Ponson Du Terrail — Junetea Regelui Henric — Vol 1.2 Amanta Regelui Navarrei

PONSON DU IERRAIL 


PONSON DU IERRAIL 


Juneţea regelui HENRIC 


Vol. 2 - Amanta regelui Navarrei 


Capitolul XXV. 

În acea zi, regele Carol al IX-lea vânase la Saint- 
Germain. 

Regele urmărise un lup, şi Majestatea Sa, ce era într- 
adevăr pasionat de vânătoare, aşteptându-l, cu un glonte îl 
făcu să se rostogolească. 

După ce lupul fusese omorât, regele văzu că nu era 
decât ora douăsprezece din zi. 

— Domnilor, zise el însoţitorilor săi, mi se pare că mai 
avem timp sa vânăm un cerb. Ce zici dumneata, Pibrac? 

— Sunt de părerea Majestății Voastre, Sire. 

— Şi dumneata, domnule de Coarasse? 

Henric şi No€ făceau parte dintre însoțitorii regelui, pe 
care îi invitase, ne reamintim, prin intervenţia domnului de 
Pibrac. 

— Dar, Sire, răspunse prinţul, dacă Majestatea Voastră 
voieşte să vâneze o căprioară cu acei frumoşi câini pe care 
i-am văzut azi dimineaţă în curtea castelului Saint-Germain, 
vom simţi o plăcere fără seamăn. 

— Credeţi? 

— Sunt sigur. 

— Ei bine, zise Carol al IX-lea, Pibrac, amicul meu, 
trimite să aducă câinii... 

Şi, pe când domnul de Pibrac se depărta spre a da 
ordine, regele adăugă: 

— Într-adevăr, sora mea Margot, căreia îi place foarte 
mult vânătoarea, a făcut rău că nu ne-a însoţit astăzi. Ce 


zici dumneata, domnule de Coarasse? Timpul e încântător... 

— Da, Sire. 

— Şi Margot şi-ar fi petrecut bine timpul, sfârşi regele ce 
aruncă o privire răutăcioasă tânărului prinţ. 

— Oare Alteța Sa, o fi fost indispusă azi dimineaţă? 
Întrebă el. 

— Margot avea dureri de cap. 

— O răutăcioasă durere, Sire. 

— Crezi, domnule de Coarasse? 

— Cred a o zice, cel puţin. 

Regele ridică din umeri. 

— Femeile au totdeauna dureri de cap când nu voiesc să 
facă cutare sau cutare lucru. Mă prind că dacă sora mea 
Margot, ştia că vânaţi cu mine... 

De astă dată, Henric simţi că se roşeşte. 

—... ar fi venit îndată. 

— Ah! Sire, ce glumă! 

Regele înţelese că mersese puţin prea departe şi astfel îl 
punea pe tânăr într-o mare încurcătură. 

— Dumnezeul meu, zise el, nu glumesc deloc. De când 
Margareta ştie că trebuie să se căsătorească cu prinţul de 
Navarra, ea aleargă după toţi bearnezii pe care îi întâlneşte 
tot sperând că se va găsi unul ce îi va putea face portretul 
viitorului ei bărbat. 

Domnul de Pibrac se reîntoarse cu câinii şi începu 
mişcările. 

Căprioara fu prinsă în mai puţin de trei ore, şi regele, 
încântat strigă: 

— Cred, pe onoarea mea, că voi mânca astă-seară cu 
mare poftă. 

— Cu atât mai bine, Sire, zise Pibrac, când regele 
mănâncă, supuşii săi au foame. 

Regele surâse: 

— Ei bine, te invit la prânz, Pibrac. 

— Asta e o mare onoare pentru mine, Sire. 

— Precum şi pe cei doi veri ai dumitale. 


Henric şi No€ se înclinară, şi regele Carol al IX-lea dădu 
semnalul de plecare şi se întoarse la Paris cu suita sa. 

Majestatea Sa, intrând pe poarta Luvrului, zise domnului 
de Pibrac: 

— Du-te să o vezi pe sora mea Margot, şi întreab-o dacă 
mai suferă de dureri de cap. O vei invita la prânz din partea 
mea. 

— Sire, zise căpitanul gărzilor după ce se întoarse, Alteța 
Sa, Doamna Margareta încă suferă mult şi s-a pus în pat. 

„Drace! Îşi zise Henric, şi întâlnirea ce mi-a dat-o?” 

Regele se aşeză la masă cu domnul de Pibrac, cei doi 
tineri ce treceau drept veri ai lui, domnul de Crillon, colonel 
de gărzi, şi doi alţi gentilomi ce îl însoţiseră la vânătoare. 

— Mi-e o foame de lup, zise el. Dacă viitorul meu cumnat, 
prinţul de Navarra, are o asemenea poftă de mâncare când 
se întoarce de la vânătoare, sora mea Margot nu prea va fi 
de plâns... şi, adăugă Carol al IX-lea râzând, Burbonii nu se 
vor stinge... 

Regele abia îşi sfârşi supa, când unul dintre pajii săi, 
acela ce se numea Gauthier, intră zicând: 

— Sire, starostele comercianților, roagă în genunchi, pe 
Majestatea Voastră să îi dea o audienţă cât mai degrabă. 

— Să se ducă dracului starostele, zise regele, ce poate 
avea el cu mine? Spune-i să vină mâine. 

— Sire, el pretinde că vine să vorbească Majestății 
Voastre despre o crimă îngrozitoare. 

— Ei bine! Murmură Pibrac, asta priveşte pe oficialul 
poliţiei. 

Dar regele făcuse o mişcare la aceste cuvinte de crimă 
îngrozitoare. 

— Hei! Hei, zise el, ce o mai fi şi asta? Spune-i să intre, 
Gauthier, micuțul meu. 

Pajul ieşi; apoi, după două minute, el deschise uşa şi 
domnul staroste al comercianților intră. 

Acesta era un bătrân măreț, purtând haina de magistrat 
cu demnitate, şi care avea mişcările şi înfăţişarea mai mult 


ale unui gentilom, decât ale unui orăşean. 

Se numea Joseph Miron, şi era fratele medicului regelui. 

— Domnule staroste, zise Carol al IX-lea, ce îi întinse, 
după obicei, mâna spre a-i fi sărutată, s-a pus oare foc 
Parisului pe patru părţi? 

— Nu, Sire. 

— Podurile au fost luate de vreo furie neaşteptată a 
Senei? 

— Nici aceasta, Sire. 

— Atunci, ce s-a întâmplat oare aşa de îngrozitor, ca să fii 
fără milă pentru un sărman rege, ce moare de foame, 
tulburându-l astfel? 

— Sire! Răspunse starostele, vin să cer dreptate 
Majestății Voastre. 

— Dreptate! Strigă regele. 

— O crimă îngrozitoare s-a petrecut astă-noapte în casa 
unui orăşean, şi murmurul public... 

— A fost omorât? Întrerupse el. 

— Omorât şi jefuit. 

— Şi ce zice murmurul public? 

— El acuză oamenii din serviciul Majestății Voastre. 

— Cum dracu?! Domnule, zise cu vioiciune regele lăsând 
să îi cadă din mână cuțitul pe care-l ţinea, n-am în serviciul 
meu decât gentilomi şi oameni de cuviinţă. 

— Sire, răspunse starostele cu siguranţă, nu acuz nimic. 
Dar s-a găsit un soldat mort... 

— Ah! Să vedem, zise regele, explică-te mai bine, 
domnule staroste. 

Henric şi Noe schimbară o privire furişă. 

— Ei bine, Sire, reluă Joseph Miron, trebuie să vă spun 
că se afla în strada Urşilor un neguţător argintar, numit 
Samuel Loriot. 

— Un evreu! 

— Un evreu botezat. 

— Botezat sau nu, zise regele, puţin îmi pasă! Era 
orăşean din Paris? 


— Da, Sire. 

— Bine... continuă. 

— Samuel Loriot nu se bucura de o reputaţie a unui om 
prea onest, dar el era bogat, chiar prea bogat... şi, cu toată 
grija avută de a nu răspândi acest zvon, toţi o ştiau. Mai 
mult încă, Samuel Loriot avea o femeie tânără şi foarte 
frumoasă... 

— Ah! Ah! Zise regele. 

— Acea femeie a dispărut. 

— Singură? 

— Nu se ştie. 

— Şi bărbatul? 

— Azi dimineaţă, cei dintâi locuitori care s-au trezit pe 
acea stradă, urmă starostele, au fost foarte miraţi văzând 
uşa casei lui Loriot întredeschisă, când de obicei ea era 
ferecată ca o cetate. Ei au împins uşa şi au intrat, dar la 
primul pas făcut pe coridor au dat de un cadavru. 

— Acela al bărbatului? 

— Nu, Sire. 

— Şi al cui dar? 

— Al unui bătrân servitor, numit Job. 

— Bun! Apoi? Zise regele. 

— În prima cameră la dreapta coridorului, lângă lada 
deschisă şi goală, s-a găsit un al doilea cadavru. 

— Bărbatul, de astă dată? 

— Nu, Sire. Era cadavrul unui soldat, şi un orăşean l-a 
recunoscut, amintindu-şi că l-a văzut, acum trei zile, de 
gardă la poarta Luvrului. 

— Drace! Zise regele încruntând sprâncenele. 

— În sfârşit, la primul etaj, s-a găsit un cadavru, acela al 
servitoarei. 

— Dar... bărbatul? 

— Bărbatul s-a găsit înecat şi lovit de un pumnal între 
umeri. 

— În ce loc? 

— La Nesle. 


— Pe viaţa mea! Domnule staroste, strigă regele, dar ştii 
că acestea dau o sumă de patru omucideri? 

— Patru, Sire. 

— Şi acel soldat mort? 

— Sire, am făcut o anchetă ce mi-a dat rezultate foarte 
stranii. 

Regele îl privi cu curiozitate. 

— Din această anchetă, urmă Joseph Miron, rezultă că 
burghezul Samuel nu a fost omorât în casa lui, ci pe 
marginea Senei, şi câteva picături de sânge au fost aflate pe 
o piatră de sub podul Saint-Michel. 

Carol al IX-lea tresări şi o presimţire îi spuse că în toate 
acestea Rene Florentinul se afla amestecat. 

Joseph Miron urmă: 

— Burghezul Samuel a fost lovit între cei doi umeri, de 
un pumnal. Un bărbier chirurg, pe care l-am adus, a 
declarat că moartea trebuie să fi fost grabnică. Apoi 
cadavrul a fost aruncat în apă. Dar, lucru straniu, rana pare 
să fi fost făcută cu acelaşi pumnal ce a lovit pe bătrânul Job 
şi servitoarea... 

— Şi pe soldat? Zise regele. 

— Oh! Nu, Sire. 

— Ce spui! Zise Carol al IX-lea cu totul captivat de 
această istorisire. 

— Bătrânul Job, burghezul Samuel şi servitoarea au fost 
loviți cu un pumnal triunghiular de fabricaţie franceză. 

— Pe când soldatul? 

— Soldatul a fost lovit cu un stilet italian, de formă 
pătrată ce n-a făcut decât o rană foarte mică, aproape 
invizibilă. Cu toate acestea, adăugă el, tot între cei doi 
umeri, ca şi burghezul, a fost lovit, şi rana trebuie să-i fi 
adus îndată moartea. 

— Hm! Murmură, regele, ce nu înţelegea încă. 

— Afară de aceasta, reluă Joseph Miron, pumnalul ce se 
afla atârnat la brâul soldatului, semăna cu totul ca formă 
aceluia care a lovit pe burghez şi pe cei doi servitori ai săi. 


— S-ar putea crede oare, că asasinul să fi schimbat 
arma? 

— Nu, Sire! Au fost doi asasini, sunt mai mult ca sigur. 
Amândoi au omorât pe burghez sub podul Saint-Michel. 

— Bun. 

— Şi, înainte de a-l arunca în apă, ei l-au jefuit, au luat 
cheia casei ce o avea în buzunar, şi prin mijlocirea acelei 
chei au intrat în casa lui. 

— Ah! Încep a înţelege, zise regele. Dar soldatul? 

— Soldatul era unul dintre asasini. Complicele său l-a 
omorât pentru a nu împărţi cu dânsul ceea ce se afla în 
ladă. 

— Ştii, domnule staroste, zise Carol al IX-lea, că este un 
lucru grav să aduci astfel o acuzaţie, împotriva unui soldat! 

— Sire, am a aduce o acuzaţie şi mai gravă. 

— Ce spui! 

— Atât de gravă, încât rog pe Majestatea Voastră de a 
mă asculta numai între patru ochi. 

Regele se ridică, puţin mişcat, făcu un semn şi duse pe 
Joseph Miron în cealaltă parte a sălii. 

— Să vedem! Zise el, te ascult... 

Şi el murmură cu veselie: 

— Aceasta e făcută intenţionat! Mi-e foame numai o dată 
pe an, şi tocmai în acea zi nu mă lasă să mănânc. 

Capitolul XXVI. 

Descoperirile lui Joseph Miron, staroste de comercianţi, 
produsese o oarecare mişcare printre comesenii regelui; 
mişcare foarte neplăcută, căci deja, la acea epocă, se 
presimţeau idei de independenţă şi tulburări viitoare ale 
burghezilor din Paris. 

Regele conduse pe Joseph Miron destul de departe de 
masă, astfel că nu se putu auzi ceea ce vorbeau; dar 
comesenii Majestății Sale nu-i părăseau cu privirea. 

— Domnilor, zise încet domnul de Pibrac, se simte ceva 
rău: regele încruntă sprâncenele, şi îmi pare că buzele îi 
pălesc: acesta e un semn de furtună. 


— Vai de Rene! Murmură No€ la urechea prinţului. 

— Aceşti neguţători au devenit de o îndrăzneală 
nepomenită! Şopti Crillon. Pentru un burghez omorât, dacă 
ei ar fi ascultați, s-ar aduna parlamentele... 

Pe când comesenii regelui vorbeau cu jumătate de voce, 
Joseph Miron, falnicul staroste, zicea lui Carol al IX-lea: 

— Sire, este timpul ca Majestatea Voastră, prin câteva 
ordine straşnice, să facă dreptate în legătură cu străinii. 

— Ce voieşti să zici, domnule staroste? 

— S-a găsit la nenorocitul argintar, un pumnal de formă 
italiană, acel stilet cu care soldatul a fost omorât... 

— Ah! Zise regele, ai acel pumnal? 

— Da Sire, iată-l. 

Şi starostele scoase stiletul de sub mantia sa. 

La vederea acelei arme, regele - ce-şi aminti că l-a văzut 
la brâul lui Rene şi că îi admirase lucrătura, căci mânerul 
era minunat sculptat - tresări şi făcu o mişcare. 

— Dă-mi acest stilet, zise el, şi sfârşeşte-ţi povestirea, 
domnule staroste. 

— Lângă pumnal, urmă Joseph Miron, se mai afla o 
cheie... asasinul a uitat toate acestea pe un scaun. Această 
cheie, Sire, e de o lucrătură minunată şi nu se fabrică, sunt 
sigur, asemenea chei în regat. Numai un italian... 

— Dă-mi acea cheie, îl întrerupse cu vioiciune Carol al 
IX-lea. 

Şi el luă cheia pe care starostele i-o întinse. 

— Domnule Joseph Miron, îi zise el atunci, nu este 
necesar să mai pronunţi vreun nume. Întoarce-te acasă. Te 
asigur, pe cuvântul meu, că se va face dreptate. 

— Sper, Sire, răspunse el cu siguranţă. 

Apoi, el salută cu respect şi se retrase. 

Regele se reaşeză la masă, şi nu spuse nici un cuvânt din 
cele ce starostele îi destăinuise; dar după ce păstră tăcerea 
timp de câteva minute zise: 

— Domnilor, v-aş fi foarte îndatorat, dacă nu aţi repeta 
cele ce s-au spus aici. Voiesc să desluşesc această afacere 


mai înainte de a fi aflată de toată lumea. 

Apoi, adăugă îndreptându-se către domnul de Pibrac: 

— Vei preveni pe regina-mamă că-i voi face o vizită în 
astă-seară. 

Regele pronunţă aceste din urmă cuvinte cu un accent 
de mânie, ce fu observat de comesenii săi. 

Din acel moment, regele nu mâncă decât cu neplăcere şi 
rămase tăcut şi gânditor. 

Comesenii se priveau cu uimire. 

Numai Henric şi Noe schimbau câteodată priviri. 

În fine, regele se ridică de la masă. 

— Anunţă pe regina-mamă, zise el lui Pibrac. 

Căpitanul gărzilor se ridică şi ieşi fără a zice un singur 
cuvânt. 

— Domnilor, vă salut! Zise regele depărtându-se astfel 
de gentilomii, cărora le făcuse onoarea de a-i invita la masă. 

— Pe legea mea! Murmură domnul de Crillon, dacă 
soldatul, ce a stricat astfel pofta regelui ar trăi, i-aş rupe eu 
însumi gâtul. 

Henric şi Noe ieşiră cei din urmă. 

Dar în momentul când Henric trecea pragul, el zări pe 
Raoul în anticameră, făcându-i un semn misterios. 

Prinţul se apropie de paj: 

— Domnule de Coarasse, îi zise Raoul, am o însărcinare 
pentru dumneata. 

— Ah! Zise Henric, şi de la cine? 

— De la Nancy... 

— Adevărat, amicul meu? 

— Da, domnule. 

— Şi ce voieşte cu mine Nancy? 

— Ea m-a însărcinat să vă spun că există durere de cap 
şi durere de cap. 

— Bun! 

— Şi că aceasta ar fi una care s-ar potoli poate, dacă ai 
merge să te plimbi pe marginea apei. 

— La ce oră? 


— La ora zece, zise pajul. 

— Şi aceasta e tot, amice Raoul? 

— Tot... Domnule. 

— Ei bine! Îţi mulţumesc... la revedere! 

— Domnule de Coarasse, zise Raoul, mă iartă... am 
uitat... 

— Ah! 

— Am uitat de a vă reaminti că... mi-aţi făgăduit... 

— Da, că vorbesc pentru dumneata lui Nancy, nu e aşa? 

În loc de răspuns, Raoul se mulţumi să roşească. 

— Ei bine, fii liniştit, zise prinţul, mă voi ocupa de tine. 

Vorbind astfel, Henric privi orologiul ce se găsea în 
anticameră. 

Era abia ora nouă. 

— Ce voi face până la ora zece? Îşi zise el. 

Dar domnul de Pibrac, ce îşi împlinise însărcinarea pe 
care i-o dăduse regele, se întoarse şi îi zise trecând: 

— Aşteaptă-mă, seniorul meu... 

Henric şi No€ rămaseră în anticameră, de unde auziră 
pe căpitanul gărzilor zicând regelui: 

— Majestatea Sa, regina-mamă se află în acest moment 
la Doamna Margareta. 

Regele răspunse: 

— Ei bine, voi merge să o găsesc la Margot. 

Domnul de Pibrac ieşi de la rege şi zise celor doi tineri. 

— Veniţi cu mine... 

— Hm! Îşi zise prinţul, mă prind că domnul de Pibrac 
voieşte să ne chestioneze şi că bâănuieşte că noi ştim mai 
multe decât dânsul asupra întâmplării din noaptea trecută. 

Prinţul se înşela. Domnul de Pibrac nu bănuise un singur 
moment, nici care fu adevăratul asasin a lui Samuel Loriot, 
nici că Henric şi No€ se aflau într-un mod indirect 
amestecați în această îngrozitoare afacere. 

Căpitanul gărzilor duse pe cei doi tineri la dânsul şi 
închise uşa cu zăvorul. Îndată ce ei fură intraţi, el zise 
surâzând: 


— Seniorul meu, regele va merge la Doamna Catherine, 
ce se află în acest moment la prinţesă. Mă prind că, 
asemenea mie, Alteța Voastră e curioasă să ştie ce se va 
petrece. Starostele comercianților a spus multe regelui. 

Henric surâse: 

— Nu ghiceşti?! Zise el. 

— Să ghicesc... ce? 

— Cine e asasinul lui Loriot? 

— Ah! Dumnezeul meu! Zise Pibrac, unde mi-era dar 
capul? Acest nume de Loriot care a fost pronunţat mai 
înainte cu o oră nu mă mişcase. Da, da, e acel burghez a 
cărui femeie a-i scos-o din ghearele lui Rene. 

— Da, făcu prinţul, cu un semn din cap. 

— Dar atunci? 

— Atunci... Rene a fost mai fericit a doua decât întâia 
oară. 

— Ela răpit femeia? 

— Oh! Nu, zise prinţul, dar la omorât pe bărbat. Cât 
despre femeie, ea e într-un loc sigur. 

Atunci Henric istorisi căpitanului gărzilor uimit, tot ce se 
petrecuse de două zile. 

— Ah! Seniorul meu, zise în fine Pibrac, ştii că joci un joc 
îngrozitor? 

— Aş? Nu mă tem de Rene. 

— Teme-te de el, din contră, seniorul meu. Rene e foarte 
periculos. Jocul e început, nu te retrage... dar fii tot atât de 
prudent pe cât de curajos, căci, fără de aceasta, eşti 
pierdut. 

Domnul de Pibrac deschise atunci dulapul cu cărţi de 
vânătoare şi arătă trecerea secretă. 

— Desigur, zise el, nu mă împinge curiozitatea, dar 
presimţirea pericolului. Trebuie se ştim cu orice preţ ce se 
va petrece între regina-mamă şi rege. 

— Haidem! Zise Henric. 

No€ rămase în camera domnului de Pibrac, şi acesta din 
urmă, ca şi Henric, se strecură cu paşi furişaţi în trecerea 


secretă. 

Henric puse ochiul la deschizătura practicată prin 
piciorul Christului. 

Margareta şi regina se aflau singure. 

Margareta zicea: 

— Ce poate voi regele la această oră? Se zice că de azi 
dimineaţă e foarte bine dispus. 

— E bine dispus pentru că nu i-am vorbit de afacerile 
statului, răspunse regina-mamă cu amărăciune; regele nu 
se plictiseşte atunci când îi vorbeşti despre binele regatului 
său. 

— Pentru că, orişicui, i se cam urăşte cu politica, 
murmură tânăra prinţesă. 

Regina n-avu timp să răspundă, căci nişte paşi se auziră 
şi un şambelan deschizând uşa, anunţă: 

— Regele! 

Carol al IX-lea intră. 

Margareta şi regina-mamă se aşteptau să-l vadă 
surâzând, dar rămaseră uimite văzându-l palid, tăcut, cu 
sprâncenele încruntate. 

— Bună seara Margot, zise el sărutând mâna surorii 
sale. 

Apoi se înclină cu răceală înaintea mamei: 

— Bună seara, Doamnă, zise el. 

Regina-mamă îl privea mai mult cu curiozitate decât cu 
spaimă. 

— Doamnă, zise regele, după un moment de tăcere, vin 
să vă previn că va fi mâine adunare de parlament. 

Regina făcu un gest de mirare. 

— Şi vin pentru a te ruga să asişti, urmă regele, căci se 
va judeca un mare vinovat. 

Catherine nu înţelegea şi continua să privească pe rege 
cu uimire. 

— Vinovatul, urmă Carol al IX-lea, va fi condamnat la 
supliciul roții, şi sentinţa va fi executată mai înainte de trei 
zile. 


— Dar de ce vinovat vorbeşti, Sire? Întrebă regina. 

— De un tâlhar, de un mizerabil asasin. 

Regina tresări. 

— Dar, zise ea, problema hoţilor şi asasinilor îl priveşte 
pe marele staroste, Sire, nu pe mine. 

— Te înşeli, Doamnă. 

— Şi credeam că Majestatea Voastră avea să-mi 
vorbească despre vreun prinţ sau senior ce a conspirat 
împotriva binelui statului sau al coroanei. 

— Conspiratorii, Doamnă, sunt aceia care prigonesc 
poporul, adăpostindu-se sub protecţia regală pentru a 
sugruma burghezi liniştiţi şi a-i jefui... 

Catherine de Medicis înţelese tot; ea îşi reaminti că Rene 
în ajun, îi ceruse viaţa unui om. 

— Ai protejat dar niscaiva mizerabili, Sire? Zise ea. 

— Eu, Doamnă? Nu. Dar dumneata? 

— Eu? 

— Ascultă-mă dar, Doamnă, zise el cu răceală, ascultă- 
mă! 

— Te ascult, Sire. 

— A fost asasinat, în strada Urşilor, noaptea trecută, în 
îndoitul scop, de a-i răpi femeia şi de a-l jefui, un argintar 
numit Loriot... 

— Un hughenot, cred, întrerupse regina. 

— Un burghez din Paris, Doamnă. 

— Ei bine? Zise regina. 

— Asasinul a uitat în casa victimei sale un pumnal şi o 
cheie. 

— Oh! Îşi zise Catherine, nemernicul! 

— Acel pumnal şi acea cheie, iată-le, zise regele. 

Şi el arătă cele două obiecte reginei ce nu-şi putu 
stăpâni o emoție. 

— Nu recunoşti această armă? Întrebă regele. 

— Nu, Sire... Cum crezi? 

— Haida-de! Doamnă, priveşte bine... pe lamă se află o 
iniţială... este aceea a favoritului dumitale... a lui Rene 


Florentinul! 

La rândul ei regina deveni palidă şi tăcută. 

— Dacă Rene a făcut crima, îl voi pedepsi, zise ea. 

— Oh! Mă iartă, replică regele, aceasta nu te priveşte 
Doamnă. Aceasta e afacerea parlamentului şi pe urmă a 
călăului... 

— Sire, zise ea, Rene e un servitor devotat... ela făcut 
mari servicii... el a scăpat coroana descoperind un complot. 

— E un asasin, Doamnă. 

— Dar Sire, pentru un burghez... 

Regina abia pronunţase acest cuvânt cu dispreţ, când îşi 
muşcă buzele şi înţelese că Rene era pierdut şi voia să-l 
scape. 

— Un burghez! Strigă Carol al IX-lea, cu mânie, un 
burghez! Dar burghezii, Doamnă, vor fi aceia ce vor 
răsturna într-una din zile tronul meu, dacă nu voi lua 
seama! Mai înainte de opt zile, Rene va fi supus de viu 
supliciului roatei pe Place de Greve! 

Şi regele se ridică cu grăbire şi ieşi, fără ca regina să 
mai aibă timp să încerce să-l oprească. 

Odată regele plecat, Catherine şi Margareta se priviră. 

— Acest Rene, zise în fine regina, e un mizerabil ce va 
sfârşi prin a mă face să mă cert foarte tare cu regele. 

Margareta tăcu. 

— Dar, adăugă Catherine, îmi e trebuincios, îl voi scăpa. 

Şi regina ieşi la rândul ei, fără îndoială pentru a-l căuta 
pe rege. 

Atunci Henric se aplecă la urechea domnul de Pibrac: 

— Haidem! Zise el. 

— Vino! Zise căpitanul gărzilor. 

Ei părăsiră trecerea misterioasă, şi când dulapul fu 
reînchis, No€ îi privi pe amândoi. 

— Ei bine! Dar, reluă Henric, cam miroase rău pentru 
Rene. 

— Aş! Făcu domnul de Pibrac. 


— Şi, adăugă prinţul, va putea foarte bine fi dat 
supliciului de viu. 

Pibrac ridică din umeri: 

— Regele e regele, zise el, dar regina e singura stăpână. 

— Ce voieşti să spui? 

— Că parlamentul va achita pe Rene. 

— Va îndrăzni, oare? 

— Dacă va ajunge până acolo, zise căpitanul gărzilor. 
Dar cred că parfumierul nici nu va fi arestat. 

Domnul de Pibrac se înşela, căci în acel moment se auzi 
o bătaie la uşă: 

— Cine e acolo? 

— Eu, zise vocea lui Raoul. 

— Ce doreşti? 

— Regele vă cheamă. 

— Drace! Murmură căpitanul gascon, ce nu-şi putu 
stăpâni o senzaţie de groază. 

Apoi zise prinţului: 

— Aşteptaţi-mă aici... mă întorc... 

Henric ce nu îşi uita întâlnirea, privi orologiul. 

— Cu neputinţă, zise el, sunt zece ore... Domnule de 
Pibrac, v-aş fi recunoscător dacă nu aţi mai deschide 
dulapul în astă-seară? 

Şi pe când domnul de Pibrac mergea la rege, care fără 
îndoială voia să-i ordone arestarea lui Rene Florentinul. 

— Însărcinare de care domnul de Pibrac se temea tare. 

— Henric şi Noe ieşeau din Luvru. 

Domnul de Pibrac intră la rege. 

— Majestatea Voastră m-a chemat? Întrebă el. 

— Da. 

— Sunt la ordinele regelui! 

— Pibrac, amicul meu, zise Carol al IX-lea, ce se plimba 
cu paşi mari prin cabinetul său, vei lua cu tine patru oşteni 
din gărzile mele şi îl vei căuta în Luvru sau în Paris, pe Rene 
Florentinul. 


— Majestatea Voastră, întrebă Pibrac, doreşte a consulta 
stelele? 

— Voiesc să pedepsesc pe un asasin, zise regele. 

Pibrac găsi de cuviinţă să se facă a nu înţelege, dar 
regele urmă: 

— Rene e cel care a asasinat pe burghezul Samuel 
Loriot. 

— Alteța Voastră îmi ordonă să-l arestez? 

— Desigur. 

— Unde să îl duc? 

— La Châtelet, şi îl vei pune în fiare; apoi vei spune 
guvernatorului temniţei că răspunde de dânsul cu capul 
lui... 

Pibrac se înclină, făcu un pas spre uşă, apoi se întoarse. 

— Ce e? Întrebă regele. 

— Sire, răspunse Pibrac, sunt un sărman gentilom, pe 
care regina-mamă îl iubea deja foarte puţin şi care va fi un 
om pierdut, mâine, după ce-l voi fi arestat pe favoritul 
Doamnei Catherine. 

— Ce zici? Spuse regele cu superioritate. 

— Ah! Suspină Pibrac, dacă Majestatea Voastră voia 
chiar să mă trimită la război, aş merge cu inima deschisă... 

— Ori ţi-e teamă, Pibrac? 

— Sire, răspunse căpitanul gărzilor, dacă domnul duce 
de Crillon era însărcinat cu această afacere, el ar izbuti mai 
bine ca mine. 

Carol al IX-lea privi pe favoritul său, apoi cugetă că 
mama sa era cea mai răzbunătoare dintre femei. 

— Ai dreptate, sărmanul meu Pibrac, zise el, mama mea 
nu va îndrăzni să se atingă de Crillon, pe când de tine... 

— Oh! Eu, zise Pibrac, sunt un om pierdut, dacă 
Majestatea Voastră stăruie să îl arestez pe acel otrăvitor. 

— Du-te de-l caută pe Crillon, zise regele. 

După câteva momente, ducele de Crillon intră. 

— Duce, îi zise regele, îl vei aresta pe Rene Florentinul, 
parfumierul reginei! 


— Pe viaţa mea! Sire, strigă Crillon, omul fără teamă, 
niciodată Majestatea Voastră nu m-a însărcinat cu ceva mai 
plăcut. 

— Aş zice la fel, domnule duce, zise domnul de Pibrac, 
dacă mă numeam însă Crillon. 

— Du-te, zise regele, tot tăcut şi încruntat. 

Capitolul XXVII. 

Pe când regele dădea ordinul de a fi arestat Rene 
Florentinul, Henric şi No€ ieşeau din Luvru şi întâlneau la 
douăzeci de paşi de poartă un om care, învelit în mantaua 
lui, înainta cu paşi mari. 

— Rene! Exclamă Henric. 

Florentinul, căci era el, se opri şi privi pe cei doi tineri... 

— Unde te duci astfel, messire? Întrebă Henric. 

Rene era palid. 

— Domnilor, zise Rene, scuzaţi-mă, mă duc la Luvru şi 
sunt grăbit; trebuie să văd pe regină îndată. 

— Dumnezeul meu, cât eşti de palid, domnule Rene. 

— Sunt palid? Şopti parfumierul. 

— Pe credinţa mea! Messire, zise Henric, mergi cu o 
înfăţişare înspăimântată, aerul ţi-e tăcut... Oare n-ai reuşit 
în marele proiect ce trebuia să asigure averea şi amorul 
dumitale? 

— Nu, messire. 

— Ah! Drace! Dacă mă lăsai mai mult să consult stelele, 
alaltăieri-seară, ai fi putut sfârşi poate în a vedea lămurit 
acea influenţă nefastă ce se opunea norocului dumitale. 

Henric vorbea fără batjocorire, cu tonul unui om convins 
de ştiinţa sa, şi care crede că nu ţine decât de mijloace 
supranaturale lucrurile stranii ce a descoperit. 

EI îşi juca atât de bine rolul, încât Rene crezu. 

— Domnule de Coarasse, îi zise el, mi s-a întâmplat o 
mare nenorocire... dar vă voi cere sfatul mai târziu pentru 
aceasta, poate mă vei ajuta... Acum trebuie să merg la 
Luvru. 

— Dar ce ţi s-a întâmplat? Vorbeşte! 


— A fost răpit sau asasinat. 

— Nu ştiu sigur - copilul meu. 

— Fata dumitale? 

— Oh! Nu, zise Rene, ci pe un tânăr ce-l creşteam ca pe 
copilul meu şi pe care-l iubeam. 

— Este cu putinţă? Zise Henric cu un ton atât de naiv, 
încât de aici înainte, Florentinul putea bănui pe lumea 
întreagă de dispariţia lui Godolphin, mai înainte de a cugeta 
la el. 

— Pe onoarea mea! Domnule Ren€, urmă el, poate că 
sunt nebun, căci ai reputaţia unui om rău, şi ştiu că eşti 
inamicul meu de moarte... 

— Eu? Nu, zise Rene. 

— Ai fost, cel puţin. 

— V-am iertat. 

— Adevărat? 

— Dumnezeul meu! Zise Florentinul cu oarecare 
francheţe, mi-am promis a mă face mai bun. Fatalitatea 
pare că mă împovărează şi încep a mă căi. 

— Ei bine! Reluă Henric, te văd atât de trist, atât de 
tăcut, încât îmi inspiri oarecare interes. 

Rene îl privi pe Henric. 

Prinţul ştiuse a-şi da fizionomiei o înfăţişare atât de plină 
de sinceritate încât vicleanul Rene fu păcălit. 

— Şi dacă Noe şi amicul meu, vă putem fi utili... 

Rene păru că se îndoieşte: 

— Iacă, zise el, mi-ai prezis atâtea lucruri stranii, ce s-au 
îndeplinit pe jumătate, încât am sfârşit prin a crede în 
puterea dumitale de a prezice. 

— Trebuie dar, mai mult să crezi că... 

— Oh! Eu, zise Rene, cred că mi-am pierdut influenţa, 
stelele de ieri nu-mi mai arată nimic... dacă ai putea să-mi 
regăseşti copilul... 

— Voi încerca. 

Henric privi cerul: 

— Iată o frumoasă noapte, zise el. Dă-mi mâna! 


Rene îi întinse mâna lui. 

Henric o luă şi continuă a privi stelele. 

Deodată el scoase un țipăt: 

— Domnule Rene, îi zise el, mergi la Luvru? 

— Da, domnule. 

— Nu te duce! 

— Pentru ce? 

— Nu ştiu, dar ţi se va întâmpla o nenorocire... 

— Dar regina m-aşteaptă... 

— N-ai pierdut nimic astă-noapte? 

Rene tresări. 

— Nu ştiu ce sunt, dar văd două obiecte a căror formă 
exactă nu o pot preciza... 

Rene păli şi cugetă la pumnalul şi cheia sa. 

— Nu merge la Luvru, repetă Henric, căci acele două 
obiecte ce nu pot defini... 

— Ei bine! 

— Ei bine! Îţi vor aduce nenorocire. Nu te duce... 

Henric vorbea cu un ton serios, ce mişcă mult pe 
Florentin. 

Un moment Rene se îndoi şi era să se întoarcă. 

Dar era ora când în fiecare seară regina îl aştepta, şi 
dacă Rene făcea întreaga Franţă să tremure, o încruntare 
de sprâncene a Catherinei îl făcea să tremure la rându-i. 

— Trebuie, zise el. Dacă steaua va împiedica destinele 
să-şi urmeze cursul lor, adăugă el cu tristeţe... Bună seara, 
domnilor. 

Şi acel om, atât de măreț în ajun, se depărta cu capul 
plecat şi cu tristeţea pe faţă. Dispariţia lui Godolphin îl 
descurajase cu totul. 

Pe când Henric şi No€ păreau că se depărtează, Rene 
intră în Luvru, nu prin poarta cea mare, ci prin acea portiţă 
păzită de un soldat, prin care Nancy îl introdusese în ajun 
pe Henric. 

Rene urcă aceeaşi scară întunecoasă. Numai că în loc să 
meargă spre galeria din stânga, el se întoarse spre dreapta 


şi se îndreptă spre apartamentele reginei-mamă. Rene 
obişnuia să intre printr-o uşă ce comunica printr-un cabinet 
de toaletă alăturat cu dormitorul reginei. 

Acea uşă nu era niciodată închisă decât cu clanţa. Rene o 
deschise şi intră în cabinet. 

Apoi, călăuzit de o rază de lumină, el intră în cameră. 
Camera era goală. Dar lampa aprinsă şi hârtiile răspândite 
pe masă îl făcu să-şi spună că regina nu putea fi departe. 

Şi, într-adevăr, nu după mult timp, paşii reginei-mamă se 
auziră în camera vecină. 

Catherine ieşind de la fiica sa, alergase după rege. Dar 
deja regele se închisese în cabinetul său, şi soldatul de la 
uşa sa se puse înaintea uşii zicând: 

— Regele nu primeşte. 

— Nici chiar pe mine? 

— Chiar pentru Majestatea Voastră a fost dat ordinul, 
zise soldatul. 

Catherine se întorcea deci la dânsa cu mânia în inimă, 
când îl zări pe Rene. 

— Doamnă, strigă Rene care nu prevăzu cele ce urmau 
să se petreacă... vin a vă cere dreptate. 

— Dreptate! Zise regina dându-se înapoi cu un pas. 

— Da, Doamnă. 

— Şi ce ţi-au făcut maestre Rene? Strigă regina a cărei 
furie Ren€ nu o observase încă. 

— Mi-au asasinat sau răpit un copil pe care îl aveam la 
mine. 

— Ah! Zise Catherine, care privi cu sânge rece pe 
parfumier. Apoi adăugă: Este straniu, sărmanul meu Rene, 
se petrec lucruri stranii în Paris. Pe când îţi răpeau copilul... 

— Ei bine! Zise Rene curios şi văzând în fine că regina 
era palidă şi că privirea ei scânteia de furie. 

— În acelaşi timp, urmă Catherine, era asasinat un 
burghez, din strada Urşilor, un bătrân, o femeie şi un 
soldat. 

— Adevărat? Zise Rene a cărui voce tremura. 


— Şi asasinul a lăsat o cheie şi un pumnal în casă. 

Rene deveni palid. 

— Şi acel pumnal, exclamă Catherine a cărei mânie 
izbucni deodată, era al tău, mizerabile! 

Catherine vorbind astfel aruncă o privire fulgerătoare 
Florentinului. 

— Doamnă... şopti el... mi-ai permis... dumneata... 

— 'Taci, infame! 

Rene aplecă capul şi începu să tremure. 

Catherine urmă: 

— Dar de astă-dată, îmi retrag protecţia ce a făcut să fiu 
urâtă de întreaga curte... 

— Doamnă... 

— Starostele comercianților a mers şi a cerut dreptate 
regelui, vocea publică te acuză, şi regele a permis justiţiei 
să-şi urmeze cursul. 

Rene se cutremură. 

— Vei fi arestat, judecat de parlament, condamnat şi 
supus supliciului roatei de viu. 

Pronunţând aceste cuvinte, regina privi spre Rene. 

Rene avea înfăţişarea unui condamnat ce-şi aşteaptă ora 
supliciului. Dar Catherine zisese ea însăşi cu două zile în 
urmă că erau atâtea secrete între ea şi Rene, încât mila îi 
cuprinse inima. 

— Iată, zise ea, nu pot face nimic altceva decât să te 
sfătuiesc să fugi. 

Rene, ca pierdut, o privi. 

— Fugi, zise ea, fugi cât mai degrabă! 

Şi ea îi arătă uşa, şi Florentinul înţelesese că nu mai era 
nimic de făcut. Rene îşi luă mantaua şi voi să sărute haina 
reginei. 

Dar ea îl respinse: 

— Îndărăt! Asasinule! Zise ea. 

Rene plecă capul şi ieşi. 

Atunci Florentinul ieşi din sală, şi cu capul ameţit, alergă 
spre portiţa prin care intrase. Pe când voia să iasă, soldatul 


îl opri cu arma. 

— Nemernicule! Zise Rene cu un ton de siguranţă. Oare 
nu mă cunoşti? 

— Eşti messire Rene, zise soldatul. 

— Atunci lasă-mă să trec. 

— Nu, zise soldatul. Am ordin, domnule Rene... 

— Dar cum m-ai lăsat să intru... 

— Aşa mi-a fost ordinul. 

— Şi de la cine? 

— De la rege. 

Rene, înspăimântat, fugi; urcă din nou scara cea 
întunecoasă şi intră la regină: 

— Doamnă, zise el cu disperare, portiţa e păzită. 

— Ei bine! Zise regina, deschizând uşa camerei sale ce 
răspundea în apartamentele cele mari, ieşi pe aici! Poate că 
gărzile scării celei mari nu au primit încă acest ordin. 

Rene străbătu prin apartamentele cele mari şi ajunse la 
scară. Două santinele se aflau pe întâia treaptă. 

— Loc! Strigă Rene. 

Santinelele se dădură la o parte. La capătul de jos al 
scării se aflau alte două santinele. 

— Loc! Repetă Rene. 

Aceştia asemenea, îi făcură loc. 

— Sunt scăpat! Şi zise el. 

Străbătu curtea Luvrului şi ajunse sub boltă. 

La acea oră marea uşă a regescului edificiu era 
totdeauna închisă, dar era îndestul să bată la ferăstruia 
corpului de gardă, pentru ca ea să se deschidă. 

Rene bătu. 

— Deschideţi! Zise el. 

Un soldat ieşi. 

— Cine e? Întrebă el. 

— Eu... 

— Numele? 

— Rene. 


Parfumierul sperase că numele lui îi va deschide uşa. De 
abia îl pronunţă, când un om ieşi din corpul gărzilor. Acel 
om era Jean, ducele de Crillon. 

— Hola! Strigă el, la mine! 

La acea voce toată garda ieşi. 

— Domnule, zise Ren€, poate că nu mă recunoaşteţi? 

— Poftim? Zise el cu superioritate. 

— Sunt Rene. 

— Arestaţi-l pe acest caraghios! Ordonă ducele, ce nu se 
înjosi a-i răspunde, şi luaţi-i spada. 

Florentinul înţelese că ducele de Crillon primise ordine. 

Un soldat îi luă spada şi el nici nu încercă să o scoată 
pentru a se apăra. 

Atunci Crillon luă acea spadă, o scoase din teacă, pe care 
o aruncă departe de el, şi ţinând-o cu o mână de mâner şi 
cu cealaltă de vârf, el o frânse pe genunchiul lui. 

— lată, zise el, cum se tratează aventurierii ce imită pe 
gentilomi şi acuză pe oamenii regelui... Aşa! Acum puneţi 
lanţuri acestui asasin, ordonă el. 

Nu se aflau lanţuri prin corpul gărzilor, dar nu lipseau 
frânghii. După un semn al lui Crillon ei legară mâinile 
parfumierului la spate. 

— Acum, continuă Crillon, deschideţi uşa... 

Uşa se deschise. 

Doi soldaţi se puseră la dreapta şi la stânga lui Rene. 

Crillon îl împinse înainte: 

— Umblă! Nemernicule! Îi zise el. 

Se întâmpla pentru prima oară ca un senior al curţii să-l 
trateze atât de dur pe parfumier, acel om a cărui favoare 
fusese până atunci atât de mare încât fiecare tremura la 
gândul de a-i displace. 

— Pe credinţa mea de Crillon! Murmură ducele, această 
afacere cu care m-a însărcinat regele e cam neplăcută; dar, 
pentru că nimeni nu o voia, m-am văzut nevoit să o iau 
asupra mea. 


Şi el duse pe Rene la închisoarea Châtelet, ale cărei uşi 
se deschiseră înaintea lui. 

Spre nenorocirea lui Rene, guvernatorul de la Châtelet 
era un soi de Crillon cu picioarele scurte, un gentilom de 
necorupt şi fără teamă, un vechi soldat ce se numea sir de 
Fouronne şi care îi ura pe toţi acei curteni italieni veniţi în 
Franţa. 

— Domnule, îi zise Crillon, vezi acest om? 

— Da, desigur, acesta e Rene Florentinul, zise sir de 
Fouronne. 

— Ei bine! Este un asasin care va fi dat supliciului roatei 
din ordinul regelui. 

Sir de Fouronne privi spre Rene. 

— Asta trebuia făcut de mult... 

— Ţi-l încredinţez, adăugă Crillon, şi răspunzi de el cu 
capul dumitale. 

— Răspund, zise cu simplitate guvernatorul. 

Rene înţelese, intrând înăuntru, unde-i puseră fiarele la 
picioare, că nu trebuia să se aştepte că va primi milă. 

„Ah! Murmură el, dacă ascultam pe acel sir de Coarasse, 
acel îndrăcit bearnez, ce citeşte viitorul în stele...” 

Pe când uşile cele gigantice de la Châtelet se închideau 
în urma lui Rene Florentinul, Henric şi No conversau la 
lumina lunii, şezând pe marginea apei, aşteptând ca ora 
zece să sune la biserica Saint-Germain-l'Auxerrois. 

— No&6, amicul meu, zicea Henric, cum crezi tu că îmi 
împlinesc rolul de astrolog? 

— De minune! 

— Ştii că a fost destul de greu, prietene? 

— Desigur, că da! 

— A încredința pe un om, ce se bucură de numele de 
prezicător că eşti mai prezicător ca el, aceasta e frumos! 

— Dar periculos... 

— Aş! Pentru un moment mi-a fost milă de el, atât era de 
speriat; dar mila mea n-a influenţat întru nimic, el s-a dus 
să cadă într-o cursă. 


— Eu sunt de părerea lui Pibrac. 

— Şi, ce zice Pibrac? 

— Că va ieşi din Châtelet, şi că, dacă nu iese, 
parlamentul îl va achita. 

— Oh! Zise Henric. 

— Aş! Vei vedea. Şi cum mai curând sau mai târziu va 
afla că i-am făcut atâtea... 

Dar Henric întrerupse pe însoţitorul său. 

— Noe, amicul meu, zise el, am o idee, o idee minunată! 

— Să vedem. 

— Şi care ne va pune pentru totdeauna la adăpost de 
mâinile şi răzbunările acestui afurisit Florentin. 

— Ah! Zise Noe, să vedem dar, care este acea idee. 

— Paola te iubeşte, nu e aşa? 

— La nebunie. 

— Ei bine, răpeşte-o. 

— Drace! Asta e un lucru grav. 

— Aceasta va fi un fel de amanet, o garanţie. 

— Fie! Dar unde s-o ducem? 

— Cu Godolphin. Godolphin iubeşte pe Paola. Dacă Paola 
consimte a-ţi rămâne prizonieră, nu va mai fi nevoie să-l 
închidem pe Godolphin. 

— Ah! Aşa e! Zise Noe, ideea e bună, şi voi cugeta. 

— Te sfătuiesc. 

— Şi chiar astă-seară voi sonda terenul. 

— Te duci dar? 

— Vezi bine. 

În acel moment, zece ore sunară. 

— Şi eu, zise Henric, voi vorbi de rău pe prinţul de 
Navarra. 

Cei doi tineri, după ce-şi dădură mâna se despărţiră. 
Noe se îndreptă spre podul Saint-Michel, Henric începu a 
se preumbla în susul şi josul apei aşteptând pe Nancy. 

Nancy nu întârzie şi apăru în pragul porţii. Ea tuşi, 
Henric se apropie. 


Soldatul care cu puţin mai înainte se opusese cu atâta 
vioiciune lui Rene Florentinul părea acum că doarme. Cu 
toate acestea nu era acelaşi din seara trecută. 

— Se vede, îşi zise Henric, că acesta e ordinul obişnuit. 

Nancy îi luă mâna şi se îndreptă cu el spre scara 
întunecoasă. 

Prinţul urcă, condus de Nancy. 

Scara era mai întunecoasă ca niciodată, şi i se păru 
prinţului că devenise mai lungă. 

— Dar, zise el, continuând a urca, parcă nu era aşa de 
sus. 

— Este adevărat. 

— Cum! Luvru! A crescut?! 

— Nu, zise camerista. 

— Atunci, Doamna Margareta... 


— Ssi. 
— Ea s-a mutat cu un etaj mai sus? 
— Deloc... Nu. 


— Dar... atunci... 

— Atunci, îi zise Nancy la ureche, ai uitat că adesea 
prinții se căsătoresc prin procuraţiunel? 

— Fără îndoială. 

— Ei bine! Astă-seară ea face ca ei... 

— Ce spui? Zise Henric. 

— Pe mine mă vei găsi la întâlnire. 

Şi zicând acestea, Nancy deschise o uşă şi tânărul prinţ 
intră într-o mică cameră cochetă şi cu totul parfumată. 

— Aceasta e locuinţa mea, zise Nancy. Poţi să cazi la 
picioarele mele, tot ce îmi vei spune va fi fidel raportat... 

Şi Nancy începu să râdă ca o nebună, închise uşa şi trase 
zăvorul: 

— Haidem! Zise ea, să vedem! Cazi dar, la genunchii 
mei! 

Henric o privi... Nancy era frumoasă... frumoasă să 
ameţească capul unui sfânt! 

Capitolul XXVIII. 


Prinţul avea nouăsprezece ani, Nancy poate şaisprezece. 

Părul blond şi ochii albaştri a lui Nancy timp de cinci 
minute îi ameţiră capul şi îl făcu să uite de Doamna 
Margareta precum şi de frumoasa Sarah. 

— Pe legea mea! Murmură el; da! Da, mă voi pune în 
genunchi. 

Şi el se puse într-un genunchi înaintea lui Nancy; îi luă 
mâna şi i-o sărută cu galanterie. 

— Bun! Prea bine! zise Nancy; de minune, frumosul meu 
cavaler... acum şezi jos... 

Şi ea îşi trase mâna. 

Henric încercă să o reţină, dar mâna lui Nancy era 
subţire şi satinată, şi ea îi alunecă printre degete ca un ac. 

— Eşti încântătoare, zise Henric, frumoasă ca un înger. 

— Ce spui? 

— Şi voiesc a ţi-o dovedi. 

Prinţul îi prinse talia, dar Nancy îi scăpă şi râse 
batjocoritor: 

— Ah! Zise ea, procura doamnei Margareta nu 
înaintează atât... 

Aceste cuvinte uimiră puţin pe prinţ. 

— Cum? Zise el, privind pe Nancy, ce nu se oprea din 
râs. 

— Ei... da! ştii că reprezint aici pe Doamna Margareta. 

— Aş! Zise Henric, gândul nu-mi e decât la tine; eşti 
încântătoare... 

— Mi s-a spus adesea. 

— Şi dacă voiai să mă iubeşti! 

— Nu! Frumosul meu cavaler... nu pot... 

— Şi pentru ce? 

Prinţul îşi pierduse cu totul capul; el sfârşise prin a lua 
mâna lui Nancy şi se aşeză lângă ea. 

— Pentru ce? Zise ea, tot batjocoritoare, pentru că eu nu 
sunt o damă mare sau o prinţesă. 

— Aud? Murmură prinţul uimit. 


— Şi că o fată de o nobleţe mică, aşa ca mine, sfârşi 
Nancy, ce n-are de zestre decât dinţii săi cei albi, părul său 
blond şi ochii săi albaştri, caută un bărbat... iar nu altceva, 
domnule de Coarasse. 

— Şi! Zise prinţul, cine ştie? Poate că ne vom putea 
înţelege... 

Nancy îl privi: 

— Ai fi un frumos bărbat, zise ea, dar nu voiesc pentru 
trei motive. 

— Ce spui? 

— Cel dintâi, este că o fată ce n-are decât frumuseţea sa 
ca zestre, nu trebuie să se mărite cu un gentilom ce nu 
posedă decât spada. Nu se poate scoate unt din două 
pietre. 

— Poate se va întâmpla să-mi vină vreo moştenire de 
undeva. 

— Oh! Zise camerista, trebuie să fie vreun castel în 
Spania sau vreo vie pe marginea Garonnei. 

Henric surâse. 

— Să vedem al doilea motiv, zise el. 

— Nu vânez cu plăcere pe moşiile altora. 

Henric îşi reaminti că în ajun el se afla la genunchii 
Margaretei. 

— Vânătoarea pe proprietăţi străine e foarte plăcută, 
zise el. 

— Se poate, dar îmi place mai mult ideea de a fi stăpân 
pe ele. 

— Bun, şi al treilea? 

— Ah! Al treilea, zise Nancy, e cel mai serios. 

— Adevărat? 

— Da, da... şi voiesc a-l păstra pentru mine. 

— Cum... nu se poate... frumoasa mea copilă. 

— Dacă voieşti ţi-l voi spune, domnule de Coarasse. 

— Se vedem! 

— Ei bine! Pentru că... mi-am dat cuvântul. 


Acest cuvânt pe care tânăra fată apăsă, făcu pe prinţ să 
tresară. 

— Ah! Dumnezeul meu! Strigă el, şi eu promisesem lui 
Raoul... sărmanul Raoul! 

Nancy se roşi. Henric îi luă mâna: 

— Iartă-mă, micuța mea, zise el; înşeli cu bună-voinţă pe 
femeia ce iubeşti şi mai bucuros pe aceea ce nu iubeşti... 

— Drace! Frumoasă morală... 

— Dar nu calcă cineva cuvântul său, şi eşti atât de 
încântătoare încât uitasem făgăduiala ce-am făcut-o lui 
Raoul... 

— Dar, zise cu vioiciune Nancy, n-am spus că era Raoul... 

— Nu, desigur; dar faţa ţi-a devenit atât de serioasă 
încât nu m-aş putea îndoi. 

Nancy aplecă puţin capul. 

— Cel puţin, zise ea, nu-i spune... 

— Oh! Fii liniştită... 

Henric privi pentru o ultimă oară pe Nancy. 

— Ce păcat! Îşi zise el; am făcut rău că am promis. 

— Domnule de Coarasse, reluă camerista ce începu 
iarăşi să râdă, ştii că eşti cam ameţit? 

— Ce spui? 

— Vezi bine! Sunt zece minute de când te afli aici şi nu 
m-ai întrebat încă... 

— Pentru ce-am venit, nu e aşa? 

— Desigur. Ei bine, te afli în camera acesta pentru că 
Doamna Margareta nu a prevăzut acest eveniment ce pune 
tot Luvrul în mişcare. 

— Ce eveniment, micuța mea? 

— Mânia regelui din cauza omorului din strada Urşilor. 

— Ah! Da, zise Henric. 

— Şi arestarea lui Rene. 

— Ele arestat? 

— Este de un sfert de oră. Domnul de Crillon s-a 
însărcinat cu aceasta. Şi, urmă Nancy, regina-mamă e ca o 


nebună; se plimbă necontenit între camera ei şi camera 
Doamnei Margareta. Înţelegi? 

— Da, fără îndoială. Dar pentru ce, micuța mea, ieri... 

— Ah! Eşti foarte curios... 

— Cum să nu fiu! Zise prinţul. 

— Pentru că îmi cunoşti secretul, trebuie să devin amica 
dumitale, zise ea. 

— Eu sunt deja al dumitale. 

— Adevărat? 

— Drace! Trebuie să mă mulţumesc cu atât, căci Raoul... 

— Sst! 

Nancy puse mica sa mână pe gura lui Henric. 

— Dacă vei mai pronunţa acest nume, nu vei şti nimic. 

— Bun! Vorbeşte! 

— Ei bine, Doamna Margareta nu suferea de cap ieri, şi 
nu avea nici o afacere. 

— Ea putea deci să mă primească? 

— Vezi bine. 

— Pentru ce dar? 

— Pentru că femeile sunt capricioase, Doamna 
Margareta s-a temut... 

— S-a temut? Şi de cine? 

— De dumneata. 

Henric simţi o bătaie de inimă. 

— Frumosul meu amic, urmă Nancy, inima femeilor va fi 
totdeauna un mister. Aceea a Doamnei Margareta e plină 
de lucruri stranii şi de slăbiciuni... ai văzut pe Alteţa Sa 
pentru prima oară. Sunt trei zile. Desigur mersese la acel 
bal nu cu voinţa ei... Sărmana prinţesă a plâns toată ziua 
aceea. 

Henric avea obiceiul să înţeleagă lucrurile mai dinainte. 
El surâse: 

— Ea a plâns cu ochii îndreptaţi spre Lorena... zise el. 

— Se poate. 

— Şi după bal? 


— Ea nu mai plângea, dar era visătoare. l-aţi promis să-i 
povestiţi multe despre curtea de Navarra. 

— M-am ţinut de cuvânt, îmi pare. 

— Da, frumos... zise Nancy. 

— Am ofensat-o oare? 

— Dumnezeul meu! Zise Nancy, dacă o ofensai n-ai fi fost 
acum aici... 

— Dar atunci, pentru ce, ieri? 

— Sentimentele de cinste, morală şi datorie ale prinţesei 
îşi făceau testamentul, şopti spirituala cameristă, şi cei din 
Lorena, pentru că se plictiseau, au încercat să se agaţe de o 
creangă. 

— Şi creanga? 

— Creanga s-a rupt, zise Nancy. 

Henric se roşi ca un şcolar şi fu rândul lui Nancy să-şi 
râdă de dânsul. 

— Vezi, zise ea, dacă credeam adineauri în castelul 
spaniol şi via gasconă, cum aş fi fost de păcălită! lubeşti 
deja pe Margareta... ea te iubeşte! 

— Nancy! 

— Nu te apăra, frumosul meu fluturaş. Când priveşti 
acea frumuseţe strălucitoare, îţi arzi aripile şi inima. 

— Mica mea Nancy, zise prinţul ce reluă mâna tinerei 
fete într-ale sale, pentru că nu sunt decât amicul dumitale, 
spune-mi dacă voi mai aştepta mult pentru a o revedea. 

— Eşti prizonier aici până ce Doamna Catherine 
consimte a pleca. 

— Şi atunci mă vei duce? 

— Fără îndoială, n-am intenţia să te păstrez aici pentru 
totdeauna. 

— Aş voi bucuros... murmură prinţul, ce nu putu să se 
abţină de la a admira părul lui Nancy. 

Nancy îl ameninţă cu degetul: 

— 'Te voi spune lui Raoul, zise ea, şi el îţi va da o lovitură, 
de spadă... 

Deodată, Nancy se ridică şi păru că ascultă... 


— Regina pleacă! Vino zise ea. 

Ea luă pe prinţ de mână, îl făcu să iasă din frumoasa ei 
cameră şi îl duse din nou prin scara cea întunecoasă. 

Camera lui Nancy era la etajul al doilea; apartamentul 
Margaretei în cel dintâi, sub acela al lui Nancy. Aveau dar, 
să coboare un etaj. 

Cum intră în sala misterioasă, Henric simţi că inima îi 
bătea. 

„lată ceva neobişnuit, îşi zise el. Azi dimineaţă, privind 
pe Sarah, simţeam întocmai aceiaşi emoție. Oare... într- 
adevăr... voi iubi două femei deodată?” 

La uşa apartamentelor prinţesei, Nancy se opri. 

— Un cuvânt, zise ea, punând mâna pe cheia uşii, şi 
aplecându-se la urechea prinţului, sau mai bine zis o 
povaţă. 

— Ascult. 

— Fii timid şi nu mă trăda... te voi servi! 

Nancy deschise uşa, şi prinţul se află în camera 
Margaretei. 

Prinţesa ridică capul şi-l zări pe Henric. 

O uşoare roşeaţă trecu pe fruntea Margaretei. 

Ea salută pe Henric cu mâna şi făcu un semn misterios 
lui Nancy. 

Nancy trase zăvoarele uşii ce răspundea în 
apartamentele cele mari, şi ieşi prin aceea din sală. 

Atunci Margareta privi pe acela pe care-l credea un 
simplu gentilom gascon. 

Henric rămase în picioare la oarecare distanţă, şi, fidel 
poate recomandării lui Nancy, poate supunându-se unei 
adevărate emoţii, el păstră atitudinea unui îndrăgostit, cel 
mai respectuos şi cel mai timid din lume. 

Această atitudine încântă pe Margareta. 

— Ah! Domnule de Coarasse, zise ea întinzându-i mâna 
spre a i-o săruta, cât trebuie să fii de fericit că nu eşti prinţ! 

Henric surâse, apoi suspină. 

— Aş vrea să fiu... murmură el. 


— Să nu fii niciodată, reluă Margareta. De azi-dimineaţă 
capul mi-e ameţit de politică; regina-mamă nu-mi lăsă un 
moment de odihnă. 

Henric se apropie cu sfiiciune. 

— Şezi jos, domnule de Coarasse, urmă prinţesa. Sper că 
pentru azi, nu voi mai fi neliniştită de mâniile regelui şi de 
temerile reginei-mamă pentru scumpul ei, Ren€. 

Henric luă un scaun şi îl puse lângă fotoliul Margaretei... 

— Vezi, domnule de Coarasse, reluă Margareta, mi-ai 
promis că-mi vei istorisi amorurile contesei de Gramont cu 
prinţul de Navarra, viitorul meu soţ? 

Întrebarea Margaretei descurcă pe Henric, punându-l 
pe tărâmul unei convorbiri galante şi vesele. 

— Doamnă, răspunse el, contesa Corisandra trece drept 
o femeie frumoasă în Navarra. 

— Am auzit, zise Margareta. 

— Mai cu seamă când e însoţită de bărbatul ei. 

— Este adevărat, zise prinţesa, că acel sărman conte e 
bătrân şi groaznic de urât? Dar şi femeia lui a început, îmi 
pare, a face după voia ei. 

— Ei! Ei! Făcu prinţul. 

— Ea e nebună, mi s-a spus, după acel mic prinţ... 

— Nebună! Nu... dar şi el o iubea mult. 

— Cum! Nu o mai o iubeşte? 

— Ea, poate... Dar prinţul a încetat să o mai iubească. 

— Ce-mi spui dumneata, domnule de Coarasse? 

— Adevărul, Doamnă. 

— S-a întrerupt amorul? 

— Da. 

— Dar cel din urmă gentilom sosit din Navarra, domnul 
de Miossens, pe care regina Jeanne d'Albret l-a însărcinat 
cu complimentele sale pentru mama mea, nu a spus 
aceasta. 

— Dar ce i-a zis, Doamnă? 

— Am surprins o convorbire între el şi ea, zise 
Margareta. Domnul de Miossens, zicea reginei-mamă: 


„Majestatea Sa, regina de Navarra, ţine mult la căsătoria 
prinţului, n-are decât o teamă: aceea că pasiunea lui pentru 
doamna de Gramont să nu fie prea puternică şi de 
nerenunţat”. 

— Adevărat? Zise Henric. 

— Am conchis că, prinţul caută ca şi mine, să înlăture 
unirea ce ne ameninţă. 

Henric îşi depuse toate silinţele pentru a-şi stăpâni o 
uşoară emoție. 

— Dacă prinţul v-ar vedea, Doamnă, sunt sigur că nu ar 
proceda astfel. 

— Domnule de Coarasse, ţi-am spus deja că nu îmi plac 
lingugşitorii. 

Henric se roşi din nou şi atât de tare, încât Margareta îl 
găsi încântător, şi reluă: 

— Aşadar, prinţul nu o mai iubeşte pe Corisandra? 

— Nu, Doamnă... 

— De când? 

— Aproape de-o lună. 

— Dar... cum ştii? 

— Ah! Zise Henric, din două cauze. 

— Adevărat? 

— Cea dintâi e că contesa de Gramont era de o gelozie 
insuportabilă. 

— Sărmană femeie! 

— A doua e că... prinţul iubeşte pe altcineva... 

— Ce spui? 

— Şi, lucru straniu, Doamnă, iubeşte pe aceea ce trebuie 
să-i fie soţie. 

— Ce spui domnule? Strigă Margareta, ce-şi înăbuşi un 
strigăt adevărat de bucurie. 

— Vă raportez, Doamnă, acestea sunt murmurele şi 
şoaptele curţii din Nerac. 

— Aşadar... el... mă va iubi? 

— De când a văzut portretul dumitale. 


— Ah! Zise Margareta râzând. Îmi pare că s-aprinde 
iute... 

— E de douăzeci de ani, Doamnă, şi în ţara noastră... 

Henric se opri şi privi cu atâta ardoare pe Margareta, 
încât ea simţi o violentă bătaie de inimă. 

— Ei bine, eu aş putea foarte bine să văd portretul 
acestui prinţ cu cizme şi haine simple, fără să mă 
îndrăgostesc de el... 

— Pot să vă fac portretul lui, Doamnă. 

— Nu, nu ţin la asta. Să revenim la contesă. Ea trebuie 
să fie disperată. 

Această întrebare încurcă puţin pe prinţ. 

— Pe credinţa mea! Răspunse el, îmi este cu neputinţă a 
zice Majestății Voastre, căci am plecat de la Nerac tocmai în 
timpul când prinţul a încetat s-o mai iubească pe contesă. 

— Ah! Zise Margareta puţin nemulțumită. 

— Astfel, sfârşi Henric, îmi e destul de greu... 

— Domnule de Coarasse, zise Margareta privind 
orologiul, ştii că e foarte târziu? 

Henric se roşi şi se ridică. 

— Dacă Alteţa Voastră doreşte, îi pot face mâine 
portretul prinţului de Navarra. 

— Mâine? 

Şi Margareta roşi la rândul său. 

Apoi privi pe tânăr, ai cărui ochi rugători erau plini de 
elocinţă. 

— Fie, zise ea, vino mâine. 

EI îi luă mâna, şi acea mână tremura în a sa... Elo duse 
la buzele sale, şi acea mână începu să tremure şi mai tare... 

El se lăsă să cadă în genunchi. 

— Dar pleacă! Strigă Margareta, cu totul ameţită şi cu o 
voce mişcată. 

Ea îşi trase mâna şi strigă: 

— Nancy! Nancy! 

Prinţul se ridică, Nancy deschise o uşă, îl luă de braţ şi 
ieşi cu el. 


— Hopa! Îşi zise prinţul, Nancy spusese adevărul... sunt 
iubit. Aş voi bucuros acum să nu mai fiu prinţul de Navarra. 

Capitolul XXIX. 

Pe când Henric de Navarra mergea spre a vedea pe 
Margareta, Noe, după obiceiul ce şi-l făcuse de trei zile, nu 
uită de întâlnirea cu scumpa sa Paola. 

Numai că în acea seară, o curiozitate neînţeleasă îl 
împinse pe tânăr să intre la Malican înainte de a merge la 
întâlnirea lui obişnuită. 

Afară de aceasta, Noe avea şi un motiv pentru a intra la 
Malican, pe care îl vom vedea. Era ora când soldaţii de 
gardă la Luvru se schimbau şi aveau libertatea de a reintra 
în cazarma lor de la Saint-Germain-l'Auxerrois, în strada 
Arbre-Sec. 

Unui soldat îi e totdeauna sete. Cel dintâi lucru ce îl 
făceau aceia ce ieşeau din corpul de gardă al Luvrului era 
de a se răspândi prin cârciumile vecine. 

Stabilimentul bearnezului Malican era unul dintre cele 
mai căutate, şi gentilomii îl vizitau adesea. Se vedeau 
câteodată şi ofiţeri precum şi oameni însemnați. 

În momentul în care No& intră, sala era plină, fiecare 
masă era înconjurată de consumatori. Unii jucau pietre, alţii 
conversau. Malican şi frumoasa Myette alergau pentru a-i 
servi pe vizitatorii lor. 

Cu toate acestea, aveau un nou ajutor. 

Malican primise, zicea el, pe un nepot, fiul unui frate al 
său, ce sosise din patria lui, venind la Paris ca să facă ceva 
parale. Acesta era un băiat îmbrăcat după portul 
muntenilor din Pirinei, cu un bonet roşu până la urechi, 
frumos ca o domnişoară, puţin sfios, puţin neîndemânatic şi 
neavând încă un fir de păr în barbă. 

Malican îl prezentase consumatorilor lui, zicându-le: 

— Myette nu era de ajuns pentru a face toate aici... iată-l 
pe nepotul meu. 

— Frumugşel băiat, răspunse un soldat. De ce vârstă, e? 

— Cincisprezece ani. 


— Numele lui? 

— Nuno, acesta e un nume din munţii noştri. 

Ţi Nuno deveni îndată băiat de cârciumă. No€ intrând, 
schimbă priviri înţelegătoare cu el. 

Apoi merse şi se aşeza la o masă liberă, apoi ceru vin. 

Myette alergă pentru a-l servi. 

— Ah! Iată-te, domnule No€&? Îi zise ea silindu-se să 
surâdă. 

— Da, zise Noe. 

— Şi amicul dumitale? 

— Vin din partea lui. 

— Ah! Făcu Myette. 

— Cum se descurcă ea aici? 

— Oh! Prea bine... vezi... 

— Ceea ce mi-e teamă, zise Noe încet, în limba bearneză, 
este să nu o descopere. 

— Niciodată, răspunse Myette, nu va fi cunoscută sub 
acest costum. 

— Da, dar ea poate să se trădeze. 

— Crezi? 

— Drace! Dacă ea auzea... 

— Ce? Făcu Myette cu nelinişte. 

— O crimă ce s-a comis astă-noapte. 

— Unde? 

— Acasă la ea. 

— Ce spui? Făcu Myette, care nu se afla încă la curent cu 
evenimentelor întâmplate în strada Urşilor. 

— Bărbatul ei a fost... înjunghiat. 

— Vai! Nu, sărmanul n-a ştiut nimic? 

— Cum? Nu, pentru că era mort. A fost asasinat... 

— Aceia ce voiau a-i răpi femeia? 

— Întocmai. 

— Dumnezeul meu! Zise Myette, ar trebui poate să o 
prevenim. 

— Ai dreptate, micuța mea. 


Dar No€ şi Myette se hotărâseră prea târziu. Deja un 
soldat în concediu intrase şi vorbea cu mai mulţi alţii într-un 
colţ al sălii: 

— Ah! Zise el, de azi dimineaţă o mulţime de oameni se 
îmbulzesc în strada Urşilor. 

— Haida-de! Zise un alt soldat, şi pentru ce atâta lume? 

— Pentru că s-a comis o crimă. 

— O crimă? 

— O crimă, dacă voieşti, eu găsesc că este numai un mic 
păcat. 

— Dar ce s-a întâmplat? 

— A fost asasinat un burghez. 

La cuvintele „strada Urşilor” ce le auzi, micul bearnez se 
apropie de masă, unde o mulţime se grămădise împrejurul 
soldatului. 

— Se ştie, zise un soldat, că nu e un lucru atât de rău să 
omori un burghez. Dacă era un soldat... 

— Ceea ce e, zise soldatul aflat în concediu, că afară de 
acesta s-a mai găsit şi un soldat... 

— Haida-de! 

— Şi o servitoare... 

— Ah! 

— Şi un bătrân evreu. 

Micul bearnez se cutremură şi deveni cu totul palid. 

— Ah! Aşadar pentru aceasta, zise un al treilea soldat, a 
venit domnul Miron, starostele comercianților, la Luvru? 

— Şi cine ştie, zise un nou venit, dacă nu tot pentru 
aceasta domnul duce de Crillon a arestat pe parfumierul 
reginei, messire Rene Florentinul? 

Aceste din urmă cuvinte produseră o vie emoție micului 
bearnez. 

El lăsă să îi cadă cana cu vin şi se rezemă de zid pentru a 
nu cădea. 

Din fericire, toate privirile erau îndreptate spre soldatul 
ce vorbea, şi nimeni din cârciumă nu observă aceasta. 

Noe şi Myette se apropiaseră de el fără zgomot. 


Însoţitorul prinţului de Navarra se aplecă la urechea lui 
şi îi zise: 

— Fii liniştită! la seama! Doamnă, este vorba de bărbatul 
dumitale! Mizerabilul e mort. 

Sarah Loriot, căci era ea, ascunsă sub acest costum, 
Sarah albă ca o statuie, îşi stăpâni tulburarea cu iuţeală şi 
ascultă cu atenţie. 

Soldatul urmă: 

— Ceea ce îmi pare straniu, este că acest burghez era 
foarte avut, că l-au asasinat pentru a-l jefui, şi se vede că îşi 
avea prea bine ascunse bogăţiile, căci după murmurul 
public, asasinul a căutat pretutindeni şi n-a găsit nimic. 

Sarah se gândi la pivniţă şi îşi zise că asasinii bărbatului 
ei nu descoperiseră secretul arcului ce făcea să se mişte o 
parte din zidul atelierului, demascând astfel subterana, în 
care bărbatul ei grămădise atâtea avuţii. 

— Burghezul era dar avut? 

— Foarte avut. Era un argintar. 

— Argintarul Loriot? Zise unul din auditori. 

— Întocmai, este numele lui... 

Sarah palidă şi tremurând, asculta cu nesaţ. 

Myette o luă de braţ. 

— Ei! Vere! Zise ea, vino cu mine acolo... sus. 

