Ponson Du Terrail — Junetea Regelui Henric — Vol 2.1 Juramantul Celor Patru Valeti

PONSON DU IERRAIL 


PONSON DU IERRAIL 


Juneţea regelui HENRIC 


Vol. 2.1 - JURĂMÂNTUL CELOR PATRU VALEŢI 


Capitolul 1. 

Era pe țărmurile Garonnei. 

Pe coasta unei ridicături pietroase pe lângă care şerpuia 
fluviul, se înălța un vechi manoirl ce mai poseda încă trei 
turnuri în ruină. 

O mică vie, câţiva arbori, o livadă stearpă şi două trei 
câmpii uscate, compunea tot domeniul său. 

Castelul era înconjurat cu şanţuri, punți şi câteva străji 
cu ţepi. În interior erau mai multe săli afumate ai căror 
pereţi erau acoperiţi cu scuturi de luptă şi blazoane. 
Stăpânul acestui castel pretindea că, în timpul iernii, le 
încălzea cu bastoanele conetabilului. 

Ca garnituri, mai erau în curte vreo jumătate de duzină 
de câini slabi şi, la grajd, doi cai mici din ţara Tarbilor. 

Cel din urmă castelan era un tânăr om cu nasul acvilin, 
dinţii albi, cu privirea mândră, care vorbea elegant, bea 
bine şi juca mari partide pe parolă de onoare, atunci când 
nu se putea altfel. 

Când mergea la Nerac, la Pau sau la Bordeaux, ţinea o 
prea frumoasă mână pe calul său murg cu coama galbenă şi 
privea pe toate fetele care îl luau drept un trimis al papei 
sau un ambasador. 

Vechea sa spadă moştenită suna pe dale şi pe pavaje 
într-un mod cuceritor, şi spenţerul2 său dintr-un postav 
cenuşiu, era atât de curat încât ai fi jurat că era în haine 
NOI. 


Într-o seară de iulie, în anul de graţie 1572, se găseau în 
marea sală a conacului trei cavaleri dintre care cel mai 
matur părea să aibă treizeci de ani, şi cel mai tânăr, 
nouăsprezece. Acesta din urmă era castelanul. 

Ei erau aşezaţi împrejurul unei mese acoperită cu o 
veche scoarță şi jucau bete hombree, un joc foarte 
răspândit în acel nobil timp, şi pe care doamna Margareta 
de Franţa, regina de Navarra, îl adusese la modă după vreo 
treizeci-patruzeci de ani de la apariţia lui. 

Ca adevăraţi gasconi ce erau, ei îşi puseră pungile pe 
masă. 

Alături de jucători se vedeau două butelii goale, la fel 
fiind şi paharele lor. 

— Pe sfinţii apostolii! strigă unul din ei, mi-e sete, amicii 
mei. De băut, valet! 

Un fel de ţăran, îmbrăcat într-o cazacă galbenă, se 
apropie de urechea stăpânului său, îi zise câteva cuvinte, 
apoi se retrase doi paşi înapoi. 

Castelanul surâse şi zise tare: 

— Domnilor, Pandrille, ecuyerul3 meu, întreabă, ce fel de 
vin să vă aducă. 

Castelanul se lăuda, căci nu mai avea nici un fel de vin în 
pivniţă. 

— Dar, strigă unul dintre oaspeţi, să aducă din cel mai 
bun. 

— Din cel mai vechi, răspunse cel de-al treilea jucător. 

— Pe credinţa mea! seniorii mei, răspunse castelanul, 
dacă nu sunteţi atât de grăbiţi, veţi fi serviţi după dorinţă, 
căci îmi pare... Şi, întorcându-se către cel care purta cazaca 
galbenă, pe care îl onorase cu numele de scutier, îi zise: 

— Pandrille, amicul meu, înşeuează îndată unul din cei 
mai buni cai ai mei... 

— Pe care? întrebă cu naivitate valetul: pe cel negru sau 
pe cel alb? 

Castelanul privi cruciş spre valet. 


— Ticălosule! zise el, tu ştii bine că Belzebuth e negru ca 
tăciunele. 

Valetul se înclină şi stăpânul său urmă: 

— Înşeuează cel mai bun cal al meu, adică pe negrul 
Belzebuth, şi galopează până la moşie, unde vei cere 
arendaşului meu un altfel de vin, adică Saint-Jacques, acel 
faimos vin pe care străbunul meu l-a importat din Spania, 
unde a servit mult timp pe împăratul Carol Quintul. 

Castelanul însoţi acest ordin cu o aşa privire, încât 
nenorocitul Pandrille, care nu mai auzise vorbindu-se de 
faimosul vin de Saint-Jacques şi nici de împăratul Carol 
Quintul, şi care ştia că acea moşie nu era alta decât o colibă 
de piatră zidită într-o vie, ieşi zăpăcit. 

Atunci castelanul urmă: 

— Scumpii mei seniori, timpurile sunt aspre pentru nişte 
gentilomi ca noi. Regii nu au nici bani, nici şansă, şi 
certurile pe tema religiei au ruinat cele mai bune case din 
Franţa şi Navarra. 

— Aşa e, Hector, răspunse unul dintre jucători. 

— Din fericire însă, noblețea trebuie să fie deasupra 
oricărui obstacol, murmură al doilea jucător care se numea 
Lahire. 

— O idee, reluă castelanul, care într-adevăr răspundea la 
numele de Hector, până când scutierul meu ne va aduce 
vinul de care v-am vorbit, nu sunteţi de acord să vorbim 
ceva despre genealogiile noastre? 

— lată o frumoasă idee, pe viaţa mea! exclamă Lahire. Şi 
apoi, vă declar sincer, seniorii mei, că eu care vă vorbesc, 
sunt mult mai nobil decât regele. Nenorocirile timpului au 
forţat pe strămoşii mei să devină gentilomi, cu toate 
acestea, merităm mai mult. Mă numesc Lahire şi descind 
din Valetul de cupă, ştiţi? 

— Da, zise castelanul, Lahire este companionul Jeannei 
d'Arc, Lahire, Valetul de cupă, este amicul străbunului meu 
Hector de Galard, Valetul de caro. 


— Este adevărat! zise descendentul companionului 
Pucelle. 

— Şi eu, seniorii mei, zise cel de-al treilea, nu pot să 
cedez, căci aparţin unei mai mari case ca ale 
dumneavoastră. 

— Cum! făcu Hector. 

— Haida-de! murmură Lahire. 

— Ştiţi deja, mă numesc Hogier de Levis. Şi părinţii mei 
erau urmaşii Sfintei Virgine. Cel dintâi dintre străbunii mei 
la care mă pot gândi, cu drept cuvânt, a fost scutierul 
regelui David, care era consilierul intim şi confidentul lui 
Solomon, pe care l-a supranumit Valetul de pică. 

În momentul când Hogier de Lâvis, afirma această 
descendență cu liniştea cea mai perfectă, uşa sălii se 
deschise şi un frumos tânăr gentilom intră. 

El purta cizme cu pinteni şi era pudrat. 

— Pe Sfânta Virgină, verişoara ta, zise el, am durerea, 
scumpul meu Hogier, de a te asigura că tu nu eşti pe lângă 
mine, decât un simplu gentilom fără genealogie, pe când 
amicii noştri, Hector şi Lahire, sunt din puri ţărani daţi 
gratuit în serviciul statului. 

— Şi din cine descinzi tu, Amaury? întrebă Hector de 
Galard fără a se turbura. 

— Numele meu îţi explică îndestul, răspunse noul venit, 
descind din Noe. 

— În linie dreaptă? 

— Şi fără mezalianţă, scumpul meu. Cel dintâi dintre 
moşii mei, fiul cel mare al lui laphet, a domnit pe ţărmul 
râului Gange. Unul din descendenţii lui, Lancelot, a fost 
companionul împăratului Alexandru, pe care l-a supranumit 
Valetul de treflă. 

— Iertare! observă Hogier de Levis, la rândul său, nu 
crezi tu că la acea epocă dispăruseră cărţile? 

— Ai dreptate, dar obiceiul se mai păstrase în 
Macedonia, răspunse Amaury de Noe. 

Apoi luă un scaun şi adăugă: 


— Acum, seniorii mei, când ne-am înţeles asupra nobleţei 
noastre, oferiţi-mi un pahar de vin, căci mor de sete... 

— Aşteaptă un moment, zise Hector, scutierul meu e în 
pivniţă. 

— Şi, adăugă Lahire, cum pivniţa e cam departe, a luat 
un cal pentru a se duce. 

Amaury de Noe, căci era vechiul nostru amic, începu să 
surâdă în mustaţa sa cea blondă şi luă o carafă cu apă, îşi 
vărsă un pahar din acea băutură puţin cam primitivă şi 
murmură suspinând: 

— A făcut foarte rău străbunul meu că a plantat via dacă 
descendentul său, după ce a venit călare două zile şi două 
nopţi, nu poate să se trateze altfel! 

— Dar de unde vii tu? îl întrebă Hector. 

— De la Paris. Şi vin expres pentru a vă întâlni, seniorii 
mei. 

— Haida-de! 

Noe deveni sever şi seriozitatea figurii sale impuse 
tăcere celor trei tineri. 

— Domnilor, reluă el, vin de la Paris, unde am auzit un 
zgomot confuz şi nişte strigăte lugubre întocmai ca un 
clopot funebru. 

Accentul lui Amaury de Noe era solemn şi făcea contrast 
straniu cu vocea lui cea veselă de adineauri. 

— Ce zici tu? întrebară deodată cei trei tineri. 

— Acest zgomot confuz, răspunse Noe, era vocea 
poporului Franţei, avidă şi doritoare de viitor, acele strigăte 
lugubre erau ale tronului Casei de Valois care se sting cu 
încetul, iar acel clopot funebru era acela al celor trei prinți, 
din care cel mai tânăr are douăzeci ani, iar cel mai mare 
douăzeci şi patru şi care ascund în fragedul lor piept, 
vechea inimă a unei rase uscate... 

Cei trei gasconi nu mai râdeau şi îl priviră pe Amaury de 
Noe cu o curiozitate gravă. 

Noe continuă: 


— Certurile religiei au grăbit opera distrugerii, 
hughenoţii îşi întorc privirile spre electorul Palatin, catolicii 
cheamă în ajutorul lor pe prinții Lorenei şi ai Spaniei... Şi 
nimeni nu mai are sentimentul ţării. 

Aceste din urmă cuvinte provocară o explozie printre cei 
trei tineri. 

— Pe viaţa mea, strigă Hogier Levis, eu sunt un bun 
catolic, dar mă voi face hughenot, dacă spaniolii vor trece 
Pirineii. 

— Şi eu, asemenea, zise Lahire. 

— Eu sunt hughenot deja, exclamă castelanul şi mă voi 
duce mai bine la liturghie, decât să văd pe acel teuton 
elector Palatin, amestecându-se în afacerile noastre. 

— Pe viul Dumnezeu! seniorii mei, vă cunoşteam bine pe 
câteşitrei, şi sunteţi tocmai omenii pe care-i căutam. 

— Pentru ce? 

— Ascultaţi: noi suntem gasconi, noi suntem bearnezi, 
suntem fiii unui pământ cavaleresc şi loial, nu avem mine de 
aur în munţii noştri, dar aerul pe care îl respirăm întăreşte 
sufletul şi îl face invulnerabil la luptă; suntem o mână de 
oameni, dar vechii regi ai Franţei, aveau obiceiul de a ne 
deosebi în armatele lor, zicând că spada unui bearnez 
preţuieşte cât o sută de sulițe şi spada unui gascon, o sută 
de carabine. 

— Unde voieşti să ajungi? întrebară cei trei tineri. 

— Ascultaţi încă! Ascultaţi! 

Şi Noe se sculă, gestul său deveni mai solemn şi el 
continuă: 

— Era în urmă cu aproape o lună. Într-o noapte, doi 
oameni stăteau rezemaţi de un balcon al Luvrului 
contemplând acel imens oraş care se numeşte Paris. Acei 
doi oameni erau tineri şi aveau speranţă în viitor. Îmbrăcaţi 
în spenţere simple, ei sperau la stofe cu fir de aur. Şi, cu 
mâinile pe mânerul spadei lor, se gândeau a comanda 
armate. Unul dintre ei deodată îşi aruncă ochii asupra 
cerului cel noros. O stea strălucea, senină şi luminoasă într- 


un cerc mare de azur. Şi el observă mult timp steaua şi, 
când îşi întoarse privirea asupra marelui oraş, buzele sale 
murmurară încet aceste cuvinte: „Cine ştie?! într-o zi poate 
voi fi rege al Franţei”. 

Aceste din urmă cuvinte ale lui Noe produseră un fior 
printre câteşitrei auditorii. 

— Acest om, urmă el, era fiul munţilor noştri, tânărul 
prinţ care a dormit adesea la umezeala aerului curat, şi sub 
cap cu o piatră drept pernă; era regele sărmanei noastre 
patrii, unde suflă cu violenţă vântul libertăţii. Acest om, 
domnilor, era prinţul Henric de Navarra, devenit rege de 
când Catherine de Medicis a otrăvit pe Jeanne d'Albret, 
mama sa şi suverana noastră. 

— Trăiască regele de Navarra! strigară cei trei tineri. 

— Trăiască regele Franţei! răspunse Noe. Celălalt, 
adăugă el, celălalt tânăr care asculta aceste cuvinte ale 
prinţului, eram eu... Şi atunci, domnilor, mi-am adus aminte 
de dumneavoastră şi mi-am zis că dacă patru gentilomi, 
patru bearnezi, patru gasconi bravi ca Roland, nobili ca 
regele, ar ridica într-o zi mâna şi ar jura să nu dea Navarra 
Franţei, dar Franţa Navarrei, atunci însuşi Dumnezeu ar 
comite o crimă dacă-i va împiedica de la această acţiune. 

Cei trei tineri se sculară într-un mod spontan şi ridicară 
mâna. 

În acest moment uşa se deschise şi Pandrille, scutierul, 
apăru. 

— Ah! monseniore, zise el, ce nenorocire! am venit prea 
repede şi vinul s-a vărsat pe drum. 

— Domnilor, zise Hector râzând, Dumnezeu e de partea 
noastră căci el a dat spirit valetului meu. 

Capitolul II. 

Tot în acea zi, când cei patru valeţi din Gasconia făceau 
între ei un pact misterios şi, aproape cam la aceeaşi oră, la 
trei sute cincizeci de leghe distanţă, un cavaler făcea să 
sune pintenii săi pe pavajul oraşului Nancy, oraş ducal al 
prinților loreni. 


Cavalerul era acoperit de o mare manta, a cărei glugă îi 
ascundea pe jumătate figura, pe când o pălărie fără pene, 
era trasă pe frunte. 

Acest cavaler, după ce străbătu cu repeziciune mai multe 
străzi frecventate, căci amurgul serii nu sunase încă, se 
înfundă într-o stradelă4 pustie care, printr-un povârniş 
abrupt, se cobora până la malul prăpăstios al Meurthei. 

El părea gânditor şi când ajunse la extremitatea 
stradelei, se întrebă dacă trebuie să apuce la dreapta sau la 
stânga, murmurând: 

— La dracu! Indicaţiile nu sunt precise. 

Un vechi felinar lumina mijlocul stradelei. Cavalerul se 
îndreptă spre acea lumină îndoioasă. Se opri dedesubtul ei 
şi scoase din sân un mic rulou de pergament şi citi cu 
jumătate de voce rândurile următoare: „Dacă contele Eric 
de Crevecoeur, iubeşte încă va veni astă-seară pe la orele 
nouă pe malul Meurthei, coborând din strada care poartă 
numele de Saint-Paul.” 

— M-am coborât pe mal şi nu am văzut pe nimeni, îşi zise 
cavalerul. Ce e de făcut? Pe viaţa mea, am să mă aşez în 
faţa străzii şi voi privi apa cum curge. Asta cred că e mai 
sigur. Persoana care-mi scrie şi pe care nu o cunosc nici 
Eva, nici Adam, e poate în întârziere. 

Vorbind astfel, cavalerul merse şi se aşeză la intrarea 
străzii Saint-Paul şi rămase nemişcat. 

Cu toate acestea, el mai făcu, cu jumătate de voce, 
reflecţiile următoare: 

— Cine dracu a putut pătrunde secretul meu? Da, iubesc 
încă, da, am sentiment etern, dar obiectul acestui amor este 
prea departe de mine pentru ca să mai pot spera la ceva. 
Ce voieşte cu mine? Cine mi-a strecurat în dimineaţa asta, 
acest bilet misterios? 

Tânărul om, căci era tânărul conte Eric de Cr&vecoeur, 
privea în dreapta ţi-n stânga ţi căuta a sonda întunericul 
unei nopţi frumoase. 


Deodată el auzi un zgomot uşor şi, întorcându-se, văzu o 
umbră care cobora stradela Saint-Paul. 

Era o femeie. O femeie îmbrăcată în negru şi cu figura 
acoperită de un voal. 

— Conte? zise ea încet. 

Această voce era necunoscută cavalerului. 

— Ce vrei? răspunse el. 

— Eţti dumneata, contele Eric de Cr&vecoeur? 

— Da. 

— Ai primit un bilet? 

— Da. 

— Eu sunt cea care vă aşteptam. 

— Ah! 

Şi contele încercă să vadă dacă femeia era tânără sau 
bătrână, dar voalul care ascundea trăsurile sale era des şi 
noaptea era întunecoasă. 

— Conte, zise încă necunoscuta, aş vrea să-ţi vorbesc 
fără ca să ne audă nimeni. 

— Sunt şi eu de părerea dumitale. 

— Atunci, vino pe malul apei... colo... 

Femeia voalată trecu înaintea lui şi se îndreptă spre cel 
din urmă mal al prăpastiei. 

Apoi aruncă o privire împrejurul ei. 

— Suntem singuri, zise ea. 

Contele o urmase. 

Atunci femeia voalată reluă: 

— Eţti contele Eric de Cr&vecoeur, descendent direct al 
viteazului Crevecoeur, care a fost braţul drept al ducelui de 
Burgundia5, Carol cel teribil. 

— Da, doamnă, el era strămoşul meu. 

— Eşti tânăr, frumos şi brav. 

— Tânăr, da; frumos, nu ştiu, dar brav sunt! 

— Eşti unul din cei mai bogaţi seniori ai Lorenei. 

— Aşa se zice. 

— Şi cu toate acestea, frumoasele dame din Nancy şi 
gentilomii de la curtea ducelui, stăpânul nostru, pretind că 


nu există nici un cavaler mai trist şi posomorât ca 
dumneata. 

— Eu sunt întotdeauna mai serios. 

— Fruntea dumitale e palidă, un cerc ca funinginea vă 
înconjoară ochii şi, se zice, că vă roade un rău necunoscut. 

— Poate să fiu bolnav. 

— Nu, vă e inima zdrobită. 

Cavalerul tresări. 

Necunoscuta continuă: 

— Conte Eric de Cr&vecoeur, eţti prada unui fatal ţi 
violent amor. 

— De unde ştii dumneata? o întrerupse cu repeziciune 
cavalerul. 

— O ştiu. 

El începu să râdă cu hohot. 

— V-aş ruga, dacă se poate, să-mi spuneţi care este 
femeia care m-a făcut sclavul său. 

— Ah! crezi că nu 0 cunosc? 

Şi femeia voalată îşi apropie buzele de urechea contelui 
şi lasă să scoată un nume. 

Eric scoase un strigăt: 

— Taci! zise el. 

— Nu, zise femeia voalată, mă vei asculta. 

— Ce voieşti? 

— Voiesc să-ţi narez însăşi propria dumitale istorie. 

— La ce bun? 

— Vei vedea. 

Aceia care posedă secretele noastre, au totdeauna o 
teribilă autoritate asupra noastră. Contele se simţi dominat 
prin accentul necunoscutei. El îşi aplecă capul şi zise: 

— Fie, vorbeşte, te ascult. 

— Conte de Crevecoeur, reluă necunoscuta, ai intrat într- 
o seară în vechea biserică, aflată la vreo două leghe 
depărtare de Nancy. 

— Mă duc regulat la biserică. 


— Era într-o seară de iarnă; noaptea era întunecoasă şi 
interiorul templului era pustiu. Era ora când preoţii încetau 
cântul lor, când evlavioşii se retrăgeau în locuinţele lor, în 
fine, ora când Dumnezeu rămâne singur în sanctuarul său. 

— Apoi? 

— Ai îngenuncheat pe dale, ai aplecat fruntea dumitale 
de tânăr, cu umilinţa unui bătrân care vede apropiindu-se 
eternitatea şi se teme de a apărea înaintea lui Dumnezeu, 
apoi ai murmurat încet această rugăciune: „Dumnezeule! 
Tu care eşti atât de puternic, dă-mi puterea de a renunţa la 
nenorocitul amor ce mă roade, căci ştii, iubesc”... Atunci ai 
pronunţat un nume - şi, oricât de slabă a fost vocea 
dumitale, ea a găsit un ecou. 

— Ah! zise contele Eric aruncând o privire 
pătrunzătoare femeii voalate, cine eşti, de ştii atâtea lucruri 

— Puțin să-ţi pese! Ascultă-mă. 

— Vorbeşte. 

— Acest nume a ajuns până la o femeie care, de 
asemenea îngenuncheată, se ţinea nemişcată după un stâlp. 

— Dumneata erai? 

— Nu. 

— Dar cine, atunci? 

— Conte, zise femeia voalată, eşti un soldat brav, ai fost 
văzut surâzând în mijlocul luptei, ai fost văzut jucându-te cu 
moartea, dar cine ştie dacă vei auzi cu sânge rece şi fără a 
păli ceea ce-ţi voi spune? 

Eric de Cr&vecoeur simţi câteva picături de năduşeală 
curgându-i pe frunte. 

— Ştii cine era acea femeie? 

— Dar vorbeşte! strigă contele cu îngrijorare. 

— Era EA. 

— Ea! ea! ea! murmură contele înspăimântat... 

Necunoscuta urmă: 

— Din momentul când ea ştia că o iubeşti, ea şi-a 
închipuit că o vei servi şi că îi vei fi devotat cu trupul şi cu 
inima, dacă va avea trebuinţă de dumneata. 


— Ah! murmură Eric de Cr&vecoeur, dacă mi-ar cere 
sângele până la cea din urmă picătură... 

— Cine ştie? 

— Dacă ea mi-ar zice: „Mori pentru mine şi, dispărând, 
m-ai vedea surâzând”... 

— Sărmane conte! murmură femeia voalată, cât o 
iubeşti, Dumnezeul meu! 

Totdeodată Eric de Cr&vecoeur se scutură ca de un vis şi 
întrebă din nou: 

— Dar cine eşti dumneata, zise el, dumneata care vii să- 
mi spui totul? 

— Sunt trimisă de ea. 

— Cerule! 

Necunoscuta văzu pe conte clătinându-se ca lovit de 
trăsnet. 

— Curaj, conte, curaj! zise ea. 

— Pentru ce? 

— Ea a contat pe dumneata. 

— Sunt gata. Ce trebuie să fac? 

— Urmează-mă! 

Necunoscuta înaintă urmată de conte. Ea urmă ţărmul 
Meurthei timp de zece minute, până ce întâlni un pod. 

Acolo se opri şi zise însoţitorului ei: 

— Cunoşti Pădurea Verde? 

— Da, desigur, aceea ce înconjoară Burg-du-Diable, un 
vechi castel ruinat şi fermecat, după cum se zice: 

— Eşti superstiţios? 

— Nu. 

— Atunci, nu te temi nici de spirite, nici de fantome? 

— Sunt creştin, şi religia mea mă opreşte de a da lor 
crezământ. 

— Creştin şi catolic, nu e aşa? 

— Urăsc pe hughenoți. 

— Bine! Ai umblat prin Pădurea Verde? 

— Ea e foarte întinsă, dar cum unul din castele mele e 
foarte aproape de dânsa, am umblat adesea după mistreți 


şi, astfel, cunosc toate potecile şi colţurile. 

— Aşadar nu ai nici o trebuinţă de lumina lunii pentru a 
trece Valea-Zânelor, acel loc sălbatic ce duce la piciorul 
vechiului Burg? 

— Voi număra la trebuinţă pietrele şi copacii. 

— Ascultă dar, conte Eric de Cr&vecoeur. Nouă ore au 
sunat la palatul ducal. Trebuie să fii la miezul nopţii în 
ruinele vechiului Burg. 

— Voi fi. Ce trebuie să fac? 

— Nimic... Să aştepţi... 

— Aceasta e tot ce ai a-mi ordona, dumneata, pe care ea 
te trimite? întrebă cu umilinţă contele Eric de Cr&vecoeur. 

— Celelalte instrucţiuni le vei primi la ruine. 

— Voi înşeua cel mai bun cal al meu. 

— Nu e trebuinţă. 

— Pentru ce? 

— lată, coboară-te sub pod, vei găsi o barcă. Ştii să umbli 
cu lopeţile? 

— Da. 

— Într-o oră vei urma cursul apei până la locul unde 
începe Pădurea Verde. Vei intra prin partea ce se numeşte 
furca pădurii. 

— Ştiu. 

— Şi vei găsi un cal înşeuat. Adio! 

Şi necunoscuta, fără a-şi ridica vălul, făcu un gest cu 
mâna şi se depărtă. 

Contele Eric de Cr&vecoeur cobori sub pod, sări în 
barcă, tâie funia cu pumnalul şi se depărtă. 

Meurthe e adâncă şi repede. 

Barca alunecă cu uşurinţă şi, într-o oră, ajunse la 
Pădurea Verde, la mică distanţă de locul pe care 
necunoscuta îl descrisese sub numele de furca pădurii. 

Contele sări cu uşurinţă pe pământ şi, când se pregăti să 
dispară, i se păru că aude zgomotul regulat al unor lopeţi. 

Noaptea era întunecoasă şi contele se opri pentru a 
asculta. 


Dar zgomotul lopeţilor încetă ca prin farmec. 

— M-am înşelat, îşi zise el. 

Şi intră în pădure, îndreptându-se spre o livadă, unde, 
fără îndoială, trebuia să fie calul despre care i se vorbise. 
Totdeodată el auzi un zgomot de paşi, cum auzise şi pe 
acela al lopeţilor. 

— Drace! murmură el, oare sunt urmărit? 

El puse mâna pe spadă şi continuă să înainteze. Paşii se 
apropiară. 

— Vine cineva spre întâmpinarea mea? îşi mai zise el. 

În acelaşi timp, nechezatul unui cal îl făcu să tresară. 

Contele se îndreptă spre el. 

Paşii se apropiau şi făcea ca frunzele uscate să facă 
zgomot sub greutatea lor. 

Deodată contele zări un om care, ca şi dânsul, mergea 
drept spre calul ce nechezase şi care era legat de un 
arbore. 

El iuţi paşii şi ajunse tocmai în momentul când noul 
personaj voia să pună mâna pe căpăstru. 

— Îndărăt, bădărane! strigă el, acest cal este al meu. 

— Îndărăt, tu! răspunse necunoscutul, şi află că sunt 
gentilom. 

— Ei bine, în acest caz, gentilomul meu, zise contele cu 
un ton mai potolit, lasă-mă să-ţi spun că te înşeli groaznic; 
acest cal mie mi-e destinat. 

— Tot atât de adevărat cât sunt gentilom de Luxemburg 
şi că mă numesc sir d'Arnembourg, îţi jur, gentilomul meu, 
că ai greşit. 

— Mă iartă! messire. Vin de la Nancy în barcă, cu 
siguranţa că voi găsi un cal în livada de la furca pădurii. 

— Eu vin de la castelul meu d'Arnembourg, situat la 
cincisprezece leghe de aici, convins fiind că voi găsi un cal 
în aceeaşi livadă. 

— Atunci, domnule, zise contele Eric de Cr&vecoeur, nu 
văd decât un mijloc de a sfârşi disputa. 


— "Tocmai voiam eu s-o propun, răspunse 
luxemburghezul. 

Şi cei doi tineri, lepădându-şi mantalele, scoaseră 
spadele din teacă. 

Capitolul III. 

Deja spadele erau afară din teacă şi cei doi tineri le 
încrucişară, când se auzi un al doilea nechezat... 

Dar, lucru ciudat! acel nechezat venea din fundul 
pădurii, şi calul pentru care cei doi tineri se luptau era 
lângă dânşii. 

Aşadar, mai era un al doilea cal. Amândoi retraseră 
spadele şi contele privi pe însoţitorul său: 

— Suntem nebuni, zise el. Este câte un cal pentru fiecare 
din noi. 

— Aceasta e şi părerea mea, zise sir d'Arnembourg. 

Cum nechezăturile continuau, contele se îndreptă spre 
locul de unde plecau şi, într-adevăr, el găsi un al doilea cal. 

— Pe credinţa mea, acesta e negru, celălalt e alb, 
amândoi sunt înşeuaţi; care e pentru dumneata, care e 
pentru mine, eu, unul, nu ştiu. 

— Nici eu. 

— Ce facem? 

— Dar, zise sir d'Arnembourg, alege... 

— După dumneata... 

— Oh! puţin îmi pasă! Numai ca acela ce mi se va cuveni 
să mă poată duce la ruinele Burg-du-Diable. 

— Cum? făcu contele. 

— Merg, repetă sir d'Arnembourg, la ruinele Burg. 

— Şi eu, asemenea. 

— Cum? 

Şi cu toate că era noapte, cei doi adversari se priviră din 
nou. 

— Cu toate acestea, domnule, zise contele, castelul nu e 
locuit, îmi pare. 

— Elva fi astă-seară locuit, pentru că sunt aşteptat. 

— Şi eu, asemenea, repetă contele de Crevecoeur. 


— Ah! domnule, iată, după mine, un lucru ce începe a-mi 
părea ciudat. 

— Cum aceasta? 

— Dumneata ai sosit în luntre, eu, asemenea; un cal te 
aşteaptă, eu găsesc un altul. Ce înseamnă aceasta? 

— Că mergem în acelaşi loc, iată, tot. 

— Şi îmi pare că pentru acelaşi scop. 

— Nu ştiu. 

— Aud? 

— Ah! dacă eşti aşteptat la ruinele vechiului Burg, este 
pentru că ai afaceri... 

— Se poate. 

— Şi eu, asemenea, pentru că sunt aşteptat ca şi 
dumneata. 

— Şi asta se poate. 

— Aşadar, am dreptul... de a te întreba... 

— Ceea ce trebuie să fac? 

— Drace! 

— Nu ştiu nimic. 

— Nici eu. 

Un moment de tăcere între cei doi tineri urmă. 

În fine, sir d'Arnembourg reluă: 

— Cu toate acestea, domnule, pot să vă spun un lucru 
care va aţâţa curiozitatea dumitale, dacă cel puţin nu o va 
satisface. 

— Sunt gata să ascult. 

— Am spus-o, sunt gentilom de Luxemburg şi sunt 
căpitan al monseniorului duce de Lorena, pe care 
Dumnezeu să-l păzească! 

— Eu sunt, de asemenea, în serviciul lui, observă contele 
de Crevecoeur. 

— Fiind căpitan, urmă ducele d'Arnembourg, am ţinut 
multă vreme garnizoană în bunul său oraş Metz. 

— Ca şi mine. 

— Pe când mă aflam acolo, am fost cuprins de un amor 
violent pentru o femeie, ce, pentru nişte motive pe care nu 


ţi le pot dezvălui, era atât de departe de mine ca soarele de 
lună. 

— Aceasta e asemenea istoriei mele. 

Sir d'Arnembourg urmă: 

— Îmi înmormântasem acel amor în cea mai profundă 
parte a inimii mele, când, ieri dimineaţă primii un bilet 
simplu. Acest bilet conţinea următoarele rânduri: „lubeşti 
pe...” - aici era numele femeii de care îţi vorbesc - „şi, 
această damă a aflat de amorul dumitale...”. 

— Iartă-mă, gentilomul meu, îl întrerupse contele de 
Crevecoeur, cum s-a putut ca acea damă să aibă cunoştinţă 
de amorul dumitale, dacă l-ai înmormântat în cea mai 
adâncă parte a inimii dumitale? 

— Oh! Într-un fel straniu. 

— Să vedem! 

— Într-o seară, de atunci sunt câteva luni, intrai într-o 
biserică. Biserica era goală... cel puţin astfel crezui eu. 

— Şi, zise cu asprime contele Eric de Cr&vecoeur, 
îngenuncheat pe pietre, ai cerut fără îndoială lui Dumnezeu 
să te vindece de fatalul amor ce te rodea. 

— Întocmai. 

— Şi acea damă pe care o iubeai, era după un stâlp şi ea 
a auzit totul? 

— Drace! exclamă sir d'Arnembourg, cine ţi-a spus? 

— Nimeni. 

— Atunci, cum? 

— Istoria dumitale e şi a mea. 

— Zici câ? făcu gentilomul Luxemburgului. 

— Domnule, zise cu răceală contele Eric de Cr&vecoeur, 
dacă voieşti îţi voi spune numele acelei femei. 

— Ce spui? 

— Îmi dai cuvântul de onoare. 

— Ei bine! să vedem! 

— Ea se numeşte... 

Şi contele se aplecă la urechea lui sir d'Arnembourg, 
care tresări şi sfârşi prin a scoate un țipăt. 


După aceasta, cei doi tineri făcură fiecare câte un pas 
înapoi. 

— Domnule, zise contele, cred că suntem rivali. 

— Aceasta e şi părerea mea. 

— Aşadar, ne vom bate. 

— Ah! mă iartă... 

— Şi ne vom bate până la moarte! 

— Domnule, zise cu răceală sir d'Arnembourg, nu-mi vei 
face ruşinea de a crede că m-am dat vreodată în lături de la 
o lovitură de spadă. 

— Aşa cred, cel puţin. 

— Cu toate acestea, găsesc propunerea dumitale de 
luptă nefondată. 

— Cum?! domnule, exclamă contele, eram să ne batem 
pentru un cal şi dumneata găseşti că o femeie nu e demnă! 

— Nu zic asta. 

— Atunci... explică-te! 

— Pentru că acea femeie de care vorbim, dacă ne dă o 
asemenea întâlnire, ar trebui să aibă un motiv serios. 

Contele tresări din nou. 

— Ai, poate, dreptate, zise el. 

— Şi, dacă acea femeie ne-a crezut pe amândoi destul de 
devotați, îndestul de serioşi pentru a ne înţelege şi a o servi 
în comun... 

— Drace! strigă contele repunându-şi spada în teacă, 
ştii, domnule, că ai dreptate? 

— Ah! cred? 

— Şi, în loc de a ne bate, mai bine să mergem împreună 
până la ruinele Burg. 

— Aceasta e şi părerea mea. 

— Acolo vom afla ceea ce se aşteaptă de la noi. 

— Haide! zise sir d'Arnembourg, alege-ţi calul. 

— Eu îl iau pe cel negru. 

— Bun! zise luxemburghezul. 

Şi, punând piciorul în scară, el sări pe calul cel alb. 

— Ştii bine drumul? întrebă contele Eric. 


— Eu? nicidecum. Dar, mi s-a spus în biletul ce am primit 
că să mă încred în calul meu. 

— Elva şti drumul în locul dumitale? 

— Întocmai. 

— Nu este nevoie, domnule. 

— Pentru ce? 

— Pentru că te voi conduce eu. 

— Atunci, bine. La drum! 

Şi contele Eric, plecând înainte, se îndreptă spre Valea- 
Zânelor. 

Amândoi păstrară mult timp tăcerea, absorbiți fiind în 
cugetările lor. 

Amândoi îşi făcură pe rând aceeaşi cugetare. 

„Femeia pe care o iubeam, nu ne iubeşte, fără îndoială, 
pentru că suntem doi şi pentru că la ambii ne dă aceeaşi 
întâlnire. Dar ea are trebuinţă de spada noastră şi ea ne-a 
promis că ne va iubi în schimbul serviciilor pe care le 
aşteaptă de la noi.” 

Şi amândoi fură cuprinşi de un gând neplăcut, şi fiecare 
îşi zise: „Cine ştie! dacă eram singur spre a o iubi, singur 
spre a o servi, poate...” 

Şi ei se căiră pe rând că-şi repuseseră spadele în teacă. 

Dar, cum sosiră la Valea-Zânelor, ei auziră galopul unui 
cal şi, în acelaşi timp, răsunând în limba germană, o 
înjurătură. 

— Oh! oh! zise sir Leo d'Arnembourg, ce poate să 
însemne asta? S-ar zice că Pădurea Verde e locuită de 
spirite. Oare, din întâmplare, unul din ele s-ar servi de calul 
lui Satan? 

Contele ridică din umeri. 

— E vreunul ce şi-a pierdut calea, ce s-a rătăcit, zise el. 

Galopul calului se apropia şi, totodată, un cavaler apăru 
şi se opri deodată găsindu-se în prezenţa a doi gentilomi. 

Noaptea devenise luminată prin lumina lunii. 

— Mă rog, domnilor, strigă cavalerul, sunteţi de prin 
vecinătate, fără îndoială? 


— Da, răspunse Eric. 

— Şi cred că veţi avea bunătatea de a mă îndrepta. 

— Cu plăcere, messire, unde mergi? 

— La ruinele Burg-du-Diable. 

Eric şi Leo scoaseră un strigăt. 

— Ce? făcu cel dintâi. 

— Cum ai zis? întrebă cel de-al doilea. 

— Merg la ruinele Burg-du-Diable, repetă cavalerul. 

— Şi noi, asemenea. 

— Adevărat? făcu el la rândul său. 

— Suntem aşteptaţi la miezul-nopţii. 

— Aceasta e ora ce mi s-a hotărât şi mie. 

— Pe credinţa mea, cavalere, zise Eric de Cr&vecoeur, 
dacă e aşa, cred că nu vei avea nimic împotrivă să ne spui 
de unde vii. 

— De la Saarbruck6, al cărui senior sunt, fiind vasal al 
ducelui de Lorena, pe care Dumnezeu să-l ajute! 

— Ah! vii de la Saarbruck? 

— După îndemnul unui bilet misterios pe care l-am găsit 
țintuit cu un pumnal în uşa castelului meu. 

— Şi... acel bilet? 

— Acel bilet mă îndemna să mă aflu astăzi chiar la 
miezul-nopţii la ruinele vechiului Burg, Contele Eric privi pe 
Leo d'Arnembourg. 

— Eu mă prind, zise el, că acel bilet începea astfel: „Dacă 
mai iubeşti încă”... 

Castelanul de Saarbruck scoase un strigăt: 

— Cum, ştiţi? 

— Ei! zise contele de Crevecoeur, eu mă prind că iubeşti 
pe o damă mare. 

— Este adevărat. 

— O damă ce e tot atât de departe de dumneata ca şi de 
noi... 

— Dar? 

— Mă numesc contele Eric de Cr&vecoeur. 

Germanul se înclină. 


— Sunt castelan de Saarbruck şi mă numesc Conrad. 

— Şi dumneata iubeşti o femeie, al cărui nume voiesc să 
ţi-l spun. 

— Oh! te opresc. 

— Ce spui! 

Şi contele se aplecă la urechea lui Conrad, baron de 
Saarbruck, şi murmură încet un nume. 

— Ah! exclamă Conrad, ai spus adevărul. Dar cine ţi-a 
putut descoperi secretul meu? 

— Nimeni. Secretul dumitale e şi al nostru. Noi iubeam 
de asemenea pe acea femeie. 

Conrad puse mâna pe spadă. Leo începu a râde. 

— Haide! zise el. Dacă ea îi strânge pe toţi aceia ce o 
iubesc, înseamnă că are trebuinţă de spadele lor. 

— Ai dreptate, murmură Conrad, şi îşi repuse spada în 
teacă. 

— Mă prind, reluă contele Eric, că erai convins, ca şi noi, 
că ea nu avea cunoştinţă de amorul dumitale. 

— Este adevărat. 

— Cum a aflat ea? 

— Am scăpat-o într-o vânătoare de urmăririle unui 
mistreţ. 

— Ah! 

— Şi secretul mi-a fost descoperit. 

— Ei bine! În mod sincer, zise Leo râzând, îmi place mai 
mult aceasta. 

— Pentru ce? 

— Pentru că aceasta variază puţin. Contele şi eu ne-am 
destăinuit amorul în acelaşi fel. 

— Adevărat? 

— Şi, pe viaţa mea! zise contele Eric, dumneata eşti mult 
mai semeţ decât mine. 

Germanul răspunse flegmatic: 

— Eu sunt totdeauna îndrăzneţ... când beau. 

— Ai băut în acea zi? 

— Da, şi era un fel de vin de Rhin. 


Tot vorbind astfel, cei trei tineri continuau să meargă 
călări, îndreptându-se spre colina al cărui vârf susţinea 
ruinele vechiului Burg. 

Le trebui o oră pentru a străbate distanţa care îi separa 
de castelul ruinat. Încă nu sunase miezul-nopţii când ei 
trecură cel dintâi zid. 

În mijlocul acestor ziduri dărâmate, un singur turn 
rămăsese în picioare. 

Eric de Cr&vecoeur, care mergea înainte, îţi îndreptă 
calul spre acel turn şi, când fuse aproape, se întoarse spre 
companionii săi şi strigă: 

— Pe cornul satanei, seniorii mei, iată un al patrulea. 

Capitolul IV. 

Pentru ce contele Eric de Cr&vecoeur spusese acest 
cuvânt? 

Pentru că în interiorul turnului, care era imens şi al cărui 
acoperiş lăsa să se vadă bolta cerească plină cu stele, era 
aprins un foc mare din mărăcini. 

Înaintea acelui foc sta jos un tânăr care putea să aibă 
douăzeci şi cinci ani. 

La zgomotul pe care-l făcu calul lui Eric de Cr&vecoeur, 
tânărul tresări, se ridică în picioare şi, văzând un 
necunoscut, duse mâna la mânerul spadei sale. 

Dar Eric nu ţinu cont de mişcarea lui; el împinse calul 
înainte şi intră în turn fără să părăsească şaua. 

— Cine eşti dumneata? întrebă tânărul. 

— Mă numesc contele de Cr&vecoeur, zise Eric. 

Şi, cum ceilalţi doi companioni, îl urmaseră şi pătrunseră 
de asemenea în turn, tânărul om, înspăimântat, strigă: 

— Cine sunteţi dumneavoastră şi ce voiţi să faceţi aici? 

— Avem o întâlnire la miezul nopţii. 

— La miezul nopţii?! 

— Ca şi dumneata, fără îndoială. 

— Este adevărat. 

— Messire, reluă Eric, am avut onoarea de a vă spune că 
mă numesc Eric, conte de Cr&vecoeur. 


Tânărul om se înclină. 

— Domnul pe care îl vedeţi, urmă contele, se numeşte 
Leo d'Arnembourg, Tânărul om salută din nou. 

— Şi domnul, adăugă contele, este baronul Conrad de 
Saarbruck. 

— Domnilor, la rândul meu, răspunse tânărul, sunt 
gentilom burgesan şi mă numesc Gaston de Lux. 

— lată! zise contele, aţi fost pajul ducelui Henric de 
Guise. 

— Până acum cinci ani! 

— Şi vi s-a dat o întâlnire? 

— Da, printr-un bilet ce mi-a parvenit la Dijon, unde am 
tras la hanul celor Trei Regi. 

— Bun! zise Eric, pariez că e chestiune de amor. 

Gaston tresări. 

— Ce vă interesează! 

Tot schimbând aceste explicaţii, cei trei nou-veniţi 
descălecară şi îşi legară caii de un arbore care era în 
mijlocul ruinei şi veniră să se înşiruie împrejurul focului. 

— Ah! seniore Gaston de Lux, zise contele Eric cu un aer 
batjocoritor, ne întrebi, ce ne interesează? 

— Fără îndoială. 

— Ei bine! pentru că-ţi posedăm toate secretele. 

— Nu am decât unul, răspunse gentilomul, şi e atât de 
ascuns în inima mea, încât nici Dumnezeu nu-l cunoaşte. 

— Dar ea? 

— Care ea? întrebă Gaston, care sări de pe rădăcina 
arborelui care îi servea de scaun. 

— Ea, adică femeia pe care o iubeşti... şi pe care o iubim 
toţi. 

— Dumneavoastră! dumneavoastră! exclamă gentilomul. 

— Noi, răspunse cu răceală contele. 

— Iubesc şi eu femeia pe care o iubeşti dumneata şi, 
dacă voieşti, pot să-ţi spun numele. 

— Este nefolositor, zise totdeodată o voce care apăru la 
intrarea turnului. 


Era o voce dulce şi fragedă, o voce a unei tinere fete. 

La această voce, cei patru tineri se sculară cu 
precipitare şi rămaseră, în fine, nemişcaţi, cu capetele 
descoperite şi cuprinşi de admiraţie şi respect. 

Acea femeie, care se oprise un moment la intrarea 
turnului, înaintă până în dreptul focului, ale cărui reflexe 
roşietice o acopereau de lumină. 

Această femeie care îşi dăduse pe spate capişonul de la 
mantaua sa spaniolă, era o frumoasă şi suavă tânără fată cu 
părul auriu şi cu ochii albaştrii. 

Zveltă şi delicată în statură, ea avea privirea 
strălucitoare şi, sub acea privire, cei patru tineri care 
înfruntaseră multe pericole, îşi înclinară frunţile şi se 
simţiră dominați. 

După un moment de tăcere, această tânără fată se 
adresă în fine la Eric: 

— Conte de Crevecoeur, zise ea, este nefolositor de a-mi 
pronunţa numele. Am să îl spun eu însumi. Mă numesc 
Anne de Lorena şi sunt ducesa de Montpensier. 

Şi cum ei tăceau şi rămaseră aplecaţi sub magica sa 
privire, ea reluă: 

— Da, iată-vă toţi, frumoşii mei seniori, zise ea cu 
entuziasm, voi, cărora v-am inspirat un violent amor. lată- 
te, conte Eric de Cr&vecoeur, dumneata, care te-ai aruncat 
într-o zi în valurile Rhinului pentru a-mi culege, cu pericolul 
vieţii, o floare albastră pe care-o iubeam, de pe malul opus 
al râului. lată-te, sir Leo d'Arnembourg, dumneata, care ai 
omorât într-un câmp deschis pe un cavaler german care 
cutezase să insulte stindardul nobilei noastre case. lată-te, 
Gaston de Lux, dumneata, vechiul paj al fratelui meu iubit, 
dumneata cu care am petrecut cea mai crudă vârstă a 
copilăriei. Şi dumneata, asemenea, barone Conrad, căruia 
îţi datorez viaţa mea. 

Şi cum toţi se înclinară, ea adăugă: 

— Seniori, câteşipatru mă iubiţi şi, dacă ar fi să fac o 
alegere printre voi, oh! fără nici o îndoială că m-aş opri. 


Sunteţi toţi bravi, frumoşi, nobili şi cu inimile loiale. Nu sunt 
o prinţesă orgolioasă, dar sunt mândră de străbunii mei. 
Ştiu că nişte gentilomi ca voi, preţuiesc cât nişte fii de regi 
şi, dacă aş putea să vă unesc pe câteşipatru într-un singur 
trup, aş pune mâna mea într-a sa. 

Un entuziasm înfiorător trecu prin trupul celor patru 
gentilomi. 

Ducesa urmă: 

— Neputându-vă iubi ca o femeie, am voit să vă iubesc ca 
o soră, am voit să vă reunesc şi să vă unesc printr-un 
jurământ solemn, voi, care eraţi necunoscuţi unul pentru 
altul, voi, pe care întâmplarea v-a făcut rivali, am voit să vă 
fac fraţi... Am voit să vă chem sub un acelaşi steag şi să vă 
fac servitorii unei aceleiaşi cauze. 

Ei se priviră muteşte. 

— Seniori, urmă ducesa, voiesc să fac un rege în Franţa: 
acest rege va fi fratele meu Henric de Guise şi bărbaţii pe 
care am contat în această operă măreaţă, sunteţi voi! 

La aceste din urmă cuvinte, ei se priviră unul pe altul cu 
mândrie. 

Ducesa urmă: 

— În ziua în care fratele meu, Henric de Guise, va fi 
încoronat ca rege al Franţei, veţi trage între voi la sorţi şi 
învingătorul va simţi mâna sa atinsă de aceea a Annei de 
Lorena, ducesa de Montpensier. 

Câteşipatru întinseră mâinile, înfioraţi de entuziasm, şi 
făcură, pe un Christ pe care ducesa îl ţinea în mână, acest 
jurământ solemn. 

— Jurăm de a ne da viaţa şi a vărsa sângele nostru până 
la cea din urmă picătură pentru Henric de Lorena, ducele 
de Guise şi viitorul rege al Franţei. 

— La lucru dar, seniori, strigă ducesa ai cărui ochi 
albaştri scoteau flăcări. 

Capitolul V. 

Să revenim acum la Paris. 


Într-o dimineaţă, pe la mijlocul lunii lui august, acelaşi 
an, cârciumarul Malican, cu mânecile sumese şi cu capul 
gol, sta în picioare pe pragul uşii prăvăliei sale. 

Cârciuma era goală şi piaţa Luvrului pustie. Erau, cu 
toate acestea, numai opt ore seara. 

Cârciumarul, puţin cam melancolic, îşi aruncă privirile în 
interiorul prăvăliei, apoi spre Pont-au-Change, unde se 
vedeau casele şi prăvăliile argintarilor şi ale bijutierilor. 

Tocmai în acel moment un cavaler trecea pe pod. 

Cavalerul luă curba la Port-au-Change şi urmă malul 
drept al Senei, adică venea drept spre Luvru. 

Acest cavaler era călare pe un foarte frumos cal şi, dintr- 
o aruncătură de ochi, bearnezul Malican cunoscu ce fel de 
rasă era. 

— Pe viaţa mea, murmură el, iată un cal Tarb şi, prin 
urmare, e un gentilom bearnez care-mi soseşte. 

— Hola! messire, strigă el, când cavalerul nu era decât la 
douăzeci paşi de distanţă. 

Acesta veni atunci spre el şi Malican scoase un țipăt de 
bucurie. El îl recunoscuse pe cavaler, şi acum îşi intra în 
rolul său de cârciumar pentru a-şi aduce aminte că era 
unchiul frumoasei Myette, fericita soţie a lui Noe. 

Acel cavaler era Raoul, frumosul paj pentru care inima 
lui Nancy bătuse atâta timp la Luvru. 

Acum, pentru ce Raoul se urcase pe un cal Iarb? 

Explicaţia era că Raoul venea din Nerac şi chiar din Pau. 

Îndată după căsătoria sa, vechiul nostru amic, Amaury 
de Noe, a găsit cu cale să-şi ducă puţin femeia sa prin 
Navarra. El plecase aproape de o lună şi, cu dânsul, luase şi 
pe Raoul. Dar, pentru ce? 

Acesta era un secret al regelui Henric de Navarra, al lui 
Nancy şi al lui. 

Malican însuşi nu ştia nimic. 

Tot ceea ce ştia Malican era că Raoul făcuse un drum 
greu cu Myette şi Noe. 

— Hei, domnule Raoul? strigă el vesel şi mirat. 


