzitorii ei să se mai gândească să o 
urmărească. 


Apoi, după câteva minute, ea reveni cu o butelie învăluită 
în răchită şi le zise: 

— Gustaţi din asta. 

Oştenii întinseră paharele şi dama Gertrude le umplu. 

Dar, îndată ce băură, se rostogoliră sub masă ca trăsniţi. 

Perfida servitoare a lui Chesnaye, amestecase în Kirsch 
un narcotic dintre cele mai puternice. 

Apoi, când ei sforăiau pe pardoseală, ea nu pierdu timp, 
ci urcă la etajul întâi şi deschise un oblon cu precauţie. 

Zic cu precauţie, fiindcă se temea, deoarece casa era tot 
înconjurată de soldaţi: dar strada era goală şi dama 
Gertrude văzu pe un tânăr ce se plimba prin faţa casei. 

Acesta era băiatul de prăvălie al postăvarului Chesnaye. 

Băiatul venise de dimineaţă la ora hotărâtă să deschidă 
prăvălia; dar, văzând pe soldaţii domnului de Pibrac, pe 
acesta din urmă ducând pe Chesnaye şi pe cei doi oşteni 
intrând în casă, se feri de a se apropia. 

— Hei! Patureau! strigă atunci servitoarea. 

Acea voce recunoscând-o, băiatul se apropie. 

— Apropie-te! apropie-te, repetă bătrâna. 

Apoi ea cobori şi, deschizând uşa, zise cu vioiciune: 

— A arestat pe stăpânul din partea regelui. 

— Ştiu, răspunse Patureau. 

— Dar nu trebuie să-l spânzure! murmură ea. 

Apoi trase pe băiat în casă. 

— Dar unde mă duci? o întrebă el. 

— Trebuie să se ardă hârtiile sau să fie duse departe de 
aici, fiindcă unele dintr-însele, au puterea de a ne pune pe 
câteşitrei pe roată... 

Atunci ea închise uşa cu precauţie, iar cei doi oşteni 
sforăiau ca orgile de la catedrală. 

Apoi, târând pe băiat cu dânsa, se urcară cu toată graba 
în camera lui Chesnaye. 

Capitolul IX. 

Dama Gertrude, care cunoştea toate secretele 
stăpânului ei, deschise un dulap vechi ce în aparenţă nu 


conţinea decât nişte zdrenţe, dar care, în realitate, avea un 
fund dublu, şi acea ascunzătoare era încărcată cu hârtii şi 
pergamente de tot felul. 

— Eu nu ştiu să citesc, zise ea atunci lui Patureau, dar l- 
am auzit zicând pe domnul Chesnaye că aici sunt hârtii care 
pot să facă pe mai multă lume să fie spânzurată. 

— Atunci să le ardem... 

— Oh! nu, răspunse bătrâna. 

— Dar dacă au arestat pe patron, vor veni să caute şi în 
casă. 

— Ştiu asta şi, de aceea, trebuie să le îndepărtăm de aici. 

— Dar unde? 

— Hei! oriunde ar fi, numai să fie în siguranţă. 

— Da, dar nu putem să le aruncăm în stradă. 

— Oh! nu. 

— Atunci? 

— Imbecilule! strigă dama Gertrude, căreia îi venise o 
idee luminoasă, tu nu locuieşti în dosul bisericii Saint- 
Eustache, în strada Jour? 

— Cum! făcu băiatul tresărind, dumneata vorbeşti de 
locuinţa mea? 

— Da, fără îndoială. 

— Şi, ce vrei cu ea? 

— Voiesc să duci hârtiile la tine. 

— În camera mea? 

— Negreşit... 

Părul lui Patureau se zbârli pe cap şi reluă cu spaimă: 

— Dar, dama Gertrude, aceste hârtii pot să facă să 
spânzure pe patron. 

— De aceea trebuiesc îndepărtate cu orice preţ. 

— Dar dacă ele pot să facă să spânzure pe patron, vor 
face să mă spânzure şi pe mine. 

— Oh! idiotule! zise ea atunci, cum crezi tu că îşi vor 
închipui că un urs ticălos ca tine să se fi amestecat în 
politică? 


Cu toate cuvintele servitoarei, Patureau se împotrivea şi 
ea indignată reluă: 

— Stăpânul va fi eliberat sigur, mai curând sau mai 
târziu, şi atunci el te va goni! 

Această ameninţare îl făcu pe băiat să primească. Aşa că, 
el o lăsă pe servitoare să facă un pachet, să i-l pună în sân şi 
să îi zică: 

— Fugi repede! 

— Trebuie să mai revin? 

— Nu. Dar bagă seamă la hârtii... 

— Oh! fii sigură că nu le voi pierde în stradă. 

— Gândeşte-te însă, adăugă servitoarea, că dacă va lipsi 
vreuna, lorenii te vor sugruma şi-ţi vor face capul bucăţi. 

Această a doua ameninţare se adăugă la spaima 
băiatului. Cu toate acestea, el întrebă pe Gertrude: 

— Dumneata o să rămâi aici? 

— Oh! nu, răspunse ea. 

— Dar, unde o să te duci? 

— Acesta este secretul meu. Du-te şi păzeşte bine 
hârtiile. 

Atunci băiatul plecă, iar ea deschise fereastra să-l vadă 
ieşind. 

Frica însă de omenii regelui şi de sugrumarea lorenilor 
dăduse aripi sărmanului Patureau; aşa că, servitoarea îl 
văzu trecând strada şi fugind ca şi cum ar fi avut pe dracul 
în pachet. 

— Bun! îşi zise ea atunci, acum îmi rămâne să vestesc pe 
monseniorul de Guise şi aceasta trebuie s-o fac fără 
întârziere. 

Atunci ea se cobori în bucătărie şi, după ce se asigură că 
cei doi oşteni sforăiau tot sub masă, deschise uşa cu 
precauţie pentru a vedea dacă vreo halebardă sau vreo 
puşcă nu străluceşte prin vecinătate, apoi închise uşa 
repede, puse cheia în buzunar şi fugi tot aşa repede ca şi 
Patureau. 


Patureau însă, ajunse la locuinţa care era o simplă 
cameră situată în vârful unei case din strada Jour şi, cum 
oamenii din popor, fie ei la orice vârstă, dacă vor să ascundă 
ceva, ascund în saltea, ascunse şi el pachetul 
compromiţător în salteaua sa. 

Apoi, ca şi cum s-ar fi simţit rău alături de o asemenea 
vecinătate, se duse să rătăcească pe străzi. 

Timp de mai multe ore, Patureau rătăci din stradă în 
stradă, cu sudoarea pe frunte, cu spaima în inimă şi 
repetându-şi: 

— Dacă vor găsi acele hârtii în posesia mea, mă vor 
jupui. 

Şi părul lui Patureau se zbârli. 

— Îmi risc viaţa prin devotamentul ce am faţă de 
Chesnaye, şi mai adăugă: el care nu a fost niciodată bun şi 
generos pentru mine, care mă plăteşte rău, care mă 
hrăneşte şi mai rău încă, şi a voit să mă gonească de două 
ori. Ce-mi pasă? Poate să-l spânzure pe Chesnaye, ce-mi 
pasă? 

Şi Patureau îşi propuse să se întoarcă acasă, să ia 
hârtiile şi să le ardă. 

Dar atunci, a doua ameninţare a Gertrudei îi veni în 
memorie: „Dacă hârtiile se vor pierde, îi zisese ea, lorenii te 
vor nimici.” 

EI îşi continuă plimbarea mai multe ore. Uită să 
mănânce, nu simţi setea şi nici nu se gândi la băuturi. 

Din stradă în stradă el ajunse pe piaţa Greve. 

Marele prevot4 ordonase în acea seară spânzurarea 
unui nenorocit şi corpul lui balansa încă în aer. 

Acel spectacol înfiorător înspăimântă atât pe Patureau 
încât el îşi zise: 

— Nu! nu! mai bine să mă jupoaie decât să mă spânzure! 
voi arde hârtiile! 

Atunci el nu se mai îndoi. Se întoarse spre casa lui şi 
trecu prin strada Urşilor, care, ne reamintim că a jucat un 
mare rol în istoria noastră. 


Atunci o idee îi veni în minte. 

— Cine ştie? îşi zise el, poate că regele ar plăti scump 
pentru a avea aceste hârtii cu care doamna Gertrude m-a 
însărcinat şi pe care voiesc a le arde spre a nu fi spânzurat? 

O pungă plină cu monede de aur, i se păru că vede. Şi 
când ajunse la uşa casei unde şedea, se văzu nehotărât 
dacă e bine să-i treacă pragul. 

După o luptă ce avu loc în sufletul său, el se hotări 
deodată şi, întorcându-se, luă drumul Luvrului. 

Patureau era hotărât să-l găsească pe rege şi să-i 
trădeze pe Chesnaye şi pe prinții loreni. 

El merse drept la Luvru. 

Pe drum, naivul Patureau îşi zicea: 

— Voi cere să vorbesc regelui şi îi voi zice: „Sire, stă în 
puterea Voastră de a ordona să fiu spânzurat, dar ce vă 
poate folosi moartea unui nenorocit? pe când dacă mi-aţi 
promite mult aur, v-aş da în schimb nişte hârtii foarte 
compromiţătoare pentru monseniorul, ducele de Guise”. 
Regele va face foarte rău dacă va refuza. 

Şi, cu toate că nu avea încă nici o monedă din cele ce 
visa, el socoti pe ce avea să le cheltuiască. Voia să cumpere 
o prăvălie de pânzeturi şi apoi să se însoare. 

Văzuse pe pragul unui drogherii din strada Renard o 
fată ce-i plăcea mult... 

Patureau cugeta să o ia în căsătorie şi-şi pregătea micul 
discurs ce avea să-l ţină în faţa tatălui, când toate visurile 
fură sfărâmate la poarta Luvrului. 

Patureau îşi închipuise că intra la Luvru ca la dânsul 
acasă, cu haina obişnuită şi pălăria de burghez. Intră numai 
cei cu haine de gentilom! 

Soldatul de gardă se puse în faţa lui Patureau strigând: 

— La o parte. 

— Dar voiesc să vorbesc regelui... 

Soldatul îl luă drept un nebun şi îi dădu o lovitură cu 
arma repetând: 

— La o parte! nemernicule! 


Cu toate acestea, el era hotărât şi ar fi încercat, fără 
îndoială, pentru a treia oară, când văzu ieşind prin portiţă 
un gentilom pe care îl recunoscu pe dată. Acel gentilom era 
domnul de Pibrac pe care îl văzuse în acea dimineaţă, 
ducând pe nenorocitul lui stăpân ca prizonier. 

O idee îi veni lui Patureau. 

„Pentru că acest gentilom a arestat pe Chesnaye, îşi zise 
el, trebuie să fie vreun favorit al regelui. Voiesc să îi 
vorbesc...” 

Dar domnul de Pibrac umbla iute. Patureau îşi iuți paşii 
pentru a-l ajunge. 

Dar, cum Patureau nu vorbea cursiv şi convingător şi 
fiindcă îi trebuia totdeauna mult timp să-şi pregătească 
pledoaria, pierdu aproape zece minute şi-l lăsă pe domnul 
de Pibrac să ajungă în micile şi strâmtele străzi ce duceau 
la casa lui Chesnaye. Îl văzu oprindu-se înaintea casei 
acestuia din urmă. 

Atunci, supunându-se unui sentiment de prudenţă, 
Patureau se opri pe loc. 

Pibrac bătu; nimeni nu răspunse. 

— Oh! oh! zise el, oare soldaţii mei ce fac? 

EI bătu şi mai tare, după care apăsă umărul în poartă. 
Dar poarta era solidă şi ea rezistă. 

Atunci Patureau nu se mai îndoi şi se apropie cu pălăria 
în mână, cu un aer umil. 

— Ce voieşti? întrebă căpitanul de gărzi. 

— Să-mi ofer serviciile mele Senioriei Voastre, răspunse 
Patureau. 

— Pentru ce? 

— Pentru a intra în această casă. 

— Umerii îţi sunt buni? 

Patureau privea pe Pibrac. 

— Ca să sfărâmi uşa, adăugă căpitanul gărzilor. 

Dar Patureau mişcă din cap. 

— Nu este nevoie, zise el. 

— Pentru ce? 


— Pentru că putem intra prin prăvălie. 

Şi el arătă o a doua uşă. 

— Dar şi aceea e închisă... 

— Da, dar cheia e la mine. 

— Tu? 

Şi Pibrac îl privi. 

— Cine eşti tu? zise el. 

— Mă numesc Patureau. 

— Bun! Apoi? 

— Şi sunt ajutorul maestrului Chesnaye. 

— Ah! ah! zise Pibrac, iată ceea ce trebuia să ştiu... În 
acest caz... deschide-mi! 

Patureau scoase o cheie din buzunar, deschise uşa 
prăvăliei şi lăsă pe Pibrac să intre în casă. 

— Hei! soldaţi! strigă căpitanul gărzilor. 

Patureau deschise o a doua uşă, ce din prăvălie 
răspundea în bucătărie, şi atunci Pibrac auzi un sforăit 
zgomotos. 

— Drace! murmură el, desigur că ei au băut şi s-au 
îmbătat! 

Şi într-adevăr, când trecu pragul bucătăriei, domnul de 
Pibrac putu să-şi dea o părere despre ceea ce se petrecuse. 

Atunci el se întoarse spre Patureau. 

— Pentru ce nu erai azi dimineaţă aici? îi zise el. 

— Locuiesc afară. 

— Ai venit după plecarea mea? 

— Da, messire. 

— Pe cine ai întâlnit? 

— Pe bătrâna Gertrude, ce mi-a deschis uşa. 

— Şi unde e ea acum? 

— A fugit după ce i-a îmbătat pe cei doi oşteni. 

— Ah! ştii unde e Chesnaye? Întrebă el. 

— Trebuie să ştiţi mai bine decât mine, pentru că azi 
dimineaţă... 

— Da, desigur, ştiu şi-ţi voi spune: Chesnaye e într-o 
temniţă a Luvrului şi mâine va fi spânzurat. 


Patureau tresări. 

— El va fi spânzurat împreună cu tine, sfârşi Pibrac, dacă 
nu mă vei ajuta să găsesc nişte hârtii ce trebuie să fie aici. 

Patureau tresări din nou. 

Capitolul X. 

Omenii cei mai timizi se încurajează câteodată peste 
măsură şi totdeodată. Astfel fu şi cu Patureau. 

În tot timpul zilei nenorocitul tremurase ca un iepure; în 
prezenţa domnului de Pibrac, care cu toate acestea vorbea 
de spânzurătoare, nu numai că nu mai tremura, dar luă şi 
un aer hotărât ce ar fi uimit chiar pe dama Gertrude. 

— Monseniore, zise el, totdeauna se găseşte ceea ce se 
caută. 

— Ah! ah! 

— "Totul e de a da un preţ cuviincios căutărilor. Căci, 
adăugă Patureau, pe această lume totul se plăteşte. 

Pibrac privi cu atenţie pe Patureau: 

— Hei! hei ce, voieşti să-mi pui condiţii, nemernicule? 

— Eu? deloc... 

— Atunci, ajută-mă. 

— Dar monseniore, orice necaz merită plată şi dacă mă 
întrebuinţezi ca să caut hârtiile maestrului Chesnaye, este 
drept ca... 

— "Ţine! ţine un pistol... 

Patureau începu să râdă şi nu întinse mâna pentru a lua 
pistolul... 

— Senioria voastră îşi râde de mine, zise el. 

Pibrac, cu toate că era gascon, era totdeauna liniştit. Şi 
îndrăzneala lui Patureau nu-l irită. 

— Cum te numeşti? întrebă el. 

— Patureau, monseniore. 

— Eşti ajutor de pânzar? 

— Da, monseniore. 

— Cât câştigi pe zi? 

— Foarte puţin. 


— Ei bine! nemernicule, pot să ordon să te spânzure şi, 
în loc de a face aceasta, îţi dau un pistol pentru osteneala 
ta, şi tu te arăţi dispreţuitor? 

Aceste cuvinte nu descurajară pe ajutorul pânzar. 

— Oh! ştiu bine că poţi ordona să mă spânzure, 
monseniore. 

— Şi o voi face, desigur. 

— Mă aştept, dar... 

— Dar? făcu Pibrac. 

— Dacă mă vei spânzura, nu vei avea niciodată hârtiile 
ce cauţi. 

— Aş! când vei fi în faţa spânzurătorii... îţi vei schimba 
ideea. 

— Nu cred... 

— Aud? Şi crezi că fără tine nu voi găsi hârtiile? 

— Sunt sigur. 

— Chiar răscolind prin toată casa? 

— Da. 

— Dar pentru ce? 

— Pentru că hârtiile nu sunt în casă. 

— Dar... unde sunt? 

— Acesta e secretul meu. 

— Şi voieşti să vinzi acel secret? 

— Drace! 

Pibrac înţelese că era la voinţa lui Patureau. 

— Fie, zise el. Care e preţul tău? 

— Aş voi să am o sută de pistoli. 

Pibrac făcu un pas înapoi. 

— Eşti nebun? zise el. 

— Pentru ce, monseniore? 

— Pentru că un sărman ofiţer ca mine n-a avut niciodată 
o sută de pistoli în mână. 

— Da. Dar regele are... 

— Ei bine! mergi de cere regelui. 

— Aceasta voiam şi eu mai întâi, monseniore. M-am 
prezentat la poarta Luvrului. Şi n-au voit să mă lase a intra. 


— Ei bine? eu te voi face să intri. 

— Şi mă vei conduce la rege? 

— Da. 

— Haidem! zise Patureau. 

Hotărârea acestuia din urmă îl făcu pe căpitanul gărzilor 
să se mai gândească. 

— Ştii cum mă numesc? zise el. 

— Nu, monseniore. 

— Mă numesc Pibrac. 

— Dumneata eşti căpitanul gărzilor? 

— Da. Şi dacă ţi-aş da cuvântul meu, te-ai mai îndoi? 

— Nu, monseniore. 

— Ei bine! îţi dau cuvântul meu de gentilom că vei primi 
cei o sută pistoli. 

— Când? 

— Mâine dimineaţă... înaintea miezului zilei. Dar hârtiile 
îmi trebuiesc astă-seară. 

Patureau se încrezu în cuvântul lui Pibrac. 

— Ei bine, monseniore, zise el, vino cu mine! 

Şi el îl duse prin strada Jour, istorisindu-i pe drum cum 
servitoarea lui Chesnaye, doamna Gertrude, scăpase de cei 
doi soldaţi, şi îi încredinţase lui acele hârtii, ce erau 
suficiente pentru a spânzura pe pretinsul pânzar. 

Căpitanul îl urmă pe Patureau în locuinţa lui. 

Acesta înaintă un scaun, apoi, ridicând salteaua scoase o 
legătură de hârtii. 

Patureau depuse hârtiile pe o masă. 

— Să vedem ce sunt acestea, murmură căpitanul 
gărzilor. 

N-am putea spune bine de ce importanţă erau hârtiile. 

Ceea ce putem spune este că Pibrac rămase mai mult de 
o oră închis cu Patureau şi că, părăsindu-l îi dădu ca acont 
pentru cei o sută pistoli conţinutul pungii lui. 

După aceasta Pibrac puse cu grijă hârtiile sub haină, 
după care el reluă drumul Luvrului. 

Pe drum el îşi vorbea astfel: 


— Hârtiile pe care le am asupra mea sunt de natură să 
trimită pe monseniorul ducele de Guise, fratele său 
Mayenne şi celălalt frate, cardinalul de Lorena, în piaţa 
Greve pentru a-ţi depune fiecare capul. Din nefericire, 
pentru a obţine acest rezultat ale cărui consecinţe n-ar 
putea fi decât foarte favorabile regatului Franţei şi 
monarhiei, ar trebui un alt rege decât acela pe care îl 
servesc... 

Şi Pibrac suspină. 

— Căci, reluă el, să presupunem că merg să găsesc pe 
rege şi să îi declar conspirația ce poate învălui Franţa 
întreagă! Regele va striga, va înjura, va ocări, va ordona să 
aresteze pe unii, să spânzure pe ceilalţi... El va face zgomot 
mare, se va culca după acestea şi, deşteptându-se bolnav, va 
găsi la căpătâiul său pe Doamna Catherine, amica prinților 
loreni, ce îi va dovedi lămurit că a visat şi că conspirația nu 
există. Ah! dacă aş fi sigur că Doamna Catherine nu s-ar 
mai reîntoarce la Luvru şi că regele i-ar fi găsit o mai bună 
locuinţă pentru zilele de bătrâneţe... 

Domnul de Pibrac ajunse la poarta Luvrului şi fu foarte 
mirat să vadă la lumina lunii pe un om ce vorbea cu soldatul 
de gardă. 

Acesta era un călugăr, călare pe un catâr. 

Călugărul zicea santinelei: 

— Trebuie negreşit să vorbesc regelui. 

— Regele doarme, şi apoi părinte, adăugă santinela, 
nimeni la o asemenea oră nu intră în Luvru. 

Când soldatul pronunţă aceste cuvinte, Pibrac sosi. 

— Iată, căpitanul gărzilor, zise soldatul, adresează-te 
dânsului, părinte. 

Călugărul descălecă şi veni spre întâmpinarea 
căpitanului. 

— Ce doreşti, respectabile părinte? întrebă cu curtenie 
Pibrac. 

— Messire, răspunse călugărul, aş dori să-l văd pe rege 
pentru a-i spune o aventură în legătură cu Doamna regina- 


mamă. 

Pibrac tresări. 

— Mă iartă! respectabile părinte, zise el, e aproape 
miezul nopţii, regele doarme demult şi am ordin de anu 
lăsa pe nimeni să străbată până la dânsul. 

— Cu toate acestea... 

— Dar, cum sunt căpitanul său de gărzi, dacă ai vreun 
mesaj de la regina-mamă, mi-l poţi încredința. 

— Vai! nu mai am acel mesaj. Mi s-a furat... 

Domnul de Pibrac făcu o mişcare. 

— Messire, reluă călugărul, aparţin unei comunităţi ce se 
găseşte pe drumul de la Blois. 

— Bun! zise căpitanul. 

— Ieri, un cavaler s-a prezentat la mânăstirea noastră şi 
ne-a dat o scrisoare şi o pungă. Punga era destinată 
bisericii de la mânăstirea noastră. Scrisoarea purta pecetea 
reginei-mame; ea era adresată regelui şi cavalerul ne-a 
rugat să o ducem la destinaţie. 

— Cum era acel cavaler? întrebă Pibrac. 

— De talie mijlocie, faţa brună, ochiul negru, accent 
meridional. 

— Vârsta? 

— Cam de douăzeci ani. 

„Bun! îşi zise Pibrac, acela e unul din gasconii lui Noe.” 

Călugărul reluă: 

— Superiorul nostru îmi dădu această scrisoare, cu 
ordinul de a merge la Paris fără a mă opri pe drum. 

— Şi ai plecat pe dată? 

— Da, messire. 

— Ei bine! unde e acea scrisoare? 

— Am mai spus-o. Mi s-a furat pe drum. 

— De către cine? 

— Am întâlnit o trupă de cavaleri ce m-au oprit, m-au 
legat şi mi-au luat scrisoarea reginei. 

— Oh! oh! 


— Unul din ei mi-a zis: „Ne vom însărcina noi cu mesajul 
dumitale”. Apoi ei şi-au urmat drumul. 

— Spre Paris? 

— Oh! nu, spre Blois, şi păreau a urmări pe alţi cavaleri. 

Pibrac tresări din nou. 

— Cum erau acei cavaleri? 

— Unul din ei avea un semn la frunte, messire. 

— Era înalt şi tânăr? 

— Da. 

„Acela e ducele de Guise”, îşi zise Pibrac. 

Apoi zise cu răceală călugărului: 

— Părinte, te sfătuiesc să dormi astă-seară la vreo 
mânăstire şi mâine dimineaţă să vii la mine, căci te voi 
conduce la rege. 

Călugărul se înclină. 

— Ah! făcu el, uitam să vă spun că după întâlnirea 
cavalerilor m-am reîntors la mânăstire; dar superiorul a voit 
să vin ca să istorisesc aceasta regelui. 

— Ela avut dreptate. Bună seara, părinte, aşadar, pe 
mâine. 

Călugărul se urcă pe catâr şi se îndreptă spre un drum 
de pe malul stâng al Senei, unde se aflau mai multe 
mânăstiri. 

Cât despre domnul de Pibrac, el rămase pentru un 
moment gânditor şi sfârşi prin a-şi zice: „Să mă spânzure 
cineva dacă înţeleg acum ceva din toate acestea! Haidem la 
Malican!” 

Miezul nopţii suna la Saint-Germain-l' Auxerrois. 

Capitolul XI. 

Malican aştepta pe Pibrac. 

Cârciumarul stinsese lumânările şi închisese uşa. 

Dar acea uşă se deschise îndată ce paşii căpitanului se 
auziră afară. Pibrac intră. 

— Ah! zise Malican acum putem vorbi. 

— E miezul nopţii. 

— Ştiam şi aşteptam... 


Şi Malican închise uşa cu zăvorul, adăugând: 

— Eu cred că ar fi bine să nu aprindem lumina. 

— Fie! răspunse Pibrac. 

Căpitanul gărzilor şi cârciumarul se puseră unul lângă 
celălalt şi Pibrac zise: 

— Mă prind că am ghicit. 

— Se poate. 

— Regina-mamă a fost răpită? 

— Întocmai. 

— Şi regele de Navarra a fost iniţiatorul? 

— Aşa este. 

— Pe viaţa mea! zise Pibrac, un lucru foarte minunat 
dacă succesul va încorona opera. 

Malican surâse. 

— La această oră, pericolul de a fi ajunşi pe drum a 
trecut. 

— Crezi? 

— Ei au înaintat mult. 

Dar Pibrac încruntă sprâncenele. 

— Cu toate acestea, zise el, ducele de Guise e în 
urmărirea lor. 

— Cum? făcu Malican. 

Şi cârciumarul făcu o mişcare. 

— Aşa este, ducele îi urmăreşte, după cum ţi-am spus, 
adăugă Pibrac. 

Apoi îi istorisi ceea ce aflase de la călugăr. 

Dar Malican avea o credinţă oarbă în planul bearnezului. 

— Oh! fii liniştit, zise el, ei au luat măsuri de precauţie. 
Convoiul nu va urma drumurile cele mari. 

Atunci Malican istorisi din punct în punct lui Pibrac cum 
era planul, cum gentilomi devotați cauzei hughenote 
fuseseră preveniţi şi ce mijloc ingenios aflase el pentru a 
schimba caii la fiecare zece leghe. 

Dar căpitanul era om prudent şi ferindu-se de toate. 

— Foarte bune măsuri, scumpul meu Malican, zise el, cu 
toate acestea... 


— Ei bine? 

— Nu te poţi îndoi, asemenea mie, că ducele de Guise e 
pe urmele lor. 

— Se poate. 

— Cum a ştiut el cum s-a făcut răpirea? 

— Ah! drace! murmură Malican, aşa este. 

— Deci nu mai e vorba decât de iuţeala între cei ce 
urmăresc şi cei ce sunt urmăriţi. 

— Bearnezii au înaintat cu mult. Şi odată în Gasconia... 

— Oh! făcu Pibrac, odată afară din regatul Franţei, 
ducele nu ne va mai nelinişti; totul e să treacă graniţa. 

— Ei o vor trece, dacă n-au şi trecut-o până acum. 

— Câţi sunt? 

— Patru. 

— Adică regele, Noe, Lahire şi un alt gascon, numit 
Hector. 

— Întocmai. 

— Ei bine! desigur că ducele de Guise este însoţit cel 
puţin de cei patru gentilomi ai săi. Dacă izbuteşte să-l 
ajungă pe regele de Navarra, va fi o luptă. 

— Sst! zise Malican. 

— Ce e? făcu Pibrac surprins de această întrerupere. 

— Ascultă! 

Şi Malican întredeschise uşa. 

— Aud galopul unui cal, adăugă cârciumarul. 

— Şi eu, asemenea. 

Pibrac ieşi din cârciumă pentru a asculta mai bine. Luna 
dispăruse, noaptea era tăcută. 

— Da! da! repetă Malican neliniştit, acesta e galopul 
unui cal ce vine spre noi. 

Într-adevăr, zgomotul, devenit mai distinct, se apropia. 

— Neobişnuit lucru, murmură căpitanul gărzilor, care 
după ce făcu câţiva paşi înainte, se întoarse spre uşa 
cârciumii. 

— Cerule! zise Malican. Ce s-a întâmplat? 


Domnul de Pibrac reintră în cârciumă şi sfătui pe 
Malican a face asemenea, adăugând: 

— Trebuie să vedem fără a fi văzuţi. Un cavaler ce 
galopează în această direcţie nu poate merge decât la 
Luvru. 

— Poate... zise Malican. 

Malican avea dreptate. Cavalerul nu mergea la Luvru, 
căci se opri la uşa cârciumii. 

Apoi el strigă în limba bearneză: 

— Deschideţi! deschideţi! 

— Mii de draci! murmură Malican uimit, el e... şi alergă 
afară. 

— Tu eşti Malican? reluă cavalerul sărind jos. 

— Da, Sire. 

— Ah! scapă-mă în acest caz; suntem pierduţi! 

Şi Henric de Navarra, căci el era, alergă în cârciumă; 
dar, cu tot întunericul, el zări o formă umană nemişcată în 
mijlocul sălii. 

— Cineva e aici, strigă el făcând un pas înapoi şi punând 
mâna pe spadă. 

— Un amic, răspunse o voce, pe când o mână susţinu 
braţul prinţului. 

— Pibrac? făcu regele. 

— Da, Sire. 

— Ai... auzit? 

— Ştiu totul şi eu nu voi trăda pe suveranul meu, spuse 
căpitanul gărzilor. 

Malican conduse calul la grajd. 

— Ah! zise regele de Navarra, ce se lăsă să cadă pe o 
bancă, sfârşit de oboseală, ştii totul, Pibrac? 

— Da, Sire. 

— Ei bine! ceea ce nu ştii e că suntem pierduţi. 

— Mă îndoiam, văzându-te că te reîntorci, Sire. 

— Am fost noi trădaţi? s-a întâmplat vreo nenorocire 
aceluia din ai noştri ce ne preceda? Acesta e un mister. Dar 
nu am găsit cai dincolo de Blois. Şi am fost ajunşi de către 


cincisprezece oameni pe care-i comanda... Ah! zise regele 
de Navarra întrerupându-se, nu vei şti niciodată cine, 
scumpul meu Pibrac. 

— Mă iartă, Sire, acela era ducele de Guise. 

— Ştiai? 

— De o oră. 

— Ei bine! ei ne-au ajuns, ne-au înconjurat, noi ne-am 
bătut cu înverşunare, dar a trebuit să cedăm numărului. 
Lahire şi Noe sunt prizonieri... Eu am putut scăpa... urmat 
de Hector pe care l-am lăsat la două leghe de Paris, căci 
calul său a căzut sfârşit de oboseală. 

— Dar, Sire, zise Pibrac cu emoție, pentru ce te-ai mai 
reîntors aici şi nu ai încercat să treci în Gasconia? 

— Voiai oare să-mi părăsesc amicii? 

— Noe şi Lahire... 

— Desigur! ei sunt în mâinile ducelui; ducele îi va da 
regelui Carol al IX-lea. 

— Eşafodul îi aşteptă! zise Pibrac. 

În acel moment Malican se întoarse. 

— Aprinde o lumină, zise regele de Navarra. Şi dă-mi 
ceva de mâncare, sunt flămând; am făcut patruzeci de 
leghe în zece ore. 

Şi, pe când Malican se grăbea de a se supune, tânărului 
prinţ adăugă: 

— Oh! de astă dată le-am luat cu mult înainte, Hector are 
un cal minunat! 

Malican puse înaintea regelui de Navarra o bucată de 
carne, pâine şi o sticlă cu vin vechi. 

Regele începu a mânca cu aviditatea unei fiare sălbatice 
mult timp lipsită de hrană şi Pibrac, timp de câteva 
momente, nu pronunţă nici un cuvânt. 

Când Henric îşi linişti foamea şi setea, căpitanul gărzilor 
îi zise: 

— Malican mi-a spus, Sire, că eraţi mascat. 

— Aşa este. 

— Ai fost vreun moment fără mască? 


— Niciodată. 

— Regina-mamă a auzit vocea dumitale? 

— Nu. 

— Dar... ducele? 

— Nici ducele, nici Rene. 

— Ah! era şi acel mizerabil de Rene? 

— Vezi bine. 

— Astfel ţi-ai putut deschide un drum şi a fugi fără ca 
masca să cadă, fără ca vocea să-ţi fie trădată? Şi nimic nu 
dovedeşte că regele de Navarra era printre oamenii care- 
au răpit pe regina-mamă? 

— Nu. 

— Ei bine! Sire, trebuie să reintri în Luvru pe dată şi să 
te culci în pat. 

— Bine! 

— Mâine dimineaţă vei merge să vezi pe rege. 

— Dar, zise regele de Navarra, îmi închipui că înainte... 

Pibrac surâse. 

— Majestatea Voastră, zise el, speră să o vadă pe 
Doamna Margareta? 

— Desigur! 

— Doamna Margareta nu e la Luvru. 

Regele de Navarra tresări. 

Pibrac îşi descheie haina. 

— Desigur, zise el, că am făcut foarte bine azi dimineaţă 
că am luat această scrisoare. 

Şi el dădu regelui mesajul pe care Doamna Margareta, 
înainte de a fugi din Luvru, îl lăsase pentru dânsul. 

— Sire, adăugă el, regina-mamă dispăruse, Doamna 
Margareta asemenea; nu ştiam ce devenise Majestatea 
Voastră, am făcut o încercare şi am despecetluit această 
scrisoare. 

Regele citi şi îşi trecu mâna peste frunte. 

— Dumnezeul meu! zise el, te iubeam cu toate acestea, 
cu pasiune. 

Dar Pibrac reluă: 


— Sire, nu vă mai gândiţi pentru moment la amorul 
vostru, cugetaţi mai bine să-i scăpaţi pe amicii voştri şi pe 
Majestatea Voastră înşivă... şi apoi e în interesul vostru de a 
făcea tăcută fuga Doamnei Margareta. 

— Cum asta? 

— Vă voi explica mai târziu. Acum veniţi... la Luvru. 

— Da, la Luvru. 

Henric, care era zdrobit de osteneală, se sculă 
clătinându-se şi se rezemă de braţul lui Pibrac. 

— Mâine dimineaţă, zise Henric lui Malican, să vii să mă 
găseşti. Poate voi avea trebuinţă de serviciile tale. 

— Da, Majestate. 

Regele de Navarra şi Pibrac ieşiră din cârciumă şi se 
îndreptară spre poarta din dos a Luvrului. 

Henric era aşa de bine învăluit în mantaua sa, încât 
santinela nu putu să-i observe figura şi se trase cu respect 
la o parte, la vederea căpitanului de gărzi. Acesta din urmă 
conduse pe regele de Navarra în apartamentul său, se 
închise cu dânsul înăuntru şi îi zise: 

— Majestatea Voastră trebuie să aibă multă nevoie de a 
dormi puţin. 

— Sunt foarte obosit, într-adevăr. 

— Şi, cu toate acestea, Majestatea Voastră trebuie să 
rămână puţin trează, până va citi aceste hârtii care pot să-l 
intereseze foarte mult. 

Vorbind astfel, Pibrac întinse pe masă pergamentele 
maestrului Chesnaye, adăugând: 

— lată nişte scrisori, care, prin ajutorul lor, pot face să 
cadă capul ducelui de Guise. 

Capitolul XII. 

Hârtiile pe care le examinau Henric de Navarra şi 
domnul de Pibrac se compuneau din mai multe documente. 

Unele erau scrisori ale prinților loreni către Chesnaye, 
iar altele erau hârtii privitoare la gestiunea bunurilor pe 
care le posedau aceştia în Franţa şi, mai cu seamă, în Paris. 


Altele, de o natură mai gravă, se raportau la diverse 
comploturi ale casei de Lorena şi care nu ajunseră la vreun 
sfârşit bun. 

În fine, cel din urmă bilet era scris în cifre. 

— Oh! oh! făcu Henric, acesta trebuie să fie mult mai 
serios ca celelalte. Ştii tu să descifrezi, Pibrac? 

— Nu, Sire. 

— Nici eu. Atunci, cum facem? 

— Chesnaye trebuie să aibă cheia acestei scrieri. 

— Ah! 

— Şi când mă voi frământa prea mult, trebuie să o 
descifrez. 

— Aşteaptă! îi zise Henric. Ce o să facem noi cu toate 
aceste hârtii? căci dacă le vom pune în vederea lui Carol al 
IX-lea, el se va convinge că familia Guise, într-adevăr, ar fi 
complotat contra regatului Franţei. 

— Da. Şi apoi? 

— Apoi, zise Henric, cum cei din familia de Guise nu vor 
fi la Paris, ci la Nancy, desigur că regele se va înfuria şi 
regina-mamă va aranja lucrurile. 

— Aveţi dreptate, Sire. 

— Atunci, ce e de făcut? 

— Am o idee. 

— Care? 

— Să-l arestăm pe ducele de Guise îndată ce se va 
înapoia cu regina-mamă. 

— E ceva cam cutezător, Pibrac. Şi odată arestat, vom 
pune hârtiile în vederea regelui. 

— Dar unde şi cum să-l arestăm? 

— În micuța casă, unde se ascunde de cincisprezece zile. 

— Cunogşti tu acea casă? 

— Ştiu unde e. Dar tot ce mă intrigă este acest 
manuscris cifrat, căci trebuie să conţină lucruri de mare 
importanţă. Şi apoi observați, Sire, că acest bilet e de 
curând scris şi are mai multe slove. 

— Este adevărat, răspunse regele. 


— Ei bine! eu revin la ideea mea: să facem pe Chesnaye 
să vorbească. 

— Când? 

— Chiar acum, dacă voiţi. 

— El este aici? 

— Da, Sire, veniţi cu mine... Chesnaye, continuă Pibrac, 
trebuie să fie acum în Prie-Dieu. 

— De când? 

— De astăzi de dimineaţă. 

— Acest ticălos de Chesnaye, zise regele, trebuie să fie 
prea credincios prinților de Lorena. 

— Cu toate acestea, sunt sigur că se teme de moarte. 

Henric şi Pibrac intrară în coridor pe mica scară pe care 
o coborâră în vârful picioarelor. 

Când se apropiară de închisoarea lui Chesnaye, Pibrac 
chemă pe santinelă. 

— Ulrich, îi zise el, să închizi portiţa. 

Elveţianul se înclină. 

— Şi când cineva se va apropia de dânsa, tu să nu-i 
deschizi. 

— Da, căpitane. 

— Şi să nu laşi pe nimeni să treacă. 

— Nici pe rege? 

— Imbecilul! murmură căpitanul gărzilor. 

Ne aducem aminte că domnul Pibrac pusese în buzunar 
cheia închisorii numite Prie-Dieu, după ce îl închisese pe 
Chesnaye. 

Aşadar, când ajunse aici, scoase acea cheie din buzunar, 
deschise şi pătrunse el întâi în închisoare, zicând: 

— Nu cumva ticălosul o fi murit de foame? 

— Cum? întrebă Henric. 

— Pentru că numai acum mi-am adus aminte că nu i-am 
trimis nimic de mâncare. 

Maestrul Chesnaye sta chircit pe paiele care îi serveau 
de aşternut. El nu dormea, ci îşi întorcea privirile sale cele 
rătăcite împrejuru-i. 


— Bună, Chesnaye, zise Pibrac închizând uşa după ce 
intră regele. 

Chesnaye îşi aruncă o privire asupra lui şi ochii i se 
luminară. 

— Oare vii să-mi dai libertatea? întrebă el. 

— Eşti prea naiv, maestre. 

— Cu toate acestea, sunt nevinovat. 

Pibrac înălţă din umeri. 

— Haide, maestre Chesnaye, zise el, lasă-mă să-ţi dau o 
idee. 

— O idee? 

— Da. 

Şi Pibrac îi puse mâna pe umăr, adăugând: 

— Iată! Majestatea Sa, regele de Navarra pe care îl vezi 
aici, e tot de părerea mea. 

La acest nume, Chesnaye tresări privind pe personajul 
care intrase cu Pibrac. Îl recunoscu şi-şi făcu această 
reflecţie: „Pentru că regele de Navarra este în numărul 
inamicilor mei, sunt pierdut de-aici înainte.” 

Cu toate acestea, el îşi reluă curajul. 

— Să vedem, domnule de Pibrac, zise el, sunt gata să 
ascult părerea dumneavoastră. 

— Trebuie să vorbeşti cu noi sincer. 

— Păi eu nu zic decât tot aceasta. 

— Bun! 

— Dar sunt sigur că nu vei voi să mărturisesc nişte 
lucruri pe care nu le cunosc. 

— Haida-de! 

— Eu nu sunt decât un sărman neguţător de postav. 

— Ascultă şi vei vedea că nu mă pronunţ niciodată, fără a 
fi sigur, în afirmaţiile unui fapt. 

— Oh! zise postăvarul cu nepăsare, dacă vei putea proba 
ceva, vei face un miracol. 

— Acum taci maestre, zise Pibrac cu mândrie, şi ascultă- 
mă, te rog. 

Chesnaye, îşi plecă fruntea. 


— Eu m-am reîntors în casa dumitale astă-seară, pe când 
te găseai aici. 

Chesnaye avu un moment de nelinişte. 

— Servitoarea dumitale fugise, dar am găsit pe un băiat 
din prăvălie. 

— Ei bine! răspunse Chesnaye. Aşa e că v-a spuscă nu 
mă amestec în politică? 

— Din contră... 

Prizonierul avu o uşoară tresărire pe aşternutul său. 

— Închipuie-ţi, continuă Pibrac, că el ne-a mărturisit că 
eşti mandatarul ducelui de Guise. 

— Nu e adevărat! 

— Şi că ai în păstrare nişte scrisori şi documente de 
natură a te face să fii dumneata mai întâi spânzurat. 

— Haida-de. 

— Şi apoi, ar face să cadă capul ducelui de Guise pe 
piaţa Greve. Ei? ce zici acum? 

— Zic că, cine v-a spus asta, e un nebun şi un mizerabil. 

— Adevărat? 

— Negreşit, pentru că şi într-un caz, şi într-altul, ela 
minţit! 

Domnul de Pibrac începu să râdă. 

— Este cu toate acestea în casa dumitale, o ladă veche 
de nuc. 

Chesnaye tresări. 

— Şi această ladă are un fund dublu. 

Chesnaye păli. 

— Şi acel dublu fund ascundea hârtiile de care ne-a 
vorbit băiatul dumitale. 

— În fine, ce voieşti de la mine, strigă el cu un fel de 
disperare. 

— Am să-ţi spun. Dar mai aşteaptă puţin. 

Şi Pibrac reluă sfeşnicul pe care îl pusese pe pământ. 

Închisoarea lui Chesnaye era de douăsprezece picioare 
pătrate. 


Într-un colţ, în partea opusă aceluia pe care îl ocupa 
aşternutul lui, se găsea o mare dală rotundă care forma un 
fel de urcuş deasupra pământului. 

Domnul de Pibrac se îndreptă spre acea parte, se aplecă 
spre dală, îşi scoase pumnalul şi îl împinse într-o crăpătură 
care semăna a unei dungi naturale a pietrei, dar care, în 
realitate, era practicată special. 

Vârful pumnalului întâmpină fără îndoială vreun 
misterios resort, căci dala îndată se înălţă şi făcu să se vadă 
o gaură întunecoasă, deasupra căreia se aplecă căpitanul 
gărzilor. 

O pâclă de aer umed şi infect atinse obrazul domnului de 
Pibrac, pe când un zgomot surd se înălţă la urechea lui. 

— Iată, domnule Chesnaye, zise el, iată închisoarea de 
care-ţi vorbeam astăzi de dimineaţă. 

Chesnaye se înfioră. 

— Ea are o sută de picioare adâncime şi Sena lasă să se 
strecoare o gârliţă, care produce zgomotul ce îl auzi. 

— Aşadar, de aceea ai venit, ca să mă arunci aici? întrebă 
falsul postăvar ai cărui dinţi clănţăneau. 

— Poate... 

Şi Pibrac puse sub ochii lui Chesnaye pergamentul adus 
de regele de Navarra. 

— Priveşte! zise el. 

— Bizare semne! murmură postăvarul. 

— Aşa găseşti? 

— Şi din care nu înţeleg nimic. 

— Adevărat? 

— Pe credinţa mea. 

— Aşadar nu poţi nicidecum să ne citeşti ceea ce conţine 
acest pergament, maestre? 

— Nu. 

— Cu toate acestea, el îţi este adresat dumitale. 

— Se poate. 

— Şi nu l-ai putut citi? 

Chesnaye dădu din cap. 


— Haide! zise căpitanul gărzilor, văd eu că trebuie să 
întrebuinţez mijloacele mele. 

— Ah! ah! rânji Chesnaye. 

Henric şi Pibrac schimbară o privire, ei luară pe 
Chesnaye de mijloc. 

Chesnaye încercă să se lupte, dar ei se duseră spre acea 
închisoare profundă şi-l forţară să se aşeze pe margine. 

— Scumpul meu, domnule Chesnaye, zise atunci Pibrac, 
ai numai cinci minute să te gândeşti. 

— La ce? întrebă falsul postăvar, a cărui natură energică, 
sălbatică şi devotată, începu a rezista, deşi se vedea în faţa 
morţii. 

— Trebuie să ne citeşti acest pergament aşa cum e scris. 

— Nu ştiu, sau mai bine, nu voiesc. 

— Atunci trebuie să mori. 

Şi vocea lui Pibrac era gravă şi solemnă. 

— Sunteţi dar nişte asasini! strigă Chesnaye. 

— Voim să ştim ce conţine acest pergament. 

— Atunci mă puteţi omori, căci nu vi-l voi citi. Dar voi 
muri cu o speranţă sigură. 

— Şi care e speranţa? 

— Aceea de a fi răzbunat. 

Chesnaye pronunţă aceste cuvinte cu un ton sinistru 
care făcu să tresară pe Henric de Navarra. 

— Maestre Chesnaye, ia seama, zise Pibrac, timpul trece, 
şi trebuie să trăieşti sau să mori. 

— Iată răspunsul meu! strigă Chesnaye în ai cărui ochi, 
strălucea un întunecos entuziasm: Trăiască ducele de 
Guise! şi moarte regelui de Navarra! 

Şi se azvârli el însuşi în închisoare, unde dispăru. 

Henric şi Pibrac scoaseră un țipăt şi se priviră cu spaimă. 

Capitolul XIII. 

Chesnaye luase lucrurile în serios şi se aruncase în abis 
pentru a duce în eternitate secretul ducelui de Guise. 

— Iată un bun servitor, murmură în fine regele de 
Navarra, de care regele Franţei nu are niciunul. Într- 


adevăr, acel secret trebuie să fi fost foarte important dacă 
nu s-a temut de moarte. 

— Desigur, răspunse Pibrac înclinându-se. 

— Acum continuă Henric, ce trebuie să facem? 

— Nu ştiu, Sire. 

— Regele Carol ştie că Chesnaye era aici? 

— L-am închis din ordinul său. 

— Drace! 

— Şi nu ştiu acum, cum voi explica această dispariţie. 

— Eşti sigur, făcu Henric, de elveţianul care era de 
gardă? 

— Ca de mine însumi. 

— Atunci, vino! 

Henric luă sfeşnicul, adăugând: 

— Ai să-i recomanzi să nu spună la nimeni că ne-a văzut 
în noaptea asta. 

— Prea bine, Sire, contaţi pe asta. 

Pibrac se conformă ordinului regelui, închise cu 
precauţie uşa închisorii Prie-Dieu şi conduse pe rege până 
la apartamentul său. 

Henric era prea obosit şi se culcă imediat, ceea ce făcu şi 
Pibrac cu toate că era prea contrariat de cele petrecute în 
cursul nopţii. 

În zorii zilei însă, fu deşteptat printr-o bătaie în uşă. 

— Cine e acolo? întrebă el. 

— Eu, răspunse o voce fragedă, pe care Pibrac o 
recunoscu. 

Căpitanul gărzilor merse să deschidă pajului care intră. 

— Ce vrei, tu, micuţule? 

— Regele voieşte să vă vadă. 

— Drace! făcu Pibrac, regele se deşteaptă foarte de 
dimineaţă de câtva timp. 

— El nu a dormit toată noaptea. 

— După cum văd, murmură Pibrac râzând, lui Morfeu5 îi 
displace la Luvru. 

Şi el urmă pe pajul Gauthier, care îl conduse la rege. 


Într-adevăr, regele nu dormise nicidecum, ochii 
dovedeau îndestul că se zvârcolise toată noaptea. 

Pibrac se opri pe pragul camerei regale, luă atitudinea 
sobră şi respectuoasă a unui soldat, care aşteaptă ca şeful 
său să-i dea un ordin. 

— Du-te Gauthier, zise regele. 

Pajul ieşi. 

— Apropie-te Pibrac, continuă Carol al IX-lea, am 
trebuinţă de tine. 

— Majestatea Voastră s-a trezit foarte devreme, zise 
căpitanul gărzilor. 

— N-am putut să adorm toată noaptea şi ştii pentru ce? 

— Nu, Sire. 

— Pentru că mă gândeam că, pe când eu stau foarte 
liniştit la Luvru, Doamna Catherine, mama mea, trebuie să 
fie prizoniera ducelui de Guise. 

— Liniştiţi-vă, Sire, răspunse Pibrac surâzând. 

— Ah! făcu regele, oare ai ceva veşti de la dânsa? 

Pibrac răspunse cu oarecare încurcătură. 

— Niciuna, Sire. 

— Atunci, ce ai vrut să zici? 

— Prinții loreni sunt foarte ospitalieri şi dacă Doamna 
Catherine este prizoniera lor, apoi sunt sigur că o vor trata 
aşa după cum cere poziţia sa. 

— Dumnezeu să te audă, Pibrac, zise regele cu tristeţe. 

— Şi dacă vor fi ei, cei care au făcut prizonieră pe 
regina-mamă, apoi Majestatea Voastră, poate să-i dea 
libertatea în orice moment. 

— Cum asta? 

— Prin a le ceda fortăreaţa Dieulouard. 

Regele tresări. 

— Pe viaţa mea, zise el. Aş prefera de o mie de ori să 
cedez Dieulouard, decât să o ştiu pe mama mea prizonieră. 

— Am o ştire să dau Majestății Voastre, îl întrerupse 
Pibrac. 

— Ah! 


— Regele de Navarra a fost găsit. 

— Unde a fost el? 

— S-a dus după Doamna Margareta, care l-a părăsit. 

— A putut el s-o găsească? 

— Nu, Sire. Ela alergat în toate sensurile şi, în fine, s-a 
întors ieri seară la Luvru 

— Ah! e la Luvru? făcu regele cu indiferenţă. 

— Şi e foarte dezolat de abandonul Doamnei Margareta. 

— Haida-de! făcu regele pe acelaşi ton. 

Apoi schimbă repede subiectul conversaţiei şi murmură: 

— Ştii tu, Pibrac, că ar fi o mare dezonoare pentru 
regatul meu când istoria va pomeni că regele Carol al IX-lea 
a lăsat ca mama sa să fie răpită din mijlocul Parisului şi că... 
câţiva aventurieri... 

— Dar, Sire, Majestatea Voastră are un mijloc foarte 
simplu de a repara această dezonoare. 

— Care? 

— Să declaraţi război prinților de Lorena. 

— Da, dar... 

Şi Carol suspină din nou. 

— Dacă regele Franţei s-ar pune în capul armatei sale, 
ar putea să intre în două luni în Lorena. 

— Crezi tu, Pibrac? 

— Negreşii! Sire. 

Regele clătină din cap. 

— Poate că ai dreptate, zise el, dar am avut toată 
noaptea nişte întunecoase viziuni, a căror amintire mă 
împiedică a face război cu lorenii. 

— Şi... aceste viziuni? 

— Am văzut Franţa guvernată de un rege hughenot şi, 
deşteptându-mă foarte agitat, mi-am simţit părul zbârlindu- 
mi-se. Era atunci zece ore seara şi apoi nu am mai putut să 
adorm. 

Şi regele suspină mai tare. 

— Ah! Sire, zise Pibrac, iată un vis ciudat, într-adevăr. 

— Nu e aşa? 


— Cu toate acestea, nu este decât un vis. 

— Aşa e, dar visurile câteodată sunt nişte avertismente 
ale cerului. 

— Fie, răspunse Pibrac, însă ce raport pot avea visurile 
cu prinții loreni? 

— Cum! nu ghiceşti? 

— Nu, Sire. 

— Dar, Pibrac amicul meu, eu nu am ca aliaţi decât pe 
dânşii, în acest moment. Tot ce mă înconjoară nu sunt decât 
hughenoți şi apoi cei din familia de Guise! Ei sunt cel din 
urmă stâlp al religiei. 

— Aşa credeţi, Sire? 

— Şi dacă atac acest stâlp... 

Pibrac îşi aplecă capul. 

— În fond, zise el, nu mă prea pricep în ale politicii şi 
Majestatea Voastră să mă scuze dacă am cugetat că poate 
Casa de Lorena nu face decât să conspire contra tronului 
Franţei. 

— Această idee, zise regele, a avut-o şi Doamna 
Catherine. 

„Haide! îşi zise Pibrac, lorenii iarăşi s-au restabilit în 
spiritul regelui şi nu e nimerit acum să-i vorbesc despre 
hârtiile găsite la Chesnaye.” 

— Apropo, zise regele, ce ai făcut cu acel om pe care l-ai 
arestat ieri de dimineaţă? 

— Chesnaye? 

— Da. 

— L-am închis, în Prie-Dieu. 

— Şi acum e tot acolo? 

— Aştept ordinile Majestății Voastre, Sire. 

— Ei bine! redă-i libertatea. 

Domnul de Pibrac făcu un pas spre uşă. 

Regele îl chemă. 

— Trimite-mi aici pe regele de Navarra, zise el. 

Căpitanul gărzilor ieşi cu capul în jos, răsucindu-şi 
mustaţa şi învârtindu-şi mânerul pumnalului. 


EI se duse drept la regele de Navarra. 

Henric adormise şi visa pe Margareta, când căpitanul 
gărzilor îl deşteptă încet. 

— Ah! Sire, zise Pibrac. Majestatea Voastră ar fi făcut 
mult mai bine dacă pleca la Navarra. 

— Pentru ce? 

— Pentru că regele Carol al IX-lea a visat un vis rău. 

— Adevărat? 

— Şi concluzia acestui vis este că el n-are nici un amic 
mai bun, nici un supus mai credincios şi mai devotat, ca 
prinții de Lorena. 

Henric avu o tresărire. 

— Cu toate acestea, adăugă Pibrac, regele vă aşteaptă şi 
vă va explica mai bine, cât de mult se teme de hughenoți. 

Henric se îmbrăcă în grabă şi se îndreptă spre 
apartamentele ocupate de Carol al IX-lea. 

Dar, cum ajunse în anticamera regală, un alt personaj 
intra prin partea opusă. 

Era Rene Florentinul, plin de praf şi de sânge. 

Capitolul XIV. 