Sarah o urmă pe Myette şi urcă cu aceasta scara de 
lemn, ce conducea la etajul de deasupra. 

Noe urmă pe cele două femei. 

Răposatul Samuel Loriot, dacă ne reamintim din 
istorisirea pe care frumoasa Sarah i-o făcuse lui Henric de 
Navarra, fusese în viaţa lui, un mare mizerabil şi astfel, 
după moarte n-avea nici un drept la regretele şi rugăciunile 
femeii sale. 

Cu toate acestea, ştirea acestei morţi fusese atât de 
neaşteptată pentru Sarah şi o ameţi atât de mult încât 
leşină intrând în mica cameră a Myettei. 

Jos în cârciumă, Malican îi servea pe consumatori, şi 
aceştia din urmă sfârşiseră prin a forma un mare cerc 


împrejurul naratorului crimei comise în strada Urşilor. 

Noe şi frumoasa bearneză, se grăbiră s-o stropească cu 
apă pe obraz, îi frecară tâmplele cu oţet şi, în sfârşit, o 
aduseră în simţiri. 

— Doamnă, îi zise atunci No6, mâine dimineaţă Henric 
va veni să vă vadă şi vă va istorisi cum s-au petrecut toate 
acestea. Numai să n-ai nici o teamă: Rene l-a asasinat pe 
bărbatul dumitale şi voia să te răpească. Rene a fost arestat 
şi întemnițat din ordinul regelui. 

Myette şi No€ petrecură aproape o oră pe lângă Sarah şi 
o puseră în pat. 

Noe vorbind cu Sarah privi de mai multe ori pe frumoasa 
barneză cu ardoare, şi de mai multe ori Myette simţi că se 
roşeşte. 

„Ah! Drace! Îşi zise No&, am fost atât de fermecat de 
ochii Myettei încât n-am mai cugetat la Paola... şi Paola 
trebuie să mă aştepte... şi apoi aş dori să ştiu ce s-a 
petrecut la Florentin.” 

No6, după această cugetare, luă mâna lui Sarah, o 
sărută şi cobori. 

Myette îl urmă. 

— Adio, domnule Noe, îi zise ea. 

— Cum, adio? 

— La revedere, am vrut să spun. 

Soldaţii părăsiseră cârciuma, auzind semnalul de 
retragere, şi Malican rămase singur. 

— Şi prizonierul nostru? Îl întrebă No&. 

— El se află tot în pivniţă. 

— A mâncat? 

— Nu. El plânge şi mi-a zis că voieşte să moară de foame. 

— Hm! Îşi zise No&, ele în stare să facă una ca asta. Şi, 
pe credinţa mea, îmi vine o frumoasă idee... Malican? 

— Domnule... 

— Aprinde felinarul. 

— Trebuie să viu cu dumneata? 

— Nu este necesar. Cred că elnu mă va mânca. 


— E cu toate acestea foarte furios. 

— Aş, zise Noe€, dacă va fi furios, îl voi strânge de gât. 

Malican ridică oblonul pivniţei; Noe intră. 

În partea cea mai din fund, se afla o parte despărțită 
printr-o poartă de stejar. Trei zăvoare solide închideau acea 
uşă asupra prizonierului de care vorbea Noe. 

Însoţitorul prinţului de Navarra deschise acea uşă şi 
intră. 

O fiinţă omenească, culcată pe un pat de paie, se ridică 
cu vioiciune auzind uşa deschizându-se. 

Numai mâinile erau libere; picioarele îi erau atât de bine 
legate, încât îi era cu neputinţă să se ţină pe picioare şi mai 
puţin încă, să poată umbla. 

Acest om ce acum era luminat de felinarul lui Noe, nu 
era altul decât Godolphin. 

Godolphin fiinţa debilă şi suferindă, somnambulul obosit 
prin experienţele lui Rene, Godolphin pe care Henric de 
Navarra şi Noe îl răpiseră în noaptea precedentă şi pe care 
îl aduseră cu ochii legaţi la Malican, ce devenise călăul lui. 

Godolphin se afla într-o vie disperare şi faţa îi era 
scăldată de lacrimi. El privi pe Noe şi scoase un strigăt de 
furie: 

— Ah! Îi zise el, ce mai voieşti cu mine? Ce v-am făcut ca 
să mă ţineţi astfel închis? 

Noe închise după dânsul uşa, puse felinarul jos, se aşeză 
pe paiele ce-i serveau lui Godolphin de pat şi zise: 

— Vin să vorbesc cu dumneata, scumpul meu domn 
Godolphin, şi să te consolez... 

— Mă vei elibera? 

No€ surâse. 

— Oh! Nu încă, zise el; mai târziu... vom vedea... 

Godolphin aruncă asupra lui o privire de ură. El vedea 
într-însul mai mult decât un călău, vedea un inamic. 

— Ce voieşti cu mine? Zise el, dacă nu vii să mă 
eliberezi? 

— Voiesc să îţi vorbesc. 


— Nu te cunosc... 

— Aş! Dar eu te cunosc. Eşti sclavul, victima lui Rene 
Florentinul, şi îl urăşti. 

Godolphin tresări. 

— Cine ţi-a spus asta? 

— Ce-ţi pasă? O ştii... dar cum iubeşti pe fiica sa... 

— Ah! Strigă Godolphin cu furie, Paola ţi-a spus. 

— Paola n-are secrete pentru mine, răspunse Noe. 

Godolphin îl privi cu mânie. 

— Oh! Te urăsc... murmură el, te urăsc! 

— Pentru că eşti gelos. 

— Şi dacă te-aş putea spinteca, ţi-aş bea sângele! Urmă 
somnambulul în prada unei groaznice iritări. 

— Haide, scumpul meu domn Godolphin, îi zise el, să ne 
înţelegem puţin: o iubeşti pe Paola? 

— Ah! Aş voi chiar să mor pentru ea. 

— Ei bine! Zise Noe râzând, mulţumeşte-te să fii 
prizonier, aceasta este foarte plăcut. 

Această glumă a lui Noe fuse o lovitură de trăsnet pentru 
Godolphin; el scoase mai întâi un strigăt de furie şi apoi se 
cufundă în tăcere. 

— Ah! Zise el, e fericită să mă ştie aici. 

— Drace! Ea nu mai are păzitor. Crezi dumneata, 
domnule Godolphin, că o fată de douăzeci şi cinci de ani 
poate iubi pe un tată ce o face sclavă şi pe un om ce se face 
spionul tatălui ei? 

— Pentru că o iubesc... şopti nenorocitul tânăr. 

— Ea te urăâşte... da... 

— O! Dumnezeul meu! Zise Godolphin ce îşi acoperi ochii 
cu mâinile, simțind o aşa mare durere încât lui No& i se făcu 
milă. 

— Să vedem, îi zise el cu bunătate, iubeşti pe Paola, fie! 
Dar ce speri? 

— Nimic, murmură Godolphin. 

— Atunci? 

— O dată ce sunt lângă dânsa, sunt foarte mulţumit. 


— Haida-de! Zise Noe. 

— A o vedea, a o auzi în toate zilele, chiar când mă 
tratează cu asprime sau mă respinge, este pentru mine 
paradisul pe pământ. 

— Domnule Godolphin, fii sincer, zise Noe iubeşti pe 
Rene? 

— Oh! Făcu el cu dezgust. 

— Îl iubeşti cu recunoştinţa unui fiu... 

Godolphin îşi clătină puţin capul şi zise: 

— Îl urăsc. 

— Adevărat? 

— Pe sufletul meu. 

— Şi dacă ceri libertatea, nu este pentru a te duce să îl 
găseşti? 

— Nu, e numai ca să văd pe Paola. 

Era în vocea tânărului om un aşa accent de adevăr, încât 
No€ nu se mai putu îndoi. 

— Dar dacă Paola nu va fi cu tatăl său? 

— Voi părăsi pe Rene pentru a o urma pe Paola. 

— Şi dacă ţi se va încredința paza Paolei, după cum ţi-a 
încredinţat-o şi Rene? 

Godolphin avu un fior de bucurie. 

— Cum, ce voieşti să zici? Întrebă el. 

— Voiesc să zic, adăugă No&, că se poate întâmpla, ca 
Paola să gândească că e foarte rău sub captivitatea tatălui 
său. 

— Ei bine? 

— Şi când ar voi să se sustragă de sub această tiranie, 
atunci cei ce sunt interesaţi de dânsa, cu toate acestea, ar 
putea trăi în continuare împreună cu ea. 

— Ah! Strigă Godolphin, care-şi uită pentru un moment 
gelozia... dacă ai face asta domnule, dacă... 

Vocea lui Godolphin tremura, el râdea şi plângea în 
acelaşi timp. 

Noe se sculă. 


— Fii liniştit, îi zise el, şi mănâncă ceva. Eu voi veni 
mâine, şi poate în acest timp o vei vedea pe Paola. 

Godolphin începu să plângă ca un copil 

— O iubesc! O iubesc! Îngână el. 

Noe se ridică, aruncă o privire de compătimire asupra 
acestui nenorocit slăbănog şi dezmoştenit, îşi reluă candela 
şi plecă. 

Urcându-se, el găsi pe Myette singură în sala cârciumii. 

— Unde este tatăl tău, mititico? 

— S-a dus să vadă cum îi mai este doamnei Loriot, zise 
Myette. 

— La întoarcere s-o saluţi din parte-mi. 

— Cum, pleci? 

Şi Myette avu o mică tremurătură în voce, care îl făcu să 
tremure pe Noe. 

— E târziu, zise el. Şi apoi, noaptea trecută am vegheat 
târziu. 

— Şi eu am vegheat, zise bearneza, cu un ton de reproş 
şi cu toate acestea... 

— Bine, bine, o să viu mâine de dimineaţă. Adio, 
frumoasa mea compatrioată. 

No€ luă pe tânăra fată de talie, o sărută şi o lăsă cu totul 
confuză. 

Apoi plecă cu repeziciune, ca şi cum şi el ar fi avut un fel 
de confuzie prin sărutul ce primise din partea frumoasei 
nepoate a lui Malican. 

— Pe cuvântul meu de onoare, îşi zise el, simt că inima 
mea e schimbată. Această mică fată cu batista ei cea roşie, 
cu părul negru şi cu ochii ei fermecători, va termina prin a- 
mi zăpăci capul. Şi apoi, prinţul va fi foarte indignat când va 
afla că m-am întors înaintea nepoatei aceluia care şi-a pus 
viaţa în pericol pentru noi... haide să văd pe Paola; cu Paola, 
cel puţin nu o să întâmpin astfel de încurcătură. 

Şi Noe o luă pe malul râului cu un pas repede, silindu-se 
a se gândi la Paola şi a uita pe Myette. 


— E curios, îşi zise el pe când traversa podul Change şi 
se îndrepta spre strada Barillerie; Malican este un brav 
bărbat, este adevărat, cu toate acestea el nu este devotatul 
meu... ci al lui Henric. 

Noe tot continuând a face acest monolog, ajunse pe 
podul Saint-Michel. 

— Rene este arestat, se gândi el. Godolphin este bine 
închis în pivniţa lui Malican. Aşadar Paola este singură. 
Găsesc prin urmare de cuviinţă să nu mai urc pe funie, 
odată ce este lesne de intrat pe poartă. 

Noaptea era întunecoasă, şi toţi locuitorii neguţători de 
pe podul Saint-Michel erau, cea mai mare parte dintre ei, 
culcaţi. 

Podul era pustiu. 

Noe merse până la magazinul maestrului Ren€ 
Florentinul şi bătu încetişor. 

Capitolul XXX. 

La cele două bătăi ce Noe făcu în uşa Florentinului nu se 
auzi nici un zgomot, dar la a treia, o voce pe care tânărul o 
recunoscu îndată, întrebă: 

— Cine e acolo? 

— Eu, Paola... zise Noe 

— Dumneata? Zise tânăra fată, dumneata? 

— Da... deschide... şi nu avea teamă. 

Paola întredeschise uşa prăvăliei şi zise tremurând: 

— Eşti singur. 

— Cu totul singur, răspunse Noe. 

El se strecură în prăvălie şi strânse pe tânăra fată în 
braţele sale. 

Paola închise cu repeziciune uşa şi îi zise prin 
obscuritate, căci ea stinsese de mult timp toate lumânările: 

— Dar cum ai cutezat să baţi? 

— Ştiam că erai singură 

— Ah! Dumnezeul meu, făcu Paola. 

Ea trase pe No€ în oratoriu, închise cu îngrijire toate 
uşile şi urmă: 


— Ştii, dar, ce s-a întâmplat? 

— Da, vin de la Luvru. 

— Şi... la Luvru? 

— Am aflat că noaptea trecută Godolphin nu se 
întorsese, şi că toată ziua a trecut fără ca tatăl dumitale să-l 
fi văzut venind. 

— Ah! Zise Paola, tatăl meu este foarte disperat şi foarte 
furios... 

— Ştiu. El s-a plâns şi reginei. 

— Închipuie-ţi, reluă tânăra fată, că noaptea trecută, 
după plecarea dumitale, m-am pus în pat şi nu am întârziat 
să adorm. Ştiam că Godolphin plecase şi am auzit, în fine, 
pe tatăl meu vorbind încet cu un străin. 

— Ah! Făcu Noe. 

— Acest necunoscut era mascat, aceasta am văzut-o prin 
deschizătura ce o cunoşti, şi după ce tatăl meu a vorbit 
câteva minute încet cu dânsul, a luat o mască asemenea, şi 
au ieşit împreună. 

— Ştiu şi aceasta. 

— Cum ştii? Zise Paola, înspăimântată. 

— Continuă, scumpă Paola. 

— M-am aşezat în pat şi am căzut într-un somn adânc, 
când deodată o lovitură viguroasă în uşă mă deşteptă: era 
tatăl meu. Pentru un moment nu m-am sculat, căci credeam 
că era Godolphin, şi... 

— Şi Godolphin nu apăru, nu este aşa? 

— Da. M-am sculat şi i-am deschis. El părea agitat şi 
palid... şi mi-a zis că a lăsat cheia la Luvru... apoi când 
observă că Godolphin nu intrase, scoase un țipăt teribil 
zicând: „Ah! Prezicerea! Prezicerea!” 

Paola urmă: 

— Toate acestea sunt stranii, nu este aşa? 

— Pentru dumneata, cel puţin. 

— Nu cumva, ştii altele mai curioase? 

— Ştiu multe lucruri. 


— Oh! Dar vorbeşte, zise Paola, vorbeşte îndată, căci mi- 
a venit o bănuială bizară. 

— O bănuială? 

— Da, m-am gândit că eşti dumneata care ai ridicat... 

— Scumpă Paola, zise Noe, nu mai continua, ci, ascultă- 
mă, eu am să-ţi dezvălui nişte lucruri teribile. 

— Dumnezeul meu! Făcu ea cu groază. 

No€ se aşeză lângă ea şi îi luă mâna: 

— Eu cred, zise el, că ţi-am spus că eram vărul domnului 
de Pibrac, căpitan în garda regelui. 

— Da, şi că te duci la Luvru. 

— În toate zilele. Şi chiar astăzi am cinat cu regele. 

Paola avu un fior de orgoliu. 

— Trebuie să-i placi, Amaury, zise ea, fiindcă eşti 
încântător. 

— Linguşitoareo! Zise Noe. 

Apoi el îi fură o sărutare şi urmă: 

— Ţi-am spus dar, că am cinat la rege, şi am aflat multe 
lucruri. 

— Privitoare la tatăl meu? 

— Întocmai. 

— Se poate! Zise ea cu nelinişte. 

— Tatăl dumitale, urmă No€, era foarte bine cu regina- 
mamă şi se bucura la dânsa de o mare favoare, o favoare de 
care însuşi regele este gelos... 

— Oh! O ştiu, zise Paola. 

— Această favoare, o ştii, că maestrul Rene o datora 
credinţei că putea să citească în astre. Dar, în definitiv, în 
ziua în care s-a descoperit că era prin Godolphin... 

— Ce! Zise cu vioiciune Paola. S-a aflat acesta? 

— Dumnezeul meu! Da. Şi aceasta din cauza tatălui 
dumitale. 

— Cum? 

— EI într-o seară la balul ambasadorului, bău cam mult, 
şi cum un om care bea mult nu poate să-şi ţină gura... el s-a 
dat de gol. 


— Şi el a vorbit de Godolphin? 

— Neapărat. 

— Nenorocitul! Făcu Paola. 

— Atunci, urmă Noe, cine voia să se răzbune contra lui şi 
a favorii sale, avea în ce să lovească. 

— A omorât pe Godolphin, poate? 

— Nu, dar l-a ridicat şi l-a arestat. 

— Şi... ştii dumneata unde este el? 

— Asta nu. Dar ştiu, din nenorocire, altceva. 

— Ce? 

— Scumpă Paola, reluă Noe care se prefăcu a avea o vie 
emoție, mă cutremur când mă gândesc la ceea ce am să-ţi 
spun... adică o nenorocire... 

Paola avu un acces de groază. 

— Cerule! Zise ea, tatăl meu e mort! 

— Linişteşte-te, el trăieşte. 

— Ce este atunci? Dumnezeul meu! 

— Ţi-am spus că am cinat astăzi la rege. 

— Da. Ei bine? 

— Pe timpul cinei a venit un om care a rugat pe rege să-l 
primească, era maestrul Joseph Miron, starostele 
neguţătorilor. 

— L-am văzut o dată, zise ea. 

— Miron a venit să ceară regelui dreptate pentru o 
crimă îngrozitoare... 

Paola avu un fior. Ea auzise multe vagi murmure contra 
tatălui său. 

— În noaptea trecută, urmă No6, fusese asasinat un 
burghez din strada Urşilor, numit Samuel Loriot. Acest 
burghez avea o frumoasă femeie... o femeie de care 
asasinul său era amorezat... 

No€ vorbea cu linişte, iar Paola se înfiora. 

— Scumpă Paola, zise Noe, acum două zile Godolphin a 
vorbit despre această femeie şi despre acest burghez în 
somnul său. 

— Dumnezeul meu! 


— Îţi aduci aminte, nu? căci chiar tatăl dumitale îl 
întreba. 

— Amaury! Strigă Paola, ce ai să mai spui, încă? 

— Nimic altceva, reluă tânărul, decât că acea femeie nu 
se ştie ce a devenit, dar că burghezul şi cei doi servitori au 
fost asasinați, şi lada argintarului, căci era un argintar prea 
bogat a fost jefuită. 

— După aceasta? După aceasta? Făcu Paola, pe care 
nişte teribile presentimente o făceau să tresară. 

— După aceasta, scumpa mea, asasinii, care erau doi, s- 
au certat fără îndoială pentru bogăţia argintarului. 

— Şi s-au bătut? 

— Adică, unul a omorât pe celălalt, lovindu-l pe la spate. 
Asasinul mort avea uniforma unui pedestru al regelui... 

Paola avu o îngrozitoare bătaie de inimă, căci ea îşi 
aduse aminte că necunoscutul din ajun era tocmai astfel 
îmbrăcat. 

— Şi era mascat. 

— Oh! Făcu Paola a cărei frică se mărea. 

— Cât despre celălalt asasin, a fugit, dar în graba sa, a 
uitat la nenorocitul burghez, un pumnal şi o cheie. 

Paola deveni palidă. Ea se gândi îndată că tatăl ei îi 
spusese de dimineaţă că a uitat cheia la Luvru. 

Noe continuă: 

— Miron a prezentat aceste obiecte regelui, şi regele a 
recunoscut pumnalul. Era... 

Noe se opri. 

— Continuă... murmură Paola înfiorându-se, în numele 
cerului! 

— Era pumnalul tatălui dumitale. 

Paola scoase un țipăt. 

— Ce îngrozitor! făcu ea. 

— Atunci, zise Noe, a cărui emoție părea că se mărea, 
atunci scumpa mea Paola, am simţit inima mea sfâşiindu-se. 

— Ah! Scumpe Amaury! 


— Mai cu seamă, urmă bearnezul, când mă gândeam că 
trebuia să ne despărţim. 

— Să ne despărţim? Strigă Paola. 

— Neapărat! 

— Oh! Este cu neputinţă! 

— Paola, zise Noe cu o voce înceată şi tristă, tatăl 
dumitale este un mizerabil, şi trebuie să alegi între el şi 
mine. 

— Dumnezeul meu! 

— Dar, ce zic eu. El e tatăl dumitale... şi îl iubeşti. Adio 
Paola. 

Noe făcu o mişcare şi voi să se scoale, dar Paola se 
aruncă de gâtul său, se lipi de braţul lui şi strigă: 

— Nu! nu! Mai bine mor! le urmez... 

Tânăra fată era sinceră în pasiunea sa, şi No€ fu mişcat. 

— Adevărat? Zise el, voieşti să mă urmezi? 

— Chiar şi la sfârşitul pământului. 

— Nu. Dar dacă aş stărui să părăseşti pe tatăl dumitale? 

— Îl voi părăsi. 

— Pentru a nu-l mai vedea niciodată? 

— Da, căci te iubesc. 

— Dacă voi fi constrâns să te ascund, să te închid în 
oarecare casă a unui cartier necunoscut şi pierdut... 

— Voi merge cu bucurie. 

— Unde voi veni să te văd în fiecare zi! 

— Primesc ca un Paradis pe Pământ, strigă ea. 

— Ei bine! Murmură No, de mâine Paola... 

— Mă vei ascunde? 

— Da, mâine pe seară, fii gata! 

Şi el plecă. 

Ea îl conduse până la uşă, şi când fu plecat, tânăra fată 
căzu în genunchi şi se înecă în lacrimi. 

— Oh! Zise ea, ce infamie, să fiu fiica unui asasin. 

Noe plecă, făcându-şi următorul monolog: „Până la un 
oarecare punct, Henric are dreptate, zicând că cel mai 
sigur mijloc de a ţine la respect pe Rene este de a-i păstra 


pe fiica sa, ca ostatică. Dar... ce voi face eu? Evident că n-o 
s-o iau de soţie, căci oricât de frumoasă ar fi o femeie, ora 
despărțirii soseşte mai curând sau mai târziu... Paola este 
foarte frumoasă... dar... Myette?” 

De două zile, inima lui Noe începuse să bată foarte tare 
ori de câte ori o vedea pe bruna bearneză, sau se gândea la 
ea. 

— Oare pe Myette o iubesc eu? Sau pe Paola? Se întreba 
el, urcând strada Saint-Jacques. 

El ajunse înaintea uşii hanului său, mai înainte de a 
tranşa această chestiune, şi pe pragul acelei uşi găsi un 
personaj care jucase un rol foarte important în noaptea 
trecută. Acesta era Guillaume Verconsin, acea calfă de 
giuvaergiu care scăpase pe frumoasa Sarah. 

— Ah! Domnule! Domnule! Îi zise Guillaume, ştii 
dumneata ce s-a întâmplat? 

— Da, amicul meu, zise No&, a fost asasinat stăpânul tău. 

— Adevărat domnule... şi pe când doamna Sarah fugea. 
Ah! Am fost foarte slab domnule, l-am trădat pe stăpânul 
meu, în profitul femeii sale. 

— Imbecilule! Zise Noe, crezi tu că ea e cea care a făcut 
să fie asasinat bărbatul său? 

— Oh! Nu, domnule, dar... dacă aş fi fost acolo... în loc 
de a o urma pe doamna... 

— "Te-ar fi asasinat ca şi pe ceilalţi. 

Acest răspuns îl făcu pe Guillaume să reflecteze. 

— Să vedem, zise Noe, cum ai aflat tu de acest 
eveniment? Căci tu nu trebuia să mai apari în strada Urşilor 
după ce ai înlesnit fuga stăpânei tale. 

— Aşa este, răspunse Guillaume, dacă sărmanul meu 
stăpân ar fi trăit, nu ar fi întârziat de a mă bănui. 

— Cu toate acestea, ai venit în strada Urşilor. 

— Ah! Iată cum. După ce am condus pe doamna Loriot 
ştii unde, mi-am luat picioarele la spinare şi m-am dus în 
satul Chaillot unde am o rudă. 


— Un moment, te rog îl întrerupse Noe€, cine este 
această rudă. 

— Este sora răposatului meu tată. 

— Atunci e mătuşa dumitale? 

— Da. 

— Şi ea locuieşte în satul Chaillot? 

— Da, domnule. 

— Are ea o casă care să-i aparţină? 

— Da, negreşit, şi încă o casă cu o grădină frumoasă, 
unde se găseşte foarte multă linişte. 

— Bine, zise Noe, acum continuă. 

— M-am dus dar la Chaillot, şi i-am spus mătuşii mele că 
venisem să petrec câteva zile la dânsa, din cauză că m-am 
certat cu domnul Loriot, patronul meu. Mătuşa mea mă 
iubeşte mult, căci îi sunt moştenitorul ei. 

— Aceasta nu este întotdeauna o motivaţie, observă No€ 
cu un surâs. 

— Cel puţin, este pentru dânsa. 

— Şi apoi? 

— Apoi, mătuşa mea mi-a zis: „Fii binevenit Guillaume, 
poţi să stai cât îţi va plăcea. Casa mea este a ta.” Mătuşa 
mea, vorbindu-mi astfel, a mai adăugat: „Dar pentru că tu 
vii de la Paris, trebuie să te înapoiezi. Căci este în strada 
Saint-Denis un neguţător de mărunţişuri numit Jean 
Mariton, care de la moartea unchiului tău ce e propriul său 
văr, îmi plăteşte o rentă anuală de cincizeci şi doi de 
ludovici. Astăzi a căzut tocmai ziua încasării lor, şi tu 
trebuie să mi-i încasezi.” 

— Acum înţelegi, domnule, reluă onestul Guillaume 
Verconsin, că nu am putut refuza pe mătuşa mea şi a 
trebuit să mă întorc în strada Saint-Denis, cu toată frica ce 
aveam de a întâlni pe sărmanul Samuel Loriot care mi-ar fi 
cerut pe femeia sa, desigur. 

— În fine te-ai întors? 

— Da, domnule, şi aceasta după ce am prânzit cu mătuşa 
mea. Aşadar când eram în strada Saint-Denis, am văzut mai 


multe grupuri de oameni, care criticau pe gentilomi şi 
acuzau pe rege şi pe regină. Şi când am urcat în strada 
Urşilor care era înţesată de mulţime, am auzit 
pronunţându-se numele maestrului Loriot. 

— Sărmanul om!” ziceau unii. 

— A murit îndată”, ziceau alţii. 

— Unde l-au pescuit?” 

— Aproape de Nesle,” răspundeau alţii. 

— Pe credinţa mea! Domnule, când am auzit toate astea 
am pătruns prin mulţime şi am intrat în casa unde fusese 
cadavrul nenorocitului argintar. Cei ce erau de faţă acuzau 
pe doamna Sarah că a plecat în timpul nopţii cu un 
gentilom care-l asasinase şi-l furase pe argintar. Dar asta nu 
era adevărat căci mi-am aruncat o privire în colţul zidului 
care se deschide şi care conduce în pivniţă şi am înţeles că 
asasinii nu ghiciseră secretul. 

— Ceea ce face ca bogăţiile argintarului să fie intacte. 

— Da, domnule, aşa sper, cel puţin. 

Noe şi Guillaume ajunseseră în acest punct al 
conversaţiei lor, când un pas grăbit se auzi pe stradă. 

Ei se întoarseră şi-l recunoscură pe prinţul de Navarra. 

Henric se întorcea de la Luvru, fericit ca un om ce 
iubeşte şi ca unul care nu se gândea nici la Rene 
Florentinul, nici la amicul său Noe, nici mai ales la onestul 
lucrător Guillaume Verconsin. 

— Sst! Zise Noe lui Guillaume, să vorbim de toate 
acestea mai târziu şi cu uşile închise. 

Şi el ridică ciocanul de la poarta hanului. Poarta se 
deschise şi Noe intră cel dintâi. Prezenţa lucrătorului cu 
Noe, intrigă foarte mult pe prinţ. 

— Ce ai venit să faci aici, maestre Guillaume? Îi zise el. 

Dar Noe, care deja urca scara, se întoarse şi zise: 

— Guillaume ne va face un mare serviciu. 

— Haida-de! Făcu prinţul. 

Cei doi tineri urcară în camera lor şi se închiseră cu 
lucrătorul. 


— Casa mătuşii tale este mare? Întrebă No&. 

— Da, domnule. 

— Va putea ea să fie ocupată de încă doi oaspeţi? 

— Oh! Negreşit. 

— Doi oaspeţi care se vor ascunde şi care să fie departe 
de a fi descoperiţi. 

— Fiţi sigur că numai la Chaillot nu vor fi descoperiţi acei 
ce se ascund, răspunse Guillaume. 

Atunci No€ se întoarse spre prinţul de Navarra şi zise: 

— Mi-ai dat un bun sfat adineauri, Henric. 

— Care? 

— Acela de a păstra pe Paola ca ostatică. 

— Ei bine! 

— Ei bine, Paola ne va urma şi va face tot ceea ce vom 
voi. 

— Ah! Ah! 

— Şi pentru că Guillaume ştie unde s-o aşeze... 

— Dar, zise Henric, tu vorbeai de doi oaspeţi. 

— Da, adevărat 

— Care este cel de-al doilea? 

— Godolphin. 

— Ei la dracu! Făcu prinţul, dar asta, nu poate se fie 
periculos? 

— Nu. 

— Pentru ce? 

— Pentru că Godolphin despreţuia pe Rene şi iubea pe 
Paola. El va păzi pe Paola şi nu se va gândi niciodată să se 
întoarcă la Rene. 

— Îmi pare că tu ai dreptate, zise Henric. Şi apoi, cine 
ştie? cu Godolphin vom putea afla multe lucruri. 

Capitolul XXXI. 

Pe când Noe€ şi prinţul de Navarra discutau împreună cu 
Guillaume Verconsin, cum să găsească o locuinţă 
convenabilă pentru frumoasa Paola, alte evenimente se 
petreceau la Luvru. 


Majestatea Sa, regele Carol al IX-lea care dormise foarte 
Tău, şi care se trezise foarte indispus, porunci să fie chemat 
domnul duce de Crillon, colonelul general al elveţienilor şi 
al gărzii. 

Crillon când intră la rege avu un surâs pe buze şi 
expresia unui om care este mulţumit de exactitatea cu care 
îşi conduce afacerile ce i se încredinţează. 

— Ei bine! Domnule Crillon, întrebă regele, ce-ai făcut? 

— Ordinele Majestății Voastre au fost cu sfinţenie 
executate. 

— L-ai arestat pe Rene? 

— Da, Sire. 

— leri seară? 

— Tocmai în momentul când ieşea de la regină. 

— Ah! Zise Carol al IX-lea încruntându-şi sprâncenele, 
am multe de clarificat astăzi cu Doamna Catherine. 

— E posibil, Sire. 

— Şi apoi, sunt sigur că ea îşi ascute unghiile pentru a 
scăpa pe favoritul ei. Lupta îmi pare că va fi crâncenă. 

— Hm! Sire, zise Crillon, când regele voieşte, nu se 
poate lupta nimeni cu dânsul. 

— Voi fi foarte nepăsător de toate acestea, Crillon. 

— Majestatea Voastră va fi foarte înţelept dacă va face 
asta. 

— Am prevenit pe mama foarte adesea, urmă regele şi 
chiar i-am zis: „Doamnă, ia seama, este un mare scandal să 
vadă cineva pe un om fără naştere şi fără valoare, ca Rene, 
că se bucură de o favoare foarte mare pe lângă dumneata, 
şi că într-o zi, răbdarea mea va cere dreptate”. 

— Şi această zi a sosit Sire, nu este aşa? 

— Da, amicul meu. 

— Majestatea Voastră, sunt sigur că nu se va lăsa 
înduplecat. 

— Sigur că nu! 

— Dar dacă regina va plânge? 

— O voi lăsa să plângă. 


— Ea va spune că Rene este un prezicător... şi că va fi 
cel mai mare pericol pentru regat dacă el va fi sacrificat... 

— Atunci îi vom răspunde că în Franţa, prezicătorii se 
ard de vii. 

În timpul acesta, se auzi o bătaie în uşă. 

— Cine este? Zise regele. 

Raoul, frumosul paj, ridică draperia uşii şi îşi arătă 
figura. 

— Ce vrei tu, micuţule? 

— Majestatea Sa, regina-mamă, roagă pe rege a binevoi 
să-i acorde o audienţă. 

— Ei bine, să intre! Zise Carol al IX-lea. 

Crillon se sculă. 

— Rămâi duce, zise regele, ai să vezi că sunt rege în 
orele mele. 

Doamna Catherine de Medicis intră. 

Regina era tristă, solemnă, şi îmbrăcată în negru. 

— Sire, zise ea, vin să consult pe Majestatea Voastră în 
nişte chestiuni foarte grave. 

— Sunt gata a vă asculta, Doamnă. 

— Lucruri care au o mare legătură cu afacerile regatului 
Franţei. 

— Vorbeşte Doamnă... 

Catherine observă pe Crillon, şi privirea sa pe care o 
îndrepta spre rege, părea a zice: „Aştept ca acest nenorocit 
să iasă de aici.” 

Dar regele repetă: 

— Vorbeşte Doamnă. Crillon este unul din acei oameni 
înaintea cărora se poate spune totul; numele lui Crillon 
înseamnă lealitate. 

Ducele se înclină. Regina-mamă îşi muşcă buzele, apoi 
luă cuvântul, şi zise: 

— Sire, vin să cer libertatea unui om care a adus mari 
servicii monarhiei. 

— Monarhia, Doamnă, răspunse cu răceală regele, n-are 
obiceiul de a aresta pe servitorii săi. 


— Şi a unui om, urmă Catherine, care a descoperit un 
complot foarte de curând. 

— Trebuie să fi fost recompensat, negreşit. 

— Acest om, pe care l-am onorat cu prietenia mea, Sire, 
a fost arestat ieri. 

— Ah! Făcu regele. 

— Arestat şi condus în închisoare. 

— Nu cumva vorbeşti de Rene Florentinul, Doamnă? 

— Da, Sire. 

— Atunci, iată chiar ducele care a fost însărcinat cu 
arestarea sa. 

Ducele se înclină. Catherine îl privi cu mânie. 

— Ah! Zise ea... ducele? 

— Da, Doamnă, răspunse cu simplitate bravul Crillon. 

— Oare a fost prin ordinul Majestății Voastre? 

— Da, zise regele. 

— Ah! Sire! 

Regina era mişcată, lacrimile îi udaseră ochii. 

— Doamnă, urmă Carol al IX-lea, v-am prevenit adesea. 
Rene e un mizerabil asasin ce ar sfârşi prin a prăpădi bunul 
meu oraş Paris, revoltând poporul, ce va da foc Luvrului. 

— Rene e acuzat pe nedrept. 

— Aceasta, o va judeca parlamentul. 

— Aşadar, el va fi... judecat? 

— Şi sper chiar... că va fi condamnat. 

Catherine se cutremură. 

— Dar, Sire, zise ea, Rene e un om de mare trebuinţă. 

— Dumitale... poate, Doamnă. 

— Tronului! El prevede comploturile ce ameninţă 
monarhia. 

— Adică e prezicător? 

— Poate... 

— În acest caz, Doamnă, n-are trebuinţă nici de mine nici 
de Dumneata, pentru a scăpa din Châtelet. Châtelet n-are 
nici uşi nici ziduri pentru un om dotat cu o putere 
supranaturală. 


Regele vorbind, surâdea fără mânie, şi Catherine 
înţelese că el luase deja o hotărâre. 

— Iată, Doamnă, adăugă Carol al IX-lea, doresc atât a-ţi 
dovedi că ora clemenţei mele a trecut şi că m-am hotărât 
să-l văd pe Rene Florentinul sfârşindu-şi viaţa criminală pe 
Place de Greve mai înainte de opt zile, încât voi însărcina pe 
amicul nostru Crillon cu aceasta. 

Şi regele zise, lui Crillon: 

— Duce, te fac locotenent criminalist al regelui pentru 
această afacere, şi-ţi ordon de a cerceta şi prezenta 
asasinarea burghezului Loriot înaintea parlamentului, ce-l 
vei aduna luni dimineaţa, pentru că mâine e duminică; şi 
cred că Ren6, de care nu mă îndoiesc, va fi recunoscut ca 
vinovat, şi va fi sfâşiat de viu pe Place de Greve. 

Catherine, pierdută se aruncă la genunchii regelui şi-i 
sărută. 

— Iertare! Sire, iertare! Zise ea. 

Regele o ridică: 

— Doamnă, zise el, Dumnezeu e martor că sunt gata a 
face iertare unui nevinovat, dar nu unui culpabil. 

— Aşadar... mă refuzi Sire? 

— Refuz. 

Regele pronunţă acest cuvânt cu un ton sec, ce făcu pe 
regina-mamă să piardă orice speranţă. 

— Adio! Sire, zise ea, adio! 

Ea ieşi, silindu-se a-şi opri lacrimile, şi aruncând o ultimă 
privire de ură lui Crillon. 

— Ei bine! Făcu regele, eşti mulţumit, duce? 

— Foarte mulţumit, Sire. 

— Am fost îndestul de hotărât? 

— Da, Majestatea Voastră tot mă va mai însărcina cu 
această afacere? 

— Desigur. 

— Mă autorizaţi cu deplină putere? 

— Fără îndoială. 


— Voi putea recuza pe membrii parlamentului de a căror 
slăbiciune mă voi teme? 

— Vei putea, duce. 

— Atunci, Sire, zise Crillon, Majestatea Voastră poate să 
ordone să se aşeze tribuna în Place de Greve. Veţi putea 
asista mai înainte de opt zile la execuţia lui Rene. 

— Voi asista, replică regele. 

Pajul Raoul reapăru. 

— Ce mai este? Întrebă Carol al IX-lea. 

— Doamna Margareta de Franţa doreşte a vedea pe 
rege. 

Raoul abia sfârşi, când prinţesa îşi arătă frumoasa faţă 
pe pragul camerei regale. 

— Ah! Tu eşti Margot, zise regele. Mă prind că ghicesc 
pentru ce vii să mă vizitezi. 

— Se poate, Sire. 

Regele îi luă mâna. 

— Ai văzut pe regina-mamă? 

— Ea a fost la mine, Sire. 

— Şi ea te-a trimis aici pentru a-mi cere să graţiez pe 
Rene. 

— Oh! Tocmai nu... 

— Dar... pentru ce atunci? 

— Regina voieşte să i se permită să-l vadă pe acel 
nenorocit. 

— Nu, Margot, scumpa mea! 

— Dar, Sire... să-l vadă... 

— Pe credinţa mea, Sire, zise Crillon, dacă Majestatea 
Voastră voieşte ca să însoțesc pe regina-mamă, îl asigur că 
nu va seduce nici pe guvernator, nici pe călău, nici pe 
mine... 

— Ei bine, fie, răspunse Carol al IX-lea. Margot tu poţi 
spune reginei că-i dau voie să-l viziteze pe Rene în 
închisoarea sa, numai cu condiţia ca întrevederea să se facă 
de faţă cu ducele de Crillon. 


— Îţi mulţumesc, Sire, zise prinţesa; mă duc să-i comunic 
această veste bună. 

Regele îi sărută cu galanterie mâna şi îi zise, cu surâs 
răutăcios: 

— Ştii tu că acest mic gentilom bearnez ce se numeşte 
Coarasse dansează de minune! 

— Da, zise Margareta ce se roşi puţin. 

— Şi e foarte spiritual. 

— Ah! Adevărat? 

— O ştii tot atât de bine ca şi mine, sărmana mea 
Margot. Lasă! vom vorbi altă dată... 

Margareta se depărtă cu totul ameţită, şi regele, 
încântat de hotărârea ce îşi ţinuse, începu a râde: 

— Sărmana Margot! Repetă el. Desigur, vărul nostru 
Henric de Guise a făcut rău că s-a reîntors la Nancy. 

Pe când Doamna Catherine şi fiica sa Margareta se 
rugau de rege fără succes pentru a obţine graţierea lui, 
Rene Florentinul zăcea pe paiele umede ale Châteletului, 
acea temniţă de mii de ori mai îngrozitoare decât Bastilia. 

Seara în ajun, ducele de Crillon îl dăduse în mâinile 
guvernatorului, zicând: 

— Vei răspunde de acest om cu capul dumitale, domnule! 

Guvernatorul se înclinase. 

Apoi chemase doi păzitori, care îi părură lui Rene ca 
fiind demoni ieşiţi din infern. 

— Luaţi pe acest om... ordonase vechiul soldat; puneţi-i 
fiare la mâini şi la picioare şi duceţi-l în temniţă. 

Păzitorii Châteletului, puţin interesaţi să ştie dacă aveau 
a face cu un om important sau cu vreun pungaş ordinar, 
luaseră pe Rene de umeri şi îl împinseră înainte. 

Dar guvernatorul şi Crillon voiseră ei înşişi să vadă dacă 
ordinele lor erau ascultate, şi pentru aceasta ei coborâră 
luminaţi de torţe, urmaţi de păzitori, şi asistară ei singuri la 
întemniţare. 

Lui Rene, după ce i se puseră fiare la mâini şi la picioare, 
i se legă un lanţ împrejurul corpului al cărui capăt era legat 


de un inel mare prins în zid. 

În fine, el văzu o ferăstruie din uşă deschizându-se şi 
după ferăstruie, pe Crillon punând o santinelă şi zicându-i: 

— Acest om pe care îl vei păzi va încerca să te corupă, îţi 
va oferi aur şi îţi va făgădui favoarea reginei, dar îţi promit 
eu că te voi sfâşia de viu dacă nu-ţi vei face datoria. 

— Domnule duce, răspunse santinela, sunt soldat şi nu 
mă vând. 

Acel accent de francheţe stinsese orice speranţă a lui 
Rene. 

Prizonierul petrecuse o noapte îngrozitoare; fiarele îl 
zdrobeau şi el nu putea face decât foarte puţine mişcări. 

Dar nu suferinţa psihică îl preocupa. O tortură morală... 
îngrozitoare îi cuprinsese spiritul. Desigur, dacă cu o lună 
înainte, când se afla încă în strălucirea puterii şi norocului 
său, Florentinul ar fi fost arestat, cum se afla acum, 
favoritul reginei Catherine ar fi ameninţat, ar fi jurat pe 
Dumnezeu şi pe Diavol, şi ar fi zis: „Înainte de trei zile, 
regina mă va libera şi voi pedepsi pe toţi aceia ce au 
îndrăznit să ridice mâna asupra mea.” 

Cu o lună înainte, Rene nu se aştepta la nenorocirea ce îl 
ameninţa. 

Dar de atunci, un om apăruse în calea lui şi-i făcuse o 
stranie prezicere, iar acea prezicere corespundea cu aceea 
a ţigăncii care într-o zi în tinereţea sa, îi prezisese că unirea 
fiicei sale cu un gentilom îi va cauza moartea. 

Afară de aceasta, o bănuială îngrozitoare cuprinse inima 
lui Rene. 

— Godolphin, a dispărut îşi zise el; l-au omorât, fără 
îndoială, cu scopul de a-mi putea răpi pe Paola... şi dacă... 
răpitorul e gentilom, sunt un om pierdut... mort... 

Din momentul în care fu atins de această idee, Rene fu 
cuprins de cea mai mare disperare, şi nu căută să se 
oprească la ideea că regina-mamă, Catherine şi-ar depune 
toate silinţele pentru a-l scăpa. 


Superstiţiosul italian vedea deja parlamentul cu membrii 
săi îmbrăcaţi cu mantale roşii, apoi în spatele lor, Place de 
Greve, călăul, roata ce trebuia să-i sfărâme membrele, 
cazanul plin de plumb topit cu care trebuia să-i ude rănile şi 
mulţimea tulburată. 

Acel om ce făcuse curtea regală să tremure, acel 
otrăvitor înaintea căruia toţi se înclinau, devenise mai 
mizerabil decât un trădător căruia i se pune frânghia de 
gât... 

Cu toate acestea, spre miezul zilei, o voce cunoscută îl 
deşteptă din acea letargie morală. 

De cealaltă parte a ferăstruii, ducele de Crillon zicea: 

— Vino, Doamnă! 

— Ah! Ce groaznic! Răspunse o voce de femeie, să pună 
pe sărmanul meu Rene în acest loc! 

— Aceasta este partea de închisoare destinată asasinilor. 

— Duce, îţi jur că e nevinovat! 

Rene se ridică deodată şi încercă să rupă fiarele ce îl 
împovărau. 

El recunoscuse vocea Catherinei de Medicis. 

Regina-mamă cobori în acele subterane infecte pentru a 
vizita pe scumpul ei Florentin. 

— Deschide! Ordonă Crillon păzitorului. 

Păzitorul deschise şi intră cel dintâi în temniţă purtând o 
torţă. 

Rene văzând pe regină întrând în temniţa lui, i se păru 
că era un înger, ce venea să-i sfărâme lanţurile. 

— Sărmanul meu Rene, îi zise ea cu emoție, văzând 
starea mizerabilă în care se găsea favoritul ei. 

Şi ea se întoarse spre duce. 

— N-ai să-i scoţi fiarele? Întrebă ea. 

— Vai! Nu, Doamnă. 

— Duce, zise ea cu mânie, ia seama! 

— Doamnă, răspunse Crillon cu respect, mă supun 
regelui, singurul meu stăpân. 


— Ah! Doamnă, Doamnă... se rugă Rene, voiesc să ies de 
aici... Nu eşti dumneata regina? N-ai dumneata deplină 
putere? 

— N-am nici pe aceea de a te libera de fiare, suspină 
regina, şi regele, fiul meu mă tratează mai crud decât pe 
cel mai ticălos supus al lui. 

Regina se întoarse din nou către domnul duce de Crillon. 

— Duce, zise ea, nu cer să scoţi fiarele sărmanului meu 
Rene, dar voiesc să fiu lăsată singură să vorbesc cu dânsul. 

— Este cu neputinţă, Doamnă, trebuie să asist la 
întrevederea dumneavoastră; regele mi-a ordonat astfel. 

— Oh! Asta e prea mult! Strigă Catherine deodată cu 
mânie. 

Crillon, nepăsător, se puse lângă uşă, pe care păzitorul o 
închisese. 

Atunci regina, ce se afla la trei paşi distanţă de duce, se 
aplecă spre Ren, şi îi zise în italieneşte: 

— Vorbeşte încet... 

— Drace! Murmură Crillon, sunt un om pierdut. Nu ştiu 
limba italiană. 

— Am cerut în zadar graţierea ta, zise ea, regele e 
neînduplecat. 

— Oh! Ştiu, zise Rene. 

— Parlamentul se întruneşte poimâine... luni. 

— Dumnezeul meu! Făcu Rene tremurând. 

— Şi vei fi torturat. 

— Ah! Zise Rene, sunt pierdut! 

— Şi cu toate acestea, urmă regina, mai sper... 

Rene o privi cu speranţă. 

— Îţi vor pune întrebări... 

Rene făcu o mişcare de spaimă. 

— Dar, zise regina, dacă vei fi curajos, vei nega... 

— Şi dacă voi nega! 

— Te voi scăpa, poate. Acum nu te pot asigura de nimic 
încă, zise Catherine. 

Rene mişcă cu tristeţe capul. 


— Ah! Zise el, sunt un om mort dinainte, şi ţiganca a 
spus adevărul. 

— "Țiganca... 

Catherine era ea însăşi superstiţioasă, şi pronunţă acest 
nume de ţigancă cu oarecare nelinişte. 

— Da, Doamnă, zise Rene, o ţigancă mi-a prezis, în 
copilăria mea, că voi avea o fiică ce-mi va cauza moartea. 

— Ce spui tu? Făcu Catherine, şi cum fata ta poate? 

— Fiica mea îmi va cauza moartea în ziua când va iubi un 
gentilom, murmură Rene cu un accent de încredere 
profundă. 

Şi el povesti reginei profeția ţigăncii, apoi adăugă: 

— Pusesem lângă dânsa pe un tânăr pe care-l crescusem 
şi care era însărcinat să o păzească permanent... ca pe o 
comoară... 

— Ei bine? 

— Ei bine! L-au răpit sau l-au asasinat ieri pe acel tânăr. 

— Şi crezi? 

— Pentru a-mi răpi fata... această idee îngrozitoare mă 
urmăreşte. 

— Şi apoi, cine ştie? Zis Catherine, ţiganca s-a înşelat 
poate? 

Rene ridică capul: 

— Bearnezul mi-a spus acelaşi lucru, răspunse el cu 
tristeţe. 

— Bearnezul? 

— Da, ca şi mine, el citeşte în stele. 

Regina tresări. 

— De ce bearnez vorbeşti? 

— De domnul de Coarasse. 

— Acel tânăr la care regele ţine mult, şi care mie îmi 
displace foarte tare? 

— Da. 

— Acela ce te-a bătut şi închis într-o pivniţă? Adăugă 
regina. 

— EL însuşi, Doamnă. 


— Şi tu zici că el citeşte în stele? 

— Mi-a spus lucruri pe care numai eu le ştiam şi m-a 
înspăimântat. 

— Aceasta e foarte ciudat, murmură Catherine. 

— Aşa e, alaltăieri, el mi-a prezis ceea ce mi se va 
întâmpla. 

— Adevărat? 

Rene, prin prudenţă, crezu că vorbise îndestul despre 
aceasta; el nu voia să mărturisească faptul că pentru 
previziunile pe care le făcuse reginei, nu lui care pretindea 
că citeşte în stele, i se putea atribui meritul, ci 
somnambulului Godolphin. 

Dar el istorisi Catherinei, referitor la prinţul de Navarra, 
lucruri ce mirară mult pe regină. 

— Oh! Oh! Îşi zise ea, aş voi să văd mai de aproape pe 
acest domn de Coarasse. 

Apoi aruncă o privire scurtă lui Crillon. 

Bravul duce părea un om înaintea căruia se vorbeşte o 
limbă necunoscută, şi care devine mânios că nu poate nimic 
înţelege. 

Capitolul XXXII. 

Ceea ce Rene povestise reginei privitor la Henric şi la 
prezicerea lui, nu făcură decât să aducă pentru câteva 
momente tăcerea. 

Dar, deodată ea îi zise: 

— Cum se cheamă acel tânăr pe care-l aveai pentru paza 
Paolei? 

— Godolphin. 

— Eşti sigur? 

— Cum... sigur? făcu Rene mirat de această întrebare. 

— Da... aveai încredere în el? 

— Ca şi în mine însumi. 

— Nu te-a trădat el, poate? 

Această întrebare îl făcu pe Rene să tresară, şi o 
bănuială fulgerătoare îi străbătu mintea. 


Rene, cugetă că poate Godolphin şi gentilomul bearnez 
se cunoşteau, şi că acesta din urmă îi spusese tot. În acest 
caz, Henric ar fi fost un şarlatan, un om fără inimă, şi 
pretinsa sa ştiinţă de a prezice, devenea un mister a cărui 
victimă era el. 

Dar o a doua cugetare a lui Rene veni să combată 
această bănuială: „Godolphin nu vorbeşte de afacerile mele, 
decât în somnul său, şi când se deşteaptă nu îşi mai aduce 
aminte de nimic, se gândi ei. Godolphin n-a ştiut niciodată 
istoria sa. El n-a ştiut niciodată că l-am adus la mine cu 
mâinile înroşite de sângele tatălui său, şi cu toate acestea 
bearnezul mi-a spus toate acestea...” 

— Nu, Doamnă, zise el tare, Godolphin este incapabil să 
mă trădeze. Şi afară de aceasta el nu ştia ceea ce mi-a spus 
bearnezul. 

— "Toate acestea sunt ciudate, repetă Catherine. 

Rene reluă: 

— Doamnă... Doamnă, este o fatalitate care mă 
persecută. Te rog, veghează asupra fiicei mele, ia-o cu 
dumneata, şi închide-o astfel încât nici un gentilom să nu se 
apropie de dânsa, căci fără de asta, sunt un om pierdut... 

— Îţi promit, zise Catherine. Când tu vei părăsi 
Châteletul, eu mă voi duce să ridic pe fiica ta... 

— O să o duci la Luvru, nu este aşa? 

— Da. 

— O s-o închizi? 

— 'Ţi-o jur. 

— Şi apoi, adăugă Rene, trimite să-l caute pe Godolphin, 
căci inamicii mei... 

— O să-l găsească! Zise regina. 

O lumină de speranţă, străluci în ochii Florentinului. 

— Haide! Curaj, zise Catherine, am să încerc să te scap. 

— O să-l înduioşezi pe rege? 

— Nu, dar o să mă silesc să te declar nevinovat. 

— Ei au... probe... 

— Şi ce e cu asta? 


— Dar pumnalul! Şi cheia mea! 

— Taci! Zise Catherine. Vom vedea... Numai bagă bine 
de seamă ca să nu te pierzi tu singur. 

Rene o privi cu nelinişte. 

— Întâi o să te supună la interogator, apoi te va pune la 
torturi. 

Florentinul se înfioră. 

— Dacă vei mărturisi adevărul, eşti pierdut! 

— Dar dacă... o să tăgăduiesc... 

— Atunci te voi scăpa. 

Ea se plecă la urechea lui şi adăugă: 

— Astă-seară, tu vei cere un confesor. 

— O să mi-l acorde ei? 

— Nu s-a refuzat nimănui, un confesor. 

— Şi acest confesor? 

— EL îţi va aduce instrucţiunile mele. 

Regina se sculă şi zise lui Crillon: 

— Duce, sunt gata să te urmez. Adio, sărmanul meu 
Rene. 

Ea îi întinse mâna să i-o sărute şi Florentinul o acoperi 
cu lacrimi. 

Crillon lovi cu mânerul spadei lui în uşă. 

Păzitorul închisorii veni să deschidă. Ducele, care era un 
brav gentilom, oferi braţul său reginei conform obiceiului 
din acel timp şi ieşi. 

— Mulţumesc! Zise ea cu mărinimie. Doar luminează-mi 
duce. 

Ducele îşi muşcă buzele şi plecă înainte cu torţa. 

Când el fuse afară din subterană, se întoarse şi o privi pe 
Catherine. 

— Scumpe duce, îi zise regina-mamă, care spera un 
moment că poate îl va îndupleca pe asprul şi loialul Crillon, 
ai visat vreodată la spada unui conetabil2? 

— Da, Doamnă. 

— Ah! Făcu regina. 

Şi ea avu un surâs plin de promisiune. 


Dar Crillon adăugă cu aspra lui francheţe de soldat: 

— Numai, nu m-am gândit niciodată, Doamnă, ca să o 
pot obţine, prin favorizarea evadării unui prizonier, 
încredinţat lealităţii mele. 

Catherine păli de mânie. 

— Ai vorbit prea sus, duce, zise ea. 

— Prea sus, Doamnă, când este vorba de onoarea mea. 

— Şi nu eşti... curtean... 

— Mă numesc numai Crillon, răspunse cu simplitate 
asprul soldat. 

„Oh! Se gândi Catherine, va veni o zi în care îl voi 
pedepsi straşnic pe acest om.” 

Şi ea ieşi cu capul sus şi cu un aer nemulţumit din acele 
temnițe întunecoase ale Châteletului, unde niciodată vreun 
om sau vreun simplu gentilom nu a cutezat să reziste 
ordinelor ei. 

Litiera reginei-mamă era la poarta Châteletului. 

Regina saluta pe Crillon cu mâna şi nu îl invită nicidecum 
să se urce lângă dânsa. 

Purtătorii litierei voiră să ia drumul Luvrului, dar regina 
se opuse şi zise unui şambelan care o preceda: 

— Condu-mă în insula Saint-Louis, adică în strada care 
poartă acest nume. 

Litiera Catherinei o luă în pas încet, spre malul Senei 
până la Petit-Pont, intră în strada insula Saint-Louis, şi pe la 
mijlocul acestei străzi, regina ordonă să se oprească la uşa 
unei vechi case de un aspect trist, şi cu nişte ferestre 
garnisite cu fiare. 

Acolo ea deschisese şi ridică ea însăşi ciocanul de la 
poarta cea mică. 

La deschiderea porţii, Catherine îşi lăsă voalul de 
dantelă pe obraz, intră singură, şi închise poarta după ea. 

Deodată ea se găsi într-o vastă curte, în care iarba 
crescuse printre pietrele pavajului, iar o bătrână servitoare 
veni spre dânsa şi neînchipuindu-şi că se găseşte în faţa 
unei regine o întrebă foarte simplu ce voieşte. 


— Voiesc să-l văd pe prezidentul Renaudin, răspunse 
Catherine de Medicis. 

— Veniţi cu mine, zise servitoarea. 

Catherine urcă o scară cu trepte uscate, cu balustrade 
de fier ruginit şi fu introdusă într-un fel de cabinet, unde un 
om îmbrăcat în negru lucra înaintea unei mese. 

Acest om care era tânăr încă, avea o frunte încreţită de 
studiu, un ochi viu şi clar, buzele subţiri, nasul ascuţit, în 
toată fizionomia sa nu arăta decât expresia unei fineţi de 
vicleşug. 

El auzind venind cineva, se întoarse şi zări pe Catherine. 

Servitoarea ieşi şi închise uşa cabinetului. 

Atunci regina îşi ridică voalul şi prezidentul Renaudin 
scoase un strigăt şi se sculă cu un fel de spaimă şi respect. 

— Majestatea... Voastră! Îngână el. 

— Maestre Renaudin, zise regina care îşi puse un deget 
pe buze, te-am făcut prezident, şi dumneata eşti cel 
însărcinat cu punerea în acuzaţie. 

— Majestatea Voastră m-a încărcat cu toate binefacerile 
sale şi recunoştinţa mea este fără margini, zise prezidentul 
înclinându-se. 

— Acum vin să pun recunoştinţa dumitale la probe. 

Atunci Catherine istorisi pe scurt şi cu toate detaliile 
asasinatul burghezului Samuel Loriot, arestarea lui Rene şi 
adunarea viitoare a parlamentului. 

— Ce trebuie să fac pentru a-l scăpa pe Rene, întrebă 
după aceasta Catherine. 

— Doamnă, răspunse omul tribunalului, eu nu sunt decât 
prezidentul de la Chătelet, şi nicidecum prezidentul 
parlamentului. Prin urmare fac numai interogatoriul 
culpabilului, şi nu judec. 

— Vei fi prezidentul parlamentului, zise cu răceală 
Catherine, şi aceasta în termen de trei ani, dar până 
atunci... 

— Până atunci, răspunse el, trebuie să-l scap pe Rene. 

— Trebuie, zise regina. 


— Parlamentul este incoruptibil. Cu toate acestea 
favoritul Majestății Voastre, şi-a atras ura generală. 

— O ştiu. 

— Aşadar parlamentul îl va condamna cu mare bucurie. 

— Ştiu şi asta. Dar o să fii dumneata cel care o să-i iei 
interogatoriul. 

— Da, Doamnă. 

— Şi dacă nu mărturiseşte nimic? 

Prezidentul surâse: 

— Nevinovaţii mărturisesc orice, când li se aplică torturi, 
zise el. 

— Rene va nega. 

— În orice caz, Doamnă, dacă aş fi singur cu călăul aş 
putea să îi scurtez întrebările, urmă Renaudin; dar voi fi 
asistat de doi judecători care sunt incoruptibili. 

— Rene va avea curaj, şi va nega tot. 

— Dar aceasta nu îl va împiedica nicidecum de a fi 
judecat, şi apoi pumnalul şi acea cheie, vor fi nişte probe 
destul de evidente... 

— Este adevărat, zise regina, atinsă de justeţea 
observaţiei lui Renaudin. 

Apoi aducându-şi aminte că uitase să vorbească de 
Godolphin, ea îi istorisi dispariţia acelui tânăr. 

— Ah! Zise Renaudin, dacă s-ar putea să îl găsim şi să-l 
silim să mărturisească faptul că el e cel care a comis crima 
şi a furat pumnalul lui Rene. 

— lată o idee interesantă! Strigă Catherine, dar unde-l 
găsim? 

— Sau mai bine... 

Renaudin se opri. 

— Sau mai bine? Îl întrerupse regina cu curiozitate. 

— Doamnă, murmură prezidentul, voi găsi mijlocul de a-l 
scăpa pe Ren€... vă promit... dar cu o condiţie. 

— Care? 

— Aceea de a suferi torturile fără a se înfricoşa. 

— Le va suferi. 


— Majestatea Voastră poate să mă primească la Luvru. 

— Când? 

— Astă-seară, dacă este cu putinţă... 

— Atunci plimbă-te pe dinaintea porţii secrete de pe 
malul apei şi să aştepţi să sune nouă ore, când un om te va 
găsi şi te va conduce la mine. 

— Voi veni, Doamnă. 

Regina se ridică. 

— Adio, maestre Renaudin, zise ea. Pe diseară. 

Prezidentul o conduse cu respect până la litieră. 

— La podul Saint-Michel! Zise regina. 

Litiera trecu de insula Saint-Louis şi intră în cetate, apoi 
o luă pe strada Barillerie şi se opri înaintea prăvăliei 
maestrului Rene Florentinul. 

Cu o oră mai înainte, Paola se găsea singură în prăvălie, 
cu obloanele trase şi cu totul tremurândă şi ascultând cu 
groază discuţiile neguţătorilor din cartier. 

Era a doua zi, de când prăvălia teribilului parfumier se 
găsea închisă, şi vecinii lui care erau obişnuiţi să-l vadă în 
toate dimineţile pe Godolphin şi frumoasa Paola, vorbeau 
între dânşii, şi erau miraţi că nu văzuseră nici pe unul, nici 
pe altul. 

Populaţia se îndoia mai puţin de maestrul Rene decât de 
marii seniori şi gentilomi. Ei ştiau favorurile lui la curte, şi 
nici nu cutezau să-şi dea nişte opinii contrarii în contul lui. 

— Desigur, zicea o frumoasă neguţătoare, lui Rene i s-a 
urât să mai ţină prăvălia, el care intră întotdeauna la Luvru. 

— Haida-de! Zise un vecin, eu pariez că i s-a întâmplat 
vreo catastrofă. 

— Şi ce crezi că i s-a întâmplat? Zise un al treilea 
interlocutor. 

— Mie mi se pare că este arestat. 

— Pentru ce? 

— Se zice că el a asasinat pe un burghez din strada 
Urşilor. 


Aceste comentarii s-ar mai fi prelungit dacă un 
eveniment care se ivi nu ar fi întrerupt aceste discuţii. 

Paola, ascunsă după uşa prăvăliei sale ascultase cu cea 
mai mare groază, tot ceea ce se spusese despre tatăl său. 
Apoi auzi paşii mai multor cai. 

Neguţătorii adunaţi pe pod văzură venind o litieră pe 
care doi cavaleri o escortau. 

La acesta epocă, masca nu era ceva extraordinar, mai 
ales în timpul carnavalului. 

Prin urmare nu rareori se vedea, în mijlocul zilei, o damă 
sau un cavaler pe care un motiv oarecare de intrigă 
amoroasă, politică sau pentru a păstra un incognito, îi 
obliga să meargă pe stradă cu o mască neagră de catifea pe 
obraz. 

Cei doi cavaleri care escortau litiera erau mascaţi, 
călăreau pe nişte cai prea frumoşi şi hainele lor spuneau 
îndestul că erau gentilomi. 

Cât despre litieră, era foarte simplă şi asemănătoare cu 
a multor dame şi seniori din Paris. 

Cortegiul se opri înaintea prăvăliei maestrului Rene. 

După ce neguţătorii îşi satisfăcură curiozitatea, văzură 
că unul dintre gentilomi cobori de pe cal. Acesta, părea că e 
deranjat prea puţin de faptul că prăvălia era închisă, 
deoarece merse şi bătu tare în obloane cu mânerul 
pumnalului său. 

— Cine este acolo? Zise dinăuntru vocea Paolei. 

— Eu... Amaury... deschide, răspunse cavalerul. 

Neguţătorii de pe podul Saint-Michel văzură că se 
întredeschide uşa şi cavalerul se strecură în prăvălie. 

— Înapoi, voi curioşilor, zise celălalt gentilom mascat, 
care rămăsese pe cal; ceea ce se petrece aici nu vă 
priveşte. 

Neguţătorii timizi se depărtară, dar ochii lor erau 
îndreptaţi tot asupra litierei când văzură uşa prăvăliei 
deschizându-se. 

Cavalerul mascat ieşi cu o femeie la braţ. 


Femeia era mascată ca şi dânsul, dar nimeni nu se îndoi 
că era Paola. 

Cavalerul o urcă în litieră, el se urcă pe cal şi cortegiul 
plecă spre puntea Change şi se îndreptă spre malul drept al 
Senei. 

Atunci, neguţătorii care rămăseseră înmărmuriţi, se 
grupară din nou şi începură să discute despre cele 
întâmplate. 

Zece minute după plecarea litierei care ducea pe Paola, 
o altă litieră intră în strada Barillerie: acesta era aceea a 
Doamnei Catherine. 

Regina-mamă, mergea incognito, precedată numai de un 
soldat înarmat cu o suliță, şi neguţătorii care asistaseră la 
ridicarea Paolei, nu îşi putură închipui că dama care cobora 
şi lovea la uşa prăvăliei era Doamna Catherine de Medicis, 
mama regelui. 

Regina bătu, dar nimeni nu răspunse. Ea bătu mai tare, 
şi nici un zgomot nu se auzi în interior. 

Atunci văzând grupul neguţătorilor, se apropie de dânşii. 

— lertaţi-mă, amicii mei, zise ea, dar nu este asta 
prăvălia parfumierului Rene? 

— Da, doamnă. 

— Şi nu e nimeni aici? 

— Se zice că e în închisoare, răspunse frumoasa 
vânzătoare de mărunţişuri. 

— Dar... fiica sa? 

— Ah! Reluă neguţătoarea, vii prea târziu, frumoasa mea 
doamnă. 

— Şi pentru ce? Întrebă Catherine. 

— Pentru că e un sfert de oră, de când doi frumoşi 
seniori au luat-o pe frumoasa Paola. 

Catherine scoase un țipăt de groază; ea îşi aduse aminte 
de grija lui Rene, de bănuiala lui şi de superstiţia care-l 
stăpânea. 

Prezicerea părea că se realizase. 

Capitolul XXXIII. 


Pe când Doamna Catherine asculta de la neguţătorii de 
la Saint-Michel detaliile plecării Paolei, aceasta din urmă 
mergea în litieră, de cealaltă parte a apei. 

Cortegiul şi cei doi gentilomi o luară prin cartierul Saint- 
Paol şi bariera Saint-Antoine. 

Când ajunse acolo, litiera se opri. 

— Acum, zise cavalerul care mergea în stânga frumoasei 
Florentine, rolul e jucat... Coboară-te, scumpă Paola. Dacă 
litiera a fost urmărită, apoi sigur că s-a pierdut direcţia ei. 

Paola ieşi din litieră, cavalerul se aplecă, o apucă de 
talie, şi o ajută să urce pe cal. 

În acelaşi timp, celălalt cavaler, zicea purtătorilor: 

— Bunii mei amici, puteţi să vă întoarceţi, căci nu mai 
avem nevoie de voi. 

El le aruncă patru scuzi şi purtătorii trecând drumul, se 
îndreptară spre bariera Saint-Antoine şi intrară în Paris. 

Noe şi Henric, căci ei erau, o luară în galop în direcţia 
Charenton, şi continuară a merge pe lângă zidurile 
mânăstirii Peres-de-Saint-Antoine. 

După un sfert de oră, ei o apucară pe la spatele clădirii 
Charenton, şi intrară în şanţurile care înconjurau zidul 
fortificat al Parisului de Nord. 

No€ o ţinea încă pe Paola în braţe. 

După ce ajunseră la gropile Grange-Batelicre ţi bariera 
Montmartre, ei se opriră. 

Paola se lăsă să alunece din braţele lui Noe, şi Henric 
descălecă. 

Apoi italianca puse piciorul său cel mic pe genunchiul 
prinţului şi, sări pe calul pe care Henric i-l ceda. 

— Adio, pe diseară... zise Henric lui Noe. 

Noe şi Paola, după ce urcară pe calul prinţului, reluară 
cursa în galop şi continuară a merge pe lângă zidul 
înconjurător. 

Cât despre Henric de Navarra, el reintră în Paris prin 
bariera Montmartre, şi merse foarte liniştit pe jos până în 
dreptul Luvrului. 


Chiar în momentul când ajunse la malul apei şi se 
îndrepta spre poarta secretă a Luvrului, el zări o litieră 
precedată de un soldat care urma acelaşi drum ca şi el. 

O femeia scoase capul pe portieră şi prinţul recunoscu 
pe Doamna Catherine de Medicis. 

Henric salută încet şi se dădu la o parte pentru a lăsa să 
treacă litiera. 

Dar regina făcu semn cu batista şi-l chemă pe nume: 

— Domnule de Coarasse! Zise ea. 

Henric se apropie din nou. 

— Nu cumva mergi la Luvru? Făcu regina. 

— Majestatea Voastră a bănuit adevărul. 

— La rege? 

— Oh! Tăcu Henric cu modestie, Majestatea Voastră îşi 
râde de mine. Eu sunt un prea sărac gentilom pentru a mă 
duce aşa la rege. Mă duc să văd pe domnul de Pibrac, care 
e vărul meu. 

— Ah! Făcu regina. 

Ea îl privi cu atenţie pe Henric şi văzu că avea un aer 
foarte simplu şi foarte natural. 

— Ei bine, reluă ea, te rog dar, domnule de Coarasse să 
rămâi câteva momente la Pibrac şi să aştepţi să trimit după 
dumneata. 

— După mine, Doamnă! 

— Vin de la Rene, pe care l-am văzut, zise regina. 

Henric tresări, dar obrazul său rămase neschimbat. 

— Şi Rene, urmă Catherine, mi-a spus că ai un talent cu 
totul particular de a citi în stele. 

Vorbind astfel, Catherine aruncă o privire arzătoare şi 
cercetătoare asupra prinţului de Navarra. 

Dar Henric luă un aer serios şi modest şi răspunse: 

— Majestatea Voastră ştie fără îndoială că sunt bearnez. 

— Da. 

— Şi că am locuit mult timp în Pirinei în mijlocul 
păstorilor spanioli şi a ţiganilor care se ocupă de 
necromanţie şi chiromanţie, care m-au iniţiat în arta lor. 


Henric vorbea cu un astfel de accent de bună credinţă, 
încât regina rămase foarte impresionată. 

— Dar, adăugă el, trebuie să mărturisesc Majestății 
Voastre, că dacă ghicesc câteodată am şi momente în care 
mă înşel în arta mea. 

— Ah! 

— Ştiinţa pe care am studiat-o este încă foarte 
întunecoasă pentru mine. Adesea caut şi pipăi în întuneric, 
şi este de ajuns un mic obstacol ca să mă facă să deviez de 
la adevăratul drum, adică de la adevăr. 

— Cu toate acestea i-ai spus adevărul lui Rene. 

Henric privi pe regină la rându-i. 

— Adevărat? Zise el. 

— Da, domnule de Coarasse. Acum du-te la Pibrac şi 
aşteaptă ca să te chem. Mă duc acum la fiica mea, Doamna 
Margareta, apoi mă întorc în oratoriul meu. 

— Majestatea Voastră ar dori? 

— Voiesc a te consulta, domnule de Coarasse. 

Şi regina intră în Luvru. 

Henric întâlni pe domnul de Pibrac ce vizitase corpul de 
gardă. 

— Vino, îi zise el cu vioiciune, du-mă la dumneata... chiar 
acum... este foarte important! 

Domnul de Pibrac crezu că era vorba de Margareta, şi 
fără a întreba ceva pe prinţ, îi zise cu simplitate: 

— Haide! 

Apoi îl conduse la dânsul prin mica scară. 

— Închide uşa cu zăvorul, zise Henric şi dacă bate, să nu 
deschizi. 

El alergă la dulap, îl deschise şi se strecură prin trecerea 
misterioasă, lăsându-l pe domnul de Pibrac încremenit. 

Când prinţul îşi lipi ochiul la acea deschizătură perfidă, 
pe care geniul doamnei Diana de Poitiers o făcuse prin 
picioarele de ivoriu ale Christului, regina nu ajunsese încă 
la fiica sa. 

Doamna Margareta era cu Nancy. 


Frumoasa prinţesa pe jumătate culcată pe o canapea 
aşezată vis-f-vis de Christ, clătina cu neglijenţă frumoşii săi 
papuci din mătase roşie şi privea cu melancolie pe 
cameristă. 

lar Nancy, aşezată pe o canapea cu acul în mână, cosea 
nişte funde de catifea la o rochie a prinţesei. 

— Adevărat? Zicea Margareta, tu crezi că el mă iubeşte? 

— Sunt sigură, Doamnă. 

Margareta suspină. 

— Dumnezeul meu! Zise ea, cât e de trist să fii prinţ. 
Prinții sunt nişte sclavi încoronați, micuța mea. Lor nu lee 
permis nici a iubi, nici a fi iubiţi, nici a plânge, nici a se 
bucura... 

— Oh! Majestatea Voastră exagerează... 

— Nu. 

— Ea vede lucrurile prea confuze. 

— Tu crezi? Dar tu nu ştii, micuţo, că dacă eram stăpână 
pe destinul meu, în loc să mă căsătoresc cu acel nemernic 
prinţ de Navarra, aş voi mai bine să fiu o simplă fată de 
nobil ca tine, şi să-mi dau mâna lui. 

Nancy surâse şi păstră tăcerea. 

— Am adesea presimţiri ciudate, urmă Margareta. Prima 
oară când l-am văzut, sunt opt zile de atunci, am simţit o 
emoție curioasă... şi pe dată auzii o voce ce zicea în mine: 
„Acest om va juca un rol însemnat în destinul tău”... 