— Bună ziua, Malican. 

— Sosiţi acum? 

— Vezi bine, după praful ce e pe hainele mele. Am mers 
călare toată noaptea. 

Şi Raoul descălecă. 

— Dă-mi un pahar de vin, zise el, căci mor de sete. 

— Intraţi, domnule Raoul. 

Pajul legă calul de un inel de fier ce era fixat afară şi 
intră în cârciumă. 

— Veniţi din Navarra? întrebă Malican cu vioiciune. 

— De-a dreptul. 

— Şi ai văzut pe Myette? 

— Am părăsit-o doar de opt zile. 

— Şi domnul Noe? 

— Numai de cinci. 

— Cum! zise Malican scandalizat, domnul de Noe şi-a 
părăsit deja femeia sa? 

— Numai pentru câteva zile. 

Malican îşi încreţi sprâncenele. 

— Fii liniştit, zise Raoul, domnul de Noe îşi adoră femeia 
mai mult ca totdeauna. 

Malican respiră. 

— Dar, reluă pajul, el avea de făcut o călătorie 
misterioasă. Am plecat din Nerac împreună şi, când am 
ajuns la Bordeaux, ne-am despărţit pentru că ela mers într- 
un loc pe care nu a voit să mi-l spună. 

— Dar tu ai să-mi dai ceva ştiri, reluă Raoul. 

— Despre ce şi despre cine? întrebă Malican. 

— Despre tot ce se petrece la Paris. 

— Da, însă domnişoara Nancy poate să vă spună mai 
mult decât mine. 

— Ai dreptate, zise el, Nancy trebuie să ştie multe 
lucruri. 

Şi Raoul ieşi afară, urcă pe cal şi se îndreptă spre Luvru. 

Nancy era la fereastră şi, după ce s-a uitat cu curiozitate 
la calul ce fusese legat la uşa lui Malican, ea urmărise cu 


privirea pe cavalerul care venea spre dânsa. 

Nancy nu prea avea privirea pătrunzătoare ca a lui 
Malican şi a lui Raoul, care deja o zărise când era la 
fereastră, dar ea ghici după pulsaţiile violente care îi 
zguduiau inima, că acel cavaler nu putea fi altul decât 
scumpul ei Raoul. 

Pajul lovi poarta de fier a Luvrului şi soldatul de gardă, 
care veni la ferestruie, îl recunoscu. 

— Ah! domnule Raoul, îi zise el, eşti foarte fericit că 
soseşti ziua. 

— Pentru ce? 

— Pentru că, de când cu întoarcerea doamnei 
Catherine... 

— Hei! făcu Raoul. 

Santinela urmă: 

— De când cu întoarcerea doamnei Catherine, nu mai 
intră nimeni noaptea în Luvru. 

— Ah! doamna Catherine s-a întors? 

— Da, zise santinela deschizând porta. 

Raoul pătrunse în curtea Luvrului, descălecă şi dădu 
frâul unui soldat care n-avea nimic de făcut şi se îndreptă 
spre mica scară care conducea la etajul superior al 
palatului şi, prin urmare, la locuinţele pajilor şi ale escortei. 

Pe cea dintâi treaptă a scării o găsi pe Nancy. 

Nancy, care pălise şi roşise totdeodată, fără altă 
ceremonie, îi sări de gât şi îi zise: 

— Ah! Raoul, amicul meu, cât am suferit în lipsa ta! 

Şi, luându-l de mână, îl trase spre ea în scara cea 
întortocheată. 

— Urcă-te iute! zise ea. Astă-noapte s-a dansat la Luvru 
şi toată lumea doarme. 

— Ah! s-a dansat? 

— Până la ziuă. 

— Drace! murmură el. 

Nancy îl conduse pe Raoul în camera sa şi îl împinse spre 
o laviţă, pe când ea se aşeză într-un mare fotoliu şi trecu în 


revistă ţinuta pajului. 

— lată-te, în fine, zise ea, dar cât eşti de murdar. 

— Sunt plin de praf, scuză-mă, nu mi-am făcut încă 
toaleta. 

— Ei bine! zise Nancy, ai făcut o călătorie plăcută, nu e 
aşa? 

— Excelentă, dar puţin cam... tristă. 

— Adevărat? 

— Da, m-am gândit la dumneata. 

— Ah! făcu Nancy, m-aşteptam la acest răspuns, de acum 
trei săptămâni. 

— Ştii bine că te iubesc, Nancy. 

Camerista doamnei Margareta se roşi puţin dar lăsă săi 
se ia mâna şi să-i fie dusă la buzele micului ei Raoul. 

— Ah! zise pajul după ce trecu acest moment de euforie, 
ce se mai ştie nou? 

— Nimic, decât că doamna Catherine, pe care regele o 
exilase la castelul d'Amboise, s-a întors. 

— Cum? chiar după căsătoria Doamnei Margareta! 

— Tocmai. 

— Dar... regele? 

— Regele, amicul meu, a găsit că doamna Catherine e 
foarte necesară. 

— Cum? 

— Ea e cea care descoperă comploturile hughenoţilor. 

— Comploturile? 

— Şi chiar a fost unul. 

— Contra cui? 

— Contra regelui şi a siguranţei regatului. 

— Dar când? 

— Acum opt zile. 

— Şi... acest complot? 

— Este un oarecare gentilom, numit sir de Cotte-Hardie, 
care l-a urzit. 

— Ah! 


— Şi e doamna Catherine care, din fundul retragerii sale 
sau din exilul său, l-a descoperit. 

— E bizar. 

— A arestat pe sir de Cotte-Hardie; regele i-a ordonat 
torturi şi se zice că călăul i-a pus ţepi la picioare. 

— Pentru ce? 

— Aşteaptă... sir de Cotte-Hardie a fost condamnat să fie 
decapitat în piaţa Greve. 

— Când? 

— Execuţia trebuia să aibă loc ieri de dimineaţă. 

— Şi... a amânat-o? 

— Nu. Gentilomul a evadat. 

— Din Châtelet? 

— Ei! Dumnezeul meu! Da. 

Raoul înţelese. 

— Nu plâng pe acest sir de Cotte-Hardie. 

— Dar Rene? 

— Rene e tot la Châtelet şi, în fiecare seară, la prânzul 
regelui, domnul de Crillon murmură: „Pe Dumnezeul meu! 
Sire, îmi pare că parlamentul a făcut foarte rău că a 
condamnat pe Ren6, dacă sentinţa nu se execută”. 

— Şi ce răspunde regele? 

— Regele aruncă o privire sălbatică şi nu îndrăzneşte să 
ridice ochii asupra lui Crillon. 

— Dar... regina? 

Regina se uită pe furiş la Crillon şi tace şi ea asemenea. 
Nancy voia să continue a mai da veşti de-ale curţii lui 
Raoul, dar un mic cordon care ieşea din scândură şi se urca 
în plafon se agită şi puse în mişcare o bucată de hârtie. Era 
clopotul imaginat odinioară între doamna Margareta şi 

camerista sa. 

— lată! zise Nancy, e ceva nou. Oh! oh! 

Capitolul VI. 

Nancy zise lui Raoul: 

— Rămâi aici şi aşteaptă-mă. 

— O să stai mult? 


— Nu ştiu. 

— Pot să ies, dacă vei zăbovi? 

— Nu. 

— Pentru ce? 

Nancy avu un surâs mut. 

— Pentru că îi zise ea, am să vorbesc mult cu tine şi 
trebuie să te pun la curent cu tot ce se petrece la Luvru. 

— Ah! 

— Pentru ca tu să nu comiţi nici o greşeală, înţelegi tu? 

— Înţeleg. Ah! Nancy, reluă pajul, nu mă părăsi astfel. 

— Regina mă aşteaptă. 

— Fără să-mi zici... 

Raoul se îndoi. Ea îl ameninţă cu degetul. 

— Ştiu, zise ea. 

— Fără să-mi zici... că-mi vei permite întotdeauna să te 
iubesc. 

Nancy îi adresă o privire batjocoritoare şi amicală în 
acelaşi timp. 

Apoi ea înălţă din umeri şi ieşi. 

Raoul rămase singur şi Nancy, pentru ca să fie şi mai 
sigură că nu o să îi vie fantezia de a se duce să se plimbe 
prin grădina Luvrului, îl închise în camera sa şi puse cheia 
în buzunar. 

Apoi cobori. 

Henric de Navarra, de când se căsătorise cu doamna 
Margareta de Franţa şi de când devenise rege, după 
moartea misterioasă a reginei Jeanne d'Albret, mama sa, 
locuia cu soţia sa în Luvru şi ocupa apartamentul pe care îl 
posedase prinţesa mai înaintea căsătoriei. 

Acest apartament, se ştie, era separat printr-un zid 
subţire de acela al reginei Catherine, situat în partea de 
dedesubt a camerei lui Nancy, şi de o misterioasă 
comunicaţie cu locuinţa domnului de Pibrac prin 
deschizătura făcută prin piciorul lui Christ aşezat la 
căpătâiul patului Margaretei. 


Numai în seara nunţii sale, tânărul rege a tras la o parte 
pe căpitanul de gardă şi i-a zis: 

— Pibrac, amicul meu, îţi aduci dumneata aminte de un 
oarecare cabinet? 

— Da, Sire 

— Prin care mi-ai arătat pe femeia mea pentru prima 
oară... 

— Da, Sire. 

— Ei bine, mai ai acea cheie asupra dumitale? 

Domnul de Pibrac începu să surâdă cu un surâs spiritual 
şi fin care se găseşte numai pe la poalele Pirineilor, pe 
țărmurile Garonnei, şi răspunse: 

— Majestatea Voastră mi-ar aduce o jignire dacă ea ar 
bănui câtuşi de puţin că o am în buzunar, mai demult decât 
de astăzi de dimineaţă. 

— Ahl!ah! 

— Şi chiar acum alergam după Majestatea Voastră 
numai pentru scopul... 

— Dă-mi-o, zise el. Între nişte oameni ca noi lucrurile se 
pot înţelege. 

Şi Henric puse în buzunar acea cheie care îl asigura de 
orice curiozitate a domnului de Pibrac. 

Aşadar, în acest apartament ocupat atât de mult timp de 
Margareta, intră Nancy după ce-l închise pe Raoul în 
camera sa. 

Margareta, cu toată ora matinală, se deşteptase. 

Regele de Navarra lipsea. Aceste două circumstanţe 
înspăimântară pe Nancy care rămase pe prag cu braţele 
încrucişate şi cu gura căscată. 

— Vino, micuța mea, zise regina. 

Nancy făcu un pas 

— Şi, închide uşa. 

Nancy se supuse şi întrebă: 

— Trebuie să trag şi zăvorul? 

— Da. 


Margareta de Franţa, frumoasa Margareta, era palidă, 
agitată şi Nancy, încremenită, strigă: 

— Nu cumva Majestatea Voastră a avut vreun vis rău? 

— Nu, dar... 

— S-a certat ea cu regele, soţul său, sub pretext de 
religie. 

— Nu, zise Margareta. 

— Atunci... 

Nancy privi pe Margareta cu familiarul respect al unui 
vechi servitor. 

— Nu am văzut niciodată pe Majestatea Voastră, 
sculându-se aşa de dimineaţă, de la căsătoria sa. 

— Am dormit rău. 

— Şi, afară de aceasta, îl găsesc întotdeauna pe rege 
aici, când vin. 

— Este adevărat. 

— Şi niciodată Majestatea Voastră nu a fost atât de 
palidă... şi aşa de desfigurată. 

Margareta îşi puse un deget pe buze: 

— St! zise ea, şi ascultă-mă. 

Nancy se apropie şi privi pe regină cu o curiozitate 
neliniştită. 

— Regele Franţei a venit să caute pe regele de Navarra, 
zise Margareta cu frică. 

— Pentru ca să meargă la vânătoare? 

— Nu, pentru a-i vorbi de afacerile religiei, regele Carol 
a lucrat toată noaptea cu doamna Catherine. 

Nancy aruncă împrejurul ei o privire rătăcită şi ochii săi 
căutau o uşă deschisă. 

Regina continuă: 

— De la întoarcerea reginei Catherine, fratele meu Carol 
e posomorât şi are un aspect sinistru, el ne-a zis ieri 
supând, că ar vrea ca toată lumea din regatul său să fie 
catolică. 

— Aşadar, întrebă Nancy, el l-a chemat pe regele de 
Navarra? 


— Crillon a venit să-l caute. 

— Ah! iată ceea ce mă asigură, zise Nancy. 

— Pentru ce? 

— Pentru că Crillon va fi dizgraţiat înaintea noastră. 

— Aşa crezi tu? 

— Şi cât timp Crillon va fi în serviciul regelui, totul se va 
prelungi. Căci sunt trei persoane pe care regina mamă le 
urăşte. 

— Care e cea dintâi? 

— Dumneata, Doamnă. 

Regina se înfioră când auzi această afirmaţie a lui Nancy. 

— Eşti nebună? zise ea. 

— Eu ştiu ce zic. Doamna Catherine urăşte pe 
Majestatea Voastră. 

— Dar, pentru ce? 

— Pentru trei motive. 

— Şi care sunt acestea? 

— Întâi, pentru că doamna Catherine gândindu-se la 
căsătoria dumitale cu regele de Navarra, avea oarecare 
calcule care nu i-au reuşit. 

— Bun, apoi? 

— Apoi, pentru că Majestatea Voastră iubeşte pe soţul 
său. 

— Acesta e un cuvânt. Apoi? 

— Şi pentru că doamna Catherine nu iartă Majestății 
Voastre ideea ce v-aţi făcut că a otrăvit pe regina de 
Navarra. 

— Bine, zise Margareta. Să vedem acum care e a doua 
persoană pe care regina o urăşte la moarte? 

— Majestatea Voastră poate s-o ghicească. 

— Cum! 

— Este regele de Navarra. 

— Ai dreptate. Dar a treia persoană? 

— Este Crillon. 

— Haida-de! eu sunt sigură că mama mea nu i-a făcut 
această onoare. 


— Majestatea Voastră se înşeală. 

— Aşa crezi? 

— Sunt sigură. 

— Explică-te. 

— Pentru aceasta, trebuie să afirm Maiestăţii Voastre că, 
dacă regina urăşte, ea ştie să şi iubească. 

— Eh! sunt convinsă de asta. 

— Şi ea iubeşte, de asemenea, trei persoane. 

— Cunosc pe cea dintâi, este fratele meu d'Alenqon. 

— A doua, zise Nancy, este maestrul Rene. 

— Şi a treia? 

— Oh! aceea, zise Nancy, n-are nimic în comun cu 
domnul de Crillon, din contră, persoana care e mai mult la 
favoarea Doamnei Catherine e Crillon. 

— Adevărat? 

— Crillon a devenit pe lângă rege, ceea ce era odinioară 
Caton d'Utique pe lângă senatul roman. 

— Drace! murmură regina, tu ştii istoria romană, micuța 
mea. 

— După împrejurări, Doamnă. 

Şi Nancy urmă: 

— Caton d'Utique zicea în fiecare zi când intra în senat: 
„Mă gândesc că e util să distrugem Cartagina”. 

— Dar Crillon? 

— Crillon zice în fiecare seară, asistând la cina regelui: 
„Sunt de părere, Sire, că atât cât Rene Florentinul nu va fi 
sfărâmat de viu, siguranţa şi liniştea nu va fi restabilită”. 

— Ai dreptate, zise regina, în ziua când Crillon va fi 
dizgraţiat, Rene va ieşi din Châtelet. 

— Şi toţi vom fi pierduţi, adăugă Nancy. 

Margareta tresări. 

— Doamna Catherine, urmă camerista, a ieşit din Luvru 
ca un proscris, ea s-a reîntors triumfătoare. 

— Asta e adevărat. 

— Ea a venit plină de mânie, cu uri mortale, cu dorinţa 
arzătoare de a scăpa pe Rene şi cu hotărârea de a pedepsi 


pe toţi aceia ce au ofensat-o. 

— Ştiu toate acestea, zise Margareta, dar crezi tu că 
regele, soţul meu, nu are nimic de temut? 

— Astăzi, nu ştiu. 

— Dar mâine? 

— Hm! făcu Nancy. lată ocazia de a numi Majestății 
Voastre a treia afecţiune a doamnei Catherine. 

— Care e aceea? 

— Un om ce a voit să-l asasineze. 

Margareta tresări. 

— Când? 

— Sunt trei luni. 

Regina deveni palidă. 

— Numele său? 

Nancy murmură încet: 

— El se numeşte Henric. 

— Taci! 

Şi Nancy aruncă o privire speriată împrejurul ei. La 
această privire, Nancy răspunse cu un surâs. 

— Regele nu e aici, zise ea. 

— Dar, reluă Margareta, eşti nebună? 

— Nu, Doamnă. 

— Regina îl urăşte pe duce. 

— Ea îl ura, cel puţin. 

— Şi... acum? 

— Acum ea îl iubeşte. 

— Este cu neputinţă! strigă Margareta uimită. 

— Cu neputinţă şi adevărat, zise Nancy. 

Şi camerista, pe care o vedem foarte tare în străbaterile 
politice, urmă: 

— Regina Catherine nu ura pe ducele Henric de Guise ce 
e un prinţ încântător, plin de bravură, catolic excelent, 
inamic mortal al hughenoţilor şi, mai mult încă, frate al 
cardinalului de Lorena, pentru care Majestatea Voastră, o 
ştie... ea a dovedit multă amiciţie. 

— Bine, zise Margareta; pe cine ura ea, dar? 


— Pe favoritul prinţesei Margareta, îndrăzni să 
şoptească Nancy, care aspira a fi soţul ei, adică cumnat al 
regelui Franţei, şi care ar fi devenit cel dintâi glas funebru 
al monarhiei. 

— Apoi? 

— Majestatea Voastră, devenită regină de Navarra, 
doamna Catherine nu mai urăşte pe ducele de Guise. 

— Ah! 

— Ea îl iubeşte, din contră, şi desigur că, la această oră, 
ei fac un tratat de alianţă între dânşii. 

— Tu eşti nebună, repetă Margareta. 

— Nicidecum. 

Nancy se exprimă cu un accent de convingere care 
mişcă pe Margareta. 

— Pe ce bazezi tu această frumoasă teorie? întrebă ea pe 
cameristă. 

— Pe un eveniment ce s-a petrecut la Luvru. 

— Când? 

— Aseară. 

— Şi tu nu mi-ai spus nimic? 

— Majestatea Voastră era culcată. 

— Ei bine! ce s-a întâmplat? 

— Majestatea Sa, regina Catherine a primit vizita unui 
frumos cavaler. 

— Cum se numeşte el? 

— Contele Eric de Cr&vecoeur. 

Şi Nancy se rezemă de fotoliu şi luă atitudinea unui 
povestitor ce e sigur de atenţia auditorilor săi. 

Capitolul VII. 

Numele de Crevecoeur era prea istoric pentru ca 
Margareta să-l audă pentru prima oară. 

— Numele de Crevecoeur vine din Lorena, zise ea. 

— Da, doamnă. 

— Ţi unul din ei, Philippe de Crevecoeur... 

— Îl servi pe ducele Burgundiei, apoi pe regele Ludovic 
al XI-lea. 


— Aşa e. 

— Afară de asta, reluă Nancy, Majestatea Voastră ştie că 
sunt din Lorena şi că din acest motiv am fost supranumită 
Nancy. 

Regina înclină capul. 

— Tatăl meu, care era un sărman gentilom, avea un 
conac ruinat, pe marginea Pădurii Verzi. 

— Ce e Pădurea Verde? întrebă Margareta. 

— O pădure mare de lângă Nancy. 

— Ei bine? 

— Contele de Crevecoeur posedă, nu la o mare 
depărtare de conacul nostru, un frumos castel de cărămidă 
roşie. 

— Şi tu-l cunoşti? 

— În copilăria mea, contele de Cr&vecoeur era un bătrân 
cu barba albă. 

— Şi acum? 

— Acum e un tânăr cu mustaţa neagră. 

— Adică tatăl a murit şi fiul său i-a succedat în titluri şi 
avere. 

— Întocmai! 

— Continuă, micuța mea! 

— Sunt câţiva ani, reluă Nancy, când eram încă la tatăl 
meu cu cei doi fraţi ai mei, dintre care unul e paj al regelui 
Poloniei şi celălalt, soldat în armata regelui, când îl 
întâlneam adesea pe contele Eric de Cr&vecoeur. Aveam 
atunci doisprezece sau treisprezece ani. 

— Şi el? 

— El putea să aibă optsprezece. 

Margareta privi pe camerista ei. 

— Mă prind că era frumos! zise ea. 

— Încântător. 

— Şi că ţi-a plăcut. 

— Ah! făcu Nancy, am avut chiar îndrăzneala de a i-o 
spune. 

— Adevărat! 


— Într-o seară, când mă preumblam pe marginea 
pădurii, întâlnii pe contele Eric ce se întorcea de la 
vânătoare. 

— Micuța mea, îmi zise el, eşti încântătoare!” 

— Ah! monseniore! strigai eu, ce nefericire să fii atât de 
nobil şi bogat.” 

— Şi pentru ce, micuța mea?” 

— Dar, răspunsei eu, pentru că dacă ai fi fost un sărman 
gentilom ca fraţii şi tatăl meu, v-aş putea şi eu, la rândul 
meu, să vă spun că vă găsesc întocmai după gustul meu.” 

— Ah!” zise el surâzând. 

— Şi ne-am căsători!” 

El mă privi cu tristeţe şi îmi zise: 

— Sărmana mea copilă, dacă inima nu mi-ar fi dată, vai! 
şi dacă te-aş putea iubi, nu sărăcia conacului tău m-ar făcea 
să mă împotrivesc... Sunt destul de bogat pentru doi.” 

— Ah! îi zisei eu cu un ton batjocoritor, iubeşti dar pe o 
frumoasă damă, domnule conte?” 

EI făcu un semn cu capul şi tăcu. 

— O frumoasă damă, îmbrăcată numai în mătase, îi 
răspunsei eu, numai în dantelării, ca la curtea regelui 
Franţei?” 

— Da, îmi zise el, şi niciodată ea nu mă va iubi.” 

— Înseamnă că ea nu are bun gust”, şoptii eu cu 
îndrăzneala vârstei mele. 

— Ea nu va şti niciodată”, adăugă contele. 

Şi, ca şi cum s-ar fi căit că mi-a spus prea multe, el dădu 
pinteni calului său şi se depărtă. 

Dar, după ce făcu douăzeci de paşi, se întoarse. 

— Cum? făcu Margareta. 

Nancy urmă: 

— El se întoarse şi îmi zise: 

— Tu eşti un înger mic şi frumos ale cărui rugăciuni 
Dumnezeu trebuie să le asculte.” 

— Oare voieşti să mă rog pentru liniştea inimii contelui, 
tatăl dumitale, monseniore?” 


— Roagă-te pentru tatăl meu mai întâi şi apoi, copila 
mea...” 

EI se aplecă. După aceasta luă un lanţ de aur ce purta şi 
mi-l puse la gât, adăugând: 

— Dimineaţa, când te vei deştepta şi când, prin fereastra 
întredeschisă a camerei tale, vei vedea în depărtare printre 
arbori, cele opt turnuri ale conacului meu, când vei auzi 
vorbindu-se despre contele Eric de Cr&vecoeur că e cel mai 
bogat senior al Lorenei, cel mai brav, cel mai frumos, atunci 
pune-te în genunchi şi roagă-te pentru el!” 

Apoi, el urcă cu grăbire pe cal şi fugi. 

— Ah! micuța mea, zise regina, ce curioasă istorie îmi 
spui tu! 

— Aşteaptă, Doamnă. 

Şi Nancy urmă: 

— În anul următor, tatăl meu îmi anunţă că voia să mă 
conducă la curtea Franţei, şi că Alteța Voastră binevoia a 
mă apropia de persoana sa. 

— Ai mai revăzut pe contele Eric de Cr&vecoeur? 

— Da, Doamnă. 

— Cum aceasta? 

— Trecurăm prin Nancy tocmai în ziua când ducele 
Francois oferea gentilomilor săi o strălucită cursă. Tatăl 
meu era sărman, dar era gentilom, şi toţi gentilomii 
valorează. 1 s-a permis să străbată adunarea şi astfel n-am 
fost departe de tribuna prinților. Îmi fu dar uşor să-l văd de 
aproape pe învingător când veni să primească premiul. 

— Şi acel învingător? 

— Era contele Eric. 

— Ah! 

— Era foarte palid, el deveni fără vlagă, când cununa de 
stejar îi atinse părul, şi picioarele nu îl mai susţinură. 

— Ei bine? 

— Am conchis că domnul conte Eric era tot nefericit şi că 
tot mai avea trebuinţă de rugăciunile mele. 


— Dar, zise Margareta, ce poate avea acest om misterios 
în comun cu vizita ce a făcut reginei, mama mea? 

— Multe... 

— Explică-te! 

— Contele era tânăr, frumos ca un rege, şi desigur că, 
dacă dama pe care-o iubea atât nu putea să-i devină soţie, 
înseamnă că era despărţit de dânsa printr-un abis. 

— Crezi? 

— Am cugetat la toate acestea de atunci... atunci eram 
prea tânără. 

— Şi ai ghicit? 

— Da, doamnă. 

— Să vedem, făcu regina. 

— Femeia pe care-o iubea contele Eric putea fi cea care-i 
dăduse premiul la cursa de la Nancy. 

— Şi acea femeie? 

— E cea mai bună amică a ducelui Henric de Guise. 

Pentru a doua oară regina Margareta tresări. 

— Numele ei? întrebă ea. 

— Prinţesa de Lorena, ducesa de Montpensier, răspunse 
Nancy. 

— Visezi, zise regina. 

— Nu cred, Doamnă. 

— Eşti sigură de ceea ce spui? 

— Drace! făcu Nancy, am presupus -iată tot... m-am 
putut înşela. 

— Ei bine! admitem că aceasta să fie; ce dovedeşte 
aceasta? 

— Doamnă, răspunse Nancy, Majestatea Voastre n-are 
poate timpul de a mă asculta. 

— Din contră, vorbeşte... şi şezi jos. 

Nancy nu aşteptă să i se repete şi se aşeză cu graţie într- 
un fotoliu. Apoi reluă: 

— Ducele Henric de Guise a visat mai mult de o dată la 
coroana Franţei. 

— Se poate, zise Margareta. 


— Şi mai cu seamă, după întrevederile nocturne ce a 
avut cu ducesa de Montpensier, sora sa. 

— Ah! făcu Margareta visătoare. 

— Ducesa de Montpensier e inima, geniul, demonul casei 
de Lorena. Ea face tot ceea ce voieşte. 

Un surâs mândru alunecă pe buzele Margaretei. 

— Ea voia să mă facă ducesă de Guise, zise ea. Apoi? 

— Pe timpul când eram în Lorena, contele de Crevecoeur 
nu mergea niciodată la Nancy. 

— Pentru ce? 

— El era supărat pe cei de la curte. 

— Avea el să se plângă de ceva? 

— Aşa se zicea. Din două lucruri una: sau contele a făcut 
pace cu seniorul său suveran şi a venit la Paris în calitatea 
de mesager, sau s-a prezentat la Luvru pentru afacerile 
sale. Acesta din urmă e mai puţin probabil, deoarece 
contele n-are nici un amestec cu regele Franţei. Deci, urmă 
Nancy, un om ce era torturat de un amor, precum contele 
de Crevecoeur. 

— Poate că acea tortură a trecut, observă Margareta. 

— Şi eu cred. 

— Ah! 

— Ieri seară, putea fi zece ore, mă aflam în coridor, 
tocmai în momentul când contele ieşea din apartamentul 
reginei Catherine. 

— Te-a recunoscut? 

— El trecea fără a mă vedea, dar eu i-am vorbit. 

— Ce i-ai zis? 

— Bună seara, domnule conte”. El era cu toate acestea 
bine învelit în mantaua lui şi pălăria îi acoperea ochii. Mă 
prind că nimeni nu îl cunoaşte la Luvru. Când se auzi astfel 
salutat, l-am văzut tresărind şi privindu-mă fix. 

— Mă cunoşti?” mi-a zis el. 

— Eţti contele de Crevecoeur... ţi eu mica fată... 

— Nancy!” strigă el. 

— Da, monseniore.” 


— Cum de te afli aici?” 

— Sunt cameristă a reginei.” 

Sărmanul conte crezu că vorbesc de doamna Catherine 
şi fruntea lui încreţită se întinse. 

— Domnule conte, îi zisei eu, m-am rugat pentru 
dumneata în toate zilele... Trebuie să continui”. 

O strălucire de bucurie trecu prin ochii lui. 

— Da, îmi zise el, roagă-te mereu, micuța mea; 
rugăciunile sunt bune pentru acei care speră...” 

Apoi m-a părăsit cu bruscheţe, adăugând: 

— Nu spune că m-ai întâlnit.” 

— Şi ce ai înţeles din acea întâlnire? întrebă Margareta. 

— Am înţeles că contele spera... adică ducesa se 
milostivise a-i surâde... şi dacă ea i-a surâs... 

— Ei bine? 

— Ei bine, contele s-ar omori chiar, pentru dânsa şi şi-ar 
cheltui toate avuţiile pentru a-şi cumpăra partizani. Şi... a 
servi pe ducesă, va să zică, a servi pe prinţul Henric de 
Guise. 

— Sărmana mea Nancy, zise regina, ar fi trebuit să te 
asociezi cu messire de Brantome. Tu compui deja prea bine 
o poveste şi, cu ajutorul lui... 

— Doamnă, replică Nancy cu o gravitate tristă, voieşti a- 
mi permite să continui... 

— Haide! te ascult. 

— Doamna de Montpensier urăşte pe regele Carol al IX- 
lea, pe ducele d'Anjou, regele Poloniei şi pe ducele 
d'Alencon. Doamna de Montpensier nu iubeşte în această 
lume decât pe fratele ei, ducele de Guise. 

— Ştiu... 

— Ea se interesează de amorul contelui Eric ca acesta... 

Şi Nancy apăsă unghia roză a degetului ei pe unul din 
frumoşii dinţi şi astfel făcu un zgomot. 

Apoi continuă: 

— Afară de acesta, să mai presupunem că se mai afla în 
Lorena un altul, alţi doi, alţi trei seniori, de asemenea 


înamoraţi de ochii albaştri ai ducesei... şi că ducesa, care 
ştie ce folos poate avea de la omenii devotați şi înamoraţi, a 
zis fiecăruia: „Voi face tot pentru acela care va face mult 
pentru fratele meu, ducele!”... 

— Micuța mea, zise Margareta, iată-te înecată-n politică 
până la gât. 

— Se poate. 

— Şi ar trebui să aştepţi reîntoarcerea regelui, bărbatul 
meu. 

Când regina pronunţă aceste cuvinte, o uşoară bătaie se 
auzi la uşă. 

— Cine e? întrebă regina de Navarra. 

— Eu, Henric. 

Nancy alergă să deschidă şi regele intră. 

Durerea ce-i produsese moartea mamei lui pălise puţin 
fruntea tânărului prinţ, dar îşi păstrase privirea vie, buza 
surâzândă şi batjocoritoare, şi frumuseţea lui sir de 
Coarasse rămăsese aceeaşi sub haina regelui de Navarra. 
Regina alergă la el. 

— Ei bine? făcu ea cu nelinişte. 

Tânărul rege o luă cu tandreţe în braţele lui şi îi zise: 

— Fii liniştită, micuța mea, nu suntem încă cu totul 
certaţi cu fratele Charlot. 

— Nu încă... murmură Margareta tremurândă. 

— Dar aceasta nu va întârzia, adăugă prinţul râzând. 

— Dumnezeul meu! 

— Doamna Catherine şi-a depus ieri toată osteneala 
pentru a ne despărţi de dânsa. 

— Şi unde voieşte să ne trimită? 

— Acolo unde merge cărbunarul, şi unde e stăpân. - la 
noi, în regatul nostru... Navarra. 

Un nor trecu pe fruntea Margaretei. 

— Şi regele ce-a zis? 

— Pe onoarea mea! am aflat de la Crillon că era să 
consimtă la depărtarea noastră, când regina a stricat totul. 

— Cum? 


— Printr-o greşeală. Ea a cerut graţierea lui Rene. 

— Ah! ce spui? 

— Atunci regele s-a înfuriat şi regina n-a avut decât 
timpul de a intra în apartamentul ei. Dar, adăugă Henric de 
Navarra, s-au mai petrecut multe altele de ieri. 

— Ce? 

— Vei vedea. 

Capitolul VIII. 

Să ne întoarcem puţin înapoi. 

Regina-mamă fusese aproape şase săptămâni în 
dizgrație. 

Regele o evitase aproape o lună de la moartea doamnei 
Jeanne d'Albret. 

Acest timp doamna Catherine îl petrecuse la Luvru. 

Regele îi zisese: 

— Nu voiesc, Doamnă, să fac un scandal îndepărtându-te 
de la curte tocmai în momentul căsătoriei fiicei dumitale, 
dar nu uita că în chiar seara după căsătorie vei părăsi 
Parisul pentru totdeauna. 

Regina, care cunoştea slăbiciunea fiului ei, se înclinase, 
fără a crede nici un moment amenințările regelui. 

Aşadar, timp de o lună, Carol al IX-lea o evită pe Doamna 
Catherine. Şi, dacă din întâmplare o întâlnea o dată sau de 
două ori, el nu îi adresa nici un cuvânt. 

Cu toată speranţa ce avea doamna Catherine de a 
reintra în graţie, regina văzu în seara cununiei pe domnul 
de Crillon intrând în apartamentul ei şi înclinându-se cu 
gravitate. 

— Ce voieşti, domnule? îl întrebă ea cu răceală. 

Crillon, omul fără frică, salută din nou, zicând: 

— Vin să anunţ pe Majestatea Voastră că litiera e gata. 

— Aud? 

— Ea va fi purtată de patru catâri de Spania care au un 
trap bun. 

— Ah! 


— Şi escortată de vreo douăzeci de oşteni din gărzile 
Majestății Sale, regele. 

— Ce-mi spui dumneata? făcu regina cu mândrie. 

— Că voi avea onoarea de a comanda, sfârşi Crillon cu 
sânge rece. 

— Ah! domnule, strigă Catherine cu mânie. 

— Doamnă, răspunse omul cu siguranţă respectuoasă, 
regele doreşte ca Majestatea Voastră să părăsească Parisul 
şi a binevoit să mă numească pentru a vă escorta. 

— Adică, domnule, eşti temnicerul meu? 

Crillon salută. 

— Şi, unde mă vei conduce? 

— La castelul d'Amboise, Doamnă. 

Catherine aruncă asupra ducelui o privire de viperă. 

— Ah! domnule de Crillon, zise ea, ştii că eşti prea 
periculos. 

— Majestatea Voastră mă onorează. 

— Şi eşti cam îndrăzneţ cu mine. 

— Mă supun... Doamnă. 

— Cine ştie dacă într-o zi nu te vei căi de atâta 
supunere? 

— Doamnă, replică ducele cu mândrie, în ziua când 
Crillon va fi decapitat pentru că s-a supus stăpânului său, 
blazonul casei lui va străluci şi mai mult. 

Catherine înţelese că acel om era de fier şi că nu trebuia 
să cugete a-l sfărâma. 

— Cu toate acestea, zise ea, voiesc să-l văd pe rege. 

— Este cu neputinţă, Doamnă. 

— Cu neputinţă? 

— Da, Doamnă. 

— Şi, pentru ce? 

— Pentru că regele lipseşte din Luvru. 

Catherine făcu un gest de neîncredere. 

— Nu mint niciodată, zise cu simplitate domnul de 
Crillon. 

— Şi... unde e el? 


— A plecat la Saint-Germain, de o oră. 

— Ei bine! voi aştepta reîntoarcerea sa. 

— Aceasta nu se poate. 

— Pentru ce? 

— Pentru că regele va dormi la Saint-Germain şi nu se va 
întoarce decât mâine seară, după ce va fi vânat. 

— Ei bine! vom pleca mâne seară, după ce îl voi vedea. 

Crillon mişcă capul: 

— Mi-am dat cuvântul de soldat, zise el, că Majestatea 
Voastră la răsărirea soarelui să fi parcurs cincisprezece 
leghe. 

Crillon era în stare să întrebuinţeze forţa, Catherine o 
ştia. 

Ea se hotări deci şi plecă. 

În dimineaţa zilei a treia, ea sosi la Amboise, locul 
destinat de rege ca exil. Dar, în momentul când Crillon îşi 
luă adio de la dânsa pentru a se întoarce la Paris, ea îi zise: 

— Eu cred, domnule de Crillon, că ai fi mai câştigat dacă 
ai fi din ai mei. 

— Doamnă, replică ducele, am servit cu fidelitate pe 
Majestatea Voastră atât cât dânsa a urmat linia de conduită 
a stăpânului meu. 

— Ştii, sfârşi regina, că regele are o dispoziţie 
schimbătoare? 

— Vai! 

— Şi că poate mă voi întoarce în curând la Luvru? 

— Aceasta o doresc şi eu, Doamnă. 

— Şi... în acea zi... 

Crillon surâse: 

— Majestatea Voastră va face ceea ce va voi... şi ceea ce 
va putea, zise el. Crillon n-a tremurat niciodată nici în faţa 
călăului, nici în faţa inamicului. 

Şi ducele, suindu-se pe cal se depărtă, pe când regina 
murmura în fundul inimii ei: 

— Iată un om al cărui cap îl voi avea în câteva zile. 


Afară de aceasta, Doamna Catherine prezisese bine 
viitorul când spusese ducelui că ea va termina prin a reintra 
în Luvru sau, mai bine zis, ea manevrase lucrurile într-un 
mod foarte abil pentru a reintra în graţie. 

După cincisprezece zile de la plecarea reginei-mame, 
regele Carol al IX-lea se găsea într-o seară în cabinetul său, 
o vastă sală unde l-am văzut de mai multe ori. 

EI era singur şi se juca cu Nisus, acel frumos copoi pe 
care îl dăduse domnului de Ronsard şi care venea la Luvru 
întotdeauna ce poetul cu capul pierdut în nori, uita toate 
lucrurile din lume pentru a căuta o rimă. 

Noaptea sosise şi regele încă nu sunase pentru a i se 
aduce lumânări. 

O mare obscuritate care domnea împrejurul monarhului, 
dădea diferite forme fantastice obiectelor ce-l înconjurau. 
Totodată, o uşă se deschise fără zgomot şi regele văzu, 
desenându-se în cealaltă extremitate a cabinetului său, o 
formă neagră. 

— Cine e acolo? strigă el puţin cam înspăimântat. 

Dar, ori el nu putu să strige suficient de tare, ori că pajul 
de serviciu nu se găsea în anticamera vecină, cert este că 
nimeni nu alergă la apelul său. 

În acelaşi timp, forma neagră începu să meargă şi regele 
recunoscu că era o femeie îmbrăcată în doliu, cu obrazul 
acoperit de un voal şi dedesubtul căruia mai avea şi o 
mască. 

— Cine eşti, doamnă, şi ce voieşti? întrebă regele, care 
se sculă în picioare. 

— Sire, răspunse necunoscuta cu o voce ce devenea 
neînţeleasă prin masca şi voalul ce îi acoperea figura, vin să 
scap pe rege şi monarhia. La această oră se conspiră 
împotriva Majestății Voastre. 

La cuvântul „complot”, Carol al IX-lea făcu o mişcare şi 
deveni cel mai atent dintre auditori. 

Femeia voalată îi dădu atunci cele mai minuţioase detalii 
asupra complotului urzit de sir de Cotte-Hardie, complot 


care trebuia, zicea ea, să atenteze la viaţa regelui şi la 
pierderea regatului, dându-l hughenoţilor. Ea spuse ziua şi 
ora aleasă de conjuraţi şi chiar locul unde putea să pună 
mâna sigur pe sir de Cotte-Hardie. 

În fine, povestirea ei fuse atât de lămurită încât regele îi 
dădu afirmației întregul drept al adevărului. 

Pe când această femeie vorbea, regele îşi zicea: 

— Îmi pare că am mai auzit eu această voce pe undeva. 

Când ea termină, el îi zise: 

— Cine eşti dumneata, doamnă? 

— Sire, răspunse ea, dacă Majestatea Voastră va da 
ordine ca să fie arestat vinovatul, atunci voi spune cine 
sunt. 

— Fie, zise regele. 

— După două zile, urmă necunoscuta, tot la această oră, 
dacă Majestatea Sa va fi singură, mă va vedea venind. 

— Bine! 

— Atunci mă voi face cunoscută şi voi cere Majestății 
Voastre preţul serviciilor mele. 

— Oricât de mult ar fi estimate de dumneata, zise regele, 
dacă cele ce mi-ai spus vor fi adevărate, le voi recompensa 
întocmai. 

— Nu voiesc nici argint, nici aur, Sire. 

— Atunci ce voieşti? 

— O graţie. 

Şi femeia voalată se retrase, regele o văzu depărtându- 
se şi nu cuteză să o urmeze. 

A doua zi, într-adevăr, sir de Cotte-Hardie fu arestat şi 
mărturisi singur existenţa complotului. 

Seara când se întunecase, regele se găsea iarăşi singur 
în cabinetul său şi femeia voalată, care, fără îndoială, 
cunoştea la perfecţie Luvrul, apăru. 

— Doamnă, zise regele, mi-ai spus adevărul, spune ceea 
ce voieşti de la mine, căci voi face totul. 

— Sire, murmură necunoscuta înecându-se în plânsete, 
sunt o sărmană mamă alungată de lângă fiul său. 


Şi ea îşi dădu voalul la o parte şi scoase masca, iar regele 
scoase un țipăt. Era mama sa. 

Carol al IX-lea se înfurie pentru început, dar mai apoi, 
cum el era blajin, o iertă şi, a doua zi, curtenii intrând la 
rege, se retraseră înmărmuriţi la vederea doamnei 
Catherine. 

— Domnilor, zise regele, regina-mamă a scăpat 
monarhia. 

Regele de Navarra, care se găsea de faţă, se aplecă la 
urechea lui Crillon şi îi zise: 

— Sărmanul meu duce, mi se pare că ne-a sosit timpul 
pentru a ne duce fiecare pe la moşiile noastre. 

— Ah! Sire, murmura bravul Crillon, nu am nici o teamă 
pentru mine, dar sunt cam dezolat. 

— Pentru ce? 

— Dacă regina ar mai fi întârziat cu trei zile să fie 
graţiată, atunci aş fi rostogolit pe acel Ren6, al cărui proces 
era terminat. 

Într-adevăr, deşi regele promisese, chiar deasupra 
cadavrului reginei de Navarra, că justiţia îşi va urma cursul, 
lucrurile nu decurseseră astfel, din contră, se permisese 
fără un motiv anume tergiversarea judecării şi condamnării. 

Şi apoi, regele a voit ca afacerea lui Rene să fie urmărită 
într-un mod solemn. 

Pentru acest scop fusese convocat Parlamentul care-şi 
puse hainele cele roşii şi urma ca Rene să fie chemat 
înaintea lui. 

Dar un consilier de curând numit, prezidentul Renaudin, 
a găsit un viciu de formă în instrucţiune şi, după ce a trimis 
pe Rene iarăşi la închisoare, a făcut ca Parlamentul să ceară 
un supliment de anchetă. 

Şi... s-a întâmplat ca tocmai maestrul Renaudin se fie 
însărcinat cu această anchetă. 

Renaudin dar, a prelungit această afacere şi, cum 
sărbătorile căsătoriei doamnei Margareta sosiseră, a cam 
lăsat în uitare ancheta. 


După terminarea căsătoriei, însă, şi după exilarea 
reginei-mame, Crillon a zis regelui: 

— Sire, e timpul ca Majestatea Voastră să facă ceva bun 
pentru popor. 

— Şi anume ce? a întrebat regele. 

— Parizienii voiesc să vadă tranşată chestiunea lui Rene. 

— Uitasem, zise regele. 

Atunci Crillon a fost însărcinat să avizeze Parlamentul. 
Aşadar, tocmai în ajunul zilei când doamna Catherine 
apăruse la Luvru, Parlamentul condamnase pe Rene a fi 
sfâşiat de viu chiar în dimineaţa zilei a treia după 
pronunţarea sentinţei. Acum se poate înţelege că graţia 
reginei venea şi în favoarea lui Rene. 

— Sire, zise Catherine regelui, vă rog, întârziaţi cu 
câteva zile execuţia acelui nenorocit, căruia cu drept 
cuvânt, nu mai am curajul de a-i cere graţierea. 

Această prefăcută umilinţă a Catherinei, atinsese 
oarecum pe Carol al IX-lea. 

Execuţia lui Rene fusese amânată. 

În fiecare seară, Crillon cerea ca Florentinul să fie 
executat, dar, în timpul nopţii, Catherine vorbea regelui tot 
de comploturi, de asasinări, de hughenoți, astfel că el nu se 
mai gândea la Rene. 

În cincisprezece zile, Catherine îşi dobândi influenţa şi 
Crillon şi-o pierdu pe a sa. 

Cu toate acestea, cutezătorul gentilom stăruia continuu 
când nişte noi evenimente se iscară. 

Catherine urma să triumfe din nou. 

Capitolul IX. 

Acum, iată ce se petrecea la rege, în ajunul serii şi a 
doua zi de dimineaţă, în privinţa regelui de Navarra. 

Carol al IX-lea, a cărui dispoziţie se schimba continuu de 
la reintrarea doamnei Catherine în Luvru, consimţise ca 
regina de Navarra, sora sa, să dea un bal magistraţilor 
comunali de la Paris, care şi aceştia avuseseră onoarea de a 
da unul în favoarea tinerilor soţi cu opt zile mai înainte. 


Doamna Catherine, care de la reîntoarcerea sa, se 
arătase tot surâzătoare către toţi, se prezentase şi ea în 
toată splendoarea luxului. 

Regele Henric şi Margareta, care se iubeau foarte mult 
s-au plimbat aproape două ore prin săli apoi au dispărut. 

Henric o plângea încă pe mama sa, iar Margareta simţea 
nevoia de a fi singură cu soţul său. 

Doamna Catherine, rămânând singură, a făcut toate 
onorurile balului cu cea mai perfectă graţie, lucru care nu 
prea arăta decât un sinistru augur. 

Unii dintre curteni chiar ziceau: 

— Regina-mamă e atât de fericită astă-seară, pe cât va 
plânge cineva mâine cu lacrimi de sânge. 

Apoi, alţii adăugau: 

— Poate că ea a obţinut graţierea lui Rene Florentinul. 

La această din urmă ipoteză toată lumea se înfiora. 

Regele, pe care îl cuprinsese un acces de melancolie, nu 
se mai arătase în acea seară; el rămăsese în cabinetul său, 
preocupat doar de a juca cărţi cu domnul de Pibrac şi 
Crillon. 

Domnul de Pibrac, căpitanul de gărzi, şi domnul Crillon, 
colonelul de pedeştri, erau amândoi nişte jucători pasionaţi 
şi nu se ocupau decât de partida lor. 

Deodată regele lovi cu mânerul pumnalului în masă: 

— Ştiţi voi, amicii mei, zise el, că sunt patru nopţi de 
când nu mai dorm? 

Şi el puse cărţile pe masă. 

Crillon şi Pibrac, încremeniţi de această apostrofare, se 
uitară la rege. 

Şi, ca şi el, puseră şi ei cărţile pe masă. 

Ca om prudent, domnul de Pibrac crezu de cuviinţă să 
aştepte ca regele să-şi completeze gândirile sale. 

Dar Crillon, ca bărbat fără frică, zise cu neglijenţă: 

— Aceasta nu mi se pare nicidecum extraordinar, Sire! 

— Aşa găseşti, Crillon? 


— Pe Dumnezeul meu! Sire, suntem încă în luna lui 
august şi nopţile sunt tot călduroase. 

Regele înălţă din umeri. 

— Şi Luvrul e plin de insectele numite țânțari, care 
ciupesc într-un mod mult prea dezagreabil, adăugă 
colonelul pedeştrilor. 

— Crillon, amicul meu, zise regele cu bunătate, eşti un 
om de nimic. 

Nările lui Crillon se dilatară şi se cutremurară. 

— Pe Dumnezeul meu! Sire, răspunse el râzând, nu 
sunteţi decât dumneavoastră, în astă lume, care să aibă 
dreptul să-mi vorbească astfel. 

— Pentru ce? 

— Pentru că sunteţi rege, căci... 

— He! he! zise Carol al IX-lea, nu te supăra, bătrânul 
meu Crillon. Eu sunt cam indispus astă-seară. 

— Asta se vede, Sire. 

— Şi în aceste momente eu tulbur puţin pe toată lumea. 

— Bun! zise Crillon satisfăcut de explicaţiile regelui, să 
nu mai vorbim de asta, Sire. Majestatea Voastră acum îmi 
va face onoarea de a-mi spune că doarme rău numai de 
câtva timp. 

— Da. 

— Şi verişorii... 

Un râs nervos se desenă pe buzele regelui. 

— Da, zise el. Sunt într-adevăr şi nişte veri în visurile 
mele. 

— Adevărat! 

— Dar veri fără aripi, adică veri adevăraţi, ceva cam ca 
ducele de Guise şi fraţii lui. 

— Hm! făcu Crillon, Majestatea Voastră visează visuri 
adevărate. 

— Şi apoi, mai este unul. 

— Ah! zise Crillon, care îşi încreţi sprâncenele; şi acela? 

— Este micuțul rege al Navarrei. 

Un lung surâs schimbă pacea cea loială a lui Crillon. 


— Regele de Navarra este un supus credincios al 
Majestății Voastre, zise el. 

— Tu crezi? 

— Şi dacă nu e decât el cel care împiedică pe Majestatea 
Voastră să doarmă... 

— El este şeful hughenoţilor... 

— Haida-de! Sire, eu, care sunt catolic, vă pot vorbi cu 
toată francheţea, nu e aşa? 

— Vorbeşte! 

— Ei bine! dacă Majestatea Voastră ar voi să ridice o 
armată de o sută de mii de hughenoți pentru a o conduce 
împotriva inamicilor, ea va găsi această armată şi nu va 
putea avea niciodată una mai vitează. 

Crillon, vorbind astfel, făcea o bună imagine cauzei 
hughenoţilor, căci aceasta preocupa spiritul regelui. Din 
păcate, însă fu distrusă imediat. 

Cineva bătu în uşă. 

— Intră, zise regele. 

— La dracu, ce o mai fi? murmură domnul de Crillon. 

Pibrac însă, tot prudent, păstră tăcerea. 

Persoana care intră nu era alta decât regina-mamă. 
Doamna Catherine era îmbrăcată în hainele ei de gală şi 
surâsul ei era radios. 

— Hm! se gândi Pibrac. 

— Drace! îşi zise Crillon. 

Se ştia mai dinainte ce însemna surâsul doamnei 
Catherine. 

— Bună seara, Doamnă, zise regele sculându-se în 
picioare. Oare vii să faci pe al patrulea la partida noastră? 

A juca cineva cu regele, însemna a-i face o plăcere 
nespusă. 