Vederea lui Rene Florentinul produse asupra tânărului 
prinţ o impresie foarte vie. Cu toate acestea, el ştiu nu 
numai să se stăpânească, dar încă se şi prefăcu că-l priveşte 
cu curiozitate şi astfel, îi zise cu mirare: 

— Dumnezeul meu! domnule Rene, în ce stare eşti? 

Vorbind el astfel, arătă hainele prăfuite şi stropite cu 
sânge ce le purta parfumierul. 

Dacă însă vederea parfumierului produsese asupra 
regelui de Navarra o impresie neaşteptată, vederea 
acestuia din urmă, produsese asupra lui Rene o alta şi mai 
neaşteptată; fiindcă el se aştepta la orice altceva, afară de a 
întâlni pe tânărul rege în anticamera lui Carol al IX-lea. 

Astfel dar, el murmură văzându-l. 

— Cum! Sire, dumneata eşti... aici? 

— Dar unde vrei să fiu? zise regele cu sânge rece. 

— Dar. Dar... eu... nu... ştiu. 


— Dar ce ai, domnule Rene? 

— Eu... Sire? 

— Da, dumneata, pentru că eşti plin de noroi ca un 
câine... şi stropit cu sânge ca un măcelar. 

— Adevărat! bâigui Rene, fiindcă am... avut. Un duel 
aproape. 

— Aşa? 

— Cum Majestatea Voastră se îndoieşte? 

— Cum nu! răspunse regele de Navarra cu un ton 
batjocoritor, deoarece, dumneata ai obiceiul de a asasina. 

— Sire! 

— Nu-mi pasă... poţi să te superi cât voieşti... eu susţin 
ce-am zis. 

Rene îşi rodea mustăţile cu furie; iar regele de Navarra 
reluă cu un ton ironic: 

— Aşadar, te-ai bătut? 

— Da, Sire. 

— Şi cu cine? 

— Cu un gentilom cunoscut de Majestatea Voastră. 

— Cu care? 

— Cu vicontele Amaury de Noe. 

Regele de Navarra sări înapoi şi făcu aşa de bine pe 
surprinsul, încât Rene se îndoi. 

— Cum! zise el, Majestatea Voastră, nu ştie? 

— Cu desăvârşire, nu. 

— Cu toate acestea, este adevărat. 

— Să-ţi spun, domnule Rene, răspunse tânărul rege cu 
un accent mărinimos, eu nu mă mai amestec în afacerile 
amoroase ale amicului meu Noe. 

— Ah! făcu Rene. 

— După cum am auzit, ştiu că a iubit şi a sedus pe fiica 
dumitale, Paola. 

— Oh! murmură Rene strâmbându-se, nu este vorba de 
aceasta acum, Sire. 

— Atunci dar, de ce? 


— De lucruri mult mai serioase... Şi m-am bătut cu 
dânsul. 

— După cât înţeleg, strigă regele punând mâna pe 
spadă, l-ai omorât? 

— Nu, Sire, nu l-am omorât! el m-a rănit pe mine. 

— Mii de draci! strigă din nou Henric; ai avut mare 
noroc, pe legea mea! căci dacă ai fi omorât pe amicul meu 
Noe, ţi-aş fi pătruns corpul cu spada mea. 

Rene făcu o strâmbătură; dar, cu toate acestea, rămase 
încremenit în mijlocul anticamerei regale şi privi pe regele 
de Navarra cu uimire. 

Henric atunci, profitând de uimirea lui, intră repede la 
regele Carol şi lăsă portiera cabinetului să cadă în urma lui, 
înainte ca Rene să se gândească a-l urma. 

Carol al IX-lea, însă, care în timpul când Pibrac se dusese 
să cheme pe regele de Navarra se sculase şi se îmbrăcase, 
văzându-l intrând, strigă: 

— Ah! bine că văd pe domnul, vărul meu. 

— M-am grăbit, Sire, după ordinul Majestății Voastre, 
răspunse Henric înclinându-se cu respect. 

— Şi, de unde vii, domnule, vărul meu? întrebă Carol al 
IX-lea. 

— De departe, Sire. 

— Adevărat? 

— Adevărat, Sire, continuă Henric cu un ton demn de 
compătimire, căci sunt cel mai nefericit om din lume. 

— Şi pentru ce? 

— Numai, pentru că m-am căsătorit cu Doamna 
Margareta, sora Majestății Voastre, murmură Henric. 

— Ah! scumpul meu domn şi văr, răspunse regele cu un 
surâs răutăcios, dacă m-ai fi consultat înainte de a intra în 
această afacere, poate că te-aş fi sfătuit să reflectezi puţin 
mai mult. 

Henric tresări. 

— Margot este o femeie capricioasă, continuă regele. 

— Vai! murmură Henric suspinând. 


— Şi capriciul ei s-a răspândit chiar şi asupra vărului 
nostru ducele de Guise... 

La auzirea numelui acestui rival detestat, sângele de la 
inimă se urcă în obrazul tânărului prinţ: dar această 
roşeaţă de gelozie pasageră îl ajută mult în ochii lui Carol al 
IX-lea. 

Apoi, după o mică pauză, cel dintâi reluă: 

— Ah! Sire, dacă se va întâmpla ca să ţin pe ducele de 
Guise în faţa mea cu spada în mână, unul din noi va trebui 
să muşte pământul. 

— Dar, vărul meu, întrebă regele, ai să te plângi din nou 
de ducele de Guise? 

— Nu ştiu... Sire... 

— Atunci dar, pentru ce această furie? 

— Sunt înfuriat, Sire, de dispariţia Doamnei Margareta 
din Luvru. 

— Ştiu asta... 

— Şi eu bănuiesc că ducele a răpit-o! 

— Oh! oh! făcu regele neaşteptându-se la o asemenea 
concluzie; nu cred, el nu a putut face un asemenea fapt. 

— Atunci dar, unde crede Majestatea Voastră că este 
Doamna Margareta? 

— Nu ştiu, dar... 

— Şi eu, continuă Henric, căruia o idee repede îi trecu 
prin cap, pot afirma Majestății Voastre că Doamna 
Margareta a plecat cu ducele de Guise, care câteva zile a 
stat ascuns în Paris. 

— Dar probe ai? întrebă Carol al IX-lea. 

— Aproape am, Sire. 

— Cum aproape? 

Henric nu răspunse, ci trase din buzunarul său 
scrisoarea escamotată în ajun de Pibrac şi o întinse regelui. 

Scrisoarea era aceea, în care Doamna Margareta 
înştiinţa pe Henric de plecarea ei din Luvru, fără însă a-i 
spune unde se duce. 


— Bun! zise Carol al IX-lea după ce o citi, cu toate 
acestea, ea nu probează nimic. 

— Probează fuga Doamnei Margareta. 

— Da, dar nu spune nimic din care să rezulte că a plecat 
cu ducele de Guise. 

— Este adevărat, cu toate acestea, eu ştiu că ei s-au 
revăzut. 

— Adevărat? 

— Da, şi eu ieri am alergat toată ziua după cinci cavaleri, 
în mijlocul cărora era o femeie. 

— Oh! oh! făcu regele gândindu-se la regina-mamă. 

— Şi pe ce drum? vărul meu? 

— Pe drumul de Nancy. 

— Poftim? 

— Pe drumul de Nancy, Sire. 

— Şi eşti sigur că acei cavaleri? 

— Nu puteau fi alţii decât ducele de Guise şi oamenii lui, 
îl întrerupse regele de Navarra. 

— Bine! dar femeia? 

— După cât mi s-a spus, femeia era mascată, şi astfel, aş 
putea să jur că era Doamna Margareta. 

— Adevărat? făcu regele. 

— Desigur. Dar fiindcă din nenorocire ei aveau 
douăsprezece ore înaintea mea, am înţeles că nu-i pot 
ajunge înainte de a trece graniţele de Lorena, şi astfel, m- 
am întors să cad la picioarele Majestății Voastre şi să-i cer 
dreptate. 

Regele de Navarra ştiuse să pună atâta convingere în 
vocea sa, încât Carol al IX-lea nu se mai îndoi, ci se mulţumi 
numai a-i zice: 

— Mă tem însă, scumpul meu văr, că te-ai fi găsit în 
poziţia în care m-am văzut eu săptămâna trecută. Închipuie- 
ţi că vânam în pădurea Saint-Germain... şi noaptea un cerb, 
abătându-se, eu l-am atacat dimineaţa la zece ore... 

— Dar, eu nu înţeleg nimic, Sire... 


— Aşteaptă! Cerbul însă alerga, eu am pus calul meu în 
galop şi câinii vânau din toate puterile; cu toate acestea, 
animalul nu voia să iasă din pădure. În fine, când după atâta 
osteneală ieşi la câmp, ghiceşte, vărul meu, ce am văzut? 

— Nu pot ghici, Sire. 

— Închipuie-ţi! o ticăloasă de vulpe. Câinii, când au găsit 
un schimb, au părăsit pe cerb şi au alergat după vulpe. 

— Dar, Sire, zise regele de Navarra, în ce poate semăna 
istoria Majestății Voastre cu istoria mea? 

— Aşteaptă, aşteaptă, vărul meu! 

— Aştept, Sire. 

— Doamna Margareta a fugit, nu este aşa? 

— Da, aşa este. 

— Şi, dumneata, crezând că a răpit-o ducele de Guise, ai 
alergat după dânşii? 

— Da, Sire, dar nu înţeleg ce voieşti să zici. 

— Ei bine! ai avut dreptate, dar numai pe jumătate. 

— Cum? 

— Ducele de Guise a răpit într-adevăr o femeie, dar nu 
pe sora mea Margot. 

— Atunci pe cine, Sire? 

— Pe Doamna Catherine, regina-mamă, răspunse Carol 
al IX-lea, suspinând. 

— Ah! Sire, făcu Henric, cu sânge rece, asta e mult prea 
ciudat! 

— Nu este aşa? 

— Fără îndoială, cu toate acestea, nu înţeleg cum 
Majestatea Voastră poate să-şi facă asemenea închipuiri. 

— Dar, strigă Carol al IX-lea, aceasta nu este închipuire, 
este fapt împlinit. 

— Se poate, Sire, cu toate acestea, eu nu văd cauza 
pentru care ducele de Guise să fi răpit pe regina-mamă. 

— Ah! cine ştie? răspunse regele suspinând din nou. 

„Hei! se gândi Henric, regele este cu totul departe de 
adevăr, dar Rene, care este colo, îl va pune pe drumul cel 
drept.” 


Pe când regele de Navarra îşi făcea această reflecţie, 
pajul Gauthier ridică portiera. 

— Ce vrei, micuţule? îl întrebă Carol al IX-lea. 

— Sire, răspunse pajul, maestrul Rene Florentinul 
solicită favoarea de a fi primit de Majestatea Voastră. 

Regele făcu o săltătură pe fotoliul său cel mare pe care 
se afla. 

Din timpurile cele din urmă, Florentinul nu cutezase să 
apară în faţa lui. Când venea în Luvru, la regina-mamă, îşi 
ascundea obrazul cu o pulpană a mantalei sale şi se 
strecura fără a fi văzut. 

Rene proceda astfel, fiindcă regele Carol al IX-lea, zisese 
de mai multe ori Doamnei Catherine: 

— Doamnă, poţi să primeşti pe favoritul dumitale cât îţi 
va plăcea, numai povăţuieşte-l să nu se întâlnească cu mine, 
fiindcă îi voi împlânta pumnalul în piept. 

Aşadar, când regele auzise că el solicita audienţă, pe 
lângă săltătura de pe fotoliu, strigă: 

— Oh! ce cutezanţă! 

— Sire, adăugă pajul, maestrul Rene mi-a spus că este 
aducătorul unui mesaj din partea reginei-mame. 

Regele tresări şi totdeodată murmură: 

— Ah! atunci este altceva! 

Cu toate acestea, fiindcă Florentinul îi inspira dezgust, el 
nu răspunse la solicitarea lui; când totdeodată bravul 
Pibrac, văzând pe Florentinul în anticamera regală şi 
înțelegând că regele de Navarra va avea trebuinţă de 
susţinerea sa morală, în calitatea sa de căpitan de gardă, 
intră şi zise: 

— Sire, Rene Florentinul este în anticamera Majestății 
Voastre. 

— Ştiu. 

— El este plin de sânge ca un călău, adăugă Pibrac. 

— Oh! oh! făcu regele. 

Apoi zise lui Gauthier: 

— Zi-i să intre acel mizerabil! 


Pajul ridică portiera şi Rene intră salutând până la 
pământ. 

Regele întinse mâna bombănind. 

— Da, mi-aduci mesajul. 

Rene însă ridică capul şi răspunse cu linişte: 

— Este un mesaj verbal ce aduc Majestății Voastre. 

— Ce zice acest om? întrebă regele uitându-se la ceilalţi. 

Rene repetă: 


— Aduc Majestății Voastre un mesaj verbal din partea 
Doamnei Catherine. 

— Verbal? pentru ce? exclamă regele. Doamna Catherine 
nu ştie să scrie? 

— Rana sa este foarte gravă, răspunse Rene şi i-a cauzat 
nişte friguri arzătoare. 

— Cum! strigă Carol al IX-lea, regina-mamă este rănită? 

— A lipsit puţin să fie şi asasinată, de răpitori, Sire. 

Regele, strigând, se ridică repede în picioare. 

Capitolul XV. 

Cuvântul rană produse asupra regelui de Navarra şi 
asupra domnului de Pibrac tot aceeaşi impresie ca şi asupra 
regelui; şi iată pentru ce: 

Ne reamintim că Hector de Galard, în momentul când 
trebuia să alerge în ajutorul bearnezului şi să părăsească 
cu dânsul câmpul de bătaie, lovise în litieră pe regina-mamă 
cu pumnalul său. 

Cu toate acestea, el cedase la acea fatală inspiraţie, fără 
ca să aibă curajul să spună lui Henric, aşa că el revenise la 
Paris cu dânsul şi tot nu cutezase să-i mărturisească. 

Carol al IX-lea, apoi, după cum am spus, se sculase 
repede după fotoliu, însă, rămăsese nemişcat, cu ochiul 
rătăcit şi cu gura întredeschisă. 

EI îl privea pe Rene şi se întreba dacă nu era în prada 
vreunor visuri rele. 

Rene însă repetă încet: 

— Am onoarea să spun Majestății Voastre că regina- 
mamă a fost aproape de a fi asasinată. 

Atunci, Carol al IX-lea se întoarse către regele de 
Navarra şi Pibrac: 

— Omul acesta e nebun! strigă el. 

Rene înălţă din umeri: 

— Noi am adus pe Doamna Catherine în litiera care i-a 
servit de răpire şi în care un braţ regicid6 a cutezat să o 
lovească cu pumnalul. 


— Ah! toate acestea sunt îngrozitoare, strigă regele 
punându-şi mâna pe frunte; şi cred mai mult că visez. 

— Oh! nu, nu visaţi, Majestatea Voastră este cu 
desăvârşire trează. 

— Dar, vorbeşte odată! vorbeşte! strigă regele, atunci. 

Henric şi Pibrac luară o atitudine pătrunsă de uimire... 

lar Rene să îndreptă cu importanţa unui om devenit 
necesar şi continuă: 

— Sire, regina-mamă a fost răpită alaltăseară. 

— Ştiu de cine... îl întrerupse regele, şi voi arde oraşul 
Nancy pentru a mă răzbuna! 

— Majestatea Voastră se înşală, răspunse Rene clătinând 
din cap. Nu este ducele de Guise cel care a răpit pe regina- 
mamă. 

— Atunci, dar, cine? 

— Patru cavaleri mascaţi, din care doi au căzut în mâinile 
noastre şi a călăreţilor ce i-am adunat pentru a-mi servi să 
scap pe regină. 

— Şi ceilalţi doi au murit? întrebă Carol al IX-lea. 

— Nu, Sire, aceia au fugit. 

— Dar... cine erau acei oameni? 

— Erau mascaţi, Sire. 

— Dar cei ce sunt prizonieri? 

— Oh! pe aceia îi va vedea Majestatea Voastră... 

— Cum îi chemă? 

— Unul se numeşte Lahire... 

— Acest nume îmi este necunoscut, îl întrerupse regele. 

— Celălalt se numeşte Amaury de Noe. 

La acest din urmă nume, trei ţipete se auziră. 

Regele de Navarra şi Pibrac strigară: 

— Este fals! Fals! este cu neputinţă! 

Carol al IX-lea însă, întorcându-se către Henric, strigă: 

— Acesta este amicul dumitale, nu este aşa? 

— Da, Sire, dar acest om trebuie să mintă! 

Apoi Henric ameninţă pe Rene cu degetul. 


„Pe credinţa de Florentin, îşi zise atunci Rene în sinea sa, 
oricine ar jura că regele de Navarra nu este amestecat în 
această afacere şi, cu toate acestea, m-aş prinde pe capul 
meu, că el era acela care se bătea cu atâta vigoare cu 
ducele de Guise!” 

Carol al IX-lea privea pe rând pe Florentin, pe Henric de 
Navarra şi pe Pibrac, aşa că s-ar fi zis că el căuta adevărul 
în mijlocul acestor contradicții. 

Florentinul însă repetă pentru a convinge: 

— Da, Sire, printre răpitorii reginei-mame, se găsea 
amicul regelui de Navarra, domnul Amaury de Noe. 

— Ce răspunzi la acesta, domnule şi vărul meu? strigă 
deodată regele, care răsună ca un tunet şi care ameninţă 
pe regele de Navarra cu privirea. 

— Sire, răspunse Henric cu netulburare, eu rog pe 
Majestatea Voastră de a nu da acestui om decât o atenţie 
potrivită. 

— Se poate... dar... 

— Nu înţeleg, Sire. Cu toate acestea, eu te rog să nu 
condamni pe nimeni înainte de a vedea pe regina-mamă. 

— Ah! bagă de seamă, strigă regele nebun de furie, 
bătând din picior cu o răutate neauzită, dacă dumneata şi ai 
dumitale aţi fi cutezat să vărsaţi sângele unei regine a 
Franţei... vă voi trimite să vă depuneţi capetele în piaţa 
Greve! 

— Durerea şi furia orbeşte pe Majestatea Voastră, 
răspunse regele de Navarra fără tulburare. 

Aceste cuvinte atinseră pe Carol al IX-lea şi, arătând pe 
Rene, zise: 

— Dar, vărul meu, nu auzi ce zice? 

— Majestatea Voastră uită, răspunse Henric, că eu nu am 
fost cu amicul meu Noe şi că, astfel, nu pot să ştiu ce s-a 
petrecut. 

„Straniu! straniu! murmură Florentinul. Eu aş putea să 
jur că a fost el acela care...” 


— Şi, înainte de a asculta cuvintele acestui om, continuă 
Henric, aş voi să văd pe regina-mamă şi să aflu din gura sa. 

— Ai dreptate, zise Carol al IX-lea cu bruscheţe. 

Apoi, se întoarse spre Rene, şi-l întrebă: 

— Unde este regina-mamă? 

— Sire, răspunse Florentinul, Majestatea Sa a luptat cu 
curaj în cele dintâi ore de călătorie; dar, la porţile Parisului, 
puterile au părăsit-o. 

— Dumnezeul meu! exclamă regele. 

— Şi a fost silită de a se opri în pădurea Meudon, unde 
am şi depus-o într-o căsuţă la marginea pădurii. 

Henric şi Pibrac schimbară o privire. 

— Şi ai lăsat-o singură? întrebă Carol al IX-lea pe Rene. 

— Oh! nu, Sire, este în paza călăreţilor ce mi-au ajutat a 
o scăpa. 

După cât se vede, Rene nu suflă nici un cuvânt despre 
ducele de Guise şi despre gentilomii săi. 

Cu toate acestea, el continuă: 

— Regina-mamă roagă pe Majestatea Voastră să urce pe 
cal şi să meargă la dânsa! 

— Voi merge, strigă regele, şi chiar în minutul acesta... 

Apoi zise lui Pibrac: 

— Să se pregătească calul meu şi garda mea, fiindcă 
voiesc să plec îndată. 

Căpitanul de gardă aruncă o nouă privire asupra regelui 
de Navarra, privire care zicea: „Stai liniştit! nu te trăda!” 

Apoi ieşi. 

Iar regele zise atunci lui Henric: 

— Domnule şi vărul meu, o să mă întovărăşeşti la 
Meudon? 

— Da, Sire. 

— Voiesc să scot adevărul la lumină. 

— Aceasta este şi voinţa mea, Majestate. 

— Şi crede, termină regele cu străşnicie, că voi fi fără 
milă pentru vinovaţi. 

Henric se înclină. 


Atunci Carol al IX-lea sună un clopoțel şi chemă pe pajul 
Gauthier. 

— Vino de mă îmbracă, îi zise el. 

Apoi regele trecu din cabinet în camera sa de culcare 
pentru a se îmbrăca; şi, lăsând pe Henric şi pe Florentin 
singuri, aceştia începură a se privi, apoi Henric, cu linişte şi 
cu surâsul pe buze, îi zise: 

— Maestre Rene, ai citit istoria romană? 

— Întrebarea este neobişnuită, Sire! 

— Ce-mi pasă? Răspunde! 

— Da, Sire, am citit-o. 

— Ah! foarte bine. 

— Şi încă de două ori. 

— Atunci dar, îţi aduci aminte de pontificii care, după ce 
se depărta poporul şi templul în care se consulta viitorul 
rămânea gol, ei nu se puteau privi fără a nu râde. 

— Da, Sire, dar... 

— Aşteaptă, maestre Rene, nu am isprăvit. Nu ştiu cum 
îmi pare că dumneata şi eu semănăm cu acei pontifici. 

— În ce, Sire? 

— Ascultă ca să înţelegi. Dumneata serveşti pe regina- 
mamă care mă urăşte, şi mă urăşti şi dumneata... nu este 
aşa? 

Florentinul făcu o strâmbătură. 

— Aşadar, în unire cu regina-mamă, aţi inventat o intrigă 
în care voiţi să mă învăluiţi pe mine şi pe amicii mei. 

— Dar, Sire, îţi jur... 

— Ascultă, reluă Henric cu un ton mai blând, regele nu 
este aici şi, cum suntem singuri... tot ce-mi vei spune, 
nimeni nu va auzi şi, la nevoie, vei putea să şi tăgăduieşti. 

Mirarea lui Rene se mărea. 

— Mărturiseşte-mi dar adevărul şi, dacă veţi fi combinat 
cu ingeniozitate maşinaţiunea dumneavoastră, eu voi fi cel 
dintâi care vă va felicita. 

— Sire, răspunse Florentinul uimit, în toate acestea, nu 
este nici o maşinaţiune decât aceea a amicilor Majestății 


Voastre. 

— Dumneata zici... 

— Eu spun adevărul... amicii Majestății Voastre au răpit 
pe regina-mamă. 

— Oh! este cu neputinţă! 

— Ba foarte cu putinţă, şi acum o oră credeam că faceţi 
parte dintre ei chiar Majestatea Voastră. 

— Din complot? 

— Nu... dintre combatanți. 

— Maestre Rene, dibaci eşti a compune enigme. 

— Sire... 

— Nu cumva, maestre Rene, ai fi Sfinxul din antichitate? 

— Majestatea Voastră mă batjocoreşte. 

— Nu, nicidecum. Cu toate acestea, eu te previn că şi eu 
sunt puţin ca Oedip şi că, mai curând sau mai târziu, voi 
ghici totul... 

— Nu mă tulbur, Sire, răspunse Rene fără a se 
descuraja. Amicii Majestății Voastre au răpit pe regină. 

— Care amici? 

— Noe, Lahire şi ceilalţi... 

— Noe este amicul meu; pe Lahire, de care-mi vorbeşti, 
nu-l cunosc, şi acum sunt curios să aflu de ceilalţi. 

— Oh! eu am crezut... şi aş fi jurat chiar că Majestatea 
Voastră aţi fost unul dintre acei doi. 

— Mulţumim! murmură regele de Navarra. 

— Cu toate acestea, continuă Florentinul, care-şi 
recâştigase cutezanţa sa, Maiestatea Voastră nu a putut să 
nu cunoască această afacere... 

— Bravo! 

— Dacă nu cumva o fi şi ordonat-o chiar... 

Henric atunci puse mâna pe spadă şi, cu un ton sec, îi 
zise: 

— Maestre Rene, uiţi respectul ce se datorează unui 
prinţ de sânge. 

— Sire... 


— Nici un cuvânt mai mult! fiindcă îţi voi străpunge 
corpul cu spada mea. 

Florentinul, văzând că în ochii lui Henric strălucea o 
privire îngrozitoare, se trase cu un pas înapoi, iar Henric 
reluă cu demnitate: 

— Află, maestre, că dacă expun eu pe amicii mei 
primejdiei, iau şi eu parte la acea primejdie. 

— Ah! tocmai pentru asta, murmură Rene, aş fi putut 
jurat că Majestatea Voastră era unul din acei cavaleri care 
au reuşit să fugă. 

De astă dată, Henric începu să râdă. 

— Dacă era astfel, răspunse el, sigur că nu aş fi revenit 
la Paris, ci aş fi galopat pe drumul ce duce la Bearn. 

Acest răspuns îl izbi pe Rene. 

El era prea prost ca să poată bănui că un om mare îşi 
pune capul în joc pentru a scăpa pe amicii săi, şi astfel, 
pentru a treia oară îşi zise tot în sinea sa: „S-ar putea oare, 
ca regele de Navarra să nu fi ştiut nimic din toate acestea?” 

Dar nu avu timpul să răspundă tare lui Henric, fiindcă 
Carol al IX-lea intră în cabinet. 

Regele Franţei se îmbrăcase cu alte haine, încălţase 
cizme cu pinteni şi în mână ţinea o biciuşcă. 

Apoi, adresându-se regelui de Navarra, îi zise: 

— Să plecăm! domnule şi vărul meu. 

— Sunt la ordinele Majestății Voastre, răspunse Henric. 

Regele atunci ieşi, iar Henric şi Rene îl urmară. 

Domnul de Pibrac însă, era deja pe cal în curtea Luvrului 
şi în fruntea a doisprezece oşteni. Cu toate acestea, dibaciul 
gascon alergase deja la Malican şi conversase câteva 
minute cu dânsul, şi astfel, când văzu pe Henric, cu privirea 
sa, îi dădu să înţeleagă ceea ce el făcuse. 

Apoi, când regele punea piciorul în scară şi urca pe calul 
ce-l ţinea pajul, Pibrac se apropia de prinţ şi îi zise cu 
repeziciune: 

— Am asupră-mi scrisoarea pe care ducele d'Alencon a 
trimis-o reginei-mamă şi pe care domnul Amaury de Noe a 


găsit-o la pajul cel mort. Majestatea Voastră aţi încredinţat- 
o lui Malican şi Malican mi-a dat-o mie. 

Henric atunci făcu o mişcare de surprindere şi, 
satisfăcut, se urcă pe cal. 

— Să plecăm domnilor, repetă regele ieşind cel dintâi din 
Luvru. 

Apoi deodată, făcu un semn lui Rene şi acesta îşi apropie 
calul de calul regelui. 

— Nimic mai la timp! murmură Pibrac; şi, după aceasta, 
începu a călări alături de regele de Navarra. 

Carol al IX-lea nu avusese timpul în cabinetul său să 
cerceteze pe Florentin; şi, fiindcă voia să cunoască acea 
aventură cu toate desluşirile sale, ordonase acestuia de a se 
pune la stânga sa. 

Cu toate acestea, deşi desluşirile ce le da lui Carol al IX- 
lea puteau să fie în dezavantagiul regelui de Navarra, 
totuşi, în acest fel, Henric putu să vorbească în libertate cu 
căpitanul de gardă. 

Căpitanul de gardă, care cunoştea originea tuturor 
gentilomilor din compania sa, nu alesese nici un meridional 
printr-aceia ce trebuiau împreună cu dânsul să-l escorteze 
pe rege, ci luase trei Bretoni, patru Picarzi, doi Orleani, doi 
Poitevini şi un Tourangez, şi astfel, el era sigur că niciunul 
dintre dânşii nu cunoşteau dialectul ce se vorbeşte la 
picioarele Pirineilor. 

Apoi Pibrac, pentru mai multă pază, nu începu 
convorbirea cu regele de Navarra în limba bearneză, 
fiindcă Rene, care era italian, să nu audă în treacăt niscaiva 
consonante7 care să-l pună să reflecteze, ci începu în limba 
bască. 

Limba bască, după cum se ştie, a fost şi va fi pentru 
totdeauna o țesătură de enigme, pentru acei care din 
copilărie nu au văzut înălțându-se la orizont vârfurile 
încărcate cu zăpadă ale Pirineilor. 

Henric vorbea limba bască tot atât de bine ca şi pe cea 
barneză. 


Cu toate acestea, prudentul căpitan de gardă vorbea 
foarte încet: 

— Ştii unde mergem? întrebă el pe Henric. 

— Bănuiesc. 

— La Meudon, la ducesa de Montpensier. 

— Bun! şi regele trebuie să găsească acolo pe ducele de 
Guise? 

— Fără îndoială. 

— Ei bine, ce crezi că va face, Pibrac amicul meu? 

— Nimic bun, Sire. 

— Numai dacă aş putea să-mi scap amicii, murmură 
regele de Navarra. 

— Ah! Sire, să vă siliţi să scăpaţi înainte pe Majestatea 
Voastră. 

— Aşa! No& şi Lahire vor muri în torturi şi pe mine nu 
mă vor trăda. 

— Oh! de asta nu mă îndoiesc. 

— Atunci dar, de ce te temi? 

— Mă tem de furia regelui. 

— Regele nu mă va condamna fără probe. 

— Cine ştie? murmură Pibrac. 

Henric surâse şi, aruncându-şi frumosul său cap cu 
mândrie pe spate, zise: 

— Priveşte-mă, Pibrac amicul meu, şi spune-mi, crezi că 
un om ca mine poate să moară de mâna călăului? 

— Ai dreptate, Sire, eu ca şi Majestatea Voastră cred în 
steaua Majestății Voastre. 

— Ei bine! dacă crezi astfel, să mergem înainte şi nu te 
mai teme de nimic! 

Apoi, cum Pibrac gânditor lăsase capul în jos, Henric 
reluă: 

— Nu înţelegi că scrisoarea de la Malican va răscumpăra 
pe Noe? 

— Poate... murmură Pibrac! 

— Deci, amicul meu, cu orice preţ, aş voi să rămân un 
moment singur cu regina-mamă... 


În timpul în care regele de Navarra şi domnul de Pibrac 
schimbau aceste puţine cuvinte, regele, Carol al IX-lea puse 
lui Ren€ următoarele întrebări: 

— În ce loc ai ajuns pe regina-mamă? 

— Între Blois şi Angers. 

— Şi ce oameni te urmau? 

— O duzină de călăreţi cu căpitanul lor, pe care i-am 
adunat în numele regelui. 

După cât se vede, Rene se ferea să vorbească despre 
ducele de Guise şi despre gentilomii săi, şi aceasta sigur, că 
în urma instrucţiunilor primite. El se ferea de asemenea de 
a vorbi şi de regele de Navarra. 

Carol al IX-lea, cu toate acestea, se întorcea din când în 
când spre regele de Navarra şi îi arunca câte o privire 
sălbatică. 

În fine, în timpul acesta, după ce trecură satele 
Vaugirard şi Meudon şi intrară în pădure, ajunseră la 
căsuţa ce servea de retragere misterioasă a ducesei de 
Montpensier, şi regele văzu câţiva oameni înarmaţi şezând 
pe prag, care se sculară să primească pe regele Franţei şi 
suita sa. 

Rene sări cel dintâi de pe cal şi intră în casă pentru a 
conduce pe rege. 

Regele însă privi mai întâi pe oamenii înarmaţi pe care-i 
luase drept călăreţii de care îi vorbise Rene, apoi se 
întoarse spre regele de Navarra şi îi zise cu asprime 

— Urmează-mă, domnule, vărul meu! 

Regele de Navarra era coborât de pe cal şi, când Carol 
al IX-lea plecă înainte, Pibrac se plecă asupra tânărului 
prinţ şi îi zise: 

— Curaj! şi ţine-te liniştit! 

Regele, în fine, urmă pe Ren6, care, după ce îl conduse 
în lungul coridorului, deschise o uşă ce era în faţa lui, şi 
atunci Carol al IX-lea se găsi pe pragul camerei în care, cu 
câteva zile mai înainte, Lahire petrecuse noaptea, apoi, 
uitându-se prin cameră, zări pe regina-mamă palidă şi 


culcată pe un pat, al cărui cearşaf de o albeaţă 
strălucitoare, era ici-colo pătat cu sânge! 

Capitolul XVI. 

Ce s-a petrecut în mijlocul acelei păduri, unde ducele de 
Guise şi cei ce îl însoțeau ajunsese şi atacase pe Henric şi 
pe camarazii săi, după care tânărul prinţ şi Hector, 
supunându-se unei inspiraţiuni subite, reuşiseră să fugă? 

Noe şi Lahire, căzuţi în puterea inamicului, au fost legaţi. 

Dar Noe striga continuu lui Rene Florentinul: 

— Dar... omoară-mă! omoară-mă, mizerabile! 

— Nu! răspunse Ren6, aceasta e afacerea călăului. 

Lahire fusese lovit în mai multe locuri, dar niciuna din 
rănile lui nu erau grave. No6, cu toate că era acoperit de 
sânge, ar fi putut să se mai bată încă mult timp, dacă n-ar fi 
fost răsturnat. 

Şi apoi, amândoi văzând pe regele de Navarra şi pe 
amicul lor Hector că au reuşit să fugă, se simţiră îndată mai 
siguri şi primiră soarta lor cu o hotărâre veselă. 

— Ele scăpat! murmură Noe. Pădurea e deasă şi nu-l 
vor mai putea ajunge. 

Cu toate acestea, ducele de Guise se ridicase furios şi, 
sărind pe un alt cal, strigă: 

— După ei! după ei! 

Şi dând pinteni calului, plecă cu iuţeală, urmat de Leo şi 
Gaston de Lux. 

Dar deja regele de Navarra şi Hector o luaseră înainte şi 
se auzea în depărtare galopul cailor lor. Ducele şi însoțitorii 
săi alergară mai mult de o oră prin pădure, trecând prin 
mărăcini, sărind şanţurile; apoi veni un moment când 
pădurea deveni atât de deasă şi, fiind întuneric, ei fură 
nevoiţi să se întoarcă. 

Această urmărire nefructuoasă dură aproape o oră. 

În timpul acelei ore, iată ce se petrecuse la locul unde 
avusese loc lupta. 

Pământul era acoperit de morţi şi răniţi. 


Lahire şi Noe fiind legaţi, Florentinul privi împrejurul 
său şi nu mai văzu decât patru oameni în picioare. Aceştia 
erau suficienţi pentru a păzi pe prizonieri. 

Apoi alergă la litieră şi trase cu vioiciune perdelele. 

Dar deodată, sări înapoi cuprins de spaimă. O rază de 
lumină îl ajută să vadă în fundul litierei pe regina-mamă 
nemişcată şi sângerândă. Rene scoase un strigăt îngrozitor. 

— Ajutor! ajutor! strigă el. 

Şi deschizând uşa, luă pe regina-mamă în braţe şi o 
depuse pe iarbă. 

Sângele curgea cu abundență dintr-o rană a reginei din 
partea dreaptă. 

Pentru moment, Rene crezu că Doamna Catherine era 
moartă. 

Dar, când îi descheie haina, ea făcu o mişcare şi el 
suspină. 

Era oare afecţiune sau egoism? Acel om, care niciodată 
nu iubise pe cineva, sfârşise prin a iubi pe binefăcătoarea 
lui sau se mulţumise a calcula pierderile ce le-ar fi suferit în 
ziua când ea ar fi încetat să mai trăiască? 

Florentinul, cuprins de o durere imensă, începu să 
plângă ca un copil, dând cele dintâi îngrijiri Doamnei 
Catherine. 

Dar durerea cu siguranţă nu-l împiedică să dea îngrijiri 
pe un om ce a studiat mult chirurgia. 

Rene studie rana şi recunoscu pe dată că nu era mortală. 

Florentinul sfâşie acea batistă a reginei pe care o găsise 
în strada Pretres ţi care fusese cel dintâi semn al răpirii, 
apoi legă rana şi opri sângele. 

După aceasta făcu pe Doamna Catherine să respire 
dintr-o sticluţă pe care o purta totdeauna la gât. Aproape în 
acelaşi timp, regina deschise ochii şi plimbă împrejurul ei o 
privire care, mai întâi rătăcită, se opri asupra lui Rene. 

— Ah! zise ea cu o voce încă slabă, tu eşti, Rene? 

— Da, Doamnă. 


— Dar unde suntem? ce s-a petrecut? am visat sau toate 
acestea sunt adevărate? 

— Este adevărat, Doamnă. 

— Deci, am fost răpită? 

— Da. 

— Ah! făcu deodată Catherine ce puse mâna pe rană, ei 
m-au lovit. 

— Da, Doamnă. Ei au voit să o asasineze pe Majestatea 
Voastră. 

— Mizerabilii! 

— Din fericire, reluă Rene, Dumnezeu nu a permis ca 
fapta lor să se împlinească. Pumnalul asasinului a alunecat 
şi rana Majestății Voastre e uşoară. 

Regina îl asculta pe Ren€ şi părea a nu înţelege încă 
pericolul în care se aflase. 

— Dar... cum ai venit aici? zise ea, în sfârşit. 

— Am alergat după răpitorii dumitale şi v-am putut 
scăpa. Doi din acei mizerabili sunt în puterea noastră. 

Regina se ridicase pe jumătate şi examină cu curiozitate 
câmpul de bătaie şi pe cei doi prizonieri culcaţi cot la cot pe 
pământ. 

— Dar, cine sunt acei oameni, întrebă ea în fine. 

— Unul din ei se numeşte Noe. 

Regina îşi înăbuşi un țipăt. 

— Şi unul din aceia care au fugit ar putea prea bine fi 
regele de Navarra. 

— Ah! murmură regina, dacă e astfel, îmi trebuieşte tot 
sângele lui. 

În acel moment ducele de Guise se reîntoarse. 

Pe când regina-mamă mulțumea eliberatorilor ei, Noe şi 
Lahire, culcaţi pe iarbă, vorbeau încet în limba lor, siguri 
fiind că nu vor fi înţeleşi. 

— Sărmanul meu Noe, zicea Lahire, suntem pierduţi. 

— Da, dar regele e scăpat. 

— Este adevărat. Trăiască regele! 


— Cel puţin, zise cu tristeţe Noe, caracterul său 
cavaleresc să nu-l piardă. 

— Cum asta? 

— Ascultă: în loc să galopeze noapte şi zi către Navarra, 
el e în stare să reia drumul către Paris. 

— Pentru ce? 

Noe suspină. 

— Pentru a încerca să ne scape, zise el. 

— Ah! răspunse Lahire, tu ai dreptate. Dar crezi că dacă 
a putut fugi şi scăpa de cei ce-l urmăreau, s-ar putea dovedi 
că el a fost cu noi? 

— Eu din partea mea voi zice că nu, chiar în mijlocul 
torturilor. 

— Şi eu asemenea, zise Lahire. 

— Dar el va mărturisi poate cel dintâi, adăugă Noe. 

Cei doi prinşi se priviră cu uimire, apoi Noe adăugă: 

— Vom fi întrebaţi, să mă laşi să vorbesc. 

— Ce vei zice? 

— Voi inventa o fabulă. 

— Fie, răspunse Lahire. 

Puțin după aceasta, cei doi prizonieri, aşa legaţi cum 
erau, fură puşi pe cai de către un soldat ce scăpase din 
luptă. 

Apoi cortegiul se puse în mişcare şi reluă drumul 
Parisului. 

Ducele de Guise şi Rene, călări, mergeau de fiecare 
parte a litierei, în fundul căreia regina era culcată. 

După douăzeci şi patru de ore, pe înserate, regina-mamă 
şi escorta ei intrară în pădurea Meudon şi se opriră la casa 
cea mică a ducesei Montpensier. 

Când ei sosiră, doamna de Montpensier era absentă. 
Tânăra ducesă, neliniştită de neprimirea de trei zile a 
niciunei noutăţi de la fratele ei, alergase la Paris nelăsând la 

Meudon decât pe un paj. 

Acel paj era chiar Amaury de care Nancy îşi râsese atât 

de bine. 


Cu toată absenţa ducesei, ducele de Guise şi Rene găsiră 
de cuviinţă că trebuiau să-şi petreacă noaptea la Meudon. 

Afară de aceasta, era de bănuit că ducesa de 
Montpensier trebuia să se reîntoarcă chiar în acea seară. 

— Ce vom face cu prizonierii noştri? întrebă atunci Rene. 

— Este aici o pivniţă mică ce le va putea servi de 
temniţă, răspunse ducele. 

— Cu condiţia să punem santinele la uşă. 

— Fie, zise ducele. 

Pe când Doamna Catherine, condusă de prinţul loren, se 
îndrepta spre camera de culcare a ducesei, Leo 
d'Arnembourg şi Gaston de Lux se ocupau cu prizonierii. 

Le6o, ce avea ranchiună pe Lahire, zise: 

— Ah! scumpul meu domn, crede-mă că cerul îmi datora 
fericirea de a-ţi servi de temnicer. 

— Domnule, răspunse Noe, nu cred că ne-am mai putea 
întâlni la aer curat, dar crede-mă că, dacă s-ar întâmpla 
aceasta, ţi-aş linişti puţin aceste fanfaronade. 

— Taci, Noe! făcu Lahire ridicând din umeri, domnul e 
gelos. 

Lahire ştia puterea acelui cuvânt şi, într-adevăr, 
pătrunse în inima înamoratului ducesei ca un pumnal. 

Cei doi tineri fură duşi în pivniţa de care vorbise ducele 
de Guise. 

Bolta acelei pivnițe era solidă, uşa masivă şi orice mijloc 
de scăpare nefolositor. 

— Domnilor, zise surâzând cu ironie Leo, aceasta nu 
seamănă poate întocmai cu o cameră de la Luvru, dar n- 
avem altă locuinţă pe care să v-o oferim. 

Leo d'Arnembourg, după ce închise uşa, puse doi soldaţi 
ca santinelă în subterana ce conducea la pivniţă. 

— Acum, zise Lahire, putem vorbi. 

— Unde suntem? întrebă Noe culcându-se pe nişte paie 
atât cât îi permiteau legăturile. 

— Nu ai ghicit? 

— Nu. 


— Ah! suntem la doamna ducesă de Montpensier. 

— La Meudon? 

— Da, la Meudon. 

— Dar, zise Noe, oare nu e aici locul unde ea a binevoit? 

— Să-mi acorde azil mai înainte de a-i vedea faţa. 

— Cine ştie? ea va face poate ceva pentru tine. 

— Cred, zise cu ironie Lahire. Ea va avea poate 
bunătatea să ne trimită alimente otrăvitoare. 

— Pentru ce! 

— Cu scopul de a nu o recunoaşte în ziua când 
parlamentul ne va judeca ca vinovaţi de trădare... 

— Aş! făcu Noe întrerupându-l, ducesa nu urăşte cu 
seriozitate decât pe regele de Navarra. 

Şi el se întoarse pe paie murmurând: 

— 'Toate acestea sunt bune şi consimt să mor, dar nu de 
foame. Şi... cam demult nu am mâncat, amice Lahire. 

— Adevărat... mi-e foame ca unui lup. 

Lahire se târi până la uşă şi, cum nu putea să uzeze nici 
de mâini nici de picioare, el începu să bată cu capul în uşă. 

La acel zgomot, una dintre santinele alergă. 

— Ce bovdiţi? zise el cu un accent stricat. 

— De mâncare şi de băut, răspunse gasconul. 

Santinela păru a se sfătui cu camaradul său, apoi se 
depărtă, pe când celălalt continuă a se plimba prin coridor. 

După câteva minute, uşa se deschise. 

Lahire şi Noe, care se aflau în întunecimea cea mai 
completă, fură deodată uimiţi de o lumină vie. 

Santinela deschise uşa şi lăsă loc unui tânăr ce ţinea o 
lumină cu o mână, iar cu cealaltă, un coş pe care îl puse jos. 

Acesta era pajul Amaury ce aducea de mâncare celor doi 
prizonieri. 

Când sosise regina-mamă şi escorta ei la casa ducesei, 
era noapte, şi astfel, Amaury nu zărise pe prizonieri şi, prin 
urmare, nu recunoscuse pe Lahire. 

Dar acesta strigă văzându-l: 

— Ah! bună seara, domnule Amaury. 


Copilul scoase la rându-i un strigăt: 

— Ce, zise el, dumneata eşti, domnule Lahire? 

— Chiar eu, tânărul meu amic, şi, după cum vezi, sunt 
într-o situaţie ce nu e prea plăcută. 

— Dar ce crimă ai făcut? domnule Lahire. 

— M-am amestecat în politică. 

— Ah! drace! murmură micul paj, lucrul e cam grav. 

— Crezi? 

— Mai mult decât a fura şi a asasina. 

— Mă sperii, domnule Amaury, murmură Lahire 
surâzând. 

Apoi, fiindcă pajul privea cu curiozitate pe Noe: 

— Domnul e amicul meu, zise Lahire. 

— Ah! 

— Cel mai bun amic al meu... 

— Şi dânsul s-a amestecat de asemenea în politică? 

— Vai! da. 

— Dar, reluă pajul, v-am adus provizii; ducele, ce 
prânzeşte cu Rene Florentinul, vă trimite mâncare chiar de 
la masa lui. 

— Ducele e într-adevăr prea bun! 

— Şi eu, zise pajul, ce vă compătimeam deja fără a vă 
cunoaşte, v-am căutat două sticle cu vinul cel mai bun. 

— Scumpul meu domn Amaury, răspunse Lahire, eşti 
prea îndatoritor. Dar cum voieşti să mâncăm şi să bem 
astfel legaţi. 

— Aşteptaţi, zise pajul. 

El luă un pumnal şi tăie legăturile lui Noe şi Lahire. 

— Eşti o adevărată providenţă, îi zise Lahire. 

— Răsplătesc răul prin bine, murmură cu ironie pajul. 

— Aud? 

— Hei! dar, făcu Amaury, îmi pare că ţi-ai râs de mine 
într-o seară aici. 

— Aş! răspunse Lahire, nu fi răzbunător, domnule 
Amaury. 

— Oh! nu sunt... 


— Şi mănâncă cu noi... 

— Cu plăcere. 

Pajul scoase din coş mâncare şi două sticle prăfuite cu 
vin. 

— Pe credinţa mea! murmură Noe înveselit de acea 
vedere, am plăcere de a bea în sănătatea ducelui. 

— Veţi putea bea şi în sănătatea stăpânei casei, observă 
pajul. 

Lahire tresări. 

— Doamna lipseşte, adăugă tânărul; dar când va reveni 
nu voi uita să-i dau noutăţi despre dumneavoastră, domnule 
Lahire. 

— Eşti un băiat amabil. În sănătatea dumitale, domnule 
Amaury! 

— În sănătatea dumitale! domnule Lahire. 

Cei doi prizonieri şi pajul mâncară şi băură cu veselie. 

Apoi, acesta din urmă ieşi din temniţă, luând cu sine 
coşul şi sticlele goale. 

Vinul pe care-l băuseră cei doi prizonieri li se urcă puţin 
la cap. 

Această beţie adăugată la oboseală îi făcură să doarmă 
profund, cu toate preocupările lor grave şi prevederile unei 
morţi aproape de neînlăturat. 

O parte din noapte trecuse deja; Noe şi Lahire sforăiau, 
când fură deşteptaţi de zgomotul uşii ce se deschise din nou 
şi o rază de lumină ce străbătu în încăpere. 

Capitolul XVII. 

E timpul să ne reîntoarcem la acelea dintre personajele 
noastre pe care le-am lăsat la porţile de la Angers. 

Voim să vorbim despre Doamna Margareta, Nancy, Raoul 
şi nenorocitul Hogier de Levis, a cărui onoare era 
compromisă prin fatalul amor. 

După stăruinţele lui Raoul, ofiţerul de la poarta de la 
Angers sfârşise prin a se hotări să-şi părăsească postul 
pentru a vedea, el însuşi, persoana importantă din litieră şi 


care voia să intre în oraş, contra ordinelor Alteţei Sale, 
prinţul guvernator. 

Atunci el recunoscu în pretinsa damă de Château- 
Landon pe adevărata persoană şi Hogier de Levis scoase un 
țipăt de mirare şi aproape de spaimă, aflând că femeia pe 
care o iubea şi pentru care era să moară era soţia regelui 
său. 

Margareta de Valois, ne reamintim, luându-i braţul şi 
strângându-l cu tărie, îi zisese: 

— Da, sunt regina de Navarra şi nu voiesc să mori! 

Ofiţerul deschise porţile şi litiera reginei intră în Angers. 

— La castel! strigă atunci Doamna Margareta. 

Cât ţinu drumul de la poarta oraşului şi până la castel, 
Hogier de Levis se legăna pe şa ca un om beat. El nu ştia, 
desigur, dacă trăia sau era în mormânt, dacă era treaz sau 
visa. 

La porta castelului, Doamna Margareta scoase capul pe 
portiţă şi îi zise: 

— Domnule Hogier, coboară-te şi dă-mi mâna! 

Acea voce făcu pe tânărul om să vadă adevărul. 

El nu visa! Nu era în mormânt! 

Raoul făcea zgomot mare la poarta castelului. 

Cei doi soldaţi ce se găseau ca santinelă nu erau mai 
amabili ca ofiţerul de la poarta oraşului. 

Soldaţii nu voiau să deschidă fără ordinul şefului lor. 

Şeful, trezit prin zgomot, pretinse că nu deschidea decât 
acelora ce ştiau cuvântul de trecere. 

Raoul nu îl ştia; dar spuse numele reginei de Navarra şi 
poarta se deschise. 

Margareta zise ofițerului: 

— Domnule, vin la Angers pentru a vedea pe fratele meu, 
ducele d'Alencon; călătoresc fără suită, adică incognito, şi v- 
aş fi recunoscătoare dacă n-aţi face mult zgomot despre 
sosirea mea. 

Ofiţerul răspunse: 


— Secretul Majestății Voastre va fi păstrat, dar 
Majestatea Voastră aţi făcut o călătorie nefolositoare. 

— Pentru ce? întrebă regina de Navarra. 

— Pentru că Alteța Sa nu este la Angers. 

— Adevărat? făcu Margareta. 

Ofiţerul repetă: 

— Alteța Sa ducele d'Alenqon a plecat din Angers azi 
dimineaţă. 

— Ah! zise Margareta, mai mult încântată decât 
contrariată; şi unde s-a dus ducele? 

— Nu ştiu, Doamnă. 

— Dar, în fine, zise regina, este cineva la castel care să 
mă poată primi. 

— Intendentul Alteţei Sale, bătrânul Bertrand Maret; 
numai că va trebui să îl deşteptăm şi acesta nu e lucru uşor. 

Pe când ofiţerul se exprima astfel, litiera ajunse în curtea 
de onoare. 

Afară de câteva santinele, toţi dormeau în castel. 

Cu toate acestea, la una din ferestrele etajului al doilea, 
privirea Margaretei zări o lumină. 

— Ce e acolo? zise ea. 

— Aceea e camera unui gentilom, sosit aseară de la 
Luvru. 

Margareta tresări. 

— Numele său? zise ea. 

— Gaston de Nancey. 

„Oh! oh! îşi zise Margareta, acesta e cel mai devotat 
dintre gentilomii Doamnei Catherine; dar dacă ea s-a 
despărţit de dânsul, trebuie că l-a însărcinat cu vreo 
misiune importantă.” 

Şi regina se cobori din litieră, continuând să cugete: „Ce 
curios ar fi ca politica, pe care credeam c-o lăsasem la 
Luvru, să mă urmărească până aici.” 

Regina de Navarra se rezemase pe braţul lui Hogier. 

Ofiţerul alergă spre a trezi pe intendent. În acel timp, 
Margareta, precedată de un valet ce ţinea o torţă în mână, 


urcă scara, rezemată pe braţul lui Hogier. 

Hogier se simţea murind de veselie, de durere şi de 
ruşine, în acelaşi timp; de veselie pentru că vedea bine că 
Margareta îl iubea, de durere pentru că se gândea la regele 
său, de ruşine pentru că vedea bine că acel amor îl făcuse 
să se lipsească de onoare, silindu-l de a se înlătura de la 
datorie. 

Dar Margareta se rezema cu atâta graţie, îl privea cu 
nişte ochi atât de fascinatori, îi vorbea cu o voce atât de 
încântătoare, încât Hogier îşi uită durerea şi ruşinea, 
pentru a se da cu totul gândirii de a fi iubit. 

Intendentul, deşteptându-se, alergă cu grabă spre 
întâmpinarea tinerei regine. 

Margareta cunoştea încă demult pe bătrânul intendent, 
căci venise deja de mai multe ori la Angers. 

— Bunul meu Maret, îi zise ea, nu trebuie decât să 
trezeşti valeţii necesari pentru a-mi pregăti un apartament. 

Bătrânul se înclină. 

— Dar, unde e stăpânul tău? reluă ea. 

— Alteța Sa a plecat azi dimineaţă. 

— Unde? 

— La Paris. 

— Oh! nu se poate, zise Margareta, l-aş fi întâlnit... 

Bătrânul intendent conduse pe tânăra regină în 
apartamentele de onoare ale castelului, care se aflau în 
etajul întâi, în aripa stângă. 

Acele apartamente, rezervate pentru oaspeţii de înaltă 
distincţie, nu fuseseră locuite demult. 

— Majestatea Voastră, zise Bertrand Maret, va face bine 
de a ocupa acest apartament. 

După aceasta, intendentul îl conduse pe Hogier de Levis 
la camera ce îi era hotărâtă. Acea cameră era situată la 
extremitatea unui coridor care comunica printr-o uşă 
secretă cu apartamentul Doamnei Margareta. 

Intendentul, considerând pe Hogier ca aparţinând de 
casa prinţesei, îi dădu o cameră nu departe de ale prinţesei, 


pentru a putea mai lesne îndeplini ordinele ei. 

Intendentul, zise, deschizând uşa camerei lui Hogier: 

— Iată locuinţa dumitale, messire. 

— Ah! făcu Hogier cu veselie. 

— Acest coridor uneşte apartamentul dumitale cu acela 
al reginei. 

Hogier tresări. 

— Acum, domnul meu, sfârşi intendentul, am onoarea de 
vă dori o noapte bună. 

Şi el se retrase. 

Pentru un moment, Hogier, cuprins de remuşcare pentru 
că nu se supusese ordinelor regelui său, încercă să 
depărteze din ochii lui imaginea seducătoare a Margaretei 
şi, în prada unui acces de disperare, puse mâna din nou pe 
spadă, hotărât să-şi străpungă pieptul. 

Dar deodată, uşa camerei se deschise şi Nancy intră. 

Nancy nu scoase nici un țipăt, dar se aruncă asupra lui 
Hogier şi îi luă cu furie spada din mână. 

— Ei bine! zise ea surâzând, sosesc tocmai la timp, 
domnule. 

— Lasă-mă să mor, repetă tânărul om a cărui disperare 
era la culme. 

— Nu, zise Nancy, vin din contră, să te caut. 

— Să mă cauţi? 

— Da, acum, fiindcă intendentul s-a retras şi primul etaj 
nu e locuit decât de noi... 

— Dar unde voieşti să mă duci? 

— La Doamna Margareta. 

— Ah murmură Hogier, jurasem, cu toate acestea, să nu 
o mai revăd... 

