Alexandre Dumas — Regina Margot Vol 1 & 2

ALEXANDRE DUMAS 


ALEXANDRE DUMAS 


REGINA MARGOI 


VOL. 1-2 


[. 

LATINEASCA DUCELUI DE GUISE. 

Luni, în a optsprezecea zi a lunii august 1572, Luvrul era 
în mare sărbătoare. 

Ferestrele vechii reşedinţe regale, îndeobşte atât da 
întunecate, erau scăldate în lumină; pieţele şi străzile din 
jur, de obicei atât de pustii de cum bătea ceasul nouă, la 
Saint-Germain-l' Auxerrois, erau acum înţesate de norod, 
deşi se făcuse miezul nopţii. 

Prin beznă, toată această mulţime amenințătoare, zorită, 
gălăgioasă părea o mare mohorâtă, frământată, şi fiecare 
val al ei părea un talaz care mugeşte; această mare, ce 
inunda cheiul pe care se revărsa prin străzile FossesSaint- 
Germain şi l'Astruce, izbea cu fluxul ei poalele zidurilor 
Luvrului, iar cu refluxul pe ale palatului Bourbon, din faţă. 

Dar cu toată sărbătoarea de la curte, şi poate tocmai din 
pricina ei, norodul acesta avea o înfăţişare amenințătoare, 
căci nu bănuia că sărbătoarea la care lua parte numai cu 
privirea era doar prevestirea alteia, ce avea să aibă loc abia 
peste opt zile şi la care urma să fie poftit să se desfete din 
toată inima. 

Curtea sărbătorea nunta Margaretei de Valois, fiica 
regelui Henric al II-lea şi sora regelui Carol al IX-lea, cu 
Hemic de Bourbon, regele Navarel. Într-adevăr, chiar în 
acea dimineaţă, pe un podium înălţat în faţa catedralei 
Notre-Dame, cardinalul de Bourbon unise pe cei doi soţi cu 
ceremonialul folosit de obicei la nunțile fiicelor regilor 
Franţei. 


Această căsătorie uimise pe toată lumea şi dăduse mult de 
gândit celor ce vedeau mai departe; era greu de înţeles 
cum de se putuseră apropia două tabere atât de învrăjbite, 
cum erau pe atunci cea protestantă şi cea catolică. Lumea 
se întreba cuin ar putea tânărui prinţ de Conde să ierte 
ducelui de Anjou, fratele regelui, uciderea tatălui său de 
către Montesquiou, la Jarnac. Se mai întreba cum i-ar putea 
ierta tânărui duce de Guise amiralului de Coligny moartea 
părintelui său ucis de Poltrot de Mere la Orleans. 

Mai mult încă, Jeanne de Navara, curajoasa soţie a 
nevolnicului Antoine de Bourbon, ce-şi adusese fiul, tiende, 
la logodna regească care se pregătise - murise abia de 
două luni şi umblau zvonuri ciudate cu privire la această 
neaşteptată moarte. Unii şopteau, iar alţii spuneau în gura 
mare că ea aflase o taină grozavă, iar Caterina de Medicis, 
temându-se ca nu cumva s-o dea în vileag, a ucis-o 
dăruindu-i nişte mănuşi otrăvite, făcute de un oarecare 
Rene din Florenţa, mare meşter în treburi din astea. Zvonul 
se răspândise şi căpăta cu atât mai mult temei, cu cât, după 
moartea acestei mari regine, fiul ei ceruse să fie chemaţi 
doi medici - între care şi vestitul Ambroise Pare, cărora li s- 
a îngăduit să deschidă şi să cerceteze trupul, nu însă şi 
creierul. Dar cum Jeanne de Navara fusese ucisă cu un 
parfum otrăvit, numai creierul, singura parte a trupului 
căreia nu le era îngăduit să-i facă autopsia, putea să 
dezvăluie crima. Şi spunem crimă pentru că nimeni nu se 
îndoia că de o crimă ar fi vorba. 

Dar asta nu era totul: pentru această căsătorie, care nu 
numai că stalonicea pacea în regatul său, dar îi mai şi îmbia 
pe hughenoţii de frunte ai Franţei să vină la Paris, regele 
Carol arătase o stăruința vecină cu încăpăţânarea. Cum cei 
doi logodnici erau unul catolic, iar celălalt reformat, trebuia 
să se ceară încuviințarea înaltului pontif de la Sfântul 
Scaun, Grigore al XIII-lea. Încuviinţarea aceasta întârzia, 
ceea ce o neliniştise foarte mult pe răposata regină a 
Navarei; într-una din zile, ea îi împărtăşise lui Carol al IX- 


lea temerile ei că încuviințarea n-ar mai veni de loc, la care 
regele îi răspunsesse: 

— Fii pe pace, mătuşă dragă. Te cinstesc mai mult detât pe 
papă şi dragostea pentru sora mea e mai presus decât 
teama de el. Nu sunt hughenot, dar nici prost nu sunt şi 
dacă cinstitul papă face prea pe prostul, am s-o iau eu 
însumi pe Margot de mână şi am să i-o dau de soţie fiului 
vostru chiar în biserica protestantă. 

Vorbele accstea se răspândiscra din Luvru în tot oraşul şi 
în timp ce pe liuglienoţi îi bucurase foarte mult, pe catolici îi 
pusese pe gânduri şi se întrebau în şoaptă dacă regele îi 
vindea cu adevărat, sau poate juca vreo farsă care într-o 
bună zi va avea un deznodământ neaşteptat. 

Purtarea lui Carol al IX-lea părea inexplicabilă mai ales 
faţă de amiralul de Coligny, care de vreo cinci-şase ani se 
războia cu regele pe viaţă şi pe moarte: după ce pusese 
preţ pe capul lui o-sută cincizeci de mii de scuzi aur, nu mai 
vorbea acum de el decât ca de un părinte, spunând sus şi 
tare pe viitor conducerea războiului nu i-o va mai încredința 
decât lui; şi asta o spunea aşa de des, încât chiar Caterina 
de Medicas, care până atunci îl condusese pe tinărul 
principe în toate acţiunile, capriciile, până şi în toate 
dorinţele lui, părea că începe să se îngrijoreze de-a binelea, 
şi nu fără pricină, căci într-o clipă de sinceritate, vorbindu-i 
amiralului despre războiul din Flandra, Carol al IX-lea îi 
spusese: 

— Mai e ceva, dragul meu părinte, la care trebuie să fim 
cu ochii în patru: reginei-mamă, care, după cum ştiţi, vrea 
să-şi vâre nasul în toate, să nu-i ajungă nimic la urechi 
despre planurile noastre. Să păstrăm deci taina, ca să nu 
afle nimic, pentru că, aşa pusă pe harţă cum o cunosc, ne-ar 
strica toate socotelile. 

Dar oricât de înţelept şi de încercat era Coligny, n-a fost în 
stare să păstreze taina unei atât do mari încrederi ce i se 
arătase, şi cu toate că atunci când venise la Paris avea 
multe bănuieli, iar la plecarea de la Châtilion o ţărancă i se 


aruncase La picioare, strigându-i: „Vai, domnule, bunul 
nostru stăpân, nu vă duceţi la Paris, căci dacă vă duceţi, veţi 
muri şi dumneavoastră, şi toţi cei care vă însoțesc, toate 
bănuielile i se risipiseră, una cite una, din cuget, atât lui cât 
şi lui Teligny, ginerele său; acestuia regele îi arătase mare 
prietenie, spunându-i frate, întocmai cum amiralului îi 
spusese părinte şi tutuindu-l, aşa cum obişnuia să facă cu 
prietenii lui cei mai buni. 

Hughenoţilor, în afară doar de vreo câţiva prăpăstioşi sau 
neîncrezători, le venise aşadar inima la loc: toată lumea ştia 
că regina Navarei murise în urma unei aprinderi de 
plămâni, iar nesfârşitele săli ale Luvrului erau înţesate 
acum de toţi aceşti bravi protestanți care vedeau în 
căsătoria tinerei lor căpetenii, Henric, prevestirea unor 
vremuri mai bune, la care nici nu visaseră. Amiralul Coligny, 
La Rochefoucault, fiul principelui Conde, Teligny, în sfârşit 
toate căpeteniile acestei tabere jubilau, văzând că 
atotputernici la Luvru şi primiţi cu osanale la Paris erau 
tocmai acei pe care, cu trei luni în urmă, regele Carol şi 
regina Caterina voiseră să-i cocoaţe în spânzurători mai 
înalte decât ale ucigaşilor de rând. Mai lipsea doar 
mareşalul de Montmorency, pe care zadarnic l-ai fi căutat 
printrei toţi fraţii săi, căci nici o făgăduială nu-l putuse 
ispiti, nici o prefăcătorie nu-l putuse înşela şi se ţinea 
deoparte, în castelul său din | Isle-Adam, spunând că stă 
retras pentru că mai suferă încă din pricina morţii tatălui 
său, conetabilul Anne de Montmorency, ucis de Robert 
Stuart cu un glonţ de pistol în bătălia de la Saint-Denis. Dar 
cum această întâmplare se petrecuse cu* mai bine de trei 
ani în urmă şi cum în acele vremuri simţirea peste măsură 
nu prea era virtute la modă, despre acest doliu prelungit 
credea fiecare cam ce voia. 

De altfel, tot ce se întâmpla arăta că mareşalul de 
Montmorency greşea: regele, regina, ducele de Anjou şi 
ducele d 'Alencon îşi îndeplineau de minime îndatoririle faţă 
de oaspeţi la regeasca sărbătoare. 


Ducele de Anjou primea chiar felicitări din partea 
hughenoţilor, pe deplin meritate de altfel, pentru cele două 
bătălii de la Jarnac şi Montcontour, pe care le câştigase 
când nu avea încă 18 ani, arătându-se astfel mai precoce 
decât Cezar şi Alexandru, cu care era asemuit, deşi, 
bineînţeles, învingătorii de la Issos şi Pharsala erau puşi mai 
prejos decât el: ducele d'Alenqon îşi plimba peste toate 
acestea privirea lui galeşă şi făţarnică; regina Caterina 
radia de bucurie si, întrecându-se în drăgălăşenii, nu ştia 
cum să-l mai fericească pe principele Henric de Conde 
pentru căsătoria lui cu Maria de Cleves, care avusese loc de 
curând; în sfârţit, chiar domnii de Guise le zâmbeau 
duţmanilor înverşunaţi ai casei lor, iar ducele de Mayenne 
şedea la taifas cu domnul de Tavannes şi cu amiralul, 
vorbind despre războiul care acum, mai mult ca oricând, 
trebuia să fie pornit împotriva lui Filip al II-lea. 

Printre aceste grupuri se plimba în sus şi în jos, cu capul 
uşor înclinat şi atent la tot ce se, vorbea, un tânăr de 19 ani, 
cu privirea ageră, cu părul negru şi tăiat foarte scurt, cu 
sprâncene stufoase, cu nasul încovoiat ca un cioc de uliu, cu 
un zâmbet batjocoritor şi căruia abia îi mijiseră barba şi 
mustaţa. Tânărui acesta, ce nu se făcuse cunoscut până la 
bătălia de la Arnay-le-Duc, în care, plin de bărbăţie, nu-şi 
cruţase viaţa şi primea acum felicitări peste felicitări, era 
ucenicul îndrăgit al lui Cgligny şi eroul zilei: cu trei luni în 
urmă, adică pe vremea când maică-sa trăia încă, i se spunea 
principele de Bearn; acum i se spunea regele Navarei, în 
aşteptarea acelei zile când avea să i se spună Henric al IV- 
lea. 

Din când în când, un nor întunecat îi trecea repede peste 
frunte; îşi amintea atunci de bună seamă că nu trecuseră 
decât două luni de când maică-sa murise, şi dintre toţi, el se 
îndoia cel mai puţin că fusese otrăvită. Dar norul acesta era 
trecător şi se topea ca o umbră unduitoare, căci cei care îi 
vorbeau îl felicitau şi stăteau acum lângă el erau chiar cei 
care o uciseseră pe inimoasa Jeanne d'Albret. 


La câţiva paşi de regele Navarei, aproape tot atât de 
îngrijorat şi dus pe gânduri pe cât de bine dispus şi de 
comunicativ se arăta acesta, se afla tânărui duce de Guise, 
oare stătea de vorbă cu Teligny. Mai norocos decât 
bearnezul, faima sa, la vârsta de 22 de ani, o egalase 
aproape pe cea a părintelui său, marele Frangois de Guise. 
Era un senior chipeş, înalt, cu căutătură mândră şi trufaşă, 
şi înzestrat cu acea măreție firească ce te făcea să spui, 
când îl vedeai trecând, că pe lângă el toţi ceilalţi principi 
păreau oameni de rând. 

Şi cu toate că era atât de tânăr, catolicii îl priveau ca pe 
conducătorul lor, întocmai cum hughenoțţii îl socoteau pe 
tânărui Henric de Navara, al cărui portret l-am schiţat mai 
sus, drept căpetenia lor. La început purtase titlul de 
principe de Joinville şi botezul focului îl primise la asediul 
Orleans-ulul. Sub comanda tatălui său care murise în 
braţele lui, spunându-i că îl ucisese amiralul Coligny. Atunci 
tânărui duce, întocmai ca Hanibal, a jurat solemn să se 
răzbune pe amiral şi pe familia lui pentru moartea 
părintelui său şi să-i urmărească fără răgaz şi fără îndurare 
pe cei de o credinţă cu Coligny, legându-se în faţa lui 
Dumnezeu să fie îngerul lui răzbunător pe pământ, pină în 
ziua în care ultimul eretic va fi fost nimicit. 

Aşadar, mare era uimirea să-l vezi pe acest principe - de 
obicei atât de credincios cuvântului dat - că Le întinde mâna 
celor cărora le jurase duşmănie veşnică şi că se arată atât 
de binevoitor cu ginerele omului pe care făcuse legământ, 
în faţa părintelui său ce se sfârşea, să-l ucidă. 

Dar cum am mai spus, seara aceasta era plină de surprize. 
De bună seamă, dacă cel care ar fi avut fericitul prilej să ia 
parte la această sărbătoare ar fi putut citi viitorul, lucru ce 
din fericire nu le e dat oamenilor, şi ar fi putut privi în 
cugete, ceea ce, din nefericire, numai lui Dumnezeu îi e dat, 
ar fi avut parte să vadă cel mai neobişnuit spectacol pe care 
îl poate oferi istoria tristei comedii umane. 


Dar acest spectator, care nu se afla pe culoarele Luvrului, 
privea stăruitor din stradă cu ochi aprinşi şi murmura cu 
glas ameninţător; acest spectator era norodul. Cu instinctul 
lui, pe care ura i-l ascuţise fără seamăn, urmărea de 
departe umbrele duşmanilor săi de moarte şi îşi tălmăcea 
cele văzute atât cât o putea face curiosul ce iscodeşte 
ferestrele unei săli de bal zăvorite. Muzica îl îmbată şi-l 
struneşte pe dănţuitor, în vreme ce curiosul nu vede decât 
mişcarea şi îşi râde de paiaţa aceasta ce se frământă fără 
rost, căci el, curiosul, nu aude muzica. 

Muzica ce-i îmbăta pe hughenoți era glasul trufiei lor. 

Scânteierile ce scăpărau în ochii parizienilor în puterea 
acestei nopţi erau fulgerele mâniei lor în care se putea citi 
viitorul. 

Înăuntru, însă, domnea mai departe veselia, ba chiar un 
murmur, mai suav şi mai încântător ca niciodată, se 
strecura în acea clipă prin tot Luvrul: tânăra logodnică, 
după ce-şi schimbase veşmintele de gală - mantia cu trenă 
şi vălul cel lung - se înapoiase în sala de bal, însoţită de 
frumoasa ducesă de Nevers, prietena ei cea mai bună, şi 
era condusă de fratele ei, Carol al IX-lea, care o prezenta 
oaspeţilor de seamă. 

Logodnica era Margareta de Valois, fiica lui Hemic al II- 
lea, perla coroanei franceze, căreia regele Carol al] X-lea îi 
spunea întotdeauna cu duioşie „sora mea Margot -. 

Desigur, nicicând vreo primire - oricât de măgulitoare - nu 
fusese mai pe deplin meritată decât cea care i se făcea 
acum noii regine a Navarei. Margareta abia împlinise 
douăzeci de ani, dar chiar la această vârstă o cântau poeţii, 
unii asemuind-o cu Aurora, iar alţii cm Venus din Cythera. 
Într-adevăr, frumuseţea ei nu avea pereche la această curte 
în care Caterina de Medicis strânsese pe cele mai frumoase 
femei ce le aflase, ci de care voia să se slujească drept 
momeală. Avea părul negru, faţa de o albeaţă strălucitoare, 
ochii pătimaşi, umbriţi de gene lungi, buze rumene şi 
delicate, gâtul grațios, mijlocul plinuţ şi mlădios, piciorul ca 


de copil, ascuns în pantof de mătase, Franţa, căreia îi 
aparţinea, era mândră să vadă că pe pământul ei 
îmbobocea aşa minunăţie de floare, iar străinii care treceau 
prin ţară se întorceau orbiţi de frumuseţea ei, dacă 
apucaseră s-o vadă, uluiţi de câte ştia, dacă avuseseră 
prilejul să stea de vorbă cu ea. Margareta nu era numai cea 
mai frumoasă, dar şi cea mai instruită femeie din vremea ei 
şi se pomeneau vorbele unui învăţat italian, care îi fusese 
prezentat şi care, după ce discutase cu ca un ceas în 
italiană, spaniolă, latină şi greacă, spusese la plecare, plin 
de însufleţire: „Să vezi curtea şi să n-o vezi pe Margareta 
de. Valois, e ca şi cum n-ai fi văzut nici Franţa şi nici 
curtea”. 

Şi nu lipseau nici stăruinţele plictisitoare pe lângă regele 
Carol al IX-lea şi pe lingă regina Navarei, căci se ştie cit de 
meşteri la adică erau hughenoţii. Tot felul de aluzii la 
trecut, tot felul de pretenţii de viitor erau strecurate cu 
dibăcie regelui, în mijlocul acestor convorbiri: dar la toate 
aceste aluzii el răspundea cu buzele lui livide în obraji o 
roşeaţă aprinsă. 

— Dându-i-o lui Henric de Navara pe sora mea Margot, îmi 
dăruiesc inima tuturor protestanților din regat. 

Cuvintele acestea pe unii îi linişteau, iar pe alţii îi făceau să 
zâmbească, căci aveau, într-adevăr, două sensuri: unul 
părintesc, cu care Carol al IX-lea nu avea să-şi încarce 
cugetul, celălalt jignitor atât pentru mireasă, cât şi pentru 
soţ, şi chiar pentru el însuşi, căci amintea de unele bârfeli 
şuşotite prin care gurile rele de la curte aflaseră mijlocul să 
prihăneaseă vălul Margaretei de Valois. 

În acest timp, domnul de Guise se întreținea, după cum am 
mai spus, cu Teligny; dar nu era până într-atât de adâncit în 
această conversaţie, încât să nu-şi întoarcă din când în când 
capul şi să arunce o privire către grupul doamnelor în 
mijlocul cărora strălucea regina Navarei. Ori de câte ori 
privirea principesei o întâlnea pe cea a tânărului duce un 
nor părea să întunece fruntea ei fermecătoare - în fbrul 


căreia stelele de diamant alcătuiau un nimb scăpărător - şi 
dincolo de neliniştea şi frământarea ei se întrezărea umbra 
unui gând. 

Principesa Claude, sora mai vârstnică a Margaretei, ce se 
măritase de câţiva ani cu ducele de Lorena, observase 
această tulburare şi de aceea se îndrepta spre ea s-o 
întrebe care era pricina, când lumea, care se dădea în lături 
dinaintea reginei-mame ce se apropia la braţul tânărului 
principe de Conde, o împinse înapoi, departe de sora ei. Se 
produse atunci o agitaţie generală, de care ducele de Guise 
se folosi ca să se apropie de doamna de Nevers, cumnata 
lui, şi deci şi de Margareta. Doamna de Lorena, care nu o 
scăpa din ochi pe tânăra regină, văzu atunci că în locul 
norului ce-i adumbrise fruntea, îi apăruse acum în obraji o 
roşeaţă aprinsă. 

Între timp, ducele continua să se apropie şi când ajunse la 
doi paşi de Margareta, aceasta, care mai mult îi simţea 
prezenţa decât îl vedea, se întoarse către el străduindu-se 
din răsputeri să pară calmă şi nepăsătoare. Ducele o salută 
cu respect şi, plecându-se în faţa ei, şopti: Ipse attuli. 

Adică: „L-am adus”, sau „adus în persoană”. 

Margareta îi răspunse printr-o reverență tânărului duce 
şi, ridicându-se, îi zise: 

— Noctu pro more. 

Adică: „La noapte, ca de obicei”. 

Aceste dulci cuvinte, ce se pierdeau în uriaşul guler gofrat 
şi scrobit al principesei ca în gura unei pâlnii, n-au fost 
auzite decât de cel căruia îi erau adresate; dar aşa scurt 
cum fusese dialogul, el cuprindea fără îndoială tot ceea ce 
aveau să-şi spună cei doi tineri, căci după acest schimb de 
formule - una de două, cealaltă de trei cuvinte - se 
despărţiră, Margareta cu uri aer mai visător, ducele mai 
luminat la faţă ca înainte. Această neînsemnată întâmplare 
se petrecuse fără ca omul cel mai interesat de acest dialog 
să-i fi dat vreo atenţie cât de mică, căci regele Navarei n- 
avea ochi decât pentru o singură persoană, care era 


însoţită de o suită aproape la fel de numeroasă ea aceea a 
Margaretei de Valois; persoana aceasta era frumoasa 
doamnă de Sauve. 

Charlotte de Beaune-Semblancay, nepoata nefericitului 
Semblancay şi soţia lui Simon de Fizes, baron de Sauve, era 
una din doamnele cele mai apropiate ale Caterinci de 
Medicis şi una dintre cele mai de temut din suita acestei 
regine, care le dădea duşmanilor ei băutura vrăjită a 
dragostei, atunci când nu cuteza să le dea otravă florentină; 
mică, blondă, când fremătând de vioiciune, când tânjind 
visătoare, gata în orice clipă fie pentru dragoste, fie pentru 
intrigă - cele două treburi de căpetenie cu care de cincizeci 
de ani se îndeletnicea curtea celor trei regi ce-şi urmaseră 
la tron - femeie în toată puterea cuvântului şi cu farmecul 
deplin al spiţei femeieşti începând cu ochii ei albaştri, 
visători, sau scăpărând de patimi, şi terminând cu 
picioruşele neastâmpărate şi strânse în condurii de catifea, 
doamna de Sauve pusese stăpânire de-a binelea pe regele 
Navarei, încă de câteva luni, pe atunci la primii lui paşi şi în 
dragoste şi în politică; şi asta până într-atât, încât 
Margareta de Navara, minunată şi regească frumuseţe, nu 
mai trezise în adâncul inimii soţului ei nici măcar admiraţie. 
Dar, lucru ciudat şi care uimea pe toată lumea, chiar când 
era vorba de acest suflet plin de ascunzişuri şi taine, 
Caterina de Medicis, urmărindu-şi mai departe planurile ei 
de a-şi căsători fiica cu regele Navarei, nu contenea să 
sprijine, aproape fâţiş, legătura acestuia cu doamna de 
Sauve. Cu tot ajutorul acesta puternic şi în ciuda 
obiceiurilor uşuratice ale vremii, frumoasa Charlotte se 
împotrivise până atunci. Şi toată împotrivirea ei 
nemaipomenită, de necrezut şi nemaiauzită, stâmise în 
sufletul bearnezului - mai mult decât frumuseţea şi duhul 
celei ce o arăta - o patimă care, neputându-se împlini, se 
închise în sine, măcinându-i sufletul, sfiiciunea, trufia, chiar 
şi acea nepăsare, pe jumătate izvori ia din concepţiile lui, pe 
jumătate din lene, ce-i alcătuia caracterul. 


Doamna de Sauve îşi făcuse apariţia doar de câteva clipe 
în sala de bal, căci fie că-i era necaz, fie că o durea, la 
început hotărâse sa nu asiste la triumful rivalei sale şi 
pretextând că nu se simte bine, îl trimisese singur la Luvru 
pe soţul ei, care de cinci ani era ministru. Văzându-l însă pe 
baronul de Sauve singur, Caterina de Medicis ţinu să ştie ce 
anume o făcuse pe multiubita ei Charlotte să nu vină şi 
afiând că era vorba doar de o uşoară indispoziţie, ii scrise 
câteva cuvinte prin care o chema, iar tânăra doamnă se 
grăbi să-i dea ascultare. Deşi îl întristase la început lipsa ei, 
Hemic răsuflă totuşi mai uşurat când îl văzu pe domnul de 
Sauve că intră singur; dar în clipa când, nemaiaşteptându- 
se s-o vadă, se pregătea cu un oftat să se apropie de 
gingaşa făptura pe care era nevoit, dacă nu s-o iubească, 
cel puţin s-o privească ca pe o soţie, o zări la capătul 
galeriei pe doamna de Sauve, care-şi făcea apariţia. 
Rămase atunci locului, cu ochii aţintiţi asupra acelei Circe 
ce-l înlănţuia în mrejele ei, şi în loc să-şi continue mersul 
către soţia lui, se îndreptă către doamna de Sauve cu un 
aer şovăielnic, ce trăda mai degrabă uimirea decât teama. 

La rândul lor, curtenii, cunosdnd firea aprinsă a regelui 
Navarei şi văzându-l că se apropie de frumoasa Charlotte, 
nu îndrăzniră să le stea în cale; se dădură în lături cu toată 
delicateţea, în aşa fel încât chiar în clipa în care Margareta 
de Valois şi domnul de Guise schimbau cele câteva cuvinte 
latineşti de care am pomenit, Henric, ajuns lingă doamna de 
Sauve, vorbea cu ea în franţuzeşte, ca toată lumea să 
înţeleagă, deşi vorba îi era presărată cu un accent gascon, o 
conversaţie cu mult mai puţin misterioasă. 

— Ah, draga mea - îi spuse el - iată-te venind ciliar în clipa 
în care am aflat că ai fi bolnavă şi pierdusem speranţa să te 
mai pot vedea. 

— Maiestatea voastră - îi răspunse doamna de Sauve - ar 
vrea să mă facă să cred că a suferit mult pierzându-şi 
această speranţă? 


— La dracu! Cred şi eu! exclamă bearnezul - oare nu ştii 
că-mi eşti lumina zilei şi steaua nopţii? Mă aflam, crede-mă, 
în bezna cea mai neagră, când deodată ai apărut, 
răspândind lumină pretutindeni. 

— Atunci, monseniore, v-am jucat o festa. 

— Ce vrei să spui, draga mea? o întrebă Henric. 

— Vreau să spun că atunci când eşti stăpânul celei mai 
frumoase femei din Franţa, singurul lucru pe care trebuie 
să-l doreşti este să piară lumina ca să facă loc întunericului, 
căci doar în întuneric ne aşteaptă fericirea. 

— Această fericire, răutăcioaso, ştii prea bine că e în 
mâinile unei singure fiinţe, care îşi râde şi îşi bate joc de 
sărmanul Hernic. 

— Vai - făcu baroana - dimpotrivă, aş fi crezut că tocmai 
dânsa este o jucărie în mâinile regelui Navarei, care îşi bate 
joc de ea! 

Henric se înspăimântă de această pornire duşmănoasă. 
Totuşi, îşi zise că, de bună seamă, doamnei de Sauve îi era 
ciudă, şi că ciuda ascunde, fără îndoială, dragostea. 

— Crede-mă, scumpă Charlotte - îi spuse el - mă mustri pe 
nedrept, şi nu pot pricepe cum o gură atât de frumoasă 
poate fi şi atât de crudă. Crezi cumva că eu vreau să mă 
căsătoresc? Eh, nu, fir-ar să fie! Nu eu! 

— Poate eu atunci - îi răspunse baroana tăios, dacă tăios 
poate să pară vreodată glasul femeii ce ne iubeşte şi ne 
mustră că n-o iubim. 

— Ochii tăi frumoşi, baroană, n-au văzut mai departe? Nu, 
nu... Nu Henric de Navara este cel care se uneşte cu 
Margareta de Valois. 

— Atunci cine? 

— Ei, la dracu! Religia reformată se uneşte cu papa. Asta-i 
tot! 

— Ba nicidecum, monseniore, şi nu mă las eu înşelată de 
vorbele voastre de duh; maiestatea voastră o iubeşte pe 
principesa Margareta şi, Doamne fereşte, nu vă fac un 
reproş! E destul de frumoasă ca să poată fi iubită. 


Henric rămase o clipă pe gânduri şi, pe când cugeta, un 
zâmbet blând îi apăru în colţul gurii... 

— Baroană - spuse el - Îmi pare că eşti pusă pe ceartă şi 
totuşi n-ai de ce; dar ce-ai făcut dumneata ca să mă 
împiedici să mă căsătoresc cu Margareta? Nimic; 
dimpotrivă, totdeauna mi-ai spulberat speranţa. 

— Şi bine-am făcut, monseniore! îi răspunse doamna de 
Sauve. 

— Cum adică? 

— Chiar aşa, pentru că astăzi te căsătoreşti cu alta. 

— Vai, dar mă căsătoresc cu ea fiindcă nu mă iubeşti! 

— Sire, dacă v-aş fi iubit, n-aş mai fi avut de trăit acum 
decât un ceas! 

— Un ceas! Ce vrei să spui, şi de ce moarte ai fi murit? 

— De gelozie... căci peste un ceas regina Navarei va 
parunci doamnelor ei de onoare s-o lase singură, iar 
maiestatea voastră, curtenilor. 

— La asta te gândeşti, într-adevăr, draga mea? 

— N-am spus asta. Spun numai că, clacă v-aş fi iubit, 
gândul ăsta m-ar fi chinuit cumplit. 

— Ei bine! izbucni Henric în culmea fericirii la auzul 
acestei mărturisiri, de altfel prima de acest fel. Şi dacă 
regele Navarei nu le porunceşte curtenilor să-l lase singur 
astă-seară? 

— Sire - îi răspunse doamna de Sauve, privindu-l pe rege 
cu un aer de uimire ce de astă dată nu era prefăcut - îmi 
spuneţi lucruri cu neputinţă de înfăptuit şi mai cu seamă de 
crezut. 

— Ce trebuie să fac ca să le crezi? 

— Ar trebui să-mi daţi o dovadă, şi asta nu puteţi. 

— Ba da, baroană, ba da! Pe sfântul Hemic! Dimpotrivă, 
am să-ţi fac dovada - îi strigă regele, sorbind-o din ochi, 
pătimaş, pe tânăra doamnă. 

— Vai, maiestate!... murmură frumoasa Charlotte, 
plecându-şi ochii. Nu înţeleg... Nu, nu! Nu puteţi renunţa la 
fericirea ce vă aşteaptă. 


— Iubita mea - adăugă regele - sunt patru Henric în sala 
aceasta: Henric al Franţei, Henric de Conde. Hemic de 
Guise, dar numai unul e Henric de Navara! 

— Şi? 

— Şi... dacă acest Henric de Navara va fi alături de 
dumneata toată noaptea asta... 

— Toată noaptea? 

— Da! Ai fi sigură atunci că nu-i lângă alta? 

— Ah, sire, vreţi să faceţi într-adevăr asta... - exclama la 
rându-i doamna de Sauve. 

— Pe cinstea mea de gentilom, am s-o fac! 

Doamna de Sauve ridică ochii ei mari şi umezi, plini de 
făgăduinţa desfătării şi îi zâmbi Regelui, al cărui suflet se 
umplu de o bucurie ameţitoare. 

— Ei - adăugă Henric - acum ce mai ai de zis? 

— Ah, dacă-i aşa - răspunse Charlotte - dacă-i aşa, am să 
spun că sunt într-adevăr iubită de maiestatea voastră! 

— Fir-ar să fie, poţi s-o şi spui, pentru că ăsta-i adevărul, 
baroană! 

— Dar cum să facem? murmură doamna de Sauve. 

— Oh! Pentru numele lui Dumnezeu, baroană, n-ai pe lingă 
dumneata vreo cameristă, vreo doamnă de companie, vreo 
fată de care să fii sigură? 

— Ba da, o am pe Dariole, care îmi este atât de 
credincioasă, că s-ar lăsa tăiată în bucăţi pentru mine, o 
adevărată comoară! 

— Ei, drăcia dracului! Baroană, spune-i fetei aceleia că 
atunci când voi ajunge rege al Franţei, aşa cum îmi 
prevestesc cititorii în stele, n-o să-i pară rău. 

Charlotte zâmbi, căci încă de pe atunci era cunoscută 
faima de gascon a bearnezului, în ce priveşte cuvântul dat. 

— Ei bine - spuse ea - ce poate face Dariole pentru 
maiestatea voastră? 

— Nimica toată pentru ea, daipentru mine totul. 

— Aşadar? 

— Încăperile voastre sunt deasupra apartamentelor mele? 


— Da. 

— Să mă aştepte după uşă. Am să bat încet de trei ori să- 
mi deschidă şi ai să ai dovada făgăduită. 

Timp de câteva clipe, doamna de Sauve rămase tăcuta; 
apoi, ca şi cum s-ar fi uitat în jur, ca nu cumva să fie auzită, 
îşi aţinti o clipă privirile asupra grupului în care se afla 
regina-mamă; dar oricât de repede zbură această clipă, 
Caterinci şi doamnei sale de încredere le fu de ajuns să 
schimbe o privire. 

— Vai! exclamă doamna de Sauve cu un glas de sirenă, 
care ar fi topit şi ceara din urechile lui Ulise. Şi dacă o fac 
pe maiestatea voastră să rămână de minciuna? 

— Încearcă, draga mea, încearcă... 

— Ah, Dumnezeule, ce greu îmi e să mă stăpânesc! 

— Lasă-te biruită: niciodată femeile nu-s mai puternice 
decât după ce au fost înfrânte. 

— Sire, ţin să păstrez făgăduiala pe care i-aţi făcut-o 
Dariolei pentru ziua când veţi fi regele Franţei. 

Henric scoase o exclamaţie de bucurie. 

În aceeaşi clipă, regina Navarei îi răspundea ducelui de 
Guise: 

— Noctu pro more: la noapte, ca de obicei. 

Henric plecă de lângă doamna de Sauve la fel de fericit ca 
şi ducele de Guise de lângă Margareta de Valois. 

La un ceas de la această dublă scenă, pe care tocmai am 
povestit-o, regele Carol şi regina-mamă se retrăgeau în 
încăperile lor; aproape în acelaşi timp, sălile începură să se 
golească de oaspeţi, iar coloanele de marmură ale galeriilor 
să-şi arate soclurile. Amiralul şi prinţul de Conde fură 
urmaţi de patru sute de gentilomi hughenoți prin mijlocul 
mulţimii ce murmura la trecerea lor. Apoi Henric de Guise 
cu nobilii lui loreni şi cu catolicii ieşiră la rândul lor, în 
strigătele de bucurie şi uralele mulţimii. 

Cât despre Margareta de Valois, Henric de Navara şi 
doamna de Sauve, se ştie că ei locuiau chiar în palatul 
Luvru. 


II. 

IATACUL REGINEI NAVAREI. 

Ducele de Guise o îasoţi pe cumnata sa, ducesa de Nevers, 
până la palatul său de pe strada Chaume, în faţa străzii 
Brac şi, după ce o lăsă în grija suitei ei, trecu în 
apartamentul său ca să se schimbe, să-şi ia o mantie de 
noapte şi să se înarmeze cu unul din pumnalele acelea 
scurte şi ascuţite, cărora li se spunea „onoarea 
gentilomului” şi care se purtau fără să mai fie nevoie de 
sabie; dar, când să-l ia de pe masă, zări un bileţel vârât 
între lamă şi teacă. 

Il deschise şi citi următoarele: „Nădăjduiesc că domnul de 
Guise nu se va întoarce noaptea în Lucru şi, dacă o va face, 
va avea grijă să-şi pună o cămaşă de zale şi să aibă la elo 
sabie bună”. 

— Ah! Ah! exclamă ducele, întorcându-se spre valetul lui. 
Ia te uită, jupân Robin, ce înştiinţare ciudată! Acum fii te 
rog bun şi spune-mi cine a intrat în lipsa mea aici. 

— O singură persoană, monseniore. 

— Cine? 

— Domnul Du Gast. 

— Aha! Da, da, mi s-a părut mie că-i recunosc scrisul. Eşti 
sigur că Du Gast a fost, l-ai văzut? 

— Mai mult chiar, monseniore, i-am şi vorbit. 

— Bine, atunci am să-i urmez sfatul. Adu-mi jacheta şi 
sabia. 

Obişnuit cu ducele care îşi schimba mereu costumul, îi 
aduse şi una, şi alta. Ducele îşi îmbrăcă jacheta croită dintr- 
o za atât de suplă, încât țesătura ei nu părea mai groasa 
decât a catifelei; îşi vâri apoi jacheta în pantaloni, îşi puse 
pieptarul cenuşiu şi argintiu - culorile lui preferate - 
cizmele cele lungi, ce-i ajungeau până la jumătatea 
coapselor, pe cap o tocă de catifea neagră, fără pene ori 
nestemate, se înfăşură într-o mantie de culoare închisă, îşi 
prinse pumnalul la cingătoare, încredinţând sabia unui paj - 


singurul însoțitor pe care şi-l luă - şi se îndreptă spre 
Luvru. 

Când trecu pragul palatului său, straja de la 
SaintGermain-l Auxerrois tocmai vestea ceasul unu din 
noapte. 

Dar oricât de târziu şi oricât de nesigure erau străzile pe 
vremea aceea, cutezătorului principe nu i se întâmpiă 
nimic. Ajunse teafăr în faţa bătrânului Luvru, ce apăru uriaş 
dinainte-i; luminile se stinseseră toate pe rând şi acum, la 
ceasul acesta, se înălța înfricoşător de mut şi învăluit în 
beznă. 

Prin faţa palatului regal trecea un şanţ adânc, spre care 
dădeau mai toate ferestrele încăperilor principilor ce erau 
găzduiţi aici Apartamentele Margaretei se aflau la primul 
cat. 

Dar primul cat, la care s-ar fi putut ajunge lesne de n-ar fi 
fost şanţul, avea din pricina acestei piedici, peste 30 de 
picioare înălţime, iar îndrăgostiţii sau tâlharii nu puteau să 
se apropie de el; ceea ce nu-l împiedică însă pe domnul 
duce de Guise să coboare fără şovăială în şanţ. 

În aceeaşi clipă se auzi deschizându-se o fereastră de la 
parter. Fereastra era zăbrelită; dar se văzu apărând o mână 
care desprinse una din gratii - ce fusese scoasă din loc mai 
dinainte - şi dădu drumul prin această deschizătură unei 
frânghii de mătase. 

— Gillonne, dumneata eşti? Întrebă în şoaptă ducele. 

— Da, monseniore - îi răspunse şi mai în şoaptă un glas de 
femeie. 

— Şi Margareta? 

— Vă aşteaptă. 

— Bine. 

Ducele îi făcu apoi un semn pajului, care, desfăcându-şi 
mantia, scoase o mică scară de frânghie. Principele o legă la 
un capăt de funia de mătase. Gillonne trase apoi scara şi o 
prinse bine; după ce îşi puse sabia la cingătoare, ducele 
începu să se caţăre şi ajunse sus cu bine. În urma lui, 


drugul de fier fu pus la loc, fereastra închisă, iar pajul, 
văzându-şi stăpânul ajuns cu bine în Lu vru - până sub 
ferestrele căruia îl însoţise până acum de vreo douăzeci de 
ori - se duse să se culce, înfăşurat în mantie, pe iarba 
şanţului de la poalele zidului. 

Noaptea era întunecoasă şi stropi rari de ploaie, călduţi şi 
grei, cădeau din norii ca de pucioasă, încărcaţi cu 
electricitate. 

Ducele de Guise îşi urmă călăuza, care nu era alta decât 
însăşi fiica lui Jacques de Matignon, mareşal al Franţei; era 
prietena cea mai apropiată a Margaretei, care nu-i 
ascundea nimic şi se spune că în devotamentul ei, cu 
neputinţă de corupt, ea păstra taine, unele atât de 
îngrozitoare, încât o sileau să nu le dea în vileag nici pe 
celelalte. 

Nici o lumină nu mai zăbovea prin odăile de jos sau pe 
culoare: în răstimpuri, doar vreun fulger palid arunca în 
încăperile întunecate o lumină albăstruie ce pierea pe dată. 

Dus mai departe de călăuza sa, care îl ţinea de mână, 
ducele ajunse în cele din urmă la o scară în spirală, tăiată în 
zid, şi care, printr-o intrare tainică şi nevăzută, ducea în 
anticamera apartamentelor Margaretei. 

Anticamera, ca şi celelalte încăperi de jos, erau cufundate 
într-o beznă de nepătruns. 

Odată ajunşi aici, Gillonne se opri. 

— Aţi adus ceea ce voia regina? Întrebă ea în şoaptă. 

— Da - îi răspunse ducele de Guise - dar n-am să i-l dau 
decât maiestăţii sale. 

— Atunci veniţi şi nu mai pierdeţi nici o clipă - se auzi în 
întuneric un glas care îl făcu pe duce să tresară, căci 
recunoscuse glasul Margaretei. 

În acelaşi timp, o perdea de catifea violetă, împodobită cu 
crini de aur, se ridică, şi ducele zări în umbră chiar pe 
regină care, nerăbdătoare, îi ieşise în întâmpinare. 

— lată-mă, doamnă - făcu atunci ducele. 


Şi zicând acestea, trecu repede după perdeaua care se 
lăsă în urma lui. 

Margareta de Valois îi veni acum rândul să fie călăuza 
principelui prin aceste încăperi - pe care el le cunoştea 
bine, de altfel - în timp ce Gillonne, rămasă lângă uşă, îşi 
duse degetul la buze ca s-o liniştească pe augusta ei 
stăpână. 

Şi ca şi cum ar fi înţeles neliniştea plină de gelozie a 
ducelui, Margareta îl îndrumă spre dormitorul ei; acolo se 
opri. 

— Şi-acum, duce -l îi spuse ea - eşti mulţumit? 

— Mulţumit, doamnă? întrebă el. Şi, mă rog, pentru ce? 

— Pentru această dovadă pe care ţi-o dau - continuă 
Margareta, cu o umbră de ciudă în glas - pentru această 
dovadă limpede că sunt a unui om căruia în seara 
căsătoriei, a nunţii noastre chiar, îi pasă atât de puţin de 
mine, că nici măcar n-a venit să-mi mulţumească de cinstea 
pe care i-am făcut-o, nu pentru că l-am ales, ci pentru că l- 
am primit ca soţ. 

— O, doamnă - exclamă ducele cu tristeţe - nu vă 
îngrijoraţi, o să vină, mai ales dacă doriţi aceasta! 

— Dumneata vorbeşti astfel, Henric? izbucni Margareta. 
Tocmai dumneata, care ştii mai bine ca oricine că lucrurile 
stau cu totul altfel! Dac-aş fi dorit acest lucru, aşa cum 
bănuieşti dumneata te-aş fi chemat oare să vii la Luvru? 

— Mai garcia, m-ai chemat să vin ia Luvru pentru că vrei 
să ştergi orice urmă care trăieşte nu numai în sufletul meu, 
ci şi în această casetă de argint pe care ţi-o înapoiez. 

— Vrei să-ţi spun ceva, Henric? urmă Margareta, fixându-l 
cu privirea pe duce. Vorbeşti ca un copilandru, nu ca un 
principe. Să tăgăduiesc că te-am iubit! Să vreau eu oare să 
moară o flacără care, poate, se va stinge, dar a cărei 
amintire nu va pieri niciodată! Să vreau eu asta atunci când 
dragostea celor de rangul meu revarsă lumina şi adesea 
mistuie veacul în care trăiesc! Nu, nu, domnule duce! Poţi 
păstra mai departe scrisorile Margaretei dumitale şi caseta 


pe care ţi-a dăruit-o. Dintre toate scrisorile din casetă, 
Margareta nu-ţi cere decât una, şi pe aceasta doar pentru 
că este deopotrivă de primejdioasă pentru dumneata şi 
pentru ea. 

— Ale dumitale sunt toate - îi răspunse ducele. Alege, 
aşadar, pe cca pe care doreşti s-o distingi. 

Margareta scotoci plină de nerăbdare caseta deschisă, 
apucând rând pe rând, cu mâna-i înfrigurată, vreo duzină 
de scrisori peste care îşi aruncă doar privirea, uitându-se la 
adrese ca şi cum aceasta i-ar fi fost de ajuns ca să-i 
amintească cuprinsul lor, clar după ce răscoli toată caseta, 
îşi ridică ochii spre duce şi, albă ca varul, îi spuse: 

— Domnule, aceea pe care o caut nu e aici. Nu cumva ai 
pierdut-o? Căci s-o fi dat dumneata... 

— Ce scrisoare cauţi, doamnă? 

— Aceea în care îţi spuneam să te căsătoreşti numai decât. 

— Pentru a justifica necredinţa dumitale? 

Margareta ridică din umeri. 

— Nu, pentru a-ţi salva viaţa. E vorba de scrisoarea în care 
îţi spuneam că regele, aflând despre dragostea noastră şi 
despre străduinţa mea de a zădărnici căsătoria dumitale cu 
infanta Portugaliei, l-a chemat pe fratele său vitreg, domnul 
d'Angoulcme, ţi arătându-i două spade, i-a spus: „Cu asta ai 
să-l ucizi astă-noapte pe Henric de Guise, de nu, te ucid eu 
pe tine mâine cu cealaltă”. Spune-mi, unde e scrisoarea 
aceea? 

— Iat-o - îi răspunse ducele de Guise, scoţând-o din sân. 

Margareta aproape că i-o smulse din mână, o deschise 
plină de nerăbdare şi după ce se convinse că era chiar 
aceea pe care o ceruse, scoase un chiot de bucurie şi o 
apropie de luminare; flacăra cuprinse pe dată hârtia, care 
se mistui într-o clipă. Apoi Margareta, ca şi când s-ar fi 
temut ca nu cumva cutezătoarea înştiinţare să fie căutată 
până şi în cenuşă, o strivi cu piciorul. 

În tot acest timp cât ţinu înfrigurata căutare, ducele de 
Guise nu-şi luă ochii de la iubita lui. 


— Margareta - începu €l iarăşi - eşti mulţumită? 

— Da, pentru că acum, după ce te-ai căsătorit cu 
principesa de Porcian, fratele meu va ierta dragostea ce-mi 
porţi; dar nu mi-ar fi trecut cu vederea dezvăluirea unei 
taine ca acea pe care eu, din slăbiciunea pentru dumneata, 
n-am avut tăria să ţi-o ascund. 

— E adevărat - spuse ducele de Guise - pe atunci mă 
iubeai. 

— Şi te mai iubesc încă, Henric, la fel, ba mai mult ca 
oricând 

— Dumneata? 

— Da, eu; pentru că azi mai mult ca orieând am nevoie de 
un prieten sincer şi credincios. Ca regină, n-am parte de 
tron, iar ca soţie, de soţ! 

Tânărul principe dădu trist din cap. 

— Dar ţi-o spun, ţi-o repet, soţul meu nu numai că nu mă 
iubeşte, dar mă urăşte, mă dispreţuieşte; şi apoi chiar 
prezenţa dumitale în camera în care ar fi trebuit să fie el 
este, cred eu, o dovadă a acestei uri şi a acestui dispreţ. 

— Doamnă, nu e încă prea târziu; regelui Navarei i-a 
trebuit timp să se despartă de curtenii săi şi dacă n-a venit 
încă, n-o să mai zăbovească mult. 

— Iar eu îţi spun - izbucni Margareta cu o ciudă tot mai 
mare - îţi spun că n-are să vină. 

— Doamnă - strigă Gillonne, deschizând uşa şi ridicând 
perdeaua - doamnă, regele Navarei iese din apartamentul 
său! 

— Ah, ştiam eu că are să vină! exclamă ducele de Guise. 

— Henric - începu Margareta să-i vorbească cu glasul 
întretăiat şi prinzându-l de mine pe duce - îţi vei da seama 
acum dacă ştiu să-mi ţin cuvântul ori nu, dacă se poate avea 
încredere în făgăduiala ce-am făcut-o. Henric, treci în 
cămăruţa aceea. 

— Doamnă, îngăduie-mi să plec dacă mai e vreme, căci, îţi 
spun, la primul semn de dragoste ce ţi-l va arăta, voi ieşi din 
această încăpere şi atunci... va fi vai de el! 


— Nu eşti în toate minţile Intră, intră, îţi spun, îmi iau eu 
toată răspunderea! 

Şi zicând acestea, îl împinse pe duce în cămăruţă. Era şi 
timpul. Nici nu se închise bine uşa în urma principelui, că 
regele Navarei, însoţit de doi paji cu opt luminări de ceară 
galbenă înfipte în două sfeşnice, apăru zâmbind în pragul 
camerei. 

Margareta îşi ascunse tulburarea făcând o reverență 
adâncă. 

— Nu v-aţi culcat încă, doamnă? o întrebă bearnezul, cu 
aerul lui vesel şi deschis. Nu cumva mă aşteptaţi? 

— Nu, domnule - îi răspunse Margareta. Pentru că nu mai 
departe decât ieri mi-aţi spus că ştiţi prea bine că nu e 
vorba decât de o alianţă politică şi nu de o căsătorie şi deci 
n-o să vă purtaţi ca un soţ. 

— Prea bine, doamnă, dar asta nu înseamnă că nu putem 
sta puţin de vorbă. Gillonne, închide uşa şi lasă-ne singuri. 

Margareta, care şedea, se ridică şi întinse mâna vrând 
parcă să le poruncească pajilor să rămână. 

— Să chem doamnele din suită? întrebă regele. Sunt gata 
s-o fac dacă asta vreţi, cu toate că, vă mărturisesc, pentru 
ceea ce am să vă spun, ar fi bine să rămânem singur. 

Şi regele Navarei se îndreptă spre cămăruţă. 

— Nu! strigă Margareta, repezinclu-se dinainte-i. Nu, nu e 
nevoie, sunt gata să vă ascult. 

Bearnezul ştia acum-ceea ce voia să afle: aruncă o privire 
grăbită şi cercetătoare spre cămăruţă, ca şi cum ar fi ţinut 
să pătrundă dincolo de perdeaua ce o acoperea, în cele mai 
întunecate tainiţe ale ei. Apoi, întoreându-şi privirile spre 
frumoasa lui mireasă, palidă de spaimă, îi spuse cu un glas 
foarte calm: 

— Atunci, doamnă, să stăm puţin de vorbă. 

— Cum doreşte maiestatea voastră - îi răspunse tânăra 
femeie, care păru că se prăbuşeşte în scaunul pe care soţul 
ei o invită să se aşeze. 

Bearnezul se aşeză lângă ea. 


— Doamnă - începu el - orice-ar spune unii, căsătoria 
noastră este, cred eu, izbutită. Sunt al dumneavoastră şi 
sunteţi a mea. 

— Dar... - făcu Margareta înspăimântată. 

— Trebuie, aşadar - continuă regele Navarei, fără să fi 
părut că observă şovâiala Margaretei - să ne purtăm unul 
cu altul ca nişte buni aliaţi, de vreme ce azi ne-am jurat 
credinţă în faţa lui Dumnezeu. Nu sunteţi de aceeaşi 
părere? 

— Fără îndoială, domnule. 

— Doamnă, ştiu ce spirit pătrunzător aveţi, ştiu de 
asemenea câte primejdii mă pândesc aici, la curte; sunt 
tânăr şi deşi n-am făcut rău nimănui vreodată, am mulţi 
duşmani. În care tabără trebuie oare s-o socotesc, doamnă, 
pe aceea ce-mi poartă numele şi mi-a jurat credinţă în faţa 
altarului? 

— O, domnule, nu cumva credeţi... 

— Nu cred nimic, doamnă: sper şi vreau să fiu sigur că 
speranţa mea e întemeiată. De bună seamă, căsătoria 
noastră e doar un pretext, sau o capcană. 

Margareta tresări, căci poate acelaşi gând îi trecuse şi ci 
prin minte. 

— Aşadar, care din două? urmă Henric de Navara. Regele 
mă urăşte, ducele de Anjou mă urăşte, ducele d'Alenqon mă 
urăşte, iar Caterina de Medicis prea a urât-o pe mama ca să 
nu mă urască şi pe mine. 

— Vai, domnule, ce mi-e dat să aud! 

— Adevărul, doamnă - urmă regele - şi aş vrea ca nu 
cumva să se creadă că m-am lăsat înşelat în privinţa 
asasinării domnului de Mouy, sau a otrăvirii mamei mele. Aş 
vrea, zic, să nu fie aici cineva care să mă poată auzi” 

— Vai, domnule - exclamă repede Margareta, cu aerul cel 
mai calm şi mai senin cu putinţă - ştiţi doar că nu suntem 
decât noi doi aici! 

— Asta mă şi face să-mi descarc sufletul, să cutez să va 
spun că nu mă las înşelat nici de vorbele dulci pe care mi le 


adresează curtea Franţei şi nici de cele cu care mă 
întâmpină casa de Lorena. 

— Sire! Sire! strigă Margareta. 

— Ei, da, ce s-a întâmplat, draga mea? o întrebă Henric 
zâmbind la rându-i. 

— Domnule, astfel de vorbe pot fi foarte primejdioase. 

— Nu, când suntem între patru ochi nu pot fi - ii răspunse 
regele. Şi cum vă spuneam... 

Se vedea bine că Margareta era pradă unor nespuse 
chinuri şi că ar fi vrut să oprească fiecare cuvânt pe buzele 
bearnezului; dar Henric continuă să-i vorbească cu aerul lui 
de nepăsare: 

— Vă spuneam, aşadar, că sunt ameninţat din toate părţile, 
de rege, de ducele d'Alengon, de ducele de Anjou, 
ameninţat de regina-mamă, de ducele de Guise, de ducele 
de Mayenne, de cardinalul de Lorena, în sfârşit, de toată 
lumea. Aşa ceva, doamnă, se simte, o ştiţi prea bine. Ei 
bine! Împotriva tuturor acestor ameninţări, care nu vor 
întârzia să se transforme în atacuri, mă pot apăra doar cu 
ajutorul dumneavoastră, căci sunteţi iubită de toţi cei ce mă 
urăsc pe mine. 

— Cine, eu?! se arătă mirată Margareta. 

— Da, dumneavoastră - îi răspunse calm Henric de Navara 
- da, regele Carolvă iubeşte, ducele d'Alencon - apăsă el pe 
aceste cuvinte - vă iubeşte, regina Caterina vă iubeşte şi ea 
şi, în sfârşit, vă iubeşte şi ducele de Guise. 

— Dar bine, ce e de mirare că vă iubeşte toată lumea? Cei 
pe care i-am pomenit vă sunt fraţi sau rude şi să-ţi iubeşti 
rudele sau fraţii înseamnă să trăieşti întru Domnul. 

— Şi la urma urmei, domnule - îi vorbi Margareta, care 
simţea că se înăbuşă - unde vreţi să ajungeţi? 

— Vreau să ajung la ceea ce v-am spus, adică să fiţi dacă 
nu prietenă, atunci aliata mea. În felul acesta aş putea 
înfrunta orice; pe câtă vreme dacă, dimpotrivă, îmi veţi fi 
vrăjmaşă, sunt pierdut! 


— Vai, vrăjmaşa dumneavoastră?! Niciodată, domnule! 
exclamă Margareta. 

— Dar nici prietena mea?... 

— Poate... 

— Dar aliata 

— Sigur! 

Şi Margareta se întoarse spre rege, întinzându-i mina. 

Henric o luă, i-o sărută galant, ţinmdu-i-o, mai mult din 
dorinţa de a simţi cit de sinceră e Margareta decât din 
duioşie, şi îi spuse: 

— Doamnă, vă cred şi primesc alianţa dumneavoastră. 
Cum spuneam, am fost căsătoriţi fără să ne fi cunoscut, fără 
să ne fi iubit; am fost căsătoriţi fără să fim întrebaţi tocmai 
noi, cei ce urma să fim duşi în faţa altarului. Aşadar, 
obligaţii de soţ şi soţie nu avem. Precum vedeţi, v-am ghicit 
dorinţa şi în astă-seară vă confirm ceea ce v-am spus ieri. 
Noi însă legăm alianţă în mod liber, fără ca cineva să ne 
silească, ne facem tovarăşi, ca două suflete cinstite care îşi 
datorează sprijinul unul altuia şi statornicesc astfel o 
alianţă. La fel aţi înţeles şi dumneavoastră, nu-i aşa? 

— Da, domnule - îi răspunse Margareta, încercând să-şi 
tragă mâna. 

— Ei bine - continuă bearnezul, cu privirile aţintite asupra 
uşii cămăruţei - cum cea dintâi dovadă a unei alianţe 
sincere este încrederea neţărmurită, am să vă povestesc 
acum, doamnă, până în cele mai tainice amănunte, planul 
pe care l-am pus la cale ca să pot răpune aceste duşmănii. 

— Domnule... - murmură Margareta întorcând şi ea ochii, 
fără voie, spre cămăruţă, în vreme ce bearnezul, văzând că- 
i izbuteşte şiretlicul, îşi râdea în barbă. 

— Iată deci ce am de gând să fac - continuă el fără săpa:ă 
că observase tulburarea tinerei femei - am să... 

— Domnule - izbucni Margareta, ridicându-se brusc şi 
apucându-l pe rege de braţ - lăsaţi-mă să respir puţin; 
emoția... căldura... mă înăbuş! 


Margareta se făcuse galbenă ca ceara şi tremura toată, 
gata-gata să se prăbuşească pe covor. 

Henric se duse de-a dreptul spre una din ferestrele mai 
depărtate, pe care o deschise. Fereastra dădea spre râu... 

Margareta se duse după el. 

— Tăceţi, sire, tăceţi, ca nu cumva să vi se întâmple ceva! îi 
spuse ea în şoaptă. 

— Vai, doamnă - exclamă bearnezul cu obişnuitul lui 
zâmbet - dar nu mi-aţi spus că suntem singuri? 

— Aşa-i, domnule, dar n-aţi auzit că se poate asculta totul 
cu ajutorul unei ţevi vârâte în plafon sau în perete? 

— Bine, doamnă, bine - îi răspunse bearnezul cu glas 
scăzut. Ce-i drept, de iubit nu mă iubiţi, dar sunteţi o femeie 
cinstită. 

— Ce vreţi să spuneţi, domnule? 

— Vreau să spun că dacă aţi fi fost în stare să mă trădaţi, 
m-aţi fi lăsat să continui, pentru că tot mă trădam singur. 
Dumneavoastră m-aţi oprit însă. Acum ştiu că cineva se află 
ascuns aici, că sunteţi o soţie necredincioasă, dar o aliată 
credincioasă. Şi în clipa de faţă - adăugă bearnezul cu un 
zâmbet - de credinţă am mai multă nevoie în politică decât 
în dragoste... 

— Sire... - murmură Margareta, uluită. 

— Bine, bine, despre toate acestea vom vorbi mai târziu, 
când ne vom cunoaşte mai bine - îi răspunse Henric. 

Apoi, ridicând glasul: 

— Ei bine, doamnă, acum respiraţi mai uşurată? 

— Da, sire - îi răspunse în şoaptă Margareta. 

— În cazul acesta - îi mai spuse bearnezul - nu vreau să vă 
mai stingheresc. Era de datoria mea să vă prezint omagiile 
mele şi să vă dau un semn de prietenie; primiţi-le, aşa cum 
vi le ofer, din toată inima. Aşadar, noapte bună. 

Margareta îl învălui pe soţul ei într-o privire plină de 
recunoştinţă şi, la rându-i, îi întinse mâna. 

— Ne-am înţeles - zise ea. 

— O alianţă politică sinceră şi leală? o întrebă Henric. 


— Sinceră şi leală - îi răspunse regina. 

După aceea, bearnezul se îndreptă spre uşă şi, uitându-se 
ţintă la Margareta, o făcu să-l urmeze ca vrăjită. Apoi, când 
perdeaua căzu între ei şi dormitor, Henric îi spuse degrabă 
şi pe şoptite: 

— Mulţumesc, Margareta, mulţumesc. Eşti o adevărată 
fiică a Franţei. Plec împăcat. Dacă nu mi-e hărăzită 
dragostea, am îi schimb prietenia dumitale. Mă bizui pe 
Margareta tot aşa cum se poate ea bizui pe mine. Rămâi cu 
bine, doamnă! 

Şi Henric îi sărută mâna soţiei sale, strângând-o uşor. Apoi 
se îndreptă cu pas sprinten spre apartamentele sale, 
şoptindu-şi sieşi, pe coridor: „Cine naiba să fi fost la ea? 
Regele, ducele de Anjou, ducele d'Aleanqon, ori ducele de 
Guise? Să fie oare vreun frate, vreun iubit, ori şi unul şi 
altul? La drept vorbind, nu prea îmi convine întâlnirea asta 
cu baroana; dar de vreme ce i-am făgăduit şi cum Dariole 
mă aşteaptă... nu-i nimic; mă tem că nu prea e în avantajul 
ei că am trecut prin dormitorul soţiei mele în drum spre ea, 
căci, fir-ar să fie! Margot asta, cum îi spune cumnatul meu 
Carol al IX-lea, e o fiinţă minunată”. 

Şi cu un pas în care se simţea o uşoară şovăială, Henric de 
Navara sui scara ce ducea spre apartamentul doamnei de 
Sauve. 

Margareta îl urmări cu privirea până ce-l pierdu din ochi, 
şi apoi intră din nou în camera ei. Găsindu-l pe duce în uşa 
cămăruţei, simţi aproape o remuşcare. 

La rândul său, ducele avea un aer grav, şi fruntea lui 
încruntată trăda un zbucium lăuntric. 

— Azi Margareta e neutră - i se adresă el. Peste optzile ne 
va fi potrivnică. 

— Vai, ai tras cu urechea? făcu ea. 

— Ce-ai fi vrut să fac în cămăruţa aceea? 

— Şi găseşti că m-am purtat altfel de cum trebuia să se 
poarte regina Navarei? 


— Nu, dar altfel de cum trebuia să se poarte iubita ducelui 
de Guise. 

— Domnule - răspunse regina - pot să nu-mi iubesc soţul, 
dar nimeni nu are dreptul să-mi ceară să-l trădez. Spune- 
mi, cu mâna pe suflet, dumneata ai trăda vreo taină a 
principesei de Porcian, soţia dumitale? 

— Lasă, doamnă, lasă - făcu ducele dând din cap. Pricep, 
îmi dau seama că nu mă mai iubeşti ca pe vremea când îmi 
destăinuiai ce urzeli punea la cale regele împotriva mea şi 
alor mei. 

— Regele era cel puternic, iar voi cei slabi. Acum Henric 
este cel slab, şi voi cei puternici. Vezi bine că joc mereu 
acelaşi rol. 

— Doar că treci dintr-o tabără în alta. 

— Domnule, acesta este un drept pe care mi l-am câştigat 
salvânduc-ţi viaţa. 

— Bine, doamnă, şi cum atunci când se despart 
îndrăgostiţii îşi înapoiază darurile ce şi-au făcut, vă voi salva 
şi eu viaţa dacă se va ivi prilejul. În felul acesta vom fi chit. 

Şi spunând acestea, ducele făcu o plecăciune şi ieşi, fără 
ca Margareta să fi schiţat vreun gest ca să-l oprească, în 
anticameră o găsi pe Gillonne, care-l însoţi până la 
fereastra de la parter, iar în şanţ pe pajul său cu care se 
întoarse acasă. 

În acest timp, Margareta se duse visătoare la fereastră. 

— Ce noapte a nunţii! murmură ea. Soţul fuge de mine, iar 
iubitul mă părăseşte! 

În clipa aceea, un student ce trecea de partea cealaltă a 
şanţului, venind dinspre 'Tour du Bois şi îndreptându-se 
spre moara Monnaie, cânta cu niina-n şold: De ce, hai 
spune, draga mea, Când părul să ţi-l muşc aş vrea, Să-ţi 
muşc şi gura ta frumoasă, Să-ţi mângâi sânul c-o privire, 'Te- 
arăţi atât de sperioasă, De parc-ai fi la mănăstire? Şi ochii 
tăi tu cui i-ai dat, Şi sânul tău cel minunat, Şi fruntea-ţi, 
buzele surori? 

Pe Pluton vrei a-l săruta, Ori lângă Caron vrei să mori. 


Când el te-o duce-n barca sa? 

Şi după ultimu-ţi copac, Din tine nu va fi rămas decât o 
gură vineţie; Iar când eu, mori, te-oi mai vedea, N-oi spujie 
umbrelor, să ştie că tu ai fost iubita mea! 

Aşa că, mândro, cât trăieşti, Într-una să mă tot iubeşti, Nu- 
mi mai feri guriţa ta, Fiindcă-n ziua de-i muri, Tu, ce mi-ai 
frânt inima mea. 

Zău, crede-mă, te vei căi. 

Margareta asculta acest cântec zâmbind melancolica: 
apoi, când glasul studentului se stinse în depărtare, închise 
fereastra şi o chemă pe Gillnmie să-i pregătească patul. 

III. 

UN REGE POET. 

În ce-a de-a doua zi, ca şi în următoarele, serbările, dansul 
şi întrecerile de arme se ţinură lanţ. 

O împăcare asemănătoare urma să se petreacă şi între 
cele două tabere. Se schimbau cuvinte curtenitoare şi se 
trăiau clipe de duioşie, care puteau să-l ameţească până şi 
pe cel mai înverşunat hughenot. Părintele Cotton fusese 
văzut la masă, chefuitul cu baronul Courtaumer, iar ducele 
de Guise plimbându-se în susul Senei, cu barca, împreună 
cu principele de Conde, în cea mai desăvârşită armonie. 

Regele Carol părea să fi uitat de obişnuita lui melancolie şi 
era nedespărţit de cumnatul lui. În sfârşit, regina mamă era 
atât de bine dispusă şi atât de preocupată de broderii, 
bijuterii şi podoabe dE. Tot felul, că nici nu mai apuca să 
doarmă. 

Hughenoţii, moleşiţi întrucâtva de aceasta Capual, au 
început să-şi îmbrace din nou jachetele de mătase, să-şi 
arboreze emblemele şi să bată drumurile pe sub unele 
balcoane de parcă ar fi fost catolici. De pretutindeni se 
simţea o înclinare în favoarea religiei reformate, de parcă 
întreaga în curte urma să devină protestantă. Până şi 
amiralul, om cu atâta experienţă, se lăsase luat de viitoare 
ca şi ceilalţi şi mintea i se înfierbântase până într-atât, încât 
într-o seară uitase timp de două ceasuri să-şi molfăie 


scobitoarea, îndeletnicire în voia căreia se lăsa de obicei 
cam după ora două după-amiază, când îşi termina prânzul, 
şi până la opt seara, când se aşeza să cineze. 

În seara în care amiralul îşi îngăduise, lucru de necrezut, 
să dea uitării tabieturile sale, regele Carol al IX-lea îl poftise 
la o gustare între prieteni pe Henric de Navara şi pe ducele 
de Guise. Când aceasta se termină, trecu împreună cu ei în 
camera lui, unde tocmai le explica mecanismul iscusit al 
unei capcane pentru lupi, inventată de el; apoi, 
întrerupându-se brusc, întrebă: 

— Domnul amiral nu vine astă-seară? L-a văzut cineva azi? 
Ştie cineva ceva despre el? 

— Eu - îi răspunse regele Navarei - şi dacă maiestatea 
voastră este îngrijorată de sănătatea lui, aş putea-o linişti 
spunându-i că l-am văzut azi-dimineaţă la şase şi astă-seară 
la şapte. 

— A!!! exclamă regele, ale cărui priviri, pentru o clipă 
distrate, se opriră acum cu o curiozitate iscoditoare asupra 
cumnatului său. Te-ai trezit cam devreme, Henric, pentru 
un tânăr însurăţel. 

— Da, sire. - răspunse regele Bearnului. Voiam să aflu de 
la amiral, care le ştie pe toate, dacă gentilomii pe care îi 
aştept sunt pe drum. 

1 Aluzie ia cucerirea oraşului de către Hanibal în anul 215. 
Care şi-a instalat aci tabăra de iarnă. Oraşul oferind condiţii 
minunate de tral. Armata lui Hanibal a fost acuzată că „a 
adormit în del ici i lo de la Capua”. Locuţiunea aceasta a 
trecut în limbă cu înţelesul de: „A pierde un timp preţios cu 
plăcerile”. 

— Alţi gentilomi! Aveai opt sute în ziua nunţii şi de atunci 
sosesc neîncetat alţii. Nu cumva vreţi să ne cotropiţi? făcu 
Carol al IX-lea râzând. 

Ducele de Guise încruntă din sprâncene. 

— Sire - spuse bearnezul - se vorbeşte de o campanie în 
Flandra şi de aceea îi string în juru-mi pe toţi cei din ţara 


mea sau pe vecinii pe care-i socot de trebuinţă maiestăţii 
voastre. 

Ducele, aducârâdu-şi aminte de planul de care bearnezul îi 
vorbise Margaretei în ziua nunţii, deveni mai atent. 

— Bine, bine - îi răspunse regele cu un zâmbet hain. Cu 
cât vin mai mulţi, va fi cu atât mai bine; să vină, Henric, să 
vină, dar cine sunt aceşti gentilomi? Nădăjduiesc că nişte 
viteji! 

— Sire, nu ştiu dacă gentilomii mei vor preţui vreodată cât 
ai maiestăţii voastre, ai domnului duce de Anjou, sau ai 
domnilor ele Guise, dar îi cunosc şi ştiu că vor face tot ce le 
va sta în putere. 

— Sunt mulţi? 

— Încă zece sau doisprezece. 

— Cum îi cheamă? 

— Sire, numele lor îmi scapă şi, afară de unul din ei, 
despre care Teligny mi-a spus că ar fi un adevărat gentilom 
şi pe care îl cheamă de La Mole, nu v-aş putea spune... 

— De La Mole! Nu cumva e un Lerac de La Mole? întrebă 
regele, care se pricepea foarte bine în tainele genealogiei. 
Un provensal? 

— Aşa-i, sire. După ciun vedeţi, îmi adun oameni până şi 
din Provența. 

— Iar eu - răspunse ducele de Guise cu un zâmbet 
batjocoritor - am mers şi mai departe decât maiestatea sa 
regele Navarei, pentru că am ajuns până la Piemont tot 
căutându-mi credincioşi devotați bisericii catolice. 

— Catolici ori hughenoți - îl întrerupse regele - puţin îmi 
pasă. Viteji să fie! 

Şi ca să rostească vorbele acestea, anume că hughenot ori 
catolic erau totuna, regele îşi luă un aer atât de nepăsător, 
încât îl uimi chiar şi pe ducele de Guise. 

— Maiestatea voastră le poartă de grijă flamanzilor noştri! 
se minună amiralul căruia, de câteva zile, regele ii 
îngăduise să intre la el fără să mai fie anunţat şi tocmai 
prinsese ultimele cuvinte ale regelui. 


— Ah, iată-l şi pe părintele meu, pe amiral! exclamă Carol 
al IX-lea, desfăcându-şi braţele. Vorbeşti de război, de 
nobili, de viteji, şi uite-l aici: unde te întorci, de el dai. Ca un 
magnet care atrage fierul. Cumnatul meu, regele Navarei, 
şi vărul meu, ducele de Guise, aşteaptă întăriri pentru 
armata dumneavoastră. Despre asta vorbeam. 

— Şi întăririle sosesc - spuse amiralul. 

— Aţi aflat ceva, domnule? se interesă bearnezul. 

— Da, fiul meu, şi în primul rând, de domnul de La Mole. 
Ieri era la Orleans, şi mâine sau poimâine va fi la Paris. 

— Ei, drăcia dracului! Care va să zică domnul amiral se 
ocupă şi cu spiritismul, de vreme ce ştie ce se petrece la 
treizeci sau patruzeci de leghe depărtare! Eu unul aş fi 
mulţumit să pot şti atât de bine ca dumneata ce s-a 
întâmplat şi ce-o să se întâmple la porţile Orleans-ului. 

Coligny se prefăcu că nu ia în seamă înţepătura 
usturătoare a ducelui de Guise care, fără doar şi poate, 
avea o umbră de bănuială că amiralul pusese la cale crima, 
şi de aceea făcea aluzie la moartea tatălui sau, Franqois de 
Guise, ucis de către Poltrot de Mere în faţa Orieans-ului. 

— Domnule - răspunse el rece şi demn - mă ocup cu 
spiritismul ori de câte ori vreau să aflu cu precizie cum or 
să-mi meargă treburile, ale mele şi ale regelui. Acum o oră 
mi-au sosit veşti de la Orleans şi, venind cu poşta, au putut 
străbate treizeci şi două de leghe într-o singură zi. Domnul 
de La Mole, care vine călare, nu face decât zece pe zi, şi o 
să fie aici abia în 24 Iată cheia vrăjitoriei! 

— Bravo, tată! Bine i-ai răspuns! exclamă Carol al IX-lea. 
Dovedegşte-le acestor tineri că nu numai vârsta, ci şi 
înţelepciunea ţi-au albit barba şi parul; aşadar, să-i lăsăm să 
vorbească de întâlnirile şi aventurile lor amoroase, iar noi 
să ne ocupăm de războaiele noastre. Nu există regi buni 
fără sfetnici buni! Domnilor, plecaţi! Am de vorbit cu 
amiralul. 

Cei doi tineri ieşiră, mai întâi regele Navarei, apoi ducele 
de Guise; dar după ce trecură pragul cei doi se despărţiră, 


făcându-şi câte o plecăciune plină de răceală. 

Coligny îi urmări cu privirea, cuprins de o oarecare 
îngrijorare, căci nu-şi închipuia cum s-ar fi putut apropia 
cele două porniri de ură fără să izbucnească ceva. Carol al 
IX-lea, înțelegând ce se petrecea în cugetul lui, se apropie 
de el şi, sprijinindu-şi braţul de cel al amiralului, ii spuse: 

— Fii pe pace! Rostul meu e să veghez ca fiecare să fie 
supus şi cuviincios. Din ziua în care mama mea nu mai e 
regină, eu sunt rege. Şi ea nu mai e regină de când Coligny 
îmi estE. Părinte. 

— Oh, sire - exclamă amiralul - regina Catcrina... 

— Ştie doar să învrăjbească! Pacea cu ea nu e cu putinţă. 
Catolicii ăştia italieni parc-ar fi turbaţi. Sunt puşi doar pe 
distrugere. Pe când eu, dimpotrivă, nu numai că vreau să fie 
pace, dar mai vreau ca puterea mea să fie în mâinile 
Bisericii. Ceilalţi sunt putrezi până-n măduva oaselor şi mă 
scot din fire cu aventurile lor amoroase şi cu dezmăţ ui 
lorUite, sa vorbim pe şleau - continuă Carol al IX-lea, 
deschizându-şi şi mai mult sufletul. N-am încredere în 
niciunul din cei ce mă înconjoară, în afară de noii mei 
prieteni! Ambiţia familiei Tavannes îmi dă de bănuit. Lui 
Vieilleville nu-i e gândul dedt la vinuri bune şi ar fi în stare 
să-şi vândă regele pentru o balercă de vin de Cipru. Lui 
Montmorency nu-i c capul decât ia vânătoare şi îşi trece 
vremea cu pinii şi cu şoimii lui. Contele de Retz e spaniol, 
iar de Guise sunt din Lorena. Doamne, iartă-mă, dar parcă 
în toată Franţa asta nici n-ar mai fi francezi adevăraţi în 
afară de mine, de cumnatul meu regele Navarei şi de tine 1 
Dar eu sunt legat de tron şi nu pot comanda oşti. Tot ce-mi 
pot îngădui e să vânez în voie la Saint-Germain şi la' 
Rambouillet. Cumnatul meu e prea tânăr şi n-arc prea 
multa experienţă. De altfel, pare-mi-se, e leit taică-său, 
Antoine, căruia femeile i-au mâncat capul. Numai tu, 
părintele meu, eşti şi viteaz ca Iuliu Cezar, şi înţelept ca 
Platou. Aşa că, zău dacă ştiu ce e mai bine să fac: să te ţin 
aici ca sfetnic, sau să te trimit acolo ca general. Dacă îmi 


eşti sfetnic, cine să comande? Şi dacă comanzi, cine să-mi 
fie sfetnic? 

— Sire - făcu Coligny - întâi victoria şi, dună biruinţă, 
sfatul. 

— Asta ţi-e părerea! Bine! Fie! Aşa vom face. Luni ai să 
pleci în Flandra, iar eu la Amboise. 

— Maiestatea voastră pleacă din Paris? 

— Da, sunt obosit de atâta agitaţie şi de atâtea petreceri. 
Eu nu sunt un om de acţiune, mie îmi place mai mult să 
visez. Nu sunt făcut să fiu rege: eu m-am născut să fiu poet. 
Ai să formezi un fel de consiliu care să guverneQe cât timp 
ai să fii în război. Şi dacă mama n-o să facă parte din acest 
consiliu, totul o să meargă bine. Eu i-am şi dat de veste lui 
Ronsard să vină după mine, şi acolo, împreună, departe de 
toate frământările, departe de lume, departe de cei răi, la 
umbra copacilor bătrâni, pe malul râului, în murmurul 
pâraielor, vom vorbi despice cele sfinte. Ascultă, te rog, 
aceste versuri prin care îl poftesc să vină la mine) le-am 
făcut azi-dimineaţă. 

Coligny zâmbi. Carol al IX-lea îşi trecu mâna peste fruntea- 
i palidă şi lucioasă ca fildeşul şi, parcă în ritmul unui cântee, 
începu să rostească aceste versuri: Ronsard, prea bine ştiu, 
de nu mă vei vedea, Al rigăi tale glas curând îl vei uita. Dar 
ține bine minte, mă rog domniei-tale, Că n-am să las 
vreodată a stihurilor cale; Drept care-am vrut la tine s- 
ajungă acest răvaş. Să-ţi bucure-a ta minte şi gânduc-ţi 
nărăvaş. Mai lasă grija casei, şi tot gospodăritul, Că-i dusă 
vremea; lasă, Ronsard, grădinăritul; Urmează-ţi domnul, 
care la pieptul lui te ţine Pentru a tale stihuri, şi brave şi 
blajine, Şi dacă, cine ştie, nu-mi vii tu la Amboise, Să afli că 
se iscă, cu sigur, un necaz. 

— Bravo! Sire, bravo! răspunse Coligny. Eu mă pricep mai 
bine într-ale războiului decât în ale poeziei, dar îmi pare că 
versurile astea sunt la fel de luminoase ca şi cele ale lui 
Ronsard. Doratl şi chiar Michel de L'Hospital, cancelar al 
Franţei! 


— Vai, părinte al meu! exclamă Carol al IX-lea. De-ar fi 
adevărat ce spui, căci, vezi tu, numele de poet mi-e mai 
scump ca orice şi cum îi spuneam acum câteva zile 
magistrului meu de poetică: Stihuri de ştii a face - pe- 
oricine ar supăra - E la un preţ mai mare decât a guverna; 
Noi amândoi, vai, sire, purtăm câte-o toroană. Ca rege am 
primit-o, tu ca poet o dai, Căci duhul tăwzvâcneşte de o 
cerească-ardoare, Pe când eu strălucesc doar prin a mea 
grandoare Şi când spre zei mă-ntorc şi-nccre să trag 
foloase, Ronsard e favoritul, iar eu culeg ponoase. Ah! lira 
ta, poete, subjugă-n vers şi rime Al lumii spirit; mie, 
materia-mi rămâne. Ea-ţi scrie un nume-n aur, şi-un tron ţi- 
e făurit Unde tiranul crâncen nicicând n-a năzuit. 

1 Jean Dorat (1508-1588), poet francez aparţirund 
Pleiadei, maestrul lui Ronsard, a scris poezii şi în limba 
latină. 

— Sire - îi spuse Coligny - ştiam eu de multă vreme că 
maiestatea voastră e un favorit al muzelor, dar nu ştiam că 
ele vă sunt sfetnicul cel mai de preţ. 

— După tine, părinte al meu, după tine, şi tocmai pentru 
că nu vreau să mă stric cu ele, doresc ca tu să ţii frânele. 
Aşadar, ascultă: trebuie să răspund acum unui nou 
madrigal pe care marele şi scumpul meu poet mi l-a 
trimis... deci, deocamdată nu-ţi pot pune la dispoziţie toate 
documentele necesare, ca să iei cunoştinţă de marea 
neînțelegere ce există între mine şi Filip al II-lea. Pe 
deasupra, mai e şi un plan strategic pe care l-au elaborat 
miniştrii mei. Am să le caut pe toate şi am să ţi le dau mâine 
dimineaţă. 

— La ce oră, sire? 

— La zece; şi dacă, din întâmplare, tocmai voi compune 
vreo poezie, dacă voi sta cumva în cabinetul meu... ei bine, 
tu să intri totuşi şi să iei documentele pe care ai să le 
găseşti pe masa aceasta, închise în mapa roşie; e o culoare 
care îţi sare în ochi, nu te poţi înşela; eu unul vreau să-i 
scriu lui Ronsard. 


— Rămâneţi cu bine, sire. 

— Mergi sănătos. 

— Mâna voastră, sire. 

— Ce aud? Mâna? Vino în braţele mele, la pieptul meu, aici 
e locul tău! Hai, vino, bătrâne ostaş, vino! 

Şi Carol al IX-lea, trăgându-l la pieptul său pe Coligny, care 
tocmai se înclina în faţa lui, îi sărută părul nins... 

Amiralul ieşi, ştergându-şi o lacrimă. 

Carol al IX-lea îl urmări cu privirea până dispăru şi îi 
ascultă paşii cât timp îi putu auzi; pe urmă, când nu mai 
văzu şi nu mai auzi nimic, îşi lăsă ca de obicei capul lui palid 
pe umăr şi intră agale în sala armelor. 

Sala aceasta era locul preferat al regelui; aci lua lecţii de 
scrimă cu Pompee şi de poezie cu Ronsard. Şi tot aci îşi 
adunase o colecţie bogată de arme de atac şi apărare, 
dintre cele mai frumoase din câte se găseau. Aşa că toţi 
pereţii erau împodobiţi cu securi, scuturi, sulițe, halebarde, 
pistoale şi muschete; şi chiar în acea zi, un armurier îi 
adusese o minunată arliebuză, pe ţeava căreia erau 
încrustate aceste patru versuri făcute de el însuşi. 

Ca să apăr o lege, Sunt credincioasă şi frumoasă; Ca să-l 
apar pe rege, Sunt cruda şi frumoasă. 

Aşadar, după cum am mai spus, Carol al IX-lea intră în 
această sală. După ce închise uşa principală prin care 
venise, ridică o perdea în dosul căreia se afla intrarea unei 
camere. Aci, îngenuncheată pe un scăunaş de rugăciune, o 
femele se ruga. 

Cum totul se petrecuse în tăcere, iar paşii regelui, al căror 
zgomot fusese înghiţit de covor, nu se auziseră mai mult 
decât cei ai unei fantome, femeia ce stătea îngenunclieată, 
neauzind nimic, nici nu întoarse capul, ci se rugă mai 
departe. Dus pe gânduri, Carol al IX-lea rămase o clipa în 
picioare, uitându-se la ea. 

Era o femeie tânără încă, a cărei frumuseţe robustă era 
pusă în valoare de veşmintele ţărăneşti din regiunea Caux, 
pe care le purta. Pe cap avea o bonetă din acelea înalte, 


foarte la modă la curtea Franţei, pe vremea domniei 
Isabelei de Bavaria, iar pieptarul ei roşu era brodat în 
întregime cu aur, asemenea pieptarelor ţărănoilor de azi 
din Nettuno şi SorA. Încăperea, pe care o locuia de aproape 
douăzeci de ani, era vecină cu dormitorul regelui şi vădea 
un ciudat amestec de eleganţă rafinată şi de rustic. Căsuţa 
de ţară înrâurise stilul palatului aproape în aceeaşi măsură 
în care acesta îl înrâurise pe al căsuţei. Şi aşa se stabilise 
un echilibru între simplitatea ţărăncii şi eleganța unei 
doamne din lumea marE. Într-adevăr, scăunaşul pe care 
stătea îngenuncheată era din lemn de stejar sculptat cu 
măiestrie şi acoperit cu o catifea de care atârnau franjuri 
de aur; iar biblia - căci femeia era protestantă - biblia din 
care îşi citea rugăciunile era un ceaslov vechi şi zdrenţuit, 
cum găseşti doar în casele cele mai Sărmane. 

Şi totul în această încăpere era asemenea scăunelului de 
rugăciuni şi bibliei. 

— Ei, Madelon! spuse regele. 

Femeia îngenuncheată îşi înălţă capul, zâmbind la auzul 
acestui glas cunoscut; apoi se ridică. 

— Ah, tu erai, fiul meu! făcu ea. 

Da, doică; vino încoace! 

Carol al IX-lea lăsă perdeaua să cadă şi se aşeză pe braţul 
unui fotoliu. Doica se apropie de el. 

— Cei vrei de la mine, Chariot? îl întrebă ea. 

— Vino lingă mine şi răspunde-mi în şoaptă. 

Doica se apropie cu acea căldură care nu-şi are izvorul 
decât în duioşia maternă a femeii faţă de copilul pe care l-a 
alăptat, dar căreia, în cazul de faţă, pamfletele vremii îi 
atribuiau o cauză mai puţin nevinovată. 

— Sunt aici, spune! 

— A venit omul pe care l-am chemat? 

— Da. De o jumătate de ceas. 

Carol se ridică, se apropie de fereastră, se uita să vadă 
dacă nu pândea nimeni, se apropie de uşă, puse urechea ca 
să se asigure că nimeni nu ascultă, suflă praful de pe 


panoplia cu trofee, îşi mângâie ogarul lui mare, care se 
ţinea după el pas cu pas şi se oprea ori de câte ori se oprea 
stăpânul, ca s-o pornească apoi o dată cu el; se apropie 
după aceea de dădacă, spunându-i: 

— Bine, doică, să vină! 

Femeia ieşi prin aceeaşi uşă prin care intrase regele, iar 
acesta se sprijini de o masă pe care se aflau tot felul de 
arme. 

Abia se sprijinise de masă că perdeaua se ridică iarăşi şi 
cel aşteptat intră. 

Era un om de aproape patruzeci de ani, cu ochii cenuşii şi 
nesinceri, cu nasul adus ca un cioc de cucuvae şi a cărui 
faţă era lăţită de umerii obrazului, foarte ieşiţi. Chipul 
acestuia încercă să exprime respect, dar de pe buzele 
vinete de spaimă izbuti să-şi smulgă doar Im zâmbei ipocrit. 

Carol duse încetişor mâna la spate şi apucă un pistol de o 
construcţie foarte nouă, care lua foc când piatra se atingea 
de o rotiţă de oţel - şi nu ca la celelalte, cu ajutorul fitilului, 
şi cu privirea lui ştearsă se uită la noul personaj pe care l- 
am introdus în scenă. Pe când îl cerceta din ochii, Carol 
fluiera cu mult meşteşug şi muzicalitate unul din cântecele 
lui favorite, de vânătoare. 

După câteva clipe, în care timp chipul străinului se 
descompunea văzând cu ochii, regele îi vorbi: 

— Dumneata eşti deci Franqois de Louviers-Maurevel? 

— Da, sire. 

— Şeful artificier? 

— Da, sire. 

— Am vrut să te cunosc. 

Maurevel făcu o plecăciune. 

— Precum ştii - urmă Carol apăsând pe cuvinte - îmi 
iubesc toţi supuşii deopotrivă. 

— Ştiu - bâigui Maurevel - ştiu că maiestatea voastră este 
părintele poporului. 

— Şi că, hughenoți sau catolici, toţi sunt copiii mei. 


Maurevel amuţi; dar tremurul ce-i zguduia trupul nu 
scăpă privirii pătrunzătoare a regelui, deşi cel căruia îi 
vorbea era pe jumătate în întuneric. 

— Dumitale, care te-ai războit atât de crâncen cu 
hughenoţii, văd că nu-ţi prea place. 

Maurevel căzu în genunchi. 

— Sire - bâigui el - vă rog să credeţi... 

— Cred - continuă Carol al IX-lea, aţintindu-şi tot mai mult 
asupra lui Maurevel privirea lui care, din sticloasă cum 
fusese la început, aproape că scăpăra acum - cred că la 
Montcontour ţi-a venit pofta să-l ucizi pe domnul amiral 
care a ieşit adineauri de la mine; cred că lovitura ţi-a dat 
greş şi când ai văzut asta, ai trecut în armata ducelui de 
Anjou, fratele nostru; în sfârşit, cred că ai trecut din nou, 
după aceea, de partea principilor şi că ai intrat în compania 
domnului de Mouy de SaintPhale... 

— Vai, sire! 

— Viteaz gentilomul acela din Picardia, nu-i aşa? 

— Sire, sire - strigă Maurevel - nu mă năpăstuiţi! 

— Vrednic ostaş era - urmă Carol al IX-lea şi pe când 
vorbea, o grimasă de cruzime, aproape sălbatică, i se 
întipărea tot mai mult pe chip - vrednic ostaş cel care te-a 
primit ca pe un fiu, ţi-a dat adăpost, te-a îmbrăcat, ţi-a dat 
demâncare! 

Maure vel oftă deznădăjduit. 

Pare-mi-se, îi spuneai „tată” - urmă regele cu cruzime - şi 
între dumneata şi fiul lui, tânărul de Mouy, se legase o caldă 
prietenie, nu-i aşa? 

W Maurevel, tot în genunchi, se încovoia din ce în ce mai 
mult sub povara vorbelor lui Carol al IX-lea, care se ţinea 
drept, nepăsător, ca o statuie la care doar buzele aveau 
viaţă. 

— Ia stai puţin - începu regele din nou - n-aveai oare de 
primit zece mii de scuzi de la domnul de Guise dacă l-ai fi 
ucis pe amiral? 


Copleşit de spaimă, ucigaşul se izbea cu fruntea de 
pardoseală. 

— Iar pe bunul tău părinte, domnul de Mouy, îmi amintesc 
că l-ai însoţit într-o zi, când a pornit-o în recunoaştere spre 
Chevreux. La un moment dat, a scăpat biciul din mână şi a 
descălecat ca să-l ridice. Erai numai tu cu el; atunci ai smuls 
un pistol din co-bur şi, pe câncl se apleca, l-ai izbit în şale; 
pe urmă, când ai văzut că e mort, pentru că l-ai ucis dintr-o 
singură lovitură, ai luat-o la fugă pe calul dăruit de el. Asta-i 
povestea, nu-i aşa? 

Maurevel rămase încremenit în faţa acestei învinuiri care 
era adevărată până în cele mai mici amănunte, iar Carol al 
IX-lea începu din nou să fluiere, la fel de meşteşugii; şi de 
muzical, acelaşi cântec de vânătoare. 

— Şi ştii tu oare, meşter ucigaş - reluă el după o clipă - ştii 
tu că tare aş avea chefsă te trimit la spânzurătoare? 

— Vai, maiestate! se tângui Maurevel. 

— Nu mai departe decât ieri tânărul de Mouy mi-a cerut 
aceasta; şi zău dacă am ştiut ce să-i răspund, pentru că ce- 
mi cerea era îndreptăţit. 

Maurevel îşi împreună mâinile. 

— Şi era cu atât mai îndreptăţit cu cât, aşa cum îţi 
spuneam, eu sunt părintele poporului meu şi precum ţi-am 
mai pomenit, acum când m-am împăcat cu hughenoţii, ei 
sunt în aceeaşi măsură copiii mei ca şi catolicii. 

— Sire - grăi Maurevel deznădăjduit - viaţa mea ev 
mâinile voastre, faceţi ce vreţi cu ea. 

— Asta aşa e şi de aceea nu dau un ban pe ea. 

— Dar, sire - întrebă ucigaşul - nu există oare nici un 
mijloc să-mi răscumpăr crima? 

— Nu. Nu există. Dar dacă aş fi în locul tău, ceea cenue 
cazul, slavă Domnului...! 

— Şi dac-aţi fi în locul meu, sire? îngăimă Maurevel, cu 
ochii ţintă la buzele lui Carol. 

— Cred că m-aş descurca - îi răspunse regele. 


Maurevel se ridică într-un genunchi şi într-o mână, 
aţintindu-şi asupra lui Carol al IX-lea privirile, ca să se 
asigure că nu-şi bate joc de el. 

— Bineînţeles că mi-e foarte drag tânărui de Mouy - urmă 
regele - dar la fel de drag îmi e şi vărul meu, ducele de 
Guise; şi dacă el mi-ar cere viaţa unui om, iar celălalt 
moartea lui, te rog să mă crezi că aş fi în mare încurcătură. 
Cu toate astea, ca un bun politician şi un adevărat 
credincios, ar trebui să-i dau ascultare vărului meu de 
Guise, pentru că oricât de viteaz ostaş ar fi de Mouy, cle 
mult prea neînsemnat faţă de un principe de Lorena. 

Pe când regele rostea aceste cuvinte, Maurevel se ridică 
încet-încet, ca un om care îşi revine la viaţă. 

— Aşa că pentru tine, în situaţia în care te afli, lucrul de 
căpetenie e să-i câştigi bunăvoința vărului meu; aH. Da, uite 
ce-mi spunea el ieri: Maurevel făcu un pas înainte. 

— Sire, închipuiţi-vă că în fiecare dimineaţă, pe la zece, 
duşmanul meu de moarte trece pe sirada SaintGermain- 
rAuxerrois, venind dinspre Luvru. II văd mereu de lao 
fereastră cu zăbrele, de la parter. E fereastra încăperii în 
care locuieşte fostul meu preceptor, canonicul Pierre Piles. 
Şi cum vă spun, îmi văd duşmanul trecând în fiecare zi şi de 
ficcare dată mă rog diavolului să-l înghită pământul”. Eh, ia 
spune, jupân Maurevel - continuă Carol - dacă ai fi diavolul, 
sau dacă i-ai ţine locul măcar o clipă, nu crezi că i-ar face 
plăcere vărului meu de Guise? 

Maurevel îşi regăsi zâmbetul lui drăcesc şi buzele-î vinete 
încă de spaimă rostiră aceste cuvinte: Sire, n-am cum să fac 
să-l înghită pământul! 

— Dar cu viteazul de Mouy îmi pare că ai ştiut. Şi să nu-mi 
spui că asta e din pricină ai avut pistol... Dar, ia ascultă, îl 
mai ai? 

— Sire, clacă-mi daţi voie - spuse tâlharul aproape stăpân 
pe el - trag mai bine cu archebuza decât cu pistolul. 

— Ce spui - făcu Carol al IX-lea - cu pistolul sau cu 
archebuza e totuna şi sunt sigur că vărul meu n-o să facă 


greutăţi în privinţa asta. 

— Numai că - răspunse Maurevel - mi-ar trebui o armă de 
mare precizie, căci s-ar putea să fie nevoie să trag de la 
depărtare. 

— Am aici în cameră zece archebuze cu care pot să 
nimeresc un scud de aur la cincizeci de paşi. Vrei să faci o 
încercare? 

— Oh, sire, cu cea mai mare plăcere! strigă Maurevel, 
îndreptându-se spre archebuza proptită într-un colţ, pe 
care Carol al IX-lea o primise chiar în acea zi. 

— Nu, nu cu aia - spuse regele - nu cu aceea! O ţin pentru 
mine. Peste câteva zile am să plec la o mare vânătoare şi 
sper să-mi fie de folos. Dar poţi să alegi pe oricare alta. 

Maurevel desprinse o archebuză de pe panoplie. 

— Şi acum, sirE. Cine e duşmanul? întrebă ucigaşul. 

— De unde vrei să ştiu eu? făcu Carol al IX-lea, zdrobindu-l 
pe nemernic cu privirea lui dispreţuitoare. 

— Am să-l întreb atunci pe domnul de Guise - îngăimă 
Maurevel. 

Regele ridică din umeri. 

— Nu-l întreba nimic - spuse el. Domnul de Guise n-o să-ţi 
răspundă. Crezi că-ţi răspunde cineva la o astfel de 
întrebare? Cine vrea să nu nimerească cu gâtul în laţ 
trebuie să ghicească. 

— Dar, vorba e, după ce să-l recunosc? 

— Ţi-am mai spus că în fiecare dimineaţă, la ora zece, 
trece prin faţa ferestrei canonicului. 

— Mulţi trec prin faţa acestei ferestre. Maiestatea voastră 
să-mi dea măcar un semnalment oarecare. 

— A! Foarte simplu! MâinE. De pildă* o să aibă la 
subsuoară o mapă de marochin roşu. 

R 

— De ajuns, sire! 

— Mai ai calul pe care ţi l-a dat domnul de Mouy şi care 
alerga atât de bine? 

— Am un pursânge care aleargă ca vfntul. 


— A! Nu mi-e grijă de tine. Numai că ar fi bine să ştii că 
mănăstirea are şi o ieşire dosnică. 

— Mulţumesc, sire, şi rugaţi-vă Domnului pentru mine! 

— Eh, mii de draci! Mai bine te-ai ruga tu diavolului, că 
numai el te mai poate feri de ştreang. "O 

— Rămâneţi cu bine, sire. 

— Cu bine. Ah, ia stai puţin, domnule Maurevel, să ştii un 
lucru, că dacă aud vorbindu-se de tine până mâine înainte 
de ora zece, sau dacă nu aud nimic după, există un beci la 
Luvru! 

Şi zicând acestea, Carol al IX-lea începu iarăşi să fluiere, 
mai frumos ca oricând, cântecul lui preferat. 

IV. 

SEARA ZILEI DE 24 AUGUST 1572 

Cititorul nostru n-a uitat poate că în capitolul precedent a 
fost vorba de un gentilom, un anume La Mole, pe care 
Henric de Navara îl aştepta cu destulă nerăbdare. Şi aşa 
cum prevăzuse amiralul, tânărui gentilom intră în Paris pe 
poarta Saint-Marcel la 24 august 1572, spre seară. 
Uitându-se cu dispreţ la puzderia de hanuri ce se înşirau pe 
stânga şi pe' dreapta drumului, cu pitoreştile lor firme, 
pătrunse cu calul lui înspumat până în inima oraşului. După 
ce străbătu piaţa Maubert, trecu PetitPont şi podul Notre- 
Dame, merse de-a lungul cheiului. Se opri în capul străzii 
Bresec, care azi se cheamă ArbreSec, şi căreia, spre 
uşurinţa cititorului, îi vom păstra actualul ei nume. 

Fără îndoială că numele acesta îi plăcu, pentru că o şi 
porni înainte, şi cum în stânga lui zări o placă de tablă de 
toată frumuseţea, care se bălăbănea scârţâind de vergeaua 
cie care atârna, sunându-şi în acelaşi timp clopoţeii, se opri 
din nou ca să citească aceste cuvinte: „Sub cerul liber”, 
scrise sub o pictură care înfăţişa o privelişte dintre cele mai 
îneântătoare pentru călătorul flămând: o pasăre la frigare 
pe fondul unui cer negru, în timp ce un om îmbrăcat într-o 
mantie roşie întindea braţele spre acest astru fără seamăn, 


adueându-i, o dată cu prinosul lui de recunoştinţă, şi punga 
sa. 

„lată - îşi zise gentilomul - iată un han care făgăduieşte 
mult, şi un hangiu care, pe legea mea, trebuie să fie tare 
isteţ. Ştiam eu de mult că strada asta, Arbre-Sec, se află 
prin cartierul Luvrului; şi dacă ce-i pictat pe firmă înăuntru 
e viu şi natural, o să mă simt ca în rai.” 

Pe când oaspetele îşi spunea acestea în sinea lui, un alt 
călăreț, care venea dinspre celălalt capăt al străzii, adică 
din strada Saint-Honore, se opri şi el, plin de îneântare, în 
faţa firmei „Sub cerul liber”. Unul din cei doi, pe care îl 
cunoaştem cel puţin după nume, avea un cal alb, spaniol, şi 
purta o tunică neagră, împodobită cu mărgele negre. Pe 
deasupra avea o mantie de catifea violet-închis; cizmele îi 
erau din piele neagră şi umbla înarmat cu o sabie, al cărei 
miner de fier era fin cizelat, şi cu un pumnal de acelaşi fel. 
Şi clacă trecem acum de la veşminte la înfăţişare, vom 
spune că era un bărbat cam de 24-25 de ani, cu pielea arsă 
de soare, cu ochi albaştri, o mustață subţire şi dinţi 
strălucitori ce păreau că-i luminează tot chipul atunci când 
gurali de o frumuseţe fără seamăn şi de o rară nobleţe 
încolţea un zâmbet duios şi nostalgic. 

Cât despre celălalt călător, acesta era cu totul opus celui 
dintâi. De sub pălăria sa cu borurile întoarse ieşea un păr 
des şi creţ, mai mult roşcat decât blond: şi de sub podoaba 
aceasta de păr scăpărau ca nişte săgeți, de-ai fi zis că sunt 
mai degrabă negri, nişte ochi cenuşii. 

În rest, faţa îi era trandafirie, buzele subţiri, cu o niuslaţă 
bătând în roşcat şi nişte dinţi minunaţi. Într-un cuvânt, cu 
pielea-i albă, cu talia lui înaltă şi spătos cum era, omul 
părea un chipeş cavaler, în înţelesul obişnuit al acestui 
cuvânt. De un ceas de când îşi tot plimba privirile pe la 
ferestre, chipurile căutând o firmă, femeile îci întindeau 
gâtul după el, iar bărbaţii, care ar fi avut poate chef să râdă 
cu poftă văzându-i mantia ce nu-l ajungea, pantalonii strimţi 
şi cizmele demodate, îşi curmau râsul pornit cu un „Să te 


ocrotească Dumnezeu 1”, spus cu toată drăgălăşenia, de 
îndată ce-i vedeau chipul care, într-o clipită, îşi schimba de 
zeci de ori expresia, dar n-o arăta niciodată pe cea de 
provincial stingherit. 

Intră mai întâi în vorbă cu celălalt gentilom care, după 
cum ani spus, cerceta cu privirea hanul „A la BelleEtoile”. 

— Ei, drăcia dracului! exclamă el cu acel accent îngrozitor, 
de muntean, după care îl recunogşti dintr-o sută pe 
piemontez, de la primul cuvânt - nu cumva suntem pe 
aproape de Luvru? Oricum, eu cred că avem acelaşi gust. 
Mare cinste pentru mine! 

— Domnule - răspunse celălalt, cu un accent provensal, cu 
nimic mai prejos de cel piemontez - şi eu cred că hanul ăsta 
e pe aproape de Luvru. Numai că nu-s aşa de sigur că voi fi 
de părerea dumneavoastră. Stau în cumpănă. 

— Încă nu v-aţi hotărât, domnule? Totuşi, casa asta este 
îmbietoare. Şi apoi, poate că m-am lăsat atras de persoana 
dumneavoastră. Spuneţi drept, nu-i frumoasă pictura asta? 

— O, fără îndoială! Dar tocmai asta mă face să mă îndoiesc 
că aşa-i şi-n realitate. Mi s-a spus mie că Parisu-i plin de 
şarlatani şi că te trag pe sfoară cu orice, chiar şi cu o firmă. 

— La dracu, domnule! Nu mă sinchisesc eu de şmecheriile 
lor, dar dacă hangiul ăsta nu-mi dă o pasăre tot ca asta de 
friptă, îl pun pe el la frigare şi nu-l las până nu se 
rumeneşte cum trebuie. Să intrăm, domnule - spuse 
piemontezul. 

— Eh, m-aţi convins! îi răspunse provensalul râzând. După 
dumneavoastră, domnule! 

— Vai, domnule, pe legea mea, asta n-o pot primi, căci nu-s 
decât umilul dumneavoastră servitor, contele Annibal de 
Coconnas. 

— Iar eu, domnule, nu sunt decât contele Joseph- 
Hyacinthe-Boniface de Lerac de La Mole, care vă stă cu 
totul la dispoziţie. 

Atunci, domnule, să ne luăm de braţ şi să intrăm. 


După această invitaţie împăciuitoare, cei doi tineri 
descălecară aruncând dâriogii cailor unui rândaş, se luară 
de braţ şi, potrivindu-şi spadele, o porniră spre uşa hanului 
unde în prag stătea hangiul. Dar contrar obiceiului pe care- 
| au aceşti oameni, cinstitul jupân nu păru că-iia în seamă, 
cufundat cum era în discuţie cu un vlăjgan uscăţiv şi 
gălbejit, înfăşurat într-o, mantie de culoarea iascăi, de parc- 
ar fi fost o bufniţă înfoiată. Cei doi gentilomi ajunseseră atât 
de aproape de hangiu şi de omul cu mantia de culoarea 
iascăi, încât Coconnas, intrigat de lipsa de atenţie cu care 
erau trataţi el şi tovarăşul Lui, îl trase de mânecă pe hangiu. 
Acesta tresări ca trezit din somn şi curmă discuţia cu 
vlăjganul cel uscăţiv, spunându-i: „Cu binE. Întoarce-te 
degrabă, şi nu uita să-mi spui la ce oră”. 

— Ei, burtă-verde - făcu Coconnas - nu vezi că te 
aşteptăm? 

— Vai, iertaţi-mă, domnilor - răspunse hangiul - nici nu vă 
văzusem! 

— EI. Drăcia dracului! Trebuia să ne vezi! Şi acum, că ne- 
ai văzut, în loc să spui doar „domnule”, ai să ne spui, te rog, 
„domnule conte”. 

La Mole se ţinea mai la o parte, iăsându-l să vorbească pe 
Coconnas, care părea că ţine să se ocupe el de hangiu. 

Totuşi, după cum stătea de încruntat, îţi puteai da bine 
seama că, la nevoie, i-ar fi sărit pe dată în ajutor. 

— Da, domnule conte, spuneţi-mi ce doriţi? îl întrebă 
hangiul, pe tonul cel mai molcom din lume. 

— Bine... aşa mai merge, ce zici? făcu Coconnas 
întoreându-se către La Mole, care încuviinţă dând din cap. 
Domnul conte şi cu mine, care am fost atraşi de firma ta, am 
vrea să mâncăm şi să ne odihnim aici. 

— Domnilor - le spuse hangiul - nu ştiu cum să fac, dar n- 
am decât o odaie şi mă tem că s-ar putea să nu vă placă. 

— Drept să spun, cu atât mai bine - zise La Mole - o? să 
mergem în altă parte.! 


— Ah, nu, nu! protestă Coconnas. Eu rămln. Calul meu e 
istovit. Pentru că nu doriţi odaia, am s-o iau eu. 

— Ei, atunci se schimbă lucrurile - spuse hangiul, cu 
aceeaşi nepăsare obraznică. Singur nu vă pot găzdui. 

— Ei, drăcia dracului! se răsti Coconnas. Pe legea mea! N- 
am văzut animal mai caraghios! Adineauri, doi eram prea 
mulţi, şi acum unul e prea puţin! Şi zi aşa, mişelule, nu vrei 
să ne primeşti? 

— Domnilor, zău aşa, pentru că îmi vorbiţi astfel, am să v-o 
spun şi eu pe şleau! 

— Hai, spune, dar mai repede! 

— Ei bine, m-aş lipsi de cinstea de a vă găzdui. 

— Şi de ce? întrebă Coconnas, învineţindu-se de minie. 

— Pentru că n-aveţi valet şi în felul ăsta îmi rămân două 
camere de servitori goale. Şi dacă vă dau dumneavoastră 
odaia stăpânilor, nu prea văd cum le-aş închiria pe-ale 
slugilor. 

— Domnule de La Mole - spuse Coconnas întorcându-se - 
n-aveţi impresia că o să-l facem harcea-parcea pe flăcăul 
ăsta? 

— Nimic mai uşor! ii răspunse La Mole, pregătindu-se şi el 
ca şi tovarăşul lui să-l snopească în bătaie cu cravaşa pe 
hangiu. 

Dar cu toată demonstraţia celor doi, care nici pe departe 
nu te pulpa face să te simţi prea bine - căci gentilomii noştri 
păreau foarte porniţi - hangiul nu se pierdu cu firea, ci, 
trăgându-se un pas înapoi, ca să fie mai la el acasă, le spuse 
în zeflemea: 

— Se vede că domnii vin din provincie! Aici, la Paris, s-au 
dus vremurile când îl făceai bucăţi pe hangiu dacă nu voia 
să-ţi închirieze o odaie. Acum sunt făcuţi bucăţi seniorii cei 
mari şi nu burghezii, şi dacă mai răcniţi, îmi strig vecinii şi o 
să fiţi dumneavoastră snopiţi în bătaie, ceea ce nu prea le 
şade frumos unor gentilomi. 

— Asta îşi bate joc de noi! strigă Coconnas, ieşindu-şi din 
fire. Ei, drăcia dracului! 


— Gregoire, archebuza! îi spuse calm hangiul slugii sale, 
ca şi când i-ar fi poruncit „un scaun la domnu'!” 

— Trippe del papa! strigă Coconnas, trăgându-şi spada. 
Dar înfierbântaţi-vă odată, domnule de La Mole! 

— Nu, dacă nu te superi, nu, pentru că în timp ce noi ne 
înfierbântăm, se răceşte mâncarea... 

— Cum adică? Credeţi că...? strigă Coconnas. 

— Cred că domnul „Sub cerul liber” are dreptate: doar că 
nu ştie să se poarte cu călătorii, mai ales când i se întâiTiplă 
să fie gentilomi. În loe să ne fi spus eu grosolănie: domnilor, 
nu vreau să vă primesc, mai bine ne-ar fi spus politicos: 
poftiţi, domnilor, şi să-şi treacă pe nota de plată camera 
stăpânilor atât, camera servitorilor atât, pentru că dacă, 
până una-alta, nu avem servitori, oricum o să angajăm unii. 

Şi zicând acestea, La Mole îl dădu încetişor la o parte pe 
hangiu, care tocmai întindea mâna după archebuză, îi făcu 
loc lui Coconnas şi intră după el în han. 

— Ce-are a face - zise Coconnas - îmi vine tare greu să-mi 
vâr sabia în teacă până nu mă conving că înţeapă la fel de 
bine ca şi frigările ăstuia. 

— Răbdare, scumpe prietene - spuse La Mole - răbdare! 
Toate hanurile sunt înţesate de gentilomi veniţi la Paris 
pentru nunta regească şi pentru războiul cu Flandra care 
bate la uşă. Nu cred că găsim loc în altă parte, şi pe urmă 
aşa sunt primiţi la Paris străinii. 

— Drăcia dracului! Câtă răbdare aveţi! bombăni 
Coconnas, răsucindu-şi furios mustaţa-i roşie şi fulgerându-l 
pe hangiu cu privirea. Dar să-şi vâre minţile în cap, 
pungaşul, că dacă mâncarea e proastă, patul e tare, vinul 
nu-i de trei ani în sticlă şi servitorul nu-i sfârlează... 

— Eh, eh, domnule gentilom! făcu hangiul, trăgându-şi * 
cuțitul pe o piatră. Potoliţi-vă, potoliţi-vă, aici sunteţi ca-n 
sânul lui Avram. 

Apoi, cu glas scăzut şi dând din cap, adăugă: 

— Asta trebuie să fie hughenot; trădătorii ăştia şi-au luat 
nasul la purtare de când cu căsătoria bearnezului lor cu 


principesa Margot! 

Şi apoi, cu un zâmbet care le-ar fi vârât oaspeţilor frica în 
oase dacă l-ar fi văzut, adăugă: 

— Eh, eh! Asta ar fi bună! Să mă fi trezit cu nişte 
hughenoți aici... şi să... 

— Ei! Da* nu ne aduci odată demâncare? întrebă ţâfnos 
Coconnas, curmându-i hangiului şirul gândurilor. 

— Cum doriţi, domnule - îi răspunse acesta, muiat de 
gândul care-l fulgerase prin minte. 

— Ei bine, dorim, şi încă repede - zise Coconnas. 

Pe urmă, întorcându-se spre La Mole: 

— Ei, domnule conte, până se pregăteşte odaia, spufceţi- 
mi, găsiţi că Parisul e un oraş vesel? 

— Nu, zău că nu! îi răspunse La Mole. Până acum am 
impresia că n-am întâlnit decât mutre înspăimântate fi 
potrivnice. Poate că şi cei din Paris se tem de furtună. Nu 
vedeţi ce întunecat e cerul şi cât de apăsător e aerul? 

— Căutaţi Luvrul, conte, nu-i aşa? 

— Ca şi dumneavoastră, domnule de Coconnas. 

— Ei bine, dacă voiţi, îl vom căuta împreună. 

— Ei - făcu La Mole - nu-i oare cam târziu să mai leşim? 

— Târziu-netârziu, trebuie să ies. Ordinele mele sunt 
precise: să ajung cât mai repede la Paris şi să-l caut imediat 
pe ducele de Guise. 

La auzul acestui nume, hangiul se dădu mai aproape, 
ciulind urechea. 

— Îmi pare că tâlharul ăsta ascultă - spuse Coconnas, 
care, ca orice piemontez, nu uita uşor şi nu putea să-i ierte 
hangiului felul nu prea politicos de a-şi primi călătorii. 

— Da, domnilor, ascult - le răspunse acesta ducând mâna 
la bonetă - ascult, dar ca să vă pot fi de folos. Am auzit 
pomenindu-se de numele marelui duce de Guise şi am dat 
fuga. Cu ce vă pot servi, domnilor? 

— Ha-ha, ăsta pare să fie un cuvânt magic, pentru că din 
obraznic te-ai făcut deodată supus! La naiba, jupâne, 
jupâne... Cum îţi spune? 


— Jupân La Huricre - îi răspunse hangiul cu o plecăciune. 
— Ei bine, jupâne La Huricre, crezi tu că braţul meu nu-i 
tot atât de zdravăn ca al domnului duce de Guise, care văd 

că are darul să te facă să fii atât de cuviincios? 

— Da' de unde, domnule conte, numai că e mai scurt - îi 
zise La Huricre. [i apoi - adăugă el - marele Henric e 
Dumnezeul nostru, al parizienilor. 

— Care Henric? întrebă La Mole. 

— După câte ştiu, nu-i decât unul! făcu hangiul. 

— lartă-mă, amice, dar mai există unul despre care te 
poftesc să nu scoţi o vorbă rea: e Henric de Navara, ca să 
nu mai pomenesc de Henric de Conde, care îşi are meritele 
lui. 

— De ăştia n-am auzit - răspunse hangiul. 

— În schimb eu îi cunosc - îi zise La Mole. Şi cum sunt 
trimis la regele Henric de Navara, te poftesc să au spui 
ceva rău despre el în faţa mea. 

Fără să-i răspundă domnului de La Mole, hangiul sa 
mulţumi să-şi atingă uşor boneta cu vârful degetelor şi, 
continuând să-i facă ochi dulci lui Coconnas, adăugă: 

— Aşadar, domnul îl va întâlni pe marele duce de Guise? 
Domnul este deci un fericit gentilom; şi, de bună seamă, 
vine pentru... 

— Pentru ce? întrebă Coconnas. 

— Pentru serbare - răspunse hangiul cu un zâmbet ciudat. 
— Sau mai bine zis pentru serbări, căci Parisul, după cum 
am auzit, geme de atâtea serbări. Nu se mai vorbeşte decât 
de baluri, banchete şi bâlciuri. Nu-i aşa că e vesel la Paris? 

— Da, domnule, dar până acum nu cine ştie ce - spuse 
hangiul. 

— Ei, trag nădejde că o să fie vesel. 

— Nunta maiestăţii sale regelui Navarei atrage totuşi 
multă lume aici - ţinu să precizeze La Mole. 

— Da, mulţi hughenoți - i-o trânti scurt hangiul. Apoi, 
dându-şi seama: Mă iertaţi, vă rog - făcu el - poate că 
domnii sunt şi ei... 


— Cine, eu? izbucni Coconnas. Haida-de! Sunt ia fel de 
catolic ca şi sfântul nostru părinte, papa. 

Hangiul se întoarse apoi către La Mole, parcă întrebător. 
Dar fie că La Mole nu-i pricepu căutătura, fie că nu găsi cu 
cale să-i răspundă altfel decât printr-o întrebare, îi zise: 

— Dacă pe maiestatea sa regele Navarei nu-î cunoşti, 
jupâne La Huricre, îl cunoţti poate pe domnul amiral? Am 
auzit că domnul amiral are trecere la curte; şi pentru că i- 
am fost recomandat, aş dori, dacă asta nu-ţi strepezeşte 
dinţii, să-mi spui unde locuieşte. 

— Locuia în strada Bethisy, aici imediat la dreapta - 
răspunse hangiul cu o bucurie pe care nu şi-o putu stăpânl. 
— Cum adică, locuia? întrebă La Mole. S-a mutat cumva? 

— Da, poate în lumea ailaltă. 

— Cum adică? strigară deodată cei doi domni. Amiralul, pe 
lumea cealaltă? 

— Cum vine asta, domnule de Coconnas? le vorbi iarăşi 
hangiul, cu un zâmbet răutăcios. Sunteţi de-ai lui de Guise 
şi nu ştiaţi asta? 

— Care asta? 

— Că alaltăieri, pe când trecea prin piaţa Saint-Germain- 
rAuxerrois, prin faţa locuinţei canonicului Pierre Piles, l-a 
lovit un foc de archebuză. 

— Şi a fost ucis? strigă La Mole. 

— Nu. S-a ales cu braţul sfărâmat şi cu două degete lipsă. 
Nădăjduim însă că plumbii erau otrăviţi. 

— Cum, ticălosule, nădăjduim?! izbucni La Mole. 

— Adică, vreau să spun, aşa credem - făcu hangiul. Să nu 
ne supărăm pentru o vorbă. M-a luat gura pe dinainte. 

Şi, întorcându-se pe călcâie, jupân La Huricre îţi ţuguie 
buzele, făcându-i în acelaşi timp cu ochiul lui Coconnas. 

— Aşa-i, aşa-i - încuviinţă acesta radios. 

— Aşa-i! murmură La Mole, copleşit de durere. 

— E aşa cum am avut cinstea să vă spun, domnilor - 
adăugă hangiul. 


— Atunci - zise La Mole - mă duc de îndată la Luvru. Oare 
am să-l găsesc pe regele Hemic? 

— S-ar putea, de vreme ce locuieşte acolo. 

— Merg şi eu la Luvru - zise Coconnas. Oare am să-l 
găsesc acolo pe ducele de Guise? 

— Se poate. Tocmai l-am văzut trecând, însoţit de vreo 
douăsute de gentilomi. 

— Atunci, să mergem, domnule de Coconnas - spuse La 
Mole. 

— După dumneavoastră, domnule - îi răspunse Coconnas. 

— Şi cu masa cum rămâne, domnilor? îi întrebă jupân La 
Huricre. 

— Ei - făcu La Mole - poate că am să iau masa la regele 
Navarei. 

— Şi eu eu ducele de Guise - adăugă Coconnas. 

— lar eu - spuse hangiul, după ce-i petrecu cu privirea pe 
cei doi gentilomi, care o apucaseră spre Luvru - eu am să- 
mi lustruiesc coiful, am să pun fitil nou la archebuză şi am 
să-mi ascut halebarda. Cine ştie ce se mai poate îiit'mpLi! 

V, 

DESPRE LUVRU IN SPECIAL şi DESPRE VIRTUŢI ÎN 
GENERAL îndrumați de primul om ieşit în cale, cei doi 
gentilomi o apucară pe strada Averon, apoi pe strada Saint- 
GermainL.'Auxerrois şi se pomeniră curând în faţa Luvrului, 
ale cărui turnuri începeau să se topească în primele umbre 
ale serii. 

— Ce-i cu dumneavoastră? îl întrebă Coconnas pe La Mole 
care, în faţa priveliştii palatului, se oprise şi se uita cu multă 
cucernicie la podurile mobile, la ferestrele acelea înguste şi 
la turnuleţele ţuguiate ce i se iviseră dinaintea ochilor. 

— Zău dacă ştiu... - făcu La Mole - îmi bate inima. Nu-s eu 
chiar aşa de sfios... dar nu ştiu de ce palatul ăsta îmi pare 
întunecat şi... aş zice... înfricoşător. 

— Eu - făcu Coconnas - nu ştiu ce-i cu mine, dar mă simt 
mai vesel ca niciodată. Poate că ţinuta mea cam lasă de 
dorit - urmă el, plimbându-şi privirea peste veşmintele cu 


care călătorise. Da' nu-i nimic! lot a cavaler arăt! Şi pe 
urmă, ordinu-i ordin şi trebuie să mă grăbesc. Aşa că voi fi 
binevenit pentru că l-am executat la timp. 

” Şi cei doi tineri îşi urmară drumul, fiecare fiind 
frământat de gândurile pe care le mărturisise mai înainte. 

La Luvru, garda fusese întărită: toate posturile erau 
dublate. Aşa că cei doi călători se pomeniră de la început fo 
încurcătură. Dar Coconnas, care băgase de seamă că la 
Paris numele ducelui de Guise deschidea orice uşă, se 
apropie de o santinelă şi, invsând acest nume atotputernic, 
întrebă clacă n-ar putea să intre în palat. 

Numele acesta păru să aibă asupra soldatului efectul 
obişnuit îi ceru totuşi lui Coconnas parola. 

Coconnas n-o ştia şi se văzu nevoit s-o mărturisească. 

— Atunci, valea, domnule gentilom! spuse soldatul. 

În clipa aceea, însă, un orn care stătea de vorbă cu 
comandantul gărzii, şi care-l auzise pe Coconnas că cere să 
fie lăsat în Luvru, îşi curmă discuţia şi, apropiindu-se de el, 
îi zise: 

— Ce foiţi tumneavoastră cu tomnul ti Gouise? 

— Eu vreau vorbeşte lui - răspunse CoconnaS. Zâmbind. 

— Imbozibil! Dugele ezde la rege. 

— Dar am o scrisoare către dânsul 1 

— Ah! Afeţi eine scrisoare? 

— Da, şi vin de foarte departe. 

— Ah! Feniţi de forte departe? 

— Din Piemont. 

— Pine, pine! Altceva. Şi cum cheama...? 

— Contele Annibal de Coconnas. 

— PuN. Pun! aţi scrisoare, tomn Annipal, taţi... „Uite, zău, 
un gentilom adevărat! îşi zise La Mole. 

Cum să dau şi eu de unulcare să mă ducă la regele 
Navarei?” 

— 'Taţi odat scrisoare - urmă gentilomul german întinzând 
mina către Coconnas, care se codea. 


— Ei, drăcie! strigă italianul din el. Nu ştiu dacă pot.,. Nu 
am cinstea să vă cunosc, domnule. 

— Pesme, numeşte! Zânt de la dugele de Gouise. 

— Pesme - îr“gână Coconnas - nu cunosc numele ăsta... 

— E domnul de Besme, domnule gentilom - zise santinela. 
Pronunţă greşit, asta e! Daţi-i scrisoarea, hai, pe 
răspunderea mea! 

— Ah, domnul de Besme! exclamă Coconnas. Sigur că vă 
cunosc... cum să nu! Cu cea mai mare plăcere! Poftiţi 
scrisoarea! lertaţi-mă că m-am codit. Dar, ca să fii 
credincios, trebuie să te îndoieşti! 

— Pine, pine - spuse de Besme - nu nevoie sguse. 

— Domnule - îndrăzni La Mole apropiindu-se şi el - pentru 
că sunteţi atât de binevoitor, n-aţi vrea, zău aşa, să luaţi şi 
scrisoarea mea? 

— Cum cheamă? 

— Contele Lerac de La Mole. 

— Condeie Lerag de La Mole? 

— Da. 

— Nu gunosc. 

— Nu-i de mirare că n-am avut cinstea sa mă cunoască 
domnia-voastră; sunt străin şi, ca şi contele de Coconaş, am 
venit astă-seară de departe. 

— Şi te unte icniţi? 

— Din Provența. 

— Cu eine scrisoare? 

— Da, cu o scrisoare. 

— Pentru tomn de Gouise? 

— Nu, pentru maiestatea sa regele Navarei. 

— Eu nu zint la rege de Navar, tomnule - răspunse Besme 
cu o neaşteptată răceală. Şi nu pot iei scrisoare. 

Şi Besme, întorcându-i spatele lui La Mole, intră în palat, 
făcându-i semn lui Coconnas să-l urmeze. 

La Mole rămase singur. 

Dar, în aceeaşi clipă, prin poarta alăturată celei prin care 
intraseră Besme şi Coconnas, ieşi un grup de vreo sută de 


călăreţi. 

— Aha! făcu santinela către camaradul lui. Asta-i de Mouy 
cu hughenoţii lui; nu-şi mai încap în piele. Pesemne că 
regele le-a făgăduit capul celui care a tras în amiral; cum 
tot el l-a ucis şi pe tatăl lui de Mouy, fiul culcă doi iepuri 
dintr-o lovitură. 

— lartă-mă - se adresă La Mole soldatului - ai spus cumva 
că ofiţerul acesta este domnul de Mouy? 

— Da, domnule. 

— Şi că cel ce-l însoțesc sunt... 

— Nişte păgâni... Sigur că am spus. 

— Mulţumesc - zise La Mole, părând că nici nu îs în seamă 
vorba dispreţuitoare a santinelei. Atâta voiam să ştiu. 

Şi îndi'eptându-se degrabă spre cel din fruntea călăreţilor: 

— Domnule - i se adresă el - am aflat că sunteţi domnul de 
Mouy. 

— Da, domnule - îi răspunse ofiţerul, politicos. 

— Numele dumneavoastră, atât de cunoscut printre cei de 
o credinţă cu noi, m-a făcut să îndrăznesc să mă apropii de 
domnia-voastră, ca să vă rog ceva. 

— Ce anume, domnule?... Dar mai întâi, cu cine am 
onoarea? 

— Cu contele Learc de La Mole. 

Cei doi tineri se salutară. 

— Vă ascult, domnule - spuse de Mouy. 

— Domnule, vin de la Aix şi am o scrisoare din partea 
domnului d'Auriac, guvernatorul Provenţei. Scrisoarea e 
pentru regele Navarei şi conţine ştiri preţioase, care nu 
suferă întârziere. Cum i-aş putea înmâna această scrisoare? 
Cum aş putea să intru în Luvru? 

— Nimic nu-i mai uşor, domnule! răspunse de Mouy. Mă 
tem să regele e încă prea ocupat acum ca să vă poată primi. 
Dar n-are nici o importanţă. Dacă vreţi să mă urmaţi, am să 
vă conduc în apartamentele lui. Restul vă priveşte. 

— Vă mulţumesc de mii de ori. 

— Veniţi, domnule - îi spuse de Mouy. 


Apoi descălecă, aruncă dârlogii valetului său, se îndreptă 
spre ferestruia de la intrare, dădu parola, îl introduse pe La 
Mole în palat şi, deschizând uşa apartamentelor regelui, 
zise: 

— Intraţi, domnule, şi mai departe întrebaţi. 

Il salută apoi pe La Mole şi plecă. Rămas singur, acesta 
privi în jurul său. 

Anticamera era goală, iar una din uşi deschisă. 

Făcu câţiva paşi şi dădu într-un coridor. 

Bătu la o uşă şi întrebă, dar nu-i răspunse nimeni. 

În această aripă a Luvrului domnea o tăcere de mormânt. 

„Cine-mi tot vorbeaâşi zise în sinea lui - de eticheta atât de 
severă de la Luvru? Pe aici se umblă ca prin piaţă!” 

Mai chemă o dată, dar cu acelaşi rezultat. 

„Hai, dă-i drumul înainte! îşi zise. Până la urmă tot am să 
dau de cineva! , 

Si o porni prin culoarul care devenea tot mai întunecos. 

Deodată, uşa din faţa celei prin care intrase el se deschise 
şi apărură doi paji cu sfeşnice în mână, luminând calea unei 
femei de statură impunătoare, cu o înfăţişare maiestuoasă, 
şi mai ales de o rară frumuseţe. 

La Mole se trezi deodată*în plină lumină şi rămase locului. 

Femeia se opri şi ea. 

— Ce căutaţi, domnule? îl întrebă ea pe tânăr, cu un glas 
care acestuia îi sună în urechi ca o muzică încântătoare. 

— Oh, doamnă - răspunse La Mole plecând ochii - iertaţi- 
mă, vă rog! M-am despărţit de domnul de Mouy, care a avut 
bunăvoința să mă conducă până aici şi îl căutam pe regele 
Navarei. 

— Maiestatea sa nu este aici, domnule; cred că e la 
cumnatul său. Dar n-aţi putea să-i spuneţi reginei... 

— Da, fără îndoială, doamnă - răspunse La Mole - dacă 
cineva ar binevoi să mă conducă la ea. 

— Dar sunteţi în faţa ei, domnule. 

— Ce aud! exclamă La Mole. 

— Sunt regina Navarei - îi spuse Margareta. 


Uimit şi speriat, La Mole tresări. Regina zâmbi. 

— Spuneţi-mi repede ce aveţi de spus, domnule, căci sunt 
aşteptată la regina-mamă. 

— Oh, doamnă, dacă sunteţi atât de grăbită, îngăduiţi-mi 
atunci să mă retrag, pentru că mi-ar fi cu neputinţă să 
vorbesc în clipa aceasta. Nu sunt în stare să-mi adun 
gândurile; apariţia dumneavoastră mi-a luat ochii. Nici nu 
mai gândesc, sunt în extaz. 

Regina se apropie, plină de graţie şi frumuseţe, de tânărui 
care, fără să-şi dea seama, se purtase ca un curtezan 
rafinat. 

— Veniţi-vă în fire, domnule! Am să aştept şi am să fiu 
aşteptată. 

— Oh, iertaţi-mă, doamnă, dacă n-am salutat-o pe 
maiestatea voastră cu tot respectul ce i se cuvine din partea 
unuia dintre cei mai supuşi servitori ai săi, dar... 

—... dar - urmă Margareta - m-aţi luat drept una dintre 
doamnele din suita mea. 

— Nu, doamnă, ci drept umbra frumoasei Diana de 
Poitiers. Mi s-a spus că e iarăşi la Luvru. 

— Ei bine, domnule, n-am nici o grijă pentru 
dumneavoastră. O să vă croiţi drum la curte. Spuneaţi că 
aveţi o scrisoare pentru rege? Nici nu era nevoie, dar n-are 
importanţă. Daţi-mi-o! Am să i-o înmânez eu... Dar repede, 
vă rog! 

La Mole îşi desfăcu într-o clipă eghiletele de la tunică şi 
scoase de la piept o scrisoare într-un plic de mătase. 

Margareta luă scrisoarea şi cercetă scrisul. 

— Nu cumva sunteţi domnul de La Mole? întrebă ea. 

— Ba da, doamnă. Dumnezeule! Am cinstea ca numele să- 
mi fie cunoscut de maiestatea voastră! 

— l-am auzit pe soţul meu, regele, şi pe fratele meu, 
ducele d'Alencon, pomenindu-l. Ştiu că sunteţi aşteptat. 

Margai-eta vâri la sânul ei, sub pieptarul plin de broderii şi 
de diamante, scrisoarea pe care tânărul o scosese de sub 


tunică, şi care mai păstra căldura trupului său. La Mole 
sorbea din ochi fiecare mişcare a Margaretei. 

— Şi acum, domnule - îi spuse ea - coborâţi în galeria de 
jos şi aşteptaţi până va veni cineva din partea regelui 
Navarei sau a ducelui d'Alencon. Un paj de-al meu vă va 
conduce. 

Şi zicând acestea, Margareta îşi urmă drumul. 

La Mole se lipi de perete. Dar locul era atât de strimt şi 
rochia de mătase a reginei Navarei atât de largă, încât 
atinse în treacăt haina tânărului, lăsând în urmă o dâră 
stăruitoare de parfum. 

La Mole fu pătruns de un fior şi, clătinându-se pe picioare, 
se sprijini de zid. 

Margareta dispăru ca o nălucă. 

— Veniţi, domniile? îl întrebă pajul, care urma să-l conducă 
la galeria de jos. 

— Da, da - făcu La Mole ameţit, căci văzând că pajul îi 
arăta tocmai direcţia în care o apucase Margareta, 
nădăjduia că, dacă se va grăbi, o s-o mai poată zări. 

Şi, într-adevăr, când ajunse în capul scării, o văzu la etajul 
de jos; şi fie din întâmplare, fie că zgomotul paşilor lui 
ajunsese până la ea, Margareta ridică ochii şi astfel o mai 
putu vedea o dată. 

Dumnezeule! exclamă el mergând în urma pajului* 

Nu-i muritoare, e o zeiţă! 

— Veniţi, domnule? întrebă pajul. 

lată-mă! făcu La Mole. Vin! lartă-mă, te rog! 

Pajul o luă înaintea lui, cobori un etaj, deschise o aşa, aooi 
alta şi, oprindu-se în prag, îi zise: 

— Aici trebuie să aşteptaţi. 

La Mole intră în galerie. Uşa se închise în urma lui. Galeria 
era goală; cloar un gentilom se plimba în sus şi în jos, 
părând că aşteaptă pe cineva. 

Seara începea să cearnă umbre uriaşe din înălţimea 
bolților şi cu toate ca cei doi oameni erau numai la douăzeci 


de paşi unul de altui, nu-şi puteau desluşi chipul. La Mole se 
apropie. 

— Doamne Dumnezeule! murmură el când ajunse la numai 
câţiva paşi de celălalt. Domnul conte de Coconnas! 

Auzind zgomotul de paşi, piemontezul se şi întorsese şi 
acum se uita la el la fel de uimit. 

— Ei, drăcie - strigă el - domnul conte de La Mole l Dracu 
să mă ia dacă nu-i el! Vai, dar ce m-a apucat t înjur în casa 
regelui; numai că regele înjură mai al naibii ca mine, ba 
chiar şi în biserică. Şi-n Luvru ne întâlnim 

— Cum se vede. Domnul de Besme v-a introdus? 

— Da. Simpatic neamţul ăsta, domnul de Besme... Şi 
domnia-voastră? Pe dumneavoastră cine v-a introdus? 

— Domnul de Mouy... Vă spuneam eu că nici hughenoţii 
nu-s prea rău văzuţi la curte. L-aţi întâlnit pe domnul de 
Guise? 

— Nu, încă nu... Dar dumneavoastră aţi obţinut audiența 
la regele Navarei? 

— Nu, dar nu cred să mai întârzie. Am fost adus aici mi s-a 
spus să aştept. 

— Trebuie să fie vorba de vreun banchet şi să vedeţi că o 
să mai şi stăm unul lângă altul la masă. Curios, nu? De vreo 
două ceasuri soarta ne pune unul lângă altul... Dar ce-i cu 
domnia-voastră? Păreţi dus pe gânduri... v - Eu? făcu La 
Mole tresărind, căci într-adevăr îl mai stăpânea încă 
apariţia ce i se arătase. Eu? Nu, dar locul acesta îmi 
trezeşte o seamă de gânduri. 

— Filosofice, nu-i aşa? Ca şi mie. Chiar în clipa în care 
intraţi, mi-au venit în minte toate sfaturile pe care mi le-a 
dat preceptorul meu. Domnule conte, cunoaşteţi pe 
Plutarc? 

— Asta-i bună! exclamă La Mole zâmbind. Este unul din 
autorii mei preferaţi. 

— Ei bine - urmă Coconnas cu seriozitate - acest om 
ilustru nu cred că exagerează atunci când asemuieşte 
darurile naturii cu nişte flori minunate dar trecătoare, în 


timp ce virtutea o consideră o plantă binefăcătoare, cu un 
parfum nepieritor şi care vindecă fără greş rănile. 

— Cunoaşteţi elina, domnule de Coconnas? îl întrebă La 
Mole, privindu-l ţintă. 

— Nu, dar preceptorul meu o cunoaşte şi m-a povăţuit ca 
atunci când voi ajunge la curte să fac teorii despre virtute. 
Asta, îmi spunea el, face impresie bună. Aşa că în chestia 
asta sunt tobă de carte. Vă asigur. Apropo, vă e foame? 

— Nu. 

— Mi se pare totuşi că vă cam lăsa gura apă după pasărea 
la frigare de la „Sub cerul liber*; eu unul mor de foame. 

— Ei bine, domnule de Coconnas, iată un prilej minunat să 
aplicaţi teoriile dumneavoastră despre virtute şi să vă 
dovediţi admiraţia pentru Plutarc, căci acest mare scriitor 
spune undeva: „E bine să-ţi deprinzi sufletul cu durerea şi 
pântecele cu foamea” (preopon eşti ten, en psuchen odune 
ton de gastera semo askein). 

— Ia uite! Care va să zică, cunoaşteţi elina? exclamă 
Coconnas încremenit. 

— Sigur că da - răspunse La Mole - m-a învăţat 
preceptorul meu. 

— Ei, drăcie, domnule conte! Atunci v-a zâmbit norocul. 
Vet i face versuri împreună cu regele Carol al IX-lea şi veţi 
vorbi greceşte cu regina Margareta. 

— Fără să mai socotim - adăugă La Mole râzând - că voi 
putea să vorbesc şi în gasconă cu regele Navarei. 

În clipa aceea uşa galeriei care dădea la rege se deschise; 
se auziră paşi şi o umbră se desprinse din întuneric. Umbra 
prinse trvţp, iar trupul acesta era al domnului de Besme. 

Se uită la amândoi, când la unul, când la celălalt, privi ndu- 
i pe sub sprâncene ca să-şi recunoască omul, şi-i făcu semn 
lui Coconnas să-l urmeze. 

Coconnas îi făcu un semn cu mâna lui La Mole, salutându-l. 

De Besme îl concluse pe Coconnas la celălalt capăt al 
galeriei şi deschise o uşă de unde începea o scară. Odată 


ajunşi aci, de Besme se opri şi” privind jur împrejur, apoi în 
sus şi în jos, zise: 

— Tomnule de Gogonnas, unte tormiţi? 

— La hanul „Sub cerul liber”, din strada FArbre-Sec. 

— Pun, pun, eşti la toi başi... Merge iude la han vostru şi în 
acest nopte... 

Se uită iarăşi în jur. 

— Ei bine? în noaptea aceasta? întrebă Coconnas. 

— Ei pine, în acest nopte întoarce aci gu o gruce alpă ia 
biebt. Parol este Gouise. Sst! Gura închis! 

— Dar la ce oră trebuie să vin? 

— Chind ausiţi glopod. 

— Ce glopod? întrebă Coconnas. 

— Ta, clopod 1 Pum, pum... 

— Ah, clopotul? 

— Ta, asta spus eu! 

— Bine, voi fi! răspunse Coconnas. 

Şi, salutându-l pe de Besme, se depărtă întrebându-se: 
„Ce dracu' o fi vrând să spună? Şi de ce să sune clopotul? 
Dar n-are nici o importanţă, eu rămân la părerea mea: 
domnul de Besme este un tedesco de treabă. Ce-ar fi să-l 
aştept pe contele de La Mole?... Ah, ba nu! S-ar putea să ia 
masa cu regele Navarei”. 

Şi Coconnas se îndreptă spre strada l'Arbre-Sec, unde 
firma „Sub cerul liberu îl atrăgea ca un magnet. 

Între timp, o uşă a galeriei care dădea spre încăperile 
regelui Navarei se deschise şi un paj se apropie de domnul 
de La Mole. 

— Dumneavoastră sunteţi contele de La Mole? îl întrebă 
el. 

— Da, eu sunt. 

— Unde locuiţi? 

— În strada l'Arbre-Sec, la hanul “Sub cerul liber”. 

— Bine! E la doi paşi de Luvru. Ascultaţi-mă... Maiestatea 
sa vă trimite vorbă că nu vă poate primi acum; s-ar putea să 


vă cheme la noapte. Oricum, dacă până mâine dimineaţă nu 
v-a dat de veste, veniţi la Luvru. 

— Dar dacă santinela nu mă lasă să intru? 

— Ah, da, aşa-i... Parola este Navara. Rostiţi acest cuvânt 
şi toate uşile vi se vor deschide. 

— Mulţumesc! 

— Aşteptaţi, domnule; am ordin să vă conduc înapoi până 
la poartă, ca nu cumva să vă rătăciţi prin Luvru. 

„Dar Coconnas? se întrebă La Mole, când ajunse dincolo 
de poartă. Aha, să ştii că a rămas la masă eu ducele de 
Guise. 

Dar când păşi pragul jupânuiui La Huricre, primul peste 
care dădu cu ochii gentilomul nostru fu Coconnas, care 
stătea la masă, cu o omletă cu slănină, cât toate zilele, 
dinainte. 

— Eh! strigă Coconnas, râzând în hohotePare-mi-se că aţi 
mâncat cu regele Navarei, aşa cum am mâncat şi eu cu 
ducele de Guise! 

— Zău că ai dreptate! 

— Dar foame... vi s-a făcut? 

— Aş zice că da. 

— Cu toate teoriile lui Plutarc? 

— Domnule conte - spuse La Mole râzând - tot Plutarc mai 
zice undeva: „Cel care are trebuie să împartă cu cel ce nu 
are”. N-aţi vrea oare, pentru numele lui Plutarc, să împărţiţi 
omleta cu mine, şi pe urmă să vorbim despre virtute 
mâncând? 

— Da' de unde - răspunse Coconnas - despre virtute e 
bine să vorbeşti feând eşti în Luvru, unde ţi-e teamă să nu fi 
auzit şi unde rămâi cu burta goală. Luaţi loc şi să zmneăm! 

— Fie! Văd că soarta ne leagă! Rămâneţi aici peste 
noapte? 

— Habar n-am. 

— Nici eu. 

— Dar ştiu eu unde o să-mi petrec noaptea. 

— Unde? 


— Acolo unde o să ţ-o petreceţi şi dumneavoastră. Jvru se 
poate altfel! 

Şi pufniră în râs aniândoi, cinstind cum puteau mai bine 
omleta lui jupân La Huricre. 

VI 

DATORIA PLĂTITĂ. 

Şi dacă cititorul vrea să aflq de ce domnul de La Mole n-a 
fost primit de regele Navarei, de ce domnul de Coconnas nu 
l-a putut vedea pe domnul de Guise şi, în sfârşit, de ce şi 
unul şi altul, în loc să ia masa la Luvru, o masă cu fazan, 
potârnichi şi căprioară, mâncau acum la hanul „Sub cerul 
liber” o omletă cu slânină, să aibă bunăvoința să se 
întoarcă* împreună cu noi, în vechiul palat regal, şi să 
meargă pe urmele reginei Margareta de Navara, pe care 
La Mole a pâerdut-o din ochi atunci când a intrat în galeria 
cea mare. 

Pe când Margareta cobora pe scara galeriei, ducele 
Henric de Guise, pe care nu-l mai văzuse din noaptea 
nunţii, se aia în cabinetul regelui. La capătul acestei scări 
era o ieşire, iar cabinetul în care se afla domnul de Guise 
avea o uşă. Şi atât uşa cât şi ieşirea dădeau într-un culoar, 
care ducea în apartamentele reginei-mame, Caterina de 
Medicis. 

Catarina de Medicis şedea singură la o masă, cu coatele 
sprijinite pe o carte de rugăciuni deschisă şi cu capul 
rezemat în mina ei încă nespus de frumoasă, datorită 
cosmeticelor florentinului Rene, adus Ia palat de regină ca 
meşter în parfumuri şi otrăvuri. 

Văduva lui Henric al II-lea purta doliul pe care nu-l mai 
părăsise de când îşi pierduse soţul. Avea acum cam 52-53 
de ani şi cum era plină la trap, păstra încă urmele 
frumuseţii şi prospeţimii de odinioară. Atât încăperea cât Şi 
vesmintele ei erau acelea ale unei văduve. Totul de culoare 
închisă: stofe, tapete, mobile. Doar pe un soi de baldachin al 
unui fotoliu regal, unde în clipa aceasta dormea căţeluşa 
favorită, primită în dar de la ginerele ei, Henric de Navara, 


şi căreia i se dăduse numele mitologic de Phebe, fusese 
pictat un curcubeu în culori naturale, înconjurat ele acea 
deviză grecească pe care i-o închinase Francisc I: „Phos 
phere i € de kai aithbence poate fi tradusă astfel: „Vesteşte 
lumină şi seninătate”. 

Deodată, chiar în clipa în care regina-mamă părea mai 
cufundată în acele gânduri ce făceau să-i înflorească pe 
buzele vopsite cu carmin un zâmbet leneş şi şovăielnic, un 
om deschise uşa şi, dând perdeaua la o parte, îşi arătă 
chipul palid zicând: 

— Merge prost. 

Caterina ridică capul şi îl recunoscu pe ducele de Guise. 

— Cum adică, merge prost? făcu ea. Ce vrei să spui, 
Henric? 

— Vreau să spun că pe rege l-au îmbrobodit ca niciodată 
blestemaţii lui de hughenoți şi că dacă o să aşteptăm să ne 
dea el voie să trecem la înfăptuirea marilor noastre planuri, 
o să aşteptăm mult şi bine, şi poate până-n vecii vecilor. 

— Dar ce s-a întâmplat? îl întrebă Caterina cu aceeaşi 
expresie calmă de totdeauna şi căreia, totuşi, se pricepea 
de minune să-i dea, după împrejurare, nuanțele cele mai 
felurite. 

— S-a întâmplat că adineauri am întrebat-o pe maiestatea 
sa, poate pentru a douăzecea oară, dacă o să mai îndurăm 
mult obrăzniciile pe care ceilalţi şi le îngăduie de când cu 
rănirea amiralului lor. 

— Şi fiul meu ce ţi-a răspuns? îl întrebă Caterina. 

— Mi-a răspuns: „Domnule duce, aţi putea fi bănuit de 
popor pentru asasinatul pus la cale împotriva părintelui 
meu de-al doilea, domnul amiral; apăraţi-vă cum poftiţi. Eu, 
unul, am să ştiu să mă apăr singur dacă voi fi insultat...” Şi 
zicând acestea, mi-a întors spatele ca să se ducă şi să dea 
demâncare la câini. 

— Şi n-ai încercat să-l reţii? 

— Ba da. Dar mi-a răspuns cu acel glas pe care i-l 
cunoaşteţi şi dumneavoastră, şi mi-a aruncat privirea aceea 


pe care numai el o are: „Domnule duce, câiniior mei le e 
foame, şi nu-s oameni ca să-i las să aştepte...” Aşa că am 
venit să vă spun... 

— Şi bine ai procedat - spuse regina-mamă. 

— Dar ce-i de făcut? 

— O ultimă încercare. 

— Şi cine s-o facă? 

— Eu. Regele e singur? 

— Nu. E cu domnul de Iavannes. 

— Aşteaptă-mă aici. Sau? mai bine, urmează-mă la 
distanţă. 

Caterina se ridică pe dată şi se duse în camera unde, 
ghemuiţi pe covoare turceşti şi perne de catifea, şedeau 
ogarii favoriţi ai regelui. Cocoţaţi pe nişte stinghii în vârful 
unor prăjini, stăteau vreo doi-trei şoimi de rasă şi o 
coţofană cu care Carol al IX-lea se distra vânând păsărelele 
în grădina Luvrului şi a Tuileriilor, a căror construcţie 
începuse atunci. 

Pe când se îndrepta spre apartamentele regelui, regina- 
mamă îşi luă un aer îngrijorat şi se potrivi în aşa fel, încât să 
arate cât mai palidă. Pe obraz i se prelingea o ultimă, ba 
mai curând o primă lacrimă. Se apropie fără zgomot de 
Carol al IX-lea, care le dădea câinilor bucăţi dintr-o 
prăjitură tăiată în porţii egale. 

— Fiule! zise încet Caterina, cu un tremur în glas, 
prefăcându-se atât de bine, încât regele tresări. 

— Ce s-a întâmplat, doamnă? făcu regele, întorcându-se 
brusc. 

— Fiule - începu Caterina - vreau să te rog să mă laşi să 
mă retrag într-unui din castelele tale, oricare din ele. Nu 
cer decât atât: să fie departe de Paris. 

— Şi de ce, doamnă? o întrebă Carol al IX-lea, fixând-o cu 
privirea lui sticloasă, atât de pătrunzătoare uneori. 

— Pentru că nu trece o zi să nu fiu jignită de ceilalţi, 
pentru că am aflat chiar azi că ai fost ameninţat de 


protestanți aici, în Luvru, la tine, şi pentru că nu vreau să 
mai fiu de faţă la astfel de spectacole. 

— Dar bine, mamă - spuse Carol al IX-lea, cu o expresie 
plină de convingere - au vrut să li-l ucidă pe amiral. Un 
ucigaş nemernic le-a ucis bieţilor oameni pe viteazul lor de 
Mouy. Dar, mamă, pentru numele lui Dumnezeu, totuşi 
trebuie să existe o dreptate în regatul ăsta! 

— Oh, fii pe pace, fiule - spuse Caterina - de dreptate n-or 
să ducă ei lipsă, pentru că, dacă n-ai să le-o faci tu, or să şi- 
o facă ei singuri, în felul lor; azi împotriva domnului de 
Guise, mâine împotriva mea, mai târziu împotriva ta... 

— Oh, doamnă - făcu Carol al IX-lea, în glasul căruia 
apăreau acum primele semne ale îndoielii - crezi? 

— Eh, fiule! reluă Caterina, dând frâu liber gândurilor ei 
pătimaşe. Parcă tu nu ştii că nu mai e vorba de moartea 
domnului Francois de Guise sau a domnului amiral, de 
protestanți ori catolici, ci pur şi simplu de înlocuirea fiului 
lui Henric al II-lea cu cel al lui Antoine de Bourbon? 

— Eh, eh, mamă, iar ai început să exagerezi ca de obicei! 
făcu regele. 

— Atunci, tu ce crezi? 

— Aşteaptă, mamă, aşteaptă! Toată înţelepciunea 
omenească e cuprinsă în acest singur cu vint. Cel mai mare, 
cel mai puternic şi cel mai iscusit e cel ce ştie să aştepte! 

— Atunci n-ai decât să aştepţi; eu, una, nu mai aştept! 
Zicând acestea, Caterina făcu o plecăciune şi se îndreptă 
spre uşă, ca să se ducă în apartamentele ei. Carol al IX-lea o 

opri: 

— Ei, şi ce-i de făcut, mamă? o întrebă el. Căci, în primul 
rând, sunt un om drept şi vreau ca toată lumea să fie 
mulţumită de mine. 

Caterina se apropie iarăşi. 

— Apropiaţi-vă, domnule conte - îi spuse ea lui Tavannes 
care mângâia coțofana regelui - apropiaţi-vă şi spuneţi-i 
regelui care e părerea dumneavoastră. 

— Maiestatea ă îmi îngăduie? întrebă contele. 


— Spune, Iavannes, spune! 

— Ce face oare maiestatea voastră la vânătoare, când vede 
mistrețul năpustindu-se asupră-i? 

— Ei, drăcia dracului, domnule, mă opresc în loc hotărât şi 
aştept - spuse Carol al IX-lea - iar pe urmă, îi spintec 
beregata cu lancea 1 

— Şi asta numai ca să nu-ţi poată face vreun rău - adăugă 
Caterina. 

— Şi ca să mă distrez - spuse regele cu un oftat care îi 
trăda curajul vecin cu sălbăticia. Dar niciodată nu m-aş 
distra ucigându-mi supuşii, căci, la urma urmei, şi 
hughenoţii îmi sunt supuşi ca şi catolicii. 

— Atunci, sire - îi zise Caterina - supuşi tăi hughenoţii or 
să facă întocmai ca mistrețul căruia nu i-ai înfipt lancea în 
gât. Or să-ţi sfârtece tronul. 

— Ei! Sunteţi sigură, doamnă? făcu regele cu un aer care 
arăta că nu pune mare preţ pe profeţiile mamei sale. 

— Dar nu l-ai văzut azi pe de Mouy cu ai lui? 

— Cum să nu, abia m-am despărţit de el, dar nu mi-a cerut 
nimic care să nu se cuvină. Mi-a cerut moartea ucigaşului 
tatălui său şi a asasinului domnului amiral i Noi nu l-am 
pedepsit oare pe domnul de Montgommery pentru moartea 
tatălui meu şi a soţului tău, cu toate că această moarte n-a 
fost decât un accident? 

— Bine, sire - făcu Caterina înţepată - să nu mai vorbim! 
Maiestatea voastră e în paza Domnului, care i-a dat tărie, 
minte şi încredere; eu însă, o biată femeie de pe care 
Dumnezeu şi-a luat mâna din pricina păcatelor pe care le-a 
săvârşit, eu mă tem şi mă dau bătută. 

Spunând acestea, Caterina salută din nou şi ieşi din 
încăpere, făcându-i semn ducelui de Guise, care tocmai 
intrase, să rămână şi să mai facă o ultimă încercare. 

Carol al IX-lea o urmări cu privirea pe maică-sa, dar de 
astă dată n-o mai opri; începu apoi să-şi mângâie iarăşi 
câinii, fluierând un cântec vânătoresc. 

Deodată se întrerupse. 


— Mama mea e făcută să fie regină: nu şovăie niciodată; 
hai să ucidem cu sânge rece vreo câteva duzini de 
hughenoți, pentru că au venit să ne ceară dreptate! Dar, la 
urma urmei nu e dreptul lor? 

— Hm, câteva duzini! murmură ducele de Guise. 

— Ah, aici erai, domnule! zise regele, prefăcându-se că 
atunci îl vede pentru prima oară. Da, câteva duzini; o 
frumoasă ciopârţeală! Ah! Dacă cineva mi-ar spune i „Sire, 
vă veţi descotorosi dintr-o dată de toţi duşmanii şi mâine nu 
va mai fi unul care să vă învinuiască de moartea celorlalţi”, 
ei, atunci aş mai zice! 

— Ei bine, sire! 

— Tavannes - îl întrerupse regele - ai s-o oboseşti pe 
Margot, pune-o la locul ei, pe stinghie. Nu-i un motiv pentru 
că o cheamă la fel ca pe sora mea, regina Navarei, s-o 
mângâie toată lumea. 

Tavannes puse coțofana pe stinghia ei şi începu să se joace 
cu urechea unui ogar. 

— Dar, sire - reluă ducele de Guise - dacă i s-ar spune 
maiestăţii voastre; „Sire, mâine maiestatea voastră va fi 
scăpată de toţi duşmanii ei!” 

— Şi ce sfânt ar face minunea asta? 

— Sire, azi suntem în 24 august, şi cel care ar face 
minunea e sfântul Bartolomeu. 

— Ce mai sfânt, care s-a lăsat jupuit de viu! 

— Cu atât mai bine! Cu cât a suferit mai mult, cu atât îşi 
urăşte mai tare câălăii. 

— Şi tu, vărul meu - zise regele - tu ai să fii acela care cu 
frumoasa ta săbiuţă cu miner de aur ai să ucizi până mâine 
zece mii de hughenoți! Ha-ha-ha! Zău, domnule de Guise, 
mă faci să râd! 

Şi regele izbucni în râs, dar un râs atât de fals, încât, 
repetat de ecoul încăperii, răsună lugubru. 

— Sire, un cuvânt, doar un cuvânt - urlă ducele, 
cutremurându-se fără voie la auzul acestui ris ce nu avea 
nimic omenesc. Un semn, şi totul e gata! Am garda 


elveţiană, am o mie o sută de gentilomi, cavaleria uşoară şi 
pe burghezi; pe de altă parte, maiestatea voastră îşi are 
garda, prietenii şi nobilimea catolică. Suntem douăzeci 
contra unul. 

— Ei bine, vere! Dacă te simţi atât de puternic, la ce dracu 
vii să. - mi mai împuiezi urechile? Dă-i drumul şi singur!... 

Şi regele se întoarse din nou la clinii lui. 

Atunci perdeaua be dădu într-o parte şi apăru Caterina. 

— E în ordine - îi spuse ea ducelui. Stăruie, şi se va da 
bătut. 

Perdeaua căzu la loc, fără ca regele Carol al IX-lea s-o fi 
văzut sau, cel puţin, să fi părut c-o vede. 

— Dar - adăugă ducele de Guise - trebuie să ştiu dacă, 
făcând cum cred eu că-i mai bine, îi voi fi pe plac maiestăţii 
voastre. 

— Într-adevăr, Henric, mă încolţeşti? Numai că eu, să mă 
ia toţi dracii, am să-ţi tin piept. Nu sunt eu regele? 

— Nu, sire, încă nu; dar, dacă vreţi, mâine veţi fi! 

— Aşa! urmă Carol al IX-lea. Deci să moară şi regele 
Navarei, şi principele de Conde€... în Luvrul meu Ah! 

Adăugă după aceea, cu un glas abia auzit: 

— Afară, n-am nimic împotrivă. 

— Sire - exclamă ducele. - astă-seară ies cu toţii din palat, 
ca să chefuiască cu ducele d'Alenqon, fratele vostru. 

— Tavannes - zise regele cu o nerăbdare bine jucată. Nu 
vezi că-mi sâcâi câinele! Vin-aici, Acteon, vin-aici! 

Şi Carol al IX-lea ieşi fără să mai asculte ce i se spune, apoi 
intră la el, lăsându-i pe Tavannes şi pe de Guise la fel de 
nedumeriţi ca şi mai înainte. 

Între timp, se petrecea cu totul altceva în încăperile 
Caterinei. După ce-l sfătuise pe ducele de Guise să nu se 
dea bătut, ea se întorsese în apartamentele ei, unde o 
aşteptau doamnele din suită care, de obicei, erau de faţă 
când se culca. 

Pe cât de posomorită fusese la plecare, pe atât de 
zâmbitoare era acum. Rând pe rând îşi expedie cu aerul cel 


mai binevoitor doamnele şi curtenii; lângă ea nu mai 
rămase decât Margareta, care, aşezată pe un cufăr lângă 
fereastra deschisă, privea cerul, cufundată în gânduri. 

Rămânând singură cu fiica ei, regina-mamă încercă în 
două sau trei rânduri să-i vorbească, dar de fiecare dată un 
gând negru îi înăbuşă vorba în gâT. Într-un timp, perdeaua 
se ridică şi apăru Henric de Navara. 

Căţeluşa, care dormea pe tron, sări şi dădu fuga la el. 

— Aici era, fiul meu! făcu Caterina tresărind. lei masa în 
Luvru? 

— Nu, doamnă - răspunse Henric. În seara asta o să 
hoinărim prin oraş, cu domnii d'Alencon şi de Conde. Era 
cât pe ce să cred că am să-i găsesc aici, făcându-vă 
complimente. 

Caterina zâmbi. 

— Duceţi-vă, duceţi-vă... Bărbaţii sunt foarte fericiţi când 
pot să hoinărească puţin... Nu-i aşa, fata mea? 

— Da, cla - răspunse Margareta - libertatea e un lucru 
atât de frumos, de minunat! 

— Adică vreţi să spuneţi că eu o pun în lanţuri pe a 
voastră? o întrebă Henric, făcându-i o plecăciune soţiei lui. 

— Nu, domnule, nu pe mine mă plâng, ci situaţia femeii în 
general. 

— Te duci cumva să-l vezi pe domnul amiral, fiule? îl 
întrebă Caterina. 

— Da, poate. 

— Du-te. În felul ăsta ai să dai un frumos exemplu, iar 
mâine ai să-mi aduci veşti despre el. 

— Doamnă, pentru că îmi îngăduiţi, mă duc. 

— Eu - făcu Caterina - nu îngădui nimic... Dar cine-i 
acolo? Să plece, să plece! Nu mai primesc pe nimeni! 

Henric făcu un pas spre uşă ca să îndeplinească porunca 
dată de Caterina; dar, în aceeaşi clipă, perdeaua se ridică şi 
capul blond al doamnei de Sauve îşi făcu apariţia. 

— Doamnă - zise ea - a venit meşterul Rene, pe care l-a 
chemat maiestatea voastră. 


Caterina aruncă o privire iute ca fulgerul spre Henric de 
Navara. 

Tânărul principe roşi uşor, dar pe dată se îngălbeni 
îngrozitor. Se pomenise de fapt numele ucigaşului mamei 
lul. Îşi dădu seama că pe faţă i se putea citi tulburarea 
lăuntrică şi se duse să se sprijine de pervazul ferestrei. 

Căţeluşa scoase un schelălăit. 

În aceeaşi clipă, intrară două persoane, dintre care una 
fusese anunţată, iar cealaltă nu avea nevoie să fie. 

Prima persoană era Rene, meşterul de parfumuri, care se 
apropie de Caterina cu toată politeţea slugarnică a 
servitorilor florentini; aducea o cutie pe care o deschise şi 
ale cărei despărţituri erau pline cu pudră de tot felul şi 
flacoane. 

Cea de-a doua era doamna de Lorena, sora mai mare a 
Margaretei. Intrase printr-o uşiţă mascată ce dădea în 
cabinetul regelui. Era albă ca varul la faţă şi tremura toată. 
Nădăjduind că nu va fi băgată în seamă de Caterina, care 
împreună cu doamna de Sauve cerceta conţinutul cutiei 
adusă de Rene, doamna de Lorena merse să se aşeze 
aproape de Margareta, lângă care regele Navarei stătea în 
picioare, ţinându-şi mâna la frunte, de parc-ar fi încercat 
să-şi vină în fire după o ameţeală. 

Caterina se întoarse chiar atunci. 

— Fata mea - îi spuse ea Margaretei - te poţi retrage. Iar 
tu, fiul meu - urmă ea - poţi să te duci în oraş să te distrezi. 

Doamna de Lorena o apucă de mână pe Margareta. 

— Soră dragă, domnul duce de Guise, care vrea să te 
salveze, pentru că şi tu l-ai salvat pe el, îţi trimite vorbă să 
nu ieşi de aici, să nu mergr în apartamentele tale - îi şopti 
ea pe nerăsuflate. 

— Ei, ce tot spui tu acolo, Claude? e întrebă Caterina, 
întorcându-se. 

— Nimic, mamă. 

— I-ai şoptit ceva Margaretei! 


— N-am făcut decât să-i urez noapte bună şi să-i spun 
toate cele bune din partea ducesei de Ne vers. 

— Dar unde e frumoasa ducesă? 

— E cu ducele de Guise, cumnatul ei. 

Caterina se uită la cele două femei cu ochi bănuitori, 
încruntându-şi sprâncenele. 

— Claude, vino încoace! făcu regina-mamă. Claude se 
supuse. Ce i-ai spus, guralivă ce eşti? bombăni ea, 
strângând-o de încheietura mâinii, până o făcu să ţipe. 

— Doamnă - îi spuse soţiei sale Henric, căruia, deşi nu 
auzise ce se vorbise, nu-i scăpase nimic din această 
pantomimă a reginei, a Margaretei şi a surorii ei Claude. 
Doamnă, îmi faceţi cinstea să-mi întindeţi mina ca să v-o 
sărut? 

Margareta îi întinse o mână tremurândă. 

— Ce v-a spus? o întrebă Henric în şoaptă, pe când se 
apleca să-i sărute mâna. 

— Să nu plec de-aici. Dar nu plecaţi nici dumneavoastră, 
pentru numele lui Dumnezeu! 

A fost doar cât o scăpărare a fulgerului, dar în lumina 
aceasta de o clipită, Henric îşi dădu seama de un întreg 
complot. 

— Şi nu-i totul - adăugă Margareta - iată o scrisoare pe 
care a adus-o un gentilom din Provența. 

— Domnul de La Mole? 

— Da. 

— Vă mulţumesc - zise Henric, luând scrisoarea şi vârând- 
o în tunică. 

Şi trecând prin faţa soţiei sale, năucită cu totul, se duse şi 
puse mâna pe umărul florentinului. 

— Eh, meştere Rene - făcu el - cum îţi merge negustoria? 

— Destul de bine, monseniore, destul de bine - îi răspunse 
aducătorul de otrăvuri cu zâmbetul lui perfid. 

— Nu mă îndoiesc - făcu Henric - de vreme ce eşti 
furnizorul tuturor capetelor încoronate din Franţa şi din 
străinătate. 


— Afară de cel al regelui Navarei - răspunse cu obrăznicie 
florentinul. 

— Ei, drăcia dracului! Ştii că ai dreptate, meştere Rene! Şi 
trebuie să-ţi spun că pe patul de moarte, mama mea, 
sărmana, care tot de la dumneata cumpăra şi ea, mi te-a 
recomandat, meştere Ren€. Treci mâine sau poimâine pe la 
mine, prin apartamentele mele, şi adu-mi cele mai bune 
parfumuri pe care le ai. 

— Nu prea-l văd bine - spuse Caterina zâmbind - căci se 
spune... 

— Că am mirosul fin - urmă Henric râzând. Cine v-a spus 
asta, mamă? Margot? 

— Nu, fiul meu - răspunse Caterina - doamna de Sauve. 

Doamna ducesă de Lorena, care încerca din răsputeri să 
se stăpânească, izbucni în hohote de plâns. Henric nici 
măcar nu întoarse capul. 

— Soră dragă - strigă Margareta, repezindu-se spre ea - 
ce-i cu tine? 

— Nimic - spuse Caterina, postându-se între cele două 
tinere. Nimic, are o febră nervoasă pe care Mazilie i-a 
prescris să şi-o trateze cu aromate. 

O strânse apoi de mână cu şi mai multă putere pe fiica ei 
cea mare şi, întorcându-se către cea mică, îi zise: 

— Ei, Margot, n-ai auzit că te-am poftit să te duci la tine în 
apartament? Nu-i de ajuns? Iţi poruncesc atunci! 

— lertaţi-mă, doamnă - răspunse Margareta, palidS şi 
tremurând - îi doresc maiestăţii voastre noapte bună! 

— Nădăjduiesc că dorinţa ta va fi împlinită. Noapte bună, 
noapte bună! 

Margareta plecă clătinându-se pe picioare şi încercând în 
zadar să întâlnească privirea soţului ei, care nici măcar nu 
se întoarse spre ea. 

Se lăsă o clipă de tăcere, în răstimpul căreia Caterina 
rămase cu ochii aţintiţi asupra ducesei de Lorena. Aceasta, 
la rându-i, se uita la maică-Sa, cu mâinile împreunate şi fără 
să scoată un cuvânt. 


Henric era cu spatele, dar urmărea scena într-o oglindă, 
făcându-se că-şi aranjează mustaţa cu o pomada pe care i-o 
dăduse Rene. 

— Henric - îl întrebă Caterina - mai ieşi în oraş? 

— Ah, da, aşa-i! făcu regele Navarei. Ah, pe legea mea, 
uitasem că mă aşteaptă ducele d'Alengon şi principele de 
Conde! Cred că de vină sunt parfumurile astea minunate 
care mă îmbată şi mă fac să uit de toate. La revedere, 
doamnă! 

— La revedere! Ai să-mi spui mâine cum îi merge 
amiralului, nu-i aşa? 

— Voi avea grijă. Ei, Phebe, ce e? 

— Phebe! strigă nerăbdătoare regina-mamă. 

— Chemaţi-o, doamnă - zise bearnezul - căci nu vrea să 
mă lase să plec. 

Regina-mamă se ridică, luă căţeluşa de zgardă şi o ţinu, în 
timp ce Henric se îndepărtă atât de senin şi de zâmbitor, de 
parcă nici n-ar fi simţit în adâncul inimii că îl paşte o 
primejdie de moarte. 

În urma lui, căţeluşa lăsată în voie de Caterina de Medicis 
se repezi să-l ajungă; dar uşa era închisă şi nu putu decât 
să-şi vâre botul ei lung pe sub perdea şi să scoată un urlet 
jalnic şi prelung. 

— Acum, Charlotte - îi spuse Caterina doamnei de Sauve - 
du-te şi caută-i pe domnul de Guise şi pe Tavannes care 
sunt în capela mea, adu-i aici ca să-i ţină de urât ducesei de 
Lorena, care iarăşi nu prea e în apele ei. 

NOAPTEA DE 24 AUGUST 1572 

După ce La Mole şi Coconnas îşi terminară sărăcăcioasa 
lor cină - căci la „Sub cerul liber” păsările doar pe firmă 
erau fripte - Coconnas îşi răsuci scaunul pe unul din cele 
patru picioare, se întinse şi, sprijinindu-se cu cotul de masă, 
sorbi un ultim pahar de vin şi întrebă: 

— Vă duceţi la culcare chiar acum, domnule de La Mole? 

— Zău, tare aş avea chef, domnule, pentru că s-ar putea să 
fiu trezit peste noapte! 


— Şi eu - făcu Coconnas - dar cred că în situaţia asta, în 
loc să ne culcăm şi să-i lăsăm pe cei care vor trimite după 
noi să ne aştepte, am face mai bine să cerem nişte cărţi de 
joc. Aşa or să ne găsească gata. 

— Aş primi cu plăcere, domnule; dar n-am destui bani ca 
să pot juca; am cu totul, în cufărul meu, vreo sută de scuzi 
de aur. Şi, pe deasupra, asta-i toată bogăţia mea. Depinde 
de mine să fac avere din ei. 

— O sută de scuzi de aur! exclamă Coconnas. Şi vă mai 
plângeţi! Drăcia dracului! Dar, domnule, eu nu am decât 
şase! 

— Haida-de! făcu La Mole. V-am văzut scoțând din 
buzunar o pungă care părea plină, ba chiar îndesată bine. 
— Ah! zise Coconnas. Asta e ca să achit o veche datorie; 

trebuie s-o plătesc unui vechi prieten al tatălui meu, 
hughenoT. Într-adevăr, am aici o sută de piese - urmă 
Coconnas, plesnindu-se cu palma peste buzunar - dar sunt 
ale lui jupân Mercadou. Averea mea personală, după cum v- 
am mai spus, e doar de şase scuzi. 

— Şi-atunci, cum $ă jucăm? 

— Tocmai de aceea vreau să joc. De altfel, mi-a venit o 
idee. 

— Ce idee? 

— Am îndoi am venit la Paris cu acelaşi scop, nu-i aşa? 

— Da. 

— Şi amândoi avem câte un protector puternic! 

— Da. 

— Şi nu-i aşa că vă bizuiţi pe ei, cum mă bizui şi et* pe-al 
meu? 

— Da. 

— Ei bine! M-am gândit să jucăm mai întâi pe bani, pe 
urmă să jucăm pe primele favoruri ce le vom dobândi fie la 
curte, fie din partea iubitei. 

— Foarte ingenios - făcu La Mole zâmbind. Numai că eu 
nu sunt un jucător atât de pasionat încât să-mi risc toată 


viaţa pe o carte sau pe un zar, căci de primul favor de care 
ne vcm bucura va atârna, poate, toată viaţa noastră. 

— Atunci să lăsăm la o parte primul favor al curţii şi să 
jucăm pe-al iubitei. 

— Nu văd decât un neajuns - spuse La Mole. 

— Care? 

— Că n-am iubită. 

— Nici eu. Dar cred că n-o să treacă prea multă vreme şi o 
să am. Slavă Domnului! Nu suntem noi făcuţi să nu avem 
parte de femei! 

— Chiar aşa cum spuneţi, domnule de Coconnas, cred că 
n-o să duceţi lipsă de femei; dar cum în dragoste eu mă 
încred mai puţin în steaua mea, mă tem că mizând 
împotriva dumneavoastră, ar însemna să vă înşel. Aşa că, 
liai să jucăm până la suma celor şase scuzi şi dacă, din 
nenorocire, o să-i pierdeţi şi o să vreţi totuşi să mai jucaţi, ei 
bine, sunteţi un gentilom şi cuvântul dumneavoastră e 
pentru mine aur. 

— S-a făcut! strigă Coconnas. Aşa vorbă mai zic şi eu! 
Aveţi dreptate, domnule, cuvântul unui gentilom este aur, 
mai cu seamă când acest gentilom are trecere la curte. Aşa 
că vă rog să mă credeţi că nu risc prea mult dacă joc primul 
favor de care mă voi bucura. 

— Da, fără îndoială, dumneavoastră îl puteţi pierde, numai 
că eu nu-l pot câştiga; căci, fiind de partea regelui Navarei, 
nu pot primi nimic de la domnul duce de Guise. 

— Ah, păgânul! murmură hangiul lustruindu-şi da zor 
coiful său vechi. Te-am mirosit eu bine! 

Şi se întrerupse, ca să se închine. 

— Ah, da, sigur! făcu Coconnas, amestecând cărţile pe 
care tocmai i le adusese băiatul. Aşadar, sunteţi... t 

— Ce? 

— Din ceilalţi. 

— Eu? 

— Da, dumneavoastră. 


— Ei bine, să zicem că aş fi! spuse La Mole cu un zâmbet. 
Aveţi ceva împotriva noastră? 

— Oh, nu! Slavă Domnului, nimic! Mi-e totuna. Urăsc din 
suflet religia hughenotă, dar nu şi pe hughenoți. Şi, la urma 
urmei, aşa e moda. 

— Da - răspunse La Mole, râzând - dovadă împuşcarea 
domnului amiral: jucăm şi pe o împuşcătură. 

— Cum vreţi - zise Coconnas - pe orice, numai să jucăm. 

— Atunci, hai - spuse La Mole, făcând cărţile. 

— Da, jucaţi, jucaţi cu încredere, căci de-ar fi să pierd o 
sută de scuzi de aur ca ai dumneavoastră, mâine tot o să am 
de unde să-i plătesc. 

— Aşadar, norocul va veni peste noapte? 

— Nu, am să mă duc eu după el. 

— Unde? Spuneţi-mi şi mie! Merg cu dumneavoastră. 

— La Luvru. 

— Vă întoarceţi la Luvru în noaptea asta? 

— Da, în noaptea asta am o audienţă personală la marele 
duce de Guise. 

Din clipa în care Coconnas spuse ea se duce să-şi caute 
norocul la Luvru, La Huricre pusese coiful deoparte, 
întrerupânduc-ţi lustruitul, ţi venise în spatele lui La Mole, în 
aţa fel încât numai Coconnas să-l poată vedea. Din acest loc 
îi făcu semne pe care piemontezul, cufundat cum era în joc 
şi conversaţie, nu le vedea. 

— Ei bine! Asta-i extraordinar! făcu La Mole. Aveţi 
dreptate când spuneţi că ne-am născut în aceeaşi zodie. Şi 
eu am întâlnire la „'Luvru în astă-noapte; dar nu cu domnul 
duce de Guise, ci cu regele Navarei. 

— Aveţi şi o parolă? 

— Da. 

— Un semn de recunoaştere? 

— Nu. 

— Ei bine, eu am unul. Parola mea este... 

Auzind aceste cuvinte, La Huricre făcu un gest atât de 
expresiv, chiar în clipa în care indiscretul gentilom îşi ridica 


privirile, încât Goconnas rămase încremenit mai mult din 
pricina acestui gest decât al cărţii care-l făcuse să piardă 
trei scuzi. Văzând uimirea ce se zugrăvea pe faţa 
partenerului său, La Mole se întoarse; dar nu văzu altceva 
decât pe hangiu, care stătea cu braţele încrucişate şi având 
pe cap coiful pe care cu o clipă mai înainte îl lustruise. 

— Ce s-a întâmplat? îl întrebă La Mole pe Coconnas. 

Coconnas se uită când la hangiu, când la tovarăşul lui, fără 
să răspundă, căci nu pricepea nimic din gesturile repetate 
pe care le făcea jupân La Huricre. Hangiul îţi dădu seama 
că trebuie să-i vină în ajutor: 

— Să vedeţi - se grăbi el să spună - îmi place foarte mult 
să joc cărţi şi cum tocmai mă apropiasem să văd cu ce carte 
aţi câştigat, domnul m-o fi văzut cu coiful pe cap, gata de 
război. Pesemne că asta l-o fi mirat foarte mult din partea 
mea, biet burghez. 

— Ce-i drept, arăţi grozav! exclamă La MolE. Izbucnind în 
râs. 

— Ei, domnule! îi întoarse vorba la Huricre, cu o 
bunăvoință prefăcută şi ridică din umeri, cu un adânc 
sentiment al inferiorităţii sale. Nu suntem viteji, noi ăştia, şi 
n-avem o ţinută prea aleasă. Numai gentilomilor viteji ca 
dumneavoastră le stă bine să-şi lustruiască coifurile aurite 
şi spadele lor fine. Cât despre noi, e de ajuns dacă facem 
cum se cuvine de gardă... 

— Ah! făcu La Mole, amestecând cărţile la rândul lui. 
Dumneata faci de gardă? 

— Ei, Doamne, sigur că da, domnule conte: sunt sergent 
într-o companie a miliției burgheze! 

Şi spunând acestea, în timp ce La Mole împărțea cărţile, 
La Huricre se retrase ducând degetul la buze ţi făcându-i 
astfel semn să tacă lui Coconnas, care era mai uluit ca 
oricând. 

Această precauţie îl făcu, fără îndoială, să piardă la fel de 
repede ca şi prima oară. 


— Ei bine - zise La Mole - asta face tocmai cei şase scuzi 
pe care îi ai! Vrei revanşa pe averea dumitale viitoare? 

— Cu plăcere - răspunse Coconnas - cu plăcere! 

— Dar înainte să continuăm jocul, aş vrea să ştiu, nu mi-aţi 
spus că aveţi întâlnire cu domnul de Guise? 

Coconnas întoarse capul spre bucătărie şi văzu ochii 
holbaţi ai lui La Huricre, care îl preveni din nou. 

— Da - îi răspunse el - dar nu e încă ora. Dar să vorbim 
puţin şi despre dumneavoastră, domnule de La Mole. 

— Mai bine să vorbim despre joc, dragă domnule de 
Coconnas, căci, dacă nu mă înşel, sunt pe cale să vă mai iau 
şase scuzi. 

— Ei, drăcia dracului! Aveţi dreptate... Mi se spunea mie 
mereu că hughenoţii au noroc la joc. Tare îmi vine să mă fac 
şi eu hughenot, lua-m-ar dracu! 

Ochii lui La Huricre scânteiară ca doi cărbuni; dar 
Coconnas, cufundat cu totul în joc, nu băgă de seamă. 

— Faceţi-vă, conte, faceţi-vă - spuse La Mole - şi cu toate 
că e cam ciudat felul cum v-aţi simţit chemarea, veţi fi bine 
primit printre noi. 

Coconnas se scărpină după ureche. 

— Dacă as şti că aici e cheia norocului, vă spun drept că... 
la urma urmei, nu prea mă omor eu cu liturghia şi cum nici 
regele nu se prăpădeşte... 

— Şi apoi... e o religie atât de frumoasă - spuse La Mole - 
atât de simplă, atât de pură! 

— Şi pe urmă... e la modă - zise Coconnas - şi apoi... 
poartă noroc la joc, pentru că, dracu să mă ia! Văd că aşii 
sunt doar pentru dumneavoastră. Şi cu toate astea, de când 
ne-am aşternut la joc, v-am urmărit cu atenţie şi am văzut 
că jucaţi cinstit, nu trişaţi... Pesemne că religia... 

— Îmi mai datoraţi şase scuzi - spuse calm La Mole. 

— A, cum mă mai duceţi în ispită! făcu Coconnas. Dacă în 
noaptea asta” domnul de Guise o să mă supere... 

— Ei bine?... 


— Ei bine, mâine am să vă cer să mă prezentaţi regelui 
Navarei, şi vă rog să mă credeţi că dacă mă fac hughenot, 
am să fiu mai hughenot decât Luther, decât Calvin şi decât 
toţi reformaţii din lume! 

— Sst! făcu La Mole. Vă puneţi rău cu hangiul nostru! 

— Da, aşa-i! făcu Coconnas, aruncrftd o privire spre 
bucătărie. Da' de unde! Nu ne ascultă! E prea ocupat în 
acest moment! 

— Dar ce face? întrebă La Mole, care, din locul în care se 
afla, nu-l putea zări. 

— Vorbeşte cu... Ei, drăcia dracului! Chiarelel 

— Cine? 

— Pasărea aia de noapte, cu care stătea de vorbă când am 
venit noi. Omul cu tunică-galbenă şi mantie de culoarea 
iascăi. Drăcia dracului! Cu cât foc vorbeşte! Ei, jupân La 
Huricre, ia spune, nu cumva faci politică? 

De astă dată însă, răspunsul jupânului L.a Huricre fu atât 
de energic ţi de poruncitor, încât, cu toată patima pe care o 
avea pentru cartonaşele pictate, Coconnas se ridică de pe 
scaun şi se apropie de el.1 

— Dar ce s-a îatâmplat? întrebă La Mole. 

— Vreţi vin, domnule? întrebă La Hucre, apucându-l 
repede de mână pe CoconnasS. Îndată, îndată! Gregoire, vin 
la domnii! 

Şi îi şopti apoi la ureche: 

— Tăcere, tăcere! Dacă ţineţi la viaţă, faceţi-l pe tovarăşul 
dumneavoastră să plece! 

La Huricre era atât de palid, iar omul galben atât de 
înfiorător la vedere, încât Coconnas simţi că îl trece un fior 
şi, întorcându-se spre La Mole, zise: 

— Scumpe domnule de La Mole, vă rog să mă iertaţi. Am 
pierdut cincizeci de scuzi cât ai zice peştE. În seara asta n- 
am noroc şi mi-e frică să nu intru rău la apă. 

— Foarte bine, domnule, foarte bine! îi răspunse La Mole. 
Cum doriţi. De altfel, nu-mi displace să mă întind o clipă pe 
patul meu. Jupân la Huricre!... 


— Domnule conte? 

— Dacă mă caută cineva din partea regelui Navarei, 
trezeşte-mă! Mă culc îmbrăcat, aşa că am să fiu gata 
repede. 

— Ca şi mine - zise Coconnas. Şi pentru ca alteţa sa să nu 
aştepte nici măcar o clipă, am să-mi pregătesc şi semnul. 
Jupâne La Huricre, dă-mi o foarfecă şi hârtie albă. 

— Gregoire! strigă la Huricre - hârtie albă pentru scrisori 
şi foarfecă pentru plic. 