— Voiesc Sire, zise regina. 

„lată ceva care e de rău augur,” gândi Crillon. 

Pibrac rămăsese tăcut ca niciodată. 

Regina se aşeză, îşi scoase mânuşile şi luă cărţile cu 
mâinile sale cele albe şi garnisite cu inele. 


— Majestatea Voastră are tot dreptul de a se amuza, zise 
ea. 

— Şi pentru ce nu, mamă? 

— Căci ea va avea în curând o serioasă catastrofă. 

Regele tresări. 

— Ce aţi zis, Doamnă? 

Catherine suspină. 

— Hei! Sire, trăim într-un timp foarte nenorocit, într- 
adevăr. 

Regele puse cărţile din nou pe masă şi ochii săi începură 
să scoată flăcări. 

— Nu cumva ai să-mi comunici o nouă conspirație, 
Doamnă? 

Regina scoase încă un suspin. 

Crillon, care voia să ţină piept reginei-mamă, zise cu 
bruscheţe: 

— Pariez că Majestatea Voastră are să ne vorbească tot 
de hughenoți? 

Catherine voia să trăsnească pe Crillon cu o privire, dar 
privirile Catherinei erau fără putere asupra sufletului 
ducelui, întocmai ca puterile uraganului asupra vechilor 
cedri ai Libanului. 

— Da, negreşit, zise ea, nu trebuie ca Majestatea Voastră 
să fie multă vreme în necunoştinţă de tot ceea ce se 
petrece. 

— Ce? făcu regele. 

— Sir de Cotte-Hardie a evadat din închisoare. 

— Oh! făcu Crillon care ţinea a-şi conserva sângele rece, 
ştim aceasta de acum opt zile, Doamnă. 

— Dar, ceea ce nu ştie regele, zise regina, este că 
complotul lui sir de Cotte-Hardie nu era decât o mică 
încercare de luptă. 

— Oh! reluă cu neglijenţă Crillon, eu nu i-aş fi dat 
niciodată o mare importanţă. 

Regina îşi muşcă buzele, dar ea continuă: 


— Mai mult ca totdeauna, hughenoţii au început a se 
mişca şi a conspira în toată libertatea. 

— Ah! făcu regele. 

— Şi e foarte simplu, urmă Catherine, pentru că şeful 
lor... regele de Navarra... 

— Hei! Doamnă, răspunse regele cu dispreţ, adu-ţi 
aminte că m-ai turmentat îndestul pentru a-l face ginerele 
vostru... 

Doamna Catherine era bătută însăşi cu armele sale. Şi 
ea schimbă repede tactica discuţiei. 

— Sire, zise ea, Dumnezeu voieşte ca ochii voştri să se 
deschidă la lumină, şi e bine ca acea zi să nu fie prea târzie. 

— Ce voieşti să zici, Doamnă? 

— Este un nenorocit servitor al monarhiei, a cărui ură 
pentru hughenoți, îl va conduce la eşafod şi care, cu toate 
acestea... 

Doamna Catherine nimerise aceste cuvinte cam râu, căci 
regele se sculă cu repeziciune şi strigă: 

— Ştiu de cine voieşti să vorbeşti, este vorba de Rene? 

— Da, Sire. 

Regele bătu în masă cu pumnalul. 

— Ei bine, zise el, dacă este astfel, permiteţi-mi să vă 
spun la rându-mi, că am făcut foarte rău că am amânat, 
Doamnă. 

Catherine se înfioră. 

— Trebuie să termin odată, adăugă regele. 

Şi, întorcându-se către Crillon, zise: 

— Domnule duce, vei da astăzi ordinele necesare ca 
execuţia să aibă loc mâine. 

Regina avu o senzaţie de ameţeală. 

— La ce oră? întrebă Crillon cu triumf. 

— La douăsprezece. 

Şi, cum regina voia să vorbească, regele o opri cu un 
gest. 

— Doamnă, zise el, când scumpul dumitale Rene va fi 
sfâşiat, atunci să vii să-mi vorbeşti de hughenoți şi de 


conspiraţiile lor. Voi fi întotdeauna gata să vă ascult. 

Şi pentru că el nu se aştepta la noi explicaţii, se ridică şi 
trecu în camera de odihnă, adăugând: 

— Acum, lasă-mă să dorm. 

Carol al IX-lea se lăudase când zise să fie lăsat să 
doarmă. 

Adevărul fu că el nu închise ochii toată noaptea. 

El avu în cap hughenoţii şi conspiraţiile lor. 

Regina compromisese pentru moment partida sa prin 
cererea privind graţierea lui Rene; dar, cuvintele sale 
perfide, nu avuseseră mai puţin efect în mintea regelui. 

Dimineaţa, când el începuse a aţipi, avu un vis 
înspăimântător... 

El visă că sir de Cotte-Hardie încerca să-l asasineze. 

Deşteptându-se repede, regele chemă. 

Un paj alergă. 

— Unde e Crillon? zise el. 

— Domnul de Crillon a dormit în Luvru. 

— Să meargă cineva să-l cheme. 

Crillon sosi. 

— Scumpe duce, zise regele, voiesc să termin cu 
hughenoți. 

Crillon căscă ochii mari. 

— Majestatea Voastră a mai revăzut pe regina-mamă? 

— Nu, zise regele. 

Spaima lui Crillon se mări. 

— Hughenoţii conspiră, regele de Navarra conspiră. 

— Oh! pentru aceasta, Sire, răspund eu de contrariu. 

— Nu contează, du-te de-l caută... 

Crillon, ameţit de tot, se duse să prevină pe Henric de 
Bourbon, care era încă în pat cu tânăra sa soţie. 

Henric alergă lăsând pe Margareta complet emoţionată 
şi Crillon îl urmă. 

Carol al IX-lea se îmbrăcase în acest timp şi trecuse în 
cabinetul său. Cuvintele lui Crillon, unite cu atitudinea sa 
liniştită şi cu obrazul său surâzător, produsese un bun efect 


asupra regelui, care primi pe cumnatul său de Navarra, cu 
multă bunăvoință. 

— Majestatea Voastră a dorit să mă vadă, zise tânărul 
prinţ. 

— Da, fratele meu. 

Şi regele invită pe Henric de Bourbon să se aşeze, dar 
prinţul rămase în picioare. 

— Sărmanul meu Henric, zise atunci Carol al IX-lea, îţi 
place ţie mult la Luvru. 

— Negreşit, Sire. 

— Şi tu nu ai nici un regret pentru regatul şi supuşii tăi? 

Henric îl privi pe rege. 

Regele reluă: 

— Se zice, cu toate acestea, că Nerac e o frumoasă 
locuinţă. 

— Dar, Sire, Majestatea Voastră pare că ar voi să mă 
exileze. 

— Din contră, mă gândesc că tu poate te plictiseşti aici... 

— Cu cine, Sire? 

— Cu Doamna Catherine. 

— Se poate, Sire. 

— Şi pentru că sora mea Margot nu s-a dus niciodată la 
Nerac, tu ar trebui s-o duci... 

— Voiesc bucuros Sire, dar... 

Henric se opri. 

— Ah! zise regele, mai sunt şi condiţii? 

— Oh! una singură. 

— Care? 

— Aş dori să iau femeia precum şi zestrea. Astfel e 
obiceiul. 

Carol al IX-lea făcu o mişcare. 

— Aud? zise el. 

— S-a hotărât ca zestre Doamnei Margareta, urmă 
Henric, oraşul Cahors şi trei sute de mii de scuzi. Şi... am 
mare trebuinţă de trei sute de mii scuzi, cât despre oraşul 


Cahors, Majestatea Voastră înţelege că mi-e foarte 
trebuincios. 

— Crezi? 

— Aceasta mi-ar face mult bine... 

Crillon se aplecă la urechea regelui: 

— Sire, zise el, un om ce reclamă cu atâta francheţă ceea 
ce i se datorează, nu conspiră! 

Capitolul X. 

Pe când Carol al IX-lea îl sfătuia pe fratele şi vărul său, 
regele de Navarra, să facă o plimbare prin regatul său, iar 
acesta din urmă îşi arăta dorinţa de a primi mai întâi 
zestrea Doamnei Margareta, soţia lui, regina-mamă se 
reîntorcea în apartamentul ei furioasă şi disperată. 

Încă o dată, Carol al IX-lea îi refuzase graţierea 
scumpului ei Rene şi încă mai mult, el însărcinase pe Crillon 
să grăbească execuţia vinovatului. 

Regina se întoarse în apartamentele ei în prada unei 
nelinişti, aşa încât ar fi căutat în zadar, ca singură să se 
hotărască la ceea ce avea de făcut, dar întâmplarea îi venea 
în ajutor. 

Unul din pajii ei ce se afla în anticameră, veni la dânsa, 
zicând: 

— Un gentilom străin doreşte a vorbi Majestății Voastre. 

— Nu voiesc să văd pe nimeni! răspunse cu bruscheţe 
Catherine. 

— Ah! zise pajul neliniştit, l-am introdus. 

— Unde? 

— În oratoriul Majestății Voastre. 

— Cine ştie? îşi zise regina, poate că un ajutor 
neaşteptat îmi soseşte. 

Şi ea intră în oratoriul ei. 

— Un tânăr frumos, într-o manta, cu pălăria în mână, 
aştepta rezemat de masa pe care Doamna Catherine 
obişnuia să scrie. 

Regina îl privi curioasă: 

— Cine eşti, domnule? 


— Un gentilom loren. 

Regina încruntă sprâncenele. 

— Numele dumitale? 

— Eric de Cr&vecoeur. 

— Ah! în acest caz, zise ea, înţeleg că-mi aduci vreun 
mesaj de la ducele Henric de Guise. 

Contele se înclină. 

— Verii noştri din Lorena, zise ea, ne-au neglijat mult de 
câtva timp. 

Contele surâse: 

— Dar, îmi pare, zise el, că prinţul Henric a venit mai 
zilele trecute la Paris... cu puţin mai înainte de căsătoria 
Doamnei Margareta. 

Contele pronunţă aceste cuvinte astfel încât nu lăsă nici 
o îndoială reginei-mame. El era la curent cu vechile intrigi 
ale ducelui cu Doamna Margareta şi trebuia, fără îndoială, 
să fie informat cu toate secretele aceluia ce îl trimitea. 

— Prinţul Henric, reluă regina, e un ingrat. 

— E cu totul devotat Majestății Voastre, Doamnă. 

— Dar a fugit de Curtea Franţei, zise Catherine cu un 
suspin ipocrit. 

— El avea inamici. 

— Ah! crezi? 

— Şi desigur, dacă ar fi rămas mai mult... 

— Ei bine? 

— S-ar fi încercat asasinarea sa. 

— Nu ştiu la Curtea Franţei, răspunse Doamna 
Catherine, decât o singură persoană care să fie inamicul 
mortal al ducelui de Guise. 

— Aşa e, Majestate? 

— Da, acela e regele de Navarra. 

— Aceasta e şi părerea mea, Doamnă. 

— Dar, reluă regina, dacă regele de Navarra e inamicul 
ducelui de Guise, eu, regina, sunt amica lui. 

— Ducele speră astfel, Doamnă. 


— Şi astfel, pot contrabalansa influenţa nefastă a regelui 
hughenoţilor. 

Contele de Crevecoeur se înclină. 

— Dar, zise regina, vii aici, trimis de dânsul? 

— Da, Doamnă. 

— Prin urmare, eşti purtătorul unui mesaj... 

Contele se înclină. 

Catherine crezu că avea vreun mesaj scris şi ea întinse 
mâna. 

Dar contele se grăbi să adauge: 

— Eu sunt însărcinat, Doamnă, să întreb pe Majestatea 
Voastră dacă binevoieşte să acorde o întâlnire ducelui, 
stăpânul meu. 

— Cum! strigă Catherine, el nu mi-a scris? 

— Nu, Doamnă. 

— Pentru ce? 

— Verba volant, scripta manent, ceea ce înseamnă... 

— Că cele scrise rămân şi că cele spuse zboară, zise 
regina ce ştia latineşte. Dar, cu toate acestea, zise ea, 
ducele a trebuit să-ţi dea vreun semn oarecare, după care 
eu aş putea recunoaşte că vii din partea lui. 

— Da, Doamnă. 

Şi contele scoase din sânul lui un inel. 

Vederea acelui inel făcu pe Catherine să tresară, pe când 
un fulger de mânie trecu prin ochii ei. 

Acel inel, pe care odinioară regele Henric al II-lea îl 
pusese în degetul tinerei regine pe care Italia o trimitea în 
Franţa, mai târziu, această regină îl dădu fiicei sale, 
Doamnei Margareta de Franţa. Aceasta din urmă, într-una 
din zile, într-un avânt de tandreţe, pusese acel inel în 
degetul mâinii stângi a ducelui Henric de Guise. 

Aşadar, pentru ca acel inel să fie în mâinile contelui Eric 
de Crevecoeur, el trebuia fără îndoială să vină din partea 
ducelui. 

Regina nu se putea îndoi. 


Afară de acesta, acel inel mai avea încă o însemnătate 
pentru Doamna Catherine. 

Dacă ducele de Guise consimţise a se despărţi de dânsul, 
cauza era că nu mai iubea pe Margareta. 

— Bine, zise regina-mamă, acum vorbeşte domnule de 
Crevecoeur. 

— Doamnă, zise contele, ducele, stăpânul meu, se 
interesează mult de afacerile regatului Franţei şi ale religiei 
catolice, ce e foarte ameninţată în acest moment... 

— Aşa este, îl întrerupse regina. 

Contele continuă: 

— Ducele, stăpânul meu, crede că Majestatea Voastră şi 
dânsul vă puteţi înţelege. 

— După împrejurări, zise regina. 

— Şi el e convins că dintr-o oră de convorbire cu 
Majestatea Voastră, ar putea rezulta mari bunuri pentru 
cauza catolică. 

— Şi eu cred asemenea, domnule. Reîntoarce-te la 
Nancy şi spune ducelui de Guise că sunt gata de a-l primi în 
secret. 

Contele mişcă capul. 

— Ducele nu e la Nancy. 

— Dar, unde e? 

— La Paris. 

Pentru a doua oară, Doamna Catherine încruntă 
sprâncenele. 

— Ah! zise ea, credeam că se va teme că va fi asasinat. 

— El e ascuns. 

— Regele de Navarra are poate spioni. 

— Fii liniştită, Doamnă. Dacă ducele nu va vedea în astă- 
noapte chiar pe Majestatea Voastră, mâine dimineaţă va fi 
la cincisprezece leghe de Paris. 

— Ei bine! să vină! 

Contele surâse din nou. 

— Nu, zise el. 

— Pentru ce? 


— Dar... pentru că... ela făcut un jurământ. 

— Care? 

— De a nu repune piciorul la Luvru mai înainte dea o 
vedea pe Majestatea Voastră. 

— Ah! domnule, făcu regina cu mândrie, ducele şi-a 
pierdut mintea cerându-mi o întâlnire fără a veni la Luvru? 

— Ducele o aşteaptă pe Majestatea Voastră. 

— Unde? 

— În casa în care e ascuns. 

— Şi... acea casă? 

— Nu o pot spune Majestății Voastre, dar vă pot 
conduce, dacă Majestatea Voastră consimte să mă urmeze. 

— Eşti nebun, zise Catherine, dacă dumneata crezi că o 
regină a Franţei va alerga prin străzile Parisului noaptea. 

— Vai! Doamnă, răspunse contele, am uitat să spun că 
Majestatea Voastră a făcut aceasta într-o seară când voia cu 
orice preţ să scape de călău pe un om ce îi era scump. 

Catherine tresări deodată. 

— Aşadar, urmă domnul de Crevecoeur, mă prind că 
dacă era vorba de scăparea acelui om... Majestatea Voastră 
ar fi consimţit să mă urmeze. 

Regina îl privi pe conte şi păru că aşteaptă ca el să-şi 
sfârşească părerea. 

— Doamnă, zise tânărul, dacă Majestatea Voastră 
consimte a mă urma pe dată, fără paj, fără gardă, pe 
credinţă de gentilom, Rene va fi scăpat! 

Regina îşi înăbuşi un țipăt. 

— Ei bine! zise ea, te urmez... 

Şi ea îşi puse pe umeri o manta cu capişon; apoi, privind 
pe conte, îl întrebă: 

— Pe unde ai venit? 

— Pe aici, zise domnul de Crevecoeur. 

Şi el arăta uşa anticamerei. 

— Trebuie să fii văzut ieşind, după cum ai fost văzut 
intrând. 

— Dar dumneata, Doamnă? 


Regina deschise fereastra oratoriului ei ce dădea spre 
apă... 

— lată, zise ea, vezi acel arbore ale cărui rădăcini 
plutesc pe apă? 

— Da, Doamnă. 

— Ei bine! Îţi dau întâlnire acolo. leşi prin scara cea 
mare. 

Domnul de Crevecoeur se înclină şi ieşi. Atunci el întâlni 
pe Nancy şi schimbă câteva cuvinte cu dânsa. 

Cât despre regină, ea cobori mica scară secretă pe care 
Henric de Guise o cunoştea atât de bine. 

Acea scară, ne reamintim, răspundea la portiţa de pe 
marginea apei şi, după cinci minute de la despărţirea lor, 
regina Catherine şi domnul de Crevecoeur se găseau sub 
arborele stabilit. 

Regina avea pe faţă masca de catifea atât de mult 
întrebuințată atunci. 

Contele îi dădu mâna. 

— Pe unde mă duci? întrebă ea. 

— Vino, Doamnă. 

Şi contele trecu cu regina prin acea piaţă semănată de 
cârciumi şi prăvălii ce se întindea între vechiul Luvru şi 
Saint-Germain-l' Auxerrois, apoi intră cu dânsa în mica 
stradă Pretres. 

În acel moment un om nemişcat până atunci sub o 
poartă, înaintă tăcut spre ei. 

Omul pe care regina îl vedea înaintând spre dânsa, era 
ca şi contele Eric de Cr&vecoeur, învelit într-o manta ţi 
purta o pălărie mare ce îi acoperea o parte din faţă. 

La vederea acelui om, Catherine simţi o spaimă, căci el 
începu a merge alături de ei şi, printr-o mişcare din instinct, 
ea se apăsă către domnul de Crevecoeur. 

— Nu vă temeţi de nimic, Doamnă, îi zise acesta din 
urmă, acest om e unul din amicii mei. 

— Ah! făcu regina. 


— Sir Leo d'Arnembourg, adăugă tânărul conte, şi ca şi 
mine, el este în serviciul ducelui. 

Ei trecură strada Pretres ţi când erau să ajungă la capăt, 
un al doilea personaj, îmbrăcat ca şi cel dintâi, părăsi de 
asemenea umbra unei porţi şi veni către Eric. 

— Nu vă temeţi, Doamnă, repetă contele. 

— Cunoşti dar şi pe acesta? 

— Da. 

— Şi acesta e ca şi dumneata? 

— Un servitor al ducelui, stăpânul nostru, şi se numeşte 
baronul de Saarbruck. 

Dar cuvintele domnului de Crevecoeur nu asigurară cu 
totul pe doamna Catherine. 

— Ah! domnule, zise ea, voiţi poate să mă răpiți? 

Contele începu a surâde. 

— Nu, Doamnă, zise el, dar noi suntem oameni precauţi 
şi am voit a fi gata dacă Majestatea Voastră dorea să fie 
escortată. 

— Ah! bine, zise regina. 

Şi ea continuă să meargă. 

Ajunseră astfel până la piaţa Saint-Eustache. 

Acolo totdeodată, regina auzi ţipete, urlete, un zgomot 
infernal ce ieşea dintr-o casă urâtă în aparenţă, în colţul 
străzii Deux-Ecus. 

— Oh! oh! zise contele de Crevecoeur, îmi pare că 
locuitorii acestei străzi nu prea sunt liniştiţi. 

Dar regina se oprise mută şi neliniştită. 

— Ce se petrece oare în această casă? îşi zise ea. 

Capitolul XI. 

Regina privea casa cu o privire arzătoare şi curioasă. O 
lumină roşiatică se zărea prin hârtia unsuroasă a 
ferestrelor. 

La acea lumină, se vedeau după ferestre, mişcându-se 
continuu, nişte umbre. 

Apoi strigătele urmau, unele disperate, celelalte vesele, 
amestecate cu înjurături, blesteme şi cântece de orgie. În 


mijlocul acelui zgomot, o voce de femeie, voce rugătoare şi 
plină de groază, se auzea întrecând pe toate celelalte. 

Acea voce fără îndoială că regina o recunoscuse, căci ea 
se opri. 

— Ah! zise ea, aş putea jura că această voce e a Paolei. 

— Paola! făcu domnul de Crevecoeur mirat. 

— Da, fiica lui Rene. 

— Ah! ştiu, zise contele, am auzit această istorie. 
Truanzii au dezonorat-o... 

— Vai! făcu Catherine. Şi de două luni o caut 
pretutindeni. 

Strigătele se înteţeau. 

— Ajutor! ajutor! striga o voce. 

— Domnule, domnule, zise regina cu o nelinişte 
crescândă, n-am putea veni în ajutorul acelor nenorociţi? 

— Dacă Majestatea Voastră voieşte să ne amestecăm în 
afacerile acestor burghezi, zise contele, lucrul este uşor. 

Şi el făcu un semn celor doi însoțitori ai săi. 

Baronul de Saarbruck ajunse cel dintâi sub ferestre şi 
bătu de două ori cu mânerul spadei lui. 

La acel zgomot, oamenii ce se aflau în casă părură a se 
mişca. 

O fereastră se deschise şi un cap hidos apăru. 

— Cine e acolo? întrebă o voce răguşită. Tu eşti, ducele- 
Egiptului? 

— Mizerabil truand! răspunse baronul, eu sunt un 
adevărat gentilom care îţi va împlânta spada în piept dacă 
nu vei deschide îndată. 

— Fii gentilom! răspunse beţivul. 

Şi el reînchise fereastra. 

Ţipetele continuau în interior. 

Baronul de Saarbruck era puternic, înalt de şase palme. 
EI se opri cu linişte la uşă, împinse cu umărul şi uşa căzu cu 
zgomot. 

Eric de Cr&vecoeur ţi sir Leo d'Arnembourg îl urmau... 
Regina era la câţiva paşi în stradă. 


Atunci un spectacol straniu li se prezentă ochilor. 

O femeia despuiată era legată de un stâlp ce ţinea 
tavanul şi patru persoane, dintre care o femeie, o 
înconjurau. Nenorocita scotea ţipete de disperare şi căuta 
în zadar să rupă legăturile pentru a scăpa de supliciu. 

Cealaltă femeie, cu părul despletit şi plină de furie, ţinea 
în mână o funie cu noduri cu care o bătea pe femeia legată 
de stâlp. 

Trei oameni şedeau cu coatele pe masă şi beau. 

Cei trei oameni erau: Marele-Clopot, Inimă-de-Lup, şi 
Răsuflare-Scurtă, aceia care o răpiseră pe Paola. Femeia 
bătută nu era alta decât fiica lui Rene, şi cea care o bătea, 
Farinetta. 

Cei trei oameni beau, cântau, blestemau, şi dacă Paola 
striga prea tare, ei îi aruncau un pahar cu vin în obraz 
zicându-i: 

— Taci, taci! fermecătoareo... 

— Ah! strigă Farinetta neîncetând să o bată, am jurat şi 
mă voi ţine de cuvânt: timp de un an, în fiecare seară, te voi 
bate astfel... Trebuie ca acela pe care-l iubeam şi care a 
murit pentru sceleratul tău tată, să fie răzbunat! 

— În numele cerului! murmură Paola, iertare! iertare! 

La neaşteptata sosire a celor trei loreni în casă, o tăcere 
adâncă urmă acelui zgomot. 

Farinetta rămase cu funia în mână şi cu mâna ridicată. 

Marele-Clopot, ce deschisese fereastra pentru a şti cine 
bătea la uşă, se ridică cu grabă şi, în lipsă de alte arme, luă 
un vas mare de pământ în care nu mai era vin. Răsuflare- 
Scurtă şi Inimă-de-Lup scoaseră fiecare câte un pumnal, 
răsturnară masa şi o puseră între ei şi noii veniţi. 

— Hei! mizerabililor, strigă contele, predaţi-vă mai bine 
şi dezlegaţi acea femeie. 

— E Paola! E chiar ea! strigă regina ce se ţinea puţin 
înapoi. 

Colosul începu a râde ca un tâmpit. 

— Lasă-ne în pace, frumosul nostru, zise el. 


Contele făcu un pas înainte şi însoțitorii lui se puseră în 
rând cu dânsul. 

Răsuflare-Scurtă şi Inimă-de-Lup îşi manevrau 
pumnalele. 

Marele-Clopot ridică vasul de pământ şi încercă să-l 
zdrobească pe conte, când două mâni îl opriră pe la spate. 

Era Farinetta. 

Farinetta aruncase funia şi zicea: 

— Opriţi-vă, mizerabililor, şi lăsaţi-mă să vorbesc acestor 
gentilomi. 

— Bravo! strigă Eric de Cr&vecoeur. Această fată e rea 
dar e frumoasă. Ea va fi ascultată. 

Marele-Clopot se opri şi ceilalţi doi se retraseră. 

Paola arunca împrejurul ei priviri rătăcite pe care le fixa 
câteodată asupra celor trei noi veniţi. 

— Haida-de! frumoasa mea fată, repetă contele, vorbeşte 
şi spune şi nouă ce faci aici; cine e această femeie pe care o 
baţi şi aceşti oameni care te priveau îndeplinindu-ţi rolul de 
călău. 

— Mă numesc Farinetta, răspunse ea. Sunt regina Curţii 
Miracolelor. 

— Ah! şi apoi? 

— Regele Bohemiei se va căsători cu mine peste nouă 
luni, după ce voi fi purtat doliul primului meu bărbat. 

— Cum se numea el? 

— Gascarille. El a fost spânzurat în locul lui Rene 
Florentinul, mizerabilul, otrăvitorul şi prezicătorul... 

— Pentru ce baţi această femeie? 

— Aceasta e fiica lui Ren€... domnilor, zise Farinetta, 
vedeţi, nu fac decât să răzbun pe primul meu soţ. De două 
luni o bat în toate serile. 

— Şi... aceşti oameni? 

— Aceştia sunt sclavii mei... 

Şi Farinetta pronunţă aceste cuvinte cu tonul şi măreţia 
unei adevărate regine. 


— Ei bine! micuța mea, zise el, acum vei dezlega pe 
această fată, în acest moment. 

— Haida-de! făcu Farinetta. 

— Tu îi vei arunca o manta pe umeri şi ne-o vei da. 

Dar Farinetta scoase un țipăt sălbatic. 

— Cine sunteţi? zise ea în fine. 

— Noi suntem amicii lui Rene. 

Farinetta se repezi ca o tigroaică spre parul de care era 
legată Paola, o trase pe aceasta care începu să geamă şi 
strângând-o de gât cu cele două mâini ale sale, zise: 

— Ei bine, dacă o veţi avea, o veţi avea moartă... La 
mine, truanzi! 

— Haide, amicii mei, zise contele Eric, trebuie să sfârşim. 

Şi cei trei tineri năvăliră asupra truanzilor care luară 
masa şi îşi făcură pavăză. 

În acelaşi timp, Farinetta îşi înfipse unghiile în gâtul 
Paolei care gemea. 

— Nu vă apropiaţi! nu vă apropiaţi! căci altfel o sugrum. 

Dar contele îşi ridică spada şi, dintr-o săritură pe 
deasupra mesei, ajunse drept lângă par. 

Farinetta primi o viguroasă lovitură cu latul spadei pe 
umărul drept şi durerea, scoţându-i un țipăt, o făcu să lase 
prada. 

În acelaşi timp, colosul de Marele-Clopot ridică o piatră 
asupra capului contelui. Dar, ori că truandul nu-şi calculase 
bine lovitura, ori că tânărul conte evitase lovitura, se 
întâmplă că piatra nu-l atinse pe conte, ci lovi parul şi se 
sfărâmă. 

În acelaşi timp, o detunătură se auzi şi colosul scoase un 
oribil blestem şi căzu de-a lungul pe parchet. Sir 
d'Arnembourg îl trântise jos numai dintr-o singură lovitură 
de pistol. 

Răsuflare-Scurtă şi Inimă-de-Lup lăsară să recadă masa 
şi strigară în cor: 

— Iertare! 


Ce puteau face pumnalele celor doi truanzi contra 
pistoalelor lui sir Leo d'Arnembourg? 

— Haide! canalii infecte, viermi omeneşti! strigă Eric de 
Crevecoeur, afară de aici! 

Truanzii îşi aruncaseră pumnalele; colosul de Marele- 
Clopot se zbuciuma pe pământ scăldat în sângele său, iar 
Farinetta, ameţită de lovitura spadei, se retrăsese lângă zid, 
de care se rezemase întocmai ca o bestie sălbatică care se 
apără contra vânătorilor şi a câinilor. 

Contele merse spre dânsa, o luă la subţioară şi o duse 
până la pragul casei, apoi o azvârli afară zicându-i: 

— Du-te de te spânzură aiurea! 

Răsuflare-Scurtă şi Inimă-de-Lup fugiseră deja. 

Nu mai rămăsese în casă decât Marele-Clopot care 
gemea şi blestema, şi Paola care continua a-şi rătăci ochii 
împrejurul ei. 

Sir d'Arnembourg o dezlegă, apoi îi aruncă mantaua sa 
pe umeri. 

În acest moment regina, care rămăsese nemişcată şi ca 
trăsnită de spaimă în stradă, năvăli în casă şi se aruncă în 
braţele Paolei, zicându-i: 

— Copilul meu, fiica mea... mă recunoşti tu? 

Paola răspunse printr-un hohot de râs. Era nebună. 

Zece minute după aceasta, regina-mamă, cei trei 
însoțitori şi fiica lui Rene, care după ce plânsese şi ceruse 
graţie, acum râdea şi cânta refrenul pe care îl auzise în 
Curtea Miracolelor, începură a-şi continua drumul. 

Contele de Crevecoeur, care servea de călăuză, conduse 
pe regina-mamă în strada Jeux-Neufs, aflată în spatele 
străzii Saint-Eustache. Contele se opri înaintea unui han la 
poarta căruia era spânzurată o ramură de arbore. În loc să 
bată la poartă, el fluieră. 

La acest zgomot, uşa se deschise dar nici o lumină nu 
strălucea în interior. Cu toate acestea, un bărbat apăru cu o 
jumătate a corpului afară. 

— Eşti dumneata? zise el. 


— Da, eu sunt. 

Şi contele intră, rugând pe regină să-l urmeze. Sir Leo 
d'Arnembourg dădu braţul nebunei. 

— Doamnă, zise contele Eric, luaţi-mă de mână şi lăsaţi- 
vă a fi condusă. 

— Dar, pentru ce acest întuneric? 

— Pentru că nimeni nu trebuie să-l vadă pe duce, în 
afară de dumneavoastră şi noi. 

Ea îşi puse mâna în mâna contelui, care, prin întuneric, o 
conducea în interiorul acelei case, care semăna mai mult cu 
o casă de bandiți decât cu o casă onestă. 

Capitolul XII. 

Regina-mamă, stăpânită de emoţii, trăia câte un an în 
cinci minute, în timp ce ducele Eric de Cr&vecoeur o 
conducea mereu prin labirinturile întunecoase ale acelei 
case ce se afla în afara zidurilor Parisului. Ea îşi aminti 
toate trădările pe care le planificase şi le încercase 
împotriva casei de Lorena şi se gândea atunci la toate 
nemulţumirile pe care lorenii le-ar fi putut avea faţă de ea. 

Dacă i s-ar fi promis un al doilea regat al Franţei, 
Catherine ar fi evitat poate să-i urmeze pe trimişii ducelui; 
dar Eric de Cr&vecoeur îi strecurase la ureche un cuvânt 
magic, numele lui Rene. Catherine, femeia insensibilă şi 
crudă prin excelenţă, surdă la toate nenorocirile, nemiloasă 
pentru toţi, Catherine zic, avea un defect, adică un văl ce îi 
acoperea inima; ea iubea cu o tandreţe oarbă pe acel 
Florentin, acea combinaţie de prezicător şi otrăvitor, care, 
timp de cincisprezece ani, deţinea toate secretele sale şi 
fusese implicat în toate crimele. 

Bărbatul care se arătase un moment pe pragul uşii 
exterioare a casei, intrase şi dispăruse în obscuritate. 

Catherine făcu vreo treizeci de paşi, condusă de conte, 
ajunse într-o încăpere strâmtă şi umedă, mai întunecoasă 
decât camera prin care trecuse, apoi contele se opri şi bătu 
la o a doua uşă, pe dedesubtul căreia se strecura o rază de 
lumină. 


— Intră! zise o voce dinăuntru. 

Catherine recunoscu această voce; era aceea a ducelui. 

Contele împinse uşa şi Catherine se găsi pe pragul unei 
mici camere de cârciumă, în mijlocul căreia un om sta picior 
peste picior, pe o laviţă. 

Era ducele Henric de Guise. 

La vederea reginei, el se sculă în picioare şi salută cu 
respect. 

Regina aruncă asupra lui privirea sa iscoditoare, pe când 
ducele rămăsese liniştit şi nepăsător. El veni la regina- 
mamă, se înclină din nou şi îi sărută mâna. Contele Eric se 
retrase şi închise uşa după dânsul. 

— Ştii dumneata, dragul meu văr, zise regina care 
încerca să-şi ascundă emoția ce-o cuprinsese, că te porţi 
într-un mod prea uşuratic cu mine? 

— Scuzaţi-mă Doamnă, răspunse ducele cu respect, 
singură prudenţa a dictat conduita mea, însă în orice altă 
circumstanţă, ea ar fi fost de neiertat. 

Şi ducele înaintă un scaun Doamnei Catherine şi apoi 
rămase în picioare în faţa ei. 

— Doamnă, zise el atunci, cunoaşteţi ca şi mine 
precauţiile de care a trebuit să mă înconjor, pentru a obţine 
de la dumneavoastră o întrevedere, căci fără de ele mi s-ar 
fi întâmplat tot aceleaşi nenorociri ca acum câteva luni când 
locuiam în Luvru. 

Regina înţelese aluzia făcută şi rămase nepăsătore... 

— Dar, ce zic, nu trebuie să vorbesc acum de acele 
nenorociri... Cu toate acestea, Doamnă, reluă el, era să fiu 
asasinat, atunci... 

— Şi, de cine? de vreun hughenot, fără îndoială? 

— Nu, răspunse ducele, am fost invitat să părăsesc 
Luvrul, dacă voiam să mă mai socotesc printre cei vii. 

— Dar, de cine? întrebă Catherine care făcea pe naiva. 

— Un necunoscut m-a întâmpinat într-o seară la portiţa 
din spatele Luvrului care dă spre apă... 

— Şi acel necunoscut a îndrăznit? 


— Da, el m-a prevenit de un pericol care mă ameninţa, şi 
chiar mi-a numit persona care plătea pe asasin. 

— Ah! făcu regina la fel de liniştită. Şi acea persoană? 

— Erai dumneata, Doamnă, răspunse ducele fără a se 
mişca. 

Catherine crezu nefolositor de a se indigna şi de a 
protesta. 

Ea doar întrebă cu ironie: 

— Spune-mi, dragul meu văr, ai voit să mă vezi numai 
pentru a-mi ţine acest discurs? 

— Nu, Doamnă. 

— Atunci, explică-mi, te rog, subiectul conversaţiei pe 
care ar trebui s-o purtăm împreună. 

— Mai întâi, Doamnă, permiteţi-mi să vă reamintesc o 
istorie, care nu este încă uitată de noi. 

— Spune! zise regina. 

— Voiesc să vorbesc de istoria lui Francisc I, tatăl regelui 
Henric al II-lea, ilustrul vostru soţ. 

— Ah! 

— Şi de rivalul său, împăratul Carol Quintul. 

Catherine tresări. 

— Crezi dumneata, urmă ducele, că dacă regele Francisc 
ar fi citit în destin şi ar fi prevăzut funestele consecinţe ale 
bătăliei de la Pavie şi captivitatea sa în Spania, ar fi lăsat el 
pe împărat ca să traverseze Franţa pentru a se duce în 
Flandra? 

— Nu cred, zise regina. 

— Ei bine! iată-mă la Paris şi, în aparenţă, în situaţia 
împăratului Carol Quintul şi în poziţia regelui Francisc I. 

Regina îşi încruntă sprâncenele. 

— Şi prevăd că, dacă mă voi preda Majestății Voastre, aş 
putea să mă căiesc. 

— Eşti nebun, duce. 

— Atunci, iată ce mi-am închipuit. 

— Să vedem! zise regina. 

— Mi-am făcut planul de a te ridica din mijlocul Parisului. 


Regina făcu un gest de frică. 

— Am cai înşeuaţi la poarta Montmartre, care e la doi 
paşi de aici. Afară de aceasta, mai am trei omeni viteji şi 
credincioşi care mă vor însoţi până unde voi dori. Îmi pare 
că i-ai văzut, nu e aşa? 

— Da, zise regina cu ironie. 

— Şi, odată ajunşi în Lorena, aş putea trata cu 
dumneavoastră lucruri foarte importante de-ale religiei şi 
de-ale regatului. 

Regina, în culmea unei spaime grozave, se sculase şi se 
îndreptase spre uşă. Dar acea uşă se deschise şi regina 
văzu la spatele ei pe cei trei tineri care îi servise de escortă. 

— Ah! strigă ea dominată în fine de indignare şi mânie, 
aceasta înseamnă o trădare infamă. 

— Nu, Doamnă, zise cu linişte ducele, este un frumos şi 
bun război; cu toate acestea, ne putem înţelege altfel. 

— Adică, prin a-mi vinde libertatea? 

— Din contră, voiesc să mi-o asigur pe a mea. 

— Vorbeşte atunci... 

Ducele făcu un semn şi uşa se închise. 

Din nou, Doamna Catherine era singură cu prinţul. 

— Doamnă, reluă acesta din urmă, cauza dumitale este şi 
a mea. Şi gândiţi-vă că avem un inamic politic comun, adică, 
partida hughenoţilor. 

— Este adevărat. 

— Un inamic personal şi comun, acesta este regele de 
Navarra. 

— Şi aceasta este adevărat. 

— Prin urmare, din întreţinerea noastră de astăzi va 
depinde soarta şi a unuia şi a celuilalt. 

Regina îl privi pe duce. 

— Ce vei face dumneata pentru acela care vă va 
debarasa de ei? 

— Ştiu eu?! 

— Vezi, caută bine. 


Catherine ghicea fără îndoială secretele pretenţiei 
ducelui, dar părea a nu le înţelege. 

— Majestatea Voastră, urmă ducele de Guise, nu a voit 
să-mi acorde mâna prinţesei Margareta... Ei bine, cu 
aceasta ea a comis o greşeală. 

Regina nu clipi deloc. 

— Căci, reluă ducele, ea a crezut că regele de Navarra 
va fi doar un mic prinţ fără importanţă, un urs cu proastă 
creştere, un muntean îmbrăcat în ţoale groase şi preocupat 
mai degrabă de a alerga după un mistreţ, decât dea 
guverna un regat. 

Catherine suspină. 

— Lucrurile fiind astfel, Majestatea Voastră se gândea că 
regele de Navarra nu se va ocupa nicidecum de tronul 
Franţei, pe cât timp dacă ducele de Guise... 

Un surâs completă ideea ducelui. 

— Mărturisesc că am comis o mare greşeală. Dar... 

— Voiţi să spuneţi că v-a ajuns căinţa prea târziu? 

— Da, aşa este. 

— Apoi, Curtea Romei va putea acorda divorţul. 

— Adevărat, zise Catherine, dar Margareta îşi iubeşte 
soţul. 

Un nor trecu pe fruntea ducelui şi o strălucire de ură 
luci în ochii lui. 

— Ah! Doamnă, zise el, ai câteodată nişte cuvinte prea 
tari. 

— Ilartă-mă, zise regina, şi să revenim la hughenoți. 

Ducele se linişti puţin din emoția ce-i produsese acele 
cuvinte şi se uită cu răceală la Catherine. 

— Dacă Majestatea Voastră voieşte, reluă el, mai înainte 
de a trece o lună, îi pot garanta că nu vor mai rămâne 
hughenoți în Franţa. 

— Nici regele de Navarra? 

Ducele avu un surâs ironic. 

— Nici regele de Navarra, răspunse el. 

— Atunci, înseamnă că îl vei face catolic? 


— Nu, dar i se va întâmpla o nenorocire. 

Regina tresări. 

— Doamnă, continuă Henric de Guise, sunt la Paris mai 
bine ca în ţara mea şi chiar mai bine decât Majestatea 
Voastră poate să-şi închipuie. 

— Nici nu mă îndoiesc, zise regina cu amărăciune, că nu 
ar fi în stare casa de Lorena să-şi facă partizani, din contră, 
ea îi are în toate ţările. 

— Am o armată deja organizată în capitala voastră, 
continuă Henric, şi această armată va surpa tot pământul la 
un semn al meu. 

— Şi... acest semn? 

— Această armată va avea, continuă ducele fără a 
răspunde la întrebarea doamnei Catherine, un cuvânt de 
ordine. 

— Care? 

— Trăiască liturghia! Jos cu predica! 

— Dar cine va da acest semnal? 

— Dumneata, Doamnă. 

— Eu? eu? 

— Fără îndoială. 

— Dar, odată ce ziceţi că această armată vă este supusă? 

La rândul său, ducele ridică o privire ironică asupra 
reginei. 

— Vă ofer eu mijloacele de a da lovitura. Eu voi fi omul 
luptei şi dumneata braţul. Ne trebuie şi nouă o pagină în 
istorie. 

— Şi dacă aş consimţi la aceasta, care ar fi condiţiile 
voastre? 

Norul care întunecase deja fruntea ducelui apăru din 
NOU... 

— Ah! zise el, ştiţi bine că tot o iubesc pe Margareta. 

Regina rămase gânditoare. 

— Doamnă, reluă ducele, luaţi seama! ora ne grăbeşte. 
Trebuie să părăsesc Parisul mai înainte de a se crăpa de 
ziuă. Dacă refuzaţi, vă fac prizonieră şi vă ridic. 


Regina era prinsă în cursă; ea încerca să găsească vreun 
mijloc de scăpare. 

— Dar, zise ea, mi-ai promis că-l poţi scăpa pe Rene. 

— Da. 

— Apoi, ştii dumneata că ora supliciului lui s-a apropiat? 

— Ştiu. 

— Şi că în două zile... 

— Va fi liber. Dar, adăugă ducele, nu-l vei revedea, 
Doamnă, decât în ziua când vei da semnalul pentru 
masacru. Până atunci, Rene, pe care îl vom sustrage din 
mâinile călăilor lui, va rămâne prizonierul meu şi nu veţi şti 
niciodată unde să-l găsiţi. Dacă veţi încălca angajamentul ce 
îl veţi face cu noi, Rene nu va face decât să îşi schimbe 
călăul, adică va fi sfâşiat la Nancy. 

— Ei bine! fie, zise ea, dacă trebuie ca inamicii regatului 
să piară, primesc, şi se va săvârşi în curând. 

— Astăzi suntem în 14 august, Doamnă. 

— Bine! 

— Voieşti să fixăm data zilei celei mari? 

— Fie! 

Ducele păru că reflectează un moment. 

— Ce ziceţi de 24 august, ziua de Saint-Barthelemy7? 

— Cum voieşti, murmură Catherine încă nedecisă. 

Atunci ducele trase o masă înaintea reginei pe care se 
găseau pene şi pergament şi zise: 

— Binevoieşte, Doamnă, a scrie după dictarea mea 
aceste două rânduri: „Iot ce ducele de Guise va face în 
noaptea de 24 august, este din ordinul meu.” 

— Dar, făcu Catherine, dacă vei merge mai departe 
decât am vorbit? 

— Atunci, zise ducele, să nu mai vorbim. Majestatea 
Voastră ne va face onoarea de a ne urma la Nancy, când 
totodată va vedea şi pe Rene sfâşiat. 

Catherine scoase un suspin. 

— Haide! zise ea, trebuie să cedez. 

Şi ea luă pana, scrise şi semnă. 


Ura reginei-mame pentru regele de Navarra şi amorul 
disperat al lui Henric de Guise pentru Margareta, decidea 
acum soarta hughenoţilor. 

Capitolul XIII. 

Pe când regina-mamă ţinea conferinţa misterioasă cu 
ducele de Guise, domnul de Crillon, care pierduse cu 
galanterie doi pistoli la jocul de cărţi cu regele, îşi luă liber 
de la Majestatea Sa şi ieşi din apartamentul regal, dând 
braţul lui Pibrac. 

— Ah! domnule duce, murmură gasconul, ce joc 
periculos faceţi acum! 

— Aşa crezi! făcu Crillon cu naivitatea unui soldat. 

— Şi ţi se va juca un rol ciudat. Regina nu iartă lesne. 

— Nu face nimic, răspunse cu linişte ducele, m-am jurat 
că Rene va merge în piaţa Greve ţi va merge... 

Pibrac avu un gest de îndoială. 

— Şi am să încep să mă ocup de astă-seară. 

— E cam târziu... 

— Nu contează! am să mă duc să fac o plimbare spre 
Caboche, care mi-e puţin amic. Vrei să mergi şi dumneata 
cu mine, scumpe căpitane? 

Domnul de Pibrac, ar fi putut să se dispenseze de o astfel 
de vizită nocturnă, dar nu îndrăzni să refuze. 

Crillon intră în clădirea santinelelor, dădu un ordin 
ofițerului de serviciu, apoi ieşi din Luvru împreună cu 
Pibrac. 

Noaptea venise şi stelele străluceau pe cer. Domnul de 
Crillon fu cuprins de emoția unei amintiri a tinereţii şi 
suspină întocmai cum suspina când avea douăzeci de ani. 
Pibrac, la rându-i, scoase şi el un suspin. 

— Ah! zise el, văd că eşti de părerea mea. E trist lucru să 
fie cineva inamicul doamnei Catherine. Într-o zi sau într-alta 
se poate plăti scump un asemenea curaj. 

Crillon înălţă din umeri. 

— He! scumpul meu, zise el, şi eu mă gândesc la doamna 
Catherine, într-adevăr! Dar, mai mult mă gândesc acum la o 


frumoasă arlesiană pe care am iubit-o odinioară şi care m-a 
înşelat pentru un ticălos. Dar să nu mai vorbim de aceasta. 
Să ne gândim la Ren, pentru care mă duc să mă înţeleg cu 
Caboche asupra detaliilor ceremoniei. 

Ducele şi Pibrac o luară pe malul drept al Senei, trecură 
prin faţa Châteletului şi ajunseră în piaţa Greve. Într-un 
unghi ascuns al acestei pieţe, se vedea o mică casă deo 
lugubră aparenţă, chiar şi pentru aceia care nu cunoşteau 
numele locatarului. Ea nu avea decât un etaj şi era vopsită 
în roşu. Trei geamuri mari dădeau spre râu. 

O lumină discretă se vedea lucind printre canaturile unei 
ferestre. 

— Omul nostru nu e culcat, zise ducele către domnul de 
Pibrac şi bătu în uşă. 

Atunci lumina îşi schimbă locul, apoi se auzi un pas greoi 
în interior, care cobora lungul unei scări, şi uşa se deschise. 

Crillon şi Pibrac văzură un om cu nişte umeri mari, cu un 
gât de taur, de o statură de mijloc şi o înfăţişare lipsită de 
inteligenţă. 

EI era doar într-o cămaşă de pânză, cu capul descoperit 
şi ţinea în mână o lampă de fier. La vederea ilustrului 
vizitator, acest om se retrase înspăimântat şi salutând până 
la pământ. 

— Buna ziua, Caboche, zise Crillon, bună ziua, amicul 
meu. 

Şi el intră în casă. 

— Senioria Voastră ar putea zice mai bine bună seara, 
răspunse călăul. 

— Tu te înşeli, două ore de dimineaţă sună chiar acum la 
biserica Saint-Jacques-du-Haut-Pas. 

— Cum! zise călăul, este aşa târziu? 

— Şi tu nu eşti culcat, după cum văd. 

— Lucram. 

— Ah! făcu Crillon. 

— Eram sus în laboratorul meu, ocupat cu disecţia 
cadavrului unui tânăr pe care l-am spânzurat ieri seară. 


— Ce făcuse el? 

— Oh! făcu cu dispreţ Caboche, l-am spânzurat din 
ordinul starostelui de neguţători. Era un ticălos ce 
asasinase pe stăpânul său. 

— Cum aşa? 

— la, un băiat de prăvălie, care era amorezat de femeia 
stăpânului său... Soţul l-a bătut tocmai într-un moment 
când ela avut un cuţit în mână pe care l-a înfipt în 
pântecele neguţătorului, şi a fugit. Un soldat l-a prins şi 
starostele l-a condamnat a fi spânzurat. Era un băiat 
frumos, pe viaţa mea! 

— Şi l-ai spânzurat? 

— Trebuia. 

— Să vorbim de altceva, scumpul meu Caboche, zise 
Crillon. Vin să-ţi anunţ o afacere. 

— Ah! zise călăul, nu cumva e vorba de vreun om 
însemnat? 

— De Ren€... 

— Oh! dacă este pentru aceasta, Senioria Voastră ar face 
bine de a nu se mai ocupa. 

— Pentru ce? 

— Pentru că nu voi fi călăul lui Rene niciodată. Regina- 
mamă e lângă el pentru a-l apăra. 

— Ei bine! făcu ducele cu importanţă, o să vezi, maestre 
Caboche, că te-ai înşelat. 

— Şi eu doresc, domnule duce, răspunse Caboche, că 
nici eu nu-l urăsc mai puţin. Cu toate acestea, vă asigur că 
mi-a făcut milă când am fost ultima oară în celula lui. 

— Cum asta? 

— Părul său a albit şi are o privire tăcută întocmai ca a 
unei bestii sălbatice prinsă în cursă. Şi apoi, plângea ca o 
femeie. 

— Dar, zise Crillon, el nu plângea când a otrăvit mănuşile 
reginei de Navarra. 

— Oh! făcu Caboche, fiţi liniştit, dacă îl voi vedea într-o zi 
pe uliţă nu-l voi mai menaja. 


— Ei bine! zise ducele, acel moment nu e departe. 

— Nu cumva e pentru mâine? 

— Nu, pentru ziua următoare. 

Caboche dădu din cap. 

— Iată că lucrurile se schimbă, zise el. Şi de astăzi până 
mâine, de seara până dimineaţa, şi astfel se schimbă atâtea 
lucruri! 

Crillon înălţă din umeri. 

— Regele va fi neschimbat în hotărârea sa, zise el, şi 
chiar acum vin să mă înţeleg cu tine pentru a fixa ora. 

— Aştept ordinele Senioriei Voastre. 

— Îmi place ora de la prânz, zise ducele întorcându-se 
spre Pibrac, atunci pot să asiste toate damele de la curte. 

— Domnule duce, răspunse Pibrac, îmi place să cred că 
nici seniorii, nici damele de la curte nu vor asista la supliciul 
său. 