Şi el urmă pe Nancy. 

Nancy îl conduse pe coridorul secret şi-l introduse la 
Doamna Margareta. 

— Ei bine! zise Nancy, Majestatea Voastră a făcut foarte 
bine... 


— Ce voieşti să zici? întrebă Margareta privind pe 
Hogier. 

— Când am intrat în camera lui, voia să se omoare, 
răspunse Nancy. 

Margareta îl privi pe Hogier cu o tristeţe severă. 

— Îţi ordonasem, cu toate acestea, să trăieşti! zise ea. 

— A trăi fără onoare nu înseamnă a trăi, murmură el 
plecând capul; n-am trădat eu pe regele stăpânul meu? 

— Ei bine! zise ea, regina te iartă... 

Dar el rămase cu capul plecat ca un criminal. 

Atunci Margareta îi luă mâna şi îi zise: 

— Trebuie, cu toate acestea, să-mi faci un jurământ. 

Nancy, în acest timp, se îndreptă spre camera lui Raoul. 

— Voieşti să te culci, micuțul meu? îi zise ea intrând. 

— Da. Dar dumneata? 

— Eu, am văzut ceva ce mă intrigă, voiesc să luminez un 
mister, zise ea, aşteaptă-mă aici... 

Şi se depărtă mai înainte ca Raoul, uimit, să o mai 
întrebe ceva. 

Unde mergea Nancy? 

Nancy nu putea niciodată să fie liniştită... ea găsea 
totdeauna un mister ce trebuia desluşit. Ea auzise 
pronunţându-se numele domnului de Nancey, gentilomul 
favorit al reginei-mamă şi conchise că gentilomul nu venise 
la Angers cu scopul de a respira aer curat. La Luvru, poate 
din cauza asemănărilor numelor, camerista Nancy şi 
tânărul gentilom de Nancey, schimbau mii de politeţuri. 

Când regina de Navarra trimitea pe cameristă la regina- 
mamă, camerista întâlnea adesea în anticameră pe domnul 
de Nancey, care, privind-o, se roşea. 

Nancy era frumoasă şi domnul de Nancey avea vârsta de 
douăzeci de ani. 

Când, din contră, domnul de Nancey venea la 
apartamentul reginei de Navarra, Nancy îi făcea cea mai 
îndatoritoare primire. 

Poate că domnul de Nancey o iubea pe Nancy. 


Cât despre Nancy, trebuie să spunem că ea nu-l iubea pe 
domnul de Nancey pentru că-l iubea pe Raoul; dar îşi zicea 
că e totdeauna bine să se poarte politicos cu un tânăr, mai 
cu seamă când acesta se afla în favoarea unei regine. 

Aşadar, spirituala cameristă, trecând cu paşi uşori prin 
coridoare, urcă cu uşurinţă şi cu linişte scara 
apartamentelor unde se vedea fereastra luminată. 

— Acolo trebuie să fie, îşi zise ea, văzând lumina ce 
trecea pe sub una dintre uşi. 

Şi trecu pe un coridor lung, la capătul căruia se vedea 
acea lumină. 

Când ajunse fără zgomot la uşă, obişnuită fiind la Luvru 
cu asemenea plimbări nocturne, ea puse un ochi la broasca 
uşii. 

Dar cheia ce era în uşă nu-i permise să poată vedea în 
interiorul camerei. 

— Ah! dar... ce-mi pasă! murmură ea. 

Şi Nancy bătu în uşă, dar nimeni nu răspunse. 

Nancy bătu din nou. Aceeaşi tăcere. Nancy era o femeie 
hotărâtă. Deschise uşa şi rămase uimită pe prag. 

Capitolul XVIII. 

Pentru ce se oprise Nancy uimită pe prag? 

Pentru că acea cameră era goală. 

O lumină însă ardea pe masă şi, după înfăţişarea 
camerei, se putea trage concluzia că până atunci cineva se 
aflase în ea. 

Ea zări o carte şi o hârtie pe masă. 

Nancy închise uşa după ea şi, punându-se pe un scaun 
din faţa mesei, examină pe rând cartea şi hârtia. 

Hârtia era o scrisoare cu această adresă: „Monseniorul 
duce d'Alenqon.” 

Nancy tresări. 

„Cum! zise ea, aceasta e oare camera Alteţei Sale 
ducele?” 

Ea aruncă o privire speriată împrejurul ei şi se asigură 
că era singură. 


„Această scrisoare, îşi zise ea, probează că prinţul nu a 
părăsit această cameră decât de foarte puţin timp... dar 
intendentul a zis că nu e aici... că... cum să ghicesc acesta?” 

Nancy înţelese că cel mai bun mijloc de a desluşi acest 
mister, era acela de a citi scrisoarea. 

Ea o luă dar, şi o citi: „lubitul şi scumpul meu fiu, domnul 
de Nancey îţi va transmite cu vocea detaliile ce nu ţi se pot 
da prin scris. 

Să-ţi fie îndestul numai să ştii că totul e gata pentru 
douăzeci şi patru din ale curentei luni. 

Mama dumitale, Catherine.” 

— Ce e asta? ce înseamnă această dată de douăzeci şi 
patru, se întrebă Nancy, cu totul visătoare. 

Şi ea examină cartea, sperând că va găsi ceva prin ea. 

Dar cartea era un volum al abatelui de Brant6me: Viaţa 
căpitanilor mari. 

Nancy o răsfoi, o întoarse. Nimic. 

— Dacă e astfel, îşi zise camerista, nu mai am ce face 
aici. Să mergem! 

Se ridică de pe scaun şi făcu un pas spre uşă. 

Dar, în acel moment, un zgomot se auzi la capătul 
coridorului. 

Acel zgomot era produs de nişte paşi şi voci care se 
apropiau. 

Nancy se opri cu totul tremurândă şi căută cu privirea o 
altă ieşire decât cea pe unde venise. 

Camera era mică şi n-avea decât o uşă. 

Paşii se apropiau mereu. 

Nancy nu mai ezită, înaintă spre fereastră şi se ascunse 
în dosul perdelelor. 

Îndată după aceasta, uşa se deschise şi doi oameni 
intrară. 

Unul era domnul de Nancey. 

Celălalt era Alteţa Sa, monseniorul duce d'Alenqon. 

Nancy, nemişcată şi abia reţinându-şi respiraţia, nu putu, 
cu toate acestea, a-şi abţine o mişcare de uimire la vederea 


prinţului. 

Pentru ce dar intendentul zisese Doamnei Margareta că 
Alteța Sa era plecată din castel? 

„Alt mister,” se gândi camerista. 

Şi, cu toate că era puţin cam tulburată de situaţia sa, 
rămase tot la postul său de observaţie. 

Ducele d'Alenqon se aşeză în fotoliul care până adineauri 
era ocupat de Nancy, iar domnul de Nancey rămase cu 
respect în picioare şi cu capul descoperit. 

Atunci Nancy observă că prinţul era încălţat cu nişte 
cizme lungi şi pline de praf, ceea ce proba că făcuse un 
drum lung. 

— Uf! zise el, sunt foarte obosit, domnule de Nancey. Am 
făcut treisprezece leghe şi nu m-am odihnit nicidecum! 

— Apoi, a face şase leghe şi jumătate pentru a vedea o 
femeie iubită, murmură Nancey, mi se pare cam lung, 
monseniore! 

— Cu atât mai mult că femeia iubită nu s-a mişcat de aici. 

Nancy ascultă bine, apoi murmură: „Nu înţeleg!” 

— Într-adevăr, monseniore, zise domnul de Nancey, care 
părea că merge spre fereastră, iată un lucru care nu se 
explică aşa de lesne la Luvru. 

— Care? 

— Drace! a avea pe cea pe care o iubeşti sub acelaşi 
acoperiş şi a pleca pentru a se depărta cu şase-şapte leghe 
şi a se întoarce noaptea... 

Prinţul începu să râdă: 

— Scumpul meu Nancey, zise el, asta e foarte lesne de 
înţeles şi nicidecum imposibil. 

— Îmi pare, cu toate acestea... 

— Am să-ţi fac cunoscut toată confidenţa mea. 

Domnul de Nancey privi pe prinţ. 

— Căci, adăugă ducele, va trebui să explici Doamnei 
Catherine, onoratei şi iubitei mele mame, pentru ce m-ai 
întâlnit astă-seară la şapte leghe de Angers. 

Domnul de Nancey se înclină. 


Prinţul avu un surâs misterios. 

Ducele d'Alencon continuă în aceşti termeni când se 
adresă domnul de Nancey. 

— Închipuie-ţi, zise el, că m-am înamorat nebun de 
nepoata vechiului meu căpitan de gardă. 

— Adevărat! 

— O prea frumoasă germană care, în noaptea asta mi-a 
dat întâlnire în parcul castelului, dar ea are o teribilă frică 
de unchiul său, şi de aceea, pentru a îndepărta orice 
bănuieli, astă-seară, m-am suit pe cal şi am zis căpitanului 
meu de gardă: 

— Ai să mă însoţeşti până în satul Saint-Antonin care e la 
şase leghe de Angers.” 

— Bun! făcu Nancey. 

— Căpitanul se supuse cu docilitatea unui animal 
domestic şi ne-am urcat pe cai. Când eram însă departe de 
oraş i-am zis: 

— Căpitane Hermann, eşti dumneata capabil să execuţi 
cu fidelitate şi cu rigurozitate un ordin?” 

— Mă voi omori, monseniore, dacă nu-l voi împlini.” 

— Atunci ascultă bine, ceea ce am să-ţi spun!” 

Şi eu am adăugat: 

— Părăsesc Angers pentru trei zile cel puţin, dacă nu va 
fi mai mult. Cine ştie? poate voi merge şi până la Paris; 
aceasta depinde de cele ce voi găsi la Blois.” 

Căpitanul Hermann şi-a închipuit că era ceva de politică 
şi m-a întrebat dacă trebuia să mă însoţească. 

— Nu, i-am răspuns eu. Dar am să-ţi încredinţez castelul 
d'Angers.” 

— Alteța Voastră poate să călătorească liniştit, căci va fi 
bine păzit.” 

— Ştiu... Dar ţin să nu părăseşti nici postul de ofiţer al 
porţii, nici acela din sala de arme al castelului, până la 
întoarcerea mea.” 

— Am înţeles, monseniore.” 


— Cavalerul german, adăugă prinţul, îmi jură pe Christ 
şi pe cei doisprezece apostoli, şi l-am lăsat în satul Saint- 
Antonin. Puțin mai departe, scumpul meu domnule de 
Nancey, te-am întâlnit şi am luat cunoştinţă de mesajul pe 
care mi-l aduceai! Iată-l! se întrerupse prinţul aruncând o 
privire pe masă, iată acest mesaj! 

— Da, monseniore. 

— Pentru ce se găseşte el aici? 

— Pentru că Alteța Voastră mi l-a încredinţat, după ce l-a 
citit, de teamă să nu-l piardă pe când galopa pe câmp. 

— E adevărat, domnule Nancey. Aşadar după ce am 
părăsit pe căpitanul meu de gardă şi te-am întâlnit, am 
făcut un ocol şi am revenit la Angers. 

— Şi Alteţa Voastră soseşte acum? 

— Chiar acum. 

— Dar, pe unde a intrat? 

Prinţul începu să surâdă. 

— Este în castel o subterană care pătrunde pe sub 
turnul dinspre sud şi comunică cu pivnițele unei case izolate 
în mijlocul unei mari grădini. 

— Ah! şi pe acolo... 

— Această casă a fost cumpărată de intendentul 
Bertrand Maret. Şi am intrat în oraş cu cuvântul de ordine 
pe care-l dădusem de dimineaţă. 

— Şi Alteța Voastră s-a dus la acea casă izolată? 

— Da, şi acolo am găsit pe Bertrand care mi-a anunţat 
sosirea surorii mele Margot. Ce dracu vine ea să facă aici? 

— Nu ştiu, monseniore. 

În tot timpul acestei conversații, Nancy îşi păstrase o 
imobilitate completă, dar ea găsi că discuţia era prea lungă. 

Dar Nancy era curioasă şi continuă a nu se mişca din loc. 

— Aşadar, zise Nancey, monseniorul a intrat în castel 
prin pivniţă sau subterană? 

— Da. 

— Şi nu v-a văzut nimeni? 

— Afară de Bertrand. 


— Bun! dar, nepoata căpitanului? 

— Ea m-aşteaptă... şi sunt sigur că gelosul său nu va veni 
să tulbure această primă întâlnire. Numai că, am s-o fac să 
mai aştepte câteva minute. 

— Pentru ce? 

— Am nevoie să vorbesc cu dumneata, scumpul meu 
domn de Nancey. 

— Sunt la ordinele voastre, monseniore. 

— Căci, adăugă prinţul, sunt nerăbdător să ştiu cum s-au 
pregătit lucrurile la Paris pentru marea zi. 

— Am s-o istorisesc eu, Alteţei Voastre. 

„Oh! oh! îşi zise Nancy, iată că acum mă pot lumina mai 
bine, să ascultăm...” 

Ducele d'Alenqon se răsturnă pe jumătate în fotoliul ce-l 
ocupa şi-şi aşeză picior peste picior. Domnul de Nancey 
continua a sta cu respect înaintea lui. 

— Şezi jos, domnule de Nancey, făcu prinţul, şezi jos! 

Tânărul ezită un moment să se aşeze, dar gestul 
prinţului era imperativ şi echivala cu un ordin. Domnul de 
Nancey se aşeză. 

— Să vedem, ascult, zise prinţul. 

— Ei bine! monseniore, reluă Nancey, Alteța Voastră ştie 
deja că regina-mamă şi ducele de Guise sunt în bune relaţii. 

— Da! 

— Ducele nu iubeşte pe regele Franţei. 

— Ce zici? făcu prinţul. 

— Şi acest rege se numeşte Carol al IX-lea, adăugă 
Nancey surâzând. 

— Ah! făcu ducele d'Alenqon. 

— Ducele de Guise, continuă domnul de Nancey, nu 
iubeşte pe Carol al IX-lea şi se înţelege foarte bine cu 
Francisc al III-lea. 

Un nor trecu pe fruntea tânărului prinţ. 

— Taci, Nancey, zise el, căci îmi produci ameţeală. 

— Din contră, monseniore, trebuie să mă ascultați. 

— Fie, vorbeşte! 


Nancey continuă: 

— Regele Carol al IX-lea este bolnav şi ducele d'Anjou a 
devenit regele Poloniei. 

— După aceasta, făcu prinţul? 

— Rene Florentinul, care e un medic dibaci, pretinde că 
regele Carol al IX-lea nu mai are un an de trăit... 

— Taci, Nancey, taci! 

— Şi, dacă regele va muri... 

— Oh! 

— Nu va fi regele Poloniei cel care-l va succeda. 

— Dar cine? 

— Dumneavoastră, monseniore. 

— Nancey, Nancey, murmură ducele d'Alengon, eşti 
trimis de infern? M-ai făcut să-mi vină ameţeală! 

— Ascultaţi încă, monseniore! Presupunând că regele 
Carol al IX-lea e mort, cine va cuteza să se opună la urcarea 
Alteţei Voastre la tron? 

— Desigur că regele Poloniei. 

— Nu, monseniore, regele Poloniei e prea departe. 

— Atunci, cine? 

— Hughenoţii, ai căror doi şefi, regele de Navarra şi 
prinţul de Conde, sunt născuţi pe treptele tronului. 

— Da. Înţeleg bine, murmură prinţul; dar, ce interes are 
ducele de Guise pentru a mă servi? 

— Ducele nu iubeşte pe regele Carol al IX-lea. 

— Bine, mi-ai mai spus. 

— Şi speră că se va putea înţelege cu Alteța Voastră, 
când se va urca pe tron. 

— După cum înţeleg, casa de Lorena îmi va cere 
concesiuni de teritoriu, pe care regele Carol al IX-lea le-a 
refuzat. 

— Poate... 

— Şi îmi va dicta condiţii pe care nu le-a putut dicta 
fratelui meu. 

— O, Doamne! Monseniore, nu trebuie ca cineva să se 
uite de aproape la hamurile unui cal de dar. 


— Fie! zise cu bruscheţe prinţul, dar cum s-a organizat 
masacrul? 

La acest cuvânt, Nancy, care abia îşi ţinea respiraţia în 
dosul perdelelor, îşi dublă atenţia. 

Domnul de Nancey răspunse: 

— Acesta va fi în noaptea de douăzeci şi patru. Dacă 
regele, după cum se speră, va consimţi la tot, el va fi lăsat în 
Paris; iar dacă nu, regina-mamă a găsit mijlocul de a-l 
îndepărta şi de a-l trimite la o vânătoare de cerbi, din Saint- 
Germain, în care timp, se vor extermina şi hughenoți. 

— Dar, în fine, va cuteza cineva să atingă pe regele de 
Navarra? 

— Guisii s-au însărcinat şi pentru el şi pentru prinţul de 
Conde. 

— Dar dacă vor fi la Luvru? 

— Ei bine! îi va omori în Luvru. 

Inima lui Nancy bătea de-i rupea pieptul. 

— Pe credinţa mea! zise prinţul, toate acestea sunt prea 
bine combinate, dar trebuie să vedem acum operaţiunea. 
Mâine îmi vei da detalii mai lămurite. Nu uita că sunt 
aşteptat. Bună seara, domnule de Nancey. 

— Bună seara, monseniore. 

Prinţul se sculă. 

Nancy începu a respira. 

Apoi domnul de Nancey luă lumânarea care se găsea pe 
masă şi deschise el însuşi uşa prinţului. 

Nancy îşi zicea: „El va însoţi pe Alteța Sa şi eu, în acest 
timp, mă voi retrage. 

Nancy se înşela. 

— Rămâi, scumpul meu, Nancey, zise prinţul. Rămâi! şi 
bună seara. 

Ducele trase uşa după dânsul, lăsând pe domnul de 
Nancey în camera sa. 

— Pe credinţa mea! zise acesta cu jumătate de voce şi 
vorbind lui însuşi, e târziu şi sunt obosit, ar fi bine să mă 
culc. 


„Bun! se gândi Nancy. Când el va dormi, eu mă voi 
duce.” 

Şi, cu toată emoția violentă pe care o simţea după câte 
auzise, tânăra fată continuă să rămână nemişcată şi aşteptă 
cu răbdare. 

Domnul de Nancey se culcă, apoi stinse lumânarea. 

Ea observase că domnul de Nancey, mai înainte de a se 
aşeza în pat, uitase să scoată cheia din broasca de dinafară, 
aşa că oricine putea să intre la dânsul. 

În fine, domnul de Nancey adormi. 

Nancy auzi un sforăit sonor şi regulat care făcu să se 
înţeleagă plecarea scutierului reginei-mamă spre ţara 
visurilor. 

Atunci ea îşi părăsi ascunzătoarea cu nişte paşi de lup şi 
se îndreptă spre uşă, pe care o deschise cu o mână discretă. 

Şi apoi se strecură afară. 

Castelul era în cel mai mare întuneric şi Nancy, fericită 
de a nu fi văzută de scutierul reginei-mame, cobori cu 
uşurinţa şi repeziciunea unei silfide8 la etajul întâi, şi acolo, 
dintr-o săritură, intră în anticamera Doamnei Margareta, 
unde Raoul şedea pe un scaun şi cu ochii întorşi spre uşa 
prin care dispăruse Nancy. 

Nefericitul paj, mai mult de o oră fusese în nelinişte şi 
nerăbdare, şi astfel, când o văzu intrând, strigă cu bucurie: 

— Ah! în fine! te văd! 

Nancy însă îşi puse un deget pe buze şi îi zise: 

— Ssi! 

— Dar de unde vii? 

— Aceasta nu te priveşte pe tine. 

— Ce fel? 

— Nici un cuvânt mai mult! trebuie s-o trezim pe 
Doamna Margareta, dacă doarme. 

Nancy era agitată şi palidă. 

— Dumnezeul meu! ce ai? o întrebă Raoul. 

— Am nevoie să o văd pe regina de Navarra îndată, 
răspunse Nancy tremurând. 


Raoul atunci îi luă mâna şi, privind-o cu tandreţe, îi zise: 

— Cum! amica mea, nu mai sunt eu Raoul al dumitale şi 
nu mai ai încredere în mine? 

— Ba da, răspunse ea luând capul cel brun al pajului în 
mâinile sale şi depunându-i un sărut pe frunte, dacă tu vei fi 
tot amicul meu şi mă vei ajuta să-l scap. 

— Pe cine? 

— Pe regele de Navarra. 

Raoul îşi stăpâni un țipăt; iar Nancy îi zise cu 
repeziciune: 

— Trebuie să ne întoarcem la Paris cât de curând... 
trebuie să spunem reginei... ei voiesc să-i măcelărească pe 
hughenoți. 

Apoi se apropie de uşa camerei Doamnei Margareta şi 
bătu. 

Capitolul XIX. 

Acum să revenim la Paris, sau mai bine zis, la căscioara 
din pădurea Meudon, unde am lăsat pe regina-mamă 
rănită, şi întovărăşită de Rene şi ducele de Guise. - iar pe 
No€ şi Lahire, prizonieri închişi în pivniţă, sub paza celor 
doi călăreţi şi sub supravegherea vrăjmaşă a cavalerului 
Leo d'Arnembourg. 

Aşadar, dacă vom face un mic apel la memoria noastră, 
ne vom reaminti că, la sosirea ducelui de Guise şi a reginei- 
mamă, ducesa de Montpensier lipsea din misterioasa ei 
căsuţă. 

Mândra şi intriganta prinţesă, care făcuse jurământ de a 
pune coroana Franţei pe capul fratelui ei, aşteptase în 
noaptea trecută. 

Fratele său trebuia să vină la dânsa pe la miezul nopţii, 
adică după întrevederea lui cu regina-mamă. 

Dar, văzând că noaptea trecuse fără ca el să apără, şi a 
doua zi asemenea, îngrijorată, ceru litiera sa şi, escortată 
de un scutier şi de pajii săi, alergă la Paris şi ajunse la 
porţile oraşului tocmai când se însera. 


Nevenirea fratelui ei o îngrijorase atât de mult, încât nu 
se încrezuse să trimită pe unul din mesagerii ei obişnuiţi, ci 
alergase ea însăşi. 

Însă, când ajunse la porţile oraşului, în loc să meargă pe 
strada Remparts unde se ascundea fratele ei, intră în 
biserica Saint-Eustache pentru a-şi face, ca femeie nobilă şi 
devotată, rugăciunea cu mare pompă. Pajul Seraphin, care 
o întovărăşise, după ce intră cu dânsa în biserică pe uşa cea 
mare, ieşi îndată pe cea de-a doua şi alergă în strada 
Remparts. Maestrul Pandrille era pe pragul uşii şi cu ochii 
întorşi spre colţul străzii. 

— Unde este el? îl întrebă pajul. 

— A plecat, răspunse scurt colosul. 

— Cum? 

— A plecat cu cavalerii. 

— Dar când... şi unde? exclamă pajul uimit. 

— Nu ştiu, răspunse Pandrille, care într-adevăr nu 
înţelesese plecarea rapidă a ducelui, a cavalerilor săi şi a 
parfumierului reginei-mame, maestrul Rene Florentinul. 

Atunci pajul alergă la Saint-Eustache şi spuse doamnei 
de Montpensier ceea ce auzise de la Pandrille. Aceasta, 
foarte îngrijorată, se învălui în mantaua ei, aşa ca să nu fie 
recunoscută, şi ieşi pe uşa cea mică, apoi luă braţul pajului 
şi merse cu dânsul în strada Remparts. Pandrille, când o 
văzu, spuse şi ei tot ce spusese şi lui Seraphin şi astfel, 
ducesa nu ar fi ştiut mai mult, dacă în acel moment nu se 
apropia o femeie bătrână ce stătuse liniştită într-un colţ al 
camerei şi care recunoscuse pe ducesă după voce. 

Acea femeie nu era alta decât Gertrude, servitoarea 
nefericitului Chesnaye. 

— Ah! doamnă... doamnă, strigă ea aruncându-se la 
genunchii ducesei şi sărutându-i mâinile cu ardoare, dacă ai 
şti ce s-a întâmplat! 

— Ce s-a întâmplat? întrebă ducesa a cărei grijă creştea. 

— L-au arestat pe Chesnaye. 

Ducesa se trase înapoi. 


— L-au arestat, în numele regelui, adăugă Gertrude. 

Doamna de Montpensier începu să tremure. 

— Şi când l-au arestat, l-au condus la Luvru, continuă 
Gertrude, iar pe mine, adăugă ea, m-au legat şi încredinţat 
în paza a doi soldaţi, aşa că, dacă nu izbuteam să scap... nu 
ştiu ce aş fi... 

— Dar, o întrerupse ducesa, dacă l-au arestat pe 
Chesnaye din ordinul regelui, au trebuit să răscolească casa 
şi să găsească hârtiile... 

— Oh! nu, murmură bătrâna surâzând. 

Doamna de Montpensier răsuflă. 

— Hârţtiile sunt în siguranţă, adăugă servitoarea. 
Patureau le-a luat la dânsul. 

După aceasta, ducesa aşteptă câteva ore ascunsă în 
casă, dar nimeni nu apăru. 

Apoi, cum noaptea înaintase, ea se hotări să se întoarcă 
la Meudon. Dar, când fu aproape de casa sa, o lumină 
strălucitoare ce venea de la ferestre printre arbori, îi 
insuflă o nouă grijă. 

Ea crezu că oamenii regelui se instalaseră la dânsa. Grija 
ei însă nu dură mult, fiindcă, la sunetul clopoţeilor de la 
litieră, un cavaler îi ieşi înainte. Acesta era Gaston de Lux. 

— Unde e ducele? strigă ea văzându-l. 

— Aici, doamnă. 

Ducesa atunci alergă spre casă şi, după două secunde, 
căzu în braţele ducelui fără însă să vadă că el nu era singur. 

După ce primele momente de tulburare trecură, privind 
în jurul ei, văzu întâi pe Rene, iar când văzu o femeie 
culcată şi recunoscând că era regina-mamă, scoase un țipăt 
de surprindere. 

Atunci ceilalţi îi povestiră tot şi ea ascultă cu mirare 
povestea de răpire a Doamnei Catherine şi felul miraculos 
în care ea fusese scăpată de răpitori. 

Dar când întrebă cine erau acei gentilomi pe care i-au 
luat prizonieri de pe câmpul de bătaie, ea tresări şi păli 
când auzi pe duce zicându-i: 


— Unul este un amic cunoscut al regelui de Navarra, 
care se numeşte Noe. lar celălalt, se numeşte Lahire. 

La acest nume, ea simţi o tulburare îngrozitoare şi 
tulburarea ei se mări şi mai mult când auzi pe regina-mamă 
zicând: 

— Oh! ei vor muri în torturi dacă nu vor mărturisi că 
regele de Navarra era cu dânşii. 

Doamna de Montpensier era, cum zic, foarte tulburată, 
dar, cu toate acestea, nici ducele, nici regina-mamă şi nici 
Rene, care avea ochi de drac, nu observară tulburarea ei. 

Şi astfel ea cugetă în sinea sa: „Ei bine, eu îl voi scăpa!” 

După aceasta ea mai vorbi o oră. 

Apoi, câteşipatru personajele se opriră la concluzia că a 
doua zi, în revărsatul zilei, Rene să plece la Paris ca să 
aducă pe rege. Şi când acesta din urmă va veni la Meudon, 
neştiind că vine la ducesă, văzând pe mama sa rănită, 
indignarea sa contra hughenoţilor va izbucni şi sigur că va 
manifesta dorinţa de a se reapropia de verii lui de Lorena. 
Atunci dar, ducele şi doamna de Montpensier se vor arăta. 

Când toate acestea fură convenite, doamna de 
Montpensier, sub pretextul de a permite repaosul Doamnei 
Catherine, se retrase în apartamentul său şi se închise pe 
dinăuntru. Însă, în loc de a se pune în pat, ea se aşeză în 
faţa mesei şi, sprijinindu-şi capul pe mâini, începu a plânge 
şi a medita în sinea sa: „Oh? Dumnezeul meu! Dumnezeul 
meu! murmură ea, stranii lucruri! Din lumea ce tu ai 
răspândit-o pe glob, patru tineri, patru nobili, patru frumoşi 
mă iubesc cu nebunie, mă iubesc cu delir. Aceşti patru s-ar 
urca pe eşafod. Aceşti patru s-ar supune la tortură. În fine, 
aceşti patru şi-ar vărsa sângele pentru amorul meu; şi, cu 
toate acestea, niciunul dintre dânşii nu au atins inima 
mea... Dar, din nenorocire, un aventurier, un gentilom 
gascon, cu ochii săi negri, cu aerul său obraznic, cu buza sa 
batjocoritoare, cu mersul său mândru a intrat într-o seară 
în casa mea. Şi el, cu vocea sa trecând peste ceilalţi, a găsit 
calea inimii mele... Şi astăzi... astăzi... când credeam că l- 


am uitat, aud totdeodată că este prizonier şi eşafodul îl 
aşteaptă! Ah! Dumnezeul meu! Dumnezeul meu... m-am 
înşelat... nu l-am uitat. Îl iubesc... îl iubesc... şi cu orice preţ 
trebuie să-l scap... 

Pe când ea medita astfel, lacrimile îi curgeau din ochi şi 
inima îi bătea cu violenţă. 

Apoi, după ce mai repetă: „Îl voi scăpa! îl voi scăpa!” se 
puse să cugete execuţia acestui proiect. 

Dar, cum putea ea să-l scape? deoarece execuţia nu 
numai că era grea, ba încă şi cu neputinţă! 

Pentru ca să-l scape, trebuia, ori să-l facă să fugă, ori să-i 
ceară iertare. 

Să-i ceară iertare: cui? regelui? reginei-mamă? ducelui? 

Oh! Asta era cu neputinţă! Deoarece, astfel, şi-ar fi 
mărturisit amorul; şi ea, fiica prinților loreni şi verişoara 
regelui Franţei, să aibă amor pentru un gentilom gascon, ar 
fi fost de neiertat. 

Aşadar, un asemenea pas fiind inadmisibil, începu a 
cugeta la fugă; şi după ce cugetă câteva minute, se sculă 
repede, deschise uşa şi chemă cu vioiciune: 

— Amaury! Amaury! 

Pajul alergă şi o salută pe ducesă. 

— Micuţul meu, îi zise doamna de Montpensier, 
povesteşte-mi ceea ce s-a petrecut aici în lipsa mea. 

— Ah! doamnă, răspunse pajul cu familiaritatea 
respectuoasă a unul copil răsfăţat, s-au petrecut lucruri 
stranii. 

— Adevărat? 

— Foarte adevărat. Sărmanul domnul Lahire, ştii 
dumneata? acela care ne-a jucat aşa de bine în zilele 
trecute şi care a plecat furând calul meu... 

— Ei bine? îl întrerupse ducesa, afectând o linişte mare. 

— El este acum aici. 

— Şi cum este? 

— Prizonier în pivniţă cu amicul său No, unul dintre 
acei patru demoni care au voit să pună pe parfumier la 


supliciu. 

— Ştiu toate acestea, amicul meu, zise ducesa, acum 
ascultă-mă! 

— Ascult. 

— Găseşti tu vreun mijloc de a-i înlesni să fugă? 

— Din pivniţa unde se găseşte? 

— Da. 

Amaury clătină din cap. 

— Cu neputinţă, murmură el. 

— Pentru ce? 

— Pentru că pivniţa nu are altă deschizătură decât o 
ferăstruie încadrată în bolta care este de şase picioare 
groasă, şi o uşă de stejar masiv legată cu fier... şi garnisită 
cu o broască şi două zăvoare solide! 

— Este adevărat. Dar se va sfărâma broasca şi se vor 
trage zăvoarele. 

— Da, dar domnul Leo d'Arnembourg a pus doi călăreţi 
la uşă. 

— Călăreţii se pot corupe cu aur. 

— Nu se poate! murmură Amaury, clătinând din nou din 
cap. 

— Pentru ce? 

— Pentru... că, la fiecare cinci minute, d'Arnembourg se 
coboară la uşa pivniţei. 

Ducesa tresări. 

— Şi apoi, afară de toate acestea, continuă Amaury, 
domnul d'Arnembourg a făcut şi un jurământ. 

— Ce jurământ? 

— De a nu-şi da armele jos decât numai după ce călăul 
va despărţi capul domnului Lahire de corp. 

— Ah! făcu ducesa. 

— lar până atunci, termină Amaury, domnul 
d'Arnembourg nu-şi va lepăda nici pentru a dormi pavăza şi 
armura sa. 

— Ei bine! murmură doamna de Montpensier ai cărei 
ochi străluceau cu sălbătăcie, el va dormi astfel gătit în tot 


timpul vieţii sale, fiindcă eu voiesc să-l scap pe Lahire. 

După aceasta, ea se sculă şi se plimbă prin cameră cu 
paşi mari, apoi totdeodată zise lui Amaury: 

— Du-te de-mi cheamă pe domnul d'Arnembourg. 

Pajul ieşi murmurând în sinea sa: „Poate fi sigură 
doamna ducesă că Leo nu va fi cel care va ajuta fuga lui 
Lahire.” 

Cu toate acestea, el se duse şi găsi pe sir d'Arnembourg 
înarmat până-n dinţi şi cu spada pe genunchi, şezând pe 
treapta întâi a scării ce conducea în pivniţa transformată în 
închisoare. 

De când înamoraţii ducesei trataseră pe Amaury cu 
barbarism, el avea pentru toţi, şi mai cu osebire pentru Leo, 
o ură violentă; cu toate acestea, el o ascundea din toate 
puterile şi aştepta timpul favorabil de a şi-o arăta. 

Deci, ştiind furia şi amărăciunea ce-l aştepta pe Leo, era 
foarte încântat. 

— Hei! messire, zise el, ai aerul visător în noaptea 
aceasta? 

Leo ridică capul. 

— Ce vrei tu, paj al necazurilor? îl întrebă el. 

— Eşti puţin politicos pentru acel ce-ţi aduce un mesaj. 

— Un mesaj! şi de la cine? întrebă Leo cu surprindere. 

— De la doamna de Montpensier, răspunse pajul 
surâzând în ascuns. 

Cuvintele pajului îl tulburară pe sir d'Arnembourg. 

— Doamna ducesă te aşteaptă, messire, termină Amaury. 
Vino! 

Leo atunci, clătinându-se, îl urmă pe paj, dar pe pragul 
camerei unde-l aştepta ducesa, se opri, ca şi cum picioarele 
ar fi refuzat de a-l purta. 

Ducesa şedea pe un fotoliu mare, cu obrazul întors spre 
uşă şi, văzându-l intrând, ascunzându-şi tulburarea, cu un 
surâs încântător, îi zise: 

— Bună seara, Leo, amicul meu. Apropie-te, am nevoie 
de dumneata. 


Leo se apropie tremurând şi încurajat de surâsul 
ducesei, îi luă mâna ce ea i-o întinse şi o duse cu respect la 
buzele sale. 

Amaury rămăsese pe prag, iar ducesa, ca şi cum nu l-ar 
fi văzut, continuă: 

— Da, scumpul meu Leo. Am trebuinţă de dumneata. 

— Sunt la ordinele Alteţei Voastre, murmură 
d'Arnembourg. 

Apoi aruncă spre Amaury o privire de neîncredere şi, 
întorcând acea privire spre ducesă, îi dădu să înţeleagă: 

— Dar acest paj al necazurilor va fi martor la 
convorbirea noastră? 

Ducesa, înțelegând privirea lui, îi răspunse: 

— Amaury nu este de prisos între noi, ci din contră... 

Leo încruntă sprâncenele. 

— Scumpul meu Leo, zise în fine ducesa, eu mă prind că 
ştii pentru ce am voit să te văd... 

— Nu... nu cred... bâigui sir d'Arnembourg. 

— Dar, nu ai devenit dumneata temnicerul prizonierilor 
mei? căci, drept să-ţi spun, adăugă ea surâzând, căsuţa mea 
s-a prefăcut în castel întărit... 

— Provizoriu numai, răspunse Leo. 

— Şi apoi, îmi pare, scumpul meu Leo că te achiţi cu 
conştiinţă de rolul dumitale. 

— Îmi fac datoria, doamnă. 

— Ştiu aceasta, fiindcă Amaury mi-a spus că dumneata ai 
pus doi călăreţi la uşa temniţei, adevărat este? 

— Da, doamnă, este adevărat. 

— Şi vrei să petreci noaptea pe scara temniţei? 

Leo se înclină afirmativ. 

— Şi apoi îmi pare că ai făcut şi un jurământ. 

Leo tresări. 

— Se zice că ai jurat să nu te dezarmezi, decât după 
execuţia unuia dintre prizonierii încredinţat... pazei 
dumitale. 

— Este adevărat, răspunse cu răceală tânărul om. 


Ducesa lăsă să se audă printre buze un râs batjocoritor, 
apoi şopti cu ironie: 

— O! tinereţe, tinereţe imprudentă. Zic imprudentă, 
amicul meu, fiindcă să faci jurăminte ce nu se pot ţine... 

Leo deveni palid. 

— Oh! exclamă el, Alteța Voastră să fie liniştită. 

— Cum? 

— Eu îmi voi ţine jurământul. 

— Aşa! 

— Jur în faţa Alteţei Voastre. 

Ducesa râse din nou, apoi cu batjocură, zise: 

— Şi eu pot să jur, contrar. 

Leo se trase uimit înapoi. 

— Unul dintre prizonieri nu va fi executat, continuă 
ducesa. 

— Oh! murmură Leo cu o voce răguşită şi cu ochii 
scânteind de ură, regina-mamă nu iartă, doamnă. 

— Ştiu. 

— Atunci, cum crezi că omul acesta poate să scape de 
soarta ce-l aşteaptă 

— Ei bine, cred mult. 

— Poate, doar... ca să evadeze... 

— Cine ştie? poate că va evada? 

Un surâs crud alunecă pe buzele lui Leo şi, cu siguranţă, 
răspunse: 

— Oh! nu, eu sunt aici. 

— Ei bine! murmură ducesa cu sânge rece, şi eu contam 
pe dumneata... 

— Pe mine?! 

— Pe dumneata, pentru a mă ajuta să scap pe acel 
nenorocit, termină doamna de Montpensier cu răceală. 

Leo d'Arnembourg scoase un țipăt îngrozitor şi simţi că 
părul i se zburleşte şi tâmplele i se scăldau într-o sudoare 
rece. 

Apoi rămase ca încremenit. 


Ducesa de Montpensier, însă, nu-şi pierdu sângele ei în 
aparenţă rece şi surâsul nu-i părăsi buzele; cu toate 
acestea, păstră pentru câteva secunde tăcerea. 

Apoi, totdeodată, ea reluă: 

— Da, scumpul meu Leo, eu mi-am pus două lucruri în 
cap. Şi acele lucruri sunt: întâi, voiesc să scap pe acel tânăr 
de la eşafod, şi al doilea, să fiu ajutată de dumneata. 

Un muget sălbatic sfărâmă gâtul lui Leo d'Arnembourg. 
Şi cu furie, zise: 

— Ah! Alteța Voastră râde de mine când îi vine fantezia. 

— Eu nu râd. 

— Oh! atunci este cu neputinţă! 

— Dar nu, scumpul meu Leo, din contră, este foarte cu 
putinţă. 

— Ah! doamnă. 

— Zic, foarte cu putinţă, fiindcă eu voiesc! 

Ducesa pronunţă acest din urmă cuvânt cu mare 
răceală. 

— Dar, doamnă, zise Leo, acest om este vinovat... 

— Ştiu! 

— Ela comis crima de lcse-majeste9... 

— Nu zic, nu. 

— Şi astfel nici regele, nici regina-mamă şi nici ducele, 
fratele dumitale, nu vor consimţi a-l lăsa să scape de 
osândă. 

— Desigur! 

— Atunci dar, Alteța Voastră vede bine că este o 
nebunie... 

— Mă iartă! amicul meu. Ar fi o nebunie când m-aş 
adresa regelui, reginei-mamă sau ducelui. Dar, când mă 
adresez dumitale şi contez pe adresa mea, nu mai este 
nebunie. 

— Pe mine! pe mine! strigă Leo cuprins de ameţeală. 

— Da, murmură tânăra femeie, fiindcă mă iubeşti! 

Leo scoase un țipăt şi căzu în genunchi. 


— Înţelegi acum, zise ducesa cu triumf, că am avut 
dreptate? 

Apoi ea privi pe tânăra sa victimă cu surâsul cel mai 
fermecător, iar acesta murmură: 

— Dumnezeul meu! Dumnezeul meu! ce să fac? 

Anne de Lorena însă, repetă: 

— Voiesc! 

Atunci L6o îşi ascunse capul în mâni şi strigă: 

— Dar, doamnă, voieşti să-mi trădez datoria? 

— De ce datorie vorbeşti, Leo? 

— De datoria mea către duce! deoarece îl servesc... 

— Ah! mă iartă! îţi lipseşte memoria. 

— Ce zici? bâigui el privind pe ducesă cu un nesaţ plin 
de uimire. 

— Îţi zic că-i lipseşte memoria, deoarece te rog să-mi 
spui, cum ai intrat dumneata în serviciul ducelui? Pentru 
amorul lui sau pentru al meu? 

Leo plecă ochii. 

— Alteța Voastră are dreptate, şopti el. 

— Aşadar, dacă eşti în slujba ducelui, eşti fiindcă am voit 
eu. 

— Este adevărat, doamnă. 

— Şi acum nu-mi mai place să mai fii al ducelui. 

— Doamnă? 

— Voiesc să fii al meu şi numai al meu! 

— Sunt gata să mor pentru Alteța Voastră. 

— Să mori? este de prisos. Este destul să te supui. 

Leo d'Arnembourg plecă capul din nou şi, cu tristeţe, 
întrebă: 

— Dar, în fine, doamnă, Alteța Voastră se interesează 
numai de unul dintre aceşti oameni? 

— Da. 

— Şi... de care? 

— De cel care a motivat jurământul dumitale, domnule 
Leo. 


Leo făcu o mişcare de surprindere, la care însă, ducesa 
nu dădu nici o atenţie; şi atunci el, cu disperare, întrebă: 

— Dar, pentru ce te interesezi de dânsul, doamnă. 

— Şi pentru ce oare l-aş uri? 

— Ei bine! strigă el cu furie, eu îl urăsc! şi ştii pentru ce? 

— Spune. 

— Şi ştii pentru ce sunt nerăbdător să-i văd sângele 
curgând, şi de ce mi-aş da viaţa pentru a sfărâma pe a sa? 

— Nu ştiu. Spune! 

— Ei bine! îl urăsc... pentru că... pentru că... 

Leo nu cuteza să continue. 

Ducesa însă întrebă cu nerăbdare: 

— Vorbeşte o dată? nu te înţeleg! 

— Îl urăsc fiind că te iubeşte, termină Leo. 

Nefericitul tânăr era palid de furie, ochii i se roşiseră şi 
tot corpul îi tremura. 

Cu toate acestea, exaltarea, furia şi ura sa nu durară 
mult, ci se înmuiară în faţa sângelui rece al doamnei de 
Montpensier, care, cu nepăsare, reluă: 

— Să vedem, amicul meu, pentru ce nu-mi faci o 
mărturisire? 

— O mărturisire! 

— Da, fiindcă te văd că eşti gelos... 

Acest cuvânt căzu pe capul lui sir d'Arnembourg ca o 
lovitură de trăsnet. 

— Da, repetă ducesa, eşti gelos, fiindcă dumneata şi 
amicii dumitale credeţi că eu îl iubesc pe Lahire. 

— Oh! Nu, murmură el cu amărăciune, până acum ne-am 
îndoit, doamnă. 

— Şi... acum? 

Sir d'Arnembourg avu un surâs îngrozitor, apoi, cu 
durere, zise: 

— Acum nu mă mai îndoiesc. Dumneata îl iubeşti. 

— Dumneata nu înţelegi politica, îi răspunse ea înălţând 
din umeri. 

Apoi, cum el sta tot la îndoială, ea continuă: 


— Ei bine! fie şi cum zici! pentru că îl iubesc voiesc să-l 
scap... 

Leo atunci, puse mâna pe spadă şi deodată strigă cu 
furie: 

— Ah! asta e prea mult, îl voi omori cu mâna mea. 

lar ducesa aruncă asupra lui o privire dominatoare şi, 
văzându-l învins de flăcările ochilor ei, îi zise: 

— 'Te vei supune. 

Apoi se întoarse către paj şi murmură: 

— Amaury, să mergi să înşeuezi calul tău. 

Pajul se înclină. 

— Iar dumneata, adăugă ea adresându-se din nou lui 
Leo, ia lumânarea aceasta! 

Leo se supuse. 

— Bine! deschide această uşă şi luminează-mi. 

Capitolul XX. 

Leo se clătină, dar dominat şi învins de voinţa de fier a 
acestei creaturi blonde şi delicate ce se numea ducesa de 
Montpensier, o precedă până la scara subterană care 
conducea la pivniţa în care erau închişi Lahire şi No&; şi 
acolo, oprindu-se, o privi pe ducesă cu un ochi întrebător. 

Doamna de Montpensier atunci se trase în umbră şi îi 
zise: 

— Du-te de ridică serviciul celor doi călăreţi şi ia 
dumneata locul lor. 

Apoi, cum el sta la îndoială, ea reluă: 

— Dar, du-te odată, sau voi crede că nu mă mai iubeşti! 

Aceste cuvinte tulburară sângele lui sir d'Arnembourg. 

El cobori pe scară şi ducesa, care rămăsese în coridorul 
superior, îl auzi concediind pe cei doi călăreţi ai săi. 

Aceştia urcară scara, trecură pe lângă ducesă, fără a o 
vedea, şi intrară în grajd, unde se culcară pe paie. 

Atunci doamna de Montpensier se cobori şi găsi pe Leo 
tăcut şi cu sudoarea pe frunte, plimbându-se cu o muschetă 
pe umăr prin coridorul subteran. 


Ea îi surâse cu un surâs plin de graţie care poate suci 
orice cap. 

— Acum, îi zise ea, văd că eşti rezonabil. Şi-mi voi aduce 
aminte de dumneata. 

Inima lui Leo bătea cu furie. 

„Ce o fi având să-mi mai ordone?” se întreba el. 

Ducesa reluă lumânarea. 

— Acum, zise ea, deschide-mi uşa închisorii. 

Când auzi acest cuvânt, toate furiile geloziei îi cuprinse 
inima lui Leo. 

— După aceasta, o vei închide după mine... 

Leo se înclină. 

— Şi te vei depărta cu câţiva paşi, căci e nefolositor ca să 
asculţi vreun cuvânt din conversaţia mea cu prizonierii. 

— Mă voi supune, murmură Leo. 

— Când voi bate, dumneata îmi vei deschide, adăugă 
ducesa. 

— Da, doamnă. 

— Şi atunci... 

La rândul său ea se îndoi şi aruncă asupra lui Leo o 
privire plină de neîncredere. 

Dar Leo luase atitudinea umilă a unui om învins. 

— Atunci? întrebă el. 

— Jură-mi că vei face ce-ţi voi cere. 

EI îşi ascunse încă o dată capul între mâni. 

Şi o luptă violentă se petrecu în sufletul său. 

— Jură-mi! repetă ea cu o energie sălbatică. 

— Jur! zise el. 

— Bine. Deschide! 

Leo deschise uşa închisorii şi ducesa, oprindu-se un 
moment pe prag, văzu pe Lahire şi Noe dormind unul lângă 
altul şi atât de liniştiţi, încât s-ar fi crezut că dormeau chiar 
în patul lor. 

Lahire se trezi brusc, deşteptat de zgomotul uşii care se 
deschidea, şi strălucirea vie a unei lumânări îi căzu pe 
figură. 


Lahire recunoscu pe ducesă şi îşi înăbuşi un strigăt. 

Dar deja uşa se închisese şi doamna de Montpensier se 
găsea în închisoare. 

Ducesa îşi aplecă un moment urechea la uşă pentru a 
asculta. 

Ea auzi paşii lui Leo care, fidel jurământului său, se 
depaărta. 

Atunci îşi puse un deget pe buze şi, privind pe Lahire 
care, după ce-şi deschisese ochii, îi reînchisese crezându-se 
jocul unui vis, îi zise: 

— Am venit să te scap. 

Lahire se ridică atunci în sus şi, luându-i mâna spreao 
săruta, murmură: 

— Ah! doamnă, sunteţi un înger. 

— Sst! 

— Vă temeţi ca să nu ne audă? 

Ea arătă pe Noe cu un gest. 

— Oh! îi zise Lahire, el e gata să plece. Dar mai înainte 
de a-l deştepta, permiteţi-mi doamnă a vă declara, cât vă... 

Ea îl întrerupse cu un gest mândru. 

— Ah! iartă-mă, îi zise ea, eu nu vin aici pentru a te 
vedea din nou la picioarele mele. 

Lahire, amintindu-şi bizara lui conduită, îşi muşcă 
buzele. 

— Eu vin să-ţi dau libertatea. 

— Doamnă... 

— Dar nu pot să scap şi pe amicul dumitale. 

— Ah! 

Şi Lahire privi pe ducesă cu o privire stranie. 

— Căci, continuă ea, pentru ca să poţi ieşi de aici, 
trebuie să pun un alt om în locul dumitale. 

Lahire păstră tăcerea. 

— Şi nu am decât un om la dispoziţie. Aşadar, urmează- 
mă... şi nu face zgomot. 

Dar Lahire se lăsă să cadă pe pământ în genunchi din 
toată înălţimea lui. 


— Doamnă, zise el. Eu nu cred că Alteţa Voastră a venit 
anume pentru a-mi face o asemenea propunere. 

— Ce voieşti să zici? făcu ea înspăimântată. 

— Omul care doarme aici lângă mine, continuă Labhire, 
este amicul meu. 

— Fie. 

— Prin urmare, nu trebuie să vă gândiţi, doamnă, că voi 
avea laşitatea de a-l părăsi. 

— Dar nenorocitule, făcu ducesa, te-ai gândit mai întâi la 
soarta care te aşteaptă? 

— Da, doamnă. 

— Este moartea. 

— Ştiu. 

— Şi crezi dumneata că amicul dumitale, dacă s-ar 
deştepta, ar primi un asemenea sacrificiu? 

— Nu, doamnă, zise o voce. 

Era Noe care se deşteptase şi care saluta pe ducesă. 

Noe auzise totul. 

El puse mâna pe umărul lui Lahire care se ridicase în 
picioare şi îi zise: 

— Fugi, amicul meu, dacă o dată doamna poate să te 
scape. 

— Să fug eu! zise Lahire. 

— Gândeşti tu că mă poţi scăpa de la moarte prin a sta 
aici? 

— Nu, dar voi muri cu tine. 

Ducesa, palidă şi tremurândă, asista la această luptă de 
generozitate şi se întreba dacă nu era zadarnic că ea 
torturase inima lui sir d'Arnembourg. 

— Dar pleacă odată, amice! repetă Noe, pleacă. Te rog! 

— Eu rămân, răspunse Lahire, din moment ce doamna 
nu ne poate scăpa pe amândoi. 

— Vai! nu, zise ea. 

Totdeodată Lahire îşi lovi fruntea. 

— lată! zise el, o idee. 

— Să vedem! 


Lahire privi pe ducesa şi îi zise: 

— Voiţi să-mi permiteţi, doamnă, să spun două cuvinte 
amicului meu? 

— De ce nu? răspunse doamna de Montpensier cu un 
semn din cap. 

Lahire se uită la Noe. 

— Toată lumea ştie, îi zise el în limba bearneză, că tu eşti 
amicul regelui nostru. 

— Aşa e, zise Noe. 

— Ei bine, tu ai fugit şi noi toţi vom nega că tu te găseşti 
printre noi, dar prezenţa ta va face mai rău. Închipuie-ţi că 
ducesa te scapă în locul meu. 

Noe tresări. 

— Cine dar, odată ce vei dispărea, va putea afirma 
regelui Franţei că cel mai bun amic al regelui de Navarra 
era printre răpitorii reginei-mamă? Nimeni. 

— Tu îţi pierzi capul, amicul meu. 

— Cum asta? 

— Regina-mamă, Ren6, ducele, ducesa, nu vor fi acolo 
pentru a jura că prizonierul care a evadat se numeşte chiar 
Amaury de Noe. 

— Da, dar eu voi tăgădui, voi trata pe toţi acei oameni ca 
pe nişte calomniatori şi voi dovedi că ei au format complotul 
pentru a pierde pe regele de Navarra. 

Doamna de Montpensier, tot îngrijorată, asista la această 
conversaţie plină de mistere pentru dânsa şi nu putea 
nicidecum a înţelege ceva. 

Lahire reluă: 

— Aşadar, pentru că doamna de Montpensier poate să 
scape pe unul dintre noi, e mai bine ca să fii tu acela. 

— Amice, răspunse No, tu ai o inimă de aur şi cuvântul 
tău e plin de argumente, dar nu voi fi eu cel care mă voi 
lăsa amăgit... 

— Ei bine! să tragem la sorţi! 

Noe îl privi. 


— Providența va decide, adăugă Lahire. Dacă eu trebuie 
să fug sau dacă tu urmează să-mi ei locul. 

— Fie! zise Noe. 

Atunci Lahire zise ducesei: 

— Doamnă, tot sunteţi hotărâtă a mă scăpa? 

Ea îi aruncă o privire plină de tandreţe şi de reproş: 

— Ingratule! îi zise ea. 

— Dar dacă v-aş ruga de a scăpa pe amicul meu? 

— Ştii că aceasta nu se poate... 

— Dar... e vorba de a-l... scăpa... în locul meu! 

Ducesa îşi înăbuşi un strigăt. 

— Căci, adăugă Lahire, cum nu vreau să fug fără el, este 
ca şi cum nu aş ieşi de aici. 

— Ce vrei să zici? 

— Că soarta va decide între noi doi. 

Doamna de Montpensier se trase înapoi cu un pas şi 
privi pe Lahire cu un aer tulburat. 

Dar acesta reluă cu repeziciune: 

— Da, doamnă, lăsăm ca destinul să hotărască. 

Ducesa se îndoia. 

— Atunci, zise cu răceală Lahire, să nu mai vorbim, 
doamnă, căci nu e nimic altceva de făcut. 

Şi el repuse cu linişte moneda în buzunar, adăugând: 

— Şi apoi prefer să rămân cu amicul meu decât să fiu laşi. 

Atunci ea, gândindu-se că poate întâmplarea va favoriza 
pe Lahire, cugetă un moment şi apoi zise: 

— Ei bine! fie domnule, voi scăpa pe acela pe care îl va 
hotări soarta. 

— Aşa înţeleg! făcu Lahire cu un aer satisfăcut. 

Şi el scoase o monedă de un pistol din buzunar şi zise lui 
Noe: 

— Crucea sau faţa. Haide, dacă tu vei ghici, vei pleca, nu 
e aşa? 

— Da, răspunse Noe. 

Noe şi ducesa aveau fiecare secretul speranţei, că va fi 
Lahire alesul tragerii la sorți. 


Lahire aruncă o monedă de un pistol în aer. 

— Faţa! zise Noe. 

Ducesa, care tot ţinea lumânarea în mână, se aplecă 
tremurândă spre pământul pe care lucea moneda. 

Deodată ea scoase un țipăt teribil şi căzu jos, ca şi cum 
ar fi fost lovită de trăsnet. 

