Ponson du Terrail — [Junetea regelui Henric 4] 01 Regina baricadelor

E “a Ya ) ] 9, aY ) 
ad ICS 


Junetea 
i | a E 2 7 $ 


| i 4 a Ug 


Versiune electronică: [V3.0] 


PONSON DU TERRAIL 


Junețea regelui HENRIC 


Partea a patra 
REGINA BARICADELOR 
(LA REINE DES BARRICADES) 


r 
42) 


Episodul 7 
REGINA BARICADELOR 


Traducerea, editarea şi corectura: 
Echipa România Inedit 


Proiect Romania Inedit 2013-2014 


Traducerea în limba română a fost realizată 
după volumul în limba franceză: 


PONSON DU TERRAIL 
LA JEUNESSE DU ROI HENRI - Tome III 


PARIS, 1884 
JULES ROUFF ET C*, ÉDITEURS 
14, CLOITRE SAINT-HONORE, 14 


R T 
Partea a patra 


Prolog 


ÎNTRUNIREA STATELOR DE LA 
BLOIS 


(LES ÉTATS DE BLOIS) 


Capitolul | 

Cina regelui se încheiase. 

Ora zece suna la orologiul cel mare al castelului din Blois şi toate 
acestea se petreceau în seara zilei de 4 decembrie a anului de graţie 
1576. 

Regele cinase în compania drăguților! săi: sir de Quslus şi sir de 
Maugiron, domnul d'Epernon şi cavalerul de Schomberg. 

Atmosfera din timpul mesei fusese plină de bucurie: băură un vin 
bun, bârfiră femeile şi lăudară curajul bărbaţilor. 

— Domnilor, spuse regele, sunt foarte plictisit, deci, care dintre voi 
ar putea să mă distreze? 

Înainte de a fi primit vreun răspuns, uşa se deschise şi un om intră. 

— Cu siguranţă, Sire, că nu acest domn, strigă Maugiron, arătând 
spre noul venit. 

— Domnule Maugiron, răspunse acesta din urmă, eu îi slujesc pe 
regi şi mi-a curs sângele când a fost nevoie pentru ei, dar niciodată nu 
m-am gândit că aş putea ţine locul de bufon. 

Drăguții începură să râdă, dar regele îi reduse la tăcere: 

— Bună ziua, Crillon, spuse el pur şi simplu. 

Şi întinse mâna sa regală omului care tocmai intrase. 

Cavalerul Crillon aruncă asupra drăguților o privire calmă şi plină de 
dispreţ, asemenea unui buldog care ar fi intrat în ţarcul unei canişe de 
Pugs, apoi zise regelui: 

— Majestatea Voastră mi-a făcut onoarea de a mă chema? 

— E adevărat, Crillon, prietenul meu, răspunse regele; eşti încă 


1 În textul original francez este folosit termenul „/es mignons” - drăguții. 
Acest termen a apărut pe timpul războaielor religioase franceze dintre 
catolici şi hughenoți şi avea sensul de „drăguţ lui Dumnezeu” sau „drăguţ 
Papei”. 

Termenul a fost preluat de locuitorii Parisului, pentru a desemna pe 
favoriţii speciali ai regelui Henry al III-lea al Franţei, care la întoarcerea sa din 
Polonia pentru a domni în Franţa în anul 1574, a adoptat un fel de viaţă 
rafinat. „Drăguţii” regelui erau tineri nobili, care locuiau la Curtea Regală 
fiind favoriţii speciali ai regelui, având faţă de rege un rol oarecum similar cu 
acela al doamnelor de onoare faţă de regină. 

Termenul „les mignons” era folosit de francezi în mod batjocoritor cu 
sensul de papițoi, fanfaroni, frivoli, uşuratici (deoarece tinerii duceau o viaţă 
uşoară, îmbrăcaţi la modă, lipsiţi de calităţi reale), dar era lipsit complet de 
conotaţie homosexuală: expresia „drăguţii regelui” nu era folosită cu sensul 
de „iubiții regelui”. [n.t.]. 


prietenul meu, nu-i aşa? 

Bunul cavaler nu găsi apelativul regelui prea familiar, astfel că el 
răspunse cu naivitate: 

— Sire, am fost întotdeauna un prieten al regilor Franţei, şi sunt 
cinci regi pe care i-am servit: regele Francisc I, de cavalerească 
memorie, regele Henric al Il-lea, regele Francisc al II-lea, răposatul 
Carol al IX-lea, şi în cele din urmă, regele pe care Dumnezeu să-l 
ocrotească! Majestatea Voastră, Henric, al treilea cu acest nume. 

— Ei bine! Crillon, prietenul meu, spuse Henric al Ill-lea, te-am 
chemat, într-adevăr, dar asta a fost acum două ore, când eram rege al 
Franţei, când eram, să zic aşa, pe stomacul gol. Am vrut să-ţi dau 
ordine în legătură cu viitoarea intrunire a Statelor care va avea loc 
peste două zile, în bunul oraş şi în castelul Blois, unde suntem... Dar, 
drace! de atunci am cinat, bunule Crillon, şi un al naibii de bun vin din 
podgoriile Jurançon m-a făcut să nu-mi mai amintesc ce voiam să-ţi 
spun. 

Crillon nu clipi şi nu spuse nimic, cu toate că regele Henric al Iil-lea 
avu un moment de tăcere. 

Văzând aceasta, Henric al III-lea continuă: 

— Mă plictisesc, bunul meu Crillon, sunt plictisit de moarte. 

Crillon rămase tăcut. 

— Uite, continuă regele, priveşte-i pe toţi aceşti gentilomi. Sunt 
tineri, sunt frumoşi, i-am încărcat cu favoruri, le-am umplut pungile, 
împărtăşind cu ei coroana mea. Ei bine! Ei nu sunt capabili să mă 
distreze! 

— Ah! îmi pare rău, Sire, strigă Maugiron. Dar, atunci când a venit 
domnul Crillon, tocmai aveam de gând să o înveselesc pe Majestatea 
Voastră. 

— Cum aşa? întrebă regele cu nerăbdare. 

În colţul lui, Crillon ridică din umeri. 

— Oh! voiam să vă spun o poveste, Sire, o poveste adevărată. 

— Să auzim povestea, şi dacă mă amuză, spuse regele, îţi voi 
acorda ordinul „Cavaler de Saint-Michel”. 

— Ah! murmură d'Epernon, toată lumea este „Cavaler de Saint- 
Michel” azi. „Cavaler de Saint-Esprit”, la momentul potrivit, ar fi mult 
mai bine! 

Crillon, rămas în umbră, păşi spre masă, moment în care lumânările 
aprinse îi luminară nobila şi marţială sa figură. 

— Domnule d'Epernon, spuse el, „Ordinul de Saint-Esprit” este doar 
pentru persoanele care au respirat mirosul de praf de puşcă şi nu 
pentru acelea ce simt doar mirosul de mosc, aşa ca domniile voastre. 

— Bunule Crillon, zise regele cu un zâmbet crud, ai o lovitură 
fulgerătoare ca a unui mistreţ de opt ani. Fii liniştit, d'Epernon, dragul 
meu, vei fi „Cavaler de Saint-Esprit”, după prima bătălie. 


— Avem de aşteptat, în acest caz, răspunse Crillon. 

Şi, cum nu i se oferise un scaun, bunul cavaler luă un scaun de 
bucătărie şi se aşeză. 

— Povestea! să auzim povestea! ceru regele, cu o bucurie 
copilărească. 

— Aici, în Blois, spuse Maugiron, există o stradă, care urcă... 

— Toate urcă, observă Que€lus. 

— Fie! spuse povestitorul. Pe această stradă este o casă... 

— Sunt case pe fiecare stradă, spuse la rândul său cavalerul de 
Schomberg, a cărui apreciere plăcu la fel de mult ca o zi de post. 

— După aceea? spuse regele. 

— In casa asta, continuă Maugiron locuieşte o fată la fel de 
frumoasă ca ziua... 

— Comparaţia ta este greşită, spuse regele, pentru că ziua de azi 
este tristă, înceţoşată şi-ţi întunecă sufletul. 

— Aceasta despre care vorbesc este o zi de primăvară, Sire. 

— Bine. După aceea? 

— Fata este păzită de un bătrân, un slujitor după unii, tatăl său, 
după cum spun alţii. Ea iese numai duminica pentru a merge la 
Liturghie sau la Predică, pentru că nu ştiu dacă este catolică sau de 
altă religie pentru că de fiecare dată umblă cu faţa acoperită. 

— Hei! hei! domnilor, spuse regele cu voce obosită, istoria lui 
Maugiron devine interesantă. Ce părere aveţi? 

Maugiron continuă: 

— Regele nu ne-a spus ieri că, atunci când i-a guvernat pe polonezi, 
aceştia erau plictisitori în toate?... 

— Asta-i drept, îl întrerupse regele. 

— Majestatea Sa, continuă Maugiron, obişnuia să umble deghizat 
pe timp de noapte pe străzile Varşoviei, împreună cu favoriţii săi? 

— Ah! spuse regele, m-am distrat adeseori astfel. 

— Deci, continuă povestitorul, regele Poloniei, acum rege al Franţei, 
a umblat pe străzi, râzând, cântând şi făcând mare zgomot. 

— Am stat la pândă de mai multe ori, observă Henric al III-lea. 

— Asta este ceea ce voiam să spun, continuă Maugiron. Ei bine! în 
cazul în care Majestatea Voastră crede că este plictisit... 

— Oh! spuse regele cu oboseală în glas. 

— Dacă Majestatea Voastră ar accepta, la fel ca la Varşovia... 

— Bine! 

— Şi ar veni cu noi pe străzile din Blois!... Ah! Acesta este un oraş 
liniştit! Sună stingerea la ora nouă... şi patrulele orăşeneşti merg la 
culcare la zece. 

— Cât e ceasul? întrebă regele. 

— Aproape de miezul nopţii, Sire. 

— Atunci înseamnă că patrulele orăşeneşti sunt deja culcate? 


— Probabil şi, fără să ne pândească vreun pericol, am putea să o 
răpim pe micuță. 

— Hei! spuse regele, dar îmi place asta! 

— Pe Sfântul Petru, patronul meu! strigă Maugiron, cred că 
Majestatea Voastră începe să se amuze. 

— Bine ar fi să fie aşa, murmură regele cu un oftat. Apropo, este 
drăguță mititica? 

— Minunată, spuse Maugiron. 

— Şi ce crezi că ar trebui să facem? 

— Ah! femeile, Sire, nu se poate face niciodată omletă fără a 
sparge ouăle. 

— Acest lucru este adevărat, spuse regele. 

Şi, întorcându-se spre Crillon: 

— Ce crezi, cavalere? 

— Sire, răspunse Crillon, eu nu gătesc şi nu vă pot da un sfat 
pentru astfel de lucruri. 

Regele îşi muşcă buzele. 

— Continuă, dragul meu, îi spuse el lui Maugiron. 

— Dar, răspunse acesta din urmă, am avut onoarea de a propune 
Majestății Voastre o plimbare pe jos pe străzile din Blois. Noaptea este 
întunecoasă, e ceaţă... Vom merge sub ferestrele tinerei fete... 

— Şi apoi? 

— Forţăm uşa... şi vom vedea... 

— Asta îmi place, spuse regele, şi sper că mă va amuza. 

După aceste cuvinte, el se ridică şi drăgutii îl imitară. 

Crillon, rămânând încă pe scaunul său, nu deschise gura de niciun 
fel pentru a spune ceva, ci se uita la picioarele sale. 

Henric al III-lea luă o baghetă de abanos şi lovi un clopot. 

La acel zgomot, un paj intră. 

— Dragul meu, spuse regele, adu-mi haina, o sabie şi o mască de 
catifea. 

Pajul ieşi făcând o plecăciune. 

— In ceea ce vă priveşte, dragii mei, continuă Henric al Ill-lea, vă 
puteţi pune mască dacă vreţi, dar pentru mine, acest lucru este 
indispensabil, deoarece oamenii de religie ar striga foarte tare dacă 
l-ar recunoaşte pe regele Henric, al treilea cu acest nume, şi dacă l-ar 
vedea alergând pe străzi în căutarea unei aventuri. 

— Sire, zise Quelus, oamenii de religie sunt proşti. 

— Asta este şi opinia mea, răspunse regele. Dar noi trebuie să 
facem ceva pentru aceşti proşti. 

Şi întorcându-se din nou către Crillon, regele adăugă: 

— Vii cu noi, cavalere? 

— Eu, Sire? 

— Da, tu Crillon, prietenul meu. 


Crillon se ridică, împinse cu repulsie scaunul său şi aruncă o privire 
pătrunzătoare spre drăguții regelui. 

— Sire, zise el, Majestatea Voastră este plăcut impresionată, şi pe 
bună dreptate; cei din Casa de Valois sunt plini de spirit. 

Regele îşi încruntă sprâncenele. 

— Poftim? întrebă el semet. 

Crillon nici nu clipi şi continuă: 

— Căci, desigur, Majestatea Voastră glumeşte! 

— Explică-te, cavalere, zise regele cu o voce schimbată. 

— Acest lucru va fi uşor, Sire. Aveam cincisprezece ani când am 
devenit pajul regelui Francisc l. Intr-o noapte, regele a spus: „lată, 
drăguţule, acesta este un mesaj pentru divina mea prietenă, doamna 
Diane de Poitiers”. M-am uitat într-un mod ciudat la rege, şi el a 
înţeles: „Acest copil, nu este un mesager al dragostei” a spus regele. 
Şi el a chemat un alt paj pentru a duce mesajul. 

— Şi după aceea? întrebă Henric al III-lea cu o voce şuierătoare. 

— Treizeci de ani mai târziu, continuă Crillon, regele Carol al IX-lea 
mi-a ordonat o urâtă sarcină, sarcina ca un gentilom să se 
convertească în călău. Atunci mi-am scos sabia, şi punând-o pe 
genunchi, am rupt-o ca pe o sticlă!... Apoi, Sire, fratele Majestății 
Voastre, răposatul rege Carol şi-a amintit că mă numesc Crillon şi şi-a 
cerut scuze. 

— Ah! serios? întrebă Henric al III-lea, cu buzele încleştate. 

Crillon continuă: 

— Nu pretind scuze din partea Majestății Voastre, pentru că ea nu 
mă cunoaşte foarte bine încă, dar o implor a-mi permite să merg la 
culcare. 

Henric al III-lea nu mai spuse nimic. 

Numai când pajul se întoarse cu mantia, masca şi sabia, regele se 
întoarse cu spatele la Crillon şi spuse favoriţilor săi: 

— Veniţi, domnilor? 

Regele ieşi primul, apoi Quélus şi Schomberg, apoi d'Epernon şi 
Maugiron. 

Crillon, rămas nemişcat, îi privea. 

În cele din urmă, atunci când uşa se închise, cavalerul murmură: 

— Timp de două secole va fi bârfit fostul rege Carol al IX-lea, 
spunându-se că a fost un prinţ sălbatic şi însetat de sânge!... Dar ce 
vor spune despre acesta care i-a urmat? O! Carol, al nouălea după 
nume! O regele meu! În cele mai deplorabile excese, în cele mai mari 
crize de nebunie, aţi respectat monarhia... Umbra Voastră să mă ierte 
că am supravieţuit Majestății Voastre! 

Un moment stătu cu capul plecat, cu ochii trişti, gemând sub 
greutatea unei ruşini imense. 

Apoi se ridică şi redeveni marele Crillon. 


— Nu, nu! spuse el, grăbindu-se spre uşă, trebuie să salvez onoarea 
regelui! Onoarea regelui Franţei şi onoarea lui Crillon este totuna! 
Şi el fugi pe urmele regelui... 


Capitolul Il 

Ei s-au dus, într-adevăr, în sus pe strada despre care Maugiron îi 
vorbise regelui. 

Strada era îngustă, întortocheată, pavată cu piatră de râu, 
mărginită cu case înnegrite şi strâmbe, ultime vestigii ale Evului 
Mediu, pe scurt; strada urca de la Loara până la castel, şi părea mai 
mult o alee decât o stradă. 

Cu toate acestea, undeva pe la mijlocul ei, pe stânga, construcţiile 
mici cu aspect bolnav, casele cu uşi prăpădite, lăsau loc unui zid în 
mijlocul căruia se afla o uşă maiestuoasă, cu două batante din stejar 
întărit cu fier. 

Acest zid proteja o grădină, o veche grădină cu copaci bătrâni de 
sute de ani, în mijlocul căreia se ridica o construcţie din cărămidă 
roşie, jumătate castel, jumătate casă de burghez cinstit. 

La acele ore înaintate ale serii, în acel pavilion, o lumină strălucea 
în spatele perdelelor unei ferestre, la primul etaj, într-o cameră destul 
de mare, cu pereţii acoperiţi cu lambriuri din lemn de nuc sculptat, 
unde o fată stătea la o roată de tors şi lucra. 

Ea putea avea şaisprezece ani, avea pielea albă şi părul blond, ochii 
mari şi albaştri de o melancolie infinită, cu sclipiri ale acelei tristeţi 
vagi şi greu de definit, pe care povestitorii din est o atribuie ochilor de 
căprioară. 

Sprijinindu-se pe roata de tors, ea lucra din greu, dar nu fără a 
tremura uneori la cel mai mic zgomot, pentru că era stăpânită de un 
presentiment în legătură cu un eveniment fatal şi misterios. 

În timp ce fata lucra astfel, o uşă se deschise fără zgomot, un pas 
surd alunecă pe podea şi o umbră, mai degrabă decât un trup, veni să 
se uite la ea din spatele scaunului său. 

Fata se întoarse şi un zâmbet apăru pe buzele sale. 

Apoi îşi ridică fruntea: 

— Bună seara, bunicule, spuse ea. 

Cel cu care ea vorbea astfel, această umbră mai degrabă decât un 
trup, era un bărbat înalt şi subţire, un bătrân uscat, aproape 
transparent, care părea mai degrabă creaţia fantastică a unui poet 
nebun. 

Avea o barbă albă, lungă, care-i curgea în jos peste piept şi capul 
său chel avea scânteieri palide ca de fildeş îngălbenit. 

Atunci când puse mâna sa descărnată pe umerii fetei, se auzi un 
sunet sec ca de oase lovite. 


El îşi apropie buzele sale subţiri şi uscate ca un vechi pergament de 
gâtul de lebădă al fetei, şi zise: 

— Bună seara, micuța mea Berthe, de ce lucrezi încă? E târziu şi 
trebuie să te odihneşti... 

— Dar, bunicule, răspunse fata, nu este astăzi 4 decembrie? 

— Este adevărat. A 

— Două zile înainte de Intrunirea Statelor? 

La auzul acestor cuvinte, ochii trişti şi aproape închişi ai bătrânului 
păreau să-şi revină şi avură o scânteiere ca de fulger. 

— Da, spuse el, peste două zile, al treilea rege Henric, blestemat fie 
de Dumnezeu! va aduce împreună nobilii săi şi se va alia cu Casa de 
Lorena, pentru a-i extermina pe nefericiţii care participă la predică. 

Când el pronunţă numele Celui de Sus, Berthe avu un zâmbet divin. 

— Bunul meu tată, spuse ea, ştii că Dumnezeu este bun, Dumnezeu 
este drept şi îi protejează pe cei care-l slujesc cu credinţă. 

Bătrânul oftă şi rămase în tăcere. 

Berthe continuă: 

— Dumnezeu nu va permite să avem necazuri, nici eu, nici 
dumneata. În plus, cine ar ataca un bătrân gentilom cu braţul slab şi o 
femeie neajutorată? 

Din nou, prin ochii bătrânului trecu un fulger. 

— Este adevărat, spuse el, eu sunt foarte bătrân. Am aproape o 
sută de ani şi de mult timp braţul meu nu mai are puterea de a ține o 
sabie. Dar dacă ne vor ataca... Ah! bătrânul sir de Mallevin... îşi va 
aminti că a luptat pe vremuri la stânga unui cavaler fără de prihană, 
Bayard, cavalerul fără frică. 

Berthe îl îmbrăţişă, împletindu-şi braţele sale tinere în jurul gâtului 
uscat al bătrânului. 

— Bunul meu bunic! spuse ea, dar nu-ţi face griji, du-te! Această 
casă se pierde într-o stradă pustie. Nimeni nu se gândeşte la noi... Şi 
apoi, tu nu eşti iubit şi... respectat?... 

— Da, de locuitorii oraşului nostru... dar... străinii de Blois... oh! 
lorenii!... aceşti mercenari plătiţi de către Guise!... aceşti ucigaşi ai 
fraţilor noştri... 

Fata avu un moment de frică ce nu scăpă bunicul său. 

— Ţi-e frică? întrebă el. 

— Nu, tată. 

— Fii cinstită... te-ai speriat? 

— Ei bine! spuse ea, dacă trebuie să spunem adevărul, am să-ţi 
spun că toată această lume, care timp de două zile a invadat bunul şi 
liniştitul nostru oraş Blois, aceşti domni zgomotoşi, aceşti cavaleri 
însoţiţi de paji gălăgioşi... toate acestea mă sperie puţin. 

— Dar de ce lucrezi până aşa de târziu azi? întrebă bătrânul sir de 
Mallevin care voia să schimbe vorba pentru a înlătura frica fetei. 


— Nu-ţi mai aminteşti de mesajul primit în urmă cu trei zile? întrebă 
Berthe. 

— Ai dreptate, aşa este, un mesaj de la fraţii noştri din sud, de la 
Béarn; un mesaj care spune că un gentilom gascon, care se bucură de 
stima şi încrederea regelui de Navarra, va cobori în oraşul Blois, în 
casa noastră, în seara zilei de 4 sau 5 decembrie. 

— Ei bine! bunicule, spuse fata, acesta este motivul pentru care am 
întârziat. 

Dar bătrânul clătină din cap: 

— E prea târziu acum, spuse el. Gentilomul nu va sosi decât mâine. 

Când el pronunţă aceste cuvinte, Berthe se ridică în grabă. 

— Ce ai? întrebă bătrânul sir de Mallevin. 

— Nu ai auzit? 

— Ce? 

— Zgomotul. 

Şi Berthe merse pentru a deschide fereastra şi se aplecă în afară, 
scoţându-şi capul şi părul blond răvăşit în umezeala blândă a ceţii 
care se ridica de pe Loara. 

Intr-adevăr, un zgomot fusese făcut în afară. Acest zgomot fu urmat 
de trei bătăi în uşă, făcute la intervale regulate. 

In acelaşi timp, o voce traversă spaţiul, perturbând liniştea nopţii. 

Această voce spuse: 

— Vremea este frumoasă şi soarele este cald dincolo de Garonne. 

— El este! exclamă bătrânul. Este chiar semnalul indicat în mesaj. 
Berthe mergi şi deschide-i, este binevenit cel care vine în numele 
fraţilor noştri. 

Fata îşi aruncă o manta cu glugă pe umeri, luă lampa care ardea 
lângă roata ei de tors, iar la brâu avea un mănunchi de chei, printre 
care era, fără îndoială, şi cheia uşii de la intrare. 

Apoi merse jos, urmată de bătrânul om, care făcea paşii mai încet. 

Traversă grădina şi ajunse la poartă. Dar, înainte de a pune cheia în 
broască, ea deschise cu grijă o mică vizetă cu gratii ce se afla în uşă şi 
întrebă cu o voce tremurătoare: 

— Cine este acolo? 

— Gasconia şi Béarn! răspunse de afară o voce tânără şi puternică. 

Berthe puse cheia în broască, o răsuci în întuneric şi uşa se 
deschise. 

Apoi un om alunecă în grădină, şi se opri, orbit de frumuseţea 
Berthei, pe faţa căreia lampa pe care ea o ţinea în mână proiecta 
razele sale de lumină. 

După mai puţin de o oră, noul venit, întremat de unele produse 
alimentare şi o sticlă de vin vechi, era condus de fată în camera care 
fusese deja pregătită pentru el. 

Berthe nu-l mai văzuse niciodată şi totuşi, avea deja încredere în el 


şi încetase să mai tremure. 

Era pentru prima oară, după mulţi ani, când Berthe de Mallevin, 
orfana, vedea un bărbat foarte tânăr adăpostit sub acoperişul 
bunicului său. 

Pentru tânăra fată, noul venit, cu privirea sa arzătoare, era un 
bărbat curajos, şi sub straiele lui groase de munte ea bănuia că bate o 
inimă nobilă. 

Şi când a ajuns în camera unde l-a condus pe străin, după cea 
aprins o lumânare mare de ceară galbenă şi a aşezat-o pe un dulap, 
ea nu a fost în măsură să se abţină de a-i spune, când îl văzu 
aşezându-şi sabia la capul patului: 

— Ah! Domnul meu, este într-adevăr multă vreme de când o sabie 
nu a mai intrat aici. 

Gasconul se uită la ea cu un zâmbet: 

— Ei bine! Acum este una, spuse el, şi nu are altă misiune decât 
aceea de a te apăra. 

Ea îşi ridică ochii mari şi trişti către el. 

— Mă tem mai mult acum, spuse ea. 

— ţi este atât de frică, uneori, draga mea? 

— Uneori, într-adevăr, suspină ea... de cel puţin două zile. 

— Şi, de ce, copilul meu? 

Ea părea că şovăie; dar faţa cinstită şi nobilă a călătorului o făcu să 
încheie prin a i se supune, şi-i răspunse: 

— Mi-e frică, spuse ea, pentru că de două zile oraşul este plin de 
străini, de domni obraznici, care fac mare gălăgie. 

— Ah! Ah! 

— Se spune, continuă Berthe, că al treilea rege Henric, are o suită 
de desfrânaţi pentru care nimic nu este sacru... 

Gasconul îşi încruntă imperceptibil sprâncenele. 

— Într-adevăr, continuă Berthe, care avea din ce în ce mai multă 
încredere în tânărul gentilom, îmi este foarte frică începând de ieri 
seară. 

— Adevărat? Şi ce s-a întâmplat cu tine, copilul meu? 

— Nu-i veţi spune bunicului meu, cel puţin? 

— Pe onoarea mea! Jur că nu-i voi spune nimic! 

— Bine! Imaginaţi-vă, domnule, că ieri, la începutul nopţii, am văzut 
doi domni înfăşuraţi în mantale, cu feţele acoperite de măşti, rătăcind 
pe străzi, uitându-se prin uşă şi examinând cu atenţie casa noastră. 

— Ah! Ah! zise călătorul. 

Berthe continuă: 

— Vorbeau destul de încet. Cu toate astea am auzit câteva cuvinte 
din conversaţia lor. Unul dintre ei a spus: „Ştiţi că este foarte atractivă 
această fată?” Mi-am dat seama că despre mine vorbeau... 

Şi Berthe, la aceste cuvinte roşi şi-şi plecă ochii. 


— Şi ce a răspuns celălalt? întrebă gentilomul cu un zâmbet. 

— Celălalt, spuse Berthe, ah! este monstruos... El a spus: „Ei bine! 
Hai să o răpim!” 

— Nenorociţii! 

— Am fugit până aici şi m-am ascuns acolo. Toata noaptea am 
tremurat ca o frunză şi am fost atentă la cel mai mic zgomot. În cele 
din urmă a venit ziua; apoi am îngenuncheat şi i-am mulţumit lui 
Dumnezeu, cerându-i să trimită un protector, pentru bunicul meu şi 
pentru mine. 

In timp ce vorbea astfel, Berthe deschise fereastra şi scoase capul 
pe geam. 

Deodată, ea scoase un țipăt puternic şi se dădu brusc înapoi. 

— Ce ai? întrebă gasconul. 

— Uitaţi-vă!... uitaţi-vă!... spuse ea. 

Dinţii îi clănţăneau şi vocea îi tremura. 

Gasconul se apropie de fereastră şi privi la rândul său. 

— Oh! Oh! spuse el, cred că am făcut bine că am sosit în seara 
asta. 

Un om urcase pe zidul grădinii şi stătea călare pe zid. 

— Ei sunt cei care... şopti Berthe disperată. 

— Nu te teme de nimic, zise gasconul. 

Apoi el suflă în lampă, iar întunericul se lăsă în jurul lor. 

Berthe auzi cum gasconul îşi verifica siguranţele la două pistoale pe 
care le fixa la centura sa şi, aproape în acelaşi timp, auzi cum acesta 
îşi ajusta centura cu sabia. 

— Acum, spuse el, stai aici şi lasă-mă să cobor la grădină. La naiba! 
Rămâne de văzut dacă răpitorilor de fete, chiar dacă sunt zece mii, le 
va fi frică de fiul mamei mele. 

Berthe nu mai tremura. 


Capitolul III 

In timpul acesta, regele şi favoriţii lui alergau pe străzi. 

Noaptea era înceţoşată, după cum am spus, şi locuitorii intimidaţi 
de prezenţa Curţii regale la Blois, aveau ferestrele acoperite ori 
stinseseră deja luminile. 

Henric al Ill-lea, însoţit de favoriţii săi, ieşise din castel printr-o uşă 
mică din spate. 

Nici paznicii, nici gentilomii obişnuiţi, ataşaţi pe lângă rege, nu i-au 
văzut plecând. 

Când au ajuns în afara castelului, favoriţii au devenit zgomotoşi. 

— Eşti îndrăgostit de această micuță, Maugiron? întrebă regele. 

— Da şi nu, Sire. 

— Cum aşa, dragul meu? 


— Dar, e simplu, Sire! Da, în cazul în care Majestatea Voastră nu o 
găseşte pe gustul său. 

— Oh! Oh! spuse regele, e o lungă perioadă de timp de când nicio 
femeie nu mi-a provocat niciun interes şi nu m-a făcut să-mi crească 
pofta de mâncare. Şi tu, Quélus? 

— Eu, Sire, m-am limitat la prietenie, aceasta este mai puţin 
înşelătoare decât dragostea. 

Regele răspunse cu un surâs. 

— Deci, Maugiron, dragul meu, micuța îţi va plăcea cu atât mai 
mult cu cât mie mi se va părea mai vulgară? 

— Vai! Sire, dar mă tem că Majestatea Voastră o va găsi adorabilă. 

— Vom vedea, spuse regele. Sst! Acum am auzit paşi în spatele 
nostru. Scutiţi-mă de a mai folosi apelativul „Majestate”. 

— Fie, spuse Maugiron ce mergea în faţa tuturor într-un ritm rapid. 
Cu toate acestea, ne apropiem... 

— Ah! spuse Henric al Ill-lea. Este pe această alee? 

— Da. Aici, priviţi acest zid mare, casa este în spatele său... 

Quelus, d'Epernon şi Schomberg mergeau la zece paşi distanţă. 

Qu€lus îi spuse lui d'Epernon: 

— Maugiron este plin de duh. El o va răpi pe fată pentru rege, şi 
dacă regelui nu-i va plăcea, Maugiron o va păstra în contul său 
personal. 

— Dar ea îmi place şi mie de asemenea, declară cavalerul de 
Schomberg. 

— Ei bine! ia-o, spuse Quelus. ă 

— Şi dacă ei îi place de mine? făcu d'Epernon. 

Pentru prima dată, Qu€lus începu să râdă. 

— Dragii mei gentilomi, zise el, ceea ce mie îmi este foarte clar este 
faptul că fata trebuie trasă la sorţi, deoarece place la toată lumea, cu 
excepţia regelui şi a servitorilor voştri... 

— Tu nu ai văzut-o încă. 

— Eh! Femeile nu mă fac să înnebunesc, eu sunt un filosof, 
credeţi-mă. 

— Fie... dar regele? observă d'Epernon. 

— Regele este de părerea mea, răspunse Quélus. El a constatat că 
cea mai frumoasă fată din lume nu valorează mai mult decât un geam 
înrămat. 

— Amin! murmură Schomberg, dar jur, Quelus, că, dacă regele o va 
ignora pe frumoasă, Maugiron nu va voi nicio tragere la sorţi. 

— Ah! copiii mei, zise Quelus, proverbul care spune că o găină 
provoacă lupta între cocoşi, este adevărat! Noi suntem toţi prieteni, 
iar acum pentru fata asta doriţi să vă luptaţi... 

— La naiba! murmură d'Epernon, eu sunt în joc, de asemenea. 

— Nu mă deranjează, răspunse Quélus cu indiferenţă, sunt de 


acord doar cu un singur lucru: că nici regele, nici eu, nu avem nicio 
iubire în vedere, şi într-adevăr noi chiar nu avem nimic de făcut aici. 

Quélus fuse întrerupt din expunerea cursului său de etică de glasul 
strident al regelui. 

Henric al Ill-lea ajunsese în faţa zidului care avea o uşă cu două 
batante din stejar întărit cu fier, şi-i spuse lui Maugiron: 

— Dar tu eşti nebun, dragul meu, crezând că e uşor de pătruns în 
această casă! Aceasta este o uşă de maestru şi trebuie maltratată 
frumos înainte de a pierde un cui din încuietoare sau din balamale. 

— Majestate, răspunse Maugiron, nu vă faceţi griji pentru atât de 
puţin. 

— Şi ce ai de gând să faci, dragul meu? 

— Să merg să caut o scară, Sire. 

— Şi unde este scara asta? 

— Aici, Sire, în casa unui cetăţean din clasa de mijloc pe care l-am 
cunoscut ieri. Aceasta este casa paracliserului din parohia vecină, un 
bun catolic, care îi urăşte pe cei de altă religie şi care suspectează că 
fata şi bătrânul sunt dintre cei care ar fi trecut la noua religie. 

— Uf! spuse Henric, o fată de hughenot, o astfel de fată nu merită a 
fi sedusă de mulţi. 

— AŞ vrea ca frumuseţea ei să o aibă toate fetele catolice, reluă 
Maugiron, chiar şi ducesa de Montpensier, sora ducelui de Guise şi 
prieten al Majestății Voastre. 

— Hai să trecem dincolo, spuse regele. Ai de gând să pui o scară? 

— Paracliserul pe care l-am întâlnit mi-a dat detalii valoroase. 

— Oh! Oh! Să vedem! 

— Se pare că această uşă foarte solidă şi atât de bine închisă pe 
dinafară, este menţinută pe interior numai de un drug mare de fier. 

— Foarte bine, foarte bine, am înţeles, răspunse regele. 

— Acum, continuă Maugiron, voi rezema scara de zid, voi urca până 
pe coama lui, şi atent să nu mă rănesc în cioburile de sticlă care 
acoperă zidul, voi sări în grădină. 

— ŞI, ridicând drugul de fier, ne vei deschide uşa. 

— Majestatea Voastră a spus-o. 

După ce spuse aceste cuvinte, sir de Maugiron merse şi bătu în uşa 
unei case mici, cu pereţii întunecaţi şi umezi, cu un aspect jalnic: 
adevărata casă a unui om al bisericii obişnuit cu aerul mucegăit al 
sacristiilor? de provincie. 

Stingerea sunase deja de mai mult timp; nicio rază de lumină, 
oricât de slabă, nu strălucea în interiorul casei, şi totuşi uşa se 


2 Sacristie - încăpere într-o biserică catolică sau clădire special ridicată 
lângă o biserică catolică, în care se păstrează obiectele de cult şi veşmintele 
preoţeşti. [n.t.]. 


deschise imediat. 

In acelaşi timp, o voce care tremura uşor, spuse: 

— Monseniore, iată, aceasta este scara! 

— Hei! Voinicul meu, făcu regele bătându-l pe umăr pe Maugiron, 
văd că tu ai avut totul planificat. 

— Nu mai ascund de Majestatea Voastră, spuse Maugiron, că dacă 
nu veţi aprecia frumuseţea micuţei... 

— Este probabil! răspunse regele, care începuse să fie plictisit din 
nou. 

— ...aş fi cel mai fericit dintre oameni, adăugă Maugiron. 

Şi el luă scara pe care o adusese paracliserul. 

Acesta din urmă, în timp ce Maugiron ducea scara ca să o rezeme 
de perete, închise cu atenţie uşa, murmurând în sinea lui versetele 
vreunui psalm. 

După ce scara a fost rezemată de perete, Maugiron luă sabia în 
dinţi şi începu să urce. 

Apoi, după ce Maugiron ajunse sus pe zid, căută cu mâinile un loc 
lipsit de cioburi de sticlă, şi găsindu-l, se aşeză călare pe zid. 

Henric şi cei trei favoriţi stăteau grupaţi în partea de jos a scării. 

Maugiron se uită în grădină, unde totul părea cuprins de linişte, şi 
apoi aplecându-se pe partea dinspre stradă, spuse: 

— Nu e nimeni în grădină... nici măcar un câine... Porumbiţa 
doarme la etaj. 

— Bine! spuse regele, sări în grădină şi deschide-ne şi nouă uşa... 
Este un frig pătrunzător, domnilor. 

Maugiron dispăru şi regele auzi zgomotul căderii lui pe pământul 
îngheţat şi răsunător al grădinii. 

Saltul fusese dur; Maugiron ameţise şi rămase nemişcat câteva 
secunde. 

— Ah! Pe credinţa mea! Păcat! murmură el, am de gând să 
deschid... pentru că regele este plictisit şi trebuie să se distreze, dar 
nu să decidă dacă fata îmi aparţine. 

Maugiron făcu câţiva paşi şi examină cu atenţie uşa şi sistemul ei 
de închidere care era aplicat pe interior. 

Paracliserul nu minţise. Cu toate acestea el uitase un detaliu: faptul 
că drugul de fier era menţinut în lăcaşul său prin intermediul unui 
lacăt. 

— Oh! oh! zise Maugiron, aici este nevoie de un lăcătuş. 

Işi scoase pumnalul din centură, trase teaca şi introduse vârful în 
dispozitivul de blocare pentru a-l forţa. 

— Grăbeşte-te atunci, e frig! strigă regele prin uşă. 

Dar Maugiron nu mai avu timp să răspundă. 

El tocmai primise o lovitură în cap. 

Această lovitură, care părea a fi căzută din cer, fusese dată cu 


mânerul unei săbii, sub care drăguţa tocă cu pene de păsări se 
prăbuşi ca o haină veche. Maugiron rămase uimit, şi atât de ameţit că 
nu avu nicio putere să strige. 

Un om se afla în faţa lui. 

Acest om îl fixa cu vârful sabiei. 

Văzând aceasta, Maugiron făcu înapoi un pas şi se rezemă de uşă, 
având lama sabiei în vânt. 

— Caraghiosule! spuse omul cu sabia, pe cât de adevărat este că 
eu sunt un gentilom şi că tu nu eşti decât un individ josnic ce aleargă 
după aventuri nocturne, pe atât de adevărat va fi că te voi ţintui de 
această poartă! 

— La mine! strigă Maugiron. 

Şi apoi îşi încrucişară săbiile. 

In spatele uşii, Henric al Ill-lea şi însoțitorii lui auziră zăngănit de 
săbii. 

— Domnilor, spuse Henric, micuța este păzită. Ce intenţionaţi să 
faceţi? 

— Simt nevoia să merg la culcare, spuse Qu€lus, care pricepea 
că-şi riscă viaţa în aventurile amoroase. 

Domnul d'Epernon, omul prudent, tăcu. 

Dar Schomberg, care era un alsacian curajos, exclamă: 

— Haideţi! Veniţi să-l salvăm! 

— Fie! spuse regele, care avu un căscat teribil. De asemenea, este 
un mod de a ne încălzi. Pentru că este frig, domnilor, foarte frig! 

Schomberg era deja pe scară. 

In acest moment, apărătorul lui Berthe Mallevin şi sir de Maugiron 
se luptau cu înverşunare. 

De două ori sabia străinului atinse pieptul favoritului, şi sângele lui 
începu să curgă. 

— Ah! Eşti un frumos nobil de la curtea Franţei, pe toţi dracii! strigă 
gasconul. Ei bine! vom vedea... 

Maugiron fusese elevul de scrimă al regelui Henric al III-lea, care 
era primul spadasin al Franţei. 

El făcu o fentă inteligentă, se chirci sub el însuşi, alunecă sub sabia 
gasconului şi încercă să-i înfigă pumnalul său în lateral, pentru că nu 
încetase să-şi ţină pumnalul în mâna stângă. 

Dar gasconul, iute ca fulgerul, ridică braţul şi-l cobori cu viteză, iar 
a doua lovitură de mâner a fost atât de bine aplicată pe capul lui 
Maugiron, încât acesta scăpă pumnalul şi sabia sa, apoi căzu 
inconştient la pământ. 

Dar, în acelaşi timp, Schomberg apăru de asemenea, în partea de 
sus a zidului. 

— Oh! Oh! spuse gasconul, erau doi! 

Schomberg sări în grădină. 


Un nou inamic apăru din nou sus pe zid. 

— Ah! pe sfântul Jacques de Compostelle! strigă gasconul, eu cred 
că plouă, cu băieţii de colo... Ei bine! Vom juca rolul soarelui, 
Ventre-Saint-Gris! şi vom pune capăt ploii. 

Vorbind astfel, protectorul lui Berthe, săraca orfană, se rezemă, la 
rândul său, de poartă; apoi se puse în gardă într-o magistrală poziţie 
de apărare învățată de la răposatul maestru Guasta Carne, celebrul 
armurier din Milano! 


Capitolul IV 

Cavalerul de Schomberg era curajos, s-o spunem, dar de un curaj 
un pic orb, un pic brutal, un pic prostesc, care îi caracterizează pe 
băutorii de bere. 

Serios ca un măgar la apă, el nu înţelegea vitejia cavalerească a 
spiritului gascon, şi nu ştia să se lupte în stil franțuzesc. 

Deci, el se repezi asupra inamicului lui Maugiron, cu o furie de vier 
încăpățânat care se întoarce spre câinii urmăritori, şi îşi angajă sabia 
în gardă. 

— Nu ştiţi prima teză a nobilei ştiinţe, zise gasconul pe un ton 
batjocoritor, şi aş putea să vă omor ca pe un pui. 

Spunând aceste cuvinte, acesta făcu o bătaie, lovi sabia terță după 
terță“, apoi dădu o lovitură viguroasă şi sabia scăpă din mâinile lui 
Schomberg, care rămase uimit. 

— Să trecem la altul, spuse gasconul. 

Şi în timp ce Schomberg, ruşinos, îşi ridica sabia, gasconul se 
întoarse spre noul venit care sărise ca şi Maugiron şi Schomberg, 
peste partea de sus a zidului grădinii. 

Acesta stătea în umbră. 

— Ah! ah! rânji gasconul, domnul doreşte să rămână incognito? 

Şi duse vârful sabiei spre faţa acestuia. 


3 Ventre-Saint-gris - înjurătură folosită de regele Henric al IV-lea; 
traducere aproximativă: „pe pântecele Sfântului Gri”, derivată din „Ventre de 
Saint-Denis” (pântecele Sfântului Dionisie). Potrivit tradiţiei creştine, Saint 
Denis (numit şi Dionisie, Dennis, sau Denys) este un sfânt şi martir creştin, 
fost episcop al Parisului în secolul al treilea. Injurăturile fac, de regulă, 
referire la: religie, originea persoanei, corp şi funcţiile corpului sau animale. 
Biserica, exercitându-şi autoritatea asupra societăţii, a interzis credincioşilor 
invocarea lui Dumnezeu, astfel încât oamenii au folosit cuvinte fără sens 
religios ca să înjure. În perioada Evului Mediu şi nu numai, majoritatea 
înjurăturilor au fost create prin diverse forme de distorsiune a cuvintelor 
(deformare, asociere, substituire, trunchiere), cu scopul de a ascunde 
referirea la Dumnezeu sau religie. [n.t.]. 

+ Element de luptă în scrimă. [n.t.]. 


Dar regele, pentru că el era, se puse ingenios în gardă, şi gasconul, 
la faţa locului, realiză că avea de-a face cu un maestru. 

— Asta-i la momentul potrivit! spuse el, va fi mult mai distractiv!... 

Schomberg, care îşi ridicase sabia, se grăbi să vină în ajutorul 
regelui. 

Regele îi strigă: 

— Rămâi, dragul meu, ar fi frumos să vedem, Ventre-de-biche? că 
am nevoie de ajutor pentru a ucide un mizerabil! 

„Aceasta este o înjurătură, gândi gasconul, am auzit-o în copilărie, 
probabil la Luvru, când studiam literatura la Colegiul din Navarra.” 

Schomberg ascultă porunca regelui şi se aşeză la o oarecare 
distanţă. 

— Ei bine, domnule, spuse regele, să ne grăbim, pentru că mi-e frig 
şi vreau să te omor imediat, ca să mă duc la căldură. 

Gasconul începu să râdă şi îşi angajă sabia într-o terță, care nu era 
o gardă obişnuită. 

— Senioria voastră, spuse el, nu e bine să se plângă pentru că eu 
sunt, de asemenea, şi mai nemulţumit de acest lucru. 

Şi zicând aceasta, el pară o serie de lovituri şi o frumoasă cuartă. 

— Cum aşa? zise regele uimit de parada gasconului. 

Gasconul, mereu în defensivă şi menajându-se, răspunse cu vocea 
lui batjocoritoare: 

— In ţara mea, nu ne este frică de frig, nici de frigul la vârful 
degetelor de la picioare, care este un fel de amorţeală. 

— Şi ce faceţi în acest caz? întrebă regele, care văzuse că 
adversarul său era demn de el. 

— In ţara mea, continuă gasconul, bem un vin bun, care face nasul 
roşu de obicei. 

— Ah! ah! exclamă Henric al III-lea, se bea atât de mult? 

— Foarte mult, pentru că nu este scump, astfel încât vârful nasului 
nostru este foarte expus la frig şi îngheaţă de multe ori, ca viţa de vie 
în anii răi. 

— Eşti plin de spirit, spuse regele, care fandă dar irosi o lovitură. 
Dar asta nu-mi spune cu ce sunt eu mai fericit decât dumneata. 

— Cu toate acestea este uşor de înţeles, pentru că senioria voastră 
are o mască, aşa că nasul este apărat de vântul de iarnă. 

In timp ce spunea aceste cuvinte, gasconul, la rândul său, fandă şi 
atinse uşor umărul regelui. 

Atingerea fierului rece îl făcu pe Henric al III-lea să strige. 

La acest strigăt, Schomberg alergă spre uşa de care adversarii 
bătându-se se depărtaseră încetul cu încetul, iar mâna lui puternică 
ca un umăr de taur, o puse pe drugul de fier şi începu să-l zgâlţăie, 


5 Înjurătură; traducere aproximativă: Pe pântecele căprioarei. [n.t.]. 


strigând: 

— La noi! la noi! 

Quélus şi d'Epernon rămăseseră în stradă. 

Quelus, după cum spusese, îl interesa prea puţin să aibă o ceartă 
din cauza unei femei. 

Cât despre d'Epernon, el nu visa să devină mareşal al Franţei şi nu 
avea faţă de jocurile şi luptele cu sabia decât o prea puţină simpatie. 

Dar mâinile puternice ale lui Schomberg reuşiră, şi într-o clipită 
smulse drugul de fier, deblocând uşa şi aceasta se deschise. 

Prin urmare, Quelus şi d'Epernon nu mai avură nicio piedică pentru 
a se grăbi în ajutorul regelui şi trecură peste corpul neînsufleţit al lui 
Maugiron. 

— Bine! murmură gasconul, credeam că ploaia s-a oprit. 

Şi iute ca gândul, suplu ca o pisică, el sări zece paşi înapoi, în timp 
ce regele, care fanda din nou, făcu un pas greşit şi căzu pe un 
genunchi. 

Gasconul profită de acest răgaz, îşi scoase un pistol de la centură şi 
strigă: 

— Hei! domnilor! Sunt dispus să vă omor unul după altul, dar jur pe 
toţi sfinţii din cer, că dacă vă veţi pune toţi patru împotriva mea, voi 
rupe două capete, deodată. După aceea, vom vedea. 

Această ameninţare, care era însoţită de zgomotul produs de 
ridicarea piedicii de siguranţă a pistolului, îi opri pe favoriţi din 
intenţiile lor. 

intre timp regele, care se ridicase, se întoarse către ei: 

— Domnilor, spuse cu vocea lui convingătoare şi scurtă, vă interzic 
să mai faceţi vreun pas. Ştiţi cine sunt eu, şi domnul îmi aparţine!... 

— Astfel vorbeşte un gentilom, spuse gasconul. 

Şi îşi puse pistolul înapoi la centură. 

Din nou, regele marşă spre el cu sabia ridicată. 

— M-ai rănit, spuse el. 

— Acesta e obiceiul meu, răspunse ironic gasconul. 

— Dar te voi ucide cu mâna mea! 

— Asta mă surprinde, seniorul meu, răspunse gasconul batjocoritor 
ca totdeauna. 

— Ventre-de-biche! înjură regele. Vom vedea!... 

— Pe toţi dracii! este uşor... 

Şi după ce schimbară aceste două exclamaţii, regele şi adversarul 
său necunoscut încrucişară din nou săbiile. 

Reîncepură o luptă teribilă şi grea, dar fără rezultat, deoarece ambii 
spadasini se duelau minunat, şi porneau lovituri neaşteptate şi 
înțelepte, dar fără rezultat, astfel că au obosit după un timp. 

— Pe Sfânta Fecioară! domnule, strigă regele respirând greu, vă 
duelaţi foarte bine! 


— Senioria voastră este foarte bună... 

— Vrei să ne odihnim o clipă? 

— Cu plăcere, domnule, spuse gasconul politicos. 

Şi el îşi lăsă sabia cu vârful la pământ. 

Regele făcu la fel. 

Dar, în acest moment, se auziră paşi grăbiţi răsunând în stradă, şi 
un nou personaj apăru în teatrul de luptă. 

Acesta era Crillon! 

Favoriţii tremurau de bucurie, pentru că se temeau că regele s-ar 
putea răzbuna pe ei mai târziu ca urmare a rănii provocate de 
cavalerul necunoscut cu vârful sabiei. 

Crillon veni în fugă, dar după ce văzu că regele şi adversarul său 
ţineau săbiile cu vârfurile în jos, se apropie mai încet. 

— Ah! ah! lată-vă cavalere, spuse regele, care îl recunoscu pe 
Crillon după alură şi după paşi, pentru că noaptea era suficient de 
întunecoasă pentru ca el să nu-i poată vedea faţa. 

— Da, eu sunt, spuse Crillon trăgându-şi răsuflarea, şi văd că ajung 
la timp pentru securitatea senioriei voastre. 

Crillon, mai mult decât oricare altul, s-ar fi temut să trădeze 
incognitoul regelui. 

Henric al III-lea continuă: 

— Aici e un mic gentilom de pe malurile râului Garonne, care 
mânuieşte minunat sabia. 

— Facem ce putem, spuse gasconul. 

La sunetul acestei voci, Crillon îşi înăbuşi un strigăt. 

— Oh! oh! spuse regele, dar ce ai, cavalere? 

— Nimic... oh! nimic. Scuzaţi-mă, bâlbâi cavalerul. 

Domnul de Crillon se apropie mai mult, încercând să străpungă 
întunericul cu privirea sa. 

— Bună seara, domnule de Crillon, spuse gasconul. 

— Pe naiba! tu eşti! exclamă cavalerul. 

— ÎI cunoşti, domnule? întrebă regele. 

— Da, desigur. 

— Să fiu al naibii! spuse gasconul. 

Crillon se aplecă şi şopti la urechea regelui: 

— Sire, spuse el, în cazul că treizeci de ani de serviciu înseamnă 
ceva în ochii Majestății Voastre, veţi trimite de aici aceşti lachei 
îmbrăcaţi în gentilomi, aceşti favoriţi care miros a mosc... 

— Foarte frumos! cavalere, zise regele furios, aceştia sunt prietenii 
mei. 

— Nu mai puţin decât mine, Sire, şi vă rog aceasta în numele 
monarhiei. 

— Crillon Diavolul! murmură regele, face întotdeauna doar ceea ce 
vrea el. 


Şi, întorcându-se către favoriţi: 

— Mergeţi mai departe, dragii mei... mă voi alătura vouă mai târziu. 

Accentul regelui era convingător. 

— Imi place totul, murmură Quelus. 

— Şi mie de asemenea, şopti d'Epernon. 

Apoi Schomberg, făcu un semn şi arătă spre Maugiron care era 
neînsufleţit. 

— Şi cu Maugiron, spuse el, ce aveţi de gând să faceţi? 

Crillon îl împinse cu piciorul pe Maugiron. 

— Acest hoit? spuse el, să fie îngropat într-un colţ. 

— Greşeşti, domnule de Crillon, declară gasconul, sunt sigur că nu 
l-am ucis. 

— Atunci, luaţi-l. 

Schomberg îl puse pe Maugiron pe umărul său şi se îndepărtă 
urmat de Quélus şi d'Epernon. 

Crillon luă apoi mâna regelui, şi apropiindu-se de acesta îi şopti la 
ureche: 

— Sire, puneţi sabia în teacă. 

— Eu! pentru ce? zise regele. 

— Trebuie să faceţi asta, Sire. 

Şi accentul lui Crillon domina vocea şovăitoare a monarhului. 

— Dar de ce? insistă, totuşi, Henric al III-lea. 

— În numele strămoşilor dumneavoastră, în numele coroanei, vă 
rog în genunchi. 

Şi cavalerul se lăsă în genunchi ca pentru rugăciune. 

Henric al III-lea, la rândul său, vru să vadă faţa gasconului. 

— Dar cine este acest om? strigă el. 

Crillon răspunse cu voce tare: 

— Senioria voastră are doi prieteni: pe mine şi pe el. 

— Ventre-Saint-Gris! dragă Crillon, strigă gasconul la rândul său, ce 
tot spui tu acolo? Eu nu-l cunosc pe acest domn. 

Crillon îşi scoase pălăria sa şi spuse: 

— Acest domn, spuse el, este regele Franţei! 

La aceste cuvinte, gasconul scoase la rândul său un strigăt. 

Apoi, îşi aruncă sabia departe de el! 


Capitolul V 

Sinceritatea aproape brutală a lui Crillon mulţumi într-o mică 
măsură pe rege. 

Henric al III-lea era dispus să umble pe străzi cu favoriţii săi, cu o 
mască pe faţă, pentru a răpi fete şi a batjocori pe burghezi, să se 


comporte într-un cuvânt, precum un paj sau un /anschenetf, dar în 
stare de incognito, astfel încât, atunci când Crillon spuse că el este 
regele Franţei, Majestatea Sa exclamă furios: 

— Eşti nebun, Crillon? 

— Nu, Sire. 

— Dar cine este acest gentilom? 

Gasconul păşi în faţă şi îngenunche pe pământ. 

— Pentru că Majestatea Voastră, zise el, a avut generozitatea de 
încrucişa sabia cu mine, o rog să împingă această generozitate pân 
la capăt. 

— Ce vrei să spui, domnule? 

Gasconul continuă: 

— Am venit de departe. Am ajuns la Blois cu scopul de a obţine o 
audienţă la rege, pentru că am o misiune de transmis Majestății Sale. 

— Şi această misiune, cine ţi-a dat-o? 

Vocea gasconului deveni serioasă şi emoţionată: 

— Am primit-o de la regele Carol al IX-lea, la patul său de moarte. 

Henric tresări. 

— Fratele meu, spuse el, l-ai cunoscut pe fratele meu? 

— Am sărutat mâna sa regală, Sire. 

— Ei bine! domnule, zise regele, oricine ai fi, eu te autorizez să 
finalizezi misiunea ta. 

— Sire, răspunse gasconul, suntem în aer liber, iar Majestatea 
Voastră a susţinut mai devreme că îi este frig. 

— E adevărat. Ei bine! vino la castel. 

— Nu astăzi, Sire. 

— Şi pentru ce asta, domnule? 

— Pentru că, spuse gasconul calm, aici există doi oameni fără 
apărare, un bătrân şi o tânără fată, cărora favoriţii Majestății Voastre 
le puseseră gând rău şi pe care i-am luat sub protecţia mea. 

Aceste cuvinte iritară mândria regelui. 

— Hei! Deci, cine eşti dumneata, domnule, spuse el, ca să-i 
protejezi?... 

— Jur să-i spun numele meu Majestății Voastre atunci când îmi va 
acorda audiența solicitată. 

— Şi dacă aş vrea să ştiu imediat? strigă regele, cu o voce 
schimbată. 

Crillon, care tăcuse pentru un moment, interveni: 

— Ah! spuse el, deoarece Majestatea Voastră spune că-i sunt 
prieten, ea nu va refuza acest domn, pentru care eu răspund cu trup 
şi suflet, să-i dea ceea ce voieşte. 


a 
ă 


$ infanterist german mercenar din timpul războaielor religioase purtate în 
sec. XV-XVI. (fr. lansquenet, cf. germ. Landsknecht). [n.t.]. 


— Şi dacă refuz? zise regele. 

— Atunci, spuse cu răceală Crillon, aş recomanda acestui domn să 
fie liniştit şi să aştepte ca Majestatea Voastră să-i aplice tortura. 

— Crillon, Crillon, spuse regele, vorbiţi cu mare libertate în faţa 
regelui vostru... 

— Sire, spuse cu naivitate bunul cavaler, în cazul în care toţi 
apropiații Majestății Voastre ar vorbi ca mine, aţi fi cel mai mare rege 
din lume, pentru că inima vă este nobilă, în ciuda curtenilor care se 
târăsc la picioarele voastre. 

De această dată Crillon avea o emoție puternică. 

— Ei bine! spuse regele, îi permit acestui domn să păstreze ascuns 
numele lui, şi îl aştept mâine, la castel, în camera regală, în momentul 
când mă voi trezi. 

Gasconul îngenunche din nou. 

— Majestatea Voastră, spuse el, este într-adevăr bunul fiu al regelui 
cavaler. Vă mulţumesc! 

— Pe mâine, spuse regele. Vino Crillon! Brrr! S-a făcut frig! 

Henric al Ill-lea îşi puse sabia în teacă, îşi aranjă mantaua, dădu 
mâna celui care-i fusese adversar şi plecă. 

— Scuză-mă, Sire, zise Crillon, permiteţi-mi să spun un cuvânt 
acestui gentilom! 

Şi el se apropie de gascon. 

Acesta din urmă îi luă mâna. 

— Linişte! spuse el. 

— De ce eşti aici? întrebă Crillon foarte entuziasmat. 

— Vreau să particip la Întrunirea Statelor. 

— Tu? 

— Eu, spuse gasconul cu răceală. 

— Dar te expui pumnalelor tuturor asasinilor plătiţi de Guise. 

Gasconul într-o bună stare de spirit, zâmbi, dezvelindu-şi puţin 
dinţii săi de fildeş. 

— Ah! Crillon, prietenul meu, spuse el familiar dintr-o dată, cred că 
ai mai îmbătrânit. Cum! Crezi că pieptul meu, în care n-a putut 
încăpea sabia unui rege al Franţei, ar putea fi folosit ca teacă pentru 
pumnalul prinților loreni? Haida-de! 

— Dar, cel puţin, sper că nu eşti singur? 

— Am flamanda cu mine. 

— Ce flamandă? 

— Acea sabie lungă? ce-o vedem acolo, şi pe care bunicul meu a 
purtat-o în Flandra, în momentul când regele Francisc era în război cu 
Carol Quintul. 


7 În originalul francez: Colichemarde - lamă lungă de sabie care se 


îngustează spre vârf. [n.t.]. 


— Este atât de bună sabia care nu se frânge! 

— Bine! murmură gasconul, devine din ce în ce mai plăcut, iată că 
lui Crillon îi e frică... Bună seara, Crillon, pe mâine. Regele, stăpânul 
tău are dreptate... E frig! Noapte bună, am de gând să merg la 
culcare. 


Un sfert de oră mai târziu, gentilomul gascon care avusese onoarea 
de a încrucişa sabia cu regele Franţei, şi pe care Crillon îl tratase cu 
atenţie misterioasă, era în siguranţă; după ce închise şi baricadă uşa, 
se îndreptă spre casa mică, unde îl lăsase pe bătrân adormit, iar fata 
era pe jumătate moartă de frică. 

Bătrânul dormea. |n ceea ce o priveşte pe Berthe, gasconul o găsi 
în genunchi, în camera sa, rugându-se cu fervoare. 

Când îl văzu intrând, ea scoase un strigăt de bucurie şi alergă spre 
el cu braţele deschise. 

— Ah! m-ai salvat! spuse ea. 

Şi, cum el se uita la ea zâmbind, ea spuse cu entuziasm: 

— Erau patru împotriva ta, dar eu nu m-am temut când ai plecat! 
Am simţit că eşti mai curajos decât o armată. 

Gasconul îi luă mâna şi o sărută cu respect. 

— Dragă domnişoară, spuse el, m-am gândit că Dumnezeu nu mă 
va abandona, deoarece El mi-a încredinţat apărarea ta. 

Atunci ei se aşezară unul lângă altul, el, tânărul cu ochi de vultur, 
zâmbet batjocoritor, inimă de leu; ea - porumbiţa speriată şi fragilă; 
amândoi începură să discute, luând cauza comună astfel cum se face 
la douăzeci de ani, roşind şi trecând de la una la alta. 

Şi orele au trecut, iar primele raze ale răsăritului au venit şi au luat 
locul nopţii. 

Ceaţa s-a ridicat, orizontul era de un albastru palid, doar ici şi colo 
nuanţe irizate de portocaliu. 

O zi frumoasă de iarnă începea şi vrăbiile ciripeau cu bucurie în 
copacii din grădină şi pe acoperişurile din cartier. 

Berthe şi apărătorul său uitaseră de somn. 

Ea i-a spus istoria sa simplă şi dureroasă, povestea unei orfane 
încredinţată unui bătrân centenar, slab şi sărac. 

impreună au deplâns nenorocirile timpului, persecuția cu care erau 
copleşiţi cei de o religie cu ei, iar gasconul a vorbit apoi despre ţara 
sa, unde se putea merge la predică în lumina zilei. 

El a descris Berthei surprinsă acel teren fierbinte al Gasconiei, unde 
strugurii se coc mai repede din cauză că razele soarelui sunt mai 
arzătoare. 

A mai vorbit despre Pirinei, acei munţi maiestuoşi, ale căror vârfuri 
abrupte crestează cerul albastru. 

Apoi, a povestit despre viaţa simplă şi cinstită a bearnezilor, despre 


obiceiurile lor patriarhale, despre devotamentul lor faţă de Dumnezeu, 
şi despre devotamentul faţă de regele lor. 

Era încântat să povestească. Era un pic emoţionat, şi o lacrimă în 
ochi apăru la amintirea popularei şi bunei regine Jeanne, care 
duminica, după exemplul Sfântului Louis, împărțea dreptatea sub un 
stejar, la poarta castelului Nerac; regina Jeanne d'Albret, fusese 
otrăvită de către necredinciosul René Florentinul. 

Apoi gentilomul gascon spuse: 

— Dragă domnişoară Berthe, draga mea, nu rămâne la Blois, unde 
regele Franţei este adesea însoţit de favoriţii săi impertinenţi. Dacă 
vrei, te voi lua în Navarra, atât pe bunicul tău cât şi pe tine. Sir de 
Mallevin îşi va sfârşi cele din urmă zile în linişte, şi pentru tine, vom 
găsi un soţ, un domn curajos şi galant la inimă, cu braţ puternic. 

La aceste cuvinte, Berthe se roşi mai tare şi gasconul îi dădu un 
sărut. 

In acel moment, se auziră bătăi puternice în uşa de la grădină. 

— O, Dumnezeul meu! murmură Berthe, ei sunt şi acum se întorc. 

— Nu, spuse gasconul. Nu te teme, acele persoane sunt bufniţe de 
noapte şi urăsc lumina zilei. 

El îşi prinse centura la brâu şi cobori să deschidă. 

Omul care bătuse la uşă era domnul de Crillon. Bunul cavaler avea 
coiful pe cap şi platoşa îi acoperea pieptul. 

In spatele lui veneau, de asemenea înarmaţi, doi gentilomi care 
purtau însemnele gărzii regale. 

— Ah! cavalere, zise gasconul surprins, nu mă aşteptam să te văd 
aşa devreme. 

— Am venit pentru a vă dovedi credinţa mea. 

— Oh! spuse gasconul. 

— Da, continuă cavalerul, am venit aici să păzesc împreună cu 
aceşti doi domni, care sunt compatrioţii mei şi rudele mele, şi noi trei 
vom face o bună apărare a fetei şi bătrânului gentilom. Favoriţii nu o 
să vă mai deranjeze. 

— Mulţumesc, cavalere! 

— Veţi refuza? întrebă Crillon. 

— Nu, sunt de acord. 

— Asta-i drept! 

— Mai ales, răspunse gasconul, că am nevoie pentru a merge un 
pic pe străzile din oraşul Blois. Apropo, când ajunge ducele de Guise? 

— Este aşteptat să ajungă în această dimineaţă. 

— Şi doamna de Montpensier? 

Crillon făcu cu ochiul. 

— Cred că a venit în această noapte, fără tam-tam. 

— Ah! ah! 

Şi gasconul îl prezentă pe cavaler Berthei, care venise jos, în 


grădină. 

— Draga mea domnişoară, zise el, te las sub protecţia domnului de 
Crillon. Aceasta este prima sabie a Universului. 

Crillon se înclină şi murmură cu naivitate: 

— După a ta, este posibil. 

Gasconul îşi luă haina şi îşi trase pălăria pe ochi. 

— Unde mergeţi? întrebă Crillon. 

— Pornesc spre oraş să iau puţin aer, răspunse gasconul cu 
zâmbetul lui viclean. 

Apoi, îşi puse sabia în teacă astfel încât să se asigure că o va putea 
scoate cu uşurinţă la prima ocazie. 


Capitolul VI 

Gasconul ieşi acoperindu-şi nasul cu haina sa. Dar nu urcă pe 
străduţă, şi, în loc de a merge la castel, care domina oraşul, el cobori 
spre mahalalele de pe marginea Loarei. 

Trăiau acolo înghesuiți, claie peste grămadă, burghezi, meseriaşi, 
muncitori simpli şi pescari, oameni ce lăsaseră partea de sus a 
oraşului nobililor şi gentilomilor. 

Gasconul se aventurase într-un labirint de străzi înguste şi 
întortocheate, unde lumina şi aerul pătrundeau cu dificultate. 

Cu toate acestea, mergea fără ezitare, ca un om care ştia oraşul 
său, ca un slujitor comunal, şi se opri doar la intrarea în străduţa care 
conducea direct la Loara. 

Numai atunci, el se opri şi se uită ca să se orienteze. 

— Aceasta este strada Dogarilor, spuse el, acum să căutăm casa. 
Un singur etaj, cu o treaptă, oblon cu grilaj. Ah! drace, iată e chiar 
aici! 

Această exclamaţie era determinată de vederea unei crenguţe de 
ilex*, agăţată deasupra unei ferestre. Crenguţa de ilex ţinea loc de 
firmă, era simbolul hanului. 

Gasconul merse la uşă şi bătu. 

Uşa era închisă, obloanele de asemenea. Nimic nu se auzea 
înăuntru, părând o casă nelocuită. 

Gasconul lovi de trei ori şi nimeni nu veni să-i deschidă. 

Dar la zgomotul loviturilor în uşă, fereastra unei case vecine se 


8 Ilex (popular: ilice) - Arbust folosit timp de secole pentru a decora casele 
şi bisericile de Crăciun. Arbustul îşi păstrează tot timpul anului frunzele sale 
de culoare verde intens, cu margini puternic zimţate, iar toamna apar fructe 
mici şi roşii în mănunchi care persistă multe luni pe ramuri. Datorită frunzelor 
şi fructelor sale, arbustul a devenit cel mai popular decor de iarnă. Creşte 
nativ în Europa Occidentală şi Meridională, Africa de nord-vest şi Asia de 
sud-est. [n.t.]. 


deschise şi apăru capul unei femei în vârstă: 

— Ce vrei, domnul meu? 

Gasconul o salută pe bătrână. 

— Buna mea, spuse el, sunt un străin de oraşul Blois, şi vreau să 
găsesc un han. 

— Greşeşti, dragul meu gentilom, răspunse bătrâna. Această casă 
este a unui vechi procuror de la Curtea de Justiţie, maestru 
Hardouinot, care este surd şi nu s-a gândit niciodată să deţină un han. 

— Atunci, ce înseamnă asta? întrebă gasconul. 

Şi arătă spre ramura de ilex, simbol fără echivoc, ce indica un han 
sau un hotel. 

— Ah! Doamne Dumnezeule! făcu bătrâna, aveţi dreptate, domnul 
meu; dar să-mi pierd partea mea de paradis şi să devin hughenotă, 
dacă înţeleg ceva. Maestrul Hardouinot să ţină han?... este imposibil! 

— Vedeţi bine că nu. 

— Ar putea fi adevărat, spuse bătrâna, doar dacă aici e mâna 
diavolului şi dacă în timpul săptămânii care tocmai s-a încheiat, 
maestru Hardouinot să fi murit şi un alt bărbat să fi cumpărat casa lui, 
pentru că săptămâna trecută, bunul meu senior, am fost plecată din 
Blois. M-am întors numai în această noapte. 

— Ce spui dumneata este foarte posibil, buna mea femeie, replică 
gasconul, cu un aer naiv. 

Şi lovi pentru a patra oară, nu cu mâna, ci cu mânerul pumnalului 
său. 

El auzi apoi o mişcare în interior. 

— Haide! murmură gasconul, casa nu este pustie. 

In sfârşit, puţin câte puţin, vizeta din uşă se deschise, şi o voce 
tânără întrebă: 

— Cine bate aşa şi ce vrea? 

— Gasconia şi Béarn, răspunse vizitatorul matinal. 

Uşa se deschise imediat, şi în spatele ei apăru un tânăr de vreo 
douăzeci şi doi de ani, care luă mâna gasconului şi o duse cu respect 
la buze. 

— Bună ziua, Raoul! spuse gasconul. 

— Bună ziua, monseniore. 

După cum se vede, tânărul merse mai departe decât bunul Crillon. 
El îndrăzni să-l numească „monsenior” pe necunoscut. 

Acesta se strecură în casă, şi cel care se chema Raoul se grăbi să 
închidă uşa. 

Vestibulul în care se găseau era vast, umed şi sumbru, şi mirosea a 
mucegai. 

— Să stăm un pic de vorbă, prietenul meu Raoul, spuse gasconul, 
care luă un scaun şi se aşeză pe el călare. Şi nu-mi mai spune 
„monsenior”. 


— Cum porunciţi să vă numesc? întrebă Raoul, care stătea în 
picioare în faţa gasconului. i 

— Spune-mi sir de Jurançon, este un nume care aduce noroc. |ţi 
permit să-mi spui chiar mai scurt, adică doar Jurançon. 

Raoul se înclină. 

Acesta, nu era nimeni altul decât fostul paj al regelui Carol al IX-lea, 
chipeşul Raoul, care visa odinioară, noapte şi zi, la zburdalnica Nancy, 
şi care din acel moment, avusese multe aventuri. 

— Dragă Raoul, zise gasconul, a trecut mult timp de când nu ne-am 
văzut! 

— Au trecut doi ani. Dar am profitat în aceşti doi ani, veţi vedea... şi 
mi-am făcut drumul meu... 

— In inima ducesei?... întrebă gasconul zâmbind. 

— Ah! ah! făcu Raoul pe un ton modest, nu se ştie... s-ar putea. 

— Asta este un fel de a spune că ai trădat-o pe Nancy? 

— Nu, monseniore, eu încă o iubesc pe Nancy. 

— Atunci? 

— Dar eu vă servesc şi încerc să mă fac iubit de ducesă. 

— Ah! Asta este altceva. Acum, să vorbim serios. Când ai ajuns? 

— leri seară. Bătrânul Hardouinot a fost prevenit, el a agăţat o 
crenguţă de ilex în fereastră, iar ducesa a văzut-o venind. 

— Deci, ea a crezut că este un han? 

— Nu s-a îndoit niciun minut. 

— Şi Hardouinot... cum l-a găsit ea? 

— E departe de a bănui că el este unul dintre cei mai activi lideri ai 
hughenoţilor. 

— Foarte bine! câţi bărbaţi compun suita sa? 

— Nu suntem decât doi, răspunse Raoul. Ducesa a ajuns aici fără să 
se afişeze. Ea vrea să petreacă o zi întreagă la Blois fără să se 
bănuiască prezenţa ei. În seara asta se va întâlni cu fratele său, 
ducele de Guise, care ar trebui să ajungă în această dimineaţă. 

— Deci, nu sunteţi decât doi cu ea? , 

— Da, eu şi un mic paj, pe care contele Eric de Crèvecoeur şi 
prietenii săi au avut barbaria de a-l tortura. 

— De asemenea, el ar trebui s-o iubească? 

— El o urăşte la fel de mult ca mine. 

— Şi unde e ducesa? 

— Acolo sus. Doarme. 

Gasconul zâmbi: 

— Dacă aş fi sigur că nu se trezeşte, zise el, aş vizita-o pentru a-i 
contempla somnul. 

— Ea are un somn uşor, monseniore. 

— Dar nu am venit pentru asta şi nu am precizat pentru ce mi-am 
luat numele de sir Jurançon: vreau să-l văd pe Hardouinot. 


În timp ce vorbeau, o uşă se deschise în partea din spate a 
încăperii, şi apăru un bătrân. 

Era un om mic şi subţirel, foarte slab, îndoit şi a cărui întreagă viaţă 
părea să se fi refugiat în ochi. 

Ochii lui, într-adevăr, străluceau cu toată energia tinereţii. 

El îl privi pe gascon şi îl examină cu toată atenţia. 

Gasconul se ridică de pe scaun şi merse în întâmpinarea bătrânului, 
şi cum ştia că este surd, crezu că este inutil să-i vorbească. 

Dar el îşi trase punga de bani, ce-o avea ca de obicei la centură, şi 
din această pungă scoase o jumătate de monedă veche bâarneză pe 
care o puse sub ochii bătrânului. 

Maestru Hardouinot, pentru că el era, se înclină foarte profund şi 
zise: 

— Dacă monseniorul vrea să mă urmeze, el va vedea care sunt 
resursele noastre. 

— Să mergem! răspunse gasconul. 

Apoi, el făcu un semn lui Raoul, care rămase în vestibul. 

Maestrul Hardouinot, fostul procuror la Curtea de Justiţie, era 
îmbrăcat într-un fel de mantie plutitoare care nu putea ascunde 
subţirimea lui extremă. 

El desfăcu faldurile hainei, şi desprinse de la centura sa un 
mănunchi de chei, apoi trecu cu gasconul în camera de unde ieşise. 

Era o mică capelă unde se vedea un crucifix pe perete şi unde 
stăteau înghesuite împreună, cărţi şi pergamente. 

După ce sir de Jurançon fuse introdus, bătrânul închise uşa, 
lăsându-l pe Raoul în vestibul. 

Apoi, el închise zăvoarele pe interior, şi, înarmat cu un amna”, 
acesta scoase câteva scântei cu care aprinse un fitil de sulf. 

Apoi, deschise o a doua uşă şi spuse gasconului: 

— Veniţi! 

Această nouă uşă se deschidea spre o scară întunecată, ce ducea 
la un beci, fără îndoială. 

Hardouinot porni primul, iluminând drumul lui şi pe cel al 
gasconului, cu fitilul de sulf. 

Coborâră vreo şaizeci de paşi, apoi merseră printr-un coridor 
subteran. 

La capătul coridorului era o a treia uşă, o uşă de fier ce era 
asigurată cu patru broaşte şi trei zăvoare. 

Mâinile bătrânului erau slabe; cu toate acestea, ele învârteau cheile 
cu uşurinţă, glisau zăvoarele, şi roteau uşa pe balamalele sale. 

Apoi, lumina fitilului de sulf ajunse în cealaltă parte a acestei uşi, şi 


 Bucată de oţel cu care se scot, prin lovire, scântei din piatra de cremene; 
în vechime se întrebuința la aprinderea focului. [n.t.]. 


gasconul rămase uimit. 

El se afla în pragul unei mari pivnițe a cărei podea era plină cu 
bucăţi de aur şi argint. 

— N-am numărat, spuse Hardouinot, dar douăzeci sau treizeci de 
mii de franci aproape, ştiu că există. 

Şi intră în pivniţa cu rol de seif. 

Gasconul îl urmă şi închiseră şi cea de-a treia uşă, la fel ca şi pe 
celelalte două. 


Capitolul VII 

Ora zece suna la orologiul cel mare al castelului din Blois. 

Anticamera regelui era plină de curteni. 

Ei aşteptau deşteptarea regelui. 

Regele dormea încă, sau cel puţin pajii de serviciu nu îndrăzniseră 
să intre în camera sa. 

Qu€lus şi Schomberg vorbeau cu voce joasă, în dreptul unei 
ferestre. 

Schomberg spuse: 

— Taurul acesta de Maugiron, cu istoria fetei sale a adus furtună cu 
trăsnete. Regele s-a culcat având o proastă dispoziţie, şi ne-a întors 
spatele tuturor. 

Quelus răspunse cu un aer nonşalant: j 

— Regele a făcut bine: el ar trebui să fie nebun precum d'Epernon, 
Maugiron şi cu tine, ca să deranjeze gentilomii cinstiţi care vin la cină, 
şi să meargă prin ceaţă, în căutare de aventuri neplăcute. 

— Ştii că acest gascon nebun ne-ar fi omorât pe toţi, unul după 
altul? 

— Inclusiv pe rege, spuse Que€lus; de asemenea îmi explic proasta 
sa dispoziţie, pentru că regelui nu-i place să recunoască că există 
oameni mai pricepuţi ca el în scrimă. 

— L-ai văzut pe Maugiron în această dimineaţă? 

— A avut o noapte grea. Capul îi este umflat ca un dovleac şi are 
febră. 

— Şi acest diavol de cavaler de Crillon, reluă Schomberg, pe care 
noi izbutisem să-l facem să primească aversiune din partea regelui, şi 
care s-a reîntors în grațiile sale dintr-o lovitură... 

În timp ce favoriţii vorbeau astfel, se auzi zgomot în sala de 
aşteptare şi o anumită nelinişte se manifestă printre curteni. Se 
auzise clar sunetul unui clopot de argint pe care regele Henric al Ill-lea 
îl lovise cu o baghetă de abanos şi care era plasat lângă patul său pe 
un dulap. 

Regele se trezise, în sfârşit. 

Doi paji, aşezaţi pe o bancă, ce aşteptau acest semnal, se ridicară 


cu promptitudine şi intrară în camera regelui. 

Quélus, care, pe lângă situaţia sa de favorit, îndeplinea şi funcţia de 
prim valet al regelui, îi urmă. 

Henric al Ill-lea se afla pe patul lui şi avea deschisă o carte de 
rugăciuni. 

In fiecare dimineaţă, când regele se trezea, recita o rugăciune, apoi 
citea câteva versete dintr-un psalm, spunea mea cu/pa! şi îşi ducea 
palmele la piept. 

In timpul acestei triple sarcini a corvoadei mântuirii, pajii şi 
gentilomii de serviciu rămâneau în picioare, în tăcere şi meditaţie; 
după aceasta Quslus, la un semn al Majestății Sale venea primul să-l 
îmbrăţişeze. 

Apoi, Schomberg şi ceilalţi îi succedau. 

Atunci regele uita practicile sale religioase şi începea să vorbească 
despre lucruri mult mai laice, în timp ce i se pregăteau hainele. 

În acea zi, d'Epernon n-a îndrăznit să se arate, Maugiron era rănit în 
pat, şi Schomberg, prudent ca un german ce era, se afla încă în sala 
de aşteptare. 

Scena de noapte care precedase somnul regelui nu prezicea o 
revedere amabilă. 

Numai Quslus, prin natura funcţiilor sale, nu putuse evita să intre în 
dormitorul regelui. 

Contrar tuturor temerilor sale, Quélus a fost bine primit. 

— Bună ziua, dragul meu, spuse regele, aşezând la locul ei cartea 
lui de rugăciuni, cum ai dormit azi-noapte? 

— Rău, Sire. 

— Ca şi mine, Quslus, dragul meu, nu am dormit chiar deloc, dar 
am reflectat. 

— Ah! îşi spuse în gând Quslus, mă întrebam dacă regele este 
într-o stare de spirit bună sau rea, atât timp cât faţa lui era impasibilă. 

— Da, continuă Henric al Ill-lea, am reflectat mult, dragul meu, şi 
cred că am găsit secretul tuturor calamităţilor care afectează 
omenirea, tuturor catastrofelor care perturbă imperiile. 

— Drace! făcu Quelus, Majestatea Voastră a găsit acest secret? 

— Da. Prima cauză a tuturor nenorocirilor omului este femeia. 

— Ah! strigă Quélus, regele vorbeşte cu vorbe de aur. 

— Nu e aşa, dragul meu? aceasta este slabă, vicleană, făţarnică, 
obraznică, plină de indecenţă, femeia, într-un cuvânt, este cauza 
tuturor nenorocirilor noastre. 

— Este adevărat, Sire. 

— Deci, priveşte, spuse regele, şi te înfioară. 


10 Este vorba de rugăciunea tradiţională a Bisericii Catolice, în care 
credinciosul îşi recunoaşte greşelile săvârşite în faţa lui Dumnezeu. [n.t.]. 


— Dinainte, Sire? 

— Da, dinainte: înfioară-te la gândul a ceea ce s-ar fi putut întâmpla 
în această noapte... Acest blestemat gascon aproape m-a ucis... mi-a 
atins umărul... Fără acest medalion pe care îl port tot timpul la gât, şi 
care a avut calitatea să mă protejeze... 

Qu€lus nu putea să rateze o ocazia aşa frumoasă de a fi măgulitor. 

— Ah! spuse el, Majestatea Voastră presupune, astfel, că 
Providența nu priveşte de două ori înainte de lăsa să fie ucis un rege 
al Franţei? 

Această reflecţie îl făcu să zâmbească pe Henric al III-lea. 

— Nu contează! spuse el, am scăpat frumos. Dar pericolul de 
moarte nu înseamnă nimic. 

— Majestatea Voastră a găsit, prin urmare, un altul? 

— Tu mă întrebi pe mine? 

— Dar!... 

Regele făcu un semn către cei doi paji, care se traseră la distanţă. 

Apoi, el îl trase pe Quelus aproape de el, şoptindu-i la ureche: 

— Dar vai! dacă aş fi fost recunoscut, dacă o patrulă a consilierilor 
ne-ar fi surprins, credincioşii ar fi făcut un scandal infernal. 

— Aşa este, Sire. 

— Şi asta, Dumnezeul meu! pentru o femeie... o simplă femeie, de 
care nu-mi păsa prea mult; şi cred că nici ţie. 

— Desigur! zise Quelus cu un aer indignat. 

— Am poftă să exilez femeile, continuă regele, începând cu regina, 
pe care o voi exila într-un castel oarecare. Când nu vor mai exista 
multe femei la curte, vei vedea cum ne vom distra. 

— Aceasta este o idee frumoasă, în orice caz, Sire. 

— Între timp, îmbracă-mă. 

Şi regele cobori un picior din pat, timp în care Quslus luă cămaşa 
din mâinile unui paj. 

— İn primul rând, spuse regele, voi da un exemplu. 

— Ah! spuse Quélus. 

— Îl exilez pe Maugiron. 

— Într-adevăr! 

— Da, şi tu îl vei anunţa din partea mea. 

Quelus se înclină. 

— Il exilez pe Schomberg... 

— De asemenea? făcu Quélus. 

— Da, Maugiron şi Schomberg sunt oamenii corupți de galanterie!! 
şi nevrednici de prietenia mea. 

— Şi d'Epernon? întrebă Qu€lus, care începu să fie îngrijorat pentru 


11 Atitudine plină de curtoazie, tandreţe, politeţe şi amabilitate faţă de 
femei. [n.t.]. 


el însuşi. 

— Hm! făcu regele. 

Şi el începu să se gândească. i 

— Nu ţi se pare, spuse el în cele din urmă, că d'Epernon ne-a urmat 
ieri cu părere de rău? 

— Ca şi mine, Sire. i 

— Atunci, îl păstrăm pe d'Epernon. 

Dar, în timp ce vorbea, regele îşi lovi fruntea: 

— Ah! făcu regele. M-am gândit la... 

— La ce v-aţi gândit, Majestate? 

— La gentilomul gascon. 

— Sper că Majestatea Voastră va face ca acesta să fie /egat sus şi 
scurti? şi cât mai repede. 

— Nu... el îmi place... este un bun spadasin, dragul meu. Şi plus că 
diavolul de Crillon l-a luat sub protecţia sa. 

— Asta-i altceva, chicoti Quelus. Ei bine! Acest gascon?... 

— Ar trebui să vină. 

— Unde? 

— Aici. 

— Aici?!... murmură Quélus scandalizat. 

— l-am dat întâlnire după ce mă scol. 

— Dar, Sire, un cavaler de aventuri... 

— Ei! ei! ei! făcu regele. Are un aer foarte bun. Sst! Am auzit 
zgomot. 

Lângă patul regal se afla o mică uşă, acoperită cu o draperie, ce se 
deschidea către coridoarele interioare ale castelului. 

Aceasta era uşa la care se auzea un fel de ciocănit. 

— Deschide, îi spuse regele lui Quelus. 

Qu€lus se supuse şi ajunse faţă în faţă cu un om mare, cu părul gri 
şi faţa roşie, la vederea căruia regele îi adresă aceste cuvinte: 

— Ei bine, dar! este maestrul Fangas, scutier al cavalerului de 
Crillon! 

— EI însuşi, Sire, răspunse Fangas, care salută cu comoditate. 

— Şi ce vrea cavalerul de la mine, aşa de dimineaţă? întrebă 
regele. 

— Personal, nimic, Sire, dar am fost instruit să conduc la Majestatea 
Voastră un anumit gentilom gascon... 

— Ah! foarte bine, ştiu... 

Şi regele sări din pat, îşi trase încălţările în picioare şi îşi puse o 
haină scurtă cu mâneci, ce era la modă în acele vremuri. 

— Ei bine! unde este acest gascon? întrebă el. 


12 A lega sus şi scurt - a spânzura (joc de cuvinte folosit frecvent de 
autor). [n.t.]. 


— Aici, Sire, în coridor. 

— Lasă-l să intre! 

— Scuzaţi-mă, Sire, zise Fangas, dar el mi-a cerut să vă reamintesc 
faptul că Majestatea Voastră i-a promis un interviu secret. 

— Asta-i drept. 

Regele făcu un semn către Qu€lus. 

— Du-te departe, dragul meu. Am spus asta, că-l voi primi singur în 
această dimineaţă. 

Quélus se îndreptă spre uşă făcând o grimasă de om prost dispus. 

— Şi, adăugă regele, anunţă pe Maugiron şi pe Schomberg că mă 
vor face fericit părăsind curtea cât mai repede. 

„Cine este acest gascon?” se întrebă în sinea sa Quelus. 

Şi plecă îngrijorat. 

Atunci Fangas ridică puţin draperia ce masca micuța uşă, şi 
gentilomul gascon intră. 


Capitolul VIII 

Henric al Ill-lea era dornic de a vedea la lumina zilei pe adversarul 
său din noaptea trecută. 

Gasconul salută plecându-se şi rămase cu pălăria în mână. 

Era un senior galant, bine aranjat, ţinându-şi cu semeţie capul şi 
amintind din toate punctele de vedere, prin aspectul său, faţa blândă 
şi mândră, de acei gentilomi ai domniei precedente, care păreau a fi 
pentru totdeauna alungaţi de acei curteni efeminaţi pe care fostul 
rege al Poloniei îi târa după el. 

Acest gentilom îi plăcu lui Henric al III-lea. 

— Domnule, îi spuse el, dacă ceea ce aveţi a-mi spune presupune o 
durată mai mare, ia un loc. Atâta vreme cât sunt într-o stare de spirit 
bună în această dimineaţă, vă voi asculta cu mare plăcere. 

Gasconul rămase în picioare. 

— Majestatea Voastră mă copleşeşte cu onoarea, spuse el, dar voi 
fi scurt, cu atât mai mult cu cât Majestatea Voastră va avea în curând 
treburi importante. 

— Ce vrei să spui, domnule? 

Gasconul continuă: 

— Dacă Majestatea Voastră ar avea fantezia de a deschide un 
moment fereastra din camera sa, sau mai degrabă dacă mi-ar porunci 
mie să fac asta... 