Abia sfârşi Doamna Margareta acestea, când o bătaie se 
auzi la uşă. Era regina. 

Henric văzu pe Doamna Catherine intrând, palidă şi 
emoţionată. 

Ea făcu un semn lui Nancy, şi aceasta ieşi pe dată. 

Regina-mamă n-o iubea prea mult pe fiica sa; ea nu 
simţise o afecţiune serioasă decât pentru fiul ei cel mai mic, 
domnul duce d'Alencon. Margareta ştia că ea fusese să îl 
viziteze pe Rene în temniţă. 

— Ei bine! Doamnă, zise ea ridicându-se şi alergând 
către ea. 


— Ah! Suspină Catherine, este îngrozitor... el e pus în 
fiare... se află într-o temniţă umedă şi fără aer. Regele a 
ordonat să fie tratat cu cea mai mare asprime. 

Margareta nu răspunse. 

— Cu toate acestea, murmură regina, sperăm să-l 
scăpăm. 

— Ah! Făcu Margareta. 

— Dar, dacă un eveniment straniu mă încurcă... 

— Dumnezeul meu! Bâigui prinţesa. 

Atunci Catherine îi povesti convorbirea ei cu Rene şi 
lucrurile ciudate pe care acesta i le încredinţase în legătură 
cu prezicerea de demult a ţigăncii din Florenţa. 

Dacă regina ar fi fost mai puţin mişcată, ea ar fi văzut pe 
Margareta pălind şi roşindu-se pe rând. 

Tânăra prinţesa nu ştia nici un cuvânt din convorbirea ce 
avusese loc între Rene şi Henric, şi această pretinsă ştiinţă 
de a prezice o aruncă într-o uimire profundă. 

Regina urmă: 

— Mi-am închipuit mai întâi că acel gascon spusese nişte 
lucruri vane, dar acum văd că ela spus lucruri pe care 
numai singur Rene le ştia. 

— Adevărat? Făcu prinţesa cu totul ameţită. 

— Şi, ca şi ţiganca, el i-a prezis că fiica lui îi va cauza 
moartea... 

— Ce glumă! 

— În ziua când ea va iubi pe un gentilom. Afară de 
aceasta, Rene era atât de convins de această idee încât m-a 
rugat să o aduc la Luvru şi să veghez asupra ei ca asupra 
unei comori, dar... 

Regina se opri un moment. 

— Am voit, înainte de a mă duce să caut pe scumpa lui 
Paola, reluă ea, să văd pe Renaudin, preşedintele 
Châteletului, însărcinat cu instrucţiunile criminale. 
Renaudin mi-a promis că-şi va depune toate silinţele pentru 
a-l scăpa pe Rene. 

— Renaudin... ah! Dar parlamentul... zise Margareta. 


— El mi-a promis că va găsi un mijloc. 

— Care? 

— Nu ştiu încă, dar îl va găsi. Îl aştept astă-seară la ora 
nouă. 

— Dar, urmă regina, ieşind din Châtelet, în loc de a 
alerga la podul Saint-Michel de a o lua pe Paola, am voit să 
merg în strada Saint-Louis, la Renaudin, şi ieşind de la 
dânsul m-am îndreptat spre pod... 

— Ei bine! 

— Paola era deja răpită. 

Margareta făcu un gest de mirare. 

— Cu un sfert de oră mai înainte, urmă Catherine, o 
litieră, însoţită de doi cavaleri mascaţi, se oprise înaintea 
casei lui Rene, uşa s-a deschis, şi Paola s-a suit în litieră. 

— Aceasta e ciudat! Murmură Margareta. 

Regina reluă: 

— Atunci am bănuit ceva... ceva straniu, mi-am reamintit 
că acel sir de Coarasse, ce pretinde că ştie a citi în stele, 
avea un însoțitor, văr ca şi el al lui Pibrac, şi mi-am închipuit 
că poate ei au fost răpitorii? 

— Oh ce idee! Făcu prinţesa ce simţi un sentiment de 
gelozie. 

— În acest caz, continuă Catherine, este evident că unul 
din ei, trebuia să fi iubit de Paola, şi că Paola îşi trăda tatăl 
în favoarea lor... Ah! Atunci cum se explică pretinsa ştiinţă 
prezicătoare a acelui mic gentilom? 

— Ah! Murmură Margareta. 

— Dar, urmă regina ce nu luă seama la tulburarea 
crescândă a prinţesei, nu era aşa. 

— Oh! Zise Margareta ce suspină cu zgomot, crezi? 

— Am aflat drumul urmat de litieră şi răpitori. 

— Şi... i-ai urmat? 

— Da, până la poarta Saint-Antoine. Acolo am întâlnit 
litiera şi pe purtători, dar litiera era goală. Unul din 
cavalerii mascaţi luase pe Paola pe calul lui, şi amândoi se 
depărtară în galop pe drumul de la Charenton. Purtătorii 


mei erau obosiţi. Ar fi fost o nebunie din partea mea să 
urmăresc oameni călări pe cai odihniţi. M-am întors şi am 
intrat în Luvru. 

— Dar, Doamnă, zise Margareta, cum de ştii dumneata 
atunci că acel sir de Coarasse nu e unul din răpitori? 

— Pentru că în momentul când intram, l-am găsit la 
poarta Luvrului pe jos, mergând liniştit la domnul de Pibrac, 
vărul său. 

Faţa cea posomorâtă a Margaretei se înveseli deodată. 

— Astfel, murmură regina, acest om a spus adevărul; ela 
prezis că fiica lui Rene va fi răpită de un gentilom şi că, în 
acea zi Rene era ameninţat de un pericol mortal. 

— Toate acestea sunt foarte ciudate, Doamnă, zise 
Margareta. 

Dar Catherine cugeta la Rene şi era foarte disperată. 

— Regele e neînduplecat, zise ea şi dacă Renaudin nu 
găseşte un mijloc... 

— Renaudin e un om dibaci, el va găsii acel mijloc, 
răspunse Margareta, ce căuta să potolească neliniştea 
reginei. 

— Pentru că acel Coarasse e prezicător, zise regina, mă 
duc să îl consult. 

— Da, Doamnă? 

— Da, zise regina, voiesc să ştiu... 

Şi ea strigă: 

— Nancy! Nancy! 

Nancy nu răspunse. 

Margareta sună clopoţelul ce corespundea cu camera lui 
Nancy. 

La acel zgomot, Nancy, ce urcase în camera ei, cobori cu 
grabă: 

— Micuța mea, îi zise Catherine, vei merge până la 
domnul de Pibrac. 

— Da, Doamnă. 

— Vei găsi acolo pe vărul său, domnul de Coarasse. 

— Da, Doamnă. 


— Şi tu îl vei duce în cabinetul meu. 

Nancy se înclină şi ieşi. 

Atunci Henric părăsi observatorul, de unde nu pierduse 
nici un cuvânt, nici un gest din convorbirea Doamnei 
Catherine cu prinţesa Margareta. 

El se întoarse în camera domnului de Pibrac, închise 
dulapul, şi zise căpitanului gărzilor: 

— Deschide uşa... va veni cineva... 

Domnul de Pibrac, foarte iritat, privea pe prinţ. 

— Îţi voi spune totul mai târziu, zise el. Acum îmi e cu 
neputinţă... nu am timp... 

Într-adevăr după trei secunde domnul de Pibrac auzind 
un zgomot la uşă, merse să deschidă şi Nancy intră. 

Henric se pusese într-un fotoliu, şi răsfoia cu neglijenţă o 
carte de vânătoare. 

— Domnule, zise frumoasa cameristă, te rog sămă 
urmezi. 

— Unde mă vei duce, frumoasa mea domnişoară? 
Întrebă prinţul. 

— La Doamna Catherine. 

— La regină! strigă domnul de Pibrac. 

Şi el privi pe Henric cu nelinişte. 

Henric surâdea. 

— Regina a aflat că mă ocup cu prezicerile, zise el. La 
revedere, vărul meu. 

Şi el o urmă pe Nancy. 

Dar când el se afla în marea sală ce preceda 
apartamentul domnului de Pibrac, sală atunci goală, Henric 
privi pe cameristă: 

— Micuța mea Nancy, zise el, cred că suntem amici. 

— Şi încă amici intimi, domnule de Coarasse. 

— "Tu ştii multe din secretele mele... 

— Şi dumneata îl ştii pe al meu... 

— Şi eu mă încred ţie. 

— Despre ce e vorba? Făcu Nancy, poţi vorbi... 

— Tu nu vei trâmbiţa? 


— Eu! Zise Nancy. 

— Pentru că... femeile... 

— Sunt mută ca zidul. 

— Prea bine! 

— Ai un secret să-mi încredinţezi, domnule de Coarasse? 

— Cam aşa ceva... 

— Să vedem! 

— Îndată ce mă vei fi introdus la regină, te vei întoarce la 
Doamna Margareta. 

— Bine! 

— Şi îi vei zice: „Doamnă, Henric de Coarasse vă roagă 
să nu credeţi nici un cuvânt referitor la prezicerile lui.” 

— Aud? Făcu Nancy. 

Henric continuă: 

— El nu e mai mult prezicător ca mine şi dumneata”, vei 
zice tu, „dar roagă pe Majestatea Voastră să aştepte până 
seara... şi el vă va explica totul”. 

— Prea bine! Zise Nancy. 

— Numai, adăugă prinţul, vei avea grijă de a adăuga: 
„Cele ce vă spun, Doamnă, sunt de cea mai mare gravitate, 
căci viaţa lui sir de Coarasse se află în joc”... 

— Ce îmi spui dumneata? Strigă camerista uimită. 

— O jumătate din adevăr. Dar tu eşti amica mea. 

— Oh! Desigur. 

— Şi tu vei raporta această jumătate de adevăr ca un 
adevăr întreg. 

— Bun! 

— Şi Margareta nu va întreba mai multe... şi ea mă va 
aştepta diseară... 

Nancy privind pe Henric îi făcu cu ochiul. 

Apoi ea îl duse la Doamna Catherine şi îl lăsă singur în 
cabinetul de lucru al reginei. 

După câteva minute, regina intră. 

Henric îşi luă o înfăţişare foarte încurcată. 

— Şezi jos! Domnule de Coarasse, zise regina. 


— Doamnă... în prezenţa Majestății Voastre nu 
îndrăznesc. 

— Domnule de Coarasse, zise regina, nu e vorba de 
Majestate aici... Dumneata eşti un prezicător, şi eu o 
sărmană femeie ce voieşte să-şi cunoască viitorul. 

Vorbind astfel, regina îl privea pe Henric ca şi cum ar fi 
dorit să pătrundă până în adâncul gândurilor lui. 

Henric părea liniştit. 

— Aşadar, întrebă Catherine, citeşti în stele? 

— Oh! Nu prea bine... Doamnă. 

— Descoperi viitorul? 

— Mă înşel adesea. 

— Dar ghiceşti câteodată evenimente acoperite de ceața 
trecutului. 

— Aceasta e mai uşor, Doamnă, zise Henric. 

— Ah! Adevărat? 

— Astfel, cu oarecare preparaţiuni cabalistice, urmă 
prinţul, mi se întâmplă adesea să reuşesc atunci când 
evenimentele asupra cărora sunt consultat nu sunt prea 
îndepărtate. 

— Domnule de Coarasse, zise regina, m-ai văzut mai 
adineauri intrând în Luvru. 

— Da, Doamnă. 

— Mi-ai putea spune de unde veneam? 

— Poate. 

— Şi ceea ce am făcut şi zis în drum? 

— Mă voi încerca, Doamnă. 

— Trebuie să-ţi dau mâna? Întrebă regina. 

— Da, Doamnă, dar... mai înainte... 

Henric se ridică şi parcurse cu un ochi distrat cabinetul 
secret al reginei. Privirea sa sfârşi prin a se opri pe un 
flacon conţinând o culoare neagră. 

— Ce este aceasta Doamnă? Întrebă el. 

— Aceea, zise regina, este cerneală simpatică. 

Henric luă flaconul ce se găsea pe şemineu şi-l puse pe 
masă înaintea căreia regina se aşezase. 


— Acum, zise el, voi ruga pe Majestatea Voastră să-mi 
permită să aprind această lumânare. 

— Da... 

— Şi să cobor perdelele. 

— Da... fă şi aceasta, repetă regina. 

Henric lăsă perdelele, aprinse lumânarea, o puse pe 
masă şi se aşeză jos. 

Apoi luând cu mâna stângă flaconul de cerneală 
simpatică şi punându-l în dreptul luminii, pentru a vedea 
printr-însul, el zise reginei: 

— Acum, rog pe Majestatea Voastră a-mi da mâna. 

— Care? 

— Cea stângă, aceea pe care latinii o numeau sinistra. 

Regina îi întinse mâna, şi prinţul serios şi măreț, privi 
flaconul de cerneală simpatică transformat în oracol. 

Capitolul XXXIV. 

Henric îşi juca de minune rolul de prezicător, dar o 
femeie mai puţin superstiţioasă ca regina poate nu s-ar fi 
lăsat înşelată. 

Prinţul privi mult timp şi pe rând, flaconul cu cerneală 
simpatică şi liniile mâinii ce-i întindea Catherine. 

— Doamnă, zise el în fine, văd pe Majestatea Voastră 
umblând într-o subterană, luminată de torţe pe care le 
poartă doi oameni înaintea sa. 

— Unde e acea subterană? Întrebă regina 

— Nu ştiu bine, dar e prin vecinătatea Senei. 

— Este adevărat, zise regina. Apoi? 

— Văd pe Majestatea Voastră intrând într-o temniţă 
infectă şi întunecoasă; un om se află în acel loc culcat pe 
pământ. 

— Şi aceasta e adevărat. 

— Un alt om se pune jos nu departe de Majestatea 
Voastră... 

— Cine e acel om? 

— Faţa sa e în umbră, afară din cercul de lumină al 
torţei... nu îl pot vedea. 


— Şi... celălalt? 

— Acela ce e culcat? 

— Da. 

— Acela e Rene, zise prinţul după un moment de tăcere, 
şi subterana în care se găseşte Majestatea Voastră trebuie 
să fie Châtelet. 

— Este adevărat, zise Catherine mirată. Ce-i spun eu lui 
Rene? 

— Dumneata eşti aplecată asupra lui; vorbiţi încet... dar 
vorbiţi de cineva pe care îl cunosc. 

— Cine e acel cineva? 

— Aşteaptă Doamnă... nu ştiu... 

Henric reîncepu să examineze mâna reginei, apoi privi 
cu multă atenţie flaconul. 

— lată! Zise el deodată şi cu un accent de multă mirare, 
acel om de care vorbiţi, sunt eu! 

Regina viu mişcată, murmură: 

— Şi aceasta e adevărat, domnule de Coarasse. 

— Rene, vorbeşte de mine cu groază, continuă prinţul. 

— Şi... eu? 

— Dumneata! Făcu Henric... Ah! Dumnezeul meu! vă văd 
încruntând sprâncenele... păreţi iritată în privinţa mea. 

La aceste din urmă cuvinte, orice rămăşiţă de îndoială 
asupra ştiinţei de prezicere a domnului de Coarasse ar fi 
dispărut. 

Într-adevăr, pentru ca Henric se poată cunoaşte aceste 
din urmă detalii prin mijloace ordinare şi naturale, ar fi 
trebuit să se găsească în temniţa lui Ren6, când acesta era 
vizitat de regină, sau să fi asistat la convorbirea ei, cu 
Margareta. 

Regina necunoscând existenţa deschizăturii misterioase 
practicate în picioarele Christului, şi convinsă că prinţul nu 
o văzuse pe Margareta, nu se mai îndoia de puterea 
supranaturală cu care el era dotat. 

Henric urmă: 


— Ceea ce este straniu, Doamnă, este că vorbiţi cu Rene 
o limbă ce nu aş fi înţeles-o, dacă o auzeam cu urechile 
mele. 

— Şi cu toate acestea... înţelegi... 

— Flaconul m-a făcut să înţeleg. 

Regina era uimită. Niciodată înşelăciunea lui Henric nu 
produsese rezultate atât de exacte. 

— Aceasta e foarte ciudat! Zise ea. 

— Dumneata îi promiţi ceva lui Ren€, urmă prinţul. 

— Ce-i promit? 

— Că-l veţi scăpa. 

— Şi crezi dumneata, întrebă regina, ce privea acum pe 
Henric ca pe un oracol, crezi dumneata că mă voi ţine de 
acea făgăduială? 

Henric răspunse cu siguranţă: 

— Da, Doamnă. 

Răspunzând astfel, prinţul îşi zicea: „Voi face bine a-i 
promite; dacă mă înşel, cu atât mai bine.” 

— Să vedem, zise regina, cum crezi dumneata că mă voi 
putea ţine de ea? 

Această întrebare păru că încurcă puţin pe sir de 
Coarasse. 

EI închise ochii şi păru că consultă lumea nevăzută; apoi 
ochii i se redeschiseră şi aruncă o privire arzătoare asupra 
flaconului; apoi luând mâna reginei o examină din nou: 

— Doamnă, zise el, vă văd mergând pe un pod, trecând 
peste o apă... 

— Unde mă duc? 

— Într-o stradă tristă şi tăcută, într-o casă... vă văd cu un 
om... 

— Cine e acel om? 

Henric răspunse fără a se îndoi: 

— El e îmbrăcat în negru. E un judecător. 

Exactitatea acelor descoperiri o impresionară atât de 
mult pe regină, încât tremură. 

— Şi acel judecător? Făcu ea cu groază. 


— Îl văd umblând... el vine. 

— Unde? 

— Aici. 

— Pentru ce vine el? 

— El vă aduce mijlocul de a vă ţine făgăduiala ce aţi 
făcut... el va scăpa pe Rene! 

— Eşti sigur? Întrebă regina cu o voce nesigură. 

— Flaconul cu cerneală mi-o spune. 

— Şi când va veni acel judecător? 

La acesta întrebare, Henric crezu de cuviinţă să-şi 
schimbe puţin punerea în scenă. 

— Voi încerca să vă spun adevărul. 

Apoi el se ridică, luă lumânarea şi se apropie de orologiul 
ce se afla pe şemineu. El puse în dreptul orologiului flaconul 
magic, şi după un moment de îndoială, zise: 

— Judecătorul va veni între orele nouă şi zece seara. 

— Este adevărat, murmură regina. 

Şi, ameţită de toate aceste descoperiri, ea privi pe prinţ 
cu ochii rătăciţi, şi timp de un moment ea nu îndrăzni să îl 
mai întrebe nimic... 

— Aceasta este tot ce Majestatea Voastră doreşte să ştie? 
Întrebă Henric. 

— Oh! Nu, răspunse regina. 

Henric veni să se aşeze înaintea mesei şi reluă mâna 
Catherinei. 

— Ce vezi dumneata pe podul Saint-Michel? Întrebă 
regina. 

Henric păstră un moment tăcerea pentru a lăsa ca 
regina să creadă, că flaconul magic nu dădea oracolele sale 
decât din timp în timp. 

— Văd o adunare de popor, zise el în fine, înaintea 
prăvăliei lui Rene! 

— Această prăvălie este ea deschisă? 

— Nu, e închisă. 

— Acesta e tot? 

— Nu, mai văd încă o litieră cu doi cavaleri. 


— Ah! Zise regina, îi cunoşti dumneata? 

— Nu, Doamnă. Afară de aceasta, nu le pot vedea figura. 

— Pentru ce? 

— Pentru că sunt mascaţi. 

— Care este persoana care este în litieră? 

— Ea e goală, spuse Henric, cu ochii fixaţi asupra 
flaconului. 

— Uite-te mereu... mai este ea goală? 

— Nu, unul din cavaleri, descalecă de pe cal şi uşa 
prăvăliei se deschide înaintea lui. O femeia apare şi... 

— Ah! 

— Această femeia este fiica lui Ren€... Ea se urcă în 
litieră... şi litiera porneşte. 

— Urmez-o, zise Catherine. 

— Ea traversează podul cetăţii, trece a doua oară Sena... 

— Bine. 

— Ea urmează râul. 

— În vale? 

— Nu, în sus... O văd ieşind din Paris. Ah! Iată! Zise 
Henric cu o surpriză naivă, ea se opreşte... fata lui Ren€ 
coboară... şi ea se suie pe un cal, ajutată de unul dintre 
cavaleri. 

— Ah! Ah! 

— Şi cei doi cavaleri se depărtează în galop. 

— Unde sunt ei? 

Henric închise ochii, apoi îl redeschise şi privi prin 
flacon, apoi îi închise din nou. 

— Ei galopează, zise el, galopează... tot urcând cursul 
Senei... Noaptea vine... nu mai văd. 

— Priveşte bine! Priveşte bine! 

Dar Henric dădu din cap. 

— Noaptea... repetă el. Oracolul e ostenit. 

Şi el repuse flaconul pe masă, păru în prada unei 
grozave oboseli şi îşi şterse fruntea ca şi cum ar fi fost 
scăldat de năduşeală. 


— Cu toate acestea, domnule de Coarasse, insistă 
Catherine, aş mai dori să mai ştiu un lucru. 

— Vorbeşte Doamnă, răspunse el cu supunere, voi 
încerca să-ţi răspund. 

El luă flaconul şi îl expuse din nou la flacăra unei 
lumânări. 

— Prezicerea ţigăncii în privinţa lui Rene, se va realiza, 
şi gândeşti dumneata că Rene va muri, dacă fiica sa se va 
căsători cu un gentilom? 

— Da, Doamnă. 

— Cu toate acestea, îmi spuneai că judecătorul lui Rene 
îl va scăpa. 

— Şi de asemenea, că ora morţii lui Rene este foarte 
departe. 

— Acest cavaler care a răpit pe Paola nu e el amantul 
său? 

— El nu va fi niciodată. 

— Pentru ce? 

— Pentru că Rene o va regăsi pe fiica sa. 

— Când? 

— Henric reîncepu magia sa de ghicitor, apoi luă un 
condei şi scrise mai multe cifre pe o bucată de pergament 
care se găsea pe masă. 

Regina plină de nelinişte îl privea continuu. 

— Într-o lună, zise el în fine. 

Şi atunci, privind pe regină: 

— Doamnă, zise el, rog pe Majestatea Voastră să nu mă 
mai întrebe nimic astăzi. Sunt foarte obosit şi aş putea să 
mă înşel. 

— Fie, zise regina, dar te aştept mâine, domnule de 
Coarasse. Voiesc să ştiu şi alte lucruri. 

— Mâine, voi fi la ordinele Majestății Voastre. 

Henric se sculă din nou şi merse să dea la o parte 
perdelele ferestrei. Dar precauţia era nefolositoare, căci 
noaptea venise. 


Catherine îi întinse mâna să i-o sărute, şi îl concedie, 
zicându-i: 

— Pe mâine, domnule de Coarasse. 

Henric ieşind de la regină, în loc să părăsească Luvrul, 
urcă la Nancy. 

Frumoasa cameristă îl aştepta în camera sa, pentru a-l 
conduce la Doamna Margareta. 

— Vino repede, îi zise ea, vino! Prinţesa căreia i-am 
comunicat cuvintele dumitale enigmatice, este foarte 
nerăbdătoare. 

— Ah! Ah! Făcu Henric. 

Nancy îl luă de mână şi îl făcu să coboare pe drumul 
obişnuit. 

Margareta, într-adevăr, aştepta pe prinţ cu o impacienţă 
amestecată de curiozitate şi teamă. 

Henric o înţelese după felul cum îi întinsese mâna cu 
repeziciune. 

— Iată prezicătorul! Zise Nancy râzând. 

Şi glumeaţa cameristă ieşi. 

Atunci Margareta privi pe tânărul om. 

— Ah! Îi zise ea, explică-te... explică-te repede, domnule! 

Şi pe când el îi ducea mâna la buzele sale, prinţesa îl 
conduse la o canapea şi îl făcu să se aşeze. 

— Doamnă, îi zise Henric, am să fac Alteţei Voastre o 
confidenţă care m-ar putea trimite în Greve, dacă vreodată 
regina ar fi informată. 

Margareta se înfioră. 

— Dumnezeul meu! Zise ea. 

— Dar cred în lealitatea Alteţei Voastre şi am să vorbesc. 

— Ai dreptate, zise ea strângându-i puţin mâna. Sunt 
amica... dumitale, şi nu te voi trăda oricât de 
înspăimântătoare ar fi revelaţia dumitale. 

Vocea Margaretei era mişcată... 

— Oh! Asigură-te, Doamnă, zise Henric, n-am comis nici 
o crimă. 

— Ei bine, vorbeşte. 


Henric istorisi atunci Margaretei, cum venind de la Paris 
a avut între 'Tours şi Blois, întâlnire cu Rene; apoi cum l-a 
găsit între Blois şi Beaugency. 

— Ah! Dumnezeul meu, strigă Margareta, amicul 
dumitale Noe şi dumneata eraţi acei doi gentilomi pe care 
Rene i-a observat? 

— Întocmai. 

Atunci prinţul continuându-şi istorisirea, explică 
încurcătura în care s-a găsit când a venit la Luvru şi groaza 
ce i-a inspirat-o reputaţia de otrăvitor, avută de Rene. 

— Numai atunci, zise el, pentru a ne apăra contra lui 
Rene, domnul de Pibrac s-a gândit să ne prezinte regelui. 

După ce povesti prima sa întrevedere cu Carol al IX-lea, 
Henric reveni la agerimea lui Noe, cu care s-a introdus la 
Paola. Apoi istorisi cum tânărul om fără voia lui a auzit 
confidenţele superstiţioase ale italianului. 

— Acestea Doamnă, adăugă el, îmi dădură nenorocita 
idee de a mă agăța de spiritul cel credul a lui Rene şi de a 
juca pe lângă el rolul de prezicător. 

Henric termină istorisirea lui cu răpirea lui Godolphin şi 
a Paolei. 

El nu ascunse Margaretei decât trei lucruri: mai întâi 
pasiunea născândă ce încerca din când în când pentru 
frumoasa Sarah; apoi, existenţa deschizăturii pătrunsă prin 
piciorul lui Christ; şi, în fine, adevărata lui identitate. El 
rămase pentru dânsa sir de Coarasse, gentilom bearnez. 

Margareta ascultă revelaţia tânărului cum ar fi ascultat 
un basm, şi când isprăvi, ea îl privi: 

— Sărmanul meu prieten, îi zise ea, ai dreptate să-mi zici 
că dacă regina ştia adevărul, ea te-ar fi trimis la Grove. Dar 
nu va afla. 

Margareta neliniştită nu răspunse nicidecum 
deocamdată şi se puse a cugeta. 

În fine, ridicând capul şi privind pe Henric zise: 

— Până acum, totul a mers bine. 

— Aşa este. 


— Dar viitorul mă înspăimântă. 

— Haida-de! Făcu Henric. 

— Da, pentru că nu pricep cum o să continui dumneata 
acest rol? 

— E cam greu, e adevărat. Cu toate acestea, pentru că 
Rene scotea aceste revelații din somnul lui Godolphin, 
pentru ce nu le-am lua şi noi tot de acolo? 

— Aşa este... dar... Margareta se opri visătoare: 

— Ascultă, zise ea după un moment de tăcere, şi eu am 
să-ţi încredinţez un secret. 

— Vă ascult, Doamnă. 

— Regina-mamă a renovat Luvrul întreg, pe când regele 
era într-o toamnă la Saint-Germain. Spiritul ei neîncrezător 
a îndemnat-o să găurească zidurile în toate părţile şi a făcut 
diferite deschizături şi ascunzători. 

Henric tresări şi crezu un moment că prinţesa ştia istoria 
Christului de ivoriu. 

Margareta urmă: 

— Într-o zi am observat că Majestatea Sa mă spiona. Ea 
făcuse după cum am zis multe găuri prin zid. 

Neliniştea lui Henric se mări. 

— Spiritul bănuitor al reginei, i-a dat ideea dea mă 
spiona printr-o deschizătură. Ah! Se întrerupse Margareta, 
uitasem să-ţi spun că nu locuiam atunci în această cameră, 
ci într-o alta care da în cealaltă extremitate a coridorului. 

Henric respiră uşurat ascultând acesta explicaţie. 

— Într-o zi, urmă prinţesa, am surprins un ochi care mă 
observa. 

— Era acela al reginei nu e aşa? 

— Întocmai. 

— Drace, murmură Henric. 

— Atunci m-am dus să bat la uşa ei şi i-am zis: 

— Doamnă, vă declar că oarecare respect ce am pentru 
dumneata, mă face să nu merg la rege să mă plâng, prin 
urmare permite-mi pentru asta să-mi schimb apartamentul, 


şi să-mi juri apoi asupra sufletului vostru că zidurile noii 
mele locuinţe vor rămânea intacte. 

— Şi ce a răspuns regina, Doamnă? 

— Regina se temu de mânia regelui. Ea îmi făgădui ceea 
ce i-am cerut, şi e prea superstiţioasă pentru a nu se ţine de 
cuvânt. 

— Prea bine, zise Henric: dar unde voieşte Alteța Voastră 
să ajungă? 

— Aşteaptă, urmă Margareta surâzând, vei vedea. După 
câtva timp de atunci, circumstanţe ce nu sunt de trebuinţă 
a vă informa... „Bun! Îşi zise Henric, mă prind că e vorba de 
vărul meu de Guise.” 

— Cum zic, oarecare circumstanţe mă forţară a mă teme 
de regină şi a mă amesteca puţin în politică. 

— Ah! Făcu Henric cu un fin surâs. 

— Maniera mea de a vedea nu era ca aceea a reginei; 
primeam aici persoane pe care Majestatea Sa îi privea cu 
temere. Dacă regina nu mă mai spiona printre ziduri, cel 
puţin ea putea să intre la mine în orice moment... Atunci mă 
gândii să-i aplic pedeapsa talionului3. 

Henric începu să râdă. 

Margareta ridică mâna spre banda clopotului care 
răspundea în camera lui Nancy. 

— Nancy şi cu mine, zise ea, ne-am gândit să facem la 
rândul nostru o gaură, nu însă în zid, ci în plafonul 
cabinetului de lucru al Doamnei Catherine, într-o zi când 
Majestatea Sa era plecată pentru a petrece o lună la 
Amboise. Camera lui Nancy era situată deasupra 
cabinetului de lucru. Am ridicat una din dalele parchetului 
acestei camere, şi apoi am făcut o gaură. Afară de aceasta, 
adăugă Margareta, când mă ocupam de politică, Nancy se 
urca în camera sa, ridica dala şi se asigura că Doamna 
Catherine era în cabinetul său. Dacă regina se scula şi 
ieşea, Nancy repede ca un fulger trăgea cordonul spre ea, 
având grijă să nu mişte clopotul. Şi cum vedeam mişcându- 


se cordonul, mă grăbeam să fac să iasă prin această uşă 
secretă, persoanele care erau la mine. 


— He! He! Zise Henric, era foarte bine gândită aceasta. 

— Nu e aşa? Dar de când nu mă mai amestec... în 
politică... 

— Gaura a devenit netrebuincioasă. 

— Cu toate acestea, la această oră, zise Margareta 
râzând, Nancy îşi joacă rolul, căci eşti aici. 

— Dar, Doamnă, zise Henric, voiţi acum să-mi explicaţi? 

— Pentru ce m-am gândit la acesta deschizătură? 

— Da. 

— Să punem pe Nancy să spioneze. Ea va asculta tot 
ceea ce se va petrece şi se va zice în apartamentul doamnei 
Catherine. 

— Şi apoi să-i repet aceasta a doua zi? 

— Neapărat. Şi cu o astfel de metodă vei putea susţine 
reputaţia de prezicător. 

Şi vorbind astfel, Margareta trase cordonul clopotului. 
După câteva secunde Nancy apăru. 

— Micuța mea, zise prinţesa, sunt nouă ore, prin urmare 
tu vei conduce pe domnul de Coarasse în camera ta. 

— Pentru ce Doamnă? 

— Pentru ca să îl faci să privească prin punctul pe care-l 
Ştii. 

— Ah! 

— Şi tu îl vei lăsa să asculte ceea ce Doamna Catherine 
are să vorbească fără îndoială cu prezidentul Renaudin. 

Această din urmă combinaţie a prinţesei, o adăugă ca să- 
l asigure pe Henric, care îşi zise: 

— Am istorisit foarte bine doamnei Catherine cum am 
surprins secretul lui Rene, dar voi fi foarte încurcat când îi 
voi explica mâine cum prezidentul Renaudin voieşte să 
scape pe Rene. 

Şi prinţul surâzând pe sub mustață, adăugă încet: „Sunt 
foarte curioase locuinţele în Luvru, fiecare posedă secretul 
unei deschizături, şi nimeni nu-şi închipuie că ceilalţi sunt 
capabili să procedeze la fel. Regina spionează pe fiica sa şi 
nu se gândeşte nicidecum că prinţesa o observă la rându-i, 


şi aceasta este foarte departe de a-şi închipui că şi eu am 
observatorul meu...” 

— Haide, du-te! Îi zise Margareta. 

Ea îi dădu mâna sa să o sărute şi Nancy deschizând uşa 
intrării secrete, împinse pe prinţ de umeri: 

— Iute! Repetă ea. 

Henric şi Nancy urcară cu paşi repezi în camera 
frumoasei cameriste, care se găsea în obscuritate şi unde 
nu strălucea decât o mică lumină în mijlocul parchetului... 

— lată deschizătura, zise Nancy. 

Henric se aşeză jos şi zări în linie verticală dedesubtul 
lui, masa pe care el făcuse cu câteva minute mai înainte 
experienţele lui de predicator. 

Regina era aşezată lângă masă. 

În faţa ei, un bărbat pleşuv şi îmbrăcat în negru, sta jos. 

Acesta era maestrul Renaudin. 

— Ascultă bine, zise Nancy, căci eu mă duc. 

Într-adevăr frumoasa cameristă, plecă în vârful 
picioarelor, cum venise şi cobori la Doamna Margareta, 
care fără îndoială, avea să o pună în temă cu tot ceea ce se 
petrecea. 

Henric atent, ascultă ceea ce prezidentul Renaudin îi 
zicea doamnei Catherine. 

Capitolul XXXV. 

Pe când aceste evenimente se petreceau la Luvru, Ren6, 
plin de groază, zăcea pe paiele umede ale închisorii lui. 

După plecarea reginei, Florentinul a fost pentru un 
moment mai liniştit la gândul că Doamna Catherine se va 
îngriji de fiica lui. 

El credea atât de mult în prezicerea ţigăncii, încât îi 
părea cu neputinţă că va muri mai înainte ca fiica lui să se fi 
căsătorit cu un gentilom. 

Dar dacă Rene începuse se spere, nu cugetă însă mai 
puţin la tortura ce trebuia să sufere. 

Rene era laş şi se temea de durere mai mult decât de 
moarte. 


Mai multe ore trecură până să se deschidă uşa închisorii 
sale. 

În sfârşit temnicerul îi aduse cina care consta într-o 
bucată de pâine şi un urcior cu apă. 

Rene îşi aduse aminte de recomandarea reginei: „Vei 
cere să te spovedeşti” îi zisese ea. 

— Amice, zise atunci Florentinul privind pe temnicer, 
vrei să îmi faci un serviciu? 

— Dacă datoria mea îmi permite, domnule Rene. 

— Voiesc să mă spovedesc. 

— Eu nu sunt preot, domnule Rene. 

— Dar poţi să îmi aduci unul. 

— Mă duc să vorbesc domnului de Fouronne, 
guvernatorul. 

Temnicerul ieşi, şi după câteva momente se întoarse. 

— Domnule Rene, zise el, guvernatorul nu e la Châtelet. 

— Dar unde e? 

— La Luvru, la rege. 

— Când se întoarce? 

— Nu ştiu. 

— Ei bine, la reîntoarcere îi vei spune, nu-i aşa? 

— Fii liniştit. 

Rene aşteaptă; şi când sună ora zece, domnul de 
Fouronne, guvernatorul se întoarse de la Luvru. 

Temnicerul îi spuse cererea prizonierului. 

— Drace, zise guvernatorul, e cam târziu. Preoţii s-au 
culcat la aceasta oră. 

— Cu toate acestea, observă temnicerul, prizonierul 
insistă şi voieşte să-şi mărturisească păcatele fără 
întârziere. 

— Ei bine, răspunse guvernatorul, du-te de caută un 
călugăr. 

Temnicerul ieşi pentru a se duce să execute ordinele 
guvernatorului. 

Când el trecea pragul închisorii, fu întâmpinat de un 
frate călugăr care îi ceru milă. 


— Drace, se gândi temnicerul, iată-l că vine tocmai la 
timp. 

Şi el, uitându-se la călugăr, îi zise: 

— Ai cartea liturghiei cu tine? 

— Da, frate, răspunse el. 

— Atunci poţi să faci pe confesorul, aşadar vino. 

Călugărul se lăsă condus de temnicer, care îl introduse 
în temniţa lui Rene, unde îl închise. 

— Vei fi în întuneric, zise el plecând, dar nu te teme de 
nimic, prizonierul este în lanţuri. 

— Nu mă tem decât de Dumnezeu, răspunse călugărul. 

— Dar, adăugă temnicerul, închizând uşa, păcatele ce 
domnul Rene îţi va spune sunt de o aşa ciudată culoare, 
încât nu vei pierde nimic din a le vedea. 

Când fuse singur, călugărul se aplecă spre Rene şi îi zise 
încet: 

— Vin din partea reginei. 

— M-am gândit, murmură Florentinul. 

— Regina lucrează ca să te scape. 

— Ah! 

— Mâine vei suferi tortura. 

Rene se înfioră. 

— Scăparea ta, îţi va proveni din curajul pe care îl vei 
avea. 

— Nu cumva o să-mi sfărâme oasele? 

— ȚŢi le va amorţi, dar nu ţi le va sfărâma. 

— O să-mi umfle burta ca unei broaşte, suspină 
Florentinul. 

— Nu moare cineva dintr-asta. 

— O să-mi vâre aşchii de lemn printre degetele 
picioarelor care vor fi legate. 

— Trebuie să suferi această durere, şi să negi. 

— Dumnezeul meu! Dumnezeul meu, murmură Rene. 

— Gândeşte-te, zise călugărul, că dacă mărturiseşti 
adevărul, eşti condamnat dinainte. 


— Dar, observă Florentinul, ce vor zice de pumnal şi 
cheia mea pe care le-au găsit? 

— Vei zice că în seara crimei, ai lăsat pumnalul în 
prăvălia dumitale din podul Saint-Michel, încredinţându-l 
lui Godolphin pentru a-l duce unui reparator. 

— Voi zice, făcu Rene, care înţelese că regina voia să 
arunce crima asupra lui Godolphin. 

— Cât despre cheie, adăugă călugărul, Godolphin avea şi 
el una asemenea. Şi aceasta va fi chiar cheia care s-a găsit. 
— Dar dacă mă va întreba de timpul ce-am pierdut în 

seara acelei crime? 

— Vei zice că ai fost la Luvru, unde lucrai cu regina. 

— Şi... regina? 

— Regina va confirma... Adio! Zise călugărul, nu mai am 
nimic de spus. Dar ia bine seama! Dacă tortura te face a 
mărturisi ceva, eşti pierdut, şi regina nu te va mai putea 
scăpa. 

— Voi nega... zise Rene. 

Călugărul bătu la uşa bolţii şi călăul veni să-i deschidă. 

— Ei bine, părinte, îi zise el, nu e aşa că e un mare 
păcătos? 

Călugărul îşi ascunse faţa în mâni, dădu toate semnele 
unei vii dureri şi se depărtă murmurând: 

— Ah! Sărmanul meu om! 

— Bun! Îşi zise călăul, mă prind că acest mizerabil de 
Rene l-a încredinţat că e nevinovat. El e în stare de a-l minţi 
chiar şi pe Dumnezeu. 

Rene îşi petrecu o noapte îngrozitoare, visând 
instrumente de tortură şi eşafod. 

— Ah! Îşi zicea el, dacă regina voieşte să mă scape, 
pentru ce mă graţiază şi torturează? 

Şi Florentinul ascultă sunându-se orele unele după 
altele, şi noaptea trecu fără a închide ochii. 

Când zări o slabă rază de lumină prin ventilatorul bolţii 
sale, începu să tremure. 

Ora se apropia. 


Când auzi răsunând paşii în coridorul subteran, el se 
simţi rău. 

— Vin să mă caute, îşi zise el. 

Într-adevăr, uşa temniţei lui se deschise şi Rene văzu 
apărând mai întâi călăul, apoi guvernatorul, şi, în urma lui 
doi soldaţi. 

— Maestre Rene, zise sir de Fouronne, vei fi dus la 
capelă unde vei auzi slujba. 

Rene respiră. Dar nu fu pentru mult timp. 

— După care, adăugă guvernatorul, vei fi chestionat, 
dacă nu preferi a-ţi mărturisi crima. 

— Sunt inocent4, zise Rene. 

Guvernatorul ridică din umeri şi nu răspunse. 

După ce scoase lanţurile pe care Rene le avea la 
picioare, îl conduse la capelă, unde auzi slujba. Slujba se 
sfârşi. 

Ren€, ce o ascultase în genunchi, se ridică, şi umbla cu 
un pas atât de slab, încât cei doi soldaţi ce-l escortau îl 
susţinură. 

Sala interogatoriului se afla alături de capelă. Când uşa 
se deschise înaintea lui Rene, el simţi picioarele slăbindu-i- 
se şi deveni palid la vederea unui personaj îmbrăcat în roşu, 
ce aţâţa un foc în mijlocul camerei. 

Acel personaj era domnul Jean Caboche, adică călăul; doi 
oameni, de asemenea îmbrăcaţi în roşu, dar neavând ca 
stăpânul, o scară vopsită în negru pe spinare, ceea ce 
distingea pe călău de ajutorii săi, se aflau lângă domnul 
Caboche. 

Rene tremurând, zări instrumentul pe care se întindea 
învinuitul pentru a suferi tortura apei. 

Apoi el privi cu un ochi rătăcit focul deasupra căruia 
trebuia să i se expună mâinile una după alta; apoi penele ce 
trebuiau să-i sfărâme carnea şi oasele; apoi cizma ce 
trebuia să-i zdrobească piciorul cu încetul. 

Apoi mai văzu o uşă deschizându-se în fundul sălii, şi un 
om intră, ceea ce îl făcu să scoată un țipăt de spaimă. 


În acea dimineaţă Carol al IX-lea deşteptându-se, 
chemase pe pajul său Raoul. Raoul alergase. 

— Du-te de caută pe Pibrac, zise regele. 

Domnul de Pibrac înştiinţat de către Raoul, se grăbi a 
veni. 

— Pibrac, amicul meu, zise regele, ai refuzat alaltăieri 
să-l arestezi tu însuţi pe Ren€. 

— Ah! Sire, regina-mamă... 

— Bun! Ştiu... şi nu am insistat, cum ai putut vedea, să te 
însărcinez cu această afacere. 

— Dar, zise căpitanul gărzilor, dacă Majestatea Voastră 
voieşte a-mi ordona în astă dimineaţă să arestez orice altă 
persoană, ea nu are decât să vorbească, sunt gata... când 
ar fi vorba de un prinţ de neam... 

— Drace! Strigă regele, îl onorezi pe Rene, Pibrac amicul 
meu, temându-te de el mai mult, decât de una din rudele 
mele. 

— Prinții de neam nu sunt otrăvitori, Sire. 

— Ai dreptate. Dar asigură-te, Pibrac amice; voiesc a te 
invita la o mică serbare. 

— Eh! Făcu gasconul. 

— Am prevenit pe Crillon aseară. Raoul! 

— Sire, zise pajul înaintând. 

— Îmbracă-mă, micuţule. 

Carol al IX-lea sări cu uşurinţă din pat şi pe când se 
îmbrăca zise: 

— Vom trece Sena. 

— Unde mergem, Sire? 

— La Châtelet. 

Domnul de Pibrac se nelinişti. 

— În această dimineaţă, Ren€ va fi torturat, şi voiesc să 
asişti. 

— Ah! Sire, murmură căpitanul, nu încetez deamă 
teme. 

— Teamă, de ce? 


— De Doamna Catherine. Dacă asist la tortură, ea îşi va 
închipui că fac asta pentru a mă bucura... 

— Sărmanul meu Pibrac, zise regele, mă prind că nu 
crezi în supliciul lui Ren€. Să vedem, fii franc. 

— Ei bine! Şi dacă Majestatea Voastră s-ar mânia, voi fi 
franc. Nu Sire, nu cred. 

— Şi cine-l va scăpa? 

— Nu ştiu... dar Rene a făcut un pact cu diavolul. 

Regele începu să râdă. 

— Haide! Zise el, văd că-ţi pierzi capul, Pibrac, şi dacă te 
scutesc de a mă însoţi la Châtelet, o fac din simplă 
bunăvoință. 

— Majestatea voastră mă onorează. 

Dar, adăugă regele, îţi jur că vei asista la supliciul lui 





Rene. 

— Oh! Cu mare plăcere! Murmură căpitanul cu un surâs 
neîncrezător. 

Regele se îmbrăcă şi ceru litiera. 

Domnul de Crillon se afla deja în curtea Luvrului călare. 

— Duce, zise regele, ştii pentru ce voiesc să fiu prezent 
la interogatoriul lui Rene? 

— Nu, Sire. 

— Pentru a auzi cu urechile mele mărturisirea crimei lui 
şi astfel pentru a mă putea opune cu totul rugăciunilor 
reginei-mamă pentru graţierea lui. 

— Eu, zise Crillon, trebuie să mărturisesc Majestății 
Voastre că nu voi fi vesel decât după sfârşirea supliciului. 

Personajul ce intra în sala interogatorului şi a cărui 
vedere înspăimântase atât de mult pe Rene, era regele. 

După rege, venea domnul de Crillon, guvernatorul, şi un 
paj însărcinat să scrie toate mărturisirile învinuitului. 

Regele se aşeză pe un fotoliu, pe când cei doi gentilomi 
şi pajul rămaseră în picioare. 

— Haide, maestre Renaudin, zise regele adresându-se 
judelui, începe! 

Judele privi cu seriozitate pe Florentin. 


— Rene, zise el, vrei să-ţi mărturiseşti crima? 

Rene se clătină, dar îşi reaminti de cuvintele călugărului: 
„Dacă mărturiseşti, eşti pierdut!” Şi el răspunse cu 
oarecare siguranţă: 

— Sunt nevinovat de crima de care sunt acuzat. 

Judele făcu un semn. 

Atunci călăul îl luă pe Rene şi îl culcă pe căluş5, de care 
îl legară îndată de mâni şi de picioare, după care, unul din 
ajutori aduse groaznica pâlnie. 

Călăul introduse pâlnia în gura învinuitului şi vărsă un 
vas cu apă, apoi un al doilea, apoi un altreilea... 

Rene se zvârcolea şi căuta să-şi sfărâme legăturile, dar 
nu mărturisi. 

La al şaselea vas, călăul zise: 

— Este cu neputinţă să mai urmăm, căci vom omori pe 
învinuit. 

Dezlegară pe Rene, ce era deja umflat, şi îl rezemară de 
zid. 

Nenorocitul arunca nişte priviri rătăcite şi vărsa 
necontenit apa. 

— Să trecem la cizmă, zise judele, după ce acordă 
învinuitului un sfert de oră repaus. 

Călăul culcă din nou pe Rene, ce striga şi se zbătea pe 
căluş, şi îi închise piciorul drept în groaznica încălţăminte. 

La cea dintâi strângere a şurubului, învinuitul scoase un 
țipăt înspăimântător, apoi pentru un moment păstră 
tăcerea, după ce din nou strigătele lui începură... 

— Mărturiseşte, Rene, mărturiseşte-ţi crima! Zicea 
judele. 

Şi călăul strângea necontenit, şi Rene simţea oasele-i 
zdrobindu-se. 

Un moment, durerea fu atât de nesuferită, încât trebuia 
să mărturisească; dar deodată o stranie fantasmagorie 
trecu pe dinaintea ochilor lui, şi i se păru că vede eşafodul, 
roata, drugul de fier ce îi zdrobea membrele; el crezu că 


aude nechezatul cailor ce trebuiau să-l târască cu 
repeziciune. 

— Sunt nevinovat! Strigă el, sunt... nevinovat! 

Călăul îi scoase cizma şi Rene văzu piciorul său 
sângerând. 

Când fu dezlegat, el voi să se ridice şi să umble, dar 
scoase un nou țipăt şi căzu. 

— Piciorul e frânt? Întrebă regele. 

— Nu, Sire, dar învinuitul va fi pentru multă vreme 
Şchiop. 

— În acest caz, el va fi pentru totdeauna, răspunse Carol 
al IX-lea, căci nu mai are mult de trăit. 

Rene aruncă o privire uimită împrejurul lui. 

— El crede că va putea scăpa negând, Sire, zise Crillon. 

— Da, zise regele; dar e o încercare pe lângă care toate 
acestea sunt un joc... vom vedea... 

Şi regele arătă cu degetul focul din mijlocul sălii pe care 
unul din ajutorii domnului Caboche îl aţâţa cu nişte foale. 

Rene privi focul şi simţi că rămăşiţele de forţă şi curaj îl 
părăsesc. 

„Ar fi mai bine să mărturisesc! Îşi zise el, dar mai bine 
încă moartea.” 

Dar în acel moment, judecătorul îl privi, şi deodată Rene 
tresări, i se păru că pe când îl îndemna de a şi mărturisi 
crima, faţa întreagă îl încuraja de a nega. 

Renaudin îi făcuse un semn. 

Ajutorii călăului ridicară pe Rene şi îl apropiară de foc. 

Atunci călăul îl expuse deasupra focului, îndestul de 
departe pentru ca carnea să nu-i fie consumată, şi destul de 
aproape pentru ca arsura să fie destul de dureroasă. 

Rene reîncepu a striga: 

— Iertare! lertare! Sire... iertare! 

Judele îl privea cu un ochi arzător magnetic, şi acel ochi 
zicea cu elocinţă: „Iaci! Nenorocitule... Dacă voieşti să 
trăieşti, taci!” Şi ameţit de acea privire, Rene zbiera, dar nu 
mărturisea... 


— Sunt nevinovat, zicea el... Mă aflam la Luvru, în 
noaptea crimei... Mă aflam cu regina... Dar Godolphin... 
Sire... iertare! Iertare! 

— Lăsaţi-l un moment, zise regele. 

Călăul... slăbi mâna pe care Rene o trase cu vioiciune. 
Atunci el se târi la genunchii lui Carol al IX-lea. 

— Sire, Sire, zicea el cu o voce rugătoare, Sire, sunt 
nevinovat... Pumnalul meu, îl încredinţasem... lui Godolphin 
pentru a-l duce la un maestru de arme... Acea cheie era a 
lui... Sire! Sire! 

— Domnule Caboche, zise cu răceală regele, pe care 
mână ai ars acum? 

— Pe cea stângă, Sire. 

— Ei bine! Arde pe cea dreaptă, acum. Aceea e cea care 
a omorât pe burghezul Loriot, şi e cea mai vinovată. 

Călăul luă mâna dreaptă a lui Rene şi o apropie de foc... 

Dar abia o atinse flacăra, când învinuitul, sfârşit, lipsit cu 
totul de forţă şi curaj, scoase un ultim şi groaznic țipăt, şi 
căzu leşinat în braţele executorilor. 

Atunci, judele zise regelui: 

— Sire, cred că Majestatea Voastră ar trebui să permită 
ca învinuitul să fie redus în temniţa sa. Leşinul său poate să 
ţină mult timp. Vom reîncepe mâine. 

— Fie! Zise regele, atunci pe mâine. 

— Şi dacă nu mărturiseşte? Zise Crillon. 

— Ei bine, replică regele cu linişte, i se va acorda trei 
zile de aşteptare pentru ca aceia ce se interesează de el să 
găsească pe adevăratul vinovat şi cum acest vinovat nu 
există pentru că el e, parlamentul îl va condamna în a patra 
zi şi în a cincea elva fi dat supliciului... 

Domnul de Crillon începu să surâdă. 

Rene zăcea încă leşinat jos în sala interogatorului. 

— Luaţi pe acest nenorocit! Zise Carol al IX-lea. Vino, 
Crillon, haidem să prânzim, mor de foame. 

Şi regele ieşi. 

Atunci un surâs trecu pe buzele preşedintelui Renaudin: 


— Încep a crede, murmură el, că Ren€ nu va fi dat 
supliciului. 

Renaudin, părăsind sala de torturi, în loc să iasă din 
Châtelet, cobori în temniţa unui tâlhar ce era condamnat a 
fi spânzurat. 

Capitolul XXĂVI. 

Pentru vinovaţii ca Rene, de exemplu, se aduna 
parlamentul, tortura se punea în scenă, dar pentru un 
simplu hoţ, pentru un pungaş judecarea de câtre marele 
staroste era suficientă, şi se mulțumea prin a spânzura 
nenorocita creatură, în ziua când hotăra domnul Caboche, 
astfel se numea călăul, pentru că are ceva afaceri prin piaţa 
Greve. 

Era rar ca acest funcţionar să se deranjeze pentru un 
condamnat de o valoare mai mică. 

Un borfaş, condamnat de către staroste, aştepta de 
obicei pentru a fi dat supliciului, până când vreun criminal 
însemnat să deranjeze pe executori. 

Atunci, alături de eşafodul, pe care un mare senior în 
crime trebuia a fi sfâşiat de viu, se aşeza spânzurătoarea 
nenorocitei creaturi, pe care-l spânzurau înaintea ochilor 
mulţimii şi înaintea marelui senior ce trebuia a fi sfâşiat. 

Spânzurarea era ca o introducere pentru a asista la 
spectacolul ce avea să urmeze. 

A doua zi, după ce parfumierul reginei, arestat de 
domnul Crillon, era condus la Châtelet, ofiţerul de poliţie 
prinsese un hoţ foarte cunoscut de parizieni, sub numele de 
Gascarille. 

Gascarille era spaima burghezilor; el seducea femeile, 
bătea pe bărbaţi, spărgea şi jefuia. 

Şef al unei bande de borfaşi ce locuiau în strada 
Mauconseil şi în vecinătăţile Cour des Miracles6, Gascarille 
asasina foarte puţin, aproape mai de loc. Numai 
circumstanţe excepţionale îl puneau într-o asemenea 
poziţie. 


Unul din complicii lui îl vânduse pentru trei scuzi de aur 
ofițerului de poliţie, ce îl surprinse, tăind capul unui locuitor 
din Vide-Gousete. 

Ofiţerul poliţiei înmânase pe Gascarille marelui staroste. 

Marele staroste, procedă cu repeziciune, găsind ca inutil 
să cerceteze fapta pentru care Gascarille era arestat, şi el 
se mulţumi să-l condamne la spânzurătoare. 

Gascarille, care se temea să nu fie dat supliciului roatei, 
nu se gândise să reclame neexecutarea cercetării. 

Starostele, condamnându-l îi zisese: 

— Ieri a fost adus la Châtelet messire Rene Florentinul, 
acuzat că a asasinat pe un burghez din strada Urşilor. Este 
probabil că messire Rene să fie dat roatei. Şi poate că vei fi 
spânzurat în acelaşi zi cu dânsul, ceea ce te va onora mult. 

Lui Gascarille poate nu i se părea tot atât de plăcut asta, 
dar el nu îndrăzni să-l contrazică, ci se întoarce în 
închisoare cu pasul unui om căruia i s-a făgăduit ceva 
plăcut. 

Preşedintele Renaudin cobori tocmai în temniţa lui 
Gascarille sub pretext de a-l întreba în legătură cu 
complicele ce-l avusese. 

Gascarille îl primi destul de rău pe preşedinte. 

— Pentru că sunt condamnat, îi zise el, şi pentru că voi fi 
spânzurat, aţi putea foarte bine să mă lăsaţi în pace. 

— Gascarille, amicul meu, răspunse Renaudin, tu eşti un 
om ingrat faţă cu justiţia. 

— Bun, zise el, cu toate acestea nu pot să mă laud atât. 

— Te înşeli. 

— Voi fi spânzurat. 

— Ai fi putut fi sfâşiat, ceea ce este mult mai dureros. 

— Oh! Mă iartă! Zise tâlharul, n-am asasinat, şi roata... 

— Reputația ta e ticăloasă, aceasta ar fi fost de ajuns. 

— Apoi! Făcu condamnatul... 

Renaudin luă o înfăţişare din cele mai blânde: 

— Iubite domnule Gascarille, zise el, faci rău că mă 
priveşti astfel. 


— Hei! 

— Îţi voiesc binele. 

— Aud? Făcu condamnatul. 

Preşedintele se aşeză fără scârbă pe paiele pe care 
Gascarille zăcea cu fiarele de mâini şi de picioare. 

— Ai tu... copii? Întrebă el. 

— Dumnezeu să mă ferească. 

— Eşti însurat? 

— Nu. 

— Dar ai pe cineva în lumea asta de care te interesezi? 

La acesta întrebare, Gascarille păli, se roşi simțind o vie 
emoție. 

— Pentru ce mă întrebi asta? 

— Răspunde! 

— Ei bine, da, Farinetta... 

— Cine e Farinetta? 

— O femeie pe care o iubesc... suspină hoţul emoţionat şi 
pe care nu o voi mai revedea decât o dată... în ziua când voi 
fi spânzurat... Sunt sigur că va veni să mă vadă când voi fi 
spânzurat... Sărmana Farinetta! 

— O iubeşti, dar? 

— Aceasta e singura fiinţă pe care-am iubit-o. Şi iată, 
adăugă hoţul cu un accent de mânie geloasă, sunt momente 
în care devin furios. 

— Ce spui? Făcu Renaudin. 

— Când mă gândesc că în curând un altul... căci acum 
Farinetta nu are decât optsprezece ani... 

— Ah! 

— Ea e frumoasă... şi... 

— Ai voi să îi laşi o frumoasă avere? 

Gascarille privi pe preşedinte cu mirare. 

— Nu posed nimic, zise el, ofiţerul de poliţie mi-a luat 
vreo zece pistoli, tot ce posedam... 

— Şi. Farinetta? 

— Farinetta n-are nimic! decât ochii săi albaştri şi cei 
treizeci şi doi de dinţi albi... aceasta e puţin... 


— Aceasta e mult, zise cu răutate preşedintele 
Châteletului. 

— Taci dar, judecătorule! Strigă Gascarille cu mânie, ai 
putea să mă laşi să mor liniştit... 

— Mă iartă, amice! Reluă preşedintele, ascultă-mă până 
la capăt. 

— Vorbeşte... 

— Tu vei muri de acum în câteva ore; dacă ţi s-ar cere un 
mic serviciu... în schimbul a două sute de scuzi de aur, ce ar 
face o frumoasă zestre Farinettei... 

— Două sute de scuzi de aur! Strigă sărmanul borfaş, 
uimit. 

— Da. 

— Două sute de scuzi pentru Farinetta? Scumpă 
Farinetta! Şi ce ar trebui să fac pentru asta? 

— Ascultă-mă bine, reluă Renaudin. Tu eşti condamnat 
şi... vei fi spânzurat... 

— Mi-e teamă. 

— Şi nu moare cineva decât o dată. 

— Este adevărat. 

— Şi pentru două crime sau pentru trei... frânghia ce ţi 
se pune de gât nu strânge nici mai mult, nici mai puţin. 

Gascarille privi pe preşedinte. 

— Voieşti să iau o crimă pe contul meu? Întrebă el. 

— Întocmai. 

— Ce crimă? 

— Asasinatul din strada Urşilor. 

— Ah! Bine! Înţeleg, zise hoţul; voiţi a scăpa pe messire 
Rene prin mine. 

— Ce-ţi pasă? 

— Ce-mi pasă? atunci desigur că voi fi zdrobit de viu în 
loc de a fi spânzurat. 

— Nu. 

— Cum ştii? 

— Voi obţine hotărârea ca să fii doar spânzurat. 

— Şi dacă mărturisesc... aceasta? 


— Farinetta va avea două sute de scuzi de aur. 

— Sărmana Farinetta! Repetă banditul în care începuse 
un fel de luptă, dar deodată el ridică capul şi zise: Nu. 

— Aud? Făcu preşedintele. 

— Nu voiesc. 

— Pentru ce? 

— Pentru că odată Farinetta bogată, ea mă va uita; voi fi 
prea gelos când mă voi gândi în cealaltă lume că... un 
altul... se bucură de fericirea ce voi face Farinettei. 

— Nemernicule! Zise preşedintele. 

— Se poate, dar nu voiesc! 

— Nu voieşti dar ca să mărturiseşti, că eşti culpabil de 
afacerea burghezului Samuel? 

— Nu. 

— Dacă aş dubla suma? 

— N-ar fi rea! Voi fi spânzurat în trei zile. Morţii n-au 
trebuinţă de nimic. 

— Încăpăţânatule! Murmură preşedintele Renaudin cu o 
voce răutăcioasă, ce-ţi trebuie, dar? 

— Cheia câmpurilor”. 

— Drace! Strigă judele, tu ceri un lucru ce e cu 
neputinţă, căci dacă mărturiseşti că eşti vinovat de omorul 
lui Loriot, burghezii sunt atât de înfocaţi încât ar trebui să 
te spânzure îndată pentru a le face plăcerea. 

— Mulţumim. 

— Cu toate acestea... 

— Ei? Făcu el. 

— Ei bine, reluă Renaudin după un moment de tăcere nu 
te impacienta şi nu-ţi pierde curajul... ne vom vedea în astă- 
seară. 

Şi Renaudin părăsi pe Gascarille şi ieşi din Châtelet. 

Trei ore după aceasta, prezidentul Renaudin era la 
fereastra cabinetului său de lucru când văzu intrând prin 
strada Saint-Louis o litieră precedată de un simplu soldat. 

„Regina este exactă”, îşi zise el. 


Apoi cobori până în stradă şi merse întru întâmpinarea 
litierei. 

Doamna Catherine de Medicis cobori din litieră şi primi 
umilele salutări ale prezidentului. 

După cum era îmbrăcată foarte simplu şi purta o mască 
pe obraz, rarii trecători din strada Saint-Louis o luară drept 
o damă din provincie, care are un proces pendinte înaintea 
parlamentului şi nu se mai ocupară de dânsa. 

Renaudin urcă pe regină în cabinetul său şi ea după ce 
intră şi se zăvori cu prezidentul, îşi scoase masca. 

— Ei bine! Întrebă ea cu nerăbdare. 

— Ei bine! Doamnă, răspunse prezidentul, Rene a suferit 
tortura. 

— Fără să mărturisească nimic. 

— Fără să mărturisească. 

Ochii reginei începură să strălucească de bucurie. 

— Dar hoţul pe care contam, este incoruptibil. 

— Cum asta? 

— El nu are nici femeie, nici copii. 

— Are vreun amor în inimă... 

Atunci Renaudin istorisi reginei, convorbirea ce-o 
avusese cu Gascarille. 

— El voieşte ca să trăiască, adăugă el. 

Regina înălţă din umeri. 

— Şi eu, continuă Renaudin, i-am promis că va trăi. 

— Eşti nebun! Exclamă regina. 

Prezidentul avu un aer misterios. 

— Am 0 idee, zise el. 

— S-o vedem! 

— Rene trebuie să-l ierte pe călău. 

— O Doamne! Făcu regina, dar Rene nu iartă 
nicidecum... 

— Şi e probabil, că dacă îl vom scăpa pe Florentin, el îşi 
va plănui să se răzbune pentru cele suferite... 

— Atât mai rău pentru Caboche! 


— Este adevărat, Doamnă, dar dacă i-am promite lui 
Caboche că Rene îl va ierta, el va putea face atunci ceva, ca 
să merite această iertare. 

— Ce va face el? 

— Ceea ce a făcut acum cinci ani pentru un sărman 
arcaş, condamnat la spânzurătoare. În loc să facă un nod în 
lungul frânghiei, el a făcut un nod obişnuit, apoi petrecând- 
o pe după umeri, el se agaţă tare de funia cea mare, care 
trece pe sub braţele condamnatului, într-un mod astfel 
încât funia cea groasă îl împiedică de a cumpăni pe 
condamnat, pe când cea mică destinată a-l sugruma, 
reţinută de nodul cel ordinar, nu mai îl strânse. Arcaşul care 
ştia mântuirea lui, îşi dădu ochii peste cap şi păstră 
nemişcarea cea mai completă. Toţi îl crezură mort şi se 
retraseră. 

— Şi el nu era mort? Zise regina. 

— Nicidecum, Doamnă. Noaptea călăul veni să-l dezlege, 
şi îl făcu scăpat numai cu puţine contuzii. 

— Şi dumneata maestre Renaudin, voieşti ca Jean 
Caboche să procedeze tot astfel cu Gascarille? 

— Da, Doamnă. 

— Este cam greu. 

— Pentru ce? 

— Pentru că Caboche este un om care poate să 
raporteze tot regelui. 

— Cum dracu? Făcu Renaudin. 

— Aşteaptă, reluă regina, să-ţi dau o idee. 

— Care? 

— Promite lui Gascarille că lucrul se va face astfel, că 
Rene după ce se va declara nevinovat... va vorbi cu 
Caboche, dar... nu înainte... căci va fi periculos. 

— Şi dacă Gascarille consimte? 

— Ei bine! Te vei prezenta la Luvru după cum ne-am 
înţeles şi vei zice regelui. 

Renaudin dădu din cap. 

— Este ceva care e mai nimerit poate, zise el. 


— Ce este? 

— Este de a aştepta până când regele va veni la 
Châtelet. 

— Cum, o să vină el acolo? 

— Da, şi aceasta chiar mâine de dimineaţă. 

— Dar cu ce scop? 

— Rene mai are să sufere o tortură. 

— Dumnezeul meu! Făcu Catherine cu groază. 

— Şi este cea mai teribilă... adică tortura cu foc... Ela 
avut puţină ameţeală astăzi de dimineaţă. Dar mâine voi 
aranja eu toate acestea... Încredeţi-vă în mine, Doamnă. 

— Fie, zise regina. 

Doamna Catherine se sculă pentru a se retrage şi pentru 
a intra în Luvru. 

— Ah! Doamnă, zise Renaudin, nu am să-ţi fac decât o 
cerere. 

— Care este aceea? 

— Gascarille nu mă va crede dacă nu voi avea un cuvânt 
de la dumneavoastră subscris cu regala voastră semnătură. 

— Crezi? 

— Da, şi că trebuie... 

— Dar... dacă acel cuvânt... acea semnătură... va cădea 
în mâna regelui? 

— Voi fi răspunzător eu. 

Catherine aruncă o privire plină de neîncredere asupra 
prezidentului. 

Renaudin înţelese acea privire. 

— Doamnă, răspunse el cu siguranţa unui om necesar, 
fără această semnătură nu mai pot răspunde de Rene. 

— Care va să zică, făcu regina, aceasta este garanţia... 

— Pentru Gascarille... 

— Şi... pentru dumneata... 

Renaudin tăcu. 

„Haide! Se gândi Catherine, el voieşte poate să se 
asigure că va ajunge prezidentul parlamentului...” 


Şi ea se aşeză înaintea mesei prezidentului şi scrise pe o 
bucată de pergament aceste cuvinte: „Voi graţia pe 
Gascarille. 

Catherine.” 

Prezidentul luă pergamentul şi regina ieşi. 

Zece minute după ce litiera doamnei Catherine se 
îndrepta spre colţul străzii Saint-Louis, prezidentul 
Renaudin ieşi şi el la rându-i şi se duse la Châtelet şi cobori 
în închisoarea tâlharului de stradă. 

— Tu vei trăi! Îi zise el. 

Şi îi istorisi cum Jean Caboche, călăul Parisului, 
procedase cu cinci ani mai înainte, pentru a-l scăpa pe 
amicul său, arcaşul. 

Dar Gascarille era cam neîncrezător: 

— Ce probă îmi dai dumneata pentru toate astea? 
Întrebă el. 

Prezidentul trase de sub mantaua sa, pergamentul 
semnat de Catherine, şi pe care afară de semnătura ei mai 
pusese şi sigiliul său, prin ajutorul unui inel pe care îl purta 
în deget. 

— După cum văd! Murmură Gascarille, regina voieşte 
foarte mult să-l scape pe Rene. 

— Negreşit, şi nici să nu te îndoieşti. Voi mai avea şi acei 
două sute de scuzi de aur pe care-i destinasem Farinettei. Îi 
vei avea. 

— Hm! Zise tâlharul, nu e frumos să fie despuiată astfel o 
sărmană fată ca Farinetta... 

— Atunci i se va lăsa ei acei două sute de scuzi. 

— Dar eu? 

Prezidentul se puse pe râs. 

— Vei avea şi tu alţi două sute de scuzi, zise el. 

— Atunci e bine. 

— Acum ne-am înţeles? 

— Da. Numai nu ştiu ce să cred. 

— Fii liniştit, răspunse prezidentul Renaudin, îţi voi face 
lecţia ta cu o oră mai înainte de tortură. 


— Cum înainte de tortură? 

— Oh! Asigură-te, tu vei înghiţi două pâlnii cu apă, şi la a 
treia vei vorbi. 

— Când voi scăpa murmură tâlharul de stradă, şi după 
ce amicul meu Caboche, mă va dezlega, mă voi duce ca să 
trăiesc cu Farinetta în provincie, căci la Paris se întâmplă 
multe nenorociri. 

Capitolul XXXVII. 

Să revenim la Henric de Navarra, pe care l-am lăsat 
întins pe parchet în camera lui Nancy, cu ochiul lipit la acea 
spărtură din plafon şi care îi permitea să vadă şi să audă tot 
ceea ce se petrecea în oratoriul Doamnei Catherine. 

Prinţul dar, asistase la înţelegerea ce-o avusese regina- 
mamă cu prezidentul Renaudin care îşi expusese planul său 
pentru a-l scăpa pe Rene. 

Când Renaudin se retrase, Henric reaşeză dala care 
astupa de obicei deschizătura, apoi se duse pe pipăite spre 
cordonul clopotului care corespundea cu camera doamnei 
Margareta, căci Nancy îl închisese înăuntru. 

Henric trase dar cordonul de sus în jos fără să atingă 
clopotul. 

Un minut după aceasta, clopotul sună şi cordonul se 
mişcă de jos în sus. Această zăngăneală părea a zice: „O să 
vină să îţi deschidă.” 

Într-adevăr, puţin după acesta, Nancy veni. 

— Vino, domnule de Coarasse, zise ea. 

Nancy luă pe prinţ de mână, şi îl făcu să iasă din cameră. 

Apoi ea îl conduse în coridor, şi pe mica scară sucită. 

— Oare prinţesa mă aşteaptă? Întrebă el. 

— Uf! Făcu Nancy, eşti prea nesăţios, domnule. 

— De ce spui asta? 

— Pentru că sunt numai câteva momente de când nu ai 
văzut-o. 

— Este adevărat. 

— Şi apoi prinţesa, are obiceiul de a se culca numai o 
dată pe seară, adăugă zâmbind subreta. 


Henric tăcu. 

— Unde vrei să mergi? Reluă Nancy, afară sau înăuntrul 
Luvrului? 

— Aş voi să-l văd pe domnul de Pibrac. 

— În acest caz, treci pe aici. 

Nancy arătă tânărului, un al doilea coridor pe care nu îl 
cunoştea încă, şi îl conduse până la cealaltă scară care îi era 
obişnuită şi pe care pajul Raoul îl urcase de mai multe ori la 
domnul de Pibrac. 

— Acum ştii drumul? Zise ea. 

— Da. 

— Adio, dar. 

Dar Henric o reţinu. 

— Mititico, numai un cuvânt. 

— Care? 

— La ce oră să vin... mâine? 

— Ah! Da... Nu ţi-a spus nimic. Ei bine, în orice caz, vino 
la ora nouă, ca de obicei. 

— Desigur. 

Henric strânse mâna lui Nancy şi se duse să bată la uşa 
domnului de Pibrac. 

Căpitanul gărzii îl aştepta în prada unei vii nelinişti. 
Prinţul ieşise de la dânsul cu un aer atât de misterios, 
încât gentilomul crezuse că se petrecea la acea oră un grav 

eveniment. 

— Ah! Dumnezeul meu! Zise el văzându-l, în fine, 
intrând. 

— Erai neliniştit? 

— Foarte mult. 

— Te asigur că toate merg bine. 

— Dar ce s-a întâmplat? 

— O să-ţi spun mai târziu. 

— Pentru ce nu acum? 

— Pentru că trebuie să ştiu încă ceva! 

Vorbind astfel, Henric se duse să deschidă dulapul şi se 
strecură din nou în intrarea misterioasă. 


— Drace! Murmură el lipindu-şi ochiul la deschizătura 
din piciorul Christului, sosesc într-un moment urât... 

Doamna Margareta se aşeza în pat... 

Într-adevăr, prinţesa ajutată de Nancy se culca. 

— Adevărat, Doamnă zicea Nancy, acest sărman domn 
de Coarasse, care citeşte atât de bine în astre, şi care a 
sfârşit prin a asigura pe Doamna Catherine că este 
prezicător şi fermecător, este el însuşi fermecat. 

— Tu crezi asta, micuța mea? 

— Vă iubeşte foarte mult. 

Henric văzu pe Margareta roşindu-se ca o elevă. 

— Închipuieşte-ţi, Doamnă, urmă camerista că voia să 
revină... 

— Aici? 

— Da. 

— Astă-seară? 

— Chiar. 

Şi Nancy avu un surâs bănuitor. 

— El ştia bine că mâine... 

— Mâine? dar eu n-am zis nimic. 