Era No€ cel care câştigase, prin urmare Noe trebuia să 
fugă... 

Lahire se aplecă spre doamna de Montpensier şi, 
luându-o în braţe, murmură: 

— Doamnă, curaj! 

Doamna de Montpensier îşi trădase tot amorul său. 

— Haide! gândi Noe a cărui consternare făcu loc unei 
secrete speranţe, ea îl iubeşte prea mult pentru a nu-l 
scăpa chiar când va fi pe treptele eşafodului. 

Capitolul XXI. 

Ce se petrecu în acea pivniţă, între ducesa de 
Montpensier, Noe şi Lahire? 

Ducesa, când fu în contact cu braţele tânărului om, 
începu să se trezească, ca şi cum acele braţe ar fi fost 
electrizate. 

Apoi ea îl privi cu o uitătură teribilă: 

— Oh! nu, nu, zise ea, nu! este cu neputinţă! 

— Doamnă, aţi făcut un jurământ, zise Lahire! 

— Este adevărat. Dar te voi scăpa cu orice preţ! 

— Oh! zise gasconul surâzând, odată ce-l scăpaţi pe 
amicul meu, sunt pentru moment destul de satisfăcut. 

No&6, nemişcat şi tăcut, privea când pe Lahire, când pe 
doamna de Montpensier. 

Aceasta din urmă, cu ochii întunecaţi, cu braţele 
atârnate, părea a fi căzută în prostaţie. 

— Doamnă, repetă Lahire, mi-aţi jurat. 

Ea se ridică atunci cu maiestuozitate, liniştită şi cu un 
ironic surâs pe buze: 

— Ei bine! zise, îmi voi ţine cuvântul. 

Apoi se întoarse spre uşa pivniţei şi bătu. 


Leo veni să deschidă. 

Tânărul om, era palid şi trist şi privirea sa se încrucişă cu 
aceea a lui Lahire, întocmai ca tăişul a două săbii. 

Dar deja ducesa intervenise cu privirea sa fascinatoare. 

— Scumpul meu Leo, îi zise ea, ai o cască pe cap, o 
cuirasă în spate şi genunchii în oţel. 

— Întocmai, doamnă. 

— Prin urmare, eşti gata de a te sui pe cal. 

— Alteța Voastră poate să ordone... sunt gata. 

Leo vorbea cu o voce surdă, atât de mult îl înecase ura şi 
gelozia. 

— Aşteaptă, zise ducesa, şi ascultă-mă! 

Leo privea pe doamna de Montpensier, cu un ochi 
interogator. 

— Eşti un periculos, Leo, amicul meu, continuă tânăra 
femeie, şi ai atâta frică ca să nu-ţi scape prizonierul, încât ai 
dublat santinelele. 

— Doamnă... 

— Haide, să-i numărăm. 

— Dar... nu înţeleg pentru ce. 

— Doi călăreţi în coridor, dumneata în scări, Gaston de 
Lux la uşa casei, ofiţerul de călăreţi şi contele în grădină. 
Nu e aşa? 

— Aşa e doamnă. 

— Şi cu toate acestea, reluă ducesa, e nefolositor, când 
m-am hotărât o dată ca să scap pe unul dintre prizonieri. 

— Cu toate acestea... 

— Căci dumneata Leo, ai să-l laşi să treacă. 

Leo îşi aplecă capul. 

— Dar, doamnă... 

— La prima gândire, continuă ducesa, lucrul este 
imposibil, nu este aşa? 

— Mărturisesc... 

— Ei bine! eu am găsit un mijloc! 

— Ah! 

— Şi un mijloc sigur de a evita un pericol. 


— Ascult, doamnă. 

— De prisos, scumpul meu Leo. Scoate-ţi casca. 

— Dar... 

Ducesa avu un gest de nerăbdare. 

— Adu-ţi aminte, îi zise ea, că mi-ai făcut adineauri un 
jurământ că mă vei asculta. 

Leo îşi înăbuşi un suspin şi-şi scoase casca. 

— Acum! zise ducesa, să trecem la cuirasă, apoi la 
oţelurile de la picioare. 

Leo le desfăcu pe rând pe amândouă. 

— Acum, continuă ducesa, întorcându-se spre Noe, 
binevoieşte, domnule, de a-ţi pune această cuirasă şi de a-ţi 
acoperi capul cu casca lui sir d'Arnembourg. 

— Cum? făcu Leo încremenit, este domnul? 

Şi el începu să se uite când la No6, când la Labhire. 

— Da, este domnul, zise ducesa cu tristeţe. 

— Este domnul pe care Alteţa Voastră voieşte să scape? 

— Da. 

— Cu toate acestea, nu e domnul... care... 

Ducesa îl măsură cu privirea sa scânteietoare. 

— Şi cine ţi-a permis, zise ea, de a pătrunde în voinţele 
mele şi de a-mi cerceta secretul? 

Dar Leo deveni îndată vesel de bucurie. 

— Astfel dar va fi domnul de Noe cel care va fugi? 

— EL. 

— Şi domnul Lahire va rămâne? 

— Da. Şi, adăugă ducesa, dumneata îi vei ţine companie 
până mâine de dimineaţă. 

Inima lui Leo d'Arnembourg începu să bată cu violenţă. 

— Oh! de ce nu, cu bucurie, zise el. 

Cu toate acestea, No€ îşi pusese cuirasa şi 
genunchierele de oţel ale lui Leo. În fine, el îşi puse casca şi, 
după ordinul ducesei, trase viziera. 

— S-ar putea jura, zise atunci doamna de Montpensier, 
că eşti însuşi sir d'Arnembourg în persoană. 

Apoi ea zise încă lui Leo: 


— Acum, scumpul meu Leo, remite spada dumitale 
domnului. 

— Oh! cu mare plăcere. 

Şi Leo, care nu avea de ce să-l urască pe No&, îi întinse 
spada cu mare graţie. 

Apoi doamna de Montpensier reluă: 

— Acum, Leo, amicul meu, vei ţine până mâine companie 
domnului Lahire. Domnul Lahire este un camarad foarte 
încântător. 

— Cunosc pe domnul, murmură Leo cu ură. 

— Ceea ce pentru dumneata nu este puţină onoare, 
adăugă Labhire, a cărui natură gasconă se îngâmfă. 

Ducesa atunci se plecă la urechea lui Leo şi îi zise: 

— Ţine minte că ai jurat să te supui. 

— Mă voi supune, doamnă. 

— Mâine vor veni aici şi se vor mira mult găsindu-te 
prizonier. 

— Ei bine! ce trebuie să le răspund? 

— Le vei răspunde, murmură ducesa, că, intrând aici 
pentru a vedea dacă captivii dumitale nu au trebuinţă de 
ceva, ei s-au aruncat pe dumneata, te-au legat, te-au 
dezarmat şi, după ce te-au redus la neputinţă, ei au tras la 
sorţi care din ei să ia locul dumitale, şi că domnul Noe a fost 
cel ce a câştigat. 

— Bine! răspunse Leo cu indiferenţă. 

Apoi se aşeză fără tulburare pe paiele pivniţei şi începu a 
murmura în sinea sa: „Pe parola mea de onoare, nu mai 
înţeleg. Aş fi pus capul meu pe tăietor, că dacă ducesa voia 
să scape pe unul din doi, trebuia să scape pe Lahire.” 

În fine, când metamorfoza lui No& fu terminată, ducesa 
aruncă o privire melancolică asupra lui Lahire, dar 
totdeodată, zise lui Noe: 

— Vino, domnule. 

Apoi ducesa, cu lumânarea în mână, ieşi cu Noe, lăsând 
pe Lahire şi Leo în întuneric; închise uşa pe dinafară lăsând 


însă cheia în uşă; şi, înainte de a ajunge la capul scării, 
stinse lumânarea şi, tot în acel moment, zise lui No€: 

— Aşteaptă un moment. 

Atunci ea urcă singură în coridor şi, în vârful picioarelor, 
ajunse la uşa aceea, în dosul căreia veghea Gaston de Lux, 
şi, cum uşa era întredeschisă, ea intră fără a fi văzută. 

Apoi, cum luna lumina, ducesa văzu pe pajul Amaury 
ţinând calul lui Leo de căpăstru. 

— Dar ce faci tu, micuţule? îl întrebă Gaston de Lux 
văzându-l ieşind din grajd cu calul de căpăstru. 

— Mi s-a ordonat să înşeuez calul lui sire d'Arnembourg, 
răspunse pajul, şi l-am înşeuat. 

— Dar unde dracu' se duce el? 

— Cine? calul? 

— Drace! calul şi cavalerul. 

— Nu ştiu, răspunse cu naivitate pajul. La Paris poate... 

— Ah! făcu Gaston de Lux, care se plimba necontenit în 
lung şi în larg în faţa uşii. 

Atunci ducesa, care văzuse calul înşeuat şi auzise 
convorbirea lui Amaury cu Gaston de Lux, pândi până ce 
acesta din urmă se întoarse cu spatele şi, cu paşi uşori se 
întoarse la scară şi chemă cu voce şoptită: 

— Domnule Noe. 

No€ atunci urcă şi ducesa, luându-l de mână, îi zise: 

— Urcă-te pe cal şi ieşi repede! Adio! 

— Doamnă. Murmură No&, ducând mâna ducesei la 
gură, nu primesc libertatea mea, decât numai fiindcă am 
credinţă în dumneata. Şi am toată convingerea că-l vei 
scăpa şi pe dânsul! 

— Contează pe mine, răspunse ea. Adio! 

Apoi, uşoară ca o umbră, ea se depărtă. 

Iar Noe, urmând sfatul ducesei, cu viziera căştii lăsată 
pe ochi ieşi cu bruscheţe. 

— lată messir d'Arnembourg, zise pajul, care ghicise 
adevărul. 

— Dar, unde te duci? strigă Gaston. 


No€ atunci, temându-se ca se nu fie recunoscut după 
voce, îi făcu un gest din care se înţelegea: „Este un secret 

Apoi, înfigând pintenii în calul său, plecă în mare galop. 

„Bun! cugetă pajul, domnul Lahire este deja scăpat!” 

În fine, No& galopă fără să se oprească până la porţile 
Parisului. 

Dar acolo, el se opri şi se întrebă în sinea sa: 

— Să vedem! unde trebuie să mă duc? 

Această întrebare, în aparenţă atât de simplă, era cu 
toate acestea foarte greu de rezolvat, şi aceasta, din 
singura cauză, că Luvrul se alarmase pentru dânsul. 

Să presupunem însă că ar fi reuşit să intre, dar că 
aceasta nu ar fi făcut altceva decât să cadă în gura lupilor şi 
să compromită fără îndreptare pe regele de Navarra. 

Aşadar, No€, după ce cugetă câteva momente, se hotări: 

— "Tot ce am mai bine de făcut, este, să urmez fortificația 
şi să intru în Paris pe porta Saint-Jacques. 

Eroul nostru, care petrecuse mult timp la ţară, şi mai cu 
osebire la miază-zi, calcula foarte exact orele după stele. 

Deci, el calculă că nu putea fi mai mult ca două ore după 
miezul nopţii, şi că ziua nu va întârzia de a veni. 

În fine, el nu se înşelase, căci după ce făcu ocolul 
fortificaţiei şi ajunse la poarta Saint-Jacques, o rază alburie 
se arătă la orizont şi stelele începură a păli. 

Cu toate acestea, acea lumină nu avea puterea dea 
permite lui Noe să deosebească trăsăturile şi turnura unui 
om ce mergea pe jos, şi care, după ce ridicase ciocanul de 
la poarta Saint-Jacques, parlamenta cu santinela printre 
grilaj. 

No€ însă, ca om prudent, se ţinu la distanţă, dar ascultă. 

Santinela zicea; 

— Ţăranii, burghezii şi toţi omenii de puţină calitate, nu 
pot pătrunde noaptea în Paris. 

— Neruşinatule! răspunse pietonul cu mândrie, pentru 
că sunt pe jos, refuzi tu de a mă recunoaşte de gentilom? 

Noe atunci îi recunoscu vocea şi alergând îi zise: 


LIA 


— Hector! 

Hector se întoarse şi privind pe omul cu cozorocul lăsat, 
îl întrebă: 

— Dumneata mă recunoşti? 

Dar Noe nu-i răspunse, ci bătu cu mânerul spadei sale în 
poartă şi strigă: 

— Deschide; deschide! că sunt gentilom. 

No€ era pe cal şi avea spada în mână. 

Aceasta era destul pentru a decide pe santinela să 
deschidă. 

Atunci Noe adăugă: 

— Lasă să treacă şi acest gentilom care este amicul meu. 

Hector atunci recunoscu vocea lui Noe şi, după ce făcură 
ca treizeci de paşi în strada Saint-Jacques, îşi întinseră 
mâna cu amiciţie şi Noe întrebă: 

— Unde eel? 

— Este scăpat, răspunse Hector. Trebuie să fi intrat în 
Paris de două ore. Calul meu însă a căzut sub mine şi am 
urmat drumul pe jos; dar tu, cum ai scăpat? 

— Sst! îţi voi povesti toate acestea când vom fi în loc 
sigur şi bine închişi. 

— Dar Lahire? întrebă Hector. 

— El este prizonier. Dar va scăpa. 

— Cine? 

Noe se plecă pe şa şi murmură un nume la urechea lui 
Hector. 

— Ah! înţeleg, murmură tânărul om. Amorul unei femei 
ca aceasta dărâmă zidurile cele mai tari ale temniţei. 

În fine, după ce coborâră strada Saint-Jacques, se opriră 
la uşa cârciumarului Lestacade, care, după cât ne 
reamintim, avea ca firmă: La Calul Roib. Şi Noe voi să se 
oprească la acel han. 

Dar Hector, după ce examină ferestrele şi constată că 
nici o lumină nu era în interior, făcu această reflecţie: 

— Mâine, o să te caute în tot Parisul, şi cea dintâi uşă la 
care oamenii regelui vor veni să bată va fi aceasta. 


— Ai dreptate! răspunse Noe. 

— Deci, continuă Hector, eu aş fi de părere să mergem la 
hanul Clopotul spart... 

— Ce e asta? 

— O cârciumă ce se găseşte în strada Saint-Sauveur. 

— Aceea din faţa casei lui Chesnaye, omul ducelui de 
Guise? 

— Întocmai. 

— lată o idee neobişnuită! murmură Noe surprins. 

— Se poate. Dar e bună. 

— Pentru ce? 

— Îţi voi explica pe drum. Dar mai întâi, ia-mă pe cal, 
căci sunt obosit. 

Şi Hector sări pe şea. 

Noe şi Hector trecură Sena la podul Saint-Michel şi se 
îndreptară spre piaţa Châtelet... 

— Voieşti să ştii pentru ce prefer să locuiesc la Clopotul 
spart decât oriunde altundeva? zise Hector. 

— Da. 

— Fiindcă e un hotel frecventat numai de gentilomi 
loreni. 

— Crezi? 

— Şi dacă mâine soldaţii regelui sunt în urmărirea 
noastră, desigur că nu ne vor căuta acolo. 

— Ai poate dreptate, zise Noe. Să mergem! 

Când ajunseră în strada Saint-Sauveur, ei văzură pe un 
om pe jos, ce părea a merge cu mare anevoinţă. 

Dar ei nu se neliniştiră şi trecură pe lângă dânsul fără a-i 
da cea mai mică atenţie. 

Pe când Hector, ce sărise cu uşurinţă de pe cal, bătea la 
poarta hotelului ce avea de firmă: La Clopotul spart, Noe 
ridică ochii asupra casei de vizavi, adică aceea a lui 
Chesnaye. 

— Oh! oh! îşi zise el, ea îmi pare destul de tăcută. 
Desigur că nu în noaptea asta se conspiră în interiorul ei 
contra regelui Franţei şi hughenoţilor. 


După mai multe bătăi repetate ale lui Hector, un servitor 
de grajd întredeschise o fereastră la întâiul etaj şi întrebă: 

— Cine sunteţi şi ce voiţi? 

— Suntem gentilomi loreni, răspunse No6, ce însoţi 
această frază de o înjurătură germană. 

— Aşteptaţi, vin să vă deschid, strigă servitorul închizând 
fereastra. 

Trecând acest timp, omul ce mergea cu anevoinţă putu 
să ajungă pe Noe şi pe Hector. 

Noe era îmbrăcat cu armura lui Leo d'Arnembourg, cum 
şi calul era tot al acestui din urmă gentilom. 

Omul ce mergea pe jos, ce fără îndoială îl cunoştea pe 
Leo, se apropie de No€ şi-i zise: 

— Ah! domnule d'Arnembourg, cred că viu de pe lumea 
cealaltă. 

Noe, mirat, se întoarse şi, cum era deja ziuă, el 
recunoscu în acel om ce mergea cu anevoinţă pe un 
personaj a cărui vedere ar fi uimit pe domnul de Pibrac şi 
pe regele de Navarra. 

Acel personaj nu era altul decât Chesnaye. El, chiar el... 
Chesnaye ce se aruncase de bună voie în fundul puţului a 
cărui gură se afla în Prie-Dieu. 

Capitolul XXII. 

Aşadar, maestrul Chesnaye nu era mort. 

Noe şi Hector, ce nu ştiau nimic din cele petrecute la 
Luvru, nu puteau să se mire că îl văd pe picioare. 

Dar No&, văzându-l rănit, zgâriat, cu mâinile sângerânde 
şi cu hainele în dezordine la uşa casei lui, bănui niscaiva 
mistere şi noi aventuri. 

Chesnaye îl luă drept Leo d'Arnembourg. 

No&, încă din Navarra, era obişnuit de a imita vocile. 

Aşadar uşurinţa de a imita accentul german îi servi de 
minune în această ocazie: 

— Cum, scumpul meu domn Chesnaye, zise el, nu ştii 
dacă eşti mort sau viu? 

— Nu, domnule Leo. 


— Cum aceasta? 

No€ observase în timpul drumului ce îl făcuse ca 
prizonier, pe sir d'Arnembourg şi aflase la dânsul un obicei 
de a se întoarce într-un fel al lui propriu pe şa. Şi îl imită 
atât de bine încât Chesnaye nu se mai îndoi un singur 
moment că nu avea a face cu Leo. 

— Vai! zise el. Am văzut fundul iadului, messire. 

Noe îl privi prin vizieră. 

— Dar! zise el, eşti sigur că eşti în toate minţile dumitale, 
domnule Chesnaye? 

— Priveşte mâinile sfâşiate şi mâinile mele sângerânde! 

— Dar, ai căzut? 

Când Noe vorbea astfel, poarta hanului se deschise. 

Hector intră cel dintâi, pe când Noe zicea lui Chesnaye: 

— Dar, istoriseşte-mi asta, maestre. 

Chesnaye aruncă asupra lui Hector o privire neliniştită. 

— Nu te teme, zise Noe, acesta e un om de care răspund 
eu. 

Chesnaye îşi privi casa ale cărei ferestre erau închise. 

— Dacă am merge la mine, zise el, ţi-aş putea încredința 
lucruri îngrozitoare, messire d'Arnembourg. 

— Ei bine! haidem. 

No chemă pe Hector şi, sărind de pe cal, i-l încredinţă, 
zicând: 

— Mă duc cu maestrul Chesnaye. Te voi găsi pe dată. 

Numele de Chesnaye era destul pentru a face pe Hector 
mut. 

EI se temu ca vorbind, să nu-şi trădeze origina 
meridională. 

Chesnaye începu a bate la uşa casei sale şi a face mare 
zgomot. Dar nimeni nu se mişca în interior. 

— Hei! Gertrude! hei, Patureau! strigă falsul postăvar. 

Gertrude şi Patureau nu răspundeau... 

Gertrude se ascunsese în casa mică din strada 
Remparts. 

Cât despre Patureau, acesta fugise după trădare. 


— Drace! murmură Chesnaye, să vedeţi că ei au arestat 
de asemenea şi pe servitorii mei. 

— Cine? domnule Chesnaye? 

— Ah! oamenii regelui. 

— Oamenii regelui au venit la dumneata? 

— Ei m-au arestat ieri dimineaţă. 

— Adevărat? 

— Da, messire. 

— Şi unde te-au condus? 

— La Luvru. 

— Ai văzut pe rege? 

— Cum vă văd... „Oh! oh! îşi zise Noe&, voi afla multe 
lucruri.” 

Dar Chesnaye puse un deget pe buze: 

— Sst! zise el, să vorbim încet... 

Şi cum el nu mai avea speranţă ca uşa să i se deschidă, 
şezu jos pe scară şi No€ îl imită. 

— Da, reluă Chesnaye, ei m-au arestat ieri de dimineaţă. 
Căpitanul gărzilor, un gascon... 

— Domnul de Pibrac? 

— Întocmai. 

— Şi te-a condus la Luvru... înaintea regelui? 

— Da. 

— Dar ce voia regele? 

— Hârtiile mele. 

Şi Chesnaye clipi cu un ochi... 

— Înţelegeţi? făcu el. 

— De minune. 

— Eu am negat că posed niscareva hârtii, că aş avea 
vreun raport cu ducele de Guise şi am ridicat mâinile către 
cer, jurând că sunt un onest pânzar. 

— Foarte bine, domnule Chesnaye. Eşti un om de spirit. 

— Atunci, continuă Chesnaye, ei m-au închis într-o 
temniţă a Luvrului ce se numeşte Prie-Dieu. 

— Am auzit vorbindu-se. 


— Şi am şezut acolo ziua întreagă cum şi o parte din 
noapte, fără ca ei să se gândească a-mi aduce de mâncare. 

— Dar aceasta e o barbarie! 

— Oh! aşteaptă... să vezi... 

— Ascult. 

— Spre orele unu către dimineaţă, ei au deschis uşa 
temniţei mele. 

— Ah! 

— Şi doi oameni au intrat. 

— Domnul de Pibrac, fără îndoială, şi regele... 

— Oh! nu, nu regele Franţei. 

Noe tresări. 

— Dar cine atunci? 

— Regele de Navarra. 

— Regele de Navarra? 

— Chiar el, messire d'Arnembourg. 

— Dar ce voia regele de Navarra cu dumneata? 

— Gasconul şi el au găsit hârtiile mele. Oh! oh! Şi printre 
dânsele una scrisă cu cifre, al cărui conţinut ei ar fi dorit să- 
| ştie. 

— Şi pentru aceea te-au căutat? 

— Da, messire, continuă Chesnaye; închipuie-ţi că regele 
de Navarra şi Pibrac voiau să ştie conţinutul hârtiei cu cifre. 

— Aş! făcu falsul duce d'Arnembourg. 

— Acea hârtie nu era alta decât lista oamenilor pe care 
ne putem încredința pentru ziua cea mare, ştiţi bine. 

Şi Chesnaye clipi cu ochiul. 

— Da, da. Ştiu, zise prudentul No, ce nu înţelegea 
deloc. 

Chesnaye continuă: 

— Ei au intrat dar în temniţa mea; căpitanul gărzilor a 
închis uşa. Apoi a descoperit puţul, căci este doar unul în 
Prie-Dieu. Atunci amândoi îmi puseră hârtia sub ochi. 
„Scumpul meu domn, îmi zise căpitanul gărzilor, trebuie să 
alegi: să citeşti sau să putrezeşti în fundul acestui puț”. Îi 


privii pe amândoi şi înţelesei că vorbeau serios. Ce ai fi 
făcut în locul meu, messire d'Arnembourg? 

— Drace! murmură Noe, lucrurile erau cam încurcate. 

— A citi însemna a trăda pe duce, stăpânul nostru. 

— Ai preferat să mori? 

— Da. 

— Cum dar de n-ai murit? 

— Ah! iată... n-am aşteptat ca el să mă împingă în puț şi 
m-am aruncat eu însumi. Puţul din Prie-Dieu, messire, este 
cel mai adânc din Luvru, ajungând la adâncimea de treizeci 
sau patruzeci picioare sub nivelul Senei, dar se întâmplă, 
după ploi ca fluviul să crească. Şi întrecând înălţimea 
obişnuită, să ajungă până la un mic canal ce comunică cu 
puţul şi astfel el să se umple de apă. În loc să cad în furcile 
de fier cu care sunt aşternute de obicei aceste puțuri, am 
căzut în apă. 

— Ai avut noroc. 

— Ştiu să înot, domnule d'Arnembourg, şi m-am zbătut 
ca un diavol în întuneric; o rază de lumină izbi faţa şi am 
zărit înainte-mi o deschizătură prin care străbătea acea 
rază de lumină. Acela era canalul ce răspundea în apă. 
Ieşirea era într-adevăr strâmtă, însă am încercat, şi 
întinzându-mă pe pământ, am înaintat în canal, 
sângerându-mi mâinile, sfâşiindu-mi hainele, şi, după ore de 
muncă disperată, am ieşit în Sena. 

— Într-adevăr, domnule, zise No&, aventura dumitale e 
miraculoasă. 

— Aşa încât cred că am visat, răspunse Chesnaye. 

Noe îl privi zicându-şi: „lată un om ce nu se teme de 
moarte şi care e mai periculos pentru noi decât toţi 
gentilomii ducelui.” 

— Şi acum, messire d'Arnembourg, zise Chesnaye, ce 
crezi că trebuie să fac? 

— Dar, scumpul meu domn, zise Leo, trebuie să găseşti 
pe duce fără întârziere. 


— Dar regele de Navarra, regele Franţei şi căpitanul 
gărzilor trebuie să mă creadă mort. 

— Aşa este. Dar toată lumea te va vedea astă-seară aici 
şi mâine se va afla şi la Luvru... 

Chesnaye se ridică şi aruncă asupra casei o privire 
melancolică. 'Totdeodată el scoase o exclamaţie de veselie: 

— Priveşte! zise el. 

Şi el arăta una din ferestrele primului etaj care era puţin 
întredeschisă. 

— Ah! făcu el, dacă aş putea să ajung până acolo! 

— Pentru ce? 

— Dar pentru a intra în casă. Messire. 

— Tot ţii? 

Chesnaye făcu cu ochiul şi privi pe Noe. 

— Am acolo aur, mult aur. Şi dacă soldaţii, în a doua 
vizită a lor ar descoperi... 

— Înţeleg, îl întrerupse No&. 

Apoi măsură cu privirea înălţimea ferestrei. 

— Dar, zise el, urcându-te pe umerii mei, ai putea ajunge 
la fereastră. 

— Crezi? 

— Încearcă... 

Şi Noe, rezemându-se de zid, îşi oferi umerii. 

Chesnaye, cu toate că avea mai mult de cincizeci ani, era 
ager şi viguros. 

El se urcă pe umerii falsului sir d'Arnembourg şi, 
agăţându-se cu mâna de fereastră, se trase sus. 

— lată-mă, strigă el. 

No€ ridică capul şi îl văzu şezând pe fereastră. 

— Prea bine, zise el, dar trebuie să ai o frânghie să-mi 
arunci. 

— Voiţi să vă suiţi? 

— Drace! N-ai voi oare să mă laşi în stradă? 

— Aşteptaţi, voi deschide uşa. 

După cinci minute, uşa se deschise şi Noe intră. 

Chesnaye închise uşa şi privi pe falsul sir d'Arnembourg. 


— N-am observat nici o neregulă nici în camera prin 
care am intrat, nici în coridor. Cu toate acestea, trebuie să 
fim prudenţi, cine ştie? poate că sunt aici ascunşi oameni 
de-ai regelui. 

— Se poate, zise Noe. 

Şi el apucă braţul pânzarului cu bruscheţe. 

— Vei reîncepe săritura din puț? îl întrebă el. 

— Nu, răspunse Chesnaye. Mă cutremur când cuget... 

— Ah! Ah! 

— Sunt câteva ore de când nu-mi era teamă de moarte, 
dar... acum... nu ştiu... 

— Adevărat? 

— Şi cred că dacă ducele ar avea trebuinţă de sacrificiul 
vieţii mele, astăzi m-aş putea îndoi... 

— Bun! făcu Noe&, ce-şi reluă totdeodată accentul gascon, 
ceea ce făcu pe Chesnaye să facă un pas înapoi, iată o vorbă 
ce-mi place, maestre, şi văd că ne vom putea înţelege. 

Şi No€ îşi ridică viziera. 

Chesnaye, uimit, înţelese deodată că se înşelase şi n-avea 
a face cu sir d'Arnembourg. 

— Sunt pierdut, murmură el. 

Chesnaye era fără arme şi Noe scosese spada. 

Capitolul XXIII. 

Chesnaye nu-i cunoştea pe toţi ce locuiau în Luvru. El 
cunoştea pe Noe numai după nume. Teama lui era că îşi 
încredinţase secretele unui necunoscut. 

Cine era el? 

Surâsul, accentul batjocoritor, privirea arzătoare şi 
iuţeala cu care-şi trăsese spada, dovedeau îndestul lui 
Chesnaye că se afla în faţa unui inamic. 

— Maestre Chesnaye, zise Noe, avem de vorbit 
împreună. 

— Cine eşti? făcu pânzarul emoţionat. 

— Poate un inamic, poate un amic, aceasta depinde. Dar 
mai înainte de a vorbi, am face bine să ne asigurăm dacă 
suntem singuri. Să vizităm casa. 


Şi cum pânzarul se îndoia: 

— Trebuie să te previn că dacă încerci să strigi ajutor 
sau să te împotriveşti celor ce-ţi voi zice, nu uita că ţin 
spada în mână... 

Această ameninţare făcu pe Chesnaye să se îndrepte 
spre scară. 

— Să începem de aici, zise No€. 

Ei vizitară pe rând fiecare cameră. 

Cea mai mare linişte domnea. 

— Eu cred, zise Noe, că oamenii regelui n-au luat nimic 
cu dânşii... 

— Aşa crezi? îl întrerupse Chesnaye. 

— lată, toate sunt la locul lor. 

Dar când ajunseră în etajul de jos, No€ îşi schimbă 
părerea. 

Chesnaye, deschizând uşa bucătăriei, se opri uimit pe 
prag. 

Soldaţii dormeau sub masă, sforăind cu tărie. Sticlele 
goale, farfuriile pline, masa încă în fiinţă, dovedeau orgiile 
petrecute în lipsa stăpânului. 

„Într-adevăr, îşi zise No&, regele Franţei şi domnul de 
Pibrac au nişte soldaţi demni de a te încrede în ei.” 

— Dar unde e Gertrude? murmură Chesnaye. 

— Îţi voi spune eu pe dată, răspunse No€ ce nu ştia 
nicidecum, dar care se prefăcea faţă de Chesnaye că are 
cunoştinţe perfecte. 

Chesnaye îl privi din nou. 

— Şi cine eşti dumneata? făcu el cu o îndoită spaimă. 

— Vei vedea. 

No€ se apropie de cei doi soldaţi şi îi împinse unul după 
altul cu piciorul. Ei nu se mişcară. 

„Pot să mă înţeleg cu Chesnaye, îşi zise el, ei nu se vor 
trezi.” 

După aceasta, Noe şi pânzarul ieşiră din bucătărie, 
închizând uşa după ei. 

— Acum, făcu No&, îţi voi spune cine sunt... 


— Ah! făcu pânzarul ce îl privi cu nelinişte. 

— Scumpul meu Chesnaye, zise el, te-am prevenit că 
avem cam mult de vorbit. 

— Da, bâigui pânzarul, pe care liniştea batjocoritoare a 
lui Noe îl înspăimânta. 

— Prin urmare, te rog a şedea jos. 

Pânzarul se supuse. 

— Prea bine! Acum sunt al dumitale. Sunt gascon după 
cum vezi din accentul meu, şi puţin gentilom de aventuri. 
— Adică, făcu Chesnaye, eşti al regelui de Navarra. 

No€ începu să râdă: 

— Cum nici al regelui Franţei. 

Chesnaye făcu o mişcare. 

— Nu sunt nici al unora, nici al celorlalţi, continuă Noe, 
sunt al meu... 

— Ah! 

— Şi mă gândesc la propriile mele afaceri. 

— În acest caz, făcu pânzarul, vei găsi de cuviinţă să fii 
vesel. 

— Pentru ce? 

— Dar... pentru că ţi-am încredinţat secrete mari. 

— AŞ! Crezi? 

— Drace! 

— Eu n-am înţeles nimic din istorisirile dumitale cu 
ducele, nimic din importanţa hârtiilor ce ţi s-au furat, cum 
nici de cele ce îţi cereau regele de Navarra şi domnul de 
Pibrac! 

Noe dăduse vocii sale un accent de adevăr. 

— Adevărat? făcu Chesnaye. 

— Dumnezeul meu! Da. 

— Atunci... dumneata nu te amesteci în politică? 

— Dumnezeu să mă ferească! 

— Şi ţi-ar fi totuna de a fi omul regelui bearnez sau al 
ducelui? 

— 'Totuna. 

Chesnaye se linişti puţin. 


— Dar atunci, zise el, supunându-se încă unui sentiment 
de neîncredere, atunci pentru ce m-ai înşelat? 

— Nu te-am înşelat. 

— Mă iartă! Te-ai dat drept sir d'Arnembourg. 

— Adică... dumneata, mai bine zis, m-ai luat drept 
dânsul. 

— Fie! dar ce interes ai avuta mă lăsa astfel în amăgire? 

No€ surâse. 

— Un interes mare. 

— Ah! şi care? 

— Nu mi-ai încredinţat nişte secrete? 

Chesnaye tresări. 

— Secrete pe care regele le-ar plăti scump... 

Şi surâsul lui No€ deveni mai dispreţuitor. 

— Adică, acum voieşti să-mi vinzi tăcerea? 

— Întocmai. 

— Ei bine! hotărăşte preţul! 

— Maestre, zise No&, care începu a râde cu hohot, astă- 
noapte ai văzut moartea aşa de aproape, încât ţi-ai pierdut 
minţile. 

Chesnaye îl privi pe Noe cu nelinişte. 

— Cum! Mă iei drept un ticălos aventurier ce cerşeşte o 
sută de pistoli? 

— Dar... atunci ce sumă? 

— Tot, zise Noe. 

— Aud? făcu Chesnaye ce crezu că nu a auzit bine. 

Dar Noe se ridică şi puse un deget pe buze: 

— Sst! zise el, ascultă-mă bine şi să nu pierdem nici un 
moment. 

Chesnaye rămase uimit şi privea din nou spada cu 
groază. 

— Maestre, reluă Noe, ascultă! Suntem singuri aici, căci 
nu-i număr pe cei doi oşteni; deci, suntem singuri, 
dumneata fără arme, eu cu această spadă în mână. 

Şi Noe descrise un arc de cerc cu spada lui. 

— Prin urmare, viaţa dumitale e în mâinile mele. 


Chesnaye se cutremură. 

— Cred că acum nu o să te mai opui de a-mi da tot 
aurul... 

— Dar voieşti să mă despoi? exclamă Chesnaye. 

— Cam aşa aş vrea. 

— Hei! dar ce voieşti să spun eu ducelui când îmi va cere 
aurul său? se rugă pânzarul. 

— Îi vei povesti frumoasa dumitale purtare din puț. 

O idee trecu prin mintea lui Chesnaye. El îşi aminti că 
pivniţa era împărţită în două, că una era destinată numai 
pentru avuţiile lui proprii şi că cealaltă închidea banii 
ducelui. 

Chesnaye îşi zise: „Am patruzeci de mii de pistoli ai 
ducelui. Şi aceştia sunt trebuincioşi pentru ziua cea 
însemnată, zi solemnă... după care nu va mai rămâne un 
singur hughenot în tot Parisul. Banii mei proprii se ridică la 
un sfert din această sumă. Mai bine să sacrific sfertul decât 
întregul.” 

Şi, întorcându-se spre Noe, zise: 

— Vino cu mine. Aurul e aici jos. 

No€ văzu pe pânzar aprinzând un felinar şi deschizând 
un oblon. 

— Treci înainte, maestre, zise el lui Chesnaye, şi nu uita 
că te urmez cu spada în mână. 

Chesnaye dispăru sub oblon şi Noe îi urmă. 

Pânzarul trecu prin două bolți mai mici, apoi ajunseră la 
o a treia mai mare, ce era plină de butoaie, unele goale, 
altele pline. 

Împinse un butoi gol şi zise: 

— Aici este... 

Şi el arăta o piatră albă. 

Apoi, dând piatra la o parte, elarătă o cavitate plină cu 
aur. 

No€ se apropie şi, cu spada mişcând pistolii, păru a-i 
număra cu privirea. 

— Ce! zise el. Aceştia sunt toţi? 


— Da, făcu Chesnaye. 

— Aceştia sunt banii ducelui? 

— Drace! 

— Asta-i tot? 

— Dar cred că sunt destui, mi se pare. 

— Aş! făcu No€... 

Chesnaye simţi că o sudoare rece îi inundă faţa. 

— Cu toate acestea, zise el, cunosc mulţi gentilomi ce 
niciodată n-au posedat atât. 

— Se poate. 

— Şi ai putea cumpăra nişte domenii cu acest aur, 
murmură Chesnaye. 

— Aşa este. 

— Şi dacă ar fi al meu... 

— Aşi! făcu Noe, ai putea cumpăra ceva, dar... 

Şi Noe aruncă asupra pânzarului o privire 
pătrunzătoare: 

— Dar, zise el, când cineva se numeşte ducele de Guise şi 
când cineva strânge armate, acest aur e atât de puţin 
pentru a plăti nişte soldaţi... 

— Ce glumă! făcu Chesnaye. 

— Şi sunt foarte sigur că ascunzătoarea pentru ofiţeri... 

Chesnaye fu cuprins de ameţeală. 

— E altfel garnisită decât asta... nu e aşa, maestre? 

— Voieşti să glumeşti. 

— Nicidecum. 

— Atunci speranţele îţi sunt înşelate, gentilomul meu. 

— Adevărat? 

— Ceea ce numeşti ascunzătoarea ofiţerilor nu există. 

Noe ridică din umeri. 

— În acest caz, zise el, e mai mult pentru nenorocirea 
dumitale. 

Pânzarul aruncă o privire uimită. 

— Căci în van ai mai ieşit din faimosul puț. 

— Pentru ce? bâigui Chesnaye. 

— Pentru că te voi omori, făcu No€. 


Şi el îi rezemă vârful spadei pe piept. 

Chesnaye deveni palid. 

— Iertare! bâigui el. 

Noe apăsă puţin spada ce pătrunse de o linie. 

Chesnaye scoase un țipăt, făcu o săritură înapoi şi se 
rezemă de zid. 

Dar No îl urmă, îi puse din nou spada pe piept şi îi zise: 

— Iute! grăbeşte-te! Vorbeşte! 

— Nu ştiu nimic, strigă pânzarul. 

Vârful spadei pătrunse din nou cu o linie. 

— Graţie! repetă el, voi vorbi. 

Noe aplecă spada. 

— Să vedem, zise el, unde e ascunzătoarea. 

— Acolo, zise Chesnaye tremurând. 

Şi el întinse, mâna spre zid. 

Noe făcu un pas, luă lanterna, examină zidul şi nu văzu 
nici o urmă bănuitoare. 

— Maestre Chesnaye, zise el, îţi dau trei secunde pentru 
a-mi deschide această ascunzătoare. 

Pânzarul după câteva bătăi uşoare cu mâna, lovi mai tare 
o piatră. 

Piatra căzu şi lăsă să se vadă o ascunzătoare. 

No6, introducând mâna, simţi din pipăite un sac de piele, 
apoi doi, trei... 

No€ se apropie cu felinarul şi numără până la zece saci 
plini cu aur. Aprecie conţinutul lor la cel puţin patruzeci de 
mii de pistoli. 

— Aşa da... mai înţeleg şi eu acum! zise el. 

Chesnaye era palid, sudoarea îi inunda faţa. 

— Sunt un om pierdut, murmură el. 

— Aşi! şi pentru ce? 

— Am dat aurul stăpânului meu. 

— Ah! făcu Noe surâzând, fii liniştit, ducele nu e ruinat 
prin aceasta, Lorena e o ţară... bogată. 

Dar această consolare nu-l împăcă pe Chesnaye. 

El dădu din cap şi zise cu tristeţe: 


— Mie nu-mi rămâne decât să fug; fiindcă nu voi mai 
cuteza să apar în faţa Alteţei Sale, ducele de Guise. 

— Haida-de! făcu Noe râzând, pe toţi dracii; îţi voi da eu 
o frumoasă idee! 

Chesnaye îl privi cu uimire. 

— Omenii regelui au găsit pergamentele dumitale, nu 
este aşa? 

— Vai! vai! 

— Ei bine! ei ar fi găsit tot asemenea şi aurul, pe când 
erai închis la Prie-Dieu. 

— Dar... 

— Nu te îndoi, vei spune asta ducelui, şi el te va crede. 

Chesnaye însă, se văita din toate puterile. 

— Haide! maestre, îi zise No6, nu te mai văieta, ci ajută- 
mi să scot sacii. 

Îngrozitoarea spadă a lui No& nu intrase încă în teacă, 
aşa că, uneori razele felinarului, o făcea să strălucească; şi 
pe Chesnaye, care era fricos din natură, frica morţii îl 
înfioră. Şi astfel, el se supuse lui No€. Trase sacii unul după 
altul şi-i puse pe pământ. 

În timpul acesta, No& începu a cugeta şi îşi ţinu în sinea 
sa următorul monolog: „Eu nu sunt un om care taie pungile 
şi nici un hoţ ordinar, dar războiul îmi dă dreptul să confisc 
mijloacele inamicului. Aşadar, cum războiul s-a declarat 
între Lorena şi Navarra, este foarte logic ca Navarra să ia 
comorile Lorenei.” 

— Dar cum dracu să-i duc eu? exclamă el, în fine, tare. 
Aici este aur să încarci un catâr. 

— Îţi voi ajuta eu, răspunse o voce. 

No€ se întoarse şi văzu pe Hector în picioare pe pragul 
pivniţei. 

Hector se îngrijorase pentru No&, el îl văzuse prin 
fereastra cârciumii vorbind mult cu Chesnaye apoi, pe 
acesta din urmă făcând o scară şi pătrunzând în casă. 

Deci, văzând el că Noe nu mai ieşea, cum zic, îngrijorat, 
părăsi cârciuma pentru a alerga în ajutorul amicului său, şi 


iată cum: 

Puțin mai înainte de aceasta, maestrul Chesnaye, 
pătrunzând în bucătăria sa, deschise fereastra şi, deşi acea 
fereastră avea o înălţime de patru său cinci picioare, totuşi, 
Hector sări înăuntru, şi fără a da vreo atenţie celor doi 
oşteni beţi, văzând uşa pivniţei deschisă şi bănuindu-şi că 
Noe şi Chesnaye erau înăuntru, se aventură şi el. 

Capitolul XXIV. 

Să lăsăm acum pentru un moment pe Noe şi pe ceilalţi, 
şi să ne întoarcem la regele de Navarra cu amicii şi inamicii 
lui. 

La orele când No descoperea pistolii ducelui de Guise, 
Majestatea Sa, regele Carol al IX-lea, întovărăşit de regele 
de Navarra şi de Rene Florentinul, ajungeau la căsuţa din 
pădurea Meudon. 

În fine, regele intrând în cameră şi văzând pe regina- 
mamă palidă, cu ochiul posomorât şi întinsă pe un pat pătat 
cu sânge... scoase un țipăt de durere; dragostea filială se 
deşteptase într-însul; şi astfel, se aruncă în braţele mamei 
sale şi începu să plângă. Dar Doamna Catherine, văzând pe 
regele de Navarra la spatele lui, îşi uită rolul ce şi-l 
impusese... 

Vederea regelui de Navarra pe care ea îl credea fugit, şi 
aceasta, din cauză, că el, părăsind câmpul de bătaie pe care 
ducele de Guise fusese victorios, trebuise să fugă spre 
Gasconia, produse şi asupra ei uimirea ce o produsese deja 
asupra lui Rene Florentinul. 

Uimirea ei însă, nu dură mult, şi, ridicându-se cu ochii 
scoțând flăcări, întinse mâna spre Henric şi, cu o voce 
şuierătoare, strigă cu furie: 

— Cum! dumneata? dumneata? 

Regele Carol al IX-lea, mirându-se de vorbele ei, se dădu 
la o parte şi privi pe Henric. 

Henric însă, era foarte liniştit, cu toate acestea, cu un 
aer de mirare întrebă: 


— Dar, Doamnă, nu este natural să întovărăşesc pe 
regele, vărul meu, şi să alerg la dumneata? 

Rene Florentinul se îndoise de complicitatea regelui de 
Navarra, dar Doamna Catherine nu se îndoi nici un minut, 
şi astfel, arătând din nou cu degetul pe regele de Navarra, 
zise fiului ei cu mânie: 

— Sire, vezi pe acest om? 

— Ei bine! ce este? întrebă Carol al IX-lea. 

— El m-a răpit, răspunse regina-mamă. 

— Dar, Doamnă... murmură Carol al IX-lea. 

Apoi fixă pe Henric cu privirea, iar acesta susţinu 
privirea regelui, fără a face nici o mişcare. 

— El este! el este! repetă atunci regina-mamă cu 
energie. 

Apoi, printr-un gest tragic, îşi aruncă plapuma şi, 
arătându-şi pieptul sângerat... adăugă: 

— Unul din cei ce-l întovărăşeau, a cutezat să mă 
lovească cu pumnalul. 

Henric rămase nepăsător, înălţând numai din umeri; iar 
Carol al IX-lea, înfuriindu-se de vederea sângelui, cu ochii 
înflăcăraţi, cu buzele spumegânde, alergă spre uşă 
strigând: 

— Pibrac! Pibrac! 

Căpitanul de gardă, care rămăsese în camera de alături, 
alergă. 

— Arestează pe acest om! strigă Carol al IX-lea, arătând 
cu furie pe regele de Navarra. 

Henric făcu un pas înapoi şi, ca prin instinct, îşi puse 
mâna pe spadă. 

Dar Pibrac, cu răceală şi prudenţă, îl privi. 

Acea privire însemna: „Dacă nu voieşti să te pierzi, ţine- 
te liniştit!” 

Atunci, regele de Navarra înțelegând, zise cu linişte: 

— Sire, Doamna Catherine mă acuză şi voinţa Majestății 
Voastre este ca această acuzaţie să-şi aibă efectul. Ei bine! 
Sire, fiindcă un rege, afară din regatul său, nu este decât 


un om obişnuit, şi fiindcă aici mă găsesc în puterea regelui 
Franţei, dau spada mea căpitanului de gardă al Majestății 
Voastre şi aştept ca Doamna Catherine să binevoiască a 
proba acuzaţia ce o aduce asupra persoanei mele. 

Netulburarea regelui de Navarra ameţi pe Carol al IX- 
lea. 

Cu toate acestea, el îl lăsă să-şi dea spada domnului de 
Pibrac. 

Dar, cum domnul de Pibrac se împotrivea s-o ia, el îi zise: 

— Pibrac, să te întorci la Luvru. 

— Bine, Sire. 

— Şi să pui să-l păzească de aproape în apartamentele 
sale. 

— Bine, Sire. 

Pe când Carol al IX-lea vorbea astfel, furia lui se potolise 
şi Henric, înțelegând aceasta, salută şi ieşi cu capul sus, iar 
domnul de Pibrac murmură în sinea sa: 

— Ce bună idee am avut eu, cumpărând hârtiile şi 
pergamentul maestrului Chesnaye! 

Apoi, cum el ieşi, ducând pe prizonierul său cu sine, 
Carol al IX-lea, cu sprâncenele încruntate, zise Doamnei 
Catherine: 

— Mamă, îţi dau parola mea de rege, că acei care au 
cutezat să atingă pe regina Franţei vor muri în torturi; dar 
nu voi trimite pe nimeni la eşafod mai înainte ca această 
crimă să nu fie probată. 

Regina-mamă înclină capul fără să răspundă. 

— Dumneata acuzi pe regele de Navarra, nu este aşa? 

— Da, murmură Doamna Catherine. 

— Dar regele de Navarra a petrecut noaptea în Luvru. 

— Eşti sigur, fiul meu? 

— Foarte sigur, Doamnă. 

— Dar... în noaptea precedentă? 

— În noaptea precedentă el galopa pe drum spre Nancy 

— Ce spui? 


— Spun că galopa pe drum spre Nancy, repetă regele cu 
convingere. 

— Ciudat lucru! murmură regina. 

— Dar, nicidecum, reluă Carol al IX-lea. El a alergat după 
Margareta. 

— Hei! hei! bâigui Doamna Catherine. 

Apoi privi pe rege cu mirare. 

Regele însă reluă: 

— Sora mea Margot nu s-a întâlnit cu ducele de Guise? 

— Se poate, răspunse regina. Ei bine! şi pe urmă? 

— Rezultatul a fost că ea a dispărut de două zile... 

Doamna Catherine îşi stăpâni un țipăt; cu toate acestea, 
întrebă cu mirare: 

— Margareta a dispărut? 

— Da, Doamnă. 

— Şi unde s-a dus? 

— lată ce nu ştie regele de Navarra. Cu toate că la două 
leghe de graniţa lorenă, i s-a afirmat că o trupă de cavaleri 
cu o femeie în mijloc... trecuse cu câteva ore mai înainte... 

Un surâs de neîncredere veni pe buzele Doamnei 
Catherine şi cu acel surâs, murmură: 

— Aşa este! 

— Oh! zise regele cu furie. Ducele, care a cutezat să 
treacă peste mine, şi să vină la Paris, a răpit pe Margot. 

— Şi Majestatea Voastră crede una ca asta? 

— Aş putea chiar să jur. 

— Ei bine! Sire, ar fi un sperjur. 

Siguranţa cu care vorbea regina-mamă, impresionă pe 
Carol al IX-lea. 

— Atunci dar, Doamnă, zise el în fine, dumneata trebuie 
să ştii mai bine ca mine, ceea ce face vărul meu de Guise 

— Poate... 

— Sigur, deoarece a redevenit amicul dumitale. 

— Şi al Majestății Voastre, Sire. 

— Eu nu l-am văzut, dar dumneata l-ai văzut în toate 
serile în Paris. 


— Aşa este, Sire. 

— Şi astfel, prin aranjamentul dumitale, Margot a aflat 
despre infidelitatea bărbatului ei, regele de Navarra. 

— Nu, murmură regina cu linişte, ducele a condus tot. 

— Ah! 

— Dar, dacă Margareta, indignată, a fugit de bărbatul ei, 
nu trebuie să mă acuzi nici pe mine, nici pe duce. 

— Adevărat?! 

— Foarte adevărat, Sire, deoarece ducele nu a plecat la 
Lorena, cum Majestatea Voastră crede. 

— Atunci dar, unde a fost? 

— A galopat treizeci de ore urmărind pe răpitorii mei. 

— Cum! el? 

— EI, Sire, şi numai lui datorez că am scăpat din mâinile 
hughenoţilor. 

Aici Doamna Catherine începu a povesti regelui punct cu 
punct răpirea ei, haltele periodice pe la castele 
necunoscute, sau pe la castelani mascaţi, şi pauzele 
nocturne în mijlocul pădurilor, unde răpitorii schimbau caii. 

În fine, ea povesti lupta sângeroasă pe care ducele şi 
Rene au susţinut-o cu omenii lor contra a patru oameni 
mascaţi, din care doi au fugit, doi au căzut prizonieri, şi 
unul din toţi aceştia a intenţionat să o asasine. 

— Dar unde este acum ducele? 

— Aici, răspunse o voce la spatele lui. 

Apoi, o uşă se deschise şi ducele de Guise intră. 

Ducele de Guise, se ştie, că în viaţa sa care trebuia să fie 
aşa de scurtă, avea un fel de farmec asupra acelora ce-i 
avea în apropiere. 

EI, cu talia sa înaltă, cu accentul său dominator şi cu 
privirea sa măreaţă, impunea, şi impunea atât, încât regele 
Carol al IX-lea, însuşi, care din natură avea un caracter pe 
cât de timid, pe atât de sălbatic, aplecase adeseori ochii în 
faţa lui. 

Deci, în ziua aceea, cutezanţa cu care acest duce se 
prezentă fără de veste în faţa regelui, regele, în loc să se 


înfurie, din contră se intimidă. 

Cu toate acesta, el puse mâna pe spadă. 

Dar ducele, cu un fin surâs, îi zise: 

— Iartă-mă, Sire, că cutez să mă prezint astfel în faţa 
Majestății Voastre. Dacă v-am ofensat vreodată, sunt gata 
să-mi repar crima şi să-mi predau spada. 

Dar, înainte ca regele să deschidă gura, regina răspunse 
în locul regelui: 

— Nu te teme, vărul meu, sper că Majestatea Sa începe 
să deosebească pe amicii dintre inamicii săi şi pe acei ce vor 
să sprijine monarhia dintre acei ce visează nimicirea ei. 

Aceste cuvinte loviră pe Carol al IX-lea şi totdeodată, el 
strigă cu furie: 

— Cine ar cuteza una ca acesta? 

— Hughenoţii, Sire. 

Carol al IX-lea făcu un pas înapoi şi ochii lui aruncau 
scântei. 

— Hughenoţii, Sire, repetă regina-mamă, şi şeful lor 
este... regele de Navarra. 

— Încă! făcu Carol al IX-lea bătând din picior. 

— Da, Sire, regele de Navarra este acel ce visează la un 
mare destin. 

— Are dreptate, murmură Carol al IX-lea cu un surâs 
dispreţuitor, regatul său este prea mic. 

— Se poate... Sire, dar el visează la unul mai mare. 

— Aşa? şi la care? 

— La un regat ce se numeşte regatul Franţei, adăugă cu 
cutezanţă ducele de Guise. 

Regele se trase înapoi, ca şi cum ar fi văzut o prăpastie 
deschizându-se în faţa lui, apoi deodată strigă: 

— Ce vorbeşti, domnule? 

— Adevărul, Sire. 

— Şi... ai putea dumneata? 

— Aş putea să probez, Sire. 

— Şi... când? 


— Când Majestatea Voastră va voi, răspunse ducele de 
Guise. Complicii săi, care sunt căzuţi în mâinile noastre, vor 
termina prin a mărturisi. 

— Ah! adevărat, făcu regele, dumneata ai doi gentilomi 
gasconi în puterea dumitale? 

— Da, Sire, am. 

— Şi unde sunt? 

— Sunt închişi în pivniţa acestei case. 

— Ei bine! zise regele, voiesc să-i văd. 

Ducele atunci se apropie de o masă, luă o baghetă de 
abanos şi bătu pe un clopot. 

Gaston de Lux intră fără zăbavă şi ducele, văzându-l, îl 
întrebă: 

— Unde e Leo? 

— Leo? făcu tânărul om cu mirare. 

— Hei! Da, Leo. 

— Dar, a plecat astă-noapte. 

— Ce vorbeşti? întrebă ducele cu mirare. 

— Alteța Voastră nu l-a trimis la Paris? 

— Nu, sigur. 

— Cu toate acestea, el şi-a înşeuat calul şi a plecat pe la 
miezul nopţii. 

— Nu se poate! 

— Alteța Voastră să se asigure. 

— Atunci dar, cine a luat locul lui? 

— Nu ştiu. 

— Dar prizonierii? 

— Ei sunt închişi în pivniţă. 

— Ei bine, zise regele care nu înţelegea prea mult din 
acea convorbire, să mergem să vedem pe prizonieri. 

Şi făcu un pas spre uşă. 

— Aduceţi torţele, ordonă ducele. 

— Dumneata zici, duce, întrebă regele, că unul din cei 
doi prizonieri este Noe? 

— Da, Sire. 


— Şi Majestatea Voastră ştie, adăugă regina-mamă, că 
Noe este amicul intim al regelui de Navarra. 

