Alexandre Dumas — Colierul Reginei Vol 2

ALEXANDRE DUMAS 


ALEXANDRE DUMAS 


Colierul Reginei 


Volumul 2 


Capitolul XLII Două ambiţii care vor să treacă drept două 
iubiri. 

Jeanne era şi ea femeie, ba încă fără a fi regină. Rezultă de 
aici că, în clipa când se urcă în trăsură, compară frumosul 
palat de la Versailles, bogatul şi splendidul lui mobilier, cu 
cel de al patrulea etaj de pe strada Sainte-Claude, lacheii 
impozanţi cu bătrâna ei servitoare. Dar aproape 
numaidecât meschina mansardă şi bătrâna servitoare se 
cufundară în umbra trecutului, ca acele fantasme care, 
nemaiexistând, nu au existat niciodată şi Jeanne văzu 
căsuţa sa din cartierul Saint-Antoine, atât de distinsă, atât 
de graţioasă, atât de confortabilă, cum s-ar spune în zilele 
noastre, cu lachei mai puţin împodobiţi decât cei de la 
Versailles, dar tot atât de respectuoşi, tot atât de 
ascultători. Casa şi lacheii erau Versailles-ul ei; ea era tot 
atât de regină ca şi Maria-Antoaneta, iar dorinţele ei, cu 
condiţia de a şti să şi le înfrâneze, nu atât în limitele 
necesităţii cât ale raţionamentului, erau la fel de bine şi la 
fel de repede executate, ca şi când ea ar fi ţinut un sceptru. 

Aşa că Jeanne ajunse acasă foarte încântată şi cu surâsul 
pe buze. Era încă devreme; luă hârtie, o pană şi cerneală, 
scrise câteva rânduri, le puse într-un plic din hârtie fină şi 
parfumată, scrise adresa şi sună. De-abia se stinsese ultimul 
clinchet al clopoţelului şi uşa se deschise: un lacheu aştepta 
în prag. 

— Aveam dreptate - murmură Jeanne - nici regina nu este 
mai bine slujită. Apoi, întinzând mâna, spuse: Du scrisoarea 
monseniorului cardinal de Rohan! 


Valetul înainta, luă scrisoarea şi ieşi fără să rostească 
măcar un cuvânt, cu acea supunere mută a servitorilor de 
casă mare. Contesa căzu într-o visare adâncă, o visare care 
era urmarea firească acelei de pe drum. Nu trecură nici 
cinci minute, că cineva bătu la uşă. 

— Intră! Spuse doamna de La Motte. 

Acelaşi lacheu apăru. 

— Ce este? Întrebă doamna de La Motte, schiţând un mic 
gest de nerăbdare, deoarece ordinul său nu fusese încă 
executat. 

— În clipa când ieşeam să îndeplinesc ordinele doamnei 
contese - lămuri valetul - monseniorul bătea la poartă. l-am 
spus că mergeam la palatul său. A luat scrisoarea doamnei 
contese, a citit-o, a sărit din trăsură şi a intrat zicând: 
„Bine, anunţă-mă!” 

— Şi? 

— Monseniorul este aici; aşteaptă ca doamna să 
binevoiască a-l primi. 

Un surâs uşor flutură pe buzele contesei. După câteva 
clipe, adăugă cu o vădită satisfacţie: 

— Spune-i să intre. 

Oare cele două clipe avusesem drept scop să-l facă pe un 
prinţ al bisericii să aştepte în anticamera sa, sau fuseseră 
necesare doamnei de La Motte ca să-şi schiţeze planul? 
Prinţul se ivi în prag. Întorcându-se acasă, trimițând să-l 
caute pe cardinal, simțind o atât de mare bucurie la sosirea 
cardinalului, oare toate acestea însemnau că Jeanne avea 
un plan? Da, caci fantezia reginei, asemenea focurilor 
jucăuşe ce luminează văile când se întâmplă vreun 
incendiu, acea fantezie de regină şi, mai ales, de femeie, 
deschise privirilor intrigantei contese toate ungherele 
tainice ale unui suflet, de altfel prea mândru pentru a le 
ascunde. 

Drumul de la Versailles la Paris este lung şi când îl faci 
având alături demonul cupidităţii, acesta are tot timpul să-ţi 
sufle la ureche calculele cele mai îndrăzneţe. Jeanne se 


simţea ameţită de cele un milion cinci sute de mii de livre 
risipite în diamante pe mătasea albă a sipetului domnilor 
Boehmer şi Bossange. Un milion cinci sute de mii de livre! 
Nu era oare o avere princiară, mai ales în ochii unei 
sărmane cerşetoare care, doar cu o lună în urmă, cerea de 
pomană de la cei mari? 

De bună seamă, era mult mai mare distanţa dintre Jeanne 
de Valois din strada Saint-Claude, la Jeanne de Valois din 
cartierul Saint-Antoine, decât dintre Jeanne de Valois, 
stăpâna a colierului. 

Aşadar, străbătuse mai mult de jumătate din drumul 
norocului. Şi norocul la care râvnea Jeanne nu era o iluzie, 
cum ar fi cuvântul scris într-un contract sau posesiunea 
unui teritoriu, amândouă foarte importante, dar pentru 
care ai nevoie de inteligenţa minţii sau de agerimea 
ochiului. Nu, acest colier era cu totul altceva decât un 
contract sau pământul: acest colier era norocul care putea 
fi văzut: aşa va arăta veşnic, strălucitor şi fascinant; şi 
fiindcă regina îl dorea, putea şi Jeanne de Valois să-l viseze, 
fiindcă regina era în stare să renunţe la el, putea şi doamna 
de La Motte să-şi pună frâu ambiţiei. 

Deci mii de gânduri nedesluşite, năluci stranii cu contururi 
înceţoşate despre care poe-tul Aristofan spunea că omul le 
asimilează în clipele lui de pasiune, mii de pofte, mii de furii 
ale patimei de a poseda luară pentru Jeanne, în timp ce 
străbătea drumul de la Paris la Versailles, chipuri de lupi, de 
vulpi şi de şerpi înaripaţi. 

Cardinalul, care trebuia să-i împlinească visele, le curmă 
firul prin prezenţa lui neaşteptată tocmai când doamna de 
La Motte ar fi dorit să-l vadă. El însuşi avea visele sale pe 
care le ascundea sub masca amabilităţii, sub aparenţa 
dragostei. 

— Ah, scumpă Jeanne! Exclamă el. lată-vă! Mi-aţi devenit 
atât de necesară, încât întreaga zi mi-a fost umbrită de 
gândul că sunteţi departe de mine. Cel puţin v-aţi întors 
sănătoasă de la Versailles? 


— După cum vedeţi, monseniore. 

— Şi mulţumită? 

— Încântată. 

— Deci regina v-a primit? 

— Imediat ce am ajuns, am şi fost introdusă la ea. 

— Aveţi noroc. După aerul dumneavoastră triumfător, 
pariez că regina v-a vorbit. 

— Am stat aproape trei ore în cabinetul maiestăţii sale. 

Cardinalul tresări şi puţin a lipsit să nu repete după 
Jeanne, cu un glas plin de admiraţie: „Irei ore!” Dar se 
stăpâni şi zise: 

— Sunteţi o adevărată vrăjitoare şi nimeni nu vă poate 
rezista. 

— Oh, oh, exageraţi, scumpul meu prinţ! 

— Aţi stat într-adevăr trei ore cu regina? Jeanne încuviinţă 
din cap. Trei ore! Repetă cardinalul, zâmbind. Câte lucruri 
poate spune în trei ore o femeie inteligentă ca 
dumneavoastră! 

— O, vă asigur, monseniore, că nu mi-am pierdut timpul. 

— Pariez că în aceste trei ore - azvârli ca în treacăt 
cardinalul - nu v-aţi gândit nici măcar o clipă la mine... 

— Sunteţi un ingrat! 

— Adevărat?! Strigă cardinalul. 

— Am făcut pentru dumneavoastră mai mult decât să mă 
gândesc. 

— Ce-aţi făcut? 

— Am vorbit despre dumneavoastră. 

— Aţi vorbit despre mine? Cui? Întrebă prelatul, cu o voce 
în care, cu toată stăpânirea de sine, se ghicea emoția; şi 
inima prinse să-i bată. 

— Cui, dacă nu reginei? 

Şi rostind aceste cuvinte atât de preţioase pentru el, 
Jeanne avu delicateţea de a nu-l privi în faţă, ca şi când nici 
nu i-ar fi păsat de efectul spuselor ei. Domnul de Rohan era 
foarte emoţionat. 


— Ah! Se precipită el. Haide, scumpă contesa, povestiţi-mi. 
Mă interesează atât de mult tot ce vi se întâmplă, încât nu 
vreau să pierd nici cel mai mic amănunt. 

Jeanne zâmbi; ştia ce îl interesează pe cardinal, la fel de 
bine ca şi el însuşi. Cum însă îşi pregătise meticulos cele ce 
urma să povestească, cum ar fi făcut-o chiar dacă n-ar fi 
fost rugată, ea începu rar, lăsând să-i fie smulsă aproape 
fiecare silabă: istorisi în amănunt întrevederea, conversaţia, 
demonstrând cu fiecare cuvânt că, printr-una dintre acele 
întâmplări fericite care fac uneori norocul unui curtean, 
picase la Versailles într-o circumstanţă cu totul specială şi 
devenise, într-o singură zi, dintr-o străină, o prietenă 
aproape indispensabilă. Într-adevăr, într-o singură zi, 
Jeanne de La Moitte fusese iniţiată în toate necazurile 
reginei, în toate neplăcerile domniei. Domnul de Rohan nu 
părea să reţină din povestire decât ceea ce regina spusese 
în legătura cu Jeanne. Jeanne, în povestirea sa, nu dădea 
importanţa decât la ceea ce spusese regină în legătură cu 
domnul de Rohan. Povestirea tocmai se sfârşise, când 
acelaşi lacheu intră, anunțând că masa e servită. Jeanne îl 
invită pe cardinal din ochi. Cardinalul acceptă printr-un 
semn. Dădu braţul stăpânei casei, care se obişnuise atât de 
repede să-i facă onorurile şi trecură în sufragerie. 

După ce mâncară, după ce prelatul sorbi cu înghiţituri 
lungi speranţa şi iubire din relatările de zeci de ori reluate, 
de zeci de ori întrerupte ale acestei vrăjitoare, se văzu silit 
să-şi dea seama că va trebui să ţină cont de femeia din faţa 
lui, care ştia să ţină în mâini inimile celor puternici. Căci 
observă, cu surprindere şi spaimă totodată, că, în loc să se 
pună în valoare că orice femeie care se ştie răsfăţata şi de 
care ai nevoie, ea venea în întâmpinarea dorințelor 
interlocutorului său, cu o gingăşie cu totul diferită de acea 
mândrie de leoaică manifestată la ultima masă luată 
împreuna în acelaşi loc şi în aceeaşi casă. 

De data aceasta, Jeanne făcea pe gazda nu numai ca o 
femeie stăpână pe ea însăşi, ci şi ca o stăpână a celorlalţi. 


Nici urmă de sfială în privirea ei, nici o reţinere în glas. 
Oare nu stătuse ea întreaga zi în preajma celor mai iluştri 
aristocrați, floarea nobilimii franceze, pentru a lua exemplu 
de la ei? Oare nu i se adresase cu „scumpa contesă” o 
regină care nu avea rivală? 

Aşa încât cardinalul, el însuşi un bărbat stăpân pe sine, îi 
recunoscu superioritatea, nu încerca să-i reziste şi îi spuse 
luându-i mâna: 

— Contesă, în dumneavoastră sunt două femei. 

— Cum asta? Întrebă contesa. 

— Cea de ieri şi cea de azi. 

— Şi pe care o preferă eminenţa voastră? 

— Nu ştiu. Stiu numai că cea de astă-seară este o Armida 
11), o Circe 12), ceva cu totul irezistibil. 

— Şi căreia, cu toate că sunteţi prinţ, nu veţi încerca, sper, 
să-i rezistaţi, monseniore. 

Prinţul alunecă de pe scaun şi îngenunche la picioarele 
doamnei de La Moite. 

— Cereţi pomană? Întrebă aceasta. 

— Da şi aştept să mi-o daţi. 

— Astăzi e ziua îngăduinţelor - răspunse Jeanne. Contesa 
de Valois şi-a ocupat locul cuvenit, a intrat în rândul 
femeilor de la curte; peste puţină vreme, ea se va număra 
printre cele mai mândre femei de la Versailles. Aşadar, 
poate să-şi deschidă palma şi să i-o întindă cui crede că o 
merită. 

— Chiar şi unui prinţ? Întrebă domnul de Rohan. 

— Chiar şi unui cardinal - răspunse Jeanne. 

Cardinalul depuse un sărut lung şi arzător pe aceasta 
mână delicată; apoi, după ce cercetă din ochi privirea şi 
zâmbetul contesei, se ridică. Trecând în anticameră, spuse 
câteva cuvinte mesagerului său. După două minute, se auzi 
zgomotul trăsurii care se îndepărta. 

Contesa înalţă capul. 

— Pe legea mea, contesă, mi-am dat foc la corăbii. 


— Nu-i nimic deosebit într-asta, de vreme ce vă aflaţi în 
port - răspunse contesa. 


Capitolul XLIII În care încep să se zărească chipurile de 
sub mască 


O conversaţie plăcută, pe îndelete este privilegiul 
oamenilor care nu mai au să-şi spună mare lucru. Exista 
bucuria de a tăcea sau de a te exprima prin interjecţii, dar 
cea mai mare este, fără discuţie, plăcerea de a pălăvrăgi 
fără a fi obligat să-ţi compui frazele. După două ceasuri de 
la plecarea trăsurii, cardinalul şi contesa se aflau în acest 
punct. Contesa cedase, cardinalul învinsese; cu toate 
acestea, cardinalul era cel subjugat, iar contesa era cea 
care triumfa. Doi bărbaţi se pot înşela strângându-şi mâna. 
Un bărbat şi o femeie se pot înşela sărutându-se. Aici se 
înşelau unul pe altul, numai pentru că fiecare voia să se lase 
înşelat. Fiecare dintre cei doi avea un scop. Pentru a-şi 
realiza scopul aveau nevoie de o atmosferă intimă. Scopul 
fiecăruia fusese atins. 

Cardinalul nici nu-şi dădea măcar osteneala de a-şi 
ascunde nerăbdarea. Se mulţumi să facă doar un mic ocol 
şi, revenind la conversaţia despre Versailles şi la onorurile 
care o aşteptau acolo pe noua favorită a reginei, spuse: 

— Este generoasă şi nimic nu i se pare prea mult pentru 
cei pe care îi iubeşte. Are un fel rar de a dărui tuturor câte 
ceva, dar numai câtorva prieteni aleşi le dăruieşte totul. 

— Credeţi deci că este bogată? Întrebă doamna de La 
Motite. 

— Găseşte aproape întotdeauna resurse, cu un cuvânt, un 
gest, un zâmbet. Nici un ministru, în afara lui Turgot, poate, 
nu a avut curajul să-i refuze ceva reginei. 

— Ei bine, mie. 

— Spuse doamna de La Moitte - mie, biata regină, sau mai 
curând biata femeie, mi se pare mult mai puţin bogată 
decât o credeţi dumneavoastră! 


— Cum aşa? 

— Eşti oare bogat când eşti silit să-ţi impui privaţiuni. 

— Privaţiuni?! Povestiţi-mi, vă rog, scumpă Jeanne. 

— O, Doamne, vă voi spune numai ceea ce am văzut, nici 
mai mult, nici mai puţin. 

— Spuneţi, vă ascult. 

— Închipuiţi-vă două suplicii îngrozitoare pe care aceasta 
nefericită regină le-a îndurat. 

— Două suplicii?! Care? 

— Ştiţi, scumpul meu prinţ, ce înseamnă dorinţa unei 
femei? 

— Nu, dar aş vrea să mă învăţaţi, contesă. 

— Ei bine, regina are o dorinţă pe care nu şi-o poate 
satisface. 

— De a avea pe cine? 

— Nu, de a avea ce. 

— Fie, de a avea ce anume? 

— Un colier de diamante. 

— Staţi, cred că ştiu. Nu-i vorba despre diamantele lui 
Boehmer şi Bossange? 

— Exact. 

— Oh, chestie veche, contesă. 

— Veche sau nouă, oare nu este o adevărata nefericire 
pentru o regină, spuneţi, să nu poată avea ceea ce ar fi 
putut avea până şi o simplă favorită? Dacă regele Ludovic al 
XV-lea ar mai fi trăit încă cincisprezece zile Jeanne 
Vaubernier ar fi avut ceea ce nu poate avea Maria- 
Antoaneta. 

— Ei bine, scumpă contesă, sunt convins că vă înşelaţi, 
regina a putut avea de cinci sau de şase ori aceste diamante 
şi le-a refuzat de tot atâtea ori. 

— Oh! 

— Vă spun sigur că regele i le-a oferit şi că le-a refuzat 
chiar din mâna regelui. 

Şi cardinalul povesti istoria cu vasul. Jeanne ascultă cu 
toată atenţia şi când cardinalul isprăvi, spuse: 


— Ei, şi? 

— Cum, ei, şi? 

— Da, ce demonstrează asta? 

— Că nu le-a vrut, mi se pare limpede. 

Jeanne ridică din umeri: 

— Cunoaşteţi femeile, cunoaşteţi curtea, cunoaşteţi regii şi 
vă lăsaţi înşelaţi de un asemenea răspuns? 

— De, constat numai refuzul! 

— Scumpul meu prinţ, aceasta demonstrează doar un 
lucru: ca regina a simţit nevoia să spună ceva care să aibă 
răsunet, ceva foarte popular şi că a reuşit. 

— Oho! Exclamă cardinalul, iată cum arată pentru 
dumneavoastră virtuțile regale! Ah, ce sceptică sunteţi! 
Sfântul Toma era încrezător pe lângă dumneavoastră. 

— Sceptică sau nu, eu afirm un lucru. 

— Care? 

— Că regina, chiar după ce a refuzat colierul, a simţit o 
poftă nebună să-l aibă. 

— 'Toate lucrurile acestea vi le-aţi închipuit, draga mea, 
dar mai întâi credeţi-mă, dincolo de nenumărate defecte, 
regina are o mare calitate. 

— Care...? 

— Este dezinteresată! Nu iubeşte nici aurul, nici argintul, 
nici nestematele. Cântăreşte mineralele la valoarea lor; 
pentru ea, o floare prinsă în piept valorează cât un diamant 
la ureche. 

— Nu zic ba. Numai că, acum, în clipa de faţă, susţin că 
are chef să-şi pună diamantele la gât. 

— Ah, contesă, demonstraţi-mi! 

— Nimic mai uşor; adineauri am văzut colierul. 

— Dumneavoastră? 

— Da, eu; nu numai că l-am văzut, dar l-am şi atins. 

— Unde? 

— 'Tot la Versailles. 

— La Versailles? 


— Bijutierii au venit cu el acolo pentru a o ispiti pe regină 
pentru ultima dată. 

— Şi e frumos? 

— Superb! 

— Atunci dumneavoastră, care sunteţi cu adevărat femeie, 
dumneavoastră înţelegeţi că te poţi gândi la un asemenea 
colier. 

— Înţeleg chiar că poţi să-ţi pierzi şi pofta de mâncare şi 
somnul. 

— Vai, de ce n-am un vas să-i dăruiesc regelui?! 

— Un vas? 

— Da, mi-ar dărui colierul şi, după ce l-aş avea, aţi putea 
să mâncaţi şi să dormiţi liniştită. 

— Vă bateţi joc? 

— Nu, vă jur! 

— Ei bine, am să vă spun un lucru care poate vă va mira 
foarte mult. 

— V-ascult. 

— N-aş vrea acest colier! 

— Cu atât mai mult, contesă, cu cât nici n-aş putea să vi-l 
ofer. 

— Păcat! Nici domnia-voastră şi nimeni pe lume! Exact 
ceea ce simte şi regina şi iată de ce şi-l doreşte. 

— Dar vă repet că regele i l-a oferit. 

Jeanne fă cu un gest repezit, un gest aproape de 
plictiseală şi spuse: 

— Şi eu vă spun că femeilor le plac aceste daruri când nu 
vin din partea unor oameni care le obligă să le accepte. 

Cardinalul o privi pe Jeanne cu mai multă atenţie şi zise: 

— Nu prea înţeleg. 

— Cu atât mai bine; să lăsam lucrurile aşa cum sunt. De ce 
să mai vorbim despre acest colier, dacă tot nu putem să-l 
avem? 

— Ah, dacă eu aş fi regele şi dumneavoastră aţi fi regina, 
v-aş sili să-l acceptaţi. 


— Ei bine, fără să fiţi rege, obligaţi-o pe regină să-l 
primească şi veţi vedea dacă va fi chiar atât de supărata pe 
cât credeţi pentru atare constrângere. 

Cardinalul o privi pe Jeanne încă o dată şi spuse: 

— Sunteţi sigură că nu vă înşelaţi? Oare, într-adevăr, 
regina nutreşte această dorinţă? 

— Mistuitoare! Ascultaţi, scumpul meu prinţ: parcă mi-aţi 
spus odată, sau am auzit spunându-se, că nu aţi fi deloc 
supărat dacă aţi fi numit ministru? 

— E foarte posibil să fi spus acest lucru, contesă. 

— Ei bine, vă asigur, scumpul meu prinţ... 

— Ce? 

— Că regina îl va face ministru pe cel care va fi capabil să-i 
trimită colierul de acum în opt zile. 

— Oh, contesă! 

— Ştiu ce spun... V-ar plăcea mai mult s-o gândesc numai 
în sinea mea? 

— Nicidecum. 

— De altfel, ceea ce spun nu vă priveşte deloc. Este 
limpede că nu veţi cheltui un milion şi jumătate pentru un 
capriciu regesc. Pe legea mea, ar însemna să plătiţi prea 
scump un portofoliu pe care l-aţi putea avea pentru o 
nimica toată şi care aproape vi se şi datorează. Luaţi deci 
tot ce v-am spus drept o conversaţie oarecare. Eu sunt ca şi 
papagalii: am fost orbită de soare şi iată-mă repetând într- 
una că e cald. Ah, monseniore, ce grea încercare este o zi 
norocoasă pentru o mică provincială! Trebuie să fii un 
vultur ca domnia-voastră pentru a putea privi în faţă 
strălucirea razelor. Cardinalul deveni visător. Vedeţi - 
continuă Jeanne - iată că mă şi judecaţi rău, că mă găsiţi 
atât de vulgară şi de păcătoasă, încât nici nu mai binevoiţi 
să-mi vorbiţi! 

— Ei, asta-i! 

— Când o judec astfel pe regină, mă judec şi pe mine. 

— Contesă! 


— Ce vreţi? Am crezut că doreşte diamantele pentru că a 
suspinat când le-a văzut; am crezut, pentru că, în locul ei şi 
eu le-aş fi dorit; iertaţi-mi slăbiciunea. 

— Sunteţi o femeie adorabilă, contesă! Printr-o contopire 
de necrezut, în dumneavoastră se îmbină slăbiciunea inimii 
şi tăria minţii; sunteţi atât de puţin femeie în anumite clipe, 
încât mă sperii; sunteţi atât de minunată în altele, încât 
binecuvintez cerul, vă binecuvântez pe dumneavoastră... Şi 
galantul cardinal punctă această galanterie cu un sărut. Să 
nu mai vorbim despre asta - încheie el. 

„Fie - murmură pentru sine Jeanne. Cred că a muşcat din 
momeală”... 

Dar, cu toate că spusese: „Să nu mai vorbim despre asta”, 
cardinalul reluă: 

— Şi ziceţi că Boehmer a revenit cu oferta? 

— Da, împreună cu Bossange - răspunse cu naivitate 
doamna de La Moitte. 

— Bossange... Staţi puţin - rosti cardinalul, vrând parcă 
să-şi amintească. Bossange nu este asociatul său? 

— Da, unul înalt şi uscăţiv. 

— El este. 

— Unde locuieşte? 

— Trebuie să locuiască undeva pe Rue Ferraille sau de 
l'Ecole, nu prea ştiu; în orice caz, în împrejurimile Pont- 
Neuf-ului. 