— Cu toate acestea eu mi-am permis să-i dau întâlnire. 

— Cum? 

— Oh! Dumnezeul meu! Făcu Nancy cu o umilinţă 
ipocrită, dacă Alteța Voastră nu voieşte să-l primească, pot 
să-l înştiinţez... 

— Vom vedea... răspunse Margareta puţin mişcată. 

Nancy reluă: 

— Şi apoi, e foarte frumos, acest băiat. 

— Tu găseşti? 

— Şi dacă aş fi fost prinţesă... 

— Cutezătoareo! 

Nancy nu se descurajă deloc. 

— Dacă Alteţa Voastră va deveni regina de Navarra... 

— Ei bine! 

— Ea îmi va permite să-i dau un sfat. 

— Se vedem! 


— Regina de Navarra va face bine să-i dea o funcţie la 
curte, domnului de Coarasse. 

— Tăcere! 

— La Nerac se plictiseşte cineva foarte curând. 

— Nancy, zise prinţesa fără mânie, încep să cred că sir 
de Coarasse este unul din amicii tăi. 

— Ce idee, Doamnă. 

— Şi tu conspiri cu dânsul contra mea. Tu o să termini 
prin a mă face să îl iubesc. 

— Ah! Doamnă, murmură Nancy. Alteţa Voastră m-a 
încurajat să conspir în favoarea prinţului. 

— Taci, nebunatico... 

Şi Margareta se aşeză în pat: 

— Acum du-te, adăugă ea, şi lasă-mă să dorm. 

Nancy suflă în lampă şi se retrase. 

Atunci Henric ascultă pe prinţesă care murmura încet: 

— Dumnezeul meu! Dumnezeul meu! Simt că-l iubesc. 

— Ai dreptate! Se gândi Henric, căci aceasta am 
observat-o şi eu, Doamnă. 

Apoi el intră în camera domnului de Pibrac. 

— Scumpul meu Pibrac, zise prinţul, dacă ai vreo favoare 
a-mi cere, acum poţi să o faci. 

— Ce aţi zis, monseniore? 

— Am zis că mă bucur de amiciţia regelui. 

— Adevărat? 

— Şi sunt în perspectiva de a obţine bunele graţii ale 
doamnei Catherine. 

Pibrac făcu nişte ochi mari. 

— Am luat locul lui Rene! 

— Alteța Voastră ştie să prepare parfumuri? 

— Nu, dar citesc în stele. 

Uimirea domnului de Pibrac era în culme. 

Atunci Henric îi povesti cele ce se petrecuseră în seara 
răpirii Paolei şi întâlnirea lui cu regina-mamă, până la 
intervenirea oficioasă a Margaretei care i-a procurat 
mijloacele de a-şi continua rolul său de prezicător. 


Domnul de Pibrac îl ascultă, cu sprâncenele încruntate. 

— Monseniore, zise el în fine, vă voi spune eu ceea ce 
Doamna Margareta v-a spus deja. 

— Ce? 

— Jocul e periculos. 

— Dar eu am şanse... 

— Sper... căci dacă era altfel... 

— Pibrac, amicul meu, îţi închipui lucruri imaginare. 

— Eu o cunosc pe regină. 

— Şi eu 0 cunosc. 

— Şi îl cunosc şi pe Rene, ceea ce e şi mai rău. 

— Oh! Pentru acesta, zise prinţul ştiu că viaţa sa e în 
mâinile mele. 

— Poate. 

— Şi e de ajuns să mă duc la rege şi să îi spun totul. 

— Ah! Monseniore, strigă Pibrac, bagă bine de seamă 
ceea ce faci. 

— Pentru ce? 

— Eh! Ştiu eu? Dacă regele va şti adevărul, dacă va 
aresta pe Renaudin şi îl va arunca în Bastilia, şi dacă va da 
libertate lui Gascarille şi va reuşi să dovedească că Rene 
este vinovat, Rene nu va fi nici spânzurat, nici torturat 
pentru acesta. 

— Haida-de. 

— Regina-mamă va face chiar o revoluţie în Franţa. 

— Atunci care e opinia dumitale, Pibrac? 

— Ca regele să nu ştie nimic. 

— Bine! 

— Şi să laşi ca Rene să fie tras în ghearele 
parlamentului! 

— După aceasta? 

— Şi că Alteţa Voastră va face bine să continue pe cât va 
putea rolul său de prezicător pe lângă regină. 

— Adevărat? 

— Căci, monseniore, urmă domnul de Pibrac, regina 
iubeşte pe Ren€, căci ea crede în puterea cea 


supranaturală a acestui ticălos parfumier. 

— 'Ţine dar, la el numai pentru asta? 

— Ei! Făcu gasconul, mai adaugă la aceasta şi puţină 
obişnuinţă. 

— Adevărat? 

— Şi în ziua în care regina va găsi un prezicător care va 
întrece pe Rene, atunci acesta din urmă va fi pierdut. Acest 
rezultat va valora mai mult decât arestarea parlamentului. 

— Sunt şi eu de ideea dumitale, Pibrac. 

— Aşadar, adăugă căpitanul gărzii, dacă mă crezi, 
monseniore, e mai bine să lăsăm pe rege, regină şi Rene să 
se aranjeze cum vor voi. 

— Fie! 

— Şi Alteța Voastră, are încă dorinţa de a lua în căsătorie 
pe Doamna Margareta? 

— Sigur că am, Pibrac, amicul meu. Doamna Margareta 
este încântătoare, şi, adăugă Henric, nu voi avea poate nici 
o nevoie să fiu bărbatul ei pentru a ajunge în grațiile sale. 

— Atunci... la ce bun? 

— Dar am motivele mele politice... Cine poate şti 
viitorul?! Termină prinţul cu tonul său cel serios. Acum, 
adăugă Henric de Navarra, când am opinia dumitale mă 
retrag. 

— Alteța Voastră intră în han? 

— Nu încă, mai am o ultimă expediţie nocturnă de făcut. 
Adio, domnule de Pibrac. 

— La revedere, monseniore. 

Henric ieşind din Luvru, se duse drept la cârciuma lui 
Malican. 

Cârciuma era închisă şi cei din urmă consumatori 
plecaseră de mult timp, dar printre uşa ce era bine închisă 
şi prin obloanele puţin întredeschise, prinţul văzu trecând o 
mică rază de lumină. 

El bătu încet. 

— Cine este acolo? Întrebă dinăuntru vocea cea fragedă 
a lui Myette. 


— Compatriotul, compatriotul, răspunse prinţul, în limba 
bearneză. 

Myette se grăbi să deschidă. 

Prinţul intrând în cârciumă, zări pe Noe şi pe frumoasa 
Sarah tot în costumul său de ţăran de la munte. 

Malican care se scula în fiecare zi în revărsatul zorilor, 
se dusese să se culce, şi Sarah cu Myette rămăseseră 
singure. 

No€ sosise şi el cu puţin mai înainte de a bate prinţul. 

E sosise chiar din satul Chaillot unde instalase pe Paola 
sub paza lui Guillaume Verconsin şi a mătuşii sale. El venise 
pe marginea râului şi intrând în cârciumă, zisese lui Myette 
luând-o de talie şi dându-i o sărutare pe frunte: 

— Mor de foame, mititica mea, şi ai fi foarte gentilă dacă 
mi-ai da ceva să mănânc. 

Pe când el cina, tot vorbind cu acele două femei, sosise şi 
prinţul. 

— Cum! Zise Henric, iată ceva ce nu îmi puteam explica, 
aveam oarecare sfârşeală la inimă pe care nu o puteam 
defini. Închipuieşte-ţi, că nu am prânzit. 

Şi el se aşeză în faţa lui Noe începând să bea şi să 
mănânce cu multă poftă. 

Apoi prinţul care toată seara se gândise la Margareta 
începu să privească pe Sarah. 

Sarah cu tot costumul ei, era tot frumoasă. 

Henric nu înceta de a o contempla, şi tânăra femeie roşi 
atât de tare încât inima lui începu a bate: 

— Este ciudat, îşi zise el, n-aş fi crezut niciodată că aş 
putea iubi două femei deodată. Şi cu toate acestea e 
adevărat: am admirat frumuseţea Doamnei Margareta şi 
iată că Sarah mă face să mă cutremur când ridică privirea 
asupra mea. Inima omului e un ceva straniu! 

— Domnule, îi zise Sarah luându-i încet mâna, nu te vei 
reîntoarce în Navarra? 

— Nu, micuța mea. 

Sarah suspină. 


— Pentru ce mă întrebi asta? 

— Dar... pentru câ... aş voi să merg acolo. 

— Dumneata? 

— Corisandra, buna mea soră, mă va primi... 

Acest nume de Corisandra făcu pe Henric să tresară. 

— Ah! Drace, îşi zise el, uit necontenit că Sarah şi 
Corisandra sunt cele două degete de la mână... 

El încruntă sprâncenele şi îi zise lui Sarah: 

— Frumoasa mea amică, dacă voieşti să mergi în 
Navarra, nimic nu e mai uşor. 

— Mă vei însoţi? Întrebă ea. 

— Nu, dar... 

Sarah deveni foarte palidă. 

— Nu voi merge, zise ea. Pentru că, murmură ea încet, 
m-ai scăpat... 

— Ah! 

— Şi ceva îmi spune că pot la rându-mi, să vă scap de un 
mare pericol. 

— Nu mă tem de nimic, zise el surâzând. 

— Cine ştie? 

Şi ea pronunţă aceste cuvinte cu o tristeţe profundă. 

— Drace! Murmură prinţul, desigur că lumea e un vast 
laborator de preziceri. lată că toată lumea se amestecă în a 
prezice viitorul, de la prinţul de Navarra până la doamna 
Samuel Loriot. 

Făcând această cugetare, prinţul contempla pe frumoasa 
argintăreasă. Sarah era tristă şi părea că suferă de un rău 
necunoscut. 

— Ea mă iubeşte, îşi zise Henric, şi el uită pe Margareta 
şi luă mâna lui Sarah într-ale sale. 

În acest timp, No& vorbea cu frumoasa Myette la celălalt 
cap al mesei; şi cum Henric privind pe Sarah uita pe 
Margareta, No€ nu se mai prea gândea la Paola. 

Myette îl privea pe Noe ca şi Sarah pe Henric; şi Myette 
simţea o uşoară bătaie de inimă. 


Din fericire pentru ea şi pentru Sarah, sună miezul 
nopții. 

— Hei! Hei! Noe, amicul meu, zise prinţul, ştii tu că ar fi 
bine dacă ne-am gândi puţin la Godolphin? 

— Ai dreptate, răspunse Noe. 

— Ce veţi face cu acel nenorocit? Întrebă Myette. El 
plânge şi e disperat zi şi noapte. Mi se sfâşie inima de câte 
ori cobor în pivniţă. 

— Mergem să îl consolăm, micuța mea. 

Apoi prinţul o privi pe Sarah: 

— Veţi face bine, frumoasele mele, zise el, să vă duceţi să 
vă culcaţi; fiţi liniştite, noi nu vom fura nimic. 

— Ce glumă, făcu Myette. 

Ea aprinse o lumânare de la aceea care ardea pe masă. 

— Pentru că doriţi se rămâneţi singuri, rămâneţi! Zise 
ea. Bună seara! 

— Bună seara, micuța mea, zise Noe, ce o sărută din 
no0u... 

— Bună seara, doamnă, făcu prinţul sărutând mâna lui 
Sarah. 

Cele două femei urcară scara lăsând pe prinţ şi 
însoţitorul lui deplini stăpâni pe sala de jos a cârciumii. 
Atunci Henric şi Noe se priviră. 

— Pe onoarea mea, murmură acesta din urmă, cred 
Henric, că eşti mai mult ca niciodată înamorat de Sarah. 

— 'Tot astfel cred şi eu. 

— Deci ai uitat pe Doamna Margareta. 

— Te înşeli, le iubesc pe amândouă. 

— Ah! Ce glumă! 

— Dar tu, zise prinţul, tu... nu iubeşti pe Paola? 

— Da... o iubesc. 

— Atunci pentru ce priveşti cu atâta ardoare pe Myette? 

— Da... ai dreptate... 

— Aşadar, urmă prinţul, le iubeşti pe amândouă. 

— Poate. 

— la seama! Myette e sub protecţia mea, şi nu voiesc... 


— Luaţi seama, seniorul meu... zise la rândul său No&6, 
Sarah e tot amica Corisandrei, şi ai putea fi prea bine 
dejucat. 

Henric îşi muşcă buzele. 

— Tu ai poate dreptate; să ne ocupăm de Godolphin, zise 
el, şi să lăsăm pe cele două femei încântătoare. 

— Hm! Îşi zise No&, eu unul nu renunţ la Myette. 

Henric luă lumânarea, pe când Noe ridica oblonul 
pivniţei. 

— Tu ai calul tău la grajd, nu e aşa? Întrebă el. 

— Fără îndoială. Voi lua pe Godolphin pe calul meu, cum 
am luat pe Paola. 

Henric cobori cel dintâi în pivniţă şi No&, ce îl urma 
purtând o mulţime de chei, deschise uşa bolţii. 

Godolphin zăcea legat pe paiele închisorii lui. În 
momentul când uşa se deschise, el se ridică; şi văzând pe 
Noe apărând, el strigă de bucurie. 

— Ah! Vii să-mi dai libertatea, după cum mi-ai făgăduit, 
nu e aşa? 

— Acesta depinde, răspunse No, eşti în stare să faci un 
jurământ? 

— N-am fost niciodată sperjur. 

— Dacă te voi duce lângă Paola, vei căuta să fugi? 

— Paola! Paola! Murmură tânărul... A fi lângă dânsa, este 
ca şi cum aş fi în paradis. Nu voi fugi, ţi-o promit. 

— Nu te vei gândi să-l cauţi pe Rene? 

— Rene! Zise Godolphin, ai cărui ochi scânteiau de o 
lucire sinistră, îl urăsc... da... cum un sclav urăşte pe 
stăpânul lui. 

— În acest caz, vino. 

Noe îl dezleagă şi-i trecu peste ochi o batistă. Apoi îl luă 
de mână şi ajutat de prinţ îl scoase din pivniţă. 

După câteva momente, No€ luă pe Godolphin pe calul 
lui, iar prinţul se îndreptă spre strada Saint-Jacques. 
Godolphin era cu ochii legaţi, dar când calul începu să 


umble, el mişcă puţin legătura şi privi pe furiş împrejurul 
lui. 

Noaptea era întunecoasă, dar cu toate acestea 
Godolphin înţelese că se afla lângă Luvru. 

Capitolul XXXVIII. 

A doua zi după aceea în care Rene suferise prima 
tortură, în prezenţa regelui, domnului de Crillon, sir de 
Fouronne, guvernatorul Châteletului şi Renaudin, era 
hotărât de Doamna Catherine ca pretinsul sir de Coarasse 
să o viziteze pentru o a doua şedinţă de preziceri. 

Regina hotărâse ea însăşi ora: la cinci ore de dimineaţă8. 

La cinci ore fără câteva minute, prinţul intra în Luvru: 
dar în loc să meargă direct la regină, el urcă mica scară a 
camerei lui Nancy. 

Frumoasa cameristă îl aştepta pe Henric cu nerăbdare. 

— Ah! Îi zise ea văzându-l intrând, ştii ce răutăcioasă 
idee ai avut de a te face prezicător? 

— Pentru ce copila mea? 

— Pentru că sunt nevoită să-mi petrec ziua aici, cu scop 
de a şti ce face şi zice Doamna Catherine. 

— Ei bine, zise Henric, te voi răsplăti odată pentru ceea 
ce faci pentru mine. 

— Ah, făcu Nancy. 

— Îţi voi trimite pe Raoul... 

— Ce să facă? Întrebă camerista ce se roşi până în 
albeaţa ochilor. 

— Pentru a-ţi ţine de urât. 

— Aş! Zise ea, nu trebuie să-l trimiţi dumneata. 

— Adevărat? 

— Nu, căci Raoul intră şi iese de aici. 

— Oh! Oh! 

— Şi pentru ce nu? Zise tânăra fată cu un ton 
batjocoritor, dumneata ai venit prea bine... şi... 

— Dar eu... sunt... amicul tău. 

— Şi Raoul e... 

— Hm! 


— Şi mai mult încă, el e mesagerul meu, şi tocmai l-am 
pus pe drum pentru dumneata. 

— Cum asta? 

— Doamna Catherine a ieşit din Luvru azi dimineaţă. 

— Pentru a vedea pe scumpul ei Rene fără îndoială? 

— Nu. 

— Unde s-a dus dar? 

— Închipuieşte-ţi, urmă Nancy, că regina şi-a petrecut 
noaptea foarte agitată. 

— Eu aş fi cauza? 

— Descoperirile dumitale îmi închipui că au întărit mai 
mult această agitaţie. 

— Crezi? 

— Toată noaptea camera i-a fost luminată, când se ridica 
şi umbla cu paşi mari, când se reaşeza în pat şi încerca să 
adoarmă. Câteodată pronunţa numele dumitale şi murmura 
destul de tare, pentru ca din locul meu să o pot auzi. „Acel 
Coarasse mi-a descoperit lucruri stranii. Niciodată Rene, în 
cele mai bune zile de prezicere ale lui, nu mi-a spus 
atâtea...” 

— Dar, nu îmi explici pentru ce Raoul... 

— Aşteaptă. 

— Bun! Ascult. 

— Azi dimineaţă Rene a fost torturat. 

— Ştiu. 

— Rene n-a mărturisit nimic; dar mi se pare ca regina nu 
ştia azi dimineaţă detaliile încercării. 

— Ah! 

— Regele, Crillon şi guvernatorul ce singuri au asistat cu 
judele, au păstrat secretul. Regina a venit la unsprezece ore 
la Doamna Margareta şi a rugat-o să meargă la rege. 
Doamna Margareta s-a dus la rege, dar regele ce se 
întorcea tocmai de la Châtelet, dejuna în linişte cu domnul 
de Crillon şi n-a zis un cuvânt despre Rene. Atunci, Doamna 
Catherine a trimis pe pajul ei Renaud la Châtelet. Renaud a 
întrebat pe toţi de acolo şi n-a aflat decât un lucru, acela că 


Rene fusese adus leşinat din camera torturii. La miezul 
zilei, Doamna Catherine, împinsă de nelinişte a cerut litiera 
ei şi a zis lui Renaud: „Litiera fără arme, bineînţeles.” Am 
înţeles pe dată, urmă Nancy, că regina voia să facă niscaiva 
expediţii misterioase, şi m-am pus la fereastră. Fereastra 
mea o ştii, dă în curtea Luvrului. În curte Raoul se ocupa ca 
de obicei, la aceiaşi oră, cu o pasăre pe care i-a dat-o 
regele. I-am făcut semn cu batista, Raoul a înţeles, şi ela 
venit la mine cu pasărea pe umăr. 

— Ah! Domnule de Coarasse, suspină Nancy, trebuie să 
crezi că sunt amica dumitale, căci dacă nu era pentru 
dumneata... 

— Ei bine? 

— Raoul n-ar fi intrat aici. 

— El te iubeşte, cu toate acestea... 

— 'Tocmai de aceea trebuie ţinut la distanţă şi aş fi făcut- 
0... 

— Aud? Făcu Henric. 

— Dar aici e locul să vă spun că e îndrăzneţ ca un paj, el 
a îndrăznit... 

— Oh Dumnezeul meu! Exclamă Henric. 

— El mi-a vândut serviciul ce-i ceream. 

— Tii! Evreul! 

— Micul meu Raoul i-am zis eu, tu eşti bun şi îmi vei face 
un serviciu.” 

— Desigur, da, mi-a zis el, ce trebuie să fac?” 

— Doamna Catherine va ieşi...” 

— Ah!” 

— În litiera ei, fără arme...” 

— Bun!” 

— Tu vei urma din depărtare litiera, păzindu-te bine să 
nu fii văzut.” 

— Apoi?” 

— Îmi vei spune unde a fost regina.” 

— Foarte bine.” 

— Şi Raoul m-a privit, apoi avu îndrăzneala să-mi spună: 


— Domnişoară Nancy, spionezi pe regină.” 

— Ce-ţi pasă? lubeşti tu pe regină mai mult ca pe mine?” 

— Oh! Desigur, nu.” 

— Atunci te vei supune mie?” 

— Da, dar cu o condiţie.” 

— Înţelegi, zise Nancy, că am încruntat sprâncenele. Mi 
se părea glumeţ şi chiar cutezător, ca acel băieţaş să-mi 
propună condiţii. 

— Şi care a fost condiţia? Întrebă Henric. 

— Raoul mi-a zis, fără a se încurca: 

— Voiesc cu plăcere să urmez pe regină şi să-ţi raportez 
cu fidelitate în ce loc merge, dar mă vei lăsa se te sărut pe 
obrazul stâng.” 

— Ah! Caraghiosul! Făcu Henric râzând. 

— Alege,” mi-a zis el. 

— Atunci, urmă Nancy, înţelegi, era pentru dumneata... 
şi... Raoul m-a sărutat. 

— Apoi, a plecat? 

— Oh! Nu! 

— Cum nu? El nu s-a ţinut de cuvânt? Făcu prinţul. 

— Nu, dar mi-a spus: 

— Ţi-am făgăduit să urmăresc pe regină, şi o voi urmări, 
fii sigură. Dar nu am făgăduit că nu îi voi comunica că am 
urmărit-o şi aceasta din ordinul dumitale.” 

— Cum! Strigai eu, ai îndrăzni să mă trădezi?” 

— Nu, dacă-mi cumperi păstrarea secretului prin două 
sărutări pe obrazul drept.” 

— Şi ai îndeplinit cererea? 

— Cum nu?! Făcu Nancy, era de trebuinţă. 

— Scumpă Nancy! 

Prinţul voi să imite pe Raoul, căci obrazul rumen a lui 
Nancy avea un ceva seducător, dar ea se opri: 

— Ah! Mă iartă! Zise ea, eu nu am trebuinţă de discreţia 
dumitale, dumneata ai trebuinţă de discreţia mea. 

— Ai dreptate, murmură prinţul. Aşadar, Raoul a urmărit 
pe Doamna Catherine? 


— Da. 

— Şi ea s-a dus? 

— În strada Saint-Louis... 

— Prea bine! La prezidentul Renaudin? 

— Întocmai. 

— Dar nu ştii ce au vorbit? 

— Cum să nu? Replică Nancy, pentru că jucăm rolul de 
prezicători, trebuie să îl jucăm bine. 

— Cum! Ştii? 

— Când regina s-a întors, Doamna Margareta a trecut la 
dânsa, şi iată ceea ce regina i-a zis: „Rene n-a mărturisit 
nimic; Renaudin a găsit un om ce se va da drept vinovat. 
Acesta e un tâlhar foarte cunoscut, numit Gascarille. I s-a 
promis graţierea sau mai bine zis călăul ce va fi cumpărat 
va proceda astfel încât să nu-l omoare”. Şi acum sfârşi 
Nancy, ştii, regina te aşteaptă... Du-te de-ţi joacă rolul... 

— Te voi revedea când plec de la ea? 

— Fără îndoială. 

— Unde? 

— Aici. 

— Mă vei aştepta? 

— Nu, mă duc la Doamna Margareta. 

Henric sărută mâna lui Nancy şi cobori cu dânsa până la 
etajul inferior 

— Urmează acest coridor, zise ea, el duce la scara cea 
mare. Vei intra prin apartamentele cele mari, şi primul paj 
pe care îl vei întâlni te va conduce la regină. La revedere. 

— La revedere, copila mea... 

Henric urmă coridorul, după cum îi spuse Nancy, trecu 
prin apartamentele cele mari şi găsi în anticamera doamnei 
Catherine nu pe pajul Renaudin, ci pe Raoul. 

Acesta veni spre întâmpinarea lui Henric. 

— Bună ziua domnule de Coarasse, zise el. 

— Bună ziua, Raoul. 

— Voieşti să vorbeşti reginei? 

— Ea m-aşteaptă. 


— Oh! Oh! Făcu pajul mirat de favoarea bearnezului. 

— Ei, Raoul, făcu prinţul aplecându-se la urechea lui, ştii 
că eşti puţin cam evreu? 

— Cum aşa? Făcu Raoul. 

— Nu faci serviciu... 

— De unde ştii? 

— O sărutare pentru serviciu, două sărutări pentru 
păstrarea secretului. 

— Nu face nimic, zise Raoul, dar pentru că Nancy se 
plânge în viitor va plăti îndoit. 

— Eşti foarte spiritual, făcu prinţul. Anunţă-mă la regină! 

Raoul intră la Catherine şi o anunţă că sir de Coarasse 
aştepta. 

— Spune-i să intre, micuțul meu, zise regina, şi apoi vei 
păzi bine uşa. 

— Da, Doamnă. 

— Nu vei lăsa să intre nimeni. 

— Majestatea Voastră poate să se încreadă în mine. 

Raoul făcu loc lui sir de Coarasse. 

Henric făcu trei paşi spre regină şi se înclină cu respect. 

Catherine era foarte palidă, dar o bucurie ascunsă 
scânteia din ochii ei. 

— Aide! Îşi zise prinţul, ea e sigură că va scăpa pe Rene. 

— Domnule de Coarasse, zise regina, ştii că mi-a ocupat 
mult timp spiritul dumitale de ieri? 

— Ştiu, Doamnă. 

— Ah! Ştii? 

— Majestatea Voastră n-a dormit de loc în astă noapte. 

Regina făcu un gest de mirare aproape de spaimă. 

Henric urmă: 

— Îmi închipui că Majestatea Voastră nu mă va mai 
întreba asupra unor lucruri obişnuite, cum ar fi de exemplu, 
ceea ce a făcut, a zis sau a gândit ieri. 

— Dar te înşeli, răspunse Catherine. Sunt ore în care mă 
îndoiesc şi aş voi o ultimă dovadă. 

— Vorbeşte, Doamnă. 


— Unde am fost astăzi? 

— Doamnă, răspunse Henric, m-aşteptam atât la aceste 
întrebări, încât voiam a vă da dezlegarea mai dinainte. 

— Cum asta? 

— Eram în camera mea din han, şi am consultat oracolul 
meu. 

— Nu aveai cu toate acestea flaconul de care te serveai 
ieri, observă regina ce arătă cu degetul flaconul cu cerneală 
simpatică ce se afla pe şemineu. 

— Nu, Doamnă. 

— Atunci, cum ai făcut? 

— Am luat o carafă plină cu apă limpede. 

— Şi aceasta ţi-a fost de ajuns? 

— Minunat. 

— Straniu lucru! Murmură regina. 

— Am voit să ştiu atunci ceea ce Majestatea Voastră 
făcuse de la ora când am părăsit-o ieri. 

— Ah! Să vedem? 

— Majestatea Voastră a primit vizita judelui ce i-o 
anunţasem. Judele a zis Majestății Voastre că, pentru a 
scăpa pe Rene, trebuia ca Rene să aibă curajul de a suferi 
tortura şi de a nu mărturisi nimic. 

— Bun, apoi? 

— Judele a făgăduit că va găsi un condamnat la moarte 
ce va lua în sarcina sa asasinatul din strada Urşilor. 

— Şi aceasta e adevărat. 

— După plecarea judelui, Majestatea Voastră a rămas 
pradă unei vii nelinişti. Ea a pronunţat de mai multe ori 
numele meu... 

— Şi aceasta e... adevărat. 

— Şi azi dimineaţă, sfârşi Henric, marea sa grijă a fost să 
ştie dacă Rene, neputând suferi tortura, a mărturisit ceva. 

Regina părea ameţită. 

— Aide, zise ea, un ultim cuvânt domnule de Coarasse, şi 
te voi crede ca pe un oracol. 

— Vorbeşte, Doamnă. 


— Am ieşit din Luvru... 

— Da. 

— Unde m-am dus? 

— La jude. 

— Ce mi-a zis el? 

— Că a găsit pe condamnatul care să ia locul lui Rene. 

— Ce este... acel condamnat? 

— Un hoţ. 

— Ştii tu numele său? 

— Ah! Doamnă, aceasta e mai greu de spus. 

— Pentru ce? 

— Pentru că nu m-am gândit să întreb oracolul meu. 

— Întreabă, dar! 

Henric se sculă şi luă după şemineu flaconul cu cerneală 
simpatică, apoi privind printr-însul, zise: 

— Voiesc Doamnă să îmi spui una după alta, toate literele 
după alfabet. 

— Fie! Zise Catherine. 

Când ea fu la G, Henric o opri: 

— Iată cea dintâi literă cu care începe numele său zise 
el. Majestatea Voastră poate să reîncepă, şi-i voi spune una 
după alta literele care îl compun. 

— Nu mai e de trebuinţa zise regina, sunt convinsă în 
ceea ce priveşte prezentul şi trecutul... Acum voiesc 
viitorul. 

— Doamnă, răspunse Henric am prevenit cu toată 
umilinţa pe Majestatea Voastră, că mă înşel foarte adesea... 
dar cu toate acestea voi încerca... Ce voiţi să ştiţi? 

— Mai întâi dacă Rene va fi scăpat. 

— Va fi, Doamnă, dar... 

— Ah! Să vedem dar? 

— Rene nu va mai putea să-şi mai găsească puterea sa 
supranaturală. 

— Pentru ce aceasta? Întrebă regina, care nu se putea 
stăpâni de a nu tresări. 


— Iată, Doamnă, pentru că Rene avea în mâini un 
instrument care i-a scăpat. 

— Ce voieşti să zici? 

— Rene n-a citit niciodată în astre. 

— Dar cu toate acestea... zise ea... 

— Rene avea lângă el un băiat tânăr al cărui somn avea o 
proprietate ciudată, adăugă Henric. 

— Care? 

— Proprietatea de a vedea la distanţă. 

Atunci Henric explică limpede şi curat Catherinei 
somnambulismul lui Godolphin. 

Şi regina cu sprâncenele încruntate îl asculta. 

— Astfel, zise ea, Rene era un amăgitor? 

— Cam aşa, Doamnă... 

— Şi m-a înşelat? 

— Da şi nu, Doamnă. Da, pentru că pretindea că citeşte 
în astre şi nu, pentru că a descoperit lucruri pe care 
evenimentele le-au justificat. 

— Şi această putere, Rene a pierdut-o pentru totdeauna? 

— Da, Doamnă... 

— De ce? 

— Pentru că Godolphin a murit. 

Regina privi cu severitate pe Henric. 

— Nu vei fi şi dumneata amestecat cu ceva în această 
chestiune? Întrebă ea. 

Henric îşi menţinu privirea. 

— Nu, Doamnă. 

— Cunoşti dumneata pe ucigaş? 

— Este gentilomul care a răpit-o pe Paola. 

— Va fi el pedepsit? 

— Da, într-o zi. 

— Când? 

— A doua zi după nunta prinţului de Navarra cu Doamna 
Margareta de Franţa. 

— Ah! Zise regina, pe care acest răspuns o aruncă într- 
un alt ordin de idei. Această căsătorie se va face, dar? 


— Da, Doamnă. 

— În curând? 

— Prea curând. 

— Fără nici un obstacol? 

— Oh! Pardon... văd unul... 

Prinţul reluă flaconul şi privi din nou printr-însul, apoi ca 
şi cum el s-ar fi supus unei puteri necunoscute, îşi întoarse 
încet capul spre est: 

— Obstacolul este acolo! Zise el. 

Catherine se gândi că estul era punctul cardinal aşezat 
în dreapta liniei spre Lorena. 

— Şi cu toate acestea, întrebă ea, acest obstacol va fi 
învins? 

— Oh! Fără îndoială. 

— Prin cine? 

Henric privea continuu prin flacon: 

— E ciudat, zise el în fine. 

— Ce? Întrebă Catherine. 

— Acela ce văd colo... 

— Ce vezi? 

— Omul care va împiedica obstacolul de care vorbesc şi 
care se opune la căsătoria prinţului de Navarra cu prinţesa 
Margareta... 

— Cine e acel om? 

— Sunt eu, zise cu răceală Henric. 

De când punea întrebări pretinsului sir de Coarasse, 
regina mergea din spaimă în spaimă. 

— Dumneata? Zise ea. 

— Eu, zise prinţul. 

— Dar, cum? 

— Ah! Nu ştiu încă. 

— Caută. 

— Oh! Doamnă, zise Henric, iată ceea ce nu vă pot spune 
astăzi. 

— Când o să poţi? 

Prinţul reîncepu magia sa de prezicător. 


— Peste o lună, zise el. Înainte este ceva cu totul 
imposibil. 

„Curios personaj 

Henric se sculă: 

— Majestatea Voastră, mai voieşte să mă mai întrebe 
ceva? 

— Nu, zise regina, dar trebuie ca mâine să revii, căci am 
să te consult asupra hughenoţilor. 

Henric sărută cu respect mâna ce Catherine îi întinsese 
şi ieşi. 

În treacăt, el fu întâmpinat de Raoul. 

— Domnule de Coarasse, îi zise pajul, domnul de Pibrac 
vă caută. 

— Ah! Adevărat? 

— Şi elvă aştepta. 

— Mă duc. 

Henric nu trebui să se ducă până la apartamentul 
domnului de Pibrac, căci îl întâlni pe cea din urmă treaptă a 
scării celei mari. 

— Monseniore, îi zise încet căpitanul gărzii, am un mesaj 
pentru dumneata. 

— De la cine? 

— De la rege. 

— Oh! Oh! Şi ce voieşte regele? 

— Regele e foarte dispus astă-seară, şi voieşte să joace o 
partidă de lhombre. 

— Majestatea Sa mă ia ca partener? 

— Negreşii. 

— În acest caz mă voi duce. 

— Alteța Sa îmi face onoarea de a supa cu mine? 

— Fără îndoială, dar cu o condiţie. 

— Ascult. 

— Să-mi dai două minute. 

— Da, monseniore. 

Henric urcă la Nancy. 

— Amica mea, îi zise el, iată-mă foarte încurcat. 


LI 


murmură Catherine contrariată. 


— Pentru ce? 

— Regele mă invită la jocul său. 

— Şi Doamna Margareta vă aşteaptă. 

— Adevărat. Dar cum să facem? 

Nancy începu să râdă: 

— În amor se pot dispune aranjamente, zise ea. 
Câteodată trebuie să se culce cineva mai târziu decât de 
obicei. Încrede-te în mine şi să ai bună şansă. 

Capitolul XXXIX. 

Părăsind pe Nancy, Henric se duse să-l găsească pe 
domnul de Pibrac care îl aştepta la dânsul cu picioarele 
înaintea unui foc bun şi lângă o masă foarte bine aranjată. 

— Bravo! Zise prinţul intrând şi aruncându-şi ochii pe 
lista prânzului, iată un bun serviciu care are tot meritul. 

— Alteța Voastră, e prea bună, răspunse înclinându-se 
căpitanul gărzilor. 

— De unde îţi vin bucatele astea? 

— De la rege. M-am înţeles pentru pregătire cu 
bucătarul Majestății Sale. 

— Ah! Ah! Făcu Henric. 

— Şi după cum vedeţi, zise cu modestie căpitanul 
gărzilor, nu sunt servit aşa rău. 

Henric se aşeză la masă şi prânzi cu mare poftă. Domnul 
de Pibrac era foarte bine dispus şi începu a face glume. 
Apoi după ce prânzul se termină, el zise prinţului. 

— Regele joacă la regină. 

— Ce zici? Făcu Henric. 

Domnul de Pibrac, repetă aserţiunea sa. 

— Dar, zise prinţul, dacă este astfel, regele s-a împăcat 
cu Doamna Catherine. 

— Vă înşelaţi. 

— Şi după arestarea lui Ren€, tortura şi restul... 

Domnul de Pibrac întrerupse pe prinţ cu un gest. 

— Cei din familia Valois sunt atât de cruzi, pe cât sunt de 
slabi, zise el. 

Henric deschise nişte ochi mari. 


— Regele Carol al IX-lea este atât de mândru că a avut o 
oră de fermitate, făcând să aresteze pe Ren€, încât dacă ar 
mai crede de cuviinţă în momentele acestea, şi-ar arăta 
energia până la a deveni crud. 

— Cum asta? 

— Fiind sigur că de aici înainte Florentinul nu va putea 
să-i mai scape, voieşte s-o întărâte pe regină. 

— Haida-de! 

— Şi pentru aceasta se duce astă-seară la ea. 

Henric avu un surâs. 

— Aşadar, regele joacă la regină? 

— Astă-seară, afară de asta ai să vezi şi proba 
monseniore, despre decizia lui. 

Domnul de Pibrac se sculă de la masă. 

— Veniţi cu mine, adăugă el. 

Henric urmă pe Domnul de Pibrac, care îl conduse la 
rege. 

Regele terminase cina, şi melancolic, şi singur cum era, 
când văzu intrând pe sir de Coarasse, încercă o emoție de 
bucurie. 

— Ah! Strigă el, iată un jucător serios, fără elogii, 
domnule de Coarasse, joci foarte bine l'hombre. 

— Majestatea Voastră mă laudă prea mult... 

— Şi vom face astă-seară o prea frumoasă partidă 
adăugă Carol al IX-lea. 

— Dacă Majestatea Voastră mă onorează cu jocul, zise 
Henric. 

— Cum nu? Domnule de Coarasse, am convenit, vom juca 
împreună, şi vom uita câteva momente chiar universul. 

Henric surâse şi tăcu. 

Regele se şterse pe buze cu şervetul şi urmă: 

— Domnule de Coarasse, voieşti să te însărcinezi cu o 
misiune? 

— Sunt la ordinele Majestății Voastre. 

— Să te duci la regină. 

— La regina-mamă? 


— Da. 

— Şi ce să-i zic? 

— Să o previi că voi fi foarte fericit, astă-seară, dacă aş 
putea face partida mea la dânsa. 

Henric se înclină. 

— Şi mă vei aştepta acolo, adăugă Carol al IX-lea, care 
avea un surâs ironic pe buze. 

Prinţul lăsă pe domnul de Pibrac la rege şi se duse drept 
în apartamentele doamnei Catherine. Regina-mamă avea 
obiceiul de a reuni în fiecare seară în oratorul său, câte 
doisprezece seniori şi dame ale curţii, care veneau la ora 
nouă şi plecau la unsprezece. 

Aceste persoane jucau, şi spuneau lucruri de magie şi de 
fermecătorii şi câteodată messir abatele de Brantâme mai 
citea câte un capitol din romanul Damele Galante. 
Arestarea lui Rene şi disperarea doamnei Catherine, 
întrerupseseră de două zile reuniunile sale. 

Regina nu se mai ocupa decât de modul cum trebuia să-l 
scape pe Rene, ceea ce o făcea să stea întotdeauna 
cugetătoare. 

Văzând intrând pe domnul de Coarasse, ea fu oarecum 
surprinsă. 

— Doamnă, îi zise Henric cu o linişte perfectă, în 
momentul acesta nu vin să anunţ Majestății Voastre bune 
noutăţi. Eu nu sunt prezicător decât la orele mele... 

— Atunci ce vânt te aduce, domnule de Coarasse? Zise 
Catherine cu un surâs grațios. 

— Sunt mesagerul regelui. 

— Ah! Făcu regina care îşi încruntă puţin sprâncenele. 

— Dar un mesager din întâmplare, adăugă cu vioiciune 
Henric care lăsa să se înţeleagă că favoarea sa pe lângă 
rege nu prea îi convenea. 

— Cum asta? 

— Domnul de Pibrac, căruia am onoarea de a-i fi văr, 
făcu cu umilinţă Henric, m-a întâlnit chiar în momentul 
când ieşeam de la Majestatea Voastră. 


— Ei bine? 

— Şi m-a invitat să cinez. 

— Bun! Zise regina. 

— Dar... Majestatea Sa regele, urmă Henric m-a onorat 
acum câteva zile, admiţându-mă în jocul său. Atunci, urmă 
Henric, regele ştiind că eram la domnul de Pibrac, a avut 
dorinţa de a juca o partida de l'hombre. 

— Şi v-a chemat? 

— Da, zise prinţul. 

— Dar trebuie să fiţi patru pentru ca să puteţi juca 
l'hombre. 

— Tocmai pentru aceea mă şi trimite la Majestatea 
Voastră. 

— Ah! Făcu Catherine cu un ton de ironie, regele are 
trebuinţă de al patrulea? 

— Adică roagă pe Majestatea Voastră să-l primească la 
ea, astă-seară. 

— Nu se mai joacă la mine, zise cu răceală Catherine. 

— Doamnă, murmură Henric, dacă aveam curajul să dau 
un sfat Majestății Voastre... 

— Să vedem, domnule de Coarasse. 

— Sunt de idee ca Majestatea Voastră să primească pe 
rege astă-seară. 

— Pentru ce? 

— Cine ştie? Zise cu ipocrizie Henric. Regele poate este 
disperat că s-a arătat atât de sever faţă de Rene şi se 
căieşte că a mâhnit pe Majestatea Voastră. 

— Ai dreptate, zise cu vioiciune regina. 

Şi ea luă o baghetă de ebend şi dădu trei lovituri unui 
mic clopot. 

Unul dintre ofiţerii săi apăru. 

Acesta era un tânăr gentilom care se numea domnul de 
Nancey şi care îndeplinea pe lângă dânsa funcţia de scutier 
al reginei. 

— Nancey, îi zise regina, binevoieşte să dai ordine, să se 
aprindă lumânările, să se aranjeze mesele şi să fie înştiinţaţi 


gentilomii şi damele care se găsesc în Luvru, că regele 
joacă la mine astă-seară. 

Obrazul domnul de Nancey se lumină. El ieşi foarte vesel 
pentru a transmite ordinele reginei. 

— Majestatea Voastră vede, zise Henric, domnul de 
Nancy judecă ideea mea ca şi mine. 

— Şi cum o judeci dumneata? 

— Dacă regele vine aici, înseamnă că el voieşte să se 
împace cu Majestatea Voastră. 

— Domnule de Coarasse, zise regina, prezici foarte bine 
viitorul şi aş voi să te mai întreb ceva. 

— Sunt la ordinile Majestății Voastre. 

— Regele sunt sigur că nu va veni mai înainte de un sfert 
de oră. Prin urmare vino cu mine. 

Ea luă pe Henric de mână şi îl conduse într-un fel de 
cabinet unde se închise cu dânsul. 

— Doamnă, zise prinţul surâzând, oracolele mint 
câteodată, mai ales când le ostenesc. Nu ştiu încă ce voieşte 
Majestatea Voastră, dar s-ar putea ca să fi devenit, un 
simplu muritor şi să fi putut pierde momentan toată 
puterea. 

— Haida-de! Zise Catherine, mă prind din contră că ai să 
citeşti în viitor ca şi într-o carte. 

Regina-mamă devenise de acum înainte convinsă de 
puterea supranaturală a gentilomului bearnez. 

Cabinetul de toaletă era o cameră foarte mică unde nu 
erau decât două scaune. 

Regina arătă pe unul prinţului, şi ea se aşeză pe celălalt. 

Henric însă rămase în picioare. 

— Voieşti flaconul cu cerneală simpatică? Întrebă regina. 

— E nefolositor, Doamnă. 

— Atunci ce îţi trebuie? 

— Mâna dumneavoastră. 

— lată. Şi pe urmă? 

— Nimic. 


— Pronunţând acest din urmă cuvânt, Henric suflă în 
flacără şi camera rămase într-o obscuritate grozavă. 

Dar cum Doamna Catherine era obişnuită cu astfel de 
lucruri bizare ale oamenilor care se pretind că citesc în 
viitor, ea nu făcu nici o observaţie. Henric îi luă mâna, o ţinu 
strânsă într-a sa şi păstră pentru un moment tăcerea. 

— Doamnă, zise el deodată, regele vine la Majestatea 
Voastră împins de un sentiment de răutate. 

— Ah! Făcu regina, care tresări deodată. 

— Nu ştiu ce va face, şi ce va zice, adăugă Henric, dar vă 
va aduce oarecare indignare. 

Când Henric vorbea astfel, se auziră paşi în oratoriu şi o 
voce care zicea: 

— Unde este Doamna, mama mea? 

— Este regele, zise Catherine. 

Ea pipăi zidul; mâna ei găsi butonul unei broaşte şi o uşă 
se deschise. 

— lată, zise ea lui Henric, treci pe acolo, este inutil ca 
regele să ştie că ne ocupăm de preziceri. Această uşă dă în 
coridor. Să urmezi coridorul. 

— Bine, Doamnă. 

— La capăt, vei găsi o altă uşă, aceea a apartamentului 
fiicei mele Margareta. 

— Să bat în acea uşă? 

— Da. [i se va deschide, şi vei zice lui Margot că regele 
joacă la mine şi că o rog să vină. 

Henric ieşi, şi regina închise uşa fără zgomot. Când el fu 
în coridor, începu să râdă. 

— Această bună Doamnă Catherine, murmură el, este 
puţin naivă şi îmi arată uşa pe care o cunosc tot aşa de bine. 

El parcurse coridorul în toată lungimea lui, ajunse la uşa 
prinţesei şi bătu încet. 

— Cine e acolo? Întrebă Margareta. 

— Un prezicător, răspunse Henric. 

Prinţesa deschise, recunoscu pe Henric şi se roşi. 

— Cum! Zise ea cu un fel de spaimă, îndrăzneşti... 


— Regina mă trimite... 

— Ah! Făcu Margareta respirând. 

Henric se grăbi să-i istorisească Margaretei tot ceea ce 
se petrecuse. 

Prinţesa o chemă pe Nancy şi îi ordonă să o îmbrace. 

— Vei asista la toaleta mea, zise ea. 

Henric cu totul tremurând de bucurie se aşeză lângă o 
minunată oglindă de Veneţia, înaintea căreia se afla 
Margareta. 

După un sfert de oră, Doamna Margareta de Franţa 
intră în oratoriul reginei-mamă rezemată pe braţul 
tânărului sire de Coarasse. 

Era deja mare întrunire la Doamna Catherine. 

Mulțumită domnului de Nancey, noutatea, că regele juca 
o partidă la regina-mamă, se răspândise cu grabă în Luvru. 

Ca şi scutierul reginei Catherine, toată lumea sperase la 
o împăcare, şi fiecare se grăbise a veni. Domnul de Crillon 
nu lipsi. 

Cu toate acestea, ducele nu făcea parte dintre curteni, 
dar se supunea fără îndoială unui ordin al regelui. 

Carol al IX-lea se aşezase la masa de joc. El sărutase cu 
galanterie mâna reginei care, prevenită de prezicerea lui 
Henric, aruncă asupra lui o privire serioasă. 

Regele părea foarte încântător. 

— Ah! Iată-mi omul, zise el văzând pe Henric ce intra. 
Apropie-te domnule de Coarasse. Bună ziua Margot. 

Şi regele amestecă cărţile, pe când Henric luă loc la 
masa de joc. 

— Este curios! Zise un gentilom încet domnului de 
Nancey, regele nu mai e acelaşi de ieri. 

— Tot astfel îmi pare şi mie. 

— Încă azi dimineaţă, mi s-a spus, că ela asistat la 
tortura lui Rene cu atâta bucurie încât era greu de bănuit 
că el va vizita acum pe regină. 

— Doamna Catherine şi-a putut pierde pentru un 
moment influenţa, dar aceasta nu putea dura mult, 


răspunse domnul de Nancey. 

— Eu, zise un al treilea ce se apropie, m-aş prinde 
bucuros... 

— Ce te-ai prinde? 

— Că Rene va ieşi din temniţă astă-seară sau mâine. 

— Ah! Ce spui! 

— Veţi vedea. 

— Cât despre mine, zise Nancey, sunt de părerea 
domnului. 

— Ah! 

— Dacă regele vine la regină, cauza e că s-a împăcat. 

— Şi ce dovedeşte aceasta? 

— Aceasta dovedeşte că regele l-a uitat pe Rene. 

— Sau că regina a părăsit pe parfumierul ei. 

Domnul de Nancey surâse şi ridică din umeri. 

— Niciodată, zise el. 

— Cu toate acestea, Rene a fost torturat azi dimineaţă. 

— Da. 

— Şi a mărturisit... 

— N-a mărturisit nimic. 

— Adevărat? 

— Ela suferit interogatoriul, apa, cizma... 

— Într-adevăr? 

— Şi el n-a încetat de a nega. 

În acel moment regele puse cărţile pe masă şi privi pe 
regina-mamă. 

— Doamnă, zise el, voiesc să vă spun o noutate. 

Regina tresări, căci regele avea un accent batjocoritor. 

— Ascult pe Majestatea Sa, zise ea. 

— Rene, protejatul dumitale, urmă regele, a fost dat 
torturii azi dimineaţă. 

— Ştiu, Sire, răspunse regina. 

— Şi n-a mărturisit nimic, zise el. A înghiţit zece vase cu 
apă, a fost încălţat cu cizma, i s-a ars mâna stângă. 

— E nevinovat, Sire, zise regina. 

— Ceea ce încep a crede şi eu, Doamnă, zise regele. 


Catherine tresări. 

— Şi mâine mă voi asigura. 

— Mâine? Făcu regina cu nelinişte. 

— Da, Doamnă. Astfel, mâine, urmă regele, i se va încălţa 
piciorul stâng al lui Rene cum i s-a încălţat cel drept. 

Regina se cutremură. 

— 1 se va arde mâna dreaptă. 

— Ah! Sire, ce cruzime! 

— Apoi dacă va continua să nege, se vor găsi şi alte 
mijloace... 

Catherine, palidă şi palpitândă, strigă: 

— Dar... cu toate acestea... e nevinovat. 

— Vom vedea. Dacă va fi nevinovat, maestrul Caboche nu 
va avea decât a-şi încrucişa mâinile. 

— Dar, Sire... celelalte mijloace le ştiu... sunt scoabele, 
dar... ah... scoabele sfărâmă oasele. 

— Aceasta va fi neplăcut, zise cu răceală regele, căci va 
trebui să fie dus pe eşafod. 

— Oh! Sire, strigă regina ce voieşti să devină acel 
nenorocit când va avea mâinile arse şi picioarele 
sfărâmate? 

— M-am gândit la aceasta, Doamnă, zise cu răceală 
regele. Dacă Rene e vinovat va fi dat supliciului roatei; dar, 
dacă e nevinovat, mă voi îngriji de dânsul. 

Toţi priveau pe rege cu mirare. 

— Tocmai, urmă Carol al IX-lea, cerşetorul cel însemnat 
al porţii de la Saint-Eustache a murit ieri. Îl voi înlocui cu 
Rene. 

Şi după aceasta, regele strânse cărţile. 

— Este rândul dumitale, domnule de Coarasse, zise el. 

Carol al IX-lea adăugă, către cei prezenţi: 

— Domnilor, vă invit... 

El apăsă atât pe acest cuvânt încât deveni un ordin. 

— Vă invit a mă urma mâine la Châtelet. Veţi asista la 
tortură. 


Toţi se înclinară, tremurânzi, şi nu îndrăzniră să o 
privească pe regină. 

— De asemenea şi dumneata, Doamnă, adăugă Carol al 
IX-lea. 

— Ah! Sire! 

Regina privi în acel moment pe prinţul de Navarra. 

Prinţul surâse într-un chip misterios, ceea ce însemna: 

— Primeşte, Doamnă! Vom izbândi... vei vedea... 

Catherine se încredea în Henric. 

— Voi merge, Sire, zise ea aplecând capul. 

Capitolul XL.. 

Regele Carol al IX-lea se trezi a doua zi la opt ore precis 
şi chemă pe unul din pajii lui. Pajul Gauthier intră. 

— Cine e în anticamera mea? Întrebă regele. 

— Domnul de Pibrac, Sire. 

— Apoi? 

— Domnul duce de Crillon. 

— Şi apoi? 

— Scutierul reginei-mamă, domnul de Nancey. 

— Spune-le să intre. 

Gauthier deschise uşa şi zise: 

— Domnilor, regele vă aşteaptă. 

Domnul de Crillon intră cel dintâi. 

— Ah! Scumpul meu duce, zise regele văzându-l intrând, 
am dormit foarte bine, noaptea asta. Cei două sute de 
pistoli pe care i-am câştigat în tovărăşie, micul gentilom 
bearnez şi eu, mi-au făcut plăcere. Eu... ce dormeam ca un 
rege, adică cu un ochi şi cu o ureche numai, am sforăit ca 
cel din urmă dintre supuşii mei. 

— Majestatea Voastră, crede, zise el, că regina-mamă, 
care a pierdut cei două sute de pistoli, a dormit tot aşa de 
bine? 

— Nu cred, zise regele. 

— Cu toate acestea, zise domnul de Pibrac cu un surâs 
batjocoritor, Doamna Catherine e o bună jucătoare. 

— Aş! Făcu regele 


— Ea pierde fără a se îngrijora. 

— Da, când joacă în tovărăşie cu scumpul ei Rene. 

Şi regele surâse din nou cu răutate. 

— Dar, urmă el, ieri Ren€ nu a fost aici, şi regina-mamă a 
jucat foarte rău. Acele mici desluşiri pe care i le-am făcut 
asupra torturii, chiar a ameţit-o la acel punct, încât a făcut 
greşeli peste greşeli. 

— Apropo de tortură, reluă Crillon, oare Majestatea 
Voastră ne va face să asistăm şi azi? 

— Desigur, zise regele. Duce, ce oră e? 

— Opt ore, Sire. 

— Ah! Atunci trebuie să mă îmbrac. Am anunţat pe 
domnul Caboche pentru ora nouă. 

— Sire, zise domnul de Pibrac, Majestatea Voastră ştie că 
sunt nervos. 

— Ce spui! Făcu regele. 

— Şi mi-e cu neputinţă a suferi astfel de... 

— Haida-de! 

— Şi dacă-mi fac ca şi un altul datoria într-un război... 

— Leşini în prezenţa execuțiilor, nu e aşa, sărmanul meu 
Pibrac? 

— Întocmai, Sire. 

— Aşadar, Pibrac amicul meu, te temi, că văzând pe 
Ren€... 

— Ah! Sire, mă cutremur mai dinainte, şi dacă 
Majestatea Voastră m-ar scuti... 

— Dumnezeu să mă ferească! Făcu regele. Eşti căpitanul 
meu de gărzi, Pibrac, faci parte din casa mea... şi nu voiesc 
să merg singur la Châtelet. 

Pibrac se înclină. 

— Am vorbit destule în prezenţa domnului de Nancey, 
zise el. Regina-mamă va afla, şi aceasta e destul. 

Carol al IX-lea urmă: 

— Sunt de obicei, un rege foarte bun, şi ieri nu te-am 
prea nemulţumit, sărmanul meu Pibrac, dar astăzi... 


— Astăzi Majestatea Voastră e nemiloasă, murmură 
domnul de Crillon. 

— Duce, răspunse regele, am invitat ieri, la jocul reginei, 
pe toţi gentilomii ce mă înconjurau să vină la tortura lui 
Rene. Dacă lipseşte vreunul, voi ordona să-l spânzure ca pe 
un nemernic, şi i se va refuza dreptul lui de gentilom, de a fi 
decapitat. 

Regele nu mai râdea. 

— Sire, zise domnul de Nancey. 

— Ah! lată-te Nancey! Zise regele. 

— Da, Sire. 

— Regina te trimite? 

— Majestatea Voastră a ghicit. 

— Mă prind, urmă Carol al IX-lea, că mă roagă de ao 
scuti. 

— Regina se teme că nu va putea suferi un asemenea 
spectacol. 

— Ei bine, răspunse Carol al IX-lea, sunt puţin de 
părerea ei. 

— Ah! Majestatea Voastră o scuteşte? 

— Nu, dar îi voi permite să aleagă: să vină la Châtelet 
pentru a asista la tortura lui Rene, sau... 

Regele se opri. 

— Sau? Făcu domnul de Nancey. 

— Sau să plece chiar îndată la Amboise, unde o voi 
sfătui. 

Şi regele apăsă asupra acestui cuvânt. 

— Unde o voi sfătui, sfârşi el, să aştepte să-mi albească 
părul pentru a mai veni la Luvru. 

— Ah! Sire! Murmură Crillon, Majestatea Voastră e 
aspră astazi. 

— Crezi, duce? 

— Şi ştiu bine ce va alege Doamna Catherine dintre 
tortură şi exil. 

— Ah! Ce va alege? 


— "Tortura, Sire. Va prefera mai bine să asiste la tortură 
decât să meargă în exil. 

Domnul de Nancey se strecură la spatele lui Crillon. 

— Domnule duce, îi zise el încet, joci un joc periculos. 

— Ce spui! Făcu ducele întorcându-se, de unde ştii? 

— Rene otrăveşte ducii, tot asemenea ca şi pe simplii 
cavaleri. 

— Ei bine, răspunse Crillon, surâzând, poate-l sfătuieşti 
să-l otrăvească pe domnul Caboche; aceasta i-ar putea fi 
mai de folos. 

Pe când Crillon şi domnul de Nancey schimbau aceste 
cuvinte, regele se îmbrăca. 

— Domnul de Coarasse a venit? Întrebă Carol al IX-lea. 

— E la mine în cameră, Sire, răspunse Pibrac. 

— Prea bine. 

— Cu celălalt văr al meu, Amaury de Noe, sfârşi 
căpitanul gărzilor. 

Regele, zise domnului de Nancey: 

— Mergi şi dă răspunsul meu reginei-mamă. 

— Alerg, Sire. 

— Şi vei veni pentru a-mi spune ce a hotărât. 

Domnul de Nancey ieşi şi merse la Catherine. 

Regina-mamă îşi sfârşea toaleta, în prezenţa Doamnei 
Margareta, şi ea ghemuia o mică hârtie cu degetele ei. Acea 
hârtie, un necunoscut o dăduse pajului Raoul, zicându-i: 

— Pentru regina-mamă. 

Raoul privise hârtia. 

— Dar e albă, zise el. 

Într-adevăr nu se vedea nimic scris. 

— Nu uita să i-o dai, zise necunoscutul, depărtându-se. 

Raoul sosise pe când domnul de Nancey se afla la rege 
pentru a-l ruga să o scutească pe regină de a fi prezentă la 
tortură. 

Catherine luase hârtia din mâinile lui Raoul, apoi, 
concediindu-l pe paj, ea zise Margaretei: 

— Aprinde o lumânare, copila mea. 


Margareta se grăbi a se supune. 

Atunci regina-mamă, ce întrebuința ea însăşi mult 
cerneala simpatică, apropiase hârtia albă de lumânare. 

Îndată, sub efectul căldurii, hârtia se acoperise de o 
scriere mai întâi palidă şi care mai apoi devenise neagră, 
după care Doamna Catherine citise rândurile următoare, ce 
nu erau urmate de nici o iscălitură: „Este necesar ca regina 
se asiste la tortură. 

Soarta lui Rene depinde de aceasta.” 

— Bun murmură Catherine, ce întinse scrisoarea 
Margaretei. Renaudin îmi scrie... Voi merge. 

Domnul de Nancey reveni, aducând Catherinei 
răspunsul lui Carol al IX-lea. 

— Bine, îi zise ea. Reîntoarce-te la rege şi spune-i că 
voinţele lui sunt pentru mine nişte ordine. 

— Drace! Îşi zise domnul de Nancey, regina care era mai 
adineauri atât de agitată, e acum atât de liniştită. Ce s-a 
petrecut oare? 

Cum el ieşea, regina îl chemă. 

— Vei ordona să-mi pregătească litiera, zise ea. 

Domnul de Nancey se întoarse la rege. 

Carol al IX-lea era îmbrăcat, cu mantaua pe umeri; el îşi 
rezema mâna pe garda spadei. 

— Ei bine, Nancey, întrebă el. 

— Regina m-a însărcinat să ordon pregătirea litierei, 
Sire. 

— Pentru a merge la Amboise? 

Nancy surâse: 

— Nu, Sire, pentru a urma pe Majestatea Voastră la 
Châtelet. 

— Bravo! Făcu regele, iată că mama mea devine mai 
raţională, şi pentru că este astfel, îi voi face o galanterie. 
Nancey amicul meu, nu mai este necesar să ordoni 
pregătirea litierei Doamnei Catherine, îi voi oferi un loc 
într-a mea. Du-te să o previi. 

Domnul de Nancey se înclină şi ieşi. 


— Domnilor, zise regele ce se apropie de fereastră şi 
aruncă o privire în curtea Luvrului, cred că niciunul dintre 
invitaţii mei nu doreşte să fie spânzurat. Vedeţi bine... 

Curtea Luvrului era într-adevăr plină de curteni care, în 
ajun asistau la jocul reginei. 

— Haidem! Adăugă regele. 

Crillon şi Pibrac se dădură la o parte. Regele ieşi din 
camera lui, străbătu apartamentele cele mari, mângâie cu 
mâna faţa pajului Gauthier, cobori îngânând un cântec de 
vânătoare şi când ajunse în curte el ridică capul. 

Timpul era frumos, cerul albastru azuriu, lipsit de nori, şi 
străbătut de razele solare. 

Atunci regele se întoarse către Crillon. 

— Duce, îi zise el, suntem în întârziere cu trei zile. 

— Cum aceasta, Sire? 

— Dacă eram mai bătrâni cu trei zile, în loc să mergem 
la Châtelet, ne-am fi îndreptat spre Place de Greve. E un 
timp minunat pentru o execuţie, şi mă tem să nu plouă în 
ziua când Rene va fi zdrobit. 

Şi zicând acestea, regele văzu pe Doamna Catherine ce 
se apropia, rezemată pe braţul fiicei sale, prinţesa 
Margareta. 

El merse spre ele şi le salută. 

— Ah! Sire, murmură regina-mamă, eşti crud. 

Regele nu răspunse, dar oferi braţul reginei. 

— Vino, Doamnă, zise el. 

Şi el o conduse la litieră. 

Pe când regele şi cele două prințese se urcau în litieră, 
gentilomii se aşezau pe amândouă părţile, şi printre ei 
Catherine zări pe Henric şi Noe. 

Henric îi surâse din nou într-acel chip misterios. Toţi se 
puseră în mişcare şi se îndreptară spre Châtelet. 

Pe drum, regele se arătă foarte vesel şi încântător, şi 
cum litiera trecea pe podul Change, el zise reginei: 

— După toate cele întâmplate, Doamnă, cred că ai avut 
ceva afecţiune pentru Rene, bineînţeles pentru că era bun 


prezicător şi pentru că făcea cărţile cu o dibăcie fără 
seamă. 

— Ah! Sire nu-ţi râde... 

— Dar, urmă regele, voiesc să te consolez... 

El se opri un moment şi surâse. 

— Mi s-a vorbit, reluă el, de un ţigan ce face minuni în 
acest moment pe podul pe care trecem. În toate zilele are 
un public de o sută de persoane. El citeşte, aşa se zice, în 
stele cum dumneata citeşti în cartea dumitale de rugăciuni, 
şi voiesc să-l apropii de persoana dumitale... Îi voi da titluri 
şi îl voi face om nobil. 

— Sire... te rog! şopti regina, pe care această batjocură 
o apăsa. 

— Aş! Făcu regele, mă prind că, în cincisprezece zile, 
când vei gusta din prezicerile lui Candelare, aşa se numeşte 
vrăjitorul, nu vei mai cugeta la Rene. 

Litiera se opri în acel moment în faţa Châteletului. 

La poarta temniţei, Catherine şi prinţesa zăriră mai întâi 
pe Fouronne, guvernatorul, ce venea pentru a primi pe 
rege. 

Apoi lângă dânsul, trei oameni cu înfăţişarea stranie, a 
căror îmbrăcăminte le dovedea profesiunea. 

Era domnul Caboche cu doi ajutori ai săi. 

— Doamnă, zise Carol al IX-lea, ţi-i prezint pe 
spoveditorii protejatului dumitale. 

Regina nu-şi putea stăpâni un tremur; dar în acelaşi timp 
văzu apărând la spatele executorilor un om îmbrăcat cu 
haină lungă neagră. 

Acel om ca şi Henric surâdea într-un chip misterios, şi 
acel surâs şi mai puternic decât al lui sir de Coarasse, o 
linişti cu totul pe Catherine. 

Omul cu haina neagră nu era altul, decât prezidentul 
Renaudin. Regele dând braţul Catherinei şi urmat de 
curteni se îndreptă spre sala de torturi. 

Prin ordinul domnului de Fouronne se aşezaseră scaune 
şi bănci de-a lungul zidului. 


În mijloc se afla un fotoliu, în care Carol al IX-lea se 
aşeză: 

— Domnilor, zise el, cred că şedinţa va fi lungă şi vă rog 
să şedeţi jos. 

Doamna Catherine era foarte palidă, şi ochii ei aruncau 
priviri de spaimă asupra instrumentelor de tortură. 

Henric aflase mijlocul de a se strecura după fotoliul 
Margaretei. 

Prinţesa îi surâse în mai multe rânduri. 

Când îl simţi lângă dânsa, ea se aplecă spre el. 

— Mama mea ar fi mai puţin mişcată, îi zise ea încet, 
dacă s-ar tortura unul dintre copii ei. 

— Cu toate acestea, răspunse Henric, ea e convinsă că îl 
va scăpa... 

— Renaudin i-a făgăduit. 

— Şi se va ţine de cuvânt, fiţi sigură. 

— Da, dar Rene va fi torturat... Nu poate să împiedice 
aceasta. 

— Cine ştie? Făcu Henric. 

Tot în acel timp regele zise: 

— Domnule de Fouronne, ordonă să aducă pe învinuit; e 
timpul să începem. 

Sir de Fouronne se întoarse spre soldatul ce era de 
gardă la uşă, şi îi făcu un semn. 

La acel semn, soldatul bătu de trei ori cu lancea sa în 
pământ. 

La acest zgomot, uşa se deschise şi Rene apăru între doi 
soldaţi. 

Florentinul era cu mâinile legate la spate, şi lanţurile nu 
îi permiteau să facă decât nişte paşi foarte mici. Rene era 
foarte palid, el părea că abia mai poate să se ţină pe 
picioare şi făcu un gest de spaimă văzând pe rege şi marea 
lui suită; apoi văzu pe Catherine, şi prezenţa reginei păru 
că-l încurajează puţin. 

— Culcă învinuitul pe căluş, domnule Caboche, zise 
preşedintele Renaudin, vom reîncepe încercarea cu apă. 


Şi pe când călăul lua pe nenorocitul parfumier, judele se 
aşeză înaintea unei mici mese şi luă un condei pentru a 
scrie mărturisirile învinuitului. 

— Sunt nevinovat! Strigă Rene, sunt nevinovat! 

Regele făcu un semn. 

— Începe domnule Caboche, zise el. 

Unul din ajutori rezemă capul lui Rene pe căluş, pe când 
celălalt îi introducea pâlnia în gură. Rene se zbătu, dar 
înghiţi trei vase mari. Catherine mişcată întoarse capul. 

— Ce barbarie! Murmură ea. 

— Doamnă, răspunse regele, aceasta e apă din Sena, a 
fost filtrată... ea e foarte limpede. 

Curtenii nu se putură stăpâni şi începură a râde. Rene 
zguduia căluşul şi încerca să zdrobească pâlnia cu dinţii. 

— Sire, zise călăul, apa nu-l va face să mărturisească. 
Dar... focul... 

— Ei bine, maestre Caboche, zise Carol al IX-lea, arde-i 
mâna dreaptă. 

Dar pe când călăul dezlega pe Rene de pe căluş, 
prezidentul Renaudin luă la rându-i cuvântul: 

— Sire, zise el, pentru că Rene neagă atât de energic, se 
găseşte poate un mijloc de a afla adevărul. 

— Ah! Ah! 

— Rene avea complici. 

— Ce, ştii dumneata? Întrebă Carol al IX-lea. 

— A fost arestat, acum două zile, urmă cu naivitate 
prezidentul Renaudin, un hoţ numit Gascarille. 

Rene lăsă să-i scape un gest de surpriză. Acest gest fu 
greşit interpretat de rege. Carol al IX-lea îşi închipui că 
surpriza lui Rene era din cauza groazei. 

— He! Zise el, ticălosul nostru păleşte... Să vedem 
maestre Renaudin, cine este acest Gascarille? 

— Un hoţ pe care Marele Prevot10 l-a condamnat pentru 
furt la spânzurătoare. 

— Şi crezi că el e complice cu Rene? 

— Sunt sigur. 


— Pe ce bazezi opinia dumitale? 

— Gascarille este în aceeaşi închisoare cu un alt hoţ, 
care îndeplineşte la Châtelet funcțiunea de berbece. 

— Ce zici? Făcu regele. 

— Sire, zise Renaudin, se numeşte berbece un prizonier 
care discută şi pune întrebări celorlalţi, şi după ce îi 
cercetează, expune judecătorilor ceea ce a surprins din 
secretele lor. 

— Bun! Zise Carol al IX-lea, acum înţeleg. Continuă, 
maestre Renaudin. 

Prezidentul urmă: 

— Gascarille a zis berbecelui: „Acest sărman Rene 
Florentinul, n-are noroc; are să sufere pentru mine, şi pe 
când ei se vor mulţumi să mă spânzure, el va fi schingiuit şi 
chestionat.” 

— Ah! Zise regele, a zis berbecele aceasta? 

— Da, Sire. 

— În acest caz, el îi e complice... 

— Este probabil. 

— Ei bine, se va arde mâna dreaptă a lui Rene mai întâi. 

Rene se înfioră şi aruncă împrejurul lui o privire de 
animal sălbatic. 

— Apoi, urmă regele, pe când Catherine palidă şi 
tremurândă, abia se susţinea, dacă nu mărturiseşte, se vor 
întrebuința scoabele şi apoi va fi țintuit... 

— Şi dacă se va decide să nu mărturisească? 

— Atunci vei trimite să ne aducă pe Gascarille, pentru ca 
să i se facă interogatoriul. 

— Sire, zise Renaudin, Majestatea Voastră îmi permite 
să-mi dau o părere. 

— Vorbeşte. 

— Astăzi este ziua în care parlamentul trebuie să se 
adune pentru a judeca pe Rene, dacă Rene va mărturisi, 
sau ceea ce e totuna, dacă se va descoperi adevărul, prin 
complicele său Gascarille. 

— Fără îndoială, ei bine? 


— Dacă i se va arde mâna dreaptă, cum i s-a ars mâna 
stângă, îi va fi imposibil condamnatului să ţină în mână o 
lumânare ducându-se la eşafod. 

— Este adevărat, zise regele. Atunci să trecem de-a 
dreptul la scoabe. 

— Dar, zise încă o dată prezidentul Renaudin, dacă Rene 
este condamnat astăzi, el va putea fi executat mâine. 

— Neapărat. 

— Şi aceasta va fi un exemplu destul de mare pentru un 
popor, care este înverşunat pentru asasinatul din strada 
Urşilor, văzând pe condamnat ducându-se la eşafod cu 
picioarele goale şi cu o lumânare în mână. 

— Sunt de părerea dumitale, maestre Renaudin. 

— Dacă i se vor aplica scoabele el nu va mai putea 
merge. 

— Ah! Drace! Murmură regele. Ei bine! În acest caz 
trimite după Gascarille. 

Catherine şi Rene respirară. 

Crillon se aplecă la urechea domnului de Pibrac: 

— Hm! Îi zise el cu o aspră francheţe de soldat, cred că 
regele se lasă înşelat... Acest judecător are aerul unui 
protector de bandiți. 

Crillon nu mai continuă, dar privi pe regină şi i se păru 
că ochii Catherinei străluceau de bucurie. 

— Regele e păcălit! Se gândi el. 

Capitolul XLI. 

Apăruse o vie mişcare de curiozitate printre asistenţi, 
când regele ordonase să fie adus Gascarille şi să i se facă 
interogatoriul. 

Rene fu aşezat din nou lângă zid. 

Florentinul tot scoțând apă pe gât, continua de a-şi 
plimba privirea sa feroce şi crucişă asupra tuturor 
oamenilor pe care regele îi invitase la supliciul lui. 

Şi într-adevăr, aceştia erau atât de convinşi acum că 
Florentinul era un om pierdut, încât îşi potoliseră cu totul 
groaza lor. 


Regele ordonând să fie adus hoţul Gascarille, messir de 
Fouronne se grăbise la rându-i să dea ordine. 

Câteva minute trecură în cea mai mare tăcere. 

Numai ducele de Crillon, îngână câteva cuvinte 
neînţelese printre dinţii săi. 

Regele se întoarse spre el şi îi zise: 

— Ce zici dumneata, duce, despre aceasta? 

— Eu, răspunse Crillon, zic că aş fi voit să fiu rege numai 
o oră. 

— Şi pentru ce, duce? 

— Pentru ca să las pe Gascarille, liniştit în închisoarea sa. 

— Da! Făcu regele. Dar pe ce bazezi dumneata această 
părere, duce? 

— Majestatea Voastră îmi permite de a-mi exprima 
opinia mea? 

— Fără îndoială, vorbeşte, duce. 

Rene se înfioră până în măduva oaselor. 

— Sire, reluă Crillon, sunt de părere că condamnarea lui 
Rene va servi ca cel mai mare exemplu pentru poporul 
Parisului. 

— Aceasta e şi ideea mea, duce. 

— Supliciul lui Rene va dovedi tuturor parizienilor 
justiţia Majestății Voastre, arătând că regina-mamă, ştie să 
facă sacrificii şi să renunţe la a proteja un om, care de aici 
înainte este nedemn de buna sa indulgență. 

Regina aruncă asupra ducelui, o privire otrăvitoare ca şi 
parfumurile Florentinului. 