— Da, ştiu. 

— Aşadar, reluă ducele la rândul său, regele de Navarra 
a fost unul din acei doi care ne-au scăpat 

— Să mergem! murmură regele cu totul confuz de 
cuvintele acestea din urmă. 

Să spunem acum, ceea ce s-a petrecut în pivniţă, după 
plecarea lui Noe şi a ducesei de Montpensier: 

Ura geloasă a domnului d'Arnembourg îl făcuse să 
primească cu un fel de bucurie captivitatea sa, şi aceasta, 
din cauză că rămânea singur cu rivalul său. 

Deci, îndată ce uşa se închise şi zgomotul paşilor lui Noe 
şi ai ducesei de Montpensier se pierdură în depărtare, 
gentilomul d'Arnembourg aruncă în jurul lui privirea omului 
obişnuit cu întunericul, şi care este particulară soldaţilor şi 
vânătorilor. 

Întunericul din pivniţă era mare, cu toate acestea, o rază 
de lumină ce pătrundea prin ferăstruie, descria un mic cerc 
pe pământ. 

Deci, acea lumină problematică, permiţând lui Leo 
d'Arnembourg să zărească pe Lahire, care se culcase din 
nou în colţul pivniţei, îi strigă: 

— Hei! domnule. 

Lahire se ridică pe jumătate. 

— Bună seara, domnule d'Arnembourg, îi zise el, cu ce 
pot să te servesc? 

— Aş dori să vorbesc cu dumneata, domnule. 

— Cu plăcere, domnule d'Arnembourg. 

— Voiesc să vorbesc cu dumneata, fiindcă sunt în mare 
mirare... 

Lahire râse cu zgomot. 

— Adevărat! strigă el, eşti în mirare? 

— Da, domnule. 

— Ei bine! ghicesc mirarea dumitale, murmură Lahire. 
Nu te aşteptai ca ducesa să scape pe amicul meu, ci pe 


mine, nu este aşa? 

— Într-adevăr, domnule, şi tocmai asupra acestui punct 
doresc să-ţi cer o explicaţie... 

— Sunt gata să ţi-o dau, răspunse Lahire. 

Apoi el se apropie de Lâo. Însă, se aşeză sub punctul 
luminos, aşa ca rivalul său să-i poată vedea surâsul 
batjocoritor ce îi exprima obrazul, şi atunci, neaşteptând ca 
rivalul său să-i mai pună vreo întrebare, el reluă: 

— Închipuie-ţi, domnule, că ducesa nu s-ar fi gândit 
niciodată să scape pe amicul meu, şi nu pe mine. 

— Ah! aşa crezi? 

— Sigur nu, deoarece, dumneata ştii că ea îmi poartă 
mie oarecare interes, şi astfel, ea a voit cu orice preţ să mă 
scape. 

— Domnule, strigă Leo cu furie, bagă de seamă! bagă de 
seamă! Eu nu ştiu dacă ducesa te iubeşte într-adevăr. Dar 
dacă va fi aşa... îţi jur... 

— Ce anume? 

— Că mai curând sau mai târziu, vei muri de mâna mea. 

— Domnule, răspunse atunci Lahire tot batjocoritor, cum 
voieşti să-ţi dau esplicaţii, când începi a-mi căuta gâlcevi? 

— Ai dreptate, domnule. Continuă... 

— Ei bine, continuă Lahire, doamna de Montpensier a 
venit cu intenţia să mă scape pe mine, iar nu pe amicul 
meu. 

— Bun! şi pe urmă? 

— Eu însă am refuzat. 

— Ah! 

— Da. Dar am cerut să tragem la sorţi, ca sorții să 
decidă, care din noi doi, adică, dintre amicul meu şi eu 
trebuie să scape. 

— Şi ea a consimţit? 

— Fără îndoială, şi ai să înţelegi pentru ce. Eu am refuzat 
să evadez singur. Ea atunci a preferat a expune norocului 
scăparea mea. Norocul însă nu i-a slujit, după cum vezi... 

— Şi atunci ea a voit să scape pe amicul dumitale? 


— Negreşit. Cu toate acestea mi-a promis să mă scape şi 
pe mine. 

— Astfel dar, făcu Leo cu un aer întunecat, e doar 
întâmplarea... care te va trimite la eşafod. 

— Aşa! murmură Labhire, lucrul nu e hotărât încă. 

— Oh! poţi să fii şi sigur, rânji Leo. Regina-mamă nu te 
lasă să-i scapi. 

— Oh! cât despre dânsa, sunt sigur că mă va trimite 
înaintea parlamentului. 

— Şi apoi fii sigur. 

— Că parlamentul mă va condamna? 

— Fii prea sigur. 

— Dar ştii că se poate întâmpla ca să nu mă înfăţişez nici 
înaintea parlamentului, nici înaintea lui Caboche. 

— Ah! făcu Leo cu un râs sinistru, dar aş vroi să ştiu cum 
ai să le scapi... 

— Haida-de! dar nu ştii dumneata că femeile pot tot ceea 
ce voiesc? 

— Aşa crezi dumneata? 

— Şi ducesa voieşte să mă scape şi acum, domnule, 
termină Lahire, ştii ceea ce trebuia să ştii, prin urmare am 
onoarea de a-ţi ura „bună seara”. 

Şi Lahire se întoarse în colţul său, unde îşi luă poziţia 
unui om care voieşte să doarmă. 

Leo păstră o tăcere profundă, apoi totdeodată, zise: 

— Hei! domnule Lahire? 

— Ce mai e? întrebă acesta, care se reaşezase deja. 

— Am să-ţi mai pun o întrebare. 

— Pune. 

— Eu sunt cel care te-am dezarmat... nu e aşa? 

— Da, domnule, căci aceasta ţi-a fost foarte lesne când 
eram culcat jos. Şi când doi călăreţi îmi apăsau pieptul cu 
genunchii. 

— Pie. Dar, în fine, recunoşti că sunt eu. 

— Aşa e. 

— Acum, nu cumva am uitat să-ţi scot pumnalul? 


— Văd, că ai uitat cu totul ce ai făcut, căci mi-ai luat şi 
până un cuţitaş care îl aveam în cizmă. 

— Ah! este adevărat. 

— Dar, în fine, domnule, pentru ce mă mai întrebi dacă 
am pumnalul la mine? 

— Pentru că eu mi-am păstrat pe al meu. 

— Ce fel, nu l-ai dat amicului meu, domnul de Noe? 

— M-am gândit că o să-mi fie şi mie folositor. 

— Ah! făcu Labhire, oare te gândeşti să mă asasinezi? 

— Eu? nu. Dar... 

— Ce vrei să zici? 

— Voiam să zic că, dacă ai fi avut un pumnal, ţi-aş fi 
propus puţin exerciţiu. 

— Bună idee, zise el, dar mi se pare curios, că asta vine 
foarte rar de la un german ca dumneata, domnule Leo. Şi 
dacă aveam la mine pumnalul... 

Lahire suspină. 

— Ah! zise el deodată. Aşteaptă... 

— Ce? 

— Îmi pare că pajul Amaury pe care l-ai lăsat să ne 
aducă prânzul, ne-a dat pumnalul său ca să ne tăiem 
pâinea. 

— Şi vi l-a lăsat? 

— Cred că da... aşteaptă... 

Şi Lahire se târi puţin pe pământ, căutând cu precauţie 
în toate sensurile. 

— lată-l! strigă el totdeodată. 

— L-ai găsit? 

— Da. 

Leo avu un fel de fior de satisfacţie. Dar, pe când Lahire 
se ridică ţinându-şi pumnalul în mână, razele lunii care 
dădea o lumină vagă şi le permitea să se zărească, se 
stinseră. Un nor gros, desigur, întunecase astrul nopţii. 

— La dracu! exclamă gentilomul gascon, iată că s-a 
întunecat cu desăvârşire. 


— Nu face nimic, răspunse Leo. Flacăra ochilor noştri, ne 
va lumina. 

— Încă un frumos cuvânt, îngână gasconul, şi eu îl 
credeam incapabil! 

Leo îşi scoase pumnalul din teacă, apoi îşi ascunsese 
braţul sub capa10 sa pe care o scosese într-adins ca să îi 
servească de pavăză. 

— Ah! ticălos aventurier! murmură el, tu îţi permiţi să 
iubeşti pe ducesa de Montpensier! 

— Eu uzez de permisiunea care mi se dă, rânji Lahire, pe 
care acelaşi instinct de conservare, îl făcuse să-şi caute 
spenţerul şi să îl înfăşoare tot asemenea împrejurul braţului 
său. 

— Ei bine! strigă Leo, nici tu nu vei fi în stare să iubeşti 
pe oricine, căci vei muri. 

Şi în întuneric, el năvăli asupra gasconului Lahire. 

Dar Lahire, care era agil şi sprinten ca o pisică, eschivă 
puţin şi se repezi şi el în tăcere la rândul său. Apoi rămase 
tăcut. 

Leo se repezise spre partea unde, cu o secundă mai 
înainte, răsuna vocea inamicului său. Aruncătura sa fuse 
atât de puternică, încât se izbi de zid şi-şi ştirbi puţin vârful 
pumnalului. 

— Ah! tu fugi, laşule! murmură el. 

— Oh! nu, răspunse Lahire, din cealaltă extremitate a 
pivniţei unde se oprise, strategiile unui război sunt permise. 

Şi gasconul se repezi din nou şi, mai înainte ca Leo să-şi 
poată stabili echilibrul şi să se întoarcă, el primi în umăr o 
lovitură de pumnal care abia îl zgârie. 

Leo se înverşună şi se precipită către adversarul său. 

Dar Lahire se ţinea fixat pe picioare, aşa că, pe când 
braţul lui Leo lovea în aer, picioarele sale se împiedicară de 
Lahire care era aproape pitit. 

Şi deodată, repede ca şi fulgerul, Lahire îl apucă de 
picioare, îl ridică în sus, şi îl trânti pe pământ, după aceasta 


îi puse un genunchi pe piept, îi ţinti de pământ braţul care 
era armat de pumnal şi-l îndreptă pe al său la gât. 

— Pe viaţa mea! murmură el, cred că te ţin în puterea 
mea, gentilomul meu. 

— Omoară-mă! urlă Leo cu o voce sugrumată. 

— Cam aşa voiesc, căci e dreptul meu. 

— Uzează de el, dar! 

— Nu, voiesc să-ţi acord graţie, zise gasconul. 

— Nu vreau să primesc graţie! 

— Eu judec cu înţelepciune, zise Lahire, sunt generos şi 
voiesc să te cruţ, continuă el, ţinând pe adversar în 
nemişcare. Însă aceasta o fac cu oarecare condiţii. 

— Atunci, poţi să mă omori, îngână cu disperare 
gentilomul de Luxemburg. 

— Condiţiile mele sunt, să-mi dai cuvântul dumitale de 
gentilom, că vei fi rezonabil şi că nu vei mai începe lupta în 
obscuritate... 

— Omoară-mă! repetă Leo, căci şi dacă mă vei ierta, eu 
nu te voi ierta. 

— Eşti încăpățânat! murmură Lahire, care redeveni 
sever; lasă-ţi pumnalul din mână... 

Dar Leo, deşi braţul lui era redus la neputinţă, totuşi 
continuă să strângă mânerul pumnalului în mâna sa 
încleştată. 

— Domnule Leo, zise Lahire cu sinceritate, judecă că 
suntem oameni şi ne vom mai întâlni şi că, îndată ce voi fi 
liber, putem să ne regăsim, aşa că dă drumul pumnalului. 

— Niciodată! făcu Leo cu o voce înăbuşită. 

Şi cu o mişcare puternică, se ridică pe jumătate, şi 
aruncă la o parte pe inamicul său. 

Dar Lahire reuşi să-şi reia poziţia sa victorioasă şi culcă 
din nou la pământ pe adversarul său. 

— Încă o dată îţi zic, domnule, murmură Labhire, a cărui 
voce devenise gravă şi tristă, voieşti să trăieşti? 

— Prefer moartea în locul generozităţii tale, trădătorule, 
strigă Leo. 


Forţele lui Lahire începură a se epuiza şi el prevedea 
momentul în care robustul german, printr-o nouă zvâcnire, 
putea să ajungă să se ridice. 

— Ah! pe credinţa mea! zise el, mai bine e să omori un 
lup, decât a te da pradă lui. 

Şi el ridică braţul care ţinea pumnalul. 

— Dacă ştii vreo rugăciune, spune-o domnule! zise el. 

— Ca Belzebuth să aibă parte de tine, blestemă Leo. 

Braţul lui Lahire, recăzu, pumnalul pătrunse în gâtul lui 
Leo până la mâner şi o stropitură de sânge îi udă obrazul 
gasconului. 

Leo se zbătu un moment, apoi mişcările sale, deveniră 
mai puţin puternice... apoi cu încetul se slăbiră... Lahire 
auzi un suspin... şi Leo nu se mai mişca. 

Atunci Lahire îşi scoase pumnalul şi se ridică. 

Din acel moment el rămase imobil, gânditor, fruntea 
scăldată de năduşeală, figura inundată în sânge, şi 
strângând în mână acel pumnal, care deschisese uşile 
eternității, nenorocitului înamorat al ducesei. 

— Cum a iubit-o! murmură el suspinând. 

Apoi, cum Lahire era descendentul tuturor virtuţilor 
pioase şi cum era şi născut în Miază-zi, în acea ţară de 
credinţă şi generozitate, îngenunche lângă cadavrul 
inamicului său şi se rugă pentru repausul sufletului pe care 
amorul îl chinuise şi suferise pe pământ întocmai ca în iad. 

Să spunem acum ce s-a mai petrecut în timpul nopţii în 
pivniţa în care Lahire era închis. 

Ducele de Guise şi regele părăsiseră camera în care 
Doamna Catherine părea a suferi multe din cauza rănii 
care, în realitate era foarte uşoară, fiindcă pumnalul lui 
Hector alunecase pe lângă coaste. 

— Haideţi să vedem pe prizonieri, zisese regele. 

În fine, când ei ajunseră în anticameră, găsiră pe Rene, 
care voia să-i întovărăşească, dar regele, care la vederea 
otrăvitorului se înfurie, îi zise cu bruscheţe: 

— Mergi la Doamna Catherine. 


Apoi, precedaţi de Gaston de Lux, îşi urmară drumul. 

Când însă sosiră la cea dintâi treaptă a scării ce 
conducea la pivniţă, ducele privi pe Gaston. 

— Dar, îi zise el, dacă Leo s-a dus la Paris, a trebuit să 
lase cel puţin o santinelă în coridorul subteranei. 

— Aseară erau doi călăreţi, răspunse Gaston. 

Apoi el chemă: 

— Herman! 

La acest nume, o voce răspunse: 

— lată-mă! 

Dar acea voce nu venea din subterană, ci de afară. 

Într-adevăr, călăreţul nu răspunsese din subterană, căci 
el se arătă pe pragul de sus, şi atunci ducele îi zise: 

— Cum! ticălosule, dezertezi de la postul tău? 

— Aşa mi s-a ordonat, monseniore. 

— Cine ţi-a ordonat? 

— Sir d'Arnembourg, el a zis camaradului meu şi mie să 
ne urcăm sus, că se va însărcina el cu paza şi că putem să 
ne culcăm. 

— Când asta? 

— Astă-noapte. 

— După câteva minute, continuă călăreţul, cum noi ne 
ducem să ne culcăm în grajd, un paj veni să caute calul lui 
sir d'Arnembourg. 

— Ah! făcu ducele. Cine era acel paj? 

— Îmi pare că se numeşte Amaury. 

— Da, zise Gaston de Lux, era într-adevăr Amaury, care 
ţinea calul, când Leo s-a urcat pe şa. 

— Ei bine! făcu Carol al IX-lea pe care aceste explicaţii îl 
impacientă, să ne coborâm înainte. 

— Dar, observă respectuos Gaston de Lux, e Leo cel care 
are cheile pivniţei. 

— Să se spargă uşile cu carabinele, zise regele. 

Ordinul era formal, ducele se cobori cel dintâi şi luă torţa 
din mâinile lui Gaston. 

Carol al IX-lea îl urma pe duce. 


— Ah! murmură monarhul, conspiră contra mea, 
scumpul meu văr de Navarra! Ei bine! voi face să i se 
rostogolească capul pe eşafod, întocmai ca la cel mai simplu 
gentilom. 

Ducele făcuse deja trei paşi în coridorul subteranei şi 
deodată, se opri încremenit. 

El observase cheile pivniţei în broasca uşii. 

Doamna de Montpensier, ducându-se cu No&, le lăsase în 
broască. 

— Ah! exclamă ducele, ştii că aceasta devine şi mai 
curioasă! 

Şi el deschise cu bruscheţe uşa pivniţei. 

Apoi se opri pe prag, căci un neobişnuit spectacol se 
oferi privirilor sale. 

Pământul şi paiele erau pline de sânge, ceea ce dovedea 
că existase o luptă cruntă. 

Într-un colţ, Lahire, sfârşit de osteneală, dormea întins 
pe spate, sforăind şi mugind precum clopotul de Notre- 
Dame. În cealaltă extremitate se găsea o formă umană 
acoperită de o manta. 

Fără îndoială, omorâtorul se rugase până la ziuă, lângă 
cadavru, apoi l-a acoperit cu pioşenie cu mantaua. 

— Pe viaţa mea! exclamă regele care văzu acel sânge, nu 
cumva acesta se va fi omorât pentru a scăpa de călău? 

Şi el merse spre cadavru şi îi trase mantaua de pe 
dânsul. 

— Dar nu e Noe, zise el. 

Ducele făcu un pas înainte şi recunoscu pe Leo 
d'Arnembourg, pe Leo, întins şi rece, al cărui gât avea o 
plagă deschisă şi plină de un sânge închegat. 

Ducele scoase un strigăt teribil şi Gaston de Lux, un altul 
asemenea. 

Cât despre rege, el se apropiase de cel care dormea şi îl 
împinse cu piciorul; Lahire se deşteptă şi se ridică în 
picioare, privind cu spaimă, când pe rege, când pe duce, 
când pe Gaston. 


Dar vederea cadavrului lui Leo, îi reaminti tot ceea ce se 
petrecuse în cursul nopţii, şi deşi el nu-l văzuse niciodată pe 
rege, totuşi îl recunoscu după atitudinea sa măreaţă... 

Şi totdeodată, gasconul îşi regăsi toată prezenţa sa de 
spirit, şi-şi aduse aminte de cele din urmă cuvinte care le 
schimbase cu Noe în limba bearneză. 

„Lahire, amicul meu, se gândi el în sinea sa, bagă de 
seamă, să nu trădezi pe regele de Navarra.” 

Şi, cum ducele şi Gaston contemplau perii lui cei zbârliţi 
şi cadavrul lui Leo d'Arnembourg, Lahire răspunse: 

— Eu l-am omorât! 

Ducele avu un acces de mânie şi se repezi asupra lui 
Lahire cu sabia scoasă. 

Dar Carol al IX-lea îl opri cu un gest: 

— Pune-ţi spada în teacă! zise el. 

Accentul regelui era imperios. 

Ducele şi Gaston înţeleseră că el avea să interogheze pe 
Lahire şi ei rămaseră nemişcaţi şi tăcuţi. 

Într-adevăr, regele privi pe tânărul om, pe a cărei figură 
era întipărită o mândrie respectuoasă. 

— Cum te numeşti dumneata? zise el. 

— Lahire, Sire. 

— Din ce ţară eşti? 

— Din Gasconia. 

— Cine e acest cadavru? 

— E al unui om care a intrat în noaptea asta în 
închisoarea mea şi care m-a provocat la o luptă. 

— Ela intrat aici, astă-noapte? 

— Da, Sire. 

— El nu era prizonier! prin urmare nu era complicele 
dumitale! exclamă regele încremenit. 

— Era unul dintre gentilomii mei, zise ducele. 

— Atunci celălalt prizonier, unde e? întrebă regele. 

— Leo i-a deschis închisoarea, răspunse Lahire. 

Gaston atunci strigă: 

— Ah! înţeleg totul, e el care a plecat cu armura lui Leo. 


Lahire cuteză să surâdă, dar nu zise nimic. 

Iar regele bătu atunci din picior. 

— Să vedem, zise el, aceste lucruri trebuiesc luminate. 

Aceste cuvinte dădură loc unei inspiraţii lui Lahire. 

„Pentru că Leo e mort, zise el, am să aranjez lucrurile ca 
ducesa să nu fie nicidecum bănuită.” 

Apoi, tot atât de calm, el răspunse regelui: 

— Dacă Majestatea Voastră doreşte să mă asculte, 
lucrurile se vor lumina. 

— Vorbeşte! zise regele. 

— Acest gentilom, reluă Lahire arătând cadavrul lui Leo, 
mi-a jurat o ură mortală, de mai mult timp. Ela intrat în 
închisoarea mea şi a oferit libertate companionului meu, 
dacă acesta voia să îi cedeze locul său. 

— Dar... care îi era scopul? 

— El voia se fie închis cu mine la un loc pentru a-mi 
propune o luptă de pumnale, în care ela căzut. 

— Sire, strigă ducele, acest om minte! şi ghicesc ceea ce 
s-a petrecut. 

— Vorbeşte! făcu Carol al IX-lea. 

— Leo, pe care l-am însărcinat de a veghea asupra lor, a 
intrat poate aici în vreun scop ce eu nu îl cunosc, şi sigur, că 
ei s-au aruncat asupra lui şi l-au asasinat; şi apoi, unul 
dintre dânşii, s-a îmbrăcat cu armura lui şi a plecat ca un 
gentilom. 

Lahire ascultă pe duce fără a-l întrerupe, iar când acesta 
termină, gasconul se îndreptă cu mândrie şi, privind pe 
prinţul loren cu nepăsare, îi zise cu mândrie. 

— Priveşte-mă, monseniore, şi spune în conştiinţă, dacă 
eu am aerul unui asasin? 

Accentul lui Lahire era atât de nobil şi atât de mândru 
încât regele tresări. 

Capitolul XXV. 

Pe când regele interoga pe Lahire, Noe şi Chesnaye se 
găseau în pivniţă dezgropând pistolii monseniorului, ducele 
de Guise. 


Când într-un final, banii fură dezgropaţi, şi No€ se găsea 
în încurcătură, neştiind cum să îi ridice, Hector apăru pe 
pragul uşii, şi Noe, surprins, strigă: 

— Drace! ai venit la timp! 

— Aşa? 

— Da, fiindcă trebuie să ne consultăm cum trebuie să 
asigurăm aurul acesta. 

Chesnaye, care sta la o parte, privea aurul cu durere. 


— Dar, unde să-l punem? întrebă Hector. 

— Pe legea mea! nu ştiu sigur... 

— Ei bine, murmură Hector, îmi vine o idee. 

— Care? 

— De a lăsa aurul aici. 

— Aşa! 

— Da, fiindcă oamenii regelui nu se vor gândi să vină să-l 
caute. 

— Oh! zise atunci Chesnaye, venindu-i o rază de 
speranţă, ei au căutat în toate părţile şi au plecat cu 
convingerea că nu au avut nimic de luat. 

— Aşa este, răspunse Hector. Dar pot veni oamenii 
ducelui. 

— Mă tem şi eu, murmură Noe. 

— Şi oamenii ducelui ştiu, fără îndoială, secretul 
ascunzătorii, adăugă Hector. 

— Oh! nu, răspunse Chesnaye, nu ştie nimeni. Decât 
ducele şi eu. 

Nenorocitul intendent al prinților loreni se grăbise rău 
cu acest răspuns, fiindcă printr-aceasta, el nu făcu altceva, 
decât să deştepte bănuielile lui No&, care nu întârzie să-i 
zică lui Hector: 

— Ai dreptate, amicul meu, trebuie, cu orice preţ, să 
ridicăm aurul de aici. 

— Da, dar... unde? 

Noe reflectă un moment, apoi reluă: 

— Aşteaptă, amice, să ne ocupăm mai întâi de un alt 
lucru. 

— De care? 

— Vei vedea. 

Apoi privi pe Chesnaye şi, arătându-l lui Hector, îi zise: 

— Îţi încredinţez pe domnul. 

— Bine. 

— Şi dacă îi va veni gustul să te părăsească, să-i pătrunzi 
pântecele cu spada ta; căci eu mă duc şi revin îndată. 


Chesnaye făcu o strâmbătură... iar No&, lăsându-l cu faţa 
în mână, urcă prin întuneric în bucătărie şi, ajungând acolo, 
închise uşa şi fereastra cu grijă; apoi, după ce se asigură că 
nimeni nu putea pătrunde în casă fără a sparge uşa, cobori 
înapoi în pivniţă lăsând însă oblonul să cadă după dânsul. 

Precauţiile acestea luate de Noe, erau foarte rezonabile, 
căci, dacă ar fi pătruns cineva cu violenţă în casă, totuşi nu 
s-ar fi putut gândi că era lume în pivniţă. 

În fine, după ce No& îşi făcu toate aceste îngrijiri se 
întoarse lângă Hector. 

Hector însă şedea pe sacul plin cu aur şi, văzând pe Noe 
revenind, îi zise surâzând: 

— Într-adevăr, scaunul acesta este cam tare, dar, cu 
toate acestea, nu este neplăcut. 

— Oh! eu, răspunse No&, aş face dintr-însul o saltea 
foarte plăcută. 

— Scumpul meu domn, zise în fine No&, întorcându-se 
către Chesnaye, care sta cu torţa în mână şi cu capul plecat, 
dacă binevoieşti să lăsăm pentru un moment aurul, căruia îi 
vom găsi locul mai târziu, şi să vorbim de altceva. 

Chesnaye tresări. 

— Când m-ai luat, amicul meu, drept sir Leo 
d'Arnembourg, mi-ai vorbit de un pergament. 

Chesnaye începu să tremure. 

— De un pergament cifrat, continuă Noe. 

— Ei bine! ce voieşti să ştii? 

— Voiesc să ştiu, ceea ce domnul de Pibrac şi regele de 
Navarra nu au putut să ştie. Fiindcă nu au putut să îl 
descifreze. 

Chesnaye înţelegea că No€ nu era omul care va lăsa un 
secret nedescoperit; cu toate acestea, el răspunse cu 
cutezanţă: 

— Şi la ce bun, domnule? 

— Mă interesează. 

— Dar, nu mi-ai spus, că nu te amesteci în politică? 

— De obicei, nu. 


— Atunci? 

— Atunci, scumpul meu, eu merg după împrejurări... M- 
ai înţeles? 

— Nu, răspunse Chesnaye, nu înţeleg nimic. 

— Ei bine, să mă explic. 

— Ascult. 

— Dumneata mi-ai spus că acel pergament conţinea o 
listă... nu este aşa? Şi că acea listă, conţinea persoanele pe 
care se poate conta la ziua cea mare... Spune-mi dar, 
domnule Chesnaye, nu ai spus dumneata aceste cuvinte? 

— Se poate... bâigui intendentul. 

— Ei bine! închipuie-ţi că aceste cuvinte mi-au aprins 
curiozitatea. 

— Adevărat? 

— Pe parolă de onoare. 

— Ei bine, domnule, răspunse Chesnaye cu un surâs 
batjocoritor, eşti prea curios pentru lucruri ce nu te 
interesează. 

— Te înşeli mult... 

— Aşa! 

— Da, şi eu mi-am pus în cap să ştiu ce conţine acea listă. 

— Cum! murmură Chesnaye privind pe Noe, ai uitat ce- 
am făcut în noaptea trecută? 

— Nu, nicidecum, ştiu că te-ai aruncat în subterana din 
care nimeni n-a mai ieşit, numai ca să nu mărturiseşti ceea 
ce ştii. 

— Ei bine, şi atunci? 

— Lasă-mă să-ţi vorbesc. Mie mi-ai spus, că de atunci îţi 
este frică de moarte, nu este aşa? 

— Nu tăgăduiesc nici acum... 

— Ei bine! maestre Chesnaye, eu sunt omul care poate 
să te omoare... strigă Noe cu furie. 

Apoi se trase înapoi şi, învârtind spada sa în aer, reluă cu 
hotărâre. 

— Drace! drace! trebuie să vorbeşti. 

— Dar dacă refuz? 


— Te voi omori. 

— Oh! oh! dar de ce voieşti să ştii? 

— Întâi voiesc să ştiu ce însemnă ziua cea mare. 

Atunci, o inspiraţie trecu prin mintea falsului postăvar şi, 
fără întârziere, îi răspunse: 

— Este ziua conspirației. 

— Care conspirație? 

— Ah! este greu de explicat. 

— Explică înainte! 

— Ei bine, închipuie-ţi că ducele este ambițios. 

— Am auzit, răspunse Noe cu naivitate. 

— Ambiţia însă a ducelui este, continuă Chesnaye, ca el 
să se facă rege. Şi astfel, visează o coroană. 

— Înţeleg, murmură No&. El visează coroana Franţei, 
nu-i aşa? 

— Poate... 

— Ei bine! maestre, zise Noe. Ştii că eşti un om cu spirit! 

— Eşti prea bun, răspunse Chesnaye înclinându-se. 

— Îţi zic că eşti cu spirit, fiindcă minţi cu meşteşug. 

Chesnaye se simţi rău. 

— Cu toate acestea, continuă Noe, eu ştiu că ducele 
voieşte să fie rege. 

— Ei bine, domnul meu, vezi că nu mint? 

— Mă iartă! 

— Nu înţeleg... 

— Ascultă! lucrul este foarte simplu. 

— Vorbeşte... 

— Ei bine! eu ştiu că ducele ţinteşte să fie rege; însă 
ducele ştie că sunt o mulţime de obstacole. 

— Aşa crezi? murmură Chesnaye cu neruşinare. 

— Oh! Dumnezeul meu! continuă Noe cu linişte, 
obstacolele de care vorbesc, nu sunt nici ducele d'Alencon, 
care este în Polonia, şi nici regele Carol al IX-lea, care, după 
cum se zice, este atins de o boală mortală, care în curând 
trebuie să-l piardă... 


— Hei! dar, îl întrerupse Chesnaye, ale cărui bănuieli 
adormite se redeşteptaseră, mie îmi pare că te ocupi mai 
mult de politică decât pretinzi. 

— Se poate. Cu toate acestea, ascultă-mă. Eu îţi mai 
repet încă. Obstacolele care despart pe ducele de Guise de 
tronul Franţei, nu sunt nici regele Poloniei, nici regele Carol 
al IX-lea şi nici ducele d'Alengcon. 

— Atunci dar care? întrebă falsul postăvar cu un aer 
naiv, eu nu mai văd un altul. 

— Se poate. Dar cu toate acestea, este un altul mult mai 
serios. 

— Aşa! 

— Da, sigur; este regele de Navarra. 

— Phiii! făcu Chesnaye. 

— Da, regele de Navarra, la care, dacă Valoisii se sting, 
vine tronul prin drept de moştenire. 

Chesnaye încruntă sprâncenele. 

— Aşadar, iubite maestre, când cineva aleargă după un 
scop, caută să suprime obstacolele. 

— Nici o îndoială. 

— Deci, eu conchid, că ziua cea mare nu înseamnă 
altceva decât o conspirație contra regelui de Navarra. 

Chesnaye, deşi era mai mult bătrân, totuşi nu putu să nu 
Troşească. 

— Haide! îi zise No€ atunci, este timpul să ridic masca. 

Apoi, privindu-l drept în ochi, reluă: 

— Dar pe mine, mă cunoşti cine sunt? 

— Te văd astăzi pentru întâia oară. 

— Şi nu bănuieşti cine pot să fiu? 

— Nu. 

— Ei bine, eu sunt contele Amaury de Noe, răspunse 
gasconul cu răceală. 

— Amicul regelui de Navarra?! 

— Întocmai. 

— Ah! Dumnezeul meu! murmură Chesnaye, cu părul 
zburlindu-se pe cap şi cu sudoarea inundându-i fruntea. 


— Aşadar, iubitul meu maestru, reluă No€ râzând, 
trebuie să înţelegi că nu poţi fi prea fericit scăpând de 
regele de Navarra şi căzând în mâinile contelui Amaury de 
Noe. 

Chesnaye aplecă capul. 

— Aceasta este o zi nenorocită, nu este aşa? îl întrebă 
Noe. 

Falsul postăvar, care pentru un moment îşi pierduse 
capul, reluă în fine, cu o linişte prefăcută: 

— Bine, dar de la mine ce ceri? 

— Cer să vorbeşti! 

Chesnaye nu răspunse; cu toate acestea, privind pe Noe 
cu spada în mână, şi pe Hector, care, după o privire a lui 
No6, trăsese şi el spada, înţelese că nu mai era nici o 
cruţare de aşteptat; şi astfel, el plecă capul. 

— Ah! drace! murmură atunci Noe cu un ton 
batjocoritor, a venit timpul să văd dacă tata a avut dreptate. 

— Dar ce a zis tatăl tău? îl întrebă Hector. 

— El pretindea că un om care în ajun este brav, o doua zi 
poate fi laş. 

— Şi ce concluzie tragi tu din aceasta? 

— Eu cred şi zic, că Chesnaye, care în noaptea trecută a 
înfruntat moartea, acum se va agăța de viaţă. 

— Tu crezi? 

— Vom vedea. 

Apoi, întorcându-se spre Chesnaye, îi zise: 

— Îţi dau trei minute să te decizi; fiindcă, după cum ştii, 
voiesc să-mi spui ce este ziua cea mare. 

— Dar dacă nu voiesc să spui? strigă Chesnaye cu 
disperare. 

— Amicul meu te va omori. Haide! Hector, amicul meu, 
iată afacerea ta! 

Atunci, în inima lui Chesnaye, se deschise un război între 
dorinţa de viaţă şi sentimentul de fidelitate ce-l avea pentru 
prinții de Lorena. Apoi, nevrând să se arate laş, zise lui 
Hector: 


— Haide! domnule, omoară-mă! Primesc moartea şi nu 
voi vorbi. 

„Hm! se gândi atunci Noe, dacă ticălosul acesta va 
deveni brav, nu vom putea şti nimic. Trebuie dar să îl 
înfricoşăm...” 

Şi, întorcându-se spre Hector, care nu aştepta decât un 
semn pentru a lovi, îi zise: 

— Repune-ţi spada în teacă. 

Hector se supuse fără ca să ştie ce voia Noe, ci 
încrezându-se numai în ceea ce îşi închipuia el. 

Chesnaye respiră. 

— Vezi bine, făcu el, că ai să comiţi un omor inutil. 

— Pentru ce? 

— Pentru că prefer de trei ori mai bine moartea decât a 
face o trădare. 

Noe înălţă din umeri. 

— Eşti un om de nimic, maestre Chesnaye, zise el. 

— Un om de nimic? 

— Da! şi ai să judeci singur... 

Noe scoase dintr-un colţ al pivniţei un braţ cu lemne şi 
un mănuchi de rămurele. 

— Vezi, maestre Chesnaye, continuă el, cel care va muri 
de o lovitură de spadă fără a clipi, va păli cu toate acestea 
înaintea unui rug. 

Atunci Chesnaye făcu încă un pas înapoi. 

— Când parlamentul voieşte cu orice preţ să obţină 
mărturisiri, pune pe inculpat la torturi. Aşadar vom face 
maestre, ca şi parlamentul. 

Şi, adresându-se lui Hector, zise: 

— Ia această grămăjoară de lemne şi pune-o în acel colţ, 
căci nu trebuie să punem foc casei... 

Chesnaye deveni palid şi tremurând. 

No& îi luă torţa din mâini şi, în acelaşi timp, îl apucă de 
braţ. 

— Avem să-ţi încălzim tălpile picioarelor, zise el. 

Chesnaye îşi înăbuşi un oftat. 


Dar deja No€ trecuse torţa în mâna lui Hector, care puse 
foc mănunchiului de ramuri. 

În acelaşi timp, tânărul No6, care era de o rară vigoare, 
luă pe Chesnaye de mijloc, îl răsturnă la pământ, îl apucă de 
picioare şi îl târî spre grămăjoara de lemne, care începuse a 
se aprinde. 

— Iertare! strigă nenorocitul postăvar. 

— Nu, nu, zise Noe care îi puse un genunchi pe piept şi 
fixându-i braţele pe pământ, pe când Hector luându-i la 
rândul său picioarele, i le târi spre lemnele aprinse. 

— Iertare! repetă Chesnaye care simţi cea dintâi 
dogoare a focului. 

— Atunci, vorbeşte! 

Ceea ce nu se obţine cu ameninţare de moarte, se obţine 
cu torturile. 

De când era în prezenţa lui Noe, maestrul Chesnaye nu 
mai era în toate minţile sale şi era atât de tulburat, încât îşi 
pierdu aproape memoria şi nu se mai gândi la mijloacele de 
scăpare, care în tot cazul i-ar fi venit în minte. 

Cu toate acestea, cea dintâi arsură fu pentru el o 
inspiraţie. 

— Voi vorbi, zise el. 

— Aşa, te înţeleg! făcu No€. 

Şi el lăsă pe Chesnaye să se ridice puţin. 

Chesnaye îl privi pe Noe cu un fel de bunătate şi cu un 
aer înfricoşat, aşa că tânărul om, cât era de gascon, începu 
să i se facă milă de dânsul. 

— Dacă voi trăda pe duce, zise el, mă veţi lua sub 
protecţie? Căci ducele mă va omori în torturi, adăugă 
Chesnaye, dacă voi cădea în mâinile sale. 

— Nu vei cădea, căci te vom trimite în Navarra. 

— Adevărat? 

— Pe parolă de gentilom! 

— Ah! făcu Chesnaye, care scoase un suspin, atât mai 
rău pentru duce, eu nu vreau să ard. 

— Atunci spune. 


— Este aici, în această pivniţă, un dulap băgat în zid şi 
închis printr-o uşă de fier... iată colo, în dosul acelui butoi. 

— Şi acest dulap? 

— Conţine toate secretele casei de Lorena. 

— Ah! ah! 

— Butoiul e gol, ajutaţi-mi să-l dau la o parte. 

Chesnaye ştiuse să-şi dea un aşa aer supus încât 
accentul său părea foarte sincer. No€ continuă a se încrede 
în el. 

Hector şi Noe dădură la o parte butoiul şi Chesnaye s- 
apropie de zidul, în care, într-adevăr era o uşă. 

Această uşă era de fier. 

Mâna postăvarului căută un resort, îl apăsă şi, deodată, 
uşa cedă şi No&, şi Hector zăriră o cavitate căreia nu îi 
putură măsura adâncimea. 

Atunci, repede ca fulgerul Chesnaye intră înăuntru şi, 
cum uşa se supuse unui alt resort, tot aşa de invizibil ca cel 
dintâi, ea se reînchise cu zgomot şi Chesnaye se găsi 
separat de persecutorii săi. 

Noe şi Hector scoaseră câte un țipăt şi se priviră 
încremeniţi. 

Capitolul XXVI. 

Dispariţia maestrului Chesnaye se operase ca prin 
miracol şi într-un mod atât de subit, încât cei doi tineri 
oameni se priviră un moment pentru a se întreba unul pe 
altul dacă nu visaseră. Dar uşa de fier era în faţa lor pentru 
a le atesta realitatea celor ce avuseseră loc. 

În fine, No& făcu să se audă o înjurătură şi năvăli asupra 
acelei uşi de fier, căutând la rându-i, acel resort, acel buton 
secret pe care Chesnaye îl apăsase. 

Dar No€ căută şi pipăi în toate sensurile fără a reuşi. 
Hector, cu torţa în mână, examină uşa cu atenţie de sus şi 
până jos fără să descopere ceva. 

— Pe viaţa mea! murmură el. Acel ticălos bătrân ne-a 
jucat aşa de frumos cum nici dracu nu ar fi putut. 

Şi încercă să împingă uşa cu umărul. Dar uşa rezista. 


— Pe cornul Satanei! strigă No&, îl voi face să moară de 
foame în această redută, dacă nu voi putea să pun mâna pe 
el. 

— Oh! această redută, nu e o retragere închisă! 

— Aşa crezi? 

— Este o trecere secretă. 

— Atât mai bine pentru Chesnaye, zise No€. Căci dacă ar 
fi astfel şi nu ar avea altă ieşire decât această uşă, nu ar mai 
scăpa. 

Hector îi arătă lemnele care tot mai ardeau. 

— Ce zici, dacă am da foc casei? zise el. 

— E o bună idee, dar trebuie să ridicăm acest aur. 

— Aşa e, ai dreptate. 

— Tu înţelegi bine, amicul meu, continuă No6, că nu 
trebuie să lăsăm inimicilor noştri, ceea ce se numeşte 
nervull 1 războiului. 

— Nu, dar cum să-l ducem. E aici mai mult decât pot 
ridica doi oameni. 

— Ei bine, îl vom ridica în mai multe rânduri. 

— Dar dacă Chesnaye a găsit o altă ieşire secretă şi ne 
va scăpa? 

— Haida-de! nu va fi el, cel care ne va putea deranja. 

— Nu, dar el se va duce să înştiinţeze pe oamenii 
ducelui. 

— Ducele şi oamenii lui sunt la Meudon. 

— Atunci, să ne grăbim... 

Noe şi Hector ţinură un moment consiliu. 

— lată! zise Noe, mi-a venit o idee. 

— Să vedem? 

— Pe tine nu te cunoaşte nimeni la Luvru; prin urmare, 
te vei putea risca în mijlocul oamenilor regelui, unde nu-ţi 
va da nici o atenţie. 

— Se poate. 

— Ascultă, dar. Tu ai să te duci până aproape de Luvru în 
faţa bisericii Saint-Germain-l' Auxerrois... 

— Bine! 


— Vei intra într-o cârciumă care poartă firma: La 
întâlnirea bearnezilor... 

— La Malican? 

— Întocmai. 

Noe€ îşi scoase un inel din deget. 

— Tu îi vei arăta lui Malican acest inel, zise el, şi atunci 
va şti că vii din partea mea. 

— Apoi. 

— Vei zice lui Malican că tu ai trebuinţă de dânsul şi el te 
va asculta ca pe mine însumi. 

— Ce îi voi porunci? 

— Îl vei ruga numai ca să-ţi dea un costum care să-ţi dea 
aerul unui burghez. 

— Asta e tot? 

— Nu. Când tu vei fi astfel îmbrăcat, Malican va aşeza pe 
catâr o şa cu panere şi tu te vei urca deasupra. 

— Bun! zise Hector, înţeleg. Dar gândeşti tu ca Malican 
să se însărcineze cu acest aur? 

— Malican va face tot ceea ce voi spune eu. Du-te. 

— Şi tu? 

— Eu, te aştept aici. 

Hector plecă şi Noe îl conduse până la uşa casei, când îşi 
aruncă şi o privire în stradă. 

Strada era pustie şi cele dintâi raze ale soarelui nu 
începuse să se ivească. 

— Dacă tu te vei grăbi, zise Noe, vom putea ridica tot, 
mai înainte ca cineva să deschidă cea dintâi fereastră. 

Hector atunci se duse în fuga mare. 

Noe reînchise uşa, se asigură că oştenii dormeau şi se 
cobori în pivniţă. 

Acolo, cu torţa în mână, examină din nou acea uşă 
misterioasă prin care Chesnaye dispăruse. 

După ce făcu nişte încercări zadarnice să o deschidă cu 
cuțitul, se hotări să nu se mai ocupe de dânsa şi să se ocupe 
cu ridicarea acelor pungi cu aur, care conţineau fiecare 
câte patru mii de pistoli. 


Făcu cinci suiri şi coborâri, şi aurul ducelui de Guise 
părăsi adâncimile subteranei la suprafaţa globului şi sub 
lumina zilei. 

Pe când Hector continua a alerga la Malican, acesta din 
urmă se deşteptase şi se aşezase cu melancolie pe pragul 
uşii şi se gândea la evenimentele nopţii, adică la întoarcerea 
precipitată a regelui de Navarra şi la vizita domnul de 
Pibrac, căpitanul gărzilor. 

Malican se mai gândea şi la Noe care era făcut prizonier, 
şi care poate se găsea în mâinile oamenilor ducelui şi ale lui 
Rene Florentinul. 

Noe nu era el soţul Myettei, frumoasa lui nepoată? 

Pe când el îşi făcea aceste reflecţii, zări pe Hector care îl 
salută cu un aer de cunoştinţă. 

„lată un gascon. Oare nu o fi acel gentilom care a scăpat 
cu regele?” 

Apoi înapoie salutul lui Hector, pe când acesta din urmă 
îi zise: 

— Dumneata eşti Malican? 

— Sunt gata să vă servesc, domnule. 

Hector trase din deget inelul lui Noe. 

— Cunoşti dumneata acest giuvaer? 

— Oh! negregşit, zise Malican nemişcat, sărmanul meu 
nepot... 

— Sunt amicul său. 

— Eşti dumneata care... în noaptea asta... 

— Mă numesc Hector. 

— Ah! ghicisem eu... făcu Malican. 

— Ai văzut pe rege? întrebă încet Hector. 

— Da. A venit în noaptea asta. 

— A putut să intre în Luvru? 

— Da, cu domnul de Pibrac. Dar zise totdeodată Malican, 
el nu-mi-a spus nimic că aveţi acest inel. 

— Nu îl aveam ieri. 

— Cum, ai văzut pe Noe, domnule Hector? 

— Chiar acum l-am părăsit. 


— Cum? 

— Ah! uitasem să-ţi spun că el a scăpat. 

Malican scoase un țipăt. 

— Sst! zise Hector, fii liniştit, el m-a trimis la dumneata. 
Şi aceasta pentru a-mi da catârul şi panerele tale. 

Şi Hector îi povesti lui Malican tot ce se petrecuse în 
casa lui Chesnaye. 

Malican ascultând, rămăsese cu gura căscată. 

— Dar No€ nu s-a gândit cu toată seriozitatea ca să 
ascundă tot acel aur la mine. 

— Pentru ce? 

— Pentru că omenii regelui, nu vor lipsi să vină să caute 
aici, îi zise Malican, şi căutând, vor găsi aurul. 

— E adevărat. Atunci unde să-l punem? 

— Vei spune lui No€ ca să meargă în satul Chaillot. El va 
înţelege ceea ce voiesc să zic. 

Tot schimbând aceste explicaţii cu Hector, Malican punea 
căpăstrul în capul catârului, punând totdeodată şi şeaua cu 
panerele, apoi dădu lui Hector nişte veşminte ale unui fost 
băiat de cârciumă ce fusese în prăvălia lui. 

Când el fuse astfel îmbrăcat, se urcă pe catâr şi se aşeză 
pe şa întocmai ca oamenii din popor. 

Apoi reluă drumul spre casa lui Chesnaye. 

Noe, cu ochiul şi urechea la ferestruia din uşă, auzi paşii 
catârului şi se grăbi să deschidă. 

Hector era aşa de bine transformat, încât No€, când îl 
văzu, începu să râdă. Şi după ce îl mai examină, zise: 

— Să ne grăbim. 

Amândoi tinerii, fără a pierde un minut, începură a 
transporta sacii cu aur în panere. 

Apoi, când această treabă fu terminată, No€ zise lui 
Hector: 

— Ştii că ne gândisem să dăm foc casei. 

— Ei bine! 

— Am renunţat. 

— Pentru ce? 


— Pentru că, dacă ar arde Chesnaye, ar arde şi cei doi 
oşteni, ceea ce ar fi o cruzime prea barbară. 

— Tu ai dreptate. 

— Aşadar, să plecăm şi să punem comoara noastră în 
siguranţă. Malican a văzut pe rege? 

— Da. Ela intrat în Luvru cu Pibrac care ştia totul. 

— Ah! făcu Noe uşurat. 

— Dar, continuă Hector, Malican pretinde că acest aur ar 
fi mai în siguranţă la Chaillot. 

— Aşa e! e adevărat. 

— Ce este Chaillot? 

— Un sat aproape de Paris, unde avem amici. 

Noe făcea aluzie la mătuşa lui Guillaume Verconsin. 

După aceasta, Noe se aşeză alături de Hector şi plecară 
lăsând uşa casei deschisă. 

Strada era pustie încă, şi nimeni nu văzuse comiţându-se 
furtul pistolilor monseniorului duce de Guise. 

Capitolul XXVII. 

Pe când Noe şi Hector luau avuţiile ducelui de Guise, 
acesta din urmă era împreună cu Carol al IX-lea în pivniţa 
unde zăcea cadavrul lui Leo d'Arnembourg şi unde Lahire 
era supus interogatoriului. 

Tânărul gentilom protestase atât de energic prin 
accentul şi atitudinea lui contra acuzaţiei de asasinat, încât 
Carol al IX-lea tresări şi fu mişcat. 

— Fie! zise monarhul, cred că ai omorât cu drept pe 
acest om. Dar ce ai răspunde dacă te-aş întreba pentru ce 
ai răpit pe regina-mamă? 

— Sire, sunt hughenot. 

Lahire minţea, dar minţea pentru a scăpa pe regele de 
Navarra. 

— Ah! eşti hughenot? 

— Da, Sire. 

— Ei bine? 

— În ochii noştri... Sire, în ochii acelei nefericite partide 
din popor ce nu voieşte decât a vă servi cu dragostea şi 


respectul ei, cel mai mortal inamic e mai întâi monseniorul 
duce de Guise... şi apoi... 

Lahire se opri. 

— Sfârşeşte, zise regele 

— Apoi... regina-mamă. 

— Şi ai îndrăznit a ridica mâna asupra ei? 

— Da, Sire. 

— Care ţi-era scopul? 

— Ai vinde libertatea drept preţul liniştii noastre. 

— Aşadar îţi mărturiseşti crima? 

— În ochii noştri nu e o crimă. 

— Aveai trei tovarăşi? 

— Da, Sire. 

— Numeşte-mi-i. 

— Majestatea Voastră mă poate trimite la torturi. Eu nu 
voi răspunde. 

— la seama, domnule! 

Şi regele bătu din picior. 

— Sire, zise cu mândrie Lahire, corpul meu e al 
oamenilor, viaţa mea e a regelui, inima mea ea lui 
Dumnezeu. Regele mă poate condamna la moarte, oamenii 
pot executa sentinţa; Dumnezeu singur mă poate dezlega 
de jurământul făcut de a păstra tăcerea. 

— Ah! ai jurat să nu vorbeşti? 

— Da. 

— Chiar dacă te-aş ierta? 

— Nu cer iertarea, Sire. 

— Dar ţi se vor afla complicii. 

— Aceasta va fi greu, căci afară de acela ce a fost prins 
cu mine şi care a fugit, nimeni nu le-a văzut faţa. 

— Ei bine! voi găsi pe Noe! zise regele. 

Lahire fu deodată inspirat. 

— Noe? făcu el, cine e acest Noe? 

Regele făcu un gest de surpriză şi ducele scoase un 
țipăt. 


— Nu cunosc pe domnul de Noe decât după nume, zise 
Lahire. Nu l-am văzut niciodată. 

— Nu l-ai văzut? strigă ducele cu mânie. 

— Companionul meu era, ca şi mine, un gentilom 
hughenot străin de curtea Franţei. 

— Şi cum se numea? 

— Gontran, Sire. 

Regele se întoarse spre ducele uimit. 

— Ce înseamnă acesta, domnule? îi zise el cu severitate. 

— Dar, Sire, zise ducele, afirm Majestății Voastre că 
gentilomul ce a fugit astă-noapte era messir Amaury de 
Noe, amicul cel mai intim al regelui de Navarra. 

Lahire îşi lovi fruntea, ca şi cum ultimele cuvinte ale 
ducelui ar fi luminat spiritul său. 

— Ah! făcu el, înţeleg totul. 

— Ce voieşti să zici? 

Lahire întinse mâna spre duce: 

— lată, Sire, amicii mei şi cu mine am îndrăznit a 
conspira contra reginei-mame, dar ne-am pus viaţa în 
pericol. Monseniorul duce de Guise ce e prezent, conspira 
nu numai contra Majestății Voastre, dar chiar şi în a regelui 
de Navarra! 

Regele bătu din nou mânios cu piciorul. 

— Dar, explică-te! zise el. Explică-te, domnule! 

— Un complot Sire, continuă Lahire, un complot urzit 
contra regelui de Navarra, de către monseniorul duce de 
Guise, regina-mamă şi Rene Florentinul. Acum înţeleg 
pentru ce au lăsat pe amicul meu Gontran să fugă. Planul 
era de a putea afirma Majestății Voastre că amicul meu se 
numea Noe şi că Noe, amicul regelui de Navarra, nu fusese 
decât instrumentul acestuia din urmă. 

Regele fu mişcat de logica acestor cuvinte şi îl privi pe 
duce. 

— Ei bine! domnule, zise el. Ce ai a răspunde? 

Prinţul loren zise cu furie: 

— Acest om minte, Sire. 


Lahire avu un surâs de dispreţ. 

— Regina-mamă, continuă ducele, Rene şi toţi care mă 
întovărăşeau, vă vor zice... 

— Aş! întrerupse Lahire, toţi oamenii monseniorului 
duce de Guise îi sunt devotați. Ei vor susţine că amicul meu 
Gontran era într-adevăr domnul de Noe. 

— Oh! asta e prea mult! strigă ducele. 

El puse din nou mâna pe spadă şi, fără îndoială, că, dacă 
ar fi lipsit regele, el s-ar fi aruncat asupra lui Lahire şi l-ar fi 
străpuns. 

Dar Lahire fu protejat de către rege. 

Carol al IX-lea întinse mâna: 

— Domnule, zise el ducelui, acestea toate se vor explica 
la Luvru, unde vă dau întâlnire astă-seară cu Doamna 
Catherine şi regele de Navarra. 

Şi el făcu un pas spre uşă, dar deodată se întoarse şi zise 
lui Lahire: 

— Domnule, eşti prizonierul meu... Urmează-mă! 

— Pe legea mea! Sire, răspunse gasconul, îmi place mai 
mult a fi în mâinile regelui decât în acelea ale 
monseniorului duce de Guise! 

Regele ordonă, ducele nu îndrăzni a se opune. 

Regele ieşi şi Lahire, urmându-l, aruncă asupra ducelui o 
privire de triumf. 

Când ajunseră afară, regele zise soldaţilor: 

— Daţi un cal acestui tânăr, el e prizonierul meu şi îmi 
veţi răspunde de dânsul. 

Ducele însoţise pe rege până la uşă. 

— Sire, zise el, Majestatea Voastră pleacă la Paris fără a 
fi revăzut pe Doamna Catherine? 

— Astă-seară, răspunse regele cu nerăbdare, astă-seară, 
la Luvru... Bună seara, duce! 

Şi el, sărind pe cal, se depărtă. 

Lahire urmă cu respect pe rege şi trei soldaţi închideau 
escorta. 


Dar Lahire nu se depărtă fără a nu întoarce capul de mai 
multe ori. 

El spera să o vadă pe ducesă la vreo fereastră sau pe 
pragul uşii. 

Ducesa însă nu se arătă. 

Ducele de Guise rămăsese uimit pe pragul micii case. 

EI privi cu un ochi rătăcit pe regele ce se depărta... 

Nemişcat, fără voce, el rămase privind câteva minute, 
întrebându-se dacă nu visa. 

Dar se întoarse şi văzu pe Gaston de Lux la spatele lui. 

— Ah! aici ai fost? făcu ducele. 

— Da, monseniore, răspunse Gaston, şi mărturisesc 
Alteţei Voastre că nu înţeleg nimic din cele petrecute aici. 

— Nici eu, zise ducele. 