„Aha, aha! Nu încape îndoială - îşi spuse piemontezul - aici 
se întâmplă ceva neobişnuit! |, 

— Noapte bună, domnule de Coconnas! zise la Mole. Şi 
dumneata, hangiule, fii bun, te rog, şi arată-mi unde-i 
camera mea. Noroc, prietene! 

Şi La Mole se făcu nevăzut pe scara în spirală, urmat de La 
Huricre. Omul misterios îl apucă la rându-i pe Coconnas de 
braţ şi, trăgându-l spre el, îi vorbi cu aprindere: 

— Domnule, de o sută de ori aţi fost gata-gata să trădaţi 
un secret de care atârnă soarta regatului. Dar a voit bunul 
Dumnezeu să vi se închidă gura la timP Încă un cuvânt, şi v- 
aş fi doborât cu un foc de archebuză! Acum, când din 
fericire suntem singuri, ascultaţi-mă! 

— Dar cine eşti dumneata, de-mi vorbeşti pe tonul ăsta 
poruncitor? îl întrebă Coconnas. 

— Aţi auzit cumva de domnul de Maurevel? 

— Ucigaşul amiralului? 

— Şi al căpitanului de Mouy. 

— Da, fără îndoială. 

— Ei bine, eu sunt domnul de Maurevel! 

— Oh! Oh! făcu Coconnas. 

— Ei bine, şi acum ascultaţi-mă! 

— Ei, drăcie! Bineînţeles că vă ascult! 

— Sst! făcu domnul de MaureveL. Ducând un deget la 
buze. 

Coconnas ciuli urechile. 


În aceeaşi clipă, se auzi zgomotul uşii pe care hangiul o 
închidea, apoi uşa de pe coridor, pe urmă cum se puneau 
zăvoarele, şi după aceea nişte paşi zoriţi ce se apropiau de 
cei doi bărbaţi care stăteau de vorbă. 

Hangiul îi pofti să ia loc, dând un scaun lui Coconnas, altul 
lui Maurevel, şi luându-şi unul pentru sine. După aceea, 
spuse: 

— Am încuiat peste tot, domnule de Maurevel. Puteţi vorbi. 

La Saint-Germain-rAuxerrois, bătea ora unsprezece. 
Maurevel numără una după alta bătăile de ciocan care 
vibrau în noapte răsunător şi sinistru şi când ultima se 
stinse în depărtări, începu: 

— Domnule - spuse el, întorcându-se spre Coconnas, pus 
în gardă de măsurile de prevedere pe care le luaseră cei 
doi oameni - domnule, sunteţi bun catolic? 

— Cred că da - răspunse Coconnas. 

— Domnule - urmă Maurevel - sunteţi credincios regelui? 

— Cu trup şi suflet. Ba chiar mă şi jigniţi punându-mi o 
astfel de întrebare. 

— N-o să ne certăm noi pentru asta. Dar acum trebuie să 
ne urmați. 

— Unde? 

— Nu vă priveşte. Lăsaţi-mă să vă conduc. De asta atârnă 
soarta, poate chiar viaţa dumneavoastră. 

— Domnule, trebuie să vă spun că la miezul nopţii am 
treabă la Luvru. 

— Chiar acolo şi mergem. 

— Domnul de Guise mă aşteaptă. * - Şi pe noi. 

— Dar eu am o parolă specială - continuă Coconnas, destul 
de nemulţumit că trebuie să împartă cinstea audienței cu 
Maurevel şi cu jupânul La Huricre. 

— Şi noi. 

— Dar eu am şi un semn de recunoaştere. 

Maurevel zâmbi şi scoase de sub tunică o mână de cruci 
de stofă albă, îi dădu una lui La Huricre, una lui Coconnas ţi 


una ţi-o opri pentru el. La Huricre ţi-o prinse pe a lui la coif, 
iar Maurevel la pălărie. 

— Eh! făcu Coconnas uluit. Întâlnirea, parola, semnul de 
recunoaştere sunt, deci, pentru toată lumea? 

— Da, domnule, adică pentru toţi bunii catolici. 

— Atunci e vreo serbare la Luvru, vreun banchet regal? 
exclamă Coconnas. Şi vor să-i ţină deoparte pe câinii ăştia 
de hughenoți? Bun! Bine! Minunat! Destul s-au învârtit pe- 
acolo! 

— Da, e serbare la Luvru - îi spuse Maurevel - banchet 
regal, şi hughenoţii vor fi şi ei poftiţi... Ba mai mult, vor fi 
eroii serbării. Vor plăti banchetul şi, dacă vreţi să fiţi de-ai 
noştri, să începem prin a-l pofti pe eroul lor de frunte, 
Ghedeonul lor, cum îi spun. 

— Domnul amiral? exclamă Coconnas. 

— Da, pe copoiul ăla bătrân, care mi-a scăpat ca un 
dobitoc ce sunt, cu toate că am tras în el chiar cu archebuza 
regelui! 

— D-aia, domnule gentilom, îmi lustruiam coiful, îmi 
ascuţeam sabia şi-mi trăgeam cuţitele pe piatră - spuse cu 
un glas ascuţit jupân La Huricre, care se echipase de luptă. 

La aceste cuvinte, Coconnas se înfioră şi se făcu alb ca 
varul, pentru că începea să priceapă. 

— Cum, într-adevăr?! exclamă el. Sărbătoarea aceasta... 
adică... au răâ-i... 

— V-a trebuit cam mult ca să ghiciţi, domnule - îi spuse 
Maurevel - şi se vede limpede că nu vi s-a făcut lehamite, ca 
nouă, de obrăzniciile ereticilor ăstora. 

— Şi luaţi asupra voastră - spuse el - să vă duceţi la amiral 
şi săâ...? 

Maurevel zâmbi şi, trăgându-l pe Coconnas la fereastră, îi 
zise: 

— Priviţi; vedeţi acolo în piaţa mică, la capătul străzii, în 
dosul bisericii, ceata aceea ce se orânduieşte tăcută în 
umbră? 

— Da. 


— Oamenii din ceata asta au, ca ţi jupân La Huricre, ca şi 
dumneavoastră şi ca şi mine, o cruce la pălărie. 

— Ei bine? 

— Ei bine, oamenii aceştia alcătuiesc o companie de 
elveţieni din micile cantoane, aflaţi sub comanda lui 
Tocquenot. Ştiţi doar că cei din micile cantoane sunt de 
partea regelui. 

— Oh! Oh! făcu Coconnas. 

— Acum priviţi ceata aceea de călăreţi ce trec pa chei; îl 
cunoaşteţi pe comandantul lor? 

— Cum să-l cunosc! răspunse Coconnas, înfiorat. Abia în 
seara asta am sosit la Paris. 

— Ei bine! Cu el aveţi întâlnire la miezul nopţii, la Luvru. O 
să vă aştepte acolo. 

— Ducele de Guise? 

— Chiar el. Cei ce-l însoțesc sunt Marcel, fostul staroste al 
negustorimii, şi Choron, actualul staroste. Aceştia doi se 
duc să ridice companiile de burghezi. Ah, uitaţi-l şi pe 
căpitanul gărzii, cel care vine pe stradă acum! Uitaţi-vă 
bine ce face! 

— Bate la fiecare uşă. Dar ce e pe uşile la care bate? 

— O cruce albă, tinere; o cruce ca asta pe care o avem la 
pălărie. Altădată, Dumnezeu avea grija să-i deosebească pe 
credincioşi. Dar azi ne-am civilizat şi îl scutim de grijă asta. 

— Dar văd că la fiecare casă la care bate, uşa se deschide 
şi ies burghezi înarmaţi. 

— O să bată şi la a noastră“, ca la celelalte, şi o să ieşim şi 
noi. 

— Eh - făcu Coconnas - toată omenirea asta a fost adunată 
să ucidă un bătrân hughenot! La dracu'! Ce ruşine! Asta-i 
treabă de ucigaşi, nu de soldaţi! 

— Tinere - spuse Maurevel - dacă bătrânii nu-ţi plac, n-ai 
decât să-ţi alegi tineri. Sunt pentru toate gusturile. Dacă 
dispreţuieşti pumnalul, te poţi folosi de spadă, pentru că 
hughenoţii nu-s oameni să se lase tăiaţi fără să se apere şi, 


după cum ştii, un hughenot, fie el bătrân ori tânăr, are 
şapte vieţi. 

— Atunci, asta înseamnă că-i vor ucide pe toţi? strigă 
Coconnas. 

— Pe toţi. 

— Din porunca regelui? 

— Din porunca regelui şi a domnului de Guise. 

— Şi când? 

— Când veţi auzi clopotul de la Saint-Germainl'Auxerrois. 

— Oh, de aceea simpaticul acela de neamţ, care e în slujba 
domnului de Guise... cum îl cheamă? 

— Domnul de Besme? 

— Exact. De aceea îmi spunea domnul de Besme, că la 
prima bătaie de clopot să vin în fuga mare. 

— Aşadar, l-aţi văzut pe domnul de Besme? s - L-am văzut 
şi am şi vorbit cu el. 

— Unde? 

— La Luvru. El mi-a înlesnit intrarea, mi-a dat parola şi mi- 
a... 

— Priviţi! 

— Ei, drăcie! Ele! 

— Vreţi să-i vorbiţi? 

— Zău că nu mi-ar displăcea! 

Maurevel deschise încetişor fereastra. Într-adevăr, Besme 
trecea cu vreo douăzeci de oameni. 

— Guise şi Lorena! rosti Maurevel. 

Besme se întoarse şi, înțelegând că lui i se adresase, se 
apropie. 

— Aha Î Tumneafoastră este, tomnu de Maurefel? 

— Da, eu. Ce căutaţi pe-aici? 

— Căutam han „Sub cerul liber” ca înştiinţam unul tomn 
Gogonnas. 

— Sunt aici, domnule de Besme! spuse tânărul nostru. 

— Ah, un, oh, pine!... Esteţi cata? 

— Da. Ce am de făcut? 


— Fa spune la tumneavoastră tomn de Maurefel. Trebuie 
fiţi pun gatolic. 

— L-aţi auzit? întrebă Maurevel. 

— Da - răspunse Coconnas. Dar domnia-voastră, domnule 
de Besme, unde vă duceţi? 

— Eu?... întrebă de Besme râzând. 

— Da, dumneavoastră. 

— Eu mercem spune cuvinţel la amiral. 

— Spuneţi-i şi două, dacă e nevoie - zise Maurevel - şi 
dacă de data asta mai scapă de primul, după al doilea n-o să 
se mai ridice. 

— Fiţi linijdit, tomn de Maurefel, fiţi linijdit şi înfăţaţi pine 
tiner acesta ce se fac. 

— Da, da, n-aveţi nici o grijă. Cei din neamul Coconnas 
sunt nişte copoi straşnici, şi ştii doar, câine de rasă, 
vânătoare aleasă. 

— Atio! 

— Cu bine, cu bine! 

— Şi tumneavoastră? 

— Începeţi goana, că sosim şi noi la împărţeala vânatului. 

De Besme se depărtă şi Maurevel închise fereastra. 

— Ai înţeles, tinere? spuse Maurevel. Dacă ai cumva vreun 
duşman personal, chiar dacă nu e tocmai hughenot, pune-l 
pe listă şi-l curăţăm o dată cu ceilalţi. 

Coconnas, mai năucit ca niciodată de tot ceea fe auzea şi 
vedea, se uita când la hangiu, care îşi dădea aere de viteaz, 
când la Maurevel, care scoase calm o hârtie din buzunar. 

— Iată lista mea - zise el - trei sute. Dacă în noaptea asta 
fiecare catolic adevărat ar face măoar a zecea parte din ce 
am să fac eu, mâine n-o să mai existe picior de eretic în 
regat. 

— Sst! făcu La Huricre. -, i - Ce e? întrebară deodată 
Coconnas şi Maurevel. 

De la Saint-Germain-l' Auxerrois se auzi prima bătaie de 
clopot. 


— Semnalul! strigă Maurevel. Să se fi schimbat ora? Era 
vorba de miezul nopţii, după câte mi s-a spus... Cu atât mai 
bine! Când e vorba de slava lui Dumnezeu şi a regelui, sunt 
mai bune orologiile care merg înainte decât cele care 
rămân în urmă. 

Într-adevăr, se auzi bătaia lugubră a clopotului bisericii. 
După câteva clipe, primul foc sparse tăcerea nopţii şi 
aproape în acelaşi timp mai multe torţe trecură ca un fulger 
pe strada l'Arbre-Sec. 

Coconnas îşi trecu mâna pe fruntea-i îmbrobonită de 
sudoare. 

— A început! strigă Maurevel. Să mergem! 

— O clipă! O clipă! spuse hangiuL.. Înainte s-o pornim la 
luptă, să ne asigurăm că-i în regulă la vatră, cum se spune 
în război. N-am poftă să-mi ucidă nevasta şi copiii în lipsa 
mea. Avem aici un hughenot. 

— Domnul de La Mole? strigă Coconnas, tresărind. 

— Da! Păgânul ăsta s-a vârât în gura lupului. 

— Cum? făcu Coconnas. Ai de gând să-ţi ataci oaspeţii? 

— Mai mult pentru el mi-am ascuţit spada. 

— Oh! Oh! făcu piemontezul încruntându-se. 

— Până acum n-am ucis decât iepuri de casă, rațe şi pui de 
găină - îi răspunse vrednicul hangiu - aşa că nu prea ştiu 
cum se omoară un om. Da* nu-i nimic. Am să încerc pe ăsta. 
Şi dacă n-o să fiu prea dibaci, barem n-o să fie nimeni care 
să râdă de mine. 

— Ei, drăcie! Îmi vine tare greu 1 se împotrivi Coconnas. 
Domnul de. La Mole e tovarăşul meu, am mâncat împreună 
şi am jucat cărţi. 

— Da, dar domnul de La Mole e un eretic - spuse 
Maurevel. Domnul de La Mole e osândit. Şi dacă nu-l 
ucidem noi, or s-o facă alţii. 

— Ca să nu mai punem la socoteală - adăugă hangiul - că 
v-a câştigat şi cincizeci de scuzi. 

— E adevărat - zise Coconnas - dar i-a câştigat cinstit, de 
asta sunt sigur. 


— Cinstit ori ba, tot trebuie să-i plătiţi; pe cită vreme, Bacă 
îl ucid, v-aţi achitat. 

— Hai, hai, să ne grăbim, domnilor - strigă Maurevel - un 
foc de archebuză, o lovitură de spadă, una de ciocan, alta 
cu grătarul sobei, cu ce-ţi vine la îndemână, numai să 
terminăm cu el mai repede, ca să ajungem la timp, cum i- 
am făgăduit domnului de Guise, la locuinţa amiralului. 

Coconnas oftă. 

— Vin îndată! strigă La Huricre. Aţteptaţi-mă! 

— Drăcia dracului! exclamă Coconnas. O să-l chinuiască pe 
nenorocitul ăla şi o să-l şi jefuiască! Mă duc eu sus să-i dau 
lovitura de graţie, de-o fi nevoie, şi să-l împiedic să-i ia 
banii. 

Şi împins de gândul acesta bun, Coconnas o apucă pe 
scară după jupân La Huricre, pe care îl ajunse din urmă; 
căci pe măsură ce urca, La Huricre încetinea pasul, pentru 
că stătea probabil să chibzuiască. 

În clipa în care ajunse la uşă, cu Coconnas în urma lui, în 
stradă răsunară mai multe focuri de armă. Aproape în 
aceeaşi clipă îl auziră pe La Mole sărind din pat şi 
duşumeaua scârţâind sub paşii lui. 

— Drace! bombăni La Huricre cam îngrijorat. Cred că s-a 
trezit! 

— Aşa mi se pare şi mie - răspunse Coconnas. 

— Şi o să se apere, nu-i aşa? 

— E în stare. Ia spune, jupân La Huricre, n-ar fi caraghios 
să te omoare? 

— Hm! Hm! făcu hangiul. 

Ştiindu-se însă înarmat cu o archebiuă bună, îi mai veni 
inima la loc şi cu o lovitură de picior dădu uşa de perete. 

Atunci îl văzură pe La Mole, cu capul descoperit, dar 
îmbrăcat, cu spada în dinţi şi pistoalele în mână, de veghe, 
retras în spatele patului. 

— Oh! Oh 1 făcu Coconnas, umflându-şi nările ca o fiară 
care adulmecă sânge. Interesant, jupâne La Huricre, 
interesant, nu-i aţa? Ei, hai, înainte! 


— Ah, se pare că vor să mă ucidă! strigă La Mele, cu ochi 
scăpărători. Tu, ticălosule? 

Jupânul La Huricre nu răspunse la această ocară decât 
ţintind cu archebuza spre tânărui nostru. La Mole însă 
prinsese mişcarea şi când armă luă foc se lăsă în genunchi, 
iar glonţul îi trecu pe deasupra capului. 

— Ajutor! strigă La Mole. Ajutor, domnule de Coconnas! 

— Ajutor, domnule de Maurevel, ajutor! strigă La Huricre. 

— Pe legea mea, domnule de La Mole! zise Coconnas. Tot 
ce pot face în povestea asta este să nu fiu împotriva 
dumneavoastră. Se pare că regele a dat poruncă să fie ucişi 
toţi hughenoţii în noaptea asta. Salvaţi-vă cum puteţi! 

— Ah, trădătorilor! Ucigaşilor! Aşa stau lucrurile! Ei bine, 
aşteptaţi puţin! 

Şi La Mole, intind la rândul său, apăsă pe cocoşul unuia 
din pistoale. La Huricre, care nu-l scăpa din ochi, avu timp 
să sară în lături; dar Coconnas, care nu se aştepta la acest 
răspuns, rămase pe loc şi plumbul îi atinse uşor la umăr. 

— Ei, drăcia dracului! urlă el, scrâşnind din dinţi. Hai să ne 
măsurăm, dacă aşa vrei! 

Şi trăgându-şi spada, se repezi către La Mole. 

Dac-ar fi fost singur, fără îndoială că La Mole l-ar fi 
aşteptat, dar în spatele lui Coconnas era jupân La Huricre, 
care-ţi încărca iarăşi archebuza, ca să nu-l mai socotim şi pe 
Maurevel care, la strigătele hangiului, urca scara sărind 
câte patru trepte deodată. Aşa că La Mole dădu buzna într- 
o cămăruţă şi zăvori uşa în urma lui. 

— Ah! exclamă Coconnas furios, izbind în uşă cu minerul 
spadei. Aşteaptă, aşteaptă! Pentru fiecare scud pe care mi l- 
ai luat astă-seară, am să-ţi fac o gaură în trup cu spada. 
Aşa, va să zică, eu vreau să te împiedic să suferi şi să nu-i 
las să te jefuiască, şi tu mă răsplăteşti cu un glonţ în umăr! 
îţi arăt eu ţie, mişelule! 

Între timp, jupân La Huri€re se apropie ţi, izbind cu patul 
archebuzei în uşă, o făcu să zboare în ţăndări. 


Coconnas dădu buzna în cămăruţă, dar se izbi cu nasul de 
perete: înăuntru nu era nimeni, iar fereastra era deschisă. 

— O fi sărit pe fereastră - spuse hangiul - şi cum suntem la 
etajul patru, s-o fi curăţat. 

— Sau poate că a trecut pe acoperişul vecin - spuse 
Coconnas, încălecând pervazul ferestrei şi pregătindu-se s- 
o pornească în urmărirea lui, pe marginea aceea lunecoasă 
şi aplecată. 

Dar Maurevel ţi La Huricre se repeziră şi-l traseră înapoi, 
în cameră, strigând amândoi deodată: 

— Aţi înnebunit? Vă riscaţi viaţa! 

— Aş! făcu Coconnas. Eu sunt de la munte şi-s deprins să 
alerg şi pe ghețari. Şi-apoi, când m-a jignit cineva, merg de 
gât cu el până la Dumnezeu sau până la dracu, pe orice 
drum ar lua-o! Lăsaţi-mă să fac cum ştiu. 

— Ehe! făcu Maurevel. Dacă n-a murit, e departe acum. 
Haideţi cu noi şi, dacă ăsta v-a scăpat, o să aveţi alţi o mie în 
locul lui. 

— Aveţi dreptate - făcu Coconnas. Moarte hughenoţilor! 
Trebuie să mă răzbun, şi cu cât mai curând, cu atât mai 
bine! 

Toţi trei coborâră valvârtej. 

— La amiral! strigă Maurevel. 

— La amiral! repetă La Huricre. 

— La amiral, daca aşa vreţi! zise la rându-i Coconnas. 

Şi toţi trei o porniră în goană, ieşind de la han, pe care îl 
lăsară în paza lui Gregoire şi a rândaşilor, şi se îndepărtară 
spre palatul amiralului din strada Bethisy: o vâlvătaie 
puternică şi bubuiturile de archebuză îi călăuzeau într- 
acolo. 

— Eh, cine-i acolo? strigă Coconnas. Un om fără tunică şi 
fără eşarfă! 

— Unul care încearcă să scape -- zise Maurevel. 

— Pe el! Pe el! Cu archebuzele! strigă Ccconnas. 

— Pe legea mea, nici prin cap nu-mi trece! făcu MaureveL. 
Îmi ţin plumbii pentru vânat mai de soi. 


— Pe el, La Huricre! 

— Acuşi, acuşi! spuse hangiul, ţintind. 

— Da, acuşi, acuşi, numai că până atunci o să scape! 

Şi Coconnas se repezi în urmărirea nefericitului, pe care îl 
ajunse în curând, căci omul era rănit. Dar în clipa în care, 
nevoind să-l lovească pe la spate, îi striga: „întoarce-te, 
întoarce-te odată!”, răsună un foc de archebuză, un plumb 
îi şuieră pe la ureche şi fugarul se rostogoli ca un iepure, 
lovit în plină goană de glonţul unui vânător. 

Un strigăt de triumf se auzi din spatele lui Coconnas. 
Piemontezul se întoarse şi-l văzu pe La Huricre fluturându- 
ţi arma. 

— Ah! strigă el. De data asta am făcut safteaua! 

— Da, dar n-a lipsit mult să mă străpungă glonţul pe mine! 

— Luaţi seama, domnule, luaţi seama! strigă La Huricre. 

Coconnas făcu un salt înapoi. Rănitul se ridicase într-un 
genunchi şi, clocotind de răzbunare, era gata să-l înjunghie 
cu pumnalul pe Coconnas, drept în clipa în care hangiul îi 
dăduse de veste. 

— Ah, viperă! strigă Coconnas. 

Şi, năpustindu-se asupra rănitului, îi înfipse de trei ori 
spada în piept până la mâner. 

— Şi acum - strigă Coconnas, lăsându-l pe hughenot în 
spasmele morţii - la amiral, la amiral! 

— Ah, ah, domnule - zise Maurevel - aţi prins gust! 

— Da, pe legea mea că da! făcu Coconnas. Nu ştiu dacă 
mă îmbată mirosul de pulbere ori mă asmute vederea 
sângelui, dar pe toţi dracii, am prins gust de măcel! E, cum 
s-ar zice, o vânătoare de oameni. Până acum n-am hăituit 
decât urşi şi lupi, dar zău că vânătoarea de oameni îmi 
place mai mult! 

Şi toţi trei o porniră din nou, în goană. 

VICTIMELE. 

După cum am mai spus, palatul amiralului se afla pe 
strada Bethisy. Era o clădire mare, care se ridica în fundul 
unei curţi, şi avea două aripi îndreptate spre stradă. La 


Intrare era un zid în care se deschidea poartă mare şi alte 
două portiţe cu grilaj. 

Când cei trei guizişti ai noştri ajunseră în capătul străzii 
Bethisy, care e în prelungirea străzii Fosses-SaintGermain- 
rĂuxerrois, văzură clădirea împresurată de garda elveţiană, 
de soldaţi şi burghezi înarmaţi; toţi ţineau în mâna dreaptă 
săbii, sulițe sau archebuze, iar unii, din ei aveau în mâna 
stângă torţe care răspândeau o lumină lugubră şi 
tremurătoare. Şi după cum se mişca mâna, lumina se 
împrăştia pe caldarâm, se căţăra pe ziduri ori învăluia în 
văpaie marea aceasta de oameni, făcând să le scapere 
armele. Jur împrejurul palatului şi pe străzile Tirechappe, 
Etienne şi Bertin-Poiree masacrul era în toi. Se auzeau 
urlete prelungi, muschetele scăpărau şi, din când în când, 
câte un nenorocit pe jumătate gol, palid şi plin de sânge, 
trecea sărind ca o căprioară urmărită prin cercul de lumină 
funebră în care părea că se frământă o lume de demoni. 

Coconnas, Maurevel ţi La Huricre, recunoscuţi de departe 
după crucile lor albe şi întâmpinați cu strigăte de bucurie, 
se pomeniră într-o clipă în mijlocul acestei mulţimi ce se 
îmbulzea gâfâind ca o haită. Dacă Maurevel n-ar fi fost 
recunoscut, de bună seamă că nimeni nu le-ar fi făcut loc să 
treacă. Coconnas şi La Huricre se strecurară pe urma lui, şi 
aşa izbytiră să pătrundă toţi trei în curte. 

În mijlocul curţii aceleia, ale cărei porţi fuseseră 
sfărâmate, un bărbat stătea drept, sprijinindu-se în spadă, 
privind ţintă spre un balcon aflat la vreo cincisprezece 
picioare deasupra capului, în faţa ferestrei principale a 
casei. Ucigaşii adunaţi în jurul lui, păstrau o distanţă 
respectuoasă. Omul bătea din picior plin de nerăbdare şi 
din când în când se întorcea să întrebe ceva pe cei aflaţi 
mai aproape de el. 

— Încă nimic. Nimeni... Poate că i-a dat cineva da veste! 
Poate că a fugit! Dumneata ce zici, Du Gast? 

— Cu neputinţă, monseniore! 


— Şi de ce nu? Nu mi-ai spus chiar dumneata că o clipă 
înainte să ajungem noi, un om cu capul descoperit, cu spada 
în mână şi gonind de parc-ar fi fost urmărit, a bătut la 
poartă, şi i s-a deschis? 

— Da, monseniore; dar domnul de Besme a sosit aproape 
în acelaşi timp. Porţile-au fost sfărâmate şi casa 
împresurată. Omul a intrat, fără îndoială, dar cu siguranţă 
că n-a putut să iasă. 

— Ei! făcu Coconnas, adresându-se lui La Huricre. Mi se 
pare mie, sau acesta e domnul de Guise? 

— Chiar el, domnule. Da, e marele Henric de Guise, în 
carne şi oase şi fără îndoială că îl aşteaptă pe amiral să iasă 
din casă, ca să-i plătească moartea tatălui său. Fiecare la 
vremea lui şi, slavă Domnului, acum e râhdul nostru! 

— Hei, Besme! Hei! strigă ducele cu glasul lui răsunător. 
N-ai terminat încă? 

Şi izbind caldarâmul cu vârful spadei, la fel de 
nerăbdătoare ca şi el, făcu să sară scântei. 

În aceeaşi clipă, în clădire se auziră strigăte, apoi 
împuşcături, pe urmă un tropot puternic de paşi şi zăngănit 
de arme, după care din nou se aşternu tăcerea. 

Ducele făcu o mişcare, ca şi cum ar fi vrut să se 
năpustească înăuntru. 

— Monseniore, monseniore! îi spuse Du Gast apropiindu- 
se şi oprindu-l. Rangul dumneavoastră vă cere să rămâneţi 
pe loc şi să aşteptaţi. 

— Ai dreptate, Du Gast; mulţumesc, am să aştept Dar zău 
că mor de grijă şi nerăbdare! Vai, dacă-mi scapă!... 

Deodată, zgomotul de paşi se apropie... geamurile de la 
primul etaj scăpărară de parc-ar fi izbucnit un incendiu. 
Fereastra la care ducele se uitase atât de stăruitor se 
deschise, sau mai degrabă zbură în ţăndări, şi un bărbat 
palid la faţă şi plin de sânge pe gâtul lui alb, se ivi în balcon. 

— Besme - strigă ducele - în sfârşit, tu eşti! Ei bine? 

— Poftiţi, fedeţi! răspunse eu răceală neamţul, care se 
aplecă şi aproape în acelaşi timp se ridică, părând că 


poantă o povară nemaipomenită. 

— Dar ceilalţi - întrebă nerăbdător ducele - ceilalţi unde 
sunt? 

— Geilalzi topoară pe geilalzi. 

— Şi tu, tu, ce-ai făcut tu? 

— Ei, feţi fetea, înaboi puţin! 

Ducele se trase un pas îndărăt. 

Se putu desluşi atunci lucrul acela pe care Besme îl trăgea 
după el cu atâta greutate. 

Era cadavrul unui bătrân. 

Il ridică peste balcon, îl legănă o clipă în aer şi-l aruncă la 
picioarele stăpânului său. 

Zgomotul înfundat al căderii, valurile de sânge care 
ţâşniră din trup şi împroşcară până departe caldarâmul, il 
făcură până şi pe duce să se cutremure de groază. Dar 
simţământul acesta nu dură mult şi curiozitatea îi făcu pe 
toţi să se* apropie cu câţiva paşi; şi astfel licărirea unei 
torţe lumină tremurătoare victima. 

Se putu desluşi o barbă albă. Un chip venerabil şi două 
mâini Jnţepenite de moarte. 

— Amiralul! strigară deodată douăzeci de glasuri, care 
amuţiră în acelaşi timp. 

— Da, amiralul! El e - zise ducele, apropiindu-se de 
cadavru ca să-l privească cu o bucurie mută. 

— Amiralul! Amiralul! adăugară cu jumătate de gură toţi 
martorii acestei scene înfiorătoare, strângându-se unii în 
alţii şi apropiindu-se cu sfiiciune de maiestuosul bătrân 
răpus. 

— Ah! Iată-te, Gaspard! spuse ducele de Guise biruitor. Mi- 
ai ucis tatăl, eii îl răzbun! 

Şi cuteză să pună talpa pe pieptul eroului protestant. 

Dar, aproape în acelaşi timp, ochii muribundidui se 
deschiseră anevoie, mâna-i însângerată şi strivită se 
încleştă pentru ultima oară şi amiralul, încremenit cum era, 
îi spuse nelegiuitului cu un glas ca din mormânt: 


— Henric de Guise, într-o bună zi ai să simţi şi tu pe piept 
talpa unui ucigaş. Nu eu ţi-am ucis tatăl. Fii blestemat! 

Ducele păli şi, tremurând fără să vrea, simţi un fior de 
gheaţă prin trup; îşi trecu mina peste frunte de parc-ar fi 
vrut să alunge o vedenie înfricoşătoare; apoi, când o lăsă să 
cadă şi cuteză să se uite din nou la amiral, ochii acestuia se 
încinseseră, mâna îi încremenise din nou şi un şuvoi de 
sânge negru îi ţâşnise pe gură pătându-i barba albă, după 
ce apucase să rostească cumplitele cuvinte. 

— Ducele ridică spada, cu o hotărâre deznădăjduită. 

— Ei pine, tomnule - i se adresă Besme - eşti mulzumit? 

— Da, da - îi răspunse Henric - căci tu ai răzbunat... 

— Pe dugele Francise, nu-i aşa? 

— Nu, credinţa - îi spuse Henric cu un glas înăbuşit. Şi 
acum - urmă el întorcându-se către gărzile elveţiene, 
soldaţii şi burghezii care se îmbulzeau în curte şi în stradă - 
acum la treabă; prieteni, la treabă! 

— Ei, bună ziua, domnule de Besme - spuse Coconnas cu 
un fel de preţuire, apropiindu-se de neamţul care îşi şterge 
calm spada pe balcon. 

— Dumneata l-ai trimis pe lumea cealaltă 1 exclamă La 
Huricre, plin de admiraţie. Cum ai făcut-o, cinstite 
gentilom? 

— Ah! Foarte zimblu, zimblu de dot! El auzit zgomot, el 
deschis, uşa şi noi fârât zpada în gorp la el. Dar asta nu tot, 
eu crede Teligny rezista, eu aude cum striga, într-adevăr, în 
clipa aceea se auziră câteva strigăte de deznădejde, care 
păreau să fie scoase de un glas de femeie; pâlpâiri roşcate 
luminară pentru o clipă una din cele două aripi ale galeriei. 
Se zăriră doi oameni care alergau urmăriţi de un şir lung 
de ucigaşi. Un foc de archebuză îl dobori pe unul din ei; 
celălalt găsi o fereastră deschisă şi, fără să mai măsoare 
înălţimea sau să-i mai pese de duşmanii ce-l aşteptau jos, 
sări în curte. 

— Ucicleţi-l! Ucideţi-l! strigară urmăritorii lui, văzând că 
victima le scapă. 


Omul se ridică apucându-şi spada care, în cădere, îi 
scăpase din mână. Apoi o porni în goană, cu capul în piept, 
prin mulţime, răsturnă vreo doi-trei care-i stăteau în drum, 
pe un al patrulea îl străpunse cu spada şi, în timp ce o 
puzderie de pistoale se descărcau asupra lui, iar s'oldaţii 
înjurau furioşi că le scăpase, el trecu ca un fulger pe 
dinaintea lui Coconnas, care îl aştepta în poartă cu un 
pumnal în mână. 

— Atins! strigă piemontezul, străpungându-i braţul cu 
lama subţire şi ascuţită. 

— Laşule! îi răspunse fugarul, biciuind obrazul duşmanului 
cu lama spadei, pentru că nu avea cum să-l atace din faţă. 

— Oh, mii de draci! strigă Coconnas. Rsta-i domnul de La 
Mole! 

— Domnul de La Mole! repetară La Huricre ţi Maurevel. 

— Eli-a dat de veste amiralului! strigară câţiva soldaţi. 

— Ucide! Ucide î... urlau toţi din toate părţile. 

Coconnas, La Huricre ţi zece soldaţi se năpustiră după La 
Mole care, plin de sânge şi încordat la culme, adunându-şi 
ultimele puteri, o pornise la voia întâmplării pe străzi, 
condus numai de instinct. Din spate, paşii şi strigătele 
duşmanilor îl îmboldeau şi parcă îi dădeau aripi. Când şi 
când un plumb îi şuiera pe la ureche. Şi atunci, La Mole, 
care începuse să încetinească, o pornea iarăşi cu avânt. Nu 
mai respira, nu mai răsufla, ci horcăia înăbuşit, cu un 
geamăt răguşit. Sudoarea şi sângele îi picurau din păr şi se 
amestecau şiroindu-i pe obraz. 

Curând, simţi că tunica îi e prea strimtă pentru bătăile 
inimii lui. O smulse şi o aruncă. Apoi spada deveni prea grea 
şi o azvârli cât colo. Uneori i se părea că paşii se depărtau şi 
că era cât pe ce să scape din ghearele călăilor săi; dar, la 
strigătele acestora, alţi ucigaşi, ce se iveau în drum şi mai 
aproape, îşi părăseau îndeletnicirea lor sângeroasă şi 
porneau în urmărirea lui. Deodată, zări în stânga fluviul ce 
curgea domol. Simţi, asemenea cerbului încolţit, o dorinţă 
nespusă să se arunce în el şi numai raţiunea îl putu opri. În 


dreapta se afla Luvrul, sumbru, încremenit, dar vuind de 
zgomote surde şi înfricoşătoare. Pe puntea suspendată era 
un du-te-vino de căşti şi platoşe care răsfrângeau rece 
razele lunii. La Mole se gândi la regele Navarei, cum se 
gândise şi la Coligny; erau singurii lui protectori. Îşi adună 
toate puterile, îşi ridică privirea spre cer, făgăduind în sinea 
lui să se lepede de credinţa protestantă de va scăpa cu 
viaţă, şi făcând un ocol, care îl mai depărta cu vreo treizeci 
de paşi de haita de urmăritori, se năpusti de-a dreptul spre 
Luvru. Se amestecă printre soldaţii de pe puncte, primind o 
nouă lovitura de pumnal care-i alunecă pe lângă coaste, şi 
cu toate strigătele „ucide, ucide”, ce răsunau în urmă şi în 
jurul lui, cu toată împotrivirea santinelelor, zvâcni ca o 
săgeată în curte, făcu un salt până în vestibul, urcă scara 
până la etajul al doilea, unde zări o uşă pe care o recunoscu 
şi de care se sprijini bătând în ea cu, mâinile şi cu 
picioarele. 

— Cine-i? se auzi un glas de femeie. 

— O, Doamne Dumnezeule! murmură La Mole. Vin... îi 
aud... iată-i... îi văd... eu sunt!... eul!... 

— Care eu? întrebă glasul. 

1 La Mole îşi aminti parola. 

— Navara! Navara! strigă el; Uşa se deschise pe dată. La 
Mole, fără să se mai uite cine e, fără să-i mai mulţumească 
Gillonnei, se năpusti într-un vestibul, străbătu un coridor, 
vreo două-trei încăperi, ajungând în cele din urmă într-o 
cameră luminată de o lampă ce atârna din tavan. 

Sub nişte draperii de catifea cu crini de aur pe ele, întinsă 
pe un pat de stejar sculptat, şi sprijinindu-se într-un cot, se 
afla o femeie, pe jumătate dezbrăcată, care, de spaimă, 
holba ochii la el. 

La Mole se repezi la ea. 

— Doamnă! strigă eL. Îmi ucid fraţii, îi măcelăresc! Vor să 
mă ucidă, să mă măcelărească şi pe mine! Sunteţi regina... 
salvaţi-mă! 


Şi se aruncă la picioarele ei, lăsând o dâră groasă de 
sânge pe covor. 

Văzând bărbatul acela alb ca varul, sfârşit, îngenuncheat 
dinaintea ei, regina Navarei se ridică înspăimântată, 
ascunzându-şi faţa în mâini, şi strigă după ajutor. 

— Doamnă - spuse La Mole, făcând o sforţare să se ridice - 
pentru numele lui Dumnezeu, nu strigaţi, căci dacă vă aude 
cineva, sunt pierdut! Ucigaşii mă urmăresc! Urcau scările 
după mine; ii aud... lată-i! lată-i!... 

— Ajutor! strigă iarăşi regina Navarei, ieşită din minţi de 
spaimă. Ajutor! 

— Ah, dumneavoastră m-aţi ucis! făcu La Mole 
deznădăjduit. Să mor ucis de un glas atât de frumos, ucis de 
o mină atât de frumoasă! N-aş fi crezut asta niciodată! 

În aceeaşi clipă uşa se dădu de perete şi o haită de oameni 
care gâfâiau furioşi, plini de sânge şi de pulbere pe faţă, cu 
archebuzele, halebardele şi spadele întinse, se năpustiră în 
cameră. 

În fruntea lor era Coconnas, cu părul lui roşu zbârlit, cu 
ochii de un albastru-deschis grozav de dilataţi, cu obrazul 
învineţit de lovitura de spadă a lui La Mole, care îi lăsase o 
urmă sângerândă. Aşa desfigurat cum era, piemontezul 
părea înfricoşător. 

— Drăcia dracului! exclamă el. Uite-l! A, de astă dată nu 
ne mai scapă! 

La Mole căută în juru-i o armă, dar nu găsi niciuna. Îşi 
aruncă privirile spre regină şi văzu că pe chipul ei se 
întipărise o nesfârşită milă. Înţelegând atunci că numai ea îl 
mai putea salva, se repezi şi o cuprinse cu braţele. 

Coconnas făcu trei paşi şi cu vârful spadei sale lungi 
străpunse dintr-o dată umărul dușmanului său şi câteva 
picături de sânge cald şi purpuriu se împrăştiară ca nişte 
broboane de rouă pe aşternutul alb şi parfumat al 
Margaretei. 

Margareta văzu sângele curgând şiroaie, şi simţi trupul 
acesta, ce se agăţase de ea, scuturat de friguri. Se repezi în 


alcov trăgându-l după ea. Era şi timpul. La Mole, la capătul 
puterilor, nu mai era în stare nici să fugă, nici să se apere. 
Îşi lăsă fruntea palidă pe umărul tinerei femei şi degetele 
lui crispate se agăţară, sfâşiind cămaşa fină şi brodată care 
acoperea ca un văl trupul Margaretei. 

— Ah, doamnă! şopti el cu glasul stins. Salvaţi-mă! 

Atât mai putu spune. Privirea lui, peste care trecu un nor 
ce părea să fie umbra morţii, se întunecă; capul îngreuiat îi 
căzu pe spate, braţele se lăsară moi, se îndoi de şale şi 
alunecă pe duşumea, scăldat în propriul lui sânge, şi 
trăgând-o pe regină după eL. În clipa aceea, Coconnas, 
aţâţat de strigăte, îmbătat de mirosul de sânge, ajuns la 
capătul răbdării după atâta goană, întinse braţul spre 
alcovul regal. Încă o clipă şi spada lui ar fi străpuns inima 
lui La Mole, şi poate, în acelaşi timp, şi pe aceea a 
Margaretei. La vederea lamei şi poate mai mult în faţa 
acestei îndrăzneli sălbatice, fiica din neam de regi îşi 
îndreptă statura-i impunătoare şi scoase un asemenea 
strigăt de spaimă, indignare şi mânie, încât piemontezul 
rămase încremenit, cuprins de un sentiment necunoscut lui 
până atunci. 

E drept că dacă această scenă ar mai fi continuat, şi cu 
aceiaşi actori, acest simţământ s-ar fi topit asemenea 
zăpezii în zori, în bătaia soarelui de aprilie. 

Deodată însă, o uşă mascată se deschise şi un tânăr cam 
de şaisprezece-şaptesprezece ani, îmbrăcat în negru, palid 
şi ciufulit, se repezi în cameră. 

— Aşteaptă, surioară, aşteaptă! strigă el. Am venit! 

— Francise! Francise! Ajutor! strigă Margareta. 

— Ducele d'Alengon! ţopti La Huricre, lăsând jos 
archebuza. 

— Drăcia dracului! Un principe al Franţei! mormăi 
Coconnas, dându-se un pas înapoi. 

Ducele d'Alencon aruncă o privire în jur. O văzu pe 
Margareta cu părul despletit, mai frumoasă ca oricând, cum 
sta aşa, sprijinită de perete şi înconjurată de bărbaţi, cărora 


le ardea mânia în ochi, li se prelingea sudoarea pe frunte şi 
aveau spume la gură. 

— Nemernicilor! strigă el. 

— Scapă-mă, frăţioare! strigă Margareta sfârşită. Vor să 
mă ucidă! 

Pe chipul palici al ducelui păru că trece o văpaie. Deşi 
neînarmat, bizuindu-se de bună seamă pe numele ce-l 
purta, înaintă cu pumnii strânşi spre Coconnas şi spre 
însoțitorii lui, care se dădură înapoi înspăimântați de 
fulgerele care-i ţâşneau din ochi. 

— Vreţi să ucideţi pe un principe al Franţei? 

Văzându-i că se dau mereu înapoi, adăugă: 

— Ei, căpitan al gărzii, la mine! Să mi-i spânzure pe toţi 
tâlharii ăştia! 

Mai înfricoşat de vederea acestui tânăr neînarmat decât în 
faţa unei companii de pedestraşi sau cavalerişti, Coconnas 
se pcmeni de-a dreptul la uşă. La Huricre cobora treptele 
ca o căprioară. Soldaţii se ciocneau unul de altul şi se 
îmbrâneeau în vestibul ca să fugă mai degrabă, pentru că 
uşa era prea strimtă faţă de marea lor dorinţă de a ajunge 
cit mai repede afară. 
în acest timp, Margareta aruncă instinctiv cuvertura ei de 
damasc peste tânărul care leşinase şi apoi se depărta de el. 

Când ultimul ucigaş dispăru, ducele d'Alencon se întoarse. 

— Surioară - strigă el, văzând-o pe Margareta pătată toată 
de sânge - nu cumva eşti rănită? 

Şi se repezi spre ea cu o îngrijorare care i-ar fi făcut 
cinste, dacă despre dragostea aceasta nu s-ar fi spus că era 
mai mare decât se cuvenea din partea unui frate. 

— Nu - răspunse ea nu cred, sau dacă sunt, doar uşor. 

— Dar sângele acesta - urmă ducele, cercetându-i tot 
trupul cu mâini tremurătoare - sângele acesta de unde e? 

— Nu ştiu - spuse tânăra femeie. Unul din ticăloşii aceia a 
pus mâna pe mine: poate că era rănit. 

— A pus mâna pe sora mea! strigă ducele. Oh! Dacă mi l-ai 
fi arătat, clacă mi-ai fi spus cine e, l-aş fi găsit şi în gaură de 


şarpe! 

— Sst! făcu Margareta. 

— Şi de ce? întrebă Francisc. 

— Pentru că dacă te-ar vedea cineva la ora asta în camera 
mea... 

— Cum, un fratel n-are dreptul să-şi vadă sora? 

Regina îi aruncă ducelui d'Alengon o privire atât de fixă şi 
de amenințătoare, încât tânărul se dădu înapoi. 

— Da, da, Margareta - făcu el - ai dreptate. Mă întorc la 
mine. Dar nu poţi rămâne singură pe o noapte atât de 
îngrozitoare cum e asta. S-o chem pe Gillonne? 

— Nu, nu, pe nimeni, du-te, Francisc! leşi tot pe unde ai 
intrat. 

Tânărul principe se supuse; dar abia se făcuse nevăzut, că 
Margareta auzi un geamăt lângă patul ei, se repezi spre 
uşa secretă, puse zăvorul, apoi se repezi la cealaltă uşă pe 
care o încuie, chiar în clipa în care o ceată întreagă de 
arcaşi şi soldaţi, ce urmăreau alţi hughenoți adăpostiţi în 
Luvru, treceau ca o furtună la capătul coridorului. 

După ce se uită cu băgare de seamă în jur, ca să fie sigură 
că nu e nimeni, se duse iarăşi 111 alcov, ridică cuvertura de 
damasc care îl ascunsese pe La Mole privirilor ducelui 
d'Alenqon, tari anevoie trupul inert al acestuia în camcră şi 
văzând că nefericitul respira încă, îi luă capul în poală şi 
începu să-l stropească cu apă de faţă, ca să-l aducă în 
simţiri. 

Abia atunci, după ce apa spălă stratul de praf, sânge şi 
pulbere de pe faţa rănitului, Margareta îl recunoscu pe 
chipeşul gentilom care, plin de viaţă şi de nădejde, venise 
cu trei-patru ceasuri mai înainte să-i ceară sprijinul pe 
lângă regele Navarei, şi se despărţiseră, el uluit de 
frumuseţea ei, ea pradă visurilor. 

Margareta scoase un țipăt de spaimă, căci ceea ce simţea 
acum pentru rănit era mai mult decât milă - era interes. 
Într-adevăr, rănitul nu era un străin oarecare, ci aproape 
un cunoscut. Sub mângâierea ei, chipul frumos al lui La 


Mole se dezvălui cu totul - palid încă şi supt de suferinţă; cu 
un fior de spaimă şi aproape tot atât de palidă ca şi el, 
Margareta îi puse palma pe inimă: bătea încă. Întinse apoi 
mâna după o sticluţă cu săruri ce se afla pe o masă lângă ea 
şi i-o duse la nas. 

La Mole deschise ochii. 

— O, Dumnezeule! îngână el. Unde sunt? 

— Liniştiţi-vă! Sunteţi salvat! Sunteţi salvat! îi răspunse 
Margareta. 

La Mole îşi întoarse cu greu privirea spre regină, o clipă, o 
sorbi din ochi, şi bâigui: 

— O, ce frumoasă sunteţi! 

Şi, ca orbit, închise pe dată pleoapele, suspinând. 
Margareta scoase un țipăt uşor. Tânărui se făcuse şi mai 
palid, dacă aşa ceva mai era cu putinţă. O clipă ise părucă 

acesta fusese ultimul lui suspin. 

— O, Doamne Dumnezeule! se rugă eA. Îndură-te de el! 

În aceeaşi clipă, cineva bătu cu putere în uşa de la coridor. 

Margareta se ridică în genunchi, ţinându-l pe La Mole de 
subsuori. 

— Cine-i acolo? strigă ea. 

— Eu sunt, doamnă, eu! se auzi un glas de femeie. EU. 
Ducesa de Nevers. 

— Henriette! exclamă Margareta. Vai, să nu vă fie frică, 
domnule! E o prietenă de-a mea. Auziţi? 

La Mole făcu o sforţare şi se ridică într-un genunchi. 

— Încercaţi să nu cădeţi până deschid uşa - îi spuse 
regina. 

La Mole se sprijini cu o mână de duşumea şi izbuti să se 
țină. 

Margareta făcu un pas spre uşă; dar deodată se opri, 
tremurând de spaimă. 

— Ah, nu eşti singură? strigă ea, auzind zăngănit de arme. 

— Nu, sunt însoţită de doisprezece soldaţi din gardă, pe 
care mi i-a lăsat cumnatul meu, domnul de Guise. 

— Domnul de Guise! şopti La Mole. O! Ucigaşul! Ucigaşul! 


— Tăcere - făcu Margareta - tăcere, nici o vorbă! 

Şi aruncă o privire în jur, să vadă unde l-ar putea ascunde 
pe rănit. 

— O spadă! Un pumnal! şopti La Mole. 

— Ca să vă apăraţi? De prisos; n-auziţi? Ei sunt 
doisprezece, şi dumneavoastră singur. 

— Nu, nu ca să mă apăr, dar ca să nu cad viu în mâinile 
lor! 

— Nu, nu! spuse Margareta. Am să vă scap! Da, cămăruţa 
asta! Veniţi! Veniţi! 

La Mole făcu încă o sforţare şi, sprijinit de Margareta, se 
târi până în cămăruţă. Margareta închise uşa în urma lui şi 
puse cheia în săculeţul ei. Apoi şopti prin panoul uşii: 

— Nici un strigăt, nici un geamăt, nici un suspin, şi sunteţi 
salvat! 

După aceea', aruncându-şi pe umeri o pelerină, se duse să- 
i deschidă prietenei sale, care i se aruncă în braţe. 

— Ah - exclamă aceasta - nu vi s-a întâmplat nimic, 
doamnă, nu-i aşa? * 

— Nu, nimic - îi răspunse Margareta, strângându-şi 
pelerina ca să nu se vadă petele de sânge de pe rochia de 
casă. 

— Cu atât mai bine, clar, în orice caz, cum ducele de Guise 
mi-a dat doisprezece soldaţi ca să mă însoţească până la el 
acasă şi cum nu am nevoie de un asemenea cortegiu, şase 
din ei îi las maiestăţii voastre. Şase soldaţi de-ai ducelui de 
Guise fac în noaptea asta mai mult decât un regiment de 
gardă al regelui. 

Margareta nu cuteză s-o refuze; îi postă pe cei şase soldaţi 
pe coridor, o sărută pe ducesă care, însoţită de ceilalţi şase, 
plecă spre locuinţa ducelui de Guise, unde stătea în timpul 
absenței soţului ei. 

IX UCIGAŞII Coconnas nu fugise, se retrăsese doar. La 
Huricre nu fugise nici el, ci o luase la sănătoasa. Unul 
dăduse înapoi ca un tigru, celălalt ca un lup. 


Aşa că La Huricre se ţi găsea în piaţa Saint-Germain- 
|' Auxerrois, când Coconnas abia ieşea din Luvru. 

La Huricre, trezindu-se singur cu archebuza în mijlocul 
trecătorilor ce alergau de colo-colo, a plumbilor ce şuierau 
şi a cadavrelor ce cădeau de la ferestre, unele întregi, altele 
ciopârţite, începu să-i fie frică şi căută, prudent, să ajungă 
la hanul său; dar când să dea colţul străzii l'Arbre-Sec, 
venind din strada Averon, se pomeni cu o trupă de soldaţi 
elveţieni şi cavalerişti: era trupa de sub comanda lui 
Maurevel. 

— Ei bine! îi strigă acela care îşi luase singur numele de 
„Ucigaş în solda regelui44. Gata, ai şi terminat? 'Ie întorci 
acasă, jupâne, şi cu gentilomul piemontez ce dracu ai făcut? 
Sper că nu i s-a întâmplat nimic! Ar fi păcat, făcea treabă 
bună! 

— Nu, cred că nimic - răspunse La Huricre - ţi sper că o să 
dea de noi. 

— Dumneata de unde vii? 

— De la Luvru, unde, să vă spun drept, am fost primiţi 
destul de prost. 

— Şi de cine, mă rog? 

— De domnul duce d'Alencon. El nu ţine cu noi? 

— Domnul duce d'Alencon nu ţine decât cu propriile lui 
interese. Propune-i să-i trateze pe cei doi fraţi ai lui mai 
mari drept liughenoţi şi ai să vezi că o face. Totul e ca 
lucrurile să se petreacă fără ca el să iasă compromis. Dar 
nu vrei să mergi cu oamenii ăştia de nădejde ai mei, jupân 
La Huricre? 

— Unde se duc? 

— Of, Doamne, în strada Montorgueil! Stă acolo un pastor 
hughenot, pe care-l cunosc. Are nevastă şi şase copii. 
Ereticii ăştia sunt ai nabii de puioşi. O să fie de pomină! 

— Dar dumneavoastră unde mergeţi? 

— Ah, eu? Am o chestiune personală. 

— Dar nu fără mine! se auzi un glas care-l făcu pe 
Maurevel să tresară. Dumneavoastră ştiţi unde-i vadul bun 


şi vreau să fiu şi eu acolo. 

— A! Asta-i piemontezul! exclamă Maurevel. 

— Domnul de Coconnas! adăugă La Huricre. Ţi eu care 
credeam că sunteţi în urma mea! 

— Pe dracu! Fugi prea repede ca să se poată ţine cineva 
după dumneata; şi pe urmă, am zăbovit puţin să-l arunc în 
apă pe un ticălos de copil care striga: „Jos papistaşii, 
trăiască amiralul!” Din păcate, cred că nemernicul ştia să 
înoate. Pe păgânii ăştia ticăloşi, dacă vrei să-i îneci, trebuie 
să-i azvârli în apă ca pe pisoi, până nu fac ochi. 

— Ei, şi ziceţi că veniţi de la Luvru? Aşadar, acolo s-a 
ascuns hughenotul dumneavoastră? întrebă Maurevel. 

— Ah, Dumnezeule, da! 

— Am tras cu pistolul în el chiar în clipa când îşLridica 
spada acolo, în curtea “amiralului. Nu ştiu cum s-a făcut că 
nu l-am nimerit. 


— Eu însă - făcu Coconnas - eu l-am nimerit. l-am înfipt 
spada în spate şi lama era udă de sânge la un lat de palmă 
de vârf. De altfel, l-am văzut căzând în braţele Margaretei. 
Frumoasă femeie! Drăcia dracului! Cu toate astea, zău că 
mi-ar plăcea să mă pot asigura că a murit de-a binelea! 
Vlăjganul ăsta părea grozav de răzbunător şi-ar putea să-mi 
poarte pică toată viaţa. Dar parcă ziceaţi ea mergeţi 
undeva? 

— 'Ţineţi neapărat să veniţi cu mine? 

— Drăcia dracului! "Ţin să nu stau degeaba. N-am ucis 
până acum decât vreo trei-patru şi când stau degeaba, 
începe să mă doară umărul. S-o pornim! S-o pornim! 

— Căpitane! îl strigă Maurevel pe comandant. Dă-mi trei 
oameni şi cu ceilalţi du-te, fă-i de petrecanie pastorului! 

Trei soldaţi se desprinseseră din grup şi i se alăturară lui 
Maurevel. Cele două grupuţji merseră totuşi împreună, 
până în dreptul străzii Tirechappe. Aici, călăreţii şi 
pedestraşii elveţieni o luară pe strada Tonnellerie, în timp 
ce Maurevel, Coconnas, La Huricre ţi cei trei soldaţi o 
apucară pe strada Ferronnerie, apoi pe strada 
TrousseVache şi dădură în strada Sainte-Avoye. 

— Dar unde dracu' ne duceţi? întrebă Coconnas, căruia 
începuse să i se urască de atâta drum. 

— Vă duc într-o expediţie frumoasă şi utilă în acelaşi timp. 
Nici nu v-aş putea oferi ceva mai bun după amiral, Teligny şi 
după principii hughenoți, aşa că aveţi răbdare. În strada 
Chaume vom găsi ceea ce căutăm şi într-o clipită suntem 
acolo. 

— Spuneţi-mi - întrebă Coconnas -- nu cumva strada 
Chaume e pe lângă Temple? 

— Ba da, de ce? 

— Ah! Pentru că acolo stă un vechi creditor al familiei 
noastre, un anume Lambert Mercandon. Tatăl meu mi-a 
cerut să-i plătesc o datorie. E vorba de o sută de monede pe 
care le am la mine în buzunar. 


— Ei bine - făcu Maurevel - e un prilej cum nu se poate 
mai bun ca să i-o plăteşti. 

— Cum adică? 

— Azi e ziua socotelilor. Mercandon ăsta e hughenot? 

— Aha - făcu Coconnas - înţeleg acum... cred că este! 

— Ssst! Am ajuns! 

— Ce e clădirea aceea mare cu o aripă spre stradă 7 

— Palatul de Guise. 

— Într-adevăr - făcu Coconnas - nu se putea să nu vin pe 
aici, pentru că am sosit la Paris sub patronajul marelui 
Henric. Ei, drăcia dracului! Dar liniştit cartier mai e ăsta! îţi 
vine să crezi că te afli pe undeva, în provincie. Să mă ia 
dracu dacă nu dorm cu toţii! 

Ce-i drept, până şi palatul lui de Guise părea la fel de 
liniştit, ca într-o zi obişnuită. Toate ferestrele erau închise, 
doar o singură lumină strălucea în spatele ferestrei 
principale a pavilionului, care îi atrăsese atenţia lui 
Coconnas de cum o apucase pe strada aceasta. Ceva mai 
încolo de palatul lui de Guise, adică la colţul străzii Petit 
Chantier cu strada Quatre-Fils, Maurevel se opri. 

— Aici locuieşte omul pe care-l căutăm - spuse el. 

— Cel pe care îl căutaţi - făcu La Huricre - adică... 

— Pentru că sunteţi cu mine, să-l căutăm împreună. 

— Cum, casa aceasta care pare cufundată într-un somn 
atât de adânc?... 

— Exact! Dumneata. La Huricre, cu mutra asta a dumitale 
de om cumsecade, pe care ţi-a dat-o Dumnezeu din 
greşeală, ai să baţi la poartă. Archebuza trece-i-o domnului 
de Coconnas, pentru că de vreun ceas îl văd cum îi lasă 
gura apă după ea. Dacă ţi se răspunde, cere să vorbeşti cu 
seniorul de Mouy. 

— Aha - făcu Coconnas - pricep, pare-mi-se că şi 
dumneavoastră aveţi un creditor în cartierul Temple! 

— Exact - îi răspunse Maurevel. Vă veţi preface că sunteţi 
hughenoți şi veţi urca la de Mouy, ca să-i daţi de veste 
despre tot ce se petrece. Cum ştiu că e viteaz, va cobori... 


— Şi după ce-o să coboare? întrebă La Huricre. 

— După ce-o să coboare, am să-l poftesc să încrucişeze 
sabia cu mine. 

— Pe legea mea, curajos gentilom î exclamă Coconnas. La 
fel am să fac şi eu cu Lambert Mercandon. Şi dacă-i prea 
bătrân, o să-mi încerc puterile cu unul clin feciorii sau 
nepoţii lui. * 

Fără să scoată o vorbă, La Huricre se duse să bată la uşă; 
bătăile lui, care răsunau în bezna nopţii, făcură să se 
deschidă uşile palatului de Guise şi prin crăpăturile uşilor 
se arătară câteva capetE. În palat domnea liniştea, aşa ca 
într-o cetăţuie - căci era ticsit de soldaţi. 

Capetele acestea se făcură numaidecât nevăzute, ghicind 
pesemne despre ce era vorba. 

— Aşadar, aici locuieşte de Mouy al dumneavoastră? făcu 
Coconnas, arătând spre clădirea în poarta căreia bătea 
hangiul mai departe. 

— Aş! Aici stă amanta lui. 

— Ei, drăcia dracului! Ce galant sunteţi cu el, să-i daţi 
prilejul să tragă spada sub ochii iubitei lui! Atunci noi o să 
fim martorii duelului. Mi-ar fi plăcut totuşi să mă bat chiar 
eu. Mă furnică prin umăr. 

— Dar faţă? îl întrebă Maurevel, care adăugă: Şi ea e cam 
mototolită. 

Coconnas scoase un soi de răget. 

— Drăcia dracului! făcu el. Sper că şi-a dat suflarea, altfel 
m-aş întoarce la Luvru să-i dau lovitura de graţie. 

La Huricre bătea într-una. Curând, o fereastră de la 
primul etaj se deschise şi pe balcon se ivi un om îmbrăcat 
sumar, cu scufie de noapte pe cap şi neînarmat. 

— Cine-i acolo? strigă el. 

Maurevel le făcu un semn elveţienilor care se dădură după 
colţul unei clădiri, în timp ce Coconnas se lipi şi el de zid. 

— A, dumneavoastră sunteţi, domnule de Mouy? întrebă 
hangiul cu glasul lui mieros. 

— DA. Eu. Ce este? 


— El este! murmură Maurevel, fremătând de bucurie. 

— Vai, domnule - urmă La Huricre - pe ce lume trăiţi? Nu 
ştiţi că îl măcelăresc pe domnul amiral şi pe toţi fraţii noştri 
întru credinţă? Săriţi-le în ajutor, repede, veniţi! 

— Oh! strigă de Mouy. Bănuiam eu că s-a urzit ceva pentru 
noaptea asta. N-ar fi trebuit să-i las singuri pe bravii mei 
tovarăşi. Vin îndată, prietene, vin îndată, aşteaptă-mă! 

Şi, fără să închidă fereastra, prin care răzbiră ţipetele 
speriate şi rugăminţile duioase ale unei femei, de Mouy îşi 
căută tunica, mantia şi armele. 

— Coboară, coboară! murmură Maurevel, pălind de 
bucurie. Atenţie, voi, cei de colo! le şopti el la ureche 
elveţienilor. 

Apucând apoi archebuza din mâinile lui Coconnas şi 
suflând asupra feştilei ca să se încredinţeze că e aprinsă, i 
se adresă hangiului, care se dăduse înapoi, spre grosul 
trupei: 

— "Ţine, La Huricre, ia-ţi archebuza! 

— Ei, drăeia dracului! strigă Coconnas. Uite, şi luna iese 
dintr-un nor, ca să fie martoră la această minunată 
întâlnire. Ce n-aş da să fie aici şi Lambert Mercandon, ca 
să-i fie secund domnului de Mouy! 

— Staţi puţin, staţi puţin! le spuse Maurevel. Domnul de 
Mouy face cât zece şi abia de-o să putem toţi şase să-l dăm 
gata! Hai, apropiaţi-vă - urmă Maurevel, făcându-le semn 
elveţienilor să se strecoare lângă poartă - ca să-l loviți când 
lese. 

— Oho! făcu Coconnas, văzând aceste pregătiri. S-ar 
spune că lucrurile n-au să se petreacă întocmai aşa cum mă 
aşteptam eu. 

În aceeaşi clipă se auzi zgomotul drugului de fier de la 
uşă, pe care de Mouyiltrăgea. Elveţienii ieşiseră din 
ascunzătoare, ca să-şi ia locul lângă poartă. Maurevel şi La 
Huricre se apropiau în vârful picioarelor, în timp ce 
Coconnas, care mai păstra o urmă de nobleţe, rămase 
locului, când, deodată, tânăra femeie, la care nu se mai 


gândea nimeni, apăru şi ea în balcon şi scoase un țipăt 
înfiorător văzându-i pe elveţieni, pe Maurevel şi pe La 
Huricre. 

De Mouy, care tocmai crăpase uşa, se opri. 

— Înapoi! înapoi! strigă tânăra femeie. Văd cum sclipesc 
spadele şi feştila aprinsă a unei archebuze! E o capcană! 

— Aha! scrâşni tânărui printre dinţi. la să vedem despre 
ce e vorba. 

Şi spunând acestea, închise uşa la loc, puse iarăşi drugul, 
împinse zăvorul şi urcă înapoi. 

De îndată ce Maurevel văzu că de Mouy nu are de gând să 
iasă din casă, îşi schftnbă ordinea de bătaie. Elveţienii 
ocupară poziţie pe celălalt trotuar al străzii şi La Huricre, 
cu archebuza în mână, aştepta ca duşmanul să-şi facă din 
nou apariţia la fereastră. Aşteptarea nu-i fu prea lungă. De 
Mouy îşi făcu apariţia în urma a două pistoale de o lungime 
atât de respectabilă, încât La Huricre, care sta să ochească, 
se gândi pe loc că plumbii hughenotului aveau de făcut tot 
atâta drum până la stradă, ca şi ai lui până la balcon. „De 
bună seamă - îşi zise - l-aş putea ucide pe acest gentilom, 
dar şi el pe mine, în acelaşi timp.” 

Dar cum, la urma urmei, jupân La Huricre, hangiu de felul 
lui, ajunsese soldat prin forţa împrejurărilor, gândul acesta 
îl făcu să bată în retragere şi să-şi caute un adăpost după 
colţul străzii Braque. Locul era destul de departe pentru ca, 
mai ales pe întuneric, să-l poată ochi, cu oarecari sorţi de 
izbândă, pe de Mouy. 

De Mouy îşi roti privirea* în jur şi începu să înainteze 
fandând, ca şi cum şi-ar fi luat poziţia pentru duel. Văzând 
însă că nu se întâmplă nimic, zise: 

— Hei, domnule care mi-ai dat sfaturi, pare-mi-se că ţi-ai 
uitat archebuza la poarta mea. Hai, iatâ-mă! Vrei ceva de la 
mine? 

— Elie - făcu Coconnas - viteaz, nu glumă! 

F - Ei bine - urmă de Mouy - prieteni ori duşmani, oricine 
aţi fi, râu vedeţi că aştept? 


La Huricre nu scoase o vorbă. Nici Maurevel nu răspunse, 
iar cei trei elveţieni tăcură chitic. 

Coconnas mai aşteptă o clipă, apoi văzând că nimeni nu 
întreţine discuţia începută de La Huricre ţi continuată d 4 
de Mouy, ieşi din locul în care se afla şi, înaintând până în 
mijlocul străzii, îşi scoase pălăria. 

— Domnule - zise el - n-am venit aici să săvârşim o crimă, 
cum v-aţi putea poate închipui, ci pentru un duel... Sunt cu 
un duşman de-al dumneavoastră care ar vrea să lichideze în 
chip cavaleresc o veche neînțelegere. Ei, drăcia dracului! 
Dar ieşi odată, domnule de Maurevel, şi n-o mai lua la 
sănătoasa! Domnul primeşte lupta. 

— Maurevel! exclamă de Mouy. Maurevel, ucigaşul tatălui 
meu! Maurevel, ucigaşul plătit de rege! Ah, pe toţi sfinţii, 
da! Primesc lupta! 

Şi ţintindu-4 pe Maurevel, care tocmai voia să bată la 
poarta lui de Guise după întăriri, îi găuri pălăria cu un 
glonţ. 

La auzul împuşcăturii şi al strigătelor lui Maurevel, soldaţii 
care o însoţiseră pe ducesa de Nevers ieşirăjxapreună cu 
vreo trei sau patru gentilomi, urmaţi de pajii lor, şi se 
îndreptară spre casa amantei tânărului de Mouy. 

Încă un foc de pistol, tras în mijlocul cetei, îl ucise pe 
soldatul care se afla chiar lângă Maurevel şi după aceea, de 
Mouy, nemaiavând arme - sau având cel mult arme ce nu-i 
puteau fi de nici un folos, căci pistoalele erau descărcate, 
iar duşmanii prea departe ca să-i ajungă cu spada - se trase 
la adăpost, în galeria din spatele balconului. 

Între timp, ici-colo, ferestrele vecine începeau să se 
deschidă şi după cum cei dinapoia lor erau mai paşnici sau 
mai războinici, se închideau la loc sau arătau în rama lor, ca 
o droaie de copii, muschete şi archebuze. 

— Aici, aici, viteazul meu Mercandon! strigă de Mouy, 
făcându-i semn unui bărbat mai vârstnic, care, de la o 
fereastră ce se deschise peste drum de palatul de Guise, 
căuta să desluşească ceva în această învălmăşeală. 


— M-aţi chemat, domnule de Mouy? strigă bătrânul. Au 
ceva cu dumneavoastră? 

— Cu mine, cu dumneata şi cu toţi protestanții! Uite şi 
dovada! 

Într-adevăr, în clipa aceea de Mouy zări archebuza îui La 
Huricre îndreptată spre eL. Împuşcătura porni, dar tânărui 
avu timp să se lase în jos, şi glonţul făcu ţăndări un geam de 
deasupra capului său. 

— Mercandon! strigă Coconnas, pe care încăierarea îl 
făcuse să freamăte de plăcere, uitând că are de căutat un 
creditor. Chemarea lui de Mouy îi aminti însă. Mercandon! 
Strada Chaume! Asta trebuie să fie! Aci stă! Straşnic! Acum 
fiecare cu omul lui. 

Şi pe când oamenii ducelui de Guise sfărâmau porţile casei 
în care se afla de Mouy, pe când Maurevel, cu o torţă în 
mână, încerca să dea foc casei şi pe când porţile, odată 
sfărâmate, o luptă cumplită se încinse împotriva unui singur 
om care la fiecare lovitură de spadă dobora câte un 
duşman, Coconnas căuta să spargă cu un bolovan uşa lui 
Mercandon. Acesta, fără să-i pese că luptă de unul singur, 
trăgea cu archebuza de la fereastră, cum se pricepea mai 
bine. 

Atunci întreg cartierul acesta pustiu şi cufundat în beznă 
fu luminat ca ziua şi începu să mişune de oameni, de parc- 
ar fi fost un furnicar; şase sau opt gentilomi hughenoți, 
ajutaţi de prieteni şi slugi, dezlănţuiseră un atac furibund 
din palatul de Montmorency şi, sprijiniți de tirul de la 
ferestre, începuseră să-i respingă pe oamenii lui Mourevel 
şi ai lui de Guise pe care, până la urmă, îi înghesuim în zidul 
palatului din care ieşiseră. 

Coconnas, care nu izbutise încă să sfărâme uşa lui 
Mercandon, deşi încerca din toate puterile, fu luat de valul 
celor ce se retrăgeau. Proptindu-se cu spatele de zid şi 
apucând spada, el începu nu numai să se apere, dai! şi să 
atace, scoțând strigăte atât de cumplite, încât domina toată 
lupta. Izbi în dreapta şi în stânga, prieteni şi duşmani, până 


ce în jurul lui se făcu un gol mare. Pe măsură ce spada 
străpungea un piept, iar sângele călduţ îi împroşca mâinile 
şi faţa, el, cu pupilele dilatate, cu nările umflate, cu dinţii 
încleştaţi, câştiga teren, apropiindu-se din nou de clădirea 
asediată. 

De Mouy, după o bătălie cumplită pe scară şi în vestibul, 
izbutise să iasă ca un adevărat erou din casa cuprinsă de 
flăcări. Cât ţinu încăierarea, el nu contenise să strige: „La 
mine, Maurevel! Maurevel! Unde eşti?”, batjocorindu-l cum 
îi venea la gură. În cele din urmă ieşi în stradă, cu o mână 
sprijinindu-şi amanta pe jumătate goală şi aproape leşinată 
şi ţinând un pumnal între dinţi. Spada lui, care scânteia pe 
când o rotea deasupra capului, desena cercuri albe sau 
roşii, după cum luna îi poleia lama în argint sau vreo torţă 
făcea să lucească sângele de pe ea. 

Maurevel fugise. La Huricre, împins de de Mouy, ajunsese 
până lângă Coconnas care, nerecunoscându-l, îl împingea 
cu vârful spadei, în timp ce hangiul cerşea îndurare şi dintr- 
o parte, şi din altA. În clipa aceea Mercandon îl zări şi după 
eşarfa albă îl recunoscu că e unul dintre ucigaşi. 

Împuşcătura porni. La Huritre scoase un țipăt, ridică 
mâinile, scăpă archebuza şi, după ce încercă să ajungă la 
zid ca să se sprijine, căzu cu faţa la pământ. 

De Mouy se folosi de această împrejurare, se năpusti pe 
strada Paradis şi se făcu nevăzut. 

Împotrivirea hughenoţilor fusese atât de înverşunată, 
încât oamenii lui de Guise, împinşi înapoi, intraseră şi 
ferecaseră uşile palatului, de teamă să nu fie împresuraţi şi 
prinşi înăuntru. 

Coconnas, beat de sânge şi de tot acest freamăt, ajunsese, 
ca toţi cei din sud, la acest grad de excitare unde curajul se 
preface în nebunie, şi nu auzise, nu văzuse nimic. Băgă de 
seamă doar că urechile îi vuiau mai puţin, că mâinile şi faţa 
începuseră să i se usuce şi, aplecând vârful spadei, nu mai 
văzu în preajmă-i decât un singur om care zăcea cu faţa 


înecată într-un pârâiaş de sânge, iar de jur împrejur case 
cuprinse de flăcări. 

Dar răgazul îi fu scurt, căci în clipa în care voi să se 
apropie de omul ce zăcea la pământ, părându-i-se că e La 
Huricre, uţa casei, pe care zadarnic încercase să o sfărâme, 
cu o lovitură de bolovan, se deschise, iar bătrânul 
Mercandon, însoţit de fiul său şi de cei doi nepoți, se 
năpusti asupra piemontezului, ce încerca tocmai să-şi vină 
în fire. 

— Uite-l! Uite-l! strigară ei într-un singur glas. 

Coconnas se afla în mijlocul străzii şi, de teamă să nu fie 
înconjurat de cei patru care-l atacau toţi odată, făcu un salt 
înapoi, sprinten ca una din acele căprioare pe care le 
urmărise de atâtea ori pe munte. Se trezi rezemat cu 
spatele de zidul palatului de Guise. Acum, pentru că nu mai 
putea fi luat prin surprindere, se puse din nou în gardă şi 
buna dispoziţie îi reveni. 

— Ehe, moş Mercandon 1 făcu el. Nu mă mai recunoşti? 

— Ah, ticălosule! strigă bătrânul hughenot. Dimpotrivă, te 
recunosc foarte bine; mă duşmăneşti pe mine, prietenul, 
tovarăşului tatălui tău? 

— Şi creditorul lui, nu-i aşa? 

— Da, creditorul lui, de vreme ce-o spui chiar tu. 

— Ei bine - răspunse Coconnas - de aceea am şi venit. Să 
lichidăm socotelile. 

— Pe el, legaţi-l le strigă bătrânul băieţilor care, la auzul 
glasului lui, se năpustiră spre zid. 

— Staţi puţin! le sthgă râzând Coconnas. Ca să arestaţi 
oamenii, vă trebuie mandat de arestare şi aţi uitat să-l 
cereţi. 

Şi zicând aceste cuvinte, Coconnas încrucişă spada cu unul 
dintre tineri, ce se afla cel mai aproape de el, şi la prima 
degajare îi reteză mâna cu spada. 

Nenorocitul dădu îndărăt, urlând. 

— Unul la rând! făcu Coconnas. 


În aceeaşi clipă, fereastra sub care se adăpostise 
Coconnas se deschise scârţâind. Coconnas făcu un salt de 
teamă să nu fie atacat şi în partea aceea; dar în locul unui 
duşman, zări o femeie; şi în locul unei arme ucigaşe, căreia 
era gata să i se împotrivească, zări un buchet ce-i căzu la 
picioare. 

— Ia te uită! O femeie! 

O salută cu spada şi se 4use să ridice buchetul. 

— Ia seama, bravule catolic, ia seama! îi strigă ea. 

Coconnas se ridică, dar nu destul de repede, încât 
pumnalul celuilalt nepot îi sfâşie mantia, zgâriindu-i umărul. 
Doamna scoase un strigăt ascuţit Cu un singur gest, 
Coconnas îi mulţumi liniştind-o, apoi se năpusti asupra 
nepotului care se feri în lături. La al doilea atac însă, 
piciorul îi alunecă în sânge. Coconnas se repezi la el cu o 
iuţeală de pisică sălbatică şi îi străpunse pieptul cu spada. 

— Bine, bine, viteaz cavaler! îi strigă doamna. Bine, îţi 
trimit ajutoare! 

— Nu merită să vă deranjaţi! făcu Coconnas. Mai bine 
uitaţi-vă la noi, dacă vă interesează, şi veţi vedea cum 
contele Annibal de Coconnas le vine de hac hughenoţilor. 

În aceeaşi clipă, feciorul bătrânului Mercandon îşi 
descarcă aproape în plin pistolul şi Coconnas se lăsă într-un 
genunchi. 

Doamna de la fereastră scoase un țipăt, dar Coconnas se 
ridică din noU. Îngenunchease doar ca să se ferească 4e 
plumbul care găurise peretele la două picioare depărtare 
de frumoasa care îl privea. 

De la fereastra locuinţei lui Mercandon se auzi pe dată un 
strigăt de furie şi o bătrână, care îl recunoscuse pe 
Coconnas drept catolic, după crucea şi eşarfa lui albă, 
azvârli în el cu un ghiveci de flori, care îl nimeri deasupra 
genunchiului. 

— Aşa da - făcu Coconnas - una îmi aruncă flori, alta 
ghivece! Dacă mai merge tot aşa, se vor dărâma şi casele! 
Mulţumesc, măicuţă, mulţumesc! strigă tânărui. 


— Pleacă femeie, pleacă - zise bătrânul Mercandon - dar 
ai grijă de noi! 

— Aşteptaţi, domnule de Coconnas, aşteptaţi - spuse 
tânăra doamnă - am să aduc oameni la fereastră să 
deschidă focul! 

— Asta-i bună! exclamă Coconnas. Aici e un iad de femei; 
unele sunt cu mine, altele împotriva mea! Ei, drăcia 
dracului! Ia să isprăvim odată! 

Lucrurile se schimbaseră, într-adevăr, şi era limpede că 
deznodământul nu mai era departe. Coconnas rănit, ce-i 
drept, dar cu toată vigoarea celor douăzeci şi patru de ani 
ai lui, deprins să mânuiască armele şi mai curând întărâtat 
decât slăbit de cele trei sau patru zgârieturi pe care le 
primise, avea înaintea lui doar pe Mercandon şi pe feciorul 
lui. Mercandon, un bătrân de şaizeci-şaptezeci de ani, 
feciorul lui, un băieţandru de şaisprezece-optsprezece ani, 
palid, blond şi firav. Tânărul îşi azvârlise pistolul descărcat 
şi deci de prisos, şi vântura tremurând o sabie, jumătate cât 
cea a piemontezului; tatăl, înarmat doar cu un pumnal şi cu 
o archebuză descărcată, striga după ajutor. La fereastră, o 
bătrână - mama acestui băieţandru - ţinea în mână o 
bucată de marmură şi se pregătea s-o arunce, în sfârşit, 
aţâţat dintr-o parte, de ameninţări, din cealaltă de 
încurajări, mândru de cele două victorii ale lui, ameţit de 
mirosul prafului de puşcă şi de sânge, cu chipul strălucitor 
în lumina flăcărilor unei case ce ardea, aprins la gândul că 
luptă sub privirile unei femei a cărei frumuseţe i se păruse 
la fel de mare ca şi rangul, despre care n-avea nici o 
îndoială, Coconnas, ca ultimul dintre Horaţi, cu forţe 
îndoite, văzându-l pe tânăr că şovăie, se năpusti asupra lul. 
Încrucişă spada-i cumplită şi sângeroasă cu săbiuţa 
duşmanului lui. Din două lovituri i-o aruncă cât colo. 
Mercandon încercă atunci să-l împingă înapoi pe Coconnas, 
pentru ca proiectilele azvârlite de la fereastră să-l 
nimerească mai sigur. Coconnas, dimpotrivă, ca să 
zădărnicească cele două atacuri - ale bătrmului 


Mercandon, care încerca să-l străpungă cu pumnalul, şi al 
mamei tânărului, ce ar fi vrut să-i zdrobească capul cu 
piatra pe care se pregătea s-o arunce - îşi luă în braţe 
duşmanul, folosindu-l drept scut, şi îl strânse cu forţa lui 
Hercule, să-l sugrume, nu alta. 

— Ajutor! Ajutor! striga tânărul. Îmi sfarmă pieptul! 
Ajutor! 

Glasul i se stinse într-un horcăit înfundat şi gâtuit. 

Mercandon, renunțând la ameninţări, începu să se roage: 

— Iertare! Iertare, domnule de Coconnas! se tângui el. 
Iertare, e singurul meu copil! 

— Copilul meu! Copilul meu! strigă mama. Lumina 
bătrâneţelor noastre! Nu-l ucideţi, domnule, nu-l ucideţi! 

— Ei, nu mai spune! făcu „Coconnas, izbucnind în râs. Să 
nu-l ucid?! Dar el ce-a vrut să facă cu sabia şi cu pistolul? 

— Domnule - continuă Mercandon, împreunându-şi 
mâinile - am la mine chitanţa semnată de tatăl 
dumneavoastră, v-o dau înapoi. Am şi zece mii de scuzi de 
aur, vi-i dau; am bijuteriile familiei noastre, vi le dau şi pe 
astea, numai nu-l ucideţi, nu-l ucideţi! 

— lar eu, dragostea mea - spuse cu jumătate de gură 
doamna din palatul de Guise. Şi v-o făgăduiesc Î Coconnas 
se gândi o clipă, apoi întrebă brusc: 

— Eşti hughenot? 

— Da - îngână băieţandrul. 

— Atunci trebuie să mori! răspunse Coconnas, 
încruntându-se şi apropiind de pieptul duşmanului 
pumnalul ascuţit şi tăios, cu care trebuia să-l izbăvească 
dintre cei vii. 

— Să moară? urlă bătrânul. Sărmanul meu copil! Să 
moară? 

Şi un strigăt de mamă răsună tot atât de jalnic şi de adânc, 
încât, pentru o clipă zdruncină hotărârea sălbatică a 
piemontezului. 

— O, doamnă ducesă! strigă tatăl, întorcându-se către 
femeia din palatul de Guise. Puneţi o vorbă bună şi vă vom 


pomeni în toate rugile noastre de dimineaţă şi de seară! 

— Să treacă atunci la catolicism - răspunse doamna din 
palatul de Guise. 

— Sunt protestant - făcu băiatul. 

— Atunci mori! zise Coconnas ridicând pumnalul. Mori, 
dacă nu vrei viaţa pe care o gură atât de frumoasă ţi-o 
dăruieşte! 

Mercandon şi soţia lui văzură tăişul înfiorător scânteind ca 
un fulger deasupra fiului lor. 

— Fiul meu! Olivier al meu! urla mama. Leapădă-te... 
leapădă-te! 

— Leapădă-te, scumpul meu copil! îi strigă Mercandon, 
rostogolindu-se la picioarele lui Coconnas. Nu ne lăsa 
singuri pe pământ! 

— Lepădaţi-vă toţi! strigă Coconnas. Trei suflete şi o viaţă 
pentru un Crez! 

— Fie - făcu tânărul. 

— Suntem gata! strigară Mercandon şi nevasta lui. 

— În genunchi, atunci! le zise Coconnas. Fiul tău să 
rostească cuvânt cu cuvânt rugăciunea pe care am s-o spun 
eu. 

Tatăl se supuse cel dintâi. 

— Sunt gata - zise băiatul. 

Şi îngenunche şi el. 

Coconnas începu atunci să-i rostească în latineşte, cuvânt 
cu cuvânt, Crezul, dar fie din întâmplare, fie din calcul, 
tânărul Olivier îngenunchease aproape de locul unde-i 
zburase sabia. De îndată ce simţi că îi e la îndemână, fără a 
înceta să repete după Coconnas, întinse braţul s-o apuce. 
Coconnas prinse mişcarea, deşi se făcu că n-o vedE. În clipa 
însă En care tânărul atingea cu vârful degetelor sale 
încordate minerul săbiei, Coconnas se repezi la el şi-l dobori 
la pământ. 

— Trădătorule! făcu el. 

Şi îi înfipse pumnalul în gât. 


Tânărul scoase un țipăt, se ridică, scuturat de spasme, 
într-un genunchi şi se prăbuşi fără suflare. 

— Ah, călăule! urlă Mercandon. Ne omari ca să ne jefuieşti 
cei o sută de galbeni pe care ni-i datorezi! 

— Pe legea mea că nu! răspunse Coconnas. Uite dovada... 
* 

Şi zicând acestea, aruncă la picioarele bătrânului punga 
pe care tatăl său i-o dăduse la plecare ca să achite datoria. 

— Şi uite dovada - urmă Coconnas - poftim banii! 

— Şi ţie moarte! îi strigă mama de la fereastră. 

— Ia seama, domnule de Coconnas, ia seama! îi spuse 
doamna din palatul de Guise. 

Dar Coconnas nu apucă să întoarcă capul, ca să urmeze 
sfatul ce i se dădea sau sa se ferească de cea care îl 
ameninţa, că un bloc greu sfâşie aerul şuierând. Căzu cu 
latul pe pălăria piemontezului, îi frânse spada în mână şi-l 
culcă pe caldarâm, uluit, năucit, ameţit, fără să mai poată 
auzi nici strigătul de bucurie, nici pe cel de desperare ce 
ţâşniseră unul din dreapta, altul din stânga. 

Mercandon se năpusti cu pumnalul în mână spre 
Coconnas, care zăcea leşinat. Dar în aceeaşi clipă, uşa 
palatului de Guise se deschise, iar bătrânul, văzând 
scăpăratul halebardelor şi spadelor, o luă la fugă, în timp ce 
femeia căreia îi spusese doamna ducesă, frumoasă, de o 
frumuseţe înfricoşătoare în lumina flăcărilor, sclipind de 
nestemate şi diamante, se aplecă pe jumătate peste 
fereastră, strigându-le noilor veniţi şi arătându-le spre 
Coconnas: 

— Acolo! Acolo! În faţa mea, un gentilom cu o tunică roşie. 
Acela, da, da, acela... 

X MOARIE, LITURGHIE SAU BASTILIA După cum am 
spus, Margareta închisese din nou uşa şi se întorsese în 
camera ei. Dar pe când intra, tremurând toată, o zări pe 
Gillonne, care, cu faţa spre uşa cămăruţei, se uita cu spaimă 
la urmele de sânge de pe pat, mobile şi covor. 


— Vai, doamnă! exclamă ea, zărind-o pe regină. Vai, 
doamnă, a murit? 

— Tăcere, Gillonne! făcu Margareta pe un ton care 
dovedea câtă importanţă avea sfatul acesta. 

Gillonne tău. 

Margareta scoase atunci din punguliţă o cheie aurită, 
descuie uşa cămăruţei şi i-l arătă pe tânăr. 

La Mole izbutise să se ridice şi să se apropie de fereastră. 
Dăduse peste un pumnal, unul din acelea cum obişnuiau să 
poarte femeile pe atunci şi, auzind uşa, pusese mina pe el. 

— Nu vă temeţi, domnule! îi spuse Margareta. Căci jur pe 
sufletul meu că sunteţi în siguranţă! 

La Mole se lăsă în genunchi. 

— Oh, doamnă - izbucni el - sunteţi pentru mine mai mult 
decât o regină, o zeiţă! 

— Nu vă mai frământaţi atâta, domnule - strigă Margareta 
- sângeraţi încă! Vai, Gillonne, ia uite cât e de palid! Ia să 
văd unde sunteţi rânit?... 

— Doamnă - răspunse La Mole, încercând să-i arate unde 
simţea mai puternică durerea care-i răscolea tot trupul - 
cred că prima lovitură de pumnal am primit-o în umăr, a 
doua în piept. Celelalte răni nici nu merită să le mai iau în 
seamă. 

— O să vedem - făcu Margareta. Gillonne, adu-mi caseta 
cu balsamuri! 

Gillonne se supuse şi se înapoie, ţinând într-o mână caseta, 
iar în cealaltă un ibric de argint aurit şi nişte albituri din 
pânză fină de Olanda. 

— Gillonne - îi zise regina - ajută-mi să-l ridic, căci şi-a 
pierdut toată puterea când s-a ridicat singur. 

— DaR. Doamnă - încercă să spună La Mole - sunt 
încurcat, nu pot primi să... 

— Domnule - făcu Mgfrgareta - doar n-c* să ne împiedicaţi 
să vă îngrijim: ar fi o crimă să vă lăsăm să muriţi, când vă 
putem salva! 


— Oh! izbucni La Mole. Mai bine să mor decât să vă văd pe 
dumneavoastră, regina, mânjindu-vă mâinile cu sângele 
unui netrebnic ca mine... Oh, niciodată! Niciodată! 

Şi se trase înapoi, plin de respect. 

— Darf domnule - spuse zâmbind Gillonn? - aţi şi pătat cu 
sângele dumneavoastră tot patul şi toată camera maiestăţii 
sale! 

Margareta îşi acoperi cu pelerina rochia ei de casă de 
batist, stropită peste tot cu pete mici, roşiatice. Gestul 
acesta plin de pudoare feminină îi aminti lui La Mole că o 
ţinuse în braţe şi o strânsese la piept pe această regină atât 
de frumoasă, atât de iubită, şi gândul acesta îi îmbujoră 
pentru o clipă obrajii palizi. 

— Doamnă - bâigui el - nu m-aţi putea lăsa în grija unui 
medic? 

— A unui medic catolic, nu-i aşa? întrebă regina, cu o 
expresie pe care La Mole o înţelese, făcându-l să tresară. 
Nu ştiaţi - continuă regina cu un glas şi cu un zâmbet deo 
nespusă dulceaţă - nu ştiaţi că noi, principesele Franţei, am 
fost învăţate să ştim la ce sunt bune ierburile şi să facem 
balsamuri din ele? Căci datoria noastră de femei şi de 
regine a fost dintotdeauna să alinăm suferinţele? Aşa că 
suntem la fel de bune ca şi cei mai mari medici din lume. 
Cel puţin aşa spun cei ce ne laudă. N-aţi auzit de faima 
mea? Hai, Gillonne, la lucru! 

La Mole ar fi vrut să se mai împotrivească; le spuse din 
nou că mai bine moare decât să lase pe regină să facă un 
asemenea lucru, pe care l-ar putea începe din milă şi să-l 
sfârşească cu dezgust. Dar împotrivirea lui nu avu altă 
urmare decât să-i sleiască şi ultimele puteri. Se clătină, 
închise ochii, capul îi căzu pe spate şi leşină a doua oară. 

Margareta apucă atunci pumnalul care căzuse din mâna 
gentilomului, tăie repede şiretul tunicii, în timp ce Gillonne 
descosea, sau mai curând spinteca la rându-i cu un cuţit 
mânecile tunicii lui La Mole. Gillonne muie o rufă în apă 
curată, opri sângele ce curgea din umărul şi din pieptul 


tânărului, în timp ce Margareta, cu un ac de aur rotunjit la 
vârf, încerca rănile cu toată gingăşia şi îndemânarea de 
care ar fi fost în stare în asemenea împrejurare numai un 
om ca maestrul Ambroise Pare. 

Rana de la umăr era adâncă, cea de la piept alunecase pe 
lângă ccaste, trecând numai prin carne. Niciuna nu 
pătrunsese înăuntrul acestei fortărețe naturale care fereşte 
inima şi plămânii. 

— Plagă dureroasă, dar nu mortală. Acerrimum humeri 
vulnus, non autem lethale - murmură frumoasa şi savanta 
doctoriţă. Dă-mi balsam şi pregăteşte pansamente, 
Gillonne. 

Intre timp, Gillonne, căreia regina îi dăduse aceste 
porunci, ştersese şi unsese cu miresme pieptul tânărului şi 
braţele parcă modelate după un desen antic, umerii lui cu 
graţie lăsaţi înapoi, precum şi gâtul umbrit de buclele 
bogate, ce păreau mai degrabă ale unei statui de marmură 
de Păros decât ale unui rănit de moarte. 

— Bietul băiat! şopti Gillonne, mai atentă la pacient decât 
la ceea ce avea de făcut. 

— Nu-i aşa că-i frumos? făcu Margareta, într-o pornire de 
sinceritate cu adevărat regească. 

— Da, dar cred că mai bine l-am ridica şi l-am întinde pe 
patul de care zace rezemat, decât să-l lăsăm aşa, pe jos. 

— Da - zise Margareta. Ai dreptate. 

Şi cele două femei se aplecară şi, unindu-şi forţele, îl 
ridicară pe La Mole, întinzându-l pe o sofa mare, cu 
spătarul sculptat, ce se afla lângă fereastră. După aceea 
deschiseră fereastra ca să-i vină aer. 

Mişcat din loc, La Mole se trezi şi scoase un oftat. 
Deschizând ochii, se simţi nespus de bine, lucru obişnuit 
pentru un rănit atunci când, trezindu-se la viaţă, e 
mângâiat de o boare răcoroasă în loc să fie mistuit de 
flăcări, în timp ce nările îi sunt gâdilate de parfumul 
balsamului, în loc să fie înţepate de mirosul călduţ şi greţos 
al sângelui. 


Îngăimă câteva cuvinte fără şir şi Margareta îi răspunse cu 
un zâmbet, punându-i degetul pe buze. 

În clipa aceea se auziră câteva bătăi în uşă. 

— Bate cineva la uşa secretă - făcu Margareta. 

— Cine să fie, doamnă? întrebă Gillonne, speriată. 

— Mă duc să văd - zise Margareta. Tu rămâi lângă el şi nu- 
| părăsi nici o clipă. 

Margareta se întoarse în cameră şi, închizând uşa în urma 
ei, merse s-o deschidă pe cea care dădea la rege şi la 
regina-mamă. 

— Doamna de Sauve! exclamă ea, dându-se brusc îndărăt, 
cu 0 expresie care dacă nu trăda spaima, trăda cel puţin 
ura, până într-atât e de adevărat că o femeie nu iartă 
niciodată altei femei că i-a luat un bărbat, chiar atunci când 
nu-l iubeşte. Doamna de Sauve! 

— Da, maiestate! răspunse aceasta împreunându-şi 
mâinile. 

— Dumneavoastră, aici, doamnă?! urmă Margareta, din ce 
în ce mai mirat|, dar pe un ton mai poruncitor. 

Charlotte căzu în genunchi. 

— Doamnă - făcu ea - iertaţi-mă! Recunosc cât sunt de 
vinovată în faţa maiestăţii voastre, dar dacă aţi şti! Vina nu 
este numai a mea, şi un ordin special al regineimame... 

— Ridicaţi-vă - spuse Margareta - şi pentru că nu-mi 
închipui că aţi venit ca să-mi cereţi iertare, spuneţi-mi 
despre ce e vorba! 

— Doamnă - răspunse Charlotte, rămânând mai departe în 
genunchi, cu o privire aproape rătăcită - am venit să vă 
întreb dacă nu e aici! 

— Aici?! Cine să fie aici? Despre cine vorbiţi, doamnă? 
Căci, zău, nu pricep nimic! 

— Despre rege! 

— Despre rege?! îl urmăriţi până şi la mine? Totuşi, ştiţi 
destul de bine că nu vine pe-aici! 

— Ah, doamnă! urmă baroana de Sauve, fără să răspundă 
la toate aceste atacuri şi fără măcar să pară că le ia în 


seamă. Ah, de-ar fi dat Domnul să fie aici! 

— Şi de ce să fie? 

— Eh, Doamne Dumnezeule, pentru că hughenoţii sunt 
exterminați, doamnă, şi regele Navarei e căpetenia lor! 

— Vai! strigă Margareta, apucând-o pe doamna de Sauve 
de mână şi silind-o să se ridice. Vai, uitasem! De altfel, nu 
mi-aş fi închipuit că un rege ar fi expus la aceleaşi primejdii 
ca şi cei de rând! 

— Mai mult decât ei, doamnă, de o mie de ori mai mult! 
strigă Charlotte. 

— La drept vorbind, doamna de Lorena mi-a dat de veste 
şi eu i-am spus să nu plece. Nu cumva a ieşit? 

— Nu, e în Luvru. Dar e greu de găsit. Şi dacă nici aici nu 
e... 

— Aici nu e! 

— Vai! strigă doamna de Sauve, într-o izbucnire de durere. 
S-a sfârşit cu el, pentru că regina-mamă i-a jurat moartea! 

— Moartea?! Vai! exclamă Margareta. Mă îngroziţi! E cu 
putinţă?! 

— Doamnă - făcu doamna de Sauve, cu acea energie pe 
care o dă numai pasiunea - vă repet că nu se ştie unde se 
află acum regele Navarei. 

— Dar regina-mamă unde e? 

— Regina-mamă m-a trimis după domnul de Guise şi 
domnul de Tavannes, care erau în paraclisul ei, şi pe urmă 
mi-a spus să plec. Atunci, maiestate, vă rog să mă iertaţi, m- 
am dus la mine în cameră şi, ca de obicei, l-am aşteptat. 

— Pe soţul meu, nu-i aşa? întrebă Margareta. 

— N-a venit, doamnă. Atunci l-am căutat peste toti am 
întrebat pe toată lumea. Un singur soldat mi-a răspuns căi 
se pare că l-a zărit, însoţit de soldaţii lui, cu săbiile trase din 
teacă, şi aceasta cu puţin înainte să fi început măcelul. Şi 
măcelul a început de un ceas! 

— Vă mulţumesc, doamnă - răspunse Margareta - şi chiar 
dacă simţământul ce v-a împins să veniţi aici ar putea fi o 
nouă jignire pentru mine, eu tot vă mulţumesc. 


— Oh, atunci iertaţi-mă, doamnă - făcu ea - şi mă voi 
întoarce la mine mai întărită pentru că m-aţi iertat, căci nu 
îndrăznesc să calc pe urmele dumneavoastră nici chiar de 
la depărtare. 

Margareta îi întinse mâna. 

— Eu mă duc s-o caut pe regina Caterina - zise ea. 
Dumneavoastră duceţi-vă în cameră. Regele Navarei se află 
sub ocrotirea mea. Ii sunt aliată şi-mi voi ţine făgăduiala. 

— Dar dacă nu puteţi intra la regina-mamă? 

— Atunci mă voi duce la fratele meu, Carol. Trebuie să-i 
vorbesc! 

— Duceţi-vă, duceţi-vă, doamnă - adăugă Charlotte, 
făcându-i loc să treacă - şi Dumnezeu să călăuzească paşii 
maiestăţii voastre. 

Margareta o porni pe culoar. Dar odată ajunsă la capăt, ea 
se întoarse să vadă dacă doamna de Sauve venea şi ea. 

Într-adevăr, Charlotte o urma. 

Regina Navarei o văzu urcând scara spre apartamentul ei, 
apoi merse mai departe, spre camera reginei. 

Totul luase o altă înfăţişare; în locul mulţimii aceleia de 
curteni agitaţi, care de obicei se înşiruiau pe două rânduri 
înaintea reginei, înclinându-se cu respect, Margareta nu 
întâlni aici decât gărzile cu halebarde înroşite şi cu 
veşmintele mânjite de sânge, gentilomi cu mantiile sfâşiate 
şi faţa neagră de praful de puşcă, sau curierii care intrau şi 
ieşeau; tot acest du-te-vino dădea impresia unui furnicar 
înspăimântător şi uriaş, ce se revărsa prin coridoarele 
palatului. 

Margareta îşi continuă totuşi drumul şi ajunse până la 
anticamera reginei-mame. Dar anticamera aceasta era 
păzită de două rânduri de soldaţi care nu lăsau să intre 
decât pe cei ce cunoşteau parola. 

Margareta încercă zadarnic să pătrundă prin această 
barieră vie. Văzu de mai multe ori uşa deschizându-se şi 
închizându-se şi de fiecare dată, prin crăpătură, o zări pe 
Caterina, pe care acţiunea o întinerea. Era atât de activă, 


de parcă n-ar fi avut decât douăzeci de ani. Scria şi primea 
scrisori, le desfăcea, dădea ordine, adresa unora câte un 
cuvânt, altora câte un zâmbet, şi cei cărora le zâmbea cu 
mai multă prietenie erau tocmai cei mai plini de praf şi 
sânge. 

Peste vacarmul din LuvrU. Care vuia de tot felul de zvonuri 
înspăimântătoare, se auzeau tot mai des pocniturile de 
archebuze din stradă. 

— N-am să pot ajunge la ea niciodată - îşi spuse 
Margareta, după trei încercări zadarnice pe lângă 
halebardieri. Mai bine m-aş duce să-l caut pe fratele meu, 
decât să-mi pierd vremea pe aici. 

În clipa aceea trecu domnul de Guise: tocmai îi vestise 
reginei moartea amiralului, şi acum se întorcea la locul 
măcelului. 

— Vai, Henric! exclamă Margareta. Unde e regele 
Navarei? 

Ducele o privi cu un zâmbet uimit. Se înclină şi, fără să-i 
răspundă, ieşi însoţit de soldaţii lui. 

Margareta alergă după un căpitan ce tocmai ieşea din 
Luvru şi care le dăduse ordin soldaţilor lui să-şi încarce 
archebuzele. 

— Regele Navarei - întrebă ea - domnule, unde e regele 
Navarei? 

— Nu ştiu, doamnă - răspunse acesta - eu nu fac parte din 
garda maiestăţii sale. 

— Ah, dragul meu Ren€! exclamă Margareta, 
recunoscându-l pe meşterul ele parfumuri al reginei. 
Dumneata erai... vii de la mama... ştii poate ce s-a întâmplat 
cu soţul meu? 

— Maiestatea sa regele Navarei nu este prietenul meu, 
doamnă... N-ar fi trebuit să uitaţi aceasta. Se spune chiar - 
adăugă el cu o grimasă care aducea mai degrabă a rânjet 
decât a zâmbet - se spune chiar că îndrăzneşte să mă 
învinuiască că i-am otrăvit mama, în complicitate cu 
maiestatea sa regina Caterina. 


— Nu! Nu! exclamă Margareta. Să nu crezi aşa ceva, 
bunul meu Rene! 

— Oh, puţin îmi pasă, doamnă! răspunse meşterul. Nici 
regele Navarei şi nici ai lui nu mai sunt de temut în clipa de 
faţă. 

Şi zicând acestea, îi întoarse spatele Margaretei. 

— Oh! Domnule de Tavannes i Domnule de Tavannes! 
ftrigă ea. Un cuvânt, doar un cuvânt, vă rog! 

Tavannes, care tocmai trecea, se opri. 

— Unde este Henric de Navara? îl întrebă Margareta. 

— Pe legea mea - răspunse el cu glas tare - cred că 
cutreieră oraşul cu domnii d'Alencon şi Conde. Apoi, cobori 
glasul ca numai Margareta să-l audă: Frumoasă doamnă - îi 
spuse el - dacă vreţi să-l vedeţi pe cel în locul căruia mi-aş 
da viaţa ca să fiu, bateţi la uşa sălii de arme a regelui. 

— Oh, îţi mulţumesc, Tavannes! făcu Margareta, care din 
tot ceea ce îi spusese acesta nu reţinuse decât ceea ce o 
interesA. Îţi mulţumesc. Mă duc. Şi se îndreptă într-acolo, 
degrabă, murmurând: Vai, după făgăduiala pe care i-am 
făcut-o, şi după felul cum s-a purtat cu mine când 
nerecunoscătorul acela de Henric s-a ascuns în cămăruţă, 
nu-l pot lăsa să piară. 

Bătu la uşa apartamentelor regelui, dar înăuntru se aflau 
două companii de soldaţi. 

— Nu se poate intra la rege - spuse ofiţerul, tăindu-i calea. 

— Nici eu? întrebă Margareta. 

— Ordinul e general. 

— Eu, regina Navarei, eu, sora lui! 

— Consemnul meu nu îngăduie nici o excepţie, doamnă; vă 
rog să mă iertaţi. 

Şi ofiţerul închise uşa la loc. 

— Vai, e pierdut! exclamă Margareta, văzând aceste feţe 
înspăimântătoare care, când nu clocoteau de ură, păreau în 
schimb neînduplecate. Da, da, înţeleg totul... s-au slujit de 
mine ca de o momeală... eu sunt capcana în care i-au prins 


şi i-au ucis pe hughenoți... Ah! Am să intru, chiar'de-ar fi să 
Mor! 

Şi Margareta începu să alerge ca ieşită din minţi prin 
coridoare şi galerii, când, trecând prin faţa unei uşiţe, auzi 
dintr-o dată un cântec lin şi atât de monoton, că părea 
aproape lugubru. Era uN. Psalm calvin pe care îl cânta un 
glas tremurat, în încăperea de alături. 

— Doica regelui, fratele meu, buna Medelon... e aici f 
exclamă Margareta, lovindu-se peste frunte, străfulgerată 
de un gând. E aâdL. Dumnezeule al creştinilor, ajută-mă! 

Şi plină de nădejde, Margareta bătu încetişor Ia uşiţă. 

Într-adevăr, după ce Margareta îi dăduse de veste, după 
ce stătuse de vorbă cu Rene şi după ce plecase de la regina- 
mamă, cu toată împotrivirea căţeluşei Phebe, care, ca un 
geniu bun, voise să-l oprească, Henric de Navara întâlnâse 
câţiva gentilomi catolici. Aceştia, sub cuvânt că vor să-i 
acorde toate onorările, îl conduseră înapoi în apartamentul 
lui. Aici îl aşteptau vreo douăzeci de hughenoți veniţi la 
tânărui principe. Dar odată ajunşi la el, nu mai voiau să 
plece, atât de puternică era presimţirea acestei nopţi fatale. 
Era o presimţire ce plutea de câteva ceasuri deasupra 
Luvrului. Şi zăboviseră aici, fără ca cineva să încerce să le 
tulbure şedereA. Într-un târziu, când se auzi prima bătaie 
de clopot la Samt-Germam-FAuxerrois,. Care răsuna în 
toate inimile ca un dangăt al morţii, Tavannes intră şi într-o 
tăcere mormârrtală îl animţă pe Henric că regele Carol al 
IX-lea vrea să-i vorbească. 

Nu era chip să se împotrivească; de altfel, nimănui nu i-ar 
fi trecut prin cap aşa ceva. Plafoanele, galeriile şi 
coridoarele Luvrului se auzeau seârţâind sub pasul 
soldaţilor adunaţi, în număr de aproape două mii, prin 
curţile şi apartamentele palatului. După ce şi-a luat rămas 
bun de la prietenii pe care n-avea să-i mai vadă, Henric îl 
urmă pe Tavannes, care îl conduse într-o mică galerie de 
lângă apartamentele regelui. Aici îl lăsă singur, fără arme şi 
cu sufletul plin ele nelinişte. 


Regele Navarei trăi astfel, clipă de clipă, două ceasuri 
ucigătoare. Asculta cu o spaimă tot mai mare toaca şi ecoul 
focurilor de archebuza,. Privea printr-o ferăsfcruie, şi în 
lumina văpăilor şi a torţelor, îi vedea pe fugari şi pe ucigaşi; 
dar nu înţelegea nimic din strigătele ucigaşilor şi din 
ţipetele deznădăjduite ce-i ajungeau la urechi. În sfârşiT. 
Din toate acestea nu putea să bănuiască îngrozitoarea 
dramă ce se petrecea, deşi pe Carol al IX-lea, pe* 
reginamamă şi pe ducele de Guise îi cunoştea atât de bine. 

Henric era înzestrat nu cu curaj fizic, ci cu forţă morală; 
deşi îi era teamă de primejdie, el o înfrunta zâmbind, dar 
primejdia de pe câmpul de luptă, sub cerul liber şi la lumina 
zilei, primejdia înfruntată de faţă cu toţi şi însoţită de 
cântecul strident al trompetelor, de glasul surd şi răsunător 
al tobelor... Dar aici era fără arme, singur, închis, părăsit în 
această penumbră, prin care n-ar fi putut zări nici măcar 
duşmanul ce s-ar fi strecurat până la el, precum nici tăişul 
ce-ar fi vrut să-l ucidă. Aceste două ceasuri au fost pentru 
Henric cele mai crude poate din toată viaţa lui. Când era 
vacarmul mai mare şi Henric începea să înţeleagă că de 
bună seamă era vorba de un măcel organizat, un căpitan 
veni după el şi-l conduse printr-un coridor la apartamentele 
regelui. Uşa se deschise şi apoi se închise la loc, în urma lor, 
ca prin farmec. Căpitanul îl introduse apoi pe Henric la 
Carol al IX-lea, în sala de arme. | 

Când intrară, regele şedea într-un fotoliu mare, cu mâinile 
sprijinite pe cele două braţe ale acestuia, şi cu capul căzut 
în piept. Auzind zgomotul făcut de cei doi, Carol ridică 
capul şi Henric îi văzu fruntea năpădită de broboane mari 
de sudoare. 

— Bună seara, Henriot - îi zise tăios tânărul rege. La 
Chastre, lasă-ne singuri! 

Căpitanul se supuse. 

Se aşternu o Clipă de tăcere apăsătoare. 

În acest răstimp, Henric privi în jur cu nelinişte şi văzu că 
era singur cu regele. 


Carol al IX-lea se ridică brusc. 

— Drăcia dracului! exclamă el, dându-şi peste cap părul 
blond de pe frunte cu un gest iute şi ştergându-se de 
sudoare. Nu-i aşa că-ţi pare bine că eşti aici, cu mine. 
Henriot? 

— Bineînţeles, sire - răspunse regele Navarei - am fost 
întotdeauna fericit să mă aflu lângă maiestatea voastră. 

— Mai fericit decât să fii dincolo? reluă Carol al IX-lea, 
urmărindu-şi mai degrabă gândul ce-l preocupa decât 
răspunzându-i lui Henric pentru complimentul pe care i-l 
făcuse. 

— SirE. Nu pricep nimic - răspunse Henric. 

— Priveşte, şi ai să pricepi. 

Dintr-o mişcare, Carol al IX-lea se îndreptă sau mai 
degrabă făcu un salt la fereastră. Şi, trăgânclu-l după sine 
pe cumnatul lui, care era din ce în ce mai înspăimântat, îi 
arătă umbrele înfricoşătoare ale ucigaşilor, care pe puntea 
unui vas îşi măcelăreau sau înecau, una după alta, 
victimele. 

— Dar, pentru Dumnezeu - strigă Henric alb ca varul - ce 
se petrece oare în noaptea asta? 

— În noaptea asta, domnule - îi răspunse Carol al IX-îea - 
voi fi descotorosit de toţi hughenoţii. Vezi acolo, deasupra 
palatului Bourbon, fumul şi flăcările acelea? Sunt fumul şi 
flăcările care mistuie casa amiralului. Vezi trupul acela pe 
care nişte buni catolici îl târăsc pe o saltea ruptă? E trupul 
ginerelui amiralului, cadavrul lui Teligny, prietenul tău. 

— Vai, dar ce înseamnă asta? exclamă regele Navarel. 
Căutând zadarnic la cingătoare mânerul pumnalului şi 
tremurând de ruşine şi de minie, căci simţea că în acelaşi 
timp e şi batjocorit, şi ameninţat. 

— Asta înseamnă - strigă mânios Carol al IX-lea fără vreo 
altă introducere şi galben la faţă ca ceara - asta înseamnă 
că nu mai vreau picior de hughenot pe lângă mine. Ai 
înţeles. Henric? Sunt sau nu cu regele? Sunt sau nu eu 
stăpânul? 


— DaR. Maiestatea voastră... 

— Maiestatea mea ucide şi măcelăreşte la ora asta tot ce 
nu este catolic, aşa că asta ii e voia. Eşti catolic? strigă 
Carol, a cărui mânie creştea necontenit, ca un flux 
înspăimântător. 

— Sire - răspunse Henric - amintiţi-vă cuvintele voastre: 
„Ce mă interesează religia celui care mă slujeşte bine! , 

— Ha-ha-ha! făcu Carol, izbucnind într-un râs sinistru. Să- 
mi amintesc cuvintele mele, spui tu, Henric! Verba volant, 
cum obişnuieşte să spună sora mea Margot. Dar toţi ăştia... 
priveşte! adăugă el, arătând cu degetul înspre oraş. Toţi 
ăştia nu m-au slujit întotdeauna cu credinţă? Nu erau ei 
viteji în luptă, sfetnici înţelepţi şi întotdeauna devotați? Toţi 
mi-au fost supuşi de folos, dar sunt hughenoți, şi eu nu mai 
vreau decât catolici. 

Henric rămase mut. 

— Aşa că, înţelege odată, Henriot! strigă Carol al IX-lea. 

— Am înţeles, sire. 

— Ei bine... 

— Ei bine, sire, nu văd de ce-ar face regele Navarei ce n- 
au făcut atâţia gentilomi sau oameni de rând. Căci, la urma 
urmei, dacă toţi nefericiţii aceştia mor, este pentru că şi lor 
li s-a propus ceea ce îmi propune mie maiestatea voastră şi 
pentru că nu au primit, după cum nici eu nu primesc. 

Carol îl apucă pe tânărui principe de braţ şi, ţintuindu-l cu 
o privire în care moleşeala se schimba puţin câte puţin într- 
o bucurie sălbatică, spuse: 

— Ah! Ii închipui că m-am ostenit măcar să le ofer 
liturghia ălora care sunt ucişi acolo? 

— Sire - făcu Henric, trăgându-şi braţul - maiestatea 
voastră nu va muri oare în credinţa străbună? 

— Ei drăcie, sigur că da! Dar tu? 

— Ei bine, sire, şi eu - răspunse Henric. 

Carol scoase un urlet furios şi apucă tremurând archebuza 
de pe masă. Henric, lipit de tapiţerie, cu fruntea brobonită 
de sudoarea spaimei, dar calm în aparenţă, datorită 


stăpânirii lui de sine, nu scăpă niciuna din mişcările 
dezlănţuitului monarh, rămânând împietrit, cu acea privire 
stupefiată a păsării hipnotizate de şarpe. 

Carol îşi încarcă archebuza şi, orbit de furie, izbi cu 
piciorul în pământ. 

— Primeşti liturghia? îi strigă el lui Henric, luându-i ochii 
cu strălucirea armei ucigaşe. 

Henric rămase mut. 

Carol al IX-lea trânti cea mai cumplită înjurătură ce a ieşit 
vreodată din gura unui om, de se cutremurară bolțile 
Luvrului şi, din galben cum era, se făcu alb ca varul. 

— Moarte, liturghie sau Bastilia! răcni el, ţintind ar-. 
Chebuza spre regele Navarei. 

— Vai, sire - strigă Henric - vreţi să mă ucideţi pe mine, 
fratele vostru?! 

Henric, înzestrat cu acea iscusinţă neasemuită, una din 
cele mai mari însuşiri ale minţii sale, ocolise răspunsul pe 
care i-l cerea Carol al IX-lea; pentru că, de bună seamă, 
dacă răspunsul ar fi fost negativ, Henric ar fi fost mort. 

Şi aşa, după cum furiei ajunsă la culme îi urmează, pe 
dată, reacţia, Carol al IX-lea nu i-a mai repetat prinţului de 
Navara întrebarea şi, după o clipă de şovăială, în răstimpul 
căreia scoase un geamăt “urd, se îndreptă spre fereastra 
deschisă şi ţinti într-un om ce alerga pe trotuarul celălalt. 

— Trebuie totuşi să ucid pe cineva! strigă Carol al IX-lea, 
palid ca un cadavru şi cu ochii injectaţi de sânge. 

Şi, descărcându-şi archebuza, dobori pe omul care alerga. 

Henric scoase un geamăt. 

Atunci, cuprins de un zel înspăimântător, Carol ai IX-lea 
începu să încarce şi să tragă într-una, scoțând strigăte de 
bucurie ori de câte ori nimerea. 

„S-a isprăvit cu mine - îşi zise regele Navarei - când n-o să 
mai aibă în cine să tragă, o să mă ucidă pe mine! , 

— Ei bine! se auzi deodată un glas în spatele celor doi 
principi. S-a terminat? 


Era Caterina de Medicis, care tocmai intrase pe nesimţite, 
o dată cu ultima detunătură a archebuzei. 

— Da' de unde, mii de trăsnete! urlă Carol al IX-lea, 
aruncându-şi archebuza cât colo. Nu, nu vrea, 
încăpăţânatul... 

Caterina nu scoase un cuvânT. Îşi întoarse încet privirea 
spre locul unde se afla Henric. Acesta stătea încremenit, ca 
şi chipurile de pe tapiţeria de care se sprijinea. Îşi îndreptă 
apoi privirea iarăşi spre Carol, dar parc-ar fi vrut să spună: 
„Atunci de ce mai trăieşte?...” 

— Trăieşte... trăieşte... - murmură Carol al IX-leA. Care 
tălmăcea prea bine înţelesul acestei priviri şi care 
răspundea, după cum se vede, fără greş. Trăieşte, pentru 
că... mi-e rudă... 

Caterina zâmbi. 

Henric prinse acest zâmbet şi pricepu că lupta trebuie s-o 
dea mai ales cu Caterina. 

— Doamnă - îi spuse el - câe la dumneavoastră se trag 
toate, văd bine, şi nu de la cumnatul meu Carol; a 
dumneavoastră a fost ideea de a mă atrage într-o cursă; 
dumneavoastră aţi făcut din Margareta o momeală care să 
ne piardă pe toţi; dumneavoastră m-aţi despărţit de soţia 
mea, ca să nu trebuiască să mă vadă răpus sub ochii ei. 

— Da, dar asta nu se va întâmpla niciodată! strigă un glas, 
gâfâitor şi înflăcărat, pe care Henric îl recunoscu 
numaidecât; Carol al IX-lea tresări de uimire auzindu-l, iar 
Caterina de furie. 

— Margareta! făcu Henric. 

— Margot! făcu Carol al IX-lea. 

— Fiica mea! îngână Caterina. 

— Domnule - i se adresă Margareta lui Henric - ultimele 
dumneavoastră cuvinte erau o acuzaţie împotriva mea; şi a 
fost, deopotrivă, drept şi nedrept; a fost drept, pentru că n- 
am ştiut că mergeţi la pieire; eu, însă, domnule, aşa cum mă 
vedeţi, am scăpat printr-o întâmplare; poate pentru că 
mama mea a uitat de mine; dar de cum am auzit că sunteţi 


în primejdie, mi-am adus aminte de datoria mea. Şi datoria 
unei soţii este aceea de a împărtăşi soarta soţului ei. Dacă 
veţi fi exilat, domnule, vă voi urma 111 exil; dacă veţi fi 
întemnițat, cer să fiu şi eu închisă; dacă veţi fi ucis, am să 
Mor şi eu. 

Şi întinse lui Henric mâna pe care acesta o prinse, dacă nu 
cu dragoste, cel puţin cu recunoştinţă. 

— Ah, Margot, sărmană Margot! făcu Carol al IX-lea. Mai 
bine i-ai spune să treacă la catolicism! 

— Sire - răspunse Margareta, cu acea demnitate aleasă 
atât de firească ei - sirE. Pentru dumneavoastră vă rog, nu-i 
cereţi unui principe al casei voastre să fie laş! 

Caterina se uită cu tâlc la Carol al IX-lea. 

— Frate! strigă Margareta, care pricepea la fel de bine ca 
şi Carol al IX-lea ce înţeles aveau aceste căutături 
înspăimântătoare ale Caterinci. Frate, gândeşte-te, tu mi l- 
ai dat de soţ! 

Prins între privirea poruncitoare a Caterinei şi privirea ' 
rugătoare a Margaretei ca între două principii opuse, Carol 
al IX-lea rămase o clipă în cumpănă. În cel clin urmă, spuse: 

— La drept vorbind, doamna - făcu el, plecându-se la 
urechea Caterinei - Margot are dreptate: Henriot îmi este 
cumnat. 

— Da - răspunse Caterina, apropiindu-se şi ea de urechea 
fiului ei - da... dar dacă n-ar fi? 

XI MĂCEŞUL DIN CIMITIRUL INOCENŢILOR Ajunsă în 
apartamentul ei, Margareta se strădui în zadar să 
ghicească ce anume îi şoptise Caterina de Medicis lui Carol 
al IX-lea, şi care putuse să pună capăt cumplitei judecăţi de 
care ţinea viaţa sau moartea unui om. 

Dimineaţa, un timp îl îngriji pe La Mole, pe urmă încercă 
să dezlege taina pe care mintea ei n-o putea pătrunde. 

Regele Navarei rămăsese prizonier în Luvru. Hughenoţii 
erau vânaţi mai mult ca oricând. După o noapte de groază, 
urmase o zi de măceluri şi mai dezgustătoare. Clopotele nu 
mai sunau alarma, ci chemau la slujbă, iar glasul vesel al 


clopotelor, ce răsuna în mijlocul văpăilor şi măcelului, era 
poate mai trist acum, în bătaia soarelui, decât fusese în 
întuneric dangătul din noaptea trecută. Dar mai era ceva. 
Se întâmplase un lucru ciudat: un măceş care înflorise 
primăvara şi care, ca de obicei, îşi scuturase podoaba 
înmiresmată în iunie, înflorise din nou peste noapte. 
Catolicii, care vedeau în aceasta o minune şi făcând-o 
cunoscută îl luau pe Dumnezeu drept complice al lor, 
porneau în procesiune, cu cruci şi prapuri în frunte, spre 
cimitirul Inocenţilor, unde înflorise măceşul. Această 
pretinsă consfinţire a măcelului avu darul să îndoiască 
setea ucigaşilor. Şi pe când oraşul continua să fie 
pretutindeni - pe orice stradă, la fiecare colţ, în fiecare 
piaţă - martorul unor scene deznădăjduite, Luvrul se şi 
transformase într-o groapă comună a tuturor protestanților 
ce se aflau în el în clipa când s-a dat semnalul. Doar regele 
Navarei, principele de Conde şi La Mole rămăseseră în 
viaţă. 

Liniştită în privinţa lui La Mole, ale cărui răni, aşa cum 
bănuise chiar în ajun, erau grele dar nu mortale. Margareta 
nu mai era chinuită decât de un singur gând: să salveze 
viaţa soţului ei, aflată încă în primejdie. De bună seamă, 
primul simţământ care pusese stăpânire pe inima ei fusese 
de milă sinceră faţă de omul căruia - aşa cum spusese 
însuşi bearnezul - îi jurase, dacă nu să-l iubească, să-i fie cel 
puţin aliată. Dar după acest simţământ, altul mai puţin 
neprihănit îşi făcuse loc în inima ei. Margareta era 
ambițioasă şi căsătorindu-se cu Henric de Bourbon credea 
că va ajunge aproape sigur regină. Navara era hărţuită pe 
de o parte de regii Franţei, pe de alta de cei ai Spaniei, care 
izbutiseră să cucerească, fâşie cu fâşie, jumătate din 
teritoriul ei. Dacă Henric de Bourbon îndreptăţea 
speranţele ce se puseseră în curajul său în puţinele 
împrejurări când trăsese sabia din teacă, Navara putea 
deveni un adevărat regat, având ca supuşi pe hughenoți 
Franţei. Datorită spiritului ei ascuţit şi atât de luminat, 


Margareta prevăzuse şi calculase toate acestea. Dacă îl 
pierdea pe Henric, nu pierdea doar un soţ, ci şi un tron. 

Stătea dusă pe gânduri, când, deodată, auzi bătăi în uşa 
de la coridorul secret. Tresări, pentru că numai trei 
persoane foloseau uşa aceea: regele, regina-mamă şi ducele 
d'Alencon. Crăpă uşa cămăruţei, le făcu semn lui Gillonne şi 
La Mole să tacă şi se duse să deschidă. 

Era ducele d'Alencon. 

Tânărul nostru se făcuse nevăzut încă din ajun. 

O clipă, Margareta se gândi să-i ceară să intervină pe 
lângă rege în favoarea Navarei; dar un alt gând, un gând 
înfiorător, o opri. Căsătoria se făcuse împotriva voinţei 
acestuia. Francisc nu-b putea suferi pe Henric şi dacă se 
arătase neutru faţă de burghez, fusese pentru că, după 
părerea lui, Henric şi Margareta rămăseseră străini unul 
faţă de altul. Aşadar, orice semn de interes din partea ei 
pentru Henric, în loc să înlăture, n-ar fi făcut altceva decât 
să-i apropie şi mai mult de piept cele trei pumnale care îl 
amenințau. 

Aşa încât, văzându-l pe tânărul prinţ, Margareta se înfioră 
mai mult chiar decât dacă în locul acestuia ar fi apărut 
regele sau regina-mamă. De altfel, după înfăţişarea lui, nu 
s-ar fi putut spune că în oraş şi în Luvru se petrecea ceva 
neobişnuit. Prinţul era, ca de obicei, elegant. Hainele şi 
rufăria lui răspândeau acel parfum pe care Carol al IX-lea 
nu putea să-l sufere, dar pe care ducele de Anjou şi el îl 
foloseau din abundență. 

Numai un ochi încercat ca al Margaretei ar fi putut băga 
de seamă că deşi era mai palid ca de obicei - iar degetele 
mâinilor sale, atât de frumoase şi atât de îngrijite, ca de 
femeie, îi tremurau uşor - prinţul păstra totuşi în adâncul 
inimii lui o bucurie tainică. 

Intră ca de obicei. Se apropie de sora lui s-o sărute. Dar în 
loc să-i întindă obrajii, aşa cum ar fi făcut-o dac-ar fi fost 
regele Carol al IX-lea sau ducele de Anjou, Margareta se 
aplecă şi îi întinse fruntea. 


Ducele d'Alenqon scoase un suspin şi-şi lipi buzele palide 
de fruntea Margaretei. 

Apoi, aşezându-se, începu să-i povestească surorii sale 
întâmplările sângeroase de peste noapte; sfârşitul lent şi 
înfiorător al amiralului, moartea fulgerătoare a lui Teiigny 
care, străpuns de un plumb, îşi dăduse duhul pe loc. Din 
când în când, se oprea, stăruia şi se complăcea să descrie 
amănuntele sângeroase ale nopţii, dovedind acea patimă 
pentru sânge atât de caracteristică lui şi celor doi fraţi ai 
săi. Margareta îl lăsă să vorbească. 

În sfârşit, după ce isprăvi ce avea de spus, tăcu. 

— Nu-i aşa, frate dragă, că n-ai venit doar ca să-mi 
istoriseşti toate astea? îl întrebă Margareta. 

Ducele d'Alencon zâmbi. 

— Mai ai să-mi spui ceva? 

— Nu - răspunse ducele - aştept. 

— Şi ce aştepţi? 

— Nu mi-ai spus tu, scumpa mea Margareta - reîncepu 
ducele apropiindu-şi fotoliul de cel al surorii sale - nu mi-ai 
spus tu că te-ai căsătorit cu regele Navarei împotriva 
voinţei tale? 

— Da, fără îndoială. Nu-l cunoşteam pe principele de 
Bearn atunci când mi-a fost propus ca soţ. 

— Şi nu mi-ai spus tu că de când l-ai cunoscut, n-ai simţit 
nici un pic de dragoste pentru el? 

— E adevărat, aşa ţi-am spus. 

— Şi nu găseai tu că această căsătorie e nenorocirea ta? 

— Dragul meu Francisc - zise Margareta - când o 
căsătorie nu-ţi aduce fericirea cea mare, aduce aproape 
întotdeauna durerea cea mare. 

— Ei bine, scumpa mea Margareta, cum îţi spuneam, 
aştept. 

— Dar ce aştepţi? Spune-mi! 

— Să te văd veselă. 

— Şi de ce m-aş bucura? 

— De prilejul acesta neaşteptat de a fi iarăşi liberă. 


— Liberă? urmă Margareta, care voia să-l facă pe prinţ să- 
şi dezvăluie toate gândurile. 

— Liberă, bineînţeles. Vei fi despărțită de regele Navarei. 

— Despărţită? făcu Margareta, ţintuindu-l pe tânăr cu 
privirea. 

Ducele d'Alengon încercă să-i înfrunte privirea, dar curând 
trebui să se uite în altă parte, stânjenit. 

— Despărţită! repetă Margareta. Eh, frate dragă, îmi pare 
tare bine că aduci vorba serios despre asta; şi cum vor face 
să ne despartă? 

— Păi - murmură ducele - Henric e hughenot. 

— Fără îndoială, dar nici nu şi-a ascuns religia. Asta se ştia 
când ne-au căsătorit. 

— Da, surioară - făcu ducele, lăsând să-i scape o licărire 
de bucurie - dar ce-a făcut Henric de când v-aţi căsătorit? 

— Tu, Francisc, ştii mai bine ca oricine, pentru că aproape 
tot timpul a fost în tovărăşia ta, ba la vânătoare, ba la jocuri. 

— Ziua, da - făcu ducele - ziua, dar noaptea? 

Margareta tăcu şi de astă dată lăsă ea ochii în jos. 

— Noaptea? urmă ducele d'Alenqon. Noaptea? 

— Ei bine? întrebă Margareta, dându-şi seama că trebuia 
să răspundă ceva. 

— Ei bine, şi le-a petrecut la doamna de Sauve. 

— De unde ştii? izbucni Margareta. 

— Ştiu, pentru că aveam interes să ştiu - răspunse tânărul 
prinţ, pălind şi smucindu-şi dantela de la mâneci. 

Margareta începea să înţeleagă ce anume îi şoptise 
Caterina lui Carol al IX-lea, dar se făcu că nu ştie nimic. 

— De ce-mi spui asta, frate? îl întrebă ea eu prefăcută 
melancolie. Ca să-mi aminteşti că nimeni dintre cei de aici 
nu mă iubeşte şi nu ţine la mine? Nici chiar cei pe care 
natura mii-a dat să mă ocrotească şi nici cel pe care 
Biserica mi l-a dat ca soţ? 

— Eşti nedreaptă - se grăbi să-i spună ducele d'Alengon, 
apropiindu-şi mai mult fotoliul de cel al surorii lui. Eu te 
iubesc şi te ocrotesc. 


— Frate dragă - făcu Margareta, privindu-l ţintă. Ai să-mi 
spui ceva din partea reginei-mamă? 

— Eu? Te înşeli, surioară, îţi jur. Ce te face să crezi aşa 
ceva? 

— Cred asta, pentru că sfărâmi prietenia ce te leagă de 
soţul meu şi pentru că trădezi cauza regelui Navarei! 

— Cauza regelui Navarei?! făcu ducele d'Alenqon uluit. 

— Da, fără îndoială. Ascultă, Francisc, să vorbim deschis. 
De zeci de ori aţi ajuns la concluzia că niciunul din voi doi 
nu se poate înălța sau rămâne în picioare fără sprijinul 
celuilalt. Această alianţă... 

—... a devenit cu neputinţă, surioară - o întrerupse ducele. 

— Şi de ce? 

— Pentru că regele are anumite planuri în privinţa soţului 
tău. Ah, iartă-mă, spun soţul tău, greşesc; voiam să spun 
Henric de Navara! Mama noastră a ghicit totul. M-am 
alăturat hughenoţilor, pentru că i-am crezut în graţia 
regelui. Dar iată că hughenoţii sunt măcelăriți şi în opt zile 
n-o să rămână nici cincizeci în tot regatul. I-am întins mâna 
regelui Navarei pentru că era... soţul tău. Dariată că nu 
mai e. Eh, ce-ai de spus tu, care eşti nu numai cea mai 
frumoasă femeie din Franţa, dar şi mintea cea mai luminată 
din regat? 

— Spun doar atât - răspunse Margareta - îl cunosc eu pe 
fratele nostru Carol. L-am văzut ieri într-unui din accesele 
lui de furie, care-i scurtează viaţa cu câte zece ani; şi mai 
spun că, din nenorocire, crizele astea au început să se 
repete destul de des, ceea ce înseamnă că, după toate 
probabilitățile, fratele nostru Carol nu mai are mult de 
trăiT. În sfârşit, mai am de spus că regele Poloniei a murit şi 
se pune serios problema ca în locul lui să fie ales un pimcipe 
ai Franţei, şi mai vreau să spun, în sfârşit, că în astfel de 
împrejurări nu-i tocmai nimerit să-ţi părăseşti aliaţii care, în 
clipe grele, îţi pot veni în ajutor, aducând sprijinul unui 
popor şi al unui regat. 


— Dar tu - strigă ducele - nu mă trădezi oare şi mai mult 
atunci când, în locul fratelui tău, preferi un străin? 

— Ce vrei să spui, Francisc? Cum te trădez şi cu ce? 

— L-ai rugat ieri pe rege să-i cruţe viaţa regelui Navarei? 

— Ei şi? întrebă Margareta, cu o prefăcută candoare. 

Ducele se ridică brusc, dădu ocol încăperii cu un aer 
rătăcit, apoi se întoarse şi îi luă mâna Margaretei. 

Mâna ei era ţeapănă şi rece ca gheaţa. 

— Rămâi cu bine, surioară - zise el - n-ai vrut să mă 
înţelegi, tu ai să porţi vina tuturor nenorocirilor ce se vor 
abate asupra ta. 

Margareta păli, dar rămase locului. Îl lăsă să plece fără să 
facă vreun gest de a-l reţine. Dar nu ieşi bine pe coridor că 
se şi întoarse din drum. 

— Ascultă, Margareta - zise el - am uitat să-ţi spun ceva: 
mâine, la ceasul ăsta, regele Navarei va fi mort. 

Margareta scoase un țipăt; căci gândul că ea era unealta 
unei crime îi pricinui o spaimă pe care nu şi-o putu stăpâni. 

— Şi tu n-ai să împiedici moartea aceasta? îi spuse ea. N-ai 
să-i scapi viaţa celui mai bun şi mai credincios aliat al tău! 

— Începând de ieri, aliatul meu nu mai e regele Navarei. 

— Dar cine îtunci? 

— Domnul duce de Guiso” Exterminându-i pe hughenoți, el 
devine rege al catolicilor. 

— Şi tocmai fiul lui Henric al II-lea îl recunoaşte drept 
rege pe un duce de Lorena!... 

— Azi ai o zi proastă, Margareta, văd că nu pricepi nimic. 

— Trebuie să mărturisesc că încerc zadarnic să-ţi ci-. lesc 
gândurile. 

— Surioară, eşti dintr-o casă la fel de bună ca şi doamna 
principesă de Porcian, iar de Guise nu e mai nemuritor 
decât regele Navarei. Ei bine, Margareta! Să luăm acum 
trei ipoteze, toate trei posibile; prima, că fratele mai mic al 
regelui ar fi ales rege al Poloniei; a doua, că m-ai iubi la fel 
de mult cum te iubesc şi eu; ei bine, eu sunt rege al Franţei, 
iar tu... iar tu... regină a catolicilor. 


Margareta îşi ascunse capul în mâini, uluită de puterea de 
pătrundere a acestui adolescent pe care nimeni de la curte 
nu-l socotea o minte prea luminată. 

— Dar - îl întrebă ea după o clipă de tăcere - nu cumva 
eşti gelos pe domnul duce de Guise, aşa cum eşti pe regele 
Navarei? 

— Ce-a fost, a fost - răspunse ducele d'Alenqon cu un glas 
surd. Şi dacă am avut pentru ce să fiu gelos pe ducele de 
Guise, ei bine, am fost. 

— Un singur lucru ar putea împiedica planul acesta 
frumos să izbutească. 

— Care? 

— Nu-l mai iubesc pe ducele de Guise. 

— Atunci pe cine iubeşti? 

— Pe nimeni. 

Ducele d'Alenqon se uită la Margareta cu uimirea celui 
care, la rândul lui, nu pricepe nici el nimic şi ieşi, scoțând 
un suspin şi apăsându-şi fruntea, gata să-i plesnească de 
durere, cu mâna lui îngheţată. 

Margareta rămase singură, pe gânduri. Începea să vadă 
clar şi precis, cum stăteau lucrurile; regele îşi dăduse îngă-l 
duinţa pentru noaptea sfântului Bartolomeu, iar regina 
Caterina şi ducele de Guise o înfăptuiseră. Ducele de Guise 
şi ducele d'Alencon urmau să se alieze pentru a trage 
foloase cât mai mari. Moartea regelui Navarei trebuia să fie 
urmarea firească a acestei mari nenorociri. Odată regele 
Navarei mort, ei ar fi pus mâna pe regatul lui. Cât despre 
Margareta, ea ar fi rămas văduvă, fără tron, fără putere şi 
fără vreo altă perspectivă decât mănăstirea, unde n-ar fi 
avut parte nici de trista suferinţă de a-şi plânge un soţ, căci 
Henric nu-i fusese niciodată soţ. 

Astfel stăteau lucrurile când regina Caterina trimise s-o 
întrebe dacă nu voia să ia şi ea parte, alături de toată 
curtea, la un pelerinaj la măceşul din cimitirul Inocenţilor. 

În prima clipă Margareta se gândi să refuze să se alăture 
acestui cortegiu. Dar gândul că, mergând, ar putea af: a 


ceva despre soarta regelui Navarei, o făcu să primească. 
Trimise vorbă că dacă voiau să-i pregătească şi ei un cal, le 
va întovărăşi cu plăcere pe maiestăţile lor. 

După cinci minute, un paj veni să anunţe că tot cortegiul 
nu aşteaptă decât ca ea să coboare. Margareta îi făcu semn 
cu mâna Gillonnei să aibă grijă de rănit şi cobori. 

Regele, regina-mamă, lavannes şi fruntaşii catolicilor 
tocmai încălecaseră. Margareta aruncă repede o privire 
asupra grupului alcătuit din vreo douăzeci de persoane; 
regele Navarei nu era printre ei. 

În schimb, era doamna de Sauve; ochii li se întâlniră şi 
Margareta înţelese că iubita soţului ei avea să-i spună ceva. 
Porniră la drum, apucând-o pe strada Saint-Honore, prin 
strada de PAstruce. Zărindu-i pe rege, pe regina Caterina şi 
pe fruntaşii catolicilor, norodul se îngrămădise în urma 

alaiului, „ca un val care creşte şi strigă: 

— Trăiască regele! Trăiască liturghia! Moarte 
hughenoţilor! 

Strigătele erau însoţite de fluturarea unor săbii înroşite şi 
archebuze fumegânde, ce dovedau că fiecare luase parte la 
înspăimântătoarele întâmplări de peste noapte. 

Ajungând în dreptul străzii Prouvelles, se întâlniră cu o 
ceată care târa după ea un trup decapitat. Era trupul 
amiralului. Oamenii aceştia îl duceau la Montfaucon ca să-l 
spânzure de picioare. 

Intrară în cimitirul Inocenţilor, pe poarta ce dădea în 
strada Chaps, astăzi strada Dechargeurs. Clerul, înştiinţat 
de venirea regelui şi a reginei-mame, le aştepta pe 
maiestăţile lor ca să ţină o cuvântare în cinstea lor. 

În timp ce Caterina asculta cuvintele ce îi erau adresate, 
doamna de Sauve folosi prilejul spre a se apropia de regina 
Navarei, cerându-l îngăduinţa de a-i săruta mâna. 
Margareta i-o întinse şi doamna de Sauve îşi apropie buzele 
de mâna ei ca să i-o sărute şi să-i strecoare, totodată, în 
mânecă, un bileţel răsucit. 


Oricât de iute şi nebăgată în seamă a fost retragerea 
doamnei de Sauve, Caterinei nu-i scăpă din vedere şi în 
clipa în care doamna sa de onoare săruta mâna reginei, se 
întoarse spre ea. 

Cele două femei prinseră privirea aceea care pătrundea 
până la ele ca un fulger, dar rămaseră amândouă 
nepăsătoare. Apoi, doamna de Sauve se îndepărtă şi îşi 
reluă locul lângă Caterina. 

După ce răspunse cuvintelor ce-i fuseseră adresate, 
Caterina îi făcu reginei de Navara un semn cu degetul, 
zâmbind, să se apropie. 

Margareta se supuse. 

— Eh, fata mea! făcu regina-mamă în dialectul ei italian. 
Văd că eşti în bune relaţii cu doamna de Sauve! 

Margareta zâmbi şi cu cea mai mare amărăciune pe care 
şi-o putu întipări pe chip răspunse: 

— Da, mamă, şarpele a venit să-mi muşte mâna! 

— Oh! făcu Caterina, zâmbind. Nu cumva eşti geloasă? 

— Vă înşelaţi, doamnă - răspunse Margareta. Gelozia mea 
nu e mai mare decât dragostea soţului meu pentru mine. 
Mă pricep doar să deosebesc prietenii de duşmani. lubesc 
pe cine mă iubeşte şi nu pot suferi pe cine mă urăşte. Altfel, 
doamnă, cum m-aş putea numi fiica dumneavoastră? 

Caterina zâmbi, făcând-o să înţeleagă că dacă avusese 
vreo bănuială, aceasta era spulberată acum. 

De altfel, în acea clipă alţi pelerini atrăseseră atenţia 
augustei adunări. Ducele de Guise venea însoţit de un grup 
de gentilomi înfierbântaţi încă de un măcel recent. Ei 
însoțeau o litieră bogat împodobită, care se opri în faţa 
regelui. 

— Ducesa de Nevers! exclamă Carol al IX-lea. Ia te uită! 
Această frumoasă şi vrednică catolică a venit să primească 
lauda noastră! Ce-am auzit, verişoară, că i-ai vânat pe 
hughenoți şi că pe unul l-ai ucis de la fereastră cu o piatră? 

Ducesa de Nevers se făcu roşie ca focul. 


— Sire - murmură ea îngenunchind în faţa regelui - 
dimpotrivă, am avut fericirea să adăpostesc un catolio rănit. 

— Bine, bine, verişoară! Există două feluri de a mă sluji: 
nimicindu-i pe duşmanii mei sau ajutându-mi prietenii. 
Fiecare face cum poate şi sunt sigur că dacă ai fi putut, ai fi 
făcut şi mai mult. 

În tot acest timp, norodul, care vedea ce bună înţelegere 
domneşte între casa de Lorena şi Carol al IX-lea, striga cât 
îl ţinea gura: 

— Trăiască regele! Trăiască ducele de Guise! Trăiască 
liturghia! 

— 'Te întorci cu noi la Luvru, Henriette? o întrebă regina- 
mamă pe frumoasa doamnă. 

Margareta îi făcu un semn cu cotul prietenei ei, care 
pricepu şi răspunse pe datăi 

— Nu, doamnă, dar dacă maiestatea voastră îmi 
porunceşte, căci altfel am o treabă în oraş cu maiestatea sa 
regina Navarei. 

— Şi ce aveţi de făcut? o întrebă Caterina. 

— Vrem să vedem nişte cărţi greceşti foarte rare şi foarte 
ciudate, găsite la un bătrân pastor protestant şi care au fost 
duse în turnul Saint-Jacques-la-Boucherie - îi răspunse 
Margareta. 

— Mai, bine v-aţi duce să vedeţi cum sunt aruncaţi în 
Sena, de pe podul Meuniers, ultimii hughenoți - spuse Carol 
al IX-lea. Acolo e locul bunilor francezi. 

— Vom merge şi acolo, dacă aşa e voia maiestăţii voastre - 
răspunse ducesa de Nevers. 

Caterina se uită cu neîncredere la cele două femei. 

Margareta, mereu la pândă, îi prinse privirea şi, după ce 
se uită grăbită în jur, se întoarse cu un aer neliniştit. 

Prefăcută sau nu, această nelinişte nu-i scăpă de fel 
Caterinei. 

— Ce cauţi? 

— Caut... Nu mai văd... - făcu ea. 

— Ce cauţi? Pe cine nu mai vezi? 


— Pe doamna de Sauve... - răspunse Margareta. Nu 
cumva s-a întors la Lutru? 

— 'Ţi-am spus eu că eşti geloasă! îi şopti la ureche Caterina 
fiicei sale. O, bestia! Hai, hai, Henriette! urmă ea, ridicând 
din umeri. la-o pe regina Navarei şi duceţi-vă. 

Margareta se făcu că se mai uită o dată în jur, apoi, 
aplecându-se la urechea prietenei ei, îi spuse! 

— la-mă mai repede de-aici! Am să-ţi spun lucruri de cca 
mai mare importanţă. 

Ducesă făcu o plecăciune în faţa lui Carol al IX-lea şi a 
Caterinci, apoi, înclinându-se dinaintea reginei Navarei, îi 
zise: 

— Maiestatea voastră binevoieşte să se urce în litiera 
mea? 

— Cu plăcere. Numai că o să trebuiască să mă duci înapoi 
la Luvru. 

— Litiera mea, ca şi oamenii mei şi eu - răspunse ducesa - 
suntem la ordinele maiestăţii voastre. 

Regina Margareta urcă în litieră şi la un semn al ei, urcă şi 
ducesa de Nevers, care luă respectuos loc în faţă. 

Caterina şi gentilomii ei se întoarseră la Luvru, pe acelaşi 
drum pe care veniseră. Numai că, tot drumul, reginamamă 
fu văzută vorbindu-i fără încetare regelui la ureche şi 
arătându-i-o de mai multe ori pe doamna de Sauve. 

Şi de fiecare dată regele râdea, cu râsul acela al lui - un 
râs mai sinistru decât o ameninţare. 

Cât despre Margareta, de îndată ce simţi că litiera s-a pus 
în mişcare şi că nu mai avea să se teamă de privirile 
iscoditoare ale Caterinei, scoase repede din mânecă 
bileţelul doamnei de Sauve şi citi: „Am primit poruncă să-i 
trimit astă-seară regelui Navarei două chei: una de la 
camera în care este închis, cealaltă de la camera mea. După 
ce va intra la mine, trebuie să-l ţin până la şase dimineaţa. 

Maiestatea voastră să chibzuiască, maiestatea voastră să 
hotărască, maiestatea voastră să nu ţină seama pentru 
nimic în lume de viaţa mea44. 


Nu mai încape îndoială - murmură Margareta - şi această 
biată femeie e tot o unealtă de care vor să se slujească ca să 
ne piardă pe toţi. Dar vom vedea noi dacă pe regina 
Margot, cum îmi spunea fratele meu Carol, e chiar aşa de 
uşor s-o trimiţi la călugărie. 

— De la cine e scrisoarea asta? o întrebă ducesa de 
Nevers, arătând spre bileţelul pe care Margareta îl mai 
citise o dată cu mare atenţie. 

— Ah, ducesă! Am atâtea să-ţi spun! îi zise Margareta, 
rupând biletul în mii de bucățele. 

DESTĂINUIRILE 

— Şi mai întâi, încotro? întrebă Margareta. Cred că nu îa 
podul Meuniers?... Mi-e de ajuns câte măceluri din astea 
am văzut de ieri până azi, biata mea Henriette! 

— Mi-am îngăduit s-o conduc pe maiestatea voastră... 

— Mai întâi şi întâi, maiestatea mea te roagă să uiţi că e 
maiestate... Aşadar, mă conduceai la... 

— La palatul de Guise, dacă nu cumva vreţi în altă parte. 

— Nu, nu, Henriette! Să mergem la tine; ducele de Guise 
nu-i acolo, şi nici soţul tău, nu-i aşa? 

— Oh, nu! exclamă ducesa cu o bucurie care făcu să-i 
strălucească ochii ei frumoşi, de culoarea smaraldului. Nu, 
nici cumnatul meu, nici soţul meu şi nici altcineva! Sunt 
liberă, liberă ca vântut, ca pasărea, ca norul... Liberă, 
regina mea, înţelegeţi? Vă daţi seama câtă fericire e în 
acest cuvânt: liberă?... Mă duc, mă întorc, merg unde 
vreau, poruncesc! Ah, sărmană regină! Tu nu eşti liberă! De 
aceea şi oftezi... 

— 'Te duci, te întorci, mergi unde vrei, porunceşti! Oare 
asta-i tot? Libertatea ta nu-ţi slujeşte decât la asta? Eh, 
draga mea, pentru atâta lucru eşti prea fericită! 

— Maiestatea voastră mi-a făgăduit că ne vom descărca 
sufletele. 

— lar maiestatea mea! Uite ce e, Henriette, să ştii că ne 
certăm. Ai uitat cum ne-a fost vorba? 


— Nu, în faţa lumii, plecata voastră slugă, iar între patru 
ochi, zburdalnica ta confidentă. Nu-i aşa, doamnă? Nu-i aşa, 
Margareta? * 

— Da, da! făcu regina zâmbind. 

— Între noi nu există nici duşmănii de familie, nici perfidii 
de dragoste. Totul e cinstit, deschiS. În sfârşit, alianţă 
ofensivă şi defensivă, cu scopul unic de a descoperi şi de a 
prinde din zbor, dacă o întâlnim, acea apariţie trecătoare 
căreia îi spunem fericire. 

— Ducesă, aşa e! Şi ca să întărim din nou legământul, 6ă 
ne sărutăm. 

Şi cele două capete fermecătoare, unul palid şi învăluit în 
tristeţe, celălalt îmbujorat, blond şi zâmbitor, se apropiară 
cu graţie şi îşi împreunară buzele ca şi gândurile. 

— Ceva nou, deci? întrebă ducesa, aţintind asupra 
Margaretei o privire lacomă şi iscoditoare. 

— Dar oare de două zile încoace nu-s toate noi? 

— Oh, vorbesc de dragoste, nu de politică! Când vom 
ajunge la vârsta doamnei Caterina, mama ta, atunci o să 
facem şi politică. Noi avem însă abia douăzeci de ani, 
frumoasa mea regină, aşa că să vorbim despre altele. Ia 
spune, nu cumva te-ai măritat în lege? 

— Cu cine? întrebă Margareta râzând. 

— Ah, mi-a venit inima la loc, zău aşa! 

— Ei bine, Henriette, ţie ţi-a venit inima la loc, dar pe mine 
mă înspăimântă treaba asta. Ducesă, e nevoie să fiu 
măritată! 

— Când? 

— Mâine. 

— Ah, nu mai spune, sărmana mea prietenă! E într-adevăr 
nevoie? 

— Neapărat! 

— Ei, drăcia dracului, cum ar zice o cunoştinţă de-a mea! 
Tristă poveste! 

— Cunoşti tu pe cineva care obişnuieşte să spună „drăcia 
dracului”? o întrebă Margareta râzând. 


— Da. IV 

— Cine e? 

— Mă întrebi pe mine, când de fapt e rândul tău să 
vorbeşti. Termină şi încep şi eu. 

— În două cuvinte, iată cum stau lucrurile: regele Navarei 
e îndrăgostit şi nici nu-i pasă de mine. Eu nu sunt 
îndrăgostită, dar nici mie nu-mi pasă de el. Totuşi, ar trebui 
să ne schimbăm amândouă părerile, sau măcar pentru o zi 
să avem aerul că ni le-am schimbat. 

— Ei bine, schimbă-ţi-le tu! Şi pot fi sigură că şi le va 
schimba şi el! 

— “Tocmai asta nu se poate! Pentru că niciodată n-am fost 
mai puţin dispusă ca acum să mi le schimb. 

— Nădăjduiesc că numai în privinţa soţului tău? 

— Henriette, ceva mă împiedică. 

— Ce anume? 

— Religia. Tu faci vreo deosebire între hughenoți şi 
catolici? 

— În politică? 

— Da. 

— Fără îndoială. 

— Dar în dragoste? 

— Scumpa mea prietenă, noi, femeile, suntem atât de 
păgâne, că atunci când e vorba de secte, le îngăduim pe 
toate, iar când e vorba de zei, credem în mai mulţi. 

— Întruchipat în unul singur, nu-i aşa? 

— Da - făcu ducesa, cu o sclipire păgână în priviri. Da, în 
cel ce se numeşte Eros-Cupidon-Amor; da, cel ce poartă 
tolbă, e legat la ochi şi are aripi... Drăcia dracului! Trăiască 
cucernicia! 

— Dar tu ai un fel foarte personal de a te închina: azvârli 
cu pietre în capul hughenoţilor. 

— Să facem cum e mai bine şi să lăsăm lumea să 
vorbească... Ah, Margareta, cele mai nobile gânduri şi cele 
mai frumoase fapte cum se mai schimbă când intri în gura 
gloatei! 


— Gloată?... Dar parcă tocmai fratele meu, Carol al IX-lea, 
te lăuda! 

— Margareta, fratele tău Carol e un vânător mare, care 
suflă toată ziulica din corn şi d-aia e atât de slab... De la el 
nu primesc nici măcar complimente. Şi de altfel i-am şi 
spus-o... N-ai auzit ce i-am răspuns? 

— Nu. Vorbeai atât de încet! 

— Cu atât mai bine. Atunci am şi mai multe să-ţi spun. Ei, 
hai, Margareta, termină-ţi spovedania. 

— Ştii câ... ştii că... 

— Ce să ştiu? 

— Ştii că - făcu regina zâmbind - dacă piatra de carE. 
Vorbea fratele meu Caâol ar fi fost o piatră istorică, m-aş fi 
abținut. 

— Bun exclamă Henriette. Ai ales un hughenot. Ei bine, fii 
pe pace! Ca să ai conştiinţa împăcată, îţi făgăduiesc să-mi 
aleg şi eu unul cum se iveşte un prilej. 

— Ah, se pare că de data asta ţi-ai luat un catolic? 

— Ei, drăcia dracului! făcu ducesa. 

— Bine, bine, pricep! 

— Şi cum arată hughenotul nostru? 

— Nu l-am ales. Intre tânărui ăsta şi mine nu-i nimic, şi 
probabil să nici nu fie vreodată. 

— Dar, în sfârşit, cum arată? Asta nu-i un motiv să nu-mi 
spui. Ştii doar cât sunt de curioasă! 

— Un biet tânăr, frumos ca Nissus al lui Benvenuto Cellini, 
şi care a căutat adăpost în apartamentul meu. 

— Oh, oh!... Şi tu, care nici măcar nu-l poftiseşi! 

— Bietul băiat! Nu mai râde aşa, Henriette, pentru că 
chiar în clipa asta mai e încă între viaţă şi moarte. 

— E bolnav cumva? 

— E rănit grav. 

— Bine, dar e foarte primejdios să ascunzi un hughenot 
rănit!... Mai ales în vremurile astea; şi ce-ai de gând să faci 
cu hughenotul tău rănit. - cu care nu ai nimic şi nicinu ai să 
ai vreodată? 


— L-am ascuns în cămăruţă; l-am ascuns şi vreau să-l scap. 

— E frumos, e tânăr şi e rănit. Il ascunzi în cămăruţa ta şi 
vrei să-l scapi; ei bine, mare netrebnic ar trebui să fie 
hughenotul ăsta dacă nu ţi-ar rămâne recunoscător până la 
moarte! 

— Mă tem că îmi şi este... chiar mai mult decât aş dori-o. 

— Şi te interesează... sărmanul tânăr? 

— Doar... din omenie. 

— Ah, omenia! Sărmană regină! Virtutea asta ne-a pierdut 
întotdeauna pe noi, femeile. 

— Da, şi îţi dai seama că dintr-o clipă în alta regele, ducele 
d'Alencqon, mama, ba chiar şi soţul meu... ar putea să intre 
la mine... 

— Şi ai vrea să ţi-l ascund pe micul tău hughenot, cât va fi 
bolnav, cu condiţia să ţi-l înapoiez când se va face bine, nu-i 
aşa? 

— Îţi arde de glumă - făcu Margareta. Nu, îţi jur că nu mă 
gândesc atât de departe. Te-aş ruga doar să încerci să-l 
ascunzi undeva pe bietul băiat; să încerci să-i ocroteşti viaţa 
pe care eu i-am salvat-o; ţi-aş fi atunci recunoscătoare din 
tot sufletul! în palatul de Guise eşti ca la tine acasă. N-ai 
nici cumnat, nici soţ care să te iscodească şi să te ţină din 
scurt şi mai ales, în spatele camerei tale, draga mea, unde 
din fericire n-are voie să calce nimeni, există un cabinet 
mare, cum am şi eu. Ei bine, dă-mi acest cabinet pentru 
hughenotul meu; când se va face bine, vei deschide colivia 
şi pasărea îşi va lua zborul. 

— O singură piedică există, scumpa mea regină! Colivia e 
ocupată! 

— Cum? Ai salvat şi tu pe cineva? 

— “Tocmai asta i-am răspuns fratelui tău! 

— Ah, înţeleg; de aceea vorbeai atât de încet că nu te-am 
putut auzi! 

— Ascultă, Margareta, e o poveste minunată, nu mai puţin 
frumoasă şi nici mai puţin poetică decât a ta. După ce ţi-am 
lăsat cei şase soldaţi din garda mea, m-am dus, cu ceilalţi 


şase, la palatul de Guise, şi tocmai priveam cum e jefuită şi 
arsă o casă despărțită de palatul fratelui meu doar de 
strada Quatre-Fils, când, deodată, aud nişte femei ţipând şi 
bărbaţi care înjură. les pe balcon şi văd mai întâi o sabie ale 
cărei scânteieri păreau să lumineze numai ele întregul 
tablou. Mă uit plină de admiraţie la tăişul acela mânios; ştii 
doar cât de mult îmi plac mie lucrurile frumoase!... Pe 
urmă, cum era şi firesc, încerc să desluşesc braţul care o 
mânuia şi trupul căruia îi aparţinea acest braţ. Printre 
lovituri şi ţipete, zăresc în sfârşit omul şi ce văd... un erou, 
un Aiax Telamân; aud un glas, un glas ca un tunet. Mă 
aprind, inima începe să-mi zvâcnească, tresar la fiecare 
lovitură ce-l ameninţa. La fiecare lovitură de sabie pe care o 
dădea; vezi tu, regina mea, a fost un sfert de ceas atât de 
plin de emoție, cum n-am mai cunoscut de când sunt, şi nici 
nu credeam că poate exista. Şi eu şedeam aşa acolo, 
gâfâind, cu sufletul la gură, mută, când deodată, eroul meu 
se face nevăzut. 

— Cum asta? * 

— Dispare sub un bolovan pe care l-a aruncat în elo babă; 
atunci, ca şi Cirus, mi-am regăsit glasul şi am strigat: Săriţi, 
ajutor!” Soldaţii noştri au venit, l-au ridicat şi, în sfârşit, l-au 
dus în camera mea, pe care tu mi-o ceri pentru protejatul 
tău. 

— Vai, dragă Henriette, înţeleg povestea tA. Cu atât mai 
mult cu cât seamănă cu a mea! 

— Cu o singură deosebire, regina mea, că eu nu trebuie 
să-l ajung pe domnul Annibal de Coconnas, ca să rămân 
credincioasă regelui şi Bisericii! 

— Annibal de Coconnas îl cheamă? întrebă Margareta, 
pufnind în râs. 

— Grozav nume, nu-i aşa? făcu Henriette. Ei bine, şi-l 
merită! Pe legea mea, e un viteaz! Şi cât sânge a făcut el să 
curgă! Pune-ţi masca, regina mea, pentru că am ajuns la 
palat. 

— Dar de ce să-mi pun'masca? 


— Pentru că vreau să ţi-l arăt pe viteazul meu. 

— E frumos? 

— Când se bătea, mi s-a părut nemaipomenit. Ce-i drept, 
era noapte, şi la lumina flăcărilor... Dar azi-dimineaţă, la 
lumina zilei, mi s-a părut mai puţin grozav. Cu toate astea, 
cred c-o să-ţi placă. 

— Prin urmare, protejatul meu n-are ce căuta în palatul de 
Guise; îmi pare rău, pentru că e ultimul loc unde hughenoţii 
ar fi căutaţi. 

— Nicidecum, chiar în seara asta am să-l aduc, am să-l culc 
pe unul în colţul din dreapta şi pe celălalt în colţul din 
stânga. 

— Dar dacă îşi dau seama că unul e protestant şi celălalt 
catolic, au să se mănânce de vii! 

— Oh, nu-i nici o primejdie! Domnul de Coconnas a primit 
o asemenea lovitură în faţă, că nici nu prea mai vede; iar 
hughenotul tău are o rană în piept că nici nu se poate 
mişca... Şi apoi, să ai grijă să-i spui să nu deschidă gura 
despre religie, şi totul va fi de minune. 

— Bine, fie şi-aşa! 

— Să intrăm; ne-am înţeles, deci. 

— Mulţumesc - făcu Margareta, strângându-i mâna 
prietenei ei. 

— Aici, doamnă, sunteţi din nou maiestate - îi spuse 
ducesa de NeverS. Îngăduiţi-mi deci să vă fac onorurile 
casei, aşa cum se cuvine faţă de regina Navarei. 

Şi ducesa cobori din litieră, se lăsă într-un genunchi ca să-i 
ajute Margaretei să coboare. După aceea, arătându-i cu 
mâna intrarea palatului, păzită de două santinele cu 
archebuză în mână, o porni la câţiva paşi în urma reginei, 
eare trecu maiestuos înaintea ducesei. Aceasta îşi păstră 
atitudinea supusă atâta timp cât putea fi văzută. Odată 
ajunsă în cameră, ducesa încuie uşa; apoi, chemându-şi 
camerista - o siciiiană sprintenă ca focul - îi spuse în 
italieneşte. 

— Mica, cum îi merge domnului conte? 


— Din ce în ce mai bine - răspunse aceasta. 

— Şi ce face? 

— În clipa de faţă, doamnă, cred că mănâncă ceva. 

— Bine făcu Margareta. Dacă are iar poftă de mineare, e 
semn bun. 

— Ah, da, uitasm că eşti eleva lui Ambroise Pare. Mica, poţi 
să pleci! 

— De ce-i spui să plece? 

— Ca să stea de pază. 

Mica plecă. 

— Acum - zise ducesa - vrei să ne ducem noi la el, sau să-l 
aducem aici? 

— Niciuna, nici alta. Aş vrea să-l văd fără să fiu văzută. 

— Ce importanţă are, de vreme ce ai mască? 

— M-ar putea recunoaşte după păr, după mâini, după vreo 
bijuterie. 

— Vai, ce prevăzătoare s-a făcut frumoasa mea regină de 
când s-a măritat! 

Margareta zâmbi. 

— Ei bine, atunci nu există decât o cale - urmă ducesa. 

— Care? 

— Să ne uităm la el prin gaura cheii. 

— Fie! Hai, du-mă acolo! 

Ducesa o luă de mână pe Margareta şi o conduse spre o 
uşă acoperită de o perdes. Se lăsă într-un genunchi şi se 
uită prin gaura cheii, de unde cheia lipsea. 

— E chiar la masă şi stă cu faţa spre noi - zise ea. Vino! 

Regina Margareta îi luă locul şi, la rându-i, puse ochiul la 
gaura cheii. Aşa cum îi spusese ducesa, Coconnas se 
înfrupta dintr-o masă bogată, fără ca rănile să-l împiedice 
cu ceva. 

— Ah, Dumnezeule! exclamă Margareta, trăgânclu-se 
înapoi. 

— Ei, ce e, ce s-a întâmplat? întrebă ducesa mirată. 

— Cu neputinţă! Nu! Ba da! Oh, pot să jur; e chiarel! 

— Care el? 


— Sst! făcu Margareta, ridicându-se şi apucând-o pe 
ducesă de mână. Asta a vrut să-l ucidă pe hughenotul meu. 
Şi l-a urmărit până în odaie la mine, împungându-l cu 
spada, chiar şi atunci când era în braţele mele! Oh, 
Henriette, bine că nu m-a văzut! 

— Ei bine, atunci l-ai văzut la treabă? Ce zici? Nu era 
frumos? 

— Nu ştiu! răspunse Margareta. Nu-l vedeam decât pe cel 
urmărit. 

— Şi cum îl cheamă pE. Cel urmărit? 

— N-ai să-i pomeneşti numele de faţă cu el? 

— Nu, îţi făgăduiesc. 

— Lerac de La Mole. 

— Şi, spune-mi, cum îl găseşti acum? 

— Pe domnul de La Mole? 

— Nu. Pe domnul de Coconnas. 

— Drept să-ţi spun... - făcu Margareta. 

Şi regina se opri. 

— Hai, hai - stărui ducesa - văd că nu-i poţi ierta rana pe 
care i-a făcut-o hughenotului tău. 

— Dar mi se pare - zise Margareta râzând - că nici 
hughenotul nu i-a rămas dator şi că tăietura pe care i-a 
făcut-o sub ochi... 

— Ei, atunci sunt chit şi îi putem împăca. Trimite-mi-l şi pe 
rănitul tău. 

— Nu încă, mai târziu. 

— Când? 

— Când o să-l duci pe-al tău în altă cameră. 

— În care cameră? 

Margareta îi aruncă prietenei ei o privire şi aceasta i-o 
întoarse, după o clipă de tăcere, şi izbucni în râs. 

— Bine, fie! făcu ea. Prin urmare, mai aliate ca niciodată? 

— Şi prietenie sinceră pe viaţă! adăugă regina. 

— Iar parola, semnul de recunoaştere în caz de nevoie? 

— Cele trei nume ale triplului tău zeu: Eros-Cupidon-Amor. 


Şi cele două femei se despărţiră, după ce se mai 
îmbrăţişară o dată şi îşi strânseră mâna pentru a douăzecea 
oară. 

XIII EXISTA CHEI CE DESCHID UŞI PENTRU CARE NU 
SINT FĂCUTE Întorcându-se la Luvru, regina Navarei o 
găsi pe Gillone, foarte tulburată. În lipsa ei, doamna de 
Sauve o căutase şi adusese o cheie dată de regina-mamă. 
Era cheia camerei în care fusese închis Henric. Nu mai 
încăpea nici o îndoială că regina-mamă urmărea, în cine ştie 
ce scop, ca bearnezul să îşi petreacă noaptea aceea la 
doamna de Sauve. 

Margareta luă cheia şi începu s-o răsucească în mână. O 
puse pe Gillonne să repete cuvânt cu cuvânt tot ce spusese 
doamna de Sauve, cântări apoi cu grijă fiecare vorbă şi 
păru să înţeleagă planul pe care-l urzea Caterina. 

Luă o pană de cerneală şi scrise pe o hârtie: „Nu vă duceţi 
în noaptea asta la doamna de Sauve. Veniţi la regina 
Navarei. Margareta”. 

Făcu apoi hârtia sul, o vâri în scobitura cheii şi îi porunci 
Gillonnei ca îndată ce se va înnopta, să strecoare cheia sub 
uşa prizonierului. 

După împlinirea acestei prime îndatoriri, Margareta se 
gândi iarăşi la sărmanul răniT. Încuie toate uşile, intră în 
cămăruţă şi, spre marea ei uimire, îl găsi pe La Mole 
îmbrăcat în hainele lui zdrenţuite şi pătate de sânge de sus 
până jos. 

Văzând-o, La Mole încercă să se ridice; dar, clătinându-se 
pe picioare, nu se putu ţine şi căzu înapoi pe canapeaua 
care îi slujise de pat. 

— Dar ce s-a întâmplat, domnule? îl întrebă Margareta. Şi 
de ce nu ascultați ce vă spune medicul? V-am sfătuit să vă 
odihniţi şi în loc să-mi daţi ascultare, faceţi tocmai pe dos. 

— Oh, doamnă! răspunse Gillonne. Nu sunt eu de vină! L.- 
am rugat, l-am implorat pe domnul conte să nu facă 
nebunia asta, dar mi-a declarat că nu mai are ce căuta în 
Luvru. 


— Vreţi să părăsiţi Luvxul? făcu Margareta, privindu-l 
uimită pe tânăr, care lăsă ochii în jos. Dar e cu neputinţă! 
Nici nu puteţi merge: sunteţi palid şi slăbit; uitaţi cum vă 
tremură genunchii! Azi-dimineaţă rana de la umăr sângera 
încă. 

— Doamnă - răspunse tânărul - după cum am fost 
recunoscător aseară maiestăţii voastre că m-a adăpostit, o 
rog să binevoiască să-mi dea voie să plec chiar azi. 

— Nici nu ştiu cum să calific o hotărâre atât de 
nebunească - îi răspunse mirată Margareta - e mai mult 
decât lipsă de recunoştinţă! 

— Oh, doamnă! exclamă L.a Mole, împreunându-şi mâinile. 
Credeţi-mă că, departe de a fi nerecunoscător, port în inima 
mea un simţământ de recunoştinţă care o să dăinuiască cât 
voi trăi. 

— Atunci n-o să dăinuiască prea mult - zise Margareta, 
mişcată de această izbucnire, care nu lăsa nici o îndoială 
asupra sincerităţii spuselor lui - pentru că ori vi se deschid 
din nou rănile şi atunci veţi muri din pricina pierderii de 
sânge, ori veţi fi recunoscut ca hughenot şi nu veţi apuca să 
faceţi o sută de paşi, că veţi fi ucis. 

— Trebuie totuşi să plec din Luvru - murmură La Mole. 

— Ei, trebuie! repetă Margareta, măsurându-l cu privirea 
ei senină şi adâncă. 

Apoi, pălind uşor, adăugă: 

— Ah, da, înţeleg, iertaţi-mă, domnule! Dincolo de porţile 
Luvrului există desigur cineva căruia lipsa dumneavoastră îi 
pricinuieşte o crudă nelinişte. E drept, domnule de La Mole, 
e firesc, şi înţeleg. De ce nu mi-aţi spus pe loc, sau, mai 
degrabă, cum de nu m-am gândit eu singură la asta! Este o 
datorie atunci când adăposteşti pe cinev A. Să al grijă de 
simţămintele lui, tot aşa cum ai grijă de răni, şi să-i ocroteşti 
sufletul, aşa cum i-ai ocroti şi trupul. 

— Vai, doamnă - răspunse La Mole - vă înşelaţi amarnic! 
Sunt aproape singur pe lume şi singur de tot în Paris, unde 
nu cunosc pe nimeni. Ucigaşul meu e primul om cu care am 


schimbat o vorbă în oraşul acesta şi maiestatea voastră e 
prima femeie care mi-a adresat cuvântul. 

— Atunci - făcu Margareta, mirată - de ce vreţi să plecaţi? 

— Pentru că, noaptea trecută - îi răspunse La Mole - 
maiestatea voastră n-a închis ochii şi pentru că în noaptea 
asta... 

Margareta roşi. 

— Gillonne - spuse ea - s-a înnoptat; cred că e timpul să 
duci cheia. 

Gillonne zâmbi şi plecă. 

— Dar - urmă Margareta - dacă sunteţi singur în Paris, 
fără prieteni, cum o să vă descurcaţi? 

— Doamnă, voi avea mulţi prieteni, căci pe când eram 
urmărit, m-am gândit la mama mea, care a fost catolică. Am 
văzut-o parcă trecând pe dinainte-mi, în drum spre Luvru, 
cu o cruce în mână, şi atunci am jurat să îmbrăţişez religia 
ei dacă Dumnezeu îmi va scăpa viaţa. Şi Dumnezeu nu 
numai că mi-a salvat viaţa, doamnă, dar mi-a trimis şi un 
înger, ca să mă facă s-o iubesc. 

— Dar nici nu vă puteţi mişca; o să leşinaţi după primii o 
sută de paşi! 

— Doamnă, am încercat să umblu prin această cămăruţă, 
mă mişc anevoie şi mă doare” dar să mă văd eu ajuns în 
piaţa Luvrului, că pe urmă, fie ce-o fi! 

Margareta îşi sprijini”capul într-o mână şi rămase pe 
gânduri. 

— Şi de regele Navarei nu-mi mai pomeniţi nimic? îl iscodi 
ea. Acum, când aveţi Ue gând să treceţi la altă credinţă, nu 
mai vreţi să-l slujiţi? 

— Doamnă - făcu La Mole, pălind - aţi ghicit pricina 
plecării mele... Ştiu că regele Navarrei se află acum în cea 
mai mare primejdie, şi că toată trecerea de care vă bucuraţi 
dumneavoastră, ca principesă a Franţei, abia de-i va putea 
scăpa viaţa. 

— Cum, domnule, ce vreţi să spuneţi şi despre ce 
primejdie este vorba? 


— Doamnă - răspunse La Mole, şovăind - din cămăruţa 
asta se aude tot. 

— Asta aşa-i - murmură Margareta ca pentru sine. Mi-a 
mai spus-o şi domnul de Guise. 

Apoi adăugă, cu glas tare: 

— Ei bine, ce-aţi auzit? 

— Mai întâi convorbirea pe care maiestatea voastră a avut- 
o azi-dimineaţă cu fratele ei. 

— Cu Francisc! exclamă Margareta roşind. 

— Da, doamnă, cu ducele d'Alencon: şi apoi, după plecarea 
dumneavoastră, le-am auzit vorbind pe domnişoara 
Gillonne şi pe doamna de Sauve. 

— Şi aceste două convorbiri v-au...? 

— Da, doamnă. Sunteţi căsătorită doar de opt zile şi vă 
iubiţi soţul. Va veni şi el aici, aşa cum au venit domnul duce 
d'Alencon şi doamna de Sauve. O să vi se destăinuiască şi 
el. Ei bine, eu nu trebuie să aud; aş fi indiscret... şi nu pot... 
nu trebuie... şi mai ales nu vreau să fiu! 

Glasul cu care La Mole pronunţase ultimele cuvinte, vocea 
lui tremurătoare şi aerul lui stingherit îi străfulgeră 
Margaretei un gând neaşteptat 

— Ah - făcu ea - de aici, din cămăruţa asta, aţi auzit tot ce 
s-a vorbit alături? 

— Da, doamnă. 

Cuvintele acestea se auziră doar ca un suspin. 

— Şi vreţi să plecaţi chiar în noaptea asta, în seara asta, ca 
să nu mai auziţi şi altceva? 

— Doamnă, chiar în clipa asta, dacă maiestatea voastră îmi 
îngăduie! 

— Bietul băiat! exclamă Margareta, cu un ciudat accent de 
duioşie. 

Uimit de un răspuns atât de cald, când el se aştepta să i se 
răspundă cu asprime, La Mole îşi ridică sfios capul; privirea 
lui o întâlni pe a Margaretei şi rămase pironită, ca de o 
forţă magnetică, de privirea senină şi adâncă a reginei. 


— Aşadar, domnule de La Mole, nu vă simţiţi în stare să 
păstraţi o taină? întreba cu blândeţe Margareta care, 
aplecată peste spătarul scaunului ei şi pe jumătate ascunsă 
de umbra unei draperii grele, gusta plăcerea de a-i citi în 
suflet, fără prea mare greutate, în vreme ce ea rămânea un 
mister pentru celălalt. 

— Doamnă - făcu La Mole - am o fire păcătoasă. Mă tem 
de mine însumi şi fericirea altuia îmi face rău. 

— A cui fericire? întrebă Margareta, zâmbind. Ah, da, a 
regelui Navarei! Bietul Henric! 

— Aşadar, e fericit, doamnă! exclamă pe dată La Mole. 

— Fericit?... 

— De vreme ce e compătimit de maiestatea voastră. 

Margareta frământa în mână săculeţul ei de mătase, 
deşirându-i găietanele de aur. 

— Aşadar, nu vreţi să-l vedeţi pe regele Navarei - urmă ea. 
V-aţi hotărât, nu vreţi să vă mai răzgândiţi? 

— N-aş vrea s-o stingheresc pe maiestatea sa în clipa 
aceasta. 

— Dar pe fratele meu, ducele d'Alencon? 

— Oh, doamnă - izbucni La Mole - pe domnul duce 
d'Alencon nu, nu; mai puţin încă decât pe regele Navarei! 

— De ce?... întrebă Margareta atât de mişcată, încât îi 
tremura glasul. 

— De ce? Pentru că, deşi am devenit un destul de prost 
hughenot ca să mai fiu un slujitor credincios al maiestăţii 
sale regelui Navarei, nu sunt încă destul de bun catolic ca 
să mă socotesc printre prietenii domnului d'Alencon şi ai 
domnului de Guise. 

De astă dată, Margareta lăsă ochii în jos şi simţi până în 
adâncul sufletului ei ecoul cuvintelor lui La Mole. Cu greu 
ar fi putut spune dacă vorbele acestuia erau o mângâiere 
sau o suferinţă pentru ea. În clipa aceasta, Gillonne îşi făcu 
apariţia. Margareta îi aruncă o privire întrebătoare. 
Răspunsul Gillonnei, cuprins de asemenea într-o privire, era 
afirmativ. Izbutise să-i strecoare cheia regelui Navarei. 


Margareta îşi întoarse privirea spre La Mole, care stătea 
nehotărât dinaintea ei, cu capul lăsat pe piept şi palid ca 
orice om suferind deopotrivă şi sufleteşte şi trupeşte. 

— Domnul de La Mole e mdndru - urmă ea - şinu 
îndrăznesc să-i propun ceva, de frică să nu mă refuze. 

La Mole se ridică, înaintă un pas spre Margareta, şi voi să 
facă o plecăciune în semn că e la ordinele ei, dar o durere 
sfâşietoare, ascuţită, arzătoare făcu să-l podidească 
lacrimile şi, simțind că e pe punctul să cadă, se apucă cu 
mâinile de o perdea. 

— Vedeţi - strigă Margareta, repezindu-se spre el şi 
prinzându-l în braţe - vedeţi, domnule, că mai aveţi nevoie 
de mine? 

Buzele lui La Mole tremurară uşor. 

— Oh, da - murmură el - am nevoie de dumneavoastră 
cum am nevoie de aer, de lumina zilei! 

În clipa aceea se auziră trei bătăi în uşa Margaretei. 

— Aţi auzit, doamnă? făcu Gillonne speriată. 

— A şi venit! şopti Margareta. 

— Să deschid? 

— Aşteaptă. Poate că e regele Navarei. 

— Oh, doamnă! exclamă La Mole care, auzind aceste 
cuvinte pe care regina le rostise în şoaptă, doar pentru 
Gillonne, simţi că prinde iarăşi puteri. În genunchi vă 
implor, doamnă, scoteţi-mă de-aici, mort sau viu! Fie-vă milă 
de mine! Oh, nu-mi răspundeţi? Ei bine, atunci am să 
vorbesc eu şi după ce voi vorbi, nădăjduiesc că mă veţi 
alunga. 

— Taci, nefericitule! făcu Margareta, căreia reproşurile 
tânărului îi făceau o plăcere fără seamăn. Taci o dată! 

— Doamnă - urmă La Mole care, bineînţeles, nu găsise în 
glasul Margaretei asprimea la care se aştepta. Doamnă, vă 
repet, se aude totul în cămăruţa asta. Vă rog, nu-mi hărăziţi 
o moarte pe care nici cei mai cruzi călăi n-ar cuteza s-o 
născocească! 

— Tăcere! Tăcere! făcu Margareta. 


— Oh, doamnă, sunteţi nemiloasă; nu vreţi să ascultați 
nimic, nu vreţi să auziţi nimic, dar înţelegeţi odată că vă 
iubesc... 

— V-am spus să tăceţi! îl întrerupse Margareta, punând 
mâna ei călduţă şi parfumată pe gura tânărului, care i-o 
apucă cu amândouă mâinile şi şi-o apăsă pe buze. 

— Dar... - murmură La Mole. 

— Dar taci odată, copilule! Ce fel de răzvrătit e acesta care 
nu vrea să asculte de porunca reginei? 

Margareta ieşi apoi în grabă şi încuie uşa. După aceea, se 
sprijini de perete, apăsându-şi pieptul cu o mână 
tremurătoare, ca să-şi potolească bătăile inimii. 

— Deschide, Gillonne! spuse ea. 

Gillonne ieşi din cameră şi o clipă mai târziu, chipul fin, 
spiritual şi puţin neliniştit al regelui Navarei se ivi de după 
perdea. 

— M-aţi chemat, doamnă? o întrebă el. 

— Da, domnule. Maiestatea voastră a primit scrisoarea 
mea? 

— Şi, mărturisesc, nu fără oarecare uimire - îi răspunse 
Henric, privind în jurul său cu o neîncredere care se risipi 
pe dată. 

— Şi nici fără oarecare nelinişte, nu-i aşa, domnule? 
adăugă Margareta. 

— Trebuie să recunosc, doamnă. Totuşi, aşa înconjurat 
cum sunt de duşmani înverşunaţi şi de prieteni mai prime 
jdioşi poate decât duşmanii, mi-am adus aminte că într-o 
seară am văzut strălucind în privirea voastră un simţământ 
de generozitate; era în seara căsătoriei noastre. Şi într-una 
din zile am văzut sclipind în ei steaua curajului, asta s-a 
întâmplat ieri, în ziua când trebuia să fiu ucis. 

— Ei bine, domnule? făcu Margareta, zâmbind, în timp ce 
Henric părea că vrea să citească până în adâncul sufletului 
ei. 

— Ei bine, doamnă, gândindu-mă la toate acestea, mi-am 
spus pe dată, citind bileţelul pe care mi l-aţi trimis: „Fără 


prieteni, prizonier şi dezarmat, regelui Navarei nu-i rămâne 
decât o singură cale pentru a muri cu glorie, pentru ca 
istoria să nu-l uite niciodată: să moară trădat de soţia lui”, şi 
iată-mă! * 

— Sire - îi zise Margareta - nu veţi mai vorbi astfel când 
veţi afla că tot ce se petrece acum este opera cuiva care vă 
iubeşte... şi pe care îl iubiţi şi dumneavoastră. 

Auzind aceste vorbe, Henric făcu un pas înapoi şi ochii lui 
cenuşii şi pătrunzători se uitară întrebători, pe sub 
sprâncenele-i negre, la regină. 

— Oh, fiţi pe pace, sire! făcu regina zâmbind. Nu vreau să 
spun că eu aş fi aceea! 

— Totuşi, doamnă - spuse Henric - dumneavoasti a mi-aţi 
trimis această cheie! Scrisul acesta este al dumneavoastră! 

— Mărturisesc, scrisul e al meu şi bileţelul vine de la mine, 
asta n-am să neg... Cât despre cheie, e altceva. Ajunge să vă 
spun că a trecut prin mâna a patru femei până să ajungă la 
dumneavoastră. 

— Patru femei! exclamă Henric mirat. 

— Da, patru femei - repetă Margareta - regina-mamă, 
doamna de Sauve, „ Gillonne şi eu. 

Henric rămase pe gânduri, încercând să desluşească taina. 

— Acum să vorbim serios, domnule - urmă Margareta. Şi 
mai ales sincer. E adevărat ceea ce se zvoneşte, ca 
maiestatea voastră e gata să se lepede de religia 
protestantă? 