Crillon nu se descurajă la acea privire şi continuă liniştit: 

— Dacă Gascarille a asasinat el însuşi pe burghezul din 
strada Urşilor, va fi spânzurat desigur Gascarille, şi poporul 
Parisului nu s-ar mai fi preocupat de aceasta. Dar Rene 
Florentinul, Rene otrăvitorul de pe podul Saint-Michel, 
Rene al cărui nume a făcut să tremure toţi gentilomii de la 
curtea Majestății Voastre, afară de mine, făcu ducele cu un 
surâs dispreţuitor, Rene zic, va deveni mai mult decât un 
simplu subiect al pieţei de Greve. 


— Duce, îl întrerupse Carol al IX-lea, care nu ştia încă 
unde voia Crillon să ajungă, aceasta nu-mi spune nimic 
pentru ce anume voieşti să fie lăsat Gascarille în 
închisoarea sa. 

— Ah! Iată pentru ce, răspunse ducele. Dacă Gascarille 
se va acuza de asasinat, atunci Rene va fi scăpat, nu e aşa? 

— Neapărat. 

— lată ceea ce nu voiam. 

— Pentru ce? 

— Pentru că, Sire, zise Crillon, când am o bucată bună 
de vânat, nu mă mai gândesc la nişte bucate de fasole sau 
linte. 

— He! Zise regele, eşti prea lacom scumpul meu duce. 

— Pentru mine şi pentru parizieni, urmă ducele, Rene 
este bucata de vânat, şi Gascarille reprezintă pe cea de 
linte. 

Regele leşină de râs, curtenii îl imitară şi însuşi călăul 
râse de asemenea. 

— Drace! Murmură Henric, la urechea Margaretei, 
această încăpățânare a lui Crillon, este în stare de a deranja 
şi de a întoarce cele mai savante combinaţii ale 
prezidentului Renaudin şi ale reginei-mamă. 

Catherine, într-adevăr era de o paloare mortală şi părul 
lui Ren€ se zbârlise. Prezidentul Renaudin de asemenea, 
devenise foarte indispus. 

Dacă nu se lua interogatoriul lui Gascarille, Rene era 
pierdut. 

— Să vedem, zise regele, continuă duce: 

— Ei bine! Eu, Sire, zise Crillon, dacă aş fi fost rege, aş fi 
pedepsit numai pe Rene, şi aş fi dat parizienilor o bună 
bucată, adică nu le-aş strica gustul cu linte. 

După aceste cuvinte, se făcu un moment de tăcere şi 
incertitudine. 

Doar regele râdea cu lacrimi. 

— Ei bine, duce, zise el, sunt gata a împăca dorinţa 
dumitale. 


— Ascult Sire, murmură ducele neliniştit la rându-i. 

— Presupune că mâine, în loc de a avea o bucată de 
vânat, nu ai avea decât linte, ce ai face atunci? 

— Aş mânca linte, Sire. 

— Ei bine! Poporul Parisului va face tot ca dumneata. 
Rene va rămâne tot o bună bucată pentru mine, şi pentru 
cei ce vor voi să mănânce linte, le voi da pe Gascarille peste 
vreo opt zile. 

Crillon îşi muşcă buzele. 

— Majestatea Voastră poate face cum va voi, zise el. 

În acest moment, uşa condamnaților se deschise şi 
Gascarille apăru între doi soldaţi. 

Rene şi regina respirară. 

Prezidentul Renaudin încercă de asemenea o mare 
bucurie. Gascarille era un băiat de vreo douăzeci de ani, 
frumos foarte, cu o mină inteligentă, şi cu o figură trufaşă. 
Regele îl găsi atât de mult, pe gustul său, încât îi zise 
ducelui: 

— Drace! lată pentru bunii noştri parizieni o fiertură de 
linte cu gust foarte bun, aşa e Crillon, amicul meu? 

Apoi privind pe Gascarille, îi zise: 

— Ei, ce zici tu, ticălosule? Cum găseşti tu acel căluş, 
acele scoabe şi acele mici botine care zdrobesc piciorul? 

— Le cunosc pe toate, Sire, răspunse Gascarille, cu o 
linişte perfectă, căci am mai suferit aceste torturi la Orleans 
acum patru ani. 

— Şi tu ai mărturisit, cred? 

— Nimic, Sire, nimic absolut. Eu mărturisesc de 
bunăvoie, dacă-mi convine. Şi domnul Caboche pe care îl 
văd... 

Şi Gascarille salută pe călău. 

— Domnul Caboche, zise el, să se asigure, poate să-mi 
ardă mâinile şi să mă sfărâme. 

— Ah! Ah! Făcu regele. 

— Gascarille, zise cu severitate prezidentul Renaudin, 
uiţi că eşti în prezenţa regelui. 


— Ferească Dumnezeu! Răspunse Gascarille, dar cum 
sunt condamnat la moarte cred că trebuie să vorbesc 
sincer. 

— Ei bine! Să vorbească! Zise regele. Siguranţa cu care 
vorbeşte acest băiat îmi place! 

— Sire, zise Gascarille care aruncă o privire 
dispreţuitoare asupra lui Rene, ştiu pentru ce am onoarea 
de a fi în prezenţa Majestății Voastre. 

— Ah! Tu ai ghicit? 

— Da, este chestiunea de afacere din strada Urşilor. 

— Întocmai, bunul meu băiat, şi pentru a ne spune 
istoricul mai precis am să fac să înghiţi câteva vase cu apă... 

— E inutil, Sire, zise Gascarille. 

— Pentru ce aceasta? Oare vei vorbi de bună voie? 

— Asta depinde. 

— Hei! Făcu regele. 

— Eu sunt condamnat la spânzurătoare, reluă Gascarille, 
şi mi-e tot una... 

— Atunci tu tăgăduieşti? 

— Oh! Iertare, Sire, nu voiesc să zic aceasta. Numai dacă 
Majestatea Voastră, îmi dă torturi, atunci nu voi spune 
nimic... pe cât timp că... dacă ea îmi va face o promisiune... 

— Eh! Făcu regele râzând, mă prind că acest ticălos îşi 
va cere graţierea. 

Gascarille surâse pe sub mustață. 

— Nu sunt ambițios, zise el, şi afară de asta, îmi închipui 
unde este locul meu. Aşadar, dacă Majestatea Voastră ar voi 
să-mi promită că oricare ar fi crima ce am comis, s-ar 
mulţumi numai de a mă spânzura? 

— Atunci, tu vei vorbi? 

— Da, Sire. 

Regele se întoarse spre Crillon: 

— După cum văd eu, zise el, parizienii, se vor mulţumi 
mai bine de a avea lintea lor preparată cu unt-de-lemn, în 
loc de a o avea cu unt; ce zici, duce? 


— Sire, sunt din ţara unt-de-lemnului celui bun, şi am un 
dezgust pentru unt, răspunse Crillon. 

— Ei, zise regele, adresându-se lui Gascarille, 
mulţumeşte-i domnului de Crillon, căci a optat pentru tine, 
tu vei fi numai spânzurat. 

— Pot să recunosc tot, fără să mă tem de nimic? Întrebă 
pungaşul. 

— Da, zise regele. Îţi dau cuvântul meu de gentilom. 

— Atunci, răspunse Gascarille, Majestatea Voastră poate 
să concedieze pe domnul Caboche, căci nu mai avem 
trebuinţă de dânsul. 

— Vorbeşte, zise regele. 

Gascarille îşi plimbă ochii prinprejurul lui şi începu 
astfel: 

— Voiesc să vă istorisesc cum s-a petrecut afacerea din 
strada Urşilor. Domnul Rene pe care îl văd aici, era în bune 
relaţii cu doamna Loriot, femeia argintarului. 

Rene făcu un nou gest de surprindere, şi Henric îşi 
înăbuşi un strigăt. 

Prezidentul Renaudin, privi cu severitate pe Rene, şi el 
înţelese. 

Gascarille urmă: 

— Messir Rene, cunoştea un pedestru din amicii mei, 
numit Theobald. Theobald şi cu mine am făcut mai multe 
lovituri împreună. Când argintarul ieşea şi când maestrul 
Rene era la frumoasa lui pereche, Theobald făcea pe 
observatorul în stradă. Într-o zi Theobald mă întâlni şi îmi 
zise: 

— Argintarul e bogat ca regele; dacă am pune mâna pe 
lada lui?” 

— E cam greu, îi răspunsei eu.” 

— El iese în toate serile. Şi peste o oră Rene va veni să 
vadă pe argintăreasă.” 

— Ah! Ah! Ei bine! Să vorbim cu Rene.” 

— Nu, îmi zise Theobald, Rene are să o ridice astă- 
seară.” 


— Unde o conduce el?” 

— Nu ştiu.” 

— Atunci ce vrei tu să faci?” 

— Trebuie să omorâm pe argintar când va trece pe 
podul Saint-Michel, şi să îi luăm cheia de la casă.” 

— Bun! Apoi?” 

— Şi aceasta când argintăreasa şi Rene nu vor fi.” 

— Eşti tu sigur?” 

— Negreşit, pentru că e Godolphin care mi-a spus.” 
Godolphin, adăugă Gascarille, era fiul adoptiv al lui Rene. 

— După aceasta? Făcu regele, care nu vedea încă cum 
Rene, intervenise la omorul lui Samuel Loriot. 

— Godolphin pe care-l păzeam, ca şi pe burghezul 
Loriot, urmă Gascarille, ieşi spre ora zece din prăvălie; el 
ducea pumnalul stăpânului său să-l ascută. 

— Hei! Făcu regele. Este adevărat dar? 

— Godolphin avea în buzunar pumnalul şi două chei. Una 
din aceste chei era aceea pe care argintăreasa o 
încredinţase lui Rene. Rene o dăduse lui Godolphin pentru 
ca să se ducă să prevină pe argintăreasă să nu aştepte în 
acea seară după cum se hotărâse şi că a doua zi va fi la 
miezul nopţii în colţul străzii Mauconseil cu doi cai şi că o va 
ridica. 

Gascarille se opri pentru a-şi relua respiraţia. Toţi până 
aici îl ascultaseră cu multă atenţie. 

— După aceasta? Făcu regele cu nerăbdare. 

— Theobald îmi făcu un semn, ne-am înţeles, şi am 
întâmpinat pe Godolphin pe malul râului, apoi l-am apucat 
de gât şi pe când Theobald îi lua pumnalul şi cele două chei, 
eu l-am sugrumat şi l-am aruncat în apă. 

— Acum, îmi zise amicul meu, avem cheile de la casa lui 
Loriot, şi cheia prăvăliei lui Rene, aceasta ne va servi mult. 
Ne vom duce dar să ne scăpăm de burghez, apoi vom 
merge să găsim pe argintăreasă şi îi vom zice că venim din 
partea lui Rene, în locul lui Godolphin.” O oră după aceasta, 
am omorât pe Loriot... 


— Cum! zise regele, şi... Rene? 

— Aşteaptă Sire, zise Gascarille cu linişte, aveţi să 
vedeţi... Am pierdut puţin timp şi nu am ajuns decât după 
miezul nopţii în strada Urşilor. Argintăreasa care nu văzuse 
pe Godolphin pentru că îl înecasem, ieşise pentru a găsi pe 
Rene, şi noi cu cheia pe care o luasem de la Godolphin, am 
pătruns în casă. Dar bătrânul evreu ce nu ne cunoştea, nu 
voi să audă nimic când îi spuserăm că veneam din partea lui 
Rene. „Sunteţi hoţi!” strigă el. Theobald îl omori cu o 
lovitură de pumnal. Servitoarea alergă, şi el o omori de 
asemenea. Apoi căutarăm prin toată casa şi găsirăm lada; 
ea era goală, numai într-un colţ un pumn de pistoli. N- 
aveam ce împărţi, şi cum Theobald se aplecă, eu luai 
pumnalul lui Rene şi îl lovii între umeri. 

— Dar, strigă regele, palid de mânie ce făcea Rene în 
acest timp? 

— El se afla la Luvru cu regina, răspunse cu răceală 
Gascarille. 

— Este adevărat! Zise regina, ce scoase un strigăt de 
triumf. 

— Aşadar Rene e nevinovat... 

— Da, zise Gascarille. 

Toţi se cutremurară în sala de tortură... Toţi erau palizi. 
Regele păru lovit de uimire. 

— Aşadar... repetă el, el e nevinovat? 

— Jur că da! Strigă Gascarille. 

Domnul de Crillon, palid de furie, îşi muşca mustaţa; 
curtenii erau înspăimântați. 

Singuri, Rene şi regina triumfau. 

Carol al IX-lea aruncă asupra mamei lui o privire stranie 
şi groaznică. 

— Doamnă, îi zise el, dacă Rene e nevinovat, este o mare 
nenorocire; dacă e vinovat, ai jucat bine partida... Dar... mă 
voi răzbuna! 

Şi regele se ridică furios şi zise curtenilor: 

— Veniţi, domnilor, urmaţi-mă! 


Apoi când ajunse pe pragul camerei de tortură, el se 
întoarse şi zise preşedintelui Renaudin. 

— Pentru că acest om e nevinovat, eliberaţi-l; cât despre 
celălalt, să îl spânzure îndată domnul Caboche. 

După o oră, domnul Caboche, călăul, ducea pe Gascarille 
spre piaţa Greve. 

Gascarille, încrezându-se pe făgăduiala reginei şi a 
preşedintelui Renaudin, privea pe călău surâzând şi mergea 
alături cu el ca un om ce merge la o nuntă sau la 
înmormântarea unui unchi ce îl lăsa moştenitor. 

— El va greşi la facerea nodului... el a primit ordine, îşi 
zicea Gascarille. În câteva ore, voi fi lângă Farinetta. 

Ceea ce întărea speranţele lui Gascarille era că 
prezidentul Renaudin se apropiase de el în momentul când 
ieşea din Châtelet pentru a merge la supliciu, şi îi puse, fără 
să vadă nimeni, un pachet de monede în mână. 

— Pune aceasta în buzunarul tău, îi zise el. Îi vei duce 
chiar în astă-seară Farinettei. Caboche e prevenit, el va 
greşi execuţia, prin urmare fii liniştit... 

Şi Gascarille merse cu multă bucurie pe piaţa Grevei. 
Nimeni nu se aştepta în Paris la o aşa grabnică execuţie; 
piaţa era aproape goală. Vreo sută de oameni se 
grămădiseră lângă supliciu. 

— Copilul meu, îi zise călăul, n-ai noroc... lucrul o să se 
petreacă mai ca în familie. 

— Şiretule, zise Gascarille. 

Maestrul Caboche îi trecu frânghia primprejurul 
mijlocului. 

— E solidă cel puţin? Întreba Gascarille. 

— Prea solidă, răspunse călăul. 

Apoi îl făcu să pună piciorul pe cea dintâi treaptă a 
scării. 

— Aide! Urcă-te, zise el, grăbeşte-te. 

Gascarille se sui şi ajunse la capătul scării. Călăul era în 
urma lui şi pregătea frânghia cea mică. 

— Aşa! Îi zise el trecând-o primprejurul gâtului. 


— Dar ce faci? Strigă Gascarille, eşti nebun? 

— Ce spui, copilul meu? 

— Nodul aceasta se va strânge... în loc... 

— Ei bine! Cum voieşti dar să te strâng de gât, zise 
călăul, dacă nodul e altfel făcut? 

— Dar ştii că... făcu Gascarille neliniştit. 

— Nu ştiu nimic. 

— Trebuie să mă spânzuri numai pentru ochii lumii. 

— Aud? Zise călăul, cine ţi-a spus asta, copilul meu? 

Zicând acestea, îl îmbrânci, sărind pe umerii lui. 

Gascarille era într-adevăr foarte bine spânzurat şi astfel 
regina nu s-a ţinut de cuvânt... 

Capitolul XLII. 

O mare tăcere domni toată ziua în Luvru. 

Deznodământul neprevăzut al afacerii lui Rene 
răspândise printre curteni o tristeţe generală. 

Rene eliberat prin lipsa de probe, Rene afară din 
temniţă, devenea cu atât mai îngrozitor cu cât era însetat 
de răzbunare. 

Regele, furios, dar fără putere, se închisese la dânsul, în 
acea cameră ce se numea cabinetul regelui, şi ordonase ca 
tuturor să le fie închisă. 

Doamna Catherine reintrase în Luvru cu capul sus. 

Toţi cei ce se bucurară mai mult sau mai puţin, începeau 
acum a tremura. 

Domnul de Pibrac întâlni, la o oră după reîntoarcerea de 
la Châtelet, pe ducele de Crillon care în prada unei furii 
îngrozitoare, se preumbla în curtea Luvrului, şi nu vorbea 
de nimic altceva decât că-l va pălmui pe Rene dacă-l va 
întâlni, pentru a-l sili să se dueleze cu dânsul. 

— Domnule duce, îi zise căpitanul gărzilor, te voi sfătui 
ceva. 

— Ce? Făcu ducele. 

— Ai o frumoasă proprietate în provincie, şi un han la 
Avignon. 

— Ei bine? 


— În locul dumitale, aş merge eu însumi să văd, dacă 
recolta va fi bogată, dacă hanul n-are trebuinţă de 
reparaţii. 

— Dumneata glumeşti? 

— Fiara sălbatică a scăpat... 

— Aş! Zise Crillon, dacă va veni la mine îi voi suci gâtul... 

— Domnule duce, murmură prudentul gascon, regele n-a 
putut să izbutească... 

— Dar eu... 

— Oh! Mă prind că dumneata mai înainte de trei zile vei 
fi gustat din niscaiva mâncăruri ce-ţi vor provoca dureri de 
stomac... 

Domnul de Crillon ridică din umeri. 

— Iată, zise el, voi face un jurământ înaintea dumitale. 

Pibrac îl privi. 

— Jur, zise ducele, că nu voi bea decât apă şi că nu voi 
mânca, la Paris, decât ouă coapte, până ce voi suci gâtul lui 
Rene. 

Domnul de Pibrac făcu un semn din cap. 

— Drace! Murmură ducele, am să merg să-l văd pe rege 
şi-i voi spune ceea ce m-am gândit. 

— la seama. 

— La ce? 

— Regina e acolo. 

— La rege? 

— La rege, repetă încet Pibrac. 

— Ei bine! Ce-mi pasă? 

Şi Crillon se îndreptă spre uşa cabinetului regelui. 

Pajul Raoul se afla în anticameră. 

— Regele nu voieşte să primească pe nimeni, zise el. 

— Dar pe mine? 

— Mă duc să îi spun că aştepţi, domnule duce. 

Raoul intră şi Crillon auzi vocea cea aspră a regelui ce 
zise: 

— Spune domnului de Crillon că mă doare capul şi nu 
pot să-i dau audienţă. 


— Oh! Murmură ducele cu mânie, regina m-a prevenit... 
regele e prea slab. 

Şi ducele se îndepărtă muşcându-şi mustaţa şi trecu prin 
mai multe săli în care gentilomi, cu întristarea pe faţă, 
conversau încet. 

— Regina e la rege, ziceau ei, Rene va veni la Luvru. Vai 
de noi! 

— Eu, zicea unul dintre dânşii, voi face plimbare la 
Amiens şi îmi voi rade barba la întoarcere. Am avut 
nenorocirea să râd azi dimineaţă. 

— Eu, adăugă un altul, voi cere un concediu de la rege, 
şi dacă mă va refuza, nu voi mai ieşi decât cu cămaşă de 
oţel. 

Domnul de Crillon se oprise pentru a asculta toate 
acestea şi ridică din umeri. 

— Grămadă de fricoşi! Zise el, eu voi face ceea ce nici 
regele nici călăul n-au putut să facă. Mă voi pune sub 
poarta cea mare a Luvrului, şi când va veni Ren, îi voi suci 
gâtul! 

Şi Crillon cobori în curte şi se aşeză liniştit pe o piatră 
sub poarta principală, şi aşteptă. Dar aşteaptă o oră şi Rene 
nu apăru încă, după care domnul de Pibrac veni la el cu un 
aer misterios. 

— Ah! Zise ducele văzându-l, vii să mă cauţi din partea 
regelui? 

— Nu, domnule duce. 

— Ce e dar atunci? 

— Regele mă trimite cu un mesaj. 

— Care? 

— Regele vă roagă să urcați pe cal... 

— Bun, zise ducele. 

— Şi să mergeţi la Avignon, unde vă va trimite noi 
ordine. 

— Drace! Strigă Crillon! Este o dizgrație? 

— Mă tem, murmură prudentul căpitan de gărzi, că e 
mai mult ca aceasta, e un exil! 


Domnul de Crillon începu să înjure ca un păgân. 

— Domnule duce, adăugă Pibrac, ţi-am dat adineauri un 
sfat bun. 

— Pe legea mea! Strigă Crillon, pentru că regele mă 
exilează, mă voi supune; dar mai înainte de a pleca voi suci 
capul lui Rene. 

— Vai! Zise domnul de Pibrac, iată un lucru ce e încă cu 
neputinţă. 

— Oh! Vom vedea. 

— Căci regele mi-a comandat, sfârşi căpitanul gărzilor, 
să obţin de la dumneata cuvântul de onoare că te vei urca 
pe cal îndată. 

— Ah! Făcu ducele, şi dacă refuz? 

— Atunci, domnule duce, îţi voi cere spada. 

Mânia lui Crillon, în loc de a izbucni, se potoli pe dată. 

— Sărmanul meu amic, zise el, aveai dreptate mai 
adineauri, aerul din Paris nu îmi prieşte de aici înainte. Nu 
mai am ce face la curtea unui rege slab şi fantastic, şi mă 
întorc la proprietăţile mele. Soarele de provincie e mai bun 
decât acela al Luvrului. Sărman rege! 

Şi domnul de Crillon se duse spre a se pregăti de plecare 
şi nu mai cugetă la Rene. 

Cum el părăsea poarta cea mare a Luvrului, Henric de 
Navarra trecea pragul. 

— Hei! Pibrac, strigă el. 

EI se întoarse, zări pe Henric, şi se îndreptă spre el. 

— Seniorul meu, îi zise el încet, dădeam un minunat sfat 
domnului de Crillon. 

— Adevărat? 

— L-am sfătuit a merge să respire aerul curat şi să 
contemple cerul cel albastru din proprietăţile sale. 

— Şi pentru ce? 

— Pentru acelaşi cuvânt pe care ţi-l voi da şi dumitale 
seniorul meu, iată timpul cel frumos pentru vânătoare. 
Dacă te-ai duce să faci o plimbare prin munţii noştri din 
Bearn... 


— Scumpul meu Pibrac, răspunse Henric râzând, într- 
adevăr numai eu şi Crillon suntem aceia ce nu avem frică de 
Rene. 

— Vă înşelaţi, monseniore. 

— Dar Rene are mai multă trebuinţă de mine ca de 
regină, urmă prinţul şi vei vedea care din noi se va teme de 
celălalt. 

— Nu trebuie să te mai încrezi pe ajutorul regelui. 

— Aş! Făcu Henric. 

— Doamna Catherine într-o oră l-a fermecat. Ah! Nu mai 
e vorba de a da pe Rene supliciului său, de a exila pe 
regină. Acum e cu totul din contra. 

— Ce s-a petrecut? 

— Nu ştiu, dar regele a exilat pe domnul de Crillon. 

— Asta e prea mult! Murmură Henric. 

— Şi încep a crede că Rene, face farmece într-adevăr. 

— Sunt mai mult ca dânsul, vei vedea... Bună seara, 
Pibrac. 

— Unde te duci, monseniore? 

— La regina-mamă. 

— Ea e la rege. 

— Ei bine, o voi aştepta. 

Henric îşi făcea planul. El îşi făcu această judecată: 
„Doamna Catherine şi-a depus toate silinţele pentru a-l 
scăpa pe Ren6; dar trebuie se aibă o ură asupra lui pentru 
neliniştea ce i-a cauzat, pentru umilinţa ce a suferit văzând 
pe rege, ce părea neînţelegător la rugăciunile ei. Este cu 
neputinţă ca ea să nu se răzbune crud pentru împotrivirile 
ce i s-au făcut şi mânia ei o să fie groaznică pentru aceia ce 
s-au bucurat de soarta lui Ren6; dar sunt sigur că nu-l va 
lăsa pe acesta din urmă nepedepsit. Afară de asta, 
prezicerile mele de ieri s-au realizat atât de bine încât eu 
trebuie se fiu în mare favoare pe lângă Doamna Catherine.” 

Henric se duse dar, la regina-mamă. 

Catherine astfel după cum îl anunţase domnul de Pibrac, 
se afla încă la rege; dar prinţul găsi pe domnul de Nancey 


în oratoriu. 

Domnul de Nancey era radios, ca oamenii a căror 
partidă izbuteşte. 

Pentru că Henric, în afacerea lui Rene, păruse a fi de 
partea Doamnei Catherine, şi pentru că regina se grăbise a- 
| primi, domnul de Nancey îl privi cu mare amabilitate. 

— Majestatea Sa e la rege, îi zise el; dar se va întoarce în 
curând. Binevoieşte a şedea, domnule de Coarasse. 

Henric privi pe domnul de Nancey, şi îi păru că tânărul 
ofiţer al reginei-mamă avea mâncărime în limbă şi nu dorea 
altceva decât a sta de vorbă. 

„lată ceea ce este minunat, îşi zise el, căci doresc mult, 
să ştiu ce s-a petrecut de azi dimineaţă.” 

Şi fiindcă prinţul ştia că cel mai bun mijloc de a face pe 
oameni să vorbească este de a nu-i întreba, el se aşeză şi 
ridică ochii spre tavan ca un om înamorat de arhitectură. 

— De unde vii, domnule de Coarasse? Îl întrebă domnul 
de Nancey. 

— De la han, domnule. 

— Ne-ai părăsit, îmi pare, ieşind din Châtelet? 

— Da, domnule. Acea ceremonie a torturii n-avea nimic 
plăcut. 

— Sunt de părerea dumitale. 

— Şi nu a produs asupra mea alt efect decât acela de a- 
mi aţâţa pofta de mâncare, pe care voiam a o potoli. 

Domnul de Nancey începu a surâde. Henric păstră din 
nou tăcerea. 

— Aşadar, reluă domnul de Nancey, după un moment de 
tăcere, nu ştii nimic din ce s-a petrecut? 

— Unde? 

— Aici. 

Henric îl privi cu un aer mirat. 

— S-a petrecut dar ceva? 

— Da, domnule. 

— Ah! 


— Regele era furios cum ai putut vedea, el ordonase să 
nu primească pe oricine ar fi. El nu voia să vadă pe nimeni 
şi zicea cu voce tare că regina l-a dejucat, dar că se va 
răzbuna într-un mod groaznic. 

— Adevărat! Făcu Henric. 

— Toţi gentilomii de serviciu l-au auzit, şi un moment, 
fiecare din noi a crezut că va urma o exilare a reginei- 
mamă. 

— Dar, zise Henric, îmi pare că s-au liniştit puţin 
afacerile. 

— Mult încă. Şi ştii cum? 

— Nu. 

— Pe când regele se afla în culmea mâniei, regina a 
intrat aici, şi a găsit un gentilom ce o aştepta, cum o aştepţi 
dumneata acum. 

— Şi... acel gentilom? 

Domnul de Nancey surâse: 

— Acel gentilom zise el nu ştia nimic de afacerea lui 
Rene, nici de dizgraţia reginei, şi el venea drept la ea ca la 
adevăratul suveran; căci, adăugă domnul de Nancey cu 
oarecare insolenţă, fie zis între noi, regele domneşte şi 
Doamna Catherine guvernează, nu e aşa? 

Henric păstră o tăcere diplomatică. 

— Acest gentilom, urmă Nancey, se numeşte domnul de 
Duras, şi venea din Angers cu cea mai mare grabă. 

— Ah! Făcu Henric, e o bună bucată de drum de la 
Angers până aici. 

Ştii că seniorul duce d'Alengon e guvernatorul provinciei 
Anjou? 

— Da, zise Henric. 

— Ducele d'Alenqon e fiul mult iubit al Doamnei 
Catherine. Ea i-ar da un regat dacă l-ar avea. Tocmai 
domnul duce d'Alencon descoperi la Angers o conspirație 
de calvinişti, şi el dădea desluşirile şi noutatea prin mesajul 
ce aducea domnul de Duras. 

— Oh! Oh! Făcu Henric, încep a înţelege. 


— Atunci regina a luat mesajul şi a alergat la rege şi a 
pătruns, ca să zic astfel, cu forţa. Ce s-a petrecut? Nu vă 
pot tocmai spune, dar după neprimirea în audienţă a 
domnului de Crillon, eu cred că regina s-a împăcat cu 
Majestatea Sa. 

— Şi eu cred tot astfel, domnule, zise Henric... 

În acel moment Doamna Catherine intră. 

Regina avea ochiul scânteind şi surâsul pe buze. 

După felul cum ea îi dădu mâna spre a i-o săruta, prinţul 
înţelese că tot era la favoarea ei şi se asigură şi mai mult, 
căci regina îi zise: 

— Ce fericire că ai venit, domnule de Coarasse, voiam să 
trimit a vă căuta. Am trebuinţă de dumneata... „Drace! Îşi 
zise Henric.” 

Şi prinţul se înclină. 

Dar mai înainte de a spune ceea ce regina aştepta de la 
prinţul de Navarra, pe care îl cunoştea sub numele de sir 
de Coarasse, să istorisim ceea ce se petrecuse la rege. 

Carol al IX-lea am spus-o, se închisese în cabinetul lui în 
prada unui acces de furie îngrozitoare. 

Mai întâi nu cugetase la nimic altceva decât la a o exila 
pe regina-mamă la Amboise, şi a se despăgubi astfel de 
speranţa ce avusese în a da pe Rene supliciului. 

El ţinea în mână condeiul pentru a semna scrisoarea de 
exil, când auzi vocea mamei sale în anticameră. 

— Doamnă, zicea cu respect, dar cu un ton sigur, un 
soldat de gardă la uşă, nu vă pot lăsa să intraţi. 

— Spune regelui că e vorba de siguranţa statului şi a 
coroanei sale. 

Sau că aceste cuvinte, pe care regele le auzi foarte bine, 
îl mişcară, sau că voia să sfârşească cu mama sa printr-o 
izbucnire, regele se ridică, deschise uşa el însuşi şi zise: 

— Intră, Doamnă. 

— lată Sire, zise regina, ce părea iarăşi măreaţă, pe 
când arunci în temniţă pe aceia ce-mi sunt fideli şi sunt 
nevinovaţi, pretinşii amici ai Majestății Voastre conspiră, şi 


pe când mă încarci cu umilinţe, eu veghez asupra 
siguranţei voastre. 

— Ce zici, Doamnă? Făcu regele puţin mişcat. 

— Adevărul, Sire. 

— Unde dar se conspiră? 

— La Angers, în Poitou, în Bretania1 1... lacă ce-mi scrie 
domnul d'Alenqon, pe care îl înştiinţasem, acum 
cincisprezece zile. 

Ducele d'Alencon dădea cele mai minuţioase desluşiri şi 
scrisoarea lui începea astfel: „După indicaţiile dumitale, 
Doamnă...” 

Deci tot meritul descoperirii se datorau reginei-mamă. 
Mânia regelui se potoli atunci ca prin farmec. El voi să ia 
mâna reginei spre a o săruta. Dar ea se retrase cu mândrie 
şi îi zise: 

— Acum Sire, îmi vei permite să ies şi să nu aştept o 
scrisoare de exil. 

— Doamnă... 

— Mă exilez eu însumi retrăgându-mă în Lorena la 
rudele noastre, prinții casei de Guise. 

— Te gândeşti la aceasta! Strigă Carol al IX-lea. 

— Renunţ la politică, urmă Catherine, şi mă retrag 
fericită că am prevenit un mare pericol. 

— Dar, Doamnă, strigă regele, ce simţi din nou că nu 
putea guverna singur, nu mă vei părăsi astfel... când 
inamicii mei... 

— Şi ce voieşti să fac la o curte unde am suferit atâta 
umilinţă? Zise regina. Nu, nu voiesc să mai fiu expusă 
privirilor curtenilor voştri, Sire, care au văzut că mi-ai 
refuzat graţierea unui nevinovat... 

— Ei! Doamnă, zise regele, să lăsăm aceasta şi să nu mai 
vorbim de Rene. 

Regina se ridică. 

— Adio... Sire... 

— Stai, Doamnă. 

— Nu pot, făcu ea cu hotărâre. 


Şi ea repetă, făcând un pas de retragere: 

— Adio, Sire, Dumnezeu să păzească pe Majestatea 
Voastră! 

— Doamnă, strigă regele, dacă ai vreo dorinţă să-mi ceri, 
vorbeşte, dar şezi... 

Regina păru că se îndoieşte. 

— Vorbeşte! Doamnă. 

Ochiul Catherinei scânteia. 

— Ei bine! Zise ea, voi şedea, dar cu o condiţie. 

— Care? 

— Aceea ca domnul de Crillon, acel om măreț ce a 
îndrăznit să mi se împotrivească, să plece... să părăsească 
curtea... 

Regele suspină, dar făgăduise, şi pentru aceasta ducele 
primise zece minute după aceasta, ordinul de a se urca pe 
cal şi de a părăsi Parisul. 

Regina triumfa. 

Capitolul XLIII. 

Pe când se petreceau acestea la Luvru, Rene ieşea din 
Châtelet. 

Această bestie sălbatică prinsă în cursă, izbutind prin 
minciuni şi meschinării să-şi dovedească nevinovăția, obţinu 
la plecarea regelui graţierea lui şi i se anunţă că era liber. 

Prezidentul Renaudin, rămânând singur împreună cu 
călăul şi ajutoarele sale în sala de torturi zise: 

— Dezlegaţi pe domnul Rene, şi luaţi seama să nu-l 
atingeţi la rănile torturilor ce a suferit. 

El auzind cuvintele lui Renaudin, îşi ridică capul şi îl privi 
într-un mod straniu. 

Apoi pe când executorii îi scoteau legăturile, el îşi mai 
aruncă o privire pătrunzătoare şi piezişă asupra lor. 

— Oh! Domnule Rene, murmură Caboche, care nu putu 
să-şi abţină o tremurătură, ar trebui să-mi datorezi mult, 
căci am declarat regelui în două rânduri, că nu poţi suferi 
apa mai mult timp, fără asta erai mort. 


— Îmi voi aduce aminte de aceasta, la timpul şi locul 
potrivit, sărmanul meu Caboche, răspunse după o lungă 
tăcere Ren6, cu o voce care făcu să i se zbârlească părul 
călăului. 

Pentru a-şi linişti frica, domnul Caboche se duse să ia pe 
nenorocitul şi credulul de Gascarille. 

Atunci Rene se apropie şchiopătând de masa înaintea 
căreia, prezidentul Renaudin se aşezase: 

— Ai observat pe toţi câţi râdeau? Întrebă el. 

— Da. 

— Au! Făcu Rene, îşi vor aduce ei aminte... şi Crillon... 

— Ia seama! Domnule Rene, zise judecătorul, Crillon 
este un om care s-ar putea să-ţi răsucească gâtul. 

Rene avu un surâs de hienă. 

— Oh! Pe acela, zise el, nu-l voi ataca cu pumnalul. 

— Dar cu ce? 

— Aceasta e secretul meu, zise Florentinul. 

Şi el se duse şchiopătând şi mişcând mâna sa stângă 
care era arsă şi învelită în bandaje. 

— Lupul e laş, murmură prezidentul Renaudin rânjind. 

Rene cu toată suferinţa ce simţea, ieşi din Châtelet cu 
capul sus. 

Pe prag găsi pe guvernatorul de Fouronne. 

— Ai scăpat bine, îi zise acesta. 

Rene aruncă o privire saşie şi nu răspunse. 

„Bestie veninoasă! Murmură guvernatorul.” 

Rene ieşi plin de gânduri de răzbunare. 

„Oh! Îşi zise el cu furie, cum o să tremure în curând, toţi 
aceşti oameni care au râs...” 

Şi el se duse meditând la teribilele sale lovituri. Cu toate 
acestea el nu cuteza să meargă de-a dreptul la Luvru. 

— Regina trebuie să fie iritată... se gândi el, mai bine e 
să mă duc pe podul Saint-Michel şi să las să mă cheme. 

Rene devenise mai superstiţios ca oricând, astfel că 
îndată ce se crezu pierdut, el avu convingerea că Paola va 
profita de timpul cât va fi în închisoare şi se va lăsa ridicată 


de vreun frumos gentilom, dar când fu liber, el nu se îndoi 
nicidecum că fiica sa nu era la Luvru sub paza reginei 
mame. 

E se duse dar, foarte liniştit pe podul Saint-Michel, nu se 
înspăimântă nicidecum, când văzu prăvălia închisă, şi se 
servi pentru a intra de cheia care i-o dăduse prezidentul 
Renaudin. 

Acea cheie fusese depusă ca şi pumnalul pe masa 
judecătorului ca nişte lucruri de probă. 

Dar cum Rene apăru în mijlocul zilei pe pod, sosirea lui, 
produse o mare senzaţie printre toţi comercianții vecini. 

De trei zile, zgomotul arestării lui şi a mâniei regelui se 
răspândise atât de mult în Paris, încât nimeni printre 
comercianţi nu se aştepta să-l vadă în altă parte decât în 
piaţa Greve. 

Apariţia lui produse o adevărată spaimă. 

Toţi îl credeau pierdut, şi chiar se hotărâse să i se dea 
foc şi prăvăliei lui. 

Neguţătorii vecini încercară aproape aceiaşi panică ca şi 
curtenii Luvrului. Dar Rene nu se înjosi să acorde nici un fel 
de atenţie la aceasta. 

El abia răspunse la profundele salutări dictate de frica 
ce privea în trecutul său şi merse liniştit să-şi deschidă uşa 
prăvăliei. 

După ce închise după dânsul uşa, urcă în laborator. 

Florentinul se ocupase prea mult, în viaţa lui cu chimia 
pentru a nu-şi putea procura esențe dotate cu proprietatea 
calmantă şi curativă. 

El urcă pe un scaun şi ajunse la cea mai înaltă poliţă a 
unui mare raft încărcat cu sticle şi borcane de toate 
mărimile şi de toate formele. 

Apoi luă un vas care conţinea un unguent roşu şi lichid. 
Îşi scoase bandajele de la mână şi se servi cu o pensulă 
pentru a unge mâna. 

După ce făcu aceasta o înfăşură cu făşii de cârpe. 

„Voi fi tămăduit în opt zile, se gândi el.” 


Apoi îşi scoase cizma în formă de pâlnie şi îşi examină 
piciorul cel amorţit de teribilele cizmuliţe ale torturii. 

Astfel după cum spusese călăul numai muşchii singuri 
suferiseră ceva, căci oasele nu erau nicidecum sfărâmate. 

Rene destupă o sticlă care conţinea un fel de oţet, vărsă 
conţinutul pe carnea cea amorţită, căută nişte încălţăminte 
mai largi şi comode şi le băgă în picior după ce mai întâi îl 
înfăşură în cârpe. 

— Acesta va dura ceva mai mult, murmură el; dar oricât 
de abili ar fi inamicii mei, totuşi piciorul cel şchiop nu mă va 
împiedica să-i găsesc. 

După această surdă ameninţare, Rene se cobori în 
prăvălie. 

Dar deodată el scoase un țipăt şi privirea sa rămase fixă 
în pământ, cu aerul unui idiot. 

Un obiect veni să-i atragă atenţia. 

Era o măânuşă galbenă, din piele de taur, o mănuşă pe 
care o purtau numai gentilomii eleganţi. 

Şi vederea acelei mănuşi fu numaidecât o bănuială 
pentru Rene. 

Un bărbat intrase la dânsul. 

Rene, cumplitul avar, avu un moment de speranţă 
nebună căci îşi închipui că fusese furat. 

El alergă la comptoar, în speranţa că sertarele au fost 
forţate, şi că persoana ar fi intrat în prăvălie chiar după 
plecarea fiicei sale. 

Dar cutiile erau intacte. El deschise dar, şi găsi înăuntru 
cincizeci de pistoli în diferite monede. 

Posesorul acelei mănuşi a intrat desigur la el, cu totul 
pentru un alt motiv. 

Rene ameţit de furie alergă în camera fiicei sale. 

— Dacă ea este la Luvru, se gândi el, atunci trebuie să fi 
luat cu dânsa mai multe haine. 

El deschise dar cabinetul de toaletă, şi pătrunzând 
înăuntru, scoase un țipăt. 


E] găsise acea scară de mătase care servea la urcarea lui 
Noe. 

În acest timp, se auzi o bătaie uşoară în uşa prăvăliei. 

Rene credea că era Paola. 

Dar Paola era foarte departe fără îndoială. 

Rene deschise şi văzu apărând pe frumoasa neguţătoare 
de mărunţişuri, căreia cu două zile mai înainte, Doamna 
Catherine îi adresase mai multe întrebări. 

— Ce voieşti? Îi zise cu brutalitate parfumierul. 

— Vin să-ţi vorbesc de fata dumitale domnule Rene, 
răspunse neguţătoarea. 

— De fiica mea! Strigă parfumierul, ştii unde este ea? 

— Nu, dar am văzut-o plecând. 

— Când? 

— Acum două zile. 

— Cu regina nu e aşa? Cu o damă care a venit într-o 
litieră? 

— Nu, zise neguţătoarea. Dar cu toate acestea eaa 
plecat într-o litieră. 

— Cu cine dar? 

— Cu doi cavaleri mascaţi, răspunse tânăra femeie. Apoi 
a venit şi o damă într-o litieră, dar domnişoara Paola 
plecase. 

Rene se lăsă se cadă ameţit pe un scaun. S-ar fiziscăel 
vedea apărând înaintea lui, teribilele instrumente din sala 
torturilor. 

Florentinul avea în acest moment un aer atât de 
misterios şi confuz, încât cei mai cruzi inamici ai lui, ar fi 
avut milă de dânsul. Mica neguţătoare se duse să-i aducă 
un pahar de vin, şi îi dădu câteva îngrijiri. 

Apoi când Rene se mai linişti puţin şi îşi găsi oarecare 
prezenţă de spirit, ea îi zise: 

— Îmi pare, domnule Rene că e mult timp de când fiica 
dumitale... 

— Cum! Mult timp? Strigă el cu bruscheţe. 

— Da... 


— Ce ştii dumneata? 

— Că un frumos gentilom venea seara... 

Şi neguţătoarea istorisi că văzuse un cavaler pe la 
unsprezece ore seara în prăvălie, după ce a bătut de două 
ori. 

— În ce zi ai văzut asta? Întrebă el. 

— Joia trecută. 

Rene calculă. Era în seara de joi, când el fusese arestat 
de Crillon şi condus la Châtelet. 

Florentinul nu mai avu nici o îndoială. Aceia care au 
ridicat sau omorât pe Godolphin erau aceia care au ridicat 
şi pe Paola. 

Atunci Ren€, care de o oră nu se mai gândea la altceva 
decât la răzbunarea împotriva acelora care l-au maltratat şi 
batjocorit, Rene se simţi mai slab şi mai descurajat decât un 
copil, şi începu să plângă. 

În timpul aceasta, tânărul prinţ de Navarra era la 
Doamna Catherine. 

Regina intrând în oratoriul său, îl zărise şi îi întinsese 
mâna, zicându-i: 

— Eram să trimit să vă cheme, căci am trebuinţă de 
dumneata. 

Apoi, întorcându-se spre Nancey, ea îi făcu un semn. 

La acest semn domnul de Nancey ieşise, lăsând pe 
Henric singur cu regina. 

„Ce are ea să mă mai întrebe?” se gândea Henric. 

— Domnule Coarasse, zise regina, am o aşa mare 
încredere în ştiinţa dumitale, încât te rog să cauţi a fi mai 
adesea pe lângă mine. 

Henric se înclină. 

— Sunt la ordinile Majestății Voastre, zise el. 

— Te-am chemat, urmă Catherine, pentru că voiesc 
oarecare lumină asupra unei conspirații care s-a descoperit 
la Angers. 

Henric era deja la curent cu conspirația pentru că o 
aflase de la domnul de Nancey; totuşi, el îşi luă un aer naiv. 


— S-a conspirat la Angers, şi la Nancey, urmă regina, 
contra siguranţei statului. 

— Drace! Făcu Henric. 

— Ducele d'Alenqon, fiul meu, mă înştiinţează de 
aceasta, el îmi numeşte şefii, dar nu îmi dă nici un detaliu, şi 
m-am gândit că dumneata o să poţi să îmi dai oarecare 
explicaţii curioase. 

Aceasta încurcă puţin pe eroul nostru. 

— Doamnă, zise el, scuză-mă, dar nu m-am ocupat 
niciodată de politică, şi pentru aceasta, aş cere Majestății 
Voastre să-mi acorde câteva ore pentru a vă răspunde. 

— Pentru ce câteva ore? 

— Pentru că am trebuinţă de a consulta oracolele mult 
mai serioase, decât la acela la care m-am adresat pentru 
cererile Majestății Voastre. 

Apoi Henric privi orologiul cu un mare sânge rece. 

— Peste două ore, zise el, la ora opt voi reveni şi voi 
aduce toate detaliile de care Majestatea Voastră va avea 
trebuinţă. 

Mina prinţului era atât de gravă, încât Catherine n-avu 
nicidecum ideea că îşi râde de ea. 

— Du-te, îi zise ea, te voi aştepta astă-seară la ora care 
mi-ai spus. 

Henric îi sărută mâna şi se retrase; dar în loc să iasă din 
Luvru, el se urcă la Nancy. 

Nancy era foarte liniştită în camera sa, cu urechea lipită 
de deschizătura care corespundea cu oratoriul doamnei 
Catherine. 

— Ah! Sărmanul meu amic, zise ea prinţului, iată-te 
scăpat, nu e aşa? 

— Cam aşa, murmură Henric. 

— Şi nu poţi într-adevăr, să mergi la Angers şi să revii în 
mai puţin de şase ore. 

— Va fi cam greu, nu e aşa? 

— Pe credinţa mea, sărmanul meu amic, zise Nancy nu 
ştiu cum ai să-ţi joci rolul de prezicător. 


— Şi eu tot aşa zic, răspunse Henric. 

— Dar, reluă camerista, pentru ce nu faci şi dumneata 
ceea ce făcea Rene? 

— Să consult pe somnambul? 

— Da. 

— Asta e o bună idee. 

— Şi în locul dumitale... 

— Ai dreptate Nancy. Am să încerc... 

— Eu, în timpul acesta, zise subreta, voi asculta. Cine 
ştie? Voi găsi poate ceva bun... 

Henric părăsi pe Nancy, ieşi din Luvru, şi în speranţa de 
a găsi pe Noe se îndreptă spre hanul din strada Saint- 
Jacques. 

Noe€ nu era acolo. Dar în locu-i, găsi în curte doi cai plini 
de noroi, de praf şi năduşeală. 

Aceşti cai păreau că făcuseră un lung drum şi aspectul 
lor intriga puţin pe prinţ. 

— Ce înseamnă aceşti cai? Întrebă el pe hangiu gascon 
care după cum ne aducem aminte, se numea Lestacade. 

— Sunt caii a doi gentilomi care au sosit acum. 

— Unde merg ei? 

— La Nancy. 

— De unde vin? 

— De la Angers. 

Henric tresări. 

— Hm! Murmură el, gentilomi care vin de la Angers şi 
care merg la Nancy, iată că simt puţin conspirația. 

Gasconul răspunse într-un mod foarte naiv şi nu putea 
să-şi închipuie, că prinţul dădea multă importanţă la acele 
răspunsuri. 

Henric urcă liniştit în camera sa, căci auzise pe 
Lestacade zicând servitoarei sale: 

— Tu o să serveşti pe aceşti gentilomi în camera lor, 
înţelegi? Ei sunt la numărul 13. 

Numărul 13 nu era separat de numărul 15 decât printr-o 
uşă care era foarte subţire, şi numărul 15 era chiar camera 


pe care o ocupa prinţul cu Noe. Henric urcă dar, şi se 
închise. 

În camera vecină, adică la numărul 13, doi oameni 
vorbeau încet. 

Erau cei doi gentilomi care veneau de la Angers. 

Henric îşi aplecă urechea şi ascultă cu atenţie. 

Capitolul XLIV. 

Henric ascultă dar nişte lucruri foarte ciudate, căci după 
zece minute, el se sculă şi se duse să bată în uşa camerei 
ocupată de cei doi gentilomi care veneau de la Angers. 

— Intră, zise o voce. 

Cheia era în uşă; Henric o întoarse şi se opri un moment 
pe prag pentru a vedea cu cine avea a face. O aruncătură 
de ochi îi fuse de ajuns. 

Unul dintre cei doi gentilomi era bătrân, celălalt tânăr. 

Cel dintâi putea să aibă cincizeci şi cinci sau şaizeci de 
ani. 

Cel de-al doilea avea mustaţa unui adolescent care abia 
atingea vârsta de douăzeci de ani. 

Ei purtau aproape acelaşi costum, adică spenţere gri, 
încălţăminte în satin, gulere în dantelă cu gâtul gol, şi cu 
caschete în borduri pe care oamenii curţii le înlocuiseră cu 
nişte pălării acoperite cu o pană de păun sau de cocoş. 

După această toaletă se cunoşteau că erau nişte 
gentilomi de provincie. 

Henric părăsise camera sa pe vârful degetelor, şi mai 
înainte de a intra, cei doi gentilomi erau atât de ocupați de 
afacerea lor, încât nici nu auziră pe cineva umblând. 

Aşadar, când prinţul se arătă pe prag, ei îl priviră cu o 
mare spaimă, şi părură că se întrebă, cine era acest om şi 
de unde venea. 

Henric se lăsase să intre complet în eleganța curţii, el 
avea spenţerul în mătase verde, pantofii în catifea ca 
mărgeanul, cu mantaua neagră cu fir de argint pe umeri, şi 
se vedea bine că micul gentilom bearnez era un fiu al 
norocului. 


Aceasta ţinută elegantă, şi alura sa naturală, nu lăsară 
nici o urmă de îndoială celor doi gentilomi, că aveau a face 
cu un senior de la curte. 

Dar această vizită nu păru a-i flata atât de mult, căci cel 
mai în vârstă îşi încreţi sprâncenele, pe când cel tânăr 
aduse din instinct mâna la spadă. 

Acest gest făcu pe Henric să surâdă. 

— Seniorul meu, zise el, liniştiţi-vă. Până acum sunt un 
amic necunoscut care vine să vă aducă un mare serviciu. 

— Domnule, făcu bătrânul gentilom de provincie, 
permite-ne cel puţin de a vă întreba... 

— Numele meu, nu e aşa? 

— Întocmai. 

— Ei bine, domnule, mă numesc Henric de Coarasse; 
sunt gentilom bearnez şi vărul domnului de Pibrac, căpitan 
de gărzi al regelui Carol al IX-lea. 

Înşirarea titlurilor şi calităţilor fu departe de a asigura 
pe cei doi gentilomi. 

— Dumneata, domnule, reluă Henric, adresându-se celui 
mai bătrân, eşti un gentilom de Maine, şi te numeşti, dacă 
nu mă înşel, sir de Barbedienne. 

— Ştii numele meu? Exclamă bătrânul mirat. 

— Şi dumneata, domnule, urmă Henric adresându-i-se 
celui mai tânăr, eşti nepotul domnului, şi te numeşti Hector 
de Beauchamp. 

— Dar, domnule... 

— Erai în capul partidei hughenoţilor de Maine, 
împreună cu un altreilea gentilom cu mult mai avut ca 
dumneata, care nu eşti un sărac, şi acest al treilea gentilom, 
se numeşte marchizul de Bellefond. Zis-am adevărul? 

— Mă iartă! Domnule, întrerupse sir de Barbedienne, 
cum am onoarea pentru a vă vedea pentru prima oară, îmi 
vei permite de a mă mira puţin când vă aud comunicându- 
mi asemenea desluşiri. 

— Scuză-mă, zise Henric, sunt poate puţin prezicător... 

— Oh! Ce glumă. 


— Şi vă voi da o lămurire în plus: erai în capul unei mici 
conspirații ce avea drept scop... zdruncinarea autorităţii 
regale. 

— Domnule! 

— Dumneata, marchizul de Bellefond, şi domnul de 
Beauchamp, aţi fost arestaţi. 

— Este adevărat. 

— Aţi fost arestaţi şi conduşi la castelul d'Angers. 

— Şi aceasta e adevărată. 

— Şi, probabil că dacă dumneata şi domnul de 
Beauchamp nu reuşeaţi să fugiţi... de azi în cincisprezece 
zile, parlamentul v-ar fi condamnat să fiţi daţi supliciului 
roatei de vii sau cel puţin decapitaţi. 

O uşoare paloare acoperise fruntea bătrânului, ce privea 
pe Henric cu un aer bănuitor şi plin de neîncredere. Henric 
îi ghici cugetul. 

— Domnule, zise el surâzând, gândiţi-vă că ştiind toate 
acestea, dacă aveam intenţia de a vă trăda, m-aş fi 
mulţumit, ca în loc de a mă prezenta singur la dumneata, 
fără altă armă decât spada ce am asupră-mi, să fi luat cu 
mine vreo şase soldaţi dintre cei ce comandă domnul de 
Pibrac, vărul meu, şi să vă arestez. Eu vin din contră, a vă 
sfătui frăţeşte de a pleca pe dată. Mergeţi în Lorena, nu e 
aşa? 

— Cum! Strigă domnul de Barbedienne uimit, ştii şi 
aceasta? 

— V-am spus, replică prinţul surâzând, că sunt puţin 
prezicător. 

— Dar în fine, domnule, făcu tânărul, ce până atunci 
păstrase tăcerea, am putea şti? 

— Domnule, răspunse Henric, mă voi explica. Îmi 
permiteţi ca să închid uşa cu zăvorul? 

Bătrânul se ridică, închise el însuşi uşa şi înaintă un 
scaun prinţului. 

Henric se puse jos şi urmă: 


— Domnilor, nu vă miraţi de titlul de văr ce am dat 
căpitanului gărzilor. Nu sunt în serviciul regelui Carol al IX- 
lea şi încă mai puţin în acela al Doamnei Catherine, şi urăsc 
cu deosebire pe ducele d'Alenqon. Pentru că trebuie. 

Şi Henric făcu celor doi gentilomi semnul misterios ce 
permitea hughenoţilor de a se recunoaşte între dânşii. La 
acel semn domnul de Barbedienne şi domnul de 
Beauchamp se dezmeticiră deodată şi întinseră repede 
mâna tânărului prinţ. 

Henric le luă mâinile şi le strânse. 

Apoi el le zise: 

— Acum vă pot vorbi cu inima deschisă şi mă încredinţez 
în discreţia dumneavoastră. 

Fără a-şi trăda incognitoul, Henric istorisi celor doi 
gentilomi cum, mai înainte cu cincisprezece zile, el întâlnise 
pe Rene Florentinul; ceea ce urmase şi rolul de prezicător 
pe care îl juca fără voia lui. 

— Îmi veţi face un favor, le zise el. 

— Cum? 

— Istorisindu-mi desluşirile fugii dumneavoastră. Când 
voi raporta reginei, veţi fi departe de Paris şi afară de orice 
pericol. 

Cel doi gentilomi se mai îndoiau încă. 

— Pe credinţa mea! Făcu Henric, cred că trebuie să mă 
spovedesc cu totul. Când veţi şti adevăratul meu nume. 

— Adevăratul dumitale nume? 

— Vă veţi încrede mie... veţi înţelege că am ca şi 
dumneata simpatie faţă de partida noastră, şi că, găsindu- 
mă amestecat în secretele reginei-mamă, pot să fac mari 
servicii confraţilor noştri, făcând ca mânia Doamnei 
Catherine să-şi schimbe drumul. 

— Dar cine eşti dumneata? Murmură sir de Barbedienne 
din ce în ce mai mirat. 

Henric îşi scoase mâna dreaptă de sub haină şi o arătă 
bătrânului senior: 

— Cunoşti acest inel? Zise el. 


Sir de Barbedienne tresări. 

— Mă numesc Henric de Bourbon, prinţul de Navarra... 
zise încet pretinsul sir de Coarasse. 

Cei doi gentilomi înăbuşiră un țipăt, se ridicară cu grabă 
şi voiră a îngenunchea. 

— Sst! Zise Henric, nu uitaţi că mă numesc sir de 
Coarasse la Paris, şi că sunt vărul domnului de Pibrac, 
căpitanul de gărzi. Şedeţi jos, şi acum, domnilor să vorbim. 

După o oră, cei doi gentilomi hughenoți urcau pe cai, şi 
prinţul le strângea mâna, făcându-le această stranie 
recomandare: 

— Veţi merge neîntrerupt până la Charenton şi vă veţi 
opri la uşa unei cârciumi ce are drept firmă: La regele 
Francisc 1. 

— Bine! Zise sir de Barbedienne. 

— Veţi chema pe cârciumar şi îi veţi zice: „Dă-ne un 
pahar cu vin”. 

— Prea bine. 

— Golindu-l, veţi întreba de drumul la Melun şi veţi 
spune că mergeţi la Lyon. 

— Dar acesta nu e drumul nostru. 

— Aşteptaţi! Paharul o dată golit, veţi da un scud cu 
efigia regelui de Navarra, pe acesta... ţineţi-l... 

Henric scoase o monedă din buzunarul său, şi cu vârful 
pumnalului făcu o cruce pe muchie. 

Domnul de Barbedienne şi nepotul său, domnul de 
Beauchamp erau puţin uimiţi. 

Henric urmă: 

— Vă veţi grăbi şi ieşind din Charenton veţi trece 
pădurea Vincennes şi veţi urma drumul de la Mesin. 

Domnul de Barbedienne luă scudul şi plecă cu nepotul 
său. Henric se îndreptă liniştit spre Luvru zicându-şi: 

— Desigur că voi fi în astă-seară mai prezicător ca 
niciodată. 

Era atunci ora şase. Regina-mamă nu-l aştepta decât la 
opt. 


Henric urcă la Nancy. 

Nancy nu-şi părăsise mica ferăstruie practicată în 
parchet. 

La vederea lui Henric ea îi făcu un semn ca să umble 
uşor. 

— Vino de vezi... zise ea. 

Henric se apropie şi camerista îi cedă locul. Atunci 
prinţul, zări pe regina şezând înaintea mesei sale de lucru, 
fiind ocupată să scrie. Apoi, la doi paşi distanţă, în picioare 
şi în atitudinea unui om umil şi rugător, pe maestrul Rene 
Florentinul. 

— Oh! Oh! Îşi zise prinţul, prevederile mele erau juste 
îmi pare şi chiar cred, că maestrul Rene nu prea e bine cu 
ilustra sa protecţie. 

Într-adevăr regina era cu sprâncenele încruntate, şi 
toată înfăţişarea îi trăda o mare iritare... În fine, ea ridică 
capul şi privi pe Rene. 

— Cum, zise ea, nu ai plecat încă, mizerabile? 'Ți-am 
repetat cu toate acestea că nu mai voiam să te văd şi că te 
sfătuiam să te reîntorci în Italia... 

— Doamnă, se rugă Florentinul, în genunchi îţi cer 
iertare şi milă... 

Rene îngenunchease. Catherine ridică din umeri. 

— Da, zise ea, şi când te voi ierta, vei asasina şi jefui într- 
un chip şi mai îngrozitor... 

— Mă căiesc... şi Dumnezeu îmi e martor... şopti 
Florentinul. 

— Taci! Mizerabile! 

— Ah! Doamnă, murmură Rene a cărui voce tremura, mi 
s-a furat fata... şi dacă Majestatea Voastră îmi refuză de 
acum înainte protecţia, ce-mi va mai rămâne... 

— Fata ta, zise regina, va fi găsită... 

Rene exclamă de bucurie. 

— Domnul de Coarasse mi-a promis... 

Acest nume făcu pe Rene să pălească. 


— Ah! Pentru că, urmă regina, domnul de Coarasse 
citeşte mai bine în stele ca tine. 

— Oh! Făcu Rene, ce îl cuprinse un sentiment de gelozie. 

— Vino, zise regina, te voi supune unei încercări. 

Florentinul tresări. 

— Căci în fine, urmă Catherine, nu pot avea nici o 
amiciţie pentru un disprețuit otrăvitor, pentru un asasin 
asemenea ca tine; şi fiindcă te-am scăpat, a fost numai 
trebuinţa ce am avut de tine... căci câteodată prezicerile 
tale se îndeplineau... 

Rene suspină cugetând că nu mai avea pe Godolphin în 
puterea lui. 

Regina reluă: 

— Am primit azi pe un mesager ce mi-a adus o mare 
noutate. Pentru că erai prezicător, spune-mi dar despre ce 
a fost vorba. 

Rene păli. Cu toate acestea printr-un acces de 
îndrăzneală, se apropie de fereastră, o deschise şi se 
prefăcu că examinează steaua de seară ce apărea pe 
orizont. Regina îl urmărea cu privirea. După câteva minute, 
Rene se întoarse şi zise. 


— Doamnă, nu ştiu ce mijloc întrebuinţează acel sir de 
Coarasse, de care Majestatea Voastră pare atât de 
mulţumită, pentru a ghici viitorul şi trecutul. Eu, nu am 
decât unul: de a citi în stele; pe când eram într-o temniţă a 
Châteletului am redevenit un om obişnuit, neavând nici un 
mijloc supranatural de a mai putea ghici, dar revăzând 
stelele... 

Rene avu un surâs. 

— Să vedem! Zise regina, care e acea mare noutate pe 
care am primit-o? 

Rene răspunse cu linişte: 

— Vi s-a comunicat apropiata sosire a unui prinţ. 

Regina nu făcu nici un gest. 

— Apoi? Zise ea. 

— Acel prinţ e acela al Navarrei. 

— Bun! 

— Şi vine la Paris pentru a se căsători cu Doamna 
Margareta. 

— Prea bine! Îmi vei putea spune de unde venea 
mesagerul? 

— De la Nerac. Regina Jeanne se află acolo în acest 
moment. 

Şi Ren€, cu ochiul fix asupra stelelor, avu îndrăzneala de 
a adăuga: 

— O văd în acest moment, plimbându-se în parcul 
castelului, şi vorbind cu un gentilom ce nu cunosc... dar 
care ar putea fi... 

Regina îl întrerupse pe Rene printr-o izbucnire de râs 
batjocoritor. 

— Stelele îşi râd de tine, zise ea, şi tu îndrăzneşti a-ţi 
râde de suverana ta... leşi, mizerabile! 

Şi regina se ridică cu furie şi arătă uşa lui Rene printr-un 
gest atât de îngrozitor, încât Florentinul ieşi ca trăsnit şi 
mai înspăimântat cum nu era în ajun în prezenţa 
instrumentelor de tortură ce trebuiau să-i sfărâme oasele. 


— Ah! Drace, murmură Nancy la urechea prinţului, 
osteneala Doamnei Catherine a fost în zadar ca să-l scoată 
pe protejatul ei din ghearele călăului. Iată-l acum în 
dizgrație... 

Dar Henric nu răspunse. 

Repede ca fulgerul, el ieşi afară din cameră, trecu 
coridorul alergând şi dispăru. 

— Unde se duce el? Exclamă camerista mirată. 

Prinţul cunoştea acum toate cotiturile Luvrului tot atât 
de bine ca şi regina-mamă. 

El cobori o mică scară din patru în patru trepte, şi ieşi 
din palat printr-o portiţă ce răspundea în strada Saint- 
Honore. 

Apoi începu să alerge, coti colţul regalului edificiu şi 
ajunse pe malul râului. 

Acolo se prefăcu că se îndreptă spre poarta cea mare a 
Luvrului, şi zări pe Rene ce ieşea pe portiţa din partea 
râului. 

Rene era palid şi mai disperat ca un bărbat defunct care, 
întorcându-se din lumea cealaltă, găseşte pe femeia sa 
remăritată. 

El mergea încet, întorcându-şi câteodată capul şi 
ridicând ochii spre fereastra de la camera reginei-mamă. 

— Dobitocul! Îşi zise Henric, el îşi închipuie că Doamna 
Catherine îl va rechema. 

Mergând astfel, Florentinul se lovi de prinţ. 

— Iată! Domnul Rene, făcu Henric. Mă iartă, mii de 
scuze, priveam cerul... Noaptea e întunecoasă... nu vă 
vedeam. 

Rene recunoscu pe concurentul său în prezicere, şi el se 
cutremură de o mânie aţâţată de gelozie. 

EI voi să-şi urmeze drumul, dar Henric îi luă mâinile. 

— Lasă-mă să te felicit, zise el cu un ton afectuos. Ai 
scăpat bine azi dimineaţă... Am văzut cât acel afurisit de 
Crillon... 


— Să nu mai vorbim de aceasta, domnule de Coarasse, 
zise Florentinul cu un aer posomorât. 

— Ai dreptate, domnule Ren, vii de la Luvru? 

— Da. 

— Eu mă duc acum. Mă duc să mă culc la vărul meu 
Pibrac. Dar Dumnezeul meu, cum eşti de palid, domnule 
Rene! 

— Nu sunt prea sănătos... 

Şi Rene voi să-şi urmeze drumul. 

Henric îl reţinu, şi mişcând capul zise: 

— Faci rău, domnule Rene. 

— Rău? 

— Fără îndoială, eşti foarte întristat... 

— Am suferit mult ieri şi azi dimineaţă. 

— Oh! Zise Henric, nu este aceasta. Vi s-a întâmplat ceva 
rău pe la Luvru, şi, în loc de a-mi încredința, în loc dea mă 
consulta, căci în fine, sunt amicul dumitale... 

— Domnule! 

— Aş! Te-am sfătuit în mai multe rânduri şi dacă mă 
ascultai... 

— Dar... îţi jur... 

— Haide! Zise Henric cu un surâs pe jumătate 
batjocoritor, iată că uiţi că şi eu ca şi dumneata, citesc în 
stele. 

— Ei bine, zise el, te opresc să-mi spui ceea ce mi s-a 
întâmplat la Luvru. 

— Ce spui? 

— Te opresc! 

— Ah! Domnule Ren, ştii bine că n-am decât a privi în 
palma mâinii dumitale... 

Rene avu un moment de nelinişte; îi era atâta teamă să 
nu fie descoperit, el se temea atât că se va afla despre acea 
dizgrație la care nu se aştepta, dar făcându-şi o forţare, 
întinse mâna. 

Henric o luă, apoi duse pe Florentin sub un felinar. 

— Oh! Oh! Zise el deodată. 


— Ce vezi? Făcu Rene, care încercă să dea tonului un 
accent de batjocură. 

— Văd, răspunse Henric, că regina te-a izgonit de la 
dânsa. 

Florentinul, tremurând, scoase un țipăt şi se dădu înapoi. 

Capitolul XIV. 

Desigur că Henric de Navarra avea un noroc orb în rolul 
de prezicător ce şi-l impusese. 

Rene ieşea de la regină şi-l întâlni la o sută paşi de 
Luvru. 

Prinţul părea că vine de la hanul său. 

Şi se arăta cu neputinţă ca el să cunoască toate cele 
petrecute între el şi regină prin mijloace naturale. 

Deci în ochii lui Rene prinţul era mai prezicător ca 
niciodată. 

Florentinul era omul ce nu putea fi suferit de Franţa 
întreagă; insolent cu cei slabi, timid, mângâietor, servil cu 
cei tari. 

El, Ren€, îl ura pe Henric şi era gelos pe dânsul; căci 
regina îi comunicase că ea ascultase pe tânărul bearnez 
rămânând foarte încântată de talentul lui. 

Dar bearnezul îi dovedea superioritatea într-un chip atât 
de neaşteptat, că în interior el se simţea stăpânit, chiar 
învins. 

EI trecu dar deodată de la furie la blândeţe, de la 
neîncredere la încredere, de la îndrăzneală la teamă. 

— Ei bine, zise el, silindu-se să surâdă, să admitem că ai 


ghicit. 
— Poţi să admiţi, căci sunt sigur, zise prinţul. 
— Fie! 
— Ei bine? 
— Dacă regina m-a izgonit... mă aflu în dizgrație. 
— Întocmai. 


— Bun! Zise Ren6; dar această dizgrație nu e decât 
momentană. 


— Hm! Răspunse Henric, iacă ceva încă, ce nu pot spune 
fără a mai cugeta puţin. 

— Cugetă, murmură Florentinul a cărui voce tremura. 

Henric luă mâna Florentinului, o examină din nou şi privi 
iarăşi stelele. 

— Domnule Rene îi zise el, văd influenţe contrarii care îşi 
dispută soarta dumitale. 

— Aud? Făcu Rene. 

— Ai un inamic, crâncen ce se va lupta din toate puterile 
lui pentru a te împiedica să mai reintri în graţia reginei. 

— Şi acel inamic, care e? 

— Acela eşti dumneata, zise Henric. 

— Eu! Eu! Zicea parfumierul uimit. 

— Dumneata domnule Rene. 

— Dar... glumeşti... nu e aşa? 

— Nu, căci mă explic. Astfel, te vei întoarce la dumneata 
şi primul lucru pe care-l vei face este acela de a scrie 
reginei o lungă scrisoare de scuze şi iertări. Spune, nu e 
aşa? 

— Este adevărat. Mă gândeam la asta. 

— Mâine, vei veni a rătăci împrejurul Luvrului, şi vei 
încerca să te afli în drumul reginei când ea va ieşi. 

— Dar... 

— În zilele următoare, vei face asemenea... şi regina în 
loc de a prinde milă, te va uri, şi curtenii ce au râs de 
dumneata azi dimineaţă, şi care tremură astă-seară ştiindu- 
te afară din Châtelet, curtenii vor reîncepe a râde într-un 
mod şi mai plăcut. 

— Oh! Dar cu toate acestea... 

— lată! Domnule Rene, zise Henric cu un aşa accent de 
bunătate încât Rene îl crezu, înainte de aţi da un sfat, 
voiesc să-ţi dovedesc că sunt amicul dumitale. Ştiam foarte 
bine că dumneata ai fost acela ce ai asasinat pe burghezul 
Loriot... 

— Domnule? 


— Sst! Aceasta e între noi. Ştiam bine că Gascarille, 
căruia i se promisese două sute de scuzi de aur şi greşeala 
la spânzurare... 

— Dar. Taci! Făcu Rene cu spaimă. 

— Nu avea teamă, suntem... singuri... Ştiam toate 
acestea, şi dacă azi dimineaţă spuneam numai un cuvânt 
regelui, Gascarille n-ar fi fost interogat dar ai fi fost trimis 
înaintea Parlamentului. Dacă nu am spus nimic, a fost 
amiciţia ce am pentru dumneata; aşa e? 

— Da, şopti Rene, ce începea a crede că prinţul avea 
simpatie pentru dânsul. 

— Deci, dacă-ţi dau o povaţă, ea e din inimă. 

— Ei bine, să vedem ce mă sfătuieşti. 

— Iată: fă pe mortul câteva zile. Du-te în provincie prin 
vecinătăţile Parisului, sau mulţumeşte-te de a te închide în 
prăvălia de pe podul Saint-Michel. 

— Dar pentru ce? 

— Astfel, toţi aceşti seniori se vor bucura de reaua 
dumitale întâmplare şi, nevăzânduc-te, vor fi neliniştiţi: 
„Rene, îşi vor zice ei, a fost trimis desigur în vreo misiune 
de regină. La reîntoarcerea lui, vai de noi! El va fi sălbatec”. 

— Ei drace! Îl întrerupse Ren, ce idee îmi dai 
dumneata! 

— O bună idee, domnule Ren; şi esenţialul pentru 
dumneata, este că încă nu se ştie că eşti dizgraţiat, şi ce e 
mai important este că regina nu se va lăuda că te-a gonit. 
Doamna Catherine are obiceiul de a-şi spăla rufele 
murdare, în familie. 

— Dar... murmură parfumierul, dacă regina nu mă va 
mai vedea... sigur că ea mă va uita. 

— Din contră, dacă nu te va mai vedea, mânia îi va trece; 
apoi după ură, va fi apucată de un sentiment de orgoliu 
bizar. Ea se va înspăimânta că ai primit cu aşa sânge rece, 
dizgraţia sa, şi va trimite să te caute... Acum înţelegi? 

— Da. Dar gândeşti dumneata că lucrurile vor merge 
astfel? 


— Oh! Sunt sigur. 

— Şi cât timp va dura dizgraţia ei? 

— Cam vreo opt zile. În timpul aceasta eu îţi voi face 
toate recomandările. 

— Hm! Făcu Florentinul care privi pe tânăr, cu 
neîncredere. 

— Ah! Reasigură-te, zise Henric râzând, eu nu am 
cugetul de a te suplini pentru eternitate. După ce voi face 
pe prezicătorul câteva zile, pe lângă Doamna Catherine, mă 
voi retrage... şi voi dispărea... 

— Unde o să te duci? 

— Mă voi întoarce în Navarra. Aşadar nu avea nici o 
teamă. Sunt numai un amator de preziceri, şi nu consult 
astrele, decât pentru plăcerea mea, şi-ţi voi face şi serviciul 
de a împiedica şi pe un altul cu asemenea talent, de a-ţi lua 
locul... 

— Domnule de Coarasse, îl întrerupse parfumierul care 
începea să aibă o credinţă oarbă în cuvintele prinţului, ştii 
că mi s-a furat fata? 

— Da, ştiu, regina chiar m-a întrebat asupra acestui 
subiect. 

— Şi ce i s-a prezis? 

— Că se va găsi fata dumitale. 

— Când? 

— Nu i-am putut preciza timpul. 

— Şi... acest... gentilom? 

— Ea nu îl va lua de soţ. Dar, adio, domnule Rene€, şi 
urmează sfatul meu... căci îţi va fi bine. 