— Da, pe lângă Pont-Neuf, aveţi dreptate; am citit, trecând 
cu trăsura, acest nume deasupra unei porţi. Haide, haide - 
murmură Jeanne - peştele muşcă din ce în ce mai tare... 

Jeanne avea dreptate: cârligul undiţei se înfipsese adânc 
în pradă. 

Aşa că, a doua zi, plecând din locuinţa sa din cartierul 
Saint-Antoine, cardinalul ceru să fie condus direct la 
Boehmer. Spera să-şi poată tăinui numele, dar Boehmer şi 
Bossange erau bijutierii curţii şi, de la primele cuvinte pe 
care le rosti, i se adresară cu „monseniore”. 


— Ei bine, da, monseniore - zise cardinalul - dar fiindcă m- 
aţi recunoscut, încercaţi cel puţin ca alţii să nu o facă. 

— Monseniorul poate fi liniştit. Aşteptăm ordinele 
monseniorului. 

— Am venit să cumpăr colierul de diamante pe care l-aţi 
arătat reginei. 

— Suntem într-adevăr deznădăjduiţi, dar monseniorul vine 
prea târziu. 

— Cum aşa? 

— S-a vândut. 

— Imposibil, doar ieri l-aţi oferit din nou maiestăţii sale. 

— Care l-a refuzat din nou, monseniore, iată de ce vechea 
tranzacţie se menţine. 

— Şi cu cine s-a încheiat târgul? Întrebă cardinalul. 

— Este un secret, monseniore. 

— Prea multe secrete, domnule Boehmer. 

Şi cardinalul se ridică. 

— Monseniore! 

— Credeam, domnule - continuă înaltul prelat - că un 
bijutier al coroanei Franţei ar trebui să fie fericit să vândă 
în Franţa inimoasele sale nestemate; dacă preferi 
Portugalia, fă cum îţi place, domnule Boehmer. 

— Ah, monseniorul ştie totul! Strigă bijutierul. 

— Ce ţi se pare uimitor în asta? 

— Dacă monseniorul ştie totul, înseamnă că numai regina 
i-a putut spune? 

— Şi dacă ar fi aşa! Răspunse cardinalul, fără a respinge 
această ipoteză măgulitoare pentru amorul său propriu. 

— Oh, aceasta ar schimba mult lucrurile, monseniore! 

— Nu înţeleg, explică-te. 

— Îmi permite oare monseniorul să vorbesc în toată 
libertatea? 

— Vorbeşte. 

— Ei bine, regina îşi doreşte colierul. 

— Crezi? 

— Suntem siguri. 


— Şi atunci de ce nu-l cumpără? 

— Pentru că l-a refuzat pe rege şi, dacă ar reveni asupra 
acestei hotărâri, care i-a adus atâtea elogii din partea 
maiestăţii sale, ar însemna să se arate capricioasă. 

— Regina este deasupra acestor lucruri. 

— Da, când este vorba despre ce spune poporul, sau chiar 
despre ce spun curtenii; dar când este vorba despre ce 
spune regele... 

— Regele, o ştii foarte bine, a vrut să-i dăruiască reginei 
colierul. 

— Fără îndoială, dar s-a grăbit să-i mulţumească reginei 
când ea a refuzat. 

— Şi ce concluzii trage domnul Boehmer? 

— Că regina ar vrea să aibă colierul fără a părea că-l 
cumpără. 

— Ei bine, te înşeli, domnule - replică prinţul de Rohan. 
Nu despre asta este vorba. 

— Atunci ne pare rău, monseniore, pentru că ar fi fost 
singurul motiv hotărâtor care ne-ar fi determinat să ne 
călcăm cuvântul faţă de domnul ambasador al Portugaliei. 

Cardinalul reflectă. Oricât de mare ar fi iscusinţa 
diplomaților, cea a negustorilor este mult superioară... Mai 
întâi ca diplomatul negociază aproape întotdeauna valori pe 
care nu le are; negustorul ţine şi strânge în gheară obiectul 
care atâta curiozitatea: chiar când îl cumperi, chiar când îl 
plăteşti scump, tot înseamnă aproape că îl jefuieşti. Domnul 
de Rohan, văzând că se afla la discreţia acestui om, spuse: 

— Domnule, presupune, dacă vrei, că regina doreşte să 
aibă colierul. 

— Asta schimbă totul, monseniore. Şi pentru a da 
întâietate reginei, putem rupe toate tranzacţiile. 

— Cu cât vinzi colierul? 

— Un milion cinci sute de mii de livre. 

— Cum ţi se va plăti? 

— Portugalia îmi plăteşte un aconto şi eu însumi mă voi 
duce să livrez colierul la Lisa-bona, unde voi primi restul. 


— Noi nu vom putea plăti în felul acesta, domnule 
Boehmer, v-am putea da un aconto, dacă nu ar fi prea mare. 

— O sută de mii de livre. 

— Pot fi găsite. Restul? 

— Eminenţa voastră are nevoie ele timp? Întrebă 
Boehmer. Dacă garantează eminenţa voastră, se poate face 
orice. Numai că întârzierea implica o pierdere; şi fiţi atent, 
monseniore: într-o afacere de o asemenea importanţă, 
cifrele se umflă singure. O dobândă de cinci la sută, pentru 
un milion şi cinci sute de mii, face şaptezeci şi cinci de mii 
de livre, iar o dobândă de cinci la sută este o adevărată 
mină pentru un negustor. Zece la sută este, în orice caz, 
singurul procent acceptabil. 

— Ar însemna o sută cincizeci de mii de livre în contul 
dumitale? 

— Da, monseniore. 

— Domnule Boehmer, să zicem că vinzi colierul cu un 
milion şase sute de mii de livre şi împărţi plata celor un 
milion cinci sute de mii de livre care rămân la trei scadenţe, 
pe timp de un an. S-a făcut? 

— Monseniore, dacă încheiem astfel târgul, pierdem 
cincizeci de mii de livre. 

— Nu cred, domnule. Dacă ar trebui să încasezi mâine un 
milion cinci sute de mii de livre, ai fi cam stânjenit: un 
bijutier nu poate cumpăra o moşie la preţul ăsta. 

— Suntem doi, monseniore, asociatul meu şi cu mine. 

— Este adevărat, dar n-are importanţă; vă va fi mai la 
îndemână să încasaţi cinci sute de mii de livre la fiecare 
patru luni ale anului, decât câte două sute cincizeci de mii 
de livre fiecare. 

— Monseniorul uită că diamantele nu ne aparţin. Ei, dacă 
ne-ar aparţine, am fi destul de bogaţi ca să nu ne neliniştim 
nici de plată, nici de plasamentul banilor. 

— Cui aparţin pietrele? 

— Cel puţin la zece creditori: pietrele le-am cumpărat una 
câte una. Una trebuie plătită la Hamburg, alta la Neapole, 


una la Buenos-Aires, două la Moscova. Creditorii noştri 
aşteaptă vânzarea colierului pentru a-şi primi banii. 
Singura noastră proprietate este doar beneficiul pe care îl 
vom realiza; dar, vai, monseniore, de când acest nefericit 
colier este gata de vânzare, deci de doi ani, am şi pierdut 
două sute de mii dobânda! Judecaţi cât de mare este 
beneficiul nostru. 

Domnul de Rohan îl întrerupse pe Boehmer: 

— De fapt, eu nici n-am văzut colierul. 

— Adevărat, monseniore, iată-l. 

Şi Boehmer scoase la iveală, cu toate precauţiile posibile, 
preţioasa bijuterie. 

— Superb! Exclamă cardinalul, atingând cu patimă 
încheietoarea care atinsese gâtul reginei. Când isprăvi şi 
când degetele sale se saturară să caute în neştire efluviile 
visate îndelung, spuse: Facem târgul? 

— Da, monseniore; şi mă şi duc la ambasadă să-mi retrag 
cuvântul. 

— Nu credeam că se află acum un ambasador al 
Portugaliei la Paris. 

— Ba da, monseniore, este domnul de Souza; a venit 
incognito. 

— Pentru a negocia afacerea - zise cardinalul, râzând. 

— Da, monseniore. 

— O, bietul Souza! Îl cunosc bine. Bietul Souza! 

Şi se înveseli şi mai mult. 

Domnul Boehmer crezu că trebuie să se asocieze şi el la 
veselia clientului său. Şi râseră astfel vreme îndelungată, pe 
seama Portugaliei. Domnul de Rohan vru să plece. Boehmer 
îl opri şi întrebă: 

— Poate să-mi spună monseniorul cum se va încheia 
afacerea? 

— Cât se poate de firesc. 

— Prin intendentul monseniorului? 

— Nu, absolut nimeni în afară de mine; nu vei avea de-a 
face decât cu mine. 


— Când? 

— Începând de mâine. 

— Cele o sută de mii de livre...? 

— Le voi aduce mâine. 

— Bine, monseniore. Şi hârtiile? 

— Le voi semna chiar aici, tot mâine. 

— Aşa este cel mai bine, monseniore. 

— Şi pentru că eşti un om care ştii să păstrezi un secret, 
domnule Boehmer, aminteşte-ţi că deţii unul dintre cele mai 
importante. 

— Ştiu, monseniore şi voi merita încrederea domniei- 
voastre, ca şi pe cea a maiestăţii sale regina - adăugă el, cu 
tâlc. 

Domnul de Rohan se împurpură la faţă şi plecă tulburat, 
dar fericit, ca orice om care se ruinează într-un acces de 
patimă. A doua zi, domnul 3oehmer se îndrepta, cu un aer 
important, către ambasada Portugaliei. Chiar în clipa când 
se pregătea să bată la poartă, domnul Ducorneau, primul 
secretar, îi prezenta conturile secretarului particular, 
domnul Beausire, în timp ce don Manuel y Souza, 
ambasadorul, îi explica un nou plan de campanie asociatului 
său, valetul. 

De la ultima vizită a domnului Boehmer pe strada 
Jussienne, palatul suferise multe transformări. Întregul 
personal, sosit, după cum am văzut, în cele două trăsuri de 
poşta, se instalase cum putuse, având în vedere însă 
diversele atribuţii pe care trebuia să le îndeplinească în 
casa noului ambasador. Trebuie să spunem că, împărţindu- 
şi rolurile, pe care le jucau, de altfel, excelent şi fiind nevoiţi 
să se înlocuiască reciproc, asociaţii aveau prilejul să-şi 
supravegheze ei înşişi interesele, ceea ce dă mai multă 
siguranţă oricărei afaceri. 

Domnul Ducorneau, încântat de inteligenţa tuturor 
valeţilor, era plin de admiraţie faţă de ambasador, care se 
arătase prea puţin preocupat de prejudecăţi naţionale şi nu 
şovăise să angajeze un personal în întregime francez, de la 


secretarul particular până la cel de-al treilea valet Acest 
lucru îl îndemnă ca, în timp ce făcea socotelile cu domnul de 
Beausire, să înceapă cu acesta din urmă o conversaţie 
foarte elogioasă la adresa şefului ambasadei. 

— După cum vezi, familia de Souza - spunea Beausire - nu 
face parte dintre acei portughezi închistaţi în idei 
preconcepute care trăiesc ca în secolul al XIV-lea, cum sunt 
atâţia nobili prin ţinuturile noastre. Nu, ei sunt gentilomi 
care călătoresc, cu o avere de milioane, care ar putea fi regi 
oriunde ar avea ei chef să se ducă. 

— Numai ca un asemenea chef nu le vine - replică spiritual 
domnul Ducomeau. 

— De ce ar face-o, domnule secretar? Când ai un oarecare 
număr de milioane şi un nume princiar, nu crezi că valorezi 
cât un rege? 

— Ah, iată un punct de vedere filosofic, domnule secretar - 
spuse Ducomeau, surprins. Nu mă aşteptam să aud 
asemenea maxime despre egalitate din gura unui diplomat. 

— Noi suntem nişte excepţii - răspunse Beausire, oarecum 
contrariat de anacronismul sau; fără a fi voltairian sau 
rousseau-ist, avea şi el ideile lui filosofice despre lume. 

— Ştiţi, este o adevărata fericire că Portugalia e o ţară 
mică! Exclamă Ducomeau, entuziasmat. 

— Ei şi de ce? 

— Pentru ca, având asemenea oameni în fruntea sa, va 
prospera repede, domnule. 

— Oh, ne flataţi, scumpul meu domn! Nu, noi facem o 
politică filosofică. Este atrăgător, dar nu se poate aplica. 
Acum însă hai s-o lăsăm baltă. Spuneaţi deci că sunt o sută 
opt mii de livre în casa de bani? 

— Da, domnule secretar, o sută opt mii de livre. 

— Şi nu sunt datorii? 

— Nici un bănuţ. 

— Demn de toată laudă. Daţi-mi, vă rog, borderoul. 

— Iată-l. Când se vor face prezentările, domnule secretar? 
Trebuie să ştiţi că subiectul acesta dă naştere la curiozitate, 


la nesfârşite comentarii, aş zice chiar la agitaţie în tot 
cartierul. 

— Oho! 

— Da, din când în când, sunt văzuţi dând târcoale în jurul 
palatului tot felul de indivizi care se pare că ar dori ca 
poarta să fie de sticlă. 

— Indivizi...?! Repetă Beausire. Indivizi din cartier? 

— Şi alţii. Ei bine, misiunea domnului ambasador fiind 
secretă, vă daţi şi dumneavoastră singur seama că poliţia se 
va strădui cât mai grabnic să descopere totul. 

— La fel mi-am zis şi eu - încuviinţă Beausire, destul de 
neliniştit. 

— Priviţi domnule secretar - îl îndemnă Ducorneau, 
ducându-l pe Beausire în dreptul unei ferestre prevăzută cu 
drugi de fier, care dădea spre unul din zidurile palatului. 
Priviţi, vedeţi în stradă un om cu un surtuc cafeniu-murdar? 

— Da, îl văd. 

— Vedeţi cum se uită încoace? 

— Într-adevăr. Cine credeţi că este acest om? 

— Eu? De unde să ştiu... Poate un spion al domnului de 
Crosne. 

— Probabil. 

— Între noi fie vorba, domnule secretar, domnul de Crosne 
nu este un magistrat de talia domnului de Sartine. L-aţi 
cunoscut pe domnul de Sartine? 

— Nu, domnule, nu! 

— Eh, acela ar fi ghicit până acum de zece ori cu ce vă 
ocupați. Este însă adevărat că sunteţi şi destul de precaut... 

Se auzi clopoţelul. 

— Mă cheamă domnul ambasador - zise foarte grăbit 
Beausire, pe care conversaţia începuse să-l cam 
stânjenească. 

Şi, împingând uşa cu putere, îi răsturnă pe doi dintre 
asociaţi care, unul cu o pană la ureche, altul cu mătura în 
mână, unul într-un post de mâna a patra, altul simplu valet, 
găseau conversaţia prea lungă şi doreau să participe, chiar 


dacă o făceau numai cu auzul. Beausire îşi zise că devenea 
suspect şi-şi făgădui să fie mai prevăzător. Urcă deci la 
ambasador, după ce strânsese în taină mâna celor doi 
prieteni şi asociaţi. 


Capitolul XLIV În care domnul Ducorneau nu mai înţelege 
nimic din ceea ce se întâmplă 


Don Manuel y Souza era mai puţin gălbejit ca de obicei, 
ceea ce vrea să spună că obrazul său oferea ochiului o vagă 
nuanţă purpurie. locmai avusese cu domnul comandor- 
valetul o explicaţie de-a dreptul penibilă. Şi explicaţia încă 
nu se terminase. Când sosi Beausire, cei doi cocoşi îşi mai 
smulgeau ultimele pene. 

— Haide, domnule de Beausire, vino să ne pui de acord - 
zise comandorul. 

— În ce privinţă? Întrebă secretarul, cu aerul unui arbitru, 
după ce schimbase iute o privire cu aliatul său firesc, 
ambasadorul. 

— Precum ştii, domnul Boehmer trebuie să vină astăzi să 
încheiem afacerea cu colierul - începu valetul. 

— Ştiu. 

— Şi că va trebui să-i numărăm cele o sută de mii de livre. 

— Ştiu şi asta. 

— Aceste o sută de mii de livre sunt proprietatea 
asociaţiei, nu-i aşa? 

— Se îndoieşte cineva? 

— Poftim! Domnul de Beausire îmi dă dreptate - zise 
comandorul, întorcându-se spre don Manuel. 

— Să aşteptam, să aşteptăm - replică portughezul, făcând 
cu mâna un semn care însemna că trebuie răbdare. 

— Nu-ţi dau dreptate decât asupra acestui punct - preciza 
Beausire - şi anume că cele o sută de mii de Livre sunt ale 
asociaţilor. 

— Asta e totul, nici nu cer mai mult. 


— Păi dacă-i aşa, atunci caseta cu bani nu trebuie să stea 
în singurul birou ai ambasadei, care este vecin cu camera 
domnului ambasador. 

— Şi de ce nu?! Replică Beausire. 

— lar domnul ambasador - continuă comandorul - nu 
trebuie să ne dea fiecăruia câte o cheie de la casetă? 

— Ba deloc - interveni portughezul. 

— Ce motive ai? 

— Într-adevăr, ce motive ai? Întrebă Beausire, la rândul 
său. 

— Dacă ei n-au încredere în mine - spuse portughezul, 
mângâindu-şi proaspăta bărbu-ţă - de ce eu să am în alţii? 
Mi se pare că, dacă eu pot fi acuzat că fur banii asociaţiei, la 
fel de bine pot şi eu să suspectez asociaţia că vrea să mă 
fure. Şi unii şi alţii facem tot atâtea parale. 

— De acord - spuse valetul - dar tocmai de aceea avem 
aceleaşi drepturi, drepturi egale, adică. 

— Atunci, scumpul meu domn, dacă doreai egalitate, 
trebuia de la început s-o facem fiecare pe ambasadorul prin 
rotaţie. Ar fi fost mult mai neverosimil în ochii publicului, 
dar asociaţii ar fi fost liniştiţi. Nu-i aşa, ce părere ai? 

— Şi mai întâi - se amestecă Beausire - află, domnule 
comandor, că nu te porţi ca un bun camarad; oare seniorul 
don Manuel nu are un privilegiu incontestabil, al omului 
care a născocit tot planul? 

— Ah, da - zise ambasadorul - şi domnul de Beausire 
împarte cu mine acest privilegiu. 

— Eh, o dată ce o afacere este în curs de desfăşurare, nu 
se mai acorda atenţie privile-giilor - replică domnul 
comandor. 

— De acord, dar se continuă a se da atenţie procedeelor - 
sublinie Beausire. 

— Nu sunt singurul care ridic această obiecţie - murmură 
comandorul, întrucâtva ruşinat. Toţi ai noştri gândesc ca 
mine. 

— Şi n-au dreptate - ripostă portughezul. 


— Aşa e, n-au dreptate - repetă Beausire. 

Comandorul înălţă capul. 

— Nici eu n-am avut dreptate - spuse el, înciudat - când 
am vrut să aflu părerea domnului de Beausire. Secretarul 
nu putea să nu se înţeleagă cu ambasadorul! 

Domnule comandor - răspunse Beausire, cu o uimitoare 
linişte - eşti un ticălos căruia îi voi rupe urechile, dacă mai 
ai cumva urechi; doar ţi-au mai fost scurtate o dată... 

— Ia te rog! Se burzului comandorul, încruntându-se. 

— Stăm liniştiţi aici, în cabinetul domnului ambasador şi 
putem discuta întreaga afacere ca în familie. Or, dumneata 
mă insulţi, pretinzând că vreau să mă înţeleg cu don 
Manuel. 

— Şi pe mine m-ai insultat - rosti rece portughezul, venind 
în ajutorul lui Beausire. 

— Aici este vorba să dăm socoteala, domnule comandor. 

— Oh, nu sunt un spadasin de frunte! Strigă valetul. 

— Văd prea bine - replică Beausire. Drept care vei fi 
cotonogit, domnule comandor! 

— Ajutor! Strigă acesta, ţinut zdravăn de către iubitul 
domnişoarei Oliva şi aproape strangulat de portughez. 

Dar în clipa în care cei doi şefi vroiau să-şi facă dreptate, 
clopoţelul de jos îi vestea că primesc o vizită. 

— Să-l lăsăm acum - spuse don Manuel. 

— Să-şi ia serviciul în primire - spuse şi Beausire. 

— Am să povestesc totul şi celorlalţi asociaţi - răspunse 
comandorul, netezindu-şi hainele. 

— N-ai decât să le spui ce vrei; ştim noi ce să le 
răspundem. 

— Domnul Boehmer! Strigă de jos cel ce stătea de pază. 

— Iată că totul ia sfârşit, scumpul meu comandor - îi spuse 
Beausire, plesnindu-l uşor peste ceafă. 

— Nu vom mai avea nici o discuţie cu privire la cele o sută 
de mii de livre, pentru că aceste o sută de mii de livre vor 
dispare împreună cu domnul Boehmer. Aşadar, fă frumos, 
domnule valet! 


Comandorul ieşi bombănind şi pe dată îşi reluă înfăţişarea 
umilă pentru a-i introduce, aşa cum se cuvine, pe bijutierii 
coroanei. În intervalul de timp dintre plecarea sa şi intrarea 
lui Boehmer, Beausire şi portughezul schimbară între ei o 
privire la fel de semnificativă ca şi prima. Boehmer intră 
urmat de Bossange. Amândoi aveau o atitudine umilă şi 
descumpănită, asupra căreia subtilii observatori ai 
ambasadei nu se puteau înşela. În timp ce luau loc pe 
scaunele oferite de Beausire, acesta continuă să observe, 
pândind în acelaşi timp privirea lui don Manuel, cu care 
vroia să se pună de acord. Manuel îşi păstra aerul său demn 
şi oficial. 

Boehmer, omul căruia îi reveneau iniţiativele, luă cuvântul 
şi în această circumstanţă oficială. Explică cum putu, că 
înalte raţiuni politice de o mare importanţă îl împiedicau să 
dea urmare negocierilor începute. Manuel scăpă o 
exclamaţie. Beausire îşi drese vocea. Domnul Boehmer se 
încurcă din ce în ce mai rău. Don Manuel îl obligă să 
observe că tranzacţia era încheiată şi că banii pentru acont 
erau pregătiţi. Boehmer persistă în hotărârea sa. 
Ambasadorul, mereu prin intermediul lui Beausire, 
răspunse că guvernul său avea sau va avea foarte curând 
cunoştinţa asupra rezultatului tranzacţiei; ca a o rupe ar 
însemna că maiestatea sa regina Portugaliei să fie expusă 
unui afront. 

Domnul Boehmer obiectă că şi el cântărise toate 
consecinţele acestei situaţii, dar că a reveni asupra 
hotărârii luate îi era cu neputinţă. Beausire nu se putea 
decide să accepte ruptura; el îi declară net lui Boehmer că 
a se dezice acum, înseamnă că-i un prost negustor şi un om 
fără cuvânt, Atunci se amestecă Bossange pentru a apăra 
comerţul reprezentat în persoana să şi a asociatului sau. Nu 
fu însă deloc convingător. Beausire îi închise gura cu o 
întrebare: „Nu cumva aţi găsit pe cineva care plăteşte mai 
mult?” Bijutierii, care nu erau prea tari în politică şi care 
aveau despre diplomaţie, în general şi despre diplomaţii 


portughezi, în special, o părere foarte bună, se roşiră şi 
părură impresionați, crezând că au fost descoperiţi. 
Beausire văzu că ţintise bine; şi cum era foarte interesat să 
încheie o afacere din care presimţea că se va alege cu o 
avere, simula că-l consulta în portugheză pe ambasadorul 
său. 

— Domnilor - se adresă el apoi bijutierilor - vi s-a oferit 
probabil un beneficiu mai mare; nimic mai firesc; aceasta 
dovedeşte că diamantele sunt valoroase. Ei bine, maiestatea 
sa regina Portugaliei nu doreşte să cumpere mai ieftin spre 
ruină unor negustori cinstiţi. Pot să vă ofer cincizeci de mii 
de livre? 

Boehmer fă cu un semn negativ. 