— E un zvon fals, doamnă. N-am acceptat încă. 

— Dar sunteţi hotărât, nu? 

— Adică, mă gândesc. Ce vreţi, când ai douăzeci de ani şi 
eşti aproape rege, să mă ia dracu, sunt pe lume lucruri care 
fac cât o liturghie! 

— Şi printre altele, chiar şi viaţa, nu-i aşa? 

Henric nu-şi putu stăpâni un zâmbet uşor. 

— Nu mi-aţi spus tot ce aveţi pe suflet, sire! făcu 
Margareta. 


— Păstrez unele rezerve faţă de aliaţii mei, doamnă; căci 
după cum ştiţi, noi nu suntem decât aliaţi, dacă mi-aţi fi 
totodată şi aliată... şi... 

— Soţie, nu-i aşa, sire? 

— Ei da... soţie. 

— Atunci? 

— Atunci poate că lucrurile ar sta altfel; poate că aş ţine să 
rămân regele hughenoţilor, cum spun ei... Acum trebuie să 
mă mulţumesc cu viaţa. 

Margareta se uită la Henric cu un aer atât de ciudat, încât 
chiar cineva cu mintea mai puţin isteaţă decât a regelui 
Navarei ar fi devenit bănuitor. 

— Cel puţin sunteţi sigur că veţi ajunge la acest rezultat? îl 
întrebă ea. 

— Întrucâtva, da - răspunse Henric. Ştiţi, doamnă, că pe 
lumea asta nu poţi fi sigur de nimic. 

— Ce-i drept - urmă Margareta - maiestatea voastră se 
arată atât de cumpătată şi de dezinteresată, încât, după ce 
a renunţat la coroană şi la religie, va renunţa, probabil, cel 
puţin aşa se nădăjduieşte, la căsătoria cu una din 
principesele Franţei. 

Cuvintele acestea aveau în ele semnificaţie atât de adâncă, 
încât Henric se înfioră fără să vrea. Stăpânindu-şi însă 
tulburarea cu iuţeala fulgerului, zise: 

— Vă rog să vă amintiţi, doamnă, că în clipa aceasta nu 
sunt liber să fac ce vreau. Voi face, deci, ceea ce îmi va 
porunci regele Franţei. Cât despre mine, dac-aş fi întrebat 
câtuşi de puţin în această chestiune în care e vorba chiar de 
tonul, de onoarea şi de viaţa mea, decât să-mi clădesc 
viitorul pe drepturile pe care mi le dă căsătoria noastră 
silită, mai degrabă m-aş înmormânta într-un castel să mă 
ţin de vânătoare sau m-aş pocăi la mănăstire. 

Această resemnare calmă, această renunțare la cele 
lumeşti o înspăimântă pe Margareta. Se gândi că 
desfacerea căsătoriei fusese poate o înţelegere între Carol 
al IX-lea, Caterina şi regele Navarei. Şi, în definitiv, de ce n- 


ar putea fi şi ea înşelată, de ce n-ar putea fi o victimă? 
Pentru că era sora unuia şi fiica celeilalte? Experienţa o 
învățase că acestea erau lucruri pe care nu se putea bizui. 
Ambiţia muşcase din inima tinerei femei, sau mai degrabă a 
tinerei regine, mult prea adânc faţă de slăbiciunile de rând, 
ca să se mai lase pradă unei crize de orgoliu. La orice 
femeie, chiar de rând, atunci când iubeşte, dragostea nu se 
împiedică în astfel de nimicuri, căci dragostea adevărată 
înseamnă şi ea ambiţie. 

— Maiestatea voastră - spuse Margareta cu un fel de 
dispreţ batjocoritor - nu are, pe cât mi se pare, o prea mare 
încredere în steaua “care stăluceşte deasupra frunţii 
fiecărui rege?” 

— Oh - făcu Henric - oricât aş căuta-o pe-a mea, acum tot 
n-o pot vedea, aşa pierdută cum e în furtuna ce vuieşte 
deasupră-mi! 

— Şi dacă suflarea unei femei ar alunga această furtună şi 
ar face ca steaua aceasta să strălucească mai mult ca 
oricând? 

— Ar fi greu - răspunse Henric. 

— Nu credeţi că există o astfel de femeie, domnule? 

— Ba da, numai că nu cred în puterea ei. 

— Vreţi să spuneţi în dorinţa ei de a o face? 

— Am spus şi repet: puterea ei. O femeie nu e cu adevărat 
puternică decât atunci când dragostea şi interesul se 
contopesc în egală măsură; şi dacă precumpăneşte doar 
unul din acestea, e vulnerabilă ca Ahile. Şi dacă nu mă înşel, 
eu nu mă pot bizui pe dragostea unei astfel de femei. 

Margareta tăcu. 

— Ascultaţi-mă - urmă Henric, auzind ultima bătaie de 
clopot la Saint-Germain-P Auxerrois - vă gândiţi poate să vă 
câştigaţi din nou libertatea de care ai voştri s-au slujit ca să- 
mi nimicească partizanii. Eu însă m-am gândit cum să-mi 
scap viaţa. Era lucrul cel mai grabnic de făcut... Pierdem 
Navara, ştiu bine; dar Navara nu înseamnă cine ştie ce, pe 
lângă faptul că acum puteţi vorbi cu glas tare la 


dumneavoastră în cameră, lucru cu neputinţă atunci când 
era cineva care să vă audă din cămăruţa aceasta. 

Deşi furată cu totul de gânduri, Margareta nu-şi putu 
stăpâni un zâmbet. Regele Navarei se ridicase, gata să se 
înapoieze în apartamentul său, căci bătuse ceasul 
unsprezece şi tot Luvrul dormea, sau cel puţin părea că 
doarme. 

Henric făcu trei paşi spre uşă; apoi, oprindu-se brusc, ca şi 
cum abia atunci îşi amintea ce anume îl adusese la regină, 
zise: 

— Ah, pentru că a venit vorba, doamnă, nu aveţi nimic 
anume să-mi spuneţi? Sau poate aţi vrut doar să-mi 
îngăduiţi să vă mulţumesc pentru răgazul pe care curajoasa 
dumneavoastră prezenţă în sala de arme a regelui m-a 
făcut să-l câştig ieri? într-adevăr, doamnă, nu neg, era şi 
timpul. Aţi apărut acolo ca o zeitate antică, chiar la 
momentul potrivit ca să-mi salvaţi viaţa. 

— Nefericitule! strigă Margareta cu un glas surd, 
apucându-şi soţul de braţ. Cum nu vedeţi că nimic nu e 
salvat încă, nici libertatea, nici coroana şi nici viaţa voastră! 
Sunteţi orb! Nebun! Sărman nebun! N-aţi văzut oare în 
scrisoarea mea altceva decât o întâlnire? Aţi crezut că 
Margareta, jignită de răceala voastră, nu dorea decât să-i 
daţi satisfacţie? 

— Dar, doamnă - făcu Henric mirat - mărturisesc... 

Margareta ridică din umeri cu o expresie cu neputinţă de 
redat. 

În aceeaşi clipă, un zgomot ciudat, ca un zgâriat ascuţit şi 
nerâbdător, se auzi la uşa cea mică şi tainică. 

Margareta îl trase pe rege lângă uşă. 

— Ascultaţi! îi zise ea. 

— Regina-mamă iese din apartamentele ei - şopti un glas 
gâtuit de spaimă, pe care Henric îl recunoscu pe dată. Era 
doamna de Sauve. 

— Şi unde se duce? întrebă Margareta. 

— Vine la maiestatea voastră. 


Şi pe dată foşnetul unei rochii de mătase ce se depărta le 
arătă că doamna de Sauve pleca în grabă. 

— Vai, vai! exclamă Henric. 

— Eram sigură! îi răspunse Margareta. 

— Şi eu - adăugă Henric - şi ca dovadă, priviţi! 

Cu un gest grăbit îşi desfăcu tunica de catifea neagră şi-i 
arătă Margaretei zaua fină de oţel acoperindu-i pieptul şi 
un pumnal lung, milanez, ce-i sclipi numaidecât în mână, ca 
o viperă în bătaia soarelui. 

— Parcă de fier şi platoşă e vorba! exclamă Margareta. 
Lăsaţi, sire, lăsaţi, ascundeţi pumnalul; e drept că e regina- 
mamă, dar e singură! 

— Totuşi... 

— Ea e, o aud, tăcere! 

Şi plecându-se la urechea lui Henric, ii spuse în şoaptă 
câteva cuvinte pe care tânărui rege le ascultă cu un 
amestec de atenţie şi uimire. 

Henric se ascunse pe dată după perdelele patului. 
Margareta se repezi la rându-i, sprintenă ca o panteră, 
către cămăruţa în care La Mole aştepta cu înfrigurare, o 
deschise, îi căută şi luându-i mâna şi strângându-i-o prin 
întuneric: 

— Tăcere! îi spuse ea, apropiindu-se atât de mult, încât La 
Mole îi simţi suflarea caldă şi parfumată învăâuindu-i faţa ca 
un abur umed. Tăcere! 

Întorcându-se apoi în cameră şi închizând uşa, îşi desfăcu 
părul, îşi tăie cu pumnalul şireturile rochiei şi se aruncă în 
pat. 

Era şi timpul. Cheia se răsucea în broască. 

Caterina avea chei potrivite pentru toate uşile Luvrului. 

— Cine-i acolo? strigă Margareta, în timp ce Caterina lăsa 
de gardă la uşă pe cei patru gentilomi care o însoţiseră. 

Şi, ca şi cum s-ar fi înspăimântat de această intrare 
neaşteptată în camera ei, Margareta sări jos din pat, 
apărând de sub perdele în rochia ei albă de casă. 
Recunoscând-o pe Caterina, veni să-i sărute mâna, cu o 


mirare atât de bine prefăcută, încât chiar mama ei se lăsă 
înşelată. 

XIV CEA DE-A DOUA NOAPTE A NUNȚII Regina-mamă îşi 
rosti cu o uimitoare iuţeală privirea prin cameră; papucii de 
catifea de la picioarele patului, veşmintele Margaretei 
azvârlite pe scaune, ochii ce şi-i freca să-şi alunge somnul, 
totul o convinse pe Caterina că îşi trezise fiica. Zâmbi atunci 
ca o femeie căreia îi izbutiseră planurile şi, trăgându-şi un 
fotoliu, zise: 

— Margareta, hai să ne aşezăm puţin şi să stăm de vorbă. 

— Doamnă, vă ascult. 

— E timpul - făcu Caterina, închizând ochii cu acea 
încetineală caracteristică oamenilor ce gândesc la ceva sau 
îşi ascund gândul - e timpul, fiica mea, să înţelegi cât de 
mult ţinem, fratele tău şi cu mine, să te facem fericită. 

Introducerea aceasta ar fi înspăimântat pe oricine o 
cunoştea pe Caterina. „Ce-o fi vrând să-mi spună?” se 
întrebă Margareta. 

— De bună seamă - urmă florentina - atunci când te-am 
căsătorit, am împlinit unul din acele acte politice pe care 
interese superioare le impun celor ce conduc. Nu trebuie 
să-ţi mărturisesc, sărmana mea copilă, că nici prin cap nu 
mi-a trecut că regele se va încăpăţâna atât de tare să-i fie 
silă de tine, o fată aşa de gingaşă, tânără şi răpitoare. 

Margareta se ridică şi, strângându-şi pulpana rochiei de 
casă, îi făcu o plecăciune respectuoasă mamei sale. 

— Am aflat abia astă-seară - urmă Caterina - căci altfel aş 
fi venit eu mai demult la tine, iţi spuneam că abia astă-seară 
am aflat că soţul tău nu se poartă cu tine nici pe departe 
aşa cum s-ar cuveni faţă de o femeie frumoasă şi, pe 
deasupra, principesă. 

Margareta suspină, iar Caterina, încurajată de această 
încuviinţare mută, continuă: 

— Aşadar, faptul că regele Navarei întreţine legături în 
văzul tuturor cu una din doamnele mele de companie care 
are neruşinarea să-l adore, şi că dispreţuieşte dragostea 


soţiei pe care am binevoit să i-o dăm, este într-adevăr o 
nenorocire împotriva căreia noi, nişte bieţi atotputernici, nu 
putem face nimiC. În schimb, ultimul gentilom din regatul 
nostru l-ar pedepsi, aruncându-i el însuşi mănuşa sau 
punându-l pe fiul său s-o facă. 

Margareta plecă fruntea. 

— De multă vreme, fiica mea, văd, după ochii tăi roşii şi 
după ieşirile tale amare împotriva doamnei de Sauve, că 
rana din inima ta, orice-ai face, nu poate să sângereze 
numai pe dinăuntru. 

Margareta tresări: draperiile se mişcară uşor, din fericire 
însă Caterina nu băgă de seamă. 

— Rana “ceasta - adăugă ea cu şi mai multă duioşie - nu 
poate fi vindecată decât de o mână de mamă. Cei care au 
hotărât căsătoria ta, crezând că te vor face fericită şi care, 
în dragostea lor pentru tine, observă că noapte de noapte 
Henric de Navara nimereşte în alt apartament; cei care nu 
pot îngădui ca un fleac de rege ca el să jignească în fiecare 
clipă o femeie de frumuseţea, neamul şi rangul tău, 
dispreţuind-o şi neavând grija să-i dea urmaşi; şi, în sfârşit, 
cei care văd că la prima adiere prielnică omul acesta smintit 
şi neruşinat se va întoarce împotriva familiei noastre şi te va 
alunga din casă; ei bine, toţi aceştia n-au oare dreptul ca, 
despărţindu-te de el, să-ţi asigure un viitor mult mai demn 
de tine şi de situaţia ta? 

— Şi totuşi, doamnă - răspunse Margareta - cu toate 
aceste vorbe izvorâte din dragostea de mamă, care mă 
umplu de bucurie şi mândrie, îndrăznesc să-i aduo aminte 
maiestăţii voastre că regele Navarei este soţul meu. 

Caterina făcu un gest mânios şi, apropiindu-se de 
Margareta, îi spuse: 

— EI, soţul tău? Ajunge doar binecuvântarea Bisericii ca să 
se cheme că eşti soţ şi soţie? Şi oare consfinţirea căsniciei 
stă doar în vorbele pseotului? El, soţul tău?! Eh, draga mea, 
dac-ai fi doamna de Sauve, aş mai înţelege să-mi spui una 
ca asta. Dar împotriva tuturor aşteptărilor noastre, din ziua 


în care i-ai făcut cinstea să te numeşti soţia lui, alta e femeia 
căreia el i-a dat ceea ce ţi s-ar fi cuvenit ţie. Hai, vino cu 
mine, chiar acum - adăugă Caterina ridicând glasul. Uite, 
cheia asta se potriveşte la apartamentul doamnei de Sauve. 
Vino, şi ai să te convingi! 

— Vai, mai încet, mai încet, doamnă, vă rog! făcu 
Margareta. Nu numai că vă înşelaţi, dar... 

— Dar ce? 

— Dar o să-mi treziţi soţul din somn. 

Şi zicând acestea Margareta, cu o graţie piină de 
voluptate, se ridică şi, lăsând să-i fluture rochia de casă, din 
ale cărei mâneci scurte îi ieşeau braţele sculpturale şi 
mâinile cu adevărat de regină, apucă de lângă pat o 
luminare de ceară trandafirie şi, ridicând perdeaua, îi arătă 
cu degetul, zâmbind, mamei ei, profilul semeţ, părul negru 
şi gura întredeschisă a regelui Navarei care, în patul 
răvăşit, părea cufundat în cel mai adânc şi dulce somn. 

Palidă, cu privirea pierdută şi trupul lăsat pe spate de 
parcă i s-ar fi deschis dinainte o prăpastie, Caterina scoase, 
nu un țipăt, ci un urlet înfundat. 

— Vedeţi, doamnă - făcu Margareta - vedeţi că aţi fost 
informată greşit? 

Caterina aruncă o privire spre Margareta, apoi spre 
Henric. Mintea ei ageră făcu iute o legătură între fruntea 
aceasta palidă şi brobonită de sudoare, între ochii aceştia 
uşor adumbriţi de cearcăne şi zâmbetul Margaretel. Îşi 
muşcă buzele-i subţiri cu o furie mocnită. 

Margareta îi îngădui mamei ei să privească o clipă tabloul 
acesta care o înspăimânta de parc-ar fi văzut un cap de 
meduză. Lăsă apoi perdeaua să cadă, se apropie în vârful 
picioarelor de Caterina şi, aşezându-se din nou pe scaun, îi 
zise: 

— Deci, doamnă, cum spuneaţi... 

Caterina încercă timp de câteva secunde să-şi dea seama 
dacă tânăra ei fiică este într-adevăr sinceră; apoi, ca şi când 


privirea-i vagă s-ar fi destrămat în faţa calmului Margaretei, 
îi spuse: 

— Nimic. / 

Şi ieşi din cameră cu paşi mari. 

De îndată ce zgomotul paşilor săi se topi în adâncul 
coridorului, perdeaua patului se desfăcu iarăşi şi Henric, cu 
ochi scânteietori, gâfâind şi cu mâinile tremurânde, 
îngenunche în faţa Margaretei, aşa îmbrăcat cum era, doar 
cu pantalonii şi cu cămaşa de zale. Margareta, văzându-l 
astfel înveşmântat şi strângându-i mâna cu însufleţire, nu se 
putu stăpâni să nu izbucnească în râs. 

— Vai, doamnă, vai! Margareta - strigă el - cum v-aş putea 
mulţumi vreodată? 

Şi-i acoperi mâna de sărutări care urcau pe nesimţite pe 
braţul tinerei femei. 

— Sire - făcu ea, ferindu-se încetişor - uitaţi oare că în 
clipa aceasta, o biată femeie, căreia îi datoraţi viaţa, suferă 
şi oftează după dumneavoastră? Doamna de Sauve - 
adăugă ea în şoaptă - şi-a călcat pe inimă atunci când v-a 
trimis aici. Şi acum, după ce şi-a călcat pe inimă, îşi mai 
pune poate şi viaţa în primejdie, căci dumneavoastră ştiţi ca 
nimeni altul cât e de cumplită mama mea la mânie. 

Henric se Cutremură şi, ridicându-se, dădu să plece. 

— Ah, dar... - făcu Margareta, cu o fermecătoare 
cochetărie - dacă mă gândesc mai bine, n-am de ce să mă 
tem, cheia vi s-a dat fără vreo altă explicaţie, aşa că s-ar 
putea spune că în noaptea aceasta mi-aţi dat mie întâietate. 

— Şi chiar vă dau, Margareta; numai dacă aţi vrea să 
uitaţi... 

— Vorbiţi mai încet, sire, mai încet - făcu regina, repetând 
vorbele pe care le spusese mamei sale cu zece minute mai 
înainte. Se aude în cămăruţă şi cum încă nu sunt liberă de 
tot, sire, v-aş ruga să vorbiţi mai încet. 

Oh, oh - exclama Hemic, pe de o parte zimbind, pe de alta 
cu părere de rău - asta aşa e, uitasem că, pesemne, nu eu 


sunt cel chemat să joc sfârşitul acestei interesante scene. 
Cămăruţa aceasta... 

— Să intrăm, sire - spuse Margareta - pentru că aş vrea să 
am cinstea de a-i prezenta maiestăţii voastre un viteaz 
gentilom rănit în timpul masacrului, care se încumetase să 
vină la Luvru spre a-i da de veste maiestăţii voastre ce 
primejdie o ameninţă. A Regina se apropie de uşă. Henric o 
urmă. 

Uşa se deschise şi Henric rămase încremenit. În cămăruţa 
aceasta plină de surprize se afla un bărbat. 

Dar La Mole rămase şi mai încremenit pomenindu-se pe 
neaşteptate 111 faţa regelui Navarei. Drept urmare, Henric 
îi aruncă o privire ironică Margaretei, care o înfruntă de 
minune. 

— Sire - spuse ea - am ajuns să mă tem că l-ar putea ucide 
chiar aici, la mine, pe acest gentilom atât de crcclincios 
maiestăţii voastre, sub scutul căruia îl pun acum. 

— Sire - vorbi atunci tânărul. Sunt contele Lerac de La 
Mole, aşteptat de maiestatea voastră, căreia îi fusesem 
recomandat de către sărmanul domn de Teligny, răpus 
chiar lângă mine. 

— Ah, ah! făcu HenriC. Într-adevăr, domnule, regina mi-a 
înmânat scrisoarea lui; dar nu aveaţi cumva şi o scrisoare 
de partea domnului guvernator al Languedoc-ului? 

— Ba da, sire! Cu recomandarea de a o înmâna maiestăţii 
voastre de cum voi fi sosit. 

— Şi de ce nu mi-aţi dat-o? 

— Sire, am venit la Luvru ieri seară, dar maiestatea 
voastră era atât de ocupat, încât nu m-a putut primi. 

— Aşa e - făcu regele - dar cred că aţi fi putut să mi-o 
trimiteţi. 

— Domnul d'Auriac mi-a poruncit să v-o înmânez personal, 
căci mi s-a spus că e o veste atât de însemnată, încât nu 
cuteza s-o încredinţeze unui curier de rând. 

— Da, da - făcu regele, după ce luă şi citi scrisoarea - îmi 
dădea de veste să părăsesc de îndată palatul şi să mă 


retrag în Bearn. Domnul d'Auriac, deşi catolic, este unul din 
bunii mei prieteni. Şi pesemne că, în calitatea lui de 
guvernator, aflase ce se punea la cale. Ei, drăcia dracului! 
De ce nu mi-ai adus, domnule, acum trei zile scrisoarea 
asta, în loc să mi-o aduci azi? 

— Pentru că, aşa cum am avut cinstea să-i spun maiestăţii 
voastre, oricât m-ara străduit, până ieri n-am putut ajunge. 
Păcat, păcat - murmură regele - la ora asta puteam fi în 
siguranţă ori în La Rochelle, ori aşteptând la loc deschis, cu 

vreo două-trei mii de călăreţi în jurul meu! 

— Sire, ce-a fost a fost - spuse Margareta cu jumătate de 
glaS. În loc să vă pierdeţi timpul regretând trecutul, mai 
bine să vă gândiţi cum să trageţi cât mai multe foloase în 
viitor. 

— Aşadar - făcu Henric, uitându-se la ea întrebător - dacă 
aţi fi în locul meu, aţi mai nutri vreo speranţă, doamnă? 

— Da, sigur că da! Aş socoti că aceasta este o partidă care 
se joacă în trei manşe şi că eu n-am pierdut-o decât pe 
prima. 

— Ah, doamnă! îngână Henric. Dac-aş putea fi sigur că 
sunteţi chiar numai pe jumătate alături de mine... 

— Dac-aş fi vrut să trec de partea duşmanilor 
dumneavoastră - îi răspunse Margareta - cred că n-ar fi 
trebuit să aştept până acum. 

— Aşa-i - făcu Henric - sunt un nerecunoscător. Şi cum 
spuneaţi şi dumneavoastră, totul mai poate fi îndreptat 
chiar azi. 

— Vai, sire - făcu La Mole - îi doresc maiestăţii voastre 
toată fericirea! Numai că azi domnul amiral nu mai e 
printre noi! 

Henric arboră acel zâmbet de ţăran hâtru căruia cei de la 
curte nu i-au priceput tâlcul decât în ziua în care a ajuns 
rege al Franţei. 

— Dar, doamnă - adăugă el, uitându-se iscoditor la La 
Mole - gentilomul acesta nu poate să rămână aici la 


nesfârşit, fără să vă stingherească şi fără să se expună la 
neplăceri. Ce aveţi de gând cu el? 

— Sire - îi răspunse Margareta - nu l-am putea ajuta să 
iasă din Luvru? Pentru că sunt şi eu de aceeaşi părere. 

— E greu. 

— Sire, domnul de La Mole n-ar putea face parte din suita 
maiestăţii voastre? 

— Vai, doamnă, îmi vorbiţi de parc-aş fi încă regele 
hughenoţilor şi aş mai avea supuşi! Ştiţi doar că pe 
jumătate am trecut la catolicism şi că supuşi nu mai am. 

Altcineva în locul Margaretei s-ar fi grăbit să-i răspundă: 
„Şi ela trecut la catolicism”. Dar regina voia să-l lase pe 
Henric s-o întrebe ce vrea de la el. La Mole, văzând că 
protectoarea lui stă deoparte şi cum nu ştia încă unde să 
pună piciorul pe terenul acesta nesigur al unei curţi atât de 
primejdioase cum era curtea Franţei, nu mai scoase nici el 
nici un cuvânt. 

— Dar - reluă Henric, citind din nou scrisoarea adusă de 
La Mole - ce-mi spune domnul guvernator al Provenţei? Că 
mama dumneavoastră era catolică şi că de-aici toată 
prietenia pe care v-o poartă? 

— Iar mie, domnule conte - adăugă Margareta - îmi 
vorbeaţi parcă de un jurământ pe care l-aţi fi făcut, să 
treceţi la altă religie? Nu mai ţin bine minte despre ce 
anume era vorba. Nu vreţi să-mi daţi o mână de ajutor, 
domnule de La Mole? Era parcă vorba de ceva la care pare 
să ţină şi regele? 

— Vai, da! Numai că maiestatea voastră a primit cu atâta 
răceală explicaţiile pe care i le-am dat - reluă La Mole - că 
nici n-am mai îndrăznit... 

— Toate acestea nu mă priveau pe mine, domnule. 
Explicaţi-i regelui, explicaţi-i! 

— Şi despre ce jurământ e vorba? îl întrebă regele. 

— Sire - făcu La Mole - pe când eram urmărit de ucigaşi, 
fără să am vreo armă, gata să mă sfârşesc din pricina celor 
două răni, mi s-a părut că văd umbra mamei, cu o cruce în 


mână, arătându-mi calea spre Luvru. Atunci am jurat că 
dacă scap teafăr, voi trece la religia mamei mele, căreia 
Dumnezeu i-a îngăduit să iasă din mormânt ca să-mi 
slujească de călăuză în timpul acelei nopţi 
înspăimântătoare. Dumnezeu mi-a călăuzit paşii până aici, 
sire. Acum sunt sub ocrotirea unei principese a Franţei şi a 
regelui Navarei. O minune mi-a salvat viaţa; nu-mi rămâne 
decât să-mi ţin jurământul, sire. Sunt gata să trec la 
catolicism. 

Henric se încruntă. Sceptic cum era, înţelegea prea bine 
că din interes un om poate renega, dar n-avea nici o 
încredere în renegarea din convingere. 

„Regele nu vrea să-l ocrotească pe protejatul meu” - îşi 
zise Margareta. 

În tot acest timp La Mole aştepta timid şi stingher, stând 
între două voințe potrivnicE. Îşi dădea bine seama, fără să 
caute explicaţii, în ce situaţie ridicolă se afla. Şi tot 
Margareta, cu gingăşia ei feminină, îl scoase din 
încurcătură. 

— Sire - zise ea - să nu uităm că sărmanul rănit are nevoie 
de odihnă. Şi eu pic de somn. Vai, ia uite! 

Într-adevăr, La Mole se făcuse alb ca varul. Pricina erau 
ultimele cuvinte ale Margaretei, pe care le înţelesese greşit 
şi îl făcuseră să pălească. 

— Ei bine, doamnă - spuse Henric - nimic mai simplu: să-l 
lăsăm pe domnul de La Mole să se odihnească. 

Tânărul îi aruncă Margaretei o privire rugătoare şi, deşi se 
afla în faţa a două capete încoronate, se lăsă să cadă pe 
scaun, zdrobit de durere şi de oboseală. 

Margareta pricepu toată dragostea din această privire şi 
toată deznădejdea din slăbiciunea lui. 

— Sire - spuse ea - cred că s-ar cuveni ca maiestatea 
voastră să-i facă acestui tânăr gentilom, care şi-a pus viaţa 
în joc pentru regele lui, de vreme ce venind într-un suflet 
până aici, să vă vestească moartea amiralului şi a lui 
Teligny, a fost rănit, se cuvine deci ca maiestatea voastră să- 


i facă o onoare pentru care îi va rămâne recunoscător toată 
viaţa. 

— Ce fel de onoare, doamnă? o întrebă Henric. Spuneţi, şi 
sunt gata! 

— Domnul de La Mole se va culca în noaptea asta la 
picioarele maiestăţii voastre, care va dormi pe această 
canapea. Eu, cu îngăduinţa augustului meu soţ - adăugă 
Margareta zâmbind - o voi chema pe Gillonne şi mă voi 
culca; căci, vă jur, sire, dintre noi trei nu eu sunt cea mai 
puţin ostenită 1 

Henric avea mult duh, poate chiar prea mult; mai târziu 
prietenii cât şi duşmanii lui l-au învinuit pentru aceasta, dar 
de astă dată înţelese că cea care îl alunga din patul 
conjugal îşi dobândise acest drept datorită nepăsării pe 
care el i-o arătase; de altfel, Margareta se şi răzbunase pe 
această nepăsare, salvându-i viaţa. Aşadar, răspunsul lui nu 
era o chestiune de orgoliu. 

— Doamnă - zise el - dacă domnul de La Mole ar fi în stare 
să meargă până în camera mea, i-aş oferi chiar patul meu. 

— Da - îi răspunse Margareta - numai că la ora aceasta 
apartamentul dumneavoastră nu e un loc sigur nici pentru 
unul, nici pentru celălalt. Ar fi bine ca maiestatea voastră să 
rămână aici până mâine. 

Şi fără să mai aştepte vreun răspuns, o chemă pe Gillonne, 
îi porunci să facă patul regelui şi să pună şi pentru La Mole 
un aşternut la picioarele acestuia. La Mole părea atât de 
fericit şi de mulţumit de o asemenea cinste, că ai fi putut 
jura că nu-şi mai simte rănile. Margareta, la rându-i, făcu o 
plecăciune ceremonioasă în faţa regelui şi, întorcându-se în 
camera ei bine zăvorită, se întinse pe pat. 

„Acum - se gândi ea - trebuie să-i găsesc mâine domnului 
de La Mole un protector la Luvru şi cine face astă-seară pe 
surdul mâine se va căi.” 

O chemă apoi pe Gillonne, care aştepta să-i dea ultimele 
porunci. 


— Gillonne - îi spuse ea în şoaptă - trebuie să găsim un 
pretext să-l aducem mâine dimineaţă pe fratele meu, ducele 
d'Alenqon aici, la mine, la opt. 

La Luvru băteau tocmai ceasurile două. 

La Mole mai făcu puţină politică cu regele, care adormi pe 
nesimţite. Curând începu să sforăie zgomotos, de parc-ar fi 
dormit pe patul lui de piele din Bearn. 

La Mole ar fi dormit poate şi el întocmai ca regele, dar 
Margareta nu dormea, ci se zvârcolea în pat şi foşnetul 
acesta îi tulbura tânărului nostru gândurile şi somnul. 

„E foarte tânăr - murmură Margareta, care nu putea să 
adoarmă. Şi e tare timid; s-ar putea să fie chiar caraghios... 
dar asta rămâne de văzut; are însă ochi frumoşi, e bine 
făcut şi fermecător; dar dacă n-o să dea dovadă de curaj!... 
Fugea... acum reneagă... păcat, visul începuse frumos; 
hai... să lă”ăm lucrurile în voia lor, iar noi să ne 
încredinţăm acelei treimi divine a nebunei de Henriette.” 

Şi aşa, spre ziuă, Margareta adormi în cele din urmă, 
murmurând: „Eros-Cupidon-Amor”. 

XV CE VREA FEMEIA VREA ŞI DUMNEZEU Margareta nu 
se înşelase. Toată ura adunată în sufletul Caterinei de pe 
urma acestei comedii - din care ea nu vedea decât intriga, 
fără să aibă puterea să schimbe cât de cât deznodământul - 
trebuia să se reverse asupra cuiva. Aşa că, în loc să se 
întoarcă la ea, regina-mamă urcă de-a dreptul la doamna ei 
de onoare. 

Doamna de Sauve se aştepta la două vizite: nădăjduia să 
vină Henric şi se temea să nu vină regina-mamă. Şi cum 
stătea lungită pe pat, aproape dezbrăcată, în timp ce 
Dariole veghea în anticameră, auzi o cheie răsucindu-se în 
broască, apoi paşi apăsaţi, care ar fi răsunat puternic dacă 
n-ar fi fost înăbuşiţi de covorul groS. Îşi dădu seama că nu 
era mersul suplu şi grăbit al lui Henric; bănuia că Dariole o 
să fie împiedicată să-i dea de veste. Sprijinindu-se într-un 
cot, rămase în aşteptare, toată numai ochi şi urechi. 


Perdeaua se dădu deoparte şi tânăra femeie o văzu cu 
groază intrând pe Caterina de Medicis. 

Caterina părea calmă, dar doamna de Sauve, care de doi 
ani de zile învățase ş-o cunoască bine, pricepu pe dată că 
sub calmul acesta mocneau gânduri întunecate, poate chiar 
de crâncenă răzbunare. Când o zări, doamna de Sauve 
dădu să sară din pat; Caterina însă îi făcu semn din deget 
să stea pe loc şi sărmana Charlotte rămase pironită locului, 
adunându-şi tot curajul de care se simţea în stare ca să 
înfrunte furtuna ce, încet, pe tăcute, se pregătea să se 
dezlănţuie. 

— I-ai dat cheia regelui Navarei? o întrebă Caterina pe 
tonul cel mai firesc cu putinţă. 

Atâta doar că vorbele acestea erau rostite de nişte buze 
din ce în ce mai palide. 

— Da, doamnă... - răspunse Charlotte, care încerca şi ea, 
dar zadarnic, să-şi stăpânească glasul. 

— Şi l-ai văzut? 

— Pe cine? întrebă doamna de Sauve. 

— Pe regele Navarei. 

— Nu, doamnă; dar îl aştept şi, când am auzit cheia în 
broască, am crezut că e el* 

La răspunsul acesta, care dovedea sau cât de sinceră, sau 
cât de prefăcută era doamna de Sauve, Caterina nu-şi putu 
stăpâni un tremur uşor. Mâna ei plină şi scurtă se încleştă. 

— Dar ştiai foarte bine - făcu ea cu un zâmbet răutăcios - 
ştiai foarte bine, Carlotta, că în noaptea asta regele Navarei 
n-o să vină! 

— Cine, doamnă eu?! Eu să ştiu aşa ceva! exclamă 
Charlotte, prefăcându-se de minune că se miră. 

— Da, ştiai! 

— Mort să fie, şi tot venea - urmă ea, cutremurându-se la 
gândul acesta. 

Sigură că ar fi plătit scump dacă mica ei trădare ar fi fost 
descoperită, Charlotte îşi găsise curaj să mintă până la 
capăt. 


— Şi zici că nu i-ai scris tu regelui Navarei, Carlotta mia? o 
întrebă Caterina cu acelaşi zâmbet calm şi crud. 

— Nu, doamnă - răspunse Charlotte, cu un aer de 
neînchipuită candoare. După câte îmi amintesc, maiestatea 
voastră nu mi-a spus să-i scriu. 

O clipă se aşternu tăcerea şi în acest răstimp Caterina o 
privi pe doamna de Sauve ca un şarpe care încearcă să 
hipnotizeze o pasăre. 

— 'Te crezi frumoasă - făcu Caterina - te crezi şi iscusită, 
nu-i aşa? 

— Nu, doamnă - răspunse Charlotte - ştiu doar atât: că 
maiestatea voastră a fost câteodată foarte binevoitoare cu 
mine când venea vorba despre frumuseţea sau iscusinţa 
mea. 

— Ei bine - spuse Caterina din ce în ce mai pornită - te 
înşeli dacă îţi închipui aşa ceva. Şi dacă ţi-am spus eu una 
ca asia, te-am minţit. Pe lângă fiica mea Margot, tu nu eşti 
decât o proastă şi o pocită! 

— Oh, doamnă, aveţi dreptate! îi zise Charlotte. Şi nici n-aş 
încerca să tăgăduiesc, mai ales în faţa voastră. 

— Şi de aceea - continuă Caterina - regele Navarei ţine 
mai mult la fiica mea decât la tine. După câte ştiu, nu asta 
voiai tu şi nu aşa ne înţeleseserăm noi. 

— Vai, doamnă! se văietă Charlotte, izbucnind în plâns, 
fără ca de astă dată să mai fi fost nevoie să se silească. Dacă 
e aşa, atunci sunt foarte nenorocită! 

— Aşa e - spuse Caterina, implantându-şi privirile, ca două 
pumnale, în inima doamnei de Sauve. 

— Dar ce vă face să credeţi una ca asta? o întrebă 
Charlotte. 

— Du-te până la regina Navarei, pazza, şi ai să-ţi găseşti 
iubitul acolo. 

— Ah! făcu doamna de Sauve. 

Caterina ridică din umeri. 

— Nu cumva eşti geloasă? 


— Cine, eu? se arătă mirată doamna de Sauve, încercând 
să-şi adune puterile care o părăseau. 

— Da, tu! Sunt curioasă să văd cum arată gelozia unei 
franţuzoaice. 

— Dar - făcu doamna de Sauve - cum ar vrea maiestatea 
voastră să fiu geloasă altfel decât din ambiţie? Nu-l iubesc 
pe regele Navarei decât atât cât s-o pot sluji pe maiestatea 
voastră! 

Caterina se uită la ea o clipă, cu privirea pierdută. 

— La drept vorbind, s-ar putea să fie adevărat ceea ce îmi 
spui - îngână ea. 

— Maiestatea voastră îmi citeşte în inimă. 

— Şi inima aceasta îmi este cu totul credincioasă? 

— Doamnă, porunciţi şi veţi vedea! 

— Ei bine, pentru că eşti gata să te sacrifici pentru mine, 
Carlotta, tot pentru mine trebuie să fii foarte îndrăgostită 
de regele Navarei, şi mai ales foarte geloasă, geloasă ca o 
italiancă. 

— Dar, doamnă - o întrebă Charlotte - cum sunt italiencele 
la gelozie? 

— Am să-ţi spun - îi zise Caterina. 

După ce dădu din cap de câteva ori, ieşi încet, în tăcere, 
aşa cum venise. 

Uluită de privirea sticloasă din ochii aceia dilataţi, ca de 
pisică, sau de panteră - ceea ce nu-i făcea mai puţin 
profunzi - Charlotte o lăsă să plece fără să scoată un singur 
cuvânt, cu răsuflarea tăiată. Respiră doar în clipa în care 
auzi uşa închizându-se în urma reginei-mame, iar Dariole 
veni să-i spună că cumplita arătare dispăruse. 

— Dariole - făcu ea atunci - trage-ţi un fotoliu lângă patul 
meu şi dormi aici. Te rog! Mi-e frică să rămân singură! 

Dariole se supuse; dar cu toată tovărăşia cameristei ei, cu 
toată lumina lămpii pe care poruncise s-o lase aprinsă ca să 
se simtă mai în siguranţă, doamna de Sauve nu adormi 
decât când se crăpă de ziuă, căci toată noaptea îi răsunase 
în urechi glasul metalic al Caterinei. 


Între timp, Margareta, deşi adormise abia când începuse 
să se lumineze de ziuă, se trezi la cea dintâi goarnă, la 
primul lătrat de câine. Se ridică pe dată şi se apucă să 
îmbrace un costum atât de decoltat, că părea pretenţios, îşi 
chemă apoi cameristele şi porunci să fie poftiţi gentilomii 
din serviciul obişnuit al regelui Navarei; deschizând apoi 
uşa înapoia căreia stăteau Henric şi de La Mole, îl salută cu 
o privire caldă pe acesta din urmă şi, adresându-se soţului, 
îi spuse. 

— Sire, nu ajunge doar că am făcut-o pe doamna mama 
mea să creadă ceea ce nu este, mai trebuie ca 
dumneavoastră să îi convingeţi pe toţi curtenii că ne 
înţelegem de minune. Dar fiţi pe pace - adăuga ea râzând - 
şi luaţi bine seama la vorbele mele, care în aceste clipe 
devin aproape solemne: astăzi va fi ultima oară când o voi 
mai supune pe maiestatea voastră la o încercare atât de 
crudă. 

Regele Navarei zâmbi şi dădu poruncă să intre gentilomil. 
În clipa în care îi prezentau onorurile, se prefăcu că abia 
atunci îşi dă seama că mantia îi rămăsese pe patul reginei; 
îşi ceru iertare că îi primeşte astfel, îşi luă mantia din 
mâinile Margaretei, care se făcuse roşie ca focul, şi şi-o 
prinse pe umăr. Întorcându-se apoi spre cei de faţă, le ceru 
să-i spună ce mai era prin oraş şi pe la curte. 

Margareta observă tocmai cu coada ochiului mirarea ce se 
furişa pe chipurile gentilomilor, văzând cât de intimi erau 
regele şi regina Navarei, când deodată un aprod, urmat de 
trei sau patru gentilomi, intră anunţându-l pe ducele 
d'Alencon. 

Ca să-l determine să vină, Gillonne nu făcuse altceva decât 
să-i spună că regele îşi petrecuse noaptea la soţia iui. 

Francisc intră atât de repede, încât, croindu-şi drum 
printre gentilomi, era cât pe ce să-i trântească la pământ. 
Prima privire i-o aruncă lui Henric; Margareta se mulţumi 
doar cu a doua. 


Henric îi răspunse cu un salut curtenitor. Margareta îşi luă 
un aer de seninătate deplină. 

Ducele îşi roti apoi privirea-i vagă, dar iscoditoare, prin 
încăpere; dădu cu ochii de patul ale cărui perdele 
spânzurau în dezordine, de perna cea mare pe care se 
vedea urma capetelor, şi de pălăria regelui, aruncată pe un 
scaun. 

Păli, dar pe loc îşi veni în fire. 

— Frate Henric - i se adresă el - aţi vrea să faceţi în 
dimineaţa asta o partidă de minge cu regele? 

— Mi-a făcut regele cinstea să mă aleagă - întrebă Henric 
- sau e numai o atenţie din partea dumneavoastră, 
cumnate? 

— O, nu, regele n-a spus nimic - răspunse ducele puţin 
încurcat - dar nu sunteţi de obicei în suita lui? 

Henric zâmbi, căci de la ultima partidă pe care o făcuse cu 
regele se petrecuseră atât de multe lucruri şi atât de grave, 
încât n-ar fi fost de mirare ca între timp Carol al IX-lea să-şi 
fi schimbat partenerii obişnuiţi. 

— Vin, frate! zâmbi Henric. 

— Veniţi - urmă ducele. 

— Vă duceţi? îl întrebă Margareta. 

— Da, soră dragă. 

— Sunteţi grăbit? 

— Foarte grăbit. 

— Dacă v-aş ruga totuşi să mai zăboviţi câteva clipe? 

O astfel de cerere din partea Margaretei era atât de 
neobişnuită, încât fratele ei se făcu feţe-feţe. 

„Ce-o fi vrând să-i spună?” se întrebă Henric, la fel de 
mirat ca şi ducele d'Alencon. 

Ghicind parcă gândul soţului ei, Margareta se întoarse 
spre el: 

— Domnule îi zise ea cu un zâmbet fermecător - vă puteţi 
duce acum, dacă vreţi, la maiestatea sa, pentru că secretul 
pe care i-l voi împărtăşi fratelui meu îl cunoaşteţi. 
Maiestatea voastră m-a refuzat aproape ieri, când i-am 


vorbit de acest secret. De aceea n-aş vrea - urmă 
Margareta - s-o mai plictisesc încă o dată pe maiestatea 
voastră cu aceeaşi dorinţă care i s-a părut atât de 
neplăcută. 

— Dar despre ce este vorba? întrebă Francise, uitându-se 
mirat când la unulf<când la altul. 

— Ah! ah! exclamă Henric, roşind de ciudă. Doamnă, ştiu 
ce vreţi să spuneţi. Vă spun drept, îmi pare rău că nu sunt 
mai liber. Dar dacă nu-i pot acorda domnului de La Mole o 
ospitalitate care să-i ofere siguranţa, asta nu înseamnă că 
nu-l voi recomanda pe protejatul dumneavoastră fratelui 
meu d'Alencon. Poate că - adăugă el ca să-şi întărească 
cuvintele pe care le-am subliniat mai sus - poate că fratele 
meu va găsi mijlocul prin care să-l reţineţi pe domnul de La 
Mole... aici... lângă dumneavoastră... şi asta ar fi cum nu se 
poate mai bine... nu-i aşa, doamnă? 

„Foarte bine - făcu Margareta în sinea ei - împreună, vor 
înfăptui ceea ce fiecare în parte n-ar fi făcut.” 

Şi deschizând uşa cămăruţei, îl chemă pe tânărui rănit, 
dar mai întâi îi spuse lui Henric: 

— Dumneavoastră trebuie să-i explicaţi fratelui meu de ce 
îi purtăm de grijă domnului de La Mole. 

Prins la strâmtoare, Henric îi spuse domnului d'Alencon 
care, din spirit de contradicţie, era pe jumătate protestant, 
întocmai cum Henric, din prevedere, era pe jumătate 
catolic - îi spuse cum venise La Mole la Paris şi cum fusese 
rănit pe când îi aducea o scrisoare de la domnul d'Auriac. 

Când ducele se întoarse, La Mole, care ieşise între timp 
din cămăruţă, stătea în picioare în faţa lui. Văzându-l atât 
de frumos şi de palid, şi prin aceasta de două ori 
fermecător, Francisc simţi în adâncul sufletului său 
încolţind o nouă spaimă. Margareta îi stârnea deopotrivă 
gelozia şi orgoliul. 

— Frate dragă - îi spuse ea - crede-mă că acest tânăr 
gentilom îi va fi de folos celui care va şti să-l folosească. 
Dacă-l accepţi, va găsi în tine un stăpân puternic, iar tu în el 


un slujitor credincios. În vremuri ca acestea, e bine, dragul 
meu frate, să ştii de cine să te înconjori, mai ales - adăugă 
ea coborând glasul ca numai ducele d'Alengon s-o audă - 
mai ales când ai gânduri mari şi ai nenorocul să fii doar al 
treilea principe al Franţei. 

Îşi duse degetul la buze să-i arate lui Francisc că, deşi îi 
făcuse acest început de destăinuire, nu-şi spusese încă tot 
gândul. 

— Şi apoi - adăugă ea - poate că vei socoti, spre deosebire 
de Henric, că nu se cuvine ca acest tânăr să locuiască atât 
de aproape de apartamentul meu. 

— Soră dragă - spuse repede Francisc - dacă domnul de 
La Mole n-are nimic împotrivă, poate să stea o jumătate de 
oră la mine, unde cred că n-are de ce să se teamă. Să mă 
îndrăgească, şi am să-l îndrăgesc şi eu pe el. 

Francisc minţea, căci în fundul sufletului începuse să-l 
urască pe La Mole. 

„Bine, bine... aşadar nu m-am înşelat! murmură 
Margareta, care îl văzu pe regele Navarei încruntându-se. 
Ah, ca să vă pot conduce pe amândoi, trebuie să vă strunesc 
pe fiecare prin celălalt! , 

Apoi, completându-şi gândul, adăugă: „Aşa, aşa, 
Margareta, dă-i înainte, ar spune Henriette!” într-adevăr, 
după o jumătate de ceas, La Mole, bine dădăcit de 
Margareta, îi săruta poalele rochiei şi urca - destul de 
sprinten pentru un rănit, scara ce ducea la domnul 
d'Alencon. 

Trecură două-trei zile, în răstimpul cărora buna înţelegere 
păru că prinde rădăcini între Henric şi soţia lui. Henric, 
căruia îi fusese îngăduit să nu-şi lepede în public credinţa, 
dar care se lepădase în faţa duhovnicului palatului, asculta 
în fiecare dimineaţă liturghia la Luvru. Seara, se îndrepta în 
“vazul tuturor spre apartamentele soţiei lui, intra pe uşa 
principală, schimba câteva cuvinte cu ea şi ieşea prin uşiţa 
secretă, ca să urce la doamna de Sauve. 


Aceasta nu uitase să-i spună despre vizita Caterinei şi să-i 
atragă atenţia asupra primejdiei neîndoielnice care îl 
ameninţa. Pus în gardă din amândouă părţile, Henric se 
arăta de două ori mai prevăzător cu regina-mamă, cu atât 
mai mult cu cât Caterina începuse, pe nesimţite, să fie mai 
senină. Ba chiar, într-o bună dimineaţă, Henric avu prilejul 
să vadă un zâmbet binevoitor înflorind pe buzele-i palidE. 
În acea zi făcu tot ce-i stătu în putinţă ca să nu mănânce 
decât nişte ouă gătite de el şi să nu bea decât apă scoasă de 
sub ochii lui din Sena. 

Măcelurile continuau, dar violenţa lor era din ce în ce mai 
scăzută; fuseseră ucişi atâţia hughenoți, că mai rămăseseră 
doar o mână de oameni. Majoritatea muriseră, mulţi 
fugiseră, iar o parte stăteau ascunşi. 

Din când în când se auzea larmă mare într-un cartier sau 
într-altul; însemna că dăduseră peste câte unul din aceştia. 
Execuţia se făcea atunci cu public sau fără, după cum 
nenorocitul fusese încolţit în vreo fundătură fără scăpare 
sau putea să fugă. Şi atunci, în mahalaua unde se petrecea 
această întâmplare,. Era bucurie mare; căci, în loc să se 
potolească o dată cu stârpirea duşmanilor lor, catolicii 
deveneau tot mai cruzi; şi cu cât numărul hughenoţilor 
scădea, cu atât păreau mai înverşunaţi împotriva 
nenorociţilor care mai rămăseseră. 

Pe Carol al IX-lea vânătoarea aceasta de hughenoți îl 
distra de minune; şi când nu mai putu să ia parte la ea, se 
desfăta cu zarva pe care o făceau ceilalţi vânători de 
oameni. 

Într-o zi, pe când se întorcea de la jocul de popice, una din 
marile lui distracţii alături de Jocul cu mingea şi de 
vânătoare, se duse la maică-sa, radiind de bucurie, însoţit 
de curtenii lui obişnuiţi. 

— Mamă - făcu el, îmbrăţişând-o pe Caterina care, 
văzându-l atât de vesel, încercă să ghicească motivul. Mii de 
draci! Ştii una bună? Ilustrul hoit al domnului amiral, pe 
care-l credeam dispărut, a fost găsit. 


— Ce spui! exclamă Caterina. 

— Pe legea mea, aşa e! Nu-i aşa, mamă, că şi tu ai crezut, 
ca şi mine, că s-au ospătat câinii cu el? Numai că nu s-a 
întâmplat aşa. Poporul meu, scumpul, bunul meu popor, a 
găsit ceva mai potrivit: l-a spânzurat pe amiral de cârligul 
de la Montfaucon: De sus în jos pe Gaspard l-au zvârlit Şi- 
apoi de jos în sus mi l-au suit. 

— Ei bine? făcu Caterina. 

— Ei bine, mamă dragă - urmă Carol al IX-lea - de când 
am auzit că a murit scumpetea asta de om, tare îmi era dor 
să-l mai văd o dată! Ce vreme frumoasă! Parcă toate au 
înflorit azi: văzduhul e plin de viaţă şi de miresme; mă simt 
mai bine ca oricând; mamă, n-ai vrea să mergem călare 
până la Montfaucon? 

— Cu plăcere, fiul meu - îi zise Caterina - dar am o 
întâlnire de la care nu vreau să lipsesc; şi pe urmă, când e 
vorba să faci o vizită unui om atât de însemnat cum e 
domnul amiral, trebuie să chemi toată curtea. Va fi un prilej 
să faci unele constatări puţin obişnuite. Am vedea atunci 
cine vine şi cine nu vine. 

— Aşa-i, mamă, ai dreptate! Să lăsăm pe mâine; e mai 
bine! Atunci tu invită-ţi oamenii tăi şi am să-i invit şi eu pe-ai 
mei. Sau poate că ajunge dacă spunem că mergem, şi 
atunci toată lumea o să-şi facă timp. Cu bine, mamă, mă duc 
să sun din corn. 

— Te consumi prea mult, Carol! Ambroise Pare îţi spune 
mereu şi are dreptate. E prea greu pentru tine. 

— Da' de unde! făcu Carol. Aş vrea eu să fiu sigur că 
numai din asta are să mi se tragă moartea! I-aş îngropa pe 
toţi de-aici şi chiar pe Henriot care, după cum pretinde 
Nostradamus, o să ne moştenească pe toţi într-o bună zi. 

Caterina se încruntă. 

— Fiule - îi spuse ea - să te fereşti întotdeauna de lucrurile 
ce par cu neputinţă. Şi până atunci, cruţă-te! 

— Doar două-trei semnale, ca să-mi mai înviorez câinii, 
care se plictisesc de moarte. Bietele animale! Ar fi trebuit 


să le asmut pe urmele hughenoţilor! Le-ar fi plăcut! 

Şi Carol al IX-lea ieşi din camera mamei sale, intră în sala 
de arme, desprinse un corn şi suflă în el cu atâta putere, că 
l-ar fi pizmuit chiar şi Roland. Era de neînchipuit cum putea 
sufla cu atâta putere în corn un om atât de vlăguit, de 
bolnăvicios şi cu buze aşa de palide. 

Într-adevăr, Caterina, cum îi spusese şi fiului ei, aştepta pe 
cinevA. Îndată după plecarea lui, una din doamnele ei de 
onoare se apropie şi-i vorbi în şoaptă. Regina zâmbi, se 
ridică, salută curtea şi o urmă pe ceea care îi adusese 
vestea. 

Rene, florentinul, cel pe care regele Navarei îl 
întâmpinase cu atâta diplomaţie chiar în seara sfântului 
Bartolomeu, intrase în capelă. 

— Ah, dumneata erai, Rene! îi spuse Caterina. Te aşteptam 
cu nerăbdare! 

Rene făcu o plecăciune. 

— Ai primit ieri bileţelul pe care ţi l-am trimis? 

— Am avut această cinste. 

— Ai mai verificat, aşa cum îţi cerusem, horoscopul lui 
Rugieri, ce se potriveşte atât de bine cu profeția lui 
Nostradamus, după care toţi trei fiii mei vor domni?... De 
câteva zile lucrurile s-au schimbat mult, Rene, şi m-am 
gândit că s-ar putea ca soarta să fie mai puţin crudă. 

— Doamnă - răspunse Rene, clătinând din cap - 
maiestatea voastră ştie prea bine că lucrurile nu schimbă 
ursita; ci, dimpotrivă, ursita înrâureşte lucrurile. 

— Ai mai repetat totuşi jertfa, nu-i aşa? 

— Da, doamnă - răspunse Rene - căci prima mea datorie 
este să vă ascult. 

— Şi rezultatul? 

— Acelaşi, doamnă. 

— Cum?! Mielul cel negru tot de trei ori a ţipat? 

— Tot, doamnă. 

— Semn că vor fi trei morţi năprasnice în familia mea! 
murmură Caterina. 


— Val. Da! făcu Rene. 

— Şi apoi? 

— Apoi, doamnă, când am cercetat măruntaiele, am dat 
iarăşi pestea acea ciudată deplasare a ficatului, pe care am 
observat-o şi la ceilalţi doi. Ficatul era întors. 

— Schimbare de dinastie. Tot asta, tot asta, tot asta! 
mormăi Caterina. Ar trebui totuşi să facem ceva, Rene! 
urmă ea. 

Rene clătină din cap: 

— l-am mai spus maiestăţii voastre că ursita cârmuieşte. 

— Tu aşa crezi? întrebă Caterina. 

— Da, doamnă. 

— Îţi aminteşti de horoscopul Jeannei d'Albret? 

— Da, doamnă. 

— Mai spune-l o dată, că l-am uitat. 

— Vives Honorata - începu Rene - morieris re/ormidata, 
regina amplijicabere. 

— Ceea ce înseamnă, pare-mi-se: Vei trăi cu cinste, şi când 
te gândeşti că nici nu avea cu ce trăi, biata femeie! Vei muri 
temută, şi noi care ne-am bătut joc de ea! Vei fi mai mare 
decât ai fost regină; şi iată că a murit şi gloria ei zace într- 
un mormânt pe care am uitat să-i punem până şi numele. 

— Doamnă, maiestatea voastră traduce greşit acel vives 
Honorata. Regina Navarei a trăit într-adevăr cu cinste, 
pentru că atât timp cât a fost în viaţă, copiii ei au iubit-o, 
aliaţii ei au respectat-o, iar dragostea şi respectul acesta au 
fost cu atât mai sincere, cu cât ea era săracă. 

— Bine - făcu Caterina - treacă de la mine acel „vei trăi cu 
cinste”; dar să vedem cum tălmăceşti tu morieris 
reformidata? 

— Cum să-l tâlmăcesc?! Nimic mai uşor: Vei muri temută. 

— Ei bine, a murit ea temută? 

— Atât de temută, doamnă, că n-ar fi moartă acum dacă 
maiestăţii voastre nu i-ar fi fost teamă de ea. În sfârşit, ca 
regină, vei fi preamărită, sau vei fi mai mare de cum ai fost 
ca regină; şi asta e adevărat, doamnă, căci în schimbul 


coroanei pieritoare, ea poartă acum, poate, ca regină şi 
martiră, coroana cerească. Şi apoi, cine ştie oare ce soartă 
i-a hărăzit viitorul spiţei sale pe pământ! 

Caterina era neînchipuit de superstiţioasă. Sângele rece al 
lui Ren€ o înspăimântă mai mult decât această încăpăţinare 
a sorții; şi cum pentru ea o împrejurare neplăcută însemna 
un nou prilej d (r) a ieşi cu îndrăzneală din încurcătură, îi 
spuse lui Rene pe neaşteptate, şi urmărindu-şi de-a dreptul 
un gând stăruitor şi nemărturisit: 

— Au sosit parfumuri din Italia? 

— Da, doamnă. 

— Să-mi trimiţi o casetă plină. 

— Ce fel să fie? 

— Ultimele, din cele care... 

— Caterina se opri. 

— Din cele care-i plăceau îndeosebi reginei Navarei? 
Întrebă Ren€. 

— Exact. 

— Nu-i nevoie să le mai prepar, nu-i aşa, doamnă? Căci 
maiestatea voastră este acum la fel de pricepută ca şi mine. 
— Găseşti? întrebă Caterina. Sigur e însă că-mi reuşesc. 

— Maiestatea voastră nu mai are să-mi spună nimic? 
întrebă meşterul de parfumuri. 

— Nu, nu - făcu Caterina, pe gânduri. Cred că nu. Totuşi, 
dacă se mai iveşte ceva cu jertfele, spune-mi şi mie. Şi 
fiindcă veni vorba, să mai lăsăm mieii, şi să încercăm şi cu 
găini. 

— O, vai, doamnă, mă tem foarte mult că schimbarea 
jertfei nu va schimba cu nimic prevestirile! 

— Fă cum îţi spun! 

Rene salută şi ieşi. 

Caterina rămase o clipă pe gânduri. Apoi se ridică şi ea şi 
intră în dormitor, unde o aşteptau doamnele. Le anunţă că a 
doua zi se mergea la Montfaucon. 

Vestea acestui prilej de distracţie se răspândi în seara 
aceea prin tot palatul şi prin întregul oraş. Doamnele îşi 


pregătiră toaletele cele mai elegante, iar gentilomii armele 
şi caii lor de gală. Negustorii îşi închiseră dughenele şi 
atelierele, iar prostimea şi pierde-vară mai uciseră, pe ici, 
pe colo, câţiva hughenoți, ţinuţi pentru caz de nevoie, ca să- 
i dea hoitului domnului amiral un cortegiu cum i se 
cuvenea. 

Toată seara şi o bună parte din noapte domni o zarvă de 
neînchipuit. 

La Mole petrecuse cea mai tristă zi din câte se pot închipui 
şi ziua aceea urmase altor trei sau patra nu mai puţin triste. 
Ca să-i facă pe plac Margaretei, domnul d'Alencon îl luase 
cu el, dar de atunci nu-l mai văzuse. Se simţi dintr-o dată ca 

un copil părăsit, lipsit de grija blândă, delicată şi 
fermecătoare a celor două femei, dintre care una îi 
frământa necontenit gândul. Prin chirurgul Ambroise Pare 
primise veşti de la ea, dar veştile acestea, auzite din gura 
unui om de cincizeci de ani, care nu ştia, sau se prefăcea că 
nu ştie cât preţuiau pentru La Mole cele mai mici amănunte 
despre Margareta, erau incomplete şi nu-l mulţumeau. E 
drept, Gillonne venise odată cu de la ea putere, bineînţeles, 
să vadă ce e cu rănitul. Vizita aceea fusese ca o rază de 
soare într-o temniţă şi La Mole rămăsese ca năucit, 
aşteptând să mai vadă pe cineva care, deşi trecuseră două 
zile de la cealaltă vizită, tot nu venise. 

Aşadar, când vestea acestei minunate petreceri de a doua 
zi a întregii curţi ajunse la urechile lui La Mole, care era pe 
cale de însănătoşire, el îi ceru domnului d'Alencon 
îngăduinţa să-l însoţească. 

Ducele nici măcar nu se întrebă dacă La Mole era în stare 
să îndure această oboseală, şi îi răspunse doar: 

— Minunat! Să i se dea un cal de-al meu! 

La Mole nici nu-şi dorea mai mult. Maestrul Ambroise Pare 
veni ca de obicei să-l panseze. Tânărul îi spuse că trebuia 
neapărat să plece călare şi îl rugă să-i potrivească bandajul 
cu o grijă îndoită. De altfel, cele două răni, atât cea de la 
piept cât şi cea de la umăr, se închiseră şi nu-l mai supăra 


decât umărul. Amândouă erau stacojii, aşa cum trebuia să 
fie o rană pe cale de vindecare. Maestrul Ambroise Pare le 
acoperi cu o tafta gumată, la mare preţ pe vremea aceea în 
asemenea împrejurări, şi îi făgădui că dacă nu se va agita 
prea mult pe drum, totul va fi în ordine. 

La Mole era în culmea fericirii şi, în afara slăbiciunii 
pricinuită de pierderea de sânge şi de o uşoară ameţeală, 
din aceeaşi pricină, se simţea cum nu se poate mai bine. De 
altfel şi Margareta avea să facă parte din cortegiul acesta; o 
va vedea din nou pe regină şi când se gândea cât de 
înviorat fusese când o văzuse pe Gillonne, nu se îndoia de 
fel că întâlnirea cu domniţa lui avea să-i facă cu atât mai 
bine. Aşa că La Mole folosi o parte din banii pe care îi 
primise la plecarea de acasă ca să-şi cumpere cel mai 
frumos pieptar de şaten alb şi cea mai bogată broderie 
pentru mantie, de care îi putu face rost croitorul la modă. 
Tot el îi mai aduse şi cizmele de piele parfumată, cum se 
purta pe vremea aceea. Primi totul dimineaţa, dar cu o 
jumătate de ceas mai târziu decât le ceruse, ceea ce nu-l 
supără prea tare. Se îmbrăcă degrabă şi se privi într-o 
oglindă. Hainele, pălăria şi parfumul îi plăceau destul de 
mult ca să se simtă bine. 

În cele din urmă, începu să umble prin cameră ca să se 
asigure că în afara unor dureri mai ascuţite, mulţumirea 
sufletească îl putea face să uite suferinţele trupeşti. 

Mantia de culoarea cireşei, croită după gustul lui, ceva mai 
lungă decât era moda, îi venea nespus de bine. 

În vreme ce în Luvru se petreceau toate acestea, o altă 
scenă asemănătoare se petrecea în palatul de Guise. Un 
gentilom înalt, cu părul roşu, îşi cerceta în faţa unei oglinzi 
dunga roşie ce-i brăzda neplăcut obrazul; îşi pieptăna şi îşi 
parfuma musâaţa şi tot parfumând-o, întindea peste 
neplăcuta cicatrice - care, în ciuda tuturor sulimanurilor la 
modă, se încăpăţâna să iasă la iveală - întindea, cum 
spuneam, un strat de alb şi roşu întreit; dar cum era 
neîndestulător, îi veni o idee; un soare dogoritor, soare de 


august, îşi revărsa razele în curte; gentilomul cobori, îşi 
scoase pălăria de pe cap şi, cu nasul în vânt, cu ochii închişi, 
se plimbă timp de zece minute, lăsându-se de bună voie în 
bătaia acestor văpăi mistuitoare, ce cădeau din cer în 
torente. 

După zece minute, prins zdravăn de soare, gentilomul 
nostru avea faţa atât de aprinsă, încât dunga aceea roşie, 
care acum nu se mai potrivea cu restul, părea galbenă. Dar 
gentilomul nu părea de loc nemulţumit de curcubeul de pe 
faţa lui, peste care întinse, cât putu mai bine, un strat de 
roşeală, ca să semene cu restul. După aceea, îmbrăcă un 
minunat costum, pe care croitorul i-l adusese în cămară 
înainte de a fi chemat. 

Gătit astfel, parfumat cu mosc şi înarmat până în dinţi, mai 
cobori o dată în curte şi începu să mângâie un cal mare şi 
negru, care ar fi fost de o frumuseţe fără seamăn dacă n-ar 
fi avut şi el o mică tăietură ca a stăpânului lui, făcută de 
sabia unui cavaler mercenar, într-unui din ultimele războaie 
civile la care luase parte. 

Cu toate acestea, încântat de cal, ca şi de sine, gentilomul 
pe care cititorii noştri l-au recunoscut, desigur, cu uşurinţă, 
urcă în şa cu un sfert de ceas înaintea tuturor şi făcu să 
răsune curtea palatului de Guise de nechezatul bidiviului 
său, la care răspundea, pe măsură ce izbutea să-l 
strunească, cu câte o sudalmă spusă pe toate tonurile. O 
clipă mai târziu, calul, strunit de-a binelea, recunoştea, prin 
mlădierea şi ascultarea sa, puterea adevăratului său 
stăpân; dar izbânda nu fusese câştigată fără zarvă şi zarva 
aceasta - poate tocmai pe ea se bizuise gentilomul nostru - 
zarva aceasta atrăsese la fereastră o doamnă pe care 
îmblânzitorul nostru de cai o salută cu plecăciuni adinei, iar 
ea îi răspunse cum nu se poate mai drăgălaş. 

După cinci minute, doamna de Nevers îşi chemă 
intendentul: 

— Domnule - îl întrebă ea - i s-a servit masa aşa cum se 
cuvine domnului conte Annibal de Coconnas? 


— Da, doamnă - îi răspunse intendentul. Chiar în 
dimineaţa aceasta a mâncat cu mai multă poftă ca 
niciodată. 

— Bine, domnule - spuse ducesa. 

Apoi, întoreându-se spre primul său gentilom, adăugă: 

— Domnule d'Arguzon, să pornim spre Luvru şi vă rog să 
nu-l scăpaţi din ochi pe domnul conte Annibal de Coconnas, 
căci e rănit şi deci slăbit încă, şi pentru nimic în lume n-aş 
vrea să i se întâmple ceva. Asta le-ar face plăcere 
hughenoţilor, care îi poartă pică încă din binecuvântata 
noapte a sfântului Bartolomeu. 

Şi doamna de Nevers, încălecând la rândul ei, porni 
strălucitoare spre Luvru - locul de întâlnire al tuturor. 

Era două după-amiază când un lanţ de călăreţi, acoperiţi 
din cap până-n picioare cu aur, giuvaeruri şi veşminte 
minunate, se iviră pe strada Saint-Denis, îndreptându-se 
către colţul cimitirului Inocenţilor, desfăşurându-se în 
bătaia soarelui, printre cele două rânduri de case 
mohorâte, ca un şarpe uriaş cu inele strălucitoare. 

XVI HOITUL UNUI DUŞMAN MIROASE ÎNTOTDEAUNA 
FRUMOS Oricât de bogat înveşmântat ar fi un grup de 
oameni, el n-ar putea aduce nici pe departe cu cei ce 
porniseră acum spre cimitirul Inocenţilor. 

Veşmintele de mătase, bogate şi strălucitoare - minunată 
modă lăsată urmaşilor săi de către Francisc | - nu se 
transformaseră încă în costumele acelca strimte şi închise 
la culoare, care se purtau sub Henric al III-lea; şi aşa, 
costumul lui Carol al IX-lea, mai puţin bogat, dar mai 
elegant decât cele din epocile dinainte, strălucea prin 
armonia lui fără cusur. Azi nu mai putem întâlni un 
asemenea cortegiu, căci măreţia parăzilor noastre ne face 
să ne mulţumim cu simetria şi uniformitatea. Paji, scutieri, 
gentilomi de rând, câini şi cai pe flancuri şi în urmă făceau 
ca acest cortegiu regesc să paiji o adevărată oştire. În urma 
acestuia venea norodul care, la drept vorbind, era 
pretutindeni. Norodul îl urma, îl însoțea şi mergea în 


frunte; şi-l auzeai cum strigă ba „trăiască”, ba „huo, la 
oase”, căci în mijlocul cortegiului se vedeau, ici şi colo, vreo 
câţiva calvinişti renegaţi, şi norodul le purta pică. 

Chiar în acea dimineaţă Carol al IX-lea vorbise ca despre 
ceva foarte obişnuit - de faţă cu Caterina, ducele de Guise 
şi Henric de Navaia - despre plimbarea pe care aveau s-o 
facă până la Montfaucon, să vadă spânzurătoarea, sau mai 
degrabă trupul sfârtecat al amiralului. 

În prima clipă Henric voise să renunţe la această plimbare. 
Atâta aştepta Caterina. De îndată ce Henric încercă să-şi 
arate dezgustul pentru acest lucru, ea şi avu un schimb de 
priviri însoţit de un zâmbet, cu ducele de Guise. Ilenric 
prinse aceste ocheade, le înţelese şi pe loc, luându-şi 
seama, zise: 

— La urma urmei, de ce n-aş merge? Sunt catolic şi 
datorez acest lucru noii mele credinţe. 

Adresându-se apoi lui Carol al IX-lea, adăugă: 

— Maiestatea voastră se poate bizui pe mine; voi fi 
întotdeauna fericit s-o însoțesc oriunde se va duce. Şi îşi roti 
privirea ca să vadă câte sprâncene se încruntau. 

De altfel, din tot cortegiul acela, omul privit poate cu cea 
mai mare curiozitate era acest fiu fără mamă, acest rege 
fără regat, acest hughenot trecut la catolicism. Chipul lui 
prelung şi cu trăsături puternice, înfăţişarea lui puţin 
grosolană, felul lui familiar de a se purta cu inferiorii, 
familiaritate pe care o împingea până la un grad aproape 
nelalocul lui pentru un rege, şi pe care o deprinsese încă* 
din tinereţe din pricina obiceiurilor lui de om de la munte, şi 
de care nu avea să se dezbare până în ceasul morţii, toate 
acestea îi dădeau un aer deosebit în ochii celor ce-l priveau 
şi dintre care unii strigau: 

— La liturghie, Henriot, la sfânta liturghie! 

La care Henric răspundea: 

— Am fost ieri, mă duc şi astăzi, şi am să mă duc şi mâine! 
Ei, drăcia dracului! Cred că-i de ajuns! 


Margareta venea călare şi era atât de frumoasă, de 
proaspătă şi de elegantă, încât laudele roiau în jurul ei, iar 
unele, trebuie să mărturisim, se răsfrângeau şi asupra 
însoţitoarei sale, doamna ducesă de Nevers, care tocmai i 
se alăturase şi al cărei cal alb scutura nărăvaş din cap, de 
parc-ar fi fost mândru de povara ce o purta. 

— Ei bine, ducesă - o întrebă regina Navarei - ce mai e 
nou? 

— Nu ştiu nimic, doamnă - răspunse cu glas tare 
Henriette. 

Apoi o întrebă în şoaptă: 

— Şi hughenotul ce mai face? 

— L-am găsit o ascunzătoare aproape sigură - răspunse 
Margareta. Dar, spune-mi, tu ce-ai făcut cu nemaipomenitul 
tău măcelar de oameni? 

— A ţinut să vină la serbare; e călare pe un cal de luptă al 
domnului de Nevers, unul mare cât un elefant. E un călăreț 
fără pereche. I-am îngăduit să ia parte la ceremonie pentru 
că m-am gândit că hughenotul tău va fi destul de 
prevăzător ca să rămână acasă, ca să nu ne temem de vreo 
încăierare. 

— Vai, pe legea mea - răspunse Margareta zâmbind - nu e 
aici, dar chiar să fi fost, tot nu cred că ar fi ieşit vreo 
încăierare! Ce-i drept, e băiat frumos hughenotul meu, dar 
atâta tot; e un porumbel, nu un şoim; gungureşte, dar nu 
muşcă. La urma urmei - făcu ea pe un ton cu neputinţă de 
redat şi ridicând uşor din umeri - la urma urmei, poate că 
noi l-am luat drept hughenot şi el, săracul, o fi brahman şi 
credinţa lui îl opreşte să verse sânge. 

— Dar unde este ducele d'Alencon? întrebă Henriette. Nu- 
Il văd de loc! 

— Trebuia să ne ajungă din urmă; azi-dimineaţă îl dureau 
ochii şi nu prea avea chef să vină; dar cum se ştie că înclină 
spre hughenoți, doar ca să nu fie de aceeaşi părere eu fraţii 
lui, Carol şi Henric, i s-a atras atenţia că regele ar putea să 
privească cu ochi răi absenţa lui, aşa că s-a hotărât să 


meargă. Ah, dar ia uită-te într-acolo, unde se uită toată 
lumea şi strigă! Să ştii că ela trecut prin poarta 
Montmartre. 

— Da, da, el e! Il recunosc! făcu HenriettE. Într-adevăr, 
arată bine azi; de un timp încoace parcă se îngrijeşte mai 
mult. Să ştii că e îndrăgostit. Ce bine e să fii prinţ de sânge! 
Treci cu calul peste oameni şi oamenii se dau în lături! 

— Ai dreptate - spuse Margareta râzând - o să ne 
strivească! Doamne fereşte, dar dă-i deoparte pe gentilomii 
dumitale, ducesă! Uite pe unul care nu se dă în lături, o să-l 
ucidă! 

— Eh, uite, ăsta-i vitezul meu! strigă ducesa. 

Într-adevăr, Coconnas ieşise din rând ca să se apropie de 
doamna de Nevers; dar în clipa în care calul său traversa 
şoseaua mărginaşă ce lega strada de mahalaua SaintDenis, 
un călăreț din suita ducelui d'Alenqon, încercând zadarnic 
să-şi ţină în frâu calul avântat, îl izbi în plin pe Coconnas. 
Scuturat zdravăn, Coconnas se clătină pe calul său cât toate 
zilele, de mai-mai să-i cadă pălăria de pe cap, pe care o 
prinse cu mâna, şi se întoarse înfuriat. 

— Doamne! făcu Margareta, plecându-se la urechea 
prietenei sale. Domnul de La Mole! 

— Tânărui acela frumos şi palid! exclamă ducesa, 
neputându-şi stăpâni uimirea. 

— Da, da, chiar el e acela care era cât pe ce să-l răstoarne 
pe piemontez! 

— Vai - exclamă ducesa - o să se întâmple ceva 
înspăimântător! Uite, se privesc, se recunosc! 

Într-adevăr, Coconnas, întorcându-se, îl recunoscu pe La 
Mole; şi, de uimire, scăpă dârlogii calului, căci era sigur că-l 
ucisese pe fostul său tovarăş, sau măcar îl scosese din luptă 
pentru o bucată de vreme. La Mole îl recunoscu şi el pe 
Coconnas şi simţi că i se urcă sângele la cap. Câteva clipe, 
care fură de ajuns ca să dea pe faţă toate simţămintele ce 
mocneau în sufletul celor doi, ei se sfredeliră cu nişte priviri 
care le făcură pe cele două femei să se-nfioare. Apoi La 


Mole se uită în jur şi dându-şi seama fără îndoială că nu era 
locul potrivit pentru răfuieli, dădu pinteni calului şi veni 
lângă ducele d'Alencon. Coconnas rămase o clipă pironit 
locului, răsucindu-şi mustaţa, gatagata să şi-o vâre în ochi; 
văzând că La Mole se depărtează fără să-i spună o vorbă, îşi 
văzu şi el de drum. 

— Vai, vai! făcu Margareta cu durere, dar plină de dispreţ. 
Nu m-am înşelat, deci... Dar de astă dată e prea mult! 

Şi îşi muşcă buzele până la sânge. 

— E foarte frumos! răspunse ducesa, compătimind-o. 

Chiar în clipa aceea ducele d'Alenqoe îşi luă din nou locul 
în spatele regelui şi a reginei-mame, astfel încât curtenii 
săi, alăturându-i-se, erau nevoiţi să treacă prin faţa 
Margaretei şi a ducesei de Nevers. Trecând la rându-i pe 
dinaintea celor două principese, La Mole îşi scoase pălăria, 
o salută pe regină, aplecându-se până la grumazul calului şi 
rămase descoperit, aşteptând ca maiestatea sa să-l 
cinstească cu o privire. 

Margareta întoarse însă capul cu mândrie. 

La Mole citi, fără îndoială, disprețul întipărit pe chipul ei 
şi, din palid cyia“ era, se făcu galben ca ceara. Mai mult 
chiar, ca să nu cadă de pe cal, trebui să se prindă cu mâinile 
de coama lui. 

— Vai, vai - făcu Hennriette, întorcându-se spre re gină - 
ia priveşte cât eşti de crudă! O să i se facă rău!... 

— Ei da! făcu regina, cu un zâmbet nimicitor. Atâta ar mai 
lipsi! Ai sărurile la tine? 

Doamna de Nevers se înşelase însă. 

Clătinându-se în şa, La Mole îşi recăpătă încet-încet 
puterile şi, întărindu-se în scări, merse să-şi ia locul în suita 
ducelui d'Alencon. 

În timpul acesta, cortegiul îşi urmă drumul şi în depărtare 
se profila silueta sinistră a spânzurătorii ridicate şi 
inaugurate de Enguerrand de MarignyNiciodată nu 
avusese parte spânzurătoarea de o pradă mai bună. 


Aprozii şi gărzile înaintară alcătuind un cerc larg în jurul 
incintei. La apropierea lor, corbii cocoţaţi pe spânzurătoare 
îşi luară zborul, croncănind deznădăjduiţi. 

1 Ministru de finanţe al Franţei în timpul domniei lui Filip 
cel Frumos, a fost condamnat la moarte şi spânzurat la 
Montiaucoi, În spatele spânzurătorii de la Montfaucon se 
adăposteau de obicei câinii, ademeniţi adesea de pradă, şi 
tâlharii filosofii, ce veneau acolo să cugete asupra tristei 
nestatornicii a sorții. 

În ziua aceea nu se aflau la Montfaucon - cel puţin aşa se 
părea - nici câinii şi nici tâlharii. Aprozii şi gărzile îi 
alungaseră, pe câini o dată cu corbii, iar tâlharii se 
pierduseră în mulţime, ca să dea vreo lovitură dintre acelea 
care alcătuiesc partea veselă a meseriei lor. 

Cortegiul înainta: în frunte sosiră regele şi Caterina, 
veneau apoi ducele de Anjou, ducele d'Alencon, regele 
Navarei, domnul de Guise cu gentilomii lor; în sfârşit, 
urmau doamna Margareta cu ducesa de Nevers şi toate 
femeile ce alcătuiau aşa-numitul escadron zburător al 
reginei; mai veneau apoi pajii, scutierii, valeţii şi norodul i în 
total, zece mii de oameni. 

O masă fără formă, un hoit înnegrit, mânjit de sânge, 
năclăit de noroi, albit de noi straturi de praf, spânzura de 
stâlpul principal. Hoitului îi lipsea capul. De aceea îl 
atârnaseră de picioare. Şi apoi, mulţimea, cu obişnuita ei 
ingeniozitate, îi pusese în loc uişomoiog de paie pe care 
prinseseră o mască şi, în gura măştii, un şugubăţ care-i 
cunoştea obiceiurile domnului amiral, îi vârâse o scobitoare. 

Era un tablou pe cât de sinistru, pe atât de ciudat să-i fi 
văzut pe toţi aceşti seniori eleganţi şi pe toate aceste 
frumoase doamne, defilând, ca o procesiune pictată de 
Goya, printre scheletele înnegrite şi printre spânzurătorile 
cu braţe lungi şi descărnate. Şi cu cât veselia vizitatorilor 
era mai zgomotoasă, cu atât contrasta ea mai puternic cu 
tăcerea posomorită şi nepăsarea rece a acestor leşuri, care- 
i făceau să se-nfioare pe înşişi aceia ce-şi băteau joc de ele. 


Dintre cei de faţă, mulţi îndurau cu greu acest spectacol, 
iar în ceata strânsă a hughenoţilor îl puteai desluşi, după 
paloare, pe Henric, care, oricât de bine izbutea să se 
stăpânească şi cu oricâtă prefăcătorie îl înzestrase cerul, nu 
mai putea să reziste. Pretextând că aceste leşuri 
răspâncleau miazme grele, el se apropie de Carol al IX-lea, 
care, alături de Caterina, se oprise în faţa hoitului 
amiralului, şi îi spuse: 

— Sire, maiestatea voastră nu găseşte că acest hoit 
nenorocit miroase prea rău ca să mai putem rămâne aici? 

— Găseşti, Henriot? făcu Carol al IX-lea, în ai cărui ochi 
sclipea o bucurie sălbatică. 

— Da, sire. 

— Ei bine! Nu-s de aceeaşi părere... hoitul duşmanului 
miroase întotdeauna frumos... 

— Pe cinstea mea, sire - adăugă Iavannes - de vreme ce 
maiestatea voastră ştia că trebuie să facem o mică vizită 
domnului amiral, ar fi trebuit să-l invite şi pe Pierre 
Ronsard, măiestrul vostru în ale poeziei; cât ai clipi, iar fi 
făcut un epitaf bătrânului Gaspard. 

— Nu mai e nevoie de el - îi răspunse Carol al IX-lea - o să- 
i facem chiar noi... Eh, ia ascultați, domnilor - adăugă el 
după o clipă de gândire: Ici zace... dar nu, am greşit, 
Cuvântul e nepotrivit, Ici amiralul este spânzurat, Din lipsă 
de cap - de glezne-aninai. 

— Bravo, bravo! strigară gentilomii catolici într-un glas, în 
timp ce hughenoţii, strânşi laolaltă, se încruntau în tăcere. 

Cât despre Henric, care stătea de vorbă cu Margareta şi 
cu doamna de Nevers, se făcu că nu aude. 

— Hai, hai, domnule! făcu Caterina, pe care, deşi îmbibată 
de parfumuri, duhoarea aceea începuse s-o supere. Să 
plecăm; chiar şi de cel mai bun prieten te desparţi. Să-i 
spunem rămas bun domnului amiral şi să ne întoarcem la 
Paris. 

Făcu un gest ironic cu capul, în semn de batjocură, ca şi 
cum s-ar fi despărţit de un prieten, şi, trecând din nou în 


fruntea cortegiului, făcu calea-ntoarsă, în vreme ce 
procesiunea se scurgea prin faţa cadavrului. 

În zare, soarele mergea spre asfinţit. 

Mulțimea porni pe augustele urme, ca să poată gusta până 
la capăt măreţia cortegiului şi să nu scape nimic din 
spectacol; tâlharii se luară şi ei după mulţime, aşa că la * 
vreo zece minute după plecarea regelui nu mai rămăsese 
nimeni în preajma cadavrului ciopârţit al amiralului, pe care 
începeau să-l mângâie cele dintâi adieri ale serii. 

Dar când spunem nimeni, ne înşelăm. Un gentilom călare 
pe un cal negru, şi care atâta timp cât avusese cinstea să se 
afle în faţa regeştei adunări nu putuse privi după pofta 
inimii lui trunchiul acela fără formă şi înnegrit, rămase 
ultimul. Se desfăta privind cu luare-aminte toate lanţurile, 
cârligele, stâlpii de piatră, cu un cuvânt - spânzurătoarea - 
care pentru el, poposit doar de câteva zile la Paris şi 
necunoscând perfecţiunile pe care capitala le aduce 
oricărui lucru, părea să fie culmea a tot ceea ce omul poate 
născoci mai urât. 

De prisos să-i mai spunem cititorului că omul acesta era 
prietenul nostru Coconnas. Un ochi versat de femeie îl 
căutase zadarnic în cortegiul călăreţilor şi scrutase şirurile 
fără să-l poată descoperi. 

Domnul de Coconnas, după cum am spus, rămăsese în 
admiraţie în faţa operei lui Enguerrand de Marigny. 

Dar pe domnul de Coconnas nu-l căuta numai femeia 
aceea. Unui gentilom, pe care-l deosebeai după pieptarul 
de satin alb şi după penele graţioase de la pălărie, după ce 
privise înainte şi pe laturi, îi trecu prin minte să se uite şi în 
urmă. Şi aşa s-a făcut că a zărit statura înaltă a lui 
Coconnas şi silueta uriaşă a calului conturându-se puternic 
pe cerul înroşit de ultimele raze ale apusului. 

Pe dată, gentilomul cu pieptarul de satin alb părăsi 
cortegiul, o porni pe o cărăruie şi, făcând un ocol, se 
întoarse la spânzurătoare. 


Aproape în acelaşi timp, doamna, care nu era alta decât 
ducesa de Nevers, după cum gentilomul acela spătos, 
călare pe calul negru, fusese Coconnas, se apropie de 
Margareta şi îi spuse: 

— Ne-am înşelat amândouă, Margareta. Piemontezul a 
rămas în urmă şi domnul de La Mole s-a luat după el. 

— Drăcia dracului - făcu Margareta, râzând - să ştii că se 
întâmplă ceva! Drept să-ţi spun, nu mi-ar părea rău să-mi 
pot schimba părerea despre el. 

Margareta se întoarse şi-l văzu într-adevăr pe La Mole 
pornind înapoi, aşa cum am spus. 

Cele două principese părăsiră şi ele cortegiul; prilejul era 
dintre cele mai potrivite; au făcut calea-ntoarsă chiar în 
locul unde începea o potecă mărginită de garduri lungi, 
care ducea înapoi, până la vreo treizeci de paşi de 
spânzurătoare. Doamna de Nevers îi şopti ceva la ureche 
căpitanului ei, Margareta îi făcu un semn Gillonnei şi toţi 
patru o apucară pe acest drum, furişându-se înapoia 
tufişului celui mai apropiat de locul unde avea să se 
petreacă scena la care păreau că vor să fie spectatori. După 
cum am spus, de aci şi până la locul unde Coconnas, 
încântat şi fremătând de plăcere, gesticula în faţa domnului 
amiral, erau cel mult treizeci de paşi. 

Margareta descălecă; doamna de Nevers şi Gillonne 
făcură la fel; la rândul lui, descălecă şi căpitanul şi apucă 
toţi cei patru cai de căpăstru. larba proaspătă şi deasă le 
oferea celor trei femei un loc de odihnă, aşa cum îşi doresc 
adesea, în zadar, prinţesele. 

Un tufiş rărit le îngăduia să nu piardă nici cel mai mic 
amănunt. 

La Mole făcu şi el un înconjur şi, venind cu calul la pas, se 
opri în spatele picmontezului. Întinzând braţul, îl bătu pe 
umăr. 

Coconnas se întoarse. 

— Aha! făcu el. Aşadar nu era un vis! Mai trăieşti! 


— DA. Domnule - îi răspunse I“a Mole - da, mai trăiesc. 
Nu din vina dumitale, dar trăiesc. 

— Ei, drăcia dracului! urmă Coconnas. le recunosc foarte 
bine, deşi eşti atât de palid. Ultima oară când ne-am întâlnit 
erai parcă mai rumen la faţă. 

— Şi eu - răspunse La Mole - te recunosc, cu toată 
cicatricea aia galbenă care-ţi brăzdează faţa. Când ţi-am 
făcut-o, erai mai palid ca acum. 

Coconnas îşi muşcă buzele, dar, hotărât, după câte se 
parc, să continue discuţia pe acelaşi ton ironic, urmă: 

— Nu-i aşa, domnule” de La Mole, că e ciudat, mai ales 
pentru un hughenot, să se poată uita la domnul amiral, aşa 
spânzurat cum e de cârligul ăsta de fier; şi când te gândeşti 
că mai sunt unii care exagerează, învinuindu-ne că am ucis 
până şi pe puii de hughenoți de la sânul mamei! 

— Conte - făcu La Mole înclinându-se - nu mai sânt 
hughenot. Am fericirea să fiu catolic. 

Asta-i bună! exclamă Coconnas, izbucnind în râs. 

Te-ai convertit, domnule! O, câtă iscusinţă! 

— Domnule - continuă La Mole, la fel de grav şi de 
politicos - am jurat că dacă scap de acest măcel, mă 
convertesc. 

— Conte - reluă piemontezul - e un jurământ plin de 
prevedere şi vă felicit; altele n-aţi mai făcut? 

— Ba da, domnule, am mai făcut unul - îi răspunse La 
Mole, mângâindu-şi calul cum nu se poate mai calm. 

— Care? întrebă Coconnas. 

— Să te agăţ acolo, sus, vezi, de cuiul ăla mic, de sub 
domnul de Coligny, care parcă te aşteaptă. 

— Cum - făcu Coconnas - aşa viu şi nevătămat? 

— Nu, domnule, după ce te voi fi străpuns cu sabia. 

Coconnas se făcu stacojiu; ochii lui verzi scăpărau. 

— Va să zică - făcu el batjocoritor - de cuiul ăla zici? 

— Da - întări La Mole - de cuiul ăla!... 

— Nu sunteţi destul de înalt pentru asta, domnişorule - îi 
întoarse vorba Coconnas. 


— Atunci am să mă sui pe calul dumitale, bravul meu 
ucigaş! îi răspunse La Mole. [ţi închipui oare, scumpe domn 
Annibal de Coconnas, că poţi omori oamenii fără să-ţi 
primeşti pedeapsa, sub pretextul cinstit şi onorabil că eşti o 
sută contra unu! Aş, vine ziua când fiecare îşi găseşte naşul! 
Şi cred că ziua asta a şi venit. Iare-aş avea chef să-ţi 
găuresc căpăţâna pocită cu un foc de pistol; dar, vai, din 
păcate, cred că n-aş ochi bine, pentru că-mi mai tremură 
mâna de pe urma rănilor pe care mi le-ai făcut ca un 
trădător! 

— Căpăţâna mea pocită! urlă Coconnas, sărind de pe cal. 
Descalecă, domnule conte, hai, hai Trage sabia! Şi, zicând 
acestea, apucă sabia. 

— Hughenotul tău n-a spus cumva „căpăţână pocită”? îi 
şopti ducesa de Nevers Margaretei. Tu îl găseşti urât? 

— E fermecător! îi răspunse Margareta râzând. Şi trebuie 
să-ţi spun că domnul de La Mole e orbit de furie; dar, taci, 
să privim! 

Pe cât descălecase de repede Coconnas, pe atât de încet 
descălepă La Mole; îşi desfăcu mantia de culoarea cireşei, o 
puse jos, îşi trase sabia şi rămase în gardă. 

— Au! făcu el, întinzând braţul. 

— Of! murmură Coconnas, la rându-i, căci, după cum vă 
amintiţi, amândoi fuseseră răniţi la umăr şi orice mişcare 
mai bruscă îi durea. 

Un hohot de râs greu de reţinut izbucni din tufiş. 
Principesele nu se putură stăpâni văzându-i pe cei eroi cum 
îşi freacă omoplatul, strâmbându-se de durere. Hohotele 
ajunseră la urechile celor doi gentilomi, care nu ştiau că au 
şi martori. Se întoarseră şi îşi zăriră îngerii lor păzitori. 

La Mole se puse iarăşi în gardă, ţeapăn ca un automat, pe 
când Coconnas încrucişă sabia cu un „drăcia dracului!” 
spus printre dinţi. 

— Ei, asta e! Ăştia sunt în stare să se spintece dacă nu 
sărim! Destul cu gluma! Hai, domnilor, hei! strigă 
Margareta. 


— Lasă-i! Lasă-i! făcu Henriette care, văzându-l pe 
Coconnas dezlănţuit, nădăjduia în adâncul inimii ei că-l va 
da gata pe La Mole, la fel cum făcuse cu cei doi nepoți şi cu 
fiul lui Mercandon. 

— Vai, zău că sunt frumoşi! zise Margareta. Parc-ar scoate 
flăcări pe nări! 

La drept vorbind, încăierarea pornită cu glume şi cuvinte 
de batjocură se transformase, din clipa în care cei doi eroi 
încrucişaseră săbiile, într-o luptă pe tăcute. Niciunul nu se 
bizuia prea mult pe puterile sale şi, la fiece mişcare mai 
bruscă, erau nevoiţi să-şi stăpânească câte un junghi de pe 
urma vechilor răni. Cu privirea ţintă şi înflăcărată, cu gura 
crispată, cu dinţii încleştaţi, La Mole înainta cu paşi mici, 
dar hotărâți şi apăsaţi, asupra duşmanului său care, în faţa 
măiestriei lui, dădea înapoi, ce-i drept pas cu pas, dar 
dădea înapoi. Şi astfel ajunseră amândoi la marginea 
şanţului, dincolo de care se aflau spectatorii. Aci, ca şi cum 
retragerea lui nu avusese alt scop decât să se apropie de 
doamna sa, 'Coconnas se opri şi în clipa în care La Mole 
degajă prea mult, îi dădu cu iuţeala fulgerului o lovitură 
îndemânatică, şi în aceeaşi clipă pe pieptarul de satin alb al 
lui La Mole se ivi o pată roşie de sânge, care se întindea. 

— Curaj! strigă ducesa de Nevers. 

— Ah, sărmane La Mole! făcu Margareta, cu un strigăt de 
durere. 

Auzind acest strigăt, La Mole îi aruncă reginei una din 
acele priviri care pătrund mai adine în inimă decât vârful 
unei săbii şi, prefăemdu-se că-i dă ocol lui Coconnas, fandă 
în plin. 

De astă dată cele două femei scoaseră câte un strigăt, care 
se contopiră într-unui singur. Spada lui La Mole îl 
străpunsese pe Coconnas până în spate, pe unde ieşi vârful 
plin de sânge. 

Nu se prăbuşi însă niciunul tlin ei; rămaseră amândoi în 
picioare, privindu-se cu gura deschisă, fiecare simțind că, la 
cea mai mică mişcare, şi-ar pierde echilibrul. În sfârşit, 


piemontezul, rănit mai grav decât adversarul lui, şi simțind 
că puterile i se scurg o dată cu sângele, se lăsă să cadă 
peste La Mole, cuprinzându-l cu un braţ, pe când celălalt 
încerca să tragă pumnalul. Pe de altă parte, La Mole îşi 
adună toate puterile, ridică mâna şi-l izbi pe Coconnas cu 
minerul săbiei în creştet. Ameţit, acesta se prăbuşi, dar în 
cădere îl trase şi pe potrivnicul lui, aşa că amândoi se 
rostogoliră în şanŢ. În clipa în care Margareta şi ducesa de 
Nevers văzură că, aşa pe moarte cum erau, încercau totuşi 
să-şi dea lovitura de graţie, se năpustiră spre ei, împreună 
cu căpitanul gărzii. Dar, până să ajungă, mâinile celor doi se 
desprinseră, ochii li se împăienjeniră şi, lăsând să le scape 
sabia, cei doi luptători, cu un ultim spasm înţepeniră. 

Un val de sânge spumega în jurul lor. 

— Oh, viteazule La Mole! exclamă Margareta, care nu-şi 
putea stăpâni admiraţia. O, iartă-mă, de o mie da ori iartă- 
mă că te-am bănuit! 

Şi ochii i se umplură de lacrimi. 

— Vai, vai - murmură ducesa - bravul meu Annibal... 
Spuneţi-mi, doamnă, aţi mai văzut de când sunteţi doi lei 
paralei ca aceştia? 

Şi izbucni în hohote de plâns. 

— Sfinte Sisoie! Sălbatică încăierare! făcu căpitanul, 
încercând să oprească sângele ce curgea valuri... Hei! Tu 
de colo! Vino mai repede! 

13 — Regina Margot într-adevăr, un bărbat care şedea 
cocoţat pe un fel de furgon vopsit în roşu se ivi în umbra 
serii, cântând cântecul acela vechi pe care i-l amintise fără 
îndoială minunea de la cimitirul Inocenţilor: Măceş drăgălaş 
ce-nfloreşti Şi-nverzeşti Pe lângă malul umbros, Lăurusca 
te-a încins, Cu braţu-i lung te-a împins Să te-mbrace până 
jos. 

O cântăreaţă privighetoare, Neştiutoare, Iubita cântându- 
şi iar Dragostea să-şi ostoiască, Vine să se cuibărească, Ca-n 
toţi anii, în frunzar. 


Tu, măceş, să trăieşti, În veci să-nverzeşti Şi nici suflare de 
vânt, Nici secure, nici furtună, Şi nici vremea cea străbună 
Nu te pună la... 

— Hei! strigă din nou căpitanul. Vino-ncoace, când te 
chem! Vino odată! Nu vezi că gentilomeii ăştia au nevoie de 
ajutor? 

Omul din căruţă, a cărui înfăţişare respingătoare şi al 
cărui chip aspru contrasta cu gingaşul cântec câmpenesc 
pe care l-am pomenit mai sus, îşi opri calul, se dădu jos şi, 
aplecându-se asupra cglor două trupuri, zise: 

— Tii, straşnice răni! Da' eu fac şi mai faine! 

— Dar, cine eşti dumneata? îl întrebă Margareta, simțind 
fără voie o spaimă pe care nu şi-o putu stăpâni. 

— Doamnă - răspunse omul cu o plecăciune până în 
pământ. Eu sunt jupân Caboche, călăul din Paris, şi veneam 
să mai atârn în spânzurătoarea aceasta câţiva tovarăşi 
pentru domnul amiral. 

Ei bine, eu sunt regina Navarei - răspunse Margareta - dă 
jos morţii, aşterne păturile cailor noştri în căruţă şi vino 
încet în urma noastră, cu aceşti gentilomi, până la Luvru. 

XVII , 

CONFRATELE MAESTRULUI AMBROISE PARE Căruţa în 
care fuseseră aşezaţi Coconnas şi La Mole o apucă spre 
Paris, urmând prin întuneric grupul ce-i slujea de călăuză. 
La Luvru se opri. 

— Vizitiul primi o răsplată grasă. Răniţii fură duşi apoi la 
domnul duce d'Alencon şi se trimise după maestrul 
Ambroise Pare. 

Când acesta sosi, niciunul din cei doi răniţi nu-şi venise 
încă în fire. 

La Mole era rănit mai uşor, căci sabia îl nimerise la 
subsuoara dreaptă, dar fără să-i atingă vreun organ 
important; Coconnas avea însă plămânul străpuns şi şuierul 
care-i ieşea din rană făcea să tremure flacăra luminării. 

Maestrul Ambroise Pare nu-şi luă răspunderea că-l poate 
face bine. 


Doamna de Nevers era deznădăjduită; încrezătoare în 
puterea, în dibăcia şi curajul piemontezului, ea o 
împiedicase pe Margareta să oprească lupta. Ar fi putut să-l 
ducă pe Coconnas la palatul de Guise, ca să-l îngrijească 
pentru a doua oară; dar dintr-o clipă în alta soţul ei trebuia 
să sosească de la Roma şi s-ar fi putut să i se pară ciudată 
prezenţa unui străin în domiciliul conjugal. 

Ca să ascundă pricina rănilor. Margareta poruncise ca cei 
doi tineri să fie duşi la fratele ei, unde şi locuia de altfel unul 
din ei, spunând că cei doi gentilomi căzuseră de pe cai.pe 
când se plimbau; dar căpitanul, plin de admiraţie, 
destăinuise adevărul. Nu trecu mult şi toată curtea ştia că 
gloria şi celebritatea îşi mai aveau doi pretendenți de sol. 
Îngrijiţi de acelaşi chirurg ce-i veghea în egală măsură, cei 
doi răniţi trecură prin toate fazele convalescenţei, după cât 
de gravă era rana fiecăruia. La Mole, rănit mai uşor, îşi veni 
primul în fire. Coconnas fu cuprins de o febră cumplită şi 
întoarcerea lui ia viaţă o vesti un delii înfiorător. 

Deşi adăpostit în aceeaşi cameră cu Coconnas, La Mole, 
când îşi reveni în firE. Nu-şi văzu tovarăşul, sau poate că nu 
arătase că l-ar fi văzut. Coconnas, dimpotrivă, deschieând 
ochii, îi aţinti asupra lui la Mole cu o căutătură care er fi 
putut dovedi că sângele pe care-l pierduse nu făcuse să 
scadă pornirile acestei firi pătimaşe. 

Coconnas crezu că visează, că şi în vis dădea iar peste 
duşmanul lui, pe care în două rânduri îşi închipuise că l-a 
ucis; numai că visul se prelungea peste măsură. După ce-l 
văzu pe La Mole culcat ca şi dânsul, bandajat ca şi dânsul 
de către chirurg, îl privi cum se ridică din patul acela în 
care el era țintuit de friguri, slăbiciune şi clureri, îl văzu 
cum se da jos, cum merge apoi sprijinit de doctor, pe urmă 
în baston şi, în sfârşit, singur. 

Coconnas, care mai aiura încă, privea cum se 
înzdrăveneşte tovarăşul lui când cu o privire stinsă, când 
furioasă, dar totdeauna amenințătoare. 


În mintea înfierbrntată a piemontezului era un amestec 
înspăimântător de fantastic şi real. Pentru el, La Mole era 
mort, mort de-a binelea, şi nu odată - aici de două ori, şi cu 
toate acestea recunoştea umbra acestui La Mole lungită 
într-un pat ca allui; după aceea, aşa cum am arătat, a văzut 
că umbra se ridică, pe urmă că merge şi, lucru înfiorător, că 
vine spre patul lui. Umbra aceasta, de care ar fi vrut să fugă 
chiar şi în fundul iadului, veni drept spre el şi se opri la 
căpătâiul patului, uitându-se la el. Pe figura ei se citea chiar 
blândeţe şi milă, dar Coconnas crezu că nu-i decât o 
batjocură diavolească. 

Ţi astfel, sufletul “ui, mai bolnav poate decât trupul căzu 
pradă unei patimi oarbe a răzbunării. Nu-l mai frământa 
decât un singur gând: să facă rost de o armă, orice fel de 
armă, şi să izbească cu ea în trupul sau în umbra aceasta a 
lui La Mole, care-l chinuia cu atâta cruzime. Hainele îi 
fuseseră aşezate pe un scaun, dar fură luate de acolo, căci 
aşa mânjite de sânge cum erau, găsiseră cu cale că era mai 
bine să fie luate din preajma rănitului. Lăsaseră însă p” 
scaun un pumnal, la care nu se gândea nimeni că ar putea 
prea curând să-l îmbie să se folosească de el. 

Coconnas văzu pumnalul; trei nopţi în şiR. Pe când Le 
Mole dormea, încercă să întindă mâna după el, dar tot de 
atâtea ori puterile îl părăsiseră şi leşină. 

În sfârşit, în cea de-a patra noapte ajunse la armă, o apucă 
cu vârful degetelor lui crispate şi, scoțând un geamăt, de 
durere, o ascunse sub pernă. 

A doua zi văzu ceva de neînchipuit pentru el. 

Umbra lui La Mole, care părea că în fiecare zi capătă 
puteri noi, în vreme ce el, urmărit fără încetare de vedenia 
aceasta înspăimântătoare, şi le cheltuia pe ale sale într-o 
nesfârşită urzire a unui complot ce trebuia să-l scape de 
acest potrivnic, umbra aceasta, din ce în ce mai vioaie, dădu 
de două sau trei ori ocol odăii cu un aer îngândurat Apoi îşi 
potrivi mantia, îşi încinse sabia, îşi puse o pălăria cu boruri 
largi, deschise uşa şi plecă. 


Coconnas răsuflă uşurat; se vedea scăpat de fantomă. 
Timp de două-trei ceasuri, sângele îi circulă prin vine mai 
liniştit şi mai răcorit ca niciodată de la duel încoace j dacă 
La Mole ar fi lipsit o zi întreagă, Coconnas şi-ar fi venit cu 
totul în fire; dac-ar fi lipsit opt zile, poate că s-ar fi vindecat; 
din nefericire, La Mole se întoarse după două ceasuri. 

Întoarcerea lui înseamnă pentru piemontez o adevărată 
lovitură de pumnal şi, cu toate că acesta nu vensie singur, 
Coconnas nu-l vedea decât pe el. 

Omul care îl însoțea merită totuşi atenţia. 

Era un bărbat de vreo patruzeci de ani, scund, îndesat şi 
voinic. Părul negru îi cobora până la sprâncene, iar barba;i, 
neagră şi ea, îi acoperea toată falca, în pofida modei de pe 
atunci. 

Dar noului venit nu prea părea să-i pese de modă. 

Purta un pieptar de piele stropit peste tot cu pete cafenii; 
un pantalon de culoare cafeniu-roşeată, o flanelă roşie, 
nişte ghete mari de piele, care îi treceau de glezne, şi o 
bonetă de aceeaşi culoare cu pantalonii. Mijlocul îi era 
strâns de o cingătoare lată de care atârna un cuţit vârât în 
teacă. 

Personajul acesta ciudat, a cărui prezenţă în Luvru părea 
nefirească, îşi aruncă pe un scaun mantia cafenie în care 
era înfăşurat şi se apropie cu gesturi brutale de patul lui 
Coconnas, care îl fixa, parcă prins în mrejele unei fascinaţii, 
pe La Mole, ce stătea deoparte. Omul se uită la bolnav şi, 
dând din cap, zise: 

— Aţi pierdut cam mult timp, nobile domn! 

— N-am putut ieşi mai curând - îi răspunse L.a Mole. 

— Ei, Doamne Dumnezeule! Trebuia să trimiteţi după 
mine! 

— Pe cine? 

— A, aşa-i! Uitasem unde suntem. Le-am spus eu 
doamnelor, dar n-au vrut să m-asculte. Dac-ar fi folosit 
leacurile mele, în loc să se ia după vita aia încălţată căruia îi 
zice Ambroise Pare, de mult aţi fi pornit-o înpreună după 


aventuri, sau v-aţi mai fi putut înţepa o dată cu sabia, după 
cum v-ar fi poftit inima. În sfârşit, o să vedem ce-i de făcut. 
Pricepe ce i se spune? 

— Nu prea! 

— Scoateţi limba, domnule! 

Coconnas scoase limba spre La Mole, strâmbându-se atât 
de îngrozitor, încât vraciul mai dădu o dată din cap. 

— TU! Tţţ! făcu el. Contracţia muşchiului. Nu mai e timp 
de pierdut. Chiar în seara asta vă trimit o băutură gata 
pregătită, care să i se dea de trei ori, din ceas în ceas, la 
miezul nopţii, la unu şi la două. 

— Bine. 

— Dar cine i-o va da? 

— Eu. 


— Chiar dumneavoastră? 

— Îmi făgăduiţi? 

— Pe cuvântul meu de gentilom! 

— Şi dacă vreun doctor ar vrea să şterpelească puţin din 
ea ca să vadă din ce e alcătuită... 

— Aş vărsa-o până 4a ultima picătură. 

— Tot pe cinstea dumneavoastră de gentilom? 

— Jur! 

— Prin cine să vă trimit băutura? 

— Prin cine vrei. 

— Dar trimisul meu... 

— Ei bine? 

— Cum va ajunge până la dumneavoastră? 

— Am aranjat eu totul. Să spună că vine din partea 
domnului Rene, meşterul de parfumuri. 

— Florentinul acela care locuieşte la podul SaintMichel? 

— Exact. Poate intra în Luvru la orice oră din zi sau din 
noapte. 

Omul zâmbi. 

— La drept vorbind, măcar atâta lucru poate să facă 
regina-mamă pentru el! E în ordine deci. Trimisul meu va 
veni din partea lui Rene, meşterul de parfumuri. Pot să 
împrumut şi eu o dată numele lui; el a împrumutat de 
atâtea ori meseria mea, fără să aibă patente. 

— Ei bine - făcu La Mole - atunci mă bizui pe dumneata? 

— Bineînţeles. 

— lar plata... 

— Oh, o să ne socotim noi chiar cu acest gentilom, când va 
fi pe picioare. 

— Fii fără grijă. Cred că o să te poată răsplăti din plin. 

— Şi eu cred. Numai că - adăugă el cu un zâmbet ciudat - 
oamenii care au de-a face cu mine nu prea au obiceiul să fie 
recunoscători. Şi nu m-ar mira ca, odată vindecat, să uite şi 
să nu-i treacă prin cap că mai exist şi eu. 

— Bine, bine! făcu La Mole, zâmbind la rându-i. Atunci am 
să am eu grijă să-i împrospătez memoria. 


— Atunci, fie! În două ceasuri aveţi băutura. 

— La revedere. 

— Cum aţi spus? 

— La revedere. 

Omul zâmbi. 11 

— Eu - zise dânsul - am obiceiul să spun întotdeauna 
adio... Aşadar, adio, domnule de La Mole. Peste două 
ceasuri aveţi băutura. Aţi înţeles, trebuie s-o ia la 
miezulnopţii... trei doze... din ceas în ceas! 

Apoi ieşi, iar La Mole rămase singur cu CoconnasS. ] 
Coconnas auzise toată convorbirea fără să priceapă însă 
ceva din ea. Un zvon de cuvinte, un zumzet nedesluşit de 
vorbe îi ajunse la urechi. Din toată discuţia nu reţinuse 
decât atât: „Miezul nopţii”. 

Continuă deci să-l urmărească cu priviri scăpărătoare pe 
La Mole, care rămase şi el mai departe în cameră, vişinei şi 
plimbându-se de colo-colo. 

Medicul acela necunoscut se ţinu de cuvânt şi, la ceasul 
hotărât, trimise leacul pe care La Mole îl puse pe o sobiţă 
de argint. Luându-şi astfel de grijă, se culcă. 

Văzându-l pe La Mole că se culcă, Coconnas se linişti şi el 
puţin; încercă la rându-i să închidă ochii, dar delirul lui se 
transformă într-o toropeală scuturată de friguri. Aceeaşi 
fantomă care-l urmărea în timpul zilei se ţinea de el şi peste 
noapte; pe sub pleoapele uscate, continua să vadă un La 
Mole ameninţător, apoi auzi un glas ce-i spunea la ureche: 
„Miezul-nopţii! Miezul-nopţii! Miezulnopţii!” 

Deodată, clopotul orologiului vibră în noapte, bătând de 
douăsprezece ori. Coconnas îşi deschise ochii umflaţi. 
Suflarea fierbinte din piept îi usca buzele, o sete nestinsă îi 
mistuia gâtlejul încins; lampa cea mică de noapte ardea ca 
de obicei şi-n lumina ei mohorâtă mii de fantome ţopăiau 
dinaintea privirii lui nesigure. Văzu atunci - înspăimântător 
lucru! 

— La Mole se dădea jos din pat... După aceea el dădu ocol 
de două ori încăperii, ca ogarul care îşi hipnotizează prada, 


şi se apropie de el, arătându-i pumnalul. Coconnas întinse 
mâna după pumnal, îl apucă de prăsele şi se pregăti să-şi 
spintece duşmanul. 

La Mole continua să se apropie. 

Coconnas murmură: 

— Ah, tu eşti! 'Tot tu! Mereu tu! Vino! Ah, mă ameninţi, îmi 
arăţi pumnul, zâmbeşti! Hai, vino, vino! Aha, te apropii 
încet, pas cu pas! Vino să te fac bucățele! 

Zis şi făcut! În clipa în care La Mole se apleca spre el, 
Coconnas trase de sub aşternut o lamă seânteietoare, dar 
sforţarea de a se ridica îi istovi puterile; braţul întins spre 
La Mole se opri la jumătatea drumului, pumnalul îi scăpă 
din mâna slăbită şi muribundul căzu înapoi pe perne. 

— Hai, hai! făcu La Mole, ridieându-i uşurel capul şi 
apropiindu-i o ceaşcă de buze. Bea asta, sărmane prieten, 
căci arzi ca focul! 

La Mole îi întinse o ceaşcă lui Coconnas, pe care acesta o 
luase drept pumnul ameninţător de care creierul lui pustiit 
se îngrozise. 

Dar la atingerea catifelată a licoarei binefăcătoare, care-i 
umezea buzele şi-i răcorea pieptul, Coconnas îşi redobândi 
luciditatea, sau mai bine zis instinctul, simţi cum se revarsă 
în el o linişte pe care n-o mai cunoscuse până atunci; îşi 
întoarse ochii plini de înţelegere spre La Mole, care îl ţinea 
în braţe zâmbindu-i, şi din ochii aceştia, altădată încruntaţi 
de o mânie neagră, o lacrimă abia întrezărită se rostogoli 
pe obrazul fierbinte care o sorbi cu lăcomie. 

— Drăcia dracului! soţ>ti Coconnas lăsându-se moale pe 
perne. Dacă scap, domnule de La Mole, ai să-mi fii prieten. 

— Şi ai să scapi, prietene - îi răspunse I”a Mole - dacă bei 
trei ceşti ca cea pe care ţi-am dat-o şi nu mai visezi urât. 

După un ceas, La Mole, devenit infirmier şi urmărind 
întocmai prescripţiile medicului necunoscut, se sculă iarăşi, 
mai umplu o ceaşcă cu licoare şi i-o dădu lui Coconnas. De 
astă dată piemontezul, în loc să-l aştepte cu pumnalul în 


mână, îl primi cu braţele deschise şi înghiţi băutura cu 
multă plăcere. Apoi, pentru prima oară, adormi liniştit. 

A treia ceaşcă avu un efect la fel de miraculos. 

Bolnavul începu să răsufle normal, deşi mai gâfâia uneori. 
Mădularele înţepenite se destinseră, năduşeala îi apăru în 
broboane pe pielea încinsă de fierbinţeală, şi când a doua zi 
maestrul Ambroise Pare veni să-l vadă pe rănit, zâmbi 
mulţumit, zicând: 

— Din această clipă, răspund de viaţa domnului de 
Coconnas şi tratamentul acesta este unul din cele mai 
izbutite din câte am aplicat vreodată. 

Această întâmplare, pe jumătate dramatică, pe jumătate 
comică, căreia de fapt nu-i lipsea o umbră de poezie 
înduioşătoare, când te gândeşti la apucăturile sălbatice ale 
lui Coconnas, avu drept urmare că prietenia celor doi 
gentilomi, începută la hanul „Sub cerul liber” şi întreruptă 
atât de furtunos de întâmplările din noaptea sfântului 
Bartolomeu, se legă din nou cu şi mai multă tărie, întrecând 
şi pe cea dintre Oreste şi Pilade cu cinci împunsături de 
sabie şi un foc de pistol îndurate de cele două trupuri. 

Oricum, vechi sau noi, adinei sau uşoare, rănile mergeau 
spre vindecare. La Mole, credincios îndeletnicirii sale de 
infirmier, nu mai părăsi camera până ce Coconnas nu se 
vindecă de-a binelea. Îl ridică în pat cât timp puterile nu-l 
ajutau, îl sprijini să meargă când începu să se ţină pe 
picioare, în sfârşit, avu pentru el toată grija izvorâtă din 
firea lui blândă şi iubitoare, şi toate aceste îngrijiri, la care 
se adăuga robusteţea piemontezului, îl făcură pe Coconnas 
să se înzdrăvenească mai curând decât se putea aştepta. 

Pe cei doi tineri îi frământa însă acelaşi gând: în timpul 
delirului, fiecare o văzuse apropiindu-se de el pe femeia 
care îi umplea inima. Dar de când se făcuseră bine cu 
siguranţă că nici Margareta şi nici doamna de Nevers nu 
călcaseră pragul acestei camere. Şi pe bună dreptate: una 
era soţia regelui Navarei, cealaltă cumnata ducelui de 
Guise şi cum ar fi putut ele să arate, de faţă cu toată lumea, 


interesul ce-l purtau unor simpli gentilomi? Nu. Desigur, 
răspunsul acesta trebuia să şi-l dea singuri. Dar lipsa celor 
două doamne, care poate că-i şi uitaseră cu totul, nu era 
mai puţin dureroasă. 

E drept că gentilomul care fusese de faţă când s-au bătut 
trecuse din când în când, cu de la sine putere, să vadă cum 
le merge celor doi răniţi. E drept că Gillonne, la rându-i, 
făcuse la fel; dar La Mole nu cutezase s-o întrebe despre 
Margareta şi nici Coconnas nu cutezase să-l întrebe pe 
gentilom despre doamna de Nevers. 

XVIII STRIGOII f Un răstimp, fiecare dintre cei doi tineri 
păstrară taina în sufleT. Într-o bună zi, însă, într-o clipă de 
avânt, gândul care îi muncea le ajunse pe buze şi amândoi 
îşi arătară cât sunt de prieteni prin această ultimă dovadă, 
fără de care prietenia nu există: încrederea neţărmurită. 

Erau îndrăgostiţi lulea amândoi, unul de principesă, 
celălalt de regină. 

În depărtarea aproape de neînvins ce-i despărţea de fiinţa 
dorită, exista ceva care îi înspăimânta pe cei doi sărmani 
îndrăgostiţi. Şi, totuşi, nădejdea este un simţământ atât de 
adânc înrădăcinat în sufletul omului că, deşi nădejdea lor 
era o adevărată nebunie, continuau să nădăjduiască. 

Altminteri, pe măsură ce se înzdrăveneau, amândoi îşi 
îngrijeau de zor obrazul. Orice bărbat, cât de nepăsător ar 
fi el în ce priveşte farmecul înfăţişării lui, are în anume clipe 
un schimb de păreri mut şi vreun semn de înţelegere cu 
oglinda, de a cărei conversaţie se desparte aproape 
întotdeauna foarte mulţumit. Or, tinerii noştri nu erau 
nicidecum dintre aceia cărora oglinzile ar fi avut să le 
spună lucruri prea neplăcute. La Mole, subţire, palid şi 
elegant, avea acea frumuseţe pe care o dă distincţia; 
Coconnas, vânjos, bine legat şi cu obrajii sănătoşi, avea 
frumuseţea pe care o dă forţa. Şi ceva mai mult chiar: de pe 
urma bolii nu avusese decât de câştigat. Slăbise şi arăta mai 
palid; în sfârşit, vestita lui cicatrice, care îi făcea atâta 
sânge rău, pentru că adunase în ea toate culorile 


curcubeului, dispăruse acum, ca şi acest fenomen ceitese ce 
vesteşte de când lumea sfârşitul ploii, anunțând un lung şir 
de zile luminoase şi nopţi senine. 

Altfel, cei doi răniţi erau îngrijiţi mai departe, cu cea mai 
mare gingăşiE. În ziua în care fusese în stare să se ridice 
din pat, fiecare găsise câte un halat de casă pe fotoliul de 
lângă pat; în ziua în care fusese în stare să se îmbrace, câte 
un costum. Şi, pe deasupra, în buzunarul pieptarului, câte o 
pungă bine garnisită, pe care, bineînţeles, o păstrară doar 
cu gândul de a o înapoia, la vremea şi locul cuvenit, 
necunoscutului protector ce-i veghease. Necunoscutul 
protector nu putea fi principele la care erau găzduiţi cei doi 
tineri, căci acesta nu numai că nu venise vreodată să-i vadă, 
dar nici măcar nu se interesase de ei. 

În sufletul lui, fiecare păstra o nădejde nedesluşita că 
protectorul necunoscut era femeia pe care o iubea. 

Şi aşa, cei doi răniţi aşteptau cu o răbdare fără seamăân 
clipa când vor putea ieşi din casă. La Mole, mai în putere, şi 
mai înzdrăvenit, ar fi putut pleca de mult; dar un fel de 
înţelegere mută îl lega de soarta prietenului său. Stabiliseră 
că în ziua în care vor putea ieşi, să facă trei vizite. 

Prima, acelui doctor necunoscut, a cărui licoare catifelată 
adusese atâta alinare pieptului înfierbântat al lui Coconnas. 
A doua, la locuinţa răposatului jupân La Huricre, unde îţi 

lăsaseră bagajele şi caii. 

A treia, la Rene, florentinul, care, adăugind la meşteşugul 
în parfumerie pe cel de vrăjitor, vindea nu numai cosmetice 
şi otrăvuri, ci mai pregătea şi licori şi citea în zodii. 

În sfârşit, după două luni în care stătuseră închişi ca că se 
înzdrăvenească, sosi şi ziua aceasta atât de aşteptată. 

Am spus închişi, şi acesta e cuvântul nimerit, căci îa mai 
multe rânduri, minaţi de nerăbdare, voiseră să grăbească 
ziua aceasta; dar o strajă lăsată în faţa uşii îi împiedicase de 
fiecare dată să plece din casă, spunându-le că nu vor putea 
ieşi fără o dezlegare de la maestrul Ambroise Pare. 


Şi într-o bună zi, neîntrecutul medic, văzând că cei doi 
bolnavi erau, dacă nu cu totul vindecaţi, cel puţin nu prea 
departe de asta, le dădu acel exeat şi cam la ceasul două 
dvpă prânz - într-una din frumoasele zile de toamnă pe 
care le oferă câteodată Parisul locuitorilor săi uluiţi de ceca 
ce vedeau, căci ei se şi împăcaseră cu gândul iernii - cei doi 
prieteni ieşiră la braţ pe poarta Luvrului. 

La Mole, care era fericit că-şi găsise pe un fotoliu mantia 
lui de culoarea cireşei, ce şi-o împăturise cu grijă înainte să 
înceapă lupta, îşi luase asupră-şi să-i călăuzească paşii lui 
Coconnas, iar acesta se lăsase în voia lui, fără să se 
împotrivească, şi fără măcar să schiţeze un gest. Ştia că 
prietenul său îl ducea la rr” edicul acela necunoscut, a cărui 
licoare, neştiută de nimeni, îl tămăduise într-o singură 
noapte, pe când doctoriile maestrului Ambroise Pare îl 
ucideau încet-încet. Cei două sute de galbeni din pungă îi 
împărţise în două. O sută era răsplata necunoscutului 
Esculap, care îi vindecase; Coconnas nu se temea de 
moarte, dar aceasta nu însemna că nu-i plăcea să trăiască; 
aşa că, după cum se vede, se pregătea să-l răsplătească din 
plin pe salvatorul său. 

La Mole o apucă pe strada l'Astruce, apoi pe calea Saint- 
Honore, pe strada Prouvelles şi se pomeni curând în piaţa 
Halelor. Nu departe de fântâna veche, în locul căruia astăzi 
i se spune Carreau des Halles, se înălța o construcţie 
octogonală de zid, prelungită cu o turlă de lemn şi cu un 
acoperiş ascuţit, în vârful căruia scârţâia o morişcă de vânt. 
Această turlă avea opt deschizături cu câte o roată de lemn 
la mijloc - asemenea acelei piese heraldice numită fasce, 
care taie câmpul blazonului. Roata aceasta de lemn era 
tăiata la mijloc, pentru ca în deschizătura ei să poată fi 
vârâte capul şi mâinile osânditului sau osândiţilor, expuşi 
într-una, în mai multe sau chiar în toate cele opt 
deschizături. 

Ciudata clădire, fără seamăn în jur, se chema Stâlpul 
infamiei. O casă diformă, gheboasă, scârnavă, chioară şi 


şchioapă, cu acoperişul năpădit de pete de muşchi ca pielea 
unui lepros, crescuse ca o ciupercă la picioarele acestui 
turn. 

Aici locuia călăul. * 

Un om care scotea limba la trecători fusese pus la vedere. 
Era un hoţ care operase pe la spânzurătoarea de la 
Montfaucon şi care fusese prins, din întâmplare, în plină 
activitate. 

Lui Coconnas îi trecu prin minte că prietenul său îl 
adusese anume ca să vadă acest spectacol ciudat; se 
amestecă în mulţimea celor care priveau şi care 
răspundeau la schimonoselile osânditului strigând şi 
huiduindu-l-Coconnas avea o cruzime instinctuală şi acest 
spectacol îl înveseli grozav; numai că dac-ar fi fost pe gustul 
lui, i-ar fi plăcut mai degrabă să se azvârle cu pietre în 
esândit decât să fie numai înjurat şi huiduit, pentru că omul 
era destul de neruşinat şi scotea limba nobililor seniori ce-i 
făceau cinstea să-l viziteze. 

Şi aşa, când turla mobilă se roti pe soclul eî, ca să se mai 
înveselească şi alţii la vederea acestui nenorocit, iar 
mulţimea se urni şi ea după turlă, Coconnas dădu şi el să-i 
urmeze, dar La Mole îl ţinu, şoptindu-i i - Nu de asta am 
venit aici. 

— Da' pentru ce, mă rog? întrebă Coconnas. 

Ai să vezi - E răspunse I”a Mole, Cei doi prieteni 
începuseră să se tutuiască încă din ziua ce urmă nopţii în 
care Coconnas voise să-l spintece pe La Mole. 

Şi La Mole îl duse pe Coconaş de-a dreptul la ferestruia 
acelei case ce stătea lipită de turn. Un om se sprijinea cu 
coatele de pervazul ei. 

— Aha, dumneavoastră sunteţi, domnii mei! făcu omul 
ridicându-şi boneta sângerie şi descoperindu-şi capul cu 
păr negru ce-i cobora până la sprâncene. Bine-aţi venit! 

— Cine e omul acesta? întrebă Coconnas, încercând să-şi 
amintească, pentru că i se părea că mai întâlnise mutra asta 
pe când îl scuturau frigurile. 


— Salvatorul tău, dragul meu prieten - îi răspunse La Mole 
- omul care ţi-a adus la Luvru licoarea aceea răcoritoare ce 
ţi-a făcut aşa de bine. 

— Oh, oh! făcu Coconnas. În cazul acesta, prietene... Şi îi 
întinse mâna. 

Omul, însă, în loc să dea urmare acestui semn de 
prietenie, răspunzând cum se cuvine, se trase înapoi şi 
astfel puse între el şi cei doi prieteni distanţa pe care o 
ocupase trupul lui aplecat. 

— Domnule - îi zise el lui Coconnas - vă mulţumesc de 
cinstea pe care binevoiţi să mi-o faceţi. Dar socot că dac-aţi 
şti cine sunt, v-aţi lua seama. 

— Pe legea mea! făcu Coconnas. Chiar diavolul de-ai fi, ţi- 
aş fi îndatorat, căci fără dumneata aş fi mort acum. 

— Nu-s chiar diavolul - îi răspunse omul cu boneta roşie - 
dar adesea mulţi ar vrea mai degrabă să dea ochii cu el 
decât cu mine. 

— Dar cine sunteţi? îl întrebă Coconnas. 

— Domnule - îi răspunse omul - sunt jupân Caboche, 
călăul din Paris. 

— A!... făcu Coconnas*trăgându-şi mâna înapoi... 

— Vedeţi! îi zise jupân Caboche. 

— Ba nu, am „să-ţi dau mâna chiar dacă m-ar lua dracu! 
întinde-o... 

— Nu glumiţi? 

— Întinde-o cum se cuvine. 

— Poftim! 

— Şi mai mult... încă... aşa! 

Şi Coconnas scoase din buzunar pumnul de galbeni pe 
care ii pregătise pentru necunoscutul doctor şi îi puse în 
palma călăului. 

— M-aş fi bucurat mai mult să-mi fi dat doar mâna. - spuse 
jupân Caboche clătinând din cap - căci de aur nu duc lipsă. 
Dar de mâini care s-o strângă pe-a mea nu prea am eu 
parte. Nu-i nimic! Să vă binecuvânteze Domnul, nobilul meu 
senior! 


— Aşa, va să zică, prietene! făcu Coconnas, uitându-se la 
călău plin de curiozitate. Dumneata eşti, prin urmare, acela 
care îi face pe oameni să spună tot, care îi tragi pe roată, îi 
sfârteci, le tai capetele şi le frângi oasele! Eh, îmi pare 
nespus de bine că te-am qunoscut! 

— Domnule - spuse jupân Caboche - nu fac totul singur, 
căci aşa cum voi, seniorii, aveţi slugi care să facă ceea ce 
vouă nu vă place, tot aşa am şi eu ajutoarele mele care se 
ocupă de partea neplăcută a meseriei şi-i trimite pe lumea 
cealaltă pe cei de rând. Când se întâmplă să am de-a face 
cu gentilomi ca dumneavoastră şi prietenul dumneavoastră, 
eh, atunci se schimbă lucrurile. E o cinste pentru mine să 
iau asupră-mi toate amănuntele execuţiei de la tortură până 
la decapitare. 

Coconnas simţi că-l trece, fără voia lui, un fior şi că-i 
îngheaţă sângele în vine, de parcă pana vrăjmaşă i-ar fi 
apăsat picioarele şi lama de oţel i-ar fi gâdilat gâtlejul. Fără 
să înţeleagă de ce, La Mole simţea acelaşi lucru. 

Dar Coconnas „îşi birui tulburarea aceasta de care îi era 
ruşine şi, vrând să-şi ia rămas bun cu o glumă de la jupân 
Caboche, spuse: 

— Ei bine, jupâne, să nu-ţi uiţi vorba când îmi va veni 
rândul să urc treptele spânzurătorii lui Enguerrand de 
Marigny sau ale eşafodului domnului de Nemours. Altul 
decât dumneata să nu pună mâna pe mine. 

— Vă făgăduiesc. 

— De astă dată - zise Coconnas - iată, ai mâna mea drept 
chezăşie că îţi primesc făgăduiala. 

Şi îi dădu mâna călăului, pe care acesta o atinse cu 
timiditate, deşi se vedea bine că tare ar fi vrut să i-o 
strângă. La simpla atingere a mâinii, Coconnas păli uşor, 
dar zâmbetul îi rămase pe buze. În acest timp, La Mole, 
care nu se simţea în apele lui şi vedea cum mulţimea se ţine 
după turla care 9e învârtea şi astfel se apropia de ei, îi 
făcea semn lui Coconnas, trăgându-l de haină. Coconnas, 
care, la drept vorbind, ţinea la fel de mult ca şi La Mole să 


pună capăt acestei scene, în care, din pricina felului lui de a 
fi, se lăsase prins mai mult decât ar fi vrut, făcu un semn din 
cap şi şe depărtă. 

— Pe legea mea! izbucni La Mole când ajunse, împreună 
cu prietenul lui, la crucea du Trahoir - trebuie să recunoşti 
că ne simţim mai la largul nostru aici decât în piaţa Halelor. 

— Recunosc - răspunse Coconnas - dar nu-mi pare rău că 
l-am cunoscut pe jupân Caboche. E bine să ai prieteni 
pretutindeni. 

— Chiar şi firma „Sub cerul liber* - spuse La Mole, râzând. 

— Eh, cât despre bietul jupân La Huricre - făcu Coconnas 
- ala a dat de mult ortul-popii. Am văzut doar focul 
archebuzei, am auzit plumbii cum răsunau de parc-ar fi 
izbit în clopotul cel mare de la Notre-Dame. Şi când am 
plecat, zăcea în şanţ, lângă caldarâm, iar sângele îi curgea 
pe nas şi pe gură. Şi chiar dac-ar fi să-l socotim prieten, e 
doar un prieten pe lumea cealaltă. 

Şi cum vorbeau aşa, cei doi prieteni pătrunseră pe strada 
l'Arbre-Sec, şi o apucară spre firma „Sub cerul liberu, care 
scânteia mai departe, la locul ei, oferind călătorului 
imaginea aceluiaşi prânz din basme, cu ispititoarea lui 
inscripţie. 

Coconnas şi La Mole se aşteptau să găsească casa pradă 
desperării, văduva îndoliată şi plozii cu bandă neagră la 
braţ. Spre marea lor uimire, însă, casa fremăta de 
activitate, doamna La Huricre, era mai strălucitoare ca 
niciodată, iar copiii cum nu se putea mai vesell. 

— Vai, necredincioasa *- făcu La Mole - să ştii că şi-a găsit 
alt soţ! 

Apoi, adresându-se noii Artemise, zise: 

— Doamnă, suntem doi gentilomi cunoscuţi ai sărmanului 
domn La Huricre. Am lăsat aci doi cai şi două geamantane 
pe care am vrea să le luăm. 

— Domnilor - răspunse stăpâna casei, după ce încercă să- 
şi amintească - cum n-am cinstea să vă cunosc; 


* am să mă duc, dacă îmi îngăduiţi, să-i chem pe soţul 
meu... Gregoire, du-te şi cheamă-l pe stăpânul tău! 

Gregoire trecu prin prima bucătărie, care era un adevărat 
iad, şi intră în cea de-a doua, laboratorul unde se preparau 
mâncărurile pe care jupânui La Huricre, când mai era în 
viaţă, le socotea demne de a fi gătite chiar de mina lui. , 

— Să mă ia dracu - bâigui Coconnas - dacă nu mă doare în 
suflet când văd câtă veselie e în casa asta, când ar trebui să 
fie cufundată în tristeţe! Bietul La Huricre! 

— A vrut el să mă ucidă - spuse La Mole - dar îl iert din tot 
sufletul. 

Nici nu apucase bine La Mole să pronunţe aceste cuvinte, 
că îşi făcu apariţia un om care ţinea în mână o tigaie cu 
ceapă prăjită, în care t învârtea cu o lingură de lemn. La 
Mole şi Coconnas scoaseră un strigăt de uimire. 

Auzind acest strigăt, omul ridică fruntea şi răspunzând tot 
cu un strigăt, scăpă tigaia, rămânând în mână doar cu 
lingura de lemn. 

— În nomine Patris - făcu omul agitând lingura ca un 
mătăuz - et filii, et spiritus sancti... 

— Jupân La Huricre! exclamară cei doi tineri. 

— Domnii de Coconnas ţi de La Mole î spuse La Huricre. 

— Cum, n-ai murit? întrebă Coconnas. 

— Cum, mai sunteţi în viaţă? făcu gazda. 

— Bine, dar te-am văzut prăbuşindu-te - spuse Coconnas - 
am auzit cu urechile mele cum plumbul îţi frângea ceva, nu 
ştiu ce. Doar te-am lăsat zăcând în şanţ, şi sângele îţi 
dăduse pe nas, pe gură şi chiar pe ochi! 

— Drept e ca şi Sfânta Scriptură, domnule de Coconnas, 
numai că zgomotul pe care l-aţi auzit l-a făcut plumbul când 
m-a izbit în coiful de care s-a şi turtit din fericire. Dar n-am 
scăpat teafăr de împuşcătura asta şi dovadă e, precum 
vedeţi, că nu mi-a rămas un singur fir de păr pe cap - 
adăugă La Huricre, scoţându-şi boneta şi arătându-şi 
creştetul jupuit ca un genunchi. 


La vederea acestei imagini groteşti, cei doi tineri izbucniră 
în râs. 

— Aha, râdeţi! făcu La Huricre, mai liniţtit. Prin urmare, n- 
aţi venit cu gânduri rele! 

— Şi ţie, jupân La Huricre, ţi-a trecut pofta de războială? 

— Da, pe legea mea, domnilor! Şi acum... 

— Ei bine? Şi-acum... 

— Acum am jurat să nu mai văd alt foc decât pe cel din 
bucătărie. 

— Bravo! izbucni Coconnas. Asta zic şi eu prudenţă. Şi 
acum - adăugă piemontezul - am lăsat în grajd doi cai şi în 
odăi două cufere. 

— Vai, drăcia dracului! făcu hangiul, scărpinându-se după 
ureche. 

— Ei bine? 

— Doi cai aţi spus? 

— Da, în grajd. 

— Şi două cufere? 

— Da, în odaie. 

— Vedeţi... ştiţi... M-aţi crezut mort, nu-i aşa? 

— Desigur. 

— Recunoaşteţi că dacă dumneavoastră v-aţi putut înşela, 
m-am putut înşela şi eu. 

— Şi pentru că ne-ai crezut morţi, ţi-ai luat libertatea... 

— Păi vedeţi... de vreme ce-aţi murit fără testament... - 
urmă jupân La Huricre. 

— Ei şi? 

— Am crezut, am greşit, văd bine acum... 

— Da* ce naiba ai crezut? 

— Am crezut că vă pot moşteni. 

— Aha! Aha! făcură cei doi tineri. 

— Şi cu toate astea nici nu vă închipuiţi ce mare plăcere 
îmi face să vă văd în viaţă, domnilor! 

— Aşa că ne-ai vândut caii - zise Coconnas. 

— Vai, da! exclamă La Huricre. 

— Şi geamantanefe noastre? continuă La Mole. 


— Nu, geamantanele nu... - striga La Huricre - numai ce 
era în ele. 

— Ce zici, La Mole - reluă Coconnas - mi se pare că ăsta e 
un pungaş şi jumătate... Ce-ar fi să-l facem bucăţi... 

Amenințarea aceasta păru să-şi facă din plin efectul 
asupra lui La Huricre, care se încumetă să spună: 

— Dar, domnilor, putem cădea la o învoială, nu-i aşa 9 - 
Ascultă - făcm La Mole - din toate astea eu am mai multe 
pricini să mă plâng de tine. 

— Sigur, domnule conte, pentru că într-o clipă de nebunie 
am avut îndrăzneala să vă ameninţ. 

— Da, cu un plumb care mi-a trecut la două degete pe 
deasupra capului. 

_ Credeţi? 

— Sunt sigur. 

— Dacă sunteţi sigur, domnule de La Mole - zise La 
Huricre ridicând cratiţa cu un aer nevinovat - vă sunt o 
slugă preaplecată ca să vă pot contrazice. 

— Ei bine - făcu La Mole - eu unul n-am nici o pretenţie. 

— Cum, domnul meu?! 

— Afară doar... 

— Vai, vai! izbucni La Huricre. 

— Afară doar de un prânz pentru mine şi prietenii mei, ori 
de câte ori voi călca prin această mahala. 

— S-a făcut! exclamă La Huricre încântat. Cum porunciţi, 
domnule! 

— Aşadar, ne-am înţeles? 

— Din tot sufletul... şi dumneavoastră, domnule de 
Coconnas - adăugă hangiul - încheiaţi şi dumneavoastră 
târgul acesta? 

— Da, dar, ca şi prietenul meu, mai pun o mică condiţie. 

— Care? 

— Să-i dai domnului de La Mole cei cincizeci de scuzi pe 
care i-i datorezi şi pe care ţi i-am încredinţat. 

— Mie, domnule? Când asta? 


— Cu un sfert de ceas înainte să-mi fi vândut calul şi 
lucrurile. 

La Huricre făcu un semn că a priceput. 

Se îndreptă spre un dulap din care scoase şi numără, unul 
câte unul, cincizeci de scuzi pe care i-i aduse domnului de 
La Mole. 

— Bine, domnule - făcu gentilomul - bine. Dă-ne, v te r*g> 
o omletă. Cei cincizeci de scuzi sunt pentru domnul 
Gregoire. 

— Oh! exclamă La Huricre. Zău aşa, domnii mei, aveţi 
suflete nobile şi vă puteţi bizui pe mine, pe viaţă şi pe 
moarte. 

— În cazul acesta - îi zise Coconnas - fă-ne omleta pe care 
ţi-am cerut-o şi nu te scumpi nici la unt, nici la slănină. 

Apoi, întorcându-se spre pendulă: 

— Pe legea mea, ai dreptate, La Mole - spuse el. Avem încă 
trei ceasuri de aşteptare, aşa că e mai bine să ni le 
petrecem aici şi nu în altă parte. Cu atât mai mult cu cât, 
dacă nu mă înşel, suntem la jumătatea drumului de podul 
Saint-Michel. 

Şi cei doi tineri se aşezară la masă în odăiţa din fund, 
ocupând aceleaşi locuri ca şi în faimoasa seară de 24 august 
1572, când Coconnas îi propusese lui La Mole să joace la 
cărţi prima iubită pe care o vor cuceri. 

Să mărturisim, spre a cinsti moralitatea celor doi, că de 
data asta nici unuia, nici celuilalt nu i-a trecut prin gând să-i 
facă tovarăşului lui o asemenea propunere. 

XIX LOCUINŢA LUI RENE, MEŞTERUL DE PARFUMURI 
AL REGINEI-MAME În epoca în care se desfăşoară 
întâmplările pe care le istorisim cititorilor noştri, ca să treci 
dintr-o parte a oraşului în cealaltă, nu erau decât cinci 
poduri, unele de piatră, altele de lemn; şi toate cinci duceau 
în Cite. E vorba de Pont des Meuniers, Pont-au-Change, 
Pont NotreDame, Petit-Pont şi Pont Saint-Michel. 

În celelalte locuri, unde era nevoie să se asigure trecerea, 
se înfiinţaseră poduri plutitoare care, de bine de rău, le 


înlocuiau pe celelalte. 

Aceste cinci poduri erau împovărate de case, aşa cum mai 
e încă şi astăzi Ponte Vecchio la Florenţa. 

Dintre toate cinci - fiecare avându-şi povestea lui - ne v 
om ocupa deocamdată îndeosebi de podul Saint-Michel. 

Podul Saint-Michel fusese zidit din piatră în 1373; cu toate 
că părea trainic, revărsarea Senei din 31 ianuarie 1408 îl 
dărâmase în parte; în 1416 fusese refăcut din lemn; dar în 
noaptea de 16 decembrie 1547 apele îl luaseră iarăşi; către 
1550, adică cu douăzeci de ani înainte de epoca în care am 
ajuns, fusese din nou construit din lemn şi cu toate că avea 
nevoie de unele întărituri, era socotit destul de trainic. 

Printre casele care străjuiau marginea podului, faţă în faţă 
cu ostrovul, pe care fuseseră arşi templierii şi unde se 
sprijină astăzi ridicăturile dE. Pământ ale lui Pont-Neusf, se 
vedea o casă cu tăblii de lemn, peste care se lăsa un 
acoperiş mare, ca pleoapa unui ochi uriaş. La singura 
fereastră de la primul etaj, ce se deschidea deasupra unei 
alte ferestre şi a unei uşi de la parter, ermetic închise, se 
zărea o lumină roşiatică, ce atrăgea privirile trecătorilor 
spre faţada ei scundă, dar lată, zugrăvită în albastru şi cu 
stucaturi aurite. Pe un fel de friză ce despărţea parterul de 
etaj se vedeau o sumedenie de diavoli în fel de fel de poziţii, 
unele mai caraghioase decât altele; iar între friză şi 
fereastra de la etaj, se întindea o dungă lată, vopsită în 
albastru ca şi faţada, cu această inscripţie: Rene din 
Florenţa, meşter în parfumuri al maiestăţii sale regina- 
mamă După cum am spus, uşa acelei dughene era bine 
zăvorită; dar înfricoşătoarea faimă ce-şi făcuse locatarul ei 
o ferea de atacurile nocturne mai bine decât zăvoarele, aşa 
că cei ce treceau podul în acest loc făceau un ocol care îi 
ducea către celălalt rând de case, de parcă le-ar fi fost frică 
ca mirosul parfumurilor să nu răzbească prin pereţi până la 
ei. Mai mult chiar: vecinii din dreapta şi din stânga, 
temându-se fără îndoială să nu le umble vorbe rele din 
pricina acestei vecinătăţi, de când meşterul Rene se mutase 


pe Pont Saint-Michel, îşi luaseră tălpăşiţa unui câte unul, 
din locuinţele lor, aşa că cele două case alăturate 
rămăseseră pustii şi închise. Totuşi, deşi goale şi părăsite, 
trecătorii întârziaţi zăriseră prin obloanele trase raze de 
lumină şi ar fi pus mâna în foc că se auziseră şi zgomote ce 
păreau tânguielile cuiva. Faptul dovedea că cele două case 
nu erau cu totul părăsite; numai că nu se ştia dacă acele 
făpturi erau de pe pământ sau din lumea cealaltă. 

Ca urmare, şi vecinii acestor două case pustii se întrebau, 
din când în când, dacă n-ar fi mai bine să urmeze pilda 
vecinilor lor. 

De bună seamă că mulţumită acestei înfricoşătoare faime, 
meşterul Rene îşi îngăduia să stea cu lumina aprinsă după 
ora stingerii. De altfel, nici paznicul, nici străjerul de noapte 
n-ar fi îndrăznit să tulbure un om pe care maiestatea sa îl 
iubea îndoit: o dată pentru că îi era compatriot, şi în al 
doilea rând, meşter de parfumuri. 

Şi cum bănuiesc că cititorul, îmbâcsit cu filozofismul 
secolului al XVIII-lea, nu mai crede nici în magie, nici în 
magicieni, îl invităm să intre cu noi în această locuinţă care, 
în acele vremuri de credinţă plină de superstiții, rrspândea 
în jurul ei o groază atât de mare. 

Dugheana de la parter e întunecoasă şi pustie de la opt 
seara - oră la care se închide - spre a se redeschide, de 
multe ori, a doua zi târziu; aici se vând zi de zi parfumuri, 
alifii şi dresuri de tot felul, pe care le scoate priceputul 
spiţer. Doi ucenici îl ajută la vânzare, dar nu rămân să 
doarmă în casă: ei se duc să se culce în strada Calandre. 
Seara, ucenicii ies cu o clipă înainte de închiderea prăvăliei. 
Dimineaţa se plimbă în sus şi-n jos prin faţa uşii, până ce 
prăvălia se deschide. 

Dugheana de la parter, aşa cum am spus, este întunecoasă 
şi pustie. 

În interiorul ei, destul de larg şi de adânc, sunt două uşi, 
fiecare dând spre”'câte o scară. Una trece chiar prin zid, 
într-o parte. Cealaltă e pe dinafară şi poate fi văzută de pe 


cheiul căruia azi i se spune Quai des Augustins şi de pe 
malul care azi poartă numele de Quai des Orfevres. 

Amândouă duc la încăperea de la primul etaj. 

Această încăpere e la fel de mare ca cea de la parter, 
numai că o perdea întinsă paralel cu podul o împarte în 
două. În fundul primei despărţituri se deschide o uşă care 
dă pe scara exterioară. În cea de-a doua despărţitură se 
află, în partea laterală, uşa ce dă spre scara secretă; numai 
că această a doua uşă e invizibilă, fiind ascunsă de un dulap 
înalt, sculptat, fixat de ea prin nişte cârlige de fier care, 
când uşa se deschide, e împins. Numai Caterina şi cu Rene 
cunoşteau taina acestei uşi. Pe aici urca şi cobora regina; 
lipind urechea sau ochiul de peretele dulapului în care s-au 
făcut nişte găuri, ea asculta şi vedea tot ce se petrecea în 
odaie. 

Alte două uşi, care se văd, se deschid de o parte şi de alta 
a acestei a doua despărţituri. Una din ele dă spre o 
cămăruţă luminată de o lucarnă şi care n-are drept mobilă 
decât un cuptor mare, retorte, alambicuri şi creuzete; e 
laboratorul alchimistului. Cealaltă dă spre o chilie, mai 
ciudată decât restul locuinţei, căci nu e luminată de loc, n- 
are nici covoare, nici mobilier, ci doar un fel de altar din 
piatră. 

Podeaua e făcută din lespezi aplecate din mijloc spre 
margini, iar zidul e mărginit de un soi de jgheab care se 
termină într-o pâlnie prin gaura căruia se văd curgând 
apele întunecate ale Senei. De nişte cuie înfipte în pereţi 
atârnă instrumente de forme stranii, toate ascuţite sau 
tăioase; vârful le e subţire ca al unui ac, tăişul ascuţit ca 
briciul; unele strălucesc ca faţa oglinzii; altele, dimpotrivă, 
sunt de un cenuşiu-şters sau de un albastru-întunecat. 

Într-un colţ se zbat două găini negre legate una de piciorul 
celeilalte; aici e sanctuarul prezicătorului. 

Să ne întoarcem în încăperea din mijloc, cea care are două 
despărţituri. 


Aici intră clienţii de rând: ibişii egipteni, mumiile cu 
panglici aurite, crocodilul care cască spre tavan, tidvele cu 
orbitele goale şi cu dinţii şubrezi, bucoavnele prăfuite, 
roase venerabil de şoareci, se învălmăşesc în ochii 
oaspetelui tulburându-l şi împiedicându-i mintea să gâR. 
Dească drepT. În dosul perdelei sunt sticluţe, cutii de forme 
deosebite, amfore cu înfăţişare sinistră: toate acestea sunt 
luminate de două candele de argint absolut la fel, care par 
să fi fost răpite altarului de la Santa-Maria-Novella sau 
bisericii Dei-Servi din Florenţa şi în care arde un ulei 
înmiresmat, aruncându-şi lumina gălbuie din susul boitei 
întunecate, unde sunt agăţate cu câte trei lănţişoare de fier 
înnegrite. 

Rene, singur, cu braţele încrucişate, se plimba cu paşi 
mari prin cea de-a doua despărţitură a camerei din mijloc, 
clătinând din cap. Rămase adâncit în gânduri triste o 
vreme, apoi se opri în faţa unei nisiparniţe. 

— Ah, ah! făcu el. Am uitat s-o întorc şi, uite, poate că-i 
mult de când s-a scurs tot nisipul. 

Şi privind la luna care se desprindea cu greu dintr-un nor 
mare şi negru ce părea să apese vârful clopotniţei bisericii 
Notre-Dame, adăugă: 

— E nouă. Dacă vine, va veni ca de obicci într-o oră „au o 
oră şi jumătate; deci o să fie timp pentru toate. 

În clipa aceea pe pod se auzi un zgomot uşor. 

Rene îşi lipi urechea la gura unei ţevi lungi al cărei capăt 
răspundea în stradă printr-o altă gură terminată în cap de 
balaur. 

— Nu - făcu Rene - nu-i nici ea, nici ele. Sunt paşii unor 
bărbaţi. Se opresc în faţa uşii mele; vin aici! 

În acelaşi timp se auziră trei lovituri scurte. 

Rene cobori iute; cu toate acestea, se mulţumi să-şi 
lipească urechea de uşă şi nu se pripi să deschidă. 

Cele trei lovituri scurte se auziră din nou. 

— Cine-i acolo? întrebă meşterul Rene. 


— Trebuie neapărat să ne spunem numele? întrebă un 
glas. 

— Neapărat - răspunse Rene. 

— Dacă-i aşa, mă numesc contele Annibal de Coconnas - 
se auzi acelaşi glas. 

— Iar eu,. Contele Lerac de La Mole - adăugă un altul, 
care se auzea acum pentru prima oară. 

— Aşteptaţi, aşteptaţi, domnilor, îndată sunt al 
dumneavoastră! ” în acelaşi timp, Rene, trăgând zăvoarele, 
riclicând drugii, le deschise celor doi tineri uşa pe care se 
mulţumi apoi s-o încuie doar cu cheia; le arătă drumul spre 
scara exterioară şi îi pofti în cea de-a doua despărţitură. 

În clipa în care păşi înăuntru, La Mole îşi făcu pe sub 
mantie semnul crucii: era palid şi mâna-i tremura, fără 6ă 
îşi poată stăpâni această slăbiciune. 

Coconnas privi, pe rânri, fiecare lucru şi tot scrutând, 
dădu la un moment dat de uşa chiliei, pe care vru s-o 
deschidă. 

— Dacă nu vă supăraţi, domnul meu - spuse Rene cu 
glasul lui adânc, apucându-l pe Coconnas de mână - 
oaspeţii care îmi fac cinstea să intre aici nu-s poftiţi decât în 
această parte a odăii. 

— Ah, atunci se schimbă lucrurile! reluă Coconnas. De 
altfel, şi simt nevoia să mă aşez. Şi se lăsă să cadă pe un 
scaun. 

Se scurse o clipă de tăcere adâncă; meşterul Rene aştepta 
ca unul sau altul din cei doi tineri să-l lămurească, în 
răstimp, se auzea respiraţia şuierătoare a lui Coconnas, 
încă nu de tot vindecat. 

— Meştere Rene - se hotări el în sfârşit - eşti un om 
priceput, spune-mi atunci, te rog, dacă voi rămâne schilod 
de pe urma rănii, adică dacă totdeauna voi avea această 
respiraţie tăiată, care mă împiedică să călăresc, să scot 
sabia şi să mănânc omletă cu slănină. 

Rene îşi apropie urechea de pieptul lui Coconnas şi-i 
ascultă atent plămânii. 


— Nu, domnule conte - îi spuse el - vă veţi vindeca. 

— Adevărat? 

— Vă asigur. 

— Îmi faci o mare bucurie. 

O nouă tăcere se aşternu. 

— Nu doriţi să mai aflaţi şi altceva, domnule conte? 

— Ba da - zise Coconnas - aş dori să ştiu dacă-s cu 
adevărat îndrăgostit. 

— Sunteţi - îl încredinţă Rene. 

— De unde ştii? 

— Pentru că mă întrebaţi. 

— Ei, drăcia dracului! Cred că ai dreptate. Dar de cine 
sunt îndrăgostit? 

— De femeia care la fiecare vorbă rosteşte exclamaţia pe 
care aţi scos-o şi dumneavoastră. 

— Într-adevăr - făcu Coconnas înmărmurit - jupâne Ren€, 
eşti un om priceput. E rândul tău acum, La Mole! 

La Mole se îmbujoră la faţă şi se fistici. 

— Ei, ce dracu - zise Coconnas - vorbeşte odată! 

— Vorbiţi! adăugă florentinul. 

— Eu, domnule Rene - se bâlbâi La Mole, al cărui glas se 
liniştea încetul cu încetul - nu vreau să vă întreb dacă sunt 
îndrăgostit, fiindcă ştiu că sunt şi nu mă ascund; dar 
spuneţi-mi dacă voi fi iubit, fiindcă adevărul este că tot ce- 
mi dădea la început speranţe se întoarce acum împotriva 
mea. 

— Poate n-aţi făcut tot ce era de făcut pentru asta. 

— Dar ce se poate face mai mult, domnule, decât să 
dovedeşti, prin respect şi devotament, femeii gândurilor 
tale că e cu adevărat şi profund iubită? 

— Ştiţi - spuse Rene - că astfel de dovezi trec de multe ori 
nebăgate de seamă? 

— Atunci orice nădejde e pierdută? 

— Nu trebuie să chemăm ştiinţa în ajutor. Există în firea 
omenească antipatii pe care le poţi învinge şi simpatii pe 


care le poţi forţa. Fierul nu-i magnet, dar magnetizându-L. 
La rândul său atrage fierul. 

— Fără îndoială, fără îndoială - murmură La Mole - dar 
toate aceste maşinaţii nu-mi fac plăcere. 

— Ah, dacă nu vă fac plăcere, atunci n-ar fi trebuit să 
veniţi la mine. 

— Ei, haide, haide - interveni Coconnas - nu mai fi copil! 
Domnule Rene, poţi să mi-l arăţi pe diavol? 

— Nu, domnule conte. 

— Păcat. Voiam să-i spun vreo două vorbe, poate că aşa i- 
aş insufla curaj lui La Mole. 

— Atunci bine, fie! spuse La Mole. Să vorbim deschis. Mi s- 
a pomenit despre nişte păpuşi de ceară care seamănă de 
minune cu fiinţa iubită. Oare acesta e un mijloc? 

— Fără greş. 

— Şi printr-o astfel de experienţă nu e primejduită întru 
nimic viaţa sau sănătatea celei dragi? 

— De loc. 

— Atunci, să încercăm. 

— Vrei să încep eu? se oferi Coconnas. 

— Nu - zise La Mole - pentru că am intrat în joc, am să 
merg până la capăt. 

— 'Ţineţi mult, arzător, neapărat să ştiţi la ce să vă 
aşteptaţi, domnule de La Mole? întrebă florentinul. 

— Oh! strigă La Mole. Mor să stiu, meştere Ren€! 

În clipa aceasta, la uşa din stradă se auzi o bătaie uşoară, 
atât de uşoară că numai meşterul Rene o auzi şi asta doar 
pentru ca o aştepta. 

Fără să dea de bănuit, îşi apropie urechea de ţeavă, în 
timp ce îi punea întrebări întâmplătoare lui La Mole, şi 
prinse frânturi de glasuri care avură darul să-l lămurească. 

— Spuneţi-vă acum pe scurt dorinţa - îi ceru el - şi 
chemaţi în gând fiinţa pe care-o iubiţi. 

La Mole îngenunche de parc-ar fi vorbit unei zeități, iar 
Rene trecu în prima despărţitură, de unde se strecură fără 


zgomot pe scara exterioară; o clipă mai târziu, paşi uşori 
lunecau pe podeaua dughenei. 

Ridicându-se, La Mole văzu în faţa sa pe meşterul Rene: 
florentinul ţinea în mână o păpuşă mică de ceară, destul de 
prost lucrată, care purta o coroană şi o mantie. 

— Vreţi să fiţi totdeauna iubit de către augusta 
dumneavoastră stăpână? întrebă meşterul de parfumuri. 

— Da, chiar de m-ar costa viaţa, chiar de mi-aş pierde 
sufletul - răspunse La Mole. 

— Bine - murmură florentinul, luând dintr-o cristelniţă 
câteva picături de apă pe vârful degetelor, cu care stropi 
capul păpuşii, rostind totodată câteva vorbe în latineşte. 

La Mole fu străbătut de un fior, înțelegând că se împlinea 
un sacrilegiu. 

— Ce faceţi? întrebă el. 

— Botez această păpuşă cu numele Margareta. 

— Dar de ce? 

— Ca să fac legătura. 

La Mole deschise gura spre a-l împiedica să continue, dar 
o privire batjocoritoare din partea lui Coconnas îl opri. 
Rene, care prinsese mişcarea, se întrerupse. 

— Doar dacă sunteţi pe deplin de acord - zise el. 

— Fă-o! îi dădu dezlegare La Mole. 

Rene desenă pe o fâşie de hârtie roşie câteva semne 
cabalistice, o înfipse într-o andrea de oţel şi cu andreaua 
împunse inima păpuşi. 

Ciudat lucru! Pe buza rănii se ivi o picătură de sânge, după 
care el dădu foc hârtiei. 

Căldura andrelei topi ceara din jur şi uscă picătura de 
sânge. 

— Aşa - spuse Rene - prin forţa acestei legături dragostea 
dumneavoastră va străpunge şi va arde inima femeii pe 
care o iubiţi. 

Coconnas, tare de înger cum era, îşi râdea în barbă şi îşi 
bătea joc în sinea lui de toate astea; dar La Mole, 


îndrăgostit şi superstiţios, simţea cum îltrec sudori de 
gheaţă la rădăcina părului. 

— Şi acum - i se adresă Rene - lipiţi-vă gura de buzele 
păpuşii, rostind: „Margareta, te iubesc; vino, Margareta! , 

La Mole făcu întocmai. 

În această clipă se auzi deschizându-se uşa celei de-a doua 
încăperi, în care era împărţită camera, şi paşi uşori se 
apropiară. Coconnas, curios şi neîncrezător, îşi trase 
pumnalul şi temându-se ca nu cumva Rene să-i facă aceeaşi 
observaţie ca atunci când vrusese să deschidă uşa, sfâşie cu 
pumnalul perdeaua cea groasă şi, apropiindu-şi ochiul de 
crestătura făcută, scoase un strigăt de uimire, căruia îi 
răspunseră două strigăte de femeie. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă La Mole, gata să lase să-i cadă 
păpuşa de ceară, pe care Rene i-o luă din mână. 

— Nimic - îi răspunse Coconnas - nimic, decât că ducesa 
de Nevers şi doamna Margareta sunt aici. 

— Ei bine, necredincioşilor - le vorbi Rene cu un zâmbet 
aspru - vă mai îndoiţi de puterea legăturii? 

La Mole rămase împietrit, zărindu-şi regina. Coconnas avu 
o tresărire de încântare recunoscând-o pe doamna de 
Nevers. Unul îşi închipui că vrăjitoriile meşterului Rene 
chemaseră umbra Margaretei; celălalt, văzând uşa încă 
întredeschisă prin care pătrunseseră încântătoarele 
fantome, găsi îndată dezlegarea minunii într-o lume vulgară 
şi materială. 

În timp ce La Mole îşi făcea cruci şi suspina de-ar fi putut 
face stâncile să se despice, Coconnas avusese tot timpul să- 
şi pună întrebări filosofice şi să gonească diavolul cu 
ajutorul acelui drăcuşor care se cheamă îndoială. Văzând 
prin deschizătura perdelei zăpăceala doamnei de Nevers şi 
zâmbetul puţin batjocoritor al Margaretei, Coconnas 
chibzui că e clipa hotărâtoare şi înțelegând că poţi spune, în 
numele unui prieten, ceea ce în numele tău însuţi nu 
îndrăzneşti să spui, în loc să se îndrepte spre doamna de 
Nevers,. Merse drept spre Margareta şi cu un genunchi în 


pământ, aşa cum a arătat marele Ârtaxerxes în spectacolele 
de bâlci, strigă cu un glas căruia şuierăturile din piept îi 
dădeau o anume forţă: 

— Doamnă, chiar în această clipă, la cererea prietenului 
meu contele de La Mole, meşterul Rene chema umbra 
dumneavoastră; dar, spre marea mea mirare, umbra 
dumneavoastră s-a ivit însoţită de o făptură care mi-e tare 
dragă şi pe care-mi daţi voie s-o prezint prietenului meu. 
Umbră a maiestăţii sale regina de Navara, binevoiţi să 
spuneţi trupului însoţitoarei dumneavoastră să treacă de 
cealaltă parte a perdelei? 

Margareta izbucni în râs şi-i făcu semn Henriettei, care 
trecu dincolo. 

— La Mole, prietene - spuse Coconnas - fii bun de gură ca 
Demostene, ca Cicero, ca domnul cancelar de THospital; şi 
gândeşte-te că e în joc viaţa mea, dacă nu convingi trupul 
doamnei ducese de Nevers că-i sunt cea mai credincioasă, 
mai ascultătoare şi mai umilă slugă. 

— Dar... -: se bâlbâi La Mole. 

— Fă ce-ţi spun; şi dumneata, meştere Ren€, ia seama să 
nu ne tulbure cineva! 

Rene făcu ce-i cerea Coconnas. 

— Ei, drăcia dracului, domnule - spuse Margareta - 
dumneavoastră sunteţi un om de duh! Vă ascult: să vedem, 
poftim, ce aveţi să-mi spuneţi! 

— Vreau să vă spun, doamnă, că umbra prietenului meu, 
fiindcă umbră este, şi aduc drept mărturie faptul că nu mai 
scoate o vorbuliţă, umbra lui, zic, mă roagă să mă folosesc 
de darul de a vorbi pe înţeles pe care-l au trupurile, pentru 
a* vă spune: „Frumoasă umbră, gentilomul descătuşat în 
ăst chip de trupu-i şi-a pierdut şi trupul şi răsuflarea din 
pricina asprimii ochilor dumneavoastră. Dac-aţi fi 
dumneavoastră înşivă, aş cere mai bine meşterului Rene să 
mă arunce într-o groapă cu pucioasă, decât să rostesc astfel 
de vorbe faţă de fiica regelui Henric al II-lea, faţă de sora 
regelui Carol al IX-lea şi de soţia regelui Navarei. Dar 


umbrelor le lipseşte mândria pământească şi nu se supără 
când te îndrăgosteşti de ele. Deci, rugaţi-vă, doamnă, de 
trupul dumneavoastră să iubească puţin sufletul acestui 
biet de La Mole, suflet amărât cum n-a mai fost vreodată; 
suflet suferind mai întâi datorită prieteniei care de trei ori a 
făcut să-i fie înfiptă de câteva degete sabia în pântec; suflet 
ars de focul ochilor dumneavoastră, foc de mii de ori mai 
mistuitor decât toate flăcările iadului. Fie-vă milă dar de 
acest biet suflet, iubiţi-l puţin pe cel ce-a fost frumosul Lia 
Mole şi, dacă nu mai aveţi grai, faceţi un semn, zâmbiţi. 
Duhul prietenului meu e un suflet foarte deştept şi o să 
priceapă totul. Încercaţi, pentru numele lui Dumnezeu, sau 
îmi înfig sabia în trupul lui Ren6, ca datorită puterii pe care 
el o are asupra umbrelor, să o silească pe a dumneavoastră, 
pe care a adus-o la momentul cel mai potrivit, să facă 
lucruri puţin cumsecade pentru o umbră cinstită cum păreţi 
a fi. 

La această cuvântare a lui Coconnas, care se proţăpise în 
faţa reginei ca un Eneas coborât în infern, Margareta nu-şi 
putu stăpâni hohotul de râs şi, păstrând totuşi tăcerea 
potrivită unei umbre auguste într-o asemenea împrejurare, 
îi întinse mâna lui Coconnas. 

El i-o luă cu gingăşie într-a sa, chemându-l pe La Moleipa 

— Umbră a prietenului meu - strigă el - vino repede 
încoace! 

La Mole, înmărmurit şi tremurând, se supuse. 

— Aşa - făcu Coconnas, luându-l de ceafă - acum apropie- 
ţi umbra frumosului tău chip oacheş de această mână 
vaporoasă şi albă. 

Şi Coconnas,. Însoţindu-şi gestul de vorbe, duse mâna 
gingaşă către gura lui La Mole, ţinându-le o clipă lipite una 
de alta, fără ca mâna să încerce să se desprindă din dulcea 
strânsoare. 

Margareta zâmbea mai departe, dar doamna de Nevers, 
speriată încă de ivirea neaşteptată a celor doi gentilomi, nu 
zâmbea. Se simţea prost, cu at.it mai mult cu cât un început 


de gelozie o făcea să creadă că lui Coconnas nu-i era 
îngăduit să-şi uite de propriile sale treburi pentru ale 
altora. 

La Mole ii văzu încruntarea sprâncenelor, îi surprinse 
fulgerul ameninţător din ochi şi cu toată tulburarea 
ameţitoare spre care voluptatea îl împingea să se lase 
pradă, înţelesese primejdia prin care trece prietenul lui şi 
ghici cum trebuia să încerce să-l scape. Se ridică deci şi, 
lăsând mâna Margaretei să se odihnească într-a lui 
Coconnas, se duse s-o strângă pe cea a ducesei de Nevers 
şi, plecându-şi un genunchi, îi vorbi astfel: 

— O, cea mai frumoasă, cea mai iubită dintre femei! 
Vorbesc de femeile vii şi nu de umbre - şi-i aruncă o privire 
zâmbitoare Margaretei - îngăduiţi unui suflet lipsit de 
învelişuri pământene să dreagă scăpările unui trup absorbit 
de o prietenie materială. Domnul de Coconnas nu-i decât un 
bărbat, un bărbat înzestrat cu forţă şi îndrăzneală, adică o 
fiinţă poate frumoasă la vedere, dar pieritoare ca orice 
fiinţă. Cu toate că zi şi noapte îmi vorbeşte de 
dumneavoastră, cu glas rugător, cu toate că l-aţi văzut dând 
lovituri dintre cele, mai puternice din câte au fost vreodată 
date în Franţa, acest maestru al vorbei câtă vreme se află 
lângă o umbră nu se încumetă să vorbească unei femei vii. 
De aceea s-a adresat umbrei reginei, însărcinându-mă pe 
mine să vorbesc frumosului dumneavoastră trup, să vă spun 
că vă depune la picioare inima şi sufletul; că roagă ochii 
dumneavoastră dumnezeieşti să-l privească cu milă, 
degetele trandafirii şi arzătoare să-i facă un semn; glasul 
cald şi armonios să-i spună cuvinte care nu se uită; şi de nu, 
m-a mai rugat ceva, adică, de nu va putea să vă înduplece, 
să împlântaţi pentru a doua oară spada mea, care are un 
tăiş adevărat, căci săbiile n-au umbre decât la soare, să 
împlântaţi, vă spun, pentru a doua oară sabia mea în trupul 
lui, fiindcă n-ar putea trăi dacă nu-i îngăduiţi să trăiască 
doar pentru dumneavoastră. 


Pe câtă vervă şi haz pusese Coconnas în cuvântarea lui, pe 
atâta simţire, forţă îmbietoare şi sfiiciune gingaşă arătare 
La Mole în ruga sa. 

Ochii Henriettei se întoarseră de la cel pe care-l ascultase 
tot timpul cât vorbise, aţintindu-se asupra lui Coconnas, să 
vadă dacă expresia de pe chipul gentilomului se potrivea cu 
predica de îndrăgostit a prietenului său. Păru să fie 
mulţumit, căci îmbujorată, gâfâind, învinsă. Îl iscodi pe 
Coconnas cu un zâmbet care-i descoperi două şiraguri de 
perle înfipte în mărgean: 

— Să fie oare adevărat? 

— Ei, drăcia dracului - strigă Coconnas, vrăjit de această 
privire şi arzând de acelaşi foc - e adevărat!... Oh, da, 
doamnă, e adevărat adevarat, v-o spun, pe viaţa 
dumneavoastră, v-o spun pe moartea mea, e adevărat! 

— Atunci, vino! spuse Henriette întinzându-i mâna, cu o 
dăruire pe care o adeverea şi tânjirea ochilor. 

Coconnas îşi aruncă în aer toca de catifea şi dintr-un salt 
fu lângă tânăra femeie, în timp ce La Mole, chemat la 
rândul său de un gest al Margaretei, schimbă locul cu cel al 
prietenului, ca într-o figură de cadril. 

În aceeaşi clipă, pe uşa din fund se ivi Ren€. 

— 1 Tăcere!... strigă el cu un glas care le stinse 
înflăcărarea. Tăcere! 

În zidul gros se auzi scârţâitul cheii în broască şi 
scrâşnetul uşii care se învârtea în balamale. 

— Dar, pare-mi-se - vorbi Margareta cu trufie - că nimeni 
n-are dreptul să intre aici când suntem noi! 

— Nici chiar regina-mamă? îi murmură Rene la ureche. 

Margareta se repezi pe scara exterioară, trăgându-i pe La 
Mole după ea; Henriette şi Coconnas, pe jumătate 
îmbrăţişaţi. O zbughiră pe urmele lor, toţi patru zburând 
cum zboară, la cel mai mic zgomot nedorit, păsările cinqase 
care s-au giugiulit pe o ramură înflorită. 

XX GĂINILE NEGRE Era şi timpul să dispară cele două 
perechi. Caterina tocmai vâra cheia în broasca celei de-a 


doua uşi în clipa în care Coconnas şi doamna de Nevers 
ieşeau prin uşa din funD. Aşa încât Caterina, intrând, mai 
auzi totuşi scârţăitul scării sub paşii fugarilor. 

Îşi plimbă în jur ochii ei cercetători şi oprindu-şi în cele din 
urmă privirea bănuitoare asupra lui Rene, care stătea în 
picioare, aplecat în faţa ei, îl întrebă: 

— Cine era aici? 

— Nişte îndrăgostiţi care au luat de bune vorbele mele 
când le-am dat asigurări că se iubesc. 

— Să lăsăm asta - zise Caterina, ridicând din umerlL Mai e 
cineva pe-aici? 

— Nimeni decât maiestatea voastră şi cu mine. 

— Ai făcut ce ţi-am spus? 

— Vă referiţi la găinile negre? 

— Da. 

— Sunt gata, doamnă. 

— Ah, de-ai fi fost evreu! murmură Caterina. 

— Eu, evreu, doamnă, de ce? 

— Ai fi putut să citeşti acele cărţi preţioase pe care le-au 
scris evreii în privinţa sacrificiilor. Am pus să mi se traducă 
una clin ele şi am văzut că evreii nu căutau ca romanii 
prevestirile în inimă sau în ficat, ci în felul cum e aşezat 
creierul şi în literele ce au fost desenate acolo da mina 
atotputernică a destinului. 

— Da, doamnă! Am auzit şi eu pe unul din prietenii mei un 
rabin bătrân, vorbind despre aceasta. 

— Există litere în aşa fel desenate - spuse Catarina - încât 
deschid o adevărată cale pentru profeţii] numai că învățații 
caldeeni recomandă... 

— Recomandă... ce anume? întrebă Rene, văzând ca 
regina şovăie. 

— Recomandă ca experienţa să se facă pe creiere 
omeneşti, pentru că sunt mai dezvoltate şi mai uşor de 
supusvoinţei celui ce întreabă. 

— Vai, doamnă - făcu Rene - dar maiestatea voastră ştie 
prea bine că e cu neputinţă! 


— Sau cel puţin greu - recunoscu Caterina - dai” dac-am fi 
ştiut aceasta de sfântul Bartolomeu... He-he” Ren6, ce 
recoltă bogată! Dar o să am grijă să mă gân-f dese... la 
primul osândit. Şi până atunci, să rămânem ceea ce putem 
face... Odaia pentru jertfe e pregătită 

— Da, doamnă. 

— Să trecem acolo. 

Rene aprinse o luminare făcută dintr-un amestec ciu-' dat, 
cu un miros când suav şi pătrunzător, când înecăcioa şi 
fumegând, ceea ce arăta că era făcută din mai multe ma-t 
terii: apoi, făcând lumină în calea Caterinei, păşi el mai întâi 
în chilie. 

Caterina alese ea însăşi dintre uneltele de sacrificiu un 
cuţit de oţel albăstrui, în timp ce Rene se duse să aducă una 
din cele două găini care, într-un colţ al odăii, îşi roteau 
neliniştite ochii lor de aur. 

— Cum să facem? 

— Să întrebăm ficatul uneia şi creierul celeilalte. Dacă cele 
două încercări vor da acelaşi rezultat, va trebui să credem, 
mai ales dacă rezultatele se potrivesc cu cele căpătate mai 
înainte. 

— Cu ce începem? 

— Cu încercarea ficatului. 

— Bine - făcu Rene. 

Şi prinse găina de cele două inele aşezate de fiecare parte 
a micului altaR. În aşa fel încât pasărea întoarsă pe spate 
nu putea decât să se zbată fără să se urnească din loc. 

Caterina îi spintecă pieptul cu cuțitul dintr-o dată. 

Pasărea scoase trei ţipete şi muri după ce se zbătu 
îndelung. 

— Tot trei strigăte - murmură Caterina - prevestirea a trei 
morţi! 

Apoi ii deschise măruntaiele. 

— Şi ficatul la stânga - urmă ea - tot la stânca, moarte 
întreită urmată de o prăbuşire! Rene, ştii, e înspăimântător! 


— Doamnă, trebuie să vedem dacă prevestirile celui de-al 
doilea sacrificiu vor fi la fel cu ale celui dintâi. 

Florentinul desprinse stârvul găinii şi-l zvârli într-un colţ; 
se duse apoi spre cealaltă pasăre, care, văzând ce soartă 
avusese surata ei, încercă să scape gonind prin încăpere. În 
sfârşit, văzându-se încolţită într-un ungher, zbură peste 
capul lui Rene şi în zbO. Rul ei stinse luminarea pentru 
descântece din mâna Caterinei. 

— Vezi, Rene? făcu regina. Aşa o să se stingă şi stirpea 
noastră. O să sufle moartea peste ea şi o să piară de „pe 
faţa pământului. Totuşi, sunt trei fii, trei fii! şopti ea 
abătută. 

Rene îi luă luminarea stinsă din mână şi se duse în odaia 
de alături s-o aprindă. 

Când se întoarse, văzu că găina îşi vârâse capul în jgheab. 

— De astă dată - spuse Caterina - n-o să mai ţipe, pentru 
că o să-i retez capul dintr-o dată. 

Şi, într-adevăr, când găina fu legată, Caterina îi reteză 
capul dintr-o dată, aşa cum spusese. Dar în ultimul ei spasm 
ciocul păsării se deschise de trei ori şi se închise pentru 
totdeauna. 

— Vezi! făcu Caterina înspăimântată. Dacă nu-s trei 
strigăte, sunt trei suspine. Trei, tot trei! Vor muri toţi trei! 
înainte să se ducă, toate aceste suflete numără şi cheamă 
până la trei. Să vedem acum semnele capului. 

Şi Caterina tăie creasta pălită a păsării, deschise cu 
băgare de seamă craniul şi, spintecându-l în aşa fel încât să 
lase descoperiţi lobii creierului, încercă să dea de conturul 
unei litere oarecare în sinuozităţile sângerânde pe care le 
desenează despărţitură dintre părţile creierului. 

— La fel! strigă ea plesnind din palme. La fel! Şi de astă 
dată prevestirea e limpede, mai limpede ca niciodată! Vino 
şi priveşte! 

Rene se apropie. 

— Ce literă e asta? întrebă Caterina arătându-i un semn. 

— Un H - răspunse Rene. 


— De câte ori se repetă? 

Rene numără: 

— De patru ori - răspunse el. 

— Eh, eh! Sau nu? Asta e, adică, Henric al IV-lea! Oh! 
bombăni ea azvârlind cuțitul. Urmaşii mei sunt blestemaţi! i 
Femeia palidă ca un cadavru, luminată de flacăra lugubră a 
luminării, încleştându-şi mâinile însângerate, avea o 
înfăţişare înspăimântătoare. 

— O să domnească - spuse ea cu un suspin de desperare - 
o să domnească! 

— O să domnească! repetă Rene, învăluit într-o adâncă 
visare. * 

Cu toate acestea, umbra întunecată de pe faţa Caterinei se 
şterse curând la scăpărarea unui gând care păru să se 
nască în adâncul minţii ei. 

— Rene - spuse ea, întinzând mina spre florentin, fără să- 
şi ridice capul lăsat pe piept - Ren€, nu există oare o 
poveste cumplită a unui medic din PeruzA. Care dintr-o 
singură lovitufă, cu ajutorul unei alifii, şi-a otrăvit fiica şi pe 
iubitul ei? 

— Da, doamnă. 

— Cine era acest iubit?... urmă Caterina, mereu gândi 
toare. 

— Era regele Ladislau, doamnă. 

— Ah, da, adevărat! murmură ea. Ştii vreun amănunt al 
acestei poveşti? 

— O am într-o carte veche - răspunse Rene. 

— Ei bine, să trecem în odaia de alături. Şi să mi-o 
împrumuţi. 

leşiră amândoi din chilie şi Rene închise uşa în urma lui. 

— Maiestatea voastră îmi porunceşte să pregătesc vreo 
nouă jertfă? întrebă florentinul. 

— Nu, Rene, nu! Deocamdată sunt destul de lămurită. Să 
aşteptăm până ce vom putea avea capul vreunui osândit şi 
în ziua execuţiei te vei înţelege cu călăul. Rene se plecă în 
semn de încuviinţare, apoi se apropie cu luminarea în mână 


de rafturile unde erau aşezate cărţile, se urcă pe un scaun, 
luă una din ele şi o înmână reginei. 

Caterina o deschise. 

— Ce-i asta? zise ea. „Despre felul de a creşte şi hrăni 
şoimi, ereţi şi ulii, ca să fie curajoşi, cutezători şi gata 
oricând de zbor”. 

— Aii, iertare, doamnă, am greşit! Acesta e un tratat de 
vânătoare scris de un învăţat, anume Lucquois, pentru 
vestitul Castruccio Castracani. Era alături de cealaltă şi e 
legată la fel. Am luat-o din greşeală. De altfel, şi asta e o 
carte de preţ; sunt doar trei exemplare pe lume: unul al 
bibliotecii din Veneţia, altul care a fost cumpărat de 
strâbunul vostru, Laurenţiu, şi care a fost dăruit de către 
Petru de Medicis regelui Carol al VIII-lea când a trecut prin 
Florenţa, şi al treilea pe care îl vedeţi. 

— Îl respect - spuse Caterina - din pricina rarităţii Gale; 
dar fiindcă n-am nevoie de el, ţi-l înapoiez. 

Întinse mâna dreaptă spre Ren6, ca să primească cealaltă 
carte, în timp ce cu stânga îi înapoie tomul primit mai 
înainte. 

De astă dată Rene nu se înşelase, era chiar cartea pe care 
ea o dorea. Florentinul cobori, o frunzări o clipă şi i-o 
întinse deschisă. 

Caterina se aşeză la o masă. Rene puse alături luminarea 
pentru făcut descântece şi ia lumina acelei flăcări albăstrui 
regina citi câteva rânduri cu glas scăzut. 

— Bine - făcu ea după un răstimp, închizând cartea. lată 
tot ce voiam să ştiu. 

Se ridică, lăsând tomul pe masă şi luând cu sine, în 
adâncul cugetului ei, gândul ce-i încolţise şi trebuia să 
crească. 

Rene aştepta respectuos, cu luminarea în mână, ca regina, 
care părea gata de plecare, să-i dea noi porunci, ori să-i 
pună vreo altă întrebare. 

Caterina făcu câţiva paşi cu capul înclinat, cu degetul la 
gură şi fără să scoată o vorbă. 


Apoi, oprindu-se deodată în faţa lui Rene şi ridicând spre 
el ochii ei rotunzi şi nemişcaţi, ca ai unei păsări răpitoare, îi 
zise: 

— Hai, mărturiseşte-mi acum că i-ai pregătit o li-* coare! 

— Cui? întrebă Rene, tresărind. 

— Doamnei de Sauve. 

— Eu, doamnei de Sauve?! făcu Rene. Niciodată! 

— Niciodată? 

— Pe legea mea, jur! 

— Şi totuşi la mijloc e o vrăjitorie, căci o iubeşte ca un 
nebun, deşi n-are faimă de bărbat credincios. 

— Cine, doamnă? 

— Ei, blestematul de Henric, care va urma la tron celor 
trei fii ai noştri, şi i se va spune într-o bună zi Henric al IV- 
lea, şi care e fiul Jeannei d'Albret. 

Şi după aceste ultime cuvinte, Caterina scoase un suspin 
eare-l făcu pe Rene să tremure, căci îi amintea de 
faimoasele mănuşi pe care, din ordinul Caterinei, le 
pregătise pentru regina Navarei. 

— Tot se mai duce pe acolo? întrebă Rene. 

— Tot se mai duce - îi răspunse Caterina. 

— Credeam că regele Navarei s-a întors definitiv la soţia 
lui. 

— Comedie, Rene, comedie! Nu ştiu ce urmăresc, dar se 
unesc cu toţii ca să mă înşele. Chiar fiica mea Margareta e 
împotriva mea; poate că şi ea aşteaptă moartea fraţilor ei, 
poate că nădăjduieşte să ajungă regina Franţei. 