Henric se grăbi să-l părăsească pe Rene, care fără nici o 
îndoială, voia să ştie multe lucruri încă, şi intră în Luvru 
prin portiţa dinspre malul apei, pe unde intra drept la 
regină. 

Doamna Catherine îl aştepta cu mare nerăbdare. 

Henric se feri să-i spună că-l întâlnise pe Ren6; şi luă din 
contră, o mină curioasă pentru că o vede pe regina singură, 
şi îi zise: 


— Cred, Doamnă, că stelele şi-au râs de mine, căci îmi 
spun nişte stranii lucruri... 

— Ce ai zis? Făcu regina. 

— Poate nu voiesc să mă iniţieze în misterele politice! 

— Dar, ce ţi-au spus, domnule de Coarasse? Întrebă 
regina neliniştită. 

— Doamnă, reluă Henric, vă rog puneţi pe această masă 
scrisoarea monseniorului duce d'Alencon şi aşezaţi-o 
închisă. 

— Iat-o. 

— Acum, daţi-mi mâna dreaptă. 

— Iat-o. 

— Şi puneţi mâna stângă pe scrisoare. 

Pe când executa acestea Doamna Catherine care fusese 
foarte superstiţioasă, prinţul se gândea: 

— Niciodată în viaţa ei, nu-mi va ierta acestea, când îi voi 
fi ginere, şi când va afla că prezicătorul ei n-a fost altul 
decât prinţul de Navarra... Dar... ce-mi pasă? să continui! 

El luă mâna dreaptă a reginei, care pe cealaltă, o ţinea 
lipită pe scrisoarea ducelui d'Alencon; apoi luă din nou 
flaconul cu cerneală simpatică. 

— Doamnă, zise el atunci, punând flaconul în flacăra 
lumânării, domnul duce d'Alencon, a întins o bună cursă, 
căci a arestat pe marchizul de Bellefond, pe sir de 
Barbedienne şi pe sir de Beauchamp, care sunt nişte 
gentilomi ageri şi periculoşi! 

— Şi sunt sigură, zise regina, că parlamentul din Poitiers 
va condamna pe aceşti gentilomi cu decapitarea. 

— Da, Doamnă. Dar... 

Henric păru că cugetă. 

— Gândeşti dumneata dar, zise regina, că această 
condamnare dată de parlament nu va fi executată? 

— Va fi executată numai pentru marchizul de Bellefond... 

— Pentru ce, şi nu pentru ceilalţi doi? 

— Pentru că nu mai sunt în puterea domnului duce 
d'Alencon, şi prin urmare în a parlamentului de Poitiers. 


Regina scoase un strigăt de spaimă. 

Henric urmă cu seriozitate: 

— Eu nu am văzut niciodată pe sir de Barbedienne, cum 
nici pe nepotul său, şi cu toate acestea îi văd în acest 
moment... 

Henric privi iarăşi prin flacon, şi regina crezu într- 
adevăr că el vede pe cel doi hughenoți. 

Prinţul urmă: 

— Sir de Barbedienne este un bătrân, iar sir de 
Beauchamp un tânăr. Ei sunt puşi într-o închisoare, în 
vârful unui turn al castelului d'Angers. Împrejurul turnului 
se întind nişte grădini. E noapte... o noapte întunecoasă şi 
fără stele... Prizonierii sunt fără lumină, şi e imposibil de a 
vedea curat pe acela care e culcat pe pat. Dar aud un fel de 
zgomot de ruptură de cârpe. Cred că îşi sfâşie cearşafurile 
pentru a face fâşii. 

— Şi celălalt? 

— Celălalt este aproape de fereastra închisorii. Această 
fereastră este garnisită cu două bare de fier. Sir de 
Barbedienne, pe când nepotul său face o lungă funie din 
acele fâşii de pânză, el pileşte acele bare... 

— După aceasta? După aceasta? Zise regina cu oarecare 
nerăbdare. 

Prinţul avea ochiul fix asupra flaconului, unde toată acea 
scenă părea că se reflectă, şi părea că îşi apleacă urechea 
pentru a auzi acel zgomot depărtat şi perceptibil numai 
pentru el însuşi. 

— După aceasta, zise el, aud o şuierătură de fluierat 
depărtat, apoi strigătul unei păsări nocturne... a unei 
cucuvele. Este un om care imită acest strigăt, această 
cucuvea este un frumos cavaler care se plimbă prin grădina 
castelului, nu pot să îi văd trăsurile feţei, căci e mascat. 

— Ah! Făcu regina. 

— Sir de Barbedienne, a terminat cu pilirea fiarelor şi 
lasă să atârne pe fereastra turnului fâşia cea lungă formată 
din cârpele cearşafurilor. 


— Adevărat? 

— Dar e o santinelă dedesubtul turnului. 

— Ea va da cel puţin alarma! Făcu regina îngrijată. 

— N-are timp. Omul mascat se apropie încet... prin 
umbră... santinela piruetează... Mascatul înaintează; văd 
strălucindu-i pumnalul... aud un strigăt înăbuşit... soldatul 
cade lovit de moarte. 

Henric părea că vede atât de bine această scenă prin 
flaconul cu cerneală simpatică, încât regina terminase prin 
a se crede la Angers, şi că ea se transportase cu gândirea 
chiar în grădina unde santinela fusese lovită cu pumnalul. 

— După aceasta? Zise ea. 

— Omul mascat, urmă Henric, atârnă de acea funie un 
mic pachet, care urcă repede în turn; în acel pachet este o 
scară de frânghie. 

— Ei voiesc să fugă? 

— Da, Doamnă. Cel mai tânăr, coboară întâi. Scara se 
balansează şi oscilează, dar ea e solid atârnată şi tânărul 
atinge pământul. Bătrânul iată-l, coboară acum... Amândoi, 
precedaţi şi conduşi de omul mascat, traversează grădina 
alergând şi escaladând zidul... Îi văd sărind într-o stradă 
strâmtă. Acolo sunt trei cai înşeuaţi şi legaţi de grila unei 
case. Câteşitrei sar pe şei... Dar se despart: omul mascat o 
ia la dreapta, ceilalţi doi prizonieri, la stânga. Aud galopul 
cailor, murmură Henric, dar nu mai văd nimic. 

Şi prinţul se prefăcu că e obosit, şi se lăsă să cadă ca 
zdrobit pe un scaun. 

— Oh! Domnule de Coarasse, strigă regina, mai fă o 
forţare, te rog, şi vezi unde merg. 

Henric luă mâna reginei din nou, şi apropie iarăşi 
flaconul de lumânare. Dar în acel moment se auzi un mare 
zgomot în anticameră. 

— Opreşte-te! Zise regina. 

Pajul Raoul, ridică perdeaua şi domnul de Nancey intră. 

— Ce este Nancey? Întrebă regina foarte iritată de a fi 
turburată în experienţele sale de prezicere. 


— Doamnă, un mesager al monseniorului duce 
d'Alencon. 

— Un mesager! Exclamă regina. 

— Ela descălecat de pe cal, chiar în momentul aceasta. 
Şi este purtătorul unei scrisori. 

Regina îl privi pe Henric. 

— Ah! Zise ea, am să văd acum, dacă nu te-ai înşelat, 
domnule de Coarasse. Fă să intre acest mesager, Nancey. 

— Intră, gentilomul meu, strigă tânărul ofiţer. 

Regina văzu apărând pe pragul oratoriului, un om 
acoperit de praf şi care părea zdrobit de osteneală. 

EI întinse Catherinei, după ce se înclină respectuos, o 
scrisoare cu armele ducelui d'Alenqon şi legată cu un fir de 
mătase albastră. 

Regina o luă, rupse firul, sfărâmă pecetea, desfăcu 
plicul, şi la cel dintâi cuvânt ce citi, scoase un țipăt. 

Apoi întinse acea scrisoare, pretinsului sir de Coarasse 
care o citi cu o linişte perfectă: „Doamnă regină-mamă. 

Doi dintre prizonierii mei, bătrânul sir de Barbedienne, 
şi sir de Beauchamp nepotul său, au fugit astă-noapte. 
Santinela a fost omorâtă. Totul conchide că această 
evadare, care n-a fost aflată decât astăzi dimineaţă, s-a 
petrecut între nouă şi zece ore seara. 

Îmi bănuiesc, că aceşti doi fugari au luat drumul 
Parisului. Vă înştiinţez dar de îndată pentru ca să-i arestaţi 
dacă va fi cu putinţă.” 

Henric privi pe Catherine. 

— Ei bine, Doamnă, zise el, ce gândeşti dumneata de 
aceasta? 

Regina nu răspunse nimic, dar zise lui Nancey: 

— leşi, Nancey, condu pe acest gentilom, şi lasă-mă 
singură cu domnul de Coarasse, dar fii gata să te sui pe cal 
când îţi voi spune. 

Nancey se înclină şi ieşi cu mesagerul. Atunci Catherine 
zise lui Henric. 


— Trebuie cu orice preţ, domnule de Coarasse, ca să 
găseşti pe acei doi gentilomi. 

— Ah! Doamnă, zise Henric, nu pot răspunde de aceasta. 

— Pentru ce? 

— Pentru că au douăsprezece sau cincisprezece ore de 
drum... şi dacă vor atinge frontiera, nu mai e ştiinţa mea 
care poate să îi aresteze. 

— Dar, cu toate acestea... 

— Cu toate acestea, pot să spun drumul care au urmat, 
cred că este destul şi aceasta îmi pare... 

— Să vedem! 

Henric se uită din nou în flacon. 

— Ah! Strigă el totdeodată, văd, şi e curios... 

— Unde sunt ei? Întrebă cu vioiciune Catherine. 

— Ei sunt călări la poarta unui han. Golesc un pahar de 
vin fără să părăsească şeile. 

— Ah! Şi acest han. 

— Este într-o ţară care-mi e necunoscută, dar flaconul 
tremură în mâna mea, şi asta e un semn că sunt departe de 
Paris... Afară de aceasta... aşteptaţi... am citit o firmă 
deasupra porţii: La regele Francisc |. 

— Sunt la Charenton îi strigă regina. 

— Nu ştiu, dar strada e cu un suiş şi se coboară spre un 
râu. 

— Aşa este. 

— Cel mai bătrân pronunţă numele de Lyon, urmă 
Henric; şi dă un scud hangiului. Şi acest scud e bizar, este 
un scud din Bearn. Are efigia răposatului rege Antoine de 
Bourbon şi el, e chiar însemnat cu o cruce. lată-i că 
pleacă... Aud încă galopul, dar nu îi mai văd. 

Henric se îngrijea ca fiecare gest ce făcea, să fie însoţit 
de câte o strâmbătură de osteneală. 

— Ah! Zise el, îi revăd... ei sunt într-un oraş, pe malul 
unui râu... coboară într-un alt han şi cer să se culce. 

Regina lovi într-un timbru. 


— E Melun, zise ea, se culcă la Melun. Acum vor putea fi 
ajunşi... 

La zgomotul clopoţelului, domnul de Nancey veni în 
fugă. 

— Nancey, zise regina, să te urci pe cal cu treizeci de 
soldaţi din garda regelui, şi îi vei conduce mai întâi la 
Charenton, unde vei întreba la hanul numit al regelui 
Francisc I, dacă n-au fost văzuţi trecând doi gentilomi, un 
tânăr şi un bătrân... care păreau a veni de departe... sau 
mai bine ia cu dumneata pe mesagerul domnului d'Alencon 
că el îi va cunoaşte pe fugari. 

— Bine, Doamnă, zise domnul de Nancey. 

— Apoi îmi vei retrimite pe acest nenorocit gentilom, 
oricât de obosit ar fi. 

— Şi eu unde mă voi mai duce? 

— La Melun, împreună cu cei treizeci de soldaţi, dar în 
fuga cea mai mare, tu o să ajungi la miezul nopţii, şi vei 
sfârşi prin a căuta prin toate hanurile, până ce vei da de cei 
doi fugari, pe care îi vei aduce cu mâinile şi picioarele 
legate. 

— Prea bine, Doamnă. 

Domnul de Nancey se înclină şi ieşi. 

Henric se lăsase să cadă pe un scaun, ca un om mult 
prea obosit. 

— Ah! Doamnă, murmură el, plâng prea mult pe aceia 
care fac pe prezicătorii de meserie. Eu sunt mult mai 
ostenit, mult mai slab, decât dacă aş fi făcut douăzeci de 
leghe călare. 

— Ei bine, domnule de Coarasse, am să te recompensez. 

Prinţul privi pe Catherine cu spaimă. 

— Te invit la cină. 

— Ah! Doamnă. 

— Nu la mine însă, ci la Doamna Margareta. 

Henric avu o bătaie de inimă foarte simpatică. 

— Şi, adăugă regina, îţi voi fi recunoscătoare, dacă te vei 
duce la prinţesă să o anunţi că te urmez. 


Regina chemă pe cameristă pentru a o aranja, şi Henric 
tot palpitând de bucurie se duse la Doamna Margareta. 

În drum, el întâlni pe Nancy. 

Nancy îi arătă micii săi dinţi albi printr-un surâs, şi îi 
zise: 

— Ştii dumneata, sărmanul meu amic, că, regina are să- 
ţi propună locul lui Rene. Eu am auzit şi văzut tot. 

— Ah! Făcu Henric. 

— Şi ai face bine de a primi. 

— Pentru ce? 

— Pentru că, răspunse subreta cu un surâs plin de 
viclenie, vei avea locuinţa dumitale în Luvru, şi că în fiecare 
seară nu te vei mai duce pe ploaie, prin frig şi prin noroi... 

Vorbind ea astfel, deschise uşa coridorului şi împinse pe 
prinţ la genunchii doamnei Margareta, care se sculase 
roşindu-se. 

Capitolul XLVI. 

Am uitat de câtva timp, pe vechea noastră cunoştinţă, 
Amaury de No&, pe acel tânăr sceptic cu mustaţa blondă, 
ochii albaştri şi cu râsul vesel; şi e timpul să revenim la 
dânsul. 

Noe începuse prin a-şi râde de amorul regalului său 
amic pentru doamna Corisandra şi de a îndepărta cu orice 
preţ simpatia ce-o avea Henric de Navarra pentru aceasta. 

Apoi a atras atenţia şi asupra frumoasei argintărese care 
în urma scrisorii Corisandrei începuse a-şi râde de prinţ, 
mai ales de când începuse sub numele de sir de Coarasse, a 
face curte doamnei Margareta de Franţa, viitoarea lui soţie. 

Toate acestea însă, nu-l împiedicau nicidecum pe amicul 
nostru Noe să devină amorezat de Paola şi să facă ochi dulci 
frumoasei Myette, nepoata compatriotului Malican 
bearnezul. 

De trei zile, Henric şi Noe abia se văzuseră. 

Apoi Doamna Catherine care îşi pusese în cap să-l 
consulte pe sir de Coarasse pentru a-i constata ştiinţa sa în 


preziceri, nu mai permise prinţului altceva decât să 
petreacă cea mai mare parte a zilelor la Luvru. 

În fine, No€ avea multe alte lucruri de făcut decât să-şi 
piardă timpul să aştepte pe regalul său amic, în hanul 
maestrului Lestacade din strada Saint-Jacques. 

El intra în toate zilele în oraş, dar uita să meargă să ia 
informaţii despre prinţ. Amorul contribuise pentru un 
moment la separarea celor doi amici. 

Pentru a înţelege mai bine existenţa bizară a lui Amaury 
de No&, este necesar să mergem în satul Chaillot, la onesta 
mătuşă a lui Guillaume Verconsin, calfa nenorocitului 
giuvaer Samuel Loriot. 

Guillaume oferise, după cum ne aducem aminte, locuinţa 
mătuşii sale celor doi tineri, dar nu pentru dânşii, ci pentru 
Paola. 

Prinţul primise, dar cu o simplă condiţie. Această 
condiţie consta în aceea ca lucrătorul să nu vorbească nici 
un cuvânt Paolei, despre argintăreasă şi cârciuma lui 
Malican, şi nu mai puţin, de a nu comunica nici lui Sarah şi 
Myettei, că mătuşa sa dă adăpost fiicei lui Rene Florentinul. 

Guillaume Verconsin era de natura oamenilor celor mai 
discreţi, el promise că va respecta aceste condiţii, şi îşi ţinu 
promisiunea. 

Aşadar, cu trei zile mai înainte de punerea în libertate a 
parfumierului reginei, pe când Henric descăleca la poarta 
Montmartre, Paola cobora după cal şi Noe o conducea la 
Chaillot. 

Mătuşa lui Verconsin, locuia în apropierea unei 
mânăstiri, o frumoasă casă, înconjurată de o mică grădină şi 
precedată de o curte în care vegeta un doge trândav. 

Casa era nouă, şi grădina era plantată cu frumoşi arbori 
fructiferi. 

Mătugşa lui Verconsin, o veche damă ce lucrase în Halle, 
se retrăsese din comerţ cu opt sute livre venit, sumă care 
pentru o neînsemnată burgheză, juca rolul unei adevărate 
averi. 


Ea avea şaizeci de ani, nu poseda altă rudă decât pe 
Verconsin, prin urmare, acesta din urmă, era moştenitorul 
ei în perspectivă. 

Afecţiunea sărmanei femei pentru moştenitorul ei, era 
fără margini, şi era capabilă de a-i da chiar trăind, tot 
ajutorul ei, dacă el ar fi stăruit. Dar lucrătorul era un onest 
băiat şi dezinteresat, şi care lucru cam rar, el se ruga 
întotdeauna pentru prelungirea zilelor mătuşii sale. 

Noe şi Paola îl găsiră pe Guillaume pe pragul uşii. 

E] îi aştepta şi improvizase pentru mătuşa sa, o prea 
frumoasă istorie. 

E] istorisise mătuşii sale, că Paola era fiica unui gentilom 
care refuza să o dea în căsătorie după No&, şi că acesta din 
urmă nu voia a îmbrăţişa religia părintelui fetei care i-o 
impunea. După Guillaume, Paola îl urmase pe logodnicul ei 
pentru că nu voia să ştie de religia ce o aveael. 

Noe, zicea el, a scris regelui şi papei pentru a obţine 
unirea lor, fără ca să mai fie trebuinţă de consimţământul 
părinţilor ei. 

Această mică poveste pe care Guillaume nu o repetase 
decât după instrucţiunile pe care le primise de la No&, a 
produs tot efectul său asupra bunei femei. 

Ea a înţeles necesitatea de a acoperi pe tânăra fată cu 
cel mai mare mister, şi de a-i pregăti o frumoasă locuinţă la 
primul etaj al casei sale. 

Noe, după ce a instalat pe Paola, petrecu toată ziua 
lângă dânsa şi nu plecă decât spre seară, când îi promisese 
că va reveni a doua zi foarte de vreme. 

A doua zi, într-adevăr, el fu înainte de prânz în satul 
Chaillot. 

După cum ne aducem aminte, era în noaptea precedentă 
când Noe cu prinţul se hotărâseră, că dacă Godolphin va voi 
să primească a locui lângă Paola, să îl aducă şi pe dânsul la 
mătuşa lui Verconsin. 

Se ştie ce se întâmplase cu promisiunea ce o făcuse 
somnambulului, şi ne aducem aminte că în momentul când 


No& îl conducea pe cal, el ridică puţin fularul care îi 
acoperea ochii, şi cu toată obscuritatea, recunoscu zidurile 
Luvrului. 

Noe galopă până la intrarea în Chaillot, apoi îşi opri 
repede calul şi-l ajută pe Godolphin să se coboare. 

— Poţi să-ţi scoţi fularul îi zise el. 

Somnambulul în tot timpul mersului a privit drumul, şi a 
recunoscut foarte bine calea pe care o urmase. 

Afară de aceasta în momentul când Noe îi permise să 
vadă, amândoi se găseau în mijlocul unui câmp înconjurat 
de zid prin trei părţi. 

La aceasta oră târzie, toată lumea dormea la Chaillot. 
Lui No& îi era foarte lesne să omoare pe debilul său 
prizonier fără ca nimeni să alerge în ajutorul său, dar el nu 
făcu aceasta, ci se mulţumi numai să-i zică lui Godolphin. 

— Tinere, mai înainte de a merge mai departe, doresc să 
am cu dumneata câteva explicaţii. 

Tânărul Godolphin tremura şi îşi închipuia că gâdele lui 
avea oarecare planuri sinistre. 

Noe îi puse mâna pe umeri. 

— Observă, îi zise el că e mai târziu de miezul nopţii, că 
suntem într-un loc izolat, şi că aş putea să-ţi sfărâm creierii 
cu o lovitură de pistol, fără ca cineva să se preocupe. 

— Oh! Murmură Godolphin cu groază, ştiu bine că nu m- 
ai adus aici decât pentru a mă asasina. 

— Te înşeli, ţi-am promis din contră, că te voi conduce 
lângă Paola, şi-mi promiţi în schimb, că vei rămâne liniştit 
lângă dânsa, şi nu vei căuta să o părăseşti! 

— O iubesc... îngână Godolphin. 

— Chiar din acest motiv, scumpul meu domnule 
Godolphin, voiesc, ca mai înainte de a merge mai departe să 
am o explicaţie cu dumneata. 

— Vă ascult, domnule, zise tânărul om, tot tremurând. 

— Ilubeşti pe Paola? 

— Oh! Da o iubesc. 

— Şi... ea? 


Godolphin îşi aplecă fruntea şi păstră o tăcere sălbatică. 

— Eu, urmă Noe, ştiu că ea nu te iubeşte, şi aceasta 
pentru două motive. 

Godolphin tresări. 

— Cel dintâi, este că ai fost spionul şi gâdele ei. 

— Eram sub dominaţia lui Ren€... şi apoi? 

— Şi pentru că o iubeai şi erai prea gelos, nu este aşa? 

— Poate... 

— Al doilea motiv este mai simplu încă. Paola nu te 
iubeşte, pentru că mă iubeşte pe mine. 

Noe pronunţa aceste cuvinte cu un fel de orgoliu. 

Godolphin era palid, dar nu scoase nici un cuvânt. 

— Înţelegi bine, urmă No&, că dacă iubeşti pe Paola, 
trebuie să fii mulţumit cu a fi lângă ea, în loc de a putrezi 
într-o pivniţă. 

— Oh! Da... 

— Dar mai înţelegi însă, că dacă-ţi vei mai permite să faci 
scene de gelozie ca pe podul Saint-Michel o să mă forţezi să 
te bag iarăşi în pivniţă unde ai fost. 

— Domnule, murmură Godolphin, nu cer decât să o văd 
pe Paola... ştiu bine că ea nu mă iubeşte... şicăeavă 
iubeşte... 

— Bine! Ideea ta îmi place. 

Somnambulul respiră. 

— Jură-mi dar, adăugă Noe, că vei juca onest rolul ce am 
să-ţi impun. 

— Ce rol? 

— Că eşti fratele Paolei şi că Paola este fiica unui 
hughenot. 

No€ explică atunci lui Godolphin ceea ce trebuia să fie în 
ochii mătuşii lui Verconsin şi Godolphin promise că va fi 
exact. 

Astfel fu introdus somnambulul la Chaillot. 

Noe îi spusese deja Paolei despre venirea lui Godolphin, 
şi când aceasta îl întrebă cuprinsă fiind de o vagă frică, de 


ce o constrângea să trăiască din nou cu o fiinţă pe care o 
dispreţuia, el îi răspunse: 

— Frumoasa mea, într-o zi sau într-alta, Godolphin ne va 
scăpa. Se va întoarce pe podul Saint-Michel spre a te găsi, 
şi va cădea prin urmare, în mâinile tatălui dumitale; afară 
de aceasta, tatăl dumitale prin ajutorul lui Godolphin, te va 
găsi, şi vom fi prin urmare separați unul de altul. 

Această explicaţie era destul de bună; cu toate acestea 
Noe mai adăugă încă una. 

— Scumpa mea amică, zise el, pentru că tatăl dumitale 
trăgea multe revelații din somnul lui Godolphin, vom face şi 
noi ca şi el, ceea ce ne va permite să veghem asupra fericirii 
noastre cu mai multă prudenţă căci să nu te îndoieşti că 
Doamna Catherine va răsturna cerul şi pământul pentru ca 
să ne găsească. 

— Oh! Niciodată! Strigă Paola, nu voiesc niciodată să mă 
mai întorc la tatăl meu, şi să mă despart de dumneata. 

Noe petrecu primele două zile lângă Paola. 

Dar în a treia zi, prietenul prinţului de Navarra încercă 
un fel de oboseală vagă, ca şi cum ar fi simţit nevoia să se 
întoarcă la Paris. 

— Scumpa mea prietenă, zise el fiicei lui Rene, iată două 
lungi zile de când nu am văzut pe amicul meu, sir de 
Coarasse, şi vei găsi foarte natural cred, ca să mă duc să îl 
găsesc. 

— Când o să te întorci? Întrebă tânăra fată. 

— Mâine. 

— Devreme? 

— Cred că n-o să pretinzi să vin când s-o crăpa de ziuă. 

— Nu. 

— Atunci aşteaptă-mă la dejun. 

No€ îmbrăţişă pe Paola şi plecă în micul trap al calului, 
ca un om care are să facă o mare călătorie. 

Până la oarecare depărtare de Chaillot, Noe se mai 
gândi la ea. 


Dar îndată ce intră pe bariera Parisului, privi Sena, şi în 
depărtare zări Luvrul. Atunci, încercă o uşoare tresărire. 

— E curios, îşi zise el, văd că simt oarecare plăcere să 
mă întorc la Paris, şi pentru ce asta? 

La această întrebare, pe care Noe şi-o adresă foarte naiv, 
îi păru deocamdată foarte greu să găsească un răspuns. Şi 
îşi urmă drumul privind mereu zidurile Luvrului. 

— Pe credinţa mea! Da, reluă el, după ce medită câtva 
timp, sunt foarte mulţumit că mă întorc la Paris. Dar pentru 
ce? 

Acest „pentru ce” care îl căuta, conduse pe gentilomul 
barnez până la jumătatea drumului Luvrului. Ajuns acolo, 
îşi lovi fruntea. 

— Pe legea mea, murmură el, îmi pare că înţeleg motivul 
care mă face să părăsesc Chaillot cu aşa plăcere! Henric 
mi-a zis într-o seară că amorul este o ţară încântătoare 
când întâmpini diferite obstacole pe drumul ce-l parcurgi 
spre dânsul. 

Şi No€ dădu o uşoară lovitură de pinteni calului şi îşi 
urmă astfel monologul său. 

— Paola este într-adevăr o prea frumoasă fată, dar îmi 
părea şi mai frumoasă când trebuia să urc o scară de 
mătase, cu riscul de a-mi frânge gâtul sau cel puţin dea mă 
îneca... De când e în puterea mea, şi de când nu maiama 
mă teme de pumnalul lui Rene şi de spionarea lui 
Godolphin, ea îmi pare mai puţin seducătoare... Şi aceasta e 
ciudat! 

Vorbindu-şi astfel, Noe trecu pe lângă Luvru şi cugetă a 
se informa dacă regalul său amic se afla acolo, probă 
evidentă că nu învelişul Luvrului îl făcea să-i bată inima. 

Dar, când ajunse în piaţa în care se afla umila cârciumă a 
bearnezului Malican, inima sa reîncepu a palpita. 

În acelaşi timp calul său se opri. 

— Bun! Murmură No€ surâzând, îmi pare că animalele 
au mai mult spirit ca oamenii. Aceasta este foarte clar... Eu 
nu ştiam unde mergeam, dar calul meu o ştia! 


No€ descălecă la uşa cârciumii lui Malican. 

Frumoasa Myette se afla pe prag. 

Bătaia de inimă a lui Noe crescu, cu toate că Noe se 
îngriji a-şi răsuci mustaţa cea blondă cu un aer liniştit. 

— Bună ziua, micuța mea, zise Noe. 

— Bună ziua domnule de Noe, răspunse Myette roşindu- 
se. 

Vocea lui Noe tremura puţin; aceea a Myettei tremura şi 
mai tare. 

— Unde e unchiul tău? 

— A ieşit, domnule de Noe. 

— Unde s-a dus? 

— La Grange-Bateliere, care, o ştii, aparţine regelui. 

— Şi la ce s-a dus acolo, micuța mea? 

No6, punând această întrebare, îşi lega calul de un inel 
de fier de lângă uşa cârciumii. 

— Unchiul meu s-a dus să prindă broaşte şi peşte, 
răspunse Myette: soldaţii mănâncă astă-seară aici. 

— Să fie ai dracului soldaţii. 

— Aud! Făcu Myette. 

— Ah! iartă-mă... murmură tânărul. 

— Cum! Domnule de No&, zise tânăra fată, găseşti rău ca 
soldaţii să prânzească la noi şi să facă ca stabilimentul să 
prospere? 

— Nu... deloc... dar... 

No€ căuta sfârşitul dar nu-l putea afla. 

El intră în cârciumă. 

Cârciuma era goală. Sarah, frumoasa argintăreasă se 
afla la etajul superior, şi Myette aştepta clienţi. 

— Cu ce să vă servesc, messire? Întrebă Myette ce se 
apropie de comptoarul de stejar pe care luceau casete de 
metal. 

— Nu mi-e sete. 

— Ah! 

Myette pronunţă această exclamaţie de o singură silabă 
cu un ton ce voia să zică: „Văd bine pentru ce vii, dar mă fac 


că nu iau seama.” 

— Voieşti fără îndoială să vorbeşti unchiului meu? Reluă 
ea cu voce tare. 

— Nu. 

— Ah! 

Al doilea Ah al Myettei fu şi mai însemnător ca cel dintâi. 

Ea se aşeză la comptoar şi No€ începu să o privească cu 
o secretă admiraţie; câteva minute se trecură astfel, tânărul 
o privea; ea apleca ochii. 

„Este ciudat, îşi zicea No&, că eu mă simt încurcat şi 
sfiicios; cu toate acestea...” 

Myette nu-şi adresa nici un monolog, dar şi ea simţea o 
violentă bătaie de inimă. 

De câte ori făcea un pas spre dânsa, Noe simţea un fel 
de nesiguranţă în umbletul său şi picioarele i se înmuiau. 

Cu toate acestea ajunse până la comptoar, de care se 
rezemă. 

Myette ar fi voit să fugă, dar o putere misterioasă şi 
neînvinsă o reţinea. 

Noe continuă a o privi şi Myette aplecă din nou ochii. 

Totdeodată Noe avu un acces de îndrăzneală, şi, 
întinzând mâna, el îndrăzni să ia pe aceea a tinerei fete. 

— Ce faci, domnule Noe? Strigă ea. 

— Nu ştiu, răspunse el cu naivitate. 

Ea voi să-şi retragă mâna, dar încercarea îi fu zadarnică. 

— Myette, murmură Noe€ cu o voce mişcată, de-ai şti cât 
te iubesc? 

Myette îşi înăbuşi un țipăt şi aruncă o privire pierdută 
spre uşă. 

Piaţa era pustie, pe prag nimeni... Ei erau singuri! 

— Da, repetă Noe, te iubesc. 

— Ah! Murmură tânăra fată, ce izbuti de a-şi elibera 
mâna; ah! Nu este frumos ce îmi spui, domnule No€... căci, 
nu sunt decât o sărmană fată... şi. 

Ea nu putu sfârşi, atât era de mişcată. 


Noe voia fără îndoială să se pună în genunchi, dar un 
zgomot de paşi se auzi afară. 

— Domnule! Domnule! Se ruga Myette. 

No&6, ameţit de îndrăzneala lui, se depărtă împiedicându- 
se, şi Myette se aplecă cum i-ar fi căzut ceva jos... 

În acel moment un om se arătă pe prag, şi o voce pe 
jumătate batjocoritoare se auzi. 

Era Henric, ce se întorcea de la Luvru... 

— Ah! Drace! Murmură el, mă prind că v-am deranjat, 
copiii mei; dar sunt amicul vostru... nu vă temeţi de nimic. 

Henric era radios; fără îndoială fusese fericit la Luvru. 

Capitolul XLVII. 

Pe când Noe părăsea Chaillot şi se îndrepta spre Paris, 
Paola se rezemase pe fereastră şi îl privea depărtându-se. 
Tânăra fată avea ochii plini de lacrimi, şi ştia că un vag 
presentiment o cuprindea, sau că amorul devenise atât de 
imperios încât se speria de cea mai mică despărţire, căci i 
se păru că pierdea pentru totdeauna pe acela pe care-l 
iubea. 

Ea îşi petrecu o noapte fără somn, aşteptând cu 
nerăbdare ora întoarcerii lui No6. Noe făgăduise 
reîntoarcerea lui pentru a doua zi la ora dejunului. 

Dar acea oră sosi; apoi altele o urmară; apoi ziua trecu. 

Atunci Paola, în prada unei nelinişti mortale, îşi închipui 
că tatăl ei îl întâlnise pe No&, că ceva îi dovedise că acesta 
era răpitorul fiicei sale, şi că îl lovise cu pumnalul... 

În timpul aceasta, această idee ciudată, i se păru atât de 
sigură încât spaima îi cuprinse inima. 

Godolphin, mut, palid, şi îngrijorat o privea plângând. 

Paola foarte emoţionată, se gândea să alerge la Paris şi 
să caute pe No&, sau în strada Saint-Jacques. 

În fine ea cugetă să trimită pe Godolphin, dar nu se 
încrezu într-însul ca unul ce avea o mare ură contra 
fericitului său rival. 

Dar totodată ea avu o inspiraţie neobişnuită şi îl chemă 
pe Godolphin. 


Godolphin care nu îndrăznea să-i vorbească, Godolphin 
care sfârşise prin a dori întoarcerea lui No&, într-atât 
lacrimile tinerei fete îi sfâşiase inima, Godolphin zic, alergă. 

Florentina îl privi câteva minute, şi după ce încercă 
oarecare ezitare, îi zise: 

— Când tatăl meu vroia să ştie ceva de la tine, ce făcea 
el? 

— Mă adormea, răspunse el. 

— Cum? 

— Privindu-mă fix. 

— Ei bine! Zise Paola, doresc să ştiu ceva şi eu, am să te 
privesc şi trebuie ca tu să dormi, pentru că o voiesc. 

Florentina pronunţă aceste cuvinte cu multă energie, şi 
privirea sa fu atât de arzătoare, încât Godolphin tresări şi 
strigă: 

— Ah! Nu mă privi astfel... ai ochii tatălui dumitale. 

— O voiesc! Repetă Paola. 

Ea luă pe Godolphin de braţe şi îl împinse pe un scaun, 
unde îl făcu să se aşeze. Apoi privindu-l mereu îi zise: 

— Dormi! Zise ea, dormi! O voiesc... 

Godolphin o iubea pe Paola şi natura cea slăbănoagă şi 
ascultătoarea a tânărului om se simţi dominată de privirea 
cea energică şi voinţa tinerei fete. 

Pentru un moment el voi să reziste acestei voințe, căci el 
ura pe Noe şi ştia bine că numai pentru ca să ştie unde era, 
ea voia să îl adoarmă, dar această voinţă dispăru. 

Paola îi puse mâna pe frunte, îi strânse mâinile cu 
cealaltă, şi urmă a-l fixa cu privirea sa scânteietoare. 

Atunci, puţin câte puţin, Godolphin simţi că voinţa lui de 
a se opune, dispăru; că acel ochi strălucitor fixat asupra lui, 
avea farmecul fascinator ce îl posedau ochii lui Rene, şi 
capul său pe care era rezemată mâna Paolei se rostogoli 
inconştient pe spate. 

Întâi, el îşi aplecă ochii pentru a evita strălucirea privirii 
tinerei fete, apoi pleoapele sale se îngreunară şi se 
închiseră. Godolphin dormea. 


Pentru un moment Paola fu înspăimântată de puterea 
magică cu care era dotată; apoi voinţa de a şti unde se 
găsea Noe domină frica ce avea. 

— Vorbeşte îi zise ea lui Godolphin. 

Somnambulul păstră un moment tăcerea. El se lupta 
contra somnului care îl cuprinsese şi care îl făcea să se 
agite pe scaunul său. 

— Voiesc, repetă tânăra fată cu o voce dominatoare. 

— Ce voieşti să ştii? Întrebă somnambulul. 

— Voiesc să ştiu unde este. 

— Cine? 

— Acela pe care îl iubesc... No&! 

Acest nume produse o mare impresie asupra figurii lui 
Godolphin. 

— Nu ştiu, zise cu un fel de iritaţie batjocoritoare. 

— Voiesc ca să ştii! Ordonă fiica parfumierului. 

Somnambulul îşi puse cele două mâini pe frunte, şi păru 
că meditează adânc, învins prin voinţa Paolei. 

De mai multe ori muşchii figurii sale tresăriră, şi acel 
obraz exprimă un fel de mânie, ură şi dispreţ. Dar deodată 
buzele sale se deschiseră şi scoaseră un surâs. 

Acest surâs era amar, ironic şi făcea să se înţeleagă o 
veselie sălbatică. 

— Îl văd, zise el în fine. 

— Ah! Strigă Paola. Tu îl vezi? 

— Da. 

— Unde e? 

— La Paris. 

— Rănit... mort, poate! Murmură ea cu o groază şi 
spaimă produsă din falsul surâs al lui Godolphin. 

— Oh! Nu... 

Ea avu un strigăt de bucurie: 

— Este prizonier dar? Zise ea. 

— Nu, este liber... 

— Pentru ce nu vine atunci? 

Godolphin surâse. 


— Dar pentru ce nu vine el? Insistă fiica lui Rene. 

Godolphin surâdea continuu. 

— Pentru că nu se mai gândeşte la dumneata zise el cu 
brutalitate. 

Răspunsul lui Godolphin pătrunse în inima Paolei, 
întocmai ca vârful unui ascuţit pumnal. 

Italianca deveni palidă. 

— Minţi! Exclamă ea. 

— Nu, nu mint... 

— Ce i s-a întâmplat dar, şi pentru ce nu se mai gândeşte 
la mine? Strigă tânăra fată. 

— Pentru că iubeşte pe alta. 

Şi Godolphin al cărui somn era de o luciditate minunată 
în acest moment începu să rânjească şi să adauge: 

— El iubeşte o alta ca şi dumneata. 

Paola scoase o exclamaţie sălbatică, un strigăt straniu, se 
retrase cu un pas şi îşi lipi corpul de zidul camerei. 

— Îl văd... el e lângă dânsa... la genunchii ei... îi ţine 
mâna... ea e frumoasă... şi îl iubeşte. 

Tânăra fată avu un acces de mânie şi în starea ei de 
slăbiciune în care se găsea, luă pumnalul ce îl avea la 
centură şi îl ridică asupra lui Godolphin. 

— Mizerabile zise ea, minţi, şi voiesc să te omor... 

Godolphin nu văzu poate pumnalul, dar auzi 
ameninţarea, şi în loc de a se înspăimânta el răspunse 
liniştit. 

— Ea are părul negru, buzele roşii şi figura ei ca albeţea 
laptelui. El o adoră după cum se vede. 

Somnambulul vorbea cu un astfel de accent de 
convingere încât braţul Paolei căzu fără zgomot. 

— Ei bine, zise ea, condu-mă unde este, şi îţi jur că dacă 
m-a trădat... şi dacă tu mi-l vei mai arăta la picioarele 
rivalei mele... 

— Nu-l vei mai iubi, nu este aşa? Rânji Godolphin. 

— Îl voi ur, şi răzbunarea mea va fi teribilă, murmură ea 
cu 0 voce surdă. 


— El e în casa unde am fost prizonier, zise somnambulul. 

— Ah! Unde este această casă? 

— Lângă Luvru. 

— Poţi tu să mă conduci acolo? 

— Nu. 

— Pentru ce? 

— Pentru că dorm şi apoi nu e timpul acum ca să-l 
găseşti, cu toate că-l văd... căci el e într-o sală unde este 
lumină, şi noi suntem în miezul zilei... Văd numai ce se va 
petrece astă-seară... iată tot... 

— Cum este această sală? 

— E o cârcimă. 

Paola, palidă şi pierdută asculta cuvintele lui Godolphin 
şi simţea că se deşteaptă într-însa demonul geloziei şi al 
urii. 

Paola nu era nicidecum nedemnă de a purta numele 
tatălui său; ea ştia să iubească şi să şi urască: prin urmare 
ea ştia să se răzbune. 

După ce ea auzi revelaţiile lui Godolphin, Paola formă 
îndată planul de a surprinde pe No€ la picioarele rivalei 
sale. 

Godolphin suspină, se mişcă pe scaunul său pentru a 
doua oară şi îşi deschise ochii. 

Apoi aruncă împrejurul lui o privire zăpăcită, şi zări pe 
Paola, care auzise de la tatăl său că Godolphin uita, la 
deşteptarea sa, visurile şi amintirile ce le văzuse pe timpul 
somnului său magnetic. 

— Ce ţi-am spus aşa de teribil? O întrebă el cu naivitate. 
Eşti palidă... eşti palidă ca o moartă. 

— Nimic altceva decât că m-ai convins să fac un voiaj. 

— Cerule! Făcu Godolphin cu groază, voieşti să pleci? 

— Fără îndoială. 

— Şi... mă părăseşti? 

— Nu, tu mă vei însoţi. 

— Oh! Atunci, zise el cu bucurie, să plecăm! Te voi urma 
până în fundul pământului. Unde mergem? 


— Îţi voi spune mai târziu. 

— Ah! 

Şi Paola adăugă: 

— “Tu eşti cunoscut aici ca fiind fratele meu; ei bine, 
trebuie să continui a juca acest rol până astă-seară. Doar că 
trebuie să te faci nevăzut câteva momente, pentru ca să 
găseşti cai. 

— Bine, şi unde îi voi conduce? 

— Vei aranja astfel, ca să îi găsim astă-seară la poartă. 
Ţine, iată parale... 

Şi Paola dădu punga sa lui Godolphin. 

Godolphin cobori în grădină şi cum Guillaume Verconsin 
lipsea, şi mătuşa lui era cu totul în necunoştinţă că 
somnambulul era un prizonier asupra căruia trebuia se 
vegheze, ea nu se nelinişti nicidecum văzându-l ieşind. O 
oră după aceasta, Godolphin reveni. 

— Caii vor fi în stradă la ora opt seara, zise Paola. 

Ziua trecu fără ca Noe să apară; veni seara, apoi 
noaptea asemenea. 

— Ah! Îşi zise Paola, dacă Godolphin m-a înşelat, îl voi 
omori; dacă a spus adevărul şi că Noe m-a trădat, mă voi 
duce să-l găsesc pe tatăl meu şi îi voi încredința grija 
răzbunării mele. 

Ea se înfăşură într-o mare mantie şi îşi ascunse obrazul 
sub o mască, apoi se strecură binişor din casa mătuşii lui 
Verconsin, ţinând în mână mânerul pumnalului său... 

Godolphin era deja în stradă, ţinând frâiele cailor. 

— Unde mergem? Întrebă el, aplecându-şi genunchiul 
pentru a înlesni urcarea tinerei fete pe cal. 

— La Paris, într-o cârciumă din vecinătatea Luvrului. 

— Ah! 

— Acolo, mi-ai spus tu, că îl voi găsi şi îl voi vedea 
îngenuncheat la picioarele rivalei mele. 

Şi Paola aşezată pe şa pusese calul său în galop. 

— Ura trebuie să fie rapidă ca şi fulgerul, murmură ea, 
pe când calul său scotea scântei din pavajul străzii. 


Capitolul XLVIII. 

Pe când Paola, urmată de Godolphin, părăsea Chaillot, cu 
inima plină de răzbunare şi turmentată de gelozie, un 
cavaler intra în Paris, şi cobora pe malul drept al Senei în 
direcţia Luvrului. 

Acest personaj care călărea pe un viguros cal german, şi 
acoperit de o manta lungă, al cărui mare guler îi ascundea 
figura, părea a fi de o condiţie de mijloc. 

După ţinuta şi îmbrăcămintea lui modestă, ai fi jurat că 
este unul din acei gentilomi care erau plătiţi de un mare 
senior. 

Cum era noapte şi malul râului pustiu, cavalerul când 
sosi la înălţimea podului Change, păru că cugetă: să treacă 
Sena şi să intre în cetate sau să coboare până în Luvru? 

După câteva momente de incertitudine, optă pentru cea 
dintâi şi o apucă pe podul Change. 

În mijlocul podului era un stâlp care ţinea un felinar. În 
momentul când cavalerul intră în cercul luminii proiectat de 
acel felinar, un pieton mergea în sens invers şi lua şi el 
aceeaşi direcţie. 

Cavalerul care luase pentru a trece poarta Bourdeille, o 
minuțioasă precauţie ca să-şi ascundă obrazul de ochii 
soldaţilor care păzeau, acum deoarece era acoperit de 
întunericul nopţii el îşi relaxase măsurile de precauţie. 

Mantaua se desfăcuse, pălăria trasă pe ochi, deocamdată 
căzuse puţin pe spate. 

Pe scurt, figura lui, în momentul când trecea pe sub 
felinar, devenise vizibilă, astfel că pietonul recunoscându-l 
nu putu să-şi reţină o exclamaţie de surpriză. 

Atunci cavalerul se opri repede. 

În acelaşi timp, pietonul puse mâna pe frâiele calului şi 
zise: 

— Bună seara, monseniore! 

Cavalerul aruncă o privire asupra pietonului. 

— Rene! Murmură el. 


Apoi fără voia lui, duse mâna la tocul pistoalelor şi scoase 
unul pentru a-i sfărâma creierii Florentinului, căci chiar el 
era acela, care-şi permisese să-l recunoască. 

Dar el văzu în parfumierul reginei, o mină atât de 
distrusă, încât arma rămase în toc şi scoase un mare hohot 
de râs. 

— Cum! Strigă el, tu eşti în dizgrație, satano. 

— Da, monseniore. 

— Ei bine, zise el, dă-mi atunci ospitalitate! 

— Cu plăcere, monseniore. 

— Tu ai natura unui trădător, o ştiu, dar am un mijloc de 
a preveni trădările dumitale. Întoarce-te, ticălosule, şi 
condu-mă la prăvălia ta de pe podul Saint-Michel. 

— Veniţi, monseniore. 

Rene începu să meargă înaintea cavalerului. 

— Te previn, îi zise acesta, că dacă nu vei merge drept şi 
dacă îţi vei întoarce capul, îţi trimit un glonţ între cei doi 
umeri. Să te ţii întocmai ca un prizonier. 

Rene înţelese şi începu să meargă cu un pas repede. În 
câteva minute, cavalerul şi pietonul ajunseră pe podul 
Saint-Michel. 

— Veniţi, monseniore. 

— Deschide prăvâălia, zise cavalerul. 

Rene se supuse. 

Cavalerul descălecă, şi legă calul de un inel de fier, fixat 
pentru întâmplare, şi urmă pe Florentin în locuinţa sa, 
făcându-i semn să închidă uşa. 

Rene aprinse o lumânare şi conduse pe vizitatorul său în 
camera din dos. 

Apoi îi înaintă respectuos un scaun şi rămase în picioare 
înaintea lui cu capul gol. 

Cavalerul, atât de simplu îmbrăcat putea fi luat drept 
dintr-o condiţie de mijloc, şi căruia cu toate acestea, Rene îi 
dădea titlul de monseniore, se aşeză fără multă ceremonie. 

— Ren6, zise el, tu eşti într-adevăr omul ce ţineam să-l 
întâlnesc, căci tu eşti un suflet ce e cu totul devotat reginei- 


mamă, iar eu s-ar fi putut să fiu ucis cu pumnalul de 
Doamna Catherine dacă ar fi ştiut că sunt la Paris. 

— Nu aveţi teamă, monseniore, ea nu va şti. 

Florentinul, pentru prima oară poate că în viaţa lui, 
fusese sincer. 

Într-adevăr, fiind cu totul pătruns de dizgraţia sa, se 
decisese a se face umil şi de a deveni servil. 

Călătorul reluă: 

— Iubeşti tu mult pe prinţul de Navarra, Rene? 

— Nu monseniore. 

— Îl urăşti? 

— Nu îl cunosc, nu l-am văzut niciodată; dar îl urăsc din 
instinct. 

— Pentru ce? 

— Pentru că e bearnez şi eu urăsc toată această sectă. 

Vorbind astfel, Rene se duse să închidă cu grijă uşa 
prăvăliei şi puse cheia în buzunar. 

— Şi ce ţi-au făcut bearnezii? 

— Ah! Mult rău, monseniore, v-o jur. 

— Adică cum? 

— M-au făcut să îmi pierd favoarea. 

— Hei? 

— Sunt dizgraţiat. 

— De către regina-mamă? 

— Şi înlocuit. 

— Prin cine? 

— Printr-un oarecare sir de Coarasse, care citeşte în 
astre... ca şi mine... încă mai bine ca mine, monseniore. 

Călătorul scoase un hohot de râs. 

— Cum, strigă el, regina-mamă a găsit un astrolog mai 
bun ca tine, sărmanul meu Rene? 

— Da, monseniore. 

— Şi tu eşti dizgraţiat? 

— Completamente. 

— Drace! 

— Era încă să sufăr şi roata, adăugă Florentinul. 


De astă-dată, călătorul deschise nişte ochi mari. 

Atunci Rene istorisi oaspetelui său tot istoricul, adică 
scena din strada Urşilor, mânia regelui şi silinţele ce şi-a dat 
regina-mamă pentru a-l scăpa. 

Călătorul asculta cu toată seriozitatea. 

Când Rene termină, necunoscutul îi zise: 

— 'Tot ceea ce-mi spuseşi tu, sunt adevărate? 

— Pe onoarea mea! 

— Bun! Dar fă-mi un alt jurământ. 

— Pe capul meu. 

— Prefer aceasta. Ei bine, povestea nenorocirilor tale 
modifică oarecum ideile mele în privinţa ta. 

— Aşa? Făcu Rene. 

— Şi te sfătuiesc să te declari foarte fericit că eşti 
supărat cu Doamna Catherine, zise necunoscutul. 

— Pentru ce, monseniore? 

Călătorul îşi încrucişă picioarele, îşi netezi barba sa cea 
neagră, şi răspunse: 

— Pentru că aceasta te scapă de un mare pericol. 

Ochii lui Rene se măriră mai mult. 

— Căci, urmă interlocutorul său, punând mâna dreaptă 
pe mânerul pumnalului său, nu-ţi voi ascunde mai mult timp 
intenţia ce aveam de a te sfâşia cu acest obiect când am 
intrat aici. 

Rene păli puţin. 

— Tu eşti din rasa acelor bestii sălbatice, urmă 
necunoscutul care omoară fără scrupule şi fără remuşcare 
tot ceea ce întâlnesc în drumul lor. 

— Mulţumesc, monseniore, murmură Rene care 
începuse să zâmbească cu ipocrizie. 

— Dar dizgraţia ta, mă pune pe gânduri. 

— E o fericire pentru mine, şi fără îndoială că Alteța 
Voastră are milă... 

— Nicidecum. Dar mă gândesc că tu vei putea să mă 
serveşti. 

— Nu cer decât aceasta. 


— Din moment ce tu eşti dizgraţiat, de Doamna 
Catherine, numai ai nici o trebuinţă de a o servi. 

— Nici o trebuinţă, monseniore! 

— Ei bine, te iau eu. 

— Dumneavoastră, monseniore! 

— Şi voi face din tine, omul meu de încredere, şi 
mesagerul amorurilor mele. 

— Bine! Zise Rene, ghicesc. 

— Cum? 

— Alteța Voastră revine la Paris numai sub singurul scop 
de a... revedea... 

Rene clipi din ochi. 

— Aşa este, zise călătorul, ai înţeles. 

— Ce trebuie să fac monseniore? 

— Să te duci la Luvru. 

Lui Rene nu-i prea conveni. 

— Dar ştiţi că regina m-a depărtat. 

— Eu nu te trimit la dânsa. 

— Înţeleg, dar poate să mă-ntâlnească. 

— Şi ce-ţi pasă? 

— Apoi gărzile mă vor găsi. 

— Haida-de! Făcu călătorul, nu vor îndrăzni, îmi închipui. 

Rene suspină. 

— Ah! Monseniore, zise el, după cum se vede veniţi de la 
Nancy! 

— Am sosit chiar acum. 

— Şi nu aţi luat încă aer de la Luvru... Regina m-a gonit, 
regele a voit să mă tortureze, domnul de Crillon m-a 
ameninţat cu biciuşca şi gărzile îmi râd în nas. În fine, sunt 
un om ruinat şi pierdut. 

Rene îşi istorisea nenorocirile cu un ton atât de 
plângător, încât călătorul râdea din toată inima. 

— Cu toate acestea, continuă cel din urmă, trebuie cu 
orice preţ să te duci la Luvru... trebuie ca tu să pătrunzi 
până la dânsa... trebuie s-o anunţi că eu sunt aici... 


— Mă voi duce, monseniore, şi voi înfrunta orice 
pericol... 

Şi Rene se sculă urmat, fără îndoială, de o hotărâre 
subită. 

— Dacă nu poţi să ajungi până la dânsa, urmă 
necunoscutul, ştiu cel puţin că o s-o vezi pe Nancy, să îi spui 
că am înfruntat toate pericolele pentru a reveni la Paris, şi 
sunt gata să fac orice nebunie pentru a o împiedica să se 
căsătorească cu prinţul de Navarra. 

— Va fi foarte greu, monseniore, regina-mamă... 

— Oh! Voi răsturna pământul, dacă va trebui. 

— În fine, monseniore, întrebă categoric Ren6, ce 
trebuie să fac? 

— Să mergi la Luvru. 

— Bine. 

— Şi să vezi pe Nancy, dacă nu vei putea pe Margareta. 

— Le voi vedea pe amândouă. 

— Atunci să-i spui Margaretei că trebuie ca astă-seară să 
mă primească cu orice preţ... 

— Dar monseniore, dacă veţi pune piciorul în Luvru, şi 
veţi fi recunoscut, o să fiţi neapărat ucis cu pumnalul. 

Călătorul păru că reflectează. 

— Atunci să vină ea aici, zise el. 

— Se poate? Făcu Rene, o să voiască ea? 

Această întrebare, produse un atât de mare efect asupra 
vizitatorului Florentinului, încât el păli. 

— Crezi tu dar, strigă el, că ea nu mă mai iubeşte? 

— Oh! Aceasta nu o pot şti. 

Călătorul respiră. 

— Dar a ieşi din Luvru la aceasta oră într-un mod ascuns, 
a trece podul şi a veni aici... înţelegi, monseniore... 

— Atunci mă voi duce eu în Luvru. 

— Nu, monseniore, zise Rene, cred că va veni ea. 
Doamna Margareta este o femeia care e capabilă de a 
înfrunta orice pericol pentru a evita o nenorocire. Aveţi să 
mă aşteptaţi aici, şi vă voi aduce-o în mai puţin de o oră. 


Rene până adineauri îngrijorat şi tremurând, începu să 
se pronunţe cu siguranţă, el părea sigur de succesul său. 

— Tu aveai până acum o mare teamă să intri în Luvru... îi 
zise călătorul. 

— Într-adevăr, monseniore, dar am găsit un mijloc. 

— Care? 

— Aceasta e secretul meu, zise Rene făcând cu ochiul. 

E îşi luă spada şi mantaua, şi şchiopătând încă, se 
îndreptă spre uşă, zicând călătorului: 

— Iată, monseniore, citiţi aceste cărţi de vânătoare până 
mă voi întoarce cu dânsa. 

Necunoscutul făcu un gest aprobator. 

Rene deschise uşa după cum o închisese, adică evitând 
orice zgomot sau scârţâitură şi lasă pe oaspete stăpân în 
locuinţa sa. 

Apoi cu toate că piciorul îl durea rău, el se îndreptă spre 
Luvru, adresându-şi monologul următor: 

— Regina m-a dizgraţiat, dar în fundul sufletului său 
trebuie să mai păstreze oarecare afecţiune pentru mine şi 
nici nu mai rămâne îndoială că la cel dintâi serviciu ce îi voi 
aduce, ea îmi va reda toată amiciţia sa. Afară de aceasta, 
întâmplarea pare că voieşte a mă servi după dorinţă. lată 
monseniorul ducele Henri de Guise care cade în mâinile 
mele, chiar în momentul când căutam un pretext pentru a 
intra în Luvru. Ducele a fost silit să părăsească Parisul pe 
nesimţite, pentru a evita pumnalul asasinilor înarmaţi de 
regina-mamă, dar cum el iubeşte încă pe Doamna 
Margareta, şi cum desigur că este iubit, rezultă dar că 
Alteța Sa revine la Paris şi voieşte cu orice preţ a vedea pe 
logodnica12 prinţului de Navarra. Voi da dar pe ducele de 
Guise în mâinile reginei-mamă şi voi face pace cu dânsa. 

Rene se ducea cu totul decis să împlinească această 
nouă trădare, şi deja el ajunsese în mica poartă vecină a 
Luvrului, unde se ridica cârciuma lui Malican, când un 
eveniment neaşteptat veni să modifice planurile sale. 


Cum Rene înainta în obscuritate condus numai de un 
felinar depărtat al posturilor gărzilor şi de zgomotul Senei 
care se rostogolea în valuri spumegoase, auzi totdeodată un 
țipăt înăbuşit, un strigăt de femeie... 

Şi acest țipăt îl pătrunse până în fundul inimii, el crezu 
că recunoscu vocea şi se grăbi în direcţia de unde auzise 
țipătul. 

Cam în acelaşi timp o lumină scurtă se făcu şi răspândi 
întunericul. Era uşa cârciumii lui Malican care se deschidea 
şi lăsa trecerea unei mari lumini. 

Rene se opri nemişcat şi văzu umbra a doi oameni ce se 
profilau pe cadrul luminos. 

În acelaşi timp o voce zicea: 

— Noaptea e întunecoasă... trebuie să fie vreun pungaş 
care jefuieşte pe cineva. Să nu ne amestecăm în aceste 
afaceri, amice Noe. 

Şi aceste raze luminoase dispărură totodată cu cei doi 
oameni dindărătul uşii care se închise. 

Rene începu să înainteze în direcţia ce auzise ţipătul, şi 
îndată zări în întuneric două umbre negre, din care una se 
mişca şi alta se apleca spre cealaltă. Umbra care se mişca 
era a unui tânăr care se chinuia a rechema la viaţă o femeie 
leşinată. 

Rene se apropie cu totul. 

— Cine eşti tu şi ce faci? Zise el. 

— Domnul Rene! 

— Godolphin! 

Florentinul şi somnambulul se recunoscură după voce şi 
tonul celui dintâi fu atât de vibrator încât rechemă în simţiri 
pe femeia ce era leşinată. 

— Tatăl meu, murmură Paola. 

Rene luă pe fiica sa în braţe, în prada unei emoţii de 
nedescris, şi Paola îi zise: 

— Iartă-mă mai întâi, tată, şi apoi răzbună-mă. 

Capitolul XLIX. 


Pe când Rene o regăsea pe fiica sa, ducele Henri de 
Guise, căci era însuşi acest prinţ pe care Florentinul îl 
întâlnise şi îl dusese la dânsul, ducele de Guise, zic, aştepta 
în prăvălia de pe podul Saint-Michel, întoarcerea 
mesagerului său. 

Prinţul era foarte amorezat de Doamna Margareta şi 
tăcerea ce ea a păstrat faţă de dânsul, când i-a trimis 
mesagerul, n-a făcut decât ca să-i întărâte amorul său, în 
loc de a-l linişti. 

Afară de aceasta, mesagerul ducelui se coborâse la 
Malican, şi mesajul de care era însărcinat, în loc de a 
parveni doamnei Margaretei, a căzut în mâinile lui Henric 
de Navarra. 

Ducele, după ce trimisul lui s-a reîntors la Nancy, a 
plecat îndată, el a alergat zi şi noapte, şi a sosit la Paris cu 
exaltaţia pasionată a omului care se teme de a fi uitat şi 
înlocuit. 

Mai întâi, aşezat în fotoliul ce îi înaintase Rene, prinţul 
calculă cu cea mai mare nerăbdare timpul necesar pentru 
ducerea şi întoarcere de la Luvru. 

Apoi, acest timp trecut, şi după ce nu mai auzi niciun 
zgomot afară, se sculă şi se plimbă prin prăvălie în lung şi-n 
lat, apoi se duse la uşă şi încercă să o deschidă. 

Rene plecând o închisese. 

Atunci o bănuială trecu prin mintea lui. 

— Ticălosul, se gândi el, este capabil să mă închidă 
pentru a putea pune mâna pe mine zbirii doamnei 
Catherine. 

Bănuiala semăna întocmai unei pete de unt-de-lemn, 
care se întinde şi se măreşte într-o clipire de ochi. 

Ducele îşi reaminti în grabă toate trădările lui Rene, şi se 
convinse că a avut un moment din cele mai smintite, când a 
crezut că acest om îl va putea servi. 

— Pe Dumnezeul meu! Îşi zise el, acest blestemat 
Florentin m-a făcut de ruşine. El nu trebuie să fie 
dizgraţiat, şi e mai sigur că el îşi joacă un rol cu mine. Pe 


când eu îl aştept aici cu încrederea unui burghez naiv, el 
aleargă la regina-mamă, şi într-un sfert de oră, poate, voi fi 
prins şi asasinat în acest coteţ. 

Ducele avea spada sa alături şi pumnalul la brâu, şi 
Dumnezeu ştia dacă era atât de viteaz! Dar el lăsase calul la 
uşă pe a cărui şa era un toc cu o pereche de pistoale 
încărcate. 

Afară de aceasta, Alteța Sa, ducele de Guise, ştia foarte 
bine cazul ce se făcea pentru dânsul, din momentul când el 
admisese în spiritul său că Rene alerga la Luvru pentru a-l 
face să fie asasinat, şi rămase sigur că asasinii vor fi într-un 
număr respectabil şi că vor prefera a se servi cu carabine, 
decât cu pumnale care se vor rupe de vârful spadei sale. 

Ducele îşi dorea dar pistoalele; şi apoi, pentru că era om 
de neam şi părea că, oricât de brav ar fi un gentilom, el nu 
trebuie să-şi pună mintea cu nişte flecari decât la cea din 
urmă extremitate, el cugetă serios cum să înlăture această 
întâlnire. 

— A mă retrage din faţa lor nu înseamnă a fugi, îşi zise 
el. 

Ducele examină broasca uşii, şi apoi uşa. 

Broasca, ne aducem aminte că era făcută la Milano şi era 
de o lucrătură minunată. Deci nu trebuia să cugete nici a o 
sfărâma, şi mai mult încă a o forţa. 

Uşa era de stejar, masivă, foarte solid legată cu fier, şi cu 
toate că ducele era viguros, el încercă în van să o forţeze, 
dar nu reuşi să-i facă nici cea mai mică stricăciune. 

Henric de Guise părăsi uşa şi se îndreptă spre fereastră, 
acea fereastră a oratorului Paolei ce dădea spre apă şi prin 
care Noe fugise de mai multe ori. 

Ducele fu inspirat de aceeaşi idee ca No&, şi ca şi dânsul 
începu a căuta o frânghie. 

El găsi îndată ceva mai bun decât o frânghie, el găsi 
scara de mătase a amicului prinţului de Navarra. 

— Ah! Pe legea mea, îşi zise el, îmi place mai bine să fac 
o baie rece decât să îmi scarpin pielea cu vreo armă. 


E] legă cu tărie unul din capetele scării de fiarele 
ferestrei, lăsă celălalt capăt să atârne, şi cobori cu curaj 
până la apă, după care el se aruncă cu hotărâre în apă, şi 
înotând cu vigoare, se îndreptă spre malul stâng. 

Apoi, tremurând de frig, dar fericit fiind de hotărârea 
luată, reveni pe podul Saint-Michel. 

Calul său era legat bine de inelul de fier fixat la uşa 
prăvăliei. 

Ducele se urcă pe cal şi se îndreptă spre piaţa Maubert, 
unde se afla un han-hotel la care găzduiau gentilomii de o 
condiţie mijlocie. 

Costumul ce purta ducele era într-adevăr potrivit cu 
înfăţişarea ce voia a-şi da: haină de postav ordinar, pălărie 
fără pană, cizme lungi, pinteni de oţel fără ornamente. 

Hanul avea ca firmă: La calul roib; proprietarul se 
numea Maltravers şi se bucura de reputaţia unui catolic 
turbat. 

Maltravers nu vorbea niciodată de hughenoți, decât 
blestemându-i. 

Ducele îi chemă pe servitori, le dădu frâul calului şi 
descălecă. 

Maltravers alergă, păru că salută pe cavaler cu puţină 
delicateţe, aşa cum merită un gentilom îmbrăcat obişnuit şi 
îl conduse în bucătărie. Bucătăria era atunci ca şi acum, 
sala de primire a oricărui han. Ducele văzu la foc o friptură 
şi la doi paşi de cotlon o masă acoperită cu o pânză foarte 
albă. 

Poate din cauză că baia pe care o făcuse îi răcise puţin 
exaltarea sa amoroasă, sau poate că cugetând se supusese 
unui gând de prudenţă, care gând îl sfătuia să mai aştepte 
pentru a merge la Luvru. Ducele se aşeză la masă şi ceru să 
prânzească, după ce însă îşi schimbase hainele. 

Hangiul, cu toată primirea puţin cavalerească ce îi 
păruse a-i face, nu se înşelase asupra adevăratei calităţi a 
călătorului. 


Dovadă fu că se apropie de acesta din urmă şi îi zise 
îndestul de încet pentru ca nimeni din cei ce se aflau în sală 
să nu îl audă: 

— Monseniorul are trebuinţă de mine? 

— Poate... răspunse prinţul pe acelaşi ton, ai pe aici 
vreun om de încredere şi inteligent? 

— Am pe fiul meu, un băiat de cincisprezece ani, dibaci 
ca o maimuţă, ce studiază şi care este pentru moment băiat 
de cor la Sainte-Genevicve. 

— Bun! Zise ducele, un ştrengar ca acela îmi trebuie. 
Unde e? 

— În grajd; se îngrijeşte de calul dumitale. 

— Du-te de-l adu. 

Hangiul ieşi din bucătărie, şi puţin după aceasta ducele 
văzu pe ştrengar apărând. 

Ducele îi judecă dintr-o privire înfăţişarea sa deşteaptă, 
hainele zdrenţuite şi felul insolent cu care îl salută. 

EI îl luă de ureche şi îi zise: 

— Du-te de te plimbă pe podul Saint-Michel, copilul meu, 
prin vecinătăţile prăvăliei lui messir Rene Florentinul. 

— Oh! Îl cunosc destul de bine, zise ştrengarul. De câte 
ori trec prin faţa ei arunc o piatră în geamuri. 

— Pentru ce faci asta? 

— Pentru că maestrul Rene m-a biciuit într-una din 
ultimele zile ale anului trecut pentru că l-am numit 
otrăvitor. Şi când am auzit că l-au sfâşiat de viu am fost 
foarte vesel. 

Ducele tresări, deci Ren€ nu-l minţise şi era în dizgrație 
după ce a văzut roata... 

— Şi ce voi face pe podul Saint-Michel? Întrebă fiul 
hangiului Maltravers. 

— Vei observa ceea ce se petrece. 

— Şi dacă nu se petrece nimic extraordinar? 

— Te vei întoarce... 

— Curioasă însărcinare îmi dai gentilomul meu! 


— Ei bine, îţi voi da o a doua, urmă ducele, căruia 
înfăţişarea lui Garguille, aceasta era numele ştrengarului, îi 
inspira multă încredere. 

— Să vedem! 

— Ai intrat vreodată în Luvru? 

— Oh! Foarte adesea. 

— Cunoşti pe cineva de la curte? 

— Cunosc pe domnul Raoul, un frumos paj ce e generos 
ca regele. Domnul Raoul, vine adesea cu alţi seniori 
asemenea lui, aici; şi în timpul săptămânii, îi duc de mai 
multe ori vin vechi de Cahors pe care îl bea în camera lui, în 
zilele când e de serviciu pe lângă rege. 

— Atunci ştii unde e locuinţa pajului Raoul? 

— Vezi bine! 

— Te însărcinezi tu să mă conduci acolo? 

— Fără îndoială, şi chiar cu ochii închişi. 

Ducele avu o inspiraţie ciudată: 

— Du-mă mai întâi la camera mea, zise el depărtând 
farfuria goală şi înghițind un ultim pahar cu vin. 

— Vino, zise ştrengarul, ce luă un sfeşnic de aramă de pe 
cotlon, şi plecă înaintea călătorului. 

Când Garguille şi ducele fură singuri în camera 
rezervată călătorului, acesta din urmă reluă: 

— În ce duci tu vinul de Cahors pajului Raoul? 

— Într-un coş; pe legea mea, îi duc câte şase sticle 
deodată. 

— Ceea ce face că ducându-i astăzi douăsprezece, ţi-ar 
trebui două coşuri. 

— Întocmai. 

— Îi vei duce douăsprezece sticle şi vei lua două coşuri. 

— Îţi mulţumesc! e prea greu. 

— Dar eu... voi duce unul. 

— Dumneata? Făcu Garguille uimit. 

— Fără îndoială, şi îmi vei da hainele şi şapca unui 
servitor de cârciumă, adăugă prinţul de Lorena ce se 
dezbrăcă de manta şi îşi lepădă spada şi cizmele. 


Această metamorfoză plăcu spiritului glumeţ al 
ştrengarului. 

— Aşteaptă un moment, zise el, am ceea ce voieşti. 

El ieşi, alergă într-o cameră vecină şi se întoarse cu 
hainele unui băiat de cârciumă. 

Prinţul se îmbrăcă cu grăbire, şi după câteva minute era 
de nerecunoscut. Un sfert de oră mai târziu, el trecea pe 
podul Saint-Michel, purtând alături cu tânărul Gascarille un 
Coş cu şase sticle. 

Podul Saint-Michel era pustiu, şi prăvălia lui Rene tot 
închisă. Nici o lumină nu se zărea prin încheieturile uşii. 

— Ele la Luvru, îşi zise ducele, şi fără îndoială vinde 
Doamnei Catherine, cu preţul reintrării sale în graţie, 
secretul prezenţei mele la Paris. Dar, adăugă el, dacă voi fi 
recunoscut sub aceste haine, desigur că dracul trebuie să 
se amestece. 

Era deja târziu când fiul hangiului şi pretinsul servitor se 
prezentară la marea poartă a Luvrului. 

Soldatul de gardă se împotrivi pentru un moment şi nu-i 
lăsă să intre. 

Dar Garguille vorbi într-un fel prea insolent, pronunţa 
numele de Raoul, pajul regelui, cu mărire şi în fine, putură 
trece. 

O dată poarta trecută, ducele se simţi mai liber. El urmă 
pe Garguille ce trecu prin coridoare şi urcă scările până 
ajunse la al doilea etaj, ce era locuit de paji şi femeile de 
serviciu. 

Garguille bătu la uşa lui Raoul. 

Raoul fiindcă fusese de serviciu în noaptea precedentă 
se culcase devreme şi dormea profund pe patul în care se 
aruncase îmbrăcat. 

— Domnule Raoul, zise vocea cea subţire şi bine 
cunoscută a tânărului hangiu, eu sunt, eu Garguille... 
Deschide te rog, voiesc să îţi spun ceva. 

Raoul deşteptat, sări jos din pat bombănind, deschise 
uşa şi rămase foarte mirat văzând că Garguille nu era 


singur. 

Garguille intră, ducele îl urmă şi închise cu vioiciune uşa. 

— Îţi aduc un gentilom ce doreşte să-ţi vorbească, zise 
încet ştrengarul. 

— Aceasta... e un gentilom! Făcu Raoul privind la lumina 
lumânării ce ardea pe o masă, pe noul personaj. 

Din fericire, ducele îşi scoase şapca ce-i acoperea ochii şi 
Raoul înăbugşi un strigăt de surpriză. 

— Alteța Sa! 

— Sst! Făcu ducele. 

Apoi arăta uşa lui Garguille. 

— Poţi să te duci îi zise el. Raoul îmi va da ospitalitate 
pentru astă-seară. 

El puse trei pistoli în mâna ştrengarului ce se depărta. 

Raoul, foarte mirat de a-l vedea pe ducele de Guise la 
dânsul, nu găsea nici un gest, nici un cuvânt. 

— Micul meu Raoul, zise ducele aruncându-se pe un 
fotoliu, tu eşti gentilom, şi prin urmare incapabil de amă 
trăda. 

— Ah! Monseniore. 

— Mai mult, încă iubeşti pe Nancy. 

Raoul deveni purpuriu. 

— Şi Nancy este devotată cu corpul şi sufletul Doamnei 
Margareta. 

— Ştiu. 

— Şi... eu iubesc pe Doamna Margareta, o ştii asemenea. 

— Da, seniorul meu. 

— Şi Doamna Margareta mă iubeşte... 

Raoul nu răspunse. 

— Aşadar, urmă Henric de Guise, ţie mă încred... pentru 
a ajunge până la dânsa. 

— Dar, seniorul meu... 

— Du-te de-mi caută pe Nancy. 

Numele de Nancy uşură puţin pe Raoul şi îl scoase 
pentru un moment din încurcătura în care se afla. 


— Nancy, îşi zise el, va explica mult mai bine lucrurile 
decât mine, Alteţei Sale... 

Şi ieşind, el îl lăsă singur în camera lui, recomandându-i 
să nu deschidă uşa dacă cineva bătea. Apoi alergă la Nancy. 

Frumoasa cameristă era în camera ei şi privea prin 
deschizătura secretă a podelei, ceea ce se petrecea la 
Doamna Catherine. 

Şi fără îndoială se petreceau lucruri stranii căci Nancy 
era foarte palidă şi simţea o violentă spaimă. 