— Pentru ce? făcu Henric surprins. 

— Majestatea Voastră va vedea că străzile sunt aglomerate cu 
oameni, ea ar auzi fanfare, strigăte de bucurie şi sunet de muschete, 
care sunt semne de bucurie. 

— Şi pentru ce tot zgomotul acesta, domnule? 


— Pentru Alteța Sa, ducele Henric de Guise, care vine să-şi ocupe 
locul alături de Majestatea Voastră la Intrunirea Statelor ce se va 
deschide. 

Accentul gasconului era batjocoritor. 

Regele se încruntă. 

— Domnule, spuse el brusc, ducele de Guise, vărul meu, trebuie să 
aştepte după bunul meu plac. 

— Este adevărat, Sire. Şi ducele ştie, pentru că el cunoaşte la 
perfecţie proverbul: Toate vin la momentul potrivit, pentru cine ştie să 
aştepte. 

— Oh! oh! spuse regele, spui cuvinte ciudate aici, domnule. 

— Eu le repet cuvânt cu cuvânt, Sire. 

— Şi cine le-a spus mai întâi? 

— Înflăcăratul rege Carol al IX-lea, care pe patul său de moarte, 
m-a însărcinat să le repet Majestății Voastre. 

Regele făcu un gest de nerăbdare, dar în loc de a răspunde, el 
urmă sfatul gasconului. 

Regele merse şi deschise fereastra, apoi se aplecă şi se uită afară. 

Gasconul avea dreptate. Străzile din oraş, grupate în partea de jos 
a castelului ca o turmă de oi în jurul păstorului, erau invadate de o 
mulţime pestriță, tumultuoasă, ciudată. 

Burghezi în haine închise la culoare, seniori îmbrăcaţi în haine de 
catifea cu panglici de aur, soldaţi ale căror armuri străluceau în soare, 
călugări îmbrăcaţi în gri, negru şi albastru, cu glugile lor pe cap, se 
aglomerau, se înghesuiau şi coborau claie peste grămadă ca un imens 
fluviu în faţa celuilalt fluviu numit Loara. 

Gasconul veni în spatele regelui. 

— lată, Sire, spuse el, uite acolo sus, în partea din faţă a Loarei, 
este barca ducelui. 

Şi, într-adevăr, Henric al Ill-lea văzu o barcă mare împodobită în 
culorile Casei de Lorena, care cobora maiestuos spre Blois, escortată 
de un roi de ambarcaţiuni de mici dimensiuni. 

— Suita ducelui este numeroasă, explodă gasconul. Este o escortă 
regală, într-adevăr! 

Regele îşi încrunta din ce în ce mai mult sprâncenele. 

— Şi acolo jos, pe drumul de-a lungul râului, continuă gasconul, 
Majestatea Voastră vede cavaleria şi infanteria? Soarele străluceşte 
pe armurile lor şi muschetele parcă scânteiază. Aşa este întotdeauna 
suita ducelui. 

Regele bătu din picior. i 

— Ah! strigă el, nu cumva vărul meu îşi râde de mine? |l însoţeşte o 
adevărată armată. 

— Cel puțin, aşa pare, Sire. 

Henric al Ill-lea închise brusc fereastra. 


Gasconul continuă: 

— Pentru a face asta, ducele are un motiv, Sire, acela de a dovedi 
Majestății Voastre că poate pune la dispoziţie o mulţime de oameni de 
arme. Aceasta este o frumoasă armată lorenă, şi dacă ea poate face 
într-o zi sau alta joncţiunea cu armata regelui Spaniei... 

— La naiba! domnule, exclamă regele, ce-mi povesteşti acolo? 

— Dar, Sire! răspunse gasconul pe un ton zeflemitor, regele Spaniei 
este, la urma urmei, un bun catolic. 

— Ce-mi pasă? 

— De asemenea buni catolici şi foarte înfocaţi poate că sunt şi 
prinții de Lorena. Intrunirea Statelor ce va fi condusă de Majestatea 
Voastră nu este menită să întărească Biserica Catolică? 

— Da, într-adevăr, domnule. 

— Şi să extermine pe hughenoți? 

— Până la ultimul, spuse regele. 

— Ei bine! continuă gasconul, iată ceea ce va rezolva frumos 
treburile regelui Spaniei şi pe cele ale ducelui de Guise. 

— Ah, domnule, spuse regele, care îl cântări pe interlocutorul său 
cu o privire clară, cine eşti de-mi vorbeşti astfel? 

— O rog pe Majestatea Voastră să-mi permită să continui până la 
capăt... 

Şi, la rândul său, gasconul se uită la rege, şi această privire îl făcu 
pe Henric al III-lea să tresară şi să se simtă dominat. 

— Spuneai aşadar, continuă el, că exterminarea hughenoţilor ar 
face bine regelui Spaniei? 

— Da, Sire. 

— Cum aşa? 

— Este foarte simplu. Se află acolo, spre miazăzi, nişte munţi înalţi, 
ale căror vârfuri se pierd în cerul albastru. La poalele acestor munţi, în 
văi, mândru şi sărac trăieşte un popor mic, o mână de oameni, noii 
gardieni de la Termopile, care vor împiedica totdeauna ca Spania să 
traverseze munţii. Dar aceşti oameni, Sire, aceşti munteni îmbrăcaţi în 
haine sărace de cânepă, aceşti copii ai văilor infertile, ai câmpiilor 
aride şi pietroase, sunt hughenoți... Şi Majestatea Voastră n-a spus 
chiar acum că ea doreşte să-i extermine? 

— Dar, domnule, îl întrerupse Henric al Ill-lea, care nu voia să 
răspundă direct, nu mi-ai spus, de asemenea, că ducele de Guise şi-ar 
dori asta în contul său?... 

— Anihilarea micului regat al Navarrei? Da, Sire. 

— De ce asta? 

— Dintr-un motiv foarte simplu. Regelui Spaniei îi este prea cald la 
Madrid. Acesta este un prinţ german, un fiu al lui Carol Quintul, şi lui 
nu-i place soarele. La Bordeaux, de exemplu, sau la Toulouse, el s-ar 
simţi mult mai confortabil! 


— Ce frumos!... zise Henric al Ill-lea cu aroganță, Toulouse şi 
Bordeaux sunt ale regelui Franţei. 

Gasconul nu-şi pierdu curajul, şi continuă: j 

— Ducele de Guise, dimpotrivă, este friguros ca un madrilen. li este 
frig în Nancy, cu râul Meurthe care îngheaţă în fiecare iarna. Vinul de 
la Mossele este acru... Fără a visa la cerul din Gasconia, ducele ar fi 
destul de mulţumit şi cu un pic de soare, precum cel care luminează 
ferestrele de la Luvru, de exemplu. 

Regele tresări pe scaunul său. 

— Eşti nebun, domnule, spuse el. 

— Sper că da, Sire. Cu toate acestea, eu o rog pe Majestatea 
Voastră să-mi permită să termin. 

— Continuă! spuse regele, care suferea de un fel de fascinaţie. 

— Ceea ce regele Spaniei singur nu poate face, continuă gasconul, 
şi ducele de Guise nu ar îndrăzni să încerce singur, s-ar putea 
îndeplini dacă ar încerca împreună. 

— Oh! Eu îi sfidez! 

Gasconul tăcu, în timp ce Henric al III-lea se uită la el din nou, şi din 
nou el strigă: 

— Dar cine sunteţi, domnule? 

— Sire, răspunse gasconul, Majestatea Voastră m-a văzut pentru 
prima dată astăzi, pentru că atunci când am fost în Paris, ea a domnit 
la Varşovia. 

— Numele dumneavoastră, domnule, numele dumneavoastră? 

— Aşteptaţi, Sire. Dar dacă Majestatea Voastră şi-ar aminti copilăria 
ei, ea şi-ar aminti poate un portret care împodobeşte sala mare, sala 
regilor, cum se spune, în castelul Saint-Germain din Laye. 

— Dar portretul de care vorbii... este al... ducelui Antoine de 
Bourbon. 

— Exact. 

— Regele din Navarra. 

— Da, Sire. 

— Ei bine! ce legătură aveţi cu acest portret? 

— Priviţi-mă, Sire! 

Henric se uită la gascon cu o privire avidă. 

— Ah! spuse el în cele din urmă, este posibil? 

— Domnule, vărul meu, zise gasconul, care îşi schimbă brusc 
atitudinea, este adevărat că gentilomii sunt egali, chiar dacă sunt 
simpli cavaleri sau duci; aceasta trebuie să fie valabil chiar şi între 
regi. 

Henric al III-lea se trase un pas înapoi. 

— Numele meu este Henric de Bourbon, declară gasconul, şi eu 
sunt regele din Navarra. In afară de diferenţa dintre regate, pentru că 
al vostru este mare şi al meu este mic, cred că ne putem da mâna. 


Spunând aceste cuvinte, Henric de Bourbon îşi puse pălăria pe cap 
şi luă scaunul pe care regele Franţei i-l oferise de la început. 

Henric al III-lea, visător, încă îl mai privea. 

— Deci, spuse el, eşti Henric de Bourbon? 

— Da, Sire. 

— Vărul meu şi frate? 

— Da, Sire. 

— Soţul sărmanei mele Margot? 

— Ah! zise Henric de Bourbon, Majestatea Voastră a greşit vorbind 
despre asta. 

— Şi de ce asta? făcu Henric al III-lea uimit. 

— Asta pentru că trebuie să fim pregătiţi să vorbim imediat despre 
probleme dificile, foarte spinoase. 

— Ce probleme, vărul meu? 

— Probleme de mare interes, Sire. 

Fruntea regelui Franţei se încreţi. 

— Ah! Da, spuse el, îmi veţi aminti că zestrea surorii mele nu a fost 
plătită? 

— Vom vorbi după Întrunirea Statelor, Sire... 

— De ce nu acum? 

Un zâmbet fin apăru pe buzele regelui de Navarra. 

— Pentru că acum, spuse el, aş vrea ca Majestatea Voastră să 
rămână la propriile interese. 

Şi Henric de Bourbon, la rândul său, deschise fereastra. 

— Ventre-Saint-Gris! exclamă el, vărul nostru de Guise are o 
frumoasă armată, iar în cazul în care i-ar plăcea să înceapă asaltul 
asupra oraşului Blois şi să ia prizonier pe Majestatea Voastră, nu voi 
putea răspunde de nimic... 

Henric al III-lea puse instinctiv mâna la mânerul sabiei sale. 


Capitolul IX 

Pentru a înţelege cursul întrevederii dintre Henric al Ill-lea cu vărul 
său regele Navarrei, este necesar să ne întoarcem în pivniţa plină cu 
aur, unde maestrul Hardouinot îl condusese pe matinalul său vizitator. 

Aurul şi argintul, aşa cum am spus, pavau pur şi simplu pivniţa. 

Dubloni spanioli, monede £Ecu à la vache}, monede englezeşti 


13 Ecu - scud, monedă de aur sau argint, bătută în diferite provincii 
franceze. Prima monedă de 1 écu a fost bătută în aur de Ludovic al IX-lea al 
Franţei (1226-1270), rege cunoscut sub numele de Saint Louis. Pe o faţă a 
monedelor se afla chipul regelui în timpul căruia era bătută moneda, iar pe 
cealaltă faţă era bătută stema regatului. Deoarece monedele erau bătute în 
diferite ateliere din principalele capitale de provincii, fiecare atelier îşi punea 
un simbol specific sub stemă. Exemple de simboluri: A - pentru atelierul din 


Nobles à la rose'*, monede cu efigia tuturor regilor se aflau acolo. 

În cele patru colţuri ale pivniţei erau patru butoaie mari, pline nu cu 
vin, ci cu lingouri de aur şi argint. 

Niciodată locuitorii din Blois nu şi-ar fi putut imagina că maestrul 
Hardouinot, fostul procuror cu mantaua zdrenţuită, ar fi proprietarul 
sau deţinătorul unor astfel de comori. 

Când uşa fuse bine închisă în urma lui Henric de Navarra, aşa cum 
îl putem numi de acum înainte, bătrânul puse lumânarea pe unul din 
butoaie, Henric se aşeză pe un altul şi fostul procuror rămase în 
picioare, cu boneta sa de mătase neagră în mână. 

— Ei bine! bietul meu Hardouinot, spuse regele Navarrei, hai să 
vorbim un pic acum. Ghici cine sunt eu? 

— Oh! desigur, spuse Hardouinot. Trebuie să fiţi un prieten al 
regelui Henric, domnul de Noë... poate, despre care mi s-a vorbit 
foarte mult. 

— Nu, spuse Henric. 

— Domnul de Gontaut? 

— Nu. 

— Atunci, domnul de Lévis? 

Henric începu să zâmbească şi puse familiar mâna pe umărul 
bătrânului. 

— Bietul meu Hardouinot, spuse el, aveţi deci vederea foarte slabă, 
sau memoria v-a devenit infidelă. Cum! dumneavoastră, prieten al 
tatălui meu, nu-l ghiciţi pe fiul său în mine? 

Procurorul se frecă la ochi, apoi el avu o revelaţie în minte şi văzu 
pe Antoine de Bourbon la mai puţin de treizeci de ani. 

— Ah! Sire, bâlbâi el, iartă-mă! 

Bătrânul îngenunche şi puse buzele sale arse pe mâna tânărului 
rege. 

Apoi, privind cu un fel de extaz: 

— Da, spuse el, eşti portretul viu al regelui, tatăl dumitale. 

— Hai să vorbim, bunul meu Hardouinot, spuse Henric. La ce sumă 
aţi evalua comoara care este aici? 

— La opt sute de mii de livre, Sire. Este comoara protestantismului, 
acumulată în peste douăzeci de ani. 

— Şi această sumă ne va permite să susţinem războiul, pentru că 


Paris, D - Lyon, M - Toulouse, N - Montpellier, R - Orleans, T - Nantes, W - 
Lille, BB - Strasbourg... 

Écu à la vache - monedă écu, din regatul Navarrei bătută în atelierele 
„Vache” din Pau, ateliere ce aveau ca simbol o vacă. Pe faţa pe care este 
bătută stema, în partea de jos, sub stemă, este reprezentată o mică vacă. 

14 Nobles à la rose - monede de aur englezeşti, astfel denumite deoarece 
pe ele erau gravate, în mijloc, linii ondulate care imitau petalele unui 
trandafir. [n.t.]. 


va fi greu. 

— Ah! murmură fostul procuror, eu sunt prea bătrân pentru a 
vedea finalul. 

— Cine ştie? 

Şi Henric fu visător şi grijuliu pentru un moment. 

— Acum, spuse el, nu este suficient să avem bani, trebuie să 
câştigăm! 

— Ah! trebuie transportată repede, Sire, pentru că din moment ce 
Blois este aglomerat cu vrăjmaşii noştri, tremur la gândul că ar putea 
fi descoperită această comoară. Şi apoi, adăugă Hardouinot, eu chiar 
nu ştiu care a fost scopul pentru care Majestatea Voastră a făcut din 
casa mea un han. 

Henric râse. 

— Şi mai ales un han, continuă bătrânul, în care ducesa de 
Montpensier, inamicul nostru cel mai crud, a descins. 

— Bunul meu prieten, spuse regele Navarrei, am auzit în copilărie 
istoria unui gentilom pe care regele Ludovic al XI-lea l-a condamnat să 
fie spânzurat. Tristan, judecătorul, avea ordin să-/ lege sus şi scurt. 
Gentilomul a fugit şi a ajuns la Paris, pentru că la Plessis-les-Tours el 
era condamnat. Odată ajuns în Paris, el a început să caute o locuinţă 
şi a venit să locuiască într-o casă în care a trăit în pace până la 
moartea regelui. 

— Care a fost această casă, Sire? 

— Era casa care aparţinea lui messire Tristan, judecătorul. Acesta 
l-a căutat pe condamnat în toate ţările şi în toată Franţa, dar el nu s-a 
gândit niciodată să aducă arcaşii în propria sa casă. 

— Dar atunci înseamnă că gentilomul nu a ieşit din casă? 

— Din contră. Doar că el şi-a lăsat barba să crească, iar Tristan l-a 
salutat în fiecare zi, iar gentilomul a fost un chiriaş excelent, liniştit şi 
exact la plata chiriei. 

— Ei bine! Sire. 

— Ei bine! bunul meu Hardouinot, ascultă acum raţionamentul 
meu! 

— Ascult, Majestate. 

— Catolicii bănuiau că noi avem economii; ştiu chiar de la o sursă 
bună că ducele de Guise are oarecare suspiciuni că economiile 
noastre sunt ascunse în Blois. 

Hardouinot avu un frison. 

— Prin urmare, lorenii vor cotrobăi peste tot, cu excepţia casei tale, 
deoarece doamna de Montpensier este găzduită aici. 

— Aşa este, Sire. 

— Ai înţeles acum de ce prietenul meu Raoul, şi-a imaginat să 
transforme casa ta într-un han? 

— Da, Sire. 


— Niciodată nu vor veni să caute argintul nostru aici, şi noi avem 
timp să-l facem să dispară. 

— Şi unde-l veţi duce? 

— In Navarra. 

Hardouinot privi înapoi la grămada de aur. 

— Este mult, spuse el. 

— Da, desigur. 

— Şi cum va fi transportat? 

— Mi-am luat măsurile mele. 

— Ah! 

— În noaptea următoare, vei procura butoaie de genul ăsta. 

— Bine! 

— Şi cu ajutorul a doi paji ai ducesei, care-mi aparţin trup şi suflet, 
vei pune aurul în butoaie. 

— Toate acestea se fac uşor, dar cum o să-l scoatem de aici? 

— Am planul meu. 

— Şi acest plan asigură transportul pe întreg teritoriul Franţei? 

— Nu-ţi face griji, vom găsi rezolvarea. 

Apoi Henric se ridică de pe butoiul care îi servise ca scaun şi făcu 
semn procurorului să-şi ia lampa. 

Acesta deschise uşa, o închise cu atenţie după ce regele Navarrei 
ieşi din încăpere, şi amândoi urcară în oratoriul procurorului. 

Hardouinot se aşeză la masa lui. 

— Sire, spuse el, voi face o mărturisire. 

— Ah! 

— Am comis un furt. 

— Tu? 

— Da, Sire. 

Henric, uimit, se uita la procuror. 

Acesta puse un deget la buze. 

— Ştiţi, spuse el, că ducesa este foarte aproape de locul în care ne 
aflăm? 

— Atunci să vorbim încet. 

Bătrânul zâmbi. 

— Este inutil, spuse el. 

— De ce? 

— Am ametit-o ieri seară cu un narcotic foarte subtil. Ea doarme un 
somn adânc. 

— Va mai dormi mult? 

— Incă o oră sau două. Acest lucru va permite Majestății Voastre... 

— Să ies de aici? 

— Nu, să ia notă de bunurile furate. 

— Ce vrei să spui? 

Hardouinot făcu cu ochiul. 


— După ce ducesa a adormit, am intrat în camera ei. 

— Ea, prin urmare, nu a încuiat uşa? 

— Am intrat printr-o uşă ascunsă în lambriul de lemn şi ea nu a 
suspectat existenţa acesteia. 

— Ah! foarte bine. 

— Am avut o idee, urmă Hardouinot, am vrut să văd o anumită 
scrisoare de la un om de arme în culorile ducelui, care a fost adusă cu 
o zi înainte. 

— Ei bine! această scrisoare?... 

— Este aici, Sire. 

Vorbind astfel, Hardouinot deschise sertarul unui dulap, şi scoase 
un pergament pe care îl întinse lui Henric de Navarra. 

Acesta din urmă luă pergamentul, îl deschise şi îl citi cu atenţie. 

— Ah! Ventre-Saint-Gris! strigă el, are un cap bun pentru politică 
frumoasa noastră verişoară, dar trebuie avut grijă de ea. 

Şi, punând haina pe umeri, îi înapoie pergamentul. 

— Veţi pune, spuse el lui Hardouinot, această scrisoare la loc de 
unde aţi luat-o. 

— Da, Sire. 

— Apoi, în seara asta, atunci când ea va cina, veţi face ca ducesa 
să ia o nouă doză din drogul dumneavoastră. 

— Eu socotesc că da. 

— În jur de ora zece voi bătea la uşă, iar tu îmi vei deschide. 

— Sunt de acord. 

— Şi vom pune în siguranţă comoara noastră. 

— Unde, Majestatea Voastră? 

— La castel. 

Hardouinot avu un gest de groază. 

— Dar dacă veţi fi recunoscut?... 

— Este posibil. 

— Majestatea Voastră nu se teme de pumnalul asasinului? 

Henric tresări, ca şi când un colţ al vălului viitorului ar fi fost ridicat, 
şi el îşi încruntă sprâncenele. 

— Ba da, spuse el, dar nu azi, timpul meu nu a sosit încă... şi între 
timp... 

El se opri înfiorat de un presentiment privind destinul său. 

— Între timp, spuse el, voi avea timp să fiu un rege mare! 


Capitolul X 

Să revenim acum la castelul Blois şi să reintrăm în camera regală 
unde l-am lăsat pe Henric al Ill-lea într-o discuţie faţă în faţă cu Henric 
de Navarra, vărul şi fratele său. 

Se lăsase un moment de tăcere între cei doi regi, după ultimele 


cuvinte ale b&arnezului. 

Dar, în cele din urmă, Henric al Ill-lea exclamă: 

— Deci, vărul meu, credeţi că fantezia burlescă de a produce 
agitaţie la Blois i-ar putea veni vărului nostru, ducele de Guise. 

— Nu am spus asta, Sire. 

— Dar... cu toate acestea... 

— Am spus că dacă această fantezie l-ar cuprinde din întâmplare... 

— Ea nu-l va cuprinde! 

— Fie. Dar să presupunem contrariul. 

— Ei bine? 

— Acest lucru ar fi uşor, cu o escortă care pare a fi o armată. 

— Ce frumos! spuse regele, ne vom apăra. 

— Of!... suita Majestății Voastre este atât de mică!... 

— Am gărzile mele. 

— Ei sunt patruzeci şi cinci. Puneţi pe fiecare dintre ei, pentru că ei 
sunt gasconi, în valoare de cinci săbii regulate; toţi nu fac mai mult de 
225 oameni. 

— Am două regimente de soldaţi. 

— Uf! Germani care beau bere, şi care au nevoie de un sfert de oră 
pentru a trage sabia din teacă, timp în care un gascon poate ucide 
zece oameni. 

— Am elveţienii mei. 

— Aceştia nu valorează cât colonelul lor, bunul cavaler Crillon, 
căruia Majestatea Voastră îi provoacă destul de multe necazuri, 
pentru a fi pe placul favoriţilor săi. 

— Ei bine! Il am pe Crillon, spuse regele. 

— Acesta este singurul atu pe care Majestatea Voastră îl are în 
acest joc, murmură Henric cu zâmbetul său zeflemitor, cu excepţia 
cazului în care veţi dori să mă luaţi alături. 

— Pe dumneata?!... spuse regele. 

— Desigur! credeţi că eu sunt o carte rea? 

Henric al Ill-lea îl privi pe regele de Navarra; el contemplă câteva 
secunde acest chip frumos şi sincer, un amestec fericit de cinste şi 
fineţe, de blândeţe şi îndrăzneală, de rezervă şi sinceritate. 

— Ascultaţi deci, domnule vărul meu, zise bearnezul, Majestatea 
Voastră nu spunea mai devreme că ea n-are alte lucruri de făcut 
decât să mă asculte? 

— Da, desigur. 

— Ei bine! ascultaţi-mă, căci nu este pentru interesul meu ceea ce 
vorbesc. 

— Dar pentru cine? 

— Pentru dumneavoastră, Sire. 

Atunci, Henric de Navarra se ridică. 

— lată! spuse el, domnule, vărul meu, dacă aţi cunoaşte Navarra, 


acest regat foarte mic, acest apanaj” al unui mic rege, cum zicea 
răposatul meu bunic, aţi înţelege că nu am venit la Blois în interesul 
meu. Câmpurile noastre nu sunt foarte fertile acolo, şi fiecare bob de 
grâu ca să se transforme într-un spic, trebuie să mişte o piatră; dar pe 
versanţii munţilor noştri sunt păşuni verzi, fiicele noastre sunt 
frumoase, vinul nostru bucură inima şi ştiţi că oamenii care locuiesc 
sus, în vârf de munte, în apropierea lui Dumnezeu, dispreţuiesc 
bogăţiile. Sărăcia noastră nu este câtuşi de puţin o povară pentru noi, 
şi ne preocupă foarte puţin regatul Franţei. Numai că, vedeţi, Sire, pe 
crestele munţilor noştri, pe vârfurile ghețarilor noştri, la intrarea în 
fiecare vale, pe malurile fiecărui torent, noi avem înălțate castele 
rezistente, avem construite forturi şi turnuri crenelate. Când goarna 
de luptă se va auzi în câmpie, voi lua de la brâu cornul meu de taur şi 
voi sufla în el. La acest sunet, de după fiecare piatră, de după fiecare 
brazdă, sau dacă nu, de după cel mai subţire mărăciniş, va apărea 
câte un soldat gata înarmat şi pregătit să moară pentru ţara lui. 

— Într-adevăr! spuse Henric al III-lea, cu ironie. 

— Majestatea Voastră, continuă regele Navarrei, nu a vorbit mai 
devreme despre exterminarea hughenoţilor? Ei bine! In cazul în care îi 
va plăcea să-şi încerce norocul, l-aş sfătui să facă puternică alianţă cu 
regele Spaniei, cu ducele de Guise şi alţi câţiva prinți, căci micul rege 
de Navarra şi gentilomii săi îmbrăcaţi în spenţere din pânză groasă nu 
se vor da înapoi fără a opune rezistenţă. 

— Aveţi un limbaj mândru, domnule vărul meu, spuse regele. 

— Sire, răspunse Henric, cum sângele ce curge în venele mele este 
aceeaşi cu cel care curge în venele Majestății Voastre, lucrul acesta 
nu este surprinzător. 

— Intr-adevăr. 

— Majestatea Voastră îmi permite să continui? 

— Da, desigur. 

— Spuneam că este în interesul vostru... că... am venit... 

— Ah! ah! Explică-te, vărul meu. _ 

— Majestatea Voastră va prezida Intrunirea Statelor... nu-i aşa? 

— In două zile. 

— Scopul întâlnirii este realizarea unei linii ofensive şi defensive 
împotriva religiei reformate? 

— Fără nicio îndoială. 

— Cel puţin asta este ceea ce crede Majestatea Voastră. 

— Te îndoieşti, vărul meu? 

— Nu am nicio îndoială, eu sunt sigur de contrariul, spuse Henric cu 
răceală. 


15 Apanaj - domeniu feudal acordat fiilor caselor domnitoare (fără însă a 
trece în proprietatea lor) pentru a le asigura existenţa. [n.t.]. 


— Eşti sigur de contrariul?... 

— Sire, răspunse regele Navarrei, Statele vor fi prezidate de regele 
Henric al II-lea, dar ele sunt cucerite de adevăratul rege al Franţei. 

Henric al III-lea făcu un pas înapoi. 

— De Henric de Guise, care se vede deja rege în locul Majestății 
Voastre. 

Regele bătu din picior. 

— Eşti nebun, domnule! 

— Nicidecum, zise Henric. Eu afirm de asemenea Majestății Voastre 
că ducesa de Montpensier a făcut o achiziţie frumoasă. 

— Ce vrei să spui? 

— Ea a cumpărat o pereche de foarfece drăguţe, care au o 
frumoasă destinaţie, pe credinţa mea de gentilom! 

— Şi care e această destinaţie? 

— Ducesa le-a rezervat pentru tăierea părului Majestății Voastre în 
ziua când Sfânta Ligă care se va forma, va declara decăderea de pe 
tron a lui Henric de Valois, şi va proclama rege în locul lui, pe Henric 
de Lorena. 

Regele scoase un strigăt. 

Apoi se uită din nou la Henric de Navarra care avea capul drept, un 
pic pe spate, cu privirea calmă şi mândră a unui om care vorbeşte cu 
convingere. 

— Ah! făcu regele, vor îndrăzni ei, aşadar? 

Monarhului i se făcuse frică, şi lungul său păr se zbârli ca şi când 
acesta ar fi fost deja atins de către teribilele foarfece ale ducesei de 
Montpensier. 

Atunci, Henric de Navarra îi luă mâna: 

— Sire, spuse el, am venit aici singur, eu, care sunt hughenot, să vă 
caut în mijlocul curţii voastre catolice, şi m-am bazat pe loialitatea 
unui fiu al lui Saint Louis25, strămoşul nostru comun. 

— Ai avut dreptate, vărul meu, răspunse Henric al Iil-lea. A 

— Am venit să vă avertizez de pericolul care vă ameninţă, Sire. In 
loc de a vă lovi supuşii, pentru că aceştia au îmbrăţişat noua credinţă, 
feriţi-vă de inamicii Franţei! Inapoi cei din familia de Lorena! Inapoi 
spaniolii! 

Şi cum Henric al Ill-lea tremura, ascultând pe tânărul prinţ cu vocea 
vibrantă şi ochi de vultur, bearnezul completă: 

— Acum, Sire, adio... sau mai bine, la revedere! Majestatea Voastră 
ştie în ce casă stau. Dacă ea vrea să mă vadă, va trimite să mă 
cheme. 

— Cum! exclamă Henric al Ill-lea, pleci, vărul meu? 


16 Ludovic (Louis) al IX-lea, rege al Franţei în perioada 1226-1270, 
cunoscut şi sub numele de Saint Louis (Sfântul Ludovic). [n.t.]. 


— Nu, Sire, eu vreau doar să las timp Majestății Voastre să 
reflecteze. 

— Dar te vei întoarce? 

— Da. 

— Când? 

— Mâine. 

Şi Henric de Navarra îi sărută mâna regelui emoţionat şi se îndreptă 
spre uşa secretă pe care scutierul Fangas o deschisese. 

El ridică draperia şi o lăsa să cadă în spatele lui. 

Atunci regele Franţei rămase singur. 

Se aşeză în fotoliul său mare şi începu să viseze. 

— Aşadar, a spus el adevărul? murmură regele în cele din urmă. 

Un pas discret se auzi pe podea. 

Regele îşi ridică capul şi-l văzu pe Quélus. 

— Ah! tu eşti, spuse el. 

— Da, Sire. 

— Unde ai fost? 

— In spatele acestei uşi. 

— Şi ai auzit? 

— Doar pentru că interesele Majestății Voastre sunt şi ale mele. 

— Deci... ştii?... 

— Ştiu, spuse Quelus pe un ton neglijent, că Majestatea Voastră 
tocmai a fost păcălită de către acest rege eretic fără un regat, de 
către acest gascon neruşinat, numit regele Navarrei, şi care, dacă 
cineva râvneşte coroana Franţa, el este acela! 

— EI! exclamă regele pentru a doua oară, punând mâna pe sabie. 

— Hei! Dumnezeul meu! da, Sire. Şi dacă Majestatea Voastră ar da 
dovadă de înţelepciune... 

— Ei bine? 

— Va face astfel ca el să fie arestat chiar în seara asta şi l-ar trimite 
să asculte liturghia în temniţa de la Vincennes. 

Henric al III-lea tresări. 

— Sunt în gardă! zise el. 

— Feriţi-vă! Acesta este un hughenot, continuă Qu€lus. Majestatea 
Voastră vrea să pună în pericol mântuirea sa eternă? 

La aceste cuvinte, Henric al Ill-lea se cutremură; el luă cu vioiciune 
medalionul Fecioarei pe care-l avea la gât şi-l sărută cu evlavie. 

„Este o partidă pierdută pentru regele de Navarra, gândi Quelus, şi 
ducele de Guise îmi este foarte îndatorat pentru jocul ce i-l fac!” 

Henric al II-lea încă tremura, şi murmură: 

— Are dreptate, aş putea fi condamnat la chinurile iadului! 


Capitolul XI 

— Scumpul meu, zise ducesa de Montpensier, ştii tu ce e 
dragostea? 

— Doamnă, răspunse vechiul paj al lui Carol al IX-lea, dragostea 
este un lucru despre care fiecare vorbeşte în felul său. 

— lată o definiţie destul de vagă. 

— Voi încerca să probez părerea mea Alteţei Voastre. 

Aceste două întrebări şi aceste două răspunsuri fuseseră formulate 
exact în ziua când regele Henric de Navarra fusese primit în audienţă 
privată de către Majestatea Sa, regele Franţei, Henric al II-lea. 

Discuţia dintre ducesa de Montpensier şi Raoul avea loc într-o 
cameră din casa maestrului Hardouinot, fost procuror al Curţii de 
Justiţie. 

Aceasta era casa pe care fantezia regelui de Navarra o 
transformase într-un han, şi în care ducesa de Montpensier, sora 
ducelui de Guise, trăsese pentru odihnă, fără a avea vreun moment 
de neîncredere. 

Ducesa crezuse că se găzduieşte într-un hotel onorabil puţin 
frecventat, cu excepţia oamenilor din lumea măruntă, precum 
gentilomi scăpătaţi, ţărani cu ceva stare şi soldaţi cu noroc, şi care nu 
ar fi putut s-o recunoască. 

Era seara; la parohia vecină clopotul bătuse ora cinci şi noaptea, o 
întunecată noapte de decembrie, cobora peste oraşul Blois, precedată 
de o ceaţă groasă, care se formase pe râul Loara. 

Ducesa ocupa cea mai frumoasă cameră a casei. 

Era o cameră vastă, în lambriuri de lemn, cu un pat mare cu 
coloane răsucite, şi în a cărei vatră imensă un foc ardea cu flăcări 
jucăuşe, devorând o jumătate de copac. 

Pe jumătate răsturnată într-un fotoliu mare, cu capul pe spate, cu 
ochii trişti şi părul ei blond şi frumos curgând liber, Anne de Lorena, 
ducesă de Montpensier, privea cu tandreţe pe Raoul, care stătea în 
picioare în faţa ei. 

Cum, Raoul, pajul regelui Carol al IX-lea, vechi adorator al brunetei 
şi nostimei Nancy, devenise cavaler al surorii ducelui de Guise? 

Aceasta este o poveste lungă pe care o vom spune în câteva 
cuvinte. 

A doua zi după sângeroasa noapte a Sfântului Bartolomeu, ducesa 
de Montpensier străbătând străzile Parisului, pline cu cadavre, şi 
bucurându-se de triumful obţinut de catolici, văzu un tânăr gentilom 
care plângea, sprijinindu-se de parapetul podului Saint-Michel. 

Acesta era Raoul. 

— Ce s-a întâmplat, dragul meu? întrebă ea. 

— Doamnă, răspunse Raoul, care, fără îndoială, îşi învățase lecţia, 
mi-am pierdut logodnica în masacru, şi vedeţi în mine un om 


neconsolat. 

Vorbind de dragoste unei femei, există marele risc de a nu fi 
ascultat, dar vorbindu-i despre iubirea faţă de o altă femeie, îi vei 
atrage numaidecât atenţia. 

Raoul spusese că este neconsolat; ducesa, care încerca să-l uite pe 
frumosul Lahire, necredinciosul gascon, se gândi imediat să încerce 
să-l consoleze. 

Relatarea aventurilor tânărului Raoul la Curtea de Lorena, unde a 
urmat-o pe Alteța Sa, ducesa de Montpensier, face parte din 
continuarea acestei istorii. 

Aşadar, Raoul stătea în picioare în faţa ducesei, şi ducesa îi cerea 
să dea o definiţie mai puţin vagă a iubirii. 

— Doamnă, răspunse pajul lui Carol al IX-lea, în cazul în care Alteța 
Voastră cere să-mi termin gândul meu... 

— Desigur, voiesc asta, spuse ducesa. 

— ...ea va trebui să mă asculte cu răbdare. 

— Ei bine! Raoul, dragul meu, vorbeşte, te ascult. 

Spunând acestea, doamna de Montpensier luă mâna frumosului paj 
şi-l făcu să se aşeze lângă ea pe un scăunel din apropiere. 

— Dragostea, răspunse Raoul, este un lucru ce ţine de fantezie, 
înainte de toate. Aceasta este un rău care se manifestă prin simptome 
diverse, ea se traduce în moduri diferite şi nu se tratează în acelaşi 
mod. 

— Ah! într-adevăr, spuse ducesa. 

— Am cunoscut un gentilom, continuă Raoul, la curtea răposatului 
rege, care a crezut că femeia pe care o iubeşti cel mai mult este cea 
care se poartă cel mai agresiv cu tine şi te face să mori de o mie de 
ori... 

Ducesa îl privi pe Raoul, şi ochii săi păreau a spune un singur 
cuvânt: 

— Nerecunoscătorule! 

Raoul continuă: 

— Femeia pe care o iubeşti, nu te iubeşte deloc... Acea femeie pe 
care o iubeşti va deveni de nesuportat. 

— Intr-adevăr, Raoul, dragul meu! 

— Dragostea, doamnă, continuă Raoul, nu poate trăi pe un drum 
drept şi larg, în plină unitate şi liberă de trădări, ea are nevoie de 
obstacole, de capcane, de dificultăţi şi probleme... altfel ea nu va 
putea fi alimentată şi s-ar simţi ca un peşte pe uscat sau ca o pasăre 
cufundată în apă. 

— Dar, Raoul, dragul meu, spuse ducesa, să ştii că acesta este un 
portret foarte urât făcut iubirii! 

— Urât, poate, dar adevărat, vă asigur, Alteță. 

— Oh! 


— Şi, dacă Alteța Voastră va binevoi să-mi permită... 

— Ei bine? 

— l-aş dovedi că e adevărat tot ce i-am spus. 

Anne de Lorena îl învălui pe tânărul Raoul cu o privire ce radia 
efluvii magnetice. 

Atunci Raoul se ridică de pe scaunul său şi merse să se asigure că 
uşa era încuiată, apoi el îşi lipi faţa pentru o clipă de geamul ferestrei 
pentru a se asigura că strada era pustie. 

După ce se întoarse, îngenunche în faţa ducesei şi îndrăzni să-i ia 
mâna. 

Anne nu-şi retrase mâna şi nu se încruntă atunci când îndrăzneţul 
tânăr duse mâna la buzele sale. 

— Ei bine, spuse ea zâmbind, vorbeşte, frumosul meu cavaler, te 
ascult. 

— Alteța Voastră, nu se va înfuria? 

— Nu, deloc. 

O privire încă şi mai dulce însoţi acest ultim cuvânt. 

— Doamnă, declară Raoul încurajat, Alteța Voastră a binevoit să se 
uite la mine, un om smerit şi mărunt, şi să mă ridice până la ea. Aici 
suntem singuri, aici prinţesa face loc femeii, şi mă iubeşte, nu e aşa? 

Vorbind astfel, el îndrăzni să o sărute. 

— După aceea? zise ducesa. 

— Dar mâine, sau în seara asta, sau mai devreme, continuă Raoul, 
strada se va umple de oameni, de cavaleri eleganţi care vor veni, cu 
ducele de Guise în frunte; o vor saluta pe ducesa Anne, nobila fiică a 
ducilor de Lorena, nepoata Sfântului Ludovic, şi nimeni nu va mai fi 
atent la micul scutier pierdut în umbră. 

Ducesa îl întrerupse pe Raoul într-un mod ciudat. 

Ea prinse capul tânărului în mâinile sale şi îi înapoie sărutul pe care 
el îndrăznise cu o clipă înainte să i-l dea. 

— Ei bine! doamnă, răspunse Raoul tremurând, vă voi privi, vă voi 
iubi în tăcere din colţul meu, departe, eu un gentilom neînsemnat, 
când alţii vor fi onoraţi în ziua cea mare; aceasta poate fi o tortură, 
acesta poate fi iadul, dar cu siguranţă, acest lucru este fericirea. 

— Ei bine! fii fericit, spuse ducesa. 

Şi ea se lăsă din nou sărutată. 

Raoul ar fi continuat, probabil, frumoasa lui teorie despre dragoste, 
dar se auziră două lovituri discrete în uşă, şi pajul lui Carol al IX-lea 
merse să deschidă. 

Erau doi valeţi ai maestrului Hardouinot care aduceau cina ducesei, 
împingând o micuță masă pe role, în faţa lor. 

— Raoul, dragul meu, şopti ducesa, pentru a-ţi dovedi ce este 
iubirea, pe care ai comparat-o cu tortura, pe care o numeşti iad, şi 
care poate uneori deveni paradis, te invit la cină. 


El scoase un strigăt de bucurie, şi îi concedie pe valeţii maestrului 
Hardouinot. 

Apoi, uitându-se la masa care fusese servită, Raoul veni în faţa 
ducesei, care rămase aşezată pe fotoliul ei. Aceasta îi făcu un semn 
din cap şi el se aşeză din nou pe scaunul său. 

— Continuă, Raoul, dragul meu, reluă ducesa. Spuneai despre 
dragoste lucruri foarte plăcute. 

— Alteța Voastră mă copleşeşte, dar am să-i cer o favoare. 

— Ce anume? 

— Să nu beau din acest vin de Jurançon ce ne-a fost servit. 

— Şi de ce nu? 

— Nu-mi place vinul de Jurançon, în schimb, îmi place acest vin alb 
de Loara. 

Raoul arătă o sticlă de vin alb aşezată în faţa lui, în timp ce lângă 
şerveţelul ducesei trona maiestuoasă o carafă de vin de Jurançon, 
vechi de aproape un secol. 

— Cum doreşti, spuse ducesa. Dar eu, care ador vinul de Jurançon, 
eu voi bea. 

Raoul se înclină. 

Apoi el continuă să vorbească cu bucurie, negându-şi din priviri 
toate cuvintele lui, maltratând dragostea şi sărutând din când în când 
degetele trandafirii ale ducesei, susţinând că adevărata iubire, pură, 
sinceră, absolută, are nevoie de mister şi umbră, şi se complăcu în 
starea de a-şi dori să fie un prinţ sau un rege, pentru a o putea iubi pe 
ducesă în plină zi şi la lumina soarelui. 

Anne de Lorena îl asculta, şi, în acest timp, ea goli puţin câte puţin 
carafa cu vin de Jurançon. 

Când îşi termină cina, ea îşi simţi capul greu. 

— E ciudat! spuse ea, dar mi-e somn. 

— Acest lucru nu este surprinzător, declară Raoul, Alteța Voastră 
este încă obosită după lunga noastră călătorie. 


O oră mai târziu, Anne de Lorena, ducesa de Montpensier, dormea 
un somn profund. 

Raoul merse apoi jos şi-l găsi pe maestrul Hardouinot în oratoriul 
său. 

— Ei bine? întrebă maestrul. 

— Ea doarme. 

— Putem, în acest caz, să deschidem regelui de Navarra. 

Şi Raoul merse la uşa de la intrarea principală unde se auzeau deja 
trei lovituri discrete. 


Capitolul XII 

Regele nu-l mai văzuse pe Crillon toată ziua. 

Bravul cavaler fusese invizibil pentru toţi oamenii de la castel. 

În schimb, ducele de Guise sosise şi fusese foarte curtenitor cu 
regele. 

Norii pe care cuvintele regelui Navarrei îi îngrămădiseră pe fruntea 
regelui, referitor la prinţul loren, se risipiră puţin câte puţin, sub 
influenţa cuvintelor mieroase ale favoritului său, Quelus. 

Cu toate acestea, Henric al III-lea era supărat. 

El nu dori, la început, să-l primească pe vărul său, Henric de Guise. 

Tocmai seara, la ora cinei, ducele fusese primit. 

Dar el fusese atât de prietenos, atât de plin de bună dispoziţie, şi îşi 
afirmase devotamentul său faţă de tron şi ura sa pentru duşmanii 
regelui Franţei; el anunţase, în cele din urmă, că suita numeroasă 
care îl însoţise era gata să moară, fiecare om, pentru apărarea 
monarhiei, iar Henric al Ill-lea rămase convins că regele de Navarra 
era invidios. 

Qu€lus completă munca începută de duce. 

Vicleanul favorit schimbă câteva priviri cu acesta din urmă. 

În sfârşit, ducele fusese concediat şi regele se retrase în 
apartamentele ce îi fuseseră pregătite. 

Atunci, rămas singur cu Quelus, regele îşi puse coatele pe masă. 

— Ei bine! Quélus, prietene, spuse el, ce părere ai de vărul meu? 

— Cred, Sire, răspunse Qudlus, că regele greşeşte foarte mult să îl 
lase să plece, în loc de a da ordine să fie arestat, pe acest rege 
neînsemnat de Navarra care urmăreşte să o depărteze pe Majestatea 
Voastră de cei mai buni prieteni ai săi. 

— Ce frumos! murmură regele, crezi că lucrurile sunt atât de 
simple? 

— Dar, fără îndoială! 

— Să-l arestez pe regele Navarrei? 

— Da. 

— Şi cum? 

— Nu ştiţi cum? Sire, e nevoie numai de trei lanscheneţi şi un 
căpitan al gărzilor. 

— Şi Crillon! exclamă Henric al II-lea. 

— Haida-de! Crillon!... 

— Ştii că el l-a luat sub protecţia sa? 

— Eh! spuse Quélus, lungindu-şi buza de jos; la urma urmei, putem 
trece peste aprobarea domnului de Crillon, nu-i aşa? 

— Da, într-adevăr! 

— Şi apoi, Crillon nu este aici. 

— Este adevărat. Dar, unde e? 

Qu€lus luă un aer plin de mister. 


— Majestatea Voastră vrea să afle? 

— Bineînţeles. 

— Ei bine! Presupun că ducele a părăsit Blois. 

— Unde a plecat? 

— La Orleans. 

Qu€lus ştia să mintă la nevoie şi nu imaginaţia îi lipsea pentru a 
inventa o istorie. 

— Şi pentru ce crezi că s-a dus la Orleans? întrebă regele. 

— Sire, răspunse Quélus, domnul de Crillon este un om virtuos, 
toată lumea ştie asta, chiar prea virtuos, pentru că el dacă ar vrea ar 
face din curte o tabără de soldaţi şi din Majestatea Voastră un 
béguin”. 

— După aceea? întrebă Henric al Ill-lea plin de curiozitate. 

— Ori, continuă Quélus, cum domnul de Crillon este virtuos, dar 
virtutea nu-l împiedică să se gândească la lucrurile importante din 
această lume; şi, cum nu are decât puţine bunuri în afara 
însărcinărilor şi demnităţilor sale, el vrea să şi le achiziționeze. 

— Cum aşa? 

— Printr-un mariaj. 

— Ah, haida-de! spuse regele uimit. 

— Lucrurile aşa stau, Sire. 

— Dar, spuse regele, care este femeia care se va acomoda cu părul 
său cărunt, cu firea lui feroce şi cu vorbele sale brutale? 

— O văduvă din Orleans; zgârcită cum sunt oamenii din acest ţinut 
şi bogată, care şi-a ascuns banii în salteaua ei de paie, ceea ce ar face 
orice bun locuitor al oraşului Orléans care se respectă. 

— Oh! Ce poveste amuzantă! murmură regele. Astfel, ducele este 
plecat? 

— Da, Sire. 

— Atunci, dacă vreau să-l arestez pe regele Navarrei, el nu mă va 
deranja? 

— Desigur, din moment ce este în Orleans. 

Henric al III-lea părea să reflecteze. 

— Hm! făcu el în cele din urmă, lucrurile sunt grave, foarte grave 
şi... apoi, după ce îl voi aresta?... 

— Majestatea Voastră îl va închide la Vincennes. 

— Da, am înţeles asta, dar va fi ajutat să evadeze de la Vincennes. 
Nu a mai fost salvat deja o dată, pe vremea răposatului meu frate, 
regele Carol? 

— Da, Sire. 

— Atunci este inutil să-l trimit acolo. 


17 Membru al unui ordin franciscan care s-a opus, în Evul Mediu, bisericii şi 
marii schisme. [n.t.]. 


— Aşa este, şopti Quelus, atunci mai bine ar fi, probabil... 

— Ce anume? întrebă regele, văzând că favoritul său se oprise 
dintr-o dată. 

— Să ne debarasăm de acest rege neînsemnat, fără zgomot. 

— Oh! oh! făcu regele, care se dădu un pas înapoi şi-l ţintui pe 
Que€lus cu privirea. 

Favoritul regelui continuă: 

— Dumnezeule! Ştiu că Majestatea Voastră nu intenţionează să se 
amestece în treburi de acest gen... Dar ea are prieteni. 

— Crezi? 

— Devotaţi... şi cărora cred că le-ar plăcea ca Majestatea Voastră 
să fie scăpată de acest gascon blestemat care... noaptea trecută... 

— Sst! făcu regele. 

— Pentru că, la urma urmei, continuă Qu€lus, cine ne-a spus că 
acest gascon este de fapt regele Navarrei? 

— In fapt, este adevărat! 

— Ei bine! spuneam că prietenii Majestății Voastre ar putea să ia 
asupra lor anumite lucruri. 

— Dar, despre ce prieteni vorbeşti? 

— De mine, în primul rând, Sire. 

— Şi apoi? , 

— Un alt prieten este d'Epernon. 

— Sunteţi doar doi, şi acest blestemat gascon... 

— Este şi Schomberg. 

— Dar l-am exilat! 

— Vai! dar, poate că nu a plecat încă din Blois, şi dacă Majestatea 
Voastră va binevoi să-l ierte... 

— ii foarte mult? 

— Bineînţeles, Sire! Este o sabie destul de bună la nevoie, şi ne-ar 
putea fi util. i 

— Ei bine! dacă nu a plecat, reține-l. II iert. Dar, cu toate acestea, 
sunteţi doar trei. 

— Da, înţeleg foarte bine. Dar există întotdeauna, acolo unde se 
află ducele de Guise, oameni săritori. 

— Ah! ah! 

— Şi dacă aş fi sigur că Majestatea Voastră şi-ar închide ochii şi 
mi-ar permite să acţionez cu putere maximă... 

— Ei bine? întrebă regele, cu zâmbetul lui ipocrit şi crud. 

— Ei! Doamne! continuă Quélus, acest gascon - în continuare îl voi 
numi astfel, deoarece nu există nicio dovadă că este regele Navarrei - 
acest gascon, după cum spuneam, în mod sigur circulă pe străzi în 
timp de noapte, pe străzile întunecate bântuite de prostituate. 

— Uf! spuse monarhul cu un gest de dezgust. 

— Pun pariu că umblă din cabaret în cabaret, localuri frecventate 


de soldaţi, bând un vin ieftin. 

— Este posibil, la urma urmei, spuse Henric al Ill-lea. Aceşti 
Bourboni sunt atât de prost educați! Răposatul rege Antoine obişnuia 
să bea cu lanscheneţii. Continuă, dragul meu. 

— Păi, Sire, imaginaţi-vă că gasconul se ia la ceartă, ieşind 
dintr-unul din aceste localuri rău famate, cu mine sau cu Schomberg 
şi d'Epernon, iată deja trei săbii. Câţiva dintre loreni ne vor veni în 
ajutor şi, astfel, omul nostru va cădea. 

— Este un spadasin iscusit, dragă, ai grijă! 

— Haida-de! la nevoie, vom folosi o muschetă. Tot va cădea, până 
la urmă. 

— Şi apoi? 

— Şi apoi, Sire, să presupune că toate acestea se vor întâmpla pe 
malul Loarei; fluviul este adânc, noaptea întunecoasă... 

— Dragul meu, spuse regele, care încă mai păstra unele scrupule, 
ai vorbe de aur, nu ştiu încă dacă voi fi de acord, dar crezi că regele 
Navarrei este inamicul meu cel mai puternic? 

— Vrea să domnească, Sire. 

Aceste cuvinte înlăturară imediat ezitarea regelui. 

— Atunci, fă ce vrei, spuse el, mă spăl pe mâini. 

— Curăţenia era întotdeauna o virtute, murmură Que€lus. 

— Amin! spuse o voce din pragul camerei regale. 

Henric al III-lea ridică capul şi-l văzu pe d'Epernon, care intrase în 
vârful picioarelor. 

— Hei! hei! dragul meu, îi spuse el, ce părere ai de acest frumos 
discurs pe care mi l-a ţinut prietenul nostru Qu6lus? 

— Cred, Sire, că ideea este foarte frumoasă, într-adevăr. 

— Eşti de aceeaşi părere cu el? 

— Da, Sire. 

— Atunci, copiii mei, spuse regele cu bunătate feroce, faceţi cum 
vă place şi trimiteţi-mi pajii; mor de somn şi trebuie să mă duc la 
culcare. i 

Quélus şi d'Epernon se îndreptară spre uşă. 

— Şi Schomberg? strigă regele spre ei. 

— Este în camera de alături, Sire. 

— Ei bine! luaţi-l şi pe el. Bună seara, dragii mei. 

Henric al II-lea le dădu câte o îmbrăţişare fiecăruia şi îi concedie. 

Schomberg era, într-adevăr, în camera de alături. El se plimba 
încoace şi încolo cu un personaj care era atât de bine înfăşurat în 
mantia sa încât abia-i vedeai partea superioară a feţei. 

Quélus se îndreptă către acesta din urmă şi îi spuse: 

— Monseniore, Alteța Voastră îmi va acorda câteva minute? 

— Da, desigur, spuse omul în mantie, despre ce este vorba? 

— Hei! răspunse Que€lus, sunt chestiuni care o interesează foarte 


tare pe Alteța Voastră. 

— Să vedem! 

— Oh! Nu aici, spuse Qu€lus, îmi amintesc un proverb: „Pereţii au 
urechi uneori.” 

— Unde vreţi să mergem? 

— Acolo jos... în curte... şi vom vorbi în şoaptă, Monseniore. 

— Fie, sunt de acord. , 

Quélus făcu un semn lui Schomberg şi lui d'Epernon să meargă la 
distanță şi el îl conduse la scara principală a castelului pe acel 
personaj căruia îi dăduse titlul de A/teță. 


Capitolul XIII 

Curtea castelului din Blois fusese cuprinsă de întunericul nopţii. 

Suna ora opt. 

În afară de santinele postate la toate uşile, nu era nimeni în curte. 

Quelus, favoritul regelui, îl conduse pe acel personaj acoperit cu o 
mantie, care nu era nimeni altul decât ducele de Guise, în mijlocul 
curţii, şi îi spuse: 

— Monseniore, îmi doresc să vă fiu pe plac. 

— Sunteţi foarte agreabil, dragă domnule Quelus, răspunse prinţul, 
care ştia să fie binevoitor cu simplii gentilomi şi cu subordonații. 

— Nu asta e ceea ce vreau să spun Alteţei Voastre. 

— Ce altceva? 

— Aş putea să vă fac un mare serviciu... 

— Ah! Serios? 

— Un serviciu pentru care îmi veţi fi recunoscător. 

— Vorbiţi, domnule Quslus. 

— Monseniore, spuse favoritul regelui, Alteţei Voastre i-ar plăcea să 
vadă pe duşmanii săi luaţi prin surprindere? 

— Eh! spuse ducele, ce vreţi să spuneţi, domnule Quelus? 

— Îmi pare rău! Poate nu am explicat prea bine? 

— Este posibil, vorbiţi, în acest caz. 

— Ce părere are Alteța Voastră despre regele de Navarra? 

Aceste cuvinte acţionară asupra urechilor ducelui, ca sunetul unei 
trâmbiţe asupra unui bătrân armăsar de luptă. 

— Regele Navarrei! spuse el. 

— Da, monseniore. Ce crede Alteța Voastră? 

— Cred, spuse ducele, că este unul dintre oamenii pe care-i urăsc 
cel mai mult în această lume. 

— Am ghicit, monseniore. 

— Dar de ce mă întrebaţi, domnule Quslus! 

Quélus se aplecă la urechea ducelui: 

— Pun pariu că Alteța Voastră va avea o bucurie auzind despre 


sfârşitul lui? 

Ducele se cutremură şi făcu un pas înapoi. 

— A murit, cumva, întâmplător? 

— Oh! încă nu... 

— Dar, e în pericol? 

— Poate. 

Privirea ducelui avu o scânteiere care fulgeră în noapte. 

— Explicaţi-vă, Quelus, prietene, spuse el. 

— E simplu, monseniore, dacă totuşi putem să ne înţelegem cu 
Alteța Voastră. 

— Ah! Imi propuneţi un târg? 

— Exact. 

— Să vedem, care-i târgul, domnule Quelus? 

Favoritul regelui avu un zâmbet plin de mister. 

— Acest târg, monseniore, spuse el, nu l-aş putea propune regelui 
Navarrei, de exemplu. 

— De ce? 

— El îl are pe diavol în punga sa, la fel ca toţi prinții din familia lui. 

— Foarte bine! Am înţeles. Aveţi nevoie de bani, domnule Quélus. 

— Sunt încărcat de datorii, monseniore, şi o sută de mii de livre 
toureneze!* mi-ar ajunge pentru a reintra în posesia bunurilor mele 
care sunt în mâinile evreilor. 

— O sută de mii de livre toureneze. 

— Desigur! spuse Quélus cu naivitate, viaţa regelui Navarrei îmi 
pare o nimica toată, la acest preţ. 

— Puneţi condiţiile voastre în mod sincer, după cum văd. Dar, ce 
legătură poate exista între cele o sută de mii de livre de care aveţi 
nevoie şi viaţa regelui Navarrei? 

— Cele o sută de mii de livre vor fi preţul. 

— Deci, ţineţi această viaţă în mâinile dumneavoastră? 

— Probabil. 

— Şi dacă mă voi angaja să plătesc această sumă atât de mare? 

— Poate că mâine dimineaţă Alteța Voastră va afla că s-a întâmplat 
ceva rău cu vărul său Henric de Bourbon. 

— Ah, aşa! dar, exclamă ducele, el este la Blois? 

— Cred că da. 

— Şi singur, în acest caz, destul de singur, incognito, ascuns în casa 
unei calviniste? 

— Exact, monseniore. 


18 Lire toureneze - lire din oraşul Tours. Este vorba despre o monedă de 
referinţă, utilizată pentru a putea converti sume în aceeaşi unitate, într-o 
perioadă când mai multe monede erau în circulaţie. Ea servea la 
omogenizarea tranzacţiilor financiare, şi era diferită de moneda cu care 
aceste operaţiuni se efectuau. [n.t.]. 


— Păi atunci, domnule de Quelus, spuse ducele, m-aţi întrebat dacă 
vreau într-adevăr să scap de acest văr drag... 

— Cred că am înţeles că Alteţa Voastră doreşte cu ardoare acest 
lucru. 

— Eu, nu, dar sora mea, da; femeile sunt mult mai încărcate de ură 
decât noi, bărbaţii. 

— Ghicesc gândul Alteţei Voastre, spuse Quelus, credeţi că nu aveţi 
nevoie de mine... 

— Pentru că, dragă domnule de Quslus, este vorba de o sumă 
frumuşică, o sută de mii de livre toureneze! 

— Şi vreţi să o economisiţi, nu-i aşa? 

— Tocmai voiam să vă spun. 

— Ei bine! Alteța Voastră va greşi dacă va face această economie. 

— Într-adevăr? 

— În primul rând, pentru că regele Navarrei, dacă nu mă voi implica 
eu, care ştiu unde este, va pleca din Blois până mâine dimineaţă. 

— Acest motiv este convingător, însă Blois nu este atât de mare şi, 
căutând cu atenţie... 

— Un alt motiv, încheie Quelus, ar fi pentru că, dacă Alteța Voastră 
se va amesteca în treaba aceasta, Henric al III-lea s-ar înfuria. 

— Haida-de! Credeţi? 

— Da, desigur. 

— Dar se va înfuria şi împotriva dumneavoastră! 

— Nu, spuse Quélus. Eu am dezlegare. Mă aflu la adăpost. 

— Ah! deci vreţi cele o sută de mii de lire? 

— Dacă Alteța Voastră îmi va da cuvântul său. 

— Vi-l dau, pe cuvântul meu de duce! 

— Dar asta nu este totul, spuse Quélus. 

— Ce vreţi mai mult? 

— O jumătate de duzină din aceste trupe care sunt obişnuite să 
ucidă pentru Alteța Voastră. 

In timp ce Qu6lus adresa această cerere prinţului, un paj se 
întâmplă să treacă pe acolo cântând un refren german. 

— Herman! strigă ducele. 

Pajul se apropie. 

— Du-te şi caută-l pe Theobald, îi spuse ducele la ureche. 

— Cine este Theobald? întrebă Quelus. 

— Acesta este unul din soldaţii mei, şi ascultați, în mod sigur, spuse 
ducele, el era odată unul dintre duşmanii regelui Navarrei; el făcea 
parte din acea trupă de loreni care a fost atât de decimată de contele 
de Gramont la Châtelet. i 

In timp ce Quélus şi ducele stăteau de vorbă, d'Epernon şi 
Schomberg se ţineau la distanţă. 

Theobald sosi. 


Era un german loren uriaş, cu mustăţi roşii, cu privirea feroce. 

El salută milităreşte şi luă poziţia drepţi, imobil şi drept înaintea 
ducelui. 

— De câţi oameni aveţi nevoie? întrebă ducele pe Quelus. 

— De o jumătate de duzină, nu este prea mult, monseniore. 

— la cinci oameni cu tine, îi zise ducele lui Theobald. 

— Unde vom merge? întrebă soldatul. 

— Nu ştiu, domnul îţi va spune. 

— Trebuie să mă supun lui? 

— Ca şi mie... Adio, domnule Quélus şi noroc!... 

Cu aceste cuvinte ducele de Guise îl salută pe Quelus şi plecă la 
culcare. 


Un sfert de oră mai târziu, un mic grup format din nouă bărbaţi 
mergea în linişte pe străzile din Blois. 

Toţi purtau măşti, erau bine înfăşuraţi în mantiile lor, şi puţinii 
cetăţeni care nu intraseră încă în casele lor, îi priveau cu suspiciune şi 
spuneau: 

— lată nişte gentilomi care aleargă după vreo aventură. 

Qu€lus care, de data aceasta, mergea în faţă, se îndreptă spre 
străduţa pe care locuia bătrânul sir de Mallevin. 

Dar nu ciocăni la uşa casei bătrânului centenar. 

Ciocăni la uşa casei situate vis-ă-vis care, să ne amintim, era 
locuită de un paracliser cu care Maugiron întreținea un mic comerţ 
clandestin amical. 

La prima bătaie, vizeta se deschise şi capul paracliserului apăru în 
spatele gratiilor. 

— Unde e el? întrebă Quelus. 

Omul primise, fără îndoială, o misiune cu câteva ore înainte, 
deoarece el răspunse fără ezitare, şi arătând casa lui sir de Mallevin: 

— Nu este acolo. 

— Dar, unde este? 

— A ieşit pe înserate, şi a coborât până în josul oraşului. 

— Singur? 

— Nu, cu un gentilom. 

— II cunoşti? 

— Nu l-am mai văzut. A 

— Diavolul! şopti Qu€lus lui d'Epernon, sper să nu fie Crillon. 

Apoi, cu voce tare: 

— l-ai însoţit? 

— Da. 

— Atunci ştii unde sunt? 

— Vă voi conduce acolo. 


Paracliserul închise vizeta, apoi, o secundă mai târziu, el ieşi în 
stradă, şi păru oarecum îngrijorat la vederea tuturor acelor bărbaţi 
înarmaţi. 

— Nu-ţi face griji, îi spuse Quelus, după ce ne vei indica locul în 
care acesta se află, poţi veni să te culci şi să-ţi continui somnul. Intre 
timp, mergi înaintea noastră şi arată-ne drumul. 

Paracliserul cobori până la baza oraşului, şi nu se opri decât la 
intrarea în strada locuită de bătrânul Hardouinot, fostul procuror. 

— Asta este, spuse el, arătând spre casă. 

Quelus se apropie fără zgomot şi văzu ramura de ilex: 

— Dar este un han! spuse el. 

— Este posibil, răspunse ghidul. Cobor rar în acest cartier plin de 
ticăloşi. 

— Înseamnă că ei sunt acolo? 

— l-am văzut intrând. 

— Asta e bine. Du-te! lată, pentru efortul tău. 

Quélus îi puse o monedă de aur în mână şi paracliserul plecă. 
Atunci favoritul regelui se întoarse spre cei doi prieteni şi spre 
Theobald: 

— Trebuie să batem, în primul rând, spuse el, şi să încercăm să 
pătrundem prin viclenie în casă. Dacă vor refuza să ne deschidă, vom 
forţa uşa. Cu condiţia, încheie Quelus, ca acel bărbat care este cu el 
să nu fie Crillon! 

Quélus bătu în uşă. 

Casa era cufundată în întuneric şi Quélus bătu de trei ori fără ca 
vreun zgomot să se audă din interior. 


Capitolul XIV 

Cu o oră în urmă, regele Navarrei parcurgea aproape acelaşi drum 
ca şi Quelus şi grupul său. 

Tânărul prinţ cobora de pe aleea locuită de domnul de Mallevin la 
casa ocupată de maestrul Hardouinot. Un om îl însoțea. 

Amândoi vorbeau în şoaptă. 

— Dragul meu duce, spuse Henric, vă voi încredința secretul 
călătoriei mele la Blois. 

— Spuneţi, Sire. 

— Nu aveam decât puţine speranţe de a mă înţelege cu Majestatea 
Sa, vărul meu din Franţa, deşi am fost binevenit. 

— Cu toate acestea, Sire, cuvintele voastre ar trebui să-l 
convingă... 

— Haida-de! făcu Henric, în momentul de faţă, sărmanul meu 
Crillon, el nici nu se mai gândeşte la ceea ce i-am spus. Vărul meu de 
Guise, sosit deja, i-a demonstrat că regele de Navarra se înşală. 


— Deci, spuse Crillon, nu pentru a-l convinge pe rege a venit 
Majestatea Voastră aici? 

— l-am jurat răposatului rege Carol al IX-lea că-i voi ţine acest 
discurs. Mi-am îndeplinit promisiunea, dar fără speranţă de succes. 

— Nu cred, cu toate acestea, răspunse Crillon, că Majestatea 
Voastră să fi venit la Blois pentru a fi de acord cu ducele de Guise? 

— Oh! Nu. 

— Nici cu ducesa de Montpensier? 

— Hei! hei! zâmbi Henric cu ironie, ea mă urăşte din tot sufletul; 
dar ştiţi, cavalere, că de la ură la dragoste nu este decât un pas. 

— Este adevărat, Sire. 

— Şi dacă aş vrea să... Dar, în fine, nu pentru ea am venit. 

— Atunci, pentru cine sau pentru ce, Sire? 

Regele Navarrei îşi cobori din nou vocea. 

— Ascultaţi-mă, duce, spuse el. 

Crillon era mult mai înalt decât prinţul, el se aplecă pentru a-l auzi 
mai bine. 

— Timp de patruzeci de ani, spuse Henric, oamenii de religie 
hughenotă, cum se spune, al căror lider politic am devenit, au adunat, 
puţin câte puţin, sume considerabile. 

— Da, spuse Crillon, am auzit vorbindu-se, într-adevăr, de o 
comoară misterioasă pe care hughenoţii o ţineau ca rezervă, în cazul 
în care războiul ar fi izbucnit. 

— Această comoară există, duce. 

— Ah! 

— Şi este la Blois. 

— Oh, oh! murmură Crillon, eu aş fi preferat un loc mai sigur, Sire. 

— Pentru a o lua de aici, am venit în Blois. 

Şi Henric îi povesti cavalerului motivul pentru care avea nevoie de 
el chiar în acea noapte. 

— Dar, observă Crillon, când aurul vostru, în loc să rămână în 
pivniţa maestrului Hardouinot, va fi încărcat în butoaie, credeţi că va fi 
în mai mare siguranţă? 

— Nu, dar... 

Un zâmbet apăru pe buzele prinţului. 

— Butoaiele vor călători, încheie el. 

— Cum aşa, Sire? 

— Acolo, pe Loara se află un fel de barcă uriaşă, numită şlep, şi 
care coboară de la Orleans şi Tours până la Nantes, încărcată cu vin. 

— Ah! foarte bine. 

— Unul dintre aceste şlepuri îmi aparţine. Bărbaţii care sunt la 
cârmă nu sunt alţii decât gentilomi de-ai mei, deghizați în marinari. 

— Incep să înţeleg, murmură Crillon, totuşi... 

— Totuşi, vă veţi întreba cum voi transporta tonele mele de aur din 


casa bătrânului Hardouinot la Loara? 

— Da, Sire. 

— lată exact unde am nevoie de dumneavoastră... 

— Ah! 

Când această exclamaţie îi scăpă ducelui, ei ajunseră în aleea unde 
se afla casa fostului procuror. 

— Ascultaţi-mă bine, spuse Henric, punând mâna pe ciocanul de la 
uşă, veţi merge până la capătul acestei străzi. 

— Bine! Şi, după aceea? 

— O veţi lua la stânga şi vă veţi găsi pe mal. Acolo veţi vedea o 
casă izolată. Este un han mare, pe a cărei firmă scrie: La bunul 
Grainetier. 

— II cunosc, spuse Crillon. 

— In ciuda ordonanţei privind stingerea, acesta este deschis toată 
noaptea, şi marinarii obişnuiesc să facă mare tapaj. Veţi bate la uşă, 
hangiul va veni să vă deschidă şi îl veţi întreba dacă are noutăţi 
despre vinul său de Beaugency. 

— Foarte bine! 

— Dacă vă va spuse că vinul său a sosit, veţi intra şi veţi găsi, sunt 
sigur, oameni pe care-i cunoaşteţi, duce, cu care veţi veni la mine aici. 

— Da, Sire. 

Uşa casei lui Hardouinot se deschise atunci şi Henric intră. 

Crillon îşi continuă drumul. Indicaţiile prinţului erau corecte. 

La capătul străzii, Crillon găsi râul şi, pe malul râului, urcând spre 
stânga, casa despre care îi vorbise regele Navarrei. 

Era un han al cărui proprietar avea diverse funcţii. El era dogar, 
negustor de furaje, hangiu şi găzduia drumeţi călare sau pe jos. 

La lumina unui felinar agăţat afară, cavalerul de Crillon putu citi pe 
faţada văruită cu var alb aceste cuvinte minunate: 


LA ÎNTÂLNIREA OAMENILOR LOAREI 
TREPASSE1? 
Vând tărâţă, ovăz şi paie, 
găzduiesc oameni care călătoresc pe jos sau călare 


Luminile roşiatice din vatra căminului hanului se proiectau afară, 
prin pătratele de hârtie cerată ale ferestrei şi printre scândurile uşii. 

Înăuntru se vorbea destul de tare. 

In ciuda numelui sumbru al proprietarului său, hanul jupânului 
Trepasse părea a fi un loc de întâlnire destul de vesel. 

Crillon bătu la uşă. 

— Cine-i acolo? întrebă o voce din interior. 


19 Tr&passe - fantoma, decedatul. [n.t.]. 


— Ce se mai aude despre vinul dumneavoastră de Beaugency? 
răspunse Crillon. 

Uşa se deschise. 

Atunci Crillon se găsi în pragul sălii hanului care era şi bucătărie şi 
loc de primire, toate în acelaşi timp. 

O jumătate de duzină de marinari, ce purtau pălării impermeabile, 
încălţaţi cu cizme mari, stăteau la o masă supraîncărcată cu tot felul 
de vase şi sticle. 

Hangiul, care venise el însuşi să deschidă uşa, îl privi pe cavaler cu 
neîncredere. Dar unul dintre marinari strigă: A 

— Hei! La naiba! acesta este domnul de Crillon. Inchide uşa, 
Trépassé, prietene, domnul este de-al nostru. 

Trepasse închise uşa şi Crillon se apropie de marinarul care vorbise 
astfel. 

— Hei! Pe naiba! spuse el, ori am orbul găinilor, ori este domnul de 
Noë. 

— Chiar eu, duce. 

El îl privi pe al doilea marinar şi îşi înăbuşi un nou strigăt de uimire: 

— lată-l şi pe domnul Lahire. 

— Exact, spuse fostul adorator al ducesei de Montpensier. 

— Şi... aceşti domni? făcu Crillon. 

Şi ducele salută, vorbind astfel, pe ceilalţi patru marinari. 

— Ei sunt prietenii noştri şi ai lui. 

— Ah! foarte bine. 

— Desigur, domnule Crillon, răspunse lui Noë, dumneavoastră 
veniţi din partea sa. 

Crillon dădu din cap. 

— Şlepul a sosit? 

— Da, spuse lui Noë. Şi tonele de aur? 

— Ei le încarcă. 

Noë se întoarse spre hangiu. 

— Trépassé, bunul meu prieten, spuse el, nu este suficient să fie 
scris pe uşă că cineva este negustor de furaje, el trebuie să fie capabil 
de a servi în mod practic la nevoie. 

— Sunt la ordinele dumneavoastră, răspunse domnul Trepasse. 

— Atunci, vei pune paiele într-un car, continuă Noë. 

— Carul este deja încărcat. 

— Ah! asta-i altceva. Atunci, vei înhăma trei cai care vor trage 
carul. 

— Da, stăpâne, şi apoi? 

— Apoi vom livra aceste furaje unui burghez de treabă din Blois, 
care ne va oferi în schimb câteva butoaie de vin pe care le vom 
transporta, după aceea, pe şlep. 

Trepasse ieşi ca să înhame caii. 


— Ah! dragul meu cavaler, spuse lui Noë, nu vă aşteptaţi să ne 
găsiţi echipați astfel, nu-i aşa? 

— Desigur că nu, spuse Crillon. 

— Dar, spuse Noë, chiar dacă ne-am dezbrăcat mantaua de 
gentilom, ne-am păstrat săbiile. 

Şi, cu degetul, îi arătă lui Crillon şase săbii aşezate discret într-un 
colţ. 

— Domnilor, spuse Trépassé, carul este pregătit. 

— Păi, în acest caz, spuse Lahire, fie ca steaua regelui Navarrei să 
ne protejeze. 

— E ca şi făcut, spuse lui Noë, deoarece Crillon e cu noi! 


Capitolul XV 

Să pătrundem acum, din nou, în casa jupânului Hardouinot. 

Ne aflam la momentul în care Anne de Lorena, ducesa de 
Montpensier, adormise fiind cuprinsă de acel somn letargic pe care i-l 
provocase şi în noaptea precedentă vinul de Jurançon pregătit de 
fostul procuror. 

Raoul auzi un ciocănit discret la uşă şi îi spuse lui Hardouinot: 

— Acum putem să-i deschidem regelui Navarrei. 

Şi, într-adevăr, era prinţul cel care bătea la uşă după ce se 
despărţise de Crillon. El se strecură prin uşa întredeschisă, silențios şi 
rapid ca o umbră, şi imediat ce uşa se închise în spatele lui, el rosti 
aceste cuvinte: 

— Ei bine! Totul este pregătit? 

— Da, Sire, spuse Raoul. 

— Şi ducesa? 

— Doarme. 

— Ca ieri?... 

— Da, spuse Hardouinot şi ar trebui să fie un vacarm teribil ca să se 
trezească. 

Spunând asta, fostul procuror puse lampa pe un scaun care se 
găsea în anticameră. 

— Şi aurul? întrebă Henric. 

— Ah! Sire, răspunse bătrânul, am folosit timpul suficient de bine 
de dimineaţă. Aveam într-o pivniţă vecină, acolo unde erau banii, 
butoaiele goale... 

— Şi le-ai umplut? 

— Pe toate. N-a mai rămas vreo monedă de aur sau argint afară. 
Puteţi vedea. 

Şi Hardouinot îl conduse pe prinţ în cabinetul său, deschise uşa 
spre subsol şi îl precedă, iluminând acea scară care ducea în pivniţă. 

Opt tone de aur erau deja aranjate în butoaie unul lângă altul. 


— Am încercat să le scoatem de aici, domnul Raoul şi cu mine, 
spuse Hardouinot, dar nu am putut. Pentru munca asta avem nevoie 
de doi bărbaţi puternici, cel puţin, eu nu sunt decât un biet bătrân. 

— Ei bine! spuse prinţul, acum suntem trei inşi. Ajută-mă, Raoul. 

Vorbind astfel, Henric de Navarra îşi dezbrăcă spenţerul, ca un 
simplu soldat, şi începu să rostogolească unul din butoaiele din faţa 
lui cu o asemenea uşurinţă de parcă ar fi fost gol. 

Apoi, când ajunse la partea de jos a scării, îi spuse fostului 
procuror: 

— Poţi să-mi aduci o frânghie lungă, groasă şi rezistentă? 

— Da, Sire. 

Bătrânul Hardouinot, al cărui zel parcă întinerise, urcă scara în 
fugă, în timp ce regele Navarrei rostogolea succesiv în faţa lui alte 
două butoaie. 

— Şi al treilea! spuse prinţul, zâmbind. 

Hardouinot se întoarse, el luase frânghia de la fântâna din micuța 
curte a casei sale. 

Atunci regele Navarrei înfăşură frânghia în jurul unui butoi, îi dădu 
un capăt lui Raoul, care înţelese modul de funcţionare al operaţiunii, 
şi, în timp ce tânărul împingea în faţa lui, el urcă până la ultima 
treaptă a scării, se sprijini de uşa maestrului Hardouinot şi apoi trase 
de celălalt capăt al frânghiei. 

Butoiul urcă încet de la o treaptă la alta şi atinse pragul cabinetului. 

Alte trei butoaie avură aceeaşi soartă şi, în timp ce prinţul şi Raoul 
îl urcau pe al cincilea, auziră un zgomot în stradă. 

Acel zgomot ajungea până în fundul pivniţei casei printr-o aerisire 
îngustă deschisă la nivelul de suprafaţă. 

Mai repede decât fulgerul, Henric de Navarra se aruncă spre lampa 
fostului procuror şi o stinse. 

— Sst! spuse el, să ascultăm. 

Şi el rostogoli unul din butoaiele rămase în pivniţă, chiar sub acea 
aerisire, se urcă pe el şi capul îi ajunse până la deschidere, astfel încât 
putea vedea şi auzi. 

Regele Navarrei avea calităţile unui om de munte, altfel spus, avea 
o vedere atât de pătrunzătoare încât putea vedea în întuneric. 

— Sst! spuse el încet celor doi tovarăşi. 

Şi el începu să asculte. 

Zgomotul paşilor lui Quélus, ai celorlalţi favoriţi ai regelui şi ai 
oamenilor lui Theobald, ajunse în mod clar la urechea sa. 

Apoi aceşti paşi se opriră puţin chiar în faţa aerisirii. 

Atunci Henric îi văzu mişcându-se şi gesticulând pe cei nouă 
bărbaţi, în timp ce ultimul, adică paracliserul, alerga. 

In acelaşi timp, o voce spuse: 

— Aici este! 


„Bine! gândi Henric, iată o voce pe care o cunosc; cred că am 
auzit-o la castel în această dimineaţă.” 

Hardouinot şi Raoul stăteau nemişcaţi în partea de jos a pivniţei. 

Dintr-o dată, Henric sări de pe butoi la pământ. 

— Maestre, spuse el lui Hardouinot, ai cumva o muschetă? 

— Am două, spuse procurorul. 

— Ei bine! ele ne vor fi de ajutor. Sunt încărcate? 

— Da, Sire. 

— Atunci veniţi, încheie Henric luându-l de braţ pe Raoul. 

Hardouinot, care nu auzise prea bine zgomotele din stradă, vru să 
scapere amnarul pentru a reaprinde lampa. 

— Nu, nu, spuse Henric, nu aprinde lumina. Ştiu drumul. 

Şi el îi conduse pe amândoi la ieşirea din pivniţă până la cabinetul 
procurorului şi de acolo până în vestibul. 

Tocmai atunci Qu€lus bătea la uşă. 

— Prietenii mei, spuse regele Navarrei, nu sunt sigur de ceva. 

— La ce vă gândiţi? întrebă Raoul. 

— Mă gândesc că vărul meu, Henric de Valois, după ce m-a sufocat 
cu atenţii în această dimineaţă, vrea să mă asasineze în seara asta. 

Hardouinot tresări. 

— Du-te şi caută muschetele, spuse Henric, care îşi strânse centura 
şi îşi scoase sabia. 

Toate acestea se petrecură într-o obscuritate profundă; dar Henric 
îl ţinea de mână pe Raoul, care, în mod similar, îşi trase sabia. 

Hardouinot urcă, fără lumină, până la primul etaj al casei şi cobori 
cu muschetele. 

In acel moment, Qu€lus bătea în uşă pentru a treia oară. 

Uşa casei lui Hardouinot era prevăzută cu o spărtură imperceptibilă 
ascunsă într-un colţ. 

Henric şi Raoul armară muschetele apoi Henric puse ochiul la 
spărtură. 

După ce bătuse în zadar la uşă, Quelus ţinu sfat cu trupa sa. 

— Paracliserul, s-a înşelat, spuse d'Epernon. Dacă această casă ar fi 
fost un han, ne-ar fi deschis. 

„Ah! ah! gândi regele Navarrei, altă voce pe care o cunosc: este 
vocea domnului d'Epernon.” 

— Ar trebui să batem mai tare, spuse germanul Schomberg. 

„Bine! şi el, de asemenea!” îşi spuse Henric. 

— Şi dacă tot nu ne vor deschide... continuă Qu€lus de afară. Vom 
forţa uşa... 

— Hm! pare o uşă solidă. j 

— Şi întărită cu fier, murmură d'Epernon. 

Dar Henric, încă nemişcat şi cu ochiul la spărtură, văzu avansând 
pe acel soldat uriaş numit Theobald. 


— Nu vă faceţi griji, messire, spuse el, oricât de solidă ar fi, ea 
nu-mi va rezista. Am forţat cu o lovitură de umăr, în Germania, uşa 
unui templu luteran. 

Qu€lus îşi luă pumnalul şi lovi cu mânerul pentru a patra oară, 
zicând: 

— Hei! ticăloşilor! veţi deschide odată oamenilor regelui? 

— Sst! şopti Henric. 

Şi luă pumnalul pe care-l avea la brâu şi pe care-l scoase din teacă. 

— Deschideţi, caraghioşilor! repetă Quelus izbind uşa mai tare. 

Nimeni nu răspunse. 

— Haide! Theobald, spuse Schomberg, să vedem ce umăr ai. 

— Aşteptaţi, spuse germanul. 

Şi el se propti în uşă şi începu s-o zgâlţăie. 

Dar uşa rezista. 

— Nu-i nimic, murmură recrutul, îi voi veni de hac. 

Şi îşi schimbă poziţia şi veni să se plaseze în dreptul porţii, astfel 
încât partea de mijloc dintre umerii săi se afla faţă în faţă cu spărtura, 
acoperind astfel vederea întâmplărilor ce se petreceau în exterior de 
către regele de Navarra. 

— Pe legea mea! Păcat, spuse el în şoaptă, oamenii au destinul lor. 

Şi, cum el nu mai putea vedea, puse pumnalul său în locul acelei 
crăpături. 

Theobald dădu o nouă lovitură asupra uşii. 

Dar, în acelaşi timp, el scoase un strigăt şi căzu. 

Pumnalul regelui Navarrei îi intrase între cei doi umeri. 

Văzându-l căzând, Quslus şi însoțitorii săi crezură că se lovise la 
piept, pentru că, între timp, Henric îşi scoase pumnalul. 

Dar unul dintre soldaţi, îl prinse pe şeful său în braţe pentru a 
încerca să-l readucă în simţiri; îl lăsă aproape imediat să cadă şi 
exclamă: 

— Sânge! sânge! 

— Linişte! spuse Quelus care auzi zgomotul unei căruţe grele care 
dădea colţul străzii. 

Henric auzi, de asemenea, acest zgomot. 

— lată, murmură el, partida va fi echitabilă, bunii mei prieteni, 
marinarii vin în ajutorul nostru. 


Capitolul XVI 

Exclamaţia soldatului care venise să-l prindă pe Theobald în braţele 
sale şi apoi îl lăsă să cadă exclamând că el era acoperit cu sânge, uimi 
pe Quélus şi pe tovarăşii lui. 

— Sânge! repetă Quelus. 

— Da, uitaţi-vă! spuse soldatul. 


Şi el îi arătă mâinile sale însângerate. 

Urmă un moment de stupoare în rândul tuturor acestor inşi. 

Ei se aplecară care mai de care asupra cadavrului, deoarece 
Theobald murise, şi ei putură constata că Theobald fusese lovit între 
umeri şi că o rană adâncă lăsa să iasă fluxuri de sânge. 

Şi totuşi uşa nu era deschisă, şi niciun zgomot nu se auzea din 
interior. 

— Sânge! sânge! repeta Quélus care crezu un moment că soldatul 
se rănise într-un oarece cui al uşii. 

Acesta era momentul în care apăruse carul, mai negru ca 
întunericul nopţii, la capătul străzii. 

— Un moment, spuse d'Epernon, care interveni: înainte de a da 
asalt asupra casei şi de a culca la pământ această uşă pe care este 
suficient s-o atingi ca să cazi mort, sunt de părere că trebuie să lăsăm 
mai întâi să treacă acest car. 

Carul spre care arăta d'Epernon avansa lent tras de cei trei cai 
uriaşi din Perche înhămaţi, şi în curând Quélus şi ceilalţi favoriţi putură 
distinge două grupuri de oameni care mergeau de fiecare parte a 
carului. 

— Nu facem afaceri cu burghezii din Blois, spuse Quslus. 

Şi la un semn de-al lui, d'Epernon, Schomberg şi soldaţii, 
abandonând trupul lui Theobald, care era întins pe pământ, se 
retraseră lângă perete şi sub coronamentul unei case vecine. 

Carul continua să avanseze. 

— La naiba cu burghezii! murmură Schomberg, aş vrea să fi fost 
deja în casa asta blestemată. 

— Sst! făcu Quélus. 

Carul ajunse la casa bătrânului Hardouinot. 

— Opreşte! spuse o voce ce plecă dinspre unul din cele două 
grupuri care-l escortau. 

Carul se opri. 

— Oh! oh! murmură Quélus, iată, un lucru ciudat. Cine sunt aceşti 
oameni? 

Şi el strigă la unul dintre ei: 

— Continuaţi-vă drumul, prieteni... stingerea a sunat de mult timp, 
şi nu este momentul potrivit să vă plimbaţi pe străzi. 

Dar o voce batjocoritoare îi răspunse: 

— Am ajuns la destinaţie, domnul meu, noi aducem fân şi paie la 
această casă. 

— Plecaţi! strigă Qu€lus. 

Şi el avansă cu sabia în mână, în mijlocul străzii; cei doi prieteni ai 
săi şi soldaţii îl urmară. 

— Ah! ah! făcu vocea din nou, văd că sunteţi într-o numeroasă 
companie, domnilor. 


— Plecaţi! spuse la rândul său Schomberg, veniţi mâine. 

Şi el merse spre car şi vru să apuce frâul unui cal. 

Dar, în aceeaşi clipă o fereastră se deschise la primul etaj al casei 
care părea nelocuită până atunci, al acelei case lângă uşa căreia 
bărbaţii cădeau loviți de o moarte misterioasă, şi când această 
fereastră se deschise, Quelus auzi vocea gasconului strigând: 

— Hei! Noë? 

— Aici sunt! răspunse omul pe care-l apostrofase Quelus. 

— Dumnezeu Trăiască! Noë, dragul meu, i-am numărat şi sunt 
nouă. Am omorât pe unul, au rămas opt. Câţi sunteţi cu toţii, băieţi? 

— Şapte, răspunse Noë. 

— Sunteţi de patru ori mai mulţi decât ne-ar trebui pentru a vă 
ocupa de aceşti galantoni, răspunse Henric de Navarra. Suntem 
ocupați, Hardouinot şi cu mine. Scăpaţi-mă de caraghioşii aceştia. 

Cum vorbea astfel, o scânteiere se văzu, apoi o detunătură şi 
şuieratul unui glonţ. 

Era d'Epernon, care luase muscheta unui soldat şi execută foc 
asupra lui Henric. i 

— Sunteţi cam neîndemânatic, domnule d'Epernon, strigă Henric pe 
un ton batjocoritor, şi nu se mânuieşte muscheta aşa dacă vreţi să vă 
prindeţi un colier al unui ordin. 

— El este! este gasconul! strigă Schomberg. 