— O sută de mii, o sută cincizeci de mii de livre - continuă 
Beausire, hotărât ca, fără să se compromită, să ofere şi un 
milion în plus numai pentru a-şi câştiga partea sa din cele 
un milion cinci sute de mii de livre. 

Bijutierii, înmărmuriţi, se codiră o clipă; apoi după ce se 
consultară, îi spuseră lui Beausire: 

— Nu, domnule secretar, nu vă mai osteniţi să ne mai 
înduplecaţi; târgul este încheiat, o voinţă mai puternică 
decât a noastră ne determină să vindem colierul aici în ţară. 
Suntem siguri că ne înţelegeţi; scuzaţi-ne, nu noi suntem 
cei ce refuzăm, deci nu ne purtaţi pică; cineva mai sus ca 
noi, mai sus decât dumneavoastră se opune. 

Beausire şi Manuel nu mai găsiră nimic de adăugat. 
Dimpotrivă, le adresară chiar complimente bijutierilor şi 
încercară să se arate indiferenți. Ba o făcură cu o asemenea 
tragere de inimă, încât nici nu-l văzură în anticameră pe 
domnul comandor-valetul, foarte ocupat să asculte la uşă ca 
să ştie ce se întâmplă cu afacerea din care cei doi voiau să-l 
excludă. Domnul asociat fu însă destul de neîndemânatic şi, 
aplecându-se spre uşă, alunecă şi căzu cu zgomot. Beausire 
alergă în anticameră, unde îl găsi pe nefericit dârdâind de 
frică. 

— Ce faci aici, nenorocitule?! Strigă Beausire. 


— Aduceam poşta de dimineaţă, domnule - răspunse 
comandorul. 

— Bine! Zise Beausire. Pleacă! 

Şi luând depegşele, îl concedie pe comandor. Aceste depeşe 
alcătuiau întreaga corespondenţă a cancelariei: scrisori din 
Portugalia sau din Spania, majoritatea cu totul neînsemnate 
şi care reprezentau munca de fiece zi a domnului 
Ducorneau. Dar, trecând întotdeauna prin mâinile lui 
Beausire sau ale lui don Manuel, înainte de a merge la 
cancelarie, furnizaseră celor doi escroci informaţii 
folositoare asupra treburilor ambasadei. Când auziră 
cuvântul depeşe, bijutierii se ridicară uşuraţi, ca nişte 
oameni cărora li s-a îngăduit să plece, după o audienţă 
stânjenitoare. Fură lăsaţi să plece, iar valetul primi ordinul 
de a-i însoţi până în curte. Abia dispărură pe scară, că don 
Manuel şi Beausire se şi apropiară unul de celălalt, după ce 
se înţelesesem din priviri. 

— Ei bine - zise don Manuel - afacerea a căzut în baltă. 

— Nu încape îndoiala - încuviinţa şi Beausire. 

— Dintr-o sută de mii de livre, un furt obişnuit, ne revin 
fiecăruia câte opt mii patru sute de livre. 

— Nu merită osteneala - replică Beausire. 

— Nu-i aşa? În vreme ce aici în casa de bani... 

— Şi arătă spre casa de bani atât de mult râvnita de către 
comandor —... Aici, în casa de bani, sunt o sută opt mii de 
livre. 

— Cincizeci şi patru de mii pentru fiecare. 

— Ei bine, s-a făcut! Replică don Manuel. Să împărţim. 

— Fie, dar comandorul nu se va mişca de lângă noi, acum 
când ştie că afacerea a dat greş. 

— Voi căuta un mijloc - spuse don Manuel, cu un aer 
ciudat. 

— lar eu am şi găsit unul - spuse Beausire. 

— Care? 

— Iată-l. Comandorul se va întoarce. 

— Da. 


— Îşi va cere partea sa şi pe cea a asociaţilor, nu-i aşa? 

— Da. 

— Şi vom avea toată lumea pe cap? 

— Da. 

— Să-l chemăm pe comandor ca pentm a-i împărtăşi un 
secret şi atunci lasă-mă pe mi-ne să aranjez totul. 

— Mi se pare că ghicesc - zise don Manuel. Să-i ieşim în 
întâmpinare. 

— 'Tocmai voiam să-ţi spun să te duci chiar dumneata. 

Niciunul, nici celălalt nu voia să-l lase pe amicul său singur 
cu casa de bani. Încrederea este un lucru rar. Don Manuel 
răspunse că, în calitate de ambasador, nu putea face un 
asemenea demers. 

— Pentru el, nu eşti ambasador - ripostă Beausire. Dar, în 
sfârşit, n-are nici o importanţă. 

— Te duci dumneata? 

— Nu; îl strig pe fereastră. 

Într-adevăr, Beausire îl strigă pe fereastră pe domnul 
comandor, care se şi pregătea să înceapă o discuţie cu cel 
ce făcea de pază. 

Auzindu-se strigat, comandorul urcă. Îi găsi pe cei doi şefi 
în camera vecină celei unde se află casa de bani. Beausire i 
se adresă cu un aer zâmbitor: 

— Pariez că ştiu ce îi spuneai paznicului. 

— Eu? 

— Da: îi povesteai ca afacerea cu Boehmer a căzut în 
baltă. 

— Pe legea mea, nu! 

— Minţi! 

— Îţi jur că nu! 

— Să fie într-un ceas bun; căci dacă ai fi vorbit, ai fi făcut o 
prostie cât capul tău de mare şi ai fi pierdut o sumă 
frumuşica de bani. 

— Cum asta? Strigă comandorul, surprins. Ce sumă de 
bani? 

— Doar pricepi bine ca numai noi trei ştim secretul. 


— Este adevărat. 

— Şi că doar noi trei, în consecinţă, avem cele opt sute de 
mii de livre, de vreme ce toţi cred că Boehmer şi Bossange 
au luat cu ei suma. 

— Drace! Strigă comandorul, în culmea bucuriei. Este 
adevărat! 

— Treizeci şi trei de mii trei sute treizeci şi trei de franci, 
şase soli 43) fiecare - spuse Manuel. 

— Mai mult! Mai mult! Strigă comandorul. Mai rămân încă 
opt mii de livre. 

— Ai dreptate - zise Beausire. Primeşti? 

— Dacă primesc?! Bineînţeles că da. Să fie într-un ceas 
bun! Aşa mai zic şi eu... 

— Răspunse valetul, frecându-şi palmele. 

— Aşa un ticălos mai zic şi eu! Exclamă Beausire, cu o voce 
tunătoare. Când îţi spun că nu eşti decât un pungaş! Haide, 
don Manuel, dumneata, care eşti voinic, ia-l pe mişelul ăsta 
şi dă-l pe mâna asociaţilor noştri ca să ştie şi ei cu cine au 
de-a face. 

— Îndurare! Îndurare! Strigă nefericitul. Am vrut să 
glumesc doar... 

— Haide-haide! Continuă Beausire. Să-l închidem până la 
judecată. 

— Îndurare! Mai strigă comandorul. 

— Atenţie! Îi zise Beausire lui don Manuel, care îl înşfăcase 
pe perfidul comandor. Ai grijă să n-audă domnul 
Ducorneau! 

— Dacă nu-mi daţi drumul, am să vă denunţ! Urlă 
comandorul. 

— lar eu am să te sugrum! Spuse don Manuel, cu o voce 
mânioasă, împingându-l pe valet spre un cabinet de toaleta 
alăturat. Fă-l să plece pe domnul Ducorneau - îi şopti el la 
urechea lui Beausire. 

Acesta nu aşteptă să i se spună de două ori. Trecu iute în 
camera vecină cu cea a ambasadorului, în timp ce acesta 


din urmă îl închidea pe comandor în tainica întunecime a 
ascunzătorii. 

Se scurse un minut şi Beausire nu se întoarse. Pe don 
Manuel îl fulgeră un gând: era singur, casa de bani la zece 
paşi; a o deschide, a înhăţa cele o sută opt mii de livre în 
bilete de bancă, a sări pe fereastră şi a o şterge prin 
grădină cu prada era pentru orice hoţ iscusit o chestiune de 
două minute. Don Manuel chibzui ca Beausire, pentru a-l 
concedia pe Ducorneau şi a se întoarce în cameră, pierdea 
cel mult cinci minute. Se repezi spre uşa încăperii unde se 
află casa de bani. Uşa era închisa cu zăvorul, don Manuel 
era voinic, îndemânatic; putea să deschidă poarta unei 
cetăţi cu cheiţa unui ceas. 

„Beausire s-a temut de mine - gândi el - deoarece doar eu 
singur am cheia; a tras zăvorul; e firesc.” Cu ajutorul săbiei, 
zăvorul sări cât colo. Ajungând în dreptul casei de bani, 
scoase un strigăt înfiorător: casa se casca asemenea unei 
uriaşe guri ştirbe. Absolut nimic în adâncurile sale larg 
deschise. Beausire. Care avea a doua cheie, intrase pe 
cealaltă uşa şi înhăţase banii. Don Manuel alergă ca un 
nebun până la loja paznicului, pe care îl găsi cântând. 
Beausire avea cinci minute avans. 

Când portughezul, prin strigătele şi văicărelile sale, 
înştiinţa tot palatul de cele petrecute, când, pentru a se 
sprijini pe mărturia cuiva, îl puse în libertate pe comandor, 
fu întâmpinat numai de neîncredere şi furie. Fu acuzat că a 
urzit acest complot împreună cu Beausire, care o ştersese 
înainte şi îi păstra jumătate din suma furată. 

Cu cât sunt mai multe măşti, cu atât este mai adânc 
misterul şi bunul domn Ducorneau nu mai pricepea deloc 
cu ce fel de oameni avea de-a face. Aproape că leşină când 
îi va zu pe diplomaţi pregătindu-se să-l spânzure sub o şura 
pe don Manuel, care nu mai era în stare să-i împiedice, 
dar... 

— Să fie spânzurat domnul de Souza?! Strigă secretarul. 
Păi asta-i o crimă de lezmaiestate! Luaţi seama! 


Se hotărâră să-l arunce într-o pivniţă, fiindcă urla prea 
tare. Chiar în acest moment, în poartă răsunară grav trei 
bătăi care-i făcură să tresară pe asociaţi. Îndată se aşternu 
tăcerea. Cele trei bătăi se repetară, apoi o voce ascuţită 
strigă în portugheză: 

— Deschideţi! În numele domnului ambasador al 
Portugaliei! 

— Ambasadorul! Murmurară tâlharii, împrăştiindu-se prin 
tot palatul şi, timp de câteva minute, prin grădina, peste 
ziduri, pe acoperiş, toţi fugeau de-a valma în dezordine. 

Adevăratul ambasador, care tocmai sosise, nu putu să 
intre în propriul său palat decât cu ajutorul gărzilor 
poliţieneşti, care sparseră porţile în prezenţa unei mari 
mulţimi atrasă de acest spectacol deosebit. Scotociră apoi 
peste tot şi-l arestară pe domnul Ducorneau, care fu condus 
la Châtelet (4), unde a şi rămas peste noapte. 

Astfel luă sfârşit aventura falsei ambasade a Portugaliei. 


Capitolul XLV Iluzie şi realitate 


Dacă paznicul ambasadei ar fi putut să alerge după 
Beausire, cum îi ordonase don Manuel, trebuie să 
maărturisim c-ar fi avut de furcă. Beausire, abia scăpat din 
bârlogul fiarelor, ajunsese în goană în strada Saint-Honore. 
Temându-se într-una să nu fie urmărit, el gonise în zigzag, 
strecurându-se pe străzile întortocheate şi construite fără 
noimă care înconjoară depozitele noastre de grâu. După 
câteva minute era aproape sigur că nimeni nu-l putuse 
urmări; şi, de asemenea, la fel de sigur că este mort de 
oboseală şi că nici chiar cel mai bun cal de curse n-ar fi 
putut face mai mult. 

Beausire se aşeza pe un sac de grâu, pe strada Viarmes, 
care înconjoară de jur împrejur hala şi aici se prefăcu de 
minune că priveşte cu cel mai mare interes Columna 
Medicilor, pe care Bachaumont o cumpărase pentru a o 
scăpa de ciocanul celor ce dărâmau şi o dăruise primăriei. 


De fapt însă, domnul de Beausire nu privea nici coloana 
domnului Philibert Dolorne, nici cadranul solar cu care 
domnul de Pingre o împodobise. Îşi trăgea anevoie din 
adâncul plămânilor respiraţia şuierătoare şi răguşită, de 
parcă ar fi fost scoasă de nişte foale vechi. Timp de mai 
multe minute mai-mai că nu reuşi să lase să i se scurgă din 
laringe cantitatea de aer al cărei surplus îl sufoca. În cele 
din urmă se linişti şi scoase un asemenea suspin, încât ar fi 
putut fi auzit de către locuitorii străzii Viarmes, dacă aceştia 
nu ar fi fost preocupaţi să-şi vândă sau să-şi cântărească 
grânele. 

„Ah! Gândi Beausire. lată, aşadar că mi s-a împlinit visul. 
Am tăcut avere!” Şi continuă să răsufle. „Voi putea deci să 
devin un om foarte cumsecade; simt că am şi început să mă 
îngraş.” De fapt, nu se îngrăşa, ci se umfla în pene. „Voi 
putea - îşi continuă el monologul interior - să fac din Oliva o 
femeie tot atât de onorabilă pe cât de onorabil voi fi eu 
însumi. Este atât de frumoasă, atât de copilăroasă!” 
Nefericitul! „Nu-i va displăcea o viaţă retrasă, de provincie, 
la o frumoasă fermă, pe care o vom arenda şi pe caic o vom 
numi moşia noastră, undeva lângă un orăşel unde vom fi cu 
uşurinţa luaţi drept nobili. Nicole este bună; n-are decât 
două defecte: lenevia şi orgoliul.” Nimic altceva! Bietul 
Beausire! Două păcate de moarte! „Şi cum aceste plăcerii 
le voi satisface, voi avea eu, dubiosul Beausire, o femeie 
desăvârşită.” 

Nu merse mai departe; răsufla mai uşor. Îşi şterse fruntea 
de năduşea la, se încredința că cele o sută de mii de livre se 
aflau tot în buzunarul său şi, simțindu-se mult mai vioi la 
trup ca şi la suflet, începu să cumpănească lucrurile. Nu-l 
vor căuta în strada Viarmes, dar îl vor căuta. Domnii de la 
ambasada nu erau soiul acela de oameni care să piardă cu 
inima uşoara partea lor de pradă. Se vor împărţi în mai 
multe cete şi vor începe prin a explora domiciliul tâlharului. 
Aici era buba. În această locuinţa se afla Oliva. 1 se va spune 
totul, poate chiar o vor maltrata; cine ştie? Vor împinge 


cruzimea până acolo, încât o vor lua ca ostatec. Adică de ce 
asemenea ipochimeni n-ar fi ştiut că domnişoara Oliva este 
pasiunea lui Beausire şi de ce, ştiind, n-ar specula această 
pasiune? Beausire mai-mai să-şi piardă minţile gândindu-se 
la aceste două primejdii de moarte. Dragostea însă birui. 
Dorea ca nimeni să nu se atingă de obiectul iubirii sale. 
Alerga ca o săgeată spre casa din strada Dauphine. De 
altfel, avea o încredere fără margini în iuţeala pasului său; 
duşmanii lui, oricât ar fi fost ei de iuți, nu putuseră să i-o ia 
înainte. Se aruncă totuşi într-o trăsură şi, arătând vizitiului 
o piesă de şase livre, îi spuse: 

— Spre Pont-Neuf! 

Caii nu alergau, zburau. Se lăsa seara. Beausire ceru să fie 
dus până în spatele statuii lui Henric al IV-lea. Pe vremea 
aceea se obişnuia să acostezi femeile din trăsură; şi acela 
era un loc de întâlnire destul de trivial, dar des folosit. Apoi, 
încumetându-se să scoată capul pe fereastra portierei, 
iscodi cu privirea strada Dauphine. Beausire cunoştea 
destul de bine obiceiurile poliţiştilor: petrecuse zece ani 
încercând să le cunoască pentru a le putea evita la locul şi 
timpul potrivit. El observă acolo unde cobora podul, în 
partea dinspre strada Dauphine, doi indivizi la oarecare 
distanţa unul de celălalt care îşi întindeau gâtul spre 
această stradă, atenţi la o privelişte oarecare. Oamenii erau 
spioni. A vedea spioni pe Pont-Neuf nu era un lucru rar, 
deoarece chiar proverbul spune că, pe vremea aceea, dacă 
voiai să vezi un prelat, o prostituată şi un cal alb n-aveai 
decât să treci pe Pont-Neuf. Or, caii albi, hainele preoţeşti şi 
prostituatele au fost întotdeauna ţinta oamenilor poliţiei. 

Beausire fu contrariat, stânjenit; se prefăcu îndată cocoşat 
şi începu să şchiopate ca să-şi ascundă mersul, apoi, 
croindu-şi drum prin mulţime, ajunse în strada Dauphine. 
Nici o urmă din ceea ce se temea el. Zări casa la ferestrele 
căreia se arătase adesea frumoasa Oliva, steaua lui. 
Ferestrele erau închise; fără îndoială că ea se odihnea pe 
sofa, citea cine ştie ce carte proastă sau ronţăia niscai 


dulciuri. Deodată Beausire crezu că vede surtucul unui 
soldat la pândă, pe aleea din faţă. Ba mai mult, văzu unul 
apărând la geamul salonaşului. Se simţi scăldat de sudoare 
din creştet până-n tălpi; o sudoare rece, nesănătoasă. Nu 
putea să dea înapoi: trebuia să treacă prin faţa casei. 

Beausire avu acest curaj; trecu şi privi casa. Ce spectacol! 
Aleea înţesată de infanteriştii gărzii Parisului, în mijlocul 
cărora se vedea un comisar de la Châtelet, îmbrăcat în 
negru "Toţi aceşti oameni... O rapidă aruncătură de ochi îl 
convinse pe Beausire că sunt tulburaţi, speriaţi, 
descumpăniţi. Ai sau n-ai obişnuinţa de a citi pe feţele celor 
de la poliţie; când o ai, cum o avea Beausire, nu e nevoie să 
te uiţi de două ori pentru a ghici că lovitura acelor domni 
dăduse greş. Beausire îşi spusese că domnul de Crosne, 
prevenit, fără îndoială, cine ştie cum sau de către cine ştie 
cine, voise să-l prindă pe Beausire şi nu o găsise decât pe 
Oliva. Inde frae. De aici, dezamăgirea. Cu siguranţa că, 
dacă Beausire s-ar fi aflat în împrejurări normale, dacă nu 
ar fi avut cele o sută de mii de livre în buzunar, s-ar fi 
aruncat în mijlocul alguazililor 45), urlând ca Nisus (6: 
„lată-mă! lată-mă! Numai eu am săvârşit totul!” 

Dar gândul că indivizii ăştia vor pune mâna pe cele o sută 
de mii de livre şi vor face haz pe socoteala lui toată viaţa, 
gândul că de lovitura atât de îndrăzneață şi de rafinată dată 
de el, Beausire, nu vor profita decât agenţii comandantului 
de poliţie, ei bine, acest gând triumfa asupra tuturor 
scrupulelor, trebuie s-o spunem, şi-i potoli toate chinurile 
amorului. 

«Logic... 

— Îşi spuse în gând. Mă vor prinde... Îmi vor lua cele o 
sută de mii. Nu o pot ajuta pe Oliva... Mă ruinez... Îi 
dovedesc că o iubesc ca un om fără minte... Merit să-mi 
spună: „Eşti o brută; trebuie să mă iubeşti mai puţin dar să 
mă salvezi!” Cel mai bun lucru e să ne luăm picioarele la 
spinare şi să punem în siguranţă banii care ne pot da totul: 
libertate, fericire, înţelepciune.» 


Spunând acestea, Beausire îşi apăsă pe inimă biletele de 
bancă şi alergă spre grădina Luxemburg, căci de un ceas se 
lăsa călăuzit doar de instinct şi cum de o sută de orio 
căutase pe Oliva în această grădină, îşi lăsă picioarele să-l 
ducă într-acolo. Pentru un om cu o logică atât de riguroasă 
era cam nechibzuit. Într-adevăr, poliţiştii, care cunoşteau 
obiceiurile hoţilor, tot aşa cum Beausire cunoştea 
obiceiurile poliţiştilor, fusesem, bineînţeles, să-l caute pe 
Beausire la Luxemburg. Dar fie cerul, fie iadul hotărâse ca 
domnul de Crosne să nu pună mâna pe Beausire de data 
aceasta. 

De-abia o luase pe strada Saint-Germain-des-Pres, când 
iubitul frumoasei Nicole fu cât pe-aci să fie răsturnat de o 
superbă trăsură ai cărei cai alergau în trap întins spre 
strada Dauphine. Beausire avu doar răgazul, mulţumită 
acelei îndemânări pariziene, cu totul străina celorlalţi 
europeni, de a se feri de oişte. E drept că nu se putu feri de 
înjurătura şi de biciul vizitiului; dar cel ce posedă o sută de 
mii de livre nu se împiedica în asemenea meschine socoteli 
de onoare, cu atât mai mult cu cât are pe urmele sale pe 
foştii săi tovarăşi şi poliţia din Paris. Deci Beausire se 
aruncă într-o parte, însă, răsucindu-se, o văzu în trăsură pe 
Oliva împreună cu un bărbat foarte frumos, discutând cu 
însufleţire. Scoase un mic țipăt care nu făcu decât să sperie 
caii. 

Ar fi urmărit el, fără îndoiala, trăsura, numai că aceasta 
mergea glonţ, spre strada Dauphine, singura stradă din 
Paris pe care, în clipa aceea, Beausire nu dorea să treacă. 
Şi-apoi, de ce să fie negreşit Oliva femeia în trăsură? 
Năluci, vedenii, absurdităţi, înseamnă să ai vederea 
înceţoşată, să vezi dublu, să vrei s-o vezi cu orice chip pe 
Oliva. 

Îşi mai făcu şi o altă socoteală şi anume că Oliva nu putea 
fi în trăsură deoarece fusese arestată de poliţişti la ea 
acasă, în strada Dauphine. 


Bietul Beausire, cu desăvârşire zdrobit atât sufleteşte cât 
şi fiziceşte, se repezi în strada Fosses-Monsieur-le-Prince, 
ajunse la Luxemburg, străbătu cartierul, pustiu la ora aceea 
şi se refugie dincolo de barieră, într-o cămăruţă a cărei 
gazdă se arătă cât se poate de grijulie cu el. Se instală deci 
în această cocioabă, ascunse biletele de bancă sub una din 
dalele pardoselii, trase piciorul patului deasupra şi se culcă, 
asudând şi înjurând, dar amestecându-şi blestemele cu 
mulţumiri aduse lui Mercur, iar greaţa şi fiorii ogoindu-le eu 
o infuzie de vin îndulcit cu scorţişoară, băutura cea mai 
potrivită să te facă să năduşeşti şi să-ţi redea încrederea. 
Era sigur că poliţia nu-l va mai găsi. Era sigur că nimeni nu- 
l va putea prăda. Era sigur că Nicole, chiar dacă fusese 
arestată, nu putea fi învinuita de nimic şi că trecuse timpul 
când puteai să fii întemnițat la nesfârşit fam motiv. Era, de 
asemenea, sigur că cele o sută de mii de livre îi vor sluji să o 
smulgă din închisoare pe Oliva, nepreţuita sa iubită, dacă ar 
fi fost arestată. 

Rămâneau amicii de la ambasadă; cu ei, socotelile erau 
mai greu.de încheiat. Dar Beausire prevăzuse toate 
sâcâielile. Îi va lăsa pe toţi în Franţa, iar el va pleca în 
Elveţia, ţara liberă, morală, de îndată ce domnişoara Oliva 
va fi pusă în libertate. 

Ei bine, nimic din tot ceea ce rumega Beausire, în timp ce- 
şi sorbea vinul cald, nu se întâmplă după cum îşi închipuia 
el: aşa era scris. Omul greşeşte aproape întotdeauna când 
îşi închipuie că vede lucrurile când, de fapt, nu le vede. Dar 
cu atât mai vârtos greşeşte atunci când îşi închipuie că nu 
le-a văzut şi când ele au existat în realitate. 