— Pentru ce? întrebă ducele. 

— Pentru că fiecare ştie că regina-mamă nu iartă lesne... 

— Pe viul Dumnezeu! strigă Crillon, toţi sunteţi nişte 
fricoşi... Numai eu sunt cel care nu am frică... 

— Faceţi o greşeală, domnule duce. 

Obosit de predicțiile domnul de Pibrac, Crillon urcă în 
acea cameră pe care călăul o numea laborator. 

Era o vastă cameră încărcată de instrumente de tortură, 
în mijlocul căreia era o masă de disecţie pe care se găsea 
cadavrul acelui tânăr. 

Ducele luă o bară de fier cu care Caboche urma să 
sfărâme, unul după altul, membrele lui Rene. 

Bara era grea, dar elo luă în mână şi o făcu să se 
învârtească întocmai ca un baston. 

— Senioria Voastră e foarte viguros, zise călăul cu 
admiraţie, şi, dacă era în locul meu, ar fi făcut minuni... 

— Oh! eu, zise ducele, aş fi avut mare plăcere să-mi cadă 
în mână acel mizerabil de Rene. 

— Aşadar, reluă călăul, execuţia va fi pentru mâine. 

— Da. 


— Până atunci, adăugă ducele, eu mă voi duce la 
arhiepiscopul de la Notre-Dame ca să îl anunţ să fie gata. 
Adio, dar Caboche, pentru joi de dimineaţă. 

Şi domnul de Crillon, însoţit de Caboche până la pragul 
casei lui, se depărtă împreună cu Pibrac. 

Călăul era necăsătorit, el locuia singur. 

El închise deci uşa cu zăvorul şi se pregătea să se culce, 
când auzi un zgomot la uşă. 

— Ah! îşi zise el, domnul duce trebuie să fi uitat ceva. 

Şi Caboche merse de deschise, crezând că are a face cu 
Crillon. 

Dar fu foarte mirat când se găsi faţă în faţă cu un 
gentilom pe care nu-l cunoştea şi care-i păru a avea vârsta 
de douăzeci şi doi de ani. 

— Maestrul Caboche? 

— Sunt eu, messire. 

Gentilomul intră şi zise: 

— Trebuie să-ţi vorbesc, maestre Caboche. Închide uşa, 
avem de vorbit. 

Şi tânărul om, ce nu era altul decât messire Gaston de 
Lux, al patrulea înamorat al Annei de Lorena, ducesă de 
Montpensier, luă un scaun şi se aşeză. 

Caboche rămăsese în faţa lui în picioare. 

— Vei executa în curând pe Rene Florentinul? zise 
tânărul. 

— Poimâine, messire. 

— Îl vei lua de la Châtelet? 

— Da. 

— Îl vei conduce la Notre-Dame? 

— Astfel e obiceiul. 

— Şi, când vei părăsi piaţa Parvis, ce stradă vei urma? 

— Dar... zise călăul voi urma strada Barillerie şi podul 
Change. 

— Rău faci... 

— Aud? 

— În locul dumitale eu aş urma strada Calandre. 


Maestrul Caboche privi pe tânăr cu mirare. Acesta îşi 
descheie mantaua şi puse pe masă un voluminos săculeţ de 
piele. 

Săculeţul era plin de aur. 

— Maestre Caboche, zise el, e în strada Calandre o damă 
ce voieşte să vadă trecând cortegiul. Femeile sunt curioase. 

Călăul privi pe Gaston de Lux cu neîncredere. 

— Şi apoi, adăugă Gaston, te povăţuiesc în interesul 
dumitale de a nu urma strada Barillerie. 

— Pentru ce? 

— Cine ştie? făcu Gaston, Rene mai are amici... şi ei 
poate vor trage cu câteva pistoale asupra dumitale. 

Caboche făcu o mişcare de mirare. 

— Mergi pe strada Calandre, adăugă Gaston. Acesta e 
un sfat bun ce îţi dau. 

Tânărul se ridică şi făcu un pas spre uşă, fără a lua sacul 
de piele. Caboche fusese cumpărat în favoarea lui Rene. 

Capitolul XIV. 

Pibrac şi Crillon se îndreptară spre Luvru. 

— Hm! făcu Crillon, timpul s-a răcorit, nu crezi? 

— Cred, răspunse Pibrac, că vântul dimineţii e puţin 
aspru. Sună trei ore. 

— Scumpul meu Pibrac, urmă ducele, fiecare om are 
slăbiciunea lui: nu m-am temut niciodată de o lovitură de 
spadă, dar m-am temut totdeauna de guturai. 

Pibrac începu să râdă. 

— Şi ce putem face noi, dacă e aşa de răcoare, domnule 
duce? 

— În loc să mergem pe marginea apei unde e foarte frig, 
ar fi mai bine să mergem pe străzi unde temperatura e mai 
dulce. 

— Cum vei voi. 

Crillon şi Pibrac urmară dar strada Urşilor şi apoi strada 
Saint-Sauveur şi se îndreptară spre biserica Saint- 
Eustache. 


— Trecem aproape de Curtea Miracolelor, observă 
domnul de Pibrac. 

— Pe credinţa mea! făcu ducele, dacă voieşti să mergem 
a vizita puţin pe supuşii regelui Bohemiei? 

— Aud? 

Şi Pibrac, uimit îl privi pe duce care continuă: 

— Acei truanzi sunt amicii mei şi regele Bohemiei mi-e 
tot atât de devotat cât şi ducele Egiptului. 

— Dar ceilalţi? 

— Când îmi pronunţ numele, trec pe orişiunde. 

— La ce bun? făcu Pibrac. Senioria Voastră are prea mult 
aur în punga sa? 

— Dumnezeu să mă ferească! Dar, adăugă ducele, aş voi 
să ştiu ce s-a întâmplat cu fiica lui Rene. 

Pibrac tresări. 

— Ştiu, zise el că nefericita a rămas în puterea truanzilor 
după moartea reginei de Navarra; dar mi se pare că au 
omorât-o. 

— Crezi? 

— Doamna Catherine a căutat-o pretutindeni şi nu a 
putut-o găsi. 

— Bine, zise ducele, haidem să vedem numai, dacă vom fi 
mai nNOrocoşi. 

— Fie, zise Pibrac; dar dacă vom regăsi pe Paola, ce vom 
face cu dânsa? 

— Nimic, zise ducele, o vom lăsa cu truanzii. Îmi place 
mai mult să fie cu ei decât cu Doamna Catherine. 

— Pentru ce? 

— Dar pentru că, de obicei, fiica unui otrăvitor cunoaşte 
secretele tatălui ei şi ar putea să se servească de ele. 

Căpitanul gărzilor şi Crillon se îndreptară spre Curtea 
Miracolelor. 

În ziua aceea, la Curtea Miracolelor era o schimbare 
generală. 

Numai focul era aprins ca de obicei, tinerele fete însă nu 
dansau, cântecele truanzilor nu se mai auzeau. 


Regele Bohemiei şi ducele Egiptului jucau o partidă. 

Truanzii făcuseră cerc în jurul covorului ros pe care 
şedeau cele două majestăţi. 

Ei vorbeau încet pentru a nu întrerupe jocul augustului 
monarh şi primului său ministru. 

Chiar santinelele, ce, de obicei, erau foarte cu luare 
aminte, acum dormeau adânc rezemate de ziduri. 

Crillon intră în Curtea Miracolelor ca şi cum ar fi intrat 
în Luvru. Un copil ce se juca în ţărână, zărindu-l, îl 
recunoscu şi strigă: „lată! domnul de Crillon!”. 

Ducele fu primit cu acelaşi respect şi entuziasm ca şi la 
prima sa vizită. 

Numele de Crillon, repetat din gură în gură, ajunse până 
la urechile celor doi demnitari al Curţii Miracolelor. 

Amândoi îşi părăsiră jocul şi veniră spre întâmpinarea 
lui. 

— Bună ziua copii mei, zise Crillon, mi se pare că vă 
petreceţi cu veselie timpul. 

— Jucăm pentru a uita că ne este sete, zise regele 
Bohemiei. 

— Ah! vă este sete? 

— Da, cum am fi într-un deşert. 

— Şi? 

Crillon îi privi surâzând. 

— E cald, zise regele Bohemiei. 

— Cum? făcu Crillon, şi mie mi-a fost teamă să nu 
răguşesc! 

— E cald şi, când cuiva îi e cald, îi e şi sete. 

— Şi vinul nu prea se găseşte, nu e aşa? 

— Pe credinţa mea! răspunse cu naivitate regele 
Bohemiei, vinul nu numai că nu se prea găseşte, dar nici că 
există! 

— Adevărat? 

— Afacerile merg rău; nu ne mai putem căpăta hrana şi 
creditul a pierit. 

— Cum! zise Crillon scandalizat, vi să refuză creditul? 


— Vai... da; de când zgomotul s-a răspândit că am jefuit 
cârciuma din stradă... 

— Şi, nu aţi fost voi? 

— Nu noi, monseniore. Ci soldaţii... 

Crillon bufni în râs. Apoi el scoase punga şi o aruncă pe 
COvor. 

— Mergeţi de cumpăraţi vin, zise el. 

— Să trăiască Crillon! strigară truanzii într-o singură 
voce. 

— Dar, până ce-l veţi aduce, daţi-mi ceva noutăţi despre 
Paola. 

— Fiica Florentinului? 

— Da. 

— Ea e nebună, zise ducele Egiptului. 

— Nebună?! 

— Da. Căci Farinetta o tâmpegşte cu bătăile. 

Ducele Egiptului nu avu timpul de a da desluşiri mai 
multe ducelui de Crillon, căci o rumoare se făcu la intrarea 
Curţii Miracolelor şi acea rumoare atrase atenţia tuturor. 

Doi oameni veneau răsuflând greu şi înspăimântați. 

— Ajutor truanzilor... ajutor... ajutor... strigau ei. 

— lată! Răsuflare-Scurtă, făcu regele. 

— Şi Inimă-de-Lup... 

— Şi Farinetta! strigă un al treilea truand. 

Şi într-adevăr, după cei doi oameni, o femeie cu părul 
despletit alerga. 

— Ei mi-au luat-o! mi-au luat-o! striga ea cu disperare. 

— Ei l-au omorât pe Marele-Clopot! 

La aceste din urmă cuvinte, regele Bohemiei şi toţi 
truanzii făcură o mişcare. 

— Cine? strigară ei, soldaţii? 

— Nu, gentilomii. 

— Ce gentilomi? strigă Crillon la rându-i. 

Farinetta recunoscu pe duce şi alergă la dânsul 
repetând: 

— Ei mi-au luat-o! Şi, nu sunt încă îndestul de răzbunată! 


Crillon mângâie faţa Farinettei şi îi zise: 

— Explică-te, micuța mea. 

Dar Farinetta nu era în stare de a se explica. Ea răcnea 
ca o leoaică căreia i s-a răpit prada. 

Inimă-de-Lup singur îşi păstrase puţin sângele rece şi el 
istorisi tot ce se petrecuse. 

— Oh! oh! murmură Pibrac, povestea devine interesantă. 

— Şi ei erau trei? făcu Crillon la rându-i. 

— "Trei gentilomi tineri şi frumoşi, zise Farinetta ce puse 
mâna pe umărul ei cel zdrobit. 

— Şi o femeie, mai adăugă Răsuflare-Scurtă. 

— Ah! era şi o femeie? 

— Ce şedea la trei paşi depărtare şi era mascată! 

Pibrac se aplecă la urechea lui Crillon şi zise: 

— Ştim destul, acum haidem, domnule duce; am ghicit 
multe... 

Pe când Răsuflare-Scurtă şi Inimă-de-Lup făceau pe rând 
istoricul aventurii lor, doi truanzi sosiră aducând vin. 

— Să bem! să bem! strigă mulţimea. 

Şi Crillon se depărtă fără a fi văzut de ei, urmat de 
căpitanul gărzilor. 

— Pe viaţa mea! scumpul meu Pibrac, zise ducele când fu 
afară din Curtea Miracolelor, ce zici de toate acestea? 

— Eu, zise Pibrac, cred că gentilomii care-au scăpat pe 
Paola, erau oameni de-ai reginei-mamă. 

— Aş! făcu Crillon, doamna Catherine n-a avut niciodată 
trei oameni devotați. 

Pibrac nu răspunse. 

— Şi acea femeie? 

— Ar putea fi prea bine regina-mamă... 

— Ah! zise Crillon, dacă voi afla. 

— Cum? 

— Vei vedea... 

Ei ajunseră la Luvru şi, în loc de a intra prin poarta cea 
mare, ei se îndreptară spre portiţa de pe marginea apei. 
Acea portiţă o ştim, dădea pe un coridor ce conducea la o 


mică scară. La intrarea în acel coridor veghea zi şi noapte o 
santinelă. 

Crillon bătu la portiţă. 

Santinela deschise şi recunoscu pe generalul lor. 

Acea santinelă era un tânăr ce se numea domnul de 
Mcerindol ţi pe care ducele, fiindcă îi era compatriot, îl 
introdusese în corpul gărzilor. 

— Micuţul meu, îi zise Crillon cu bunătate, de mult eşti 
aici? 

— De două ore. 

— Ai văzut pe cineva ieşind? 

— Da... o femeie. 

— Mascată? 

— Şi încapişonată încât nici Satana nu i-ar fi putut zări 
faţa. 

— S-a reîntors? 

— Nu. 

— Ei bine! zise Crillon, după două ore de veghere poţi să 
te schimbi. 

— Da... mă voi schimba îndată, aştept numai ofiţerul de 
serviciu. 

— Nu e de trebuinţă, zise Crillon, dă-mi arma. 

— Cum? 

— Şi du-te de te culcă. 

Şi domnul de Crillon făcu un semn lui Pibrac, ce scoase 
pe domnul de Mcrindol afară din coridor. 

Apoi bravul duce se înveli în manta, puse arma la umăr şi 
începu a se preumbla, zicându-şi: 

— Trebuie să ştiu, pe viaţa mea! cine e acea femeie... 

Şi el închise portiţa cu zăvorul. 

Capitolul XV. 

Crillon se plimbă mai mult de o oră ca un simplu soldat şi 
nimeni nu se prezentă la portiţă. 

— Să fie a dracului această profesiune! murmură Crillon. 

Şi deja cugeta de a se duce să se culce, când un mic 
zgomot se auzi afară. 


— Cine e acolo? întrebă el în limba germană. 

— Deschide! i se răspunse în limba franceză amestecată 
de un accent italian. 

Crillon avea urechea fină. El recunoscu vocea Doamnei 
Catherine, cu toate silinţele ce ea îşi dădu de a o preface, şi 
el răspunse: 

— Ma tuc ză gaut be gamaratul miu gare a liot gheia cu 
dânsul. 

Şi ducele, depărtându-se prin coridor până la o poarta 
ce dădea în marea curte a Luvrului, ajunse la corpul 
gărzilor. 

El intră şi zise cu un ton serios: 

— Cum se poate ca să nu fie o santinelă la portiţă? 

Apoi ieşi, zicându-şi: „Doamna Catherine şi soldatul ce i 
se va trimite la portiţă, se vor înţelege cum vor putea. Eu 
mă duc să mă culc.” 

Pe când trecea prin faţa regalului apartament, pajul 
Gauthier, ce fusese de serviciu în timpul nopţii, îl strigă: 

— Hei! domnule duce! 

— Ce voieşti, micuțul meu? 

— Faci bine de a te scula de dimineaţă. 

— Pentru ce? 

— Pentru că Majestatea Sa, deşteptându-se, întreabă 
totdeauna de dumneata. 

— Ah! făcu Crillon. 

— Ieri seară încă, după ce ai plecat... 

— Ei bine? 

— Regele mi-a zis culcându-se: 

— Crillon doarme la Luvru nu e aşa?” 

— Da, Sire.” 

— Ştii care e camera?” 

— Da, Sire.” 

— Mâine dimineaţă să mi-l cauţi.” 

— Şi, zise Crillon, regele ţi-a spus la ce oră are trebuinţă 
de mine? 

— Nu, domnule duce. 


— Atunci, bună seara, mă duc să mă culc. 

— Cum? făcu pajul. 

— Astfel, după cum mă vezi, micuțul meu, nu m-am pus 
încă până acum în pat. 

— Adevărat? 

— Şi aş voi să dorm. 

— Ei bine! domnule duce, zise Gauthier, vino pe aici... 

Şi pajul îl introduse pe Crillon în anticamera regală, apoi 
îi arătă patul lui. 

— Culcă-te aici, zise el. Promit să te las să dormi atât 
timp cât regele nu va cere să te vadă. 

— Hm! îşi zise Crillon, ştiu că voi dormi. Bună seara, 
micuțul meu. 

El se aruncă pe patul pajului şi nu avu timpul decât de a 
închide ochii. 

Din nefericire, somnul lui Crillon nu ţinu mult. 

Regele care avusese vise urâte în timpul nopţii, visase 
hughenoți, trădări, comploturi, asasinări; la deşteptare îl 
chemă pe Crillon. 

Loiala şi franca faţă a ducelui îmbărbăta totdeauna pe 
monarhul înspăimântat de visurile nopţii. După ce Carol al 
IX-lea vedea pe Crillon numai timp de cinci minute, şi după 
ce schimba câteva cuvinte cu dânsul, se găsea cu totul 
metamorfozat... el devenea vesel. 

Crillon îşi frecă ochii, înghiţi o înjurătură ce era să-i iasă 
din gură şi intră la rege, care-i porunci să meargă să-l caute 
pe regele de Navarra. 

Ştim rezultatul acelei întrevederi. 

Regele sfătui pe Henric să meargă cu soţia sa să facă o 
mică preumblare în Gasconia şi în Navarra, la care Henric 
răspunse: 

— Sunt gata să mă supun Majestății Voastre, dacă veţi 
consimţi a mi se număra zestrea doamnei Margareta. 

Acest răspuns al lui Henric făcu pe Carol al IX-lea să 
încrunte sprâncenele. 

În acelaşi timp, Crillon începuse a râde şi el zise regelui: 


— Un om ce reclamă cu drept banii săi nu e un 
conspirator. 

Un moment de tăcere urmase printre cei trei actori ai 
acestei scene. 

Crillon observa, Henric aştepta, regele se gândea. 

— Ah! zise în fine Carol al IX-lea, voieşti să primeşti 
zestrea nevestei tale? 

— Dar, Sire, această dorinţă e destul de naturală, îmi 
pare. 

— Aşa e. 

— Mai cu seamă... fiindcă am trebuinţă, deoarece am 
multe datorii... 

— Cine se însoară are totdeauna datorii, zise cu ironie 
regele. 

— Şi apoi, reluă Henric, am zis totdeauna reginei, mama 
mea, că oraşul Cahors ne era atât de trebuincios ca apa 
peştilor şi aerul păsărilor. 

— Ei, făcu Carol al IX-lea, şi dacă nu luai pe sora mea? 

— Drace! murmură regele de Navarra cu un surâs de 
muntean, aş fi luat Cahors cu armele în mână. 

Carol al IX-lea bufni în râs cu tărie. 

Dar Crillon zise: 

— Părerea mea, Sire, este că regele de Navarra ar fi 
făcut lucrurile după cum le spune. 

— Ah! ce spui! 

— Regele de Navarra era prea dibaci pentru a nu reuşi. 

— Din fericire, Sire, zise el, nu voi avea trebuinţă de a 
face asemenea încercări... 

— Crezi? 

— Majestatea Voastră îmi va da Cahors. 

— Hm! făcu Carol al IX-lea, şi eu am trebuinţă de el. 

— Majestatea Voastră, deoarece mi l-a promis, reluă 
regele de Navarra cu linişte, eu voi aştepta cu soţia ca să vă 
ţineţi de cuvânt. 

Şi regele de Navarra, ridicându-se, salută şi ieşi în 
marea mirare a lui Carol al IX-lea ce începuse a murmura: 


— Ah! dar eu sunt un tâmpit! Eu îl chem pentru a-l sfătui 
să părăsească Parisul şi regatul meu, şi el... Ei bine, duce! 
zise în fine regele, ce crezi de toate acestea? 

— Eu cred, Sire, răspunse Crillon, că regele de Navarra 
va şedea mult la Paris. 

— Drace! Şi de unde să iau cei 100.000 de scuzi? 

— Părerea mea e că Doamna Catherine a făcut rău de i-a 
promis... 

Regele n-avu timpul de a răspunde. 

— Sire, zise Gauthier, regina-mamă cere pentru o clipă 
audienţă Majestății Voastre. 

— Să intre! răspunse regele care se întoarse spre copilul 
care îşi arăta obrazul său viu în mijlocul cutelor draperiilor 
de la uşi. 

— Pe viaţa mea! Sire, murmură Crillon, aş fi voit cu toate 
acestea se fac Majestății Voastre oarecare confidenţe. 

— În ce privinţă? 

— Despre Rene. 

— Oh! fii liniştit, bătrânul meu duce, zise regele, nu voi 
ceda. 

Când aceste cuvinte fură pronunţate, regina intră. 

Catherine îşi prefăcuse o figură palidă şi tristă. Ea salută 
pe Crillon cu blândeţe, ceea ce lui nu îi plăcu, şi îşi zise: „Aş 
fi preferat mai cu mulţumire o privire plină de ură.” 

— Sire, zise Catherine, eram fericită când vă 
deschisesem ochii asupra inamicilor voştri, acum însă, când 
îi cunoaşteţi, nu mai aveţi trebuinţă de mine. 

— Dar, Doamnă... făcu Carol al IX-lea puţin cam surprins. 

— Vin să vă cer permisiunea pentru a mă reîntoarce în 
castelul d'Amboise. 

— Ce zici? făcu Carol al IX-lea, care manifestă oarecare 
ipocrizie. 

— Am cutezat să vă cer exilul regelui de Navarra... ei 
bine, am făcut greşeală, mărturisesc. 

— Doamnă... 

— Vin dar să vă rog să nu mă mâhniţi. 


— Mai bine spune că renunţi de a mâhni pe regele de 
Navarra... pentru că... speri... 

— Sire, întrerupse Catherine, ghicesc. Majestatea 
Voastră îşi închipuie că vin încă o dată să cer graţia lui 
Rene. 

— Drace! 

— Majestatea Voastră se înşeală. 

Regele făcu nişte ochi mari. 

— Eu părăsesc pe Rene, suspină Catherine. Nu mai 
voiesc ca parizienii să continue a denatura şi mai mult timp 
stima ce păstram pentru acest credincios servitor. 

— Cum? zise regele, îl părăseşti? 

— Trebuie. 

— Pe viaţa mea! Doamnă, zise Carol al IX-lea, cred că în 
cele din urmă, aveţi dreptate să vă decideţi astfel. 

— Ah! 

— Căci domnul de Crillon, pe care îl vedeţi aici, are să 
termine într-un fel cu Ren€. 

— Domnul, cu toate acestea, nu este un călău, rânji 
Catherine. 

— Nu, zise cu răceală Carol al IX-lea, dar i-am transmis 
ordinele mele. 

Catherine tăcu. 

Atunci, regele zise cu blândeţe mamei sale: 

— Astfel, Doamnă, iată că ne-am înţeles, nu e aşa? Rene 
va fi sfâşiat şi regele de Navarra va rămâne la Luvru. 

— Sunteţi stăpân, Sire. 

— Şi dumneavoastră, Doamnă, zise Carol al IX-lea, veţi 
rămâne lângă mine, căci am trebuinţă de sfaturile voastre... 
„Pe Dumnezeul meu! se gândi Crillon, să fiu eu câine dacă 
nu ghicesc. Regina a găsit mijlocul de a-l salva pe Rens6, 
deoarece nu-i mai cere graţierea. Regina a găsit mijlocul de 
a se scăpa de regele de Navarra, dacă ea a încetat de a-i 
cere exilul... Drace!” 

Şi Crillon îşi ceru voie să se retragă şi merse să găsească 
pe Henric şi Margareta. 


Capitolul XVI. 

Să revenim la amicul nostru Raoul pe care l-am lăsat 
închis în camera lui Nancy. 

Pajul aşteptă deocamdată cu calm, apoi găsi timpul prea 
lung şi, în cele din urmă, deveni nerăbdător. 

Un om care vrea să-şi omoare timpul cu orice preţ, e 
capabil de orice. 

Raoul era atât de nerăbdător de a revedea pe scumpa sa 
Nancy, încât el începu să se plimbe mai întâi prin lungul şi 
largul camerei, apoi deschise o frumoasă carte ce era pe 
masă, apoi închise şi această carte şi, în fine, căută o altfel 
de distracţie. 

Ochii lui se îndreptară atunci spre partea parchetului 
unde părea a se zări o mică gaură care se prelungea în jos. 
Raoul, care fusese iniţiat în toate misterele Luvrului, 
recunoscu îndată deschizătura prin care Nancy şi doamna 

Margareta spionaseră de mai multe ori pe regina-mamă. 

Numai însă, Raoul nu ştia, fără îndoială că, de când cu 
întoarcerea sa la Luvru, doamna Catherine îşi schimbase 
oratoriul. 

Acel oratoriu nu mai era în acea sală care se găsea 
aşezată în linie verticală, dedesubtul camerei lui Nancy, ci 
într-o altă cameră vecină, care era mai vastă şi în care, prin 
urmare, atmosfera era mai rece. 

Dar Raoul, care nu cunoştea aceste detalii, fu împins de 
un sentiment de curiozitate şi îşi zise: 

— Pentru că toată lumea în Luvru e în mare emoție din 
cauza înapoierii doamnei Catherine, să fac şi eu cum fac 
toţi. 

Atunci pajul îngenunche, îşi luă cuțitul său şi desfăcu 
scândurile parchetului care acopereau deschizătura 
practicată în plafon. 

Pe dată ce deschizătura făcu să pătrundă o lumină, 
Raoul îşi lipi ochiul. 

Oratoriul doamnei Catherine era tăcut şi, la prima 
vedere, era gol, dar, după câteva priviri mai sigure, Raoul 


zări o formă omenească aşezată într-un colţ. 

Era o femeia pe jumătate goală, al cărui păr negru îi 
acoperea umerii şi care arunca împrejurul ei o privire 
rătăcită. 

Raoul recunoscu pe Paola şi mirarea îi fu mare, căci nu 
se mai ştia de mult timp ce devenise dânsa. 

— Pariez, se gândi pajul, că Nancy nu ştie nimic despre 
aceasta. 

Raoul avea dreptate. 

Un zgomot se auzi afară, o cheie se întoarse în broască, 
Raoul rămase îngenuncheat pe parchet. Nancy intră. 

— Oh! curiosule! zise ea. 

— Sst! făcu Raoul. 

Dar Nancy începu să surâdă: 

— Se vede cât de colo că tu vii din provincie, zise ea, căci 
nu mai ştii nimic din câte se petrece la Luvru. 

— Pentru ce? întrebă Raoul. 

— Pentru că Doamna Catherine nu mai stă în oratoriul 
său. 

— Fie, dar ia priveşte. 


Accentul misterios al lui Raoul atrase atenţia lui Nancy. 
Ea se aplecă la rându-i şi, ca şi Raoul, se uită prin 
deschizătura practicată în scândurile parchetului. 

Nebuna îşi schimbase poziţia sa primitivă şi acum ea se 
plimba cu un pas nesigur, inegal, cu gesturi şi atitudine 
bizară. 

— Este Paola! murmură Nancy uimită. 

Nancy, cu toate acestea, ştia ceva despre această fată, 
căci, chiar în noaptea precedentă, aflase de la Crillon că trei 
cavaleri necunoscuţi răpiseră pe nenorocita Paola din 
ghearele Farinettei şi ale complicilor ei. 

Şi, pe când Raoul o privea şi părea a o întreba explicaţia 
acestei transformări ce vedea în fiica Florentinului, ea îi 
răspunse: 

— Micul meu Raoul, văd că eşti un paj fără experienţă. 

— Cum? 

— Vei fi întotdeauna în necunoştinţă cu mersul politicii... 

— După cum văd, ai urâte opinii despre mine. 

— Cel puţin, reluă Nancy, care îşi lăsase fraza 
neterminată, nu pot să te las astfel şi să nu-ţi dau oarecare 
lecţii. 

Atunci frumoasa cameristă făcu semn lui Raoul să 
reaşeze parchetul, apoi îl luă de mână şi îl conduse spre un 
fotoliu mare în care ea îl aşeză. 

Apoi se aşeză şi ea la picioarele patului. 

— Acum, să vorbim, zise ea. 

— Ai să mă pui la curent cu toate câte s-au petrecut la 
Luvru în lipsa mea? 

— Ţi-am spus că regina a descoperit o conspirație care 
nu exista. 

— Şi ea a intrat în graţie? 

— Tocmai. 

— Apoi? 

— Până ieri, toate se liniştiseră în Luvru. 

— Şi ieri? 


— Ieri, regele a hotărât ca Rene să fie sfâşiat mâine la 
prânz. 

— Oh! făcu Raoul cu un aer neîncrezător, acum rămâne 
să ştim dacă regina va voi. 

— Asta e sigur. 

Raoul făcu o mişcare pe fotoliul său. 

Nancy continuă: 

— Execuţia va avea loc mâine, căci şi regele şi regina 
consimt. Cu toate acestea, adăugă Nancy, eu cred că regina 
îl va scăpa pe Rene 

— Când? 

— Astăzi... deseară, în noaptea asta... nu ştiu. Dar ea îl 
va scăpa. 

— Mai e cineva de părerea ta? 

— Nimeni. 

— Ei bine! zise Raoul, şi eu mă gândesc ca şi tine. 

— Eşti un linguşitor, zise ea, şi pentru că te iubesc, te 
iert. 

— Pe viaţa mea! zise pajul, eşti foarte spirituală. 

Zicând aceste cuvinte, o luă de talie şi o sărută dulce pe 
amândoi obrajii. 

La rându-i, Nancy roşi puţin, apoi încetă de a mai fi 
veselă, se desfăcu din braţele lui, alergă la uşa pe care o 
deschise şi zise: 

— Haide! iată că situaţia noastră se agravează, ai 
devenit prea cutezător. Acum, du-te, domnişorule. 

Şi cum el părea a nu fi dispus să iasă, ea îl luă de umeri 
şi îl împinse în coridor. 

Pe când aceste scene se petreceau la Luvru, o altă scenă 
cu totul opusă se desfăşura la Châtelet, într-o celulă în care 
era închis Rene. 

Guvernatorul Châteletului de atunci, era un gentilom 
sclav ordinelor şi îndatoririlor sale şi care fusese numit de 
însuşi ducele de Crillon cu scurt timp înainte de a fi 
încarcerat Rene. 


Domnul guvernator dar, care era celibatar, se găsea la 
dejun când scutierul său veni să îi aducă un mesaj. 

Acest mesaj era de la ducele de Crillon; el era conceput 
în termenii laconici următori: „Domnule guvernator, Mâne 
la prânz, prizonierul vostru, Rene Florentinul, va fi condus 
în piaţa Greve. 

Luaţi dispoziţii în consecinţă. 

Crillon.” 

Guvernatorul avu o bucurie şi ordonă ca mesagerul să 
intre. 

Acest mesager nu era altul decât vechea noastră 
cunoştinţă, scutierul Fangas, care-şi împlinise un frumos vis 
şi câştigase lui Rene toate avuţiile. 

Guvernatorul nu mai dormise nici un minut din 
momentul în care Rene devenise prizonierul său. 

— Domnule guvernator, îi zisese Crillon în ziua când îl 
instalase la Châtelet, îmi vei răspunde cu capul dumitale de 
Rene. Dacă îţi va scăpa, vei merge în piaţa Greve în locul 
său. 

Guvernatorul se conformase strict ordinului ce i se 
dăduse. 

Când Fangas şi guvernatorul se găsiră faţă în faţă, se 
priviră lung unul pe altul. 

— Aşadar, zise guvernatorul, s-a decis... 

— Da, s-a decis. 

— Şi va fi mâine. 

— Negreşii! 

— Ah! aş fi voit să fie astăzi, îngână guvernatorul, căci mi 
se pare că în curând călăul va fi cumpărat. 

— Şi dacă ar fi aşa, cum aş mai putea să fiu moştenitorul 
lui, zise Fangas. 

— De astăzi, am să dublez posturile de pază ale 
Châteletului, zise guvernatorul. 

— He! he! zise Fangas, faci foarte bine. 

Când Fangas făcea acele reflecţii, se anunţă un al doilea 
mesager. Acesta venea tot de la Luvru, dar era trimis de 


rege şi era tânărul paj Gauthier. 

Regele scria: „Domnule Guvernator. 

Am fixat supliciul lui Rene pentru mâine. Regina-mamă a 
sfârşit prin a înţelege că ea nu mai putea să se mai încreadă 
în expiaţiunea lui. Dar mi-a cerut o cea din urmă favoare pe 
care nu o pot refuza. 

Această favoare constă în a face să-i parvină lui Rene 
nişte mătănii pe care papa le-a binecuvântat şi care îi vor 
da puterea necesară pentru a suferi supliciul său. 

Îţi trimit dar acele mătănii şi te consider ca un obligat al 
meu. 

Carol.” 

Guvernatorul luă mătăniile care erau nişte boabe de 
lemn parfumat şi care semănau cu acelea pe care pelerinii 
le aduc de la Ierusalim şi apoi zise lui Fangas: 

— Mă duc să i le duc eu însumi. 

Într-adevăr, guvernatorul Châteletului, care isprăvise 
dejunul, intră îndată în coridoarele umede şi prin 
subteranele întortocheate până la celula condamnatului. 

Părul lui Rene se albise şi, de câteva zile, avea un fel de 
tremurătură nervoasă care nu înceta nici în timpul nopții. 

Când guvernatorul intră, el era culcat pe o grămadă de 
paie pe jumătate putrede. 

— Rene, îi zise guvernatorul, vin să-ţi anunţ că ora morţii 
dumitale a sosit. 

Florentinul îşi ridică ochii săi cei zăpăciţi asupra 
guvernatorului şi nu răspunse, dar tremurătura deveni şi 
mai violentă. 

— Ren6, repetă guvernatorul, mâine la prânz va veni să 
te caute pentru a te conduce la supliciu, prin urmare, mai 
înainte cu o oră trebuie să te urci pe treptele bisericii 
Notre-Dame unde îţi vei face rugăciunea. 

Rene păstră o mare tăcere. 

Guvernatorul continuă: 

— Regina-mamă, abandonându-te cu totul sorții pe care 
o meriţi, a voit să-ţi dea cel din urmă semn de compătimire. 


La numele reginei, Rene tresări şi se sculă pe jumătate. 

— Iată, îi zise guvernatorul. 

Şi el îi întinse mătăniile. 

Rene le luă, le examină, îşi înăbuşi un strigăt răguşit, 
apoi deodată, ochiul său străluci şi el încetă de a tremura. 

Ce putere magică aveau dar acele mătănii? 

Rene, de când era în închisoare şi, mai cu seamă, de 
când era condamnat la moarte, trecuse prin toate fazele 
groazei şi terminase prin a trece printr-o mare schimbare. 

Când guvernatorul se retrase, Ren€ se ridică pentru a fi 
mai aproape de razele luminii care cădeau prin ferestruia 
închisorii şi începu a examina din nou mătăniile. Privirea lui, 
care adineauri era întunecată, de asta dată strălucea. Rene 
nu mai era acelaşi om. El spera. 

Desigur că acele mătănii pe care i le trimitea regina, 
trebuiau să fie un semn de liberare. 

Şi este necesar să povestim în câteva cuvinte, istoria 
acestui obiect de sfinţenie. 

Aceste mătănii, despre care regina-mamă zicea că 
fuseseră binecuvântate de papă, veneau chiar de la însăşi 
Rene. Ele aparținuseră mult timp Florentinului, care le 
adusese din Milan. Favoritul Catherinei, încă pe când se 
găsea în Italia şi la Milan, unde se refugiase mai târziu după 
asasinatul părinţilor lui Godolphin, văzu intrând la dânsul 
un călugăr atât de bine încapişonat încât era cu neputinţă 
să i se distingă trăsurile. 

Rene ţinea deja o prăvălie cu parfumerie şi, chiar de 
atunci, trecea drept un otrăvitor important. 

Când călugărul intră, îi zise: 

— Zidurile au urechi aici? 

— Numai pentru mine, răspunse Rene. 

— Atunci, închide uşa. 

Călugărul vorbea cu un oarecare accent de autoritate, 
ceea ce făcu să impresioneze mult pe Florentin. 

Apoi, el întredeschise mantia lui călugărească cam din 
nebăgare de seamă, şi Rene văzu lucind tocurile a două 


pistoale şi mânerul unui pumnal. 

— Ce doreşte Sfinţia Voastră? întrebă el cu o umilinţă 
respectoasă. 

— Închide uşa! repetă călugărul. 

Rene se supuse. 

Atunci călugărul scoase din buzunarul mantiei sale nişte 
mătănii cu boabe mari, adică acelea pe care, într-o zi, Rene 
trebuia să le aibă în posesie. 

— Iată! îi zise el, un obiect care ar trebui să îl 
încredinţez unei persoane pioase. 

— Şi aveţi trebuinţă de un intermediar? 

— Aşteaptă... 

Prin capişonul călugărului, Rene văzu lucindu-i o privire 
strălucitoare, întocmai ca focul infernului. 

Călugărul continuă: 

— Se cere ca prin aceste boabe ale mătăniilor să se 
introducă un fel de substanţă care să aibă efectul... 

Călugărul se opri. 

Florentinul înţelese îndată şi termină fraza începută: 

— O substanţă, zise el, care să omoare cu încetul... 

— Întocmai! suspină călugărul, această persoană are 
mari bogății, de care ea nu face nici un uz. 

— Adevărat? 

— Şi de care, moştenitorii săi, din contră, ar avea mare 
trebuinţă. 

Vorbind astfel, călugărul puse un sac mare de piele şi 
foarte greu înaintea lui Rene. 

Acest sac era solid, dar pielea era uscată pe ici şi colo, şi 
Rene îl recunoscu că era plin cu aur. 

La rându-i, privi şi el pe călugăr. 

— Voiţi ca rezultatul să dureze mult timp? 

— Da. 

— Dar trebuie repede? 

— He! he! poate să aştepte o lună. 

Rene privi mătăniile şi sfârşi prin a recunoaşte că 
boabele erau crăpate. 


— Unele din ele se desfac, zise călugărul. 

— Ah! şi care? 

— Ghiceşte. 

Rene le examină una după alta, însă nu putu să 
recunoască pe niciuna. 

— Este cu neputinţă. 

— Ai să vezi contrariul, răspunse călugărul. Pune-le pe 
degete şi fă să alunece boabele una după alta începând de 
la aceea care este lângă cruce. 

— Bine! 

— Acum, numără până la 47. 

Rene numără. 

— Priveşte acum această boabă în extremităţile ei ovoide 
şi în sens invers. 

Rene se supuse şi boaba se desfăcu în două părţi, lăsând 
să se vadă într-una din ele o cavitate foarte mică. 

— Crezi dumneata, zise călugărul, că s-ar putea 
pătrunde cu un ac fin. Prea lesne. 

Rene lăsă pe călugăr singur şi trecu în laboratorul său, 
unde rămase aproape zece minute. Apoi reveni şi zise 
călugărului: 

— Boaba găurită are un praf imperceptibil, pe care 
persoana căreia sunt destinate mătăniile, îl va putea respira 
puţin câte puţin, dacă voi face o mică gaură. 

— Şi... acest... praf? 

— Va face în cincisprezece sau în douăzeci zile, fericirea 
moştenitorilor de care mi-aţi vorbit. 

— Contez pe cuvântul tău, Rene, zise călugărul, şi dacă 
prezicerea ta se va împlini, vei fi recompensat. 

— Ah! zise Florentinului, sunteţi un mare senior. 

— Într-o lună tu vei avea ştiri de la mine. Dacă praful tău 
va avea putere, adăugă călugărul... 

Rene se înclină. 

— Într-o lună... zi cu zi... oră cu oră... zise călugărul 
ieşind cu mătăniile. 


Rene, care trebuia mai târziu să captiveze confienţa unei 
regine a Franţei, prin a-i citi în viitor, era şi el însuşi un fel 
de superstiţios, şi, de când ţiganca îi prezisese într-o zi, pe 
străzile Florenței, soarta cea strălucită care îi era 
rezervată, căpătase un obicei de a se duce regulat la o 
ghicitoare, ori de câte ori un nou eveniment se petrecea. 
Aşadar, după ce otrăvi mătăniile, se duse ca totdeauna să 
găsească pe un fel de profetesă care sta în spatele 
Catedralei din Milan. 

Fermecătoarea îi lua mâna, făcea nişte semne cabalistice 
pe nisipul ghicitor, tăia capul unei şopârle şi termina prin a-i 
zice: 

— Obiectul ce l-ai dat şi care este un instrument de 
moarte, este pentru tine un instrument de salvare, dacă vei 
putea să-l obţii cu orice preţ. 

O lună după aceasta, zi cu zi, oră cu oră, după cum se 
zisese, călugărul reveni şi îi zise: 

— Rene, praful tău a fost eficace şi vin să-mi împlinesc 
promisiunea. 

Şi călugărul aşeză pe masă un al doilea sac plin cu aur... 

Dar Rene îl respinse zicând: 

— Seniore, luaţi-vă aurul, dacă voiţi să mă recompensaţi, 
daţi-mi mătăniile defunctei. 

Călugărul începu să râdă sub capişonul său. 

— Dacă ele te pot face fericit, ţi le voi trimite. 

— Când? 

— Mâine. 

— Vă mulţumesc, monseniore. 

— Şi pentru ca să te asiguri, păstrează aurul. 

A doua zi, într-adevăr, un cerşetor opri pe Rene în stradă 
şi îi vându mătăniile pentru doi bănuţi francezi. 

Odată ce Rene fu în posesia preţiosului talisman, se 
întoarse la profetesă. 

Aceasta reîncepu operaţiunile sale misterioase şi 
completă astfel predicția sa: 


— Mătăniile nu pot avea putere, decât fiind în posesia 
persoanei care va iubi foarte mult pe Rene. 

Deci Rene, care aşezase cu îngrijire praful mortal, 
încredinţase acele mătănii, mai întâi femeii sale, apoi fiicei 
sale şi, mult timp după aceasta, doamnei Catherine. Dar, 
vai! cu timpul, Florentinul îşi pierduse puţin din credinţă şi 
amintirea prezicerii ce i se făcuse odată, când îi fuse aduse 
de guvernator, i se şterse cu totul. 

Dar, dacă regina i le trimitea, aceasta însemna că avea 
să îl scape. 

Rene căută boaba şi o deschise. 

Un mic glonte de hârtie căzu jos. 

Rene luă acel glonte şi, după ce îl examină, îl desfăcu şi 
găsi hârtia acoperita de cifre. 

Fiecare din acele cifre corespundea unei litere din 
alfabet şi toate acestea, însemnau: „[i se va anunţa ora 
supliciului; dar, nu te teme de nimic... veghez asupra ta: vei 
fi scăpat.” 

Rene recunoscu scrierea reginei-mame. 

Şi, plin de încredere, el aşteptă. Ziua trecu, cu toate 
acestea, fără nici o altă întâmplare însemnată, decât vizita 
unui preot genovez ce veni să-l consoleze. 

Un moment Florentinul crezu că acesta era eliberatorul 
lui. 

Dar preotul era de bună-credinţă, el nu ştia nimic 
altceva decât că Rene avea să moară a doua zi. 

Rene mai aşteptă... Noaptea trecu. 

Mai întâi, plin de încredere, Florentinul începu a vedea 
cu o adevărată nelinişte orele trecând. 

Prima rază de lumină ce străbătu în închisoarea lui îl 
înspăimântă. 

— Cum! îşi zise el, noaptea a trecut? 

Dimineaţa venise deja. 

— Haida-de, îşi zise el, regina desigur că a obţinut graţia 
mea şi a găsit nefolositor ca să-mi mijlocească fuga. 

Când unsprezece ore sunară, uşa se deschise. 


Rene îşi înăbuşi un țipăt şi el speră că trebuia să fie 
guvernatorul care venea în persoană să-i anunţe libertatea. 

Dar, în loc de guvernator, el văzu doi oameni îmbrăcaţi în 
TOŞu. 

Rene îi recunoscu şi începu să tremure. Aceştia erau 
ajutoarele maestrului Caboche, călăul Parisului. 

— Ce voiţi cu mine? întrebă Florentinul cu o voce 
mişcată. 

— Venim să te luăm! 

— Pe mine? 

— Eh! dar ce voieşti să facem fără tine, sărmanul nostru 
Rene? zise unul din ei surâzând. 

— Pe mine! pe mine! repetă el cu spaimă, aceasta nu se 
poate... regele m-a grațiat. 

— Nu ştiu dacă regele te-a grațiat, zise ajutorul călăului 
râzând, dar ştiu că ţi s-a construit o frumoasă tribună lângă 
eşafod şi că e o sărbătoare întreagă preparată pentru 
moartea ta. 

Şi cei doi ajutori ai călăului, îl luară pe Rene ce tremura, 
şi îi legară mâinile la spate. 

— Sunt un om pierdut! murmură el cu o voce sugrumată, 
regina m-a abandonat. 

Capitolul XVII. 

Seara, în ajun, pe când Rene aştepta cu nelinişte acel 
ajutor ce îl promisese regina, un tânăr cavaler intră în Paris 
prin poarta Saint-Jacques, urmă strada cu acest nume şi se 
opri la hanul unde odată fusese locuit incognito de sir de 
Coarasse. 

Acest cavaler, punând piciorul jos, zise cârciumarului 
aceste puţine cuvinte: 

— Mi-e foame! 

Aceste cuvinte făcură pe hangiu să tresară... 

— Ţi-e sete? 

— De asemenea. 

Hangiul ce nu era altul decât bearnezul Lestacade, luă 
calul de frâu şi adăugă: 


— Senioria Voastră vine de departe? 

— Din Gasconia. 

— Şi vine la Paris? 

— Pentru a auzi vorbindu-se de unii din strămoşii mei. 

De astă dată hangiul surâse: 

— Un strămoş căruia îi plăceau cărţile, zise el făcând cu 
ochiul. 

— Sunt valetul de caro. 

— Ah! ah! zise Lestacade, eşti aşteptat messire. 

— De cine? 

— Valetul de pică e aici. 

— Când a sosit el? 

— Acum două ore. 

— Şi valetul de treflă? 

— Ela trecut pe aici la miezul zilei şi m-a prevenit de 
sosirea Senioriilor Voastre. 

Hangiul chemă un servitor, îi dădu calul gentilomului şi 
deschise apoi uşa care da în sala hanului, acea cameră ce e 
locul de întâlnire a locuitorilor din han şi care serveşte de 
anticameră a bucătăriei. 

Un alt gentilom era la o masă şi, la vederea noului venit, 
se ridică şi veni spre întâmpinarea lui. 

— Bună ziua, Hogier! 

— Bună ziua, Hector. 

Hector de Galard îşi scoase mantaua, puse spada pe un 
scaun, apoi se aşeză în faţa amicului său, Hogier de Levis, 
pe când hangiul îi aducea un pahar. 

— Când ai sosit? 

— Sunt două ore. 

— Ai văzut pe Noe? 

— Nu încă. Îl aştept... Ela spus hangiului că îl vom vedea 
deseară. Hei! hei! adăugă Hogier de Levis, am avut, cu 
toate acestea, noutăţi despre dânsul. 

— Cum? 

— La trei sau patru leghe de aici, într-un sat anume, 
Montlhery, locuitorii l-au văzut trecând. 


— El e cunoscut? 

— Nu, dar mi-a fost atât de bine descris încât nu m-am 
putut înşela. El călătorea cu două femei. 

— Două! 

— Tinere şi frumoase... 

— El ne-a zis cu toate acestea că era însurat, dar nu ne-a 
adăugat că s-a însurat cu două femei, observă Hector de 
Galard râzând. 

Convorbirea celor doi tineri fu întreruptă prin sosirea 
subită a unui al treilea personaj. 

— Pe onoarea mea! zise Hector, când vorbeşti de lup îi 
vezi întotdeauna coada. 

Tânărul ce intra în sală era No€. 

— Pe viaţa mea! seniorii mei, zise el, sunteţi nişte omeni 
foarte exacţi. 

— Exceptând pe amicul nostru Lahire. 

— Oh! acela, zise No&, dacă soseşte mai înainte de 
noapte, va fi mai exact decât noi. 

— Acestea cer oarecare desluşiri. 

— Vi le voi da. Ascultaţi-mă! 

— Să vedem! 

— Tu, Hector, ai plecat din Bordeaux marţi dimineaţă? 

— Da. 

— Şi ai urmat drumul mai scurt. Ai trecut prin Poitiers, 
Tours, Blois şi Orleans. 

— Întocmai. 

— Hogier a plecat din castelul său din Mirepoix şi ela 
traversat Perigord şi o parte din Berry. 

— Aşa e. 

— Dar Lahire avea cu totul un alt itinerariu. 

— Ah! 

— Ela trebuit se treacă prin Chartres, ceea ce îi 
prelungea drumul cu cinci sau şase leghe. 

— Bine! zise Hector, dar de ce a trecut prin Chartres. 

— Pentru că voiam ca fiecare din voi să intraţi în Paris 
singuri, ca să nu atrageţi atenţia. 


— Prea bine. Deci îl aşteptăm astă-seară. 

— Cum vă aşteptam pe voi. Tu ştii bine Hector, că ne-am 
despărţit la porta castelului tău, sunt opt zile de atunci şi, 
dându-ne întâlnire la Paris, în hanul ţinut în strada Saint- 
Jacques de către bearnezul Lestacade. 

— La patrusprezece ale curentei luni, la apusul soarelui, 
adăugă Hogier de Levis. 

Bărbatul frumoasei Myette chemă pe Lestacade. 

— Ai multă lume în han? îl întrebă el. 

— Deocamdată pe nimeni. 

— Bine. Veghează numai ca să nu fim deranjaţi. 

— Nimeni nu intră, fiţi liniştiţi, messire. 

— Afară de al patrulea. 

— Va avea şi el asemenea cuvântul de trecere? 

— Da. 

— Bine, zise hangiul depărtându-se, lăsaţi pe mine. 

— Ah! mă iartă! făcu Noe rechemându-l, s-ar putea 
întâmpla ca un gentilom, deja în vârstă, să se prezinte. 

— Cum eel? 

— Trebuie să îl cunoşti din vedere: domnul de Crillon. 

— Îl cunosc. 

— Ei bine, dacă va veni, lasă-l se intre. 

Hangiul ieşi. 

Atunci Hector de Galard şi Hogier de Levis priviră pe 
Noe cu mirare. 

— Aşteptaţi pe Crillon? ziseră ei. 

— Poate... 

Şi No&, cu jumătate de voce, adăugă: 

— Bunii mei amici, am făcut un jurământ pe care îl voi 
justifica fără îndoială, dar pe care, prezentul nu îl poate 
justifica... 

— Aud? 

— Înainte de a cuceri un nou tron regelui nostru, va fi 
greu de a-l păstra pe acela care îl are. 