Dar Henric deja închise fereastra, spunând: 

— Du-te, Noë, prietene, ocupă-te de ei şi condu-i la castel cu sabia 
în rinichi. 

Ordinul era inutil: Noë, Lahire şi tovarăşii lor, gentilomii gasconi, 
aveau fiecare deja sabia în mână şi mergeau pentru a-l întâlni pe 
Que€lus. 

Quélus se afla în mijlocul soldaţilor. 

Al şaptelea combatant anunţat de către Noë era căruţaşul. 

El stătea pe un balot de paie şi ţinea maiestuos hăţurile într-o mână 
şi o sabie lungă în cealaltă. 

Părea să aştepte dacă era nevoie de întăriri, şi el rămase calm şi 
liniştit pentru început, în timp ce Noë, Lahire şi gasconii, înaintau cu 
sabia trasă spre Quslus şi ai săi. 

In ciuda manierele sale efeminate, Quelus era curajos în anumite 
ocazii. 

— Ei bine! gândi el, îmi place mai degrabă asta... este o luptă. 

Lui Quélus nu-i era frică decât de un singur om, de Crillon. 

Prin urmare, el îşi ciocni sabia de cea a lui No&, acceptând lupta. 

Soldaţii executară foc, dar fie din grabă, fie de teamă, ei nu ţintiră 
bine, şi doar un glonţ reuşi să ucidă pe unul din gentilomii gasconi. 

Noë şi însoțitorii săi nu mai erau decât cinci. 

— Cu tine am eu a face, spuse Noë. 


Şi el se angajă în luptă cu Quelus. 

Lahire şi d'Epernon făcură acelaşi lucru. Soldaţii, care nu avuseseră 
timp pentru a-şi reîncărca muschetele, scoaseră săbiile din teacă şi de 
ei se ocupară cei trei gasconi supraviețuitori. 

Schomberg, neavând adversar, începu să forţeze uşa casei lui 
Hardouinot cu lovituri puternice date cu capătul muschetei. 

Atunci, căruţaşul, calm şi nepăsător până atunci, cobori din car şi 
veni direct spre Schomberg. 

— Pardon! domnule, spuse el, dar văd că nu aveţi ocupaţie şi am 
rămas dezolat să vă las în această situaţie. 

Şi îşi scoase sabia. 

Schomberg strigă: 

— Domnul de Crillon! 

Quelus auzind acest nume, îşi pierdu capul şi se descoperi. 

Sabia lui Noë îl atinse, Qu€lus căzu. 

Lahire şi d'Epernon se duelau cu înverşunare, dar nu-şi dădură 
decât două lovituri de sabie, fără gravitate. 

Noë, rămas liber, veni în ajutorul celor trei gasconi, care omorâseră 
deja doi soldaţi. 

Schomberg era curajos; el îşi încrucişă sabia cu cea a lui Crillon. 

Crillon era în dispoziţie bună. 

— Dragul meu domn de Schomberg, spuse el, nu vă voi ascunde 
mult timp că eu sunt foarte mulţumit de dumneata. Mânuieşti sabia 
de minune... 

— Este o mare onoare pentru mine să mă duelez cu 
dumneavoastră, răspunse Schomberg pe un ton batjocoritor. 

— Şi lăsaţi-mă să vă menajez puţin, continuă Crillon, astfel încât să 
avem timp să vorbim. 

Schomberg era german, el era încăpățânat, prin urmare: 

— Omorâţi-mă, spuse el, dacă puteţi, domnule Crillon, dar nu mă 
menajaţi. 

— Ce naiba faceţi aici? 

— Şi dumneata? 

— Eu, am venit în ajutorul prietenilor mei. 

— Ca şi mine. 

— Ah! sunteţi lovit! 

Schomberg scoase un strigăt de furie şi sângele lui curgea. 

Dar sabia nu-i scăpase din mână şi el continuă să o mânuiască. 

Cu toate acestea, zgomotul muschetelor trezise toată partea de jos 
a oraşului; burghezii dădură fuga la ferestre. Soldaţii care se cinsteau 
într-o tavernă din apropiere dădură fuga. 

— La noi! La noi! strigau cei doi care îl urmară pe Theobald şi care 
erau aproape să sucombe sub loviturile lui Noë şi ale gasconilor! 

Vreo zece germani veniră în ajutorul compatrioţii lor. 


— La naiba! strigă Crillon, iată o bătălie adevărată. 

Şi el execută o fandare şi Schomberg căzu precum căzuse Qudlus. 

Domnul d'Epernon, lovit de trei ori de sabia lui Lahire, încerca să-şi 
lovească adversarul la rândul său, atunci când sosirea soldaţilor îi 
dădu ceva curaj. 

Dar, dintr-o dată, două ferestre se deschiseră la primul etaj al casei 
bătrânului Hardouinot. 

Regele de Navarra apăru la una din ele. 

Raoul apăru la alta. 

Şi amândoi, înarmaţi cu muschete, executară foc asupra soldaţilor. 

În acelaşi timp, Crillon ridică acea voce sonoră, care răsunase de 
multe ori pe câmpul de luptă: 

— Ah! ticăloşii! spuse bravul cavaler, deci aţi uitat că mă numesc 
Crillon! 


Zece minute mai târziu, şase cadavre acopereau strada; 
Schomberg şi Quelus, care mai respirau încă, fuseseră transportaţi 
într-o casă din apropiere; d'Epernon o luă la fugă, şi soldaţii 
supraviețuitori îl urmară. 

Atunci Crillon îi spuse regelui Navarrei: 

— Să ne grăbim, Sire, pentru că regele Franţei este capabil de a 
trimite o armată atunci când va afla de soarta favoriţilor lui. 


Capitolul XVII 

— Crillon, prietene, răspunse regele de Navarra cavalerului, care îl 
sfătuise să se grăbească, Dumnezeu îmi este martor că nu cer nimic 
mai mult decât să plec din Blois, dar pentru asta este necesar ca noi 
să-i luăm pe bătrânul Mallevin şi pe nepoata sa, Berthe. 

— Ah! ah! spuse Crillon zâmbind, pun pariu că deja... 

— Aşa va fi întotdeauna, bunul meu Crillon! Dacă urechea mea 
tresare la zăngănitul unei săbii, inima mea va fi întotdeauna sensibilă 
la flirturi. Du-te şi adu-o. 

— Cele trei rude ale mele au rămas în casă, observă Crillon, şi 
puteţi fi sigur, Sire, că nu poate să i se întâmple ceva rău... 

— Da... dar mâine... cine ştie? 

— Haida-de! voi veghea asupra ei. 

— Crillon, domnul meu drag, repetă Henric, du-te şi adu-o. 

Cavalerul făcu o plecăciune. 

— Şi o voi aduce aici? 

— Oh! nu... 

— Unde atunci, Sire? 

— Pe şlep, acolo jos, pe Loara. 


Crillon plecă, ţinându-şi sabia sub braţ. 

— Copiii mei, spuse Henric tovarăşilor săi, puneţi trupul acestui 
gentilom care a murit în serviciul meu în car; vreau să fie îngropat în 
capela castelului meu din Nérac. 

Unul dintre cei trei gasconi şi Lahire se ocupară de îndeplinirea 
acestei sarcini, iar Noë şi ceilalţi doi îl urmară pe Henric în casă. 

Transportarea butoaielor cu cele opt tone de aur în vestibul şi mai 
apoi încărcarea lor, unul câte unul, în car, fu o treabă de un sfert de 
oră. 

Burghezii prudenţi din cartier, care făcură rumoare un moment, se 
duseră din nou la culcare şi închiseră uşile şi ferestrele, gândind cu 
înţelepciune că nu ar trebui să se amestece în dispute care au loc 
între gentilomi. 

Regele de Navarra şi tovarăşii săi putură, astfel, să-şi ducă la 
îndeplinire sarcina lor în condiţii de siguranţă. 

Când totul se termină, Hardouinot îi spuse regelui: 

— Majestatea Voastră nu mă va lua cu ea? Mâine se va şti ce s-a 
întâmplat, şi regele mă va spânzura. 

— E ca şi făcut, răspunse Henric, te voi lua cu mine. 

— Atunci, să ne grăbim, Sire. 

— Oh! Drăcie! spuse Henric, în timp ce ne luptam în stradă, am 
avut o idee! 

— Cum aşa, Sire? 

— Şi vreau să o pun în aplicare. 

Noë şi gasconii se priviră cu uimire. 

— M-am gândit să-mi procur un bilet de liberă trecere, spuse 
Henric, care ne va ajuta să trecem de toate armatele catolice ale 
lumii. 

— Semnat de către cine? întrebă Lahire. 

— Veţi vedea, răspunse Henric. 

Şi el îl conduse pe Hardouinot în biroul său. 

— Acum, între noi doi, spuse el. Am văzut că vinul de Jurançon pe 
care l-ai servit frumoasei mele verişoare, Anne de Lorena conţinea un 
narcotic destul de puternic ca s-o împiedice să se trezească la 
zgomot; dar crezi că ea poate să mai suporte şi câteva zdruncinături? 

— Ce vreţi să spuneţi, Sire? 

— Ascultă. Cred că o vom lua din patul său... 

— Bine! 

— Că o vom înfăşura într-o mantie... 

— După aceea? 

— Şi că o vom transporta la bordul şlepului. 

— Oh! Sire, strigă Hardouinot, ai cărui ochi străluciră, iată o bună 
idee! 

— Ei bine! spune-mi! Se va trezi ea? 


Hardouinot se uită la clepsidră. Clepsidra arăta că era ora două 
dimineaţa. 

— Nu, spuse el, ea nu se va trezi. Somnul ei letargic va mai dura 
încă trei ore... 

— Atunci, condu-mă în camera ei şi să ne grăbim. 

Gasconii, Lahire şi Raoul, rămăseseră la distanţă, dar Noë, faţă de 
care Henric nu avea niciun secret, veni până în pragul uşii cabinetului, 
şi regele vorbi de faţă cu el. 

— Ah! Sire, spuse el, iată, într-adevăr, o foarte bună idee... 

— Nu-i aşa? spuse Henric. Ei bine! să o punem imediat în aplicare. 

Câteva minute mai târziu, regele intră în camera doamnei Anne de 
Lorena. 

Ducesa de Montpensier, învinsă de puterea vinului de Jurançon 
puţin modificat de maestrul Hardouinot, adormise complet îmbrăcată. 
Ea abia avusese timp să se arunce pe patul ei. 

Ea dormea, cu frumosul ei păr blond lăsat liber, cu buzele ei roze 
întredeschise, cu ochii abia închişi... 

Un paj veghea dintr-un scaun asupra patului. i 

Era Amaury, Amaury, blondul adolescent pe care contele Eric şi 
însoțitorii săi, într-o zi, îl maltrataseră cu atâta cruzime ca să-i smulgă 
secretul, acel secret al iubirii ducesei pentru Lahire. 

Amaury, care de atunci începuse să-i urască pe cei din casa de 
Lorena cu toată forţa sufletului său, o învălui şi pe ducesă cu această 
ură. 

— Micuţul meu, îi spuse Henric, îţi place să călătoreşti? 

— Da, spuse băiatul zâmbind. 

— Ei bine! vei vedea ţara şi mă vei urma... 

Tânărul făcu un semn de aprobare şi regele de Navarra începu să o 
contemple pe Anne adormită. 

Lahire şi gasconii rămăseseră jos. 

Nu era în cameră decât bătrânul Hardouinot, care era pe prag, şi 
Amaury, Raoul şi Noë, care avea o torţă în mână. 

— Ştii tu, cât de frumoasă e, Noë? 

— Ea are frumuseţea unui tigru, Sire. 

— Da, dar tigrul este un animal frumos, Noë, dragul meu. 

— Ah, aşa e! făcu Noë, dar, crede Majestatea Voastră că are o 
inimă suficient de mare pentru a găzdui un sentiment atât de tandru 
pentru ducesă? 

— Hei! hei! făcu Henric cu zâmbetul lui fin, nu se ştie niciodată, 
Noë, bunul meu prieten. 

Noë ridică ochii spre cer. 

— O, Doamne! spuse el. 

— Este verişoara mea, înainte de toate, continuă regele de 
Navarra, şi mi-am pus în minte o mulţime de lucruri... 


— Toate, unul mai rezonabil decât celălalt, chicoti Noë. 

— Primul este de a o converti pe ducesă la religia reformată, 
continuă bearnezul, mereu batjocoritor. Dar pentru aceasta este 
necesar, cred, de a o sustrage de sub influenţele catolice. Aşa că, 
bunul meu Noë, întinde mantia ta pe podea. 

Noë îl ascultă. 

Atunci când acest lucru fu dus la îndeplinire, regele o prinse cu 
delicateţe pe ducesă pe sub braţ, sprijinindu-i capul, şi făcu semn lui 
Raoul să o ia de picioare. 

Apoi, amândoi o depuseră pe mantia lui Noë. 

Anne de Lorena nu se trezi nicio clipă. 

Parcă era trupul unei femei moarte. 

— Copiii mei, spuse regele, o prinţesă de Lorena, a cărei casă se 
înrudeşte cu a mea şi-mi este verişoară, nu poate fi tratată ca o 
femeie obişnuită. Este nevoie de un prinţ ca să o atingă. 

Cu aceste cuvinte, el o înfăşură în mantie şi o încărcă pe umăr. 

— Să plecăm! spuse el. 

Ducesa continua să doarmă. 

Hardouinot nu avu timp decât pentru a-şi încuia casa şi să se 
predea bunăvoinţei lui Dumnezeu şi a bunului plac al hazardului şi al 
mâniei regelui Franţei, şi cinci minute mai târziu, Henric de Navarra, 
care o ducea în braţe pe doamna de Montpensier, apucă pe drumul 
spre Loara. 

Lahire şi Raoul mergeau în spatele convoiului, cu sabia scoasă din 
teacă. 

In timp ce mergeau pe jos, discutau: 

— Ah! ce femeie fermecătoare, domnule Lahire! spuse Raoul. Din 
păcate, o iubesc pe Nancy. 

— Pentru totdeauna? 

— Mai mult ca niciodată, domnule Lahire. 

Lahire oftă. 

— Şi eu, îl iubesc pe prinţul meu de Navarra, altfel... 

— Altfel? spuse Raoul, care îşi reaminti că Lahire o adorase pe 
ducesă. 

— Aş fi urmat-o până la capătul lumii. 

— Ei bine! spuse Raoul, o veţi urma în Navarra! 

— Haida-de! spuse gasconul, credeţi că regele va dori să o ducă 
până acolo? 

— Fără îndoială, ducesa este un ostatic preţios. 

— Atunci, voi avea timp să reîncep să-i fac curte, dragul meu Raoul. 

— Sunteţi naiv, dragul meu Lahire. 

— Naiv! 

— Da, desigur! Dacă cineva ar face curte ducesei... 

— Acela vei fi tu. 


— Oh! Nu. O iubesc pe Nancy şi voi merge să o revăd... 

— Ei bine! cine apoi? 

— Acesta va fi regele... 

Lahire ridică din umeri. 

— Regele o urăşte şi ea îl detestă pe rege, spuse el. 

— Da, dar ura şi iubirea nu se află decât la un pas... 

Lahire tresări. 

— Şi apoi, regele iubeşte aventurile, completă Raoul. 

— Amin! oftă Lahire, care îşi aminti că mândra ducesă devenise 
pentru el cea mai simplă dintre muritoare. 

Cum Lahire pronunţă acest cuvânt de resemnare, Henric de 
Navarra, încă încărcat de povara sa, ajunse la mal acolo unde era 
acostat şlepul. 

Carul şi tonele de aur ajunseseră înaintea lor. 


Capitolul XVIII 

Visele sunt ciudate uneori, atunci când acestea se produc într-un 
somn letargic. Vinul de Jurançon pregătit de maestrul Hardouinot o 
aruncase pe ducesă în ţara fantastică a viselor. 

Imediat ce închisese ochii ea crezu că merge, că iese din camera ei 
şi se văzu cum coboară la parterul casei. 

Ea îl văzu pe pajul Raoul, cu o lampă în mână, deschizând uşa unui 
necunoscut. 

Acest necunoscut era înfăşurat într-o mantie lungă care-i ascundea 
o parte a feţei. 

Cu toate acestea, vocea lui - pentru că el vorbise - îi era cunoscută 
ducesei. 

Raoul, Hardouinot şi omul în mantie coborâră într-o pivniţă plină cu 
aur. 

Ducesa îi urmă. 

Acolo, nemişcată şi, probabil, invizibilă pentru ei, Anne de Lorena 
văzu aurul încărcat în butoaie şi cum butoaiele ieşeau pe rând din 
pivniţă. 

Apoi, din nou, ea auzi un zgomot mare pe stradă, un zăngănit de 
săbii,  detunătura mai multor muschete, strigătele răniților, 
exclamaţiile pline de furie ale celor învinşi. 

Atunci frica o cuprinse pe mândra ducesă şi ea urcă tremurând în 
camera ei şi se aruncă pe pat. 

Dar paşi se auziră urcând scara. 

Anne îşi dăduse seama cine era necunoscutul, acel necunoscut în 
care ea simţi un duşman de moarte. 

Atunci, din acel moment, somnul ducesei de Montpensier deveni o 
letargie, în adevăratul sens al cuvântului. 


Ea auzi tot ce se spunea în jurul ei, fără a fi capabilă să se scuture 
de toropeala în care simţurile sale erau scufundate. 

Sufletul său se trezise, dar trupul său rămase într-un somn vecin cu 
moartea. 

Ea simţi că fusese ridicată din patul său, cum o transportau afară 
cu un pas rapid. 

Aerul răcoros al nopţii îi biciui faţa. 

Ea simţi zdruncinăturile care o făcură să creadă că răpitorii ei 
accelerară marşul lor. 

Şi, cum încerca zadarnic să se trezească din acea letargie, ea sfârşi 
prin a ajunge la concluzia că visa şi că trăia un coşmar înspăimântător 
care făcea să-i apese inima cu aripa lui de plumb. 

După aerul rece al nopţii urmă o atmosferă mai caldă; apoi, o 
mişcare ciudată, cadenţată, balansul unei bărci pe apă, înlocuiră 
zdruncinăturile bruşte pe care le simţise mai devreme. 

— lată-mă pe apă! gândi ducesa. Oh! ce vis viclean!... 

Dar în zadar ea încerca să se trezească... 

Dintr-o dată balansul încetă; s-ar fi spus că barca se oprise. 

Atunci auzul ducesei, a cărei letargie continua să o cuprindă, fu 
lovit de sunete ciudate. 

In acelaşi timp, ochii ei văzură prin pleoapele lor închise, iar 
fenomenul fu complet. 


Ori, iată ce văzuse şi auzise ducesa: 

Primele lumini tremurătoare ale zorilor alunecară la orizont, şi 
dealurile care se învecinau cu Loara îşi desprinseră silueta lor 
întunecată pe cerul gri specific în decembrie. 

Şlepul care transporta pe regele de Navarra, însoțitorii săi şi 
comoara lor, era una din acele bărci mari cu punte care, în acele 
vremuri, coborau Loara de la Orleans până la Paimboeuf şi care putea, 
la nevoie, să navigheze pe mare. 

De mult timp oraşul Blois dispăruse în ceața ivită la orizont, iar 
şlepul naviga rapid în josul fluviului spre Saumur. 

Un cort era ridicat în mijlocul şlepului. 

In acest cort era o canapea, şi pe acest pat era aşezată Anne de 
Lorena. Bătrânul domn de Mallevin şi tânăra fragilă care tremura, 
şedeau undeva în spate, cu privirea îndreptată spre ţinutul pe care-l 
abandonaseră. 

Gasconii şi Lahire, în continuare îmbrăcaţi în marinari, manevrau 
şlepul. 

Henric şi Noë discutau plimbându-se pe de-a lungul şlepului. 

Amaury şi Raoul şedeau lângă patul pe care se afla ducesa. 

În ceea ce-l priveşte pe domnul de Crillon, aşa cum ne aşteptam, el 


rămase la Blois, funcţia sa de colonel general al elveţienilor îl reţinuse 
pe lângă regele Franţei. 

Bătrânul Hardouinot dormea. 

— Dragul meu Sire, spuse Noë, încă nu am văzut până acum care 
este acel bilet de liberă trecere despre care ne-aţi vorbit la plecarea 
din Blois. 

— Este ducesa, Noë, prietene. 

— Cum aşa? 

— Atâta timp cât o vom avea la bordul şlepului, ne vor lăsa să 
trecem. 

— Am înţeles, dar... 

— Dar ce? Ţi-e teamă că se va trezi, nu-i aşa? 

— Exact. 

— Şi că atunci ea ne va trăda în loc să ne sprijine? 

Noë dădu din cap afirmativ. 

— Asta, dragul meu, spuse Henric, e treaba mea. Tu, care eşti un 
pic astronom, spune-ne ce oră este. 

— Aproape ora şapte. De ce mi-aţi pus această întrebare? 

— Pentru că, într-o oră, ducesa se va trezi, dacă Hardouinot nu s-a 
înşelat. 

— Ei bine? 

— Dar, într-o oră, noi vom trece de Saumur. 

— Ah! 

— Ori, tu ştii că la Saumur este un pod de bărci. 

— Da. 

— Păzit de oamenii ducelui d'Alençon, excelentul meu văr François, 
care mă urăşte din tot sufletul. 

— Şi v-ar spânzura, Sire, dacă aţi cădea incognito în mâinile sale. 

— Da, dar am din fericire oameni puternici cu mine, la Angers şi la 
Saumur, şi aceşti oameni mă vor ţine la curent. 

— Unde vreţi să ajungeţi, Sire? 

— La asta. Căpitanul care se ocupă de paza podului este un loren. 

— Ah! 

— El o cunoaşte foarte bine pe ducesă. 

— Păi, atunci... 

— Sst! veţi vedea... 

Henric întinse mâna spre orizont. 

Lumina zilei se mări, casele din Saumur se conturau în mod clar 
prin ceața dimineţii, şi un şir lung prin ceaţă părea să blocheze Loara. 
Acesta era podul de bărci despre care vorbise regele de Navarra. 

Curentul era rapid şi ducea cu el şlepul; totuşi, când nu mai era la 
mai mult de o sută de braţe înot de pod, Lahire, printr-o manevră 
abilă, încetini viteza şlepului, îl îndreptă spre mal şi sfârşi prin a atinge 
fundul apei cu stinghii lungi de lemn, care erau folosite pentru a opri 


barca. 

Atunci ridicară vela şi şlepul se opri. 

In acelaşi timp, o barcă mică se desprinse din acel pod şi veni în 
întâmpinarea şlepului. 

— Hei! strigă unul din acea barcă, cine sunteţi? 

Henric îşi făcu o porta-voce din ambele mâini şi răspunse: 

— Suntem din Lorena. 

— De unde veniţi? 

— De la Blois. 

— Unde vă duceţi? 

— La Nantes. 

— Ce încărcătură transportaţi? 

— Urcaţi la bord şi veţi vedea... 

Micuța barcă, vâslind în forţă, acostă şlepul pe flanc. 

Lahire şi însoțitorii săi aveau lecţia învățată. 

Ei începură să vorbească în germană. 

In acelaşi timp, privirea pătrunzătoare a lui Henric îi examină pe 
acei oameni care erau în barcă. Pe lângă cei patru marinari înarmaţi 
cu vâsle, era un om voinic ce purta o cască lustruită, o platoşă care-i 
acoperea şi spatele, şi o sabie mare ce amintea de celebrul şi 
legendarul Durandal de Roland, viteazul nepot al lui Charlemagne. 

Omul gras sui cu mare dificultate la bord, cu ajutorul unor parâme 
cu noduri, care i se aruncară de pe şlep. 

„Acesta trebuie să fie căpitanul meu loren, îşi zise Henric.” 

Şi se duse să-l întâmpine. 

lar omul se uită la prinţ cu neîncredere: 

— Sunteţi loren! spuse el. 

— Da, răspunse Henric într-o germană pură. 

— Şi mergeţi la Nantes? 

— Da. 

— In ce scop? 

Henric puse un deget pe buze: 

— Sunteţi curios, spuse el. 

Căpitanul loren pufăi şi îşi drese glasul: 

— Ştiţi, tinere, spuse el, că mă numesc Hermann, că sunt căpitan în 
serviciul ducelui Alençon şi că am dreptul să ştiu totul? 

— Dar, înainte de a-l servi pe ducele de Alençon, aţi servit casa de 
Lorena? spuse Henric. 

— Da. 

— Atunci îl ştiţi pe ducele de Guise? 

— Da. 

— Pe ducele de Mayenne? 

— Perfect. 

— Şi pe ducesa Anne?... 


— Chiar mai bine. Am făcut parte din gărzile sale, la Nancy. 

— Ei bine! spuse Henric, veniţi cu mine şi veţi vedea că sunteţi prea 
curios. 

Spunând acestea, el îi luă mâna căpitanului, îl conduse spre cort, 
ridică o perdea şi o arătă pe ducesă culcată pe o canapea. 

Lorenul se dădu înapoi şi se înclină foarte mult. 

— Prietene, spuse Henric, grăbeşte-te să ne deschideţi podul de 
bărci şi lăsaţi-ne să trecem fără vreun cuvânt. Acesta este un sfat pe 
care vi-l dau. 

Anne de Lorena, ducesa de Montpensier, vedea şi auzea, dar nu 
reuşea să iasă din letargia ei. 

Căpitanul loren ajunse în barca lui şi în mare grabă dădu ordin să 
se deschidă podul de bărci. 

Şlepul îşi continuă drumul, şi atunci Henric îi spuse lui Noë: 

— Vezi că biletul meu de liberă trecere este bun. Altfel, acest 
blestemat loren ar fi vizitat şlepul şi ar fi confiscat butoaiele noastre. 
Ai înţeles acum? 

— Dar, ce facem cu ducesa? 

— Acesta rămâne încă secretul meu, spuse Henric. 


Capitolul XIX 

Soarele se ridicase la orizont şi făcea să scânteieze chiciura de pe 
copacii desfrunziţi pe timpul iernii. 

Şlepul se opri. 

Cum nu se aşteptase ca la această din urmă zdruncinătură să 
deschidă ochii, ducesa se trezise. 

Dar această luciditate minunată care o cuprinse în timpul letargiei 
ei dispăruse. 

Odată cu această trezire, memoria îi era confuză. Atunci, doamna 
Anne de Lorena, care fusese adormită într-o cameră din casa 
bătrânului Hardouinot, aruncă în jurul ei o privire speriată. 

Unde era ea? 

Dacă ea nu mai era în Blois, nu mai era nici în cortul ridicat în 
grabă, în momentul plecării, pe puntea şlepului. 

Nu, Majestatea Sa regele de Navarra profită de ultimele ore ale 
nopţii şi de primele ore ale dimineţii. 

Şlepul venea de departe; el avea trei zile la dispoziţie să urce pe 
Loara cu o încărcătură de vin de Tour; dar cum, în definitiv, el avea o 
altă destinaţie, erau acolo, între punți unele piese de mobilier, câteva 
ţesături destinate pentru a-i face un sejur suportabil unui om ca 
regele de Navarra. 

Cu acest mobilier, cu aceste ţesături, Raoul, care avea bun gust şi 
care primise cele mai frumoase lecţii de la Nancy, Raoul, ajutat de 


Noë, aranjă o micuță cabină în care o transportase pe ducesă. 

Aşa că, atunci când se trezi, privirea sa surprinsă văzu o oglindă din 
oţel lustruit, draperii de mătase, taburete sculptate şi sfeşnice din 
bronz, toate sculptate de Benvenuto Cellini. Arăta ca un cabinet din 
Luvru, ca una dintre acele locuinţe misterioase ale reginei-mamă, 
doamna Catherine de Medicis, căreia îi plăcea să construiască diferite 
coridoare secrete în grosimea zidurilor palatelor în care locuia. 

— Dar, unde sunt? murmură ducesa, care era singură. 

O rază a soarelui se strecurase printr-o fereastră aflată la nivelul 
apei, printr-o perdea purpurie. 

Ea întinse mâna, trase la o parte perdeaua şi văzu suprafaţa unei 
întinderi de apă. 

işi duse mâna la frunte pentru a se convinge dacă era trează, apoi 
se ridică şi strigă: 

— La mine! La mine, Raoul! 

Pronunţând acest nume, Anne de Lorena îşi urmă obiceiul. 

O femeie aflată în pericol sau care se crede a fi în pericol, trebuie 
întotdeauna să aibă pe buze numele ultimului bărbat pe care l-a iubit. 

Dar Raoul nu îi răspunse. 

O a doua privire aruncată afară prin fereastra aflată la suprafaţa 
apei îi permise ducesei să se convingă că era în cabina unei nave care 
naviga pe un fluviu. 

Acest fluviu era Loara, fără îndoială. 

Cabina avea o uşă. Anne încercă să o deschidă, dar uşa era închisă. 

Ea o scutură în zadar; degeaba îl strigă a doua oară pe Raoul. 

In timpul nopţii, ducesa fu cuprinsă de teamă. 

Dar frica începu să scadă când o strălucitoare rază de soare începu 
a se juca în părul său. 

Atunci, doamna de Montpensier se mulţumi să se încrunte numai. 

— Oh! oh! îşi zise ea, asta arată ca o răpire... Dar cine a îndrăznit 
să o ducă la îndeplinire? 

— Raoul! Raoul! repetă ea. 

Raoul era surd. Cabina rămăsese închisă şi unghiile rozalii ale 
ducesei se rupseră şi începură să sângereze încercând să deschidă 
zăvoarele. 

Prima răbufnire de furie trecu, ducesa începu să se gândească. 

— Desigur, îşi spuse ea, dacă au profitat de somnul meu pentru a 
mă transporta aici, asta nu s-a întâmplat pentru a-mi îndoi voinţa. 
Sunt, deci, în mâinile vrăjmaşilor mei - care? nu ştiu. 

Ea nu putea lupta deschis cu inamicii săi! 

Incetă să-l mai strige pe Raoul şi se apropie din nou de acea 
fereastră, care părea un sabord practicat în peretele unei nave, şi 
prea îngust pentru ca o parte a corpului unui om să se poată apleca în 
afară. 


Dar ea putea vedea ţărmul din apropiere; descoperi un şir lung de 
plopi, pajişti îngălbenite, dealuri acoperite cu viţă de vie plantate în 
dezordine. 

De case sau sate, nicio urmă. 

Orizontul era pustiu. 

— Vor să devin o hughenotă, îşi zise ea, dacă sunt acolo unde cred 
că sunt. 

Cum rosti această exclamaţie, ea se împiedică şi se lăsă să cadă pe 
patul din cabină. 

Era şlepul care pornea să navigheze din nou. 

— Mi se pare că, îşi spuse ducesa, am auzit în acelaşi timp voci 
confuze şi paşi grăbiţi deasupra cabinei, se pare că nu suntem la 
sfârşitul călătoriei şi sper ca mai devreme sau mai târziu să-l văd pe 
răpitorul meu. 

Ea avu unul din acele zâmbete al căror secret numai femeile îl pot 
deţine. 

— Cine ştie? murmură ea, răpitorul meu poate să fie un om care 
mă iubeşte. 

Ea se privi în oglinda de oţel într-un mod complezent şi respiră cu 
încântare. 

Oboseala din această noapte misterioasă nu modificase frumuseţea 
ei; ea îşi aşeză buclele rebele din părul ei şi luă atitudinea unui soldat 
sub arme. 

— O altă femeie, îşi spuse ea, şi-ar fi pierdut deja capul, în schimb, 
eu visez cum să arăt bine... 

Şi, aşteptând ca cei care o răpiseră să-şi manifeste prezenţa, ea 
începu să se gândească la Raoul. 

Ducesa îl iubea pe paj... cum îl iubise pe Lahire şi pe mulţi alţii 
înainte de Lahire. 

Ce s-a întâmplat cu Raoul? 

Dacă şi-a făcut datoria, el trebuie să fi fost ucis. 

Un bărbat care nu se lasă ucis pe pragul camerei unei femei pe 
care o iubeşte, nu poate fi un gentilom. 

Ori, Raoul era un gentilom şi era curajos. Prin urmare, pentru că 
ducesa era acolo, însemna că Raoul părăsise această lume. 

Anne de Lorena oftă adânc: două lacrimi se strecurară printre 
genele ei lungi şi căzură, adevărate perle strălucitoare... 

Dar asta fu tot... 

Un sentiment de curiozitate arzătoare îi înlătură sentimentul de 
regret. 

Ciudăţenia situaţiei era că această curiozitate devenise extrem de 
ascuţită. 

In mâinile cui era ea? 

Se auzi atunci un zgomot uşor la uşa cabinei, apoi o cheie se răsuci 


în broască şi uşa se deschise... 

Atunci un om intră. 

Anne ţipă. 

— Tu! spuse ea. 

Omul care intrase era încă tânăr şi frumos, şi, la vederea lui, Anne 
parcă întineri cu patru ani şi inima ei începu să bată cu putere. 

— Tu! tu! repeta ea recunoscându-l pe acest gascon aventurier pe 
care îl iubise atât de mult, acest simplu gentilom ce răspundea la 
numele de Lahire. 

— Eu, doamnă, spuse el. 

Şi, închizând uşa după el, veni şi îşi îndoi un genunchi în faţa ei, îi 
luă mâna şi îndrăzni să o ducă la buzele lui. 

Dar Anne de Lorena îşi retrase repede mâna, şi o scânteiere 
fulgerătoare ţâşni din ochii ei albaştri de culoarea cerului de est. 

— Ah! trădătorule, spuse ea, deci, tu eşti! 

— Da, doamnă. 

— Tu îndrăzneşti?... 

— Vai! Doamnă, îndrăznesc să sfidez mânia voastră... 

Lahire devenise sentimental; el era vrăjit de frumuseţea ducesei: 
tresărea sub privirea ei şi părea aproape subjugat de şarmul din 
vocea ei. 

Anne credea că visează în continuare. 

Ea îşi spuse: 

„Lahire mă iubeşte încă. El avea câteva bunuri dintr-o moştenire, 
fapt care îi permitea să aibă o barcă şi oameni de-ai lui, şi să mă 
răpească...” 

— Dar, unde suntem? strigă ea. 

— Pe Loara. 

— Unde mergem? 

— Nu ştiu. 

Trăsnetul dacă s-ar fi spart la picioarele sale ar fi bulversat-o mai 
puţin pe ducesă decât aceste cuvinte. 

„Cum! Lahire a răpit-o şi nu ştie unde o va duce?...” 

Gasconul îi completă gândul: 

— Nu ştiu unde mergem, spuse el, deoarece căpitanul şlepului nu 
mi-a spus. 

— Căpitanul! 

— Da. 

— Dar nu sunteţi dumneavoastră? 

— Nu, doamnă. 

— Atunci... ce faceţi aici? 

— Am venit din partea căpitanului. 

Anne îi aruncă lui Lahire o privire dispreţuitoare. 

— O mie de scuze! spuse ea, că am greşit... 


Lahire nu mai era bărbatul pe care ea îl iubise; era un soldat pe 
care voia să-l pedepsească la prima ocazie. 

— Şi ce vrea de la mine, căpitanul dumneavoastră? 

— Să-i permiteţi să-şi prezinte omagiile sale Alteţei Voastre. 

— Numele lui? 

— Nu pot să-l spun... 

Un fior trecu prin întregul corp al ducesei Anne de Lorena. 

— Oh! am ghicit, în fine, murmură ea: Sunt în mâinile celui mai 
mare duşman al meu! 

Lahire tăcu. 

— Dar vorbiţi odată! strigă doamna de Montpensier, vorbiţi... 

— Doamnă, spuse Lahire cu răceală, am primit ordine, le execut. 

— Ordine! făcu ea cu măreție. 

— Da, doamnă. 

Ea îl zdrobi cu o privire plină de dispreţ: 

— În trecut, spuse ea, nu primeaţi ordine decât de la mine. 

Lahire nu se încruntă: 

— Deci, Alteța Voastră nu vrea să-l primească pe căpitan? 

— Dimpotrivă, să vină! 

Lahire se înclină şi plecă. 

Ducesa scoase un strigăt de furie. 

— Oh! acest om, spuse ea, nu mă mai iubeşte! 

Şi ea aşteptă, cu inima plină de nelinişte. 

În cele din urmă, se auziră paşi de afară, apoi uşa cabinei se 
deschise. 

Anne de Lorena se dădu înapoi tremurând. 

Un bărbat stătea în prag, cu zâmbetul pe buze, cu pălăria în mână. 

— Bună ziua, verişoară, spuse el. 

— Sunt pierdută! murmură ducesa, şi noi toţi! Acest muntean este 
mai inteligent decât noi. 

Şi, ca şi cum ar fi fost cuprinsă în acel moment de o presimţire vagă 
a viitorului, Anne de Lorena, ducesă de Montpensier, făcu încă un pas 
înapoi şi se îndoi plină de groază sub ochii scânteietori ai bearnezului! 


Capitolul XX 

Henric continua să fie acel cavaler tânăr şi elegant pe care Sarah, 
văduva argintarului, mai întâi, apoi doamna Margareta de Franţa îl 
iubiseră atât de mult sub numele de sir de Coarasse. 

Ochii profunzi, privirea ascuţită, zâmbetul ironic, un aspect 
cavaleresc de paj la o sindrofie, toate acestea şi le păstrase, - el, 
principalul şef al acelei pături de hughenoți cărora li se jurase moartea 
de către toată creştinătatea. 

— Bună ziua, verişoară, repetă el. 


Apoi închise uşa, înaintă un pas şi se înclină cu graţie. 

El îşi dezbrăcase spenţerul de lână şi îl înlocuise cu o vestă din 
catifea neagră, brodată cu fire aurii. 

Purta un guler de un alb orbitor, mănuşi parfumate şi era îmbrăcat, 
altfel spus, cu o astfel de căutare ca un favorit al regelui Henric al 
III-lea. 

Ducesa nu se putu să nu remarce acest amănunt. 

— Frumoasa mea verişoară, spuse el, nu vă încruntaţi prea repede, 
nu vă supăraţi prematur. Pe cuvântul meu de rege! veţi greşi... 

— Domnul meu, vere, răspunse ducesa, nu cred că veţi încerca 
să-mi explicaţi conduita voastră ciudată. 

— Dimpotrivă, frumoasă verişoară! 

— Într-adevăr! 

— Şi, dacă sunteţi la fel de bună pe cât sunteţi de frumoasă, în 
primul rând permiteţi-mi să vă sărut mâna. 

— Şi apoi? spuse Anne de Lorena. 

— Şi apoi, mă veţi chestiona şi veţi vedea că sunt mai puţin vinovat 
decât presupuneţi... 

Regele  Navarrei începu negocierile cu un zâmbet atât de 
fermecător, atât de plin de bunătate, încât ducesei i-ar fi fost greu să 
pară supărată. 

Atunci, ea îi întinse mâna, şi Henric îşi depuse cu multă galanterie 
buzele pe mâna ducesei. 

— Acum, spuse ducesa, aştept să binevoiţi a-mi spune unde 
suntem. 

— Pe Loara. 

— In ce loc? 

— Intre Saumur şi Angers. 

— Foarte bine. Şi de unde venim? 

— Din Blois, unde aţi fost adormită. 

— Somnul meu a fost foarte greu, într-adevăr, dacă am făcut atâta 
drum în timpul somnului. 

— Intr-adevăr, spuse Henric. 

Ea îi făcu un semn şi îi arătă un scaun. 

— Aşezaţi-vă, vere, spuse ea. 

Henric nu se lăsă rugat şi se aşeză de îndată. 

— De obicei am un somn uşor, continuă doamna de Montpensier. 

— Da, dar Hardouinot prevăzuse acest lucru, doamnă. 

— Cine este Hardouinot? 

— Este omul în casa căruia aţi fost adăpostită şi pe care l-aţi luat 
drept un hangiu. 

— Ah! ah! 

— El a amestecat un narcotic în vinul dumneavoastră, continuă 
Henric. 


Ducesa îşi lovi fruntea. 

— Ah! spuse ea, Raoul m-a trădat! 

— Este adevărat, doamnă. 

— Infamul! 

— lertaţi-l, el a ascultat ordinele mele. 

Anne de Lorena îl privi pe Henric de Navarra la fel cum vipera 
trebuie să se uite la omul care pune piciorul pe ea ca să o zdrobească. 

— Intr-adevăr! spuse ea. 

— Frumoasa mea verişoară, continuă bearnezul, vă voi spune 
gândul dumneavoastră... 

— Sunt curioasă să văd dacă l-aţi intuit, spuse ducesa. 

— Ascultaţi-mă!... 

Şi Henric îi luă mâna, iar ea nu şi-o retrase. 

— V-aţi spus, continuă el, că regele Navarrei îşi imagina, în mod 
greşit sau pe bună dreptate, că sunteţi sufletul întreg al catolicilor, şi 
că a depus toate eforturile ca să pună mâna pe persoana voastră, şi 
că el a reuşit. 

— Într-adevăr, spuse ducesa cu un zâmbet ironic, mi-ar fi fost dificil 
să gândesc altfel. 

— Şi totuşi, continuă Henric, purul adevăr este exact contrariul. 

— Oh! făcu Anne de Lorena, care aruncă spre bearnez o privire 
sfidătoare. 

— Vreţi să mă ascultați până la final, doamnă? 

— Vorbiţi... 

Pentru a doua oară, Henric duse mâna ducesei la buzele lui, şi ea 
nu se ofensă. 

Apoi el continuă: 

— Desigur, un zgomot vag, un zvon popular cu referire la 
hughenoți, a ajuns până la dumneavoastră. Vi s-a vorbit despre o 
oarecare comoară... 

— Într-adevăr, spuse ducesa tremurând, întotdeauna am auzit 
vorbindu-se de sume uriaşe strânse într-un mod misterios... 

— Şi destinate să sprijine războiul dacă va începe, doamnă. 

— Ei bine? 

— Ştiţi unde era această comoară? 

— Nu, zise ducesa, şi regele Franţei, la fel ca şi fraţii mei au 
căutat-o destul de mult... 

Henric se uită la ducesă, cu un zâmbet fin: 

— Regele şi verii săi ardeau să o găsească, după cum se spune. 

— Adevărat! 

— Da, frumoasă verişoară, deoarece comoara era la Blois. 

— La Blois! _ 

— Şi ghiciţi unde? In casa lui Hardouinot. 

Anne de Lorena fu cuprinsă atunci de o ciudată amintire. Ea îşi 


aminti că avusese un vis în noaptea precedentă sub influenţa acelui 
vin de Jurançon. 

— Oh! spuse ea, am văzut-o în vis... Era o pivniţă plină de aur... 

— Exact. Şi acel aur, l-am pus în butoaie. 

— Da, îmi amintesc... 

— Şi aceste butoaie, încheie Henric, sunt la bordul bărcii în care ne 
aflăm, frumoasă verişoară. 

— Deci, pentru a găsi acest aur aţi venit la Blois? 

— Da. 

Ducesa îşi muşcă buzele. 

— Atunci, zise ea, de ce sunt aici? 

Bearnezul o învălui cu o privire tandră. 

— Dacă vă voi face o mărturisire, mă veţi crede? 

— E ca şi făcut... 

— Ascultaţi-mă în continuare. După ce butoaiele au fost pline şi 
cum noi trebuia, companionii mei şi cu mine, să le transportăm pe 
barca noastră, s-a auzit un zgomot în stradă, nişte bărbaţi înarmaţi 
înconjuraseră casa. 

Amintirea din visul său continua s-o asalteze pe ducesă. 

— Am văzut şi asta, spuse ea. 

— Ori, continuă Henric, aceşti oameni, care nu erau alţii decât 
favoriţii regelui, vărul nostru, şi câţiva soldaţi ai fratelui vostru drag, 
ducele de Guise, ne-au atacat. Am fost nevoiţi să ne luptăm. Ei mi-au 
ucis un gentilom, dar noi am învins... Deci... 

Henric se opri. 

— Atunci? spuse ducesa. 

— Atunci, în momentul plecării, am vrut să vă văd... 

— Ah! 

— Am urcat până în camera dumneavoastră. Eraţi culcată pe pat şi 
mi-aţi părut mai frumoasă ca niciodată... 

— Desigur! murmură ducesa cu un ton batjocoritor. 

— Amintirile mele din copilărie mi-au revenit atunci... 

— Ce amintiri? 

Henric apăsă uşor mâna ducesei. 

— Aveam paisprezece ani atunci când mama mea m-a trimis la 
colegiul de Navarra. Într-o zi, un bătrân scutier gascon m-a luat şi m-a 
condus la Saint-Germain, unde regele Francisc al II-lea îşi reunise 
curtea. Printre seniorii şi frumoasele doamne de la curte, era o fată, 
cam de vârsta mea, cu ochi albaştri şi cu părul de aur. 
Dumneavoastră eraţi! 

— Intr-adevăr, murmură ducesa. 

— Oh! spuse Henric, patimile religioase şi politice nu sădiseră încă 
în aceşti ochi frumoşi fulgerele lor întunecate. Inima voastră era lipsită 
de furtuni... a mea simţea frământări vagi. 


— Domnule, spuse ducesa, cu un râs batjocoritor, cumva îmi faceţi 
o declaraţie de dragoste? 

— Exact, frumoasa mea verişoară. 

— Într-adevăr! M-aţi iubi? 

— Mi-e teamă. 

Ducesa continuă să râdă 

— Acesta este motivul pentru care m-aţi răpit? 

— Ah! doar pentru asta. 

— Sunteţi nebun!... 

— Fie, dar vă iubesc... 

Şi Henric se puse în genunchi în faţa ducesei, îi luă frumoasele 
mâini într-ale sale şi i le acoperi cu sărutări fierbinţi. 

Şlepul continua să coboare destul de repede pe cursul Loarei. 


Capitolul XXI 

Raoul şi Lahire discutau pe puntea şlepului. 

Se lăsase seara. 

Era una dintre acele frumoase seri de iarnă cu cerul aproape 
albastru şi care te făcea să crezi în revenirea apropiată a primăverii. 

Soarele apusese strălucitor la orizont, lăsând în urmă o frumoasă 
nuanţă purpurie, care se reflecta pe apele tăcute şi calme ale Loarei. 

Pe cele două maluri urcau capricioase dealurile şi defilau castele ori 
căsuțe albicioase, într-un amestec de viţă de vie. 

Mari vaci albe şi negre, păşteau pe pajişti mărginite de plopi 
argintii. 

De departe răsună talangă de turmă... el se-mpleteşte cu un alt 
sunet, mai clar dar mai trist... este un clopot Angelus? ce cheamă 
creştinii la rugăciunea de seară. 

Aerul era cald şi blând, la fel ca la sfârşitul lui septembrie. 

Aşa cum am spus, Raoul şi Lahire stăteau de vorbă. 

— Ah! prietene, spuse gentilomul gascon care pretindea că se 
trăgea dintr-un companion al Jeannei d'Arc, este frumos să fii bărbat, 
este frumos să fii făcut cu emoţii, poate că e supărător pentru tine... 

Raoul oftă şi răspunse: 

— Ştiu despre ce emoţii vorbeşti. Aţi revăzut-o pe ducesă şi v-aţi 
amintit. 

— Da, spuse Lahire, care oftă la rândul său. Ah! ea m-a iubit, vezi 
tu? 


20 Angelus este o rugăciune recitată în Biserica Catolică Occidentală de 
trei ori pe zi, de regulă la orele şase dimineaţa, la prânz şi puţin după orele 
şase seara, dar acest program poate varia în funcţie de locul de muncă şi de 
regiune. In aceste momente, un clopot „Angelus” sună de trei ori la fiecare 
rugăciune. [n.t.]. 


— Şi pe mine, de asemenea, domnul meu. 

— Mai puţin decât pe mine, poate... 

— Aiureli! spuse Raoul. 

Pajul era plin de vanitate. Păi, cum să nu fie după ce fusese iubit de 
Nancy? 

— Crezi, spuse Lahire, că o femeie poate iubi de mai multe ori? 

— De multe ori, zise Raoul, şi mi se pare că sunteţi naiv, domnul 
meu. 

— Am auzit. Recunosc că ea are capricii, dar... 

— Dar o singură pasiune serioasă, nu-i aşa? 

— Exact. 

Trăind alături de regele Navarrei, Raoul sfârşi prin a împrumuta 
zâmbetul lui batjocoritor şi tonul său glumeţ. 

— Cu alte cuvinte, spuse el, din punctul dumneavoastră de vedere, 
ducesa a avut o mulţime de capricii. 

— Poate. 

— Şi o singură pasiune serioasă? 

— Cred că da. 

— E inutil să adaug că această pasiune, dumneavoastră i-aţi 
inspirat-o, spuse pajul pe un ton bațjocoritor. 

Lahire îşi răsucea mustaţa cu un aer triumfător. 

— Ei bine! eu, continuă Raoul, cred, dimpotrivă, că femeile sunt la 
fel ca noi. 

— Ce vrei să spui? 

— Ele iubesc aşa cum iubim şi noi: de mai multe ori, prin urmare... 

— Fie! dar... 

— Şi uneori, ca şi noi, în acelaşi timp, fac loc în inimile lor pentru 
două iubiri. 

— Asta nu mi s-a întâmplat niciodată, spuse Lahire. 

— Eu ştiu, dimpotrivă, un gentilom căruia i s-a întâmplat asta. Și 
iată, adăugă Raoul, pentru unicul scop de a vă distrage atenţia, dragă 
domnule Lahire, deoarece sunteţi palid ca un amant înşelat, vreau să 
vă spun această poveste. 

Raoul îl prinse pe Lahire de braţ şi îl conduse în partea din faţă a 
şlepului, unde îl făcu să stea pe un morman de odgoane răsucite. 

— Să auzim povestea ta, domnule Raoul. 

— lat-o: Un gentilom avea o prietenă. Aceasta era brunetă, plinuţă, 
cu buzele roşii, cu ochii mari şi negri, o voce fermecătoare şi 
batjocoritoare. Cred că avea aproape patruzeci de ani, nu treizeci. 
Avea acea frumuseţe deplină a maturității, aşa cum unele nopţi de 
toamnă sunt atât de minunate încât ar face să pălească strălucirea 
dimineţilor de primăvară. Gentilomul nostru era îndrăgostit până la 
a-şi pierde simţul raţiunii. Doamna avea un soţ şi-l înşela. Ea ducea o 
viaţă plină de desfrâu, acesta e cuvântul. Indrăgostitul nostru aşteptă 


mult timp o mărturisire. El rătăcise multe ore sub ferestrele 
frumoasei, dar nu obţinu o întâlnire amoroasă decât după ce o rugase 
şi o implorase de multe ori. Ştii ce a făcut gentilomul nostru? 

— A părăsit-o, fără îndoială? 

— Deloc. Totuşi el şi-a spus într-o dimineaţă: „Inima mea este prea 
mare doar pentru o singură iubire; mi se pare că altă iubire o va ţine 
mai bine şi pe aceasta”. Şi îşi luă o altă prietenă. Aceasta era blondă, 
avea douăzeci de ani; ea iubea fără artă, şi, cu toate că era în 
aparenţă în puterea soţului, ea putea fi liberă la un semn al bărbatului 
iubit. Mai întâi, gentilomul nostru consideră că era ca o jucărie; o 
considera ca o manieră prietenoasă de a-şi omori timpul aşteptând-o 
pe frumoasa seară de toamnă; apoi se obişnui puţin câte puţin cu 
această creatură blondă care avea un râs destul de drăguţ şi nişte 
dinţi atât de frumoşi. 

— Şi atunci el o uită pe cealaltă, nu-i aşa? 

— Nu, deloc, spuse Raoul, el continuă să o iubească. Abundenţa de 
bine nu strică. Ei bine! Vedeţi dumneavoastră, dragul meu Lahire, 
femeile sunt astfel făcute. Ele iubesc cele două tipuri de bărbaţi, blond 
şi brun, fie simultan, fie unul după altul. 

— Şi crezi că ducesa?... 

— Ducesa te-a iubit în mod cert atunci când ea era înnebunită după 
contele Eric de Crèvecoeur, gentilomul cu părul de aur şi ochi albaştri. 

— Ah! nu-i adevărat! spuse Lahire. 

— Haida-de! doar nu eşti gelos pe trecut, acum? 

— Fiţi geloşi mai mult pe prezent, dragii mei domni, spuse o voce 
ironică din spatele lui Lahire şi Raoul. 

Ei se întoarseră şi-l văzură pe Noë. 

Noë veni să se aşeze lângă ei. 

— Bunii mei prieteni, spuse el, Dumnezeu mi-e martor că ţin mult la 
regele de Navarra şi sunt mereu gata să fiu omorât pentru el, dar vă 
mărturisesc că în această zi mă face să fiu într-o stare foarte proastă. 

— Intr-adevăr! spuse Raoul. 

— Ce a făcut? întrebă Lahire. 

— Este la picioarele ducesei. 

— Adică, îşi bate joc de ea. 

— Nu, deloc. El o iubeşte, spuse Noë. Şi oftă. 

— Ah! murmură Raoul, am văzut deja multe lucruri în viaţa mea, 
deşi sunt foarte tânăr, totuşi ziua în care se va dovedi că regele de 
Navarra o poate iubi pe doamna de Montpensier, duşmanul său de 
moarte... 

— Hei! cine ştie? spuse Noë, poate că se va mai dovedi încă ceva? 

— Ce anume? spuse Lahire. 

— Că doamna de Montpensier nu este insensibilă la dragostea lui. 

Raoul îl privi pe Lahire. 


— Dragul meu domn, spuse el, cred că este periculos să lăsăm mult 
timp comanda şlepului domnului Noë, pentru că a început să delireze. 

— Domnule Raoul, îi răspunse Noë, Dumnezeu mă păzeşte să nu fiu 
jignit de glumele dumitale! Voi avea întotdeauna bani şi voi fi capabil 
să merg mai departe. Dar vă voi câştiga o sută de pistoli cu mare 
bucurie. 

— La ce joc? 

— Pun pariu că în două zile ducesa îl va iubi pe prinţ. 

— Ea este atât de capricioasă, spuse Raoul, pe care diplomaţia îl 
făcu sceptic. 

— Eu pariez, iată cei o sută de pistoli, spuse Lahire, care nu putea 
admite ca ducesa să iubească un alt bărbat decât pe el. 

— Pun şi eu cincizeci, spuse Raoul. 

— În care variantă? 

— Domnule Noë, pun pariu pe cincizeci de pistoli că regele de 
Navarra nu o va iubi niciodată pe ducesă. 

— Pistolii voştri sunt acceptaţi, spuse Noë. 


Şi, în timp ce cei trei gentilomi vorbeau astfel, Henric de Navarra 
era la genunchii ducesei Anne de Lorena. 

In ciuda opiniei exprimate atât de des de către ducele de Guise şi 
fratele său, ducele de Mayenne, care susțineau că sora lor, doamna 
de Montpensier, era cel mai puternic lider politic al Europei, ducesa nu 
era insensibilă la galanteriile unui bărbat amabil, chiar dacă acest 
bărbat era un duşman. 

Or, niciodată nu-l privise atât de mult pe regele de Navarra. 

Acesta nu era nicidecum prinţul îmbrăcat în pânză de sac şi 
mirosind a usturoi şi ceapă: era un senior fermecător, plin de gratie, 
cu privire afectuoasă şi zâmbet curtenitor şi, care vorbea cu un limbaj 
foarte rafinat. 

— Vedeţi dumneavoastră, frumoasa mea verişoară, spuse el, am 
regretat de două ori că sunt un prinţ. 

— Într-adevăr! spuse ducesa, care îşi puse în joc tot arsenalul 
cochetăriei sale. Şi, când s-a întâmplat asta, vere? 

— Prima oară, la cincisprezece ani, când m-am îndrăgostit de o fată 
de condiţie joasă, Fleurette, o grădinăreasă, şi am vrut să mă 
căsătoresc cu ea, şi, după cum vă imaginaţi, doamna Jeanne, mama 
mea, s-a opus. 

— Şi a doua oară, vere? 

— A fost astăzi, doamnă. 

Ducesa îl privi pe Henric de Navarra, zâmbind. 

— Vă aflaţi prea departe de mine, prin urmare, fiind prinţ? spuse 
ea. 


— Da! 

— Şi, de ce? 

— Păi, spuse Henric, pentru că politica ne desparte... 

— Vai! făcu ducesa, cu o figură adorabilă, păreaţi să vă faceţi foarte 
puţine griji pentru politică, vere... 

— Credeţi, frumoasa mea verişoară? 

— Da, desigur spuse ducesa şi am dovada. 

— Serios? 

— Fără îndoială, deoarece, spre deosebire de politică, m-aţi răpit... 

— Pentru că vă iubesc, verişoară. 

Ducesa începu să râdă. 

— Vreţi o dovadă? spuse Henric. 

— Să vedem! 

— lată, şlepul se opreşte. Noaptea a venit. 

Intr-adevăr, şlepul se opri. 

— Vedeţi un sat pe malul drept? continuă regele de Navarra. 

— Da. 

— Ei bine! vom cobori de pe şlep. 

— Bine! Şi, după aceea? 

— Vă consideraţi prizoniera mea, nu-i aşa? 

— Cel puţin, aşa credeam. 

— Dar vă înşelaţi. 

— Ah! 

— Vom trage la unicul han din acest sat. Veţi cere o litieră şi veți fi 
liberă să vă întoarceţi la Blois. 

Anne de Lorena scoase un strigăt de uimire. 

— Ah, aşa, deci! spuse ea, dar uitaţi că sunteţi regele de Navarra? 

— Eu nu ştiu decât un singur lucru, răspunse Henric, şi anume că 
vă iubesc... 

Se ştie că femeile au capricii fără nume. 

— Nu vreau să fiu liberă încă! spuse ducesa. Spuneţi-i acelui 
gentilom al dumneavoastră care conduce şlepul că poate să-şi 
continue călătoria. 


Capitolul XXII 

Henric se aşteptase la răspunsul ducesei? Era deja atât de sigur pe 
sine şi pe fascinația pe care o exercitase asupra ei? 

Nu îndrăznim să răspundem la această întrebare. 

Cu toate acestea, el nu arătă nicio uimire şi se mulţumi doar să 
spună: 

— Va fi, după cum doriţi, doamnă. 

Ducesa era calmă şi zâmbitoare. 

— Deci, spuse ea, mă iubiţi? 


— Vă iubesc. 

— Dumneavoastră, regele Navarrei, fericitul soţ al doamnei 
Margareta? 

— Haida-de! făcu Henric; doamna Margareta a fost prima care a 
încetat să mă iubească. Aşa că, nu am nicio remuşcare. 

— Dar, dragul meu văr, reluă Anne de Lorena, v-aţi gândit că 
familiile noastre sunt rivale? 

— Mie îmi spuneţi? 

— Şi că fraţii mei?... 

— Sst! făcu Henric. Să nu vorbim despre ei... 

Apoi el duse din nou mâinile ducesei la buzele sale şi spuse: 

— Vă propun două tranzacţii... 

— Ah! 

— O tranzacţie de iubire, în primul rând. 

— Şi cealaltă? 

— O tranzacţie politică. 

— Incepeţi cu aceasta din urmă... 

— Oh! Nu! spuse regele de Navarra. Aceasta este cea mai 
înceţoşată... 

— Intr-adevăr! 

— Cealaltă, dimpotrivă, tranzacţia legată de iubire, mi se pare 
limpede ca apa de izvor. 

— Atunci, vorbiţi, vere, vă ascult... 

— V-aţi cazat la Blois, într-o casă din josul oraşului, în timp ce 
ducele de Guise, nobilul meu văr, locuia în castelul regelui Franţei. 

— Aveam motivele mele, spuse ducesa. _ 

— Atunci nu contaţi defel, după cum se pare, pe Intrunirea 
Statelor? 

— Nu. 

— Ei bine! un capriciu v-a trecut prin minte; aţi plecat din Blois... 

— Intr-o oarecare măsură, fără voia mea, îmi imaginez. 

— Ah! ducesă, spuse Henric pe un ton plin de reproş, nu este bine, 
ceea ce spuneţi... 

— De ce? 

— Păi, pentru că vin să vă acord libertatea şi puteţi să vă întoarceţi 
la Blois. 

— Asta-i drept. Continuaţi, vere... 

— Vom fi în curând în Bretania: acolo am prieteni şi puţin îmi pasă, 
de acum înainte, de oamenii regelui Franţei sau de ai dumneavoastră, 
verişoara mea dragă, şi am un vechi prieten de-al tatălui meu, domnul 
d'Entragues, care îmi va oferi o petrecere în castelul său ce se află 
foarte aproape de Ancenis. 

— Unde vreţi să ajungeţi, vere? 

— Astfel mâine, în zori, probabil chiar mai devreme, vom fi acasă la 


sir d'Entragues. 

— Bine. 

— Şi ne vom opri câteva zile la el, în timp ce prietenii mei de pe 
şlep îşi vor continua călătoria. 

— Dar, de fapt, spuse ducesa, unde va merge acest şlep faimos? 

— In Gasconia, doamnă. El va cobori până la Paimboeuf, apoi o va 
lua pe mare ca să poată naviga fără efort. 

— Şi ne vom opri la casa lui sir d'Entragues, spuneaţi? 

— Da, vă voi prezenta lui sir d'Entragues drept o doamnă de rang 
mai mic, o văduvă a unui gentleman oarecare. 

— Şi apoi? 

— Şi apoi, doamnă! spuse Henric, atunci când vom deveni iubiţi, 
dacă acest lucru este posibil, vom vedea dacă există un mod dea ne 
pune în acord politica celor două case ale noastre. 

Henric fu întrerupt de vocea lui No&, care se auzi de afară. 

— Ce vrei? îl întrebă el prin uşă. 

— Şlepul s-a oprit, spuse Noë, aştept noi ordine. 

— Voi urca pe punte, răspunse Henric. 

Şi cum Noë plecă, regele Navarrei îi spuse ducesei: 

— Deci, preferaţi să vă petreceţi noaptea pe acest şlep? 

— Fără îndoială, spuse ea zâmbind: nu este un mod mai simplu de 
a ajunge mai repede la casa lui sir d'Entragues? 

— Asta-i drept. Alteța Voastră, în acest caz, veţi găsi de cuviinţă să 
mă invitaţi la cină? 

— Sunteţi fermecător! Duceţi-vă şi daţi ordinele necesare şi 
întoarceţi-vă... 

Henric se ridică oftând galant, deoarece el stătuse în genunchi 
până în acel moment. 

— Apropo... spuse Anne de Lorena, în timp ce el se îndrepta spre 
uşa cabinei. 

Henric se opri şi aşteptă. 

— Aveţi la bord un gentilom gascon care se numeşte Lahire? 

— Da, doamnă. N 

— Fiţi amabil să nu-l trimiteţi la mine. Il detest. 

Henric îşi muşcă buzele ca să nu zâmbească. 

— Il vreți pe scutierul vostru, Raoul? 

— E aici? 

— Da, doamnă. 

— Sănătos şi în siguranţă? întrebă ducesa, surprinsă de faptul că 
Raoul era în viaţă. 

— El se simte minunat. 

— Şi el a permis să fiu răpită? 

— Ah! biata mea ducesă, spuse Henric cu blândeţe, cred ca Raoul 
vă iubeşte puţin, dar el mă iubeşte mai mult pe mine, regele lui. 


— Şi el m-a trădat?... 

— Hei! Hei! 

— Ei bine! spuse ducesa, cu un accent de mânie în ochi, scutiţi-mă 
de a-l mai vedea vreodată! 

— În acest caz, răspunse Henric, vă voi trimite, pentru a vă servi, 
alţi doi dintre gentilomii mei... 

— Gasconi, de asemenea? 

— Desigur. Şi, într-un sfert de oră, voi veni să vă întreb dacă cinaţi. 

Regele de Navarra ieşi, lăsând-o pe ducesă singură şi angajată 
într-o profundă meditaţie. Câteva minute mai târziu, ea simţi o uşoară 
zdruncinătură. 

Şlepul îşi relua drumul. 

Apoi, aproape imediat, se auzi o bătaie discretă la uşa cabinei. 

— Intraţi! spuse ea. 

Erau cei doi gentilomi despre care vorbise regele de Navarra, care 
împingeau o masă plină cu de toate şi cu două şerveţele. 

Unul din cei doi gentilomi nu trecu pragul cabinei şi se retrase 
discret. 

Dar celălalt aşteaptă ordinele doamnei de Montpensier. 

Anne de Lorena avea fruntea plecată şi stătea în penumbră. 

Ea începu să-l examineze pe gascon, care nu putea s-o vadă, decât 
neclar. 

Era un tânăr de talie înaltă, cu părul castaniu şi ochi albaştri. Era 
frumos, de o frumuseţe melancolică şi visătoare, şi fizionomia lui era 
plăcută. 

Totuşi, era evident că acest tânăr, care abia depăşise douăzeci de 
ani, care fusese ocolit până în acel moment de pasiuni, neavând 
probabil încă nicio iubită şi nicio suferinţă, era capabil de un 
devotament entuziast. Cel puţin aceasta era impresia pe care o 
făcuse ducesei. 

Şi atunci ea simţi nevoia de a încerca asupra acestei naturi încă 
virgine puterea frumuseţii sale suverane. 

Ea veni şi se plasă în raza crepusculară ce venea prin sabord, şi 
faţa ei angelică şi părul ei de aur se aflau în plină lumină. 

Gasconul fu orbit. 

Niciodată, în visele sale de amorez fără o iubită, nu îndrăznise să 
viseze la o astfel de minunată creatură. 

„Oh! Ce frumoasă este!” gândi el. 

In acelaşi timp, ducesa îi vorbi. 

Anne de Lorena ştia cum să-şi facă vocea încântătoare şi să 
utilizeze misterioase armonii. 

Se spunea la Nancy că nu era nevoie decât de a o vedea pentru a-ţi 
pierde capul. Auzind-o era mai mult decât suficient. 

— Dumneavoastră sunteţi, domnule, îi spuse ea, cel pe care regele 


de Navarra l-a desemnat să-mi fie aproape? 

Gasconul se înclină, emoţionat. 

— Cum vă numiţi? 

— Gaston, doamnă. 

— Aveţi un nume foarte frumos, domnule, şi îmi place foarte mult. 

La aceste cuvinte, gasconul roşi. 

„lată un om, gândi ducesa, care mă va iubi ca un nebun, până 
mâine.” 

Apoi, cu voce tare: 

— Faceţi, fără îndoială, parte din gărzile regelui de Navarra? 

— Da, doamnă. 

Ea îl concedie cu un gest şi cu un zâmbet, spunându-i: 

— Rugaţi-l, deci, pe regele de Navarra să coboare, dacă vrea să 
cineze cu mine. 

Gaston ieşi fascinat. 

— Acum, spuse ducesa, al cărei chip luă o expresie diabolică, între 
noi doi, vere! 


Capitolul XXIII 

După mult timp noaptea veni; regele de Navarra, după ce luase 
cina cu ducesa, urcase pe puntea şlepului. 

Şlepul continua să navigheze. 

Anne de Lorena suflă în cele două sfeşnice care, mai devreme, 
luminaseră cabina sa; ea se înfăşură complet într-o haină mare din 
piele de urs, un trofeu de vânătoare al lui Henric bearnezul şi se 
întinse pe pat pentru a se odihni. 

Cu toate acestea ea nu dormea. 

Dimpotrivă, cel mai puternic lider politic, aşa cum spuneau prinții 
loreni, se gândea la savante combinaţii care aveau ca ţintă, nu pe 
regele de Navarra, ci comoara lui. 

Anne îşi spunea: „Acest frumos văr, care are un discurs minunat, 
mi-a vorbit în zadar despre dragoste. Degeaba a jurat să fie sclavul 
meu şi să-mi ofere libertatea. Sunt prizoniera lui, asta este sigur. În 
plus, el crede mai mult, că va pune tonele sale de aur în siguranţă 
dacă-şi dovedeşte dragostea pentru mine. Ori, hai să visăm puţin la 
modul de a împiedica aceste frumoase tone de galbeni să ajungă în 
mâna hughenoţilor, pe care Dumnezeu ne permite să-i exterminăm 
până la ultimul!” 

Era o nebunie, la prima vedere, ceea ce visa ducesa Anne. 

Ea era singură, ea, o femeie, în mijlocul a opt sau zece oameni care 
s-ar fi lăsat ucişi până la ultimul pentru a păzi comoara religiei 
reformate, şi totuşi, ea îndrăznea să gândească cum să intre în 
posesia ei. 


Cum? Prin ce mijloace? 

Ducesa nu ştia încă, dar ea căuta, încrezătoare în zicala populară: 
Ceea ce femeia vrea, Dumnezeu dispune! 

„Regele de Navarra, îşi spunea ea, susţine că odată ajuns în 
Bretania, are mulţi prieteni. Acest lucru este adevărat. Bretania este 
plină de hughenoți, dar există, de asemenea, şi câţiva catolici, chiar la 
Ancenis, şi nu va fi nevoie decât ca garnizoana acestui ultim oraş, 
care este comandat de către un ofiţer devotat regelui Franţei, să 
aresteze şlepul şi încărcătura sa.” 

Doar că ducesa nu ştia în ce mod să-l prevină pe acest ofiţer. 

Ducesa îşi părăsi patul şi se apropie de sabord?t, în jurul căruia apa 
fluviului clipocea încet. 

Noaptea era clară, aproape luminoasă. 

Privind formele dealurilor care se conturau la orizont, doamna de 
Montpensier ghici că se afla la limita dintre Anjou şi Bretania. 

„Castelul lui sir d'Entragues, îşi zise ea în continuare, se află dincolo 
de Ancenis. La Ancenis, ca şi la Saumur, există un pod de bărci. Acest 
pod ar putea fi un obstacol în calea noastră, dacă ofiţerul ar putea fi 
prevenit...” 

Un fulger traversă mintea Annei de Lorena, ducesă de Montpensier. 

Ea se gândea la acel gentilom gascon, asupra căruia frumuseţea sa 
suverană făcuse o mare impresie. 

„lată acesta este instrumentul meu”, îşi spuse ea. 

Apoi ea îşi aruncă peste umeri o mantie pentru a se proteja de 
frigul nopţii şi ieşi fără zgomot din cabină. 

Noë şi însoțitorii săi dormeau. 

Unul singur veghea şi ţinea cârma. 

Era tocmai Gaston. 

Gaston era un simplu gentilom venit într-o seară la Nerac cu doi 
scuzi în buzunar, un spenţer găurit, cu cizme din piele de vacă şi o 
sabie ruginită care fusese utilizată succesiv de şase strămoşi ai săi. 

Gaston avea, astfel, inima plină de ambiţie şi punga fără de arginti. 

Tatăl său, gascon din frumoase epoci, dându-i binecuvântarea sa cu 
o oră înainte de a muri, ţinu acest frumos discurs: 

— Fiul meu! lumea aparţine gasconilor în general şi familiei noastre 
în particular; repetă-ţi asta seara şi dimineaţa. Du-te la Nérac, să-i 
placi regelui, să seduci femeile, să te lupţi cu vitejie, să bei vin bun, să 
joci partide mari atunci când vei avea bani, tratează-i pe creditorii tăi 
cu politeţe şi dă-le să bea apă sfinţită din curte în loc de monedă. 
Dacă vei întâlni pe drumul tău o prinţesă care se va îndrăgosti de faţa 


21 Deschizătură în pereţii laterali ai unei nave, folosită mai ales pentru 
scurgerea apei acumulate pe puntea superioară şi pentru operaţiile de 
încărcare şi de descărcare. [n.t.]. 


ta, nu ezita să o iubeşti, fie ea catolică. 

Gaston era hughenot. 

După ce tatăl său murise, el veni la Nérac, unde regele de Navarra 
îşi avea curtea, şi acolo îşi căută norocul. 

Regele consideră că are un aspect plăcut şi îl luă printre gărzile 
sale. 

O lună mai târziu, Noë îl alesese pentru a participa la expediţia de 
la Blois. 

Ori, până atunci, messire Gaston nu avusese nicio mare aventură, 
în afară de câteva lovituri de sabie schimbate sub ferestrele 
bătrânului Hardouinot. 

Regele nu îi dăduse încă nicio gratificaţie, şi în dimineaţa acelei 
zile, jucând rolul unui marinar, el admise că opinia răposatului său 
tată cu privire la marile destine care-l aşteptau era, probabil, puţin 
riscantă. 

Dar, de atunci, el o văzuse pe ducesă. 

Orbit de frumuseţea ei în primul rând, el sfârşi prin a se abandona 
unui vis imposibil, ciudat, unul din acele vise care nu încolţeşte decât 
în mintea unui om fără bani. 

— Dacă ea m-ar iubi! îşi spuse el. 

Apoi, o oră mai târziu, el îşi schimbase gândul: 

— Aş vrea ca ea să mă iubească. 

În cele din urmă, îşi aminti de frumoasele cuvinte ale tatălui său şi 
îşi spuse: 

— Vreau să mă iubească! 

Gaston îşi spuse aceste cuvinte în minte atunci când Noë îl plasă la 
cârma navei, înainte de a se duce la culcare. 

Noë îi spuse: 

— Cam pe la trei dimineaţa sau puţin mai devreme, vom ajunge la 
Ancenis. Când vei vedea oraşul în depărtare, noaptea fiind limpede, 
să mă chemi. 

— Da, răspunse Gaston. 

— Dar până atunci, cam într-o oră, vei observa o moară pe malul 
stâng. 

— Bine! Ce trebuie să fac? 

— Vei trece cât mai departe de acea moară. 

— De ce? 

— Pentru că, în acest loc, s-a îngustat cursul Loarei şi s-a început 
construcţia unui dig. Au afundat în apă blocuri imense de piatră de 
care, dacă ne vom lovi, şlepul se va scufunda. 

— Bine, voi avea grijă, spuse Gaston. 

Şi îşi reluă visul de iubire şi de ambiţie 

— La urma urmei, îşi spunea el, de ce să nu mă iubească? Ea l-a 
iubit pe acest scutier, Lahire, şi pe micul Raoul, care este un copil... Şi 


dacă ea m-ar iubi, eu nu aş trăda-o ca ei... Nu, sunt în stare să-mi dau 
trupul şi sufletul... şi aş urma-o la capătul lumii... 

In timp ce gândea astfel, un pas uşor şi pe furiş se auzi în 
apropierea lui. 

Gaston se întoarse şi îşi înăbuşi un strigăt de uimire şi bucurie. 

O femeie era lângă el. 

Era chiar ea, ducesa. 

— Sst! spuse ea, punând un deget pe buze. Aveam insomnie şi am 
venit să respir aer curat. 

Inima lui Gaston bătea să-i iasă din piept. 

Anne de Lorena se aşeză pe un morman de frânghii, lângă cârmă. 

— Sunteţi aici de mult timp, domnule Gaston? întrebă ea. 

— De o oră, doamnă. 

— Dumneavoastră vegheaţi singur la bord? 

— Da, doamnă, fiecare la rândul său. 

— De ce vă fixaţi astfel privirea cu atâta tenacitate la orizont? 

— Încerc să observ moara. 

— Ce moară, domnule Gaston? 

Gasconul îi relată ducesei ce îi spusese Noë. 

— Ştiţi să înotaţi? 

— Ca un peşte. 

Ea părea liniştită şi, dintr-o dată, întreaga maşinaţiune infernală din 
mintea ei se porni. 

„Dacă şlepul va naufragia şi se va scufunda, gândi ea, tonele de 
aur ar ajunge pe fundul Loarei. Poate că vor fi pierdute pentru noi, 
dar, în mod sigur, ele nu vor servi hughenoţilor... Aşa că, trebuie să 
facem ca nava să naufragieze, şi pentru acest lucru, trebuie ca acest 
om să fie al meu într-o oră.” 

— Ah! Doamne! spuse ea cu groază, aveţi grijă, cel puţin, domnule 
Gaston, dacă ne vom îneca... 

El o învălui cu o privire de entuziasm şi de iubire: 

— Nu vă fie teamă, doamnă, spuse el; dacă o nenorocire s-ar 
întâmpla, vă voi salva!... 

Şi, ca o sirenă irezistibilă, ea se apropie de Gaston şi, cu vocea ei 
armonioasă, îi spuse: 

— Aţi văzut Parisul, domnule Gaston? 

— Nu, doamnă. 

— Ah! Dumnezeule! atunci nu ştiţi nimic despre Curtea Franţei? 

— Vai! nu... 

— Păi doar acolo un frumos şi curajos gentilom aşa ca 
dumneavoastră poate face avere... 

Gaston începu să tremure. 

— Şi să fie iubit... adăugă ducesa. 

Gaston aruncă o privire plină de durere spre Anne de Lorena. 


Ea era la fel de frumoasă ca demonul ispitei! 


Capitolul XXIV 

Părăsind-o pe ducesă, Henric urcă mai întâi pe puntea şlepului. 

Noë, Lahire şi Raoul erau încă acolo. Lahire spunea: 

— Este imposibil ca ducesa să-l iubească pe regele Navarrei. 

Raoul adăugă: 

— Femeile sunt capricioase, cine ştie?! 

Noë dădu din cap şi murmură: 

— Cine va trăi, va vedea! 

Henric apăru în acest moment. 

— Prietenii mei, spuse el, Noë a spus câteva cuvinte pline de 
înţelepciune: „Cine va trăi, va vedea!” Dar, pentru a trăi, trebuie să 
bei, să mănânci şi să dormi. Ori, cum văd că aţi cinat, vă sfătuiesc să 
mergeţi la culcare. 

Îi făcu cu ochiul lui Noë, acesta răspunzându-i în acelaşi fel. 

Noë înţelese şi îi conduse pe cei doi domni spre partea din faţă a 
şlepului. 

Henric rămase în spate şi aşteptă întoarcerea lui Noë. 

— Ai pariat prea mult, Noë, prietene, spuse el când Noë se întoarse. 

— De ce, Sire? 

— Pentru că ai putea pierde... 

— Cum! Majestatea Voastră ar gândi?... 

— Nu mă gândesc la nimic, cu excepţia unui singur lucru, spuse 
regele. 

— Care dintre ele? 

— Vreau să văd tonele noastre de aur în Navarra. 

— Este posibil; dar, în aşteptare, dumneavoastră flirtaţi cu ducesa. 

— Trebuie să-mi petrec cât mai bine timpul. Şi apoi, verişoara mea, 
Anne de Lorena, este atât de frumoasa!... 

— Frumoasă şi perfidă... obiectă Noë. 

— Şi-a găsit naşul. Vom vedea, spuse Henric, vrei să-mi cunoşti 
planurile? 

— Recunosc, sunt curios din fire, Sire... 

— Ei bine! doresc să fiu iubit de ducesă... 

— Dar dumneavoastră nu o veţi iubi deloc? 

Henric ridică din umeri. 

— Dacă aş fi iubit toate femeile care mă iubesc sau care m-au iubit, 
spuse el, nu aş mai avea timp pentru altceva. 

— Din fericire! 

— Dar vreau să fiu iubit de ducesă, nu a trecut decât o oră. 

— Este un capriciu al minţii voastre, Sire? 

— Nu, este o necesitate de ordin politic. 


La rândul său, Noë făcu ochii mari. 

— Ascultă-mă cu atenţie, continuă bearnezul; ducesa poate să mă 
iubească timp de opt zile, dar ea va fi duşmanul meu tot restul vieţii. 
Interese prea mari separară casa ei de casa mea. 

— Asta-i drept. 

— Ori atunci, în ziua în care dragostea ei, dacă dragostea ar exista, 
se va stinge, mă va uri mai mult ca niciodată. 

— Este probabil... 

— Dar ura care se bazează pe ciudă este plină de slăbiciune şi 
ezitări... Ducesa Anne de Lorena îl va urî pe regele Navarrei aşa cum 
l-a urât înainte, dar nu va mai avea împotriva lui siguranţa ei 
obişnuită, nu va mai avea energia sa rece şi mijloacele de acţiune 
calculată. Dacă nu ne vom întâlni niciodată pe un câmp de luptă cu 
armura în spate, deoarece este vitează asemenea unui bărbat, vreau 
ca ea să roşească şi să pălească rând pe rând zicând: „Eu l-am iubit... 
timp de câteva ore, am fost prizoniera lui, sclava lui...” ai înţeles? 

— Hm! Ştiu şi eu? făcu Noë. 

— Cu toate acestea, este foarte simplu... 

— Poate, dar eu sunt ignorant în chestiile politice şi încă şi mai mult 
în ceea ce priveşte misterele inimii omului. 

Henric începu să râdă. 

— Vedeţi dumneavoastră, continuă Noë, ceea ce văd foarte clar în 
toate astea este faptul că ducesa este aici... 

— Bine! 

— Şi că noi o ducem la Navarra. 

— Hei! dar, spuse Henric, ea mi se pare că vine din propria voinţă. 

— Fie! 

— Vine cu plăcere, chiar... 

— Ei bine! dacă aş îndrăzni să-i dau un sfat Majestății Voastre... 

— Dă-mi-l... 

— V-aş spune: Există la castelul din Pau un turn ai cărui pereţi au 
douăsprezece picioare grosime, uşile sunt căptuşite cu un înveliş 
triplu din fier şi aramă... 

— Vorbeşte! Ce vrei să faci cu acest turn? 

— Să o închid pe ducesa Anne. 

— Şi, după aceea? 

— După aceea, le voi scrie verilor mei din Lorena şi le voi dicta 
condiţiile mele. 

— Vom vedea... şopti Henric. Sfatul poate fi bun. 

Şi el îi întoarse spatele lui Noë. 


Şlepul avea două cabine pe puntea inferioară. 
Una fusese încredinţată ducesei Anne de Lorena şi era amenajată 


cu tot luxul şi eleganța, de care fuseseră în stare. 

Cealaltă fusese încredinţată lui sir de Mallevin şi tinerei Berthe. 

La o oră după ce plecase de lângă Noë, îl regăsim pe Henric de 
Navarra discutând cu tânăra fată, lângă patul bătrânului care 
adormise. 

Henric ţinea în ale sale mâinile micuţe ale Berthei. 

Berthe începu să tremure de emoție la această atingere şi nu 
îndrăznea să-şi ridice ochii spre acel frumos gentilom căruia îi datora 
atât de mult şi despre care ştia, până în prezent, că este regele 
Navarrei. 

— Draga mea, micuță Berthe, spuse Henric, ştii de ce am venit la 
casa ta, din Blois? 

— Dumnezeu este cel care v-a dat această idee, Sire. 

— Poate... dar văd un alt motiv, draga mea. 

Berthe continuă să tremure şi mai mult. 

— În primul rând, continuă Henric, am vrut să vă smulg de sub 
poftele vinovate ale acelor oameni pe care regele Franţei i-a numit 
favoriţii săi. Apoi... 

Henric se opri şi strânse mâinile Berthei într-ale sale. 

Berthe aştepta, tremurând. 

— Apoi, am vrut să-mi respect jurământul pe care l-am făcut unui 
muribund. 

— Un jurământ?... 

— Da, copila mea. L-am cunoscut pe tatăl tău. A murit lângă mine 
în timpul acelei teribile nopţi a Sfântului Bartolomeu. 

— ŞI, înainte de a muri? 

— El m-a însărcinat să veghez asupra ta. 

Berthe îşi trase mâinile, apoi, la rândul său, ea luă una din mâinile 
regelui de Navarra şi o duse respectuos la buzele sale. 

„Ea este frumoasă, gândi el, şi, dacă n-aş fi căsătorit cu Doamna 
Margareta... Pentru că, într-adevăr, iată o femeie pe care nu-ţi trece 
prin minte să o seduci.” 

— Vă voi duce în Navarra, spuse el cu voce tare. Acolo, bunicul tău 
îşi va sfârşi zilele în pace. 

— Bietul tată! spuse tânăra fată, aruncând o privire iubitoare 
bătrânului adormit. 

— Şi pe tine, spuse Henric, te voi căsători cu unul din gentilomii 
mei, cel mai frumos şi cel mai viteaz. 

Berthe se înroşi şi îşi cobori din nou privirea. 

— Ce părere ai despre Lahire? continuă bearnezul. 

— Nu l-am văzut, spuse ea cu naivitate; nu cunosc şi nici nu am 
remarcat pe vreunul din aceşti gentilomi, Sire. 

„Ce copilă dragă! gândi regele... câtă naivitate!” 

— Dar, de ce mă întrebaţi asta, Sire? spuse ea. 


Regele de Navarra vru să răspundă, când un strigăt de alarmă se 
auzi de pe puntea şlepului. 

— La mine! La mine! strigă bătrânul Hardouinot. 

— La mine! repetă vocea răsunătoare a lui Noë. 

Henric se repezi afară din cabină şi urcă pe punte. 

Berthe, îngrozită, îl urmă. 

Lahire şi gasconii, înarmaţi cu stâlpi lungi, încercau să oprească 
şlepul care se îndrepta foarte repede spre o strâmtoare, cu o viteză 
înfricoşătoare. 

— Ce se întâmplă? întrebă Henric. 

— Suntem pierduţi, răspunse bătrânul Hardouinot. 

Şi el întinse mâna spre o masă confuză care se găsea pe malul 
stâng al Loarei. 

— Ei bine! asta ce mai este? întrebă regele. 

— Aceasta este moara... Gentilomul care era la cârmă a adormit şi 
noi ne îndreptăm spre stâncile care se văd cu greu la suprafaţa apei. 

Abia încheie Hardouinot, că un şoc înspăimântător se produse. 

Şlepul se avariase, avea o spărtură. 

— Salvaţi-vă care puteţi! strigă Henric de Navarra. 

El o luă pe Berthe în braţe, spunându-i: 

— Nu-ţi fie frică de nimic... sunt un bun înotător. 


Gasconul trădător se aruncă în apă pentru a o salva pe frumoasa 
ducesă de Montpensier, perfida Anne de Lorena. 


Capitolul XXV 
Acum să revenim la Blois. 


După plecarea lui Quelus, regele Henric al Ill-lea lovi într-un 
clopoțel pentru a chema un paj. 
Pajul sosi. 


— Micuţul meu, îi spuse regele, fă-mi o ceaşcă de ciocolată. 

Pajul se înclină. 

— Apoi să-mi aduci ştiri despre domnul de Maugiron, care este 
bolnav şi stă la pat. 

După ce pajul ieşi, Henric al Ill-lea merse să deschidă fereastra 
oratoriului său şi se aplecă în afară. 

Această fereastră avea vederea spre curtea castelului, şi regele 
putu vedea un grup de oameni care se mişcau în întuneric. 

— Aceştia sunt Quélus, Schomberg şi d'Epernon care fac pregătirile 
lor, gândi el. 

Şi, aşteptând ciocolata sa, regele începu să viseze. 

— Acest văr drag de Navarra, îşi spuse el, are un aşa mod dea 


vorbi şi de a acţiona care te atrage!... Din fericire, Quelus mi-a deschis 
ochii în legătură cu ipocrizia lui. Pe legea mea! Cu atât mai rău! Fie 
ce-o fi! 

Aceste cuvinte pe care regele le pronunţă în şoaptă, voiau să 
spună: 

„Dacă Qu€lus şi ceilalţi mă vor scăpa de el, mă voi spăla pe mâini.” 

Henric al Ill-lea văzu grupul de oameni cum se îndrepta spre marea 
poartă, în timp ce doar un personaj se întoarse la castel. 

— Ce-o fi asta? se întrebă monarhul. 

Şi apoi se gândi la ducele de Guise. 

— Hei! hei! spuse el, Quelus ar fi destul de inteligent dacă l-ar 
implica pe vărul meu, Henric de Lorena, în această afacere. In cazul în 
care i s-ar întâmpla o nenorocire acestui sărman rege de Navarra, s-ar 
spune că ducele de Guise ar fi făcut totul. 

Pajul reveni cu torţele şi urmat de un alt paj care ducea pe o tavă 
de argint o ceaşcă de ciocolată. 

Regele apucă ceaşca şi luă trei înghiţituri. 

— Ei bine! îi spuse pajului, l-ai văzut pe domnul de Maugiron? 

— lată-mă, Sire, spuse acesta, care apăru pe pragul camerei 
regale. 

Maugiron era palid şi mergea cu un pas nesigur. El avea fruntea 
înfăşurată cu un bandaj. 