Vom explica această glosă cititorilor. 


Capitolul XLVI În care domnişoara Oliva începe să se 
întrebe ce vor de la ea 


Dacă domnul Beausire s-ar fi încrezut mai mult în ochii săi 
atât de ageri, în loc să-şi frământe mintea, oarbă în acel 


moment, şi-ar fi scutit multe necazuri şi deziluzii. Cea pe 
care o văzuse în trăsura alături de un bărbat pe care nu-l 
recunoscuse, deoarece nu-i aruncase decât o singură 
privire şi pe care, fără îndoiala, l-ar fi recunoscut dacă s-ar 
mai fi uitat o dată la el, era într-adevăr domnişoara Oliva; 
Oliva, care, ca de obicei, îşi făcuse plimbarea de dimineaţă 
în grădina Luxemburg şir în loc să se întoarcă acasă la ora 
două să mănânce, se întâlnise cu acel straniu personaj, pe 
care îl cunoscuse în ziua balului de la Operă şi care, 
acostând-o, o potopise cu tot soiul de întrebări. 

Prin urmare, tocmai când îşi plătea scaunul şi se pregătea 
să plece surâzând cafegiului grădinii, a cărui clienta asiduă 
era, îl văzu ivindu-se la capătul unei alei pe Cagliostro; 
acesta alergă spre ea, prinzându-i braţul. 

Oliva scoase un țipăt slab. 

— Unde te duci? Fu întrebată. 

— Acasă, în strada Dauphine. 

— Asta vor şi cei ce te-aşteaptă acolo - reluă seniorul 
necunoscut. 

— Cei ce m-aşteaptă... Cum aşa? Nu m-aşteaptă nimeni. 

— O, ba da; cel puţin o duzină de vizitatori. 

— O duzină de vizitatori?! Exclamă Oliva, râzând. De ce nu 
un regiment? 

— Pe legea mea, dacă s-ar fi putut trimite un regiment pe 
strada Dauphine, s-ar fi trimis. 

— Mă uluiţi! 

— Vei fi şi mai uluită dacă te las să mergi în strada 
Dauphine. 

— De ce? 

— Pentru că vei fi arestată; draga mea. 

— Eu, arestată? 

— Fără îndoială; cei doisprezece domni care te aşteaptă 
sunt poliţiştii trimişi de domnul Crosne. 

Oliva tresări: anumiţi oameni se tem tot timpul să nu Îi se 
întâmple anumite lucruri. Cu toate astea, după ce îşi 
cercetă mai profund conştiinţa, îşi veni în fire şi spuse: 


— N-am făcut nimic De ce să mă aresteze? 

— De ce este arestată, în generai, o femeie? Din cauza 
unor încurcături, a tot felul de prostii. 

— N-am încurcături. 

— Poate ai avut? 

— A, nu zic nu. 

— Ce mai încoace şi-ncolo. De bună seamă că n-au nici un 
drept să te aresteze; cu toate astea vor să te aresteze, e 
clar. Mai vrei să mergem în strada Dauphine? 

Oliva se opri, palidă şi tulburată. 

— Vă jucaţi cu mine ca pisica cu bietul şoricel - zise ea. la 
să vedem; dacă ştiţi ceva, spuneţi-mi. Nu cumva este vorba 
despre Beausire? 

Şi-l privi pe Cagliostro, cu un aer rugător. 

— Se prea poate. Bănuiesc că are conştiinţa mai puţin 
curată decât a dumitale. 

— Bietul băiat...! 

— Poţi să-l plângi, dar dacă l-au luat, de ce să te laşi prinsă 
şi dumneata? 

— Ce interes aveţi să mă ocrotiţi? Ce interes aveţi să vă 
ocupați de mine? Şi-apoi - rosti ea, cu îndrăzneală - nu este 
deloc firesc ca un om ca dumneavoastră... 

— Mai bine nu mai continua, ai spune cu siguranţă o 
prostie; şi minutele sunt preţioase pentru ca agenţii 
domnului Crosne, văzând că nu te întorci, sunt în stare să 
vină să te caute aici. 

— Aici?! Ştiu că sunt aici? 

— Mare lucru să ştii! Eu cum ştiu?! Prin urmare, fiindcă 
mă interesează persoana dumitale şi îţi vreau binele, restul 
nu te priveşte. Repede s-ajungem în strada d'Enfer. Trăsura 
mea te aşteaptă acolo. Ah, încă te mai îndoieşti? 

— Da. 

— Ei bine, vom face un lucru destul de imprudent, dar 
care te va convinge, sper, odată pentru totdeauna. Vom 
trece cu trăsura prin faţa casei dumitale şi, după ce-i vei 
vedea, îndeajuns de departe, pe domnii de la poliţie ca să 


nu te aresteze şi destul de aproape ca să-ţi dai seama în ce 
ape se scaldă, ei bine, atunci vei preţui intenţiile mele la 
justa lor valoare. 

Şi, zicând acestea, o conduse pe Oliva până la grilajul 
străzii d'Enfer. Trăsura se apropie, îi luă şi îi duse pe 
Cagliostro şi pe Oliva în strada Dauphine, acolo unde îi 
zărise Beausire. Cu siguranţa că, dacă în acel moment 
Beausire ar fi strigat, dacă ar fi ajuns la trăsura, Oliva ar fi 
făcut orice ca să se apropie de el, să-l scape, dacă ar fi fost 
urmărit, sau să fugă împreuna cu el, dacă ar fi fost liber. 

Însă Cagliostro îl zărise pe nefericit şi atrăsese atenţia 
Olivei asupra mulţimii care se strânsese, curioasă, în jurul 
străjii. În clipa când tânăra femeie văzu oamenii poliţiei 
năvălind în casa ei, se aruncă în braţele protectorului său, 
cu o disperare, care l-ar fi înduioşat pe oricare altul, numai 
pe acest om de fier nu. Aşa că el se mulţumi să strângă 
mâna fetei şi să o ascundă privirilor trăgând storul. 

— Scăpaţi-mă! Scăpaţi-mă! Repetă în acest timp biata 
Oliva. 

— Îţi făgăduiesc - zise el. 

— Deoarece spuneţi că aceşti oameni de la poliţie ştiu 
totul, înseamnă că au să mă găsească oriunde m-aş duce. 

— Nu, nu; acolo unde te voi duce, n-o să te găsească 
nimeni; căci dacă pot veni să te ia de la dumneata de acasă, 
n-o pot face şi de la mine de-acasă. 

— Oh! Exclamă ea, înspăimântată. La dumneavoastră?... 
Mergem la dumneavoastră? 

— "Ţi-ai pierdut minţile! Replică el. S-ar zice că nu-ţi 
aminteşti de învoiala noastră. Nu sunt iubitul dumitale, 
frumoaso şi nici nu vreau să fiu. 

— Aşadar, îmi oferiţi închisoarea? 

— Dacă preferi azilul, eşti liberă. 

— Bine - răspunse ea, înfiorată - mă las în seama 
dumneavoastră; faceţi ce vreţi cu mine. 

El o conduse în strada Neuve-Saint-Gilles, în casa unde am 
văzut că-l primise pe Filip de Taverney. După ce o instală 


departe de servitori şi de priviri iscoditoare, într-un mic 
apartament la etajul al doilea, îi spuse: 

— Doresc să te simţi aici mai fericită decât ai fost. 

— Fericită?! Cum? Murmură Oliva, cu inima grea. 
Fericită?! Fără libertate, fără plimbările mele! Este atât de 
trist aici! Nici măcar o grădină. Am să mor... 

Şi aruncă o privire disperată afară. 

— Ai dreptate - zise el - nu vreau să-ţi lipsească nimic; nu 
te vei simţi bine aici şi, în cele din urmă, servitorii or să te 
vadă şi or să te stingherească. 

— Sau or să mă vândă - adăugă ea. 

— În privinţa aceasta, nu te teme, servitorii mei nu vând 
decât ceea ce le cumpăr eu, scumpă copilă; dar ca să ai 
toată liniştea pe care i-o doreşti, mă voi ocupa să-ţi găsesc 
altă locuinţă. 

Oliva se arătă mulţumită de aceste promisiuni. De altfel, 
noul său apartament îi plăcu. Era elegant mobilat şi se 
găseau acolo cărţi amuzante. Protectorul său o părăsi, 
spunându-i: 

— Nu vreau să te silesc în nici un fel, copila mea. Dacă vrei 
să mă vezi, sună-mă, voi veni imediat, dacă sunt acasă, sau 
imediat ce mă întorc, dacă sunt plecat. Îi sărută mâna şi 
ieşi. 

— Ah! Strigă ea. Aduceţi-mi, vă rog, veşti despre Beausire! 

— Voi face tot posibilul - răspunse contele. 

Şi o închise în cameră. Coborând scările, zise: Ar fi o 
profanare să o duc să locuiască în strada Saint-Claude. Însă 
nu trebuie s-o vadă nimeni şi numai în casa aceea nu o va 
vedea nimeni. Dacă, dimpotrivă, trebuie să fie văzută numai 
de către o singură persoană, acea persoană o va zări numai 
în casa din stradă Saint-Claude. Haide, încă un sacrificiu. Să 
stingem şi această ultimă scânteie care a mai rămas din 
torţa de altădată. 

Contele îşi aruncă pe umeri o mantie, căută în biroul său 
mai multe chei dintre care alese câteva şi, privindu-le cu 


înduioşare, plecă din palat singur, străbătând pe jos strada 
Saint-Louis-du-Marais. 


Capitolul XLVII Casa părăsită 


Domnul de Cagliostro ajunse singur în dreptul străvechei 
case din stradă Saint-Claude. Când se opri în faţa porţii, se 
înserase de-a binelea şi nu se mai zăreau decât cei câţiva 
trecători pe bulevard. Tropotul unui cal răsunând pe 
caldarâmul străzii Saint-Louis, o fereastră ce se închidea cu 
scrâşnet de fierărie ruginită, scârţiitul uriaşei porţi cu 
canaturi pe care o închidea majordomul palatului vecin, iată 
singurele zgomote care se mai auzeau în cartier în acel 
moment. Din curtea mănăstirii, un câine lătra sau mai 
curând urla, iar o boare de vânt călduţ trimitea până în 
strada Saint-Claude glasul melancolic al clopotului care 
bătea sferturile de ceas la Saint-Paul. 

Era ora nouă fără un sfert. 

Contele ajunse, după cum am spus, în faţa portalului 
dublu, scoase de sub uriaşa-i mantie îmblănită o cheie mare 
şi o vâri anevoie în broască, strivind gunoaiele adunate 
acolo, de-a lungul anilor: paie uscate, unul intrat chiar în 
deschizătura ogivala a broaştei; mici seminţe purtate spre 
miazăzi pentru a deveni ridiche sălbatică sau nalbă şi care 
se treziseră închise în această tainiţă întunecoasă; aşchii de 
piatră de la clădirea învecinată; muşte încartiruite cam de 
zece ani în acest azil de fier şi ale căror trupuri sfârşiseră 
prin a umple tot spaţiul; toată această lume scrâşni şi se 
prefăcu în pulbere* sub apăsarea cheii. 

O dată ce cheia se răsuci în broască, nu mai rămase decât 
să se deschidă poarta. Timpul însă nu trece iară urme. 
Lemnul se umflase la încheieturi, rugina muşcase din 
balamale. larba crescuse printre pietrele pavajului, iar 
igrasia înverzise partea de jos a porţii; peste tot, un fel de 
muşchi asemănător celui din care îşi fac rândunelele cuibul 
căptuşea fiece locşor, în timp ce puternică colonie de 


madrepori tereştri, suprapunându-şi braţele, mai că 
ascunsesem lemnul sub carnea vie a cotiledoanelor. 

Cagliostro simţi că poarta îi opune rezistenţa; el apăsa 
întâi cu mâna, apoi cu cotul, apoi şi cu umărul, reuşind să 
învingă toate aceste piedici, care cedară una după alta, cu 
un scâncet înciudat. După ce deschise poarta, dinaintea lui 
Cagliostro se ivi curtea, în toată tristeţea ei, acoperită de 
muşchi ca un cimitir. Închise poarta şi paşii i se înfundară în 
măturică stufoasă, crescută la întâmplare, care năpădise 
chiar şi piatra. Nimeni nu-l văzuse intrând şi nici aici, la 
adăpostul acestor ziduri uriaşe, nu-l putea vedea nimeni. 

Se opri o clipă şi simţi cum încetul cu încetul intra în 
trecut, aşa cum intrase şi în casă. Unul era trist şi pustiit, 
cealaltă ruinată şi părăsită. Din cele douăsprezece trepte 
de la intrare nu mai rămăseseră întregi decât trei. 
Celelalte, măcinate de ploi” năpădite de paracherniţă şi 
maci, întâi se rupseseră spânzurând pe la încheieturi, apoi 
se năruiseră cu totul. Pietrele se sfărâmaseră în cădere, iar 
întreagă această ruină era acum în stăpânirea ierburilor 
care fluturau pretutindeni asemenea unor stindarde ale 
distrugerii. 

Cagliostro urcă scara care tremură sub paşii lui şi, cu 
ajutorul unei a doua chei, pătrunse în imensa anticameră. 
De-abia aici se folosi de felinarul cu care avusese grijă să se 
înarmeze; dar, oricât de atent aprinse lumânarea, suflul 
sinistru al casei o stinse imediat. Pala morţii se ridica violent 
împotriva vieţii: întunericul distrugea lumina. 

Cagliostro aprinse din nou felinarul şi îşi continuă drumul. 
În sufragerie, bufetele mucegăiseră prin colţuri şi se 
surpaseră aproape cu totul, iar pe pardoseala mucedă iţi 
aluneca piciorul. Toate uşile dinăuntru erau deschise, 
lăsând închipuirea să pătrundă în voie, o dată cu privirea, în 
străfundurile sumbre unde moartea sălăşluia de mult. 

Contele tresări şi îşi simţi pielea încreţindu-se când, la 
capătul salonului, acolo unde odinioară se afla scara, se auzi 
un zgomot. Un astfel de zgomot vestea o prezenţă scumpă 


şi trezea în întreaga fiinţă a stăpânului casei viaţă, 
speranţă, fericire. Acum zgomotul nu mai însemna nimic 
altceva decât reînvierea trecutului. 

Încruntat, abia respirând, cu mâinile reci, Cagliostro se 
îndreptă spre statuia lui Harpocrate lângă care se afla 
resortul ce punea în mişcare uşa comunicantă, mijloc de 
legătură tainică, de nedescoperit, care unea casa aceasta 
cu cea secretă. Resortul funcţiona cu uşurinţă, deşi 
lemnăria mâncată de carii dimprejur trosni. Dar de-abia 
puse contele piciorul pe scara secretă, că acel zgomot 
ciudat se auzi din nou. Cagliostro întinse mâna în care ţinea 
felinarul ca să vadă ce este; nu zări decât o uriaşă năpârca 
ce cobora încet scara, lovind cu coada fiece treaptă. Reptila 
îl aţinti liniştită pe Cagliostro, cu ochii săi negri, apoi se 
strecură în prima gaură a lemnăriei şi dispăru. Era, fără 
îndoială, duhul singurătăţii. 

Contele îşi continuă drumul. Pretutindeni îl întâmpină o 
amintire sau, mai bine zis, o umbră; şi când pe pereţi 
lumina zugrăvi o siluetă mişcate re, contele tresări 
gândindu-se că însuşi umbra sa era o umbră străină ce 
revenise în acest loc tăinuit. Astfel, mergând şi visând, 
ajunse până la acea placă a şemineului ce slujea de trecere 
între camera de arme a lui Balsamo şi refugiul parfumat al 
Lorenzei Feliciani. 

Zidurile erau goale, încăperile pustii. În căminul larg 
deschis zăcea un morman uriaş de cenuşă în care scânteiau 
câteva bucățele de aur şi de argint. Cenugşa fină, albă şi 
înmiresmată era mobilierul Lorenzei, pe care Balsamo îl 
arsese până la ultima aşchie; erau dulapurile de baga, 
clavecinul şi coşuleţul din lemn de trandafir, frumosul pat 
smălţuit cu porţelanuri de Sevres, ale cărui resturi minerale 
semănau cu praful de marmură; erau ciubucele şi 
ornamentele de metal topit la căldura marelui foc ca într-un 
cuptor; erau perdelele şi cuverturile din brocart de mătase; 
erau cutiile de aloe şi de santal ale căror mirosuri 
pătrunzătoare, ieşind pe coşul şemineului după incendiu, 


parfumaseră toată acea zonă a Parisului deasupra căreia se 
învălătucise fumul, aşa fel încât, timp de două zile, trecătorii 
ridicaseră capul pentru a inspira acele arome stranii 
amestecate cm aerul nostru parizian; aşa fel încât burghezii 
din cartierul halelor şi cochetele din cartierul Saint-Honore 
trăiseră îmbătaţi de aceste miresme neobişnuite. 

Aceste parfumuri, spuneam, le mai păstra încă încăperea 
pustie şi rece. Cagliostro se aplecă, luă câteva fire de 
cenuşă între degete şi trase în piept îndelung, cu o pasiune 
sălbatică, aroma suavă. 

— Pot astfel - murmură el - să sorb o fărâmă din sufletul 
care altădată dădea viaţă acestei pulberi. 

Văzu apoi drugii de fier, tristeţea curţii şi crăpăturile 
adânci pe care incendiul le făcuse acestei case căreia îi 
distrusese etajul superior. 

Frumos dar sinistru spectacol! 

Cagliostro se lăsă purtat de vise. Deodată, privirea îi fu 
atrasă de un obiect încă strălucitor în mijlocul acestui 
dezastru şi al tuturor acestor nenorociri. Se aplecă şi văzu 
în crăpătura parchetului, pe jumătate îngropată în praf, o 
mică săgeată de argint ce părea căzută de curând din părul 
unei femei. Era unul dintre acele ace italieneşti care 
plăceau atât de mult femeilor de odinioară şi cu ajutorul 
cărora îşi susțineau buclele, prea grele când erau pudrate. 
Atunci Cagliostro ateul, şarlatanul, scepticul batjocoritor, 
culese acul de păr, îl apropie de buze şi lăsă să se prelingă o 
lacrimă, sigur că nimeni nu o vede, murmurând: 

— Lorenza! 

Asta a fost tot. În omul acesta sălăşluia demonul. Îi plăcea 
lupta şi pentru a fi fericit trebuia să lupte, mereu. După ce 
sărută înfiorat această relicvă sacră, deschise fereastra, îşi 
trecu braţul printre drugii de fier şi aruncă gingaşa bucată 
de metal în curtea mănăstirii vecine, printre ramuri, în aer, 
în praf, cine ştie unde. 

Se pedepsea astfel de a-şi fi ascultat inima. 


— Adio! Şopti el obiectului neînsufleţit care dispărea poate 
pentru totdeauna. Adio, amintire care mi-ai apărut ca să mă 
înduioşezi, ca să mă faci să fiu slab, fără îndoială. De acum 
înainte nu mă voi mai gândi decât la cele pământeşti. „Da, 
casa aceasta va fi profanată. Ce tot spun?! A şi fost! Am 
deschis din nou uşile, am luminat zidurile, am privit 
înlăuntrul mormântului, am scormonit cenuşa morţii. 

Deci casa este profanată! Atunci cel puţin să slujească la 
ceva bun. O altă femeie va traversa curtea, va pune piciorul 
său pe scară, o altă femeie va cânta, poate, sub această 
boltă unde mai tremură încă ultimul suspin ai Lorenzei! Fie! 
Toate aceste profanări vor fi făcute cu un scop, cu scopul de 
a servi cauza mea. Dacă Dumnezeu pierde, Satana va 
câştiga.” 

Îşi puse felinarul pe scară. 

„Întreagă această scară va dispare - îşi spuse. Toată casa 
interioară va dispare şi ea. Taina va pieri, palatul va rămâne 
numai o ascunzătoare şi va înceta de a mai fi un sanctuar.” 

Scrise în grabă în carneţelul său: 


„Domnului Lenoir, arhitectul meu: să fie curățate curtea şi 
intrările; să fie restaurate şoproanele şi grajdurile; 
dărâmarea pavilionului interior; reducerea palatului la 
două etaje; opt zile.” 


„Acum, să vedem dacă se zăreşte bine de aici fereastra 
micuţei contese.” 

Se apropie de o fereastră situată la etajul al doilea al 
palatului. De aici, pe deasupra porţii duble, puteai cuprinde 
cu privirea toată partea cealaltă a strazii Saint-Claude. 

În faţă, la cel mult şaizeci de picioare, se vedea locuinţa 
ocupată de Jeanne de La Moitte. 

— Este un truc ce nu poate da greş: cele două femei se vor 
vedea cu siguranţă - spuse Cagliostro. Bun! 

Îşi luă din nou felinarul şi cobori scara. Cam la o oră după 
aceea se întorcea acasă şi trimitea arhitectului său 


instrucţiunile. 

Trebuie să spunem că chiar a doua zi, cincizeci de 
lucrători invadaseră palatul, unde ciocanele, ferăstraiele şi 
târnăcoapele răsunau pretutindeni, unde iarba strânsă în 
grămezi mari începea să fumege într-un colţ al curţii, iar 
seara, întorcându-se acasă, trecătorul, credincios obiceiului 
sau de a-şi vâri nasul peste tot, văzu în curte un şobolan 
uriaş spânzurat de o labă într-un cerc de butoi, iar în jurul 
lui zidarii stând roată şi zeflemisind cărunta mustață şi 
venerabila burticică a rozătoarei. Tăcutul locuitor al 
palatului rămăsese întemnițat în gaura lui din pricina unui 
bolovan ce căzuse şi-i astupase ieşirea. Pe jumătate mort 
când macaraua ridică piatra, el fu înhăţat de coadă şi 
sacrificat zburdălniciilor tinerelor calfe de zidari din 
Auvergne; a murit fie de ruşine, fie asfixiat. Trecătorul îi 
ţinu acest discurs funebru; 

— lată unul care a fost fericit vreme de zece ani. 


Sic transit gloria mundi. 47) 


În opt zile, casa fu restaurată aşa cum poruncise 
Cagliostro arhitectului. 


Capitolul XLVIII Jeanne protectoare 


Domnul cardinal de Rohan primi, două zile după vizita sa 
la Boehmer, un bilet care suna astfel: 


„Eminenţa sa, domnul cardinal de Rohan, ştie fără îndoială 
unde va cina în astă-seară”. 

— De la micuța contesă - spuse el după ce mirosi 
scrisorica. Mă voi duce. 

lată motivele care o îndemnau pe doamna de La Motte să 
ceară cardinalului această întrevedere. 

Dintre cei cinci lachei puşi în slujba ei de către eminenţa 
sa, alesese unul cu părul negru, cu ochii căprui şi cu o faţă 


bucălată de sangvin şi cărnoasă de coleric. Pe acest chip, o 
observatoare atentă că ea desluşise semnele unui organism 
sănătos, inteligent şi tenace, îl chemă şi, într-un sfert de 
oră, obţinu de la supunerea şi perspicacitatea lui tot ce 
vroia. Omul acesta îl urmări pe cardinal şi raportă că 
văzuse pe eminenţa sa ducându-se de două ori în două zile 
la domnii Boehmer şi Bossange. 

Jeanne ştia destul. Domnul de Rohan nu era omul care să 
se târguiască. Negustori pricepuţi ca Boehmer nu-l lasă pe 
client să plece. Colierul trebuie că era vândut Vândut de 
către Boehmer. Cumpărat de câtre domnul de Rohan! Şi 
acesta din urmă nu suflase o vorbă confidentei sale, iubitei 
sale! 

Simptomul era grav. Fruntea Jeannei se încreţi, îşi muşcă 
buzele şi îi scrise cardinalului biletul pe care l-am citit. 

Domnul de Rohan veni seara. 'Trimisese înainte un coş cu 
vinuri alese şi câteva trufandale, exact aşa cum făcea când 
cina la domnişoara Guimard sau la domnişoara Dangeville 
de la Comedia franceză. Jeanne observă nuanţa, aşa cum 
observase atâtea altele; nu îngădui să se servească la masă 
nimic din ceea ce trimisese cardinalul; apoi începu 
conversaţia îndată ce ramaseră singuri, zicând pe un ton 
afectuos: 

— Ca să vă spun drept, un lucru mă mâhneşte grozav! 