— Ah! Sărmanul sir de Coarasse... murmură ea. 

Fără îndoială, prinţul de Navarra se afla la acea oră 
urmărit de niscaiva pericole îngrozitoare. 

Capitolul L.. 

Pentru a înţelege spaima lui Nancy şi pentru a da o idee 
despre pericolul ce-l ameninţa pe Henric de Navarra, 
trebuie să ne întoarcem la momentul când Paola părăsea 
Chaillot însoţită de Godolphin. 

Somnambulul, atunci foarte deştept, îşi adunase 
amintirile şi le pusese în serviciul geloziei şi răzbunării sale. 

Godolphin îl ura pe No€, nu numai pentru că bearnezul 
era iubit de Paola, dar îl mai ura, şi mai mult poate, pentru 
că era frumos, viguros, de familie bună, pe când el era mic, 
debil, slab şi de naştere necunoscută. 

Fațada Luvrului servise ca punct de plecare lui 
Godolphin. El ştia că acea casă în care fusese ţinut ca 
prizonier în fundul unei pivnițe era situată nu departe de 
regalul edificiu. 

Zgomotele depărtate ce ajunseseră până în temniţa lui 
improvizată, îl făcuseră să înţeleagă că acea casă era o 
cârciumă. 

Aceasta era îndestul pentru ca să nu fie căutările prea 
lungi. 

Când ajunseră în piaţa ce înconjoară biserica Saint- 
Germain-l' Auxerrois, Godolphin sfătui pe italiancă să 
meargă la hanul din strada Arbre-Sec unde îşi depuseră 


caii, apoi se întoarseră în piaţa Luvrului pe jos, umblând 
încet. 

Era deja târziu, noaptea era întunecoasă, timpul ploios, 
piaţa pustie. 

Godolphin se simţi împins de o putere nevăzută spre 
cârciuma lui Malican. 

Uşa era închisă, şi fără îndoială consumatorii dacă se 
aflau, erau toţi tăcuţi, căci nu se auzea nici un zgomot în 
interior. 

Cu toate acestea o rază de lumină străbătea printre 
încheieturile uşii. Godolphin făcu semn Paolei de a se ţine la 
distanţă, apoi, el făcu ocol casei şi îşi puse din nou ochiul la 
uşă. După care, beat de bucurie fără îndoială, el luă pe 
Paola de mâini şi îi zise încet: 

— Apropie-te şi... priveşte! 

Paola a cărei inimă bătea cu violenţă, îşi lipi ochiul de 
broasca uşii îşi sări în acelaşi timp înapoi, scoțând un țipăt 
de spaimă. 

Noe şedea lângă tânăra Myette, îi ţinea mâinile într-ale 
sale şi o privea cu amor. La spatele lui, Henric vorbea cu 
frumoasa argintăreasă, tot îmbrăcată ca un mic ţăran 
bearnez. 

Scoţând acest țipăt de spaimă şi mânie, Paola leşină în 
braţele lui Godolphin; dar în acest moment, somnambulul, 
cu toată înfăţişarea lui debilă se simţi dotat de o forţă 
herculeană, şi, ridicând pe tânăra fată cu un braţ nervos, el 
o duse alergând la mai mult de o sută paşi distanţă, astfel 
încât când No€ şi Henric alergară şi deschiseră uşa, ei nu 
mai văzură nimic. Întunecimea era completă. 

Dar strigătul Paolei îl îndreptase pe Rene. 

Rene îşi regăsise fata, şi italianca, pentru un moment 
ameţită, se ridică la vederea tatălui ei, şi îi zise: 

— Răzbună-mă! 

— Să te răzbun? Strigă Rene mişcat. 

— Da, zise Paola cu o voce surdă, răzbună-mă! Se află... 
acolo... în acea casă... un om ce am iubit... şi care mă 


trădează. 

Rene nu ceru alte desluşiri de la fiica sa; el alergă spre 
cârciuma a cărei uşă o văzuse închizându-se şi 
deschizându-se. El se apropie, ca Godolphin, cu paşi de lup, 
şi privi cum privise Paola. 

Deodată Florentinul tresări şi simţi o picătură de 
sudoare udându-i faţa. 

EI zărise pe Noe şi pe sir de Coarasse, apoi faţa junelui 
ţăran îl mişcase, şi el recunoscu sub acea travestire, pe 
frumoasa argintăreasă. 

Rene era prea prudent pentru a intra în cârciuma lui 
Malican; el se reîntoarse spre fiica sa, o luă în tăcere de 
mână şi se îndreptă spre apă. 

— Spune-mi, zise el atunci când se aflară departe de 
cârciumă, pe care din cei doi gentilomi ai iubit şi care te-a 
trădat? 

— Noe. 

— Ah! Acela... care... 

— Acela care ne-a răpit, pe Godolphin şi pe mine. 

— Bine, zise Rene cu linişte. Spune-mi tot copila mea. 

Rene orice mânie ar fi avut în inimă, înţelese că 
momentul acuzărilor şi observaţiilor către fiica sa nu sosise. 

Rene voia se ştie... 

Atunci Paola istorisi tatălui ei tot ce se petrecuse; ea nuîi 
ascunse nimic, nici întrevederile ei nocturne cu No la nişte 
ore când Rene întreba somnul somnambul al lui Godolphin, 
nici felul în care tânărul intra şi ieşea, nici confidenţele ce 
ea însăşi îi făcuse. 

Rene, tăcut, ascultă cu atenţie, şi cu cât fiica sa îi 
povestea mai mult, cu atât mai mult un văl se rupse pentru 
el, şi înţelese prin ce mijloc îi fusese cu putinţă lui sir de 
Coarasse, să-şi joace atât de bine rolul de prezicător. 

— Fii liniştită, copila mea, zise el când Paola îşi sfârşi 
istorisirea, vei fi răzbunată! 

— Ah! Acel om pe care-l iubeam, murmură italianca, îl 
urăsc cu o ură sălbatică. 


— Vei fi răzbunată, repetă Florentinul şi adăugă în sine: 
la fel, şi eu. 

Rene o văzuse pe frumoasa argintăreasă şi acum 
înţelegea o mare parte din adevăr. 

— Vino la Luvru, zise el fiicei sale. 

— Luvru?! 

— Da! Vei istorisi toate acestea Doamnei Catherine. 

— Dar, zise tânăra fată, ce uitase de povestirea 
amorurilor lui Henric cu Doamna Margareta, de care Noe 
avusese imprudenţa a-i da oarecare detalii, trebuie să 
vorbesc şi de prinţesă? 

— Ce prinţesă? Întrebă Florentinul mirat. 

— Doamna Margareta. 

— Ce amestec poate avea Doamna Margareta în toate 
astea? 

— Doamna Margareta îl iubeşte. 

— Pe cine? Pe Noe? 

— Nu, pe sir de Coarasse. 

— Oh! Oh! Făcu Rene, care se găsi deodată aruncat în 
mijlocul unei alte serii de idei, eşti sigură de asta, fata mea? 

— Da, tată; în fiecare seară sir de Coarasse e primit la 
Luvru de către Doamna Margareta. 

— Pe legea mea! Murmură italianul, dacă e astfel, 
răzbunarea e gata... 

Rene se gândi la ducele de Guise care şi el o iubea pe 
Margareta şi era în stare să-l omoare pe rivalul lui. Apoi, 
adresându-se fiicei sale zise: 

— Nu, copila mea, nu trebuie să vorbeşti de toate 
acestea; ba din contră, este necesar pentru răzbunarea 
noastră să înlăturăm amorul prinţesei pentru acel 
mizerabil. 

— Fie, zise Paola. 

— Haidem la Luvru reluă Rene. 

Apoi zise lui Godolphin dându-i cheia prăvăliei de pe 
podul Saint-Michel: 


— Tu te vei duce acasă, vei intra şi vei găsi în oratoriul 
Paolei un gentilom rău îmbrăcat, pe care tu îl vei numi într- 
un mod respectuos: Monseniore. 

— Şi ce îi voi zice? 

— Îl vei ruga de a te urma. 

— Unde îl voi conduce? 

— Aici unde suntem noi. 

— Şi... pe urmă? 

— Mă vei aştepta împreună cu dânsul. 

— Bine! Zise Godolphin care se asocia deja din toată 
inima, la îndoita răzbunare a lui Rene şi a fiicei sale. 

Godolphin începu să alerge în direcţia podului Saint- 
Michel, şi când sosi la prăvălia parfumierului, introduse 
cheia în broască, intră şi îndreptat de lumina unui sfeşnic 
pe care Rene îl pusese cu o oră mai înainte pe un dulap, 
pătrunse în oratoriu. 

Dar spaima lui fu mare, văzând camera goală. 

— Unde dracu e? Se întrebă somnambulul. 

Se întoarse în prăvălie, urcă în laborator, intră în camera 
parfumierului şi cobori în oratoriul Paolei; deodată el 
observă fereastra deschisă şi o scară de mătase bine legată 
la una din bare, şi a cărei extremitate atârna în râu. 

Aceasta fu destulă desluşire pentru Godolphin, căci el nu 
mai căută. 

Însă el nu înţelegea pentru ce gentilomul căruia Rene îi 
dăduse titlul de monseniore, plecase astfel. 

El aşteaptă o oră, sperând că îl va vedea revenind, apoi 
se întoarse singur spre partea unde Rene îi stabilise ca loc 
de întâlnire, adică pe ţărmul drept al râului, la o mică 
distanţă de Luvru. 

Acum, iată ce se petrecea în regalul edificiu, şi ceea ce 
Nancy văzuse şi auzise: 

Doamna Catherine era singură în oratoriul ei, aşezată 
înaintea unei mese pe care scria. 

Deodată o bătaie în uşă o făcu să tresară, şi ridicând 
capul, se întoarse şi îşi încruntă sprâncenele. 


Mica uşă care dădea în coridorul pe care îl cunoaştem şi 
care era după cum se numea în Luvru, uşa familiarităţilor, 
se deschise şi o femeie care intra, îi scoase un strigăt de 
surpriză. Era Paola! 

Apoi la spatele Paolei, regina-mamă, văzu apărând faţa 
neliniştită a lui Rene. 

Florentinul avea un surâs pe buze şi privirea lui nu lipsi 
de a îi inspira ceva asigurător. 

Regina care făcuse un mare studiu asupra fizionomiilor, 
ghici în acel surâs şi privire, că Ren€ venea să îi ofere în 
schimbul iertării lui, ceva important. 

— Ah! Ah! Zise ea, ţi-ai găsit copila? 

— Da, Doamnă. 

— La braţul vreunui frumos gentilom? 

— Împreună cu Godolphin, Doamnă, şi chiar în 
momentul de a putea împiedica pe Majestatea Voastră de a 
fi mistificată. 

— Ce vrei să zici, domnule Rene? 

— Voiam să spun adevărul, Doamnă. 

— Cum? 

— Întrebaţi mai întâi pe fiica mea! 

Şi Rene făcu un semn Paolei care înaintă şi căzu în 
genunchi înaintea Catherinei. Paola era palidă de furie, 
sângele ei italian fierbea, şi ochii ei scoteau scântei. 

Ea povesti reginei aceleaşi lucruri ce istorisise tatălui 
său, cu deosebire însă că omise ceea ce ţinea de amorul 
doamnei Margareta cu sir de Coarasse. 

Catherine de Medicis nu întrerupse nicidecum pe Paola, 
ea o ascultă până la capăt, apoi când tânăra fată termină, 
ea privi cu răceală pe Rene. 

— Ei bine, zise ea, de ce mă privesc pe mine toate 
acestea? 

— Cum de ce? Murmură Florentinul încremenit de acea 
linişte. 

— Fără îndoială. 

— Dar Majestatea Voastră a fost mistificată. 


— Şi cum? 

— În aceea că sir de Coarasse nu este prezicător şi că nu 
citeşte în astre. 

— Un moment te rog, făcu regina, e foarte posibil ca sir 
de Coarasse să-ţi fi spus o mulţime de lucruri pe care Noe 
le-a auzit pe când era ascuns în camera fiicei tale... 

— Cum dracu?! 

— Dar ceea ce ştiu eu, urmă regina, că el mi-a descoperit 
nişte secrete extraordinare. 

— Pe care le va fi aflat tot prin asemenea mijloace, 
Doamnă. 

— Se poate, dar îmi trebuie o probă. 

— Vă voi da. 

— Spre exemplu, urmă Catherine, mi-a descris fuga 
prizonierilor hughenoți din castelul d'Angers, trecerea lor 
prin Paris şi sosirea lor la Charenton. 

„Acolo, mi-a zis el, ei au dat hangiului o monedă cu efigia 
răposatului rege de Navarra, care trebuie să fie însemnată 
la un colţ cu o zgârietură uşoară”. Toate acestea erau 
exacte. Crezi tu, zise Catherine, că sir de Coarasse a aflat 
acestea de la Godolphin sau de la fiica ta? 

— EI este complicele hughenoţilor, zise Rene cu 
siguranţă. 

— Ah! Dacă aceasta ar fi adevărat, zise ea, sir de 
Coarasse va avea a face cu mine. 

— Dacă vă voi proba aceasta? 

— Probează-mi... 

— Atunci cer Majestății Voastre un termen de douăzeci şi 
patru de ore. 

Şi Rene făcu o mină ca şi cum ar fi voit să se retragă 
când un paj deschise uşa marilor apartamente şi zise: 

— lată domnul de Nancey care vine de la Melun. 

— Zi-i să intre! Zise regina cu o bucurie imensă. 

Şi privind pe Rene, adăugă: 

— Avem să ştim numaidecât, dacă sir de Coarasse şi 
prizonierii de la Angers se cunoşteau, şi dacă erau complici. 


— Cum asta, Doamnă? 

— Nancey a trebuit să-i aresteze la Melun. 

— Ah! 

— Şi dacă va fi de trebuinţă, le voi aplica torturi. 

Rene tresări. Cuvântul tortură, îi produsese o tulburare 
peste măsură. 

Domnul de Nancey intră. 

— Ei bine? Întrebă cu repeziciune Catherine... 

Domnul de Nancy era acoperit de noroi şi praf; el avea o 
mină îngrijorată, privirea posomorâtă, mersul întocmai ca al 
unui om doborât de osteneală. 

— Doamnă, zise el cu tristeţe, sir de Coarasse şi-a râs de 
dumneavoastră. Am scotocit toate hanurile, toate 
cârciumile de la Melun, m-am dus până la Montereau, am 
bătut toate câmpiile de prinprejur, fără să găsesc cea mai 
mică urmă a acestor doi gentilomi. 

— Ah! Dacă este astfel, strigă regina cu o notă de iritaţie 
în voce, vai de sir de Coarasse! 

Capitolul LI. 

Se poate şti acum câtă frică avu sărmana Nancy, care se 
interesa atât de mult de sir de Coarasse, de când 
Margareta îl iubea, când auzi pe regina pronunţând acele 
din urmă cuvinte. 

Văzând apărând pe Raoul, frumoasa cameristă puse un 
deget pe gura sa, pentru a-i recomanda tăcere. 

Raoul se apropie. 

— Ce ai? Dumnezeul meu! O întrebă el încet. 

— Sir de Coarasse e în pericol. 

— Ştiu, zise Raoul. 

La aceste cuvinte, Nancy care se aplecase din nou spre 
acea deschizătură se aşeză cu vioiciune şi privi pe paj. 

— Cum! Zise ea, tu ştii? 

— Fără îndoială, şi vin să te caut într-adins. El este aici. 

— Cine? Făcu Nancy, domnul de Coarasse? 

— Nu, ducele. 

— Care duce? 


— Ducele Henric. 

Din palidă ce era, Nancy deveni vânătă. 

— Ah! Dumnezeul meu, făcu ea, ducele este aici, ducele 
de Guise la Luvru! 

— Da, în camera mea, unde te aşteaptă... 

Nancy privi pe Raoul întocmai ca şi cum voia să vadă 
dacă acel mic amorezat nu îşi pierduse capul. 

Dar Raoul foarte palid şi foarte agitat, păru prea serios. 

— Ducele, zise el, a intrat în Luvru, travestit în 
cârciumar, el s-a prezentat la mine pentru a-mi aduce un 
paner cu vin şi însoţit de Garguille, apoi m-a însărcinat de a 
veni să te caut îndată. 

— Şi e în camera ta? 

— Da. 

Nancy îi arătă cu degetul mica deschizătură practicată 
în podea şi îi zise: 

— lată, pune-te aici, ascultă şi observă bine totul. 

— Fii liniştită. 

— Şi aşteaptă până mă întorc. 

— lată cheia mea. 

— Bine! Zise Nancy închizând pe Raoul la dânsa, şi 
alergând în camera pajului, unde ducele o aştepta. 

Henric de Guise auzi fâşiitul rochiei lui Nancy în coridor 
şi pentru un moment avu speranţa că era însăşi Margareta, 
cea care venea. Dar se înşelă, căci Nancy intră şi ducele 
scoase un țipăt înăbuşit. 

În timpul în care Nancy parcurse distanţa dintre camera 
sa şi aceea a lui Raoul, avuse vreme să-şi liniştească puţin 
emoția, să reflecteze şi să-şi imagineze îndată un întreg 
plan de bătaie: Ea trebuia să-l apere pe Henric, contra 
tuturor inamicilor lui. 

Nancy intră dar în camera lui Raoul, făcu o frumoasă 
reverență ducelui, şi lăsă să-i scape un surâs. Acest surâs 
avu un mare efect asupra ducelui. 

„Deoarece Nancy mă întâmpină râzând, se gândi el, 
deduc atunci că tot mai sunt iubit.” 


— Ah! Monseniore, zise camerista care închise bine uşa 
şi trase toate zăvoarele, ştiţi că faceţi o imprudenţă foarte 
mare? 

— Taci, Nancy, am venit aici pentru că o iubesc... 

— Oh! Ştiu bine asta. 

— Şi când cineva iubeşte... 

— Nu se teme de nimic, nu este aşa monseniore? 
Întrerupse Nancy. Dar Doamna Catherine nu vrea să ştie de 
acest amor, domnule duce, şi cum ea şi-a pus în cap... 

— Ah! Nancy, amica mea, zise cu vioiciune ducele, dacă 
tu m-ai crede, ai lăsa la o parte pe Doamna Catherine şi mi- 
ai vorbi mai bine despre dânsa. 

— Fie, monseniore, răspunse Nancy care lăsă să-i scape 
un uşor suspin. 

— Tot mă mai iubeşte, nu este aşa? 

— Cel puţin... aşa cred. 

Ducele tresări. 

— Pentru ce zici tu astfel! 

— Pentru că... 

— Să vedem, micuța mea, explică-te, te rog! 

— Monseniore, reluă Nancy, Doamna Margareta tot vă 
mai iubeşte, dar după cum este prea înconjurată de spioni, 
vă va fi cu neputinţă de a o vedea. 

— Oh! Făcu ducele, trebuie să o văd cu orice preţ. 

— Doamna Catherine e la dânsa în acest moment. 

— Dar ea o să iasă? 

— Nu, zise cu hotărâre Nancy. 

— Cum! Nu? 

— Regina-mamă, de câteva zile are nişte frici imaginare, 
şi nişte visuri care o torturează. 

— Ei bine? 

— Ei bine, ea şi-a aranjat un pat în camera Doamnei 
Margaretei, astfel că ea se culcă acolo în toate nopţile. 

— Aşadar, strigă ducele, a cărui voce tremura de mânie, 
nu 0 s-o pot vedea astăzi? 

— Cam aşa, monseniore. 


— Nici... mâine? 

— Ah! Mâine, răspunse Nancy, care se încredea 
hazardului, mâine cred că o să iau câteva măsuri în privinţa 
asta... 

— Ca să o văd? 

— Da, monseniore. 

— La ce oră? 

— Nu ştiu încă, dar încrede-te în mine... Mâine de 
dimineaţă o voi înştiinţa despre sosirea dumitale la Paris. 

Ducele se sculă suspinând. 

— Trebuie dar să mă duc! Murmură el. 

— Fă aceasta pentru ea, monseniore. Regina-mamă a 
înduioşat mult pe rege. Jumătate din curtea Franţei este 
hughenotă în acest moment, şi dacă v-ar şti la Paris Doamna 
Margareta, pe care voieşte să o încredinţeze regelui de 
Navarra, Doamna Margareta, zic, va fi închisă în câteva 
minute, în vreun turn. 

Aceasta perspectivă pe care Nancy o imagina pentru 
ochii ducelui, îl făcu să tresară şi se înfioră. 

După aceasta prinţul se sculă şi zise cameristei: 

— Tu ai dreptate, buna mea Nancy şi mă voi sili să am 
mult curaj pentru a aştepta... 

El privi apoi pe Nancy, şi avu un surâs misterios. 

— Să vedem, repetă el, gândeşti tu că ea mă mai iubeşte 
tot atât? 

— Dar, zise Nancy, cu totul încurcată de această 
întrebare, nu se poate cineva tămădui de răul amorului în 
câteva săptămâni, monseniore. 

— Aşadar ea n-are nici o plăcere în a lua în căsătorie pe 
prinţul de Navarra? 

— Într-adevăr, nu. Ea îl urăşte... 

— Crezi tu că ar mai voi tot aşa de voioasă să fie ducesă 
de Guise sau de Lorena? 

— Ah! Monseniore, zise Nancy, care nu observa încă 
unde prinţul voia să ajungă... Alteţa Voastră ştie bine că 


dacă politica nu s-ar fi schimbat astfel, Doamna Margareta 
dormea la Nancy încă de acum un an. 

— Ei bine, răspunse ducele, am găsit un mijloc de a-mi 
bate joc de politică, mititica mea. 

— Hei! Făcu Nancy. 

— Şi dacă Doamna Margareta voieşte... 

— Ce, monseniore? 

— Să o răpesc? 

— Bun! Şi apoi? 

— În douăsprezece ore de galop vom fi departe de 
pământul Franţei. 

— Prea bine. 

— A doua zi seara vom sosi la Nancy, unde unchiul meu 
cardinalul de Lorena, ne va uni. 

— Şi, zise Nancy, atunci conetabilul de Montmarency sau 
regele Carol al IX-lea va hotări să tragă frontieră cu ducatul 
vostru de Lorena, nu este aşa? 

— Întocmai. 

— Şi războiul va izbucni. 

— N-are a face asta, preparativele mele sunt făcute. 
Mayenne şi eu, vom ţine Franţa în eşec. 

— Foarte bine, murmură Nancy, dar regele Franţei este 
fiul iubit al bisericii, Doamna Catherine este un pic rudă cu 
papa; papa excomunică pe ducele de Guise şi supuşii săi, în 
loc de a-l apăra, îşi pun spadele în teacă. 

— 'Te înşeli, micuța mea, răspunse ducele atins de logica 
cea puţin dezvoltată a lui Nancy. 

— Ah! Adevărat? 

— Papa nu va excomunica nicidecum pe ducele de Guise, 
când va afla că el se căsătoreşte cu o prinţesă pe care o 
destinase acelui hughenot de Navarra. 

„Drace! Făcu Nancy în sinea sa, are dreptate, poate.” 

Dar ea nu se lăsă învinsă. 

— În acest caz, reluă ea, cum regina Catherine nu e 
pricepută în conversii şi mişcări politice, va ameninţa pe 
papa că dacă nu îi va reda pe fiica sa, va chema pe toţi 


hughenoţii Franţei şi Navarrei, aceia din Holanda şi 
Palatinat şi va face o diviziune completă cu biserica. 

— Haida-de! Micuța mea Nancy, făcu ducele surâzând, tu 
te amesteci în politică după cum văd. 

— Nu, monseniore, dar prevăd oarece. 

— Şi tu mă sfătuieşti să nu o răpesc pe Doamna 
Margareta? 

— Dumnezeu să vă aibă în grijă! 

— Dar... o iubesc... 

— N-are a face asta... o veţi vedea... ea va vedea, vom 
vedea... făcu Nancy care conjuga verbul a vedea sub trei 
forme diferite. 

Ducele nu înţelese. 

— Unde te poate cineva găsi mâine de dimineaţă 
monseniore? Întrebă Nancy. 

— Pe piaţa Maubert, hanul „La calul roib”. 

— Bine, făcu Nancy. 

— La ce oră îmi vei da informaţii de la dânsa? 

— Nu ştiu, dar încredeţi-vă în mine şi acum monseniore, 
adăugă Nancy, plecaţi... contaţi pe mine, dar plecaţi, căci 
după o oră poarta Luvrului se va închide, şi dacă vreun 
soldat vă va recunoaşte... în fine, plecaţi! 

În vocea lui Nancy era oarecare groază, ea se temea ca 
nu cumva ducele prin prelungirea şederii lui în Luvru să 
bage de seamă că l-a ameţit, şi să afle prin vreun mijloc, că 
Doamna Catherine nu a avut niciodată ideea de a se stabili 
noaptea în camera fiicei sale. 

Din fericire pentru dânsa ducele se sculă, reluă panerul 
cu sticle, şi zise surâzând: 

— Să mă ia dracu, dacă cineva mă va putea cunoaşte 
astfel... 

Nancy îl luă de mână. 

— Veniţi, zise ea, mai bine coborâţi pe scara mică şi ieşiţi 
prin portiţa dinspre malul apei... 

— Scumpă Nancy! Murmură ducele... spune-icăo 
iubesc întotdeauna şi tot cu aceeaşi ardoare. 


— Fiţi liniştit, monseniore... 

Şi Nancy conduse pe prinţ până la o mică scară şi îi zise: 

— Coborâţi încet. Când veţi fi aproape de poarta cea 
mică despre râu, să tuşiţi de trei ori şi veţi trece. Soldatul 
care se găseşte în santinelă închide totdeauna ochii şi se 
preface că doarme în ghereta lui, când aude pe cineva 
tuşind pe lângă el. 

Aceasta este un paznic mut şi orb. 

Două minute după aceasta pretinsul băiat cârciumar, 
ieşea din Luvru fără pericol, dar nu făcuse douăzeci de paşi 
în obscuritate că se lovi de un om care se preumbla în lung 
şi în lat cu ochii fixaţi asupra fațadei Luvrului, unde luminile 
începeau a se vedea mai rari din cauza orei târzii a nopţii. 

— Dobitocule! Murmură ducele, care nu putu să îşi 
abţină un gest de nerăbdare, şi uitând chiar a-şi preface 
vocea. 

Dar în acelaşi timp, necunoscutul îl apucă de braţ şi îi 
zise: 

— Ah! Monseniore, eram sigur că te voi găsi la ieşirea 
voastră din Luvru. 

— Rene! Exclamă ducele. 

— Da, monseniore. Şi, murmură Florentinul, aţi făcut 
foarte rău că ai fugit pe fereastră şi că aţi crezut că voiam 
să vă trădez atunci când vă sunt mai devotat ca totdeauna. 

— Ah! Făcu prinţul cu un aer de îndoială. 

— Vreţi în curând proba? 

— Ce spui? 

— Vin de la Luvru într-adins pentru dumneata. 

— Şi tu nu ai văzut pe Doamna Margareta? 

— Nu am văzut-o într-adevăr, dar am văzut pe Doamna 
Catherine. 

— Ah! Iartă-mă, făcu prinţul, tu ai face bine de a-mi 
explica cum văzând pe regina, nu ai putut să vezi pe 
Margareta, pentru că acum Doamna Catherine se culcă în 
toate serile în camera fiicei sale. 


— Haida-de! Făcu Rene râzând, cine v-a spus minciuna 
asta, monseniore? 

— Nancy. 

— Nancy a vrut poate să glumească cu dumneata 
monseniore, zise cu răceală Florentinul. 

— Rene! 

— Şi iată monseniore, urmă parfumierul întinzând mâna 
spre faţada Luvrului, vedeţi lumina aceea care străluceşte 
ferestrele oratorului doamnei Catherine? 

Henric de Guise privi şi recunoscu într-adevăr că 
ferestrele cabinetului de lucru al reginei-mamă erau 
luminate... 

— Dacă regina s-ar fi culcat lângă fiica sa, zise Rene, ea 
n-ar mai lucra, nu aş fi părăsit-o acum un sfert de oră, şi nu 
aş fi fost aici pentru a vă aştepta... 

— Cum! Zise ducele încremenit, tu mă aşteptai? 

— Da, monseniore, şi dumneata ai fugit de la mine. 

— Este adevărat, dar tu m-ai închis. 

— Pentru ca să nu fiţi descoperit. 

— Şi pentru că aceasta nu e prima trădare... 

— Monseniore, întrerupse cu vioiciune Ren€, am 
petrecut acum o oră cu Doamna Catherine, şi conjur cerul 
ca să mă trăsnească îndată, dacă am pronunţat măcar 
numele Alteţei Voastre. 

— Bine! Ie cred... 

— Nu numai că Alteța Voastră s-a înşelat temându-se de 
mine, dar poate că a dat semnalul introducându-se la 
Luvru. 

— Cui am dat semnalul? Făcu prinţul. 

— Monseniore, reluă Rene, Alteța Voastră a studiat bine 
femeile? 

— Pentru ce această întrebare? 

— Ah! Drace! Pentru că... pentru că... e prea greu de 
spus aceasta, monseniore. 

— Să vedem. 


— Pentru femei, timpul şi depărtarea nu sunt în legea 
comună; opt zile valorează adesea opt ani, o depărtare de o 
sută leghe nici nu există... 

— Scumpul meu Ren€, zise prinţul, nu înţeleg un cuvânt 
măcar din cele ce-mi spui, explică-te mai bine. 

— Femeile sunt nestatornice. 

— Ei bine? 

— Omul iubit azi, e adesea uitat mâine. 

Dacă Rene şi prinţul s-ar fi aflat la lumină, parfumierul 
ar fi văzut pe interlocutorul său pălind. 

— Oare ai voi să-mi spui, făcu acesta din urmă cu o voce 
sugrumată, că Doamna Margareta a încetat să mă mai 
iubească şi că iubeşte pe prinţul de Navarra? 

— Oh! Nu zic aceasta, cred chiar că ea urăşte pe prinţul 
bearnez mai mult ca niciodată. 

— Continuă. 

— Dar mai cred, monseniore, că nu vă mai iubeşte. 

Prinţul se trase înapoi cu un pas. 

— la seama! Zise el. 

— La ce, monseniore? Făcu Rene cu linişte. 

— La aceasta. Ascultă bine: dacă mă minţi, te voi omori. 

— Sunt sigur, în acest caz, că voi fi mult timp sănătos, 
răspunse Rene cu liniştea unui om sigur de ceea ce spune. 

— Rene! Rene! făcu ducele cu un accent înăbuşit. 

— Monseniore, zise Florentinul, dacă v-aş zice: Se află 
un om, aici aproape, îndestul de fericit pentru a vă înlocui în 
inima Doamnei Margareta, ce aţi face? 

— Minţi! 

— Ce aţi face? Repetă Rene, dacă încă vă mai adăugam 
că, în fiecare seară, acest om e condus la prinţesă de către 
Nancy, că intră la ora nouă şi iese la miezul nopţii? 

— Mă voi bate cu acel om... îl voi omori. Dar acel om nu 
există, Rene, tu eşti nebun... Margareta tot mă iubeşte... 

Ducele pronunţa aceste cuvinte cu disperare. 

— Acel om există, monseniore. 


— Oh! Făcu ducele, ce puse mâna spre locul spadei ce îi 
lipsea. 

— Şi e aproape de aici. 

— Arată-mi-l... numeşte-mi-l. 

— Iată monseniore, urmă Rene, ia spada, pălăria şi 
mantaua mea. 

— Bine. 

— Apoi priveşte colo, pe piaţă, acea lumină discretă ce se 
zăreşte prin ferestrele acelei case. 

— Aceea e cârciuma bearnezului Malican. 

— Întocmai. 

— Ei bine? Acel om... 

— Acel om e în cârciumă. El se numeşte sir de 
Coarasse... Du-te monseniore, intră şi caută-l. 

— Şi... e... el? 

— EL. 

Ducele nu mai aşteaptă nici un cuvânt, dar se înveli cu 
mantaua lui Rene, înlocui şapca cu pălăria cu pene a lui 
Rene, încinse spada şi merse drept spre cârciumă 
murmurând: 

— Îmi trebuie viaţa acelui om! 

Capitolul LII. 

Să aruncăm o privire înapoi şi să vedem ceea ce Henric 
şi Noe făcuseră de două zile de când i-am pierdut din 
vedere. 

Noe, ne aducem aminte, părăsind casa mătuşii Verconsin 
unde lăsă pe Paola, nu plecase cu intenţia de a nu se mai 
întoarce. 

Prietenul prinţului de Navarra îşi zisese în timpul 
drumului, că el fusese condus mai mult de imaginaţie decât 
de inimă. Într-adevăr, Paola, fiica teribilului şi perfidului 
Rene, Paola închisă în acea prăvălie, unde Godolphin o 
păzea ca pe un tezaur, Paola, lângă care nu putea ajunge 
decât cu ajutorul unei luntre, unei scări de mătase şi unui 
pumnal, Paola, ziserăm noi, era o pradă încântătoare şi ea 
trebuise să-l seducă pe Noe. 


Dar Paola lipsită de scara de mătase, de pumnal, de 
luntre şi de mii de pericole ce încerca pentru a căuta 
amorul ei, Paola dar, în puterea lui Noe, pierdea trei părţi 
din prestigiul ei. 

— Am luat hotărârea cam prea repede, îşi zisese tânărul, 
nu iubesc pe Paola, doar pe Myette... 

No&6, ne mai aducem aminte, se dusese drept la cârciuma 
lui Malican; el o găsise pe Myette singură şi îi făcu o 
declaraţie. 

Apoi sosise Henric. 

Henric se întorcea de la Luvru, unde prânzise cu regina 
la Doamna Margareta. 

Pe când se afla la masă, gentilomul ce însoţise pe domnul 
de Nancey şi soldaţii săi până la Charenton revenise, şi 
întăriră în toate punctele prezicerea pretinsului prezicător, 
prin aceea că hangiul la care se adresaseră le răspunse că 
ar fi văzut doi gentilomi, un bătrân şi celălalt tânăr că luase 
un pahar de vin fără a părăsi şaua, şi că unul dintre ei îi 
dăduse o monedă cu efigia răposatului rege de Navarra. 

Acest din urmă eveniment, întări atât de bine reputaţia 
fermecătoare a lui sir de Coarasse, încât regina-mamă îi 
oferise o locuinţă la Luvru. 

Henric ceru două zile pentru cugetare. 

În acea seară, cei doi tineri se duseră spre miezul nopţii, 
să se culce la hanul lui Lestacade. 

Apoi dimineaţă, Noe se deşteptă cu intenţia de a merge 
la Chaillot pentru a vedea pe Paola; dar avu nefericirea de a 
trece prin faţa cârciumii lui Malican. 

Myette roşindu-se şi cu ochii aplecaţi se afla pe prag. 
No€ intră în cârciumă. 

— Pe credinţa mea! Îşi zise el, se pare că mi-e foame... 
voi dejuna aici. 

Frumoşii ochi ai Myettei şi buna dispoziţie a lui Malican, 
ce vărsa consumatorului său vin de Pirinei, erau spre 
nenorocirea Paolei. Spre seară, pe la amurg, Noe se afla 
încă la masă. 


Atunci era prea târziu a se mai întoarce la Chaillot. 

Apoi Henric se reîntoarse de la Luvru. 

De câte ori prinţul părăsea pe Doamna Margareta, el 
suspina dulce lângă frumoasa argintăreasă. Dar, nu se uita 
cu totul lângă Sarah, pentru a lipsi ora nocturnelor întâlniri 
la Luvru. 

No€ şi Henric prânziseră la Malican; în urmă prinţul se 
duse să povestească ceva doamnei Margareta, apoi se 
reîntoarse la cârciumă pe la ora când hangiul bearnez şi 
închidea obloanele, concedia pe consumatori şi rămânea 
după cum zicea, în familie. 

Prinţul şi Noe nu erau poate din familie, dar şi mai puţin 
încă, ei nu erau consumatori. Ceea ce făcea ca amândoi să 
rămână înăuntrul cârciumii. 

Malican se duse să se culce, Henric reluă într-ale sale 
mâini, mâinile frumoasei argintărese, Myette lăsa pe a sa 
între acelea ale lui Noe. 

Deodată un țipăt se auzi afară, un țipăt de femeie ascuţit 
şi disperat... Cei doi tineri alergară pentru a deschide uşa; 
dar noaptea era întunecoasă, şi primul țipăt nu a fost urmat 
de un al doilea. 

— Pe credinţa mea! Îşi zise prinţul reînchizând uşa, 
aceasta nu mă priveşte! Desigur că nu voi lua un felinar 
pentru a căuta prin piaţă. 

Şi el se întoarse lângă Sarah, pe când Noe se aşeză din 
nou alături de Myette. 

O oră trecu pentru cei patru înamoraţi într-o dulce 
intimitate, când totdeodată, nişte paşi se auziră afară, apoi 
o lovitură la uşă. 

Noe se ridică şi merse spre a deschide. 

Un om intră, umblând încet, cu capul sus, cu fruntea 
palidă, cu privirea scânteietoare. 

Era ducele Henric de Guise. 

El se opri în mijlocul sălii, privi pe cei doi tineri, pe micul 
bearnez sub ale cărui haine nu putu totdeodată să afle o 


femeie, apoi pe frumoasa Myette şi vederea tinerei fete avu 
darul de a-l linişti puţin. 

— Seniorii mei, zise el, care din dumneavoastră se 
numeşte sir de Coarasse? 

Henric făcu un pas şi salută: 

— Eu, zise el. 

Ducele făcu asemenea un pas şi salută la rându-i cu o 
politeţe minunată. 

— Domnule, îi zise el, n-am onoarea de a te fi cunoscut... 

— Într-adevăr, domnule, zise prinţul. 

— Cu toate acestea trebuie să mă fi vorbit de bine, sunt 
sigur. 

— Numele dumitale, domnule? 

— Îl voi numi, fiind singuri. 

— Să ieşim în acest caz, domnule, zise Henric, ce 
înţelese provocarea. 

EI îşi luă pălăria, şi cum micul bearnez pălise, el îi surâse 
arătând că nu se temea de nimic. Noe se ridicase pentru a 
însoţi pe prinţ. 

— Rămâi! Îi zise acesta din urmă. Dacă voi avea 
trebuinţă de tine, te voi chema. 

Henric arătă uşa ducelui şi după ce acesta ieşi, el îl 
urmă. 

Noaptea era întunecoasă, dar un felinar ce se afla la 
oarecare depărtare servi de îndreptare prinţului de Lorena. 
Prinţul de Navarra urmă pe necunoscut şi se opri ca şi 

dânsul în cercul de lumină descris de felinar. 

Atunci ducele de Guise întorcându-se, îi zise: 

— Mă numesc, domnule, Henric de Lorena, duce de 
Guise. 

Henric uimit făcu un pas înapoi. 

Apoi îşi scoase pălăria: 

— Vă salut, monseniore. 

Henric de Guise era palid şi în prada unei furii violente. 

Henric de Navarra îşi stăpâni în câteva secunde emoţiile 
şi se găsi liniştit şi nepăsător. 


— Domnule, reluă ducele, este adevărat că mergi în 
toate serile la Luvru şi că ai fi iubit de Doamna Margareta? 

— Monseniore, reluă Henric, întrebarea dumitale e cam 
curioasă... 

— Răspunde! Făcu ducele cu mărire. 

— Şi dacă refuz? 

— Domnule, zise ducele cu vioiciune, dacă am fost minţit, 
voi pedepsi pe calomniator. 

— Şi dacă... vi s-a spus... adevărul? 

— Pedeapsa va cădea asupra dumitale. 

— Mă iartă, zise Henric cu linişte, ai luat-o cam prea pe 
sus... 

— Aud? 

— Şi cum îţi închipui, dumneata, ducele de Guise, că 
vorbeşti unui mic gentilom, vorbeşti prea tare, monseniore. 

Ducele râse cu batjocură. 

— Mii de scuze, domnule, zise el, nu ştiam că numele de 
Coarasse ţine de o casă suverană. 

— Monseniore, replică Henric tot liniştit, voiesc a-mi 
permite o singură întrebare. 

— Poftim. 

— Sub ce nume sunteţi aici? 

— Ce-ţi pasă. 

— Îmi pasă mult, monseniore. 

— Aud? 

— Toate-mi dovedesc că ne vom bate. 

— Acesta e scopul meu, cel puţin. 

— Ei bine, închipuiţi-vă că vă rănesc grav. 

Ducele surâse. 

— Totul e posibil, reluă Henric. Vei fi transportat într-o 
casă vecină şi eu voi zice: „Acest gentilom e ducele de 
Guise.” 

— Domnule, zise cu vioiciune ducele, trebuie să fii un om 
de onoare, şi nu îţi voi da proba de stimă ce constă în a 
încrucişa fierul cu un om, decât când îmi vei jura păstrarea 
incognitoului. 


— Îl voi face. 

— Orice s-ar întâmpla? 

— Pe onoarea mea. 

— Bine, zise ducele pregătindu-se. 

— Un moment, monseniore, urmă Henric, voiesc a-ţi 
cere acelaşi jurământ. 

— Mie? 

— Dumitale. 

— Nu eşti dar cunoscut la Luvru sub numele de 
Coarasse? 

— Din contră. Numai că aceasta nu e numele meu. 

— Ah! Zise ducele surprins. 

— Şi, urmă Henric, pentru a nu avea o căâinţă dea 
încrucişa fierul cu un simplu gentilom, aştept numai 
jurământul dumitale pentru a-ţi dovedi că sunt de o casă 
îndestul de bună. 

— Domnule, zise ducele, oricare ar fi numele dumitale, 
jur că nu-l voi spune nimănui. 

— Atunci, răspunse Henric râzând, poţi începe, vărul 
meu... 

— Aud? Făcu ducele, vărul... dumitale... 

— Mă numesc Henric de Bourbon şi trebuie să devin 
rege de Navarra, zise încet prinţul. 

Şi Henric luă la rându-i atitudinea măreaţă şi privi cu 
mândrie pe duce. 

— Ah! Ah! Zise ducele, ce luă îndată spada în mâni, 
suntem atât duşmani încât nu putem crede, vărul meu... 

— Este evident că avem mai mult de o singură rivalitate, 
reluă Henric: rivalitate de amor, de politică şi de religie. 

— Şi e foarte clar, zise ducele încrucişând fierul, că 
ocazia e îndestul de frumoasă pentru a ne măsura, îmi 
pare... 

— Mă vezi încântat. 

Henric încrucişă asemenea fierul. Henric de Guise şi 
Henric de Navarra păreau a fi avut acelaşi învăţător de 
arme şi amândoi le mânuiau cu perfecţiune. 


Trecu mai mult de un sfert de oră fără a se putea atinge 
şi neîncetând mânuirea, ei schimbară, după felul eroilor lui 
Homer, aste câteva cuvinte: 

— Scumpul meu văr, zise Henric de Navarra, ai iubit pe 
Doamna Margareta şi voiai să o faci ducesă? 

— Mai mult decât aceasta, în viitor poate, vărul meu, zise 
râzând ducele, a cărui spadă şuiera. 

— Eu, urmă Henric, voiesc să o fac regină. 

— Regatul dumitale, vere, e mai mic decât ducatul meu. 

— Elva creşte, vere. 

— În detrimentul Franţei sau Spaniei? Zise ducele. 

— Şi al uneia şi al celeilalte. 

— Ce spui! Făcu ducele, îmi pare că ai poftă de... 

— Şi un bun stomac ce-mi permite să diger îndestul de 
bine. 

— Pe legea mea! Urmă ducele, nu mă mir ca într-o zi să 
nu cugeţi la bunul meu oraş, Nancy. 

— Cuget... zise cu răceală Henric. 

Şi după acest cuvânt ce făcu pe duce să tresară, Henric 
îşi întinse braţul şi răni pe adversarul său la umăr... 

Ducele scoase o exclamaţie de mânie şi ripostă printr-o 
lovitură ce atinse pe Henric la mână. 

— Este cineva care va cugeta mai mult ca dumneata la 
bunul meu oraş Nancy, vere, zise el râzând. 

— Ah! Cine? 

— Regina de Navarra, sfârşi ducele cu un ton 
batjocoritor. 

Henric de Navarra, avu un fulger de furie. Această furie 
îi deveni fatală: el se descoperi şi spada ducelui găsi calea 
pieptului său. 

Prinţul lovit sub umăr, căzu scoțând un țipăt. 

— Pe legea mea! Murmură ducele de Guise, dacă e mort, 
atât mai rău pentru dânsul! Dacă nu e decât rănit, cu atât 
mai rău pentru mine! un prinţ de Lorena n-a lovit niciodată 
un om căzut. 

Şi ducele începu să alerge spre cârciuma lui Malican. 


Noe şi cele două femei aşteptau, pline de nelinişte, 
reîntoarcerea lui Henric, neînchipuindu-şi cele petrecute. 

— Sir de Coarasse, zise ducele cu vioiciune, e mort sau 
grav rănit... mergeţi de îl căutaţi... acolo... sub acel felinar! 

Şi mai înainte ca No&, tot atât de uimit ca şi cele două 
femei, să fi cugetat a-l opri, Henric de Guise dispăru în 
întuneric spre a-l găsi pe Rene. 

Rene îl aştepta la marginea apei... 

El auzise ţăcănitul spadelor, dar era prea prudent ca să 
se apropia spre a avea noutăţi asupra luptei. 

— Dacă Coarasse omoară pe duce, îşi zise el, este cu 
totul nefolositor, deocamdată, ca să ştie că eu i-am cauzat 
gâlceavă. 

— Rene! Rene! Strigă ducele. 

— Ah! Făcu Rene cu bucurie, dumneata eşti monseniore. 

— Eu. 

— Ei bine? 

— Cred că e mort! 

— Cum! Nu eşti sigur? 

— Nu... 

— Cu toate acestea... 

— Ren6, zise cu bruscheţe prinţul de Lorena, îţi voi 
răspunde altă dată... Deocamdată, n-am vreme... bună 
seara... 

— Unde te duci, monseniore? 

— La Luvru. 

— La aceasta oră! crezi că? 

— Da. Bună seara! 

Şi ducele începu a alerga spre Luvru şi nu se opri decât 
la portiţă. 

Soldatul ce păzea portiţa, era să se împotrivească 
punând arma drept în uşă, când prinţul îşi reaminti de 
recomandarea lui Nancy. 

— Unde mergi? Întrebă soldatul, şi cine eşti? 

— lată-mi răspunsul, zise ducele. 


Şi el tuşi de trei ori la intervale regulate. Soldatul se 
dădu la o parte. 

— Treceţi! Zise el. 

Henric de Guise cunoştea Luvrul, tot atât de bine ca şi 
palatul său ducal de la Nancy; el urcă mica scară, trecu 
coridorul ce conducea la micile apartamente, şi se opri la 
acea uşă ascunsă, ce răspundea în oratoriul doamnei 
Margareta. 

O slabă rază de lumină străbătea prin broasca uşii. 

Henric bătu încet. 

— Intră! Zise o voce ce îl făcu să tresară, aceasta era 
vocea Margaretei. 

Prinţul apăsă asupra unui resort pe care puţini oameni 
desigur îl cunoşteau; uşa se deschise; Doamna Margareta 
de Franţa în acel moment conversa cu Nancy şi nu se 
aştepta fără îndoială la o asemenea vizită. 

Doamna Margareta scoase un țipăt de spaimă, şi se dădu 
înapoi cu totul uimită. 

Ducele de Guise se afla înaintea ei, şi era plin de sânge! 

Capitolul LIII. 

Să ne întoarcem la amica noastră Nancy. 

Frumoasa cameristă părăsind pe ducele de Guise ce 
plecă convins că Doamna Catherine se culca lângă fiica ei, 
frumoasa cameristă ziserăm noi, merse la Raoul pe care-l 
lăsase în camera ei. 

Când ea sosi, pajul nu se mai afla pe parchet, cu ochiul 
lipit de deschizătura misterioasă, el era în linişte aşezat pe 
un fotoliu. 

— E] bine! Întrebă ea cu vioiciune, ce s-a petrecut? 

— Rene a plecat. 

— De la regină? 

— Da. 

— Şi domnul Nancey? 

— Domnul Nancey a plecat cu dânsul. Regina e singură. 

— Bun! Zise Nancy, dar ce a hotărât regina? 

— Nimic. 


— Cum, nimic? 

— Ea a zis numai lui Rene: „Du-te şi lasă-mă să reflectez. 
Vino mâine, şi... vom vedea.” 

— Oh! Murmură Nancy. Şi Rene a plecat? 

— Cu fiica lui. Domnul Nancy a ieşit pe uşa marilor 
apartamente. 

— Ei bine, rămâi aici, micul meu Raoul, reluă Nancy. 
Dacă auzi zgomot în oratoriu, ascultă bine. 

— Fii liniştită. 

— Şi dacă mă serveşti cu fidelitate, adăugă frumoasa 
fată, vei fi răsplătit într-o zi sau într-alta. 

Ea îşi arătă dinţii săi albi şi surâzând merse la Doamna 
Margareta lăsând pe pajul Raoul plin de fericire şi 
speranţă. 

Doamna Margareta nu ştia încă nimic din cele ce se 
petreceau la Luvru. 

Henric merse la Luvru ca de obicei, şi ca de obicei el îşi 
petrecu o oră întreagă la picioarele prinţesei, sărutându-i 
frumoasele mâini, îmbătându-se de privirea şi surâsul ei, şi 
vorbind tot ce putea exista mai rău de acel prinţ de Navarra 
care politica o condamna de a-i fi dat de soţ. 

Apoi Henric plecase. 

— Dumnezeul meu! Dumnezeul meu! Murmură 
Margareta după ce rămase singură, credeam că nu mai 
puteam iubi, şi simt astăzi că inima mea îmi e cuprinsă; îl 
iubesc... 

Prinţesa nu voise a se pune în pat pe dată: prea mişcată 
fiind pentru a simţi trebuinţa somnului, ea se aşezase 
înaintea unei mici mese, îşi rezemase fruntea cea largă de 
mâna sa albă, şi răsfoia o frumoasă ediţie manuscrisă a lui 
Sophocle. 

Margareta citea foarte bine limba greacă. 

Dar gândul Margaretei era pe fiece minut mult prea 
departe de ceea ce citea. 

Niciodată tânăra prinţesă nu simţise o emoție mai vie... 


Margareta era tot atât de emoţionată când Nancy intră. 
Nancy, ea însăşi, era de o paloare neobişnuită ce atinse pe 
Margareta. 

— Ce ai, micuța mea? Întrebă prinţesa. 

— Nimic, Doamnă... cu totul... nimic. 

— Oh! Făcu cu vioiciune Margareta, ţi s-a întâmplat 
ceva... 

— Dar... nu... 

Nancy, care se bucura în unele ore de o mare libertate 
pe lângă regala sa stăpână, se aşeză jos lângă dânsa şi îi 
zise: 

— Doamnă, trebuie ca Alteța Voastră să îmi permită a-i 
istorisi un apolog13 pe care l-am compus eu. 

— Cum? Zise prinţesa, tu compui apologuri? 

— Când circumstanţele o cer. 

— Aud? Explică-te dar, micuța mea. 

— Alteța Voastră voieşte a asculta apologul? 

— Cu plăcere. 

— Atunci, zise Nancy, încep. 

Şi Nancy îşi puse braţele goale până la coate pe masă 
înaintea căreia se afla Margareta, şi ea începu astfel: 

— Doamnă, a fost o dată o prinţesă frumoasă ca ziua şi 
spirituală cât se poate. Această prinţesă era aproape de 
nouăsprezece ani, inima îi începea a bate încet. Un tânăr 
prinţ se prezentă şi-i făcu curte. 

— Ah! Zise Margareta. 

— Şi ea îliubi... 

— Mă aşteptam la aceasta, făcu prinţesa surâzând. 

Nancy reluă: 

— Dar într-o zi prinţul plecă, zicând prinţesei un etern 
adio. Şi prinţesa plânse, plânse mult şi tare până în ziua 
când... 

Nancy se opri. 

— Să vedem, făcu Margareta. 

— Până în ziua când, urmă Nancy, ea întâlni un simplu 
gentilom frumos şi bine făcut, cu spirit, plăcut şi în fine 


încântător. 

— Micuța mea, o întrerupse prinţesa, ia seama, apologul 
tău e cam uşor de ghicit. 

— Lasă-mă să urmez, Doamnă. Prinţesa, care plânsese 
mult, care era foarte disperată, care jurase pe tot ce avea 
mai scump că imaginea fugarului rămăsese în inima ei, 
prinţesa fu într-o dimineaţă foarte mirată când se deşteptă 
suspinând şi cugetând la micul gentilom ce spunea poveşti 
de minune. 

— Apoi? Făcu Margareta. 

— Frumosul prinţ fu uitat, micul gentilom fu iubit. 

— Taci! Nebuno... 

Dar Nancy urmă: 

— Prinţesa avea o cameristă care îi era devotată până la 
moarte şi căreia câteodată, uitându-şi rangul, îi povestea 
suferinţele ei. 

— Am făcut rău, zise Margareta surâzând. 

— Mă iartă, Doamnă! Nu e vorba de Alteța Voastră şi de 
mine, ci de prinţesa din apologul meu şi de camerista ei. 

— Ei bine! Să vedem. 

— Camerista, în calitatea ei de confidentă, servise mai 
întâi amorul frumosului prinţ; şi frumosul prinţ plecat, ea îl 
dorise... pentru că prinţesa, scumpa ei stăpână, plângea 
nesfârşit. Dar când albaştrii ochi ai prinţesei fură uscați, 
când surâsul reapăru pe rumenele-i buze, graţie spiritului 
micului gentilom, camerista făcu ca şi stăpâna sa, ea uită pe 
frumosul prinţ. 

— Unde vrei să ajungi? 

— Aşteaptă, Doamnă. Prinţul plecase pentru totdeauna, 
el nu trebuia să mai apară niciodată, el fusese plâns ca un 
mort. Dar se întâmplă cu toate acestea că uneori morţii 
învie. 

— Ah! Strigă Margareta, ce întrerupse cu vioiciune pe 
Nancy şi deveni cu totul palidă, ghicesc acum ce voieşti a-mi 
spune. 

— Doamnă... 


— Henric e la Paris! 

— Poate. 

— Ele aici... şi tu l-ai văzut... nu e aşa? Şi... o violentă 
emoție cuprinse pe Margareta. 

— Oh! Oh! Îşi zise Nancy, îl iubeşte ea încă? În acest caz 
am fost cam prea uşurică cu ducele... 

— Da, urmă Margareta, îmi explic acum presimţirile 
stranii ce mă urmăreau de azi-dimineaţă. Henric e la Paris, 
el a venit la Luvru... tu l-ai văzut? 

— Vai! Da, Doamnă. 

— Şi va veni aici fără îndoială... el voieşte să mă vadă... 
Oh! Dumnezeul meu! 

Şi Margareta era plină de nelinişte şi spaimă, şi ar fi fost 
cu neputinţă de ghicit ce sentiment o cuprindea, faţă de 
vechiul ei amor sau de groaza ce îi inspira ducele trădat şi 
gelos. 

— Fii liniştită, Doamnă, zise Nancy, ducele nu e la Luvru. 

— Ah! 

— Ela plecat... 

Margareta respiră. 

— L-am convins că Doamna Catherine îşi petrecea 
noaptea lângă dumneata, şi l-am făcut a se întoarce la hanul 
său. 

— Şi... nu se va întoarce aici. 

— Ah! Doamne! Murmură Nancy, n-am putut obţine 
aceasta de la dânsul... ar fi trebuit să-i spun totul, înţelegi, 
dar am câştigat timp. 

— Dumnezeul meu! Dumnezeul meu! Făcu Margareta 
pierdută. 

— Fii liniştită Doamnă, reluă spirituala subretă, voi găsi 
un mijloc, vei vedea... 

Dar Nancy nu putu să sfârşească aceasta, când un 
zgomot se auzi la uşă, după care ducele de Guise, plin de 
sânge, intră... 

Ducele era palid ca o statuie. 


Cu toate acestea un surâs nervos îi încreţea faţa şi 
privirea-i batjocoritoare era plină de amărăciune. 

Sau dintr-un rest de amor sau de ameţeală, Margareta 
scoase un țipăt şi se aruncă mai întâi asupra lui, dar la 
vederea sângelui ce-i păta haina, ea se dădu înapoi 
înspăimântată. 

— Ah! Făcu ea... ah! Henric ce ţi s-a întâmplat? 

— Doamnă, replică ducele cu sângele rece înşelător pe 
care oamenii din Nord l-au numit mânia albă, fii liniştită, nu 
sunt decât uşor rănit. Am primit numai o singură lovitură de 
spadă la umăr. 

— Henric! Murmură Margareta te-ai bătut! 

Şi ea avu o presimţire stranie. 

— Doamnă, reluă Henric de Guise, spre care acum 
Margareta nu îndrăznea a face un pas, am sosit la Paris 
acum o oră, m-am întors pentru că te iubeam, pentru că 
voiam a te face ducesă de Lorena; m-am întors cu pieptul în 
contra pumnalelor oamenilor Doamnei Catherine, m-am 
întors mai cu seamă, pentru că speram că mă mai iubeşti 
încă. 

— Henric! Făcu Margareta pălind. 

— Căci, zise ducele, sunt numai câteva zile de când ne- 
am despărţit, schimbând jurământul de a ne iubi pentru 
totdeauna, căci dumneata ai cerut plecarea şi fuga mea 
grăbită... 

— Oh! Henric, Henric, murmură prinţesa, pentru ce îmi 
reaminteşti toate acestea? Eşti rănit, amicul meu, şi ai 
trebuinţă de îngrijiri. 

Margareta nu ghici, încă. 

— Aş! Zise ducele, rana mea e uşoară, am spus-o, şinue 
vorba de aceasta. Viu să te întreb Doamnă, dacă mă mai 
iubeşti? 

— Henric! 

Şi Margareta pronunţând acest cuvânt era tot atât de 
palidă ca şi ducele. 

— Răspunde, Doamnă. 


— Ah! Ce ton! Zise ea, reuşind a se stăpâni. Pentru ce 
această furie, Henric? Pentru ce aceste ameninţări? Pentru 
ce? 

— Vă voi spune, Doamnă, zise ducele râzând. 

Şi el privi pe Nancy ce ţinea ochii în jos. 

— Cu o oră în urmă, am voit ca Nancy să mă aducă la 
genunchii dumitale, şi ştii sub ce pretext Nancy m-a 
refuzat? 

— Nu... şopti Margareta. 

— Sub pretextul că Doamna Catherine se culca în odaia 
dumitale. Nancy minţea. Pentru ce minţea ea? 

Nancy aplecă ochii; Margareta era în culmea neliniştii. 

— Am crezut cuvintele lui Nancy, reluă ducele, şi am 
consimţit a ieşi din Luvru. Dar când am ajuns pe marginea 
apei, am întâlnit un om ce m-aştepta... un om pe care îl 
cunosc! Doamnă... se numeşte Rene Florentinul. 

Nancy se cutremură. Cât despre prinţesă, ea părea a fi 
în prada unei toropeli morale. 

— Rene mi-a zis: „Regina Catherine nu doarme lângă 
Doamna Margareta. Nancy a minţit, şi ştiu pentru ce. 
Pentru că Doamna Margareta nu te mai iubeşte!” Rene a zis 
adevărul, strigă ducele deodată cu furie. 

Margareta avu un acces de mândrie. 

— Nu îţi voi răspunde, zise ea. 

Ducele începu să râdă. 

— Rene mi-a mai spus: „Ea nu te mai iubeşte. Dar 
iubeşte pe un altul...” 

— Dumnezeul meu, murmură Nancy, ghicesc totul acum. 

— Şi rivalul dumitale, a adăugat Rene, se numeşte sir de 
Coarasse”. 

Margareta scoase un țipăt şi se lăsă să cadă leşinată, pe 
fotoliul, de pe care se sculase cu grăbire la intrarea ducelui. 

— Doamnă, sfârşi prinţul de Lorena, am căutat pe sir de 
Coarasse, l-am găsit... ne-am bătut. 

La aceste din urmă cuvinte, Margareta se ridică cu 
privirea înflăcărată, plină de mânie, dar neputând vorbi. 


— Sir de Coarasse era într-o cârciumă, la bearnezul 
Malican, m-am dus să-l caut. Ne-am luptat sub un felinar... 
el m-a rănit... eu l-am culcat pe pământ... nu ştiu dacă a 
murit, dar... 

Ducele nu sfârşi. 

Asemenea leoaicei ce dormitează, întinsă pe nisipul 
galben al deşertului, şi pe care strigătul puilor ei o 
deşteaptă deodată, Margareta scoase un țipăt îngrozitor, 
respinse pe duce şi se aruncă spre uşă. 

— Ajutor! Nancy... ajutor! strigă ea interesându-se prea 
puţin că va deştepta pe cei din Luvru. 

Şi ducele, care până atunci râsese, ducele ameninţător şi 
furios, ducele se află singur, se clătină şi sfârşi prin aş 
acoperi faţa cu mâinile. 

Două lacrimi arzătoare se strecurară printre degetele 
lui. 

— Dumnezeul meu! Murmură el, cum îl iubeşte?! 

Cu câteva minute mai înainte, No€ şi Myette ieşiră cu 
grăbire din cârciuma lui Malican, pe când ducele de Guise 
dispărea în întuneric. 

Noe după indicaţiile ducelui, ajunse în cercul de lumină 
descris de felinar şi se aruncă pe corpul lui Henric. 

Prinţul mai respira, dar un val de sânge îi ieşea din piept 
şi el leşinase. 

Noe îl luă în braţe, Myette alergă după dânsul. 

— Ajută-mi Myette, ajută-mi! Dumnezeul meu! 
Dumnezeul meu! Murmură Noe pierdut. 

El căuta cu privirea pe Sarah! 

Dar Sarah nu era acolo. Sarah iubea pe Henric şi, pe 
când Noe şi Myette ieşeau cu grăbire din cârciumă, trădată 
de forţe, dominată de emoție, ea se lăsă să cadă murindă pe 
una din băncile cârciumii. 

Noe şi Myette îl luară pe Henric în braţe şi îl duseră spre 
cârciumă. 

Malican deşteptându-se din somn, se sculase cu grăbire 
şi se cobora pe jumătate îmbrăcat în momentul când No€ şi 


Myette se întorceau cu trista şi preţioasa sarcină. 

— Mii de draci! Strigă cârciumarul aruncându-se pe 
corpul lui Henric, mi-a omorât prinţul! 

— Nu, răspunse No6, nu e mort, respiră. lată-l că 
deschide ochii. 

Într-adevăr tânărul prinţ deschise un ochi stins şi aruncă 
o privire mirată împrejurul lui. 

Malican alergă în camera lui, şi cobori cu saltele, aşeză 
un pat îndată, pe care puseră pe prinţ, pe când Noe 
deschizându-i haina şi în urmă cămaşa, cerceta rana. 

Rana era puţin adâncă, dar ea produsese o violentă 
scurgere de sânge, şi pierderea sângelui era cauza leşinului 
momentan al lui Henric. 

Malican fusese păstor în Pirinei; el avea oarecare 
cunoştinţe în chirurgie. El declară că rana nu era mortală. 

Henric revenindu-şi cu totul în fire, plimba asupra lui 
Noe, Malican şi Myette, o privire de recunoştinţă, dar părea 
să caute pe cineva. 

Ceea ce căuta era Sarah. 

— Unde e ea? Întrebă el în fine. 

Numai atunci Myette şi Noe văzură că Sarah dispăruse 
şi ei se priviră cu mirare. 

— În momentul când mă coboram, zise Malican, am auzit 
un țipăt înăbuşit. Când am ajuns nu am găsit pe nimeni. 

Noe şi prinţul se priviră, dar n-avură timpul de a 
schimba un singur cuvânt, căci uşa se deschise deodată şi o 
femeie palidă, cu părul despletit, cu hainele în dezordine se 
aruncă asupra prinţului şi îl cuprinse cu braţele. 

Era Margareta! 

Capitolul LIV. 

Două zile după scena ce am descris-o, regele Carol al IX- 
lea, care dormea rău de câtva timp şi simţea cele dintâi 
simptome ale unei boli de inimă, petrecu contra obiceiului 
său, o prea liniştită noapte şi se deşteptă prea de dimineaţă. 

— Gauthier, micuțul meu, zise el unuia din pajii săi, care 
mişcă puţin perdelele alcovului, ce fel de timp e afară? 


— Frumos timp, Sire. 

— Nu plouă? 

— Soarele e radios. 

— Atât mai bine. Du-te de caută pe Pibrac! Am poftă să 
vânez astăzi. 

Domnul de Pibrac era chiar în anticameră, şi el aştepta 
cu mare nelinişte ca regele să se deştepte. 

— Hei! Domnule de Pibrac, îi strigă pajul deschizând uşa, 
Majestatea Sa voieşte să vă vadă. 

Domnul de Pibrac era curtean. El văzu pe rege cu bună 
dispoziţie, şi intră cu surâsul pe buze. 

— Pibrac, amicul meu, zise regele, sunt de părere să 
mergem să alergăm un cerb la Saint-Germain. 

Domnul de Pibrac se înclină. 

— Ce oră este? 

— Ora şapte, Sire. 

— Ei bine, voi pleca la ora zece. 

— Mă duc să dau ordine, Sire. 

— Şi anunţă şi pe verii tăi. 

Domnul de Pibrac tresări. 

Regele continuă: 

— Verii tăi, Noe şi Coarasse. 

— Ah! Sire... murmură domnul de Pibrac cu tristeţe, 
pentru Noe este lesne... dar pentru Coarasse... 

Şi Domnul de Pibrac clătină din cap cu un fel de milă. 

— Ce? Făcu regele, i s-a întâmplat vreo nenorocire? 

— O! Da. 

Carol al IX-lea nu era tocmai un monarh simţitor, el 
încerca chiar o plăcere, de a vedea pe cineva torturat, 
spânzurat, dat pe roată sau decapitat. Cu toate acestea el 
lăsă să-i scape o dureroasă exclamaţie. 

— Cum! Zise el, nu cumva e mort? 

— Nu lipseşte mult, Sire. 

— E rănit? 

— De o lovitură de spadă drept în piept. 

— De cine. 


— Ah! Iată ceea ce e încă până acum e un mister, Sire. 

— Nu sunt mistere pentru mine ca rege, Pibrac amicul 
meu, zise Carol al IX-lea cu mândrie. 

— Pe credinţa mea Sire, zise căpitanul gărzilor, nu sunt 
un prezicător... şi cum nu mi s-a spus nimic... 

— Dar ştii cu toate acestea, cum s-au petrecut lucrurile... 

— Da, negreşit, sir de Coarasse era cu Noe acum două 
zile într-o cârciumă vecină, ţinută de bearnezul Malican. 

— Ei bine, zise regele. 

— De la Malican am aflat aceasta, urmă domnul de 
Pibrac, Noe şi Coarasse vorbeau foarte liniştit bând o 
butelie de vin muscat, când un om intră. Era un gentilom 
necunoscut dar cu o înfăţişare foarte mândră, după cum mi 
s-a spus; el a rugat pe sir de Coarasse de a binevoi să-l 
urmeze şi el a ieşit cu dânsul. Zece minute după aceasta, 
necunoscutul reveni anunțând că sir de Coarasse era mort 
sau foarte greu rănit. Apoi a dispărut. 

— Straniu lucru! Murmură regele. 

— Au dus pe domnul de Coarasse la Malican; apoi după 
câteva minute, două femei pe care Malican nu le cunoştea 
veniră. Una a vărsat lacrimi abundente, cealaltă, care părea 
a fi o însoţitoare, părea a fi tot atâta de mâhnită pentru acel 
eveniment fatal. 

— În fine, zise regele, acest sărman Coarasse este la 
Malican. 

— Oh! Nu, Sire. 

— Unde l-a transportat dar? 

— Nu ştiu. 

— Cum! Nu... ştii? 

— Dama necunoscută a trimis să-i caute o litieră şi plecă 
cu scumpul ei rănit, cu companioana şi cu Noe. 

— Dar Noe a trebuit să-ţi spună? 

— Nu l-am mai văzut nici pe el. 

— Şi nu mai ai alte veşti despre acest sărman Coarasse? 

— Niciuna. 


— Ştii tu, Pibrac, amicul meu, zise regele, că eu care 
sunt puţin sentimental de obicei, am prins multă simpatie 
pentru Coarasse. 

— Ah! Sire... 

— Şi că am multă poftă de a pune să caute pe ucigaş şi 
de a-l trimite să fie decapitat pe piaţa Greve. 

— Într-adevăr! Sire, când Majestatea Voastră onorează 
pe cineva cu amiciţia sa, nu mai poate exista o mână 
mortală. 

— Dar, zise regele, evident că motivul acestei lupte nu se 
pune la îndoială. 

— Credeţi, Sire? 

— Şi e sigur că această damă necunoscută care... pe 
Dumnezeul meu! Se întrerupse regele, îmi vin nişte idei 
ciudate, Pibrac amicul meu. 

Pibrac privea pe rege. 

— Ce idei, Sire? 

— Îmi pare că ghicesc cine era acea femeie. 

Pibrac continuă a privi pe rege cu o naivitate perfectă. 

— Da, zise cu siguranţă Carol al IX-lea. 

— Majestatea Voastră o cunoaşte? 

— Îmi pare... 

— Acest mic Coarasse, continuă domnul de Pibrac, e 
băiat frumos şi întreprinzător, şi buna-voinţa ce Majestatea 
Voastră i-a împărtăşit-o a contribuit mult pentru a-i atrage 
frumoasele graţii a câtorva dame de la curte. 

— He! He! Zise regele, îţi aduci tu aminte Pibrac, de 
balul ce am dat ambasadorului Spaniei? 

— Da, Sire. 

— Coarasse, n-a dansat cu sora mea Margareta? 

— Într-adevăr, Sire. 

Domnul de Pibrac crezu de cuviinţă de a nu înţelege nici 
vicleanul surâs, nici privirea cea ironică a regelui. 

Carol al IX-lea reluă: 

— Această sărmană Margot era atât de dezolată de 
plecarea scumpului ei duce de Guise, încât ea nu mai venea 


în bal decât pentru a se supune ordinelor mele. 

— Prinţesa era foarte tristă, într-adevăr. 

— Dar, reluă regele, când începu să joace cu acest 
gingaş Coarasse ea îşi recăpătă iarăşi surâsul. 

— Aş! Făcu domnul de Pibrac. 

— Şi nu ştiu ce basm îi spuse, căci ea căpătă o satisfacţie 
extremă. 

— Adevărat, Sire? 

— Şi iată, Pibrac, amicul meu, adăugă regele, nu aş fi 
atât de surprins ca ea să fie acea frumoasă damă care a 
ridicat pe rănit... He! He! Murmură Carol al IX-lea, eu 
cunosc inima surorii mele Margot... a mai făcut din astea... 

Domnul de Pibrac nu avu timpul de a apăra reputaţia 
doamnei Margareta, că cineva lovi în uşă, şi pajul Raoul, 
frumosul amoraş al lui Nancy, se arătă şi salută cu respect 
pe rege. 

— Ce vrei tu micuţule? Întrebă Carol al IX-lea. 

— Sire, zise Raoul, Doamna Margareta mă trimite. 

— Ah! Sire, ce idee! 

— Bine... zise monarhul, şi ce vrea sora mea Margot? 

— Alteța Sa, zise Raoul, m-a însărcinat de a mă informa 
de deşteptarea Majestății Voastre. 

— Tu vezi, am ochii deschişi. 

— Şi de modul cum Majestatea Voastră a petrecut 
noaptea. 

— Am dormit bine după cum vezi. 

— Şi, în fine, de dispoziţia ce are Majestatea Voastră, în 
dimineaţa asta. 

— Sunt trist, zise regele, pentru că s-a întâmplat o 
nenorocire sărmanului sir de Coarasse, care era foarte 
îndemânatic în vânătoare, şi care juca l'hombre mai bine ca 
toţi. lubeam mult pe sir de Coarasse. 

Raoul se înclină. 

— Du aceste noutăţi lui Margot, sfârşi regele. 

— Ah! Zise Raoul, Majestatea Sa m-a mai însărcinat încă 
de a solicita pentru dânsa o audienţă a Majestății Sale. 


— Ei bine! Spune-i că o voi primi. 

Apoi regele chemă pe Gauthier! Pajul numit astfel, 
alergă. 

— Îmbracă-mă, zise Carol al IX-lea, ce sări din pat. Cât 
despre dumneata, Pibrac, du-te de vezi de vreun cerb la 
Saint-Germain. 

— Plec, Sire. 

Şi pe când regele se îmbrăca, Pibrac ieşi la rându-i, dar 
în loc să se urce pe cal îndată şi să plece la Saint-Germain, 
căpitanul gărzilor se duse la Doamna Margareta. 

Aceasta era palidă şi foarte tristă, şi aştepta cu 
nerăbdare reîntoarcerea pajului Raoul. 

Domnul de Pibrac intră îndată după acesta, şi când 
Raoul îşi dădu complet mesajul lui, Pibrac adăugă: 

— Puteţi merge la rege, Doamnă, şi veţi obţine de la 
dânsul tot ce veţi voi. 

— Ah! Prietene, murmură prinţesa, ce era în prada unei 
vii emoţii, îmi e foarte teamă ca acel mizerabil de Rene să 
nu fi descoperit locul unde l-am ascuns. 

— Trebuie să-i spui totul regelui, Doamnă. 