— Ah! Dragul meu, îi spuse regele pe un ton ironic, arăţi ca un om 
mort şi dezgropat. 

— Am crezut că am murit, Sire... când mi-am revenit din leşin, 
m-am întrebat dacă nu eram deja pe cealaltă lume. 

— Bietul de tine!... făcu regele cu o compasiune ironică. Cum te 
tratează, acolo jos? 

— Unde, Sire? 

— Pe lumea cealaltă, desigur! mai ales dacă au fost pedepsite 
viciile tale şi desfrâul tău. 

— Ah! Sire... 

— Deoarece, în fine, reluă regele, dragul meu, tu te pierzi când e 
vorba de femei, aceste creaturi blestemate. 

— Ah! Ah! m-am gândit de ieri. 

— Ah! îţi pare rău?... 

— Da, Sire. 

— Vrei ciocolată? este bună... 

Maugiron mulţumi cu un gest, adăugând: 

— Prefer un pahar de vin spaniol, Sire, pentru că sunt atât de slăbit 
încât totul se învârteşte în jurul meu. 

Regele făcu un semn: cei doi paji ieşiră, unul ducând ceaşca goală, 
celălalt, mergând să-i aducă paharul plin pe care-l ceru domnul 
Maugiron. 


— Dar, în fine, reluă regele, tu nu eşti atât de slăbit, dragul meu, 
încât să nu joci cu mine o partidă de şah. 

— Oh! nu, Sire... Totuşi... 

— Hei! ce este? spuse regele, vrei să mergi să te culci? 

— Scuzaţi-mă, Sire. Am vrut doar să-i spun Majestății Voastre că 
sunt un nepriceput la acest joc. 

— Ştiu, bietul meu prieten, dar ştiu, de asemenea, şi proverbul care 
spune că într-o tară de orbi, chiorii sunt regi. 

— Dar Majestatea Voastră nu-l poate chema pe Quslus? El joacă de 
minune. 

— Qu€lus nu este la castel. 

— Ah! 

— Nici Schomberg... 

Maugiron îl privi pe rege cu uimire. 

— Nici d'Epernon, încheie Henric al III-lea. 

— Unde sunt, Sire? 

Regele îi făcu cu ochiul. 

— ţi voi spune mai târziu... să jucăm acum. 

Când pajii reveniră, regele le ceru să aşeze tabla de şah în faţa 
căreia se aşeză, aranjând piesele la locul lor, în timp ce Maugiron bea 
cu înghiţituri mici un pahar mare cu vin Muscat alb. 

— Haide! Să jucăm! spuse regele. 

Maugiron se aşeză la rândul său. 

Timp de aproape trei sferturi de oră, Henric al III-lea fu pe întregime 
absorbit de jocul său. El nu deschise gura, conduse fără probleme 
partida şi făcu şah şi mat în al patrulea sfert de oră. 

— Tu nu te aperi nici măcar la acest joc, bietul meu Maugiron, 
spuse el cu o ironie crudă; este ca atunci când ai scos sabia împotriva 
gasconilor. 

— Sire!... 

— Ştii că el nu a mers acolo ca mână moartă??, acela de noaptea 
trecută? 

— Sire, şopti jalnic Maugiron, Majestatea Voastră ar fi de o mie de 
ori mai bună dacă nu m-ar face să-mi amintesc acele evenimente 
penibile... Ah! acest gascon blestemat, dacă vreodată îl voi întâlni... 

— Tu nu-l vei întâlni... 

— De ce, Sire? 

— Îţi voi spune mai târziu... 

Şi regele se duse din nou să deschidă fereastra şi îşi ciuli urechea. 

Niciun zgomot nu venea dinspre oraş spre castel. 

Noaptea era liniştită şi întunecată. 


22 Mână moartă - (la unele jocuri de cărţi) jucător fictiv căruia i se 
distribuie cărţi, în cont. [n.t.]. 


— Oare, ce fac ei acum? murmură Henric al Ill-lea cu nerăbdare. 

— Despre cine vorbeşte Majestatea Voastră? 

In momentul în care regele se întoarse şi puse un deget pe buzele 
sale, un foc de armă se auzi. 

Acest foc de armă venea dinspre partea de jos a oraşului şi 
detunătura se auzi tocmai la castel. 

— Ah! ah! spuse regele, oare au început? 

— Dar, ce anume, Sire? 

— Vei şti... Intre timp, du-te şi adu-l pe vărul meu de Guise, şi 
spune-i că, dacă nu s-a culcat, să vină să joace cu mine o partidă de 
şah. El este un adversar serios. 

Maugiron se ridică, încă ameţit, şi se îndreptă spre uşă, în timp ce 
regele, se sprijini de pervazul ferestrei, monologând în şoaptă: 

— Acest rege neînsemnat de Navarra, îşi spunea el, cu spenţerul 
său gros şi cu bunătatea sa de muntean, are multă ambiţie şi el ar 
vrea să aibă un colţ din Navarra spaniolă, un colţ din regatul Franţei. 
El pretinde că i se cuvine Cahors, un bun şi frumos oraş francez, sub 
pretextul că s-a căsătorit cu sora mea Margot şi că răposatul rege 
Carol al IX-lea i l-a promis ca zestre. Ce a făcut fratele meu Carol al 
IX-lea nu mă priveşte. Acesta trebuia să-şi respecte promisiunea faţă 
de el. In ceea ce mă priveşte, nu i-am promis nimic. 

O a doua detunătură traversă spaţiul. 

— Oh! oh! murmură regele, se pare că asta îi va încălzi, atâta timp 
cât favoriţii mei nu se vor lăsa ucişi. 

In acest moment, ducele de Guise intră. 

— Hei! bună seara vere, îi spuse regele! Auziţi tot acest vacarm? 

— Ce vacarm, Sire? 

— Cel care se aude jos... în oraş... Nu aţi auzit acele focuri de 
muschetă, vere? 

— Aceştia sunt elveţienii sau lanscheneţii care se ciondănesc, Sire. 

— Credeţi? 

— Oh! cu siguranţă, spuse ducele mimând indiferența. 

La invitaţia regelui, Henric de Lorena luă loc la tabla de şah şi 
partida începu. 

Alte două lovituri de muschetă se auziră din nou, apoi nimic mai 
mult. 

— Cred că s-a terminat, spuse Henric al IIl-lea. 

— Dar, ce anume, Sire? întrebă Maugiron intrigat. 

— Cearta elveţienilor şi lanscheneţilor, nu-i aşa, vere? 

— Într-adevăr, spuse ducele, care juca, părând absent la discuţia 
lor. 

O oră se scurse. Totul revenise la linişte. 

Regele îşi părăsi de două ori jocul pentru a se uita pe fereastră. 


De două ori ducele de Guise fusese nevoit să întrerupă jocul. 

Maugiron le privea alternativ pe cele două personaje şi nu înţelegea 
nimic. 

— Dar de ce nu se întorc, dacă s-a terminat? şopti regele cu 
nerăbdare. 

Ducele se încruntă. 

— Majestatea Voastră aşteaptă pe cineva? făcu Maugiron. 

— Da... pe Quélus... 

— Ah! 

Regele se aplecă la urechea lui Maugiron: 

— S-au dus să scape de gascon. 

Maugiron tresări. 

— Ei bine, spuse el, nu pentru gascon mi-e teamă, Sire. 

— Despre ce gascon vorbiţi, domnule? îl întrebă ducele de Guise pe 
rege. 

— ÎI ştiţi la fel de bine ca şi mine, răspunse Henric al Ill-lea 
zâmbind. 

— Eu... Sire? 

— Dar să închidem ochii şi să continuăm să presupunem, 
dumneavoastră şi cu mine, că elveţienii şi lanscheneţii au început o 
ceartă... 

Cum regele termină, se auzi un zgomot puternic în anticameră, 
apoi o uşă se deschise şi lăsă loc unui om însângerat. 

La vederea sa, regele scoase un strigăt de groază. 


Capitolul XXVI 

Omul însângerat pe care regele îl avea înaintea lui era domnul 
d'Epernon. 

Domnul d'Epernon palid, îşi mişca ochii ca un om buimac. 

— Ventre-de-biche! înjură regele, care se ridică brusc la vederea 
favoritului său, ce s-a întâmplat? , 

— O legiune de demoni e pe urmele noastre, răspunse d'Epernon, 
care se credea urmărit de Noë şi tovarăşii lui. 

— Quélus, unde este Quélus? întrebă regele. 

— Este mort! răspunse d'Epernon. 

Regele scoase un strigăt puternic. 

— Mort sau rănit de moarte, repetă favoritul. 

Ducele de Guise continuă să se încrunte şi tăcu. 

— Oh! aceşti gasconi, murmură d'Epernon cu o voce febrilă, ei erau 
zece, douăzeci, poate... nu i-am numărat. Au coborât dintr-un car 
încărcat cu paie... şi celălalt, ştiţi, Sire? 

— Care celălalt? 

— Bearnezul... El a tras asupra noastră de la fereastra casei. 


— Care casă? spuse ducele, care tresări pe neaşteptate. 

— O casă aflată în partea de jos a oraşului, nu ştiu care, dar este 
casa la care ne-a condus paracliserul... 

Şi d'Epernon începu să relateze cu emoție şi mânie diversele 
episoade ale acestei lupte nocturne din mijlocul căreia se întorsese. 

In acest timp, Maugiron îşi chemă pajii să-i panseze rana. 

Dar regele nu asculta povestirea lui d'Epernon. Cu capul în mâini, el 
se lamenta repetând: 

— Mort! Quélus mort! 

Apoi, dintr-o dată, întrebă: 

— Şi Schomberg? 

— Mort, de asemenea, răspunse d'Epernon. 

De data aceasta regele îşi pierdu capul. 

— Quelus mort, Schomberg mort, tu rănit! strigă el. Răzbunare! 

— Sire, spuse ducele de Guise, Majestatea Voastră îmi ordonă să 
încalec pe cal şi îmi lăsaţi toate puterile de decizie? 

— Da, da... Du-te, vere! Extermină-i pe acei gasconi! 

Ducele nu putea cere mai mult. Totuşi el era prea prudent pentru a 
nu-şi exprima rezerva. 

— Şi dacă printre acei gasconi?... 

— Omorâţi-i pe toţi! spuse regele. 

— „se va găsi unul, totuşi, continuă ducele, care ar fi, prin 
naşterea sa... şi prin rangul său?... 

— Omorâţi-l! Omorâţi-l! ordonă regele. 

Ducele se ridică şi ieşi fără să adauge alt cuvânt. 

In anticamera regală el găsi un soldat plin de sânge care îl urmase 
pe domnul d'Epernon până acolo. i 

— Tu vei vorbi mai clar decât domnul d'Epernon, îi spuse el. 

Soldatul îl salută milităreşte şi aşteptă întrebările stăpânului său. 

— Tu erai cu Theobald? îl întrebă ducele. 

— Da, monseniore. 

— Ce s-a întâmplat cu Theobald? 

— Este mort. 

— Unde şi cum? 

Soldatul relată în câteva cuvinte ce se întâmplase, şi anume 
tentativa nereuşită a lui Quelus bătând la uşa casei lui Hardouinot, 
apoi aceea a lui Theobald, care căzu mort încercând să forţeze 
această uşă cu o lovitură de umăr, apoi sosirea gasconilor, îmbrăcaţi 
în marinari şi conducând un car şi, în fine, lupta. 

— Dar, unde este această casă? strigă ducele, pe care un 
presentiment îl încerca. 

— Acolo, jos, lângă Loara. 

— Mă vei conduce acolo... 

— Voi încerca, murmură soldatul, care continua să piardă sânge 


prin câteva răni. 

Ducele de Guise, aşa cum îi spusese regelui de Franţa, dimineaţa 
precedentă, Henric de Navarra, ducele de Guise era deja adevăratul 
stăpân. 

Nu a fost nevoie decât să i se audă vocea sonoră pe coridoarele şi 
scările castelului din Blois pentru ca gentilomii să vină imediat şi să se 
alinieze de o parte şi de alta a sa. 

Dar ducele nu avea nevoie de atâţia cavaleri. El luă zece oameni cu 
el, presupunând că gasconii erau în număr de douăzeci. 

— Domnilor, le spuse el acestor zece oameni, vom merge să 
omorâm câţiva hughenoți: partida vă place? 

— Trăiască ducele! răspunseră cei zece cavaleri. 

Ducele urcă pe cal şi porni brusc spre partea de jos a oraşului. 

Vacarmul acestei cavalcade în plină noapte îi treziră din nou pe 
cetăţenii paşnici. 

Unele ferestre se întredeschiseră, câteva lumini se vedeau aprinse 
pe furiş în spatele uşilor. 

— lată, aceasta-i strada... spuse soldatul care participase la luptă şi 
care, călărind asemenea celorlalţi, îi fusese ghid ducelui. 

Ducele se cutremură. 

Totuşi, strada era pustie şi nu părea să păstreze urmele luptei. 

Dar ducele recunoscu această stradă. Era aceea unde ducesa de 
Montpensier se cazase şi se ascunsese timp de două zile. 

Un cal căzuse pe cadavrul unui soldat, iar acela al ducelui de Guise 
alunecă într-o baltă de sânge... 

Ducele avu un presentiment sumbru; el descălecă. 

— Dar aceşti oameni au fugit! strigă el; ori s-au baricadat într-una 
din aceste case... 

— lată casa din care s-a tras, spuse soldatul întinzând mâna. 

— Cea de acolo? Cea de acolo? spui tu? 

— Da, monseniore! 

Ducele scoase un strigăt. Era aceea unde trebuia să fie ducesa. 

— lată, spuse unul dintre gentilomii ducelui care descălecase de 
asemenea, o uşă deschisă! 

El arătă casa vecină, aceea unde se ştia că locuieşte o femeie în 
vârstă, care, dimineaţa precedentă, vorbise cu regele de Navarra. În 
casa ei îi transportaseră pe Quslus şi Schomberg. 

Ducele intră şi îi văzu. 

Cei doi favoriţi ai regelui respirau încă şi bătrâna le acorda îngrijire. 

Dar nici unul, nici altul nu puteau vorbi şi astfel nu îi dădură ducelui 
nici cele mai neînsemnate clarificări. 

Atunci, ordonă ca cei doi răniţi să fie transportaţi la castel, ducele 
se grăbi spre acea casă în care trebuia să o găsească pe sora lui şi în 
care gasconii rezistară unui asediu. 


Forţară uşa, şi uşa cedă. Vestibulul, scara, camerele erau pustii. 

Ducele urcă în apartamentul surorii sale. Patul păstra încă întipărită 
amprenta corpului său delicat, dar aceasta nu mai era acolo. Guise 
începu să urle. 

— Era o femeie aici, strigă el; unde este această femeie? 

Unul dintre acei stupizi burghezi din cartier, care rămăsese cu 
prudenţă la distanţă în timpul luptei, dar care nu pierduse niciun 
detaliu, fiind adăpostit în spatele unui oblon de la fereastră, auzind 
strigătele ducelui şi, recunoscându-i glasul, se aventură să iasă din 
casa lui. 

— Am văzut tot, îi spuse el unuia dintre gentilomii loreni. 

Fu condus la duce. 

— Ce ai văzut? îl întrebă ducele Henric de Guise; vorbeşte repede şi 
bine, vei fi răsplătit. 

— Când erau stăpâni pe situaţie, gasconii au încărcat butoaiele în 
car, spuse burghezul. 

— Butoaiele?!... făcu ducele uimit. 

— Da. Apoi ei au plecat cu butoaiele şi cu încă ceva ce unul ducea 
pe umerii lui... înfăşurat într-o mantie... părea să fie corpul unui femei. 

— Sora mea! sora mea! exclamă ducele. Au asasinat-o! 

— Apoi, completă burghezul, ei s-au îndreptat spre Loara. 

Ducele ieşi în grabă din casă şi alergă spre malul fluviului. 

Malul era pustiu. Nu se vedea nicio urmă a gasconilor. Şlepul 
plecase... 

Totuşi ducele crezu că a auzit în depărtare un pas grav şi lent. 

— Hei! La mine! strigă el. 

Pasul deveni mai rapid; apoi silueta unui bărbat acoperit cu o 
mantie mare se contură în întuneric. 

— Cine-i acolo? întrebă ducele. 

— Crillon! răspunse omul în mantie. 

— Ah!  murmură ducele pierdut alergând spre el, sunteţi 
dumneavoastră, cavalere! 

— Da, monseniore, duce de Guise! răspunse Crillon. 

— Sora mea! Unde este sora mea? repetă ducele. 

Crillon nu simulă uimirea. Crillon nu ştia să mintă. 

— Staţi fără grijă, monseniore, spuse el, doamna ducesă nu se află 
în niciun pericol. 

— Ştiţi asta? Aţi văzut-o?... 

— Da, spuse Crillon. 

Ducele scoase un alt strigăt şi prinse repede mâna lui Crillon. 

— Aţi văzut-o... ştiţi unde este... şi nu-mi spuneţi!... Dar ei au 
răpit-o... 

— Cine? 

— Gasconii... 


— Este adevărat, spuse Crillon, gasconii au răpit-o... Dar pot să-i 
spun Alteţei Voastre că nu se află în vreun pericol. 

— Dar pentru că aţi spus asta, spuse ducele, ştiţi unde au dus-o. 

— Da, spuse bravul cavaler. 

— Atunci, mă veţi conduce acolo. 

— Doamna de Montpensier şi gasconii nu mai sunt la Blois, 
monseniore. 

— Şi, unde sunt, atunci? 

— Alteța Voastră să mă ierte, spuse Crillon cu răceală, dar i-am 
jurat Majestății Sale, regele de Navarra, care este cu ei şi pe care 
oamenii voştri au încercat să-l asasineze, să păstrez secretul. 

Şi Crillon salută pe ducele rămas stupefiat şi făcu o mişcare din 
care rezulta că vrea să plece. 


Capitolul XXVII 

Castelul vidamului?3 din Panesterre îşi reflecta turnuleţele sale la 
lumina lunii, în valurile galbene ale Loarei. 

Domnul de Panesterre era vidam pentru că feuda sa ţinea de 
episcopia din Nantes. Conacul său se afla pe un flanc al unei coline, la 
câteva leghe în aval de Angers. 

Era o clădire veche ce data de pe vremea cruciadelor. 

Bucăţi de pereţi prăbuşiţi, turnuri în ruină, un parc centenar, şanţuri 
noroioase, nimic nu lipsea. 

În zilele de iarnă, giruetele ruginite se roteau în bătaia vântului 
scoțând zgomote înfiorătoare, în timp ce vulturii ţipau în zborul lor pe 
deasupra zidurilor ruinate. 

De mult timp grătarul cu ţepi de apărare a intrării în castel nu 
fusese coborât, podul mobil rămăsese ridicat, oamenii de arme 
lipseau cu desăvârşire. 

Această feudă săracă era vidamia din Panesterre. 

Ea nu avea decât câţiva fermieri, cultivatori sarazini, şi blazonul său 
domina de-abia pe trei turnuri. 

Vidamul era un om în vârstă, pe jumătate om de sabie, pe jumătate 
om al bisericii. 

El fusese călugăr în tinereţe, soldat puţin mai târziu. 

Episcopul din Nantes îl făcuse castelan. 

Mic de statură, bondoc, cu faţa rotundă şi rumenă, cu un zâmbet 
amabil, cu privirea nehotărâtă, cu burta proeminentă, mâinile albe şi 
grăsuţe, cu chelie şi barbă rară, aşa arăta acest om. 

El purta sabie şi urca pe cal; dar uneori uita şi îşi ţinea sabia ca pe 


23 Vidam - nobil laic, comandant al trupelor unui episcop; nobil care 
deţinea o feudă într-un domeniu episcopal în Evul Mediu. [n.t.]. 


un mănunchi de busuioc cu care stropea agheasma asupra 
credincioşilor şi se urca în şa punând piciorul în scara şeii, nici mai 
mult, nici mai puţin decât ca un preot. 

Dacă supuşii săi erau puţini, oameni care slujeau în casă erau 
destul de mulţi încă. 

El avea pentru toate treburile casei un servitor bătrân şi un servitor 
între două vârste care, pentru mult timp, fusese paracliserul parohiei 
Saint-Euverte, aflată în frumosul şi tristul oraş Orléans. 

Servitorul mai bătrân se numea Scholastigqgue - cel mai tânăr, 
PacOme. 

Un cal breton ocupa singur grajdul conacului. 

Doi câini slabi ocupau ţarcul destinat câinilor. 

El mai avea încă un grădinar cu soţia lui, care locuiau în parc, şi un 
cerşetor pe nume Poivrade care, duminica, ajuta la desfăşurarea 
liturghiei în capela conacului, unde preotul de la parohia vecină venea 
să o oficieze. 

Vidamul trăia modest, spunea rugăciuni, îi afurisea pe oamenii 
bisericii, dădea de pomană atât cât îi permiteau veniturile, se scula 
târziu şi se culca devreme. 

Monseniorul duce de Anjou îl invitase la frumoasele serbări pe care 
le organiza în castelul său din Angers; vidamul refuzase pentru că 
trebuia să se îmbrace în haine noi din cap până în picioare. 

Ori, în acea seară, messire, vidamul de Panesterre, după ce cinase 
copios aşa cum îi stătea bine unui bărbat pe jumătate om de sabie şi 
pe jumătate om al bisericii, stătea aşezat la gura sobei, în sala mare a 
castelului, pe un scaun mare cu şezutul îmbrăcat în piele şi picioarele 
răsucite. 

PacOme, servitorul, aşezat pe un taburet, îi lectura stăpânului său. 

Scholastique, bătrânul servitor, după ce aranjase într-un bufet 
vesela folosită la cină, adormise într-un colţ al bucătăriei. 

Poivrade, micul cerşetor, plecase să pună capcane în parc cu 
intenţia de a prinde iepuri pentru masa seniorului său şi stăpân. 

Dintr-o dată un zgomot îndepărtat ajunse până la urechile 
vidamului prin fereastra prost închisă a sălii. 

Erau nişte strigăte de suferinţă care veneau din vale, altfel spus, 
dinspre malurile Loarei. 

Pac6me îşi întrerupse lectura. 

Vidamul se ridică şi se apropie de fereastră, pe care o deschise. 

Noaptea era luminoasă şi strălucirea lunii era superbă. 

Ori, conacul vidamului era situat pe malul drept al Loarei, în timp ce 
moara în apropierea căreia şlepul eşuase, era pe malul stâng. 

— Ah! Dumnezeule! monseniore, strigă Pac6me, care avea ochi 
buni, o barcă este în primejdie... 

— Crezi? spuse vidamul, care nu avea o vedere la fel de bună. 


— Sunt sigur. S-a izbit de stânci... vedeţi, iată echipajul său înoată. 

— Bieţii oameni, spuse castelanul cu indiferenţă, se vor îneca... 

— Ar trebui să le sărim în ajutor, monseniore? 

— Eşti nebun, Pac6me... Se vor îneca înainte ca noi să ajungem la 
ei... 

— Oh! din păcate!... 

— Şi apoi, suntem în luna decembrie, apa Loarei este rece, 
prietene; eu am reumatism, şi tu, de asemenea... 

— Dar, monseniore... 

— Du-te, du-te şi verifică, spuse omul bisericii, aceşti oameni ar 
putea fi hughenoți, în acest caz este drept să-i lăsăm să se înece... 

— Dar, ar putea fi catolici... 

— Fără îndoială. Atunci Dumnezeu nu-i va abandona. 

Vidamul oftă. 

— In toate cazurile, spuse el, le voi da binecuvântarea. 

El îşi întinse mâinile a binecuvântare şi rosti cuvintele 
sacramentale. 

Intre timp, PacGme urmărea cu atenţie toate detaliile accidentului 
Şlepului. 

El îi văzu pe gasconi aruncându-se în apă şi înotând spre moară. 

Unul singur, care părea că duce o sarcină pe cap, se îndrepta cu 
curaj spre malul drept. 

— Ah! nefericitul! murmură Pac6me, se va îneca!... 

Dar temerea lui Pacôme nu se adeveri. 

Inotătorul traversă cu curaj Loara şi ajunse la mal, chiar în dreptul 
conacului din Panesterre. 

Acesta era trădătorul Gaston, care o salvase pe doamna ducesă de 
Montpensier. 

Tot el fusese cel care cauzase pierderea şlepului. 

Un instinct secret îl împinse spre malul drept, deşi era mai 
îndepărtat. 

— Ah! monseniore, spuse Pacôme, care era bun la suflet, deşi era 
de origine din Orleans, este o femeie! 

— O femeie!... strigă vidamul cu un sentiment de pudoare 
alarmată. 

— Da, monseniore... 

— Ea este sănătoasă şi în siguranţă? 

— Da, monseniore. 

— Ei bine! Cu atât mai bine! 

— Dar trebuie să le oferiţi ospitalitate, monseniore. 

— La ce te gândeşti, nefericitule? 

— Ei sunt uzi, le este frig... poate că le este foame. 

— Pac6me, spuse vidamul cu asprime, îţi interzic să manifeşti o 
generozitate atât de exagerată! Ştii foarte bine că suntem săraci de 


câţiva ani... Avem puţin vin şi grâul este scump. Este de ajuns deja că 
nu le închidem uşa acestor oameni care, fără îndoială, vor merge mai 
departe pe drumul lor, fără să se gândească la noi. 

— Ah! vă înşelaţi, monseniore. 

— Cum aşa? 

— Ei vin încoace. 

— Cum? 

— Da. Bărbatul a luat femeia în braţele sale. 

— Şi ei vin aici? 

— Ei merg pe drumul spre castel. 

— La naiba! strigă vidamul furios. 

— Mă duc să îi primesc, spuse bunul Pac6me. 

Vidamul avu unul dintre acele mormăituri foarte semnificative. El îşi 
chemă valetul care, deja, ieşise din cameră. 

PacOme aşteptă. 

— Incearcă să afli dacă sunt hughenoți, spuse vidamul. 

— Da, monseniore. 

— Pentru că atunci te vei întoarce. 

Pac6me cobori scara din patru în patru trepte şi se grăbi la 
întâlnirea cu naufragiaţii. 

El o văzu pe ducesă care se îndrepta spre castel, sprijinindu-se de 
braţul gasconului, şi le oferise ospitalitate plin de curtoazie, în numele 
stăpânului său. 

— Prietene, îi spuse ducesa, stăpânul dumneavoastră este 
hughenot? 

— Oh! nu, doamnă: stăpânul meu este vidamul de la episcopia din 
Nantes, răspunse Pac6me. 

Şi el se înclină foarte mult, deoarece văzuse că avea de-a face cu 
oameni importanţi. 

— Cred, în acest caz, murmură Anne de Lorena, că vărul de 
Navarra este al meu! 


Capitolul XXVIII 

O oră mai târziu, doamna de Montpensier şi Gaston, trădătorul, 
stăteau într-o atmosferă plină de căldură la gura sobei vidamului de 
Panesterre. Vidamul era un om cu simţ dezvoltat, el ştia la nevoie să 
treacă peste avariţia lui; dacă mormăia atunci când oameni simpli 
băteau la poarta castelului său şi îi cereau ospitalitate, el ştia să 
devină generos în faţa frumoşilor seniori a căror pungă era plină şi ale 
căror haine nu aveau găuri. 

Ducesa, intrând, îl luă de mână şi îi spuse: 

— Messire, norocul vostru este în mâinile voastre, la fel de adevărat 
că numele meu este Anne de Lorena, ducesă de Montpensier. 


La auzul acestui nume, vidamul de Panesterre se înclină foarte 
mult, şi îşi puse trupul şi sufletul la dispoziţia ducesei. 

— Porunciţi, doamnă, spuse el, mă voi supune ca un sclav. 

— Aveţi un cal? 

— Unul singur, răspunse vidamul, dar este bun şi ar face, dacă ar fi 
necesar, treizeci de leghe fără să bea sau să mănânce. 

— La ce distanţă suntem de Angers? 

— La cincisprezece leghe. 

— Aveţi un om de încredere printre servitorii voştri? 

Vidamul se uită la Pacôme. 

Fostul paracliser era bătrân, schilodit de reumatism şi în 
imposibilitatea de a se urca pe cal. Dar, cum îl privea pe Pacâme, 
vidamul auzi deschizându-se uşa şi îl văzu intrând pe cerşetorul 
Poivrade. 

Poivrade avea şaisprezece ani, dar nu-i puteai da mai mult de 
doisprezece, atât era de slab, mic şi plăpând. 

Totuşi avea doi ochi mari, strălucitori de atâta viclenie şi energie, 
încât de la prima vedere, el îi plăcu ducesei. 

— lată un băiat, spuse vidamul, de care răspund ca şi de mine 
însumi. 

— Ştii să te urci pe cal? întrebă ducesa. 

— Da, atunci când nu există nicio şa, spuse cerşetorul, care puse 
înaintea castelanului doi iepuri prinşi de guler. 

Doamna de Montpensier ceru în grabă pergament şi o pană şi 
scrise scrisoarea următoare: 


„Stimate vere, 

Din cauza unor circumstanţe pe care nu-mi permite timpul pentru a 
le enumera aici, mă aflu la cincisprezece leghe mai jos de Angers, în 
conacul vidamului de Panesterre. 

Dacă sunteţi un bun catolic, dacă-i urâţi pe hughenoți, trimiteti-mi 
la fața locului şi în grabă în jur de treizeci de gentilomi, înarmaţi până 
în dinți, cu ordin să mi se supună. 

Verişoara voastră şi servitoare, 

Anne.” 


Ducesa închise această scrisoare cu un fir de mătase pe care aplică 
sigiliul său, care avea însemnele Casei de Lorena. 

Apoi ea îi spuse lui Poivrade: 

— Urcă-te pe calul care este în grajd şi du această scrisoare la 
castelul din Angers. Dacă îmi vei aduce răspunsul mâine, înainte de 
ora zece dimineaţa, îţi voi da zece pistoli. 

Cerşetorul fugi uimit. El cobori la grajduri, puse un frâu pe micuțul 
cal breton, îi sări pe spate şi porni la galop. 


Scrisoarea avea această completare: 


„Monseniorului Francois de Valois, duce de Anjou, şi guvernator, 
reprezentant al regelui, al provinciei din Angers.” 


Ducesa scrisese această scrisoare în camera vidamului şi fără să-l 
vadă pe gentilomul gascon pe care Pac6me îl cinstea în cabinetul său 
cu o sticlă de vin vechi. 

Anne de Lorena era prudentă. 

— Acest gentilom, îşi spuse ea, şi-a trădat regele într-un moment 
de ameţeală şi nebunie; dragostea fulgerătoare pe care i-am 
inspirat-o a făcut să-l pot antrena în pierderea şlepului şi să mă 
urmeze... Dar această nebunie va dura? Remuşcările nu-i vor 
pătrunde în inimă? Nu trebuie, nu pot avea încredere în el. 

Acesta a fost motivul pentru care ducesa îi dăduse lui Poivrade 
scrisoarea sa către ducele de Anjou, în loc să i-o încredinţeze lui 
Gaston. 

Incă un plan tenebros încolţise în mintea ducesei. 

— Messire, îi spuse ea vidamului după ce Poivrade plecase, barca 
pe care am fost s-a spart de stâncile de la suprafaţa apei, ce 
înconjoară moara. Oamenii care erau în ea s-au salvat înot. 

— Da, într-adevăr, spuse vidamul, şi Pacôme, care are ochii foarte 
buni, i-a văzut refugiindu-se la moară. Prin urmare, nu vă faceţi griji, 
doamnă, sunt în afara oricărui pericol. 

— Nu asta e ceea ce vreau să spun. 

— Ah! 

— Şlepul avea o încărcătură... nişte butoaie... 

— Dacă sunt goale sau umplute cu vin, ele vor pluti, vinul fiind mai 
uşor decât apa, şi Loara le va duce la mal. 

— Ele sunt pline cu aur, spuse ducesa. 

Grasul vidam se dădu înapoi plin de uimire. 

— Cred, continuă Anne de Lorena, că trebuie să aveţi o barcă, acolo 
jos, pe malul râului? 

— Da, doamnă. 

— Vă veţi urca în această barcă. 

Vidamul făcu un gest de groază. 

— Voi umple casca dumneavoastră cu aur şi oblâncurile de la şa, şi 
agheazmatarul?* de faianţă pe care îl văd pe noptiera ta, spuse 
ducesa. 

— Mă voi supune, doamnă, răspunse lacomul om al bisericii. 

— Odată ajuns în barcă, veţi merge la moară. 

— Bine. 


24 Agheazmatar - vas în care se păstrează agheazma. [n.t.]. 


— Vă veţi prezenta acestor oameni, cerându-le să vorbiţi cu regele 
de Navarra. 

Vidamul făcu încă un pas înapoi. 

— Da, spuse ducesa, regele de Navarra este printre ei. 

Vidamul rămase uimit. 

— Veţi spune că spuneţi hughenot, continuă ducesa, şi îi veţi oferi 
ospitalitate în conacul dumneavoastră. Dar, încheie ducesa, înainte de 
a vă da toate instrucţiunile, lăsaţi-mă să vă pun o întrebare. 

— Vă ascult, doamnă. 

— Aveţi aici o închisoare sigură? 

— Am câteva temnițe, spuse vidamul cu modestie. 

Ducesa se încruntă. 

— Haida-de! spuse ea în cele din urmă, şi, ca şi cum ar fi răspuns la 
o întrebare misterioasă care îi fusese adresată adâncului sufletului 
său, cine vrea să obţină un final este obligat să vadă metodele 
corespunzătoare. 


În acest timp, gentilomul gascon care îşi trădase regele de dragul 
ochilor frumoşi ai ducesei era lângă focul din căminul acelei săli mari, 
în timp ce Anne de Lorena discuta cu vidamul. 

Conţinutul sticlei cu vin vechi pe care îl băuse i se urcase la cap, iar 
mintea sa înceţoşată era plină de refrene misterioase de iubire. 

Ducesa şi vidamul se întoarseră. 

La vederea Annei de Lorena, raţiunea care-i mai rămăsese încă, îl 
abandonă pe Gaston. 

Ea îi zâmbi, iar el crezu că fusese transportat în paradis. 

Ea îi vorbi şi el îşi imagină că aude vocile cereşti ale serafimilor. 

— lubitul meu, îi spuse ea, mă vei iubi mereu? 

— Dacă vă iubesc! îngăimă el cu o voce beată. 

— Deci, mi te vei supune? 

— Până la moarte! spuse el cu entuziasm. 

— Nu, spuse ea zâmbind, nu vreau să mori. 

— Ce trebuie să fac? 

— Să-l urmezi pe domnul. 

Şi ea îl indică pe vidam. 

— Unde? întrebă gasconul. 

— Intr-o parte a conacului unde mi-au pregătit un apartament în 
care nu îndrăznesc să merg până nu-l veţi verifica. 

Gasconul îşi scoase sabia. 

— Să mergem! spuse el. 

Şi el se ridică poticnindu-se. 

Vidamul luă o lampă de pe un dulap şi porni primul. 

— Veniţi, spuse el. 


El deschise o uşă aflată în partea din spate a sălii, care dădea într-o 
galerie lungă, boltită, îngustă, umedă, iar lumina lămpii nu risipea 
decât puţin întunericul. 

— Urmaţi-mă, repetă el. 

Gaston începu să meargă în spatele lui. 

Vidamul mergea încet, cu grijă, ca un om care nu vrea să se sufoce 
şi care s-ar teme de a merge de-a lungul unei prăpastii. 

Gaston, dimpotrivă, avea mersul inegal şi greu de la beţie. 

El făcu astfel vreo două sute de paşi, în timp ce uşa galeriei se 
închisese în urma lui. 

— Dar, unde naiba mă duceţi, atunci? îl întrebă el. 

— Haideţi, veniţi, spuse vidamul. 

Dintr-o dată galeria făcu un cot, vidamul se opri şi se lipi de perete. 

— De ce te-ai oprit? spuse Gaston. 

— Pentru că... am crezut că am văzut... 

— Ce? 

— O fantomă... 

— Haide! spuse gasconul cu un hohot de râs. Dă-mi lampa, voi 
trece primul. 

El luă lampa din mâinile vidamului şi dirijă lumina la doi paşi 
înaintea lui, fără măcar să se uite la picioarele lui... 

Vidamul mai făcu încă trei paşi şi se opri. 

Gasconul continuă să avanseze, dar, dintr-o dată, piciorul său, în 
loc de a păşi pe o lespede, se sprijini pe o suprafaţă mobilă şi care se 
întoarse... 

Şi vidamul auzi un strigăt... 

Lampa se stinse şi zgomotul căderii unui corp urcă din adâncimile 
căscate ale unei prăpastii necunoscute. 


Capitolul XXIX 

să revenim la şlep. 

Dezastrul fusese atât de neaşteptat încât puţinii membri ai 
echipajului manifestară un fel de teroare amestecată cu stupoare. 

Regele însuşi fu cuprins de acest prim sentiment de teamă. 

Nu tremura pentru el - Henric de Navarra nu tremurase vreodată 
pentru el - ci pentru Berthe de Mallevin. 

Aşa că o luă în braţe şi rămase pentru un moment cu ea în partea 
din faţă a navei zdrobite şi avariate. 

După ce umpluse cala, apă inundă puntea. 

— Ne vom scufunda! strigă regele. Se salvează cine poate, prietenii 
mei! 

Şi el îşi căută cu privirea tovarăşii. Ei erau toţi pe punte, cu 
excepţia bătrânului Mallevin, a ducesei şi a trădătorului Gaston. 


Primul fusese surprins de apă în cabina lui, ceilalţi doi deja înotau. 

— Noë, spuse Henric, salveaz-o pe ducesă! 

Şi el se aruncă curajos în apă, ţinând-o pe Berthe de Mallevin în 
braţele sale. Henric era un bun înotător; el trecu de pietre, evitând 
capcanele, birui curentul apei şi ajunse la moară; teroarea unică şi 
frigul glacial o făcură pe Berthe să leşine. 

Dar Henric nu-şi pierduse forţele: el ajunse la mal, o urcă pe Berthe 
pe umerii săi şi nu se opri decât pe pragul morii. 

Moara avea drept gazde o văduvă săracă şi doi băieţi tineri, fiii săi. 

Ei de-abia reuşeau să îndeplinească activitatea de la moara 
defunctului. Toţi trei se încălzeau în faţa unui foc mic de turbă şi 
crengi. 

Ei nu auziră strigătele de disperare ale naufragiaţilor, atât de tare 
era zgomotul pe care Loara îl făcea în jurul morii. 

La vederea unui om cu apă şiroindu-i din haine şi o femeie leşinată, 
cei trei se repeziră spre ei. 

Berthe fu culcată pe patul morăriţei şi ajutată să-şi revină. 

Henric se întoarse înot la şlep, a cărui parte din spate nu dispăruse 
în apă. 

Noë singur era încă acolo. Lahire, Raoul şi ceilalţi se aruncaseră în 
apă, în spatele regelui. 

Dar, în calitatea sa de căpitan, Noë n-a vrut să părăsească bordul 
şlepului decât ultimul. 

— Sire, îi spuse el lui Henric, bătrânul de Mallevin s-a înecat, şi 
probabil cu el, ducesa... 

— Ah! Doamne! făcu regele. 

— Am vrut să intru în cabină unde, fără îndoială, ea dormea; uşa 
era încuiată, apa urcase foarte mult. M-a făcut să mă întorc pe punte, 
altfel m-aş fi înecat şi eu. 

— Dar, cum s-a întâmplat? 

— Gaston, care era la cârmă, a adormit. 

— Unde este el? 

— Nu ştiu... cred că a căzut în apă... probabil, s-a înecat şi el. 

Şlepul continua să se scufunde. 

— Sărmana ducesă! murmură regele, şi eu care începusem să o 
iubesc... 

— Este o pierdere frumoasă pentru partea catolică, murmură Noë 
pe un ton batjocoritor. 

— La naiba cu politica ta! strigă Henric. Eu mă gândesc la tonele 
noastre de aur... 

— Ele vor dormi sub apă, Sire. Fii liniştit, curentul apei nu le va lua. 

— Dar cum le vom lua noi? 

— Cu un alt şlep. 

— Şi unde să-l găsim? 


— lată ce vom decide mai târziu... Până atunci, Sire, nu mai avem 
ce să facem aici. 

Pupa şlepului dispăru, la rândul său, şi Henric şi Noë aveau apă 
până la talie. 

Ei începură cu curaj să înoate, şi zece minute mai târziu ajunseră la 
moară unde toţi naufragiaţii erau deja acolo, cu excepţia bătrânului 
Mallevin, a ducesei şi a lui Gaston. 

Raoul îl salvase pe bătrânul Hardouinot, care altfel, s-ar fi înecat. 

— Copiii mei, spuse regele, ne vom face conturile mai târziu şi vom 
vedea care dintre noi nu răspunde la apel; pentru moment, trebuie să 
profităm. 

— Trebuie să salvăm comoara, spuse Noë. 

Morăriţa şi fiii săi plecau şi veneau în grabă. 

Ei aprinseră un foc mare şi naufragiaţii se dezbrăcară de hainele lor 
pentru a se usca mai bine. 

— In ce loc suntem aici? întrebă regele de Navarra. 

— La cincisprezece leghe de Angers şi la zece leghe de Ancenis. 

— Care este satul vecin? 

— Nu există, cel mai apropiat este la două leghe în amonte. 

După ce aflase aceste informaţii, regele de Navarra reflectă şi 
spuse: 

— Suntem aici, în mijlocul unui ţinut locuit de catolici. Evident că, 
dacă sunt şi hughenoți, ei sunt atât de împrăştiaţi încât ne-ar lua mult 
timp pentru a-i aduna: de aceea, nu trebuie să ne aşteptăm la ajutor 
în afară de noi înşine. Ori, trebuie să salvăm butoaiele cu aur şi să 
reluăm drumul spre Navarra. 

Regele se informă despre modul de a ajunge cât mai repede la 
Ancenis. 

Pe jos, de-a lungul malului, i-ar trebui trei ore. Şi apoi, ajungând în 
dreptul oraşului, ar trebui să traverseze Loara înot. 

Morăriţa avea o barcă, o barcă micuță în care doi bărbaţi încăpeau 
cu dificultate. 

— Dragul meu, îi spuse Henric lui Noë, vei merge în josul fluviului 
până la Ancenis. 

— In barcă? 

— Da. 

— Dar mă vor lăsa să trec? 

— Oh! spuse fiul cel mare al morăriţei, mă cunosc cei de la podul 
de bărci. 

— Vei merge să-l găseşti pe sir d'Entragues, continuă Henric. 

— Da, Sire. A 

— El e bogat şi e puternic în acest ţinut. iți va da zece oameni şi un 
şlep, şi, dacă te vei grăbi, tu poţi fi aici înainte de lumina zilei. 

Noë luă inelul regelui şi plecă cu fiul morăriţei. 


Acest inel, să ne amintim, era un talisman în faţa căruia se înclinau 
toţi foştii companioni ai răposatului rege Antoine de Bourbon, toţi 
prietenii tânărului rege Henric de Navarra. 

Noë plecă, regele aruncă punga pe masa morăriţei şi îi spuse: 

— Buna mea femeie, trebuie să bem şi să mâncăm. 

— Vai! spuse ea, sunt atât de săracă încât nu am vin. Au rămas trei 
pâini în coşul de nuiele. Asta-i tot... 

Regele şi însoțitorii săi schimbară câte o privire resemnată, dar în 
acel moment, mai mult simţi decât auzi că afară se întâmpla ceva. 

Henric plecă de lângă gura sobei şi se îndreptă spre uşă. 

Datorită luminii lunii, el putu vedea o barcă pe Loara care se 
îndrepta spre moară cu rapiditate. 

Barca era condusă de doi bărbaţi. Unul dintre ei, stând în picioare 
în faţă, îşi flutura batista. 

Henric ieşi din moară şi se îndreptă spre mal. 

Barca înainta rapid şi nu întârzie să ajungă şi ea la mal. 

Omul care fluturase batista nu era nimeni altul decât grasul şi 
scundul vidam de Panesterre; el sări din barcă şi veni spre Henric, pe 
care îl salută. 

Henric îi răspunse la salut. 

— Scuzaţi-mă, gentilomul meu, spuse vidamul, dacă vă vorbesc 
astfel fără a fi cunoscut de către dumneavoastră: dar nu vă numărați 
printre acei nefericiţi a căror barca s-a scufundat? 

— Intr-adevăr, messire, răspunse Henric. 

— Pac6me, scutierul meu, pe care iată-l aici - şi vidamul îl arătă pe 
însoţitorul său care ţinea vâslele - Pac6me, care pescuia pe celălalt 
mal, a văzut accidentul vostru: el a venit să mă anunţe şi am venit în 
ajutorul dumneavoastră... 

Henric se înclină. 

— Eu sunt vidamul de Panesterre, continuă castelanul; conacul meu 
este mai bine aprovizionat decât moara, unde nu veţi găsi prea multe 
de-ale traiului. Aşa că vin să vă ofer ospitalitate. 

Vidamul îşi luă un aer de bunătate şi îi dădu vocii sale un ton plin 
de sinceritate şi candoare. 

Henric ezită, totuşi nu se gândise că i se întinsese o capcană, dar 
nu voia să se îndepărteze de şlep şi nici de tonele sale de aur care 
erau pe fundul apei. 

Cu toate acestea, el se gândea la Berthe şi ezitarea sa dispăru. 

— Sunteţi un bun şi loial gentilom, îi spuse el vidamului. 

Şi el intră împreună cu vidamul în moară. 

— Copiii mei, spuse el însoţitorilor săi, vom trage la sorţi care vor fi 
doi dintre noi care să rămână aici şi să aştepte veşti de la Ancenis. 

— Voi rămâne eu, îi spuse bătrânul Hardouinot. 

— Şi eu, spuse unul dintre gasconi. 


— Ei bine! ceilalţi, continuă Henric, mă vor urma. Domnul vidam de 
Panesterre, pe care-l vedeţi aici, s-a oferit să ne invite la cină. 

O oră mai târziu, într-adevăr, masa conacului vidamului îi reunea 
pe Henric şi pe tovarăşii săi. 

Avarul castelan îşi deschise fără să se zgârcească castelul său şi 
magazia sa. 

Cât despre ducesă, ea nu lăsase nicio urmă. 

Ea dispăruse. 


Capitolul XXX 

Există un personaj important în istoria noastră pe care încă nu l-am 
prezentat cititorilor noştri. 

Vom repara această neglijenţă şi îi vom conduce la castelul din 
Angers. 

Castelul era o locuinţă destul de tristă, în pofida grădinilor sale şi 
statuilor de marmură care le decorau, a camerelor sale somptuoase şi 
a mulţimii sale de valeţi, nobili şi curteni. 

În zadar, dimineaţa, caii bogat împodobiţi fornăiau şi nechezau în 
curte, aşteptând călăreţii lor şi amazoanele îmbrăcate în haine cusute 
cu fir de aur şi din catifea de mătase. 

În zadar, seara, candelabrele aprinse şi notele armonioase ale unei 
orchestre făceau o invitaţie la bal. 

Era mare plictiseală la castelul din Angers. 

Doamnele erau bosumflate, seniorii aveau faţa lungă, pajii nu mai 
cântau şi nu se mai gândeau la dragoste, la fel ca şi stăpânul casei, 
monseniorul François, delfinul Franţei, duce de Anjou şi guvernator al 
provinciei, care era un prinţ prost dispus, nu iubea pe nimeni cu 
excepţia lui, şi nu avea decât o pasiune dominantă. 

Despre această pasiune vom discuta mai târziu. 

În ceea ce priveşte aspectul fizic, ducele de Anjou era un om tânăr 
de douăzeci şi şase de ani, cu părul roşu, cu ochii adânciţi în orbite, de 
talie mijlocie şi cu un aspect bolnăvicios. 

Cum nu avea prestanţa familiei sale, acesta putea fi luat de unii 
drept un aventurier italian, după cum p/ouase cu italieni în Franţa de 
la sosirea doamnei Catherine de Médicis. 

Ducele avea o curte, pentru că el trebuia să aibă una; dădea baluri 
şi ţinea masa deschisă, dar la bal şi la masă el avea întotdeauna o 
mină dezagreabilă de ziceai că era la o înmormântare. 

El le saluta pe doamne cu îngâmfare, se purta grosolan cu bărbaţii, 
îi mustra pe paji, întorcea cu insolenţă spatele oricui îi adresa o 
rugăminte; dădea invariabil ordine să fie spânzurați toţi hughenoţii 
care îi erau aduşi. 

Cu toate acestea, aceia dintre oamenii săi, care se aflau de mult 


timp în serviciul său, susțineau că ducele era odată un companion mai 
bun, iubitor de vânătoare, iubitor de vin, femei şi muzică. 

Unii dintre ei, chiar mai îndrăzneţi, mergeau până la a susţine că 
proasta dispoziţie a ducelui începuse din ziua în care regele Poloniei 
venise, în grabă, să intre în stăpânirea tronului Franţei. 

In fine, un paj care îi servea drept valet de cameră şi care se 
numea Tanneguy, adăugă faptul că Alteța Sa intrase iarăşi într-o 
dispoziţie proastă de când, într-o zi, întâlnise la porţile oraşului Blois o 
frumoasă necunoscută, cu ochi albaştri şi părul blond, pe care în 
zadar o urmărise şi care îi scăpase intrând într-un labirint de străduţe, 
în mijlocul cărora ea dispăruse. 

Ducele se trezea târziu, lua masa de prânz la ora două după miezul 
zilei şi cina la ora nouă. 

Când cina, se închidea în cabinetul lui şi juca acel joc de cărţi la 
modă, numit /'Hombre, cu patru din seniorii lui, primii care îi cădeau în 
mâinile sale, şi care, mai mult decât atât, se îngrijeau prea puţin 
pentru această onoare, deoarece Alteța Sa era în şi mai proastă 
dispoziţie la joc decât la masă. 

Ori acum, în acea seară ca şi în celelalte seri, ducele de Anjou se 
aşeză la masă pentru un joc /'Hombre; şi cum partenerii săi îl lăsară 
să câştige, el era mai puţin morocănos decât de obicei. 

Şi apoi, avea ca partener în joc, un gentilom venit de la Amboise. 

Amboise era, după moartea regelui Carol al IX-lea şi ascensiunea la 
tron a Majestății Sale regele Henric al Ill-lea, reşedinţa reginei-mamă 
căzute în dizgrație. 

Gentilomul era piemontez, se numea d'Asti. 

El era un om foarte chipeş care amintea prin prestanţa sa şi prin 
felul său măreț de a fi, de maestrul René Florentinul, înjunghiat de 
Sarah, văduva argintarului Loriot. 

D'Asti era cunoscut drept noul favorit al reginei-mamă. 

El era inteligent şi nu era nepriceput în problemele politice. 

Ori, regina-mamă, nu mai putea să se ocupe de afacerile regatului 
şi compensa acest lucru redactând memoriile sale politice, pe care 
d'Asti le scria la dictarea sa. 

Din când în când d'Asti venea la Angers, însărcinat de Catherine cu 
un mesaj pentru fiul său François, cu care rămăsese în relaţii bune. 

In aceste zile, pentru simplul fapt că jocul îi era favorabil, 
monseniorul duce de Anjou se simţea într-o bună dispoziţie. Miezul 
nopţii se anunţa. 

— Domnilor, spuse prinţul celor doi gentilomi care făcuseră o 
partidă cu el, vă permit să vă retrageţi. 

D'Asti se ridică pentru a-i imita pe cei doi domni. 

Dar ducele îl reţinu. 

— Stai, spuse el, trebuie să vorbim. 


Când rămaseră singuri, ducele întrebă: 

— Ce face doamna Catherine la Amboise, domnule d'Asti? 

— Ea se plictiseşte, monseniore. 

— La fel ca şi mine, oftă ducele. 

— Regele o ţine la distanţă. 

— Ca şi pe mine. 

— Şi dacă Alteța Voastră ar veni să o viziteze, continuă d'Asti, ea ar 
fi foarte recunoscătoare. 

Ducele de Anjou părea să reflecteze. 

— De ce mama mea nu a venit ea însăşi să mă vadă? spuse el. 

— Ea se teme să nu-i displacă regelui. 

Francois de Valois se încruntă. 

— Regele nu ţine prea mult să fie p/ăcut, totuşi, nici de mama mea, 
nici de mine. 

— Este adevărat, monseniore. 

— Astfel, continuă ducele de Anjou, s-a ferit să mă invite la 
Întrunirea Statelor, care se va ţine la Blois... 

— Este tocmai gândul pe care-l avea doamna Catherine, observă 
d'Asti... 

— Dar, continuă François de Valois, el, cu toate acestea, i-a invitat 
pe prinții de Lorena, bunii săi prieteni. 

— Şi adevărații regi ai Franţei, spuse d'Asti pe un ton batjocoritor. 

În momentul în care prinţul tresărea la aceste cuvinte, el auzi un 
zgomot mare în curtea castelului, şi unul dintre scutierii care păzeau 
podul mobil sună din corn de trei ori. 

Acesta era un mod de a anunţa sosirea unui vizitator. 

— Cine naiba mă deranjează la ora asta? strigă ducele cu mânie. 

Dar un paj deschise uşa cabinetului şi anunţă: 

— Monseniorul duce de Guise! 

La acest nume, François de Valois se ridică repede. Niciodată un 
Valois, cu excepţia lui Carol al IX-lea, nu auzise acest nume teribil, 
fără emoție. 

Ducele de Guise intră plin de praf, cu casca pe cap şi în armură. 

Era palid, ochii îi străluceau aruncând o lumină sumbră, şi intrarea 
sa fu bruscă şi sacadată. 

— Intr-adevăr, vere, spuse el, poliţia guvernului vostru este prost 
făcută. 

— Ce spuneţi?... zise ducele de Anjou. 

— Spun că există un pod de bărci la Saumur... 

— Da, desigur. 

— Comandat de unul dintre ofiţerii voştri... 

— După aceea? spuse ducele. 

— Ei bine! acest pod a fost forţat. 

— De către cine, vere? 


— De o barcă ce ducea hughenoți... şi care, ducea o încărcătură 
enormă... 

— Haida-de! făcu ducele de Anjou, nu-mi vine să cred ce spuneţi. 

— Şi motivul? 

— Scuzii sunt atât de rari în Franţa! 

— Da, desigur. 

— Dar aţi auzit, probabil, de o anumită comoară. 

— Ah! da, spuse François de Valois, râzând, de o anumită comoară 
misterioasă pe care o strângeau oamenii de religie. 

— Exact. 

— Dar eu nu cred că există această comoară, vere. 

— Ei bine, ea există, totuşi... 

— Într-adevăr? 

— Şi dovada este că se găsea pe şlepul care a trecut fără probleme 
la Saumur. 

Ducele lovi cu piciorul. 

— Asta nu e tot, continuă domnul de Guise, era la bordul şlepului şi 
un ostatic valoros. 

— Un ostatic! 

— O femeie pe care ei au răpit-o şi pe care o duc ca prizonieră în 
Navarra. 

— Şi... această femeie? 

— Este sora mea. 

Un strigăt de surpriză îi scăpă ducelui de Anjou. 

— Sunteţi nebun, vere? spuse el. 

— Desigur că nu, şi am galopat de la căderea nopţii în urmărirea 
răpitorilor. 

In timp ce ducele de Guise explica ducelui de Anjou tot ce aflase, în 
cursul serii, cum obținuse clarificări cu privire la fuga hughenoţilor şi 
la marşul care urmase, pajul Tanneguy deschise din nou uşa şi îi zise 
stăpânului său: 

— Monseniore, este jos un băiat în zdrenţe, un cerşetor, care a 
făcut cincisprezece leghe călare şi care aduce o scrisoare Alteţei 
Voastre. 

— Din partea cui? întrebă ducele François. 

— El susţine că această scrisoare i-a fost încredinţată de către 
doamna ducesă Anne de Lorena. 

Ducele de Guise şi François Valois scoaseră câte un strigăt şi 
pronunţară aceleaşi cuvinte: 

— Să intre! 


Capitolul XXXI 
In timpul acesta, regele Navarrei şi tovarăşii săi cinau cu bucurie la 


conacul din Panesterre. 

Vidamul era de un umor fermecător. El făcea onorurile casei sale, 
cu o bonomie şi o generozitate care-l uimiră pe bunul Pac6me. 

Biata Berthe îşi plângea bunicul şi nu a vrut să se aşeze la masă. 

Ea se retrase în camera care i se pregătise. 

Henric rămase astfel să cineze împreună cu cei doi gentilomi 
gasconi şi cu Raoul. 

Lahire şi Hardouinot rămăseseră la moară să aştepte întoarcerea lui 
Noë. 

Henric avea obiceiul de a-şi îneca amarul în pahar. Ori, Henric era 
foarte îndurerat în ciuda filosofiei sale obişnuite. 

Această durere venea de la pierderea şlepului, în primul rând, apoi 
de la moartea bătrânului Mallevin şi probabil a doamnei ducese de 
Montpensier, şi a gentilomului gascon care fusese la cârmă atunci 
când catastrofa se petrecuse. 

— Sărmana ducesă! şopti el de mai multe ori în timpul cinei. 

Dar vidamul era atât de amabil încât durerea regelui nu ţinu mult. 

— Vedeţi dumneavoastră, domnule dragă, spuse vidamul, episcopul 
din Nantes, făcând să se creadă că îi considera pe béarnez şi pe 
însoțitorii săi ca fiind catolici - eu sunt reprezentant al bisericii, este 
adevărat, şi mi-am îndeplinit cu conştiinciozitate şi devoţiune35, toate 
îndatoririle mele religioase, dar acest lucru nu mă împiedică să beau 
vin sec într-un timp îndelungat. 

— Fără a fi deranjat? întrebă Henric pe un ton ironic. 

Bearnezul descoperi faptul că vidamul începuse să se bâlbâie. 

— Câtuşi de puţin, spuse vidamul; am fost, altădată, la nişte 
conferinţe serioase cu un burduf din piele de ţap plin de vin de 
Jurançon. 

— Şi aceste conferinţe?... 

— S-au terminat în avantajul meu. 

— Cum aşa? 

— Am golit burduful. 

— Bravo! spuse Henric. 

Apoi oftă. 

— Ah! vinul de Jurançon, spuse el, este vin adevărat, messire! 

— Am şi eu, domnul meu. 

— Unde este? 

— În pivniţă, desigur! 

Henric lovi sub masă: 

— Cum! strigă el, aveți vin de Jurançon, messire? 

— Vechi, de douăzeci de ani... 


25 Devoţiune - sentiment religios manifestat prin îndeplinirea cu râvnă a 
practicilor bisericeşti. [n.t.]. 


— Şi nu spuneaţi nimic! 

— Dar, dimpotrivă, mi-am propus să vi-l ofer. 

— Atunci, grăbiţi-vă, messire... 

Vidamul făcu un semn. 

Bunul Pac6me, care stătea respectuos în picioare într-un colţ al 
camerei, cu un prosop sub braţ, ieşi şi se întoarse un minut mai târziu, 
ducând în braţe o damigeană îmbrăcată în răchită pe care o puse 
triumfător pe masă. 

— Ura! strigă Henric. 

Şi băură vin de Jurançon având tot timpul paharele pline. Numai că, 
din când în când, vidamul, care voia să-şi păstreze mintea limpede, îi 
dădea să bea cămăşii sale sau vărsa cu îndemânare paharul său sub 
masă. 

Era aproape de miezul nopţii atunci când regele de Navarra se 
gândi să meargă la culcare. 

Berthe era de mult timp în apartamentul ei. 

Bearnezul intră să vadă ce face. 

Copleşită de oboseală şi de durere, fata adormise. 

Henric admiră o clipă trăsăturile angelice ale fetei, apoi plecă în 
vârful picioarelor. 

— Biata copilă! spuse el. Ah! Voi veghea asupra ta ca şi cum ai fi 
fiica mea... 

EI îl găsi pe Raoul în coridor. 

Raoul se poticnea puţin, dar avea ochii limpezi şi limba nu i se 
împleticea în gură. 

— Sire, spuse el încet, vom merge la culcare? 

— Bineînţeles, băiatul meu: de ce această întrebare? 

— Oh! am o idee. 

— Ce idee? 

— Vidamul este catolic. Nu am încredere că... 

— Haida-de! 

— „„.dacă va avea dubii şi va afla că îl are pe regele Navarrei drept 
gazdă... 

Henric zâmbi. 

— Dragul meu copil, spuse el, sunt trei nopţi de când nu dorm. Mor 
de somn... 

— Dar, dacă Majestatea Voastră doarme, vom veghea noi... 

— Da, desigur. 

— Asta-i drept! spuse Raoul. 

— Deci, ascultă cu atenţie, continuă bearnezul; tu îţi vei lua un 
scaun... 

— Da, Sire. 

— Şi îţi vei petrece noaptea acolo, la uşa domnişoarei Berthe, cu o 
pereche de pistoale la centură... 


— Şi cu sabia între picioare, spuse Raoul. 

— Aşa să fie... 

— Dar dumneavoastră, Sire? 

— Voi face în aşa fel încât să se culce doi gasconi în camera mea. 

— Ah! foarte bine... 

— Bună seara, Raoul. 

— Bună seara, Sire. 

Henric fluieră la cei doi gasconi care se ţineau respectuos la 
distanţă în celălalt capăt al coridorului. 

Gasconii, la rândul lor, făcură un semn lui Pac6me. 

Pac6me era în spatele lor cu o torţă în mână. 

Fostul paracliser al parohiei Saint-Euverte, situată, cum toată lumea 
ştie, în frumosul oraş Orléans, deschise chiar el însuşi camera regelui. 

Era o cameră mare, puţin deteriorată, care părea a fi cea mai bună 
cameră a castelului. 

Regele aruncă o privire rapidă şi singurul cusur pe care-l găsi acelei 
camere era acela că nu avea decât o uşă, cea prin care intrase. 

Ca şi cum i s-ar fi ghicit gândurile, Henric văzu trei paturi în 
cameră. 

— Ah! Acesta este un lucru foarte bun, spuse el. 

EI îl concedie pe Pac6me. 

După ce Pac6me plecă, regele însuşi merse şi trase zăvoarele uşii, 
apoi puse pistoalele pe o noptieră aflată la îndemâna lui, sabia sub 
perna de pe pat, şi atunci îi spuse unuia dintre cei doi gasconi: 

— Domnilor, ar fi bine să nu vă daţi jos cizmele şi spenţerul ca să 
fiţi pregătiţi pentru orice eveniment: faceţi ca mine. 

Cu aceste cuvinte, regele Navarrei se aruncă pe pat îmbrăcat şi 
adormi în mai puţin de un sfert de oră, sub paza celor doi gentilomi... 
Aceştia din urmă, pentru a nu cădea pradă somnului, se aşezară pe un 
alt pat, puseră o torţă pe o masă şi, scoțând un con şi zaruri din 
buzunarele lor, începură să joace. 

— Să fie într-un ceas bun! murmură Henric, care înainte de a 
adormi, prevăzuse aceste pregătiri, voi fi bine păzit. 

Cei doi gasconi jucară zaruri timp de aproape o oră, apoi somnul 
începu să-i cucerească. 

— E ciudat! şopti unul dintre ei, cum tot acest vin mi s-a urcat la 
cap. 

— Eu, spuse celălalt, eu nu mai pot să rămân treaz. 

— Vrei să facem o înţelegere? spuse primul. 

— Da, răspunse celălalt. 

— Să dormim câte o oră fiecare. 

— Fie! 

Unul din gasconi adormi, dar înainte ca ora să fi trecut, celălalt 
adormi de asemenea şi uită să-şi trezească tovarăşul... 


Şi cel care, la ora două dimineaţa, ar fi intrat în camera regală, ar fi 
auzit trei sforăieli atât de sonore asemenea clopotului unei catedrale. 


Raoul nu dormea. 

Fostul paj al lui Carol al IX-lea, foarte iubit de Nancy, favoritul 
ducesei de Montpensier - pentru că Raoul era toate acestea - se 
gândea în loc de a dormi. 

El îşi simţea capul greu, membrele îl dureau şi spatele i se curbase. 

Dar, sub aspectul său destul de delicat, Raoul avea sufletul călit, 
muşchi de oţel şi o voinţă de fier. 

— Nu voi dormi, îşi spuse el. 

Şi Raoul, învingându-şi beţia, nu dormea. 

Ori, spre deosebire de unii oameni pe care beţia îi înveseleşte, 
Raoul era trist şi reflecţiile sale dovedeau oarecum această tristeţe, în 
acea seară. 

Raoul se gândea la ducesă. 

La ducesa care, el credea cu tărie că era moartă, înecată în cabina 
Şlepului. 

Şi, la fel ca regele Navarrei, el simţea o foarte intensă durere. 

— În fine, îşi spuse Raoul, eu sunt prima cauză a acestei aventuri... 
Eu sunt cel care a trădat-o pe această femeie care m-a iubit... eu care 
am livrat-o regelui de Navarra... 

Şi Raoul oftă, chinuit de remuşcări... 

Coridorul în care se afla era cufundat în întuneric. 

Castelul era tăcut, şi musafirii săi dormeau, fără nicio îndoială. 

Atunci, Raoul, care nu dormea, se gândea şi se gândea suspinând... 

El îşi spunea că în acel moment ducesa dormea îngheţată şi lipsită 
de viaţă pe fundul apei, ea a cărei inimă bătuse pentru el, ai cărei ochi 
aveau priviri calde, ale cărei buze îl atinseseră cu mângâieri fierbinţi. 

Şi, cum continua să suspine, pajul tresări brusc. 

O strălucire ciudată, verde şi albastră, un fel de abur straniu şi 
luminos, se ivise la capătul opus al coridorului. 

Apoi, în cercul trasat de această lumină nepământeană, o formă 
albă, o fantomă apăru încet din podea şi începu să meargă. 

Lumina verde şi albastră se mişca în jurul ei şi părea asemenea 
unei aureole... Raoul scoase un țipăt şi simţi cum părul de pe cap i se 
zbârleşte, dinţii începură să-i clănţănească, membrele îi tremurau de 
frică şi fruntea se inundă de o sudoare rece... 

Fantoma venea spre el. 


Capitolul XXXII 
Fantoma mergea încet, dar mergea... 


Şi, pe măsură ce avansa, Raoul tremura din ce în ce mai tare... 

Această fantomă, înfăşurată, urmând tradiţia pe care toate 
fantomele o respectă, într-un giulgiu alb, avea acel mers lent şi 
solemn al morţilor cărora Dumnezeu le permite să se întoarcă pe 
pământ. 

Raoul o privi şi căzu în genunchi, cu mâinile împreunate. 

Era o femeie. 

Părul ei lung şi blond, despletit, plutea în jurul feţei sale mai albe 
decât giulgiul său, mai palidă decât zorile dimineţilor de iunie. 

Raoul, îngrozit, o recunoscu pe ducesa Anne de Lorena. 

Fantoma veni spre el. 

Şi, cum el se aplecase tremurând şi părea a cere iertare prin 
atitudinea sa, ea îi spuse cu o voce care nu avea nimic uman sau 
pământean. 

— Ridică-te! 

Şi pajul, ca şi cum ar fi fost mişcat de un resort, se supuse şi se 
ridică. 

Atunci moarta îl fixă cu o privire tristă şi dulce: 

— Tu mi-ai cauzat moartea, spuse ea. 

Racul îşi plecă fruntea şi se lovi în piept. 

— Şi totuşi, continuă moarta, te iubeam... 

Raoul simţi cum este cuprins de o remuşcare imensă. 

— Tu eşti cel care m-a dat regelui de Navarra, continuă fantoma. 

— lertare! îngăimă Raoul. 

— Tu, care m-ai aruncat în abisul lumii veşnice. 

— lertare! lertare! 

— Ei bine! fii mulţumit, Raoul, continuă ea, tu, cel pe care-l iubeam, 
tu, care m-ai urât. 

— Ah! Fie-vă milă!... gemu Raoul. 

Ea îi impuse tăcere cu un gest imperios şi demn. 

— Fii mulţumit, deoarece eu sunt blestemată. 

Ea pronunţă acest ultim cuvânt cu o voce răguşită şi ştrangulată. 

Raoul recăzu în genunchi. 

Dar ea, fixând din nou, asupra lui, privirea ei înflăcărată: 

— Ridică-te! îi ordonă ea, ridică-te, nenorocitule, şi ascultă! 

Şi Raoul se ridică din nou. 

— Eu voi fi blestemată, continuă femeia moartă, dacă nu voi reuşi 
să repar greşeala pe care am comis-o în această lume... Şi doar tu 
poţi să mă ajuţi în această reparaţie... 

Un strigăt scăpă din pieptul apăsat al lui Raoul. 

Fantoma continuă: 

— Există în acest castel, la câţiva paşi de aici, unele documente 
care sunt atât de importante, încât mântuirea omului care a fost 
duşmanul meu de moarte, şi care se numeşte regele de Navarra, 


depinde de ele. 

Aceste cuvinte dezlegară limba paralizată a lui Raoul. 

— Ah! doamnă, strigă el, vorbiţi... vorbiţi... şi îi voi cere iertare lui 
Dumnezeu că am fost cauza în mod neintenţionat a morţii voastre. 

Ea avu un zâmbet palid, zâmbetul oamenilor care vin de dincolo de 
mormânt. 

— Tu eşti un slujitor credincios, spuse ea. Ei bine! urmează-mă! 

Raoul prinse curaj pe măsură ce furia fantomei părea să dispară. 

— Urmează-mă, Raoul, repetă moarta. 

Şi Raoul părăsi locul în care era; el era destul de surprins că putea 
încă să se ţină pe picioare. 

Moarta se întoarse şi merse pe drumul pe care venise. 

Lumina supranaturală care o însoțea, îi ilumina calea. 

Cuprins de teamă, dominat de o atracţie irezistibilă, Raoul urmă 
fantoma ducesei de Montpensier. 

Fantoma merse până la capătul coridorului. 

Acolo, ea se întoarse: 

— Aceste documente, spuse ea, sunt pe fundul dublu al sertarului 
unui dulap. 

— Ah! făcu Raoul, care începu să se familiarizeze cu fantoma. 

— Acest dulap se află într-o cameră nelocuită, continuă fantoma. 

— Şi mă veţi conduce acolo? 

— Da. 

Ducesa îşi reluă drumul. 

Raoul continuă să meargă în spatele ei, ghidat încă de această 
lumină ciudată pe care o răspândea în coridor o lampă invizibilă... 

Fantoma se opri din nou. 

Era în faţa unei uşi. 

Această uşă dublă era încuiată cu trei încuietori. 

— Apleacă-te, spuse fantoma, şi ridică această lespede. 

Ea îi arătă, în partea de jos a uşii, o lespede mare de marmură, care 
părea să fie detaşabilă. 

Raoul, care se acomodase puţin câte puţin cu aceste relaţii cu 
morţii, îşi luă pumnalul de la brâu, îl scoase din teacă şi îi utiliză vârful 
în aşa fel încât să poată ridica acea placă. 

Sub lespede era o cheie. 

— la această cheie, spuse fantoma, şi deschide această uşă. 

Raoul se supuse. 

El răsuci cheia în cele trei încuietori şi uşa se deschise. 

Atunci, fantoma şi pajul se găsiră pe pragul unui fel de cameră 
mică, ce putea fi un oratoriu, şi al cărui mobilier mâncat de carii 
amintea de o altă epocă. 

Această cameră, cu pereţii afumaţi, avea printre alte piese de 
mobilier, un dulap mare de stejar, cu încuietori de oţel. 


— Acesta este, spuse răposata. 

Şi ea îi indică un sertar pe care Raoul îl deschise. 

Sertarul era gol. 

— Nu vezi în acest colţ, din stânga, floarea unui cui? întrebă 
fantoma. 

— Da. 

— Apucă-l cu degetul. 

Raoul se supuse din nou. 

Atunci placa ce părea să formeze fundul sertarului se ridică şi 
dezvălui o mică ascunzătoare. 

In această ascunzătoare exista un rulou de pergament. 

— la aceste documente, ordonă ducesa. 

Raoul le luă, şi, la un semn al acestui ghid ciudat, îl puse în 
spenţerul lui. 

Fantoma spuse în continuare: 

— Urmaţi-mă, în continuare, nu s-a terminat. 

De-a lungul traseului, Raoul se familiarizase destul de mult cu 
umbra doamnei de Montpensier, astfel că reuşi să o privească în faţă. 

„Desigur, îşi spuse el, ducesa e moartă într-adevăr... paloarea ei, 
ochii afundaţi şi luminoşi ca jăraticul, îmi spun că... Şi apoi, am o 
ureche foarte fină... când merge eu nu aud niciun zgomot. Cei în viaţă 
nu merg astfel pe lespezile unui coridor.” 

Ducesa sau umbra ei continua să dea ordine şi Raoul o asculta. 

Ea îl făcu să reaşeze fundul dublu al sertarului, apoi sertarul însuşi, 
apoi închise uşa şi îi încuie cele trei încuietori. 

Şi când el repuse cheia sub lespede, ea îi spuse: 

— Asta nu e tot, există şi alte documente în castel. 

— Şi aceste documente?... 

— Aceste documente vor fi, de asemenea, utile regelui de Navarra 
ca şi cele pe care le ţii deja. 

— Să mergem! spuse Raoul. 

Fantoma începu să meargă. Dar, în loc de a reveni pe urma paşilor 
săi, ea o apucă în direcţia opusă. 

Coridorul cotea, descriind un fel de elipsă, şi părea să se lărgească 
pe măsură ce ducesa avansa. 

Raoul sfârşi prin a-şi imagina că avea un vis. 

Un vis plin de fantome şi încărcat de coşmaruri. 

Dintr-o dată, ducesa se opri. 

Raoul se opri, de asemenea. 

Ducesa se întoarse şi i se păru pajului că lumina care-i servea drept 
aureolă strălucea mai puternic. 

— Apropie-te, Raoul, spuse fantoma. 

Raoul făcu doi paşi în plus şi se găsi faţă în faţă cu moarta. 

Apoi, ea îl privi în continuare cu mai multă tristeţe, faţă de cum îl 


privise până atunci. 

— Bietul meu Raoul, spuse ea, de ce m-ai trădat? 

Pajul îngăimă ceva. 

— Eu te iubeam foarte mult... reluă fantoma. 

— Ah! doamnă... doamnă... spuse pajul, în numele lui Dumnezeu, 
iertaţi-mă! 

— Da, te iert... şi totuşi... 

Accentul fantomei era atât de trist încât părea că ea avea lacrimi în 
voce. 

— Totuşi?... spuse Raoul, cu nelinişte. 

— Eu trebuie să mă întorc, din păcate, în lumea cealaltă. 

— Doamnă! 

— Gândindu-mă că voi fi despărțită de tine pentru totdeauna. 

Un suspin încheie aceste cuvinte ale răposatei. 

Raoul îngenunche. 

— In numele lui Dumnezeu, doamnă, spuse el, vă rog să mă iertaţi! 

— Ai avea curajul să meriţi iertarea? 

— Ah! Vorbiţi! Ce trebuie să fac? 

— Un ultim sărut... 

Raoul avea ameteli şi se retrase. Nu poţi să săruţi o moartă atât de 
uşor. 

— Vezi bine, spuse fantoma, ţi-e frică... 

— Ei bine! Nu, strigă Raoul. 

Şi el se duse spre ducesă. 

In acest moment, lumina verde şi albastră se stinse şi Raoul se trezi 
în întuneric. 

Dar, în acelaşi timp, două braţe nervoase îl înlănţuiră în grabă şi 
buzele ducesei se lipiră de fruntea lui scăldată în sudoare de atâta 
frică. 

— Ah! Te iubeam, spuse ea... Oh! da, te iubeam... 

Şi, moartă sau vie, ea îl trase tremurând şi îl obligă să meargă 
câţiva paşi înainte. 

— Te iubeam... răspunse ea, cu pasiune... cu delir. 

Apoi se întoarse şi îl împinse în loc să continue să-l tragă după ea... 

Raoul tremura. 

— Te iubeam... şi tu m-ai trădat! termină ea. 

Dintr-o dată braţele ducesei se desfăcură şi îl împinseră din nou pe 
Raoul. 

Acesta făcu un pas înapoi şi scoase un strigăt ascuţit. 

Un strigăt la care i se răspunse cu un hohot de râs strident. 

Pajul căzu în temniţa care deja îl înghiţise pe trădătorul Gaston! 


Capitolul XXXIII 

Regele de Navarra dormea. 

Henric de Bourbon era într-adevăr prinţul pe care-l aşteptase 
bunicul său, Jean d'Albret, atunci când, în ziua naşterii sale, el îşi frecă 
buzele cu un căţel de usturoi, îl înghiţi cu un pahar de vin din munţi şi 
îi prezise că va fi un mare luptător şi un mare vânător. 

Cine spune mare vânător, spune unul care doarme foarte greu. 

Când era în pericol, Henric nu dormea deloc; atunci când pericolul 
părea îndepărtat, Henric făcea un pact solid cu zeul Morpheus, cum 
i-a spus regele Henric al III-lea, care se mândrea cu faptul că este un 
latinist26. 

El dormea atât de profund încât tunul unui oraş în plin asediu nu 
l-ar fi trezit. 

El dormi mult. 

Somnul lui fu plin de vise ciudate. 

El se afla pe şlep, se văzu înotând salvând-o pe Berthe de Mallevin. 

Apoi, mai mult, el se văzu la masă cu excelentul vidam de 
Panesterre, care era într-o starea de spirit foarte bună. 

Din acel moment, somnul lui devenise mult mai greu. 

El simţi că starea de beţie îl cucerise, dar un gând liniştitor îi 
domina visul: 

— Din fericire, gasconii mei credincioşi mă veghează. 

De mai multe ori el încercă chiar să se trezească, dar fără niciun 
rezultat. 

Beţia îl prinse ca într-o menghină de fier. 

Atunci, continuându-şi visul, regele de Navarra îşi imagină că el 
căzuse în mâinile duşmanilor săi, că tovarăşii lui fuseseră masacrați, 
că se furase aurul hughenoţilor şi că îl conduceau într-o fortăreață 
închisă cu porţi masive, păzită de soldaţi în culorile casei de Lorena şi 
protejată de şanţuri adânci umplute de apă stătută de culoare neagră 
şi urât mirositoare. Apoi, se mai văzu cum fusese aruncat în această 
cetate într-o temniţă fără lumină şi aer, întunericul din visul său 
deveni la fel ca în închisoare... 

Şi omul dormi în continuare. 

Cât de mult? Desigur că i-ar fi fost imposibil a calcula, până când el 
în cele din urmă se trezi. 

O rază de soare care trecea printr-o ogivă şi prin vitraliile colorate 
ale ferestrei descria jocuri multicolore pe cuvertura albă a patului. 

Henric aruncă în jurul lui o privire surprinsă şi amestecată cu 
nelinişte. 

El era bine în camera unde fusese condus în ajun. 


26 Latinist - adept al latinismului. În realitate Morpheus este Zeul viselor în 
mitologia greacă şi nu în cea latină. [n.t.]. 


O simplă privire îi permise să recunoască mobilierul, lambriurile, şi, 
mai sus de şemineu, blazonul vidamului de Panesterre, care era pe 
jumătate albastru şi pe jumătate nisipiu cu un simbol în abis şi un 
mănunchi de busuioc în jurul gâtului. 

Dar paturile gasconilor dispărură, şi odată cu aceste paturi, 
gasconii înşişi. 

— Oh! oh! făcu regele, ce înseamnă asta? 

El sări din pat, alergă la fereastră şi observă că razele soarelui care 
îl treziră erau razele soarelui la apus. 

— Dar câte ore am dormit? strigă el. 

Vocea lui se pierdu în liniştea camerei vaste. 

— Hei! este cineva! La mine! repetă el. 

Nimeni nu-i răspunse. 

— Unde naiba au plecat? îşi spuse regele de Navarra. 

Şi el se pipăi, ca şi cum ar fi vrut să se asigure că în timpul 
somnului nu-i rupseseră coastele, braţele sau picioarele. 

Un moment crezu că, respectându-i somnul lung, gasconii săi 
ieşiseră pentru a respira aer curat. Şi se îndreptă spre uşă, cu intenţia 
de a o deschide şi de a scoate nasul pe coridor. Dar, spre marea sa 
uimire, această uşă era încuiată. 

Henric se încruntă şi se întoarse la noptiera pe care depusese 
pistoalele sale. 

Pistoalele dispărură. 

El îşi trecu mâna pe sub perna lui şi îşi înăbuşi un strigăt de furie. 

Sabia, pe care el o pusese acolo cu o zi înainte, nu mai era! 

— Ventre-Saint-Gris! strigă el, dar ceea ce se întâmplă seamănă cu 
o trădare! 

Un râs batjocoritor, un râs de femeie în mod sigur, şi care părea a 
ieşi din perete, răspunse. 

— Deci, sunt prizonier! exclamă el. 

— Prizonierul iubirii şi al frumuseţii, răspunse vocea. 

În acelaşi timp, Henric, uimit, văzu un panou de lemn răsucindu-se, 
descoperind astfel o uşă a cărei existenţă el nu o bănuia, şi lăsând să 
treacă o femeie. 

La vederea acestei femei, Henric de Navarra scoase un alt strigăt. 

Era ducesa. 

Nu mai era fantoma aceea cu ochii arzători şi faţa palidă care 
apăruse lângă pajul Raoul, ci Anne de Lorena, ducesa de Montpensier, 
radiind de frumuseţe, care veni la regele de Navarra surâzând. 

Panoul se închise în spatele ei. 

— Bună ziua, frumosule văr, îi spuse ea lui Henric întinzându-i 
mâna. 

— Doamnă... îngăimă Henric, care nu ştia dacă avea de-a face cu o 
femeie sau o apariţie imaginară. 


— Dragul meu văr, spuse ea, aş putea juca rolul de fantomă cu 
dumneavoastră, pentru că m-aţi crezut moartă... recunoaşteţi asta... 

— Intr-adevăr... 

— Şi chiar m-aţi regretat, nu-i aşa? 

— Da, doamnă... 

— Deci, în loc de a juca rolul fantomei, prefer mai degrabă să vă 
spun că trăiesc, că sunt într-adevăr în viaţă şi că m-am salvat ieri 
înotând... 

— Ah! spuse Henric, încruntându-se. 

— Unul dintre gentilomii voştri, continuă ducesa, s-a îndrăgostit de 
mine. 

— Gaston! exclamă Henric, care avu o bănuială asupra adevărului. 

— Exact! 

— Ah! trădătorul! 

— Trădător, într-adevăr, este cuvântul potrivit, vere, pentru că el a 
făcut să eşueze în mod voluntar şlepul dumneavoastră şi să împiedice 
ca tonele voastre de aur să-şi continue marşul lor cuceritor. 

Henric aruncă ducesei o privire furioasă. 

— Continuaţi, doamnă, continuaţi, spuse el, văd că suntem 
duşmani mai mult ca niciodată. 

— Cum! spuse ea cu un aer de naivitate infernal, dar, chiar seara 
trecută nu mi-aţi spus că mă iubiţi?... 

— Oh! 

— V-am crezut pentru o clipă, imaginaţi-vă... Dar aţi fost 
ghinionist... Am urechea fină, aud prin pereţi, cu atât mai mult prin 
pereţii despărțitori alcătuiți din plăci ai unei bărci... Ori atunci, am 
auzit... 

— Ce anume? întrebă regele de Navarra. 

— Vocea voastră care spunea în şoaptă cuvinte de dragoste unei 
fete drăguţe. 

— Ah! într-adevăr! 

— Atunci am înţeles că v-aţi bătut joc de mine, vere. 

— ŞI... la rândul dumneavoastră?... 

— La rândul meu, am jurat să mă răzbun. 

— Într-adevăr! 

— Veţi vedea că am reuşit... 

— Oh! Doamne! făcu Henric cu bunătate, pot scurta povestea 
voastră, doamnă. 

— Cum aşa? 

— Cred că ghicesc ce s-a întâmplat... 

— Ah! ah! 

— Aţi venit aici cu gentilomul care m-a trădat? 

— Da, vere. 

— Apoi aţi dat ordine gazdei noastre, care, în calitatea sa de 


catolic, s-a pus la dispoziţia dumneavoastră? 

— Exact. 

— Şi mi-aţi întins o capcană în care am căzut? 

Ducesa avu un zâmbet adorabil. 

— Eu nu pot să vă ascund mai mult, spuse ea, capcană este 
cuvântul. 

— Fără îndoială, tovarăşii mei au fost masacrați? 

— Nu, spuse ducesa, s-au mulţumit doar să-i lege şi să le pună câte 
un căluş. 

— Mie, mi-au luat sabia... 

— Şi pistoalele, vere, şi pumnalul vostru. 

— Ei bine! verişoară, strigă Henric care nu se lăsa bătut pentru atât 
de puţin, nu ajunge să-i luaţi prizonieri... 

— Ne mai trebuie să-i păzim, vreţi să spuneţi? 

— Exact. 

— Vor fi păziţi, vere. 

— Răposatul rege Carol al IX-lea m-a trimis odată la Vincennes. 

— Ştiu, şi aţi reuşit să evadați. 

— Printr-o fereastră situată la patruzeci de picioare de la sol. 

— Vă vom închide într-o subterană. 

— Serios? 

— Vai! da. 

— Şi, unde este? 

— La Nancy, desigur! 

Henric începu să râdă. 

— Foarte bine zis, doamnă, dar trebuie ca mai înainte să mă 
conduceţi la Nancy, bănuiesc. 

— Vă vom conduce acolo, vere. 

— Cu vidamul şi oamenii lui drept escortă, probabil, nu-i aşa, 
doamnă? 

— Oh! Nu, spuse ducesa, care continua să fie batjocoritoare. Un 
rege al Navarrei nu poate avea o escortă atât de neînsemnată. 

— Mi-aţi găsit una mai bună, fără îndoială? 

— Uitaţi-vă mai degrabă, vere. 

Şi ducesa deschise fereastra, sub care Henric auzi tropăit de cai. 

El se aplecă şi se uită. 

Aproape douăzeci de călăreţi erau aşezaţi în rând ca pregătiţi de 
luptă, în curtea conacului. 

Ei erau complet înarmaţi şi purtau sub armura lor crucea albă de 
Lorena. 

Henric se încruntă din nou. 

— lată o escortă demnă de dumneavoastră, nu-i aşa? făcu ducesa. 

— Da, spuse regele Navarrei cu un oftat, dar, din fericire am 
undeva acolo sus, în cer, o stea norocoasă, care nu mă va părăsi! 


Capitolul XXXIV 

Doamna Catherine îşi ducea trista viaţă la castelul d'Amboise. 

Curtea sa era compusă din câţiva servitori rămaşi fideli norocului 
său diabolic, cavalerul italian d'Asti şi un personaj misterios despre 
care se bârfea foarte mult la Amboise şi în vecinătate. 

Acest personaj, de talie înaltă, cu părul încărunţit, îmbrăcat complet 
în negru, aveau felul şi umbletul sigur şi nobil al unui om de calitate. 

El vorbea puţin, rareori chiar puteai auzi sunetul vocii sale. 

Totuşi, se credea că el avea un accent italian. 

Cât despre faţa lui, nimeni nu i-o văzuse vreodată, ţinând cont că 
acest personaj, care exercita o plăcută curiozitate publică, purta o 
mască de catifea neagră. 

Intr-o seară, acest personaj venise la Amboise, precedat de un paj 
care ducea un bilet. 

Acest bilet o emoţionă foarte mult pe regina-mamă. 

Când omul cu mască de catifea sosise, ea binevoi să-şi părăsească 
apartamentul şi să coboare pentru a-l primi până la peronul de 
onoare. _ 

El se afla în preajma reginei de aproape şase luni. În acest timp, 
necunoscutul părea să împartă favoarea care i se acorda cavalerului 
d'Asti. 

Putea fi văzut plimbându-se cu regina-mamă prin parc. 

Adesea, chiar era admis la masa ei, dar nimeni nu-i vedea faţa 
descoperită. 

După ce lua cina cu regina, el se încuia undeva cu ea şi cavalerul 
d'Asti. 