— Ce anume, contesă? Întrebă domnul de Rohan, nevrând 
să pară mai afectuos decât era. 

— Ei bine, monseniore, nu sunt mâhnită pentru că nu mă 
mai iubiţi, de altfel nu m-aţi iubit niciodată... 

— Oh, contesă, ce tot spuneţi! 

— Nu vă scuzaţi, monseniore, vă pierdeţi vremea... 

— Eu? Rosti galant cardinalul. 

— Da, dumneavoastră - rosti răspicat doamna de La 
Motte. De altfel... 

— Vai, contesă! Protestă cardinalul. 

— Nu vă necăjiţi, monseniore, mi-e indiferent. 

— Dacă vă iubesc sau nu? 


— Exact. 

— Şi de ce vă este indiferent? 

— Pentru că nici eu nu vă iubesc. 

— Contesă, vă daţi seama că ceea ce-mi spuneţi nu-i deloc 
măgulitor pentru mine? 

— Într-adevăr, pare-se că nu începem cu vorbe dulci, dar 
asta-i realitatea, n-avem ce face... 

— Care realitate? 

— Că nu v-am iubit niciodată, monseniore, mai mult decât 
m-aţi iubit dumneavoastră pe mine. 

— Oh, în ceea ce mă priveşte, nu trebuie să vorbiţi aşa! 
Strigă prinţul, aproape sincer. Am avut pentru 
dumneavoastră multă afecţiune, contesă. Poziţiile noastre 
nu sunt asemănătoare... 

— Monseniore, cred că ne stimăm îndeajuns unul pe 
celălalt pentru a ne spune adevărul. 

— Care adevăr? 

— Între noi există o legătură mai puternică decât 
dragostea. 

— Care? 

— Interesul. 

— Interesul? Vai, contesă...! 

— Monseniore, nu voi spune ce spunea ţăranul normand 
fiului său despre spânzură-toare: „Dacă pe tine te 
scârbeşte, nu-i scârbi şi pe alţii”. Vai, da, interes, 
monseniore şi încă ce interes! 

— Ei bine, hai să vedem, contesă: să presupunem că 
suntem interesaţi; cu ce vă pot fi eu de folos şi 
dumneavoastră mie? 

— Mai întâi, monseniore şi înainte de orice, tare am un 
chef să vă fac un scandal. 

— Faceţi-mi, contesă. 

— N-aţi avut încredere în mine, deci nu mă respectaţi. 

— Eu?! Şi când asta, vă rog? 

— Când? Veţi tăgădui oare că, după ce mi-aţi smuls cu 
multă abilitate toate amănuntele pe care, de altfel, muream 


să vi le dau... 

— Asupra cărui fapt, contesă? 

— Asupra dorinţei pe care o mare doamnă a arătat-o 
pentru un anumit lucru; aţi făcut totul ca să satisfaceri 
această dorinţă rară să-mi spuneţi. 

— Să smulg amănunte, să ghicesc dorinţa unei oarecare 
doamne de a avea un oarecare lucru, să satisfac această 
dorinţă?! Contesă, sunteţi într-adevăr o enigmă, un sfinx. 
Ah, am văzut şi gâtul femeii, dar încă n-am văzut ghearele 
leului. S-ar părea că mi le veţi arăta. Fie. 

— Ei, nu, nu vă voi arăta absolut nimic, monseniore, 
fiindcă văd că nu aveţi chef să vedeţi nimic. O să vă dau, pur 
şi simplu, cheia enigmei: amănuntele, adică ceea ce s-a 
petrecut la Versailles, dorinţa unei anumite doamne, adică 
regina şi împlinirea acestei dorinţe a reginei este târgul pe 
care l-aţi încheiat ieri cu domnii Boehmer şi Bossange, 
cumpărând faimosul lor colier. 

— Contesă! Şopti cardinalul, palid şi clătinându-se pe 
scaun. 

Jeanne îl fixă cu privirea sa cea mai calmă: 

— Haide, monseniore, de ce mă priviţi atât de speriat? Nu 
aţi fost ieri să vă tocmiţi cu bijutierii de pe Quai de lEcole? 

Un Rohan nu minte, nici chiar faţă de o femeie. Cardinalul 
tăcu. Şi cum era pe punctul de a roşi, neplăcere pe care un 
bărbat nu o iartă niciodată femeii care i-a pricinuit-o, 
Jeanne se grăbi să-i ia mâna, zicând: 

— Îmi cer iertare, dragul meu prinţ şi mă grăbesc să vă 
spun care este greşeala pe care o faceţi în ce mă priveşte. 
M-aţi crezut proastă şi răutăcioasă, nu-i aşa? 

— Oh, contesă...! 

— În sfârşit... 

— Nici un cuvânt mai mult! Îngăduiţi-mi să vorbesc şi eu. 
Poate vă voi convinge, pentru că, din clipa asta, văd cu cine 
am de-a face. Mă aşteptam să găsesc în dumneavoastră o 
femeie drăguță, dar sunteţi mai mult decât atât. Ascultaţi. 
Jeanne se apropie de cardinal, lăsându-şi mâna în mâna lui. 


Aţi fost de acord să fiţi prietena mea, fără să mă iubiţi. Mi- 
aţi spus-o chiar dumneavoastră înşivă - zise domnul de 
Rohan. 

— Şi o repet - interveni doamna de La Moitte. 

— Aveţi deci un scop? 

— Bineînţeles. 

— Care anume, contesă? 

— Mai este nevoie să-l spun? 

— Nu, am pus degetul pe rană. Vreţi să mă vedeţi fericit. 
Şi oare nu este firesc ca atunci când voi fi fericit, prima mea 
grijă să fie de a vă asigura şi fericirea dumneavoastră? 
Despre asta este vorba, aşa-i că nu m-am înşelat? 

— Nu v-aţi înşelat, monseniore, într-adevăr, despre asta 
este vorba. Numai că, vă rog să mă credeţi pe cuvânt, nu 
am urmărit scopul acesta, croindu-mi drum cu ură şi 
repulsie, drumul l-am făcut cu plăcere. 

— Sunteţi o femeie desăvârşită, contesă şi este o 
adevărată plăcere să discute cineva afaceri cu 
dumneavoastră. Ziceam deci că aţi ghicit întocmai. Ştiţi că 
mă leagă de cineva o afecţiune plină de respect... 

— Am văzut la balul Operei, dragul meu prinţ. 

— Această afecţiune nu va fi niciodată împărţită cu nimeni. 
Ah, Dumnezeu să mă păzească de aşa ceva! 

— Eh! Exclamă contesa. O femeie nu se simte tot timpul 
regină şi dumneavoastră valoraţi, desigur, tot atât cât 
domnul cardinal Mazarin. 

— Elera un bărbat foarte arătos - replică râzând domnul 
de Rohan. 

— Şi un excelent prim-ministru - adăugă Jeanne, cu cel 
mai desăvârşit calm. 

— Contesă, cu dumneavoastră omul nu trebuie să-şi mai 
frământe mintea şi să gândească; e prea de ajuns să 
deschidă gura şi să spună ce doreşte. Dumneavoastră 
gândiţi şi vorbiţi pentru prietenii dumneavoastră. Da, vreau 
să devin prim-ministru. Totul mă determina: obârşia, 
deprinderea cu treburile de stat, o oarecare bunăvoință pe 


care mi-o arată guvernele străine, marea simpatie pe care 
mi-o acordă poporul francez. 

— În fine, totul, cu excepţia unui singur lucru - interveni 
iar Jeanne. 

— Cu excepţia unui dispreţ, vreţi să spuneţi? 

— Întocmai: al reginei; şi acest dispreţ este adevăratul 
obstacol. Ceea ce îi place reginei, până la urmă sfârşeşte 
prin a-i place şi regelui; ceea ce urăşte ea, regele detestă 
dinainte. 

— Şi ea mă urâăşte? 

— Oh...! 

— Să fim cinstiţi! De vreme ce am hotărât să spunem totul, 
ar fi păcat să ne oprim la mijlocul drumului, contesa. 

— Ei bine, monseniore, regina nu vă iubeşte. 

— Atunci sunt pierdut! Nici colierul nu mă poate ajuta. 

— Iată un lucru asupra căruia vă înşelaţi, dragul meu 
prinţ. 

— Colierul este cumpărat! 

— Cel puţin regina va vedea că, dacă ea nu vă iubeşte, 
dumneavoastră o iubiţi. 

— Oh, contesă! 

— Ştiţi, monseniore, că am convenit să spunem lucrurilor 
pe nume. 

— Fie. Deci dumneavoastră n-aţi pierdut nădejdea că într- 
o zi să mă vedeţi prim-mini-stru? 

— Sunt sigură de asta. 

— Îmi reproşez că nu v-am întrebat care sunt ambițiile 
dumneavoastră. 

— Vi le voi spune, monseniore, când veţi fi în stare să mi le 
împliniţi. 

— Rămâne hotărât, aştept acea zi. 

— Mulţumesc, acum să stăm la masă. 

Cardinalul lua mâna Jeannei şi i-o strânse în felul în care 
Jeanne dorise atât de mult să i-o strângă cu câteva zile mai 
înainte. Dar vremea aceea trecuse. Ea îşi retrase mâna. 

— Ce este, contesă? 


— Să mâncăm, vă rog, monseniore. 

— Dar nu mai mi-e foame. 

— Atunci să stăm de vorbă. 

— Nu mai am nimic de spus. 

— Atunci să ne despărţim. 

— lată ce numiţi dumneavoastră pactul nostru. Deci mă 
concediaţi? 

— Pentru a fi cu adevărat unul al altuia, monseniore, să fim 
în primul rând şi unul şi altul stăpâni pe noi înşine. 

— Aveţi dreptate, contesă. lertaţi-mă că m-am înşelat încă 
o dată în privinţa dumneavoastră. Vă jur că este pentru 
ultima oară. Şi, luând din nou mâna contesei, o săruta atât 
de respectuos, încât nu văzu răutăciosul, diabolicul zâmbet 
al doamnei de La Motte în clipa când rosti: „Este pentru 
ultima dată când mă înşel asupra dumneavoastră”. Jeanne 
se ridică şi îl conduse pe prinţ până în anticameră. Aici el se 
opri şi-i şopti: Continuarea, contesă? 

— E foarte simplu. 

— Ce am de făcut? 

— Nimic. Aşteptaţi-mă. 

— Dumneavoastră unde vă duceţi? 

— La Versailles. 

— Când? 

— Mâine. 

— Şi eu când primesc răspunsul? 

— Imediat. 

— Mă las în grija dumneavoastră, dumneavoastră sunteţi 
protectoarea mea. 

— Bine, am să aranjez totul. 

Se întoarse în camera ei, se aşeza în pat şi, privind distrată 
spre frumosul Endemion de marmură care o aştepta pe 
Diana, murmură: 

— Hotărât lucru, libertatea este mai de preţ. 


Capitolul XLIX Jeanne favorită 


Deţinătoarea unui asemenea secret, având perspectiva 
unui viitor măreț, întemeindu-se pe două puncte de sprijin 
deosebit de importante, Jeanne se simţi nespus de 
puternică, în stare să răstoarne lumea. Îşi acordă un răgaz 
de cincisprezece zile înainte de a începe să se înfrupte cu 
toată ardoarea din ciorchinele mustos pe care norocul i-l 
întindea. 

Să apară la curte nu ca o solicitantă, ca o biată cerşetoare 
susţinută de către doamna de Boulainvilliers, ci ca 
descendentă a familiei Valois, cu o rentă de o sută de mii de 
livre, să aibă drept soţ un duce şi pair al Franţei, să fie 
favorita reginei şi, în vremurile acestea când se urzeau 
comploturi şi răsturnări, să guverneze statul conducându-l 
pe rege prin Maria-Antoaneta, iată, în mare, panorama ce 
se desfăşura în nesecata imaginaţie a contesei de La Motte. 

Când sosi ziua hotărâtă, ajunse dintr-un salt la Versailles. 
Nu, nu i se fixase nici o audienţă, dar încrederea în steaua 
ei devenise atât de mare, încât Jeanne nu se îndoia că 
voinţa să vă zdrobi până şi eticheta curţii. Şi avea dreptate. 
Toţi linguşitorii de la curte, atât de preocupaţi să ghicească 
dorinţele stăpânilor, observaseră cu câtă plăcere acceptă 
Maria-Antoaneta societatea drăgălaşei contese. A fost 
destul pentru ca, la sosirea ei, un uşier inteligent, hotărât 
să se facă remarcat, să se aşeze în drumul reginei, care se 
întorcea de la capelă şi să se adreseze, ca din întâmplare, 
cavalerului de serviciu: 

— Domnule, cum să procedez cu doamna contesă de La 
Motte-Valois, care nu este pe lista audienţelor? 

Regina vorbea în şoaptă cu doamna de Lamballe. 

Numele Jeannei rostit cu abilitate de către uşier 
întrerupse conversaţia. 

Regina se întoarse. 

— Nu cumva doamna de La Moitte-Valois se află aici? 
Întrebă ea. 

— Cred că da, maiestate - replică gentilomul. 

— Cine v-a spus? 


— Uşierul acesta, doamnă. 

Uşierul se înclină cu modestie. 

— O voi primi pe doamna de La Motte-Valois - zise regina, 
continuându-şi drumul. Apoi, în drum spre apartamentele 
sale, mai adăugă: O veţi conduce în sala de baie. 

Şi intră. 

Jeanne, căreia omul îi poveşti cu simplitate ce făcuse, duse 
imediat mâna la pungă, dar uşierul o opri zâmbind: 

— Binevoiască doamna contesă să amâne recompensa; 
veţi putea în curând să mă recompensaţi mult mai larg. 

Jeanne puse banii înapoi în buzunar: 

— Ai dreptate, prietene, îţi mulţumesc. „De ce n-aş ajuta 
un uşier care m-a ajutat la rândul său? Fac ceva 
asemănător pentru un cardinal.” 

Curând, Jeanne se află în prezenţa reginei. Maria- 
Antoaneta era gravă, părând în aparenţă prost dispusă, 
poate tocmai pentru că îi acordase o prea mare favoare 
contesei, primind-o astfel. „În fond - gândi prietena 
domnului de Rohan - regina îşi imaginează că voi începe iar 
să cerşesc... Mai înainte de a apuca să rostesc douăzeci de 
cuvinte, se va însenina sau mă va da pe uşă afară.” 

— Doamnă - încă nu am găsit prilejul de a vorbi regelui... 

— Începu regina. 

— Ah, doamnă, maiestatea voastră a fost mult prea bună 
cu mine şi nu aştept nimic mai mult. Am venit... 

— Pentru ce? Întrebă regina, căreia nu-i scăpă nuanţa. Nu 
ai cerut audienţă. Este poate ceva urgent, pentru 
dumneata? 

— Urgent este... Doamnă, însă nu... Pentru mine. 

— Atunci este pentru mine... Haide, vorbeşte, contesă! 

Şi regina o conduse pe Jeanne în sala de baie, unde o 
aşteptau cameristele. Văzând în jurul reginei atâta lume, 
contesa tăcu. Odată intrată în baie, regina îşi concedie 
cameristele. 

— Doamnă - zise Jeanne - recunosc în faţa maiestăţii 
voastre că mă simt destul de încurcată... 


— De ce? Poţi să-mi spui. 

— Maiestatea voastră ştie, cred că i-am spus cât de mult se 
osteneşte domnul cardinal de Rohan ca să mă îndatoreze... 

Regina se încruntă: 

— Nu ştiu. 

— Credeam... 

— N-are a face... Vorbeşte. 

— Ei bine, doamnă, eminenţa sa mi-a făcut alaltăieri 
cinstea de a mă vizita. 

— Ah...! 

— Venise pentru a mă ajuta la o operă de binefacere pe 
care o prezidez. 

— Foarte bine, contesă, foarte bine. Voi da şi eu... Pentru 
opera dumitale de caritate. 

— Maiestatea voastră se înşeală. Am mai avut cinstea de a 
vă spune că nu cer nimic pentru mine. Domnul cardinal, 
după obiceiul său, mi-a vorbit despre bunătatea reginei, 
despre farmecul său fără margini. 

— Şi a cerut să-i protejez protejaţii? 

— Mai întâi da, maiestate... 

— O voi face, dar nu. Pentru domnul cardinal, ci pentru 
bieţii nenorociţi pentru care încerc mereu să fac câte ceva, 
indiferent cine îi trimite. Spune-i însă eminenţei sale că în 
acest moment nu prea am bani. 

— Din păcate, doamnă, este exact ceea ce i-am spus şi eu 
şi de aici mi se trage încurcătura de care am amintit 
reginei. 

— Oho...! 

— Am vorbit domnului cardinal despre bunătatea şi 
dorinţa arzătoare a maiestăţii voastre de a veni în ajutor ori 
de câte ori aude despre o nenorocire, oricare ar fi ea, 
despre generozitatea care goleşte necontenit punga 
reginei, mereu prea neîncăpătoare. 

— Bine! Bine! 

— lată, monseniore, i-am spus eu, spre exemplu. 
Maiestatea sa este sclava propriei sale bunătăţi. Se sacrifică 


pentru săraci. Binele pe care îl face se întoarce împotriva sa 
şi m-am acuzat chiar şi pe mine.” 

— Cum asta, contesă? O întrebă regina, care asculta fie 
pentru că Jeanne ştiuse să-i atingă coarda simţitoare, fie 
deoarece inteligenţa deosebită a Mariei-Antoaneta ghicise 
că sub tot acest preambul se ascunde ceva interesant 
pentru ea. 

— Spun, doamnă, că maiestatea voastră mi-a dăruit o 
sumă mare cu câteva zile în urmă; că, de doi ani, acest 
lucru se întâmpla reginei pentru a mia oară, cel puţin şi că, 
dacă regina ar fi fost mai puţin sensibilă, mai puţin 
generoasă, ar fi avut două milioane şi nimic n-ar fi 
împiedicat-o să-şi ia acel frumos colier de diamante pe care 
atât de nobil, atât de curajos, da, îngăduiţi-mi să spun, 
doamnă, atât de pe nedrept, l-a refuzat. 

Regina roşi, privind-o pătrunzător pe Jeanne. În mod 
neîndoielnic, concluzia era conținută în ultima frază. Era o 
capcană? Era doar linguşire? Dacă punea problema în felul 
acesta, nu se putea să nu o pândească vreo primejdie pe 
regină. Dar maiestatea sa întâlni pe chipul Jeannei atâta 
blândeţe, atâta naivă bunăvoință, atâta adevăr, încât nimeni 
n-ar fi putut acuza această fizionomie de ipocrizie sau de 
linguşire. Maria-Antoaneta răspunse suspinând: 

— Da, colierul este frumos... Era frumos, am vrut să spun, 
şi-mi pare bine că o femeie de gust mă laudă că l-am 
refuzat. 

— Dacă aţi şti, doamnă - interveni Jeanne, tâindu-i vorba 
cu multă abilitate - cum ajungi să cunoşti sentimentele 
cuiva, după cum îl interesează ceea ce place acelora pe 
care-i iubeşte! 

— Ce vrei să spui? 

— Vreau să spun, doamnă, că auzind despre eroicul 
sacrificiu pe care l-aţi făcut în legătură cu colierul, l-am 
văzut pe domnul de Rohan pălind. 

— Pălind...?! 


— În clipa aceea, ochii îi înotau în lacrimi: Nu ştiu, 
doamnă, dacă este adevărat că domnul de Rohan este un 
bărbat frumos şi un senior desăvârşit, aşa cum pretind 
mulţi; ceea ce ştiu însă este că în acel moment chipul său 
luminat de focul inimii şi brăzdat de lacrimile pricinuite de 
generosul dumneavoastră dezinteres... Ce zic eu?... De 
sublima dumneavoastră renunțare, chipul acesta nu se va 
şterge niciodată din mintea mea. 

Regina se opri o clipă, lăsând să curgă apă din ciocul 
lebedei aurite care se pleca spre baia ei de marmură. 

— Dragă contesă - zise ea - dacă domnul de Rohan ţi s-a 
părut atât de frumos, atât de desăvârşit, cum spui, nu te 
sfătuiesc să i-o arăţi. Este un prelat monden, un preot care- 
şi păstoreşte oiţele atât pentru plăcerea lui cât şi pentru a 
lui Dumnezeu. 

— Vai, doamnă! 

— Ce este? Îl calomniez? Nu este oare asta faima lui? Nu- 
şi face el din asta o glorie? Nu-l vezi în zilele de sărbătoare 
fluturându-şi frumoasele sale mâini, ce e drept, sunt 
frumoase, pentru a le face să pară şi mai albe, iar asupra 
acestor mâini, pe care străluceşte inelul pastoral, drept 
credincioasele îşi aţintesc ochii, mai strălucitori decât 
diamantul cardinalului? Jeanne se înclină. Cuceririle 
cardinalului - continuă regina, iritată - sunt numeroase. 
Unele au iscat şi scandaluri. Prelatul se îndrăgosteşte la 
moment. Să-l laude cine vrea pentru asta, eu mă abţin. 

— Ei bine, doamnă - reluă Jeanne, mai la largul ei, datorită 
tonului familiar al reginei, cât şi faptului că interlocutoarea 
să se afla în baie - nu ştiu dacă domnul cardinal se gândea 
la drept credincioasele lui când îmi vorbea cu atâta ardoare 
despre virtuțile maiestăţii voastre; tot ce ştiu este că, în loc 
să-şi fluture frumoasele sale mâini şi le dusese la inimă. 

Regina clătină din cap, râzând cu poftă. 

„Da, da! Îşi zise Jeanne, în sinea ei. Nu cumva lucrurile 
merg mai bine decât credeam? Nu cumva năduful ne va 
ajuta? Eh, atunci o să ne fie foarte uşor.” 


Regina îşi reluă pe dată aerul său indiferent şi spuse: 

— Continuaţi. 

— Maiestatea voastră mă îngheaţă; modestia o face să 
respingă orice laudă... 

— Din partea cardinalului? Ei bine, da. 

— De ce, doamnă? 

— Pentru că mi se pare suspect, contesă. 

— Nu se cuvine - grăi Jeanne, cu cel mai adânc respect - 
să-l apăr pe cel ce a putut fi atât de nefericit, încât să cadă 
în dizgraţia maiestăţii voastre; nu mă îndoiesc nici o clipă că 
este vinovat, de vreme ce a displăcut reginei. 

— Domnul de Rohan nu mi-a displăcut, ci m-a ofensat. Dar 
sunt regină şi creştină; şi această dublă calitate mă obligă, 
în consecinţă, să uit jignirile. Şi regina rosti aceste cuvinte 
cu multă bunăvoință. 

Jeanne tăcu. 

— Nu mai spuneţi nimic? 

— Aş părea suspectă maiestăţii voastre, mi-aş atrage 
dizgraţia, oprobiul său, exprimând o părere care ar 
contrazice-o pe a sa. 

— Dumneata ai altă părere decât mine despre cardinal? 

— Diametral opusă, doamnă. 

— N-ai să mai vorbeşti aşa în ziua când vei şti ce a făcut 
prinţul Louis împotriva mea. 

— Ştiu numai ce l-am văzut făcând în slujba maiestăţii 
voastre. 

— Galanterii? 

Jeanne se înclină. 

— Politeţe, urări, complimente... 

— Continuă regina. Jeanne tăcu. Dumneata ai pentru 
domnul de Rohan o puternică prietenie, contesă; nu-l voi 
mai ataca în faţa dumitale. Şi regina începu să râdă. 

— Doamnă - răspunse Jeanne - preferam să stârnesc 
mânia decât batjocura dumneavoastră. Ceea ce simte 
domnul cardinal pentru maiestatea voastră este un 


sentiment atât de respectuos, încât sunt sigură că, dacă ar 
vedea-o pe regină râzând de el, ar muri. 

— Oh, oh! Deci s-a schimbat mult. 

— Dar maiestatea voastră mi-a făcut cinstea de a-mi spune 
zilele trecute că încă de acum zece ani domnul de Rohan 
era îndrăgostit pătimaş de... 