— Ce spui? făcu Hogier. 

— Eşti nebun? strigă Hector. 


— Scumpii mei seniori, reluă Noe, regele de Navarra nu 
e ascultător, el susţine să rămână la Paris, unde regina- 
mamă, aceea care a recucerit favoarea regelui, conspiră 
contra vieţii lui, unde nu are decât doi amici: Pibrac şi 
Crillon. 

— Ah! Crillon e amic cu dânsul? 

— EL îi este devotat până la moarte. Şi încă mai adineauri 
mi-a repetat-o. 

— Ei bine! dar, făcu Hogier, devotamentul lui Crillon şi 
patru spade ca ale noastre, mi se pare mai mult decât ceea 
ce trebuie... 

Noe ridică din umeri. 

— E nefolositor, ca să vă spun asta, şi toate le-am auzit la 
Luvru într-o oră. Să vă fie destul să ştiţi că trebuie să 
veghem zi şi noapte asupra vieţii regelui nostru care e în 
pericol. 

— Oh! oh! 

— Regele de Navarra, urmă Noe, şi hughenoţii nu sunt 
prea bine priviţi şi, după cum se spune la curtea regelui 
Carol al IX-lea că Henric de Bourbon devine capul 
partidului, s-ar putea ca în curând să se schimbe câteva 
focuri de armă. 

— Eu, zise Hogier de Levis, sunt catolic şi certurile de 
religie nu mă interesează, dar sunt supusul regelui de 
Navarra şi voi vărsa tot sângele meu pentru el. 

— Regele, mai adăugă Noe, are doi inamici mortali; pe 
regina-mamă şi pe ducele de Guise. Aceasta e suficient 
pentru ca să poată cădea asasinat în colţul unei străzi dacă 
noi nu vom veghea bine. 

— Vom veghea. 

Uşa se deschise şi Crillon intră. 

Ducele zisese în aceeaşi zi tânărului Noe: 

— Eşti pe lângă regele de Navarra şi, mai mult încă, îţi 
permite să-i fii amic, prin urmare, cred că te va asculta. 

— Aşa cred şi eu, îi răspunse No€. 


— Ei bine! sfâtuieşte-l să facă o mică plimbare prin 
Navarra. 

— Ah! răspunse Noe, eu ştiu că regele nu va părăsi 
Parisul până ce nu va primi zestrea Doamnei Margareta. 

— Pe onoarea mea! strigă Crillon, noi nu suntem 
înconjurați decât de laşi şi de curtenii cei mai mizerabili. 
Toţi se tem de Rene, care va muri mâine şi, de azi 
dimineaţă, caut printre soldaţi şi gentilomi pe cei de care 
am trebuinţă şi nu i-am găsit. 

— Ce cauţi? 

— Doisprezece oameni curajoşi. 

— Sunt destui în Franţa. 

— Da, dar curajoşi şi devotați, netemându-se de nimic 
altceva afară de Dumnezeu şi în stare să asculte ordinul, 
fără a se gândi că vor displace Doamnei Catherine. Aş fi fost 
în stare chiar să adun în mai puţin de o oră, o armată 
pentru a merge să cuceresc imperiul turc, dar nu am putut 
găsi în tot Parisul doisprezece oameni capabili să displacă 
reginei-mame. 

— Pe credinţa mea! domnule duce, dacă patru omeni pot 
valora cât doisprezece, eu pot să ţi-i ofer. 

— Dumneata? 

— Vino astă-seară la hanul din strada Saint-Jacques şi 
întreabă de mine. 

Aşadar, Crillon veni la han după îndemnul lui No€. 

El aruncă intrând, asupra celor patru tineri ce se aflau 
cu No6, o privire de adevărat cunoscător. 

— Pe onoarea mea! zise el salutând, aceste înfăţişări, 
acest păr negru, aceşti dinţi albi, sunt de bun augur. Bună 
ziua, seniorii mei! 

— Domnule duce, răspunse Noe, iată amicii mei Hogier 
de Levis şi Hector de Galard. 

— Pe viaţa mea! iată două persoane nobile, zise Crillon; 
şi mă prind că aceştia sunt două din spadele ce mi-ai 
promis. 

— Mă iartă! iată trei. 


— Ah! ai dreptate, făcu ducele surâzând, uitasem că erai 
atât de fericit de a displace puţin doamnei Catherine. Dar... 
al patrulea? 

— Nu te îngriji, el va veni; ceea ce vom face noi, va face 
şi el, fii sigur. 

— Mâine, reluă Crillon, omul cel mai periculos din 
regatul Franţei va fi executat. 

— Ştiu, zise Noe. 

— Dacă Rene nu va pleca în călătoria spre lumea 
cealaltă, eu nu răspund de viaţa nimănui. Acel om ar otrăvi 
chiar pe Dumnezeu şi pe sfinţi. 

— Bun! zise Noe&, ghicesc. Te temi să nu fie scăpat în 
momentul supliciului. 

— Mă tem de când regina a regăsit pe Paola. 

— Am auzit de asta, zise Noe, şi mi s-a mai spus de trei 
gentilomi ce au ajutat-o... 

— Aşa e. Şi dacă regina are trei gentilomi capabili de a 
scăpa pe fiica lui, ei îşi vor da toate silinţele pentru a-l scăpa 
pe tată. 

— Aşa e. 

— Şi până acum nu aveam pe nimeni a li se opune. La 
primul atac, mâine, când voi fi în capul unui escadron, ei se 
vor răspândi, căci toţi se tem de mâna Doamnei Catherine. 

— Ei bine! domnule duce, răspunse el, nu te nelinişti! Vei 
vedea că noi nu ne temem şi ceea ce ne vei comanda, noi 
vom executa. 

— Bravo! zise ducele. 

În acel moment uşa se deschise şi Lahire intră. 

— Oh! seniorii mei, zise el, nu vă ascund că greu am 
ajuns aici. 

— Adevărat! făcu Noe. 

— Da, căci am părăsit pentru voi, femeia cea mai 
seducătoare a Franţei şi a Navarrei, o sirenă. 

Toţi îl priviră pe Lahire cu curiozitate. 

Capitolul XVIII. 

lată ce i se întâmplase lui Lahire. 


El pusese o iuţeală mare în călătoria sa pe care Noe nu o 
calculase, şi sosise la Chartres în dimineaţa zilei din ajun. 

— La câte leghe depărtare sunt de Paris? întrebă el 
oprindu-se la primul han ce întâlni pe marginea drumului. 

— La cincisprezece leghe, îi răspunse hangiul. 

Lahire se cobori de pe cal şi ceru să dejuneze, apoi 
aruncă o privire asupra calului său. 

Sărmanul animal era cu totul obosit, aşa încât abia se 
mai putea ţine pe picioare. 

— Acesta e un cal pierdut, îşi zise tânărul om. 

EI zări un cala cărui înfăţişare îi plăcu mult. 

— Al cui e acest cal? întrebă el. 

— Al meu, zise hangiul. 

— Voieşti să îl vinzi? 

— Dacă găsesc... 

Lahire îşi socoti ce avea în pungă şi îşi făcu acest 
raţionament: 

— Pentru că merg la Paris pentru serviciul regelui de 
Navarra, e drept să cred că regele îmi va da un cal, cel 
puţin. 

Şi el propuse în schimb calul său, mai adăugând ceva în 
bani. 

Hangiul cerea cincizeci de pistoli, Lahire îi oferi douăzeci 
şi cinci, apoi treizeci, şi tocmeala fu încheiată. 

Atunci tânărul om mâncă cu plăcere, bău vin din cel mai 
bun, şi ordonă ca să i se înşeueze noul cal. 

— Voiesc să dorm astă-seară la Paris, îşi zise el. 

El plecă de la Chartres pe la miezul zilei şi făcu cu calul 
său ce zbura ca o rândunică, opt leghe fără a se opri. 

După aceasta se opri la un han, dădu fân calului, îl lăsă o 
oră să se odihnească şi plecă din nou. 

Către seară el zări din depărtare turnurile de la Notre- 
Dame de Paris şi ajunse în micul sat Meudon. 

leşind din Meudon, el întâlni o litieră purtată de catâri. 

Acea litieră părea a veni din Paris şi Lahire putu să 
zărească în interior o femeie. 


Femeia era mascată, dar ea părea a fi tânără şi părul îi 
era blond. 

Un scutier călare, era singura escortă. 

— Pe Dumnezeul meu! exclamă Lahire, ce era un 
căutător de aventuri, nu sunt aşteptat decât mâine la Paris. 
Am deci timpul de a mă distra şi de a urma pe această 
frumoasă damă. Cine ştie? 

Şi el întoarse calul. 

Dama aruncase asupra lui mai întâi o privire distrată, 
apoi curioasă. 

Lahire era un băiat frumos, ceea ce pentru femei e un 
mic merit. 

Litiera trecu de Meudon, apoi făcu la stânga pe o 
frumoasă potecă. Acea potecă se îndrepta spre pădure. 

Lahire o urma mereu. 

Trecu aproape o oră, când femeia mascată se aplecă 
puţin afară şi zări pe cavaler. 

Atunci fără îndoială, ea dădu un ordin, căci litiera se 
opri. 

Lahire, ce se afla la doi paşi înapoi, se opri de asemenea. 

Atunci dama dădu fără îndoială un nou ordin, căci litiera 
porni din nou. 

Văzând aceasta, tânărul dădu de asemenea pinteni 
calului. 

Atunci litiera se opri din nou şi cum Lahire se pregătea 
să facă asemenea, el văzu pe scutierul ce preceda litiera, 
întorcând calul şi îndreptându-se spre dânsul: 

— Gentilomul meu, zise scutierul, doamna ce se află în 
acea litieră doreşte a-ţi vorbi. 

Lahire îndreptă calul spre litieră şi salută cu o graţie 
perfectă: 

— Domnule, îi zise dama cu o voce ce-i păru tânărului a fi 
încântătoare, am avut norocul, acum o oră, dea vă întâlni 
pe drumul ce duce de la Paris la Meudon? 

— Da, doamnă. 

— Mergi la Paris? 


Lahire se înclină. 

— Aş putea şti, urmă dama mascată, pentru ce ai 
schimbat aşa de iute hotărârea? 

Lahire începu a surâde. 

— Dar, zise el, nu sunt aşteptat la Paris decât mâine. 

— Şi atunci? 

— Atunci, doamnă, am zărit că aveai păr frumos şi blond. 

— Mulţumim. 

— Şi că ochii îţi scânteiau prea mult sub mască pentru a 
nu fi cei mai frumoşi din lume. 

— Adică, observă dama mascată, ţi-a venit fantezia de a 
mă urmări? 

— Şi sunt gata de a continua. 

— Ah! ce spui! dar, s-ar putea întâmpla ca eu să merg 
departe, zise ea surâzând. 

— Ce-mi pasă? 

— La capătul lumii... 

— Nu face nimic. 

— Cu toate acestea nu ştii cine sunt. 

— Ghicesc că eşti frumoasă... 

— Ah! domnule, făcu dama mascată, eşti de o obrăznicie 
neauzită. 

— lartă-mă, doamnă, răspunse Lahire; dar sunt numai 
de douăzeci şi doi de ani şi sunt cadet de Gasconia... 

— Ah! îl întrerupse necunoscuta, eşti gascon? 

— Şi sunt mândru! 

— Eşti hughenot? 

— Nu am fost şi nu sunt. 

— Cu atât mai bine... Dar iubeşti pe rege? 

— Pe care? făcu cu naivitate Lahire, pe cel al Franţei sau 
pe cel al Navarrei? 

— E adevărat, uitasem că eşti supus bearnez. 

— Ei bine, doamnă, pe al meu îl glorific. 

Necunoscuta nu mai răspunse deocamdată nimic, apoi 
reluă: 


— Eu cred că nu vei mai prelungi această glumă de a mă 
mai urmări. 

— Nu glumesc nicidecum, vă jur. Şi apoi iată că noaptea 
a sosit şi suntem în mijlocul pădurilor; afară de aceasta, 
mizeria e mare pentru regat şi hoţii sunt numeroşi... 

— Eu nu mă tem de ei. 

Lahire continuă fără a se descuraja: 

— Suferiţi doamnă, ca să vă urmez şi să vă protejez... Nu 
se ştie ce se poate întâmpla. 

Necunoscuta îl ameninţă cu degetul. 

— la seama! zise ea, vei putea să te căieşti. 

— De ce? 

— Se poate întâmpla ca să fiu urâtă! 

— Oh! este cu neputinţă. 

— Şi dacă aş avea... un bărbat? 

— Ah! doamnă, zise Lahire, dacă ai avea unul, trebuie să 
se poarte foarte rău cu dumneata. 

— Pentru ce? 

— Pentru că vă lasă să călătoriţi singură. 

— Domnule, zise dama mascată, permite-mi să-ţi spun că 
mai am o mare leghe de făcut pentru a ajunge. 

— Primiţi vă rog să vă însoțesc! 

— Şi că, dacă mă vei urma până acolo, vei fi în mare risc 
de a pierde drumul la întoarcere. Luna e nouă şi odată ce 
noaptea va sosi, se va face un întuneric teribil în pădure. 

— Oh! doamnă, răspunse Lahire, nu vă neliniştiţi pentru 
mine, căci ştiu să mă scap de orice primejdie. 

— Aşadar stăruiţi? 

— Mai mult ca oricând. 

— Ei bine, fie! zise ea, îţi permit. Însă... 

Ea se opri. 

— Spuneţi condiţiile, doamnă, le primesc dinainte. 

— Când vom ajunge la uşa casei unde mă duc, dumneata 
te vei întoarce. 

— Fără speranţă de a vă mai vedea? 


Lahire pronunţa aceste cuvinte cu un accent de juneţe 
care anunţa cu multă elocvenţă hotărârea, devotamentul şi 
energia. 

Necunoscuta îl privi cu atenţie. 

— Eşti brav? 

— Ah! doamnă, ce întrebare! 

— Dacă aş pune bravura dumitale la încercare? 

— Vorbiţi... 

— Iată, zise necunoscuta, urcaţi-vă în litiera mea şi daţi- 
vă calul să-l conducă scutierul meu, şi să vorbim. 

Lahire sări cu uşurinţă jos şi dădu calul în mâinile 
scutierului, şi urcă în litieră. 

Atunci necunoscuta îi zise: 

— Eu sunt o femeie cu totul altfel decât v-aţi închipuit. 

— Aveţi vocea unui înger! 

— Şi cu mâniile unui demon în fundul inimii, adăugă ea 
cu 0 voce surdă. 

Lahire tresări. 

Necunoscuta continuă: 

— Am o ură violentă şi caut un om care să mă poată 
răzbuna! 

— Acela voi fi eu, răspunse Lahire cu cavalerismul 
vârstei sale. 

— la seama! 

— La ce? 

— Omul pe care îl urăsc e puternic. 

— Haida-de! făcu gasconul, nu-mi pasă de puterea sa. 
Am o bună spadă. la spuneţi-mi numele său. 

— Oh! Încă nu... mai târziu, mai târziu! zise ea, şi când 
vom fi în intimitate. 

Şi ea începu să chestioneze pe tânărul om asupra ţării 
sale şi asupra motivului care îl aducea la Paris. Dar Lahire 
era discret şi el răspunse: 

— Acesta, doamnă, nu e secretul meu. 

— Adevărat? 

— Adică e al aceluia care e mai sus decât mine. 


Necunoscuta îl privi cu atenţie ca şi cum ar fi voit să 
pătrundă în cele mai intime gânduri ale sale. Apoi ea îi zise 
cu o indiferenţă prefăcută: 

— Aveţi dreptate, trebuiesc păstrate întotdeauna 
secretele ce nu ne aparţin. 

Drumul pe care îl urma litiera se lărgi totdeodată şi, cu 
toate că noaptea sosise repede, Lahire putu să vadă printre 
arborii pădurii mai puţin stufoşi, un punct luminos. Acea 
lumină pleca de la ferestrele unei mici case albe, ce era în 
mijlocul pădurii. 

Atunci necunoscuta zise lui Lahire: 

— Coborâţi. 

— Mă concediaţi? întrebă el cu un ton rugător. 

— Nu, vă opresc. 

EI se înfioră de bucurie. 

— Vă opresc, zise ea, pentru că ar fi crud din parte-mi de 
a vă concedia la o asemenea oră şi de a nu vă da 
ospitalitate... 

— Ah! cât sunteţi de bună! 

Şi Lahire cuteză să îşi aducă la buze, mâna 
necunoscutei. 

Ea îşi trase mâna şi adăugă: 

— Vă opresc şi pentru motivul că mi-aţi promis... 

— Voi fi cavalerul dumneavoastră şi mă voi lăsa să fiu 
omorât pentru domnia ta. 

— Dar, adăugă ea, sunt obligată să-mi iau oarecare 
precauţii pentru a vă primi. 

— Coborâţi-vă dar aici. 

— Bine. 

— Acum vezi acea lumină? 

— Da. 

— Vezi acea casă printre arbori? 

— O văd. 

— Ei bine, rămâi aici cu ochii fixaţi asupra acelei lumini, 
până când ea se va stinge. 

— Şi după ce se va stinge? 


— Vei merge drept spre casă şi te vei îndrepta spre 
poartă. 

Lahire ieşi din litieră şi merse de se aşeză pe rădăcina 
unui copac. 

Scutierul continua drumul său, litiera se depărta şi se 
apropia de casă. 

Apoi totul dispăru în umbră. 

Atunci Lahire aşteptă. 

Minutele trecură, apoi o oră întreagă. 

Lumina strălucea mereu. 

— Nu cumva ea voieşte să mă păcălească? îşi zise 
tânărul om. 

Deodată, el auzi galopul unui cal şi se sculă cu 
repeziciune în picioare. 

Un cavaler trecu pe lângă el, repede ca fulgerul, şi 
dispăru sub arbori. În acelaşi timp, lumina se stinse. 

Atunci Lahire respiră. 

— În fine, zise el. Toate acestea au un aer bizar, dar mă 
voi duce până la capăt. Şi se sculă, şi se îndreptă spre casă, 
care era la două sute de paşi depărtare. Porţile erau 
întredeschise. 

Lahire urcă cele două trepte care formau peronul, 
împinse uşa şi se găsi în întuneric. 

În acelaşi timp, o mică mână satinată luă pe a sa şi vocea 
armonioasă şi fragedă a necunoscutei zise încet: 

— Vino... şi nu face zgomot. 

Lahire era prudent şi puse mâna pe mânerul spadei sale. 

Capitolul XIX. 

Lahire, condus de necunoscută, făcu vreo zece paşi în 
mijlocul unei obscurităţi profunde. Apoi o uşă se deschise. 

O rază luminoasă luci pe obrazul eroului nostru şi el se 
găsi pe pragul unei camere de felul unui dormitor în 
mijlocul căreia o masă era aranjată. 

Această masă era acoperită cu o pânză foarte albă, pe 
care se găsea un tacâm de argint sculptat şi mai multe 
butelii de cristal de Bohemia, pline cu vin revigorant. 


O lampă italiană cu glob de alabastru, atârnată în plafon, 
proiecta împrejurul ei o lumină discretă şi voluptoasă. 

Un moment ameţit, Lahire putu îndată să arunce o 
privire împrejurul lui şi să examineze totul. 

Oratoriul era mic, dar atât de luxos, atât de cochet 
decorat, întocmai ca şi sălile Luvrului, unde doamna 
Catherine cheltuise tezaure şi geniu. 

Zidurile erau acoperite cu o stofă orientală, foarte la 
modă atunci, şi ferestrele bine garnisite cu jardiniere pline 
cu flori rare. Şi pe ici, pe colea, erau aşezate pe etajere, 
statui de bronz florentin de tot gustul. 

Din toate părţile ieşea un parfum misterios care făcea să 
nască amorul îndată. 

„Fi-voi eu la o prinţesă sau la o zână? murmură Lahire a 
cărui uimire creştea.” 

Necunoscuta, tot mascată, nu încetase de a îşi ţine mâna 
sa în aceea a lui Lahire. 

„Poate că sunt la amândouă, îşi răspunse el surâzând.” 

Ea îl trase spre o canapea care era foarte moale şi îl făcu 
să se aşeze lângă dânsa: 

— Spune drept, îi zise ea, că nu te aşteptai când m-ai 
întâlnit, ca să fii primit astfel, gentilomul meu? 

— Cred că visez... răspunse Lahire ameţit de tot ceea ce 
vedea. 

— Ai făcut un lung drum, reluă necunoscuta, ţi-e foame 
şi sete, ei bine, eu am voit să te opresc să cinezi. 

— Într-adevăr, doamnă, sunteţi o zână. 

— Cât pentru calul dumitale, să nu te îngrijeşti, urmă ea, 
mâine de dimineaţă îl vei găsi voios şi viguros. 

Aceste două cuvinte îl făcură pe Lahire să tresară. 

„Cred că am de-a face, îşi zise el, cu vreo damă de la 
curte, certată cu bărbatul său şi care caută să-l uite printr-o 
companie veselă.” 

Dama mascată invită pe Lahire să se debaraseze de 
manta şi de spadă. 


Apoi ea se aşeză la masă şi indică gentilomului un scaun 
faţă în faţă cu acela pe care îl ocupa ea. 

— Acum să cinăm, zise ea. 

— Dar, doamnă, observă gasconul care nu era sigur că e 
treaz şi nu cumva e un vis ceea ce i se întâmplă, oare aveţi 
să cinaţi cu masca la ochi? 

— Da, negreşit. 

— Oh! îmi pare prea crud asta! 

— Dar, prudent. 

— Ah! făcu el cu un ton de reproş, eu sunt gentilom, 
doamnă, şi sunt discret... 

Ea avu un aer batjocoritor sub masca sa de catifea: 

— Nu mă tem nicidecum de indiscreţia dumitale, zise ea, 
dar eu am o figură pe care nimeni nu trebuie să o vadă. 

— Ah! doamnă! 

— Ascultă, reluă ea, când vei şti ceea ce voiesc de la 
dumneata, vei înţelege îndată motivul pentru care nu 
trebuie să-mi arăt figura. 

— Atunci vorbiţi, doamnă, şi porunciţi! 

Ea îi turnă într-o cupă de aur sculptată, un vin galben ca 
chilimbarul. 

— Bea! zise ea. 

Dacă Labhire ar fi fost un senior de la curtea Franţei, 
bogat şi puternic, ar fi stat în cumpănă înainte de a bea şi s- 
ar fi gândit că dacă nu-şi va lăsa viaţa în fundul acelei cupe, 
totuşi îşi va putea lăsa raţiunea. 

Dar Lahire era un cadet din Gasconia care nu avea decât 
câţiva pistoli în pungă, bucurându-se de un venit prea 
modest cu toată buna sa nobleţe, şi posedând ca bunuri 
vizibile numai vechea sa spadă ereditară. 

Toate acestea erau două motive serioase care îl făceau 
să nu se teamă de nimic. 

Şi apoi, el avea un apetit grozav. 

El mâncă cât patru şi bău cât doisprezece, repetând din 
timp în timp: 

— Dar vorbiţi doamnă, ceea ce îmi veţi ordona, voi face. 


— Adevărat? zise ea, în fine. 

— Pe credinţă de Lahire. 

— Ah! te numeşti Lahire? 

— Da, doamnă. 

— Eşti dumneata descendentul camaradului Jeannei 
d'Arc? 

— Era străbunul meu. 

Necunoscuta se înclină ca o femeia care cunoştea bine 
blazoanele aristocrației franceze. 

— Şi, reluă ea, mergi la Paris? 

— Sunt aşteptat. 

— Crezi că vei rămâne? 

— Nu ştiu, dar sper. 

— Mult timp? 

— Aceasta depinde... V-am spus doamnă, acesta nu e 
secretul meu. 

— Ah! da, este adevărat. 

— Dar v-am făcut jurământul de a mă supune şi mi-l voi 
ţine. 

— la seama! nu ştii ce aştept de la dumneata. 

Ea îi turnă în cupă un alt vin, care desigur venea din 
Spania şi care se urca la cap ca un parfum vaporos. 

Lahire era tânăr, era înflăcărat, vinul de Spania îi ameţi 
capul, el deveni mai îndrăzneţ pe la jumătatea cinei, astfel 
că începu fără încetare să ducă la buzele sale, mâinile albe 
ale necunoscutei, rugându-o să-şi scoată masca, apoi se 
puse în genunchi şi cuteză a apuca talia cea delicată şi 
sprintenă a femeii cu mască de catifea. 

Dar ea se desfăcu repede şi puse drept barieră între 
dânsa şi el o masă. 

— Eşti un copil, îi zise ea, şi voiesc să-ţi spun o 
povestioară orientală care îţi va arăta nebunia. 

— Ei bine! zise el, vă ascult. Dar pe urmă vă veţi scoate 
masca? 

— Voi vedea. Ascultă! 


Şi ea se răsturnă pe jumătate în fotoliu său, luă o poză 
încântătoare şi, jucându-se cu neglijenţă cu un mic pumnal 
cu lama de aur cu care se servise să curețe o piersică, 
începu: 

— Era într-o vreme, un prinţ numit Namun, care domnea 
în Lahore, în India. 

— Am auzit vorbindu-se de această ţară. 

— Namun era frumos, dar atât de frumos încât inspiră 
un viu amor unei zâne. Regele zânelor, atins fiind de a 
vedea pe sărmana nemuritoare suferind zi şi noapte din 
cauză că nu îi era permis să iubească un simplu muritor, îi 
zise, în fine: 

— Îţi permit să mergi pe pământ, să clădeşti un palat 
după gustul tău şi să-l primeşti pe frumosul tău Namun în 
fiecare noapte.” 

Şi cum zâna se bucura de această permisiune, regele 
adăugă: 

— Dar îţi permit cu o condiţie: vei purta tot timpul pe 
figura ta o mască şi nu o vei scoate niciodată.” 

— Oh! zise zâna, care se încredea prea mult într-însa, voi 
şti prea bine să mă fac iubită de dânsul fără ca să-mi vadă 
obrazul.” 

— Aceasta e afacerea ta, răspunse regele.” 

Zâna îşi luă bagheta, descinse pe pământ şi îşi alese o 
vale încântătoare, udată de un râu cu apă limpede şi 
acoperită de mari păduri umbroase, unde îşi stabili 
reşedinţa. Acolo ea îşi învârti o dată bagheta şi un splendid 
palat ieşi din pământ. Seara chiar, prinţul Namun se rătăci 
la vânătoare şi veni să ceară ospitalitate la poarta palatului. 
Această poartă se deschise şi zâna apăru în faţa lui Namun. 

Ca şi mine, zise necunoscuta, ea era mascată şi, ca şi 
mine, ea avea părul blond şi umerii ei pe jumătate goi, 
braţele de alabastru, dinţii săi cei albi şi privirea sa 
arzătoare care strălucea prin mască, spuneau destul de 
elocvent că ea era frumoasă. 


Prinţul o iubea şi zâna îl primea în toate serile. Dar, într- 
o seară când el era foarte îndrăgostit, prinţul îşi dori cu 
orice preţ se vadă figura zânei şi îi smulse masca. Atunci 
palatul se surpă, zâna dispăru şi prinţul, un moment împins 
în spaţiu, se găsi în mijlocul văii unde mai înainte cu o oră, 
se înălța acel palat încântător şi unde nu mai era nici palat 
nici zână. 

Când termină această povestioară, necunoscuta privi pe 
Lahire. 

— Ei bine? zise ea. 

— Namun era curios ca şi mine. Dar dumneata nu eşti o 
zână... 

— Iată, îl întrerupse ea, ascultă bine. Eşti singur aici, 
singur cu mine, mă iubeşti şi te iubesc... 

Lahire scoase un țipăt. 

— Mi-ai făcut un jurământ. 

— Sunt gata a-l reînnoi. 

— Dacă îţi voi cere viaţa omului pe care îl urăsc? 

— Îl voi omori. 

— Îmi juri? 

— Jur... Cine este? 

— Oh! făcu ea, încă nu a sosit ora pentru ca să-ţi spun 
numele său, dar într-o zi, mâine poate, poate şi mai târziu, 
dar într-una din zile îţi va sosi o casetă. 

Ea luă din păr un ac de aur şii-l dădu. 

— Acea casetă, continuă ea, va fi închisă cu un ac 
asemenea acestuia... şi în ea vei găsi o bucată de 
pergament pe care va fi scris numele lui. 

— Va fi numele aceluia? 

— Da. Vei ţine totdeauna jurământul dumitale? 

— Pe credinţă de Lahire! repetă tânărul care îşi avea 
capul ameţit. 

Şi el o strânse din nou în braţele sale şi zise cu pasiune: 

— Oh! graţie! dumneata nu eşti o zână şi, prin urmare, 
poţi să-mi arăţi obrazul. 


— Nu, zise ea, nu sunt o zână, dar îţi dau să alegi: dacă 
ţii să rămâi aici, îmi voi păstra masca, dacă stărui să cadă, 
voi lovi cu bagheta mea în acest timbru şi oamenii mei vor 
apărea şi te vor da afară. 

— Într-adevăr, aş fi un nebun dacă aş mai stărui... 

Şi el se aşeză la genunchii necunoscutei şi îi acoperi 
mâinile cu sărutări. 

În acest moment lampa italiană al cărei ulei se 
consumase, se stinse. 

Ce se petrecu în acest rest al nopţii şi în acea casă 
misterioasă, situată în mijlocul pădurii Meudon, nici Lahire 
însuşi nu ştiu să-şi dea o socoteală precisă. 

Douăsprezece ore după aceasta, eroul nostru se 
deşteptă dintr-un somn letargic şi îşi aruncă o privire 
împrejuru-i. El adormise alături de femeia necunoscută şi, 
la deşteptare, se găsise singur. 

Când lampa se stinsese, el era în mijlocul acelui elegant 
oratoriu, dar acum el se găsea în mijlocul pădurii Meudon, 
culcat pe iarbă, cu mantaua sa drept căpătâi şi luminat de 
lumina soarelui care începuse să coboare spre orizont. 

El auzi un nechezat de cal lângă el şi îşi întoarse capul. 

Era calul său. 

— Pe viul Dumnezeu! îşi zise Lahire, o voi revedea. 

Şi el sări pe cal şi începu a alerga prin pădure, cu 
convingerea că va găsi mica casă. 

Lahire se înşela. El alergă în toate părţile, pe toate 
potecile, dar nu regăsi nici drumul ce urmase în ajun, nici 
micuța casă în care se petrecuse acea misterioasă aventură. 

Începuse a se însera. 

— Ah! drace! strigă Lahire; iată că amorul îmi turbură 
capul. Eu am uitat că sunt aşteptat la Paris. 

El dădu pinteni calului şi, după o oră, ajunse în strada 
Saint-Jacques, unde Crillon avea să încredinţeze tovarăşilor 
lui o misiune periculoasă şi plină de mister. 

Capitolul XX. 


Aşadar, a doua zi după sosirea celor patru valeţi la Paris, 
Rene trebuia să fie dus la supliciu. La unsprezece ore, ne 
reamintim, cele două ajutoare ale maestrului Caboche 
intraseră în temniţa lui. Rene atunci îşi pierdu orice 
speranţă. 

I se desfăcură legăturile de la picioare. 

Apoi îl dezbrăcară. 

Sentința parlamentului prevedea ca Rene, condamnatul, 
să meargă la eşafod cu picioarele goale, în cămaşă, cu o 
funie şi cu o faclă, în greutate de şase ocale, în mână. 

La uşa temniţei lui Rene, ce nu mai avea puterea de a se 
zbate şi pe care ajutoarele lui Caboche îl susțineau, Rene, 
văzu un dublu şir de soldaţi şi, alături de soldaţi, zări un 
chip cunoscut: Noe. 

Noe avea în dreapta pe Hogier de Levis şi în faţă pe 
Lahire, şi Hector de Galard. 

Rene văzu pe Noe ce îl salută, apoi observă cele trei 
figuri cu nasul acvilin, ochii negri, dinţii albi, acele trei 
figuri necunoscute, dar de care nu se putea înşela. Aceştia 
erau gasconi, adică partizani ai regelui de Navarra, inamici 
ai Catherinei, oameni ce aveau să se bucure de supliciul lui. 

La capătul unui lung coridor pe care elîl străbătu, Rene 
ajunse într-o mică sală rece şi nemobilată, în care maestrul 
Caboche îl aşteptă pentru a-l îmbrăca cu cămaşa de 
condamnat şi a-i pune funia de gât. 

Rene privi pe călău şi puţina forţă ce o mai avea, o 
pierdu. 

Maestrul Caboche îl făcu să stea pe un scaun, apoi făcu 
semn celor două ajutoare să-l descalţe. 

În acelaşi timp el îi puse cămaşa şi se aplecă la ureche 
atât de repede pentru a nu fi observat: 

— Curaj, îi zise el. 

Rene tresări şi îl privi pe călău. 

— Curaj! repetă Caboche, scăparea precedă adesea 
supliciul. 

Florentinul se cutremură. 


Caboche se prefăcu că nu îi poate încheia nasturele de la 
gât al cămăşii şi adăugă: 

— Vei fi scăpat. 

Noe€ şi cei trei gasconi se aflau lângă uşa sălii şi erau 
prea departe pentru a auzi. 

O rază de speranţă învioră ochiul cel întristat al 
Florentinului. 

— Încerci să mă înşeli, şopti el. 

— Dumnezeu să mă pedepsească dacă mint! răspunse 
încet călăul... 

— E prea târziu... 

— Nu... trebuie să fii scăpat. 

— Când? 

— leşind de la Notre-Dame. 

— Ah! murmură Rene€, eu sunt înconjurat de oameni care 
s-ar omori mai bine, decât să mă scape. 

— Eu cunosc, răspunse călăul, pe unii care se vor omori 
ca să te scape. 

Condamnatul era gata şi Caboche zise cu o voce aspră: 

— Haide, la drum! 

Cele două ajutoare îl împinseră pe Rene înaintea lor. 

Caboche mergea înainte. Dar cum acesta din urmă ieşea 
din sală, el zări pe Noe şi cei trei tovarăşi ai săi: 

— Ah! drace! îşi zise el, iată nişte chipuri care, într- 
adevăr, îmi pare că valorează cât cei pe care îi cunosc. 

Ei ajunseră în curtea castelului. Acolo se afla căruţa în 
care trebuia condus Rene la eşafod. Împrejurul căruţei se 
afla un rând de soldaţi călări. 

În fruntea soldaţilor, călăul zări pe Crillon. 

Pentru a doua oară Caboche se îndoi de succes la 
vederea ducelui de Crillon. Doi paji ţineau patru cai. 

Aceşti cai erau ai lui Noe şi cei trei tovarăşi ai săi. 

— Pe cai, domnilor! zise Noe. 

Atunci Caboche pierdu orice speranţă. 

— Iată patru oameni contra patru! îşi zise el, şi ducele va 
face ca balanţa să atârne în favoarea lor... Dar, mai adăugă 


călăul, nu voi face mai puţin din ceea ce am promis. Vom 
urma strada Calandre... Şi apoi, cum o fi, totuna mi-e. 

Această cugetare sfârşită, Caboche se urcă în căruţă, 
alături de Rene, ce şedea în picioare ţinând facla în mână. 
Alături de dânsul era un călugăr, care recita rugăciuni. 

Ducele îşi ridică spada şi cortegiul se puse în mişcare. 

Noe€ şi cei trei gasconi se aşezaseră câte doi pe fiecare 
parte a căruţei. 

Soldaţii se aşezară jumătate înainte, jumătate după 
căruţă. 

Crillon, înainte de a porni cortegiul, se apropie de Noe şi 
zise încet: 

— Malurile apei şi străzile sunt pline de lume. Sunt sigur 
că vor încerca o răpire. 

— Şi eu, asemenea... 

— Desigur, adăugă ducele, ţin mult ca acest mizerabil 
otrăvitor să fie sfâşiat. Dar dacă nu vom putea ajunge cu 
dânsul până în piaţa Greve... 

— Îi voi sfărâma capul cu o lovitură de pistol, zise No&. 

— Voiam tocmai să te rog aceasta. 

Aceste cuvinte schimbate, ducele, după cum o ştim, se 
puse în fruntea soldaţilor şi cortegiul se puse în mişcare. 

Atunci călugărul ridică puţin capişonul şi maestrul 
Caboche, ce luase hăţurile pentru a mâna calul, recunoscu 
în călugăr pe gentilomul ce se prezentase la dânsul în 
noaptea trecută. 

Acesta era unul din cei patru înamoraţi ai ducesei de 
Montpensier, Gaston de Lux. 

Rene nu văzuse niciodată pe Gaston de Lux, prin 
urmare, nu putea şti dacă este un adevărat călugăr. 

Maestrul Caboche recunoscu pe tânărul om şi îi zise: 

— Ai o spadă sub manta, părinte? 

Rene tresări şi îl privi pe călugăr. 

Călugărul îşi deschise mantaua şi Rene zări ţevile a două 
pistoale şi mânerul unui pumnal. 


Atunci călugărul se aplecă asupra lui şi, sub pretext de a 
murmura o rugăciune, îi zise: 

— Fii mai trist ca niciodată şi, mai mult ca totdeauna, 
înspăimântat de moarte. 

— Ah! şopti Rene, ştiam bine că nu voi putea fi scăpat. 

— Vei fi scăpat. 

— Atunci, de ce trebuie să mă tem de moarte? 

— Pentru că o speranţă prea viu manifestată ar 
compromite totul. 

Şi călugărul apropie un crucifix de buzele lui Ren€ şi zise 
tare, aşa ca să fie auzit de toţi, primele versete din 
rugăciunile ce se citesc celor muribunzi. 

Mulțimea gemea în piaţa Parvis, pe malul apei şi pe 
străzile ce înconjurau Notre-Dame. Din când în când ea 
scotea strigăte de bucurie şi blesteme. Rene trebuia să 
moară! Rene otrăvitorul, Rene asasinul, omul al cărui nume 
singur înspăimântase Parisul în timp de un sfert de secol. 

— Oh! asta ţine prea mult! strigă o femeie din popor 
văzând că îl duceau mai întâi spre Notre-Dame, pentru a-şi 
face rugăciunea... Ar trebui să sfârşească mai curând! 

Cortegiul ajunse în piaţa Parvis. Aici Crillon se temu mai 
mult decât oriunde, căci Rene trebuia să se coboare din 
căruţă şi mulţimea era atât de mare încât scăparea putea 
deveni foarte lesne, dacă omenii doamnei Catherine erau 
deghizați şi amestecați prin mulţime. 

Când Rene sui cele trei trepte de la Notre-Dame, 
precedat de călugăr, pe când preotul de acolo venea spre 
întâmpinarea lui, cei patru gasconi îl urmară şi formară un 
zid între el şi mulţime. Pe când Rene îngenunchease şi 
recita cu o voce tremurândă rugăciunea în articulo mortis8, 
ei şezură cu spadele în mâni. 

Ceremonia sfârşită, maestrul Caboche urcă pe 
condamnat în căruţă. 

— Uf! murmură Crillon, acum pot răsufla... momentul cel 
mai rău a trecut. 

Crillon se înşela. 


Pe când preoţii recitau rugăciunile obişnuite şi pe când 
mulţimea încetase strigătele de mânie, două care mari cu 
fân ieşiră din strada şi astupară ieşirea din piaţa Parvis. 

Aşadar, când mulţimea se puse în mişcare spre a se 
îndrepta spre piaţa Greve, ea fu oprită fără voia ei. 

— Drace! strigă Crillon, ce ghici în acest eveniment 
mâna doamnei Catherinei, iată momentul cel periculos! 

Şi el dădu pinteni calului pentru a despărţi mulţimea, 
strigând cu o voce răsunătoare: 

— Loc! loc! 

Dar Caboche, care era înştiinţat mai dinainte de ceea ce 
avea să se petreacă, cârmi calul spre dreapta, îndreptându- 
se spre strada Calandre. 

Crillon se afla înainte şi nu văzu acesta. 

— Ce faci nătărăule? strigă Noe. 

— Hei! messire, răspunse Caboche, nu vedeţi? dejoc 
planurile reginei-mame, oamenii ce voiesc să scape pe Rene 
sunt acolo, la spatele carelor cu fân. 

Explicaţia păru raţională şi Noe răspunse: 

— Ei bine, biciuieşte calul... şi mână mai repede, 
maestre! 

Şi cum strada Calandre era strâmtă, el trecu înaintea 
căruţei cu Hogier de Levis, pe când Hector şi Lahire 
rămaseră în urmă. 

Apoi cortegiul se puse din nou în mişcare, la marea 
mirare a lui Crillon care crezu că manevra executată, 
fusese comandată de Noe. 

Doar doi cavaleri puteau merge alături, atât era strada 
de strâmtă, şi Crillon fu silit să rămână cu totul în urmă. 

Căruţa înaintă astfel până la mijlocul străzii, unde 
ferestrele erau deschise şi garnisite de curioşi. 

Dar, ajunşi la mijlocul străzii, calul de la căruţă întâlni o 
piedică misterioasă, astfel că Caboche scoase o înjurătură şi 
căruţa se opri. 

Dintr-odată călugărul cuprinse pe Rene cu un braţ 
robust şi prin fereastra unei case, capătul unei frânghii 


căzu la picioarele lor. 

Călugărul ce ţinea pe Rene cu braţul stâng, apucă cu 
mâna cealaltă acea frânghie. Şi totdeodată călugărul şi 
condamnatul se ridicară în sus, îndreptându-se spre 
fereastră. 

— Blestemat fie! strigă Noe ce luă unul din pistole şi, 
ţintind grupul omenesc, trase un foc... Cel puţin, adăugă el, 
nu îl vor avea viu. 

Capitolul XXI. 

În ce mod se făcuse scăparea lui Rene? 

Aceasta o vom explica în câteva cuvinte. 

Casa prin fereastra căreia căzuse frânghia în căruţă, 
aparţinea unui om bun, fost procuror la Châtelet. Acel om, 
ce era catolic înverşunat, păstra o ură feroce pentru 
hughenoți şi un devotament profund prinților loreni, care 
ştiuseră a-şi face numeroşii partizani chiar în inima Franţei. 
Procurorul Bigorneau, acesta era numele lui. Avea, cu toate 
acestea, dreptate să nutrească o astfel de ură pentru unii şi 
acel devotament pentru ceilalţi. Era născut hughenot şi 
fusese fanatic de religie, până la vârsta de douăzeci şi cinci 
de ani. Dar la acea epocă i se spuse că putea parveni la o 
funcţie de procuror unde câştiga şase livre pe lună, 
mâncarea şi locuinţa, dacă însă se făcea catolic. Atunci 
Bigorneau nu mai cumpăni şi, ca toţi omenii ce îşi schimbă 
religia, începu să-i urască pe coreligionarii săi. 

Timp de treizeci ani, orice catolic care avea un proces, se 
ducea la Bigorneau, care făcea ce făcea aşa încât la urmă 
tot catolicul câştiga. 

De două sau de trei ori Bigorneau fusese bătut pe străzi 
nefrecventate la ore târzii de către câte un avocat hughenot 
nemulţumit. O dată, când devenise procuror, hughenoţii îi 
puseră chiar foc la casă. 

Acestea erau destul pentru a-i întări ura de fiară 
sălbatică. 

Acum ne va fi uşor să înţelegem devotamentul lui pentru 
prinții loreni. 


Într-o zi, Bigorneau, mai înainte de a fi devenit procuror, 
pleda pentru un hoţ îndrăzneţ ce furase, omorâse şi multe 
altele. 

Acel om ce se numea La Ribaudicre, era cunoscut în tot 
Parisul ţi avea renumele de un om mizerabil. El fusese 
surprins tăind gâtul unei sărmane fete fără alt motiv decât 
că nenorocita era ciupită de vărsat şi că îşi ascundea acest 
defect punându-și o pastă albă pe piele. La Ribaudicre, 
găsindu-se înşelat, astfel după cum zicea el, cu pumnalul 
voise să-i taie gâtul. Pe când se pregătea să facă această 
crimă, un om al poliţiei îl arestă. 

Aşadar Bigorneau pleda pentru acel mizerabil şi era 
multă lume adunată la proces. 

Mai mulţi seniori ai curţii şi între alţii şi ducele de 
Lorena, tatăl ducelui de Guise, erau printre asistenţi. 

Bigorneau fu atât de convingător, atât de dibaci în 
pledoaria lui, încât demonstră judecătorilor atât de bine, că 
Ribaudicre era un om galant ţi că el uzase de dreptul său 
legitim, răzbunându-se pentru că fusese înşelat. 

Judecătorii dădură acuzatului îndată libertatea. 

Când Bigorneau ieşi afară, ducele de Lorena îl bătu pe 
umeri zicându-i: 

— Eşti şiret, dar dibaci. 

Bigorneau se înclină. 

— Şi, reluă ducele, pentru că sunt proprietarul câtorva 
domenii în Franţa şi pentru că am adesea procese cu vecinii 
mei, îţi voi încredința toate procesele şi îţi voi da banii 
necesarii ca să te faci procuror. 

Într-adevăr, ducele se ţinu de cuvânt şi domnul 
Bigorneau deveni procuror. După treizeci de ani el era avut 
şi poseda o casă în strada Calandre. Încetase a mai fi 
procuror, din cauză că într-o zi, pledând contra unui 
hughenot, el strigase atât de tare încât îşi pierdu mai cu 
totul vocea. 

Aşadar, în dimineaţa zilei în care Rene trebuia să fie 
zdrobit de viu, Bigorneau dejuna în linişte la orele nouă, 


când cineva bătu la uşă. 

Procurorul locuia singur şi avea o bătrână servitoare 
surdă, căreia fi făcu semn să deschidă. Aceasta se întoarse 
urmată de un gentilom necunoscut de către Bigorneau. 

— Ah! îi zise fostul procuror cu vocea lui răguşită, vii 
prea târziu, scumpul meu senior, nu mă mai însărcinez cu 
procese... 

Gentilomul, care nu era altul decât contele de 
Crevecoeur, începu a surâde, apoi privi pe servitoare cu 
neîncredere. 

— Oh! zise Bigorneau, poţi vorbi faţă cu dânsa, clopotul 
cel mare de la Notre-Dame nu o mai face să mai tresară 
demult; ea e surdă, messire. 

— Atunci să vorbim, zise Crevecoeur, ce luă un scaun. 

— Dar nu mai pledez, bolborosi Bigorneau. 

— N-am nici un proces... Doresc să-ţi cumpăr casa. 

Bigorneau îl privi pe vizitatorul său cu mirare şi voi să 
vorbească. 

— St! făcu contele, ascultă-mă! 

Procurorul se înclină. 

— Voiesc să o cumpăr şi nu mă voi tocmi. 

— Dar, messire... 

— Cât ceri? 

— Apoi... 

— Îţi dau douăzeci de mii de scuzi. E destul? 

Casa lui Bigorneau nu preţuia nici jumătate din această 
sumă. El rămase cu totul uimit. Contele adăugă: 

— Douăzeci de mii de scuzi plătibili îndată. 

EI scoase din buzunar o pungă şi zise: 

— Iată trei mii de scuzi. Acum dă-mi hârtie şi îţi voi iscăli 
un bon de şaptesprezece mii de scuzi plătibili chiar astăzi la 
ora douăsprezece la Chesnaye. 

Acest nume îl făcu pe procuror să tresară. Aceasta 
pentru că Chesnaye era la Paris, omul afacerilor secrete, 
intendentul misterios al prinților loreni. 


— Ah! făcu procurorul cu totul înspăimântat, aşadar e în 
contul? 

— St! 

— Dar, aş fi dat casa mea... 

— Oh! făcu contele surâzând, ştii bine că persoana de 
care e vorba nu ia nimic fără a plăti. 

Şi contele, luând condeiul, scrise pe o hârtie aceste 
rânduri: „Bon pentru şaptesprezece mii scuzi; buni de plată 
domnului Bigorneau.” 

Şi, în loc de semnătură, el făcu dedesubt o cruce, ceea ce 
ştim că era simbolul casei de Lorena: 

— Acum, scumpul meu Bigorneau, zise el, te voi ruga să 
părăseşti casa. 

— Cum? strigă procurorul, chiar pe dată? 

— Chiar pe dată... Vei putea, poate, veni diseară, să-ţi iei 
mobilele de care nu vom mai avea trebuinţă. 

— Cum? dar... nu înţeleg... bolborosi Bigorneau. 

— N-ai nici o nevoie să înţelegi. Îţi dau cinci minute 
pentru a părăsi casa. Persoana în chestiune o voieşte astfel. 

Din momentul când aceasta era voinţa ducelui de Guise, 
procurorul, care îşi datora averea lui casei de Lorena n- 
avea decât să se încline. El îşi luă pălăria şi bastonul, făcu 
semn servitoarei să-l urmeze şi ieşi fără a lua nimic cu 
dânsul. 

— Nu uita, zise contele în momentul când el ieşea, nu 
uita să te duci la Chesnaye pe dată. Elte aşteaptă cu 
dejunul. 

— Mă duc pe dată, răspunse Bigorneau. 

Chesnaye locuia în strada Grand-Hurleur, într-o mică 
casă în care ţinea o prăvălie de pânzeturi. 

Pentru întregul cartier, Chesnaye, care nu era nici 
bătrân, nici tânăr, nici înalt, nici scurt, era un onest pânzar 
şi nimeni nu ştia că el era agentul cel mai activ la Paris al 
casei de Lorena. 

Chesnaye era fără îndoială înştiinţat despre aceasta, căci 
primi foarte bine pe domnul de Bigorneau şi-l invită la 


dejun, astfel după cum îi zisese contele de Crevecoeur. 

Dar, odată la masă fiind, el îi zise: 

— Scumpul meu Bigorneau, am ordin de a te ţine 
prizonier până deseară. 

— Dar... pentru ce? 

— Nu trebuie să te reîntorci acasă mai înainte de seară 
şi chiar... dacă voieşti să fii prudent... 

— Ei bine? 

— Să nu te mai întorci niciodată acolo. i se plăteşte 
destul de scump... 

— Dar... acel gentilom mi-a spus că voi putea... 

— Acel gentilom nu ţi-a garantat pentru soldaţii regelui 
şi ai domnului de Crillon. 

— Poftim? făcu Bigorneau, din ce în ce mai mirat. 

— Şi, sfârşi Chesnaye, el nu-ţi putea de asemenea 
garanta că până diseară casa dumitale să mai fie în stare... 

— Ah! Dumnezeul meu! 

— Şi că nu te vor căuta prin tot Parisul. 

— Pentru ce? 

— Pentru a te prinde. 

Bigorneau, ce nu fusese dintre cei curajoşi, fu cuprins de 
spaimă. 

Chesnaye puse două pistoale pe masă şi zise surâzând: 

— lată mijlocul de a te ţine la respect, scumpul meu 
Bigorneau. 

— Dar aceasta e o cursă îngrozitoare, strigă procurorul 
cu vocea lui răguşită. 

— Eşti un nebun! 

— Dar... cu toate acestea... 

— Şi proba este că îţi voi număra cele şaptesprezece mii 
scuzi. 