— Da, poate - zise Rene cufundat din nou în visurile lui şi 
făcându-se ecoul cumplitelor bănuieli ale Caterinei. 

— În sfârşit, o să vedem noi - adăugă Caterina. 

Şi se îndreptă spre uşa din fund, socotind fără îndoială că 
era de prisos să mai coboare prin scara secretă, convinsă că 
nu mai era nimeni pe acolo. 

Rene o luă înainte şi după câteva clipe amândoi se aflau în 
dugheana meşterului de parfumuri. 


— Mi-ai făgăduit dresuri noi pentru mâini şi pentru buze, 
Rene - îi zise ea. A venit iarna şi ştii bine că pielea suferă la 
frig. 

— Le-am şi pregătit, doamnă, şi mâine vi le-aduc. 

— Mâine seară n-ai să mă găseşti decât după nouă sau 
chiar zece. Peste zi am să-mi fac rugăciunile. 

— Bine, doamnă, voi fi la Luvru la orele nouă. 

— Doamna de Sauve are mâini frumoase şi gură frumoasă 
- făcu Caterina pe un ton nepăsător. Ce alifie foloseşte? 

— Pentru mâini? 

— Da, să spunem pentru mâini. 

— Alifie de floarea-soarelui. 

— Şi pentru buze? 

— Pentru buze o să folosească noul amestec pe care l-am 
născocit şi din care gândeam să aduc mâine maiestăţii 
voastre, şi ei, într-o cutie. 

Caterina rămase pe gânduri o clipă. 

— La drept vorbind, fiinţa asta e frumoasă - zise ea, 
răspunzând unui gând ascuns - şi nu-i nimic de mirare că 
bearnezul o iubeşte pătimaş. 

— Mai cu seamă că vă este credincioasă - spuse Rene - 
sau cel puţin aşa cred. 

Caterina zâmbi şi ridică din umeri. 

— Cinci o femeie iubeşte - zise Caterina - e ea vreodată 
credincioasă altcuiva decât iubitului ei?! I-ai pregătit vreo 
licoare, Rene? 

— Vă jur că nu, doamnă! 

— Bine! Să nu mai vorbim. Arată-mi alifia cea nouă de care 
mi-ai vorbit şi care trebuie să-i facă buzele şi mai proaspete, 
şi mai trandafirii. 

Rene se apropie de un raft şi îi arătă Caterinei şase cutiuţe 
de argint de aceeaşi formă, adică rotunde, aşezate una 
lângă alta. 

— Iată singura licoare pe care mi-a cerut-o - spuse Rene. 
E adevărat, aşa cum spune maiestatea voastră, că am 


pregătit-o anume pentru ea, căci are buzele atât de 
catifelate şi de gingaşe, încât şi soarele, şi vântul le crapă. 

Caterina deschise una din cutiuţe, în care se afla o alifie de 
un roşu fermecător. 

— Rene - zise ea - dă-mi alifia pentru mâini; o voi lua cu 
mine. 

Rene plecă cu luminarea să caute într-un sertar special 
ceea ce îi ceruse regina. Totuşi se întoarse destul de iute 
încât să i se pară că o vecie pe Caterina că ascunde cu 
repeziciune una din cutiuţe sub mantia ei. Era prea obişnuit 
cu aceste furtişaguri ale reginei-mame, ca să mai aibă 
stângăcia să-i arate că a văzut-o. El luă deci alifia cerută, o 
puse într-o pungă înflorată şi i-o întinse. 

— Iat-o, doamnă! 

— Mulţumesc, Rene! reluă Caterina. 

Apol. După o clipă de tăcere: 

— Nu-i duce alifia asta doamnei de Sauve decât peste opt 
sau zece zile. Vreau să fiu prima care o încearcă. 

Şi dădu să plece. 

— Maiestatea voastră vrea s-o însoțesc? întrebă Rene. 

— Doar până la capul podului - răspunse Caterina. Acolo 
mă aşteaptă gentilomii mei cu litiera. 

leşiră amândoi şi merseră până la colţul străzii Barillerie, 
unde patru gentilomi călări şi o litieră fără blazon o 
aşteptau pe Caterina. 

Cum se întoarse, prima grijă a lui Rene fu să-şi numere 
cutiuţele cu alifie. 

Una lipsea. * 

LOCUINŢA DOAMNEI DE SAUVE Bănuielile Caterinei se 
adevereau. Henric îşi reluase vechile lui obiceiuri şi seară 
de seară se ducea la doamna de Sauve. La început făcea 
drumul acesta în cea mai mare taină; apoi, pierzându-şi 
neîncrederea, se arătă încetul cu încetul mai puţin 
prevăzător, aşa încât Caterinei nu-i trebui prea mult ca să-şi 
dea seama că Margareta era numai cu numele regina 
Navarei, adevărata regină fiind doamna de Sauve. 


La începutul acestei povestiri am pomenit câte ceva 
despre locuinţa doamnei de Sauve; dar uşa pe care Dariole 
i-o deschise reginei Navarei s-a închis ermetic în urma lui, 
aşa că locuinţa aceasta, leagănul iubirilor tainice ale 
bearnezului, ne rămâne de fapt cu totul necunoscută. 

Locuinţa aceasta - una de felul acelora pe care prinții le 
dăruiesc tovarăşilor lor de petreceri, în palatele lor, ca să-i 
poată avea (Micind aproape - era mai mică şi mai puţin 
plăcută decât oricare alta din oraş. Se afla, după cum am 
mai spus, la al doilea cat, aproape deasupra apartamentelor 
lui Henric, iar uşa dădea într-un coridor al cărui capăt era 
luminat de o fereastră în ogivă, împărţită în ochiuri cu ramă 
de plumb, care, şi în cele mai frumoase zile ale anului, nu 
lăsau să pătrundă decât o geană de lumină. Iarna, încă de 
pe la trei după-masă, trebuia să aprinzi aici o lampă şi cum, 
atât vara cât şi iarna, avea aceeaşi cantitate de ulei în ea, 
pe la zece se stingea, oferind astfel îndrăgostiţilor, o dată cu 
venirea iernii, o siguranţă şi mai mare. 

O mică anticameră tapisată cu damasc de mătase, cu flori 
mari, galbene pe ea, o cameră de primire îmbrăcată în 
catifea albastră, un dormitor al cărui pat cu coloane 
răsucite şi perdele de mătase vişinie era aşezat într-un 
alcov împodobit cu o oglindă înrămată în argint şi cu două 
tablouri pictate reprezentând pe Venus şi Adonis - aceasta 
era locuinţa, astăzi am spune cuibul, încântătoarei doamne 
din suita reginei Caterina de Medicis. 

Dac-ai fi căutat bine, ai mai fi găsit într-un colţ întunecat, 
în faţa unei măsuţe de toaletă de pe care nu lipsea niciuna 
din ustensile, o uşiţă ce dădea într-un fel de cameră de 
rugăciune, unde, aşezat pe un podium cu două trepte, se 
afla un scăunel de rugăciune. În această încăpere, parcă 
pentru a îndrepta păcatul celor două tablouri mitologice de 
care am pomenit mai sus, erau atârnate trei sau patru 
icoane de cea mai exaltată spiritualitate. Printre ele, 
atârnate de cuie aurite, se aflau arme dintre acelea pe care 
le purtau doar femeile, căci în acele vremuri de tainice 


uneltiri, femeile umblau înarmate ca şi bărbaţii şi uneori 
mânuiau arma cu tot atâta îndemânare ca şi ei. 

În seara aceea - a doua zi după întâmplările petrecute la 
meşterul Rene şi pe care le-am povestit - doamna de Sauve, 
aşezată pe o canapea în dormitor, îi vorbea lui Henric 
despre temerile şi despre dragostea ei şi ca să-i dovedească 
cât se temea şi cât îl iubea, îi aminti ce mare credinţă îi 
arătase în noaptea aceea de pomină de după sfântul 
Bartolomeu, pe care, dacă cititorul n-a uitat, Henric o 
petrecuse în apartamentele soţiei lui. 

La rându-i, Henric îi spunea cât îi e de recunoscător. 

Doamna de Sauve, îmbrăcată într-o simplă rochie de casă 
de batist, era încântătoare în seara aceea, iar Henric părea 
cum nu se poate mai recunoscător. 

Şi în această atmosferă, cum Henric era cu adevărat 
îndrăgostit, se lăsă pradă visurilor, iar doamna de Sauve, 
care în cele din urmă se lăsase şi ea în voia acestei iubiri pe 
care i-o poruncise Caterina, se uită stăruitor la Henric, să-i 
citească în privire dacă vorbele nu minţeau. 

— Haide, Henric - îl îndemnă doamna de Sauve - fii cinstit 
şi spune: în noaptea pe care ai petrecut-o în cămăruţa 
maiestăţii sale regina Navarei, cu domnul de La Mole la 
picioarele tale, nu ţi-a părut rău că acest gentilom se găsea 
între tine şi dormitorul reginei? 

— Ba da, e adevărat, draga mea - îi răspunse Henric - căci 
ca să pot ajunge aci, în camera unde mă simt atât de bine şi 
unde sunt atât de fericit, trebuia să trec prin încăperea 
aceea. 

Doamna de Sauve zâmbi. 

— Şi de-atunci n-ai mai intrat acolo? 

— Decât atunci când ţi-am spus. 

— Şi nici n-ai să te mai duci vreodată fără să-mi spui? 

— Niciodată. 

— Juri? 

— Bineînţeles că da, dac-aş mai fi hughenot, numai că... 

— Numai că ce? 


— Numai că religia catolică, ale cărei dogme le învăţ 
acum, ne spune că nu trebuie să jurăm niciodată. 

— Gasconule! făcu doamna de Sauve, clătinând din cap. 

— Dar tu, Charlotte - reluă Henric - dacă te-aş întreba, tu 
mi-ai răspunde? 

— Bineînţeles. Eu n-am ce ascunde. 

— Haide, Charlotte, explică-mi o clată pentru totdeauna, 
cum se face că, după ce te-ai împotrivit cu atâta 
îndărătnicie înainte de căsătoria mea, te-ai arătat apoi mai 
puţin crudă cu mine, care nu sunt decât un bearnez 
stângaci, un provincial caraghios şi, în sfârşit, un prinţ prea 
sărac ca să pot păstra strălucirea nestematelor coroanei 
mele? 

— Henric - spuse Charlotte - îmi ceri cheia enigmei pe 
care o caută de trei mii de ani încoace toţi filosofii lumii! 
Henric, să nu întrebi niciodată o femeie de ce te iubeşte; 
mulţumeşte-te s-o întrebi: „Mă iubeşti?” 

— Mă iubeşti, Charlotte? o întrebă Henric. 

— Te iubesc - răspunse doamna de Sauve cu un zâmbet 
fermecător, strecurându-şi mâna ei frumoasă în cea a 
iubitului ei. 

Henric îi ţinu mâna. 

— Dar - își urmă el gândul - dar dacă aş găsi eu cheia pe 
care o caută zadarnic filosofii de trei mii de ani, sau cel 
puţin dac-aş găsi-o doar în ceea ce te priveşte pe tine, 
Charlotte? 

Doamna de Sauve roşi. 

— Mă iubeşti - continuă Henric - aşa că n-am ce să te mai 
întreb şi mă pot socoti cel mai fericit om din lume. Dar 
fericirii îi lipseşte întotdeauna ceva. În sânul paradisului 
Adam n-a fost cu totul fericit şi a muşcat din mărul acela 
blestemat, care ne dă la toţi o nevoie a curiozităţii, făcându- 
ne să ne trecem viaţa în căutarea necunoscutului. 

Spune-mi, draga mea, dacă vrei să mă ajuţi să găsesc ceea 
ce încerc să aflu: nu cumva, la început, regina Caterina te-a 
îndemnat să mă iubeşti? 


— Henric - făcu doamna de Sauve - vorbeşte mai încet 
când pomeneşti de regina-mamă. 

— A - izbucni Henric, cu o nepăsare şi o încredere care o 
înşelară chiar şi pe doamna de Sauve - altădată trebuia să 
mă feresc de ea, de această mamă minunată, căci pe atunci 
nu ne aveam bine; acum însă, când soţul fiicei ei... 

Soţul doamnei Margareta! zise Charlotte, roşind de 
gelozie. 

— E rândul tău să vorbeşti mai încet - îi spuse Henric. 
Acum când am devenit soţul fiicei ei, suntem cei mai buni* 
prieteni din lume. Ce vpiau? Să trec la catolicism, pare-se. 
Ei bine! Harul divin a coborât asupra mea; şi prin mijlocirea 
sfântului Bartolomeu, am trecut. Ne avem acum ca fraţii, ca 
nişte buni creştini. 

— Şi regina Margareta? 

Regina Margareta - spuse Henric - ei, da! Ea e legătura 
care ne uneşte. 

— Dar mi-ai spus, Henric, că regina Navarei, ca răsplată 
pentru credinţa mea faţă de ea, a fost generoasă cu mine. 
Dacă nu m-ai minţit şi dacă această generozitate, pentru 
care îi păstrez atâta recunoştinţă, e adevărată, atunci nu e 
nimic mai mult decât o legătură convenţională, ce poate fi 
ruptă cu uşurinţă. Pe un astfel de sprijin nu te poţi deci 
bizui, căci pe nimeni nu l-ai putut convinge de această 
pretinsă înţelegere. 

— Mă bizui totuşi, şi de trei luni de asta dorm liniştit. 

— Atunci, Henric - strigă doamna de Sauve - m-ai înşelat 
şi doamna Margareta e într-adevăr soţia ta! 

Henric zâmbi. 

— Ascultă, Henric! făcu doamna de Sauve. Zâmbetele 
astea mă scot din sărite şi, cât ai fi tu de rege, îmi vine 
câteodată să-ţi scot ochii. 

— Iată dar - făcu Henric - că această legătură a început să 
fie ceva convingător, de vreme ce, aşa rege cum sunt, ai 
vrea să-mi scoţi ochii, crezând că între mine şi ea ar fi ceva. 


— Henric! Henric î spuse doamna de Sauve. Cred că nici 
bunul Dumnezeu nu mai ştie ce ai în cap. 

— Cred, draga mea - îi răspunse Henric - că la început 
Caterina te-a îndemnat să mă iubeşti, că apoi te-a îndemnat 
propria ta inimă, şi că atunci când aceste două glasuri îţi 
vorbesc, tu nu-l mai auzi decât pe al inimii. Acum te iubesc 
şi eu, din tot sufletul, şi de aceea când voi avea vreo taină, 
nu ţi-o voi încredința, bineînţeles de frică să nu te 
compromit... căci prietenia reginei e schimbătoare, e 
prietenia unei soacre. 

Dar nu asta era ceea ce aştepta Charlotte; ei i se părea că 
ori de câte ori voia să scotocească în adâncurile nesfârşite 
ale acestei inimi, vălul dintre ea şi iubitul ei se îngroşa, 
devenea tare ca un zid şi îi despărţea. 

La auzul acestor vorbe, ea simţi cum ochii i se umplu de 
lacrimi şi cum tocmai bătea ceasul zece, spuse: 

— Sire, e ora de culcare; obligaţiile mele îmi impun să fiu 
dis-de-dimineaţă lângă regina-mamă. 

— Deci, drkga mea, astă-seară mă goneşti? o întrebă 
Henric. 

— Sunt tristă, Henric, şi ai să mă găseşti morocănoasă, n- 
ai să mă mai iubeşti. Vezi deci că e mai bine să pleci. 

— Fie Î răspunse Henric. Dacă vrei aşa, atunci plec, 
Charlotte, numai că, pe toţi dracii, ai să-mi îngădui să mai 
rămân până te culci! 

— Dar n-ai s-o faci pe regina Margareta să aştepte dacă 
rămâi, sire? 

Charlotte -. Rosti Henric cu seriozitate - ne înţelesesem 
parcă să nu mai pomenim de regina Navarei, şi pare-mi-se 
că astă-seară numai de ea am vorbit Doamna de Sauve oftă, 
aşezându-se în faţa măsuţei de toaletă. Henric luă un şcaun 
şi, trăgându-l lângă fotoliul iubitei sale, se lăsă pe el cu un 
genunchi, sprijinindu-se cu coatele de spătar. 

— Hai, micuța mea Charlotte, vreau să văd cum te faci 
frumoasă şi, orice-ai spune tu, frumoasă doar pentru mine. 


Dumnezeule! Ce de lucruri, ce de flacoane de parfum, câte 
punguţe cu pudră, şi câte sticluţe, câte borcănaşe! 

— Par multe - suspină Charlotte - şi sunt totuşi prea 
puţine, dacă n-am găsit încă mijlocul să-ţi stăpânesc singură 
inima! 

— Hai, te rog - făcu Henric - să nu ne întoarcem iar la 
politică! La ce-i bună pensuliţa asta atât de subţire şi de 
gingaşă? Nu cumva Jupiterul meu olimpian îşi face 
sprâncenele cu ea? 

— Da, sire - zâmbi doamna de Sauve - ai ghicit dintr-o 
dată. 

— Şi pieptănaşul ăsta frumos de fildeş? 

— Cu el îmi fac cărarea. 

— Dar această încântătoare cutiuţă de argint cu capacul 
gravat? 

— Oh, mi-a trimis-o Rene, sire, e vestita alifie pe care mi-o 
făgăduise de atâta vreme ca să-mi îndulcească buzele pe 
care maiestatea ta a binevoit să le găsească câteodată 
destul de dulci. 

Vrând parcă să întărească ceea ce spusese fermecătoarea 
femeie, a cărei frunte se lumina pe măsură ce discuţia se 
întorcea pe făgaşul cochetăriei, Henric îşi lipi buzele de 
buzele baroanei pe care aceasta şi le privea cu grijă în 
oglindă. 

Charlotte luă în mână cutiuţa cu pricina, fără îndoială 
pentru a-i arăta lui Henric cum se foloseşte alifia vişinie, 
dând, deodată, se auzi un ciocănit scurt în uşa anticamerei, 
la care cei doi îndrăgostiţi tresăriră. 

— Bate cineva, doamnă - anunţă Dariole, vârându-şi capul 
prin crăpătura perdelei. 

— Vezi cine bate şi întoarce-te! îi porunci doamna de 
Sauve. 

Henric şi Charlotte se priviră cu nelinişte. Henric se 
pregătea să se retragă în camera de rugăciuni, unde se mai 
adăpostise şi în alte rânduri, când Dariole se întoarse. 

— Doamnă - spuse ea - e Rene, meşterul de parfumuri. 


La auzul acestui nume, Henric se încruntă şi, fără să vrea, 
strânse din buze. 

— Să nu-l primesc? întrebă Charlotte. 

— Nu! răspunse Henric. Meşterul Rene nu face nimic fără 
vreun motiv anume; dac-a venit, înseamnă că are motive să 
vină. 

— Atunci vrei să te ascunzi? 

— Ar fi de prisos - spuse Henric - căci meşterul Rene ştie 
tot, ştie deci şi că mă aflu aici. 

— Dar nu cumva maiestatea voastră are de ce să se supere 
de prezenţa lui? 

— Eu?! făcu Henric, silindu-se să pară nepăsător, ceea ce, 
cu toată stăpânirea lui de sine, nu-i izbuti pe deplin. Eu?! 
De loc! Ce-i drept, prea bine nu ne avem; dar din seara 
sfântului Bartolomeu ne-am împăcat. 

— Să intre! porunci doamna de Sauve Dariolei. 

O clipă mai târziu apăru Rene, care dintr-o privire, 
cuprinse toată încăperea. 

Doamna de Sauve rămase în faţa măsuţei de toaletă. 

Henric îşi reluase locul pe canapea. 

Charlotte era în lumină şi Henric în întuneric. 

— Doamnă - începu Ren6, pe un tot familiar, dar cuviincios 
- am venit să vă cer iertare. 

— Pentru ce anume, Rene? întrebă doamna de Sauve, cu 
acea bunăvoință pe care o au întotdeauna femeile frumoase 
fată de furnizorii din jur care le ajută să fie şi mai frumoase. 

— Pentru că vă făgăduisem de atâta vreme alifiile acelea 
pentru frumoasele dumneavoastră buze şi pentru că... 

— Şi pentru că ţi-ai ţinut făgăduiala abia azi, nu-i aşa? îl 
întrerupse Charlotte. 

— Azi? făcu Rene. 

— DA. Abia azi, şi mai precis, astă-seară, când am primit 
cutia pe care mi-ai trimis-o. 

— Da, adevărat - zise Rene, aruncând o căutătură ciudată 
spre cutiuţa cu dresuri, care se afla pe măsuţa doamnei de 


Sauve şi care era aidoma cu cele pe care le avea el în 
prăvălie. * 

— Eram sigur! şopti el. Aţi folosit din ea? 

— Nu încă, voiam tocmai să încerc, când ai intrat 
dumneata. 

Pe chipul lui Rene se întipări o expresie visătoare, care nu- 
i scăpă lui Henric, aşa cum nu-i scăpau decât foarte puţine 
lucruri. 

— Ei, Rene, ce-i cu dumneata? 

— Cu mine nimic, sire - îi răspunse meşterul - aştept cu 
umilinţă un cuvânt al maiestăţii voastre, înainte de a-mi lua 
rămas bun de la doamna baroană. 

— Hai, hai! zâmbi Henric. Trebuie neapărat să-ţi vorbesc, 
ca să ştii că-mi face plăcere să te văd? 

Rene se uită în jur, dădu ocol încăperii de parc-ar fi vrut să 
cerceteze cu privirea şi cu auzul uşile şi perdelele, apoi, 
oprindu-se din nou, în aşa fel încât să-i cuprindă cu o 
singură privire pe doamna de Sauve şi pe Henric, spuse: 

— Nu ştiu. 

Henric, îndemnat de acel minunat instinct care, asemenea 
unui al şaselea simţ, l-a ferit de primejdii în tot timpul 
primei jumătăţi a vieţii sale, simţi că se petrece ceva ciudat, 
că în sufletul meşterului se dă o luptă şi, întorcându-se spre 
eL. Având totuşi grijă să rămână în umbră în timp ce 
obrazul florentinului era pe deplin luminat, îl întrebă: 

— Dar atunci, ce cauţi la ora asta aici, Rene? 

— N-aş vrea să am nenorocul de a stânjeni cumva pe 
maiestatea voastră - răspunse el făcând un pas înapoi. 

— De loc! Aş vrea doar să ştiu ceva. 

— Ce anume, sire? 

— Te aşteptai să mă găseşti aici? 

— Eram sigur. 

— Atunci... mă căutai? 

— Cel puţin sunt fericit să vă întâlnesc. 

— Ai ceva să-mi spui? stărui Henric. 

— S-ar putea, sire - răspunse Rene. 


Charlotte se înroşi de teamă ca nu cumva această 
destăinuire, ce părea că meşterul de parfumuri ar vrea să i- 
o facă, să nu fie în legătură cu purtarea ei din trecut faţă de 
Henric şi, ca şi cum singura ei grijă în clipa de faţă ar fi fost 
doar pentru toaletă, se prefăcu că n-a auzit nimic şi 
întrerupse convorbirea: 

— Ah, Rene, să ştii că eşti într-adevăr un om încântător! 
exclamă ea, deschizând cutiuţa cu dresuri. Alifia are o 
culoare minunată şi cum tot eşti aici. Am să încerc, în 
cinstea dumitale, cât eşti de faţă, noul preparat. 

Luă cu o mână cutia, în timp ce cu cealaltă atinse cu vârful 
degetului pasta trandafirie, pe care se pregăti s-o întindă 
pe buze. 

Rene tresări. 

Baroana îşi apropie zâmbind degetul de gură. 1 Rene păli. 

Henric, care rămase mai departe în umbră, cu o privire 
încordată şi rugătoare, nu pierdea din ochi nici mişcarea 
unuia, nici tresărirea celuilalt. 

Mâna Charlottei era gata să atingă buzele, dar Rene îi 
prinse braţul chiar în clipa în care Henric se ridica pentru a 
face acelaşi lucru. 

Henric se prăbuşi la loc, pe canapea, fără zgomot. 

— O clipă, doamnă - spuse Ren6, cu un zâmbet silit - 
dresul acesta nu trebuie folosit decât cu recomandări 
speciale. 

— Şi cine-mi va da aceste recomandări? 

— Eu. 

— Dar când? 

— După ce-i voi fi spus maiestăţii sale regelui Navarei ceea 
ce am de spus. 

Charlotte făcu ochii mari, neînţelegând nimic din acest 
grai misterios ce se vorbea lângă ea şi, rămânând cu cutia 
într-o mână, se uita la vârful înroşit al degetului. 

Henric se ridică şi, mânat de un gând care, ca tot ce 
gândea tânărui rege, avea două feţe una ce părea uşuratică 


şi cealaltă adâncă, luă mâna Charlottei şi duse degetul 
înroşit spre buzele lui. 

— O clipă - făcu repede Rene - o clipă î Binevoiţi, doamnă, 
să vă spălaţi frumoasele mâini cu acest săpun de Napoli, pe 
care am uitat să vi-l trimit o dată cu alifia, şi pe care am 
onoarea să vi-l înmânez eu însumi. 

Scoţând dintr-o învelitoare argintată o bucată de săpun 
verzui, meşterul de parfumuri îl lăsă să alunece în ligheanul 
de porțelan, turnă apă şi, îngenunchind, întinse vasul 
doamnei de Sauve. 

— Într-adevăr, meştere Ren, mă uimeşti - făcu Henric. 
Frumoasele dumitale purtări întrec pe cele ale oricărui 
curtean. 

— Ce parfum încântător! strigă Charlotte, frecându-şi 
mâinile frumoase cu spuma sidefie care se scurgea din 
săpunul parfumat. 

Rene îşi îndeplini îndatoririle de cavaler până la capăt: 
dădu doamnei de Sauve un ştergar de pânză subţire de 
Frigia ca să-şi şteargă mâinile. 

— Şi acum - zise florentinul întorcându-se spre Henric - la 
dispoziţia dumneavoastră, monseniore. 

Charlotte îi întinse mâna lui Henric, care i-o sărută, şi în 
timp ce ea se răsuci în fotoliu ca să-l asculte mai bine pe 
Rene, regele Navarei se întoarse la locul său, şi mai convins 
ca înainte că în sufletul meşterului se petrecea ceva cu totul 
neobişnuit 

— Ei bine? întrebă Charlotte. 

Florentinul îşi adună toată hotărârea şi se întoarse spre 
Henric. 

XXII SIRE, VEŢI FI REGE | 

— Sire - începu Rene - aş dori să vă vorbesc despre ceea 
ce mă frământă de multă vreme. 

— Parfumurile? glumi Henric. 

— Dacă vreţi... parfumurile, sire - murmură Rene, cu un 
gest ciudat de încuviinţare. 


— Vorbeşte, te ascult. E un subiect care m-a interesat 
întotdeauna. 

Rene îl privi, încercând să citească dincolo de vorbe, în 
gândurile sale de nepătruns, dar văzând că e în zadar, 
continuă: 

— Sire, un prieten de-al meu din Florenţa a venit la Paris. 
Se ocupă cu astrologia. 

— Da, da - îl întrerupse Henric - ştiu că asta e una din 
îndeletnicirile preferate ale florentinilor. 

— Împreună cu cei mai înţelepţi savanţi din lume, ela 
alcătuit horoscopul celor mai de seamă nobili ai Europei. 

— Ah! făcu Henric. 

— Şi cum casa de Boubon e fruntea, descinzând precum se 
ştie din contele de Clermont, cel de-al cincilea fiu al regelui 
Ludovic cel Sfânt, maiestatea voastră îşi dă seama că 
horoscopul său n-a fost uitat. 

Henric asculta din ce în ce mai atent. 

— Şi îţi aminteşti cumva de acest horoscop? zâmbi regele 
Navarei, străduindu-se să pară cât mai nepăsător. 

— Oh - clătină din cap Rene - nu e unul dintre acelea pe 
care le poţi uita! 

— Adevărat! făcu Henric, însoţindu-şi spusele de un gest 
batjocoritor. 

— Da, sire! După semnele acestui horoscop, maiestatea 
voastră urcă treptele cele mai strălucite. 

Ochii tânărului prinţ aruncară fără voie un fulger, care se 
stinse pe dată într-un nor de nepăsare. 

— Toate aceste oracole italieneşti sunt linguşitoare - făcu 
Henric - şi linguşirea e de fapt minciună. N-a fost cumva şi 
vreun horoscop care să prezică, să zicem, că eu voi 
comanda oşti? Şi zicând* acestea, izbucni în râs. 

Un altul decât Rene, mai puţin preocupat de sine, ar fi 
observat cât de silit era râsul lui Henric. 

— Sire - vorbi Rene cu răceală - horoscopul 
dumneavoastră arată lucruri ce au o mult mai mare 
însemnătate. 


— Porunceşte că voi fi câştigătorul vreunei bătălii, 
conducând o armată? 

— Mult mai mult şi decât asta, sire. 

— Oh! exclamă Henric. Mă voi număra atunci printre 
cuceritori! 

— Sire, veţi fi rege! 

— Ei drăcie! făcu el, ca să-şi liniştească bătăile repezi ale 
inimii. Oare nu sunt rege? 

— Sire, prietenul meu ştie ce spune. Nu veţi fi numai rege, 
ci veţi şi domni. 

— Atunci - făcu Henric cu tărăgănat şi pe acelaşi ton 
batjocoritor - prietenul dumitale poate că are nevoie de 
zece galbeni, nu-i aşa, Ren6? Căci în vremea noastră o 
asemenea prorocire este foarte greu de înfăptuit. Cum însă 
nu sunt bogat, eu n-am să-i dau acum decât cinci, iar ceilalţi 
cinci o să şi-i primească după împlinirea prorocirilor. 

— Sire - îi aminti doamna de Sauve - uitaţi că i-aţi făgăduit 
ceva şi Dariolei. Să nu vă încărcaţi prea mult! 

— Doamnă - răspunse Henric - dacă va veni vreodată o 
astfel de clipă, sper că am să fiu tratat ca un rege şi deci 
fiecare va fi mulţumit dacă îmi voi împlini măcar pe 
jumătate făgăduielile. 

— Sire, mai am ceva de spus - continuă Rene. 

— Cum, nu-i totul? îl întrerupse Henric. Fie, dacă ajung 
împărat, dau de două ori pe-atât. 

— Sire, prietenul meu a venit din Florenţa cu horoscopul 
de care v-am vorbit. Aici, la Paris, l-a făcut încă o dată şi 
semnele fiind aceleaşi, mi-a încredinţat o taină. 

— O taină în ceea ce priveşte pe maiestatea sa? întrebă cu 
însufleţire doamna de Sauve. 

— Cred că da - răspunse florentinul. 

„Îşi caută cuvintele - se gândi Henric, fără să încerce să-l 
ajute. Se pare că-i vine greu să-mi mărturisească/4 

— Haide, spune - zise din nou baroana de Sauve - despre 
ce e vorba? 


— E vorba - îşi cântări cuvintele unul câte unul florentinul 
- e vorba de zvonurile şi bănuielile cum că în ultimul timp ar 
fi otrăviri la curte. 

Regelui Navarei îi palpitară uşor nările, dar acesta fu 
singurul semn că interesul său faţă de întorsătura pe care o 
lua convorbirea crescuse. 

— Şi florentinul, prietenul dumitale, ştie ceva despre 
aceste otrăviri? 

— Da, sire. 

— Şi, cum se face că vrei să-mi încredinţezi o taină ce nu-ţi 
aparţine, mai ales când e o taină atât de importantă? îl 
întrebă Henric pe un ton cât putu el mai firesc. 

— Prietenul meu ţinea să-i ceară un sfat maiestăţii voastre. 

— Mie? 

— Nu văd ce-i de mirare, sire! Amintiţi-vă de bătrânul 
soldat din Actium, care, având un proces, s-a dus să-i ceară 
sfat lui August. 

— August era avocat, Ren; eu nu sunt. 

— Sire, când prietenul meu mi-a încredinţat taina, 
maiestatea voastră era încă de partea calvinilor, a căror 
căpetenie eraţi socotit, domnul de Conde fiind a doua. 

— Şi ce-i cu asta? întrebă Henric. 

— Prietenul meu nădăjduieşte că veţi folosi înrâurirea 
dumneavoastră atotputernică asupra domnului prinţ de 
Conde, pentru a-l convinge să nu-i poarte duşmănie. 

— Dacă vrei să pricep, lămureşte-mă pe de-a-ntregul, 
Rene - rosti Henric, fără să-i apară vreo cută pe chip şi fără 
să-i tremure glasul. 

— Sire, maiestatea voastră va înţelege dintr-“un cuvânt. 
Prietenul meu ştie cum s-a petrecut încercarea de otrăvire 
a prinţului de Conde. 

— S-a încercat otrăvirea prinţului de Conde? întrebă 
Henric, prefăcându-se de minune că se miră. Adevărat? Şi 
când asta? 

Rene îl privi ţintă şi îi răspunse scurti 

— Acum opt zile, maiestate. 


— Vreun duşman? 

— Da - îi răspunse Rene - un duşman pe care maiestatea 
voastră îl cunoaşte şi care vă cunoaşte. 

— Parcă-mi aduc aminte că am auzit vorbindu-se ceva. Dar 
nu cunosc nici un amănunt dintre acelea pe care se pare că 
ar dori să mi le destăinuiască, după câte spui, prietenul 
dumitale. 

— Ei bine, i s-a dăruit prinţului de Conde un fruct aromat; 
din fericire, când i-a fost adus, se afla lingă el medicul său. 
Luând fructul din mâinile solului, medicul a vrut să-i simtă 
aroma şi să-i încerce puterea. După două zile, o umflătură 
gangrenoasă a obrazului, o hemoragie şi o plagă vie care i-a 
mâncat trupul au fost răsplata devotamentului şi urmarea 
imprudenţei sale. 

— Din nefericire - răspunse Henric - pentru că acum sunt 
pe jumătate catolic, mi-am pierdut cu totul înrâurirea 
asupra domnului de Conde. Rugămintea prietenului 
dumitale e deci fără sorţi de izbândă. 

— Nu numai pe lânge prinţul de Conde i-ar putea fi 
prietenului meu folositoare influenţa maiestăţii voastre, ci şi 
pe lângă prinţul de Porcian, fratele celui ce a fost otrăvit. 

— Ei, asta-i! Ştii, Rene - interveni Charlotte - istoriile 
dumitale sunt poveşti de groază! Cred că n-ai găsit 
momentul cel mai bun pentru a cere favorurile astea. 
Etârziu şi convorbirea dumitale e funebră. Cred că-ţi 
preţuiesc mai mult parfumurile. 

Şi Charlotte întinse din nou mâna spre cutiuţa cu dresuri. 
— Doamnă - o opri Rene - înainte de a încerca preparatul 
aşa cum i se pare că aveţi de gând, ascultați ce sunt în stare 

cei răi. 

— Hotări t, Rene - exclamă baroana - as ta-seară eşti 
lugubru! 

Henric se încruntă, dar înțelegând că Rene voia să atingă 
un ţel pe care el încă nu-l pricepea, se hotări să îndure până 
la sfârşit convorbirea care-i trezea amintiri atât de 
dureroase. 


— Şi - aduse iar vorba - după cum spui, cunoşti 
amănuntele otrăvirii prinţului de Porcian? 

— Da - îi răspunse florentinul. Se ştie că în fiecare noapte 
lângă patul său ardea o candelă. Untdelemnul a fost otrăvit 
şi cel de care pomenim s-a sufocat respirându-L. Reci de 
sudoare, degetele lui Henric se încleştară. 

— Încep să cred - murmură el - că cel pe care-l numeşti 
prietenul dumitale ştie nu numai amănuntele acestei 
otrăviri, dar şi cine a făptuit-o. 

— Da, şi de aceea el ar fi dorit să afle dacă puteţi pune un 
cuvânt pentru iertarea ucigaşului fratelui său pe lângă 
celălalt prinţ de Porcian, care a rămas în viaţă- 

— Din nefericire, fiind încă pe jumătate hughenot, n-am 
nici o trecere pe lângă prinţul de Porcian. Deci prietenul 
dumitale a greşit adresându-mi-se mie. 

— Dar ce fel de gânduri credeţi că nutresc prinţul de 
Conde şi domnul de Porcian? 

— Cum pot eu oare să ştiu ce gândesc ei, Ren6? Bunul 
Dumnezeu, din câte cunoşti, nu mi-a dat darul să citesc în 
cugetul oamenilor. 

— Maiestatea voastră poate să se întrebe pe sine - rosti 
liniştit florentinuL. Nu e oare în viaţa maiestăţii voastre vreo 
întâmplare atât de întunecată, încât iertarea ei să poată 
servi drept pildă de iertare şi drept piatră de încercare a 
generozităţii? 

Cuvintele acestea fură rostite de florentin cu un glas ce-o 
făcu să tremure chiar şi pe Charlotte. Era o aluzie atât de 
directă, atât de apropiată, încât tânăra femeie se întoarse 
pentru a-şi ascunde roşeaţa şi ocoli privirile lui Henric. 

Stăpânindu-se cu ultimele puteri, Henric îşi descreţi 
fruntea care, în timp ce vorbise florentinul, se încruntase 
amenințătoare şi, înlăturându-şi adânca suferinţă filială ce-i 
încleştase inima, spuse pe un ton gânditor: 

— În viaţa mea... o întâmplare întunecată... nu, Rene, nu- 
mi amintesc decât de nebuniile şi nepăsarea tinereţii mele, 


împletite cu nevoile mai mult sau mai puţin aspre impuse de 
natură sau cu care Domnul ne-a pus pe toţi ia încercare. 

Rene se sili o dată mai mult să-i facă pe cei doi să-l asculte, 
căci Charlotte se pregătea din nou - de fapt doar pentru a- 
şi ascunde stânjeneala - să-şi reînceapă dichisul, şi din nou 
întindea mâna spre cutiuţa cu dresuri. 

— "Totuşi, sire, dacă aţi fi fratele prinţului de Porcian sau 
fiul prinţului de Conde, şi dacă fratele dumneavoastră ar fi 
fost otrăvit, sau dacă tatăl dumneavoastră ar fi fost 
asasinat?... 

Charlotte scoase un țipăt uşor şi-şi apropie dresul de buze; 
Rene surprinse gestul, dar de data aceasta nu o opri nici cu 
vorba, nici cu vreo mişcare, ci strigă doar: 

— În numele cerului, răspundeţi, sire! Sire, dacă aţi fi în 
locul lor, ce-aţi face? 

Henric se reculese, îşi şterse cu mâna tremurândă stropii 
de sudoare rece ce-i broboneau fruntea şi, ridicându-se 
impunător în picioare, răspunse, în mijlocul tăcerii ce parcă 
oprise răsuflarea lui Rene şi a Charlottei: 

— Dac-aş fi în locul lor şi aş fi sigur că voi fi rege, adică 
unsul Domnului pe pământ, aş face ca Cel de Sus: aşierta! 

— Doamnă - strigă Rene, smulgând cutiuţa din mâinile 
doamnei de Sauve - doamnă, daţi-mi înapoi cutia! Văd că 
ucenicul meu s-a înşelat aducându-vi-o. Mâine vă voi trimite 
alta. 

UN PROASPĂT CONVERTIT A doua zi, în pădurea de la 
Saint-Germain, urma să înceapă vânătoarea călare. 

Henric poruncise să i se pregătească la opt dimineaţa, 
gata înşăuat şi cu frâul pe el, un căluţ bearnez, pe care avea 
de gând să-l dăruiască doamnei de Sauve, dar pe care voia 
mai întâi să-l încalece el. La opt fără un sfert calul era gata. 
Când bătu opt, Henric cobori. 

Mândru şi focos, deşi mic de stat, calul îşi înfoia coarna, 
tropăind prin curte. Se lăsase frig şi un polei subţire 
acoperea pământul. 


Henric porni să străbată r'urtea, ca să ajungă la grajdurile 
unde-l aşteptau calul şi rândaşul. Dar când trecu pe 
dinaintea unui soldat elveţian care făcea de gardă la poartă 
omul îi dădu onorul spunând: 

— Domnul să-l aibă în pază pe maiestatea sa regele 
Navarei. 

Auzind această uraie şi mai ales glasul ce o rostise, 
bearnezul tresări. 

Se întoarse şi se dădu un pas înapoi. 

— De Mouy! murmură el. 

— Da, sire, de Mouy. 

— Dar ce faci aici? 

— Vă căutam. 

— Şi ce vrei de la mine? 

— Să vă vorbesc, maiestate. 

— Nenorocitule - făcu regele apropiindu-se de el - nu ştii 
că poţi plăti cu capul? 

— Ba da. 

— Atunci? 

— Atunci, iată-mă! 

Henric păli uşor căci îşi dădu seama că primejdia care-l 
pândea pe înflăcăratul tânăr îl ameninţa şi pe el. 

Se uită neliniştit în jur şi se dădu încă un pas înapoi, la fel 
de repede ca şi prima oară. 

LI] zărise la una din ferestre pe ducele d'Alencon. 

Pe loc îşi schimbă purtarea şi luă muscheta din mâinile lui 
de Mouy, care, cum am spus, făcea pe santinela, şi părind că 
o cercetează, îi zise: 

— De Mouy, cred că nu degeaba ai venit să te vâri în gura 
lupului. 

— Nu, sire. De opt zile stau la pândă ca să vă văd. Abia ieri 
am aflat că maiestatea voastră urmează să încerce calul azi- 
dimineaţă, şi atunci m-am postat de gardă la poarta 
Luvrului. 

— Da' uniforma de unde o ai? 

— Căpitanul companiei e protestant şi mi-e prieten. 


— lată-ţi muscheta şi reia-ţi postul. Suntem priviţi. Am să 
încerc să-ţi vorbesc când mă întorc, dar dacă n-o fac, să nu 
mă opreşti. Cu bine. 

De Mouy Începu din nou să patruleze prin faţa intrării, iar 
Henric se îndreptă spre cal. 

— Ce-i cu animalul ăsta frumos? i se adresă ducele ff 
Alenqon de la fereastră. 

— Un cal pe care vreau să-l încerc în dimineaţa asta - 
răspunse Henric. 

— Dar nu-i un cal pentru un bărbat! 

— Cred şi eu, e pentru o femeie frumoasă. 

— Ai grijă, Henric, începi să fii indiscret, pentru că la 
vânătoare o s-o recunoaştem pe doamna aceea, şi dacă nu 
ştiu al cui cavaler eşti, o să aflu în schimb cine te are de 
scutier. 

— Pe Dumnezeul meu că n-ai să afli - îi răspunse Henric, 
cu voioşie prefăcută - căci frumoasa doamnă despre care e 
vorba n-o să poată ieşi, pentru că în dimijieaţa asta nu se 
simte bine. 

Şi zicând acestea, urcă în şa. 

— Ei, poftim - rise ducele - biata doamnă de Sauve! 

— Francisc, Francisc, tu eşti indiscret! 

— Şi de ce se simte tău frumoasa Charlotte? reluă ducele 
d'Alencon. 

— Nu prea ştiu bine - îi răspunse Henric, purtându-şi calul 
în galop - după câte îmi spune Dariole, are un fel de 
amorţeală, o slăbiciune în tot trupul şi-şi simte capul greu. 

— Şi asta o să te împiedice să vii cu noi? îl întrebă ducele. 

— Pe mine, de ce? Ştii că sunt nebun după vânătoarea 
călare şi n-aş scăpa vreuna pentru nimic în lume! 

— Pe asta însă ai s-o scapi - îi spuse ducele după ce se 
întoarse şi schimbă câteva cuvinte cu o persoană pe care 
Henric nu o putea vedea, căci stătea în fundul camerei. 
Maiestatea sa mi-a trimis vorbă că vânătoarea nu mai are 
loc. 


— Vai! exclamă Henric, cum nu se putea mai dezamăgit. Şi 
de ce? 

— Se pare că au sosit scrisori foarte importante din partea 
ducelui de Nevers. Regele, regina-mamă şi fratele meu, 
ducele de Anjou, ţin consiliu acum. 

„Aha-aha! făcu Henric pentru sine. Au venit veşti din 
Polonia.” Şi apoi, cu glas tare: 

— Atunci nu mai are nici un rost să încerc să merg pe 
poleiul ăsta. La revedere, frăţioare. 

Şi oprindu-şi calul în faţa lui de Mouy, zise: 

— Prietene, cheamă-ţi un camarad să te înlocuiască în 
post. Dă o mină de ajutor rândaşului să desfacă chinga 
calului; ia şaua în spinare şi du-o la şelar. Trebuie să-i facă o 
broderie pe care n-a apucat s-o termine până azi. Şi pe 
urmă să te întorci să-mi spui ce-ai făcut. 

De Mouy se grăbi să-i dea ascultare, căci ducele d'Alengon 
plecase de la fereastră şi era limpede că intrase oarecum la 
bănuieli. 

Într-adevăr, nici nu dădu bine colţul gheretei, că ducele 
d'Alencon şi apăru. Numai că acum în locul lui de Mouy 
făcea de gardă un elveţian adevărat. 

Ducele cercetă cu băgare de seamă noua santinelă, apoi, 
întorcându-se către Henric, îi spuse: 

— Nu-i aşa, dragul meu, că nu cu omul ăsta vorbeai 
adineauri? 

— Nu, era unul din oamenii mei, pe care l-am vârâi în 
corpul elveţienilor; i-am dat un ordin şi acum îl execută. 

— Aşa! făcu ducele, ea şi când s-ar fi mulţumit cu acest 
răspuns. Şi Margareta ce mai face? 

— Mă duc s-o întreb, frăţioare. 

— N-ai mai văzut-o de ieri? 

— Ba da, m-am dus la ea aseară pe la unsprezece, dar 
Gillonne mi-a spus că e obosită şi doarme. 

— N-ai s-o găseşti. A ieşit. 

— Da - făcu Henric - se poate. Trebuia să se ducă la 
mânăstirea Bunavestire. 


Altceva nu mai aveau ce să-şi spună, căci Henric părea 
hotărât să nu facă nimic mai mult decât să răspundă. Cei 
doi cumnaţi se despărţiră aşadar, ducele d'Alengcon pornind 
să afle noutăţi, cum zice el, iar regele Navarei întorcându- 
se în apartamentele lui. 

Dar abia sosise de vreo cinci minute, când auzi o bătaie în 
uşă. 

— Cine-i acolo? întrebă el. 

— Sire, am adus răspunsul şelarului - se auzi un glas pe 
care-l recunoscu. Era de Mouy. 

Henric, vădit emoţionat, îi deschise tânărului şi apoi încuie 
uşa în urma lui. 

— Tu, de Mouy! se miră el. Nădăjduiam că ai să te 
răzgândeşti! 

— Sire - răspunse de Mouy - de trei luni mă tot gândesc. 
Mi-e de ajuns. A venit timpul să trecem la fapte. 

Henric tresări îngrijorat. 

— Nu vă fie teamă, sire, suntem singuri şi mă grăbesc, căci 
fiecare clipă e prețioasă. Cu un singur cuvânt, maiestatea 
voastră ne poate înapoia tot ceea ce întâmpiăriie din acest 
an au răpit religiei. Să vorbim limpede, scurt şi deschis. 

— 'Te ascult, viteazule de Mouy - răspunse Henric, dându- 
şi seama că nu putea ocoli în nici un fel explicaţia. 

— E adevărat că maiestatea voastră a renegat religia 
protestantă? 

— Adevărat. 

— Bine. Dar cum, doar de formă, sau din inimă? 

— Suntem totdeauna recunoscători Domnului când ne 
scapă viaţa - îi răspunse Henric întorcând vorba, aşa cum 
obişnuia el în asemenea “situaţii. Şi e limpede că pe mine 
Dumnezeu m-a salvat dintr-o mare primejdie. 

— Sire - răspunse de Mouy - să recunoaştem un lucru. 

— Anume? 

— Că n-aţi renegat din convingere, ci din interes. V-aţi 
lepădat, ca regele să vă lase viaţa şi nu pentru că v-ar fi 
păstrat-o Dumnezeu. 


— Oricare ar fi pricina trecerii mele la catolicism - 
răspunse Henric - asta nu înseamnă că sunt mai puţin 
catolic, de Mouy. 

— Da, dar aveţi de gând să rămâneţi pentru totdeauna? 
Nu vreţi să vă redobândiţi cu primul prilej libertatea 
faptelor şi a conştiinţei dumneavoastră? Ei bine, iată 
prilejul: La Rochelle s-a răsculat, Roussillon-ul şi Bearn-ul 
aşteaptă doar un cuvânt ca să sE. Răscoale şi ele. Toată 
suflarea din Guenne cheamă la luptă. Spuneţi-mi doar atât, 
că silit aţi devenit catolic, şi viitorul vă este asigurat. 

— Un nobil de rangul meu, dragul meu de Mouy, nu poate 
fi silit. Ceea ce am făcut, am făcut de bună voie. 

— Dar, sire - făcu tânărul cu inima grea din pricina acestei 
împotriviri la care nu se aştepta - nu vă gândiţi că astfel ne 
părăsiţi... ne trădaţi? 

Henric rămase neclintit. 

— Da - reluă de Mouy - da, ne trădaţi, sirE. Căci mai mulţi 
dintre ai noştri am venit aci, punându-ne viaţa în primejdie, 
ca să vă salvăm onoarea şi libertatea. Am pregătit totul 
pentru a vă da tronul, sire, mă auziţi? Nu numai libertatea, 
ci şi puterea. În două luni veţi putea alege tronul pe care-l 
doriţi: al Franţei sau al Navarei. 

— De Mouy - răspunse Henric, lăsându-şi pleoapele, căci 
fără să vrea, ochii îi străluciseră la auzul acestor vorbe - de 
Mouy, sunt liber, sunt catolic, sunt soţul Margaretei, sunt 
fratele regelui Carol, sunt ginerele bunei mele mame, 
Caterina. Legându-mă într-astfel, n-am pus la socoteală 
numai şansele, ci şi îndatoririle. 

— Dar, sire - spuse de Mouy - ce trebuie să credem? 
Căsătoria maiestăţii voastre, mi s-a spus, e neconsumată, în 
cugetul vostru nu vă simţiţi cu nimic legat, şi că ura 
Caterinei... 

— Minciuni, toate sunt doar minciuni - îl întrerupse brusc 
bearnezul. Ai fost înşelat cu neruşinare, prietene. Scumpa 
mea Margareta îmi este soţie, iar Caterina, mamă. În 


sfârşit, regele Carol al IX-lea e atotputernic şi stăpân pe 
viaţa şi inima mea. 

De Mouy se cutremură, un zâmbet aproape dispreţuitor îi 
flutură pe buze. 

— Aşadar, sire - şi mâinile îi căzură fără vlagă de-a lungul 
trupului, în timp ce privirea-i încerca să iscodească acel 
sufletplin de ascunzişuri - iată deci răspunsul pe care îl voi 
duce fraţilor mei. Le voi spune că regele Navarei întinde 
mâna şi-şi dăruieşte inima celor ce ne-au gâtuit le voi spune 
că e trepăduşul reginei-mame şi prietenul lui Maurevel. 

— Dragul meu de Mouy - îi zise Henric - regele va sfârşi 
eurând consiliul pe care-l ţine, şi trebuie să mă duc să aflu 
ce anume a putut face ca un lucru atât de important cum e 
o partidă de vânătoare să fie amânat. La revedere. Fă ca 
mine, prietene. Lasă-te de politică, întoarce-te ia rege şi 
treci la catolicism. Zicând acestea, Henric îl duse, sau mai 
bine zis îl împinse în anticameră pe tânărui a cărui uimire 
începea să facă loc furiei. 

Abia se închise uşa şi de Mouy, dornic să se răzbune măcar 
pe careva, dacă nu pe cineva, îşi sfâşie pala ia, şi-o trânti la 
pământ, călcând-o în picioare întocmai cum un taur calcă 
sub copite mantia matadorului. 

— Afurisit! izbucni el. Prinţ netrebnic! Mai bine aş fi eu 
ucis aici, pe loc, pentru ca sângele meu să-l mânjească 
pentru totdeauna! 

— Sst! Domnule de Mouy - se strecură o voce prin 
crăpătura unei uşi întredeschise - sst, s-ar putea să te mai 
audă şi altcineva! 

De Mouy se întoarse pe loc şi-l zări în faţa sa, învăluit în 
mantie, pe ducele d'Alencon, care tocmai îşi scoase capul 
palid pe coridor, să se încredinţeze că erau într-adevăr 
singuri. 

— Domnul duce d'Alengon! strigă de Mouy. Sunt pierdut! 

— Dimpotrivă - murmură prinţul - şi poate că ai găsit 
chiar ce căutai. Dovadă că nu te voi lăsa să fii ucis aici, aşa 
cum doreai. Crede-mă, sângele dumitale îşi poate găsi o 


întrebuințare mai bună decât să înroşească pragul regelui 
Navarei. 

Şi zicând acestea, ducele deschise larg uşa pe care o 
ţinuse crăpată. 

— Aceasta e camera a doi dintre gentilomii mei - îi spuse 
ducele. Nimeni nu ne va tulbura aici. Putem vorbi deci în 
tihnă. Vino, domnule. 

— Vin, monseniore! spuse conspiratorul înmărmurit. 

Şi intră în cameră. Ducele d'Alencon închise uşa în urma 
lui la fel de grăbit ca şi regele Navarei. 

De Mouy intrase mânios, scos din sărite, blestemând, dar 
încetul cu încetul căutătura rece şi nemişcată a tânărului 
duce Francisc avu asupra căpitanului hughenot înrâurirea 
unei oglinzi fermecate care risipeşte beţia. 

— Monseniore - i se adresă el - dac-am înţeles bine, alteţa 
voastră doreşte să-mi vorbească. 

— Da, domnule de Mouy. - răspunse Francisc. Cu toată 
travestirea, am avut impresia că te recunosc şi atunci tind i- 
ai prezentat onorul fratelui meu Henric, te-am recunoscut 
de-a binelea. Ei, de Mouy, nu pari să fii mulţumit de regele 
Navarei! 

— Monseniore! 

— Hai, hai, nu te codi! Nici nu-ţi dai seama poate că îţi 
sunt prieten! 

— Dumneavoastră, domnule?! 

— Da, eu. Vorbeşte deci. 

— Nu ştiu ce i-aş putea spune alteţei voastre. Ceea ce 
voiam să-i spun regelui Navarei sunt lucruri cu care alteţa 
voastră nu are nimic a face. De altfel - adăugă el, încerci nd 
să pară nepăsător - sunt nişte fleacuri. 

— Fleacuri? făcu ducele. 

— DA. Monseniore. 

— Pleacurl. Care te-au făcut să-ţi rişti viaţa intrând în 
Luvru, unde ştiai că s-a pus preţ pe capul dumitale? Căci 
aici toată lumea ştie că alături de regele Navarei şi de 


prinţul de Conde, dumneata treci drept una dintre 
căpeteniile hughenoţilor. 

— Dacă aşa credeţi dumneavoastră, monseniore, atunci 
purtaţi-vă cu mine aşa cum trebuie s-o facă fratele regelui 
Carol şi fiul Caterinei. 

— De ce vrei să mă po t aşa, când ţi-am mărturisit că-ţi 
sunt prieten? Spune-mi adevărul! 

I - Monseniore - zise de Mouy -vă jur... 

— Nu jurA. Domnule, religia reformată interzice 
jurământul şi cu atât mai mult pe cel fals. 

De Mouy se încruntă. 

— Iţi spun că ştiu totul - reluă ducele. 

De Mouy rămase tăcut. 

— Te îndoieşti? zise prinţul cu o stăruinţă îmbietoare. 
Atunci, dragul meu de Mouy, trebuie să te conving. Hai să 
vedem clacă mă înşel. I-ai propus sau nu cumnatului meu, 
Henric, adineauri, acolo (şi ducele întinse mâna spre 
camera bearnezului) sprijinul dumitale şi pe cel al 
prietenilor dumitale, pentru a-l readuce pe tronul Navarei? 

De Mouy se uită la duce îngrozit. 

— Ceea ce el a refuzat plin de spaimă. 

De Mouy rămase înmă murit. 

— I-ai amintit, nu-i aşA. De vechea voastră prietenie şi de 
religia pe care o împărtăşeaţi amândoi? L-ai ademenit cu 
speranţe strălucitoare, atât ele strălucitoare că i-ai luat 
ochii, cu speranţa că va ajunge pe tronul Franţei? Ei? Zi, 
mi-a scăpat oare ceva? Sunt sau nu propunerile pe care i le- 
ai făcut bea nezului? 

— Monseniore - strigă de Mouy - e atât de exact, încât mă 
întreb chiar în această clipă dacă n-ar fi mai nimerit să-i 
spun alteţei voastre că a minţit, să stârnesc aici o luptă fără 
de cruţare pentru ca, pierind amândoi, secretul acesta 
cumplit să fie îngropat! 

— Mai încet, viteazule de Mouy, mai încet! îl sfătui ducele, 
fără să clintească şi fără să schiţeze vreun gest la auzul 
acestei ameninţă i înspăimântătoare. Secretul va fi păstrat 


mai bine dacă vom trăi amândoi, decât dacă va pieri 
vreunul din noi. Aseultă-mă şi nu mai frământa aşa minerul 
săbiei. Iţi spun pentru a treia oară că ai în faţa ta un 
prieten. Răspunde-mi deci ca unui prieten: regele Navarei 
n-a primit aşadar propunerea pe care i-ai făcut-o? 

— Nu, monseniore, şi v-o mărturisesc, deoarece această 
mărturisire mă compromite numai pe mine. 

— Oare n-ai strigat, “ieşind din camera sa şi călcându-ţi în 
picioare pălăria, că e un prinţ laş şi netrebnic, care nu 
merită să vă fie mai departe conducător? 

— Ba da, e adevărat, monseniore, am spus-o. 

— Aşadar, e adevărat! În sfârşit, mărturiseşti? 

— Da. 

— Şi tot nu ţi-ai schimbat încă părerea? 

— De fel, monseniore. 

— Ei bine, domnule de Mouy, eu, al treilea fiu al lui Henric 
al II-lea, principe al Franţei, sunt, oare, destul de nobil ca să 
fiu conducătorul soldaţilor dumneavoastră? Ce părere ai? 
Gândeşte-te, crezi că nu sunt destul de cinstit ca să poţi 
avea încredere în cuvântul meu? 

— Dumneavoastră, monseniore, dumneavoastră, 
conducătorul hughenoţilor? 

— De ce nu? E epoca convertirilor, asta o ştii prea bine. 
Henric s-a făcut catolic, ppt şi eu să mă fac foarte bine 
protestant. 

— Da, fără îndoială, monseniore. Aştept să-mi explicaţi. 

— Nimic mai simplu, am să-ţi explic în două cuvinte 
dedesubturile politice ale fiecăruia. Fratele meu Carol îi 
omoară pe hughenoți ca să domnească în voie. Fratele meu, 
ducele de Anjou, lasă să fie omorâţi hughenoţii, fiindcă va fi 
urmaşul fratelui meu Carol, care, după cum ştii, e mai mult 
bolnav. Cu mine, însă, lucrurile stau cu totul altfel, eu nu voi 
domni niciodată, în Franţa cel puţiN. Fiindcă am doi fraţi 
mai vârstnici. Pe mine ura mamei şi a fraţilor mei mă 
îndepărtează de tron mai mult decât iegea firii. Eu nu mă 
pot aştepta nici la dragoste din partea rudelor, nici la glorie, 


nici la vreun tron; şi totuşi am în piept o inimă la fel de 
nobilă ca şi fraţii mei mai mari. Ei bine, de Mouy, vreau să- 
mi câştig cu sabia regatul în această Franţă pe care ei au 
înecat-o în sânge. De Mouy, iată deci ce vreau şi ascultă-mă. 
Vreau să fiu regele Navarei nu prin naştere, ci prin alegere. 
Şi ia bine seama, nu-mi poţi găsi nici o pricină, căci 
uzurpator nu sunt, de vreme ce fratele meu îţi refuză 
propunerile şi, lăsându-se pradă moleşelii, declară sus şi 
tare că regatul Navarei nu-i decât un basm. Cu Henric de 
Bearn nu câştigi nimic. Cu mine găseşti o spadă şi un nume. 
Francisc d'Alencon, principe al Franţei, e o pavăză pentru 
toţi tovarăşii sau complicii, oricum vei vrea să-i numeşti. Ei, 
domnule de Mouy, ce spui de această propunere? 

— Spun că mă uimeşte. 

— De Mouy, de Mouy, vom avea multe piedici de învins. Aşa 
că nu te arăta atât de pretenţios şi de bănuitor cu fiul şi 
fratele unui rege, când îţi întinde mâna. 

— Monseniore, ne-am înţelege lesne, dacă ar fi vorba 
numai de mine. Avem însă un consiliu şi oricât de strălucită 
ar fi propunerea dumneavoastră, ba poate chiar tocmai de 
aceea, conducătorii noştri nu o vor primi fără nici o 
condiţie. 

— Asta e cu totul altceva, şi răspunsul dumitale e al unui 
om cu sufletul cinstit şi plin de prudenţă. După purtarea 
mea, te-ai putut convinge, de Mouy, că sunt cinstit. Poartă- 
te deci cu mine cum te-ai purta cu un om care îl preţuieşti şi 
nu cu un P Inţ pe care-l măguleşti. Crezi că am sorţi, de 
Mouy? 

— Pe cinstea mea, monseniore, şi fiindcă alteţa voastră îmi 
cere părerea, toţi sorții au fost de partea voastră din clipa 
în care regele Navarei a refuzat propunerea pe care 
venisem să i-o fac. Dar, v-o spune încă o dată, monseniore, 
trebuie să mă văd cu căpeteniile noastre şi să mă sfătuiesc 
cu ele. 

— Atunci, faceţi cum credeţi, domnule - răspunse 
d'Alencon. Vreau să ştiu doar când voi avea răspunsul. 


De Mouy îl privi în tăcere. Apoi, părând că ia o hotărâre: 

— Monseniore - spuse el - daţi-mi mâna; ţin ca mâna 
aceasta, care e a unuia dintre principii Franţei, să o strângă 
pe a mea, ca să fiu sigur că nu voi fi trădat. 

Ducele, nu numai că îi întinse mâna lui de Mouy, dar i-o şi 
strânse cu putere. 

— Acum, monseniore, sunt liniştit - făcu tânărui hughenot. 
Dacă vom fi trădaţi, voi spune că nu aveţi nici un amestec. 
Căci dacă aţi avea cel mai mic amestec, aţi fi dezonorat. 

— De ce-mi vorbeşti despre toate astea, de Mouy, în loc să- 
mi spui când îmi aduci răspunsul mai-marilor tăi? 

— Pentru că, monseniore, dacă mă întrebaţi când vă aduc 
răspunsul, e ca „şi cum m-aţi întreba unde se află mai-marii 
mei şi dacă v-aş spune „astă-seară”, aţi şti foarte bine că ei 
sunt la Paris şi că stau ascunşi. 

Zicând acestea, de Mouy schiţă un gest de neîncredere, 
scrutându-l până-n albul ochilor pe tânărui prinţ cu privire 
falsă şi tulbure. 

— Vezi - făcu ducele - tot te mai îndoieşti, domnule de 
Mouy! Dar nu pot avea pretenţia de la început să ai 
încredere deplină în mine. Cu timpul o să mă cunoaşteţi mai 
bine. Interesele comune, care ne vor uni, ne vor risipi 
bănuielile. Ai spus deci că deseară, domnule de Mouy, da? 

— Da, monseniore, căci timpul ne mână din urmă. 
Deseară. Dar în ce loc? 

— Aici, la Luvru, în camera asta, dacă n-ai nimic împotrivă. 

— Locuieşte cineva aici? se interesă de Mouy, întorcându- 
se spre cele două paturi îiflate unul în faţa celuilalt. 

— Da, doi dintre gentilomii mei. 

— Monseniore, mi se pare că ar fi un act necugetat din 
partea mea să mă întorc la Luvru. 

— Şi de ce? 

— Pentru că, aşa cum m-aţi recunoscut dumneavoastră, 
mai sunt şi alţi ochi pătrunzători care îşi pot da seama şi ei 
cine sunt. Mă voi întoarce totuşi la Luvru, dacă îmi veţi da 
ceea ce vă cer. 


— Ce anume? 

— Un bilet de liberă trecere. 

— De Mouy - îi răspunse ducele - dacă se va găsi asupra 
dumitale un astfel de bilet semnat de mine, eu aş fi pierdut 
şi nici dumneata n-ai scăpa. Nu pot să-ţi fiu de vreun ajutor 
decât dacă în faţa lumii rămânem străini unul faţă de altul. 
Dacă mama şi fraţii mei ar afla că avem, cât de cât, relaţii 
unul cu altul, aceasta m-ar costa viaţa. Din clipa în care mă 
voi fi compromis cu ceilalţi, la fel cum m-am compromis cu 
dumneata acum, va fi în interesul meu să te apăr. Atâta timp 
cât pot acţiona liber, cât sunt puternic, pentru că nu mă 
cunoaşte nimeni, şi cât timp nu sunt descoperit, vă apăr pe 
toţi; asta să n-o uiţi. Adună-ţi deci iarăşi curajul şi încearcă, 
bizuindu-te pe cuvântul meu, ceea ce voiai să faci fără 
cuvântul fratelui meu. Vino astă-seară la Luvru. 

— Dar cum să intru? Nu mă încumet să intru îmbrăcat 
astfel. Hainele astea erau bune la intrare şi prin curţi. Dar 
în propriile mele haine ar fi şi mai primejdios, pentru că aici 
toată lumea mă cunoaşte şi nu-mi pot ajuta cu nimic. 

— Lasă-mă să mă gândesc, aşteaptă... Cred că... da, am 
găsit. 
într-adevăr, ducele îşi roti privirea şi ochii i se oP Iră 
asupra hainelor de gală ale lui La Mole, care zăceau pe pat. 
O minunată mantie vişinie, brodată în fir de aur despre care 
am mai pomenit, o tocă împodobită cu o pană albă. Brodată 
cu un şirag de mărgele din aur şi av - gint, şi un pieptar de 
satin de un cenuşiu-deschis, cu fir de aur în el. 

— Vezi mantia asta, pana albă şi pieptarul? zise ducele. 
Sunt ale domnului de La Mole, unul din gentilomii mei, un 
domnişor care ţine pasul cu moda. Hainele acestea au făcut 
multă vâlvă la curte şi oricine îl recunoaşte de la distanţă, 
când e îmbrăcat cu ele, pe domnul de La Mole. Am să-ţi dau 
adresa croitorului. Dacă îi plăteşti îndoit, până deseară ai 
un costum aidoma. N-ai să-i uiţi numele lui La Mole, nu-i 
aşa? 


Ducele d'Alenqon nu termină bine sfaturile pe care i le 
dădea, că pe coridor se auziră paşi ce se apropiau şi, 
curând după aceea, o cheie răsucindu-se în broască. 

— Cine-i acolo? strigă ducele, repezindu-se la uşă şi 
punând zăvorul. 

— Zău că mi se pare curios! răspunse cel de afară. 
Dumneata cine eşti? Auzi vorbă! Să intru la mine în casă şi 
să mă întrebe cine sunt! 

— A, dumneata eşti, domnule de La Mole? 

— Ba bine că nu! Dar dumneata cine eşti? 

Pe când La Mole se arăta mirat că i se ocupase camera şi 
se întreba cine ar putea fi noul locatar ducele d'Alenqon se 
întoarse brusc cu o mână pe clanţă şi alta pe zăvor. 

— Il cunoşti pe domnul de La Mole? îl întrebă el pe de 
Mouy. 

— NU. Monseniore. 

— Dar el tc cunoaşte? 

— Nu cred. € 

— Atunci e bine. Fă-te că te uiţi pe fereastră. 

De Mouy făcu ce i se ceruse, fără să crâenească, căci La 
Mole îşi pierduse cumpătul şi începuse să bată cu pumnii în 
uşă. 

Ducele d'Alenqon aruncă o ultimă privire spre de Mouy şi, 
văzând că stă cu spatele, deschise. 

— Domnule duce! strigă I”a Mole, dându-se înapoi uimit. 
Oh, iertaţi-mă. Iertaţi-mă, monseniore! 

— Nu-i nimic, domnule. Am avut nevoie de camera 
dumitale ca să primesc pe cineva. 

— Vă rog, vă rog, monseniore! îngăduiţi-mi să-mi iau doar 
mantia şi pălăria de pe pat, căci astă-seară am fost atacat 
de hoţi pe cheiul Greve ţi le-am pierdut pe amândouă. 

— Ce-i drept, domnule - zâmbi prinţul întinzându-i 
lucrurile - eşti cam prost îmhrăeat. Se pare că ai avut de-a 
face cu nişte pungaşi cam afurisiţi. 

Şi zicând acestea. Îi dădu'lui La Mole mantia şi toca. 


Tânărul salută şi ieşi să se schimbe în anticameră, fără să 
se mai întrebe ce caută ducele în camera lui. Căci se 
obişnuia la Luvru ca principii să folosească încăperile suitei 
pentru tot felul de oaspeţi. De Mouy se apropie de duce şi 
împreună aşteptară ca La Mole să fie gata şi să plece. Dar 
după ce acesta se schimbă, îi scoase tot el din încurcătură, 
căci, apropiindu-se de uşă, zise: 

— lertaţi-mă, monseniore, nu cumva alteţa voastră l-a 
întâlnit pe contele de Coconnas? 

— Nu, domnule conte. Cu toate că azi-dimineaţă era de 
serviciu. 

„Să ştii că mi l-au ucis*4 - îşi spuse La Mole, depărtându- 
se. 

Ducele ascultă paşii al căror zgomot se stingea, apoi 
deschise uşa şi-l trase pe de Mouy după el. 

— Uită-te la el cum merge - îi spuse el - şi caută să-i 
deprinzi mersul lui atât de deosebit. 

— Am să încerc pe cât îmi stă în putinţă - răspunse de 
Mouy. Din nefericire, eu nu-s domnişor, ci soldat. 

— Oricum, te aştept înainte de miezul-nopţii pe acest 
coridor. Dacă odaia gentilomilor mai e liberă, te voi primi 
acolo; dacă nu, o să găsim un alt loc. 

— Da, monseniore. 

— Deci, pe deseară, înainte de miezul nopţii. 

— Pe deseară, înainte de miezul nopţii. 

— Ah, bine că mi-am adus aminte, de Mouy, când mergi, ai 
grijă să-ţi legeni foarte tare braţul drept. Asta este o 
caracteristică a domnului de La Mole. 

STRADA TIZON ŞI STRADA CLOCHE-PERCEE La Mole 
ieşi în goană din Luvru şi se apucă să răstoarne Parisul în 
căutarea bietului Coconnas. 

Prima lui grijă fu să se îndrepte spre strada TArbreSec şi 
să intre la jupân La Huri€rE. Îţi aducea aminte că-i citase 
adesea piemontezului un proverb latinesc care voia să 
spună că Amor, Bahus şi Ceres sunt zei de care oamenii nu 
se pot lipsi şi nădăjduia că Coconnas, pentru a împlini zicala 


romană, se va fi oprit la hanul,. Sub cerul liber”, după o 
noapte care, bănuia el, va fi fost la fel de agitată ca şi a lui. 
Dar aici La Mole nu găsi nimic mai mult decât un hangiu 
care ţine să-şi îndeplinească făgăduiala şi un prânz servit cu 
destulă bunăvoință, încât gentilomul nostru - cu toată 

neliniştea lui, îl înfulecă cu mare poftă. 

După ce-şi potoli foamea, deşi cugetul îi era mai departe 
frământat, La Mole o porni din nou în susul Senei, caun 
bărbat care îşi caută nevasta înecată. Ajungând pe cheiul 
Greve, recunoscu locul unde, aţa cum îi povestise domnului 
d'Alencon, fusese încolţit peste noapte, cu vreo trei-patiu 
ceasuri mai înainte - lucru de loc neobişnuit într-un Paris cu 
o sută de ani mai bătrân decât cel în care Boileau se trezea 
din somn în pocnetul unui glonţ ce-i străpungea oblonul. O 
frmtură din pana de la pălărie îi rămăsese pe câmpul de 
luptă. 

Omul se naşte cu simţul proprietăţii. La Mole avea zece 
pene, una mai frumoasă ca cealaltă, totuşi se aplecă să o 
ridice şi o privi cu un aer jalnic, când deodată se auziră paşi 
greoi apropiindu-se, nar nişte glasuri aspre îi porunciră să 
se dea la o parte. La Mole ridică ochii şi zări o litieră 
însoţită de doi paji şi un scutier. 

I se păru că o recunoaşte şi se dădu iute în lături. 

Tânărui gentilom nu se înşelase. 

— Domnul de La Mole! se auzi o voce suavă, în timp ce o 
mână albă şi catifelată dădea la o parte perdelele. 

— DA. Doamnă, chiar eu - se înclină La Mole. 

— Domnul de La Mole cu o pană în mână? urmă doamna 
din litieră. Sunteţi cumva îndrăgostiţi şi căutaţi să găsiţi 
urmele pierdute? 

— Da, doamnă - răspunse La Mole - sunt îndrăgostit, şi 
încă foarte tare; dar deocamdată îmi găsesc propriile mele 
urme, deşi nu după ele am pornit. Dacă maiestatea voastră 
îmi îngăduie, am s-o întreb cum se simte? 

— Minunat, domnule; cred că mai bine ca oricând. Poate 
pentru că mi-am petrecut noaptea departe de lume. 


— A, departe de lume! făcu La Mole, privind-o ciudat. 

— Ei bine, da! Şi nu văd ce-i de mirare! 

— Dacă nu săvârşesc vreo indiscreţie, v-aş putea întreba în 
ce mănăstire? 

— Bineînţeles, domnule, nu am ce să ascund: în 
mănăstirea Bunavestire... Dar dumneata ce cauţi pe-aici cu 
aerul ăsta atât de înspăimântat? 

— Doamnă, şi eu mi-am petrecut noaptea tot departe de 
lume, în împrejurimile aceleiaşi mănăstiri, iar acum, de 
dimineaţă, îmi caut prietenul care a dispărut şi, tot 
căutându-l am găsit această pană. 

— Ea lui? Ştii că mă faci să mă tem pentru el? Locurile 
acestea sunt primejdioase. 

— Maiestatea voastră poate fi liniştită, pana este a mea. 
Eu am pierdut-o, cam pe la cinci şi jumătate, scăpând din 
mâinile a patru tâlhari care voiau cu orice preţ să mă ucidă. 
Aşa cred, cel puţin. 

Margareta abia îşi stăpâni un tremur de spaimă. 

— Ah! Povesteşte-mi cum s-a întâmplat - îi zise ea. 

— Nimic mai simplu, doamnă. Aşadar, cum am avut cinstea 
să vă spun, era aproape cinci dimineaţa... 

— Şi la cinci dimineaţa plecaseşi de acasă? îl întrerupse 
Margareta. 

— Să mă ierte maiestatea voastră - făcu La Mole - mă 
întorceam acasă. 

— Ah, domnule La Mole! Să te întorci la cinci dimineaţa! 
spuse Margareta cu un zâmbet pe care toţi ceilalţi îl găsiră 
zeflemitor, în afară de La Mole, care avu vanitatea să i se 
pară fermecător. Să te întorci atât cie târziu! Ţi-ai meritat 
pedeapsa. 

— De aceea nici nu mă plâng, doamnă - se înclină 
respectuos La Mole - şi chiar dacă m-ar fi spintecat, tot aş 
găsi că am fost de o sută de ori mai fericit decât merit. Şi 
cum spuneam, mă întorceam acasă, târziu sau devreme, 
cum va voi maiestatea voastră să socotească, mă întorceam 
din acel minunat lăcaş unde îmi petrecusem noaptea 


departe de lume, când patru cuţitari se năpustiră asupra 
mea, venind dinspre strada Mortelierie, luându-se după 
mine cu nişte cuțite cât toate zilele. E ridicol, doamnă, nu-i 
aşa? Dar, în sfârşit, aşa s-a întâmplat. A trebuit s-o iau la 
goană, căci îmi uitasem sabia. 

— Ah, înţeleg! făcu Margareta cu o încântătoare 
nevinovăție. Şi acum te întorci să-ţi cauţi sabia? 

La Mole se uită la ea de parcă i s-ar fi strecurat o îndoială 
în suflet. 

— Doamnă, m-aş întoarce, şi încă foarte bucuros, mai ales 
că sabia mea are un tăiş grozav, dar nu ştiu unde se află 
casa cu pricina. 

— Cum, domnule, nu ştii unde se află o casă în care ţi-ai 
petrecut noaptea? 

— Nu, doamnă, şi să mă ia dracu' dacă bânuiesc! 

— Ciudat lucru! Povestea dumitale pare un întreg roman. 

— Un adevărat roman, doamnă. 

— Povesteşte-mi-l! 

— E cam lung. 

— Ei şi? Am timp. 

— Şi mai ales e de necrezut. 

— Povesteşte-mi-l, totuşi! Eu cred orice. 

— Maiestatea voastră îmi porunceşte? 

— Dacă e nevoie, da. 

— Mă supun. Aseară, după ce ne-am despărţit de două 
femei minunate, cu care n”-am întâlnit pe lângă podul 
Saint-Michel, cinam la jupân La Huricre. 

— Mai întâi - întrebă Margareta cu nevinovăție - cine-i 
jupân La Huricre? 

— Jupânul La HuricrE. Doamnă - îi răspunse La Mole, 
privind-o încă o dată cu îndoiala pe care am mai observat-o 
o dată la el - jupân La Huricre e stăpânul hanului Sub cerul 
liber”, de pe strada TArbre-Scc. 

— Bine, acum pricep... Cinai, fără îndoială, la jupm La 
Huricre, cu prietenul dumitale Coconnas. 


— Da, doamnă, cu prietenul meu Coconnas, când deodată 
intră un om care ne dădu fiecăruia câte un bileţel. 

— Semănau între ele? îl iscodi Margareta. 

— Ca două picături de apă. Înăuntru, câte un singur rând: 
„Eşti aşteptat în strada Saint-Antoine, peste drum de strada 
Jouyu. 

— Şi nu era nici o iscălitură pe bileţel? întreba Margareta. 

— Niciuna. În schimb, aveau trei cuvinte, trei cuvinte 
fermecătoare, care făgăduiau de trei ori acelaşi lucru, sau 
altfel zis, o întreită fericire. 

— Şi care erau aceste trei cuvinte? 

— Eros-Cupidon-Amor... 

— Ce-i drept, trei cuvinte fermecătoare; şi ţi-au ţinut 
făgăduiala? 

— Ah, mai mult decât atât, doamnă de o sută de ori mai 
mult! strigă La Mole cu înflăcărare. 

— Mai departe! Sunt curioasă să aflu cine vă aştepta în 
strada Saint-Antoine, peste drum de strada Jouy. 

— Două bătrâne, fiecare cu câte o batistă în mână. Trebuia 
să ne lăsăm legaţi la ochi. Maiestatea voastră cred că 
ghiceşte că nu ne-am împotrivit, ci ne-am supus bucuroşi, 
predânclu-ne de bună voie. Călăuza mea m-a întors la 
stânga, călăuza prietenului meu l-a întors la dreapta, şi ne- 
am despărţit. 

— Şi mai departe? făcu Margareta, care părea hotărâtă să 
îşi ducă cercetările până la capăt. 

— Nu ştiu - continuă La Mole - nu ştiu unde l-a dus pe 
prietenul meu. Poate că în iad. Cât despre mine, ştiu că m-a 
dus într-un loc care cred că e raiul. 

— Şi de unde, pesemne, ai fost izgonit clin pricina prea 
marii curiozităţi? 

— Într-adevăr, doamnă. Aveţi darul de a ghici. Aşteptam cu 
nerăbdare revărsarea zorilor ca să văd unde mă aflu, când, 
pe la patina şi jumătate a intrat bătrâna aceea, m-a legat 
din nou la ochi, mi-a cerut să-i făgăduiesc că n-am să încerc 
să ridic legătura, m-a dus afară, m-a însoţit o sută de paşi şi 


m-a pus din nou să jur că n-am să-mi scot legătura decât 
după ce voi număra până la cincizeci. Am numărat până la 
cincizeci şi m-am trezit în strada SaintAntoine, peste drum 
de strada Jouy. 

— Mai departe...? 

— Mai departe, doamnă, eram atât de fericit, încât nu i-am 
băgat de seamă pe cei patru derbedei din mâinile cărora 
abia am scăpat cu viaţă. Dar, doamnă - urmă La Mole - 
dând aici peste o frântură de pană de la pălăria mea, inima 
mi-a tresărit de bucurie şi am cules-o de jos, făgăduindu-mi 
s-o păstrez drept amintire a acestei nopţi minunate. Dar, 
fericirea nu mi-e deplină, căci mă frământă un gând: ce s-o 
fi întâmplat cu prietenul meu? 

— Nu s-a întors la Luvru? 

— Din păcate, nu, doamnă. L-am căutat pretutindeni unde 
aş fi putut să dau peste el, la hanul „Steaua de aur”, la 
jocurile cu mingea şi în atâtea şi atât ea alte preacinstite 
locuri. Dar de Annibal nici urmă, iar de Coconnas, încă mai 
puţin. 

Şi rostind aceste cuvinte însoţite de un gest plin de 
tristeţe, La Mole deschise braţele şi, desfăcându-şi mantia, 
lăsă să i se vadă pieptarul, prin ale cărui spintecături se 
vedea căptuşeala, de parc-ar fi fost o croială la modă. 

— Bine, dar te-au ciuruit! făcu Margareta. 

— Ciuruit, ăsta-i cuvântul! răspunse La Mole, care nu se 
simţea ele loc stingherit că se lăuda cu primejdia prin care 
trecuse. Priviţi, doamnă, uitaţi-vă! 

— Dar ele ce nu ţi-ai schimbat pieptarul la Luvru, de 
vreme ce ai fost acolo? îl întrebă Margareta. 

— Ah - răspunse La Mole - pentru că la mine în cameră 
am dat peste cineva. 

— Cum, cineva în camera dumitale? făcu Margareta cu 
ochii seânteind de uimire. Şi cine era în camera dumitale? 

— Alteța sa... 

— Sst! îl întrerupse ea. 

Tânărui se supuse. 


— Quid ad lecticam meară stant? i se adresă ea apoi. 

— Duo pueri et unus eques. 

— Optime, barbari! spuse ea. Die. Moles, quern inveneris 
în cubiculo tua? 

— Franciscum ducem. 

— Agentem? 

— Ne seto quid. 

— Quocum? 

— Cum ignoto 1. 

— Ciudat - zise Margareta. Deci n-ai putut da de 
Coconnas? continuă ea, gândindu-se la altceva decât la 
ceea ce spunea. 

— Aşa că, doamnă, cum am avut cinstea să-i spun 
maiestăţii voastre, mor de nelinişte. 

— Ei bine - oftă Margareta - nu vreau să te mai rețin mult 
timp din investigaţiile dumitale, dar nu ştiu de ce, 'credcă 
o să se descurce el şi singur. Totuşi, caută-l! 

Şi regina îşi duse degetul la buze. Dar cum frumoasa 
Margareta nu-i încredinţase vreo taină, şi nici nu-i făcuse 
vreo mărturisire, tânărul pricepu că semnul acela 
fermecător nu însemna să păstreze tăcerea, ci cu totul 
altceva. 

Cortegiul o porni clin nou. La Mole, care voia să-şi 
continue cercetările, plecă mai departe în sus, pe chei, până 
în strada Long-Pont, ce dădea în strada Saint-Antoine. 

În dreptul străzii Jouy, se opri. 

Seara trecută, cele două bătrânE. Îi legaseră la ochi, pe el 
şi pe Coconnas, chiar în acest loc. Se întoarse deci la stânga 
şi făcuse douăzeci de paşi, începu aşadar să repete drumul 
făcut cu o seară mai înainte şi se trezi în faţa unei case sau 
mai bine zis a unui zid, în spatele căruia se ridica o casă. În 
zid era o poartă cu streaşină, bătută în piroane şi cu 
lucarne. 

Fațada casei privea spre strada Cloche-Percee, o străduţă 
îngustă care începea din strada Saint-Antoine şi clădea pe 
strada Roi-de-Sicile. 


— Drace! exclamă La Mole... Asta e... aş jura... Când am 
ieşit, am întins mâna şi am simţit piroanele, pe urmă am 
coborât două trepte. Omul acela caro fugea strigând 
„ajxitor!” şi pe care l-au omorât în strada Roi-de-Sicile. 

— Cine e la uşa lecticei? 

— Doi paji şi un scutier. 

— Bine! Sunt barbari! Spune-mi, La MolE. Ne cine ai gftsit 
în cameră? 

— Pe ducele Francisc. 

— Ce făcea? 

— Nu ştiu. 

— Cu cine era? 

— Cu un necunoscut. 

Tocmai trecea când eu puneam piciorul pe prima treaptă. 
Să vedem. 

La Mole se apropie de poartă şi bătu. 

Poarta se deschise şi se ivi un soi de portar cu mustăţi. 

— Was ist das? 1 întrebă portarul. 

— Ah, ah! făcu La Mole. Mi se pare că suntem elveţian. 
Prietene - urmă el, luând aerul cel mai îmbietor - aş vrea 
să-mi iau sabia pe care am lăsat-o în această casă noaptea 
trecută. 

— Ich verstehe nicht 2 - răspunse portarul. 

— Sabia mea... - reluă La Mole. 

— Ich verstehe nicht - repetă portarul. 

—... pe care am lăsat-o... Sabia mea, pe care am lăsat-o... 

— Ich verstehe nicht. 

—... în casa asta, noaptea trecută. 

— Gehe zum Teufel! 3 

Şi îi trânti poarta în nas. 

— La naiba! mormăi La Mole. Dac-aş fi avut sabia pe care 
i-o ceream, îl străpungeam pe ticălosul ăsta... Dar nu o am, 
aşa că amân pe altă dată. 

Şi La Mole îşi reluă drumul până în strada Roi-de-Sicile, o 
apucă la dreapta, făcu vreo cincizeci de paşi, o coti din nou 
la dreapta şi se pomeni în strada Tizon, o străduţă mică, 


paralelă cu strada Cloche-Percee şi întru totul 
asemănătoare cu ea. Ba mai mult, abia făcu vreo treizeci de 
paşi şi se pomeni din nou în faţa porţii bătută în piroane, cu 
streşina în lucarne, a celor două trepte şi a zidului aceluia. 
Ai fi zis că strada Cloche-Percee se întorsese să-l vadă 
trecând. 

La Mole se gândi atunci că poate îşi luase dreapta drept 
stânga şi se apucă să bată în poartă, ca să ceară aici ceea 
ce ceruse şi la cealaltă poartă. De astă dată însă bătu 
zadarnic, căci nici măcar itu i se deschise. 

Dădu de două, ba chiar de mai multe ori acelaşi ocol, ceea 
ce-l făcu să creadă, cum era şi firesc, că locuinţa avea două 
intrări, una prin strada Cloche-Percee, alta prin strada 
Tizon. 

1 Ce e asta? (în limba germana în text). 

2 Nu înţeleg (în limba germană în text). 

* Du-te la dracu' (în limba germană în text). 

Dar raţionamentul, oricât de logic, nu-i înapoia sabia şi nu- 
i spunea unde se află prietenul lui. O clipă, se hotări să-şi 
cumpere altă sabie, cu care să-l spintece pe mizerabilul de 
portar care se încăpăţâna să vorbească numai nemţeşte, 
dar se gândi că e portarul Margaretei, că Margareta l-a 
ales anume aşa şi că o fi având ea motivele ei pentru 
aceasta. S-ar putea deci ca lipsa lui să-i fie neplăcută. 

Or, La Mole, pentru nimic în lume n-ar fi făptuit vreun 
lucru neplăcut Margaretei. 

De teamă să nu cadă în ispită, porni deci, cam pe la două 
după-amiază, spre Luvru. 

Cum de astă dată îşi găsi camera neocupată, intră. 

De altfel, era şi timpul, pentru că aşa cum îi atrăsese 
regina atenţia, pieptarul era într-o stare jalnică. 

Se duse deci la pat, să-şi ia frumosul pieptar 
cenuşiudeschis. Dar, spre marea lui mirare, primul lucru de 
care dădu cu ochii lângă pieptar fu sabia cu pricina, uitată 
în strada Cloche-Percee. La Mole o luă, o suci şi o răsuci; 

— Ah, ah! făcu el. O fi vreo vrăjitorie. 


Şi apol. Cu un suspin: 

— Dacă l-aş găsi şi pe Coconnas! 

La vreo două-trei ceasuri după ce La Mole se săturase tot 
clând târcoale casei cu două intrări, poarta din strada Tizon 
se deschise. Era către ora cinci seara, aşa că se înnoptase 
de-a binelea. 

O femeie, învăluită într-o mantie lungă, împodobită cu 
blană, urmată de o însoţitoare, ieşi prin poarta pe care i-o 
ţinea deschisă o altă femeie, de vreo patruzeci de ani. Se 
strecură iute până în strada Roi-de-Sicile, ciocăni în strada 
d'Argenson la o portiţă care se deschise, ieşi prin poarta 
mare a aceleiaşi case care răspundea în Vieille-rue- 
duTemple, se îndreptă spre una din intrările palatului de 
Guise, pe care o deschise cu o cheie scoasă din buzunar, şi 
se făcu nevăzută. 

După vreo jumătate de ceas, un tânăr legat la ochi ieşea 
prin aceeaşi uşă a aceleiaşi căsuțe, îndrumat de o femeie 
care-l duse până în strada Geoffroy-Lasnier, colţ cu strada 
Mortellerie. Apoi îi ceru să numere până la cincizeci şi după 
aceea să-şi scoată legătura de pe ochi. 

Tânărui făcu întocmai cum i se spusese şi, numărând până 
la cincizeci îşi scoase batista ce-i acoperea ochii. 

— Drace! făcu el privind în juR. În ştreang să ajung dacă 
ştiu unde mă aflu! E ceasul şase! exclamă el, auzind 
orologiul de la Notre-Dame. Şi ce s-o fi ales de bietul La 
Mole? Să mă reped la Luvru, poate că aflu noutăţi. 

Zicând acestea, Coconnas cobori în fugă strada 
Mortellerio şi ajunse la Luvru parcă mai repede decât ar fi 
venit călarE. Îmbrânci şi înghionti în cale toată revărsarea 
de burghezi onorabili care se plimbau paşnici la acea oră în 
jurul dughenelor din piaţa Baudoyer, şi intră în palat. 

Aici luă la întrebări pe elveţian şi santinela. Elveţianului i 
se părea că-l zărise pe domnul de La Mole intrând 
dimineaţa în Luvru, dar că nu-l văzuse ieşind. 

Santinela era în post doar de o oră şi jumătate şi rxu 
văzuse nimic. 


Urcă în fugă în cameră şi dădu uşa de perete, dar în 
cameră nu se afla decât haina lui La Mole, ba încă şi 
aceasta sfâşiată toată, ceea ce îi spori neliniştea. 

Îl duse atunci gândul la jupân La Huri€re, ţi dădu fuga la 
cinstitul hangiu de la „Sub cerul liber”. 

La Huricre îl văzuse pe La Mole. Prânzise la dânsul. 

Coconnas se potoli şi cum îi era foame, ceru - la rându-i - 
să i se servească cina. 

Coconnas îndeplinea acum amândouă condiţiile omului 
care poate să cineze în tihnă: era cu sufletul împăcat şi cu 
stomacul gol. Cină aşadar atât de bine, încât masa se 
prelungi până către ora opt. Atunci, pus iar bine pe picioare 
dE. Două sticle de vinişor de Anjou, care îi plăcea grozav, şi 
pe care îl sorbise cu o poftă vădită, clipind din pleoape şi 
plescăind din limbă, o porni din nou în căutarea lui La Mole, 
folosindu-se de astă dată de pumni şi lovituri de picior, 
împărţite mulţimii cu o forţă sporită, direct proporţională cu 
creşterea sentimentului de prietenie, care vine întotdeauna 
după o masă îmbelşugată. 

Treaba asta ţinu un ceas şi în acest timp Coconnas 
cutreieră străzile din jurul cheiului Creve, străzile Tizon şi 
Cloche-Percee, gândindu-se că poate prietenul lui se 
întoarse acolO. În sfârşit, înţelese că mai e un loc pe unde 
ar fi trebuit să treacă şi anume ghereta santinelei din fata 
Luvrului, şi se hotări să-l aştepte aci, până se va întoarce. 

Mai avea doar o sută de paşi până la Luvru şi tocmai 
ridicase de pe jos o femeie pe al cărei soţ îl dăduse grămadă 
în goana lui prin piaţa Saint-Germain-l'Auxerrois, când zări 
în faţă, la lumina îndoielnică a unui felinar mare, aşezat 
lângă podul suspendat al Luvrului, mantia de catifea vişinie 
şi pana albă a prietenului său, care, asemenea unei umbre, 
dispărea pe lângă ghereta Luvrului, răspunzând la salutul 
santinelei.' 

Vestita mantie vişinie făcuse atâta vâlvă în lume, încât nu 
puteai să n-o recunoşti. 


— Ei, drăcia dracului - răcni Coconnas - de data asta sigur 
că e el, şi uite că se întoarce! Hei, hei, La Mole, hei, 
prietene! Hei, fir-ar să fie! Doar eu am glas, nu glumă! Cum 
dracu de nu mă aude! Din fericire, am şi picioare zdravene 
şi-am să-l ajung. 

Minat de această speranţă, Coconnas o porni cât îl ţineau 
picioarele şi ajunse în Luvru cât ai clipi, dar oricât se 
grăbise el, în clipa în care punea piciorul în curte, mantia 
vişinie, ce păra la fel de grăbită, se făcu nevăzută în 
Vestibul. 

— Hei, La Mole! strigă Coconnas, pornind-o iarăşi la fugă - 
aşteaptă-mă, sunt eu, Coconnas! Ce dracu te-a apucat de 
alergi aşa? Te urmăreşte cineva? 

Într-adevăr, mantia vişinie, ce parcă avea aripi, mai mult 
zbură până la etajul al doilea decât urcă treptele. 

— Ah, nu vrei să mă auzi! strigă Coconnas. Ai ceva cu 
mine, de te-ai supărat? Ei bine, la dracu', fir-ar să fie! Nu 
mai pot! 

Coconnas azvârli aceste vorbe fugarului, din josul scării. 
Se mulţumi să-l mai urmărească doar cu privirea de-a 
lungul scării răsucite, până îl văzu că se opreşte în dreptul 
apartamentelor Margaretei. 

Deodată, din odaie ieşi o femeie şi-l luă de braţ pe cel 
urmărit de Coconnas. 

— Ah, ah! făcu el. Mi se pare că e regina Margareta, îl 
aştepta. Atunci se schimbă lucrurile. Pricep de ce nu mi-a 
răspuns. 

Se întinse pe balustradă, privind deschizătura scării. 

„Bun, bun - gândi Coconnas. Va să zică asta era! Nu m-am 
înşelat. Sunt clipe când chiar şi cel mai bun prieten te 
stinghereşte şi bunul meu La Mole e într-o astfel de 
situaţie.” 

Coconnas urcă domol scările şi se aşeză pe o canapea de 
catifea din coridor, zicânclu-şi: „Fie. O să-l aştept. Da, dar - 
adăugă el - mă gândesc că s-ar putea să-l aştept cam mult, 
dacă e la regina Navarei... şi-i un frig, Dumnezeule! Şi- 


atunci, îmi zic, pot să-l aştept la fel de bine şi în camera 
mea. Tot se întoarce el, chiar şi din iad! *' 

Abia sfârşise gândul, şi se pregătea să treacă la fapte când 
nişte paşi iuți şi uşori răsunară deasupra capului său, 
întovărăşiţi de un cântec binecunoscut lui Coconnas, care 
întinse repede gâtul spre partea de unde se auzea zgomotul 
de paşi şi cântecul. Era La MolE. Care cobora de la catul de 
deasupra, unde se afla camera lor şi care, zărindu-L. Începu 
să sară câte patru trepte care-l despărţeau de el şi odată 
ajuns la dânsul. I se aruncă în braţe. 

— Oh, drăcia dracului, tu eşti? grăi Coconnas. Dar pe unde 
dracu ai ieşit? 

— Eu, prin strada Cloche-Percee. 

— Nu de acolo te întreb cum ai ieşit 

— Dar de unde? 

— De la regină. 

— De la care regină? 

— Regina Navarei 

— N-am fost la ea. 

— Lasă, lasă... 

— Scumpul frieu Annibal, aiurezi. Vin din camera mea, 
unde te-am aşteptat două ceasuri. 

— Vii din camera ta? 

— Da. 

— Nu pe tine te-anurmărit eu din piaţa Luvrului? 

— Când asta? 

— Adineauri. 

— Nu. 

— Nu tu ai dispărut pe lângă ghereta santinelei Luvrului 
acum zece minute? 

— Nu. 

— Nu tu ai urcat scara asta, de parcă te urmăreau toţi 
dracii din iad? 

— Nici gând! 

— Drăcia dracului! strigă Coconnas. N-o fi vinul de ia „Sub 
cerul liber' atât de păcătos să mi se urce la cap în halul 


ăsta! îţi spun că ţi-am zărit mantia vişinie şi pana albă pe 
lângă ghereta Luvrului, că le-am urmărit pe amândouă 
până în josul scării acesteia şi că mantia, pana, parcă şi 
braţul tău legănat erau aşteptate toate împreună, aici, de o 
doamnă care mult aş crede că era regina Navarei. Le-a dus 
pe toate prin această uşă care, dacă nu mă înşel, ea 
frumoasei Margareta. 

— Dumnezeule! păli La Mole. Atât de repede înşelat? 

— Mă rog! făcu Coconnas. Înjură cât pofteşti, dar nu-mi 
spune că eu mă înşel. 

La Mole se codi o clipă, strângându-şi capul în palme, 
şovăind între respect şi gelozie, dar gelozia fu mai tare, şi 
se repezi în uşa pe care începu s-o împingă din răsputeri, 
ceea ce stârni un vacarm nu prea potrivit, dacă ţinem 
seama unde se aflau. 

— O să fim arestaţi - îi atrase atenţia Coconnas - dar atâta 
pagubă, asta-i prea de tot! Spune-mi, La Mole, există 
fantome în Luvru? 

— Habar n-am - răspunse tânărul, tot atât de alb la faţă ca 
şi pana care-i umbrea fruntea - dar am dorit întotdeauna să 
zăresc una şi o să fac tot ce-i omeneşte cu putinţă ca să dau 
piept cu ea. 

— N-am nimic împotrivă - i se alătură Coconnas - numai 
că bate şi tu mai încet, dacă nu vrei s-o sperii. 

La Mole, oricât era de furios, îi dădu dreptate şi continuă 
să bată. Dar mai încet. 

XXV MANTIAUA VIŞINIE Coconnas nu se înşelase. Doamna 
care îl oprise pe cel ce purta mantaua vişinie fusese chiar 
regina Navarei; cât despre cavaler, cititorul a şi ghicit, 
creD. Că nu era altul decât curajosul de Mouy. 

Recunoscând-o pe regina Navarei, tânărui hughenot 
înţelese că a fost luat drept altul; dar nu îndrăzni să spună 
nimic, de teamă că un țipăt al Margaretei l-ar putea trăda. 
Lăsă, aşadar, să fie condus până în cameră, ca odată ajuns 
acolo să-i spună frumoasei lui călăuze: 

— Discreţie, pentru discreţie, doamnă. 


Într-adevăr, Margareta strânse uşor braţul aceluia pe 
care, în semiintuneric, îl luase drept La Mole, şi, aplecându- 
se la urechea lui, îi spuse în latineşte: 

— Sola sum; introito, carissime De Mouy o urmă fără să 
răspundă: dar de îndată ce uşa se închise în urma lui şi se 
trezi în anticamera mai luminată decât scara, Margareta îşi 
dădu seama că omul acesta nu era La Mole. 

În aceeaşi clipă, scăpă un strigăt uşor, strigătul de care se 
temuse grijuliul hughenot; din fericire, însă, nu mai era nici 
o primejdie. 

— Domnul de Mouy! făcu ea, dându-se un pas înapoi. 

— Chiar eu, doamnă, şi rog pe maiestatea voastră să mă 
lase să-mi urmez drumul fără să pomeniţi nimănui despre 
prezenţa mea la Luvru. 

— Oh, domnule de Mouy - repetă Margareta - aşadar, m- 
am înşelat? 

— Da - răspunse de Mouy - înţeleg, maiestatea voastră m- 
a luat, pesemne, drept regele Navarei! Suntem cam de 
aceeaşi statură, purtăm aceeaşi pană albă şi mulţi, fără 
îndoială, vrând să mă măgulească, mi-au spus că avem 
aceeaşi ţinută. 

Margareta îl privi ţintă. 

— Ştii latineşte, domnule de Mouy? îl întrebă ea. 

— Am ştiut altădată - răspunse tânărui - dar am uitat. * 

— Margareta zâmbi. 

— Domnule de Mouy - îi zise - poţi fi sigur de discreţia 
mea. 'lotuşi, deoarece cred că ştiu numele aceluia pe care îl 
cauţi aci, în Luvru, îţi voi oferi serviciile mele ca să ajungi 
mai sigur până la el. 

1 Sunt singură; intră, dragul meu (în limba latină în text). 

— lertaţi-mă, doamnă făcu de Mouy dar cred că vă 
înşelaţi, şi că, dimpotrivă, nu ştiţi de loc cine e... 

— Cum - strigă Margareta - nu-l cauţi pe regele Navarei? 

— Vai, doamnă - zise de Mouy - cu părere de rău trebuie 
să vă rog să-i ascundeţi mai ales maiestăţii sale regelui, 
soţului dumneavoastră, prezenţa mea în Luvru. 


— Ascultă, domnule de Mouy - se arătă uimită Margareta - 
te-am crezut până acum unul din cei mai hotărâți şefi ai 
partidului hughenot, unul din cei mai credincioşi sprijinitori 
ai regelui, soţul meu; m-am înşelat oare? 

— Nu, doamnă, azi-dimineaţă mai eram încă întru totul aşa 
cum spuneţi. 

— Şi ce anume te-a făcut să te schimbi de azi-dimineaţă şi 
până acum? 

— Doamnă - se înclină de Mouy - vă rog să-mi îngăduiţi să 
nu vă răspund şi să-mi faceţi cinstea de a primi omagiile 
mele. 

Şi într-o atitudine plină de respect, dar hotărâtă, de Mouy 
făcu câţiva paşi spre uşa pe care intrase. 

Margareta îl opri. 

— Totuşi, domnule - îi vorbi ea - dac-aş îndrăzni totuşi să 
vă cer o explicaţie; cuvântul meu merită încrede, nu-i aşa? 

— Doamnă - îi răspunse de Mouy - trebuie să tac şi să vă 
închipuiţi cât de mare trebuie să fie această ultimă datorie 
a mea, dacă nici maiestăţii voastre nu i-am răspuns încă. 

— Totuşi, domnule... 

— Maiestatea voastră poate să mă piardă, doamnă, dar nu 
îmi poate cere să-mi trădez noii prieteni. 

— Dar cei vechi, domnule, nu su şi ei unele drepturi 
asupra dumitale? 

— Cei care au rămas credincioşi, da; cei care nu numai că 
ne-au părăsit, dar s-au părăsit şi pe ei înşişi, nu. 

Gânditoare şi neliniştită, Margareta se pregătea fără 
îndoială să-i răspimdă printr-o nouă întrebare, când, 
deodată, Gillonne năvăli în încăpere. 

— Regele Navarei! strigă ea. 

— Pe unde vine? 

— Prin coridorul secret. 

— Scoate-l pe domnul pe cealaltă usa. 

— Cu neputinţă, doamnă, n-auziţi? 

— Bate cineva? 

— Da, la uşa prin care aţi vrut să-l scot pe domnul. 


— Şi cine bate? 

— Î JNiu ştiu. 

— Du-te de vezi şi întoarce-te să-mi spui. 

— Doamnă - zise de Mouy - îmi îngăduie maiestatea 
voastră să-i spun că dacă regele Navarei mă vede aci, la ora 
asta şi în costumul ăsta, sunt un om pierdut? 

Margareta îl apucă de mână pe de Mouy, împingându-l 
spre faimoasa cămăruţă. 

— Intră aici, domnule - îi spuse ea - ai să fii la fel de bine 
ascuns şi la adăpost ca la dumneata acasă, căci te bizui pe 
cuvântul meu. 

De Mouy se năpusti în cămăruţă şi abia apucă să închidă 
uşa în urma lui, că Henric şi apăru. 

De astă dată Margareta n-avea de ascuns nici un fel de 
tulburare; era doar întunecată şi gândurile de dragoste 
fugiseră departe. 

Cât despre Henric, se strecură înăuntru cu acea băgare de 
seamă care, atunci când primejdia nu era prea marE. Îl 
făcea să surprindă şi cele mai mici amănunte; şi cu atât mai 
mult în aceste împrejurări în care se aflA. Regele Navarei 
era cu ochii în patru. 

Aşa că băgă de seamă numaidecât că fruntea Margaretei 
era întunecată de un nour. 

— Eraţi ocupată, doamnă? o întrebă el. 

— Eu, da, desigur sire, visam. 

— Şi pe bună dreptate; vă stă bine să visaţi. Şi eu visam: 
dar, spre deosebire de dumneavoastră, care căutaţi 
singurătatea, eu am eoboril. Spre a vă împărtăşi visurile 
mele. 

Margareta îi făcu recelui un semn de bun venit şi, după ce- 
i arătă un fotoliu, se aşeză şi ea pe un scaun de abanos, € 
scuipat cu multă atenţie, dar tare ca oţelul. 

Intre cei doi soţi se aşternu o clipă de tăcere: apoi, Henric 
sparse primul tăcerea: 

— Mi-am adus aminte, doamnă, că în visurile mele de 
viitor, deşi ca soţi n-avcam nimic comun, doream să ne unim 


norocul. 

— E adevărat, sire. 

— Şi mai credeam că în toate planurile pe care mi le-aş fi 
putut închipui pentru binele nostru comun, voi găsi în 
dumneavoastră o aliată, nu numai credincioasă, dar şi 
activă. 

— Aşa e, sire, şi nu cer decât ca atunci când vei trece la 
fapte, să-mi dai pe dată prilejul să te ajut. 

— Doamnă, sunt fericit să te aud vorbind astfel şi cred că 
nu te-ai îndoit o clipă că n-am să dau uitării planul la a cărui 
înfăptuire mă hotărâsem să trec, chiar în ziua în care, 
datorită amestecului dumitale curajos. - am fost aproape 
sigur că voi trăi. 

— Domnule, cred că nepăsarea dumitale e doar o mască şi 
am încredere nu numai în prezicerile astrologilor, dar şi în 
geniul dumitale. 

— Dar, doamnă, ce-ai spune dacă cineva s-ar aşeza în 
calea planurilor noastre şi ar ameninţa să ne târască. Pe 
dumneata şi pe mine, spre o viaţă de rând? 

— Aş spune că sunt gata să lupt alături de dumneata 
împotriva acestuia, pe faţă sau din umbră. Împotriva oricui. 
Oricine-ar fi el. 

— Doamnă - urmă Henric - nu-i aşa că poţi intra la orice 
oră la domnul d'Alenqon, fratele dumitale? Te bucuri de 
încrederea lui şi ţi-e bun prieten. Aş putea să te rog să afli 
dacă în această clipă nu are o întrevedere secretă cu 
cineva? 

Margareta tresări. 

— Cu cine, domnule? îl întrebă ea. 

— Cu de Mouy. 

— Şi de ce asta? întrebă din nou Margareta, stăpânindu-şi 
tulburarea. 

— Pentru că, doamnă, dacă este aşa, putem spune adio 
tuturor planurilor noastre, sau cel puţin alor mele. 

— Sire - vorbeşte mai încet - îl rugă Margareta, făcând un 
semn cu ochii şi cu buzele şi arătând cu degetul spre 


cămăruţa de alături. 

— Of - făcu Henric - iar cineva?! într-adevăr, cămăruţa 
asta e atât de des locuită, încât face ca propria dumitale 
cameră să fie de nelocuit. 

Margareta zâmbi. 

— SpeR. Cel puţin, că e tot domnul de La Mole? 

— Nu, sire, e domnul de Mouy. 

— El? strigă Henric, cuprins de o mirare amestecată cu 
bucurie. Atunci nu e la ducele d'Alencon? Oh, adu-l aici, să- 
i vorbesc! 

— Margareta dădu fuga spre cămăruţă, o deschise şi 
apucându-l de mână pe de Mouy, îl aduse, fără multă 
fcyorbă, în faţa regelui Navarei. 

— Ah, doamnă! spuse tânărui hughenot, cu un glas în care 
se simţea o mustrare mai mult tristă decât amară. Deşi mi- 
aţi făgăduit că nu mă veţi trăda, aţi făcut-o totuşi, şi e urât! 
Ce-aţi zice să mă răzbun spunând... 

— N-ai să te răzbuni, de Mouy - îl întrerupse Henric, 
strângându-i mâna tânărului hughenot - sau cel puţin n-ai 
s-o faci înainte să asculţi ce am să-ţi spun. Doamnă - 
continuă Henric, adresându-se reginei - ai grijă, te rog, să 
nu fim auziţi de nimeni. 

Abia termină aceste cuvinte, că Gillonne, foarte speriată, 
intră în cameră şi îi şopti reginei la ureche ceva ce o făcu să 
sară de pe scaun. 

Şi pe când ea şi Gillonne dădeau fuga spre anticameră, 
Henric, fără să se sinchisească de ce anume o făcuse să 
fugă, cercetă patul, nişa, tapiseriile şi pipăi cu degetul 
pereţii. Cât despre de Mouy, speriat de toate aceste 
pregătiri pe care le vedea, cată să se asigure că sabia lui nu 
înţepenise în teacă. 

leşind din dormitor, Margareta se năpustise în anticameră 
şi acum era faţă în faţă cu La Mole, care, în ciuda 
rugăminţilor Gillonnei, ţinea cu orice preţ să intre la 
Margareta.! 


Coconnas se aţinea în spatele lui, gata să-l împingă înainte 
sau să-i acopere retragerea. 

— Ah, dumneata eştft domnule de L.a Mole! îi strigă 
regina. Dar ce ai, de ce eşti atât de palid şi tremuri? 

— Doamnă - zise Gillonne - domnul de La Mole a bătut în 
uşă atât de tare că, în ciuda poruncii dumneavoastră, am 
fost nevoită să-i deschid. 

— Oh, oh, dar ce înseamnă toate astea? întrebă regina cu 
severitate. Este adevărat ce mi se spune, domnule de La 
Mole? 

— Doamnă, am vrut doar s-o previn pe maiestatea voastră 
că un necunoscut, un hoţ poate, purtând mantia şi pălăria 
mea, a intrat la dânsa. 

— Domnule - făcu Margareta - ai înnebunit de-a binelea! 
Mantia văd că o ai pe umerii dumitale şi, să mă ierte 
dumnezeu, clar văd că şi pălăria o ai pe cap, deşi vorbeşti 
cu o regină! 

— Oh, iertare, doamnă, iertare! strigă La Mole, 
descoperindu-se degrabă. Totuşi, mi-e martor Cel de Sus că 
nu respectul îmi lipseşte- — 

— Nu, ci încrederea, nu-i aşa? făcu regina. 

— Ce vreţi să fac - strigă La Mole - când la maiestatea 
voastră intră un bărbat îmbrăcat în hainele mele şi 
ascunzându-se poate sub numele meu, cine ştie?... 

— Un bărbat! făcu Margareta, strângându-l încetişor de 
braţ pe bietul îndrăgostit. Un bărbat!... Eşti modest, 
domnule de La Mole. Aproprie-te de crăpătura perdelei şi ai 
să vezi doi bărbaţi! 

Şi Margareta dădu puţin la o parte perdeaua de catifea 
brodată cu aur, şi astfel La Mole putu să-l recunoască pe 
Henric, care stătea de vorbă cu omul ce purta mantia roşie; 
Coconnas, curios de parc-ar fi fost el în joc, se uită la 
rânclu-i şi-l recunoscu pe de Mouy; rămaseră amândoi 
înmărmuriţi. 

— Acum, că v-aţi liniştit, sau cel puţin sper că e aşa - zise 
Margareta - postaţi-vă la uşa apartamentului meu şi, pe 


viaţa dumitale, dragul meu La Mole, nu lăsa pe nimeni să 
intre. Dacă se apropie cineva, fie chiar numai de etajul ăsta, 
dă-mi de veste. 

La Mole, neajutorat şi ascultător ca un copil, ieşi uitându- 
se la Coconnas, care-l privea la rându-i, şi amândoi se 
pomeniră afară, fără să-şi fi venit de tot în fire. 

— De Mouy! exclamă Coconnas. 

— Henric! murmură La Mole. 

— De Mouy, cu mantaua ta vişinie, cu pana ta albă şi 
legănându-şi braţul ca tine! 

— Ia te uită... - reluă la Mole - de vreme ce nu este vorba 
de dragoste, desigur că e vorba de un complot! 

— Ah! Drăcia dracului, iată-ne vârâţi şi în politică! 
bombăni Coconnas. Din fericire, n-o văd şi pe doamna de 
Nevers amestecată în toate acestea. 

Margareta se întoarse în cameră şi se aşeză lângă cei doi 
bărbaţi care discutau; nu lipsise mai mult de un minut şi îşi 
întrebuinţase timpul cu folos. 

Gillonne, de veghe la intrarea secretă, iar cei doi gentilomi 
păzind intrarea principală o făceau să se simtă în deplină 
siguranţă. 

— Doamnă - se interesă Henric - credeţi că ar putea 
cineva să tragă cu urechea la ce vorbim şi să ne audă? 

— Domnule - îi răspunse Margareta - această cameră e 
capitonată şi vătuită şi un rând dublu ele labriuri fac să nu 
se audă nimic în afară. 

— Mă bizui pe dumneata - răspunse Henric zâmbind. 

Apol. Întoreându-se spre Mouy: 

— Dar - adăugă el cu glas scăzut, ca şi când, cu toate 
încredinţările Margaretei, temerile lui nu se spulberaseră 
cu totul - ce căutai aici? 

— Aici? făcu de Mouy. 

— Da, aici, în această cameră? repetă Henric. 

— Nu căuta nimic - interveni Margareta - eu l-am adus. 

— Deci ştiai?... 

— Ghicisem totul. 


— Vezi bine, de Mouy, că se poate ghici. 

— Azi-dimineaţă, domnul de Mouy - continuă Margareta - 
se afla împreună cu ducele de Francisc în camera celor doi 
gentilomi. 

— Vezi bine, de Mouy - repetă Henric - vezi bine că se ştie 
totul! 

— E adevărat - făcu de Mouy. 

— Eram sigur - zise Henric - că domnul d'Alenqon te-a 
luat de partea lui. 

— Vina e a voastră, sire. De ce-aţi refuzat cu atâta 
încăpățânare propunerea” mea? 

— Ai refuzat! exclamă Margareta. Prin urmare, refuzul pe 
care-l presimţeam era adevărat? 

— Doamnă - zise Henric dând din cap - şi tu, viteazul meu 
de Mouy, mă faceţi pur şi simplu să rid de exc lamaţiile 
voastre. Cum adică? Vine un om la mine, îmi vorbeşte de 
tron, de revoltă, de răzmeriţă, mie, HenriC. Prinţul tolerat 
atâta timp cât sunt cu capul plecat, hughenotul cruțat cvi 
condiţia să fac pe catolicul, şi eu să accept, când aceste 
propuneri îmi sunt făcute într-o cameră necapitonată şi fără 
lambriuri duble! Pe toţi sfinţii, ori sunteţi copii, ori sunteţi 
nebuni! 

— Dar sire, maiestatea voastră nu putea oare să-mi * lase 
nici o speranţă, dacă nu prin cuvinte, cel puţin printr-un 
gest, printr-un semn? 

— Ce ţi-a spus cumnatul meu, de Mouy? întrebă Henric. 

— Oh, sire, acest secret nu-mi aparţine! 

— Eh, pentru numele lui Dumnezeu! reluă regele, arătând 
o oarecare nerăbdare că are de-a face cu un om care 
înţelegea atât de greşit cuvintele sale. Nu te întreb care 
sunt propunerile pe care ţi le-a făcut, te întreb numai dacă 
te-a ascultat, dacă te-a auzit! 

M-a ascultat, sire. M-a auzit. 

L-a ascultat, l-a auzit! Dumneata o spui singur, de Mouy! 
Sărman conspirator! Un singur cuvânt dac-aş fi spus, eram 
pierdut; căci habar n-aveam, dar bănuiam că era acolo, 


dacă nu el, altcineva, ducele de Anjou, CaL rol al IX-lea, 
regina-mamă; dumneata nu cunoşti pereţii Luvrului, de 
Mouy; de la ei s-a iscat zicala că pereţii au urechi; şi 
cunoseând aceşti pereţi, puteam eu să vorbesc?! Haide, 
haide, de Mouy, proastă părere ai despre bunul simţ al 
regelui Navarei, şi mă mir că, având o astfel de părere, ai 
venit să-i oferi coroana. 

— Dar, sire - reluă Mouy - refuzând această coroană, n-aţi 
fi putut să-mi faceţi măcar un semn? Cel puţin aş fi putut să 
cred că nu s-a pierdut orice speranţă! 

— Ei, pe dracu'! strigă Henric. Aşa cum cineva ar fi putut 
să asculte, la fel de bine ne-ar fi putut şi vedea, şi nu crezi 
că un semn te poate duce la pieire tot atât de uşor ca şi un 
cuvânt? Uite, de Mouy - continuă regele, privind în jurul 
său - la această oră şi stând atât de aproape de dumneata, 
încât spusele mele să nu poată fi auzite atunci când spun: 
de Mouy, repetă-mi propunerile pe care mi le-ai făcut. 

T - Dar, sire - strigă de Mouy desperat - acum i-am dat 
cuvântul domnului d'Alencon! 

De ciudă, Margareta bătu din palme. 

— Atunci e prea târziu? făcu ea. 

— Dimpotrivă - murmură Henric - de ce nu vreţi să 
înţelegeţi că şi aici se simte mâna Celui de Sus, care ne 
apără. Respectaţi-vă cuvântul, de Mouy, căci ducele 
Francisc e salvarea noastră, a tuturor. Crezi oare că regele 
Navarei ar putea răspunde de capetele voastre? 
Dimpotrivă, nenorocitule! Eu n-aş putea decât să vă aduc 
moartea, la toţi, şi asta la cea mai mică bănuială. Dar un 
principe al Franţei este altceva; strânge dovezi, de Mouy, 
cere garanţii; dai-, neghiobule, te-ai angajat cu sufletul, 
când cuvântul ţi-ar fi fost de ajuns! 

— Oh, sire! Desperarea că ne-aţi părăsit, credeţi-mă, m-a 
aruncat în braţele ducelui; şi, pe deasupra, şi teama de a fi 
trădat, căci el ne cunoştea taina. 

— Atunci, n-ai decât s-o cunoşti şi tu pe-a lui, de Mouy, asta 
depinde doar de tine. Ce urmăreşte el? Să fie rege al 


Navarei? Făgăduieşte-i coroana. Ce vrea? Să părăsească 
curtea? Pune-i la îndemână mijloace de fugă, lucrează 
pentru el, de Mouy, ca şi emu ai lucra pentru mine, 
mânuieşte scutul în aşa fel, încât să ne apere de toate 
loviturile ce ne vor fi date. Când va trebui să fugim, vom 
fugi amândoi. Când va trebui să luptăm şi să domnim, voi 
domni eu singur. 

— Fereşte-te de duce - zise Margareta - e un spirit 
întunecat şi pătrunzător, care nu cunoaşte nici ură, dar nici 
prietenie, gata întotdeauna să se poarte cu prietenii de 
parcă i-ar fi duşmani şi cu duşmanii de parcă i-ar fi prieteni. 

— Şi - întrebă Hemic - el te aşteaptă, de Mouy? 

— Da, sire. 

— Unde? 

— În camera celor doi gentilomi. 

— La ce oră? 

— Până la miezul nopţii. 

— E aproape unsprezece - constată Henric - nu e timpul 
pierdut; du-te, de Mouy! 

— Avem cuvântul dumitale, domnule? făcu Margareta. 

— Lasă asta, doamnă! zise Henric, cu acea încredere pe 
care ştia atât de bine să o arate unor anumiţi oameni şi în 
anumite împrejurări. Cu domnul de Mouy aceste lucruri nici 
nu se cad a fi discutate. 

— Aveţi dreptate, sire - răspunse tânărul - dar eu am 
nevoie de cuvântul dumneavoastră, căci trebuie să îe spun 
conducătorilor că l-am primit. Nu sunteţi catolic, nu-i aşa? 

Henric ridică din umeri. 

— Nu renunţaţi la domnia Navarei? 

— Nu renunţ la nici o domnie, de Mouy; numai că-mi 
rezerv dreptul de a o alege pe cea mai bună, adică pe aceea 
care să-mi convină cel mai mult şi mie, şi vouă. 

— Şi dacă între timp maiestatea voastră va fi arestată, îmi 
făgăduiţi că nu veţi da, nimic în vileag, nici chiar în cazul 
când maiestatea voastră ar fi supusă la torturi? 

— De Mouy, o jur pe Dumnezeu! 


— Încă un cuvânt, sire; când vă voi vedea din nou? 

— De mâine încolo vei avea o cheie de la camera mea; vei 
intra, de Mouy, ori de câte ori va fi nevoie şi la orice oră vei 
dori. Ducele d'Alenqon va răspunde de şederea dumitale în 
Luvru. Deocamdată, urcă pe aci, pe scara aceasta mică, iar 
eu am să-ţi arăt drumul. Între timp regina va lăsa să intre 
aici mantaua vişinie, care seamănă cu a dumitale şi care 
adineauri era în anticameră. Nu trebuie să se constate vreo 
deosebire între ele şi să se afle că te dai drept celălalt, nu-i 
aşa, de Mouy? Nu-i aşa, doamnă? 

Henric rosti aceste ultime cuvinte râzând şi uitându-se la 
Margareta. 

— Da - rosti ea fără să se tulbure - căci, la urma urmelor, 
acest domn de La Mole este omul ducelui, fratele meu. 

— Ei bine, încearcă să-l câştigi de partea noastră, doamnă 
- o sfătui Henric, păstrându-şi pe deplin seriozitatea. Nu 
precupeţi nici aurul, nici făgăduielilE. Îi pun toată averea 
mea la dispoziţie. 

— Atunci - zise Margareta cu un zâmbet din acelea pe 
care nu-l au decât femeile lui Boecacio - dacă aceasta ţi-e 
dorinţa, voi face tot ce-mi va sta în putinţă. 

— Bine, bine, doamnă; iar dumneata, de Mouy, întoarce-te 
la duce şi câştigă-i încrederea. 

MARGARITA în timpul convorbirii pe care am reprodus-o, 
La Mole şi Coconnas stăteau de gardş; La Mole, puţin trist, 
Coconnas, puţin neliniştit. 

Lucru sigur e că La Mole avusese timp să se gândească şi 
Coconnas îl ajutase de minune. 

— Ce crezi tu despre toate astea, prietene? îl întrebă La 
Mole pe Coconnas. 

— Cred - îi răspunse piemontezul - că la mijloc e o intrigă 
de curte. 

— Şi, la nevoie, ai fi dispus să joci vreun rol în această 
intrigă? 

— Dragul meu - făcu Coconnas - ia seama bine la ce am 
să-ţi spun şi nu uita cuvintele melE. În mijlocul atâtor intrigi 


de curte şi atâtor uneltiri de palat, noi nu putem face altfel 
decât să trecem neobservaţi; căci acolo unde regele 
Navarei îşi poate lăsa doar o bucată din pana sA. Iar ducele 
d'Alenqon un petic din mantie, noi ne-am putea pierde 
viaţa. Regina îşi face un gust cu tine, şi nici ţie nu-ţi 
displace; nimic mai frumos. Dragul meu, n-ai decât să-ţi 
pierzi capul în dragoste, dar în politică, nu. 

Era un sfat cuminte. Dar La Mole îl ascultase cu acea 
tristeţe a omului care, aflat în cumpănă între rațiune şi 
nebunie, simte că nebunia îi va da ascultare. 

— La mine nu e vorba doar că nu-mi displace regina, 
Annibal, eu o iubesc; şi din nefericire, sau poate din fericire, 
o iubesc din tot sufletul. Asta-i o nebunie, ai să-mi spui. De 
acord, sunt nebun. Dar tu, care eşti un înţelept, CoconnasS. 
Tu nu trebuie să ai de suferit de pe urma prostiilor şi a 
nefericirii melc. Du-te deci şi îţi caută stăpânul şi nu te 
compromite. 

Coconnas se gândi o clipă, apol. Ridicând capul, zise: 

— Dragul meU. Tot ce spui e foarte adevărat; dacă eşti 
îndrăgostit, atunci fii îndrăgostit. Eu unul sunt un ambițios 
şi de aceea cred că viaţa preţuieşte mai mult decât sărutul 
unei femei. Când am să-mi pun viaţa în primejdie, o să am 
grijă să fixez mai întâi condiţiile. Iar tu, biet căţeluş, ai grijă 
să ţi le fixezi pe ale tale. 

Zicând acestea, Coconnas îi întinse mâna lui La Mole si, 
după ce mai schimbară o privire zâmbind, plecă. 

Nu trecuse nici zece minute de când plecase, că uşa se 
deschise şi Margareta scoase capul cu băgare de seamă, îl 
apucă pe La Mole de mână şi, fără o vorbă, îl atrase din 
coridor în fundul odăii, închizând apoi cu grijă toate uşile, 
semn că avea să-i spună lucruri de mare însemnătate. 

Ajungând în cameră, Margareta se opri, se aşeză pe 
scaunul ei de abanos şi trăgându-l pe La Mole spre ea, îşi 
strecură mânuţele în palmele lui, spunându-i: 

— Acum, că suntem singuri, scumpul meu prieten, să 
discutăm serios. 


— Să discutăm serios, doamnă? întrebă La Mole. 

— Sau ca nişte îndrăgostiţi, dacă vrei! Iţi convine mai 
mult? într-o dragoste pot fi şi lucruri serioase, mai ales în 
dragostea unei regine. 

— Să vorbim atunci despre aceste lucruri serioase, clar cu 
condiţia ca maiestatea voastră să nu se supere când o să 
audă ce nebunii îi spun. 

— Un singur lucru mă poate supăra. La Mole' i dacă îmi 
mai spui doamnă sau maiestate. Pentru dumneata, dragul 
meu, sunt doar Margareta. 

— Da, Margareta! Da, Margarita! Da, comoara mea! făcu 
tânărui sorbind-o din ochi pe regină. 

— Aşa e bine - îi zise Margareta. Prin urmare, eşti gelos, 
frumosul meu gentilom? 

— Oh, îmi pierd minţile! 

— Doar atât? 

— Înnebunesc, Margareta! 

— Şi pe cine eşti gelos? Spune-mi! 

— Pe toată lumea! 

— Şi mai ales pe cine? 

— Mai ales pe rege. 

— Credeam că, după câte ai văzut şi auzit, nu-ţi mai faci 
griji din partea asta. 

— Mai sunt gelos şi pe acest domn de Mouy, pe care azi- 
dimincaţă l-am văzut pentru prima oară şi pe care astă- 
seară îl găsesc în relaţii atât de strânse cu tine. 

— Pe domnul de Mouy? 

— Da. 

— Şi ce te face să-l bănuieşti? 

R. * 

Ascultă... l-am recunoscut după statură, după culoarea 
părului şi după un simţământ firesc de ură. Ele acela care a 
fost azi-dimineaţă la domnul d'Alencon. 

— Ei bine, şi ce legătură au toate acestea cu mine? 

— Domnul d'Alenqon ţi-e frate! Şi se spune că-l iubeşti 
foarte mult; poate i-ai spus ce ai pe suflet şi el, aşa cum se 


obişnuieşte la curte, a vrut să-ţi facă o plăcere şi ţi l-a 
prezentat pe domnul de Mouy. Te întrebi poate cum de am 
avut norocul ca regele să se afle acolo în acelaşi timp cu el? 
Ei bine, asta n-o mai ştiu; dar oricum, doamnă, te rog să fii 
sinceră cu mine; dacă n-ai alte sentimente faţă de mine, o 
dragoste ca a mea are dreptul să ceară măcar sinceritate. 
Uite, îţi cad la picioare. Şi dacă sentimentele pe care le ai 
faţă de mine nu sunt decât un capriciu trecător, atunci te 
dezleg de încrederea ce în i-ai arătat, de făgăduielile şi de 
dragostea ta, renunţ la favorurile domnului d'Alengon şi la 
onoarea de a fi gentilom şi mă duc să mor la asediul 
oraşului La Rochelle, dacă nu cumva până atunci mă va fi 
ucis dragostea. 

Margareta ascultă zâmbind aceste cuvinte pline de farmec 
şi sorbi din ochi expresia fermecătoare de pe faţa lui; apoi, 
lăsându-şi frumosul ei cap visător pe mâna lui arzătoare, 
zise: 

— Mă iubeşti? 

— Oh, doamnă, mai mult decât viaţa, mai mult decât 
mântuirea mea, mai mult decât orice pe lume? Dar tu, tu... 
tu nu mă iubeşti. 

— Sărman nebun! murmură ea. 

— Eh, da, doamnă! strigă La Mole, care nu se ridicase încă 
de la picioarele ei. [i-am spus doar că sunt nebun! * 

— Deci, tot ce ai mai de preţ în viaţă e dragostea, scumpul 
meu La Mole? 

— Numai dragostea, doamnă, doar ea! 

— Ei bine, fie! Atunci toate celelalte vor fi subjugate 
dragostei. Mă iubeşti? Vrei să rămâi lângă mine? 

— Singura mea rugă către Dumnezeu esănumă 
îndepărtez vreodată de tine. 

— Şi n-ai să mă părăseşti? Am nevoie de tine, La Mole. 

— Ai nevoie de mine? Soarele are nevoie de un licurici? 

— Dacă-ţi spun că te iubesc, ai să-mi fii cu adevărat 
credincios? 

— Cum! Dar nu-ţi sunt oare acum credincios cu adevărat? 


— Da; dar să mă ierte Dumnezeu, mai ai îndoieli! 

— Oh, greşesc, sunt recunoscător, sau mai degrabă, ţi-am 
spus şi tu ai repetat-o, sunt nebun. Dar ce căuta aseară 
domnul de Mouy la tine? Ce căuta azi-dimineaţă la ducele 
d'Alencon? Ce e cu mantia asta vişinie şi pana albă? Şi de ce 
încerca să mă imite?... Ah, doamnă, nu pe tine te bănuiesc, 
pe fratele tău?. 

— Nenorocitule! făcu Margareta. Nenorocitulc care poţi 
crede că ducele Francisc merge cu bunăvoința până acolo 
încât să introducă un curtezan la sora lui! Nebun este acela 
care pretinde că e gelos, dar care n-a ghicit despre ce e 
vorba! Ei bine, află, La Mole, că ducele d'Alencon te-ar 
ucide chiar mâine, cu propria lui sabie, dac-ar şti că în 
seara asta eşti aici, la picioarele mele şi că în loc să te 
gonesc, eu îţi zic: „Rămâi, La Mole, căci te iubesc, frumosul 
meu gentilom, mă auzi? Te iubesc! 44 Ei bine, da, ţi-o repet, 
te-ar ucide! 

— Dumnezeule mare! strigă La Mole, dându-se înapoi şi 
privind-o pe Margareta cu spaimă. E oare cu putinţă? 

— Totul e cu putinţă, prietene, în vremurile noastre şi la 
această curte. Şi-acum, un singur cuvânt: nu pentru mine 
venea la Luvru de Mouy îmbrăcat în mantia ta, cu faţa 
ascunsă sub borurile pălăriei tale. Pe domnul d'Alencon îl 
căuta. Iar eu l-am adus aici, crezând că eşti tu. Omul acesta 
cunoaşte secretul nostru, La Mole, deci trebuie să fim 
prevenitori cu el. 

— Aş prefera să-l ucid - zise La Mole. E mai simplu şi mai 
sigur. 

— Iar eu, viteazul meu gentilom - zise regina - prefer ca el 
să trăiască şi ca tu să ştii totul, căci viaţa lui nu numai că ne 
este folositoare, dar şi necesară. Ascultă şi cântăreşte-ţi 
bine cuvintele înainte să-mi răspunzi: mă iubeşti destul, La 
Mole, ca să te bucuri dac-aş deveni o adevărată regină, 
adică stăpână peste un adevărat regat? 

— Vai, doamnă, te iubesc destul ca să doresc ceea ce 
doreşti şi tu, chiar dacă această dorinţă ar aduce cu ea 


nenorocirea vieţii mele. 

— Ei bine, vrei să mă ajuţi să-mi îndeplinesc această 
dorinţă, care te va face şi mai fericit? 

— Oh, am să te pierd, doamnă! strigă La Mole, 
ascunzându-şi capul în mâini. 

— Ba dimpotrivă: în loc să fii primul dintre servitorii mei, 
ai să fii primul dintre supuşii mei. Asta e totul. 

— Oh, nu-mi vorbi de interese... nu-mi vorbi de ambiţii, 
doamnă... Nu murdări sentimentul pe care ţi-l port...nu e 
vorba decât de devotament şi numai devotament! 

— Suflet nobil! făcu Margareta. Ei bine, cla, primesc 
devotamentul tău şi voi şti să-l preţuiesc. 

Şi îi întinse amândouă mâinile, pe care La Mole le acoperi 
cu sărutări. 

— Atunci? întrebă ea. 

— Atunci, da - răspunse La Mole. Da, Margareta, încep să 
înţeleg acel plan abia încolţit de care vorbeau pe la noi 
hughenoţii înaintea sfântului Bartolomeu, planul acela 
pentru a cărui înfăptuire, ca atâţia alţii mai de soi clecât 
mine, am fost trimis atunci la Paris. Vrei să fii adevărată 
regină a Navarei şi nu una de formă. Regele Henric te 
împinge din urmă. De Mouy pune la cale urzeli împreună cu 
voi, nu-i aşa? Dar ce amestec are ducele d'Alencon în toată 
această poveste? Unde se găseşte aici un tron şi pentru el? 
Nu văd niciunul. Oare ducele d'Alenqon va este de ajuns 
de... prieten ca să vă ajute în toate acestea, fără să ceară 
nimic în schimbul primejdiei carc-l paşte? 

— Ducele, prietene dragă, urzeşte pe propria-i socoteală. 
Să-l lăsăm să se încurce în propriile lui iţe; viaţa lui o apără 
pe a noastră. 

— Dar eu, care sunt al lui, îl pot trăda oare? 

— Să-l trădezi? Şi prin ce anume? Ce ţi-a încredinţat? Nu 
este ducele cel care te-a trădat, punându-i la îndemâna lui 
de Mouy mantia şi pălăria ta, ca să poată astfel să ajungă la 
el? Eşti al lui, zici? Dar nu erai al meu înainte de-a fi al lui? 


Ţi-a dat el vreo dovadă de prietenie mai mare decât cea de 
dragoste pe care ţi-am dat-o eu? 

La Mole se ridică palid şi ca străfulgerat. 

— Oh! murmură el. Coconnas a mirosit bine. Urzeala mă 
înfăşoară în iţele ei. Mă voi înăbuşi. 

— Aşadar - întrebă Margareta. 

— Aşadar - grăi La Mole - iată răspunsul meu: se spune, şi 
am auzit vorbindu-se în celălalt capăt al Franţei, unde 
numele tău atât de strălucit, faima frumuseţii tale atât ele 
mari, ajungeau la mine ca o chemare a unei dorinţe spre 
necunoscut, care-mi răsuna în inimă, se spune, zic, că s-a 
mai întâmplat'să iubeşti şi că dragostea ta le-a adus 
întotdeauna nenorocire celor pe care i-ai iubit, probabil 
fiindcă moartea, fără îndoială geloasă, ţi-a răpit iubiții. 

— La Mole!... 

— Nu mă întrerupe, scumpa mea Margarita, căci se mai 
spune că tu păstrezi în casete de aur inimile unor astfel de 
credincioşi prietenil, spre care uneori arunci cite o privire 
cuvioasă, plină de triste amintiri, învăluind într-însa bietele 
lor rămăşiţe. Suspini, regina mea, şi ochii ţi se înceţoşează; 
e adevărat. Ei bine, fă din mine cel mai iubit şi cel mai 
fericit dintre favoriţi. Altora le-ai străpuns inima şi le-o 
păstrezi; fă mai mult cu mine; păstrează-mi capul... Aşadar, 
Margareta, jură-mi în faţa icoanei bunului Dumnezeu care 
mi-a salvat în acest loe viaţa, jură-mi că dacă voi muri 
pentru tine, aşa cum o neagră presimţire îmi spune, ai să 
păstrezi pentru a-ţi lipi câteoclată buzele de el, capul acesta 
pe care călăul îl va desprinde de trupul meu; jură, 
Margareta, şi făgăduiala unei astfel de răsplate, dăruită de 
regina mea, va face din mine un rnut, un trădător şi un laş 
la nevoie, aelică cu totul şi cu totul devotat, aşa cum trebuie 
să fie amantul şi complicele tău. 

— Ce nebunie lugubră, sufletul meu drag! rosti 
Margareta. Ce gânduri sinistre, dulcea mea dragoste! 

— Jură-mi... 


1 Ea purta o cingătoare lată cu buzunare de jur împrejur, 
iar în fiecare buzunar avea câte o casetă în care se găsea 
inima unuia din iubiții ei morţi, căci regina se îngrijea ca pe 
măsură ce mureau, să le îmbălsămeze inima. Această 
cingătoare era atârnată în fiecare seară de un cuier, care se 
închidea cu zăvoare, ascuns înapoia patului ei. (Iallemant 
des Reaux, Istoria Margaretei de Valois.) (N. A). 

— Să jur? 

— Da, pe crucea acestui cufăraş de argint. Jură-mi! 

— Ei bine - zise Margareta - dacă, ferească Dumnezeu, 
presimţirile tale întunecate se vor împlini, frumosul meu 
gentilom, îţi jur pe această cruce că vei fi alături de mine, 
viu sau mort, atâta vreme cât voi mai fi în viaţă: iar dacă nu 
te voi putea scăpa de primejdia în care te azvârli pentru 
mine, numai şi numai pentru mine, o ştiu, îi voi da cel puţin 
bietului tău suflet mângâierea pe care o ceri şi pe care o vei 
fi meritat clin plin. 

— Încă ceva, Margareta. Aş putea muri chiar acum. lată- 
mă, sunt liniştit în privinţa morţii mele. S-ar putea însă tot 
atât de bine să şi trăiesc, s-ar putea să izbutiM. Regele 
Navarei va deveni rege, tu regină şi atunci te va duce de 
aici, iar acest legământ de neunire făcut între voi se va rupe 
într-o zi, făcând astfel ca şi al nostru să se rupă. Aşa că, 
Margareta, mult iubita mea Margareta, cum mi-ai potolit 
gândul că voi muri, potoleşte-l cu o vorbă şi pe cel că voi 
trăi. 

— OH. Nu te teme de nimic, sunt a ta trup şi suflet! strigă 
ea, întinzând mâna spre crucea micului cufăraş. Dacă plec, 
mă vei urma, şi dacă regele nu va voi să te ia, nu voi pleca 
nici eu. 

— Dar cum vei îndrăzni să i te împotriveşti? 

— Nepreţuitul meu iubit - spuse Margareta - nu-l cunoşti 
pe Henric; el nu se gândeşte în clipa aceasta decât la un 
singur lucru: să fie rege; acestei dorinţe îi va sacrifica tot ce 
are, şi cu atât mai mult ce nu are. Adio! 

— Doamnă - zâmbi La Mole - mă goneşti? 


— E târziu. 

— Fără îndoială, dar unde vrei să mă duc? Domnul de 
Mouy e în camera mea cu ducele d'Alenqon. 

— Ah, e adevărat! îi răspunse Margareta cu un zâmbet 
minunat. De altfel, am încă multe să-ţi spun în legătură cu 
această conspirație. 

Începând din acea noapte, La Mole nu a mai fost un favorit 
oarecare. El a putut să-şi poarte sus capul, capul acesta 
care, viu sau mort, era hărăzit unui atât de dulce viitor. 

Cu toate acestea, uneori fruntea-i grea se apleca spre 
pământ, obrazul îi pălea şi gânduri apăsătoare săpau 
brazde între sprâncenele tânărului atât de vesel altădată, 
atât de fericit acum! 

XXVII MÂNA DOMNULUI Henric îi spusese la plecare 
doamnei de Sauve: 

— Charlotte, bagă-te în pat, Fă-te că eşti rău bolnavă şi 
mâine, toată ziua, nu primi pe nimeni, orice s-ar întâmpla. 

Charlotte îl ascultă, fără să înţeleagă însă de ce o sfătuise 
regele să procedeze astfel. Începuse să se obişnuiască însă 
cu excentricităţile lui, cum am zice noi azi, sau cu fanteziile 
lui, cum se spunea pe atunci. 

De altfel, ştia că Henric ascunde în inima lui taine pe care 
nu le împărtăşea nimănui şi planuri pe care se temea să le 
mărturisească chiar şi în vis, aşa că-i împlinea toate voile, 
sigură că şi cele mai ciudate gânduri ale lui nu erau lipsite 
de un tâlc. 

În aceeaşi seară i se plânse deci Dariolei că simte o 
greutate care o apasă pe creştet şi că are amețeli. 

Henric o sfătuise să spună că are aceste simptome. 

A doua zi, se prefăcu că vrea să se dea jos clin pat, clar 
abia atinse podeaua, că se şi plânse că nu se poate ţine pe 
picioare, şi se culcă iar. 

Faptul că nu se simţea bine, lucru pe care ducele 
d'Alenqcon îl şi aflase de la Henric, fu prima veste care îi 
ajunse la urechi Caterinei, a doua zi, când întrebă cu un aer 


calm de ce doamna de Suave nu se află ca de odicei 
prezentă la toaleta ei de dimineaţă. 

— E bolnavă - răspunse doamna de Lorena, care se afla 
acolo. 

— Bolnavă! repetă Caterina, fără ca vreun muşchi al feţei 
să arate cât de mult o interesa răspunsul. Bolnavă de lene! 

— De loc, doamna - spuse principesa. Se plânge de o 
grozavă durere de cap şi de o slăbiciune care o face să nu 
se poată ţine pe picioare. 

Caterina nu răspunse, dar, fără îndoială, ca să-şi ascundă 
bucuria, se întoarse spre fereastră şi zărindu-l pe Henric 
care trecea prin curte după ce terminase de vorbit cu de 
Mouy, se ridică să-l vadă mai bine şi, împinsă de acea 
conştiinţă care tresare totdeauna, deşi nevăzută, chiar în 
fundul inimilor celor mai înrăite şi criminale, zise: 

— Nu ţi se pare - se adresă ea căpitanului gărzii - că fiul 
meu Henric e mai palid azi-dimineaţă ca de obicei? 

Nu era aşa; Henric era foarte neliniştit, dar sănătos tun. 

Încetul cu încetul, persoanele care luau parte de obicei la 
toaleta de dimineaţă a reginei plecară; trei sau patru 
curteni mai apropiaţi rămaseră; Caterina, neliniştită, le făcu 
şi lor semn să se retragă, pretextând că vrea să rămână 
singură. 

După ce şi ultimul curtean ieşi, închise uşa în urma lui şi se 
îndreptă spre un dulap secret, ascuns înapoia unei tăblii de 
pe peretele camerei, împinse o uşiţă care alunecă pe un 
şânţuleţ al panoului şi din firidă scoase o carte, ale cărei file 
mototolite dovedeau cât de des era folosită. 

Puse volumul pe masă, îl deschise cu ajutorul unui semn 
de carte, se sprijini în cot şi îşi propti capul în mână. 

— Asta-i! murmură ea, în timp ce citea. Dureri de cap, 
slăbiciune generală, dureri de ochi, inflamaţia cerului gurii. 
N-a fost însă vorba de dureri de cap şi slăbiciune... dar n-or 
să întârzie nici celelalte semne. 

Citi mai departe: 


— Apoi inflamaţia se întinde asupra pieptului, stomacului, 
învăluie inima ca un cerc de foc şi face să plesnească 
creierul ca un trăsnet. 

Caterina reciti totul în tăcere, apoi trecu mai departe, 
rostind cuvintele cu glas scăzut: 

— Pentru febră, şase ore, pentru inflamaţia generală, 
douăsprezece ore, pentru gangrenă, pentru agonie, şase 
ore, în total treizeci şi şase de ore. Acum, să presupunem că 
absorbţia e mai lentă decât înghiţirea şi că în loc de treizeci 
şi şase de ore vor trece patruzeci, chiar patruzeci şi opt; da, 
patruzeci şi opt de ore trebuie să fie de ajuns. Dar el, 
Henric, cum se mai ţine pe picioare? Fiindcă e bărbat, 
fiindcă are o fire robustă, fiindcă o fi băut după ce a sărutat- 
O şi s-o fi şters pe buze după ce a băut. 

Caterina aştepta ora prânzului cu nerăbdare. Henric lua 
masa cu regele. Veni şi el şi se văietă la rândul lui de 
junghiuri în creier, nu mâncă de loc şi plecă îndată 
dupămasă, spunând că deoarece veghease o parte din 
noaptea trecută, simţea mare nevoie să doarmă. 

Caterina îi ascultă până departe paşii şovăitori şi puse să 
fie urmărit. | se raportă că regele Navarei luase drumul 
camerei doamnei de Sauve. 

„Henric - îşi spuse Caterina - se va duce în seara asta să 
termine opera morţii pe care o întâmplare nenorocită a 
lăsat-o poate neterminată.” într-adevăr, regele Navârei 
intrase la doamna de Sauve, dar numai ca să-i spună să-şi 
continue jocul. 

A doua zi el nu ieşi de loc toată dimineaţa din cameră şi nu 
apăru la masa regelui. Doamnei de Sauve se spunea că-i 
merge din ce în ce mai rău, iar zvonul despre boala lui 
Henric, lansat chiar de Caterina, se răspândea asemenea 
unor presimţiri pe care nimeni nu ştia să le explice, dar 
care se simt în aer. 

Caterina se felicita: îl îndepărtase încă din ajun pe 
Ambroise Pare, trimiţându-l să îngrijească pe unul din 
valeţii ei preferaţi, bolnav la Saint-Germain. 


Astfel că era nevoie ca la doamna de Sauve şi la Henric să 
fie chemat unul dintre oamenii ei; şi acesta nu va spune 
decât ce va voi ea să spună. Dacă, contra oricărei aşteptări, 
un alt doctor avea să fie chemat şi dacă zvonul despre 
otrăvire va alarma curtea, această curte unde mai 
circulaseră destule zvonuri asemănătoare, Caterina se 
bizuia pe bârfelile despre gelozia Margaretei, pricinuită de 
aventurile soţului ei. Ne amintim că, pentru a face faţă 
oricărei eventualităţi, ea mai pomenise multe şi mărunte 
despre această gelozie, care izbucnise de mai multe ori şi 
vorbise despre ea chiar cu prilejul plimbării organizate a 
măceşul înflorit, când i se adresase fiicei ei în public i... 
Aşadar, eşti tare geloasă, Margareta?” 

Aştepta deci acum, luându-şi un aer neştiutor, clipa în care 
uşa se va deschide şi un servitor, galben la faţă şi 
înspăimântat, va intra strigând: „Maiestatea sa regele 
Navarei e în agonie, iar doamna de Sauve a murit!” 

Bătu ora patru după-amiază. Caterina îşi termina gustarea 
pe pervazul unde obişnuia să fărâmiţeze biscuiţi, aruncând 
firimiturile câtorva păsări rare pe care le hrănea chiar cu 
mâna ei. Cu toate că obrazul îi era, ca totdeauna, neclintit, 
ba mai mult: posomorit, inima începea să-i bată cu putere la 
cel mai mic zgomot. 

Deodată, uşa se deschise. 

— Doamnă - anunţă comandantul gărzii - regele Navarei 
e... 

— Bolnav? îl întrerupse pe dată Caterina. 

— Nu, doamnă, slavă Domnului! Maiestatea sa arată 
minunat. 

— Atunci ce tot spui? 

— Spun că regele Navarei e aici. 

— Ce vrea de la mine? 

— Îi aduce maiestăţii voastre o maimuţică mică, de un soi 
foarte rar. 

În acea clipă, Henric intră, ţinând în mână un coş şi 
mângâind o maimuţă culcată înăuntru. 


Henric zâmbea pe când intra şi părea absorbit cu totul de 
farmecul micului animal pe care îl aducea. 

Dar, oricât de preocupat părea, nu uită să arunce acea 
privire care lui îi era de ajuns ca să se orienteze în 
împrejurări grele. Cât despre Caterina, era tare palidă, de o 
paloare ce creştea treptat, pe măsură ce vedea că obrajii 
tânărului care se apropia sclipeau îmbujoraţi de sănătate. 

Regina-mamă era copleşită de această lovitură. 

Primi maşinal darul lui Henric, se tulbură şi îl complimentă 
pentru înfăţişarea-i înfloritoare, adăugând: 

— Sunt cu atât mai mulţumită să te văd atât de sănătos, 
fiule, cu cât auzisem spunându-se că ai fi bolnav şi îmi 
amintesc bine, te-ai plâns în faţa mea că nu te afii în apele 
tale; dar înţeleg acum, căutai doar un pretext ca să fii liber. 

— Am fost, ce-i drept, foarte bolnav, doamnă - răspunse 
Henric - dar un leac din munţii noştri, pe care îl am de la 
mama, a vindecat această indispoziţie. 

— Ah! Mi-l vei destăinui şi mie, nu-l aşa, Henric? îl rugă 
Caterina, surâzând cu adevărat de data aceasta, dar cu o 
ironie ce nu putea fi ascunsă. 

„Vreo contraotravă - îşi spuse în sinea ei - o să-i venim noi 
de hac şi ei; sau, mai bine, nu. Văzând-o pe doamna de 
Sauve bolnavă, s-o fi pus în gardă. Într-adevăr, s-ar putea 
crede că Dumnezeu îşi ţine mâna deasupra capului acestui 
om.” 

Caterina aşteptă cu nerăbdare seara, dar doamna de 
Sauve nu apăru. La joc, ceru, ştiri despre ea; i se răspunse 
că-i din ce în ce mai suferindă. Fu, de aceea, neliniştită 
toată seara, încât toţi se întrebau, îngrijoraţi, ce gânduri 
puteau zbuciuma trăsăturile de obicei atât de împietrite ale 
acestei femei. 

Toată lumea plecă. Caterina se lăsă dezbrăcată şi culcată 
de doamnele ei, apoi când întreg Luvrul adormi, se sculă, 
îmbrăcă o rochie de casă lungă, neagră, luă o lampă, alese 
dintre toate cheile sale pe cea de la uşa doamnei de Sauve 
şi urcă la doamna ei de onoare. 


Prevăzuse oare Henirc această vizită, avea treburi ce-l 
reţineau, se ascunsese undeva? Fapt e că tânăra femeie se 
afla singură. 

Caterina deschise uşa cu grijă, străbătu anticamera, intră 
în salon, puse lampa pe o mobilă, căci o alta ardea în 
camera bolnavei, şi ca o umbră se strecură în dormitor. 

Dariole, lungită într-un fotoliu mare, dormea lângă patul 
stăpânei sale. 

Acest pat era pe de-a-ntregul ascuns în dosul unor 
perdele. 

Suflarea tinerei femei era atât de slabă, încât Caterina 
crezu o clipă că nu mai respiră. 

În sfârşit, auzi o respiraţie uşoară şi cu o bucurie 
răutăcioasă ridică perdeaua să vadă ea însăşi efectul 
groaznicei otrăvi, tresărind dinainte la gândul că va vedea 
acea paloare lividă sau purpura mistuitoare a febrei 
mortale; dar în loc de toate acestea, liniştită, cu ochii 
acoperiţi de pleoapele ei albe, cu gura rumenă şi 
întredeschisă, cu obrazul uşor transpirat, sprijinit pe unul 
din braţe, îndoit grațios, în timp ce braţul celălalt, 
strălucitor, luminos, de culoarea fildeşului, se întindea pe 
damascul roşu-închis ce-i servea de învelitoare, tinăra 
femeie dormea zâmbitoare, căci fără îndoială vreun vis 
încântător făcea să-i răsară pe buze zâmbetul şi pe obraz 
acea îmbujorare de mulţumire pe care nimic nu o tulbură. 
Caterina nu-şi putu stăpâni un strigăt de uimire, care o 
trezi pe Dariole pentru o clipă. 

Regina-mamă se retrase iute înapoia perdelelor. 

Dariole deschise ochii, apoi, doborâta de somn, fără să 
caute în mintea-i ameţită de acea trezire bruscă pricina 
deşteptării sale, fata lăsă să-i cadă pleoapele grele şi 
adormi din nou. 

Atunci Caterina ieşi de după perdele şi întorcându-şi 
privirea în altă parte a încăperii, zări pe o masă o garafă cu 
vin de Spania, fructe, prăjituri şi două pahare. Henric 


cinase probabil la baroană, care, după cât se vedea, era la 
fel de sănătoasă ca şi el. 

Atunci Caterina, ducându-se la măsuţa de toaletă a 
baroanei, luă de acolo cutiuţa de argint goală pe trei 
sferturi. Era aceeaşi sau cel puţin una întru totul 
asemănătoare cu cea pe care i-o trimisese Charlottei. Luă 
cu un ac o fărâmă de mărimea unei perle din conţinutul 
cutiuţei, se întoarse la dânsa în odaie şi i-o dădu maimuţei 
pe care Henric i-o dăruise chiar în seara aceea. Animalul, 
atras de aromă, o înghiţi cu poftă şi, încolăcindu-se în 
culcuşul său, adormi la loc. 

— Cu numai jumătate din ce i-am dat ei să mănânce - 
spuse Caterina - câinele meu Brutus a murit umflat într-un 
minut. Am fost trasă pe sfoară. Rene o fi autorul? Ren6, nu-i 
cu putinţă! Atunci e Henric! O, fatalitate! E limpede: 
decarece trebuie să domnească, nu poate muri. Dar poate 
că numai otrava e neputincioasă; o să încerc sabia şi-mi voi 
da seama. 

Şi Caterina adormi, plămădind în gând un nou plan care, 
fără îndoială, a doua zi se desăvârşi, căci în ziua următoare 
îl chemă pe căpitanul gărzilor, îi înmână o scrisoarE. Îi 
porunci să o ducă el însuşi la adresă şi să nu o încredinţeze 
decât în mâinile aceluia căruia îi era adresată. 

Era adresată lui Louviers de Maurevel, căpitanul 
puşcaşilor regelui, din strada Cerisaie, lângă Arsenal. 

SCRISOARE DIN ROMA Se scurseseră câteva zile de la 
evenimentele pe care tocmai le-am povestit, când într-o 
dimineaţă, o litieră însoţită de mai mulţi gentilomi, care 
purtau culorile domnului de Guise, intră în Luvru; reginei 
Navarei i se anunţă că doamna ducesă de Nevers roagă săi 
se facă cinstea de a fi primită. 

Margareta avea la ea în vizită pe doamna de Sauve, care 
ieşea din casa ei pentru prima oară de când cu pretinsa 
boală. Aflase că regina se arăâtase faţă de soţul ei foarte 
neliniştită cu privire la sănătatea ei, care timp de o 


săptămână fusese obiectul discuţiilor de la curte, şi venise 
să-i mulţumească. 

Margareta o felicită pentru convalescenţă şi pentru 
norocul că scăpase de acea boală subită şi ciudată, a cărei 
gravitate nu putea să-i scape ei, o principesă a Franţei. 

— Sper - o întrebă Margareta - că nu veţi lipsi de la 
această mare vânătoare, care a mai fost amânată o dată şi 
care va avea loc negreşit mâine? Pentru anotimpul iernii, 
vremea este plăcută. Soarele a înmuiat pământul şi toţi 
vânătorii noştri susţin că vom avea o zi foarte prielnică. 

— Da, doamnă - răspunse baroana - dar nu ştiu dacă voi fi 
îndeajuns de în putere. 

— Ei - continuă Margareta - îţi vei da osteneala, şi apoi, 
cum eu sunt o războinică, i-am îngăduit regelui să dispună 
cum îi va fi pe plac de un căluţ de Bearn, pe care trebuia să- 
l încalec eu, dar care dumitale ţi se va potrivi de minune. 
Nu ai auzit încă nimic despre asta? 

— Ba da, doamnă, dar nu ştiam că acest căluţ era menit 
onoarei de a fi oferit maiestăţii voastre; altminteri nu l-aş fi 
primit. 

— Din mândrie, baroană? 

— Nu, doamnă, dimpotrivă, din modestie. 

— Atunci vii, nu-i aşa? 

— Maiestatea voastră mă copleşeşte cu atâta cinste! Voi 
veni, dacă-mi porunciţi. 

În acea clipă fu anunţată doamna ducesă de Nevers. La 
auzul acestui nume, Margareta lăsă să-i scape un gest care 
dovedea o atât de mare bucurie, încât baroana înţelese că 
cele două femei aveau de vorbit împreună şi se ridică 
pentru a se retrage. 

— Pe mâine, dar - spuse Margareta. 

— Pe mâine, doamnă. 

— Să nu uit! Ştii, baroană - urmă Margareta, făcându-i în 
acelaşi timp semn cu mâna că e liberă să plece - în 
societate, bineînţeles că nu te pot suferi, pentru că sunt 
groaznic de geloasă... 


— Dar între noi? întrebă doamna de Sauve. 

— Oh, între noi, nu numai că te iert, dar îţi sunt şi 
recunoscătoare! 

— Atunci maiestatea voastră îmi va da voie... 

Margareta îi întinse mâna, baroana i-o sărută cu respect, 
făcu o plecăciune adâncă şi ieşi. 

În timp ce doamna Sauve sărea pe scară ca o căprioară 
scăpată din ţarc, doamna de Nevers schimbă cu Margareta 
câteva cuvinte ceremonioase, care dădură timp gentilomilor 
ce o însoţiseră să se retragă. 


— Gillonne - strigă Margareta, când uşa se închise în urma 
ultimului gentilom - ai grijă să nu ne tulbure nimeni! 

— Da - spuse ducesa - căci avem de vorbit lucruri foarte 
importante. Şi zicând acestea, se lăsă în voie într-unui din 
fotolii, sigură că nimeni nu va tulbura intimitatea ce se 
stabilise între ea şi regina Navarei, şi se aşeză cât mai la 
largul er, aproape de foc. 

— Ei bine - zise Margareta zâmbind - ce mai face vestitul 
nostru ucigaş de inimi? 

— Scumpă regină - începu ducesa - pe legea mea că eo 
făptură mitologică. <Are spirit ca nimeni altul şi un haz 
nesecat. Trânteşte câte una că şi pe sfântul din icoană l-ar 
face să se prăpădească de râs. În schimb, e cel mai cumplit 
păgân care s-a îmbrăcat vreodată în piele de catolic! Mor 
după el! Dar ţie cum îţi merge cu Apolo al tău? 

— Vai! 

— Oh, oh, acest suspin mă sperie, scumpă regină! E cumva 
prea respectuos, sau prea sentimental drăgălaşul de La 
Mole? Asta, trebuie să ţi-o mărturisesc, ar însemna că e 
tocmai pe dos decât prietenul lui, Coconnas. 

— Ba nu, îşi are şi el ale lui - răspunse Margareta - oftatul 
e doar în ce mă priveşte pe mine. 

— Atunci... ce trebuie să înţeleg? 

— Înţelege, scumpă ducesă, doar atât: mă tem foarte mult 
că îl iubesc de-a binelea. 

— Într-adevăr? 

— Pe cuvântul meu! 

— Oh, cu atât mai bine! Ce viaţă fericită o să ducem! strigă 
Henriette. Visul meu era să iubesc puţin, al tău să iubeşti 
mult. O, scumpa şi atotştiutoarea mea regină, ce plăcut e 
să-ţi odihneşti mintea cu ajutorul inimii, nu-i aşa? Şi-apoi, 
după nebunie, să zâmbegşti! Ah, Margareta, presimt că anul 
care vine va fi un an fericit! 

— Crezi? o întrebă Margareta. Eu, dimpotrivă, nu ştiu de 
ce, le văd pe toate în negru. Toată această politică mă 
preocupă îngrozitor. Ah, să nu uit, află, te rog, dacă Annibal 


al tău e chiar atât de credincios fratelui meu după cum 
pare... Caută să ştii, e foarte important. 

— Elsă creadă în cineva sau în ceva?! Se vede că nu-l 
cunoşti ca mine! Nu cred că poate fi vreodată credincios 
altcuiva decât propriei lui ambiţii. Şi numai ei. Eh, dacă 
fratele tău se pricepe să-i facă făgăduieli frumoase, atunci e 
bine: Coconnas îi va fi credincios lui; dar fratele tău să ia 
seama că oricât e el de prinţ al Franţei, dacă nu-şi ţine 
făgăduielile, pe legea mea, e mai bine atunci să se păzească 
dinainte î 

— Zău? 

— Aşa cum îţi spun. Ce mal. Încoace-ncolo, Margareta, 
sunt clipe când tigrul acesta, pe care l-am îmblânzit, îmi 
inspiră şi mie groază. Mai ieri îi spuneam: „Annibal, ia 
seama, să nu mă înşeli, căci dacă mă înşeli...” Şi o spuneam 
cu ochii mei de smarald, care i-au inspirat lui Ronsard 
versurile: Ochii doamnei de Nevers, Cu verzi scânteieri, De 
sub blondele ei pleoape, Lasă fulgere să-i scape. 

Câte n-ar aprinae-n sen Douăzeci de lupiteri, Răscolind 
furtuni de ape... 

— Si? 

— Şi credeam că-mi va răspunde:, Eu să te înşel! Eu, 
niciodată!” etc., etc... Şi ştii ce mi-a răspuns? 

— Nu. 

— Ei bine, uite, ca să-ţi dai seama şi tu ce fel de om e: „Dar 
dacă şi tu, mi-a răspuns, ai să mă înşeli, aşa prinţesă cum 
eşti...” Şi rostind cuvintele astea, mă ameninţă nu numai cu 
ochii, ci şi cu un deget uscat şi ascuţit, care avea o unghie 
tăiată ca o lamă de suliță, pe care aproape că mi l-a vârât 
până sub nas. În clipa aceea, sărmana mea regină, îţi 
mărturisesc, avea o mutră atât de puţin blinda, că m-am 
înfiorat şi tu ştii că pe mine nu mă apucă uşor tremurul. 

— Să te amenințe pe tine, Henriette! A îndrăznit? 

— Ei, drăcia dracului! Şi eu îl ameninţasem. Şi, la urma 
urmei, avea dreptate. Aşa că vezi, credincios-credincios, dar 


până la un punct, sau mai bine zis, până la un punct foarte 
nesigur. 

— Atunci, o să mai vedem noi - se resemnă Margareta 
visătoare. - îi voi vorbi lui La Mole. Altceva n-aveai să-mi 
spui? 

— Ba da, ceva foarte interesant, pentru care am şi venit. 
Dar ce vrei? Tu mi-ai destăinuit lucruri şi mai interesante. 
Am primit noutăţi. 

— De la Roma? 

— Da, un curier al soţului meu. 

— Ei! E vorba de chestiunea cu Polonia? 

— Da, merge de minune şi probabil că peste puţine zile ai 
să te descotoroseşti de fratele tău de Anjou. 

— Deci, papa a ratificat alegerea lui? 

— Da, draga mea. 

— Şi tu nu-mi spui nimic! îi strigă Margareta - hai, hai, 
spune-mi amănunte! 

— Oh, pe legea mea, nu ştiu nimic mai mult decât ţi-am 
spus. De altminteri, stai, îţi voi da scrisoarea domnului de 
Nevers. Uite, iat-o! Oh, ba nu, nu, astea sunt versuri de-ale 
lui Annibal, nişte versuri îngrozitoare, draga mea 
Margareta, el nu poate face decât de-astea î Ah, uite, am 
găsit-o! Ba nu, nu-i nici asta; e o scrisoare a mea pe care am 
adus-o ca tu să i-o trimiţi lui prin La Mole. Ah, în sfârşit, 
uite-o, poftim, scrisoarea cu pricina! 

Şi doamna de Nevers îi întinse reginei scrisoarea. 

Margareta o desfăcu repede şi o citi: într-adevăr, nu 
spunea nimic altceva decât ceea ce aflase din gura 
prietenei sale. 

— Cum ai primit scrisoarea? 

— Printr-un curier al soţului meu, care avea porunca să 
treacă pe la palatul de Guise înainte să ajungă la Luvru, şi 
să-mi dea mie scrisoarea, înainte să-i ducă regelui pe a lui. 
Ştiam câtă însemnătate acordă regina mea acestei veşti şi i- 
am scris domnului de Nevers, rugându-l să rânduiască 
lucrurile astfel. Vezi dar că el m-a ascultat. Nu seamănă 


monstrului de C6connas. Acum, în tot Parisul numai regele, 
tu şi cu mine cunoaştem această veste; fireşte, numai dacă 
omul care-l urmărise pe curierul nostru... 

— Ce om? 

— Ah, groaznică meserie! închipuie-ţi că acest curier a 
sosit cum nu se poate mai obosit, aproape frânt şi plin de 
praf, căci a alergat şapte zile, zi şi noapte, fără să se 
oprească o clipă. 

— Dar despre ce om îmi vorbeai? 

— Ai răbdare. Urmărit tot timpul de un om cu înfăţişarea 
sălbatică, care îşi schimba caii o dată cu el şi alerga la fel de 
iute ca şi el; pe tot parcursul celor patru sute de leghe, 
curierul nostru s-a aşteptat mereu la un glonţ de pistol în 
şale. Au sosit amândoi în acelaşi timp la bariera Saint- 
Marcel. Au coborât amândoi în galop strada Mouffetard, au 
străbătut amândoi insula Cite. De la capul podului Notre- 
Dame, curierul nostru a luat-o la dreapta, în timp ce celălalt 
o apuca la stânga, prin piaţa Châtelet şi se pierdea iute, pe 
lângă cheiurile de lângă Luvru, de parc-ar fi fost un glonţ 
scăpat din puşcă. 

— Mulţumesc, buna mea Henriette, îţi mulţumesc! strigă 
Margareta. Aveai dreptate, interesante veşti! Dar pentru 
cine o fi fost celălalt curier? Am să aflu eu. Dar acum, lasă- 
mă! Pe deseară, în strada Tizon, nu-i aşa? lar mâine, la 
vânătoare, şi mai ales nu uita să iei un cal nărăvaş şi 
încăpățânat, care, apucând-o razna, să ne ajute să 
rămânem singure. Am să-ţi spun deseară ce trebuie să 
încerci să afli de la Coconnas al tău. 

— Să nu uiţi ce te-am rugat cu scrisoarea - spuse doamna 
de Nevers râzând. 

— Nu, nu, fii pe pace, o va avea la timp! 

De îndată ce doamna de Nevers ieşi, Margareta trimise 
după Henric, care sosi neîntârziat şi căruia îi înmână 
scrisoarea ducesei de Nevers. 

— Oh, oh! făcu el. 

Apoi Margareta îi istorisi păţania celor doi curieri. 


— Într-adevăr - mărturisi Henric - l-am văzut intrând la 
Luvru. 

— Era poate pentru regina-mamă? 

— Nu, de loc, sunt sigur, căci am ieşit ca din întâmplare pe 
coridor şi n-am văzut pe nimeni trecând. 

— Atunci - se uită Margareta la soţul ei - trebuie să fi 
fost... 

— Pentru fratele dumitale, ducele d'Alencon, nu-i aşa? 

— Dar, cum putem şti? 

— Nu s-ar putea - întrebă Henric nepăsător - să trimiţi 
după unul din cei doi gentilomi şi să afli prin el... 

— Ai dreptate, sire! recunoscu Margareta, simțindu-se cu 
cugetul împăcat la propunerea lui Henric. O s-o trimit pe 
Gillonne să-l caute pe domnul de La Mole... Gillonne! 
Gillonne! 

Fata se ivi. 

— Trebuie să vorbesc imediat cu domnul de La Mole - îi 
zise reginA. Încearcă să dai de el şi pofteşte-l aici. 

Gillonne se retrase. Henric se aşeză la o masă pe care se 
afla o carte germană cu gravuri de Albert Durer, pe care 
începu să le examineze cu o atât de mare atenţie, încât, 
atunci când La Mole sosi, păru că nu-l aude şi nici nu-şi 
ridică măcar capul. 

La rândul său, tânărul, văzându-l pe rege la Margareta, 
rămase în pragul camerei, mut de uimire şi pălind de 
îngrijorare. 

Regina se îndreptă spre el. 

— Domnule de La Mole - întrebă ea - ai putea să-mi spui 
cine e azi de gardă la domnul d'Alencon? 

— Coconnas, doamnă... - răspunse La Mole. 

— Încearcă atunci să afli ele la el dacă a introdus la 
stăpânul lui un om plin de noroi, care părea să fi făcut un 
drum lung călare. 

— Ah, doamnă, mă tem că nu-mi va mărturisi. De câteva 
zile e tare închis. 


— Ce spui! Dar cred că jdacă-i dai acest bilet, îţi va 
rămâne dator cu ceva. 

— Din partea ducesei!... Oh, cu scrisorica asta, fireşte, voi 
încerca! 

— Adaugă-i - şopti Margareta - că bileţelul pe care ţi-l 
încredinţez îi va deschide astă-seară poarta unei case pe 
care o ştii. 

— Şi eu, doamnă - întrebă şoptit La Mole - eu... cum voi 
intra? 

— Îţi vei rosti numele şi asta va fi de ajuns. 

— Daţi-mi, daţi-mi biletul! se însufleţi La Mole, fremătând 
de dragoste. Am să izbutesc, pe răspunderea mea! 

Şi plecă. 

— Mâine vom afla dacă ducele d'Alenqon ştie ceva despre 
chestiunea cu Polonia - spuse calm Margareta, întoreându- 
se spre soţul ei. 

— Acest domn de La Mole e cu adevărat un servitor plin de 
zel - încuviinţă bearnezul, cu un zâmbet de care numai el 
era în stare - şi, pe sfânta liturghie, am să-l răsplătesc! 

XXIX PLECAREA Când a doua zi, soarele roşu dar fără 
raze, aşa cum se arată el de obicei în zilele senine de iarnă, 
răsări de după dealurile Parisului, în curtea Luvrului, încă 
de cu două ceasuri mai înainte era mare forfotă. 

Un minunat cal berber, nervos şi zvelt, cu nişte picioare de 
cerb, pe care vinele se încrucişau ca firele unei plase, lovind 
din copite, cu urechile ciulite şi scoțând foc pe nări, îl 
aştepta în curte pe Carol al IX-lea; dar calul era mai puţin 
nerăbdător decât stăpânul său, pe care Caterina îl oprise 
tocmai din drum ca să-i vorbească, spunea ea, despre ceva 
foarte important. 

Erau amândoi în galeria de sticlă; Caterina, rece, palidă şi 
împietrită ca totdeauna, Carol al IX-lea fremătând, 
mâncându-şi unghiile şi biciuindu-şi câinii lui favoriţi, 
îmbrăcaţi în zale, ca să nu-i poată ajunge colții misterţului 
pe care trebuiau să-l înfrunte. 


Pe pieptul lor era cusută o mică stemă, aproape la fel cu 
cea de pe pieptul pajilor, care nu o dată îi invidiaseră 
pentru privilegiile lor de preafericiţii favoriţi regali. 

— Ia bine seama, Carol - îi spuse Caterina - nimeni în 
afară de tine şi de mine nu ştie de apropiata sosire a 
polonezilor, şi cu toate astea, să mă ierte Dumnezeu, dar 
regele Navarei se poartă de parc-ar şti. Cu toată renegarea 
lui, în care de altfel eu nu am crezut niciodată, are legături 
cu hughenoţii. Ai observat de câteva zile încoace cât de des 
iese? Are bani, el, care n-a avut niciodată; cumpără cai, 
arme, şi în zilele ploioase face exerciţii de scrimă de 
dimineaţa până seara. 

— Dar, pentru Dumnezeu, mamă - făcu Carol al IX-lea cu 
nerăbdare - dumneata crezi că are de gând să mă omoare 
pe mine sau pe fratele meu de Anjou? Dacă-i aşa, îi vor mai 
trebui câteva lecţii încă, deoarece chiar ieri i-am crestat cu 
floreta unsprezece butoniere pe vesta care nu avea totuşi 
decât şase. Cât despre fratele meu de Anjou, ştii şi 
dumneata că el e încă şi mai îndemânatic decât mine, sau 
cel puţin ca şi mine, după cum susţine chiar el. 

— Ascultă-mă odată* Carol - reluă Caterina - şi nu mai lua 
în glumă lucrurile pe care ţi le spune mama dumitale! Vor 
sosi ambasadorii şi ai să vezi! Odată sosiți la Paris, Henric 
va face tot ce-i va sta în putinţă ca să le atragă atenţia 
asupra lui. Te ia pe departe, e şiret, ca să nu mai vorbim şi 
de nevastă-sa, care, nu pot înţelege de ce, îl ajută. Ai să vezi 
că o să înceapă să pălăvrăgească cu ei latineşte, greceşte, 
ungureşte şi mai ştiu eu ce! Oh! Iţi spun eu, Carol, şi ştii că 
nu mă înşel niciodată! Ascultă ce-ţi spun, în mintea lor 
coace ceva. 

În clipa aceea se auziră bătăile ceasului şi Carol al IX-lea, 
numărându-le, nu mai fu atent la ce-i spunea maică-sa. 

— Pe viaţa mea, e şapte! strigă el. O oră dusul, o să se facă 
opt; o oră până ajungem la locul de întâlnire şi pornim 
hăitaşii, n-o să putem începe vânătoarea decât la nouă. 


Într-adevăr, mamă, mă faci să-mi pierd timpul! Jos, 
Risquetout!... Pe viaţa-mea, jos odată, banditule! 

Şi o plesnitură zdravănă de curea peste şalele câinelui îi 
smulse un scheunat de durere bietului animal, mirat că 
primeşte în schimbul guduratului o lovitură. 

— Carol - reluă Caterina - ascultă-mă dar, pentru numele 
lui Dumnezeu, şi nu te juca aşa cu norocul tău şi al Franţei! 
Vânătoarea, vânătoarea, vânătoarea, numai asta ştii... Lasă, 
vei avea tot timpul să şi vânezi, după ce-ai să-ţi îndeplineşti 
îndatoririle tale de rege. 

— Haide odată, mamă! păli Carol de nerăbdare. Spune 
repede ce ai de spus, fiindcă încep să fierb! Sunt zile când 
nu te înţeleg de loc. 

Şi se opri locului, lovindu-se cu biciul peste cizmă. 

Caterina socoti că a sosit clipa potrivită pe care nu trebuie 
s-o scape. 

— Fiule - îi vorbi - avem dovada că domnul de Mouy s-a 
întors la Paris. Domnul de Maurevel, pe care tu îl cunoşti 
bine, l-a văzut. De Mouv nu putea veni decât pentru regele 
Navarei. Atât e destul, cred, ca să fie mai suspect ca 
niciodată! 

— Haide, iată-te iar pe urmele bietului Henriot î Vrei să mă 
faci să-l omor, nu-i aşa? 

— Oh, nu! 

— Să-l exilez? Dar nu înţelegi că exilat va fi mult mai de 
temut decât ar putea fi aici, la Luvru, sub ochii noştri, unde 
nu poate face nimic fără ca noi să şi aflăm? 

— De aceea nici nu vreau să-l exilezi. 

— Ce vrei atunci? Spune repede! 

— Vreau să fie ţinut la loc sigur, cât timp ne vor fi oaspeţi 
polonezii, ţinut de pildă la Bastilia. 

— Eh, pe legea mea că nu! strigă Carol al IX-lea. Avem de 
vânat azi-dimineaţă mistrețul şi Henriot e dintre cei mai 
bun hăitaşi ai mei. Fără el, vânătoarea e ratată. Pe bunul 
Dumnezeu, mamă, nu te gândeşti decât să-mi faci necazuri! 


— O0-o, dragul meu, dar nu spun că neapărat azi- 
dimineaţă! Trimişii Poloniei nu sosesc decât mâine sau 
poimâine, aşa că putem să-l arestăm după vânătoare, 
deseară, la noapte... 

— Asta e cu totul altceva. Bine. O să mai vorbim, vom 
vedea, nu spun nu, după vânătoare. Adio! Haidem! Aici, 
Risquetout! îmi faci şi tu mutre? 

— Carol - îl opri Caterina, luându-l de braţ şi riscând furia 
care putea izbucni din pricina acelei noi întârzieri - cred că 
ar fi mai bine, cu toate că nu-l vom pune în aplicare decât 
deseară, sau la noapte, să semnezi chiar acum actul de 
acuzare. 

— Să semnez, să scriu un ordin, să caut sigiliul, când sunt 
aşteptat la vânătoare, eu, care nu mă las aşteptat 
niciodată? La dracu, e prea de tot! 

— De loc, mi-eşti prea drag ca să te fac să întârzii; am avut 
eu grijă de toate, intră acolo, la mine, poftim! 

Şi Caterina, sprintenă ca la douăzeci de ani, împinse o uşă 
care dădea în camera ei de lucru, îi arătă regelui o 
călimară, un pergament, sigiliul şi o luminare aprinsă. 

Regele luă pergamentul şi-l parcurse iute. 

„Ordin, etc., etc., de a fi arestat şi dus la Bastilia fratele 
nostru Henric de Navara.” 

— Bun, s-a făcut! şi semnă dintr-un condei. Adio, mamă! 

Apoi ieşi în goană din odaie, urmat de câini, vesel că a 
scăpat atât de uşor de Caterina. 

Carol al IX-lea era aşteptat cu nerăbdare şi, cum i se 
cunoştea punctualitatea când era vorba de vânătoare, 
fiecare se mira de această întârziere. 

Aşa că atunci când se ivi, vânătorii îl întâmpinară cu 
strigătele lor ele bună primire, hăitaşii cu goarnele, caii 
prin nechezături şi câinii lătrând. Toată acea larmă, 
întreaga zarvă stârnită avu darul să-i împurpureze obrajii 
săi palizi, inima îi tresăltă şi, pentru o clipă, Carol se simţi 
tânăr şi fericit. 


Regele de-abia avu timp să salute strălucita societate 
adunată în curte; făcu un semn din cap către ducele 
d'Alencon, un altul cu mâna Margaretei, sora sa, trecu prin 
faţa lui Henric, părând că nu-l vede şi se zvârli în şaua 
calului său de Barbaria, care se frământa neliniştit sub el. 
După trei sau patru struniri, calul înţelese cu ce călăreț are 
de-a face şi se domuoli. 

Îndată goarnele izbucniră-din nou şi regele ieşi din Luvru, 
urmat de ducele d'Alenqon, de regele Navarei, de 
Margareta, de doamnele de Nevers, de Sauve, de Tavannes 
şi de curtenii cei mai aleşi. 

De prisos a mai aminti că La Mole şi Coconnas nu lipseau 
nici ei. 

Cât despre ducele de Anjou, el se afla de trei luni la 
asediul cetăţii La Rochelle. 

În timpul cât fusese aşteptat regele, Henric venise să-şi 
salute soţia, care, răspunzând complimentelor sale, 
strecură la ureche: 

— Curierul sosit aseară a fost introdus chiar de domnul de 
Coconnas la ducele d'Alencon, cu trei sferturi de oră înainte 
ca trimisul ducelui de Nevers să intre la rege. 

— Atunci ştie tot - constată Henric. 

— Trebuie să ştie - răspunse Margareta - de altfel 
aruncăr-ţi privirea spre el şi vezi cum, cu toată obişnuita-i 
stăpânire de sine, ochii îi strălucesc. 

— Pe întreg iadul - murmură bearnezul - el vânează azi 
trei prăzi: Franţa, Polonia şi Navara, fără să mai punem la 
socoteală mistrețul! 

Îşi salută din nou soţia, se întoarse la locul lui şi 
chemându-şi unul din oamenii săi, de fel din Beam, ai cărui 
strămoşi slujiseră strămoşilor lui mai bine de un veac, şi pe 
care îl folosea ca mesager în treburile sale de inimă, îi 
spuse: 

— Orthon, ia cheia asta şi du-o vărului doamnei de Sauve, 
pe care îl cunoşti, acela care locuieşte la iubita lui, în colţul 
străzii Quatre-Fils; îi vei spune că verişoara sa doreşte să-i 


vorbească astă-seară; să intre în camera mea şi dacă nu-s 
acolo, să mă aştepte, iar dacă eu întârzii, să se întindă pe 
patul meu şi de asemenea să mă aştepte. 

— Nu trebuie sâ aduc vreun răspuns, sire? 

— Niciunul, ci să-mi spui numai dacă l-ai găsit. Li dai cheia 
doar lui în mână, înţelegi? 

— Da, sire. 

— Aşteaptă dar, nu de-aici ai să pleci; găgăuţă! înainte de 
ieşirea din Paris, te chem eu ca şi cum ar trebui să strângi 
chinga calului; astfel vei rămâne în urmă ca din întâmplare” 
vei alerga să-ţi îndeplineşti misiunea şi ne regăseşti la 
Bondy. 

Valetul făcu semn că a priceput şi se îndepărtă. 

Porniră din strada Saint-Honore, trecură prin SaintDenis, 
apoi fură la periferia oraşului; ajunşi în strada Saint- 
Laurent, calul regelui Navarei se deschingă. Orthon alergă 
la el şi totul se petrecu după cum se înţelesese cu stăpânul 
său, care ajunse alaiul regal în strada Recollets, în vreme ce 
credinciosul său slujitor se îndreptă către strada du Temple. 