Un paj, care ascultase la uşi, pretinsese că el îi dicta cavalerului o 
lucrare despre politică, pe care o compunea în colaborare cu doamna 
Catherine. 

Fie că era adevărat sau fals, misteriosul personaj era singur, într-o 
seară, cu regina-mamă, când calul domnului d'Asti intră, cu mare 
viteză, în marea curte a castelului d'Amboise. 

Cavalerul sări sprinten din şa. 

El venea de la Angers călare şi aducea o scrisoare de la messire 
Francois de Valois, delfin al Franţei şi duce de Anjou, pentru 
regina-mamă. 

Cavalerul intră fără să fie anunţat în cabinetul doamnei Catherine şi 
îi înmână mesajul de la fiul său. 

Catherine rupse sigiliul cu fir de mătase şi începu imediat să 
citească, rugându-l cu un gest pe omul cu mască neagră să aibă 
amabilitate de a o scuza. 

Fără îndoială, acest mesaj era foarte important, pentru că, după 


citirea primului rând, regina-mamă părea să fie absorbită de lectură. 
Şi, într-adevăr, acest mesaj spunea: 


Doamnă, mama mea, 

In speranță ca acest mesaj vă va găsi plină de sănătate, bucurie şi 
jubilând de fericire, Majestatea Voastră să-mi permită de a merge 
direct la subiect. Cauza catolicismului a câştigat o mare victorie... 

Duşmanii regatului nu mai au niciun lider. 

Acest necredincios rege de Navarra, vărul nostru Henric, pe care 
Dumnezeu îl confundă, este în mâinile noastre. 

Și, mulțumesc lui Dumnezeu! mamă, el nu va ieşi. 

El a ajuns sub escortă numeroasă, în această noapte, la castelul din 
Angers, puțin înainte de revărsatul zorilor. 

A fost condus în turnul cel mare, şi a fost închis într-o temniţă 
subterană, în spatele uşii căreia, doi oameni de încredere veghează zi 
şi noapte. 


— Ah, aşa deci! îşi spuse cu nonşalanţă regina-mamă 
continuându-şi lectura, cum de regele de Navarra a ajuns să fie în 
puterea fiului meu François? Să vedem în continuare... 

Şi ea continuă să citească: 


Dar nu e în puterea unui om ca regele Navarrei, draga mea mamă, 
să nu se gândească destul de mult la hotărârea ce se va lua în 
legătură cu el. 

Cel puțin aceasta este opinia vărului meu de Guise, care este cu 
mine, la fel ca sora lui, verişoara mea, ducesa de Montpensier. 

Aflându-ne în dificultate, ne-am hotărât să vă cerem sfatul. 

Si, de aceea, doamnă, mama mea, o rog pe Majestatea Voastră să 
vină şi să mi se alăture la Angers în grabă. 


Eu sunt, 

Doamnă, mama mea, 

Al Majestății Voastre fiu bun, 
François. 


Regina înmână scrisoarea omului cu mască de catifea. 

Acesta o citi şi, prin masca lui, ochii lui străluceau ca două flăcări. 

— Ei bine? spuse Catherine. 

— Ei bine! doamnă, zise omul cu mască, trebuie să mergeţi la 
Angers. 

— Imediat? 

— Imediat, doamnă. 

Regina se ridică, ceru să i se aducă litiera, catării, şi adăugă: 


— Ai dreptate, nu trebuie să-i lăsăm pe cei din familia de Guise să 
câştige prea mult teren. 

In mai puţin de o oră, echipajul reginei-mamă era gata de plecare. 

| se aduse o litieră la baza peronului. Această litieră era purtată de 
doi catâri din Spania, viguroşi şi de talie înaltă. 

Un paj şi cavalerul d'Asti mergeau călare de o parte şi de alta a 
litierei. 

În ceea ce priveşte pe omul cu mască de catifea, el se aşeză în 
litieră lângă regină, şi discuta cu ea în taină. 

Călăreţii mergeau la galop, catării erau bine antrenați şi o luară la 
trap întins; cu toate acestea, călătoria luă mult timp. 

Călătoriră toată noaptea, trecură Loara pe la Saumur, şi nu se 
iviseră zorile de zi când regina-mamă văzu conturându-se pe albastrul 
pal al orizontului, turnurile ascuţite şi turnuleţele castelului din 
Angers. 

Totuşi, înainte de a intra pe porţile oraşului, regina-mamă opri 
litiera şi îşi chemă pajul, care mergea cu calul la galop pe lângă 
portiera din stânga. 

— Micuţul meu, spuse ea, scoţându-şi de pe un deget un inel, ia 
acest inel. 

Pajul se înclină. 

— Goneşte până la castel şi cere să-l vezi pe ducele de Anjou. 

— Da, doamnă. 

— li vei arăta acest inel; la vederea lui, el va recunoaşte că eşti 
mesagerul meu, iar el trebuie să aibă încredere în cuvintele tale. 

— Ce îi voi spune? întrebă pajul. 

— Că nu voi rămâne la castel şi să nu-l prevină pe ducele de Guise 
în legătură cu sosirea mea la Angers. 

— Asta e tot? 

— Nu, să-i spui să mă viziteze în casa în care mă voi caza: este 
aceea a frizerului Loisel. 

Pajul se urcă pe cal şi plecă. 

Regina intră în oraş, după el. 

Comandantul de la poarta oraşului era un ofiţer bătrân al ducelui, 
care se plecă respectuos, recunoscând-o pe regina-mamă. 

— Domnule de Loignac, îi spuse Catherine, merg la Angers în 
secret... am ţinut să vă spun. 

Ofiţerul o lăsă să treacă pe regina-mamă. 

Litiera ajunse pe malul Loarei, merse un timp de-a lungul malului şi 
nu se opri decât în faţa unei case cu aspect modest care avea drept 
firmă: 


ÎN SĂNĂTATEA TRUPULUI 
LOISEL 


Frizerie, baie cu abur, chirurgie, etc. 


Domnul d'Asti bătu la uşă cu mânerul sabiei sale, şi puţin după 
aceea, un om cu părul cărunt, cu faţa rotundă şi cu abdomen 
proeminent, veni să deschidă. 

Acest om se înclină cu respect fără echivoc, ceea ce dovedea că îi 
cunoştea foarte bine pe oaspeţii care se opriră în faţa casei lui şi care 
aveau o distincţie aparte. 

— Bunul meu Loisel! îi spuse regina, îmi vei da camera mea 
obişnuită şi ascunde-l pe domnul. 

Ea îl indică pe omul cu mască de catifea. Litiera intră în curtea 
casei. Se deshămară catârii şi doamna Catherine intră în posesia unei 
modeste camere, a frizerului, în timp ce bărbatul mascat îl urmă pe 
frizer într-o altă încăpere. 

Toate acestea se petrecură la o oră atât de matinală încât nimeni 
din cartier nu văzuse litiera. 

O oră mai târziu, un gentilom înfăşurat într-o mantie mare, cu 
pălăria trasă pe ochi, lovi la uşa lui Loisel. 

Frizerul se plecă până la pământ şi se grăbi să-l conducă pe 
vizitator la doamna Catherine. 

Acest vizitator, aţi ghicit, era François de Valois. 

Regina-mamă îl sărută cu efuziune. 

— Fiule, spuse regina-mamă, vărul tău, Henric de Guise, ştie de 
mesajul pe care mi l-ai trimis? 

— Da, desigur. 

— Asta nu e bine. 

— De ce, Doamnă? 

— Pentru că nu vreau ca el să mă vadă. 

— Ah! 

— Dar eu vreau să-l văd. 

François de Valois avea o încredere oarbă în înţelepciunea şi 
opiniile politice ale mamei sale. El aşteptă ca ea să-şi completeze 
gândul. 

— Fiule, continuă ea, îmi voi petrece ziua aici şi îi vei răspunde 
ducelui de Guise că nu am sosit încă. 

— Dar... hughenotul... ce trebuie să facem cu el? întrebă ducele, 
referindu-se la regele de Navarra. 

— Vom vedea, mai târziu... 

Şi, cum părea să nu înţeleagă: 

— Regele de Navarra este, probabil, mai puţin duşmanul nostru 
faţă de ducele de Guise, fiule. 

François tresări. 

— Dar, încheie Catherine, înainte de a lua o decizie, trebuie să mă 
gândesc. Diseară mă voi duce la castel. 


— Ah! 

— Voi merge pe jos, ascunsă sub un voal. Voi intra pe poterna? 
dinspre malul apei. 

— Bine. 

— Şi vei veni să-mi deschizi chiar tu însuţi, apoi mă vei conduce în 
apartamentul tău. 

— Şi acolo... 

— Acolo, spuse regina-mamă, îmi vei spune ce îţi va fi spus acest 
frumos văr de Guise, pentru că în mod cert, el îţi va face vreo 
propunere până diseară. 

— Credeţi? spuse ducele gânditor. 

— Oh! Sunt sigură, spuse Catherine. Şi acum, la revedere, pe 
curând. 


Capitolul XXXV 

O ceaţă groasă coborâse pe Loara şi asupra oraşului Angers. O 
ceaţă de decembrie, atât de groasă încât lumina felinarelor nu putea 
să o străpungă. 

Doamna Catherine ieşise pe la ora opt, în mare secret, din casa lui 
Loisel, frizerul. Omul cu mască de catifea o însoțea şi regina-mamă îl 
luă de braţ. 

— Vezi tu, spuse ea, nu-mi place regele de Navarra mai mult decât 
ţie. 

Aceste cuvinte îl făcură pe omul cu mască să tresară şi ochii săi 
scânteiară de mânie. 

— Dar, dragul meu prieten, continuă regina, eu sunt de acord cu 
PrințuP8, care spunea că doi inamici sunt mai buni decât unul. 

— Aceasta este o opinie ciudată, Doamnă. 

— Crezi? 

— Da, şi nu o pot înţelege prea bine... 

— Atunci, ascultă... de un duşman să te temi atunci când ura lui îi 
mobilizează interesul. 

— Sunt de acord cu asta, Doamnă. 

— Dar doi inamici care au acelaşi scop sunt de preferat unuia 
singur, pentru un simplu motiv că, având acelaşi scop, ei vor deveni 
rivali pe parcursul drumului. 

— Asta-i drept. 

— Şi există o şansă ca cei doi duşmani rivali să ajungă să se 
devoreze între ei. 


27 Poternă - poartă (mică) secretă a fortificațiilor castelelor care dădea 
spre şanţul împrejmuitor; galerie, comunicaţie subterană. [n.t.]. 
28 Regina-mamă se referă la Machiavelli. [n.t.]. 


— Am înţeles şi asta, spuse omul cu mască. 

— Ori atunci, continuă Catherine, ce sunt eu? O regină care şi-a 
văzut pe doi dintre fiii săi fără urmaşi coborând în mormânt, şi ai cărei 
ceilalţi doi copii nu au, din păcate, urmaşi. 

— Vai! oftă omul cu mască de catifea. 

— Scopul duşmanilor noştri, al fiilor mei şi al meu, este coroana 
Franţei. 

— Da. 

— Şi duşmanii noştri sunt regele de Navarra şi prinții de Lorena... 

— Cert este că toţi se gândesc... 

— Ei bine! continuă Catherine, iată că regele de Navarra este în 
puterea celor de Lorena. 

— Şi, desigur, ei nu-i vor da drumul... 

Catherine nu răspunse... 

Ea mergea în tăcere aproape de însoţitorul său, apoi, dintr-o dată: 

— Aceasta este o afacere proastă în care este implicat fiul meu 
Francois, spuse ea. 

Şi ea redeveni tăcută. 

Zece minute mai târziu, ajunseră sub zidurile castelului d'Angers, 
evitară poarta principală şi se îndreptară spre portiţa secretă pe care 
i-o indicase ducelui de Anjou. 

Dar, înainte de a ciocăni, ea îi spuse însoţitorului său: 

— Pune-ţi bine pălăria şi acoperă-ţi faţa cu un colţ al mantiei, astfel 
ca nimeni să nu-ţi vadă masca. 

Necunoscutul se supuse. 

Atunci, cu mâna sa înmănuşată, regina-mamă bătu în poartă de trei 
ori. 

Imediat ce poarta se deschise, un om apăru în pragul unui coridor 
întunecat. 

Ducele de Anjou cunoştea foarte bine obiceiurile misterioase ale 
Doamnei Catherine pentru a se gândi pentru o clipă să fie însoţit de 
un paj care purta o torţă. 

— Sunteţi dumneavoastră? spuse el, pentru că era chiar el cel care 
venise să deschidă poarta. 

— Eu sunt, spuse Catherine. 

In ciuda ceţii şi a nopţii, ducele îl văzu pe omul cu mască. 

— Cine este acest om? întrebă el cu un accent de neîncredere. 

— Este domnul d'Asti, răspunse Catherine cu siguranţă în glas. 

Omul se înclină în tăcere. 

Catherine luă apoi mâna fiului ei şi-i spuse: 

— Cunosc perfect castelul din Angers, în care am trăit cândva. 

— Ştiu, Doamnă. 

— La capătul acestui coridor este o scară mică ce conducea la 
apartamentele gărzilor şi ale oamenilor de serviciu. 


— Uite-o, aceea este. 

— Printre aceste apartamente, există o cameră care este situată pe 
verticală deasupra cabinetului tău, pentru că bănuiesc că ai ales 
cabinetul pe care-l ocupa regele, tatăl tău, când era duce de Anjou. 

— Aşa este, spuse ducele. 

— De cine este locuită această cameră? 

— De nimeni. Nu-mi place să aud zgomot deasupra mea. 

— Ce minune! spuse Catherine. Mă vei conduce la această cameră. 

— Fără lumină? 

— Fără lumină. Mergi, cunosc scara. 

Ducele urcă primul după ce încuie portiţa secretă; regina-mamă îl 
urmă şi omul cu mască de catifea încheia grupul. 

Când ajunseră la uşa camerei despre care vorbiseră, regina-mamă 
se aplecă la urechea ducelui: 

— Unde este domnul de Guise? spuse ea. 

— In biroul meu. 

— Ce face? 

— Mă aşteaptă. Am pretins că trebuie să dau nişte ordine şi am 
plecat. 

— Dar ce-aţi făcut împreună? 

— Am vorbit. 

— Despre ce? 

— Ducele îmi spunea că vrea, înainte de a decide ce să facem cu 
privire la regele de Navarra, să-mi facă o ofertă. 

— Ah! Mă aşteptam... 

— Într-adevăr? 

— Da, fiule. Ei bine! trebuie să asculţi propunerea ducelui. 

— Şi să o accept? 

— Oh! spuse regina-mamă, îi vei cere mai întâi permisiunea de a te 
gândi. 

— Dar dumneavoastră, Doamnă, veţi rămâne aici? 

— Da. 

— Şi fără nicio lumină? 

— Aşa cum ai spus. 

— Când ar trebui să mă întorc la dumneavoastră? 

— Atunci când mă vei auzi, din cabinetul tău, lovind de trei ori în 
podea. Acum, adăugă regina, lasă-mă. 

Francois de Valois ieşi. 

Atunci Catherine şi însoţitorul ei misterios se încuiară în această 
cameră cufundată în întuneric. 

Omul mascat era tăcut. 

— Rămâi acolo, spuse regina-mamă, şi nu te mişca. 

El se aşeză pe un scaun care se afla la îndemâna lui; regina, 
dimpotrivă, merse pe vârful picioarelor la peretele opus uşii. 


Acolo, mâna sa căută un resort şi îl apăsă. 

Dintr-o dată o rază de lumină se văzu trecând prin perete. 

— Ce este asta? întrebă omul cu mască. 

— Apropie-te şi vei vedea, îi spuse regina. 

Omul mascat o ascultă şi văzu o gaură în perete. 

Această gaură se sfârşea cu o suprafaţă strălucitoare aşezată pe un 
plan înclinat. 

— Aceasta este o invenţie italiană pe care trebuie s-o cunoşti, 
spuse Doamna Catherine. Acolo o oglindă din oţel care corespunde 
mai întâi cu prima gaură de care ţi-ai apropiat ochiul, şi o altă gaură 
făcută în tavanul cabinetului fiului meu, Francois. Uită-te bine şi vei 
vedea cum se reproduce în această oglindă tot ceea ce se întâmplă în 
cabinet. 

— Intr-adevăr, spuse omul cu mască. 

— Ei bine! ce vezi? 

— Un domn care, întors cu spatele la uşă, stă în faţa unei mese şi 
răsfoieşte o carte groasă. 

— Este ducele de Guise. Şi este singur? 

— Staţi... o uşă se deschide. 

— Acesta este fiul meu, François, care s-a întors. 

— Da, Doamnă. 

— Deci, cedează-mi locul acum. 

Şi regina îşi fixă, la rândul ei, privirea pe oglinda din oţel. 

Ducele de Anjou şi ducele de Guise se salutară, dar nu începură să 
vorbească. 

Henric de Lorena avea pus un deget pe buze şi părea să-i 
recomande tăcerea vărului său François de Valois. 

Regina-mama văzu atunci o a doua uşă cum se deschide în partea 
din spate a cabinetului. O femeie intră. 

Această femeie, aţi ghicit, era Anne de Lorena. 

— Oh! oh! murmură regina-mamă, doamna de Montpensier este cu 
siguranţă mintea cea mai puternică a casei, şi fraţii ei sunt bucuroşi 
de a fi sfătuiţi de către ea. Acum, să ascultăm... 

Şi regina-mamă îşi apropie urechea de acea gaură care 
corespundea cu oglinda de oţel. 

Omul cu mască de catifea aşteptă, nemişcat, în spatele reginei... 


Capitolul XXXVI 

lată de ce natură era întrevederea celor doi duci şi a doamnei 
ducese de Montpensier. 

Aceasta din urmă fu cea care luă prima cuvântul: 

— Domnule, vărul meu, îi spuse ea lui François de Valois, dacă îmi 
permiteţi, vă voi rezuma clar situaţia în care ne aflăm. 


— Vă rog, doamnă, spuse ducele pe un ton curtenitor. 

— Regele de Navarra este în puterea noastră. 

— Da, într-adevăr, spuse ducele zâmbind, iar eu vă spun că pereţii 
închisorii sale sunt prea groşi pentru ca el să poată ieşi, dacă nu i se 
deschid uşile. 

— Dar, continuă doamna de Montpensier, ce este cu adevărat 
providenţial în acest caz este faptul că a sosit noaptea la Angers, că 
nimeni nu l-a văzut, şi că în afară de dumneavoastră, fratele meu şi cu 
mine, nimeni nu ştie cine este. 

— Nici măcar vidamul de Panesterre? 

— Oh! de acesta răspund ca de mine însămi. 

— Imi pare rău! Doamnă, spuse François, dar ce avantaj vedeţi în 
faptul că nu se ştie că este regele de Navarra? 

— Un avantaj imens, vere. 

— Care ar fi acela?... 

— Ascultaţi-mă cu atenţie. Religia catolică, pe care noi o susţinem 
cu fermitate... 

— Oh! într-adevăr! spuse ducele de Guise, cu o uşoară ironie. 

— Religia catolică, reluă ducesa, ducatul de Lorena şi regatul 
Franţei, nu au un inamic mai rău decât acest rege eretic de Navarra. 

— Sunt de aceeaşi părere. 

— Moartea lui ar fi o mare uşurare pentru noi. 

— Ah! sunt de acord şi cu acest lucru, oftă ducele de Anjou. 

— Dar, continuă ducesa, dacă vom îndrăzni să ordonăm să fie ucis, 
întreaga Europă se va ridica împotriva noastră. 

— Ce vreţi atunci să faceţi cu el? 

— Regele Franţei însuşi, încheie ducesa, care deşi dorea să-şi 
finalizeze gândul, ne va mustra direct. 

— Credeţi? 

— Şi noi vom nega în faţa lumii întregi, deoarece, murmură doamna 
de Montpensier cu ironie, ştiţi, regele Henric al Ill-lea nu are obiceiul 
de a-şi sprijini prietenii. 

— Este adevărat, spuse ducele de Anjou, pe care Anne de Lorena în 
mod deliberat îl alimenta cu focul geloziei; el are obiceiul de a-i 
abandona... 

Ducesa continuă: 

— Dar un căpitan gascon, un aventurier cu nume necunoscut, care 
vine la Blois să răpească o fiică a Lorenei, asta este cu totul altceva. In 
cazul acesta, e/ este un mare vinovat şi nu are dreptul la nici cel mai 
mic respect; şi asta este pentru noi o mană cerească, pentru că astfel 
putem să scăpăm de e/, nu-i aşa, vere?... 

— Incep să înţeleg, spuse ducele de Anjou. 

— Ori, desigur, se află în castelul din Angers vreo temniţă 
misterioasă, cu ziduri groase, cu aer fetid, în care moartea vine pe 


cale naturală să livreze un nefericit prizonier torturilor vieţii sale? 

— Hm! spuse ducele, reflectând la cele spuse... 

Ducesa avu un surâs adorabil. 

— Haide! Văd, spuse ea, că trebuie să aşteptăm. 

— Asta depinde. 

Aceste două cuvinte o făcură pe Anne de Lorena să se încrunte, dar 
ea rămase tăcută şi aşteptă ca ducele de Anjou să dea explicaţii. Ori, 
Francois de Valois nu era degeaba fiul lui Catherine: avea sânge 
italian în vene şi fusese educat la şcoala renumită a Prințului de 
Machiavelli. 

— Frumoasa mea verişoară, spuse el, aţi găsit o modalitate de a 
profita de persoana regelui de Navarra... Asta e bine. Aţi găsit un mod 
inteligent care ne-ar scăpa de el fără a agita Europa întreagă... Este 
chiar mai bine!... Dar... 

După acest dar ducele se opri pentru un moment, Henric de Guise 
şi sora lui aşteptară. 

— Dar, reluă François de Valois, permiteţi-mi să stabilesc, la rândul 
meu, situaţiile noastre respective. 

— Spuneţi, răspunse Henric de Guise. 

Ducesa continua să-şi încrunte frumoasele sale sprâncene blonde. 

— Doamnă, continuă ducele, Henric de Bourbon, regele de Navarra 
este, în opinia mea, moştenitorul cel mai direct al tronului Franţei. 

— Suntem pe aceeaşi linie genealogică, se grăbi să spună Henric 
de Lorena. 

— Imi pare rău! el este mai aproape cu o treaptă. 

— Fie! făcu ducesa cu dispreţ. 

— Ori, continuă Frangois de Valois, regele Franţei, fratele meu, nu 
are copii... 

— Dar, ar putea avea... 

— Cine ştie? 

— Şi îi veţi succeda, vere... 

— Dacă nu mor... Hei! Doamne! spuse ducele cu blândeţe, viaţa 
omului depinde de lucruri atât de mărunte... un glonţ de muschetă 
sau vârful unui stilet, o căzătură de pe cal, un bob otrăvit subtil şi, 
astfel, se poate face rapid dintr-un om un cadavru. 

Henric de Lorena şi sora sa se cutremurară şi se priviră. 

— Deci, continuă François de Valois, ascultaţi-mă bine, vere, şi 
dumneavoastră, doamnă: L-aţi reţinut pe regele de Navarra... aceasta 
este o politică bună, dar cred că greşiţi dacă veţi trece cu vederea un 
detaliu. 

— Care dintre ele? întrebă ducesa. 

— Acela de a-l duce la Nancy, pentru că, vedeţi dumneavoastră... 
voi sunteţi stăpânii... şi puteţi face ce vreţi!... 

— Altfel spus, murmură ducele de Guise, care se lupta din greu 


să-şi stăpânească iritarea în creştere, nu este bine că el este aici. 

— Nu chiar. 

— Ah! într-adevăr. 

— Fără îndoială, regele de Navarra este în mâinile mele la fel de 
bine ca şi într-ale dumneavoastră. 

— Atunci noi am greşit să ne încredem în dumneavoastră? 

— Asta depinde... După cum v-am spus deja. 

— Să vedem! spuse Anne de Lorena. 

— Dacă vă ajut să scăpaţi de regele de Navarra, eu voi înfăptui 
afacerea dumneavoastră şi nu a mea. Vă voi apropia cu o treaptă de 
tronul Franţei... Asta-i tot! 

— Dar, spuse ducele de Guise, de ce vă pasă? Noi nu vom domni 
niciodată! 

— Hei! cine ştie? 

— Nu aveţi nici treizeci de ani, regele are abia treizeci şi doi. 

— Regele poate muri... şi eu, de asemenea... 

Anne şi ducele de Guise schimbară rapid o privire care era tot în 
plan. 

— Domnule, spuse doamna de Montpensier, noi am anticipat 
aceste obiecţii ale Alteţei Voastre Regale. 

— Intr-adevăr! 

— Şi asta pentru că putem să vă răspundem victorios că noi le-am 
provocat, vere. 

— La rândul meu, vă ascult, doamnă... 

— Vărul meu drag, spuse ducesa pe un ton afectuos, ziua de 
Sfântul Bartolomeu nu a fost decât preludiul unei lupte încrâncenate 
între oamenii din altă religie şi catolici. 

— Aceasta este şi opinia mea, doamnă. 

— Catolicii au nevoie de un lider, un căpitan energic, un om hotărât 
şi tânăr. 

— Gândesc la fel ca dumneavoastră, spuse ducele. 

— Acest lider nu va fi niciodată regele Henric al Ill-lea. El este un 
prinţ molatic, înnebunit după plăceri, trăind în societatea unor 
persoane corupte şi josnice. 

— Doamnă... 

— Lăsaţi-mă să vorbesc! continuă ducesa; cred că sunteţi de 
aceeaşi părere ca şi mine, în adâncul inimii. 

— Fie! Vă ascult... 

— Cu regele Henric al III-lea ca lider, catolicismul ar pierde teren în 
fiecare zi... In zece ani, Franţa va fi hughenotă. 

— Oh! făcu ducele. 

— Şi regele Navarrei se va afla la porţile Parisului. 

— Ei bine! întrebă François de Valois, ce pot să fac? 

— Să-l suprimaţi pe regele de Navarra. 


— Da, am înţeles, dar... odată regele de Navarra fiind mort... 
catolicii nu vor avea un lider mai bun... 

— Cine ştie? 

Ducele de Anjou tresări. 

Ducesa se uită fix la el şi continuă: 

— Regele Henric al III-lea şi-a dezamăgit poporul său... 

— Credeţi? spuse ducele, cu un sentiment de bucurie. 

— Comportamentul său ciudat răneşte sentimentele Franţei, viaţa 
sa nedemnă cu favoriţii lui scandalizează biserica. 

— Ah! Serios? 

Şi ducele adăugă, cu o blândeţe ipocrită: 

— A trecut atât de mult timp de când nu l-am văzut pe rege şi nu 
ştiam aceste detalii... 

— Papa vrea să-l excomunice... 

— Adevărat? 

— Şi dacă acest lucru se va întâmpla... 

— Ei bine? spuse ducele... 

— Franţa se va ridica şi va cere un alt rege. 

— La ce vă gândiţi, doamnă? 

— Acesta este purul adevăr, vere. 

— Şi... acest rege?... 

— Ah! făcu ducesa, aceasta ar depinde un pic, cred eu, de Casa de 
Lorena, care îi este devotată Papei. 

— Şi Casa de Lorena? 

— Îl va desemna pe prinţul care îi va deveni aliat... 

— Şi acest prinţ? 

— Nu ţine decât de dumneavoastră pentru a fi acela, spuse Anne 
de Lorena. 

Şi, cum ducele se ridică în întregime ameţit de această propunere, 
ducesa de Montpensier adăugă cu gravitate: 

— Monseniore François de Valois, duce de Anjou şi vărul nostru, 
v-ar plăcea să fiţi regele Franţei, în aproape şase luni de aici înainte? 

Francois de Valois ameţise deja şi se întreba dacă nu cumva era 
jucăria unui vis. 


— Oh! oh!... murmură Catherine, care, de la etajul superior, 
datorită oglinzii din oţel, asistase la această întrevedere fără să fie 
văzută, am auzit bine sau mă înşel? 


Capitolul XXXVII 
Să revenim acum la regele de Navarra. 


Era trecut de miezul nopţii când nobilul prizonier ajunsese la porţile 
oraşului Angers. 

Henric nu călătorise călare. 

Doamna de Montpensier îi spusese, atunci când, aplecându-se pe 
fereastră, el văzu escorta de soldaţilor loreni trimişi de ducele de 
Guise: 

— Dragul meu văr, personal cred că vă plac mult misterele şi 
scenele neaşteptate, asemenea reprezentaţiilor date de cei din 
Confreria Patimilor?%, aşa că veţi găsi foarte natural că eu am o mare 
admiraţie pentru această plăcere a voastră. 

— Ce vreţi să spuneţi, verişoară? întrebă Henric, care redevenise 
calm şi zâmbitor. 

— Vreau să călătoriţi incognito. 

— Cum aşa? 

— Cu sutana unui abate care aşteaptă ordinele şi cu o mască de 
catifea. 

— Şi de ce să port acest costum, doamnă? 

— Pentru că, răspunse ducesa, doresc foarte mult să nu se ştie că 
sunteţi regele de Navarra. 

Henric începu să zâmbească. 

— Această dorinţă pe care am avut-o ieri şi în zilele precedente ar 
putea să nu mai existe. 

— Atunci ar trebui să folosesc mijloace care mă dezgustă, vere. 

— Şi... aceste mijloace?... 

— Ar fi, de exemplu, o stare de angoasă care să vă împiedice să 
ţipaţi în timpul drumului şi să spuneţi că sunteţi regele de Navarra. 

— Dar vor vedea faţa mea. 

— Mă aştept să vă acoperiţi capul cu gluga veşmântului preoţesc. 

— Toate acestea sunt inutile, verişoară. 

— Ah! credeţi? 

— Da, bineînţeles, pentru că sunt gata să-mi pun masca şi să port 
sutana. 

— Şi nu veţi spune că sunteţi regele de Navarra? 

— Nu, pe cuvântul meu de gentilom. Totuşi... văd o dificultate, cu 
toate astea? 

— Care este această dificultate? 

— Voi fi în imposibilitatea de a urca pe cal într-o sutană. 

— Nu veţi călători pe cal. 


29 Confreria Patimilor [fr: La Confrérie de la Passion] - Asociaţie de laici 
formată din burghezi şi artizani parizieni din Evul Mediu, care avea ca scop 
reprezentarea de drame sacre, în special în legătură cu Misterul Patimilor. La 
Confrérie de la Passion a format o adevărată corporație dramatică şi pentru o 
perioadă de peste un secol a avut monopolul asupra artei dramatice 
pariziene. [n.t.]. 


— Ah! 

— V-am pregătit o litieră, şi intenţionez să vă ţin companie. 

Cum Henric era liber şi întotdeauna cel mai galant dintre prinți, el 
luă mâna ducesei şi o duse politicos la buzele lui. 

— Sunteţi adorabilă! spuse el. Ce păcat că nu pot fi iubit de 
dumneavoastră! 

— Incă! spuse ducesa. 

— Dar totuşi, verişoară. 

— Dragul meu prinţ, spuse ducesa, vi-l voi trimite pe vidamul de 
Panesterre, căruia puteţi să-i destăinuiţi dragostea dumneavoastră 
pentru mine, această iubire atât de înflăcărată, încât aţi încredinţat-o 
noaptea trecută domnişoarei Berthe de Mallevin... 

Şi ducesa apăsă un resort; două panouri ale lambriului se 
deschiseră şi vidamul intră purtând sub braţ un mic pachet cu haine. 
Erau sutana şi masca despre care se discutase. 

O oră mai târziu, Henric, care avea înţelepciunea de a nu opune 
rezistenţă prosteşte şi ştia bine că doar aceia care aşteaptă o ocazie 
favorabilă pot evita un pas greşit - Henric, după cum spuneam - se 
aşeză în tăcere lângă ducesă, pe pernele dintr-o litieră transportată 
de catâri, având perdelele din piele trase. 

Fără nicio rezistenţă, el îmbrăcase sutana şi îşi pusese masca pe 
faţă. In momentul în care litiera porni la drum, bearnezul aruncă o 
privire furişă afară. 

El văzu cavaleri loreni cu sabia în mână sau muschete care 
înconjurau litiera, şi se gândi că, dacă ar încerca să fugă, chiar 
sucindu-i gâtul ducesei, ar fi fost o nebunie care n-ar fi condus la 
niciun rezultat. 

Atunci, el se mulţumi să spună doamnei de Montpensier: 

— Vinul vidamului conţinea un narcotic atât de puternic, verişoară, 
că singurul mod pentru mine de a mă lupta cu somnul ar fi să vă 
vorbesc despre dragoste. 

— Dormiţi, vere, spuse ducesa. 

— Voi face după cum doriţi... 

Şi Henric îşi puse gluga sutanei pe cap şi se rezemă într-un colţ al 
litierei ca un om copleşit de somn. 

Dar, în loc să doarmă, aşa cum am fi crezut, Henric începu să se 
gândească la o cale de ieşire din această situaţie proastă. 

Catârii mergeau la trap, cavalerii călăreau. 

Şapte ore mai târziu, cortegiul ajunse la porţile oraşului Angers. 

La un cuvânt al ducesei, porţile se deschiseră, şi ofiţerul care îi 
comanda se mulţumi să salute fără a încerca să afle cine era acel 
preot care o însoțea pe prinţesa Anne de Lorena. 

La castel, aceeaşi discreţie. 

Gărzile monseniorului duce de Anjou se depărtară respectuos, şi 


Henric putu să iasă din litieră, dând mâna ducesei, fără ca vreun 
călăreț sau paj să-i poată vedea un colţ de pe faţa lui. 

— Vere, îi şopti ducesa, mi-aţi vorbit despre dragoste, nu-i aşa? 

— Da... şi vă iubesc!... 

— Oh! cred că puţin... dar, în fine... 

— In fine? întrebă el. 

— Vă invit la cină... 

— În compania altora? 

— Nu, într-un tâte-ă-tete... 

— ŞI... unde anume? 

— In apartamentul meu... pentru că sigur mi s-a pregătit unul. 

— Accept, spuse Henric, care se gândea permanent la o evadare 
posibilă. 

Erau doi oameni tăcuţi şi nemişcaţi pe ultima treaptă a peronului de 
onoare. Ducesa schimbă un semn misterios cu fiecare dintre ei. 

— Bine! murmură Henric, ştiu cu cine am de-a face. O mantie vă 
acoperă faţa, dar v-am recunoscut pe amândoi, frumoşii mei veri. 
Unul dintre voi este François de Valois şi celălalt Henric de Guise. 

Aceşti doi oameni se dădură la o parte pentru a o lăsa să treacă pe 
ducesă, care îl conducea pe falsul preot ţinându-l de mână. 

Toţi pajii şi valeţii fuseseră trimişi la culcare, înlăturând toţi curioşii, 
iar scara era pustie. 

— Este incontestabil, îşi spuse regele de Navarra, că nimeni nu 
trebuie să mă vadă. 

El urcă în urma ducesei la primul etaj al castelului şi traversă mai 
multe camere. 

Un pat se afla în ultima şi lângă el chiar o masă plină cu de toate. 

Pe această masă se aflau delicatese afumate, sticle sclipitoare de 
cristal umplute cu vin rozaliu sau roşu închis, alb sau de culoarea 
chihlimbarului. 

— Vărul nostru de Anjou a făcut lucruri de calitate, după cum 
vedeţi, spuse ducesa. 

La un semn al ei, singurul cavaler loren care descălecase în curte şi 
luase o torţă pentru a lumina calea ducesei şi prizonierului ei, închise 
uşile acestei ultime camere şi se retrase. 

— Acum, iată-ne faţă în faţă, vere, spuse ducesa, puteţi să vă daţi 
jos masca. 

Henric se supuse. 

— Şi puteţi să vă debarasaţi de sutană. 

Prinţul aruncă sutana departe de el şi îşi descoperi îmbrăcămintea 
sa de gentilom. 

Ducesa se aşeză la masă şi îl invită cu un gest să stea lângă ea. 

— Doamnă, îi spuse Henric, care îi sărută din nou mâna, vă voi 
spune o rugăminte. 


— Vorbeşte, vere. 

— Sunt prizonierul vostru, nu-i aşa? 

— Oh! prea puţin... 

— Dar totuşi... 

— Sunteţi mai mult prizonierul vărului nostru de Anjou. 

— Fie! Ei bine! îmi permiteţi să-l uit pentru o oră? 

— Oh! desigur, puteţi să-l uitaţi. 

— Şi să cinez cu dumneavoastră ca şi cum am avea o întâlnire 
galantă? 

— Dar din toată inima, vere. 

Henric îşi puse braţul în jurul taliei mlădioase a Annei de Lorena: 

— Vă spuneam că vă iubesc... spuse el. 

— lată, vere, spuse ducesa, privirea voastră este plină de pasiune, 
buzele vi s-au luminat de un surâs atât de drăgăstos, încât aş fi 
tentată să vă cred... 

— Şi aţi avea dreptate, frumoasa mea verişoară. 

Cu aceste cuvinte, el îi dădu un sărut. 

Anne de Lorena nu se retrase: 

— Sunteţi cel mai galant dintre prinți, spuse ea. 

— Oh, făcu Henric, cel puţin încerc... 

— Deci, mă iubiţi? 

— Pe sufletul meu! 

— De ce nu mi-aţi spus la bordul şlepului? 

— Păi, dragă verişoară, nu am făcut contrariul... 

— Da, dar, părăsindu-mă, v-aţi dus să-i faceţi curte blondei Berthe 
de Mallevin. 

— Am încercat să vă uit.... deoarece dragostea mea pentru 
dumneavoastră deja mă făcea să mă simt nefericit... 

— Sunteţi adorabil, vere. 

— Şi sincer... 

— Haida-de! 

— lată, spuse Henric, de vreme ce mă veţi trimite la Nancy şi 
pentru că nu sunt decât un biet prizonier, în loc de a fi regele 
Navarrei, liderul hughenoţilor, un inamic al casei de Lorena, în cele din 
urmă... 

— Ei bine? 

— Ei bine! iubiţi-mă!... Oh! Doamne! dacă nu suntem de acord cu 
privire la politică, poate vom fi în dragoste... 

— Este foarte posibil, murmură ducesa pe un ton batjocoritor. Dar 
să cinăm, vere... Putem vorbi foarte bine la masă!... 

— E adevărat. 

— Imi permiteţi să vă servesc câteva linguri de supă cu crustacee? 

— Dar fără îndoială. 

În momentul în care ducesa puse o farfurie plină de supă cu raci, 


Henric se încruntă. 

— Ce este? spuse doamna de Montpensier. 

— Un gând viclean care mi-a trecut prin cap. 

— Ce gând? 

— Vărul meu François are o grămadă de italieni în serviciul său... şi 
italienii sunt otrăvitori... 

— Haida-de! 

— Cine ştie dacă bucătarii săi nu sunt italieni? 

— Vă înţeleg, spuse ducesa, râzând, dar nu vă temeţi... şi 
imitaţi-mă. 

Şi ea înghiţi primele două linguri de supă. 

— Asta mă linişteşte, spuse Henric, şi curajul vostru îmi dă puterea 
de a vă imita. 

Cu aceste cuvinte, el mâncă liniştit partea sa de supă cu raci. 

Ducesa luă una dintre sticle şi turnă în paharul prinţului două 
degete dintr-un vin galben, de culoarea chihlimbarului. 

— E din Xérès, spuse ea. 

— Hm! spuse Henric, credeţi că pivnicerul vărului nostru de Anjou 
nu e italian? 

— Nu mai mult decât bucătarul. Veţi vedea. 

Şi ducesa bău prima. 

— Asta mă linişteşte complet, spuse regele de Navarra. 

— În sănătatea voastră, frumoasa mea verişoară! 

Apoi, după ce îşi goli paharul, el se aplecă din nou spre ducesă şi îi 
dădu un al doilea sărut... 

— Mă iubiţi aşa de mult! şopti ducesa pe un ton în continuare 
batjocoritor, nu-i aşa că nu vreţi să plecaţi la Nancy? 


Capitolul XXXVIII 

Doamna de Montpensier îl privi cu tandreţe pe Henric şi îi spuse: 

— Dar aţi fost totuşi bărbatul în care aş fi avut încredere. 

— Ah! spuse Henric, pe care aceste cuvinte simple îl făcură să 
tresară. 

Anne continuă: 

— Ascultaţi-mă bine. Sunteţi prizonierul meu şi intenţionez să vă 
conduc la Nancy. Acolo, veţi avea tot timpul să mă iubiţi în voie, 
deoarece sper să fiţi păzit acolo cât mai mult timp posibil. 

— Numai dacă, spuse regele Navarrei, bravii mei gasconi nu vor 
veni să mă elibereze. 

— La Nancy? 

— Desigur! călătoria este lungă, ştiu asta, dar, aşa cum spune 
proverbul, gasconii merg repede. 

Doamna de Montpensier se ridică şi merse să se asigure că toate 


uşile erau încuiate şi că nimeni nu putea auzi conversaţia sa cu regele 
Navarra. 

Henric se uită la ea şi o găsi frumoasă. 

— Pe adevăratul Dumnezeu! verişoară, spuse el, regele Henric al 
Ill-lea a greşit foarte mult să nu se căsătorească cu dumneavoastră 
atunci când a avut ocazia. 

Aceste cuvinte produseră un efect ciudat, aproape teribil, asupra 
ducesei. 

Un fulger ţâşni din ochii ei, buzele i se crispară, şi ea îi apăru 
bearnezului splendidă de atâta ură şi dispreţ amar. 

— Da, spuse ea, acest om a fost nebun, acest om a fost neghiob; aş 
fi făcut din el cel mai mare rege din lume. 

— Ce păcat, murmură Henric, că sunt căsătorit! m-aţi fi ajutat să-mi 
extind micul meu regat de Navarra. 

Aceste cuvinte nu o făcură pe ducesa să zâmbească. Ea rămase 
gravă şi gânditoare pentru un moment, apoi, ridicându-şi capul şi 
fixându-şi privirea înflăcărată asupra regelui de Navarra: 

— Vere, spuse ea, momentul este solemn. De discuţia din seara 
aceasta va depinde pacea sau războiul dintre noi. 

— Dar, draga mea, observă bearnezul, mie mi se pare că suntem în 
plin război. Nu sunt prizonier? 

— Da şi nu. 

— Cum aşa? 

— M-aţi răpit de la Blois şi m-aţi fi dus în Navarra; v-am întins o 
capcană la rândul meu, şi, aducându-vă la Angers, v-am dovedit că 
am puterea de a lupta cu dumneavoastră. 

— Desigur! mi-am dat seama. 

— Acum, vere, ascultă-mă. Vreau să-ţi vorbesc deschis. 

„Atunci, gândi Henric, să mă ţin bine.” 

Anne de Lorena continuă: 

— Mi-a fost destinată o soartă ciudată. Regele Carol al IX-lea 
trebuia să se căsătorească cu mine, regele Henric al III-lea trebuia să 
se căsătorească cu mine, palatinul elector trebuia să se căsătorească 
cu mine... Am visat coroana Franţei şi a Germaniei, şi nici una, nici 
alta n-au fost pentru mine. Fiică de prinţ, soră de prinţ, nu mi-e 
destinat să domnesc, probabil, niciodată. 

— Şi vă doriţi să domniţi! 

— Oh! spuse ea cu un accent intraductibil, cu o sclipire în ochi şi o 
furtună de furie de mult timp păstrată în inimă - oh pentru o coroană! 


— Şi în cazul în care nu vrea să vină? gândi Henric. 

— Staţi, spuse ducesa, în cursul acestei nopţi, la conacul 
Panesterre, în timpul în care dormeai sau te prefăceai că dormi... 

— M-am prefăcut spuse Henric. 


— Am avut un vis ciudat, un vis pe care îl pot atinge. 

— Să vedem? 

— Vreau să împart jumătate din Europa în două părţi. 

— Tul 

— Eu! spuse ea cu un ton de convingere profundă - atât de 
profundă încât Henric tresări. 

— Dar, într-adevăr, spuse el, noi suntem un pic cam departe, 
verişoara mea, de punctul nostru de plecare. Eu am început prina vă 
spune: „Te iubesc!” şi dumneavoastră continuaţi prin a-mi propune 
revizuirea hărţii Europei. 

— Ascultă-mă în continuare, vărul meu. Aş dori să trag o linie care 
urcă pe Rin de la vărsare până la izvoare, apoi va urma creasta Alpilor 
până la Marea Adriatică şi va limita la est această jumătate de Europă 
pe care o vreau. 

— Cum s-ar spune, Flandra, Lorena, Alsacia, Franche-Comte, 
Elveţia, Savoia şi Italia? 

— Cu Franţa şi Spania, vere. 

— Şi Navarra? 

— Da, şi Navarra. 

— Ei, drace! Verişoara mea, ar fi un tort frumos. 

— Aş tăia în două porţii acest tort, vărul meu. 

— Să vedem cum? 

— În prima includ Flandra, Alsacia, Lorena, malul stâng al întregii 
Saone şi Rhone, Italia, Savoya şi Elveţia. 

— Bine! lar a doua? 

— A doua, pornind de la Paris, ar include Normandia şi Bretania, 
Anjou şi Poitou, ambele maluri ale Loarei şi această Garonne... 

— Navarra, Spania şi Portugalia, finaliză Henric. 

— Exact. 

— Hei! dar, spuse regele Navarrei, acesta este un foarte frumos 
privilegiu. Continuă, verişoara mea. Cine ar domni peste primul dintre 
aceste două regate? 

— Fratele meu Guise, care este cum se spune, Casa de Lorena şi 
care se simte înghesuit în palatul său din Nancy şi a constatat că aerul 
pe care îl respirăm de-a lungul râului Meurthe nu ne umflă suficient 
plămânii. 

— Nu există nici o îndoială că este un pic rece, spuse Henric, care 
avea întotdeauna înflorit un zâmbet pe buze. Dar, îmi pare rău! Alteța 
Voastră încă nu a binevoit să-mi spună cui îi este destinat cel de-al 
doilea regat. 

— Unui prinţ care s-ar numi după propria-i voinţă, rege al Franţei şi 
Gasconiei. 

— Da-ar ciuma!... 

— Eu spun regele Gasconia, continuă ducesa, pentru că, în mintea 


mea, capitala reală ar trebui să fie Bordeaux. 

— Şi acest prinţ?... 

— Veţi fi dumneavoastră, vere. 

Henric se ridică la rândul său: 

— Frumoasa mea verişoară, spuse el, vinurile care se beau la 
castelul din Angers sunt prea generoase. 

— De ce? 

— Dar, pentru că ele vă inspiră glume drăguţe. 

— Nu glumesc, vărul meu. 

— Cum! îmi propuneţi în mod serios acest lucru? 

— Fără nicio îndoială. 

— Atunci, o mie de scuze! Sunt numai urechi. 

— Ei bine! Să presupunem pentru o clipă că harta Europei este 
astfel refăcută, continuă doamna de Montpensier. 

— Presupunerea îmi place, la urma urmei, doamnă. 

— Regatul vostru s-ar compune dintr-o jumătate din Franţa, care 
este două treimi catolică şi din Spania care este în întregime catolică. 

— Da. 

— Nu aţi conduce mult peste un mic nucleu de credincioşi 
hughenoți, şi având de condus noi popoare, aţi putea abjura* la 
religia reformată. 

— Adică, să devin catolic? 

— Exact. 

— La urma urmei, spuse Henric pe un ton obişnuit, ceea ce îmi 
propuneţi nu este atât de nerezonabil cum s-ar putea crede. Eu nu-l 
urăsc pe papă atât de mult încât să nu pot, într-o dimineaţă frumoasă, 
să mă împac cu el. După aceea? 

— După aceea, vă veţi căsători cu mine, spuse Anne de Lorena. 

— Ah! foarte bine... 

— Şi veţi pune pe capul meu această coroană pe care v-am dat-o... 

— Este corect. Dar... 

— Nu mi-aţi spus că mă iubiţi? 

— Da, spuse Henric. 

Şi el o sărută din nou pe ducesă. 

— Noi îl vom avea de partea noastră pe papă, spuse ea. 

— Desigur, dacă voi abjura. 

— Şi cele doua case de Navarra şi de Lorena vor fi stăpânele lumii. 

— Ar fi foarte bine, dar... 

Acest dar era plin de obiecţii şi o făcu pe doamna de Montpensier 
să se încrunte. 

— Explicaţi-vă, vere, spuse ea. 

— Consider că schimbul este bun, spuse Henric, imperiul Lorenei nu 


30 A renunţa la o credinţă; a renega o doctrină, o părere etc. [n.t.]. 


va invidia regatul Gasconiei. 

— Şi regatul Gasconiei va fi mulţumit, cred. 

— M-aţi fermecat, doamnă. Mi-ar plăcea ca Bordeaux să fie 
capitala; este un oraş frumos unde se respiră aer proaspăt şi unde 
soarele este blând. Dar ce vom face cu Parisul? 

— Vom locui la Paris în timpul verii. 

— Acest loc îmi place în continuare, Luvrul este o locuinţă 
fermecătoare. Dar... 

Henric se opri pentru o clipă, ducesa aşteptă... 

Văzând aceasta, Henric continuă: 

— Dar cum vă veţi căsători cu mine, pentru că eu sunt deja 
căsătorit cu doamna Margareta de Franţa? 

— Am prevenit această obiecţie, vere. 

— Ah! 

— Când v-aţi căsătorit cu Margot, eraţi hughenot. Papa va rupe 
căsnicia voastră, imediat ce veţi redeveni catolic. 

— lată! Hei! Ce idee frumoasă!... 

— Ei bine! aveţi încă vreo obiecţie să-mi faceţi? 

— Oh! una singură... 

— Să vedem? 

— Şi regele Franţei, Henric al III-lea, ce se va întâmpla cu el în toate 
astea? 

— Am cumpărat în mod special pentru el o pereche frumoasă de 
foarfece de aur. 

— Ah! 

— Pentru a-i tăia părul şi a-l închide apoi într-o mânăstire. 

— Este perfect, verişoară, aveţi răspuns la toate... Dar... 

— Cum! spuse ducesa, aveţi în continuare o obiecţie?... 

— Nu chiar. Totuşi, vreau să vă spun că regele Spaniei mi-a oferit 
ceva similar. 

— Într-adevăr? 

— În primul rând, să o iau pe sora lui în căsătorie; se pare că 
aceasta este foarte frumoasă. 

— Apoi? spuse ducesa cu dispreţ. 

— Apoi Parisul şi Luvrul... ca dumneavoastră... 

— Şi apoi? 

— Şi apoi, în schimbul coşmeliei mele din Nérac, al castelului meu 
din Pau şi ținutului sărăcăcios al Navarrei, toate acestea i le-aş ceda - 
el mi-a oferit câmpiile până la Metz, văile râurilor Meuse şi Meurthe şi 
palatul vostru din Nancy, draga mea verişoară. 

Doamna de Montpensier avu o exclamaţie de furie şi de uimire 
totodată. 

— Dar aţi refuzat! spuse ea. 

— Am refuzat, răspunse Henric. 


Ducesa îşi regăsi calmul şi puse direct această întrebare: 

— Cum vi se par, atunci, propunerile mele, vere? 

Şi ea aşteptă răspunsul regelui de Navarra. 

Henric de Navarra era gascon. 

Gasconul este un văr direct al normandului. 

Normandul nu răspunde da sau nu decât numai în cazuri extreme, 
şi numai atunci când a epuizat tot vocabularul de expresii evazive. 

Deci, în loc de a accepta sau de a refuza categoric propunerile 
doamnei de Montpensier, Henric începu a ofta profund. 

— De ce acest oftat, vere? întrebă ducesa. 

— Pentru că mă gândesc la biata Margot. 

— La soţia dumneavoastră? 

— Vai! da; ce se va întâmpla cu ea atunci când eu voi fi repudiat? 

— Ea se va consola cu noi iubiri. 

— Haida-de! făcu Henric cu naivitate, credeţi că Margot?... 

— Ei, femeile!... ea s-ar feri de un scandal pe cont propriu, vărul 
meu... 

— Serios? 

— Oh! Vă asigur. 

Henric oftă din nou. 

— Atunci, spuse el, pentru că aceasta este convingerea voastră, să 
nu mai vorbim. 

Şi el oftă din nou. 

— Dar bietul Henric? spuse el. 

— Care Henric? fratele meu sau regele Franţei? 

— Regele Franţei, desigur! 

— Ei bine? 

— Ce va face el în acea mânăstire? 

— El va organiza procesiuni: ştiţi că asta-i place. 

— Mi s-a spus, într-adevăr. 

Henric oftă pentru a patra oară. 

— Ei bine! Ce e? Ce mai este, încă? spuse ducesa. 

— Şi vărul nostru François? 

— Ducele de Anjou? Oh! El nu mai are mai mult de un an de viaţă. 

— Într-adevăr! verişoară. 

— Aceasta este părerea tuturor medicilor, cel puţin. 

— Atunci, să-l lăsăm să moară în pace... 

Ducesa crezu că l-a convins pe Henric, şi îşi puse mâna într-un mod 
familiar pe umărul prinţului. 

— Ah! Ştiam eu, spuse ea, că veţi accepta, vere! 

— Îmi pare rău! spuse Henric, care se retrase lent din această 
îmbrăţişare, nu am terminat... 

— Cum? spuse ducesa, încruntându-se. 

— Ştiaţi că regatul Franţei, aşa cum se prezintă, este un regat 


frumos? 

— Aşa e. 

— Şi că, dacă regele Henric al IIl-lea ar muri şi fratele său înainte 
sau după el, tronul ar fi vacant? 

— Nu, pentru că fratele meu şi dumneavoastră veţi avea pretenţii şi 
unul, şi altul, obiectă doamna de Montpensier. 

— Cu o mică diferenţă, cu toate acestea, spuse Henric, vărul meu 
de Guise este mai departe de tron... 

— Credeţi? 

— Sunt sigur. Ştiu pe de rost arborele meu genealogic şi al vostru. 

— Fie! Dar regele Henric al Iil-lea trăieşte. 

— Nu vorbeaţi de eliminarea lui? 

— Fără îndoială. 

— Ei bine! verişoară, spuse regele de Navarra, care izbucni în cele 
din urmă într-un hohot de râs, dar eu nu vreau să mă amestec în aşa 
ceva, credeţi-mă... 

La aceste cuvinte, Anne se ridică tremurând. 

— Altfel spus, refuzaţi? spuse ea. 

— In mod clar, frumoasa mea verişoară. 

— Şi nu v-aţi gândit că acum aveţi un duşman implacabil în mine? 
strigă Anne de Lorena cu ochii în flăcări. 

— Haida-de! nu se moare din cauza urii unei femei. 

— Dar sunteţi în puterea mea! 

— Provizoriu, da. Dar cine ştie? Dumnezeu este mare şi viitorul este 
necunoscut. 

— Păziţi-vă!... 

— Doamnă, spuse Henric cu răceală, îmi rămâne să vă mulţumesc 
pentru onoarea ce mi-aţi făcut invitându-mă la cină. 

Şi bearnezul se ridică pentru a o face să înţeleagă mai bine pe 
ducesă că el considera întâlnirea lor încheiată. 

Ducesa era palidă de furie, şi ochii ei aruncau fulgere. 

— Ah! Păziţi-vă! repetă ea. 

— De ce? întrebă Henric pe un ton calm. 

— Aceasta este pedeapsa cu moartea despre care vă vorbesc... 

— Nu există nicio pedeapsă fără drept de apel. Bună seara, 
verişoară! 

Ducesa îi aruncă o ultimă privire: o privire întunecată şi 
înfiorătoare, în care se îmbinau ura femeii preocupate de politică şi 
furia femeii dispreţuite. 

Apoi, ea se îndreptă încet spre uşă, sperând încă. 

Atunci când ajunse la pragul uşii, ea se opri şi aşteptă. 

Îl văzu atunci pe Henric, care îşi turna în linişte o ultimă înghiţitură. 

— Desigur, spuse el pe un ton ironic, vinul vărului meu François 
este bun, şi îi voi cere scuze că l-am considerat otrăvit! In sănătatea 


dumneavoastră, doamnă! 

Anne de Lorena scoase un urlet de leoaică rănită, împinse uşa cu 
zgomot şi ieşi. 

Henric rămase singur. 

— Ventre-Saint-Gris! murmură el, aceşti veri de Lorena sunt plăcuţi, 
pe legea mea! Se presupune că eu înfrunt atât de multă durere pentru 
a deveni regele Gasconiei, tocmai când mă uit prin fereastră la steaua 
mea strălucitoare de pe cer, care mi-a spus că într-o zi am să fiu rege 
al Franţei. 

Cu aceste cuvinte deschise fereastra camerei şi se aplecă afară. 

Noaptea era luminoasă şi rece, şi steaua bearnezului plutea la 
orizont spre nord-est, în direcţia Parisului. 

Henric îşi contemplă steaua sa norocoasă pentru un moment şi-i 
trimise un zâmbet vesel, iar apoi îşi cobori privirea spre pământ, adică 
spre curtea pavată a castelului d'Angers. 

O jumătate de duzină de cavaleri loreni se plimbau în sus şi în jos, 
cu sabia la şold şi puşca pe umăr. 

Henric închise fereastra şi şopti: 

— Cum naiba să ies de aici? 

El se duse spre uşă şi o împinse. 

Uşa cedă, dar el văzu alte două santinele lorene în spatele ei. 

Fiecare dintre acestea avea câte un pistol în mână. 

Camera nu avea decât o uşă. 

— Pe legea mea! îşi spuse bearnezul, să mergem la culcare, 
noaptea este un sfetnic bun. 

Şi se aruncă îmbrăcat pe patul său. 

Cum el nu avea nici sabie, nici pumnal, se gândi că era prudent să 
nu adoarmă. 

— Sunt oameni care vor să mă asasineze, şopti el. 

Şi, ridicându-se, merse şi împinse masa, care era din stejar masiv, 
în faţa uşii. 

Pe această masă era o lumânare, o singură lumânare, a cărei 
flacără lumina camera. 

Ducesa luase alta. 

Henric remarcă, nu fără îngrijorare, că lumânarea mai avea puţin 
până a se consuma. 

„Din fericire, gândi el, noaptea este pe sfârşite... ziua va veni în 
curând.” 

Şi se rugă ca lumânarea să dureze cât mai mult timp posibil. 

Dar Henric se înşela. Noaptea nu era atât de avansată pe cât 
presupusese el şi lumânarea se stinse înainte de revărsatul zorilor. 

Prinţul stătea pe pat, dar fără să adoarmă şi ciulindu-şi urechile la 
cel mai mic zgomot; dintr-o dată, el auzi un scârţăit slab. 

In acelaşi timp, i se păru că patul lui se zgâlţăi, şi vru să sară de pe 


el. Dar în curând el se simţi țintuit de o forţă misterioasă şi un fel de 
piroane invizibile căzură peste el şi îl imobilizară. 

Se părea că resorturi ascunse îl fixaseră şi îl strângeau. 

In acelaşi timp, patul se zgâlţâia din ce în ce mai puternic, şi regele 
de Navarra, care făcea eforturi zadarnice de a se elibera, înţelese că 
un abis se deschisese sub el şi că patul cobora în adâncimea unei 
încăperi misterioase. 

Acest lucru dură aproape zece minute. 

Henric strigă, dar strigătele sale nu avură ecou. 

El făcu eforturi supraomeneşti pentru a se smulge de pe pat, dar 
aceste eforturi erau în zadar. 

In cele din urmă patul se opri şi părea să se aşeze din nou peo 
suprafaţă solidă, în timp ce un zgomot se auzi de deasupra capului 
său. 

Acest zgomot era tot o revelaţie pentru Henric de Navarra, care îşi 
aminti cu un fior de o poveste pe care o auzise în copilărie. 

Această poveste se referea chiar la castelul din Angers. 

Potrivit unui gentilom gascon pe care Henric de Navarra, copil fiind, 
îl cunoscuse la curtea lui Jean d'Albret, bunicul său, castelul din 
Angers avea o cameră numită camera verde. 

Şi, într-adevăr, Henric, adunându-şi amintirile din seara precedentă, 
îşi aminti că acea cameră în care cinase în compania ducesei era 
tapetată în verde. 

Camera verde era dotată cu un pat plasat pe o trapă mobilă. 

Li se dădea această cameră persoanelor de care voiau să scape, şi, 
la un moment dat, resorturile de oţel, ascunse în lemnăria patului, se 
destindeau şi îl prindeau pe cel care dormea. 

Atunci trapa se deschidea, patul trecea prin podea şi cobora până 
la partea de jos a unei temnițe subterane. 

Apoi trapa se închidea, şi nefericitul care avusese imprudenţa de a 
se culca în camera verde era pentru totdeauna separat de restul 
omenirii. 

Gentilomul gascon căpătase experienţă în acest sens. 

El rămăsese prizonier trei zile în subterană, şi datorită credinţei 
sale şi generozităţii Domnului care era interesat de el îşi primise 
iertarea. 

Zgomotul pe care Henric de Navarra îl auzise deasupra capului său 
era acela al trapei care se închidea. 

In acelaşi timp, resorturile se destinseră şi prinţul fu liber să se 
mişte. 

Sări din pat, şi picioarele sale simţiră un teren umed şi alunecos. 

El întinse mâinile şi mâinile sale întâlniră un zid gol şi neted. 

— Haide! îşi spuse el, sunt în beciurile castelului şi la o adâncime la 
care stelei mele îi va fi destul de greu să coboare. 


Henric oftă după ce spuse aceste cuvinte, dar nu-şi pierdu curajul şi 
adăugă: 

— De fapt, am văzut de multe ori un lucru: când o stea se ridică la 
orizont, ea lasă uneori una dintre razele sale se rătăcească într-o 
groapă sau într-o fântână... 


Capitolul XXXIX 

Henric fu cuprins pentru vreo oră de un fel de ameţeală. 

Unde era? Ce voiau să-i facă? 

Ambele întrebări care-i frământau mintea nu găsiră răspuns. 

Se aşeză pe patul său şi începu să se gândească. 

— Am înţeles, îşi spuse el, că îndrăzneala verilor mei de Guise, la 
fel de mare ca ura lor, i-a făcut să scape de mine, dar ce am înţeles 
mai puţin este faptul că ducele de Anjou vrea să le fie complice. Noi 
am fost prieteni buni odată, eu cu vărul Frangois, şi nu văd ce avantaj 
ar avea să mă facă să dispar. Odată ce eu voi fi mort, cei din Casa de 
Guise îl vor asasina. 

Acest raţionament era atât de logic şi plin de sens încât frica de 
moarte dispăru din inima lui Henric. 

Şi, ca oamenii curajoşi care se trezesc noaptea tremurând fără 
motiv, regele de Navarra se culcă pe patul lui şi în curând adormi. 

Somnul lui dură câteva ore, probabil, pentru că, atunci când Henric 
se trezi, văzu o rază de la lumina zilei deasupra capului său. 

Acest fascicul de lumină trecea printr-o deschidere îngustă şi îi 
permise prinţului să-şi examineze închisoarea. 

Era un fel de puț de formă ovală, cu o adâncime de treizeci la 
patruzeci de picioare, cel puţin, şi ai cărui pereţi erau din pietre legate 
una de alta cu un ciment foarte dur. 

Patul care era coborât pe lanţuri ocupa fundul acestui puț. Vertical 
deasupra capului său, Regele de Navarra văzu trapa şi infernalul său 
mecanism. 

Cât despre raza de lumina care îi permitea să vadă toate aceasta, 
ea pătrundea printr-o firidă îngustă aflată un pic mai jos de trapă şi 
care, după toate aparențele, se afla la nivelul solului. 

O privire era de ajuns pentru ca Henric să fie convins că orice 
încercare de a scăpa era inutilă şi în cazul în care el ar fi stat într-o 
temniţă reală, şi acolo ar fi avut măcar o uşă. 

Pereţii lustruiţi, cimentaţi, inatacabili, nu ascundeau nicio uşă. 

Pentru a ieşi de acolo, ar fi fost nevoie ca lanţurile de la 
trapa-capcană să tragă patul înapoi sus şi Henric să revină în camera 
verde. 

Henric aştepta. 

— Deoarece m-au coborât aici cu prudenţă, înseamnă că ei nu se 


gândesc la uciderea mea; le-ar fi fost mult mai uşor să mă facă să cad 
direct pe fundul temniţei decât să mă aducă aici jos cu atenţie. 

Orele trecură. 

Henric nu auzi niciun zgomot. 

Atunci raza de lumină slăbi în intensitate şi Henric simţi un junghi 
uşor la stomac. 

— lată că se înnoptează, îşi spuse el, şi cred că m-au uitat.... Oare 
vor să mor de foame? 

Acest gând îl nelinişti pe regele Navarrei şi prinse consistenţă puţin 
câte puţin în mintea lui, deoarece lumina dispăru cu totul, şi temniţa 
rămase cufundată în întuneric. 

— Cine doarme, mănâncă! mormăi el filozofic. 

Şi se culcă înapoi pe pat. 

Trecură câteva ore. 

Gândul că voiau să-l lase să moară de foame era din ce în ce mai 
convingător, când regele de Navarra auzi un zgomot surd. 

Acest zgomot părea să vină din măruntaiele pământului şi părea a 
fi un târnăcop ce făcea o spărtură în zidărie. 

Prinţul îşi părăsi din nou patul, se întinse pe solul umed al temniţei 
şi îşi lipi urechea de pământ. 

Zgomotul părea să se apropie. 

In acelaşi timp, simţi o uşoară zdruncinătură. 

Prin urmare, el nu mai avea nici o îndoială. 

Sub el, se întindeau unele dintre galeriile subterane, iar acesta era 
punctul central al acestor galerii şi era demolat pentru a se ajunge la 
el. 

Prin urmare, inima lui încă strânsă se dilată. 

Henric înţelese că un prieten necunoscut sau misterios voia să-l 
elibereze. 

Cine era acest prieten? 

Era Noë? Erau gasconii sau poate chiar monseniorul Francois de 
Valois, duce de Anjou, complice aparent al prinților loreni? 

Zgomotul târnăcopului devenea din ce în ce mai clar şi se apropia 
în mod semnificativ. 

Henric se ridică şi se rezemă de perete. 

Dintr-o dată pământul începu să sară ca grâul în ciur, apoi urmă o 
alunecare de pământ, şi Henric se simţi condus de pământul de sub 
picioarele lui. 

In acelaşi timp, un punct de lumină străluci dedesubt. 

Henric se aplecă cu nerăbdare şi văzu un fel de mic tunel vertical, 
ca un îngust, care era săpat deasupra unei spărturi în zid. 

In partea de jos a tunelului erau doi bărbaţi, dintre care unul ţinea 
un felinar. 

Celălalt ţinea în mână încă târnăcopul eliberator. 


Primul, cel care ţinea felinarul şi care părea că îi este superior 
celuilalt, purta o mască pe faţă. 

Cel de-al doilea era, evident, un om simplu. 

Henric se chirci pe marginea tunelului, destul de larg, la urma 
urmei, pentru ca un om să poată trece. 

— Monseniore Henric de Navarra, spuse omul mascat uitându-se în 
sus şi dirijând razele luminii felinarului în sus, astfel încât să lumineze 
faţa prinţului, suntem prieteni şi am venit să vă eliberăm. 

Henric tresări. 

— Unde am mai auzit vocea asta? îşi spuse el, răscolindu-şi 
amintirile îndepărtate. 

Şi el coborî prin micul tunel. 

Apoi urma un pasaj îngust, sinuos şi lung. 

Omul mascat puse un deget pe buze: 

— Nu faceţi zgomot şi nu-mi adresaţi vreun cuvânt, spuse el, 
deoarece castelul din Angers, în special pereţii, au urechi. 

Apoi, el luă mâna prinţului, adăugând: 

— Urmaţi-mă. 

Şi el stinse felinarul. 

Henric se lăsă condus timp de aproape zece minute prin întunericul 
gros. 

Uneori, ghidul se apleca la urechea lui şi-i ordona să se aplece, 
alteori, îl făcea să urce una sau două trepte. Omul cu târnăcopul 
mergea în spate. În cele din urmă, misteriosul ghid se opri. Henric auzi 
din nou un zgomot surd, dar nu era acela al unui târnăcop ce lovea un 
perete, era un bubuit ca de tunet. 

— Aceasta este Loara pe care o auziţi, spuse omul cu mască. 

Atunci Henric auzi o cheie care se răsucea în broască. 

Apoi, o uşă se deschise şi, deodată o adiere de aer îngheţat îl lovi 
pe prinţ în faţă. 

În acelaşi timp, el văzu cerul şi stelele, şi se găsea în aer liber. 

Erau pe malul Loarei, sub zidurile castelului, şi la intrarea acelei 
portiţe secrete prin care cu câteva ore înainte ducele de Anjou o 
introdusese pe mama lui, doamna Catherine. 

— Urmaţi-mă! repetă necunoscutul. 

„Ce ciudat! gândi prinţul, am auzit această voce undeva.” 

Necunoscutul îl făcu să-l urmeze un timp pe malul Loarei pe Henric, 
apoi se repezi într-un labirint de străduţe întortocheate şi întunecoase. 

— Unde mă duceţi, deci? întrebă prinţul. 

— Undeva unde să fiţi în siguranţă, Sire. 

— Sunt încă în pericol, chiar acum? 

— In pericol de moarte. 

— Ah! 

— Vă daţi seama că era foarte simplu să vă las să muriţi de foame 


în acea temniţă? 

— Fără îndoială, murmură Henric, care nu-şi putu reţine un uşor 
fior. 

— Din fericire prietenii veghează asupra voastră, continuă omul cu 
mască. 

— Ce prieteni? 

Henric văzu o scânteiere ce ieşi de sub masca necunoscutului, care 
răspunse cu o voce plină de amărăciune: 

— Prieteni pe care, cu siguranţă, nu-i cunoaşteţi. 

— Ah! 

Omul mascat îşi aprinse felinarul. 

— Şi pe aceşti prieteni îi voi vedea? 

— Da, chiar acum. 

Henric şi ghidul său se aflau atunci, la uşa unei case cu aspect 
neînsemnat. 

— Aici sunt, spuse omul cu mască. 

Şi el se dădu la o parte pentru a-l lăsa pe cel care ducea târnăcopul 
să introducă o cheie în broasca uşii. 

— Deci, aici sunt prietenii mei necunoscuţi? întrebă Henric. 

— Da. 

— Dar... tu?... 

— Sunt o fantomă. 

— Ce vrei să spui? 

— judecaţi singur, mai degrabă, monseniore. 

Şi necunoscutul apropie felinarul de faţa lui şi ridică un moment 
masca. 

Henric scoase un strigăt amestecat cu groază. 

— Oh! acest lucru este imposibil! spuse el, acest om este mort!... 

Necunoscutul îşi lăsă masca pe faţă şi din nou stinse felinarul. 

— Monseniore! spuse el pe un ton amar şi sarcastic, credeţi-mă că 
nu sunt prietenul dumneavoastră din propria mea voinţă. 

— Oh! nu mă îndoiesc, spuse Henric. 

— Dar mă supun ordinelor. 

— Şi aceste porunci, cine vi le-a dat? 

— Veţi afla. 

Şi omul mascat împinse uşa pe care companionul său tocmai o 
deschisese. 

Henric ezită pentru un moment: 

— Nu-mi întinzi o altă capcană? întrebă el cu neîncredere. 

— Dacă ar fi aşa, răspunse liniştit acela pe care Henric îl pretinse a 
fi mort, nu mi-aţi fi văzut faţa. 

— Asta-i drept. 

Şi Henric intră în casă urmându-l pe ghidul său. Acesta din urmă îl 
conduse printr-un coridor şi se opri în faţa unei uşi pe sub care se 


vedea o rază de lumină. 

Dar în loc de a împinge această uşă, în loc de a ciocăni, el se 
întoarse spre Henric. 

— Monseniore, îi spuse el, am fost duşmanul vostru cel mai aprig... 
dar pentru răul pe care mi l-aţi făcut... 

— Tu m-ai provocat, nefericitule. 

— Fie! cel puţin pentru răul pe care mi l-aţi făcut, şi pe care eu l-am 
provocat, recunosc, pentru că am fost trupul şi sufletul duşmanilor 
dumneavoastră. 

— Ei bine? 

— Dacă aceşti duşmani despre care v-am vorbit ar deveni prieteni, 
m-aţi ierta? 

— Da, spuse Henric. 

— Şi vă angajaţi, de aici înainte, pe cuvântul vostru de rege că nu 
veţi trăda secretul reînvierii mele? 

— Ţi-o jur. 

— Este bine, monseniore. 

Apoi, omul mascat bătu discret la uşă. 

— Intraţi! spuse o voce de femeie din interiorul camerei. 

Uşa se deschise şi Henric, uimit, se găsi pe pragul camerei 
maestrului Loisel, frizer, ocupată de doamna Catherine. 

Doamna Catherine, îmbrăcată în negru, palidă, gravă, aproape 
solemnă stătea în picioare. 

— Intră, fiule, spuse ea. 

Şi, la un semn pe care îl făcu, omul cu mască se retrase, închizând 
uşa. 

Apoi, regina se aşeză. 

Henric rămase în picioare în faţa ei, cu pălăria în mână. 

— Domnule, fiul meu, spuse Catherine, vin să vă smulg din 
ghearele morţii. 

— Doamnă! 

— Vreţi să uitaţi trecutul şi să vă amintiţi doar un singur lucru: că 
sunteţi soţul unei prințese a Franţei? 

Henric îşi petrecuse viaţa sfidând-o pe Catherine de Medicis. Cu 
toate acestea, i se păru, de data aceasta, că accentul reginei era 
sincer. 

Dar, cum ea ghici ce se petrecea în mintea lui, regina-mamă se 
grăbi să adauge: 

— Inţeleg că nu puteţi acorda încredere decât dacă veţi afla logica 
evenimentelor. Aşezaţi-vă aproape de mine şi vă rog să mă ascultați. 

Henric se supuse. 

— Chiar în această noapte, spuse Catherine, s-a încheiat un pact la 
castelul din Angers. 

— Mă îndoiesc, spuse Henric. 


— Un pact ca moartea voastră să fie sigură. 

— Ah! foarte bine. 

— Ducele de Guise şi fraţii săi, respectând sfaturile surorii lor, au 
semnat un compromis cu ducele de Anjou, fiul meu. 

— Şi acest compromis? 

— Acest compromis este detronarea regelui Franţei. 

— Inţeleg! 

— Proclamarea ca rege a lui Francois de Valois, care este bolnav şi 
care nu mai are decât doi ani de viaţă. 

— Şi apoi? spuse Henric cu răceală. 

— Şi moartea regelui de Navarra. 

Atunci Catherine relată lui Henric de Navarra, simplu, dar în toate 
detaliile sale, scena care avusese loc în cabinetul ducelui de Anjou, 
scenă la care, prin oglinda de oţel, ea participase fără să fie văzută. 

Şi când ea termină, Henric îi spuse: 

— Aşa că am fost condamnat să mor de foame? 

— Da. 

— Cum, atunci, Majestatea Voastră a putut să mă salveze? 

— Am trăit în castelul din Angers, răspunse Catherine. Eu sunt cea 
care a construit o parte din subterane. 

— Ah! astfel că ducele de Anjou şi cei din familia de Guise nu ştiu 
de existenţa acestui pasaj care trece pe sub temniţă? 

— Aşa este. 

— Şi vor sta liniştiţi în ceea ce priveşte soarta mea? 

— Cel puţin pentru o zi sau două. După această perioadă, cineva va 
merge, probabil, în temniţă pentru a se asigura de moartea voastră. 

Henric începu să zâmbească. 

— Doamnă, spuse el, Majestatea Voastră să-mi permită a pune o 
întrebare. 

— Spune, fiul meu. 

— Majestatea Voastră, de-a lungul vieţii, mi-a dat atâtea dovezi ale 
urii ce mi-o poartă, încât mă întreb de ce nu i-aţi lăsat pe verii mei să 
scape de mine. 

— Veţi afla. 

Henric o fixă cu privirea pe Doamna Catherine, care rămase 
impasibilă. 

— Am fost soţie de rege, mamă de regi, spuse ea cu o voce tristă şi 
gravă. Regele, soţul meu, a murit, doi regi, fiii mei, sunt morţi. Jocul 
unui destin implacabil; sunt condamnată să-mi văd ultimul fiu murind 
în câteva luni de o boală necunoscută, dar cu atât mai teribilă încât îl 
va lovi sigur. 

— Ce vreţi să spuneţi, doamnă? făcu Henric surprins. 

Catherine îşi cobori vocea. 

— François de Valois este otrăvit! spuse ea. 


Şi, cum Henric făcu o mişcare: 

— Oh! nu de către dumneavoastră, spuse ea. Nu am suspiciuni 
asupra dumneavoastră, nici acuzaţii. Sunteţi un om loial, dar cei din 
familia de Guise ştiau bine ce făceau mai devreme oferind tronul 
Franţei acestui nefericit prinţ. 

Henric tresări, regina-mamă continuă: 

— In acest moment, vedeţi dumneavoastră, Henric, casa de Valois 
nu mai are decât un bărbat, şi acest bărbat nu are urmaşi. Când 
regele Henric al Ill-lea va cobori în mormânt, nu va exista drept 
succesor decât un prinţ din casa de Bourbon. 

Henric de Navarra fu străbătut de un fior prin tot corpul, şi 
involuntar, el se gândi la steaua sa. 

— Ei bine! spuse Catherine, am fost copleşită puţin câte puţin de 
această fatalitate. Treptat, sufletul meu de fier s-a înmuiat la loviturile 
sorții; treptat, mama acestor patru prinți care păreau că niciodată nu 
vor muri şi veşnică în această lume casa de Valois era, îşi făcu acest 
gând teribil că familia de Valois se stinge. 

Şi Catherine îşi lăsă capul în jos sub greutatea unei dureri enorme 
care-l emoţionă pe bearnez. 

Henric îi luă mâna şi o duse la buze. 

— Ah! Doamnă, spuse el, vărul meu Henric de Franţa este tânăr şi 
puternic, el va domni! 

— Da, dar... după el? 

— Nu ar putea avea un fiu? 

Catherine clătină din cap, apoi luă la rândul ei, mâna lui Henric şi o 
strânse. 

— Ascultaţi, spuse ea, vreţi să fiţi aliatul meu? 

— Vreau, Doamnă, răspunse Henric. 

— Vreţi să mă ajutaţi să apăr tronul Franţei pe care îl poftesc cei 
din casa de Guise, şi, adăugă ea cu tristeţe, s-ar putea să fie într-o zi 
al vostru? 

— Da, vreau, spuse Henric. 

— Ei bine! atunci veniţi... veniţi, în acest caz, şi fiţi fiul meu! 

Catherine avu un elan de afecţiune pentru acest bărbat pe care ea 
îl urmărise atât de mult cu ura sa, ca toţi aceia care puteau fi urmaşi 
la tronul Franţei. Ea îl îmbrăţişă şi îl sărută pe frunte. 

— Tu vei apăra tronul Franţei, nu-i aşa? întrebă ea. 

Henric îngenunche în faţa ei. 

— Vă jur, Doamnă. 

Catherine lovi într-un clopot. 

La acel sunet, omul mascat intră. 

El avea în mână o sabie şi un pumnal pe care le înmână cu respect 
regelui de Navarra care era neînarmat. 

— Doamnă, spuse Henric emoţionat, această sabie se va rupe în 


mâna mea înainte ca regele Franţei să fie în pericol. 

— Caii sunt gata? 

— Ei tropăie toţi înşeuaţi în curte. 

— Unde mergem? întrebă Henric. 

— La Amboise, spuse Catherine. 

— Şi acolo? 

— Acolo, vom notifica, murmură Regina mamă. 

Cu aceste cuvinte, ea se ridică şi luă braţul lui Henric. 

In curtea frizerului Loisel era litiera reginei-mamă. 

Lângă catâri, frizerul ţinea doi cai de frâu. 

Unul era pentru omul cu mască, celălalt pentru Henric. 

In ceea ce priveşte cavalerul d'Asti, el o luase, probabil, înainte, 
precedând-o pe regina-mamă pe drumul spre Amboise. 

Micul cortegiu ieşi din Angers în linişte şi la pas. Imediat ce porţile 
se închiseră în urma lor, îndemnară catării la trap. 

Noaptea era pe cale să se sfârşească. Deja la orizont, se strecura 
acea strălucire albă care precede zorile. 

Henric galopa lângă portiera litierei, iar regina-mamă se aplecă în 
afară şi spuse: 

— Vom fi la Amboise înainte ca ducele de Anjou să se trezească. 

— Care, spuse Henric, râzând, mă crede în fundul temniţei. 

— Desigur. 

In acel loc, drumul se bifurca. 

Omul mascat se apropie de regina-mamă, şi luă în tăcere un 
pergament pe care ea i-l întinsese. 

— Ce este asta? întrebă Henric. 

— O scrisoare pe care o voi trimite la Blois. 

— Cui? 

— Majestății Sale, regele Franţei. 

Omul mascat se înclină, îl salută pe Henric şi îşi îndemnă calul la 
galop, cotind la stânga, în timp ce litiera doamnei Catherine o luă la 
dreapta. 

— Hm! gândi Henric care îl văzu pe acest om îndepărtându-se şi 
luând-o pe drumul spre Blois, în timp ce frumoşii mei veri, Henric de 
Guise, François de Valois şi Anne de Lorena, ocupă castelul din Angers 
aşteptând să mor de foame şi să-l detroneze pe regele Henric, 
nemaiputând domni, acesta din urmă ar putea da ordine lui Crillon să 
vină şi să-i aresteze pe toţi trei. 

Şi cu acest gând mângâietor, Henric îşi continuă drumul, călărind 
pe lângă portiera litierei reginei-mamă. 


Capitolul XL 
Să ne reamintim de pajul Raoul, frumosul paj cu ochii negri şi buze 


roşii, pe care Nancy îl iubea nebuneşte. 

Dar Nancy era cochetă, şi Nancy îi spuse: 

— Ar fi frumos ca o fată sensibilă ca mine să se căsătorească cu un 
scutier ca tine! Dacă doreşti să fiu de acord, aşteaptă până când vei 
părăsi jacheta ta de paj pentru un spenţer de gentilom. 

Ori, Raoul nu mai era paj, el devenise scutier, şi, atunci el îi spuse 
lui Nancy că trebuia să-şi respecte promisiunea. 

Dar Nancy îi răspunse: 

— Regele de Navarra, stăpânul nostru, vrea să te trimită într-o 
misiune. Când te vei întoarce, vom vedea. 

Şi regele Henric îl trimise pe Raoul la Lorena cu instrucţiuni secrete. 

Şi Raoul se achitase foarte bine, fără îndoială, deoarece ducesa 
Anne de Lorena a fost mult timp stăpânită de un amor nebun pentru 
el. 

Ori atunci, Raoul care fusese pajul regelui Carol al IX-lea, apoi 
prieten al regelui de Navarra şi iubitul frumoasei Nancy, era acelaşi 
tânăr şi frumos cavaler pe care l-am văzut pe puntea şlepului. 

Raoul, să ne aducem aminte, în momentul catastrofei, ajunsese 
înot la moară, apoi îl urmă pe Henric de Navarra la conacul din 
Panesterre. 

Apoi, el era plasat de către rege ca santinelă la uşa domnişoarei 
Berthe de Mallevin pe timpul acelei nopţi ciudate pentru cazul în care 
gasconii şi regele, stăpânul lor, ar fi dormit atât de profund. 

În timpul nopţii, din nou, trebuie să ne amintim, Raoul nu dormea, 
era stăpânit de un mic act de căinţă şi a recunoscut că fusese destul 
de uşuratic faţă de doamna de Montpensier. 

După această pocăință, lui Raoul îi apăru o fantomă în faţa lui, o 
veritabilă apariţie, doamna de Montpensier, pe care el o credea 
moartă, venea spre el, plutind uşor fără a se auzi, precedată de o 
lumină care părea ciudată şi supranaturală. 

Ducesa îi ordonase şi Raoul se supusese. 

El o urmă din acel moment până în acea clipă fatală când, plonjând 
în întuneric dintr-o dată, el simţi că pământul se întredeschide sub 
picioarele sale. 

Un strigăt de teamă, un râs batjocoritor, asta fusese tot. 

De atunci, universul ignoră soarta fostului paj, Raoul. 

Cu toate acestea, Raoul nu era mort. 

El căzuse de la o înălţime de aproape o sută de picioare într-un 
abis, dar pe fundul acestui abis el găsi o suprafaţă pe jumătate solidă 
şi pe jumătate lichidă; era adică un strat gros de noroi, în care el 
intrase fără a se lovi la cap şi fără să-şi fractureze vreun membru. 

Să explicăm. 

Ca aproape toate castelele din acele vremuri, conacul din 
Panesterre era prevăzut cu temnițe. 


Temniţele erau puțuri largi, foarte adânci, în care erau aruncaţi 
oamenii de care voiau să scape. 

De obicei, podeaua era pavată cu pietre, cu ţăruşi ascuţiţi, şi 
nefericitul care atingea solul se zdrobea ca o sticlă. Dar arhitectul care 
construise temniţele din conacul Panesterre nu ţinuse cont de Loara, 
ale cărei valuri rodeau pereţii castelului, şi al cărei nivel era mai 
ridicat decât fundul temniţei, aşa că de-a lungul timpului, infiltraţiile 
lente pline de noroi făcură, în cele din urmă, ca temniţa să se încarce 
până la o oarecare înălţime cu noroi. 

Noroiul îl salvă pe Raoul. 

Totuşi, căderea fusese destul de gravă încât îşi pierdu cunoştinţa. 

După câteva ore, revenindu-şi, îşi dădu seama că el se număra încă 
printre cei vii. 

El îşi mişcă braţele şi picioarele şi îşi dădu seama că toate 
articulațiile erau în regulă. 

Doar că era pe jumătate îngropat în noroi. 

În plus, întunericul domnea în jurul lui. 

Dar, cum se întâmplă rar să fii în astfel de împrejurări, Raoul, 
revenindu-şi, îşi redobândi memoria şi toată prezenţa de spirit. 

Raoul îşi aminti. 

Şi, de îndată, el îşi dădu seama exact de situaţia în care se afla. 

— Eu sunt, îşi spuse el, jucăria ducesei. Ea nu era moartă, şi s-a 
răzbunat. 

Privind spre partea de sus, el se gândi la temniţă. 

— Bine! îşi spuse el, tentativa bietei femei a eşuat, din moment ce 
nu sunt mort. Dar cum să ies de aici? 

Această reflecţie, care era în acelaşi timp o întrebare, îl făcu pe 
Raoul să fie prudent. El rămase nemişcat, spunându-şi: 

— Poate că nu sunt pe un fund solid, şi, în acest caz, ar fi imprudent 
să mă mişc prea mult. Un pas greşit şi aş putea plonja într-un nou 
abis. Atenţie!... trebuie să fie noapte deasupra pământului, dar se va 
face ziuă mai devreme sau mai târziu. 

Şi el aşteptă, după ce ieşi din noroi şi îşi puse piciorul pe un colţ de 
teren mai puţin ud. 

Raoul era îngheţat pe patul său de noroi, şi începu să se gândească 
că va muri de frig şi de foame, atunci când un zgomot se făcu auzit de 
urechile lui. 

Acest zgomot era un oftat, un suspin care părea să fi ieşit dintr-o 
gură omenească. Şi acest oftat care fu dureros şi trăda o suferinţă, 
răsunase armonios la urechea lui Raoul. 

Dar un om care fusese paj la curtea Franţei, în acele vremuri 
tulburi, nu putea fi decât foarte prudent. 

Tot aşa Raoul nu ţipă, nu strigă după ajutor şi nu părăsi locul în 
care era. 


Totuşi, el aşteptă şi ascultă cu atenţie. 

Un oftat se auzi din nou. 

Atunci Raoul oftă, la rândul său. 

Cel care oftase primul era fără îndoială mai puţin avizat decât 
Racul, deoarece el ridică vocea în obscuritate şi strigă: 

— Unde mă aflu, Doamne? 

„Hei! Pe naiba! îşi zise Raoul lovit de această voce, se pare că 
acesta este prietenul meu Gaston.” 