— Acest Lahire, pe care l-a luat regele, a omorât cu 
drept pe Leo sau l-a asasinat? 

— Nu, zise ducele, lupta a trebuit să fie dreaptă, dar... 

— Dar Alteța Voastră nu înţelege cum Leo a putut 
consimţi să-şi dea armele în favoarea lui Noe? 

— Nu, desigur. 

Gaston îşi reaminti că Leo afirmase odată amorul 
ducesei de Montpensier pentru Lahire. E adevărat că, de 
atunci, ducesa probase foarte bine contelui Crevecoeur că 
Lahire minţise. 

Dar o urmă de bănuială rămăsese în inima lui Gaston. 

Şi Gaston o iubea pe ducesă cum o iubise Leo 
d'Arnembourg şi, ca şi dânsul, el era gelos. 

Gaston îşi mai reaminti că în noaptea precedentă 
întâlnise pe ducesă şi că o văzuse palidă şi agitată, şi el îşi 
zise: „Ea ar fi voit să libereze pe Lahire... şi, fără îndoială, s- 
o fi făcut vreo greşeală.” 

— Ei bine? făcu ducele ce părea a aştepta ca Gaston să-i 
dea explicaţiile acelor evenimente stranii. 

— Monseniore, zise Gaston, ştiu pe cineva care trebuie 
să ştie adevărul asupra fugii lui Noe. 

— Cine? 


— Pajul Amaury. 

— Ah! ai dreptate! Ei bine! cheamă-l! 

— Amaury nu e aici. El s-a urcat pe cal la ivirea zilei. 

— Unde s-a dus? 

— Nu ştiu. 

La rândul său, ducele bătu cu piciorul. 

Regele nu mai era prezent. Ducele redevenea stăpân. 

— Dar, zise Gaston, doamna ducesă de Montpensier 
trebuie să ştie unde l-a trimis. 

Ducele tresări şi se gândi la sora lui. 

— Şi chiar, adăugă Gaston, mă prind că ducesa de 
Montpensier ar putea da explicaţiile pe care le doreşte atât 
Alteța Voastră. 

Ducele nu zise mai mult şi se îndreptă cu grabă spre 
apartamentele doamnei de Montpensier. Gaston îl urmă. 

Dar ducele, după ce bâtu de două ori la uşă, o deschise 
în fine. Şi, închizând-o cu repeziciune în urma lui, lăsă pe 
Gaston afară. Acesta voi să se depărteze, dar o putere 
neînvinsă îl reţinu şi se hotări să asculte. 

La zgomotul deschiderii uşii, doamna de Montpensier se 
deşteptase din somn. 

La ce oră adormise ea? 

Faţa-i obosită dovedea că îşi petrecuse mare parte din 
noapte căutând un mijloc de a-l scăpa pe acela pe care îl 
iubea. 

Intrarea ducelui în cameră îi reaminti toate cele 
petrecute. 

— Ah! făcu ea văzând pe duce, regele a fost prevenit azi 
dimineaţă, nu e aşa? 

— Desigur. 

— Şi... a venit? 

— A venit şi s-a reîntors, răspunse ducele cu un aer 
mânios. 

Ducesa înţelese că planul din ajun între ea, fratele ei şi 
regina-mamă era sfărâmat. 

— Oh! oh! zise ea, nu vom fi oare înfrânți, Henric? 


— Da, doamnă. 

— N-ai fost grațiat? 

— Mai întâi, regele mi-a întins mâna şi a arestat pe 
regele de Navarra. 

— Regele de Navarra e arestat? 

— Da. 

— Ei bine! iată un triumf, fratele meu. 

— Era... 

— Dar, ce s-a întâmplat? 

— Un lucru de neînțeles. 

„Oh! Oh! îşi zise ducesa, e vorba de fuga lui Noe.” 

Şi ea, luându-şi un aer înfricoşat, adăugă tare: 

— De ce lucru voieşti să vorbeşti? 

— Unul din prizonieri a fugit. 

— Haida-de! răspunse ducesa cu un ton de neîncredere, 
e cu neputinţă! 

— Cu neputinţă, zici dumneata? 

— Fără îndoială. Leo d'Arnembourg nu veghea asupra 
lor? 

— Leo a murit. 

Ducele pronunţă aceste cuvinte cu o linişte sinistră. 

— A murit? strigă ducesa înspăimântată. 

— Da, doamnă. 

— A murit? a murit? repetă ea cu uimire, zici că a murit? 

— A fost omorât astă-noapte de unul din prizonierii care 
n-a putut fugi. 

Ducesa scoase un țipăt. 

Dar ea nu ceru nici o explicaţie şi înţelese ceea ce se 
petrecuse. 

— Da, doamnă, reluă ducele, unul din cei doi prizonieri a 
fugit; celălalt l-a omorât pe Leo. 

— Care din ei a fugit? întrebă ducesa. 

— Hei! exclamă ducele, No&, şi acesta a făcut ca să 
pierdem totul în faţa regelui. 

Ducesa tresări: 

— Cum? făcu ea. 


— Pentru că promisesem pe Noe regelui şi că n-a mai 
găsit în pivniţă decât pe gasconul Lahire şi cadavrul lui Leo! 

— Ei bine? 

— Ei bine! acel Lahire e un mincinos neruşinat, un 
mizerabil! 

— Ştiu, zise ducesa stăpânindu-se. 

— Ştii că a îndrăznit să susţină în faţa regelui că 
niciodată Noe n-a fost prizonierul meu? 

— Adevărat? 

— Şi că tovarăşul său de captivitate se numea Gontran? 

— Dar regele n-a crezut, îmi închipui? 

— Din contră. Regele s-a reîntors la Luvru, încredinţat că 
noi am urzit un complot contra regelui de Navarra, în 
tovărăşie cu regina-mamă. 

— Dar toţi aceia ce sunt aici au trebuit să-i spună. 

— Regele n-a voit s-asculte nimic. El a plecat luând cu 
sine pe Lahire. 

Ducesa scoase un țipăt şi se ridică cu ochiul înflăcărat. 

— Regele a luat cu sine pe Lahire? zise ea. 

— Da. 

— Şi Lahire nu mai e în mâinile voastre? 

— Nu. 

— Ah! strigă ea cu un accent straniu ce făcu pe duce să 
pălească, el e pierdut! 

Şi cum ducele uimit, o privea şi părea a se întreba dacă 
nu avea o nebună în faţa lui, ea adăugă cu un accent 
sălbatic: 

— Ah! secretul mi-e descoperit... îl iubesc... 

Un suspin se auzi de după uşă. 

Cuvintele ducesei ajunseseră până la Gaston de Lux. 

Capitolul XXVIII. 

De o oră, ducele de Guise cădea din mirare în mirare. 

Toate cele petrecute, precum şi amorul ducesei ce 
respinsese pe atâţia gentilomi, pentru acel gentilom gascon 
ce trebuia să meargă la eşafod îi mişcară atât cugetările, 
încât strigă: 


— Oh! visez sau sunt nebun! 

Anne de Lorena, ducesa de Montpensier, părăsise patul 
şi, punând cu grabă o rochie, veni de îngenunche înaintea 
fratelui ei, zicând: 

— Henric! iubitul meu Henric, iartă-mă! 

Ducele o privea cu un aer uimit. 

— Ah! ştii bine tu, care ai iubit, tu, care ai suferit. Ştii 
bine că nu suntem stăpâni pe inimile noastre. 

Şi ea, rămânând în genunchi, îi mărturisi tot amorul. Ea 
îi spuse despre întâlnirea ei cu tânărul aventurier, despre 
îndrăzneala, frumuseţea şi spiritul lui. 

Ducele, tăcut, asculta. 

Deodată el fu cuprins de un acces de furie şi strigă: 

— Dar... pe sângele lui Christ! îmi vei spune cel puţin, 
Anne, câţi sunt aceia ce-ţi cunosc secretul? 

Anne de Lorena se ridică cu mândrie: 

— Ce interes ai? zise ea. 

— Ah! răspunse ducele, voiesc să ştiu. 

— Ei bine! răspunse ea cu linişte. N-am avut decât un 
confident. 

— Numele lui? 

— Pajul meu, micuțul Amaury. 

— Şi nimeni altcineva? 

— Nimeni, zise ducesa. 

— Atunci, zise Henric de Guise, voi omori pe Amaury mai 
înainte de apusul soarelui. 

— Eşti nebun, zise ducesa. 

— Cât despre acela pentru care ai avut laşitatea de a-l 
iubi, continuă Henric de Guise, va fi decapitat înainte de opt 
zile. 

Anne de Lorena scoase un nou țipăt. 

Dar de astă dată el fu înfiorător. 

— Ah! zise ea, te-ai încrezut în ameţeala mea, nu e aşa? 
Te-ai încrezut pe tăcerea mea şi ai crezut un moment, 
Henric, că voi lăsa pe omul ce iubesc să moară? 


— Oh! oh! zise, chiar dacă ar trebui să-l omor cu propria 
mea mână. 

— Nu-l vei omori. 

— Nu, căci acesta e sarcina călăului. 

— Călăul nu-şi va face datoria. 

— Şi cine îl va opri? 

— Dumneata! zise ducesa cu un accent neobişnuit... da, 
reluă ea privindu-l. Dumneata vei opri pe călău de a-şi face 
datoria. 

— Eşti nebună! 

— Dumneata, căci eu o voiesc... da, continuă ea 
fascinându-l cu privirea, eu o voiesc, pentru că am dreptul 
de a-ţi impune voinţa mea. 

— Dumneata? făcu ducele. 

Şi el surâse cu dispreţ. 

— Eu, zise ea, eu care te-am încurajat, consiliat, susţinut. 
Eu care îţi sunt îngerul cel bun. Eu care te-am condus! 

Şi cum el se împotrivea: 

— Ingratule! zise ea. Un ingrat care uită că am visat 
pentru dânsul o coronă! 

Aceste ultime cuvinte îl tulburară adânc pe duce. 

— Ei bine! Fie! zise el, admitem ca aş putea scăpa pe 
acel om. 

— Ah! vezi Henric, zise ea cu veselie, vezi că-l poţi 
scăpa? 

— Şi apoi? întrebă ducele. 

Anne de Lorena tresări. 

— Oh! Te voi iubi, zise ea. 

— Dar... el? Crezi că-l voi primi la curtea Lorenei? Şi că 
va putea deveni soţul dumitale? 

Ducesa de Lorena surâse cu dispreţ. 

— la seama, Henric! zise ea, vei măsura amorul meu. 

Şi ea adăugă cu exaltaţie: 

— Dar nu ştii că omul pe care îl iubeşte o femeie ca mine 
devine egal tuturor, duci său prinți? Nu ştii că o femeie nu 


roşeşte niciodată de amorul ei? Şi... în fine, n-am nici o 
trebuinţă de dumneata! 

— Dar, doamnă... 

— Voi merge să îngenunchez în faţa regelui Carol al IX- 
lea, îi voi mărturisi cu umilinţă că am conspirat împotriva 
coroanei lui, că am cugetat de a pune acea coronă pe capul 
fratelui meu, şi-i voi cere în schimbul acelor mărturisiri ce 
vor pierde pentru totdeauna casa de Lorena, îi voi cere 
graţierea acelui tânăr pe care-l iubesc cu ardoare. 

Ducele cunoştea prea bine pe doamna de Montpensier. 
EI ştia ca ea putea fi în stare să pună amenințările în 
execuţie şi teama îl cuprinse. 

— Ei bine! fie, zise el, îl voi scăpa. 

Şi el ieşi. 

Doamna de Montpensier nu încercă să-l oprească. 

— El va face ceea ce voi dori, îşi zise ea. I-am vorbit de 
coroană şi el voieşte să fie rege! 

Ducesa voia, fără îndoială, să se repună în pat, când 
cineva bătu la uşă. 

— Intră! zise ea. 

Uşa se deschise şi Gaston de Lux intră. 

El era palid ca o fantomă. 

— Ah! dumneata eşti Gaston? Ce voieşti să-mi spui? 

— Doamnă, răspunse Gaston, vin să vă cer permisiunea 
de a părăsi serviciul dumitale şi acela al ducelui. 

— Voieşti să ne părăseşti? strigă ducesa. 

— Da, doamnă. 

Gaston vorbea cu o voce hotărâtă şi şuierătoare. 

— Cum? repetă ducesa, voieşti să ne părăseşti, Gaston? 

EI făcu un semn din cap. 

— Dar, pentru ce? 

Ea observă paloarea, ochii rătăciţi, faţa serioasă a 
tânărului. Şi ea presimţi adevărul. 

— Doamnă, răspunse Gaston, cred că voi pleca chiar 
astăzi. 

— Dar, amicul meu, am trebuinţă de dumneata. 


— Ei bine! strigă el cu disperare, gasconul Lahire mă va 
înlocui. 

Anne de Lorena înţelese. 

— Ştiu totul, zise Gaston. 

Şi, cum ea aplecă capul, el adăugă: 

— Înţelegi acum, doamnă, pentru ce părăsesc serviciul 
dumitale. Dar fii liniştită nu voi trăda nici secretul amorului 
dumitale, nici acela al disperării mele. Camarazii mei, acei 
oameni ce te iubesc aşa cum te-am iubit eu şi care ţi-au 
închinat viaţa, nu vor cunoaşte motivul plecării mele. Adio, 
doamnă. 

Ea încercă să-l reţină printr-un gest, dar el se îndreptă 
spre uşă fără a se opri. 

Paşii lui începură a se pierde în fundul coridorului. 

Când nu-l mai auzi, rămase nemişcată şi o lacrimă i se 
strecură din ochi: 

— Sărmane Gaston! murmură ea. 

Cu toate acestea, Noe şi Hector mergeau liniştiţi spre 
Chaillot. 

Catârul pe care ei călăreau era un animal de origine 
castiliană, cu corpul gri şi picioare albe şi cu dungă de sus 
în jos pe cap, albă de asemenea. 

— Dar unde mergem? întrebă Hector. 

— La mătuşa valetului lui Sarah. 

Acest nume îl făcu pe Hector să tresară. 

— Ah! sărmanul meu amic. Tu nu prea ai avut noroc. 

Hector tăcu. 

— Este o femeie care îl iubeşte pe regele de Navarra şi 
care nu-mi prea vine a crede că este iubită de dânsul. 

— Însă Sarah îl iubeşte, zise Hector cu amărăciune. 

— Şi încă cu entuziasm, cu pasiune, scumpul meu amic. 

Hector suspină şi adăugă. 

— Tu aveai dreptate adineauri să-mi spui că nu am 
noroc, trebuia mai bine să mor în noaptea trecută, decât să 
mai scap. 

— Pe viaţa mea, dacă nu eşti nebun. 


— Pentru ce? 

— Pentru că regele are trebuinţă de noi. 

— Ai dreptate. lartă-mă! 

— Ascultă dar, continuă Noe. Toate lucrurile se schimbă 
în astă lume, mai cu seamă inima femeilor. Cine îţi spune că 
ora ta a trecut? Sarah iubeşte pe regele de Navarra, dar ea 
se luptă cu acest amor; şi, dacă va înceta odată de a-liubi, 
desigur că se va sili să iubească un altul. 

— Taci, repetă Hector. Să vorbim de altceva. 

— Fie! 

— Regele a intrat în Luvru. Ei bine, eu zic că nu trebuia. 

— Aşa e. 

— M-am silit să-l fac să ia drumul Gasconiei, continuă 
Hector, dar el mi-a vorbit de tine şi de Lahire, căci voia să te 
scape. 

— Masca lui nu a căzut, sunt sigur. 

— Nici a mea, zise Hector. 

— Dar e de ajuns ca eu să mă găsesc printre voi, ca 
regina-mamă să rămână convinsă că este şi Henric. 

— Dar nu va putea proba niciodată. 

— Hei! Dumnezeul meu! făcu Noe, de o oră mi-a venit o 
idee care m-a înfiorat. 

— Şi care e? 

— Ştii că Lahire a rămas prizonier. 

— Da, dar ducesa-l va scăpa. 

— Sper. Dar dacă nu va putea şi deci va cădea în mâinile 
regelui Franţei... 

— Ei bine? 

— Îl va da torturii. 

— Şi va muri fără a vorbi. 

— Ştiu şi asta... dar... 

Şi Noe se cam îndoi. 

— Termină! zise Hector. 

— Ei bine, regele de Navarra e capabil să se ducă la 
regele Carol al IX-lea şi a-i mărturisi adevărul, numai 
pentru a scăpa pe Lahire. 


— Pe credinţa mea! exclamă Hector, dacă s-ar întâmpla 
un lucru ca acesta, îmi voi străpunge corpul cu spada! 

Pe când ei vorbeau astfel, intraseră deja în Chaillot. 

Casa mătuşii lui Verconsin era situată, după cum ne 
aducem aminte, pe malul apei. Înaintea casei se găsea o 
mică grădină închisă printr-un grilaj. 

Pe pragul uşii, Noe zări un om pe care-l recunoscu pe 
dată. Era credinciosul Guillaume. 

Guillaume văzu catârul oprindu-se şi el recunoscu într- 
însul atelajul cârciumarului Malican. Îndată el alergă la 
poartă. Şi cu toată deghizarea lor, el recunoscu şi pe cei doi 
oameni. 

Noe puse un deget pe buzele sale: 

— Tăcere! zise el. 

— Dumneata! domnule de Noe, exclamă Guillaume 
mirat! 

— Taci. 

— Dar, ce s-a întâmplat? întrebă Guillaume cu totul 
emoţionat. Regele... 

— Am scăpat... zise No&; dar taci, îţi voi istorisi toate 
acestea îndată. 

Şi el luă catârul de hăţuri şi îl băgă în grădină. 

— Condu-mi acest animal la grajd, zise el. 

Noe îl urmă în grajd şi, când ei intrară cu catârul, închise 
uşa şi, aruncând o privire bănuitoare împrejurul lui, zise: 

— Nu ne-o putea vedea cineva aici? 

— Nu, messire. 

— Atunci pune mâna în aceste panere şi ia ce vezi. 

Guillaume, cu totul înspăimântat, trase unul din saci care 
se afla în panere. 

— Aici e aur! făcu el. 

— Da, aur, răspunse Noe. Sunt aici patruzeci de mii de 
pistoli în aur, pe care nu am ştiut unde să-i ascund, şi am 
venit să ţi-i încredinţez. 

— Puteţi să-i puneţi aici, messire. Nimeni nu va putea 
bănui că nişte oameni ca noi, să poată să aibă un asemenea 


tezaur la dânşii. 

— Unde ai să pui acest aur? 

— Pe credinţa mea! zise Guillaume, iată locul cel mai bun 
şi cel mai puţin misterios. 

El ridică capacul unui hambari12 plin cu orz şi făcu o 
gaură cu mâinile sale. 

Noe şi Hector goliră sacii, unul câte unul. Şi Guillaume îi 
îngropă. 

— Şi dacă va veni cineva să răstoarne toate lucrurile şi 
se caute pretutindeni, sunt sigur, Guillaume, că vei fi 
inteligent, zise Noe. 

Guillaume salută. 

— Dar... regele? zise el. 

— Sărmanul meu amic, răspunse Noe, am fost jucaţi. Au 
liberat pe regina-mamă şi eu am rămas cu Lahire în mâinile 
ducelui de Guise şi a lui Rene. 

— Rene! strigă Guillaume, iarăşi Ren€! Oare acest om ne 
va persecuta, oare, în eternitate? 

— Unde este Sarah? întrebă No€. 

— Aici e, de două zile. Ea aştepta cu nerăbdare sosirea 
acelui mesager care trebuia să ne anunţe că eraţi scăpaţi 
de orice primejdie. 

— Haide, s-o vedem! zise Noe. 

Hector simţi un fior că îi trecu prin corp. 

Capitolul XXIX. 

Henric de Bourbon, regele de Navarra, ieşise din 
camera Doamnei Catherine de la Meudon, pentru a-l urma 
pe Pibrac. 

Pibrac pusese sub braţ spada regelui de Navarra. Carol 
al IX-lea astfel ordonase, prin urmare, căpitanul trebuia să 
se supună. 

Pibrac luase cu sine numai doi oşteni. Erau destui trei 
oameni pentru a veghea asupra unui prizonier ca regele de 
Navarra, care nici nu se gândea să fugă. 

Se aduse un cal tânărului principe, care urcă pe şa şi se 
aranjă la dreapta lui Pibrac. 


— Scumpul meu căpitan, îi zise el tare, pentru ca să te 
scutesc de grija de a mă păzi, lasă-mă să-ţi dau parola mea 
de gentilom şi de rege că nu voi căuta să scap. 

— Primesc, Sire, răspunse Pibrac. 

Şi el se întoarse spre cei doi oşteni: 

— Aţi auzit, domnilor. 

Cei doi oşteni se înclinară. 

Atunci cei patru bărbaţi reluară drumul Parisului, şi cei 
doi oşteni trecură înainte, iar regele şi Pibrac îi urmară. 

— Pe credinţa mea, sire, zise Pibrac în limba bearneză, 
îmi pari că nu eşti trist pentru arestarea Majestății Voastre. 

— Aşa găseşti... Pibrac? 

— Şi Majestatea Voastră pare a nu înţelege... 

— Înţeleg tot, amicul meu. Înţeleg că deşi sunt rege, 
totuşi nu am nici armată, nici regat, şi că mă găsesc ca un 
simplu gentilom la regele Franţei, care, sub pretext de 
suzeranitate, mă poate supune morţii. 

— Ah! Majestatea Voastră a înţeles asta? zise Pibrac 
îngrijorat. Şi ea nu tremură? 

— Nicidecum. 

— După cum văd, Majestatea Voastră are mult curaj. 

— Haide, Pibrac, amicul meu, zise Henric dând pinteni 
calului, să vorbim puţin serios. 

— Bucuros, Sire. 

— Un rege se poate supune morţii, nu e aşa? 

— Regii între ei, Sire, n-au altă lege decât aceea de a afla 
cel mai tare dintre dânşii. 

— Ştiu. Dar pentru a mă da morţii, trebuie să fiu judecat. 

— Vă va judeca, Sire. 

— Şi a procura probe... 

— Se vor inventa. 

— Oh! regina-mamă are multe resurse în capul ei, o ştiu; 
dar... 

Henric de Navarra începuse a surâde. 

Iar Pibrac îl observa cu coada ochiului. 

— Admir, zise el, liniştea Majestății Voastre. 


— Ah! adevărat? 

— Şi mă prind că ea s-a şi gândit cum să se scape din 
încurcătură. 

— Poate. 

— Cum, de exemplu, o oarecare scrisoare scrisă de 
monseniorul duce d'Alengon către regina-mamă. Şi care 
scrisoare să cadă în mâinile Majestății Sale. 

— Această scrisoare îmi va putea servi, desigur. 

— În fine, hârtiile pe care le-am cumpărat de la băiatul 
domnului de Chesnaye... 

— Şi acelea îmi vor servi. 

— He! zise Pibrac, cu toate acestea... 

— Eu mai am un mijloc. 

— Şi care? întrebă Pibrac. 

— Ba încă şi un altul, adăuga Henric cu o linişte mai 
mare. 

— lată ce mă interesează, Sire, şi aş fi curios... 

— Cea dintâi scăpare a mea e Doamna Margareta, fiica 
Franţei şi regina de Navarra. 

Pibrac avu un surâs incredul. 

— Eu cred, zise el, că Majestatea Voastră îşi face iluzii. 

— Nicidecum! 

— Căci Doamna Margareta, adora pe Majestatea Voastră 
acum opt zile, dar... de atunci... 

— Ah! Pibrac, amicul meu, ştiu ce voieşti să zici. 

— Să vedem, Sire. 

— Am înşelat pe regina de Navarra şi, după dumneata, 
ea nu mă va mai ierta. 

— Mă îndoiesc, Sire. 

— Ai şi greşeală şi dreptate. 

— Cum? 

— Ai dreptate, pentru că o femeie tânără şi frumoasă ca 
Margareta, nu va putea avea o rivală... 

— Ei bine, Maiestatea Voastră crede să accepte... 

— Ai greşeală, căci dacă Margareta de Franţa nu mai 
ţine la Henric de Bourbon, care a indignat-o, regina de 


Navarra, care e de o bună rasă, nu va lăsa ca regele soţul 
său să devină un corp lovit cu dezonoarea. 

— Este foarte drept aceasta, Sire, dar... 

— Să vedem obiecţiunea ta, Pibrac? 

— Doamna Margareta nu mai e la Luvru, Sire. 

— Ştiu, zise regele suspinând. 

— Nu e nici chiar la Paris. 

— Mai înainte ca Parlamentul şi ceilalţi judecători să 
cuteze să mă condamne, fie ea oriunde, tot va reveni. 

— Admit şi aceasta, dar... 

— Explică-te! 

— Dacă vă va judeca, regina de Navarra va avea timp să 
vie. Dar dacă vă va condamna fără judecată... 

— Şi cine? 

— Regele însuşi, căci este aşa de încrezător... 

Henric avu un mândru surâs. 

— Ştiu bine, zise el, la ora aceasta pacea e făcută între 
vărul meu ducele de Guise şi dânsul, şi că Doamna 
Catherine, devenită foarte puternică pentru spiritul regelui, 
va putea obţine pierderea mea. Dar... 

Acest dar al lui Henric de Bourbon, era atât de accentuat 
încât Pibrac tresări şi privi pe regele de Navarra cu o 
curiozitate plină de nelinişte. 

— Bunul meu amic, zise atunci regele de Navarra, dacă 
lucrurile sunt astfel, atunci trebuie să-ţi spun al patrulea 
plan de scăpare. 

— Pe credinţa mea, Sire, eu nu prea sunt curios de felul 
meu, cu toate acestea, mărturisesc că aş voi să-l cunosc. 

— El are mai multe nume... 

Acest răspuns sfârşi prin a înspăimânta pe Pibrac. 

— Unii îi zic, întâmplarea, alţii norocul, eu însă îl numesc 
steaua mea. 

Şi Henric de Navarra avu un aşa fin surâs, încât ameţi cu 
totul pe domnul de Pibrac. 

— Regii au destinele lor, adăugă Henric. Nu te teme de 
nimic, Pibrac. Dumnezeu îmi rezervă nişte mari lucruri de 


împlinit, şi ora mea nu a sosit încă. 

Tot vorbind, tânărul rege, prizonier, şi escorta sa 
sosiseră în Paris, şi ei treceau Sena pe la înălțimile satului 
Grenelle, când întâlniră doi oameni, care veneau de la 
Chaillot, urmând malul apei şi împingând înaintea lor un 
catâr. 

Dacă acei doi oameni nu s-ar fi oprit şi nu ar fi manifestat 
oarecare mirare, care deocamdată nu fusese observată de 
Henric şi Pibrac, nu s-ar fi făcut să fie cunoscuţi, dar la 
acest strigăt, Henric se opri şi deodată tresări. 

— Oh! este ciudat, îşi zise el, dacă acest om ar fi avut 
barba blondă, aş fi jurat că era Noe. 

Şi el privi catârul, adăugând: 

— Dar acest catâr e al lui Malican! 

Şi acela care însoțea pe omul cu barba neagră, se 
apropie şi regele de Navarra scoase un țipăt. 

— Hector! zise el. 

Atunci Noe, căci el era, se apropie. 

— Sst! zise el, eu sunt, Sire. 

— Tu? 

— Da. Am scăpat. 

— Şi Lahire? 

— Oh! fii liniştit... îl vom scăpa! 

Henric credea că visează şi privea pe domnul de Pibrac. 

Cei doi oşteni călăreau înainte şi nu-şi întoarseră 
privirile. 

Regele de Navarra şi Pibrac schimbaseră o privire 
repede, şi această privire voia să întrebe: „Pot să vorbesc 
astfel cu Noe?” 

Privirea lui Pibrac răspundea: „Cunosc oştenii mei. Ei 
sunt nişte germani care merg drumul lor drept. Nu cred 
nici să-şi întoarcă capetele.” 

— Cu toate acestea, zise căpitanul gărzilor cu jumătate 
voce, să vorbim în limba bearneză. 

— Ai dreptate, murmură Henric. 

Şi el zise lui Noe: 


— Aranjează-ţi catârul pe lângă calul meu să mergem 
alături. 

— Merg şi eu la Paris, răspunse Noe, cu toate că nu 
miroase bine pentru mine. 

— Nici pentru mine, zise Henric. 

În acest moment, No& privi cu atenţie pe prinţ şi scoase 
un nou țipăt. Henric era fără spadă. 

— Regele este prizonierul meu, zise cu tristeţe Pibrac. 

— Este cu neputinţă! 

— Cu toate acestea, aşa e. 

— Dar de unde veniţi? 

— De la Meudon. 

— Ah! ah! făcu Noe. 

Henric răspunse: 

— În noaptea trecută am intrat în Luvru. Şi astăzi de 
dimineaţă m-am dus la regele Carol. 

— Bun! 

— Unde am întâlnit pe Rene care venea să caute pe rege 
pentru a-l duce să vadă pe Doamna Catherine la Meudon. 

— Şi regele s-a dus? 

— Încă m-a luat şi pe mine. 

— Şi... acolo? 

— Acolo, Doamna Catherine a susţinut că am fost unul 
dintre răpitori şi regele Carol m-a arestat, şi m-a trimis la 
Luvru; dar tu? 

Şi regele de Navarra privea cu o curiozitate neliniştită 
ciudatul costum al celor doi tineri. 

— Eu, zise Noe, am fost pus în liberate prin doamna de 
Montpensier. 

— Imposibil. 

— Poftim? făcu Pibrac care crezu că nu auzise bine. 

— Prin doamna de Montpensier, repetă Noe. 

Apoi el istorisi minunata lui evadare. 

Henric asculta cu înmărmurire. 

— Dar, zise el, unde ai găsit tu pe Hector? 

— La bariera Saint-Jacques. 


— Cum? ai intrat în Paris prin acel drum? 

— Da. 

— Şi acum te găsesc lângă Chaillot? 

— Ah! zise No€ surâzând, am mers acolo cu Hector 
pentru a pune în siguranţă un mic tezaur, care se ridică la 
patruzeci de mii de pistoli. 

Henric se uita la Noe. 

— Vorbeşti serios? zise el. 

— Foarte serios. 

— Patruzeci de mii de pistoli? 

— Da, Sire. 

— Cui aparţine acest tezaur? 

— Majestății Voastre, Sire. 

— Ah! amicul meu, îmi pare că ţi-ai pierdut raţiunea. 

— Nicidecum. 

— Patruzeci de mii de pistoli! repetă regele de Navarra; 
apoi un asemenea tezaur, valorează mai mult ca regatul 
meu. 

— Se poate. 

— Şi, de unde ţi-ai procurat o asemenea sumă? 

— De la ducele de Guise. 

Henric tresări şi făcu o altă mişcare pe şa. 

— Da, Sire, repetă Hector, am pus mâna pe tezaurul 
secret al prinților de Lorena, inamicii noştri, şi l-am 
transportat la Chaillot pe acest catâr şi, în fine, iată-ne 
reîntorşi. 

Şi No€ începu să-i povestească toată istoria petrecută în 
casa lui Chesnaye. 

— Acum, murmură Henric după ce termină Noe, iată-ne 
mai siguri. 

— Şi eu zic tot aşa, Sire. 

— Şi ce e mai fericit pentru Maiestatea Voastră, zise 
Pibrac, e că iată-ne aproape de Luvru unde veţi intra ca 
prizonier şi veţi ieşi liber, graţie hârtiilor găsite la 
Chesnaye. 


— Am ajuns! făcu regele de Navarra cu un ton de 
mirare. 

— Da, Sire. 

— Unde mergi tu? se adresă Henric lui Noe. 

— În Paris. 

— Dar dacă te vor recunoaşte? 

— Mă voi ascunde la femeia mea. Cât pentru Hector, pe 
care nu-l cunoaşte nimeni, el va veghea, căci voim să te 
scăpăm, Sire. 

— Bun! acum trebuie să ne separăm, zise regele, căci 
suntem aproape de Luvru. Dar vom ţine legătura, fii sigur. 
Pibrac te va pune la curent cu toate veştile despre mine 
prin intermediul lui Malican. 

Şi Henric dădu pinteni calului, şi domnul de Pibrac şi el 
ajunseră pe cei doi oşteni în momentul când aceştia erau 
aproape de poarta cea mare a Luvrului. 

Capitolul XXX. 

Ce devenise Chesnaye? 

Ne aducem aminte că el apăsase un resort invizibil, 
deschisese cu iuţeală o uşă de fier, şi l-am văzut dispărând 
prin acea uşă în întuneric după ce mai întâi o închisese cu 
precauţie. 

Chesnaye, după ce trecu dincolo de acea uşă aşezată 
între persecutorii lui şi el, se găsi într-un fel de subterană 
care conducea nu se ştie unde. 

Pe oriunde întindeai mâna nu dădeai decât de pietre 
umede şi de aer infect. 

Desigur că Chesnaye cunoştea acea subterană, căci el 
mergea cu un pas sigur până ce dădu de un obstacol. 

Acel obstacol era un zid care închidea subterana într-un 
mod boltit întocmai ca un sac. 

Chesnaye pipăi zidul cu atenţie până când dădu peste un 
inel de fier care se întorcea de două ori de la dreapta spre 
stânga. 

Deodată, zidul se desfăcu şi o rază de lumină izbi obrazul 
lui Chesnaye. 


Falsul postăvar se găsea în josul unei scări de câteva 
trepte, de unde se vedea ziua şi azurul cerului senin. 

El păşi pe acea scară şi, când fu pe cea din urmă treaptă, 
se găsi într-o micuță curte, închisă de un zid şi de o casă. 

Acea curte era a unei locuinţe ce dădea în strada 
Remparts, care era o cârciumă unde ducele de Guise şi 
oamenii săi îşi făcuseră o retragere secretă. 

Subterana, care punea acea curte în comunicaţie cu 
casa lui Chesnaye, subterană care exista de mai mult timp, 
fusese un motiv determinant care făcuse pe prinții lorenii 
să-şi aleagă această retragere misterioasă din strada 
Remparts. 

Ducele de Guise şi Chesnaye comunicau între ei prin 
această cale, necunoscută de nimeni, afară de cârciumar. 
Când Chesnaye apăru ca ceva supranatural, auzi un țipăt 
de spaimă şi de frică. 

O femeie era aşezată pe pragul casei. 

Era Gertrude, bătrâna guvernantă a falsului postăvar. 

Bătrâna Gertrude se precipită cu braţele întinse spre 
stăpânul său. 

— Ah! Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, murmură ea, 
iată-te în fine, bunul meu stăpân. 

— Sst! zise Chesnaye, nu am timp să-ţi dau explicaţii. 

— Dar, de unde ai ieşit? 

— Din cealaltă lume. Sst! 

— Oh! Dumnezeul meu! dar eşti plin de sânge. 

— M-am zgâriat la mână, nu face nimic. Unde e ducele? 

— Mai ştiu eu unde o fi? căci a plecat de două zile. 

În acest timp, un om care auzise vorbă, alergă în curte. 

Era Pandrille. 

Chesnaye îl chestionă, dar nu află nimic, decât că 
doamna de Montpensier venise şi că nici ea nu întâlnise pe 
nimeni. 

Dar o idee subită îi veni în cap şi-şi zise în sinea sa: „Mă 
duc să scap averea ducelui.” 


Bătrâna Gertrude era normandă şi îşi păstrase vechiul 
costum de Caux, adică ea purta pe cap un fel de cască 
piramidală care îi acoperea jumătate figura. 

„Pe Dumnezeul meu! îşi zise el, dacă e vorba să mai văd 
pe cei doi bandiți ai mei, trebuie să mă îmbrac în costumul 
sexului feminin, iar nu într-al meu.” 

Atunci el zise lui Gertrude, pe care o trase în interiorul 
casei: 

— Dezbracă-te şi dă-mi costumul tău. 

Bătrâna Gertrude se îndoi puţin; dar, când văzu pe 
stăpânul său luând un brici pentru a-şi rade barba sa gri, 
atunci se decise. 

Chesnaye luă hainele ei, se îmbrăcă, şi, pentru a-şi 
termina opera, îşi puse pe cap acea coafură piramidală. 

Chesnaye, astfel transformat, devenise de nerecunoscut. 

Cum el era să traverseze colţul străzii Renard, auzi paşii 
unui animal. 

— Hei! bună femeie! îi strigă o voce. 

Chesnaye se lipi de zid şi văzu trecând un catâr. 

Îşi ridică ochii asupra conducătorului şi tresări. El 
recunoscuse pe Hector, cu toată deghizarea sa. 

Hector trecu pe lângă dânsul, fără a-l observa. 

Chesnaye se ascunse sub o poartă mare şi fu martor 
ocular la scena ce am descris-o, adică la ridicarea sacilor cu 
aur. 

„Nu pot să-i reiau, murmura el; dar totuşi voi şti unde îi 
duc.” 

Noe şi Hector, călări pe catâr, urmau drumul lor spre 
Chaillot. 

Chesnaye, după ce îi lăsă să se depărteze, se luă după 
dânşii până îi văzu intrând în casa mătuşii lui Verconsin. 

În acest timp, Chesnaye intră într-o cârciumă din 
apropiere. 

— Cu ce să vă servesc, bună femeie? întrebă cârciumarul 
care îl primi înăuntru cu o mină veselă. 


— Vin şi pâine, răspunse Chesnaye cu un accent 
normand. 

Şi el începu să mănânce pe pragul uşii de unde nu putea 
să-i scape nici o mişcare din ale celor doi tineri. 

Noe şi Hector stătuseră aproape o oră la mătuşa lui 
Verconsin. 

În fine, grilajul casei se deschise şi pretinsa normandă 
văzu ieşind catârul. 

Ei nu mai aveau aurul în acele panere. 

— Desigur, îşi zise Chesnaye, că aurul se găseşte aici. 

Apoi, după ce văzu depărtându-se pe Noe şi Hector, el 
adăugă: 

— Trebuie, cu orice preţ, să găsesc pe duce. 

Capitolul XXXI. 

Unde trebuia să ajungă Chesnaye deghizat în femeie? 
deoarece interesul lui nu era numai să ştie unde era 
comoara ascunsă, ci voia să o şi reia. 

Deci pentru acest scop, cu ochii de vulpe, el privise pe 
onestul Guillaume Verconsin, căruia Noe şi Hector îi 
încredinţaseră comoara; şi, văzând că acesta era atât de 
puternic, încât putea să-l omoare cu pumnul, renunţă să 
mai umble primprejurul casei, ci plecă, zicându-şi: 

— Să căutăm un tovarăş; spre exemplu, vreun înamorat 
al ducesei de Montpensier. 

Apoi o luă pe marginea apei şi, mergând, îşi reaminti 
toate evenimentele din ajun şi din noaptea trecută, şi astfel, 
îşi ţinea în minte următorul discurs: 

— Dacă am scăpat din groapa Prie-Dieu şi de spada 
îndrăcitului de No&, îşi zicea el, este sigur că Providența îmi 
rezervă un mare destin. 

Chesnaye nu era numai devotat ducelui de Guise, ci era 
şi ambițios. 

Pentru dânsul banii nu făceau mult zgomot, fiindcă avea 
destui, dar avea ambiţii înalte: el voia să devină nobil şi să 
obţină un pergament care să fie egal cu calitatea de 
cavaler. 


— Dacă monseniorul de Guise, îşi zicea el mergând, nu- 
mi va da pentru sacrificiile mele o carte de nobleţe, va fi un 
mare ingrat. 

Apoi, mergând astfel cugetând, ajunse la puntea pe care 
se trecea la Meudon. Acolo el se opri. 

— Eu vin de la Paris, reluă el în sinea sa, şi nu m-am 
întâlnit nici cu ducele, nici cu oamenii lui. Deci, poate că 
sunt la Meudon, dar admitem că nu ar fi, trebuie cel puţin 
să găsesc pe ducesă, care evident că-mi va da doi scutieri 
cu care să pot relua comoara. 

În fine, după ce pretinsa normandă îşi termină aceste 
reflecţii, urcă pe punte şi trecu dincolo. 

Dar îndată ce trecu pe malul stâng al Senei şi se 
îndreptă spre pădurea de Meudon, Chesnaye auzi paşii 
unui cal şi un cavaler venind. 

— Oh! oh! îşi zise el atunci, iată un om pe care-l caut! 

Apoi îşi grăbi paşii mergând înaintea cavalerului. 
Cavalerul nu era altul decât Gaston de Lux, care părăsise 
pentru totdeauna serviciul prinților loreni şi mergea 
melancolic cu capul înclinat pe piept. 

— Hei, messire Gaston! strigă Chesnaye recunoscându-l. 

Gaston atunci, aruncă ochii asupra femeii ce-i dispăruse 
capul sub conurile coafurii. 

Apoi, cu toată întristarea sa, nu putu să-şi stăpânească 
un hohot de râs. 

— Drace! drace! dumneata eşti, domnule Chesnaye? 

— Da, messire. 

— Astfel gătit? 

— Cum vezi! 

— Şi, de unde ai ieşit? 

— Aproape din lumea cealaltă, domnule Gaston. 

— Să vedem! murmură Gaston, îmi pare că ţi-ai pierdut 
mintea. 

— Oh! nu, te înşeli. 

— Atunci dar, îţi râzi de dumneata. 

— Să mă ferească Dumnezeu... 


— Atunci, eu nu mai înţeleg, murmură Gaston privind cu 
curiozitate pe Chesnaye astfel deghizat. 

Chesnaye însă, nu se lăsă să fie rugat, ci istorisi lui 
Gaston arestarea sa din ajun, aruncarea sa în groapa 
Luvrului şi nenorocirea din propria sa casă. 

Gaston îl ascultă cu atenţie, apoi îl întrebă: 

— Aşadar, dumneata eşti sigur că comoara a rămas în 
casa din Chaillot? 

— Foarte sigur, messire. 

— Ah! făcu Gaston. 

— Şi fiindcă, messire, am avut fericirea să te întâlnesc, 
să mergem îndată acolo. 

— Sărmanul meu Chesnaye, îi zise Gaston râzând, şi 
care râs nu scăpă din ochii de vulpe ai postăvarului, să-ţi 
dau o povaţă care să te scoată din încurcătură. 

— Vorbeşte, messire. 

— Du-te la Meudon. 

— Bun! şi pe urmă? 

— Nimic altceva, decât că acolo vei găsi pe ducele de 
Guise, pe contele Eric şi pe Conrad de Saarbruck; adică, 
mult mai multă lume decât vă trebuie să ridicaţi pistolii. 

— Dar dumneata, messire? 

— Oh! eu sunt grăbit. 

— Ai vreo misiune de la duce? 

— Nu. 

— De la ducesa? 

— Nu. 

— Atunci dar, poţi să mi dai o mână de ajutor. 

— Nu, răspunse Gaston. 

— Pentru ce? 

— Pentru ca nu mai sunt în serviciul ducelui de Guise. 

Chesnaye făcu un gest de surprindere. 

— Îţi spun, maestre, adevărul. 

— Christoase Dumnezeule! dar... pentru ce? 

— Pentru multe... murmură Gaston. 


— Cum văd eu, iubeşti pe ducesă? murmură Chesnaye 
clipind din ochi. 

— Nu, răspunse el. 

Cu toate acestea, un nor îi trecu pe frunte. 

Apoi, cum Chesnaye rămăsese uimit de răspunsul lui, 
Gaston plecă, zicându-i: 

— Adio! 

— Voieşti să zici, la revedere, nu este aşa? strigă 
Chesnaye. 

— Nu, adio! repetă el, fugind în galop. 

— Dracul să mă ia dacă mai înţeleg! murmură postăvarul 
rămânând încremenit în mijlocul drumului. 

Apoi, după ce Gaston trecu apa şi văzând că nu mai 
putea conta pe dânsul, îşi zise în sinea sa, suspinând: 

— Să mergem atunci la Meudon! 

Dar nu apucă să intre în pădure, că deodată auzi un nou 
tropot de cal şi văzu doi călăreţi unul lângă altul. 
Recunoscând într-unul dintre dânşii pe maestrul Rene 
Florentinul, parfumierul reginei-mame şi devotatul servitor 
al ducelui de Guise... îşi zise cu bucurie în gând: 

— Ah! acum cred că nu voi mai avea nevoie să merg la 
Meudon. 

Tovarăşul cu care Rene călărea împreună, era unul din 
călăreţii pe care ducele şi parfumierul îi adunaseră în 
ajunul urmăririi răpitorilor Doamnei Catherine. 

Rene mergea la Luvru cu o misiune secretă, în urma 
unei lungi conferinţe ce o ţinuse cu ducele şi regina-mamă, 
în legătură cu brusca plecare a regelui Carol al IX-lea. 

— Hei! domnule Rene, strigă omul deghizat în femeie. 

Rene se opri, însă, nu mai puţin uimit de cum fusese şi 
Gaston. 

Dar, cum nu prea îl cunoştea pe Chesnaye, şi apoi, cum 
acesta îşi tăiase barba, nu îl recunoscu deloc, şi astfel, 
luându-l drept ceea ce părea, voind să plece, îi zise: 

— Noapte bună, bătrâno. 

Chesnaye însă, puse mâna pe căpăstrul calului şi strigă: 


— Priveşte-mă bine! 

— Dar, cine eşti dumneata? îl întrebă parfumierul cu 
mirare. 

— Sunt Chesnaye. 

— Drace! strigă Florentinul, nu te puteam recunoaşte 
sub această găteală. 

— Domnule Rene, răspunse postăvarul, nu am timpul să- 
ţi explic cauza travestirii mele. Pentru moment îţi spun să 
vii cu mine şi, în drum, îţi voi povesti totul. 

— Ce voieşti se zici? nu te înţeleg? 

— Voiesc să zic să vii cu mine şi să-mi dai ajutor. 

— Unde? 

— La Chaillot. 

Rene tresări. 

El tresărise fiindcă la Chaillot ascunsese odinioară Noe 
pe fiica sa şi pe Godolphin. 

— Pentru serviciul ducelui, adăugă Chesnaye. 

— Dar sunt grăbit să merg la Luvru, scumpul meu 
maestru. 

— Ei bine! te vei duce pe urmă... 

— Bine, dar ce trebuie să facem? 

Maestrul Chesnaye, care, în setea lui de a-şi recăpăta 
tezaurul furat, uitase că Rene asasinase pe maestrul 
Samuel Loriot, argintarul din strada Urşilor pentru a-l fura, 
îi răspunse cu credinţă: 

— Să mergem să reluăm aurul ducelui. 

— Hei! făcu Rene deschizând ochii mari la auzul 
cuvântului aur. 

— Aurul ducelui, repetă Chesnaye. 

— Este în Chaillot? 

— Da. 

— Ciudat lucru! 

— Mi s-a furat astăzi dimineaţă. 

— Ah! şi de unde? 

— Din casa mea din cartierul Saint-Sauveur. 

— Şi hoţii l-au dus în Chaillot? 


— Da, messire. 

— Şi în ce loc? 

— Într-o casă de pe marginea apei, în faţa unei cârciumi 
care are ca firmă: Au bon Saint-Nicolas. 

„Aceasta este casa unde era Paola! gândi parfumierul 
tresărind din nou.” 

Apoi reluă tare: 

— Dar hoţii cine sunt? 

— Pe unul dintre dânşii îl cunoşti mai mult ca sigur. 

— Numele lui? 

— Noe. 

Rene săltă pe şa. 

— Da, îl cunosc! zise el, dar el era sigur între dânşii? 

— Da. 

— Dar unde? şi când? 

— Ela condus tot. 

— Dar... când? repetă Rene, căruia nu-i venea să creadă 
pe postăvar. 

— Astăzi dimineaţă, în revărsatul zorilor. 

— A intrat el în casa dumitale? 

— Ah! da! răspunse Chesnaye suspinând, am făcut 
greşeală de m-am lăsat să mă înşele. Dar închipuie-ţi, că 
înainte ca el să-şi ridice viziera, credem că am a face cu 
messire Leo d'Arnembourg. 

Rene scoase un țipăt şi nu se mai îndoi că Chesnaye 
văzuse pe Noe. 

— Şi el a furat aurul ducelui? întrebă el. 

— Da. 

— Ca să îl ducă la Chaillot? 

— Da, în tovărăşie cu un tânăr pe care nu l-am văzut 
niciodată, dar care se chema Hector. 

„Sigur, acesta trebuie să fie unul din acei care au scăpat 
din mâinile noastre, se gândi Ren€.” 

Apoi, cu inima palpitândă, cu gândul la aurul ce trebuia 
se găsească, luă pe pretinsa normandă pe calul său şi trecu 


puntea în mare trap; iar când ajunse dincolo de apă, o 
întrebă: 

— Este vreo sumă mare, maestre? 

— Aproape patruzeci de mii de pistoli. 

Rene tresări de bucurie. 

„Pe viaţa mea! gândi el atunci, prost este Chesnaye dacă 
se gândeşte că eu îl voi ajuta să restituie banii ducelui. 
Ducele este într-adevăr amicul nostru, dar aurul este al 
acelui ce-l găseşte. Aceasta este cel puţin maxima mea.” 

Apoi, când erau doar la câţiva paşi de casa indicată, 
Rene întinse mâna şi întrebă: 

— Acolo este? 

— Da. 

Atunci Rene opri calul. 

— Ce faci? îl întrebă Chesnaye. 

— Sst! făcu Rene. Nu trebuie să ne grăbim. 

— Pentru ce? 

— Pentru că trebuie să luăm aurul fără scandal. 

— Cum aceasta? 

— Da, fiindcă casa nu poate fi nelocuită. 

— Nu, dar nu am văzut decât pe un ştrengar viguros, 
care a condus catârul tâlharului de Noe la grajd. 

— Bine! răspunse Rene adunându-şi amintirile, ghicesc 
cine este... 

— Ah! 

— Este Guillaume Verconsin. 

Acel nume era necunoscut lui Chesnaye. 

— Să trecem pe dinaintea casei fără a ne opri, reluă 
Rene. 

— Pentru ce? 

— Pentru că, înainte de a ataca, trebuie să ţinem consiliu 
colo pe marginea apei în dosul acelor arbori ce sunt sub 
satul Auteuil. 

— Dar... 

— Nici un „dar”, domnule Chesnaye, zise Rene, fiindcă 
nu se poate lua ziua patruzeci de mii de pistoli dintr-o casă 


locuită şi în mijlocul unui sat, fără ca mai înainte, să facem 
un plan de atac. 

Apoi el se întoarse spre călăreţul ce mergea alături şi îi 
zise câteva cuvinte în limba germană. 

— Ce faci? îl întrebă Chesnaye. 

— Ordon acestui om să meargă să bea în cârciuma 
aceasta. 

— Ca să supravegheze casa? 

— Da. 

Călărețul atunci, îşi îndreptă calul spre uşa cârciumii, iar 
Rene, cu Chesnaye pe cal, urmă pe marginea apei şi 
călărind astfel până la un arbore gros. 

Rene, arătând arborele cu degetul, îi zise postăvarului: 

— Să intrăm sub arbore, acolo vom avea răcoare. 

Chesnaye, fără nici o bănuială, se cobori de pe cal. 

Şi, în timpul cât parfumierul îşi lega calul, merse şi se 
aşeză pe o cracă culcată de vânt. 

— Ai spadă şi un pumnal asupră-ţi? îl întrebă Chesnaye. 

— Am şi pistoale în coburi, răspunse Rene. 

— Este foarte bine, reluă postăvarul, fiindcă mai mult ca 
sigur vom avea o luptă şi eu nu am arme. 

— Adevărat? întreba Rene aşezându-se lângă dânsul. 

— Da, fiindcă sub rochie nu am putut să-mi ascund un 
pumnal sau o altă armă. 

— Mare nenorocire pentru dumneata, domnule 
Chesnaye. 

— Pentru ce? 

— Pentru că este foarte greu ca cineva să se apere fără 
arme. 

— Ai dreptate, dar aici nu am de ce să mă tem... 

— Aşa! murmură Rene. 

Apoi, nenorocitul Chesnaye, primi fără de veste o 
lovitură de pumnal în mijlocul pieptului şi acea lovitură îl 
făcu să cadă mort şi scăldat în sânge la picioarele 
Florentinului. 


Florentinul îşi şterse pumnalul de sânge şi adresă 
mortului următoarele cuvinte: 

— Nu am avut ce să-ţi fac! Îmi trebuie cei patruzeci de 
mii de pistoli. 

Apoi trase corpul lui Chesnaye la marginea malului şi îl 
aruncă în apă. 

Într-adevăr, nenorocitul postăvar nu avusese noroc, el nu 
ieşise din puţ decât ca să sară în lac! 

Capitolul XXXII. 

Curentul apei porni cu cadavrul lui Chesnaye şi Rene 
contemplă rochia lui care plutea pe valuri. 

Timp de câteva minute, rochia susţinu cadavrul 
deasupra apei, dar, când se umplu, dispăru cu totul, şi 
atunci Rene, care observase toate acestea, murmură cu 
satisfacţie: 

— Iată, singurul mijloc de a închide pentru totdeauna un 
secret. Nu s-au văzut exemple ca morţii să revină. 

Apoi Florentinul urcă pe cal şi, luând-o la pas spre 
drumul Chaillot, îşi făcu următorul monolog: 

— Sărmanul Chesnaye, era un om cumsecade, un 
servitor devotat şi adevărat sclav al stăpânului său. Ela 
alergat ca un cal toată noaptea ca să scape tezaurul 
stăpânului său. Şi tocmai când ajunsese la ţintă, moartea l-a 
răpit după pragul succesului. Trist destin şi mizerabil 
sfârşit! căci, cine va putea ghici, pescuind cadavru înfustat 
că este al celui mai credincios servitor al monseniorului 
duce de Guise? 

Călărețul îl aştepta pe Florentin. Şi când acesta sosi, 
golise a treia oală de vin. 

Rene aruncă un pistol pe masă şi întrebă pe cârciumar: 

— Hei! amice, tu vorbeşti când eşti plătit bine? 

Acest cuvânt uimi puţin pe cârciumar. 

Apoi, cu ochii lui fini, privind pe Rene şi înțelegând că 
avea de-a face cu un om de la care se putea profita, îi 
răspunse: 

— Asta depinde... 


Atunci Ren€ îşi trase punga şi, făcând să strălucească 
aurul ce-l conţinea, cârciumarul, ai cărui ochi străluceau de 
aviditate, murmură: 

— Eu am limba mare când trebuie. 

— Cine locuieşte acolo? întrebă Rene, arătând casa 
mătuşii lui Verconsin. 

— O femeie bătrână. 

— Singură? 

— Nu, cu nepotul ei. 

— Cum se numeşte el? 

— Guillaume. Dar a ieşit, adăugă cârciumarul. 

— Ah! făcu Rene. Ştii unde s-a dus? 

— La Paris. 

— Şi bătrâna a rămas singură? 

— Da, messire. Dar... 

Cârciumarul păru a se îndoi. 

— Să vedem! grăbeşte-te! murmură Rene. 

— Dar, eu nu pot răspunde că nu este şi oa treia 
persoană... 

— O femeie poate? murmură Ren6, care, gândindu-se la 
Sarah, al cărei amor îi rămăsese în inimă, sângele i se 
urcase în cap. 

Cârciumarul tăcu. 

— Ce, nu eşti sigur? îl întrebă el. 

— Ba da, acum trei zile am văzut-o intrând... 

— Şi de atunci, nu ai mai văzut-o? 

— Nu. 

— Şi cum este ea? 

— Înaltă, brunetă şi foarte frumoasă. 