— Dar... dacă mă vor spânzura? 

— Nu te vor spânzura decât dacă vei cădea în mâinile 
soldaţilor lui Crillon. 

— Dar... ce crimă am făcut? 


— Vei fi acuzat că ai dat casa dumitale pentru un atac în 
contra autorităţii regelui Carol al IX-lea. 

Bigorneau tremura din toate încheieturile. 

— Dar dacă stai aici, nu te afli în nici un pericol. 

— Ah! 

— Şi în astă-noapte chiar, vei pleca la Nancy. 

Bigorneau cădea din mirare în mirare. 

— Nancy e un oraş vesel, adăugă Chesnaye, şi vei trăi 
mai mult ca patriarhul Mathusalem. 

Şi Chesnaye, sfârşind dejunul, numără cele 
şaptesprezece mii de scuzi, apoi încredinţă pe procuror 
unuia din servitorii săi, care avea ordin de a-i sfărâma capul 
cu o lovitură de pistol, dacă el va încerca să fugă. 

Chesnaye ieşi spre a se plimba ca un simplu burghez şi, 
spre seară, el se întoarse şi zise lui Bigorneau: 

— Aveam dreptate că nu te vei mai întoarce acasă. 

— Pentru ce? 

— Pentru că arde şi ameninţă chiar că vor da foc întregii 
străzi, răspunse Chesnaye. 

lată ce se petrecuse în casa lui Bigorneau, ex-procuror la 
Châtelet. 

Capitolul XXII. 

Îndată ce Bigorneau plecă, contele Eric de Cr&vecoeur 
deschise fereastra de la primul etaj ţi se uită în stradă. 
Strada Calandre, care era locuită mai mult de cântăreţi şi 
de canonicii de la Notre-Dame, se vedea a fi pustie. 

Atunci el îşi duse două degete la gură şi făcu să se audă 
două fluierături. La acel zgomot, doi gentilomi apărură, 
fiecare din câte un unghi al străzii. Apoi amândoi, mergând 
în sens contrar, ajunseră la uşa casei lui Bigorneau. 

Eric îi primi la capătul scării şi, după ce intrară, el 
închise uşa cu zăvorul. 

Aceşti doi gentilomi nu erau alţii decât sir Leo 
d'Arnembourg şi baronul Conrad de Saarbruck, ceilalţi doi 
amorezaţi ai ducesei de Montpensier. 

— Ei bine, făcu contele aveţi ceva noutăţi? 


— Da, zise sir d'Arnembourg, ştim că abia sunt nouă ore 
şi jumătate şi piaţa Parvis e deja plină de lume. 

— Asta e foarte lesne de înţeles, zvonul execuţiei lui 
Rene s-a răspândit în tot Parisul, adăugă Conrad. 

— Şi carele cu fân? 

— Ele sunt aranjate în şopronul hanului Cigogned, din 
strada Barillerie, şi gata de plecare, zise sir d'Arnembourg. 
Va fi scutierul meu cel care va conduce pe cea dintâi. 
Cealaltă va fi condusă de un bărbat în care doamna 
Catherine are toată încrederea. 

— Bine, dar Gaston? 

— Gaston a dat cinci pistoli călugărului genovez, care l-a 
spovedit ieri pe Rene. Şi el i-a luat locul călugărului. Se va 
urca în căruţă când va ieşi din curtea Châteletului. 

— Bravo! zise contele, toate merg bine în afară... acum 
să vedem cum ne organizăm înăuntru. În indicaţiile ce mi s- 
au dat, mi s-a vorbit de o pivniţă care se prelungeşte pe sub 
casele vecine şi ajunge până la Sena. Intrarea este printr-o 
sală care servea de bucătărie. Chesnaye, care cunoaşte 
bine această casă de mult timp, adăugă sir d'Arnembourg, 
pretinde că dala care acoperă intrarea pivniţei, este atât de 
bine aranjată, încât aşezată la loc, este imposibil să se vadă 
că ea ascunde o cale subterană. 

Eric consultă cu privirea un orologiu. 

— Avem timp să luăm măsurile necesare, zise el, mai 
avem o oră înaintea noastră. 

Câteşitrei coborâră în sala indicată şi Leo d'Arnembourg, 
aruncând o privire împrejurul lui, zise: 

— Dala care se mişcă este cea de a cincea, plecând de la 
şemineu şi mergând spre uşă. 

EI făcu câţiva paşi, numără dalele şi se opri: 

— Iat-o, zise el. 

Apoi îngenunche, scoase stiletul, a cărui lamă era lată, 
iar nu triunghiulară, şi îl introduse între dale, şi încercă să 
ridice. 


Deodată dala se ridică şi, supunându-se unor oarecare 
resorturi misterioase, se dădu la o parte şi făcu să se 
descopere un fel de prăpastie adâncă la intrarea căreia 
apăru la prima treaptă o scară de piatră. 

Indicaţiile lui Chesnaye erau foarte exacte. 

Conrad alergă la vatra camerei de jos unde mai ardea un 
tăciune, unde, cu o oră mai înainte, servitoarea domnului 
Bigorneau îi preparase dejunul şi, luând acel tăciune, 
apropie de el o feştilă unsă a unei lămpi pe care o găsise în 
sală, apoi suflă şi, din flacăra ce produsese tăciunele, lampa 
se aprinse. 

— Haide să inspectăm pivniţa, zise contele Eric. 

Conrad, cu lampa în mână, cobori cel dintâi şi cei doi 
însoțitori ai săi îl urmară. 

Pivniţa casei lui Bigorneau semăna ca toate pivnițele din 
lume, numai că era mai spațioasă, şi cei trei tineri care, fără 
îndoială, avuseseră cele mai minuţioase instrucţiuni, 
merseră drept la un butoi aşezat într-un colţ. Acel butoi era 
gol şi ei îl rostogoliră puţin pe partea cealaltă. Atunci 
văzură o mică uşă închisă cu un zăvor pe interior. 

Eric trase zăvorul, împinse uşa şi simţi dintr-odată că 
obrazul său fu adiat de un aer tare şi umed ca acela care 
este prin pivnițe, şi o rază de lumină depărtată atrase 
privirea sa. 

Acea uşă care se deschisese, dădea într-o galerie 
strâmtă care printr-o pantă uşoară, comunica cu Sena în 
partea din spatele catedralei Notre-Dame. 

Înamoraţii ducesei de Montpensier intrară în acea 
galerie şi contele Eric ajunse cel dintâi la o deschizătură 
care se găsea aproape de apă. 

Acolo el scoase capul afară din subterană, duse două 
degete la gură şi fluieră din nou. 

La acel fluierat, o barcă de pescar care plutise 
împrejurul cetăţii, se apropie încetişor. 

Acea barcă era condusă de un singur om, un simplu 
pescar îmbrăcat în haine groase şi cu o voce aspră, cum se 


putea judeca în aparenţă. 

Dar un observator ar fi putut constata că mâinile sale 
neatinse de arşiţa soarelui, erau mai obişnuite să fie 
acoperite de mănuşi decât să conducă o barcă. 

Acesta era scutierul contelui Eric. 

Falsul pescar se apropie de intrarea subteranei şi aruncă 
o funie seniorului său. 

Cu ajutorul acelei funii, barca putu să fie menţinută în 
loc. 

Atunci pescarul ridică o pânză gudronată aşternută pe 
fundul bărcii şi care acoperea mai multe muschete şi 
carabine. 

— lată armele, zise el. 

Cei trei tineri luară carabinele şi muschetele, apoi 
contele reintră în subterană zicând scutierului său: 

— Nu te depărta prea mult şi, la cea dintâi fluierătură, să 
te apropii. 

Cu armele pe care le adusese falsul pescar, el şi 
însoțitorii săi urcară în sala de jos şi lăsară subterana 
deschisă. Apoi urcară la etajul întâi şi intrară în camera 
care da spre stradă. 

Era camera de culcare a lui Bigorneau. 

Eric deschise fereastra şi se aplecă afară. 

Un murmur confuz se auzea din toate părţile şi strada, 
care până adineauri era pustie, acum era înţesată de lume. 

Mulțimea se îndrepta spre piaţa Parvis prin toate 
drumurile. 

De la fereastră şi până la nivelul pământului era o 
înălţime de douăzeci picioare. 

— Căruţa va înălța pe condamnat şi pe călugăr cu cinci 
picioare, calculă contele Eric; trebuie dar ca funia să fie 
solidă şi lungă de cincisprezece la douăzeci picioare. 

— Iat-o, zise Conrad care se însărcinase cu acel obiect 
adus de falsul pescar odată cu carabinele. 

Deasupra ferestrei era aşezat un scripete ce servea 
pentru a ridica saci în pod; contele luă unul din capetele 


funiei şi petrecu acel capăt pe deasupra scripetelui. 

— Acum, domnilor, zise Eric, să deliberăm, vă rog. 

— Asupra cărui lucru? 

— Asupra distribuirii rolurilor noastre. 

— Eu, zise Conrad, voi da drumul funiei până la căruţă. 

— Şi noi, zise Leo d'Arnembourg, o vom trage în sus pe 
cât va fi posibil de iute. 

— Aşa e foarte bine, observă contele. Dar aţi uitat că 
odată ce condamnatul va fi urcat, trebuie să fie condus în 
toată graba prin subterană până la barcă. 

— Fără îndoială. 

— Şi că barca nu poate purta decât trei persoane, adică, 
pe Rene, unul din noi şi pe scutierul meu. 

— Negreşii! 

— Prin urmare, ceilalţi doi se vor apăra în casă pe cât 
vor putea de mult, apoi vor căuta a-şi deschide o ieşire 
printre soldaţii lui Crillon. 

— Bine, îşi vor căuta această ieşire. 

— Aşadar, făcu contele, fiindcă rolul aceluia care-l va 
conduce pe Rene este mai puţin periculos, este drept să îl 
tragem la sorţi. 

— Este drept, într-adevăr. 

Contele scoase o monedă de un pistol din buzunar. 

— Iată baroane, zise Conrad, acela care va câştiga, va 
paria cu Leo. 

— Fie. 

Eric aruncă o monedă în aer. 

— Figura regelui! zise baronul. 

Moneda căzu. 

— Am câştigat, zise baronul. Prin urmare voi rămâne. 

— Acum, între noi doi, zise Leo care aruncă moneda. 

— Spatele! ceru contele. 

Şi contele câştigă. 

— Nu am noroc, murmură Leo d'Arnembourg, trebuie să 
fiu dar conducătorul acelui otrăvitor de Rene. Ştii, 
monseniore, că noi facem o ciudata afacere? 


— St! făcu contele apropiindu-se de fereastră, nu mai 
avem timp de vorbă. 

Într-adevăr, unsprezece ore sunau în turnul de la Notre- 
Dame şi un zgomot confuz se ridica în piaţa Parvis. 

Rene îşi făcea în acel moment rugăciunea sa cea din 
urmă. 

Strada Calandre se îndesa de lume, dar cum căruţa 
condamnaților nu se vedea, nimeni nu era pe la ferestre. 

Dar, deodată, un murmur ciudat se auzi şi îndată se văzu 
apărând doi cavaleri la intrarea străzii, apoi căruţa în 
mijlocul căreia era condamnatul în cămaşa sa cea albă, 
călugărul în roba sa cea închisă şi călăul în vestă roşie, pe 
care erau cusute două bande galbene ce semăna unei scări. 

Atunci ferestrele se deschiseră şi se umplură de curioşi 
pe la toate etajele. 

— Atenţiune! zise Eric, care îşi puse muscheta pe 
fereastră spre a fi la îndemână. 

Conrad îl invită şi se urcă pe bordura ferestrei ţinând în 
mână unul din capetele funiei. 

Sir d'Arnembourg îşi petrecuse şi el pe după umăr 
celălalt capăt al funiei, astfel ca să poată trage spre el din 
toate forţele. 

Doi cavaleri precedau căruţa, iar alţi doi o urmau 
escortaţi şi ei înşişi de soldaţi şi de o mulţime mare de 
popor. 

Atunci avu loc un eveniment pe care l-am istorisit deja. 

Îndată ce carul ajunse sub fereastră, Caboche făcu astfel 
încât calul să se poticnească şi căruţa să se oprească, atunci 
funia căzu la picioarele falsului călugăr, care, agăţându-se 
bine de ea, apucă bine şi pe Rene, şi apoi amândoi fură traşi 
în sus până la bordura ferestrei... 

Acesta fu momentul când glonţul lui No€ şuieră şi atinse 
pe Rene care scoase un țipăt înăbuşit. 

Noe ochise bine. 

Dar deja falsul călugăr şi condamnatul atinseseră 
fereastra şi fuseră traşi înăuntru. 


— La dracu! făcu contele văzând cămaşa lui Rene plină 
de sânge, am putea zice că n-am scăpat altceva decât un 
cadavru. 

Rene era leşinat. 

— Duceţi-l! adăugă contele, şi acum noi, la rându-ne! 

Şi pe când falsul călugăr şi Leo d'Arnembourg luase pe 
umăr pe Florentin leşinat şi se îndreptau în cea mai mare 
grabă spre sala de jos şi spre intrarea pivniţei, contele Eric 
de Crevecoeur ţi baronul Conrad de Saarbruck se repeziră 
la muschetele lor şi traseră foc pe fereastră. 

Noe şi cei trei camarazi ai săi descălecaseră şi se sileau 
să dea brânci acelei uşi. 

— Oh! oh! zise contele Eric, lupta va fi crâncenă, am 
găsit nişte adversari demni de noi. 

— Ah! făcu baronul cu o indiferenţă cu totul germanică, 
sper că vom ţine lupta o oră! 

— Şi apoi, adăugă contele, vom da foc casei cu riscul de 
a aprinde tot cartierul! 

Şi baronul trase foc la rându-i. 

Capitolul XXIII. 

Pe când contele Eric de Cr&vecoeur ţi baronul Conrad de 
Saarbruck ţineau piept răscoalei, Gaston de Lux şi Leo 
d'Arnembourg îl duceau pe Rene leşinat prin pivniţă şi prin 
coridorul strâmt care conducea spre Sena. 

Ajunşi la capătul subteranei, Leo începu a fluiera, cum 
fluierase contele Eric. 

Barca sosi cu repeziciune şi lopătarul aruncă funia de 
fixare celor doi tineri oameni. 

Atunci o problemă nouă apăru, erau cu toţii patru 
oameni, iar barca nu putea să reziste decât la trei 
persoane. 

Dar Gaston zise: 

— Eu sunt cel din urmă venit, prin urmare am dreptul să 
rămân. 

— Nu, zise Leo, căci eşti îmbrăcat în călugăr şi această 
haină nu este un costum care să inspire încredere. 


— Da, răspunse Gaston, dar dacă mă vor vedea în barcă 
cu această haină, mă vor ghici că eu sunt acela care a 
scăpat pe Rene. 

— Haida-de! 

— Şi se vor pune în urmărirea noastră. 

Acest din urmă argument triumfă. 

— Şi apoi, adăugă Gaston arătând cu degetul pe 
condamnat, a cărui cămaşă era plină de sânge, eşti puţin 
chirurg, după cum mi-ai spus. 

— Atunci! suspină Leo, rămâi... şi la revedere! 

— Ştii unde trebuie să te duci? 

— Scutierul lui Eric ştie, ceea ce e totuna. 

Rene fu depus tot leşinat în fundul bărcii şi Leo 
d'Arnembourg se aşeză lângă el, pe când falsul călugăr 
reintră în subterană pentru a merge să dea ajutor celor doi 
prieteni ai săi. 

Barca zbura ca o săgeată pe râu, ocolind puţin spatele 
catedralei Notre-Dame, apoi o luă în susul apei 
îndreptându-se spre micul sat Ivry. Erau pe atunci atât de 
mulţi pescari pe Sena, încât nimeni nu luă în seamă acea 
ambarcaţiune. 

Falsul pescar înălţă catargul şi, sub pânzele sale, 
ascunse cu totul barca. La umbra acestei pânze Leo 
d'Arnembourg putu să se ocupe de Rene care era tot 
leşinat. 

El începu prin a sonda rana, ca unul care avea oarecare 
idee de chirurgie. 

Rene fusese lovit la umăr, puţin mai jos de claviculă. 

Rana era gravă, dar nu era mortală. 

Leo o spălă cu apă, apoi vărsă deasupra câteva picături 
de balsam ce îl avea într-o sticlă pe care o purta totdeauna 
cu sine. 

În fine, cu pumnalul său, tăie cămaşa condamnatului şi 
făcu mai multe fâşii cu care îl pansă. 

Barca, împinsă de un vânt de la sud, mergea cu iuţeală 
în contra curentului şi cele din urmă case ale Parisului 


începură să rămână în urmă. Pe malul drept, cum mergea 
în sus, fugarii zăriră îndată un edificiu care nu era altceva 
decât o mânăstire de călugări desculți. 

Când fu aproape, barca se opri. Atunci pescarul scoase 
un fluierat bizar ca acela la care el însuşi se apropiase de 
subterană. 

Îndată poarta mânăstirii care da spre Sena se deschise şi 
mai mulţi călugări ieşiră. 

În fruntea lor mergea un tânăr abate, cu faţa palidă, 
ochii strălucitori şi cu o înfăţişare militară. 

Acesta veni până la malul apei şi recunoscu fără îndoială 
pe pretinsul pescar, căci îi zise: 

— Ei bine! aţi reuşit? 

— Este aici, răspunse pescarul, dar e pe jumătate mort. 

Leo d'Arnembourg ridică capul şi zise. 

— Fii liniştit, însă abate, că el nu va muri. 

Doi călugări urcară în barcă şi luară pe Rene, care fu 
aşezat pe un fel de pat improvizat făcut din scânduri de ale 
bărcii şi din pânza gudronată care până mai adineauri 
servea de acoperământ armelor ce le adusese. 

Apoi îl transportară în interiorul mânăstirii. 

Atunci Leo d'Arnembourg zise abatelui: 

— Ai primit, fără îndoială, oarecare instrucţiuni 
minuţioase. 

— Da, messire. 

— Şi ducele poate să conteze pe dumneata, îmi închipui? 

— Ca în el însuşi. 

— Prin urmare pot să mă duc? 

Abatele se înclină. 

„Cam ciudată afacere, murmură el în sinea sa şi nu aş fi 
fost nicidecum dispus să mă ocup de un asemenea 
otrăvitor.” 

Şi sir d'Arnembourg se urcă în barcă. 

Falsul pescar împinse barca, dădu jos pânzele, luă 
lopeţile şi barca trasă de curent se îndreptă spre Paris. 


Abatele mânăstirii se instalase la căpătâiul lui Rene. Un 
călugăr îi da să respire rănitului săruri şi oţet. 

După un sfert de oră, Rene începu să dea semne de viaţă 
şi să arunce împrejurul lui o privire rătăcită. 

El era pe un pat, într-o chilie a mânăstirii, înconjurat de 
călugări care îi erau necunoscuţi. 

Pentru un moment el crezu că picase în puterea lui 
Crillon şi a călăului, dar abatele îl asigură: 

— Eşti scăpat, îi zise el. 

— Scăpat? făcu Rene scoțând un geamăt care îi linişti 
durerea. 

— Eşti rănit, reluă abatele, dar rana dumitale nu este 
mortală. Vei fi tămăduit mai înainte de cincisprezece zile. 

— Scăpat? repetă Rene cu un fel de uimire, şi cine m-a 
scăpat? 

— Amicii reginei. 

Acest din urmă cuvânt avu puterea de a însenina figura 
Florentinului. Apoi, pe nesimţite, memoria îi reveni. 

El îşi aduse aminte de ceea ce se petrecuse până în 
momentul când pretinsul călugăr îl ridicase şi îl suspendase 
la funia aruncată în căruţă. 

Aici se opriră amintirile lui Rene. 

Glonţul lui No€ produsese o lipsă de continuitate în 
memoria sa. 

Abatele care ştia de la sir d'Arnembourg detaliile 
scăpării lui Rene, completă lacunele şi îi zise Florentinului: 
— Acum, domnule Rene, îţi este cu putinţă să te ridici 

puţin? 

Doi călugări îl luară pe Rene de braţ şi-l ridicară. 

— Ce voiţi cu mine? întrebă Florentinul. 

— Să te forţezi să scrii câteva cuvinte. 

— Cui? 

— Reginei. 

— Să încerc, murmură Rene, care era de o slăbiciune 
extremă. 


I se aduse condei şi pergament. Apoi călugării 
continuară a-l susţine şi el scrise aceste două cuvinte: „Sunt 
scăpat.” 

— Semnează, zise abatele. 

Mâna lui Rene tremura scriind, într-atât îi era de mare 
slăbiciunea, dar scrierea îi era uşor de recunoscut. 

— Regina va avea aceste cuvinte într-o oră, zise abatele. 

— Oh! zise Florentinul, ea va veni să mă vadă, nu mă 
îndoiesc. 

Abatele avu un surâs tăcut şi ieşi. 

Era printre călugări un bătrân frate cu barba albă, cu 
spatele încovoiat de vârstă şi cu vocea tremurândă. 

Acesta fu însărcinat să transmită mesajul lui Rene. 

Bătrânul călugăr îşi luă bastonul şi, cu toată vârsta sa, 
părăsi mânăstirea cu un pas repede. Merse drept la Paris, 
intră prin bariera Bourdeille şi, conform instrucţiunilor pe 
care le avea, se îndreptă spre Luvru. 

O dată ce fu sub zidurile edificiului regal, el se lipi de 
portiţa care da spre apă şi, rezemându-se în baston, începu 
să se roage tare în termenii următori: 

— Nu uitaţi mânăstirea Carmeliţilor desculți! 

Atunci o fereastră se deschise deasupra lui şi doamna 
Catherine apăru. 

Ea lăsă se cadă un scud de argint la picioarele 
călugărului şi închise fereastra. 

Dar în loc de a pleca, călugărul repetă: 

— Nu uitaţi mânăstirea Carmeliţilor desculți! 

Această repetare era un semnal fără îndoială, căci după 
câteva minute, pe când călugărul mormăi din nou 
rugăciunea sa, portiţa se deschise şi regina-mamă, învăluită 
în mantia sa, ieşi şi veni spre dânsul. 

Călugărul repetă pentru a treia oară rugăciunea sa de 
cerşetorie. 

— De unde vii dumneata? întrebă Catherine a cărei voce 
tremura de emoție. 

Călugărul o privea cu un aer naiv: 


— Din strada Lombards, zise el, şi cum treceam tot 
adunând milă, un gentilom m-a întâmpinat. 

— În strada Lombards? 

— Da; acest gentilom mi-a zis: „Părinte, du-te de te 
roagă sub zidurile Luvrului, aproape de portiţa care dă spre 
apă, şi cere de trei ori milă pentru mânăstirea voastră! La a 
treia rugă, o femeie va veni la tine şi îi vei da acest 
pergament.” 

Călugărul întinse pergamentul şi regina, clătinându-se, îl 
deschise. 

Emoţia Catherinei era atât de mare, încât călugărul se 
prefăcu că nu a observat. 

— Ah! făcu ea cu o bucurie stranie şi sălbatică, 
Dumnezeu e cu noi. 

Călugărul o privi şi păru a nu înţelege nimic. 

Ea îi puse o pungă plină cu aur în mână; apoi, simţindu- 
se mândră, cu privirea strălucitoare, intră în Luvru 
murmurând: „Ducele şi-a ţinut cuvântul. Acum, între noi 
doi, messire Henric de Bourbon, rege al Navarrei, tu nu vei 
fi niciodată rege al Franţei.” 

Ce se petrecea în acest timp în strada Calandre? 
Scăparea pe neaşteptate şi atât de curajos executată a 
condamnatului, se făcuse atât de repede, încât lăsă pe toată 

lumea încremenită. 

No€ singur, avusese promptitudinea şi sângele rece 
necesar să scoată un pistol din toc şi să tragă asupra 
călugărului şi a lui Rene care se balansau în aer. 

El spera că-l va omori pe călugăr şi, prin acest mijloc, să 
facă astfel încât Rene se cadă în căruţă. Dar călugărul şi 
condamnatul atinseseră deja bordura ferestrei şi fuseseră 
traşi în interiorul casei. 

Fu atunci un moment de confuzie extraordinară 
împrejurul căruţei. Mulțimea începu să scoată ţipete, 
soldaţii să se retragă înmărmuriţi şi indecişi. Singur No€ şi 
camarazii săi, furioşi şi cu ochii scânteietori, năvăliră 
asupra casei lui Bigorneau. 


Călăul avea obiceiul de a aşeza în căruţa care conducea 
condamnaţii la piaţa Greve instrumentele obiţnuite pentru 
supliciu, cum ar fi de exemplu, bara de fier ţi toporul. 

No€ luă toporul, Hector bara de fier, şi amândoi 
începură a ataca uşa cu furie. 

În acelaşi timp, Hogier de Lâvis şi Lahire se urcară în 
căruţă şi cel dintâi încovoindu-şi spatele făcu celuilalt o 
scară pe care încercă să ajungă la fereastra prin care 
dispăruse călugărul şi condamnatul. 

Dar când Lahire îşi prinse mâinile de fereastră, el primi 
o lovitură de muschetă în cap. 

Lovitura fu atât de viguroasă încât tânărul, ameţit, căzu 
jos şi Hogier îl crezu mort. 

În acel timp Crillon sosi înjurând şi, în scurt timp, află 
ceea ce se petrecuse. 

— Drace! strigă el, trebuie să-l găsesc pe Rene viu sau 
mort. Înainte soldaţi! 

Dar soldaţii erau răspândiţi prin mulţime şi ei nu putură 
alerga la chemarea lui Crillon. 

Atunci, cum uşa rezista la loviturile de secure a celor doi 
gasconi, Crillon voi să reîncepă încercarea lui Lahire. 

Şi el se urcă în căruţa în care maestrul Caboche 
rămăsese ca simplu spectator de toate cele ce se petrecuse. 

Capitolul XXIV. 

Crillon ajunse până la fereastră, dar se găsi faţă în faţă 
cu baronul Conrad. 

Acesta din urmă luă arma de ţeavă şi dădu ducelui o 
lovitură cu patul, asemenea aceleia pe care o primise 
Lahire. 

Dar ducele avea o cască mai bine fabricată sau capul mai 
tare. 

EI se clătină un moment, dar nu căzu. 

Regăsindu-şi puterile, sări prin fereastră în camera 
domnului Bigorneau, întâmpinat fiind de două gloanţe, ce 
şuierând trecură pe lângă dânsul fără a-l răni. 


Atunci Crillon se găsi cu spada în mână, în faţa a trei 
adversari, contele Eric, baronul Conrad şi Gaston de Lux ce 
îşi lepădase veşmântul de călugăr. 

— Predă-te, messire, îi zise contele. Trei e prea mult. 

— Aşa! micii mei lei, răspunse ducele, nu ştiţi că mă 
numesc Crillon... 

Şi ducele se puse cu spatele spre zid şi începu a mânui 
spada cu uşurinţă. 

Lupta ţinu cinci minute, Crillon dădu opt lovituri de 
spadă şi primi trei. 

Contele Eric şi Gaston fură răniţi, unul la mână, celălalt 
la umăr. 

Conrad de Saarbruck primi o lovitură la gât. 

Dar Crillon era singur şi fusese rănit chiar în piept de 
arma contelui Eric. 

Sângele îi roşise armura şi curgea cu abundență. 

Dar Crillon continua şi, după ce păstră pentru un 
moment defensiva, el luă ofensiva. 

— Ah! seniorii mei! strigă el aruncându-se cu furie 
asupra celor trei adversari, veţi vedea ceea ce valorează 
braţul lui Crillon! 

Oricât de bravi fură înamoraţii ducesei de Montpensier, 
ei nu putură a se împotrivi unui moment de îndoială şi 
făcură chiar un pas înapoi. 

Ducele era un adevărat leu şi ochii lui scânteiau. 

Totdeodată el se aruncă asupra lui Eric de Cr&vecoeur. 

Acesta, la rândul lui, era cu spatele spre zid. 

Desigur că Eric nu putea să aibă o armură atât de bună 
ca să poată rezista, la îngrozitoarea lovitură dată de Crillon. 

Dacă contele ar fi fost atins, fără îndoială că rămânea 
străpuns. 

Dar contele sări deoparte şi spada lui Crillon, în loc de a 
întâlni pieptul unui om, se lovi de zid atât de tare încât se 
frânse. 

Crillon scoase un strigăt de mânie. 

El era dezarmat. 


Din fericire pentru Crillon, în acest moment doi oameni 
la rândul lor săriră prin fereastră. 

Aceştia eraţi Hogier şi Hector. 

— Aici! strigă Crillon; pregătiţi-vă, domnilor... 

Contele Eric şi cei doi tovarăşi ai săi se refugiaseră la 
extremitatea opusă a camerei şi Conrad deschise uşa. 

Hogier, Hector şi Crillon se îndreptară spre dânşii cu 
spadele în mâini. 

Dar atunci cei trei tineri executară cu o repeziciune 
minunată o manevră neaşteptata. 

Ei ieşiră şi închiseră uşa după dânşii tocmai în momentul 
când adversarii lor voiau să îi urmeze. 

Pe partea exterioară a uşii se afla un zăvor. 

Contele cu repeziciune zăvori uşa. 

Apoi câteşitrei, pe când Crillon şi gasconii se aruncară 
asupra uşii pentru a o sfărâma, se îndreptară cu grăbire 
spre sala de jos, unde se afla intrarea în pivniţă, închizând 
şi zăvorând fiecare uşă în urma lor. 

Ei aveau timp! 

Noe sfârşise prin a sparge uşa cu lovituri de secure şi 
intră în casă urmat de o mulţime de soldaţi. 

Cât despre uşa închisă, ea nu rezistă mult. 

Hector cu o lovitură de umăr o scoase din loc. 

Dar acele câteva minute fuseseră îndestul pentru a 
asigura fuga contelui Eric şi a celor doi tovarăşi ai lui. 

Conrad, care se cobori cel din urmă pe scara pivniţei, cu 
vârful pumnalului său, apăsase asupra resortului dalei şi 
acea dală ce acoperea scara, îşi luă locul el obişnuit. 

Crillon sângerând, slăbit, dar furios, No€ şi cei doi 
camarazi urmaţi de soldaţi, parcurseră casa în toate 
felurile, căutând în van pe adversarii lor dispăruţi. 

Dala misterioasă era asemenea celorlalte dale. 

Crillon înjura şi blestema, observând toate colţurile, 
parcurgând coridoarele, negăsind nici pe Rene nici pe 
răpitorii lui, nefiind câtuşi de puţin neliniştit de sângele ce 
curgea necontenit. 


— Dar, strigă Noe nu mai puţin disperat ca şi ducele, 
sunt cu toate acestea foarte sigur că am rănit pe Florentin. 
Am ochit foarte bine! 

— Drace! strigă Crillon, zidurile acestei case pot fi duble 
şi să aibă mai multe ieşiri, prin urmare este un mijloc foarte 
simplu de a face pe şoareci să iasă afară... Să îi afumăm! 

Şi Crillon luă un tăciune ce ardea pe vatra din sala de jos 
şi îl aruncă în patul bătrânei servitoare a lui Bigorneau. 

Focul se întinse la perdele, apoi la mobile şi incendiul 
crescu. Atunci Noe şi Crillon ieşiră şi aşezară un şir de 
soldaţi în faţa casei. 

În mai puţin de o oră ea fu în flăcări. 

Dar ducele, sfârşindu-şi puterile din cauza marii pierderi 
de sânge, căzu pe un genunchi: 

— Ajutor! zise el. 

Pe când ridicau pe duce, în timp ce casa ardea, Hector 
ce îl văzuse pe Lahire căzând la începutul atacului şi îl 
credea mort, îi căuta în zadar cadavrul. 

Cu toate acestea, Lahire nu murise. 

În faţa casei lui Bigorneau se afla o altă casă a cărei 
intrare principală era prin piaţa Parvis. 

Acea casă, care avea de asemenea o mică portiţă pe 
strada Calandre, aparţinea, după cum se credea cel puţin, 
pândarului Chesnaye. 

Dar adevărul era că aparţinea familiei de Lorena, ce 
poseda ici şi colo, prin Paris, proprietăţi izolate. 

Spiritul cel cuceritor al ducelui de Guise îl povăţuise a 
poseda douăzeci de case în Paris şi mai multe castele în 
Franţa. 

În acea casă ce avea două intrări, una în piaţa Parvis şi 
alta în strada Calandre, locuiau omenii ce plăteau chirie mai 
mică decât în casele vecine. Numai primul etaj nu era 
închiriat. 

Chesnaye şi-l rezervase lui. 

Dimineaţă chiar, mai înainte ca mulţimea să umple 
străzile, două personaje, un om şi o femeie intraseră în acea 


casă. 

Femeia era mascată, după obiceiul de atunci, ce voia ca 
damele cele mari să poată ascunde faţa pe străzi de 
curiozitatea publică. 

Cât despre bărbat, acesta era deja de o vârstă înaintată. 

Dacă Labhire l-ar fi întâlnit, ar fi recunoscut fără îndoială 
pe scutierul, ce cu două zile mai înainte escorta litiera din 
pădurea Meudon. 

Chesnaye avea de paznic al casei pe un vechi portar, fost 
soldat, care fără îndoială se-aştepta la sosirea celor două 
personaje, căci văzându-i intrând, el veni spre întâmpinarea 
lor şi îi salută în tăcere. 

Apoi luând o legătură cu chei, el îi precedă pe scară şi le 
deschise uşa de la primul etaj, după care se retrase. 

Atunci scutierul închise uşa şi zise doamnei: 

— Alteţa Voastră va putea de aici vedea totul fără a fi 
văzută. 

Dama cu părul blond, căci era aceea ce acordase în ajun 
o misterioasă ospitalitate lui Lahire, făcu atunci un ocol prin 
casă. 

Ea deschise mai întâi obloanele ferestrelor ce dădeau în 
piaţa Parvis. De acolo ea vedea Notre-Dame şi era abia la o 
sută de paşi de acele faimoase trepte pe care Rene trebuia 
să îşi facă ultima rugăciune. Apoi ea se duse la o mica 
ferăstruie ce dădea în strada Calandre. 

Acea ferăstruie era vizavi de casa lui Bigorneau şi de la 
ea se putea vedea fereastra prin care trebuia să scape 
Rene. 

Stăpână provizorie a acelei case, femeia cu părul blond 
putu să privească când spre piaţa Parvis, când spre strada 
Calandre, să asiste la toate evenimentele dimineţii. 

Astfel ea văzu mai întâi pe contele Eric şi tovarăşii săi 
gonind pe Bigorneau şi luând casa în stăpânire. 

Apoi ea văzu cortegiul condamnatului oprindu-se şi îşi 
înăbuşi un strigăt de mirare recunoscând printre cei patru 


gentilomi ce escortau căruţa, pe înamoratul ei din ajun, 
eroul nostru, Lahire. 

— Ah! ah! făcu ea, pentru aceasta era el grăbit să 
sosească la Paris. Eu cred desigur că, dacă continuă astfel, 
cu greu se va putea ţine de jurământul ce mi l-a făcut. 

Dama cu părul blond se puse la cealaltă ferăstruie şi 
văzu pe Rene urcându-se iarăşi în căruţă şi pe Caboche 
îndreptându-se spre strada Calandre. De acolo, ea putu 
asista la toate peripeţiile scăpării condamnatului. 

Ea văzu pe călugăr cuprinzând cu o mână pe Rene, îl 
văzu ridicându-se în sus, auzi detunătura pistolului, apoi 
strigătele de furie a celor patru gasconi ce vedeau prada 
scăpându-le din mâini. 

În fine, ea asistă la începutul luptei. 

Văzu pe Lahire suindu-se în căruţă, şi de pe umerii lui 
Hogier, încercând să intre pe fereastră. 

Apoi auzi ţipătul ce scoase el când primi lovitura în cap şi 
îl văzu căzând ca mort. 

— Ah! Dumnezeul meu! zise ea, nu trebuie cu toate 
acestea ca el să piară... căci nu a... căci nu a putut muri. 
Iute să îl scăpăm. 

Şi ea făcu semn scutierului s-o urmeze şi ieşi cu dânsul 
afară din cameră. 

După cinci minute, uşa ce dădea în strada Calandre se 
deschise şi, în mijlocul dezordinii, atunci când toţi ochii erau 
îndreptaţi spre locul luptei, Lahire ce era leşinat, fu luat de 
scutier în braţele lui şi fu dus în casa unde acesta din urmă 
lăsase pe dama mascată. 

Capitolul XXV. 

Lahire primise o lovitură violentă ce-i făcuse la cap o 
rană mare. Când fu ridicat din stradă el era cu totul înecat 
în sânge. 

Leşinul său ţinu mult. Când acel leşin încetă şi când 
tânărul nostru deschise ochii, el se găsi foarte surprins, 
aflându-se lungit pe un pat foarte ciudat, pentru că era 


supus unei legănări regulate. O întunecime plăcută domnea 
împrejurul lui. 

Lahire puse mâna la cap şi îl simţi acoperit de comprese 
umede. 

Atunci începu a-şi reaminti... 

El se regăsise faţă în faţă cu unul din răpitorii lui Rene şi 
cu toată iuţeala cu care acela îi dădu lovitura, el tot avu 
timpul să-i vadă faţa. Lahire închise ochii o secundă şi îşi 
închipui acea faţă. 

— Bun! îşi zise el, îl voi recunoaşte chiar după zece ani... 

Patul pe care Lahire era lungit se legăna mereu. În 
acelaşi timp un aer rece izbi obrajii eroului nostru. 

— Unde sunt eu oare? se întrebă el. 

Şi se ridică pe jumătate pentru a putea vedea. El înţelese 
atunci că se afla într-o litieră şi că acea litieră era purtată 
de doi catări. 

— Oh! oh! îşi zise el. 

Şi cu toate că era încă foarte slab, se aplecă spre portiţă 
ale cărei perdele le înlătură. 

Litiera trecea prin nişte câmpii. Noaptea sosise. Dar era 
una din acele nopţi transparente care permit distingerea 
unor lucruri la oarecare depărtare. 

Litiera era purtată de doi catâri; catârii mergeau în trap 
Mic. 

Înaintea litierei un scutier călare. Înapoi un soldat 
escorta litiera. Câte un paj la fiecare portiţă. 

— Drace! murmură Lahire, dar am o escortă de prinţ. 

Şi din nou, fără a face nici un zgomot, el căută să 
recunoască locurile prin care trecea. 

O mică câmpie pustie, la orizontul căreia se putea zări o 
bandă neagră care putea prea bine fi o pădure. 

Înainte de a face orice mişcare, el ca gascon prudent şi 
curajos, găsi de cuviinţă de a-şi aduna gândurile şi a 
reflecta puţin. 

Un gascon din vremurile acelea nu reflecta niciodată 
fără a pune mâna pe spadă. 


Lahire căută deci pe a sa. 

Spada îi lipsea. Asta nu-i plăcu. 

Afară de spadă, el obişnuia să poarte un pumnal. 

Pumnalul urmase calea misterioasă a spadei. 

Lahire încruntă sprâncenele. 

— Ah! îşi zise el, mă simt că sunt viu şi, prin urmare, e cu 
neputinţă ca să fiu pe lumea cealaltă. Trebuie să aflu unde 
mă găsesc. Sunt dus într-o litieră, cu o escortă ca a unui 
ambasador. După luxul şi onoarea cu care sunt dus mi s-ar 
părea pentru moment că acestea toate vin din partea 
regelui de Navarra, dar cugetând mai bine văd că nu este 
astfel, căci atunci nu aş fi fost dezarmat, pentru că oamenii 
dezarmaţi sunt prizonieri. 

— Sunt prizonier! 

Lahire se gândi un moment să încerce o scăpare, dar în 
acel moment unul din paji apropiindu-se de portiţă, văzu că 
el îşi revenise în simţiri. 

— Bună ziua, domnule Lahire, zise el. 

Pajul era tânăr, prea tânăr încă, şi vocea lui părea a unei 
tinere fete. 

— Bună ziua, tânărul meu amic, răspunse Lahire. 

— Cum te simţi? continuă pajul cu un ton curtenitor. 

— Bine... destul de bine... 

— Rana? 

— Ah! ai dreptate, sunt rănit... 

— Oh! şi nu e gravă... astfel a declarat chirurgul. 

— Ah! un chirurg m-a vizitat? 

— El te-a pansat, domnule. 

— Mă iartă, tânărul meu amic, zise Lahire, pentru că-mi 
ştii numele, îmi vei permite, cred, de a întreba cum te 
cheamă. 

— Mă numesc Seraphin. 

— Pot să te întreb ceva? 

— Fără îndoială. Ce voieşti să ştii, domnule Lahire? 

— Multe lucruri. 

— Drace! Să vedem! 


— Mai întâi cum am ajuns aici? 

— O persoană te-a ridicat din stradă, unde zăceai în 
mijlocul unui lac de sânge. 

— Prea bine. Cine e acea persoană? 

— Ah! iată ceva ce nu-ţi pot spune. 

— Bun! dar îmi vei spune cel puţin cine sunt aceştia ce 
ne însoțesc? 

— Aceştia sunt doi scutieri şi un paj ca şi mine. Scutierii 
se numesc Germain şi Laurent. 

— Şi pajul? 

— Antony. 

— Unde mă duceţi? 

— Mi s-a interzis a vă spune. 

— De unde venim? 

— De la Paris. 

— Dar cel puţin, zise Lahire, îmi vei explica cele 
petrecute azi dimineaţă. 

— În strada Calandre? 

— Întocmai. 

— Oh! cu plăcere, domnule; cel puţin îţi voi spune ceea 
ce am auzit şi eu. Mai întâi Rene a scăpat. 

— Oh! ştiu aceasta. Dar a fost prins cred, şi domnul de 
Crillon l-o fi sfărâmat. 

— Te înşeli... nu a putut fi găsit. 

— Cum? 

— S-a dat foc casei. 

— Atunci Crillon a ars? 

— Nicidecum. Când casa fu în flăcări, se observă că ea 
mai avea o ieşire secretă. 

— Pe stradă? 

— Nu, pe apă. Pe acolo răpitorii l-au dus pe Rene. 

— Ah! prea bine, zise Lahire, care în fond se interesa 
puţin de Rene. Dar Crillon? 

— Domnul de Crillon s-a bătut ca un leu; dar a fost greu 
rănit. Şi acum se află acasă... în patul lui. Chirurgii zic că în 
trei săptămâni va fi bine. 


— N-ai auzit vorbindu-se de trei gentilomi? 

— Domnul de Noe? 

— Da. 

— Domnul Hector de Galard? 

— Da, al doilea. 

— Şi domnul Hogier de Levis? 

— Acesta e al treilea. 

— Aceşti gentilomi, zise pajul sunt toţi răniţi, dar niciunul 
în pericol. 

Lahire respiră. În acel moment, litiera ajunse la acea 
bandă pe care ochiul pătrunzător al gasconului o 
recunoscuse a fi o pădure. 

În acelaşi timp el îşi reaminti de aventura lui din serile 
precedente. 

— Drace! îşi zise el, dacă frumoasă mea cunoscută ar fi... 

Lahire nu-şi sfârşi cugetarea, căci el crezu că recunoaşte 
poteca pe care trecuse escortând femeia mascată. 

— Domnule, îi zise pajul Seraphin, cu părere de rău 
trebuie să te părăsesc. 

— Cum! mă vei pune să merg pe jos? 

— Nu, dar mă întorc la Paris, împreună cu pajul Antony. 

— Şi nu voieşti să-mi spui unde voi fi dus? 

— Vei şti aceasta într-o oră. 

— Din ce ţară eşti, domnule Seraphin? 

Pajul surâse: 

— Din ţara oamenilor discreţi, răspunse el. 

Şi el împreună cu celălalt paj întoarseră caii. 

— Adio! domnule Lahire, zise el. La revedere, cel puţin. 

Litiera mai merse o jumătate oră, apoi se opri. 

Noaptea era întunecoasă. Cu toate acestea Lahire sfârşi 
prin a recunoaşte locul unde se afla. 

El se găsea la pragul micuţei case albe unde adormise în 
noaptea precedentă. 

Uşa acelei case se deschise şi o lumină lovi pe Lahire în 
faţă. 


Acea lumină era a unei torţe pe care o femeie o ţinea în 
mână. 

Acea femeie, tot mascată, nu era alta decât necunoscuta 
cu părul blond. Lahire îşi înăbuşi un strigăt de bucurie şi 
mirare, apoi îşi făcu această reflecţie: 

— Ah! o femeie ce are paji şi scutieri, nu poate fi decât o 
prinţesă. 

Capitolul XXVI. 

Ce se petrecuse în acel timp la Luvru? 

Henric şi Margareta petrecuseră dimineaţa în 
apartamentul lor, aşteptând să sune ora supliciului lui Rene 
Florentinul, Rene care otrăvise pe regina de Navarra. 

Henric şi Margareta nu aveau cunoştinţă de intervenirea 
gasconilor recrutaţi de către Noe şi care trebuiau să dea 
ajutor lui Crillon. 

Spre ora unsprezece, cea mai mare parte din nobilii 
oaspeţi ai Luvrului se pregăteau să asiste la execuţie. - o 
execuţie fiind la acea epocă, un spectacol de care marii 
seniori se arătau tot atât de veseli ca şi poporul... 

Însuşi regele de Navarra, cu tânăra lui soţie, trebuia să 
meargă la piaţa Greve unde se aţezase tribuna împrejurul 
eţafodului. 

Dar junele prinţ nu mergea la un spectacol, el îşi 
îndeplinea o datorie sacră. Umbra Jeannei d'Albret, regina 
de Navarra, îi impunea să asiste la execuţie. 

— În sfârşit! zise el cu o bucurie sălbatică, când clopotul 
cel mare de la Notre-Dame anunţa că era aproape ora 
planificată pentru condamnat, în sfârşit! 

Margareta privise pe bărbatul ei zicându-i: 

— Dacă pedeapsa omorâtorului nu mai poate da înapoi 
viaţa victimei, cel puţin ea trebuie să liniştească durerea 
celor ce plâng. 

Dar Nancy, care gătea pe stăpâna ei şi care până atunci 
păstrase tăcerea, murmură: 

— Pedeapsa nu s-a îndeplinit încă. 


— Oh! făcu Margareta, de astă-dată Rene nu va mai 
putea scăpa. 

— Cine ştie? 

— Eşti nebună? zise Henric la rându-i. Nu vezi caii noştri 
ce aşteaptă în curte, nu auzi clopotul de la Notre-Dame, nu 
vezi mulţimea ce se îmbulzeşte în piaţa Greve? 

— Da, zise Nancy, aud şi văd toate acestea. Dar... 

— Această nebunatică, zise Margareta, e o prezicătoare 
de rău augur. 

— Eu sunt ca prinţesa Corisandra, doamnă, prezic şi nu 
găsesc decât necredincioşi. 

Henric de Navarra, înălţând din umeri, îşi luă mantaua şi 
spada şi oferi mâna lui tinerei regine, zicându-i: 

— Vino, Doamnă, regele ne aşteptă. 

Într-adevăr, curtea Luvrului era plină de seniori, de paji, 
de dame în gătelile cele mai luxoase. 

Litiera regală era în mijloc şi, în momentul când regele 
de Navarra şi femeia lui sosiră în curte, Carol al IX-lea 
apăru la capătul scării celei mari. 

Monarhul era măreț, el avea pe buze un surâs 
dispreţuitor, şi mulţimea de curteni, văzându-l astfel, nu se 
mai îndoi un singur moment de apropiatul supliciu al lui 
Rene. 

— Doamnelor şi domnilor, zise regele, sunteţi aşteptaţi la 
piaţa Greve ţi trebuie să sosim la ceasul hotărât. 

Regele se urcă în litieră şi oferi un loc alături de dânsul 
reginei Margareta, sora sa. 

Cât despre regele de Navarra, el urcă pe cal şi se aşeză 
în dreptul portierei. Domnul de Pibrac, cu spada în mână, 
mergea în capul unui detaşament de gărzi al regelui, 
destinat a face loc prin mulţimea care se grămădea spre 
piaţa Greve. 

Cortegiul regal îşi urma drumul pe lângă râu, unde 
mulţimea nu era aşa de îngrămădită. 

Clopotul cel mare de la Notre-Dame răsuna mereu şi 
Rene€, la această oră, trebuia să ajungă în piaţa Parvis. 


Cortegiul înaintă până la înălțimile podului Change. 

Dar acolo un zgomot imens se auzi şi poporul începu să 
năvălească afară din cetate şi să se răspândească prin toate 
ulițele, pe toate cărările. În acelaşi timp, un cuvânt sinistru, 
care trecu din gură în gură, ajunse până la rege. Acest 
cuvânt era: „Rene a scăpat.” 

— Rene a scăpat, repeta mulţimea. 

Regele Carol al IX-lea, neputând merge mai departe şi 
neştiind până la ce punct putea să fie adevărat zvonul ajuns 
până la el, se decise a se înapoia la Luvru. 

Carol al IX-lea era înfuriat. El se urcă repede în Luvru şi 
se îndreptă spre apartamentele reginei-mame. Dacă Rene a 
scăpat, e desigur prin ordinele ei... Ea singură putea să dea 
o lovitură atât de tare, unei autorităţi regale... Dar regele 
găsi pe doamna Catherine în oratoriul ei, rugându-se în 
genunchi, pentru sufletul lui Rene. 

Văzând intrând pe rege, ea îi zise înăbuşindu-şi plânsul: 

— S-a terminat, nu este aşa? 

— Terminat! strigă regele încremenit. Ce fel, dumneata, 
nu Ştii? 

— Ce? întrebă regina cu o spaimă prefăcută. 

— Eh! Doamnă, răspunse el cu necaz, cine l-a putut 
scăpa dacă nu dumneata? 

Şi el plecă, sigur fiind că doamna Catherine nu ştia ce se 
petrecuse. 

„Atunci, îşi zise el, din moment ce Rene n-a scăpat cu 
ajutorul doamnei Catherine, lucrul trebuie să fie imposibil... 
Zvonul a fost fals, condamnatul trebuie să fi mers atunci la 
Greve.” 

Şi regele, din ce în ce mai înfuriat, strigă: 

— Pe cai, domnilor, pe cai... Rene nu poate să fie scăpat, 
este imposibil. 

Din nenorocire însă, nişte veşti sigure şi pozitive despre 
scăparea lui Rene sfărâmară cu totul supoziţia regelui. 

Pajul Raoul, pe care Nancy îl făcuse emisarul său, şi care 
venea din strada Calandre, văzuse pe Rene şi pe călugăr 


ridicându-se în aer şi dispărând prin ferestrele procurorului 
Bigorneau. 

— Raoul văzuse tot şi ştia evenimentul în toate detaliile 
sale. 

Figurile atât de vesele ale curtenilor se întunecară 
îndată, căci făcură cerc împrejurul lui Raoul care le istorisi 
faptele întocmai cum el le văzuse. 

— Ei bine! strigă regele, dacă Crillon e acolo, sunt sigur 
că îl vor lua pe Rene. 