Şi el oftă mai tare, dar nu articulă niciun cuvânt. 

— La mine! La mine! repetă vocea. 

Era, într-adevăr, vocea lui Gaston, gentilomul gascon care îi servise 
drept instrument ducesei şi pe care ea îl făcuse să intre în temniţă cu 
o oră înainte de Raoul. 

Deci Gaston nu murise. 

Ca şi el, Gaston era un tânăr puternic şi sănătos şi rezistase destul 
de bine, deşi era zdrobit binişor. 

Totuşi, leşinul său fusese mai mare. 

— Cine-i acolo? se decise Raoul să întrebe. 

— Eu, răspunse gasconul. 

— Care... eu? 

— Gaston. 

— Intr-adevăr, spuse Raoul. 

— Raoul! strigă gentilomul gascon, tu eşti? 

— Chiar eu. 

— Unde eşti? 

— Aici... dar nu te mişca! 

— De ce? 

— Pentru că nu ştiu unde suntem... 

— Ah! ce cădere! murmură gasconul. 

— Ca şi mine. 

— Ai căzut? 

— Desigur! 

— Dar de unde?... dar cum? 

— Cum probabil ai ajuns aici înaintea mea, spuse Raoul, ai primul 
cuvântul. Cum ai ajuns în locul în care te afli? 

— Capelanul este cel care m-a făcut să intru într-un coridor. 

— Foarte bine. 

— Mergeam în faţa lui. 

— Şi unde te-ai dus? 

— Să văd apartamentul rezervat doamnei ducese, Anne de Lorena. 

— Ah! eraţi cu ea? 

— Da. 

— Continuă. 

— Dintr-o dată pământul se prăbuşi sub mine. 


— Ca şi mine. 

— Şi nu-mi mai amintesc nimic. 

— Nici eu, spuse Raoul. 

Gentilomul gascon exclamă: 

— Dar unde suntem? 

— Intr-o temniţă a conacului, cred. Ai vreo rană gravă? 

— Nu cred, dar tu? 

— Nu simt nicio durere. 

— Bine! dar cum vom ieşi de aici? 

— Oh! spuse Raoul, să aşteptăm; poate că ziua va pătrunde până la 
urmă în acest abis. 

intr-adevăr, întunericul temniţei se risipea puţin câte puţin, şi o 
lumină vagă, indecisă, se contură. 

De unde venea această lumină? 

Raoul nu-şi dădu seama de la început, dar îl văzu pe partenerul său 
de nenorocire întins pe podea mişcându-se. 

In acelaşi timp, el putu constata lipsa oricărei alte prăpastii. 

Şi atunci, cum rămăsese culcat, se ridică şi încercă să meargă prin 
acel noroi, în care îşi găsise salvarea. 

Totuşi, lumina care îi permisese lui Raoul să-l vadă pe companionul 
său ghinionist, era atât de slabă, încât pajul se mulţumi să meargă 
până la Gaston, care, mult mai zdrobit decât el, abia putu să-şi revină. 

Odată ajuns acolo, el se aşeză alături de el, zicând: 

— Inainte de a încerca să ieşim de aici, hai să vorbim puţin, dragă 
prietene. 

— Să vorbim! spuse Gaston surprins. 

— Mai întâi, eşti sigur că nu ai nimic rupt? 

— Simt o durere ascuţită în acest braţ. 

— Intinde.-l. 

Gaston îşi mişcă articulațiile braţelor. 

— Bravo! Şi picioarele? întrebă Raoul. 

Gaston se ridică şi făcu câţiva paşi. 

— Foarte bine! Acum, hai să vorbim. 

— Despre ce vrei să vorbim? 

— Despre o mulţime de lucruri, spuse Raoul. Mai întâi, este evident 
pentru mine că, dacă suntem amândoi aici, nu este întâmplător. 

— Nici eu nu gândesc altfel, spuse gasconul. 

— Şi cei care ne-au făcut să cădem aveau interes de a scăpa de 
noi! 

— Oh! ticăloasa!... murmură Gaston, care înţelese în cele din urmă 
conduita doamnei de Montpensier. 

— Despre cine vorbeşti, prietene? întrebă Raoul pe un ton naiv. 

— Despre ducesă. 

— Ah! ah! 


— Cu siguranţă că aceasta este cea care a dat ordin vidamului. 

— Ei, drace! spuse Raoul, acest lucru este la fel de clar ca apa de 
munte. 

— Ah! crezi? 

— Dar este ceva mai puţin clar pentru mine, dragul meu prieten. 
Pentru a ajunge să cazi în această fântână în care ne aflăm, trebuie să 
fi intrat mai întâi în castel. 

— Fără nicio îndoială. 

— Cum aşa? 

— Înot. 

— Cum s-ar spune, în momentul catastrofei petrecute cu şlepul... 

— Aşa este, spuse gasconul cu jenă. 

Pe măsură ce-şi recăpăta moralul şi îi revenea sângele său rece, 
perfidul gascon îşi dădu seama de trădarea sa, şi deja lui îi era frică să 
nu fi spus prea mult. 

Dar Raoul avea o minte lucidă, practică şi cu o logică riguroasă. El 
voia să ştie, şi în acest scop, nu neglija niciun detaliu. 

— Să ne explicăm bine, spuse el. 

— Ascult, spuse Gaston jenat. 

— Nu încă, vorbeşte. Imi spuneai că ai ajuns la castel înot? 

— Da. 

— Că acolo, urmându-l pe vidam pentru a merge să vizitezi un 
apartament destinat ducesei, ai simţit că lipseşte solul de sub 
picioarele tale? 

— Exact. 

— Păi atunci ducesa era la castel? 

— Fără nicio îndoială. 

— Şi cum ajunse la castel? 

— Am salvat-o. Sunt un foarte bun înotător. 

— Ah! foarte bine... Dar nu erai la cârmă atunci când şlepul a lovit 
stâncile? 

— Într-adevăr, îngăimă Gaston. 

— Haide! spuse Raoul, bănuiesc restul. 

— Ce vrei să spui? făcu gasconul tulburat. 

— Că eşti un trădător! spuse Raoul cu răceală. 

Şi, cum gasconul îşi înăbuşi un strigăt de furie, Raoul adăugă: 

— Dar eu sunt făcut dintr-un aluat bun, domnul meu! şi nu-mi trece 
prin minte în acest moment să-mi înfig pumnalul în trupul tău, cu atât 
mai mult cu cât terenul este alunecos, şi cu atât mai mult cu cât 
ne-am putea ajuta reciproc pentru a ieşi de aici. 

Gaston îşi lăsă capul în jos şi nu spuse nimic. 

Raoul adăugă: 

— Este o adevărată seducătoare doamna Anne de Lorena, ducesa 
de Montpensier, nu-i aşa? 


— Oh! spuse gasconul cu amărăciune. 

— Văd lucrurile astfel, continuă Raoul; ea a urcat pe puntea şlepului 
în timp ce tu erai la cârmă. 

— E adevărat! 

— Şi ea te-a fermecat şi ţi-a promis dragostea sa. 

— Of! ce prost am fost! exclamă Gaston. 

— In schimbul acestei iubiri, ea ţi-a cerut să-l trădezi pe regele tău 
şi să faci în aşa fel încât să zdrobeşti şlepul, şi tonele de aur să ajungă 
pe fundul Loarei... Apoi, odată ce aţi ajuns la conac, ea a scăpat de 
tine. 

— Vai! oftă gasconul. 

In timp ce Raoul vorbea, lumina din temniţă crescu treptat. 

Şi cei doi prizonieri putură examina, în voie, închisoarea lor. 

Temniţa era profundă, dar Raoul, ridicându-şi capul, era convins că 
lumina nu venea de sus de tot, adică prin deschiderea prin care el şi 
Gaston căzuseră, ci printr-o gaură în zid şi era la o înălţime de şase 
picioare deasupra lui. 

— Priveşte! spuse el. 

Gaston se uită la rândul său, văzu deschiderea şi raza de lumină. 

— Aş vrea să ajung până acolo, spuse Raoul. 

El examină pereţii temniţei, care erau netezi şi fără cea mai mică 
crăpătură. 

Gaston veni la rândul lui. 

— Urcă-te pe umerii mei, spuse el. 

Raoul nu-l lăsă să repete. El sări pe umerii gasconului, care era 
înalt, şi care se rezemă de perete, chiar sub acea gaură. 

Raoul căzuse în temniţă cu pumnalul său în teacă. 

Acest pumnal era încă la brâul lui; el îl trase şi căută o crăpătură în 
perete. Între două pietre văzu un foarte mic spaţiu; Raoul îşi folosi 
pumnalul şi îl înfipse adânc acolo. 

Apoi sprijinindu-se de mânerul pumnalului, el ajunse cu capul la 
deschiderea prin care venea lumina zilei. 

Atunci Raoul văzu un colţ de cer, copaci, dealuri, şi valurile argintii 
ale Loarei pe care soarele strălucea. 

Prin urmare, el îşi explică existenţa noroiului din temniţă. 

In ceea ce priveşte deschiderea, era prea îngustă pentru a permite 
unui om să treacă; dar cum era în zidărie şi nu în piatră, Raoul îşi 
promise să o lărgească cu pumnalul său. Apoi, lăsând pumnalul în 
perete şi sărind de pe umerii gasconului, el recăzu pe podeaua 
temniţei. 

— Ei bine? îl întrebă Gaston cu nerăbdare. 

— Suntem salvaţi. 

— Ah! 

— Dar trebuie să aşteptăm până la noapte. 


— De ce? întrebă gasconul. 

Raoul ridică din umeri. 

— In mod cert, spuse el, eşti un pic naiv, dragul meu. Cum?! Ai 
căzut aici, te găseşti în compania mea, şi tu crezi că doamna ducesă 
de Montpensier nu ne-a făcut decât o glumă? 

— Nu, desigur, spuse Gaston, dar... 

— Dar, dacă vom pleca de aici în plină zi, ne vor vedea... şi oamenii 
vidamului ne vor ataca şi ne vor asasina. 

— E destul de corect, spuse gasconul. Dar problema e că amo 
foame teribilă. 

— Şi mie îmi este teribil de sete... Dar întotdeauna am auzit, că 
atunci când vorbeşti prea mult, îţi este sete. 

— E adevărat. 

— Atunci de ce să nu ne folosim de remediul invers? Când nu ai ce 
bea, trebuie să vorbeşti... 

— Fie! să vorbim. 

— Este opinia mea, spuse Raoul, că ducesa a cerut ajutor de la 
Angers. 

— Cum? 

— Ea va trimite oameni la vidam. 

— Este posibil, spuse gasconul, şi îmi amintesc chiar că ieri seară 
un băiat de cincisprezece sau şaisprezece ani a încălecat pe cal. 

— Asta este: el va goni până la Angers, şi regele de Navarra a căzut 
într-o capcană. 

— Regele de Navarra! 

— Desigur! spuse Raoul, a dormit la conac. 

— Deci, şopti gasconul cu un aer sumbru, ducesa va ordona să fie 
asasinat. 

— Pfu! ea se va uita de două ori. 

— Şi eu sunt cel care l-a trădat! 

— Ah! bunul meu prieten, spuse Raoul, mărturisesc că dacă aş fi în 
locul tău... 

— Ei bine? 

— Aş fi mai puţin dornic de a ieşi de aici... 

— De ce? 

— Păi, pentru că, odată ajuns afară, ruşinat de trădarea regelui 
meu şi dezonorând blazonul meu, mi-aş petrece sabia prin trup. 

Gaston făcu o grimasă. 

— La urma urmei, încheie Raoul, aceasta nu este treaba mea... 
când vei ieşi afară, vei face ceea ce vei dori... Eu nu sunt nici 
judecător, nici şef de pază... 

Raoul şi gasconul aşteptară până seara. 

Apoi, când fasciculul de lumină ce pătrundea prin acea deschidere 
aproape dispăruse, Raoul urcă pe umerii colegului său de captivitate 


şi începu să lărgească acea deschidere cu vârful pumnalului său. 


Capitolul XLI 

La porţile oraşului Nerac, se afla o frumoasă casă albă construită la 
mijlocul pantei, înconjurată de copaci şi ale cărei ferestre erau 
acoperite de o viţă de vie sălbatică. 

Era o seară de ianuarie. Cerul era albastru şi soarele acelui frumos 
ţinut numit valea Pau asfinţise, răspândind printre nori lumini roşiatice 
şi aurii. 

Aerul era cald ca de primăvară, florile de ghiocei erau înflorite, şi 
prin iarba care începuse să înverzească, puteai zări câteva violete. 

Doi tineri, o fată şi un frumos scutier de douăzeci la douăzeci şi doi 
de ani, se plimbau braţ la braţ pe terasa casei albe. 

Acest cavaler era încă îmbrăcat într-o haină de călătorie, şi praful 
de pe pantalonii săi scurţi, dovedea că făcuse un drum lung. 

El vorbea foarte repede şi tânăra fată, pe jumătate zâmbind, îl 
asculta cu atenţie. 

— lubitul meu Raoul, spuse ea în cele din urmă, dacă vei explica 
mai calm, poate că voi înţelege mai bine. 

— Draga mea Nancy, răspunse Raoul, pentru că el era, iartă-mă, 
am atâtea să-ţi spun! 

— Ei bine! hai să procedăm în ordine: deci, regele de Navarra a 
venit? 

— l-am luat-o înainte doar cu câteva minute. 

— Şi Noë? Şi Lahire?... 

— Noë şi Lahire sunt cu el. 

— Şi şlepul? 

— Şlepul, aşa cum ţi-am spus, a naufragiat, dar tonele de aur sunt 
salvate. 

— lată unde povestirea ta este confuză. 

— Haida-de! 

— Nu mi-ai spus că, în timp ce regele Henric şi gasconii săi 
mergeau în compania ta, pentru a gusta din graţioasa ospitalitate a 
vidamului de Panesterre, Noë, într-o barcă, cobora pe Loara până la 
castelul lui sir d'Entragues? 

— Acesta este adevărul curat, Nancy. 

— Şi că Lahire şi bătrânul Hardouinot au rămas la moară? 

— Exact. 

— Ei bine! Povesteşte-mi mai întâi cum ai scăpat din temniţă. 

— Mi-a luat o parte din noapte pentru a lărgi deschiderea din 
perete. 

— În cele din urmă ai putut trece? 

— Da, desigur. 


— Şi companionul tău, de asemenea? 

— Prietenul meu, la fel. 

— Dar cred, spuse Nancy, că odată ajuns afară nu ai avut inspiraţia 
de a te reîntoarce în castel? 

— Desigur că nu. Ne-am aruncat în apă şi am înotat până am ajuns 
la moară. 

— Noë se întorsese? 

— Noë tocmai sosise şi se consulta cu Lahire pentru a şti ce să 
facă, deoarece în timpul zilei precedente nu-l auzise vorbind nici pe 
regele de Navarra, nici pe gasconi, nici pe mine. 

Noë se întorsese împreună cu sir d'Entragues, cu doisprezece 
oameni şi o barcă mare. 

— Să asediem castelul! strigă Noë, deoarece, în mod cert, regele 
este prizonier. 

Am traversat din nou Loara în barca lui sir d'Entragues şi am venit 
să batem la poarta conacului. Deoarece ezitau să deschidă, am forţat 
poarta. Curtea era părăsită, nu am văzut nicio lumină la ferestre. 
Arăta ca o casă nelocuită. In cele din urmă, după ce am rătăcit dintr-o 
cameră în alta, am auzit gemete de femeie. O altă uşă a fost forţată şi 
noi am găsit-o pe Berthe de Mallevin plângând. 

— Dar... regele? 

— Regele plecase la apusul soarelui, cu o bună escortă, la Angers. 

— Astfel, nu mai era nimeni în castel? 

— Nimeni, cu excepţia Berthei şi a bătrânului intendent care, cu 
pumnalul la gât, mărturisi totul. Acolo, am ţinut sfat din nou. 

— „Prietenii mei, spuse Noë, să mergem la Angers ar fi o nebunie. 
Regele de Navarra se va salva singur, sunt sigur. Noi să salvăm tonele 
de aur.” 

— Nu era un lucru uşor, fără îndoială? întrebă Nancy. 

— Ne-au trebuit două nopţi la rând pentru a le scoate din apă, una 
după alta şi a le încărca în barcă. Cum, în dimineaţa celei de a doua 
nopţi, treaba fusese terminată, am văzut o ambarcaţiune pe Loara 
care cobora rapid spre noi. Un bărbat stătea în faţă şi agita o eşarfă 
albă. Noë strigă, „El este!” şi, într-adevăr, era regele Navarrei. 

— Dar de unde venea? întrebă Nancy. 

— De la Amboise. 

— De acasă de la regina-mamă? 

— Exact. 

— Şi el a putut scăpa de ducesă şi de ducele de Guise? 

— Aşa părea, pentru că era liber şi avea sabia la şold. 

Cum Raoul termină de dat aceste explicaţii lui Nancy, un nor de 
praf se ridică la orizont. 

— Cred că este regele Navarrei şi suita sa, spuse el. 

Intr-adevăr, Nancy văzu o jumătate de duzină de călăreţi care 


goneau mâncând pământul, iar în fruntea lor ea recunoscu panaşul 
alb al bearnezului. 

— Micuţul meu Raoul, îi spuse ea atunci pajului, tot ce mi-ai spus 
este extraordinar, dar ai evitat un punct important al povestirii tale. 

— Care, draga mea? 

— Ce ai făcut la Nancy, oraşul acela al cărui nume îl port? 

— Mi-am dus la îndeplinire misiunea. 

— Ce misiune? 

— Sst! Asta ţine de politică. 

— Mă îndoiesc... 

Raoul se tulbură. 

— Şi cum, sub pretextul politicii, ţi-ai uitat oarecum jurămintele... 

— Oh! niciodată! 

— Aiureli! Am auzit noutăţi despre tine. 

— Dar eu te iubesc! 

— Aş vrea să cred... Totuşi eu am amânat căsătoria noastră. 

— Ah! Doamne! şi până când? 

— Până vom merge la Paris. 

In acest moment, regele de Navarra îşi sprijini piciorul de terasă; el 
auzise ultimele cuvinte ale lui Nancy şi îi strigă lui Raoul: 

— Nu te întrista, dragul meu, Nancy este o cochetă. 

— Ah! Sire! făcu Nancy roşind. 

— Dar tu nu vei aştepta pentru mult timp, încheie Henric de 
Navarra, pentru că vom fi la Paris în scurt timp. 

Şi regele, mereu galant, descălecă şi veni s-o sărute pe Nancy pe 
ambii obraji. 


A T 
Partea a patra 
Capitolul întâi 

OMUL CU MASCĂ 


(L'HOMME AU MASQUE) 


Capitolul | 

Era în anul 1584*, în plină lună octombrie. 

In acea dimineaţă, regele Henric al Ill-lea s-a trezit foarte târziu, 
între orele unsprezece şi prânz. 

Cu toate acestea, regele era de obicei matinal. El respecta vechile 
tradiţii ale Curţii Regale, care, conform unei proverb al acelor timpuri, 
spunea: 


Trezit la cinci, 
Prânzit la nouă, 
Cinat la cinci, 
Culcat la nouă. 


Dar în noaptea aceea, regele Franţei avusese un coşmar şi reuşise 
să adoarmă de-abia când apăreau zorile. 

Coşmarul care chinuise pieptul Majestății Sale fusese groaznic. 

In visul său, se văzuse mergând pe jos într-o zi posomorâtă de 
iarnă, încălţat în sandale, cu trupul acoperit cu o rasă*? groasă de 
călugăr, capul ras, cu un mare şirag de mătănii confecţionate din 
lemn în jurul gâtului şi cu un crucifix în mână. 

Se văzuse mergând pe străzile Parisului, dar nu ca gentilom sau ca 
burghez, şi nici ca om de arme sau ca meseriaş; nu era însoţit de 
garda sa şi nu era salutat, el, care era regele Franţei. 

Pentru că această îmbrăcăminte caraghioasă era neobişnuită şi 
greoaie pentru el şi pentru că această indiferenţă a mulţimii îi părea 
ciudată, el se adresă unui burghez ce sta la soare în faţa uşii sale, 
pentru a afla motivul pentru care nu i se acorda atenţia cuvenită. 

Burghezul îl măsură din cap până la picioare, îi râse în nas, apoi îi 
răspunse pur şi simplu: 

— Cum, călugăr sărac, să ţi se acorde atenţie ţie, astăzi, când 
regele Franţei va trece pe aici? 

La aceste cuvinte, Henric al III-lea, încă visând, făcu un pas înapoi. 

— Regele!?... exclamă el. 

— Da, regele Franţei, spuse burghezul. 

— Dar... regele Franţei, sunt eu... 


31 Acţiunile din „Prolog - Întrunirea statelor de la Blois”, au avut loc în 
decembrie 1576, deci în urmă cu aproape 8 ani. [n.t.]. 

32 Haină de postav, largă şi lungă până la călcâie, pe care o poartă preoţii, 
călugării şi călugărițele pe deasupra îmbrăcămintei. [n.t.]. 


Burghezul ridică din umeri. 

— Dovada că nu eşti tu, sărman călugăr, este faptul că este e// 

Şi într-adevăr, Henric al II-lea auzi, mereu în visul său, un zgomot 
mare de trompete, tobe şi cinele, şi apoi văzu mulţi călăreţi apărând 
de după colţul străzii, în faţa unui om foarte înalt, în armură 
strălucitoare, purtându-se nobil şi mândru, ca şi când ar fi mărşăluit 
pentru cucerirea terenului parizian. 

— lată regele! spuse burghezul. 

lar el, Henric al Ill-lea, călugăr sărac şi lipsit de importanţă, era 
sortit să vadă trecerea acestei procesiuni regale. 

În fruntea elveţienilor îl văzu pe Crillon; în spatele lui Crillon 
mergeau d'Epernon şi domnul amiral Joyeuse, apoi o duzină de seniori 
ai Curţii Franţei. 

Şi cel care îi luase locul lui Henric al Ill-lea, considera că aceşti 
oameni sunt ai săi şi le da ordine pe care aceştia le primeau cu semne 
de respect. 

Cine era noul rege? 

Henric al Ill-lea nu putea şti, pentru că noul rege avea capul 
acoperit cu o cască, iar vizorul căştii era lăsat în jos. 

Numai la trecerea regelui, mulţimea bătea din palme şi striga: 
„Trăiască regele!” 

Henric al III-lea avu un frison; fruntea sa era scăldată în sudoare, 
gâtul îl strângea şi nu putu scoate niciun sunet atunci când încercă să 
strige că acest om era un impostor şi nu adevăratul rege al Franţei. 

El vru să alerge, să se arunce în faţa acestui impostor şi să-i ridice 
vizorul căştii: picioarele însă refuzau să se mişte. 

Şi cortegiul trecu, urmat de mulţime, iar Henric al Ill-lea, rămas 
singur, îmbrăcat în rasa lui de călugăr, merse pe jos pe zăpada tare şi 
înnegrită, care acoperea solul, şi se îndreptă spre o casă cu un aspect 
sumbru, cu ziduri înalte, ferestre înguste protejate de bare de fier, 
care nu era altceva decât o mânăstire. 

Uşa se deschise înaintea lui şi o voce din interior, îi spuse: 

— Intră, călugăr sărac! 

In timp ce Henric al Ill-lea făcea un efort supraomenesc pentru a 
rezista acelei forţe necunoscute care-l împinsese către mânăstire, şi 
când tocmai păşea pragul, el se trezi. 

Din fericire, nu într-o mânăstire se trezise regele, ci chiar în 
dormitorul regal din castelul Saint-Cloud, unde, de câteva zile, îşi avea 
stabilită reşedinţa sa şi pe cea a curţii. 

Regele se grăbi să sară din pat, ca şi când ar fi fost un simplu paj, 
deschise el însuşi fereastra şi-şi scoase capul febril în aerul dimineţii. 

Dimineaţa era strălucitoare, priveliştea era splendidă. 

Regele putea vedea Sena derulându-şi larga sa panglică de argint 
între două garduri vii de plopi şi într-o vastă câmpie plină de pajiști. 


În depărtare, stejarii seculari din pădurea Boulogne nu ascundeau 
decât parţial Parisul la orizont. 

Regele îşi aruncă mai întâi privirea în depărtare, îmbrăţişând 
această panoramă magnifică, care se întindea de la înălțimile din 
Sevres şi Meudon, la movila şi satul Montmartre, apoi îşi duse privirea 
în jos, adică sub zidurile castelului. 

Domnul de Crillon trecea în revistă garda elveţiană. 

Vrednicul cavaler venea şi pleca, dădea ordine, gesticulând şi 
mergând, uneori dând drumul unui harnibiev$* sonor, înjurătura sa 
favorită. 

La vederea lui Crillon, regele termină prin a se linişti. 

— Hei! Crillon! strigă el. 

Crillon se uită în sus, îl recunoscu pe rege, şi îşi salută stăpânul cu 
respect. 

— Urcă aici cavalere, spuse regele. 

Crillon se grăbi să vină. 

Bunul cavaler avea o barbă grizonată, dar îşi păstrase aspectul său 
frumos, abordarea lui îndrăzneață şi o mică mişcare a capului, care îi 
era particulară şi datorită căreia odată frumoasele fete din Avignon îl 
recunoşteau pe galantul cavaler. 

Crillon intră la rege. 

— Bună ziua, Crillon, spuse Henric, care era înapoi în pat. 

— Bună ziua, Sire. 

— Ştiţi pentru ce v-am chemat, cavalere? 

— Nu, Sire. 

— Pentru ca să-mi spuneţi adevărul. 

— Aceasta mi se pare mai mult decât agreabil, Sire, întrucât sunt 
singurul capabil de asta la curtea Franţei şi cu atât mai uşor pentru că 
nu v-am minţit niciodată. 

— Bravul Crillon! 

— Ce doreşte Majestatea Voastră? 

— Să ştiu un lucru. 

— Care dintre ele? 

— Dacă eu sunt încă regele Franţei. 

La aceste cuvinte ale lui Henric al III-lea, Crillon, uimit, îşi frecă ochii 
şi urechile, şi crezând că regele glumeşte, spuse pe un ton melancolic: 

— Se pare că Majestatea Voastră este în toane bune în această 
dimineaţă, dacă îl ia pe Crillon drept grăguți; săi. 

La cuvântul drăguții, regele oftă: 

— Vai! spuse el, nu-i mai am, ei sunt morţi. 

Crillon nu răspunse. 


33 Harnibieu - înjurătură intraductibilă, realizată prin distorsiune, folosită în 
această carte de către ducele de Crillon. [n.t.]. 


— Mi i-au ucis, murmură Henric al Ill-lea. Săracul Quélus! săracul 
Schomberg! săracul Maugiron! 

— Vă rămâne domnul d'Epernon, care este un domn galant, spuse 
Crillon, zâmbind batjocoritor. 

— Ah! da... Dar i-aş fi preferat pe alţii, răspunse Henric. 

— Indrăznesc prin urmare să întreb pe Majestatea Voastră care e 
motivul unor astfel de întrebări ciudate? 

— Ciudat este cuvântul, dar e o treabă foarte serioasă. 

— Cum? 

Henric al III-lea luă un aer solemn. 

— Domnule, spuse el, spuse-mi sincer: Sunt eu rege? 

— Da, Sire. 

— Regele Franţei? 

— Da, Sire. 

Şi Crillon se întreba dacă regele nu era acum bufon. 

Dar Henric al III-lea completă gândul său: 

— Domnule de Crillon, zise el, am avut un vis groaznic. 

— Ce a visat Majestatea Voastră? 

— Că nu mai eram rege. 

— Haida-de! 

— Că eram călugăr. 

— Şi cine domnea în locul Majestății Voastre? 

— Un necunoscut. 

După ce spuse acest cuvânt, Henric al Ill-lea îi povesti visul său 
punct cu punct domnului de Crillon, care-l asculta cu atenţie. 

Când încheie, Crillon răspuns grav: 

— Ca şi mine, Sire, am avut, de asemenea, unvis. 

— E la fel de rău ca al meu? 

— Aproape. 

— Spune-mi-l, cavalere, zise Henric, tremurând. 

— Sire, am visat că două armate îşi disputau Parisul, zise Crillon. 

— Ah! 

— Am închis porţile oraşului, întins lanţuri, baricadat străzile şi 
casele. 

— Fără ordinul meu? 

— Da, Sire. 

— Cum asta, cavalere? 

— Pentru că Majestatea Voastră nu era la Paris. 

— Ah! 

— Ea comanda una dintre cele două armate care era afară. 

— Dar Parisul era atât de revoltat? 

— Da şi nu. 

— Cum, Parisul a închis porţile regelui său şi nu se revolta? 

— Parisul avea o regină. 


— O regină? 

— Da, Sire. 

— Şi cum se numea ea? 

— Nu-mi amintesc ce nume avea, dar o revăd ca în visul meu. 

— Cum este era? 

— Blondă, cu ochi albaştri. 

— Şi ea purta o sabie? 

— Nu, Sire. 

— Un sceptru? 

— Da, un sceptru ciudat: o pereche de foarfece, cu care a tăiat 
părul Majestății Voastre. 

— Trăiască Dumnezeu! Crillon, prietene, şopti Henric al Ill-lea 
tremurând, este mare noroc pentru mine că acesta nu este decât un 
vis! 

— Acestea sunt vise care se adeveresc uneori! murmură Crillon 
încruntat. 

Lui Henric al III-lea i se făcu frică. 


Capitolul Il 

— Vino, bunul meu Crillon, spuse regele, care se aşeză în capul 
oaselor, trebuie să fiţi priceput în ştiinţa celor care citesc viitorul. 

— Eu, Sire? 

— Nu eşti din Avignon? 

— Şi ce dovedeşte asta? 

— Dar am auzit mereu, spuse cu naivitate Henric al Ill-lea, că 
oamenii din sud citesc în stele, prezicând viitorul şi explicând visele. 

— Italienii, probabil, Sire, dar nu noi provensalii34. 

— Ah! foarte rău! murmură regele. 

— Dar, răspunse Crillon, în această dimineaţă, în mod sigur, un om 
care se pretindea a fi un expert în aceste probleme da târcoale în 
împrejurimile castelului. 

— Şi l-ai lăsat să plece? 

— Există faţă de aceasta, spuse Crillon, o diferenţă de timp de o 
oră. 

— Ah! 

— Şi poate că nu este departe. 

— Păi aleargă, cavalere, aleargă repede, găseşte-l şi adu-l la mine. 

— Voi face tot ce e posibil pentru a satisface dorinţa Majestății 
Voastre, spuse Crillon. 


34 Provensal - locuitor al regiunii Provence, care este o regiune în 
sud-estul Franţei, situată între Marea Mediterană, Valea Ronului şi Italia; în 
nord se află provincia Dauphine situată în regiunea Rhône-Alpes. [n.t.]. 


Şi el plecă. 

Regele, rămas singur, îşi chemă pajii ca să-l îmbrace. 

In timpul toaletei sale, regele oftă de mai multe ori... 

El traducea cu un oftat fiecare dintre frazele pe care le gândea. 

— Ah! oftă el, ce muncă mai este şi cea de rege, Dumnezeule!... El 
este înconjurat de linguşitori, mincinoşi, şi egoişti; îşi pierde prietenii 
lui, unul câte unul, şi într-o dimineaţă se găseşte singur cu Crillon... 
Uf! 

Aici oftatul regelui era teribil. 

— La urma urmei, continuă el cu o voce joasă şi fără a lua în seamă 
pe pajii care-l îmbrăcau, nu este îmbucurător că acest bun Crillon, 
foarte curajos şi credincios, asta este tot ce poate fi. Niciodată elnu a 
fost în stare să mă facă să râd. 

Unul dintre paji, care avea îndrăzneala poziţiei sale, ascultând 
această reflecţie a regelui, cuteză să spună aceste cuvinte: 

— Asta, pentru că el nu a ştiut niciodată să se descurce în viaţă, 
acest bun domn Crillon. 

— Ei drăcie! făcu regele, care ridică capul, privind la pajul său. 
Crezi asta, drăguţule? 

— Da, Sire. 

Pajul care afirmase astfel lipsa abilităţilor lui Crillon, era un băiat 
destul de bizar ca formă, maniere şi spirit. Câţi ani avea? 

Părul său de pisică, ochii săi albaştri, chipul său palid, îl făceau să 
pară ca de cincisprezece sau de treizeci de ani; putem alege cum 
vrem. 

El era înalt, un pic cocoşat, un pic crăcănat, şi picioarele sale 
uscăţive bălăngăneau în pantalonii scurţi şi bufanţi, ca o andrea de 
şelar35 într-o teacă de c/aymoref. 

Se numea Mauvepin. 

Dar Mauvepin era un pseudonim a cărui origine era destul de dificil 
de definit. 

Numele lui real era Maurice d'Uzès; el venea dintr-o casă ducală cu 
acest nume, şi fusese, probabil, ursit la naştere să fie paj de rege, căci 
regele nu iubea genul de oameni schimonosiţi. 

Henric al Ill-lea îl privi, şi, pentru prima dată, el observă că 
Mauvepin avea o mină zeflemitoare şi sarcastică şi că privirea sa 
vioaie strălucea batjocoritoare. 

— Ai găsi tu o modalitate de a mă distra? întrebă regele. 

— Poate. 

— Cum aşa? 


35 Andrea de şelar - ac mare cu care se confecţionează şei, hamuri şi alte 
articole de harnaşament. În.t.]. 
36 Claymore - sabie scoțiană lungă şi lată. [n.t.]. 


— În primul rând, ar trebui ca Majestatea Voastră să vrea a mă 
scuti de funcţia mea de paj. 

— Ah! 

— Şi a mă ridica la cea de bufon. 

— Vrei să fii bufon? 

— Da, bufonul regelui. 

— Şi când vei fi bufon, mă vei distra? 

— Sper că da. 

— Dar cum asta? 

— Majestatea Voastră să se liniştească. Ea va vedea. 

În timp ce Mauvepin făcu această promisiune, domnul Crillon 
reapăru. 

— Sire, spuse el, magicianul este aici... l-au găsit tocmai acum. 

— Ei bine, să intre! 

Crillon îşi freca încurcat urechile: 

— Acest lucru se datorează faptului că, spuse el, am făcut o 
promisiune bizară, Sire. 

— Noi plătim cu generozitate, cavalere. 

— Nu este vorba despre asta. 

— Dar ce este? 

— Acest om este mascat. 

— Mascat? 

— Da, Sire. 

— Ei bine, el îşi va scoate masca. 

— Este că el nu vrea asta. 

— Şi de ce nu? 

— Se pare că a făcut un jurământ... şi i-am promis, pentru că el nu 
a vrut să vină fără ea, că Majestatea Voastră îi va permite să rămână 
ascuns sub mască, în prezenţa sa. 

— Ei bine, spuse regele, să vină cum doreşte, aceasta este, 
probabil, figura diavolului, şi există un avantaj în a nu o vedea. 

Crillon ridică draperia care separa camera regelui de încăperea 
unde îl lăsase pe omul mascat. 

— Intraţi, seniore, spuse el. 

Regele nu se putu abţine să nu tresară la apariţia acestui nou 
personaj. 

Era un bărbat înalt, îmbrăcat tot în negru, şi al cărui chip, de fapt, 
era acoperit cu o mască. 

Dar traversa prin această mască scânteierea unei priviri întunecate 
care încrucişându-se cu cea a regelui, îi dădu acestuia fiori. 

Acest om salută cu o plecăciune elegantă care trăda o origine 
nobilă şi arăta că era obişnuit să frecventeze personaje de rang înalt. 

Apoi, el rămase înaintea regelui cu pălăria în mână. 

— Cine sunteţi, domnule? întrebă regele. 


— Sire, răspunse omul mascat, am avut onoarea de a-i spune 
cavalerului de Crillon că nu am aici nici nume, nici chip. 

— Ah! Simţiţi mari nenorociri, poate? 

— Da, Sire. 

— Şi aţi făcut vreun jurământ? 

— Jurământul de a nu-mi descoperi faţa mea şi de a nu-mi spune 
numele până în ziua în care scopul meu nu va fi atins. 

— Deci aveţi un scop? 

— Un scop pe care îl urmăresc zi şi noapte, fără pauză şi fără 
încetare. 

— Şi... acest scop? 

— Este răzbunarea, Sire. 

Henric al III-lea îşi încruntă fruntea. 

— Acesta nu este un sentiment creştin, vă asigur, spuse el. 

Omul mascat nu făcu niciun gest şi răspunse: 

— Majestatea Voastră nu m-a chemat aici pentru a afla ceva de la 
mine? 

— Da, spuse regele. 

— Explicaţia unui vis, cred? 

— Asta este. Sunteţi un expert în a prevedea viitorul? 

— Citesc în stele, Sire. 

Omul cu mască rosti aceste cuvinte, cu o convingere care îl 
impresionă pe rege. 

Henric continuă: 

— Am avut un vis teribil noaptea trecută. 

— Ah! 

— Şi domnul de Crillon a avut unul similar. 

— Domnul cavaler mi-a spus deja visul său, Sire. 

— Şi i l-aţi explicat? 

— Nu încă. 

— Ei bine! explică-l domnule şi apoi vi-l voi spune pe al meu. 

— Bucuros, Sire. 

Şi omul mascat luă mâna lui Crillon şi începu să-i studieze liniile cu 
o atenţie deosebită. 

— Sire, spuse în cele din urmă, am nevoie să fiu singur cu 
Majestatea Voastră şi cu cavalerul. 

Regele făcu un semn către pajii săi care ieşiră. 

— Ei bine, întrebă el apoi, ce înseamnă visul domnului de Crillon? 

— Ceva foarte simplu, Sire: războiul civil. 

— În Franţa? În regatul meu? 

— Da, Sire. 

Şi accentul necunoscutului avea ceva profetic. 

— Dar o parte dintre slujitori mei, se vor revolta astfel împotriva 
mea? 


— Da, Sire. 

— Şi cine ar îndrăzni să se pună în fruntea lor? 

— Femeia blondă pe care domnul de Crillon a văzut-o în vis. 

— Ah! 

— Numele acestei femei, eu nu-l pot spune încă Majestății Voastre. 

— De ce, domnule? 

— Pentru că este necesar ca Majestatea Voastră să binevoiască la 
rându-i, să-mi spună visul. 

— Ei bine, spuse regele, am visat, domnule, că eram îmbrăcat ca 
un călugăr... 

— Părul scurt şi picioarele goale? 

— Exact. 

Omul mascat tăcu pentru un moment. 

Tăcerea părea regelui ca o prevestire rea. Totuşi el continuă: 

— În timp ce eu eram îmbrăcat ca un călugăr, un om îmbrăcat 
luxos cutreiera străzile însoţit de numeroşi seniori. 

— Şi acest om? întrebă necunoscutul. 

— Un cetăţean spunea că era regele Franţei. 

— Sire, spuse omul mascat, Majestatea Voastră îmi permite să-i 
citesc în palmă? 

— Poftim! 

Henric al III-lea îşi întinse mâna deschisă. 

Necunoscutul prinse mâna regelui, examină liniile palmei, şi după o 
tăcere care părea să dureze un secol, îi spuse regelui: 

— Există ceva adevăr în visul vostru, Sire, mult adevăr. 

Regele îşi înăbugşi un strigăt de durere. 

— Şi în cel al lui Crillon? 

— Oh! spuse omul mascat, acesta va fi realizat punct cu punct. 

— Astfel deci, îmi închei domnia? întrebă regele. 

— Da şi nu, Sire. 

Şi necunoscutul lăsă liberă mâna regelui. 


Capitolul Ill 

Este greu de spus dacă domnul de Crillon, care era puţin 
superstiţios, a crezut cuvintele omului mascat. 

Cu toate acestea, bunul cavaler era grav şi grijuliu, şi fruntea sa se 
încreţise imperceptibil atunci când omul cu mască luă din nou mâna 
regelui. 

Acest al doilea test era chiar mai lung decât primul. 

— Dar vorbeşte, domnule, spuse regele, care se îngrijorase. 

— Sire, zise necunoscutul, în cazul în care Majestatea Voastră 
doreşte să ştie viitorul întreg, are nevoie de răbdare. 

— Viitorul este sumbru? 


— Nu ştiu încă. 

— Ah! făcu regele. Prin urmare, de ce anume aveţi nevoie ca să 
puteţi afla, domnule? 

— AŞ dori o vază umplută cu apă. 

Regele lovi un clopot: un paj apăru, şi primind ordinul, acesta aduse 
vaza cerută de omul cu mască. 

Vaza fu aşezată pe un piedestal, şi, tot timpul grav şi sobru, omul 
cu mască ceru regelui să-şi înmoaie mâna sa stângă. 

Apoi omul cu mască luă vaza şi, în timp ce regele îşi ştergea 
degetele cu batista, el se apropie de fereastră pentru a vedea mai 
bine. 

Vaza era din cristal. Necunoscutul privea prin vază ţinând-o în 
dreptul razelor de soare. 

— Sire, spuse el în sfârşit, visul vostru nu este un adevăr absolut. 

— Ah! făcu regele care respira zgomotos. 

— Asta spune că tot ce Majestatea Voastră a visat se poate realiza, 
dar că există totuşi mijloace de prevenire a unor astfel de nenorociri. 

— Explicaţi-vă, domnule. 

— Mă supun, Sire, zise omul cu mască, continuând a privi 
transversal prin vaza de cristal expusă în soare şi care reflecta astfel 
toate culorile curcubeului. Sire, continuă acest om ciudat, eu văd în 
acest vas tot viitorul domniei Majestății Voastre. 

— Va dura mult? întrebă cu nerăbdare Henric al Ill-lea. 

Omul cu mască părea să nu fi auzit această întrebare şi continuă: 

— Văd baricadele despre care a vorbit domnul de Crillon. 

— Şi femeia blondă? 

— Da, Sire. 

— Cu sceptrul său ciudat? 

— Da, Sire! o pereche de foarfece. 

— Şi acel om pe care l-am văzut eu, şi despre care se zicea că este 
regele? 

— Il văd de asemenea. 

— Ah! ah! Ei bine, cine sunt ei, această femeie blondă şi acest om 
care domnea în locul meu? 

— Sire, răspunse omul cu mască, femeia blondă este duşmanul de 
moarte al Majestății Voastre. 

— Numele ei? 

— Aceasta este Anne de Lorena, ducesa de Montpensier. 

— Şi... omul? 

— Acesta este Henric de Lorena, duce de Guise. 

Henric al III-lea scoase un strigăt puternic: 

— Ah! Am ghicit, spuse el. Oh! aceşti Guise... oh! aceşti loreni! 

Şi regele fu cuprins de un acces de furie şi lovi violent cu piciorul. 

— Aceasta nu se va întâmpla, spuse el, aceasta nu va fi! 


— l-am spus Majestății Voastre că ea ar putea face astfel ca nimic 
din toate acestea să nu se realizeze. 

— Ah! sunt mulţumit. 

— Dacă Majestatea Voastră ia anumite măsuri de precauţie, dacă 
urmează unele sfaturi... 

Omul cu mască agita, în timp ce spunea aceste cuvinte, apa 
conținută de vază, apoi o lăsă să se liniştească şi privi din nou prin 
vază. 

— Văd, spuse el, o femeie ale cărei sfaturi pot fi foarte utile 
Majestății Voastre. 

— O femeie? 

— Da, Sire. 

— Cum este ea? 

— Eu o văd încă frumoasă, deşi are mai bine de cincizeci de ani. Ea 
este îmbrăcată în negru şi mersul său este plin de nobleţe. 

— Mama mea! strigă regele. 

— Eu văd încă un om care va fi foarte util Majestății Voastre. 

— Ah! 

— Un tânăr, curajos, plin de resurse. 

— Cine este el? 

— Nu ştiu, spuse omul din mască, dar femeia în negru îl cunoaşte. 

— Cine poate fi acesta? se întreba regele. 

Omul cu mască tăcea. 

— Domnule de Crillon, zise regele, eu cred că omul acesta are 
dreptate. 

— Cum aşa, domnule? 

— Am greşit să mă privez de sfaturile Doamnei Catherine, mama 
mea. 

Crillon răspunse: 

— Harnibieu! Sire, am un cal bun; în mai puţin de o oră sunt în 
Paris, voi intra în hotelul Beausejour şi o voi ruga pe regina-mamă să 
comande o litieră şi să revină aici cu mine. 

— Prea târziu... prea târziu... veţi vedea... spuse regele. 

Apoi, lovindu-şi fruntea: 

— Dar, spuse el, omul care îmi poate fi de folos nu este mult iubitul 
meu frate, Francois de Valois? 

— Ducele de Anjou? 

— Da, desigur. 

Necunoscutul clătină din cap: 

— Nu, Sire, spuse el. 

— Şi de ce nu? 

Omul cu mască tăcu. 

— Este adevărat, murmură Henric al Ill-lea, interpretând această 
tăcere în felul său, este adevărat că fratele meu, ducele de Anjou este 


un prinţ slab. El şi-a petrecut viaţa în căutarea unei coroane, şi atunci 
când a găsit una, nu a ştiut s-o ia. 

Regele făcea aluzie la recentele evenimente din Ţările de Jos: Ţările 
de Jos îşi oferiseră tronul ducelui de Anjou şi ducele de Anjou a fost 
bătut de către spanioli, alungat din Flandra şi obligat să se refugieze 
în Château-Thierry, unde începu prăbuşirea sa şi trăi în izolare şi 
tristeţe. 

Dar omul mascat răspunse: 

— Nu acest lucru este cauza pentru care ducele de Anjou nu poate 
fi util Majestății Voastre. 

— Atunci care este motivul? 

— Atunci când Majestatea Voastră va avea nevoie, ducele de Anjou 
nu va fi acolo. 

— Şi unde va fi? 

— Va fi mort... 

Cuvântul mort scoase o exclamaţie de surpriză dureroasă din 
pieptul regelui. 

— Mort! mort! repetă el. 

— Da, Sire. 

— Şi ce fel de moarte, domnule? 

— Nu vom şti niciodată ... Potrivit unora, el a fost otrăvit. 

Henric tresări. 

— Şi potrivit altora? 

— Va fi mort de durere, Sire. 

Fruntea regelui se întuneca din ce în ce mai mult. 

— Aveţi grijă, domnule! spuse el, aveţi grijă ce spuneţi! Ştiţi că 
ducele de Anjou este singurul moştenitor la tronul Franţei? 

Omul mascat se înclină în sensul că ştia. 

— Şi cine va veni după mine, dacă el moare? 

— Eu nu pot vedea dincolo de domnia Majestății Voastre. 

— Dar această domnie... va dura mult? 

— Majestatea Voastră să nu mă întrebe despre acest lucru. 

— Şi de ce nu? întrebă regele din ce în ce mai sumbru. 

Regele nu avu timpul necesar pentru a-l forţa să răspundă pe omul 
mascat, pentru că un zgomot se auzi în camerele vecine, care atrase 
atenţia sa. 

— Ce este? întrebă el. 

Crillon se grăbi să iasă afară şi se întoarse aproape imediat: 

— Sire, spuse el, este un gentilom care vine de la Château-Thierry 
în galop. 

— Şi ce vrea? 

— Va vorbi în faţa Majestății Voastre. 

— Atunci, să intre! 

Gentilomul, acoperit de praf, fu introdus imediat. 


Henric îl recunoscu pe unul dintre ofiţerii fratelui său, ducele de 
Anjou. 

Numele lui era domnul de Nancey, iar acesta fusese odată favoritul 
Doamnei Catherine. 

— Ah! tu eşti, Nancey, zise regele. De unde vii tu, dragul meu? 

— De la Château-Thierry, Sire. 

— Este fratele meu François, cel ce te-a trimis? 

— Vai! Sire, spuse Nancey, cred că sunt ultimul mesager al Alteţei 
Sale Regale. 

— Ce vrei să spui? 

— Ducele este pe moarte. 

— Dar acest om înseamnă că spune adevărul! exclamă Henric. 

Şi arătă spre omul cu mască. 

Acesta pusese vaza la locul său pe soclu, şi acum stătea în linişte 
deoparte. 

— Ai spus că fratele meu este pe moarte? 

— Da, domnule: el mi-a cerut să vin şi să o rog pe Majestatea 
Voastră să meargă pentru a-i primi ultima suflare. 

— Litiera mea! caii! ordonă regele. 

Apoi, omul mascat reluă vaza, şi o privi pentru ultima dată 
aşezând-o în lumina soarelui, şi cu o voce înceată şi gravă, spuse: 

— Majestatea Voastră poate renunţa la călătorie, spuse el. 

— Ah! făcu regele cu nelinişte... 

— Majestatea Voastră va ajunge prea târziu. 

— Prea târziu! exclamă Henric al III-lea, prea târziu! 

— Da, spuse omul mascat, prinţul este mort la această oră. 

Regele scoase un țipăt şi îşi lăsă capul în piept, fremătător şi palid, 
sub lovitura teribilă a destinului. 

— Singur! spuse el, eu sunt singur!... 

Dar, în acest moment, uşa se deschise şi o fiinţă bizară, aproape 
fără formă, îmbrăcată în zdrenţe ciudate, purtând un coif de hârtie, 
intră şi zbenguindu-se, exclamă: 

— Majestatea Voastră se înşală, deoarece eu sunt de partea ei. 

Acesta era pajul Mauvepin care luase în serios noua sa funcţie de 
bufon şi venea să-şi îndeplinească sarcinile în noul său costum. 


Capitolul IV 

Crillon şi domnul de Nancey se priviră încruntându-şi frunţile. 

Gluma maestrului Mauvepin era neaşteptată şi nedorită. 

Dar regele nu-şi putu reprima un zâmbet la vederea hainelor lui 
ciudate şi exclamă: 

— Ah! dacă fratele meu François nu ar fi mort!... 

Această exclamaţie nu îl dezorientă pe noul bufon. 


— Majestate, spuse el, nimeni nu ştie; la urma urmei, moartea 
ducelui de Anjou „văzută” într-o carafă cu apă este greu de crezut, iar 
profeţiile unui aşa-zis vrăjitor pot fi foarte înşelătoare!... 

Nancey şi Crillon se priviră din nou. 

Exista un mare adevăr în vorbele nebunului Mauvepin. 

Omul cu mască rămase impasibil. Ochii lui au avut doar un fulger, 
şi Crillon, care a surprins acest fulger nu putea spune dacă acesta a 
fost lansat de furie. 

Cât despre rege, minte slabă şi urât, care se plângea tot timpul în 
sinea sa şi uneori se tânguia în faţa servitorilor săi, prinse din zbor 
reflecţiile lui Mauvepin, şi zise: 

— De fapt, tu ai dreptate poate, dragul meu. 

— Am dreptate în mod sigur, Sire. 

— Şi nimic nu dovedeşte că fratele meu François d'Anjou e mort. 

— Sire, spuse Nancey, ducele este foarte bolnav, oricum ar fi. 

— Noi îl vom vindeca, spuse Mauvepin. 

Regele tresări. 

— Tu îl vei vindeca, tu? făcu el. 

— Desigur! şi, dacă este mort, îl voi ridica din nou. 

La aceste cuvinte, domnul de Crillon, tăcut până în acest moment, 
ridică din umeri. 

— Sire, zise el, implor pe Majestatea Voastră să-mi acorde o 
permisiune. 

— Care, cavalere? 

— Aceea de a reaminti domnului Maurice d'Uzès că tatăl său, 
fratele meu de arme, nu a fost nici bufon, nici medic, nici făcător de 
minuni. 

— Ah! ah! ah! chicoti Mauvepin. Şi dacă voi dovedi contrariul, 
cavalerul meu grizonat şi urât?... continuă nebunul care prinse curaj 
văzând zâmbetul regelui. 

— Deci, spuse cu răceală Crillon, eu presupun cu plăcere că fiul 
baronului d'Uzès, care se pretinde a fi tatăl tău, a fost schimbat de 
către doica sa cu fiul unui jongler sau al unui şarlatan de vindecător. 

Lecţia era aspră. Dar Mauvepin nu o acceptă. 

In loc de a-i răspunde lui Crillon, el îi întoarse spatele cu insolenţă şi 
zise către rege: 

— Ah! săracul meu stăpân, cum vă compătimesc, Majestate! 

— Şi de ce mă compătimeşti, caraghiosule? întrebă Henric al II-lea. 

— Pentru că dacă aţi avea la Curtea Franţei doi fraţi predicatori de 
talia domnului de Crillon, Majestatea Voastră ar muri înainte de şase 
luni. 

— Dragul meu, spuse regele, fiecare cu munca sa, domnul de 
Crillon nu ştie retorica, şi Phoebus Apollo, fratele celor Nouă Surori, nu 
l-a invitat la o întâlnire; dar cum acesta este cel mai bun slujitor al 


meu, şi tu vrei să-l ofensezi în mod grav, dacă el îmi va cere 
permisiunea de a te corecta, am să i-o acord. 

Dar Crillon avu un zâmbet superb şi o privire calmă de leu care 
dispreţuieşte, maiestuos în puterea sa, strigătele altor animale, tigri 
sau şacali. 

— Micul meu Mauvepin, spus el, deşi eu nu sunt de obicei plăcut, 
vreau ca astăzi să fiu. 

— Asta va fi dificil, cavalere, zise cocoşatul. 

— Poate... pentru că vrei să devii bufon, vreau să îţi dau un cadou. 

— Într-adevăr! 

— Vreau să-ţi dau nişte zurgălăi şi îi voi ataşa eu însumi de 
persoana ta, pentru că îmi placi foarte mult. 

— Unde anume? întrebă Mauvepin. 

— Pe unul dintre umerii tăi... 

Mauvepin îşi muşcă buzele. 

— Indrăzneşti să spui că sunt cocoşat? întrebă el. 

— Oh! pentru ce, nu, spuse Crillon. Un cocoşat are minte... 

— Şi eu... eu... 

— Tu, spuse bunul cavaler, tu nu eşti decât o imitație! 

— Bravo, Crillon! strigă regele. 

Mauvepin aruncă spre Crillon o privire dubioasă, dar nu spuse 
nimic. 

Dar el se luă imediat de omul mascat. 

Acesta sta un pic mai deoparte, cu braţele încrucişate, aşteptând 
ca regele să binevoiască a-l întreba alte lucruri. 

— Hei! domnule vrăjitor, zise Mauvepin, pentru că spuneţi atât de 
bine prezicerile, vreţi să-mi spuneţi şi mie? 

— De bună seamă, domnule. 

Şi omul mascat luă mâna pajului şi o examină. 

— Aveţi o viaţă agitată, domnule Mauvepin, spuse el. 

— Ah! rânji nebunul care era neîncrezător, dar totuşi... 

— În primul rând, veţi fi bătut... 

— Ah! şi de către cine? 

— Bătut şi biciuit de către cei cu care sunteţi insolent... 

Mauvepin era bufon de prea puţin timp pentru a uita deja că el era 
un gentilom. 

Işi duse mâna la sabie şi mângâie mânerul. 

— Asta este ceea ce vom vedea, spuse el. 

— Tu vei vedea, domnule Mauvepin. 

— Ah! crezi? 

— De asemenea este adevărat că se va întâmpla în teaca sabiei 
tale aceeaşi metamorfoză care a avut loc în piept. 

— AŞ dori să ştiu despre amândouă, maestre vrăjitor. 

— Lama voastră de sabie se va schimba în bârna dansatorului pe 


coardă. 

— Într-adevăr? 

— Aşa cum sufletul vostru de gentilom va deveni o inimă de bufon 
josnic. 

Şi omul mascat se întoarse cu spatele la Mauvepin. 

Apoi, adresându-se regelui: 

— Cred că i-am spus Majestății Voastre tot ce a vrut să ştie. Dacă 
Majestatea Voastră binevoieşte a-mi permite să mă retrag... 

— Şi să plătiţi pe asistentul meu! chicoti Mauvepin. 

— Te înşeli, spuse cu răceală omul cu mască, spun viitorul pentru 
nimic. 

— Chiar şi regelui? spuse Henric al III-lea. 

— Doar regelui, Sire. 

Şi el se înclină adânc de trei ori, apoi merse la uşă şi plecă, fără ca 
regele, visător, să se gândească să-l mai reţină. 

Şi când el era deja plecat, Mauvepin exclamă: 

— Uf! să respirăm... deschideţi ferestrele... miroase încă a şobolan. 

Dar, în timp ce pajul deschidea ferestrele, regele se uită la Crillon. 

— Ei bine! cavalere, ce crezi despre acest om? 

— Nimic, Sire. 

— Cum! nimic. 

— Nu ştiu dacă a spus adevărul sau a minţit. 

— A minţit, spuse Mauvepin. Şi Majestatea Voastră ar face bine să 
ceară litiera sa. 

— De ce, dragul meu? 

— Dar pentru a merge la Château-Thierry. 


— Ah! 
— Să-l vedeţi pe monseniorul François... 
— Fratele meu!... şopti Henric al III-lea, al cărui ton deveni din nou 


trist; dar dacă acest om a spus adevărul... şi el este mort... 

— Ei bine! un motiv în plus, spuse Mauvepin pentru a merge la 
Château-Thierry şi a reînsufleţi corpul său cu mare fast. 

— Ah! oftă regele, înmormântările frumoase nu reînvie nicidecum... 

— Nu, dar în sfârşit, este foarte frumos... zise nebunul, şi 
Majestatea Voastră, care se pricepe atât de mult să organizeze 
procesiuni frumoase, va face, sunt sigur, minuni. Vom primi în primul 
rând penitenţi în alb, pe cei cu gluga lăsată în jos, apoi penitenţi în 
albastru, apoi călugări gri... 

— Greşeşti, dragul meu, declară regele, trebuie să fie puşi călugării 
în faţa penitenţilor, aceasta este ordinea. 

La aceste cuvinte ale regelui, care evidenţiau natura aşa de ciudată 
şi versatilă a acestui prinţ, Crillon şi domnul de Nancey se priviră cu 
oarecare spaimă. 

— Bietul Sire! murmură bunul cavaler. 


Mauvepin continuă: 

— După călugării gri, un pluton de halebardieri. 

— Nu, spuse regele, eu prefer elveţienii, costumul este mult mai 
sever. 

— Merg şi elveţienii, spuse Mauvepin, dar după ei punem o sută de 
gărzi călare. 

— Asta e, spuse regele. 

— Sire, îl întrerupse Crillon, care începu să pălească de furie, aş 
crede mai degrabă că Majestatea Voastră, înainte de a participa la 
funeraliile ducelui de Anjou, ar fi trebuit să binevoiască să stabilească 
dacă prinţul este mort sau în viaţă. 

— Ai dreptate, domnule. De îndată voi merge; mă însoţiţi? 

— Majestatea Voastră ştie că eu niciodată n-am lăsat-o singură pe 
augusta sa persoană, spuse sec Crillon. 

O voce se auzi prin fereastra, care rămăsese deschisă: 

— Pomană, vă rog! pentru săracii mânăstirii dominicanilor! 

Vocea era tânără şi proaspătă şi trăda un copil mai degrabă decât 
un călugăr. 

Regele, care avea o atenţie bună, se sprijini pe pervazul ferestrei şi 
privi un tânăr călugăr pe un măgar încărcat cu un sac, şi care se 
oprise sub zidurile castelului. 

Călugărul se uită în sus. 

Regele văzu strălucind o privire arzătoare, văzu o faţă palidă, buze 
subţiri şi dinţi ascuţiţi şi albi ca cei ai unui animal carnivor. 

— Oh!... urât călugăr! spuse el, trăgându-se repede înapoi, ca şi 
cum el ar fi avut un presentiment sinistru. 

Mauvepin luă locul regelui la fereastră, şi se uită la călugăr, la 
rândul său: 

— Hei! hei! zise el, îl cunosc... e Jacquot... Bună, Jacquot... Ce mai 
face Balthazar? 

Şi el arătă spre măgarul gri cu negru pe care îl călărea tânărul 
călugăr. 

Dar regele, ascultând de un sentiment ciudat de repulsie, continua 
să murmure: 

— Oh! urât călugăr! urât călugăr! 


Capitolul V 

Cu toate acestea, călugărul era încă sub fereastră. 

— Pomană, repeta el! pomană pentru săracii mânăstirii 
dominicanilor! 

Vocea lui - o voce de copil - avea ceva bătător la ochi şi strident, 
care sfârşi prin a irita nervii regelui. 

El se întoarse către Mauvepin: 


— Hei! caraghiosule, spuse el, vei duce trei pistoli acestui tânăr 
călugăr... 

Mauvepin luă cei trei pistoli pe care Henric al Ill-lea îi scoase din 
punga sa. 

— Şi, continuă regele, după ce vei face milostenia pentru 
mânăstirea sa, pe care o respect, vei apela la un halebardier sau un 
elveţian să-i dea o bătaie soră cu moartea. 

— Cui! elveţianului? 

— Nu, călugărului. 

Mauvepin se uită la rege cu uimire, şi domnii de Nancey şi de 
Crillon împărtăşiră surpriza lui. 

— Îl urăsc îngrozitor, spuse regele. 

Inainte ca domnul de Crillon, om înţelept şi drept, să aibă timp să 
intervină şi să prezinte regelui părerea sa, că ordinul dat este nedrept, 
Mauvepin era deja plecat. 

Noul nebun era om rău. 

Era o mană cerească pentru el, această pleaşcă de a-i îndeplini 
plăcerea prinţului, prin a face rău. 

El cobori scările grăbit, sărind câte patru trepte şi la un moment 
dat, în sala mare, găsi doi halebardieri care jucau zaruri, având în jurul 
lor o galerie numeroasă formată din gărzi şi soldaţi de toate armele. 

Partida de zaruri era animată. Halebardierul care pierduse înjura ca 
un păgân. Cel ce câştigase îşi umplu un pahar cu vin de Suresnes ce 
se afla într-un ulcior mare. 

Halebardieri, lanscheneţi, elveţieni erau cu toţii veseli şi oarecum 
ameţiţi de licoarea vinului. 

— lată, copiii mei, le spuse Mauvepin, care aruncă unul dintre cei 
trei pistoli pe masă, este vorba de a fi agreabili stăpânului vostru. 

Se produse o explozie de râs general, provocat de noua costumaţie 
a lui Mauvepin. 

— Nu râdeţi, spuse el, eu sunt bufonul regelui. 

— Oh! oh! făcură ei din nou. 

— Şi ministrul dorințelor sale. 

— Ei bine, ce porunciţi, domnule nebun? întrebă halebardierul care 
câştigase şi care nu întreba decât pentru a abandona partida. 

— Domnilor, există un călugăr la poartă. 

— Ah, da, micul Jacquot, fratele cerşetor al mânăstirii dominicane. 

— Exact. 

— Căţărat pe un măgar? 

— El este acela. 

— Ce ar trebui să-i facem? 

— Să-i trageţi o bătaie; e ordinul regelui. 

— Serios? zise un lanschenet care nu era chiar beat. 

— Foarte serios, răspunse Mauvepin. 


Bătaia unui călugăr, cu permisiunea regelui nu era o puţină plăcere 
pentru bărbaţii de sabie. 

Jocul de zaruri a fost abandonat, ei s-au grăbit afară, şi tânărul 
călugăr, care continua să cerşească pomană, s-a văzut înconjurat de o 
duzină de bărbaţi beţi care se uitau la el cu un aer periculos şi 
batjocoritor. 

Mauvepin se apropie de el. 

— Dragul meu Jacquot, spuse el, iată ce ţi-a trimis regele. 

Şi el îi puse ceilalţi doi pistoli în mână. 

Tânărul călugăr îi luă cu o bucurie lacomă şi îi făcu dispăruţi în 
fundul pungii sale; apoi trase de frânghia măgarului pentru a se 
reîntoarce acasă la Paris. 

Dar doi elveţieni îl prinseră de braţe şi-l traseră jos de pe şa. 

Apoi îl târâră pe malul râului, în ciuda strigătelor lui de groază. 

— Ar trebui să-l înecăm? întrebă un elveţian. 

— Nu, să-l batem, spuse Mauvepin. 

— Dar dacă îl aruncăm un pic în apă? 

— Scufundaţi-l! cu condiţia să nu-i daţi drumul. 

Regele plecase de la fereastră şi nu asistă la spectacol. 

El văzu mai întâi măgarul, care speriat şi văduv de călăreţul său, o 
luase la galop şi fugea. 

Apoi pe tânărul călugăr care fusese deposedat de anteriu şi pe al 
cărui spate soldaţii înarmaţi cu hamurile lor, în rol de bici, făceau să 
plouă cu o grindină de lovituri. 

Călugărul striga, plângea şi se zbătea. 

Regele râdea. 

Domnii de Crillon şi de Nancey, tăcuţi în spatele său, priveau cu un 
fel de stupoare. 

Soldaţii, în aer liber au încheiat provocarea într-o bună dispoziţie, şi 
nu s-au oprit decât atunci când umerii săracului călugăr au fost 
acoperiţi de sânge. 

Atunci un elveţian zise: 

— De azi dimineaţă, vreau să fac o baie: trebuie să-mi ţină 
companie! 

Şi el îl luă pe tânărul călugăr gâfâind şi îl aruncă în Sena. 

— Mizerabilii! strigă Mauvepin, el se va îneca! 

— Nu, spuse elveţianul, eu înot bine. Când el va lua o gură de apă 
eu îl voi pescui. 

intr-adevăr, tânărul călugăr se zbătu în mijlocul curentului, şi apa 
începu să se înroşească de sânge în jurul lui. 

El striga ca un nebun şi cerea ajutor. 

Apoi, elveţianul se aruncă în apă, îl pescui şi-l scoase la mal. 

Acesta îl forţă pe bietul călugăr să-şi pună anteriul peste umerii săi 
făcuţi bucăţi, apoi îl puse înapoi pe măgarul său, dar aşezat invers, 


adică, cu spatele întors la cap şi cu faţa spre coada animalului. 

Apoi, un lanschenet luă măgarul de căpăstru, şi începu să facă un 
fel de plimbare ca la carnaval sub zidurile castelului. 

Călugărul plângea tot timpul; regele, care nu părăsise fereastra, 
râdea din ce în ce mai satisfăcut. 

Dar, cum îşi întoarse capul şi abandonă un moment călugărul din 
ochi, Henric al Ill-lea văzu în spatele lui faţa crispată şi palidă a lui 
Crillon, şi deşi cavalerul nu vorbi nimic, şi deşi el nu-şi permise niciun 
gest de dezaprobare, lui Henric al Ill-lea i se făcu ruşine de cele ce se 
întâmplaseră. 

— Eu sunt nebun, murmură el, toate acele vise, toate aceste 
vrăjitorii m-au făcut să-mi pierd minţile. 

— Eu încep să am teamă, Sire, zise Crillon aspru. 

Regele nu răspunse nimic, dar se puse din nou la fereastră şi strigă 
la Mauvepin: 

— Destul! Ajunge! 

— Destul! repetă Mauvepin către soldaţii care continuau să-l 
chinuie pe bietul călugăr. 

Soldaţii se opriră. 

Regele, care credea că totul în această lume, vătămarea corpului 
sau a inimii, se poate vindeca cu bani, aruncă punga lui către cel 
chinuit şi strigă: 

— Du-te de aici! 

Victima, în sfârşit eliberată, se întoarse în şa în poziţia normală. 

— Deci, ia-i! îi zicea Mauvepin care luase punga aruncată de rege. 

Dar tânărul călugăr o refuză. 

Apoi, din nou, el ridică capul şi se uită la rege. 

La privirea sa scurtă şi arzând de ură, Henric tresări din nou şi 
continuă: 

— Oh! acesta este un călugăr rău! 

Acesta din urmă, în loc de a lua punga oferită de Mauvepin, dădu 
pinteni măgarului său, îl puse la galop şi fugi. 


O oră mai târziu, regele Henric al IIl-lea pleca la Paris, în litiera sa. 

El mergea să o viziteze pe Doamna Catherine, mama lui, care trăia 
în hotelul Beausejour, pentru ca de acolo să meargă cu ea la 
Château-Thierry, la ducele de Anjou, viu sau mort. 

Domnul de Crillon şi un pluton de elveţieni galopau, însoţind litiera. 

Mauvepin luase loc fără fasoane în litiera regală. 

Dintr-o dată, cum intrau în satul Passy, lângă un gard viu, dincolo 
de un şanţ, regele văzu un măgar păscând nişte iarbă. 

In apropierea măgarului era tânărul călugăr ce fusese bătut. 

Tânărul călugăr, ghemuit, muşca dintr-o bucată de pâine. 


Cum regele trecea, ochii lor se întâlniră din nou. 

Incă o dată, fulgerele întunecate ce izvorau din ochii copilului îl 
impresionară pe rege. El întoarse capul şi spuse lui Mauvepin: 

— Oh! acest călugăr mă sperie! 

Şi în timp ce litiera ajunsese departe, tânărul călugăr o privea cu o 
expresie de ură sălbatică. 

— Mă voi răzbuna! murmură el. 

Urcă pe măgar şi plecă, învineţit şi însângerat, spre mânăstirea lui. 


Capitolul VI 

In timp ce regele Henric al Ill-lea se îndrepta spre Paris, tânărul 
călugăr, după ce-şi devorase bucata de pâine, se urcase din nou pe 
măgarul lui. 

Măgarul, deşi bătrân, era un animal bun, mânca puţin, muncea din 
greu, nu era mai încăpățânat decât o femeie, galopa foarte blând dar 
mergea şi în buiestru, nu încerca să-şi arunce călăreţul, cu condiţia ca 
acest călăreț să fie un călugăr. 

Acest măgar nu avusese niciodată de suportat un călăreț ce nu 
purta anteriu pe spate. 

Cel puţin tânărul călugăr îl călărea fără dificultate. 

Din contră, un soldat, un scutier desăvârşit nu i-ar fi putut da de 
capăt. 

Ştim că La întâlnirea bearnezilor, era numele cârciumii gasconului 
Malican, deoarece am spus deja asta, cel puţin o dată cititorilor noştri. 

Cârciuma lui Malican se schimbase oarecum pentru clienţii săi, 
după noaptea Sfântului Bartolomeu şi după moartea regelui Carol al 
IX-lea. 

Frumoasa Myette nu mai era acolo, deoarece ea devenise doamna 
de Noë, - şi el era singur, pentru că o femeie de calitate nu se cădea 
să stea în spatele comptoarului pentru a umple cănile de vin. 

Dar Malican, în ciuda frumoasei căsătorii a nepoatei sale, a rămas 
modest şi voia să moară cârciumar. 

El era un pic mai în vârstă, prin urmare mai iertător, şi deşi era 
complet dedicat regelui Navarrei, nu-i dispreţuia deloc pe apărătorii 
catolicilor. 

Deci, s-a întâmplat că oamenii ducelui de Guise, catolici înflăcăraţi, 
ca să nu spunem frenetici, au constatat că gasconul avea vinul bun. 

Mai întâi au venit unul câte unul, apoi doi câte doi şi apoi patru câte 
patru. 

Intr-o seară, chiar înainte de ora stingerii stabilită de starea de 
asediu, aceştia au avut o ceartă cu oamenii regelui. Ei s-au bătut 
acolo; au existat morţi şi răniţi. 

A doua zi, oamenii ducelui au venit atât de mulţi, încât aceştia au 


fost victorioşi şi stăpâni pe câmpul de bătaie. 

Astfel, puţin câte puţin, oamenii regelui au cedat locul oamenilor 
ducelui, şi în acel bun an 1584, cârciuma a devenit pe faţă a ligii. 

Malican gemea mereu încet; dar, la urma urmei, lorenii beau sec?” 
şi plăteau bine în frumoşi scuz;$, iar el nu îndrăzni să geamă cu voce 
tare. 

Dar, un client de multe ori aduce un alt client. 

Malican a fost foarte surprins să vadă într-o zi un călugăr intrând în 
cârciuma sa şi care a cerut de băut. A doua zi, au venit doi călugări, 
ziua următoare trei călugări, iar după o lună, călugării mişunau şi 
roiau în cârciumă. 

Acest lucru a părut simplu şi Malican şi-a explicat toate acestea. 
Călugării şi lorenii au avut acelaşi standard: catolicismul; ei urau la 
unison pe hughenoți, şi căutau reciproc compania celorlalţi. 

Pe de altă parte, morala mânăstirilor a ajuns prin anarhie şi 
corupţie generală să fie foarte relaxată şi aceştia erau cauzele 
principalelor nemulțumiri ale protestanților contra catolicismului. 

In plus, Malican, care era un bun observator al naturii umane, în 
curând a constatat că exista o diferenţă semnificativă între cele două 
clientele, ea fiind cu totul în favoarea călugărilor. 

Călugării beau mai sec, plăteau mai bine şi se certau mai puţin. 

Prin urmare, Malican a admis călugării, şi în cele din urmă a mers la 
biserică, deşi nu era foarte sigur că nu este hughenot. 

Dintre toate mânăstirile care posedau atunci o clădire în Paris, cea 
care a trimis cei mai mulţi practicanți la cârciuma lui Malican era de 
bună seamă mânăstirea dominicanilor. 

Dominicanii beau chiar mai bine decât genovezii, care, cu toate 
acestea, aveau un nume frumos. 

Nu a fost un dominican care să nu golească o sticlă, într-o zi sau 
alta la La întâlnirea bâarnezilor, astfel încât la o inspecţie a 
călugărilor, întreaga mânăstire trecuse pe acolo. 

Călugării cerşetori au fost în număr de şapte - unul pentru fiecare zi 
a săptămânii - şi fiecare dintre ei avea numele zilei în care el a fost 
instruit să meargă la cerşit pentru mânăstire. 

Dar dacă au existat şapte călugări cerşetori, exista şi un măgar 
cerşetor şi acesta era mereu acelaşi. 

El se numea Balthazar. 

De ce se numea astfel? Acest lucru nu s-a aflat, deşi bârfitorii au 
presupus că era vorba de ironie pură, având în vedere faptul că, 
săracul măgar nu făcuse niciodată nimic, din păcate! micul festin al lui 


37 A bea sec - a bea fără apă. [n.t.]. 
38 Scud (pl. scuzi) - veche monedă de argint sau de aur care a circulat în 
unele ţări din Europa apuseană, valoarea ei variind după ţări şi epoci. 


Balthazar era orice şi nu văzuse niciodată culoarea fulgilor de ovăz, 
care sunt de culoare gri atunci când ei sunt răi, şi de culoare neagră 
când sunt buni. 

In ciuda faptului că, cel care purtase numele dom”? Basile se 
numea fratele Dimanche, dom Antoine răspundea la numele de fratele 
Jeudi, sau bietul călugăr Jacquot, fusese desemnat ca fratele Vendredi, 
bunul măgar se oprea de două ori pe zi la uşa lui Malican, o dată 
dimineaţa şi o dată după-amiaza. 

Dimineaţa, punga era goală şi călăreţul pe nemâncate. 

După-amiaza punga era plină, iar călugărul era vesel. 

Deci, în mod sigur, nu era doar Jacquot călugărul care, odată intrat 
în Paris, mergea la cârciuma lui Malican. 

Lui Jacquot nu-i era sete. 

Bătaia şi aruncarea lui în apă, care l-a făcut să bea din Sena la 
Saint-Cloud, a scos din el nevoia de a bea. 

Balthazar a fost cel ce a vrut să meargă. 

Am spus că Balthazar nu era mai încăpățânat decât o femeie, dar 
cu siguranţă era mult mai mult decât un om. 

Aceasta o dovedeşte faptul că Balthazar l-a condus pe tânărul 
călugăr la cârciuma La întâlnirea bearnezilor. 

O dată ajuns la uşă, Jacquot a cedat complet; el a pus piciorul pe 
pământ, a descălecat şi l-a legat pe Balthazar de un inel de fier ce era 
prins în afara zidului. 

Cum vara trecuse şi cum se făcuse de asemenea frig, în încăperea 
care era la fel de animată ca şi strada, compania era numeroasă. 

O duzină de loreni beau şi cântau. 

Opt sau zece călugări de la o altă masă cântau şi beau. 

Călugării îi doreau în flăcările iadului pe hughenoți şi vorbeau 
despre fierberea în ulei încins a ticălosului de rege eretic de Navarra. 

Lorenii nu se jenau să-l vorbească de rău pe regele Franţei, care 
era considerat un prinţ fără curaj, iubitor al parfumului de trandafiri, 
devenit călugăr. 

Tânărul călugăr Jacquot se opri pentru o clipă în prag. 

Din acest loc auzi vorbele şi strigătele din rândul călugărilor şi 
soldaţilor. 

Călugării vorbeau de rău pe regele de Navarra, pe care el, Jacquot, 
nu îl ştia. 

Soldaţii îl insultau pe regele Franţei, pe care Jacquot îl ştia prea 
bine în ultimele câteva ore; prin urmare, în loc să meargă alături de 
călugări, cum la prima vedere ar fi fost mult mai natural, Jacquot se 
aşeză cu soldaţii şi spuse de bun venit aceste cuvinte: 

— Nu există nici unul dintre voi, domnilor, care să urască mai mult 


39 Titlu onorific dat călugărilor din unele ordine catolice. [n.t.]. 


ca mine pe regele Henric al III-lea. 

— Oh! oh! se auziră exclamaţii din toate părţile. 

La aceste cuvinte, călugării ciuliră urechile ca şi soldaţii. 

Un bătrân loren cu barbă grizonată şi privire întunecată îl măsură 
pentru o clipă pe tânărul călugăr şi-l întrebă: 

— Ah! Tu îl urăşti pe regele Franţei? 

— Da, spuse Jacquot. 

Şi observă pe masă un cuţit mare de măcelar, cu lama lată şi vârf 
ucigător, care servea pentru a tăia şuncă şi jambon. 

EI luă cuțitul şi strângându-l cu o mână crispată, zise: 

— İl urăsc atât de mult pe regele Franţei, că, dacă aş putea, i-aş 
înfige acest cuţit în burtă! 

— Hei, la naiba! zise un loren, astea sunt doar vorbe. 

— Şi de ce îl urăşti? întrebă cel ce avea barbă grizonată. 

Jacquot îşi dezbrăcă rasa de călugăr şi arătă umerii însângeraţi. 

Şi, cum se protesta, el povesti aventura sa din acea dimineaţă. 

Călugării strigau furioşi. Căci, călugării veniseră cu toţii să se aşeze 
la masa soldaţilor şi ascultară povestea tânărului monah. 

Soldaţii loreni care erau beţi, propuseră să asedieze Luvru. 

Dar un singur om, până în prezent tăcut, îi reduse la tăcere. 

Era un cavaler îmbrăcat în negru, cu aspect sever, aproape sinistru, 
şi care probabil, se bucura de autoritate nelimitată asupra 
companionilor săi, pentru că se făcu tăcere. 

— Care este numele tău? întrebă el pe micul călugăr. 

— Jacquot. 

— De unde eşti? 

— Din Paris. 

— Care este numele tatălui tău? 

— Clément. 

— Pentru ce te-ai făcut călugăr? 

— Pentru că eram leneș. 

Râseră toți, dar privirea severă a omului îmbrăcat în negru opri 
orice râs. 

El continuă: 

— În ce ordin eşti? 

— In ordinul dominican. 

— Care sunt atribuţiile tale în mânăstire? 

— Frate cerşetor. 

Omul în negru aruncă o privire afară şi-l studie pe săracul Balthazar 
care era încărcat cu sacul cu pomeni. 

Apoi, ochii lui rătăciră prin încăpere: 

— Este vreun călugăr dominican aici? întrebă el. 

Trei călugări apărură dintre alţi călugări, şi fiecare dintre ei 
răspunse: 


— Eu! 

— Ei bine! spuse omul în negru, veţi duce voi măgarul la mânăstire. 

Apoi, după ce Jacquot se uită surprins: 

— Tu, zise el, vino cu mine... 

— Dar... bâlbâi Jacquot. 

— Vino! 

Străinul rosti cuvântul cu un astfel de ton de autoritate, că Jacquot 
se înclină. 

El îşi luă rasa lui călugărească şi spuse: 

— Eu sunt gata, messire. 

Omul îmbrăcat în negru plecă din cârciumă; Jacquot îl urmă. 

Unde mergeau ei? 

Tânărul călugăr nu ştia, dar o forţă misterioasă îl împingea şi-l 
făcea să-l urmeze pe acest om, pe care-l văzuse pentru prima dată şi 
nu încercă să lupte împotriva acestei atracţii invincibile. 

Amândoi au intrat într-un labirint de străzi şerpuite şi întunecoase, 
şi apoi au ajuns într-o stradă mai largă. 

Aici străinul se opri la uşa din faţă a unui hotel cu un aspect destul 
de frumos. 

— Aici e! spuse el. 

Şi ridică ciocanul de bronz de la uşă. 


Capitolul VII 

Hotelul unde omul în negru bătea la uşă să intre, avea un aspect 
tăcut şi trist: se părea că este nelocuit. 

Cu toate acestea, la prima lovitură de ciocan, uşa se deschise, iar 
tânărul călugăr Jacquot fu foarte surprins să vadă în curte o trupă 
foarte numeroasă. 

Era un grup de oameni care vorbeau încet şi mergeau în tăcere, ce 
păreau mai degrabă nişte fantome, decât fiinţe vii. 

Ei se plimbau doi câte doi sau patru câte patru, gesticulând foarte 
mult, la fel ca surdo-muţii. 

Unii erau soldaţi; crucea albă de Lorena sta pe platoşa lor de oţel 
lustruit. 

Alţii, îmbrăcaţi ca oamenii de rang mic, erau amestecați cu soldaţii. 

Aceştia erau burghezi din Paris, maeştri ai breslelor, meseriaşi cu 
diferite ocupaţii manuale. 

Printre ei era un călugăr. 

Acest călugăr era gras, pântecos, cu o uimitoare stare de bună 
sănătate. 

Avea o faţă rumenă şi plină de coşuri, cum ar fi un măr la începutul 
lunii aprilie. 

Tânărul călugăr se cutremură la vederea acestuia, pentru că cel 


recunoscut era dom Grégoire. 

Dom Grégoire era superiorul dominicanilor, şi, prin urmare, şi al 
tânărului călugăr Jacquot. 

Toţi aceşti oameni mergeau, veneau şi păreau că aşteptau un ordin 
sau un semnal. 

Omul îmbrăcat în negru îl conduse pe micul călugăr până la peron 
şi intrară în hotel. 

Jacquot traversă mai întâi un hol în umbră, şi apoi o cameră mare, 
tapiţată cu ţesături întunecate. 

In aceasta se opri conducătorul său. 

— Aşteaptă-mă aici, spuse acesta. 

Omul în negru ridică draperia unei uşi, în spatele căreia dispăru. 

Această draperie separa camera în care rămăsese tânărul călugăr 
Jacquot şi un oratoriu mic, în care intrase necunoscutul. 

Mobilierul şi draperiile acestui oratoriu contrastau ciudat în cocheta 
lor armonie cu aspectul sever din restul hotelului. 

O femeie se găsea acolo, aşezată pe o canapea. 

La zgomotul făcut de paşii vizitatorului său, ea îşi deschise ochii şi 
părea să-şi revină din reveria în care fusese aruncată. 

— Ah! tu eşti, Eric? spuse ea. 

— Eu sunt, doamnă. 

— Şi necunoscutul salută cu un respect care nu era lipsit de un 
anumit dispreţ. i 

Ducesa Anne de Lorena - pentru că ea era - făcu semn contelui Eric 
de Crèvecoeur, omul în negru, să ia un scaun. 

Dar el refuză, se înclină şi rămase în picioare. 

— De unde veniţi, Eric? întrebă ducesa. 

— De la cârciuma lui Malican, doamnă. 

— Ah! Se vorbeşte acolo totdeauna despre hughenoți? 

— Intotdeauna. 

— Şi despre regele de Navarra? 

— Mai mult ca niciodată. 

— Şi despre regele Henric al Ill-lea? 

— Oh! acesta este foarte urât, doamnă. Călugării şi soldaţi nu 
vorbesc despre nimic altceva, ci doar de cum să asedieze Luvrul. 

— Povesteşte-mi despre asta, Eric, spuse ducesa, al cărui chip 
deveni vesel. 

Contele Eric de Crèvecoeur povesti apoi despre sosirea micului 
călugăr şi istorisirea pe care o făcuse acesta despre maltratarea de 
care avusese parte la Saint-Cloud. 

— Şi spui că este furios? întrebă ducesa. i 

— Dacă e furios, doamnă, răspunse contele Eric, m-am gândit că ar 
trebui să-l aduc la dumneavoastră, care recrutaţi toţi nemulţumiţii şi 
toţi oamenii înfuriaţi împotriva regelui Franţei. 


Aceste cuvinte făcură să ţâşnească fulgere din ochii albaştri ai 
ducesei. 

— Ah! spuse ea, aşa este, îl urăsc cu putere pe acest om, numit 
rege al Franţei. 

Contele Eric continuă: 

— Am adus acest tânăr călugăr, pentru că m-am gândit că ar putea 
fi util Alteţei Voastre. 

— Unde este el? 

— Aici... în camera alăturată. 

— Stt! făcu Anne de Lorena ducându-şi un deget pe buze. 

Apoi ea ridică draperia grea şi aruncă o privire rapidă afară. 

A fost o chestiune de moment, dar ducesa a avut timp să-l vadă pe 
micul călugăr, să surprindă privirea lui stranie, să constate paloarea 
sa nervoasă şi surâsul crispat alunecând pe nişte buze subţiri şi 
incolore. 

Cum tresărise regele Henric al Ill-lea, ducesa de Anne de Lorena 
tresări la rândul ei. 

Dar nu se îngrozi la fel ca regele; ea fuse, dimpotrivă, sub influenţa 
unui sentiment de bucurie. , 

— Oh! acest om! spuse ea privind pe Eric de Crèvecoeur. 

— Jur, zise contele zâmbind, că ducesa deja i-a găsit ceva de 
muncă în viitor. 

— Poate că da... 

Şi ducesa lovi un clopot care era la îndemâna sa. 


În timpul acesta, tânărul călugăr aştepta. 

Il văzuse pe dom Grégoire, superiorul său, plimbându-se cu 
burghezii, soldaţii şi gentilomii. 

Toţi aceşti oameni s-au înclinat profund înaintea omului îmbrăcat în 
negru, şi dom Grégoire însuşi. 

Şi cu toate acestea, dom Grégoire nu era un domn mărunt, iar el nu 
saluta pe toată lumea, având obiceiul de a pretinde că oamenii 
bisericii trebuie să fie consideraţi în poziţie superioară. 

Acest lucru îl făcu pe tânărul călugăr să se întrebe cine putea fi şi 
ce era acel gentilom. 

Trecuse aproape o oră fără ca omul în negru să fi reapărut. 

În acest timp, Jacquot făcu tot felul de interpretări, luă în calcul 
toate ipotezele, dar nu reuşi să ghicească unde se afla. 

Cu toate acestea, nu îndrăzni să se mişte şi începu să creadă că a 
fost uitat, când, într-un final, ghidul său misterios reapăru. 

Acesta era urmat de această dată de doi tineri, doi paji îmbrăcaţi cu 
haine de mătase stacojii şi mantii bogat brodate cu fir de aur, care 
făcură o astfel de impresie asupra săracului călugăr, că el îşi luă 


imediat cu dispreţ urâta lui haină de lână gri. 

Cei doi paji care, probabil, aveau lecţiile făcute, salutară politicos. 

— Fratele meu mai mic, zise străinul, arătând spre paji, iată aici doi 
colegi buni pe care i-am adus. 

— Doi... colegi?... bâlbâi tânărul călugăr zăpăcit şi privind rând pe 
rând pe contele Eric de Crèvecoeur şi pe cei doi paji. 

— Cu siguranţă, pentru că aceştia te vor invita la cină, prietene. 
Urmează.-i... ei vor încerca să te facă să uiţi aventurile tale de la Saint- 
Cloud. 

Fratele privea încontinuu vestele roşii în carouri albe şi mantiile 
împodobite cu găitane aurite ale celor doi paji. 

Aceştia erau doi tineri foarte frumoşi, prietenoşi şi binevoitori; ei îl 
luară familiar de braţ pe călugăr. 

— Care este numele tău? întrebă unul dintre ei. 