— Glumeam, contesă - spuse cu severitate regina. 

Jeanne, redusă la tăcere, păru reginei resemnată să mai 
continue lupta, dar Maria-Antoaneta se înşela amarnic. 
Pentru acest soi de femeie, amestec de tigru şi de şarpe, 
momentul retragerii este preludiul atacului: repausul 
concentrat precede saltul. 

— Vorbeai despre diamante - reluă cu imprudenţă regina. 
Mărturiseşte că te-ai gândit la ele. 

— Zi şi noapte, doamnă - zise Jeanne, cu bucuria unui 
general care îşi vede duşmanul făcând o greşeală decisivă 
pe câmpul de bătaie. Sunt atât de frumoase şi vor sta atât 
de bine maiestăţii voastre! 

— Cum aşa? 

— Da, doamnă, da, maiestăţii voastre. 

— Dar au fost vândute! 

— Da, au fost vândute. 

— Ambasadorului Portugaliei? 

Jeanne clătină cu drăgălăşenie din cap. 

— Nu? Zise bucuroasă regina. 

— Nu, doamnă. 

— Cui, atunci? 

— Domnul de Rohan le-a cumpărat. 

Regina sări ca arsă, dar se stăpâni imediat, exclamând: 

— Ah! 

— Iată, doamnă - începu Jeanne, cu o elocinţă năvalnică - 
ceea ce face domnul de Rohan este superb: este un act de 
generozitate din toată inima, este un gest frumos; un suflet 
ca al maiestăţii voastre va fi, de bună seamă, mişcat de tot 
ce este bun şi simţitor. Domnul de Rohan de-abia a aflat, de 
la mine, mărturisesc, lipsurile momentane ale maiestăţii 


voastre, că a şi strigat: „Cum?! Regina Franţei îşi refuză 
ceea ce nu ar îndrăzni să-şi refuze soţia unui perceptor 
general? Cum? Regină este expusă s-o vadă într-o bună zi 
pe doamna Necker, împodobită cu aceste diamante?!” 
Domnul de Rohan încă nu ştia că ambasadorul Portugaliei le 
cumpărase. l-am spus. Indignarea lui a fost şi mai violentă. 
„Nici nu se mai pune problema de a face o plăcere reginei, 
este o problemă de demnitate a coroanei. Cunosc felul de a 
gândi al curților străine: vanitate, ostentaţie... Vor râde de 
regină Franţei, care nu mai are bani să-şi îndeplinească o 
dorinţă legitimă; iar eu n-aş putea îngădui să fie batjocorită 
regina Franţei! Nu, niciodată!” Şi a plecat imediat. După un 
ceas am aflat că a cumpărat diamantele. 

— Un milion cinci sute de mii de livre? 

— Un milion şase sute de mii de livre. 

— Şi cu ce intenţie le-a cumpărat? 

— S-a gândit că, dacă nu pot fi ale maiestăţii voastre, să nu 
fie ale altei femei. 

— Şi eşti sigură că domnul de Rohan nu a cumpărat 
colierul pentru a-l dărui cine ştie cărei iubite? 

— Sunt sigură că mai curând l-ar fărâma decât să-l vadă 
strălucind la gâtul altcuiva decât al reginei. 

Maria-Antoaneta se gândi şi chipul său lăsa să se vadă 
limpede tot ce se petrece în sufletul ei. 

— Ceea ce a făcut domnul de Rohan e bine - zise ea - este 
un gest nobil şi de un devotament deosebit. 

Jeanne îi sorbea cu nesaţ cuvintele. 

— Îi vei mulţumi deci domnului de Rohan - continuă 
regina. 

— Oh, da, doamnă! 

— Vei adăuga că domnul de Rohan mi-a dovedit prietenia 
sa şi că eu, ca un om cinstit, cum spune Caterina, primesc 
orice când este din prietenie, cu condiţia să mă revanşez. 
Aşa că accept, nu darul domnului de Rohan... 

— Atunci ce? 


— Avansul pe care l-a dat... Domnul de Rohan a binevoit să 
avanseze banii sau creditul său ca să-mi facă plăcere. Îi voi 
înapoia banii. Boehmer a cerut bani lichizi, cred? 

— Da, doamnă. 

— Cât? Două sute de mii de livre? 

— Două sute cincizeci de mii de livre. 

— Este suma trimestrială a rentei pe care mi-o dă regele. 
Mi-a fost trimisă azi-dimineaţă, puţin înainte de termen, 
dar, în fine, mi-a fost trimisă. 

Regina îşi sună imediat cameristele, care o îmbrăcară, 
după ce o înfăşuraseră bine în prosoape fine, încălzite. 
Rămasă singură cu Jeanne, în camera sa, i se adresă 
contesei: 

— Deschide, te rog, sertarul acela. 

— Primul? 

— Nu, al doilea. Ai găsit un portofel? 

— Ilată-l, doamnă. 

— Conţine două sute cincizeci de mii de livre. Numără-le. 

Jeanne se supuse. 

— Du-le cardinalului şi mulţumeşte încă o dată. Spune-i că 
voi face în aşa fel, ca să-i plătesc lunar. În felul acesta voi 
avea colierul care mi-a plăcut atât de mult şi chiar dacă 
plata lui va însemna o strâmtorare pentru mine, cel puţin 
nu va fi şi pentru rege. O clipă căzu pe gânduri. În plus, mă 
bucur că am aflat cu acest prilej că am un prieten delicat 
care m-a slujit... Făcu o pauză, apoi continuă: Şi o prietenă 
care mi-a ghicit gândurile - şi-i întinse Jeannei mâna, pe 
care contesa se grăbi s-o acopere de sărutări. Apoi, cum 
această se pregătea să plece, după un minut de ezitare, 
Maria-Antoaneta rosti foarte încet, ca şi când i-ar fi fost 
frică de ceea ce spunea: Contesă, îi vei comunica domnului 
de Rohan că va fi binevenit la Versailles şi că doresc să-i 
mulţumesc. 

Jeanne se repezi afară din apartament, nu beată, ci 
aproape nebună de bucurie şi de orgoliu satisfăcut. 


Strângea biletele de bancă cum strânge vulturul în gheare 
prada furată. 


Capitolul L Portofelul reginei 


Nimeni nu simţi mai bine, la propriu şi la figurat, 
importanţa averii pe care o purta cu sine Jeanne, decât caii 
care o aduceau de la Versailles. Dacă vreodată nişte 
armăsari puşi să câştige un premiu au zburat pe o pistă, au 
fost cu siguranţă aceşti doi bieţi cai de trăsura închiriată. La 
cererea contesei, birjarul îi făcu să se creadă că sunt 
sprintenele patrupede din ţara Elis şi că au de câştigat doi 
talanţi de aur pentru stăpân şi o raţie întreită de ovăz 
pentru ei. 

Cardinalul încă nu plecase când doamna de La Motte îşi 
făcu intrarea la el la palat, unde-l găsi cu suita sa. Se 
anunţă mai ceremonioasă decât la regină. 

— Veniţi de la Versailles? Întrebă el. 

— Da, monseniore. 

O privi, dar faţa ei era de nepătruns. Ea văzu tresărirea, 
tristeţea, tulburarea lui: nu avu nici un fel de milă. 

— Ei bine? Întrebă el. 

— Ei bine, să vedem, monseniore, ce doriţi? Vorbiţi, ca să 
nu am prea multe mustrări de cuget. 

— Ah, contesă, mi-o spuneţi cu un aer... 

— Întristător, s-ar zice? 

— Ucigător. 

— Doreaţi s-o văd pe regină? 

— Da. 

— Am văzut-o. Doreaţi să-mi îngăduie să-i vorbesc despre 
dumneavoastră, ea care de mai multe ori a mărturisit 
antipatia ce vi-o poarta, ba chiar aversiune numai auzind 
numele vostru. 

— Dacă am avut această dorinţa, văd că trebuie să renunţ 
de a-mi fi vreodată îndeplinită. 

— Nu, regina mi-a vorbit despre dumneavoastră. 


— Sau, mai degrabă, dumneavoastră aţi fost atât de bună 
şi i-aţi vorbit despre mine? 

— Este adevărat. 

— Maiestatea sa a ascultat? 

— Asta merită o lămurire. 

— Nici un cuvânt mai mult, contesă, îmi dau seama ce 
neplăcere a pricinuit acest lucru maiestăţii sale. 

— Nu, nu prea mare. Am îndrăznit să-i vorbesc despre 
colier. 

— Aţi îndrăznit să spuneţi că m-am gândit... 

— Să-l cumpăraţi pentru ea, da. 

— Ah, contesă, e sublim! Şi ea a ascultat? 

— Desigur. 

— l-aţi spus că îi ofer aceste diamante? 

— A refuzat categoric. Sunt pierdut. 

— A refuzat să accepte darul, da, dar împrumutul... 

— Împrumutul...?! Aţi prezentat cu atâta delicateţă darul? 

— Cu atâta delicateţă, încât a acceptat. 

— Eu s-o împrumut pe regină? Eu...?! Contesă, este cu 
putinţă? 

— Este mai mult decât i l-aţi dărui, nu-i aşa? 

— De o mie de ori. 

— Aşa am gândit şi eu. Cu toate acestea, maiestatea sa 
acceptă. 

Cardinalul se ridică şi se aşeză din nou; se apropie de 
Jeanne şi, luându-i mâinile, spuse: 

— Să nu mă înşelaţi, gândiţi-vă că puteţi, cu un cuvânt, să 
faceţi din mine ultimul dintre oameni. 

— Nu ne jucam cu pasiunile, monseniore: asta se 
potriveşte saltimbancilor; oamenii de rangul şi cu meritele 
dumneavoastră nu pot fi niciodată ridicoli. 

— Aşadar, este adevărat ceea ce îmi spui? 

— Este purul adevăr. 

— Am un secret cu regina? 

— Un secret... Mortal. 


Cardinalul alergă spre Jeanne şi îi strânse mâna cu 
duioşie. 

— Îmi place strângerea aceasta de mână ca între bărbaţi. 

— Nu, este a unui om fericit cu îngerul său protector. 

— Monseniore, să nu exagerăm nimic. 

— Ba da, ba da, bucuria, recunoştinţa mea... Niciodată... 

— Dar dumneavoastră exageraţi şi una şi alta. Oaie vroiaţi 
să-i împrumutaţi reginei un milion şi jumătate, numai asta 
voiaţi? 

Cardinalul suspină. 

— Buckingham ar fi cerut altceva Anei de Austria, 
monseniore, după ce ar fi presărat cu perle parchetul 
camerei regale. 

— Ceea ce a avut Buckingham, contesă, eu nu vreau să 
sper nici măcar în vis. 

— Veţi explica toate acestea reginei, monseniore, deoarece 
mi-a poruncit să vă aduc la cunoştinţă că vă va vedea cu 
plăcere la Versailles. 

Nici nu lăsase bine să-i scape aceste cuvinte şi cardinalul 
se albi la faţă, ca un adolescent la primul sărut de dragoste. 
Se aşeză în fotoliul pe care îl avea la îndemână, bâjbâind ca 
un om beat. 

„Ah, ah! Se gândi Jeanne. Este mult mai grav decât 
credeam; am visat un ducat, un domeniu, o sută de mii de 
livre rentă, dar voi cere un principat, o jumătate de milion 
renta; căci domnul de Rohan nu este mânat nici de ambiţie, 
nici de lăcomie, este mânat de dragoste!” 

Domnul de Rohan îşi reveni repede. Bucuria nu este o 
boală care durează mult timp şi cum prinţul avea o minte 
ageră, se gândi că era foarte potrivit să discute afaceri cu 
Jeanne spre a o face să uite că discutaseră despre dragoste. 
Ea nu-l opri. 

— Dragă prietenă - începu el, strângând-o pe Jeanne în 
braţe - cum doreşte să proce-deze regina cu împrumutul pe 
care-l contractează? 

— Mă întrebaţi fiindcă se ştie că regina nu are bani! 


— Exact. 

— Ei bine, vrea să vă plătească aşa cum i-ar plăti lui 
Boehmer, cu singura diferenţă că, dacă ar fi cumpărat de la 
Boehmer, ar fi ştiut tot Parisul, lucru imposibil de când ea a 
rostit faimosul cuvânt corabie, căci dacă regele s-ar supăra, 
Franţa ar sări în sus. Deci regina vrea să aibă şi să 
plătească diamantele în rate. Dumneavoastră îi veţi oferi 
acest prilej; sunteţi pentru ea un casier discret şi solvabil în 
cazul când s-ar afla în încurcătură, asta e tot; este fericită şi 
plăteşte, nu cereţi mai mult. 

— Bine, bine, plăteşte. Dar cum? 

— Regina, femeie care înţelege totul, ştie foarte bine că 
aveţi datorii, monseniore; şi apoi este şi mândră, nu este o 
prietenă care primeşte cadouri... Când i-am spus că aţi 
avansat două sute cincizeci de mii de livre... 

— l-aţi spus? 

— De ce nu? 

— Aceasta face ca afacerea să devină imposibilă. 

— Aceasta face ca regina să aibă un motiv de a accepta. 
Nimic pentru nimic, iată deviza reginei. 

— Dumnezeule! 

Jeanne scotoci liniştită în buzunar şi scoase portofelul 
maiestăţii sale. 

— Ce este asta? Întrebă domnul de Rohan. 

— Un portofel care conţine bilete de bancă în valoare de 
două sute cincizeci de mii de livre. 

— Da, şi? 

— Regina vi le trimite, cu multe mulţumiri. 

— Oh! 

— Este exact cât am spus. Am numărat. 

— Nu despre asta e vorba. 

— Dar la ce vă uitaţi? 

— Mă uit la acest portofel pe care nu l-am mai văzut la 
dumneata. 

— Vă place? Cu toate acestea nu este nici frumos şi nici 
scump. 


— Nu ştiu de ce, dar îmi place. 

— Aveţi gust. 

— Vă bateţi joc de mine? Ce înţelegeţi când spuneţi că am 
gust? 

— Fără îndoială, aveţi gust de vreme ce aveţi acelaşi gust 
cu regina. 

— Portofelul... 

— Era al reginei, monseniore... 

— 'Ţineţi să-l păstraţi? 

— Oh, mult! 

Domnul de Rohan suspină şi zise: 

— Se înţelege... 

— Numai că, dacă vă face plăcere... 

— Continuă contesa, cu unul din acele surâsuri care îi duc 
în ispită şi pe sfinţi. 

— Sunteţi foarte amabilă, contesă, dar nu vreau să vă 
lipsesc de el. 

— Luaţi-l. 

— Contesă! Izbucni cardinalul, într-un elan de bucurie. 
Sunteţi prietena cea mai preţi-oasă, cea mai inteligentă, cea 
mai... 

— Da, da. 

— Şi mă leg... 

— Pe viaţă şi pe moarte... Aşa se spune întotdeauna. Nu, 
eu nu am decât un merit. 

— Care? 

— Acela de a mă fi ocupat de treburile dumneavoastră cu 
destul noroc şi cu multă tragere de inimă. 

— Dacă vorbim despre noroc, dragă prietenă, aş zice că 
aproape vă semăn, deoarece eu, în vreme ce vă duceaţi la 
Versailles, scumpa mea, am lucrat şi eu pentru 
dumneavoastră. 

Jeanne îl privi pe cardinal, surprinsă. 

— Da, nimica toată - zise el. A venit cineva din partea 
bancherului meu care-mi propunea acţiuni în legătură cu 
asanarea sau exploatarea unei mlaştini, cam aşa ceva... 


— Ah! 

— Era un profit sigur; am acceptat. 

— Şi bine aţi făcut. 

— O! Vă veţi convinge că ocupați întotdeauna primul loc în 
gândul meu. 

— Al doilea este mai mult decât merit. Dar să vedem. 

— Bancherul meu mi-a dat două sute de acţiuni. Eu am 
luat un sfert, celelalte sunt pentru dumneavoastră. 

— Oh, monseniore! 

— Lăsaţi-mă să sfârşesc. După două are s-a întors. Faptul 
că am plasat acţiunile la timp a determinat o creştere de 
sută la sută. Mi-au revenit o sută de mii de livre. 

— Frumoasa speculaţiei. 

— Din care iată partea dumneavoastră, scumpa contesă, 
vreau să spun, scumpa prietenă. Şi din teancul de două sute 
cincizeci de mii de livre date de regină, strecură în mâna 
Jeannei douăzeci şi cinci de mii de livre. 

— Prea bine, monseniore, o mână spală pe alta; ceea ce 
mă măguleşte cel mai mult este că v-aţi gândit la mine. 

— Aşa va fi întotdeauna - răspunse cardinalul, sărutându-i 
mâna. 

— La fel va fi şi din partea mea - zise Jeanne. Pe curând, la 
Versailles, monseniore! 

Şi plecă, după ce înmânase cardinalului lista scadenţelor 
fixate de regină şi dintre care prima, fixată peste o lună, era 
în valoare de cinci sute de mii de livre. 


Capitolul LI În care îl întâlnim pe doctorul Louis 


Poate că cititorii noştri, amintindu-şi în ce situaţie dificilă |- 
am lăsat pe domnul de Charny, ne-ar fi recunoscători dacă 
ne-am întoarce în acea anticameră a micului apartament de 
la Versailles, unde bravul marinar, pe care nu l-au intimidat 
niciodată nici oamenii, nici forţele naturii, fugise de teamă 
să nu leşine în faţa a trei femei; regina, Andreea, doamna 
de La Moitte. 


Ajuns în mijlocul anticamerei, domnul de Charny îşi dădu 
seama că îi va fi de-a dreptul imposibil meargă mai departe. 
Tot împleticindu-se, cu braţele întinse, atrase atenţia celor 
din preajmă, care, văzând că-l părăsesc puterile, îi săriră în 
ajutor. Tânărul ofiţer leşină, dar îşi reveni pe dată, fără să 
bănuiască o clipă că regina l-a văzut şi că poate ar fi alergat 
spre el în primul moment de nelinişte, dacă Andreea nu ar fi 
oprit-o, mai mult dintr-o aprigă gelozie decât dintr-un rece 
imbold al convenienţelor. 

De altfel, bine a făcut regina ca, la sfatul Andreei, 
indiferent de sentimentul care-i dictase acest sfat, intrase în 
camera ei, întrucât de-abia se închise uşa după ea, că şi 
auzi uşierul strigând: 

— Regele! 

Era într-adevăr regele. leşind din apartamentele sale, el o 
luă spre terasă, vrând, înainte de consiliu, să-şi viziteze 
echipajele de vânătoare, care, de la un timp, i se păreau a 
nu fi destul de bine îngrijite. 

Intrând în anticameră, regele, urmat de câţiva dintre 
ofiţerii săi, se opri; văzu un bărbat sprijinindu-se de arcadă 
unei ferestre, într-o poziţie ce-i îngrijora pe cei doi ostaşi de 
gardă care îi săriseră în ajutor şi care nu erau obişnuiţi să-i 
vadă pe ofiţeri leşinând cu una cu două. Astfel că, în timp 
ce-l susțineau pe domnul de Charny, îi strigau: 

— Domnule, domnule! Ce aveţi? 

Bolnavului însă îi pierise glasul şi nu putea răspunde. 
Regele, înțelegând din această tăcere că starea omului este 
gravă, grăbi pasul. 

— Acolo este cineva care-şi pierde cunoştinţa - zise el. 

Auzind glasul regelui, cei doi soldaţi de gardă se 
întoarseră şi, cu un gest maşinal, îi dădură drumul 
domnului de Charny, care, la capătul puterilor, căzu sau mai 
curând se lasă uşor, gemând, pe pardoseală. 

— Domnilor, ce faceţi, domnilor? Strigă regele. 

Se repeziră cu toţii, îl ridicară binişor pe domnul de 
Charny, care îşi pierduse cunoştinţa, şi-l întinseră pe un 


fotoliu. 

— Oh! Exclamă regele, recunoscându-l deodată pe tânărul 
ofiţer. Păi este domnul de Charny! 

— Domnul de Charny?! Repetară cei de faţă. 

— Da, nepotul domnului de Suffren. 

Cuvintele avură un efect magic. Într-o clipă, Charny fu 
inundat cu tot felul de săruri mirositoare, nici mai mult nici 
mai puţin decât dacă s-ar fi aflat în mijlocul a zece femei. A 
fost chemat un doctor, care îl examină cu atenţie pe bolnav. 
Regele nu vru să se îndepărteze; el asistă la consultaţie. 
Prima grijă a doctorului a fost să descheie vesta şi cămaşa 
tânărului, astfel ca bolnavul să aibă mai mult aer; dar, 
făcând acest lucru, găsi ceea ce nu căuta. 

— O rană! Exclamă regele şi mai curios, apropiindu-se în 
aşa fel încât să vadă cu ochii săi. 

— Da, da - murmură domnul de Charny, încercând să se 
ridice şi plimbând jur împrejur o privire obosită - o rană 
veche care s-a redeschis. O nimica toată... Nimica toată... 

Şi mâna sa strânse imperceptibil degetele doctorului. Un 
doctor înţelege şi trebuie să înţeleagă totul. Dar acela nu 
era un doctor de curte, ci un practician din comunele de pe 
lângă Versailles. Aşa că vru să-şi dea importanţă. 

— Ce veche...?! Aşa vă place să spuneţi dumneavoastră, 
domnule; marginile sunt prea proaspete, iar sângele, 
sângele e prea roşu; rana asta nu are nici douăzeci şi patru 
de ore. 

Charny, căruia faptul că era contrazis îi dădu puteri, se 
ridică în picioare şi spuse: 

— Presupun că nu vreţi să-mi spuneţi mie când am fost 
rănit, domnule; v-am spus şi vă repet că este o rană veche. 

Chiar în clipa aceea îl zări şi-l recunoscu pe rege. Se 
încheie la vestă, ruşinat de a fi avut un atât de ilustru 
spectator al slăbiciunii sale. 

— Regele! Rosti el. 

— Da, domnule de Charny, da, eu însumi şi binecuvintez 
cerul că am venit aici la timp ca să te pot ajuta. 


— O zgârietură, sire... 

— Se bâlbâi Charny. O rană veche, sire, asta e tot... 

— Veche sau nouă - zise Ludovic al XVI-lea - datorită ei ţi- 
am văzut sângele, sânge preţios al unui brav gentilom. 

— Căruia două ceasuri de odihnă la pat îi vor reda 
sănătatea - adăugă Charny, vrând din nou să se scoale; nu- 
şi cumpănise însă bine torţele. Cu mintea împăienjenită, 
împleticindu-se, el se ridică, dar se prăbuşi din nou în 
fotoliu. 

— Ce să mai vorbim, este bolnav de-a binelea - spuse 
regele. 

— Da, da - încuviinţă doctorul, cu diplomaţie, simțind că se 
apropie avansarea. Cu toate acestea îl putem salva. 

Regele se arată discret; ghicise ca Charny ascunde ceva. Îi 
respectă secretul. Oricare altul l-ar fi smuls de pe buzele 
doctorului, care atât aştepta; dar Ludovic al XVI-lea preferă 
să lase taina în posesia proprietarului ei. 

— Nu vreau ca domnul de Charny să înfrunte vreun risc 
întorcându-se acasă. Domnul de Charny va primi îngrijiri la 
Versailles; va fi chemat urgent unchiul său, domnul de 
Suffren şi după ce i se va fi mulţumit domnului pentru 
îngrijirile sale - şi făcu un semn către inimosul doctor - va fi 
căutat medicul nostru de casă, doctorul Louis. Cred că 
locuieşte prin apropiere. 

Un ofiţer alergă să execute ordinele regelui. Alţi doi îl 
ridicară pe Charny şi-l transportară la capătul galeriei, în 
camera ofițerului de gardă. Scena se petrecu mai repede 
decât cea dintre regina şi domnul de Crosne. Fu chemat 
domnul de Suffren şi, în locul celui ce dăduse primele 
îngrijiri, veni doctorul Louis, un om cinstit, înţelept şi 
modest, cu o inteligenţa mai puţin scânteietoare decât 
folositoare, curajos lucrător pe câmpul uriaş al ştiinţei. 