Când Henric îl ajunse pe rege, Carol tocmai se întreținea 
cu ducele d'Alengon despre lucruri grozav de interesante în 
legătură cu timpul, cu vârsta mistreţului hăituit, care era un 
singuratic, în sfârşit despre locul unde îşi făcuse animalul 
vizuin. Încât nici nu-l zări sau se prefăcu a nu-l fi zărit pe 
HenriC. Care rămăsese o clipă în urmă. 

Intre timp. Margareta observa de departe ţinuta fiecăruia 
şi crezu că desluşeşte în ochii fratelui ei o anumită 
încurcătură ori de câte ori îşi pironea privirile asupra lui 
Henric. Doamna de Nevers era de o veselie nebună, căci 
Coconnas, straşnic de bucuros în acea zi, făcea o sută de 
giumbuşlucuri în juru-i, pentru a stârni râsul doamnelor. 

Cât despre L.a Mole, acesta şi găsise de două ori prilejul să 
sărute vălul alb cu ciucuri aurii al Margaretei, fără ca gestul 
săU. Întreprins cu obişnuita îndemânare a îndrăgostiţilor, să 
atragă atenţia „a mai mult de trei-patru persoane. 


Sosiră la Bondy pe la opt şi un sfert. Prima grijă a lui Carol 
fu să afle dacă se ştia unde e mistrețul. 

Fiara era în vizuina ei şi gonaşul care o silise să se vâre 
acolo răspundea de ea. 

Se pregătise o gustare. Regele bău un pahar de vin 
unguresc. Carol al IX-lea pofti doamnele să se aşeze la masă 
şI. Tare nerăbdător, trecu să viziteze cuştile de câini şi 
coteţele, cerând să nu i se deshame calul, dat fiind - spunea 
el - că nu călărise niciodată pe vreun altul mai bun şi mai 
vânjos. 

În timp ce regele îşi făcea inspecția, sosi ducele de Guise. 
Era înarmat mai mult pentru război decât pentru vânătoare 
şi douăzeci ori treizeci de gentilomi, echipați la fel cu el, îl 
întovărăşeaU. Întrebă grabnic unde se află regele, merse 
să-l întâlnească şi se întoarseră vorbind între ei. 

Exact la ora nouă, regele dădu chiar el semnalul de 
pornire şi, fiecare încălecând, o luă spre locul de întâlnire. 

Henric găsi pe drum prilejul să se mai apropie încă o dată 
de soţia lui. 

— Ei, ia spune-mi - o întrebă - ai cumva vreo noutate? 

— Nimic, decât că fratele meu Carol se uită la tine cam 
ciudat. 

— Am băgat şi eu de seamă - răspunse Henric. 

— Şi ţi-ai luat toate măsurile de precauţie? 

— Am trupul înzăuat, iar la şold un cuţit de vânătoare 
spaniol, ascuţit ca un brici, cu vârful cum e acul; cu el pot 
stăpunge până şi un bănuţ. 

— Atunci - spuse Margareta - Dumnezeu cu noi! 

Gonaşul din fruntea alaiului făcu un semn: ajunseseră la 
vizuină. 

XXX MAUREVEL În vreme ce tot acest tineret, cel puţin în 
aparenţă vesel şi nepăsător, se răspândea ca un vârtej aurit 
pe drumul dinspre Bondy, Caterina, înfăşurând preţiosul 
pergament pe care regele îşi aşternuse semnătura, făcu să 
fie introdus în camera ei de lucru omul căruia căpitanul 


gărzilor îi dusese, cu câteva zile mai înainte, o scrisoare în 
strada Cerisaie dâra cartierul Arsenal. 

Un bandaj mare, negru, ca o legătură mortuară, acoperea 
unul din ochii acestui om, lăsându-i descoperit doar celălalt 
ochi şi dând la iveală, dintre pomeţii lul. leşiţi, un nas 
încovoiat ca un cioc de uliu, în timp ce o barbă cenuşie îi 
acoperea partea de jos a obrazului. Era înveşmântat cu o 
mantie lungă şi groasă, sub care se ghicea un arsenal 
întreg. Afară de asta, purta într-o parte, cu toate că aşa 
ceva nu sta în obiceiul oamenilor chemaţi la curte, o sabie 
lungă de campanie, o sabie lată şi cu tăiş în amândouă 
părţile. Una din mâini şi-o ţinea ascunsă, nedezlipindu-şi-o - 
pe sub manta - de minerul unui pumnal lung. 

— Ah, iată-te, domnule! - exclamă regina, aşezându-se. Ştii 
că ţi-am promis, după noaptea sfântului Bartolomeu, când 
ne-ai adus servicii atât de însemnate, să nu te las fără 
ocupaţie. Prilejul s-a ivit, sau, mai bine zis nu, eu l-am făcut 
să se ivească. Mulţumeşte-mi, dar. 

— Doamnă, cu umilinţă mulţumesc maiestăţii voastre - 
răspunse omul cu bandaj negru, nu fără o josnică şi 
totodată obraznică rezervă. 

— Un prilej rar, domnule, cum nu-ţi va mai fi clat de un al 
doilea în viaţa dumitale; deci, foloseşte-te de el. 

— Aştept, doamnă; introducerea doar mă face să mă tem... 

— Ca nu cumva prilejul să nu fie violent? Nu-s oare de 
acest fel treburile pe care le caută cei lacomi să se ridice? 
Ocazia pe care ţi-o ofer ar stârni pizma unor de Tavannes şi 
chiar unor de Guise. 

— Ah, doamnă - reluă omul - vă rog să mă credeţi că 
oricare ar fi, sunt la ordinele maiestăţii voastre. 

— Atunci, citeşte - îi întinse Caterina pergamentul. 

Omul îl parcurse şi păli. 

— Cum - strigă el - un ordin de arestare a regelui 
Navarei! * 

— Desigur! Ce-i atât de nemaipomenit în asta? 


— Un rege, doamnă! Cu adevărat, mă îndoiesc, mă tem că 
nu-s un destul de vrednic gentilom pentru asta. 

— Încrederea mea te face primul dintre gentilomii curţii, 
domnule de Maurevel - spuse Caterina. 

— Mulţumesc maiestăţii voastre - vorbi asasinul, atât de 
emoţionat, încât părea că şovăie. 

— Nu vei refuza să-mi dai ascultare, deci? 

— Dacă maiestatea voastră porunceşte, nu e de datoria 
mea? 

— Da, poruncesc! 

— Atunci mă voi supune. 

— Şi cum vei proceda? 

— Nu ştiu prea bine, doamnă, aş dori să fiu povăţuit de 
maiestatea voastră. 

— Ţi-e teamă de gălăgie? 

— Mărturisesc. 

— la doisprezece oameni siguri, chiar mai mulţi, dacă e 
nevoie. 

— Înţeleg; fără îndoială că maiestatea voastră îmi dă voie 
să iau toate măsurile, şi-i sunt recunoscător; dar unde-l vom 
aresta pe regele Navarei? 

— Unde ţi-ar fi mai pe plac, să-l arestezi? 

— Dacă s-ar putea, într-un loc care, fiind important, să mă 
pună la adăpost. 

— Da, înţeleg, vreun palat regal; ce-ai spune de Luvru, 
bunăoară? 

— Oh, clacă maiestatea voastră mi-ar îngădui, ar fi pentru 
mine o mare favoare! 

— Îl vei aresta deci la Luvru. 

— Şi-n ce parte a Luvrului? 

— Chiar în camera sa. 

Maurevel se înclină. 

— Dar, doamnă, când anume? 

— Astă-seară sau, mai curând la noapte. 

— Bine, doamnă. Maiestatea voastră să binevoiască a mă 
lămuri asupra unui singur lucru. 


— Anume? 

— Despre onorurile datorate rangului său. 

— Onoruri! Rang se încruntă Caterina. Dar nu ştii, 
domnule, că regele Franţei nu datorează onoruri nimănui în 
regatul său şi că nu recunoaşte pe nimeni de un rang egal 
cu el? 

Maurevel făcu a doua reverență. 

— "Totuşi, voi insista asupra acestui amănunt, doamnă -- 
spuse el - dacă-mi dă voie maiestatea voastră. 

— Vorbeşte, domnule! 

— Dacă regele Navarei ar contesta autenticitatea acestui 
ordin, ceea ce nu-i probabil, dar, în sfârşit! 

— Ba dimpotrivă, domnule, e sigur. 

— Că o va contesta? 

— Fără îndoială. 

— Şi, prin urmare, că nu va voi să se supună? 

— Fireşte. 

— Şi că va rezista? 

— Probabil. 

— La dracu! izbucni Maurevel. Atunci... 

— Atunci? îl înfruntă cu privirea ei fixă Caterina. 

— Dacă se împotriveşte, ce trebuie să fac? 

— Ce faci când eşti însărcinat cu o poruncă a regelui, 
adică atunci când îl reprezinţi pe rege şi cineva ţi se 
împotriveşte, domnule de Maurevel? 

— Dar, doamnă - răspunse zbirul - când sunt cinstit cu o 
astfel de poruncă şi porunca priveşte pe un gentilom 
oarecare, îl omor. 

— Ţi-am mai spus, domnule - reluă Caterina - şi cred că nu 
a trecut de atunci atâta vreme încât să fi uitata că regele 
Franţei nu recunoaşte nici un privilegiu nimănui în regatul 
său; asta înseamnă că regele Franţei e singurul rege şi faţă 
de el chiar cei mari nu-s altceva decât simpli gentilomi. 

— Oh, oh! spuse el. Să-l omor pe regele Navarei? 

— Dar cine-ţi spune să-l omori? Unde-i ordinul de 
omorâre? Regele vrea ca el să fie dus la Bastilia şi doar atât 


e scris în ordin. Să se lase arestat, şi e foarte bine, deoarece 
nu se va lăsa arestat, deoarece se va împotrivi, deoarece va 
încerca să te omoare... 

Maurevel păli. 

— O să te aperi - continuă Caterina - nu se poate cere 
unui viteaz ca dumneata să se lase omorât fără să se apere, 
şi apărându-te, ce Vrei, se întâmplă multe! Mă înţelegi, nu-i 
aşa? 

— Da, doamnă; totuşi... 

— Atunci, vrei ca după cuvintele: Ordin de arestare, să 
scriu cu mâna mea * Mort sau viu? 

— Mărturisesc, doamnă, că-n felul acesta n-aş mai avea 
scrupule... 

— Iată, o fac, deoarece crezi că nu poţi altfel îndeplini 
însărcinarea. 

Şi ridicând din umeri, desfăşură sulul cu o mână, scriind 
cu cealaltă pe pergament: Mort sau viu. 

— Iată - zise ea - găseşti ordinul destul de bine întocmit 
acum? 

— Da, doamnă - răspunse Maurevel - aş ruga doar pe 
maiestatea voastră să lase pe seama mea felul în care-l voi 
adijce la îndeplinire. 

— Asta, întrucât ceea ce propusesem eu îl face anevoie de 
îndeplinit? 

— Maiestatea voastră spunea să iau doisprezece oameni. 

— Da, ca să fie mai sigur. 

— Ei bine, aş cere învoirea să nu iau decât şase. 

— De ce anume? 

— Fiindcă, doamnă, dacă i s-ar îritâmpla vreo nenorocire 
prinţului, ceea ce nu e cu neputinţă, şase oameni ar fi 
iertaţi mai uşor că s-au temut că le scapă un prizonier, în 
timp ce nimeni nu le-ar ierta celor doisprezece că n-au lăsat 
să fie omorâţi jumătate din camarazii lor înainte să ridice 
mâna asupra unui rege. 

— Halal maiestate, pe legea mea, care n-are regat!... 


— Doamnă - spuse Maurevel - nu regatul face un rege, ci 
naşterea. 

— Fie! încuviinţă Caterina. Fă cum crezi. Numai că te 
previn, din clipa aceasta nu vreau să mai ieşi din Luvru. 

— Dar, doamnă, cum îmi voi aduce oamenii? 

— Cred că ai cumva un fel de sergent căruia îi poţi da 
această însărcinare. 

— DA. Am lacheul meu, un băiat nu numai credincios, clar 
care m-a şi ajutat câteodată în asemenea împrejurări. 

— Trimite să-l cheme şi sfătuieşte-te cu el. Cunoşti 
cabinetul de arme al regelui, nu-i aşa? Ei bine, ţi se va 
aduce acolo prânzul. De acolo vei da o dine. Tot acolo îţi vei 
aduna şi gândurile, dacă ţi s-au răvăşit. Apoi, când se va 
întoarce fiul meu de la vânătoare, vei trece la mine în 
capelă, unde vei aştepta clipa hotărâtă. 

— Dar cum voi intra în camera regelui Navarei? Fără 
îndoială că regele are oarecari bănuieli şi se va încuia pe 
dinăuntru. 

— Am eu chei duble de la toate uşile, iar zăvorul de la cea 
a lui Henric a fost scos. Adio, domnule de Maurevel, pe 
curând! Voi dispune să fii condus în cabinetul de arme al 
regelui. Ah, să nu uit: aminteşte-ţi că ceea ce porunceşte un 
rege trebuie împlinit, orice s-ar întâmpla. Nici o scuză nu e 
posibilă; căci orice înfrângere, chiar o nereuşită, 
compromite onoarea regelui. Asta ar fi grav! 

Şi Caterina, fără să-i lase timp lui Maurevel să răspundă, 
chemă pe domnul de Nancey, căpitanul gărzilor, şi îi 
porunci să-l conducă pe Maurevel în cabinetul de arme al 
regelui. 

„Drace, drace! îşi zicea Maurevel, urmându-şi călăuza. Mă 
ridic în ierarhia asasinatului: de la un simplu gentilom la un 
căpitan, de la un căpitan la un amiral, de la amiral la un 
rege fără coroană. Cine ştie dacă nu voi ajunge într-o zi la 
un rege încoronat 1” 

XXXI VÂNĂTOAREA CALARE Gonaşul care alungase 
mistrețul şi care-l încredinţase pe rege că animalul n-ar fi 


părăsit vizuina nu se înşelase. Abia pus pe urmele lui, 
copoiul se înfundase în hăţiş şi stârni dintr-o pădurice de 
spini mistrețul care, aşa cum băgase de seamă hăitaşul, 
după semnele lăsate în urmă, era un singuratic, adică un 
exemplar dintre cele mai mari. 

Animalul ţâşni drept în faţa lui şi tăie drumul la cincizeci 
de paşi de rege, urmărit doar de copoiul care-l pornise. Pe 
dată o primă ceată de vreo douăzeci de câini sloboziţi se 
luară după el. 

Vânătoarea era pasiunea lui Carol. Jivina abia trecuse de 
el, că i se şi azvârli pe urmă, hăulind, urmat de ducele 
d'Alencon şi de Henric, căruia un semn al Margaretei îi 
arătase că nu trebuia să rămână de loc departe de Carol. 

Toţi ceilalţi vânători o porniră după rege. 

Pe când se petrecea istoria pe care o povestim, pădurile 
regale erau departe de a fi, aşa cum sunt astăzi, mari 
parcuri străbătute de alei carosabile. Pe atunci, pădurile 
acestea nu erau aproape de loc exploatate. Regilor încă nu 
le dăduse prin minte să se facă negustori şi să-şi împartă 
codrii în parcele de tăiat copacii, în pădurici şi păduri. 

Arborii, semănaţi nu de pădurari învăţaţi, ci de mâna lui 
Dumnezeu, care aruncase sămânţa în voia vântului, nu erau 
aşezaţi în rânduri drepte, ci creşteau la întâmplare, aşa 
cum cresc şi azi prin cine ştie ce pădure, necălcată de picior 
de om, din America. Pe scurt, o pădure pe vremea aceea 
era un mare bârlog unde foiau mistreţii, cerbii, lupii şi 
tâlharii, căci doar vreo duzină de potecuţe, ce plecau dintr- 
un anumit loc, stăbăteau pădurile din Bondy, ca nişte raze 
ce sfârşeau toate într-un drum ce-i dădea ocol, ca o şină de 
fier ce îmbracă roata. 

Mergând mai departe cu comparaţia, nu ar fi rău să 
asemuim mijlocul acelei roţi cu unica răspântie din mijlocul 
pădurii, unde vânătorii rătăciţi se adunau ca să se repeadă 
iar în direcţia dincotro se ivea vânatul pie dut. 

După un sfert de ceas, se petrecu ceea ce se petrece de 
obicei în asemenea împrejurări: vânătorii se izbiră de 


piedici aproape de netrecut, lătrăturile câinilor se stinseră 
în depărtare, şi regele însuşi se întoarse îndărăt la 
răspântie, suduind şi blestemând, aşa cum îi era felul. 

— Ei bine, Francisc, ei bine, Henriot! strigă el. Afurisită 
treabă, staţi calmi şi liniştiţi, ca nişte călugăriţe mergând 
după stareță! He-he, asta nu se cheamă vânătoare! Tu, 
d'Alenqon, arăţi ca scos din cutie şi eşti atât de parfumat că, 
dac-ai apărea între jivină şi câinii mei, aceştia i-ar pierde 
urma. Şi dumneata, Henric, unde ţi-e sulița, unde ţi-e flinta? 
Să le văd! 

— Sire - răspunse Henric - le ce-i bună o flintă? Ştiu că 
maiestăţii voastre îi place să doboare animalul când e ţinut 
de câini. Cât despre suliță, eu mânuiesc stângaci soiul ăsta 
de armă, care nu se foloseşte în munţii noştri, unde vânăm 
urşii doar cu jungherul. 

— Zău aşa, Henric, când ai să te întorci la tine, în Pi rinei, 
o să trebuiască să-mi trimiţi o căruţă întreagă de urşi, căci 
frumoasă e, pesemne, vânătoarea aia când te iei la trântă 
cu o fiară care te poate înăbuşi. Ia ascultați şi voi, cred că 
aud câinii. Nu, m-am înşelat. 

Regele luă cornul şi sună puternic. li răspunseră sunete 
asemănătoare. Deodată, se auzi cornul unui gonaş, care 
suna într-alt fel. 

— L-au încolţit! L-au încolţit! strigă regele. 

Şi se năpusti în galop, cu toţi vânătorii care se apropiaseră 
de el. 

Gonaşul nu se înşelase. Pe măsură ce regele înainta, 
începeau să se audă lătrăturile haitei, alcătuită din peste 
şaizeci de câini, căci treptat dăduseră drumul tuturor 
cetelor de copoi ţinute pe la trecerile mistreţului. Regele îi 
zări pentru a doua oară coama şI. Folosindu-se de nişte 
arbori înalţi, se aruncă prin pădure după el, sunând din 
corn cu toată puterea. 

Prinții îl urmăriră un timp. Dar regele, cav, e avea un cal 
atât de voinic, se lăsa cu tot elanul în voia calului, tăia 
drumuri atât de abrupte, trecea prin hăţişuri atât de dese, 


că mai întâi femeile, apoi ducele de Guise şi gentilomii săi, 
apoi cei doi prinți ajunseră să-l piardă din ochi. Doar 
Tavannes mai rezistă o vreme, apoi se dădu şi el bătut. 

Toată lumea, în afară de Carol şi de câţiva hăitaşi carE. 
Însufleţiţi de răsplata făgăduită, nu voiau să-şi părăsească 
regele, se întâlni iarăşi pe lângă răspântie. 

Cei doi prinți se pomeniră unul lângă altul, pe o potecă 
lungă. La o sută de paşi de el. Poposise ducele de Guise cu 
gentilomii săi. Femeile se aflau chiar în răspântie. 

— Nu cumva - i” se adresă ducele d'Alencon lui Henric, 
arătându-i din ochi spre ducele de Guise - nu cumva ăsta, 
cu escorta lui înzăuată, o fi, zău aşa, adevăratul rege? Pe 
noi nişte bieţi prinți ce suntem, nu ne cinsteşte nici măcar 
cu o privire. 

— De ce s-ar purta cu noi mai bine decât se poartă chiar 
rudele noastre? răspunse Henric. Ei, frăţioare, nu suntem 
noi oare prizonieri la curtea Franţei, ostateci ai partidului 
nostru? 

Ducele Francisc tresari la auzul acestor cuvinte şi-l privi 
pe Henric ca pentru a-i cere o lămurire mai amănunţită; 
dar Henric vorbise mai mult decât îi sta în obicei, aşa că 
tăcu. 

— Ce voiai să spui, Henric? îl iscodi ducele d'Alencon, vădit 
supărat pe cumnatul său care, neterminând ce avea de 
spus, îl lăsa pe el să încerce să dezlege mai departe tâlcul. 

— Spuneam, frăţioare - reluă Henric - că oamenii aceştia 
bine înarmaţi, care par să fi primit sarcina să nu ne piardă 
din vedere, au aerul unor paznici care ar voi să împiedice 
două persoane să fugă. 

— Să fugă, pentru ce? Cum anume? întrebă d'AlengonN. 
Prefăcându-se de minune că e mirat şi că n-are habar de ce 
se petrece. 

— Ai aici un minunat „cal spaniol, Francisc - zise Henric, 
urmându-şi gândurile, deşi avea aerul că vrea să schimbe 
subiectul discuţiei. Sunt sigur că face şapte leghe pe oră şi 
douăzeci de leghe până la prânz. E timp frumos; mai ma-e 


pofta, pe cuvântul meu, să-i laşi dârlogul liber. Uite ce drum 
bun de mers! Nu-ţi spune nimic, Francisc? Pe mine mă ard 
pintenii. 

Francisc nu răspunse o vorbă. Pioşi, apoi păli, una după 
altA. Apoi îşi ciuli urechile ca şi cum ar fi ascultat zgomotul 
vânătoarei. 

„ Vestea sosită din Polonia îşi face efectul - îşi zise Henric - 
şi scumpul meu cumnat îşi are planul lui. Grozav ar mai 
vrea să plec singur, dar n-am s-o fac!” 

Abia îşi termină gândul, că mai mulţi oaspeţi, dintre cei 
convertiți, întorşi la curte de vreo două sau trei luni, sosiră 
la galop şi îi salutară pe cei doi prinți cu un zâmbet dintre 
cele mai încurajatoare. 

Ducele d'Alencon, aţâţat de propunerile lui Henric, n-ar fi 
avut să spună decât un cuvânt, să facă o singură mişcare şi 
e-a limpede că trezeci sau patruzeci de călăreţi, care îl 
înconjurau în clipa aceea ca pentru a face faţă trupei 
domnului de Guise, le-ar fi înlesnit fuga; dar întoarse capul 
şi, dueându-şi cornul la gură, sună adunarea. 

Între timp, noii veniţi, ca şi cum ar fi crezut că pricina 
şovăielilor ducelui d'Alencon erau vecinătatea şi prezenţa 
oamenilor lui de Guise, se streeuraseră încetul cu încetul 
între de Guise şi cei doi prinți şi se desfăşuraseră cu o 
îndemânare strategică, care dovedea obişnuinţa vieţii 
militarE. Într-adevăr, spre a se ajunge la ducele d'Alencon 
şi la regele Navarei, ar fi trebuit acum să se treacă peste 
trupurile lor, în timp ce înaintea celor doi cumnaţi se 
aşternea drum slobod ca-n palmă. 

Pe neaşteptate, între copaci, la zece paşi de regele 
Navarei, se ivi un alt gentilom, pe care cei doi prinți nu-l 
văzuseră încă. Henric tocmai căuta să ghicească cine e, 
când gentilomul ridicându-şi pălăria, recunoscură în el pe 
vicontele de Turenne, unul din şefii partidului protestant, 
pe care îl credeau în Poitou. 

Vicontele riscă chiar un semn, care voia să spună limpede: 

— Veniţi? 


Dar Henric, după ce privi bine la chipul nemişcat şi la 
privirea stinsă a ducelui d'Alencon, îşi răsuci de două-trei 
ori capul, ca şi cum l-ar supăra ceva la gulerul hainei. 

Era un răspuns negativ. Vicontele înţelese, dădu pinteni 
calului şi dispăru în codru. 

În aceeaşi clipă se auzi apropiindu-se zgomotul haitei, apoi 
pe la capătul cărării în care se găseau, se văzu trecând 
mistrețul încolţit de câini şi în urma lor, ca un vânător 
demonic, Carol al IX-lea, fără pălărie, cu cornul la gură, 
sunând de să-şi spargă plămânii; după el, trei sau patru 
gonaşi. 

Tavannes dispăruse. 

— Regele! strigă ducele d'Alenqon. 

Şi se avântă. Pe urmele lui. 

Henric, liniştit de prezenţa bunilor lui prieteni, le făcu 
semn să nu se depărteze şi se îndreptă spre doamne. 

— Ei? făcu Margareta, apropiindu-se câţiva paşi de el. 

— Ei, doamnă - spuse Henric - vânăm mistrețul. 

— Da. Vântul s-a întors de ieri dimineaţă; dar îmi amintesc 
că am şi prezis că aşa va îi. 

— Aceste schimbări de vânt nu-s bune pentru vânătoare, 
nu-i aşa, domnule? întrebă Margareta. 

— Da - răspunse Henric - câteodată răstoarnă toate 
pregătirile făcute şi trebuie să le iei de la capăt. 

În clipa aceea, lătrăturile haitei începură să se audă 
apropiindu-se cu iuţeală şi un soi de vârtej de praf le dădu 
de veste vânătorilor să fie cu băgare de seamă. Ridicară toţi 
capetele şi ascultară cu atenţie. 

Pe dată aproape năvăli mistrețul şi în loc să se îndrepte 
spre pădure, o luă pe drumul ce dădea drept în răspântia 
unde se găseau doamnele, gentilomii ce le făceau curte şi 
vânătorii răzleţiţi de grosul celorlalţi. 

În spatele lui, gata-gata să-l înhaţe, veneau treizeci sau 
patruzeci de câini dintre cei mai voinici; apoi în urma 
câinilor, numai la vreo douăzeci de paşi, regele Carol, fără 


pălărie, fără mantie, cu veşmintele zdrenţuite de spini, cu 
faţa şi mâinile însângerate. 

Rămăseseră cu el doar unul sau doi gonaci. 

Regele nu-şi lăsa cornul decât ca să-şi întărite câinii, şi nu 
înceta să-şi întărite câinii decât ca să-şi reia cornul. 

Lumea întreagă dispăruse clin ochii lui. Dacă şi-ar fi 
pierdut calul, ar fi strigat ca Richard al III-lea: „Un regat 
pentru un cal!” 

Dar calul părea la fel de focos ca şi stăpânul.. Picioarele 
abia-i atingeau pământul, sufla foc pe nări. 

Mistreţul, câinii, regele trecură ca nălucile. 

— Hău! Hău! striga regele, trecând, şi-şi ducea cornul la 
buzele însângerate. 

La câţiva paşi de el venea ducele d'Alencon cu doi gonaci; 
caii celorlalţi rămăseseră în urmă sau renunţaseră. 

Toată lumea porni pe urmele lor, se vedea că mistrețul nu 
va mai rezista mult. 

Într-adevăr, abia trecură vreo zece minute, şi fiara părăsi 
drumul apucat, azvârlindu-se orbeşte printre copaci, dar, 
nimerind într-un luminiş, ajunse lângă o stâncă care îi tăia 
drumul şi se întoarse, ţinând piept câinilor. 

La strigătele lui Carol, care-l urmărise, se repeziră cu toţii 
spre el. 

Ajunseră tocmai în clipa cea mai pasionantă a vânătoarei. 
Animalul părea hotărât să se apere cu deznădejde. Câinii, 
însufleţiţi de urmărirea lungă de mai bine de trei ceasuri, se 
năpusteau spre el cu o întărâtare pe care strigătele şi 
înjurăturile regelui o sporeau îndoit. 

Toţi vânătorii se aşezară în cerc; regele, puţin mai înainte, 
având în spatele său pe ducele d'Alenqon înarmat cu o 
flintă, şi pe Henric, care n-avea Ia el decât cuțitul de 
vânătoare. 

Ducele d'Alenqcon îşi desprinse de pe umăr flinta, 
aprinzându-i fitilul. Henric îşi răsucea jungherul în teacă. 
Cât despre ducele de Guise, destul de dispreţuitor faţă de 


aceste jocuri vânătoreşti, se ţinea deoparte cu gentilomii 
săi. 

Doamnele adunate laolaltă formau un mic grup faţă în faţă 
cu cel al ducelui de Guise. 

Tot ce era suflare de vânător sta cu ochii pironiţi asupra 
fiarei, într-o aşteptare plină de teamă. 

Deoparte, se ţinea un hăitaş, încordâncâu-se ca să nu 
scape cei doi uriaşi buldogi ai regelui, care, acoperiţi cu 
pieptarele lor de zale, pândeau urlând şi smucindu-se, de te 
făceau să crezi că-şi vor rupe lanţurile, aştcptând clipa când 
se vor repezi în mistreţ. 

Mistreţul făcea minuni! Atacat deodată de patruzeci de 
câini, care îl împresurau ca un talaz asurzitor, acoperindu-l 
cu covorul lor pestriţ, şi care din toate părţile încercau să-i 
sfârtece pielea aspră, cu ţepi, la fiecare izbitură de rât 
arunca la zece picioare înălţime câte un câine, care cădea 
înapoi cu pântecul sfâşiat şi care, cu măruntaiele ieşite, se 
arunca din nou în încăierare; în timp ce Carol, cu părul 
zbârlit, cu ochii aprinşi, cu nările umflate, aplecat pe coama 
calului, şiroind de năduşeală, suna din co: n ca un apucat. 

În mai puţin de zece minute, douăzeci de câini fură scoşi 
din luptă. 

— Buldogii!. Strigă Carol. Buldogii!... 

La strigătul acesta, hăitaşul desfăcu lanţul şi cele două 
animale năvăliră în mijlocul măcelului, răsturnând şi 
îndepărtând totul în wale, făcându-şi drum cu colții lor de 
fier până la dihania înnebunită, pe care o apucară fiecare 
de câte o ureche. 

Mistreţul, simțindu-se prins de cap, îşi clănţăni colții de 
mânie şi durere. 

— Bravo, Durcdent! Bravo. Risquetout! striga Carol. Curaj, 
zăvozilor î O suliță! O suliță! 

— Vrei flinta mea? strigă ducele d'Alenqon. 

— Nu - strigă la rândul său regele - nu, glonţul nu-l simţi 
intrând, nu-i nici o plăcere; o suliță o simţi cum pătrunde. O 
suliță vreau! O suliță! 


I se dădu regelui o suliță călită în foc, având la vârfo ţeapă 
de fier. 

— Frate, ia seama! strigă Margareta. 

— Pe el! Pe el! strigă ducesa de Nevers. Să nu dai greş, 
sire! O lovitură bună nemernicului ăsta! 

— Fii liniştită, ducesă! făcu Carol. 

Şi ridicând sulița, se prăvăli asupra mistreţului, care, ţinut 
de cei doi câini, nu se putu feri de lovitură. Totuşi, la 
vederea suliţei ce scânteia, cârmi puţin într-o parte, şi 
arma, în loc să-i pătrundă în piept, îi lunecă pe lângă gât şi 
se izbi de stânca în care se proptise fiara. 

— Mii de draci! strigă regele. Nu l-am nimerit!... O suliță, 
o suliță! 

Şi clindu-se înapoi, asemenea călăreţilor când îşi iau avânt, 
el azvârli la zece paşi sulița sfărâmată. 

Un gonaci se apropie de el şi-i aduse o alta. 

Dar în aceeaşi clipă, ca şi cum ar fi ghicit soarta care îl 
aştepta şi ar fi vrut să scape, mistrețul, cu o sforţare 
cumplită, izbuti să-şi smulgă urechile sfâşiate din colții 
buldogilor şi, cu ochii însângeraţi, zbârlit, hidos, cu 
răsuflarea zgomotoasă ca foalele potcovarilor, clănţănind 
din colții lui mari, se porni fulgerător, cu capul plecat, spre 
calul regelui. 

Carol era un vânător prea bun ca să nu fi prevăzut acest 
ataC. Îşi smuci calul care se cabră; dar calculă greşit: calul, 
prea strâns de zăbală, sau poate prea speriat, se răsturnă 
pe spate. Toţi cei ce priveau scoaseră un strigăt de groază: 
calul căzuse şi coapsa regelui era prinsă sub el. 

— Mâna, sire, daţi drumul la mână! strigă Henric. 

Ptegele lăsă dârlogul calului, strânse şaua cu stânga, 
încercând să-şi scoată cu dreapta cuțitul de vânătoare; dar 
cuțitul, apăsat de greutatea trupului, nu voi să iasă din 
teacă. 

— Mistreţul! Mistreţul | strigă Carol. Aâutor, Francisc. 
Ajutor i 


— Intre timp, calul, care-şi revenise, ca şi cum ar fi înţeles 
primejdia prin care trecea stăpânul lui, îşi încordă muşchii 
şi ajunse să se ridice în trei picioare când, la chemarea 
fratelui său, Henric îl văzu pe ducele Francisc pălind 
înspăimântător şi apropiindu-şi flinta de umăr; dar glonţul, 
în loc să nimerească mistrețul care acum era doar la doi 
paşi de rege, sfărâmă genunchiul calului, care se prăbuşi 
pentru a doua oară la pământ. În aceeaşi clipă mistrețul 
sfâşie cu ritul cizma lui Carol. 

— Oh - murmură d'Alenqon cu buzele albite - cred că 
ducele de Anjou e regele Franţei şi eu regele Poloniei! 

Într-adevăr, mistrețul frământa coapsa lui Carol, când 
acesta simţi că cineva îi ridică braţul, apoi văzu lucind o 
lamă ascuţită şi tăioasă care se înfipse şi dispăru până la 
prăsele în grumazul dihaniei, în vreme ce o mână 
înmănuşată în fier îndepărta capul fumegând al mistreţului 
de sub haina regelui. 

Carol, care datorită mişcării calului, izbuti să-şi scoată 
piciorul, se ridică greoi şi văzându-se şiroind de sânge, se 
făcu alb ca un cadavru. 

— Sire - îi zise Henric care, stând în genunchi, ţinea 
mistrețul străpuns în inimă - sire, nu-i nimic, am scos colţul 
şi maiestatea voastră nu-i rănită! 

Se ridică apoi, trăgând jungherul şi mistrețul se rostogoli 
bolborosind de sânge, căci prin rât îi năpădeau valuri mai 
mari decât cele ce-i musteau din rană. 

Carol, înconjurat de mulţimea gâfâind de groază, asaltat 
de strigătele de spaimă care ar fi ameţit şi pe cel mai 
curajos, fu cât pe ce să cadă lângă fiara în agonie. 

Îşi reveni însă şi, întoreându-se spre regele Navarei, îi 
strânse mâna cu o privire în care lucea pentru prima dată, 
după douăzeci şi patru de ani, o pornire de omenie, ce 
făcea să-i bată inima. * 

— Mulţumesc, Henriot! îi spuse el. 

— Bietul meu frate! strigă d'Alencon, apropiindu-se de 
Carol. 


— AH. Tu eşti, Francisc! rosti regele. Ei bine, ţintaş vestit, 
ce s-a întâmplat cu glonţul tău? 

— S-o fi turtit de pielea mistreţului - încercă ducele să 
îngaime. 

— O, Dumnezeule! strigă Henric, cu o uimire minunat 
jucată. Uită-te, Francisc, glonţul tău a sfărâmat piciorul 
calului maiestăţii sale! Ce curios! 

— Hm! exclamă regele. E adevărat asta? 

— Se poate - răspunse ducele abătut - îmi tremura mâna 
atât de tare! 

— Fapt e că pentru un ţintaş îndemânatic, ai reuşit o 
lovitură ciudată, Francisc - îşi încruntă Carol sprâncenelE. 
Încă o dată, mulţumesc, Henriot. Domnilor - continuă 
regele - să ne întoarcem la Paris. Mi-ajunge atât! 

Margareta se apropie şi-l felicită pe Henric. 

— Ah, pe legea mea, da, Margot - spuse Carol - merită, şi 
încă foarte sincer, căci fără el, regele Franţei s-ar numi 
acum Henric al III-lea! 

— Vai, doamnă - spuse bearnezul - domnul duce de Anjou, 
care mi-e şi aşa duşman, o să-mi poarte şi mai multă pică de 
acum înainte? Dar, ce vreţi? Fiecare face ce poate; 
întrebaţi-l pe domnul d'Alencon! 

Şi, aplecându-se, scoase din trupul mistreţului cuțitul său 
de vânătoare, pe care îl înfipse de două sau de trei ori în 
pământ, să-l şteargă de sânge. 

XXXII FRATERNITATE Salvându-l pe Carol, Henric nu 
numai că scăpase un om de la moarte: împiedicase o 
schimbare de suverani în trei regate. 

Într-adevăr, dac-ar fi murit Carol al IX-lea, ducele de Anjou 
ar fi devenit rege al Fanţei şi, după toate probabilitățile, 
ducele d'Alencon, al Poloniei. 

lar pentru că ducele de Anjou era amantul doamnei de 
Conde, coroana Navarei l-ar fi răsplătit pe soţ pentru 
bunăvoința nevestei. Şi din toată această mare răsturnare, 
n-ar fi ieşit nimic bun pentru Henric. Şi-ar fi schimbat 
stăpânul, şi atâta tot; iar în locul lui Carol al IX-lea, care era 


îngăduitor cu el, ar fi venit la tronul Franţei ducele de 
Anjou: acesta, ascultând cu sfinţenie de maică-sa, Caterina, 
îi jurase moartea şi s-ar fi ţinut de cuvânt. 

Toate aceste gânduri veniseră deodată în mintea lui 
Henric, pe când porcul mistreţ se năpustise asupra lui Carol 
al IX-lea, şi îşi dădu seama că viaţa lui este legată de a 
regelui: şi am putut vedea ce-a făcut în urma fulgerătoarei 
cugetări. Carol al IX-lea nu putea însă înţelege cauza 
acestui devotament căruia îi datora viaţa. 

Dar Margareta pricepuse tot şi preţuise ciudata cutezanţă 
a lui Henric care, asemenea fulgerului, nu strălucea decât 
în timpul furtunii. Din păcate, faptul de a scăpa de domnia 
ducelui de Anjou nu însemna totul; trebuia ca el să devină 
rege, să lupte pentru Navara împotriva ducelui d'Alencon şi 
a prinţului de Conde. Şi mai ales, era nevoie să părăsească 
această curte, unde mergea pe marginea prăpastiei; şi încă 
s-o părăsească sub ocrotirea unui vlăstar regesc. 

Pe drum, la înapoierea de la Bondy, Henric cumpănise 
adânc această situaţie. Odată ajuns la Luvru, planul era 
făurit. 

Fără să-şi scoată cizmele, aşa cum se afla, plin de praf şi 
de sânge, se duse de-a dreptul la ducele d'Alengon, pe care- 
| găsi foarte nervos, plimbându-se cu paşi mari prin cameră. 

Văzându-l, prinţul se arătă surprins: 

— Da, da i se adresă Henric, luându-i amândouă mâinile - 
da, iubite frate, te înţeleg! Eşti supărat pe mine pentru că 
am fost primul care i-am atras atenţia regelui că glonţul tău 
a nimerit în piciorul calului şi nu în porcul mistreţ, aşa cum 
ai avut de gând. Dar, ce vrei, nu mi-am putut stăpâni 
mirarea şi, la urma urmei, regele tot şi-ar fi dat seama. Nu 
crezi? 

— Fireşte, fireşte - îngână ducele d'Alengon. Cu toate că 
numai o rea intenţie te-a putut împinge la soiul ăsta de 
defăimare. Şi fapta ce-ai săvârşit a avut drept urmare, nici 
mai mult nici mai puţin, că fratele meu Carol al IX-lea a 
devenit bănuitor cu mine şi ai semănat discordia între noi. 


— Despre asta vom vorbi îndată. Iar în ce priveşte 
intenţiile bune sau rele pe care le-aş avea faţă de tine, 
pentru asta am venit, ca să le cântăreşti tu însuţi. 

— Bine! făcu d'Alencon, cu obişnuita lui stăpânire de sine. 
Hai, Henric, vorbeşte! Te ascult! 

— După ce-o să-ţi spun ce am de spus, ai să vezi, Francisc, 
care îmi sunt adevăratele gânduri. Căci mărturisirea mea 
nu îngăduie nici ocol, nici ascunziş. Şi la urmă ai să mă poţi 
nimici cu un cyvânt. 

— Despre ce-i vorba? îl întrebă Francisc tot mai neliniştit. 

— Cu toate astea - continuă Henric - am şovăit mult până 
să-ţi vorbesc despre ce m-a adus aici, mai ales, după ce azi 
te-ai făcut că nu pricepi. 

— La drept vorbind, Henric, nu ştiu ce vrei să spui - zise 
Francisc, pălind. 

— Dragul meu, ţin prea mult la tine ca să nu-ţi atrag 
atenţia că hughenoţii au şi făcut unele intervenţii pe lângă 
mine. 

— Intervenţii?! întrebă ducele d'Alencqon. Ce fel de 
intervenţii? 

— Unul din ei, domnul de Mouy de Saint-Phale, fiul 
viteazului de Mouy, asasinat de Maurevel, ştii care... 

— Da. 

— Ei bine, a venit la mine, punându-şi viaţa în primejdie, 
doar ca să-mi spună că sunt prizonier. 

— Ce vorbeşti! Şi ce i-ai răspuns? 

— Dragul meu frate, ştii prea bine cât îl iubesc pe Carol, 
care mi-a salvat viaţa, şi mai ştii că regina Caterina mi-a fost 
într-adevăr ca o mamă. Aşadar, am respins propunerile pe 
care mi le-a făcut. 

— Ce fel de propuneri? 

— Hughenoţii vor să refacă regatul Navarei şi cum tro- “ 
nul mi se cuvine drept moţtenire, mi l-au oferit. 

— Da; şi în loc să primeşti, l-ai refuzat.! 

— Da, categoric... chiar în scris. Dar de atunci... -. 
Continuă Henric. 


— Nu cumva ţi-a părut rău, dragă frate? îl întrerupse 
d'Alencon. 

— Nu, doar am impresia că domnul de Mouy, nemulţumit 
de mine, şi-a îndreptat privirile în altă parte. 

— Spre cine? întrebă regele Francisc. 

— Nu ştiu, poate că spre prinţul de Conde. 

— Da, s-ar putea - aprobă ducele. 

— De altfel - reluă Henric - pot să aflu fără greş pe care 
căpetenie şi-a pus ochii. 

Francisc îngălbeni. 

— Numai că hughenoţii - continuă Henric - sunt dezbinaţi 
şi de Mouy, oricât de viteaz şi de cinstit ar fi, nu reprezintă 
clecât o parte din acest partid. lar cealaltă, care nu-i de loc 
de disprețuit, n-a pierdut încă speranţa de a-l aduce pe tron 
pe Henric de Navara, care, după şovăiala de la început, se 
mai poate răzgândi. 

— Crezi? 

— Fireşte. Pe zi ce trece mă conving tot mai mult. Ai băgat 
cumva de seamă din cine era alcătuit grupul pe care |. - am 
întâlnit la vânătoare? 

— Da, nobili convertiți. 

— Ai văzut cine era în fruntea grupului şi mi-a făcut un 
semn? L-ai recunoscut? 

— Da, vicontele de Turenne. 

— Ai înţeles ce voiau de la mine? 

— Da, îţi propuneau să fugi. 

— Aşadar, sunt unii care vor altceva decât domnul de 
Mouy - îi spuse Henric cumnatului său, care era tot mai 
neliniştit. 

— O nouă mişcare? 

— Da, şi încă foarte puternică: ascultă ce-ţi spun, atât de 
puternică, încât ca să izbândească ar trebui să se unească 
amândouă: Turenne şi de Mouy. Acum se ţese urzeala! 
Taberele sunt stabilite. Nu se aşteaptă decât semnalul! 
Numai că eu, în această clipă supremă, care îmi cere o 


hotărâre grabnică, şovăi între două posibilităţi. Vreau să ţi 
le împărtăşesc şi ţie, ca unui prieten. 

— Sau mai degrabă ca unui frate. 

— Da, ca unui frate - repetă Henric. 

— Spune dar, te ascult! 

— Mai întâi trebuie să-ţi destăinuiesc tot ce am pe suflet, 
dragă Francisc. N-am nici o dorinţă, nici ambiţie, nici o 
înzestrare: sunt un biet gentilom de ţară, cumsecade şi 
sărac, dornic de plăceri şi sfios; meseria de conspirator îmi 
pare plină de neplăceri nerăsplătite îndeajuns, nici chiar de 
perspectiva sigură a unei coroane. 

— Vai, dragul meu frate - făcu Francisc - eşti prea aspru 
cu tine însuţi şi nu cred să fie soartă mai jalnică decât aceea 
a unui principe care îşi vede calea tăiată de un zid pe 
tărâmul părintesc, de un om în cel al onorurilor. Nu cred că- 
mi spui. 

— Totuşi, dragul meu frate - reluă Henric - ceea ce-ţi spun 
este atât de adevărat, încât, dac-aş fi convins că am un 
prieten sincer, aş renunţa în favoarea lui la puterea pe care 
vrea să mi-o încredinţeze partidul ce mă sprijină. Dar un 
astfel de prieten - spuse el oftând - nu am. 

— S-ar putea să te înşeli însă. 

— Da' de unde, fir-ar să fie de treabă! exclamă HenriC. În 
afară de tine, dragul meu frate, nu văd pe nimeni care să-mi 
fie credincios. Aşadar, în loc să las să sfârşească cu 
groaznică sfâşiere o încercare ce ar scoate la lumină cine 
ştie ce... pramatie... eu unul prefer, ca să-ţi spun drept, să-i 
dau de veste fratelui meu, regele, despre ceea ce se 
petrece. Nu am să pomenesc nici un nume, nici ţar. Nici 
ziua, dar am să împiedic în felul acesta să se întâmple o 
nenorocire. 

— Dumnezeule! strigă Francisc înnebunit de groază. Adică 
ce vrei să spui?... Cum, tu, singura nădejde a partidului de 
când a murit amiralul, tu, un hughenot convertit, convertit 
doar de formă, sau, cel puţin aşa se crede, ai ridica 
pumnalul împotriva fraţilor tăi? Vai, Henric, vai, ştii oare că 


făcând una ca asta îi împingi pe toţi calvinii din regat spre o 
nouă noapte a sfântului Bartolomeu? Ştii oare că numai atât 
aşteaptă Caterina, un prilej ca să-i nimicească şi pe cei care 
au mai rămas? 

Şi ducele, tremurând, cu faţa plină de pete roşii şi vinete, îi 
strângea mâna lui Henric, rugându-l stăruitor ea renunţe la 
această idee care îl ducea la pierzanie. 

— Cum - se minună Henric, cu o privire dintre cele mai 
nevinovate - tu crezi, Francisc, crezi că s-ar dezlănţui 
atâtea nenorociri? Cred totuşi că făgăduiala regelui e un 
scut pentru cei nesâbuiţi. 

— Făgăduiala regelui Carol al IX-lea!... Nu i-a făgăduit şi 
amiralului, şi lui Teligny? Nu ţi-a făgăduit şi ţie? O, Henrie, 
ascultă-mă pe mine, dacă faci asta, îi duci pe toţi la 
pierzanie; şi nu numai pe ei, ci şi pe cei care, direct sau 
indirect, au avut legătură cu ei. 

Henric păru că se gândeşte o clipă. 

— Dac-aş fi fost un prinţ cu trecere la curte - făcu el - m-aş 
fi purtat altfel. De pildă, dac-aş fi fost în locul tău, Francisc, 
principe şi eventual moştenitor al coroanei... 

Francisc dădu ironic din cap. 

— Ce-ai face în locul meu? 

— În locul tău, dragă frăţioare - îi răspunse Henric - aş lua 
conducerea partidului. Conştiinţa mi-ar fi împăcată pentru 
că numele şi prestigiul meu ar apăra viaţa răzvrătiţilor şi 
dintr-o acţiune care altfel ar putea pricinui cele mai mari 
nenorociri Franţei, aş trage mai întâi eu foloase şi apoi, cine 
ştie, poate chiar şi regele. 

Chipul ducelui d'Alencon se lumină la auzul acestor 
cuvinte. 

— Crezi că se poate merge pe calea asta şi că ne-ar feri de 
toate necazurile pe care le prevesteşti? 

— Sunt convins - zise Henric. Hughenoţii te iubesc, pari să 
fii un om modest şi ai un rang înalt, care le poate fi folositor, 
iar bunăvoința ce le-ai arătat-o întotdeauna îi îndeamnă să 
te slujească. 


— Dar - făcu d'Alencon - partidul e dezbinat. Oare acei 
care te sprijină vor fi alături de mine? 

— Mă voi strădui să ţi-i fac binevoitori, şi asta pe două căi. 

— Care anume? 

— Prima este încrederea pe care conducătorii lor o au în 
mine; şi apoi, frica ce ar pune stăpânire pe ei la gândul că le 
cunoşti numele şi că astfel... 

— Bine, dar cum o sale aflu? 

— La naiba, o să ţi le spun eu! 

— Ai fi în stare de aşa ceva? 

— Ascultă, Francisc, ţi-am mai mărturisit: nu iubesc pe 
nimeni la curte în afară de tine; pesemne pentru că eşti 
prigonit ca şi mine, şi apoi soţia mea te îndrăgeşte mai mult 
decât pe oricare altul... 

Francisc roşi de plăcere. 

— Crede-mă, frate - urmă Henric - ocupă-te de treaba 
asta! Domneşte peste Navara şi eu am să mă consider 
fericit dacă îmi rezervi un loc la masa ta şi o pădure 
frumoasă, cu mult vânat... 

— Să domnesc peste Navara! făcu ducele. Dar dacă... 

— Dacă ducele de Anjou devine regele Poloniei? Nu-i aşa 
că ăsta ţi-a fost gândul? 

Francisc îl privi pe Henric cu o umbră de spaimă. 

— Ei bine, ascultă, Francisc! continuă Henric. Cum văd că 
nu-ţi scapă nimic, hai să cercetăm şi această ipoteză: dacă 
ducele de Anjou ajunge rege al Poloniei, iar fratele nostru 
Carol, Domnul să-l aibă în paza lui, ar muri, de la Pau la 
Paris nu sunt decât două sute de leghe, iar de la Cracovia, 
patru sute; tu vei, fi aici ca să-ţi iei moştenirea, chiar în 
clipa în care regele Poloniei abia va primi vestea că tronul e 
liber. Şi atunci, dacă vei fi mulţumit de mine, Francisc, îmi 
vei da regatul Navarei, care nu va fi decât una din 
nestematele coroanei tale; în această situaţie primesc; iar 
în cel mai rău caz, o să rămâi acolo rege, întemeietorul unei 
stirpe noi, trăind laolaltă cu mine şi cu familia mea. Pe când 
aici, ce eşti? Un biet prinţ prigonit, al treilea fiu al regelui, 


sclavul celorlalţi doi mai vârstnici şi care, dintr-un capriciu, 
poate fi oricând trimis la Bastilia. 

— Da, da - spuse Francisc - înţeleg atât de bine, încât nu 
ştiu de ce renunţi tu la acest plan. Oare în pieptul ăsta nu 
bate nimic? 

Şi ducele d'Alencon puse mâna pe inima cumnatului săU. P 

— Unele poveri sunt prea grele pentru a fi purtate de 
anumiţi oameni; şi eu nu voi încerca s-o duc pe aceasta 

— Făcu Henric zâmbind. De frica oboselii îmi piere pofta 
de a conduce. 

— Atunci, Henric, renunţi într-adevăr? 

— l-am spus-o lui de Mouy, şi ţi-o repet şi ţie. 

— Bine, dar într-o asemenea împrejurare, dragă frate 

— Zise d'Alenqon - nu-i de ajuns să faci o simplă afirmaţie, 
trebuie s-o şi dovedeşti. 

Henric respiră adânc, ca un luptător care simte că 
adversarul este pe punctul de a fi biruit. 

— 'Ţi-o voi dovedi deseară la ora nouă, când vei primi lista 
fruntaşilor mişcării şi întregul lor plan de bătaie. l-am şi 
înmânat, de altfel, lui de Mouy actul prin care renunţ. 

Francisc îi luă mâna lui Henric şi i-o strânse cu căldură 
într-ale salE. În aceeaşi clipă, Caterina intră în camera 
ducelui d'Alencon ca de obicei, neanunţată. 

— Împreună, ca doi fraţi iubitori - zise ea zâmbind. 

— Nădăjduiesc că aşa şi este, doamnă - răspunse Henric 
cu multă stăpânire de sine, pe când ducele d'Alencon pălea 
de groază. 

După aceea se dădu câţiva paşi înapoi, ca să-i îngăduie 
Caterinei să-i vorbească fiului ei. Regina-mamă scoase din 
săculeţul ei un giuvaer de toată frumuseţea. 

— Această agrafă e clin Florenţa, şi ţi-o dăruiesc ca s-o 
prinzi de cingătoare spadei tale. 

Li şopti însă pe dată: 

— Dacă deseară auzi vreo mişcare la fratele tău Henric, să 
nu faci nici un gest. 

Francisc îi strânse mâna maică-şi şi o întrebă: 


— Îmi îngăduiţi să-i arăt şi lui acest îneântător dar pe care 
mi l-aţi făcut? 

— Mai mult! Dăruieşte-i-l din partea noastră, a 
amândurora, mai ales că am poruncit încă una, şi pentru el. 

— Ascultă, Henric - zise Francisc - scumpa mea mamă îmi 
aduce în clar acest giuvaer şi îi îndoieşte valoarea, 
îngăduindu-mi să ţi-l dăruiesc. 

Henric nu mai conteni cu laudele, aclmirând frumuseţea 
pietrei preţioase şi mulţumi de nenumărate ori. Când, în 
sfârşit, conteni, Caterina zise: 

— Dragul meu fiu, nu mă simt prea bine şi mă duc să mă 
culc; fratele tău Carctl se simte prost de pe urma căderii de 
pe cal şi merge şi el la culcare. Aşa că astă-seară nu vom 
cina împreună. Fiecare va lua masa la el în cameră. Dragă 
Henric, bine că mi-am adus aminte - continuă ea - uitasem 
să te felicit pentru curajul şi îndemânarea ta! Ţi-ai salvat 
fratele şi regele, şi-ţi vei primi răsplata. 

— Am şi primit-o, doamnă - făcu Henric cu plecăciune. 

— Fireşte, ai conştiinţa datoriei împlinite - reluă Caterina. 
Dar nu e ele ajuns! De aceea, Carol şi cu mine ne-am gândit 
să-ţi răsplătim fapta. 

— 'Tot ce veţi face dumneavoastră şi bunul meu frate 
pentru mine va fi binevenit. 

Făcu o plecăciune şi ieşi. 

„Ei, frate Francisc - îşi spuse Henric, pe când ieşea - acum 
sunt convins că nu plec singur, iar conspirația care n-avea 
decât trup, şi-a găsit acum şi cap, şi inimă. Numai că 
trebuie să fim cu ochii-în patru. Caterina îmi face un dar, 
Caterina îmi făgăduieşte o răsplată: trebuie să fie ceva la 
mijloc; am să mă sfătuiesc deseară cu Margareta.” 

XXXIII RECUNOŞTINŢA REGELUI CAROL AL IX-LEA 
Maurevel rămăsese o bună parte clin zi în sala de arme a 
regelui; dar când Caterina văzu că se apropie ceasul 
întoarcerii de la vânătoare, îl trimise în capela ei, împreună 
cu zbirii care veniseră cu el. 


La înapoiere, aflând Carol al IX-lea de la doica lui că peste 
zi un bărbat stătuse într-o cameră a apartamentului regal, 
se înfurie că s-a îngăduit unui străin să intre la el. Doica i-l 
descrise, spunându-i că este cel pe carc-l adusese într-o 
noapte la palat. 

Atunci regele îşi dădu seama că era vorba de Maurevel şi 
amintindu-şi de ordinul pe care mama sa i-l smulsese cu de- 
a sila în cursul dimineţii, înţelese totul. 

— Oh, oh! şopti Carol. Chiar în ziua în care mi-a salvat 
viaţa; momentul e prost ales! 

Dădu să pornească spre apartamentele mamei sale, dar un 
gând îl opri. 

„Drace - îşi spuse el - clacă deschid vorba despre asta, nu 
mai terminăm niciodată! Mai bine trecem fiecare la fapte, 
pe contul lui.” 

— Doică - spuse el - închide bine uşile şi spune-i reginei 
Elisabeta 1 că în seara asta nu mă simt bine din pricina 
căzăturii de azi şi am să dorm singur. 

Doica plecă şi cum era prea devreme să-şi pună planurile 
în aplicare, Carol începu să scrie poezii. Aşa timpul trecea 
mai repede. Când sunară ceasurile nouă, lui Carol i se păru 
că se făcuse abia şapte. Numără bătăile clopotului şi la a 
noua se ridică. „La naiba, abia am vreme să ajung!” îşi zise. 

Îşi luă mantia şi pălăria şi ieşi printr-o uşă secretă, 
construită din porunca lui în tăbliile peretelui, fără să ştie 
Caterina. 

Carol se îndreptă pe dată spre apartamentul lui Henric. 
După ce se despărţise de ducele d'Alenqon, acesta intrase 
la el doar ca să-şi schimbe hainele şi plecase neîntârziat. 

„Poate că s-a dus să cineze la Margot - îşi zise regele - azi 
mi s-a părut că se aveau mai bine ca oricând”. 

Se îndreptă apoi spre apartamentul Margaretei, care se 
întorsese acasă împreună cu ducesa de Nevers, Coconnas şi 
La Mole. Şedeau tocmai la masă şi mâncau dulceţuri şi 
prăjituri. 

Carol bătu la uşă. 


Gillonne se dase să deschidă; când îl văzu însă pe rege, se 
sperie atât de tare, încât abia putu să facă o plecăciune şi în 
loc s-o înştiinţeze pe stăpâna ei de augusta vizită ce primea, 
îl lăsă pe Carol să treacă fără să-i dea de veste decât prin 
țţipătul pe care-l scosese. 

Regele străbătu anticamera şi se îndreptă spre sufrageria 
de unde răzbăteau hohote de râs. „Sărmanul Henric - îşi 
spuse el - petrece şi nu ştie ce-l aşteaptă!” 

— Eu sunt - spuse el, dând la o parte perdeaua, cu un aer 
vesel. Margareta, înspăimântată, scoase un țipăt; cu toate 
că regele avea un aer zâmbitor, chipul lui o înspăimântase 
de parc-ar fi fost un cap de meduză. Cum şedea cu faţa spre 
perdeaua ce ascundea uşa, ea îl recunoscu pe Carol. 

1 Carol al IX-lea se însurase cu Elisabeta de Austria, fiica 
lui Maximilian, (n.a.). 

Cei doi bărbaţi şedeau însă cu spatele la rege. 

— Maiestate! strigă ea îngrozită. 

Şi se ridică. Şi cum ceilalţi trei comeseni îşi pierduseră 
capul, Coconnas fu singurul care îşi păstră calmul. Se ridică 
cu o neîndemânare atât de bine ticluită, că răsturnă masa 
cu cristalurile, tacâmurile şi luminările de pe ea. 

Se aşternu pe dată o beznă de nepătruns şi o tăcere 
mormântală. 

— Şterge-o! îi şopti Coconnas lui La Mole. Repede! 
Repede! 

La Mole nu aşteptă să i se spună de două ori; se trase la 
perete şi, pipăindu-l cu mâinile, căută să iasă în dormitor, ca 
să se ascundă în cămăruţa pe care o cunoştea atât de binE. 
În uşa dormitorului se izbi însă de un bărbat, care intrase 
prin uşa secretă. 

— Ce înseamnă toate acestea? spuse Carol prin întuneric, 
cu un glas care începuse să devină nerăbdător. V-am stricat 
cheful de faceţi atâta zarvă? Ei, Hemic, dragul meu! Unde 
eşti? Răspunde-mi!... 

— Suntem salvaţi! murmură Margareta apucând o mână 
pe care o credea a lui La Mole. Regele îşi închipuie că şi 


soţul meu e cu noi la masă. 

— Şi-l voi lăsa s-o creadă, doamnă, fiţi fără grijă - îi 
răspunse Henric, tot în şoaptă, reginei. 

— Dumnezeule! exclamă Margareta, dând repede drumul 
mâinii regelui de Navara. 

— Tăcere! făcu Henric. 

— Mii de draci! Dar ce tot aveţi de vorbiţi în şoaptă? stingă 
Carol. Henric, răspunde-mi, unde eşti? 

— Aici, sire - se auzi vocea regelui Navarei. 

— Ei drăcie, se încurcă iţele! zise Coconnas, care stătea 
împreună cu ducesa de Nevers într-un colţ. 

— Atunci suntem de două ori pierduţi - răspunse 
Henriette. 

Coconnas, curajos până la nesocotinţă, se gândi că odată şi 
odată tot o să trebuiască să aprindă luminările şi cu cât se 
va întâmpla mai devreme, cu atât mai bine. O părăsi deci pe 
doamna de Nevers, ridică de jos un sfeşnic răsturnat, se 
apropie de vasul cu jeratic, suflă zdravăn vutr-un cărbune fi 
aprinse feştila. 

În cameră se făcu lumină. 

Carol al IX-lea se uită cercetător în jur. Henric era lângă 
soţia lui; ducesa de Nevers stătea singură într-un colţ, iar 
Coconnas, în mijlocul camerei, cu sfeşnicul în mână, lumina 
toată această scenă. 

— lartă-ne, dragă frate - zise Margareta - dar nu te 
aşteptam. 

— Cum vedeţi, maiestate, ne-aţi speriat grozav î zise 
Henriette. 

— Eu unul -- interveni Henric, care mirosise cum stau 
lucrurile - m-am speriat aşa de straşnic, încât ridicându-mă, 
am răsturnat masa. 

Coconnas îi aruncă regelui Navarei o privire care părea să 
spună: „Minunat! Uite un soţ care pricepe totul dintr-o 
privire!” 

— Ce mai balamuc! repetă Carol al IX-lea. Poftim, toată 
mâncarea a ajuns pe jos, dragă Henric. Aşa că vino cu mine, 


să terminăm în altă parte. Astă-seară te iau să petrecem... 

— Cum, sire? Maiestatea voastră îmi face cinstea!... zise 
Henric. 

— Da, maiestatea mea îşi face cinstea să te scoată din 
Luvru. Margot, împrumută-mi-l! Mâine dimineaţă ţi-l aduc 
înapoi. 

— Vai, dragă frate - îi răspunse Margareta - clar nici nu e 
nevoie de îngăduinţa mea, pentru că aici tu eşti stăpân. 

— Sire - făcu Henric - mă duc până la mine să-mi schimb 
mantia şi mă-ntorc îndată. 

— Nu-i nevoie, dragă Henric. E bună şi asta... 

— Dar, sire... - încercă să-l convingă bearnezul. 

— Îţi spun să nu te mai abaţi pe la tine! Ce dracu, nu mă- 
nţelegi? Hai, vino odată t 

— Da, da, du-te - îl îndemnă deodată Margareta, 
strângându-i braţul, căci o privire ciudată a lui Carol îi 
dăduse să înţeleagă că se petrece ceva neobişnuit. 

— Sunt gata, sire - zise Henric. 

Dar Carol îşi întoarse privirea spre Coconnas, care îşi 
vedea mai departe de treabă, aprinzând luminările. 

— Cine este acest gentilom? îl întrebă el pe Henric, 
măsurându-l pe piemontez din cap până-n picioare. Nu 
cumva e domnul de La Mole? 

„Cine i-o fi vorbit de La Mole?” se gândi Margareta. 

— Nu, sire - răspunse Henric - domnul de La Mole nu e 
aici. Şi îmi pare rău, că aş fi avut prilejul să-l prezint 
maiestăţii voastre, o dată cu domnul de Coconnas, prietenul 
lui. Sunt nedespărţiţi şi amândoisânt în slujba domnului 
d'Alencon. 

— Aha! Marele nostru ţintaş? făcu Carol. Bun! După aceea 
se posomori. Domnul ăsta de La Mole - adăugă el-nue 
cumva hughenot? 

— Convertit, sire - îi spuse Henric - şi răspund de el ca de 
mine însumi. 

— Dragul meu Henric, după felul cum te-ai purtat azi, nu 
mă mai pot îndoi de cineva pentru care tu răspunzi. Totuşi, 


aş fi dorit să-l văd pe acest domn de La Mole. Rămâne 
atunci pe altă dată. 

După ce se mai uită pentru ultima oară prin cameră, cu 
ochii lui mari, Carol o sărută pe Margareta şi luându-l de 
braţ pe regele Navarei, plecară împreună. 

La poarta Luvrului, Henric vru să schimbe două vorbe cu 
cineva. 

— Haide, haide, ieşi mai repede, dragă Henric! îl sfătui 
Carol. Când iţi spun că aerul Luvrului nu-ţi prieşte în seara 
asta, poţi să mă crezi, ce dracu! 

„Doamne Dumnezeule - murmură Henric - ce-o să se facă 
de Mouy singur în camera mea? Să sperăm că aerul acesta, 
care mie nu-mi prieşte, n-o să-i facă lui şi mai mult rău!” 

— Ascultă, dragă Henric -- zise regele după ce trecură 
podul mobil - îţi convine ca oamenii lui Francisc să facă 
curte soţiei tale? 

— Ce vreţi să spuneţi, sire? 

— Nu cumva domnul de Coconnas îi face ochi dulci lui 
Margot? 

— Cine a putut spune una ca asta, maiestate? 

— Eh, mi s-a spus. 

— E doar o glumă, sire. Domnul de Coconnas face într- 
adevăr ochi dulci cuiva, dar e vorba de doamna de Nevers. 

— Cu neputinţă! 

— Vă rog să aveţi încredere în cuvintele mele. 

Carol izbucni în hohote. 

— Ei bine! Să mai poftească ducele de Guise cu clevetirile 
lui! Dacă n-o să-i spun eu una despre cumnată-sa, să facă 
ochii cât cepele de mari! La drept vorbind - făcu regele 
răzgândindu-se - nu mai ştiu dacă de domnul de Coconnas 
mi-a povestit sau de domnul de La Mole. 

— Nici de unul, nici de celălalt, sire - îi explică Henric - şi 
mă pun chezaş pentru sentimentele soţiei mele. 

— Bine, bine, dragă Henric - îi răspunse regele. Prefer să 
te ştiu aşa! Pe cinstea mea, eşti un băiat atât de cumsecade, 
că până la urmă n-o să mă mai pot despărţi de tine. 


După aceea, regele începu să fluiere într-un anumit fel şi 
se iviră patru gentilomi care aşteptau la capătul străzi 
Beauvais. Se cufundară cu toţii în inima oraşului. 

Băteau orele zece. 

— Eh, ce facem cu masa? întrebă Margareta, după ce 
regele plecă împreună cu Henric. 

— Mi-a trecut cheful, zău aşa! Spaima a fost prea mare! îi 
răspunse ducesa. Trăiască căsuţa din strada Cloche-Percee! 
Acolo nu se poate intra decât cu forţa şi vitejii noştri au 
dreptul s-o apere cu spada. Dar, domnule de Coconnas, ce 
tot cauţi pe sub mobile şi prin dulapuri? 

— Îl caut pe prietenul meu La Mole - le explică 
piemontezul. 

— Mai bine l-ai căuta în odaia mea, domnule - îl sfătui 
Margareta. E acolo o cămăruţă... 

— Bine, am înţeles - făcu Coconnas, şi intră în cameră. 

— Ei bine, cum stăm Z. Se auzi o voce din beznă. 

— Mii de draci! Stăm la masă! 

— Şi regele Navarei? 

— N-a văzut nimic; e un soţ ideal şi îi urez şi nevesti-mi să 
aibă unid ca el. Numai că mi-e teamă că o să-l aibă abia la a 
doua căsătorie. 

— Şi regele Carol? 

— Ah, cu regele e altceva. L-a luat pe soţcu el. 

— Adevărat? 

— Da, cum îţi spun. Pe de altă parte, mi-a făcut cinstea să 
se uite pieziş la mine, când i s-a spus că sunt în slujba 
domnului d'Alencqon. Şi s-a uitat la mine şi mai chiorâş, când 
a aflat că sunt prietenul tău. 

— Şi crezi că i s-a spus ceva rău de mine? 

— Dimpotrivă, mă tem că i s-a spus prea mult de bine. Dar 
acum nu e vorba de asta; cred că doamnele vor să meargă 
în pelerinaj spre strada Roi-de-Sieile şi că trebuie să le 
însoţim. 

— Dar nu se poate... ştii prea bine asta! 

— De ce? 


— Suntem de serviciu la alteţa sa regală. 

— Eh, pe dracu! Adevărat! întotdeauna uit că facem parte 
dintr-o ierarhie militară şi că din gentilomi am avut cinstea 
să devenim valeţi. 

Şi cei doi prieteni se duseră la regină să-i explice, ei şi 
ducesei, că sunt nevoiţi măcar să fie de faţă când se culcă 
domnul duce. 

— Foarte bine - aprobă doamna de Nevers - ne ducem şi 
noi să ne vedem de-ale noastre. 

— Şi am putea şti unde vă duceţi? întrebă Coconnas. 

— Oh, eşti prea curios! făcu ducesa. Quaere et inveniens 1. 

— Cei doi tineri făcură o plecăciune şi se urcară în cea mai 
mare grabă la domnul d'Alencon. Ducele părea că-i 
aşteaptă. 

— Ah, ah! îi întâmpină el. Aţi întârziat foarte mult, 
domnilor! 

— E abia zece, monseniore - observă Coconnas Ducele se 
uită la ceas. 

— Într-adevăr. Dar uite că toată lumea din Luvru s-a dus la 
culcare. 

— Da, alteţă, noi însă aşteptăm porunca domniei voastre. 
Să-i chemăm aci pe gentilomii ce trebuie să asiste când vă 
culcaţi? 

— Dimpotrivă, duceţi-vă în sala mică şi trimiteţi-i la culcare 
pe toți. 

1 Cercetează şi vei afla (în limba latină în text). 

Cei doi tineri făcură întocmai şi nimeni nu se arătă mirat, 
pentru că toată lumea cunoştea firea ciudată a ducelui. 
După aceea se întoarseră la el. 

— Monseniore - spuse Coconnas - vreţi să vă culcaţi, sau 
să lucraţi? 

— Nu, domnilor! Sunteţi liberi până mâine. 

— Haide, haide! îi şopti Coconnas lui La Mole. Jmi pare că 
în noaptea asta toţi de-aici dorm prin vecini. Multe 
blestemăţii se pot întâmpla într-o noapte! Să profităm şi noi 
de împrejurare. 


Cei doi tineri urcară în goană scările, îşi luară mantiile şi 
spadele şi ieşiră din Luvru, repezindu-se pe urma celor 
două doamne, pe care le ajunseră în colţul străzii Saint- 
Honore. 

În acest timp, ducele d'Alengon, treaz, cu auzul încordat, 
aştepta în camera lui întâmplările acelea neaşteptate ce-i 
fuseseră făgăduite. 

XXXIV DOMNUL HOTĂRĂŞTE Aşa precum le spusese 
ducele celor doi tineri, peste Luvru se aşternuse o linişte 
adâncă. 

Într-adevăr, Margareta şi doamna de Nevers plecaseră în 
strada Tizon, Coconnas şi La Mole porniseră în urmărirea 
lor. Regele şi Henric hoinăreau prin oraş. 

Ducele d'Alenqon stătea în apartamentul său, aşteptând 
neliniştit evenimentele pe care regina-mamă i le prevestise. 
În sfârşit, Caterina se cufcase şi doamna de Sauve, la 
căpătâiul ei, îi citea dintr-o carte de poveşti italiene, iar 
regina mamă râdea cu hohote. 

De multă vreme nu mai fusese atât de bine dispusă. 

După ce luase masa de seară, mâncând cu poftă împreună 
cu doamnele ei, după ce-şi consultase doctorul şi-şi pusese 
la punct toate chestiunile zilei, poruncise să se facă o 
rugăciune ca să-i izbândească ceva care - cum pretindea 

— Era ţie mare însemnătate pentru fericirea copiilor ei. 
Caterina avea acest obicei ele a porunci rugăciuni şi slujbe 
în anumite împrejurări, al căror rost îl ştiau doar Dumnezeu 
şi ea, de altfel un obicei pur florentin. 

În sfârşit, trecuse şi pe la Rene şi alesese din punguiiţele 
parfumate şi din nenumăratele lui mărfuri câteva noutăţi. 

— Interesaţi-vă - spuse Caterina - dacă fiica mea, regina 
Navarei, e în apartamentul ei şi rugaţi-o să vină să-mi ţină 
de urât. 

Pajul căruia îi dăduse această poruncă ieşi şi se întoarse 
pe dată întovărăşit de Gillonne. 

— Cum vine asta? făcu regina-mamă. Am trimis după 
stăpână, nu după slujnică! 


— Doamnă - zise Gillonne - am crezut că este de datoria 
mea să vin chiar eu să-i comunic maiestăţii voastre că 
regina Navarei a ieşit cu prietena ei, ducesa de Nevers. 

— La ora asta! se încruntă Caterina. Şi unde s-au dus? 

— La o şedinţă de alchimie la palatul de Guise, în 
pavilionul locuit de doamna de Nevers - răspunse Gillonne. 

— Şi la ce oră se întoarce? 

— Şedinţa va ţine până târziu - explică Gillonne - şi 
probabil că maiestatea sa va rămâne şi mâine dimineaţă la 
prietena ei. 

— Fericită e regina Navarei! şopti Caterina. Are prietene 
şi este regină. Poartă coroană, i se spune maiestate şi nu 
are supuşi. Ce fericită e... 

Cei de faţă ascultară această glumă cu un zâmbet 
lăturalnic. 

— De altfel, fiindcă a plecat - murmură Caterina - căci a 
plecat, nu-i aşa? 

— De o jumătate de ceas, doamnă. 

— Ei, cu atât mai bine! Du-te! 

Gillonne făcu o plecăciune şi ieşi. 

— Citeşte mai departe, Charlotte - îi spuse regina. 

Doamna de Sauve începu din nou. După zece minute, 
Caterina o întrerupse: 

— Ah, bine că mi-am adus aminte - zise ea - daţi drumul 
santinelelor de pe culoare! 

Acesta era semnalul aşte ptat de Maurevel. Porunca 
regine. - marne fu îndeplinită şi doamna de Sauve îşi reluă 
lectura. 

Citi fără întrerupere cam un sfert de ceas, când, deodată, 
un țipăt prelung, înfiorător, ajunse până în camera regală, 
făcând să li se zbârlească părul de spaimă tuturor celor ce îl 
auziseră. 

Apoi, imediat, urmă un foc de pistol. 

— Ce e cu dumneata, Carlotta? întrebă Caterina. De ce nu 
citeşti? 

— Doamnă - îi zise tânăra femeie pălind - n-aţi auzit? 


— Ce s-aud? întrebă Caterina 

— 'Ţipătul. 

— Şi focul de pistol! adăugă căpitanul gărzii. 

— Un țipăt, un foc de pistol! se miră Caterina. Nu! Nu am 
auzit nimic... Şi pe urmă, ce găsiţi atât de neobişnuit s-auzi 
în Luvru un țipăt şi un foc de pistol! Citeşte, citeşte mai 
departe, Carlotta! 

— Dar ascultați, doamnă! spuse ea, în timp ce domnul de 
Nancey stătea în picioare, cu mâna pe spadă, neîndrăznind 
să iasă fără încuviințarea reginei. Ascultaţi, se aud paşi şi 
blesteme! 

— Îmi ordonaţi să aflu ce este, doamnă? întrebă domnul de 
Nancey. 

— Nicidecum, domnule, rămâi aici - îi porunci Caterina, 
ridieându-se într-o mână, ca şi cum ar fi vrut să dea mai 
multă autoritate ordinului său. Cine m-ar apăra în caz de 
primejdie? Sunt, pesemne, câţiva elveţieni beţi, care se bat. 

Deosebirea dintre calmul reginei şi groaza ce îi cuprinsese 
pe toţi cei de faţă era atât de izbitoare, încât, cu toată sfiala 
ei, doamna de Sauve nu se putu stăpâni să n-o privească 
cercetător pe Caterina. 

— Dar, doamnă - strigă ea - mi se pare că e ucis un om! 

— Pe cine vrei să-l omoare? 

— Pe regele Navarei, doamnă. Dintr-acolo vine zgomotul. 

„Neghioaba asta - bombăni regina, ale cărei buze, cu 
toată stăpânirea de sine, începuseră să se mişte într-un chip 
ciudat, căci murmurau o rugăciune - neghioaba asta peste 
tot numai pe regele Navarei îl vede!” 

— Doamne! Doamne! exclamă doamna de Sauve, căzând 
înapoi în fotoliul ei. 

— Gata, s-a terminat! exclamă Caterina. Căpitane - urmă 
ea, adresându-se domnului de Nancey - sper că mâine 
dimineaţă vei pedepsi cu asprime pe vinovaţii care au 
provocat scandalul. Citeşte mai departe, Carlotta! 

Caterina îşi lăsă din nou capul pe pernă, dar calmul ei 
aducea mai mult a leşin, căci cei de faţă băgară de seamă 


că broboane de năduşeală i se prelingeau pe obraji. 
Doamna de Sauve se supuse poruncii atât de categorice; 
dar numai ochii erau la povestea din carte şi glasul ce citea. 
Pe când gândurile ei, care rătăceau aiurea, închipuiau O 
primejdie cumplită care îl ameninţa pe omul iubiT. În sfârşit, 
după câteva clipe de zbucium, se simţi atât de strivită între 
emoție şi cerinţele etichetei, încât glasul abia 

1 se mai auzea, cartea îi căzu din mâini şi leşină. 

Deodată se auzi o larmă şi mai puternică; paşi greoi şi 
grăbiţi zguduiră coridorul: două focuri de pistol făcură să 
zăngăne geamurile. Chiar şi Caterina, uimită de această 
luptă neaşteptat de lungă, se ridică ţeapănă şi palidă, cu 
ochii holbaţi, iar când căpitanul gărzii voi să se repeadă 
afară, îl opri zicându-i: 

— Toată lumea rămâne aici! Mă duc eu singură să văd ce 
se întâmplă acolo. 

Şi iată ce se petrecea, sau mai bine zis, ce se petrecuse: 
De Mouy primise în cursul dimineţii, din mâna lui Orthon, 
cheia de la apartamentul lui HenriC. În scobitura cheii 
observase o hârtiuţă făcută sul. O trăsese afară cu un ac. 
Era parola din noaptea aceea de la LuvrU. În afară de 
aceasta, Henric îi trimisese vorbă prin Orthon să vină să-l 
găsească la ora zece pe rege la Luvru. 

La nouă şi jumătate, de Mouy îmbrăcă o armură, a cărei 
soliditate avusese prilejul de nenumărate ori s-o pună la 
încercare: trase o tunică scurtă de mătase; îşi prinse spada, 
apoi pistoalele la cingătoare, şi le acoperi cu faimoasa 
mantie vişinie a lui La Mole. Am văzut cum Henric, înainte 
să se ducă în apartamentul său, socotise nimerit să-i facă o 
vizită Margaretei; am mai văzut cum ajunsese prin scara 
secretă tocmai la timp în camera Margaretei, uncle se 
izbise de La Mole şi cum izbutise să-şi ocupe locul în 
sufragerie, incit regele să-l găsească chiar acolo. Tocmai 
atunci, de Mouy intra printr-o uşă mică de serviciu a 
Luvrului, folosindu-se de parola dată de Henric şi mai cu 
seamă de faimoasa mantie vişinie. 


Tânărul urcă de-a dreptul la regele Navarei, imitând pe 
cât putea, ca de obicei, mersul lui La Mole. Orthon îl aştepta 
în anticameră. 

— Domnule de Mouy - îi explică acest om de la munte - 
regele a plecat, însă mi-a lăsat poruncă să vă conduc în 
apartamentul său şi să vă spun să-l aşteptaţi. Dacă întârzie 
prea mult, vă pofteşte, după cum ştiţi, să vă trântiţi pe patul 
lui. 

De Mouy intră fără alte lămuriri, căci Orthon repeta acum 
ceea ce îi mai spusese o dată de dimineaţă. 

Ca să-şi treacă timpul, luă o pană şi cerneală şi, 
apropiindu-se de o foarte bună hartă a Franţei care atârna 
pe zid, începu să numere şi să socotească etapele între 
Paris şi Pau. Treaba asta însă dură cam un sfert de oră şi 
odată terminată, nu ştiu ce să mai facă. 

Străbătu camera de două-trei ori în lung şi-n lat, se frecă 
la ochi, căscă, se trânti pe pat, se ridică şi se trânti iar, în 
sfârşit, profitând de invitaţia făcută de Henric - şi de altfel 
scuzat de intimitatea ce domnea între principi şi gentilomii 
lor - îşi puse pistoalele şi lampa pe masa de noapte, şi se 
duse în colţul odăii să se întindă pe patul cel mare 
împodobit cu draperii de culoare închisă, îşi scoase spada 
din teacă, lipincl-o de coapsă şi fără nici o grijă, căci era 
păzit cie un servitor în încăperea alăturată şi deci nu sE. 
Temea că' ar putea fi luat prin surprindere, se lăsă furat de 
un somn adine; curând, baldachinul începu să răsune de 
sforăiturile lui. 

De Mouy sforăia ca „un adevărat soldăţoi şi în privinţa asta 
s-ar fi putut lua la întrecere chiar cu regele Navarei. Tocmai 
atunci, şase bărbaţi cu spadele în mâini şi cu pumnale la 
cingătoare se strecurau în tăcere prin coridorul ce ducea, 
pi într-o uşă mică, spre apartamentul Caterinei, iar printr- 
una mai mare, spre cel al lui Henric. Unul din ei mergea în 
fruntE. În afară ele spada trasă din teacă şi de pumnalul 
zdravăn, ca un cuţit de vânătoare, el mai purta agăţate prin 
copci de argint la cingătoare credincioasele lui pistoale. 


Omul acesta era Maurevel. Când ajunse în faţa uşii lui 
Henric, se opri. 

— Ai controlat dacă au plecat santinelele de pe coridor? îl 
întrebă el pe acela ce părea să fie căpetenia. 

— Nu mai e niciuna la post îi răspunse locotenentul. 

— Bine - aprobă Maurevel. Nu ne mai rămâne acum decât 
să aflăm dacă cel pe care-l căutăm e la el în apartament. 

— Dar - făcu locotenentul, prinzând mâna lui Maurevel, 
care apucase ciocănaşul uşii - acesta este apartamentul 
regelui Navarei! 

— Cine zice altfel? îi răspunse Maurevel. 

Zbirii se priviră uluiţi şi locotenentul se dădu un pas 
înapoi. 

— Hei - făcu locotenentul - să arestezi pe cineva la ora 
asta în Luvru, şi chiar în apartamentul regelui Navarei? 

— Şi ce-ai spune, locotenente - îi zise Maurevel - dacă cel 
pe care-l vei aresta ar fi chiar regele Navarei? 

— Aş spune că e un lucru grav şi că fără un ordin semnat 
de mâna lui Carol al IX-lea... 

— Citeşte - zise Maurevel. 

Şi scoțând din tunică ordinul ce-l primise de la Caterina, i-l 
dădu locotenentului. 

— Bine - încuviinţă acesta după ce-l citi. Nu mai am nimic 
de zis. 

— Eşti gata? 

— Da. 

— Şi voi? adăugă Maurevel, adresându-se celor cinci zbiri. 

Aceştia se plecară cu respect. 

— Uite cum procedăm, domnilor - le zise Maurevel. Doi 
dintre dumneavoastră rămâneţi la această uşă, doi la aceea 
a camerei de culcare, iar doi veţi intra cu mine. 

— Şi pe urmă? adăugă locotenentul. 

— Urmaţi întocmai porunca ce vă dau acum: prizonierul 
trebuie împiedicat să cheme, să strige sau să se 
împotrivească. Orice abatere se pedepseşte cu moartea. 


— Fără îndoială, are mână liberă - îi spuse locotenentul 
celui ce trebuia să-l însoţească, împreună cu Maurevel, în 
camera regelui. 

— Întocmai - întări MaurevelL. S 

— Vai de capul lui de rege al Navarei! făcu unul dintre 
oameni. Aşa i-a fost lui scris acolo, în cer, să nu scape. 

— Să nu scape aici, pe pământ - lămuri Maurevel, luând 
apoi din mâna locotenentului ordinul Caterinei, pe care îl 
vâri în sân. 

Maurevel lăsă doi oameni lângă prima uşă şi, folosindu-se 
de cheia dată de Caterina, intră în anticameră, împreună cu 
ceilalţi patru. 

— Aha - făcu Maurevel, auzind sforăiturile ce ajungeau 
până la el. Se pare că vom găsi ceea ce căutăm. 

Tocmai atunci, Orthon, crezând că sosise stăpânul lui, îi 
ieşi în întâmpinare şi se trezi în faţa a cinci oameni 
înarmaţi, care intraseră cu forţa în cameră. 

Văzând acest chip sinistru, pe acest Maurevel, poreclit 
Ucigaşul de regi, credinciosul servitor se trase înapoi şi 
postându-se îâi faţa celeilalte uşi, zise: 

— Cine sunteţi? Ce vreţi? 

— În numele regelui - răspunse Maurevel - unde ţi-e 
stăpânul? 

— Stăpânul? < - - Da, regele Navarei. 

— Regele Navarei nu-i acasă - răspunse Orthon, apărând 
cu mai mare dârzenie uşa. Aşa că nu puteţi intra. 

— Palavre, minciuni! se răsti Maurevel. Haide, dă-te la o 
parte! 

Bearnezii sunt încăpăţânaţi. Acesta mărfi ca un câine de 
prin munţii lui şi, fără să se lase intimidat, se împotrivi! 

— Nu veţi intra! Regele e plecat! 

Şi-şi încleştă mâinile de uşă. 

Maurevel făcu un semn; cei patru oameni îl apucară pe 
îndărătnic, îl smulseră de lângă pervazul uşii de care se 
ţinea cu dârzenie şi, cum era gata să deschidă gura ca să 
strige, Maurevel i-o astupă cu mâna. Orthon îl muşcă cu 


furie pe ucigaş, care îşi trase mâna înapoi, cu un strigăt 
înăbuşit, şi-l lovi pe servitor cu minerul spadei în cap. 
Orthon se clătină şi căzu strigând: 

— Ajutor! Ajutor! Ajutor! 

Glasul i se stinse. Leşinase. 

Asasinii trecură peste trupul lui, apoi doi din ei rămaseră 
lingă uşă, iar doi pătrunseră în camera de culcare, conduşi 
de Maurevel. 

La lumina lămpii ce ardea pe masa de noapte, văzură 
patul. Perdelele erau trase. 

— Oho! făcu locotenentul. Mi se pare că nu mai sforăie. 

— Umflaţi-l! porunci Maurevel. 

La auzul acestor cuvinte, un strigăt răguşit, care aducea 
mai degrabă a răget de leu decât a glas omenesc, izbucni 
pe neaşteptate, după perdelele care se dăduseră brusc la o 
parte şi un bărbat îmbrăcat cu platoşă şi cu fruntea 
acoperită cu un coif ce-i ajungea până la ochi, apăru 
şezând, cu câte un pistol în mâini şi cu spada pe genunchi. 

Cum îl văzu, Maurevel îl recunoscu pe de Mouy şi simţi căi 
se zbârleşte părul pe cap; păli înspăimântător; făcu spume 
la gură şi se dădu îndărăt de parc-ar fi văzut un strigoi. 

Deodată, arătarea înarmată se ridică şi făcu un pas 
înainte, egal cu cel pe care Maurevel îl făcuse îndărăt, astfel 
încât cel ce era urmărit părea să fie urmăritorul şi acel ce 
ameninţa părea să fie fugarul. 

— Ah, ticălosule! zise de Mouy cu glas înăbuşit. Ai venit să 
mă ucizi cum l-ai ucis şi pe tatăl meu! 

Doar cei doi zbiri care intraseră cu Maurevel în camera 
regelui auziră aceste cuvinte îngrozitoare; în aceeaşi clipă, 
de Mouy îndreptă pistolul spre fruntea lui Maurevel. Acesta 
se aruncă în genunchi în momentul în care de Mouy apăsă 
pe trăgaci, plumbul porni şi unul din soldaţii care se aflau în 
spatele, lui Maurevel, rămânând descoperit, căzu lovit drept 
în inimă. În aceeaşi clipă, Maurevel trase şi el, însă plumbul 
se turti de platoşa lui de Mouy. 


Atunci, avântându-se, de Mouy aprecie distanţa şi crăpă 
capul cu spada lui lată celui de-al doilea zbir, apoi, 
întorcându-se spre Maurevel, încrucişă spada cu acesta. 

Lupta fu cumplită, dar scurtă. După a patra încrucişare de 
sabie, Maurevel simţi oţelul rece în gâtlej; scoase un țipăt 
înăbuşit, căzând pe spate, lovi lampa care se stinse. 

Pe dată, profitând de întuneric, sprinten şi puternic ca un 
erou al lui Homer, de Mouy porni vijelios spre anticameră, 
răsturnă o santinelă, o îmbrânci pe cealaltă, trecu ca 
fulgerul printre zbirii care păzeau uşa de afară, se feri de 
două focuri de pistol care zgâriară zidul coridorului şi, în 
sfârşit, simţi că a scăpat, căci îi mai rămăsese un pistol 
încărcat, în afară de spada care dădea lovituri atât de 
cumplite. 

De Mouy şovăi o clipă dacă trebuie să se adăpostească la 
domnul d'Alencon, a cărui uşă i se păru că se deschisese, 
sau să încerce să iasă din Luvru. 

Se hotări pentru această cale; o luă din nou la goană, 
cobori scările sărind câte zece trepte, şi ajunse la portiţa de 
ieşire, dădu parola şi o zbughi, strigând: 

— Duceţi-vă sus! Acolo se ucide în numele regelui? 

Şi, profitând de uluiala pe care cuvintele lui şi pocnetul 
pistoalelor o pricinuiseră în corpul de gardă, o luă la goană 
făcându-se nevăzut pe strada du Cog, fără să fie măcar 
zgâriat. În acel moment, Caterina îl oprise pe căpitanul 
gărzii, spunându-i: 

— Rămâi, mă duc singură să văd ce se întâmplă acolo. 

— Maiestate - răspunse căpitanul - primejdia ce vă 
ameninţă îmi porunceşte să vă însoțesc. 

— Rămâi aici, domnule - zise Caterina cu un glas mai 
poruncitor ca prima dată. Rămâi! Regii sunt apăraţi de ceva 
mai puternic decât spada omului. 

Căpitanul rămase. 

Caterina luă atunci o lampă, îşi vâri picioarele goale în 
papucii de catifea, ieşi din cameră şi, trecând prin coridorul 


încă plin de fum, se îndreptă nepăsătoare şi rece, ca o 
umbră, spre apartamentul regelui Navarei. 

Liniştea se aşternuse din nou. 

Caterina ajunse uşă, trecu pragul şi în anticameră dădu 
mai întâi de Orthon, leşinat. 

„Aha - făcu ea - uite-l pe valet; ceva mai departe, cu 
siguranţă că trebuie să fie stăpânul!” 

Pătrunse în a doua cameră. Aci izbi cu piciorul un cadavru; 
îl cercetă cu lampa: era al soldatului, cu capul crăpat; 
murise de-a binelea. Trei paşi mai departe zăcea 
locotenentul, atins de un glonţ: horcăia, dându-şi sufletul. 

În sfârşit, în faţa palului, un bărbat cu chipul palici ca de 
mort, cu două răni la gât din care curgea sânge, încerca cu 
mâinile încleştate să se ridice. 

Era Maurevel. 

Pe Caterina o cuprinse un fior; văzu patul gol, „se uită în 
jur şi căută zadarnic printre cei trei bărbaţi scăldaţi în 
sânge cadavrul pe care-l dorea. 

Maurevel o recunoscu pe Caterina; ochii i se holbară 
înfiorător şi făcu o mişcare deznădăjduită spre ea. 

— Ei bine - şopti Caterina - unde-i? Ce s-a întâmplat cu el? 
Nenorocitule, nu cumva ţi-a scăpat? 

Maurevel încercă să scoată un cuvânt, însă nu se auzi 
decât un şuierat nedeslugşit, ce-i ieşea din rană; o spumă 
roşiatică i se învolbura pe buze şi dădu din cap în semn de 
neputinţă şi durere. 

— Da' vorbeşte odată î se răsti Caterina. Vorbeşte odată! 
Spune-mi măcar un cuvânt! 

Maurevel îşi arătă rana, mai scoase câteva sunete 
nearticulate, făcu o nouă sforţare, care se termină cu un 
horcăit răguşit şi căzu în nesimţire. 

Caterina se uită atunci în jur; nu era înconjurată decât de 
cadavre şi muribunzi; sângele curgea în valuri, iar în 
cameră era o tăcere de mormânT. Îi mai spuse câteva 
cuvinte lui Maurevel, dar nu izbuti să-l trezească; nu 
amuţise numai, ci zăcea în nesimţire; în tunică zări o hârtie: 


era ordinul de arestare iscălit de rege. Caterina îl luă şi-l 
ascunse în sân. 

În clipa aceea auzi în spatele ei scârţâind uşor podeaua; se 
întoarse şi în pragul uşii îl văzu pe ducele d'AlencoN. Pe 
care larma îl atrăsese fără să vrea şi care privea acum uluit. 

— Dumneata, aici? făcu ea. 

— DA. Doamnă. Dar, Dumnezeule, ce se petrece? 

— Du-te la tine în cameră, Francisc, şi ai să afli ctirând. 

D'Alenqon ştia mai mult despre cele întâmplate decât 
credea Caterina. Când pe coridor se auziseră abia primii 
paşi, el începuse să tragă cu urechea. Când văzu că la 
regele Navarei intrară oameni înarmaţi, îşi aduse aminte de 
cuvintele rostite de Caterina şi ghici ce avea să se întâmple; 
se bucurase nespus că o mână mal puternică decât a lui 
avea să-i nimicească un prieten atât de primejdios. 

Curând după aceea, schimbul de focuri şi pasul grăbit al 
unui fugar îi atraseră atenţia şi, prin crăpătura uşii, văzu 
dispărând o mantie vişinie, prea familiară lui ca să n-o 
recunoască. 

„De Mouy - exclamă el - de Mouy la cumnatul meu, regele 
Navarei! Cu neputinţă! Să fie oare domnul de La Mole?” 

Fu cuprins atunci de neliniştE. Îşi aminti că tânărui îi 
fusese prezentat chiar de soră-sa, Margareta, şi vrând să se 
convingă dacă într-adevăr el era, urcă repede în camera 
celor dol. Tineri: era goală. Faimoasa mantie vişinie era însă 
agăţată într-un colţ al odăii. 

Îndoiala se risipise; prin urmare nu La Mole era, ci de 
Mouy. 

Palid, tremurând la gândul că hughenotul ar putea fi 
descoperit şi ar putea trăda secretele conspirației, dădu 
fuga la portiţa Luvrului. Acolo află că mantia vişinie scăpase 
teafăr, strigând că la Luvru se ucide în numele regelui. 

„S-a înşelat - murmură d'Alengon - în numele reginei- 
mame!” 

Şi întorcându-se pe câmpul de bătaie, o găsi pe Caterina 
rătăcind ca o hienă printre morţi. 


Se supuse poruncii mamei sale şi se întoarse la el, 
prefăcându-se că e calm şi supus, deşi cugetul îi 
erafrământat. 

Caterina, cuprinsă de deznădejde din pricina acestei noi 
încercări neizbutite, îl chemă pe ofiţerul gărzii şi îi porunci 
să ridice cadavrele, iar Maurevel, care nu era decât rănit, 
să fie dus la el şi regele să nu fie trezit din somn. 

— Oh - murmură ea, intrând în apartament cu capul în 
piept - iar a scăpat! Dumnezeu îl apără pe acest om. Are să 
domnească! Are să domnească! 

Apoi, pe când deschidea uşa camerei ei, îşi trecu mâna 
peste frunte şi arboră zâmbetu-i obişnuit. 

— Ce s-a petrecut, doamnă? o întrebară toţi cei de faţă, în 
afară de doamna de Sauve, prea înspăimântată ca să mai 
poată scoate un cuvânt. 

— Nimie - răspunse Caterina. Zarvă şi atâta tot! 

— Vai! strigă deodată doamna de Sauve, arătând cu 
degetul în urma Caterinei. Maiestatea voastră spune că nu 
s-a întâmplat nimic, dar fiecare pas al ei lasă o urmă pe 
COvor! 

XXXV NOAPTEA REGILOR în vremea asta Carol al IX-lea 
mergea alături de Henric, sprijinindu-se de braţul lui, 
urmat de cei patru gentilomi ai săi şi de doi purtători de 
făclii. 

— Când ies din Luvru - spunea bietul rege - mă simt atât 
de bine, de parc-aş intra într-o pădure frumoasă: respir, 
trăiesc, sunt liber. 

Henric zâmbi. 

— Ce bine s-ar mai simţi maiestatea voastră în munţii 
Bearnului! îi zise Henric. 

— Da, şi înţeleg că ţi-e dor să te întorci acolo; îţi dau însă 
un sfat, dacă cumva te frige dorul prea tare, dragul meu 
Henriot - adăugă Carol, zâmbind - ia-ţi măsurile cuvenite, 
căci mama mea Caterina te iubeşte aşa de mult, că nu se 
poate lipsi de tine! 


— Ce face maiestatea voastră astă-seară? întrebă Henric, 
ocolind acest subiect primejdios. 

— Vreau să-ţi prezint pe cineva, dragul meu Henric. Să-mi 
spui ce impresie îţi face. 

— La ordinele maiestăţii voastre! 

— La dreapta, la dreapta! Mergem în strada Barres. 

Urmaţi de escorta lor, cei doi regi trecură de strada 
Svonnerie, când în dreptul palatului Conde zăriră doi 
bărbaţi înfăşuraţi în mantiile lor lungi, ce ieţeau printr-o uţa 
ascunsă, pe care imul din ei o închise fără zgomot. 

— Oh, oh! făcu regele către Henric, care, ca de obicei, 
privea tăcut. Uite ceva ce merită să fie luat în seamă. 

— De ce, maiestate? întrebă regele Navarei. 

— Nu pe tine te priveşte, dragă Henric. Tu eşti sigur de 
nevastă-ta - adăugă zâmbind Carol - dar vărul tău Conde 
nu e sigur de-a lui, sau dacă este, dracu să mă ia, se înşală! 

— Dar, sire, de unde ştiţi că domnii ăştia vin de la doamna 
de Conde? 

— O presimţire. Faptul că au împietrit în faţa porţii când 
ne-au văzut, pe urmă croiala mantiei celui mai scund dintre 
ei... Pe legea mea, m-aş mira! 

— Ce s-a întâmplat? 

Se îndreptă spre cei doi bărbaţi care, văzându-i venind 
spre ei, făcură câţiva paşi, căutând să se depărteze. 

— Hei, domnilor - le strigă regele - staţi! 

— Cu noi vorbiţi? întrebă un glas care îl făcu pe Carol şi pe 
tovarăşul lui să tresară. 

— Ce zici, dragă Henric - spuse Carol - recunoşti acum 
acest glas? 

— Sire - răspunse Henric - dacă ducele de Anjou, fratele 
maiestăţii voastre, nu ar fi în oraşul La Rochelle, aş jura că 
el a vorbit adineauri. 

— Ei bine - îi spuse Carol - înseamnă că nu e acolo. Asta-i 
tot. 

— Şi cine e cu el? 

— Nu-l recunoşti? 


— Nu, sire. 

— Şi totuşi, după statura lui nu te poţi înşela. Aşteaptă şi ai 
să-l recunoşti... Hei, staţi puţin! repetă regele. Ce 
Dumnezeu, n-auziţi? 

— Da' ce, sunteţi paza de noapte, de ne opriţi? întrebă cel 
mai înalt, scoţându-şi braţul din mantie. 

— Să zicem că am fi - spuse regele - şi opriţi-vă când vi se 
porunceşte! 

Apoi, apleeându-se la urechea lui Henric: 

— Ai să vezi un vulcan care aruncă văpăi - îi spuse el. 

— Voi sunteţi opt - îi zise cel înalt, arătându-şi de astă dată 
nu numai braţul, ci şi chipul - dar şi o sută de aţi fi, daţi-vă 
la o parte! 

— Aha! Ducele de Guise! făcu Henric. 

— Aha! Vărul nostru, ducele de Lorena! strigă regele. În 
sfârşit, vă daţi pe faţă! Straşnic! 

— Regele! exclamă ducele. 

Cât despre celălalt personaj, la auzul acestor cuvinte, se 
înfăşură în mantie şi rămase nemişcat, după ce mai întâi se 
descoperise, în semn de respect. 

— Sire - spuse ducele de Guise - veneam de la cumnata 
mea, doamna de Conde. 

— Da... Şi sunteţi însoţit de unul din gentilomii 
dumneavoastră. Care anume? 

— Sire - răspunse ducele - maiestatea voastră nu-l 
cunoaşte. 

— Ei, să facem cunoştinţă acum - zise regele. 

Şi îndreptându-se spre celălalt, făcu semn unuia din cei 
doi purtători de făclii să se apropie. 

— Iartă-mă, frate! zise ducele de Anjou, desfăcându-şi 
mantia şi făcând o plecăciune, fără să-şi poată ascunde 
ciuda. 

— Ah, Henric, tu eşti! Nu se poate, mă înşel! Fratele 'meu 
de Anjou nu s-ar fi dus să vadă pe nimeni înainte să vină mai 
întâi la mine. Dar ştie prea bine că pentru prinții de sânge 


ce se întorc în capitală nu este decât o intrare 111 Paris: 
poarta Luvrului! 

— lartă-mă, sire - spuse ducele de Anjou. Rog pe 
maiestatea voastră să-mi treacă cu vederea această 
„greşeală. 

— Da, desigur - răspunse în zeflemea regele - şi ce făceai, 
frăţioare, în palatul Conde? 

— Păi - făcu regele Navat-ei, cu un aer batjocoritor - ceea 
ce spunea maiestatea voastră mai adineauri. 

Şi plecându-se la urechea regelui, sfârşi fraza printr-un 
hohot de râs. 

— Şi ce anume?... întrebă trufaş ducele de Guise, căci, aşa 
cum făceau toţi curtenii, luase obiceiul să se poarte destul 
de urât cu sărmanul rege al Navarei. De ce nu m-aş duce s- 
o văd pe cumnata mea? Domnul duce d'Alengon nu o 
vizitează oare pe-a lui? 

Henric se îmbujoră uşor. 

— Care cumnată? întrebă Carol. Nu cunosc decât una 
singură, pe regina Elisabeta. 

— Iertare, sire! Am vrut să spun sora sa, doamna 
Margareta, pe care am văzut-o trecând pe-aici acum o 
jumătate de oră, întovărăşită de doi coconaşi, călărind de o 
parte şi de alta a litierei. 

— Adevărat! se miră Carol. Ce-ai de spus, Henric? 

— Că regina Navarei este liberă să meargă unde-i place, 
dar m-aş mira să fi ieşit din Luvru. 

— Eu unul sunt sigur - zise ducele de Guise. 

— Şi eu - adăugă ducele de Anjou - şi în aşa măsură încât 
pot spune că litiera s-a oprit în strada ClochePercee. 

— În acest caz, cumnata dumneavoastră, dar nu aceasta - 
zise Henric, arătând spre palatul Conde - ci cealaltă - şi 
îndreptă arătătorul spre palatul Guise - în acest caz 
cumnata dumneavoastră le ţine tovărăşie, căci le-am lăsat 
împreună şi, după cum ştiţi, sunt nedespărţite. 

— Nu înţeleg ce vrea să spună maiestatea voastră - 
răspunse ducele de Guise. 


— Dimpotrivă, nimic mai clar - spuse regele - iată de ce 
erau doi coconaşi la uşile litierei. 

— Ei bine - făcu ducele - dacă regina şi cumnatele mele 
provoacă scandal, atunci ne vom adresa judecății regelui să 
îi pună capăt! 

— Eh, Doamne, Doamne! exclamă Henric. Daţi-le pace 
doamnelor de Conde şi de Nevers! Regele nu-şi face griji 
din pricina surorii sale... iar eu am încredere în soţia mea. 

— Ba nu, ba nu! sări Carol. Vreau să fiu cu sufletul 
împăcat. Dar să descurcăm iţele noi înşine. Zici că litiera s-a 
oprit în strada Cloche-Percee, dragul meu văr! 

— Da, sire. 

— Ai recunoaşte locul? 

— Da, sire. 

— Ei bine, să mergem acolo; şi dacă trebuie arsă c”sa 
pentru a şti cine e înăuntru, îi vom da foc. 

Cu o astfel de dispoziţie, care nu prevestea nimic bun 
pentru liniştea celor despre care era vorba, cei patru 
seniori cu vază ai lumii qreştine se îndreptară spre strada 
Saint-Antoine. 

Toţi patru ajunseră în strada Cloche-Percee. Carol, care 
voia să spele rufele murdare în familie, dădu drumul 
gentilomilor care-l însoțeau, punându-le în vedere că sunt 
liberi pentru restul nopţii, dar poruncindu-le să fie prin 
apropierea Bastiliei la ora şase dimineaţa, cu doi cai. 

Pe strada Cloche-Percee nu erau decât trei case; aşa că 
cercetările le-au fost cu atât mai uşoare, cu cât la două 
dintre ele li se deschise fără nici o greutate; una era la 
colţul străzii Saint-Antoine, iar cealaltă la al străzii Roide- 
Sicile. 

La a treia, lucrurile se petrecură altfel: era casa păzită de 
portarul neamţ şi acesta era neînduplecat. Se părea că 
Parisul era sortit în noaptea aceasta să ofere dovada celor 
mai memorabile exemple de slugi credincioase. 

În zadar domnul de Guise ameninţă în cea mai curată 
saxonă, în zadar Henric De Agjou încercă să-i ofere o pungă 


plină cu galbeni, în zadar Carol merse până acolo încât se 
dădu drept locotenentul gărzii de noapte; devotatul neamţ 
nu ţinu seama nici de cuvintele îmbietoare, nici de 
ademeneli, nici de ameninţări. Văzând că stăruinţele 
deveneau îngrijorătoare, portarul strecură între verigile de 
fier ale porţii gura unei archebuze, fapt ce nu avu alt 
rezultat decât că-i făcu pe trei din cei patru să izbucnească 
în râs... 

Henric de Navara se ţinea deoparte, ca şi cum nu l-ar fi 
interesat ce se petrece acolo... căci arma ţinută pieziş 
printre gratiile porţii nu putea fi primejdioasă decât pentru 
un orb care i-ar fi stat în faţă. 

Văzând că portarul nu poate fi băgat în sperieţi şi nici 
corupt cu bani sau înduplecat, ducele de Guise se prefăcu 
că pleacă împreună cu ceilalţi; retragerea lui însă fu de 
scurtă durată. 

În colţul străzii Saint-Antoine, ducele dădu peste ceea ce 
căuta: un bolovan ca acelea folosite cu trei mii de ani în 
urmă de Ajax, Telamân şi Diomede; îl încărcă pe umăr şi se 
întoarse, făcându-le semn celorlalţi să-l urmeze. Chiar 
atunci, portarul, care îi văzuse pe presupugşii răufăcători că 
se îndepărtează, închidea poarta fără să mai apuce însă să 
împingă zăvoarele. Ducele de Guise se folosi de această 
împrejurare: azvârli bolovanul ca o catapultă în poartă. 
Broasca zbură o dată cu bucata de zid în care era 
îngropată. Poarta se deschise, prăvălindu-l pe neamţ, care 
scoase un strigăt înspăimântător, alarmând garnizoana, 
care altfel ar fi fost luată prin surprindere. 

În acea clipă, La Mole împreună cu Margareta tălmăceau 
o idilă a lui Theocrit, iar Coconnas, pretextând că ar fi şi el 
grec, bea pe întrecute vin de Siracuza, împreună cu 
Henriette. Conversaţia ştiinţifică şi cea bahică fură 
întrerupte pe neaşteptate. 

Fără să mai piardă o clipă, La Mole şi Coconnas stinseră 
mai întâi luminările, apoi deschiseră ferestrele şi se 
repeziră pe balcon, de unde zăriră în întuneric patru 


bărbaţi, în care aruncară cu tot ce le cădea la îndemână. În 
acelaşi timp, începură să facă o larmă înfricoşătoare, izbind 
cu latul spadei în zid. 

Carol, care era cel mai înverşunat dintre năvălitori, fu izbit 
în umăr de un ibric de argint, ducele de Anjou de un vas cu 
compot de portocale şi chitară, iar ducele de Guise de o 
halcă de carne de vânat. 

Henric rămase neatins. El punea în şoaptă întrebări 
portarului pe care domnul de Guise îl legase de poartă -- iar 
acesta îi răspundea într-una: 

— Ich verstehe nicht. 

Femeile îi încurajau pe asediați şi îi aprovizionau cu 
proiectile, care cădeau afară ca grindina. 

— Lua-v-ar dracu! strigă Carol al IX-lea, trezindu-se cu un 
taburet în cap, care-i înfundase pălăria până la nas. Să se 
deschidă pe loc, sau vă spânzur pe toţi! 

— Fratele meu! îi şopti Margareta lui La Mole. 

— Regele! îi şuşoti acesta Henriettei. 

— Regele, regele! îi repetă la rândul ei aceasta lui 
Coconnas, care împingea un scrin spre fereastră şi ţinea 
morţiş să-l nimicească pe ducele de Guise, cu care se 
războia el mai aprig, deşi nu-l cunoştea. Regele, îţi spun că 
e regele! 

Coconnas lasă scrinul şi se uită mirat. 

— Regele? făcu el. 

— Da, regele. 

— Atunci, să fugim. 

— Ei, La Mole şi Margareta au şi plecat! Hai, vino! 

— Dar pe unde? 

— Haide odată! 

Şi apucându-l de mină, Henriette îl trase pe Coconnas 
după eA. Printr-o uşă secretă care dădea în casa vecină; şi 
toţi patru, după ce o închiseră în urma lor, fugiră pe poarta 
clin strada Tizon. 

— Oh, oh! făcu Carol. Mi se pare că garnizoana se predă. 


Mai aşteptară câteva clipe; dar năvălitorii nu mai auziră 
nici un zgomot. 

— Pregătesc vreun şiretlic - spuse ducele de Guise. 

— Mai curând cred că au recunoscut vocea fratelui meu şi 
au dat bir cu fugiţii - observă ducele de x” njou. 

— Numai că tot pe-aici trebuie să treacă - zise Carol. 

— Da - răspunse ducele de Anjou - dacă nu cumva casa 
are două ieşiri. 

— Dragul meu văr, ia bolovanul acela şi dă cu el şi în uşa 
asta - îl îndemnă regele. 

Ducele se gândi că nu mai era nevoie să folosească 
asemenea mijloace; şi cum băgase de seamă că cea de-a 
doua uşă era mai şubredă decât prima, o dădu de perete cu 
o lovitură de picior. 

— Făcliile î Făcliile î strigă regele. 

Valeţii se apropiară. Făcliile se stinseseră, dar aveau tot ce 
le trebuia ca să le aprindă din nour Se făcu lumină. Carol al 
IX-lea luă o făclie, iar pe cealaltă i-o întinse ducelui de 
Anjou. Ducele de Guise trecu primul cu spada în mână. 

Henric încheia plutonul. 

Ajunseră la primul etaj. 

În sufragerie se servise - sau mai degrabă, se strânsese 
cina - căci ea furnizase cele mai multe proiectile. Sfeşnicele 
erau răsturnate, mobilele talmeş-balmeş şi toate vasele - în 
afară de cele de argint - sparte. 

Trecură în salon. Nu găsiră nici aici vreo urmă pentru a-i 
identifica pe cei dispăruţi. Nu erau decât cărţi greceşti şi 
latine şi câteva instrumente muzicale; atâta tot. Dormitorul 
spunea şi mai puţin. O lampă ardea într-un glob de 
alabastru, atârnat de tavan, dar se părea că nimeni nu 
intrase în această încăpere. 

— Există o a doua ieşire - spuse regele. 

— Tot ce se poate - adăugă ele Anjou. 

— Dar unde? se miră ducele de Guise. 

Căutară pretutindeni; nu o găsiră. 

— Unde e portarul? întrebă regele. 


— L-am legat de gratii - îi răspunse ducele de Guise. 

— Trage-l de limbă, vere. 

— N-o să vrea să-mi răspundă. 

— Eh, asta e! Să-l punem pe jeratic şi o să vorbească el -ii 
zise regele râzând. 

Henric se uită încordat pe fereastră. 

— Nu mai este acolo - constată el. 

— Cine l-a dezlegat? întrebă ducele de Guise, înfuriat. 

— Dracu! strigă regele. lar nu aflăm nimic! 

— Într-adevăr, sire - spuse Henric - recunoaşteţi că nimic 
nu dovedeşte că soţia mea şi cumnata domnului de Guise ar 
fi trecut prin această casă. 

— Ce-i drept - făcu Carol - vorba Sfintei Scripturi: trei 
lucruri nu lasă urme: pasărea în aer, peştele în apă şi 
femeia... nu, mă-nşel, bărbatul în... 

— Aşadar - întrerupse Henric - ce ne mai rămâne de 
făcut... 

— Da - zise Carol - e să ne îngrijim; eu, vânătaia, 
dumneata, de Anjou, să-ţi ştergi siropul de portocale, iar 
dumneata, de Guise, să scapi de grăsimea de mistreţ. 

Şi zicând acestea, ieşiră fără a-şi mai da osteneala să 
închidă uşa în urma lor. Când ajunseră în strada 
SaintAntoine, regele se adresă ducelui de Anjou şi ducelui 
de Guise: 

— Încotro, domnilor? 

— Sire, ne ducem la Nantouillet, care ne aşteaptă la cină 
pe vărul meu, ducele de Lorena, şi pe mine. Maiestatea 
voastră n-ar vrea să vină cu noi? 

— Nu, mulţumesc. Noi mergem în cealaltă parte. Vreţi 
unul din purtătorii mei de făclii? 

— Vă suntem recunoscători, dar nu avem nevoie - spuse 
grăbit ducele de Anjou. 

— Bine! Se teme să nu-l spionez - îi şopti Carol Ia ureche 
regelui Navarei. 

Apoi, luându-l de braţ, adăugă: 

— Vino, Henriot, în seara asta eşti invitatul meu La masă. 


— Nu ne întoarcem la Luvru? întrebă Henric. 

— Nu, încăpăţânatule, de trei ori încăpățânat! Vino cu 
mine, dacă-ţi spun să vii, hai, vino f Şi-l târî pe Henric spre 
strada Geofâroy-Lasriier, ANAGRAMA La jumătatea străzii 
Geoffroy-Lasnier dădeai în strada Garnier-sur-l'Eau, iar la 
capătul acesteia se întindea - spre dreapta şi spre stânga - 
strada des Barres. 

Acolo, dacă făceai dţiva, paşi spre strada Mortellerie, 
găseai la dreapta o căsuţă singuratică în mijlocul unei 
grădini împrejmuite cu un zid înalt, şi cu o singură poartă 
masivă. 

Carol scoase o cheie din buzunar, deschise poarta fără 
greutate, căci doar broasca era încuiată, apoi, după ce-i 
făcu loc lui Henric şi valetului cu torţa, o încuie la loc. 

O singură fereastră era luminată. Carol i-o arătă lui 
Henric, zâmbind. * 

— Nu înţeleg, sire - îi răspunse acesta. 

— Ai să înţelegi, dragă Henric. 

Regele Navarei se uită mirat la Carol. Glasul, chipul lui 
căpătaseră o expresie atât de blândă - cu totul alta decât 
cea obişnuită - încât Henric nu-l mai recunoştea. 

— Dragă Henric - îi vorbi regele - ţi-am spus la ieşirea din 
Luvru că am ieşit din iad. Când intru aici, parcă intru în rai. 

— Sire - îi răspunse Henric - sunt fericit că maiestatea 
voastră mi-a făcut cinstea să mă ia în cer cu ea. 

— Drumul e strimt - spuse regele, urcând o scăriţă - dar 
asta doar ca să se potrivească mai bine cu proverbul. 

— Şi cine este îngerul care păzeşte intrarea raiului 
maiestăţii voastre? 

— Ai să vezi - răspunse Carol al IX-lea. 

Şi făcându-i semn lui Henric să-l urmeze fără zgomot, 
deschise o uşă, apoi pe a doua şi se opri în prag. 

— Priveşte! spuse el. 

Henric se apropie şi privirile lui rămaseră pironite asupra 
uneia din cele mai încântătoare privelişti ce-i fusese dat să 
vadă vreodată. 


O tânără de vreo optsprezece-nouăsprezece ani aţipise cu 
capul lăsat pe căpătâiul patului unde dormea un copil, ale 
cărui picioruşe le ţinea în mâiiii, aproape de buze, în timp 
ce pletele €i lungi unduiau răsfirate ca un val auriu. Părea 
un tablou de Albane *, înfăţişând pe Fecioara Maria cu 
pruncul Isus. 

— OH. Sire - făcu regele Navarei - cine este fiinţa asta 
fermecătoare? 

— Îngerul raiului meu, dragul meu Henric, şi singurul care 
mă iubeşte pentru mine. 

Henric zâmbi. 

— DA. Mă iubeşte pentru mine, căci m-a iubit înainte de a 
şti că sunt rege! 

— Dar după ce-a aflat? 

— Ei bine, de atunci - zise Carol cu un oftat care dovedea 
ce grea era pentru el coroana aceasta atât de setoasă de 
sânge - de când ştie, tot mă iubeşte; stai să vezi î Regele se 
apropie tiptil şi depuse pe obrazul proaspăt al tinerei femei 
o sărutare uşoară ca a unei albine pe o petală de crin. 

Şi totuşi femeia se trezi. 

— Carol! şopti ea deschizând ochii. 

— Vezi - făcu regele - îmi zice Carol. Regina îmi spune 
sire. 

— Oh! strigă tânăra femeie. Nu eşti singur, regele meu. 

— NU. Draga mea Marie. Am vrut să-ţi aduc un alt regE. 
Mai fericit ca mine, căci nu poartă coroană; mai nenorocit 
însă, căci nu are o Marie 'Touchet. Dumnezeu le cumpăneşte 
pe toate. 

— Spune-mi, sire, e regele Navarei? întrebă Marie. 

— Chiar el, copila mea; vino-ncoace, dragul meu Henric. 

Regele Navarei se apropie. Carol îi apucă mâna dreaptă. 

— Priveşte această mână, Marie - spuse el - este a unui 
frate bun şi prieten sincer. Ştii că de n-ar fi fost această 
mână... 

— Ce s-ar fi întâmplat, sire? 


— Ei bine, fără această mână, Marie, copilul nostru n-ar 
mai fi avut tată. 

1 Francisco Albane (1578-1600) picior italian, ale cărui 
compoziţii pline de graţie i-au adus porecla de „picior al 
Graţiilor” şi „Anaoreoa al picturii”. 

Marie scoase un țipăt, căzu în genunchi şi apucând mâna 
lui Henric, o sărută. 

— Bine faci, Marie, bine faci! zise Carol. 

— Şi cum l-aţi răsplătit, sire? 

— În acelaşi fel. 

Henric se uită la Carol cu uimire. 

— Vei înţelege într-o bună zi tâlcul spuselor mele, dragă 
Henric. Deocamdată priveşte. 

Şi se apropie de patul unc”e copilul mai dormea. 

— Ei - spuse el - clacă băieţelul ăsta durduliu ar dormi la 
LuvrU. În loc să doarmă aici, în această căsuţă din strada 
Barres, s-ar schimba multe şi acum, şi în viitorl. 

— Sire - spuse Marie - cu voia maiestăţii voastre, prefer să 
doarmă aici; doarme mai bine. 

— Să nu-i tulburăm somnul - zise regele - e aşa de bine să 
dormi fără vise! 

— Eh, sire! făcu Marie, întinzând mâna spre una din uşile 
camerei. 

— DA. Ai dreptate, Marie - zise Carol al IX-lea - hai să 
cinăm! 

— Carol, iubitul meu - spuse Marie - mă vei scuza pe lângă 
regele, fratele tău, nu-i aşa? 

— Pentru ce? 

— Pentru că am dat drumul slugilor. Sire - urmă Marie, 
adresându-se regelui Navarei - trebuie să ştiţi că regele 
Carol nu doreşte să fie servit decât de mine. 

— La naiba - făcu Henric - are dreptate! 

Cei doi bărbaţi trecură în sufragerie, în timp ce Marie, ca 
o mamă bună şi grijulie, acoperea cu o cuvertură 
călduroasă pe micul Carol, care datorită somnului adânc, de 
copil, pizmuit de tatăl său, nu se trezise. 


Marie se întoarse la ei. 

— Sunt numai două tacâmuri - observă regele. 

— Îmi îngăduiţi - zise Marie - să servesc pe maiestăţile 
voastre. 

1 într-adevăr, acest copil natural, care nu era altul decât 
faimosul duce d'Angouleme, mort în 1650, ar fi suprimat 
dreptul lui Henric ai Ill-lea, Henric al IV-lea, Ludovic al XIII- 
lea şi Ludovic al XIV-lea, în cazul când ar fi fost legitim. Ce- 
ar fi făciit în locul lor? În faţa unei astfel de întrebări, 
spiritul se încurcă şi se pierde în beznă, (n.a.) 

— Dragul meu Henric - spuse Carol - poftim, îmi eşti piază 
rea! 

— De ce, sire? 

— N-ai auzit? 

— lartă-mă, Carol, iartă-mă! 

— 'Te iert, dar stai aici, lângă mine, între noi doi* 

— Mă supunzise Marie. 

Îşi aduse şi ea un tacâm, se aşeză între cei doi regi şi-i 
servi. 

— Nu-i aşa, dragă Henric, că e plăcut să existe un loc pe 
lume unde să poţi bea şi mânca fără să fie nevoie să guste 
mai întâi altcineva vinul şi mâncarea ta? 

— Sire - spuse Henric zâmbind şi în felul acesta 
răspunzând unei veşnice nelinişti ce-i frământa sufletul - 
puteţi fi sigur că preţuiesc mai mult ca oricine fericirea 
voastră. 

— Da, şi mai spune-i, dragă Henric, că pentru a putea să 
rămânem tot atât de fericiţi, nu trebuie să se amestece şi ea 
în politică; şi, mai ales, să nu ajungă s-o cunoască pe mama. 

— Ce-i drept, regina Caterina o iubeşte cu atâta patimă pe 
maiestatea voastră, încât ar putea fi geloasă pe orice altă 
dragoste - răspunse Henric, căutând printr-un şiretlic să 
scape de încrederea plină de primejdii ce i-o arăta regele. 

— Marie - spuse regele - ţi-l prezint pe unul din cei mai 
iscusiţi şi mai spirituali oameni din câţi cunosc la curte şi nu 


e puţin lucru, ne-a dus pe toţi. Sunt poate singurul care i- 
am pătruns tainele, dacă nu ale inimii, cel puţin ale minţii. 

— Sire - îi răspunse Henric - sunt mâhnit că accentuând 
prea mult inteligenţa mea, aveţi îndoieli asupra 
simţămintelor mele. 

— Nu exagerez cu nimic, dragă Henric - îi spuse regele. 
De altfel, într-o bună zi, lumea o să te cunoască. 

Apoi, către tânăra femeie: 

— Face anagrame încântătoare. Spune-i să facă una, cu 
numele tău, şi te asigur că o va face. 

— Oh, ce vreţi să găsească în numele unei sărmane fete ca 
mine? Ce gând plăcut poate izvori din această adunătură de 
litere, prin care întâmplarea i-a alcătuit numele Măriei 
Touche? 

— Oh, sire, anagrama acestui nume este prea uşoară şi 
deci nu mă pot făâli cu ea! 

— Ah, ah! Vezi, Marie, a şi găsit-o! zise Carol. 

Henric scoase din buzunarul tunicii un carnet, rupse o filă 
şi sub numele: Marie Touchet scrise: Je charme tout. 

Apoi întinse fila tinerei femei. 

— Într-adevăr! exclamă ea. Cu neputinţă! 

— Cum, ce-a făcut? întrebă Carol. 

— Sire, nu îndrăznesc să repet! 

— Sire - zise Henric -- în numele Măriei Touchet, literă cu 
literă şi schimbând I-ul în ], cum se obişnuieşte, se găseşte 
„Je charme tout”! 

— Da, chiar aşa, literă cu literă! Ascultă. 

— Marie, vreau ca asta să-ţi fie deviza. Niciuna nu ţi s-a 
potrivit mai bine! Mulţumesc, dragă Henric. Marie, am să ţi- 
o dăruiesc bătută în diamante. 

Cina luă sfârşit; clopotul de la Notre-Dame vestea ceasul 
două. 

— Acum, Marie - zise Carol - drept mulţumire, să-i dai lui 
Henric un jilţ în care să poată dormi până la ziuă; dar 
departe de noi, căci sforăie îngrozitor. Apoi, dacă te trezeşti 
înaintea mea, să mă scoli, căci la ora şase trebuie să fim la 


Bastilia. Noapte bună, dragă Henric. Cuibăreşte-te cum 
crezi mai bine. Apropiindu-se de regele Navarei şi bătându- 
| pe umăr, adăugă: Făgăduieşte-mi, pe viaţa ta, mă înţelegi, 
Henric, pe viaţa ta, că nu ieşi de aici fără mine şi mai cu 
seamă, că nu te întorci la Luvru! 

Henric prea bănuia multe din toate câte nu le înţelegea, ca 
să nu dea ascultare acestei poveţe. 

Carol al IX-lea intră în camera lui, iar Henric, ca un 
muntean călit ce era, se mulţumi cu Jilţul unde curând 
îndreptăţi prudenţa cumnatului său de a-l depărta de el. 

A doua zi, în zori, fu trezit de Carol. 

1 Farmec pe oricine. 

Cum adormise îmbrăcat, fu gata îndată. 

Regele era fericit şi bine dispus, aşa cum nu obişnuia să fie 
niciodată la Luvru. Ceasurile petrecute în căsuţa din strada 
Barres erau ceasurile lui luminoase. 

Trecură împreună prin camera de culcare. Tânăra femeie 
dormea în patul, ei; copilul. În leagăn. 

Amândoi zâmbcau în somn. 

Carol îi privi o clipă, cu o duioşie nesfârşită, apoi, 
întorcându-se spre regele Navarei, îi spuse: 

— Dragă Henric, dacă vreodată vei afla binele pe care ţi l- 
am făcut în această noapte şi dacă mi s-ar întâmpla vreo 
nenorocire, adu-ţi aminte de acest copil, care se odihneşte 
în leagănul lui. 

Ti sărată pe amândoi pe frunte, fără să-i lase răgaz lui 
Henric să întrebe ceva. 

— Rămas buN. Îngerii mei - spuse el. 

Şi ieşi. Henric îl urmă, îngândurat. 

Gentilomii, cărora Carol al IX-lea le dăduse întâlnire, îi 
aşteptau la Bastilia, ţinând caii de dârlogi. 

Carol îi făcu semn lui Henric să-ncalece, încăleca şi el şi 
ieşiră prin grădina l'ArbalttE. Îndreptându-se spre 
bulevardele de la marginea oraşului. 

— Unde mergem? întrebă Henric. 


— Mergem - îi răspunse Carol -?”ă vedem dacă ducele de 
Anjou s-a întors numai pentru doamna de Conde şi dacă în 
inima lui e tot atâta ambiţie cât şi dragoste, lucru de care 
mă îndoiesc foarte tare. 

Henric nu înţelese de fel explicaţia; îl urmă însă pe Carol 
fără să mai spună nimic. 

Când ajunseră! la Marais, printre uluci se zărea ceea ce se 
chema pe atunci mahalaua Saint-Laurent. 

Carol îi arătă lui Henric, prin pâcla cenuşie a dimineţii, 
nişte oameni înfăşuraţi în mantii lungi, ce purtau căciuli; 
veneau călare, în faţa unei căleşti foarte împovărate. Pe 
măsură ce înaintau se vedeau mai desluşiT. În fruntea lor, 
tot călare şi stând de vorbă cu ei, se afla un bărbat îmbrăcat 
cu o mantie lungă şi cafenie. Fruntea îi era umbrită de o 
pălărie după moda franţuzească. 

— AH. Ah! făcu Carol, zâmbind. Bănuiam eu! 

— Sire - spuse Henric - dacă nu mă-nşel, cavalerul cu 
mantia cafenie e ducele de Anjou. 

— Chiar el - zise Carol ai IX-lea. Dă-te mai înapoi, Henriot. 
Să nu ne vadă. 

— Dar bine - întrebă Henric - bărbaţii cu mantii cefşi 
căciuli cine sunt? Şi ce duc în caleaşcă? 

— Oamenii aceştia - îl lămuri Carol - sunt solii polo- -die/d 
ţi în această caleaşcă se află o coroană. Şi acum adăugă el 
dând drumul calului său în galop şi întorcâncfu-se pe calea 
ce ducea spre intrarea Templului - vino, dragă Henric. 
Acum am văzut tot ceea ce voiam să ştiu. 

XXXVII ÎNTOARCEREA LA LUVRU Când Caterina găsi cu 
cale că fuseseră înlăturate orice urme din camera regelui 
Navarei - gărzile ucise fiind ridicate, Maurevel transportat 
acasă, iar covoarele spălate - dădeau drumul femeilor care 
o slujiseră, căci era aproape k* miezul nopţii, şi încercă să 
doarmă. Emoţia fusese însă prea puternică şi dezamăgirea 
prea mare. Acest blestemat do Henric scăpa mereu din 
cursele ci, de obicei ucigătoarE. Şi părea să fie ocrotit de o 
putere de neînvins, pe care Caterina, în încăpăţânarea ei, o 


numea întâmplare, cu toate că. În fundul sufletului, un glas 
îi şoptea că de fapt această putere se cheamă destin. 

Gândul că vestea acestei noi încercări se va afla în Luvru şi 
dincolo de zidurile lui, dându-le şi mai mult încredere în 
viitor lui Henric şi hughenoţilor, o scotea din minţi; iar dacă 
acum întâmplarea, ce-i fusese atât de potrivnică, i-ar fi scos 
în cale pe acest duşman, n-ar fi şovăit o clipă să-i joace un 
renghi destinului ce-l ocrotea, folosindu-se de micul pumnal 
florentin pe care-l purta la brâu. 

Ceasurile nopţii, care se scurg atât de încet pentru cel ce 
aşteaptă zorile, sunară unul după altul, dar Caterina nu 
putu închide ochil. În aceste ceasuri ale nopţii, riesfârsit de 
multe planuri ii trecură prin mintea bântuită de vedenii. 

În sfârşit, când se crăpă de ziuă, se îmbrăcă singură şi se 
îndreptă spre apartamentul lui Carol al IX-lea. 

Gărzile, obişnuite s-o vadă ducându-se la rege la orice oră 
din zi sau noapte, o lăsară să treacă nestingherită. Trecu 
deci prin anticameră şi ajunse în sala de arme. Aci, însă, 
veghea doica lui Carol. 

— Unde-i fiul meu? o întrebă regina. 

— Doamnă, a poruncit să un intre nimeni la el înainte de 
opt. 

— Consemnul ăsta nu-i şi pentru mine, doică. 

— E pentru toată lumea, doamnă. 

Caterina zâmbi. 

— Da, ştiu bine - urmă doica - că aici nimeni nu are 
dreptul să se împotrivească maiestăţii voastre. Îndrăznesc 
totuşi s-o rog să asculte ruga unei sărmane femei şi să nu 
meargă mai departe. 

— Doică, trebuie să-i vorbesc fiului meu! 

— Doamnă, nu voi deschide uşa decât dacă îmi porunciţi. 

— Deschide, doică - spuse Caterina - îţi poruncesc! 

La auzul acestui glas mai respectat şi în special mai temut 
la Luvru decât chiar al lui Carol, doica îi dădu Caterinei 
cheia; dar Caterina nu avea nevoie de ea. Scoase din 


buzunar cheia de la uşa apartamentului fiului ei şi, 
împingând nerăbdătoare, uşa se deschise. 

Camera era goală, patul lui Carol neatins; pe blana de urs 
de la picioarele patului stătea ogarul regelui, Acteon, care 
se ridică, se apropie de Caterina şi îi linse mâinile ca 
fildeşul. 

— Ah - făcu regina încruntându-se - a plecat! Am să 
aştept. 

Şi se aşeză gânditoare şi posacă lângă fereastra ce dădea 
spre curtea Luvrului, de unde se vedea portiţa de la 
intrarea principală. 

De două ore stătea şi privea palidă şi nemişcată, ca o 
statuie de marmură, când, în sfârşit, văzu intrând în Luvru 
un grup de călăreţi, în fruntea cărora mergeau Carol şi 
Henric de Navara. 

Înţelese atunci totul. Carol, în loc să se mai certe cu ea 
pentru că voise să-i aresteze cumnatul, îl luase cu el şi astfel 
îl salvase. 

— Orbul î Orbul! Orbul! murmură ea. 

Şiaşteptă.T,' 

O clipă mai târzLu, se auziră paşi în încăperea alăturată, 
unde era sala de arme. 

— Sire, acum că ne-am reîntors la Luvru, spuneţi-mi de ce 
m-aţi luat cu dumneavoastră şi ce bine mi-aţi făcut? întrebă 
Henric. 

— Nu încă, nu încă, Henric - îi răspunse Carol râzând. 
Poate că într-o bună zi ai să afli, dar până atunci să rămână 
o taină. Ajunge să-ţi spun că ai să stârneşti poate o ceartă 
cumplită între mine şi mama mea. 

Zicând acestea, Carol ridică perdeaua şi se trezi faţă în 
faţă cu Caterina. 

În spatele lui, peste umăr, şe vedea chipul palid şi neliniştit 
al bearnezului. 

— Aha, aici erai, doamnă! făcu Carol al IX-lea, 
încruntându-se. 

— Da, fiule - îi răspunse Caterina - am de vorbit cu tine. 


— Cu mine? 

— Doar cu tine. 

— Atunci, fie - zise Carol, întorcându-se spre cumnatul lui. 
De vreme ce nu există altă scăpare, cât mai c-urând, cu atât 
mai bine. 

— Eu vă las, maiestate - spuse Henric. 

— Da, da, lasă-ne - îi răspunse Carol. Şi cum te ştiu catolic, 
dragul meu Henric, du-te şi ascultă liturghia şi pentru mine. 
Eu rămân cu predica. 

Henric salută şi ieşi. 41 

Carol al IX-lea o luă înaintea întrebărilor Caterinei: 

— Ei bine, doamnă - făcu el, încercând să ia lucrurile în 
zeflemea - zău aşa, parcă m-ai aştepta să-mi tragi o 
urecheală! Ca un păcătos ce sunt, ţi-am stricat planurile! Ei, 
trăsni-l-ar pe satana, doar nu era să las eu să fie arestat şi 
dus la Bastilia tocmai omul care mi-a scăpat viaţa! Dar nici 
cu tine nu voiam să mă cert. Sunt un fiu bun. Şipe urmă 
adăugă el în şoaptă - bunul Dumnezeu îi pedepseşte pe 
copiii care se ceartă cu mama lor. Dovadă, fratele meu 
Francisc al II-lea. lartă-mă, te rog din inimă, şi recunoaşte 
că gluma a fost bunăi 

— Sire, te înşeli. Nu e vorba de o gluma - spuse Caterina. 

— Ba da, ba da! Şi să mă ia dracu dacă într-o bună zi n-ai 
să priveşti şi tu lucrurile aşa! 

— Sire, din vina ta s-a zădărnicit un plan care ne-ar fi dus 
la o mare descoperire. 

— Ei şi? Un plan... Nu cumva te tulburi dumneata, mamă, 
din pricina unui plan care a dat greş? Ai să pui la cale alte 
douăzeci de planuri şi îţi făgăduiesc că am să le sprijin. 

— Cu tot sprijinul tău, e prea târziu. A băgat de seamă şi e 
cu ochii în patru. 

— Eh - făcu regele - ia să vedem, la urma urmei, ce ai cu 
Henriot? 

— Unelteşte. 

— Da, pricep, veşnicele acuzaţii pe care le aduci 
dumneata. Numai că toţi oamenii uneltesc câte puţin în 


încântătoarea reşedinţă regală care se cheamă Luvru. 

— Da, dar el unelteşte mai mult ca oricine şi e cu atât mai 
primejdios cu cât nimeni nu-l bănuieşte. 

— Ia te uită, un adevărat Lorenzino! exclamă Carol. 

— Ascultă-mă, ascultă-mă! făcu CaterinA. Întunecându-se 
la auzul acestui mare nume ce-i amintea una din cele mai 
sângeroase pagini din istoria Florenței. Ascultă-mă, există 
un mijloc ca să-mi dovedeşti că greşesc. 

— Care, mamă? 

— Întreabă-l pe Henric cine a fost astă-noapte în camera 
lui. 

— În camera lui... astă-noapte? 

— Da, Şi dacă îţi va spune... 

— Ei bine? 

— Ei bine, sunt gata să recunosc că m-am înşelat. 

— Dar dacă era o fenjeie, nu putem totuşi să-i cerem... 

— O femeie? 

— Da. 

— O femeie care ţi-a omorât două santinele şi l-a rănit 
mortal, poate, pe domnul de Maurevel?! 

— Oho! făcu regele. Se îngroaşă gluma! S-a vărsat sânge? 

— Trei oameni au rămas culcaţi pe podea. 

— Şi cei care i-a doborât?... 

— A fugit nevătămat. 

— Pe toţi sfinţii - exclamă regele - e un viteaz şi ai 
dreptate, mamă, trebuie să-l cunosc! 

— Ei binE. Ţi-o spun de pe acum, n-ai să-l cunoşti. Î? * 
orice caZ. Nu cu ajutorul lui Henric. 

— Poate cu al dumitalE. Mamă? Doar omul ăsta n-a 
dispărut fără urmă. Fără să-l fi văzut măcar cineva cum era 
îmbrăcat! 

— Atât s-a putut vedea doar, că purta o mantie vişinie, 
foarte elegantă. 

— Aha! O mantie vişinie! făcu Carol. Nu e decât una la 
curte care poate să atragă astfel privirile. 

— DA. Ai dreptate - aprobă Caterina. 


— Ei bine? întrebă Carol. 

— Da - zise Caterina - aşteaptă-mă aici, fiule: mă duc să 
văd dacă mi s-au îndeplinit poruncile. 

Caterina ieşi, şi Carol rămase singur; se plimbă distrat în 
lung şi-n lat prin cameră, fluierând o melodie vânătorească, 
ţinându-şi o mână în jachetă, iar pe cealaltă lăsând-o să 
atârne: de câte ori se oprea locului, ogarul i-o lingea. 

Cât despre Henric, el plecase foarte îngrijorat de la 
cumnatul său şi în loc s-o apuce pe coridorul obişnuit, se 
îndreptă spre scăriţa secretă - despre care am mai pomenit 
- ce ducea la al doilea cat. Abia urcase însă patru trepte, că 
la prima cotitură zări o umbră. Se opri cu mâna pe pumnal. 
Recunoscu pe dată o femeie şi un glas îneântător, 
binecunoscut, care îi spuse, apucându-l de mână: 

— Slavă domnului, sire, că te văd teafăr! Am fost foarte 
îngrijorată, dar Dumnezeu mi-a ascultat ruga! 

— Ce s-a întâmplat? o întrebă Henric. 

— Când ai să te întorci la dumneata în apartament, ai să 
afli. De Orthon să n-ai nici o grijă, e la mine. 

Şi tânăra femeie cobori în grabă, trecând pe lângă Henric, 
ca şi cum l-ar fi întâlnit cu totul întâmplător, pe scară. 

„Ciudat - se gândi Henric - ce s-o fi petrecut oare? Ce-i cu 
Orthon?” 

Din păcate, întrebarea aceasta nu putea fi auzită de 
doamna de Sauve, care era acum departe. 

În capul scării, Henric văzu deodată altă umbră: de astă 
dată, însă, a unui bărbat. 

— Sst! făcu acesta. 

— Ah, ah, tu eşti, Francisc! 

— Nu-mi rosti numele! 

— Dar ce s-a întâmplat? 

— Du-te la tine şi o să afli pe urmă, strecoară-te prin 
coridor, ia aminte să nu te pândească cineva, şi intră la 
mine; uşa n-o să fie încuiată. 

Şi dispăru la rândul său, pe scară, ea fantomele la teatru, 
ce se scufundă într-o trapă. 


— La dracu! şopti bearnezul. Mister pretutindeni, dar 
pentru că o să aflu dezlegarea la mine acasă, mă duc acolo 
şi o să văd. 

Totuşi, Henric plecă mai departe, destul de tulburat; era şi 
el înzestrat cu o fire simţitoare, această superstiție a 
tinereţii. Totul se reflecta clar în acest suflet, ca într-o 
oglindă lucie şi tot ce aflase de curând prevestea 
nenorocire. 

Când ajunse la uşa apartamentului său, ascultă. Nu se 
auzea nici un zgomot. De altfel, cum Charlotte îi spusese să 
se întoarcă la el, era limpede că putea să intre fără teamă. 
În anticameră aruncă o privire grabnică în jur: era pustie, 
dar nu zări nici o urmă care i-ar fi putut dezvălui ce se 
întâmplase. 

— Într-adevăr - murmură el - Orthon nu-i aici. 

Şi trecu în a doua cameră. 

Aici totul se lămuri. 

Deşi fusese vărsată apă multă pe podea, se mai vedeau 
încă pete mari, roşiatice; o mobilă era sfărâmată; draperiile 
patului, zdrenţuite de împunsături de spadă, o oglindă 
venețiană făcută ţăndări cu un foc de pistol şi o mână 
însângerată care se sprijinise de perete, lăsându-şi teribila 
ei urmă, dovedeau că această încăpere încremenită fusese 
martora unei lupte pe viaţă şi pe moarte. 

Henric îmbrăţişă totul cu privirea rătăcită, îşi trecu mâna 
peste fruntea brobonită şi murmură: 

— Ah! Acum înţeleg cât bine mi-a făcut regele: au venit să 
mă ucidă... Şi... Ah, de Mouy! Ce i s-o fi întâmplat lui de 
Mouy? Ticăloşii! L-or fi omorât! 

Şi la fel de grăbit să afle veştile pe cit era ducele d'Alencon 
să i le dea, după ce mai aruncă o ultimă privire posomorită 
peste obiectele din jur, Henric se repezi afară, ieşi pe 
coridor, se încredinţă că nu-i nimeni, împinse uşa 
întredeschisă, pe care o închise cu grijă în urma lui, şi intră 
repede la ducele d'Alengon. 


Ducele îl aştepta în anticameră. Ii luă repede mâna, îi făcu 
semn cu degetul la buze să tacă şi îl duse într-o odaie mică, 
în formă de turn. Încăperea aceasta era complet izolată 
datorită poziţiei ei, aşa că nu puteau fi spionaţi. 

— Ah, dragul meu frate - îi spuse el - ce noapte 
îngrozitoare i 

— Dar ce s-a întâmplat? îl întrebă Henric. 

— Au vrut să te aresteze. 

— Pe mine? 

— Da, pe tine. 

— Şi de ce? 

— Nu ştiu. Dar unde erai? 

— Regele m-a luat cu el aseară în oraş. 

— Atunci el ştia - zise d'Alencon. Dar dacă nu erai la tine, 
atunci cine era? 

— A fost cineva la mine? întrebă Henric, de parcă n-ar fi 
ştiut. 

— Da, un bărbat. Când am auzit zarva, am alergat să-ţi 
dau ajutor, dar era prea târziu. 

— Şi omul acela a fost arestat? întrebă îngrijorat Henric. 

— Nu, a fugit după ce l-a rănit grav pe Maurevel şi a 
omorât doi soldaţi. 

— Ah, viteazul de Mouy! exclamă Henric. 

— De Mouy era deci? spuse repede d'Alenqon. 

Henric îşi dădu seama că făcuse o greşeală. 

— Cel puţin aşa cred - explică el - căci îi dădusem 
întâlnire, ca să mă înţeleg cu el în privinţa fugii tale şi să-i 
spun că am renunţat la toate drepturile mele la tronul 
Navarei, în favoarea ta. 

— Atunci, dacă se află asta, suntem pierduţi! zise ducele 
d'Alencon, pălind. 

— Da, căci Maurevel o să vorbească. 

— Maurevel a primit o lovitură de sabie în gâtlej; am aflat 
de la chirurgul care l-a îngrijit că înainte de opt zile n-o să 
poată scoate o vorbă. 


— Opt zile! E mai mult decât i-ar trebui lui de Mouy ca să 
se pună la adăpost. 

— La urma urmei, poate că n-a fost domnul de Mouy. 

— Crezi? făcu Henric. 

— Da, a dispărut foarte repede şi nu s-a văzut decât 
mantia vişinie. 

— Într-adevăr - reluă Henric - o mantie vişinie este mai 
potrivită unui curtean decât unui soldat. Niciodată n-o să fie 
bănuit de Mouy sub o mantie vişinie. 

— Dacă o să fie bănuit cineva - zise ducele d'Alencon - o să 
fie mai curând... 

Se opri. 

— Mai curând domnul de La Mole - completă Henric. 

— Fireşte, de vreme ce eu însumi m-am îndoit o clipă când 
l-am văzut fugind pe acel om. 

— Te-ai îndoit! într-adevăr, ar putea fi domnul de La Mole. 

— Şi nu ştie nimic? întrebă d'Alencon. 

— Nu, nimic, sau cel puţin, nimic de seamă. 

— Frate - zise ducele - acum sunt sigur că el era. 

— Drace! exclamă Henric. Dacă-i aşa, regina, care ţine la 
el. O să se amărască foarte tare. 

— "Ţine la el? întrebă ducele, buimac. 

— Fără îndoială. Ai uitat, Francisc, că sora ta ţi l-a 
recomandat? 

— Da, ai dreptate - recunoscu ducele cu glasul stins. De 
aceea voiam să-i fiu pe plac şi de frică să nu-l compromită 
mantia lui cea vişinie, am urcat la el şi am luat-o la mine. 

— Oh, oh! făcu Henric. Asta zic şi eu prudenţă! Acum nu 
numai că aş pune rămăşag, dar chiar aş jura că ela fost. 

— Chiar şi în faţa justiţiei? întrebă Francisc. 

— Pe legea mea că da! îi răspunse Henric. O fi venit cu 
vreo scrisoare din partea Margaretei. 

— Dac-aş şti sigur că mă pot bizui pe mărturia ta - zise 
ducele d'Alencon - mai-mai că l-aş acuza. 

— Dacă l-ai acuza - răspunse Henric - înţelegi prea bine 
că nu te-aş contrazice. 


— Dar regina? întrebă d'Alengon. 

— Ah, da, regina! 

— Trebuie să ştiu ce va face. 

— Cu asta mă însărcinez eu. 

— Drace! Ar greşi dacă ne-ar contrazice, căci i se face 
acestui tânăr o minunată faimă de viteaz, care n-o să-l coste 
scump, căci a cumpărat-o pe credit. Este însă adevărat că s- 
ar putea să înapoieze şi capitalul, şi dobânda. 

— Ei, ce să-i faci! exclamă Henric. În lumea asta totul se 
plăteşte. 

Şi salutându-l pe ducele d'Alengon cu mina şi cu un 
zâmbet, îşi vâri capul cu luare-aminte prin uşa ce dădea în 
coridor; după ce se încredinţă că nu-l vede nimeni, se furişă 
în grabă şi dispăru pe scara secretă ce ducea la Margareta. 

Nici regina Navarei nu era mai liniştită ca soţul ei. 

Expediția nocturnă îndreptată împotriva ei şi a ducesei de 
Nevers de către rege, ducele de Anjou, ducele de Guise şi 
Henric, pe care-l recunoscuse, o îngrijora foarte mult. 
Fireşte, nu exista vreo dovadă care s-o poată compromite, 
căci portarul, pe care L.a Mole şi Coconnas îl dezlegaseră 
ele la gard, le dăduse asigurări că nu suflase o vorbă. 

Fireşte însă că patru seniori, de rangul celor cărora le 
țţinuseră piept doi simpli gentilomi ca La Mole şi Coconnas, 
nu se abătuseră întâmplător clin drum, fără să ştie pentru 
ce anume o fac. Margareta se întoarse deci în zori, după ce 
petrecuseră restul nopţii la ducesa de Nevers. Se culcase 
pe dată, dar nu putuse dormi şi tresărea la cel mai mic 
zgomot. 

Tocmai când era mai frământată, auzi bătăi la uşa secretă; 
după ce Gillonne îl recunoscu pe Henric, primi poruncă să-l 
lase să intre. 

Henric se opri în pragul uşii; nimic nu trăda pe soţul jignit; 
zâmbctul obişnuit îi flutura pe buzele-i fine şi nici un muşchi 
al feţei nu-i dezvăluia tulburarea aclâncă pe care o 
încercase de curând. 


Margaretei i se păru că o întreabă cu privirea dacă poate 
să-i vorbească între patru ochi. Regina îl înţelese şi-i făcu 
semn Gillonnei să plece. 

— Doamnă - spuse atunci Henric - ştiu cât de legată 
sunteţi de prietenii dumneavoastră şi mă tem că vă aduc 
veşti proaste. 

— Despre cine vorbiţi, domnule? întrebă Margareta. 

— Unul din cei mai scumpi servitori ai noştri este acum 
foarte compromis. 

— Cine? 

— Iubitul conte de La Mole. 

— Contele de La Mole compromis?! De ce? 

— Din pricina celor întâmplate astă-noapte. 

Margareta, cu toată stăpânirea de sine, roşi. 

În sfârşit, făcu o sforţare: 

— Ce s-a întâmplat? întrebă ea. 

— Cum se poate! se miră Henric. Nu aţi auzit zarva de 
astă-noapte din Luvru? 

— Nu, domnule. 

— Oh, vă felicit, doamnă! spuse Henric cu o naivitate 
încmlătaarE. Înseamnă că aveţi un somn minunat. 

Şi, vă rog, ce s-a întâmplat? 

— Buna noastră mamă îi dăduse ordin domnului de 
Maurevel ca, împreună cu şase soldaţi, să mă aresteze. 

— Pe dumneavoastră, domnule? 

— Da, pe mine. 

— Pentru ce? 

— Ah, cine poate tălmăci gândurile unui spirit atât de 
profund ca al mamei noastre? Le respect, însă nu le cunosc. 

— Şi nu eraţi la dumneavoastră? 

— Nu, din întâmplare, nu î Aţi ghicit, doamnă, nu mă aflam 
acasă. Aseară, regele m-a invitat să-l însoțesc; dar dacă nu 
eram eu, a fost altcineva la mine. 

— Îne? 

— Se pare că era contele de La Mole. 

— Contele de La Mole! exclamă Margareta. 


— Pe Dumnezeul meu! Ce voinic mai e şi mititelul ăsta de 
provensal! continuă HenriC. Închipuieşte-ţi că l-a rănit pe 
Maurevel şi a omorât doi soldaţi! 

— L-a rănit pe domnul de Maurevel şi a omorât doi 
soldaţi... nu se poate! 

— Cum! Vă îndoiţi de vitejia lui, doamnă? 

— Nu, dar susţin că domnul de La Mole nu putea fi la 
dumneavoastră. 

— De ce nu putea fi la mine? 

— Pentru că... pentru că... - reluă Margareta încurcată - 
pentru că era în altă parte. 

— Ah, dacă puteţi dovedi că era în altă parte, atunci se 
schimbă lucrurile! O să spfUnă unde a fost şi totul se va 
lămuri. 

— Unde a fost? întrebă repede Margareta. 

— Desigur... până deseară o să fie arestat şi interogat. Din 
păcate, sunt dovezi... 

— Dovezi? Ce fel de dovezi? 

— Bărbatul care s-a apărat cu atâta înverşunare purta o 
mantie vişinie. 

— Dar nu numai domnul de I>a Mole poartă o mantie 
vişinie... mai cunosc eu unul... 

— Fără îndoială, şi eu îl cunosc... Dar, iată ce se va 
întâmpla: dacă nu era domnul de La Mole la mine, 
înseamnă că a fost celălalt, ce poartă o mantie vişinie. Şi 
acesta ştiţi cine este? 

— Doamne Dumnezeule! 

— Iată primejdia; aţi sesizat-o ca şi mine; tulburarea 
dumneavoastră mi-o dovedeşte. Acum să ne sfătuim ca doi 
oameni care vorbesc despre cel mai căutat lucru de pe 
lume... tronul, şi despre bunul cel mai preţios... viaţa. Dacă 
de Mouy este arestat, suntem pierduţi. 

— Da, înţeleg. 

— Pe când domnul de L.a Mole nu compromite pe nimeni; 
în afară de cazul când l-aţi crede în stare să născocească 


vreo poveste ca, de pildă că, din întâmplare, se afla la o 
petrecere cu anumite doamne... sau mai ştiu eu ce! 

— Domnule - îi răspunse Margareta - dacă nu vă temeţi 
decât de asta, puteţi fi liniştit... Nu va spune nimic. 

— Cum - făcu Henric - chiar dacă tăcerea lui i-ar putea 
aduce moartea? 

— Va tăcea, domnule. 

— Sunteţi sigură? 

— Garantez! 

— Atunci totul e în ordine! spuse Henric, ridicându-se. 

— Plecaţi, domnule? întrebă repede Margareta. 

— Oh, da! Asta e tot ce aveam să vă spun! 

— WŞi vă duceţi să...? 

— Să caut o salvare din încurcătura în care ne-a vârtt pe 
toţi năbădăiosul cu mantia vişinie. 

— Oh, Doamne, Doamne! Bietul tânăr! strigă îndurerată 
Margareta, frângându-şi mâinile. 

— Într-adevăr - spuse Henric, retrăgându-se - tare 
serviabil e iubitul domn de Mole! 

XXXVIII C1NGĂTOAREA REGIÎNEI-MAME Carol se 
întoarse cu un aer ironic şi zâmbitor în apartamentul lul. 
Dar după ce stătu de vorbă zece minute cu mama sA. Ai fi 
putut zice că aceasta îi cedase lui paloarea şi minia el. În 
timp ce ea îi luase buna dispoziţie. 

— Domnul de Il>a Mole - repetă Carol - domnul de La 
Mole!... Trebuie să-i chem pe Henric şi pe ducele d'Alencon. 
Pe HenriC. Pentru că tânărul acesta era hughenot, şi pe 
ducele d'AlenconN. Pentru că se află în slujba lui. 

— Cheamă-i, dacă vrel. Fiule, dar n-ai să poţi afla nimic de 
La ei. Mi-e teamă că Henric şi Francisc sunt mai legaţi 
decât se parc. Dacă o să-i întrebi, o să le dai de bănuit; cred 
c-ar fi mai nimerit şi mai sigur să-i punem la încercare pe 
îndelete, timp de câteva zile. Dacă-i laşi pe vinovaţi să 
răsufle, fiul meu, şi să creadă că nu-i mai urmăreşti, au să 
devină îndrăzneţi, mândri, şi or să-ţi dea un prilej mai bun 
ca să-i nimiceşti; atunci o să aflăm totul. 


Carol se plimba nehotărâT. Clocotind de mânie ca un cal 
ce-şi roade frâuL. Apăsându-şi cu mâna crispată inima 
cuprinsă de bănuieli. 

— Nu, nu - spuse el în cele din urmă - nu voi aştepta. Nu 
ştii ce înseamnă aşteptarea atunci când eşti. Ca mine, 
urmărit de vedenii. De altfel, aceşti maimuţoi devin pe zi ce 
trece tot mai obraznici; chiar astă-noapte, doi nătărăi au 
îndrăznit să ne ţină piept şi să se răzvrătească împotriva 
noastră... Dacă domnul de La Mole este nevinovat, foarte 
bine; dar nu m-aş supăra să ştiu unde a fost domnul de La 
Mole astă-noapte, pe când soldaţii mei erau bătuţi în Luvru, 
iar eu, în strada Cloche-Percee. Să fie căutaţi deci ducele 
d'Alencon şi pe urmă Henric; vreau să-i întreb pe fiecare în 
parte. Cât despre dumneata, mamă, poţi rămâne. 

Caterina se aşeză. Pentru un spirit hotărât ca al ei5 orice 
întârnplare - îndrumată de mâna ei puternică - putea s-o 
apropie de ţel, chiar dacă părea s-o îndepărteze. Orice 
ciocnire provoacă un zgomot sau o scânteie. Zgomotul 
călăuzeşte, scânteia luminează... 

Ducele d'Alenqon intră; convorbirea pe care o avusese cu 
Henric îl pregătise pentru această întrevedere; era deci 
destul de calm. 

Aşa ră răspunse fără şovăială. Cum fusese înştiinţat de 
maică-sa să nu iasă din camera lui, el nu ştia nimic din toate 
câte se petrecuseră peste noapte. Atâta numai că 
apartamentul lui, dând pe acelaşi coridor cu cel al regelui 
Navarei, i se păruse mai întâi că aude un zgomot de parcă 
cineva ar fi spart o uşă, apoi înjurături şi focuri de armă. 

Abia atunci se încumetase să crape uşa, şi văzuse fugind 
un om îmbrăcat într-o mantie vişinie. 

Carol şi mama lui schimbară o privire. 

— Cu o mantie vişinie? întrebă regele. 

— Cu o mantie vişinie - răspunse d'Alenqon. 

— Şi mantia asta vişinie nu te-a făcut să bănuieşti pe 
nimeni? 


Ducele d'Alenqon îşi adună toate puterile ca să mintă cu 
aerul cel mai firesc din lume. 

— La prima vedere - spuse el - trebuie să vă mărturisesc 
că mi s-a părut că era mantia roşie a unuia dintre gentilomii 
mei. 

— Şi cum îl cheamă? 

— Domnul de La Mole. 

— Dar de ce domnul de La Mole nu se afla lângă tine, aşa 
cum s-ar fi cuvenit? 

IE 73 

— Îl lăsasem liber - spuse ducele. 

— Bine. Poţi pleca - făcu Carol. 

Ducele d'Alenqon se îndreptă spre uşa prin care intrase. 

— Nu pe-acolo! îi strigă Carol. Pe-aici. 

Şi îi arătă pe cea care dădea în camera doicii. 

Carol ţinea ca Francisc să nu dea ochii cu Henric. Nici prin 
gând nu-i trecea că se şi văzuseră pentru o clipă, şi că 
aceasta le fusese de ajuns celor doi cumnaţi să se pună de 
acord... 

La un semn făcut de Carol, Henric intră la rându-i, pe 
aceeaşi uşă pe care intrase şi d'Alencon. 

Henric nu aşteptă să fie întrebat de Carol. 

— Sire - zise el - ce bine a făcut maiestatea voastră că m-a 
chemat, căci tocmai veneam să-i cer să-mi facă dreptate. 

Carol se încruntă. 

— Da, dreptate - spuse din nou Henric. Mai întii, am să-i 
mulţumesc maiestăţii voastre că m-a luat ieri seară s-o 
însoțesc. Căci, luându-mă cu ea, am înţeles acum că mi-a 
salvat viaţa. Dar cu ce m-am făcut vinovat ca să încerce 
cineva să mă ucidă? 

— Nu era vorba de un asasinat - interveni brusc Caterina 
- ci de o arestare. 

— Ei bine, fie - spuse Henric. Ce crimă am făcut ca să fiu 
arestat? Dacă am vrea vină, şi acum sunt la fel de vinovat ca 
şi aseară. Cu ce am greşit, sire? 

Carol se uită la mama lui, neştiind ce să răspundă. 


— Fiul meu - vorbi Caterina - primeşti oameni dubioşi... 

— Bine - răspunse Henric. Şi oamenii aceştia dubioşi mă 
compromit. Nu-i aşa, doamnă? 

— Da, Henric. 

— Numiţi-i, numiţi-i! Cine sunt? Puneţi-ne faţă-n faţă! 

— La urma urmei - zise Carol - Henric are dreptul să 
ceară lămuriri. 

— Şi le şi cer! reluă Henric, care voia să profite de poziţia 
lui avantajoasă. Ie întreb pe tine, bunul meu frate Carol, şi 
pe dom nia-voastră, buna mea mamă Caterina. De oând m- 
am căsătorit cu Margareta, nu m-am purtat ca un soţ bun? 
întrebaţi-o pe ea. Nu m-am purtat ea un bun catolic? 
întrebaţi-l pe duhovnicul meu. Nu m-am purtat ca o rudă 
bună? întrebaţi-i pe toţi cei ce au luat parte la vânătoarea 
de ieri. 

— Da, e adevărat, dragă Henric - făcu regele. Dar ce vrei, 
se spune că te ţii de uneltiri. 

— Împotriva cui? 

— Împotriva mea. 

— Sire, dac-aş fi uneltit împotriva voastră, n-aveam decât 
să las lucrurile în voia lor atunci când calul, cu coapsa 
sfărâmată, nu se mai putea ridica şi când mistrețul se 
năpustea ca turbat împotriva maiestăţii voastre. 

— Ei, drăcia dracului, mamă! Ştii că are dreptate! 

— Dar, ia spune-mi, cine era la tine astă-noapte?. 

— Doamnă - îi zise Henric - într-o vreme în care puţini pot 
răspunde de ei înşişi, cum aş putea răspunde eu de alţii? 
Am plecat de acasă pe la şapte seara, iar pe la zece, fratele 
meu Carol m-a luat cu el. Şi am rămas împreună toată 
noaptea. Nu puteam să fiu şi cu maiestatea 

* sa, şi să ştiu şi ce se petrece acasă. 

— Dar nu-i mai puţin adevărat că un om de-al tău a ucis 
doi ostaşi ai maiestăţii sale şi l-a rănit pe domnul de 
Maurevel - spuse Caterina. 

— Un om de-al meu? întrebă Henric. Şi cine era acest om, 
doamnă? Numiţi-l! 


— Toată lumea îl acuză pe domnul de La Mole. 

— Domnul de La Mole nu e unul din oamenii mei, doamnă. 
Domnul de La Mole face parte din suita domnului 
d'Alenqon, căruia i-a fost prezentat de către fiica 
dumneavoastră! 

— Ce mai încoace-ncolo! făcu Carol. Spune, Henriot: 
domnul de La Mole a fost sau nu la tine? 

— De unde să ştiu eu asta, sire? Nu pot spune nici da, nici 
nu... Domnul de La Mole este o presupusă slugă, credincios 
ca nimeni altul, reginei Navarei şi care, adesea, îmi aduce 
răvaşe fie de la Margareta, căreia îi e recunoscător că l-a 
prezentat domnului duce d'Alenqon, fie chiar de la domnul 
duce. N-aş putea spune că nu era el! 

— El era! exclamă Caterina. A fost recunoscut după 
mantia lui vişinie. 

— Domnul de La Mole are deci o mantie vişinie? 

— Da. 

— Şi cel care le-a făcut de petrecanie celor doi soldaţi ai 
mei şi domnului de Maurevel... 

—... purla o mantie vişinie? întrebă Henric. 

— Întocmai - spuse Carol. 

— Nu mai am nimic de adăugat - zise bearnezul. Dar, în 
acest caz, mi se pare firesc ca în loc să mă chemaţi pe mine, 
care nu eram acasă, să-l fi întrebat pe domnul de La Mole 
care, după cum afirmaţi, se afla în apartamentul meu. 
Trebuie însă să atrag atenţia maiestăţii sale asupra unui 
fapt. 

— Care? 

— Dacă eu, văzând un ordin iscălit de regele meu, m-aş fi 
apărat în loc să mă supun, aş fi fost vinovat şi aş fi meritat 
orice pedeapsă; dar nu eram eu, ci un necunoscut, pe care 
acest ordin nu-l privea; au vrut să-l aresteze pe nedrept şi 
s-a apărat chiar prea bine, dar era în drept să o facă. 

— Totuşi... - murmură Caterina. 

— Doamnă - făcu Henric - ordinul mă privea pe mine? 


— Da - îi răspunse Caterina - şi purta semnătura 
maiestăţii sale. 

— Dar mai scria în el ca să fie arestat oricine va fi găsit în 
lipsa mea? 

— Nu - spuse Caterina. 

— Atunci reluă Henric - dacă nu se dovedeşte că uneltesc 
şi împreună cu mine şi cel care se afla în cameră, omul 
acela era nevinovat. 

După aceea, întorcându-se spre Carol al IX-lea. 

— Sire, nu părăsesc Luvrul. Sunt chiar gata să mă predau. 
E de ajuns doar un „cuvânt ai maiestăţii voastre şi pe ioc mă 
duc la orice închisoare aţi vrea. Dar până la dovada 
contrarie, am dreptul să mă numesc şi mă voi numi 
preacredinciosul supus şi frate al maiestăţii voastre. 

Şi, cu o demnitate ce nu-i fusese cunoscută până atunci, 
Henric făcu o plecăciune în faţa lui Carol şi se retrase. 

— Bravo, Henriot! zise Carol după plecarea regelui 
Navarei. 

— Bravo pentru că ne-a bătut? făcu Caterina. 

— Şi de ce n-aş aplauda? Când facem exerciţii de scrimă şi 
el mă atinge, nu-i spun tot „bravo”? Greşeşti, mamă, când îl 
desconsideri pe băiatul ăsta! 

— Fiul meu - zise Caterina, strângându-i mina lui Carol al 
IX-lea - nu-l desconsider, mă tem de el. 

— Ei bine, nu ai dreptate, mamă. Henric îmi este prieten, 
şI. Aşa cum a afirmat, dacă mi-ar fi fost duşman, nu m-ar fi 
scăpat de mistreţ. 

— Da - răspunse Caterina - pentru ca ducele de Anjou, 
duşmanul lui personal, să ajungă rege al Franţei? 

— Mamă, n-are importanţă ele ce m-a scăpat Henriot de la 
moarte; important este că-i datorez viaţa şi, pe toţi dracii, 
nu vreau să aibă vreo neplăcere. Cât despre domnul de La 
Mole, ei bine, o să mă înţeleg cu fratele meu, ducele 
d'Alencon, pentru că este curteanul iui. 

Cu aceste cuvinte, Carol al IX-lea lăsă să se înţeleagă ca a 
terminat ce avea de vorbit cu mama sa. Aceasta se retrase, 


căutând să găsească un răspuns bănuielilor sale. 

„ Cum domnul de La Mole era un om prea neînsemnat, nu 
era de nici un folos planurilor ei. 

Ajungând în camera sa, Caterina, la rândul ei, o găsi pe 
Margareta care o aştepta. 

— Ah, ah! făcu ea. Iu eşti, fata mea? Am trimis după tine 
aseară. 

— Ştiu, doamnă; dar ieşisem. 

— Şi azi-dimineaţă? 

— Azi-dimineaţă, doamnă, am venit să vă spun că 
maiestatea voastră este pe cale să săvârşească o mare 
nedreptate. 

— Care? 

— Vreţi să-l arestaţi pe contele de La Mole. 

— Te înşeli, fiica mea; eu nu arestez pe nimeni. Regele 
arestează. 

— Să nu ne jucăm cu vorbele, doamnă, atunci când se 
petrec lucruri atât de grave. Domnul de La Mole va fi 
arestat, nu-i aşa? 

— Probabil. 

— Sub acuzarea că se afla astă-noapte în camera regelui 
Navarei şi a omorât doi soldaţi, rănindu-l pe domnul de 
Maurevel, nu-i aşa? 

— Într-adevăr, este acuzat de această crimă. 

— Este o acuzaţie nedreaptă, doamnă - îi zise Margareta - 
domnul de La Mole nu este vinovat! 

— Domnul de La Mole nu este vinovat! repetă Caterina, cu 
o tresărire de bucurie, ghicind că din spusele Margaretei 
poate să scapere o scânteie din ceea ce-i fusese ascuns. 

— Nu - reluă Margareta - nu este vinovat şi nu poate fi” 
pentru că nu se afla la rege. 

— Şi unde era? 

— La mine, doamnă. 

— La tine? 

— Da, la mine. 


La auzul acestei mărturisiri făcute de un vlăstar regesc, 
Caterina ar fi trebuit s-o străfulgere cu privirea, dar se 
mulţumi să încrucişeze braţele. 

— Şi... - spuse ea după o clipă de tăcere - dacă domnul de 
La Mole va fi arestat şi interogat... 

— Va mărturisi unde se afla şi cu cine a fost, mamă - 
răspunse Margareta, deşi era sigură că nu aşa s-ar fi 
întâmplat lucrurile. 

— În cazul ăsta, ai dreptate, fiica mea, domnul de La Mole 
nu trebuie să fie arestat. 

Margareta se înfioră; i se păru că în felul cum maică-sa 
pronunţase aceste cuvinte, se ascundea ceva tainic şi 
îngrozitor; n-avea însă ce să-i răspundă, pentru că ceea ce 
ceruse îi fusese acordat. 

— Dar atuncispuse Caterina - dacă domnul de La Mole nu 
se afla la rege, cine era? 

Margareta tăcu. 

— Pe acesta îl cunoşti, fiica mea? o întrebă Caterina. 

— Nu, mamă - îi răspunse Margareta, cu un glas 
şovăielnic. 

— Hai, nu avea încredere în mine doar pe jumătate! 

— Vă repet, doamnă, că nu-l cunosc - răspunse din nou 
Margareta, pălind fără să vrea. 

— Bine, bine - zise nepăsătoare Caterina. O să ne 
informăm. Du-te, fata mea; linişteşte-te, mama ta veghează 
şi îţi apără onoarea. 

Margareta ieşi. 

— Ah - murmură Caterina - se unesc; Henric şi Margareta 
se înţeleg; femeia să fie mută iar bărbatul orb. Da, copiii 
mei, sunteţi dibaci şi vă credeţi puternici; dar puterea stă în 
unirea voastră şi am să vă distrug eu unul după altul. De 
altfel, o să vină o zi când Maurevel o să poată vorbi sau 
scrie, o să rostească un nume sau o să înşire şase litere şi 
atunci totul se va lămuri... Da, dar de azi până atunci 
vinovatul o să se pună la adăpost. Cel mai bun lucru de 
făcut acum e să-i despart pe dată... 


Chibzuind acest plan, Caterina se îndreptă din nou spre 
apartamentul fiului ei, pe care-l găsi stând de vorbă cu 
ducele d'Alenqon. 

— Ah, ah! făcu Carol,. Dncruntându-se. Dumneata, mamă? 

— De ce n-ai spus şi „iar”? Cuvântul ţi-a trecut prin minte. 

— Ce gândesc mă priveşte doar pe mine, doamnă - spuse 
regele, cu tonul brutal pe care-l avea uneori chiar când i se 
adresa Caterinei. Ce vrei de la mine? Spune repede ti 

— Ei bine, ai dreptate, fiul meu - îi spuse Caterina. Iar tu, 
Francisc, greşeai. 

— De ce, doamnă? întrebară cei doi prinți. 

— Domnul de La Mole n-a călcat pe la regele Navarei. 

— Ah, ah! exclamă Francisc, pălind. 

— Şi atunci, cine era? întrebă Carol. 

— Nu ştim încă, dar o vom afla când Maurevel o să fie în 
stare să vorbească. Deci, să lăsăm chestiunea asta şi să 
revenim la domnul de La Mole. 

— Ei bine, mamă, ce vrei cu domnul de La Mole, dacă nu 
se afla la regele Navarei? 

— Nu - spuse Caterina - nu era la rege, dar se afla la... 
regină. 

— La regină t repetă Carol, izbucnind într-un râs nervos. 

— La regină! şopti d'Alencon, făcându-se palid ca un 
cadavru. 

— Nu, nu se poate - zise Carol - ducele de Guise mi-a spus 
că s-a întâlnit în drum cu litiera Margaretei. 

— Da, aşa-i - aprobă Caterina - are o casă în oraş. 

— În strada Cloche-Percee! strigă regele. 

— Oh, oh! Asta le întrece pe toate! exclamă ducele 
d'Alencon, înfigându-şi unghiile în piept. Şi unde mai pui că 
mi l-a recomandat tocmai mie! 

— Ah! Da, acum îmi dau seama! spuse regele, oprindu-se 
deodată. Atunci el s-a apărat astă-noapte şi mi-a aruncat un 
vas de argint în cap, ticălosul! 

— Da, ticălosul! repetă Francisc. 


— Aveţi dreptate, copiii mei - spuse Caterina, fără să pară 
a înţelege ce-i îndemna pe fiecare să vorbească cu atâta 
patimă. Aveţi dreptate; un singur cuvânt al acestui gentilom 
ar putea stârni un scandal fără pereche; ar dezonora un 
vlăstar regesc, o clipă de beţie ar fi de ajuns... 

— Sau de lăudăroşenie - zise Francisc. 

— Da, fireşte - aprobă Carol - dar nu-l putem da pe mâna 
justiţiei, decât dacă Henriot consimte să facă o p] îngere. 

— Fiul meu - zise Caterina, apăsând cu mâna pe umărul 
lui Carol, în aşa fel, încât să-i atragă atenţia asupra 
propunerilor pe care voia să le facă. Ascultă bine ce-ţi spun: 
s-a săvârşit o crimă şi e primejdie de scandal. Dar nu cu 
judecători şi călăi se pedepsesc astfel de crime săvârşite 
împotriva unei maiestăţi regale. Dac-aţi fi gentilomi de 
rând, n-aş avea nevoie să vă învăţ ce să faceţi, pentru că 
amândoi sunteţi viteji; dar fiind prinți, nu puteţi să 
încrucişaţi spada cu a unui boiernaş; gândiţi-vă la o răzbu- 

. Nare cu adevărat demnă de rangul unor prinți. 

— Pe toţi dracii - îtrigă Carol - ai dreptate, mamă, şi am să 
mă gândesc! 

— Am să te ajut, frate! exclamă Francisc. 

— Eu plec - spuse Caterina, dezlegându-şi cingătoarea de 
mătase neagră, un şnur gros, ce-i înfăşură de trei ori 
mijlocul şi ale cărui capete, terminate fiecare cu un ciucure, 
îi atârnau până la genunchi. Eu mă retrag, dar vă las 
cingătoarea în locul meu. 

Şi o aruncă la picioarele lor. 

— Ah, ah! făcu Carol. Înţeleg! 

— Cingătoarea asta... - zise d'Alengon ridicând-o. 

— Înseamnă pedeapsă şi tăcere - spuse Caterina, 
bucuroasă de izbândă. Dar n-ar strica să-l chemaţi şi pe 
Henric la treaba asta. 

Şi ieşi. 

— Pentru numele lui Dumnezeu! exclamă ducele 
d'Alencon. Nimic mai uşor: când Henric o să afle că 
nevastă-sa îl înşală... Aşadar - adăugă el întorcându-se spre 


rege - sunteţi de părerea mamei noastre? - - Din toate 
punctele de vedere - aprobă Carol, neştiind că înfige o mie 
de pumnale în inima ducelui d'Alengon. Margareta o să se 
necăjească, dar Henric o să se bucure. 

Apol. Chemând un ofiţer al gărzii, porunci să fie înştiinţat 
Henric să vină; dar se răzgândi. 

— NU. Nu - zise el - mă duc eu să-i vorbesc. Tu, Francisc, 
anunţă-i pe Anjou şi pe Guise. 

Şi ieşind din apartamentul său, o apucă pe scăriţa în formă 
de melc ce ducea la catul al doilea şi dădea drept în faţa uşii 
lui Henric. 

XXXIX PLANURI DE RĂZBUNARE După interogatoriul din 
care se descurcase atât de bine, Henric folosi clipa de răgaz 
ca să dea fuga la doamna de Sauve. Aici îl găsi pe OrthoN. 
Care îşi revenise cu totul de pe urma leşinului: dar el nu-i 
putu spune decât cu nişte oameni năvăliseră în 
apartamentul lui şi căpetenia lor îl lovise cu minerul spadei 
în caP Ameţindu-l. Pe urmă nimeni nu i-a mai dat atenţie. 
Caterina îl văzuse leşinat şi crezuse că e mort. Apoi îşi 
revenise în fire după plecarea reginei-mame, dar înainte să 
vină căpitanul gărzii însămnat să înlăture urmele luptei din 
cameră, Orthon s-a refugiat la doamna de Sauve. 

Henric o rugă pe Charlotte să-l adăpostească pe tânăr 
până ce va primi veşti de la de Mouy care, fără îndoială, îi 
va scrie din locul în care s-a ascuns. Atunci îl va trimite pe 
Orthon să ducă răspunsul său lui de Mouy şi astfel va putea 
să se bizuie pe doi oameni devotați, în loc de unul. 

După ce luase aceste hotărâri, Henric se înapoiase la el şi 
tocmai se gândea, măsurând camera în lung şi-n lat, când 
deodată, uşa se deschise şi apăru regele. 

— Maiestatea voastră! exclamă Henric, ieşindu-i în 
întâmpinare. 

— Chiar eu, în persoană... într-adevăr, dragă Henric, eşti 
un băiat minunat şi simt că te iubesc din ce în ce mai mult. 

— Sire - spuse Henric - maiestatea voastră mă copleşeşte. 

— Ai o singură vină, dragă Henric. 


— O vină? Aceea pentru care maiestatea voastră m-a 
dojenit de câteva ori, de a prefera vânătoarea cu câini celei 
Cu şoimi? 

— Nu, nu vorbesc de asta, dragă Henric. Mă gândesc la 
alta. 

— O rog pe maiestatea voastră să-mi explice şi voi căuta să 
mă îndrept - spuse Henric care, după zâmbetul lui Carol, îşi 
dăduse seama că regele era în toane bune. 

— Vina ta e că, deşi ai ochi ageri, nu vezi prea limpede. 

— S-ar putea oare, sire, să fiu miop fără să-mi dau seama? 

— Mai râu, dragă Henric, mai rău, eşti orb! 

— Ah! într-adevăr k spuse bearnezul. Dar nu cumva sunt 
orb pentru că închid ochii? 

— Ba bine că nu! făcu Carol. 'Te şi cred în stare de aşa 
ceva! în orice caz, eu am să ţi-i deschid. 

— Domnul a spus: să se facă lumină şi lumină s-a făcut. 
Maiestatea voastră este trimisul lui Dumnezeu pe pământ; 
poate deci să faci aici ceea ce Dumnezeu face în ceruri; 
ascult! 

— Când Guise a spus aseară că soţia ta tocmai trecuse 
însoţită de un filfizon, n-ai vrut să crezi. 

— Sire - zise Henric - cum să cred că sora maiestăţii 
voastre ar putea săvârşi o asemenea imprudenţă! 

— Când ţi-a spus că soţia ta se dusese în strada Cloche- 
Percee, tot n-ai vrut să crezi! 

— Cum aş fi putut să cred că un vlăstar regesc al Franţei 
îşi primejduieşte în public bunul său renume? 

— Când am asediat casa din-strada Cloche-Percee, şi eu în 
am trezit cu un ibric de argint în umăr, Anjou cu un compot 
de portocale în cap şi Guise cu o halcă de porc mistreţ în 
obraz, ai văzut doi bărbaţi şi două femei? 

— Nu am văzut nimic, sire. Maiestatea voastră poate îşi 
aminteşte că eu puneam întrebări portarului. 

— Da, fir-ar să fie, numai că eu am văzut! 

— Ah, dacă maiestatea voastră a văzut, se schimba 
lucrurile. 


— Adică am văzut doi bărbaţi şi două femei. Ei bine, acum 
ştiu fără putinţă de îndoială că una din ele era Margareta şi 
unul din bărbaţi, domnul de La Mole. 

— Bine, dar atunci - zise Henric - dacă domnul de La Mole 
era în strada Cloche-Percee, nu putea fi aici! 

— Nu - spuse Carol - nu era aici. Dar nu e vorba de cine 
era aici! Asta o s-o aflăm când dobitocul de Maurevelo să 
poată vorbi sau scrie. E vorba de Margareta, care te înşală! 

— Ei. - făcu Henric - nu daţi crezare bârfelilor! 

— Când îţi spuneam că eşti mai mult decât miop, că eşti 
orb! Ce dracu, vrei să mă crezi odată, încăpăţânatule! 
Margareta te înşală şi deseară o să-l strângem de gât pe 
amantul ei. 

Henric se dădu înapoi, surprins, şi se uită uluit la cumnatul 
său. 

— Mărturiseşte, Henric,. Că nu eşti supărat. Margareta 
poate să ţipe ca din gură de şarpe, dar pe legea mea, cu 
atât mai rău? Eu însă nu vreau ca ea să te facă nefericit. De 
Conde, că e înşelat de ducele de Anjou, nu-mi pasă; căci 
Conde e duşmanul meu; dar tu, tu eşti fratele meu? toii eşti 
mai mult decât un frate, eşti prietenul meu... 

— Dar, sire... 

— Nu vreau să fii jignit, nu vreau să-şi bată joc de tine; de 
prea multă vreme eşti luat în zeflemea de filfizonii ăştia 
care vin din provincie ca să adune firimiturile ospăţurilor 
noastre şi ne fură femeile; să poftească să mai vină! Ai fost 
înşelat, dragă Henric, se poate întâmpla oricui, dar ţi-o jur, 
o să primeşti satisfacţie deplină! Şi mâine o să umple vorba: 
„Mii de draci! Se pare că regele Carol îl iubeşte pe fratele 
său, Henriot, căci astă-noapte i-a ieşit limba de un cot lui La 
Mole!” 

— Bine, sire - zise Henric - lucrul acesta e definitiv 
stabilit? 

— Stabilit, hotărât, decis: filfizonul n-o să aibă de ce să se 
plângă. La expediţie participă, în afară de mine, ducele de 
Anjou, ducele d'Alengon şi ducele de Guisse; un rege, doi 


vlăstari regeşti şi un prinţ suveran; fără să te mai punem la 
socoteală pe tine. 