— Jacquot. 

— Câţi ani ai? 

— Douăzeci de ani. 

— Ca şi mine, spuse celălalt; numele meu este Amédée, şi prietenul 
meu este Séraphin. i 

— Ştiţi instrucţiunile primite, zise contele Eric celor doi paji. 

Apoi el se-nclină şi intră în oratoriu. 

Tânărul călugăr se trezi singur cu cei doi paji. 

Cel care se numea Amédée îi spuse: 

— Vino cu noi acolo, în sala mare de mese; vom cina şi vom bea un 
vin bun. 

Fratele se lăsă condus. 

După câteva minute el se afla în faţa unei mese pe care erau 
servite delicatese afumate, feluri de mâncare rafinate pe care Jacquot 
nu le visase niciodată. 

In cele patru colţuri străluceau carafe umplute cu mai multe soiuri 
de vin; mai galben decât chihlimbarul sau roşu ca fructele de coacăz 
roşu. 

Tânărul călugăr fu orbit; el crezu că visează. 

— Dar unde sunt? strigă el în cele din urmă. 

— Asta vei şti mai târziu, răspunse pajul Séraphin. 

Şi îl împinse spre masă şi-l făcu să se aşeze. 

Fratele continua să creadă că e jocul unui vis. 

El a mâncat şi a băut, şi, treptat, după cum stomacul său gol a 
început să se umple, vinul pe care şi l-a turnat generos a început să i 
se urce la cap. 

Pajii râdeau şi veselia lor ajutată de vin, l-a câştigat pe tristul 
călugăr. Totuşi această veselie nu a fost scutită de melancolie, pentru 
că a venit un moment în care el a exclamat: 

— Ah! ce muncă urâtă trebuie să fac eu! 


— Aceea de călugăr?întrebă pajul Amedee. 

— Vai! Da. 

Şi Jacquot privi anteriul său cu tristeţe. 

— Eu jur, spuse Seraphin, că tu preferi să fii paj. 

— Oh! cu siguranţă, făcu tânărul călugăr, cu un oftat greu. 

— Ei bine! haina aceea nu mai e a ta... 

— Cum? 

— Vei fi îmbrăcat ca noi... 

— Ce vrei să spui? bâlbâi călugărul tremurând. 

— Nimic, spuse Amédée. 

Şi-l forţară să golească paharul, apoi i-l umplură din nou. 

— Voi fi îmbrăcat ca voi?... repetă micul călugăr, cu un zâmbet 
ameţit. 

— Cum nu? 

— Şi nu voi mai fi călugăr? 

— Nu. 

— Dar ce trebuie să fac? 

— Trebuie să-l urăşti pe regele Franţei mai întâi. 

— Oh! spuse călugărul cu supărare. Şi apoi? 

— Şi apoi... vom vedea... Dar, mai întâi, aruncă-ţi rasa de călugăr. 

— Oh! cu toată inima mea, murmură călugărul, care începu să se 
simtă ametit. 

Apoi, Seraphin se ridică, deschise uşa şi chemă. 

La auzul vocii sale, un servitor veni în grabă. Valetul aduse pe o 
pernă de catifea haine de paj şi o mică tocă de culoare albastră, în 
toate asemănătoare cu cele purtate de Amédée şi Séraphin. 

— Desigur, eu visez! murmură tânărul călugăr Jacquot, a cărui 
limbă se cam îngroşase. 


Capitolul VIII 

Vinul galben şi vinul roşu-închis pe care amândoi pajii îl turnaseră 
tânărului călugăr, nu-i produse acea banală şi obişnuită beţie, care se 
urcă la cap, făcând să-ţi pierzi orice judecată. Dimpotrivă, pe micul 
călugăr îl ajunsese o beţie plăcută, o dulce nebunie care în curând 
arăta viaţa în roz. 

Jacquot, călugărul sărac, în momentul în care valetul intrase, se 
credea el însuşi transportat într-o lume de vise şi iluzii. 

| se aruncă anteriul, trupul îi fu spălat cu esențe, i se parfumă 
capul, şi cei doi paji începură să-l îmbrace cu atenţie. 

Atunci când acest lucru a fost făcut, l-au dus în faţa unei oglinzi 
mari de oţel şi i-au spus: 

— Uită-te! 

Jacquot nu se recunoscu. 


El văzu un senior frumos îmbrăcat în mătase şi catifea, cu o sabie la 
şold, iar la gât un colier fin. 

Pajii zâmbeau de stupoare lui. 

Ei s-au întors la masă şi au continuat să bea. 

Jacquot bău ca un lanschenet, şi cu cât bea mai mult, cu atât era 
mai vesel. 

Cei doi paji erau companioni fermecători, glumeau, râdeau şi 
cântau cântece deocheate. 

Ei cântau, Jacquot îi imita. 

— Ah! Ce vis înfricoşător am avut până acum! spuse el. 

— Ce vis? întrebă Seraphin. 

Jacquot era beat de-a binelea. 

— Prietenii mei buni, spuse el grațios, am visat că am fost călugăr. 

— Într-adevăr! 

— După cum bine ştiţi, eu sunt un senior galant, la naiba! 

Apoi îşi puse mâna pe mânerul sabiei lui şi se privi din nou în 
oglindă. 

Pajii schimbară o privire. 

Apoi, cel ce se chema Amedee, lovi un clopot. 

— Ce faceţi? întrebă Jacquot. 

— Comand un bal. 

— Un bal? 

— Da, vom dansa. 

Intr-adevăr, îndată uşile din spate ale camerei se deschiseră, iar 
visul pe care monahul sărac îl visa treaz, lua proporţii gigantice. 

O duzină“ de femei îmbrăcate în ţinută orientală, cu braţe şi 
picioare goale, intrară dansând în acompaniamentul unei orchestre 
invizibile, dar atât de armonios, încât Jacquot se crezu în paradis. 

Baiaderele“! din India sau iubitul Egipt, intraseră pe sunet de 
cimbale şi tobe cu clopoței, merseră în jurul mesei, ţinându-se uneori 
mâini şi alteori îmbrăţişându-se, sprijinindu-se pe călugăr şi pe cei doi 
paji, oferind sau dăruind câte un sărut fermecător. 

Au fost zece minute de dans ametitor, frenetic, fantastic. 

Timp de zece minute fostul călugăr fu pătruns de armonie şi 
parfumuri, tulburat de priviri şi zâmbete. 

Apoi cercul viu din jurul mesei, se rupse şi baiaderele fugiră, 
ţinându-se de mâini. 

Şi uşile se închiseră în spatele lor, iar călugărul exclamă: 

— Cred că am început să înnebunesc! 

— Nu, spuse pajul Amédée, dar pentru că acum eşti unul dintre noi, 


40 Duzină - grup de douăsprezece obiecte (persoane, fiinţe, lucruri) de 
acelaşi fel care formează un tot. [n.t.]. 
41 Baiaderă - dansatoare indiană. [n.t.]. 


am făcut asta ca să te distrezi. 

— Ah! Eu sunt cu voi?!... 

— Da. 

Jacquot îşi trecu mâna peste frunte 

— Nu am fost întotdeauna? întrebă el. 

— Nu. 

— Totuşi... mi se pare... Oh! îmi pierd capul în mod sigur. 

— Ai fost la mânăstire, spuse râzând Amédée. 

— La mânăstire!... 

— Da... ăsta este anteriul tău. 

Şi-i arătă lui Jacquot roba lui de călugăr, aruncată cu dispreţ într-un 
colţ. 

— Ah! e adevărat... îmi amintesc... 

Şi Jacquot oftă. 

— De ce oftezi? întrebă Seraphin: nu ai devenit un senior galant? 

O licărire de judecată trecu prin creierul tânărului călugăr şi 
prezenţa sa de spirit îi reveni pentru o clipă: 

— Râdeţi de mine, spuse el, şi eu simt că mi se vor lua toate aceste 
haine. 

— Dar nu e adevărat, spuse Amédée. Tu eşti cavaler. 

— Şi nu mai sunt călugăr? 

— Asta depinde de tine... aşteaptă!... 

Amédée bătu a doua oară în clopot. 

— Ce faci? întrebă din nou fratele călugăr. 

— Ai să vezi. 

O uşă opusă celei prin care intraseră baiaderele se deschise şi apoi 
intră un personaj singur. 

El purta o robă lungă de culoare închisă, avea o barbă lungă albă şi 
ţinea în mână o baghetă. 

— Cine este acest om? întrebă tânărul călugăr transformat în 
cavaler. 

— Un om care prezice viitorul. 

— Un prezicător? 

— Da. 

Prezicătorul se plecă înaintea lui Jacquot şi rămase în faţa sa. 

— Vrei să ştii destinul tău? întrebă el. 

— Dacă vreau?!... spuse fratele, care încerca să se scuture de 
toropeala beţiei. 

Prezicătorul îi luă mâna călugărului şi o examină cu atenţie. 

— Vei fi nobil, spuse el. 

— Nobil!... făcu Jacquot fericit. 

— Bogat... 

— Bogat!... Oh... şi ce altceva? 

— Vei fi iubit... 


— De cine? 

— De o femeie frumoasă şi puternică. 

Jacquot tresări şi-l privi pe prezicător. 

Aceasta adăugă: 

— Şi această femeie te va ridica la ea. 

Jacquot îşi prinse capul cu ambele mâini ca şi când voia să-şi 
liniştească gândurile tumultoase care-l asaltau. 

— Dar femeia asta? spuse el, în cele din urmă. 

Şi vocea lui tremura de emoție, şi câteva picături de sudoare îi 
curgeau pe obraji. 

— Vrei s-o vezi? întrebă prezicătorul. Ei bine! eu pot să-i evoc 
imaginea. 

— Imaginea? făcu călugărul surprins. 

— Da, pentru că este departe de aici... şi nu ar trebui să o vedeţi cu 
adevărat în curând. 

— Dar, despre ce imagine vorbiţi? bâlbâi Jacquot. Prin ce mijloace 
de magie... sau de vrăjitorie, puteţi să-mi arătaţi această femeie? 

Prezicătorul făcu un semn celor doi paji. 

Pajii ieşiră şi Jacquot se pomeni singur cu cel care îi prezicea 
viitorul. 

Apoi acesta descrise cu bagheta lui nişte cercuri magice, pronunţă 
mai multe cuvinte misterioase, şi dintr-odată camera unde erau a fost 
cufundată în întuneric. 

Era un întuneric atât de adânc şi de opac, încât nu-i permitea 
călugărului, care începuse să tremure, să distingă nici măcar silueta 
prezicătorului. 

— Aveţi grijă, spuse acesta, gândiţi-vă bine, Jacquot... poate aţi 
greşit că vreţi să sondaţi viitorul? 

— De ce aş fi greşit? întrebă tânărul călugăr. 

— Pentru că această femeie pe care am să ţi-o arăt este frumoasă. 

— Mi-aţi spus asta. 

— Şi că frumuseţea ei va face asupra ta o impresie profundă şi 
teribilă. 

— Nu mi-ai spus că mă va iubi? 

— Da. 

— Deci, de ce ar trebui să mă tem de această dragoste? 

— Călugăre, spuse prezicătorul, vei fi mai fericit, să-ţi iei anteriul şi 
să te duci înapoi la mânăstirea ta. 

— Nu, vreau să o văd! murmură Jacquot cu o voce înfierbântată. 

— Ei bine! îţi voi îndeplini dorinţa, declară prezicătorul, spunând din 
nou câteva cuvinte într-o limbă necunoscută. 

Deodată întunericul dispăru, o lumină strălucitoare îi urmă, iar 
peretele din spate al camerei se deschise ca şi când s-ar fi prăbuşit. 

Jacquot, micul călugăr, scoase un țipăt şi căzu în genunchi, cu 


mâinile împreunate, cuprins de o admiraţie fără margini. 

O femeie tânără şi frumoasă, cu părul despletit peste umerii ei, pe 
jumătate dezbrăcată, apăru în mijlocul unui fel de ceaţă transparentă 
ca un nor de aur. 

— lată, este aici! spuse prezicătorul. 

Apariţia fu de durata unui fulger. 

Jacquot abia avu timp să contemple această creatură minunată şi 
frumoasă, care-i surprinse privirea, îmbătându-l cu zâmbetul ei. 

Prezicătorul mişcă din nou bagheta sa care descrise din nou nişte 
cercuri misterioase, iar totul reveni în întuneric. 

Apoi, beţia călugărului, pentru un moment împrăştiată, îl cuprinse 
din nou şi mai puternic, şi el se prăbuşi pe podeaua camerei şi leşină. 


Când Jacquot îşi reveni, el scoase un strigăt trist. 

Frumoasele sale haine făcuseră din nou loc anteriului său şi el se 
afla culcat pe micul său pat, într-o chilie a mânăstirii. 

— Inseamnă că am visat? întrebă el aiurit. 


Capitolul IX 

Jacquot se frecă la ochi, îşi întinse braţele şi picioarele, îşi flexă 
articulațiile, îşi pipăi corpul pe toate părţile, se ridică din pat şi merse 
la fereastra chiliei sale pentru a-şi expune faţa la aerul proaspăt al 
dimineţii, pentru că era de abia ora opt. 

Toate acestea, pentru a putea şti dacă este treaz sau adormit. 

Când se convinse de faptul că e treaz, vru să ştie dacă a visat. 

Dar durerile din membrele sale îi reamintiră calvarul pe care îl 
avusese de suferit la Saint-Cloud. 

Jacquot îşi spuse: 

— Eu n-am visat. Ei bine, am intrat într-o casă însoţit de un senior. 
Acolo şi-au bătut joc de mine, şi după beţia mea, m-au adus din nou la 
mânăstire. 

Acest lucru era destul de logic, şi Jacquot, aşa cum se vede, gândea 
ca un om de bun-simt. 

Prin urmare, începu să ofteze, pentru că el se gândi la apariţia 
radioasă, care încheiase seria de surprize. 

— Cine e femeia asta? 

Aceasta fu prima chestiune la care se gândi. 

Şi cum nu o putea rezolva, se decise, în sfârşit, să coboare în curte. 

Curtea mânăstirii era o curte mare, plantată cu arbori, în care, la 
această oră matinală se plimbau câţiva călugări, fraţi convertiți, în cea 
mai mare parte. 

Părinţii, oameni cu burţile mari, cu feţe buhăite de băutură şi 


vesele, renunţaseră de mult timp să mai vadă zorile. Adevăraţi şi 
iubitori discipoli ai lui Bacchus, ei beau până mai târziu şi se trezeau 
mult după răsăritul soarelui. 

Singuri, fraţii convertiți, erau oameni la discreţia tuturor, ocupați cu 
spălatul, cu măturatul, încărcaţi cu sarcini nedemne, aşa cum am 
spus, erau tot timpul cei mai de jos. 

Jacquot, micul călugăr, aparţinea acestei categorii de oameni 
chinuiţi de soartă. 

De asemenea, coborând în curte, el credea că se va amesteca cu 
prietenii, fraţi în Dumnezeu şi nenorocire, şi el conta pe faptul de a fi 
bine primit. 

Dar Jacquot se înşela. 

La vederea sa, fraţii convertiți se îndepărtară ca şi când el ar fi avut 
ciumă şi Jacquot rămase uimit. 

De ce fugeau? Ce crimă comisese? 

Va fi lansată împotriva sa o bulă“? de excomunicare? 

Dar, cum căuta cauza acestei dezaprobări generale care părea să-i 
inspire, un sever personaj apăru sub arcadele gotice ale mânăstirii. 

Acesta era fratele cenzor, corregidorul, care era, cum s-ar zice, 
călugărul însărcinat cu poliţia mânăstirii. 

La vederea sa, tânărul călugăr începu să tremure şi valuri de teamă 
îl invadară. 

Fratele cenzor veni la el cu fruntea încruntată, şi îi spuse: 

— Fratele meu, ai eşuat în îndatoririle tale. 

— Eu? făcu Jacquot îngrozit. 

— Şi vei fi pedepsit. Voința lui dom Grégoire, venerabilul nostru 
tată, este să fii trimis la închisoarea mânăstirii pentru o lună, şi ţinut 
cu pâine şi apă. 

— Dar ce crimă am comis? strigă tânărul călugăr. 

— In plus, continuă fratele cenzor, vei fi pedepsit dimineaţa şi 
seara. 

— Fecioară Maria! exclamă săracul călugăr, am păcătuit aşa de 
mult încât mă pedepseşte atât de crud? 

— Ai păcătuit, fratele meu. 

— Deci, care este păcatul meu? 

— Eşti beat. 

Tânărul călugăr Jacquot oftă, dar el nu-şi putu reprima un zâmbet şi 
se abţinu atunci când ridică o privire naivă către fratele cenzor. 

Oftatul era un act de căinţă şi voia să însemne: 

„Ştiu că sunt beat şi pentru asta sunt vinovat...” 

Zâmbetul însemna: 

„Sunt beat ca cea mai mare parte dintre fraţii mei, iar eu nu sunt o 


42 Act oficial religios. [n.t.]. 


excepţie în mânăstirea dominicană.” 

Şi, în fine, privirea ridicată spre fratele cenzor spunea foarte clar: 

„Cum puteţi gândi să fiu pedepsit pentru o greşeală pe care o face 
toată lumea şi care a devenit o stare de obişnuinţă?” 

Probabil fratele cenzor a înţeles atât privirea, cât şi zâmbetul şi 
oftatul, fiindcă el se grăbi să adauge: 

— A te chercheli nu e nimic, dar a compromite interesele mânăstirii 
este o crimă de neiertat! 

— Şi cum am pus în pericol interesele mânăstirii? întrebă tânărul 
călugăr puţin speriat. 

— Ascultă, spuse fratele cenzor. leri te-ai dus la Saint-Cloud. 

— Bine! 

— Regele ţi-a dat doi pistoli. 

— Asta e adevărat, spuse Jacquot, care crezu că e inutil să 
vorbească despre loviturile primite. Apoi? 

— Pe drumul tău, în calitatea de călugăr cerşetor, ai colectat 
milostenie pentru mânăstire. 

— Oh! zise Jacquot, pomană frumoasă, într-adevăr! opt dinari* în 
Auteuil, câteva bucăţi de pâine la Passy şi un cârnat rânced la 
Chaillot. 

— Ei bine! Ce au devenit toate acestea? 

— Dar... nu ştiu... fratele Ambroise, care era la cârciuma lui 
Malican, şi l-a adus pe Balthazar... 

— Asta e o minciună! 

— Cum? făcu Jacquot, care îl iubea pe săracul măgar, şi crezuse că 
a fost lovit. 

— Asta e o minciună! repetă fratele cenzor, cu asprime, iar dovada 
este faptul că ai venit aici noaptea trecută, beat mort, şi tu stăpâneai 
cu dificultate pe Balthazar; cât despre sacul cu milostenie, acesta a 
fost furat... 

— Dar asta e absurd! strigă tânărul călugăr. 

— Ah! crezi? zise fratele cenzor pe un ton batjocoritor. 

— Dacă eu nu cred? Nu sunt eu cel ce l-a adus pe Balthazar. 

— Tu eşti. 

— Eu nu am venit ieri seară. 

— Atunci când te-ai întors? 

— Nu ştiu. 

Jacquot îşi trecu mâna peste frunte şi repetă o întrebare ciudată: 

— Oare, am visat? 

Fratele cenzor continuă: 

— Mai mult decât atât, venerabilul nostru stareţ, dom Grégoire a 
ordonat să fii condus la dânsul. 


43 Dinar (fr: denier) - monedă veche franceză. [n.t.]. 


— Ah! Eu doresc asta din toată inima! spuse Jacquot, pentru că 
Alteţei Sale îi voi mărturisi... 

— Ce? 

— Despre prezenţa mea într-o casă în care ne-am întâlnit. 

— Cine? tu... şi dom Grégoire? 

— Da, dom Grégoire şi eu, răspunse Jacquot cu accent de 
convingere. 

Fratele cenzor ridică din umeri, dar îl prinse pe Jacquot de mână, 
intrară în mânăstire şi-l duse la un nivel superior. 

Dom Grégoire era un om gras, încă tânăr, cu un abdomen larg, o 
figură făţarnică şi ale cărui frumoase mâini albe şi rotofeie erau 
totdeauna împreunate. 

— lată vinovatul, spuse fratele cenzor. 

Dom Gregoire îl privi pe Jacquot şi spuse: 

— Tu eşti cel care a furat sacul mânăstirii? 

Jacquot striga; apoi, cum superiorul nu-l întrerupse din negările sale 
energice, el se decise să-i spună totul, - adică aventurile sale din 
Saint-Cloud, cum a intrat în cârciuma lui Malican, rătăcirile sale pe 
străzile Parisului, însoţit de un străin îmbrăcat în negru, şi, în final 
sosirea sa în acest hotel misterios unde l-a văzut pe dom Gregoire 
plimbându-se prin curtea interioară, împreună cu soldaţi loreni şi de 
burghezi, membrii ai frăţiei. 

Dar dom Grégoire îl întrerupse, spunându-i: 

— Fratele meu, eşti nebun! 

— Eu!? exclamă Jacquot. 

— Da, spuse stareţul cu răceală, deoarece sunt mai mult de opt zile 
de când nu am trecut de porţile mânăstirii mele. 

— Dar, bâlbâi tânărul călugăr, am văzut, cu toate acestea, pe Alteța 
Voastră. 

— Nu ai văzut, spuse cu răceală superiorul dominicanilor. 

Apoi se adresă fratelui cenzor: 

— Acest sărman frate, nu s-a trezit încă din beţie. Conduceţi-l la 
temniţă şi să i se dea doar pâine şi apă. 


O oră mai târziu, Jacquot era închis în temniţa mânăstirii, o 
încăpere foarte mică, lipsită de aer şi lumină, cu o pâine neagră şi un 
urcior cu apă; acestea erau toate proviziile. 

Nimic nu denaturează ca beţia. 

Tânărul călugăr Jacquot fusese prea bine cherchelit cu o zi înainte 
pentru ca să nu aibă acum o sete de nestins. 

După ce mult timp a reflectat la mizerabila sa situaţie şi a căutat în 
zadar cheia enigmei care părea să-l învăluie, bietul tânăr frate 
cerşetor a fost învins de setea arzătoare şi a început să bea cu nesat 


din ulcior. 

I se păru că apa avea gust ciudat şi arăta un pic murdară, dar în gât 
modificarea nu mai părea aşa de mare şi fratele Jacquot continuă să 
bea; apoi, după ce bău, se culcă filozofic pe paiele din celula sa şi 
începu să viseze acea femeie divină despre care vrăjitorul i-a promis 
că-l va iubi şi care i s-a arătat învăluită într-un nor. 

Fie oboseală extremă, fie restul de beţie, fie că în sfârşit, apa din 
ulcior fusese amestecată cu o substanţă cu efect de somnifer, Jacquot 
adormi în curând. 

Dar, aproape imediat după ce adormi, fuse trezit brusc de o lumină 
strălucitoare. 

Un om tocmai intrase în celula sa. 

Acest om avea o torţă în mână şi ţinea un pachet sub braţ. 

La vederea acestui om, Jacquot scoase un strigăt: 

— Ah! spuse el, aşa e că nu visez? 

El recunoscu în vizitatorul care venise la el pe unul dintre cei doi 
paji îmbrăcaţi în mătase şi aur, cu care el luase cina cu o zi înainte. 

Acest paj era cel care răspundea la numele de Amédée. 

Acesta din urmă îi puse mâna pe umăr lui Jacquot şi îi zise: 

— Hai, aruncă-ţi anteriul şi trezeşte-te, dragul meu, pentru că ai 
avut un vis urât. 

Şi el desfăcu pachetul pe care-l avusese sub braţ, şi Jacquot, 
ameţit, recunoscu costumul strălucitor, elegantele haine de gentilom 
cu care fusese îmbrăcat cu o zi înainte. 

Nimic nu lipsea, nici mantia brodată cu aur, nici vesta de catifea 
stacojie, nici în fine, sabia meşterită la Milano, sau mica tocă albastră. 

— Vino, repetă pajul Amédée, îmbracă-te, prietene şi pregăteşte-te 
să mă urmezi, pentru că avem multe lucruri de făcut în noaptea asta. 


Capitolul X 

Jacquot nu mai aşteptă ca pajul Amédée să repete porunca. El se 
îmbrăcă cu vioiciune, îşi trase mantia peste umăr, îşi aranjă mica tocă 
într-o parte peste urechea stângă, puse mâna pe mânerul sabiei sale, 
şi zise: 

— Sunt gata. De altfel, eu abia aştept să mă trezesc!... 

Pajul îl luă de mână şi el însuşi deschise uşa temniţei. 

O tăcere profundă domnea pe coridoarele mânăstirii; era noaptea 
târziu şi călugării dormeau. 

Jacquot făcu această remarcă şi spuse: 

— Mânăstirea este foarte liniştită în seara asta. 

— Asta este pentru că se doarme mai bine decât de obicei, 
răspunse pajul Amédée. 

— Eu sunt deci adormit? făcu Jacquot. 


— Fără nicio îndoială. Dar te vei trezi. 

— În acelaşi timp eu văd şi visez, am ochii deschişi şi vorbesc!... 

— Îţi închipui toate astea în visul tău, dar nu este nimic real. 

— Cum aşa? 

— Prietenul meu, zise pajul Amedee, cum te cheamă? 

— Jacquot. 

— Cine este tatăl tău? 

— Un om sărac, numit Clément. 

— Şi care este statutul tău? 

— Până acum am fost călugăr. 

— lată unde te înşeli, şi anume, în vis, săracul meu prieten. 

— Haida-de! 

— Mai întâi de toate, nu te numeşti Jacquot. 

— Ah! Chiar? 

— Nici tatăl tău nu este Clement. 

— Dar?... 

— Şi tu n-ai fost niciodată călugăr... 

— Dar... mai devreme... 

— Prietenul meu bun, spuse pajul Amédée, te numeşti Amaury, 
tatăl tău este un gentilom, tu eşti pajul în serviciul ducesei de 
Montpensier. 

— Care este numele tatălui meu, în acest caz, întrebă Jacquot uluit? 

— Sir de Pontarlier. 

— Asta e prima dată când aud acest nume, cât despre ducesa de 
Montpensier... 

— Stt! făcu Amédée care lovi în panoul fratelui portar. 

Uşa mânăstirii se deschise şi Amédée îl împinse pe Jacquot afară. 

Noaptea era răcoroasă, o adiere de aer proaspăt îl lovi pe tânărul 
călugăr în faţă. 

Ochii lui încă umflaţi de somn şi de beţie se holbară, şi el începu să 
respire adânc şi să-şi umple plămânii cu aer. 

— Acum te-ai trezit complet, spuse pajul Amédée. 

Dar Jacquot avea un anumit bun simţ: 

— Prietenul meu, spuse el, cred că glumeşti. 

Amédée nu răspunse, dar el grăbi pasul şi-l conduse pe tânărul 
călugăr transformat în cavaler într-un labirint de străzi întunecate şi 
întortocheate. 

Deodată Jacquot scoase un strigăt: piciorul lui alunecă şi căzu la 
pământ. 

Trebuia să sară cele cinci trepte ale intrării în aleea 
Vieille-Lanterne, care se afla într-un fel de fundătură înconjurată de 
case negricioase şi cu un aspect hidos. 

Căderea fu atât de gravă încât tânărul călugăr rămase pentru un 
moment nemişcat şi complet zăpăcit pe pământ în locul unde 


alunecase. 

Apoi, în cele din urmă se ridică şi făcu câţiva paşi înainte. 

Pajul Amédée dispăruse. 

Jacquot se strădui în zadar să-l cheme, se uită înainte, înapoi şi 
jur-împrejur şi îşi dădu seama că e singur. 

In acelaşi timp, capul i se îngreună din nou, picioarele i se îndoiră şi 
se prăvăli pe o piatră de bornă. 

In momentul acela i se întâmplă un lucru ciudat. Beţia misterioasă 
care îl stăpânise din plin atunci când băuse cu sete din apa cu gust 
uşor modificat în temniţa sa, această beţie îi reveni. 

Ochii săi se închiseră, se prăbuşi pe piatra de bornă şi adormi. 

In acelaşi timp, de asemenea, un ciudat fenomen se produse. 

Jacquot, care de această dată, visa de-a binele, se regăsi călugăr în 
visul său, purtându-şi roba, închis în celula sa, şi în prezenţa bucății de 
pâine neagră, care era singura hrană ce li se acorda călugărilor 
condamnaţi la pedeapsa închisorii. 

Apoi, de asemenea, visul reveni la seara de dinainte, şi în această 
dispoziţie a minţii, el îşi spuse: 

„Ce vis ciudat am! Eu, un călugăr cerşetor sărac din mânăstire, 
m-am văzut îmbrăcat ca un domn, cu o mică tocă pe-o ureche, cuo 
mantie peste umăr şi cu sabie.” 

Şi visul tânărului călugăr continuă. 

El cerşea din nou pentru mânăstire, călare pe docilul Balthazar, 
primea o mustrare aspră de la dom Gregoire, superiorul său, i se 
administra o pedeapsă disciplinară şi era pus în închisoare pentru 
încălcarea regulilor. 

Acest lucru a durat mai multe ore. 

După acest timp, el simţi o zdruncinătură puternică şi se trezi. 

Ziua începea să mijească, o rază de lumină albă strălucea pe 
acoperişul vecin. 

Jacquot se ridică în picioare şi se găsi el însuşi faţă în faţă cu un 
arcaş îmbrăcat cu cazacă galbenă şi pantaloni albaştri. 

Acest arcaş îl întrebă zâmbind, în timp ce el îşi freca ochii. 

— Aţi dormit bine în aer liber, messire Amaury. 

— Amaury! exclamă Jacquot. 

— Drace! făcu arcaşul cu naivitate, eu nu mă înşel, sunteți pajul 
Amaury. 

Jacquot, după ce se uită la interlocutorul său, se uită la el şi se văzu 
îmbrăcat în catifea, cu sabia la brâu. 

— Ah, vai! strigă el, eu sunt călugăr sau paj? Sunt eu în toate 
minţile sau sunt nebun? 

Arcaşul răspunse: 

— Nu ştiu dacă sunteţi nebun, messire Amaury, dar cu siguranţă aţi 
fost. 


— Am fost nebun?... eu?... 

— Nebun de legat. 

Jacquot deschise ochii mari. 

— Dar, în cele din urmă, spuse el, mă numesc Amaury sau Jacquot? 
Sunt eu paj sau sunt un călugăr? 

— Sunteţi paj. 

— Al cui paj? 

— Al ducesei de Montpensier. 

— Eu n-o cunosc, n-am văzut-o niciodată. 

— Hei! Doamne! spuse arcaşul, aceasta este tocmai cauza nebunie 
tale, scumpul meu domn. V-aţi îndrăgostit de ducesă, o frumoasă şi 
blondă creatură! 

La aceste cuvinte Jacquot îşi lovi fruntea şi îşi aduse aminte de 
apariţia strălucitoare care i se înfăţişase lui. 

Arcaşul continuă: 

— Această iubire v-a făcut nebun. V-aţi imaginat că sunteţi un 
călugăr, micul cerşetor de la mânăstirea călugărilor dominicani, şi în 
fiecare seară, atunci când vă apăreau crizele de nebunie, vă aruncaţi 
hainele care se potrivesc naşterii voastre şi vă împopoţonaţi cu o rasă 
de călugăr. 

Arcaşul vorbea pe un ton şi cu un accent simplu şi sincer, astfel că 
Jacquot îşi pierdu capul din nou. 

— Deci, spuse el, nu sunt călugăr? 

— Nu. 

— Atunci eu sunt un gentilom? 

— Da. 

— Numele meu este Amaury? 

— N-aţi avut niciun alt nume în afară de acesta. 

— E ciudat! 

— Dar nu... de când aţi fost nebun... 

— Dar, declară Jacquot care se zbătea în mijlocul unui 
talmeş-balmeş de gânduri bizare şi revelații neaşteptate, este ceva ce 
nu am visat. 

— Ce anume? 

— Că am fost aseară la mânăstire. 

— Eh! 

— Şi că este un paj cu numele de Amédée care a venit să mă 
caute. 

— Nu ştiu, spuse arcaşul, dacă aţi fost noaptea trecută într-o 
mânăstire, dar ştiu că pajul Amédée nu a putut să vă caute. 

— Şi de ce nu? 

— Pentru că nu e în Paris. 

— Unde e el? 

— S-a dus la Nancy cu două săptămâni în urmă şi trebuie să se 


întoarcă azi sau mâine. 

Jacquot îşi luă capul cu ambele mâini şi încercă să se convingă că a 
fost doar un vis. 

— Să vedem! spuse arcaşul, iată ce cred eu că aţi făcut: Accesul 
vostru de nebunie v-a prins ieri şi aţi părăsit hotelul ducesei de 
Montpensier, stăpâna noastră a tuturor, pentru a alerga prin oraş. 
Poate că aţi intrat în vreo cârciumă unde poate că aţi băut prea mult, 
şi la ieşire, surprins de aerul liber, veţi fi adormit pe piatra asta de 
bornă, unde v-am găsit întâmplător. 

— Dar am fost cu pajul Amedee. 

— Vă asigur că el nu se află în Paris. 

— Dar atunci... 

— Atunci, spuse arcaşul, veniţi cu mine, vă voi duce într-o tavernă, 
unde puteţi găsi douăzeci de soldaţi loreni care vă vor întâmpina cu 
numele vostru real. 

— Cu numele de Amaury? 

— Fără îndoială, şi asta vă va dovedi că aţi visat. 

Spunând aceste cuvinte arcaşul îl luă pe tânărul călugăr de braţ şi-l 
târî afară din fundătura acelei străzi. 

La o sută de paşi mai încolo, el deschise uşa unei taverne despre 
care i se vorbise şi pe care era scris: Au grand Saint-Eloi“. 

Patru soldaţi loreni jucau zaruri. 

— Hei! spuse unul dintre ei, iată-l pe messire Amaury. 

Şi el îşi puse cornetul cu care juca pe masă şi îşi scoase pălăria. 

— Bună ziua, messire Amaury, spuse unul dintre ceilalţi jucători, aţi 
fost destul de griieri. 

— Eu? făcu Jacquot. 

— Da, messire. 

— De unde ştii? 

— Aţi plecat de aici mult timp după stingere şi nu vă ţineaţi pe 
picioare. 

— Dar... e imposibil!... 

Jacquot, vorbind astfel, surprinse un gest al arcaşului. 

Arcaşul îşi lovi fruntea cu degetul şi făcu cu ochiul, ceea ce 
însemna: 

— Acest biet băiat, este încă nebun! 

Pasul unui cal se făcu auzit în stradă şi se apropie de uşa tavernei. 

In acelaşi timp, un „Hei! Să vină cineva!” fu rostit pe un ton 
poruncitor şi un călăreț descălecă şi intră în tavernă. 

Jacquot rămase uimit. 


44 La marele Saint-Eloi, Saint Eloi (588-660), episcop de Noyon, bijutier şi 
monetar, a avut funcţie de ministru de finanţe în timpul regelui Dagobert |. 
[n.t.]. 


Cavalerul era acoperit de praf şi părea să fi parcurs un drum lung. 
Jacquot îl recunoscu pe pajul Amédée. 


Capitolul XI 

— Hei! Amaury, zise pajul mergând spre tânărul călugăr Jacquot. 

Şi îl luă în braţe, îl sărută tandru pe ambii obraji şi îi spuse: 

— Dumnezeule! e atât de mult timp de când nu ne-am văzut. 

— Cum?... spuse Jacquot, care rămăsese perseverent în ideile sale, 
nu ne-am văzut aseară? 

Pajul Amédée luă o mină de om stupefiat: 

— Tu ai visat, spuse el... 

— Cu toate acestea... 

— Aseară am fost la Château-Thierry. Nu vezi că am călătorit? 

— E ciudat, şopti Jacquot. Cu toate acestea, nu pot să cred că am 
visat că am fost un călugăr. 

— Hei! săracul meu prieten, spuse pajul, nebunia nu este un vis? 

— Aşa e că am fost nebun? 

— Dar... cu siguranţă... 

— Şi de mult? 

— De aproape un an. Dar, ce faci aici aşa devreme? 

— Pe legea mea! spuse arcaşul, messire Amaury abia ştie. El a 
petrecut noaptea pe o piatră de bornă în fundătura de la 
Vieille-Lanterne. 

— Ciudată locuinţă! spuse Amedee, râzând. 

— Dormea totuşi de bună voie acolo, reluă arcaşul, a fost necesar 
să-l scutur bine ca să se trezească. 

— Acest sărman Amaury, murmură pajul Amédée; iată unde duce 
amorul! 

La aceste cuvinte, Jacquot tresări şi se gândi la femeia blondă. 

Această amintire, de altfel, dădea minţii sale un pic de credibilitate 
despre ceea ce i se spusese în legătură cu calitatea sa de gentilom, 
despre dragostea lui nefericită şi nebunia sa. 

— Vrei să iei prânzul cu mine? întrebă pajul. 

Jacquot petrecuse ziua precedentă cu pâine şi apă şi avea chinuri 
cumplite de foame. 

— Cu plăcere, spuse el. 

Amédée comandă masa de prânz, i se aduse un vin bun, îi invită pe 
arcaş şi cei patru soldaţi, şi se aşezară fără ezitare la masă. 

Pajul povesti despre călătoria sa la Nancy, presărată cu unele 
aventuri galante şi se arătă atât de vesel şi cu o stare de spirit atât de 
bravă, că ajutat de vin, Jacquot simţi că în contact cu această veselie i 
se împrăştiau gândurile negre ce-i bâzâiau în jurul frunţii. 

La primul pahar de vin, el încă se îndoia; la al şaselea, îşi însuşi 


opina soldaţilor - că o mare dezamăgire în dragoste l-au făcut nebun. 

Puțin câte puţin, el se obişnui cu discuţia despre noblețea sa, 
despre conacul de Pontarlier şi strămoşii săi, a căror amintire n-o 
avea, dar despre care amabilul Amédée îi făcu o descriere. 

Când se ridică de la masă, el era un pic stăpânit de beţie, care timp 
de două zile, de altfel, fusese starea sa normală, dar de data aceasta 
beţia sa era de bună calitate şi vinul nu fusese falsificat. 

Insă, beţia fără narcotice era o joacă de copii pentru un dominican, 
iar Jacquot se străduia în zadar să se creadă paj, el era călugăr, şi prin 
urmare, era foarte vesel de la vin. 

Numai atunci când bea, chipul său de obicei sobru, se lumina şi el 
devenea comunicativ. 

Când ajunse în această fericită stare de spirit, Jacquot, acum 
convins că este un gentilom, voia să obţină unele dezvăluiri în 
legătură cu acea femeie care îl făcuse să înnebunească din dragoste. 

La primele cuvinte pe care le rosti, Amédée îi făcu cu ochiul şi zise: 

— Femeile nu fac nebunii ca bărbaţii, pentru că ele nu ştiu cum să 
facă amor. 

— Cum asta? făcu Jacquot. 

— Eşti un pic gentilom fără avere, nu-i aşa? 

— Da, spuse Jacquot. 

— Doamna de Montpensier este o prinţesă mare şi puternică... 

— Vai? oftă Jacquot. 

— Asta înseamnă că tu te găseşti la poalele scării şi ea la partea de 
sus... 

— Ei bine? 

— Ei bine! spuse pajul Amédée cu un zâmbet uşor, tu nu ştii cum să 
urci la prima treaptă. 

— Este posibil? 

— Totul este posibil în această lume... 

Acest răspuns îl aruncă pe tânărul călugăr Jacquot într-o reverie 
profundă, dar aceasta nu dură mult, fiind întreruptă de sosirea unui 
nou personaj în tavernă. 

Acesta era un om de aproximativ cincizeci de ani, chel, burtos, şi 
care transpira ca un bou în armura lui. El avea mănuşi din piele de 
bivol, o cască în mână şi pinteni la cizme. 

Dar Jacquot nu se putu abţine să nu strige: 

— Frate Antoine! 

intr-adevăr, în acest om de arme a cărui spadă lungă atingea 
podeaua tavernei, Jacquot recunoscu sau crezu că recunoaşte pe dom 
Antoine, un frate călugăr cerşetor de la mânăstire. 

Cei patru soldaţi şi arcaşul loren, dimpotrivă, se ridicară şi salutară 
cu respect, zicând: 

— Bună ziua, căpitane. 


— Căpitan! strigă Jacquot, căpitan? Sunteţi deci căpitan acum, frate 
Antoine? 

Omul gras zâmbi: 

— Am fost mereu, dragul meu Amaury, spuse el. 

— Dar sunteţi călugăr! 

— Bietul băiat! zise şoptit arcaşul către pajul Amédée, dar astfel 
încât să audă Jacquot, el vede peste tot călugări. 

— Cu toate acestea eu nu mă înşel, murmură Jacquot, care era din 
nou aruncat în lumea ipotezelor stranii şi, probabil, cele mai 
fantastice: eşti chiar bunul dom Antoine, fratele Dimanche, aşa cum vi 
se spune. 

— Săracul meu copil, răspunse omul în armură, ai dreptate. Am fost 
călugăr... dar asta numai pentru tine... ceea ce este sigur este că eu 
sunt unchiul tău, fratele tatălui tău... 

— Ah! 

— Că numele meu este Hector de Pontarlier, şi că eu sunt căpitan 
în slujba Casei de Lorena. 

— Dar... 

— Imi pare rău să te văd nebun, am folosit toate mijloacele pentru 
a-ţi reveni raţiunea... şi pentru a-ţi satisface fanteziile tale, a trebuit, 
uneori, să îmbrac roba de călugăr. 

— Dar atunci... 

— Stt! făcu dom Antoine, îţi vom explica totul atunci când mintea ta 
va fi restabilită. 

— Cu toate acestea... 

— Pentru moment, prinde-ţi centura, pune-ţi haina şi vino cu mine. 

— Unde mergem? 

— La hotelul ducesei, desigur! 

— Ducesa... doamna de Montpensier?... 

— Hei! Da. 

— Pentru ce?... 

— Stt! spuse Amédée, voi merge cu tine, şi îţi voi da un sfat bun. 

Jacquot părăsi taverna, oferind braţul pajului Amédée. 

Dom Antoine transformat în căpitan, mergea înainte şi pintenii lui 
sunau pe pavaj. 

Noi nu ştim de ce natură a fost sfatul primit de la pajul Amédée de 
tânărul călugăr Jacquot, dar acesta se simţea destul de voios. 

Călugărul, devenit căpitan, se opri în faţa hotelului, unde în urmă 
cu două zile omul în negru îl condusese pe Jacquot. 

Jacquot recunoscu această uşă care se deschise în faţa lui. 

in curte văzu o litieră ale cărei tărgi erau susţinute de catâri 
spanioli înhămaţi. 

In apropierea catărilor tropăiau doi frumoşi cai bogat echipați. 

— Doamna ducesă va pleca într-o călătorie? întrebă pajul Amédée. 


— Da, răspunse dom Antoine. 

— Unde se duce ea? 

— Nu ştiu. 

— Cine o însoţeşte? 

— Pajul Seraphin. 

— Şi mai cine? 

— Şi Amaury, în cazul în care nu mai este nebun. 

Jacquot tresări la aceste cuvinte; apoi scoase un strigăt, deoarece o 
femeie apăru în partea de sus a peronului. 

Jacquot recunoscuse femeia blondă care făcuse o mare impresie 
asupra inimii sale. El simţi cum picioarele i se îndoiră, capul începu 
să-i vâjâie, vederea i se tulbură, şi pajul Amédée fuse obligat să-l 
sprijine în braţe. 

Doamna de Montpensier cobora treptele peronului şi veni în 
întâmpinarea tânărului călugăr Jacquot: 

— Ei bine! săracul meu Amaury, spuse ea, ţi-a revenit raţiunea? 

Aceasta era prima dată când vocea ducesei răsuna în urechea 
săracului călugăr. El crezu că aude o armonie cerească. 

Ea îi puse mâna pe umăr şi-i spuse: 

— Vino, voi face o călătorie, şi vei galopa la uşa litierei mele. 

Jacquot, dezorientat, sări, dintr-o singură mişcare, pe unul dintre 
cei doi cai care erau ţinuţi de valeţi. 


Capitolul XII 

Acum, să ne întoarcem şi să aflăm ce s-a întâmplat în timpul nopţii 
în hotelul ducesei de Montpensier. 

Acest hotel era o vastă locuinţă, construită la mijlocul străzii 
Lions-Saint-Paul, nu departe de ruinele palatului îndrăgit de Ludovic al 
XI-lea. i 

El nu aparținea nicidecum Casei de Lorena, ci contelui Eric de 
Crèvecoeur. 

Contele Eric descindea din acel Crèvecoeur faimos care a fost 
companionul şi slujitorul credincios al lui Charles le Temeraire, ultimul 
duce de Burgundia. 

Contele Eric cedase acest hotel doamnei de Montpensier. 

Ducesa îl locuia de aproximativ două luni şi el devenise centrul 
unor intrigi tainice şi conspirații misterioase al căror secret era bine 
păstrat. 

In fiecare seară, la căderea nopţii, uşile se deschideau fără zgomot 
şi lăsa liberă trecerea unor burghezi, unor călugări şi câtorva 
gentilomi fanatici care acuzau în mod deschis pe regele Henric al 
III-lea de erezie. 

Acolo, aveau loc, noaptea, consfătuiri cu privire la interesele 


religiei, se spunea că aceasta este ameninţată - şi conspiratorii, la 
despărţire, în zorii zilei, nu ratau să spună cu voce tare care era 
regele necesar pentru Franţa, care nu era Henric de Valois, ci Henric 
de Guise. 

Or, în această noapte, întâlnirea a fost chiar mai fierbinte, mai plină 
de viaţă decât de obicei. 

S-a rostit cuvântul baricade, şi doamna de Montpensier a propus nu 
mai puţin decât să se închidă regelui porţile Parisului pentru a nu mai 
intra în Luvru. 

Când să apară zorile, s-au despărţit ca de obicei. 

Dar două personaje au rămas împreună cu ducesa: primul era 
contele Eric de Crèvecoeur, celălalt era dom Grégoire, superior al 
mânăstirii dominicanilor. 

— Acum, dragul meu conte, spuse ducesa, dă-mi ştiri din Saint- 
Cloud. f 

— Doamnă, spuse Eric, regele nu mai este în Saint-Cloud. 

— Ce vrei să spui? 

— Adevărul. 

— Şi unde e? 

— De ieri e la Paris. 

— Ce vrea să facă? 

— Face planuri împreună cu Doamna Catherine despre funeraliile 
ducelui d'Anjou, care este mort de-a binelea. 

— Şi, din moment ce el şi-a dat ultima suflare, zise Anne de Lorena, 
fratele meu Henric a făcut un pas mai aproape de tron. 

— Regele, continuă Eric, trebuie să meargă la Château-Thierry. 

— Când? 

— La ora unsprezece, după ce ia masa de dimineaţă. 

— Singur sau cu Doamna Catherine? 

— lată că asta nu ştiu încă. 

— Ei bine! spuse ducesa, el mă va găsi pe drum. 

Contele de Crèvecoeur, surprins, se uită la doamna de Montpensier. 

— Sper, continuă ea, să am o discuţie cu Majestatea Sa. 

— Şi această discuţie? 

— Ah! dragul meu conte, spuse ducesa, această discuţie este 
secretul meu. 

— Alteţei Voastre îi place să îngrămădească mistere peste mistere. 

— Crezi? 

— Drace! făcu dom Grégoire, sunt de părerea lui messire de 
Crèvecoeur. 

— Şi tu, dom Grégoire? 

— Fără îndoială, doamnă. 

Anne de Lorena nu-şi putu reprima un zâmbet. 

— Vrei să-i vorbeşti tânărului călugăr, nu-i aşa? 


— Exact. 

— Şi te întrebi ce rol am să joc eu. 

— Desigur, spuse dom Grégoire, el a început să fie un pic ţicnit. 

— Cu atât mai bine! dar nu este încă suficient: vreau să ajungă 
complet nebun. : 

— Cum? întrebă contele Eric. 

— După ordinele pe care i le-am dat şi pe care a fost nevoit să le 
execute în această noapte, Jacquot va rămâne toată ziua convins că el 
este un gentilom. 

— Bine! Şi în seara asta? 

— In această seară, el va redeveni călugăr. 

— Şi mâine? 

— Mâine îi vom da înapoi sabia şi hainele sale de gentilom. 

— Dar pentru ce toate astea? întrebă contele Eric: pentru că, până 
acum, doamnă, am ascultat orbeşte. 

— Dragul meu conte, spuse ducesa, ascultă-mă, voi face o 
comparaţie. 

— Vă ascult, doamnă. 

— Când dorim să înrăim un câine, ce facem? 

— În primul rând îl flămânzim. 

— Bine. Apoi? 

— Apoi îl punem în lanţ. 

— Perfect! , 

— După aceea? întrebă contele Eric. 

— După aceea este asmuţit împotriva celui pe care vrem să-l 
mănânce. Ai înţeles? 

— Nu încă. 

— Ei bine! spuse ducesa, întrevăd o zi, probabil mai îndepărtată, în 
care în cazul că am nevoie de un fanatic, de un iluminat asemănător 
acelor asasini fanatici ai prinților musulmani numiţi Vieux de la 
Montagne“, care ucideau în schimbul promisiunii de a ajunge în 
paradis, voi avea acest fanatic, acest iluminat... 

— Acesta este Jacquot, nu-i aşa? 

— El va fi. Pentru că, adăugă ducesa, supunându-l pentru câteva 
zile acestui plan, va veni o vreme când el nu va mai şti dacă este 
călugăr sau gentilom. 

— Şi atunci?... 

— Atunci... ăsta e secretul meu. 

Dom Grégoire şi contele Eric de Crèvecoeur se priviră cutremuraţi. 

Dar ducesa nu vru să le dea explicaţii în plus şi spuse doar: 

— Ai executat ordinele mele, dom Grégoire? 

— Da, doamnă. 


45 Vieux de la Montagne - Bătrânii munţilor. [n.t.]. 


— Fratele Antoine s-a transformat în căpitan? 

— El pare să fi purtat toată viaţa sabie. 

— Şi arcaşul? 

— Arcaşul a trebuit să se ducă în fundătura Vieille-Lanterne, unde, 
aşa cum a venit să ne spună pajul Amedee, el îl lăsase pe Jacquot 
adormit pe o piatră de bornă. 

— Este bine, spuse ducesa. —/ 

Apoi, adresându-se contelui Eric: 

— Tu, spuse ea, pregăteşte-mi litiera. 

— Când doreşte Alteța Voastră să plece? 

— In această dimineaţă, între orele opt şi nouă. 

— Voi merge şi eu în călătorie? 

— Nu. Suficient, dragul meu conte. 

Şi ducesa îi pofti să iasă pe Crèvecoeur şi pe călugăr şi sună 
camerista sa. 


Trei ore mai târziu, litiera doamnei de Montpensier era pe drumul 
spre Château-Thierry. Ea plecă spre Paris în trapul celor patru catâri, 
precedată de un scutier şi dom Antoine, devenit căpitanul Hector de 
Pontarlier. 

Pajul Séraphin şi tânărul călugăr Jacquot galopau în dreptul 
portierelor. 

Aceşti patru bărbaţi şi conducătorii catârilor formau întreaga 
escortă. 

Arcaşul era un bun călăreț. Séraphin stătea pe cal ca un îngeraş, 
era cazul s-o spunem. 

In ceea ce priveşte pe dom Antoine, înfăţişarea lui de călăreț lăsa 
de dorit. Obişnuit cu ritmul calm al lui Balthazar, săracul măgar al 
mânăstirii, el se agăța din când în când de coama calului şi se balansa 
în şaua sa ca o corabie pe o mare furtunoasă. 

Dar, din contră, tânărul călugăr Jacquot, din ce în ce mai convins că 
el este un gentilom, călărea calul său cu o graţie şi o supleţe care ar fi 
uimit mânăstirea dominicană. 

Privind fix la ducesa care zâmbea tandru, Jacquot simţea că inima 
lui bate la maxim, el spunându-şi uneori: 

„Am înţeles acum că am fost nebun şi, în nebunia mea, mă 
credeam a fi un călugăr.” 

Au călătorit până la orele două după-amiază. 

Căldura devenise copleşitoare, iar catârii erau extenuaţi de 
oboseală. 

Doamna de Montpensier ordonă să oprească la primul han ce-l vor 
întâlni. 

La scurt timp după aceasta, au găsit un han izolat pe marginea 


drumului, la două mile de oraşul Meaux. 

— Vom găsi ceva de mâncare aici, spuse ducesa, şi vom lăsa să 
treacă căldura asta mare. In seara asta, la lăsarea nopţii, vom pleca 
din nou la drum. 

Ei se opriră. 

Jacquot mâncă şi bău cu o mare poftă. Cum el nu era obişnuit cu 
astfel de curse lungi, şi cum, pe de altă parte, ducesa se închisese în 
singura cameră a hanului, pentru a se odihni un pic, Jacquot, prins de 
oboseală, adormi pe un braţ de fân, la intrarea în grajd, şi din nou el 
visă că era călugăr; dar un sunet de clopote îl trezi, şi el observă cu 
satisfacţie că era îmbrăcat tot cu vesta sa de gentilom. 

Sunetul de clopote pe care îl auzise şi care tulburase somnul său se 
auzea pe marele drum. 

Jacquot văzu în depărtare un nor de praf, luminat de ultimele raze 
ale soarelui; traversa acel nor strălucirea căştilor şi armurilor. 

Apoi sunetul de clopote se amesteca cu zgomotul făcut de tropotul 
unei mulţimi de cai ce răsuna pe drum. 

In cele din urmă, un călăreț care mergea în faţa norului de praf, 
apăru călare pe un cal alb plin de spumă. 

Cavalerul purta culorile regelui Franţei. 

In acelaşi timp, una dintre ferestrele hanului încadră faţa doamnei 
Montpensier, care murmură: 

— Ah! în sfârşit! 


Capitolul XIII 

Să revenim la regele Henric al III-lea. 

L-am lăsat pe Majestatea Sa în compania pajului Mauvepin, ridicat 
la rangul de nebun, şi a domnului de Crillon, mergând de la Saint- 
Cloud la Paris, văzându-l din nou pe micul călugăr Jacquot aşezat pe 
marginea drumului, şi provocându-i, ca şi dimineaţa, un sentiment 
profund de repulsie. 

Dar în obiceiul monarhului, senzațiile fizice sau morale erau de 
scurtă durată. 

Henric al III-lea uită în curând de călugăr şi intră în Paris cu o bună 
stare de spirit, mulţumită bunei dispoziţii a lui Mauvepin. 

Mauvepin cunoscuse la curtea regelui Henric al Ill-lea, un domn 
numit Gasconne Chicot, care era plin de duh şi care reuşise să ajungă 
favorit prin îndrăzneala modului său de exprimare. 

Chicot dispăruse - şi Mauvepin şi-a promis să-l înlocuiască în bunele 
graţii ale regelui. 

Pentru a face acest lucru, Mauvepin i-a luat imediat locul imitând 
francheţea lui. 

El l-a batjocorit pe domnul de Crillon, deşi acesta avea părul 


grizonat şi reputaţia sa de cavaler plin de curaj, l-a consolat pe rege în 
legătură cu moartea probabilă a fratelui său, vorbindu-i despre 
înmormântare. 

În cele din urmă - familiaritate nemaiauzită - în loc de a călări şi 
galopa la portieră, Mauvepin s-a instalat, fără menajamente, în litiera 
regelui. 

Şi regele nu era supărat. 

Regele se gândea la altceva decât la etichetă, într-adevăr! Regele 
se gândea la trei evenimente care îl preocupau mult. 

Primul, era visul său şi cel al domnului de Crillon. 

Apoi era predicția omului cu mască... 

In cele din urmă, moartea probabilă a ducelui d'Anjou, ultimul său 
frate - unicului său frate acum. 

Dar Mauvepin era un om plin de resurse; el învinse rând pe rând 
atacând primele două preocupări ale regelui; începu prin citarea 
proverbului: „Fiecare vis este o minciună” şi concluzionă că regelui i 
se va întâmpla contrariul celor visate, spunând că ducele de Guise se 
va trezi călugăr într-o dimineaţă. 

Apoi, el dovedi, la fel de clar ca lumina zilei că ducele de Crillon era 
un prost bătrân care era îndrăgostit nebuneşte de bătălii. 

Apoi, în cele din urmă, el demonstră regelui că acel om cu mască 
era un şarlatan înrăit, un şarlatan notoriu şi că el, Henric al Ill-lea, a 
avut o răbdare evanghelică pentru că nu l-a aruncat pe fereastră. 

Dar, după ce aceste două sarcini fură finalizate, mai rămânea o a 
treia, aceea de a-l consola pe rege în legătură cu moartea ducelui 
d'Anjou. 

Şi această muncă era dificilă. 

Cu toate acestea Mauvepin preluă conducerea. 

Regele întrebă: 

— Şi dacă fratele meu a murit, cine va veni după mine? 

Mauvepin spuse: 

— Primul lucru nu este sigur... 

— Dar omul cu mască... a spus... 

— El poate că a minţit... 

— Dar, în sfârşit, în cazul că este adevărat... cine îmi va succeda? 

Regele pusese întrebarea pe un ton vrednic de milă. 

Mauvepin răspunse râzând: 

— Probabil că Majestatea Voastră a făcut insolaţie în această 
dimineaţă, dacă se aşteaptă ca un rege în vârstă de treizeci de ani 
să-şi facă vreo grijă cu privire la succesiunea sa. 

— Dar... regina nu are copii... 

— Ea va face. 

— Cine ştie? zise Henric al Ill-lea oftând. 

Mauvepin continuă: 


— În al doilea rând, mai bine să domnească fără presupuşi 
moştenitori, decât cu frica de a fi detronat într-o zi. 

— Ce vrei să spui? 

— Of! of! făcu Mauvepin, avea ambiţii monseniorul duce d'Anjou. 

Henric al III-lea se încruntă şi îşi aminti că în urmă cu şapte sau opt 
ani, ducele era pe cale să facă un legământ cu Casa de Lorena, care îi 
oferise ajutorul său să-l detroneze, pe el, pe Henric al III-lea. 

De aceea, cele câteva minute de tăcere care urmară, îl făcură pe 
Mauvepin să înţeleagă că tocmai câştigase. 

— Dar, în sfârşit, declară Henric al III-lea, eu am numai treizeci de 
ani, şi prin urmare, o domnie lungă înaintea mea, dar am nevoie de un 
moştenitor. Coroana nu poate rămâne fără stăpân; tronul nu poate 
rămâne vacant după mine. 

— Sire, spuse Mauvepin, aş avea multe lucruri de răspuns 
Majestății Voastre la acest capitol. 

— Ei bine! Răspunde... 

— Majestatea Voastră a fost atins de boală pentru o lungă perioadă 


de timp. 
— Crezi? 
— Regele s-a simţit bine în societatea unor curteni, fără moravuri. 
Henric al Ill-lea tresări şi începu să se gândească la favoriţii săi 


ucişi, săracii, în duel. 

— Domnii de Quélus, de Maugiron şi de Schomberg, continuă 
Mauvepin, au consumat atât de mult din timpul Majestății Voastre, că 
regele a fugit de compania soţiei sale, regina. 

— Uh!... Uh!... este posibil... murmură regele. 

— Ştiu bine, continuă Mauvepin, că regele nu a fost mai puţin 
devotat îndatoririlor sale, el a urmat în picioarele goale procesiuni ale 
călugărilor desculți, şi-a chinuit trupul pentru ispăşirea păcatelor în 
timpul Postului Paştelui, dar Dumnezeu nu l-a întrebat despre asta. 

— Ah! crezi? spuse Henric al III-lea. Ce mă va întreba, atunci? 

— De ce aţi abandonat pe Doamna Louise de Savoia, regina 
Franţei. 

— Intr-adevăr! 

— Sire, declară Mauvepin cu un ton convingător, dacă Majestatea 
Voastră binevoieşte să-mi acorde atenţie un moment. 

— Tu nu eşti frumos, spuse regele cu un zâmbet dezagreabil. 

— Chiar am cocoaşă, Sire. 

— Şi nu eşti un pic şontâcăit46? 

— Este posibil. 

— Atunci, pentru ce să-ţi acord atenţie? 


46 A şontâcăi - a merge cu dificultate (şi făcând mişcări nefireşti) datorită 
infirmităţii unui picior; a şchiopăta. [n.t.]. 


— Pentru un singur scop: Majestatea Voastră să fie convinsă de un 
lucru... 

— Care? 

— Acela că eu nu aspir deloc să joc cu ea rolul sclipitor al domnului 
de Qu€lus... nici cel de înflăcărat al domnului de Maugiron... nici 
măcar cel al răposatului sărman domn de Schomberg. 

— Ai dreptate, Mauvepin, spuse regele. 

— Deci, eu sunt faţă de Majestatea Voastră, o simplă persoană 
căreia îi place să dea sfaturi, un nebun, cum s-ar zice, un om care 
predică înţelepciunea. 

— Tu vrei să-mi ţii o predică? întrebă regele. 

— Va fi scurtă, Sire. 

— Cum se numeşte ea? 

— Femeia. 

— Ah! spuse regele, gânditor. 

Mauvepin continuă: 

— lată, sunt opt ani de când eu am intrat ca paj în serviciul 
regelui... Aveam cincisprezece zile de când eram în funcţie, atunci 
când Majestatea Voastră a mers la Intrunirea Statelor de la Blois. 

— După aceea? zise Henric al III-lea. g 

— Îmi amintesc că în ajunul deschiderii Întrunirii Statelor, 
Majestatea Voastră, într-un acces de temperament, a strigat că 
femeia era o creatură a pierzaniei şi că toate relele de care este 
afectat bărbatul vin de la o femeie. 

— Aşadar, am greşit? întrebă regele. 

— Îndrăznesc să înfrunt furia Majestății Voastre afirmând că a fost 
greşit, spuse Mauvepin. 

— De ce? 

— Pentru că încă de la începutul lumii, femeile au reparat 
întotdeauna răul pe care omul l-a făcut. 

— Într-adevăr! Dar noi uităm istoria mărului din Paradis. 

— Oh! zise nebunul moralizator râzând, asta e pentru că a vrut rolul 
ei; Adam se plictisea în Paradisul pământesc, iar apoi îngheţa în 
timpul iernii şi se cocea de căldură în timpul verii; se ştie că era gol. 
Mulțumită capriciilor doamnei Eva, el s-a gândit să se îmbrace. 

Regele începu să râdă. 

— Nu voi vorbi Majestății Voastre, nici de regina Dido, nici de 
Semiramida, nici de Cleopatra... 

— Treci la timpuri mai moderne, spuse regele. 

— Dar voi aminti pe Agnès Sorel şi Jeanne d'Arc, care au salvat 
monarhia. 

— Şi apoi?... spuse regele. 

— Să n-o uităm pe Doamna Catherine, mama Majestății Voastre, 
care a împiedicat ca Franţa să devină hughenotă. 


— Dar, întrerupse regele, unde vrei tu să ajungi? 

— La aceasta: că Majestatea Voastră ar avea de câştigat mult mai 
mult aproape de regina, soţia sa. 

— Eh! 

— În primul rând, plăcerea unei societăţi prietenoase şi afectuoase. 

— Bine! spuse regele pe un ton sceptic. 

— Apoi se dă uitării un motiv de îngrijorare. 

— Ah! 

— Un motiv de îngrijorare care a tulburat de multe ori somnul 
Majestății Voastre. 

— Şi care este această îngrijorare?... 

— Aceea de a avea un moştenitor. 

Când Mauvepin încheie şi regele însuşi se arătă gânditor, litiera 
regală trecu porţile Parisului. 

Regele nu cobori până la Luvru. 

De mult timp Henric al III-lea avea faţă de Luvru o aversiune, sub 
pretextul că favoriţii săi au fost transportaţi acolo morţi, după luptă. 

Domnul de Crillon dădu ordin ca oamenii din escortă să se îndrepte 
spre hotelul Beausâjour. 

Hotelul Beausâjour era, ne amintim, acea fastuoasă locuinţă pe 
care regina-mamă a construit-o în spatele bisericii Saint-Eustache. 

Exilată mult timp la Amboise, Doamna Catherine a venit înapoi la 
Paris, şi a mers la hotelul Beausâjour unde s-a instalat după ce a 
reintrat în graţii. 

Regele cobori în curtea hotelului şi tresări văzând la intrarea în 
clădire doi gentilomi îmbrăcaţi în negru. 

— Ce s-a întâmplat? strigă el. 

Un paj se apropie şi spuse: 

— Aceasta este doliul pentru ducele de d'Anjou. 

— Ah! spuse regele, fratele meu este aşadar mort? 

Un vechi scutier al reginei-mamă veni la rândul său, şi spuse: 

— Alteța Sa şi-a dat ultima suflare, noaptea trecută, la 
Château-Thierry. 

Regele îşi trecu peste frunte o mână tremurânadă: 

— Omul cu mască a spus adevărul, murmură el. 

Apoi, revenindu-şi, întrebă cu o voce bravă şi stăpânită de emoție: 

— Unde este mama mea? 

— Regina a plecat la Château-Thierry, i se răspunse. 

Mauvepin spuse la rândul său: 

— Majestatea Voastră nu poate evita să meargă la Château-Thierry. 

— De ce, dragule? 

— Pentru că trebuie să organizaţi înmormântarea ducelui. 

— Ai dreptate... dar nu azi, e prea cald... şi eu sunt obosit. Vom 
merge acolo mâine. 


Şi regele intră în hotelul Beausejour, şi, tot într-un oftat, ceru un 
pahar cu suc de portocale la gheaţă, care era, vara, băutura lui 
preferată. 


Capitolul XIV 

Deci, ducele d'Anjou era mort, cu adevărat mort; paijii şi ofiţerii 
Doamnei Catherine purtau doliu, şi regina-mamă plecase ea însăşi 
spre Château-Thierry. 

Henric al Ill-lea aparţinea acelei şcoli de filozofie care spunea că 
trebuie luate lucrurile aşa cum sunt dacă nu pot fi împiedicate. 

Deci, după ce-şi şterse o lacrimă, după ce oftă profund de câteva 
ori şi după ce bău repede două pahare de suc de portocale cu gheaţă, 
regele se resemnă. 

— Pentru că nu este în puterea mea să-l pot reînvia, spuse el, să ne 
gândim cel puţin să-i facem o înmormântare demnă de un fiu al 
Franţei. 

Şi, cum căldura era apăsătoare, regele îşi făcu siesta, spunându-şi 
că somnul reîmprospătează imaginaţia şi oferă idei bune. 

După ce-şi termină siesta, el chemă pe superiorul genovevienilor?. 

Dominicanii, călugări aspri, erau în mod sincer ataşaţi Ligii Catolice, 
spunând tot timpul că regele Franţei era un eretic şi afişau peste tot 
sprijinul lor pentru Casa de Lorena. 

Genovevienii, dimpotrivă, ţineau încă partea regelui. 

Aceştia erau nişte călugări toleranţi, un pic cam liberi, fără mari 
constrângeri, mari băutori, care nu respectau în totalitate canoanele 
Postului Paştelui, şi nu dispreţuiau deloc, ocazional, un motiv de a ţine 
o sticlă în mână cu un hughenot. 

Genovevienii aveau un superior tânăr. 

Dom Basile era un om de neam, mezinul unei mari familii din 
Burgundia. El avea treizeci şi doi de ani, o faţă zâmbitoare, o foarte 
frumoasă înfăţişare care atrăgea admiraţia oamenilor din popor şi a 
burgheziei când trecea pe străzile Parisului călare pe un catâr mare 
bogat împodobit cu valtrapul de ceremonie. 

Dom Basile era considerat cel mai teribil băutor dintre oamenii 
încapişonaţi+. 


47 Genovevieni (fr: g&nov&fains) - ordin călugăresc înfiinţat de Cardinalul 
de la Rochefoucauld, stareţul mânăstirii Sainte-Geneviève din Paris. Numele 
genovefains vine de la numele mânăstirii Sainte-Geneviève (Sfânta 
Genoveva). Ţinuta călugărilor era formată dintr-o robă albă şi un rochet 
(haină albă, cu mâneci strâmte) acoperite de o mantie de culoare neagră. 
[n.t.]. 

48 Încapişonat - purtător de capişon; se face referire la capişonul (gluga) 
cu care era prevăzută roba călugărească. [n.t] 


Paharul său, la mânăstire, conţinea doi litri de vin, şi pentru a-l goli, 
el îl lua de două ori rar. 

În plus, printre cei din Cartierul Latin, care dominau în mânăstirea 
sa, el avea reputaţia de a fi cel mai galant călugăr. 

Un novice orbit de gelozie, într-o seară, se spunea, i-a aplicat o 
lovitură de pumnal pe la spate, dar, dom Basile purta haine de zale şi 
astfel, pumnalul s-a rupt. 

Acestea erau merite de parte lumească, iar dom Basile era şi un 
foarte bun stareţ; el administra cuviincios mânăstirea, iar procesiunile 
călugărilor din Sainte-Geneviève erau cele mai frumoase procesiuni. 

Acesta este motivul pentru care regele Henric al Ill-lea îl chemase. 

Discuţia regelui cu stareţul a durat mai multe ore. 

Domnul de Crillon, spirit sever şi îndurerat, a fost înlăturat. 

Din contră, Mauvepin a participat. 

Atunci când totul a fost bine stabilit, bine reglat, atunci când regele 
a decretat că sicriul prinţului va fi precedat de penitenţii în negru, de 
penitenţii în albastru şi penitenţii în galben, şi că acesta va fi urmat de 
penitenţi de aceleaşi culori cântând psalmi cu acompaniamentul 
instrumentelor de alamă şi atunci când, în cele din urmă, au căzut de 
acord asupra numărului de lumânări şi a dimensiunilor acestora, 
regele i-a spus lui dom Basile: 

— Ştiţi, tatăl meu, aveţi o mină de prosperitate, care mă face să vă 
invidiez. 

Dom Basile se înclină modest. 

Mauvepin răspunse pentru el. 

— Sire, spuse el, dom Basile are un secret foarte simplu pentru a fi 
aşa de proaspăt şi în bună dispoziţie. 

— Ah! spuse regele, el are un secret? 

— Poate, făcu dom Basile care se aplecă din nou. 

— Şi acest secret... puteţi să mi-l spuneţi? întrebă regele. 

— Voi răspunde eu, Majestății Voastre, răspunse Mauvepin. 

— Haide! spuse Henric al III-lea. 

— În primul rând, zise nebunul, lui dom Basile îi place vinul bun. 

— Şi apoi? 

— El doarme somnul de dimineaţă. 

— Ah! 

— Şi nu se lipseşte de ocaziile de a face curte câtorva gingaşe 
tinere fete din Cartierul Latin. 

Henric se încruntă. 

— Dacă Majestatea Voastră îl va imita pe dom Basile, continuă 
Mauvepin, peste trei luni va fi îmbujorat, proaspăt şi în bună dispoziţie 
ca şi el. 

Frumoasa înfăţişare a superiorului şi sfaturile nebunului Mauvepin 
avură ca rezultat cufundarea regelui într-o meditaţie profundă. 


El luă cina singur, înşelând astfel speranţa domnului de Crillon şi a 
lui Mauvepin, care nădăjduiau să fie invitaţi. 

Apoi, după ce anunţă că se va porni la drum ziua următoare spre 
Château-Thierry, el se culcă, spunându-şi: 

— Inainte de a deveni un beţiv şi până ce dragostea îmi va tulbura 
mintea, începem să punem în practică a doua parte a programului lui 
dom Basile: încercăm să dormim bine. 

Lucrul acesta i se păru uşor regelui; el stinse lumânarea, închise 
ochii şi se cufundă în curând într-un somn profund. 

Cu o noapte înainte, Henric al III-lea avusese un vis îngrozitor, ne 
amintim aceasta. El se visase purtând sandale şi robă de călugăr şi 
privind la trecerea unui rege al Franţei, care nu era el. 

In acea noapte, Henric al III-lea avu un vis mult mai plăcut. 

Cu toate acestea nu era nicidecum rege, ci un simplu tânăr şi nobil 
scutier, cu pinteni zornăitori, pumnal zgomotos şi vorbă arogantă. 

In visul său, regele era îndrăgostit, îndrăgostit ca la douăzeci de 
ani, şi obiectul iubirii lui era o blondă creatură, parfumată, divină, cu 
ochi albaştri, cu buze roz cum sunt cireşele în luna iunie. 

Drăguţa se lăsa prinsă de talie şi regele simţea o mare plăcere. 
Visul a durat până în zori, şi atunci când razele de soare l-au trezit, 
regele s-a surprins oftând şi regretând că această fată nu exista 
pentru el decât în vise. 

Se întâmplă ca Mauvepin să intre în acest moment. 

Regele îi spuse visul lui. 

— Hei! hei! rânji nebunul, i-am spus şi ieri, Majestății Voastre, că 
galanteria e bună, iar dovada este faptul că, datorită ei, Majestatea 
Voastră a dormit bine... 

— Oh! foarte bine, declară regele cu satisfacţie. 

— Majestatea  Voastră în această dimineaţă are aspectul şi 
prospeţimea unui şcolar. 

— Într-adevăr! spuse regele, care se ridicase în capul oaselor şi 
aruncă o privire într-o oglindă din apropiere. 

— Ah! aceasta nu mai este ca atunci când Majestatea Voastră 
petrecea nopţile jucând cărţi şi stând la taifas cu acei pătimaşi 
curteni. 

Henric al Ill-lea îşi încruntă fruntea, dar nu îndrăzni să reducă la 
tăcere pe Mauvepin, care continuă: 

— Dacă Majestatea Voastră mi-ar permite, aş putea explica mult 
mai bine decât acel om mascat visul domnului de Crillon. 

— Explică, dragul meu. 

— Această regină pe care domnul de Crillon a văzut-o în Paris este 
femeia blondă din visul Majestății Voastre. 

— Cum! strigă regele, ea se gândeşte să mă detroneze? 

— Nu, dar ea va domni peste inima regelui şi va guverna împreună 


cu el. 

Acest răspuns îl făcu pe rege să fie foarte grijuliu, şi murmură: 

— E neobişnuit! dar eu nu cred că de acum înainte mai este posibil 
să devin îndrăgostit. 

— Timpul va confirma! şopti Mauvepin. 


Câteva ore mai târziu, regele Henric al Ill-lea, însoţit de un alai 
numeros, părăsea Parisul, îndreptându-se spre Château-Thierry. 

Domnul de Crillon comanda escorta. Mauvepin îşi reluă locul în 
litiera regală. 

Regele călători toată ziua, vorbind cu Mauvepin, când despre 
funeraliile ducelui d'Anjou, când despre femeia blondă din vis. 

Mauvepin îl întreţinu pe rege într-o dispoziţie excelentă. 

Veni un moment când regelui îi era sete. Cortegiul regal, tocmai se 
apropia de acel han izolat de pe drum unde doamna de Montpensier 
se oprise. 

Văzând crenguţa de ilex agăţată pe uşă“, regele dădu ordin pentru 
a face o oprire pentru odihnă. 

Tânărul călugăr Jacquot, aceasta ne amintim, se afla la intrarea 
grajdului, culcat sub litieră, când cortegiul regal apăru la orizont. 

Deşi devenise gentilom, Jacquot, nu reuşea să discearnă prea bine 
între vis şi realitate... el nu mai ştia când deschise ochii dacă era 
călugăr sau era cu adevărat un om de arme... şi, fiind prins deo 
adevărată teamă de a fi călugăr, el se refugie în grajd. 

Acest lucru făcu ca regele să nu-l vadă. 

Dar un conducător de catâri al ducesei stătea pe prag, iar litiera era 
aranjată în grajd. 

Regele întrebă pe conducătorul de catâri: 

— A cui este această litieră? 

— A stăpânei mele. 

— ŞI... cine e stăpâna ta? 

— O mare doamnă. 

— Mitocane! spuse Mauvepin, nu pricepi, aşadar, că vorbeşti cu 
regele? 

— Acum am înţeles, spuse conducătorul de catâri. 

— Atunci, spune-ne numele stăpânei tale. 

— Asta e ceea ce eu nu pot face. 

Regele cobori din litiera sa şi ridică bastonul spre conducătorul de 
catâri. 

— Şi pentru ce asta, maestre caraghios? 


49 Crenguţa de ilex fixată deasupra uşii sau a unei ferestre era semn că în 
clădirea respectivă se asigură cazare. [n.t.]. 


— Pentru că nu ştiu, spuse conducătorul de catâri. 

Acest răspuns naiv calmă furia regelui care ridică capul şi scoase 
un strigăt. 

El văzu capul blond al doamnei de Montpensier sprijinindu-se pe 
fereastra de la primul etaj al hanului. 

— Ah! spuse el, este femeia visurilor mele! 

Mauvepin nu avu timp pentru a o vedea pe ducesă, care se retrase 
cu repeziciune înapoi. 

Dar, cu totul la întâmplare, nebunul spuse regelui: 

— Ei bine! Sire, aceasta este o oportunitate de a pune în practică 
preceptele lui dom Basile. 

— Aceasta vom vedea, spuse regele. 

Majestatea Sa, Henric al treilea după nume, intră în han cu un pas 
de cuceritor. 


Capitolul XV 

Trecuse mult timp de când regele Henric al III-lea n-o mai văzuse 
pe ducesa de Montpensier; opt ani, cel puţin. 

Cu toate acestea, ducesa nu era deloc schimbată, timpul nu 
avusese efect asupra ei, şi, deşi trecuse bine de treizeci de ani, părea 
să aibă de abia douăzeci şi doi. 

Un poet de la Curtea din Nancy spusese într-un vers foarte galant, 
care nu este pentru noi, vai! veniţi, căci ducesa are tinerețe veşnică. 

Regele o luase prin urmare drept o femeie oarecare de origine 
nobilă, suficient de bogată pentru a călători cu o escortă de paji şi 
valeţi. 

În sala mare a hanului, regele îl găsi pe hangiu. 

Hangiul era un înflăcărat susţinător al Ligii Catolice, dedicat 
prinților de Lorena şi gata să ia parte la revoltă, căci revolta plutea în 
aer de câteva luni. 

El nu se înclină aşadar exact înaintea regelui aşa cum cerea 
eticheta şi zise către monarh: 

— Majestatea Voastră faceţi o mare onoare hanului meu, dar ea nu 
va găsi decât un pic de slănină râncedă şi vin ieftin. 

— Ei bine! spuse regele, pe care sfaturile lui Mauvepin şi vederea 
femeii blonde îl aduseră într-o bună dispoziţie, mă cred în dimineaţa 
bătăliei de la Jarnac. Hai! dă-mi acel vin prost, mi-e sete. 

Hangiul cobori în pivniţă, cu un aer de prost dispus pe care regele 
nu-l observă. 

Regele tocmai îl văzu pe pajul Séraphin într-un colţ al camerei. 

— Cine eşti tu, dragul meu? întrebă el. 

Séraphin avea o drăguță faţă batjocoritoare şi poznaşă. 

— Eu sunt pajul, spuse el. 


— În serviciul cui? 

— Sire, spuse Séraphin, stăpâna mea doreşte să călătorească 
incognito. 

— Am dreptul să ştiu cine se deplasează pe pământul regatului 
meu. 

— E adevărat, Sire, dar stăpâna mea mă va izgoni dacă am să-i 
dezvălui numele său. 

— Pacoste! făcu regele. 

— Şi eu sunt un sărman junior, fără o para chioară, fără o leţcaie, 
spuse Seraphin. 

— Ei bine! răspunse regele, dacă ea te izgoneşte, te iau în serviciul 
meu. 

Seraphin părea să reflecteze şi să cântărească propunerea, dar nu 
avu timp să se decidă, pentru că atenţia regelui fu atrasă de râsul lui 
Mauvepin, care năvăli în han împingând pe cineva în faţa lui. 

— Ah! bună glumă! spuse Mauvepin. lată transformat un tânăr 
călugăr cerşetor în gentilom! 

Mauvepin intrase în grajd şi îl găsise pe Jacquot tremurând, în ciuda 
hainelor sale brodate cu aur şi a sabiei sale frumos încrustată. 

Şi, recunoscându-l pe bietul călugăr, începu să râdă, apoi îl prinse 
de urechi şi îl împinse în faţa sa, aplicându-i ghionturi puternice şi 
lovituri la picioare. 

Regele îl văzu intrând pe micul călugărul zăpăcit. 

El văzu chipul lui palid şi zguduit de teamă, acei ochi sălbatici şi 
buimaci şi îl recunoscu. 

— Călugărul! spus el, călugărul rău! 

— Călugărul a devenit paj, Sire, răspunse Mauvepin. 

— Dă-l afară pe acest călugăr! spuse regele, ascultând de un 
irezistibil sentiment de repulsie. 

— De ce nu mai eşti călugăr? îl întrebă Mauvepin, târându-l afară. 

— Nu am fost niciodată. Este un vis... răspunse Jacquot, care 
credea că somnul a fost reluat. 

— Ah! Tu doar ai visat că eşti călugăr? chicoti Mauvepin. 

— Da. 

— Ei bine! tu vei fi şi în realitate... vei vedea. 

Mauvepin îi smulse toca lui Jacquot şi o aruncă departe. 

Dar Jacquot îşi aminti că are o sabie la centură; furia îi dădu curaj; 
el scoase sabia din teacă şi se năpusti asupra lui Mauvepin. 

Mauvepin făcu un salt înapoi şi se puse în gardă. 

Oamenii regelui, care nu-l recunoscuseră pe micul călugăr în noile 
sale haine, şi, în plus, rămăseseră în drum şi nu intraseră în han, 
oamenii regelui, spuneam noi, obişnuiţi cu astfel de certuri, nu crezură 
că este oportun să intervină. 

Ei făcură un cerc în jurul lui Jacquot şi al lui Mauvepin, care se 


duelau. 

Regele însuşi apăru în pragul hanului, uitând pentru o clipă pe 
femeia blondă, şi concentrându-şi atenţia asupra luptei. 

— Ucide-l! ucide-l! striga el, ucide-l Mauvepin, dragul meu, ucide 
acest călugăr urât!... 

Mauvepin era un bun scrimer, dar tânărul călugăr se apăra cu 
energie şi toate loviturile de sabie ale nebunului întâlniră sabia lui 
Jacquot. 

Bătălia a fost lungă. 

Jacquot, cu ochii injectaţi de sânge, cu buzele crispate, se repezi de 
două ori, şi de două ori Mauvepin fuse lovit. 

Nebunul scoase strigăte de furie. 

Regele continua să-l stârnească, spunându-i: 

— Ucide-l! ucide-l! 

Apoi, Mauvepin îşi aminti brusc de o lovitură pe care o învățase de 
la rege şi o execută. 

Sabia călugărului fuse prinsă într-o legătură terță peste terță şi 
Mauvepin îl dezarmă printr-o viguroasă lovitură a mâinii. 

In acelaşi timp, el apăsă vârful ei pe pieptul călugărului. 

— Ucide-l! ucide-l! striga regele. 

Dar, Mauvepin nu mai avu timp să se supună. 

Un om intră în cercul din jurul combatanţilor, şi dintr-o dată cu 
propria-i sabie o îndepărtă pe cea a lui Mauvepin. 

Acest om era domnul de Crillon, care îşi permise să-i spună 
Mauvepin: 

— Nu vezi că regele glumeşte? Regele ştie bine că nu se loveşte un 
om neînarmat! 

Crillon îi salvă viaţa tânărului călugăr Jacquot. 

Henric al III-lea îşi muşcă buzele. 

— De ce vă amestecați, cavalere? spuse el. 

— Sire, răspunse Crillon cu fermitate respectuoasă, mi-am făcut 
datoria. 

Regele nu mai răspunse nimic, dar îi întoarse spatele lui Crillon. 

Apoi, întorcându-se spre una din gărzile sale: 

— Hai! spuse el, ia-mi în şuturi pe acest călugăr urât care a 
îndrăznit să-şi încingă o sabie şi du-l la loc la mânăstirea lui! 


ui 


Ordinele regelui au fost executate. 

Un soldat din garda regelui, numit Baumers, masiv şi brutal, 
provenit din Germania, îl luă pe micul călugăr în braţele sale 
puternice, îl ridică de pe pământ şi îl aşeză, zdrobindu-l în această 
îmbrăţişare dură, înaintea sa pe şa. 

Apoi, el îşi îndemnă calul şi în timp ce regele se întorcea în han, el 


alerga în galop pe drumul spre Paris. 

Trei ore mai târziu, călăreţul, calul şi Jacquot ajungeau la poarta 
mânăstirii dominicanilor. 

Jacquot, ameţit, epuizat, începu să creadă că este cu adevărat un 
călugăr şi că i s-a jucat o festă. 

Convingerea lui fu şi mai mare când îl văzut mergând pe jos, prin 
curte, pe călugărul cerşetor dom Antoine. 

Cu toate acestea, dom Antoine, în dimineaţa precedentă, apăruse 
îmbrăcat cu armură şi purtând pe cap o cască. 

Dimineaţă, dom Antoine era căpitan şi făcuse călătoria alături de 
doamna de Montpensier; Jacquot îl văzuse cum coborâse la acel han 
de la marginea drumului, la două leghe de Meaux. 

Cum de dom Antoine se afla în mânăstire, îmbrăcat în roba lui, cu 
rozariul în mână? 

Baumers, soldatul din garda regelui, îl trânti la pământ pe micul 
călugăr, şi dându-l în mâinile fratelui Antoine, îi zise: 

— Acesta este unul dintre călugării voştri care şi-a permis să se 
îmbrace în om de arme. 

— İl recunosc, spuse dom Antoine. 

— Ah! foarte bine! spuse soldatul. 

— Aceasta este Jacquot, cerşetorul nostru. 

— Ei bine! zise Baumers, dă-i nişte nuiele şi pune-l în temniţă; este 
ordinul regelui. 

Şi Baumers se întoarse şi plecă. 

Dar ordinul său a fost urmat punct cu punct; dom Gregoire îl luă în 
primire pe Jacquot; acesta se dezbrăcă de hainele sale de paj, apoi îşi 
luă din nou rasa de călugăr, după care fu condus la închisoare. 

De data aceasta, Jacquot începu să plângă şi ceru să moară sau să 
se trezească, căci el credea că are încă un vis teribil... 

Şi cum toate aceste cumplite emoţii îl obosiseră peste măsură, el 
adormi... 

Şi când se trezi... 

O minune! 

Jacquot nu mai era călugăr, Jacquot nu mai era în mânăstire, şi 
pereţii întunecaţi ai temniţei dispăruseră. 

Jacquot era culcat pe un braţ de fân, la intrarea în grajdul acelui 
han, unde doamna de Montpensier coborâse. 

Soarele era la apus. 

Conducătorii de catâri ai ducesei stăteau de vorbă în faţa uşii, pajul 
Seraphin juca zaruri cu dom Antoine, redevenit căpitan şi a cărui 
armură strălucea în ultimele raze ale soarelui. 

Văzându-l treaz, dom Antoine veni la Jacquot şi îi spuse: 

— Ştiai că dormi foarte greu, dragă nepoate? pentru că iată sunt 
trei ore întregi de când dormi! 


Jacquot se ridică, se uită şi se văzu el însuşi îmbrăcat ca şi înainte, 
şi cu sabia la cingătoare. 

— Ah! eu sunt nebun! murmură el. 

— Cum aşa? întrebă dom Antoine. 

Şi bunul om redevenit din nou căpitan luă un aer naiv. 

— Vă spun că sunt nebun! repeta Jacquot cu disperare. 

In timp ce vorbea astfel, un călugăr trecea pe drum. 


Capitolul XVI 

Să facem un pas înapoi şi să ne referim la momentul când regele 
venea să dea ordinul ca Jacquot să se întoarcă la mânăstirea lui. 

După ce plecă Baumers, soldatul din gardă, care îl duse cu sine pe 
micul călugăr, aşezat în faţa lui pe şa, regele reveni la prima sa 
preocupare, la femeia blondă din visurile sale, femeia întrezărită la 
fereastră şi căreia voia să-i ştie numele. 