— Ea este, murmură Rene. 

Cârciumarul auzi această exclamaţie şi-şi zise în sinea 
sa: „Seniorul este înamorat şi voieşte să răpească pe 
dama...” 

Rene îi dădu două monede de aur cârciumarului şi îi 
zise: 

— Îţi mulţumesc, om bun, de desluşirile tale. 


Apoi, pe când cârciumarul saluta până la pământ, el 
întrebă pe călăreț în limba germană: 

— Ce soldă ai tu? 

— Un scud pe lună. 

— Dar aurul îţi place? 

— Habar n-am! murmură călăreţul, nu l-am avut 
niciodată în posesia mea. 

— Ce ai face tu pentru a avea casca ta plină? 

— Tot ce mi s-ar cere. 

— Dar de omorât, ai omori? 

— Aceasta este meseria mea. 

— Şi chiar pe o femeie? 

— Mie îmi este totuna, murmură nepăsătorul german. 

— Dar, dacă ţi-aş umple casca cu aur, te-ai întoarce în 
ţara ta? 

— Acesta este visul meu. 

— Dar, să nu dezvălui niciodată ce s-a petrecut între noi, 
ai putea ţine? 

Germanul puse mâna dreaptă pe inimă şi două degete 
de la cea stângă pe piept. 

Acesta era un fel de jurământ particular al lui. 

— Atunci dar, vino cu mine! zise Rene. 

Apoi el îşi lăsă vizorul căştii pe ochi. Se urcă pe cal, 
traversă strada şi merse drept la poarta grădinii ce preceda 
casa mătuşii Verconsin. 

Poarta era întredeschisă, grădina pustie ca şi strada şi, 
din cauza căldurii ce începuse a fi nesuferită, fiindcă nu 
erau decât unsprezece ore din zi, obloanele de la ferestre 
erau închise. 

În fine, Rene împinse poarta şi intră înăuntru. 

Călărețul îl urmă. 

La zgomotul cailor, uşa casei se deschise şi mătuşa 
Verconsin se arătă pe prag; dar, la vederea oamenilor 
înarmaţi, bătrâna femeie se înspăimântă şi se trase înapoi. 

Rene însă îi strigă: 

— Hei! bună femeie, apropie-te, noi suntem amici. 


Mătuşa Verconsin atunci, puţin mai liniştită, se apropie 
de oamenii mascaţi cu fier şi al căror obraz nu se vedea. 

— Dumneata eşti văduva Verconsin? o întrebă el. 

— Da, bunul meu senior, răspunse ea liniştită de tot când 
îşi auzi pronunţat numele. 

— Mătuşa lui Guillaume, nu este aşa? 

— Da, dar el nu este aici... 

— Oh! ştiu... l-am întâlnit ducându-se la Paris. 

Aceste cuvinte câştigară încrederea mătuşii Verconsin 

— Adevărat? strigă ea, l-aţi întâlnit dumneavoastră? 

— Da, el ne-a trimis... 

— Dar, cine sunteţi dumneavoastră? 

Rene îşi puse un deget pe buze. 

— Sst! zise el. 

Apoi, aplecându-se pe şa şi apropiindu-şi buzele de 
urechea bătrânei femei, adăugă: 

— Suntem omenii regelui Henric. 

Mătugşa Verconsin tresări. 

— Intraţi, le zise ea. Intraţi bunii mei seniori. 

Rene atunci cobori de pe cal şi întrebă: 

— Aveţi un grajd, buna mea femeie? 

— Da. Este acolo, răspunse mătuşa Verconsin, pe care 
nepotul său nu o pusese la curent cu secretul pistolilor. 

Apoi ea, voind să îndatoreze pe cavaleri, voi să ia calul lui 
Rene, dar Rene nu primi, ci se îndreptă el însuşi cu calul 
său la grajdul unde era un cal breton, care mânca paie cu 
mare apetit. 

— Buna mea femeie, zise în fine Rene, voind să atragă 
toată credinţa mătuşii Verconsin, noi am venit să ne 
refugiem la dumneata. 

— Christoase Dumnezeule! murmură ea împreunând 
mâinile. Sunteţi urmăriţi? 

— Suntem urmăriţi; şi, dacă ne vor găsi, vom fi pierduţi! 

— Oh! zise bătrâna tremurând, dacă sunteţi oamenii 
regelui de Navarra, vă voi ascunde sigur. 


Atunci Ren€ şi călăreţul îşi legară caii la iesle şi, după ce 
îi şterseră cu paie, Florentinul întrebă pe bătrână: 

— Bună femeie, ai orz? 

— Da messire, uite hambarul. 

Nenorocita, arătă într-un colţ al grajdului un hambar 
vechi, în care, într-adevăr, era orz, dar în care naivul 
Guillaume, ascunsese şi sacii cu aur. 

Rene, fără întârziere, luă o măsură de pe poliţa grajdului 
şi o umplu cu orz, dar, în momentul când voi să o tragă 
afară, mâna lui se lovi de un corp tare şi, tresărind, rămase 
cu mâna în orz. 

Cu toate acestea, Florentinul, care avea toată dibăcia de 
a-şi ascunde mirarea, nu scoase nici o exclamaţie, ci numai 
degetele sale pipăiră corpul cel tare. Şi, ca toţi acei ce s-au 
ocupat cu chirurgia, nu-i fuse greu să înţeleagă că acel corp 
nu era altceva decât un sac încărcat cu aur. Atunci el, în 
bucuria lui, murmură în sinea sa: „Drace! drace! mare 
noroc! Îmi pare că am pus mâna pe pistoli.” 

Apoi, nevoind ca şi germanul să ia orz, umplu el măsura 
bine şi, după ce turnă calului său jumătate, restul îl turnă 
calului germanului şi, întorcându-se către dânsul, îi zise: 

— Pentru acum, au destul, după o oră, le vom mai da. 

Apoi, după ce mai stătură un moment, făcu semn 
călăreţului să iasă din grajd, şi el, rămânând în urmă, zise la 
urechea mătuşii Verconsin care sta pe prag: 

— Am un mesaj pentru dânsa... 

— Ah! exclamă bătrâna, de la dânsul? 

— Da. 

— Ah! messire, dacă ai şti cât îl iubeşte! 

Rene păli sub cozorocul său şi, cu toată furia, murmură 
în sine: „Ah! vrăjitoareo! dacă m-am gândit să nu te omor, 
acest cuvânt te-a condamnat.” 

Apoi luă braţul mătuşii Verconsin şi o trase spre casă. 

— Trebuie să ne ascunzi, bună femeie, îi zise el; închide 
uşa, să nu vină cineva. 


Sarah era închisă în camera sa, dar dacă dormea sau se 
ruga îngenuncheată pentru scumpul ei Henric, aceasta nu 
se ştia. 

Cu toate acestea, Rene, văzând ferestrele închise şi 
neauzind nici un zgomot, bănui că ea dormea. 

Mătuşa Verconsin atunci, conduse pe amândoi călătorii 
în bucătăria de la etajul de jos. 

Şi, închizând uşa cu zăvorul, le zise: 

— Dacă va veni cineva aici, înainte de a sparge uşa, veţi 
fugi pe uşa din dos. 

Rene însă, fără a-i răspunde, se aşeză pe un scaun şi, 
uitându-se la bătrână, o întrebă: 

— Unde este doamna Sarah? 

— Doarme. 

— Ah! 

— Da, fiindcă de trei zile, sărmana femeie nu a închis 
ochii, ci s-a rugat pentru dânsul. 

— Şi acum ce face? 

— De o oră a adormit de osteneală. Cu toate acestea, 
dacă ai un mesaj, mă duc să o trezesc. 

— Nu, las-o să doarmă. Când se va trezi, îi vei spune. 

Apoi Rene, după ce privi pe călăreț pe sub cozoroc şi 
acesta îi înţelese privirea, el reluă: 

— Buna mea femeie, murim de foame şi de sete. 

— Mă duc în pivniţă să vă aduc de mâncare şi vin 
proaspăt, bunii mei seniori 

— Foarte bine, răspunse Florentinul. 

Atunci bătrâna ridică oblonul pivniţei ce se găsea în 
bucătărie, aprinse o lampă şi apoi, fără nici o bănuială, 
începu să coboare, însă cu precauţia de a nu se împiedica în 
fustă. 

— Minunat! cugetă Rene. 

Şi, apropiindu-se de călăreț, îi zise la ureche: 

— Coboară-te şi tu. 

— Cum vrei s-o omor? îl întrebă călăreţul. 

— Sugrum-o. Asta este mai sigur. 


Atunci călăreţul cobori în pivniţă după bătrână şi 
Florentinul, care rămăsese în capul scării, auzi un țipăt 
înăbuşit. 

Apoi, aşteptând şi nemaiauzind un al doilea țipăt, el 
reflectă în mintea sa: „Când călăreţul va apărea, aş putea 
să-l trimit cu o lovitură de spadă lângă mătuşa Verconsin. 
Dar...” 

În momentul acela, călăreţul apăru pe pragul de sus al 
pivniţei. Dar acel dar prelungit, îi apără viaţa. 

„O idee mi-a venit, îşi zise Florentinul. Noe, pe care îl 
urăsc din toate puterile, ne-a scăpat din mâini. Acum însă, 
trebuie să pun mâna pe dânsul. Şi, prinzându-l încă o dată, 
voi avea avantajul de a-l duce atât pe dânsul cât şi pe regele 
de Navarra în piaţa Greve. Dar pentru ca să pot ajunge la 
acest rezultat, nu trebuie să mă mişc de aici. Şi aceasta, din 
două puncte de vedere: întâi, că Noe trebuie să vină aici 
unde are aurul ducelui; şi a doua, fiindcă pe lângă aceasta, 
trebuie ca şi Sarah să cadă în puterile mele. Deci, pentru 
toate acestea trebuie să cruţ viaţa călăreţului.” 

Meditând el astfel, în loc să-l lovească cu pumnalul pe 
călăreț, din contră, îi dădu mâna, apoi cu un surâs sălbatic, 
îl întrebă: 

— Ei bine! ce e cu dânsa? 

— Este moartă. 

— Eşti sigur? 

— Oh! foarte sigur. Am strâns-o eu destul de bine... 
mârâi călăreţul cu un surâs infernal. 

— Dar, unde ai lăsat-o? 

— Am împins-o într-un colţ, în dosul unei butii. 

— Bine. 

Apoi el scoase o pungă şi o întinse germanului, zicându-i: 

— "Ţine un acont. 

— Este o plăcere de a servi pe Senioria Voastră, 
murmură călăreţul cu recunoştinţă. 

— Acum ascultă-mă ce voiesc să-ţi spun, adăugă Rene. 

— Vorbeşte, monseniore! 


— Să te aşezi lângă această fereastră şi să nu părăseşti 
poarta din vedere. 

— Bun! şi pe urmă? 

— Pe urmă, dacă va veni cineva să bată la poartă, tu îi vei 
deschide şi te vei ascunde după uşă, apoi, când va fi intrat, 
îl vei întinde mort cu pumnalul tău. 

— Oh! nu. Aş prefera mai mult să-l sugrum. 

— Cum vei voi. Dar dacă vei auzi colo sus vreun țipăt sau 
vreo luptă, să te faci că nu auzi. 

— Bine. Am înţeles, răspunse germanul, ducându-se la 
postul său, iar Rene rămânând în urmă, murmură: 

— Ah! Sarah! să vedem acum. 

Apoi, fără a se mai opri, urcă pe scara de lemn ce 
conducea la etajul superior al casei. Ajunse într-un coridor 
în care rămase uimit pentru că în acesta se deschideau mai 
multe uşi şi nu ştia care din ele conducea la Sarah. Dar, 
după o primă observaţie, zărind la una din ele o cheie pe 
dinafară, înţelese că aceea era cea pe care o căuta şi, cu 
inima palpitând, merse în vârful picioarelor şi o deschise. 

Parfumierul reginei-mame nu se înşelase. 

Sarah Loriot dormea îmbrăcată pe un pat. 

Capul ei cel frumos se odihnea pe unul din braţele sale, 
părul ei cel lung şi des inundase perna; iar buzele-i erau 
întredeschise şi un surâs, ce le încadra, arăta că avea un vis 
frumos. 

La zgomotul uşor ce îl făcuse uşa deschizându-se, nu se 
trezi, şi Rene, apropiindu-se cu atenţie de pat, începu a o 
contempla cu admiraţie. 

Apoi, cum frumoasa argintăreasă dormea fără a se trezi, 
Rene, banditul, Rene, otrăvitorul, Rene, laşul şi asasinul, 
cuteză să-şi apropie capul cel infernal de capul cel frumos 
al lui Sarah şi, cu buzele sale, să-i veştejească fruntea. 

Ceea ce zgomotul nu putuse face, odiosul contact însă 
făcuse. 

Sarah deschise ochii şi, recunoscând pe otrăvitor, se 
ridică în picioare şi începu a striga: 


— La mine! La mine! Ajutor! La mine! 

— Ah! zise Rene, pe care spaima lui Sarah nu îl 
dezarmase, cred doamnă că ora mea a venit. 

Argintăreasa atunci, rătăcită şi tremurând, se refugie la 
o fereastră, iar Rene o urmări şi o luă în braţe. 

Atunci Sarah, în disperarea ei începu se ţipe din nou şi 
să strige în mod repetat: 

— Oh! Infame! La mine, Guillaume! La mine! 

Rene răspunse printr-un hohot de râs: 

— Guillaume nu e aici, zise el, mătuşa a murit... şi 
suntem singuri... Ah! eşti la puterea mea, Sarah. Şi de astă 
dată, nici Henric de Navarra, nici amicul său Noe nu-ţi vor 
veni în ajutor... 

Sărmana femeie se văzu pierdută; şi, scăpând din 
braţele mizerabilului, se puse în genunchi şi zise cu o voce 
rugătoare: 

— Iertare! lertare! 

— Nu, nici o iertare! răspunse Rene cu furie, mă vei iubi, 
Sarah! 

— Niciodată! 

Şi cu o repeziciune nespusă, ea fugi în celălalt colţ al 
camerei. 

Rene o urmări, dar când fu lângă dânsa, el se opri. 

— Ascultă-mă, zise el. 

O rază de speranţă trecu prin ochii ei şi crezu că fiara 
sălbatică fusese mişcată de lacrimile sale. 

— Ce voieşti? zise ea. 

— Ascultă-mă, repetă el, şi lasă-mă mai întâi să-ţi spun 
cu ce amor fatal te iubesc. 

— Oh! făcu ea cu un gest de oroare. 

Banditul nu era deloc deranjat de acel gest şi reluă cu 
sânge rece: 

— Frumoasa mea! să vorbim ca nişte buni amici, şi dacă 
te temi de mine, voi şedea la distanţă. 

Şi făcu un pas înapoi şi se aşeză pe un scaun. 

Rene continuă: 


— Ştiu că amorul meu ţi-e neplăcut şi nu voi încerca să 
mă împotrivesc la aceasta. Cu toate acestea, trebuie să 
vorbim. Suntem singuri, dumneata cu slăbiciunea dumitale, 
eu cu puterea şi amorul meu. Lupta e inegală. 

Sarah tremura, dar nu răspundea nimic. 

— Mă urăşti, nu e aşa? continuă Rene. 

Sarah avu curajul de a răspunde: 

— 'Te urăsc şi te dispreţuiesc! 

— Fie! eu te iubesc... 

Sarah se puse în genunchi. 

— Dumnezeul meu! zise ea, acordă-mi graţia de a muri 
pe dată, pentru ca să nu mai aud dispreţuitoarele cuvinte 
ale acestui om... 

Dar Rene râse cu ferocitate. 

— Rău faci, frumoasa mea, rău faci să te rogi astfel către 
Dumnezeu, căci voiam să-ţi vorbesc despre omul pe care-l 
iubeşti! 

— Henric! exclamă Sarah ce aruncă asupra lui Rene o 
privire de curiozitate. 

— Ascultă, zise Florentinul cu milă, voieşti să-l scapi? 

— Dacă voiesc? Dumnezeul meu! 

— E în pericol de moarte; el va muri desigur. 

— EL! 

— El nu va fi judecat de parlament, căci parlamentul n-ar 
îndrăzni să-l condamne; nu va fi trimis în piaţa Greve, căci 
călăul s-ar îndoi... Nu, îl vor asasina! Şi aceasta foarte 
curând. 

Sarah scoase un țipăt. 

— Ascultă, continuă Rene, ascultă! 

Şi el o privi cu ardoare, zicând: 

— Oh! te iubesc atât şi cu un aşa amor, încât vezi că sunt 
în stare de a-l scăpa pe Henric pentru a fi iubit de tine. 

— Dumnezeul meu! Dumnezeul meu! murmură Sarah, 
cu faţa inundată de lacrimi. 

Rene adăugă: 


— Peste douăzeci şi patru de ore va fi ziua cea mare, 
ziua măcelului... 

— Ziua măcelului? făcu ea cu un accent de spaimă. 

Şi, încetând de a mai tremura, se apropie de Rene cu 
curiozitate. 

— De ce măcel vorbeşti? 

— Peste două zile, răspunse Ren, toţi hughenoţii vor fi 
măcelăriți. 

— Cerule! 

— Orăşeni şi gentilomi, prinți şi regi, toţi aceia ce nu 
merg la slujbă, continuă Rene, vor fi tăiaţi... 

— Oh! este cu neputinţă! Regele Franţei nu va voi. 

— Regele nu mai regeşte, răspunse Rene. 

— Şi cine regeşte în locul lui? strigă ea cu groază. 

— Eu, zise Rene, eu, care pot scăpa pe regele de 
Navarra... 

— Dumneata! dumneata! 

— Ilubeşte-mă! şi îl voi scăpa. 

— Oh! niciodată! niciodată! 

Rene reluă cu linişte: 

— Ascultă-mă, Sarah, ascultă-mă, dacă voieşti să-l scapi 
pe scumpul rege de Navarra. 

Ea îl privea pe Florentin cu nişte ochi rătăciţi. 

— Da, peste două zile va avea loc măcelul, reluă el. 
Parisul va adormi la semnalul de seară şi se va deştepta 
deodată la zgomotul armelor. Prinții loreni au plătit pe 
măcelăritori; Doamna Catherine a încredinţat pe rege că 
hughenoţii erau inamicii regatului şi că Coligny era un 
trădător. Amiralul, prinţul de Conde şi regele de Navarra 
vor fi omorâţi. Ei bine, dacă voieşti, acesta din urmă va fi 
scăpat. 

Sarah avu o inspiraţie sublimă. 

— Ren6, zise ea, eşti vinovat pentru multe, dar nu-mi 
pasă. Dacă îmi scapi pe Henric, îţi voi da averea mea toată 
şi voi ruga pe Dumnezeu, zi şi noapte, pentru ca să-ţi ierte 
crimele. 


— Nu, zise Rene, îţi voiesc amorul! Alege: acordă-mi 
inima de bunăvoie sau, dacă te împotriveşti, scumpul tău 
Henric va muri şi tu vei fi prada mea. Şi eu voi fi fără milă 
pentru tine. 

— Dumnezeul meu! Dumnezeul meu! repetă 
argintăreasa. Dumnezeul meu! Nu vei avea milă de mine? 

— Te înşeli, Sarah, zise Rene, rău faci că nu profiţi de 
singurul sentiment bun al inimii mele; rău faci! 

Şi el continuă a o contempla cu o privire înfiorătoare. 

— Oh! adăugă el totdeodată, învins prin amorul său de 
fiară sălbatică, spune-mi: „Da. Le iubesc!” Şi eu voi scăpa pe 
Henric! 

În acel moment, fără îndoială, o luptă teribilă se 
petrecea în inima lui Sarah; o luptă între amorul pentru 
Henric şi groaza ce îi inspira Rene. 

Totdeodată, Florentinul se ridică şi merse spre dânsa. 

Sarah nu avu puterea să fugă. 

EI îi luă mâinile. 

Ea nu se împotrivi şi murmură: 

— Dumnezeul meu! scapă-l pe Henric şi omoară-mă. 

Dar, cum infamul îndrăzni să o cuprindă cu braţele, 
mâna argintăresei întâlni mânerul pumnalului pe care Rene 
îl purta la dânsul... Şi Dumnezeu făcu o minune! 

Dumnezeu voi ca ea, dobândind deodată o putere 
extraordinară, să împlânte pumnalul în pieptul 
Florentinului. 

Braţele lui Rene se slăbiră, gura i se deschise şi, 
pronunţând un blestem, el căzu jos scoțând un țipăt... 

Soldatul, ce nu-şi părăsise locul, auzind strigătul lui Rene 
se îndreptă cu repeziciune spre scară şi se opri nemişcat pe 
pragul camerei în care Sarah îl ucisese cu pumnalul pe 
Rene. 

Argintăreasa şedea drept ţinând pumnalul sângerând în 
mână, şi ea era atât de frumoasă şi amenințătoare totodată, 
încât soldatul rămase nemișcat şi aplecă capul. 

Capitolul XXXIII. 


Regele reintră la Luvru după o oră de la sosirea 
domnului de Pibrac şi Henric de Navarra. 

În timpul drumului de la Meudon la Paris, monarhul 
păstrase o tăcere sălbatică. 

Lahire era liniştit şi îşi mânuia calul cu atâta eleganţă, 
încât atrase de trei ori atenţia regelui. 

La intrarea în Luvru, calul lui Lahire se sperie de 
trâmbiţele ce sunau şi începu a sări. 

Regele fu încântat de felul cum Lahire îl potoli. 

— Pe viaţa mea! Domnule, îi zise el, ce rău ai făcut 
domnule, că în loc de a intra în serviciul meu, ai început să 
urzeşti conspirații. Eşti un frumos cavaler. 

Lahire se înclină şi răspunse: 

— Majestatea Voastră mă laudă pentru a mă încuraja a 
muri! 

Carol al IX-lea încruntă sprâncenele şi nu răspunse. 

Dar el făcu semn lui Lahire să-l urmeze. 

Acesta din urmă urcă cu uşurinţă treptele scării mari şi 
intră în cabinetul regelui Franţei, cum ar fi intrat în castelul 
său din Gasconia. 

Regele puse două santinele afară, apoi închise uşa şi 
rămase singur cu Lahire. 

Lahire rămase în picioare, cu capul descoperit, într-o 
atitudine respectuoasă şi, cu toate acestea, mândră. 

Regele se puse în fotoliu şi aruncă asupra tânărului o 
privire pătrunzătoare. 

— Tinere, îi zise el, ai susţinut azi dimineaţă în prezenţa 
ducelui de Guise, că nu cunoşti pe domnul de Noe. 

— Este adevărat, Sire. 

— Nici pe regele de Navarra? 

— Nu mai mult decât pe domnul No&, Sire. 

Lahire minţea, dar minţea cu atâta linişte încât 
convingerea regelui fu slăbită. 

— Bine, zise Carol al IX-lea, voi şti dacă spui adevărul. 

Regele sună un clopot, un paj deschise uşa: 

— Trimite-mi pe căpitanul gărzilor! zise el. 


Domnul de Pibrac intră. 

EI privi pe Lahire cu indiferenţă şi păru prin privirea lui, 
a întreba cine era acel om. 

Privirea domnului Pibrac sfârşi prin a ameţi pe regele 
Carol al IX-lea. 

— Domnule, zise el lui Pibrac, vei conduce pe acest tânăr 
în Prie-Dieu. 

Domnul de Pibrac răspunse: 

— Ce voi face cu Chesnaye? 

— Îi vei da libertatea. 

Pibrac respiră, dar atitudinea lui mirată părea a zice: 
„Ce crimă a făcut acest tânăr ca să mi se poruncească să-l 
închid într-o asemenea temniţă?” „Pe credinţă de rege! 
murmură Carol al IX-lea în sinea sa, toate acestea dovedesc 
că bănuielile mele sunt nedrepte.” 

— Du-te, zise el lui Lahire. 

Tânărul salută cu respect şi ieşi. 

Dar, când domnul de Pibrac ieşi, regele îl rechemă. 

— După aceasta să te reîntorci la mine, Pibrac. 

— Da, Sire. 

— Oh! murmură Carol al IX-lea, de trei zile, adevărul se 
ascunde, dar voi descoperi misterul. 

Pibrac cobori cu Lahire, nu pe scara cea mare, ci pe 
scara ce dădea în Prie-Dieu. 

Lahire se aplecă la urechea lui Pibrac şi îi zise cu 
repeziciune: 

— Dacă întâlneşti pe No&, spune-i că am susţinut că nu-l 
cunosc. 

— Bine, zise Pibrac. 

— Cât despre regele de Navarra. 

— Ele prizonier. 

Lahire tresări. 

— Unde? zise el. 

— La Luvru, în apartamentul meu. 

O inspiraţie trecu prin mintea lui Lahire. 


— Cine ştie, zise el, dacă regele Carol al IX-lea nu va 
căuta a mă pune faţă cu el. 

— Poate. 

— Atunci, previne-l. 

Ei ajunseră la capătul scării. 

Domnul de Pibrac deschise uşa şi împinse pe Lahire 
înăuntru, zicând: 

— Nu înainta mai mult, puţul e deschis! 

— Ce puț? 

— Sst! mă voi întoarce într-o oră şi chiar mai înainte 
poate. 

Şi el închise uşa împingând zăvorul, apoi se întoarse la 
rege. 

— Pibrac, zise regele văzându-l intrând, ce ai făcut cu 
regele de Navarra? 

— El e prizonier în apartamentul meu, Sire. Şi am pus 
doi oşteni la uşă. 

— Du-te de-l cheamă! 

„lată, îşi zise Pibrac, ocazia de a-l preveni.” 

Câteva minute trecură, apoi uşa se redeschise. Henric de 
Bourbon, rege de Navarra, intră cu capul descoperit, fără 
spadă, dar mândru. Pibrac îl urmă. 

— Domnule, vărul meu, îi zise Carol al IX-lea, eşti rege, 
este adevărat, dar regele de Navarra a fost totdeauna 
vasalul regelui Franţei. 

— Exceptând, răspunse cu mândrie Henric, timpul când 
strămoşul meu, Carol cel Rău, îi purta război. 

Acest răspuns nu displăcu lui Carol al IX-lea. 

— Şi eşti prizonierul meu... 

— Majestatea Voastră mă poate condamna, iată totul, 
căci sunt în mâinile Voastre. 

— la seama, domnule! 

Un fulger de mânie trecu prin ochii lui Carol al IX-lea, 
dar Henric rămase liniştit şi surâzând. 

— Sire, zise el, regina-mamă mă urăşte şi, într-adevăr, 
are dreptul, pentru că e cea dintâi inamică a tronului 


Franţei şi cea mai bună amică a prinților de Lorena. 

Regele tresări. 

— Ah! zise el, demult am auzit acestea. 

— Adevărul ajunge câteodată până la urechile regelui, 
Sire. 

— Dar, în fine, ce voiesc aceşti prinți loreni ce 
rostogolesc tot regatul meu? 

— Ei voiesc să regească, Sire. 

Carol al IX-lea îl privi fix pe Henric de Bourbon. 

— Domnule, domnule, zise el, ia seama! 

— La ce, Sire? 

— Voieşti să acuzi, dumneata care eşti acuzat? 

— Poate... 

— Şi să o acuzi pe regina-mamă de înaltă trădare? 

Henric nu făcu nici o mişcare. 

— Cum! strigă Carol al IX-lea, ai îndrăzni să cugeţi că 
regina-mamă plănuieşte a mă detrona în profitul prinților 
loreni? 

— Sire, răspunse Henric cu răceală, regina-mamă n-a 
plănuit într-un chip hotărât la aceasta. Dar... 

— Domnule, făcu regele cu furie, explică-te! 

— Regina-mamă, reluă Henric, e convinsă că Majestatea 
Voastră e atinsă de o boală mortală. 

Regele făcu o mişcare pe scaun, apoi se ridică deodată şi 
privi pe Henric de Navarra cu un fel de uimire. 

Henric continuă: 

— Regina-mamă, face pe prinții loreni ca să lupte pentru 
aceia, sau mai bine zis, acela pe care voieşte să-l dea drept 
succesor Majestății Voastre. 

— Şi... acel... succesor? 

— Nu e regele Poloniei. 

— Dar cine, atunci? 

Henric nu răspunse, dar îşi deschise haina şi scoase 
scrisoarea pe care Noe o găsise pe cadavrul pajului 
monseniorului duce d'Alencon, scrisoare în care, acesta din 


urmă, mărturisea pretenţiile lui la tron, pe care regina 
mamă le încurajase. 

Regele luă acea scrisoare, o deschise şi o citi pălind. 

Era într-adevăr scrisoarea ducelui şi peceţile lui. 

În acelaşi timp, domnul de Pibrac deschise uşa 
cabinetului regelui. 

— Ce voieşti? strigă monarhul tremurând de furie. 

— A aduce Majestății Voastre nişte hârtii ce îl vor lumina 
asupra manevrelor ducelui de Guise. 

— Ah! făcu regele. 

Pibrac puse pe masă un sul de hârtii. 

— lată, Sire, zise el. 

Carol al IX-lea parcurse repede cu privirea hârtiile una 
câte una. 

Şi totdeodată, depărtându-le cu mâna, zise: 

— Voi ordona decapitarea ducelui de Guise şi voi extrăda 
pe regina-mama! 

„Bun! Foarte bun! îşi zise Henric.” 

Dar regele rămase gânditor privind pe regele de 
Navarra. 

Şi domnul de Pibrac îşi zise: „Să luăm seama la ultima 
încercare.” 

— Sire, reluă Henric de Navarra, Majestatea Voastră e 
îndestul de luminată? 

Regele se întoarse spre Pibrac. 

— Du-te de-mi adu pe tânărul ce l-ai închis în Prie-Dieu, 
zise el. 

Căpitanul gărzilor se înclină şi ieşi. 

Atunci Carol al IX-lea zise regelui de Navarra: 

— Cunogşti pe un oarecare gentilom numit Lahire? 

— Nu, Sire. 

— Nu l-ai văzut niciodată? 

— Nu cred. 

Regele sună un clopot. 

La acel zgomot, un paj veni. 


Acesta era un băiat bine făcut şi de talia regelui de 
Navarra. 

— Scoate-ţi haina, zise Carol al IX-lea. 

Pajul se supuse, puţin cam mirat. 

— Du-te, zise regele. 

Pajul ieşi aruncând o ultimă privire hainei sale. 

— Domnule, vărul meu, zise atunci Carol al IX-lea regelui 
de Navarra, te vei supune cred, încercării ce voiesc să-ţi 
fac? 

— Ce încercare, Sire? 

— Leapădă-ţi haina şi îmbracă pe aceasta. 

Henric înţelese, dar se prefăcu mirat. 

Cu toate acestea, el făcu ceea ce regele îi cerea. 

— Acum, adăugă Carol al IX-lea, şezi drept, la spatele 
fotoliului meu, ca şi cum, într-adevăr, ai fi unul din pajii mei. 

— Majestatea Voastră are capricii într-adevăr ciudate, 
Sire. 

Carol al IX-lea nu răspunse. 

După două minute Lahire apăru. 

Domnul de Pibrac îl prevenise oare că regele de Navarra 
se afla în cabinetul regelui Carol al IX-lea sau prezenţa sa 
de spirit îi servi în acel moment? 

Lahire intră, păru a nu vedea pe falsul paj şi salută pe 
rege. 

Carol îl privi cu atenţie. 

Lahire aruncă o privire indiferentă asupra regelui de 
Navarra şi, acesta din urmă privi pe Lahire, întrebându-se 
ceea ce putea fi. 

Încercarea fu decisivă. 

— În fine! zise Carol al IX-lea, în fine lumina a străbătut 
prin întuneric. 

Şi, întorcându-se spre regele de Navarra: 

— Domnule, vărul meu, zise el, am fost trădat şi jucat; 
dar nu de dumneata. 

Lahire făcu un gest de mirare atât de natural încât 
regele strigă: 


— Aide! desigur ai spus adevărul, domnule, vărul meu. 

Şi el strigă: 

— Pibrac! Pibrac! 

— lată-mă, Sire. 

Căpitanul gărzilor se trase înapoi, uimit văzând pe 
Henric travestit în paj. 

— Dă spada înapoi regelui de Navarra, zise Carol al IX- 
lea. Domnule, vărul meu, eşti liber. 

Henric se înclină. 

Regele continuă, adresându-se lui Lahire. 

— Cât despre dumneata, tinere, alege: ori îmi numeşti 
complicii, ori te reîntorci în închisoare. 

Lahire salută. 

— Nu sunt un trădător, Sire, zise el. 

Şi, întorcându-se spre Pibrac: 

— Domnule căpitan al gărzilor, zise el sunt la ordinele 
dumitale. 

— Mergi! zise regele. 

Lahire ieşi urmat de Pibrac. 

Ei se îndreptau iarăşi spre închisoare. Când erau pe 
scară, Pibrac îi zise încet: 

— Ştii să înoţi? 

— Da, dar pentru ce? 

— Aşteaptă! Ia mai întâi acest amnar şi această piatră. 

— Bun. Apoi? 

— Şi această lumânare, pentru a-ţi lumina în Prie-Dieu. 

— Dar, de ce mă întrebi dacă ştiu să înot? 

— Ţi-am spus că se află un puț în Prie-Dieu... 

— Da, şi n-am îndrăznit să mă mişc, de teamă să nu cad 
în el. 

— În fundul puţului este apă. 

— Înţeleg. 

— Ia această frânghie cu noduri. 

Şi domnul de Pibrac scoase din buzunar o frânghie. 

— Ea e lungă de o sută picioare, zise ei. O vei lega de un 
inel ce se găseşte la marginea puţului. Apa e rece, fără 


îndoială, dar, acum e vară, şi te va răcori. 

— Prea bine, zise Lahire, dar când voi fi jos, ce voi face? 

— Vei vedea o deschizătură luminoasă la faţa apei; 
aceasta e o deschizătură ce comunică cu Sena. Pe acolo a 
fugit Chesnaye. 

Domnul de Pibrac deschise Prie-Dieu şi, după ce Lahire 
intră, închise uşa. 

După aceasta, căpitanul gărzilor urcă sus, zicându-şi: 

— Pentru noi lucrul merge bine, dar regina-mamă nu e 
învinsă cu totul, îi va trebui o victimă. Daca Lahire n-ar avea 
scăpare prin acea deschizătură, n-aş garanta pentru el. 

Ce se petrecu la Meudon, după plecarea regelui Carol al 
IX-lea şi strania convorbire a ducelui de Guise şi a surorii 
sale ducesa de Montpensier? 

Acesta fu un mister. 

Dar, când miezul zilei suna la orologiul Saint-Germain- 
|'Auxerrois, o litieră intră în curtea Luvrului şi regina- 
mamă, rezemată pe doi paji, clătinându-se, cobori din 
litieră. 

Ea se aştepta să-l găsească pe rege pe peron. 

Regele nu era. 

Un ofiţer de gardă, ce era de serviciu la uşă, urcă cu 
grabă în apartamentele regelui pentru a anunţa sosirea 
reginei-mamă. 

— Ah! ah! zise Carol al IX-lea, aşteptam pe Doamna 
Catherine cu nerăbdare. Am nişte afaceri de luminat cu 
dânsa! 

Şi el zise ofițerului: 

— Previn-o pe regină că o aştept în cabinetul meu. 

Acest răspuns făcu pe Doamna Catherine să încrunte 
sprâncenele. 

— Ce s-a petrecut? murmură ea. 

Când Doamna Catherine intră la rege, ea îl găsi în 
picioare, cu ochii înflăcăraţi, mângâind mânerul 
pumnalului. 

EI o salută cu răceală şi nu o invită şi se aşeze. 


— Dumnezeul meu, Sire, făcu regina-mamă tulburată, ce 
ai? 

— Doamnă, răspunse regele, nu te preocupa de 
sănătatea mea. le rog, să vorbim de dumneata. 

— De mine, Sire? 

— Care parte a Franţei ţi-ar plăcea mai mult? 

— Dar, Sire... 

— Răspunde! îţi place castelul d'Amboise? 

— Pentru ce această întrebare, fiul meu? 

Regele se stăpânise mult, dar mânia lui izbucni. 

— Pentru că te exilez! strigă el. 

Şi el luă de pe masă scrisoarea ducelui d'Alenqon: 

— Citeşte, Doamnă, citeşte, zise el. 

Şi, pe când regina tremurând citea, regele începu a se 
plimba prin cameră cu paşi mari, înjurând şi bătând cu 
piciorul. 

— Ah! sunt bolnav! zicea el; ah! îmi cauţi un succesor, 
Doamnă! Ah! ah! ah! 

Şi el râdea cu furie şi totdeodată se opri şi puse mâna la 
frunte: 

— Dumnezeul meu! zise el, ai prezis oare adevărul? Oh 
sufăr! 

Şi privind cu un ochi rătăcit pe regina înspăimântată, 
adăugă: 

— Eşti o pasăre de rău augur! 

Apoi, cu buzele spumegânde, el scoase un țipăt şi căzu 
jos. 

— Ajutor! ajutor! strigă regina-mamă alergând spre uşă. 

Pajii intrară şi ridicară pe rege. 

Regele, recăpătându-şi puterile, respinse pe paji şi, 
scoțând spada, se aruncă asupra reginei-mame, strigând: 

— Această femeie voieşte să mă omoare! 

Regina, pierdută, voi să fugă de spada amenințătoare şi 
era să fie lovită, când deodată, intră un om, se aruncă 
asupra regelui şi îi luă spada din mâni. 

Acesta era Miron, medicul lui Carol al IX-lea. 


Şi Carol al IX-lea, dezarmat, aruncă asupra lui o privire 
uimită, stupidă, apoi intonă o arie de vânătoare atunci la 
modă: „Margot are trei înamoraţi”. 

— Regele e nebun! zise Miron. 

— Atunci, răspunse regina-mamă ce se ridică deodată, 
atunci, atunci eu voi lua frâiele regatului. 

Capitolul XXXIV. 

Regele de Navarra se reîntorsese la dânsul, după 
întrevederea lui cu Carol al IX-lea. 

Apoi, se aşeză jos şi deschise o carte. 

O carte nemuritoare pentru care tânărul prinţ avea 
mare simpatie: Omenii mari de Plutarh. 

Şi el începu să citească cu linişte. 

După două ore, cineva bătu cu grabă la uşă. 

Henric îşi aruncă cartea pe o masă şi se ridică. 

— Ce va fi oare nou? îşi zise el. 

Uşa se deschise şi Pibrac intră cu totul înspăimântat. 

— Dumnezeul meu, zise prinţul, ce ai, Pibrac? 

— Sire, trebuie să pleci! 

— Să plec? 

— Să te sui pe cal fără a pierde vreun minut, Sire... 

— Şi... unde să merg? 

— Să alergi pe nerăsuflate până la frontierele Franţei. 

— Şi pentru ce asta, Pibrac? Regele încă adineauri... 

— Nu mai e rege, Sire. 

Aceste cuvinte erau atât de stranii, încât Henric de 
Bourbon făcu un pas înapoi şi privi pe căpitanul gărzilor cu 
uimire. 

Pibrac adăugă: 

— Nu mai e rege: e o regină regentă a Franţei. 

— Visezi, Pibrac. 

— Şi acea regină e Doamna Catherine. 

— Să vedem! făcu Henric. Regele era foarte sănătos mai 
adineauri. Şi... cel puţin... dacă nu va fi fost... asasinat... 

— Regele trăieşte. 

— Atunci regeşte... 


— Nu, el e nebun. 

— Nebun?! strigă Henric. 

— Regele Carol al IX-lea, repetă Pibrac, e cuprins de un 
acces de nebunie furioasă, ca şi regele Carol al VI-lea, 
strămoşul său, şi regina-mamă s-a proclamat regentă. 

— Pe viaţa mea! murmură Henric, dacă este astfel, 
suntem pierduţi! 

— Trebuie să plecăm, Sire, să plecăm cât se poate de 
urgent... într-o oră regina va da ordinele sale... 

— Dar mă însoţeşti şi dumneata Pibrac? 

— Negreşit, zise căpitanul; ceea ce-l aşteaptă pe regele 
de Navarra, mă aşteaptă şi pe mine. 

— Să plec! murmură Henric, să plec, fără a revedea pe 
Margareta?! 

— Da! Sire, răspunse Pibrac. 

— Dar, strigă regele de Navarra, nu ştii cât o iubesc pe 
Doamna Margareta? 

Pibrac avu o atitudine solemnă: 

— Ştiu, Sire, zise el, că eşti regele meu şi că, fiind astfel, 
eu trebuie să mor pentru dumneata... 

Henric îi întinse mâna. 

— Eşti un adevărat bearnez, îi zise el. 

Pibrac clătină din cap. 

— Se poate, zise el, dar ce ştiu, Sire, e că omenii care vă 
sunt datori viaţa lor, şi care sunt gata a-şi vărsa cea din 
urmă picătură de sânge, au dreptul de a vorbi tare. 

— Vorbeşte! 

Şi regele de Navarra îl privi pe domnul de Pibrac cu 
atenţie. 

— Sire, zise atunci Pibrac, vă aduceţi aminte de oarecare 
seară când staţi rezemat pe una din ferestrele Luvrului? 

— Îmi aduc aminte. 

— Una din acele stele, continuă Pibrac, strălucea cu o 
lumină mai mult ca naturală şi Majestatea Voastră o 
contempla neîncetat. 

— Este adevărat. 


— Acea stea pe care o contemplaţi, urmă Pibrac, ziceaţi 
că era a voastră. 

— Aşa este, răspunse Henric cu orgoliu. 

— Ei bine! Sire, eu ştiu ceea ce vă prezicea acea stea. 

— Ce spui? făcu Henric. 

— Ea zicea că vei fi rege. 

— Ei bine, sunt deja. 

Pentru a doua oară, Pibrac clătină din cap 

— Oh! făcu el, un rege peste nişte pământuri pietroase 
ale unui ţinut sărac cum e acela al Navarrei, care produce 
mai mult fier decât grâne, mai multe inimi brave decât 
gentilomi bogaţi... 

— Dar peste ce pământ? întrebă Henric de Bourbon. 

— Peste un frumos şi mare regat, Sire, unde grâul creşte 
cu abundență, unde omenii sunt mai numeroşi şi tari, 
curajoşi şi credincioşi, un regat, Sire, unde cuvântul de 
patrie e sonor şi răsună în depărtare. 

— Destul, zise Henric. 

Şi îl privi pe Pibrac. 

— Ştiu de ce regat vorbeşti, amicul meu, zise el. 

— Ei bine, Sire, continuă căpitanul gărzilor, atunci nu vei 
mai jura să susţii mai înainte de timp o luptă inegală. Astăzi 
suntem învinşi, dar cine ştie dacă mâine nu va suna ora 
triumfului? 

— Ai dreptate, Pibrac, zise prinţul, să plecăm! 

— Am trimis deja în toată graba la cârciuma Calul roib 
pe un om în care am încredere, ca să ne aştepte cu caii 
înşeuaţi, gata de plecare, continuă Pibrac. Şi acolo, vom 
găsi şi pe Noe cu Hector. 

— Dar, cum o să ieşim din Luvru? 

— Veniţi, Sire, veniţi! încă nu s-au deşteptat santinelele 
care sunt la scara de jos şi la portiţă. Veniţi! 

Regele de Navarra îşi luă spada şi mantaua şi se 
pregătea să urmeze pe Pibrac, când, deodată, se produse 
un zgomot afară. 


În acelaşi timp, uşa se deschise fără a se fi luat precauţii 
de a bate mai întâi şi un ofiţer de gărzi intră. 

— Ce voieşti? îl întrebă Pibrac. 

— Căpitane, răspunse ofiţerul, regina-mamă mi-a 
ordonat a vă cere spada. 

— Ah! făcu Pibrac. 

— Şi de a vă conduce în turnul de la Vincennes, Pibrac 
privi pe rege şi privirea sa era elocventă. 

— Plecaţi singur, Sire, plecaţi! 

Şi, fără a mai scoate vreun cuvânt, întinse spada 
ofițerului de gărzi. 

Henric de Navarra făcu un pas spre uşă, dând la o parte 
pe ofiţer. 

Dar, când el ajunse pe prag, se găsi faţă în faţă cu alţi 
trei oşteni din gardă, din care unul îi zise: 

— Nu se poate trece! 

— Cum? Ticălosule? strigă regele, tu voieşti? 

— Sire, răspunse ofiţerul, am ordinul de a vă cere spada. 

Henric se uită la Pibrac. 

— E prea târziu, murmură el. 

Apoi se adresă ofițerului: 

— Oare mă vei conduce şi pe mine la turnul de la 
Vincennes, domnule? 

— Nu, Sire. 

— Atunci, unde? 

Regina vă arestează în apartamentele voastre. 

— Ei bine! zise Henric râzând, de astă dată îi găsesc 
intenţia foarte delicată. 

Şi el luă spada şi o întinse ofițerului gărzilor. 

— Adio! Sire, zise Pibrac cu tristeţe. 

Henric îi luă mâna şi o strânse într-a sa, zicându-i: 

— Mai bine, la revedere, făcu el. 

— La revedere, atunci, sire! 

Şi Pibrac zise ofițerului: 

— Să mergem, vă urmez. 


Ofiţerul aşezase trei oşteni de gărzi în anticameră, unul 
la uşa de comunicaţie, care exista între apartamentul lui 
Henric şi acela al lui Noe, un altul, la capătul coridorului, şi 
alţi doi sub ferestre. 

Când Pibrac plecă, Henric numără toate santinelele. 

„Desigur îşi zise el, regina ţine ca să nu îi scap, căci sunt 
păzit de o armată întreagă.” 

Şi se aşeză liniştit în fotoliul pe care îl ocupase pe când 
Pibrac intrase la el, reluă pe Plutarh şi continuă lectura ce îi 
fusese întreruptă. Regele de Navarra citi o oră întreagă, 
apoi, când nu mai auzi nici un zgomot, se sculă de pe fotoliu 
şi merse să se rezeme de fereastră. 

„Aş vrea, îşi zise el, să ştiu ce să petrece în Luvru.” 

Marea curte a palatului avea aspectul său obişnuit. 
Gărzile regelui se plimbau şi un paj dresa un erete. Henric 
recunoscu pe paj: era Gauthier. El îl chemă printr-un semn. 

Gauthier se apropie sub fereastră. 

— Cum îi merge regelui? îl întrebă Henric. 

— E întocmai ca un nebun furios. 

— Ce zice Miron? 

— Miron pretinde că are un acces de friguri calde şi el 
speră că-l va tămădui. 

— Micuţul meu, mai adăugă Henric, nu poţi să vii să 
vorbeşti puţin cu mine? 

— Acolo sus? 

Pajul se uită cu teamă împrejurul lui şi, după ce se 
asigură că nimeni nu observase conversaţia lui cu regele de 
Navarra, dispăru cu eretele lui sub braţ, pe sub o mare 
poartă care conducea în interiorul Luvrului. 

„Dacă Gauthier va putea să ajungă până la mine, el îmi 
va putea spune cele ce s-au petrecut.” 

Câteva minute trecură, apoi Henric auzi o mică ceartă în 
anticameră. 

— Voiesc să trec, zicea vocea copilăroasă fragedă a lui 
Gauthier. 


— Am ordinul de a nu lăsa pe nimeni să intre, răspundea 
unul dintre oştenii de gărzi. 

— Da, dar eu, am un mesaj pentru regele de Navarra. 

— De la cine? 

— De la regina-mamă. 

— Arătaţi-l. 

— Este un mesaj verbal. 

Oşteanul ezită în a-l lăsa pe Gauthier să intre, dar 
copilul, plin de îndrăzneală, zicea: 

— Îţi jur, domnule, că te vei căi amar că m-ai împiedicat 
să trec. 

Gauthier era pajul favorit al lui Carol al IX-lea şi, când 
Carol al IX-lea era sănătos, Gauthier avea multă valoare. 
Oşteanul cugetă dar că nebunia regelui va fi calmată în 
câteva zile şi că Gauthier, devenind iarăşi favorit, nu va 
trage alt folos din acest refuz decât ura acestuia. 

— Treceţi, zise oşteanul de gardă, după ce-şi făcuse 
reflecţiile de mai sus. 

Şi el se dădu la o parte. 

Gauthier bătu în uşă, o deschise şi o închise după dânsul. 

Gauthier era amicul lui Raoul; Raoul o iubea pe Nancy, 
Nancy era devotată regelui de Navarra. Prin urmare, 
Gauthier trecea ca şi Raoul şi Nancy, adică că era mult mai 
devotat regelui de Navarra decât Doamnei Catherine. 

— Bună ziua, micuțul meu, îi zise Henric întinzându-i 
mâna. 

Gauthier îşi puse un deget pe buze. 

— Sst! zise el, să vorbim încet. Poate cineva să ne 
asculte, Sire. 

— Mă îndoiesc. 

Pajul trase pe Henric între zidul ferestrei, punctul cel 
mai departe de uşă, pe al cărei prag păzeau cei trei oşteni 
de gărzi. 

— Acum, micuțul meu, zise Henric, istoriseşte-mi ceea ce 
s-a petrecut la Luvru. 

— Regele a înnebunit. 


— Ştiu acesta. 

— Şi regina-mamă s-a proclamat regentă. 

— Ştiu şi aceasta. Apoi? 

— Ducele de Guise s-a instalat la Luvru. 

— Oh! oh! 

— Şi oştenii de gardă au fost trimişi la Saint-Germain 
pentru a fi înlocuiţi prin lănceri. De o oră, nu se mai 
vorbeşte la Luvru decât limba germană... 

— Ce se zice de mine? 

— Se vorbeşte, Sire, zise cu naivitate Gauthier, că veţi fi 
judecat de parlament şi condamnat la moarte. 

Un surâs alunecă pe buzele lui Henric de Bourbon. 

— În fine, continuă Gauthier, s-a auzit că Rene e mort. 

— Rene e mort? strigă Henric, care crezu că nu auzise 
bine. 

— Nu trebuia să zic că Rene e mort, reluă pajul, căci nu 
şi-a dat încă ultima suflare. Cu toate acestea, nici nu cred să 
scape, rana lui e mortală. 

— Dar ce-mi spui tu? întrebă Henric. Rene e rănit? 

— De moarte. 

— De când? 

— De astăzi dimineaţă. 

— De cine a fost lovit? 

— De o femeie pe care voia s-o răpească. 

Henric tresări. 

— Şi, unde s-a întâmplat acesta! 

— Într-o casă din satul Chaillot. 

Henric îşi înăbuşi un țipăt şi un nume veni murind pe 
buzele sale: 

— Sarah! 

Atunci Gauthier îi povesti că un călăreț adusese această 
ştire. Şi că regina trimisese doisprezece lănceri la Chaillot 
cu ordin de a aprinde casa şi a aduce la Luvru pe femeie, cu 
picioarele şi mâinile legate. 

La acest din urmă cuvânt, Henric se înfioră. 

— Şi a adus pe femeie? 


— Nu. 

— Pentru ce? 

— Ea a dispărut. 

Henric respiră. 

— Micul meu prieten, zise el, o să mai vii tu să mă vezi 
astă-seară? 

— Negreşit, Sire. 

— Şi-mi vei mai istorisi cele ce vei mai afla? 

— De ce nu? zise pajul; dar, acum, trebuie să vă 
părăsesc. Nu trebuie ca Doamna Catherine să ştie că am 
venit să vă vizitez. 

Şi pajul plecă. 

Ziua trecu pentru Henric într-o singurătate profundă. 

I se aduse mâncare în camera sa şi oamenii care îl 
serviră, fură recunoscuţi de dânsul, că aparţineau reginei- 
mame. Mai târziu ridicară santinelele şi fură înlocuiţi oştenii 
de gărzi cu lănceri. 

— Pe Dumnezeul meu! murmură Henric de Navarra spre 
seară, bine ar face Doamna Catherine de a da ordin să mă 
judece cât se poate de repede, căci mi se urăşte grozav, 
stând aici arestat. 

În momentul când zece ore sunau la Saint-Germain- 
|' Auxerrois, Gauthier reveni. 

Pajul avea o mină serioasă. 

— Merge rău, Sire, zise el. 

— Ah! făcu Henric. 

— Nebunia regelui continuă. 

— Şi regina-mamă? 

— Regina-mamă e înconjurată de loreni şi deja se 
vorbeşte la Luvru că o să omoare pe toţi hughenoţii. 

Henric îşi încruntă sprâncenele. 

— Dar, adăugă Gauthier, toate acestea nu ar putea să 
împiedice pe amicii Majestății Voastre de a se gândi la voi. 

— Aşa sper. 

— Şi eu sunt însărcinat de a vă da un bilet. 

— Un bilet! şi de la cine? 


— De la Noe. 

— L-ai văzut? 

— Chiar astă-seară. 

— Unde? 

— La Malican. 

Şi Gauthier scoase din buzunar un pergament îndoit 
într-un mod, dar care, fără îndoială, era familiar lui Henric, 
căci prinţul îl desfăcu foarte iute. 

Misiva lui No&, nu conţinea decât câteva rânduri, în 
sensul acesta: „Lahire e scăpat. 

Suntem reuniți câteşitrei. 

Pibrac a scăpat din Vincennes. 

Noi lucrăm cu toţii pentru a vă reda libertatea. 

No€.” 

Henric citi şi reciti acel bilet, apoi o lumină îi trecu prin 
minte. 

— Haide! îşi zise el ridicând capul în sus, cu nişte oameni 
ca gasconii mei, voi trece peste corpurile unei armate 
întregi. Ei vor pune foc Luvrului dacă va trebui, şi tot mă 
vor scăpa! 

— Să fiţi foarte sigur! făcu pajul cu siguranţa vârstei 
sale. 

Capitolul XXXV. 

Cum scăpase Lahire din Prie-Dieu? 

Când acesta fu închis din nou de către Pibrac în acea 
închisoare, el scăpă tot prin acea uşă pe unde dispăruse 
Chesnaye, însă cu diferenţa că Lahire nu se hazardase să se 
arunce în puţ cu speranţa că uşile eternității se vor 
deschide înaintea lui. 

Aşadar, când se găsi în închisoare, se înarmă cu un 
amnar şi cremene şi aprinse o lumânare pe care i-o dăduse 
Pibrac. 

Când se făcu lumină, el îşi aruncă o privire împrejurul 
lui. 

Într-un colţ se vedea deschiderea unei găuri. 


Lahire se apropie. Tânărul om se culcă pe burtă şi-şi 
aplecă capul spre acel abis. Un aer umed îi izbi obrazul şi 
auzi în fund o clătire de apă. 

— Drace! murmură el, e mai bine să te expui în piaţa 
Greve, brutalelor mângâieri ale maestrului Caboche, decât 
a te risca pe această gaură a infernului... 

Tot adresându-şi acest monolog, Lahire descoperise 
funia cu noduri şi o legă solid de acel inel pe care i-l 
indicase Pibrac. 

După ce făcu aceasta, el dădu drumul celuilalt capăt al 
funiei. 

După aceasta o trase înapoi, zicându-şi: 

— Să vedem, cât e de lungă funia. 

Extremitatea funiei pe care o cufundase în acel abis, era 
înmuiată de apă până la o lungime de şapte sau opt 
picioare. 

— Ah! pe credinţea mea! murmură Lahire, eu ştiu să înot 
cum mi-a zis Pibrac. Nu prea îmi place apa murdară, cu 
toate acestea, o prefer în locul tăişului maestrului Caboche. 