În spatele doctorului, care se şi aplecase asupra 
bolnavului, se îndesa domnul de Suffren, căruia o ştafeta îi 
adusese vestea. Ilustrul marinar nu înţelegea în nici un chip 


de unde sincopa, răul acesta subit. După ce lua mâna lui 
Charny şi îi văzu ochii cu privirea stinsă, spuse: 

— Ciudat! Ciudat! Doctore, ştiţi că nepotul meu n-a fost 
bolnav niciodată? 

— Asta nu dovedeşte nimic, domnule amiral - răspunse 
doctorul. 

— Aerul de la Versailles este probabil prea încărcat, căci, 
vă repet, l-am văzut pe Oii vier, pe mare, timp de zece ani, 
întotdeauna zdravăn, drept ca un catarg. 

— E din cauza rănii - zise unul dintre ofiţerii de faţă. 

— Care rană?! Exclamă mirat amiralul. Olivier nu a fost 
niciodată rănit. 

— lertaţi-mă - rosti sfios ofiţerul, ară tind batista înroşită. 
Credeam că... 

Domnul de Suffren văzu sângele. 

— Bine, bine - îl întrerupse brusc doctorul, dar fără 
asprime, simțind că pulsul bolnavului se accelerează - n-o 
să discutăm acum de unde vine boala! Râul există, să ne 
mulţumim să-l vindecăm, dacă este posibil. 

Amiralului îi plăceau lucrurile limpezi; nu-i obişnuise pe 
medicii echipajelor sale să vorbească pe ocolite. 

— Există vreun pericol, doctore? Întrebă el, mult mai 
emoţionat decât ar fi vrut să pară. 

— Aproape tot atâta ca atunci când îţi lunecă briciul pe 
bărbie. 

— Bine. Mulţumiţi-i regelui din partea mea, domnilor. 
Olivier, o să mă întorc să te văd. 

Olivier clipi din ochi şi mişcă din degete ca pentru a 
mulţumi în acelaşi timp unchiului său, care pleca şi 
doctorului, care îl lasă să plece. Apoi, fericit că se află într- 
un pat, fericit că fusese lăsat în grija unui om inteligent şi 
blând, se prefăcu că doarme. Doctorul expedie toată lumea. 

Adevărul este că Olivier adormi nu fără a mulţumi cerului 
pentru tot ce i se întâmplase sau, mai bine zis, că nu i se 
întâmplase nimic rău în împrejurări atât de grave. Febra 
puse stăpânire pe el, acea minunată febră regeneratoare, 


eterna seva care musteşte în sângele omului, care face să 
încolţească sănătatea din boală sau curma viaţa, în plină 
sănătate. 

După ce Olivier rumegă bine, în focul temperaturii, scena 
cu Filip, scena cu regina, scena cu regele, se prăbuşi în 
laţul înspăimântător pe care sângele mânios îl aruncă 
asupra inteligenţei. Aiura. Trei ceasuri mai târziu putea fi 
auzit din galeria unde se plimbau câţiva ofiţeri de gardă; 
văzând aceasta, doctorul îşi chemă lacheul, căruia îi porunci 
să-l ia pe Olivier în braţe. Olivier scânci de durere. 

— Înfăşoară-i capul în cuvertură. 

— Cu asta nu fac mare lucru - zise valetul. Este prea greu 
şi se zbate prea tare. Mă duc să cer ajutor unuia dintre 
domnii care fac de gardă. 

— Eşti o curcă plouată dacă ţi-e teamă de un bolnav - se 
oţări doctorul. 

— Domnule... 

— Şi dacă ţi se pare prea greu, înseamnă că nu eşti atât de 
puternic pe cât credeam. Am să te trimit înapoi în 
Auvergne. 

Amenințarea îşi făcu efectul. Charny, zbierând, urlând, 
delirând şi gesticulând, fu ridicat ca un fulg de către omul 
nostru din Auvergne, în văzul gărzilor. Aceştia îl înconjurară 
pe Louis, potopindu-l cu întrebări. 

— Domnilor - le răspunse doctorul, strigând mai tare 
decât Charny pentru a-i acoperi glasul - pricepeţi că n-am 
să fac o leghe din oră în oră ca să văd un bolnav pe care mi 
l-a încredinţat regele. Galeria voastră este la capătul lumii. 

— Şi unde îl duceţi, doctore? 

— La mine, ca un leneş ce sunt. Am aici, după cum ştiţi, 
două camere; am să-l culc într-una dintre ele şi poimâine, 
dacă sunt lăsat în pace, am să vă dau socoteală despre ce 
am făcut. 

— Dar, domnule doctor - interveni un ofiţer - vă asigur că 
aici bolnavul se simte foarte bine; noi toţi îl iubim pe 
domnul de Suffren, şi... 


— Da, da, cunosc îngrijirile care se dau între camarazi. 
Rănitului îi este sete, ne este milă de el, îi dăm de băut şi 
moare. La naiba cu minunatele îngrijiri ale domnilor din 
gardă! Aşa mi-au fost omorâţi zece bolnavi! Doctorul mai 
vorbea încă, în vreme ce Olivier nu mai putu fi auzit. Da, da! 
Continuă bravul medic. Iată un lucru bine făcut, admirabil 
judecat. Nu se mai poate întâmpla decât o singură 
nenorocire şi anume ca regele să vrea să-l vadă pe bolnav... 
Şi dacă îl vede... O să-l şi audă... Drace, nu-i timp de stat pe 
gânduri. Trebuie s-o previn pe regină, ea îmi va da un sfat. 

Luând această hotărâre cu promptitudinea omului căruia 
soarta îi număra secundele, bunul doctor spală cu apă 
proaspăta faţa rănitului şi-l aşeza în pat, în aşa fel încât să 
nu poată, mişcându-se sau căzând, să se lovească mortal. 
Ferecă apoi obloanele, încuie de două ori uşa camerei, puse 
cheia în buzunar şi se duse la regină, după ce mai întâi se 
asigură, ascultând de afară, ca niciunul din strigătele lui 
Olivier nu pot fi auzite sau desluşite. Se înţelege de la sine 
ca, pentru ca toate precauţiunile să fie luate, omul din 
Auvergne fu închis împreună cu bolnavul. În faţa uşii, 
doctorul tocmai o întâlni pe doamna de Misery, pe care 
regina o trimisese să afle veşti despre rănit. Ea stăruia să 
intre. 

— Veniţi, veniţi cu mine, doamnă - spuse el - tocmai plec... 

— Bine, doctore, dar regina aşteaptă! 

— Merg la regină, doamnă. 

— Regina doreşte... 

— Regina va şti tot ce doreşte să ştie, vă asigur, doamnă. 
Să mergem. 

Şi o luă la picior atât de repede, încât o sili pe doamna din 
suita Mariei-Arrtoaneta să alerge ca să poată ajunge în 
acelaşi timp cu el. 


Capitolul LII Aegri somnia 18) 


Regina aştepta răspunsul doamnei de Misery, nicidecum 
pe doctor. Acesta intră, cu familiaritatea lui obişnuită. 

— Doamnă - spuse el, cu voce tare - bolnavul de care se 
interesează regele şi maiestatea voastră se simte bine atât 
cât te poţi simţi când ai febră. 

Regina îl cunoştea pe doctor; ştia cât de mult îl supără cei 
care, spunea el, ţipa de două ori mai tare decât suferă. Îşi 
imagină că domnul de Charny îl cam supărase pe medic. 
Femeile ţări sunt dispuse să-i creadă slabi pe bărbaţii tari. 

— Rănitul - zise ea - numai rănit nu este. 

— Eh, eh!... Mormăi doctorul. 

— O zgârietură... 

— Ba nu, nu, doamnă; în fine, zgârietură sau rană, tot ce 
ştiu e că are febră. 

— Bietul băiat! Are febră mare? 

— Îngrozitoare. 

— Hm! Făcu regina, înspăimântată. Nu credeam că aşa... 
Deodată... Febră. 

Doctorul o privi o clipă. 

— Sunt febre şi febre - rosti el. 

— Scumpul meu Louis, mă înspăimânţi. Dumneata, care de 
obicei eşti atât de calm, nu-mi dau seama ce ai astă-seară. 

— Nimic deosebit. 

— Ah, într-adevăr! Te suceşti, te răsuceşti, priveşti în 
dreapta, priveşti în stânga, ai aerul unui om care vrea să-mi 
încredinţeze un mare secret. 

— Eh! Cine zice că nu? 

— Păi vezi! Un secret în legătură cu febra?! 

— Chiar aşa... 

— Cu febra domnului de Charny? 

— Da, da, întocmai. 

— Şi m-ai căutat ca să-mi spui acest secret? 

— Aşa e. 

— Hai, treci la subiect. Ştii că sunt curioasă. Să începem 
cu începutul. 

— Ca Petit-Jean 19), nu-i aşa? 


— Da, scumpul meu doctor. 

— Ei bine, doamnă... 

— Ei bine, aştept, doctore. 

— Nu, eu sunt cel care aşteaptă. 

— Ce-aştepţi? 

— Să fiu întrebat, doamnă. Nu ştiu să povestesc, dar dacă 
mă întrebaţi, răspund ca din carte. 

— Ei bine, te-am întrebat ce se-aude cu febra domnului de 
Charny. 

— Nu, aţi început-o prost. Întrebaţi-mă mai întâi cum se 
face că domnul de Charny se află la mine, într-una dintre 
cele două cămăruţe, în loc să se afle în galerie sau la postul 
ofițerului de gardă. 

— Fie, te-ntreb. Într-adevăr, e curios. 

— Doamnă, n-am vrut să-l las pe domnul de Charny în 
galerie sau la post, după cum era firesc, pentru că domnul 
de Charny nu are febră ca toată lumea. 

Regina păru surprinsă. 

— Ce vrei să spui? 

— Domnul de Charny, când are febră, începe să delireze. 

— Oh! Exclamă regina, împreunându-şi mâinile. 

— Şi - continuă Louis, apropiindu-se de regină - în timp ce 
delirează, bietul băiat spune o groază de lucruri foarte 
delicate pentru urechile domnilor din garda regelui sau 
pentru oricare altă persoană. 

— Doctore! 

— Ah, drace! Nu trebuia să mă întrebaţi dacă nu vroiaţi să 
vă răspund. 

— Totuşi, spune, dragă doctore. Şi regina îi luă mâna 
bunului om. Tânărul este, poate, ateu şi când delirează, 
huleşte numele Domnului? 

— Nici pomeneală! Dimpotrivă, are un sentiment religios 
foarte adânc. 

— Este, poate, Un exaltat? 

— Exaltat! Asta-i cuvântul. 

Chipul reginei căpătă o expresie de nepătruns. 


— Domnul de Charny mi-a fost recomandat - zise ea. El 
este nepotul domnului de Sufijfren, eroul nostru. Mi-a făcut 
servicii; vreau să mă port faţă de el ca o rudă, ca o prietenă. 
Spune-mi deci adevărul; trebuie şi vreau să-l aud. 

— Eu însă nu vă pot spune - replică Louis - şi deoarece 
maiestatea voastră ţine atât de mult să afle, nu cunosc 
decât un mijloc; acela ca maiestatea voastră să audă ea 
însăşi. În felul acesta, dacă tânărul spune ceva nelalocul lui, 
regina nu se va putea supăra nici pe indiscretul care a 
dezvăluit secretul, nici pe neprevăzătorul care l-ar înăbuşi. 

— Mă bucură prietenia dumitale şi, din acest moment, 
încep să cred că domnul de Charny, în delirul său, spune 
lucruri ciudate. 

— Lucruri pe care trebuie cât mai degrabă să le audă şi 
maiestatea voastră ca să-şi poată face o părere - preciza 
bunul doctor. Şi atinse cu gingăşie mâna tremurătoare a 
reginei. 

— Dar mai întâi, ia seama - zise regina - ştii că nu pot să 
fac nici măcar un pas fără a avea pe urme un spion devotat. 

— Astă-seară nu mă veţi avea decât pe mine. Trebuie să 
străbatem coridorul, care are o uşă la fiecare capăt. Am să 
încui uşa pe care vom intra şi în felul acesta nimeni nu se va 
afla în apropierea noastră, doamnă. 

— Mă las în grija scumpului meu doctor - se învoi regina. 

Şi luând braţul lui Louis, se strecură afară din apartament, 
fremătând de curiozitate. 

Doctorul îşi ţinu promisiunea. Niciodată un rege mergând 
la luptă sau făcând o inspecţie în plin război, niciodată o 
regină însoţită într-o plimbare tainică nu a fost mai bine 
escortată, în adevăratul înţeles al acestui cuvânt, de către 
un căpitan de gardă sau un ofiţer al palatului. Doctorul 
încuie prima uşă şi se apropie de a doua de care îşi lipi 
urechea. 

— Aşadar, aici este bolnavul dumitale? Zise regina. 

— Nu, doamnă, este în cealaltă cameră. Dacă ar fi fost în 
camera asta, l-aţi fi auzit încă din capătul coridorului. 


Ascultaţi puţin la uşă. 

Într-adevăr, se auzea un murmur nearticulat, scâncete. 

— Geme, suferă, doctore! 

— Nu, nu, nu geme deloc. Pur şi simplu vorbeşte. lată, voi 
deschide uşa. 

— Dar nu vreau să intru la el! Exclamă regina, trăgându- 
se îndărăt. 

— Nici nu vă propun aşa ceva - o linişti doctorul. Vă spun 
doar să intraţi în prima încăpere şi de acolo, fără să vă 
temeţi că veţi fi văzută sau că veţi vedea ce se petrece 
dincolo, veţi auzi ce va vorbi rănitul în odaia lui. 

— Tot acest mister, toate aceste măsuri mă înspăimânta - 
murmură regina. 

— Doamne, ce se va întâmpla după ce veţi auzi? Replică 
doctorul. 

Şi intră singură la Charny. 

Îmbrăcat în uniforma sa, cu braţele întinse şi ţepene ca ale 
unui cadavru, în mânecile mototolite, Charny încerca să-şi 
ridice de pe pernă capul mai greu ca plumbul. O sudoare 
fierbinte îi îmbrobona fruntea, lipindu-i pe tâmple buclele 
răvăşite. Abătut, zdrobit, nemişcat, nu mai era decât un 
gând, o simţire, o licărire; trupul său trăia animat de o 
singură flacără care se aprindea, învolburându-i mintea 
asemenea opaiţului în lampa de alabastru. 

Charny tocmai îşi povestea lui însuşi întâlnirea cu doamna 
de origine germană din trăsura cu care străbătuse drumul 
de la Paris la Versailles. 

— Germană! Germană! Repeta el într-una. 

— Da, germană, asta o ştiu - spuse doctorul - drumul 
Paris-Versailles... 

— Regină a Franţei! 'Ţipă el deodată. 

— Oho! Exclamă Louis, privind în camera unde se afla 
regina. Poftim? Ce spuneţi, doam-nă? 

— Iată ceva înspăimântător! Murmură Charny. Să iubeşti 
un înger, o femeie, s-o iubeşti nebuneşte, să-ţi dai şi viaţa 
pentru ea şi să nu mai ai în faţă, când te apropii, decât o 


regină de catifea şi aur, un metal sau o stofă lipsită de 
suflet! 

— Oho! Exclamă din nou doctorul, cu un râs forţat Charny 
nici nu băgă de seamă întreruperea. 

— Aşadar, iubesc - continuă el - o femeie măritată. Aşadar, 
iubesc cu acea dragoste sălbatică care te face să uiţi totul. 
Ei bine... Îi voi spune acelei femei: „Ne mai rămân câteva 
zile fericite pe pământ; cele ce ne-aşteaptă în afara 
dragostei noastre nu merită să fie trăite. Vino, iubita mea! 
Atâta timp cât mă iubeşti şi te iubesc, suntem deasupra 
tuturor. După aceea... După aceea... va fi moartea, cu nimic 
deosebită de viaţa pe care o trăim acum. Să profităm deci 
de dragoste”. 

— Nu gândeşte prea rău pentru un om care are febră 
mare - murmură doctorul - cu toate ca morală nu e deloc 
riguroasă. 

— Dar copiii!... Urlă deodată ca turbat Charny. Nu-i va 
părăsi pe cei doi copii ai ei... 

— lată obstacolul, hic nodus 110) - comentă Louis, 
ştergând sudoarea de pe fruntea lui Charny, cu un amestec 
sublim de ironie şi milă. 

— Oh! Reîncepu tânărul, fără să-şi dea seama de nimic. 
Copiii... Copiii pot fi foarte bine luaţi în poalele mantalei. 
Hai, Charny, deoarece o iei pe mama, pe ea, mai uşoară 
decât un fulg, în braţele tale, deoarece o ridici fără să-i 
simţi povara, cuprins de fiorii dragostei, vei putea lua şi 
copiii Mariei... Ah!... Şi scoase un ţipat înfiorător. 

Louis îl părăsi pe bolnav şi se apropie de regină. O găsi în 
picioare, rece, tulburată; îi luă mâna, care tremura. 

— Ai dreptate - zise ea. Este mai mult decât un delir, 
tânărul se afla în pericol dacă cineva aude ce spune. 

— Ascultaţi! Ascultaţi! O rugă doctorul. 

— Nu, nici un cuvânt mai mult. 

— Se mai îmblânzeşte. Iată-l că se roagă. 

Într-adevăr, Charny se ridicase în capul oaselor şi, cu 
mâinile împreunate, privea uimit, cu ochii lui mari, spre zări 


necunoscute. 

— Maria - zicea el, cu o voce vibrantă şi afectuoasă - 
Maria, am simţit că mă iubeşti. A, nu voi spune nimic! 
Piciorul tău, Maria, s-a lipit de al meu în trăsură şi atunci 
am simţit că mor. Mâna ta a atins-o pe a mea... Nu... N-am 
să suflu un cuvânt, este taina inimii mele. Oricât sânge îmi 
curge din rană, Maria, secretul nu va ieşi o dată cuel. 
Duşmanul şi-a muiat spada în sângele meu, dar dacă a 
ghicit cât de cât taina mea, nu ştie nimic despre a dumitale. 
Nu te teme de nimic, Maria; nu-mi spune nici măcar că mă 
iubeşti: este de prisos; după cum roşeşti, nu mai am nimic 
de aflat. 

— Oho! Exclamă doctorul. Nu este deci numai febră de 
vină; vedeţi că e foarte calm... Este... 

— Este, ce?... Întrebă regina, neliniştită. 

— Este o stare de extaz, doamnă: extazul seamănă cu 
memoria. Este ca o memorie a sufletului care îşi aminteşte 
de paradis. 

— Am auzit destul - murmură regina, atât de tulburată, 
încât vru să fugă. 

Doctorul o opri, luând-o de mână. 

— Doamnă, doamnă - zise el - ce vreţi să faceţi? 

— Nimic, doctore, nimic. 

— Dar dacă regele vrea să-şi vadă protejatul? 

— Ah, da, ai dreptate. Ar fi o nenorocire! 

— Ce să-i spun? 

— Doctore, n-am nici o idee, nu-mi vine nimic în minte; 
spectacolul acesta îngrozitor m-a copleşit. 

— Şi v-aţi molipsit, văd. Aveţi febră ca şi bolnavul meu 
căzut în extaz. Pulsul dumneavoastră are cel puţin 100 de 
bătăi pe minut. 

Regina nu răspunse, îşi retrase mâna şi dispăru. 


Capitolul LIII În care se demonstrează că autopsia 
sufletului este mai grea decât cea a trupului 


Doctorul rămase gânditor, privind-o pe regină cum se 
îndepărtează. Apoi îşi zise, clătinând din cap: „Aici, în palat, 
există taine ce nu pot fi dezlegate de ştiinţă. Împotriva 
unora mă înarmez cu bisturiul ca să pătrund până-n vine şi 
să-i vindec pe bolnavii mei; împotriva altora mă înarmez cu 
mustrări şi pătrund în suflet; îi voi tămădui oare?” Apoi, 
cum criza se potolise, îi închise ochii lui Charny, căci tânărul 
rămăsese cu privirile rătăcite, îi răcori tâmplele cu apă şi 
oţet şi-i dădu acele îngrijiri ce schimbă atmosfera 
înăbuşitoare din jurul pacientului într-un paradis desfătător. 

După ce se încredinţă că asupra bolnavului a coborât din 
nou liniştea, după ce văzu că hohotele se transformau în 
suspine, că în locul cuvintelor mânioase îi scăpau pe buze 
şoapte fără şir, doctorul zise: 

— Da, da, nu era numai simpatie, era ca şi când ar fi 
suferit o înrâurire; delirul ăsta părea că vine în 
întâmpinarea vizitei pe care a primit-o bolnavul; da, atomii 
omului se schimbă, aşa cum se întâmpla în regnul vegetal 
cu pulberea fecundatoare; da, gândirea are căile ei de 
comunicare invizibile, inimile au legături tainice. 

Deodată tresări şi se întoarse pe jumătate, ascultând în 
acelaşi timp şi cu urechea şi cu ochiul. 

— Să vedem, oare cine o mai fi acolo? Şopti el. 

Auzise, într-adevăr, un fel de murmur şi un foşnet de 
rochie la capătul coridorului. 

— Cu neputinţă să fie regina - continuă Louis, tot în 
şoaptă. Ea nu va reveni asupra unei hotărâri probabil 
nestrămutate. Să vedem. 

Se duse tiptil să deschidă o altă uşă ce dădea tot pe 
coridor şi, scoțând capul fără zgomot, văzu la zece paşi de 
el o femeie îmbrăcată într-o rochie lungă, cu falduri 
nemişcate, semănând cu o rece şi neclintită statuie a 
disperării. Era noapte, lumina slabă de pe coridor nu 
izbutea să-l lumineze de la un capăt la celălalt; dar pe 
fereastră intra o rază de lună care, căzând asupra 
necunoscutei, îi dădu în vileag trăsăturile până în clipa când 


trecu un nor. Doctorul se-ntoarse încetişor, străbătu spaţiul 
ce despărţea o uşă de alta, apoi iute şi fără zgomot, o 
deschise pe cea în spatele căreia se ascundea femeia. 
Aceasta scoase un strigăt, întinse mâinile şi întâlni mâinile 
doctorului Louis. 

— Cine este? Întrebă medicul, cu un glas mai degrabă plin 
de milă decât ameninţător, căci ghicise, după imobilitatea 
umbrei, că ea asculta mai mult cu inima decât cu urechea. 

— Eu, doctore, eu sunt - răspunse o voce dulce şi tristă. 
Dar cu toate că nu-i era necunoscută doctorului, vocea nu 
trezi în el decât o vagă şi îndepărtată amintire., Eu, 
Andreea de Taverney, doctore. 

— Ah, Dumnezeule! Ce s-a mai întâmplat? Strigă Louis. Nu 
cumva ea se simte rău? 

— Ea?! Repetă Andreea. Ea! Care Ea? 

Doctorul îşi dădu seama că săvârşise o imprudenţă. 

— lartă-mă, dar am văzut adineauri o femeie 
îndepărtându-se. Nu erai dumneata? 

— Aşa este - răspunse Andreea. A fost o femeie înaintea 
mea aici, nu-i aşa? 

Andreea rosti aceste cuvinte cu atâta mistuitoare 
curiozitate, încât nu-i lăsă nici o îndoială doctorului asupra 
sentimentelor care le dictaseră. 

— Scumpă copilă - zise doctorul - mi se pare că ne jucăm 
de-a v-aţi-ascunselea. Despre cine vorbeşti? Ce vrei de la 
mine? Explică-mi! 

— Doctore - începu Andreea, cu un un glas atât de trist, 
încât pătrunse până în adâncul inimii celui cu care vorbea - 
bunul meu doctor, nu încerca să mă înşeli, dumneata care ai 
obiceiul să spui adevărul; mărturiseşte că a fost o femeie 
aici adineauri, mărturiseşte fiindcă am văzut-o foarte bine. 

— Eh, cine spune că n-a fost nimeni? 

— Da, dar o femeie, b femeie, doctore. 

— Fără îndoială, o femeie; numai dacă nu vrei să susţii 
cumva că o femeie nu e femeie decât până la patruzeci de 
ani. 


— Cea care a venit avea patruzeci de ani, doctore?! Strigă 
Andreea, respirând pentru prima dată. Ah...! 