Reintră deci în han şi îl prinse pe Seraphin de ureche: 

— Ah! micuţule caraghios, spuse el, tu nu vrei să-mi încredinţezi 
numele stăpânei tale? 

A existat o providenţă pentru discreţia lui Séraphin; el nu cedase 
încă amenințării de a răspunde, pentru că uşa interioară a încăperii 
hanului care da spre scări, se deschise încet pe jumătate şi regele 
scoase un alt strigăt... 

Timp de zece secunde, uşa întredeschisă încadră chipul frumos al 
necunoscutei. 

Şi regele văzu un deget pus pe buze, care era o manieră de a 
recomanda discreţie lui Seraphin. 

Cum, domnul de Crillon, Mauvepin şi ceilalţi oameni ai regelui 
rămăseseră afară, în drum, doar regele singur o văzu pe necunoscută. 

Uşa se reînchise şi Henric al Ill-lea rămase uşor confuz. 

— Majestatea Voastră vede bine, spuse apoi Séraphin, că eu nu pot 
să nu mă supun stăpânei mele. 

— Asta-i drept, spuse Henric, care fu cuprins de un acces de 
galanterie. Dar dacă tu nu vrei să-mi spui numele său, tu te 
însărcinezi cu un mesaj. 

— Pentru stăpâna mea? 

— Da. 

— Dorinţele regelui sunt ordine pentru mine, spus Séraphin şi făcu 
o plecăciune. 

— Hei! Mauvepin, strigă regele. 

La acest apel, Mauvepin sosi în fugă. El îşi făcuse un pansament în 
grabă la zgârietura pe care călugărul Jacquot i-o făcuse la braţ. 

— Eşti un mic cărturar, îi zise Henric al II-lea în glumă, şi va trebui 
să scrii repede. 


— Da, Sire. 

— Eşti echipat cu pene, cerneală şi pergamente? 

— Am toate astea în taşcă. 

Şi Mauvepin lovi la spate cu mâna un mic sac de piele care atârna 
la centura lui. 

— Stai acolo şi scrie la dictarea mea. 

Mauvepin se aşeză la o masă, scoase pergamentele, pana şi trusa 
de scris şi aşteptă. 

Regele începu apoi să se scarpine pe frunte. 

— Hm! hm! hm! spuse el de trei ori. 

— Facem scrisoarea aia? întrebă Mauvepin. 

— Neghiobule! zise Henric al Iil-lea înălţând din umeri. 

Şi regele continuă să-şi zgârie fruntea şi mai tare şi murmură: 

— Sora mea Margot, regina de Navarra, ar fi găsit deja un întreg 
volum, şi fostul rege Carol al IX-lea, fratele meu, nu ar fi împiedicat-o 
deloc. 

Mauvepin se apropie de rege şi zise: 

— Majestatea Voastră ar putea să-mi destăinuie motivul pentru 
care se frământă? 

— Vreau să trimit un mesaj de dragoste... 

— Ah! ah! făcu Mauvepin, văd că sfaturile mele au încolţit în mintea 
regelui. 

— Da, desigur. 

— Şi acel mesaj? 

— Pentru o femeie blondă, care este acolo şi care nu vrea să-mi 
dezvăluie numele său. 

— Foarte bine, spus Mauvepin, care începu să scrie. 

— In acest mesaj, continuă regele, aş dori să-i zugrăvesc... 

— Bine! bine! făcu Mauvepin, care continua să scrie. 

— Şi, adăugă regele, obţine de la ea, dacă este posibil, o întâlnire. 

Mauvepin scrise rapid în timp ce regele vorbea. 

— S-a făcut, zise el în cele din urmă. 

— Ah! spuse regele. Să vedem! 

Nu se întâmpla totdeauna ca în sala de primire a hanului, să fie 
Seraphin, regele şi nebunul. 

Nebunul citi: 

„Doamnă şi superbă necunoscută, pentru prima dată în viața mea 
văzându-vă, am simţit condiția mea umilă...” 


— Ce cânţi tu acolo? îl întrerupse Henric al III-lea. 

— Aşteptaţi, Sire, veţi vedea... 

Mauvepin continuă să citească: 

„A fi rege nu este nimic, dacă nu eşti iubit, şi cred că cel mai simplu 
gentilom din regatul meu, ar fi mult mai sus decât mine, dacă el ar 


putea ajunge la inima voastră.” 


— Foarte bine! foarte bine! spuse regele. 

„Aş fi cel mai fericit monarh de pe pământ, continuă Mauvepin să 
citească, dacă ați binevoi să-mi acordati dreptul şi permisiunea de a 
vă vedea. 

Permiteți, doamnă şi frumoasă necunoscută, de a vă spune că sunt 
cel mai umil şi mai credincios al vostru slujitor. 

Henric. ” 


— Paştele Domnului! cum spunea regele Ludovic al XI-lea, strigă 
Henric al III-lea, te-ai făcut un bun avocat, caraghiosul meu! Găsesc 
biletul tău, galant şi încântător. 

— Sunt atât de încântat dacă am priceput bine gândurile Majestății 
Voastre, răspunse cu modestie Mauvepin. 

Regele luă biletul, îl împături, îi aplică sigiliul şi i-l dădu lui Séraphin. 

— Ţine, du-te, spuse el, şi revino cu un răspuns bun: nu vei 
regreta... 

Astfel vorbind, regele făcu să sune punga ce-o avea la îndemână. 

Seraphin o luă pe scara care ducea la etajul superior şi dispăru. 

— Dumnezeule Mare! Sire, exclamă Mauvepin mă vedeţi foarte 
bucuros de această schimbare, care are loc în Majestatea Voastră. 

— Oh! spuse regele, cu entuziasmul unui elev, este că ea este atât 
de frumoasă! 

— Într-adevăr? 

— Vei vedea... şi vei judeca tu însuţi... 

— Hei! hei! chicoti Mauvepin, de o lungă perioadă de timp Franţa 
aşteaptă o regină adevărată. Cine ştie? 

Regele rămase pe gânduri câteva minute şi uită a goli sticla pe care 
gazda, devenită dintr-o dată respectuoasă, o pusese înaintea sa. 

Seraphin se întoarse. 

El aducea un mesaj, un mic bilet parfumat care era un răspuns 
pentru rege. 

Henric îl luă cu nerăbdare, îl deschise şi citi: 


„Sire, 

Este o mare şi supremă onoare pe care binevoieşte să o facă 
Majestatea Voastră unei femei de o umilă calitate cum îmi place să 
spun şi că îmi vorbiti de dragoste şi m-aţi remarcat, deşi există atât 
de multe femei tinere şi frumoase la Curtea Frantei.” 


— Drace! zise regele, se înşală frumoasa doamnă! De mult timp 
n-am mai... 
Şi regele continuă să citească: 


„Regele Henric al treilea, cel mai mic fiu al regelui cavaler, nu vrea 
să uităm că acesta este primul gentilom al Franței, şi, ca atare, 
trebuie să respecte taina, altfel e nenorocire.” 


— Oh! oh! se întrerupse Henric încă o dată încruntându-şi fruntea. 

— Continuaţi, Sire, spuse Mauvepin, care citea familiar peste 
umărul regelui. 

Regele continuă: 


„O rog pe Majestatea Voastră să-şi continue călătoria lui fără să 
caute astăzi cel puțin, să afle cine sunt... 

Majestatea Voastră merge, se spune, la Château-Thierry. 

Acesta este oraşul în care locuiesc.” 


— Ah! ah! spuse regele din nou, acest lucru este bine de ştiut. 


„Dacă mâine, continua străina în mesajul său, Majestatea ta nu m-a 
uitat, curiozitatea sa va fi îndeplinită. Pajul care mi-a adus biletul 
majestății Voastre se va prezenta la castel, seara, la amurg, şi va 
înmâna Majestății Voastre un nou mesaj, de la cea care îşi spune 

UMILA SUPUSA A REGELUI” 


— Dar, spuse Mauvepin, asta e o întâlnire! 

— Crezi? 

— Şi eu nu mă îndoiesc, continuă nebunul, că înainte de patruzeci 
şi opt de ore Majestatea Voastră va câştiga o bătălie mult mai 
serioasă decât cea de la Jarnac. 

— Neruşinatule! spuse regele. 

Apoi se ridică, merse la uşă şi-l chemă pe Crillon. 

— Hei! prietenul meu cavaler, spuse el, să urce oamenii voştri pe 
cai. 

— Regele este odihnit suficient? întrebă Crillon. 

— Da, plecăm... 

— Cum! făcu Mauvepin, abandonăm jocul? 

— Nu, deloc. 

— Majestatea Voastră pleacă fără să ştie cu cine are de-a face? 

— Da, pentru că nu pot rezista la rugăciunea care mi se face. 


— Ah! 
— Şi apoi, vezi tu, Mauvepin, spuse regele, misterul plăcut... 
— Asta-i drept. 


— Şi de acum până mâine, mă voi legăna în o mie de vise. 
Mauvepin îşi muşcă buza şi îşi zise în sinea sa: 
— Pe cuvântul meu de onoare! Cred că regele a uitat complet că el 


merge la Château-Thierry pentru altceva decât pentru o întâlnire de 
dragoste... 

Zece minute mai târziu, regele era în litieră şi escorta regală îşi 
continua drumul spre Château-Thierry. 

În acest timp ducesa de Montpensier deschise obloanele de la 
camera sa pe jumătate şi se uită cum regele pleca. 

— Haide! murmură ea, totul este spre bine, şi cearta acelui 
gentilom necugetat, împodobit cu clopoței, căutată lui Jacquot, s-a 
întors în avantajul meu. 


Capitolul XVII 

Regele se culcă la Meaux. 

El se întreţinu mult timp cu Mauvepin despre femeia blondă, înainte 
de a merge la culcare; visă din nou de-a lungul întregii nopţi, şi cum el 
dăduse ordine să fie trezit la prima oră, porni din nou la drum după 
răsăritul soarelui. 

Domnul de Crillon nu deschise gura de-a lungul întregii călătorii, 
dar se putea vedea pe faţa lui că starea de spirit a regelui îi făcea o 
plăcere evidentă şi îi producea o oarece uimire. 

Pe la vremea prânzului, nu erau la mai mult de câteva leghe de 
Château-Thierry. 

Regele se opri la un han, de asemenea izolat, prânzi, şi maestrul 
său bucătar, pe care totdeauna îl lua cu el, îi pregăti o ciocolată. 

Apoi, după masa de prânz, regele îşi făcu o scurtă siestă, ceea ce Îi 
permise lui Mauvepin să meargă la domnul de Crillon şi să schimbe 
câteva cuvinte cu el. 

Domnul de Crillon era aşezat sub un copac; el îşi scoase casca şi îşi 
şterse un pic capul său chel, pe care se scurgea sudoarea. 

— Ei bine! domnule cavaler, îi zise Mauvepin, cum îl găsiţi pe rege? 

Crillon nu-l plăcea prea mult pe Mauvepin şi îi păstra ranchiună 
pentru impertinenţa sa de la Saint-Cloud, dar Crillon era în primul 
rând un om neprihănit şi niciodată nu nega succesul altora. 

— Cred, domnule Mauvepin, spune el, că ai făcut un miracol. 

— Eh! 

— lată, sunt zece ani de când domneşte regele, şi de zece ani n-am 
mai văzut o astfel de bună stare de spirit. 

— Dar ştiţi ce rezultat am obţinut? 

— Mă îndoiesc... 

— Regele este îndrăgostit. 

— Puah! făcu Crillon, vom vedea. 

— El este îndrăgostit de femeia pe care a visat-o şi pretinde a fi 
aceeaşi cu cea pe care a văzut-o ieri. 

— Dar tu, întrebă Crillon, ai văzut-o? 


— Pe această femeie, nu. 

Mauvepin adăugă, zâmbind: 

— Eu mă încred în gustul regelui. 

Crillon se încruntă. 

— Ar putea fi vreo intrigantă... vreo aventurieră plătită de Guise? 

— Ei!... Guise nu poate presupune că regele şi-a schimbat starea de 
spirit în toate lucrurile, şi apoi vom vedea. 

Conversaţia domnului de Crillon cu Mauvepin fu întreruptă de 
trezirea regelui, care voia să pornească din nou la drum. 

— E neobişnuit! îi spuse Henric al III-lea lui Mauvepin, atunci când 
acesta din urmă urcă în litieră... am visat din nou... şi am visat-o pe 
ea... 

— Desigur, spuse Mauvepin, Majestatea Voastră este, într-adevăr, 
îndrăgostită. 

— Cred că da. 

— Şi ea este dornică de a ajunge la Château-Thierry. 

— Ah! drace! făcu regele, nu prea cred... dar eu nu merg acolo 
pentru că vreau s-o văd la Château-Thierry... merg pentru 
înmormântarea ducelui de Anjou, fratele meu. 

— Datoria, spuse Mauvepin, n-a împiedicat niciodată să visăm la 
plăceri. 

Această maximă îl linişti pe Henric al III-lea. 

— Uite, zise el, imaginează-ţi că de ieri mă simt ca la douăzeci de 
ani. 

— O foarte frumoasă vârstă, Sire. 

— Şi mi-ar plăcea să am aventuri, nici mai mult nici mai puţin, ca 
unui tânăr gascon. 

— Cum aşa? făcu Mauvepin, care luă un aer naiv. 

— Ce mă deranjează în acest moment, este că sunt rege, spuse 
Henric al II-lea. 

Mauvepin se puse pe râs. 

— Dumnezeule Mare! spuse el, pe mine nu mă deranjează asta, 
dimpotrivă. 

— Dar, spuse regele, iată pentru ce: eu nu pot lua zbenguiala mea 
în liniştea de la Château-Thierry; voi fi întotdeauna mai mult sau mai 
puţin urmărit. 

— Eh! spuse Mauvepin, în cazul în care Majestatea Voastră îmi 
acordă încredere, ne vom distra ca nişte lanscheneţi. 

— Singuri? 

— Complet singuri. Pun pariu că doamna blondă, care s-a lipit atât 
de tare de inima Majestății Voastre, are vreo prietenă destul de 
brunetă... 

— Sst! spuse regele. lată pe domnul de Crillon, care se apropie de 
uşă. Fii serios înaintea lui, fiul meu, pentru că domnului de Crillon nu-i 


plac glumele. 

Crillon nu auzi sau pretinse a nu fi auzit: Mauvepin se puse pe râs, 
iar regele ajunse la Château-Thierry, în aceeaşi bună dispoziţie, care 
nu-l părăsise de la întâlnirea cu femeia blondă. 

Cu toate acestea, în timp ce catării litierei sale tropoteau pe pavajul 
de la intrarea în oraş şi în timp ce se apropiau de castel, regele crezu 
potrivit să ia o faţă lungă şi spuse cu tristeţe lui Mauvepin: 

— Vrei să reciţi cu mine rugăciunile Morților? 

— Fie, spuse Mauvepin, dar Majestatea Voastră greşeşte dacă se 
simte întristat de moartea ducelui de Anjou. 

— Acesta e fratele meu... murmură regele. 

— Oh! sunt de acord... şi chiar pentru aceasta... 

— Ei bine! 

— El visa să domnească şi credea că Majestatea Voastră se bucură 
de o prea bună constituţie. 

Aceste cuvinte ale lui Mauvepin readuse regelui buna sa stare de 
spirit şi el nu-şi mai făcu probleme cu rugăciunea morţilor. 

Ajunseră la castel. 

Oamenii ducelui d'Anjou, ofiţeri, paji, valeţi, stânjeneau trecerea 
prin curte, pe scări şi pe holuri. 

Toţi erau în mare doliu, iar pereţii coridoarelor erau acoperiţi cu 
negru. 

— Cât de triste sunt toate acestea! spuse regele, ele ispitesc 
dorinţa de a muri. 

Şi sprijinindu-se pe umărul lui Mauvepin, intră în camera în care era 
depus fratele său. 

Catherine, regina-mamă, era îngenuncheată la poalele catafalcului 
pe care era pus ducele mort, îmbrăcat cu hainele lui de ceremonie. 

Regina-mamă plângea. 

In spatele ei stăteau câţiva gentilomi tăcuţi şi întristaţi, care se 
înclinară văzându-l pe rege intrând. 

Henric al III-lea veni direct la mama sa, îi luă mâinile într-ale sale şi 
o sărută pe frunte. 

Apoi, se apropie de catafalc, îşi înmuie degetele într-un ulcior plin 
cu apă sfântă şi stropi mortul. 

Apoi îngenunche şi spuse o rugăciune. 

Catherine continuă să se roage şi lacrimile continuau să curgă de-a 
lungul obrajilor. 

Regele se ridică şi frica de moarte îl prinse în prezenţa cadavrului. 

— Oh! mă sufoc aici... spuse el! 

El ieşi fără ca cineva să îndrăznească a-l urma, nimeni, în afară de 
Mauvepin, care din acel moment nu-l mai părăsi, însoţindu-l ca o 
umbră, şi îl conduse la apartamentele pe care regina-mamă le 
pregătise în castel. 


Regele se închise cu el. 

Starea de spirit nebunatică dispăru, surâsul fugi de pe buzele 
monarhului şi ultimului dintre cei din familia de Valois îi reveni fruntea 
încărcată de nori, care la prinții din familia sa se transmitea cu 
fidelitate de la unul la altul. 

Mauvepin dădu ordine cu o voce joasă şi comandă cina regelui. 

— Ah! spuse Henric al Ill-lea, mie nu mi-e foame... 

— Majestatea Voastră va face bine să mănânce, deşi... 

Regele nu răspunse, dar el îngădui să se aranjeze pe masă vinuri şi 
mâncăruri. 

Maestrul său bucătar se depăşise pe sine însuşi: el pregătise o 
autentică ciorbă de raci care fermeca palatul regal. 

Regele simţi pofta de mâncare şi apoi setea şi bău... 

— lată, suntem salvaţi! crezu Mauvepin. 

Puțin câte puţin, regele se lumină, apoi vorbi despre înmormântare 
şi Mauvepin îl ajută să-şi reamintească tot ceea ce se convenise între 
el şi dom Basile. 

El zăbovi cu amabilitate asupra celor mai mici detalii şi anunţă 
intenţia sa de a urmări el însuşi procesiunea funerară. 

— Pentru că, vai! oftă el uitându-se la Mauvepin, ştii bine că eu 
sunt acum ultimul din Casa noastră de Valois!... 

— Ei! spuse Mauvepin, dacă Majestatea Voastră ar putea reveni la 
inspiraţiile bune pe care le avea ieri şi în această dimineaţă... 

— Ce inspiraţii? 

— ...pun pariu de aici în şase ani, completă Mauvepin, pentru o 
jumătate de duzină de Valois mici, care vor ajunge în cele din urmă să 
crească cu timpul. 

Regele oftă din nou, dar el mâncă cu o poftă mai bună. 

Pe nesimţite ideile sale deveniră mai puţin întunecate... apoi 
memoria îi reveni: 

— Ei! Bineînţeles! spuse el, am uitat de necunoscuta mea... 

— Într-adevăr, zise Mauvepin, asta e seara în care Majestatea 
Voastră trebuie să aibă veşti noi... 

— Exact. 

Se deschise o uşă în spatele camerei, iar regele făcu un gest de 
surpriză plină de bucurie. 

Un paj tocmai intra, iar regele îl recunoscu pe Séraphin. 

Séraphin se plecă de trei ori, conform obiceiului, apoi el puse un 
bilet pe toca sa şi se lăsă în genunchi prezentând toca regelui. 

Regele luă scrisoarea, o deschise şi o citi: 

„Dacă Majestatea Voastră nu m-a uitat încă, atunci să-l urmeze pe 
pajul meu.” 


— Bineînţeles! făcu regele. Mă duc. 


— Singur? zise Mauvepin. 

— Nu, cu tine. 

Şi regele ceru mantia şi sabia sa, adăugând: 

— Să mergem afară, fără zgomot sau fanfară, ca nişte simpli 
gentilomi. 


Zece minute mai târziu, regele şi Mauvepin, cu feţele acoperite de 
hainele lor, umblau pe străzile întortocheate şi sumbre ale oraşului, 
ghidaţi de Séraphin, pajul celei pe care Henric al Ill-lea o numea 
frumoasa necunoscută. 

Pajul mergea pe jos înainte; Henric al Ill-lea şi Mauvepin îl urmau. 

In obiceiul monarhului, fire nervoasă, schimbătoare, capricioasă, 
reacţiile erau rapide. 

O tristeţe vecină cu deprimarea profundă urmă după o veselie 
aproape nebunească. 

Henric era încercat de un sentiment mixt de durere şi spaimă la 
vederea fratelui său mort; sentiment egoist, cu toate acestea, care 
domina orgoliul de rasă şi frica de moarte pentru propria persoană. 

Buna dispoziţie a lui Mauvepin îl întărise, sosirea pajului frumoasei 
străine îi adusese veselia. 

De aceea, el umbla la această oră pe străzile din Château-Thierry 
ca un ucenic din latinitate la primirea diplomei de bacalaureat. 

— Dumnezeule Mare! zise el lui Mauvepin, eu sunt vioi şi bine 
dispus, dragul meu, ca şi cum încă aş avea douăzeci de ani. 

Micul paj mergea cu un pas repede. 

El ajunse în curând la capătul oraşului şi intră în mahalaua oraşului. 
Henric şi Mauvepin îl urmau. 

La extremitatea periferiei, la marginea câmpului, pajul se opri în 
faţa unei mici case ale cărei obloane erau închise, de unde nu se 
auzea niciun zgomot şi părea abandonată. 

— Aici e, spuse el. 

— Drace! făcu regele încet spre Mauvepin, văd că frumoasa mă 
aşteaptă înconjurată de mare mister... 

Seraphin se aşeză în faţa lui Mauvepin şi îi zise: 

— Eu nu pot să te las să intri cu regele. 

— Ah, of! făcu Mauvepin. 

Regele se puse pe râs. 

— Ei bine! spuse el, plimbă-te sub clarul de lună, dragul meu, până 
când sosesc eu. 

— Dar, Sire, şopti Mauvepin, dacă veţi fi în vreo primejdie... 


50 Ucenic - adept şi continuator al unui savant, al unui filozof, al unui 
artist; discipol, apostol; persoană (tânără) care învaţă o meserie lucrând în 
producţie sub îndrumarea unui meşter. [n.t.]. 


— Şi ce primejdie vezi tu că ar putea veni? făcu Henric cu dispreţ. 
Nu sunt eu rege? 

Apoi, lovind cu mâna mânerul sabiei sale: 

— Şi aici este însoţitoarea mea credincioasă, spuse el. 

Seraphin introduse o cheie într-o broască, o răsuci şi uşa se 
deschise, descoperind un coridor aflat în semiîntuneric. 

Spunem semi, căci un punct luminos strălucea în depărtare. 

Se ghicea că acest fir de lumină trecea pe sub o uşă închisă. 

— Sire, îi spuse pajul Seraphin, puteţi merge drept înainte. 

— Bine, spuse regele, care porni pe coridor. 

— Sire, făcu o ultimă încercare Mauvepin, nu vreţi s-o urmez pe 
Majestatea Voastră? 

— Nu sunt eu, cel care nu vrea, după cum vezi, spuse regele 
zâmbitor, aceasta este ea. Odihneşte-te, dragul meu, noaptea este 
frumoasă, spune nişte versuri despre stele. 

— Sire, adăugă Séraphin, vă însoțesc până ajungeţi la uşă. 

— Bine... şi apoi?... 

— Veţi bate de două ori... 

Pajul Séraphin îl luă pe Mauvepin de braţ şi-l trase afară din coridor 
unde nebunul fu îndrumat în acelaşi mod. 

— Ce faci? întrebă Mauvepin. 

— Te iau cu mine. 

— Unde? 

— Dar... unde... vrei tu. 

Şi Seraphin închise uşa. 

Mauvepin auzi zgomotul sec al unui resort de închidere, şi se găsi 
de acum înainte separat de rege prin grosimea acestei uşi, pe care 
pajul o închise şi puse cheia în buzunar. 

— Eu, eu voi rămâne aici, spuse Mauvepin, care se aşeză pe o 
piatră, la douăzeci de paşi de uşă. 

— Cum doriţi, spuse Séraphin: şi eu vă cer permisiunea de a merge 
să bat la uşa casei ce o vedeţi acolo. 

— Ce este această casă? 

— O tavernă unde se vinde un vin bun. 

— Pe credinţa mea! Dacă este aşa, spuse Mauvepin, te voi însoţi. 

Şi amândoi porniră la drum şi călătorii făcură să se deschidă 
cârciuma lovind în uşă cu mânerele săbiilor. 

Hangiul sosi repede în cămaşă; trântea înjurături şi văicăreli la uşă, 
ca un om căruia nu-i place să fie trezit. 

Dar el se calmă brusc la vederea pajului Séraphin şi salută cu 
respect. 

— Oh! oh! gândi Mauvepin, se pare că tânărul domn bea sec şi 
plăteşte bine. 

Seraphin îşi desfăcu centura cu sabia, o puse într-un colţ, şi el 


însuşi luă loc în faţa lui Mauvepin, care se aşezase deja călare pe un 
scaun. 

Hangiul, care cunoştea cu siguranţă obiceiurile şi gusturile lui 
Seraphin, şi presupunând că Mauvepin le împărtăşea, cobori în pivniţă 
să aducă trei sticle de vin din cel care îi plăcea pajului. 

— Jucaţi? întrebă Séraphin, care trase cornetul şi zarurile sale din 
buzunar. 

— Bineînţeles! răspunse Mauvepin. 

Şi nebunul îl imită pe paj. 

Hangiul veni, puse paharele şi sticlele pe masă şi spuse: 

— Scuzaţi-mă, domnule Séraphin, dar asta era înainte de sosirea 
arcaşilor de ieri: cârciuma mea a fost aglomerată, iar eu nu am dormit 
deloc toată noaptea. 

— Ei bine! Mergeţi la culcare. 

— Cunoaşteţi drumul spre pivniţă, spuse hangiul; dacă mai doriţi 
vin, mergeţi să căutaţi. 

— Asta e bine, spuse pajul. Nu aveţi călători în han? 

— Puah! Am un călugăr... i-am oferit o cină de binefacere şi l-am 
trimis să doarmă acolo, în cămară. 

Hangiul arătă o uşă în fundul sălii hanului. 

Apoi plecă la culcare şi ură bun noroc lui Seraphin. 

Seraphin turnă vin în pahare şi bău primul. 

Atunci Mauvepin îl imită. 

— Pe ce jucăm? întrebă el. 

— Mai întâi pe plata consumaţiei. 

— Şi... apoi? 

Seraphin trase din buzunar o pungă durdulie. 

— După aceea, vom juca un scud de douăsprezece puncte, dacă 
vrei... 

— Fie! spuse Mauvepin, aruncând zarurile din cornetul său. Şapte! 

— Opt! răspunse Séraphin. Am câştigat plata consumaţiei. 

— Drace! făcu Mauvepin, ai punga bine garnisită, prietene. 

— Ei! ei! făcu Séraphin cu modestie. 

— Se pare că stăpâna ta este bogată. 

— Dar... da... destul de... 

— Şi de înaltă stare, nu-i aşa? 

— Domnule Mauvepin, zise pajul înainte de a-şi pierde vitejia la 
rândul său, ştiţi bine că discreţia este prima datorie a unui gentilom... 

— Oh! depinde... 

— Dacă stăpâna mea îi spune numele său regelui, nu voi mai avea 
niciun secret pentru tine. Dar, în acest timp, dă-mi voie să tac. 

— Da! gândi Mauvepin, vom vedea dacă vinul nu va elibera limba. 

Incepură să joace şi norocul care fu la început de partea pajului, se 
întoarse spre Mauvepin. 


El câştigă scud după scud; din contră, Séraphin bău el singur două 
sticle din trei. 

— Când te vei ameţi, gândi Mauvepin, am să dau o tură în jurul 
casei unde l-am lăsat pe rege. 

Dintr-o dată un zgomot se auzi în partea din spate a camerei, şi uşa 
camerei se deschise. 

Mauvepin, surprins, făcu mâna streaşină deasupra lumânării care 
lumina masa, şi se uită. 

El văzu atunci un călugăr care se freca la ochi şi se apropia de 
masă, mormăind: 

— La dracu! spuse el, oameni de sabie care petrec noaptea bând şi 
jucând! Nu se poate dormi cu niciun chip. 

— Ei bine! spuse Seraphin, bea un pahar cu noi. 

— Nu, asta este o zi de post; este miezul nopţii? 

— Eu cred că da, răspunse Mauvepin. 

Călugărul oftă, era un om care nu renunţa cu uşurinţă la un pahar 
de vin. 

— Ah! făcu el, regula mânăstirii mele este foarte strictă... şi trebuie 
să fie respectată. 

— Şi unde este mânăstirea ta? 

— La şase leghe de aici. Vreau să pornesc la drum; se face o bună 
călătorie la aer proaspăt. Bună seara, domnilor. 

— Călătorie plăcută, tatăl meu! spuse Mauvepin, care ridică paharul 
la buze. In sănătatea ta. 

— Dumnezeu să vă binecuvânteze! răspunse călugărul din faţa uşii. 

Dar, în timp ce Mauvepin bea, el prinse o privire rapidă şi furişă 
schimbată între Seraphin şi călugăr. 

— Oh! oh! gândi el, miroase ceva extraordinar... trebuie să 
vedem... 

Călugărul era deja afara. Mauvepin se ridică. 

— Unde te duci? întrebă Seraphin. 

— Să văd încotro o ia călugărul. 

— Ce crezi că poate face? 

— Am o idee... 

— Ah! îmi pare rău! spuse Seraphin, ţi-ai făcut suficienţi bani: am 
nevoie de o revanşă. 

— i-o dau mâine. 

— Nu... chiar acum... 

— Imi pare rău... sunt grăbit... insistă Mauvepin, care vrea să iasă. 

Dar, Seraphin se puse în faţa uşii. 

— Fă-mi loc! strigă Mauvepin. 

Şi îşi scoase sabia din teacă. 

— Mai întâi revanşa! spuse pajul, care scoase şi el sabia din teacă. 


Capitolul XVIII 

Mauvepin înţelese din strălucirea ochilor lui Séraphin, că el urma să 
treacă peste corpul acestuia, dacă voia să iasă afară. 

Mauvepin mirosi pericolul, un pericol care bineînţeles îl pândea cu 
siguranţă pe rege, şi căruia era nerăbdător să i se alăture. 

— Fă-mi loc! repetă el. 

— Revanşa mea! spuse pajul. 

— i-o voi da în perioada următoare. 

— Nu, aici şi acum. 

— Încă o dată: fă-mi loc! repetă Mauvepin. 

Şi îndreptă vârful sabiei spre faţa pajului. 

Ca răspuns, pajul sări deoparte şi pară lovitura. 

— Tu vrei, deci, să te omor! strigă Mauvepin. 

— Vreau revanşa mea, asta-i tot. Sunt încăpățânat. 

Şi Séraphin pară o nouă lovitură. 

— Tu îl cunoşti pe călugăr? întrebă Mauvepin, care se puse să atace 
pe paj cu vigoare. 

— Nu. 

— Eu îţi spun că îl ştii! 

— Poate că acest lucru este posibil... îşi bătu joc Seraphin. 

— Ah! tu mă persiflezi! 

— Poate... Vreau pentru ultima dată revanşa mea. 

Mauvepin făcu o fandare rapidă, pajul făcu o săritură laterală, şi 
sabia lui Mauvepin pătrunse adânc în uşă şi rămase înfiptă. 

În acelaşi timp, Séraphin fixă pieptul nebunului. 

Mauvepin se simţi pierdut. 

— Dragul meu senior, spuse Séraphin, te pot ucide, şi o voi face 
dacă nu ne putem înţelege... 

— Ah! zise Mauvepin, nebun de furie. 

— În primul rând, spuse S&raphin, cred că sabia ta stă foarte bine în 
acea uşă... S-o lăsăm acolo. 

Mauvepin fu obligat să renunţe la sabie din cauză că Séraphin îi 
ameninţa pieptul. 

— Atunci, spuse Séraphin, veniţi aşadar, staţi acolo şi acordaţi-mi 
revanşa. 

— Ei bine, spuse Mauvepin, care părea să cedeze; între doi bărbaţi, 
din care unul este dezarmat şi altul îl ameninţă cu sabia, lucrul e 
foarte clar: primul trebuie să mulţumească pe cel de-al doilea. 

Mauvepin, care lăsase sabia înfiptă în uşă, era prin urmare la 
discreţia lui Séraphin, care o avea pe a sa în mână. 

În consecinţă, se supuse voinţei şi chiar capriciilor lui Séraphin. 

Acesta din urmă era mulţumit de masa dintre ei şi Mauvepin nu 
văzu niciun neajuns. 


Cu toate acestea, Séraphin păstră sabia în mâna dreaptă şi flutură 
cornul cu mâna stângă. 

Mauvepin nu fu deranjat. 

Dar, din când în când, el arunca o privire lacomă la săraca lui sabie 
înfiptă în uşă şi ofta. 

In acelaşi timp, el pierdu şi restitui, una câte una monedele pajului. 

— Asta e ciudat, zise Seraphin, că eu sunt mai norocos cu mâna 
stângă! Fără îndoială că nu mai vreau să joc cu dreapta. 

Şi vorbind astfel, el punctă grozav. 

— Domnule Séraphin, spuse Mauvepin calm, atunci când îmi veţi 
lua tot ce-am câştigat, mă veţi lăsa să plec?... 

— Asta e ceea ce-mi place tare la tine, domnule Mauvepin. 

— Da... dar am de-a face cu... 

— In orice caz, răspunse pajul, avem timp. Poţi câştiga de la mine 
cel puţin alţi zece galbeni. 

— Vrei să mi-i înapoiezi acum? 

— Nu, vreau să jucăm. 

— Dar atunci, să bem, spuse Mauvepin. 

— Nu mai este mult vin... 

— Mi-e sete, totuşi. 

— Ei bine! spuse Séraphin, care se sprijinea de sabia lui şi menținea 
distanţa între Mauvepin şi uşă, ridică trapa de la pivniţă şi adu vin. 

Vorbind astfel, el aprinse o a doua lumânare şi-i făcu semn lui 
Mauvepin să o ia. 

Mauvepin cobori în pivniţă. 

— Tu nu vei scăpa! gândi Séraphin, pivniţa nu are nicio altă cale de 
ieşire. 

Mauvepin nu întârzie să se reîntoarcă, dar în loc de a purta sticle 
sub braţ, el avea o oală imensă pe care o ţinea cu ambele mâini. 

— La naiba! spuse Séraphin, intenţionezi să bei toată oala aia? 

— Se prea poate, răspunse Mauvepin. 

Şi trecu de partea cealaltă a mesei, astfel încât să iasă din sfera de 
acţiune a sabiei lui Seraphin. 

Dar apoi, în loc de a pune oala pe masă, Mauvepin, iute ca fulgerul, 
o ridică, o agită, îşi luă avânt şi zvârli conţinutul pe faţa lui Seraphin. 

Pajul, orb, uimit, scoase un țipăt şi scăpă sabia; suplu ca o pisică 
Mauvepin sări şi puse piciorul pe sabie; cu ambele mâini îl strânse de 
gât pe Séraphin, şi apoi pe jumătate sugrumat îl aruncă la podea. 

Toate acestea s-au petrecut atât de repede încât pajul nu a avut 
timp să-şi dea seama de situaţie şi să se zbată. 

Mauvepin luă o batista şi i-o băgă în gură ca să-l împiedice să ţipe, 
iar apoi îi legă mâinile cu centura sa, şi-l împinse sub masă. 

— Tu nu mă vei mai putea opri, zise el, să aflu ce s-a întâmplat cu 
călugărul. 


Şi luând sabia lui Séraphin în mână, el se grăbi să iasă afară. 
In acest timp regele intrase în casa în care pajul Séraphin închisese 
uşa după el. 


Temperament slab şi molatic, în orele sale obişnuite, cu frică de 
moarte, având frică de tot ceea ce părea supranatural, lui Henric al 
lll-lea îi reveni cu toate acestea la un moment dat acea vitejie 
cavalerească a neamului său, ce dispreţuia profund pericolul, 
moştenită de la regele Francisc |, bunicul său. 

Deci, atunci când fu singur în coridorul întunecat, fără a fi ghidat 
decât de acel fir de lumină ce strălucea în depărtare, Henric al III-lea, 
se întrebă dacă nu cumva a fost atras într-o capcană şi, dacă nu 
cumva se doreşte viaţa lui. 

Dar el nu ezită, cu toate acestea. 

Merse drept înainte cu mâna pe mânerul sabiei sale şi ajunse la uşa 
despre care îi vorbise pajul Séraphin. El bătu. 

— Intraţi! spuse o voce armonioasă din interior. 

Regele împinse uşa şi se găsi pe pragul unui mic oratoriu cufundat 
pe jumătate într-o penumbră voluptoasă. 

Un parfum plăcut se răspândea; mobilierul şi draperiile erau de un 
gust feminin rafinat. 

Rezemată pe o canapea, aştepta o femeie, care avea o mască de 
catifea neagră pe faţă. 

Henric se opri pe pragul acestui oratoriu, tremurând ca acel ucenic 
cu care l-am comparat mai devreme. 

Femeia cu mască făcu un semn cu mâna; un semn care însemna: 

— Vino aici! 

Şi regele, închizând uşa, veni aproape de ea şi se aplecă galant pe 
un genunchi. 

Femeia cu mască îşi abandonă una din mâinile sale, pe care el o 
ridică la buze, apoi ea îşi scoase masca... 

Henric recunoscu apoi femeia blondă a cărei frumuseţe îl 
impresionase atât de mult. 

— Nu m-ati uitat încă, Sire? întrebă ea. 

— Doamnă, răspunse Henric, sunteţi una dintre acele femei pe care 
este suficient să o vezi o dată pentru a nu o mai uita niciodată. 

Şi el îi sărută din nou mâna, murmurând: 

— Vă iubesc! 

— Oh! spuse ea cu un aer de îndoială, acesta este un cuvânt foarte 
imprudent, Sire! 

— El este sincer... 

— Dar cum aş putea să cred? spuse ea. De abia m-aţi văzut; şi 
apoi, ştiţi bine cine sunt? 

— Sunteţi frumoasă, asta este suficient. 


— Şi dacă mi-ar fi imposibil, Sire, să primesc dragostea regelui?... 

Henric aşteptă puţin după aceste cuvinte; cu toate acestea, el avu 
o bună atitudine. 

— Pun pariu, zise el, că aveţi un soţ. 

— Poate... 

— Un soţ gelos, feroce... un tiran... 

Ea oftă şi apoi păstră tăcerea. 

— Şi că asta vă face să tremuraţi în acest moment, că protecţia 
mea vi se pare insuficientă împotriva lui? 

Ea aruncă o privire dintre acelea care sucesc capul oricărui înţelept 
şi răspunse: 

— Sire, protecţia voastră nu mă ascunde, dar discreţia voastră m-ar 
salva un pic. 

— Ce vreţi să spuneţi, doamnă? 

— Vă dau să alegeţi, Sire; sau nu mă mai veţi revedea niciodată... 
sau... 

Ea părea să ezite. 

— Sau?... insistă Henric. 

— Sau consimţiţi a veni aici, în mare taină, singur, ori de câte ori vă 
va face plăcere. 

— Am ales, spuse regele. 

— Şi niciodată nu veţi căuta să aflaţi cine sunt. 

— Devotamentul regelui, doamnă. 

Henric se puse din nou în genunchi înaintea ei şi o oră se scurse. 

O oră fermecătoare în care regele uită de regatul lui, de necazurile 
publice, precum şi de moartea ducelui d'Anjou, şi scopul călătoriei 
sale la Château-Thierry. 

Şi în acest timp, femeia blondă părea să se supună unui fel de 
atracţie irezistibilă, influenţată de o mare dragoste împiedicată mult 
timp. 

— Ah! Sire, spuse ea, iată o foarte lungă perioadă de timp de când 
eu vă iubesc! 

— Dumneavoastră?! făcu regele fermecat... dumneavoastră mă 
iubiţi?!... şi asta de foarte mult timp?!... 

— Da, Sire. 

— Dar eu v-am văzut ieri pentru prima dată. 

— Ah! spuse ea, asta pentru faptul că memoria Majestății Voastre 
este infidelă. 

— Aşadar eu v-am mai văzut deja? 

— Da, Sire. 

— Şi... în ce loc? 

— Intr-un vechi castel din Lorena, acum zece ani, când Majestatea 
Voastră părăsea Franţa pentru a intra în posesia tronului Poloniei. 

Aceste cuvinte făcură să ţâşnească din creierul regelui o grămadă 


de amintiri confuze. 

— Aveam atunci paisprezece ani, spuse femeia blondă. Aţi petrecut 
o noapte sub acoperişul tatălui meu. De atunci, imaginea regelui meu 
este gravată în inima mea. 

În timp ce ea vorbea, Henric al III-lea spuse: 

— Imi amintesc că am dormit în patru sau cinci castele, dar nu mi-a 
atras atenţie, în niciun caz, o mică fată blondă. 

Se afla pe şemineu o vază care conţinea un buchet mare de 
garoafe şi lalele ale căror parfum se răspândi în oratoriu şi ajunse în 
final să umple atmosfera. 

Dar regele era prea ocupat cu cucerirea lui pentru ca să observe. 

Şi, în timp ce conversa cu regele, frumoasa străină se ridică, 
cufundă degetele în vază, scoase un buchet mare, rupse florile sale 
cele mai frumoase şi alcătui un alt buchet, pe care i-l oferi lui Henric al 
III-lea. 

Regele îl apropie de nări şi inspiră cu încântare. 

— Oh! ce parfum! spuse el. 

— Ţineţi-l până mâine, spuse ea. 

— Cum, făcu regele, aşadar trebuie să vă părăsesc? 

— Da, Sire... până mâine... 

Regele se ridică oftând; dar ea puse mâna pe braţul lui şi spuse: 

— Nu Majestatea Voastră, Sire, ci eu sunt cea care va pleca mai 
întâi. 

— Nu locuiţi, deci, aici? 

— Nu, şi Majestatea Voastră îmi va face un jurământ. 

— Care? 

— Acela de a rămâne aici, un sfert de oră, şi să nu mă urmeze. 

— Vă jur! spuse regele. 

Ea îi strânse mâna, puse masca sa, se înfăşură într-o mantie largă 
şi dispăru. 

Regele se aşeză pe canapea, şi respiră parfumul buchetului. 

Când părăsi oratoriul, femeia blondă trase uşa după ea şi porni prin 
coridorul întunecat, pe care regele îl traversase când intrase în casă. 
Dar ea nu ieşi dintr-o dată. 

Işi apăsă urechea pe uşa de la intrare şi ascultă pentru a se asigura 
că nimeni nu era afară în stradă şi întredeschise uşa cu prudenţă. 

Strada, în consecinţă, era goală, întrucât în acest moment Seraphin 
bea şi juca zaruri cu Mauvepin. 

Cu toate acestea, după ce făcu câţiva paşi afară din casă, o umbră 
se desprinse de lângă zidul unei case vecine. 

— Eric, tu eşti? întrebă femeia blondă, văzând că vine spre ea un 
om înfăşurat într-o haină lungă. 

— Eu sunt, doamnă. 

— Ai venit de la Paris? 


— Da. 

— Ei bine? 

— Totul este gata, doamnă... se aşteaptă doar să vă întoarceţi. Şefii 
grupurilor de cetăţeni sunt avertizaţi: la un semnal, Parisul îşi va 
închide porţile şi străzile vor fi baricadate... şi dacă regele se 
prezintă... 

— Oh! Regele, zise cu ironie ducesa, căci ea era, el se ocupă prea 
puţin, în acest moment, cu afacerile regatului său. 

— Ah! 

— El este cu totul în parfumul florilor, adaugă ea ironic. Dă-mi 
braţul tău, Eric. 

— Unde mergem doamnă? 

— Aşteaptă în umbră, în apropierea tavernei. 

Şi ducesa, sprijinindu-se pe braţul contelui Eric de Crèvecoeur, se 
apropia de taverna unde Seraphin îl condusese pe bufon. 

Amândoi se strecurară fără zgomot până la uşă, şi ducesa puse 
ochiul la o crăpătură pe unde se scurgea un fascicul de lumină. 

Ea văzu pe Mauvepin şi Seraphin jucând, apoi pe călugărul ce 
apăru, frecându-şi ochii şi bombănind. 

Este fără îndoială că acest călugăr era în legătură cu ducesa, căci 
ea veni la contele Eric şi se depărtă de tavernă împreună cu el. 

Cinci minute mai târziu călugărul ieşi. 

El ieşi fredonând un refren, şi se îndoi puţin că Mauvepin ar fi putut 
surprinde acea privire rapidă schimbată cu Seraphin. 

Ducesa veni spre el. 

— Tânărul tău călugăr este gata? întrebă ea. 

— Da, doamnă. 

— Ei bine! du-te... şi ia această cheie... 

Apoi, întorcându-se spre contele Eric: 

— Mi-ai adus un cal? 

— Valetul meu îl ţine pe al vostru şi pe al meu în mână, la o sută de 
paşi de aici. 

— Atunci să pornim, spuse ducesa. 

Şi, cum călugărul se îndrepta spre casa, ea adăugă: 

— Şi Dumnezeu caută un succesor pentru regele Franţei, căci 
tronul va deveni vacant! 


Capitolul XIX 

Pentru a înţelege ultimele cuvinte pronunţate de doamna de 
Montpensier în momentul în care călugărul intra în casa misterioasă 
unde ea îl lăsase pe rege, este necesar să ne întoarcem în timp cu 
câteva ore în urmă şi să ne referim la ziua precedentă, şi la intrarea în 
acel han unde tânărul călugăr Jacquot a venit după ce s-a trezit a 


doua oară de pe braţul său de fân, aşezat lângă uşa grajdului. 

Jacquot, aceasta ne amintim, se regăsise gentilom, şi exclamase: 

— Sunt nebun! Eu vă spun că sunt nebun! 

S-a întâmplat ca tocmai când vorbea astfel, un călugăr să treacă pe 
acolo pe drum. 

Era un călugăr din ordinul carmeliţilor desculți, cu o barbă lungă, o 
faţă uscăţivă şi o privire profetică, care se apropie de Jacquot şi îi 
spuse cu o voce gravă: 

— Şi pentru ce sunteţi nebun, domnul meu? 

Niciodată vocea fratelui Antoine sau a severului dom Grégoire nu 
au produs asupra lui Jacquot o astfel de impresie. 

Această voce pătrunse în adâncul sufletului lui Jacquot şi îl tulbură 
profund. El coborî ochii sub privirea călugărului şi se simţi emoţionat. 

— Pentru ce sunteţi nebun? repetă acesta. 

— Pentru că nu ştiu ce mai sunt, dacă eu sunt paj sau dacă sunt 
călugăr, răspunse Jacquot. 

— Văzând hainele voastre, eu cred că sunteţi paj... 

— Cu toate acestea, am fost călugăr. 

— Bietul băiat! murmură fratele Antoine, care apăru pe neaşteptate 
şi care redevenise căpitan. 

Călugărul se uită pe rând la Jacquot, Séraphin, conducătorii de 
catâri ai ducesei şi la fratele căpitan Antoine. 

Acesta din urmă fu cel ce luă cuvântul şi se angajă să explice 
nebunia lui Jacquot. 

El spuse că tânărul gentilom, care era nepotul lui, nu putea dormi 
fără a se visa imediat împopoţonat într-o robă de călugăr, închis într-o 
mânăstire, criticat sau încarcerat în urma ordinelor superiorilor. 

Călugărul asculta cu gravitate. 

— Imaginaţi-vă, încheie căpitanul Antoine, că am plecat în această 
dimineaţă din Paris. 

— Nu, spuse Jacquot, asta a fost ieri. 

Căpitanul Antoine ridică din umeri şi confirmă versiunea lui, şi 
anume faptul că plecaseră dimineaţă din Paris, împreună cu doamna 
de Montpensier; ei s-au oprit la han, şi că Jacquot, obosit, nu a avut 
timp pentru a adormi. 

Jacquot susţinea contrariul. 

El îi vorbi despre deşteptarea sa din ziua precedentă, de sosirea 
regelui şi a oamenilor săi, duelul său cu Mauvepin şi intervenţia 
domnului de Crillon, apoi de îndepărtarea lui de către soldatul din 
garda regelui care l-a reîntors la mânăstirea lui. 

Călugărul ascultă nu mai puţin grav. Şi cum Jacquot termina 
prezentarea variantei sale, fereastra de la primul etaj se deschise şi 
doamna de Montpensier se arătă, făcând un semn fratelui Antoine. 

Falsul ofiţer merse sub fereastră şi ducesa îi spuse: 


— Siesta mea s-a încheiat, căpitane; căldura de peste zi s-a liniştit, 
putem să ne reluăm drumul. 

Jacquot se grăbi să ajungă sub fereastră: 

— Doamnă!... Doamnă!... zise el. 

— Ce vrei tu, dragul meu? întrebă ducesa, zâmbind. 

— Nu este adevărat că sunteţi aici de ieri? 

— Nu, bietul meu Amaury răspunse ducesa. Am plecat din Paris 
numai în această dimineaţă. 

Jacquot îşi prinse capul cu ambele mâini: 

— O, Dumnezeul meu! Doamne! murmură el. 

Apoi călugărul îi puse mâna pe umăr. 

— Eu te voi vindeca, spuse el. 

— Nu sunt nebun complet? 

— Nu. 

— Şi voi reveni gentilom? 

— Fără nicio îndoială. 

— Cum veţi face să mă vindecaţi? întrebă cu naivitate Jacquot. 

— Prin rugăciune... 

Ochii călugărului străluceau cu o lumină ciudată. 

Vocea lui avea un accent grav şi solemn, care îl domina complet pe 
tânărul călugăr. 

El realiză că acest om, necunoscut mai devreme, era acum stăpân 
pe destinele sale. 

Doamna de Montpensier cobori, în timp ce conducătorii de catâri îşi 
înhămau catârii şi pregăteau litiera. 

Căpitanul frate Antoine îşi pregătea calul său. 

Seraphin era deja în şa. 

Numai Jacquot rămase nemişcat şi pietrificat sub privirea 
călugărului. 

— Doamnă, spus călugărul făcând plecăciune în faţa ducesei, 
sunteţi interesată de acest tânăr? 

— Aceasta este pajul meu mult iubit, spuse ducesa. 

Jacquot simţi cum inima sa bate pentru ducesă. 

— Care e numele lui? 

— Amaury. 

— El este nebun, nu-i aşa? 

— Vai! 

— Vreţi să se vindece? 

— Oh! cu siguranţă, spuse doamna de Montpensier, ce ar trebui să 
fac pentru el? 

Jacquot tresări. 

— Unde se duce Alteța Voastră? întrebă din nou călugărul. 

— La Château-Thierry. 

— Ei bine! noi ne vom alătura Alteţei Voastre mâine seară. 


— Nu înainte? 

— Nu, căci noi vom merge pe jos, şi nu vom bea şi nu vom mânca 
pe drum; şi eu sunt sigur că Cerul îl va vindeca pe acest tânăr. 

— Cum doriţi, tatăl meu, răspunse ducesa la cererea călugărului. 

Şi ducesa plecă, lăsându-l pe Jacquot. 

Jacquot, de acum înainte aflat sub dominaţia tovarăşului său, nu 
avea altă dorinţă decât a acestuia. 

Ei porniră la drum împreună pe picioare; călugărul îl puse pe 
Jacquot să spună rugăciuni. 

Ei au mers toată seara, şi nu s-au oprit până târziu în noapte, la 
marginea unei păduri. 

— Vom dormi aici, spuse călugărul. 

Şi, dând exemplu, el se întinse pe un braţ de iarbă şi frunze. 

Jacquot, cu stomacul gol, dar obosit de drumul făcut, adormi în 
curând. 

De îndată ce adormi, mintea lui tulburată călători şi se înapoie la 
mânăstire. 

El se revăzu călugăr, auzi glasul strident al călugărului însărcinat cu 
poliţia mânăstirii şi accentele grave ale superiorilor. 

In cele din urmă, el îl visă din nou pe rege, şi visul se termina în 
Saint-Cloud atunci când, în urma ordinului monarhului, un elveţian îl 
aruncase în apă. 

Jacquot ţipă şi se trezi. 

Dar el era în aer liber, la marginea pădurii, unde se culcase; avea 
încă hainele sale de paj; el văzu razele zorilor de zi, sabia lui era 
asupra sa, şi, în sfârşit, la doi paşi, călugărul său însoțitor, era 
îngenuncheat şi se ruga. 

Călugărul îşi termină rugăciunea de dimineaţă, apoi se ridică şi veni 
la Jacquot, care se freca la ochi: 

— Ai dormit un pic, copilul meu? întrebă el. 

— Da, dar am visat. 

— Ah! 

— Şi m-am văzut într-o mânăstire. 

Jacquot îi povesti visul său. 

— Copilul meu, spuse el, eşti victima demonilor, şi vei mai fi încă... 

— Dar ce-am făcut, aşadar? 

— In fiecare noapte, continuă călugărul, imediat ce vei adormi, vei 
cădea pradă spiritului rău, până când ce vei îndeplini un act de mare 
importanţă în ochii Cerului. 

— Cerul are nevoie de mine? întrebă tânărul călugăr cu naivitate. 

— Religia, cel puţin, răspunse călugărul grav. 

Apoi el se ridică şi-l anunţă pe Jacquot că este timpul să continue 
călătoria lor. 

Ei porniră din nou la drum şi călugărul rosti următoarele cuvinte: 


— Copilul meu, religia este măcinată în fiecare zi de către un 
inamic mult mai crud, mult mai teribil decât toţi hughenoţii la un loc. 

— Şi cine este acest inamic? întrebă Jacquot. 

— Un prinţ crud, egoist, fără morală, fără curaj, fără de lege, un om 
care a lăsat să piară Franţa şi a pactizat totdeauna cu ereticii. 

— Şi... acest prinţ? 

— Acesta este regele Henric al II-lea. 

— Ah! nu-mi place... spuse Jacquot. 

— Te înşeli, copilul meu. 

— De ce? 

— Pentru că el nu ţi-a făcut niciun rău, căci tu nu ai fost niciodată la 
Saint-Cloud. 

— Cu toate acestea... 

— In afară de visul tău. 

— Oh! crezi? 

— Dar fără îndoială, pentru că ai fost nebun şi nu eşti călugăr. 

— Săracul meu cap! murmură Jacquot, care îşi luă din nou capul în 
mâini şi fu zguduit de durere. 

— Ei bine! continuă interlocutorul său, în seara asta ajungem la 
Château-Thierry şi eu voi începe să te tratez, să te vindec. 

— Dar, tatăl meu, spuse Jacquot, nu mi-ai spus mai devreme că 
regele este duşmanul cel mai crud al religiei? 

— Da. 

— Şi că Cerul are nevoie de mine? 

— Poate... 

— Ce ar trebui să fac? 

— Mai târziu vei şti. 

Şi călătoriră din nou. 

Cu toate acestea, în jurul prânzului, călugărul scoase din sacul său 
un pic de pâine şi brânză şi se aşeză pe marginea drumului şi lângă 
un mic pârâu. 

Jacquot împărtăşi această masă frugală şi îşi continuară călătoria. 

Ei ajunseră seara la Château-Thierry, în momentul în care se suna 
stingerea. 

— Am să te duc într-o casă în care ne vom petrece noaptea, spuse 
călugărul, şi sper că te voi vindeca. 

— Serios? făcu Jacquot cu bucurie. 

— Cu ajutorul lui Dumnezeu, cel puţin... 

Călugărul bătu uşor într-o uşă mică, într-o stradă singuratică de la 
marginea suburbiei, şi uşa se deschise. 

Dar Jacquot nu văzu pe nimeni. 

Ghidul său îl luă de mână şi îl duse într-un fel de chilie care se afla 
la capătul unui coridor. 

Exista în această chilie o masă, un pat sărăcăcios, şi două scaune. 


— Noi suntem aici, spuse călugărul, într-o filială a mânăstirii mele. 
Ridică-ţi ochii şi priveşte. 

La lumina unei lămpi aşezate pe masă, Jacquot văzu o pânză mare 
care acoperea un perete al celulei, şi care reprezenta un sfânt. 

— Acesta este Sfântul Jean de la Croix, spuse călugărul, fondatorul 
ordinului carmeliţilor desculți. 

Pe masă erau câteva alimente simple şi un ulcior cu vin ieftin. 

Jacquot privi cu lăcomie: el mâncă şi bău în compania călugărului. 

— In prezent, zise acesta din urmă, ascultă, dacă vrei să te vindeci, 
se întâmplă adesea ca diavolul să ia forma umană pentru a se arăta. 

— Ah! făcu Jacquot. 

— Părinţii Bisericii şi asceţii din Tebaida au citat mai multe astfel de 
exemple. 

— Intr-adevăr? 

— Şi uite, eu cred că acesta este un demon, care a luat de mai 
multe ori deja faţa şi corpul regelui pentru a vi se arăta. 

— Oh! spuse Jacquot, care era un pic cam neîncrezător. 

— Aseară, continuă călugărul, în timp ce dormeai, m-am rugat, şi 
Duhul Sfânt mi-a trimis lumina lui, şi eu sunt sigur că te va vindeca. 

— Cum? 

— Vei petrece noaptea aici. Desigur, demonul se va manifesta din 
nou faţă de tine. 

— In seara asta? 

— Poate... 

Jacquot se cutremură. 

— Asta înseamnă că voi redeveni călugăr, spuse el. 

— Nu ştiu, dar voi veni să te vizitez la miezul nopţii, şi dacă vei 
dormi, te voi trezi. 

Călugărul îi dădu binecuvântarea sa lui Jacquot şi se retrase, după 
ce îşi aprinse pentru el o lumânare. 

Jacquot auzi uşa închizându-se de două ori. 

— Sunt prizonier, se gândi el. 

Privi încă o dată portretul Sfântului Jean de la Croix, fondatorul 
ordinului carmeliţilor desculți, al cărui portret împodobea unul dintre 
pereţii chiliei sale, apoi stinse lumânarea şi se aruncă pe pat. 

Dar, împotriva aşteptărilor, Jacquot nu adormi. 

Cu toate acestea, el era obosit, teribil de obosit şi această oboseală 
puternică, de obicei, nu poate rezista somnului. 

Totuşi, el rămase cu ochii deschişi, ascultând cu atenţie paşii acelui 
demon, care, susţinea călugărul, îl jucase foarte mult timp. 

O oră se scurse. O tăcere profundă domnea în jurul lui. 

Dar, după o oră, lui Jacquot i se păru că aude zgomot de voci şi de 
paşi. 

Zgomotul părea să vină din spatele tabloului care îl reprezenta pe 


sfânt. 

Apoi, tot dintr-o dată, întunericul care îl învăluia fu înlocuit de o 
lumină strălucitoare, şi Jacquot impresionat crezu că vede sfântul 
coborând de la locul său. 

Şi apoi, în locul sfântului, apăru un fel de gheaţă transparentă prin 
care tânărul călugăr emoţionat văzu apărând un oratoriu puţin 
luminat, oratoriul ducesei. 

Jacquot, mut de surprindere, o văzu pe ducesă aşezată şi un om 
îngenuncheat în faţa sa. 

Acest om era întors cu spatele. 

Dar dintr-o dată el se ridică, şi Jacquot putu să-i vadă faţa. 

Acest om care venise să sărute mâinile ducesei şi care o privea 
surâzând, era regele... 

Era regele Henric al Iil-lea care poruncise ca Jacquot să fie biciuit 
aspru la Saint-Cloud, şi cu o zi înainte, îl încurajase pe Mauvepin să-l 
omoare... 

— Oh! strigă Jacquot beat de furie, rege sau diavol, eu am o 
judecată cu tine... Şi el sări spre sabia lui... 

Dar lumina se stinse, întunericul făcu ca gheaţa transparentă să 
dispară, iar sfântul se afla la locul său pe perete. 

— Sunt o jucărie a diavolului, îşi spuse el. 

Şi se lovi cu furie cu capul de pereţi. 

Sunetul vocilor se stinse la fel ca şi acea lumină supranaturală şi 
Jacquot se lăsă în genunchi, făcu semnul crucii, cu scopul de a 
întoarce toate aceste viziuni în iad. 

Trecu o oră. 

După acest timp, un sunet nou se auzi. 

Era o cheie care deschidea broasca unei uşi. 

Uşa chiliei se deschise, şi Jacquot, a cărui frunte era scăldată în 
sudoare, îl văzu reapărând pe călugăr. 

El purta un crucifix în mâna dreaptă şi o lumânare în mâna stângă. 

Acesta puse lumânarea pe masă, şi îi spuse lui Jacquot: 

— Ei bine! nu te-ai culcat? 

— Nu. 

— Te-ai rugat? 

— L-am văzut pe rege. 

Călugărul clătină din cap. 

— Spune-i diavolul, zise el. Regele este departe de aici... El este în 
Saint-Cloud. 

— Vai! Eu ştiu asta, spuse Jacquot, dar acest demon care a luat 
înfăţişarea lui. 

— O să îngenunchez lângă tine, spuse călugărul, şi ne vom da 
silinţa să-l alungăm. Il vezi şi acum? 

— Nu. 


Călugărul stinse lumânarea sa, îngenunche şi începu să spună 
rugăciuni. 

Jacquot făcu la fel. 

Dar, o nouă minune avu loc! Erau câteva minute de când se rugau, 
când lumina pe care Jacquot o credea supranaturală reapăru şi când 
sfântul părăsi din nou locul său. 

Din nou, oratoriul apăru... şi de data asta era mai multă gheaţă 
care-l separa de chilia sa. 

Jacquot, tremurând, scoase un ţipat. 

— Ce este? zise tovarăşul său, rămânând calm şi încă în genunchi. 

— Îl văd. 

— Pe cine? 

— Pe rege. 

— Eu nu văd nimic, îi spuse călugărul, suntem înconjurați de 
întuneric. 

— Oh! nu, spuse Jacquot, eu îl văd pe rege. 

— Vrei să spui pe diavol? 

— Fie! 

Jacquot văzu, într-adevăr, pe regele Henric al Ill-lea întins pe 
canapea şi dormind. Ducesa dispăruse. 

Regele dormea şi respira buchetul ce i se dăduse. 

— Ah! tu îl vezi, spuse călugărul. 

— Da. 

— Dar... unde? 

— Acolo... în această cameră. 

— Nu văd nicio cameră, eu văd un perete şi portretul sfântului... 

— Ei bine! eu îl văd, spuse Jacquot, îl văd! 

Şi vocea lui era înăbuşită, şi inima i se umflă de o furie bruscă, iar 
ochii începură să se injecteze. 

— Ah! tu vezi... diavolul? repeta călugărul. 

— Da... da... ce trebuie făcut? 

— Du-te! ia-ţi sabia, fă semnul crucii şi aruncă-te asupra lui şi 
loveşte-l cu putere în inimă. 

Jacquot scoase un răcnet, îşi trase sabia din teacă şi se grăbi spre 
regele încă adormit. 


Capitolul XX 

Să revenim la Mauvepin. 

După ce îi puse căluşul la gură şi îl legă pe Seraphin, nebunul 
regelui se repezi afară din tavernă. 

Apoi o luă la fugă şi ajunse la casa în care intrase regele. 

Dar casa era închisă, şi Mauvepin, neliniştit de presimţiri sumbre, 
bătea în zadar la uşă. 


Uşa rămăsese închisă. 

El bătu mai tare; nimeni nu răspunse şi casa rămânea tăcută. 

Uşa era solidă, bine închisă şi Mauvepin nu era suficient de puternic 
pentru a o forţa cu lovituri de umeri. 

Dar acolo unde lipseşte forţa, viclenia compensează uneori. 

Asemenea unei leoaice al cărei soţ este închis într-o cuşcă şi care 
face încet un tur în jurul cuştii, încercând să găsească un mod de a 
pătrunde, Mauvepin făcu turul casei care era izolată de toate celelalte 
construcţii. 

Lângă casă era o grădină. Zidurile grădinii nu erau prea înalte, iar 
aceste ziduri construite din piatră aveau crăpături din loc în loc. 

Mauvepin nu ezită, escaladă un zid şi sări în grădină. Odată ce se 
văzu intrat acolo, văzu o fereastră luminată la parter şi fugi spre acel 
loc. 

Dar, cum niciun sunet nu se făcu auzit, merse pe vârfuri pentru a-şi 
acoperi sunetul paşilor şi se opri un moment sub fereastră, ciulindu-şi 
urechile şi ascultând. 

Şi, în fine, cum liniştea persista, el urcă până la această fereastră şi 
privi înăuntru.  Mauvepin văzu atunci oratoriul doamnei de 
Montpensier. 

Regele era singur. Culcat pe o canapea, el dormea, şi degetele sale 
crispate încă strângeau buchetul. 

Mauvepin se cutremură: el crezu pentru un moment că regele 
fusese otrăvit. 

Dar, în acelaşi timp, el văzu o deschidere practicată în peretele din 
spatele oratoriului, şi strălucind în umbră, ochii înflăcăraţi ai lui 
Jacquot căruia, în acel moment, călugărul îi spuse: 

— Loveşte-l pe demon! 

Mauvepin sări cu ambele picioare pe pervazul ferestrei, 
deschizând-o cu o lovitură de picior; şi cum Jacquot se repezi spre 
rege, nebunul căzu ca un fulger în mijlocul camerei, şi Jacquot se opri 
din drumul său scoțând un strigăt. 

Mauvepin îşi propti sabia în pieptul lui, spunându-i: 

— Ah! trădătorule! Se pare că am ajuns la timp!... 

Tânărul călugăr căzu, scoțând pe gură un val de sânge. 

Nici strigătul pe care-l scoase, nici zgomotul căderii lui nu-l treziră 
pe rege. 

Regele dormea foarte liniştit cu buchetul în mână. 

Dar dacă regele nu se trezea, Mauvepin nu se găsi foarte stăpân pe 
câmpul de bătaie, pentru că în timp ce Jacquot cădea, călugărul care 
rămăsese în umbră ieşi din ascunzătoarea sa, luă sabia scăpată în 
mâinile tânărului călugăr şi se repezi spre Mauvepin. 

— Ah! ah! spuse nebunul, se pare că sunt doi. 

Călugărul îşi dezbrăcă roba călugărească, îşi suflecă mânecile şi se 


puse imediat în gardă. Mauvepin îşi dădu seama că bărbatul era 
spadasin. 

— Un călugăr travestit! spuse el încrucişându-şi sabia cu cea a 
adversarului său. 

Falsul călugăr atacă cu vigoare pe nebun, dar şi acesta lovea bine. 

Şi apoi Mauvepin realiză că în acel moment nu era vorba de a-şi 
salva propria viaţă, ci chiar viaţa regelui trebuia apărată. 

Trebuia să-l ucidă pe atacator cu orice preţ; şi Mauvepin trecând de 
la furie la ironie, începu în timp ce para loviturile, să-şi ridiculizeze 
adversarul. 

— Desigur, spuse el, hărţuindu-l fără întrerupere şi forțându-l să-şi 
întrerupă atacurile, desigur, dragă seniore, că nu în mânăstirea 
dumneavoastră aţi învăţat să mânuiţi atât de bine sabia. 

Călugărul, turbat de furie, nu răspunse, dar căută să-şi facă jocul şi 
să înfigă lama sabiei sale în pieptul lui Mauvepin. 

Mauvepin continuă: 

— Sunteţi un om de spadă şi, Dumnezeu să mă ierte! cred că v-am 
văzut undeva; la Blois, poate... în compania monseniorului duce de 
Guise... Ah! v-am lovit, nu-i aşa? 

— Nu-i nimic, spuse el. 

Şi el făcu o fandare. 

Mauvepin evită lovitura şi necunoscutul se repuse iute în gardă. 

— Deci, aţi vrut să-l asasinați pe rege, dragul meu senior? continuă 
Mauvepin, sau mai degrabă să supravegheați asasinarea lui? Ah! ah! 
ah! Din fericire, am ajuns la timp. 

— Degeaba, rânji falsul călugăr, aţi venit prea târziu, tinere 
maestru... 

Şi se strânse, se ghemui dintr-o dată ca o pisică ce va sări, el trecu 
pe sub sabia lui Mauvepin şi îi dădu o lovitură de pumnal în lateral. 

Dar Mauvepin nu trebuia să moară în acea zi. 

Catarama centurii sale pară lovitura; pumnalul alunecă pe oţelul 
lustruit şi îşi rupse vârful, dar nu străpunse carnea. 

In acelaşi timp, Mauvepin se folosi de sabie ca de o măciucă şi 
trase o ploaie de lovituri cu atâta furie în capul călugărului încât 
acesta căzu ameţit. Mauvepin îi puse piciorul pe piept şi vârful sabiei 
lui la gât. Apoi se uită la rege. 

Regele continua să doarmă. 

Atunci Mauvepin începu să reflecteze, privind pe rând la Henric al 
III-lea adormit şi la tânărul călugăr Jacquot care se zvârcolea, în 
agonie, într-o mare de sânge. 

In ceea ce priveşte călugărul, pe jumătate sufocat, simțind vârful 
sabiei lui Mauvepin gata de a-i străpunge gâtul, nu făcea nicio 
mişcare, doar ochii săi de fiară îl urmăreau cu fascinaţie pe învingător. 

Mauvepin, prin urmare, îşi spuse: 


— Acest om ar putea avea complici care-i pot veni în ajutor... Nu 
am timp nici să parlamentez, nici de a ne tocmi pentru răscumpărarea 
vieţii sale pentru o supunere totală. Ştiu că este o cruzime să omori 
un om... dar, în fine, dacă nu se poate altfel... 

Şi Mauvepin, proptind foarte tare piciorul pe pieptul falsului 
călugăr, înfundă sabia, şi călugărul nu mai avu timp să ţipe... 

El se zbătu pentru o clipă sub piciorul lui Mauvepin, avu câteva 
convulsii teribile, îi aruncă nebunului o privire feroce, apoi această 
privire deveni din ce în ce mai slabă şi în cele din urmă se stinse... 

— Acesta e mort de-a binelea, spuse Mauvepin. 

Şi el se aplecă asupra lui Jacquot. 

Jacquot nu era mort, Jacquot încă respira. Mauvepin îl luă în braţe 
şi-l aşeză lângă perete. 

Tânărul călugăr îl privi pe Mauvepin şi-l recunoscu. 

— Dacă nu vei muri de sabia mea, îi spuse Mauvepin, într-o zi ne 
vei povesti ceea ce s-a întâmplat aici, înainte de sosirea mea. 

Şi, lăsându-l pe tânărul călugăr, Mauvepin alergă la rege. 

Henric continua să doarmă liniştit, respiraţia sa era puţin cam 
zgomotoasă. 

Mauvepin avuse un moment de teamă: crezuse că regele era mort. 

— La naiba! spuse el, ce somn are! 

Şi el îndrăzni să atingă cu degetul regala persoană. 

Regele nu se mişcă. 

Apoi Mauvepin îl zgâlţâi. 

Dar regele nu se trezi. 

Mauvepin luă buchetul pe care regele continua să-l ţină în mână, şi 
în loc de a-l duce la nas, îl expuse la flacăra unei lumânări care se afla 
pe noptieră. Dintr-o dată florile străluciră şi, departe de a lansa un 
parfum plăcut, ele răspândiră un miros greţos şi de pucioasă, care 
împuţi camera. 

— Am înţeles, îşi spuse Mauvepin, regele a adormit inspirând 
parfumul acestor flori care erau stropite cu un narcotic puternic. 

Jacquot încă respira, continuând să verse sânge pe gură, şi îl privea 
pe Mauvepin cu un aer rugător. 

Lui Mauvepin i se făcu milă. El luă de lângă lumânare o carafă plină 
cu apă şi o apropie de buzele rănitului care bău cu lăcomie. 

— E mult mai bine dacă tu îţi revii, băiete, murmură el; dar, 
aşteaptă, nu am timp să alerg după un chirurg. Trebuie să am grijă de 
stăpânul meu. 

Mauvepin înţelese toată încurcătura, întreaga latură critică a 
situaţiei sale. 

EI îl scutură cu atenţie din nou pe rege, acesta pentru un moment 
ridicat, căzu nemişcat pe canapea. Narcoticele nu-şi încetaseră deloc 
efectul, şi până în acel moment, Henric trebuia considerat ca un 


cadavru. Deşi, Mauvepin ucisese călugărul şi pe Jacquot îl scosese din 
luptă, era puţin probabil că erau singuri. 

Nebunul regelui nu se putea înşela. Călugării care plănuiseră să 
asasineze un rege al Franţei nu erau decât instrumente şi trebuia să 
meargă pe urma lor pentru a afla... 

Mauvepin simţi că nu mai avea nicio clipă de pierdut. 

El îl luă pe rege pe umărul său, îl rezemă pe pervazul ferestrei şi 
sări în grădină. 

Grădina era liniştită şi nimeni nu se mişca prin casă. 

Apoi trecu la fereastră şi îl luă pe rege care nu făcea nicio mişcare; 
acum era necesar să iasă afară din grădină... 

Mauvepin nu putea să escaladeze zidul şi să-l transporte şi pe rege, 
în acelaşi timp... 

Din fericire, el văzu o uşă, care fără îndoială, era ieşirea din grădină 
spre câmp. 

Şi culcând pe adormit lângă uşă, care era închisă, luă pumnalul şi 
se apucă să desfacă balamalele. 

Dar, cum începu această lungă şi dificilă muncă, auzi un zgomot pe 
partea cealaltă a zidului, se opri ascultând cu băgare de seamă. 


Capitolul XXI 

Zgomotul pe care Mauvepin îl auzise şi care-l forţase să-şi întrerupă 
munca sa era sunetul unor paşi. 

Paşii dădeau ocol în jurul grădinii. 

Rămas pentru un moment nemişcat, Mauvepin îşi concentră auzul 
asupra acelui zgomot şi îşi dădu seama că erau cel puţin trei persoane 
de cealaltă parte a zidului. 

El ajunse imediat la concluzia că erau complicii celor doi călugări şi 
tăcu. 

Totuşi, cum zgomotul se îndepărta, el se aventură să se urce pe 
zid. 

Deşi nu era clar de lună, noaptea nu era întunecoasă, şi Mauvepin 
putu vedea trei bărbaţi care se îndepărtau încet. Aceşti trei bărbaţi 
păreau îngrijoraţi şi căutau pe cineva. 

— Pe legea mea, îşi spuse Mauvepin, voi vedea dacă aceştia sunt 
duşmani sau prieteni. 

Şi, apăsând două degete pe buze, el scoase un fluierat. 

Dintr-o dată cei trei bărbaţi se opriră. 

Apoi, unul dintre ei se întoarse brusc pe urmele paşilor săi şi scoase 
o înjurătură teribilă care-l făcu să tresară pe Mauvepin. 

— Harnibieu! spuse omul, este cineva în această casă? 

— Ei! strigă Mauvepin care, la început stând culcat pe burtă 
deasupra zidului, se ridică şi îşi arătă bustul, este domnul de Crillon. 


Crillon, el era într-adevăr, îşi grăbi pasul şi veni lângă zid, chiar în 
dreptul unde era nebunul. 

— Ah! sunteţi Mauvepin? întrebă el. 

— Eu sunt, domnule duce. 

— Unde este regele? întrebă Crillon cu nerăbdare, în mod vizibil 
îngrijorat. 

— Aici. 

— Sănătos şi în siguranţă? 

— Oh! aproape... el doarme... 

— Ah! spuse Crillon care respiră uşurat şi crezu că regele are un 
moment de fericire, în timp ce Mauvepin făcea pe santinela, ar trebui 
să mă îndepărtez? 

— Dimpotrivă, spuse Mauvepin. 

— Vreţi să rămân? 

— Aş vrea să-mi veniţi în ajutor, domnule cavaler de Crillon. 

— Pe sângele lui Dumnezeu! strigă Crillon, regele se află în pericol? 

— Oh! acum nu mai este... a trecut. Urcaţi aici lângă mine, domnule 
de Crillon. 

Crillon îl văzuse pe rege ieşind din castel, precedat de pajul 
necunoscutei şi urmat de Mauvepin. 

Respectând în acelaşi timp fanteziile regale, curajosul cavaler nu se 
crezu scutit de a veghea asupra stăpânului său. Ori apoi, cum regele 
nu se întoarse, el ieşi să vadă ceea ce s-a întâmplat. 

Indicaţiile vagi ale unui burghez şi doi lanscheneţi pe care-i 
întâlnise succesiv îl conduseră până la zidurile grădinii misterioasei 
case. 

El îi mulţumi burghezului şi îi luă cu el pe cei doi lanscheneţi. 

Unul dintre aceşti doi lanscheneţi era un bărbat înalt de aproape 
şase picioare şi cu o statură robustă. 

— Apropie-te de zid, îi ordonă Crillon. 

Lanschenetul se supuse. 

— Bine... Acum, apleacă-te. Asta e tot. 

Şi, după ce lanschenetul îşi curbă spatele cu docilitate, îndeplinind 
dorinţa ducelui, acesta din urmă, cu o agilitate tinerească, sări pe 
umerii lanschenetului care-i servi drept scară şi ajunse la marginea 
superioară a zidului pe care Mauvepin stătea călare. 

— Să vedem, spuse el, explicaţi-vă, domnule Mauvepin. Unde este 
regele? 

— Acolo, spuse Mauvepin. 

Nebunul întinse mâna şi Crillon se cutremură văzând un trup 
nemişcat culcat lângă zid. 

— Regele, spuse el, regele e rănit... probabil mort! 

— Nimic din toate acestea, regele doarme... dar el a scăpat frumos. 

Mauvepin sări înapoi în grădină şi Crillon îl urmă, în timp ce cei doi 


lanscheneţi rămaseră de pază de cealaltă parte a zidului. 

Crillon se aplecă asupra regelui, îi ascultă respiraţia şi răsuflă 
uşurat. 

— Dar cum poate regele să doarmă aici? întrebă el surprins. 

— El a inspirat un narcotic dintr-un buchet de flori. 

— Ah! 

Şi Crillon ghici. 

— Acum, spuse Mauvepin, nu pot pierde timpul pentru a vă povesti, 
domnule duce, totuşi... 

— Vorbiţi! Vorbiţi! spuse Crillon cu nerăbdare. 

— Regele aproape că era să fie asasinat. 

— De către cine? 

— De tânărul călugăr de alaltăieri. 

— Şi l-aţi ucis pe călugăr? 

— Nu chiar, dar el nu face cu mult mai bine. Totuşi... 

Mauvepin se scărpină pe frunte. 

— Haide! Explicaţi-vă, spuse Crillon cu îngrijorare. 

— Regele nu poate rămâne aici, spuse Mauvepin. 

— Nu, desigur. Trebuie să-l ducem undeva. 

— La castel, nu-i aşa? 

— Oh! Nici vorbă, spuse Crillon. 

Mauvepin, surprins, se uită la el. 

— Şi, de ce nu? spuse el. 

— Păi, spuse Crillon, pentru că nu ar trebui să se ştie că regele e 
mort sau rănit. 

— Asta-i drept, cu atât mai bine, spuse Mauvepin, am o idee. 

— Care este? 

— Cred că ştiu cine a vrut să-l omoare. 

— Nici nu este greu să-ţi dai seama, spuse Crillon cu sinceritatea sa 
brutală, este ducele de Guise sau sora lui, doamna de Montpensier. 
Este clar... 

— Dacă este atât de clar, spuse Mauvepin, trebuie să fim 
înconjurați de oamenii ducelui. 

— Haida-de! 

— Şi nu trebuie să-l lăsăm pe rege aici... 

— Nu, dar trebuie să-l ducem în casa asta... şi acolo să aşteptăm 
până când se trezeşte... 

— Dar casa asta, spuse Mauvepin cu prudenţă, poate fi plină de 
duşmanii noştri? 

— Ei bine, cui îi pasă! spuse Crillon cu simplitate, nu sunt aici 
pentru a le face faţă? 

Şi Crillon strigă celor doi lanscheneţi: 

— Staţi aici, bravii mei, şi, dacă vă voi chema, escaladaţi zidul şi 
veniţi. 


Apoi Crillon îl apucă pe rege pe după umeri şi îi spuse lui Mauvepin: 

— Arătaţi-mi drumul. 

Mauvepin reintră în oratoriu prin fereastră, şi Crillon îl depuse acolo 
din nou pe rege pe canapea. 

Apoi se uită în jurul lui, îl văzu pe călugărul mort şi pe tânărul 
călugăr agonizând. 

Jacquot se ridică pe jumătate, şi bău din nou apă. 

— Din moment ce sunt aici, spuse Mauvepin lui Crillon, voi avea 
grijă de acest băiat. 

— Aveţi de gând să-l vindecaţi? 

— Bineînţeles. 

— Cum! Pe acest criminal nenorocit! 

— Da, într-adevăr, spuse Mauvepin, deoarece, dacă se va vindeca, 
ştiind atâtea frumuseți şi povestindu-le într-o zi Parlamentului din 
Paris în robe roşii, în final vor fi judecaţi şi condamnaţi prinții loreni, 
vinovaţi de înaltă trădare. 

— Drace! zise Crillon, nu aveţi menajamente! 

— Eu fac tot ce pot, răspunse Mauvepin care luă batista şi o puse 
ca un prim pansament pe rana deschisă a lui Jacquot, tânărul călugăr. 


Cu toate acestea, somnul letargic nu fu de lungă durată. 

Regele era pe cale să se trezească şi urmele vaporilor de narcotic 
se disipară. 

Atunci când Henric al Ill-lea deschise ochii, era deja ziuă şi o primă 
rază de soare se răsfrângea veselă pe podeaua oratoriului. 

— Unde naiba mă aflu? se întrebă regele aruncând o privire 
nesigură în jurul lui. 

Oratoriul nu mai avea urmele luptei sângeroase din timpul nopţii 
precedente. 

Cadavrul călugărului dispăruse; sângele care acoperea podeaua 
fusese spălat cu grijă şi tânărul călugăr Jacquot nu mai era acolo. 

Totuşi era deschisă fereastra pentru a neutraliza proprietăţile 
somnifere ale buchetului aflat pe cămin. 

Regele era singur şi în curând îşi aminti. 

Femeia blondă îi spusese: 

— Sire, promiteţi-mi că nu veţi pleca de aici decât după un sfert de 
oră după mine. 

— Am fost adormit, îşi zise regele, şi acea brută de Mauvepin s-a 
întors foarte liniştit la castel, cu excepţia cazului în care nu este 
culcat, prins de vin, sub masa vreunei taverne. 

Regele rostise aceste cuvinte cu voce tare. 

— Nici una, nici alta, Sire, îi răspunse o voce. 

O uşă se deschise în partea din spate a oratoriului şi Mauvepin 


intră. 

— Ah! tu eşti? întrebă regele. 

— Da, Sire. 

— Şi m-ai lăsat să dorm? 

— Da, Sire, din două motive. 

— Să-l aud pe primul. 

— Pentru că trebuie să te gândeşti de două ori înainte de a deranja 
somnul unui rege. 

— Uf! Şi al doilea? 

— Al doilea este faptul că Majestatea Voastră nu poate fi trezită 
prea uşor. 

— Şi totuşi am un somn uşor. 

— Atât de uşor, spuse Mauvepin pe un ton batjocoritor, că 
Majestatea Voastră s-a plimbat pe umerii mei. 

— Ce vrei să spui, caraghiosule? 

— Atât de uşor, continuă Mauvepin, că în timp ce Majestatea 
Voastră dormea, am ucis un călugăr şi jumătate. 

— Bufonule, spuse regele, nu am chef de glume la această oră. 

— Nu glumesc, Sire. 

— Cum? Ce? spuse Henric al III-lea. 

— Şi pot dovedi ceea ce spun. 

Cu aceste cuvinte, Mauvepin făcu să alunece pe tija sa o draperie, 
ridicându-se, iar regele tresări şi se trase destul de speriat. 

El văzu în faţa lui un cadavru. Era cadavrul călugărului. 

— Am spus un călugăr şi jumătate, continuă Mauvepin, pentru că 
celălalt este mic şi de fapt nu e mort. 

— Dar, îngăimă regele al cărui păr se zbârlise, unde ai dat această 
lovitură frumoasă. 

— Aici. 

— Cum! În timp ce dormeam? 

— Da, Sire, şi apoi mai târziu, după ce i-am „culcat” pe cei doi 
călugări, am luat-o pe Majestatea Voastră pe umerii mei şi am făcut 
un tur prin gradină. 

— Dar... 

— Majestatea Voastră s-a convins că nu are somnul atât de uşor? 

— Mauvepin, spuse regele încruntându-şi sprâncenele, dacă îţi baţi 
joc de mine, te voi biciui... 

Nebunul începu să râdă. 

— Majestatea Voastră ar face mai bine să-mi dea o bună avere de 
câteva mii de pistoli şi un colan al unuia din Ordinele sale. 

— Dar... făcu regele uimit. 

— Drace! continuă Mauvepin cu calm, există un conetabil de 
Franţa, care are toate acestea... 

— E adevărat. 


— Şi care a făcut mult mai puţine decât mine pentru monarhie. 

— Ah! haida-de! spuse regele neîncrezător. 

— E ca şi cum am onoarea să-i spun Graţioasei Voastre Majestăţi... 

— Dar ce-ai făcut? 

— Am ajuns tocmai la timp pentru a-mi înfige sabia până la plăsele 
în burta unui om care încerca să vă omoare. 

Henric al III-lea scoase un strigăt puternic. 

— Da, spuse o voce gravă din partea îndepărtată a camerei, de 
data aceasta regele a scăpat de a fi asasinat. 

— Crillon! exclamă regele. 

Acesta era, într-adevăr, ducele, care venea să ia cadavrul 
călugărului şi intră oratoriu. 

— Da, continuă Crillon, a depins de un fir de păr ca Franţa să nu 
mai aibă rege, iar domnul Mauvepin are dreptate să spună că ela 
salvat monarhia. 

Henric al Ill-lea, cu părul zbârlit, palid şi cu fruntea scăldată în 
sudoare, îi privea pe rând pe Mauvepin şi Crillon. 

Acesta din urmă luă mâna nebunului şi îi spuse: 

— Aţi fost nepoliticos acum trei zile, dar sunt atât de mulţumit de 
dumneavoastră astăzi, încât vă iert. 

— Pe legea mea, domnule duce, spuse Mauvepin, iată ce valorează 
mai mult pentru mine decât colanul unui ordin. 

— Drace! spuse cavalerul cu naivitate, prietenia mea nu aleargă pe 
străzi, crede-mă! 

— Dar, spuse regele, ce s-a întâmplat? 

— Ah! un lucru foarte simplu, Sire. 

— Dar... care?... 

— Majestatea Voastră a luat un buchet de flori din mâinile femeii 
blonde, şi inspirând mirosul acelui buchet, a adormit. 

— Ei bine, apoi? 

— Atunci un călugăr a venit să vă asasineze. 

— Dar... acest călugăr?... 

— Femeia blondă l-a postat în această casă. 

Henric se cutremură. 

— Şi când Majestatea Voastră, încheie Mauvepin, va afla numele 
frumoasei necunoscute, nu va mai fi surprins. 

— Cine era această femeie? 

— Se numeşte Anne de Lorena, ducesă de Montpensier. 

— Ah! strigă regele, ai cărui dinţi scrâşniră de atâta groază. 

— Şi, spuse Crillon, la rândul său, este aceeaşi femeie pe care am 
văzut-o într-un vis comandând revoltele parizienilor. 

— Regina baricadelor! murmură Henric al Iil-lea vizibil afectat. 


STRUCTURA PĂRŢII A PATRA 


Episodul 7 


Prolog - ÎNTRUNIREA STATELOR DE LA BLOIS 
(Les Etats de Blois) 


Capitolul 1 - OMUL CU MASCĂ 
(L'homme au masque) 


Episodul 8 


Capitolul 2 - BARICADELE 
(Les Barricades) 


Capitolul 3 - REGICIDUL ŞI CEI DOI REGI 
(Le regicide et les deux rois)