— Mă duc, răspunse Margareta ce se înarmă cu o 
hotărâre neaşteptată. 

În acel timp, Carol al IX-lea sfârşea îmbrăcatul. 

În timpul când se îmbrăca, el îşi vorbea astfel: 

— Sărmana Margot, cum se cunoaşte că e nepoata 
mătuşii sale, regina de Navarra! Lucrul e lămurit, ea 
iubeşte pe acel micuţ Coarasse, şi... Ah! Drace! Iată că am 
şi găsit motivul duelului, numele... femei... Hei! Pe legea 
mea! Învingătorul ar putea foarte bine fi vărul meu de 
Guise... Peste puţin timp voi şti! 

Fâşâitul unei rochii ce se auzi în anticameră, întrerupse 
pe Carol al IX-lea. 

Margareta intră. 

— Bună ziua, Margot, zise monarhul sărutându-i cu 
galanterie mâna. 

— Bună ziua, Sire. 


Regele îi înaintă un scaun şi făcu semn lui Gauthier să 
iasă. 

— Cât eşti de palidă şi emoţionată, sărmana mea Margot, 
zise regele. 

— Adevărat, Sire. 

— Şi vii să găseşti pe fratele tău Carol, pentru că ştii bine 
că el te iubeşte, şi că toate capriciile tale sunt nişte ordine 
pentru dânsul, cu toate că e rege. 

Carol al IX-lea luase mâna surorii sale şi o strângea 
încet. 

— Ah! Sire, cât eşti de bun! 

— Pentru tine, da, zise regele, pentru tine care eşti 
singura fiinţă din familia mea ce nu m-a trădat. 

Vocea regelui era mângâietoare, şi continua să strângă 
frumoasa mână a Margaretei într-ale sale. 

— Sire, zise Margareta, vin aici pentru că eşti fratele 
meu şi mă iubeşti, vin la dumneata pentru că eşti rege şi 
poţi totul; mai vin încă la dumneata, pentru că mi-e inima 
sfărâmată şi pentru că voiesc a-ţi mărturisi o greşeală. 

Regele îşi promisese de a fi diplomat şi de a se amuza de 
neliniştea surorii sale; dar în prezenţa acelei dureri 
adevărate şi profunde, el renunţă la rolul lui şi luă pe 
prinţesă în braţe. 

— Ghicesc mărturisirea ce voieşti să-mi faci, draga mea 
surioară, îi zise el. 

— Ah! Sire. 

— Iubeşti... şi acela pe care-l iubeşti e în pericol. 

— Este adevărat, Sire, răspunse Margareta ce îşi 
mărturisi cu simplitate amorul. 

— Şi vii să-mi ceri spre a îl răzbuna? 

— De a-l proteja mai întâi, Sire. 

— Aud? Făcu regele. Sir de Coarasse... 

Margareta roşi la acest nume, dar ea răspunse cu 
sinceritate: 

— EI, Sire, şi îl iubesc! Ei bine, sir de Coarasse, ale cărui 
zile nu mai sunt în pericol, e cu toate acestea sub lovitura 


unei ameninţări de moarte. 

— Din partea cui? oare din partea? 

Şi regele surâse. 

— Nu, Sire, ducele a plecat. Văd, că ai ghicit totul. 

— E]... a plecat? 

— Ieri dimineaţă. El nu mă va mai revedea. Nu e acesta 
pericolul. 

— Oh! Oh! Făcu regele, şi cine atunci, îşi permite de a 
face ceva lui sir de Coarasse? 

— Rene, mai întâi... 

— Ren6, strigă regele cu mânie, Ren€! 

— Da, Sire! 

— Ah! Dar... aceasta e prea mult, sărmana mea Margot, 
ca toţi cei ce mă înconjoară, ca toţi cei ce iubesc, să simtă o 
asemenea spaimă faţă de acel mizerabil. 

— Şi după Rene, sfârşi Margareta, regina Catherine, 
mama noastră. 

Regele încruntă sprâncenele. 

— Oh! Oh! Zise el, iată o complicaţie la care nu mă 
aşteptam. 

Carol al IX-lea rămase pentru un moment tăcut. 

— Ah! Zise el în fine, ce poate să fi făcut sir de Coarasse 
lui Rene? 

— Ela prezis reginei Catherine. 

— Bun! Şi ce a făcut la regina Catherine? 

— L-a vorbit de rău pe Rene. 

— Nu înţeleg bine, sărmana mea Margot, făcu regele cu 
bunătate. 

— Sire, zise prinţesa, îţi voi mărturisi totul, îţi voi spune 
totul. 

— Vorbeşte, copila mea. 

Margareta istorisi atunci regelui, tot ce se petrecuse de 
câteva zile şi cum, pentru a intimida pe Rene, sir de 
Coarasse avusese ideea, graţie confidenţelor lui Noe şi 
Paolei, de a juca rolul de prezicător. 


Apoi ea îi vorbi de rolul infam ce preşedintele Renaudin, 
cu înţelegerea reginei, jucase în afacerea lui Rene. 

Margareta nu se înşela vorbind astfel. Ea ştia dinainte că 
regele se va înfuria pentru că a fost păcălit, şi că va lua 
partea lui sir de Coarasse, într-adins pentru a se răzbuna 
pe paradele Doamnei Catherine. 

— Ah! Ah! Strigă Carol al IX-lea, pentru că e astfel, voi 
face o bună rezolvare. Vei vedea, Margot. 

— Ce va face Majestatea Voastră? 

— Voi ordona să aresteze pe preşedintele Renaudin. 

— Şi... apoi? 

— Voi ordona să-l spânzure. 

— Majestatea Voastră ar face mai bine să trimită pe 
Rene la eşafod. 

— Cuget la aceasta, reluă cu răceală regele. 

— Dar, reluă Margareta, nu cer toate acestea Majestății 
Voastre. 

— Ce voieşti dar? 

— Eu voiesc ca să protejezi pe sărmanul meu Coarasse, 
iată totul. 

— Fii liniştită. Unde e? 

— L-am transportat în strada Pretres-Saint-Germain- 
|'Auxerrois, în casa unui burghez ce-mi e devotat, dar mă 
tem pe fiecare minut ca regina să nu îl descopere şi ca 
Rene€... 

— Iată, Margot, făcu regele, îmi vine o idee destul de 
bună. 

— Ascult, Sire. 

— Dacă sir de Coarasse ar fi transportat la Luvru... 

— Crezi, Sire? 

— Vei vedea... ascultă bine! 

— Ascult, Sire. 

— Miron, medicul meu, îmi e devotat... 

— Oh! Ştiu. 

— Mai mult, încă e un om înţelept. 

— Astfel se zice cel puţin. 


— Şi el va îngriji pe Coarasse, ca pe regele Franţei. 

— Dar... Sire... mama noastră? 

Carol al IX-lea surâse. 

— Vom râde de dânsa, mica mea Margot. 

— Cum? 

— Vânez azi la Saint-Germain. 

— Ah! 

— Şi voi ruga pe regina-mamă să mă însoţească. 

— Prea bine. 

— Voi fi cât se poate de grațios cu dânsa. 

— De minune. 

— Şi tu vei pune în acest timp, pe acel sărman Coarasse 
într-o litieră. Poate el suporta litiera? 

— Sper, Sire. 

— Vei intra în Luvru prin portiţa cea mică, pe când eu voi 
fi la Saint-Germain cu toată curtea. 

— Prea bine! Dar unde să-l duc pe Henric? 

— În această cameră, zise regele. 

Doamna Margarete rămase uimită. 

— Iată, zise regele, i se va pregăti un pat aici, în acest 
cabinet, şi dacă Rene şi Doamna Catherine vin să îl caute 
aici, atunci nu voi mai fi rege al Franţei! 

— Ah! Sire, strigă prinţesa cu recunoştinţă, eşti nobil şi 
bun. 

— Te iubesc, buna mea Margot, răspunse regele, şi 
iubesc pe aceia pe care tu îi iubeşti. 

Şi regele îmbrăţişă pe Margareta, a cărei frumoşi ochi se 
umplură de lacrimi. 

Sir de Coarasse era scăpat, sau cel puţin Margareta 
credea astfel. 

Capitolul LV. 

Pe când Doamna Margareta se ducea la fratele său 
regele şi-l ruga să-l protejeze pe scumpul ei Henric de 
Coarasse, îl găsim pe acesta din urmă într-o mică casă din 
strada Pretres-Saint-Germain-l' Auxerrois; ţi iată cum fusese 
transportat acolo. 


Tânăra prinţesă intrând în cârciuma lui Malican, se 
aruncă mai întâi asupra lui Henric, îl cuprinse cu braţele şi 
îl acoperi de sărutări. Ea plângea! 

Dar Malican îi zisese cu grăbire: 

— Fii liniştită, Doamnă, rana nu e mortală... 

Cuvintele lui Malican făcură pe Margareta să scoată un 
strigăt de bucurie. 

— E mare, e adâncă, urmase Malican; dar am undeva 
acolo sus, o licoare extrasă din plantele munţilor noştri ce o 
va vindeca în mai puţin de opt zile. 

Malican voia să transporte pe prinţ la primul etaj al 
cârciumii şi să-l culce în propriul lui pat. 

Dar Nancy care sfâşiase batista prinţesei şi pe a sa 
pentru a face legături, Nancy se aplecă la urechea 
Margaretei şi îi zise: 

— Nu poate rămâne aici. 

— Pentru ce? 

— Rene€... murmură camerista cu groază. 

— Ai dreptate, zise prinţesa. 

Şi deodată Margareta îşi lovi fruntea şi se gândi la un 
burghez din strada Pretres-Saint-Germain-l'Auxerrois, care 
îi era obligat ţi în care ea putea să se încreadă. 

Acel burghez se numea Onesime Jodelle şi era, zicea el, 
puţin rudă poetului cu acest nume. 

On6sime Jodelle nu trimise cu toate acestea, ca poetul 
Pleadei, relaţii cu Parnasul. Departe de aceasta, el se 
mărginise să practice profesiunea de băcan-drogher, acea 
onoare eternă a burgheziei pariziene. 

Cu toate acestea, fără Doamna Margareta, acest liniştit 
comerţ l-ar fi dus de-a dreptul la eşafod, şi iată cum: 

On6sime Jodelle îşi învârtea comerţul într-un mod cinstit, 
şi se bucura de consideraţia generală a cartierului său. 
Fructele îi erau excelente, mierea foarte curată şi untul cel 
sărat n-avea seamăn. 

Din nenorocire, însă nu este fericire fără necaz, şi 
onestul băcan, ce trăise până atunci foarte fericit în văduvia 


lui, căci la cincizeci de ani, el era văduv şi tată al unei 
frumoase fete, între cincisprezece şi şaisprezece ani, ce se 
numea Brigitte, onestului băcan, îi veni ideea nenorocită de 
a se recăsători şi de a lua pe văduva unui pânzar. 

Noua doamnă Jodelle era o femeie arţăgoasă, cicălitoare 
şi totodată de o gelozie nu mai puţin ridicolă ca violentă. 
On6sime Jodelle la recăsătorie era gras şi bine dispus, cu 
buza surâzândă şi cu obrajii rumeni. După şase luni de 
menaj, el era palid, trist, galben, slab... După un an nu 
deveni decât o fantomă. Caracterul doamnei Jodelle îl 
adusese în această stare. 

Într-o seară de vară când sărmanul om şedea cu 
melancolie pe pragul uşii, trecu o tânără fată clientă a sa şi 
îi făcu o reverență. 

— Bună seara frumoasa mea copilă, răspunse sărmanul 
băcan, ce începu să suspine. 

Doamna Jodelle, care în acel moment râşnea cafea, văzu 
pe tânăra fată, auzi complimentul şi suspinul, se aruncă cu 
furie şi apucă pe bărbatul ei de puţinii peri albi ce avea pe 
cap. 

Ce se petrecu în inima inofensivă a burghezului în acel 
moment critic? Nici el nu ştiu, dar mielul deveni lup pentru 
două minute, victima se revoltă şi deveni atacator şi 
apucând un pisălog de pe masă, îi dădu în cap o astfel de 
lovitură încât se află văduv pentru a doua oară. 

În strada Pretres, nimeni nu considera acesta ca o faptă 
rea, ba din contră, toţi pretindeau că doamna Jodelle nu 
căpătase decât ceea ce merita. 

Din nenorocire marele staroste nu fu de aceeaşi părere, 
şi soldaţii înhăţară pe sărmanul băcan, ce nu întârzie a fi 
condamnat la spânzurătoare. 

Într-o seară, când Doamna Margareta trecea călare 
urmată de un scutier şi de doi paji, pe piaţa Greve, ea 
întâlni pe maestrul Caboche, călăul, şezând pe un car 
alături cu sărmanul Onesime Jodelle pe care îl ducea să îl 


spânzure. După car mergea o tânără fată foarte frumoasă 
ce plângea cu disperare. 

Era sărmana Brigitte, fiica nefericitului băcan. 

Doamna Margareta fu atinsă de lacrimile fetei şi de 
fizionomia onestă şi tristă a băcanului. Ea opri cortegiul, 
cercetă asupra crimei învinuitului, rugă pe staroste să 
suspende execuţia, merse la Luvru în galop, se aruncă la 
genunchii regelui şi obţinu deplină grațiere. 

Aşadar, Doamna Margareta la acest băcan şi burghez 
din Paris, cugetă ea pe dată. 

— Jodelle e onest, zise ea lui Nancy; el are o casă destul 
de mare pentru a putea ascunde pentru câtva timp pe 
Henric, şi nu cred ca Rene sau Doamna Catherine să vină a- 
Il căuta acolo. 

Prinţesa comunică această idee lui Noe, ce o aprobă. 

— Cu toate acestea, zise surâzând, n-avem a ne teme de 
Rene. 

— Crezi? Întrebă Nancy cu un aer de îndoială. 

— Drace. Îl ţin... 

— Cum? 

— Am pe fiica lui în puterea mea. 

Nancy mişcă capul. 

— Te înşeli, zise ea. 

— Aud? Strigă Noe, ce tresări deodată. 

— Paola nu mai e la Chaillot. 

— Haida-de! 

— Ea a fost geloasă... Godolphin a condus-o... 

Noe păli. 

Nancy, ce nu găsi de trebuinţă de a pune pe Malican în 
oarecare confidenţe, se aplecă la urechea prietenului lui 
Henric şi îi zise încet: 

— Sunt două ore de când Paola te-a văzut, prin uşă, 
ţinând într-ale dumitale, mâinile acelei tinere fete. 

— Dumnezeul meu! Murmură No, ce începu a înţelege. 
El îşi reaminti de acel strigăt pătrunzător ce auzise şi care-l 


făcuse să întredeschidă uşa şi a arunca o privire neliniştită 
spre piaţă. 

— Paola a regăsit pe tatăl ei, urmă Nancy, ea i-a 
mărturisit totul, şi pentru aceasta sărmanul nostru sir de 
Coarasse se află aici, culcat într-o baltă de sânge. 

Şi cum situaţia părea a se complica şi mai mult pentru 
Noe, Nancy adaugă: 

— Ştii care e omul ce s-a bătut cu Henric? 

— Nu. 

— Ducele de Guise. 

— Oh! Făcu Noe. 

— Rene i-a spus totul, a spus totul reginei-mamă. La 
această oră sir de Coarasse nu e decât un înşelător. 
Înţelegi? 

— Drace! Murmură No€. lată-mă într-o frumoasă 
situaţie. 

— Malican, zicea în acest timp, Doamna Margareta, 
rânitul poate fi transportat fără pericol? 

— Da, Doamnă. 

Henric privea pe rând pe Margareta şi persoanele ce-l 
înconjurau. Dar nu putea să vorbească. 

— Ei bine! Reluă prinţesa, du-te în strada Pretres, la 
firma Pisălogul de Aur, la băcanul Jodelle. 

— Acesta e clientul meu, zise Malican. De când 
Majestatea Voastră l-a întors de la spânzurătoare el s-a dat 
la beţie. 

— Trebuie să fie acum cherchelit, zise Margareta 
surâzând. Du-te, şi dacă doarme deşteptă-l. 

Malican plecă. No€ închise uşa şi se puse în dosul ei cu 
spada în mână. 

— Dacă Rene va veni... vom vedea... 

Dar Rene nu veni, şi fără îndoială avea altceva de făcut. 

Rănitul continua să privească împrejurul lui şi părea a 
căuta pe cineva. 

Zece minute trecură astfel, apoi se auziră nişte paşi 
afară, după care Malican urmat de Jodelle intră. 


Băcanul ce nu mai slăbea de la moartea femeii sale, îşi 
recăpătase corpolenţa şi vigoarea herculeană. 

Ajutat de Malican, el transportă rănitul pe patul făcut în 
grabă. 

Noaptea era întunecoasă, piaţa Saint-Germain- 
|' Auxerrois şi strada Pretres pustie. Miezul nopţii suna la 
vechea biserică. 

Jodelle şi Malican purtau patul. 

Noe mergea alături cu spada în mână. 

Margareta, Nancy şi Myette îi urmau. 

După două zile îl regăsim pe Henric, culcat, dar deja în 
convalescenţă, la bunul Jodelle. 

Rana începuse a se închide, graţie medicamentului 
misterios al lui Malican. 

Malican fusese păstor în Pirinei. Asta era destul pentru 
ca el să posede secretul de a vindeca cu ajutorul sucului 
unor plante. 

Băcanul aşezase pe Henric în camera cea mai retrasă a 
casei, şi secretul era de minune păzit de băieţii de prăvălie 
şi servitori. 

În fiecare zi, dimineaţa şi seara, băcanul se ducea la 
cârciuma lui Malican, sub pretextul de a bea un pahar, şi 
vorbea mult cu bearnezul, istorisindu-i cu de-amănuntul 
cum rănitul îşi petrecuse noaptea, cât timp dormise, dacă 
suferise mult sau puţin, dacă frigurile i se potoliseră. 

Malican, improvizatul chirurg, dădea ordine şi Jodelle se 
reîntorcea pentru a le executa. 


Câteodată, la oarecare oră, Nancy se strecura afară din 
Luvru şi ajungea, prin numeroase ocoluri în strada Pretres; 
apoi urca, printr-o scară întunecoasă, căreia o frânghie 
unsuroasă îi servea de balustradă, până la primul etaj al 
casei băcanului, şi ea găsea pe Henric culcat, dar deja 
liniştit, surâzând şi aproape în convalescenţă. Acesta o 
însărcina să-i repete Doamnei Margareta, cât o iubea şi cât 
îi era de recunoscător pentru devotamentul şi amorul ei. 

În dimineaţa zilei a doua, de când el fusese transportat 
la băcan, Henric văzu pe Margareta, venind. Tânăra 
prinţesă cu riscul de a fi zărită, urmărită, compromisă, se 
strecurase afară din Luvru, trecuse pe dinaintea soldaţilor, 
alergă pe stradă ca o burgheză, şi sosi la bunul Jodelle. 

Ea îşi petrecuse mai multe ore lângă Henric şi nu se 
întoarse la Luvru decât la venirea nopţii. 

Dar cum părăsi casa băcanului, i se păru căun omo 
urmăreşte, şi atunci frica o cuprinse, şi ea îşi zise că acel 
om nu era altul decât Rene, şi pentru aceasta ea avu 
curajul, a doua zi dimineaţa, după ce se consultase cu 
domnul de Pibrac, de a merge să găsească pe rege şi de a-i 
spune totul. 

În acel timp, Henric vorbea cu No&, ce şedea la căpătâiul 
patului său. 

— Sărmanul meu Noe, zise el, sunt sigur că vărul meu de 
Guise trebuie să fie foarte disperat. 

— Pentru ce? 

— Pentru că nu am murit. 

— Aş! Făcu Noe. 

— Cum! Aş? 

— Drace! Din momentul când văzu că Doamna 
Margareta nu îl mai iubea, el a trebuit se renunţe la prima 
lui idee de a o face ducesă de Lorena. 

— Henric surâse. 

— Hei! Zise el, între duce şi mine se află mai mult de o 
rivalitate, scumpul meu Noe. 

— Cum aceasta? 


— Îţi voi explica mai târziu. 

— Pentru ce nu pe dată? 

— Timpul n-a sosit încă, răspunse cu răceală prinţul de 
Navarra. 

Şi schimbând cu bruscheţe discuţia: 

— Dar, zise el, ce s-a făcut Sarah? 

— Frumoasa argintăreasă? 

— Da. 

— Nu ştiu, zise No&, ea era acolo când ducele veni să ne 
anunţe fatalul rezultat al luptei. 

— Ei bine? 

— Myette şi eu am înaintat şi am crezut că ea ne urma. 
Şi când am intrat, ea nu mai era acolo. 

— Dar unde era ea? 

— Dispăruse! Făcu Noe. 

Henric rămase tăcut câteva minute, apoi deodată, privi 
pe Noe şi îi zise: 

— Aşadar, Rene e cel care a spus toate acestea ducelui? 

— Da. Cel puţin aşa susţine Nancy. 

— Paola a părăsit Chaillot? 

— De alaltăieri seară, cu Godolphin şi Rene ştie tot. 

— Bine. Afară de acesta, dacă Rene a spus tot ducelui, e 
probabil, că pe când mă luptam cu acest scump duce, 
ticălosul parfumier se preumbla prin vecinătate. 

— Se poate, într-adevăr. 

— Şi că găsindu-se aproape de cârciuma lui Malican, pe 
când mă băteam... 

— He! He! Făcu Noe. 

— A profitat de cel dintâi moment de alarmă, urmă 
Henric şi a răpit pe Sarah. 

— Atunci ea ar fi trebuit să strige. 

— Cine ştie? Tu poate să n-o fi auzit-o, sau cel puţin se 
poate să fi leşinat. 

— Pe Dumnezeul meu! Murmură Noe, dacă aş fi sigur de 
acesta, m-aş duce să îi împlânt pumnalul meu în inimă. 

— Ai comite o imprudenţă. 


— Pentru ce? 

— Pentru că Rene este un mizerabil, cu care nu trebuie 
cineva să facă cu el un joc de copil, zise prinţul. 

— Oh! Făcu No6, ai cărui ochi străluceau de mânie, va 
veni ea ora în care voi pune mâna pe dânsul, şi sper că-l voi 
toca întocmai ca pe o carne care se pune într-o plăcintă. 

— Tu vii la un punct la care trebuie se speri, dar mai 
bine ar fi deocamdată să ne gândim să o găsim pe Sarah. 

Prinţul abia pronunţa aceste din urmă cuvinte, când un 
zgomot de paşi se auzi afară, o uşă se deschise, şi întocmai 
ca şi un înger protector ce vine în ajutorul cuiva, Sarah, 
frumoasa argintăreasă, se arătă pe prag cu totul 
emoţionată, dar surâzătoare şi cu o bucurie vizibilă. 

De unde venea ea? 

Capitolul LVI. 

Am pierdut din vedere pe Rene Florentinul, tocmai în 
momentul când ducele îi spunea în câteva cuvinte, 
întâlnirea sa cu Henric şi când el se îndreptă cu repeziciune 
spre Luvru. 

Rene cu câteva minute mai înainte de a întâlni pe prinţul 
de Lorena pentru a spune că avea un rival numit sir de 
Coarasse, Rene trimisese pe fiica sa şi pe Godolphin, pe 
care îi regăsise, la întâlnirea hotărâtă. 

— Du-te, copila mea, zise el Paolei, du-te de mă aşteaptă 
pe podul Saint-Michel, şi dormi liniştită, căci vei fi 
răzbunată. 

Supunând pe sir de Coarasse la mânia ducelui de Guise, 
Rene uitase că el se gândea şi la o mai mare răzbunare, 
decât aceea a fiicei sale. 

Într-adevăr, Paola nu cugeta a se răzbuna contra lui sir 
de Coarasse, ci în contra lui Noe care o trădase. Şi Rene 
începea chiar cu sir de Coarasse şi nicidecum cu No€. 

Pentru un moment, Rene aflând că prinţul a primit o 
foarte bună lovitură de spadă, încercă o mare bucurie şi nu 
se mai gândi nicidecum la fiica sa, apoi se duse să cutreiere 
împrejurul cârciumii a cărei uşă se deschisese, şi pe când 


Noe şi Myette alergau să-l ridice pe Henric, Florentinul zări 
pe frumoasa Sarah care se rezema clătinându-se de zidul 
interior al cârciumii. 

Rene avu atunci o inspiraţie subită, o inspiraţie diabolică. 

— Ah! Murmură el, de astă-dată nu-mi vei mai scăpa... 
te-am recunoscut foarte bine, cu tot costumul tău de 
bărbat. 

Florentinul se repezi ca o panteră şi se opri în faţa lui 
Sarah, deja zdrobită de emoție. 

La vederea inamicului ei, Sarah scoase un strigăt teribil 
şi leşină... Acest leşin împiedică proiectele de răzbunare ale 
lui Ren€, dar făcu loc unui alt gând. 

El ridică pe tânăra femeia în braţele sale, o luă pe umeri 
şi fugi. 

Când Sarah îşi reveni în fire, ea nu mai ştia ce face şi 
unde era... obscuritatea cea mai adâncă o înconjura, şi un 
vânt care adia, o izbea drept în faţă. 

Ea era aşezată pe umerii lui Rene care alerga continuu. 

Sarah voi să strige, să cheme ajutor; dar frica ce o 
încerca, îi înăbuşi vocea; ea se sili să scape, dar mâinile lui 
Rene o strângeau întocmai ca un cleşte. 

Florentinul nu se gândi nicidecum să o ducă pe Sarah în 
prăvălia sa de pe podul Saint-Michel, unde era şi Paola, ci o 
duse în altă parte, deoarece avea mai multe locuinţe la 
dispoziţie, afară de cele ce mai poseda la Luvru. 

EI traversă dar Pont-au-Change, o luă pe malul drept al 
râului, intră într-o stradă strâmtă şi cobori din dreptul lui 
Notre-Dame, şi se opri înaintea unei vechi case burduşite 
cu un singur etaj şi care nu avea decât o mică portiţă. 

Atunci depuse pe Sarah pe pământ, şi tot ţinând-o strâns 
de braţe, bătu la portiţa acelei case. 

Sarah voi să scape. 

— Haida-de! Îi zise Ren, te sileşti zadarnic, scumpa 
mea. 

Ea strigă, sperând că paznicii îi vor veni în ajutor, dar 
Rene începu să râdă. 


Cu toate acestea un burghez ce întârziase trecu din 
întâmplare. 

— Ajutor! Exclamă tânăra femeie. 

Burghezul se apropie şi ridică un ciomag pe care-l ţinea 
în mână; dar din nenorocire, aceasta se petrecu sub un 
felinar; burghezul îl recunoscu pe Rene şi frica îl făcu să o 
rupă la fugă. 

În acelaşi timp, poarta la care Ren6 bătuse de mai multe 
ori se deschise în fine. 

Sarah pierdută şi pe jumătate moartă de frică, văzu 
apărând un om cu o figură severă şi care ţinea într-o mână 
o mică lampă triunghiulară. 

Acest om era îmbrăcat întocmai ca un scamator, jucător 
de mister sau ca muzicanţii ambulanți, care îşi exersează 
profesia lor pe poduri. Fizionomia sa arăta a fi un om foarte 
sălbatic şi apoi mai avea şi un ochi fals, un nas turtit şi o 
frunte mică. 

Acest personaj se numea Gribouille. 

El era dănţuitor pe funie în timpul zilei şi în timpul nopţii 
omora pentru zece scuzi. 

Casa din care el veni să deschidă îi era închiriată de 
către Florentin pentru suma de şaisprezece dinari şi o 
locuia împreună cu o bătrână ţigancă pe care el o făcea să 
treacă drept mama sa. 

Gribouille se arătă oarecum înspăimântat la vederea lui 
Rene€, şi mai ales a acelui frumos bărbat care striga şi se 
zbătea; dar el recunoscu numaidecât după voce, că acel 
costum nu acoperea un sex masculin şi spaima lui încetă. 

— Gribouille, îi zise Florentinul, îţi aduc acest frumos 
moştenitor. Luminează-ne! 

Florentinul o lăsă jos pe Sarah, o împinse pe holul cel 
umed şi întunecos al casei, şi Gribouille îi preceda cu lampa 
sa. 

— Ţi-l aduc şi ai să-mi răspunzi de dânsul cu capul tău, 
urmă Florentinul. 

— Trebuie să-l omor? Întrebă dănţuitorul pe funie. 


— Dobitocule! 

— Ah! Bun! Înţeleg. 

Şi Gribouille avu un surâs echivoc. Apoi deschise o uşă şi 
frumoasa argintăreasă, tot împinsă de Rene, pătrunse într-o 
mică sală ale cărei ferestre erau garnisite de nişte fiare 
dese. 

În acea sală era un pat de chingi aşezat într-un colţ, 
două laviţe şi o masă. 

— Doamnă, zise Rene, îţi cer mii de iertări, pentru că te 
fac să petreci o noapte într-un bordei ca acesta, dar fiţi 
sigură că mâine veţi avea o locuinţă mult mai convenabilă şi 
demnă sub toate punctele de vedere, de o favorită pe care 
regina o onorează cu bunătatea sa. 

Rene pronunţa aceste cuvinte cu un ton batjocoritor, şi 
tânăra femeie îi răspunse printr-un gest plin de dispreţ. 

Gribouille, la un semn al Florentinului puse lampa pe 
masă... 

— Voiţi să vă servesc ca femeie de casă? Întrebă Ren€... 

Aceste din urmă cuvinte excitară indignarea lui Sarah 
într-un aşa grad încât ea îşi căpătă oarecare energie. 

— Ah! Mizerabile! Sunt în mâinile tale şi tu poţi să mă 
omori, dar numai viaţa mea este în puterea ta, şi nu vei 
putea să mă insulţi. 

Rene avu un râs tăcut. 

Totodată privirea lui Sarah căzu asupra mesei aşezată 
lângă patul de chingi şi zări un cuţit, un cuţit lung, ascuţit 
cu mânerul de corn şi întocmai ca acela ce poartă ţăranii la 
frontiera spaniolă! Gribouille îl furase în ajun de la un 
soldat catalan care servea în pedeştrii germani. 

Pentru a pune mâna pe acel cuţit şi a-l întoarce cu vârful 
asupra inimii lui Rene, fu pentru Sarah o afacere de o 
secundă. 

Rene scoase un strigăt şi voi să se repeadă asupra ei. 
Dar Sarah îl privi cu mândrie şi îi zise: 

— Dacă faci un pas te omor! 


Ochii lui Sarah străluceau cu atâta mânie, încât 
Florentinul înţelese pe dată că ea era capabilă de a-şi 
executa ameninţarea dacă ar încerca să lupte cu dânsa. 

— Fie! Frumoasa mea copilă, zise el rânjind. Mă retrag şi 
te las să dormi. Mâine sunt sigur că vei fi mult mai liniştită 
şi vei înţelege cum trebuie să te porți. 

— Fie! Mizerabile, strigă Sarah. 

Rene se simţi oarecum dominat. El făcu un semn 
dănţuitorului pe funie şi îi zise: 

— Vino. 

— Bună seara doamnă... noapte bună, murmură 
Gribouille salutând. Dacă Senioria Voastră va avea 
trebuinţă de ceva, nu are decât să bată în zid, şi voi fi aici. 

— Adio scumpă doamnă, zise rânjind Florentinul... şi 
linişteşte-te... te iubesc şi doresc să-ţi fac o soartă 
strălucită... dacă vei stărui puţin, pot să te iau şi în 
căsătorie. Acum când acel sărman Samuel Loriot e mort, 
eşti stăpână pe mâna dumitale. 

Şi Rene ieşi triumfător. 

Sarah auzi că se închidea şi se încuia uşa de dinafară şi 
înţelese că nu îi rămânea alt mijloc de a scăpa de soarta ce 
îi rezerva Rene, decât prin a se omori. 

Ea se puse în genunchi, adresă lui Dumnezeu o scurtă şi 
evlavioasă rugăciune, şi luă cuțitul pentru a se lovi. 

Dar braţul său ridicat nu căzu, căci o reamintire îi trecu 
prin cap, şi un nume ieşi din buzele sale: Henric! 

Henric mort sau viu la această oră, Henric pe care îl 
iubea, Henric care a mai scăpat-o o dată, Henric pe care ea 
voia să îl scape la rându-i, Henric, acest nume avu atâta 
influentă asupra deciziei ei. 

Şi Sarah aruncă cuțitul departe de dânsa şi inspiraţiile 
sale se concentrară într-o singură idee: aceea de a revedea 
pe Henric. 

Atunci Sarah examină acea cameră ce era închisă, 
deschise ferestrele la care văzu barele de fier care îi 


depărta orice speranţă, zgudui uşa în lemn de stejar masiv, 
ce nu o putu sfărâma, pipăi zidul şi termină prin a dispera. 

Dar cum cele două ferestre de la sala de jos nu dădeau 
chiar în acea stradă pe unde venise într-o mică curte 
interioară, ea începu a reflecta, şi a căuta un mijloc de a 
scăpa din mâna lui Rene. 

Totodată ea găsi o idee, şi privirea sa începu să 
strălucească şi trăsurile feţei a i se însenina. 

— Ah! Zise ea, dacă ar veni acum repede! 

Ea petrecu restul nopţii în rugăciune; ziua veni şi Sarah 
spera că Rene nu va întârzia să apară. 

Sarah se înşela: dimineaţa trecu fără ca Rene să apară. 
Numai Gribouille singur se arătă pe la orele zece. 

Dănţuitorul pe funie, căruia Rene îi lăsase ordine de a 
aduce prizonierei pe o tavă ceva alimente şi vin, intră şi 
salută pe Sarah cu toată umilinţa unui servitor. 

Sarah îi aruncă o privire arzătoare şi cercetătoare şi îl 
întrebă: 

— Unde este Rene? 

— Nu l-am mai revăzut. 

— O să vină? 

— Nu ştiu, nu mi-a spus nimic. 

— Cum te numeşti tu? 

— Gribouille, pentru a vă servi, răspunse dănţuitorul. 

— Eşti bogat? 

— Din contră, îmi câştig pâinea cu multă trudă, şi adesea 
speranţa mea stă în diversele coarde ale arcului meu. 

— Voieşti să te fac bogat? 

Gribouille tresări şi privi pe frumoasa argintăreasă. 

— Voieşti o mie de scuzi de aur? 

— Trăsnete şi fulgere, strigă dănţuitorul, retrăgându-se 
înapoi cu groază. 

— O mie scuzi de aur, repetă Sarah. 

Gribouille înăduşit de bucurie murmură: 

— Câţi oameni trebuie să omor pentru a câştiga acesta 
sumă? 


— Niciunul. 

— Cum? Făcu dănţuitorul. 

— Trebuie numai să mă laşi să ies de aici, termină Sarah. 

Sarah avea naivitatea de a crede că omul care propunea 
asasinate pentru a câştiga o mie scuzi de aur, va fi convins 
numaidecât să-i deschidă toate uşile. 

Sarah se înşela. 

Gribouille murmură: 

— Frumoasă sumă este o mie de scuzi. 

— Şi tu îi vei avea într-o oră. 

— Dar, adaugă săltătorul pe funie, după ce se gândi un 
moment, dacă te-aş lăsa să ieşi, Rene mă va omori. 

— Nu poţi să fugi? 

— Nu pot să scap de Rene, e nefolositor... Nu mai vorbi 
despre aceasta. 

Şi Gribouille făcu un pas pentru a ieşi. Apoi reveni şi 
zise: 

— Afară de aceasta, mica mea doamnă, nu trebuie să te 
revolţi, nu vei sta mult timp aici. 

— Aşa crezi tu? 

— Rene vă va pune astăzi la dispoziţie o frumoasă casă 
lângă Grange-Bateliere... Acela va fi un palat, mi-a zis el. 

Sarah înălţă din umeri. 

— Dacă mă laşi să fug, zise ea, întreiesc suma. 

Gribouille dădu din cap. 

— O urci inutil doamnă, zise el. Rene mă va face să fierb 
în unt-de-lemn, sau să mă prăjesc pe cărbuni aprinşi. 

Sarah, în cea mai mare nerăbdare, aşteaptă pe Rene 
toată ziua. Rene nu veni. Spre seară, ea fu în prada unei 
sete arzătoare, şi un moment ea se gândi a-şi înmuia buzele 
în vinul ce Gribouille îi adusese, dar ea se temu ca nu 
cumva acel vin să conţină vreun narcotic, şi suferi setea şi 
foamea toată noaptea următoare. 

Cum ziua apăru, ea auzi scârţâind zăvoarele uşii, cheia 
întorcându-se în broască şi Rene intrând. 

Rene avea pe buze un surâs de învingător. 


— Ei bine! Frumoasa mea copilă, zise el, eşti mai 
rezonabilă astăzi? 

Sarah se grăbi să reia cuțitul care îi servea de apărare în 
faţa lui Rene. 

— Înapoi! Îi zise ea, nu înainta mizerabile şi ascultă-mă... 

— Ah! Ah! 

— Cred că ne-am putea înţelege vreodată asupra 
condiţiilor dumitale infame. 

Rene, suflet corupt, inspiră prin toate părţile corupţia. El 
îşi închipuia că după ce Sarah cugetase cu seriozitate, ar 
putea să primească amorul său dar că va pune condiţii. 

— Ea poate voieşte să se mărite, se gândi el. 

El se aşeză jos şi luă atitudinea unui om dispus a asculta 
cu răbdare. 

— Se vedem, doamnă, cu răbdare. 

Sarah strângea mereu mânerul cuţitului catalan. 

— Domnule Ren6, zise ea, cu o linişte care proba 
Florentinului că era dispusă a face ceea ce voia să 
vorbească, prefer de o mie de ori moartea, decât a suferi 
ruşinea amorului dumitale. 

— He! He! Rânji Rene, eşti prea puţin politicoasă, 
doamnă. 

— Cu toate acestea nu voiesc să mor. 

— Atunci, iubeşte-mă... 

— Domnule, reluă Sarah, pe care, tonul Florentinului nu 
o descurajă de loc, nu voiesc să mor pentru că pot să 
plătesc scump suferinţa mea. 

Rene avu o tresărire. 

— Suntem singuri aici, urmă Sarah, şi îmi închipui că 
nimeni nu ne poate asculta. Putem vorbi dar cu inima 
deschisă. Eşti dumneata cel care l-ai asasinat pe bărbatul 
meu Samuel Loriot? 

— Doamnă! Făcu Rene pălind. 

— Eşti dumneata! Articulă cu răceală Sarah, şi aveai o 
îndoită intenţie de a mă ridica şi pe mine şi de a devasta şi 
casa noastră. 


— Ia seama! Făcu Rene nebun de furie. 

— Ei bine, continuă Sarah, nu ai găsit pe femeia nici 
comorile lui. Aceste comori, numai eu singură le pot 
descoperi şi ţi le pot da. Şi ţi le ofer în schimbul libertăţii 
mele. 

— Te voi lua în căsătorie şi voi avea şi femeia şi comorile 
lui, zise cu cutezanţă favoritul Catherinei. 

— Te înşeli, răspunse Sarah, şi dacă nu alegi în acest 
minut, îmi vâr acest cuţit în inimă şi voi duce secretul 
soţului meu Samuel Loriot, în mormânt, şi nu vei avea nici 
comorile, nici femeia sa. 

Rene înţelese că Sarah îşi va ţine cuvântul şi că trebuie 
să renunţe la toate, adică la comori. 

El scoase un strigăt de mânie, aruncă o privire plină de 
regrete asupra lui Sarah şi murmură încet, şi cu o voce abia 
inteligibilă: 

— Fie, primesc... 

Sarah dar, venea să se despoaie de toată averea sa, 
numai pentru ca să revadă pe Henric şi să scape de 
scârbosul amor al lui Rene Florentinul. 

Capitolul LVII. 

Lăcomia influenţase pe Rene mai mult decât amorul. 

Din momentul când sacrificiul ar fi fost sfârşit în spiritul 
lui, înamoratul leşină, şi Sarah n-avu în faţa ei decât acel 
hidos spectru, acel om obişnuit cu răpirile şi ale cărui mâini 
înroşite de sânge, număra fără încetare un aur rău strâns. 

Dacă tresărise văzând pe Sarah că îşi apăsa pe piept 
vârful cuţitului catalan, el începu să tremure groaznic când 
se gândi că ea putea omorându-se, să ducă secretul 
avuţiilor lui Samuel Loriot cu dânsa în mormânt. 

Spaima se manifesta într-un chip atât de vizibil, chiar pe 
faţa lui, încât Sarah înţelese îndată că rolurile se 
schimbaseră. Acum nu mai stăpânea Rene situaţia ci o 
stăpânea dânsa. Îl privi cu linişte pe Florentin şi îi zise: 

— Sunt o femeie onestă, n-am minţit niciodată nici lui 
Dumnezeu nici oamenilor, şi sunt sclava făgăduinţei mele. 


Dar tu, Rene Florentinul, Rene otrăvitorul, Rene asasinul, îţi 
râzi de jurămintele cele mai sacre; şi n-aş crede în cuvântul 
tău... 

— Cu toate acestea... făcu Rene neliniştit. 

— Dacă îţi jur că vei fi pus în stăpânirea avuţiilor 
răposatului meu bărbat în ziua când voi pune piciorul pe 
pământul din Navarra, unde, mulţumită lui Dumnezeu, voi fi 
la adăpostul curselor dumitale, dacă îţi jur aceasta, mă voi 
ţine de cuvânt. 

Rene păli; Sarah înţelesese. 

— Mă vei lăsa dar să ies de aici, reluă ea. Mă vei duce la 
bearnezul Malican de unde voi pleca în Navarra mâine. Un 
om ce vei hotări tu, mă va însoţi în călătorie, şi în momentul 
când vom fi trecut graniţa Franţei, îi voi da o scrisoare la 
adresa ta. 

— Şi dacă mă înşeli? Întrebă Rene. 

— Mă ţin totdeauna de cuvânt, zise Sarah. Da, sau ba? 

Rene se îndoia încă. 

— Ştii tu, reluă ea, că Samuel Loriot, bărbatul meu, avea 
avuţii nemărginite, aur, scule, diamante şi sume fabuloase? 
Toate acestea sunt atât de bine păstrare, atât de bine 
ascunse, încât dacă ai dărâma în van casa mea din strada 
Urşilor, tot nu vei ajunge să găseşti ceva. Lasă-mă să ies de 
aici, lasă-mă să ajung fără piedică în Navarra, unde voi 
merge să mă refugiez la prietena mea din copilărie, ducesa 
de Gramont, şi toate acestea sunt ale tale... îmi reînnoiesc 
jurământul. 

Sarah vorbea cu atâta siguranţă încât sfârşi prin a 
convinge pe bănuitorul Florentin. 

— Fie! Zise el. 

E] se retrase cu un pas şi deschise uşa. 

— Eşti liberă, doamnă, zise el. 

— La o parte! Îi strigă Sarah, ce se temea ca Rene să nu 
se arunce asupra ei pentru a-i lua pumnalul... 

Rene se dădu la o parte pentru a o lăsa să treacă. 


Sarah ajunse în coridor, ţinând necontenit vârful 
cuţitului spre pieptul ei. 

Ea deschise uşa ce dădea în stradă şi ieşi. 

Câţiva trecători rari populau strada, soarele era arzător, 
şi Sarah întorcându-şi privirea văzu pe Rene ce se oprise pe 
pragul uşii şi o privea depărtându-se. 

Sarah era liberă. Ea trecu alergând Sena pe podul 
Change şi sosi la bearnezul Malican. 

Myette se afla pe prag când Sarah intră. Ea se aruncă la 
gâtul Myettei, scoțând un țipăt de bucurie. 

— Ah! Zise ea, ce te-ai făcut? Ce ţi s-a întâmplat? De 
unde vii? 

Dar Sarah în loc de a răspunde, nu putu să pronunţe 
decât un singur nume: 

— Henric! 

— Scăpat! Răspunse Myette. 

— Scăpat! repetă Sarah cu o bucurie nespusă. 

— Da... rana sa nu e periculoasă, el va trăi. 

— Oh! Voiesc să-l văd, unde e el? 

Şi Sarah crezând că Henric se afla culcat în cârciumă, 
voi să se îndrepte spre casă. 

— Nu e aici, zise Myeite. 

— Unde e, dar? 

— Într-o casă din strada Pretres. 

— Oh! Vino! du-mă acolo... zise Sarah. 

Myette mişcă capul. 

— Rene ar putea să ne urmărească... el poate că a şi pus 
spioni. 

Dar Sarah surâse: 

— Nu mă mai tem de Rene, zise ea, şi putem merge cu 
capul sus. 

— Ce voieşti să zici? 

— Mai târziu. Îţi voi explica... Să mergem! 

Şi Sarah târî pe Myette repetând cu nelinişte: 

— Du-mă! 


Myette fără să ştie care era mijlocul prin care Sarah nu 
se mai temea de Ren6, Myette conduse pe argintăreasă 
drept la Jodelle. 

Cu toate acestea, supunându-se unui instinct de 
prudenţă, ea introduse pe Sarah prin prăvălia băcanului şi 
nu prin poarta casei. 

Bunul Jodelle, aşezat pe un sac cu prune, vorbea cu 
servitorii săi şi privea surâzând pe frumoasa Brigitte, fiica 
lui. 

Brigitte întâmpină pe Myette, şi băieţii de prăvălie 
închipuindu-şi că are a face cu vreun client, se grăbiră să ia 
o atitudine respectuoasă după tejghelele de stejar masiv. 

Dar bunul Jodelle recunoscând pe Myette, îi făcu un 
salut misterios şi se îndreptă spre ea, zicându-i încet: 

— El e bine... mult mai bine în astă dimineaţă... 

— Du-ne lângă dânsul, domnule Jodelle... 

Băcanul o privi cu curiozitate pe Sarah, îmbrăcată ca un 
mic ţăran bearnez. 

— Acesta e vărul meu, zise Myette, ce nu avea timp să 
dea explicaţii. 

Capitolul LVIII. 

Înţelegem acum, mirarea lui Henric văzând pe Sarah ce 
intra, palidă, tremurândă, dar sănătoasă, şi care se 
precipită spre prinţ luându-i mâinile. Henric voi să se ridice, 
dar era încă prea slab şi recăzu pe perină, scoțând o uşoare 
exclamaţie de durere. 

— Dumnezeul meu! Făcu Sarah, ce ţinea cele două mâini 
într-ale sale şi le strângea încet, suferi mult? 

Dar Henric răspunse printr-un surâs şi duse la buzele 
sale mâna lui Sarah. 

— Nu mai sufăr, zise el, pentru că eşti aici... 

Din palidă ce era, Sarah deveni roşie ca o cireaşă, şi 
No6, eternul glumeţ, murmură în sinea sa: 

— Bun! Iată că Sarah îşi trădează micile secrete ale 
inimii, şi dacă Doamna Margareta ar sosi acum, aceasta ar 
fi foarte frumos! 


Apoi, pentru a pune capăt acelei tăceri ce Henric şi 
Sarah nu îndrăzneau să rupă, Noe strigă: 

— Dar de unde vii? Ce ţi s-a întâmplat? Vorbeşte, te rog! 

— Am petrecut două zile în temniţă, răspunse Sarah 
surâzând. 

— În temniţă? 

— Având pe Rene drept călău. 

— Rene! 

Henric şi No€ se priviră, şi cât erau de curajoşi, ei nu îşi 
putură stăpâni o uşoară tremurătură. 

— Eram aproape ca Lucreția ce voia a-l scăpa de 
Targuiniu, să-mi împlânt acest cuţit în inimă, urmă Sarah, 
ce arătă cuțitul catalan pe care-l luase de la Gribouille. 

Apoi povesti ceea ce i se întâmplase şi cu ce preţ îşi 
răscumpărase libertatea. 

— Drace! Strigă Noe, n-a făcut o tocmeală rea, doamnă. 

— Hei! Zise Sarah, ce voieşti să fac cu avuţiile lui Samuel 
Loriot? 

— Bun! Murmură Henric, se găseşte întotdeauna la 
astfel de lucruri o întrebuințare. 

Sarah mişcă din cap. 

— Copilul meu e mort, zise ea. 

Henric nu răspunse, dar privirea părea a-i zice: „Eşti 
tânără şi frumoasă... şi mai poţi fi mamă...” 

— Pe onoarea mea! Murmură No€, eşti liberă doamnă de 
a înavuţi pe Rene, dar îţi promit că voi face tot ce-mi va sta 
în putinţă de a împiedica pe acel afurisit Rene să posede 
comorile defunctului Loriot. 

— Am jurat, zise Sarah. 

— Doamna are dreptate, zise Henric. 

Dar, aprobând cu voce tare pe Sarah, prinţul privi pe 
No€ într-un fel misterios ce însemna: 

— Nu te nelinişti de acesta, vom regla noi lucrurile. 

Myette se aşezase cu modestie într-un colţ, şi ţinea ochii 
în jos, căci simţea că apasă asupra ei privirea cea arzătoare 
a înamoratului No€. 


No€ o luă pe Sarah de mână şi o făcu să se aşeze pe 
fotoliul ce el îl ocupase la căpătâiul patului. 

Apoi cu totul natural, el se apropie de Myette şi deschise 
fereastra ce dădea în stradă. 

— Myette! Zise el încet. 

Myette tresări, ridică ochii şi se roşi tare. No& îi făcu un 
semn şi Myette, ce înţelese, se ridică şi veni să-şi rezeme 
coatele de fereastră, lângă tânărul domn. 

— Mica mea Myette, zise Noe, ştii ce mulţumit sunt că nu 
s-a întâmplat vreo nenorocire lui Sarah? 

— Ah! Desigur! făcu Myette. 

— Dar, urmă Noe, aş fi şi mai mulţumit dacă n-ar fi aici, o 
jur! 

— Pentru ce? 

— Pentru că... pentru că... 

Myette deschidea nişte ochi mari şi privea pe Noe. 

— Nu înţelegi? 

— Nu. 

— E foarte simplu cu toate acestea... 

Myette îşi încruntă deodată sprâncenele şi îşi muşcă 
buzele. 

— Ah! Da, zise ea, înţeleg. 

— În fine! 

— Doamna Margareta poate veni... 

— Dintr-un moment într-altul, sau cel puţin să trimită pe 
Nancy. 

— Şi ea va vedea pe Sarah... şi Sarah iubeşte pe prinţ. 

— Drace! O ştii tot atât de bine ca şi mine. 

— Şi Doamna Margareta îl iubeşte... 

— Şi Henric le iubeşte pe amândouă! 

— Oh! Făcu Myette scandalizată de opinia lui Noe. 

— Cu toate acestea, este astfel. 

— Cum voieşti domnule de Noe, şopti Myette, să poată 
cineva iubi două femei în acelaşi timp? 

— N-am zis în acelaşi timp, micuța mea. 

— Dar aproape... 


— Nu, zise No€ cu gravitate, şi vei înţelege pe dată. 

— Să vedem! 

— lată, priveşte! Sarah stă pe fotoliul ce eu ocupam 
adineauri. Henric ţine una din mâinile sale şi o strânge cu 
iubire. Acesta-ţi dovedeşte îndestul că în acest moment 
iubeşte pe Sarah. 

— Bun! Zise Myeiite. 

— Dar, să presupunem că Sarah se duce, urmă Noe, şi 
când ea va fi plecată, Doamna Margareta soseşte... 

— Este adevărat, zise bearneza, este adevărat... 

— Atunci, înţelegi, mititico? 

— Dar, nu, reluă Myette, căci dacă Doamna Margareta 
ar fi sosit când Sarah era încă aici... 

— Aceasta e ceea ce n-aş voi. 

— Dar, în fine, dacă aceasta ar fi, întrebă Myette, ce s-ar 
întâmpla? 

— S-ar întâmpla, copila mea, răspunse Noe, că Henric ar 
simţi că iubeşte mai mult pe una ca pe cealaltă. 

— Pe care? 

— Ah! Drace! Aceasta e greu de zis. 

— Dar... 

— Între noi, făcu No€ cu un aer misterios, cred că însuşi 
Henric nu poate să ştie. Dar eu... 

— Ah! Ştii! 

— Da, făcu Noe. 

EI clipi din ochi cu un aer răutăcios. 

— Ştii tu pentru ce, urmă el, Henric iubeşte pe prinţesă? 

— Nu. 

— Pentru că ea l-a iubit pe ducele de Guise şi aceasta 
pentru el e o cucerire. Amorul propriu joacă un mare rol în 
această pasiune. 

— Prea bine! 

— Ştii pentru ce o iubeşte pe Sarah? 

— Să vedem! 

— Pentru că Sarah e o sărmană femeie victimă, căreia 
unul i-a luat copilul, celălalt libertatea şi averea, şi care ar fi 


fost desigur pierdută, dacă n-ar fi găsit în Henric un 
protector. 

— Acesta e o frumoasă opinie, domnule de Noe, dar ce 
trebuie să conchid? 

— Un lucru prea simplu şi pe care ţi-l voi explica în două 
cuvinte: „Amorul adevărat e acela ce protejează”. 

— Oh! Ce curioasă idee! 

— Ea e adevărată, micuța mea, femeia ce iubeşti, vezi tu, 
aceea pentru care renunţi la toate, pentru care îţi pui în 
pericol onoarea şi viaţa, e fiinţa plăpândă şi părăsită de toţi, 
e orfelina la care nimeni nu cugetă şi nu se interesează, e 
femeia ce suferă jugul unui bărbat tiran, e copila ce se 
munceşte de un rău necunoscut şi pentru care se întreabă 
cu disperare hotărârile ştiinţei. lată, micuța mea, femeia ce 
se iubeşte adevărat. Acum ştii tu care e femeia ce crezi că o 
iubeşti? 

Myette privi pe Noe cu o curiozitate crescândă. 

— Femeia pe care crezi că o iubeşti, reluă Noe, e 
frumoasa cu obrajii rumeni, cu ochiul surâzător; e femeia 
fericită, înconjurată, înaintea căreia toţi se înclină; e 
prinţesa ce are îndoitul prestigiu de naştere şi frumuseţe, 
este aceea, în fine ce n-are trebuinţă nici de devotamentul 
nostru, nici de îngrijirile noastre şi nici de protecţia noastră. 

Myette murmură cu nu aer gânditor: 

— Ai dreptate, domnule Noe. 

— Atunci, sfârşi No, înţelegi bine că Henric iubeşte pe 
Sarah şi crede a iubi pe Margareta. 

— Drace! 

— Afară de aceasta, dacă Margareta soseşte, Henric nu 
va putea ascunde adevărata stare a inimii sale. 

Myette fu mişcată de această logică şi privi pe Noe cu 
nelinişte. 

— Şi prinţesa, ce la această oră e protectoarea noastră... 

— Ea ne va abandona... ea va fi geloasă... 

— Ah! Trebuie ca Sarah să plece... murmură bearneza. 

— Desigur că trebuie... Dar cum? 


— Aşteaptă... voi încerca... 

Myette reveni lângă Sarah, şi fără îndoială pregătea în 
mintea ei vreun proiect onest pentru a o depărta pe 
frumoasa argintăreasă de la căpătâiul scumpului ei Henric, 
când întâmplarea, ce-şi râde de combinaţiile cele mai 
ingenioase ale oamenilor, se amestecă. 

Se auzi un mic zgomot la uşă, uşa se deschise şi o tânără 
şi frumoasă femeie intră. 

Era Nancy, spirituala cameristă a doamnei Margareta, 
Nancy inima damnată a prinţesei, Nancy, ce încruntă uşor 
sprâncenele, zărind pe Sarah, a cărei mână o ţinea Henric. 

Cu toate acestea Sarah era îmbrăcată tot în costumul 
pretinsului nepot al lui Malican, şi avea aerul unui mic ţăran 
bearnez. 

Dar Nancy era dibace şi nu se lăsa lesne a fi înşelată. 

Şi Nancy ghici dacă nu tot, cel puţin multe lucruri. 

Myette şi Noe se roşiră. 

Capitolul LIX. 

Să ne întoarcem puţin. 

Ducele Henric de Guise simţi o durere foarte mare 
văzând pe Margareta înfuriată, în accesul unei mari 
disperări, respingându-l şi fugind din cameră pentru a 
alerga la sir de Coarasse. 

— Cât îl iubeşte! Murmură el căzând pe un fotoliu. 

Apoi acel om ce era numit îngrozitorul, acel prinţ curajos 
care din palatul său de la Lorena ţinea continuu Luvrul în 
joc, Henric de Guise, în fine, începu a plânge ca un copil. 

Cu capul rezemat de mâini, şi cu coatele rezemate de 
masa Margaretei, el şezu astfel mai mult de o oră, cu 
privirea posomorâtă şi înecat de lacrimi, contemplând cu 
uimire acea cameră în care el îşi petrecuse atâtea ore 
încântătoare, acele statui, acele tablouri, acele bronzării 
florentine la care ea ţinea, tot ce iubise şi admirase cu 
dânsa. 

El uită timpul ce trecea, el uită că se afla la Luvru la 
câţiva paşi de acea posomorâtă Catherine de Medicis, ce îi 


jurase moartea: mai întâi pentru că ea voia ca Margareta să 
ia pe prinţul de Navarra, apoi pentru că din trei prinți de 
Lorena, de acela ce se temea mai mult, era Henric de Guise. 

Două ore trecură, ducele era tot acolo. 

În fine, el auzi zgomotul unor paşi în coridor, apoi fâşiitul 
unei rochi, apoi uşa deschizându-se şi Nancy apăru. 

Camerista Margaretei se aştepta fără îndoială de a 
regăsi pe prinţ în oratoriu şi ea avuse timpul de a-şi relua 
sângele cel rece. 

Ea alergă la duce, îndrăzni de a-i lua mâna şi de a i-o 
săruta. 

— Ah! Monseniore! zise ea. 

Aceste două cuvinte fură pronunţate cu un astfel de 
accent compătimitor şi de regret, încât convinse pe duce că 
Doamna Margareta îl înşelase, dar cel puţin Nancy îi 
rămăsese fidelă. 

— Ah! Monseniore, repetă Nancy după o tăcere, cum 
pari a suferi! 

— Moartea mi-e în inimă! Murmură ducele cu o voce 
surdă. 

Nancy îi sărută din nou mâna, şi cum era pe o cale de 
minciuni, ea adaugă: 

— Doamna Catherine a făcut toate acestea, monseniore. 

— Regina? 

— Regina, monseniore. 

— Dar pentru ce? Cu ce scop? Strigă ducele uimit. 

— Cu scopul de a... da... 

Nancy părea că se îndoieşte. 

— Să vedem! Sfârşeşte! Făcu ducele... 

— Cu scopul de a vă înlocui pentru totdeauna. 

— Nu înţeleg... 

— Nici eu n-am înţeles mai întâi, monseniore, dar apoi... 

— Apoi? Făcu ducele fierbând de nerăbdare şi mânie. 

— Apoi, sfârşi Nancy, am înţeles, monseniore. 

— Explică-te dar. 


— Reginei, reluă Nancy, i-ar plăcea mai mult să vadă pe 
fiica sa ducesă de Lorena decât regină de Navarra... 

Nancy păru că se mai îndoieşte. 

— Vorbeşte! Se rugă ducele. 

— Dacă Lorena n-ar fi aşa aproape de Franţa, dacă 
prinții din casa dumneavoastră n-ar avea atâtea... ambiţii... 
dacă... 

— Da, o întrerupse ducele cu o furie crescândă, dacă 
prinții de Lorena n-ar fi aşa adoraţi în acest regat de Franţa 
unde cei de Valois nu sunt iubiţi. 

— Aceasta e, monseniore. 

Şi Nancy urmă cu un surâs plin de răutate: 

— Regina a avut atâta teamă văzându-vă făcând un pas 
mai aproape de tronul Franţei, încât s-a gândit la viitorul 
rege de Navarra. Acela e un ţăran, un bădăran, un urs cu 
proastă creştere, a cărui întreagă ambiţie, dacă are 
vreodată, va consta în a cotropi regelui Spaniei câteva 
leghe pătrate de munţi şi câteva picioare de pământ fertil. 
Regele de Navarra nu va cugeta niciodată la Luvru. 

— Cine ştie! Făcu ducele gânditor. 

Dar Nancy nu luă seama şi urmă: 

— Doamna Catherine neliniştită de amorul ce v-a dovedit 
Doamna Margareta... a scos la lumină. Nu ştiu de unde, pe 
sir de Coarasse ce e un gascon de spirit... şi băiat frumos! 

— Destul! Făcu cu bruscheţe ducele, întrerupând astfel 
micul roman al lui Nancy. 

Şi pe când Nancy păstra tăcerea, ducele îşi zise: „Acel 
sir de Coarasse nefiind altul decât însuşi prinţul de 
Navarra, înţeleg acum scopul doamnei Catherine. Ea a voit 
ca Margareta să îl iubească mai înainte de a şti că e omul ce 
i s-a destinat de soţ.” 

Apoi reluă tare: 

— Ei bine, acel sir de Coarasse... a murit? 

— Nu, monseniore. 

— Ah! Făcu ducele tremurând. 


— Nu numai că nu e mort, adaugă Nancy, dar rana cu 
toate că e gravă, nu e mortală. 

Ducele îşi muşcă mustaţa cu furie. 

Nancy reluă: 

— Monseniore, Alteța Voastră n-a înţeles nimic din 
politica amorului. Ea a fost bătută din cauză că a avut prea 
multă cutezanţă. 

Această frază puţin cam complicată, forţă pe duce să o 
privească pe cameristă cu un aer întrebător. 

— Şi apoi pentru că i-ai înfipt spada în piept i-ai adăugat 
şi mai multă favoare şi interes, din partea doamnei 
Margareta. 

— Ce vrei să zici? 

— Ah! Continuă Nancy, care ţinea să probeze ceea ce 
voise să zică, dacă ai fi intrat aici acum trei ore, întocmai ca 
fulgerul care depărtează norii, atunci Doamna Margareta 
care abia începuse să dea atenţie acestui sir de Coarasse, 
ar fi scos un țipăt de groază întâi, de bucurie mai pe urmă, 
şi ar fi terminat prin a se arunca în braţele voastre şi a uita 
prezentul pentru a îşi aduce aminte de trecut. 

— Aşadar, nu e bine ceea ce am făcut? Zise cu tristeţe 
ducele. 

— Nu, monseniore, ai lovit pe acest sir de Coarasse, l-ai 
făcut mai interesant, şi la această oră, Doamna Margareta îl 
iubeşte pentru că e rănit şi muribund, şi se instalează la 
căpătâiul lui, unde va petrece toată noaptea. 

La aceste din urmă cuvinte ale lui Nancy, ducele înţelese 
că totul era sfârşit între el şi Doamna Margareta. 

— Ah! Monseniore, reluă camerista, care desigur minţea 
încă, prin a zice ca Margareta avea să petreacă noaptea la 
căpătâiul lui Henric, ah! Monseniore, fiţi bărbat cu curaj, 
ştergeţi acea lacrimă care curge pe obrazul vostru, şi luaţi- 
vă mantaua şi plecaţi! 

— Să plec! 

— Negreşit! Murmură Nancy, viaţa voastră este în 
pericol aici. 


Ducele dădu din umeri. 

— Nu mă tem de moarte! Zise el cu mândrie. 

— Ah! Răspunse Nancy, ştiu bine că Alteța Voastră este 
bravă, dar... 

— Dar? Făcu ducele tresărind. 

— Dar un brav omoară la lumina zilei, pe un câmp de 
bătaie, la zgomotul carabinelor şi la strălucirea spadelor, 
care se încrucişează în faţa soarelui. 

— Aşa este! Zise ducele. 

— Pe cât timp aici, urmă Nancy, aici unde Alteţa Voastră 
este incognito, fără alarmă, ea poate să moară în întuneric 
sub pumnalul unui asasin, fără zgomot şi fără ca moartea să 
lase o urmă aşa luminoasă care să deştepte pe răzbunătorii 
săi. 

Un nor trecu pe fruntea junelui prinţ. 

— Taci! Nancy, taci, zise el, căci încep să am frică, eu 
care n-am tremurat niciodată, şi să mă tem de acea 
prezicere obscură, care mi s-a declarat în copilăria mea. 

— O prezicere! Monseniore. 

— Da, făcu ducele cu un aer întunecat. 

Şi cum Nancy nu îndrăzni să-l întrebe, el urmă: 

— Închipuie-ţi, buna mea Nancy, că sunt de atunci 
cincisprezece ani. Era într-o iarnă, cerul era întunecat, 
acoperişul caselor din Nancy acoperite de zăpadă şi frigul 
se simţea însuşi în vechiul nostru palat ducal. Eu mă 
găseam cu fruntea aplecată pe geamurile colorate ale sălii 
celei mari unde locuia tatăl meu, şi priveam în curtea 
palatului unde pajii şi valeţii aruncau unul într-altul cu 
bulgări de zăpadă. Tot în acel moment, un cerşetor intră în 
curte, întinse mâna şi ceru milă. Valeţii îl respinseră şi un 
paj îi aruncă un pumn de zăpadă în capul lui cel alb. Eram 
un copil atunci, dar totuşi înţelegeam buna cuviinţă şi 
respectul ce se cuvenea unui bătrân, şi pentru acest 
raţionament mă coborâi în curte plin de mânie şi indignare. 
Lovii pe paj în obraz, gonii pe valeţi şi apoi luai pe bătrân de 
mână, îl condusei în sala cea mare, îl făcui să şadă într-un 


colţ, şi zisei cu respect: „Încălzeşte-te, şi odihneşte-te puţin 
părinte”. Şi ducele, tatăl meu, fu mişcat de acţiunea mea, el 
aşeză pe bătrân la masă unde îi aduse mâncare şi a doua zi 
îi dădu drumul, după ce mai întâi îi puse în mână o pungă 
plină cu aur. 

— Dar... zise Nancy, care a fost prezicerea? 

— Aşteaptă, reluă ducele. Bătrânul plecând mă privi cu 
atenţie şi-mi zise: 

— Vei fi un mare prinţ, monseniore, un general isteţ şi un 
mare om politic şi vei încorona o viaţă glorioasă printr-o 
frumoasă moarte.” 

— Cum voi muri? Îl întrebai eu râzând. 

— Vei muri asasinat din ordinul unui rege pe care îl vei 
face să tremure în palatul său.” 

— Eram într-adevăr un copil atunci, dar tot îmi mai aduc 
aminte... şi... Nu, nu voiesc să cred în acea prezicere. 

— Pleacă, monseniore, zise Nancy, pleacă! 

— Ai dreptate, copila mea. 

Ducele găsi un condei şi pergament pe masa Margaretei 
şi scrise aceste cuvinte: „Adio! Doamnă. 

Vă iert jurămintele... iubiţi pe cine stimaţi... şi vă scuz. 

Henric.” 

Apoi dădu această scrisoare lui Nancy, depuse un sărut 
pe fruntea cameristei, şi plecă scoțând un ultim suspin. 

Pe când Doamna Margareta transporta pe pretinsul sir 
de Coarasse în casa caritabilului Jodelle, băcanul din strada 
Pretres-Saint-Germain-l'Auxerrois, pe când ducele de Guise 
petrecea de două ore cufundat în durerea sa în mijlocul 
oratorului gol al prinţesei, Rene Florentinul, după cum am 
văzut, ridica pe Sarah şi o conducea la spatele catedralei 
Notre-Dame, în acea casă locuită de dănţuitorul Gribouille. 

Se ştie ce s-a petrecut între Florentin şi argintăreasă. 

Rene încredinţă pe prizoniera sa dănţuitorului şi îşi reluă 
drumul spre podul Saint-Michel. 

Paola condusă de Godolphin intrase în prăvălie, de unde 
ea se furişase cu câteva zile mai înainte; ea îşi reluase 


posesiunea oratoriului său, şi cum violenta sa emoție ce o 
încercase în tot cursul serii, se liniştise puţin, ea îşi luă din 
nou obiceiurile sale zilnice. 

Atunci trădătorul Godolphin crezu de cuviinţă până la 
oarecare punct, să-i amintească serviciile sale şi să-i 
reclame preţul meritelor lui. 

Acest preţ era de a-i surâde şi de a auzi câteva cuvinte 
dulci din gura Paolei. 

Dar tânăra fată îl măsură cu o privire de dispreţ şi îi zise 
cu o ură pronunţată. 

— Ce voieşti mizerabile? 

— Nimic, îngână somnambulul... Cu toate acestea nu 
merit să-mi vorbeşti astfel. 

— Te dispreţuiesc, zise Paola. 

— Pentru ce? 

— Pentru că eşti un trădător. 

— Pe cine am trădat? 

— Pe Noe. 

— L-am trădat pentru dumneata... pentru că te iubeam. 

— Şi eu te urăsc! Du-te! Reluă tânăra fată, care cu un 
gest măreț ordonă lui Godolphin să iasă din oratorul său. 

Şi Godolphin ieşi cu capul plecat, cu mânia şi disperarea 
în suflet. 

După puţin timp, Rene reveni. Paola se aruncă în braţele 
lui. 

— Ei bine! Zise ea. 

Vocea lui era răguşită, şi ochii săi scânteietori. Rene îi 
promisese că o va răzbuna. 

— Ele rău rănit, poate de moarte. 

— Cine? Noe? Făcu Paola a cărei inimă era setoasă de 
răzbunare. 

— Nu, sir de Coarasse. 

— Ah! Făcu ea cu decepţie, căci puţin îi păsa dacă sir de 
Coarasse era mort sau viu. 

— Mâine, adaugă Ren€, va fi rândul încântătorului tău. 


— Dumnezeu să te audă, tată! murmură italianca, al 
cărui amor se transformase într-o ură teribilă. 

În acest moment cineva bătu în uşa prăvăliei. 

— Oh! Oh! Făcu Rene. 

Godolphin se grăbi să deschidă. Era ducele de Guise 
care intră. 

Ducele venea de la Luvru, el părăsise pe Nancy cu 
câteva minute mai înainte, lăsând o scrisoare de adio pe 
masa Margaretei. 

EI era încă palid, şi de o paliditate nervoasă, care era 
indiciul unei furii concentrate, dar privea sa era liniştită şi 
un surâs trist aluneca pe buzele sale. 

— Rene! Zise el Florentinului, eu părăsesc Parisul şi mai 
înainte de a pleca am voit să te văd. 

— Monseniore. 

— Am voit să te văd, pentru că în curând, sper că 
evenimentele care ne-au reunit astă-seară, ne vor mai reuni 
încă... sir de Coarasse nu este mort. 

— Ah! Făcu Rene cu ură. 

— Nu e mort, adaugă ducele, şi va veni o zi când el şi cu 
mine ne vom regăsi faţă în faţă. 

— Ceea ce doresc monseniore. 

Ducele încruntă sprâncenele. 

— Ele bearnez, şi pentru mine, reluă ducele, reprezintă 
Navarra. Ascultă-mă bine, Rene, ora se apropie când 
catolicii şi hughenoţii se vor despărţi în două părţi. Nu ştiu 
care va fi şeful celei din urmă dar îţi jur, că astăzi chiar am 
dobândit o ură mortală calviniştilor şi că voi fi 
exterminatorul lor. 

Şi ducele fără a se mai explica mai mult, strânse mâna 
lui Ren€, trecu pragul prăvăliei şi se pierdu în întuneric. 

O oră mai târziu, el galopa spre Nancy, având în fundul 
inimii o ură mortală contra lui Henric, viitorul rege al 
Navarrei, favoritul frumoasei Margareta, pe care ducele 
Henric de Guise o iubise foarte mult. 


SFÂRŞIT 


1 Procuraţiune - formă veche a substantivului procuraţie 
(procură, împuternicire, mandat, delegaţie); prin 
procuraţiune o prinţesă era reprezentată până la oficierea 
căsătoriei de o altă persoană împuternicită în acest sens. 

2 Comandant suprem al armatelor regale din Franţa 
feudală. 

3 Lege prin care se aplică vinovatului o pedeapsă 
identică cu fapta de care se face vinovat. 

4 Inocent - nevinovat. 

5 Instrument de tortură; suport pe care era întins şi 
legat cel ce urma a fi torturat. 

6 Curtea Miracolelor - zonă în Paris locuită de pleava 
societăţii pariziene: borfaşi, vagabonzi, cerşetori, hoţi de 
buzunare, hoţi de noapte, spărgători etc. Curtea 
Miracolelor era considerată ca fiind o zonă foarte 
periculoasă pentru locuitorii obişnuiţi ai Parisului, în care 
poliţia nu intervenea şi nici nu avea acces. Ea funcţiona ca 
un fel de zonă liberă de legile Franţei, în care regulile erau 
impuse exclusiv de conducătorii aleşi ai acestei comunităţi. 

7 Cheia câmpurilor - libertatea (argou). 

8 În acest caz, „la cinci ore de dimineaţă” înseamnă la 
cinci ore după răsăritul soarelui. În Franţa medievală se 
folosea şi vechiul sistem roman de împărţire pe ore a zilei: 
ziua începea dimineaţa la răsăritul soarelui, astfel că ora a 
treia marca jumătatea dimineţii, ora a şasea amiaza iar ora 
a noua mijlocul după-amiezii. 

9 Lemn de esenţă foarte tare, abanos. 

10 Prevot - agent al administraţiei regale franceze, 
similar prefectului. 

11 Bretania (fr. Bretagne) - ducat cu capitala la Nantes, 
actualmente regiune cu capitala la Rennes. 


12 În ediţia 1879 scris „fidanţata”, sinonim vechi pentru 
„logodnica”. 

13 Scurtă povestire în proză sau în versuri care 
cuprinde o învăţătură morală, prezentată alegoric; fabulă.