Nancy, care se apropiase de regele de Navarra, 
murmură încet: 

— Regele e plin de iluzii. 

Două ore trecură în Luvru într-o turburare şi într-o 
fierbere de nedescris. 

Regele avu un acces de furie. El jură că va spânzura pe 
Caboche, că va regăsi pe Rene viu sau mort şi că regina- 
mamă, dacă se va fi amestecat la această cauză, va fi 
închisă în cea mai întunecoasă închisoare din turnurile de la 
Vincennes. 

Dar pe când i se manifesta mânia, regele fu apucat de o 
amorţeală psihică şi morală, şi el rămase în cabinetul său, 
tăcut, feroce şi nevoind să primească pe nimeni. 

Prudentul Pibrac murmură: 

— Dacă domnul de Crillon nu a fost omorât în 
învălmăşeală, va face bine de a reveni îndată la Luvru. 

— Pentru ce? întrebă regina Margareta. 

— Pentru că, răspunse Pibrac, ora favorii lui a trecut. 
Chiar în acea seară şi aproape pe la ora când Lahire, 
purtat într-o litieră, se ducea spre micuța casă din pădurea 
Meudon, cei doi camarazi ai săi, Hogier de Levis şi Hector 
de Galard, se aşezaseră la masă, într-una din sălile de jos 

ale hanului numit Calul murg... 

Hogier avea un braţ în eşarfă. 

Hector era chinuit de un glonţ ce îi intrase în coastă. 

Niciunul, nici celălalt nu ştiau ce se întâmplase cu 
Lahire. Ei cinară foarte trişti şi aşteptau întoarcerea lui Noe 


care se dusese la Luvru spre a lua puţin aer politic, după 
cum zicea el. 

— E posibil, zise Hector, ca sărmanul nostru prieten să 
fie foarte grav rănit, dar să nu fie mort. 

— Aşa crezi tu? 

— Dacă ar fi fost omorât atât de repede, atunci i-am fi 
găsit cadavrul. 

— Şi cine ştie dacă nu i l-au ridicat? zise Hogier. 

În acest moment Lestacade apăru la intrarea sălii. 

— Ce vrei? întrebă Hector. 

— O bătrână femeie cere a vă vorbi. 

— Fă-o să intre. 

Lestacade se duse şi se reîntoarse două minute mai 
târziu cu o femeie din popor, cocoşată şi zbârcită, care 
păşea cu greutate şi se rezema de baston. 

— Ce voieşti, bună bătrână, întrebă Hector. 

— Monseniori, răspunse ea, vin să mă achit de un mesaj. 

— Pentru cine? 

— Pentru dumneavoastră. 

— Ne cunoşti? 

— Nu ştiu numele dumneavoastră, dar mi s-a spus să 
întreb la hanul Calului murg, de doi gentilomi gasconi, 
amici ai lui messire Lahire. 

Hector şi Hogier tresăriră. 

— Cine te trimite? 

— Un gentilom pe care nu-l cunosc. El mi-a dat un pistol 
şi mi-a recomandat să vin să vă caut pentru a vă spune să 
nu vă îngrijoraţi de soarta lui messire Lahire. 

— E în viaţă? strigă Hogier. 

— Da, messire. 

— Unde este? 

— Nu ştiu. 

— Dar acel gentilom ştie unde este? 

— Oh! fără îndoială. 

— Şi... unde e acel gentilom? 


— El m-a întâmpinat într-un colţ al străzii Fouarre şi apoi 
s-a depărtat cu repeziciune, eu nu îl cunosc şi nu ştiu unde 
locuieşte. 

Şi bătrâna, căreia Hector îi dădu de asemenea un pistol, 
plecă. 

Hogier şi Hector nu ştiau unde era Lahire, dar li se 
anunţă că el trăia. 

— Atunci, dacă este aşa, să bem! 

— Şi să vorbim, adăugă Hector. 

— Noi nu am mai băut de când am venit la Paris. 

— Taci, Hector, că acum ne răzbunăm. 

— Pe Dumnezeul meu! da, zise o voce din pragul uşii. 

Era Noe. 

— Ah! iată-te! ziseră deodată cei doi tineri. 

No€ avea sprâncenele încruntate. 

— Amici, zise el, vin de la Luvru şi aduc urâte veşti. 

— Vorbeşte. 

— Astăzi de dimineaţă, regele Carol al IX-lea era furios, 
voia să facă să execute pe călăul care a lăsat să-i scape 
Rene şi a jurat că regina-mamă se va duce să se culce într-o 
închisoare din Vincennes. 

— Şi astă-seară? 

— Astă-seară, totul s-a schimbat. Regina-mamă cinează 
cu regele şi Caboche s-a scuzat, dând vina pe calul care a 
căzut din cauza unei funii ce era pusă de-a curmezişul. 

— E fals! 

— Ştiu şi eu că e aşa, dar regele l-a crezut. 

— Ah! zise Hogier, Caboche e un mizerabil şi mă căâiesc 
că nu l-am ucis cu propriile mele mâini când era în căruţă. 

— Aşteptă încă, îi zise No€, nu v-am spus tot. 

— Adevărat? 

— Ce s-a mai petrecut între doamna Catherine şi rege, 
nu ştiu, dar regele a trimis să-l cheme pe prinţul nostru. 

— Regele de Navarra? 

— Da. 

— Pentru ce? 


— Pentru a-l invita să facă o plimbare prin Bearn. 

— Şi, regele va pleca? 

— Nu... 

— Ce? făcu Hector, îl dă afară pe poartă şi el voieşte să 
mai rămână. 

— El voieşte să îşi aducă cu sine zestrea femeii sale şi 
cheile de la Cahors. 

— Regele are dreptate. 

— Din contră, greşeşte, zise Noe. 

— Dar... cu toate acestea... 

— Amicii mei, zise Noe cu o voce mişcată, nişte grave 
evenimente se pregătesc: viaţa prinţului nostru este în 
pericol, s-o credeţi. 

— Dar noi vom fi aici... 

— Trebuie să fim pe lângă el în orice moment şi trebuie 
să-i facem un zid de apărare din piepturile noastre. 

Cei doi tineri se sculară în sus şi puseră mâinile pe 
mânerul spadei lor. 

— Trebuie să-l găsim pe Lahire pentru că el nu e mort, 
adăugă Noe, fiindcă nu sunt de ajuns patru spade pentru a 
proteja viaţa lui Henric al nostru contra armelor asasinilor 
şi misterioaselor băuturi de fidelitate până la fanatism. Dar 
unde este Lahire? mai zise el. 

Capitolul XXVII. 

Am lăsat pe Lahire pe pragul acelei mici case, pierdută 
în mijlocul pădurii Meudon. 

Uşa tocmai se deschidea şi dama cu părul blond înaintă 
cu o lumânare de ceară în mână spre litieră. 

Dama era tot mascată, dar o privire dulce strălucea prin 
mască. 

„Sunt adorat, se gândi Lahire care era puţin cam 
pretenţios.” 

— Ah! îi zise ea întinzându-i o mică mână albă, dacă ai şti 
cât am suferit? 

— Ai suferit? exclamă Lahire. 

— Da, de astăzi de dimineaţă. 


— Cum! ştii? 

— Am văzut tot. Dar, adăugă necunoscuta cu un mic 
semn de inteligenţă, vom vorbi despre aceasta când vom fi 
singuri. 

— Singuri? 

— Negreşii. 

După un ordin al necunoscutei, scutierii care 
descălecaseră, se apropiară de litieră pentru a ajuta pe 
Lahire să se dea jos. 

Tânărul era de o slăbiciune peste măsură. 

Cu toate acestea, nu voia ca să fie susţinut pentru a 
umbla şi nu primi alt sprijin decât pe acela al necunoscutei. 

Scutierii se urcară pe cai şi plecară. 

Litiera se întoarse. 

— Vino cu mine, zise necunoscuta. 

Ea îl introduse în casă şi îl conduse într-acel frumos 
oratoriu, unde fusese primit mai înainte. 

— Ah! amicul meu, îi zise ea, luându-i mâinile într-ale 
sale şi strângându-le uşor, închipuie-ţi că am suferit mult 
când te-am văzut căzând. 

— Dar cum, erai acolo? întrebă Lahire puţin 
înspăimântat. 

— Vroiam să văd execuţia lui Rene... 

— Dar lucrurile au avut loc în strada Calandre... 

— Da... 

— Şi, zise Lahire căruia îi trecu prin minte o bănuială, 
cortegiul nu trebuia să treacă pe acolo. 

Dar necunoscuta răspunse simplu: 

— Am închiriat cu această ocazie o cameră, ale cărei 
ferestre dădeau în piaţa Parvis şi în strada Calandre, şi pe 
dată ce am văzut pe călău schimbându-şi itinerariul, am 
schimbat şi eu fereastra. 

Esplicaţia era foarte naturală şi Lahire rămase 
satisfăcut. 

— Şi m-ai văzut? întrebă el. 

Ea îi strânse cu tandreţe mâna. 


— lată, zise ea, nu pot să mint, voi fi sinceră cu 
dumneata. 

Lahire îşi încruntă sprâncenele. 

— Aşadar, nu am închiriat acele ferestre decât numai 
pentru a te vedea trecând. Te iubesc, urmă ea, şi închipuie- 
ţi că mă jurasem să nu te mai văd. 

— Ah! făcu el cu un ton de reproş. 

— Scump copil, murmură ea, nu ştii că e un abis între noi 
doi. 

— Mă înclin, zise el. Căci văd bine că eşti o mare damă, 
în faţa căreia un cadet din Gasconia nu merită aceasta. 

— Eşti un tânăr, brav şi frumos, răspunse ea. Apoi după o 
scurtă tăcere reluă: Da, mă jurasem să nu te mai revăd, 
căci simţeam bine că te iubeam cu nebunie. Dar soarta nu a 
voit; după ce te-am transportat afară de aici, pe când 
dormeai, m-am căit şi atunci am voit să ştiu unde te duceai 
şi unde locuiai la Paris. 

Pentru a doua oară Lahire îşi încruntă sprâncenele. 

— La început ţi-au pierdut urmele. 

— Ah! 

— Apoi te-au găsit. 

— Când? 

— Astăzi de dimineaţă, în piaţa Châtelet. 

— Şi pentru ce acesta? 

— A trebuit ca pentru a te mai vedea încă o dată să mă 
instalez în acea casă care dădea totodată şi în piaţa Parvis, 
şi în strada Calandre. Înţelegi acum? 

— Da. 

— Nu mă aşteptam nicidecum, urmă ea cu un accent 
naiv încât Lahire se înşela, la evenimentul care a avut loc. 
Eram departe de a-mi închipui că Rene va fi scăpat, că nişte 
necunoscuţi vor susţine o luptă într-o casă şi că dumneata, 
încercând a te sui în casă, să fii atacat cu o lovitură de 
muschetă. 

— Oh! întrerupse Lahire cu vioiciune, acela care m-a 
lovit... 


— Îl cunoşti? 

— Nu, dar l-aş recunoaşte într-o mie. 

— Adevărat? 

— Şi nu va muri decât de mâna mea. 

Un surâs enigmatic, la care Lahire nu luă seama, păli 
puţin buzele tinerei femei. 

— Ah! reluă ea, credeam că am să mor când te-am văzut 
căzând. Dar Dumnezeu m-a susţinut, el mi-a dat forţa de a 
mă cobori în stradă cu scutierul meu, de a da la o parte 
mulţimea, de a ajunge până la dumneata şi de a te aduce 
sângerând, dar respirând şi încă viu, în acea casă unde 
eram cu câteva minute mai înainte. 

Lahire era un gascon plin de prevederi, care, atent la cel 
mai mic detaliu, voieşte să pătrundă cea dintâi cauză a 
fiecărui eveniment. 

— Dar, zise el, pentru că e astfel, cum se face că ai sosit 
mai înaintea mea aici? 

— Cum! răspunse ea, nu înţelegi? 

— Cam nu prea. 

— Dar, copile ce eşti, gândeşte-te că nu te pot iubi aşa 
deschis şi că-mi era imposibil fără a mă pierde pentru 
totdeauna, dacă aş fi traversat Parisul împreună cu 
dumneata. 

— lartă-mă, zise cu umilinţă Lahire, sunt cam nerod. 

— Şi apoi, adăugă ea surâzând mereu, chirurgul care te- 
a pansat se cam temea că-ţi va face rău căldura, mai cu 
seamă că erai rănit. 

— Într-adevăr? 

— În fine, termină ea, voiam să fiu singură pentru a te 
îngriji şi, pentru aceasta, te-am transportat aici. Această 
casă este un loc de retragere misterios şi necunoscut de 
nimeni. 

La aceste din urmă cuvinte, Lahire făcu următoarea 
cugetare: „Îmi pare că frumoasă mea necunoscută are 
obiceiul de a face dragoste şi că nu sunt cel dintâi care a 
venit în această casă.” 


Dama mascată urmă: 

— Chirurgul a declarat că rana dumitale nu are nimic 
grav. 

— Într-adevăr, nu prea sufăr. 

— Dar, că trebuie puţină odihnă. 

— Drace! 

— O odihnă cel puţin de optzile. 

„Bun, îşi zise Lahire, îmi pare că ea nu mă va iubi decât 
numai o săptămână.” 

— În timpul acestor opt zile, zise ea, vei sta aici. 

— Oh! cu plăcere. 

— Eu voi veni să te văd în fiecare zi. 

— Cum, zise gasconul, care simţi deja egoismul 
amorului, nu vei rămâne cu mine? 

— Eşti un copil! zise ea. 

Şi cum el voia să murmure, ea îi puse mâna la gură. 

— Taci şi ascultă-mă! 'Te las în această casă. Eşti ca şi la 
dumneata... dar îţi cer în numele amiciţiei ce ţi-am dovedit, 
să nu ieşi mai înainte de opt zile. 

— Şi vei veni să mă vezi? 

— În fiecare seară. 

— Dar... 

— Nu-ţi voi da nici o explicaţie. 

Ea deschise o uşă şi introduse pe tânărul om din oratoriu 
într-o cameră de culcare. 

— Iată locuinţa dumitale, zise ea. 

— Şi nu trebuie să ies? 

— Nu mai înainte de opt zile. 

— Dar am la Paris amici. 

— Ei sunt preveniţi. 

— Că mă aflu aici? 

— Nu, dar că eşti într-un loc sigur. 

Lahire avu un surâs fin. 

— Îmi dai voie să-ţi pun o întrebare? zise el. 

— Da. 


— Nu cumva sunt prizonier aici? căci văd că mi s-a luat 
spada. 

Ea lăsă să îi scape un hohot de râs. 

— Cu toate acestea, zise ea, închisoarea în care te 
găseşti, dacă este închisoare, totuşi este prea frumoasă. 

— Şi temnicera e frumoasă, răspunse el cu galanterie. 
Dar, pentru ce mi s-au luat spada şi pumnalul? 

— Pentru că rănile de la cap ocazionează adesea nişte 
turburări în creier şi e periculos a se lăsa o spadă şi un 
pumnal unui om care poate avea un acces de friguri. 

— Acum înţeleg, zise Lahire. 

Şi el păru mulţumit de această explicaţie. 

După aceasta dama cu părul blond se apropie de o 
măsuţă pe care se găsea un clopoțel de argint şi o baghetă 
de abanos. 

Ea luă bagheta, apoi, mai înainte de a lovi, îi zise lui 
Lahire: 

— Am să-ţi pun la dispoziţie unul din pajii mei. El a primit 
instrucţiunile chirurgului şi te va pansa de minune. 

— Cum! zise Lahire. Mă părăseşti aşa de repede? 

— Trebuie. Dar mă vei revedea mâine. 

Şi, pentru a evita orice explicaţii, ea lăsă să-i cadă 
bagheta pe clopoțel. 

La acel zgomot, o uşă pe care Lahire nu o observase se 
deschise. 

Un paj apăru. 

Era un copil blond, dar tot atât de tânăr ca şi pajul numit 
Seraphin care escortase litiera până la intrarea pădurii. 

EI salută până la pământ pe Lahire. 

— Adio, zise dama cu părul blond. 

Şi, mai înainte ca Lahire să o poată reţine, ea dispăru. 

Atunci Lahire privi pe paj. 

— Cum te numeşti micuțul meu? îi zise el. 

— Amaury, domnule. 

— Şi eşti provizoriu în serviciul meu? 

— Ordonaţi şi mă voi supune. 


— Bine. 

— Dar, zise pajul, trebuie ca supunându-mă ordinilor 
senioriei voastre să urmez şi prescripţiile doamnei. 

— Poţi să-mi spui numele ei? 

Pajul Amaury avu un surâs spiritual şi ironic. 

— Senioria voastră îşi râde de mine, zise el. 

Apoi adăugă: 

— Chirurgul mi-a recomandat, domnule Lahire, să vă 
pun în pat devreme. 

— Fără să cinez? 

— Trebuie să păstraţi dietă astăzi şi să vă mulţumiţi a lua 
numai o băutură când veţi fi în pat. 

— Voi lua tot ce îmi vei da, zise Lahire. 

Şi el se aşeză în pat cu totul disperat că nu putuse afla 
nimic de la paj. 

— Beţi asta, îi zise pajul care îi prezentă un vas în care 
turnase conţinutul unei sticle misterioase. 

— Mai pe urmă, micuțul meu, răspunse Lahire. Am 
obiceiul de a-mi face rugăciunea mai înainte de a mă pune 
în pat şi, pentru asta, trebuie să fiu singur. 

Pajul se retrase şi Lahire rămase singur. 

„Pe Dumnezeul meu! îşi zise gasconul, nu iau două 
narcotice deodată în aceeaşi casă, căci voiesc să ştiu ce se 
petrece aici.” 

Şi, zicând aceste cuvinte, vărsă conţinutul în sertarul 
patului. 

Capitolul XXVIII. 

Lahire, după ce vărsă lichidul, puse paharul pe măsuţă. 

După aceasta, el îşi puse capul pe pernă şi începu a 
reflecta. 

Gasconul nostru îşi zicea: „Din două lucruri unul: sau 
ceea ce am aruncat este narcotic sau, în fine, e vreun 
medicament destinat a mă face sănătos. În acest din urmă 
caz, cum rana mea e uşoară, voi avea încă timpul să iau un 
nou medicament, dar dacă e narcotic...” 

Un orizont necunoscut se deschidea pentru Lahire. 


El îşi zicea: „Dacă ei voiesc să mă adoarmă, înseamnă că 
se petrec aici lucruri de care eu nu trebuie să ştiu şi, dacă 
nu dorm, voi şti.” 

Pajul Amaury, retrăgându-se, pusese pe măsuţă clopotul 
şi bagheta. 

Lahire luă bagheta şi lovi. La acel zgomot, pajul veni. 

— Ai trebuinţă de mine, domnule Lahire? 

— Da, zise gasconul. Am luat un medicament curios şi... 
într-adevăr... îmi simt capul foarte greu... foarte greu... 

— Acesta e un medicament excelent, domnule Lahire. 

— Ah! aşa crezi? 

— E foarte puternic. 

— Dar elmă arde... 

— Şi mâine vei fi cu totul bine. 

— Aceasta e straniu! ochii mi se închid fără voia mea. 

— Acesta e primul efect al remediului. Vei dormi şi-ţi vei 
petrece noaptea foarte liniştit. 

— Aide! îşi zise Lahire, nu m-am înşelat. 

Apoi întrebă pe paj: 

— Dormi lângă mine? 

— Da. 

— Unde? 

— Alături într-o mică odaie. 

— Cu atât mai bine. 

— Oh! dacă la noapte suferi ceva, n-ai decât să mă 
chemi: eu mă voi grăbi să vin. 

— Mulţumim, domnule Amaury, zise Lahire ce avea deja 
ochii închişi, şi bună seara! stinge lumina... eu am adormit. 

Pajul îşi aruncase ochii asupra paharului pe fundul 
căruia se mai afla câteva picături din licoarea misterioasă şi 
rămase încredinţat că Lahire băuse restul. 

EI luă paharul, stinse lumina şi se retrase. 

Lahire aşteptă liniştit o oră reflectând. 

După aceasta, văzu uşa deschizându-se şi pajul Amaury 
intrând cu o lumină în mâna. 

Lahire închise ochii şi se prefăcu că sforăie cu zgomot. 


Pajul se apropie de dânsul. 

— Doarme! murmură el. 

Apoi se îndreptă spre o uşă, aceea prin care dama cu 
părul blond dispăruse. 

„Unde se duce?” se întrebă Lahire. 

Pajul bătu, uşa se întredeschise şi făcu loc unei raze de 
lumină. 

— Doarme! repetă pajul cu jumătate vocea. 

— Ah! ah! îşi zise Lahire, îmi pare că eu trebuie să sforăi. 

— A băut tot? întrebă o voce. 

Lahire tresări. Acea voce era a damei mascate. Ea nu 
plecase. 

Lahire continuă să sforăie, dar auzi prea bine fâşiitul 
unei rochii şi zgomotul paşilor necunoscutei care trecu prin 
cameră şi se îndreptă la rândul ei spre uşa opusă, aceea 
prin care intrase pajul. 

Pentru tot aurul din lume, gasconul nu ar fi deschis ochii 
un moment, dar el auzi totul. 

Dama cu părul blond se opri un moment înaintea patului, 
Lahire simţi că ea îl privea. 

În acelaşi timp, ea zise pajului: 

— Pentru că a băut totul, el are să doarmă două ore şi 
nici clopotul de la Notre-Dame nu l-ar putea deştepta. 

— Pot să mă duc? zise pajul. 

— Tu vei duce un mesaj la Paris. 

— Calul meu e gata. 

— Tu vei întâlni pe Leo la capătul pădurii. 

— Trebuie să aştepte acolo de mult. 

— Şi îi vei spune că poate veni. 

— Da, doamnă. 

„Ce nefericire, îşi zicea Lahire, că nu pot deschide ochii! 
Mă prind că ea nu mai e mascată.” 

EI auzi din nou fâşiitul rochiei de mătase a necunoscutei, 
care, depărtându-se de patul său, adăugă: 

— Ştii, Amaury, micuțul meu, că voi ordona să fii bătut 
până la sânge dacă Leo sau ceilalţi vor afla vreodată 


întâmplarea din noaptea trecută. 

— Alteța Voastră, răspunse pajul, cred că ştie 
devotamentul ce am pentru dânsa. 

— Îţi mulţumesc pentru aceasta! vei fi răsplătit! 

Şi Lahire auzi uşa închizându-se. 

Atunci el deschise un ochi şi văzu că se afla în întuneric. 

„Hm! îşi zise el, pajul pleacă la Paris, unde duce un 
mesaj. În drum va găsi pe Leo şi îi va spune că poate veni. 

Cine e acel Leo? Nu ştiu nimic. Dar îmi pare că Leo şi 
ceilalţi nu trebuie se aibă cunoştinţă de aventura mea. 

Cine sunt ceilalţi?” 

Adresându-şi aceste întrebări, Lahire întoarse puţin 
capul şi văzu o rază de lumină străbătând pe sub o uşă. 

Acea uşă era aceea prin care ieşise necunoscuta. 

Gasconul părăsi patul şi, înăbuşind zgomotul paşilor lui, 
oprindu-şi răsuflarea, el se îndreptă spre uşă şi puse ochiul 
la broască. 

lată ceea ce eroul nostru văzu prin mijlocul de mai sus... 

Dama cu părul blond şedea în faţa unei mici mese în 
mijlocul unei săli destul de spaţioase. Acea sală era atât de 
luxos şi bine mobilată ca şi camera în care se afla Lahire. 

Ea scria. 

Dar, cum era cu spatele spre uşă, faţa ei se afla în umbră 
şi, cu toate că nu mai era mascată, Lahire nu fu nicidecum 
satisfăcut în dorinţa lui de a-i vedea faţa. 

„Ea va sfârşi prin a-şi schimba locul”, murmură gasconul. 

Şi aşteptă. 

Necunoscuta scrise timp de câteva minute, apoi luă 
ceară şi mătase albastră. 

În picioare, lângă masă, cu pălăria în mână, pajul 
Amaury aştepta. 

Necunoscuta plicui mesajul, îl legă cu firul de mătase şi îl 
cerui. 

Lahire era prea departe pentru a observa sigiliul de pe 
mesaj. 


— Monseniorul duce se află tot la Chesnaye? întrebă 
pajul. 

— Da. 

„Bun! îşi zise gasconul, îmi pare că acest mesaj e adresat 
unui duce. Cine e acel duce?” 

Dar, în acel moment femeia blondă întoarse puţin capul. 

Lahire era să scoată un țipăt de admiraţie, Lahire era 
aproape să se trădeze. Niciodată el nu văzuse un chip mai 
frumos. 

— Pleacă, zise necunoscuta. 

Pajul Amaury luă mesajul şi ieşi printr-o uşă din fund. 

Lahire nu putu vedea pe necunoscută decât un moment, 
căci ea îşi întoarse din nou capul. 

Din nou ea începu a scrie şi îşi rezemă capul de mâna 
stângă. 

Lahire nu îşi părăsi postul de observaţie. 

Mai întâi voia să observe mai bine acea faţă atât de 
frumoasă, apoi dorea să ştie cine era acel Leo ce nu trebuia 
să aibă cunoştinţă de prezenţa lui acolo. 

Zece minute trecură, apoi uşa din fund se deschise. 

Un om intră şi salută. 

Acel om era învelit într-o manta mare şi o pălărie îi 
acoperea ochii. 

EI făcu trei paşi şi salută, dar se afla în umbră şi Lahire 
nu îi putu vedea faţa. 

Dama cu părul blond aşteptă fără îndoială pe acel 
personaj cu nelinişte, căci ea îi zise cu vioiciune: 

— Ah! iată-te Leo. 

— Aşteptam ca Alteța Voastră să mă primească. 

— Ce noutăţi îmi aduci? 

— Ducele a găsit un mijloc de a vedea pe Margareta. 

— Care? 

— Vi-l va spune el însuşi. 

— Dar, scumpul meu Lo, zise dama cu părul blond, 
Margareta nu îl mai iubeşte. 

— Ducele ştie... 


— Ea iubeşte pe bărbatul ei. 

— El ştie şi aceasta, dar... pretinde că dacă regele de 
Navarra... 

La acel nume, Lahire simţi o bătaie de inimă. 

„Drace! îşi zise el... ce amestec are regele de Navarra în 
toate acestea?” 

Leo urmă: 

— Dacă regele de Navarra, care înaintea căsătoriei lui, 
era de un fel nebunatic şi aventurier, ar putea să facă un 
pas rău şi regina să afle... 

— Aceasta e o prea frumoasă idee, dar e cu neputinţă de 
realizat. 

— Ducele s-a gândit la contesa de Gramont, acea 
frumoasă Corisandra. 

Dama cu părul blond îşi lovi fruntea: 

— Ah! zise ea, am încă ceva să îi mai ofer. 

— Adevărat? 

— Am aflat, nu ştiu cum, că, înainte de a se căsători cu 
Margareta, prinţul de Navarra a iubit pe o femeie al cărei 
bărbat a fost asasinat de Rene. 

— Frumoasa argintăreasă? 

— Întocmai. 

— Am uitat să spun că era frumoasă. 

— Regele de Navarra n-a văzut-o de la căsătoria lui, dar 
dacă ar revedea-o... 

— Unde e acea femeie? 

— lată ceva ce nimeni nu ştie. 

— Adevărat? 

— Ea a dispărut... Şi ea, de asemenea, iubea pe regele 
de Navarra... Ar trebui să o găsim. 

— Oh! o vom găsi, doamnă. 

— Ascultă, Leo, mai adăugă dama cu părul blond, crezi 
că ducele doarme la Chesnaye? 

— Da, doamnă. 

— Ei bine! doresc mult să merg la Paris cu dumneata. 
Mai e un cal în grajd... mi-l vei înşeua... 


— Cum! zise tânărul, Alteța Voastră e singură aici? 

— Cu totul singură. Cel din urmă paj al meu e pe drum. 

— Şi Alteța Voastră ar încerca să-şi petreacă noaptea aici 
singură, în mijlocul pădurii? 

— Nu mă tem de nimeni, răspunse ea cu mândrie. 

„Hei! hei! îşi zicea Lahire; toate acestea sunt interesante 
de auzit.” 

Pe când Lahire cugeta astfel, tânărul pe care 
necunoscuta îl numea Leo făcu o mişcare şi intră deodată în 
cercul de lumină. 

Lahire uimit se rezemă de zid pentru a nu cădea. 

În personajul ce-l primise dama cu părul blond, el 
recunoscu pe unul din răpitorii lui Rene Florentinul şi chiar 
pe acela care îi aplicase acea lovitură la cap. 

Capitolul XXIX. 

Lahire îşi dădu multă osteneală pentru a-şi potoli emoția 
şi mirarea pe care i le produsese recunoaşterea acelui om. 

Dama cu părul blond continuă privind pe sir 
d'Arnembourg: 

— Da, voi merge cu dumneata la Paris. Voiesc să-l văd pe 
duce. 

— Ele la Chesnaye. 

— Îl voi vedea şi voi conduce toată această afacere. Dar 
mâine n-are el întâlnire cu regina-mamă? 

— Da, doamnă, chiar la Luvru. 

— Apropo, cum îi mai e lui Rene? 

„Oh! oh! murmură gasconul, îmi pare că aceşti oameni 
sunt amici buni ai reginei-mame şi ai lui Rene.” 

Şi el ascultă din nou. 

— Rene a primit un glonţ în umăr, zise sir d'Arnembourg, 
dar rana nu e mortală. 

— Ele tot la mânăstire? 

— Da. 

— Abatele îl va păzi bine, sunt sigură. 

Vorbind astfel, dama cu părul blond se ridică. Ea îşi puse 
mantaua şi masca. 


— Du-te de-mi pregăteşte calul, zise ea lui Leo 
d'Arnembourg. Sunt gata în zece minute. 

Lahire se întoarse spre pat şi se culcă cu repeziciune. 
Deodată, uşa se deschise şi dama cu părul blond intră în 
camera lui. Lahire sforăia. 

Ea se apropie de pat şi îl privi un moment. 

— E într-adevăr frumos! murmură ea. 

Lahire rămase nepăsător şi continuă să doarmă. 

— Amaury va avea timpul să se reîntoarcă mai înainte ca 
el să se deştepte, adăugă ea. 

Apoi se îndreptă spre uşă şi dispăru. 

Atunci gasconul începu a reflecta. 

— Scumpul meu amic, îşi zise el însuşi, tu trebuie să fii 
de acord cu un lucru: că părăsind căminul părintesc, nu te 
aşteptai la atâtea aventuri. Dar, în fine, pentru că te afli în 
mijlocul unei intrigi, dă-ţi osteneala de a ghici misterul. 

Dama cu părul blond era frumoasă, atât de frumoasă 
încât Lahire rămăsese uimit, dar politica înaintea amorului. 

— Ea îmi place, mi-a scăpat puţin şi viaţa, şi îi datorez 
oarecare recunoştinţă, dar face rău de se ocupă de politică. 
Nu sunt chiar la curent cu intrigile de la Curtea Franţei 
pentru a şti cine e acel duce, nici cine e frumoasa mea 
necunoscută, dar Noe îmi va explica toate acestea. 
Principalul e să ies de aici. 

Lahire aşteptă aproape un sfert de oră, apoi un zgomot îl 
făcu să tresară. 

Era pasul unui cal ce răsuna pe pavajul unei curţi. 

— Ea pleacă, îşi zise el. 

Şi din nou îşi părăsi patul şi se îndreptă spre fereastra 
care era întredeschisă. 

La lumina lunii, gasconul putu vedea pe dama cu părul 
blond, punându-şi piciorul pe mâna lui Leo d'Arnembourg, 
care, printr-o săltătură, o aruncă pe cal. 

Lahire aşteptă ca ei să se depărteze cu totul şi atunci 
deschise fereastra. 


El aruncă împrejurul lui o privire. Razele lunii 
străbăteau în cameră. Lahire se îmbrăcă în grabă. 

EI era slab, dar teama ca pajul Amaury să nu se 
reîntoarcă mai înainte ca el să fie gata, îi dădea forţă. 

Se gândi un moment dacă ar trebui să-şi procure altă 
lumină decât aceea a lunii, dar, în sfârşit, se hotări zicându- 
Şi: 

— Pentru că sunt hotărât să fug, trebuie să ştiu unde şi 
la cine mă aflu. Şi apoi, într-o casă unde se primesc atâţia 
gentilomi străini şi paji, trebuie să se afle o spadă, şi pentru 
că eu sunt dezarmat... 

Lahire merse drept la măsuţa ce se afla lângă patul lui. 

Pajul Amaury pusese pe acea măsuţă un amnar şi iască. 

Lahire luă amnarul şi îşi procură foc, apoi, cu lumina în 
mână, el începu să inspecteze casa. 

EI trecu în oratoriu. Un obiect îi atrase privirile. Acesta 
era un mic cufăraş de fier, cu trei broaşte. Acel cufăraş făcu 
pe Lahire să îşi zică: 

— Dacă în această casă sunt ceva hârtii 
compromiţătoare trebuie să se afle aici, dar nici nu trebuie 
să mă gândesc să îl deschid. Prin urmare, cel mai simplu e 
de a căuta o spadă. 

Casa n-avea decât un etaj şi se compunea din şapte sau 
opt camere. Lahire le parcurse una după alta şi ajunse într- 
o mică curte unde se afla un grajd. 

Grajdul era gol, dar se afla într-un colţ o grămadă de 
paie în care un om putea prea bine să se ascundă. 

După această observaţie, Lahire reintră în casă. 

El căutase pretutindeni şi nu găsise nimic din care ar fi 
putut afla numele frumoasei necunoscute. 

În van căutase pistoalele şi spada. În casă nu se afla nici 
o armă. Mai mult încă, uşa exterioară era închisă şi trebuia 
s-o sfărâme ca să poată ieşi. 

Lahire, inspirat de o idee încântătoare, închise uşile şi se 
reîntoarse la grajd. Acolo se aruncă în fân şi se ascunse cu 
totul. 


— Pajul trebuie să sosească, îşi zise, îl aştept... 

Şi el aşteptă calculând că trebuie trei ore cuiva ca să 
sosească călare. 

Lui Lahire nu-i plăcea să meargă pe jos, deci preferă mai 
bine să aştepte. El îşi mai zise: 

— Pajul, o dată venit, va pune calul în grajd, mai înainte 
de a merge să se asigure dacă eu dorm. 

Lahire avea dreptate. 

Aproape după o oră, gasconul auzi galopul unui cal. 
Acesta era Amaury care se reîntorcea. Amaury descălecă şi 
lăsă calul să intre în grajd, pe când el căuta un felinar. 

Repede ca fulgerul, Lahire sări pe cal, puse mâna la şa şi 
găsi arme. 

— Două pistoale valorează cât o spadă, îşi zise el. 

Şi, cum poarta de la curte rămăsese deschisă, el dădu 
pinteni calului ce plecă în galop. 

— Prinde-mă dacă poţi! murmură el gândindu-se la paj... 

A doua zi dimineaţă, amicul nostru Amaury de Noe văzu 
intrând la dânsul pe Lahire. 

Lahire era plin de praf, cu hainele în dezordine, cu 
fruntea încinsă de bande sângeroase; el se lăsă să cadă pe 
un scaun zicând: 

— Uf! am crezut pentru un moment că visez. 

Şi, cum Noe făcu un gest de mirare, Lahire începu să 
povestească tot ce se întâmplase din ajun şi felul cum 
părăsise casa din pădurea Meudon. 

Noe îl privi pe Lahire şi zise: 

— Tu pretinzi că ea e blondă, nu e aşa? 

— Cu ochii albaştri. 

— Ea are paji şi scutieri? 

— Da. 

— Care o numesc Alteță? Şi se ocupă de afacerile unui 
duce? 

— Ea îi scrie. 

— Un duce ce voieşte să revadă pe Margareta? 

— Am înţeles că era vorba de regina de Navarra. 


— Scumpul meu amice, zise Noe, sunt mai multe feluri 
de duci, ducii cu titluri şi ducii care posedă un ducat. Cei 
dintâi se numesc Domnule duce sau Senioria Voastră. Pe 
aceştia, regele i-a făcut duci. Ceilalţi sunt prinți aliaţi ai 
Casei de Franţa şi ei au titluri de Alteță. Şi acum, nu cunosc 
decât doi... 

— Care? 

— Ducele de Bourbon şi ducele de Guise. Cel dintâi e 
cardinal şi nu are afaceri cu Doamna Margareta. 

— Şi al doilea? 

— Cel de-al doilea e de douăzeci şi cinci de ani, e frumos, 
e brav şi se zice chiar că regina de Navarra... 

— Înţeleg. 

— Deci ducele căruia a scris necunoscuta ta, nu poate fi 
altul decât ducele de Guise. 

— Dar... ea? 

— 1 se dă titlul de Alteță, deci e de casă suverană. Şi, nu 
cunosc prinţesă de douăzeci de ani, blondă, frumoasă, cu 
ochii mari albaştrii, decât pe ducesa de Montpensier, sora 
ducelui. 

Lahire se trase înapoi cu un pas. 

— Cum! zise el, aş avea fericirea să fiu iubit... 

Noe ridică din umeri: 

— Eşti un nătărău! 

— Cuvântul e aspru, zise Lahire. 

— Fie! dar e adevărat... şi iată pentru ce... 

— Ascult. 

— Tu ai urmărit pe ducesă. Mai întâi îndrăzneala ta a 
mirat-o, apoi accentul tău gascon a intrigat-o. 

— Pentru ce? 

— Bunul meu amic, zise Noe, îţi voi încredința ceva... 
Regina Catherine, Rene Florentinul şi ducele de Guise, ce 
încă mai iubeşte pe Margareta, împreună, urăsc mai puţin 
pe regele de Navarra decât îl urăşte acea mică persoană 
delicată, puţin cocoşată... 

— Aud? exclamă Lahire indignat. 


— Puțin cocoşată, repetă Noe. 

— Oh! ce spui! dar nu am luat seama! 

— Nu, amorul e orb. Dar ascultă... 

Lahire îşi muşcă buzele. 

Noe continuă: 

— Ducesa, ştiind că eşti gascon, a înţeles că erai devotat 
regelui de Navarra şi atunci ea ţi-a surâs. Şi nu ştii cu ce 
scop? 

— Dar... pentru că... îi plac... 

— Te înşeli. Nu ţi-a spus că avea o ură de moarte în 
inimă? 

— Fără îndoială. 

— Şi nu i-ai jurat să-l omori pe acela pe care ea îl urăşte? 

— Da. 

— Şi acel om? 

— Nu-l cunosc. Nu-i ştiu numele... 

— Ei bine! iată... îţi voi spune... Este regele de Navarra. 

Lahire păli. 

— Sunt un idiot şi un mizerabil! murmură el. 

Capitolul XXX. 

Atunci, între No€ şi Lahire fuse un moment de tăcere în 
care amândoi se priviră cu un fel de uimire, apoi, în fine, 
Lahire murmură: 

— Sunt un mizerabil. 

— Nu, zise No&6, nu eşti un mizerabil, eşti doar un tânăr 
în vârstă de douăzeci de ani şi ai neruşinarea cavalerească 
a celor de pe malurile Garonnei. 

— Dar, strigă tânărul, eu am făcut un jurământ şi, dacă 
nu-l voi ţine, voi fi un om dezonorat. 

Noe ridică din umeri. 

— Scumpul meu amic, îi zise el, sărmanul duce de 
Crillon, care în acest moment stă culcat pe pat cu un 
chirurg alături, acest duce, zic, a făcut şi el un jurământ, şi, 
găsindu-se în situaţia de a nu şi-l putea respecta, a imaginat 
un mijloc de a se sustrage. 

— Ca... ce mijloc? 


— Dacă nu vom găsi un altul mai bun, ţi-l voi spune, dar 
până atunci, linişteşte-te. 

Lahire îşi şterse fruntea de o sudoare rece; dar cum No6 
locuia în Luvru într-un mic apartament, care, printr-o uşă 
ascunsă, comunica cu cabinetul regelui de Navarra, pe 
când ei vorbeau, auzi bătând la acea uşă ascunsă. 

— Drace! murmură No6, e regele. 

Apoi deschise un cabinet şi împinse pe Lahire înăuntru, 
zicându-i încet: 

— Să nu te mişti! 

După aceasta, deschise uşa. 

Era într-adevăr Henric de Navarra care intră şi, văzând 
pe No€ cu obrazul întunecos, îi zise surâzând: 

— Tot posomorât? 

— Am motive, Sire. 

— Haida-de! făcu Henric. 

Apoi, punându-se pe un scaun călare, zise: 

— Ah! iubitul meu No&6, unde sunt timpurile acelea în 
care, cel dintre noi care râdea mai tare, era cel mai 
puternic. 

— Sunt departe, Sire. 

— Cu toate acestea, cred că, ţie, căsătoria ţi-a atacat 
nervii. 

— Hm! hm! cred mai mult că politica... 

— Dar de ce te ocupi tu? 

— De binele Majestății Voastre. 

— Haida-de! murmură Henric ridicându-se şi bătând pe 
No€ pe umăr cu un surâs homeric, nu suntem oare singuri, 
de ce mă numeşti Sire şi Majestate? Nu mai sunt eu amicul 
tău Henric? 

— Da, dar... 

— Ce, dar? tu iei cu mine un ton ceremonios; lasă să vină 
timpul în care titlul de Majestate să fie cuviincios şi atunci 
îţi voi permite să mi-l dai. 

No6, care căuta o ocazie pentru începe o discuţie gravă, 
luă din zbor cuvintele regelui şi îi zise: 


— Majestatea Voastră visează glorie, dar dacă nu se va 
putea realiza? 

— Cum? făcu regele, te îndoieşti de mine? 

— De ce nu? murmură Noe, pielea unui rege nu este mai 
greu de găurit decât pielea unui om obişnuit. 

Henric tresări şi privi pe amicul său din copilărie. 

— Henric, eşti într-un mare pericol de a fi asasinat, 
continuă tânărul No€. 

— Tu mi-ai spus aceasta, dar eu nu cred. 

— Greşeşti! 

— Ştiu că Rene a scăpat şi acum. 

— Dar nu este Rene cel de care mă tem. 

— Ştiu bine, de Catherine... 

— Trebuie să te fereşti, dar... 

Cuvintele calculate ale lui Noe făcură pe regele de 
Navarra să se tragă înapoi şi să zică: 

— Ei bine! dacă nu te temi nici de Rene nici de regina- 
mamă, de cine dar te temi? 

— Sire, răspunse Noe, mă tem de un gentilom gascon, 
care, pentru amor, a făcut jurământul de a te asasina. 

— Eşti nebun prietene, murmură Henric râzând. 

— Ascultă, reluă Noe. Gentilomul acesta venea la Paris 
ca să-şi facă avere; în pădurea Meudon a întâlnit o tânără 
femeie, frumoasă şi delicată, şi acea femeie i-a oferit inima 
sa în schimbul vieţii dumitale; însă, fără ca să te numească, 
ci numai l-a pus să jure că va lovi pe acela pe care ea i-lva 
arăta. 

Regele ridică din umeri. 

— Dar, cine e această femeie? 

— Ţi-am spus că este o femeie delicată, cu ochii albaştri 
şi cu părul blond. 

— Am iubit-o eu vreodată? 

— Nu, Sire. 

— Şi vrea să mă asasineze? Dar, pentru ce? 

— Pentru a plăcea unui personaj mult iubit. 

— Şi acel personaj? 


— E ducele de Guise. 

Noe pronunţă acest nume cu toată convingerea. 

— Aşa crezi? 

— Da. 

— El este foarte fericit în oraşul său, Nancy. 

— Te înşeli, Henric. 

— Atunci dar, unde e? 

— La Paris, la un oarecare Chesnaye. 

— Drace! murmură atunci regele de Navarra. Dacă 
regina-mamă ar şti! 

— Ştie. 

— Eşti sigur? 

— Cum să nu? ducele de Guise şi ofiţerii săi l-au scăpat 
pe Rene. 

— Oh! oh! 

— Da, da, şi femeia cu ochii albaştri este... 

— Să-ţi spun eu numele ei, îl întrerupse Henric de 
Navarra. 

— Ah! îl ghiceşti? 

— Da. Este ducesa de Montpensier. 

— Întocmai. 

— Dar gentilomul gascon? 

Noe atunci deschise uşa cabinetului şi chemă: 

— Lahire! 

Lahire intră şi se aruncă la genunchii prinţului. 

— Cum! domnule, îl întrebă Henric cu bunătate, ai jurat 
ca să mă asasinezi? 

— Nu, Sire, am jurat să omor pe omul ce mi-l va arăta; şi 
fiindcă acel om este Majestatea Voastră, sunt gata, ca după 
un semn al ei, să-mi pătrund corpul cu spada mea. 

— Aşa! făcu Henric de Navarra, este inutil se plătească 
cineva înainte. Aşteaptă până ce vei revedea pe ducesă. 

Lahire plecă ochii murmurând: 

— Voi aşteptă, Sire. 

— Să vii să-mi ceri sfatul, eu câteodată ştiam să dau 
sfaturi bune. Dar până atunci, istoriseşte-mi tot. 


Regele de Navarra încurajă atât de mult pe gascon, încât 
acesta încetă să mai stea cu ochii plecaţi şi, regăsindu-şi 
verva gasconă, termină prin a-şi povesti aventura cu 
accentul său de pe malurile Garonnei. 

Regele ascultă cu atenţie, apoi zise lui Noe: 

— Ei bine! domnule gâlcevitor! ce concluzie tragi tu din 
toate acestea? 

— Dar... Sire, nu voiesc să mă mai amestec în politică. 

— Oh! de astă-dată ţi-o permit. 

— Foarte bine. Şi, deşi Lahire este aici, puteţi vorbi de 
faţă cu dânsul, fiindcă el aparţine cu trup şi suflet Majestății 
Voastre. 

— Bine! să vorbim. 

— Sire, zise Noe, atunci revin la opinia mea: un rege 
este întotdeauna mai sigur în statul său decât în al altora. 

— Aceasta depinde. 

— Majestatea Voastră voiţi să mergeţi la Nerac şi ducele 
de Guise, doamna Catherine şi acea viperă seducătoare ce 
se numeşte doamna de Montpensier... 

— Voieşti să zici că ne vor dejuca, nu este aşa! îl 
întrerupse Henric. 

— Da. Mă tem. 

— Bunul meu prieten, replică regele îndreptându-se cu 
mândria rasei sale, ai crezut tu vreodată în destin? 

— Nu sunt superstiţios. 

— Greşeşti. 

— Pentru ce? 

— Pentru că, dacă erai fatalist, urmă regele, şi aveai ca 
mine o credinţă oarbă în viitor, şi tot ca mine ai fi văzut 
strălucind într-un colţ al azurului o stea care, cu o voce 
ascunsă, ţi-ar fi zis: „este a regelui de Navarra” ai fi înţeles 
că ducesa de Montpensier, regina Catherine, ducele de 
Guise şi toţi inamicii aceluia care într-o zi va fi un adevărat 
rege, nu i-ar cauza mai multă grijă decât cauzează corbii 
care zboară în aer pe deasupra pomilor în care dorm 
păsărelele cele mici. 


Apoi bătu pe umărul lui No€ şi se duse zicând: 

— Sunt în Paris şi voi rămâne aici! 

După ce regele plecă, Noe şi Lahire, care se înţelege că 
aveau aceeaşi idee, continuară: 

Noe zise: 

— Pentru ca planurile şi conspiraţiile care-l înconjoară 
pe rege să nu izbutească a-i turbura luna de miere, este de 
datoria noastră să le dejucăm, să luptăm şi să le combatem. 

— Şi să veghem necontenit, adăugă Lahire. 

— Ei bine, reluă Noe, fiindcă ducele de Guise este la 
Chesnaye, trebuie să ştim ce face. 

În seara aceleiaşi zile, noaptea în întuneric, Leo 
d'Arnembourg ieşea pe jos dintr-o casă situată în strada 
Renard-Saint-Sauveur, unde, fără îndoială, avea ocupaţii 
misterioase şi, tocmai când ajunse în colţul străzii, se găsi 
faţă în faţă cu un gentilom care îl salută şi zise: 

— Bună seara, domnule Leo. 

Tânărul om rămase uimit auzindu-se salutat pe nume şi, 
făcând un pas înapoi, puse mâna pe mânerul sabiei şi 
întrebă: 

— Dumneata mă cunoşti? 

— Te cunosc, răspunse gentilomul, care îşi învelise 
obrazul cu o pulpană a mantalei. 

— Adevărat? Şi... unde m-ai văzut? 

— Te-am văzut de două ori. 

Accentul gentilomului era politicos, dar batjocoritor, şi 
Leo, crezând ca era o dispută ce-i cădea din cer, întrebă 
încă o dată: 

— Unde m-ai văzut? 

— A doua oară... 

— Mă iartă, îl întrerupse Leo d'Arnembourg, dumneata 
începi de la sfârşit. De ce pui pe a doua înaintea celei dintâi. 

— Am ideile mele pentru aceasta. A doua oară te-am 
văzut într-o căscioară albă din păduricea Meudon care era 
locuită de... 


— Destul! strigă Leo cu o voce iritată, dumneata cunoşti 
lucruri care îţi fac rău. 

— Haida-de! răspunse Lahire, fiindcă el era, aceasta o 
vom vedea. Acum să-ţi spun unde te-am văzut şi întâia oară. 

Apoi el se retrase sub o lanternă suspendată de o sfoară 
şi, punându-se sub razele ei luminoase, îşi aruncă mantaua 
şi îşi scoase pălăria. 

Atunci Leo îl recunoscu pe gasconul pe care, în 
dimineaţa din ajun, îl ucisese cu patul puştii şi strigă... 

— Pe viaţa mea! aş fi putut să mă prind, pe capul meu, că 
erai mort. 

— Vezi că nu, răspunse Lahire, fiindcă dama din casa 
albă m-a îngrijit. 

Pentru a doua oară Leo d'Arnembourg se trase înapoi, 
însă, de astă-dată, întocmai ca şi cum ar fi fost izbit de o 
lovitură de trăsnet. 

Capitolul XXXI. 

Lahire se aşteptă la efectul ce trebuia să producă asupra 
lui sir Leo d'Arnembourg. 

— Cum? zise el, aceasta te surprinde aşa de mult? 

— Ceea ce mă surprinde, răspunse Leo, este talentul cu 
care minţi, domnul meu. 

— Scumpul meu Leo, zise Lahire, nu ne aflăm aici pentru 
a ne da socoteală pentru galanteriile noastre, prin urmare, 
nu este necesar să răspund injuriilor voastre. 

— Ah! ah! rânji gentilomul de Luxemburg. 

— Dar îmi permit să-ţi dau oarecare detalii. 

— Despre cine? 

— Despre dama de la casa albă. 

— Ascult, făcu Leo, asupra căruia domina o arzătoare şi 
teribilă curiozitate. 

— Ea e blondă. 

— Apoi? 

— Are ochi albaştri. 

— După aceasta? 

— 1 se dă titlul de Alteță. 