— Cum fără să mă puneţi la socoteala? 

— Da, căci ai să mergi cu noi. 

— Eu?! 

— Da, tu; înfigi pumnalul în flăcău, ca un adevărat rege, în 
timp ce noi îl sugrumăm. 

— Sire - spuse Henric - bunătatea dumneavoastră mă 
copleşeşte; dar acum aţi aflat? 

— Ei, drace! Caraghiosul se pare că s-a lăudat. Se duce la 
ca când la Luvru, când în strada Cloche-Percee. Fac versuri 
împreună; aş dori mult să văd versurile acestui filfizon; fac 
pastorale; vorbesc despre Bion şi Moschus; uneori de 
Daphnis, altă dată de Corydon. Roagă-te cel puţin lui 
Dumnezeu pentru mine! 

— Sire - spuse Henric - gândindu-mă bine... 

— Ce? 

— Maiestatea voastră va înţelege că nu pot lua parte la 
această expediţie. Să parţicip chiar eu ar fi nepotrivit. Prea 
mă priveşte îndeaproape, pentru ca prezenţa mea să nu fie 
socotită drept cruzime. Maiestatea voastră răzbună 
onoarea surorii sale, pedepsind un înfumurat care mi-a 
calomniat soţia; nimic mai firesc; Margareta, pe care 
continui s-o socotesc nevinovată, sire, nu va fi dezonorată; 
dar, dacă eu iau parte, situaţia se schimbă; participarea 
mea ar face dintr-un act de dreptate un act de răzbunare. 
Nu ar mai fi o execuţie, ci o crimă: soţia mea n-ar mai fi o 
femeie ca” lomniată, ci una vinovată. 

Pe legea mea, Henric, vorba ta e de aur! Chiar adi* neauri 
îi spuneam mamei că eşti deştept ca un drac. 

Carol se uită cu bunăvoință la cumnatul lui, care răspunse 
cu o plecăciune complimentului. 

Totuşi - adăugă Carol - eşti mulţumit că scapi de filfizon? 

Tot ce face maiestatea voastră e bine făcut - răspunse 
regele Navarei. 


— Bine, bine, atunci lasă-mă pe mine să-ţi fac treaba ] fii 
liniştit, n-o să fie prost făcută. 

— Am încredere în voi, sire - zise Henric. 

— Da, spune-mi, te rog, la ce oră se duce de obicei la soţia 
ta? 

— Pe la nouă seara... 

— Şi o părăseşte? 

— Înainte de sosirea mea, căci nu-l întâlnesc niciodată. 

— Pe la...'. 

— Pe la unsprezece. 

— Bine, coboară deseară la miezul nopţii, treaba o să fie 
făcută. 

Carol îi strânse călduros mâna lui Henric, îl asigură încă o 
dală de prietenia lui şi ieşi fluierând cântecul său preferat, 
de vânătoare. 

„. Ei, drăcia dracului! îşi zise bearnezul, urmărindu-l cu 
privirea pe Carol. M-ar mira să mă înşel. Să mă ia dracu, 
dacă şi pe asta nu tot regina-mamă a pus-o la cale! Nu ştie 
ce să mai scornească doar ca să ne învrăjbească pe mine şi 
pe nevastă-mea! O căsătorie ca a noastră!” 

Şi Henric izbucni în râs, aşa cum râdea el când nu-l vedea 
şi nu-l auzea nimeni. 

În ziua când s-au petrecut cele povestite mai sus, pe la 
ceasul şapte seara, într-o cameră din Luvru, un tânăr 
frumos, după ce făcuse o baie, se plimba mulţumit de colo 
până colo, prin faţa unei oglinzi, fredonând un cântec. 

Lângă el, pe un pat, dormea, sau mai bine zis se întinsese 
la odihnă, un alt tânăr. 

Primul era prietenul nostru La Mole, despre care se 
vorbise atât de mult în cursul zilei şi despre care se vorbea 
poate eă mai mult la această oră, fără ca el să bânuiască; 
celălalt era Coconnas. 

Într-adevăr, vijelia se dezlănţuise în jurul lui La Mole fără 
ca el să audă bubuitul tunetului şi fără să vadă strălucirea 
fulgerului. După ce se întorsese acasă pe la trei dimineaţa, 
lenevise în pat până la trei după-amiază, când aţipind, când 


lăsându-se furat de visuri, şi clădind castele pe nisipul 
mişcător care se cheamă viitorul; se sculase apoi din pat, 
stătuse un ceas Ja baia la modă pe atunci, minease la 
jupânul La Huricre ţi, întors la Luvru, îţi termina găteala 
spre a se duce la regină la ora obişnuită. 

— Şi zici că ai mâncat? îl întrebă căscând Coconnas. 

— Pe legea mea, cu o poftă ca de lup! 

— La mine nu te-ai gândit, egoistule? 

— Dormeai dus şi n-am vrut să te trezesc. Dar ştii ceva, 
poţi să sari peste prânz şi să iei cina. Şi mai ales, nu uita să-i 
ceri jupânului La Huricre din viniţorul de Anjou, pe care l-a 
primit zilele astea. 

— E bun? 

— Încearcă-l, atâta îţi spun. 

— Şi tu unde te duci? 

— Ei - făcu La Mole, mirat de întrebare - unde să mă 
duc?! Să-i fac curte reginei. 

— Ascultă - îi zise Coconnas - ce-ar fi să dau o raită pe la 
căsuţa noastră din strada Cloche-Percee, şi să mă mai 
înfrupt din ce-a rămas de ieri? Şi, mai ales, să mai trag o 
duşcă din vinul ăla de Alicante, care te scoală din morţi! 

— Ar fi primejdios, prietene Annibal, după toată zarva de 
astă-noapte. De altfel, n-am făcut noi legământ să nu ne 
ducem acolo singuri? Dă-mi, te rog, mantia! 

— Da, pe legea mea, ai dreptate - aprobă Coconnas - 
uitasem! Dar unde dţacu ţi-e mantia? Ah, uite-o! 

— Nu, nu pe cea neagră o vreau, pe cea vişinie. Regina mă 
place mai mult cu asta. 

— Pe legea mea - zise Coconnas, după ce se uită după ea 
pretutindeni - caută-ţi-o şi singur, că eu n-o găsesc! 

— Cum - se miră La Mole - n-o găseşti? Unde dracu o fi? 

— Poate ai vândut-o... 

— La ce bun? Mai am şase scuzi. 

— Atunci ia-o pe-a mea! 

— Ah, da... o mantie galbenă cu un pieptar verde! O să 
arăt ca un papagal! 


— Pe cinstea mea, eşti prea pretenţios! Descurcă-te cum 
te taie capul! 

Tocmai atunci, după ce La Mole întorsese camera pe dos şi 
începuse să-şi înjure pe hoţii care îndrăzniseră să se 
furişeze până la Luvru, sosi un paj al ducelui d'Alenqon, cu 
nepreţuita mantie vişinie, atât de căutată. 

— Ah! strigă La Mole. Uite-o, în sfârşit! 

— Mantia dumneavoastră, domnule?... întrebă pajul. Da, 
domnul duce v-a luat-o pentru că pusese rămăşag în 
privinţa nuanţei ei. 

— Oh! făcu La Mole. O căutam doar pentru că voiam să 
ies, dar dacă alteţa sa doreşte s-o mai păstreze... 

— Nu, domnule conte, nu mai are nevoie. 

Pajul ieşi. La Mole îşi prinse mantia. 

— Ei bine - continuă La Mole - ce-ai hotărât? 

— Habar n-am! 

— Te găsesc tot aici deseară? 

— De unde vrei să ştiu? 

— Aşadar, nu ştii ce-o să faci peste două ore? 

— Ştiu prea bine ce vreau să fac, dar nu ştiu ce-o să mi se 
poruncească. 

— Ducesa de Nevers? 

— Nu, ducele d'Alenqon. 

— Ai dreptate, am băgat de seamă de la un timp cănute 
mai slăbeşte cu prietenia. 

— Da, aşa-i - spuse Coconnas. 

— Atunci, eşti un om făcut - râse La Mole. 

— Fugi de-aici! zise Coconnas. El, care e cel mai mic! 

— Oh! exclamă La Mole. Are atâta ambiţie să ajungă el cel 
mai vârstnic, că, mai ştii, poate face Dumnezeu vreo minune 
cu el. Va să zică, nu ştii unde o să fii deseară? 

— Nu. 

— Dracu să te ia... sau, mai bine zis, adio! 

„Grozav mai e La Mole ăsta - se gândi Coconnas - vrea 
totdeauna să ştie unde-o să fiu! Parcă pot să ştiu (Mai bine 
să mai trag nişte aghioase!” 


Şi se culcă din nou. Cât despre La Mole, îşi luă zborul spre 
apartamentul reginei. 

Când ajunse în coridorul pe care-l cunoaştem, se întâlni cu 
ducele d'Alenqon. 

— Ah, dumneavoastră, domnule de La Mole? se miră 
prinţul. 

— Da, monseniore - îi răspunse L.a Mole, înclin îndu-se 
respectuos. 

— leşi din Luvru? 

— Nu, alteţă; mă duc la regina Navarei să-i prezint 
jpmagiile mele. 

— Şi pe la ce oră pleci de la ea, domnule de La Mole? 

— Alteța voastră doreşte să-mi dea vreo poruncă? 

— Nu, deocamdată nu, dar doresc să-ţi vorbesc Sesearâ. 

— Pe la ce oră. 

— Între nouă şi zece. 

— Voi avea cinstea să mă prezint alteţei voastre la această 
oră. 

— Bine, te aştept! 

La Mole mai făcu o plecăciune şi îşi continuă drumul. 

„Ducele ăsta - îşi zise - e uneori palid ca un cadavru. 
Ciudat!” 

Şi bătu la uşa reginei. Gillonne, care stătea de veghe, 
aşteptându-l să vină, îl conduse la Margareta. 

Aceasta se îndeletnicea cu o treabă ce părea că o oboseşte 
foarte tare: în faţa ei se afla o hârtie plină de ştersături şi 
un volum din opera lui Isocrate. Li făcu semn lui La Mole S-o 
lase să termine paragraful; după puţin timp terminând, 
aruncă pana şi-l pofti pe tânăr să se aşeze alături de ea. 

La Mole strălucea. Niciodată nu fusese atât de frumos, 
niciodată atât de vesel? 

— Din greceşte! exclamă el, aruneându-şi ochii pe carte. 
Un discurs de Isocrate! Ce vreţi să faceţi cu el? lar aci, aţi 
scris pe latineşte: „Ad Sarrnatiae legatos regirme 
Mărgărite concio ]” Le veţi ţine un discurs barbarilor 
acestora pe latineşte? 


— Trebuie, pentrtu că ei nu vorbesc franţuzeşte. 

— Dar cum puteţi alcătui răspunsul, înainte de a şti 
discursul pe care-l vor rosti ei? 

O femeie mai cochetă decât mine te-ar fi lăsat să crezi că 
improvizez, dar faţă de tine, Hvacintul meu drag, nu 
folosesc asemenea şiretlicuri. Mi s-a comunicat dinainte 
discursul şi fac răspunsul. 

Deci ambasadorii vor sosi curând? 

— Au şi sosit azi-dimineaţă. 

— Nu ştie nimeni? 

Au sosit incognito. Primirea lor oficială a fost amânată, mi 
se pare, până poimâine. De altminteri, ai să vezi că ceea ce 
am scris astă-seară aduce destul de bine cu un discurs al lui 
Cicero - spuse Margareta, cu un aer satisfăcut şi care nu 
era lipsit de o nuanţă de pedanterie. Dar să lăsăm fleacurile 
astea! Să vorbim mai bine de ce ţi s-a întâmplat. 

— Mie? 

— Da. 

— Ce mi s-a întâmplat? 

— Hai, hai! Degeaba faci pe viteazul, te găsesc puţin cam 
palid. 

— Atunci am dormit prea mult; vă cer umil iertare. 

— Haide, haide, nu face pe grozavul, că ştiu tot! 

— Vă rog, fiţi bună, comoara mea, şi puneţi-mă la curent, 
căci habar n-am ce s-a petrecut. 

— Te rog să-mi răspunzi fără ocol. Ce ţi-a cerut regina- 
mamă? 

— Regina-mamă, mie?! Voia să-mi vorbească? v 

— Cum, n-ai văzut-o? 

— Nu. 

— Nici pe regele Carol? 

— Nu. 

— Nici pe regele Navarei? 

— Nu. 

— Dar pe ducele d'Alencon? 

— Da, adineauri l-am întâlnit pe coridor. 


— Şi ce ţi-a spus? 

Că o să-mi dea câteva ordine deseară, între nouă Şi zece. 

— Altceva nimic? 

— Nu, Nimic. 

— Ciudat! 

— Ciudat? Dar ce găseşti oare ciudat? 

— Că n-ai auzit vorbindu-se de nimic. 

— Dar ce s-a întâmplat? 

— S-a întâmplat că toată ziulica, nenorocitule, ai fost pe 
marginea unei prăpăstii. 

— Eu?! 

— Da, tu. 

— De ce? 

— Ascultă! De Mouy, surprins astă-noapte în camera 
regelui Navarei, care urma să fie arestat, a omorât trei 
oameni şi a scăpat, fără să fie recunoscut decât după 
faimoasa mantie vişinie. 

— Ei şi? 

— Ei, şi această mantie vişinie, care m-a înşelat şi pe mine 
odată, a înşelat acum şi pe alţii; aşadar, ai fost bănuit şi 
chiar învinuit de acest triplu asasinat. Azi-dimineaţă era 
vorba să fii arestat, judecat, şi, cine ştie? Poate şi 
condamnat, căci bănuiesc că nu ai fi spus unde ai fost nici 
chiar cu preţul vieţii, nu-i aşa? 

— Să spun unde am fost! strigă La Mole. Să vă compromit 
pe dumneavoastră, frumoasa mea regină?! Oh! Aveţi 
dreptate! Aş fi mers la moarte cântând, numai ca să le cruţ 
o singură lacrimă frumoşilor voştri ochi! 

— Vai, bietul meu gentilom! făcu Margareta. Frumoşii mei 
ochi ar fi plâns lacrimi multe. 

— Şi cum s-a potolit furtuna asta grozavă? 

— Ghiceşte! 

— De unde vreţi să ştiu? 

— Nu era decât un singur mijloc pentru a dovedi că nu te 
aflai în camera fegelui Navarei. 

— Care? 


— Să spun unde ai fost. 

— Ei, şi? 

— Ei, şi am spus-o. 

— Cui? 

— Mamei mele. 

— Şi regina Caterina... 

..„. Regina Caterina ştie că eşti amantul meu. 

Oh, doamnă, după ce aţi făcut atât de mult pentru mine, 
puteţi cere orice sacrificiu servitorului vostru! Da, e într- 
adevăr frumos şi măreț ce-aţi făcut! Oh, Margareta, viaţa 
mea vă aparţine! 

' Nădăjduiesc, căci am smuls-o acelora care voiau să ţi-o 
ia; dar acum eşti scăpat. 

— Graţie ţie, regina mea adorată! exclamă tânărui. 

Chiar atunci, un zgomot puternic îi făcu să tresară. La 
Mole se dădu înapoi, cuprins 3e o nedesluşită teamă. 
Margareta scoase un strigăt şi rămase cu ochii pironiţi spre 
geamul spart al unei ferestre. 

Pe acolo pătrunsese o piatră de mărimea unui ou, care se 
mai rostogolea încă pe podea. La rândul său, La Mole se 
uită la geamul spart şi înţelese pricina zgomotului. 

— Cine a îndrăznit?... strigă el. 

Şi se repezi la fereastră. 

— Stai o clipă - îl povăţui Margareta - mi se pare că e ceva 
legat de piatră. 

— Într-adevăr - zise La Mole - parc-ar fi o hârtie. 

Margareta ridică în grabă ciudatul proiectil şi desprinse o 
foiţă ce înfăşură piatra ca o panglică, pe la mijloc. 

Hârtia era ţinută de o sfoară care ieşea prin geamul spart. 

— Margareta despături răvaşul şi îl citi. 

— Nenorocitule! strigă ea. 

Îi întinse hârtia lui La Mole, care stătea în picioare, palid şi 
încremenit ca o adevărată statuie a spaimei. 

Cu inima strânsă de presimţiri negre, La Mole citi aceste 
cuvinte: „Domnul de La Mole este aşteptat cu spade lungi 
pe coridorul ce duce la domnul d'Alencon. Poate că preferă 


să iasă prin această fereastră şi să i se alăture domnului de 
Mouy, la Mantes...” 

— Ei - făcu La Mole după ce citi - oare aceste spade sunt 
mai lungi ca a mea? 

— Nu, dar ar putea fi zece contra una. 

— Şi cine o fi prietenul care ne trimite acest răvaş? 

. Margareta luă din nou hârtia din mâinile tânărului, 
privindu-l cu ochi înflăcăraţi. 

— Scrisul regelui Navarei! exclamă ca. Dacă ne dă de 
veste, înseamnă că ne pândeşte cu adevărat o primejdie. 
Trebuie să fugi, La Mole, fugi, te rog din toată inima! 

— Cum vreţi să fug? zise La Mole. 

— Dar fereastra? Nu se vorbeşte oare în răvaş de această 
fereastră? 

— Porunciţi-mi, scumpă regină, şi ca să vă ascult, voi sări 
pe fereastră, chiar de-ar fi să-mi zdrobesc trupul de 
douăzeci de ori în cădere. 

— Stai puţin, aşteaptă o clipă - spuse Margareta. Îmi pare 
că de sfoafă atârnă o greutate. 

— Să vedem - zise La Mole. 

Şi amândoi, trăgând obiectul legat de sfoară, văzură cu o 
bucurie nespusă capătul unei scări din păr de cal şi mătase. 

— Ah, eşti salvat! strigă Margareta. 

— O minune cerească! 

— Nu, e o binefacere a regelui Navarei. 

— Dar dacă-i o cursă? întrebă La Mole. Dacă această scară 
se rupe sub greutatea mea? Doamnă, nu aţi mărturisit azi 
că mă iubiţi? 

Margareta, care se îmbujorase de bucurie, deveni din nou 
de o paloare cadaverică. 

— Ai dreptate - zise ea - s-ar putea. 

Şi se repezi spre uşă. 

— Ce vreţi să faceţi? o întrebă La Mole. 

— Vreau să mă conving eu însămi dacă eşti aşteptat pe 
coridor. 


— Niciodată, niciodată, pentru că mânia lor se va abate 
asupra voastră! 

— Ce vrei să-i facă unui vlăstar regesc al Franţei? Unei 
soţii şi prințese” de sânge regesc? Iată două motive pentru 
care nu-mi pol. Face nici un rău. 

Regina rosti aceste cuvinte cu atâta demnitate, încât La 
Mole înţelese că n-o pândea nici o primejdie şi că trebuie s- 
o lase să acţioneze cum crede ea de cuviinţă. 

Margareta îl dădu pe La Mole în paza Gillonnei şi lăsă în 
seama înţelepciunii lui, după cum va fi cazul, fie să fugă, fie 
să aştepte întoarcerea ei. O porni apoi pe coridorul care 
printr-o ramificaţie ducea spre bibliotecă şi spre mai mulle 
saloane de recepţie, iar prin alta, ajungea în apartamentele 
regelui, reginei-mame şi la scăriţa secretă ce urca la ducele 
d'Alenqon şi la Henric. Cu toate că era abia ora nouă seara, 
luminile fuseseră stinse şi în afară de o porţiune ceva mai 
luminată, unde coridorul so bifurca, totul era cufundat în 
beznă. Regina Navarei înainta fără şovăială, dar abia 
parcursese o treime din coridor, că auzi nişte şoapte ce 
erau cu atât mai misterioase şi mai înspăimântătoare, cu 
câT. Căutau săjiie înăbuşite. 

Deodată, ca la o poruncă, zgomotul încetă şi peste tot se 
aşternu întunericul; căci lumina, aşa palidă cum era, păru 
că scade şi mai mult. 

Margareta îşi urmă drumul: se îndreptă spre locul plin de 
primejdie, care, dacă exista, acolo era. 

Părea calmă, deşi mâinile încleştate trădau o emoție 
puternică. Pe măsură ce înainta, teribila tăcere creştea şi o 
umbră, ca o mână, ascundea lumina tremurătoare şi 
nesigură. 

Pe neaşteptate, când ajunse în locul unde coridorul se 
bifurca, un bărbat făcu doi paşi înainte, dezvălui un sfeşnic 
de argint poleit, cu ajutorul căruia lumină şi strigă: 

— Uite-l! 

Margareta se pomeni în faţa fratelui ei Carol. În urma lui, 
cu un cordon de mătase în mână, se afla ducele d'Alenqon. 


Mai departe, două umbre se întrezăreau în întuneric, stând 
în picioare una lângă cealaltă, cu lamele spadelor lucind în 
beznă. 

Margareta cuprinse scena dintr-o singură privire. Făcu o 
sforţare supraomenească şi-i răspunse lui Carol. 

— Sire, vreţi să spuneţi „uite-o”! 

Carol făcu un pas înapoi. Ceilalţi rămaseră nemişcaţi. 

— Tu, Margot?! zise el. Unde te duceai la ora asta? 

— La ora asta! se miră Margareta. E chiar aşa de târziu? 

— Te întreb unde te duci? 

— Să caut o carte cu discursurile lui Cicero, pe care cred 
că am lăsat-o la mama. 

— Cum, fără luminare? 

— Credeam că e lumină pe coridor. 

— Şi vii din apartamentul tău? 

— Da. 

Ce faci în seara asta? 

— Îmi pregătesc discursul ce-l voi adresa solilor Poloniei. 
Nu este oare mâine consiliu şi n-am hotărât că discursurile 
tuturor vor fi supuse maiestăţii voastre? 

— Şi nu te ajută nimeni la treaba asta? 

Margareta îşi încordă toate puterile. 

— Da, frăţioare, domnul de La Mole. E un om foarte 
instruit. 

— Atât de instruit - explică ducele d'Alenqon - încât îl 
rugasem ca, după ce terminaţi, soră dragă, să treacă să-mi 
dea nişte sfaturi şi mie, care nu mă pot măsura cu tine. 

— Îl aşteptaţi? întrebă Margareta, cu tonul cel mai firesc. 

— Da - zise ducele d'Alencon - cu nerăbdare. 

— Atunci - făcu Margareta - mă duc să vi-l trimit, 
frăţioare, căci am terminat. 

— Şi cartea? întrebă Carol. 

— O s-o trimit pe Gillonne după ea. 

Cei doi fraţi îşi făcură un semn. 

— Întoarce-te - zise Carol - noi ne continuăm rondul. 

— Rondul?! se miră Margareta. Şi ce căutaţi? 


— Un omuleţ în roşu - rise Carol. Nu ştiai că vine uneori în 
vechiul Luvru un omuleţ în roşu? Fratele meu ducele 
d'Alenqon zice că l-ar fi văzut şi suntem în căutarea lui. 

— Noroc la vânătoare! le ură Margareta. 

Se retrase, aruncând o privire în urma ei. Văzu atunci pe 
un perete al coridorului patru umbre aplecate, care păreau 
că stau la sfat. Ajunse pe dată la uşa "apartamentului ei. 

— Deschide, Gillonne, deschide I Gillonne se supuse. 

Margareta intră degrabă şi-l găsi pe La Mole aşteptând-o 
calm şi hotărât, dar cu spada în mână. 

— Fugi - strigă ea - fugi şi nu mai pierde o clipă! Te 
aşteaptă pe coridor ca să te ucidă! 

— Îmi porunciţi? întrebă La Mole. 

— Da, iţi ordon! Trebuie să ne despărţim, pentru a ne mai 
vedea vreodată. 

Cât timp Margareta lipsise, La Mole legase scara de 
fereastră; încalecă aşadar rama; dar înainte să pună 
piciorul pe prima treaptă, sărută cu gingăşie mâna 
Margaretei. 

— Dacă această scară este o capcană şi mor pentru 
dumneavoastră, Margareta, nu uitaţi de făgăduiala ce mi- 
aţi făcut-o. 

— Nu este o făgăduială, Mole, ci un jurământ. Na te teme. 
Adio! j Şi La Mole, încurajat, se lăsă mai mult să alunece pe 
scara decât să coboare. 

Chiar atunci, cineva bătu la uşă. 

Margareta îl urmări cu privirea pe La Mole în această 
acţiune primejdioasă şi se întoarse abia după ce se 
încredința că pusese piciorul pe pământ. 

— Doamnă - zise Gillonne - doamnă! 

— Ce este? întrebă Margareta. 

— Regele bate la uşă. 

— Deschide! 

Gillonne “se supuse. 

După o aşteptare atât de îndelungată, cei patru pri: ţi îşi 
pie rduseră răbdarea: stăteau acum în prag. 


Carol intră primul. 

Margareta îi ieşi în întâmpinare, cu zâmbetul pe buze. 

Regele se uită repede în jur. 

— Ce cauţi, fră. loare? îl întrebă Margareta. 

— Păi - făcu Carol - caut... caut... ei, drace! îl caut pe 
domnul de La Mole. 

— Domnul de La Mole? 

— Da, unde-i? 

Margareta îl luă pe frate-său de mână şi-l duse la 
fereastră. 

În clipa aceea, doi bărbaţi treceau în goana cailor pe lângă 
turnul de lemn; unul din ei, în semn de adio, îşi dezlegă 
eşarfa şi fâlfâi mătasea albă în bezna nopţii: erau La Mole şi 
Orthon. 

Margareta îi arătă cu degetul lui Carol pe cei doi călăreţi. 

— Ei binE. Ce-nseamnă asia? întrebă regele. 

— Asta înseamnă că ducele d'Alencqon poate să-şi pună 
cingătoarea în buzunar, şi domnii de Anjou şi de Guise 
săbiile în teacă, pentru că domnul de La Mole nu va m3i 
trece prin coridor în astă-noapte - răspunse Margareta, XL 
ATRIZII De când se întorsese la Paris, Henric de Anjou nu 
venise încă să stea de vorbă între patru ochi cu mama sa, 
Caterina, cu toate că, după cum se ştie, era feciorul ei cel 
mai iubit. Pentru el, aceasta nu era o satisfacţie deşartă, 
legată de etichetă, şi cu atât mai puţin un ceremonial care 
nu-i plăcea să-l îndeplinească, ci împlinirea unei datorii, 
deosebit de agreabile pentru acest fiu care, dacă nu-şi 
iubea mama, era cel puţin sigur că ea îl iubea foarte mult. 

În realitate, Caterina îl prefera fără îndoială pe acest fiu 
fie pentru vitejia, fie mai ales pentru frumuseţea lui - căci 
Caterina, în afară de mamă, mai era şi femeie - fie pentru 
că Henric de Anjou, după unele bârfeli de la curte, îi 
amintea florentinei de o epocă fericită, bogată în tainice 
iubiri. 

Dfltr Caterina ştia de întoarcerea ducelui de Anjou la 
Paris, ceea ce Carol al IX-lea n-ar fi aflat dacă din 


întâmplare nu şi-ar fi întâlnit fratele în faţa paâfului 
prinţului de Conde, chiar în clipa când ieşea de acolo. Carol 
nu-l aştepta decât a doua zi şi Henric de Anjou nădăjduia să 
poată scăpa să nu-i dezvăluie cele două țeluri pentru care 
venise cu o zi mai devreme: vizita la frumoasa Maria de 
Cleves, prinţesă de Conde, şi întrevederea cu solii polonezi. 

Despre acest demers, al cărui rost Carol nu-l înţelegea 
prea bine, dorea ducele de Anjou să-i dea explicaţii mamei 
sale; din elE. Cititorul, care ca şi Henric de Navara cu 
siguranţă că i-a tălmăcit greşit sensul, va trage, fireşte, 
foloase. De aceea atunci când Henric de Anjou, cel atât de 
mult aşteptat, intră la mama sa, Caterina - de obicei atât de 
rece şi cumpătată - regina, care de la plecarea fiului ei 
preaiubit nu mai îmbrăţişase cu dragoste decât pe Coligny, 
cel ce fusese ucis în ziua următoare, îl întâmpină acum cu 
braţele deschise pe acest copil, rodul iubirii ei. Il strânse la 
piept cu o afecţiune maternă, de care te întrebai cum de 
mai există” în această inimă împietrită. 

Se îndepărtă apoi de el, * îl privi şi-l sărută din nou. 

— Ah, doamnă - îi spuse el - cum cerul îmi îngăduie 
fericirea de a-mi îmbrăţişa mama fără martori, mângâiaţi-l 
pe omul cel mai nefericit din lume! 

— Vai, Doamne, dragul meu copil! strigă Caterina. Dar ce 
rău ţi s-a întâmplat?. 

— Nimic de care să nu ştii. lubesc şi sunt iubit; numai că 
dragostea asta îmi este nenorocirea. 

— Explică-mi, fiule - îl îndemnă Caterina. 

— Ei, mamă, solii aceştia... plecarea... 

— Da - zise Caterina - solii au venit, plecarea ta se 
apropie. 

— Zorul nu ar fi prea mare, dacă fratele meu n-ar fi atât 
de grăbit, căci mă urăşte, se teme că am să-i stric rosturile 
şi vrea să se descotorosească de mine. 

Caterina zâmbi. 

— Dânducţi un tron, sărman cap încoronat! 


— Vai, mamă, nu-l vreau - reluă Henric, neliniştit - nu 
vreau să plec! Eu, vlăstar al regilor Franţei, crescut în 
obiceiurile cele mai alese, lângă cea mai bună mamă, iubit 
de una din cele mai încântătoare femei din lume, să mă duc 
la capătul pământului, pe nişte meleaguri unde-i mereu 
zăpadă şi să mă sting încet în mijlocul unor bădărani care 
beau de dimineaţa până seara şi îşi preţuiesc regele ca pe 
un butoi, după conţinut! Nu, mamă, nu vreau să plec nici în 
ruptul capului; aş muri! 

— Ia să vedem, Henric - zise Caterina, strângându-i 
amândouă mâinile 4ntr-ale sale -- spune-mi, asta să fie oare 
adevărata cauza? 


Henric îşi plecă ochii, ca şi cum n-ar fi îndrăznit să-i 
mărturisească nici chiar ei, mama lui, ce avea pe inimă. 

— Nu cumva - întrebă Caterina - există o cauză mai puţin 
sentimentală, mai raţională, mai politică? 

— Dragă mamă, nu-i vina mea dacă mi”a rămas gândul 
ăsta în minte şi poate stăruie mai mult decât ar trebui; oare 
nu mi-ai spus chiar tu că zodiacul făcut la naşterea fratelui 
meu Carol îl osândea la o moarte timpurie? 

— Da - recunoscu Caterina - numai că un zodiac poate să 
mintă, fiule. Chiar eu am ajuns acum să doresc ca toate 
zodiacele să fie mincinoase. 

— Dar oare zodiacul lui nu i-a prezis astfel? 

— Zodiacul lui vorbea de un sfert de veac, dar nu pomenea 
dacă era vorba despre viaţă sau despre domnie. 

— Ei bine, scumpă mamă, fă în aşa fel să rămân. Fratele 
meu va împlini în curând douăzeci şi patru de ani; într-un 
an, deci, îi va veni sorocul. 

Caterina rămase adâncită în gânduri. 

— Da, fireşte, ar fi mai bine dacă s-ar putea! 

— Oh, mamă! strigă Henric. Gândeşte-te ce deznădejde 
mă va cuprinde dacă am să-mi dau seama că am schimbat 
coroana Franţei pentru cea a Poloniei! Acolo m-ar frământa 
neîncetat gândul că aş fi putut domni la Luvru, în mijlocul 
acestei curţi elegante şi cultivate, în preajma celei mai bune 
mame din lume, ale cărei sfaturi m-ar fi scutit de atâta 
trudă şi oboseli, căci obişnuită să ducă împreună cu tatăl 
meu o bună parte din povara statului, ar fi binevoit, fără 
îndoială, să o poarte şi cu mine. Ah, mamă! Aş fi fost un 
mare rege! 

— Mai încet, mai încet, scumpul meu copil! spuse Caterina, 
oare nutrise întotdeauna cele mai dulci speranţe într-un 
asemenea viitor. Nu te lăsa pradă desperării! Oare nu te-ai 
gândit la vreun mijloc ca treaba asta să meargă bine? 

— Oh, da, fireşte U Tocmai de aceea m-am întors cu două- 
trei zile mai devreme decât eram aşteptat, lăsându-l totuşi 
pe fratele meu Carol să creadă că o fac pentru doamna de 


Cond6; pe când eu m-am dus în întâmpinarea lui Laşco, cel 
mai de seamă dintre solii polonezi, pe care l-am cunoscut şi 
m-am străduit, la această primă convorbire, să fac tot ce-mi 
stă în putinţă ca să mă urască, şi cred că am izbutit. 

— Ah, copilul meu drag! spuse Caterina. N-ai făcut bine. 
Interesul Franţei trebuie să fie mai presus de măruntele 
tale vrăjbi personale. 

— Mamă este oare în folosul Franţei ca în cazul când i s-ar 
întâmpla vreo nenorocire fratelui meu, pe tron să ajungă 
ducele d'Alengon sau regele Navarei? 

— Oh, regele Navarei, niciodată, niciodată! murmură 
Caterina, pe a cărei frunte se putu citi acum acea nelinişte 
ce-i apărea întotdeauna ca un văl de îngrijorare când se 
pomenea de această problemă. 

— Pe cinstea mea, mamă - adăugă Henric - fratele meu 
ducele d'Alencon nu preţuieşte mai mult şi nici nu te 
iubeşte mai mult. 

— Ei, dar vorbeşte odată - reluă Caterina - ce-a spus 
Laşco? 

— Chiar Laşco a şovăit când l-am îndemnat să se 
grăbească să ceară audienţă. Oh, dac-ar putea scrie în 
Polonia să anuleze alegerea! 

— E o nebunie, fiule, o nebunie... ce a consfințit o dietă 
rămâne sfânt! 

— Mamă dragă, nu s-ar putea să-i facem să înţeleagă pe 
aceşti polonezi că ar fi mai bine să-l primească pe ducele 
d'Alencon în locul meu? 

— Dacă nu-i cu neputinţă, e totuşi foarte greu - răspunse 
Caterina. 

— Nu-i nimic, mamă. Încearcă, străduieşte-te, vorbeşte cu 
regele! Aruncă toată vina pe seama dragostei mele pentru 
doamna de Conde; spune-i că sunt nebun, că mi-am pierdut 
minţile de dragul ei. Din întâmplare, m-a văzut ieşind din 
palatul ducelui împreună cu de Guise, care mă ajuta, ca un 
bun prieten. 


— Da, ca să pună pe picioare Liga. Tu nu vezi asta, dar eu 
o văd. 

— Ba da, ba da, mamă, dar până atunci, mă folosesc de el. 
Nu suntem oare fericiţi atunci când un om ne serveşte 
servindu-se pe el? 

— Şi ce-a zis regele când te-a întâlnit? 

— Am avut impresia că mă crede, atunci când i-am spus că 
numai dragostea m-a făcut să mă întorc la Paris. 

— Nu ţi-a cerut socoteală cum ai petrecut restul nopţii? 

— Ba cia; însă am fost la cină la Nantouillet, unde a n făcut 
un scandal monstru, pentru ca regele să afle şi să-i risipesc 
îndoiala că aş fi putut să fiu în altă parte. 

— Atunci nu ştie de întâlnirea ta cu Laşco? 

— Nu, cu siguranţă că nu. 

— Bine, cu atât mai bine. Voi încerca să-i vorbesc, scumpul 
meu copil; dar ştii prea bine că-i o fire dârză, care n-ascultă 
niciodată de poveţele altora. 

— Vai, mamă, dragă mamă, ce fericire nespusă dac-aş 
rămâne şi te-aş iubi şi mai mult decât aşa ceva e cu putinţă! 

— Dacă rămâi ai să fii trimis clin nou la război. 

— Oh, prea puţin îmi pasă, numai să nu părăsesc Franţa! 

— Ai putea fi omorât. 

— Mamă, <nu se “moare de răni... ci de durere, de plictis 
se moare. Dar Carol n-o să-mi îngăduie niciodată să rămân; 
mă urâăşte. 

— "Te pizmuieşte, preafrumosul meu viteaz. O ştiu toţi. De 
ce eşti atât de brav şi de dăruit de natură? De ce, când n-ai 
împlinit nici douăzeci de ani, ai câştigat bătălii ca Alexandru 
şi ca Cezar? Deocamdată, însă, să nu afle încă nimeni, caută 
să pari resemnat şi să-i intri în voie regelui. Astăzi se 
întruneşte consiliul de coroană pentru a citi şi discuta 
discursurile care vor fi rostite la ceremonie; poartă-te ca un 
adevărat rege al Poloniei şi lasă pe seama mea restul. Dar, 
mă ţineam să te întreb, cum ţi-a mers expediţia de aseară? 

— Nu a izbutit, mamă; curtezanul fusese prevenit şi şi-a 
luat zborul pe o fereastră. 


— O să aflu eu îintr-o bună zi cine-i duhul rău care pune 
beţe-n roate tuturor planurilor mele. Deocamdată, mu ştiu 
sigur... clar vai şi amar de el... 

— Atunci, mamă?... „puse ducele de Anjou. 

— Lasă-mă pe mine să descurc treaba asta - şi-i sărută 
drăgăstoasă ochii, împingându-l apoi afară din cameră. 

Nu trecu mult, şi prinţesele din suită veniră la regină. 
Carol era bine dispus, căci îndrăzneala surorii sale Margot 
mai mult îl înveselise decât îl supărase; iar lui La Mole nu-i 
purta nici o pică; îl aşteptase pe coridor cu oarecare 
însufleţire, numai pentru că era un soi de vânătoare cu 
pândă. 

Ducele d'Alenqon, dimpotrivă, era foarte preocupat. 
Pornirea ce-o avea dintotdeauna împotriva lui La Mole se 
schimbase în ură când aflase că este iubit de sora sa, 
Margareta era visătoare, dar cu ochii în patru, căci trebuia 
în orice clipă să-şi aducă aminte şi să supravegheze. 

Solii polonezi trimiseseră textul discursurilor pe care 
urmau să le rostească. 

Margareta, căreia nu i se pomenise nimic despre cele 
petrecute în ajun, de parcă nici nu s-ar fi întâmplat nimic, 
citi discursurile, şi fiecare, în afară de Carol, îşi spuse 
părerea. Carol o lăsă pe Margareta să răspundă cum voia 
ea. El făcu o seamă de obiecţii în ce priveşte termenii 
folosiţi în discursul lui de către ducele d'Alencon; cât despre 
cel al lui Henric de Anjou, vădi mai mult decât rea voinţă: se 
înverşună să-l corecteze şi să-i găsească pretutindeni 
greşeli. 

Acest consiliu de coroană, fără a dezlănţui vreo ceartă, 
izbuti să învenineze spiritele. 

Henric de Anjou, care trebuia să-şi refacă discursul 
aproape în întregime, plecă spre a se pune pe treabă. 
Margareta, care nu mai aflase nici o veste de îa regele 
Navarei, în afară de cea care ajunsese la ea spărgându-i 
geamurile de la cameră, se duse acasă cu speranja că elva 
veni s-o vadă. 


Ducele d'Alenqon, care citise şovăirea în ochii fratelui său, 
ducele de Anjou, şi surprinsese un schimb de priviri pline 
de înţeles între acesta şi Caterina, se retrase ca să 
reflecteze dacă nu cumva pun la cale vreo nouă intrigă. 

În sfârşit, Carol tocmai se pregătea să meargă la atelierul 
său de fierărie, unde voia să-şi ascută o suliță făcută chiar 
de mâna lui, când Caterina îl opri. 

Carol, care bănuia că maică-sa se va ridica într-un fel 
împotriva hotărârilor sale, se opri şi se uită la ea ţintă. 

— Mă rog - spuse el - mai ai ceva? 

— Încă un cuvânt, sire. L-am uitat şi totuşi acest cuviânt 
are oarecare importanţă. În ce zi va avea loc solemnitatea? 

— Ah, da, mamă, ai dreptate - o aprobă regele, aşezându- 
se din nou. Să mai stăm puţin de vorbă. Când ai vrea să 
fixăm data? 

— Am crezut - răspunse Caterina - că tăcerea maiestăţii 
voastre, aparenta uitare are un tâlc şi e adânc chibzuită. 

— Nu, mamă - zise Carol - de ce? 

— Pentru că - adăugă Caterina cu un glas foarte blând - 
mi se pare, fiule, că nu trebuie să le arătăm polonezilor că 
suntem ahtiaţi după coroana lor. 

— Dimpotrivă, mamă - răspunse Carol - ei au venit în marş 
forţat de la Varşovia până aici în cea mai mare grabă. Deci, 
la cinstea care ne-au făcut-o răspundem cu cinste. 

— Maiestatea voastră ar putea avea dreptate într-un fel, 
iar eu într-altul. Părerea voastră este deci ca solemnitatea 
să aibă loc cât mai curând? 

— Pe legea mea, mamă, aşa-i! Nu asta era şi părerea 
dumitale? 

— Ştii prea bine că părerile mele au căutat mai presus de 
toate să contribuie la gloria ta; aşadar, îţi spun că această 
grabă mă tem că ar putea fi folosită spre a fi învinuit că în 
felul acesta vrei să economiseşti curţii Franţei cheltuielile 
făcute de un frate care, însă, cu siguranţă, le răscumpără 
prin vitejia şi devotamentul lui. 


— Mamă - zise Carol - la plecarea lui din Franţa îi voi 
înzestra cu atâtea bogății, încât nimeni nu va îndrăzni nici 
măcar să gândească ceea ce te temi tu că se va spune. 

— Atunci - zise Caterina - mă supun, pentru că îmi 
răspunzi atât de limpede la fiecare din temerile mele... Dar 
pentru a primi pe solii acestui popor de războinici, care 
judecă puterea unui stat după aparenţe, trebuie o 
desfăşurare măreaţă de trupe şi cele din Ile-de-France nu 
cred că sunt de ajuns... * 

— lartă-mă, mamă, dar am fost prevăazător şi am luat din 
timp măsurile necesare. Am rechemat două batalioane din 
Normandia şi unul din Guyenne; compania mea de arcaşi s- 
a înapoiat ieri din Bretania, detaşamentele de cavalerie 
uşoară împrăştiate în Turena vor sosi mâine în cursul zilei 
la Paris; aşadar, deşi se crede că dispun numai de patru 
regimente, voi avea douăzeci de mii de oameni gata de 
paradă. 

— Ah, ah! făcu Caterina mirată. Atunci nu-ţi mai lipseşte 
decât un singur lucru, dar şi acesta va putea fi V găsit. 

— Care? 

— Banii. Mi se pare că nu ai prea mulţi. 

— Dimpotrivă, doamnă, dimpotrivă! exclamă Carol. Am un 
milion patru sute de mii de scuzi la Bastilia; caseta mea 
personală mi-a trimis zilele trecute opt sute de mii de scuzi 
pe care i-am ascuns în pivnițele Luvrului şi, la caz de 
nevoie, Nantouillet îmi mai ţine la dispoziţie încă trei sute 
de mii de scuzi. 

Caterina tresări. Până atunci îl ştiuse pe Carol un om 
violent şi impulsiv, dar niciodată prevăzător. 

— Aşadar - spuse ea - maiestatea voastră are grijă de 
toate. Asta-i minunat, şi dacă s-ar grăbi puţin croitorii, 
brodezele şi giuvaergiii, maiestatea voastră ar putea fixa 
data solemnităţii înainte de şase săptămâni. 

— Şase săptămâni! strigă Carol. Croitorii, brodezele şi 
giuvaergiii s-au pus pe lucru din ziua când am aflat de 
numirea fratelui meu, scumpa mea mamă. La nevoie, ar 


putea fi gata şi astăzi; dar cu siguranţă că totul va fi 
pregătit în trei sau patru zile. 

— Oh! murmură Caterina. Eşti mai grăbit decât îmi 
închipuiam, fiul meu. 

— Cinste pentru cinste! Ţi-am spus doar! 

— Bine. Aşadar, această cinste adusă curţii Franţei te 
măguleşte, nu-i aşa? 

— Fireşte. 

— Şi vrei, mai presus de toate, să fie înscăunat pe tronul 
Poloniei un principe francez? 

— Da, ăsta-i adevărul. 

— Atunci înseamnă că faptul te interesează şi nu omul şi 
deci oricine ar domni acolo... tf - De loc, de loc, mamă! La 
naiba! Ce-am hotărât e bun hotărât. Polonezii au ales bine. 
Oamenii ăştia sunt dibaci şi puternici. O naţiune militară de 
soldaţi îşi alege de rege pe un comandant de oşti, e firesc, 
ce dracu! Ducele de Anjou le e pe plac, viteazul de la Jarnac 
şi de la Moncontour le vine ca o mănuşă. Pe cine ai vrea să 
le trimit? Pe dubele d'Alencon? Un fricos! Frumoasă părere 
şi-ar face despre casa de Valois!... D'Alencon!... Ar fugi când 
i-ar şuiera primul glonţ la ureche. Pe când Henric de Anjou 
e un adevărat luptător, mereu cu spada în mână, totdeauna 
primul în focul luptei, pe jos sau călarE. Îndrăzneţ, nu 
glumă! împunge, împunge, zdrobeşte, omoară! Ah, e cineva 
fratele meu de Anjou! Viteaz, îi va conduce la bătălii de 
dimineaţă până seara, câte zile are anul. E adevărat că nu 
ştie să bea; dar îi va duce la moarte! Acolo se va simţi în 
apele lui drăguţul de Henric! Haide, haide! Pe câmpul de 
bătălie! Bravo, trompeţi, toboşari! Trăiască regele! Trăiască 
învingătorul! Trăiască generalul! Va fi proclamat imperator 
de trei ori pe an! Va fi minunat pentru curtea regală a 
Franţei şi pentru cinstea casei de Valois! Va fi poate ucis, 
dar... pe legea mea... ce moarte măreaţă! 

Caterina se înfioră şi un fulger ţâşni din ochii ei. 

— Spune mai bine - strigă ea - că vrei să-l îndepărtezi pe 
Henric de Anjou, mărturiseşte că nu-ţi iubeşti fratele! 


— Ha-ha-ha! izbucni Carol într-un râs nervos. Ai ghicit, ai 
ghicit chiar şi dumneata că vreau să-l îndepărtez? Ai ghicit 
că nu-l iubesc? Ei şi dacă ar fi aşa? Să-l iubesc! La urma 
urmei, de ce l-aş iubi? Ha-ha-ha! Vrei să glumeşti? 

Şi pe când vorbea, obrajii lui palizi se îmbujorau tot mai 
tare. 

— Dar el mă iubeşte? continuă regele. Dumneata mă 
iubeşti? în afară de câinii mei, de Marie Touchet şi de doica 
mea nu mă iubesc decât pe mine, auzi, doamnă? Şi nu-l 
împiedic pe fratele meu să gândească la fel. 

— Sire - vorbi Caterina, însufleţindu-se la rândul ei în faţa 
acestor mărturisiri atât de sincere - dă-mi voie să-mi 
deschid şi eu sufletul. Te porţi ca un rege slab, ca un 
monarh rău povăţuit; îţi izgoneşti pe cel de-al doilea frate, 
sprijinul firesc al tronului, pe cel care este întru totul demn 
să te urmeze dacă ţi se întâmplă o nenorocire; aşadar, iţi 
laşi coroana la voia întâmplării! Pentru că d'Alencon, după 
cum ai spus, este prea tânăr, nevrednic, nevolnic şi mai 
mult decât atât, fricos!... lar bearnezul pândeşte din 
umbră... 

— Ei, drace! strigă Carol. Ce” mi pasă ce-O. Să fie după 
moartea mea? Bearnezul pândeşte în umbra fratelui meu? 
La naiba!... Cu atât mai bine. Spuneam că nu iubesc pe 
nimeni... dar mă înşelaM. Îl iubesc pe Henriot; da, mi-e 
drag bunul Henriot; are o fire deschisă, o mână caldă, pe 
când în jurul meu nu văd decât priviri prefăcute şi nu string 
decât mâini de gheaţă. EI, cel puţin, nu m-ar trăda, aş putea 
pune mâna în foc. De altfel, îi datorez despăgubire: marna 
lui a fost otrăvită, bietul băiat! De către unii din familia mea, 
după câte am auzit. Cât despre mine, sunt sănătos. Dar 
dacă m-aş îmbolnăvi, l-aş chema şi n-aş vrea să mă 
părăsească o clipă, şi n-aş primi nimic decât din mâna lui, 
iar dac-ar fi să mor, l-aş face rege al Franţei şi Navarei... Şi 
ăsta, în loc să râdă la moartea mea, aşa cum ar face fraţii 
mei, pe sutana papii, ar plânge, sau cel puţin s-ar preface 
că plânge. 


Caterina ar fi fost mai puţin îngrozită dacă trăsnetul ar fi 
căzut la picioarele ei în clipa aceea. Rămase încremenită, îl 
privi cu ochii rătăciţi pe Carol şi abia după un timp izbucni: 

— Henric de Navara! Henric de Navara, rege al Franţel. 
În locul copiilor mei! Ah, Sfântă Fecioară! O să vedem noi! 
Aşadar, ăsta ţi-era țelul când voiai să-l îndepărtezi pe fiul 
meu? 

— Pe fiul dumitale... şi, mă rog, eu ce sunt atunci? Un fiu 
de lupoaică, ca Romulus? strigă Carol tremurând de minie 
şi cu ochii scânteietori ca văpăile de foc. Fiul dumitale! Ai 
dreptate, regele Franţei nu-ţi este fiu, regele Franţei nu are 
fraţi, regele Franţei nu are mamă, regele Franţei nu are 
decât supuşi. Regele Franţei n-are voie să simtă ca toţi 
oamenii, el trebuie să poruncească numai. Şi dacă se 
lipseşte de dragoste, vrea cel puţin să fie ascultat! 

— Sire, ai înţeles greşit vorbele mele: i-am spus fiu aceluia 
care e pe punctul să mă părăsească. Îl iubesc acum pe el 
mai mult pentru că mi-e teamă să nu-l pierd. E oare o crimă 
ca o mamă să dorească să nu fie părăsită de fiul ei? 

— Şi eu îţi spun că o să te părăsească, că o să plece din 
Franţa, că o să se ducă în Polonia, şi asta de azi în două zile; 
şi dacă mai spui o singură vorbă, pleacă chiar mâine; şi 
dacă nu-ţi pleci fruntea şi nu încetezi să mă mai fulgeri cu 
privirea, îl sugrum chiar în seara asta, aşa cum ai încercat 
dumneata să faci cu amantul fiicei dumitale. Numai că 
treaba asta am s-o duc până La capăt, şi n-o să-mi mai 
scape, cum ne-a scăpat La Mole. 

În faţa acestei ameninţări, Caterina plecă fruntea; dar 
aproape în aceeaşi clipă i se uită iarăşi în ochi. 

— Ah, bietul meu copil! Fratele tău vrea să te ucidă. Ei 
bine, fii liniştit, mama o să te ocrotească! 

— Ah! Mă înfrunţi! strigă Carol... Ei bine, pe sângele lui 
Crist, o să moară, nu deseară, nu peste o oră; acum, pe loc! 
Ah, daţi-mi o armă! Un pumnal! Un cuţit!... Ah! 

Şi Carol, după ce se uită zadarnic în jur ca să găsească ce 
căuta, zări pumnalul pe care maică-sa îl purta la centură, se 


năpusti asupra lui, îl smulse din teaca de piele încrustată cu 
argint şi dădu buzna afară din cameră, ca să-l înjunghie pe 
Henric de Anjou, oriunde l-ar fi găsit. Ajungând însă în sala 
de aşteptare, puterile, care îi fuseseră puse peste măsură la 
încercare, îl părăsiră deodată: întinse braţul, lăsă să-i cadă 
pumnalul, care se înfipse în podea, scoase un strigăt jalnic, 
se încovoie şi se rostogoli pe jos. 

În aceeaşi clipă, sângele îi ţâşni puternic pe gură şi pe nas. 

— Isuse! strigă el. Mă omoară! Ajutor! Ajutor! 

Caterina, care venise în urma lui, îl văzu căzând; o clipă, 
se uită La el nepăsătoare şi nemişcată; apoi, venindu-şi în 
fire, nu din dragoste de mamă, ci pentru că îşi dădea seama 
de gravitatea situaţiei, deschise uşa şi strigă: 

— Regelui i s-a făcut rău! Ajutor! Ajutor! 

La auzul acestor strigăte, O puzderie de servitori, ofiţeri şi 
curteni dădură foga în jurul tânărului rege. Dar înaintea 
tuturor se repezi o femeie, care, dându-i în lături pe cei 
care priveau, îl ridică pe Carol, al cărui chip avea o paloare 
cadaverică. 

— Mă omoară, doică, mă omoară - murmură regele, 
scăldat în năduşeală şi în sânge. 

— Te omoară, iubitul meu Carol! Cine îndrăzneşte? 

Strigă femeia, privind atât de aprig pe toţi cei din jur, încât 
chiar Caterina se dădu înapoi. 

Carol suspină 'uşor şi leşină de-a binelea. 

— Ah, regele s-a îmbolnăvit rău! exclamă medicul 
Ambroise Pare, care fu chemat fără întârziere. 

— Acum, de voie, de nevoie - îşi zise neînduplecata 
Caterina - va fi obligat să amâne solemnitatea. 

Şi-l părăsi pe rege, pentru a se duce să-l întâlnească pe cel 
de-al doilea fiu al ei, cşre aştepta îngrijorat în capelă 
rezultatul acestei convorbiri atât de însemnată pentru el. 

XLI ZODIACUL leşind din capelă, unde îi povestise lui 
Henric de Anjou cele petrecute, Caterina, îl găsi pe Rene în 
camera ei. 


Regina şi astrologul se întâlneau pentru prima oară după 
vizita pe care Caterina i-o făcuse la prăvălioara lui din Pont 
Saint-Michel; dar în ajun regina îi scrisese, iar acum îi 
aducea chiar el răspunsul. 

— Ei bine, l-ai văzut? îl întrebă regina. 

— Da. 

— Cum se simte? 

— Mai degrabă bine decât rău. 

— Şi poate vorbi? 

— Nu, spada a pătruns prin laringe. 

— Îţi poruncesc atunci să-l pui să scrie. 

— Am încercat; şi-aâncordat toate puterile ca să scrie; dar 
mina n-a putut să smângălească decât două slove, aproape 
neciteţe, şi după aceea a leşinat; vâna jugulara s-a deschis 
şi din pricina sângelui pierdut, este sleit de puteri. 

— Ai văzut slovele? 

— Ilată-le! 

Rene scoase o hârtie din buzunar şi i-o dădu Caterinei, 
care o despături în grabă. 

— Un M şi un 0... - spuse ea. Să fie lotuşi acest La Mole şi 
Margareta să ii jucat o comedie numai pentru a înlătura 
bănuielile? 

— Doamnă - zise Rene - dac-aş îndrăzni să-mi spun 
părerea într-o chestiune în care maiestatea voastră nu şi-a 
precizat-o încă, aş afirma că-l cred pe domnul de La Mole 
prea îndrăgostit pentru a lua politica în serios. 

— Crezi? 

— Da, este prea îndrăgostit de regina Navarei, pentru a-l 
sluji cu devotament pe rege, căci nu există dra goste 
adevărată fără gelozie. 

— Crezi că dragostea i-a sucit capul? 

— Da, sunt sigur. 

— Ţi-a cerut ajutorul? 

— Da. 

— A vrut vreo băutură, vreun filtru? 

— Nu, ne-am folosit doar de păpuşa de ceară. 


— Cea înţepată în inimă? 

— Şi mai ai păpuşa? 

— Da. 

— E la tine? 

— Da. 

— Ar fi ciudat ca aceste practici cabalistice să aibă într- 
adevăr efectul care li se atribuie. 

— Maiestatea voastră este mai în măsură ca mine să 
aprecieze. 

— Regina Navarei îl iubeşte pe domnul de La Mole? 

— Îl iubeşte atât de mult, încât şi-ar pune şi capul în joc 
pentru el. leri l-a scăpat de la moarte cu preţul onoarei şi 
vieţii ei. Vedeţi, doamnă, şi totuşi vă îndoiţi mereu! 

— De ce? 

— De puterea ştiinţei. 

— Da, pentru că ştiinţa m-a trădat - spuse Caterina, 
uitându-se ţintă la Rene, *care îi înfrunta privirea. 

— În ce împrejurare? 

— Oh, ştii bine la ce mă gândesc; doar dacă e de vină 
învățatul, şi nu ştiinţa! 

— Nu ştiu ce vreţi să spuneţi, doamnă - răspunse 
florentinul. 

— Ascultă, Rene, parfumurile dumitale şi-au pierdut 
mireasma? 

— Nu, doamnă, nu atunci când sunt întrebuințate de mine; 
dar se poate ca trecând prin mina altora... 

Caterina zâmbi şi clătină din cap. 

— Balsamul dumitale a făcut minuni, Rene - îi spuse ea - şi 
doamna de Sauve are buzele mai fragede şi mai rumene ca 
niciodată. 

— Nu datorită balsamului meu, căci baroana de Sauve, 
slujindu-se de dreptul pe care-l are orice femeie frumoasă 
de a fi capricioasă, nu mi-a pomenit de el; cât despre mine, 
ascultând sfatul maiestăţii voastre, am socotit potrivit să nu 
i-l mai trimit. Aşadar, toate cutiile mai sunt la mine acasă, 


aşa cum le-aţi lăsat. Doar una a dispărut şi nu-i dau de 
urmă. Nu ştiu cine o fi luat-o şi ce-o fi vrut să facă cu ea. 

— Bine, Rene - spuse Caterina - despre asta o să vorbim 
poate mai târziu; deocamdată să discutăm despre altceva. 

— Vă ascult, doamnă. 

— De ce ai nevoie ca să poţi stabili durata probabilă a vieţii 
cuiva? 

— Mai întâi, să-i cunosc ziua naşterii, vârsta şi în e zodie s- 
a născut. 

— Altceva? 

— Să am puţin sânge şi câteva şuviţe din părul acestei 
persoane. 

— Şi dacă-ţi aduc sângele, câteva şuviţe de păr, dacă-ţi 
spun în ce zodie s-a născut, vârsta şi ziua, poţi să-mi spui 
data probabilă a morţii? 

— Da, cu o aproximaţie de câteva zile. 

— Bine. Am şuviţele de păr şi o să am şi puţin sânge. 

— Persoana s-a născut ziua sau noaptea? 

— La cinci şi douăzeci şi trei de minute, seara. 

— Veniţi mâine la cinci la mine; experienţa trebuie făcută 
exact la ora când s-a născut. 

— Bine - făcu Caterina - vom veni. 

Rene salută şi ieşi fără să arate că băgase de seamă acel 
„vom Veni* care dovedea că, în ciuda obiceiului, de astă 
dată Caterina nu intenţiona să vină singură. 

A doua zi, în zori, Caterina trecu pe la fiul ei. Pe la miezul 
nopţii se interesase de starea lui şi aflase că maesirul 
Ambroise Pare îl îngrijea şi se pregătea să-i ia sânge, dacă 
nervozitatea bolnavului nu contenea. 

Tresărind din somn şi palid din pricina sângelui pierdut, 
Carol dormea pe umărul credincioasei lui doici, care, 
rezemată de pat, nu se mişcase de trei ceasuri, de frică să 
nu tulbure odihna iubitului ei copil. 

Când şi când, o spumă se ivea în colţul buzelor bolnavului 
şi doica o ştergea cu o batistă fină, brodată. La căpătâi se 
găsea o batistă mânjită de pete mari de sânge. 


O clipită, Caterinei îi trecu prin minte să ia batista, dar se 
răzgândi, socotind că sângele amestecat cu salivă nu avea 
aceeaşi valoare; o întrebă deci pe doică dacă medicul îi 
luase sânge fiului ei, aşa cum îi spusese că are de gând. 
Doica îi răspunse că da, explicându-i că regele pierduse atât 
de mult sânge încât leşinase de două ori. 

Regina mamă, care avea unele cunoştinţe de medicină, ca 
orice prinţesă din acea vreme, ceru să vadă sângele; nimic 
mai uşor, căci medicul dăduse dispoziţii să fie păstrat 
pentru a-l cerceta. 

Se afla într-un lighean în camera alăturată. Caterina se 
duse acolo spre a-l examina şi umplu cu sânge o sticluţă pe 
care o adusese cu ea în acest scop; se întoarse apoi, 
ascunzându-şi în buzunare degetele, care ar fi trădat 
profanarea pe care o săvârşise. 

Tocmai când trecea pragul camerei, Carol deschise ochii şi 
o văzu pe mama sa. Ca prin vis îşi aminti tot necazul pe care 
i-l pricinuise. 

— Ah, dumneata eşti, doamnă? exclamă el. Ei bine, 
înştiinţează pe preaiubitul dumitale fiu, pe Henric de Anjou, 
că solemnitatea va avea loc mâine. 

— Dragul meu Carol, o să aibă loc când ai să vrei. Acum 
linişteşte-te şi dormi. 

Carol, ca şi cum i-aifi ascultat sfatul, închise ochii; şi 
Caterina, care rostise aceste cuvinte într-o doară - aşa cum 
mângâi un copil sau un bolnav - ieşi din cameră. (Dar Carol, 
clupă ce auzi uşa închizându-se în urma ei, se ridică pe 
neaşteptate şi, cu glasul înăbuşit $ de suferinţa care-l 
chinuia, strigă: 

— Cancelarul! Sigiliile, curtenii!... Să vină toţi! Doica 
încercă, plină de tandreţe autoritară, să rezeme iar capul 
regelui pe umărul ei şi să-l facă să adoarmă din nou, 
legănându-l ca pe vremuri, când era copil. 

— Nu, nu, doică, n-am să mai dorm! Cheamă curtenii, 
vreau să lucrez în dimineaţa asta! 


Când Carol vorbea astfel, trebuia să te supui; chiar şi 
doica care se bucura de anumite privilegii consfinţite de 
regescul ei fecior, nu îndrăznea să i se împotrivească. Cei 
chemaţi de rege veniră şi hotărâră ca solemnitatea să aibă 
loc nu a doua zi, căci era cu neputinţă, ci peste cinci zile. 

Între timp, la ora hotărâtă, cam pe la cinci, regina mamă şi 
ducele de Anjou se duseră la Rene care, înştiinţat, după 
cum ştim, de venirea lor, pregătise totul, pentru şedinţa 
misterioasă. 

În camera din dreapta, destinată sacrificiilor, în văpăile 
unui foc jucăuş, se împroşca o lamă de oţel, pe ale cărei 
desene capricioase urma să fie desluşite împrejurările vieţii 
celui căruia i se cerceta soarta; pe altar era pregătită 
cartea ursitei, iar în timpul nopţii Rene profitase de cerul 
senin şi studiase mersul şi poziţia constelaţiilor. 

Henric de Anjou intră primul; îşi pusese perucă, chipul îi 
era acoperit de o mască, iar o largă mantie îi desăvârşea 
deghizarea. Mama lui îl urma şi, dacă n-ar fi ştiut dinainte 
că cel ce o aştepta era fiul ei, cu siguranţă că nici ea nu l-ar 
fi recunoscut. 

Caterina îşi scoase masca; dimpotrivă, ducele de Anjou şi-o 
păstră. 

— Ai cercetat astă-noapte zodiile? întrebă Caterina. 

— Da, doamnă - răspunse Rene - iar aştrii mi-au şi lămurit 
trecutul. Persoana despre care m-aţi întrebat are, ca toţi cei 
născuţi sub semnul racului, inima arzătoare f-i o mândrie 
fără pereche. E puternic; a trăit aproape un sfert de veac, 
cerul i-a dăruit acum măriri şi bogăţie. Aşa este, doamnă? 

— Se prea poate - spuse Caterina. 

— Aveţi şuviţele de păr şi sângele? 

— lată-le. 

Şi Caterina îi dădu necromantului o buclă de culoare 
roşiatică, ca de fiară sălbatică, şi o sticluţă cu sânge. 

Rene luă sticluţa, o scutură pentru a amesteca bine 
conţinutul şi lăsă să cadă pe lama înroşită o picătură mare 


din această sevă a vieţii, care într-o clipă sfârâi şi se întinse, 
formând nişte desene fantastice. 

— Oh, doamnă! strigă Rene. Li văd zbătându-se în dureri 
îngrozitoarE. Îl auziţi cum se văietă, cum cheamă în ajutor? 
Vedeţi cum totul se preface în sânge în jurul lui? Vedeţi, în 
sfârşit, cum în preajma patului de moarte se pregătesc 
lupte mari? Observaţi sulițe, săbii? 

— O să ţină mult? întrebă Caterina adine tulburată, 
oprindu-l cu mâna pe Henric de Anjou, care se aplecă 
asupra focului cu o curiozitate nestăvilită. 

Rene se apropie de altar şi îngână cu atâta foc şi credinţă 
o rugă cabalistică, încât vinele tâmplelor i se umflară; se 
zbuciuma ca un proroc, sau ca acele preotese antice, ale 
căror spasme nervoase le urmăresc până la moarte. 

În sfârşit, se ridică şi anunţă că totul era pregătit, luă într- 
o mână sticluţa plină încă pe trei sferturi, iar în cealaltă 
bucla de păr; apoi, spunându-i Caterinei să deschidă cartea 
la întâmplare şi să citească primul rând ce-i va cădea sub 
ochi, turnă pe tăiş tot sângele şi aruncă în foc părul, 
mormăind nişte cuvinte cabalistice în limba ebraică, pe care 
nici el nu le înţelegea. 

Ducele de Anjou şi Caterina văzură pe dată cum se 
conturează pe lama de oţel o figură albă, ce aducea cu un 
cadavru înfăşurat în giulgiu. 

O altă figură, care părea a fi a unei femei, se aplecă 
deasupra primel. În aceeaşi clipă, părul se aprinse 
producând o singură văpaie, clară, jucăuşă şi ascuţită ca o 
limbă roşie. 

— Un an! strigă Rene. Nu va trece nici un an şi acest 
bărbat va muri şi numai o singură femeie îl va plânge. Ba 
nu, la capătul lamei se mai află o femeie, care ţine un copil 
în braţe! * 

Caterina se uită cu înţeles la fiul ei, şi deşi îi era mamă, 
părea că-l întreabă cine sunt cele două femei. 

Dar de-abia Rene terminase aceste cuvinte, că lama de 
oţel se făcu la loc albă; încetul cu încetul totul dispăru. 


Atunci Caterina deschise cartea la întâmplare şi citi, cu 
glas puternic, fără să-şi poată ascunde totuşi tulburarea, 
distihul următor: Aşa pierit-a cel de care-ţi era teamă, Mai 
curând, prea curând, căci n-a băgat de seamă. 

O adfnci tăcere se aşternu un timp în jurul focului. 

— Şi pentru cel care-l ştii - întrebă Caterina - ce ţi-a spus 
zodiacul pentru luna asta? 

— Înfloritor ca întotdeauna, doamnă. Afară de cazul că 
soarta lui este răsturnată de o luptă pe viaţă şi pe moarte 
între zei, altminteri, viitorul aparţine acestui om. Totuşi... 

— Totuşi, ce? 

— Una din stelele zodiacului său a rămas, în timpul 
cercetărilor mele, ascunsă sub un nor negru. 

— Ah: exclamă Caterina. Un nor negru... Va să zică e vreo 
speranţă? 

— De cine vorbiţi, doamnă.? întrebă ducele de Anjou. 

Caterina îl trase pe fiul ei departe de lumina focului, şi îi 
vorbi în şoaptă. 

În acest timp, Ren€ îngenunchiase şi la lumina flăcării 
scurse în palmă ultima picătură de sânge ce mai rămăsese 
în fundul sticluţei, exclamând: 

— Ciudată contrazicere, care dovedeşte rit de şubrede 
sunt mărturiile ştiinţei obişnuite, pe care o practică oamenii 
de rând! Oricare altul, în afară de mine, un medic, un 
savant, chiar maestrul Ambroise Pare, ar zice că acest 
sânge este foarte curat, foarte bun, plin de viaţă şi de seve 
hrănitoare, făgăduind o viaţă îndelungată trupului căruia îi 
aparţine; şi totuşi această vigoare trebuie să piardă curând, 
această viaţă se va stinge mai înainte de a se împlini anul. 

La auzul acestor cuvinte, Caterina şi Henric de Anjou se 
întoarseră spre el, ascultându-l. Ochii prinţului seânteiară 
de sub mască. 

— Ah! adăugă RenE. Învăţaţilor de rând nu le aparţine 
decât prezentul; pe când nouă ne aparţin trecutul şi 
viitorul. 


— Aşadar, crezi mai departe că va muri înainte de un an? îl 
întrebă Caterina. 

— Sunt tot atât de sigur cum sunt că ne aflăm aici trei 
fiinţe vii, care într-o bună zi se vor odihni la rândul lor într- 
un COŞCiug. 

— Totuşi, spuneai eă sângele-i curat şi sănătos, spuneai că 
acest sânge vesteşte o viaţă îndelungată? 

— Da, dacă toate şi-ar urma făgaşul lor firesc. Dar care nu- 
i posibil ca un accident... 

— Ah! Da, da, auzi, un accident! îi zise Caterina lui Henric. 

— Vai - murmură acesta - un motiv în plus ca să rămân! 

— Oh! Cât despre asta, nu te mai gândi, e cu neputinţă! 

După aceea, Henric de Anjou se întoarse spre Rene: 

— Mulţumesc spuse tânărui, schimbându-şi vocea - 
mulţumesc. la această pungă! 

— Să mergem, conte - zise Caterina, dând într-adins fiului 
ei acest titlu pentru a înşela presupunerile lui Rene. 

Plecară. 

— Oh, mamă, vezi - spuse Henric - un accident... Şi dacă 
se întâmplă, n-am să fiu aici; o să fiu la patru sute de 
leghe... 

— Patru sute de leghe le faci îân opt zile, fiule. 

— Da, dar cine poate şti dacă de acolo o să mă lase să 
plec! Dac-aş putea să aştept, scumpa mea mamă! 

— Cine ştie? glăsui Caterina. Accidentul despre care 
pomenea Rene n-o fi acela ce îl ţintuieşte pe rege de ieri pe 
patul de suferinţă? Ascultă-mă, copilul meu, întoarce-te 
acasă; cât despre mine, voi intra prin portiţa mănăstirii 
Augustinilor; sunt aşteptată acolo de curtenii mei. Du-te, 
Henric, du-tE. Şi fereşte-te să-l scoţi clin fire pe fratele tău, 
dac$-l întâlneşti. 

XLII MĂRTURISIRI Când ducele de Anjou se înapoie la 
Luvru, află în primul rând că primirea solemnă a solilor 
fusese fixată peste cinci zile. Croitorii şi giuvaergiii LI 
aţteptau pe prinţ cu haine strălucitoare şi găteli minunate, 
pe care regele le comandase pentru el. 


Pe când acesta le încerca, atât de mânios încât i se 
umeziseră ochii, Henric de Navara se bucura nespus 
privind un minunat colier de smaralde, o spadă cu mânerul 
de aur şi un inel de preţ, pe care Carol i le trimisese chiar în 
dimineaţa aceea. 

Ducele d'Alencon tocmai primise o scrisoare şi se închisese 
în camera lui ca s-o poată citi în tihnă. 

Cât despre Coconnas, îşi căuta pretutindeni prietenul. 

Cum e lesne de înţeles, peste noapte Coconnas nu se 
arătase prea mirat de lipsa iui La Mole; când însă se lumină 
de ziuă, începu să-l cuprindă o oarecare nelinişte; se duse 
deci să-şi caute prietenul, pornind pe urmele iui, mai întâi 
pe la hanul „Sub cerul liber”, apoi la casa din strada Cloche- 
Percee, pentru ca de aici să dea o raită prin strada Tizon, şi 
apoi pe la podul Saint-Michel, de unde se întoarse la Luvru. 

Aceste cercetări ale lui erau făcute cu un ton când 
original, când plin de pretenţii, lucru uşor de înţeles când 
ştim ce fire anapoda avea Coconnas; aşa că se iscă o ceartă 
între el şi trei curteni, care se termină, după obiceiul 
timpului - printr-un duel. Ca în toate împrejurările 
asemănătoare, Coconnas se dovedi şi de data aceasta 
deosebit de conştiincios: îl ucise pe primul şi îi răni pe 
ceilalţi doi, spunând: 

— Sărmanul La Mole, ce bine ştia latineşte! 

Repetase aceasta de atâtea ori, încât ultimul curtean pe 
care-l rănise, baronul de Bissey, îi spusese, căzând: 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Coconnas, mai spune şi 
altceva, cel puţin că ştia greceşte! 

În sfârşit, aflase de întâmpinarea de pe coridor; aşa că 
Coconnas simţi un junghi în inimă, căci o clipă crezu că toţi 
regii şi prinții ăştia îi făcuseră de petrecanie prietenului lui 
şi apoi aruncaseră în cine ştie ce tainiţă. 

Coconnas mai află că şi ducele d'Alencon fusese amestecat 
în afacerea asta şi trecând peste respectul ce trebuia arătat 
unui prinţ de sânge regesc, se duse la el şi-i ceru socoteală, 
ca unui gentilom de rând. 


Ducele d'Alencon se gând i la ancepiut să-l dea afară pe 
îndrăzneţul care-i cerea astfel socoteală; dar Coconnas 
vorbea atât de răspicat, şi ochii îi scânteiau atât de fioros, 
iar cele trei dueluri în mai puţin de două/eci şi pafru de ore 
îi creaseră piemont ezuliti o asemenea faimă că| după ce se 
gândi bine, se hotări să-i răspundă cu un zimbri fermecător, 
în loc să se lase pradă mâniei: 

— Dragul meu Coconnas, este adevărat că regelE. Înfuriat 
de lovitura primită în umăr cu ibricul acela de argint, că 
ducele de Anjou, supărat că s-a pomenit cu un compot de 
portocale în cap şi că ducele de Guise, jignit că cineva şi-a 
îngăduit să-l plesnească cu o ciosvârtă de mistreţ, s-au 
sfătuit să-l ucidă pe domnul de La Mole; dar un prieten de- 
al prietenului dumitale le-a zădărnicit planul. Planul lor nu a 
reuşit, aşadar, şi te rog să crezi în cuvântul meu de prinţ. 

— Ah! făcu Coconnas, răsuflând uşurat ca nişte foaie de 
potcovar la auzul acestor cuvinte. Ah!... Pe legea mea 
monseniore, uite o faptă bună şi aş vrea să-l cunosc pe 
acest prieten, ca să-i arât recunoştinţa mea. 

Ducele d'Alencon nu răspunse, dar zâmbi şi mai îmbietor 
ca până atunci, în aşa fel încât Coconnas sa creadă că acest 
prieten nu fusese altul decât el. 

— Ei bine, monseniore - adăugă el - v-aţi arătat atât de 
binevoitor spunându-mi începutul întâmplării, încât vă rog 
să duceţi bunătatea până la capăt şi să-mi istorisiţi şi 
sfârşitul ei. Au vrut să-l ucidă, dar spuneţi că nu l-au ucis, 
nu-i aşa? Atunci ce i s-a întâmplat? Haideţi! Sunt un om 
tare! Pot îndura o veste proastă. L-au aruncat poate într-o 
temniţă, nu-i aşa? Cu atât mai bine: o să-l înveţe minte! 
Niciodată nu vrea să-mi ascultă sfaturile. De altfel, o să-l 
scoatem de-acolo, ce dracu! Stânca nu-i la fel de tare 
pentru toţi oamenii. 

Ducele d'Alenqon dădu din cap: 

— Ce-i mai râu, viteazul meu Coconnas, e că după această 
întâmplare, prietenul tău s-a făcut nevăzut, fără să i se mai 
poată da de urcnă. 


— Drace! exclamă piemontezul, pălind din nou. Chiar de- 
ar fi în iad, tot îl găsesc eu! 

— Ascultă - făcu ducele d'Alencon care, din altă pricină, 
dorea tot atât de mult ca şi Coconnas să afle unde era La 
Mole - îţi dau un sfat prietenesc. 

— Spuneţi-mi, monseniore, spuneţi-mi! 

— Du-te la regina Margareta; ea trebuie să ştie unde se 
află cel pe care îl plângi. 

— Trebuie să-i mărturisesc alteţii voastre - spuse 
Coconnas - că m-am gândit la asta, dar n-am îndrăznit s-o 
fac; pentru că, în afară de faptul că doamna Margareta îmi 
inspiră un mare respect, mă temeam să n-o găsesc prea 
mâhnită. Cum însă alteţa voastră mă asigură că La Mole nu 
a murit şi că maiestatea sa trebuie să ştie unde se află, îmi 
voi lua inima in dinţi ca să mă duc la ea. 

— Du-te dragul meu, du-te - spuse ducele Francisc. Şi 
după ce afli, dă-mi şi mie de veste, căci sunt la fel de 
îngrijorat ca şi tine... Dar nu uita un lucru! 

— Care? 

— Să nu spui că vii din partea mea, căci dacă faci 
imprudenţa asta, s-ar putea să nu afli nimic. 

— Monseniore - îi răspunse Coconnas, pentru că alteţa 
voastră mă sfătuieşte să tăinuiesc acest lucru, voi fi mut ca 
un peşte, sau ca regina-mamă. 

„Asta prinţ, grozav prinţ, ce om inimos!” murmura 
Coconnas, îndreptându-se spre apartamentul reginei 
Navarei. 

Margareta îl aştepta pe Coconnas, căci auzise de 
deznădejdea lui şi de isprăvile prin care acesta se 
manifestase, aşa că aproape îi iertase felul cam brutal de a 
se purta cu prietena sa, ducesa de Nevers, pe care de vreo 
două-trei zile piemontezul nu o văzuse, căci se certaseră 
straşnic. Regina îl primi îndată ce află de venirea lui. 

Coconnas intră, fără să-şi poată stăpâni o oarecare 
stinghereală - despre care-i pomenise ducelui d'Alencon - 
un simţământ ce-l încerca întotdeauna în faţa reginei - nu 


LIA 


atât din pricina rangului, cât, mai ales dirţ pricina 
superiorității ei intelectuale. 

Margareta îl primi cu un zâmbet care-l linişti din prima 
clipă. 

— Doamnă - zise el - vă rog din suflet să-mi daţi prietenul, 
sau măcar să-mi spuneţi unde se află; căci nu pot trăi fără 
el. Închipuiţi-vă Euryal fără Nisus. Damon fără Pitias, sau 
Oneste fără Pilade! Fie-vă milă de minE. În numele unuia 
din aceşti eroi de care v-am pomenit şi ale căror inimi, vă 
asigur, nu erau mai copleşit” de duioşie decât a mea. 

Margareta zâmbi şi după ce Coconnas îi făgădui că va 
păstra taina, îi povesti cum La Mole fugise pe fereastră. Cât 
despre locul unde se afla, cu toate rugăminţile 
piemontezului, ea nu-i dezvălui nimic. 

Coconnas nu era mulţumit decât pe jumătate; se folosi de 
cele mai abile subtilităţi diplomatice ca să afle unde se 
refugiase La Mole. Dar în felul acesta, Margareta înţelese 
clar că ducele d'Alencon ar fi vrut să ştie în aceeaşi măsură 
ce anume se întâmplase cu La Mole. 

— Ei bine - îl sfătui regina - dacă ţii cu tot dinadinsul să 
ştii ceva precis despre prietenul dumitale, întreabă-l pe 
regele Navarei. El este singurul în drept să vorbească. Tot 
ce-ţi pot spune eu e că trăieşte; crede-mă pe cuvânt. 

— Mă încred în ceva şi mai sigur, doamnă - răspunse 
Coconnas - Ln frumoşii dumneavoastră ochi, care nu au 
plâns. 

Apoi socotind că nu mai avea nimic de adăugat la această 
frază, prin care îşi exprimase atât stima faţă de regină, cât 
şi prețuirea ce-o avea pentru La Mole, care făcuse o atât de 
bună alegere, Coconnas se retrase, plănuind cum să se 
împace cu doamna de Nevers, nu pentru a-i face pe plac, ci 
pentru a afla de la ea ceea ce nu izbutise să afle de la 
Margareta. 

Marea durere e ceva neobişnuit, de a cărei robie cauţi să 
scapi cât mai repede. Lui La Mole, gândul de a o părăsi pe 
Margareta îi zdrobise inima la început; şi dacă se învoise să 


fugă, o făcuse nu atât pentru ca să scape cu viaţă, cât 
pentru a salva onoarea reginei. De aceea, chiar a doua zi 
seara, se întoarse la Paris, ca s-o poată vedea pe Margareta 
în balconul ei. La rându-i, regina Navarei, de parc-ar fi 
simţit o chemare lăuntrică şi ar fi ştiut de reîntoarcerea 
tânărului, îşi petrecuse întreaga seară la fereastră; se 
revăzură deci cu acea „bucurie fără margini ce însoţeşte 
întotdeauna plăcerile neîngăduite. 

Mai mult chiar. Firea romantică şi melancolică a lui La 
Mole găsea un farmec în aceste oprelişti. Dar, ca un 
adevărat îndrăgostit, care nu se simte fericit decât atunci 
când o vede sau o ţine la piept pe fiinţa iubită, şi suferă 
când ea este departe - La Mole, nerăbdător să se 
întâlnească din nou cu Margareta, se aşternu pe treabă, 
pregătind fuga regelui Navarei, ceea ce îi putea da prilejul 
sa se afle iarăşi lângă ea. 

Cât despre Margareta, ea se lăsa pradă acestei fericiri de 
a fi iubită cu un atât de curat devotament. Deseori se caia 
de ceea ce socotea a fi o slăbiciune; căci, deşi firea ei 
dispreţuia micimea unei dragoste de rând şi nu era 
simţitoare la nimicurile care, pentru sufletele gingaşe, fac 
din această iubire fericirea cea mai dulce, mai suavă, mai 
jinduită, Margareta socotea totuşi că a avut, dacă nu ozi 
fericită, cel puţin o zi care sfârşise fericit atunci când, spre 
ceasurile nouă ale serii, ieşind în balcon, îmbrăcată într-o 
rochie de casă albă, zărea în umbră un cavaler care-şi 
ducea mâna mai întâi la buze, apoi la inimă. Atunci ea tuşea 
cu tâlc pentru ca iubitul să-i audă glasul. Uneori, aruncat cu 
putere de o mână micuță, un răvaş cu o piatră prețioasă - 
mai de preţ pentru că aparţinea iubitei decât prin valoare ei 
însăşi - se rostogolea cu zgomot pe caldarâm, la picioarele 
tânărului. Atunci, La Mole tăbăra ca un uliu asupra prăzii, o 
strângea la piept, răspundea în acelaşi feL.. lar Margareta 
nu pleca din balcon decât când auzea pierzându-se în 
noapte tropotul calului, care la venire galopa din răsputeri, 
iar la plecare abia se urnea, de parc-ar fi fost făcut din 


material neînsufleţit din care fusese construit gigantul care 
a pierdut Troia. 

lată de ce Margareta nu era îngrijorată de soarta lui La 
Mole, căruia - de teamă să nu fie spionaţi îi refuza cu 
încăpățânare orice întâlnire - în afară de acestea, după 
moda spaniolă - oare aveau loc în fiecare seară, în 
aşteptarea solemnităţii primirii solilor - amânată cu câteva 
zile, aşa cum am văzut, în urma recomandărilor stăruitoare 
ale lui Ambroise Pare. 

În ajunul solemnităţii, pe la nouă seara, în timp ce la Luvru 
toată lumea era ocupată cu pregătirile pentru a doua zi, 
Margareta deschise fereastra şi ieşi pe balcon; îndată, fără 
a mai aştepta scrisoarea ei, La Mole, mai grăbit ca de 
obicei, îi aruncă cu obişnuita lui îndemânare un răvaş care 
căzu la picioarele iubitei de sânge regesc. Margareta 
pricepu că trebuie să cuprindă ceva deosebit şi intră în 
cameră, ca să-l citească. 

Pe dosul primei pagini, biletul cuprindea următoarele 
ouvinte: „Doamnă, trebuie să vorbesc cu regele Navarei. E 
ceva urgent. Aştept!” 

lar pe cealaltă parte, La Mole scrisese aceste cuvinte, ce 
puteau fi izolate de celelalte, rupând biletul în două: 
„Doamna şi regina mea, faceţi în aşa fel încât să vă pot da 
una din sărutările ce vă trimit. Aştept!” 

Margareta abia terminase de citit a doua parte a scrisorii, 
când auzi glasul lui Henric de Navara care, cu obişnuita lui 
reţinere, bătea la uşa ce despărţea apartamentele lor şi*o 
întreba pe Gillonne dacă poate intra. 

Regina rupse pe loc biletul în două, punând o parte în 
corset, iar cealaltă într-un buzunar şi dădu fuga la 
fereastră. Pe care o închise, apoi se îndreptă degrabă la 
uşă. 

— Intraţi, sire - spuse ea. 

Cu toate că Margareta închisese fereastra repede şi cu 
îndemânare, zgomotul ajunsese până la urechile lui Henric, 
ale cărui simţuri - în mijlocul acestei societăţi de care se 


temea atât de mult - se aseuţiseră ca la un sălbatic. Regele 
Navarei însă nu era din acei despoţi care-şi împiedică 
nevestele să ia aer şi să privească stelele. 

Henric zâmbea şi era binevoitor ca de obicei. 

— Doamnă - zise el - în timp ce curtenii îşi încearcă 
hainele de sărbătoare, m-am gândit să mai schimb cu 
dumneavoastră câteva vorbe în legătură cu treburile ce mă 
interesează şi care vă interesează şi pe dumneavoastră, nu- 
i aşa? 

— Fireşte, domnule - răspunse Margareta - nu urmărim 
oare amândoi acelaşi lucru? 

— Da, doamnă, şi de aceea doream să vă întreb ce părere 
aveţi despre ducele d'Alencon, care de câteva zile mă 
ocoleşte cu atâta grijă, încât de alaltăieri a ajuns chiar să se 
retragă la Saint-Germain. Oare nu e un mijloc al lui de a 
pleca singur, mai ales că nu prea e supravegheat, sau de a 
nu mai pleca de loc? Vă rog, doamnă, ce părere aveţi? Vă 
asigur că va cântări greu în atitudinea pe care o voi lua. 

— Pe bună dreptate, maiestatea voastră este neliniştită ide 
tăcerea fratelui meu. Toată ziua m-am gândit la el şi 
părerea mea e că, schimbându-se împrejurările, s-a 
(schimbat şi el. 

— Aşadar, văzând că regele Carol e bolnav şi c3 dacele de 
Anjou e rege al Poloniei, nu i-ar displace să rămână la Paris, 
ca să nu scape din ochi coroana Franţei? 

— Întocmai. 

— Fie! N-are decât să rămână - spuse Henric - dar asta ne 
dă peste cap tot planul nostru; căci pentru a pleca singur, 
îmi trebuie de trei ori mai multe garanţii decât dac-aş fi 
plecat cu fratele vostru, ale cărui nume şi prezenţă ar fi fost 
un scut pentru mine. Ceea ce mă miră este că nu am veşti 
de la domnul de Mouy. Şi nu prea e în firea lui să nu dea un 
semn de viaţă. Nu cumva aveţi vreo veste de laelh? 

— Eu, sire? făcu Margareta mirată. Cum să am? 

— Eh, Doamne, draga mea, nimic mai uşor; aţi binevoit, ca 
să-mi faceţi mie pe plac, să-l salvaţi de la moarte pe micuțul 


La Mole... Băiatul ăsta trebuie că s-a dus la Mantes... şi 
când te duci, poţi foarte bine să te şi întorci. 

— Oh! Iată tâlcul unei taine pe care n-o înţelegeam - 
răspunse Margareta. Lăsasem fereastra deschisă şi intrând 
în cameră, am găsit pe covor un bileţel. 

— Asta-i bună! zise Henric. 

— Un bileţel, din care la început n-am priceput nimia şi nu 
i-am dat nici o importanţă - adăugă Margareta. Poate m-am 
înşelat şi vine din partea lui. 

— Se prea poate - aprobă Henric. Aş îndrăzni să afirm că 
este probabil. Aş putea să văd biletul? 

— Fireşte, sire - răspunse Margareta, întinzându-i regelui 
peticul de hârtie pe care-l vârâse în buzunar. 

Regele îşi aruncă ochii peste el. 

— Ce zici, nu e scrisul lui La Mole? întrebă el. 

— Nu ştiu - răspunse Margareta - scrisul mi sa pare 
schimbat. 

— Nu fac nimic, hai să-l citim - spuse Henric. 

Şi citi: „Doamnă, trebuie să vorbesc cu regele Navarei. E 
ceva urgent. Aştept”. 

— Ah, da! continuă Henric. Vedeţi, spune că aşteaptă! 

— Văd şi eu - zisel Margareta. Dar ce să facem? 

— Ei... la naiba!... Să vină! 

— Să vină! făcu Margareta, uitându-se mirată la Henric, 
cu ochii ei frumoşi. Cum puteţi spune una ca asta, sire? Un 
om pe care regele a vrut să-l ucidă... care este urmărit... 
ameninţat... Să vină, spuneţi dumneavoastră, e cu putinţă 
aşa ceva?... Oare uşile sunt făcute pentru cei care au... 

—... foist siliţi să fugă pe fereastră... vreţi să spuneţi!... 

— Da, întocmai; mi-aţi întregit gândul. 

— Ei bine, dacă cunoaşte drumul pe fereastră, să vină pe 
acolo, dacă nu poate pe uşă. E simplu. 

— Credeţi? se miră Margareta, îmbujorându-se la gândul 
că-l va vedea pe La Mole. 

— Da, fireşte. 

— Dar cum să urce până aici? întrebă regina. 


— Nu aţi păstrat scara de frânghie pe care v-am trimis-o? 
Vă ştiam mult mai prevăzătoare de obicei. 

— Ba da, sire - zise Margareta. 

— Atunci totul e în regulă - răspunse Henric. 

— Şi ce porunceşte maiestatea voastră? 

— E foarte simplu - explică Henric - legaţi scara de balcon 
şi daţi-i drumul. Dacă de Mouy e cel care aşteaptă... şi tare 
aş crede că el e... dacă-i de Mouy cel care aşteaptă şi vrea 
să urce, va urca, căci este un prieten de nădejde. 

Fără să-şi piardă cumpătul, Henric luă o luminare ca s-o 
ajute pe Margareta să caute scara; dar nu căutară prea 
mult, căci era pusă bine într-un dulap al faimoasei 
cămăruţe. 

— Uite-o aici - spuse Henric. Acum, doamnă, dacă nu 
abuzez prea mult de bunăvoința dumneavoastră, vă rog să 
legaţi scara de balcon. 

— De ce eu şi nu dumneavoastră, sire? întrebă Margareta. 
A 

— Pentru că cei mai buni conspiratori sunt şi cei mai 
prudenţi. S-ar putea ca prietenul nostru să se sperie 
văzând ui) bărbat, înţelegi, nu? 

Margareta zâmbi şi legă scara. 

— Aşa - spuse Henric, ascuns într-un colţ al camerei - 
arătaţi-vă, să vă poată vedea; acum să vadă şi scara. Da, 
foarte bine, sunt sigur că de Mouy va urca. 

Într-adevăr, după zece minute, un bărbat pe al cărui chip 
se citea o nespusă fericire sări peste balcon şi văzând că 
regina nu-i iese în întâmpinare, şovăi puţiN. În locul ei 
înaintă Henric. 

— Ia te uită - spuse el binevoitor - nu e de Mouy, ci domnul 
de la Mole. Bună seara, domnule de la Mole. Intraţi, vă rog! 

La Mole rămase uluit o clipă. Poate dac-ar mai fi fost pe 
scară, şi n-ar fi pus piciorul pe balcon, ar fi căzut. 

— Aţi vrut să vorbiţi cu regele Navarei într-o chestiune 
urgentă - zise Margareta - l-am înştiinţat pe dată şi a venit. 

Henric se duse să închidă fereastra. 


— 'Te iubesc - îi spuse între timp Margareta, strângându-i 
la repezeală mâna tânărului. 

— Ei bine, domnule - făcu Henric, oferindu-i un scaun lui 
La Mole - ce veşti ne-aduceţi? 

— Vă vestesc, sire - răspunse acesta - că m-am despărţit 
de domnul de Mouy la barieră. Ar vrea să ştie dacă 
Maurevel a vorbit şi dacă s-a aflat că el a fost în camera 
maiestăţii voastre. 

— Nu încă, dar se va afla curând, aşa că trebuie să ne 
grăbim. 

— Şi el tot aşa spune, sire, şi dacă mâine seară domnul 
d'Alencon este gata de plecare, de Mouy îl va aştepta la 
poarta Saint-Marcel, cu o sută cincizeci de oameni; alţi cinci 
sute or să vă aştepte la Fontainebleau; şi aşa veţi putea 
ajunge la Blois, Angouleme ţi Bordeaux. 

— Doamnă - spuse Henric întorcându-se spre soţia sa - eu 
unul voi fi gata, mâine veţi fi şi dumneavoastră? 

La Mole se uită ţintă la Margareta, plin de nelinişte. 

— Aveţi cuvântul meu - spuse regina - că oriunde vă veţi 
duce, vă voi urma; dar ştiţi prea bine că domnul d'Alengon 
trebuie să plece o dată cu noi. Cu el nu există cale de mijloc; 
ori e cu noi, ori ne trădează; dacă şovâăie, nu ne urnim. 

— Ştie cumva de acest plan, domnule de La Mole? întrebă 
Henric. 

— Trebuie să fi primit acum câteva zile o scrisoare din 
partea domnului de Mouy. 

— Ah, ah! făcu Henric. Şi nu mi-a spus nimic! 

— Feriţi-vă, domnule - zise Margareta - feriţi-vă! 

— Fiţi pe pace, mă păzesc! Cum i se poate răspunde 
domnului de Mouy? 

— Sire, nu aveţi nici o grijă. La dreapta sau la stânga 
maiestăţii voastre, fie că-l vedeţi sau nu, mâine, în timpul 
solemnităţii primirii solilor, el va fi de faţă; o singură frază 
în discursul rostit de regină îi va da să înţeleagă dacă 
sunteţi de acord; dacă trebuie să fugă sau să vă aştepte. În 
cazul când ducele d'Alencon refuză, el nu cere decât un 


răgaz de cincisprezece zile ca să reorganizeze totul în 
numele dumneavoastră. 

— Într-adevăr - spuse Henric - de Mouy este un om 
preţios. Puteţi oare, doamnă, să intercalaţi în discursul 
dumneavoastră fraza aşteptată? 

— Nimic mai uşor - răspunse Margareta. 

— Atunci - spuse Henric - mâine îl voi vedea pe domnul 
d'Alencon; de Mouy să fie la postul său şi să tălmăcească 
fraza din discurs. 

— Va fi, sire. 

— Ei bine, domnule de La Mole - zise Henric - duceţi-i 
răspunsul meu. Aveţi cu siguranţă prin împrejurimi un cal, 
un servitor? 

— Orthon este aci, mă aşteaptă pe chei. 

— Duceţi-vă la el, domnule conte. Oh, nu pe fereastră; asta 
o întrebuinţaţi numai în clipe grele. Aţi putea fi văzut şi 
neştiindu-se că vă primejduiţi viaţa pentru mine, aţi 
coyipromite-o pe regină. 

— Dar pe unde, sire? 

— Dacă nu puteţi intra singur în Luvru, puteţi ieşi cu mine, 
care cunosc parola. Aveţi o mantie: oam şieupea mea; o 
să ne înfăşurăm în ele şi o să ieşim fără greutate. De altfel, 
aş vrea să-i dau câteva ordine speciale Iui Orthon. Aşteptaţi 
aci, mă duc să văd dacă nu e nimeni pe coridoare. 

Henric, cu aerul cel mai firesc, plecă să cerceteze drumul. 
L, a Mole rămase singur cu regina. 

— Ah! Când o să vă revăd? o întrebă 1. A Mole. 

— Mâine seară, dacă fugim; sau dacă rămân, într-una din 
serile astea, în casa din strada Cloche-Percee. 

Domnule de La Mole - spuse Henric, înapoindu-se - puteţi 
veni, nu e nimeni. 

La Mole se înclină respectuos în faţa reginei. 

Daţi-i mâna s-o sărute, doamnă - zise Henricdomnul de La 
Mole nu este un slujitor de rând. 

Margareta se supuse. 


— Bine că n-am uitat - adăugă Henric - strin”“ eţi scara cu 
grijă; este un obiect de preţ pentru conspiratori; şi când te 
aştepţi maipuţin, poţi să ai nevoie de ea. Veniţi, domnule de 
La Mole, veniţi! 

XLIII SOLII A doua zi, toată populaţia Parisului se îndrepta 
spre cartierul Saint-Antoine, pe unde solii Poloniei urmau 
să-şi facă intrarea în oraş. Un lanţ de gărzi elveţiene 
stăvileau mulţimea şi pâlcuri de călăreţi ocroteau circulaţia 
seniorilor şi a doamnelor de la curte, care ieşeau în 
întimpinarea cortegiului. 

Curând se zări, în dreptul mănăstirii Saint-Antoine, un 
grup de călăreţi înveşmântaţi în roşu şi gaibeN. U căeiuli şi 
haine îmblănite şi purtând în mână spade late şi încovoiate 
ca iataganele turceşti. Ofițerii mergeau de o parte şi de alta 
a alaiului. 

Urma apoi un alt pâlc, îmbrăcat cu un lux în adevăr 
oriental. Veneau după aceea solii, patru la număr, care 
reprezentau cu strălucire cel mai legendar dintre regatele 
cavalereşti ale secolului al XVI-lea. 

Unul din soli era episcopul Cracoviei. Purta veşminte 
strălucitoare de aur şi nestemate - care aduceau şi cu cele 
bisericeşti, şi cu cele ostăşeşti. Calu-i alb, cu o măreaţă 
coamă ce flutura în vânt, mergea în pas săltat şi părea că 
scoate foc pe nări; nimeni nu s-ar fi gândit că nobilul animal 
făcuse timp de o lună, în fiecare zi, câte t cincisprezece 
leghe pe drumuri aproape de nefolosit din pricina timpului 
urât. 

Alături de episcop mergea palatinul Laşco, boier de vază, 
atât de aproape de capetele încoronate, încât era mândru şi 
bogat ca un rege. 

În urma celor doi soli de căpetenie, care erau însoţiţi de 
alţi doi palatini de neam mare, veneau numeroşi boieri 
polonezi, ai căror cai, împodobiţi cu mătase, aur şi 
nestemate, sfcârniră admiraţia zgomotoasă a mulţimii. Într- 
adevăr, cavalerii francezi, cu toată strălucirea echipajelor 


lor, erau cu totul puşi în umbră de noii veniţi, cărora le 
spuneau cu dispreţ - barbari. 

Până în ultima clipă, Caterina nădăjduise că solemnitatea 
va fi amânată şi că regele, slăbit de boala de care nu se 
vindecase încă, va reveni asupra hotărârii luate. Când însă 
veni ziua solemnităţii şi-l văzu pe Carol, palid ca un spectru, 
îmbrăcat în minunata-i mantie regală - ea înţelese că 
trebuie să lase impresia că se pleacă în faţa voinţei de fier a 
regelui şi cel mai bun lucru pentru Henric de Anjou era în 
surghiunul măreț la care fusese osândit. 

În afară de cele câteva cuvinte rostite când deschisese 
ochii şi o văzuse pe mama sa ieşind din cămăruţă, Carol nu 
mai vorbise cu ea, în urma discuţiei ce-i pricinuise boala de 
pe urma căreia era să i se tragă moartea. La Luvru, toată 
lumea ştia că se certaseră îngrozitor, fără să ştie din ce 
cauză şi chiar cei mai îndrăzneţi - când vedeau tăcerea şi 
răceala lor - tremurau ca păsările înaintea liniştii 
apăsătoare care vesteşte furtuna. 

Totuşi, la Luvru se făcură pregătiri - este adevărat - nu ca 
pentru o sărbătoare, ci ca şi cum ar fi avut loc cine ştie ce 
ceremonie funebră. Fiecare se supunea morocănos şi 
apatic. Se ştia că însăşi Caterina se temea aproape de 
această solemnitate, şj toată lumea tremura. 

Marea sală de recepţie a palatului fusese pregătită şi cum 
astfel de solemnităţi erau de obicei publice, oamenii din 
gardă şi santinelele primiseră ordin să lase să intre, o dată 
cu solii, cât popor putea să încapă în saloanele unde urma 
să se desfăşoare festivitatea. 

Iar Parisul avea, ca întotdeauna, înfăţişarea marilor oraşe 
în asemenea împrejurări: pretutindeni animaţie şi 
curiozitate. Numai cine ar fi cercetat cu mai multă atenţie 
în acea zi populaţia Parisului ar fi observat între grupurile 
de burghezi cumsecade, care căscau gura prosteşte, şi un 
număr destul de mare de bărbaţi înfăşuraţi în mantii lungi, 
ce-şi făceau semne cu ochii sau cu mina, când erau departe 


unul de altul şi schimbau în şoaptă cuvinte cu tile atunci 
când se întâlneau. 

Aceşti oameni păreau de altfel foarte preocupaţi de 
cortegiu, urmărindu-l îndeaproape şi dădeau ascultare unui 
bătrân venerabil, ai cărui ochi negri şi plini de foc trădau o 
agerime ce nu preă se potrivea cu barba lui albă ca neaua 
şi cu sprâncenele lui încărunţite. Bătrânul, fie singur, fie 
ajutat de însoțitorii lui, izbuti să se strecoare printre primii 
în Luvru şi, mulţumită bunăvoinţei comandantului gărzii 
elveţiene - un hughenot de nădejde care trecuse de formă 
la catolicism - se aşeză în spatele solilor, chiar în faţa 
Margaretei şi a lui Henric de Navara. , 

Henric, înştiinţat de La Mole că de Mouy va asista la 
solemnitate deghizat într-un fel oarecare, se uită cu luare 
aminte în jurul săU. Îl văzu în sfârşit pE. Bătrân şi nu-l mai 
slăbi din ochi; un semn al lui Mouy risipi orice îndoială a 
regelui Navarei. Căci de Mouy se deghizase atât de bine, 
încât Henric se îndoise că moşneagul cu barbă albă poate fi 
unul şi acelaşi cu îndrăzneţul comandant al hughenoţilor, 
care cu numai cinci-şase zile în urmă se apărase atât de 
dârz. 

Un cuvânt al lui Henric, şoptit la urechea Margaretei, o 
făcu să-şi aţintească privirile asupra lui de Mouy. După 
aceea frumoşii ei ochi rătăciră prin sală: îl căutau însă în 
zadar pe La Mole. 

La Mole nu venise. 

Începură discursurile. Primul era adresat regelui - Laşco îi 
cerea în numele Dietei consimţământul de a încredința unui 
prinţ al Franţei coroana Poloniei. 

Carol răspunse printr-o încunoştiinţare scurtă şi clară, 
înfăşurându-l solilor polonezi pe fratele său, ducele de 
Anjou, drept un viteaz fără pereche. Vorbea în franceză: un 
tălmaci îi traducea răspunsul după fiecare frază. Şi pe când 
tălmaciul vorbea, regele putea fi văzut ducâncl batista la 
gură şi îndepărtând-o de fiecare dată plină de sânge. 


După ce Carol îşi termină discursul, Laşco se întoarse spre 
ducele de Anjou, se înclină şi rosti o cuvântare în „ latineşte, 
prin care îi oferea tronul în numele naţiunii poloneze. 

Ducele de Anjou răspunse în aceeaşi limbă - cu un glas a 
cărui emoție căuta zadarnic s-o stăpânească, afirmând că 
primeşte cu recunoştinţă cinstea ce i se face. În tot timpul 
cât fratele său vorbi, Carol rămase în picioare, cu buzele 
strânse, cu privirea aţintită asupra lui, nemişcat şi 
ameninţător ca o pasăre de pradă. 

Când Henric de Anjou termină, Laşco luă coroana 
Iagellonilor de pe o pernă de catifea roşie - şi în timp ce doi 
boieri polonezi aşezau mantia regească pe umerii ducelui - 
i-o înmână lui Carol. 

Carol făcu un semn fratelui său. Ducele de Anjou 
îngenunche în faţa lui, iar Carol cu mâna lui îi puse coroana 
pe cap; atunci, cei doi regi se sărutară, una din sărutările 
cele mai pline de ură pe care le-au schimbat vreodată doi 
fraţi. 

În aceeaşi clipă, un crainic vesti: 

— Alexandre-Eduard-Henric al Franţei, duce de Anjou, a 
fost încoronat rege al Poloniei. Trăiască regele Poloniei! 

Atunci Laşco se întoarse spre Margareta. Frumoasa regină 
trebuia să-şi rostească discursul la urmă, ceea ce era un 
semn de deosebită curtenie, căci i se da prilejul să-şi afirme 
minunatul ei talent apreciat de toţi; aşadar, răspunsul ei în 
latineşte era aşteptat cu vădită nerăbdare. Am văzut că 
Margareta îl scrisese singură. 

Discursul lui L.aşco era mai curând un elogiu decât un 
discurs. Oricât de barbar ar fi fost polonezul, se supuse 
admiraţiei ce o inspira tuturor frumoasa regină a Navarei; 
aşa că, împrumutând limba lui Ovidiu, dar folosind stilul lui 
Ronsard, spuse că “-părăsind Varşovia în plină noapte, el şi 
însoțitorii lui n-ar fi putut să găsească drumul, dacă n-ar fi 
fost călăuziţi - ca regii magi - de două stele, ce deveneau 
tot mai strălucitoare pe măsură ce se apropiau de Franţa şi 
care acum şi-au dat seama că nu erau altele decât frumoşii 


ochi ai reginei Navarei. În sfârşit, trecând de la Evanghelie 
la Coran, din Siria în Arabia, de la Nazaret la Mecca, el 
termină afirmând că era gata - ca şi adepţii înflăcăraţi ai 
Profetului, şi care avuseseră fericirea să-i vadă mormântul - 
să-şi scoată ochii, socotind că după ce se bucurase de o 
asemenea privelişte, nimic pe lume nu mai merita să fie 
admirat. 

Discursul fu acoperit de aplauzele celor ce ştiau latineşte, 
pentru că împărtăşeau părerea oratorului; şi de ceilalţi, 
care nu-l înţeleseră, pentru că voiau să pară că-l înţeleg. 

Margareta făcu mai întâi o graţioasă reverență în faţa 
curteanului barbar, apoi răspunzând ambasadorului, îşi 
aţinti privirea asupra lui de Mouy, şi începu astfel: 

— Quod nunc hac în aula insperati adestis exultaremus 
ego et conjux, nisi ideo immineret calamitas, acilicet non 
şolum fratris, şed etiam amici Orbitas.1 

Aceste cuvinte cu două înţelesuri deşi erau destinate lui de 
Mouy, puteau fi socotite că sunt adresate lui Henric de 
Anjou. Acesta se plecă în semn de recunoştinţă. 

Carol nu-şi aminti să fi citit această frază în discursul pe 
care i-l dăduse cu câteva zile mai înainte; dar nu dădu prea 
multă importanţă, cuvintelor Margaretei, socotind că e doar 
un discurs de curtoazie. De altfel, înţelegea destui de prost 
limba latină. 

— Adeo dolemur a te dividi ut tecum proficisci ma-— 
luissemus. Şed idem fatum quo nunc sine ulla mora Lutetia 
cădere juberis, hac în urbe detinet. Proficiscere ergo, frate; 
proficiscere, amice; proficiscere sine nobis; proficiscentem 
sequentur spes et desideria nostra-Fireşte, de Mouy asculta 
cu cea mai mare luare aminte aceste cuvinte, care, deşi 
adresate solilor, erau numai pentru el. De altminteri, Henric 
clătinase capul de două-trei ori uitându-se la tânărui 
hughenot, ea acesta să înţeleagă că ducele d'Alencon nu 
primise; acest gest însă, care putea fi cu totul întâmplător, 
nu l-ar fi convins pe de Mouy, dacă n-ar fi fost întărit de 
cuvintele Margaretei. 


1 Sosirea dumneavoastră la această curte ne-ar umple de 
bucurie pe mine şi pe soţul meu, dacă nu ne-ar pricinui 
totodată o deosebită supărare, întracât nu pierdem numai 
un frate, ci şi un prieten. 

2 Suntem deznădăjduiţi de a fi despărțiți de 
dumneavoastră, atoni i când am fi preferat să pjecăm 
împreună. Dar soaria care „ere să părăsiţi de îndată Parisul 
ne încătuşează pe noi în acest ras. Plecaţi deci, frate iubit, 
plecaţi, prietene drag, plecaţi fără coi. Nădejdea şi 
dorinţele noastre sunt cu dumneavoastră. 

Dar pe când o asculta şi o privea cu nesaţ pe Margareta, 
ochii lui de Mouy - negri şi scăpărători sub sprâncenele 
cărunte - îi atraseră luarea aminte Caterinei, care tresări 
ca arsă şi nu-şi mai luă privirea din acea parte a sălii, unde 
se afla căpetenia hughenoţilor. 

„Ce figură ciudată! murmură ea, păstrându-şi înfăţişarea 
gravă pe care i-o cerea împrejurarea. Cine să fie omul acela 
care se uită cu atâta stăruinţă la Margareta şi la care 
Margareta şi Henric se uită şi ei cu multă luare aminte?” 

Totuşi, regina Navarei îşi continuă discursul, răspunzând 
complimentelor curtenitoare ale solilor, în timp ce Caterina 
îşi spărgea capul să afle numele frumosului bătrân; tocmai 
atunci, maestrul de ceremonii se apropie de ea, venind din 
spate, şi îi înmână un săculeţ de mătase parfumat, ce 
conţinea o hârtie împăturită. Caterina îl deschise, scoase 
hârtia şi citi aceste cuvinte: „Mulțumită unei doctorii 
întăritoare, pe care i-am dat-o chiar acum, Maurevel a mai 
prins puţină putere şi a putut să scrie numele omului ce se 
afla în camera regelui Navarei. Este domnul de Mouy”. 

„De Mouy - se gândi regina - ei, da, presimţeam eu... Dar 
bătrânul ăsta... Ei, cospetto/... Bătrânul ăsta este...” ti 
Caterina rămase cu ochii ţintă şi cu gura căscată. 

Apoi, plecându-se la urechea căpitanului gărzii, care se 
afla lângă ea, îi şopti: 

— Uită-te, domnule de Nancey, fără să atragi atenţia; uită- 
te la seniorul Laşco, cel care vorbeşte acum. În spatele lui... 


da, acolo... îl vezi pe moşneagul cu barba albă, în haine de 
catifea neagră? 

— Da, doamnă - “răspunse căpitanul. 

— Bine, să nu-l scapi din ochi. 

— Acela căruia regele Navarei îi făcea semn acum? 

— Da, exact. Postează-te la poarta Luvrului, cu zece 
oameni, şi când iese, pofteşte-l, în numele regelui, să vină la 
masă. Dacă te urmează, du-l într-o cameră unde ai să-l ţii 
prizonier. Dacă se împotriveşte, pune mâna pe el, viu sau 
mort. Hai, du-te, du-te... 

Din fericire, Henric de Navara nu prea asculta discursul 
Margaretei şi n-o scăpa din ochi pe Caterina, nepierzând 
niciuna din schimbările de pe chipul ei. 

Văzând că regina-mamă îşi aţinteşte privirile atât de 
stăruitor asupra lui de Mouy, se îngrijoră de-a binelea, iar 
când observă că-i porunceşte ceva căpitanului gărzii, 
pricepu totul. 

Atunci făcuse el gestul acela pe care domnul de Nancey îl 
surprinsese şi care în limbajul lor convenţional avea 
următoarea semnificaţie: „Ai fost descoperit. Fugi fără 
întârziere!” 

De Mouy înţelese semnul care însoțea atât de bine 
cuvintele Margaretei, ce-i erau adresate. Se pierdu pe dată 
în mulţime şi se făcu nevăzut. Dar Henric nu se linişti decât 
după ce domnul de Nancey se întoarse la Caterina şi văzu, 
după strâmbătura ei de ciudă, că o vesteşte că ajunsese 
prea târziu. 

Solemnitatea luă sfârşit. Margareta mai schimbă câteva 
cuvinte neoficiale cu Laşco. 

Carol se ridică de pe scaun, clătinându-se, salută şi ieşi 
sprijinindu-se, de umărul lui Ambroise Pare, care nu-l mai 
părăsea pe rege de când se îmbolnăvise. 

Caterina, vânătă de mânie, şi Henric de Anjou, mut de 
durere, îl urmară. 

Cât despre ducele d'Alenqon, se ţinuse deoparte tot timpul 
ceremoniei, iar privirea regelui, care nu-l slăbise o clipă pe 


ducele de Anjou, nu se oprise niciodată asupra lui. 

Noul rege al Poloniei se simţea pierdut. Departe de maică- 
sa, răpit de aceşti barbari din nord, era asemenea lui Anteu, 
fiul Geei, care şi-a pierdut puterea atunci când Hercule l-a 
ridicat în braţe, de n-a mai atins pământul. Dincolo de 
graniţă, Henric se socotea îndepărtat pentru totdeauna de 
tronul Franţei. 

De aceea, în loc să-l urmeze pe rege, se duse la maică-sa. 

O găsi la fel de posomorită şi de îngrijorată ca şi el, căci se 
gândea la capul acela cu o expresie atât de nobilă şi de 
batjocoritoare, pe care nu-l scăpase din ochi în tot timpul 
ceremoniei, la bearnezul căruia destinul părea să-i deschidă 
calea, măturând pe toţi regii, prinții ucigaşi, duşmanii şi 
piedicile de tot felul. 

Văzându-şi fiul mult iubit palid sub coroană, copleşit de 
mantia regală, împreunându-şi rugător mâinile frumoase, 
ce de la ea le moştenise, Caterina se ridică şi-i veni în 
întâmpinare. 

— Oh, mamă! exclamă regele Poloniei, lată-mă osândit să 
mor în surghiun! 

— Fiul meu - îi spuse Caterina - ai uitat atât de repede 
prezicerea lui Ren€? Fii pe pace, n-ai să rămâi mult pe 
meleagurile acelea! 

— Scumpă mamă, te implor - spuse ducele de Anjou - la 
primul zvon, la prima bănuială că tronul Franţei ar putea fi 
liber, dă-mi de veste... 

— Fii pe pace, fiule - spuse Caterina - până în ziua pe care 
o aşteptăm amândoi, în grajdul meu, zi şi noapte, va sta 
înşăuat un cal, iar în anticamera mea va aştepta o ştafetă, 
gata de plecare în Polonia! 

XLIV ORESTE ŞI PILADE După plecarea lui Henric de 
Anjou, s-ar fi zis că pacea şi fericirea se înscăunaseră din 
nou la Luvru, în acest cămin al Atrizilor. 

Carol, uitând de melancolie, îşi redobândi sănătatea lui de 
fier de odinioară, şi se ducea la vânătoare cu Henric, sau 
vorbea cu el despre vânătoare în zilele când nu putea să 


vâneze; nu-l dojenea” decât pentru că nu-i plăcea 
vânătoarea cu şomi, spunând că ar fi fost un prinţ 
desăvârşit dacă s-ar fi priceput să dreseze şoimul, gaia şi 
uliul, aşa cum se pricepea să dreseze câinii şi copoii 
obişnuiţi. 

Caterina redevenise o mamă bună; blândă cu ducele 
d'Alencon şi cu Carol, alintându-i pe Henric şi pe 
Margareta, binevoitoare cu doamnele de Nevers şi de 
Sauve; şi, sub pretextul că fusese rănit în timp ce executa 
un ordin al ei, împinsese bunătatea până acolo, încât îl 
vizită de două ori pe Maurevel, aflat în convalescenţă în 
casa lui din strada Cerisaie. 

Margareta îşi continua întâlnirile de dragostea după moda 
spaniolă. Seară de seară deschidea fereastra şi conversa cu 
La Mole prin gesturi şi bileţele; şi în fiecare din scrisorile 
lui, tânărul îi amintea frumoasei lui regine că îi făgăduise să 
petreacă împreună câteva clipe în strada Cloche-Percee, 
drept răsplată pentru surghiunul îndurat. 

Doar o fiinţă pe lume era'singură şi stingheră în Luvru 1 
unde domnea iarăşi liniştea şi tihna. 

Era vorba despre prietenul nostru, contele Annibal de 
Coconnas. 

Fireşte, era ceva faptul că îl ştia pe La Mole în viaţă; şi 
însemna mare lucru să fi rămas alesul doamnei de Nevers, 
cea mai zglobie şi mai capricioasă dintre femei. Dar toată 
fericirea întâlnirilor în doi, pe care frumoasa ducesă i le 
acorda, şi toate asigurările pe care le primea din partea 
Margaretei în privinţa soartei prietenului lor comun. În 
ochii lui Coconnas nu cântăreau nici cât un ceas petrecut cu 
La Mole la jupân La Huricre, dinaintea unei garafe cu vin 
dulce sau să o facă lată prin coclaurile Parisului, unde 
oricând un gentilom cinstit putea să aibă vreo încurcătură 
din care să iasă cu pielea găurită, fără pungă sau cu hainele 
ferfeniţă. 

Doamna de Nevers - trebuie s-o mărturisim spre ruşinea 
oameniriiândura anevoie această concurenţă a lui La Mole. 


Nu pentru că l-ar fi urât pe provensal, dimpotrivă, împinsă 
de acel instinct de nestăvilit - care face pe orice femeie să 
fie cochetă, fără voia ei, cu iubitul alteia, mai ales “când 
aceasta ii este prietenă - ea nu-l cruţase pe La Mole de f 
ulgerele ochilor ei de smarald; iar Coconnas ar fi putut să 
râvnească tandrele strângeri de mână şi excesul de 
amabilitate pe care duceisa le aieorda prietenului său, în 
zilele capricioase când stăteau piemontezului părea să 
pălească pe cerul preafrumoasei lui iubite; dar Coconnas, 
care ar fi ucis cincisprezece oameni pentru o singură 
căutătură a iubitei lui, atât de puţin gelos pe La Mole, încât 
îi şoptise adeseori la ureche, în urma unor astfel de purtări 
nestatornice ale ducesei, anumite propuneri care îl 
făcuseră pe provensal să roşească. 

T Aşadar, Hanriette, pe care absenţa lui La Mole o lipsea 
de toate foloasele aduse de pietenia lui Coconnas, adică de 
veselia nesecată şi de nepotolita lui sete de plăcere, veni 
într-o bună zi la Margareta şi se rugă să-i aducă înapoi pe 
acest al treilea partener, atât de necesar, fără de care 
spiritul şi inima lui Cooonnas secau din ce în ce. 

Margareta, miloasă ca de obicei şi zorită de altfel de 
stăruinţele lui La Mole şi de îndemnurile propriei ei inimi, îi 
dădu întâlnire Henriet/tei în casa cu două intrări, pentru a 
vorbi pe îndelete despre toate acestea într-un loc unde 
nimeni nu le putea stânjeni. 

Coconnas primi îmbufnat bileţelul Henriettei care-l chema 
în strada Tizon la orele nouă şi jumătate. Totuşi se duse la 
locul întâLrurii, unde o găsi pe Henriette mâniată că sosise 
ea mai întâi. 

— Ei, doamne - zise - ce lipsă de bună-cuviinţă să laşi să 
aştepte astfel... să nu spun o prinţeasă, dar o femeie... 

— Oh, aţi aşteptat? se arătă mirat Coconnas. Auzi vorbă! 
Dimpotrivă, mă prind că am venit amândoi mai devreme. 

— Eu, da. 

— Şi eu la fel, şi mă prind că este cel mult ora zece. 

— Ei bine, pe biletul meu scria nouă şi jumătate. 


— De aceea am părăsit Luvrul la ora nouă, căci trebuie să 
vă amintesc în treacăt că sunt de serviciu pe lângă domnul 
d'Alenqon şi voi fi silit să vă părăsesc peste o oră. 

Ceea ce, fireşte, te încântă? 

Nu, pe legea mea, pentru că domnul d'Alengon este THi 
Stăpirt foarte morocăânos şi cu toane şi dacă e vorba să fiu 
certat, prefer s-o facă preafrumoasele dumneavoastră buze 
decât gura lui pocită. 

— Eh - făcu ducesa - aşa mai zic şi eu... şi spuneai că ai 
plecat la Gra nouă din Luvru? 

— Oh, Doamne, da, ca să vin de-a dreptul aici, dar când 
coteam pe strada Grenelle, zăresc deodată pe unul care 
semăna cu La Mole. 

— Bravo! lar La Mole! 

— Iarăşi, cu sau fără voia ta! 

— Bădăranule! 

— Poftim! lar o luăm cu amabilităţile! 

— Nu, dar termină odată cu istoria asta! 

— Nu-s eu de vină dacă mă tot întrebi de ce am întârziat! 

— Fireşte, crezi că se cuvine să ajung eu prima? 

— Ei, dumneata n-ai pe nimeni pe care să-l cauţi! 

— Mă cam plictiseşti, dragul meu; dar zi mai departe. 
Aşadar, pe când coteai pe strada Grenelle, ai zărit un 
bărbat care semăna cu La Mole... Dar ce ai pe jachetă? 
Sânge! 

— Poftim, încă unul oare m-o fi stropit pe când cădea! 

— Te-ai bătut? 

— Cred şi eu! 

— Pentru La Mole al dumitale? 

— Dar pentru cine ai fi vrut să mă bat? Pentru vreo 
femeie? 

— Mulţumesc. 

— Il urmăresc deci pe individul care are obrăznicia să aibă 
o înfăţişare ce aducea cu a prietenului meU. LI ajung pe 
strada Copuillicre, îl întrec, mă zgâiesc la el la lumina unei 
dughene. Nu era el! 


— Bitne. Aşa aţi trebuie! 

— Da, numai că nu i-a fost a bună! „Domnule, i-am spus 
eu, sunteţi un înfumurat, pentru că vă îngăduiţi să semănaţi 
chiar de departe cu prietenul meu, domnul de La Mole, 
care este un cavaler desăvârşit, pe oând dumneavoastră, se 
vede prea bine de aproape, nu sunteţi decât o puşlama”. 
Atunci a pus mâna pe spadă, fireşte, am făcut şi eu la fel; la 
a treia încrucişare l-am dat gata pe neobrăzat... şi când a 
căzut, m-a stropit. 

— Cel puţin i-ai dat o mână de ajutor? 

— Tocmai mă pregăteam... când apare un călăreț! Ah, de 
data asta, ducesă, sunt sigur că a fost La Mole! Din 
nefericire, calul galopa din răsputeri. Am alergat după el, şi 
cei care căscau gura la mine în timpul duelului s-au luat 
după mine. Or, cum puteam să fiu luat drept un hoţ cu toată 
gloata aia care se ţinea scai pe urmele mele şi urla, am fost 
silit să mă întorc ca s-o pun pe fugă, ceea ce m-a făcut să 
pierd puţină vreme. Intre timp, călăreţul a dispărut. Am 
căutat să-i dau de urmă, am întrebat, m-am interesat pe la 
oameni, le-am spus ce culoare avea ca-lul; dar, nimic! Totul 
în zadar; nimeni nu-l văzusE. În sfârşiT. Cum nu mai aveam 
ce face, am venit aici! 

— Nu mai aveai ce face! zise ducesa. Ce îndatoritor! 

— Ascultă, scumpa mea prietena - spuse Coconnas, 
lăsându-se nepăsător într-un jilţ - iar mă prigoneşti din 
pricina bietului La Mole! Ei bine, nu ai dreptate, pentru eă, 
la urma urmelor, asta-i prietenia, vezi... Aş vrea să am 
mintea sau cunoştinţele acestui biet prieten al meu; aş găsi 
atunci vreo comparaţie care te-ar face să-mi înţelegi 
gândul... Prietenia, vezi dumneata, este o stea, pe când 
dragostea... dragostea... ei bine, am găsit o comparaţie... 
dragostea nu este decât o luminare. O să-mi spui că există 
de mai multe feluri... 

— De dragoste? 

— Nu, de luminări, şi că printre ele sunt unele mai bune: 
cea trandafirie... hai să zicem... e cea mai bună; dar oricât 


de trandafirie ar fi luminarea, tot se topeşte, pe când steaua 
străluceşte mereu. La asta ai să-mi răspunzi că atunci când 
luminarea s-a topit, se pune alta în sfeşnic. 

— Domnule de Coconnas, eşti un încrezut. 

— Ei? 

— Domnule de Coconnas, eşti un obraznic! 

— Oho! 

— Domnule de Coconnas, eşti un ticălos! 

— Doamnă, îţi atrag atenţia că ai sa mă faci să-l regret de 
trei ori mai mult pe La Mole. 

— Nu mă mai iubeşti! 

— Dimpotrivă, ducesă. Văd că nu prea te pricepi la 
treburile astea; te idolatrizez. Dar pot să te iubesc, să te 
ador, să te idolatrizez, şi în anumite clipe să-mi laud 
prietenul. 

— Dumneata numeşti., a"”nurnite clipe” cele petrecute 
lângă mine? * 

— Ce vreei? Pe bietul La Mole îl port mereu în gând. 

— El ţi-e mai drag, nu ţi-e ruşine? Uite ce, Annibal te 
urăsc! 'le detest! îndrăzneşte, fii sincer, şi spune-mi că ţi-e 
mai drag! Annibal, te înştiinţez că dacă ţi-e mai drag 
altcineca pe lume... 

— Henriette, cea mai frumoasă dintre ducese! Pentru 
liniştea dumitale sufletească, crede-mă, nu-mi mai pune 
întrebări indiscrete. Te iubesc mai mult decât pe toate 
femelle, dar pe La Mole îl iubesc mai în uit deolt pe toţi 
bărbaţii. 

— Bun răspuns! se auzi deodată o voce. 

O perdea de damasc se dădu în lături din faţa unei uşi 
secrete, săpată în zid, care unea cele două apartamente, şi 
La Mole apăru în cadrul ei, ca un frumos portret de Tizian 
în rama lui aurită. 

— La Mole! strigă Coconnas, fără s-o bage în seamă pe 
Margareta şi fără să mai'piardă timp ca să-i mulţumească 
pentru surpriza ce i-o pregătise. La Mole, prietene, dragul 
meu La Mole! 


Şi se aruncă 5n braţele prietenului său, răsturnând jilţul 
pe care şezuse şi masa ce-i stătea în drum. 

La Mole îl îmbrăţişă cu aceeaşi căldură. 

— Iertaţi-mă, doamnă - spuse el adresându-se ducesei de 
Nevers - dacă numele meu, pronunţat uneori aici, a putut 
să tulbure fermecătoarea dumneavoastră prietenie; fireşte 
- adăugă el, privind cu nespusă tandreţe pe Margareta - nu 
din vina mea nu v-am revăzut mai v'E curând. 

— Vezi - zise la rându-i Margareta - vezi, Henriette, că m- 
am ţinut de cuvânt: iată-l! 

— Oare datorez aoeastă fericire numai rugăminţilor 
doamnei ducese? întrebă La Mole. 

— Numai rugăminţilor ei - răspunse Margareta, şi adăugă, 
întoroându-se spre La Mole: Îţi dau voie să nu crezi un 
cuvânt din ce spun. 

Intre timp, Coconnas îl stiimse la piept de zece ori pe 
prietenul său, umblă în juru-i de douăzeci de ori, apropie un 
steşnie de chipul lui ca să-l privească mai în voie şi se duse 
apoi să îngenuncheze în faţa Margaretei, sărutându-i 
poalele rochiei. 

— Ei, poftim! exclamă ducesa de Nevers. Acum o să-ţi fiu şi 
eu pe plac! 

— La naiba! strigă CoconnasS. Întotdeauna te-am găsit 
încântătoare; numai că acum pot s-o spun din toată inima. 
AH. Di-ar fi pe-aici, prin preajmă, vreo treizeci de polonezi, 
sarmaţi şi alţi barbari hiperboreeni de soiul ăstora, ca să-i 
fac să mărturisească pe loc că eşti regina frumoaselor! 

— Ei, binişor, binişor, Cocorinas, şi atunci doamna 
Margareta?... spuse La Mole. 

— Oh! Nu tăgăduiesc! exclamă Coconnas cu acel accent 
comic şi naiv totodată pe care nu/mai el ştia să-l aibă. 
Doamna Henriette este regina frumoaselor, iar doamna 
Margareta, frumoasa reginelor. 

Dar orice zicea, ori făcea, piemontezul era atât de copleşit 
de fericirea de a-l fi regăsit pe scumpul lui La Mole, Enaât 
n-avea oohi decât pentru el. 


— Hai, hai, frumoasa mea regină - zise doamna de 
Neversvino şi să-i lăsăm pe aceşti prieteni desăvârşiţi să 
stea de vorbă un ceas. Au atâtea să-şi spună, că nu ne-ar 
mai lăsa să scoatem o vorbă. Ne vine cam greu, e singurul 
leac care să-l însănătoşească pe deplin pe domnul Annibal. 
Fă-o pentru mine, regina mea, pentru că sunt atât de 
neroadă încât îl iubesc pe căpăţânosul ăsta, cum îi spune 
prietenul lui, La Mole. 

Margareta îi şopti otâeva cuvinte la ureche lui La Mole, 
care, oricât de bucuros ar fi fost să-şi revadă prietenul, ar fi 
dorit totuşi ca accesele de tandreţe ale lui Coconnas să fie 
mai puţin acaparatoare... între timp, Coconnas se străduia 
să facă să înflorească din nou pe chipul Henriettei un 
zâmbet şi un cuvânt dulce, lucru ee-i izbuti cu uşurinţă. 

Aşa că cele două femei trecură în camera de alături unde 
le aştepta cina. Cei doi prieteni rămaseră singuri. 

Se înţelege, Coconnas îi ceru mai întâi prietenului său să-i 
istorisească în amănunt cum şi-a petrecut seara aceea 
faimoasă, care era gata-gata să-l coste viaţa. Pe măsură însă 
ce La Mole îi povestea, piemontezul care, după cum se ştie, 
nu-şi pierdea cumpătul prea uşor, tremura din toate 
încheieturile. 

— Şi de ce - îl întrebă el - în loc să alergi pe drumuri aşa 
cum ai făcut, şi să-mi dai atâta bătaie de cap, nu te-ai 
refugiat la stăpânul nostru, ducele, care te apărase şi te-ar 
fi ascuns? Aş fi trăit în preajma tA. M-aş fi prefăcut că sunt 
mâhnit şi i-aş fi tras pe sfoară pe toţi prostănacii de la curte. 

— Stăpânul nostru - murmură I>a Mole - ducele 
d'Alencon? 

— Da. După cââte mi-a spus, ar trebui să cred că lui îi 
datorezi viaţa. 

— Ii datorez viaţa regelui Navarei - răspunse La Mole. 

— Oh, oh! se miră Coconnas. Eşti sigur? 

— Nu-ncape îndoială! 

— Oh! Bunul, minunatul rege! Dar ducele d'Alengon ce 
îinvirtea în treaba asta? 


— Ţinea ştreangul, ca să mă sugrume. 

— Mii de draci! strigă Coconnas. Eţti sigur de s spui, La 
Mole? Cum! Prinţul ăsta gălbejit, javra asta, fiinţa asta 
jalnică să-mi sugrume prietenul! Ah, mii de draci! Chiar 
mâine vreau să-i spun ce cred despre el! 

— Eşti nebun? 

— Adevărat, ar mai face-o o dată... Dar ce-mi pasă? N-o să 
fie cum crede el! 

— Hal. Hai, Coconnas, linişteşte-te şi încearcă să nu uiţi că 
a bătut ceasul unsprezece şi jumătate şi astă-seară eşti de 
serviciu! 

— Puțin îmi pasă de serviciul lui! Ah, asta-i bună! Să mă 
aştepte cât o pofti! Serviciul meu! Eu să slujesc unuia care 
ţi-a ţinut ştreangul!... Glumeşti!... Nu!... Aşa a fost să fie! 
Trebuie să te regăsesc ca să nu te mai părăsesc. Rămân 
aici! 

— Dar, nenorocitule, gândeşte-te bine, dar nu eşti beat! 

— Din fericire, căci dac-aş fi, aş da foc Luvrului! 

— Hai, hai, Annibal - reluă La Mole - fii înţelegător! Du-te! 
Serviciul este un lucru sfânt. 

— Vii şi tu cu mine? 

— Cu neputinţă! 

— Crezi cumva că tot mai vor să te ucidă? 

— Nu cred. Sunt prea neînsemnat ca să mai urzească ceva 
împotriva mea în mod special. Li s-a năzărit aşa, deodată, ca 
să mă omoare, şi asta-i tot! Prinții aveau chef de petrecere 
în seara aceea. 

— Atunci, ce faci? 

— Eu? Nimic. Hoinăresc, mă plimb! 

— Ei bine! Am să mă plimb cu tine, o să hoinărim 
împreună. O să fie o plăcere! Unde mai pui că dac-o să fii 
atacat, suntem doi şi o să le cam dăm de furcă. Ah, să 
poftească gângania aia de duce! Il ţintuiesc ca pe-o potaie 
la gard! 

— Cere-i măcar un concediu! 

— Da, nu concediu pentru totdeauna! 


— Atunci anunţă-l că-l părăseşti... 

— Ai dreptate. Aşa am să fac. Pe loc am să-i scriu! 

— Să-i scrii, e cam puţin. Coconnas! Să-i scrii unui prinţ de 
sânge... 

— Da, de sânge! Pătat de sângele prietenului meu! Bagă 
de seamă - strigă Coconnas, iar ochii lui, întunecaţi de 
minie, îi jucau în cap - ia seama să nu-i dau eu o etichetă să 
n-o poată duce! 

„La urma urmelor - îşi zise La Mole - peste câteva zile n-o 
să mai aibă nevoie nici de prinţ, nici de nimeni; căci dacă 
vrea să vină cu noi, o să-l luăm.” 

Coconnas puse mâna deci pe pană, fără ca prietenul lui să 
se mai împotrivească, şi cu multă uşurinţă compuse această 
elocventă misivă, pe care o vom citi: „Monseniore, Alteța 
voastră, pricepută cum este în scrierile din timpuri 
străvechi, nu poate să nu cunoască prea bine povestea 
mişcătoare a lui Oreste şi Pilade, cei doi evrei vestiți pentru 
nenorocirile şi prietenia lor. Prietenul meu La Mole nu este 
mai puţin nenorocit decât Oreste, iar eu nu sunt mai puţin 
iubitor decăt Pilade. El are acum anumite îndeletniciri 
însemnate, care cer ajutorul me. Îmi este deci cu 
neputinţă să mă despart de el. De aceea, fără îngăduinţa 
alteţei voastre, îmi iau un scurt concediu, hotărât să-mi leg 
soarta de a lui, oriunde m-ar duce aceasta. Alteţa voastră 
înţelege, totuşi, cât de greu îmi vine să-mi părăsesc slujba şi 
de aceea nădăjduiesc să-mi dobândesc iertarea şi 
îndrăznesc să mă numesc mai departe, cu plecăciune. 

” Al alteţei voastre regale, Monseniore, preasmeritul şi 
supusul ANNIBAL, CONTE DE COCONNAS, prieten 
nedespărţit al domnului de La Moleu. 

Această capodoperă odată terminată, Coconnas i-o citi cu 
glas tare lui La Mole, care ridică din umeri. 

— Ei bine, ce zici? întrebă Coconnas, care nu-i observase 
gestul, sau care se prefăcuse că nu-l vede. 

— Cred - răspunse La Mole - că domnul d'Alencon o să-şi 
bată joc de noi. 


— De noi? 

— Da, de amândoi. 

— Asta-i mai bine, pare-mi-se, decât să ne sugrume pe 
fiecare în parte. 

— Ei, asta e! făcu La Mole râzând. Poate că una n-o s-o 
împiedice pe cealaltă. 

— Ei bine, cu atât mai rău! Fie ce-o fi, eu trimit scrisoarea 
mâine dimineaţă. Când plecăm de-aici, unde dormim? 

— La jupân La Huricre. Ţtiţi, în camera aceea mică unde 
voiai să înfigi pumnalul în mine, pe vremea când nu eram 
încă Oreste şi Pilade! 

— Bine, am să trimit scrisoarea la Luvru prin gazda 
noastră. 

În clipa aceea, uşa se deschise. 

— Ei bine - întrebară deodată cele două prințese - unde 
sunt Oreste şi Pilade? 

— Drace, doamnă - răspunse Coconnas - Pilade şi Oreste 
se prăpădesc de foame şi de dragoste! 

A doua zi, la nouă dimineaţa, jupân La Huricre duse într- 
adevăr la Luvru preasmerita misivă a domnului Annibal de 
Coconnas. 

XIV ORTHON Chiar după refuzul ducelui d'Alenqon, care-i 
dădea peste cap tot planul şi-i punea în primejdie până şi 
viaţa, Henric devenise - dacă se poate spune astfel - un 
prieten şi mai bun al prinţului de cum fusese înainte. 

Prietenia aceasta o făcu pe Caterina să creadă că cei doi 
prinți nu numai că se înțelegeau, dar şi unelteau împreună. 
O iscodi pe Margareta; dar Margareta era demna ei fiică, 
aşa că regina Navarei - care era deosebit de iscusită în 
ocolirea explicaţiilor neplăcute - se feri atât de bine de 
întrebările mamei sale, încât după ce-i răspunse la toate, o 
lăsă mai încurcată ca înainte. 

Florentinei nu-i mai rămase deci drept călăuză decât acea 
pornire lăuntrică de a unelti pe care o adusese cu ea din 
Toscana - cel mai intrigant din micile stătuleţe ale timpului 
- căruia i se adăugase ura ce o deprinsese la curtea 


Franţei, cea mai dezbinată în interese şi păreri de pe 
vremea aceea. 

Caterina înţelese mai întâi că o parte din puterea 
bearnezului îşi avea obârşia în alianţa cu ducele d'Alenqon 
şi hotări să-i despartă. 

Din ziua în care se hotărâse la aceasta, se îngriji de fiul ei 
cu răbdarea şi iscusinţa pescarului, care atunci când 
aruncă năvodul departe de peşte, îl trage pe nesimţite, 
până când a înconjurat prada din toate părţile. 

Ducele Francisc îşi dădu seama de această afecţiune 
sporită şi, la rândul său, se arătă mai tandru cu mama sa. 
Cât despre Henric, se prefăcu că nu bagă nimic de seamă, 
şi îl supraveghea pe aliatul său mai îndeaproape ca oricând. 

Fiecare aştepta să se întâmple ceva. Dar în timp ce fiecare 
aştepta - ceva sigur pentru unii şi probabil pentru alţii - 
într-o dimineaţă, când soarele se înălţase trandafiriu pe cer, 
cernind acea căldură jilavă şi acele dulci miresme care 
prevestesc o zi frumoasă, un bărbat palid, care se sprijinea 
într-un baston şi mergea anevoie, ieşi dintr-o căsuţă aflată 
în dosul Arsenalului şi o apucă pe strada Petit-Musc. 

În apropierea porţii Saint-Antoine, după ce o luă pe 
promenada care înconjura şanţurile Bastiliei - ca un şes 
mlăştinos - lăsă marele bulevard în stânga şi intră în 
grădina Arbalcte, unde portarul îl primi cu o respectuoasă 
plecăciune. 

Nu era nimeni în această grădină care, după cum arată şi 
numele, aparţinea unei corporaţii: aceea a arbaletierilor. 
Dac-ar fi fost lume care să se plimbe, acest bărbat palid ar fi 
atras privirile asupra lui, căci mustaţa-i lungă, pasul ce mai 
păstra ceva milităros, deşi trebuia să meargă încet din 
pricina durerilor pe care le avea, toate dovedeau că era 
vreun ofiţer rănit de curând, care îşi încerca puterile prin 
exerciţii cumpătate, căutând să se întoarcă la viaţă, la 
lumină. 

Totuşi, lucru ciudat! Deşi vremea se încălzise, bărbatul - în 
aparenţă o fire paşnică - era înfăşurat într-o mantie care 


atunci când se desfăcea, lăsa să se întrezărească două 
pistoale lungi, prinse cu copci de argint de cingătoarea 
unde era înfipt un pumnal lat; tot de centură mai atârna o 
spadă atât de lungă, încât s-ar fi putut crede că nu o poate 
trage de mare ce era, şi care îi completa acest adevărat 
arsenal ambulant şi îi lovea cu teaca picioarele slăbite, ce-i 
tremurau. Pe deasupra, nespus de prudent, omul nostru, 
deşi era singur, arunca la orice pas o privire cercetătoare, 
de parc-ar fi întrebat fiecare cotitură a unei cărări, fiecare 
tufiş, fiecare şanţ. 

Astfel, bărbatul intră în grădină şi se îndreptă calm spre 
un fel de boltă acoperită cu verdeață, ce dădea spre 
bulevarde, de care nu era despărțită decât printr-un gard 
de mărăcini şi un mic şanţ, alcătuind o dublă împrejmuire. 
Acolo, lângă o masă, se întinse pe un petic de iarbă, iar 
îngrijitorul locului, care pe lângă meseria de portar se mai 
îndeletnicea şi cu aceea de birtaş, îi aduse degrabă o 
băutură întăritoare. 

Bolnavul se afla acolo de zece minute şi dusese la gură de 
mai multe ori ceaşca de porțelan din care sorbea încet, 
când, deodată, chipul, cu toată paloarea lui interesantă, luă 
o înfăţişare fioroasă. Zărise venind dinspre Croix-Faubin, pe 
o cărare care astăzi e strada Neapole, un cavaler înfăşurat 
într-o mantie lungă, care se opri lângă turn şi aşteptă. 

Cavalerul se afla acolo de cinci minute, iar bărbatul cu faţa 
palidă, în care cititorul l-a recunoscut poate pe Maurovel 
abia avusese vreme să-şi revină din tulburarea pe care i-o 
pricinuise prezenţa lui, când un tânăr cu o jachetă strimtă, 
ca de paj, îşi făcu apariţia pe aleea ce mai târziu avea să 
devină strada Fosses-Saint-Nicolas, şi îl ajunse pe cavaler. 

Ascuns sub bolta lui de verdeață, Maurevel putea să vadă 
şi chiar să audă, fără greutate, tot ce vorbeau; şi ţinând 
seama de faptul că acest cavaler era de Mouy, iar tânărui cu 
jacheta strâmbă Orthon, ne putem da seama că avea şi ce 
să vadă, şi ce să asculte. 


Şi unul şi celălalt se uitară de jur împrejur, cu cea mai 
mare atenţie; Maurevel îşi ţinu răsuflarea. 

— Puteţi vorbi, domnule - spuse Orthon, care, fiind cel mai 
tânăr, era şi cel mai încrezător - nimeni nu ne vede, nimeni 
nu ne aude. 

— Bine - făcu de Mouy. Ai să te duci la doamna de Sauve şi 
dacă o găseşti, ai să-i înmânezi acest răvaş; dacă nu-i acasă, 
ai să-l pui sub oglindă, acolo unde regele obişnuia să şi le 
pună pe-ale lui; după aceea ai să aştepţi în Luvru. Dacă ţi se 
dă un răspuns, îl aduci unde ştii; dacă n-ai răspuns, ai să vii 
să mă cauţi deseară, cu un pieptar de zale, în locul pe care 
ţi l-am arătat şi de unde vin acum. 

— Bine - zise Orthon - ştiu. 

— Eu te las acum, am mai multă treabă toată ziua, tu însă 
nu te grăbi, ar fi de prisos; nu e nevoie să ajungi la Luvru 
înainte ca el să fie acolo şi mi se pare că azi-dimineaţă e la o 
lecţie de vânătoare cu şoimi. Du-te şi arată-te fără teamă. 
Te-ai înzdrăvenit şi te duci să-i mulţumeşti doamnei Sauve 
pentru bunătatea ce ţi-a arăitat-o în timpul convalescenţei. 
Du-te, copile, du-te! 

Maurevel ascultă cu ochii ţintă, cu părul măciucă şi cu 
fruntea brobonită de sudoare. Primul lui gând fusese să 
tragă un pistol din cingătoare şi să-l ţintească pe de Mouy; 
dar o mişcare a acestuia făcuse să i se dea la o parte mantia 
şi să-i dezvăluie o platoşă solidă şi bine strânsă. Aşa că, 
pesemne, plumbul s-ar fi turtit de ea, sau ar fi pătruns în 
vreo parte a trupului, unde rana pe care ar fi făcut-o n-ar fi 
fost mortală. De altfel, se gândi că de Mouy, voinic şi bine 
înarmat, l-ar ff răpus uşor, mai ales că era rănit; şi cu un 
oftat, puse înapoi pistolul pe care-l aţintise asupra 
hughenotului. 

— Ce nenorocire - murmură el - să nu-l pot dobori aici, 
fără alt martor decât acest pui de tâlhar, căruia un al doilea 
glonţ i-ar fi prins atât de bine!... 

Dar în acea clipă, Maurevel se gândi că scrisoarea 
încredinţată lui Orthon şi pe care trebuia să i-o înmâneze 


doamnei de Sauve era poate mai însemnată decât însăşi 
viaţa căpeteniei hughenoţilor. 

— Ah! făcu el. Şi în dimineaţa asta îmi scapi; fie! Du-te 
teafăr acum; dar mâine o să fie rândul meu, am să-ţi vin de 
hac chiar dac-ar trebui să te urmăresc până în iadul din 
care ai ieşit ca să mă nenoroceşti! 

De Mouy îşi acoperi faţa cu mantia şi o porni în grabă spre 
mlaştinile Temple. Orthon o apucă pe lingă şanţurile care 
duceau spre malul râului. 

— Atunci Maurevel, mai sprinten şi mai în putere decât ar 
fi îndrăznit să nădăjduiască, se ridică şi se întoarse în 
strada Cerisaie, imtră la el acasă, puse să i se înşăueze un 
cal şi, aşa slăbit cum era, cu riscul să i se deschidă rănile, o 
porni în galop pe strada Saint-Antoine, ajunse pe chei şi 
dădu buzna în Luvru. 

Cinci minute după ce trecuse prin portiţă, Caterina ştia tot 
ce se petrecuse şi Maurevel primea cei o mie de scuzi de 
aur care-i fuseseră făgăduiţi pentru arestarea regelui 
Navarei. 

— Oh! exclamă atunci Caterina. Ori mă înşel, ori acest de 
Mouy va fi pata neagră pe care a descoperit-o Rene pe 
zodiacul blestemului de bearnez. 

Un sfert de ceas după Maurevel, Orthon intra în Luvru, în 
văzul tuturor, aşa cum îl îndemnase de Mouy, şi se îndreptă 
spre apartamentul doamnei de Sauve, după ce vorbise cu 
mai mulţi oaspeţi ai palatului. 

Dariole rămăsese singură în lipsa stăpânei ei; Caterina 
tocmai o chemase pe doamna de Sauve să-i copieze câteva 
scrisori însemnate şi de cinci minute se afla la regină. 

— Bine - spuse Orthon - voi aştepta. 

Şi, fiind socotit ca unul de-al casei, tânărul trecu în 
dormitorul baroanei şi, după ce se încredința că nu-l vede 
nimeni, ascunse scrisoarea după oglindă. 

Chiar când îşi trăgea mâna, intră Caterina. 

Orthon se îngălbeni, căci i se păru că privirea ageră şi 
sfredelitoare a reginei-mame se îndreptase mai întâi spre 


oglindă. 

— Ce faci aici, băieţaş? întrebă Caterina. Nu cumva o cauţi 
de doamna de Sauve? 

— Da, doamnă; n-am mai văzut-o de mult şi mi-e teamă că 
aş fi fost socotit nerecunoscător, dac-aş mai fi întârziat să-i 
mulţumesc. 

— O iubeşti deci mult pe scumpa Charlotte? 

— Din toată inima, doamnă. 

— Şi îi eşti credincios, după cât se spune? 

— Maiestatea voastră vă înţelege că este ceva cu totul 
firesc, atunci când va afla că doamna de Sauve a avut 
pentru mine a grijă de care nu eram vrednic, căci nu-s 
decât un servitor de rând. 

— Şi cu ce prilej ţi-a arătat această grijă? întrebă Caterina, 
prefăcându-se că nu cunoaşte ce i se întâmplase tânărului. 

— Doamnă, când am fost rănit. 

— Ah, bietul băiat! făcu Caterina. Ai fost rănit? 

— Da, doamnă. 

— Şi când asta? 

— În seara când au venit să-l aresteze pe regele Navarei. 
Văzând soldaţi, mi-a fost atât de frică, încât am strigat, am 
chemat în ajutor; unul din ei m-a lovit în cap şi am leşinat. 

— Bietul băiat! Şi acum te-ai însănătoşit? 

— Da, doamnă. 

— Şi, fireşte, îl cauţi pe regele Navarei, ca să-ţi reiei 
slujba? 

— Nu, doamnă. Regele Navarei, aflând că am îndrăznit să 
mă împotrivesc poruncilor maiestăţii voastre, m-a alungat 
fără milă. 

— Adevărat? exclamă Caterina, prefăcându-se că o 
interesează cele afirmate de Orthon. Ei bine, iau asupra 
mea această treabă. Dar dacă o aştepţi pe doamna de 
Sauve, a aştepţi în zadar: are de lucru, sus, la mine. 

Şi Caterina, crezând” că Orthon nu avusese timp să 
ascundă răvaşul după oglindă, se duse în salonul doamnei 
de Sauve, anume ca să-l lase singur pe tânăr. 


În această clipă, Orthon, îngrijorat de sosirea neaşteptată 
a reginei-mame, se întrebă dacă aceasta nu se datora 
vreunei uneltiri împotriva stăpânului său - auzi trei lovituri 
uşoare în tavan: era semnalul prin care trebuia el însuşi, în 
caz de primejdie, să-l anunţe pe stăpânul său, atunci când 
acesta se afla la doamna de Sauve, iar el îl veghea. 

Cele trei lovituri îl făcură să tresară; îi veni în minte un 
gând revelator şi îşi zise că de astă dată semnalul era 
pentru el. Alergă deci la oglindă şi luă scrisoarea de unde-o 
pusese. 

Caterina urmărea printr-o crăpătură a perdelei toate 
mişcările tânărului; îl văzu repezindu-se spre oglindă, dar 
nu ştia dacă se dusese ca să ascundă răvaşul sau să-l ia. 

„Hei - şopti nerăbdătoare'florentina - de ce-o fi zăbovind?” 

Şi se întoarse pe dată, zâmbitoare, în cameră. 

— Tot aici, băieţaşule? întreba ea. Ei bine, ce mai aştepţi? 
Nu ţi-am spus că iau asupra mea grija sorții tale? Când ţi- 
am spus-o o dată, te mai îndoieşti? 

— Oh, doamnă, feri-m-ar Dumnezeu! răspunse Orthon. 

Şi tânărui, apropiindu-se de regină, se lăsă într-un 
genunchi, îi sărută pulpa rochiei şi plecă fără să 
zăbovească. 

leşind, dădu în anticameră cu ochii de căpitanul gărzii, 
care o aştepta pe Caterina. Prezenţa acestuia nu numai că 
nu-i îndepărtă bănuielile, dar i le spori. 

Cât despre Caterina, nici nu căzuse bine perdeaua după 
plecarea lui Orthon, că se şi repezi la oglindă. 

Dar scotoci în zadar cu mâna tremurândă: nu dădu peste 
nici o scrisoare. 

Şi totuşi era sigură că-l văzuse pe băieţandrul ăsta 
apropiindu-se de oglindă; fie deci pentru a lua înapoi 
scrisoarea, fie pentru a o pune. Soarta dăruia o forţă egală 
adversarilor săi. Un copil devenea un bărbat din clipa când 
lupta împotriva ei. 

Scotoci din nou, pipăi de zor, dar nu găsi nimic. 


— Oh, nenorocitul! exclamă ea. Nu-i voiam răul, dar luând 
înapoi răvaşul, îşi face răul cu mâna lui! Ei, domnule de 
Nancey, ei, unde eşti? 

Glasul puternic al reginei-mame străbătu salonul şi 
pătrunse în anticamera unde aştepta, cum am mai spus, 
căpitanul gărzii. 

Domnul de Nancey sosi în grabă. N 

— lartă-mă, doamnă - spuse el. Ce doreşte maiestatea 
voastră? 

— Stăteai în anticameră? 

— Da, doamnă. 

— Ai văzut ieşind un tânăr, un băieţandru? 

— Chiar adineauri. 

— Crezi c-a ajuns departe? 

— Cam pe la jumătatea scării. 

— Cheamă-l înapoi. 

— Cum se numeşte? 

— Orthon. Dacă nu vrea să se întoarcă, adu-l cu forţa. 
Totuşi nu-l speria, dacă nu se împotriveşte. Trebuie să-i 
vorbesc chiar acum! 

Căpitanul gărzii se năpusti afară. 

După cum prevăzuse, Orthon se afla la jumătatea scării, 
căci cobora încet, nădăjduind să întâlnească pe scară sau să 
zărească pe vreun coridor pe regele Navarei sau pe 
doamna de Sauve. 

Auzi că e chemat şi tresări. 

Se gândi să fugă, dar cu o maturitate de judecată care-i 
depăşea vârsta, înţelese că dacă fuge totul e pierdut. 

Aşadar, se opri. 

— Cine mă strigă? 

— Eu, domnul de Nancey - răspunse căpitanul gărzii, 
coborând deodată mai multe trepte. 

— Dar mă grăbesc - zise Orthon. 

— Din partea maiestăţii sale, regina-mamă - reluă, domnul 
de Nancey, ajungându-l din urmă. 


Băiatul îşi şterse sudoarea care-i curgea pe frunte şi urcă 
înapoi. 

Căpitanul îl urma. 

Caterina plănuise mai întâi să-l aresteze pe tânăr, să 
poruncească să fie scotocit prin liaine şi să pună mâna pe 
scrisoarea pe care ştia că o are asupra lui; de aceea se 
gândise să-l învinovăţească că-i furase ceva; chiar îşi 
desprinsese de la rochie o agrafă de diamante, vrând s- 
arunce vina pe tânăr de dispariţia ei; dar chibzui că mijlocul 
acesta era primejdios, că i-ar fi trezit tânărul bănuieli şi-ar 
fi dat de veste stăpânului său, iar la rândul lui acesta s-ar fi 
ferit şi astfel n-ar mai fi căzut în cursă. 

Fireşte, putea să-l trimită pe băiat la temniţă; dar zarva ce 
s-ar fi făcut în jurul arestării - oricât s-ar fi păstrat taina ei - 
tot s-ar fi răspândit în Luvru şi numai un cuvânt l-ar fi făcut 
pe Henric să se păzească. 

Şi, totuşi, Caterina avea nevoie de răvaş, căci o scrisoare 
de la domnul de Mouy, adresată regelui Navarei şi trimisă 
cu atâta grijă, trebuia să dezvăluie o întreagă uneltire. 

Îşi puse deci la loc agrafa de unde o desprinsese. 

— Nu, nu - zise ea - e o idee de zbir; proastă idee! Dar 
pentru un răvaş... care poate nu merită atâta trudă -- urmă 
ea, încruntându-şi sprincefele ţi vorbind atât de încet, încât 
ea singură abia putea să-şi audă glasul. Ei, la naiba, nu-i 
vina mea; e a lui! De ce puiul ăsta de tâlhar n-a pus răvaşul 
la locul fixat? Şi, totuşi, biletul ăsta îmi trebuie? 

Chiar atunci Orthon intră din nou. 

De bună seamă, chipul Caterinei avea o expresie fioroasă, 
ceea ce-l făcu pe băiat să pălească şi să rămână în prag. Era 
încă prea tânăr poate, ca să fie cu desăvârşire stăpân pe 
sine. 

— Doamnă - zise el - mi-aţi făcut cinstea să mă chemaţi 
înapoi; vă pot fi de folos cu ceva? 

Faţa Caterinei se lumină, de parcă o rază de soare ar fi 
căzut pe ea. 


— Te-am chemat, copile - spuse - pentru că-mi place să-ţi 
văd chipul şi cum ţi-am făgăduit că voi avea grijă de soarta 
ta, vreau să-mi ţin făgăduiala fără întârziere. Se spune 
despre noi, reginele, că am fi uituce. Dar nu sufletul e de 
vină, ci mintea, înfierbântată de tot ce se petrece. Mi-am 
aduS. Însă aminte că regii ţin în mâna lor soarta oamenilor 
şi te-am rechemat. Vino, copile, urmează-mă! 

Domnul de Nancey, care lua în serios ceea ce auzea, 
privea uimit (înduioşarea Caterinei. 

— Ştii să călăreşti, băiatule? îl întrebă Caterina. 

— Da, doamnă. 

— Atunci, vino la mine. Am să-ţi dau un bileţel pe care ai 
să-l duci la Saint-Germain. 

— Sunt la ordinele maiestăţii voastre. 

— Nancey, să i se dea un cal! 

Domnul de Nancey plecă. 

— Hai, copile - zise Caterina. 

— B*gina Margot Şi păşi prima. Orthon o urmă. 

Regina-mamă cobori un etaj, o apucă pe coridorul unde se 
aflau apartamentele regelui şi ale ducelui d'Alencon, ajunse 
la scara în spirală, mai cobori un cat, deschise o uşă care 
dădea într-o galerie rotundă, a cărei cheie n-o avea decât 
ea şi regele, şi îl introduse aci pe Orthon; intră apoi şi ea, 
închizând uşa. Această galerie înconjura ca un meterez 
anumite porţiuni ale apartamentelor regelui şi reginei- 
mame. Era, ca şi galeria castelului San-Angelo de la Roma, 
şi ca aceea a palatului Pitti de la Florenţa, un adăpost 
pregătit în caz de primejdie. 

După ce trase uşa, Caterina rămase cu tânărul în coridorul 
întunecos. Făcură vreo douăzeci de paşi, Caterina mergând 
înainte, Orthon în urma ei. 

Deodată, Caterina ise întoarse şi tânărul observă pe chipul 
ei, aceeaşi expresie fioroasă pe care o avusese cu zece 
minute mai înainte. 

Prin întuneric, ochii ei rotunzi ca de pisică sau de panteră 
păreau că aruncă foc. 


— Stai! făcu ea. 

Orthon simţi un fior treeându-i prin tot trupul; o răceală 
ucigătoare, ca un giulgiu de gheaţă, se lăsă din ta<c van; 
podeaua părea întunecată ca lespedea unui mormânt; iar 
privirea Caterinei era, dacă se poate spune astfel, ascuţită 
şi-i pătrundea până în inimă băieţandrului nostru. 

Orthon se dădu înapoi şi, tremurând, se.'lipi de zid. 

— Unde-i biletul pe care trebuia să-l dai regelui Navarei? 

— Biletul? îngăimă Orthon. 

— Da, biletul pe care, în cazul că nu-l găseai pe rege, 
trebuia să-l pui după oglindă? 

— Eu, doamnă? făcu Orthon. Nu ştiu ce vreţi să spuneţi. * 

— Biletul pe caro ţi l-a dat de Mouy, acum un ceas, în 
epâtele grădinii Arbalcte. 

— N-am nici un bilet - spuse Orthon - maiestatea voastră 
se înşală, desigur. 

— Minţi! se răsti Caterina. Dă-mi-l, şi-mi ţin făgădu-. Lala, 
pe care ţi-am făcut-o. 

— Care, doamnă? 

— Te fac bogat. 

— N-am nici un bilet, doamnă - reluă tânărui. 

Caterina scrâşni din dinţi, apoi zâmbi. 

— Dacă mi-l dai - zise ea - primeşti o mie de scuzi de aur. 

— N-am nici un bilet, doamnă! 

— Două mii de scuzi! 

— Cu neputinţă, pentru că nu-l am şi deci nu-l pot da. 

— Zece mii de scuzi, Orthon! 

Tânărui, care vedea că mtnia reginei creşte ca un val, din 
piept spre creştet, se gândi că n-arc decât un mijloc ca să-şi 
scape stăpânul: să înghită scrisoarea. Duse mâna la 
buzunar. Caterina îi ghici însă gândul şi-t opri mâna: 

— Hai, copile - spuse ea, râzând. Bine, eşti credincios. 
Când regii vor să-şi ia un servitor, nu strică de loc să-l pună 
la încercare, să vadă dacă-i credincios. Ştiu ce să cred 
despre tine. Uite, ţine punga mea, şi ăsta-i doar un început. 
Du-te şi du-i stăpânului tău biletul şi spune-i că de azi 


înainte eşti în slujba mea. Du-te! Poţi să pleci şi fără mine, 
prin uşa pe care am venit: se deschide pe dinăuntru. 

Şi Caterina, punând punga în mâna tânărului încremenit 
de mirare, făcu câţiva paşi şi atinse zidul cu mâna. Orthon 
rămase, totuşi şovăitor, în picioare. Nu-i venea să crcadă că 
primejdia, pe care o simţise gata să se abată asupra lui, se 
depărtează. 

— Hai, nu mai tremura! îi zise Caterina. Ţi-am spus doar 
că eşti liber să pleci şi că dacă vrei să te întorci, ai să fi un 
om făcut. 

— Vă mulţumesc, doamnă - zise Orthon. Atunci, mă 
iertaţi? 

— Mai mult, te răsplătesc; eşti un bun aducător de bileţele 
de dragoste, un drăguţ mesager al amorului. Numai că ai 
uitat că stăpânul te aşteaptă. 

— Ah, da! făcu repezindu-se spre uşă. 

Dar abia făcu trei paşi, şi podeaua îi fugi de sub picioare. 
Se bălăbăni, întinse braţele, scoase un strigăt îngrozitor şi 
se prăbuşi în temniţa Luvrului, după ce Caterina apăsase pe 
o pârghie. 

— Hai - mormăi regina - din pricina încăpăţânăril 
ticălosului ăstuia, o să trebuiască să cobor o sută cincizeci 
de trepte! 

Caterina se întoarse în apartamentul ei, aprinse un felinar, 
se înapoie pe coridor, apăsă din nou pe pârghie, deschise 
un chepeng ce dădea spre o scară în spirală, care părea că 
duce în inima pământului şi, mânată de nepotolita ei 
curiozitate, care de fapt nu era decât unealta urii, ajunse la 
o uşă de fier care se deschidea pe dinăuntru şi dădea în 
temniţă Aci zăcea bietul Orthon, plin de sânge, zdrobit, cu 
oasele sfărâmate din pricina căderii de la înălţime de o sută 
de picioare totuşi, mai dădea semne de viaţă. 

Dincolo de zidul gros, se auzea bolborosind apa Senei care 
printro infiltraţie subterană, ajungea până lângă scară. 

Caterina intră în groapa jilavă şi rău mirositoare, care, de 
când exista, fusese fireşte martora multor căderi 


asemănătoare, scotoci prin veşmintele lui Orthon, luă 
biletul, se asigură că era într-adevăr cel pe care-l căuta, 
împinse cu piciorul trupul celui căzut, şi apoi apăsă cu 
degetul pe o altă pârghie; fundul gropii se mişcă şi trupul, 
alunecând dus de însăşi greutatea lui, dispăru sub apă; 
după ce închise uşa la loc, urcă scările, se zăvori în camera 
ei şi citi cu nesaţ biletul care avea următorul conţinut: 
„Deseară, la ora zece, în strada PArbre-Sec, la hanul „Sub 
cerul liber”. Dacă veniţi nu răspundeţi, dacă nu veniţi, 
spuneţi NU purtătorului. 

De Mouy de Saint-Phale”. 

Citind biletul, un zâmbet înflori pe buzele Caterinei; se 
gândea numai la victorie, uitând că desăvârşire preţul 
acestei izbânzi. 

De altfel, cine fusese Orthon? O inimă credincioasă, un 
suflet devotat, un băieţandru frumos; atât. 

Toate acestea - ne închipuim cu uşurinţă - nu puteau 
înclina nici o clipă cumpăna balanței de gheaţă, unde se 
cântărea soarta imperiilor. 

După ce citi biletul, Caterina urcă pe dată la doamna de 
Sauve şi-l puse după oglindă. 

Coborând, îl întâlni la intrarea în coridor pe căpitanul 
gărzii. 

— Doamnă - îi aminti domnul de Nancey - aşa cum a 
poruncit maiestatea voastră, calul e gata. 

— Draga baroane - zise Caterina - nu mai o nevoie. L-am, 
făcut sâ vorbească pe băieţaş, într-adevăr, e prea prostănac 
pentru misiunea pe care am vrut să i-o încredinţeZ. Îl luam 
drept un lacheu, dar era cel mult un rândaş. l-am dat câţiva 
bani şi l-am scos afară prin portiţa cea mică. 

— Dar ceea ce trebuia să facă? întrebă domnul de Nancey. 

— Ceea ce trebuia să facă? repetă Caterina. 

— Vestea pe care trebuia s-o ducă la Saint-Germain. 
Maiestatea voastră doreşte să mă duc eu sau să trimit pe 
unul din oamenii mei? 


— Nu, nu - spuse Caterina - dumneata şi oamenii dumitale 
veţi avea altceva de făcut deseară. 

Şi Caterina se întoarse îN. Apartamentul ei, nădăjduind 
din toată inima că în seara aceea o să ţină, în sfârşit, în 
mâmiio ei, soarta acestui blestemat de rege al Navarei. 

XILVI HANUL „SUB CERUL LIBER” 

Două ceasuri după întâmplarea povestită, care nu lăsase 
nici cea mai mică urmă pe chipul Caterinei, doamna de 
Sauve, terminându-şi îndatoririle la regină, urcă în 
apartamentul el. Îndată sosi şi Henric; aflând de la Dariole 
că Orthon fusese acolo, se duse direct la oglindă şi luă 
biletul. 

Acesta, după cum am mai spus, avea următorul cuprins: 
„Deseară, la ora zece, în strada l'Arbre-Sec, la hanul „Sub 
cerul liber. Dacă veniţi, nu răspundeţi; dacă nu veniţi, 
spuneţi NU purtătorului”. 

Semnătura însă nu exista. 

„Henric n-o să lipsească de la întâlnire - îşi zise Caterina - 
căci chiar dacă n-ar avea poftă să se ducă acum n-o să-l 
găsească pe aducătorul biletului ca să-i spună că „Nu”. 

În această privinţă, Caterina nu se înşelase. Henric întrebă 
de Orthon, iar Dariole îi spuse că ieşise cu regina-mamă; 
cum găsise biletul la locul stabilit şi cum pe bietul băiat îl 
ştia incapabil de trădare - nu se îngrijoră de fel. 

Cină, ca de obicei, la masa regelui, care-şi bătu joc de 
stângăciile lui la vânătoarea cu şoimi, ce avusese loc în 
cursul dimineţii. 

Henric ceru iertare, spunând că el este de la munte şi nu 
de la câmpie, dar îi făgădui lui Carol c-o să se deprindă şi cu 
vânătoarea de şoimi. 

Caterina se arătă îneântătoare; ridieându-se de la masă, o 
rugă pe Margareta să-i ţină de urât toată seara. 

La ora opt, Henric luă cu el doi gentilomi, ieşi cu ei prin 
poarta Saint-Honore, făcu un ocol mare şi se întoarse prin 
la Tour-de-Bois, trecu Sena pe bacul de la Nesle, o apucă în 
sus pe strada Saint-Jacques şi aici le dădu drumul, ca şi cum 


ar fi avui o întâlnire amoroasă. La colţul străzii Mathurins, 
întâlni un călăreț înfăşurat într o mantie; se apropie de el. 

Mantes - zise omul. 

— Pau - răspunse regele. 

Omul descălecă pe dată, Henric îşi puse niantia stropită 
toată de noroi a acestuia, urcă pe cal, care era, numai 
spumă, se întoarse prin strada La Harpe, trecu peste podul 
Saint-Michel, străbătu în grabă strada Barthelemy, traversă 
din nou fluviul pe Pont-aux-Mauniers, cobori de-a lungul 
cheiurilor, o apucă pe strada l'Arbre-Sec şi bătu la uşa 
hanului jupânului la Huricre. 

La Mole se afla în sajă pe care o cunoşteam şi scria o lungă 
scrisoare de dragoste unei persoane pe care o ştiţi. 

Coconnas era la bucătărie cu La Huricre ţi privea frigarea 
unde se perpeleau şase potârnichi: tocmai discuta cu 
prietenul său, hangiul, când e momentul cel mai potrivit să 
le scoată din frigare. 

În clipa aceea, Henric bătu la uşă. Gregoire îi deschise şi 
duse calul la grajd, în timp ce călătorul intră bocănind eu 
cizmele pe podea, ca şi cum şi-ar fi încălzit picioarele 
amorţii e. 

— Llei, jupâne La Huricre - spuse La Mole, continuând să 
scrie. A venit un gentilom care întreabă de dumneata. 

La Iluricrc veni, îl măsură pe Henric din cap până-n 
picioare, şi cum mantia de stofă grosolană nu-i inspira prea 
mult respect, îl întrebă: 

— Cine sunteţi? 

— Ei, drăcie! făcu Henric, arătând spre La Mole. Ţi-a spus 
domnul: sunt un gentilom din Gasconia, care vine la Paris, 
ca să se înfăţişeze la curte. 

— Şi ce doriţi? 

— O cameră şi să cinez. 

— Hm - făcu La Huricre - valet aveţi? 

Aceasta era, după cum se ştie, întrebarea lui obişnuită. 

— Nu - răspunse Henric - dar am de gând să-mi iau unul 
când am să mă îmbogăţesc. 


Nu închiriez cameră de stăpân fără cameră de valet - zise 
La Huricre. 

— Chiar dacă-ţi propun să-ţi plătesc împărăteşte şi să 
facem socoteala mâine? 

Oh, oh, sunteţi foarte darnic, gentilomul meu! zise La 
Huricre, uitându-se la Henric cu neîncredere. 

— Nu, dar pentru că am să stau astă-seară şi la noapte în 
hanul dumitale, care mi-a fost recomandat din toată inima 
de un senior de pe meleagurile mele, am chemat un prieten 
să vină aici să cineze cu mine. Ai vin bun de Artois? 

— Am unul straşnic! Nici bearnezul nu bea unu] mai bun! 

— BinE. Li plătesc separat. Ah, uite, mi-a venit şi prietenul! 

Într-adevăr, chiar în acea clipă uşa de deschisese şi intră 
un al doilea gentilom - ceva mai în vârstă decât primul - 
târând după el o spadă mare. 

— Aha-aha! făcu el. Eşti punctual, tânărui meu prieten! 
Pentru un om care a bătut două sute de leghe, frumos lucru 
să fie punctual! 

— Pe dânsul îl aşteptaţi? întrebă La Huricre. 

— Da - zise primal sosit, îndreptându-se spre tânărui cu 
spada cea mare şi strângându-i mâna. Dă-ne, te rog, cina. 

— Aici, sau în camera dumneavoastră? 

— Unde vrei. 

— Jupâne - spuse La Mole, chemându-l pe La Huricre - 
scapă-ine de mutrele astea hughenote. De faţă cu ei, 
Coconnas şi cu mine n-o să mai putem scoate o vorbă 
despre treburile noastre. 

— Cina la camera numărul 2, la etajul al treilea - strigă La 
Huricre. Urcaţi, domnilor, poftiţi! 

Cei doi călători îl urmară pe Gregoire, care mergea 
înaintea lor, luminându-le calea. 

La Mole îi urmări cu privirea până dispărură; întorcându- 
se, îl văzu pe Coconnas care-şi vârâse capul pe uşa 
bucătăriei. Ochii mari, bulbucaţi, şi gura căscată exprimau 
o mirare vădită. 

La Mole se apropie de el. 


— Mii de draci! exclamă Coconnas. Ai văzut? 

— Ce să văd? 

— Pe cei doi gentilomi 1 

— Ei şi? 

— Aş jura că sunt... 

— Cine? 

— Păi, regele Navarei şi bărbatul cu mantia vişinie. 

— Jură, dacă vrei, dar nu prea tare. 

— l-ai recunoscut şi tu? 

— Bineînţeles. 

— Ce-or fi căutând aici? 

— Vreo aventură amoroasă! 

Crezi? 

— Sunt sigur. 

— La Mole, eu unul prefer loviturile de spadă acestor 
aventuri amoroase. Adineauri aş fi putut să jiu:; acum pun 
rămăşag. 

— Ce rămăşag? 

— Că-i vorba de o uneltire. 

— Eşti nebun? 

— Ei bine, eu îţi spun... 

— Şi eu îţi spun că dacă uneltesc, asta-i priveşu... 

— Ai dreptate - făcu Coconnas. Doar nu mai sunt în slujba 
domnului d'Alencon! Facă ce-or vrea... 

Şi cum potârnichile păreau că se rumeniseră destul, aşa 
cum îi plăceau lui Coconnas, piemontezul îi strigă juplnului 
La Huricre să le ia de pe foc, pentru că-i lăsa gura apă şi 
aştepta cu nerăbdare să le înfulece. 

Între timp, Henric şi de Mouy ajunseră în camera lor. 

— Ei bine, sire - spuse de Mouy, după ce Gregoire le 
pregăti masa - l-aţi văzut pe Orthon? 

— Nu, dar am găsit biletul pe care l-a ascuns după oglindă. 
Bănuiesc că băiatul s-a speriat, pentru că regina Caterina a 
venit tocmai când era acolo; aşa că a plecat fără să mă 
aştepte. Am fost cam îngrijoarat, căci Dariole mi-a spus că 
regina-mamă a căutat să-l tragă de limbă. 


— Oh! Nu-i nici o primejdie, ştrengarul e dibaci; şi cu toate 
că regina-mamă îşi cunoaşte meseria, sunt sigur că i-a dat 
de furcă. 

— Dar dumneata, de Mouy, l-ai văzut întorcându-se? 
întrebă Henric. 

— Nu, dar am să-l văd deseară; la miezul nopţii trebuie să 
se întoarcă să mă ia de aici cu o puşcă şi pe drum o să-mi 
povestească totul. 

— Dar cu omul de la colţul străzii des Mathurins, ce-i? 

— Care om? 

— Cel care mi-a dat calul şi mantia! Ai încredere în el? 

— E unul din oamenii noştri cei mai ci'edincioşi. De altfel, 
nici n-o cunoaşte pe maiestatea voastră şi habar n-are cu 
cine a avut de-a face. 

— Atunci putem să vorbim în linişte de treburile noastre? 

— Fireşte. De altminteri, La Mole e de strajă. 

— De minune! 

— Ei bine, sire, ce spune domnul d'Alencqon? 

— Domnul d'Alengon nu mai vrea să plece, de Mouy” Şi-a 
dat arama pe faţă. Alegerea ducelui de Anjou pe tronul 
Poloniei şi boala regelui l-au făcut să-şi schimbe planurile. 

— Aşadar, din pricina lui planul nostru o să cadă baltă? 

— Da. 

— Atunci ne trădează? 

— Nu încă; dar ne va trăda la prima împrejurare pe care o 
va socoti prielnică. 

— Inimă laşă! Fire perfidă! De ce nu mi-a răspuns la 
scrisorile pe care i le-am trimis? 

— Ca să aibă dovezi şi să nu dea nimic în schimb. Aşadar, 
totu-i pierdut, de Mouy? 

— Dimpotrivă, sire, totul e de câştigat. Ştiţi prea bine că 
întregul partid, în afară de fracțiunea prinţului de Conde, 
vă sprijină şi nu se folosea de duce, deşi lăsa impresia că 
intră în relaţii cu el, decât ca mijloc de apărare. Ei bine, din 
ziua cex”emoniei, am legat soarta tuturor lucrurilor de 
dumneavoastră. Va trebui o sută de oameni ca să fugiţi cu 


ducele d'Alencon! Eu v-am asigurat o mie cinci sute! În opt 
zile vor fi gata, postați de-a lungul drumului spre Pau. Nu va 
mai fi o fugă, ci o retragere în regulă. O mie cinci sute de 
oameni vă 'sunt de ajuns, sire? V-aţi crede în siguranţă cu o 
armată? 

Henric zâmbi şi-l bătu pe umăr: 

— De Mouy, eşti singrul om care ştie că regele Navarei nu- 
i de felul lui atât de sperios cum se crede. 

— Ei, Doamne! Ştiu, sire, şi nădăjduiesc că n-o să treacă 
multă vreme şi întreaga Franţă o s-o ştie ca şi mine. 

— Da, când pui la cale o uneltire, trebuie să izbuteşti; iar 
pentru aceasta, prima condiţie e să. Fii hotărât; şi ca să iei 
o hotărâre grabnică, sinceră, eficace, tebuie să fii 
încredinţat că vei izbuti. 

— Ei bine, sire, când are loc vânătoarea? 

— La fiecare opt sau zece zile o dată, are loc fie o 
vânătoare cu hăitaşi, fie cu şoimi. 

— Când a avut loc ultima dată? 

— Chiar azi. 

— Aşadar, peste opt sau zece zile. 

— Fără îndoială, chiar înainte, poate. 

— Ascultaţi-mă! Mi se pare că totu-i în ordine: ducele de 
Anjou a plecat; nu se mai gândeşte nimeni la el. Regele se 
înzdrăveneşte pe zi ce trece. Prigoana împotriva noastră a 
încetat aproape. Faceţi-i ochi dulci reginei-mame, faceţi-i 
ochi dulci domnului d'Alencon; spuneţi-i mereu că nu puteţi 
pleca fără el; străduiţi-vă s-o creadă, ceea ce este mai greu. 

— Fii liniştit, o să creadă. 

— Are atâta încredere în dumneavoastră? 

— Zău nu, ferească sfântul! Dar are încredere în tot ce-i 
spune regina. 

— Dar regina e cu adevărat de partea noastră? 

— Oh, da, a dovedit-o! De altfel, este ambițioasă şi coroana 
asta a Navarei, care-i lipseşte, îi arde fruntea. 

— Ei bine, trei zile înainte de vânătoare, trimiteţi-mi vorbă 
unde va avea loc; la Bondy, la Saint-Germain sau la 


Rambouillet; adăugaţi că sunteţi gata şi când veţi vedea pe 
domnul de la Mole luând-o la goană înaintea 
dumneavoastră, urmaţi-l în galop, fără şovăire. Când aţi 
ieşit din pădure, dacă regina-mamă vrea să vă prindă, va 
trebui să se poată ţine după dumneavoastră; însă caii ei 
normanzi, nădăjduiesc, nu vor vedea nici măcar potcoavele 
cailor noştri arabi sau ale căluţilor noştri spanioli. 

— Bine, de Mouy, atunci ne-am înţeles! 

— Bani aveţi, sire? 

Henric se strâmbă, aşa cum a făcut toată viaţa când i se 
punea această întrebare. 

— Nu prea mulţi - răspunse el - dar cred că are Margot. 

— Ei bine, de-ai dumneavoastră ori de-ai ei, luaţi cit puteţi 
mai mulţi. 

— Şi tu, până atunci, ce-ai să faci? 

— După ce m-am ocupat de treburile maiestăţii voastre 
destul de stăruitor, după cum vedeţi, îmi veţi îngădui să-mi 
văd puţin şi de-ale mele? 

— Da, de Mouy, fireşte! Dar despre ce-i vorba? 

— Sire, Orthon, care este un băiat foarte inteligent şi pe 
care-l recomand atenţiei maiestăţii voastre, mi-a spus ieri 
că s-a întâlnit în preajma Arsenalului cu tâlharul de 
Maurevel, care s-a înzdrăvenit, mulţumită îngrijirilor date 
de Rene, şi se încălzeşte la soare, ca un şarpe ce e. 

— Ah, da, înţeleg! făcu Henric. 

— Ah, înţelegeţi! Prea bine... într-o zi, dumneavoastră veţi 
fi rege, sire; şi dac-o să aveţi vreo răzbunare asemănătoare 
cu a mea, o să vă răzbunaţi ca un rege. Eu sunt soldat şi 
trebuie să mă răzbun ca un soldat. Aşadar, după „ce-o să 
punem la cale toate treburile noastre mărunte, ceea ce îi va 
da tâlharului încă un răgaz de cinci sau şase zile ca să se 
întremeze, am să dau o raită pe la Arsenal şi din patru 
lovituri zdravene de spadă am să-l ţintuiesc la păanânt; pe 
urmă o să părăsesc Parisul, cu o piatră luată de pe suflet. 

— Atunci, la lucru, prietene, la lucru! îl îndemnă 
bearnezul. Ei, dar de La Mole eşti mulţumit, nu-i aşa? 


— Încântător băiat! Vă este credincios trup şi suflet, 
Zsire... Vă puteţi bizui pe el ca şi pe mine... viteaz... 

— Şi mai ales discret. Va veni şi el cu noi în Navara, de 
Mouy; odată ajunşi, o să vedem ce-o să facem ca să-l 
răsplătim aşa cum merită. 

Când Henric termină aceste cuvinte, cu un zâmbet 
zeflemitor, uşa se deschise, sau mai curând fu împinsă cu 
putere, şi cel care fusese lăudat chiar atunci năvăli, palid şi 
tulburat. 

— Băgaţi de seamă, sire! Băgaţi de seamă! strigă el. Casa-i 
înconjurată! 

— Înconjurată! exclamă Henric, ridicându-se. De cine? 

— De garda regelui. 

— Oh, oh! făcu de Mouy, trăgându-şi pistoalele de la 
centiron. După câte se pare, o să încingem o adevărată 
bătălie. 

— Ah, da -' zise La Mole - de pistoale şi de bătălie e vorba! 
Dar ce vreţi să facem împotriva a cincizeci de oameni? 

— Are dreptate! zise regele. Măcar de-ar fi vreun mijloc de 
retragere!... 

— Există unul, de care m-am folosit şi eu. Dacă maiestatea 
voastră vrea să mă urmeze... 

— Şi de Mouy? 

— Domnul de Mouy poate să ne urmeze şi el, dacă vrea; 
numai că trebuie să vă grăbiţi amândoi. 