Lahire dădu drumul funiei în puţ, apoi se aşeză pe 
margine şi cu picioarele atârnate în aer. 

Duhoarea cea neplăcută care urca din întunecoasele 
adâncimi ale prăpastiei şi zgomotul ce producea apa 
dedesubtul lui, îl făcură să se îndoiască puţin. 

Dar când îşi aduse aminte de regele de Navarra, care 
era înconjurat de inamici, el nu mai ezită, şi atunci se lăsă în 
abis, apucând funia cu două mâini şi murmurând: 

— Să moară regină-mamă! Trăiască regele de Navarra. 

Funia era solidă, dar ea era atât de subţire încât Lahire, 
lăsându-se să alunece încetişor pe dânsa se temu pentru un 
moment să nu se rupă. Cu toate acestea, nu se întâmplă 
nimic. 

Lahire simţi deodată că picioarele atingeau apa. Apoi un 
punct luminos îi izbi ochii. 

Era o mică rază albă care se reflecta pe apa neagră, 
întocmai ca o broderie de argint pe o catifea neagră. 


— Iată steaua mea, se gândi Lahire. 

Şi dădu drumul funiei şi începu a înota cu curaj spre acel 
punct luminos. Pe măsură ce se apropia, punctul se mărea 
şi, când Lahire nu fu decât la o mică distanţă, el putu să se 
convingă că Pibrac îi spusese adevărul, şi că el avea 
înaintea lui o gaură prin care pătrundea lumina zilei. 

Lahire înotă până dădu peste ceva aspru. Era o piatră 
plină de muşchi, de care se agăţă. Apoi, sprijinindu-se de 
această piatră, se înălţă până la gaură, unde se târi pe 
burtă, întocmai ca o vulpe când iese din vizuină. 

Atunci, o adiere de aer răcoros îi izbi obrazul, pe care îl 
respiră cu nesaţ. Înaintă tot pe burtă şi pe mâini până dădu 
peste o imensă apă albastră pe care strălucea o rază a 
soarelui. 

Era Sena care curgea de cealaltă parte a acestei mici 
subterane săpate prin infiltraţia apei. 

Lahire se opri la capătul subteranei, îşi ridică capul spre 
azurul cerului şi începu să respire aerul cel curat. 

Dar, cum el era prea cunoscut la Luvru, se temu să 
rămână mai mult timp sub zidurile Luvrului, şi astfel, se 
decise să treacă pe celălalt mal al Senei şi să se piardă de 
vederea oricărui soldat. 

Pe când el sta să respire aer, zări o barcă de pescar. 

Lahire avea ochiul sigur, el măsură distanţa şi începu să 
înoate cu repeziciune pentru a atinge acea barcă. 

Când ajunse în mijlocul fluviului, barca trecu. Dar el, 
dându-şi o forţă şi mai mare la înot, se apropie de dânsa. 
Barca nu avea alt pilot decât un tânăr pescar ca de 
şaisprezece ani. 

Lahire se aruncă în barcă murmurând: 

— Era timpul! căci forţele mă părăsiseră. 

Apoi puse un deget pe buze. 

— Sst! zise el pescarului, îţi voi plăti bine. 

Şi cum copilul îl privea necontenit cu o spaimă 
crescândă, zise: 


— Fără barca ta, copilul meu, m-aş fi înecat desigur. Vin 
de la o întâlnire de amor, de unde a trebuit să mă arunc în 
apă. 

— Ah! zise pescarul, de aceea eşti îmbrăcat. 

— Da. 

— Dar acum, pentru că vă găsiţi aici, întrebă pescarul cu 
respectul care merita un gentilom a cărui pungă era plină 
cu aur, unde trebuie să vă conduc? 

— Unde vei voi. 

— Adică unde va voi senioria voastră. 

— Unde mergeai tu, când te-am întâlnit? 

— Spre satul Chaillot? acolo locuiesc părinţii mei. 

— Ei bine, haide la Chaillot. 

Şi după o clipă, Lahire întrebă: 

— Cunoşti tu acolo pe un băiat numit Guillaume? 

— Guillaume Verconsin? 

— Întocmai. 

— Da, messire 

— Unde e casa sa? 

— Colo, în unghiul străzii unde este o cârciumă vizavi. 

— Mulţumesc! zise Lahire sărind iute pe uscat. 

Capitolul XXXVI. 

Cu toate că hainele sale erau ude, Lahire se îndreptă cu 
repeziciune spre locul indicat. 

Dar mare îi fu mirarea când văzu o adunătură de popor 
înaintea cârciumii şi toţi atenţi la cele ce le vorbea 
cârciumarul. 

Lahire ghici că oarecare evenimente deosebite se 
petrecuseră în casa lui Guillaume Verconsin, şi el se 
amestecă în public şi începu a asculta. 

Cârciumarul istorisea că doi cavaleri pe care nu-i 
cunoştea, dar din care unul îi făcuse impresia unui mare 
senior, venise la dânsul de dimineaţă. Cel din urmă, adică 
marele senior, i-a cerut oarecare informaţii asupra casei 
văduvei Verconsin, dacă Guillaume ieşise şi dacă se găsea în 


acea casă o oarecare tânără femeie. Şi, în urma răspunsului 
său afirmativ, adăugă el, cei doi cavaleri intraseră în casă. 

O jumătate de oră trecuse, zicea cârciumarul, în care 
timp, nimic nu i se păruse extraordinar, doar că el auzise 
nişte ţipete înăbuşite şi totdeodată unul dintre cavaleri, 
adică cel dintâi, ieşi din casă cu totul zăpăcit şi sărise pe 
şeaua calului său şi îl îndreptase în galop spre Paris. În mai 
puţin de cinci minute, în urmă, o femeie ieşise îndată după 
dânsul. Acea femeie era acea frumoasă şi misterioasă 
străină pe care oamenii de la Chaillot o văzuseră numai o 
dată sau de două ori. După cârciumar, ea era palidă, 
veşmintele în dezordine şi acoperite de sânge. Ea ţinea 
strâns în mână un pumnal şi, cu un aer zăpăcit, se pusese 
să fugă din toate puterile spre râu. 

Această apariţie înspăimântase atât de mult pe 
cârciumar, încât nici nu s-a gândit ca să oprească pe acea 
femeie. 

Nu fu decât după câteva minute, când el, revenindu-şi în 
simţire, se gândise să pătrundă în casă. 

Acolo, un spectacol ciudat se oferi ochilor săi. 

Pivniţă era deschisă. După ce el strigase în zadar pe 
văduva Verconsin, cârciumarul se hotărâse să aprindă o 
lampă şi să se coboare în pivniţă, unde el găsise cadavrul 
nenorocitei femei. Atunci, cu totul tulburat, urcase şi 
pătrunsese la etajul întâi, unde un gentilom, care îi dăduse 
două piese de aur, zăcea întins în mijlocul unui lac de sânge. 
La această vedere, cârciumarul îşi pierduse capul şi 
strigase ajutor. Veniseră vecinii şi î-l ajutaseră să o scoată 
pe văduva Verconsin din pivniţă, expunând-o în vestibul, 
apoi îl aşeză pe acel gentilom pe un pat până să se alerge 
după un chirurg. 

lată ce află Lahire, care recunoscuse pe Sarah după 
portretul ce i se făcuse de către cârciumar. 

Acum însă era curios să ştie cine era acel gentilom rănit. 

Pentru acest scop el se strecură prin mulţime şi pătrunse 
în casă. Dar deodată, el se trase înapoi înspăimântat. Lahire 


recunoscu în acel om care rătăcea cu privirile, pe cel mai 
mortal inamic al regelui de Navarra şi al lui Noe, adică pe 
Rene Florentinul. 

Atunci Lahire înţelese îndată tot adevărul. El cunoştea 
amorul lui Rene pentru Sarah, şi ghici că aceasta, pentru a 
se sustrage, îi împlântase pumnalul în piept şi se făcuse 
nevăzută. Cât pentru celălalt cavaler care plecase în galop 
spre Paris, desigur că o fi plecat ca să dea alarma, despre 
cele ce se petrecuse. 

„Nu e bine de mine dacă voi mai rămâne aici, îşi zise el.” 

Şi, ca om prudent ce era, el se îndreptă spre locul unde îl 
lăsase pe pescar. 

Acesta din urmă tocmai îşi expunea peştele la soare. 

— Amicul meu, îi zise el, tu ai putea să te duci să-mi cauţi 
niscaiva haine, căci astea mă cam zgârie la gât. 

— Dar, monseniore, zise pescarul, nu am decât nişte 
haine grosolane care nu fac pentru dumneavoastră. 

— Puțin importă. 

Micul pescar făcu pe Lahire să intre în casa, unde 
bătrâna sa mamă aranja o plasă, şi îi puse înainte nişte 
haine şi alte accesorii. 

Lahire, fără să le examineze, le îmbrăcă, încălţă nişte 
sandale vechi şi, astfel transformat, se întoarse spre Paris, 
după ce mai întâi lăsase pescarului doi pistoli. 

Era dar, biletul lui Noe, pe care îl aduse Gauthier, care 
anunţase lui Henric de Navarra, evadarea lui Lahire. 

Aşadar, el află că amicii lui se luptau să-l scape şi aceasta 
îl mai linişti puţin. 

După ce Gauthier părăsise pe Henric şi se găsea pe 
coridorul care conducea la apartamentul reginei-mame, 
cineva îl lovi pe umăr. Gauthier tresări şi se opri. Coridorul, 
deşi era întunecos, totuşi Gauthier recunoscu pe ofiţerul de 
gărzi care de dimineaţă îl lăsase să pătrundă la regele de 
Navarra. 

— Bună seara, domnule Gauthier, zise el. 

— Bună seara, domnule. 


— Vii de la regele de Navarra? 

— Da, i-am dus un mesaj. 

— De la cine? 

— De la regina mamă. 

— Curios! zise ofiţerul, am şi eu un mesaj. 

— Dă-mi-l. 

— Nu e pentru dumneata. Cu toate acestea, iată ce mi-a 
spus regina-mamă: „Nu am însărcinat pe pajul Gauthier cu 
nici un mesaj pentru regele de Navarra”... 

Gauthier tresări. 

— Şi, continuă ofiţerul, regina mamă mi-a adăugat: 
„Cere-i spada şi trimite-l în turnul de la Vincennes, unde va 
ţine companie domnului de Pibrac, dacă are gustul de a fi în 
societate cu oamenii care sunt prizonieri ai statului.” 

— Drace! murmură Gauthier. 

Şi el îşi făcu în sineşi aceste reflecţii: „Cum vor putea 
acum, amicii regelui de Navarra, ca să ia legătura cu 
dânsul?” 

— Haide! zise ofiţerul, da-mi spada, micuţule. 

— Iat-o! 

Gauthier trase spada, o luă de vârf şi o prezenta cu 
mânerul ofițerului de gărzi, care îl luă cu familiaritate de 
braţ şi plecară împreună. 

A doua zi, regele de Navarra îl aştepta cu mare nelinişte. 
Orele trecură şi Gauthier nu mai veni. 

În tot cursul acelei zile, el fu păzit de lănceri. 

Pe când el termină cina, santinelele se schimbară. 

„Poate, îşi zise el, îmi va trimite gardă franceză.” 

Şi, plictisindu-se să aştepte vreo veste, mai bău un pahar 
de vin şi merse de se rezemă de fereastra care dădea spre 
râu. 

Prinţul privea cu melancolie cum curgea apa şi cum 
străluceau stelele pe firmament, când deodată, auzi o 
bătaie în uşă cu patul unei carabine. 

— Intră! zise el. 

Uşa se deschise şi un soldat apăru. 


— Încă un lăncer! murmură Henric descurajat... Hei! ştii 
tu franţuzeşte tartifle13? 

Lăncerul închise uşa, apoi veni la Henric, se aşeză 
înaintea lui, ridică viziera căştii sale şi-şi puse un deget pe 
buze. 

Henric se trase înapoi cu un pas şi se sili din toate 
puterile să nu ţipe. Lăncerul care-şi descoperise obrazul, nu 
era decât blondul Amaury de No&, acoperit de o mare 
barbă neagră. 

— Sst! zise No&, să vorbim încet şi să ne ocupăm de ceea 
ce ne priveşte. 

— Dar, cum ai putut tu să răzbeşti până aici? 

Noe trase pe Henric spre fereastră: 

— Priveşte! îi zise el. 

— Ei bine? 

— Vezi acele două santinele? 

— Da. Sunt doi lănceri. 

— Sunt Hector şi Lahire. 

Henric avu un gest de surpriză. 

— O, gasconii mei! murmură el. 

— Mai este unul în anticameră. 

— Şi... este? 

— Pibrac care a scăpat din turnul Vincennes. 

— Ah! făcu Henric, am să ies şi eu de aici? 

— Da, pe fereastră. 

Şi Noe îşi desfăcu armura, şi lăsă să cadă jos un pachet. 

— Ce este asta? 

— Este o scară de frânghie. 

— Bine, dar... 

— Aşteaptă! în dosul lui Saint-Germain-l'Auxerrois sunt 
cai înşeuaţi, dar trebuie să ne grăbim, fiindcă într-o oră 
masacrul va începe. 

Noe legă scara de frânghie de fereastră. 

— Ce masacru? întrebă Henric. 

— Masacrul hughenoţilor. 


Apoi, după un moment de tăcere, Noe reluă cu un aer 
posomorât: 

— Sire, Doamna Catherine este o femeie îngrozitoare; ea 
s-a servit de nebunia regelui fiul ei şi, de o oră, catolicii, 
având pe cei din familia Guise în frunte, s-au făcut stăpâni 
pe Paris. 

— Dar hughenoți se vor apăra! 

— Da, dar vor fi sfărâmaţi. 

— Amiralul, amicul meu, ce face? 

— Casa îi este înconjurată. 

— Dar Conde6? 

— El este la Vincennes. 

— Hei! strigă Henric, tu voieşti ca eu să fug tocmai când 
fraţii mei sunt hotărâți la moarte! 

— Sire, eu voiesc să te trag de la o moarte sigură. 

— Murind cu ai săi este un triumf. 

Apoi Henric, îşi puse mâna la partea unde trebuia să fie 
spada şi, îndreptându-se cu mândrie, strigă: 

— Tu uiţi, amicul meu, că sunt nepotul regelui Saint- 
Louis şi că mă numesc Henric de Bourbon. 

— Dar, Sire! strigă Noe cu disperare. Vei fi masacrat fără 
apărare. 

— Dă-mi o spadă! dă-mi o spadă! murmură tânărul rege. 
Dar, ca şi cum Dumnezeu ar fi voit să facă un miracol, 
uşa pe care Noe intrase, se deschise deodată. Margareta de 
Valois, frumoasă şi mândră, şi cu ochii strălucind de orgoliu, 
apăru pe prag şi, aducând o spadă bărbatului ei, regele de 

Navarra, strigă: 

— lată, Sire, spada regelui, tatăl meu. 

Henric atunci, căzu în genunchi înaintea Margaretei, 
apoi se ridică repede şi, luându-i spada din mână, o sărută 
cu respect şi alergă la fereastră strigând: 

— La mine! Navarra! la mine! 

Dar nu apucă ca el să-şi termine strigătul, când 
totdeodată două uşi se deschiseră şi, pe una apărură Raoul 


şi Hogier de Levis, cu spadele în mâni, iar pe cealaltă, 
Pibrac şi pajul Gauthier... 

— Ah! strigă atunci Henric privind pe Margareta cu 
entuziasm, Hector şi Lahire îmi vor ajuta, şi dumneata, 
Doamnă, vei vedea, dacă spadele gasconilor sunt ascuţite! 

Apoi se repezi din nou la fereastră şi începu iarăşi să 
strige: 

— La mine! Navarra! La mine! 

Capitolul XXXVII. 

Să lăsăm acum, pentru un moment, pe hughenoți şi pe 
ceilalţi, şi să ne reîntoarcem la castelul d'Angers. 

Ne aducem aminte că Nancy se strecurase din camera 
domnului de Nancey şi se coborâse cu grabă la întâiul etaj, 
unde se aşezase Doamna Margareta, şi că acolo, găsind pe 
Raoul în anticamera reginei de Navarra, îi arătă uşa 
reginei, ce era închisă, şi-şi puse degetul pe buze. 

Dar camerista, având un interes mai mare decât a 
respecta odihna Doamnei Margareta, bătu la uşă. 

Margareta întredeschise uşa şi întrebă: 

— Cine este? 

— Sunt eu. 

Tonul cu care Nancy pronunţase acest cuvânt, uimi pe 
tânăra regină. 

— Ce vrei? o întrebă ea. 

— Să plecăm îndată. 

— Pentru ce? 

— Pentru a scăpa viaţa regelui. 

— Intră! îi zise Margareta tresărind. 

Iar Nancy, înainte de a intra, se întoarse către Raoul ce 
se găsea la spatele ei şi îi zise: 

— Du-te de înşeuează caii, căci plecăm. 

— Cum? făcu Margareta. 

— Bravo! murmură Raoul, fără însă să se mişte din loc. 

— Dar, du-te odată! îi repetă Nancy cu autoritate. 

Raoul atunci merse să execute ordinele lui Nancy, iar 
regina, uimită, trase pe Nancy în camera sa şi o întrebă: 


— Ce înseamnă astea, micuța mea? 

Nancy nu răspunse. 

Atunci regina aprinse lampa şi, văzând tulburarea lui 
Nancy, strigă cu spaimă: 

— Dar ce ai? de ce eşti palidă? 

— Ducele este aici, Doamnă. 

— Fratele meu, d'Alencqon? 

— Da, şi este şi domnul de Nancey. 

— Oh! oh! dar ce vine să facă aici, Nancey, favoritul 
mamei mele? 

— Ela venit să anunţe ducelui că moartea regelui de 
Navarra este hotărâtă! 

Margareta se trase înapoi înspăimântată. 

Atunci Nancy îi povesti tot ce auzise în câteva momente 
cât fusese ascunsă în camera lui Nancey, iar Margareta, 
după ce ascultă cu palpitaţie dezvăluirea complotului ce 
învăluia pe hughenoți, strigă totdeodată: 

— Dar, regele de Navarra a părăsit Parisul, deoarece 
Hogier mergea înaintea lui şi îi pregătea cai. 

— Da, Doamnă, zise Nancy, dar noi am oprit pe Hogier 
din misiunea sa. 

— Dumnezeul meu! murmură Margareta. 

Apoi, ca şi cum un presentiment ar fi cuprins-o, reluă cu 
înfiorare: 

— Oh! Oh! eu nu-l mai iubesc pe sir de Coarasse, dar voi 
fi credincioasă sorții regelui de Navarra. 

Pe timpul acestei discuţii, regina alergă la uşă şi chemă: 

— Hogier! Hogier! 

Hogier alergă. 

Tânărul om, de când se întreţinuse cu Margareta, era cu 
totul emoţionat. 

— Nu este mult timp de când cereai să mori, îi zise 
tânăra regină privindu-l, fiindcă te considerai trădător al 
regelui de Navarra, stăpânul dumitale... 

Hogier plecă capul cu tristeţe. 


— Ei bine! continuă Margareta, trebuie să-l scapi sau să 
mori pentru dânsul! Deci, domnule... pe cal, iute! 

Atunci Raoul reveni şi zise: 

— Caii sunt gata. 

— Bine, zise Nancy, dar trebuie să ieşim din castel fără 
ca ducele să ştie. 

— Are dreptate, murmură Margareta. 

— Dar, este cu neputinţă! 

— Pentru ce? 

— Pentru că ofiţerul care păzeşte la poartă, nu ne va lăsa 
să ieşim fără să înştiinţeze pe ducele d'Alencon. 

— Nu, nu va face asta, murmură Nancy. 

— Aşa crezi? 

— Da, fiindcă căpitanul Herman ştie că ducele lipseşte 
din castel. 

Margareta făcu un gest de surprindere. 

— Sst! îi făcu Nancy, voi explica asta mai târziu 
Majestății Voastre. 

Regina, în fine, îşi luă mantaua şi-şi făcu cu grabă 
pregătirile de călătorie, iar Nancy deschise fereastra şi, 
aplecându-se afară, zise: 

— Începe să se facă ziuă şi toată lumea doarme, afară de 
santinela ce se plimbă prin curte. 

Apoi Nancy cobori cu Raoul, lăsând pe regină şi pe 
Hogier în urmă, şi merse drept la santinelă: 

— Unde este căpitanul de la poartă? îl întrebă ea. 

— Colo! răspunse soldatul surprins să o vadă pe tânără 
sculată la acea oră. 

Locul pe care îl arătase soldatul, era un corp de gardă 
unde soldaţii dormeau pe paturile lor, iar căpitanul şedea 
pe un scaun şi fuma cu gravitate. 

Căpitanul, văzând pe Nancy pe prag, fu tot atât de 
surprins ca şi soldatul, dar Nancy îşi puse un deget pe buze 
şi-i făcu semn să iasă. 

Căpitanul nu întârzie şi ieşi, apoi totdeodată o întrebă: 


— Oare Majestatea Sa, regina de Navarra, are nevoie de 
mine? 

— Da, răspunse camerista. 

— Sunt la ordinele Majestății Sale. 

— Ei bine, să ne deschizi poarta şi să ne laşi să ieşim. 

— Cum! La aceasta oră? murmură căpitanul privind pe 
tânăra fată cu mirare. 

— Da, şi să nu vorbeşti la nimeni de plecarea noastră, ci 
să laşi să se afle de la sine. 

— Dar... cum? 

— Domnule, îi zise Nancy, îţi voi face şi eu la rândul meu 
un serviciu. 

Apoi Nancy îşi zise în sinea sa: „Voiesc ca ducelui 
d'Alercon, pe care l-am urât întotdeauna, să i se întâmple o 
nenorocire, şi, cu aceasta, vom avea un inamic mai puţin.” 

— Zici că o să-mi faci un serviciu? întrebă căpitanul din 
ce în ce mai uimit. 

— Ascultă, continuă Nancy, dumneata nu-i poţi interzice 
reginei să iasă din castel. 

— Sigur că nu. 

— Ci numai ai dreptul să anunţi plecarea sa. 

— Aceasta este datoria mea. 

— Ei bine! îţi voi face o confidenţă. 

— Mie? 

— Da, şi o confidenţă care te va interesa. 

— Dar... 

— St! aşteaptă... 

În momentul acela, regina cobora, sprijinită de braţul lui 
Hogier, şi Raoul scosese caii deja din grajd, iar Nancy se 
întoarse din nou către căpitan şi îi zise: 

— Deschide poarta şi fă-mi un jurământ! 

— Pentru ce? 

— Pentru că, domnule, confidenţa pe care am să ţi-o fac 
are pentru dumneata o mare importanţă... 

— Ei bine! ce este? 


— Să-mi juri că, asupra plecării noastre, vei fi mut cât se 
va putea mai mult. 

— Bine, răspunse căpitanul, jur. 

Atunci Nancy sări cu uşurinţă pe un cal alb, ce Raoulil 
ţinea de frâu, şi tocmai când voiau să plece, fiindcă toţi erau 
pe cai, camerista se plecă la urechea căpitanului şi îi şopti: 

— Ducele este în castel. 

— Cum! ce spui? 

— Da, şi îl vei găsi în parc cu copila dumitale. 

Căpitanul atunci puse mâna pe spadă şi strigă: 

— Oh! dacă va fi aşa, ducele nu va maitrăi! 

Capitolul XXXVIII. 

Două zile după aceasta, către seară, Doamna Margareta 
şi suita sa sosiră la porţile Luvrului, şi augusta călătoare se 
opri la poarta cea mare, în faţa căreia doi lănceri se 
plimbau în lung şi în larg. 

— Bravo, murmură Doamna Margareta, în lipsa mea s-au 
schimbat multe lucruri la Luvru. 

— Adevărat, zise Nancy, căci odinioară erau gărzi de 
pază. 

— Şi acum sunt germani, nu este aşa? 

— Da, aşa este, reluă Nancy, şi probabil că regele este la 
Saint-Germain. 

— Nu, draga mea, regele este în Luvru. 

— De unde ştie Majestatea Voastră? 

— Uite! priveşte, adăugă Margareta arătând stindardul 
regelui Franţei, care fâlfâia deasupra Luvrului. 

— Adevărat! murmură Nancy. 

Apoi ea se cobori de pe calul său, se apropie de german 
şi îi zise: 

— Zi-i să se deschidă porta. 

— Nein! zise călăreţul, care însemna nu, sau, nu înţeleg 
ce voieşti să zici. 

Nancy atunci îi arătă poarta închisă. 

— Ya, ya, murmură el. 


Apoi el bătu în poartă şi o ferăstruie deschizându-se, 
Nancy începu a parlamenta cu ofiţerul de gardă, care de 
asemenea era german, dar care, de bine de rău, înţelegea 
limba franceză. 

— Ce voieşte la dumnita? întrebă el privind pe Nancy. 

— Voiesc să intru! 

— Nu şi poate şi intri. 

— Nici când este regina de Navarra? întrebă Nancy. 

Ofiţerul atunci privi pe deasupra umărului lui Nancy şi, 
recunoscând pe Doamna Margareta, dădu ordin în limba 
germană să se deschidă poarta şi, când regina cu suita sa 
intră, el o salută cu respect, şi apoi dădu ordin să se 
reînchidă poarta. 

Când regina se găsi înăuntru, îşi zise în sinea sa: 

— Neobişnuite lucruri! 

Apoi, cum curtea cea mare a Luvrului era plină de 
lănceri, şi cum Margareta nu întâlni nici un obraz cunoscut, 
ea se plecă la urechea lui Nancy şi îi şopti: 

— Ciudate lucruri! 

— Ce zice regina? întrebă Raoul pe cameristă. 

— Zice: „ciudate lucruri”. 

Hogier însă, care nu intrase niciodată în Luvru, neştiind 
obiceiurile de acolo, tăcu. 

În fine, când regina de Navarra cobori cu Nancy de pe 
cal, se îndreptă spre peronul scării celei mari şi, pe treapta 
dintâi, ea întâlni pe un bătrân. 

Acel bătrân era Miron şi el, văzând pe tânăra regină, se 
trase înapoi cu mirare şi o salută până la pământ. 

— Dar, Miron al meu! murmură regina, de ce mă priveşti 
astfel? 

— Pentru că te ştiam plecată din Luvru. 

— Am sosit acum. 

— Ah! 

— Da, priveşte suita mea. 

— Ah! făcu Miron încă o dată oftând. 


— Dar, zise Margareta neliniştită, eşti prea posomorât, 
bunul meu Miron, ce ai, Dumnezeul meu? 

— Majestatea Voastră nu ştie nimic? 

— Absolut nimic. 

Miron suspină pentru a treia oară. 

— Dar ce este, spune-mi? 

— Regele este bolnav. 

— Bolnav! regele, fratele meu? 

— Da, Doamnă. 

— Dar ce are? 

— A înnebunit. 

Margareta scoase un țipăt şi strigă cu disperare: 

— Nebun! regele Franţei! nebun! 

— Da, Doamnă. 

— Dar atunci, cine domneşte în Luvru? 

— Regina-mamă. 

Margareta păli. 

— Şi ducele de Guise, adăugă Miron. 

Atunci, tânăra regină avu un fior de moarte şi tot sângele 
îi îngheţă. 

— Şi în noaptea aceasta, continuă Miron, se vor petrece 
lucruri cumplite în Paris. 

— Dar regele de Navarra unde este? întrebă ea cuprinsă 
de o spaimă nebună. 

— Aici. 

— Sănătos, nevătămat? 

— Până acum, da, Doamnă. 

Aceste cuvinte aruncă groaza în inima tinerei regine şi, 
tremurând, îi zise: 

— Miron! Miron! spune-mi adevărul! 

Miron tăcu. 

— Ah! Miron! Miron! repetă nefericita regină, ai devenit 
oare amicul reginei-mame, de păstrezi tăcerea? 

Miron scutură din cap. 

— Dar, în numele cerului! Vorbeşte odată! 

— Nu aici, Doamnă. 


— Pentru ce? 

— Pentru că zidurile Luvrului au urechi. 

— Atunci dar, vino la mine. 

— Majestatea Voastră nu va putea intra, murmură Miron 
cu un surâs trist. 

— Pentru ce? 

— Pentru că regele de Navarra este prizonier! 

Margareta ridică mâinile către cer. 

— Dumnezeul meu! Dumnezeul meu! murmură ea. 
Dar doctorul regelui, în loc să-i răspundă reginei pe 
dată, privi în curtea Luvrului şi văzu că nici un gentilom şi 
nici un paj nu se vedea, lumea obişnuită a Luvrului era pur 

şi simplu dispărută, iar în curte se aflau numai gărzi şi 
lănceri, care, nu s-ar fi tulburat de i-ar fi văzut, îi zise, în 
fine: 

— Mă prind că oamenii aceştia nu ştiu că Majestatea 
Voastră lipseşte din Luvru de opt zile şi că ei ţi-au deschis 
poarta, crezând că veneai de la plimbare. 

— Se poate. 

— Şi astfel, nu cred ca regina-mamă să afle de 
reîntoarcerea Majestății Voastre. 

— Ba va afla, fiindcă mă voi duce s-o văd chiar astă- 
seară. 

— Ah! 

— Da, şi să îi cer socoteală... 

— St! Doamnă, făcu Miron. 

Apoi se aplecă la urechea Margaretei şi îi zise: 

— Îmi risc capul; dar, fiindcă sunt fericit să pot muri 
pentru Majestatea Voastră, vino la mine acum. 

— Bine... murmură Margareta, simțindu-se căzută sub 
povara unei spaime îngrozitore. 

Medicul regelui, Francois Miron, ce era frate cu 
starostele de comercianţi şi care trebuia să joace un rol 
faimos în istoria noastră, ocupa la Luvru un mic apartament 
situat în aripa opusă faţă, de aceea, în care se aflau 


apartamentul Doamnei Margareta, al regelui de Navarra şi 
al reginei-mamă. 

Cu toate acestea, acest apartament comunica printr-o 
uşă mică cu acela al regelui şi pe acolo Miron conduse pe 
Margareta. În fine, când ei ajunseră acolo, se închiseră în 
camera cea mai retrasă şi după ce doctorul se asigură că nu 
se putea auzi din afară, ridică capul său alb cu mândrie şi 
zise: 

— Ah! Doamnă, ai avut dreptate să revii. Dar mă tem că 
ai sosit foarte târziu. 

— Foarte târziu? 

— Da, foarte târziu pentru a-l putea scăpa pe regele de 
Navarra. 

— Ah! murmură Margareta, ştiu că se pregăteşte 
masacrul hughenoţilor, dar nu ştiu pentru când. 

— Pentru noaptea aceasta. 

— Spui adevărul? 

— Vai! da. 

— Dar, este cu neputinţă ca şi regele de Navarra să fie 
numărat în acel masacru. 

— Da şi nu. 

Miron luă un aer misterios. 

— Spune-mi, ce cugeţi? întrebă Margareta îngrijorată. 

— Cuget la nebunia regelui. 

— Dar din ce cauză a înnebunit? 

— Din cauza reginei-mamă şi a prinților loreni care 
urzeau un complot foarte mare. 

— Şi... acel complot, ce scop avea? 

— El avea scopul de a răpi pe rege şi de a-lţine 
sechestrat, în caz că ar fi refuzat să iscălească ordinul de 
masacru. 

— Dar aceasta este o crimă de înaltă trădare! 

— Aşa e! murmură Miron cu amărăciune, dar ce este 
aceasta pentru regina-mamă, când ea a făcut altele mai 
mari? 

— Ai dreptate... şi pe urmă? 


— Din fericire pentru ei însă, regele a înnebunit. 

— Dar cum? 

— Fiindcă s-a supărat mult. 

— Ah! 

— Da, el a devenit furios şi a înnebunit; cu toate acestea, 
pe cât văd, pare că i-a rămas un rest de judecată, fiindcă de 
astăzi de dimineaţă se ocupă cu afacerile regatului; aşa că, 
vorbeşte necontenit să declare război Ţarilor de Jos şi 
regina-mamă, profitând de ocazie, l-a încredinţat că 
inamicii regatului nu sunt alţii decât hughenoţii, şi astfel, ea 
l-a făcut să iscălească ordinul masacrului. 

— Dar acel ordin, nu poate să privească pe regele de 
Navarra. 

— Este adevărat, Doamnă. 

— Ei bine, vezi? 


— Da, Doamnă, căci când s-a vorbit în faţa regelui 
despre regele de Navarra, el s-a înfuriat şi a zis: „Oh! acela 
este amicul meu şi nu voiesc să i să întâmple vreo 
nenorocire, dar fiindcă este hughenot şi fiindcă nu ne 
putem încrede într-însul, trebuie să fie păzit ca prizonier”. 

— Şi pentru aceasta este el prizonier? 

— Aşteaptă, Doamnă, aşteaptă! continuă Miron. Dacă 
regele de Navarra va rămâne în Luvru, va scăpa de 
pumnalele asasinilor. 

— Dar dacă va fugi... 

— Atunci, va fi masacrat înainte de a ajunge la porţile 
Parisului. 

— Nu mai înţeleg, murmură Margareta. 

— Nu înţelegi, reluă Miron, fiindcă Majestatea Voastră 
nu s-a informat încă de geniul infernal al reginei-mame. 

— Dar, ce a mai inventat? 

— Ştii, Majestate, că regele de Navarra are în Paris 
patru oameni devotați până la moarte. 

Margareta tresări gândindu-se la Hogier de Levis. 

— Unul se numeşte Noe, reluă Miron, celălalt Pibrac, şi 
ceilalţi doi, ce sunt încă juni, se numesc Lahire şi Hector. 

— Ei bine! murmură Margareta, îi cunosc, ce s-a 
întâmplat cu dânşii? 

— "Trei sunt liberi şi unul este arestat. 

— Şi care este arestat? 

— Pibrac. 

Margareta avu un gest de durere. 

— Dar nu mai este, reluă Miron. 

— Cum? 

— Să vezi. Când regele a înnebunit şi regina-mamă a 
rămas cu toată puterea, cea dintâi grijă a ei a fost să 
aresteze pe Pibrac. 

— La asta mă aşteptam, murmură Margareta cu ironie. 

— Aşadar, pe Pibrac l-au condus la castelul de Vincennes 
şi, pe lângă dânsul, au dus şi pe un paj numit Gauthier, dar 
nu l-au ţinut mult, ci l-au lăsat să scape. 


— Dar, în ce scop? 

— În scopul că, Pibrac, văzându-se liber, va alerga la No& 
şi la ceilalţi gentilomi gasconi, şi cu ei împreună, va lua pe 
regele de Navarra şi vor fugi, şi atunci se va executa 
uciderea lor. 

— Nu înţeleg, repetă regina de Navarra. 

— Ascultă, Doamnă, ascultă. Pibrac contează pe un vechi 
amic al său, un ofiţer de gardă, care i-a propus să-l scape pe 
regele de Navarra; dar acel ofiţer este un trădător, şi iată 
cum: Eli-a dat o scară de frânghie prin care regele să poată 
ieşi din Luvru, şi astfel, să se creadă scăpat. Însă, în 
aparenţă numai. 

— Şi apoi? 

— Apoi, în spatele bisericii Saint-Germain, va găsi cai 
pentru dânsul şi pentru ai săi. 

— Pe urmă? 

— Pe urmă, Pibrac contează încă pe un ofiţer de gardă 
de la poarta Saint-Jacques, dar şi acela este un trădător, 
fiindcă îndată ce regele de Navarra şi ai săi vor ajunge la 
poarta Saint-Jacques, vor fi prinşi între două focuri de 
archebuze. 

— Oh! strigă Margareta, aceasta nu se va întâmpla, eu îl 
voi scăpa! mă duc să-l văd pe rege şi îi voi spune tot. 

— Nu este nevoie să vezi pe rege. 

— Atunci pe cine? 

— Pe regele de Navarra; şi să-l opreşti de a ieşi din 
Luvru. 

Apoi Miron se uită la pendula din colţul laboratorului şi, 
văzând că ea arăta nouă ore, reluă: 

— Sunt nouă ore, doamnă, grăbeşte-te! 

— Dar regele de Navarra este prizonier? 

— Da, Doamnă. 

— Atunci dar, cum să ajung la dânsul? 

— Cunosc eu un drum, răspunse Miron cu un surâs 
misterios. 

— Ah! care? 


— Apartamentul Majestății Voastre comunică cu acela al 
regelui de Navarra, nu este aşa? 

— Da, aşa este. 

— Dar între apartamentul Majestății Voastre şi acela al 
lui Pibrac, nu există un pasaj secret? 

— Da, există. 

— Ei bine, când Pibrac a fost trimes la Vincennes, 
camera sa a rămas liberă. 

— Foarte bine! Dar cum să ajung la acea cameră? 

— Prin coridorul din aripa stângă. 

— Dar dacă vom întâlni pe cineva? 

— Nu cred. Luvru nu mai e păzit decât de gărzi şi de 
germani. 

— Ah! murmură Margareta emoţionată, dacă se va 
vedea că regele de Navarra nu fuge, poate că va fi atacat la 
dânsul. 

— Ei bine! amicii săi îl vor apăra. 

— Şi eu îi voi face pavăză din corpul meu, exclamă 
tânăra femeie cu entuziasm. 

Apoi, cugetând la Raoul şi Hogier, adăugă: 

— Am încă două spade bune să-i dau. 

Atunci ea se aplecă pe fereastra care da în curte, unde 
Raoul şi Hogier vorbeau cu un lăncer, şi Nancy glumea cu 
un călăreț, şi totdeodată ea chemă: 

— Nancy! Nancy! 

Nancy atunci, înțelegând că regina de Navarra avea 
nevoie de dânsa, observă mai întâi fereastra la care ea se 
arătase şi, asigurându-se că era de la camera lui Miron, 
alergă îndată acolo şi, intrând înăuntru, zise: 

— Ah! Doamnă, în zece minute am aflat o mulţime de 
lucruri. 

— Cam ce lucruri? 

— Că masacrul se va face în noaptea acesta, că lăncerii 
au solda îndoită şi că toţi burghezii sunt înarmaţi. 

— Ştiu toate acestea. 

— Deja? 


— Da. Du-te de-mi cheamă pe Raoul şi pe Hogier. 

Nancy cobori tot aşa de repede precum urcase şi, după 
două minute, Raoul şi Hogier sosiră. 

— Amicii mei, le zise Margareta văzându-i intrând, 
trebuie să vă bateţi. 

— Când? întrebă Raoul. 

— În noaptea acesta. 

— Pentru regele de Navarra? 

— Da. 

— Ei bine! strigă pajul, uite spada mea, iese din teacă 
singură. 

Hogier nu scoase nici un cuvânt, dar ochii cu care privea 
pe Margareta păreau a spune: 

— Dacă voi muri... voi muri pentru regele meu pe care l- 
am trădat... dar voi muri iubindu-te. 

Atunci, Miron desfăcu din cui spada sa. Şi, îndreptându- 
şi talia cea înaltă şi boltită, zise cu mândrie. 

— Şi eu voi apăra pe tânărul meu rege contra celor ce îl 
urăsc! 

— Ah! strigă Margareta luându-i mâinile cu entuziasm, şi 
tu, bătrânul meu amic? 

— Doamnă, răspunse bătrânul într-ai cărui ochi se 
aprinseseră nişte raze tinereşti, eu sunt devotatul regelui 
Franţei, întâi, că el este rege, a doua, că el este fiul regelui 
Henric al II-lea, care mă numea amicul său. Dar regina- 
mamă, care este o prinţesă italiancă a fost, este şi va fi 
pentru mine străină, deci, când este vorba de a apăra pe 
bărbatul fiicei regelui meu, inima mea nu se va îndoi. 

— Miron, amicul meu, îi zise Margareta, ai o inimă de 
înger. 

— Doamnă, recunoşti pe aceasta? o întrebă el, arătându- 
i spada ce o ţinea în mână. 

— Da, este aceea de la tatăl meu. 

— Ei bine! 

— Ei bine! nu vei fi tu care te vei servi cu dânsa, Miron, 
amicul meu. 


— Şi cine, atunci, Doamnă? 

— Regele de Navarra; ea îi va aduce noroc. 

Miron se înclină. 

— Ai dreptate, Doamnă, îi răspunse el, trebuie o mână 
nobilă şi un braţ tânăr a o susţine. 

Apoi, el îşi luă o altă spadă ce era asemenea atârnată în 
cui şi, ducându-se în faţa reginei, îi zise: 

— Acum să mergem! 

— Doamnă, murmură atunci Nancy încingând ea însăşi 
spada scumpului ei Raoul, dacă vom scăpa vii, nevătămaţi 
din această noapte îngrozitoare, ce vei face pentru 
servitorii Majestății Voastre? 

— Tu te vei căsători cu Raoul şi pe dânsul îl voi face 
purtător de stindard în garda regelui de Navarra... 

— Pe Jupiter! strigă atunci Raoul, sunt capabil să omor 
zece loreni în această noapte. 

— St! făcu Miron. 

Apoi deschise uşa ce da în coridorul din aripa stângă. 

Acel coridor era întunecos şi de obicei pustiu, iar atunci, 
la uşa apartamentului ocupat odinioară de Pibrac, se găsea 
un german de santinelă, şi Miron văzând asta, se înfurie şi, 
cu un aer mândru, strigă: 

— Loc! loc! 

— Nu drege! răspunse germanul nemişcându-se din loc. 

— Nu mă cunoşti pe mine? îl întrebă Miron. 

— Da. Eşti doctor regelui. 

— Atunci 

— Nu drege! repetă el, punându-se de-a curmezişul uşii. 

— De cine ţii tu? îl întrebă doctorul. 

— De duce Guise. 

Miron atunci cugetă că nu era nimic altceva de făcut 
decât de a se scăpa de dânsul, şi astfel, el, cu toată 
bătrâneţea lui, apucă pe călăreț de gât şi, înainte ca acesta 
să ţipe şi să dea alarma, îi împlântă spada în piept. 

Germanul scoase numai o înjurătură şi muri îndată; iar 
Miron împinse cadavrul cu piciorul şi, deschizând uşa 


apartamentului lui Pibrac, zise: 

— Trecerea este liberă. 

Iată dar, cum Doamna Margareta ajunsese lângă regele 
de Navarra, tocmai în momentul când el refuza să fugă. 

Capitolul XXXIX. 

Pe când Lahire şi Hector se grăbiseră a veni lângă regele 
lor, se făcu un moment de tăcere printre persoanele care 
înconjurau pe Henric. 

În fine, No& zise reginei: 

— Ah! Doamnă, Doamnă, e mai bine să fugă decât să 
rămână aici. 

— Să fugă, zise Margareta, atunci va găsi moartea. 

Şi privind pe Pibrac: 

— Dumneavoastră eraţi ieri la Vincennes? 

— Da, Doamnă. 

— Cum aţi scăpat? 

— Prin concursul lui Gauthier. 

Pibrac arătă atunci pe Gauthier. 

— Vorbeşte, zise Margareta celui din urmă. 

Nu se ştia încă unde voia să ajungă regina, dar ea avea 
un astfel de accent de autoritate, încât era cu neputinţă de 
a îndrăzni cineva s-o întrerupă. 

Şi cum Gauthier părea a se îndoi încă... 

— Dar vorbeşte! îi zise Margareta. 

Atunci Gauthier începu. 

— Un ofiţer de gărzi, care servea sub ordinile domnului 
de Pibrac, m-a arestat ieri pe la prânz. 

— Cum se numea acel ofiţer? 

— Mazzoli. 

— E italian, zise regina. 

— Apoi, continuă Gauthier, acest ofiţer de gărzi, m-a 
condus mai întâi în curtea Luvrului. 

— Bine. 

— Acolo m-a urcat pe un cal şi mi-a zis: 

— Te duc la Vincennes.” 

— O să stau mult acolo?” 


— Aceasta va depinde de dumneata, mi-a răspuns el cu 
un aer misterios.” 

— Eu l-am privit cu spaimă şi ela urmat: 

— Cunoşti pe guvernatorul turnului de la Vincennes?” 

— Nu.” 

— Este unul dintre amicii mei.” 

— Ah!” 

— Un gentilom, numit La Lande, care îmi este foarte 
devotat.” 

— Dumitale?” 

— Mie, Francesco Mazzoli: îi vei vorbi numai de mine.” 

— Şi el mă va pune în libertate?” 

— Oh! nu am spus asta. Dar, în fine, cine ştie?” 

După aceste cuvinte, căpitanul mă încredinţă în mâinile 
a patru călăreţi care mă conduseră la Vincennes. Acolo, 
continuă Gauthier, observai că se transmise în mâinile lui 
sir de La Lande, guvernatorul turnului, un plic pecetluit. 

— Şi nu ştii ce conţinea? 

— Nu. Mă închise în al doilea etaj al turnului şi 
temnicerul care mă conduse, îmi zise: 

— Eşti vecin cu domnul de Pibrac.” 

— Unde e el?” 

— Aici, în spatele acestui zid.” 

— Dar mi-e permis a-l saluta?” 

— Cât pentru asta, zise temnicerul, nu ştiu, voi întreba 
aceasta pe guvernator.” 

Camera care mi se dăduse pentru închisoare şi aceea 
care era ocupată de domnul de Pibrac, dădeau amândouă 
pe un coridor, închis printr-o solidă uşă de stejar cu fier de 
sus şi până jos, astfel că puteam comunica cu domnul de 
Pibrac, dacă nu aveam ca obstacol acea uşă. lemnicerul 
care mă închisese, se întoarse după o oră. 

— Îmi pare că eşti prea călduros recomandat către 
guvernator.” 

— De către cine?” 

— De către un ofiţer de gărzi.” 


Mă gândii numaidecât la Mazzoli. 

— Ei bine? făcui eu, privind pe temnicer.” 

— Guvernatorul vă permite de a vedea pe domnul de 
Pibrac.” 

— Foarte bine.” 

După aceasta, temnicerul se duse să deschidă uşa 
căpitanului de gărzi şi eu îl urmai, şi intrai. 

Uşile celor două închisori ale noastre le lăsă deschise; 
însă, închise pe aceea a coridorului, în spatele căreia 
auzirăm răsunând paşii unei santinele. 

— Şi, zise domnul de Pibrac la rândul lui, petrecurăm 
ziua împreună, seara asemenea nu ne separă. Pe la nouă 
ore, ni se aduse cina. Cina noastră se compunea dintr-o 
ploscă cu vin, o căpăţână de porc mistreţ şi dintr-o pâine 
enormă. 

— Eu am tăiat pâinea, reluă Gauthier, şi am fost foarte 
mirat când am întâmpinat oarecare rezistenţă în această 
operaţie. Închipuiţi-vă, pâinea conţinea o funie de mătase 
cu noduri, o pilă şi un bilet. 

— Şi... acest bilet? întrebă Margareta. 

— Era un scris necunoscut şi conţinea aceste cuvinte: 
„Funia este lungă, pământul e tare, şi apropo, santinelele 
care păzesc sub fereastra dumitale ştiu să doarmă”. 

— Bun! făcu Margareta, înţeleg... ai pilit o bară de fier. 

— Da. 

— Şi funia v-a servit de scară pentru a vă cobori? 

— Întocmai. 

— Şi v-aţi încredinţat protecţiei unui amic? 

— Negreşii. 

— Ei bine, acest amic era un trădător. 

Pibrac şi Gauthier rămaseră încremeniţi. 

— Oh! continuă Margareta. Înţeleg restul! V-aţi întors la 
Paris şi aţi regăsit pe Noe, Hector şi Lahire. 

— Ei îşi frământau mintea pentru a găsi un mijloc de a-l 
libera pe regele de Navarra. 

— Şi nu îl găseau? 


— Nu, zise Gauthier. 

— Dar, eu, făcu Pibrac, îl găsisem. 

— Adevărat! 

— Eu lăsasem câţiva amici printre gărzi şi printre ofiţeri 
de călăreţi. 

— Acei amici, întrerupse Margareta, sunt trădători. 

Şi, pe când Pibrac dădea din cap cu un aer incredul, 
Doamna Margareta adăugă: 

— Nu trebuia să ieşiţi prin bariera Saint-Jacques? 

— Da, Doamnă. 

— Ei bine! acolo vă aşteptau două gloanţe de carabină. 

Toţi tresăriră. 

Atunci uşa pe unde intrase Doamna Margareta se 
deschise şi Miron intră: 

— Sire, zise el regelui de Navarra, dacă nu voieşti să 
mori masacrat, fără apărare, şi ca o victimă pe care o 
sugrumă, trebuie să rămâi aici. 

— Aici! făcură gasconii. 

— Vă vom baricada, continuă Miron care ţinea o spadă în 
mână, şi dacă va trebui să pierim, atunci vom vinde scump 
viaţa noastră. 

În acest moment, Hector şi Lahire intrară şi veniră să se 
aşeze în tăcere la stânga regelui. 

Deodată, o detunătură se auzi şi o lumină străluci de 
cealaltă parte a Senei. 

— Miezul nopţii! lată semnalul! zise Miron. Acum începe 
masacrul. 

Şi tot atunci, la cel dintâi zgomot de carabină, o mie de 
alte lovituri răspunseră. Şi Parisul, care cu o oră mai înainte 
părea că adormise, se deşteptă înfiorat şi în delir, şi nu se 
mai auzea decât ţipete de furie, strigăte de disperare, 
blestemele călăilor şi gemetele victimelor deşteptate prin 
surprindere şi atacate în paturile lor. 

Şi, cum o mulţime de popor trecea înfiorându-se şi 
pierzându-se prin fugă dinaintea masacratorilor, printre 
fluviu şi zidurile Luvrului, o fereastră a regalului edificiu se 


deschise şi Margareta, care se aplecase afară, putu să vadă 
un spectacol ciudat şi înspăimântător. 

Un om pe jumătate îmbrăcat, tulburat, furios şi în delir, 
descărcă o carabină asupra acestei mulţimi, dădu o alarmă 
îngrozitoare. Şi, luând o alta din mâinile unui valet, începu 
din nou a trage asupra acelui popor dezarmat şi care fugea 
înspăimântat. 

Acest om, acest călău, acest nebun, era Carol al IX-lea. 

Capitolul XL.. 

Masacrul începuse în străzile Parisului şi era tocmai să 
pătrundă în Luvru. 

Deodată, un țipăt teribil şi răsunător, se-auzi printre 
sălile şi coridoarele palatului şi, din etaj în etaj, ajunse până 
la Henric de Bourbon, care era înconjurat de fidelii săi 
apărători. 

— Moarte regelui de Navarra! 

— Iată ora, murmură Henric, haide să întâmpinam pe 
inamic. 

Camera care se unea cu aceea unde Henric rămăsese 
până atunci, era o vastă sală în care se putea aranja o 
bătălie întreagă. 

În momentul când se atacară uşile, Henric şi apărătorii 
săi, în mijlocul cărora se găsea şi Margareta, formară un 
mic batalion pătrat. 

Uşa, zburând în ţăndări, lăsă loc la o duzină de călăreţi. 
Dar pentru că, pentru Henric şi gasconii săi, erau nişte 
păcătoşi adversari, cei doisprezece călăreţi căzură unul 
după altul fără ca să atace niciunul pe regele de Navarra. 

Numai singur, Lahire primise o lovitură de carabină, 
care, cu toate acestea, nu îl pusese în imposibilitate de a se 
mai lupta. Dar de îndată, nişte combatanți mult mai 
periculoşi, le luară locul. 

Aceştia purtau crucea lorenilor pe umăr şi în capul lor 
era un om pe care Margareta îl recunoscu îndată şi, la 
rându-i, recunoscu şi el pe Margareta. 

Era ducele de Guise. 


— Ah! ah! zise el mergând spre Henric cu spada în sus, 
tot mai eşti iubit. 

Omenii care însoțeau pe ducele Guise erau în număr de 
zece. Printre ei se vedea şi Eric de Cr&vecoeur ţi Conrad de 
Saarbruck. 

— Moarte Navarrei! Trăiască Lorena! strigă ducele. 

— Trăiască regele! răspunseră gasconii. 

Şi o luptă teribilă şi cruntă se încinse între dânşii. 

Ducele şi Henric încrucişaseră spadele şi se răniră 
reciproc, dar rănile lor erau uşoare şi nu-i împiedicară să 
reînceapă lupta. 

Lahire şi contele Eric se luptau de asemenea între 
dânşii. 

Pibrac omorâse doi loreni. 

Hector fusese trântit cu o lovitură de carabină şi pajul 
Gauthier căzuse lovit de o spadă în coaste. 

Lupta dura de o oră aproape, când Hogier, care se lupta 
la dreapta regelui de Navarra, văzu un loren, care, în 
spatele ducelui de Guise, ochea pe Henric cu un pistol şi 
făcu foc. 

Hogier atunci îşi părăsi locul şi, aruncându-se înaintea 
regelui de Navarra, primi un glonţ drept în piept. 

El căzu sângerând la picioarele regelui, murmurând: 

— Regele îmi datorează viaţa. Mor recâştigându-mi 
onoarea. 

Apoi un nume, un nume iubit se stinse pe buzele sale. 
Acest nume nimeni nu îl ştiuse. 

Tot atunci, pe pragul acelei săli transformată într-un 
câmp de bătaie şi în care cei doi prinți obosiseră în luptă, se 
auzi o voce răsunătoare care striga. 

— Jos armele! domnilor, jos armele! 

Era vocea lui Carol al IX-lea. Al lui Carol al IX-lea a cărui 
rațiune, în faţa unui măcel teribil, se liniştise puţin. 

La acest sunet de voce, cei doi luptători se opriră. 

Atunci regele Carol al IX-lea merse drept spre regele de 
Navarra şi, întinzând mâna spre dânsul, zise: 


— Acest om e sacru! este fratele meu! 

Regele de Navarra era scăpat. 

Cât pentru Margareta, ea îngenunchease lângă Hogier 
de L6vis a cărui viaţă se stingea. 


SFÂRŞIT 


1 Pedeapsă sau răzbunare (specifică orânduirii 
sclavagiste) potrivit căreia vinovatul era tratat în acelaşi 
chip cum a procedat (sau a vrut să procedeze) el cu victima 
sa. 

2 Armă medievală în formă de lance cu un vârf de fier 
ascuţit, prevăzut pe o parte cu o secure, iar pe partea 
opusă cu un cârlig. 

3 Cireşe! Cireşe! (germană) 

4 Prevot - agent al administraţiei regale franceze, 
similar prefectului. 

5 Morfeu - zeul viselor în mitologia greacă, fiu al 
Somnului şi al Nopţii. 

6 Regicid - crimă constând în asasinarea unui rege; 
ucigaş de regi. 

7 Consonante - (despre cuvinte) care au o terminaţie 
asemănătoare. 

8 Silfidă - (în mitologia popoarelor germanice) duh 
aerian feminin, foarte uşor şi agil, care, împreună cu silful, 
întruchipa elementul aerului. 

9 L.cse-majeste - jignire adusă persoanei sau autorităţii 
unui suveran, în ţările monarhice, pedepsită de lege ca o 
crimă. 

10 Capă - pelerină (scurtă) de blană sau de stofă. 

11 Banii sunt nervul războiului. 

12 Ladă mare de lemn, cu capac, în care se păstrează 
făina, mălaiul sau cerealele. 


13 Joc de cuvinte greu traductibil, cu sensul aproximativ 
de „mâncător de cartofi şi necunoscător al limbii franceze”, 
expresie batjocoritoare ce o foloseau francezii pentru a 
numi soldaţii de origine germană din garda regală sau 
pentru oştenii Casei de Lorena.