Leo d'Arnembourg tresări şi murmură cu o voce surdă: 

— Dumneata ştii multe lucruri, tânărul meu domn. 

— Aşteaptă... În noaptea trecură erai la ea... 

— Ah! m-ai văzut! 

— Şi ai vorbit câteva cuvinte despre un oarecare duce. 

— Dar, cum ştii dumneata aceasta? 

— Aşteaptă... ai plecat de la casa albă cu dânsa. 

Mânia lui Leo apăru ca o furtună. 

— Dumneata eşti dar un spion? strigă el disperat. 

— Nu tocmai... Dar ascult câteodată la uşi... şi privesc 
prin găurile broaştei... 

Un nor trecu pe fruntea lui. 

— Erai dar în acea noapte, în casa albă? întrebă el cu o 
voce denaturată. 

— Da. 

— Ai fost introdus... într-un mod întâmplător? 

— Nicidecum, am fost condus în litieră. Am fost chiar 
leşinat o parte din timpul pe care l-am petrecut până acolo. 

— Şi cine te-a condus? 

— Scutierul ducesei. Oh! îl cunoşteam deja... era chiar 
acela care o escortase acum trei zile. 

— Cine... ducesa? 

— Da, când am întâlnit-o pentru prima oară... în pădurea 
Meudon. 


Leo, înmărmurit, se întreba dacă nu era victima vreunui 
vis letargic. 

— Ce vrei, scumpul meu domn, reluă gasconul cu vocea 
sa batjocoritoare şi fanfaronică, cine e tânăr şi elegant... 
place femeilor. 

— Ah! e prea mult, strigă Leo înfuriat, eşti un mare 
îndrăzneţ! 

Şi el îşi scoase spada din teacă aşa cum făcu şi Lahire. 

— Pe credinţa mea, zise acesta din urmă, vom fi foarte 
bine aici. Acest felinar luminează mai bine ca celelalte şi, 
prin urmare, te pot omori la lumină. 

Spadele se încrucişară. 

— Ah! zise Leo, tu ştii şi ai văzut suficient pentru ca să-ţi 
semnezi singur sentinţa de moarte. 

— Haida-de! răspunse Labhire, nu te grăbi atât de mult, 
domnul meu, şi lasă-mă să-ţi istorisesc deliciile de la casa 
albă. 

Aceste cuvinte scoaseră un țipăt de hienă lui Leo: 

— Oh! tu minti, infame! 

— Te înţeleg... Ea e atât de frumoasă încât poate să 
subjuge toţi sfinţii din paradis; blonda noastră e o 
încântătoare ducesă, îngână gasconul. 

Şi el îl atinse cu spada pe Leo d'Arnembourg, căruia 
începu să-i curgă sângele. 

Leo ripostă printr-o lovitură teribilă. 

Dar Lahire făcu o săritură într-o parte şi o evită. 

— Amorul îţi atacă nervii, zise el. 

Leo mergea ca un leu atacat în vizuina sa. Totdeodată un 
zgomot se auzi în unghiul opus al străzii şi nişte paşi 
măsuraţi răsunară. Era patrula. 

— Pe Dumnezeul meu, zise gasconul, iată cei 
doisprezece soldaţi ai cancelarului care au să ne pună în 
vedere ordinele regelui Carol al IX-lea. 

— Nu-mi pasă de ordinele sale, răspunse Leo, pe care 
mânia îl făcea surd şi orb. 


— Atât mai rău! zise gasconul. Voiam să-ţi dau ocazia să 
scapi. Atât mai rău pentru dumneata! 

Şi Lahire se puse în gardă. 

Leo, atins în mijlocul corpului, scoase un țipăt, se clătină 
şi se rezemă de zid pentru ca să nu cadă. Spada lui îi 
scăpase din mână. 

— Suntem chit! zise Lahire. 

Şi fugi. 

Pe când se petreceau acestea în colţul străzii Renard- 
Saint-Sauveur, trei oameni se găseau reuniți într-o 
cârciumă situată în piaţa Saint-Germain-l'Auxerrois, la 
câţiva paşi de aceea a vechiului nostru amic Malican. 

Aceşti trei oameni nu erau alţii decât contele Eric de 
Crevecoeur, Gaston de Lux ţi baronul Conrad de Saarbruck. 

Adunați înaintea unor resturi ale unei bogate cine, ei 
terminau de golit o oală cu vin vechi. 

— Seniorii mei, zicea Conrad, ştiţi că am făcut ieri 
dimineaţă o afacere ciudată? 

— Într-adevăr, zise contele. 

— Fie! adăugă Gaston. 

— Şi dacă nu mai avem altceva a face la Paris... 

Un surâs plin de mister alunecă pe buzele contelui Eric 
de Crevecoeur. 

— Oh! fii liniştit! zise el; nu suntem veniţi aici ca să 
jenăm numai pe călău în acţiunile sale, ci vom avea în 
curând alte afaceri. 

— Aşa crezi tu? 

— Leo e la duce. Eltrebuie să ne găsească aici. 

— Gândeşti tu că el ne va aduce niscaiva ordine? întrebă 
Gaston. 

— Sunt sigur. 

— Cine are doi pistoli? făcu Conrad. 

— Eu. 

Şi contele Eric aruncă doi pistoli pe masă. 

Conrad agită cornetul unde erau pietrele şi ele căzură. 

— Cinci! zise el. 


Eric adună pietrele, le amestecă în cornet şi le aruncă la 
rândul său. 

— Şapte! zise el. 

— Pe Belzebuth! murmură baronul Conrad de 
Saarbruck. Nu am niciodată noroc la joc. 

— Tu eşti fericit în amor, zise Gaston. 

Această banalitate făcu să tresară pe câteşitrei tinerii. 
Câteşitrei se priviră. 

— Ah! domnilor, zise Eric, v-aţi adresat vreodată această 
întrebare? 

— Care? 

— Că ducesa pe care o iubeam câteşipatru, ar putea să 
aleagă pe unul dintre noi. 

— Ah! făcu Gaston. 

— Cum, murmură Conrad; şi înţelegerea noastră? 

— Cine ştie? făcu Eric. 

— Tu ţi-aduci aminte, cu toate acestea, de cuvintele sale, 
conte? 

— Da, dar adesea femeia e schimbătoare, zicea odată 
regele Franţei. 

— Pe viul Dumnezeu! exclamă Conrad cu brutalitatea 
germanică, dacă eram sigur mai dinainte că ea va prefera 
unul dintre noi... 

— Ei bine? 

— Şi că acela să se întâmple să nu fiu eu! 

— Ce ai fi făcut? 

— Aş fi dezertat din serviciul său şi m-aş fi întors la 
conacul meu, lăsând pe ducele de Guise şi regele de 
Navarra să se certe între ei. 

— Şi eu, asemenea, zise Gaston. 

— Eu, făcu Eric, aplecându-şi capul, voi continua a mă 
supune. 

— Sunteţi nişte nemernici câteşitrei, zise o voce surdă de 
pe prag. 

Ei se întoarseră înspăimântați... 


Leo d'Arnembourg, clătinându-se şi plin de sânge, era pe 
prag. 

— Rănit? strigă Eric. 

— Da, răspunse Leo. Am şase vârfuri de fier în coaste şi 
am întâmpinat cea mai mare greutate ca să mă târăsc până 
aici. 

Ei se precipitară spre dânsul spre a-l susţine. Eric şi 
Conrad îl luară în braţele lor, Gaston îi desfăcu spenţerul şi 
îi rupse cămaşa. Sângele curgea cu abundență. 

— Apasă rana cu mâna, zise Leo, căci dacă rana mea e 
mortală, trebuie să am timpul să vorbesc... Când veţi afla 
totul... şi în caz că nu veţi muri, ei bine, sunt sigur că o să 
căutaţi să mă răzbunatţi... 

L6o fu aşezat pe o bancă şi el privi pe contele Eric cu un 
amar surâs. 

— Ah! îi zise el, tu te gândeai nu e aşa, că se putea 
întâmpla ca acea femeie pe care o iubim câteşipatru să 
prefere unul dintre noi? Te-ai gândit la asta conte Eric? Dar 
nu te-ai gândit că ea putea să iubească un om care ne e 
străin. 

— Oh! făcură ei, sculându-se cu repeziciune. 

— Tu eşti nebun, zise Gaston. 

— Rațiunea ta se duce odată cu sângele, zise Conrad. 

Eric îşi aplecă capul şi tăcu. 

— Amicii mei, zise Leo, ascultaţi-mă. Ascultaţi... îmi pierd 
sângele, dar nu şi raţiunea. 

— Vorbeşte dar. 

— Omul a cărui spadă a găurit pieptul meu este iubit de 
Ana de Lorena, ducesa de Montpensier. 

— Minţi, strigară toţi trei. 

— Spun adevărul, prietenii mei. 

— Atunci, cine este acel om? 

— Este acel gascon pe care credeam că l-am omorât ieri 
de dimineaţă, acel gascon care escorta carul lui Rene. 

— Ei bine? 


— Acel om urmă Leo, a fost ridicat sângerând, 
neînsufleţit, din strada Calandre. 

— De cine? 

— De ducesa care, în noaptea trecută, i-a dat azil în casa 
cea albă din pădurea Meudon. 

Ei simţiră o roşeaţă că le trecu pe figură. În acest 
moment cineva bătu la uşă. Era pajul Amaury care le 
aducea un mesaj de la ducesă. 

— Ah! murmură Leo, infernul te aduce... 

Şi cum pajul rămăsese încremenit, el adăugă: 

— Tu erai în noaptea trecută în casa cea albă, ei bine, 
spune ce s-a petrecut, căci altfel te vom pune pe flăcările ce 
ard în şemineu. 

Copilul deveni palid şi se înfioră. 

Capitolul XXXII. 

Vederea pajului reanimase forţele slăbite ale lui Leo 
d'Arnembourg. 

EI se întoarse spre Gaston: 

— Îngrijeşte-mă, zise el, leagă-mi rana, voiesc să mai 
trăiesc! voiesc să ştiu. 

Pajul, tremurând, privea pe cei patru oameni cu spaimă. 
Fără îndoială cei trei tovarăşi ai lui Leo d'Arnembourg 
înţeleseră scopul lui, căci unul dintre dânşii merse şi închise 
uşa cu zăvorul. Acela era Gaston. 

În acelaşi timp, Conrad luă copilul şi îi apăsă pumnalul în 
piept: 

— Vorbeşte! zise el. 

— Ce voiţi să vă spun? întrebă pajul. 

— Unde ai fost noaptea trecută? 

— La casa albă. 

— Singur? 

— Cu Alteţa Sa. 

— Minţi! zise Leo. 

Copilul repetă: 

— Eram singur cu ducesa. 

Conrad apăsă încet vârful pumnalului său. 


Copilul scoase un țipăt. 

— Vei vorbi! strigă Conrad. 

Dar copilul îşi încrucişă mâinile pe piept şi un fulger 
trecu prin ochii lui. 

— Mă puteţi omori, zise el. 

Eric luă pumnalul din mâinile lui Conrad. 

— EI s-ar lăsa să fie omorât. Este nefolositor ceea ce 
faci... 

— Ei bine, zise germanul cu mânie, pentru că pumnalul e 
nefolositor, vom întrebuința un alt mijloc. 

Şi el răsturnă copilul pe masă. 

Copilul se zbătea. 

— Descalţă-l, zise Conrad lui Gaston de Lux. 

Gaston scoase încălţările lui Amaury şi, cu toate ţipetele 
pe care el le scotea, îl luă în braţe îl culcă pe pământ şi 
expuse tălpile picioarelor căldurii focului. 

— Iertare! murmură sărmanul paj, iertare, seniorii mei. 

— Vorbeşte! repetă Conrad. 

Amaury fu mai întâi răbdător. El strigă, dar nu vorbi. Cu 
toate acestea, Conrad îl ţinea din ce în ce mai aproape de 
foc. 

— Vorbeşte! vorbeşte, repetă el. 

Durerea făcu pe sărmanul copil să scoată ţipete de 
disperare. 

— Aruncă-l în foc, zise Leo d'Arnembourg. 

Acea ameninţare îşi produse efectul. 

— lertare! repetă copilul, voi vorbi! 

— Ah! în fine, murmură Leo. 

Conrad luă atunci pe Amaury şi îl puse pe masă. 

— Ia seama, îi zise el atunci, noi ştim deja tot ce trebuie 
să ne spui, dar avem nevoie să le auzim din gura ta. 

— Ce voiţi să ştiţi? întrebă sărmanul paj, ce îşi freca cu 
mâinile picioarele-i arse. 

— A fost, în noaptea trecută, un om în casa albă, zise Leo 
d'Arnembourg, cine e acel om? 

— El se numeşte Lahire. 


— Şi pentru ce se afla el acolo? întrebă Conrad. 

— Ducesa l-a dus în litieră, dar el a fugit şi mi-a furat 
calul. 

— Dar ducesa îl cunoştea? 

Copilul păstră tăcerea. 

— Voieşti dar să arzi? exclamă Leo d'Arnembourg. 

— EL îşi petrecuse noaptea precedentă la casa albă. 

Leo scoase un strigăt. 

— Îl auziţi? zise el. 

Şi atunci, de teama amenințării de a fi aruncat în foc, 
sărmanul copil istorisi tot ceea ce văzuse, tot ce ştia. 

Ei ascultară tăcuţi şi trişti. 

— Bine, zise Leo atunci când pajul sfârşi, bine ai făcut de 
ne-ai spus adevărul. 

— Ducesa va ordona să mă omoare, zise Amaury pe ai 
cărui obraji alunecară câteva lacrimi. 

— Nu, răspunse contele Eric, căci te voi lua sub protecţia 
mea. 

Şi el adăugă: 

— La ce-ai venit aici? 

— Vă aduceam un mesaj. 

— Mie? 

— Da. De la Alteţa Sa. 

— Ah! ah! rânji baronul Conrad, mi să pare că cucerirea 
gasconului Lahire nu e destul. 

— Şi că ea mai are trebuinţă de serviciile noastre, 
adăugă Leo. 

Eric deschisese mesajul ducesei. 

Acel mesaj conţinea un sigur cuvânt: „Vino”. 

Eric înmână mesajul celor trei tovarăşi ai săi. 

— Ah! zise Conrad, îmi închipui că vei pune şaua pe cal, 
conte, şi că te vei reîntoarce în Lorena. 

— Nu, zise Eric. 

— Voieşti, zise Leo, ca să te duci la această încântătoare 
invitaţie? 

— Da. 


— Dar eşti un laş, conte? 

— Nu! dar voiesc să cer contesei noutăţi despre acel 
Lahire. Voiesc să fiu faţă în faţă cu dânsa! 

— Unde e stăpâna ta? întrebă el întorcându-se spre pajul 
Amaury. 

— La Meudon. 

— Ea s-a reîntors? 

— Astă-seară. 

— Ei bine! zise Eric ridicându-se şi mângâindu-şi 
mânerul spadei, pe coarnele satanei, voi merge! 

Sir Leo d'Arnembourg, slăbit prin pierderea sângelui 
său, alunecă de pe scaun jos. 

Gaston de Lux şi baronul Conrad de Saarbruck se 
grăbiră a-i da ajutor murmurând: 

— Dacă mori, te vom răzbuna! 

Anne de Lorena, ducesa de Montpensier, după ce 
petrecuse o parte din noaptea precedentă cu ducele de 
Guise, se întoarse la Meudon pe la zece ore dimineaţa. 

Ducesa era încredinţată că va găsi pe Lahire dormind 
sub influenţa narcoticului şi pe pajul Amaury veghind 
asupra lui cu fidelitatea obişnuită. 

Dar ducesa se înşela. 

Când sosi, îl găsi pe pajul Amaury plângând pe pragul 
casei. 

Amaury era speriat... îi era frică să nu fie gonit. 

Cu lacrimile în ochi, el istorisi ceea ce se petrecuse, 
adică fuga gasconului, care îi furase chiar propriul său cal. 

Doamna Montpensier fu mai întâi foarte uimită. 

Ea nu înţelegea cum narcoticul nu putuse avea 
influenţă... 

Cu toate acestea, pajul susţinea că găsise paharul gol. 

— Arată-mi-l, zise ducesa. 

Amaury îi prezentă paharul pe fundul căruia încă se mai 
aflau câteva picături. 

Dar ducesa bănui ceva; intră în camera unde dormise 
Lahire, merse drept la pat, înlătură perdelele şi sfârşi prin a 


descoperi că licoarea fusese vărsată în sertar. 

Atunci Anne de Lorena încruntă sprâncenele. 

— Dacă n-a băut, îşi zise ea, cauza a fost că s-a temut şi, 
în acest caz, s-a prefăcut că doarme. Dacă nu a dormit, ela 
văzut şi a ascultat. El mi-a văzut faţa şi a ascultat ceea ce 
am vorbit. Acest om mi-a aflat secretul. 

Atunci o spaimă cuprinse pe ducesă... 

Lahire era gascon, el era supus al regelui de Navarra şi 
dovedise îndestul în ajun fidelitatea lui. Aceasta era destul 
pentru ca teama să-i cuprindă inima. 

Ea nu fu înspăimântată până în sfârşit, căci, cu toate că 
el îi cunoştea secretul, totuşi îşi reaminti că-l văzuse 
înflăcărat, entuziasmat, pierdut la genunchii ei. 

Anne era femeie şi un surâs îi trecu pe buze la acea 
amintire. 

— El trebuie să mă mai iubească, îşi zise ea, şi se va 
reîntoarce. 

Această speranţă se prefăcu în încredințare în inima ei şi 
ea fu sigură că Lahire se va căi de fuga lui şi că se va 
reîntoarce. 

Ducesa fu atât de încredinţată încât aşteptă toată ziua 
fără a trimite vreun mesaj la Paris. 

Dar noaptea veni... 

Atunci, pierzându-şi răbdarea, zise lui Amaury: 

— Pregăteşte calul, căci vei merge la Paris şi vei da acest 
bilet contelui Eric de Cr&vecoeur. 

Acel bilet, îl ştim, nu cuprindea decât un singur cuvânt: 
„Vino”. 

Ducesa, disperată fiind pentru că nu se reîntorsese 
Lahire, îşi închipuise un plan infernal. 

Ea voia să destăinuiască contelui Eric o parte din adevăr, 
adică ridicarea lui Lahire din strada Calandre, să explice de 
asemenea contelui intenţia pe care o avea de a face din 
gascon un spion intim, un amic secret. 

Şi apoi să îi mai adauge: 


— Acel om m-a trădat, acel om a fost mai dibăci decât 
n0i... trebuie omorât! 

Şi atunci, îşi închipui ducesa, că cei patru înamoraţi ai ei, 
din care făcuse nişte instrumente supuse, punându-se în 
căutarea lui Lahire îl vor omori fără a-i cere explicaţii. 

— Du-te! zise ea pajului Amaury, du-te şi reîntoarce-te 
iute. 

Pajul plecă. 

Anne de Lorena aşteptă timp de o oră într-o mare 
nelinişte. 

Ea nu se afla singură la casa albă. 

Se reîntorsese însoţită de un scutier şi o cameristă. 

Acea cameristă era blondă ca şi dânsa, aproape de talia 
ei şi se numea Marion. 

Rezemată cu coatele de o fereastră care dădea spre 
poteca ce ducea la Paris, Anne de Lorena asculta... 

În fine, auzi galopul unui cal. 

— Acesta e contele Eric, îşi zise ea. 

Anne se înşela. 

Un cavaler se opri în faţa casei. 

La razele lunii, ducesa îl recunoscu. 

Era Lahire! 

Lahire venise pe calul ce îl furase noaptea precedentă de 
la pajul Amaury. 

Atunci ducesa se căi groaznic de chemarea contelui 
Eric... 

Contele trebuia şi el să sosească. 

Ce trebuia să se petreacă oare între cei doi oameni? 

Capitolul XXXIII. 

Anne de Lorena, ducesa de Montpensier, se grăbi să 
pună pe faţa ei masca de catifea. Apoi chemă pe Marion. 

— Spune seniorului Lahire să intre, îi zise ea. 

Anne trecu în oratoriu. 

Marion merse spre întâmpinarea lui Lahire şi îi zise: 

— Bună seara, domnule Lahire, ai fost mulţumit de calul 
lui Amaury? 


Gasconul o privi pe cameristă şi o idee îi trecu prin 
minte: 

— Prea mulţumit, zise el. E tânăr? am uitat să-mi arunc o 
privire asupra dinţilor. 

— Are şapte ani, domnule Lahire şi Amaury nu mai spera 
să-l mai revadă. 

— Tii! zise Lahire cu mândrie, mă iei drept un hoţ de cai, 
încântătoarea mea? 

— Pentru că l-ai împrumutat într-un mod atât de 
neobişnuit! 

Lahire surâse şi mângâie bărbia lui Marion. 

— Medicamentul pe care l-am băut mi-a ameţit capul. 

— Ah! 

— Stăpâna e acasă? 

— Da. 

— Condu-mă la dânsa. 

— Poftim. 

Când Lahire ajunse în oratoriu, ducesa era pe jumătate 
culcată pe un scaun oriental. 

Ea aruncă prin mască asupra lui Lahire o privire 
batjocoritoare. 

— Ei bine! zise ea, de unde vii, frumosul meu fugar? 

— Doamnă, răspunse Lahire care, după ce se înclinase, 
avu îndrăzneala de a lua mâna cea albă a ducesei şi dea o 
duce la buze, m-am dus la Paris să-mi caut spada şi 
pumnalul. 

— Ai mare nevoie de ele? zise ea cu un ton batjocoritor. 

— Afară de aceasta, mi se urâse aici, m-ai lăsat singur. 

— Adevărat. 

— Apoi mai aveam şi o mică datorie de plătit. 

— Aud? făcu ducesa. 

— Datoram o lovitură de spadă unui oarecare Leo. 

Ducesa făcu o mişcare. 

— Am vroit să mă achit, sfârşi Lahire cu linişte. 

— Cine e acel Leo? întrebă ea prefăcându-se. 


— Un gentilom... ah! chiar acela ce mi-a datieri o 
lovitură de muschetă în cap. 

— Ah! acela? 

— EL se află în serviciul monseniorului de Guise. 

Ducesa tresări. 

— Şi o iubeşte pe Alteța Voastră, urmă Lahire. 

Ducesa se ridică cu vioiciune şi făcu un pas înapoi. S-ar fi 
zis că un abis se deschisese în faţa ei. 

— Pe Alteța... mea! strigă ea. 

— N-am onoarea de a fi în prezenţa Alteţei Sale, Ducesa 
de Montpensier? 

Anne de Lorena scoase un țipăt. 

— Ah! doamnă, reluă Lahire, nu-ţi fie temă, sunt 
gentilom şi am inima recunoscătoare. 

— Domnule... 

— Sunt discret la nevoie. Cu toate acestea, trebuie să vă 
spun că am trebuit să fac o confidenţă acelui sărman L6o pe 
care l-am văzut aici, în noaptea trecuta. 

— Cum! strigă ducesa, ai îndrăznit, mizerabile! 

— Doamnă ducesă, răspunse gasconul, sunt îndrăzneţ 
poate fiindcă m-am aventurat până aici, căci ai oameni ce, 
fără îndoială, m-ar putea omori, cu toate acestea, am venit 
fiindcă voiam să vă revăd pentru o ultimă oară. 

Lahire era liniştit, ţinea capul sus şi îşi rezema mâna de 
mânerul spadei cu simplitate şi nobleţe. Ducesa arunca 
asupra lui o privire arzătoare şi acea privire nu inspira 
amor. 

Deodată, acea privire încetă a mai fi mânioasă; ea deveni 
rece, în timp ce agitația ducesei se liniştea. 

Apoi, Anne de Lorena îi zise: 

— Spune adevărul! 

— Cu plăcere, doamnă. 

— Ai aruncat conţinutul paharului în sertarul patului? 

— M-am temut de medicament. 

— Ceea ce a făcut că, în loc să dormi... ai văzut? 

— Şi ascultat, doamnă. 


— Atât de bine, încât îmi ştii secretele? 

— Aproape. 

— Şi, urmă ducesa, vii fără îndoială să-mi vinzi păstrarea 
secretului? 

— Poate. 

Ea îl privi cu dispreţ. 

— Mi se pare, zise ea, că eşti un speculator. 

— Nu totdeauna, dar sunt cazuri. 

Lahire surâse. 

— Alteța îmi va permite o mică întrebare? întrebă el. 

— Ascult. 

— Pe ce trebuie să se sprijine discreţia ce cere Alteța 
Voastră? pe evenimentele ce s-au îndeplinit aici, nu e aşa? 

— Natural. 

— Ei bine, Alteţa Voastră să uite pe cea dintâi şi voi uita 
totul. 

— Ce voieşti să zici? 

— Voiesc să vorbesc de un jurământ. 

Anne de Lorena îşi muşcă buzele. 

— Alteța Voastră mă poate dezlega de dânsul... 

— Şi dacă fac astfel? 

— Voi fi mut de aici înainte. 

Anne de Lorena pălise. 

— Dar, zise ea deodată, ai spus lui Leo... 

— Ah! aşa este, dar nu vă faceţi griji. 

— Pentru ce? 

— Pentru că acum... e mort. 

— Oh! făcu ducesa, ai omorât pe unul din cei mai 
devotați servitori ai mei. Şi, dacă nu e mort? 

— Ei bine? 

— Şi dacă a prevenit pe ceilalţi... dacă le-a repetat tot ce 
i-ai spus. 

La aceste din urmă cuvinte, Lahire îşi lumină spiritul. 

El înţelese că Leo nu era singurul ce-o iubea pe ducesă. 

„Trebuie să fie, îşi zise el, o mică asociaţie din care Leo 
face parte, şi dacă Leo nu e mort...” 


— Dumnezeul meu! făcu ducesa auzind galopul unui cal, 
este Eric. 

— Care, Eric? 

— Un amic al lui... Leo. 

— Ah! ah! 

— Ascunde-te! fugi! Poate că a aflat totul. 

— Ei bine! cu atât mai bine pentru dumneata, doamnă 
ducesă. 

— Pentru ce mai bine? 

— Pentru că în zece minute va fi convins că gasconul 
Lahire e un prost şi lesne de înşelat. Lăsaţi pe mine! 

Era într-adevăr Eric. 

Contele de Crevecoeur, în prada torturilor geloziei, sosea 
furios cu inima setoasă de răzbunare. 

Ducesa se afla în oratoriu. Când Eric intră, o găsi ţinând 
un condei în mână lângă masa pe care se afla o hârtie. 

Ea ridică capul şi, văzându-l la uşă, îi surâse. 

— Bună-ziua! zise ea. 

Contele Eric era palid. 

— Vino de şezi lângă mine, urmă Anne de Lorena. 

— Ah! făcu contele, eu credem că Alteța Voastră 
renunţase la serviciile mele. 

— Eu? 

— Aşa credeam. 

— Ce glumă! 

— Pentru că, zise contele, cu o voce surdă, am auzit 
vorbindu-se de un nou servitor... 

— Aş! 

— De un om pe care Alteţa Voastră îl onorează cu 
prietenia sa. 

— Cum se numeşte? 

— Lahire. 

— Ah! zise ducesa cu dibăcie, ţi s-a vorbit de dânsul? 

— Da, doamnă. 

— Cine? 

— Leo. 


— Leo îl cunoaşte? 

— Da, i-a dat o lovitură în cap ieri dimineaţă. 

— Aşa este. 

— Şi seara a fost transportat aici. 

— Adevărat. 

— Şi apoi, urmă contele Eric, ei s-au bătut astă-seară. 

— Lahire cu Leo? 

— Da, doamnă. 

— Acesta e ciudat, zise ducesa tot liniştită. 

— Crezi, doamnă? 

— Da, pentru că Lahire nu mi-a spus nimic despre asta. 

— Ah! murmură contele Eric pe care liniştea ducesei îl 
tulbură, l-ai văzut... 

— Da. Ele aici. 

— Aici. 

Şi contele, într-un acces de furie, puse mâna pe mânerul 
spadei. 

— Ah! Dumnezeul meu! făcu ducesa, dar ce înseamnă 
aceasta? 

— Doamnă, răspunse Eric de Cr&vecoeur, din ziua în 
care mi-ai permis a-ţi oferi sângele... viaţa mea... din acea 
zi am primit şi dreptul de a fi gelos. 

— Gelos! 

— Da, doamnă, căci Lahire, acel gascon acel 
aventurier... 

— Ei bine? 

— Ela îndrăznit... 

Eric se îndoi. 

— Dar vorbeşte, conte! 

Contele reluă: 

— Acel om a pretins că sunt trei zile... 

Ducesa îl întrerupse. 

— Sunt trei zile, zise ea, de când l-am întâlnit în pădure. 
Eu eram mascată, dar el a fost sedus de părul meu cel 
blond şi... a îndrăznit să mă urmărească, şi apoi... 

La rândul ei ea se îndoi, dar nu încetă să surâdă. 


— Şi apoi? 

— Ela rămas aici. 

Contele scoase un strigăt. 

— Ah! Mărturiseşti, doamnă, zise el, mărturiseşti? 

— Sărmanul Lahire! zise cu răceală ducesa, ele 
încredinţat că e omul cel mai iubit din lume. Din nefericire, 
el nu ştie că în întuneric toate femeile se asemănă. 

Şi cum la aceste cuvinte uimirea contelui creştea din ce 
în ce: 

— Sst! zise ea, vino cu mine. 

Ea deschise o uşă, pe aceea care conducea în camera în 
care dormise Lahire. 

Apoi îi făcu semn să pună urechea la uşa opusă, acea 
care dădea în sala, unde în ajun ducesa îl primise pe Leo. 

— Ascultă, zise ea. 

Contele auzi vocea unui om care murmura cu un accent 
de pasiune: 

— Anne! Anne! Scumpa mea Anne, niciodată nu voi avea 
destul sânge în vinele mele pentru a-l vărsa spre serviciul 
tău. Amorul meu, viaţa mea, te iubesc! te iubesc! 

— Priveşte! zise atunci ducesa. 

Eric privi şi, la slaba lumină a unei lămpi văzu pe Lahire 
la genunchii unei femei îmbrăcată ca ducesa, şi tot ca dânsa 
cu o mască pe obraz şi cu un minunat păr galben. 

Era Marion. 

Atunci contele Eric de Cr&vecoeur scoase un țipăt, căzu 
în genunchi şi murmură cuvântul: Iertare! 

Capitolul XXXIV. 

Ducesa, temându-se ca Lahire să nu îl audă, se grăbi să-l 
tragă pe contele de Crevecoeur departe de uţă şi acesta, 
care până atunci poate că se mai îndoia, nu se mai îndoi şi, 
căzând în genunchi în faţa ei, murmură: 

— O să mă ierţi? 

Ducesa însă, în loc de răspuns, îl forţă să se scoale şi 
intră cu dânsul în oratoriul ei, unde, punându-l să se aşeze, 
li zise: 


— Acum să vorbim. 

Contele tremura şi sta cu capul plecat ca un criminal. 

El cutezase să se îndoiască de candoarea îngerului pe 
care-l iubea de atâta timp. 

— Să vorbim, repetă ducesa. 

EI o privi şi aşteptă. 

— Scumpul meu conte, reluă ea, cunoşti pe gasconi? 

EI făcu o mişcare de dezgust. 

— Ei sunt înfumuraţi, lăudăroşi şi plini de pretenţii. 

— Da, aşa sunt. 

— Dar sunt şi curajoşi... 

— Aş! 

— Când ei se hotărăsc, sunt devotați. 

— Poate! zise contele cu îndoială. 

— De acord, şi din Lahire am voit să-mi fac o creaţie. 

— Dar el poate să se laude cu asta. 

— Nu, el va tăcea. Eu am un mijloc să-l fac să păstreze 
tăcerea. 

— Ah! 

— Da, un mijloc care este secretul meu. 

Contele nu stărui pentru a cunoaşte secretul de care 
vorbea ducesa, dar zise: 

— În ce scop voieşti să întrebuinţezi pe acest om? 

— 'Ţi-am spus că-mi trebuie cineva lângă bearnez. 

Eric se înclină. 

— Acum să-ţi spun pentru ce te-am făcut să vii. 

— Ascult, doamnă. 

— Cum într-o zi sau în alta, s-ar putea ca Lahire şi 
dumneata sau vreun amic al dumitale să vă întâlniți aici sau 
în altă parte, voiam să te previn. Dar vezi bine că am făcut 
asta prea târziu... 

Contele îşi repetă scuzele, iar ducesa trecu la un alt 
subiect şi reluă: 

— Dumneata mi-ai spus că Leo şi Lahire s-au bătut. 

— Da, doamnă. 

— Când? 


— Acum două ore. 

— Şi Leo ce s-a făcut? 

— Leo poate că este deja mort. 

— Cerule! strigă ducesa cu o explozie de durere. Oh! 
pleacă, pleacă, Dumnezeul meu! urcă-te pe cal iute şi 
aleargă... voiesc să ştiu de dânsul! 

Anne de Lorena, ducesa de Montpensier era o actriţă 
foarte îndemânatecă, ea ştia să dea fizionomiei sale 
expresia bucuriei şi durerii, fără ca inima sa să bată câtuşi 
de puţin. 

Contele de Crevecoeur însă, simplu, drept şi orbit de 
amor, rămânând convins de sinceritatea şi strigătul ducesei, 
se ridică repede, îi ceru încă o dată iertare, îşi luă adio şi se 
urcă pe cal. 

Anne însă, îndată ce-l văzu plecând, ascultă galopul 
calului care se depărta şi, când nu-l mai auzi, alergă în sala 
în care era Lahire închis cu camerista Marion şi îi zise: 

— Haide! jos masca! şi du-te... Rolul s-a jucat. 

Apoi făcu un semn lui L.ahire şi el, surâzând, o urmă pe 
ducesă în oratoriu. 

— Să vorbim acum amândoi, îi zise ea privindu-l. 

— Rolul a avut efect? o întrebă Lahire. 

— Da. 

— Şi a fost convins? 

— S-a aruncat la picioarele mele şi mi-a cerut iertare. 

— Bravo! strigă Lahire. 

Apoi murmură ca pentru el: 

— Oh! bărbaţii! cât sunt de proşti! 

După aceasta apoi se aşeză lângă ducesă cu 
familiaritatea cea mai intimă şi, cu un accent straniu, îi zise: 
— Ei bine! doamnă, vezi că mi-am ţinut promisiunea şi 
acum pentru domnii Leo şi amicii săi, eu sunt un înşelat şi 

dumneata cea mai pură dintre femei. 

— Este adevărat, răspunse trufaşa ducesă fără a se 
încrunta, dar te-am dezlegat de jurământul dumitale. 

— Schimb pentru schimb, doamnă. 


— Viitorul va regla restul. 

— Cum? 

Sângele de Guise şi demnitatea cea mai înaltă fierbea în 
vinele ducesei, şi, cu mândria cea mai mare, zise: 

— Nu cumva te gândeşti să pui un alt preţ discreţiei 
dumitale? 

— Ah! nu, făcu Lahire. 

Apoi adăugă cu o voce gravă şi emoţionată: 

— Eu, doamnă, preţuiesc acest schimb mult mai mult 
decât gândeşti şi amintirea Alteţei Voastre va rămâne 
pentru totdeauna întipărită în inima mea! 

Anne de Lorena făcu un gest de dezgust. 

Lahire reluă: 

— Ieri, doamnă, la aceeaşi oră, te invocam încet ca pe 
îngerul meu şi mă întrebam pe mine însumi, oare ce bună 
faptă am comis eu ca să merit bunătatea Alteţei Voastre? 

— Taci! 

— Şi astăzi o politică a trebuit să ne despartă, datoria 
mea către regele de Navarra... 

Ducesa îl întrerupse cu un gest. 

— Îl iubeşti mult pe prinţul dumitale? întrebă ea. 

— Este datoria mea, doamnă. 

— Dar dacă te-aş ruga eu să-ţi schimbi stăpânul, 
murmură ea, învăluindu-l cu o privire magnetică. 

Vocea Annei de Lorena era atât de mângâitoare şi 
privirea-i atât de fermecătoare, încât Lahire avu ameţeală. 

— Ah! ascultă, zise ea, dumneata m-ai judecat rău, 
luându-mă drept o femeie fără inimă şi dată cu totul 
politicii... 

— Doamnă... în numele cerului, murmură el cu emoție, 
nu-mi mai vorbi astfel! 

— Cine ştie? reluă ea. - a cărei voce tremura. - cine ştie 
Zic, dacă şi eu nu-mi voi reaminti de dumneata? 

În acel moment, Anne de Lorena era mult mai frumoasă 
ca altă-dată şi poate că era chiar şi sinceră... 


— Dar de ce nu voieşti să mă serveşti? continuă ea, nu 
sunt oare destul de frumoasă şi tânără? 

Privirea ei era umedă şi sub acea privire, gasconul se 
înfioră. 

— Ingratule! reluă ea, ce legături ai cu acel rege de 
Navarra pentru care m-ai trădat. 

— Sunt supusul său, doamnă. 

— Haida-de! murmură ea încreţind sprâncenele, 
dumneata care fără îndoială că ai în Navarra nişte case 
sărace prin ale căror acoperişuri trebuie să pătrundă ploaia 
şi vântul, de ce nu vii în Lorena unde îţi voi da un castel, un 
adevărat castel, înconjurat de păduri şi de livezi verzi? 

Lahire asculta privind pe ducesă şi fiindcă îi plăcea vocea 
sa armonioasă şi surâsul ei încântător, de mai multe ori îi 
duse mâna la buzele sale. 

Dar aceasta nu dură decât un moment, fiindcă visul 
trecu şi el se sculă repede, şi cu mândrie, zise: 

— Doamnă, ziua în care regele meu nu va mai avea 
trebuinţă de spada mea, voi veni să îngenunchez în faţa 
Alteţei Voastre şi îţi voi zice: 

— Nu-ţi cer nici castel, nici pădure, nici livezi verzi, ci vin 
să mă rog ca la nevoie să-mi vărs sângele pentru Alteța 
Voastră. 

Ducesa lăsă să se vadă un gest de necaz şi, cu o tentă de 
disperare, zise: 

— Ei bine! fie cum zici, şi pleacă fără să mai revii... dar 
înainte de asta, fă-mi un jurământ. 

— Care? 

— Jură-mi că pentru lumea întreagă acesta a fost un 
vis... 

— Am visat paradisul, doamnă. 

Ea atunci îi dădu mâna să i-o sărute şi el îngenunche în 
faţa ei. 

— Pleacă! repetă ea, trebuie să fim inamici. 

Lahire simţi o violentă bătaie de inimă, dar, fiindcă era 
credincios regelui său, plecă şi, trecând pragul oratorului, îi 


zise: 

— Adio, doamnă, Dumnezeu e bun, el îmi va permite ca 
într-o zi să mor pentru dumneata. 

Anne însă, după ce el plecă, rămânând singură, 
murmură încet: 

— Oh! Dumnezeul meu! sunt în lume patru oameni 
tineri, nobili, frumoşi şi bravi, patru oameni care mă iubesc 
până la fanatism, patru oameni care se plâng că nu-şi pot 
vărsa sângele lor pentru mine, şi, cu toate acestea, inima 
mea nu a bătut pentru niciunul dintre dânşii... dar, de când 
aventurierul acesta a plecat, îmi pare că inima mea s-a dus 
cu dânsul. 

Vorbindu-şi ea astfel, lacrimi îi curgeau din ochi şi se 
rostogoleau pe frumoşii ei obraji. 

În timpul acesta, însă, Lahire, galopa spre Paris pe calul 
lui Amaury pe care îl împrumutase încă o dată. 

Gasconul se întorcea la Paris, cum plecase în mare galop, 
şi intră drept la Luvru, unde No€ îl aşteptă. 

Noe îl văzuse plecând, dar nu prea ştia unde se ducea 
fiindcă Lahire îi zisese numai: 

— Mă duc să-mi reglez socotelile cu seniorul Leo. 
Aşteaptă-mă, căci mă voi reîntoarce. 

— Ei bine? îl întrebă Noe văzându-l intrând. 

— L-am terminat pe Leo. 

— Cum! a murit? 

— Aproape. 

— Drace! frumoasă treabă. 

— Apoi am avut şi o bună idee. 

— În legătură cu ce? 

— În legătură cu jurământul meu. 

— Ai găsit vreun mijloc să te dezlegi? 

— Întocmai. 

— Cum? 

— Ah! scumpul meu, zise Lahire, acesta este secretul 
ducesei şi al meu, şi pentru tine este destul să ştii că de 


acum înainte spada mea va fi în serviciul regelui de 
Navarra. 

— Bravo! 

— Numai, adăugă Labhire, că te rog, ca atunci când vei 
avea ceva a întreprinde contra ducesei, să însărcinezi pe un 
altul, iar nu pe mine. 

Noe nu avu timpul să răspundă, fiindcă un fel de 
zgârietură se auzi la uşă şi Nancy, frumoasa şireată, intră. 

— Ah! strigă ea, iată şi un altul. 

— Dar ce este, frumuşico? 

— Astăzi sau niciodată, regele trebuie să-şi închidă lăzile. 

— Pentru ce? 

— Pentru că Rene a intrat în Luvru. 

No€ încruntă sprâncenele. 

— Într-adevăr, frumuşica mea, zise el, şi eu sunt de 
părerea ta, că pentru noi nu este bine la Paris. Culesul viilor 
a sosit şi noi am face bine să ne pregătim vinurile. 

— Amin! murmură Lahire. 

Capitolul XXXV. 

Noi l-am lăsat pe Rene în mâinile călugărilor şi ale acelui 
abate, încă tânăr, care părea a fi devotat ducelui Henric de 
Guise. 

Florentinul după ce scrisese reginei biletul ce i-l dictase 
abatele, privi pe acesta din urmă şi îi zise: 

— Părintele meu, îmi faci plăcerea de a-mi spune unde 
mă găsesc? 

— În mânăstirea mea, răspunse călugărul. 

— Dar unde este situată această mânăstire? 

— La o leghe de Paris. 

— Dinspre care parte? 

— Aceasta vei şti mai târziu. 

— Cel puţin îmi vei spune ce oameni sunt cei care m-au 
scăpat? 

— Amici de-ai reginei. 

— Şi mai? 


— Scumpul meu domnule Ren€, îi zise abatele, voieşti un 
sfat? 

— Ascult, părinte. 

— Nu te mai îngriji nici de locul în care te găseşti, nici de 
timpul pe care îl vei petrece cu noi. 

— Cum! făcu Florentinul, nu o să plec de aici? 

— Astăzi nu, pentru că sănătatea nu-ţi permite. 

— Dar, mâine? 

— Mâine vom vedea... Aceasta nu depinde de mine. 

— De ce? sunt prizonierul dumitale? 

— Da. 

Rene făcu un gest de spaimă. 

— Oh! zise călugărul râzând. Fii liniştit că nu te va mai 
duce la eşafod. 

În seara aceea chirurgul îi legă rănile şi îi permise ceva 
alimente, şi în băutură îi amestecă puţin narcotic care îl 
făcu să doarmă liniştit. 

Apoi, a doua zi, abatele veni să-l viziteze şi îl întrebă: 

— Suferi mult? 

— Nu mult. 

— Te simţi în stare de a părăsi patul? 

— Da, părinte. 

Atunci abatele dădu ordin de a îmbrăca pe Ren6; apoi îi 
servi un prânz mai bun ca în ajun şi o butelie de vin care îi 
învioră sângele, şi îi dădu o putere nouă. 

Un lucru însă îl preocupa pe Florentin. 

EI credea că îi va vedea pe Noe şi cei trei tovarăşi ai săi 
că vin să-l ia pentru a-l duce la eşafod. Cu toate acestea, 
când prânzul fu terminat i se aduse o haină călugărească. 

— Pentru ce este asta? întrebă el. 

— Să te îmbraci cu dânsa. 

— Pentru ce? 

— Ca să mergi la Paris. 

— Ah! exclamă el atunci cu bucurie, ştiam eu bine că 
regina nu m-a scăpat pentru a nu mă mai revedea... 

Călugărul nu răspunse. 


Rene îmbrăcă haina de aba cenuşie şi, după ordinul 
abatelui, îşi trase capişonul pe obraz, aşa că nu i se mai 
vedeau decât ochii. 

La epoca aceea, nici un sergent şi nici poliţaiul, de-ar fi 
văzut chiar un tâlhar sub haina monahală, nu-şi putea 
permite să-i ridice capişonul. Rene ştia asta şi, astfel, se 
simţea apărat de vreo întâlnire penibilă, aşa că putea să 
treacă fără nici o grijă printre No€ şi îngrozitorii săi amici. 

În fine, când această bizară toaletă fu terminată, abatele 
îi zise lui Rene: 

— Vino cu mine! 

Apoi îl luă de mână şi îl scoase afară din mânăstire şi, 
când ajunse la poartă, Florentinul recunoscu că era pe 
malurile Senei, şi, spre apus, zări turnurile de la Notre- 
Dame. 

Erau pe Sena doi călugări încovoiaţi pe lopeţile unei 
bărci, ce aşteptau în faţa mânăstirii, şi abatele făcu semn lui 
Rene să urce în barcă, apoi urcă şi el lângă dânsul. 

După aceasta, abatele îşi deschise haina şi, asemenea, 
făcură şi ceilalţi călugări, apoi îi zise lui Rene: 

— Priveşte! 

Rene atunci văzu la încingătoarea fiecăruia câte un 
pumnal şi câte două pistoale. 

— Trebuie să ghiceşti, scumpul meu domn Rene, îi zise 
carmelitul desculţ10, că noi avem misiunea, ca în caz că vei 
voi să fugi, să te omorâm. 

— Oh! bunul meu părinte, nici nu mă gândesc. Dar, unde 
mă duceţi? 

— Vei şti într-o oră. 

Barca plutea repede pe râu şi lumea ce se găsea pe 
maluri, văzându-i trecând, zicea: 

— lată barca carmeliţilor desculți, care merge să adune 
cheta pentru comunitate. 

Barca însă pătrunse în mijlocul Parisului până aproape 
de Châtelet şi Rene, văzând acel edificiu, se înfioră. 


— Domnule Ren€, zise atunci abatele pe când barca 
zbura, ştii dumneata unde este strada Renard-Saint- 
Sauveur? 

— Da, părinte. 

— Ei bine, acolo te ducem. 

Într-adevăr, abatele îl conducea pe Ren€ în casa lui 
Chesnaye, adică la falsul postăvar care făcea afacerile 
prinților loreni. 

Falsul postăvar se găsea la uşă şi-l primi pe Florentin cu 
multe salutări, apoi îl conduse la primul etaj al casei şi îl 
închise într-o sală mare. 

— La cine dracu sunt eu? se întrebă atunci Florentinul 
pe sine. 

Nu trecu însă mult timp, când, deodată, o uşă se 
deschise şi un om intră. 

Rene se trase înapoi uimit. 

— Alteța Sa, murmură el. 

Era într-adevăr Henric de Guise. 

— Bună-ziua, Rene, îi zise el. 

— Servitorul Alteţei Voastre. 

— Ştii tu că eu te-am scăpat? 

— Ah! monseniore, strigă Rene, trebuia să ghicesc asta. 

— Aveam o datorie faţă de tine. 

— Monseniore! 

— Şi am voit s-o achit. 

Rene era aproape să cadă în genunchi. 

— Acum am şi eu nevoie de tine. 

— Ah! monseniore, murmură Florentinul, ghicesc că 
inamicii dumitale sunt inamicii mei. 

— Poate... 

— Dar dacă va fi aşa? 

Ducele îl întrerupse. 

— Care este omul pe care-l urăşti mai mult în lume? 

— Henric de Bourbon, răspunse Rene. 

— Pentru ce? 

— Pentru trei motive. 


— Care? 

— Cel dintâi este că el m-a umilit, cel de-al doilea, că prin 
ordinul său, sărmana mea fată... şi cel de al treilea, care 
este mai grav, este că eu am otrăvit pe mama sa, şi 
întotdeauna se urăsc cei ce le fac rău. 

— Pot dar să contez pe tine? 

— Da, monseniore. 

— Ascultă, îi zise ducele, am făcut alianţă cu Catherine. 

Rene avu un fior de bucurie. 

— Catherine, tu şi cu mine ne vom încarna într-o singură 
persoană şi nu vom avea decât o singură cugetare şi un 
singur Scop. 

— Sfărâmarea regelui de Navarra, nu este aşa? 

— Văd că m-ai înţeles. Dacă însă, regina-mamă s-ar 
împotrivi, tu o vei împinge... 

— Încrede-te în mine, monseniore. 

— Ascultă, Rene, zise ducele, tu eşti cunoscut ca maestru 
în trădare, deci dacă mă vei servi cu credinţă, îţi vei găsi 
interesul. Dar oamenii care te-au salvat de la eşafod, cine 
crezi tu că sunt? 

— Am crezut că sunt nişte demoni, murmură Florentinul 
cu o admiraţie naivă. 

— Ei bine! zise ducele, în ziua în care vei voi să mă 
trădezi, te voi da acelor oameni... 

O secretă spaimă cuprinse inima lui Rene. 

— Acum dar, termină ducele, poţi să te duci la Luvru. 
Regina te aşteptă şi contează pe tine. 

Pe când Rene se sculă, ducele murmură: 

— Cincisprezece şi cu nouă fac douăzeci şi patru. Astăzi 
este 15 august, deci nu mai am decât nouă zile în faţă, şi 
astfel, nu avem timp de pierdut. 

Douăzeci şi patru august, de care vorbea ducele, cădea 
tocmai în ziua de Saint-Barthelemy. 


SFÂRŞIT 


1 Manoir - conac, casă mare în zonă rurală, care era, de 
regulă, centrul istoric şi administrativ al celei mai mici 
unităţi de organizare teritorială în sistemul feudal din 
Europa. lermenul este aplicat caselor de ţară care au 
aparţinut nobilimii şi altor case mari, impunătoare. 

2 Spenţer - haină scurtă (ca o vestă); surtuc fără 
pulpane, purtat de unii ţărani. 

3 Ecuyer - scutier, titlu de nobleţe, inferior celui de 
cavaler. 

4 Stradelă - stradă îngustă şi scurtă, străduţă, uliţă, 
ulicioară. 

5 Burgundia (fr. Bourgogne) este una dintre regiunile 
Franţei. 

6 Saarbruck - formă de scriere în franceza veche a 
numelui oraşului Sarrebruck (Saarbruicken - în germană), 
actualmente capitala micului land german Saarland. Situat 
la graniţa franco-germană, micul teritoriu a fost ducat 
independent, teritoriu autonom, ori sub ocupaţia sau 
influenţa prusacă sau bavareză. Pentru anumite perioade 
de timp s-a aflat sub influenţă franceză şi chiar în interiorul 
graniţelor franceze. 

7 Sfântul Bartolomeu 

8 Rugăciune în limba latină pe care o persoană o făcea 
atunci când viaţa îi era în pericol foarte mare sau se afla pe 
patul de moarte. 

9 Barză. 

10 Călugăr al ordinului carmelit, cerşetor şi care umblă 
desculţ.