Se auziră paşi pe scară. 

— E prea târziu! spuse Henric. 

— Ah, dacă Li s-ar putea da de lucru vreo cinci minute - 
strigă La Mole - aş răspunde de rege! 

— Atunci, domnule, răspundeţi de el! zise de Mouy. Eu îmi 
iau sarcina să-i ţin în loc. Duceţi-vă, sire, duceţi-vă! 

— Dar ce-ai să faci? 

— Nu-mi purtaţi de grijă, sire! Grăbiţi-vă! 

Şi de Mouy ascunse la regezeală farfuria, şervetul şi 
paharul regelui, ca să se creadă că fusese singur la masă. 


— Veniţi, sire, veniţi! strigă La Mole, luându-l de braţ pe 
rege şi trăgându-l spre scară. 

— De Mouy! Viteazul meu de Mouy! strigă Henric, 
întinzându-i mâna tânărului. 

De Mouy i-o sărută, îl împinse pe Henric afară din cameră 
şi închise uşa în urma lui cu zăvorul. 

— Da, da, înţeleg - zise Henric - vrea să se lase prins, în 
timp ce noi o să fugim; dar cine dracu ne-a trădat? 

— Veniţi, sire, veniţi! N-auziţi? Urcă, urcă mereu! 

Într-adevăr, lumina făcliilor începea să se întrezărească 
de-a lungul scării înguste, pe când jos se auzea zăngănit de 
spade. 

— Atenţie, sire, atenţie! spuse La Mole. 

Şi, călăuzindu-l pe rege prin beznă, îl făcu să urce două 
etaje, împinse uşa unei camere pe care o închise apoi cu 
zăvorul şi îl duse într-o cămăruţă, unde deschise o 
fereastră. 

— Sire - spuse el - maiestatea voastră se teme de 
excursiile pe acoperişuri? 

— Cine, eu? făcu Henric. Eu, care-s vânător de capre 
sălbatice! 

— Ei bine, urmaţi-mă, maiestate, cunosc drumul şi o să vă 
fiu căâlăuză. 

— Ia-o înainte - zise Henric - te urmez. 

La Mole ieşi primul, sări peste fereastră şi-o apucă de-a 
lungul streşinii, până ajunse la un fel de vale formată din 
două acoperişuri; aceasta dădea într-o mansardă fără 
ferestre, care ducea într-un pod nelocuit. 

— Sire - spuse La Mole - aţi ajuns la liman. 

— Aha! Aha! făcu Henric. Cu atât mai bine. Şi-şi şterse 
fruntea palidă de pe care picura sudoarea. 

— Acum - îl lămuri La Mole - treaba o să meargă strună; 
din pod coborâm pe scară, scara dă într-o alee, iar aleea 
direct în stradă. Am mai făcut drumul ăsta, sire, într-o 
noapte mult mai îngrozitoare. 

— Hai, hai - zise Henric - înainte! 


— La Mole se strecură primul prin fereastra deschisă, 
trecu printr-o uşă care abia se ţinea în balamale, pe care o 
împinse şi ajunse la o scară în spirală; aici îi trecu regelui 
frânghia ce folosea drept rampă şi-l îndemnă: 

— Veniţi, sire! 

— Pe la jumătatea scării, Henric se opri; ajunsese la o altă 
fereastră, care dădea în curtea hanului „Sub cerul liberPe 
scara principală se vedeau soldaţi alergând unii cu săbii în 
mână, alţii cu făclii. Deodată, în mijlocul unui grup, regele 
Navarei îl zări pe de MouY. Îşi predase spada şi cobora 
calm. 

— Bietul băiat! exclamă Henric. Inimă vitează şi 
credincioasă! 

— Pe cinstea mea, sire - zise La Mole - maiestatea voastră 
a observat, de bună seamă, cât e de calm. Ba chiar râde! 
Trebuie că are el în cap vreo trăsnaie! O să le joace o festă, 
căci, după cum ştiţi, nu-l vezi râzând prea des. 

— Şi tânărui care era cu dumneata? 

— Domnul de Coconnas? întrebă La Mole. 

— Da, domnul de Coconnas. Ce i s-o fi întâmplat? 

— Oh, sire, lui nu-i port grija! Când a zărit soldaţii, nu mi-a 
spus decât atât: „E în joc ceva?” „Capul144 - i-am răspuns. 

„Şi tu o să scapi?” * „Nădăjduiesc”. 

„Ei bine, şi eu la fel!” mi-a strigat. Şi vă jur c-o să scape! Pe 
Coconnas, ascultați ce vă spun eu, nu-l prind decât dacă 
vrea el! 

— Atunci - spuse Henric - totu-i în ordine. Să încercăm să 
ne întoarcem la Luvru. 

— Ah, Doamne - zise La Mole - nimic mai uşor, sire; să ne 
înfăşurăm în mantii şi să ieşim. Pe stradă e îmbulzeală din 
pricina zarvei şi toţi or să ne ia drept nişte curioşi. 

Într-adevăr, Henric şi La Mole găsiră poarta deschisă şi nu 
întâmpinară altă dificultate decât gloata, care îi împiedica 
să traverseze strada. Totuşi, izbutiră amândoi să se 
strecoare prin strada d'Averon; dar când ajunseră în strada 
des Pou, îl văzură pe de Mouy şi escorta lui, condusă de 


căpitanul gărzii, domnul de Nancey, traversând piaţa Saint- 
Garmain-l' Auxerrois. 

— Ah! Ah! făcu Henric. Mi se pare că-l duce la Luvru! 
Drace! Porţile or să fie închise... Se vor lua numele celor 
care se întorc după el. Şi dacă o să fiu văzut intrând acum. 
O să se creadă că am fost cu el. 

— Ei binE. Sire - exclamă La Mole - intraţi în Luvru altfel 
decât pe poartă. 

— Cum dracu vrei să intru? 

— Maiestatea voastră a uitat fereastra reginei Navarei? 

— La naiba, domnule de La Mole! făcu Henric. Ai dreptate! 
Uite, la asta nu m-am gândit!... Dar cum să-i dau de veste 
reginei? 

— Oh - zise La Mole, înclinându-se cu o recunoştinţă plină 
de respect - maiestatea voastră aruncă pietricele cu atâta 
dibăcie! 

XILVII DE MOUY DE SAINI-PHALE De astă dată, Caterina 
fusese atât de prevăzătoare, încât era sigură că treaba avea 
să meargă strună. 

Aşadar, pe la ora zece îi spuse Margaretei să plece, 
convinsă - ceea ce de altfel era şi adevărat - că regina 
Navarei nu avea habar de ce se urzea împotriva soţului ei; 
cu aceste gânduri intră în odaia regelui, rugându-l să nu se 
ducă la culcare încă. 

Îngrijorat din pricina expresiei de triumf ce se citea pe 
chipul mamei sale - cu toate că încerca să o ascundă ca de 
obicei - Carol căută s-o iscodească. Caterina îi răspunse în 
doi peri: 

— Nu-i pot spune maiestăţii voastre decât un singur lucru: 
astă-seară va fi scăpată de doi dintre cei mai cruzi duşmani 
ai săi. 

Carol ridică din sprâncene, voind parcă să spună: „Bine, o 
să vedem!”, şi fluierându-şi ogarul lui cel mare, care veni la 
el târându-se pe burtă, ca un şarpe, şi apoi îşi lăsă capul fin 
şi inteligent pe genunchiul stăpânului său, regele se puse 
pe aşteptat. 


Caterina rămase câteva clipe cu ochii ficşi, trăgând cu 
urechea, când, deodată, în curtea Luvrului se auzi un foc de 
pistol. 

— Ce-i zarva asta? întrebă Carol, încruntându-se, în timp 
ce ogarul se ridică brusc, ciulind urechile. 

— Nimic - spuse Caterina - un semnal şi atâta tot. 

— Şi ce înseamnă? 

— Că din clipa asta, sire, unicul şi adevăratul vostru 
duşman nu vă mai poate face nici un rău. 

— A fost ucis cineva? întrebă Carol, privind-o pe maică-sa 
cu un aer de stăpân, care ar vrea să spună că moartea şi 
iertarea doar regele le poate hotărî. 

— Nu, sire, au fost doar arestate două persoane. 

— Aha! făcu Carol. Tot mereu urzeli şi uneltiri, de care 
regele nu ştie nimic! La naiba, mamă, sunt totuşi un om în 
toată firea şi mă pot păzi şi singur, fără să am nevoie de 
tutelă sau chingi! Dacă ai chef de domnie, n-ai decât să te 
duci cu fiul dumitale în Polonia; aici însă, ascultă ce-ţi spun, 
nu-ţi merge aşa ceva! 

— Fiule - spuse Caterina - este ultima oară când mă mai 
amestec în treburile tale. Dar e o chestiune pe care o 
urmăream de mult şi în care niciodată nu mi-ai dat 
dreptate, iar eu ţineam din toată inima să-ţi dovedesc că o 
am. 

În aceeaşi clipă mai mulţi soldaţi se opriră în anticameră şi 
se auzi cuM. Îşi proptesc patul flintelor pe podea. 

Imediat, domnul de Nancey ceru să intre la rege. 

— Să vină - răspunse repede Carol. 

Domnul de Nancey intră, îl salută pe rege şi întorcându-se 
spre Caterina, zise: 

— Doamnă, poruncile maiestăţii voastre sunt îndeplinite; l- 
am prins! 

— Cum, l-ai?! exclamă Caterina foarte tulburată. N-ai 
prins decât pe unul? 

— Era singur, doamnă. 

— Şi s-a apărat? 


— Nu, cina liniştit într-o cameră şi a predat spada la prima 
somaţie. 

— Cine-i? întrebă regele 

— Veţi vedea îndată - îi răspunse Caterina. Să fie adus 
prizonierul, domnule de Nancey! 

Cinci minute mai târziu, de Mouy se afla în faţa regelui. 

— De Mouy! strigă regele. Dar ce s-a întâmplat, domnule? 

— Ei, sire - făcu de Mouy, cu un calm desăvârşit - dacă 
maiestatea voastră îmi îngăduie, i-aş pune aceeaşi 
întrebare. 

— În loc să pui această întrebare regelui - zise Caterina - 
fii bun, domnule de Mouy, şi spune-i fiului meu cine era 
persoana care se afla într-o noapte în camera regelui 
Navarei, şi care, împotrivindu-se poruncilor maiestăţii sale, 
ca un rebel, a ucis doi soldaţi şi l-a rănit pe domnul de 
Maurevel? 

— Într-adevăr - spuse Carol, încruntându-se - cunoşti 
numele acestei persoane, domnule de Mouy? / 

— Da, sire! Maiestatea voastră doreşte să-l afle? 

— Mărturisesc că mi-ar face plăcere. 

— Ei bine, sire, se numeşte de Mouy de Saint-Phale. 

— Dumneata erai? 

— Chiar eu. 

Caterina, mirată de această îndrăzneală, se dădu înapoi cu 
un pas din faţa tânărului. 

— Aşadar, ai îndrăznit să nu te supui ordinelor regelui? 
spuse Carol al IX-lea. 

— Mai întâi, sire, nu ştiam că era un ordin al maiestăţii 
voastre; apoi, n-am văzut decât un lucru, sau mai degrabă 
un om: pe domnul de Maurevel, ucigaşul tatălui meu şi al 
domnului amiral. Atunci mi-am adus aminte că acum un an 
şi jumătate, chiar în această cameră, în seara zilei de 24 
august, maiestatea voastră mi-a făgăduit că-l va pedepsi pe 
ucigaş; or, cum de atunci a trecut mult timp şi s-au petrecut 
evenimente însemnate, am socotit că, împotriva voinţei lui, 
regele nu şi-a putut îndeplini dorinţa. Şi văzându-l pe 


Maurevel în uşă, mi-am zis că mi l-a trimis cerul. Maiestatea 
voastră ştie ce-a urmat, sire; am dat în el ca într-un ucigaş 
şi în oamenii lui ca în nişte tâlhari. 

Carol nu răspunse nimic; prietenia lui pentru Henric îl 
făcea de la o vreme să privească multe lucruri cu alţi ochi 
şi, de multe ori, cu spaimă chiar. 

La rândul ei, regina-mamă îşi amintea că după sfântul 
Bartolomeu, regele spusese adesea vorbe care aduceau a 
remuşcări. 

— Dar ce căutai la ora aceea la regele Navarei? 

— Oh - răspunse de Mouy - asta-i o poveste cam lungă, 
dar dacă maiestatea sa are totuşi râbdare s-o asculte... 

— Da - zise Carol - vorbeşte, îţi poruncesc! 

— Mă supun, sire - răspunse de Mouy, cu o plecăciune. 

Caterina se aşeză, fixându-l pe tânăra căpetenie cu o 
privire îngrijorată. 

— Vă ascult - zise Carol. Aici, Acteon! 

Câinele îşi reluă locul de mai înainte. 

— Sire - începu de Mouy - venisem la maiestatea sa, 
regele Navarei, ca sol al fraţilor mei, credincioşii 
dumneavoastră supuşi, de religie hughenotă. 

Caterina îi făcu un semn lui Carol. 

— Fii liniştită, mamă - zise acesta - nu-mi scapă nici un 
cuvânt. Continuă, domnule de Mouy, continuă, cu ce scop ai 
venit? * 

— Ca să-i atrag atenţia regelui Navarei - spuse mai 
departe de Mouy - că de când a trecut iar la catolicism, nu 
se mai bucură de încrederea hughenoţilor, dar că în 
amintirea tatălui său, Antoine de Bourbon, şi mai ales a 
mamei sale, viteaza Jeanne d'Albret, al cărui nume ne este 
scump, hughenoţii îi datorau această dovadă de respect şi-l 
rugau să renunţe la drepturile sale asupra coroanei 
Navarei. 

— Ce zice! exclamă Caterina, neizbutind, cu toată 
stăpânirea ei de sine, să primească în tăcere această 
lovitură neaşteptată. 


— Aha! Aha! făcu Carol. Dar această coroană a Navarei, 
care zboară de pe un creştet pe altul, fără îngăduinţa mea, 
îmi pare că-mi aparţine şi mie puţin. 

— Sire, hughenoţii recunosc mai bine ca oricine acest 
principiu al suzeranității pe care maiestatea voastră l-a 
amintit adineauri. Şi de aceea ei trag nădejde că maiestatea 
voastră o va pune pe un cap pe care-l preţuieşte. 

— Eu! exclamă Carol. Pe un cap pe care-l preţuiesc!... La 
naiba! Ce cap, domnule? Nu te înţeleg. 

— Al domnului duce d'Alencon! 

Caterina se făcu albă ca varul şi-l străfulgera pe de Mouy 
cu o privire ucigătoare. 

— Dar, fratele meu d'Alencon, ştia? 

— Da, sire. 

— Şi a primit coroana? 

— Sub rezerva ca maiestatea voastră să fie de acord, şi de 
aceea ne-a şi trimis aci. 

— Oh, oh! spuse Carol. Într-adevăr, iată o coroană care-l 
va prinde de minune pe fratele nostru d'Alencon. Şi eu, 
care nici măcar nu mă gândisem la asta! Mulţumesc, de 
Mouy, mulţumesc! Când o să mai ai idei din astea, vei fi 
binevenit la Luvru... 

— Sire, de mult vi s-ar fi adus la cunoştinţă planul acesta, 
dacă n-ar fi fost întâmplarea aceea nefericită cu Maurevel, 
care m-a făcut să mă tem că am căzut în dizgraţia maiestăţii 
voastre. 

— Da, dar Henric ce părere avea despre acest plan? 
întrebă Caterina. 

— Doamnă, regele Navarei se supunea dorinţei fraţilor săi 
şi îşi pregătise abdicarea. 

— Aşadar - strigă Caterina - ar trebui să ai această 
abdicare asupra dumitale? 

— Într-adevăr, doamnă - zise de Mouy - din întâmplare o 
am asupra mea, semnată de el şi datată. 

— Data e anterioară întâmplării de la Luvru? întrebă 
Caterina. 


— Da, cu o zi înainte, cred. 

Domnul de Mouy scoase din buzunar abdicarca în 
favoarea ducelui d'Alencon, scrisă, semnată de mâna lui 
Henric şi purtând data indicată. 

— Pe cinstea mea, totu-i în regulă! 

— Şi în schimbul acestei abdicări, Henric ce voia? 

— Nimic, doamnă, prietenia regelui Carol, ne-a spus el, îl 
despăgubeşte cu prisosinţă de pierderea unei coroane. 

Caterina îşi muşca buzele de furie şi îşi frământa 
frumoasele ei mâini. 

— Astea toate sunt foarte adevărate - adăugă regele. 

— Atunci - reluă regina-mamă - dacă totul era hotărât 
între dumneavoastră şi regele Navarei, ce scop a avut 
întrevederea de astă-seară cu el? 

— Eu, doamnă, cu regele Navarei?! se miră de Mouy. 
Domnul de Nancey, care m-a arestat, poate fi martor că 
eram singur. Maiestatea voastră îl “Doate chema. 

— Domnule de Nancey! strigă regele. 

Căpitanul gărzii apăru din nou. 

— Domnule de Nancey - întrebă repede Caterina - domnul 
de Mouy era singur la hanul „Sub cerul liber”? 

— În cameră, da, doamnă; dar în han, nu! 

— Ah! exclamă Caterina. Cu cine mai era? 

— Nu ştiu dacă era împreună cu domnul ele Mouy, 
doamnă, dar ştiu că a scăpat printr-o uşă dosnică, după ce-a 
pus jos doi soldaţi de-ai mei. 

— Şi l-ai recunoscut, fără îndoială, pe acest gentilom? 

— Nu eu, oamenii mei. 

— Cine era? întrebă Carol al IX-lea. 

— Contele Annibal de Coconnas. 

— Annibal de Coconnas - repetă regele, îngândurat şi 
posomorit -- cel careta măcelărit o mulţime de hughenoți în 
noaptea siântului Bartolomeu? 

— Domnul de Coconnas, gentilom al domnului d'Alencon - 
explică domnul de Nancey. 


— Bine, bine - zise Carol al IX-lea - poţi să pleci, domnule 
de Nancey, şi altă dată să nu uiţi un lucru... 

— Care, sire? 

— Că eşti în slujba mea şi că trebuie să asculţi doar de 
ordinele mele. 

Domnul de Nancey ieşi de-a-ndăratelea, salutând 
respectuos. 

De Mouy îi zâmbi ironic Caterinei. 

O clipă se aşternu tăcerea. 

Regina îşi răsucea firele de mătase ale centurii, iar Carol 
îşi mângâia câinele. 

— Şi ce scop urmăreaţi, domnule? continuă Carol. Aveaţi 
de gând să folosiţi violenţa? 

— Împotriva cui, sire? — 

— Poate împotriva lui Henric, împotriva lui Francisc, sau a 
mea. 

— Sire, aveam abdicarea cumnatului şi consimţământul 
fratelui vostru; şi cum am mai avut cinstea să vă spun, 
voiam tocmai să cerem încuviințarea maiestăţii voastre, 
când s-a întâmplat încurcătura acea blestemată de la Luvru. 

— Ei bine, mamă - spuse Carol - nu văd nici un rău în 
toate astea. Aveţi tot dreptul, domnule de Mouy, să cereţi un 
rege. Da. Navara poate şi trebuie să fie un regat despărţit 
de Franţa. Mai mult, acest regat pare anume creat pentru 
fratele meu d'Alenqon, care a râvnit întotdeauna atât de 
mult o coroană, încât, atunci când mă vede pe minecua 
mea, nu-şi poate lua ochii de la ea. Singura piedică în calea 
suirii lui pe tron era dreptul lui Henriot; dar de vreme ce 
Henriot renunţă de bună voie... 

— De bună voie, sire. 

— Pare-se că este voinţa lui Dumnezeu! Domnule de Mouy, 
eşti liber să te întorci la fraţii dumitale, pe care i-am 
pedepsit... puţin cam aspru poate; dar asta-i o socoteală 
între Dumnezeu şi mine; aşadar, spune-le că întrucât îl vor 
ca rege al Navarei pe fratele meu d'Alencon, regele Franţei 
le împlineşte dorinţa. Din această clipă, Navara este un 


regat şi suveranul său se numeşte Francisc. Nu cer decât 
opt zile ca fratele meu să părăsească Parisul, cu toată 
strălucirea şi alaiul ce se cuvin unui rege. Du-te, domnule 
de Mouy, du-te... Domnule de Nan-* cey, lasă-l pe domnul de 
Mouy să treacă. Este liber! 

— Sire - spuse de Mouy, făcând un pas înainte - 
maiestatea voastră îmi îngăduie? 

— Da - zise regele. 

Şi-i întinse mâna tânărului hughenot. 

De Mouy puse un genunchi pe podea şi sărută mina 
regelui. 

— Stai - spuse regele, reţinându-l toc-niai când se 
pregătea să se ridice. Nu mi-ai cerut să-l pedepsesc pe 
ticălosul de Maurevel? 

— Da, sire. 

— Nu ştiu unde se află ca s-o pot facE. Pentru că s-a 
ascuns; dar dacă dai de el, fă-ţi singur dreptate; îţi dau voie 
şi chiar cu mare plăcere. 

— Ah, sire - strigă de Mouy - mă copleşiţi! Maiestatea 
voastră se poate bizui pe mine; nici eu nu ştiu unde se află, 
dar puteţi fi liniştit; dau eu de el! 

Şi de Mouy, după ce făcu o plecăciune respectuoasă în faţa 
regelui Carol şi a reginei Caterina, părăsi încăperea, fără ca 
soldaţii ce îl aduseseră să-l mai împiedice. Străbătu 
coridoarele, ajunse repede la portiţa cunoscută şi, odată 
afară, nu făcu decât un salt din piaţa Saint-Germain- 
rAuxerrois până la hanul „Sub cerul liber”, aci îşi regăsi 
calul, cu ajutorul căruia, trei ceasuri după scena pe care am 
povestit-o, tânărui respira în siguranţă la adăpostul 
zidurilor cetăţii Mantes. 

Caterina, roasă de mânie, se întoarse în apartamentul ei; 
trecu apoi în acela al Margaretei, unde îl găsi pe Henric în 
halat, gata de culcare. 

— Diavole - murmură ea - ajută pe o regină nenorocită, 
pentru care Dumnezeu nu mai vrea să facă nimic! 

XILVIII DOUA CAPETE, O SINGURA COROANA 


— Rugaţi-l pe domnul d'Alengon să vină la mine - spuse 
Carol, când se despărţi de mama lui. 

După cele ce-i spusese regele, domnul de Nancey, hotărât 
să asculte numai de ordinele acestuia, alergă într-un suflet 
la ducele d'Alengon şi-i transmisese porunca regală, fără să 
schimbe o iotă. 

Ducele d'Alenqon tresări. Dintotdeauna tremurase în faţa 
lui Carol şi tremura mai ales acum, când avea motive să se 
teamă, pentru că uneltea împotriva lui. 

Cu toate acestea, se grăbi dinadins să se ducă la fratele 
lui. 

Carol stătea în picioare şi fredona un cântec de vânătoare. 

Când ducele d'Alencon intră, surprinse în privirea 
îngheţată a lui Carol ura aceea plină de venin, pe care i-o 
cunoştea atât de bine. 

— Maiestatea voastră m-a chemat? lată-mă, sire! Ce 
doreşte de la mine maiestatea voastră? 

— Vreau să-ţi spun, bunul meu frate, că pentru a răsplăti 
adânca prietenie ce o ai pentru mine, m-am hotărât astăzi 
să-ţi împlinesc dorinţa cea mai scumpă. 

— Mie? 

— Da. la gândeşte-te, la ce visezi de atâta vreme şi nu 
îndrăzneşti să-mi ceri? Eu îţi împlinesc acum dorinţa. 

— Sire, îţi jur ca unui frate, că nu vreau nimic altceva 
decât ca regele să fie totdeauna sănătos! 

— Atunci dorinţa ţi-e împlinită, domnule d'Alencon; boala 
de care am suferit la venirea polonezilor mi-a trecut. 
Mulțumită lui Henriot, am scăpat de un mistreţ furios, care 
voia să mă sfâşie. Acum sunt atât de zdravăn, încât n-am de 
ce-l pizmui nici pe cel mai sănătos cetăţean al regatului 
meu. Aşadar, fără să te învinuiesc că n-ai fi un frate bun, 
poţi spera şi altceva decât să fiu inumai sănătos, pentru că, 
în privinţa asta, mă simt de minune! 

— Nu doresc nimic, sire. 

— Ba da, ba da, Francisc - reluă Carol pierzându-şi 
răbdarea. Doreşti coroana Navarei, pentru că te-ai înţeles 


cu Henric şi cu de Mouy; primul ca să renunțe, şi cu al 
doilea ca să te ajute s-o dobândeşti. Ei bine, Henriot 
renunţă la ea! De Mouy mi-a transmis cererea ta şi această 
coroană la care râvneşti... 

— Ei bine? întrebă d'Alencon tremurând. 

— Ei bine? La naiba! E ata... 

Ducele d'Alencon păli îngrozitor; apoi, în timp ce inima îi 
bătea să-i spargă pieptul, se roşi la faţă ca un rac. 
Generozitatea regelui tocmai 111 această clipă îl aducea în 
culmea desperării. 

— Sire, dar n-am dorit nimic şi, mai ales, n-am cerut 
niciodată o asemenea favoare - zise el, tremurând de 
emoție şi căutând în zadar să-şi revină. 

— Se prea poate! zise regele. Pentru că eşti atât de tăcut! 
Dar s-a cerut asta pentru tine, frăţioare... 

— Sire, îţi jur că niciodată... 

— Nu jura pe Dumnezeu... 

— Aşadar, sire, mă surghiuneşti? 

— Asta numeşti tu surghiun, Francisc? La naiba! Mofturos 
mai eşti! Atunci ce-ai fi vrut? 

De desperare, d'Alencon îşi muşcă buzele. 

— Pe legea mea! continuă Carol, prefăcându-se că e bine 
dispus. Te credeam mai puţin popular, mai ales printre 
hughenoți; dar ei te cer; aşa că trebuie să recunosc şi eu că 
m-am înşelat. De altfel, n-aş fi putut nădăjdui mai bine decât 
să am un om al meu, pe frăţiorul meu care mă iubeşte şi 
niciodată nu m-ar trăda, să-l am la conducerea unui partid 
care de treizeci de ani poartă război împotriva noastră! 
Asta o să potolească totul, ca prin farmec, şi pe deasupra 
vom fi toţi regi în familie! Doar bietul Henriot nu va fi 
altceva decât prietenul meu! Cum însă el nu-i de loc 
ambițios şi acest titlu nu-l solicită nimeni, o să-lia el. 

— Vai, sire, te înşeli! Acest titlu îl solicit eu... Căci cine are 
mai mult drept ca mine? Henriot nu-ţi este decât cumnat, 
rudă prin alianţă, în timp ce eu îţi sunt de sânge, ţi mai al€s 
de inimă. Sire, te implor, ţine-mă lângă tine... 


— Nu, nu, ar însemna să-ţi aduc nenorocire... 

— De ce? 

— Pentru o mie de motive! 

— Gândeşte-te puţin, sire: nicăieri n-ai să găseşti un 
prieten mai credincios ca mine. De copil, nu m-am despărţit 
niciodată de maiestatea voastră. 

— Da, da, ştiu prea bine... dar uneori aş fi vrut să te ştiu 
mai departe. 

— Ce vrea să spună maiestatea voastră? 

— Nimic, nimic... zic şi eu aşa... Ce vânători încântătoare 
se fac acolo! Francisc, crede-mă, te invidiez! Ştii că în 
blestemaţii ăia de munţi vânezi ursul ca la noi mistrețul? O 
să ne îmbraci pe toţi în blănuri una şi una. Ştii, acolo vânezi 
cu jungherul; stai la pândă, apare jivina, o aţăţi, o întăriţi, şi 
ursul se repede la vânător şi când ajunge la patru paşi de 
el, se ridică pe labele dinapoi. Acum e momentul potrivit să i 
se Înfigă lama în inimă, aşa cum a făcut Henric cu mistrețul 
la ultima vânătoare. E un lucru primejdios, dar te ştiu 
curajos, Francisc, şi o primejdie ca asta e o adevărată 
plăcere. - - Vai! Mă mâhniţi de două ori, maiestate, pentru 
că nici n-o să mai vânăm împreună. 

— Pe toţi dracii! Cu atât mai bine! împreună tot nu ne pria, 
nici unuia, nici altuia! 

— Cum adică, maiestate? 

— Că-ţi face o atât de mare plăcere şi-ţi dă un atât de 
puternic fior să vânezi cu mine, încât tu, care eşti dibăcia în 
persoană, care cu prima archebuză ce-ţi cade în mână 
dobori o coţofană la o sută de paşi, la ultima noastră 
vânătoare, deşi aveai arma ta favorită, n-ai nimerit 
cogeamite mistrețul, la douăzeci de paşi de tine! în schimb, 
i-ai zdrobit piciorul celui mai bun cal al meu! La naiba, 
Francisc! Asta te poate pune pe gânduri! 

— M-am fâstâcit, sire, asta e! zise ducele d'Alenqon, 
îngălbenindu-se. 

— Da, da, te-ai fâstâcit, ştiu eu! reluă Carol. Tocmai din 
pricina acestei fâstâceli, pe care o apreciez la justa ei 


valoare, îţi spun: crede-mă, Francisc, e mai bine să vânăm 
fiecare pe socoteala lui, mai ales când te pierzi atât de uşor 
cu firea! Gândeşte-te la asta, frăţioare! Fireşte, nu cu mine 
de faţă! Prezenţa mea, după cum văd, te tulbură. Fă-o mai 
bine când ai să fii singur! Şi ai să înţelegi că am toate 
motivele să mă tem că la o altă vânătoare ai să te fâstâceşti 
din nou. Şi atunci, cum nimic nu te poate face mai bine 
decât emoția să scapi ţeava mai sus, ai să ucizi călăreţul şi 
nu calul, pe rege în locul animalului. La naiba, un plumb 
trimis mai sus, ori mai jos, poate schimba faţa lucrurilor, 
cârmuirea. Am mai văzut noi din astea în familia noastră! 
Când Montgomery l-a omorât pe tatăl nostru, Henric al Îl- 
lea, din greşeală sau poate tot pentru că s-a fâstăcit, 
Francisc al II-lea, fratele nostru, a ajuns pe tron, iar Henric 
tatăl nostru, la Saint-Denis. Ce puţin îi trebuie lui 
Dumnezeu ca să facă lucruri mari! 

Şocul acesta, pe cât de neprevăzut, pe atât de aprig, îi 
broboni ducelui fruntea de sudoare. 

Regele nici nu i-ar fi putut spune mai clar fratelui său că 
dibuise totul. Când Carol îşi ascundea minia glumind, era 
mai de temut decât când dădea frâu liber urii ce clocotea în 
el; răzbunarealui era pe măsura urii ce-l rodea. Când ura 
creştea, creştea şi răzbunarea. Pentru prima dată ducele 
d'Alencon avu remuşcări sau, mai degrabă, îi păru rău că 
pusese la cale o crimă care nu-i izbutise. Nu se dăduse 
bătut; dar ultima lovitură primită îl făcuse să plece capul şi 
Carol văzu licărind în ochii lui acea flacără mistuitoare, 
care, la fiinţele simţitoare, vesteşte lacrimile. 

Dar ducele d'Alengon era dintre cei care nu plâng decât 
de furie. 

Carol îşi aţintise privirea lui de vultur asupra tânărului, 
sorbindu-i, ca să spunem astfel, toate simţămintele ce se 
perindau prin sufletul ducelui. Şi toate simţămintele 
acestea îi apăreau clare, precise, pentru că-şi cunoştea bine 
familia: pentru rege, sufletul lui Francisc era ca o carte 
deschisă. 


LI lăsă o clipă aşa, zdrobit, încremenit şi mut. Şi apoi, cu 
un glas în care se citea ura şi neînduplecarea, zise: 

— Frate, asta e hotărârea noastră şi nu poate fi schimbată: 
ai să pleci! 

Ducele d'Alenqon făcu un gest. Carol păru că nu-l observă 
şi continuă: 

— Vreau ca Navara să fie mândră că e condusă de un frate 
al regelui Franţei. Vei avea putere, onoruri, tot ce se cuvine 
rangului tău, aşa cum le-a avut şi fratele nostru, Henric. Şi, 
ca şi el - adăugă Carol, zâmbind - ai să mă binecuvântezi de 
departe. JDar n-are a face, binecuvântările nu cunosc 
distanţă! 

— Sire... 

— Primeşte sau, mai bine zis, resemnează-te. Odată 
încoronat, o să ţi se găsească o soţie demnă de un vlăstar 
regesc al Franţei. Cine ştie! Poate o să-ţi mai aducă şi un alt 
tron... 

— Dar maiestatea voastră îl uită pe bunul său prieten, 
Henric - zise ducele d'Alencon. 

— Henric?! Doar ţi-am spus că nu vrea tronul Navarei! Ţi- 
am spus că Henric renunţă la el pentru tine! Henric e un 
băiat de viaţă, nu un înăcrit ca tine. El vrea să râdă, să 
petreacă în voie, nu să se plictisească, aşa cum suntem 
osândiţi să ne plictisim noi cei care purtăm coroane. 

D'Alenqon suspină: 

— Va să zică, maiestatea voastră - zise el - îmi porunceşte 
să mă ocup de... 

— Nu, nu! Nu trebuie să k? îngrijeşti de nimic, Francisc, 
am să aranjez eu totul. Ai încredere în mine ca într-un frate 
bun. Şi acum, pentru că totu-i stabilit, du-te. Cât despre 
convorbirea noastră, poţi să vorbeşti despre ea sau nu 
prietenilor tăi. Eu însă voi lua măsuri să fie adusă la 
cunoştinţa publică curând. Du-te, Francisc. 

Cum nu mai avea nimic ce să răspundă, ducele salută şi 
plecă, clocotind de furie. 


Ardea de nerăbdare să dea de Henric, ca să vorbească cu 
el despre tot ce i se întâmplase; dar n-o găsi decât pe 
Caterina. De fapt, Henric îl ocolea, iar regina-mamă îl 
căuta. 

Văzând-o pe Caterina, ducele îşi stăpâni durerea şi încercă 
să zâmbească. Mai puţin norocos decât Henric de Anjou, el 
voia să aibă în Caterina nu o mamă, ci o aliată. Aşadar, la 
început căută să se ascundă de ea, căci pentru a încheia o 
alianţă trainică, fiecare trebuia să-l înşele puţin pe celălalt. 

O întâmpină deci pe Caterina cu un aer în care nu se 
simţea decât o undă de nelinişte. 

— Ei bine, doamnă - zise el - am veşti mari! Le cunoşti? 

— Ştiu că e vorba să ajungi rege! 

— E un semn de mare bunăvoință din partea fratelui meu! 

— Nu-i aşa? 

— Mai-mai că-mi vine să cred că ţi se cuvine o parte din 
recunoştinţă şi dumitale! Pentru că, oricum, dacă l-ai sfătuit 
să-mi dea un tron, ţi-l datorez! Deşi mărturisesc că în 
realitate îmi pare rău că trebuie să-l deposedez astfel de 
coroană pe Henric de Navara. 

— Îl iubeşti mult pe Henriot, fiul. Meu, după cât se pare? 

— Fireşte; de câtva timp ne-am împrietenit la cataramă. 

— Crezi că te iubeşte şi el la fel de mult? 

— Nădăjduiesc, doamnă. 

— Ce bine e când există o astfel de prietenie, mai ales 
între prinți! Cu atât mai mult cu cât prieteniile de la curte 
nu prea sunt trainice, scumpul meu Francisc! 

— Mamă, nu suntem doar prieteni, ci aproape fraţi. 

Caterina avu un zâmbet ciudat. 

— Prea bine! zise ea. Există oare frăţie între regi? 

— Vai, cât despre asta, mamă, adu-ţi aminte că atunci când 
ne-am împrietenit, niciunul din noi nu era rege; şi nici 
măcar prin cap nu ne trecea; şi de aceea ne iubeam. 

— Da, dar lucrurile s-au schimbat! 

— Cum s-au schimbat? 


— Fără îndoială. Cine vă spune că acum nu veţi fi amândoi 
regi? 

După tresărirea nervoasă a ducelui şi roşeaţa care-i 
năpădise fruntea, Caterina îşi dădu seama că nimerise în 
plin. 

— Eh! Henriot rege?! Peste ce regat, mamă? 

— Peste unul din cele mai măreţe ale creştinătăţii, fiule! 

— Ah, mamă, ce vrei să spui? întrebă d'Alencon, 
îngălbenindu-se. 

— Vreau să spun ceea ce o adevărată mamă trebuie să-i 
spună fiului ei! Ceea ce tu însuţi, Francisc, ai visat de 
nenumărate ori! 

— Eu? făcu ducele. N-am visat nimic, doamnă! îţi jur! 

— Vreau să te cred; pentru că prietenul tău, fratele tău 
Henric, cum îi zici tu, sub înfăţişarea lui deschisă, ascunde 
multă şiretenie şi c”băcie şi se pricepe să-şi păstreze mai 
bine secretele decât tine, Francis, (c) e pildă, ţi-a spus cl 
vreodată că de Mouy este omul lui de încredere? 

Şi zicând acestea, Caterina îşi înfipse privirea ca un 
pumnal în sufletul lui Francisc. 

Dar el avea doar o virtute, sau mai degrabă un viciu: ştia 
să se prefacă; aşa că înfruntă privirea fără să clipească. 

— De Mouy? se arătă el mirat, de parc-ar fi auzit pentru 
prima oară acest nume. 

— Da, da, hughenotul de Mouy de Saint-Phale. Cel care 
era să-l ucidă pe domnul de Maurevel şi care, în ascuns, 
străbate Franţa şi capitala în lung şi-n lat, îmbrăcat mereu f 
în alte veşminte, ca să ridice o armată pentru a sprijini pe 
fratele tău Henric împotriva familiei noastre. 

Şi zicând acestea, Caterina dădu să plece, neştiind că în 
această privinţă fiul ei Francisc ştia tot atât cât şi ea, dacă 
nu chiar mai mult. 

Francisc o opri: 

— Mamă - zise el - te rog, numai o vorbă. Dacă tot ai vrut 
să-mi împărtăşeşti secretele tale, spune-mi, te rog, cum se 
face că Henric, cu mijloace atât de slabe şi aşa de puţin 


cunoscut, ni se poate împotrivi încât să trezească familei 
noastre atâta îngrijorare! 

— Copilule - făcu regina zâmbind - are, pe cât se pare, 
treizeci de mii de soldaţi în spatele lui; un singur cu- 

* vânt de-al lui şi toţi cei treizeci de mii de soldaţi vor ieşi 
ca din pământ, şi mai află că aceşti treizeci de mii de 
oameni sunt hughenoți, adică cei mai viteji soldaţi din lume. 
Unde mai pui că el se bucură de o protecţie pe care n-ai 
ştiut sau n-ai vrut s-o câştigi. 

— Care? 

— Îl are de partea lui pe rege, care-l iubeşte, care-l ajută, 
pe rege care, gelos pe fratele său din Polonia şi ca să-ţi facă 
ţie în ciudă, îşi caută urmaşii în altă parte. Numai că eşti 
atât de orb, că nu vezi că nu-i caută în familia lui. 

— Regele?... Crezi, mamă? 

— Aşadar n-ai băgat de seamă că l-a îndrăgit pe Henriot, 
pe Henriot al lui? 

— Ba da, ba da, mamă. 

— Şi că el îi răspunde la fel? Pentru că Henriot, uitând că 
regele, cumnatul lui, a vrut să-i facă de petrecanie în ziua 
sfântului Bartolomeu, i se aşterne la picioare ca un râine 
care linge mâna ce l-a bătut. 

— Da, da, am băgat de seamă! Henric e foarte umil în faţa 
fratelui meu Carol - spuse Francisc. 

— Dibaci, ca să-i facă pe plac în toate împrejurările. 

— Atât de mult, încât de ciudă că-i luat mereu în zeflemea 
de rege pentru că nu se pricepe la vânătoarea cu Şoimi, 
ţine să înveţe cu tot dinadinsul... Chiar ieri, da, chiar ieri, 
m-a întrebat dacă n-am câteva cărţi bune despre 
meşteşugul acesta. 

— Ia stai puţin! zise Caterina, ai cărei ochi seânteiară de 
parcă o idee neaşteptată i-ar fi străfulgerat prin minte. la 
stai puţin... - şi ce i-ai răspuns? 

— Că am să caut în biblioteca mea. 

— Foarte bine, foarte bine, trebuie să capete această carte 
- şopti Caterina. 


— Doamnă, am căutat, dar n-am găsit nimic. 

— Am să găsesc eu; da, da, am să găsesc eu... şi-ai să-i dai 
cartea ca din partea ta. 

— Şi ce-o să se întâmple? 

— Ai încredere în mine, Francisc? 

— Da, mamă. 

— Vrei să m-asculţi orbeşte în privinţa lui Henric, pe care, 
orice-ai zice tu, tot nu-l iubeşti? 

D'Alencon zâmbi. 

— Şi pe care eu îl urăsc! continuă Caterina. 

— Da, am să te ascult. 

— Vino poimâine aici, să iei cartea, eu am să ţi-o aduc, iar 
tu ai să i-o dai lui Henric... si... 

— Şi... 

— Restul lasă-l în voia Domnului, a providenţei sau a 
întâmplării. 

Francisc o cunoştea foarte bine pe maică-sa ca să ştie că 
ea nu lăsa de loc pe seama lui Dumnezeu, a providenţei sau 
a întâmplării grija de a-i sluji ura sau prieteniile; se feri însă 
să adauge vreun cuvânt şi, ca unul care primeşte misiunea 
ce i s-a încredinţat, salută şi se retrase. 

„Ce-o fi vrut să zică? Habar n-am! făcu tânărui, urcând 
scara. Dar în toată treaba asta, e clar pentru mine că 
lucrează împotriva unui duşman comun. S-o lăsăm să-şi 
vadă de treabă!” ” în acest timp, Margareta, prin La Mole, 
primea o scrisoare de la Mouy. Şi cum în politică cei doi 
iluştri soţi n-aveau nici un secret unul faţă de celălalt, 
regina Navarei deschise scrisoarea şi o citi. 

Fără îndoială, scrisoarea i se păru interesantă, căci pe 
dată Margareta, profitând de întunericul care începea să 
coboare peste zidurile Luvrului, se strecură în coridorul 
secret, urcă scara în spirală şi - după ce se uită cu luare 
aminte în stânga şi în dreapta - păşi uşor, ca o umbră, şi 
dispăru în anticamera regelui Navarei. 

Căci după dispariţia lui Orthon, anticamera nu mai era 
păzită de nimeni. 


Dispariţia acestuia - despre care nu i-am mai spus nimic 
cititorului după moartea atât de tragică a sărmanului 
Orthon îl neliniştise foarte mult pe HenriC. Îşi dezvălui 
îngrijorarea faţă de doamna de Sauve şi de soţia sa, dar nici 
ele nu ştiau mai mult; numai doamna de Sauve îi dăduse 
câteva explicaţii, mulţumită cărora Henric se încredinţase 
că sărmanul băiat fusese victima unei uneltiri a reginei- 
mame, din pricina căreia era gata-gata să fie arestat 
împreună cu de Mouy la hanul „sub cerul liber”. 

Un altul decât Henric ar fi tăcut, n-ar fi îndrăznit să spună 
nimic; dar Henric cumpănise totul; el înţelese că tăcerea L- 
ar fi trădat. De obicei, nu pierzi astfel pe unul din servitorii 
tăi, pe unul din cei căruia i te destăinuieşti, fără să te 
interesezi de el, fără să faci cercetări. Aşadar, Henric se 
interesă şi făcu cercetări în faţa regelui şi chiar a reginei- 
mame; întrebă pe toată lumea despre Orthon; de la 
santinela care străjuia la poarta Luvrului, până la căpitanul 
gărzii de veghe în anticamera regelui. 

Dar toate întrebările şi cercetările lui fură de prisos; 
Henric păru atât de vădit emoţionat de această întâmplare 
şi atât de legat de sărmanul servitor, încât afirmă că nu-l va 
înlocui decât atunci când se va încredința că a dispărut 
pentru totdeauna. 

lată deci cauza pentru care anticamera era goală când 
Margareta se duse la Henric. 

Oricât de uşori erau însă paşii reginei, Henric îi auzi şi se 
întoarse. 

— Dumneata, doamnă! exclamă el. 

— Da! Citeşte repede! răspunse ea. 

Şi îi arătă scrisoarea despăturită. 

Ea conţinea aceste rânduri: „Sire, a sosit momentul să 
punem în aplicare planul nostru de fugă. Poimâine are loc o 
vânătoare cu şoimi de-a lungul Senei, de la Saint-Germain 
până la Maisons, adică atât cât ţine pădurea. 

Duceţi-vă la această vânătoare, deşi este o vânătoare cu 
şoimi; puneţi-vă pe sub haină o cămaşă de zale zdravănă; 


încingeţi cea mai bună spadă, luaţi cel mai ales cal din 
grajdul dumneavoastră. Către amiază, adică atunci când 
vânătoarea va fi în toi şi regele se va ţine după şoim, 
furişaţi-vă singur, sau cu regina Navarei, dacă ea vă 
însoţeştE. În pavilionul lui Francisc I, a cărui cheie o avem, 
vor sta ascunşi cincizeci de oameni de-ai noştri. Nimeni nu 
va şti că sunt acolo, pentru că vor veni în timpul nopţii iar 
obloanele vor fi închise. 

Veţi trece prin aleea violetelor, la capătul căreia voi sta eu 
de veghe; la dreapta acestei alei, într-o mică poiană, vor fi 
domnii de La Mole şi Coconnas cu doi cai de rezervă. Aceşti 
cai odihniţi îi vor înlocui pe al dumneavoastră şi pe al 
maiestăţii sale regina Navarei, dacă se va întâmpla să fie 
istoviţi. 

Adio, sire! Fiţi gata, noi vom fi!” 

— Veţi fi - zise Margareta, pronunţând după o mie şase 
sute de ani aceleaşi cuvinte pe care le rostise Cezar pe 
malul Rubiconului. 

— Fie, doamnă, n-am să vă dezmint tocmai eu - răspunse 
Henric. 

— Sire, fii un erou! Nu-i greu; nu trebuie decât să-ţi 
urmezi calea şi făureşte-mi un tron frumos! spuse fiica lui 
Henric al II-lea. 

Un zâmbet abia vizibil lumină buzele subţiri ale 
bearnezulul. Îi sărută mâna Margaretei şi ieşi primul ca să 
cerceteze coridorul, în timp ce fredona refrenul unui cântec 
vechi: Geană, care baţi de zor la poarta zidului. 

Nu căta să intri în castel. 

Prevederea lui se dovedi a nu fi de prisos; chiar în clipa în 
care deschidea uşa dormitorului, ducele d'Alencon venea 
din anticamera lui, aşa că Henric îi făcu un semn 
Margaretei, pe urmă spuse cu glas tare: 

— A-a-a, dumneata eşti, frate! Fii binevenit! 

Regina înţelese pe loc semnul pe care i-l făcuse soţul ei şi 
se ascunse degrabă într-un cabinet, a cărui uşă era 
acoperită cu o perdea mare. 


Ducele d'Alengon intră cu teamă, uitându-se în jur. 

— Suntem singuri, frate? întrebă în şoaptă. 

— Singuri de tot! Dar ce s-a întâmplat? Pari tulburat. 

— Suntem descoperiţi, Henric! 

— Cum descoperiţi? 

— Da, de Mouy a fost arestat! 

— Ştiu. 

— Ei bine, de Mouy i-a mărturisit totul regelui. 

— Ce i-a spus? 

— Că râvnesc la tronul Navarei şi că uneltesc ca să-l obţin. 

— Vai! făcu Henric. Va să zică eşti compromis, sărmanul 
meu frate! Cum de n-ai fost încă arestat? 

— Nici eu nu ştiu; regele m-a luat în zeflemea, prefăcându- 
se că-mi oferă tronul Navarei. Fără îndoială, nădăjduia să- 
mi smulgă o mărturisire, dar n-am scos nici o vorbă. 

— La naiba, bine-ai făcut! Să ne ţinem tari! Ne e viaţa în 
joc! zise bearnezul. 

— Da - reluă Francisc - situaţia e cam încâlcită; uite de ce 
am venit să mă sfătuiesc cu tine, frăţioare. Ce crezi că 
trebuie să fac: să fug sau să rămân? 

— Fireşte, l-ai văzut pe rege, de vreme ce ţi-a vorbit, nu-i 
aşa? 

— Da, fără îndoială. 

— Ei bine, trebuia să-i citeşti gândurile. Fă cum crezi! 

— Aş prefera să rămân! răspunse Francisc. 

Cât era el de stăpân pe sine, Henric lăsă să-i scape un, 
gest de bucurie; totuşi, cât de imperceptibil fusese acest 
gest, Francisc îl observă. 

— Atunci rămâi - încuviinţă Henric. 

— Dar tu? 

— Ei, dacă rămâi, atunci nici eu n-am vreun motiv să plec. 
Nu plecăm, de altminteri, decât ca să te urmez: din 
devotament, ca să nu părăsesc un frate pe care-l iubesc -” 
răspunse Henric. 

— Aşadar - continuă d'Alencon - s-a ales praful şi pulberea 
din toate planurile noastre! Le părăseşti fără luptă, la prima 


cotitură nefavorabilă a destinului? 

— Eu nu găsesc că e o nenorocire să rămân aici; cu felul 
meu nepăsător de a fi, eu mă simt bine pretutindeni - îi 
răspunse Henric. 

— Ei, bine, fie! Sa nu mai vorbim! Dar dacă iei vreo altă 
hotărâre, dă-mi de veste! 

— Mii de draci! Fireşte! Fii sigur! Nu ne-am învoit doar să 
n-avem secrete unul faţă de altul? 

D'Alencon nu mai stărui şi se retrase gânditor, căci la un 
moment dat i se păruse că se mişcase perdeaua din faţa 
cabinetului. 

Într-adevăr, d'Alencon abia plecase, că perdeaua sq dădu 
în lături şi apăru Margareta. 

— Ce credeţi despre această vizită? întrebă Henric. 

— S-a petrecut ceva nou şi importanti. 

— Ce s-o fi întâmplat? 

— Nu ştiu încă, dar am să aflu. Pină atunci, nu uita să vii să 
mă vezi mâine seară. 

— Voi avea grijă să vin, doamnă! făcu Henric, sărutându-i 
curtenitor mâna soţiei sale. 

Iar Margareta se întoarse la ea, cu aceeaşi grijă şi 
prevedere ca la venire. 

XLIX j CARTEA DE VÂNĂTOARE Trecuseră treizeci şi şase 
de ore de la întâmplările pe care le-am povestit. Abia se 
luminase de ziuă, dar la Luvru toţi se treziseră, aşa cum era 
obiceiul în zilele de vânătoare; la această oră, ducele 
d'Alencon se duse la reginamamă, în urma invitaţiei 
primite. 

Caterina nu era în dormitorul ei, dar lăsase poruncă s-o 
aştepte. 

Apăru după câteva”minute, venind dintr-o odaie secretă, 
unde nu intra decât ea, pentru că acolo obişnuia să facă tot 
soiul de încercări cu preparate chimice. 

Când intră regina-mamă, fie prin uşa întredeschisă, fie o 
dată cu straiele ei, pătrunse în cameră o miazmă acră; iar 
prin această uşă întredeschisă, d'Alengon observă un abur 


dens, de parcă s-ar fi ars aromate; în laboratorul din care 
ieşea regina stăruia o pâclă ca un nor alb. 

Ducele nu se putu stăpâni să nu se uite, plin de curiozitate. 

— Da, da, am ars nişte hârţoage. De la ele vine mirosul 
ăsta puturos, deşi am aruncat ienupăr peste jeratic. De 
acolo vine mirosul. 

D'Alencon se înclină. 

— Ei bine, ce noutăţi ai mai aflat de ieri? îl întreba 
Caterina, ascunzându-şi în largile manşete ale rochiei de 
casă mâinile pline de pete galben-roşiatice. 1 

— Nimic, mamă. 

— L-ai văzut pe Henric? 

— Da. 

— "Tot refuză să plece? 

— Fireşte. 

— Vicleanul! 

— Ce crezi, doamnă? 

— O să plece! 

— Crezi? 

— Sunt convinsă! 

— Atunci ne scapă. 

— Da. 

— ŞI-I laşi să plece? 

— Nu numai că-l las să plece, dar ţi-o spun pe şleau r 
trebuie să plece! 

— Nu te înţeleg, mamă. 

— Ascultă cu luare aminte ce-ţi spun, Francisc: un medie 
foarte iscusit, care mi-a dat cartea de vânătoare pe care ai 
să i-o duci, m-a încredinţat că regele Navarei suferă de o 
boală incurabilă, una din acele boli care nu iartă şi pentru 
care ştiinţa nu cunoaşte tămăduire. Or, dacă trebuie să aibă 
o moarte atât de îngrozitoare, înţelegi, e mai bine să-şi dea 
sufletul departe de noi, decât aici, la 1 curte, sub ochii 
noştri. 

— Într-adevăr. - recunoscu ducele - asta ne-ar îndurera 
prea mult. 


— Mai ales pe fratele tău Carol! zise Caterina. Pe când 
dacă Henric va muri după ce-i va fi arătat că e nesupus, 
regele va socoti moartea lui ca o pedeapsă a cerului. 

— Ai dreptate, mamă! Trebuie să plece î încuviinţă 
Francisc, plin de admiraţie. Dar eşti sigură că o să plece?. 

— Am luat eu toate măsurile. Întâlnirea are loc în pădurea 
de la Saint-Germain. Cincizeci de hughenoți or să-i 
slujească de escortă până la Fontainebleau, unde îl aşteaptă 
alţi cinci sute. 

— Sora mea Margot pleacă şi ea? întrebă d'Alengon cu o 
uşoară şovăială în glas şi palid. 

— Da - răspunse Caterina. A acceptat. Dar, dacă Henric 
moare, Margot se întoarce la curte, văduvă şi liberă. 

— Şi Henric o să moară, doamnă? Eşti sigură? 

— Aşa cel puţin m-a asigurat medicul care mi-a trimis 
cartea. 

— Şi unde-i cartea? 

Caterina se îndreptă încet spre camera misterioasă, 
deschise uşa, intră şi se întoarse după o clipă cu o carte în 
mână. 

— Iat-o! 

D'Alengon se uită cu vădită spaimă la cartea pe care i-o 
arăta maică-sa. 

— Despre ce tratează cartea asta? întrebă el tremurând. 

— 'Ţi-am mai spus, fiule: este o carte despre arta de a 
creşte şi dresa şoimii de toate soiurile, mai ales bărbătuşii. 
Este întocmită de un om foarte învăţat, seniorul Castruccio 
Castraccani, tiranul oraşului Luca. 

— Şi ce să fac cu ea? 

— Doar atât: să i-o dai bunului tău prieten Henriot, care ţi- 
a cerut lucrarea asta sau alta asemănătoare, ca să înveţe să 
vâneze cu şoimi. Cum regele a organizat astăzi o vânătoare 
cu şoimi. Henric se va grăbi să citească câteva pagini, ca să- 
i arate că-i urmează sfaturile şi ia lecţii. Totu-i să i-o dai lui 
în persoană. 


— Oh! Nu, n-o să-ţidrăznesc! murmură d'Alencon, 
înfiorându-se. 

— De ce? se miră Caterina. E o carte ca oricare alta: doar 
atât că n-a fost răsfoită de atât de mult timp, şi paginile ei s- 
au lipit. Aşadar, să nu încerci s-o citeşti, Francisc, căci n-o 
poţi face decât înmuindu-ţi degetul în gură şi desfăcând filă 
cu filă, ceea ce ar cere trudă şi zâăbavă multă. 

— Atât de multă, încât numai cel oare arde de dorinţa de a 
se instrui poate să piardă atâta vreme şi să-şi dea atâta 
osteneală? zise d'Alengcon. 

— Fireşte, fiule, ai înţeles! 

— A-a i exclamă prinţul. Iată-l, iată-l pe Henriot în curte! 
Dă-mi-o, doamnă, dă-mi-o! Vreau să profit de lipsa lui ca să 
duc cartea la el în apartament; când se va întoarce, cu 
siguranţă că va da de ea! 

— Aş vrea să i-o dai chiar lui, Francisc. Ar fi mai bine. 

— 'Ţi-am mai spus, doamnă! O să-mi fie cu neputinţă! se 
tângui ducele. 

— Hai, du-te! Dar pune-o într-un loc cât mai la vedere. 

— S-o las deschisă?... Se întâmplă ceva dac-o las deschisă? 

— Nu, nu! 

— Atunci dă-mi-o! 

Cu mâna tremurândă, d'Alenqon luă cartea pe care 
Caterina i-o întinse cu mâna sigură. 

— Hai, ia-o, ia-o! îl zori regina-mamă. Nu-i nici o primejdie, 
pentru că, uite, şi eu o ating! De altfel, ai mănuşi! 

Măsura aceasta de prevedere nu i se păru suficientă lui 
d'Alencon, care înveli cartea în mantia sa. 

— Grăbeşte-te, grăbeşte-te! Henric poate să urce dintr-o 
clipă în alta - zise Caterina. 

— Ai dreptate! Mă duc! 

Şi ducele plecă, clătinându-se pe picioare de emoție. 

Până acum l-am dus pe cititor de mai multe ori în 
apartamentul regelui Navarei, şi l-am făcut să asiste la 
întâmplările ce s-au petrecut aici - vesele sau 


înspăimântătoare - după cum geniul protector al viitorului 
rege al Franţei zâmbea sau ameninţa. 

Dar niciodată peste zidurile mânjite de sângele celor ucişi, 
stropite de vin în timpul orgiilor, îmbălsămate de pariumuri 
în ceasurile de dragoste, în sfârşit, niciodată acest colţ al 
Luvrului nu văzuse un chip mai palid ca acela al ducelui 
d'Alenqon în timp ce - ţinând cartea în mină - deschidea uşa 
dormitorului regelui Navarei. 

Şi totuşi, după cum bănuise ducele, nimeni nu se afla în 
această cameră pentru a pândi - curios sau neliniştit - fapta 
ce se pregătea s-o săvârşească. Numai primele raze ale 
soarelui luminau apartamentul gol. 

Pe un perete atârna spada pe care de Mouy îl sfătuise pe 
rege s-o ia cu el. Câteva verigi ale unui brâu de zale erau 
risipite pe podea; o pungă destul de bine garnisită şi un 
pumnal erau aşezate pe o mobilă; iar o cenuşă proaspătă şi 
uşoară zăcea în cămin; totul îi dezvălui clar lui d'Alencon că 
regele Navarei îmbrăcase o cămaşă de zale, ceruse bani 
vistiernicului şi arsese hârtiile compromiţătoare. 

— Mama nu s-a înşelat, ticălosul mă trădează! îngână el. 

Fără îndoială, această convingere îi dădu tânărului forţe 
noi, căci după ce cercetă cu privirea toate ungherele 
camerei, după ce ridică perdelele uşilor, după ce zarva din 
curţi se potoli şi în apartament se aşternu o linişte adâncă - 
ceea ce dovedea că nimeni nu se gândea să-l spioneze - 
scoase cartea de sub mantie, o puse repede pe masa unde 
era punga, rezemând-o de un pupitru de stejar sculptat; şi, 
cu o şovăială care-i trăda teama, deschise cartea cu mâna 
înmănuşată la o pagină cu o gravură reprezentând o scenă 
de vânătoare. 

După aceca, se dădu degrabă trei paşi înapoi şi, scoţându- 
şi mănuşa, o aruncă în jeraticul aprins încă, după ce 
mistuise scrisorile. Pielea moale sfirâi pe cărbuni, se răsuci 
şi se întinse ca stârvul unei mari reptile; curând, nu mai 
rămase din ea decât o rămăşiţă neagră şi ţeapănă. 


D'Alenqon nu se clinti până când văpăile nu mistuiră cu 
totul mănuşa; după aceea, învălătuci mantia sub care 
ascunsese cartea, o băgă sub braţ şi se întoarse în grabă în 
camera lui. Tocmai când intra în odaie, cu inima zvâcnind 
de emoție, auzi paşi pe scara în spirală - aşa că închise 
degrabă uşa în urma lui, încredinţat că era Henric, care se 
întorcca. 

Se repezi apoi la o fereastră; dar de aici nu se vedea decât 
o parte din curtea Luvrului. Pe Henric nu-l zări, ceea ce îi 
întări convingerea că el fusese cel ai cărui paşi îi auzise. 

Aşa ca se aşeză, deschise o carte şi încercă să citească. 
Era o istorie a Franţei de la Faramond până la Henric al II- 
lea, comandată de acesta câteva zile după urcarea sa pe 
tron. 

Dar gândurile ducelui zburau aiurea; febra aşteptării îi 
mistuia tot trupul. Sângele îi zvâcnea în tâmple până în 
fundul creierului; ca într-un vis sau într-un extaz, i se părea 
că vede prin pereţi; privirea îi era cufundată în camera lui 
Henric, cu toate că-l despărţeau de ea trei ziduri. 

Ca să-şi mute gândul de la obiectul îngrozitor pe care i se 
părea că-l vede cu ochii minţii, ducele încercă să cugete la 
altceva decât la cumplita carte de pe pupitrul de stejar, 
deschisă la gravura cu scena de vânătoare; în zadar îşi 
cercetă unele după altele armele şi bijuteriile; în zadar 
străbătu camera în lung şi în lat de o sută de ori; fiecare 
amănunt al gravurii - pe care de altfel ducele o văzuse doar 
o clipă - i se întipărise în mintE. Înfăţişa un senior călare 
care - asemenea unui valet deprins să crească şoimi - 
azvârlea momeala, chemând şoimul, în timp ce galopa prin 
smârcurile unei mlaştini. Oricât se străduia ducele, 
amintirea era mai puternică decât voinţa. 

Dar vedea nu numai cartea, ci şi pe regele Navarei 
apropiindu-se de ea; privea gravura, încerca să întoarcă 
filele şi cum erau lipite - îşi înmuia degetul în gură şi aşa 
izbutea să le desprindă. 


La această privelişte, oricât de închipuită şi de fantastică 
ar fi fost ea - d'Alenqon, înfiorat, se sprijini cu o mână de o 
mobilă, şi cu cealaltă îşi acoperi ochii, de parcă aşA. Toată 
priveliştea aceasta, pe care încercase s-o alunge, nu se 
vedea chiar şi mai bine. 

Căci această privelişte erau propriile lui gânduri. 
Deodată, ducele îl văzu pe Henric străbătând curtea. Se 
oprise puţin în faţa unor oameni care păreau că încarcă pe 
doi catâri provizii pentru vânătoare, de fapt bani şi straie de 
călătorie; pe urmă, după ce dădu câteva porunci, străbătu 

curtea de la un cap la altul şi se îndreptă spre poartă. 

D'Alencon rămase țintuit locului. Aşadar nu fusese Henr ic 
cel care urcase scara secretă! Se f rămân ta deci în zadar 
de un sfert de oră! Ceea ce credea că terminase sau 
aproape terminase, trebuia să ia de la capăt! 

Francisc deschise uşa odăii, apoi - după ce o închise - se 
duse şi ascultă la aceea de pe coridor. 

De astă dată era cu neputinţă să se înşele: într-adevăr, 
Henric trecusE. Îi recunoscuse paşii şi zgomotul uşor ce-l 
făcea steluța de la pinten. 

Uşa apartamentului lui Henric se deschise şi se închise la 
loc. 

D'Alengon se întoarse la el şi se prăvăli într-un jilţ. 

„Bine - îşi zise - iată ce se întâmplă acum: a trecut prin 
anticameră, prima odaie, a ajuns în dormitor; aici îşi caută 
cu privirile spada, punga, pumnalul, pe urmă zăreşte cartea 
deschisă, pe pupitru. 

— Ce-o fi cu cartea asta? Cine mi-a adus-o?” se întreabă, 
fireşte, Henric. 

Apoi se apropie de ea, o să vadă gravura reprezentând un 
cavaler chemându-şi şoimul, o să vrea s-o citească, o să 
încerce să întoarcă filele...” 

O sudoare rece îi îmbroboni fruntea. 

„O să strige oare? se întrebă. Oare e o otravă cu efect 
imediat? Nu, nu, doar mi-a spus mama că o să moară lent!” 

Acest gând îl linişti puţin. 


Trecură aşa zece minute; un secol de agonie, scurs clipă 
de clipă şi fiecare din aceste clipe aducând o lume de năluci 
şi teroare nesăbuită, creată de imaginaţie. 

D'Alengcon nu mai putu rezista; se ridică şi traversă 
anticamera, care începuse să se umple de gentilomi. 

— Vă salut, domnilor, cobor la rege - spuse el. 

Şi d'Alencon cobori în adevăr la fratele său, pentru a-şi 
amăgi mistuitoarea sa nelinişte, sau poate pentru a-şi 
pregăti un alibi. De ce cobora? Nu ştia... 

Ce avea să-i spună?... Nimic. Nu-l căuta de loc pe Carol, ci 
fugea de Henric. 

Se duse pe scăriţa în spirală şi găsi uşa de la apartamentul 
regelui întredeschisă. 

Ostaşii de pază îl lăsară pe duce să intre fără greutate, 
căci în zilele de vânătoare nu se cerea nici parola şi nu se 
mai respecta nici protocolul. 

Francisc străbătu pe rând anticamera, salonul şi 
dormitorul, fără să întâinească pe nimeni; în sfârşit, se 
gândi că regele se află în sala de arme şi împinse uşa care o 
despărţea de dormitor. 

Carol stătea la o masă, într-un jilţ sculptat, cu spătar 
ascuţit, cu spatele la uşa prin care intrase Francisc, şi părea 
cufundat într-o îndeletnicire care-l absorbea cu totul. 

Ducele se apropie în vârful picioarelor. Carol citea. 

— La naiba! exclamă el pe neaşteptate. Uite o carte 
minunată! Auzisem vorbindu-se de ea, dar n-am ştiut 
niciodată că există în Franţa! 

D'Alengon trase eu urechea şi mai atent, apoi mai făcu un 
pas. 

— Ce pagini afurisite! bombăni regele, ducând un deget la 
buze şi apăsând pe carte pentru a despărţi fila pe care o 
citise de celelalte. S-ar zice că au fost lipite pentru ca ochii 
oamenilor să nu vadă minunâţiile ce le conţine! 

D'Alengon făcu un salt. 

Cartea deasupra căreia Carol stătea aplecat era aceea pe 
care o dusese la Henric! 


Un strigăt înăbuşit îi scăpă. 

— Aha! Dumneata erai, d'Alenqon! zise regele. Fii 
binevenit şi hai aici să vezi cea mai frumoasă carte de 
vânătoare cu şoimi pe care a scris-o cândva un om. 

Primul gest al lui d'Alencon fu să smulgă cartea din 
mâinile fratelui său; dar un gând infernal îl pironi locului. 
Buzele palide schiţară un zâmbet înfiorător şi îşi acoperi 
ochii cu mâna, ca un năuc. 

Apoi, revenindu-şi puţin, fără să se clintească nici înainte, 
nici înapoi, îl întrebă pe rege! 

— Sire, cum a ajuns această carte în mâinile maies-” taţii 
voastre? 

— Nimic mai uşor! Azi-dimineaţă m-am urcat Henriot să 
văd dacă-i gata. Plecase. Fireşte, umbla prin palat şi prin 
grajduri. În locul lui, însă, am găsit această comoară şi am 
coborât aici ca s-o citesc de îndelete. 

Şi regele mai duse o dată degetul la buze şi mai întoarse o 
pagină rebelă. 

— Sire, sire, am venit să vă spun... - îngăiniă d'Alengon, eu 
părul zbârlit pe cap, fiind copleşit de o nelinişte 
îngrozitoare. 

— Lasă-mă să termin capitolul, Francisc - zise Carol - şi pe 
urmă o să-mi spui ce vrei. Uite, până acum am citit cincizeci 
de pagini sau mai curând le-am înghiţit. 

„De douăzeci şi cinci de ori a pus pe limbă otravă! îşi zise 
Francisc. Fratele meu e un om mort!” 

Se gândi că există un Dumnezeu în cer, care nu era poate 
întâmplarea. 

Francisc îşi şterse cu mâna care-i tremura roua rece ce-i 
şiroia pe frunte şi aşteptă tăcut să termine acest capitol, aşa 
cum îi poruncise fratele său. 

L VÂNĂTOAREA CU ŞOIMI Carol citea mai departe. Ros de 
curiozitate, înghiţea paginile una după alta şi fiecare filă, 
cum spuneam, fie din pricina îndelungii şederi la umezeală, 
fie din cu totul altă pricină, era lipită de cea următoare. 


D'Alengon se uită cu o privire rătăcită la acest spectacol 
îngrozitor, al cărui deznodământ numai el îl întrevedea. 

— Ah! murmură el. Ce-o să se întâmple aici? Eu plec în 
surghiun, alerg după un tron imaginar; pe când Henric, 
cum o afla de boala lui Carol, o să se întoarcă în vreo cetate 
întărită, la douăzeci de leghe de capitală, ca să-şi 
pândească prada pe care întâmplarea ne-o oferă; şi dintr- 
un salt o să poată fi la Paris; aşa că înainte ca regele 
Poloniei să fi aflat de moartea fratelui meu, dinastia va fi 
schimbată! Asta-i cu neputinţă! 

Aceste gânduri erau mai puternice decât simţământul de 
groază care la început îl îndemnase fără să vrea pe 
Francisc să-l oprească pe Carol. Împotriva acestei ursite, ' 
care pe Henric părea să-l păzească, iar pe cei din casa de 
Valois să-i urmărească în schimb ca o piază rea, ducele 
încerca acum iarăşi să ridice o stavilă. 

Schimbă deci, cât ai clipi, tot pianul de luptă împotriva lui 
Henric. Doar Carol şi nu Henric citise cartea otrăvită. 
Henric trebuia să plece, dar ca un osândit. Din clipa în care 
soarta îl scăpase încă o dată, Henric trebuia să ră- mână; 
căci Henric, întemnițat la Vincennes sau la Bastilia, era mai 
puţin de temut decât ca rege al Navarei, în fruntea a 
30.000 de soldaţi. 

Deci, ducele d'Alenqon il-lăsă pe Carol să termine 
capitolul, iar când îl văzu că ridică capul, îi zise: 

— Dragul meu frate, am aşteptat aici pentru că maiestatea 
voastră mi-a poruncit; dar am făcut-o cu multă părere de 
rău, pentru că doream să-ţi spun cât mai curând lucruri de 
cea mai mare însemnătate. 

— La naiba! ripostă Carol, ai cărui obraji palizi se 
îmbujorară încet-încet, fie pentru că citise cartea cu prea 
multă pasiune, fie pentru că otrava începuse să-şi facă 
efect. La naiba, dacă ai de gând să-mi pălăvrăgeşti tot 
despre acelaşi lucru, ai să pleci ca şi regele Poloniei? Cum 
m-am descotorosit de el, am să mă descotorosesc şi de tine! 
Şi nu mai vreau să aud un cuvânt despre asta! 


— Dar nici n-am de gând - spuse Francisc - să-ţi vorbesc 
despre plecarea mea, ci de a altuia. Maiestatea voastră m-a 
lovit în simţământul cel mai profund şi mai gingaş, care este 
ataşamentul faţă de fratele meu, credinţa mea ca supus al 
lui şi ţin să-ţi dovedesc că nu sunt un trădător. 

— Hai - făcu Carol, rezemându-şi coatele pe carte, 
încrucişându-şi picioarele şi uitându-se la d'Alencon ca unul 
care, împotriva obiceiului, vrea să se înarmeze cu multă 
răbdare. Hal. Dă-i drumul! Vreun nou zvon; vreo acuzaţie 
acum, dis-de-dimineaţa? 

— Nu, sire. Un complot, fără doar şi poate, pe care numai 
delicateţea mea prostească m-a împiedicat să vi-l dezvălui. 

— Un complot? se miră Carol. la să vedem despre ce 
complot e vorba? 

— Sire - zise Francisc - în timp ce maiestatea voastră se 
va afla la vânătoarea cu şoimi în apropierea râului şi în 
câmpia Vesinet, regele Navarei se va îndrepta „pre pădurea 
Saint-Germain, unde o ceată de prieteni îi va aştepta spre a 
fugi cu el. 

— Aha! Eram sigur! exclamă Carol. Încă o minciună 
sfruntată împotriva bietului Henriot! Nu mai isprăviţi (C) 
dată cu el? 

— Maiestatea voastră nu va trebui să aştepte prea mult ca 
să se convingă dacă ceea ce am avut onoarea să-i spun este 
sau nu o calomnie 

— De ce? 

— Pentru că chiar astă-seară cumnatul nostru o să plece. 

Carol se ridică. 

— la aminte ce vorbeşti! Pentru ultima oară plec urechea 
la ce-mi spui, clar îţi atrag atenţia, ţie şi maică-ţi: de astă 
dată e pentru ultima oară. 

Apoi adăugă, ridicând glasul: 

— Să fie chemat regele Navarei! 

Soldatul de pază dădu să se supună poruncii, dar Francisc 
îl opri cu un semn: 


— Nu-i bine, frate, aşa n-o să afli nimic. Henric o să 
tăgăduiască, o să se dea un semnal, complicii lui or să fie 
preveniţi şi or să dispară; pe urmă, mama mea şi cu mine 
vom fi acuzaţi nu numai că ni s-a năzărit nouă cine ştie ce, 
clar ni se va spune că l-am mai şi ponegrit. 

— Atunci, ce vrei? 

— În numele frăţiei noastre, maiestatea voastră să mă 
asculte! în numele devotamentului meu de care se va 
convinge, să nu forţeze lucrurile! Dar să faci în aşa fel, sire, 
încât adevăratul vinovat, acela care de doi ani ne trădează 
cu gândul aşteptând să te trădeze şi cu fapta, să fie în 
sfârşit dat pe faţă, printr-o dovadă de netăgăduit, şi 
pedepsit aşa cum merită. 

Carol nu răspunse nimic; se duse la o fereastră şi o 
deschise; simţea cum i se urcă sângele la cap. 

— Ei bine - spuse el - ce-ai vrea să fac? Vorbeşte, 
Francisc! 

— Sire - zise d'Alenqon - aş încercui pădurea 
SaintGermain cu trei detaşamente de cavalerie uşoară; la o 
oră stabilită, la 11 de pildă, ele se vor pune în mişcare şi vor 
împinge pe toţi cei ce se vor afia în pădure spre pavilionul 
lui Francisc I, pe care îl voi fixa, ca din întâmplare, drept loc 
de întâlnire pentru dejunul celor ce iau t la vânătoare. Pe 
urmă, lăsând impresia că îmi urmăşoimul, când o să-l văd 
pe Henric că se îndepărtează, gonesc spre locul întâlnirii, 
unde o să cadă în cursă cu t complicii lui. 

— Ideea-i bună - aprobă regele. Să vină căpitanul gărzii! 

D'Alenqon scoase din tunică un fluier de argint, atârnat. 
De un lanţ de aur, şi suflă. 

De Nancey apăru şi Carol se apropie de el şi-i dădu ordine 
cu glas scăzut. 

Intre timp, Acteon, ogarul cel mare al regelui, înhăţase o 
pradă pe care o tăvălea prin cameră şi o sfâşia de zor cu 
colții lui ascuţiţi, sărind şi jucându-se ca un zănatic. 

Carol se întoarse şi trânti o înjurătură îngrozitoare. 


Prada pe care Acteon o terfelea era preţioasa carte de 
vânătoare, din care nu existau - după cum am pomenit - 
decât trei exemplare în toată lumea. 

Osânda fu pe măsura nelegiuirii. 

Carol luă un bici şi cureaua şuierând se-ncolăci de trei ori 
în jurul animalului. Acteon scoase un chelălăit şi se furişă 
sub o masă acoperită cu un covor mare, unde obişnuia să se 
adăpostească. 

Carol ridică degrabă cartea de pe jos şi văzu cu bucurie că 
nu-i lipsea decât o filă; ba chiar nici nu era o filă cu text, ci 
cuprindea doar o gravură. 

O puse cu grijă într-un raft, unde Acteon nu putea ajunge. 
Francisc îl urmărea cu nelinişte. Ţinea foarte mult ca 
nepreţuita carte - ce-şi îndeplinise acum groaznica ei 
misiune - să nu se mai afle în posesia lui Carol. 

Tocmai atunci sunară orele şase. 

Regele trebuia deci să coboare în curtea ticsită de cai 
bogat împodobiţi, şi de curteni îmbrăcaţi în veşminte de 
preţ. Hăitaşii ţineau pe pumni şoimi cu capete acoperite: 
câţiva argaţi purtau goarne atârnate de gât, pentru cazul 
că regele - obosit de vânătoarea cu şoimi - aşa cum i se 
întâmpla uneori - ar fi vrut să gonească un cerb sau o 
căprioară. 

Regele cobori şi, coborând, închise uşa sălii de arme. 
D'Alencon îi urmărea fiecare mişcare cu privirea încordată 
şi observă că vâră cheia în buzunar. 

GprG> ar pe când cobora scara, Carol se opri şi-şi duse 
mina va/unte. 

Ducelui d'Alencon nu-i tremurau picioarele mai puţin sceât 
regelui. 

— Să ştii c-o să vină furtună - bâigui ducele. 

— Furtună în ianuarie? exclamă Carol. Eşti nebun! Nu, am 
amețeli, mi-e pielea uscată! Sunt slăbit. Asta-i tot! Asta-i tot! 

Pe urmă murmură: 

— Or să mă omoare cu ura şi uneltirile lor! 


Când ajunse însă în curte, aerul proaspăt al dimineţii, 
strigătele vânătorilor, forfota celor o sută de persoane care 
se salutau zgomotos - avură asupra lui Carol efectul 
obişnuit. 

Respiră liber şi vesel. 

Il căută pe dată cu privirea pe Henric. Era lângă 
Margareta. 

Cei doi soţi îneântători păreau că nu se pot despărţi, atât 
de mult se iubeau. 

Când îl zări pe Carol, Henric dădu pinteni calului şi din trei 
salturi fu lângă cumnatul său. 

— A-a, Henriot! se miră Carol. Văd că te-ai pregătit pentru 
vânătoare de ccrbi! Totuşi ştiai că astăzi e vânătoare cu 
şoimi! 

Continuă apoi, fără să mai aştepte răspunsul: 

— Să plecăm, domnilor, să plecăm! Trebuie să fim la locul 
de vânătoare în preajma orei nouă! strigă, încruntându-se, 
regele, cu un glas aproape ameninţător. 

De la o fereastră a Luvrului, Caterina privea tot ce se 
petrecea. Ridicase puţin perdeaua, strecurându-şi capul 
palid şi voalat, în timp ce trupul înveşmântat în negru se 
pierdea în penumbră. 

La ordinul lui Carol, toată gloata înveşmântată în aur, 
înzorzonată şi parfumatăcu regele în frunte - se înşirui la 
porţile Luvrului şi porni ca o avalanşă pe drumul spre Saint- 
Germain, în mijlocul aclamaţiilor poporului, care-l saluta pe 
tânărul suveran - îngrijorat şi gânditor - pe calul său mai 
alb ca neaua. 

— Ce ţi-a spus? îl întrebă Margareta pe Henric. 

— M-a felicitat pentru calul meu de rasă. 

— Atâta tot? 

— Atâta tot. 

— Atunci ştie ceva. 

— Mă tem că da. 

— Să fâm prevăzători. 


Chipul lui Henric se lumină de unul din acele zâmbete 
încântătoare, pe care le arbora el adesea - de parc-ar fi 
vrut s-o încurajeze pe Margareta: „Fii liniştită, draga mea!” 

Cât despre Caterina, îndată ce cortegiul părăsise curtea 
Luvrului, lăsă perdeaua. 

Nu-i scăpase însă un lucru: paloarea lui Henric, tresăririle 
lui nervoase, şuşotelile cu Margareta. 

Într-adevăr, Henric era palid pentru că, nefiind o fire 
impulsivă, în toate împrejurările în care viaţa îi era în joc, 
sângele în loc să i se urce la cap - cum se întâmplă de obicei 
- i se îngrămădea la inimă. 

Tresărise nervos, pentru că felul în care îl primise Carol - 
atât de diferit de cel obişnuit - îl pusese pe gânduri. 

În sfârşit, vorbise în şoaptă cu Margareta, pentru că - 
după cum ştim - soţul şi soţia încheiaseră, pe plan politic, o 
alianţă ofensivă şi defensivă. 

Caterina însă tălmăcise cele văzute cu totul altfel. 

„De astă dată - murmură ea, cu zâmbetul ei florentin - 
cred că l-am prins în capcană pe scumpul de Henriot.” 

Pe urmă, cam după un sfert de oră, timp în care cei ce 
luau parte la vânătoare avuseseră vreme să iasă din Paris, 
Caterina, ca să se asigure că şi-a atins țelul, ieşi din 
apartamentul ei, o apucă pe coridor, urcă scăriţa în spirală 
şi, cu ajutorul cheii ei false, descuie apartamentul regelui 
Navarei. 

În zadar căută însă cartea în tot apartamentul. 

În zadar privirea ei arzătoare trecu de la mese Ia bufete, 
de la bufete la rafturi, de la rafturi la dulapuri; nicăieri nu 
zări cartea pe care o căuta. 

„O fi luat-o d'Alencon. E prevăzător!” îşi zise ea. 

Se întoarse la ea în apartament, de astă dată aproape 
convinsă că planul îi izbutise. 


Între timp, regele îşi continuă drumul spre Saint-Germain, 
unde ajunse după o oră şi jumătate de galcp neîntrerupt; 
niei nu urcă măcar în străvechiul castel care se înălța, 
posomorit şi maiestuos, în mijlocul caselor risipite pe 
înălţimi. Trecură în grabă podul de lemn, care se afla pe 
atunci în faţa pomului denumit şi astăzi stejarul lui Sully; 
după aceea, făcu semn spre bărcile împodobite care îi 
urmau pe vânători ca regele şi suita lui să poată trece râul 
şi s-o pornească mai departe. 

În aceeaşi clipă, toată gloata de tineri veseli - însufleţiţi de 
interese atât de diferite - galopau cu regele în frunte, pe 
încântătoarea câmpie care se desfăşoară la poalele vârfului 
împădurit al Saint-Germain-ului. Aici, câinpia avea 
înfăţişarea unui covor împodobit cu figuri omeneşti şi 
smălţat în mii de culori, iar la marginea ei, râul spumegând 
părea un chenar de franjuri de argint. 

Regele - tot pe calul “ău alb - ţinea pe pumn şoimul său 
favorit, iar înaintea lui mergeau valeţii de vânătoare 
îmbrăcaţi în tunici strimte, verzi, şi încălţaţi cu cizme 
groase; strigau de zor, ţinând în strună o jumătate de 
duzină de câini grifoni, care adulmecau vânatul prin 
trestiile de pe malul râului. 

Deodată, soarele, care până atunci se ascunsese după 
nori, răsări din oceanul întunecat în care se scufundase. 
Razele lui scânteiau în podoabele de aur, în bijuterii, în ochii 
strălucitori ai curtenilor; şi toată această lumină îţi fura 
privirile ca un torent de foc. 

Atunci, de parcă n-ar fi aşteptat decât apariţia minunatului 
astru ca să-i lumineze înfrângerea, un bâtlâh se înălţă 
dintre trestii, scoțând un strigăt prelung şi tânguitor. 

— Huu! Huu! strigă Carol, scoţându-i şoimului legătura de 
pe cap şi dândit-i drumul după pasărea fugară. 

— Huu! Huu! se auziră strigăte din toate părţile, care 
încercau să încurajeze şoimul. 

O clipă, orbit de lumină, şoimul se învârti în loc, descriind 
un cerc, fără *să înainteze sau să dea înapoi; apoi, deodată, 


zări bâtlanul şi se năpusti asupra lui. 

Dar în timpul în care regele scosese legătura şoimului şi 
acesta se obişnuia cu lumina, bâtlanul, pasăre 
prevăzătoare, se înălţase la mai mult de o sută de paşi de 
valeţii de vânătoare şi se pierduse în văzduh. Aşa că atunci 
când duşmanul său îl zări, sE. Afla la o înălţime de peste 
cinci sute de paşi şi, folosind curenţii de aer favorabili din 
înaltul cerului, urca cu repeziciune, bătând din aripile lui 
puternice. 

— Huu! Huu! Cioc-de-fier - strigă Carol, încurajându-şi 
şoimul - arată-ne că eşti pasăre de soi! Huu! Huu! 

Ca şi cum ar fi auzit strigătele de încurajare, această 
pasăre aleasă se năpusti ca o săgeată, străbătând o 
traiectorie în diagonală, pentru a întâlni linia verticală 
urmată de bâtlanul ce suia necontenit, ele parc-ar fi vrut să 
dispară în înaltul cerului. 

— Ah, laşule! ţipă Carol, ca şi când pasărea fugară ar fi 
putut să-l audă. În acest timp îşi mâna calul în galop, 
urmărind cât putea vânătoarea cu capul lăsat pe spate, 
pentru a nu pierde o clipă din ochi cele două păsări. Ah, 
laşule, fugi! Cioc-de-fier al meu e pasăre de soi! Aşteaptă, 
aşteaptă! Huu! Cioc-de-fier! Uuu! 

Într-adevăr, lupta fu ciudată; cele-, două păsări se 
apropiau una de alta sau, mai curând, şoimul se apropia de 
bâtlan. 

Singura problemă era de a şti care din cele două păsări va 
fi mai presus în acest prim atac. 

Frica avu aripi mai puternice ca îndrăzneala. 

În zboru-i avântat, şoimul trecu sub pântecul bâtlanului, 
deasupra căruia ar fi trebuit să se înalțe. Bâtlanul se folosi 
de această superioritate şi cu ciocul său lung îl lovi pe şoim. 

Şoimul, ameţit, de parc-ar fi primit o lovitură de pumnal, 
se rostogoli de trei ori ca năucit şi toţi crezură o clipă că se 
va prăbuşi. Dar, asemenea unui războinic rănit care 
porneşte mai avântat la luptă, şoimul scoase un țipăt ascuţit 
şi ameninţător şi îşi reluă zborul spre bâtlan. 


Acesta se folosise de succesul dobândit şi, schimbându-şi 
direcţia, o cotise spre pădure, încercând de astă dată să 
scape de şoim nu înălțându-se şi mai mult, ci depărtându-se 
cât mai mult de el. 

Dar şoimul era o pasăre de soi, care avea o privire la fel de 
pătrunzătoare ca a eretelui. 

Aşadar, repetă aceeaşi manevră şi-l atacă pieziş pe bâtlan,. 
Care scoase două-trei strigăte de deznădejde şi încercă să 
se înalțe perpendicular, aşa cum făcuse prima oară. 

În cele câteva secunde cât ţinu lupta aceasta puţin 
obişnuită, cele două păsări parcă dispăruseră în nori. 
Bâtlanul nu era mai mare decât o ciocârlie şi şoimul părea 
un punct negru cu fiece clipă era tot mai greu de văzut. 

Nici Carol, nici curtenii nu mai mânau caii după cele două 
păsări. Fiecare rămăsese locului, cu ochii aţintiţi asupra 
bâtlanului care fugea şi asupra şoimului ce-l urmărea. 

— Bravo, bravo, Cioc-de-fier! strigă deodată Carol. Vedeţi, 
vedeţi, domnilor, e mai tare! Huu! Huu! 

— Pe legea mea, eu unul nu-l mai văd nici pe unul, nici pe 
celălalt! exclamă Henric. 

— Nici eu - aprobă Margareta. 

— Da, dar dacă nu le mai vezi, Henriot, poţi să le auzi! zise 
Carol. Pe bâtlan, cel puţin! Îl auzi, îl auzi?! Cere cruţare! 

Într-adevăr, două sau trei strigăte tânguitoare, pe care 
numai o ureche versată le putea auzi, coborâră din cer spre 
pământ. 

— Ascultă, ascultă - făcu Carol - şi ai să le vezi coborând 
mai repede decât au urcat! 

Chiar în clipa în care regele spuse acestea, cele două 
păsări începură să se zărească din nou. 

Erau doar două puncte negre, dar, după mărimea lor, „e 
vedea bine că şoimul se dovedise mai tare. 

— Uite! Uite!... exclamă Carol. Cioc-de-fier a pus gheara 
pe el! 

Într-adevăr, bâtlanul - învins de pasărea de pradă - nici nu 
mai încerca să se apere. Cobora în grabă, izbit neîncetat de 


şoim, şi nu mai răspundea la atacurile acestuia decât prin 
strigăte; deodată îşi strânse aripile şi căzu ca o piatră, dar 
adversarul lui făcu la fel şi când bâtlanul vru să-şi reia 
zborul, o ultimă lovitură cu ciocul îl răzbi; continuă să cadă 
învirtindiţ-se şi când atinse pământul, şoimul se năpusti 
asupra lui scoțând un strigăt victorios, care acoperi 
strigătul de înfrângere al învinsului. 

— La şoim! La şoim! strigă Carol şi dădu pinteni calului, 
care porni în galop spre locul unde căzuseră cele două 
păsări. 

Dar, pe neaşteptate, în timp ce-şi strunea calul, scoase el 
însuşi un strigăt, scăpă frâul şi se agăţă cu o mână de 
coama calului, în timp ce pe cealaltă o duse la pintee, de 
parc-ar fi vrut să-şi smulgă măruntaiele. 

La acest strigăt, toţi curtenii veniră în goană. 

— Nu-i nimic, nu-i nimic! spuse Carol cu faţa 
congestionată şi privirea rătăcită. Mi s-a părut doar că mi-a 
trecut un fier înroşit prin stomac. Hai, hai! Nu-i nimic! 

Şi Carol porni din nou în galop. 

D'Alengon păli. 

— Ce-o mai fi şi asta? o întrebă Hcnric pe Margareta. 

— Nu ştiu - răspunse ea - ai băgat de seamă că fratele 
meu era foarte aprins la faţă? 

— De obicei nu i se înttmplă asta! murmură Henric. 

Curtenii schimbară priviri mirate şi-l urmară pe rege. 

Ajunseră îndată la locul unde căzuseră cele două păsări. 

Şoimul începuse să ciugulească creierul bâtlanului. 

Ajungând, Carol cobori de pe cal, ca să vadă mai 
îndeaproape lupta. 

Când puse însă piciorul pe pământ, se văzu nevoit să se 
ţină de şa, pentru că totul se învârtea în jurul lui. Simţi o 
dorinţă nestăvilită să doarmă. 

— Dragă frate! Dragă frate! Ce ai? strigă Margareta. 

— Ce-a avut pesemne Porţia, când a înghiţit jeratic - zise 
Carol. Ard şi mi se pare că răsuflarea mi-e o văpaie. 


Şi Carol răsuflă o dată şi păru mirat că nu vecie ieşindu-i 
flăcări pe gură. 

Intre timp, şoimul fusese prins, i se acoperise capul şi toţi 
se strânseră în jurul lui Carol. 

— Ei bine, asta ce să mai fie! Pe sfânta cuminecătură! Nu-i 
nimic sau dacă am ceva, e din pricina soarelui! M-a bătut 
zdravăn la cap şi de aceea mă ustură ochii. Hai, hai, la 
vânătoare, domnilor! Uite un c: îrd întreg de rațe sălbatice. 
Daţi-le drumul la toţi, daţi-le drumul la toţi! Pe toţi dracii! O 
să petrecem straşnic! 

În adevăr, li se dezlegară pe dată ochii la cinci-şase şoimi 
care se năpustiră pe urmele vânatului, în timp ce toţi - în 
frunte cu regele - o porniră de-a lungul râului. 

— Ei bine, ce spuneţi, doamnă? o întrebă Henric pe 
Margareta. 

— Că momentul e bine ales şi că dacă regele nu se 
întoarce, putem uşor să ajungem în pădure. 

Henric îl chemă pe valetul de vânătoare, care ducea 
bâtlanul, şi în timp ce mulţimea zgomotoasă şi înzorzonată 
cu aur se năpusti de-a lungul povârnişului - care astăzi este 
un platou - el rămase singur în urmă, de parc-ar fi cercetat 
cu luare-aminte hoitul învinsului. 

LI PAVILIONUL LUI FRANCISC I Minunată era vânătoarea 
cu şoimi a regilor, când regii erau aproape semizei şi nu era 
numai un prilej de a-şi trece timpul, ci o artă adevărată. 

Totuşi, trebuie să părăsim acest spectacol regesc pentru a 
pătrunde într-un anume loc din pădure, unde toţi actorii 
scenei pe care am istorisit-o adineauri ni se vor alătura în 
curând. 

În dreapta aleii Violetelor - o lungă arcadă de frunziş, loc 
retras şi năpădit de muşchi, unde printre tufele de levănţică 
şi bălării, când şi când un iepure sfios ciuleşte urechile, pe 
când cerbul rătăcitor îşi înalţă creştetul rămuros şi ascultă, 
cu nările fremătânde - se află un luminiş destul de departe 
de drum, pentru a nu fi văzut; dar nu chiar atât de departe, 
încât drumul să nu poată fi văzut de aci. 


În mijlocul luminişului, doi oameni lungiţi pe o mantie de 
călătorie” întinsă pe iarbă, având lângă ei câte o spadă 
lungă şi o flintă cu gura căscată, aduceau de departe, prin 
eleganța veşmintelor, cu acei veseli flecari din Decameron; 
de aproape, din pricina armelor amenințătoare, îi luai drept 
nişte haiduci, ca acei pe care, o sută de ani mai târziu, 
Salvator Rosa i-a pictat după natură, în peisajele lui. 

Unul din ei - sprijinit într-un genunchi şi o mână - asculta 
cu luare-aminte, ca iepurii şi cerbii despre care am 
pomenit. 

— Mi se parc - spunea el - că vânătorii s-au apropiat de 
noi foarte mult adineauri. Am auzit până şi strigătele 
hăitaşilor îndemnând şoimul. 

— Acum însă - răspunse celălalt, care părea să ast tepte 
întâmplările cu mai multă înţelepciune decât prietenul său - 
nu mai aud nimic. Fireşte, s-au depărtat. Ţi-am spus eu că 
nu-i un loc bun de stat la pândă. Nu eşti văzut, ce-i drept, 
dar nici nu vezi! 

— La naiba, dragul meu Annibal! reluă primul. Trebuia 
doar să ne ascundem undeva caii noştri, caii de corvoadă şi 
cei doi catâri, atât de încărcaţi, că nu ştiu cum or să ne 
urmeze. Or, alt loc decât aceşti fagi şi stejari seculari, care 
ne pot scoate din încurcătură, eu nu cunosc. Aşadar, * nu 
numai că nu-l învinuiesc ca tine pe domnul de Mouy, dar 
îndrăznesc să afirm că a făcut toate pregătirile ca un 
adevărat conspirator. 

— Bine! aprobă cel de-al doilea gentilom, în care cititorul 
nostru a recunoscut, fireşte, pe Coconnas. Bine! Ai nimerit 
cuvântul! |l aşteptam! Te-am prins! Aşadar, conspirăm! 

— Nu conspirăm: îi slujim pe rege şi pe regină. 

— Care conspiră, ceea ce înseamnă exact acelaşi lucru 
pentru noi. 

— Coconnas, ţi-am spus - reluă La Mole - nu te silesc de 
loc să mă urmezi în această aventură. Eu iau parte dintr-un 
motiv cu totul personal, pe care tu nu-l împărtăşeşti şi nu-l 
poţi împărtăşi! 


— Eh, la naiba! Cine ţi-a spus că mă sileşti? Mai întâi, nu s- 
a născut încă omul care ar putea să-l silească pe Coconnas 
să facă ce nu vrea! Dar crezi că se putea să te las singur, 
mai ales când văd că mergi la pierzanie? 

— Annibal, Annibal! exclamă La Mole. Mi se pare că zăresc 
acolo iapa ei albă. Vai! Ciudat lucru, e de ajuns doar să mă 
gândese că vine, şi ininia mea o ia razna! 

— Ciudat! făcu Coconnas căscând. Inima mea n-o ia razna 
de loc! 

— Nu-i ea - reluă La Mole. Ce s-o fi întâmplat? Parcă era 
vorba că vine la amiază! 

— Eh, s-a întâmplat că nu e încă amiaza! Atâta tot! Şi până 
una alta, mi se pare că mai avem timp să-i tragem un pui de 
somn. 

Convins că are dreptate, Coconnas se lungi pe mantia lui, 
ca unul hotărât să şi facă ceea ce spunea: dar când atinse 
pământul cu urechea, rămase cu degetul ridicat şi-i făcu 
semn lui La Mole să tacă. 

— Ce-i? întrebă acesta. 

— Tăcere! De astă dată aud ceva şi nu mă înşel. 

— Ciudat! Eu ascult degeaba! N-aud nimic. 

— N-auzi nimic? 

— Nu. 

— Ei bine, priveşte cerbul de colo - spuse Coconnas, 
ridicându-se şi punând mâna pe braţul lui La Mole. 

— Unde? 

— Acolo! 

Si Coconnas îi arătă lui La Mole animalul cu degetul. 

— Ei şi? 

— Să vezi! 

La Mole se uită la animal. Cerbul asculta nemișcat, ţinând 
capul aplecat, de parcă se pregătea să pască. Curând îşi 
ridică însă fruntea încărcată de minunatele-i coarne şi ciuli 
urechea spre locul de unde fără îndoială venea zgomotul; 
apoi, deodată, fără motiv, o porni ca un fulger. 


— Oh, oh! exclamă La Mole. Cred că ai dreptate: uite cum 
a tulit-o! 

— Ei, a tulit-o - zise Coconnas - pentru că elaude ce tu nu 
auzi. 

Într-adevăr, un zgomot înăbuşit şi abia perceptibil fremăta 
vag în iarbă; nişte urechi mai puţin atente ar fi crezut că-i 
vântul; dar pentru călăreț era galopul îndepărtai al unor 
cai. 

La Mole se ridică pe dată şi exclamă: 

— Uite-i! Suntem în primejdie! 

Coconnas se ridică şi el, dar mult mai calm. Vioiciunea 
piemontezului părea să-l fi molipsit pe La Mole, în timp ce, 
dimpotrivă, nepăsarea acestuia părea să fi pus stăpânire pe 
prietenul său: pentru că, în această împrejurare, unul era 
plin de entuziasm, iar celălalt fără nici un chef. 

Curând, un zgomot uniform, cadenţat, izbi auzul celor doi 
prieteni: un nechezat îi făcu pe cei doi cai care se aflau la 
zece metri de ei să ciulească urechile; de dată, pe potecă. 
Ca o umbră albă, trecu călare o femeie, care, întorcându-se 
spre ei, le făcu un semn ciudat şi dispăru. 

— Regina! strigară în acelaşi timp. 

— Ce-o fi vrut să ne spună? se miră Coconnas. 

— A vrut să spună: „îndată...” - explică La Mole. 

— A vrut să spună: „Plecaţi...” - ripostă Coconnas. 

— Semnul însemna: „Aşteaptă-mă!” 

— Semnul însemna: „Salvaţi-vă!” 

— Ei bine, să facem fiecare după cum crede. Pleacă, eu * 
rămân. 

Coconnas ridică din umeri şi se culcă din nou. 

Chiar atunci, din direcţia opusă de unde venise regina, dar 
pe aceeaşi cărare, fugeau mâncând pământul un grup y de 
călăreţi. Cei doi prieteni îi r” cunoscuseră, erau mai mulţi 
hughenoți, îndârjiţi, aproape dezlănţuiţi. Caii lor galopau ca 
lăcustele lui Iov. Apărură şi dispărură cât ai clipi. 

— La naiba! Se îngroaşă gluma - făcu Coconnas ridiându- 
se. Hai la pavilionul lui Francisc |. 


— Dimpotrivă, să nu mergem acolo! spuse La Mole. Dacă 
suntem descoperiţi, regele îşi va îndrepta atenţia asupra 
acestui pavilion, pentru că acolo trebuia să ne întâlnim cu 
toţii. 

— De astă dată cred că ai dreptate - bombăni Coconnas. 

— Nici nu spusese însă bine aceste cuvinte, când un 
călăreț trecu ca fulgerul printre arbori şi, sărind peste 
hârtoape, tufişuri, vreascuri, ajunse aproape de cei doi 
gentilomi. 

Ţinea câte un pistol în fiecare mână şi îşi mâna calul, care 
gonea nebuneşte, doar cu genunchii. 

— Domnul de Mouy! strigă Coconnas neliniştit şi devenind 
acum mai îngrijorat decât La Mole. Domnul de Mouy fuge! 
E cazul să fugim? 

— Hai! Repede, repede! strigă hughenotul. Ştergeâi-o! 
Totul e pierdut! Am făcut un ocol doar ca să vă dau de 
veste! La drum! 

Spusese aceste cuvinte fără să-şi oprească calul, aşa că, 
atunci când Coconnas şi La Mole le înţeleseră bine tâlcul, 
de Mouy era departe. 

— Şi regina? urlă La Mole. 

Dar vorbele tânărului se pierdură; de Mouy era la o 
distanţă prea mare ca să le mai audă şi, mai ales, ca să-i 
răspundă. 

Coconnas se hotărt pe dată. În timp ce La Mole rămăsese 
nemişcat şi-l urmărea cu privirea pe de Mouy, care dispărea 
printre ramurile ce se desfăceau dinainte-i şi se închideau 
în urmă-i, el dădu fuga după cai, îi aduse, sări pe al său, 
aruncă frâul celuilalt în mâinile lui La Mole şi se pregăti să 
dea pinteni. 

— Haide, haide! Iţi repet ce-a spus de Mouy: „La drum!” Şi 
de Mouy e om serios! La drum, la drurn, La Mole! 

— O clipă! îngăimă La Mole. Am venit aici să facem o 
treabă! 

— Dar n-am venit să fim spânzurați - răspunse Coconnas. 
Te sfătuiesc să nu mai pierdem vremea. Ghicesc, vrei să tai 


firul în patru, să afli toate sensurile cuvântului „a fugi”, să- 
mi spui cum şi-a aruncat Horaţiu scutul şi cum a fost adus 
Epaminonda pe scut acasă. Eu însă îţi apun una şi buină: 
ctad fuge domnul die Mouy de SaintPhale, toată lumea 
poate s-o întindă! 

— Domnul de Mouy de Saint-Phale - zise La Mole - nu are 
misiunea s-o ajute pe regina Margareta să fugă. Nu domnul 
de Mouy de Saint-Phale o iubeşte pe regina Margareta. 

— Drăcia dracului! Şi bine face, dacă o dragoste ca asta l- 
ar împinge la prostiile pe care văd că eşti gata să le 
săvârşeşti. Lua-o-ar toţi dracii dragostea care poate să 
coste capul a doi gentilomi viteji! „Pe toţi dracii!”, cum 
spune regele Carol, noi uneltim, scumpul meu; şi când 
uneltim prost, trebuie să ne salvăm pieleA. În şa, în şa, La 
Mole! 

— Fugi, dragul meu, nu te împiedic! Dimpotrivă, te 
sfătuiesc s-o faci! Viaţa ta este mai prețioasă ca a mea. 
Aşadar, apără-ţi viaţa! 

— Mai bine zi: „Hai Coconnas, să ne lăsăm spânzurați 
împreună”, * şi nu „Coconnas, salvează-te singur!” 

— Ei, prietene, ştreangul e făcut pentru mocofani, nu 
pentru gentilomi ca noi! 

— Încep să cred - zise Coconnas oftând - că n-am făcut 
rău că am luat ungle măsuri de prevedere. 

— Care? 

— M-am împrietenit cu călăul. 

— Eşti înfiorător, dragul meu Coconnas! 

— Dar până la urmă, ce facem? exclamă acesta pierzându- 
şi răbdarea. 

— Mergem s-o căutăm pe regină. 

— Unde? 

— Habar n-am!... Să-l căutăm pe rege! 

— Habar n-am!... Dar o să-l găsim şi-o să facem noi doi 
singuri ce n-au putut sau n-au îndrăznit cincizeci. 

— Vrei să mă atingi în amorul propriu, La Mole i Asta-i 
semn rău. 


— O să vedem noi! Să încălecăm şi să plecăm. 

— În sfârşit! Eşti pe drumul cel bun! 

La Mole se întoarse ca să încalece, dar în clipa în care 
punea piciorul în scară, se auşi un glas poruncitor: 

— Stai! Sus mâinile! 

În acelaşi timp, chipul unui bărbat apăru după un stejar, 
apoi altul, pe urmă treizeci; erau călăreţi din garda regelui, 
care acum mergeau pe jos; se târâseră pe burtă printre 
mărăcini şi răscoleau pădurea. 

— Ce ţi-am spus eu? murmură Coconnas. 

Un fel de urlet înăbuşit fu răspunsul lui La Mole. 

Călăreţii ise aflau acum la treizeci de paşi de oei doi 
prieteni. 

— Ce s-a întâmplat, domnilor? întrebă piemontezul, 
vorbindu-i cu glas tare locotenentului de cavalerie care 
înainta spre ei şi în şoaptă lui La Mole. I Locotenentul 
ordonă să fie îndreptate puştile spre cei doi prieteni.1 

Coconnas şopti: 

— În şa! La Mole, mai e timp! Sări în şa, fcum te-am văzut 
de o sută”'de ori, şi hai s-o întindem! 

Pe urmă se întoarse spre călăreţi: > 

— Hei, la dracu, domnilor! Nu trageţi, aţi putea să omorâţi 
nişte prieteni! 

Îi murmură din nou lui La Mole: 

— Printre arbori trag prost! Or să tragă şi n-or să ne 
nimerească! 

— Cu neputinţă! şopti La Mole. Nu putem să luăm cu noi 
calul Margaretei şi cei doi catâri. Şi dacă rămân, ar 
compromite-o; pe când prin răspunsurile mele dibace, voi 
înlătura orice bănuială. Pleacă, prietene, pleacă! 

— Domnilor - zise Coconnas, trăgând sabia şi ţinând-o în 
aer - ne predăm. 

Călăreţii Înălţară muschetele. 

— Dar mai întâi, pentru ce trebuie să ne predăm? 

— Îl veţi întreba pe regele Navarei. 

— Şi ce crimă am săvârşit? 


— Domnul d'Alencon o să vă spună! 

Coconnas şi La Mole se priviră cu înţeles: numele 
dușmanului lor, pronunţat într-o asemenea împrejurare, nu 
prea avea darul să-i liniştească. Totuşi, nu se împotriviră. 
Coconnas fu poftit să descalece, ceea ce făcu fără să 
erâcnească. Amândoi fură înconjurați de călăreţi şi porniră 
pe drumul care ducea spre pavilionul lui Francisc 1. 

— Voiai să vezi pavilionul lui Francisc I? îl întrebă 
Coconnas pe La Mole, zărind printre arbori zidurile unei 
încântătoare construcţii gotice. Ei bine, se pare că o să-l 
vezi. 

La Mole nu răspunse; îi întinse doar mâna lui Coconnas. 

Lângă acest fermecător pavilion - clădit în timpul lui 
Ludovic al XII-lca şi care fusese denumit pavilionul lui 
Francisc I, pentru că acesta îl alegea mereu ca loc de 
întâlnire de vânătoare - se afla un fel de colibă pentru 
hăitaşi; coliba aceasta dispăruse aproape acum sub un 
maldăr de muschete, halebarde şi săbii strălucitoare, ca un 
muşuroi sub holdele aurii. 

La această colibă fură conduşi prizonierii. Şi acum să 
limpezim situaţia, foarte încurcată, fireşte, pentru cei doi 
prieteni, istorisind ce se întâmplase. 

Gentilomii hughenoți se adunaseră, aşa cum fusese 
stabilit, în pavilionul lui Francisc I, de a cărui cheie, după 
cum se ştie, de Mouy făcuse rost. 

Stăpâni pe pădure - cel puţin aşa credeau - ei postaseră 
ici-colo câteva sentinele, pe care călăreţii din garda regală, 
schimbându-şi eşarfele albe cu altele roşii - măsură de 
prevedere datorită zelului şi isteţimii domnului de Nancey - 
îi luară prin surprindere şi-i îndepărtară fără prea multă 
bătaie de cap. ” 

Călăreţii continuaseră manevra şi înconjuraseră 
pavilionul; de Mouy însă, după cum am mai spus - îl aştepta 
pe rege la capătul aleii violetelor şi observă eşarfele roşii 
mergând cu paşi de lup, ceea ce îi trezi bănuieli. Se dădu în 
lături ca să nu fie văzut şi băgă de seamă că cercul acela 


uriaş se strânge în aşa fel, încât să poată răscoli toată 
pădurea şi să împresoare locul de întâlnire. 

În acelaşi timp, insa, la capătul aleii principale, zărise 
egretele albe şi sclipirea archebuzelor gărzii regale. 

În sfârşit, îl recunoscu pe însuşi regele, iar în direcţia 
opusă îl văzu pe regele Navarei. 

Făcu atunci cu pălăria semnul crucii în aer, ceea ce voia să 
spună că totul era pierdut. 

La acest semnal, regele Navarei făcuse calea întoarsă şi 
dispăruse. 

Pe dată de Mouy, înfigându-şi pintenii lui mari în pântecul 
calului, o luase la fugă şi, din goană, le dăduse de veste lui 
La Mole şi Coconnas. 

Intre timp, regele, observând dispariţia lui Henric şi a 
Margaretei, sosise escortat de domnul d'AlengoN. Care era 
convins că-i va vedea ieşind pe cei doi suverani din coliba 
unde poruncise să fie închişi toţi cei ce fuseseră găsiţi nu 
numai în pavilion, dar chiar în pădure. 

Domnul d'Alengon, plin de încredere, galopa alături de 
rege care, din pricina durerilor cumplite, era tot mai prost 
dispus. De două ori sau de trei ori era cât pe-aci să-şi piardă 
cunoştinţa, iar o dată vomită sânge. 

— Hal. Hai! făcu regele, ajungând lângă colibă. Să ne 
grăbim! Vreau să ajung cât mai curând la Luvru. Să-i scoată 
pe toţi paginii ăştia de hughenoți din bârlog. Mai ales că 
astăzi este sfântul Blaise, vărul sfântului Bartolomeu. 

La aceste cuvinte ale regelui, furnicarul de lănci şi 
archebuze prinse să se mişte şi protestanții arestaţi, fie în 
pavilion, fie în pădure, ieşiră unul câte unul din colibă. 

De regele Navarei, de Margareta şi de de Mouy însă, nici 
urmă. 

— Ei binE. Unde-i Henric, unde-i Margareta? Mi i-ai 
făgăduit, d'Alenqon, pe toţi dracii, trebuie să-i găseşti! se 
răsti regele. 

— Pe regele şi regina Navarei nici măcar nu i-am zărit, 
sire - îi explică domnul de Nancey. 


— Uite-i! exclamă deodată doamna de Nevers. 

Într-adevăr, chiar atunci, la capătul unei alei care dădea 
spre râu, apărură Henric şi Margot, amândoi calmi, de 
parcă nu s-ar fi întâmplat nimic; ţineau şoimul pe pumni şi 
se îmbrăţişau cu atâta foc şi abilitate, încât caii lor, deşi 
galopan, erau aşa de aproape unul de altul, că păreau că şi 
ei se sărută bot în bot. 

Atunci d'Alengon, furios, dădu ordin gărzilor să 
răscolească împrejurimile şi dădură peste La Mole şi 
Coconnas, pe culcuşul de iederă. 

Curând, şi aceştia îşi făcură intrarea în cercul pe care 
soldaţii îl formaseră într-o înlănţuire atât de frăţească. 
Numai că ei nu erau regi şi nu puteau să lase impresia că 
sunt atât de calmi ca Henric şi Margareta. La Mole era prea 
palid, iar Coconnas prea aprins la faţă. 

LII INVESTIGAŢIILE Când cei doi tineri intrară în cercul 
format de soldaţi, priveliştea care li se înfăţişă era din 
acelea pe care nu le uiţi niciodată, chiar dacă nu le vezi 
decât o singură dată şi doar pentru o clipă. 

Carol al IX-lea, după cum am spus, se uita cum se perindă 
prin faţa lui toţi gentilomii hughenoți, care fuseseră închişi 
în coliba hăitaşilor şi apoi scoşi afară unul câte unul, de 
soldaţi. 

Regele şi d'Alengon le urmăreau nu nesaţ fiecare mişcare, 
aşteptându-se dintr-o clipă în alta să-l vadă ieşind şi pe 
Henric de Navâra. 

Aştoptară însă zadarnic. Dar atât nu era de ajuns, trebuia 
aflat ce s-a petrecut şi cu ei. 

Aşadar, când cei doi tineri căsătoriţi apărură la capul aleii, 
ducele d'Alengcon se îngălbeni, iar regele simţi cum îi creşte 
inima; căci, instinctiv, dorea ca tot ceea ce-l silise să facă 
fratele Im să cadă asupra acestuia. 

— lar o să ne scape! murmură Francisc pălind. 

Chiar atunci, regele simţi o durere atât de puternică în 
stomac, încât scăpă frâul, se apucă cu amândouă mâinile de 
coapse şi începu să ţipe ca un apucat. 


Henric se apropie degrabă; dar până să străbată cele două 
sute de paşi ce-l despărţeau de cumnatul său, Carol îşi veni 
în fire. 

— De unde vii, domnule? îl întrebă regele cu o asprime în 
glas care o tulbură pe Margareta. 

— Fireşte... de la vânătoare, frate - răspunse ea. 

— Vânătoarea era pe malul râului, nu în pădure. 

— Şoimul meu a urmărit un fazan, sire, în clipa în care eu 
rămăsesem în urmă ea să văd bâtlanul. 

— Şi unde-i fazanul? 

— Uite-l! Minunat! Nu-i aşa? 

Şi Henric, cu mutra cea mai nevinovată, îi arătă lui Carol 
pasărea cu penajul de purpură, azur şi aur. 

— Bine, bine - făcu Carol - dar după ce-ai prins fazanul, de 
ce n-ai venit să ne întâlnim? 

— Pentru că zburase spre parc, sire; aşa că atunci când 
am coborât de-a lungul râului, v-am văzut la o jumătate de 
leghe înaintea noastră, urcând spre pădure, şi am început şi 
noi să galopăm pe urmele voastre, căci fiind invitaţi la 
vânătoarea organizată de maiestatea voastră, am vrut să ne 
bucurăm de ea. 

— Şi toţi gentilomii aceştia - reluă Carol - au fost invitaţi şi 
ei? 

— Care gentilomi? răspunse Henric, uitându-se întrebător 
în jur. 

— Eh, la naiba, hughenoţii dumitale! Oricum, dacă i-a 
invitat cineva, nu eu sunt acela! exclamă Carol. 

— Nu, sire! Dar poate ducele d'Alenqon! zise Henric. 

— Ducele d'Alencon? Cum adică? 

— Eu?! se arătă mirat ducele. 

— Fireşte, frate - explică Henric - doar n-ai anunţat ieri că 
eşti regele Navarei? Ei bine, hughenoți, care au cerut să le 
fii rege, au venit să vă mulţumească, ţie pentru că ai 
acceptat coroana, iar regelui pentru că ţi-a dat-o. Nu-i aşa, 
domnilor? 


— Da, da! strigară douăzeci de glasuri. Trăiască ducele 
d'Alencon! Trăiască regele Carol! 

— Nu sunt regele hughenoţilor! se înfurie Francisc, galben 
ca ceara la faţă. 

Apoi, aruncându-i o privire pe furiş lui Carol, adăugă t 

— Şi nădăjduiesc că n-am să fiu niciodată! 

— N-are importanţă - mormăi Carol. Oricum, Henric, toate 
astea mi se par ciudate. 

— Sire - spuse regele Navarei cu dârzenie - s-ai zice, 
Dumnezeu să mă ierte, că sunt supus unui adevărat 
interogatoriu! 

— Şi dacă ţi-aş spune că te anchetez, ce-ai răspunde? 

— Că sunt rege ca şi maiestatea voastră - răspunse 
mândru Henric - căci nu coroana, ci obârşia dă rangul 
regesc, şi că îi voi răspunde fratelui şi prietenului meu, dar 
niciodată unui judecător! 

— Totuşi, o dată în viaţă aş vrea şi eu să ştiu pe cine să 
cred! îngână Carol. 

— Să fie adus domnul de Mouy şi atunci o să ştiţi - zise 
ducele d'Alencon. Domnul de Mouy a fost prins, probabil. 

— Domnul de Mouy este printre prizonieri? 

Pe Henric îl cuprinse neliniştea şi schimbă o privire cu 
Margareta, dar totul dură doar câteva clipe. 

— Domnul de Mouy nu se află printre prizonieri - explică 
domnul de Nancey. Câţiva din oamenii mei cred că l-au 
văzut, dar niciunul din ei nu e sigur. 

Ducele d'Alencon trânti o înjurătură. 

— Uite! zise atunci Margareta, arătându-i pe La Mole şi pe 
Coconnas, care auziseră schimbul de cuvinte şi era sigură 
că se poate bizui pe inteligenţa lor. Sire, iată doi gentilomi 
ai domnului d'AlengonN. Întreabă-i! Vor răspunde! 

Ducele simţi lovitura. 

— Am poruncit să fie arestaţi, tocmai pentru a dovedi că n- 
au nici în clin nici în mânecă cu mine - se răsti el. 

Regele îi privi pe cei doi prieteni şi tresări văzându-l pe La 
Mole. 


— Ah, tot provensalul ăsta! exclamă el. 

Coconnas salută reverenţios. 

— Ce făceaţi când v-au arestat? întrebă regele. 

— Sire, sporovăiam despre război şi dragoste! 

— Călare! înarmaţi până-n dinţi! Gata de fugă! 

— De loc, sire! răspunse Coconnas. Maiestatea voastră a 
fost informată greşit. Stăteam culcaţi la umbra unui fag: 
sub tegmine fagi. 

— Aha 1 Stăteaţi culcaţi la umbra unui fag? 

— Şi am fi avut tot timpul să fugim, dac-am fi ştiut că v-am 
supărat cu ceva 1 Mărturisiţi, domnilor, pe cuvântul 
dumneavoastră de soldaţi - zise Coconnas, întorcându-se 
spre călăreţi - că dacă am fi vrut, puteam să scăpăm? 

— Adevărul este că aceşti gentilomi nici n-au încercat să 
fugă 

— Pentru că aveau caii departe - interveni ducele de 
Alencon. 

— Vă cer cu umilinţă iertare, monseniore, dar calul meu îl 
aveam între picioare, iar prietenul meu, contele Lerac de La 
Mole, îl ţinea pe al său de căpăstru. 

— E adevărat, domnilor? întrebă regele. 

— E adevărat, sire - răspunse locotenentul. Când ne-a 
văzut, domnul de Coconnas a descălecat chiar. 

Pe chipul lui Coconnas înflori un zâmbet de parc-ar fi spus: 
„Eh, vezi, sire 1” 

— Dar caii ăştia pe care îi aveaţi cu voi, catârii şi cuierele 
astea doldora? întrebă Francisc. 

— Da' ce, suntem grăjdari? Daţi poruncă să fie căutat 
argatul carc-i păzea. 

— Nu l-au găsit - strigă furios ducele. 

— Atunci, pesemne că i-a fost frică şi a fugit. Nu se poate 
pretinde unui ghiorlan să aibă calmul unui gentilom. 

— Mereu acelaşi sistem | murmură ducele de Alencon, 
scrâşnind din dinţi. Din fericire, sire, v-am dat de ştire din 
timp că de câteva zile aceşti domni nu mai sunt în serviciul 
meu. 


— Eu 1 se miră Coconnas. Am oare nenorocirea de anu 
mai fi în slujba alteţei voastre?... 

— Eh! Pe dracu I, domnule, ştii mai bine ca oricine că ţi-ai 
dat demisia printr-o scrisoare destul de obraznică, pe care, 
mulţumesc lui Dumnezeu că am păstrat-o şi, din fericire, o 
am la mine! 

— Vai - făcu Coconnas - nădăjduiesc că alteţa voastră mi-a 
iertat această depeşă scrisă într-o clipă necugetată, de 
proastă dispoziţie. Am scris-o pentru că aflasem că alteţa 
voastră voise să sugrume într-un coridor al Luvrului pe 
prietenul meu La Mole. 

— Ei bine - făcu regele - ce tot zice ăsta? 

— Am crezut că alteţa voastră era singur. Dar de când ştiu 
că şi alte trei persoane... 

— Tăcere I strigă Carol. Suntem destul de lămuriţi! 
Henric, cuvântul dumitale că n-ai să fugi - se adresă el apoi 
regelui Navarei. 

— Il dau maiestăţii voastre, sire. 

— Întoarce-te la Paris cu domnul de Nancey şi rămâi 
prizonier în camera ta. Domnilor, dumneavoastră predaţi 
săbiile continuă el, adresându-se celor doi gentilomi. 

La Mole îi aruncă o căutătură furişă Margaretei, care 
zâmbi. 

La Mole înmână pe loc sabia căpitanului, care se afla mai 
aproape de el. 

Coconnas făcu la fel. 

— Domnul de Mouy a fost găsit? întrebă regele. 

— Nu, sire I Sau n-a fost în pădure, sau a scăpat - explică 
domnul de Nancey. 

— Cu atât mai rău! Să ne întoarcem. Mi-e frig şi sunt 
ameţit - spuse regele. 

— Fireşte, sire, de atâta supărare 1 interveni Francise. 

— Da, se prea poate I Dar ce am? Parcă nu mai văd! Unde- 
s prizonierii? Nu-i mai văd I S-a întunecat aşa devreme I. 
Vai, Doamne, Dumnezeule! 


Şi nenorocitul rege, scăpând din mână dârlogii, întinse 
braţele şi căzu pe spate. Curtenii din jur, înspăimântați de 
acest nou atac, îl prinseră în braţe. 

Ceva mai încolo, Francisc îşi ştergea broboanele de 
sudoare de pe frunte, căci numai el cunoştea pricina răului 
care-l chinuia pe fratele său. 

În cealaltă parte, regele Navarei, sub paza domnului de 
Nancey, urmărea scena cu o mirare crescândă. 

„La naiba, oare trebuie să mă simt fericit că am fost 
arestat pe când fugeam?” murmură el, cu acea ascuţită 
intuiţie care-l făcea uneori, ca să zicem aşa, un adevărat 
profet. 

Se uita la Margareta, care, cu ochi mari, holbaţi de uimire, 
se uita când la rege, când la el. 

De astă dată regele leşinase. Se aduse o targă, pe care fu 
întinS. Îl acoperiră cu o mantie a unui gentilom şi cortegiul 
reluă încet drumul Parisului, de unde dimineaţa porniseră 
conspiratori voioşi şi un rege vesel, pentru ca acum să se 
vadă întoreându-se un rege muribund, înconjurat de rebeli 
făcuţi prizonieri. 

Margareta, care în tot acest timp nu-şi pierduse nici 
libertatea, nici cumpătul, îi făcu un semn tainic soţului ei; 
apoi trecu atât de aproape de La Mole, încât acesta putu să 
desluşească două cuvinte greceşti, pe care le şoptise: 

— Me deide. 

Adică: „Nu te teme de nimic”. 

— Ce-a zis? întrebă Coconnas. 

— Mi-a spus să nu ne temem de nimic! îi explică L.a Mole. 

— Cu atât mai rău, cu atât mai rău - murmură 
piemontezul - asta înseamnă că nu miroase a bine pe-aici 
pentru noi. Totdeauna când mi s-au adresat cuvintele astea, 
ca să fiu încurajat, era să-mi facă de petrecanie sau un 
glonţ, sau o lovitură de spadă, sau vreun ghiveci de flori. 
„Nu te teme de nimic”, fie în ebraică, fie în greacă, fie în 
latină, fie în franceză a însemnat întotdeauna pentru mine: 
„Păzea, te paşte primejdia!” 


— La drum, domnilor! zise locotenentul de cavalerie. 

— Vă rog, dacă nu sunt indiscret, unde ne duceţi? întrebă 
Coconnas. 

— Cred că la Vincennes - îi răspunse locotenentul. 

— Mi-ar fi făcut plăcere să merg în altă parte! Dar ce să-i 
faci, nu mergi întotdeauna unde vrei. 

Pe drum, regele îşi veni puţin în fire din leşin. 

La Nanterre, Carol vru chiar să încalece, dar nu l-au lăsat. 

— Chcmaţi-l pe maestrul Ambroise Pare - spuse regele, 
ajungând la Luvru. 

Cobori de pe targă, urcă scara sprijinit de 'Tavannes şi se 
duse în apartamentul său, dând poruncă să nu intre nimeni 
la el. 

Toată lumea băgase de seamă că era dus pe gânduri, că 
tot drumul nu făcuse altceva decât să se gândească, nu 
vorbise cu nimeni şi nu-l preocupase nici conspirația, nici 
conspiratorii. Se vedea prea bine că era îngrijorat doar de 
boala lui. 

Îşi dădea seama ca boala îi apăruse pe neaşteptate, în chip 
ciudat, sub o formă acută, că avea simptome care semănau 
aidoma cu acelea ale fratelui său Francise al Il-lca, cu puţin 
timp înainte de a muri. 

Nu surprinse pe nimeni că regele poruncise să nu intre 
altcineva la el decât maestrul Pare. Mizantropia - după cum 
se ştie - îl caracteriza pe Carol. 

Regele se duse în dormitorul lui, se aşeză pe un fel de 
soaun-canapea, îşi lăsă capul pe pernă şi -— zicându-şi că de 
bună seamă maestrul Pare ar putea să mai întârzie - yoi să 
folosească acest răstimp. 

Aşadar, bătu din palme şi apăru îndată un ostaş. 

— Spune-i regelui Navarei că vreau să-i vorbesc. 

Ostaşul salută şi se duse să execute ordinul. 

Carol îşi lăsă capul pe spate; creierul îi era apăsat de o 
greutate din pricina căreia abia putea să lege o idee de 
alta: un fel de nor ca de sânge îi plutea dinaintea ochilor; 


gura îi era uscată şi, deşi golise o garafă de apă, nu-şi 
potolise setea. 

Pe când lâncezea în starea asta de toropeală, uşa se 
deschise şi Henric apăru; domnul de Nancey îl urma, dar se 
oprise în anticameră. 

Regele Navarei aşteptă să se închidă uşa în urma lui şi 
apoi păşi înainte. 

— Sire - zise el - m-ai chemat. Iată-mă! 

Regele tresări auzindu-i vocea şi făcu maşinal un gest ca 
să-i întindă mâna. 

— Sire - zise Henric lăsând mâinile în jos - maiestatea 
voastră uită că nu-i mai sunt frate, ci prizonier! 

— A,. Da, aşari! aprobă Carol. Mulţumesc că mi-ai adus 
aminte. Mai mult! îmi amintesc că mi-ai făgăduit, când vom 
fi numai noi, că ai să-mi răspunzi sincer. 

— Sunt gata să-mi Respect făgăduialA. Întreabă-mă, sire! 

Regele îşi turnă puţină apă rece în mină şi apoi şi-o puse 
pe frunte. 

— Ce e adevărat din toate învinuirile pe care ţi le educe 
d'Alencqon? Hai să vedem, răspunde, Henric. 

— Doar jumătate: domnul d'Alencon trebuia să fugă şi eu 
urma să-l însoțesc. 

— Şi de ce trebuia să-l însoţeşti? întrebă Carol. Va să zică, 
eşti nemulţumit de mine, Henric! 

— Nu, sire, dimpotrivă! Nu pot decât să-i aduc elogii 
maiestăţii voastre. Şi Dumnezeu, care citeşte în inimi, vede 
într-a mea ce adâncă afecţiune îi port fratelui şi regelui 
meu. 

— Mi se pare, Henric, că nu e în firea lucrurilor să fugi de 
cei pe care-i iubeşti şi te iubesc - observă Carol. 

— N-am fugit de cei pe care îi iubesc, ci de cei care mă 
urăsc. Maiestatea voastră! îmi îngăduie să-i vorbesc cu 
inima deschisă? 

— Vorbeşte, domnule! 

— Cei care mă urăsc aici, sire, sunt domnul d'Alencon şi 
regina-mamă. 


— Despre ducele d'Alenqon, n-aş nega - zise Carol - dar 
regina-mamă te copleşeşte cu bunăvoința. 

— 'Tocmai de aceea, sire, mă tem de ea. Şi bine-am făcut c- 
am fost bânuitor! 

— Faţă de ea? 

— De ea şi de cei care o înconjoară. Ştiţi, fireşte, sire, că 
nenorocirea regilor nu vine întotdeauna atunci când sunt 
prea rău slujiţi, ci prea bine. 

— Vorbeşte mai pe înţeles, Henric! Mi-ai făgăduit doaR. 
Că-mi spui totul!. 

— Maiestatea voastră observă că mă ţin de cuvânt. 

— Continuă! 

— Maiestatea voastră mi-a zis că mă iubeşte, nu-i aşa? 

— Adică te iubeam înainte de trădare, Henriot. 

— Să presupunem că mă mai iubiţi, sire. 

— Fie! 

— Dacă mă iubiţi, în mod firesc, aţi dori să trăiesc, nu-i 
aşa? 

— Aş fi adânc mâhnit dacă ţi s-ar întâmpla vreo 
nenorocire. 

— Ei bine, sire, de două ori maiestatea voastră era să aibă 
prilejul să fie adânc mâhnit. 

— Când? 

— DA. De două ori Providența mi-a scăpat viaţa. Este 
adevărat că a doua oară Providența a luat chipul maiestăţii 
voastre. 

— Dar prima oară? 

— Prima oară a fost al unuia care ar fi fost mirat să se ştie 
egalul Providenţei: al lui Ren€. Da, sire, dumneavoastră m- 
aţi scăpat de tăişul săbiei. 

Carol îşi încruntă sprâncenele, căci îşi amintea noaptea 
când îl adusese pe Henriot în strada Barres. 

— Şi Rene? întrebă el. 

— Rene m-a scăpat de otrava! 

— La dracu! Ai noroc, Henriot! Mai ales că asta nu prea 
stă în firea florentinului - murmură regele, încercând să 


zâmbească, deşi durerea chinuitoare i se citea pe chipul 
crispat. 

— Aşadar, sire, două minuni m-au salvat. Una o datorez 
remuşcărilor florentinului, iar alta bunătăţii voastre. Ei 
bine, trebuie să-i mărturisesc maiestăţii voastre că mi-e 
cam teamă să nu se istovească cerul făcând atâtea minuni, 
deci dacă am vrut să fug, m-am călăuzit după vorba care 
spune i „Ajută-te singur şi cerul o să te ajute”. 

— De ce nu mi-ai dezvăluit asta mai curând, Henric? 

— Dacă v-aş fi spus ieri aceste cuvinte, aş fi fost un 
denunţător. 

— Şi pronunţându-le azi? 

— Astăzi au alt înţeles: sunt acuzat şi mă apăr. 

— Eşti sigur de prima tentativă? 

— La fel de sigur ca şi de cea de-a doua. 

— Şi chiar au încercat să te otrăvească? 

— Au încercat. 

— Cu ce? 

— Cu opiat. 

— Şi cum poţi fi otrăvit cu opiat? 

— La naiba, sire! Întrebaţi-l pe Ren6! Poate să te 
otrăvească foarte bine, folosind şi mănuşile... 

Carol încruntă sprâncenele, apoi încetul cu încetul îşi 
descreţi fruntea. 

— Da, da - murmură el, ca şi cum şi-ar fi vorbit sieşi - e în 
firea fiinţelor de pe pământ să se ferească de moarte. De ce 
oare însă inteligenţa n-ar face ceea ce poate face instinctul? 

— Ei bine, sire - întrebă Henrio - maiestatea voastră este 
mulţumită de sinceritatea mea şi crede că i-am destăinuit 
totul? 

— Da, Henriot, da, eşti un om de ispravă! Dar spune-mi, va 
să zică crezi că cei care au vrut să-ţi facă de petrecanie nu 
s-au dat bătuţi şi or să mai încerce să te ucidă? 

— Sire, în fiecare seară mă mir şi eu că mai sunt în viaţă. 

— Vor să te ucidă pentru că ştiu prea bine că te iubesc, 
Henriot. Dar fii pe pace, au să-şi primească pedeapsa 


pentru faptele lor mârşave. Până atunci eşti liber! 

— Sunt liber să părăsesc Parisul, sire? întrebă Henric. 

— Nu! Ştii prea bine că mi-e cu neputinţă să mă lipsesc de 
tine. Hai, pe toţi dracii, doar trebuie să am în preajma mea 
pe cineva care să mă iubească! 

— Atunci, sire, dacă maiestatea voastră vrea să fiu lângă 
ea, să binevoiască să-mi acorde o favoare. 

— Care? 

— Să nu fiu în preajma sa ca prieten, ci ca prizonier. 

— Cum, ca prizonier? 

— Da, da! Maiestatea sa n-a băgat de seamă că prietenia 
ce-mi poartă îmi aduce nenorocire? 

— Şi ai vrea mai bine să te urăsc? 

— O ură aparentă, sire! Această ură mă va salva, pentru că 
atâta timp cât vor crede că sunt în dizgrație, vor fi mai 
puţin grăbiţi să mă vadă mort. 

— Henriot - zise Carol - nu ştiu ce doreşti şi ce ţel 
urmăreşti. Dar tare m-aş mira să nu ţi se împlinească ce 
vrei şi să nu-ţi ajungi scopul! 

— Aşadar, pot să mă bizui pe severitatea regelui? 

— Da. 

— Atunci, sunt mai liniştit... Ce porunceşte maiestatea 
voastră? 

— Înapoiază-te la tine, Henriot. Eu sunt bolnav, mă duc să- 
mi văd câinii şi apoi mă bag în pat. 

— Sire - zise Henric - maiestatea voastră ar trebui să 
cheme un medic. Starea dumneavoastră proastă de astăzi 
este poate mai gravă decât bănuiţi. 

— Am trimis după maestrul Ambroise Pare, Henriot. 

— Atunci plec mai liniştit. 

— Pe sufletul meu - exclamă regele - din toată familia asta 
cred că tu eşti singurul care mă iubeşte cu adevărat! 

— Credeţi, sire? 

— Pe cinstea mea de gentilom! 

— Ei bine, daţi-mă în primire domnului de Nancey, ca pe 
unul căruia mânia dumneavoastră nu-i dă mai mult de o 


lună de trăit. Aşa o să vă pot iubi timp îndelungat. 

— Domnule de Nancey! strigă Carol. Căpitanul gărzii 
intră. 

— Iţi dau în pază pe cel mai mare vinovat din regat. 
Răspunzi de el cu capul î continuă regele. 

Şi Henric, cu un aer abătut, ieşi în urma domnului de 
Nancey. 

LIII ACTEON Când Carol rămase singur, se miră că nu-i 
ieşise în cale niciuna din cele două făpturi credincioase: 
doica Madelaine şi ogarul Acteon. 

„Doica s-o fi dus să spună psalmi la vreun taughenot pe 
care-l cunoaşte, iar Acteon o mai fi încă supărat că l-am 
bătut azi-dimineaţă” - îşi zise el. 

Carol luă o luminare şi se duse în camera doicii. 

Ea nu era însă acasă. După cum se ştie, o uşă de la 
apartamentul Madelainei dădea în sala de arme. 

Se îndreptă spre această uşă. 

Pe drum, însă, fu cuprins de o criză, aşa cum mai aviiân 
ultima vreme şi care părea că-l loveşte din senin. Regele 
simţi o durere îngrozitoare, de parcă i-ar fi fost răscolite 
măruntaiele cu un fier roşu. O sete nepotolită îl mistuia; 
văzu 0 ceaşcă cu lapte pe o masă, o sorbi dintr-o înghiţitură 
şi se mai linişti puţin. 

Luă din nou luminarea pe care o lăsase pe o mobilă şi intră 
în cămăruţă. 

Spre uimirea lui, Acteon nu-i ieşi înainte. Să fi fost oare 
încuiat? Ar fi simţit însă că stăpânul lui s-a întors de la 
vânătoare şi ar fi urlat. 

Carol îl chemă, fluieră: dar clinele nu apăru. Mai făcu 
patru paşi şi tind luminarea lumină un ungher al camerei, 
zări animalul nemişcat pe podea. 

— Hei, Acteon, hei! strigă Carol. 

Şi fluieră din nou. 

Câinele nu se clinti. 

Carol se repezi şi puse mina pe el: sărmanul animal era 
ţeapăn şi rece. Din botul crispat de durere i se prelingeau 


câteva picături de fiere amestecată cu bale spumoase şi 
sângrrânde. Clinele găsise în cămăruţă o bonetă a 
stăpânului s.<u şi murise lăsându-şi capul pe acest obiect, 
care ştia <ă este al unui prieten. 

Văzând toate acestea, care-l făcură să uite de propriile lui 
dureri şi să-şi redobândească puterea - Carol simţi cum îi 
cloco'eşte sângele în vine de minie şi dădu să strige; numai 
că regii, încătuşaţi în propria lor măreție, nu sunt liberi să- 
şi dea drumul primului impuls, ca să-şi uşureze sufletul sau 
să se apere, aşa cum face orice om. Carol bănui că la mijloc 
trebuie să fie vreo trădare şi tăcu. 

Îngenunche lângă câine şi cercetă cadavrul cu un ochi 
priceput. Privirile câinelui erau sticloase, limba roşie şi 
plină de băşicuţe. Era o boală ciudată, care-l înfioră pe 
Carol. 

Regele îşi puse mănuşile pe care le scosese şi le vârâse în 
centiron, ridică buza palidă a câinelui ca să-i cerceteze 
dinţii şi observă câteva bucățele albicioase între colții 
ascuţiţi. 

Luă bucăţelele şi văzu că erau de hârtie. Pe locul de unde 
luase aceste bucățele, observă că umflăturile erau mai 
mari; gingiile tumefiate, iar pielea roasă ca de vitriol. 

Carol se uită cu atenţie în jur. Pe covor mai erau vreo 
două-trei bucățele de hârtie ca acelea pe care le găsise în 
botul câinelui. Pe una din ele - care era mai mare - se aflau 
urmele unei gravuri. 

Lui Carol i se zbirii părul de groază; recunoscu o parte din 
imaginea ce înfăţişa un senior la o vânătoare cu şoimi 
smulsă de Acteon din cartea lui de vânătoare. 

— A-a-a! făcu el, galben ca ceara. Cartea era otrăvită! 

Apoi, deodată, îşi aduse aminte. 

„Mii de draci! îşi zise. Am atins fiecare pagină cu degetul şi 
la fiecare filă am vârât degetul în gură, ca să-l umezesc! 
Leşinurile astea, durerile, vărsăturile... Sunt pierdut!” 

Carol rămase o clipă înmărmurit, sub povara acestui gând 
cumplit. Se ridică apoi şi, cu un urlet înăbuşit dădu fuga 


spre uşa cămăruţei. 

— Meşterul Rene! Meşterul Rene, florentinul! strigă el. Să 
dea cineva o fugă la podul Saint-Michel şi să mi-l aducă aici. 
În zece minute să fie aici! Cineva să încalece pe un cal şi să 
mai ia unul ca să se întoarcă mai repede aici cu florentinul. 
lar maestrul Ambroise Pare, dacă vine, să mă aştepte! 

Un soldat se duse în grabă să execute ordinul. 

— Oh! murmură Carol. De-ar fi să trebuiască să torturez o 
lume întreagă şi tot am să aflu cine i-a dat cartea asta lui 
Henriot! 

Şi Carol rămase cu ochii aţintiţi asupra cadavrului câinelui 
său; fruntea îi era brobonită de sudoare, mâinile crispate şi 
răsuflarea gâfâitoare. 

După zece minute, florentinul bătu timid - şi nu fără 
teamă, la uşa regelui. Mai ales că există unele conştiinţa 
pentru care cerul nu e niciodată senin. 

— Intră! zise Carol. 

Meşterul de parfumuri apăru. Carol îi ieşi în întâmpinare, 
cu chipul încruntat şi poruncitor. 

— Maiestatea voastră m-a chemat! spuse Rene, 
tremurând. 

— Eşti un spiţer priceput, nu-i aşa? 

— Sire... 

— Şi ştii tot ce ştiu şi medicii cei mai pricepuţi? 

— Maiestatea voastră exagerează... 

— Nu. Mi-a spus mama. De altfel, am încredere în 
dumneata şi vreau să te consult mai mult decât pe oricare 
altul. Uite - continuă el, arătându-i cadavrul câinelui - uită- 
te, te rog, ce are între dinţi şi explică-mi de ce a murit. 

Şi pe omd Rene, cu lumânarea în mână, se apleca până la 
podea - atât pentru a-şi ascunde emoția, cât şi spre a se 
supune cererii regelui - Carol, în picioare, cu ochii aţintiţi 
asupra florentinului, aştepta cu o nerăbdare lesne de 
înţeles cuv ţaţele care trebuiau să fie sentinţa sa de moarte 
sau chezăşia salvării. 


Rene scoase din buzunar un fel de scalpel, îl deschise şi cu 
vârful desprinse din botul ogarului bucăţelele de hârtie 
lipite de gingie, se uită îndelung şi cu luare aminte la fierea 
şi sângele de pe fiecare rană. 

— Sire - zise el tremurând - sunt simptome 
îngrijorătoare... 

Carol simţi un fior de ghetffă trecându-i prin vine şi 
pătrunzându-i până la inimă. 

— Nu-i aşa că a fost otrăvit? murmură el. 

— Mă tem că da, sire! 

— Cu ce otravă? 

— Cu o otravă minerală, bănuiesc. 

— Poţi să-mi spui cu siguranţă că a fost otrăvit? 

— Da, fireşte, dacă-l deschid şi-i cercetez stomacul. 

— Deschide-l! Vreau să fiu sigur. 

— Ar trebui să chem pe cineva să-mi ajute! 

— Am să-ţi ajut chiar eu! zise Carol. 

— Maiestatea voastră?! 

— Da, eu! Şi dacă e otrăvit, ce-o să găsim? 

— Inflamaţii şi erborizaţii în stomac. 

— Hai, la treabă! 

Cu o tăietură de scalpel, Rene spintecă burta ogarului şi o 
desfăcu, opintindu-se cu amândouă mâinile, în timp ce 
Carol, cu un genunchi pe podea, ţinea luminarea cu o mână 
încleştată şi tremurătoare. 

— Uitaţi-vă, sire - zise Rene - uitaţi-vă, urme clare: 
inflamaţiile despre care v-am spus, aceste vine sângermde, 
care par rădăcinile unei plante, isânt ceea ce am zis că se 
cheamă erborizaţii. Am găsit tot ce căutam! 

— Aşadar, câinele a fost otrăvit? 

— Da, sire. 

— Cu o otravă minerală? 

— După toate probabilitățile! 

— Şi ce simte cel care din neatenţie a înghiţit aceeaşi 
otravă? 


— Dureri de cap foarte mari, arsuri ca şi cum ar fi înghiţit 
cărbuni aprinşi, dureri de stomac, vome... 

— [i e se ic? întreba Carol. 

— O sete nepotolită. 

— Asta-i! Asta-i! şopti regele. 

— Sire, mă străduiesc în zadar să aflu scopul acestor 
întrebări. 

— La ce bun să afli? Nu e nevoie să ştii. Răspunde doar la 
ce te-ntreb î 

— Sunt la ordinele maiestăţii voastre. 

— Ce antidot i se poate da celui care a înghiţit aceeaşi 
substanţă ca şi câinele meu? 

Rene se gândi puţin. 

— Sunt mai multe otrăvuri minerale - zise el. Aş vrea să 
ştiu însă, înainte de a răspunde, despre care e vorba. 
Maiestatea voastră bănuieşte cum a fost otrăvit câinele? 

— Da - răspunse regele - a mâncat o filă dintr-o carte. 

— O filă dintr-o carte?! 

— Da. 

— Şi maiestatea voastră are această carte? 

— Uite-o! spuse Carol, luând tratatul de vânătoare de pe 
raftul unde se afla şi arătându-i-l lui Rene. 

Acesta făcu un gest de uimire, care nu scăpă neobservat 
de rege. 

— A mâncat o filă din această carte? bolborosi Rene. 

— Da - îi răspunse Carol, arătându-i fila ruptă. 

— Îmi daţi voie să mai rup una, sire? 

— Da. 

— Rene rupse o filă şi o apropie de luminare. 

Hârtia luă foc şi un miros puternic de usturoi se răspândi 
în cămăruţă. 

— Câinele a fost otrăvit cu o soluţie de arsenic. 

— Eşti sigur? 

— Atât de sigur c& şi când eu aş fi preparat-o. 

— Şi antidotul? 

Rene clătină din cap. 


— Cum, nu cunoşti nici un leac? făcu regele cu glasul 
sugrumat de emoție. 

— Cel mai bun şi mai eficace este albuşul de ou bătut i în 
lapte, dar... 

— Dar?... 

— Dar trebuie administrat fără întârziere, altminteri,.* 

— Altminteri?!... 

— Sire, este o otravă îngrozitoare - repetă Rene, i 

— Totuşi nu omoară pe loc - observă Carol. 

— Nu, dar e sigură, oricât timp i-ar trebui să-şi facă 
efectul. Ba, uneori, e anume făcută să ucidă pe îndelete... 

Carol se sprijini de masa de marmură. 

— Acum - zise el punând o mână pe umărul lui Rene - 
mărturiseşte: cunoşti această carte? 

— Eu, sire?! exclamă Rerâ€, pălind. 

— Da, dumneata! Când ai văzut-o, te-ai trădat. 

— Sire* vă jur... 

— Rene - zise Carol - ascultă bine ce-ţi spun: dumneata ai 
otrăvit-o pe regina Navarei cu mănuşile; dumneata l-ai 
otrăvit pe prinţul de Porcian cu fumul de la o lampă; 
dumneata „ai încercat să-l otrăveşti pe domnul de Conde cu 
un măr parfumat. Rene, am să poruncesc să-ţi smulgă 
carnea cu un cleşte bucăţică cu bucăţică, dacă nu-mi spui 
cui îi aparţine această carte. 

Florentinul văzu că nu-i de glumit cu mânia lui Carol al IX- 
lea şi hotări să-şi ia inima în dinţi şi să fie îndrăzneţ. 

— Dacă vă spun adevărul, sire, cine îmi garantează că nu 
voi fi pedepsit mai crud decât dacă aş tăcea? 

— Eu! 

— Îmi daţi cuvântul vostru regesc? 

— Pe cuvântul meu de gentilom că nu ţi se va întâmpla 
nimic! îi zise Carol. 

— În acest caz, vă mărturisesc: cartea e a mfea. 

— A dumitale?! exclamă Carol, uitându-se la ucigaş cu 
ochii rătăciţi. 

— Da, a mea! 


— Şi cui i-ai dat-o? 

— Maiestăţii sale reginei-mame, care a luat-o chiar le la 
mine. 

— Regina-mamă! exclamă Carol. 

— Da. 

— Cu ce scop? 

— Cred că a vrut s-o facă să ajungă la regele Navarei, care 
îi ceruse ducelui d'Alenoon o astfel de carte ca să studieze 
vânătoarea cu şoimi. 

R 523 

— Aşa! Aşa-i! Acum îmi explic totul! Cartea se afla într- 
adevăr la Henriot. Există un destin, şi eu îi sunt victimă! 

În acea clipă, Carol avu un acces de tuse seacă şi 
puternică, apoi îl apucară din nou durerile acelea în pintee. 
Scoase două-trei strigăte înăbugşite şi se trânti pe scaun. 

— Ce aveţi, sire? întrebă Rene, înspăimântat. 

— Nimic - murmură Carol. Mi-e sete! Dă-mi să beau! 

Rene umplu un pahar cu apă şi i-l întinse cu o mină 
tremurândă lui Carol, care-l înghiţi dintr-o sorbitură. 

— Acum - zise regele luând o pană şi muind-o în cerneală - 
scrie pe această carte! 

— Ce să scriu? 

— Ce-ţi dictez: „Acest tratat de vânătoare cu şoimi a fost 
dat de mine reginei-mame Caterina de Medicis”. 

Rene luă pana şi scrise. 

— Semnează! 

Florentinul semnă. 

— Mi-aţi făgăduit să-mi cruţaţi viaţa - zise meşterul de 
parfumuri. 

— Dinspre partea mea, am să-mi ţin cuvântul. 

— Şi regina? întrebă florentinul. 

— Ah! Asta nu mă mai priveşte: dacă eşti atacat, apără-te! 

— Sire, pot părăsi Franţa dacă viaţa mi-e în primejdie? 

— Am să-ţi răspund peste cincisprezece zile. 

— Dar până atunci... 

Carol se încrimtă şi îşi duse degetul la buzele-i livide. 


— Ah! Să n-aveţi nici o grijă, sire! 

Bucuros că a scăpat atât de ieftin, florentinul se înclină şi 
ieşi. 

În urma lui, apăru doica în prag. 

— Ce ai, scumpul meu Chariot? întrebă ea. 

— Doică, era vremea umedă şi nu mi-e bine. 

— Eşti tare palid, dragul meu Chariot. 

— Mă simt foarte slăbit. Dă-mi, te rog, braţul, doică, să mă 
pot duce să mă întind pe pat. 

Doica se apropie de el în grabă. Carol se sprijini de ea şi 
aşa merse în dormitor. 

— Acum - zise Carol - pot să mă culc şi singur. 

— Dar dacă vine maestrul Ambroise Pare? întrebă doica. 

— Spune-i că mă simt bine şi nu mai am nevoie de 
serviciile lui. 

— Dar ce doctorie iei? 

— Oh! Un leac simplu: nişte albuşuri de ou bătute cu lapte 
- continuă el. Şi mai ţineam să-ţi spun ceva, dragă doică: 
bietul Acteon a-murit. Mâine dimineaţă trebuie să fie 
înmormântat într-un colţ din grădina Luvrului. A fost unul 
din cei mai buni prieteni ai mei... Am să-i fac un 
monument... Dacă am să am timp. 

LIV PĂDUREA VINCENNES În aceeaşi seară, aşa, cum 
poruncise Carol al IX-lea, Henric fu dus în pădurea 
Vincennes. Aşa se numea pe atunci vestitul castel din care 
azi n-a mai rămas decât o ruină, o frântură uriaşă ce-ţi 
aminteşte de măreţia trecută. 

Călătoria o făcu într-o litieră flancată de patru soldaţi. 
Domnul de Nancey mergea în frunte. Avea asupra lui 
ordinul prin care i se puteau deschide lui Henric porţile 
închisorii, ce trebuia să-l ocrotească. 

Lângă fortificațiile donjonului, cortegiul se opri. 

Domnul de Nancey cobori de pe cal, deschise poarta 
zăvorită cu lacăt şi-l pofti respectuos pe rege să coboare. 

Regele se supuse fără o vorbă. Orice locuinţa-i părea mai 
sigură decât Luvrul, şi cele zece porţi care se închiseră în 


urma lui îl depărtau în acelaşi timp de Caterina de Medicis. 

Prizonierul regal străbătu podul mobil între doi soldaţi, 
trecu prin cele trei uşi de la poalele donjonului, apoi prin 
celelalte trei din josul scării, pe urmă, condus de domnul de 
Nancey, urcă un etaj. 

Când ajunse act, căpitanul gărzii - văzându-l că se 
pregăteşte să meargă înainte - îi zise: 

— Monseniore, opriţi-vă! 

— Aha, aha! Am impresia că mi se face cinstea de a locui la 
primul cat! 

— Sire - răspunse domnul de Nancey - sunteţi tratat ca un 
cap încoronat! 

— La naiba! Dacă mă duceaţi două sau trei etaje mai sus 
nu m-aţi fi umilit de loc, să ştiţi asta. Aici stau prea bine şi te 
pomeneşti că o să mai trezească bănuieli. 

— Majestatea voastră binevoieşte să mă urmeze? întrebă 
domnul de Nancey. 

— Pe toţi dracii! exclamă regele Navarei. Ştiţi prea bine, 
domnule, că nu e vorba să fac ce vreau sau ce nu vreau, ci 
ceea ce îmi porunceşte fratele meu Carol. A poruncit să vă 
urmez? 

— Da, sire! 

— În acest caz, vă urmez, domnule. 

Pătrunseră într-un coridor la capătul căruia se afla o sală 
destul de mare, cu pereţi întunecaţi şi cu o atmosferă 
lugubră. 

Henric se uită în jur cu o privire care nu s-ar putea afirma 
că era lipsită de nelinişte. 

— Unde suntem? întrebă el. 

— Suntem în sala de tortură, domnule. 

— Ah! Ah! exclamă regele. 

Se uită apoi cu mai multă luare-aminte. 

În sală era câte ceva din toate. Ulcioare şi scaune speciale 
pentru torl. Ură cu apă, precum şi pene şi ciocane pentru 
cibotele de lemn cu care se string picioarele; mai erau 
nenumărate scaune de piatră - destinate nenorociţilor care 


aşteptau să fie torturați şi care se înşirau pe lângă aproape 
toate zidurile. Deasupra şi sub aceste scaune, şi chiar 
legate de ele, se aflau inele de fier fixate în perete, fără nici 
o ordine anume, decât cea necesară călăilor să-şi facă 
meseria. Dar faptul că erau fixate atât de aproape de 
scaune dovedea cu prisosinţă că erau folosite pentru a 
strânge membrele celor care şedeau pe ele. 

Henric continuă drumul fără să scoată o vorbă, dar 
cercetă cu luare-aminte toate aceste aparate hidoase, care 
scriau pe ziduri - dacă putem spune astfel - istoria 
suferințelor. 

Uitându-se cu toată atenţia în jur, Henric nu mai băgă de 
seamă pe unde calcă şi deodată se împiedică. 

— Eh, asta ce-o mai fi? 

Şi arătă un fel de şanţ săpat în piatra jilavă a duşumelelor. 

— E un jgheab, sire. 

— Va să zică, aici plouă? 

— Da sire, cu sânge! 

— Aha! Prea bine! Dar nu ajungem mai curând în camera 
mea? 

— Ba da, monseniore, vom ajunge - rosti o umbră care ieşi 
din beznă şi deveni tot mai vizibilă, pe măsură ce se 
apropia. 

Henric, căruia i se păru că mai auzise această voce, făcu 
câţiva paşi şi recunoscu pe cel ce vorbise: 

— Ah, dumneata eşti, Beaulieu, şi ce naiba faci aici? 
întrebă regele. 

— Sire, chiar acum am fost numit guvernatorul fortăreței 
Vincennes. 

— Bravo, dragul meu, te onorează acest debut; să alun 
rege prizonier nu-i rău de loc! 

— Iertaţi-mă, sire, dar înaintea dumneavoastră am mai 
primit doi gentilomi. 

— Pe cine? Ah, iertaţi-mă, fac poate o indiscreţie! Atunci, 
să zicem că nu te-am întrebat nimic. 


— Monseniore, nu mi s-a recomandat să păstrez secretul 
numelor lor. Sunt domnii de La Mole şi de Go oonnas. 

— Aşa-i! Ai dreptate! Am văzut când au fost arestaţi, bieţii 
gentilomi. Şi cum îndură nenorocirea? 

— Fiecare în felul lui: unu-i vesel, altu-i trist. Unul cântă, 
altul oftează. 

— Care din ei oftează? 

— Domnul de La Mole, sire. 

— Pe cinstea mea, îl înţeleg mai curând pe cel care oftează 
decât pe cel care cântă. După câte văd, închisoarea nu-i 
prea veselă! Şi la ce etaj sunt găzduiţi? întrebă Henric. 

— Sus de tot, la al patrulea. 

Henric oftă. Acolo ar fi vrut şi el să fie. 

— Hai, domnule de Beaulieu, fii bun şi arată-mi camera 
mea. Mă grăbesc s-o văd! Am avut o zi grea şi sunt istovit. 

— Iat-o, domnule - spuse Beaulieu, arătându-i o uşă larg 
deschisă. 

— Numărul 2?! se miră Henric. Şi de ce nu-mi daţi camera 
numărul 1? 

— Pentru că este reţinută, domnule! 

— Aşa! Va să zică atunci aşteptaţi un prizonier de un rang 
mai înalt decât al meu? 

— N-am spus că e vorba de un prizonier, monseniore. 

— Atunci despre ce e vorba? 

— Vă rog să nu mai stăruiţi, căci tăcând, aş fi obligat să nu 
vă dau ascultarea pe care v-o datorez. 

— Aşa! Asta-i altceva! spuse Henric. 

Regele Navarei deveni şi mai gânditor; camera numărul 1 
îl frământa fără doar şi poate. 

De altfel, guvernatorul continuă să fie la fel de politicos ca 
la început. Cu nesfârşite amabilităţi îl instală pe Henric în 
cameră, îi ceru iertare că odaia nu era prea confortabilă, 
postă doi soldaţi la uşă şi plecă. 

— Acum - zise guvernatorul adresându-se temnicierului - 
să trecem la ceilalţi. 


Temnicierul o luă înainte. Merseră pe acelaşi drum pe 
unde veniseră; traversară sala de tortură, străbătură 
coridorul şi ajunseră la scară. De aici, urmându-şi mereu 
călăuza, domnul de Beaulieu mai sui trei caturi. 

După ce ajunse la capătul celor trei caturi, care împreună 
cu primul făceau patru, temnicierul deschise pe rând trei 
uşi, fiecare cu două broaşte şi trei lacăte uriaşe. 

Abia a deschis-o pe a treia, că îl întâmpină un glas vesel: * 

— Hei, drăcia dracului! Deschide odată! Măcar să iau o 
gură de aer! Soba asta s-a încins de te-năbuşi! 

Coconnas - pe care cititorul l-a recunoscut fără îndoială 
după înjurătura lui favorită - fu dintr-un salt la uşă. 

— O clipă, domnule - făcu temnicierul. N-am venit să vă 
scot de aici. Am venit să intru eu, şi în urma mea e domnul 
guvernator. 

M 

— Domnul guvernator?! se miră Coconnas. Şi ce vrea de la 
mine? 

— Să vă facă o vizită. 

— Ce cinste pentru mine! răspunse Coconnas. Domnule 
guvernator, fiţi binevenit! 

Într-adevăr, domnul de Beaulieu intră şi risipi îndată buna 
dispoziţie a lui Coconnas printr-una din acele atitudini 
glaciale, care sunt atât de caracteristice guvernatorilor de 
fortărețe, paznicilor şi călăilor. 

— Aveţi bani asupra dumneavoastră, domnule? îl întrebă el 
pe prizonier. 

— Eu! Nici o para chioară! 

— Dar bijuterii? 

— Am un inel. 

— Îmi daţi voie să vă percheziţionez? 

— La dracu! exclamă Coconnas roşu de minie. Bine vă mai 
merge aici, la închisoare! Ca şi mie! 

— Trebuie să înduri totul când eşti în slujba regelui. 

— Aşadar, preacinstiţii ăia care te buzunăresc pe Pont 
Neuf sunt, ca şi dumneavoastră, în slujba regelui? La dracu! 


Să ştiţi că am fost nedrept cu ei până acum, domnule, 
pentru că i-am luat drept hoţi! 

— Domnule, vă salut, zise Beaulieu. Temnicier, închide-l! 

Guvernatorul plecă, luând inelul lui Coconnas - un 
minunat smarald pe care i-l dăruise doamna de Nevers, ca 
să-i amintească culoarea ochilor ei. 

— Să trecem la celălalt - zise el ieşind. 

Trecură printr-o cameră goală şi din nou temnicerul 
deschise trei uşi, şase broaşte şi nouă zăvoare. 

După ce împinse ultima uşă, pe vizitatori îi întâmpină - de 
la intrare - un oftat prelung. 

Camera era mai tristă decât aceea din care plecase 
domnul de Beaulieu cu puţin înainte. 

Patru ferestrui largi şi strimte, care se îngustau tot mai 
mult din interior spre exterior, luminau foarte slab această 
tristă încăpere. Mai mult, gratii de fier, încrucişate cu 
destulă artă, împiedicau vederea, astfel că prin ferestrui 
prizonierul nu putea să zărească nici măcar cerul. 

Nişte nervuri ogivale porneau din toate colţurile camerei 
şi se împreunau în mijlocul plafonului, alcătuind o rozetă. 

La Mole stătea într-un ungher şi la sosirea vizitatorului nu 
se clinti din loc, de parcă nici nu i-ar fi auzit. 

Guvernatorul sc opri în prag şi-l privi o clipă pe prizonier, 
care rămăsese nemişcat, cu capul în mâini. 

— Bună seara, domnule de La Mole - zise Beaulieu, 
Tânărul ridică încet capul. 

— Bună seara, domnule - îi răspunse el. 

— Domnule - continuă guvernatorul - am venit să vă 
percheziţionez. 

— De prisos! Vă dau tot ce am! 

— Ce aveţi? 

— Vreo trei sute de scuzi, bijuteriile astea şi inelele. 

— Daţi-mi-le! 

— Ilată-le! 

La Mole îşi întoarse buzunarele pe dos, îşi scoase inelele 
de pe degete şi-şi smulse agrafa de la pălărie. 


— Nu mai aveţi nimic? 

— Nimic, după cât ştiu. 

— Dar şnurul acesta de mătase pe care îl purtaţi la gât, ce 
atârnă de el? 

— Domnule, aceasta nu-i o podoabă, ci o amintire. 

— Daţi-mi-o! pa 

— Cum? Mi-o cereţi?! 

— Mi s-a poruncit să nu vă las decât hainele şi o amintire 
nu-i o haină. 

La Mole făcu un gest mânios, care contrasta izbitor cu 
ţinuta îndurerată, calmă şi demnă de până atunci, ceca ce li 
se păru înfricoşător chiar şi acestor oameni obişnuiţi cu 
emoţii tari. 

Dar se stăpâni pe dată. 

— Prea bine, domnule, o să aveţi ceea ce-mi cereți. 

Se întoarse, ca şi cum îr fi vrut să fie mai aproape de 
lumină, şi desprinse pretinsa amintire, care nu era altceva 
decât un medalion cu un portret; scoase portretul şi-l duse 
la buze. După ce îl sărută de mai multe ori, se prefăcu că-l 
scapă jos; şi călcând pe el cu tocul cizmei, îl făcu praf. 

— Domnule!... exclamă guvernatorul. 

Se aplecă repede, ca să vadă dacă nu poa-e să mai salveze 
vreo bucăţică din obiectul necunoscut pe care deţinutul 
voia să-l ascundă, dar portretul era mici fărâme. 

— Regele voia să aibă această bijuterie - exclamă La Mole 
- dar n-are nici un drept asupra portretului pe care îl 
conţine. lată medalionul, îl puteţi lua. 

— Domnule - zise Beaulieu - mă voi plânge regelui. 

Guvernatorul nu-i mai adresă nici o vorbă prizonierului şi 
plecă atât de supărat, încât îl lăsă pe temnicer să închidă 
uşile, fără să-l mai asiste. 

Temnicerul se depărta câţiva paşi, ca şi cum ar fi vrut să 
plece, dar văzând că domnul de Beaulieu coborâse primele 
trepte ale scării, se întoarse. 

— Pe cinstea mea, bine am făcut că v-am cerut să-mi daţi 
pe loc o sută de scuzi ca să vă las să vorbiţi cu prietenul 


dumneavoastră! Altminteri, dacă nu mi-i dădeatţi, 
guvernatorul vi-i lua o dată cu ceilalţi trei sute! Atunci, 
conştiinţa mea nu m-ar fi lăsat să fac nimic pentru 
dumneavoastră. Dar aşa, pentru că mi-aţi dat banii înainte, 
v-am făgăduit c-o să vă vedeţi prietenul... veniţi... un om 
cinstit are cuvânt... numai că, vă rog, pe cât vă stă în 
putinţă, să nu vorbiţi despre politică... e mai bine şi pentru 
dumneavoastră, şi pentru mine. 

La Mole ieşi din încăpere şi se află în faţa lui Coconnas, 
care se plimba în sus şi-n jos prin sala care-i despărţea. 

Cei doi prieteni se aruncară unul în braţele celuilalt. 

Temnicerul se prefăcu că-şi şterge ochii şi ieşi ca să 
vegheze să nu fie surprinşi prizonierii sau, mai curând, să 
nu fie el surprins. 

— În sfârşit! Iată-te! făcu Coconnas. Bestia aia de 
guvernator te-a vizitat? 

— Ca şi pe tine, bânuiesc. 

— Şi ţi-a luat tot? 

— Ca şi ţie. 

— Ei, eu n-aveam mare lucru: un inel de la Henriette. Asta- 
i tot. 

— Şi banii? 

— L-son dat tot ce aveam acestui temnicer de ispravă, ca 
să ne lase să ne vedem. 

— Alia! Se pare că suge de la două oi! 

— Va să zică, i-ai plătit şi tu? 

— l-am dat o sută de scuzi. 

— Cu atât mai bine! Norocul nostru că temnicerul e un 
tâlhar! 

— De bună seamă, dacă ai bani, ai tot ce pofteşti, şl să 
nădăjduim că n-o să ducem lipsă de bani. 

— Acum, spune-mi, înţelegi ce ni s-a întâmplat? 

— Perfect... Am fost trădaţi! 

— De ticălosul de duce d'Alencon. Aveam eu dreptate când 
voiam să-i sucesc gâtul! 

— Şi crezi că am intrat rău la apă?. 


— Mă tem că da. 

— Va să zică, ne paşte tortura... 

— Drept să-ţi spun, m-am gândit la asta... 

— Ce-o să spui dacă ajungem acolo? 

— Dar tu? 

— Eu am să tac - răspunse La Mole, roşind de emoție. 

— Ai să taci?! exclamă Coconnas. 

— Da, dacă o să am putere. 

— Ei bine, eu - strigă Coconnas - dacă mi se face această 
infamie, te asigur c-o să am multe de spus! 

— Despre ce? întrebă repede La Mole. 

— Fii pe pace! Ce-o să spun eu, o să-l împiedice multă 
vreme pe domnul d'Alencon să doarmă liniştit. 

La Mole se pregătea să răspundă, dar tocmai atunci 
temnicerul - care, fără îndoială, auzise vreun zgomot - veni 
într-un suflet, îi împinse în camerele lor şi închise uşile. 

LV FIGURINA DE CEARA Carol era țintuit în pat de opt 
zile, din pricina slăbiciunii însoţite de febră mare; uneori îl 
zguduiau crize puternice, ca nişte atacuri de epilepsie. În 
timpul acestor accese, de multe ori scotea urlete 
înfiorătoare, pe care soldaţii de strajă în anticameră le 
ascultau îngroziţi şi care răsunau în adâncurile bătrânului 
Luvru trezit de la o vreme de atâtea zgomote sinistre. Pe 
urmă, după ce treceau crizele - zdrobit de oboseală şi cu 
privirile stinse - regele se lăsa în braţele doicii, într-o tăcere 
în oare citeai deopotrivă disprețul şi spaima. 

A spune ce gândea fiecare în parte - căci mama şi fiul mai 
curând se ocoleau, decât se căutau; a spune ce idei sinistre 
frământau sufletul Caterinei de Medicis şi al ducelui 
d'Alengon - ar însemna să vrem să zugrăvim furnicarul 
hidos ce colcăie în fundul unui cuib de vipere. 

Henric fusese închis în camera sa; şi după cum îi ceruse el 
însuşi lui Carol - nimeni nu obținuse îngăduinţa să-l vadă, 
nici chiar Margareta. Toţi credeau că era în totală dizgrație. 
Caterina şi d'Alenqon răsuflau uşuraţi, socotindu-l pierdut, 


iar Henric bea şi mânca mai liniştit, nădăjduind că fusese 
dat uitării. 

La curte, nimeni nu bănuia cauza bolii regelui. Maestrul 
Ambroise Pare şi Mazilie, colegul său, stabiliseră că suferă 
de o inflamație a stomacului, fără să-şi dea seama de 
adevărata cauză. Şi, ca urmare, prescriseseră un regim 
calmant,. Ceea ce nu putea decffit să înlesnească efectul 
băuturii recomandate de Rene, care devenise astfel 
principala hrană a lui Carol şi pe oare o primea de trei ori 
pe zi din mâna doicii lui. 

La Mole şi Coconnas se aflau la Vincennes, ţinuţi în celule 
izolate, fără să poată vedea pe nimeni. Margareta şi 
doamna de Nevers încercaseră de mai multe ori să ajungă 
până la ei - sau cel puţin să le trimită câte un bileţel - dar 
nu izbutiseră. 

Într-o dimineaţă, simțindu-se ca de obicei când mai rău, 
când mai bine, Carol, ceva mai înzdrăvenit, porunci să vină 
curtenii, care potrivit protocolului - deşi nu mai luau parte 
la ceremonialul de dimineaţă al regelui, veneau totuşi cu 
regularitate în anticameră. Se deschiseră deci uşile şi, după 
paloarea obrajilor, după gălbeneala ca de ivoriu a frunţii şi 
după flacăra ce-i ardea în ochii săi înfundaţi şi înconjurați 
de cearcăne, îşi dădură seama ce ravagii făcuse asupra 
tânărului monarh boala necunoscută de care suferea. 

Curând, odaia regelui fu ticsita de curteni curioşi şi dornici 
să afle noutăţi. 

Caterina, Francise şi Margareta fură înştiinţaţi şi ei că 
regele primeşte. 

Toţi trei intrară - la puţin timp unul după altul - Caterina 
calmă, ducele d'Alencon zâmbind, Margareta abătută. 

Caterina se aşeză la căpătâiul fiului ei, fără să bage de 
seamă privirea acestuia când se apropiase de el. 

Ducele d'Aleneon rămase în picioare, la celălalt capăt. 

Margareta se rezemă de o mobilă şi, văzând fruntea 
palidă, chipul tras şi ochii înfundaţi ai fratelui ei, nu putu să- 
şi stăpânească un oftat şi o lacrimă. 


Carol - căruia nu-i scăpă nimic - văzu lacrima şi auzi 
suspinul şi făcu din cap un semn abia vizibil Margaretei. 

Dar oricât de puţin vizibil era acest semn, el lumină chipul 
sărmanei regine a Navarei, căreia Henric nu avusese 
răgazul să-i spună nimic, sau poate chiar nu dorise să-i 
mărturisească adevărul. 

Aşa că Margareta se temea de soarta soţului şi tremura 
pentru iubit. 

Pentru ea nu se temea de fel; îl cunoştea prea bine pe La 
Mole şi ştia că se poate bizui pe el. 

— Ei bine, scumpul meu fiu, cum te simţi? 

— Mai bine, mamă, mai bine. 

— Şi ce spun medicii? 

— Medicii? Fireşte, sunt doctori vestiți, mamă - izbucni 
Carol în râs *- şi mărturisesc, e o încântare pentru mine 
când îl aud discutând despre boala mea. Doică, dă-mi să 
beau! 

Doica îi aduse lui Carol o ceaşcă cu doctoria obişnuită. 

— Şi ce ţi-au prescris, fiul meu? 

— Vai, doamnă, cine se pricepe la ce prepară ei? răspunse 
regele, înghițind degrabă băutura. 

— Fratele meu ar trebui să se dea jos din pat şi sa iasă la 
soare! Vânătoarea, pasiunea lui, i-ar face foarte bine! făcu 
la rându-i d'Alencon. 

— Totuşi, ultima vânătoare mi-a făcut mult rău - răspunse 
Carol, cu un zâmbet al cărui tâlc ducele nu-l putu pricepe. 

Carol rostise aceste cuvinte într-un fel atât de ciudat, încât 
conversaţia - la care curtenii nu participaseră de loc - se 
opri aici. După aceea, făcu un semn uşor din cap şi curtenii 
înţeleseră că primirea se terminase şi plecară pe rând. 

Ducele d'Alenqon dădu să se apropie de fratele lui, dar 
ceva il opri. Salută şi ieşi din camera. 

Margareta îngenunche, strânse mâna osoasă pe care i-o 
întinse fratele său, o sărută şi plecă şi ea. 

— Buna mea Margot! îngână Carol. 


Rămase doar CaterinA. Stând mai departe la căpătâiul 
bolnavului. Odată singuri, Carol se trase spre marginea 
patului, cuprins de spaimă, de parc-ar fi văzut un şarpe. 

Mai ales că regele, în urma mărturisirilor lui Rene şi după 
ce avusese răgazul să se gândească în linişte, nu mai avea 
nici măcar binefacerea îndoielii. Ştia acum pe deplin cui şi 
cărei cauze i se datoreşte moartea sa apropiată. 

De aceea, când Caterina se apropie de pat şi-i întinse o 
mână rece ca şi privirea ei de gheaţă, se cutremură şi fu 
cuprins de frică. 

— Mai rămâi, doamnă? o întrebă el. 

— Da, fiule, vreau să-ţi vorbesc despre lucruri importante 
- îi răspunse Caterina. 

— Vorbeşte, doamnă - zise Carol, trăgându-se şi mai 
înapoi. 

— Sire - făcu regina - te-am auzit adineauri spunând că 
medicii tăi ar fi nişte doctori vestiți. 

— Şi o mai spun şi acum, doamnă!... 

— Cu toate astea, de când eşti bolnav, ce-au făcut ei? 

— Ce-i drept, nimic... dar dac-ai fi auzit ce ziceau... pe 
legea mea, doamnă, că merită să fii bolnav doar ca să auzi 
discuţiile lor savante! 

— Ei bine, fiul meu, vrei să-ţi spun ceva?. 

— Dar te rog, mamă, spune! 

— Eh, mă tem că toate celebrităţile astea de doctori n-au 
habar de ce boală suferi! 

— Nu zău, mamă! 

— Efectele le văd ei, poate, dar cauza le scapă! 

— Poate - făcu Carol, nepricepând unde vrea să ajungă 
maică-sa. 

— Aşa că, în loc să trateze răul, se ocupă de simptomele 
lui. 

— Pe cinstea mea! exclamă Carol, mirat. Cred că ai 
dreptate, mamă! 

— Ei bine, fiul meu - zise Caterina - cum nici pentru 
sufletul meu şi nici pentru treburile statului nu e bine să fii 


bolnav atât de mult timp, şi cum însuşi moralul vostru ar 
putea să sufere, m-am adresat celor mai renumiţi 
tămăduitori. 

— În arta medicală, doamnă? 

— Nu, într-o artă mai profundă: în arta care dezvăluie nu 
numai suferinţele trupului, ci şi pe cele ale sufletului. 

— Vai, doamnă, minunată artă, care pe bună dreptate 
regilor e bine să nu le fie predată! Şi strădania voastră a 
ajuns la un rezultat? continuă Carol. 

— Da. 

— Care? 

— Acela pe care-l nădăjduiam: îi aduc maiestăţii tale leacul 
care îi va tămădui trupul şi sufletul. 

Pe Carol îl cuprinseră fiorii. Crezu că maică-sa, socotind că 
va trăi totuşi prea mult, hotărâse să termine cu bună ştiină 
ceea ce începuse din întâmplare. 

— Şi unde-i acest leac? zise Carol, ridicându-se într-un cot 
şi aţintindu-şi privirea asupra maică-şi. 

— Chiar în acest rău - răspunse Caterina. 

— Atunci, unde e răul? 

— Ascultă-mă, fiul meu! spuse Caterine. Ai auzit vorbindu- 
se uneori că există duşmani tainici, care se răzbună 
ucigându-şi victima de la depărtare? 

— Cu sabia sau prin otravă? întrebă Carol, fără să piardă o 
clipă din ochi chipul nepăsător al mamei lui. 

— Nu, pe căi mult mai sigure şi mult mai cumplite. 

— Nu te înţeleg! 

— Fiul meu - făcu florentina - crezi în practicile vrăjitoriei 
sau ale magiei? 

Carol îşi ascunse un zâmbet dispreţuitor şi neîncrezător. 

— Mult de tot. 

— Ei bine - spuse cu însufleţire Caterina - de aici îţi vine 
tot răul. Un duşman al maiestăţii tale, care n-a îndrăznit să 
te atace pe faţă, a uneltit din umbră. Ela îndreptat 
împotriva maiestăţii tale o uneltire cu atât mai îngrozitoare, 


cu cât n-a avut complici, iar firele misterioase ale acestei 
urzeli erau nevăzute! 

— Pe legea mea! Asta-i cu neputinţă! exclamă Carol, 
revoltat de atâta viclenie. 

— Gândeşte-te bine, fiul meu, aminteşte-ţi de nişte planuri 
de evadare care trebuia să-l scape pe ucigaş de pedeapsă 

— Pe ucigaş, pe ucigaş, ai spus? Va să zică au încercat să 
mă omoare, mamă? exclamă Carol. 

Caterina dădu ochii peste cap, cu ipocrizie. 

— Da, fiule, te îndoieşti poate, dar eu sunt sigură!. 

— Nu mă îndoiesc niciodată de cele ce-mi spui! zise regele 
cu amărăciune. Şi cum au încercat să mă ucidă? Aş vrea 
foarte mult să ştiu! 

— Prin magie, fiule. 

— Explică-mi cum, doamnă? spuse Carol care, cu dezgust, 
îşi reluă rolul de observator. 

— Dacă acest conspirator pe care vreau să ţi-l dezvălui... şi 
pe care, de altminteri, în adâncul sufletului, l-ai şi 
descoperit... dacă acest conspirator, care, sigur de succesul 
lui, şi-a pus la bătaie toate forţele, ar fi reuşit să scape, 
nimeni n-ar fi descoperit poate cauza bolii voastre. Din 
fericire însă, sire, fratele vostru veghea asupra voastră. 

— Fratele meu? Care frate? 

— Fratele vostru, ducele d'Alencon! 

— Da, da, ai dreptate! Totdeauna uit că am un frate! 
murmură Carol, râzând cu amărăciune. Aşadar, doamnă, 
spuneai că... 

— Că, din fericire, el a descoperit iţele urzelii ţesute 
împotriva maiestăţii tale. Numai că el, ca un copil fără 
experienţă ce este, caută doar urmele unui complot 
obişnuit, dovezile vreunei năzbâtii ale unui tânăr; eu mă 
străduiam să aflu dovezile unei acţiuni cu mult mai 
importante; pentru că ştiam de ce forţe diavoleşti e capabil 
vinovatul. 

— Da, da, mamă! S-ar zice că de regele Navarei e vorba? 
întrebă Carol, voind să vadă până unde putea să meargă 


prefăcătoria florentină. 

Caterina pleca ochii cu ipocrizie. 

— Mi se pare că pentru pozna pe care a făcut-o, am dat 
orclân să fie arestat şi închis la Vincennes - continuă regele. 
Crezi că e mai vinovat decât bănuiesc? 

— Simţi cum te mistuie febra? îl întrebă Caterina. 

— Da, sigur, doamnă - spuse Carol Incruntindu-se. 

— Simţi cum îţi pârj-oleşte un foc nestins inima şi 
măruntaiele? 

— Da, sigur, doamnă - spuse Carol întunedndu-se şi mai 
mult la faţă. 

— Şi dureri chinuitoare de cap care trec prin ocâii şi ajung 
până în creier ca nişte împunsături de săgeată? 

— Da, da, doamnă! Le simt, le simt! Ce bine îmi descrieţi 
suferinţa 1 

— Lucrurile stau foarte simplu - răspunse florentina. 
Uite... 

Şi scoase de sub mantie un obiect pe care i-l arătă regelui. 

Era o păpuşă de ceară gălbuie, micuță, de-o şchioapă. 
Avea o rochie cu stele aurii pe ea, tot de ceară, iar pe 
deasupra o mantie regală din aceeaşi materie. 

— Ei bine, ce-i cu figurina 'asta? întrebă Carol. 

— Vezi ce are pe cap? făcu Caterina. 

— O coroană... 

— Dar în inimă? 

— Un ac... 

— Ei bine, sire, te recunoşti? 

— Eu?! 

— Da, tu, cu coroana şi mantia ta! 

— Şi cine a făcut păpuşa? întrebă Carol, pe care toată 
comedia asta îl obosea. Fără îndoială că tot regele Navarei! 

— Nu, sire. * 

— Nu?!... Atunci nu te mai înţeleg. 

— Am zis „nuu - reluă Caterina - pentru că maiestatea ta 
ar putea să ţină la înţelesul exact al cuvintelor. Aş fi spus 
„da”, dacă maiestatea ta m-ar fi întrebat în alt fel. 


Carol nu răspunsE. Încerca să pătrundă toate gândurile 
acestui suflet întunecat, care de câte ori credea că poate 
citi în el, i se închidea dinainte. 

— Sire - continuă Caterina - mulţumită procurorului 
general Laguesle, figurina asta a fost găsită în locuinţa 
aceluia care, în ziua vânătorii cu şoimi, pregătise un cal 
pentru fuga regelui Navarei. 

— La domnul de La Mole? întrebă Carol. 

— Chiar la el! Te rog să te uiţi cu luare aminte la acest ac 
de oţel, care străpunge inima figurinei şi mai ales, litera de 
pe eticheta ce o poartă. 

— Văd un „Mu. 

— Adică moarte. Aceasta-i formulă magică, sire. Vrăjitorul 
îşi scrie astfel dorinţa chiar pe rana care o face. Dac-ar fi 
vrut ca cineva să înnebunească, aşa cum a făcut ducele de 
Bretania cu regele Carol al VI-lea, ar fi înfipt acul în cap şi 
ar fi pus,. N” în loc de „Mu. 

— Aşadar - zise Carol al IX-lea - după părerea ta, doamnă, 
cel care îmi vrea moartea este domnul de La Mole? 

— Da, la fel cum stiletul vrea moartea inimii; numai că 
înapoia stiletului e o mână care împinge... 

— Aşadar, asta e cauza răului de care sufăr? Şi când o să 
piară vraja, o să dispară şi răul? Şi acum, ce-mi rămâne de 
făcut? întrebă Carol. Numai tu, mamă, ştii cum m-ai putea 
scăpa! Pentru că toată viaţa te-ai îndeletnicit cu magia şi 
vrăjitoriile, pe când eu sunt cu totul nepriceput în de-alde 
astea. 

— Pierderea vrăjitorului rupe vraja! Asta-i adevărul! În 
ziua când vraja e ruptă, dispare răul... - spuse Caterina. 

— Aşa!... făcu Carol cu un aer mirat. 

— Cum, n-ai ştiut asta? 

— De! Eu nu sunt vrăjitor! 

— Ei bine! spuse Caterina. Maiestatea voastră e convins 
acum, nu-i aşa? 

— Desigur. 

— Şi convingerea asta o să-ţi alunge îngrijorarea? 


— Cu desăvârşire! 

— N-o spui cumva din politeţe? 

— Nu, mamă, din toată inima. 

Caterina se lumină la faţă. 

— Slavă domnului! exclamă ea, dar parc-ar fi şi crezut fn 
Dumnezeu. 

— Da, slavă domnului! repetă ironic Carol. Acum ştiu eu 
cine poartă vina suferinţei mele şi, deşi, ştiu pe cine să 
pedepsesc. 

— Şi o să-l pedepsim... 

— Pe domnul de La Mole! Nu ziceai că el e vinovat? 

— Am zis că el era unealta. 

— Ei bine - făcu Carol - mai întâi pe domnul de La Mole; e 
cel mai important. Toate crizele astea de care sufăr pot 
stârni bănuieli primejdioase în jurul nostru. Aşadar, trebuie 
să se facă lumină cât mai degrabă şi în bătaia ei o să se 
vadă adevărul... 

— Aşadar, domnul de La Mole...? 

— Îmi convine de minune să fie vinovat, şi-l accept. Să 
începem mai întâi cu el; şi dacă are un complice, o să 
vorbească el! 

— Da - murmură Caterina - dacă nu vorbeşte, îl facem noi 
să vorbească. Avem noi mijloace care nu dau greş. 

Ridicându-se apoi, spuse cu glas tare: 

— Aşadar, sire, îngădui să se înceapă ancheta? 

— O doresc, doamnă - răspunse Carol - şi cât mai curând 
cu atât mai bine. 

Caterina îşi luă rămas bun de la fiul ei, fără să înţeleagă de 
ce acestuia îi tremura mâna când i-o strânse în a sa, şi plecă 
fără să audă râsul sardonic al regelui şi cumplitul blestem 
scăpat printre dinţi. 

Regele se întrebă în sinea lui dacă nu era primejdios să-i 
dea frâu liber acestei femei; fără îndoială, în câteva ceasuri 
ar fi făcut atâtea, încât cu greu s-ar mai fi putut apoi 
îndrepta ceva. 


Dar, pe când Carol se uita cum perdeaua se lăsa peste uşa 
prin care ieşise Caterina, auzi un foşnet uşor în spatele lui 
şi, întorcându-se, „- o zări pe Margareta, care ridica 
perdeaua din faţa coridorului ce ducea spre camera doicii. 

Margareta, a cărei paloare, ale cărei priviri rătăcite şi 
răsuflare grea arătau că e pradă unei emoţii neobişnuite, 
strigă: 

— Vai, sire, sire! Ştii prea bine că ea minte! Şi se repezi 
spre patul fratelui ei. 

— Cine, ea? întrebă Carol. 

— Ascultă-mă, Carol: este îngrozitor, desigur, să-ţi 
învinuieşti mama, dar bănuiam eu că o să vină la tine să le 
facă de petrecanie. Dzr pe viaţa mea şi pe a ta, pe sufletele 
noastre, îţi jur că minte!... 

— Să le facă de petrecanie?!... Cui? 

Fără să vrea, amândoi vorbeau în şoaptă; ai fi zis că le era 
teamă să-şi audă propriile lor glasuri. 

— Mai întâi lui Henric, lui Henriot al tău, care te iubeşte şi 
care ţi-e mai credincios ca nimeni altul! 

— Crezi, Margot? întrebă Carol. 

— Vai, sire, sunt sigură! 

— Ei bine, şi eu! făcu regele: 

— Atunci, frăţioare, dacă eşti sigur de ce l-ai arestat şi l-ai 
trimis la Vincennes? zise Margareta. 

— Pentru că el mi-a cerut-o. 

— El, sire? 

— Da, are idei cam năstruşnice Henriot! Cine ştie, poate 
că are dreptate, sau poate că n-are! Oricum, el zicea că e 
mai în siguranţă în dizgrație decât în grațiile mele; departe 
de mine, decât lângă mine; la Vincennes şi nu la Lu vru! 

— Aha, pricep! Şi acolo e în siguranţă? întrebă Margareta. 

— Eh, pe dracu! Cât poate fi cineva când Beaulieu 
răspunde de capul lui! 

— Mulţumesc, frate, asta în ce-l priveşte pe Henric! Dar... 

— Dar...? întrebă Carol. 


— Dar mai e cineva, sire, despre care poate n-am dreptul 
să te întreb, dar eu tot te întreb... 

— Despre cine-i vorba? 

— Sire, nu-mi cere asta, pentru că abia aş cuteza să-i 
pomenesc numele în faţa fratelui meu, dar în faţa regelui, în 
nici un caz! 

— Domnul de La Mole, nu-i aşa? zise Carol. 

— Vai, sire, ai vrut să-l ucizi o dată şi n-a scăpat decât 
printr-o minune de augusta ta răzbunare! murmură 
Margareta. 

— Şi atunci, Margareta, era vinovat de o singură crimă, ce 
să mai spun acum, când a săvârşit două... 

— Sire, pentru rea de-a doua n-are nici o vină. 

— Sărmana mea Margot, n-ai auzit ce-a spus buna noastră 
mamă? zise Carol. 

— Doamne, Carol, ţi-am mai spus; - stărui Margareta, 
coborând glasul - ţi-am mai spus că minte! 

— Poate nu ştii că s-a găsit o figurină de ceară la domnul 
de La Mole? 

— Ştiu, frate dragă, ştiu foarte bine. 

— Şi că această figurină are inima străpunsă ou un ac, iar 
acul poartă un steguleţ cu litera „M”? 

— Ştiu, sire. 

— Şi că această figurină are o mantie regală pe umeri şi o 
coroană pe cap? 

— Ştiu toate astea! 

— Şi ce-ai de zis? 

— Ei bine, această figurină care poartă o mantie regală pe 
umeri şi o coroană regală pe cap reprezintă o femeie, nu un 
bărbat. 

— Ei! Şi acul care-i străpunge inima? 

— Era un desclntec pentru dragostea unei femei, şi nu o 
vrăjitorie ca să moară un om! 

— Şi litera „Ma? 

— Nu înseamnă „moarte”, cum a pretins reginamamă... 

— Atunci ce înseamnă? întrebă Carol. 


— Înseamnă., e numele femeii pe care domnul de La Mole 
o iubeşte. 

— Şi cum se numeşte această femeie 2- 

— Se numeşte Margareta, dragă frate - îi răspunse regina 
Navarei, căzând în genunchi lingă patul regelui, luându-i 
mâna şi lăsându-şi pe ea faţa scăldată în lacrimi. 

— Tăcere, surioară! şopti Carol, uitându-se încruntat în 
jur, cu privirea scânteietoare. Cum ai auzit tu, ar putea auzi 
şi alţii! 

— Vai, frate, puţin îmi pasă! zise Margareta, ridicându-şi 
capul. Să vină toată lumea să mă audă ce spun. Să se ştie, 
de faţă cu toţi, că e o mârşăvie să te foloseşti de dragostea 
unui gentilom ca să-i pângăreşti numele, învinuindu-l de 
crimă. 

— Margot, şi dacă ţi-aş spune că ştiu la fel de bine ca şi 
tine cum stau lucrurile? 

— Frăţioare! 

— Dacă ţi-aş spune că domnul de La Mole este 
ae-/inovafc... 

— Ştii asta? 

— Dacă ţi-aş spune că ştiu cine-i adevăratul vinovat? 

— Adevăratul vinovat! exclamă Margareta. Va să zică s-a 
săvârşit o crimă? 

— Da! Cu sau fără intenţie, s-a săvârşit. 

— Împotriva ta? 

— Împotriva mea 

— Cu neputinţă! 

— Cu neputinţă? Uită-te la mine, Margot î Tânăra femeie 
se uită la fratele ei şi o cuprinse un fior, văzându-l atât de 
palid. 

— Margot, nu mai am nici trei luni de trăit - zise Carol. 

— Vai, frate! Tu, dragul meu Carol! exclamă ea. 

— Margot, am fost otrăvit. 

Margareta scoase un strigăt. 

— Taci! făcu Carol. Trebuie să se creadă că mor din pricina 
unei vrăji! 


— Şi ştii cine-i vinovatul? 

— Da! 

— Ziceai că nu-i La Mole? 

— Nu, nu eel! 

— Bineînţeles că nici Henric nu e!... Dumnezeule mare, să 
fie oare...? 

— Cine? 

— Fratele meu... d'Alencon?... murmură Margareta. 

— Poate! 

— Sau mai degrabă, mai degrabă... 

— Margareta cobori glasul, înspăimântată ea însăşi de 
cuvintele pe care le rosteau - mai degrabă... mama 
noastră? 

Carol tăcu. 

Margareta se uită la el şi citi în privirea lui tot ceea ce voia 
să ştie. Căzu în genunchi şi se rezemă de un fotoliu. 

— Vai, Doamne Dumnezeule! murmură ea. Cu neputinţă! 

— Cu neputinţă?! exclamă Carol cu un hohot de râs 
ascuţit. Păcat că nu-i Rene aici, că ţi-ar povesti istoria mea. 

— Cine, Rene? 

— Da. Elţi-ar fi istorisit, de pildă, că o doamnă, căreia nu 
îndrăzneşte să-i refuze nimic, i-a cerut într-o bună zi o carte 
de vânătoare rătăcită în biblioteca lui; că o otravă puternică 
a fost vărsată pe fiecare filă a cărţii, că otrava hărăzită unui 
oarecare, nu ştitf cui, a căzut, printr-un capriciu al 
întâmplării sau printr-o pedeapsă a cerului, în mâinile altei 
persoane decât ale aceleia căreia îi era destinată. Dar, în 
lipsa lui Rene, dacă vrei să vezi cartea, se află acolo, în 
biroul meu; iar pe filele ei, care mai sunt în stare să ucidă 
încă douăzeci de oameni, ai să poţi citi scris chiar de mâna 
florentinului, că i-a dat-o compatrioatei lui. 

— Tăcere, Carol! Acum taci tu! şopti Margareta. 

— ţi dai seama acum că trebuie să se creadă că am fost 
unic printr-o vrajă! 

— Dar e nedrept, îngrozitor! Iertare! Iertare! Ştii prea 
bine că-i nevinovat... 


— Da, ştiu prea bine, dar trebuie să se creadă că-i vinovar. 
Îndură deci moartea iubitului tău! Este puţin pentru a salva 
onoarea casei regale a Franţei! Eu însumi îndur moartea, 
pentru ca taina să moară o dată cu mine! 

Margareta îşi înclină capul. Înţelese că-i de prisos orice 
stăruinţă pe lângă rege pentru a-l salva pe La Mole. Plecă 
plângând în hohote şi nădăjduind să-l scape doar prin 
propriile ei mijloace. 

Intre timp, aşa cum prevăzuse Carol - Caterina nu 
pierduse o clipă şi trimisese procurorului general Laguesle 
O scrisoare păstrată în întregime în arhivele istoriei - care 
aruncă o lumină sângeroasă în povestea noastră: „Domnule 
procuror, astă-seară mi s-a afirmat cu certitudine că La 
Mole a săvârşit un sacrilegiu. În locuinţa sa de la Paris s-au 
găsit o mulţime de lucruri dubioase, cărţi şi hârtii. Vă rog să 
anunţaţi pe primul preşedinte şi să anchetați cât mai 
degrabă afacerea figurinei de ceară, căreia 

1 s-a străpuns inima... pentru a-l ucide pe rege” 

1 'Textual, (n.a.) 

IVI OCROTITORII NEVĂZUŢI A doua zi după ce Caterina 
expediase scrisoarea despre care am pomenit, guvernatorul 
intră la Coconnas cu o suită impunătoare: doi halebardieri 
şi patru călăi. 

Coconnas fu poftit să coboare într-o sală, unde procurorul 
Laguesle şi doi judecători îl aşteptau să-i ia interogatoriul, 
potrivit instrucţiunilor primite de la Caterina. 

În cele opt zile petrecute în închisoare, Coconnas avusese 
timpul să se gândească îndelung; ca să nu mai vorbim de 
faptul că în fiecare zi se vedea pentru o clipă cu La Mole, 
mulţumită temnicerului care, fără să le spună nimic, le 
făcea această surpriză - după toate probabilitățile - nu din 
filantropie; şi să nu mai vorbim că La Mole şi prietenul lui se 
înţeleseseră să nege totul; aşadar, Coconnas era convins că, 
cu puţină dibăcie, o să se descurce; mai ales că acuzaţiile ce 
i se aduceau nu erau mai grave decât cele aduse celorlalţi. 
Henric şi Margareta nu încercaseră să fugă şi nu era să fie 


tocmai el compromis într-o afacere în care principalii 
vinovaţi erau liberi. Coconnas nu ştia că Henric locuia în 
acelaşi castel şi bunăvoința temnicerului îl făcea să creadă 
că de el aveau grijă protectorii suspuşi, pe care îi poreclise 
ocrotitorii nevăzuţi. 

Până atunci, fuseseră interogaţi în legătură cu planurile 
regelui Navarei, cu fuga pusă la cale de acesta şi cu rolul pe 
care cei doi prieteni trebuiau să-l aibă. La toate întrebările 
Coconnas dăduse răspunsuri foarte vagi şi deosebit de 
dibace. Acum era gata să facă la fel, şi îşi pregătise 
răspunsurile dinainte când - pe neaşteptate - băgă de 
seamă că scopul interogatoriului se schimbase. 

Era vorba acum de una sau mai multe vizite făcute lui 
Rene şi de una sau mai multe păpuşi de ceară fabricate la 
cererea lui La Mole. 

Lui Coconnas - pregătit să facă faţă la orice - i se păru că 
acuzaţiile pierduseră mult din gravitate, pentru că acum nu 
mai era în discuţie trădarea regelui, ci doar confecţionarea 
unei statuete ce înfăţişa o regină, şi încă o statuetă de o 
şchioapă. 

— Kegina Margot Răspunse deci amuzat că nici el, nici 
prietenul său nu se mai jucau demult cu păpuşile, şi observă 
cu plăcere ca d câteva ori răspunsurile iui se bucură de 
privilegiul de a-i face pe judecători să zâmbească. 

Pe vremea aceea nu fuseseră scrise încă versurile: „Am 
râs, iată-mă dezarmat”, dar aceste cuvinte se spuneau mult 
în proză. Şi pentru că judecătorii zâmbiseră, Coconnas 
crezu că pe jumătate îi dezarmase. 

Aşa că, odată interogatoriul terminat, se urcă vesel în 
camera lui, cântând şi făcând atâta zgomot, încât La Mole - 
pentru care făcea toată zarva asta - trase cele mai 
optimiste concluzii. 

La riadul său, La Mole fu scos din cameră; şi, ca şi 
Coconnas, văzu cu mirare că acuzatorii părăsesc prima 
pistă şi păşesc pe un drum nou. Mai întâi fu interogat 
despre vizitele pe care le făcuse lui Rene. 


El răspunse că a fost la Rene doar o singură dată. 

Fu întrebat dacă nu-i comandase atunci o figurină de 
ceară. Răspunse că Rene îi arătase o figurină gata făcută. 
Fu întrebat dacă figurina înfăţişa un bărbat. Răspunse că 
înfăţişa o femeie. Mai fu întrebat dacă vraja nu fusese 
făcută pentru uciderea unui bărbat. Răspunse că vraja era 
făcută pentru dragostea unei femei. 

Ii puseră aceste întrebări în fel şi chip; dar la toate, oricum 
căutaseră s-o întoarcă, La Mole răspunse mereu la fel. 

Judecătorii se priveau oarecum nehotărâţi, neştiind ce să 
mai facă în 'faţa unei asemenea atitudini ferme şi simple - 
când un bilet adus procurorului general rezolvă impasul. 

Conţinea următoarele:,; Dacă acuzatul neagă, recurgeţi la 
torturi. 

C» 

Procurorul puse bileţelul în buzunar, îi zâmbi lui La Mole 
şi, politicos, îi spuse că poate pleca. La Mole se întoarse în 
celula sa, aproape la fel de liniştit, dacă nu chiar tot atât de 
vesel ca şi Coconnas. 

„Cred că totul merge strună” -— îşi zise el. 

Peste o oră auzi paşi şi băgă de seamă că o scrisoare îi e 
strecurată pe sub uşă, fără să poată vedea cine o adusese. 
O luă, socotind după toată aparențele, că era de la 
temnicer. 

La vederea scrisorii, o nădejde aproape la fel de dureroasă 
ca o dezamăgire îi încolţi în suflet: se aştepta să fie a 
Margaretei, de la care, de când era închis, nu avea nici o 
veste. Desfăcu tâletul tremurând. Recunoscu scrisul şi-l 
cuprinse o bucurie fără margini. 

„Curaj, stau de veghe!” scria. 

— Ah, dacă ea veghează, zlacă ea mă ocroteşte, sunt 
salvat! exclamă La Mole, acoperind cu sărutări hârtia pe 
care o atinsese o mină atât de scumpă. 

Ca să înţelegem cum îi ajunsese această scrisoare îui La 
Mole şi ca să arătăm de ce şi el Coconnas aveau o încredere 
oarbă în ceea ce piemontezul numea ocrotitorii nevăzuţi - 


trebuie să-l ducem din nou pe cititor în arca cameră dintr-o 
căsuţă unde atâtea clipe de fericire ameţitoare, şi atâtea 
parfumuri ce mai pluteau încă, şi atâtea îneântătoare 
amintiri - care se transformaseră de atunci în nelinişti - 
zdrobeau inima unei femei aşezată pe nişte perne de 
catifea. 

— Să fii regină, să fii puternică, să fii tânără, să fii bogată 
şi frumoasă şi să suferi cât sufăr eu! Vai, cu neputinţă! 
exclamă femeia aceasta. 

Se ridică neliniştită, se plimbă prin odaie, se opri brusc, îşi 
rezemă fruntea arzătoare de o marmură rece, se ridică 
palidă, cu faţa scăldată an lacrimi, 'âşi f ifose mâinile of tind 
şi căzu zdrobită pe un fotoliu. 

Deodată, perdeaua care despărţea apartamentul din 
strada Cloche-Percee de cel din strada Tizon se dădu Ia o 
parte; un foşnet mătăsos mângâia panourile de lemn şi 
apăru doamna de Nevers. 

— Ali, tu eşti! exclamă Margareta. Cu cită nerăbdare te 
aştept! Ei bine, ce veşti îmi aduei? 

— Rele, rele, scumpa mea prietenă! Caterina zoreşte cât 
poate ancheta. Acum e iar la Vincennes. 

— Şi Rene? 

— A fost arestat. 

— Înainte să-i fi putut vorbi? 

— Da. 

— Şi prizonierii noştri? 

— Am veşti de la ei. 

— Prin temnicer? 

— Ca de obicei. 

— Ei bine, ce fac? 

— În fiecare zi comunică între eL Alaltăieri au fost 
percheziţionaţi. La Mole a preferat să facă fărâme portretul 
tău decât să-l dea călăului. 

— Scumpul meu La Mole! 

— Annibal le-a râs în nas inchizitorilor. 

— Bravul Annibal! Şi pe urmă? 


— Azi-dimineaţă au fost interogaţi în legătură cu fuga 
regelui şi ou planurile de răscoală din Navara, dar n-au scos 
un cuvânt. 

— Ah, ştiam eu bine că or să tacă, dar tăcerea asta o să-i 
coste viaţa, ca şi. Oind ar fi vorbit! 

— Da, dar o să-i salvăm noi. 

— Aşadar te-ai gândit la planul nostru? 

— De ieri numai cu asta m-am îndeletnicit. 

— Ei bine? 

— Adineauri am căzut de acord cu Beaulieu. Oh, zcumpa 
mea regină, ce bărbat sucit şi lacom! Treaba asta o să coste 
viaţa unui om şi 300000 de scuzi! 

— Spuneai că-i sucit şi lacom. Şi totuşi... nu cere decât 
viaţa unui om şi 300000 de scuzi... Dar e o nimica toată! 

— O nimica toată... 300000 de scuzi!... Toate bijuteriile 
tale şi ale mele nu valorează atât! 

— Ei! Asta n-are importanţă! O să plătească regele 
Navarei, o să plătească ducele d'Alenqon, o să plătească 
fratele meu Carol; dacă nu... 

— Hai, faci socoteli ca o zănatică! Am cei 300000 de scuzi! 

— Tu? 

— Da, eu. 

— Şi cum ai făcut rost de ei? 

— Ei, uite-aşa! 

— Ce, e secret? 

— Pentru toată lumeA. În afară de tine. 

— Vai, Doamne, i-ai furat?! şopi Margareta, zâmbind 
printre lacrimi. 

— Ai să vezi. 

— Să vedem! 

— 'Ţi-aduci aminte de Nantouillet, mutra aia îngrozitoare? 

— Bogătaşul cămătar! 

— Poţi să-i spui şi aşa, dacă vrei. 

— Ei bine? 

— Într-o zi a văzut trecând o doamnă blondă cu ochi verzi, 
în a cărei coafură, ce o prindea atât de bine, străluceau trei 


rubine, unul pe frunte şi două pe tâmple. Neştiind că e 
ducesă, bogătaşul ăsta cămătar a exclamat 2 „Pentru trei 
sărutări, pe locul celor trei rubine, i-aş dărui trei diamante, 
fiecare valorând 100000 de scuzi!” 

— Şi ce-ai făcut, Henriette? 

— Ei bine, diamantele au apărut şi au fost vândute. 

— Vai, Henriette, Henriette! murmură Margareta. 

— Ce-mi pasă! Eu îl iubesc pe Annibal! exclamă ducesa, cu 
o lipsă de pudoare naivă şi sublimă, ce caracterizează atât 
de bine secolul în care au fost spuse şi femeia care le-a 
rostit. 

— Ai dreptate, îl iubeşti mult, îl iubeşti chiar prea mult! 
încuviinţă Margareta zâmbind şi roşind totodată. 

Cu toate acestea, îi strânse mâna. 

— Aşadar - continuă Henriette - mulţumită celor trei 
diamante ale noastre, avem pregătiţi banii şi omul. 

— Omul? Care om? 

— Omul ce trebuie uci9! Ai uitat că trebuie ucis un om? 

— Şi ai găsit omul care ne trebuie? i - Fireşte. 

— Cu acelaşi preţ? întrebă Margareta, zâmbind. 

— Cu acelaşi preţ aş fi găsit o mie - răspunse Henriette. 
Nu, nu, doar cu cinci sute de scuzi. 

— Pentru cinci sute de scunzi ai găsit un om care pripeşte 
să fie ucis? 

— Ce voiai să facă? Are nevoie omul să trăiască! 

— Dragă prietenă, nu te mai înţeleg! Hai, vorbeşte 
limpede! În situaţia noastră, tainele îţi iau prea mult timp ca 
să le afli tâlcul. 

— Atunci ascultă-mă. lemnicerul care-i păzeşte pe lia Mole 
şi pe Coconnas este un vechi soldat care ştie ce-i aia o rană. 
Ţine cu tot dinadinsul să-i scape pe prietenii noştri. Dar nu 
vrea să-şi piardă slujba. O loviutră de pumnal dată cu 
îndemânare ne scoate din încurcătură. Noi o să-i dăm o 
răsplată şi statul o despăgubire. Aşadar, omul ăsta de 
ispravă o să primească banii cu amândouă mâinile şi o să se 
adeverească fabula cu pelicanul. 


— Dar o lovitură de pumnal... - făcu Margareta. 

— Fii pe pace, i-o dă Annibal, care se pricepe. 

— Ai dreptate - râse Margareta - doar i-a dat destule 
lovituri de pumnal şi de spadă lui La Mole, şi La Mole n-a 
murit. Avem deci toate motivele să nădăjduim. 

— Răutăcioaso! Ai merita să las totul baltă! 

— Nu, nu, dimpotrivă! Ie implor, spune-mi ce-o să se 
întâmple! Hai, cum o să-i scăpăm? 

— Ei bine, uite: capela este singurul loc din castel unde au 
voie să vină femeile care nu sunt întemniţate. Acolo o să ne 
ascundem după altar; iar sub faţa de masă a altarului o să 
găsească două pumnale. Uşa paraclisului o să fie deschisă. 
Coconnas îl loveşte pe temnicer, care cade şi se preface că-i 
mort. Atunci apărem noi; aruncăm Fiecare câte o mantie pe 
umerii prietenilor noştri, fugim cu ei prin portiţa 
paraclisului şi, cum avem parola, ieşim fără să ne împiedice 
nimeni. 

— Şi după ce ieşim? 

— Doi cai ne aşteaptă lângă poarta castelului. Ei încalecă 
iute, părăsesc Ile de France şi ajung în Lorena, de unde vor 
veni când şi când, pe ascuns. 

— Îmi redai viaţa! zise Margareta. Aşadar, o să-i scăpăm! 

— Aproape sigur. * 

— Şi mai aşteptăm mult? 

— La dracu! În trei-patru zile Beaulieu o să ne dea de 
veste. 

— Dar dacă se întâmplă să te recunoască cineva în 
apropiere de Vincenne? Asta ne-ar da planul peste cap. 

— Cum să mă recunoască? Mă îmbrac în călugăriţă, cu o 
scufie mare, că nu mi se vede nici vârful nasului. 

— Trebuie să luam toate măsurile de prevedere. 

— Ştiu prea bine I Pe toţi dracii, cum ar spune sărmanul 
Annibal! 

— Şi despre regele Navarei ai aflat ceva? 

— Bineînţeles. 

— Ce? 


— După cât se pare, n-a fost niciodată atât de vesel ca 
acum. Râde, cântă, mănâncă zdravăn şi nu are decât o 
singură dorin fa: să fie bine pă”it. 

— Are dreptate. Şi mama? 

— 'Ţi-am spus: zoreşte cât poate procesul. 

— Dar pe noi nu ne bănuieşte chiar de loc? 

— Ce-ţi trece prin cap? Doar toţi care cunosc secretul au 
interes să-l păstreze! Ah! Şi-am mai aflat că s-a grăbit să-i 
anunţe pe judecătorii din Paris să fie gata. 

— Să-i dăm zor, Henriette! Dacă sărmanii noştri prizonieri 
sunt transportaţi în altă închisoare, trebuie să luăm totul de 
la capăt! 

— Fii pe pace, ţin la fel de mult ca şi tine să-i văd scăpaţi. 

— Da, da, fără îndoială. Ştiu prea bine şi-ţi mulţumesc, îţi 
mulţumesc de o sută de ori pentru tot ce faci ca să-i vedem 
acolo! 

— Adio, Margareta, adio! Pornesc iar la treabă! 

— Şi eşti sigură de Beaulieu? 

— Nădăjduiesc. 

— De temnicer? 

— Mi-a făgăduit. 

— Caii? 

— Vor fi cei mai buni din grajdurile ducelui de Nevers. 

— 'Te ador, Henriette! 

Şi Margareta se aruncă de gâtul prietenei sale. 

Apoi se despărţiră, făgăduindu-şi să se vadă din nou a 
doua zi, şi în zilele următoare, în acelaşi loc şi la aceeaşi 
oră. Pe aceste două creaturi încântătoare şi devotate le 
poreclise Coconnas, pe bună dreptate, ocrotitorii săi 
nevăzuţi. 

IVII JUDECĂTORII 

— Dragul meu, mi se pare că totul merge strună! îi şopti 
Coconnas lui La Mole când cei doi prieteni se întâniră din 
nou, după interogatoriul în cursul căruia, pentru prima 
dată, fuseseră întrebaţi despre figurina de ceară. În 
curând, judecătorii au să ne lase în plata Domnului. Dar 


când te lasă judecătorul nu-i ca atunci când te părăseşte 
doctorul. Doctorul te lasă pentru că eşti pierdut, iar 
judecătorul când îl părăseşte pe acuzat, înseamnă că şi-a 
pierdut el nădejdea să-i mai taie capul. 

— Da, da - aprobă La Mole. Mi se pare chiar că în politeţea 
ce ni se arată, aceste înlesniri ale temnicerilor, în uşurinţa 
cu care ni se deschid porţile, recunosc pe nobilele noastre 
prietene; dar nu recunosc, cel puţin după câte mi s-a spus, 
pe domnul Beaulieu. 

— Eu îl recunosc şi încă prea bine; numai că asta costă 
scump. Dar, la naiba, una-i prinţesă, alta-i regină! Bogate 
sunt amândouă şi niciodată n-au să aibă un prilej mai bun 
de a-şi folosi banii. Acum, să recapitulăm bine lecţia. Ne duc 
în capelă, ne lasă acolo sub paza temnicerului nostru, găsim 
fiecare la locul indicat câte un pumnal. Îi fac o gaură în 
burtă călăuzei noastre... 

— Nu, nu în burtă, ar însemna să-i iei înapoi cei cinci sute 
de scuzi; în braţ. 

— Habar n-ai! în braţ? L-aş nenoroci pe bietul om f Ar 
mirosi imediat că am fost înţeleşi cu el. Nu, nu, mai curând 
în partea dreaptă, lăsând stiletul să alunece cu îndemânare 
pe lângă coaste. O să fie o lovitură neprimejdioasă, dar o să 
semene totuşi a lovitură. 

— Bine, aşa să fie! *Pe urmă... 

— Pe urmă, tu baricadezi uşa cea mare cu mai multe 
bănci, iar prinţesele noastre ies de după altar unde sunt 
ascunse şi deschide portiţa. Pe legea mea, azi o iubesc 
straşnic pe Henriette! Pesemne că mi-a pus nişte coarne de 
m-a apucat aşa un dor de ea? 

— Pe urmă, o ştergem în pădure - zise L.a Mole, cu 
înfiorare în glas, de parcă o unduire melodioasă i-ar fi 
fremăfat pe buze. Ne vom săruta cu foc, ceea ce ne va 
înveseli şi ne va da puteri. Apoi, ne vezi, Annibal, aplecaţi pe 
caii noştri iuți ca vântul şi simțind o strângere uşoară de 
inimă? OÂi! Ce bună-i frica! Frica în aer liber, când ai o 
sabie bună la şold, când strigi „ura” şi dai pinteni calului 


care parcă zboară, şi care cu fiecare „ura”, parcă prinde 
noi aripi! 

— Da, da - făcu Coconnas - dar de frica asta searbădă 
între patru pereţi ce ai de zis? Pot vorbi acum despre ea, 
căci i-am gustat amarul... - când l-am văzut pe Beaulieu, cu 
mutra lui acră, intrând prima oară în camera mea, iar în 
spatele lui, în penumbră, luceau nişte securi şi am auzit un 
zăngănit sinistru de fiare ce se izbeau. Iţi jur că m-am 
gândit pe dată la ducele d'Alencon şi că mă aşteptam să-i 
văd chipul zgâit între două capete fioroase de halebardieri. 
M-am înşelat şi asta a fost singura mea consolare; dar n-am 
pierdut ocazia, l-am visat noaptea. 

— Aşadar, ele s-au gândit la toate, chiar la locul unde o să 
fugim - continuă La Mole, zâmbind şi depănându-şi mai 
departe gândul, fără să-l însoţească pe prietenul său în 
excursiile ce le făceau în lumea fantasticului. O să plecam în 
Lorena, dragul meu prieten. E drept că aş fi preferat să 
mergem în Navara. Acolo aş fi fost la ea acasă, numai că 
Navara e prea departe. Aşa că e mai bine la Nancy, unde nu 
suntem decât la optzecl. De leghe de Paris. AnnibalL.. Clacă 
plec de aici, am să regret totuşi ceva. Ştii ce? 

— Pe legea mea, habar n-am! Eu unul mărturisesc că nu 
regreti nimic. 

— Ei bine, regret că nu-l putem lua cu noi pe temnicerul 
ăsta de ispravă, în loc... 

— Nici n-ar vrea; ar pierde prea mult - răspunse 
Coconnas. Gândeşte-te: cinci sute de scuzi ai noştri, o 
recompensă din partea statului, poate o avansare. Ce viaţă 
o să mai ducă flăcăul ăsta, după ce am să-l omor! Ei, dar ce- 
i cu tine? 

— Nimic! M-am gândit la ceva. 

— La ceva nu prea vesel, pe cât se pare. Prea te-ai făcut 
deodată ca ceara la faţă! 

— Mă întreb de ce să ne ducă la capelă? 

— La naiba! Sa sărbătorim Pastele! e vremea, mi se pare. 


Dar la capelă nu sunt duşi decât osândiţii la moarte sau cei 
puşi la caznă. 

— Zău, asta-mi dă de gândit! făcu Coconnas, pălind uşor la 
rândul lui. Să-l tragem puţin de limbă pe omul ăsta de 
ispravă, căruia în curând trebuie să-i găuresc burta. Hei, 
temnicer, prietene! 

— Domnul mă strigă? întrebă temnicerul, care făcea de 
strajă pe primele trepte ale scării. 

— Da. Vino încoace! 

— lată-mă! 

— Nu-i aşa că a rămas hotărât că din capelă o să fugim? 

— Sst! făcu gardianul, privind îngrozit în jur. 

— Fii pe pace, nu ne aude nimeni! 

— Da, domnule, din capelă! 

— Aşadar, o să fim duşi la capelă! 

— Da, aşa se obişnuieşte. 

— Da, după orice condamnare la moarte se obişnuieşte să 
i se dea voie condamnatului să-şi petreacă noaptea în 
capelă. 

Coconnas şi La Mole tresăriră şi se priviră îndelung. 

— Şi crezi că o să fim condamnaţi la moarte? 

— Fără îndoială... asta o ştiaţi şi dumneavoastră. 

— Cum! Şi noi repetă La Mole. 

— Fireşte... dacă n-aţi fi ştiut, n-aţi fi pregătit totul ca să 
fugiţi. 

— Ştiţi că. Are dreptate? i se adresă Coconnas lui La Mole. 
i 

— Da, da... acum cel puţin ştiu şi eu că jucăm o carte 
mare, pe cât se arată. 

— Şi eu, credeţi că”eu nu risc nimic? întrebă temnicerul. 
Dacă domnul, într-un moment de emoție, greşeşte lovitura? 
— Pe toţi dracii! Aş vrea să fiu în locul tău! Să n-am de-a 
face cu altă mină decât cu mâna asta şi cu alt pumnal decât 

cel care te va lovi zise încet Coconnas. 

— Condamnaţi la moarte! E cu neputinţă! murmură La 
Mole. 


— Cu neputinţa? De ce? se miră temnicerul cu naivitate. 

— Sst! îmi pare că aud uşa de jos - făcu Coconnas. 

— Aveţi dreptate - încuviinţă degrabă temnicerul. Intraţi, 
domnilor, intraţi înapoi în camerele voastre! 

— Şi când crezi că o să aibă loc procesul? întrebă La Mole. 

— Cel târziu mâine. Dar fiţi liniştiţi, înştiinţez eu pe cine 
trebuie. 

— Atunci, să ne îmbrăţişăm şi să ne luăm rămas bun de la 
aceste ziduri. 

Cei doi prieteni se aruncară unul în braţele celuilalt şi 
fiecare intră în camera lui; La Mole oftând, Coconnas 
fredonând. 

Până la şapte seara nu se petrecu nimic nou. Peste turnul 
cel mare al castelului Vincennes se aşternu o noapte 
întunecoasă şi ploioasă, tocmai bună pentru evadare. 
Curând lui Coconnas i se aduse cina. Mâncă ca de obicei, cu 
poftă, în timp ce se gândea cu plăcere că o să fie făcut 
leoarcă de ploaia care biciuia zidurile. Şi se pregătea 
tocmai să adoarmă, în murmurul înfundat şi monoton al 
vântului, când deodată i se păru că vin tul - pe care acum îl 
asculta cu o melancolie pe care n-o încercase niciodată 
înainte de a fi închis, suflă ciudat pe sub uşi şi că răbufneşte 
cu mai multă furie în sobă. Asta se întâmpla de câte ori se 
deschidea uşa din temniţele de sus şi mai ales cea din faţă. 
După zgomot, Coconnas ştia când trebuia temnicerul să 
vină la el, ţinând seama când ieşea din camera lui Le Mole. 

De astă dată însă, Coconnas rămase în zadar cu gâtul 
întins şi urechea la pândă. 

Timpul trecu şi nu veni nimeni. 

„Curios - făcu Coconnas - cineva a deschis camera lui La 
Mole, dar temnicerul n-a venit şi la mine. Să fi chemat oare 
La Mole? Să fie bolnav? Ce-o fi asta?” 

Pentru un prizonier, totul e bănuială şi nelinişte, după cum 
totul e bucurie şi nădejde. 

Se scurse o jumătate de ceas, apoi un ceas, pe urmă ua 
ceas şi jumătate. 


Coconnas era gata să adoarmă de ciudă, când zgomotul 
cheii răsucite în broască îl făcu să tresară. 

„Aha! Să fi sosit atât de repede ora plecării? Ne duce oare 
la capelă fără să fim condamnaţi? Pe toţi dracii! Ar fi o 
plăcere să fugim pe o asemenea noapte! E beznă ca-n iad! 
Măcar de n-ar fi şi caii noştri orbiţi!” 

Se pregătea tocmai să-l întrebe vesel pe temnicer, când 
băgă de seamă că acesta îi face un semn cu degetul să tacă, 
rostogolindu-şi ochii cu tâlc. 

Într-adevăr, înapoia temnicerului se auzea zgomot şi zări 
nişte umbre. 

— Hei, ce-i cu alaiul ăsta sinistru? Unde ne duc? întrebă el 
în şoaptă. 

Temnicerul nu răspunse decât printr-un oftat, care aducea 
mai curând a geamăt. 

— Pe toţi dracii! Nenorocită viaţă! murmură Coconnas. 
Mereu lucruri neobişnuite, niciodată pământ sigur sub 
picioare! Când te bălăceşti în apă până la gât, când pluteşti 
deasupra norilor! Cale de mijloc, niciodată!... Hai, spune- 
mi, unde mergem? 

— Domnule, urmaţi-i pe halebardieri - se auzi un glas 
hârâit şi Coconnas îşi dădu seama astfel că soldaţii erau 
însoţiţi de un aprod. 

— Şi domnul de La Mole unde-i? Ce i s-a întâmplat? 
întrebă piemontezul. 

— Urmaţi-i pe halebardieri - repetă acelaşi glas. 

Trebui să se supună. Coconnas ieşi şi dădu cu ochii de 
omul în robă neagră, cu glasul atât de neplăcut. Era un 
grefier mic de stat, cocoşat, care fără îndoială îşi alesese 
cariera judecătorească tocmai ca să nu se observe că avea 
şi picioarele strâmbe. 

Cobori încet' scara în spirală. La primul cat, soldaţii se 
opriră. 

— Am coborât mult, dar nu destul - murmură Coconnas. * 

Se deschise o uşă. Coconnas, care avea o privire de pisică 
sălbatică şi un miros de copoi, îi simţi pe judecători şi văzu 


în penumbră silueta unui bărbat, ale cărui braţe goale îl 
făcură să i se brobonească fruntea. Încercă totuşi să se 
arate vesel; lăsă capul pe stânga, după codul purtărilor de 
la curte, la modă în epoca aceea, şi cu mâna în sold, păşi în 
sala. 

Deodată se ridică o perdea şi Coconnas îi văzu într-adevăr 
pe judecători şi pe grefieri. 

La câţiva paşi de ei se afla La Mole, aşezat pe o bancă. 

Coconnas fu adus în faţa tribunalului. Când ajunse 
dinaintea judecătorilor, se opri, îl salută zâmbind pe La 
Mole dând din cap, apoi aşteptă. 

— Domnule, cum vă numiţi? întrebă preşedintele. 

— Marc-Annibal de Coconnas, conte de Montpantier, 
Chenausx şi altele. Bănuiesc insă că ne cunoaşteţi titlurile - 
zise gentilomul cu o graţie desăvârşită. 

— Unde v-aţi născut? 

— La Saint-Colomban, aproape de Suza. 

— Ce vârstă aveţi? 

— Douăzeci şi şapte de ani şi trei luni. 

— Bine - făcu preşedintele. 

— Asta s-ar zice că-i face plăcere - murmură Coconnas. 
— Acum, vă rog să-mi spuneţi ce plănuiţi să faceţi când |- 
aţi părăsit pe ducele d'Alencon? întrebă preşedintele, după 
o clipă de tăcere, pentru a-i da timp grefierului să scrie 

răspunsurile acuzatului. 

— Să mă întâlnesc cu domnul de La Mole, prietenul meu, 
ce se află aici şi care, atunci când l-am părăsit pe ducele 
d'Alencon, făcuse şi el acelaşi lucru, cu puţin timp mai 
înainte. 

— Ce făceaţi la vânătoare când aţi fost arestat? 

— Păi... vânam!... răspunse Coconnas. 

— Regele lua şi el parte la vânătoare şi tocmai atunci a 
simţit primele crize ale bolii de care suferă. 

— Eu nu eram pe lângă rege şi nu vă pot spune nimic. Nici 
măcar nu ştiam că suferă de ceva. 

Judecătorii se priviră, zâmbind neîncrezători. 


— Aha! Nu ştiaţi? făcu preşedintele. 

— Nu, domnule, şi regret. Deşi regele Franţei nu este 
regele meU. Am o deosebită simpatie pentru el. 

— Adevărat? 

— Pe cuvântul meu de onoare! N-aş putea spune acelei 
lucru şi despre fratele lui, ducele d'Alencon. Trebuie să vă 
mărturisesc... 

— Domnule, nu-i vorba de ducele d'Alenqon, ci de 
maiestatea sa. 

— Foarte bine, doar v-am spus că sunt preaumiia lui slugă 
- răspunse Coconnas, legănându-se cu adorabilă 
neobrăzare. 

— Domnule, dacă sunteţi într-adevăr sluga sa, după cum 
pretindeţi, vreţi să ne spuneţi ce ştiţi despre o anume 
statuetă vrăjită? 

— Aha, iar ne întoarcem la povestea cu statueta, după cât 
se pare! 

— Da, domnule, şi aveţi ceva împotrivă? 

— De fel; ba chiar mă bucuR. Întrebaţi! 

— De ce se află la domnul de La Mole această statuetă? 

— Statueta la domnul de La Mole? La Rene, vreţi să 
spuneţi! 

— Va să zică, recunoaşteţi că există? 

— Ei, sigur, dacă mi-o arătaţi! 

— Iat-o! O recunoaşteţi? 

— Foarte bine! 

— Grefier, scrie că acuzatul recunoaşte că a văzut statueta 
la domnul de La Mole. 

— Nu, nu, să nu confundați, vă rog: am văzut-o la Rene. 

— Fie, la RenE. În ce zi? 

— În ziua în care domnul de La Mole şi cu mine am fost 
acolo. 

— Mărturisiţi, deci, că aţi fost la Rene împreună cu domnul 
de La Mole? 

— Fără îndoială! Nici n-am ascuns asta vreodată! 


— Grefier, scrie că acuzatul a mărturisit că a fost la Rene 
ca să facă farmece. 

— Eh, asta-i bună! Mai domol, mai domol, domnule 
preşedinte! Potoliţi-vă entuziasmul, vă rog, n-am pomenit o 
iotă din ce-aţi spus. 

— Aşadar, tăgăduiţi că aţi fost la Rene ca să faceţi 
farmece? 

— Tăgăduiesc! Cu farmecele a fost o întâmplare. N-am pus 
nimic la cale dinainte. 

— Dar le-aţi făcut? 

— N-aş putea să neg că n-am făcut ceva care să aducă a 
farmece. 

— Grefier, scrie: acuzatul a mărturisit că la Rene a făcut 
farmece împotriva vieţii regelui. 

— Cum împotriva vieţii regelui?! E o minciună infamă! Nu 
s-a făcut niciodată vreun fârmec împotriva regelui! 

— Vedeţi, domnilor! exclamă La Mole. 

— 'Tăcere! făcu preşedintele. 

— Împotriva vieţii regelui! Aveţi şi dumneavoastră vreun 
amestec în asta? 

— Nu, nu, nici gând! spuse Coconnas. De altfel, statueta 
nu reprezintă un bărtat, ci o femeie! 

— Vedeţi, domnilor? Tot aşa am spus şi eu! interveni La 
Mole. 

— Domnule La Mole, veţi răspunde când veţi fi întrebat, 
dar nu întrerupeţi interogatoriul altora - zise preşedintele. 

— Aşadar, spuneţi că reprezintă o femeie? 

— Da, sigur! 

— Atunci de ce poartă coroană şi o mantie regală! 

— Ce dracu!! făcu Coconnas. E atât de simplu: pentru că 
e... 

La Mole se ridică şi puse un deget la gură. 

— Aii, da, era să mă ia gura pe dinainte, de parcă chestia 
asta îi priveşte pe dumnealor! îşi luă seama Coconnas. 

— Stăruiţi în a spune că statueta reprezintă o femeie? 

— Da, sigur că stărui. 


— Şi refuzaţi să mărturisiţi cine este această femeie? 

— O femeie din ţinutul meu, pe care o iubesc şi voiam să 
fiu iubit de ea... - spuse La Mole. 

— Domnul La Mole, nu dumneavoastră aţi fost întrebat! 
strigă preşedintele. Tăceţi odată, altminteri vi se va pune 
căluş în gură! 

— Căluş! exclamă Coconnas. Cum puteţi vorbi aşa, 
domnule în robă neagră! Să-i puneţi căluş prietenului 
meu?... Unui gentilom? Haida-de! 

— Să fie adus Ren€! porunci procurorul general Laguesle. 

— Da, da, să fie adus Rene! aprobă Coconnas. O să vedem 
noi cine are dreptate: noi doi sau dumneavoastră trei! 

Rene Întră, palid, îmbătrânit, adus de spate mai mult de 
povara crimei ce avea să săvârşească decât de cele pe rare 
le săvârşise până acum. Cei doi prieteni abia îl recunoscură. 

— Meştere Rene - zise judecătorul - îi recunoşti pe aceşti 
doi acuzaţi? 

— Da, domnule - răspunse Ren6, cu vădită emoție în glas. 

— Unde i-ai văzut? 

— În mai multe locuri şi mai ales la mine. 

— De câte ori au fost la dumneata? 

— O singură dată. 

Pe când Rene vorbea, Coconnas se lumina la faţă; La Mole, 
dimpotrivă, devenea tot mai grav, de parc-ar fi avut o 
presimţire. 

— În ce împrejurare au fost la dumneata? 

Rene păru că şovăie o clipă. 

— Ca să-mi comande o statuetă de ceară. 

— Stai puţin, stai puţin, meştere Rene! Faci o mică 
greşeală! zise Coconnas. 

— Tăcere! strigă preşedintele. 

Apoi, întorcându-se spre Rene: 

— Această statuetă - continuă el - înfăţişa un bărbat sau o 
femeie? 

— Un bărbat - răspunse Rene. 

Coconnas sări ca ars: 


— Un bărbat?! exclamă el. 

— Un bărbat! repetă Rene, dar cu un glas atât de slab, 
încât preşedintele abia îl auzi. 

— Şi pentru ce această statuetă de bărbat poartă o mantie 
pe umeri şi o coroană pe cap? 

— Pentru că statueta înfăţişa un rege. 

— Mincinos infam h strigă Coconnas, ieşindu-şi din minţi. 

— Taci, Coconnas, taci! îl întrerupse La Mole. Lasă-l să 
vorbească. Fiecare are dreptul să-şi piardă sufletul! 

— Pe toţi dracii! Dar nu să piardă trupurile altora! 

— Şi ce înseamnă acul de oţel pe care statueta îl are în 
inimă, împreună cu litera „M” pe un steguleţ? 

— Acul simbolizează o sabie sau un pumnal, iar litera 
înseamnă „Moarte”. 

Coconnas făcu o mişcare să se repeadă Ia Rene cr să-l 
strângă de gât, dar patru soldaţi îl reţinură. 

— Prea bine - spuse procurorul Laguesle. Tribunalul e 
lămurit. Deţinuţii să aştepte dincolo. 

— Cu neputinţă să ţi se aducă asemenea acuzaţii, fără să 
protestezi! strigă Coconnas. 

— Protestaţi, domnule! Nu vă împiedică nimeni. Soldaţi, 
aţi auzit? 

Soldaţii îi înşfăcară pe* cei doi acuzaţi, scoţându-i - pe La 
Mole pe o uşă, iar pe Coconnas pe alta. 

Procurorul făcu semn apoi omului pe care Coconnas îl 
Zărise în umbră. 

— Stai pe aproape, jupâne, în noaptea asta o să ai de 
lucru. 

— Cu cine să încep, domnule? întrebă călăul, ţinându-şi 
respectuos boneta în mână. 

— Cu acesta - zise preşedintele, arătându-l pe La Mole, 
care se mai zărea ca o umbră între cei doi soldaţi. 

Se apropie după aceea de Rene, care rămăsese în picioare 
şi tremura ca varga, aşteptând, la rândul său, să fie dus 
înapoi la Châtelet, unde fusese închis. 


— Bine, domnule - îi zise - fii pe pace! Regina şi regele vor 
afla că datorită dumitale s-a putut scoate la lumină 
adevărul. 

Această încurajare, în loc să-i dea putere lui Rene, îl vâri 
mai tare în sperieţi; nu răspunse decât printr-un oftat 
prelung. 

LVIII TORTURA SABOŢILOR Coconnas fu dus într-o altă 
temniţă şi uşa fu zăvorită în urma lui. Rămas singur şi 
nemaiavând consolarea luptei împotriva judecătorilor şi a 
mâniei împotriva lui Rene - piemontezul căzu pradă unor 
gânduri negre. 

S6 „Mi se pare - îşi zise el - că se încurcă iţele şi că a venit 
timpul să mergem puţin la capelă! Nu-mi plac condamnările 
la moarte... Şi mi se pare că tocmai aşa ceva se pune la cale 
Împotriva noastră... Mai ales, n-am încredere în 
condamnările la moarte care se pronunţă cu uşile închise 
într-o fortăreață ca asta şi în fata unor mutre atât de 
pocite... Zău aşa! Vor cu tot dinadinsul să ne taie capul!... 
Aşa că, precum am spus, a venit timpul să ne ducem la 
capelă...” 

Aceste cuvinte, rostite în şoaptă, fură urmate de o tăcere 
adâncă, sfâşiată curând de un țipăt surd, înăbuşit, lugubru, 
care n-avea nimic omenesc. Strigătul străbătu zidurile 
groase şi făcu să vibR. Eze gratiile temniţei. 

Coconnas fu cuprins de un iior, deşi era un om atât de 
viteaz, încât curajul lui aducea cu instinctul unei fiare. 

Rămase țintuit locului, îndoindu-se că strigătul acela ar 
putea să fie al unei fiinţe omeneşti; mai curând crezu că-i 
geamătul vântului prin arbori, sau unul din acele mii de 
zgomote ale nopţii care răzbat din cele două lumi 
necunoscute între care se învârteşte astrul nostru. Auzi 
atunci o nouă tânguire, mai dureroasă, mai sfredelitoare, 
mai ascuţită decât prima. De astă dată, nu numai că-şi dădu 
seama că-i un glas omenesc din care răzbătea durerea, dar 
recunoscu glasul lui La Mole. 


Când îl auzi, piemontezul uită că era ferecat de două porţi, 
de trei rânduri de gratii şi de un zid gros de 12 picioare; se 
năpusti ca un zănatic, de parc-ar fi vrut să-l dărâme şi să 
zboare în ajutorul victimei. Se trezi ţipând din răsputeri: 

— Hei, pe cine ucideţi? 

Se izbi însă de zidul la care nici nu se gândise şi din 
pricina loviturii căzu grămadă pe o bancă de piatră. 

Se făcu tăcere. * 

— L-au ucis! murmură el. E îngrozitor! Şi aici nici nu te 
poţi apăra... n-ai arme... n-ai nimic! 

Pipăi cu mâinile în jurul lui. 

— Alia! Veriga asta de fier... am s-o smulg... şi vai de cine 
s-o apropia... 

Se ridică, apucă veriga şi o smuci cu putere; cu siguranţă 
că ar fi putut-o smulge din loc, dac-ar mai fi tras de două 
ori. 

Dar în aceeaşi clipa uşa se deschise şi două torţe luminară 
temniţa. 

— Domnule, veniţi! Veniţi, domnule! Judecătorii vă 
aşteaptă! îl îndemnă acelaşi glas din gât ce i se păruse atât 
de respingător. lar acum, când îl auzi din nou aici, cu trei 
caturi mai jos, nu i se păru că avea mai mult farmec. 

— Bine - zise Coconnas, lăsând veriga. Trebuie să aud 
sentinţa, nu-i aşa? 

— Da, domnule! 

— În sfârşit, respiră î Să mergem! 

Il urmă pe grefier, care mergea înaintea lui cu pasul 
măsurat, ţinând în mină bastonaşul negru. 

Deşi când îl văzuse pe grefier Coconnas fusese mulţumit, 
acum, mergând cu ei, arunca priviri îngrijorate în dreapta 
şi în stingă, înainte şi înapoi. 

— Oii! Oh! murmură el. Nu-l văd pe demnul meu temnicer! 
Mărturisesc că prezenţa lui îmi lipseşte... 

Ajunseră curând în sala unde se ţinuse judecata. 

Nu mai era acolo acum decât un bărbat care stătea în 
picioare. Coconnas îl recunoscu pe dată. Era procurorul 


general, care intervenise de mai multe ori în cursul 
interogatoriului cu o rea voinţă vădită. 

Într-adevăr, atât prin scris cit şi prin viu grai, Caterina îi 
încredinţase procesul. 

O perdea ridicată lăsă să se vadă fundul încăperii ce se 
pierdea în beznă. Aspectul sălii - acolo unde răzbătea 
lumina - era atât de îngrozitor, încât lui Coconnas i se tăiară 
picioarele şi exclamă înfiorat: 

— Doamne Dumnezeule! 

Şi de bună seamă, nu fără motiv îi scăpase acest strigăt de 
spaimă. 

Spectacolul era lugubru. Sala, ascunsă în timpul 
interogatoriului cu ajutorul perdelei, îi apăru acum, când se 
ridicase perdeaua, ca o anticameră a infernului. 

În primul plan se vedea un scaun de tortură, făcut din 
lemn şi prevăzut cu frânghii, scripeţi şi alte aparate pentru 
cazne. Ceva mai departe, văpaia unui foc arunca lumini 
ruginii peste toate obiectele din jur, întunecând şi mai mult 
siluetele celor ce se aflau între Coconnas şi flăcări. Un 
bărbat nemişcat ca o statuie, ce ţinea în mână o funie, 
stătea în picioare, rezemat de una din coloanele pe care se 
sprijinea bolta. 

S-ar ti zis că-i din aceeaşi piatră ca şi coloana cu care 
făcea una. Pe ziduri, deasupra băncilor de gresie - între 
verigi de fier - atârnau lanţuri şi sclipeau cuțite. 

— Oh! murmură Coconnas. Sala de tortură e gata 
pregătită şi parcă nu aşteaptă decât victima. Ce-o fi 
însemnând asta? 

— În genunchi, Marc-Annibal de Coconnas, în genunchi, ca 
să asculţi sentinţa ce s-a dat împotriva ta! rosti un glas ce-l 
făcu pe gentilom să ridice capul. 

Era una din acele invitaţii împotriva căreia instinctiv 
Annibal reacţionase întotdeauna pe loc, cu toată fiinţa sa. 

Dar tocmai când se pregătea să se împotrivească, doi 
vlăjgani îl apăsară cu mâinile pe umeri atât de neaşteptat şi 
de tare, încât căzu în genunchi, pe lespezi. 


Glasul continuă: 

— Sentința Curţii, ce a judecat în turnul de la Vincennes, 
pronunţată împotriva lui Marc-Annibal de Coconnas, acuzat 
şi dovedit de a fi comis crima de lezmaiestate; de a fi 
încercat să-l otrăvească şi de a fi făcut farmece şi vrăjitorii 
împotriva persoanei regelui; crima de a fi uneltit împotriva 
siguranţei statului şi de asemenea de a fi antrenat, prin 
îndemnuri subversive, pe un prinţ de sânge la rebeliune...” 

La fiecare afirmaţie, Coconnas ridicase capul bătând 
cadenţa, aşa cum fac şcolarii nesupuşi. 

Judecătorul continuă: 

— "Ţinând seama de aceste capete de acuzare, numitul 
Marc-Annibal de Coconnas va fi dus din temniţă în piaţa 
Saint-Jean-en-Greve, spre a fi decapitat. Bunurile sale vor fi 
confiscate, copacii din pădurile sale vor fi tăiaţi până la 
înălţimea de şase picioare, castelele lui vor fi dărâmate, iar 
pe locul lor se va înălța un stâlp cu o placă de aramă în care 
se va arăta crima săvârşită şi pedeapsa primită...” 

— Cred că o să-mi taie şi capul, sunt convins - zise 
Coconnas - pentru că ăsta e în Franţa şi şi-a cam făcut de... 
cap. Cât despre castelele şi pădurile mele cu arbori falnici, 
desfid toate ferăstraiele şi sapele din regatul preacreştin al 
Franţei să poată intra în ele. 

— Tăcere! făcu judecătorul. 

Şi continuă: 

— De asemenea, va mai fi aplicat anumitului Coconnas... 
/4. 

— Cum - îl întrerupse Coconnas - o să mi se mai facă ceva 
după decapitare? haida-de, asta mi se pare ceva prea 
sever! 

— Nu, domnule, înainte - spuse judecătorul. 

Şi reluă: 

— „îi va fi aplicată numitului Coconnas, înainte de 
executarea sentinţei, tortura specială a penei... /4 

Coconnas sări, fulgerându-l pe judecător cu o privire 
scânteietoare. 


— Pentru ce? strigă el, negăsind alte cuvinte decât această 
naivă întrebare ca să-şi exprime torentul de gânduri ce-i 
năvăliseră în minte. 

Într-adevăr, această tortură îi răsturna lui Coconnas toate 
nădejdile; n-ar mai fi fost dus la capelă decât după tortură, 
iar în cursul acestei torturi mulţi îşi pierdeau viaţa; mureau 
îndeosebi cei care erau mai curajoşi şi mai tari, care 
socoteau că e o laşitate să mărturisească; şi dacă nu 
mărturiseau, tortura continua, mai muit, era înteţită. 

Judecătorul nu găsi cu cale să-i dea explicaţii; urmarea 
sentinţei răspundea în locul lui. 

Continuă: 

—... pentru a-l sili să-şi dezvăluie complicii, comploturile şi 
uneltirile în toate amănuntele”. 

— Pe toţi dracii! strigă Coconnas. Uite ce numesc eu o 
mârşăvie! O mişelie! Uite ce numesc eu mai mult decât o 
mârşăvie! 

Obişnuit cu mânia victimelor - mânie pe care suferinţa o 
potolea, schimbând-o în lacrimi - judecătorul, nepăsător, nu 
făcu decât un gest. 

Coconnas - înhăţat de picioare şi de umeri - fu răsturnat, 
culcat şi legat pe patul de tortură. Nici n-avu timp să bage 
de seamă cine îl brutaliza astfel. 

— Ticăloşilor! urlă el, zgâlţâind într-un acces de furie atât 
de tare patul şi podiumul pe care era lungit, incit până şi 
călăii şovăiră. Ticăloşilor! Chinuiţi-mă, frângeţi-mi oasele, 
faceţi-mă fărâme, n-o să aflaţi nimic, v-o jur! Ali, credeţi că 
nişte bucăţi de lemn şi de fier or să facă să vorbească pe un 
gentilom ca mine? Haida-de! Hai, hai, puţin îmi pasă de voi! 

— Grefier, pregăteşte-te să scrii - zise judecătorul. 

— Da, da! Pregăteşte-te! urlă Coconnas. Şi dacă ai să scrii 
tot ce-o să vă spun eu tuturor... călăi nemernici, o să aveţi 
de lucru î Scrie! Scrie! 

— Vreţi să faceţi mărturisiri? întrebă judecătorul la fel de 
calm ca şi mai înainte. 

— Nimic, nici un cuvânt! Du-te dracului! 


— Gândiţi-vă mai bine, domnule, cât timp se pregătesc 
uneltele. Hai, jupâne, încalţă-i domnului saboţii! 

Auzind acestea, cel ce stătuse până atunci în picioare, 
nemişcat, rezemat de stâlp, cu funia în mină, se apropie 
încet de Coconnas, care se întoarse spre el să-i scoată 
limba. 

Era meşterul Caboche, călăul tribunalului din Paris. 

O dureroasă uimire se întipări pe faţa lui Coconnas, care, 
în loc să strige şi să se agite, rămase nemişcat, neputând să- 
şi ia privirile de pe chipul acestui prieten uitat, care 
reapărea într-un asemenea moment. 

Fără ca un singur muşchi de pe figură să i se clintească, 
fără să se trădeze cu ceva că-l cunoscuse în altă parte pe 
Coconnas decât aci, pe patul de tortură, Caboche îi vâri 
între picioare două scânduri, puse alte două în afară şi le 
legă pe toate cu funia ce o avea în mină. 

Această unealtă de tortură se numea „saboţii”. 

În cazul unei pedepse obişnuite, se vârau şase pene între 
cele două scânduri dintre picioare, care, depărtând 
scândurile, striveau carnea. 

Dacă se porunţa o pedeapsă mai gravă, se vârau zece 
pene, care nu numai că striveau carnea, dar sfărâmau şi 
oasele. * 

Odată pregătirile terminate, jupân Caboche vâri vârful 
unei pene între cele două scânduri, pe urmă, cu ciocanul 
său de lemn într-o mână, stând doar într-un genunchi - se 
uită la judecător. 

— Vreţi să vorbiţi? întrebă acesta. 

— Nu! răspunse hotărât Coconnas, deşi simţea cum 
sudoarea i se prelinge pe frunte, iar părul i se făcuse 
măciucă. 

— Atunci, hai, dă-i drumul: prima pană! 

Caboche ridică braţul înarmat cu ciocanul cel greu de 
lemn şi lovi puternic pana, care trosni înăbuşit. 

Aparatul de tortură tremură. 


Coconnas nu scoase însă nici un strigăt după această 
primă pană - care de obicei îi făcea să geamă chiar şi pe cei 
mai puternici. 

Mai mult: pe chip i se putea citi o nespusă uimire. 

Se uita uluit la Caboche, care, cu braţul ridicat - puţin 
întors spre judecător - se pregătea să lovească mai tare. 

— Ce planuri aveaţi, când v-aţi ascuns în pădure? întrebă 
judecătorul. 

— Să stăm la umbră! răspunse Coconnas. 

— Hai! încă una - porunci judecătorul. 

Caboche dădu a doua lovitură, care răsună ca şi prima, 
Dar ca mai înainte, Coconnas nici nu clipi şi-l privi pe călău 
cu aceeaşi expresie. 

Judecătorul încruntă sprâncenelc. 

— Halal creştin, nu glumă! murmură el. Pana a intrat până 
la capăt, jupâne? 

Caboche se aplecă, prefăcându-se că se uită cu luare- 
aminte, dar apleeându-se, îi şopti lui Coconnas: 

— Da' strigă odată, nenorocitule! 

Pe urmă, ridieându-se, continuă: 

— Până la capăt, domnule! 

— Trage-i a doua pană! porunci rece judecătorul. 

Cele patru cuvinte ale lui Caboche îi lămuriră totul lui 
Coconnas. Călăul de ispravă îi făcuse prietenului său cel 
mai mare bine pe care îl putea face un călău unui gentilom. 

LI] cruța nu numai de durere?: îl cruța de ruşinea 
mărturisitor, înfigându-i între picioare - în loc de pene de 
stejar - piele elastică, care avea numai floarea de lemn. 

Astfel îi lăsa toată vigoarea, ca să poată îndura suferinţa 
eşafodului. 

„Aha! Preabunule Caboche - îşi zise Coconnas - fii pe 
pace! Pentru că-mi ceri, am să urlu cât mă ţin plămânii şi 
dacă n-ai să fii mulţumit, să nu-mi spui mie pe nume!” 

Intre timp, Caboche introduse intre scânduri vârful altei 
pene, mai groase decât prima. 

— Hai trage! spuse judecătorul. 


La aceste cuvinte, Caboche lovi atât de puternic, de parc- 
ar fi vrut să dărâme dintr-o lovitură turnul cel mare al 
castelului Vincennes. 

— Ah! Aoleu! Vai! urlă Coconnas, pe tonurile cele mai 
variate. Mii de tunete! îmi zdrobiţi oasele! Băgaţi de seamă! 

— Aha! A doua pană se face mai simțită! spuse judecătorul 
zâmbind. Nu mă miră. 

Coconnas răsufla ca foalele unui fierar. 

— Aşadar, ce făceaţi în pădure? repetă judecătorul. 

— La naiba! V-am mai spus, luam aer! 

— Hai, trage! spuse judecătorul. 

— Mărturiseşte-i! îi şopti Caboche la ureche. 

— Ce? 

— Ce vrei, dar mărturiseşte ceva!... 

Şi îi dădu încă o lovitură, la fel de zdravănă. 

Coconnas răcni atât de tare, încât se sufocă. 

— Vai de mine! Ce doriţi să ştiţi, domnule? Din ordinul cui 
mă aflam în pădure? 

— Da, domnule! 

— Din ordinului domnului d'Alencon. 

— Scrieţi! porunci judecătorul. 

— Dacă am săvârşit vreo crimă întinzând o cursă regelui 
Navarei - continuă Coconnas - n-am fost decât un 
instrument şi ascultam de stăpânul meu. 

Grefierul începu să scrie. 

„Aha! M-ai denunţat, gălbejitule! Aşteaptă, îţi arăt eu ţie! u 
îşi zise victima. 

Coconnas povesti vizita lui Francisc la regele Navarei, 
întrevederile dintre de Mouy şi domnul d'Alencon, istoria cu 
mantia roşie şi toate „acestea printre urlete, căci 
judecătorul îl silea pe călău să mai dea câte o lovitură de 
ciocan. 

În sfârşit, dădu o mulţime de amănunte precise, 
verosimile, îngrozitoare, de netăgăduit, împotriva domnului 
duce d'Alengcon, şi se prefăcu de minune că le mărturiseşte 
doar din pricina durerilor; se strâmbă. Răcni, se văicări atât 


de firesc - pe tonuri atât de diferite - încât chiar 
judecătorul se înspăimântă până la urmă că trebuie să ia 
nota de atâtea amănunte compromiţătoare pentru un 
vlăstar regesc al Franţei. 

„Straşnic! îşi zise Caboche. Iată un gentilom căruia nu 
trebuie să-i spun un lucru de două ori şi care ştie să-i dea 
grefierului ce merită să aibă. Doamne Dumnezule! Ce-ar fi 
fost dacă în loc de piele, penele erau de lemn!” 

Aşa, Coconnas fu iertat de ultima pană; totuşi, în afara 
acesteia „îndurase” pe celelalte nouă, ceea ce ar fi fost 
destul să-i facă picioarele cjiisăliţă. 

Pentru destăinuirile făcute, judecătorul ţinu să-i arate lui 
Coconnas că se poartă cu blândeţe şi se retrase. 

„Victima” rămase singură cu Caboche. 

— Ei bine, cum vă simţiţi, domnule? întrebă acesta. 

— Prietene, curajosul şi scumpul meu Caboche! zise 
Coconnas. Fii sigur că am să-ţi fiu recunoscător toată viaţa 
pentru ce-ai făcut pentru mine! 

— La dracu, domnule, aveţi dreptate; căci dacă s-ar şti ce- 
am făcut pentru dumneavoastră, v-aş lua locul pe masa pe 
care staţi acum şi fiţi sigur că n-aş fi cruțat de loC. Aşa cum 
v-am cruțat eu... 

— Dar cum ţi-a venit ideea asta minunată să... 

— Uite cum a fost - zise Caboche înfăşurând picioarele lui 
Coconnas în nişte cârpe însângerate - am ştiut că aţi fost 
arestat. Am ştiut că o să vi se facă proces. Am ştiut că 
regina Caterina vrea să vă ucidă. Am ghicit că veţi fi 
torturat şi, prin urmare, am luat măsurile de cuviinţă. 

— Chiar ştiind la ce primejdie te expui? 

— Domnule - zise Caboche - aţi fost singurul gentilom 
care mi-a strâns mâna şi am şi eu ţinere de minte şi inimă, 
oricât de călău aş fi... şi poate tocmai din pricina asta... De 
altfel, veţi vedea mâine cum o să-mi fac treaba. 

— Mâine? făcu Coconnas. 

— Fără îndoială, mâine. 

— Ce treabă? 


Caboche îl privi uluit pe Coconnas. 

— Cum, ce treabă? Doar n-aţi uitat sentinţa?! 

— Aşa, dA. Da, ai dreptate, sentinţa, am uitat-o! îl aprobă 
Coconnas. 

Adevărul era că nu o uitase de loC. Dar nu se mai gânrdea 
la ea. 

Se gândea doar la capelă, la stiletul ascuns sub faţa de 
masă a altarului, la Henriette şi regină, la uşiţa paraclisului, 
la cei doi cai ce aşteptau la marginea pădurii. Se gândea la 
libertate, la goana nebună a cailor ce urmau să-i ducă la 
adăpost, dincolo de frontierele Franţei. 

— Acum - îl sfătui Caboche - trebuie să tre ceţi cu 
îndemânare de pe masă pe targă. Nu uitaţi că pentru toată 
lumea, chiar şi pentru subalternii mei, aveţi picioarele 
zdrobite şi la fiecare mişcare trebuie să urlaţi. 

— Aoleu! urlă Coconnas pe dată, când văzu că alţi doi călăi 
se apropie de el cu targa. 

— Hai, hai, puţin curaj - zise Caboche - dacă strigaţi, 
acum, ce-o să faceţi mai târziu? 

— Scumpul meu Caboche, nu le lăsa pe nepreţuitele tale 
ajutoare să mă atingă! Te implor! Poate n-au o mină aşa de 
uşoară caata! 

— Puneţi targa lângă masă - porunci jupân Caboche. 

Cele două ajutoare îi dădură ascultare. Jupân Caboche îl 
luă pe Coconnas în braţe, ca pe un copil, şi-l aşeză pe targă; 
dar, deşi îl pusese cu cea mai mare grijă, Coconnas răcni 
cât îl ţinu gura. 

Atunci apăru temnicerul cu o lanternă. 

— Hai la capelă! spuse el. 

Cei care purtau targa lui Coconnas porniră, după ce 
acesta, pe furiş, îi strânse pentru a doua oară mâna lui 
Caboche. 

Datorită primei strângeri de mână, treburile îi merseaeră 
prea bine piemontezului, ca să mai facă nazuri. 

LIX CAPELA Lugubrul cortegiu străbătu într-o linişte 
adâncă cele două poduri mobile ale donjonului şi curtea cea 


mare a castelului, care ducea la capelă. Pe vitraliile 
acesteia, o lumină slabă colora figurile palide ale apostolilor 
înveşmântaţi în roşu. 

Coconnas respiră cu nesaţ aerul nopţii, deşi era rece şi 
jilav. Privea în beznă şi se gândea cu bucurie că aceste 
împrejurări favorizau fuga lui şi a prietenului lui. 

[i trebui însă toată voinţa, băgarea de seamă şi stăpânirea 
de sine ca să nu sară de pe targă când, după ce ajunseră în 
capelă, la trei paşi de altar, zări pe podea zăcând grămadă 
un om înfăşurat într-o mare mantie albă. 

Era La Mole. 

Cei doi soldaţi care însoţiseră targa rămăseseră afară. 

— Pentru că ni se face această supremă graţie de a fi încă 
o dată împreună, duceţi-mă lângă prietenul meu - spuse 
Coconnas cu voce stinsă. 

Cei care purtau targa nu primiseră vreo altă poruncă, aşa 
că îi împliniră dorinţa lui Coconnas. 

La Mole, posomorit şi palid, îşi sprijinise capul de zid: 
părul lui negru, scăldat de sudoare, accentua şi mai mult 
paloarea de ivoriu a chipului şi părea şi acum ţeapăn din 
pricină că se zbăriise de spaimă. 

La un semn al temnicerului, cei doi valeţi care purtau 
targa se depărtară ca să caute un preot, la cererea lui 
Coconnas. 

Acesta era semnalul stabilit. 

Coconnas se uită neliniştit cum pleacă; dar nu era singurul 
care avea privirea arzătoare aţintita asupra lor. Abia 
dispăruseră, că două femei se năpustiră de după altar; 
freamătul lor de bucurie, vestindu-le prezenţa, rupse 
tăcerea, ca un suflu dinaintea furtunii. 

Margareta se îndreptă spre La Mole şi-l prinse în braţe. 

La Mole scoase un strigăt îngrozitor, unul din acele ţipete 
pe care Coconnas îl auzise din temniţă şi-l făcuse aproape 
să înnebunească. 

— Dumnezeule, ce ai, La Mole? întrebă Margareta, dându- 
se înapoi de spaimă. 


La Mole gemu adânc şi duse mâinile la ochi, de parcă n-ar 
fi vrut s-o vadă pe Margareta. 

Pe regina Navarei o înspăimântă mai nrclt gestul acesta şi 
tăcerea care urmă, decât strigătul de durere scos de La 
Mole. 

— Vai! Ce s-a întâmplat? Eşti plin de sânge! exclamă ea. 

Coconnas se repezise la altar, luase stiletul şi o îmbrăţişa 
pe Henriette, dar se întoarse pe dată. 

— Ridică-te, te implor, ridică-te! spuse Margareta. Ridică- 
te te rog, acum e momentul! 

Un zâmbet îngrozitor de trist înflori pe buzele palide ale 
lui La Mole, ce părea că nu-şi mai îngăduie să zâmbească. 

— Scumpa mea regină! zise tânărul. N-aţi ţinut seama de 
Caterina şi, prin urmare, aţi uitat că poate să mai 
săvârşească o crimă. Am fost supus la torturi, oasele îmi 
sunt sfărâmate, tot trupul mi-e o rană şi fiecare mişcare pe 
care o fac acum pentru a vă săruta pe frunte îmi 
pricinuieşte dureri mai mari decât chinurile morţii. 

Într-adevăr, La Mole, cu nespuse eforturi şi galben ca 
ceara, îşi apăsa buzele pe fruntea reginei. 

— Tortura?! exclamă Coconnas. Dar şi eu am fost supus 
caznei! Dar ce, călăul nu s-a purtat cu tine cum a făcut-o cu 
mine? 

Şi Coconnas povesti ce se întâmplase. 

— Aşa-i! Totul se limpezeşte! Tu i-ai dat mâna în ziua când 
l-am vizitat; eu am uitat că toţi oameni sunt fraţi şi l-am 
disprețuit. Dumnezeu mă pedepseşte pentru îngâmfarea 
mea! Şi-i mulţumesc pentru asta! 

La Mole îşi împreună mâinile. 

Coconnas şi cele două femei schimbară priviri de o 
nespusă spaimă. 

— Hai, hai, nu mai pierdeţi vremea, scumpe domnule 
Coconnas - grăi temnicerul, care se dusese până la uşă să 
tragă cu urechea. Daţi-mi lovitura de pumnal, ca un 
adevărat gentilom, până nu se întorc ăilalţi. 


Margareta îngenunchease lângă La Mole şi era asemenea 
acelor figuri de marmură ce se apleacă peste morminte, 
alături de statuia ţelui îngropat. 

— Hai, prietene, curaj - îl îndemnă Coconnas. Sunt 
puternic, te duc în spate, te aşez pe cal, te iau chiar pe al 
meu dacă nu poţi să te ţii în şa; dar să plecăm, să plecăm! 
Auzi ce ne spune omul ăsta de ispravă; e vorba de viaţă! 

La Mole făcu un efort supraomenesc, un efort sublim. 

— E drept, e vorba de viaţa ta! murmură el. 

Încercă din nou să se ridice. 

I Annibal îl luă de subsuori şi-l ridică. În acest timp, La 
Mole nu scoase decât un fel de muget înăbuşit; dar când 
Coconnas îl lăsă spre a se duce la temnicer şi nu mai fu 
sprijinit decât de braţele celor două femei, picioarele îl 
lăsară şi se prăbuşi, cu toate sforţările Margaretei, care 
izbucnise în plâns; strigătul sfârşietor pe care-l scoase fără 
să vrea răsună în capelă cu ecouri lugubre ce stăruiră mult 
timp sub bolți. 

— Vezi - spuse La Mole cu deznădejde - vezi, scumpa mea 
regină? Lăsaţi-mă. Plecaţi, „după ce o să ne luăm rămas 
bun pentru ultima oară. N-am spus nimic, Margareta, 
secretul tău l-am învăluit în iubirea mea şi va muri o dată cu 
mine... Adio, regina mea, adio... 

Margareta, ea însăşi aproape fără viaţă, îmbrăţişa acest 
chip încântător şi-l sărută aproape cu venerație. 

— Annibal - zise la Mole - tu, care ai fost cruțat de dureri, 
tu, care mai eşti tânăr şi poţi să trăieşti, fugi, fugi, prietene! 
Dă-mi această mulţumire supremă de a te şti în libertate! 

F - Vremea trece, hai, grăbiţi-vă! strigă temnicerul. 

Henriette încercă să-l tragă încet după ea pe Annibal, în 
timp ce în faţa lui La Mole stătea Margareta în genunchi, cu 
părul răvăşit şi cu ochii scăldaţi în lacrimi, asemenea unei 
Magdalene. 

— Fugi, Annibal! stărui La Mole. Fugi, nu da prilej 
duşmanilor noştri să se bucure asistând la moartea a doi 
nevinovaţi! 


Coconnas o respinse cu blândeţe pe Henriette, care căuta 
să-l tragă spre uşă şi spuse cu un gest grav, aproape 
maiestuos: 

— Doamnă, mai întâi daţi acestui om cei cinci sute de scuzi 
pe care i-am făgăduit 

— lată-i, zise Henriette. 

Apoi Coconnas se întoarse spre La Mole şi clătină trist din 
cap: 

— Cât despre tine, bunul meu La Mole, mă insulţi 
gândindu-te măcar o clipă că aş putea să te părăsesc. N-am 
jurat oare să trăiesc şi să mor o dată cu tine? Dar suferi atât 
de mult, sărmanul meu prieten, că te iert! 

Şi se culcă hotărât din nou lângă prietenul lui, îşi plecă 
spre el capul şi îi atinse uşor fruntea cu buzele. 

După aceea, Annibal, aşa cum ar face o mamă cu un copil, 
luă încet, cu băgare de seamă, capul prietenului său, care, 
alunecând de-a lungul zidului, se odihni pe pieptul său. 

Margareta cu chipul întunecat, ridică stiletul pe care-l 
aruncase Coconnas. 

— Sumpa mea regină - murmură La Mole, care-i 
înţelesese gândul şi întinsese braţele spre ea - scumpa mea 
regină, nu uita că mor pentru ca să sting orice bănuială a 
iubirii noastre. 

— Atunci ce pot să fac pentru tine - exclamă Margareta, 
deznădăjduită - dacă nici măcar nu pot să mor cu tine? 

— Poţi să-mi ajuţi ca moartea să-mi fie uşoară şi să se 
apropie de mine cu chip surăâzător - şopti La Mole. 

Margareta se apropie de el, împreunându-şi mâinile, ca şi 
cum l-ar fi rugat să vorbească. 

— Margareta, îţi aminteşti seara când, în schimbul vieţii 
mele pe care ţi-o ofeream atunci şi ţi-o dăruiesc astăzi, mi-ai 
făcut o făgăduială sfântă? 

Margareta tresări. 

— Da, îţi aminteşti, pentru că te-ai înfiorat - reluă Le* 
Mole. 


— Da, da, îmi amintesc - zise Margareta - şi pe sufletul 
meu, o să-mi ţin această făgăduială! 

Margareta întinse o mână spre altar, ca şi cum ar fi vrut să 
ia pe Dumnezeu încă o dată ca martor al jurământului ei. 

Chipul lui La Mole se lumină, de parcă bolta capelei s-ar fi 
deschis şi o rază cerească ar fi coborât asupra lui. 

— Vin, vin! strigă temnicerul. 

Margareta scoase un strigăt şi se năpusti spre La Mole, 
dar teama să nu-i mărească durerile o făcu să se oprească 
tremurând în faţa lui. 

Henriette îşi puse buzele pe fruntea lui Coconnas, şi-i 
spuse: 

— 'Te înţeleg, dragul meu Annibal, şi sunt mândră de tine. 
Ştiu că mori ca un erou, dar pentru eroismul tău te iubesc. 
Înaintea lui Dumnezeu te voi iubi totdeauna mai presus de 
orice şi ceea ce Margareta a, jurat să facă pentru La Mole, 
fără să ştiu despre ce-i vorba, jur să fac la fel pentru tine! 

Spuse aceste cuvinte şi-i întinse mâna Margaretei. 

— Îmi place cum ai vorbit! Mulţumesc - zise Coconnas. 

— Înainte de a mă părăsi, regină, o ultimă graţie: dă-mi o 
amintire pe care s-o pot săruta când o să urc pe eşafod. 

— Da, da, ţine! făcu Margareta. 

Îşi scoase de la gât un mic medalion de aur, cu un lănţişor 
din acelaşi metal. 

— "Ţine! Uite o amintire sfântă pe care o port din copilărie. 
Chiar mama mi-a pus-o la gât când eram fetiţă şi mă mai 
iubea! Era a unchiului meu, papa Clement, şi am purtat-o 
întotdeauna cu mine! Ţine, ia-o 1 

La Mole o luă şi o sărută pătimaş. 

— Se deschide uşa! spuse temnicerul. Fugiţi, doamnelor, 
fugiţi! 

Cele două femei se năpustiră după altar şi dispărură. 

În aceeaşi clipă preotul intră. 

LX PIAŢA SAINT-JEAN-EN-GRCVE Bătuseră ceasurile 
şapte cfimineaţa. Mulțimea aştepta, zgomotoasă, în pieţe, 
pe străzi şi pe cheiuri. 


La zece, furgonul vopsit în roşu - acelaşi în care după duel 
fuseseră aduşi leşinaţi la Luvru - plecase de la Vincennes şi 
traversa încet strada Saint-Antoine; la trecerea lui, 
spectatorii, atât de înghesuiți că se călcau în picioare., 
păreau nişte statui cu ochii ficşi şi cu gura încremeniţi 
Regina-mamă oferea în această zi întregii populaţii a 
Parisului o privelişte sfâşietoare. 

Furgonul despre care am pomenit străbătu mai departe 
straxile, purtând culcaţi pe o mână de paie *zoi tineri cu 
capetele descoperite, îmbrăcaţi în negru din cap până în 
picioare şi sprijinindu-se unul de celălalt. 

Coconnas îl ţinea pe genunchi pe La Mole, al cărui cap 
atârna peste stinghiile cotigii; se uita ba ici, ba colo, cu 
privirea rătăcită. 

Iar mulţimea curioasă să vadă până în fundul furgonului, 
se înghesuia, se ridica pe vârfuri, se suia pe bolovani, se 
agăța de colţurile zidurilor şi părea mulţumită când izbutea 
să vadă în întregime cele două trupuri care, după ce 
pătimiseră atât de mult, erau acum hărăzite morţii. 

Se zvonise că La Mole murea fără să fi mărturisit nimic din 
ceea ce era învinuit; în timp ce, dimpotrivă, Coconnas - se 
spunea ca ceva sigur - nu putuse să îndure chinurile şi 
destăinuise totul. 

Aşa că din toate părţile se auzeau strigăte: 

— Uite-l! Uite-l pe roşcovan! Ela vorbit! Ela mărturisit 
totul! E un laş, care-i vinovat de moartea celuilalt. lar 
celălalt, dimpotrivă, e un viteaz şi n-a spus nimic. 

Cei doi tineri auzeau bine, unul laudele, celălalt insultele, 
care însoțeau marşul lor funebru spre eşafod; şi în timp ce 
La Mole strângea mâinile prietenului său, un dispreţ sublim 
lumina chipul piemontezului care, din înălţimea furgonului 
răpănos, privea mulţimea prostită, de parcă s-ar fi aflat într- 
un car triumfal. 

Nenorocirea îşi împlinise opera divină: înnobilase figura 
lui Coconnas, aşa cum moartea trebuia să-i înalțe sufletul. 


— Mai avem mult? întrebă La Mole. Nu mai pot, prietene! 
Simt că în curând o să leşin... 

— Curaj, curaj, La Mole! Acum o tu trecem pe strada 
Tizon, apoi pe îtrada Cloche-Percee. Uite, uită-te puţin!... 

— Ridică-mă! Ridică-mă! Să mai văd o dată aceasta casă 
binecuvântată. 

Coconnas întinse mâna şi atinse umărul călăului, care 
şedea în faţă şi mâna calul. 

— Jupâne - îi zise - fii bun te rog şi opreşte-te o clipă în 
dreptul străzii Tizon. 

Caboche încuviinţă din cap şi când ajunse în dreptul străzii 
Tizon, opri. 

La Mole se ridică anevoie, sprijinit de Coconnas; cu 
privirea împăienjenită de lacrimi, se uita la căsuţa liniştită, 
tăcută şi ferecată ca un mormânt, oftă adânc şi murmură; 

— Adio, adio, tinereţe, iubire, viaţă! 

Capul îi căzu pe piept. 

— Curaj! Poate o să le găsim pe toate acolo sus 1 şopti 
Coconnas. 

_ Crezi? făcu La Mole. 

— Cred, pentru că mi-a spus preotul şi, mai ales, pentru că 
nădăjduiesc. Dar nu trebuie să leşini, prietene, ticăloşii or 
să râdă de noi! 

Caboche auzi aceste cuvinte şi cu o mână dădu bici calului, 
în timp ce cu cealaltă îi întinse lui Coconnas - fără să-l vadă 
nimeni - un mic burete îmbibat cu un întăritor atât de 
puternic, încât La Mole, după ce-şi frecă tâmplele cu el şi 
respiră adânc, se simţi răcorit şi cu puteri noi. 

— Ah - zise La Mole - renasc! 

Şi sărută medalionul pe care îl avea atârnat de gât cu un 
lânţişor de aur. 

Când ajunseră în colţul cheiului şi dădură ocol 
încântătorului pavilion al lui Henric al II-lea, se zări 
eşafodul ca o platformă goală şi însângerată, ce se înălța 
deasupra capetelor tuturor. 

— Prietene - zise La Mole - aş vrea să mor primul. 


Coconnas atinse din nou cu mina uimărul călăului. 

— Ce-i, domnul meu? întrebă acesta întorcându-se. 

— Ştiu că eşti un om de ispravă şi vrei să-mi fii pe plac, nu- 
i aşa? îi spuse Coconnas. Cel puţin aşa mi-ai spus. 

— Da! Şi vă repet. 

— Prietenul meu a suferit mai mult şi are mai puţină 
putere... 

— Şi... 

— Şi mi-a spus că ar suferi prea mult să mă vadă murind 
primul. De altfel, dac-aş muri eu cel dintâi, n-ar fi nimeni 
care să-l ducă la eşafod. 

— Bine, bine - murmură Caboche, ştergându-şi o lacrimă 
cu dosul palmei. Fiţi pe pace, voi' face cum' doriţi. 

— Şi dintr-o singură lovitură, nu-i aşa? spuse în şoaptă 
piemontezul. 

— Dintr-una singură. 

— Foarte bine... pe urmă, dacă vei fi nevoit să dai înapoi, 
fă-o pe seama mea... 

Furgonul se opri. Ajunsese la destinaţie. Coconnas îşi puse 
pălăria pe cap. 

Un vuiet ca al valurilor mării îi vâjâi în urechi lui La MolE. 
Încercă să se ridice, dar puterile ii părăsiră; Caboche şi 
Coconnas trebuiră să-l sprijine de subsuori. 

Piaţa era o mare de capete. Scările primăriei păreau un 
amfiteatru plin de spectatori. La fiecare fereastră apăreau 
chipuri însufleţite, ale căror priviri scânteiau. 

Când mulţimea îl văzu pe frumosul tânăr cu picioarele 
zdrobite, străduindu-se din răsputeri, dar în zadar, să 
meargă singur la eşafod, se stârni o rumoare nestăvilită, ca 
un strigăt de durere al tuturor. Bărbaţii strigau, femeile 
scoteau gemete tânguitoare. 

— A fost unul din curtenii cei mai de vază! spuneau 
bărbaţii. Nu trebuia să moară la Saint-Jean-en-Greve, ci la 
Preaux-Clercs. 

— Tare-i frumos! Ce palid e! E cel care n-a mărturisit nimic 
- şopteau femeile. 


— Prietene, mă lasă puterile! Du-mă! murmură La Mole. 

— Aşteaptă - zise Coconnas. 

Făcu un semn călăului, care se îndepărtă. 

Apoi se aplecă, îl luă pe La Mole în braţe ca pe un copil şi, 
fără să şovăie, urcă cu povara lui scara platformei şi îl 
aşează aici pe La Mole, în mijlocul strigătelor frenetice şi al 
aplauzelor” mulţimii. 

Coconnas îşi scoase pălăria, o fâlfâi deasupra capului şi 
salută. 

O aruncă apoi lângă el, pe eşafod. 

— Uită-te în jurul nostru! Nu le zăreşti undeva? întrebă La 
Mole. 

Coconnas se uită cu luare aminte prin piaţă; curând îşi 
pironi privirea într-un loc şi, fără să se întoarcă, atinse cu 
mâna umărul prietenului său. 

— Uite, priveşte fereastra turnuleţului de acolo! 

Şi cu mâna cealaltă îi arătă lui La Mole un mic monument, 
care mai există şi azi, ruină a secolelor trecute, între strada 
Vannerie şi strada Mouton. 

Două femei în doliu stăteau sprijinite una de alta, nu la 
fereastră, ci puţin mai înapoia ei. 

— Ah! făcu La Mole. Nu mă temeam decât de un singur 
lucru: c-am să mor fără s-o revăd! Am revăzut-o! Acum pot 
să mor! 

Cu ochii pironiţi la fereastră, puse medalionul la gură şi îl 
acoperi de sărutări. 

Coconnas salută grațios pe cele două femei, ca şi cum s-ar 
fi aflat într-un salon. 

Drept răspuns, ele îşi fluturară batistele ude de lacrimi. 

La rândul lui, Caboche atinse cu degetul umărul lui 
Coconnas şi îi făcu din ochi un semn. 

— Da, da! aprobă piemontezul. 

Se întoarse apoi spre La Mole: 

— Îmbrăţişează-mă - îi zise - şi mori frumos. N-o să-ţi fie 
greu, prietene, eşti atât de curajos! 


— N-am nici un merit că mor frumos, de vreme ce sufăr 
atât de mult! murmură La Mole. 

Preotul se apropie şi-i întinse un crucifix lui La Mole care îi 
arătă zâmbind medalionul ce-l ţinea în mână. 

— Nu-i nimic - zise preotul - totdeauna trebuie să-i ceri să- 
ţi dea tărie Celui care a îndurat ceea ce ai să înduri şi tu. 

La Mole sărută picioarele lui Crist. 

— Părinte, călugărițele preaevlavioasei Fecioare să mă 
pomenească în rugăciunile lor - zise el. 

— Grăbeşte-te, grăbeşte-te, La Mole - spuse Coconnas - 
soarta ta mă-ndurerează aşa de tare, încât nu mă mai pot 
stăpâni mult! 

— Sunt gata! răspunse La Mole. 

— Puteţi să vă ţineţi capul drept? întrebă Caboche, 
pregătindu-şi paloşul în spatele lui La Mole, care 
îngenunchease. 

— Nădăjduiesc. 

— Atunci totul o să meargă bine. 

— Dar dumneata - zise La Mole - n-o să uiţi ceea ce te-am 
rugat? Acest medalion îţi va deschide porţile. 

— Fiţi pe pace. Numai încercaţi să vă ţineţi capul drept. 

La Mole îşi îndreptă gâtul şi îşi întoarse ochii spre 
fereastra turnuleţului. 

— Adio, Margareta - zise - fii bine... 

Nu isprăvi. Cu tăişul paloşului - scânteind ca un fulger - 
Caboche îi reteză, dintr-o singură lovitură capul, care se 
rostogoli la picioarele lui Coconnas. 

Trupul se întinse încet, de parcă s-ar fi culcat. 

Un strigăt uriaş răsună din mii de piepturi şi dintre 
nenumăratele glasuri de femei, lui Coconnas i se păru că 
unul e mai sfâşietor decât toate. 

— Mulţumesc, dragă prietene, mulţumesc - spuse 
Coconnas, strângându-i mâna călăului pentru a treia oară. 
— Fiu] e, n-ai nimic să-i încredinţezi lui Dumnezeu? i se 

adresă preotul lui Coconnas. 


— Nu, părinte, pe legea mea, tot ce-am avut de spus v-am 
spus ieri! îi zise piemontezul. 

Apoi, întorcându-se spre Caboche, îl rugă: 

— Hai, călăule, ultimul meu prieten, mai fă-mi un serviciu! 

— Şi înainte de a îngenunchea, îşi plimbă pe deasupra 
mulţimii o privire atât de calmă şi de senină, încât un 
murmur de admiraţie îi mângâie auzul şi-i umplu sufletul de 
mândrie. Atunci luă capul prietenul său şi-l sărută pe buzele 
învineţite, uitându-se încă o dată - pentru ultima oară - 
spre micul turn; îngenunche, ţinând în mâini capul drag, şi 
zise: 

— Acum, eu! 

Nici nu isprăvi aceste cuvinte şi Caboche făcu să-i zboare 
capul. 

Chiar şi pe călău îl cuprinseră fiorii. 

— Era şi timpul să se termine! Bietul băiat! murmură el. 

Scoase apoi anevoie medalionul din mâinile crispate ale lui 
La Mole şi aruncă mantia sa peste tristele rămăşiţe, pe care 
furgonul trebuia să le ducă la el. 

Spectacolul se terminase şi mulţimea se risipi. 

LXI TURNUL INFAMIEI Noaptea se lăsase deasupra 
oraşului, care mai fremăta sub impresia supliciului ale cărui 
amănunte circulau din gură în gură, întunecând în toate 
casele ceasul voios al cinei. 

Dimpotrivă, dacă populaţia oraşului era tăcută şi 
posomorită, la Luvru domneau zgomotul, veselia şi 
strălucirea, pentru că la palat serbarea era în toi. 

Această serbare fusese poruncită de Carol al IX-lea, 
pentru seara, aşa după cum tot el poruncise supliciul 
pentru dimineaţă. 

Regina Navarei primise încă din ajun ordinul să ia şi ea 
parte şi cum nădâăjduia că l-a Mole şi Coconnas vor fi salvaţi 
peste noapte şi era sigură că se luaseră toate măsurile în 
acest scop, îi spusese fratelui ei că va face cum doreşte el. 

Dar cum pierduse orice speranţă în urma celor petrecute 
în capolă, şi cum mai fusese de faţă şi la execuţie, într-o 


ultimă izbucnire de durere pentru această dragoste - cea 
mai puternică şi mai profundă din viaţa ei - Margareta îşi 
jurase că nici o rugăminte şi nici o ameninţare n-o vor putea 
sili să ia parte la o petrecere la Luvru, după ce în aceeaşi zi 
asistase la îngrozitoarea ceremonie de la Greve. 

În această zi, însă, Carol al IX-lea dădu din nou dovadă de 
o tărie pe care nimeni poate n-o împinsese aşa de departe. 
Ţintuit în pat de cincisprezece zile, şubred ca un muribund, 
palid ca un cadavru, pe la ora cinci el se ridică din pat şi se 
îmbrăcă cu cele mai frumoase veşminte. E drept că în timp 
ce se îmbrăca, leşină de trei ori. 

Pe la ora opt întrebă ce se întâmplase cu sora lui, dacă mai 
fusese văzută şi ce făcea. Nimeni nu-i răspunse, căci regina 
intrase în apartamentul ei pe la ora unsprezece şi se 
închisese înăuntru, interzicând oricui s-o viziteze. 

Pentru Carol nu existau însă uşi închise. Sprijinit de braţul 
domnului de Nancey, se îndreptă spre apartamentul reginei 
Navarei şi pătrunse pe neaşteptate pe uşa din coridorul 
secret. 

Deşi se aştepta să o afle copleşită de tristeţe - şi se 
pregătise sufleteşte pentru aceasta - ceea ce îi fu dat să 
vadă era atât de sfâşietor, încât nici nu i-ar fi trecut prin 
minte. 

Margareta, aproape leşinată, stătea pe un fotoliu. Capul îi 
era înfundat în perne. Nu plângea şi nici nu se ruga: de 
când se întoarse, horcăia ca un bolnav în agonie. 

În alt colţ al camerei, Henriette de Nevers, această femeie 
neînfricată, zăcea fără cunoştinţă pe covor. La întoarcerea 
din piaţa Saint-Jean-en-Greve, forţele o părăsiseră, ca şi pe 
Margareta, şi sărmana Gillonne alerga de la una la ceeţaltă 
şi nu îndrăznea nici măcar să le adreseze un cuvânt de 
consolare. 

În crizele care urmează după asemenea mari nenorociri, 
durerea îţi este nepreţuită, asemenea unei comori, şi-l iei 
drept duşman pe oricene caută să te îndepărteze cât de 
puţin de la ea. 


Aşadar, lăsându-l pe Nancey în coridor, Carol împinse uşa, 
intră livid şi tremurând. 

Niciuna din femei nu-l băgă în seamă. Numai Gillonne, 
care tocmai îi dădea Henriettei ajutor, se ridică într-un 
genunchi şi-l privi înspăimântată pe rege. 

Carol îi făcu semn cu mâna. Gillonne se ridică, făcu o 
reverență şi plecă. 

Regele se îndreptă spre Margareta. O privi o clipă în 
tăcere, apoi i se adresă pe un ton de care n-ai fi crezut în 
stare vocea lui aspră: 

— Margareta! Surioară! 

Tânăra femeie tresări şi dădu să se ridice. 

— Maiestatea voastră! exclamă ea. 

— Hai, surioară, curaj f-Margareta ridică ochii spre cer. 

— Da - făcu Carol - ştiu prea bine, dar ascultă-mă! 

Regina Navarei făcu un semn că îl ascultă. 

— Mi-ai făgăduit să vii la bal - zise CaroL 

— Eu?! strigă Margareta. 

— Da. Şi pentru că ai făgăduit, eşti aşteptată. Aşa că dacă 
nu vii, s-ar mira lumea că nu te vede. 

— Frate, iartă-mă! După cum vezi, sunt foarte bolnavă. 

— Fă un efort! 

O clipă, Margareta păru hotărâtă să fie curajoasă, dar 
puterile o părăsiră din nou şi capul îi căzu pe perne. 

— Nu, nu, n-o să vin! exclamă ea. 

Carol îi luă mâna, se aşeză pe fotoliu lângă ea şi-i vorbi în 
şoaptă: Margot, tu ai pierdut acum un prieten! Ştiu prea 
bine! Dar eu, uită-te la mine, nu mi-am pierdut oare toţi 
prietenii? Şi, pe deasupra, şi pe mama? Tu ai putut 
întotdeauna să plângi în voie, ca acum. Eu, în ceasurile de 
mare durere, am fost nevoit să zâmbesc. Tu suferi, Margot, 
dar eu, uită-te la mine, eu voi muri! Ei bine, Margot, trebuie 
să ai curaj! Ţi-o cer în numele onoarei noastre. Noi purtăm 
ca o cruce de nelihişti renumele casei noastre, s-o purtăm 
ca Mântuitorul pe drumul patimilor. Şi dacă ne împiedicăm, 
să ne ridicăm curajoşi şi resemnaţi ca El. 


— Doamne Dumnezeule! făcu Margareta. 

— Da - făcu Carol, răspunzând gândului ei. Da, surioară, 
sacrificiul e anevoios; dar fiecare îl face în felul lui: unii cu 
onoarea, alţii cu viaţa lor. Crezi că la douăzeci şi cinci de ani 
ai mei, stăpân.pe cel mai frumos tron din lume, nu regret că 
mor Ei bine, uită-te la mine... ochii, chipul, buzele... sunt ale 
unui muribund, e adevărat; dar zâmbetul... oare zâmbetul 
nu te face să crezi că mai nădăjduiesc? Şi, totuşi, peste opt 
zile, cel mult o lună, o să mă jeleşti, surioară, ca pe cel care 
a murit astăzi... 

— Frăţioare! exclamă Margareta, aruncându-se de gâtul 
lui Carol. 

— Hai, îmbracă-te, dragă Margareta! o sfătui regele. 
Ascunde-ţi paloarea şi vino la bal. Chiar acum am poruncit 
să ţi se aducă bijuterii noi şi podoabe, aşa cum se cuvine 
frumuseţii tale! 

— Diamante, rochii! Ce înseamnă acum toate astea? 
murmură Margareta. 

— Viaţa-i lungă. Margareta, cel puţin pentru tine -* spuse 
zâmbind Carol. 

— Niciodată, niciodată! 

— Surioară, aminteşte-ţi de un lucru: uneori înăbuşindu-ţi 
sau ascunzându-ţi durerea, îi cinsteşti mai mult pe cei 
morţi. 

— Ei binE. Am să vin! răspunse, scuturată de un fior, 
Margareta. 

Ochii lui Carol se umeziră de o lacrimă pe care pleoapele 
lui uscate o înghiţiră pe dată. 

Se aplecă să-şi sărute sora pe frunte, se opri o clipă lângă 
Henriette, care niri nu-l văzuse, nici nu-l auzise, şi 
murmură: 

— Biata femeie! 

Apoi ieşi tăcut. 

După plecarea regelui mai mulţi paji intrară, aducând cutii 
şi casete cu bijuterii. 

Margareta le făcu semn să le lase jos. 


Pajii ieşiră. Rămase doar Gillonne. 

— Pregăteşte-mi tot ce-mi trebuie ca să mă îmbrac - zise 
Margareta. 

Fata se uită mirată la stăpână. 

— Da - repetă Margareta, cu un ton o cărui amărăciune e 
cu neputinţă de redat - da, mă îmbrac! Mă duc la bal! Sunt 
aşteptată! Aşa că grăbeşte-te! O să am o zi plină: dimineaţa 
sărbătoare în piaţa Greve, seara sărbătoare la Luvru! 

— Şi doamna ducesă? întrebă Gillonne. 

— E fericită! Poate să rămână aici! Poate să plângă! Poate 
să sufere cât pofteşte! Ea nu este fiică de rege, soţie de 
rege, soră de rege! Ea nu e regină! Ajută-mă să mă îmbrac, 
Gillonne! 

Fata se supuse. Podoabele erau măreţe, rochia minunată. 
Niciodată nu mai fusese Margareta atât de frumoasă. 

Se privi în oglindă. * „Fratele meu are dreptate! 
Nenorocită făptură e omul!” îşi zise ea. 

Chiar atunci, Gillonne se întoarse: ” 

— Doamnă, un om vrea să vă vorbească. 

— Mie? 

— Da, dumneavoastră. 

— Cine e? 

— Nu ştiu, dar aţe o înfăţişare îngrozitoare. Numai 
uitându-mă la el, şi m-au trecut fiorii. 

— Întreabă-l cum îl cheamă - zise Margareta, pălind. 

Gillonne ieşi şi după câteva clipe se întoarse. 

— N-a vrut să-mi spună numele, doamnă, dar m-a rugat să 
vă înmânez aceasta. 

Gillonne îi întinse Margaretei medalionul pe care i-l 
dăduse lui La Mole în ajun. 

— Lasă-l să intre, să intre! * spuse ea degrabă. 

Margareta se îngălbeni şi simţi cum îi îngheaţă sângele în 
vine. 

Un pas greu făcu să tremure duşumeaua. Ecoul, fără 
îndoială indignat că trebuie să repete un asemenea zgomot, 
se pierdu sub lambriuri. În prag apăru un bărbat... 


— Dumneata eşti...? întrebă regina. 

— Acela pe care l-aţi întâlnit într-o zi aproape de 
Montfaucon, doamnă, şi care a adus la Luvru în furgonul lui 
doi gentilomi răniţi. 

— DA. Da, te recunosc, eşti jupân Caboche! 

— Călăul Parisului, doamnă. 

Henriette auzi numai aceste cuvinte din toate câte se 
pronunţaseră în preajma ei de mai bine de o oră. 

Îşi ridică capul palid din mâini şi-l privi pe călău cu ochii ei 
de smarald, din care parcă ţâşneau două văpăi. 

— Şi vii pentru...? îngăimă, tremurând, Margareta. 

— Pentru a vă aminti făgăduiala făcută celui mai tânăr 
dintre cei doi gentilomi, aceluia care m-a rugat să vă 
înapoiez acest medalion. Vă mai amintiţi, doamnă? 

— Da, da! exclamă regina. Niciodată, niciodată umbra 
unui mort scump nu va avea o mulţumire mai nobilă! Dar 
unde-i? 

— La mine, împreună cu trupul. 

— La dumneata? De ce nu l-ai adus? 

— S-ar fi putut să fiu oprit la intrarea în Luvru. ŞI poate aş 
fi fost silit să-mi scot mantia. Şi ce s-ar fi zis, când s-ar fi 
văzut că ascund un cap? 

— Bine, bine! Ţine-l la dumneata. Am să vin mâine să-l iau. 

— Mâine, doamnă - zise meşterul Caboche - mâine va fi 
poate prea târzju. 

— De ce? 

— Pentru că regina-mamă mi-a poruncit să ţin pentru 
vrăjitoriile ei capetele primilor doi condamnaţi pe care îi voi 
decapita. 

— Vai! Profanare! Capetele iubiţilor noştri! Henriette! 
strigă Margareta, dând fuga la prietena sa, care se ridică 
pe dată, de parc-ar fi împins-o un arc. Henriette, îngerul 
meu, auzi ce spune acest om?. 

— Da! Ei bine, ce-i de făcut? 

— Trebuie să mergem cu el. 


Scoţând apoi strigătul acela de durere care-l trezeşte la 
viaţă pe un om dintr-o mare suferinţă, zise: 

— Vai, ce bine mă simţeam! Eram aproape moartă! 

Intre timp, Margareta îşi aruncă pe umerii ei goi o mantie 
de catifea. 

— Vino, vino - o îndemnă ea - hai să-i mai vedem o dată! 

Margareta închise toate uşile şi porunci să i se aducă 
litiera în faţa portiţei ascunse; pe urmă, luând-o pe 
Henriette de braţ, coborâră prin coridorul secret, făcându-i 
semn lui Caboche să le urmeze. 

La poarta de jos aştepta litiera, iar lângă portiţă era 
ajutorul lui Caboche, cu un felinar. 

Purtătorii litierei erau oameni de încredere, muţi şi surzi, 
mai siguri decât ar fi fost vitele de povară. 

Merseră cam zece minute în litieră, având înainte pe jupân 
Caboche şi ajutorul său cu felinarul; apoi se opriră. 

Călăul deschise portiera, în timp ce ajutorul o luă la fugă 
înainte. 

Margareta cobori şi o ajută şi pe ducesă. În această mare 
nenorocire care le lovise pe amândouă, dovedeau că au 
nervii tari. ” 

Turnul infamiei se înălța în faţa celor două femei ca un 
uriaş posomorit şi mătăhălos, azvârlind o lumină roşiatică 
prin cele două mici ferestrui ce străjuiau în vârful lui. 

Ajutorul se ivi din nou în poartă. 

— Doamnelor, puteţi intra! Toată lumea doarme! şopti 
Caboche. 

Chiar atunci, lumina de la cele două ferestrui se stinse. 

Femeile, ţinându-se strâns una lingă alta, trecură prin 
mica poartă în formă de ogivă şi păşiră în beznă pe podeaua 
de piatră, jilavă şi noduroasă. 

La capătul unui coridor care cotea zăriră o luminiţă şi, 
călăuzite de acelaşi stăpân fioros al casei, se îndreptară 
într-acolo. Poarta se închise în urma lor. 

Caboche, cu o torţă de ceară în mână, le conduse într-o 
sală scundă şi afumată, în mijlocul căreia era o masă cu trei 


tacâmuri şi rămăşiţele de la cină. Fără îndoială, aici 
mâncaseră călăul, soţia lui şi calfa. 

În locul cel mai vizibil era țintuit în zid un pergament cu 
sigiliul regelui. Era brevetul de călău al Parisului. 

Într-un alt ungher se afla un paloş lat, cu mâner lung. Era 
spada scânteietoare a justiţiei. 

Ici-colo atârnau şi câteva gravuri grosolane, înfăţişând 
sfinţi martirizaţi prin toate felurile de torturi. 

Când ajunse aici, Caboche se înclină adânc şi zise: 

— Maiestatea voastră să mă ierte că am îndrăznit să 
pătrund în Luvru şi să vă aduc aici. Dar a fost ultima şi 
suprema dorinţă a gentilomului, aşa că a trebuit... 

— Ai făcut foarte bine, jupâne, ai făcut foarte bine - îi zise 
Margareta - şi drept răsplată pentru truda dumitale, iată! 

Caboche se uită trist la punga plină de galbeni pe care 
Margareta o pusese pe masă. 

— Aur! Mereu aur! murmură el. Vai, doamnă, de ce nu pot 
să răscumpăr cu aur sângele pe care am fost nevoit să-l 
vărs astăzi! 

— Jupâne - zise Margareta, cu o şovăială dureroasă în glas 
şi uitându-se în jur - jupâne, jupâne, trebuie să mai mergem 
în altă parte? Nu văd... 

— Nu, doamnă, nu, sunt aici! E însă o privelişte prea tristă, 
de care aş dori să vă cruţ: ceea ce căutaţi pot să vă aduc 
aici, ascunse într-o mantie! 

Margareta şi Henriette se priviră în acelaşi timp. 

— NU - spuse Margareta, care citise în privirea prietenei 
sale aceeaşi hotărâre ca şi a ei. Nu! Arată-ne drumul şi te 
urmăm. 

Caboche luă torţa şi deschise o uşă de stejar care 
răspundea pe o scară cu mai multe trepte, ce se afundau 
sub pământ. Pe dată se simţi un curent rece, care făcu să 
zboare câteva scântei din torţă şi prinţesele fură izbite de 
un miros greţos de mucegai şi sânge Henriette, albă ca o 
statuie de marmură, se sprijini de braţul prietenei sale, 
care părea mai stăpână pe sine. 


Dar pe prima treaptă se clătină. 

— Vai! N-am să pot... niciodată! exclamă ea. 

— Când iubeşti cu adevărat, Henriette, trebuie să iubeşti 
până la moarte! îi răspunse regina. 

Era o privelişte îngrozitoare şi înduioşătoare în acelaşi 
timp. Cele două femei, strălucitoare de tinereţe, de 
frumuseţe şi de podoabe, se aplecară sub bolta murdară, 
cea mai slabă sprijinindu-se de cea mai tare, iar aceasta 
rezemându-se de braţul călăului. 

Ajunseră pe ultima treaptă. În fundul temniţei zăceau 
două trupuri omeneşti, acoperite cu o bucată mare de 
pânză neagră. 

Caboche apropie torţa, ridică un colţ şi zise i 

— Priviţi, maiestate! 

Cei doi tineri, în straiele lor negre, erau culcaţi unul lângă 
altul, în acea îngrozitoare simetrie a morţii. Capetele 
înclinate şi lipite de trunchi păreau separate doar ia 
mijlocul gâtului printr-un cerc roşu-aprins. Moartea nu le 
despărţise mâinile, căci, fie din întâmplare, fie printr-o 
pioasă atenţie a călăului, mâna dreaptă a lui La Mole se 
odihnea pe mâna stingă a lui Coconnas. Sub pleoapele lui 
La Mole încremE. Nişe o privire de iubire, iar pe buzele lui 
Coconnas un zâmbet dispreţuitor. 

Margareta îngenunche lângă iubitul ei şi, cu mâinile 
strălucind de pietre scumpe, ridică încet capul pe care-l 
adorase. 

Între timp, ducesa de Nevers, sprijinită de zid, nu putea 
să-şi ia ochii de pe chipul palid pe care de atâtea ori căutase 
bucuria şi iubirea. 

— La Mole! Scumpul meu La Mole! murmură Margareta. 

— Annibal! Annibal! Tu, atât de frumos şi de falnic, de 
viteaz, nu-mi mai răspunzi! strigă ducesa de Nevers. 

Şi un şuvoi de lacrimi ii scaldă ochii. 

Aceasta femeie atât de dispreţuitoare, atât de activă, de 
agresivă când era fericită, această femeie care dusese 


scepticismul până la îndoiala totală, pasiunea pină 3a 
cruzime, nu se gândise niciodată la moarte. 

Margareta îi dădu însă o pildă de curaj. 

Vâri capul lui La Mole într-un săculeţ brodat cu perle şi 
îmbibat în cele mai alese parfumuri. Capul iubitului părea 
mai chipeş înfăşurat aşa în mătase şi aur, mai ales că pentru 
a-i păstra frumuseţea pâsese şi un preparat special, folosit 
pe atunci la îmbălsămatul regilor. 

La rândul ei, Henriette se apropie şi înfăşură capul lui 
Coconnas într-o pulpană a mantiei. 

Apoi, ammdouă. încovoiate mai mult sub povara durerii 
decât a celei pe care o purtau, urcară scara, după ce mai 
aruncară o ultimă privire spre rămăşiţele pământeşti lăsate 
în voia călăului, în acest ungher întunecat, rezervat 
criminalilor de rând. 

— Nu vă temeţi, doamnă - spuse Caboche care le înţelese 
privirea. Gentilomii vor fi îngropaţi creştineşte, v-o jur! 

— Şi uite, ia asta, ca să le faci slujba - zise Henriette, 
smulgându-şi de la gât un minunat colier de rubine, pe care 
i-l dădu călăului. 

Se întoarseră la Luvru aşa cum plecaseră. La portiţa de la 
intrare regina spuse parola. Cobori pe scara secretă în 
apartamentul ei şi aşeză trista relicvă în odăiţa de lângă 
dormitor, care din clipa aceasta avea să devină capelă. 

Regina Navarei o lăsă pe Henriette de pază în camera ii şi, 
mai palidă şi mai frumoasă ca oricând, se duse, pe la zece, 
la bal, intrând în salonul cel mare, acelaşi undE. Acum doi 
ani şi jumătate, am început primul capitol al povestirii 
noastre. 

Toate privirile'se aţintiră asupra ei, dar regina le înfruntă 
mândră şi aproape veselă. 

Şi aceasta pentru că împlinise cu sfinţenie ultima dorinţă a 
iubitului ei. 

Zărind-o, Carol străbătu clătinându-se mulţimea 
învecşmântată în straie de aur, care îl înconjura, şi îi ieşi în 
mtimpinaro. 


— Surioară, îşi mulţumesc! spuse el cu glas tare. Apoi îi 
şopti: 

— Bagă de seamă, ai o pată de sânge pe braţ! 

— Nu-i nimic, sire, de vreme ce am zâmbetul pe buze! făcu 
Margareta. 

LXII SUDOAREA DE SÂNGE * 

Câteva zile după scena îngrozitoare pe care am povestit-o 
- adică la 30 mai 1574 - curtea se afla la Vincennes. 
Deodată, se auzi larmă în camera regelui. În timpul balului 
pe care ţinuse cu tot dinadinsul să-l dea chiar în ziua morţii 
celor doi tineri, starea regelui fusese mai rea ca niciodată, 
aşa că, potrivit prescripţiilor medicului, venise la ţară să 
schimbe aerul. 

Era opt dimineaţa. Un mic grup de curteni pălăvrăgeau cu 
însufleţire în anticameră. Când, pe neaşteptate, se auzi un 
țipăt şi în pragul uşii apăru doica lui Carol, cu ochii scăldaţi 
în lacrimi, strigând cu desperare: 

— Regele, regele, ajutor! 

— Regele se simte mai rău? întrebă căpitanul de Nancey, 
căruia regele, după cum ştim, îi poruncise să nu mai asculte 
nici un fel de ordine date de regina Caterina, făcând acum 
parte din garda sa personală. 

— Vai! Ce mult sânge! Ce mult sânge! exclamă doica. 
Doctorii! Chemaţi doctorii! 

Mazilie şi Ambroise Pare făceau cu schimbul la patul 
augustului bolnav. Ambrdise Pare, care era de gardă, 
văzând că regele aţipise, ieşise pentru câteva clipe. 

Intre timp, regele transpiră' mult; şi cum Carol suferea de 
o slăbire a vaselor capitale, aceasta îi provocă o hemoragie 
a pielii. 

Sudoarea însângerată o înspăimântase pe doică mai ales 
că protestantă fiind, după cum ne adlicem aminte, şi văzând 
pentru prima dată un asemenea fenomen ciudat, îi spusese 
regelui într-una că sângele hughenot vărsat în ziua 
sfântului Bartolomeu cerea alt sânge. 


Alergară în toate părţile. Doctorul nu putea să se fi dus 
departe şi, de bună seamă, dintr-o clipă în alta aveau să dea 
de el. 

Anticamera rămase deci goală, căci fiecare voia să-şi arate 
zelul, dând fuga după doctor. 

Atunci se deschise o uşă şi apăru Caterina. Trecu în grabă 
prin anticameră şi intră repede în cameră, la fiul ei. 

Carol zăcea pe pat, cu privirea stinsă, gâfâind; pe tot 
trupul se prelingea o sudoare roşiatică; o mână spânzura 
afară din pat şi în vârful fiecărui deget atârna câte un strop 
rubiniu. 

Era o privelişte îngrozitoare. 

Totuşi, la zgomotul paşilor mamei lui, ca şi cum i-ar fi 
recunoscut, Carol se ridică. 

— Iartă-mă, doamnă - zise el uitându-se la maică-sa - 
vreau să mor în tihnă. 

— Să mori, fiule, numai dintr-o criză trecătoare din pricina 
acestui rău blestemat? De ce vrei să ne mâhneşti? făcu 
Caterina. 

— Iţi spun, doamnă, simt că-mi dau sufletul! It i repet, 
doamnă: mi se apropie sfârşitul! Pe toţi dracii! Simt că aşa 
e, şi ştiu ce spun! 

— Sire - zise regina - închipuirea este boala ta cea mai 
gravă; de când cei doi vrăjitori, cei doi asasini, La Mole şi 
Coconnas, au fost torturați aşa cum meritau, trebuie să 
suferi mai puţin. Mai stăruie doar durerea morală şi dac-aş 
putea să-ţi vorbesc numai zece minute, ţi-aş dovedi... 

— Doică, veghează.la uşă - spuse Carol. Nimeni n-are voie 
să intre. Regina Caterina de Medicis vrea să stea de vorbă 
cu preaiubitul ei fiu! 

Doica se supuse. 

— La urma urmei - continuă Carol - azi sau altă dată, 
convorbirea asta tot trebuia să aibă loc, aşa că e mai bine 
azi decât mâine. De altfel, mâine s-ar putea să fie prea 
târziu. Numai că trebuie să asiste la convorbirea noastră şi 
o a treia persoană. 


— Pentru ce? 

— Pentru că, îţi repet, moartea mă pândeşte prin 
apropiere - zise Carol cu un ton funebru - pentru că dintr-o 
clipă în alta va intra în această odaie, aşa cum ai intrat 
dumneata, palidă şi tăcută, fără să-şi anunţe venirea. 
Aşadar, a sosit timpul în dimineaţa asta să mă ocup şi de 
treburile regatului, pentru că noaptea trecută le-am 
orânduit pe-ale mele personale. 

— Şi cine-i persoana pe care ai vrea s-o vezi? întrebă 
Caterina. 

— Fratele meu, doamnă. Porunceşte să-l cheme! 

— Sire - zise regina - mă bucur că toate temerile dictate 
mai curând de ură decât pricinuite de durere se şterg din 
spiritul tău şi în curând îţi vor dispare şi din suflet. Doică - 
strigă Caterina - doică! 

Devotata femeie, care veghea afară, întredeschise uşa. 

— Doică, fiul meu porunceşte ca atunci când va veni 
domnul de Nancey, să-i spui să se ducă după ducele 
d'Alencon. 

Cu un gest, Carol o reţinu pe doică, care se pregătea să 
dea ascultare poruncii. 

— Am spus pe fratele meu, doamnă! repetă Carol. 

Ochii Caterinei se dilatară ca ai unei tigroaice, gata să-şi 
iasă din fire; dar Carol ridică poruncitor mâna i 

— Vreau să vorbesc cu fratele meu, cu Henric! Henric 
singur îmi este frate; nu acela care este rege acolo departe, 
ci acela care este prizonier aici. Henric va afla ultima mea 
voinţă! 

— Şi eu, dacă eşti la un pas de moarte, după cum spui, 
crezi că am să dau înapoi în faţa cuiva, mai ales a unui 
străin, şi o să renunţ la dreptul meu de a fi lângă tine, în 
ultima clipă, crezi că am să renunţ la dreptul meu de 
regină, la dreptul meu „-de mamă? strigă florentina cu o 
îndrăzneală neobişnuită, faţă de înspăimântătoarea voinţă a 
fiului ei. Până într-atât ura ce i-o purta bearnezului o făcea 
să-şi iasă din fire şi să nu se mai prefacă, aşa cum obişnuia. 


— Doamnă - zise Carol - sunt încă rege, mai poruncesc 
încă. Doamnă! Am spus că vreau să-i vorbesc fratelui meu 
Henric şi nu-l chemi pe căpitanul gărzii? Mii de draci! Iţi 
atrag atenţia că mai am încă destulă putere să mă duc să-l 
caut şi singur! 

Şi dădu să sară din pat, ceea ce îi dezvălui trupul chinuit 
de boală, de parc-ar fi fost Cristos pe Golgota. 

— Sire - exclamă Caterina ţinându-l - ne jigneşti pe toţi! 
Uiţi ofensele aduse familiei noastre; numai un vlăstar 
regesc al Franţei trebuie să îngenuncheze lângă patul de 
moarte al unui rege al Franţei. Cât despre minE. Locul meu 
e aici, datorită legilor naturii şi ale etichetei; aşa că rămân! 

— În virtutea cărui drept rămâi, doamnă? o întrebă Carol 
al IX-lea. 

— Pentru că-ţi sunt mamă! 

— Nu-mi mai eşti mamă, doamnă, după cum ducele 
d'Alencon nu-mi mai este frate. 

— Ţi-ai pierdut mintea, domnule?! De când aceea care dă 
viaţă nu mai este mama aceluia ce a fost adus pe lume de 
ea? 

— Doamnă, de când această mamă denaturată răpeşte 
ceea ce a dat - îi răspunse Carol, ştergându-şi spuma 
1*Ogşic ce i se prelinsese printre buze. 

— Ce vrei să spui, Carol? Nu înţeleg! murmură Caterina, 
uitându-se la fiul ei cu ochii holbaţi de uimire. 

— Ai să mă înţelegi pe dată, doamnă! Carol răscoli sub 
perna de la căpătâi şi scoase o cheiţă de argint. Doamnă, ia 
această cheie şi deschide cufărul meu de călătorie. Sunt 
acolo nişte hârtii care or să vorbească ele pentru mine. 

Carol îi arătă cu mâna o ladă scoasă la vedere, în cameră, 
o ladă minunat sculptată, închisă cu o broască de argint, ca 
şi cheia ce i se potrivea. 

Caterina se supuse, de parc-ar fi fost hipnotizată de voinţa 
lui Carol. 

Înainta încet spre ladă, îşi aruncă privirile înăuntru şi 
deodată se dădu înapoi de parc-ar fi dat de o reptilă 


adormită. 

— Ei bine - întrebă Carol, care n-o scăpa din ochi -” ce-i în 
ladă de te-ai speriat aşa de tare, doamnă? 

— Nimic -- făcu Caterina. 

— Atunci vâră mâna, doamnă, şi ia o carte. Trebuie să fie 
acolo, nu-i aşa? adăugă Carol, cu acel zâmbet stins care la 
el era mai înfiorător decât orice ameninţare. 

— Beşina Margot 

— Da - bolborosi Caterina. 

— O carte de vânătoare. 

— Da. 

— la-o şi adu-mi-o! 

Deşi voia să fie stăpână pe sine, Caterina păli, începu să 
tremure şi întinse mâna spre ladă. 

— Fatalitate! murmură ea luând cartea. 

— Bine - zise Carol. Ascultă acum: cartea asta de 
vânătoare... eram nechibzuit... iubeam vânătoarea mai 
presus de orice... cartea asta de vânătoare am citit-o prea 
cu nesaţ, înţelegi, doamnă! 

Caterina scoase un geamăt înăbuşit. 

— A fost o slăbiciune - continuă Carol. Arde-o, doamnă! 
Slăbiciunile regilor nu trebuie să fie ştiute! 

Caterina se apropie de căminul în care ardeau câţiva 
butuci, zvârli cartea în flăcări şi rămase în picioare, 
nemişcată şi tăcută, privind fără vlagă văpăile albăstrui ce, 
mistuiau filele otrăvite. 

Curând, cartea se făcu scrum. 

— Şi acum, doamnă, cheamă-l pe fratele meu - spuse 
Carol, cu o măreție de neînfruntat. 

Caterina, încremenită de uimire şi copleşită de o emoție pe 
care spiritul ei pătrunzător n-o putea totuşi analiza, şi 
căreia, deşi avea o forţă supraomenească, nu i se putu 
împotrivi, făcu un pas înainte şi dădu să vorbească. 

Mama avea remuşeări; regina era cuprinsă de groază, dar 
cea care otrăvise simţea cum e iarăşi stăpânită de ură. 

Simţământul acesta ultim le birui pe celelalte. 


— Blestemat să fie! Triumfă! Triumfă! îşi atinge țelul! DA. 
Blestemat, blestemat să fie! exclamă ea, năpusştindu-sse 
afară din cameră. 

— Auzi? Pe fratele meu, pe fratele meu Henric! ţipă ' 
Carol, urmărindu-şi mama cu glasul. Pe fratele meu Henric, 
căruia vreau 'să-i vorbesc acum despre regența regatului! 

Aproape an aceeaşi clipă maestrul Ambroise Par6 intră 
prin uşa opusă aceleia prin care ieşise Caterina. Se opri în 
prag şi, mirosind atmosfera camerei îmbâăcsită parcă de 
usturoi, întrebă: 

— Cine a ars arsenic aici? 

— Eu - răspunse Carol. 

LXIII TERASA TURNULUI CASTELULUI VINCENNES În 
acest timp, Henric de Navara se plimba singur i visător pe 
terasa turnului; ştia că în castelul pe care ii vedea la o sută 
de paşi se afla curtea, iar ochiul lui pătrunzător îl ghicea 
acolo pe Carol în agonie. 

Era o vreme minunată, de azur şi aur; un mănunchi de 
raze sclipea pe câmpiile îndepărtate, în vreme ce soarele 
scălda în aur vârfurile arborilor din pădurea mândră că 
înfrunzise. Chiar pietrele cenuşii ale turnului păreau cr se 
pătrund de căldura blândă a cerului, iar ridichea sălbatică 
adusă de vânt se agăța prin crăpăturile zidurilor şi îşi 
deschidca discurile de catifea roşie şi galbenă la săruturile 
adierilor călduţe. 

Privirea lui Henric nu se oprea însă nici asupra câmpiilor 
înverzite, nici asupra vârfurilor aurite ale stejarilor; privirea 
lui trecu peste toate acestea şi se aţinti arzătoare de 
ambiţie asupra capitalei Franţei, ce avea să de-- vină într-o 
zi capitala lumii. 

— Parisul - murmură regele Navarei - uite Parisul, adică 
bucuria, triumful, gloria, puterea, fericirea; Parisul în care 
se află Luvrul, Luvrul în care e tronul! Un singur lucru mă 
desparte de acest Paris atât de dorit... Pietrele astea care 
se târăsc la picioarele mele şi care închid o data cu mine şi 
pe duşmanca mea. 


Îşi ridică privirea. 

Nu se mai uită la Paris, ci la Vincennes, în apropierea 
căruia la stânga, într-o vale ascunsă de nişte migdali 
înfloriţi, zări un bărbat pe ale cărui zale se jucau 
încăpățânat un mănunchi de raze; iar la fiecare mişcare se 
reflec-* Iau în văzduh. 

Bărbatul călărea un armăsar focos şi ţinea de dârlogi un 
alt cal, ce părea la fel de focos. 

Regele Navarei îşi aţinti privirea asupra cavalerului şi-l 
văzu scoţându-şi sabia din tcacă, apoi puse o batistă în vârf 
şi o agită făcând semn. 

Chiar atunci, pe colina din faţă zări un semnal asemănător. 
Curând, de jur împrejurul castelului filfâiră sute de batiste. 

Era de Mouy cu hughenoţii lui, care, ştiind că regele e pe 
moarte şi temându-se să nu se încerce ceva împotriva lui 
Henric, se adunaseră şi erau pregătiţi să-l apere sau să 
atace. 

Henric se uită din nou cu luare aminte la cavalerul pe 
care-l zărise. Se aplecă peste parapet, îşi făcu mâna 
streaşină la ochi, ca să se păzească de razele soarelui, şi 
astfel îl putu recunoaşte pe tânărul huglienot. 

— De Mouy! exclamă el, ca şi cum acesta l-ar fi putut auzi. 

Şi vesel că se vedea înconjurat de prieteni, îşi scoase 
pălăria şi flutură eşarfa. 

Toate batistele albe fâlfâiră din nou cu vioiciune, ceea ce 
dovedea bucuria celor ce le agitau. 

— Vai, mă aşteaptă şi nu pot să fiu cu ei... De ce nu m-am 
dus eu oare când aş fi putut?... Acum e prea târziu. 

Le făcu un gest desperat, la care de Mouy răspunse printr- 
un semn care voia să spună „voi aştepta”. 

În aceeaşi clipă Henric auzi paşi ce răsunau pe scara de 
piatră. Se dădu repede înapoi. Hughenoţii înţeleseră de ce. 
Vârâră săbiile în teacă şi batistele dispărură. 

Henric văzu venind dinspre scară o femeie gâfâind, ceea 
ce dovedea că urcase în grabă. O recunoscu, nu fără o 


teamă ascunsă, pe care o încerca totdeauna când o vedea 
pe Caterina ele Medicis. 

În urma ei mergeau doi soldaţi, care se opriră lângă scară. 

— Oho! făcu Henric. Trebuie că s-a întâmplat ceva nou şi 
grav, dacă însăşi regina-mamă mă caută pe terasa turnului 
de la Vincennes. 

Ca să-şi recapete răsuflarea, Caterina se aşeză pe banca 
de piatră, proptită de creneluri. 

Henric se apropie de ca cu cel mai grațios zâmbet: 

— Pe mine mă cauţi, scumpă mamă? 

— Da, domnule! Am vrut să-ţi dau o ultimă dovadă a 
afecțiunii mele. Trecem prin momente de grea încercare: 
regele e pe moarte şi vrea să-ţi vorbească. 

— Mie? făcu Henric, tresărind de bucurie. 

— Da. 1 s-a spus, sunt sigură, că regreţi nu numai tronul 
Navarei, dar râvneşti şi la al Franţei. 

— Vai! exclamă Henric. 

— Ştiu prea bine că nu-i aşa; -dar regele crede şi fără 
îndoială că această convorbire pe care vrea s-o aibă cu 
dumneata n-are alt scop decât să-ţi întindă o cursă. 

— Mie? 

— DA. Înainte de a muri, Carol vrea să ştie dacă reprezinţi 
o primejdie sau o nădejde; şi de răspunsul dumitale la 
propunerile lui, bagă bine de seamă, vor depinde ultimele 
dispoziţii pe care le va da, adică moartea sau viaţa 
dumitaje. 

— Dar ce vrea să-mi ofere? 

— De unde vrei să ştiu eu? Pesemne lucruri cu neputinţă 
de făcut. 

— În sfârşit, nu ghiceşti, mamă? 

— Nu, dar bănuiesc, de pildă... 

Caterina se opri. 

— Ce? 

— Bănuiesc că, dând crezare celor ce i s-au spus, vrea să 
aibă chiar din gura dumitale dovada acestei ambiţii. Să 
zicem că va încerca să te ispitească, aşa cum erau puşi 


altădată la încercare cei vinovaţi ca să mărturisească fără 
să fie torturați. Să zicem - continuă Caterina, privindu-l 
ţintă pe Henric - că îţi va propune să iei puterea, chiar 
regența. 

O bucurie de nedescris năpădi inima năpăstuită a lui 
Henric, dar ghici lovitura şi spiritul lui viu, dibaci, făcu faţă 
atacului. 

— Mie? Cursa ar fi prea grosolană - zise el. Mie regența, 
când sunteţi dumneavoastră, când există fratele meu 
d” lencon?! 

Caterina îşi muşcă buzele, ca să nu-şi trădeze mulţumirea. 

— Atunci - făcu ea cu vioiciune - renunţi la regență? 

„Regele a murit şi îmi întinde o cursă” - se gâncli Henric. 

Aşa că spuse cu glas tarei 

— Mai întâi trebuie să aud ce spune regele Franţei, căci 
chiar din ce mi-aţi mărturisit dumneavoastră, doamnă, tot 
ce-am vorbit noi acum nu-s decât nişte bănuieli. 

— Fără îndoială - spuse Caterina - dar orice om ştie 
întotdeauna ce intenţii are. 

— Pe Dumnezeul meu î făcu Henric cu naivitate - cum n- 
am pretenţii, n-am nici intenţii. 

— Asta nu-i un răspuns! Hotărăşte-te într-un fel! îi zise, 
lăsându-se în voia mâniei, Caterina, văzând că timpul trece. 

— Nu pot să vă dau un răspuns pornind de la nişte 
bănuieli, doamnă. E atât de greu şi mai ales atât de grav să 
iau o hotărâre, încât trebuie să aştept ca faptele să 
vorbească. 

— Ascultă, domnule - zise Caterina - nu-i timp de pierdut 
şi noi ne pierdem vremea în discuţii zadarnice, folosind 
fiecare subtilităţi de prisos. Să facem jocul ca un rege şi o 
regină! Dacă primeşti regența, îţi pierzi viaţa! 

„Regele trăieşte!” se gândi Henric. 

Apoi spuse cu glas tare, hotărât: 

— Doamnă, Dumnezeu ţine în mâinile sale viaţa oamenilor 
şi a regilor. Elo să mă inspire. Să i se spună maiestăţii sale 
că sunt gata să mă prezint înaintea sa! 


— Gândcşte-te, domnule! 


— De doi ani de când sunt în surghiun şi de o lună de când 
sunt deţinut aci - răspunse grav Henric - am avut timp să 
mă gândesc, doamnă; şi m-am gândit. Vă rog, deci, să vă 
duceţi la rege cea dintâi şi să-i spuneţi că vă urmez. Aceşti 
doi viteji ostaşi vor veghea ca să nu fug. De altfel, n-am de 
gând s-o fac. 

Era atâta dârzenie în cuvintele lui Henric, încât Caterina 
îşi dădu scama prea bine că toate încercările ei, sub orice 
formă ar fi fost ascunse, n-or să izbândească. Se grăbi deci 
să coboare. 

Îndată ce dispăru, Henric dădu fuga la parapet şi-i făcu lui 
de Mouy un semn care voia să spună:... Apropiaţi-vă şi fiţi 
gata la orice!” 

De Mouy, care descălecase, sari din nou în şa şi, ţinând de 
frâu cel de-al doilea cal, galopă până la două bătăi de flintă 
de turn. 

Henric îi mulţumi, făcându-i un semn, şi cobori. 

La prima terasă a turnului îi găsi pe cei doi soldaţi care îl 
aşteptau. 

Un post întărit, alcătuit din santinele elveţiene şi ostaşi din 
cavaleria uşoară, păzea intrarea castelului. Trebuia să 
străbaţi o cărare străjuită de cite un şir de halebarde, ea să 
intri şi să ieşi din Vincennes. 

Caterina aştepta în curte. 

Le făcu semn celor doi soldaţi care-l însoțeau pe Henric să 
se depărteze şi-i puse apoi mâna pe braţ! 

— Această curte are două porţi. Dacă refuzi regența, 
acolo, în spatele apartamentelor regale, se află un cal 
zdravăn şi libertatea care te aşteaptă; dacă te mână doar 
ambiția, dincolo, lângă poarta prin care ai trecut... Ei, ce 
spui? 

— Cred, doamnă, că dacă regele mă face regent, eu voi da 
ordine ostaşilor şi nu dumneavoastră. Cred că dacă plec 
noaptea din castel, toate aceste halebarde, toate aceste 
sulițe, toate aceste flinte se vor pleca înaintea mea. 


— Nesăbuit! murmură Caterina scoasă din fire. Crede-mă, 
nu-i bine să faci un joc pe viaţă şi pe moarte cu regina 
Caterina! 

— De ce nu? spuse Henric privind-o ţintă. De ce nu cu 
dumneavoastră sau cu oricare altul, dacă până acum am 
câştigat? 

— Aşadar, du-te la rege, domnule, pentru că nu vrei să 
crezi şi să înţelegi nimic - zise Caterina, arătându-i scara cu 
o mână şi jucându-se cu unul din cele două cuțite otrăvite 
pe care le purta în teaca de piele neagră, devenită istorică. 

— După dumneavoastră, doamnă! făcu Henric. Cât timp 
nu sunt regent, onoarea de a avea întâietate vă aparţine. 

Caterina, căreia Henric îi aflase toate intenţiile, nu încercă 
să mai lupte şi trecu prima. 

LXIV REGENŢA Regele începuse să devină nerăbdător; 
tocmai îl chemase pe domnul de Nancey şi-i poruncea să se 
ducă să-l caute pe Henric, când acesta apăru. 

Văzându-şi cumnatul în prag, Carol scoase un strigăt de 
bucurie, dar Henric se înspăimântă de parc-ar fi dat cu 
ochii de un cadavru. 

Cei doi doctori care făceau de gardă lângă. Patul 
bolnavului se depărtară, iar preotul, care venise la 
căpătâiul nefericitului rege să-l îndemne să aibă un sfârşit 
creştinesc se retrase şi el. 

Carol al IX-lea nu era iubit; totuşi mulţi plângeau în 
anticameră. La moartea unui rege, oricare ar fi el, există 
întotdeauna unii care pierd ceva şi se tem că sub cel ce va 
urma la tron nu vor dobândi acest „ceva”. 

Doliul, plânsetele, cuvintele Caterinei, pregătirile sinistre 
şi solemne pentru ultimele clipe ale lui Carol şi, în sfârşit, 
priveliştea regelui însuşi - doborât de o boală de care apoi 
au mai pătimit şi alţii, dar care până atunci ştiinţa n-o 
cunoştea - avură asupra spiritului încă tânăr şi deci 
impresionabil al lui Henric un efect îngrozitor. Aşa că deşi 
se hotărâse să nu se arate tulburat faţă de starea tot mai 
gravă a lui Carol, ca să nu-l neliniştească şi mai tare, nu 


izbuti totuşi să-şi înfrângă simţământul de spaimă care se 
zugrăvi pe chipul său, când văzu cum curg pe trupul 
muribundului şiroaie de sânge. 

Carol zâmbi trist, căci nimic nu le scapă muribunzilor din 
ce gândesc despre ei cei din jurul lor. 

— Vino, Henriot -<-zise el, întinzându-i mâna cumnatului 
său, cu o blândeţe în glas pe care Henric nu i-o observase 
niciodată până atunci. Vino, pentru că sufeream că nu te 
văD. În viaţă ţi-am pricinuit destule griji, sărmanul meu 
prieten, şi acum îmi pare rău, crede-mă! Uneori i-am ajutat 
pe cei care te hărţuiau, dar un rege nu este stăpân pe 
evenimente; în afară de mama mea Caterina, de fratele 
meu de Anjou, de fratele meu d'Alencon, am avut în viaţă, 
mai presus de mine, ceva care stinghereşte şi nu dispare 
decât în ziua când mori: raţiunea de stat. 

— Sire, nu-mi amintesc decât de iubirea pe care am avut-o 
întotdeauna faţă de fratele meu şi de respectul ce l-am 
purtaT. Întodeauna regelui meu - îngână Henric. 

— Da, da, ai dreptate - zise Carol - şi-ţi sunt recunoscător 
pentru vorbele astea, Henriot, pentru că întradevăr ai 
suferit mult sub domnia mea; ca să nu mai pun la socoteală 
că în acest răstimp sărmana ta mamă a murit. Şi pesemne 
că ai văzut că de multe ori am fost împins să-ţi fac rău. 
Uneori m-am împotrivit, alteori am cedat, de oboseală. Dar 
drept ai spus tu: să nu mai vorbim de trecut; acum 
prezentul mă grăbeşte şi viitorul mă înspăimântă! 

Şi zicând aceste cuvinte, sărmanul rege îşi ascunse faţa 
palidă în mâinile descârnate. 

Tăcerea se aşternu grea pentru o clipă. Apol. Clătinându- 
şi fruntea pentru a-şi goni gândurile întunecate, răspândi în 
jur stropi însângeraţi şi continuă în şoaptă, apleeându-se 
spre Henric: 

— Statul trebuie salvat! Trebuie să-l împiedicăm să cadă în 
mâinile fanaticilor sau ale femeilor! 

După cum am spus, Carol pronunţase aceste cuvinte în 
şoaptă. Totuşi, lui Henric i se păru că aude de dincolo de 


perdelele patului o exclamaţie înăbuşită de mânie. Poate 
vreo crăpătură în zid, făcută fără ştirea lui Carol, îi îngăduia 
Caterinci să asculte această convorbire de o importanţă 
capitală. 

— Femei? repetă Henric, pentru a-l determina pe rege să 
se explice. 

— Da - făcu acosta - mama mea vrea regența până la 
întoarcerea fratelui meu din Polonia, daR. Ascultă ce-ţi 
spun: n-o să se întoarcă! 

— Cum? N-o să se întoarcă?! făcu Henric, căutând să-şi 
înăbuşe bucuria ce-i năpădise inima. 

— Nu, n-o să se întoarcă - continuă Carol - supuşii lui nu-l 
vor lăsa să plece. 

— Crezi, frate dragă, că regina-mamă nu i-a şi scris? 
întrebă Henric. 

— Bineînţeles că i-a scris, numai că Nancey a oprit 
curierul la Château-Thierry şi mi-a adus scrisoarea, în care 
îi dădea de veste că nu mai am mult de trăit. Am scris şi eu 
apoi la Varşovia şi depeşa mea va ajunge. De asta sunt sigur 
şi fratele meu va fi păzit. Aşadar, după toate probabilitățile, 
tronul va fi liber, Henric! 

Un nou foşnet, de astă dată mai desluşit, se auzi în 
dormitor. 

„Cu siguranţă - se gândi Henric - e aici: ascultă şi 
aşteaptă!” 

Carol însă nu auzi nimic. 

— Mor - murmură el - fără nici un moştenitor! 

Se opri. Un gând mângâietor păru că-i luminează chipul şi, 
punând o mână pe umărul regelui Navarei, continuă! 

— Vai! aţi aminteşti, Henriot, îţi aminteşti de sărmanul 
copilaş pe care ţi l-am arătat cum dormea, într-o seară, în 
leagănul lui de mătase, vegheat de un înger? Vai, Henriot, 
or să mi-l ucidă!... 

— Sire - exclamă Henric, cu ochii umezi de lacrimi - vă jur 
înaintea lui Dumnezeu că zi şi noapte o să veghez asupra 
vieţii lui! Porunceşte, iubitul meu rege! 


— Îţi mulţumesc, Henriot, îţi mulţumesc! făcu regele, cu o 
căldură în glas ce nu-i era de loc în fire, dar pe care 
amintirea aceasta i-o dăduse. Primesc legământul său! Să 
nu faci din el un rege... din fericire, nu-i născut pentru tron, 
ci pentru a fi un om fericit. li las avere; şi să aibă noblețea 
mamei lui: aceea a sufletului. Poate că ar fi mai bine pentru 
el să intre în rândurile clerului. Ar inspira mai puţină 
teamă. Vai, mi se pare că aş muri dacă nu fericit, cel puţin 
liniştit, de-ar fi aici să mă mângâie dezmierdările copilului şi 
chipul blând al mamei lui! 

— Sire, nu-i puteţi chema? 

— Sărmanii de ei! N-ar mai ieşi de-aici! lată starea regilor: 
nu pot trăi nici”'muri cum vor. Dar făgăduiala ta m-a liniştit. 

Henric rămase pe gânduri. 

— Da, sire, fireşte, am făcut legământ! Putea-voi oare să-l 
respect? 

— Ce vrei să spui cu asta? 

— Oare eu însumi n-am să fiu surghiunit, ameninţat la fel 
ca şi el, poate chiar mai mult? Pentru că eu sunt un bărbat 
în toată firea, pe când el nu-i decât un copil. 

— Te înşeli! răspunse Carol. După moartea mea ai să fii 
tare şi puternic şi uite ce o să-ţi dea forţă şi putere. 

La aceste cuvinte, muribundul scoase un pergament da 
sub căpătâi. 

— "Ţine! îi zise. 

Henric citi documentul, care era întărit cu sigiliul regal. 

— Mie, regența, sire?! exclamă Henric, pălind de bucurie. 

— Da, ţie regența, în aşteptarea reîntoarcerii ducelui de 
Anjou; şi cum ducele de Anjou, după toate probabilitățile, 
nu se va mai întoarce, o dată cu aceasta nu-ţi dau numai 
regența, ci şi tronul. 

— Tronul, mie! murmură Henric. 

— Da - zise Carol - ţie, singurul demn şi mai ales singurul 
capabil să-i conduci pe aceşti curteni desfrânaţi şi pe aceste 
târfe care trăiesc din sângele şi lacrimile altora. Fratele 
meu d'Alencon este un trădător! Va trăda pe oricine! Aşa că 


lasă-l în turnul în care l-am trimis. Maică-mea o să vrea să 
te ucidă: surghiuneşte-o. Fratele meu de Anjou, pestE. Trei- 
patnu lumi, sau poate peste un an, o să părăsească Varşovia 
şi o să vină să-ţi conteste puterea. Răspunde-i printr-o bulă 
papală. Am tratat această problemă prin ambasadorul meu, 
ducele de Nevers, şi vei primi bula neîntârziat. 

— Scumpul meu rege! 

— Să nu te temi decât de războiul civil, Henric. Dacă ai să 
rămâi convertit, o să-l poţi ocoli, căci partidul hughenot nu-i 
puternic decât dacă îl conduci tu, iar domnul de Conde nu e 
în stare să lupte împotriva ta. Franţa este o ţară de câmpie, 
Henric, deci o ţară catolică. Regele Franţei trebuie să fie 
regele majorităţii. Se zice că sunt ros de remuşcări pentru 
că am poruncit masacrul din noaptea sfântului Bartolomeu; 
îndoieli, da; remuşcări, nu se zice că sângele hughenoţilor 
se răzbună şi că acum transpir sânge prin toţi porii. Ştiu 
prea bine ce transpir; arsenic, şi nu sânge! 

— Vai, sire, ce vreţi să spuneţi? 

— Nimic! Dacă moartea mea trebuie să fie răzbunată. 
Henriol. Numai Dumnezeu trebuie s-o răzbune. Şi să nu 
mai vorbim despre asta decât atât cât să prevedem ce 
urmări o să aibă. Îţi las un parlament bun, o armată 
încercată! Sprijină-te pe parlament şi armată, ca să rezişti 
singurilor tăi duşmani: mama mea şi ducele d'Alengcon. 

Se auzi atunci în anticameră un zgomot surd de arme şi 
comenzi militare. 

— Vor să mă ucidă! murmură Henric. 

— "Te temi, şovăi? spuse Carol, neliniştit. 

— Eu, sire? Nu, nu mă tem! Nu şovăi! Primesc! spuse 
Henric. 

Carol îi strânse mâna. Tocmai atunci doica se apropie de el 
adueându-i o doctorie pe care i-o pregătise într-o odaie 
învecinată, fără să bage de seamă că soarta Franţei se 
hotăra la trei paşi de ea. Regele i se adresă: 

— Dragă doică, cheamă pe mama mea şi spune să vină şi 
domnul d'Alenqon. 


LXV REGELE A MURIT, TRĂIASCĂ REGELE! 

Câteva clipe după aceea, Caterina şi ducele d'Alencon 
intrară în odaia regelui, galbeni de spaimă şi tremurând de 
furie. Aşa cum bănuise Henric, Caterina ştia tot şi-i 
destăinuise în puţine cuvinte lui Francise. Făcură câţiva 
paşi şi se opriră. 

Henric stătea în picioare la căpătâiul patului lui Carol. 

Regele le anunţă ultima lui voinţă: 

— Doamnă - se adresă el mamei lui - dacă aveam un fiu, v- 
ar fi revenit regența; sau în lipsa dumneavoastră, i se 
cuvenea regelui Poloniei; sau în lipsa acestuia, ar fi fost 
regent fratele meu Francise, dar n-am nici un fiu şi după 
mine tronul aparţine fratelui meu, ducele d'Anjou, care nu e 
aici. Cum într-o zi sau alta o să vină să-şi ceară tronul, nu 
vreau să găsească în locul său pe cineva care ar putea, prin 
drepturile sale aproape egale, să-i conteste coroana şi cleci 
să expună regatul unui război între pretendenți. Iată de ce 
nu te las regentă, doamnă; astfel ai avea de ales între cei 
doi fii, ceea ce ar fi foarte neplăcut pentru sufletul unei 
mame. lată pentru ce nu l-am ales pe fratele meu Francise, 
căci ar putea să-i spună fratelui vârstnic: „Aveai un tron, de 
ce l-ai părăsit V Aşadar, am ales un regent care să poată 
avea doar în păstrare coroana, deci provizoriu, nu definitiv. 
Pe acest regent salută-l, doamnă, salută-l, scumpul meu 
frate! Acest regent este regele Navarei! 

Şi cu un gest de ultimă poruncă, îl salută cu mâna pe 
Henric. 

Caterina şi d'Alencon făcură o mişcare între o tresărire 
nervoasă şi un salut. 

— Poftim, domnule regent - se adresă Carol regelui 
Navarei - iată documentul care până la reîntoarcerea 
regelui Poloniei îţi dă comanda armatei, cheile tezaurului şi 
puterea regală! 

Caterina îl mistuia pe Henric cu privirea. Francise abia se 
putea ţine pe picioare; dar slăbiciunea unuia şi dârzenia 


celuilalt, Sn loc isă-l liniştească pe Henric, ai dovedeau 
primejdia prezentă, imediată, amenințătoare. 

La rândul său, Henric îşi încordă voinţa şi, stăpânindu-şi 
teama, luă sulul din mâinile regelui; apoi, îndreptându-se 
din spate, aţinti asupra Caterinei şi lui Francise o privire 
care voia să spună: „Băgaţi de seamă, eu sunt stăpânul! 

Caterina îi înţelese privirea. 

— Nu, nu, niciodată - exclamă - niciodată cei din neamul 
meu nu se vor pleca în faţa străinilor! Niciodată un Bourbon 
nu va domni în Franţa, atâta timp cât va exista un Valois! 

— Mamă, mamă! strigă Carol, cu un glas mai 
înspăimântător ca niciodată, încercând să se ridice din 
patul lui cu cearceaful înroşit de sânge. la seama, mai sunt 
rege! Ştiu prea bine: nu pentru mult timp, dar nu-mi 
trebuie prea mult timp ca să dau un ordin: să fie pedepsiţi 
ucigaşii şi otrăvitorii! 

— Ei bine, dă ordin, dacă îndrăzneşti! Eu mă duc să le dau 
pe-ale mele! Hai, Francise, hai!... 

leşi în grabă, târându-l după ea pe ducele d'Alencon. 

— Nancey! ţipă Carol. Nancey, vino la mine, vino! Iţi 
ordon, îţi poruncesc, Nancey, aresteaz-o pe mama, 
arestează-l pe fratele meu, arestează... 

Un val de sânge îl împiedică pe Carol să vorbească, tocmai 
când căpitanul gărzii deschidea uşa. Regele se sufocă şi 
căzu horcăind pe pat. 

Nancey nu-şi auzi decât numele. Ordinele pe care le 
primise, rostite cu glas înăbuşit, nu le mai desluşise. 

— Păziţi uşa şi nu lăsaţi pe nimeni să intre! porunci 
Henric. 

Nanoey salută şi ieşi. 

Henric se uită la trupul nemişcat pe care l-ai fi putut lua 
drept un cadavru, dacă o uşoară răsuflare n-ar fi agitat 
şuviţa de spumă care i se prelingea printre buze. 

Îl privi îndelung, apoi zise: 

— lată clipa supremă: trebuie să domnesc? Trebuie să 
trăiesc? 


Chiar atunci perdeaua de la uşa dormitorului fu dată la o 
parte. Un chip palid se ivi şi în tăcerea de moarte, care 
domnea în camera regală, se auzi un glas: 

— Trebuie să trăiţi! 

— Rene! exclamă Henric. 

— Da, sire! 

— Aşadar, prezicerea ta e falsă! N-am să fiu rege! 

— Veţi fi, sire, dar n-a sunat încă ceasul! 

— De unde ştii? Vorbeşte! Vreau să ştiu dacă trebuie să te 
cred! 

— Ascultaţi! 

— Ascult. 

— Aplecaţi-vă! 

Henric se aplecă deasupra corpului lui Carol. La rândul 
lui, Rene se aplecă şi eL. Îi despărţea doar lăţimea patului, 
micşorată şi ea când se aplecaseră amândol. Între ei zăcea 
nemişcat, fără glas, regele muribund. 

— Ascultaţi! rosti Ren€. Sunt aici din ordinul regineimame, 
ca să vă răpun. Dar prefer să vă slujesc, căci am încredere 
în horoscopul dumneavoastră. Aşa că, slujindu-vă, îmi apăr 
în acelaşi timp şi pielea, şi sufletul. 

— Nu ţi-a poruncit oare regina să-mi spui toate astea? 
întrebă Henric, cuprins de îndoială şi nelinişte. 

— Nu - răspunse Rene - dar ascultați, vă spun o taină! 

Se aplecă mai tare, iar Henric făcu la fel, aşa că cele două 
capete aproape se atingeau. 

Convorbirea dintre cei doi bărbaţi încovoiaţi deasupra 
trupului regelui muribund avea ceva atât de tulburător, 
încât superstiţiosului florentin i se zbârli părul, iar chipul lui 
Henric lucea de sudoare: 

— Ascultaţi - continuă Rene - ascultați o taină pe care 
numai eu o ştiu şi v-o destăinuiesc, dacă-mi juraţi pe sufletul 
acestui muribund că mă iertaţi pentru moartea mamei 
dumneavoastră. 

— Ţi-am mai făgăduit o dată - zise Henric, al cărui chip se 
întunecă. 


— Mi-aţi făgăduit, dar n-aţi făcut legământ! spuse Rene, 
vrând parcă să se retragă. 

— Îţi jur - rosti Henric, întinzând mâna dreaptă deasupra 
capului regelui. 

— Ei bine, sire - şopti în grabă florentinul - regele Poloniei 
soseşte! 

— Nu - făcu Henric - curierul a fost arestat de regele 
Carol. 

— Regele Carol n-a arestat decât un curier, pe drumul 
spre Château-Thierry; dar regina-mamă, prevăzătoax”e, a 
trimis trei, pe trei drumuri diferite. 

— Vai! Nenorocitul de mine! 

— Un mesager a sosit astăzi dimineaţă la Varşovia. Regele 
a plecat pe dată şi nimeni acolo n-a încercat să i se 
împotrivească, pentru că la Varşovia nu se ştie nimic despre 
boala regelui. Poate că în câteva ceasuri Henric de Anjou va 
fi aici! 

— Ah! Dac-aş avea un răgaz de numai opt zile! 

— Da, dar n-a veţi nici opt ceasuri! Auziţi zângănit de 
arme? 

— Da. 

— Se fac pregătiri împotriva dumneavoastră. Or să vină să 
vă ucidă chiar aici, în camera regelui. 

— Regele n-a murit încă. 

— Peste zece minute o să moară. Aşadar, aveţi zece minute 
de trăit. Poate mai puţin! 

Rene îşi aţinti privirea asupra lui Carol. 

— Ce-i de făcut? 

— Să fugiţi, fără să pierdeţi o clipă, o singură clipă! 

— Dar pe unde? Dacă mă aşteaptă în anticameră să mă 
omoare când ies? 

— Ascultaţi, îmi primejduiesc viaţa pentru dumneavoastră! 
Să n-o uitaţi niciodată! 

— Fii sigur! 

— Urmaţi-mă prin acest coridor secret, până la portiţa 
ascunsă; apoi, ca să câştigaţi timp, o să mă duc la soacra 


dumneavoastră să-i spun că o să coborâţi. În felul ăsta o să 
creadă că aţi descoperit coridorul secret şi aţi fugit pe 
acolo. Veniţi, veniţi! 

Henric se aplecă deasupra lui Carol şi-l sărută pe frunte. 

— Adio, frate! Nu voi uita că ultima ta dorinţă a fost să-ţi 
urmez la tron! Nu voi uita niciodată că ultima ta voinţă a 
fost să mă faci rege. Mori în pace! în numele fraţilor mei 
hughenoți, te iert de sângele vărsat! 

— Mai repede, mai repede! îl îndemnă RenE. Îşi vine în 
simţiri! Fugiţi înainte să deschidă ochii, fugiţi! 

— Doica - murmură Carol - doică! 

Henric luă de la căpătâiul lui Carol sabia regelui 
muribund, care-i era de prisos acum, de altfel; îşi vâri la 
piept sulul care îl investea cu titlul de regent, sărută 
fruntea lui Carol pentru ultima dată, ocoli patul şi se 
năpusti în coridor, prin uşiţa secretă, care se închise în 
urma lui. 

— Doică! Doică! strigă regele mai tare. 

Bătrâna alergă. 

— Ce-i, dragul meu Carol? îl întrebă ea. 

— Doică - şopti regele, cu ochii holbaţi şi privirea fixă, 
prevestitoare a morţii - s-a întâmplat ceva în timp ce 
dormeam; văd o lumină strălucitoare, îl văd pe Dumnezeu, 
stăpânul nostru; văd pe domnul nostru Isus; văd pe 
preasfânta Fecioara Maria. Ei îl roagă, îl imploră pentru 
mine; Domnul atotputernic mă iartă... el mă cheamă... 
Dumnezeule!... Dumnezeule!... fie-ţi milă de mine... 
Dumnezeule, uită că eram rege... căci iată, vin la tine fără 
sceptru şi coroană... Doamne! Uită crimele regelui, pentru 
a-ţi aminti numai de suferinţele omului!... Dumnezeule! 
lată-mă!... 

Pe când rostise aceste cuvinte, Carol se ridicase din ce în 
ce mai mult, de parcă s-ar fi pregătit să iasă în 
întâmpinarea glasului care-l chema; apoi, după ultimele 
vorbe, scoase un suspin şi căzu în nesimţire, rece ca gheaţa, 
în braţele doicii sale. 


Şi în timp ce soldaţii, conduşi de Caterina, se năpustiseră 
în sala cunoscută de toţi” prin care trebuia să iasă Henric, 
acesta, călăuzit de Rene, străbătuse coridorul secret, ieşise 
prin portiţa tainică, sărise pe calul care îl aştepta şi gonea 
spre locul unde ştia că-l va regăsi pe de Mouy. 

Pe neaşteptate, la zgomotul calului, al cărui galop răsuna 
pe dalele de piatră, câteva santinele se întoarseră şi 
strigară: 

— Fuge! Fuge! 

— Cine? strigă regina-mamă, apropiindu-se de o fereastră. 

— Regele Navarei! Regele Navarei! strigară străjile. 

— Foc! Trageţi în el! ordonă Caterina. 

Soldaţii luară poziţia de tragere, dar Henric era prea 
departe. 

— Fuge - exclamă regina-mamă - aşadar se dă bătut! 

— Fuge - murmură ducele d'Alencon - aşadar sunt rege! 

Chiar în aceeaşi clipă, pe când Francise şi maică-sa se mai 
aflau încă la fereastră, podul mobil al castelului scârţâi sub 
copitele mai multor cai. Se auzi un zăngănit de arme şi 
mare larmă. Un tânăr, în galop, fluturând pălăria, 
pătrundea în curtea castelului, strigând „Franţa!”. Il urmau 
patru gentilomi, asudaţi ca şi el, plini de praf şi de spuma 
cailor. 

— Fiul meu! strigă Caterina, întinzând braţele prin 
fereastră. 

— Mamă! exclamă tânărul, sărind de pe cal. 

— Fratele meu, ducele de Anjou! murmură Francise, 
înspăimântat şi dându-se îndărăt. 

— E prea târziu? o întrebă Henric de Anjou pe maică-sa. 

— Nu, dimpotrivă, ai venit la timp! Dacă Dumnezeu te-ar fi 
călăuzit cu mâna lui, n-ai fi ajuns într-un moment mai 
potrivit. Priveşte şi ascultă. 

Tocmai atunci, domnul de Nancey, căpitanul gărzii, înainta 
pe balconul camerei regale. 

Toate privirile se aţintiră asupra lui. 


Rupse o baghetă în două şi cu braţele întinse, ţinând cele 
două bucăţi în mâini, strigă de trei ori: 

— Regele Carol a murit! Regele Carol a murit! Regele 
Carol a murit! 

Apoi aruncă cele două bucăţi ale baghetei. 

— Trăiască regele Henric al III-lea! strigă atunci Caterina, 
închinându-se cu o pioasă recunoştinţă. Trăiască regele 
Henric al III-lea! 

În afară de ducele Francisc, toţi repetară acest strigăt. 

— Ah! M-a tras pe sfoară! murmură Francisc, sfâşiindu-şi 
pieptul cu unghiile. 

— Am câştigat, şi ticălosul de beamez m-o să domnească! 
strigă Caterina. 

EPILOG Trecuse ua an de la moartea regelui Carol al IX- 
lea şi urcarea pe tron a succesorului său. 

Regele Henric al III-lea, preafericit domnitor, prin graţia 
lui Dumnezeu şi a mamei sale Caterina, se dusese la o 
frumoasă procesiune în cinstea Sfintei Fecioare din Clery. 

Plecase pe jos, cu regina, soţia sa, şi cu întreaga curte. 

Regele Henric al III-lea putea prea bine să-şi irosească 
timpul, pentru că acum nu avea nici o grijă serioasă. Regele 
Navarei era în Navara, unde dorise atât de mult să fie; şi 
era foarte ocupat - se zicca - cu o frumoasă fată clin familia 
Montmorency, pe care o poreclise Fosseuse Margareta trăia 
în preajma lui, tristă, posomorită, găsind doar în frumoşii 
munţi ai ținutului nu o distracţie, ci o alinare a celor duă 
mari dureri ale ei: moartea şi lipsa iubitului. 

La Paris domnea liniştea. Regina-mamă, adevărată 
regentă de când scumpul ei fiu Henric era rege, îşi avea 
reşedinţa când la Luvru, când la palatul Soissons, clădit pe 
locul unde se află acum oborul de grâu şi din care n-a mai 
rămas decât eleganta coloană ce se mai poate vedea şi 
astăzi. 

Într-o seară, era foarte adâncită în cercetarea stelelor 
împreună cu Rene, ale cărui mici trădări nu le aflase 
niciodată şi care se bucura de favoarea ei, după falsele 


mărturii făcute la momentul potrivit împotriva lui Coconnas 
şi a lui La Mole. Tocmai atunci fu anunţată că un bărbat 
doreşte a-i face comunicări de cea mai mare importanţă şi o 
aşteaptă în capela sa. 

Cobori în grabă şi îl găsi pe domnul de Maurevel. 

— Ele aici! exclamă fostul căpitan al depozitelor de 
muniții, nemaiaştaptând ca regina să i se adreseze, şi 
încâlcind astfel protocolul regal. 

— Care „el”? întrebă Caterina. 

— Cine aţi vrea să fie, doamnă? Regele Navarei! 

— Aici... Henric?... Şi de ce-a venit, neprevăzătorul? 
murmură Caterina. 

— Dacă e să ne luăm după aparenţe, a venit s-o vadă pe 
doamna de Sauve; asta-i totul. Dacă e să ne luăm după 
probabilităţi, a venit să uneltească împotriva regelui. 

— Şi cum ai aflat că e aici? 

— Ieri l-am văzut intrând într-o casă, iar după câteva clipe 
a intrat acolo şi doamna de Sauve, ca să-l întâlnească. 

— Eşti sigur că era el? 

— L-am aşteptat până a ieşit, adică o bună parte din 
noapte. Pe la trei, cei doi amanți au plecat. Regele a condus- 
o pe doamna de Sauve până la poarta Luvrului; aici, 
datorită străjii care fără îndoială e în slujba ei, 

1 Srprtoarea. 

A intrat fără să-i pese de nimic, iar regele s-a întors, 
fredonlnd o arie, atât de nepăsător, de parcă-ar fi fost în 
munţii lui. 

— Şi unde s-a dus? 

— În strada l'Arbre-Sec, la hanul „Sub cerul liber', la 
acelaşi hangiu unde stăteau cei doi vrăjitori care au fost 
executaţi din ordinul maiestăţii voastre. 

— De ce n-ai venit pe dată să-mi dai de veste? 

— Pentru că nu eram încă atât de sigur de cele întâmplate. 

— Dar acum eşti? 

— Fără putinţă de tăgadă | 

— L-ai văzut? 


— Fireşte. Mă ascunsesem la un neguţător de vinuri din 
faţa hanului; mai întâi l-am văzut intrând în aceeaşi casă ca 
în ajun, apoi, fiindcă doamna de Sauve întârzia, el şi-a 
arătat neprevăzător chipul la geamul unei ferestre de la 
etajul întâi, şi de astă dată mi-a risipit orice îndoială. De 
altfel, doamna de Sauve a venit din nou să-l întâlnească. 

— Crezi că vor rămâne împreună, ca noaptea trecută, 
până la trei dimineaţa? 

— Poate. 

— Unde e hanul? 

— Aproape de Croix des Petits-Champs, spre SaintHonore. 

— Bine - făcu Caterina. Domnul de Sauve nu-ţi cunoaşte 
scrisul? 

— Nu. 

— Aşează-te aici şi scrie! 

Maurevel se supusc şi luă pana. 

— Sunt gata, doamnă. 

Caterina îi dictă: „în timp ce baronul de Sauve îşi face 
serviciul la Luvru, baroana, soţia sa, se află cu un filfizon, un 
prieten de-al ei, într-un han din apropiere de Croix des 
PetitsChamps, spre Saint-Honore. Baronul de Sauve va 
recunoaşte casa după o cruce roşie pe zidul ei”. 

— Ce trebuie să fac? întrebă Maure vel. 

— Fă o copie după scrisoare! îi zise Caterina. 

Maurevel ascultă supus. 

— Acum trimite „una din scrisori baroniului de Sauve, 
printr-un om dibaci, care o va lăsa pe cealaltă să cadă pe 
unul din coridoarele Luvrului. 

— Nu înţeleg nimic - bolborosi Maurevel. 

Caterina ridică din umeri. 

— Nu înţelegi că un soţ care primeşte o asemenea 
scrisoare se supără? 

— Dar mi se pare că pe vremea regelui Navarei nu se 
supăra. 

— Ceea ce îi îngăduie unui rege, poate că nu-i îngăduie 
unui curtezan oarecare. De altfel, dacă n-o să se supere 


(soţuil, o să. Te superi dumneata pentru el! 

— Eu? ] 

— Fireşte! Vei lua patru oameni, şase dacă-i nevoie, o să te 
maschezi, o să forţezi uşa, ca şi cum aţi fi trimişi de baron, îi 
surprinzi pe amanți când sunt singuri, în intimitate, şi-i 
loveşti în numele regelui; iar a doua zi, conţinutul depeşei, 
găsite pe unul din coridoarele Luvrului de un suflet milos, 
va fi adus şi la cunoştinţa altora, ceea ce va dovedi că soţul 
s-a răzbunat. Numai că, datorită întâmplării, curtezanul era 
regele Navarei, dar cine poate să bănuiască asta, când toţi 
cred că se află la Pau? 

Maurevel se uită cu admiraţie la Caterina; se înclină şi 
plecă. 

Pe când Maurevel ieşea din palatul Soissons, doamna de 
Sauve intra în căsuţa din Croix des Petits-Champs. 

Henric o aştepta cu uşa întredeschisă. 

Când o zări pe scară, o întrebă: 

— N-ai fost urmărită cumva? 

— Nu! Cel puţin aşa cred - răspunse Charlotte. 

— Eu cred că am fost, nu numai astă-noapte, dar şi în 
cursul serii - zise Henric. 

— Vai, Doamne! Mă înspăimântați, sire! murmură 
Charlotte. Dacă această amintire plăcută pe care i-o 
dăruieşti unei vechi prietene o să-ţi pricinuiască neplăceri, 
n-o să mă consolez niciodată. 

— Fii pe pace, scumpă prietenă - spuse bearnezul - avem 
trei spade care veghează în umbră. 

— Trei sunt prea puţine, sire! 

— Destule, când aceste spade se numesc de Mouy, 
Saucourt şi Barthelemy. 

— Aşadar de Mouy te-a însoţit la Paris? 

— Fireşte. 

— A îndrăznit să se întoarcă la Paris? Va să zică îl iubeşte 
la nebunie vreo sărmană femeie, ca şi pe dumneata? 

— Nu, dar aici se află un duşman căruia i-a jurat moartea. 
Numai ura, scumpa mea, poate să te ducă la tot atâtea 


prostii ca şi iubirea. 

— Mulţumesc, sire. 

— Oh! Nu mă refer la prostiile de acum; mă gândesc la 
cele trecute şi la acelea pe care le voi face. Dar să nu 
vorbim despre asta! N-avm timp de pierdut! 

— Va să zică, pleci! 

— Da, la noapte! 

— Aşadar, ţi-ai terminat treburile pentru care ai venit la 
Paris? 

— N-am venit decât pentru dumneata î 

— Gasconule! 

— La naiba, scumpa mea prietenă, spun adevărul! Dar să 
îndepărtăm aceste amintiri; mai am doar două-trei ceasuri 
de fericire, şi apoi o să ne despărţim pe veci! 

— Vai, sire - făcu doamna de Sauve - iubirea mea e 
veşnică! 

Henric tocmai afirmase că n-arc vreme de discuţie: aşa că 
nu mai ripostă; crezu, sau, sceptic, cum îi era firea, se 
prefăcu a crede. 

Totuşi, după cum pomenise regele Navarei, de Mouy şi cei 
doi însoțitori ai săi se aflau ascunşi în preajma casei. € 

Stabiliseră cu Henric ca accsta să plece din căsuţă la 
miezul nopţii, în loc de ceasurile trei dimineaţa; urma apoi 
s-o conducă pe doamna de Sauve, ca în ajun, până la Luvru, 
iar de aci să meargă în strada Cerisaie, unde locuia 
Maurevel. 

Peste zi de Mouy se lămurise pe deplin care-i casa „unde 
locuia duşmanul său. 

Acum stăteau la pândă cam de vreo oră, când zăriră un om 
- urmat la câţiva paşi de alţi cinci - care se apropie de 
poarta căsuţei şi, una după alta, încercă mai multe chei în 
broască. 

Când îl văzu de Mouy, pitit în umbra unei porţi învecinate, 
nu făcu decât un salt din ascunzătoare până la bărbatul ce 
încerca cheile şi îl apucă de braţ. 

— O clipă - strigă de Mouy - nu-i voie să intri aici * 


Omul se dădu înapoi şi când sări, îi căzu pălăria. 

— De Mouy de Saint-Phale! 'ţipă el. 

— Maurevel! urlă hughenotul, sooţmdu-şi spada din teacă. 
Te căutam! Mi-ai venit singur în cale! Mulţumesc! 

Dar mânia nu făcu să-l uite pe Henric. Se întoarse spre 
poartă şi fluieră ca păstorii bearnezi. 

— Asta-i de ajuns! se adresă apoi lui Saucourt. AcuM. Vino 
aici, asasinule! Vino î Şi se năpusti asupra lui Maurevel. 

Intre timp, acesta avusese răgazul să tragă din centură un 
pistol. 

— Aha! De data asta cred că ţi-a sunat ceasul - zise 
ucigaşul în solda regelui, ochind spre tânăr. 

Trase; dar de Mouy se aruncă spre dreapta şi glonţul 
trecu fără să-l atingă. 

— Acum e rândul meu! exclamă tânărul. 

Şi-l izbi pe Maurevel cu spada atât de tare, încât deşi îl 
nimeri în centura de piele, vârful armei pătrunse în carne. 

De durere, asasinul scoase un strigăt atât de sălbatic, 
încât zbirii care-l însoțeau îl crezură lovit de moarte şi 
fugiră înspăimântați spre strada Saint-Honore. 

Maurevel nu era de loc viteaz. Când se văzu părăsit de 
oamenii lui şi având în faţă un adversar ca de Mouy, încercă 
la rândul lui să fugă pe acelaşi drum ca şi ei, strigând: 
„Ajutor!” 

De Mouy, Saucort şi Barthelemy îl urmăriră plini de zel. 
Când ajunseră în strada Grenelle, pe unde o luaseră pentru 
a le tăia calca, o fereastră se dechise şi un bărbat sări de la 
primul cat, pe pământul reavăn, stropit de ploaie. 

Era Henric. 

Fluieratul lui de Mouy îi vestise primejdia, iar focul de 
pistol îi dovedise că aceasta era mare; aşa că acum alerga 
în ajutorul prietenilor săi. 

Înflăcărat, viguros, se năpusti pe urmele lor, cu sabia în 
mină. 

Un strigăt îl călăuzi: venea dinspre bariera Sergents. 
Maurevel fusese acela care strigase. Simţindu-se încolţit de 


de Mouy, el îşi chema din nou în ajutor oamenii, care o 
luaseră la sănătoasa de spaimă. 

Trebuia să primească lupta sau să fie străpuns pe la spate. 

Maurevel se întoarse, întâlni spada duşmanului său şi 
aproape pe dată îi dădu o lovitură atât de dibace, încât îi 
sfâşie eşarfa; dar de Mouy îi răspunse pe loc. 

Spada tânărului îl izbi din nou pe Maurevel şi sângele 
acestuia ţâşni din două răni. 

— Nu l-ai dat gata! Haide, haide! strigă Henric, care îl 
ajunse din urmă. 

De Mouy n-avea însă nevoie să fie încurajat. 

Îl atacă din nou pe Maurevel, dar accsta nu-l mai aştepta. 

Apăsându-şi rana cu mâna stingă, o luă din nou, cu 
desperare, la fugă. 

— Ucide-l repede! Ucide.-l! strigă regele. Uite, oamenii lui 
se opresc şi desperarea laşilor nu le prieşte celor viteji. 

Maurevel simţea cum îi plesnesc plămânii; respira 
şuierător şi la fiecare răsuflare îi curgeau şiroaie de sânge 
din piept; deodată, căzu istovit, dar se ridică repede şi, 
sprijinindu-se într-un genunchi, întinse vârful spadei spre 
de Mouy. 

— Prieteni! Prieteni! urlă Maurevel. Nu sunt decât doi! 
Trageţi, trageţi în ei! 

În adevăr, Saucourt şi Barthel&my se îndrepărtaseră, 
alergând după cei doi zbiri, care fugeau pe strada des 
Poulies, aşa că regele şi de Mouy se aflau singuri în faţa a 
patru oameni. 

— Foc! continuă să ţipe Maurevel, în timp ce unul din 
soldaţi se pregătea să tragă cu muscheta. 

— Da, dar mai înainte ai să mori, trădătorule! Mori, 
ticăloşiile! Mori blestemat, ca un ucigaş! strigă de Mouy. 

Şi apucând cu o mână tăişul spadei lui Maurevel, înfipse cu 
cealaltă pe a sa în pieptul duşmanului, cu atâta putere, 
încât îl ţintui la pământ. 

— Bagă de seamă! Bagă de seamă! lăsând spada în trupul 
lui Maurevel, căci un soldat îl ochise şi l-ar fi ucis, fiind chiar 


în bătaia flintei lui. 

Chiar atunci, Henric străpunse cu sabia trupul soldatului, 
care căzu lângă Maurevel, scoțând un strigăt. 

Ceilalţi doi soldaţi o luară la fugă. 

— Haide, de Mouy, haide! Să nu mai pierdem o clipă! Dacă 
suntem recunoscuţi, s-a zis cu noi! strigă Henric. 

— Aşteptaţi, sire! Credeţi c-o să-mi las spada în corpul 
ticălosului ăsta?! 

Se apropie de Maurevel. Părea că zace fără viaţă, dar în 
clipa când de Mouy atinse minerul spadei sale, care 
rămăsese în trupul lui Maurevel, acesta se ridică şi. Luând 
flinta soldatului doborât de Henric, o descarcă în plin în 
pieptul lui de Mouy. 

Tânărul căzu fără să scoată măcar un geamăt: murise 
fulgerător. 

Henric se năpusti asupra lui Maurevel, care se prăbuşi la 
rândul lui. Sabia regelui nu străpunse decât un cadavru. 

Regele Navarei trebuia să fugă. Larma atrăsese o mulţime 
de oameni şi garda de noapte putea să sosească din. R-un 
moment în altul. Henric căută cu privirea printre curioşii 
atraşi de zgomot o figură cunoscută şi deodată scoase un 
strigăt de bucurie. 

Îl recunoscuse pe jupân La Huricre. 

Întâmplarea se petrecea lângă Croix du Trahoir, adică în 
faţa străzii l|'Arbre-See. Aşadar, vechea noastră cunoştinţă, 
mohorât de felul lui, şi care devenise mai posomorit după 
moartea lui La Mole şi Coconnas - preaiubiţii lui oaspeţi - îşi 
părăsise bucătăria şi tigăile şi alergase aici tocmai când 
pregătea cina regelui Navarei. 

— Jupân La Huricre, ai grijă de de Mouy, deşi mă tem că. 
Nu mai e nimic de făcut. Ia-l la tine şi, dacă mai trăieşte nu 
precupeţi nimic. Uite o pungă cu galbeni. Cât despre 
celălalt, lasă-l ân noroi oa (pe stârv de dine. Să putrezească 
acolo! 

— Dar dumneavoastră? întrebă fia Huricre. 


— Eu trebuie să-mi iau rămas bun de la cineva. Alerg şi în 
zece minute sunt la tine. Pregăteşte-mi caii! 

În adevăr, Henric o luă la fugă spre căsuţa din Croix des 
Petits-Champs, însă când ajunse în strada Grenelle se opri 
îngrozit. 

O mulţime de oameni se îngrămădeau în faţa căsuţei. 

— Ce s-a întâmplat! Ce-i în casa asta? întrebă Henric. 

— Vai, ce nenorocire, domnule! îi răspunse cel căruia i se 
adresase. O doamnă tânără şi frumoasă a fost ucisă cu 
pumnalul de soţul ei, înştiinţat printr-o scrisoare că nevasta 
lui se află aici cu amantul ei. 

— Şi soţul? 

— A fugit. 

— Doamna? 

— Se mai află aici. 

— Moartă? 

— Nu încă, slavă Domnului, dar starea ei este gravă! 

— Vai mie! exclamă Henric. Aşadar, sânt blestemat! 

Şi se năpusti în casă. 

Camera era plină de lume; toţi se îmbulzeau în jurul unui 
pat unde zăcea sărmana Charlotte, străpunsă de două 
lovituri de pumnal. 

Bărbatul ei, care timp de doi ani se prefăcuse că nu-i gelos 
pe Henric, profitase de această împrejurare ca să se 
răzbune pe ea. 

— Charlotte! Charlotte! strigă Henric, croindu-şi drum 
prin mulţime şi căzând în genunchi lângă pat. 

Charlotte întredeschise frumoşii ei ochi, pe care 
începuseră să-i învăluie umbrele morţii. Scoase un țipăt ce 
făcu să-i ţâşnească sângele din cele două răni, şi încercă să 
se ridice. 

— Ah! Ştiam prea bine că n-o să mor fără să te vădi 
murmură ea. 

În adevăr, ca şi cum nu aşteptase decât această clipă 
pentru a-şi da lui Henric* sufletul din adâncul căruia îl 


iubise, sărută fruntea regelui Navarei şi murmură pentru 
ultima oară: „Le iubesc44. 

Apoi muri. 

Henric nu putea să mai întârzie fără a-şi pune în primejdie 
viaţa. Irase pumnalul din teacă, tăie o şuviţă din minunatul 
păr auriu, pe care îl despletise adeseori pentru a-i admira 
lungimea. Apoi plecă lăcrimând, în timp ce toţi cei de faţă 
izbucniră în hohote de plâns, fără să-şi dea seama că vărsau 
lacrimi pentru nonorocirea unor oameni de rang atât de 
mare. 

— Prieteni, iubire, totul mă lasă! Totul mă părăseşte în 
acelaşi timp! 

— Da, sire dar vă rămâne tronul! îi şopti un bărbat ce-l 
urmase, desprinzânclu-se din grupul curioşilor care se 
strânseră în faţa căsuţei. 

— Rene! exclamă Henric. 

— Da, sire. Rene, care veghează asupra dumneavoastră, 
ticălosul de Maurevel, murind, v-a pronunţat numele. Se 
ştie că sunteţi la Paris şi arcaşii vă caută. Fugiţi! Fugiţi! 

— Şi mai crezi c-am să fiu rege, eu, un fugar?! 

— Priviţi, sire - murmură florentinul, arătându-i regelui o 
stea care se zărea, strălucitoare, după un nor întunecat - 
nu eu spun astA. Ciea. 

Henric oftă şi dispăru în beznă. 


SFÂRŞIT