— Când zic patruzeci de ani, o scutesc încă de cinci sau 
şase, însă trebuie să fii curtenitor cu prietenele şi doamna 
de Misery este una dintre prietenele mele, ba chiar una 
foarte bună. 

— Doamna de Misery? 

— Desigur. 

— Ea a fost? 

— Ei, fir-ar să fie! Nu ţi-aş spune dacă ar fi fost altă? 

— Oh, credeam... 

— De fapt, femeile sunt toate la fel: de neînțeles. Credeam 
că pe dumneata totuşi te cunosc. Ei bine, nu, nu te cunosc 
mai bine decât pe celelalte. Să mă bată Dumnezeu! 

— Doctorul meu drag şi bun! 

— Destul! Să trecem la subiect. Andreea îl privi neliniştită. 
Oare s-a simţit mai rău? Întrebă el. 

— Cine? 

— Ei, cine?! Regina. 

— Regina?! 

— Da, regina, pentru care doamna de Misery a venit să mă 
caute adineauri; regina, care are din nou sufocaţiile, 
palpitaţiile sale obişnuite. O boală deprimantă, scumpă 
domnişoară, incurabilă. Spune-mi cum se simte, dacă vii din 
partea ei şi să mergem la ea. 

Şi doctorul Louis făcu un gest, ca şi cum ar fi vrut să 
părăsească încăperea. Andreea însă îl opri cu blândeţe şi 
respiră mai în voie. 

— Nu, scumpul meu doctor - spuse ea - nu vin din partea 
reginei. Nici nu ştiam că este bolnavă. Biata regină! Dacă aş 
fi ştiut... Ah, iartă-mă, doctore, nu mai ştiu ce vorbesc. 

— Văd şi eu. 

— Nu numai că nu mai ştiu ce spun, dar nici nu mai ştiu ce 
fac. 

— Ei, ce faci, văd eu: nu te simţi bine. 


Şi, într-adevăr, Andreea lăsase braţul doctorului; mâna 
rece îi căzuse de-a lungul trupului; se clătină, palidă şi 
doctorul o sprijini, o readuse la viaţă, o încuraja. Andreea 
făcu un efort nemaipomenit spre a-şi veni în fire. Acest 
suflet tare, care nu se lăsase niciodată doborât nici de 
durerea fizică, nici de suferinţe morale, îşi încorda 
resorturile de oţel. 

— Doctore - se justifică ea - ştii că sunt nervoasă şi că 
întunericul îmi provoacă spaime cumplite. M-am rătăcit în 
întuneric şi de aceea sunt într-o stare atât de ciudată. 

— Păi de ce naiba umbli prin întuneric? Cine te sileşte, 
dacă nu te-a trimis nimeni, dacă nimic nu te-a făcut să vii 
încoace? 

— N-am spus nimic, doctore, am spus nimeni. 

— Ah, ah, câte subtilităţi, scumpa mea bolnăvioară! Nu 
stăm prea bine aici pentru o discuţie ca asta. Să mergem în 
altă parte, mai ales dacă ai să-mi spui mai multe. 

— Zece minute, doctore, asta e tot ce-ţi cer. 

— Zece minute, fie, dar nu în picioare, căci ele refuză 
categoric acest fel de a întreţine un dialog. Să ne aşezăm. 

— Unde? 

— Pe bancheta de pe coridor dacă vrei. 

— Şi crezi că de acolo n-o să ne-audă nimeni, doctore? 
Întrebă Andreea, cu teamă. 

— Nimeni. 

— Nici chiar rănitul din odaie? Continuă ea, pe acelaşi ton, 
arătând doctorului spre camera de unde venea o lumină 
blândă, albăstruie, spre care îşi îndreptase privirea. 

— Nu - o încredința doctorul - nici chiar acest biet băiat şi 
mai adaug că şi dacă ne-ar auzi cineva, în orice caz nu ar fi 
el acela. 

Andreea îşi împreună mâinile şi spuse: 

— O, Doamne, îi este deci atât de rău? 

— Adevărul e că nu-i merge bine deloc. Dar să vorbim 
despre ceea ce te-aduce la mine; repede, copila mea, 
repede; ştii că regina m-aşteaptă. 


— Ei bine, doctore - zise Andreea, oftând - după câte mi se 
pare, chiar despre asta vorbim. 

— Cum? Domnul de Charny? 

— Despre el este vorba, doctore şi am venit să te întreb ce 
face. 

Doctorul Louis ascultă aceste cuvinte, la care, de altfel, 
trebuia să se aştepte, într-o tăcere de gheaţă. În realitate, 
doctorul făcea acum legătura dintre demersurile reginei şi 
cele ale Andreei; vedea că cele două femei sunt tulburate 
de acelaşi sentiment şi, după simptome, i se păru că 
recunoaşte în acest sentiment o iubire pătimaşă. Andreea, 
care nu ştia nimic despre vizita reginei şi nu putea citi în 
sufletul doctorului toată trista bunăvoință şi mila pe care 
acesta le resimțea, luă tăcerea lui drept o mustrare cam 
aspră şi pe loc se oţeli, ca de obicei, sub povară grea a 
mustrării nerostite. 

— Pare-mi-se că poţi să-mi ierţi intervenţia mea, doctore - 
spuse ea - deoarece domnul de Charny s-a îmbolnăvit în 
urma unei răni primite în duel, iar rana i-a fost făcută de 
fratele meu. 

— Fratele dumitale?! Strigă doctorul Louis. Deci domnul 
Filip de Taverney l-a rănit pe domnul de Charny? 

— Desigur. 

— Ah, nu ştiam! 

— Acum însă, că ştii, înţelegi că sunt datoare să mă 
interesez de starea în care se află? 

— Da, ai dreptate, copila mea - spuse bunul doctor, 
încântat de a avea ocazia să fie îngăduitor. Nu ştiam, nu 
puteam ghici adevărata cauză. Şi accentua ultimele cuvinte, 
în aşa fel încât să arate Andreei că mai avea rezerve. 

— Haide, doctore haide, spune tot ce gândeşti - se rugă 
Andreea, agăţându-se cu amândouă mâinile de braţul 
interlocutorului ei şi privindu-l drept în faţă. 

— Păi am spus. De ce mi-aş ascunde gândurile? 

— Un duel între gentilomi este ceva banal, un eveniment 
de fiece zi. 


— Singurul lucru care ar putea să-i confere importanţă ar 
fi dacă tinerii s-ar fi bătut pentru o femeie. 

— Pentru o femeie, doctore? 

— Da, pentru dumneata, de pildă. 

— Pentru mine?! 

Şi Andreea scoase un suspin adânc. 

— Nu, doctore, domnul de Charny nu s-a bătut pentru 
mine. 

Doctorul păru că se mulţumeşte cu acest răspuns, dar într- 
un fel sau altul vru să se lămurească asupra suspinului. 

— Acum înţeleg - zise el - te-a trimis fratele dumitale, care 
a vrut să aibă un buletin exact al sănătăţii rănitului. 

— Da, da, doctore, fratele meu m-a trimis! Izbucni 
Andreea. 

Doctorul o privi drept în ochi. 

„Ah, voi şti numaidecât ce ascunzi tu, suflet neînduplecat” 
- îşi zise în sinea lui. Apoi cu o voce tare: 

— Ei bine, atunci am să-ţi spun întregul adevăr, aşa cum 
trebuie să-l ştie cine are dreptul. Transmite-i fratelui 
dumitale să-şi toate măsurile deoarece... Cred că înţelegi... 

— Nu, doctore, încerc să înţeleg ce vrei să spui prin 
cuvintele: să-şi ia toate măsurile. 

— lată... Un duel nu este nici astăzi ceva care să-i placă 
regelui. Regele, este adevărat, nu cere o aplicare strictă a 
decretelor, dar dacă un duel iscă un scandal, maiestatea sa 
ori te surghiuneşte, ori te aruncă în închisoare. 

— Ai dreptate, doctore. 

— Şi când, din nenorocire, a murit un om, oh, atunci 
regele este necruţător. Aşa că sfătuieşte-l pe scumpul 
dumitale frate să se pună la adăpost pentru un timp 
oarecare. 

— Doctore! Ţipă Andreea. Doctore, domnului de Charny îi 
merge atât de rău? 

— Ascultă, dragă domnişoară, ţi-am făgăduit adevărul, 
iată-l, îl vezi pe bietul băiat care doarme sau, mai bine zis, 
horcăie acolo în cameră? 


— Da, doctore - bâigui Andreea, cu glas sugrumat Da... 
Şi? 

— Dacă nu scapă până mâine la ora asta, dacă febra care 
s-a ivit şi care îl mistuie nu dispare, domnul de Charny, 
mâine, pe vremea asta, va fi mort. 

Andreea simţi că îi vine să urle, îşi apăsă mâna pe gât, îşi 
înfipse unghiile în carne ca să astâmpere cât de cât printr-o 
durere fizică spaima ce-i sfâşia sufletul. Louis nu citi pe faţa 
ei nimic din înfricoşătoarele ravagii ale luptei lăuntrice. 
Andreea se stăpâni ca o spartană şi spuse: 

— Fratele meu nu va fugi: s-a bătut cu domnul de Charny 
ca un om de onoare; dacă a avut nenorocirea să-l lovească, 
a făcut-o în legitimă apărare; dacă a ucis, Dumnezeu îl va 
judeca. 

„Deci n-a venit din îndemnul inimii ei - îşi spuse doctorul - 
atunci a făcut-o pentru regină. Să vedem dacă maiestatea 
sa a împins uşurinţa până acolo”. 

— Ce părere a avut regina despre duel? Întrebă el. 

— Regina? Nu ştiu - răspunse Andreea. De ce săo 
intereseze pe regină? 

— Totuşi îl simpatizează pe domnul de 'Taverney, 
presupun? 

— Domnul de 'Taverney este teafăr; să sperăm că 
maiestatea să îl va apăra ea însăşi pe fratele meu, dacă va fi 
acuzat. 

Louis, bătut pe cele două fronturi ale ipotezelor sale, 
abandonă partida zicându-şi: „Nu sunt psiholog, nu sunt 
decât medic. Ce naiba, când mă pricep atât de bine la jocul 
muşchilor şi al nervilor, o să mă amestec acuma în jocul 
capriciilor şi al pasiunilor unor femei?” 

— Domnişoară, ai aflat ceea ce doreai să ştii. Îl convingi 
sau nu să fugă pe domnul de Taverney, asta te priveşte. Cât 
despre mine, datoria mea este să încerc să-l salvez pe 
rănit... În noaptea asta, altfel moartea, care îşi vede liniştită 
de drum, mi-l va răpi în următoarele douăzeci şi patru de 
ore. Rămâi cu bine! 


Şi îi închise încet, dar hotărât, uşa în nas. Andreea îşi trecu 
mâna tremurătoare peste frunte; se văzu singură, singură 
cu acea tristă realitate. 1 se păru că moartea, despre care 
doctorul vorbise cu atâta nepăsare, cobori se în încăpere şi 
trecea înfăşurată într-un giulgiu alb de-a lungul coridorului 
întunecat. Adierea sumbrei apariţii îi îngheţă sângele în 
vine şi fata alergă până în apartamentul său, încuie uşa de 
două ori şi, căzând în genunchi pe covorul de lângă pat 
strigă sălbatic în timp ce vărsa şiroaie de lacrimi fierbinţi: 

— Doamne! Sfinte Dumnezeule! Tu nu eşti nici nedrept, 
nici fără minte, nici nemilos! Doamne, tu poţi să faci totul, n- 
ai să laşi să moară pe acest tânăr, care n-a făcut nici un rău 
şi care este iubit pe această lume. Doamne, noi, ceilalţi, 
bieţi oameni, nu credem cu adevărat decât în puterea 
bunătăţii tale şi tremurăm în faţa mâniei tale. Dar eu... Eu... 
Care te implor, am fost destul de încercată până acum, am 
suferit fără să fi făcut nici o fărădelege. Ei bine, nu m-am 
plâns niciodată, nici măcar ţie, nu m-am îndoit niciodată de 
tine. Dacă astăzi, când te rog, când îţi cer viaţa acestui 
tânăr... Dacă astăzi nu-mi îndeplineşti ruga, o, Doamne, voi 
spune că ai ridicat împotriva mea toată puterea ta şi că eşti 
Dumnezeul negrelor mânii, al răzbunărilor fără pricină, voi 
spune... Ah, hulesc, iertare! Hulesc!... Şi tu nu mă loveşti! 
lartă-mă, iartă-mă...! 

Andreea simţi că i se întunecă vederea, că puterile o 
părăsesc; căzu fără viaţă, cu părul despletit şi rămase astfel 
ca moartă pe podea. Când se trezi din acest somn îngheţat, 
îşi aminti de toate, fantome şi dureri şi murmură cu glas 
înfricoşat: 

— O, Doamne! Ai fost neîndurător; m-ai pedepsit, îl 
iubesc!... Ei da, îl iubesc! Este destul, nu? Acum o să mi-l 
omori? 


Capitolul LIV Delirul 


Dumnezeu a auzit, fără îndoială, rugăciunea Andreei. 
Domnul de Charny nu a murit din pricina febrei. A doua zi, 
în timp ce sorbea cu lăcomie toate veştile venite de la 
bolnav, acesta, graţie îngrijirilor bunului doctor Louis, 
trecea de la moarte la viaţă. Infecția cedase vitalităţii şi 
leacurilor. Începea vindecarea. Charny, odată salvat, 
doctorul Louis nu se mai ocupă de el decât pe jumătate; 
încetase să mai fie un caz interesant. Pentru un medic, un 
om viu nu este mare lucru, mai ales dacă-i convalescent sau 
se simte bine. 

Numai că, după opt zile, vreme în care Andreea se linişti 
cu totul, Louis, amintindu-şi de toate manifestările 
bolnavului în criză, se gândi că e mai bine să-l transporte pe 
Charny într-un loc mai îndepărtat: doctorul vroia să 
stârpească rădăcinile delirului. Însă, la primele încercări 
făcute, Charny se revoltă. Îl privi pe doctor cu ochii plini de 
mânie, îi spuse că ela fost găzduit de rege şi că nimeni nu 
are dreptul să alunge un om căruia maiestatea să îi oferă 
un adăpost. Doctorul, care nu prea avea răbdare cu 
convalescenţii încăpăţânaţi, aduse pur şi simplu patru 
valeţi, poruncindu-le să-l ridice pe rănit. Charny se agăța 
însă de lemnul patului, îl lovi zdravăn pe unul din ei şi-i 
ameninţă pe ceilalţi. 

Doctorul Louis încercă să-l convingă. La început Charny se 
arată destui de înţelegător, dar cum valeţii stăruiră, făcu un 
asemenea efort, încât rana se deschise şi, o dată cu sângele, 
se scurse şi luciditatea sa. Intră într-un acces de delir mai 
violent decât primul. Strigă în gura mare că vor să-l 
îndepărteze pentru a-l lipsi de vedeniile avute în somn, dar 
că totul e zadarnic, fiindcă vedeniile acelea îi vor zâmbi 
mereu, că este iubit şi i se vor arăta mereu chiar împotriva 
voinţei doctorului: cea care îl iubea avea un asemenea 
ranga încât nimeni nu-i putea refuza nimic. 

La aceste cuvinte, doctorul începu să tremure, se grăbi să 
dea drumul valeţilor, se apucă să lecuiască din nou rana şi, 
hotărât să se ocupe de minte, după ce va isprăvi cu trupul, 


îl îngriji cât putu mai bine. Din păcate, nu reuşi să 
stăvilească delirul, ceea ce avu darul să-l sperie pe bietul 
doctor, deoarece, de la simple rătăciri, bolnavul putea să 
ajungă la nebunie. 

Totul se înrăutăţi într-o singură zi în aşa fel, încât doctorul 
Louis se gândi să apeleze la mijloace de şoc. Bolnavul nu 
numai că se distrugea pe sine, dar o distrugea şi pe regină; 
sforţându-se să vorbească, zbieră, sforţându-se să-şi 
amintească, născocea; mai rău era că în momentele de 
luciditate - destul de multe la număr - Charny se dovedea şi 
mai nebun decât în momentele de nebunie. 

Încurcat la culme, Louis, neputând să se prevaleze de 
autoritatea regelui, deoarece bolnavul însuşi se prevala de 
ea, hotări să se ducă la regină şi profită de faptul că Charny 
adormi, obosit să tot îşi povestească visele, să tot îşi cheme 
nălucile. 

O găsi pe Maria-Antoaneta gânditoare dar voioasă, 
deoarece presupunea că. Doctorul îi va spune lucruri 
îmbucurătoare despre bolnav. Dar o aştepta o surpriză; de 
la prima întrebare, doctorul îi răspunse răspicat că bolnavul 
se simte mai rău. 

— Cum? Exclamă regina. leri îi mergea foarte bine. 

— Nu, doamna. 

— Cu toate astea am trimis-o pe Misery şi i-ai spus că totul 
merge bine. 

— Mă amăgeam şi doream să vă amăgesc şi pe 
dumneavoastră. 

— Cum adică? Replică regina, devenind foarte palidă. 
Dacă e rău, de ce să-mi ascunzi? Nu mă pot teme, doctore, 
decât de o nenorocire care ne pândeşte pe toţi, din păcate! 

— Doamna... 

— lar dacă se simte bine, de ce să-mi provoci o nelinişte, 
firească atunci când e vorba de un slujitor al regelui? Aşa 
că, răspunde deschis prin da sau nu. Ce este cu boala? Ce 
este cu bolnavul? Care-i primejdia? 

— Mai mică pentru el decât pentru alţii, doamna. 


— Iată că au început misterele, doctore - zise regina, 
pierzându-şi răbdarea. Lămureşte-mă! 

— Mi-e foarte neplăcut, doamnă - răspunse doctorul. 
Ajunge dacă vă spun că boala contelui de Charny este de 
natura sufletească. Nu rana este adevărata cauză a 
suferințelor lui, rana e doar un pretext pentru delir. 

— De natură sufletească... Boala domnului de Charny? 

— Da, doamnă; şi numesc suflet tot ce nu poate fi analizat 
cu scalpelul. Cruţaţi-mă, maiestate, nu vă pot spune mai 
mult! 

— Crezi despre conte că... 

— Insistă regina. 

— Vreţi neapărat s-o spun? Făcu doctorul. 

— Fără îndoială că vreau. 

— Ei bine, cred despre conte că este îndrăgostit, iată ce 
cred. Maiestatea voastră a vrut o lămurire, i-am dat-o. 

Regina ridică din umeri, ceea ce însemna: „Şi ce dacă 

— Şi credeţi că te vindeci în felul acesta de o rană, 
doamnă? Reluă doctorul. Nu, răul se înteţeşte şi, de la un 
delir trecător, domnul de Charny va cădea într-o 
monomanie mortală. Aşa că... 

— Aşa că, doctore? 

— Îl veţi distruge pe acest tânăr, doamnă. 

— Într-adevăr, doctore, felul dumitale de a vorbi este 
nemaipomenit. Il voi distruge pe acest tânăr! Eu sunt de 
vină dacă e nebun? 

— Fără îndoială. 

— Mă revolţi, doctore. 

— Dacă nu sunteţi dumneavoastră cauză în acest moment 
- continuă inflexibil doctorul, ridicând din umeri - veţi fi mai 
târziu. 

— Atunci dă-mi un sfat, doar e meseria dumitale - spuse 
regina, ceva mai blând. 

— Adică să prescriu un remediu? 

— Dacă vrei. 


LIA 


— Iată-l: tânărul trebuie să fie vindecat fie cu binele, fie cu 
răul; femeia al cărei nume îl invocă în fiece clipă să-l ucidă 
sau să-l lecuiască. 

— Dumneata nu cunoşti decât extremele - îl întrerupse 
regina, pierzându-şi din nou răbdarea. Să omori... Să 
vindeci... Cuvinte mari! Poţi să omori un om cu o vorbă 
aspră? Poţi să vindeci un biet nebun cu un zâmbet? 

— Ah, dacă nici dumneavoastră nu mă credeţi - zise 
doctorul - nu mai îmi rămâne altceva de făcut decât să 
prezint respectele mele maiestăţii voastre. 

— Stai puţin! Dar mai întâi de toate, e vorba despre mine? 

— Nu ştiu nimic şi nici nu vreau să ştiu; vă repet numai că 
domnul de Charny este un nebun raţional, că raţiunea 
poate la fel de bine să te ducă la nebunie şi să te omoare, 
după cum nebunia poate să te cuminţească şi să te vindece. 
Aşa că, atunci când veţi dori să scăpaţi palatul de urlete, 
vise şi scandal, veţi lua o hotărâre. 

— Care? 

— Ah, da, care? Eu nu scriu decât reţete, nu dau sfaturi. 
Sunt sigur numai de ceea ce am auzit, de ceea ce am văzut! 

— Atunci, presupunând că pricep ce vrei să spui, ce va ieşi 
din toate astea? 

— Există două căi; una, cea mai bună pentru 
dumneavoastră şi pentru noi toţi şi anume ca bolnavul, lovit 
în inimă de stiletul fără greş care se numeşte rațiune, să 
vadă sfârşindu-se agonia începută; cealaltă... Ei bine 
cealaltă... Ah, doamnă, iertaţi-mă, nu trebuia să văd două 
ieşiri din labirint. Nu este decât una pentru Maria- 
Antoaneta, pentru regina Franţei. 

— Te-nţeleg, doctore, mi-ai vorbit deschis. Trebuie ca 
femeia pentru care domnul de Charny şi-a pierdut minţile 
să-l facă să-şi vină în fire, de voie sau de nevoie. 

— Foarte bine! Asta-i! 

— Trebuie să aibă curajul să-l smulgă din visările lui, cu 
alte cuvinte să gonească şarpe-le care-l roade şi care 
trăieşte ascuns în fundul inimii lui. 


— Da, maiestate. 

— Anunţă pe cineva; pe domnişoara de Taverney, de pildă. 

— Pe domnişoara de laverney?! Se miră doctorul. 

— Da, vei lua toate măsurile ca rănitul să ne primească aşa 
cum se cuvine. 

— Desigur, doamnă. 

— O să fim necruțătoare. 

— Trebuie negreşit. 

— Dar este mult mai trist decât crezi să te duci aşa să dai 
viaţă sau moarte unui om - şopti regina. 

— Asta fac de fiecare dată când am de-a face cu o boală 
necunoscută. O atac cu un leac care ucide răul sau cu unul 
care ucide bolnavul. 

— Dumneata, doctore, eşti absolut sigur că poţi ucide 
bolnavul, nu-i aşa? Rosti regina, înfiorându-se. 

— Eh! Zise doctorul, posomorându-se. Şi ce dacă ar muri 
un om pentru onoarea unei regine? Câţi nu mor zilnic din 
toana unui rege? Haideţi, doamnă, haideţi! 

Regina oftă şi-l urmă pe bătrânul doctor, fără s-o fi putut 
găsi pe Andreea. 

Erau ceasurile unsprezece dimineaţa; Charny, îmbrăcat, 
dormea pe un fotoliu, după ce se zbuciumase cumplit toată 
noaptea. Obloanele camerei, închise cu grijă, nu lăsau să 
pătrundă decât o lumină slabă. Totul îi menaja bolnavului 
acea sensibilitate nervoasă care era cauza principală a 
suferințelor sale. Nici un zgomot, nici o vizită, nici o 
privelişte. Doctorul Louis evita cu abilitate orice ar fi putut 
să-i înrăutăţească starea şi totuşi, hotărât să aplice lovitura 
de graţie, nu dădea înapoi în faţa unei crize care-l putea 
ucide pe bolnav. Este adevărat însă că aceeaşi lovitură 
putea să-l şi salveze. 

Regina, îmbrăcată cu o rochie de dimineaţă, pieptănată cu 
o eleganţă sobră, intră pe nepregătite în coridorul ce ducea 
la camera lui Charny. Doctorul îi recomandase să nu şovăie, 
să nu facă mai multe încercări, ci să apară brusc, cu 
hotărâre, spre a produce un efect puternic. Ea răsuci deci 


atât de violent ivărul cizelat al uşii anticamerei, încât o 
persoană rezemată de uşa camerei lui Charny, o femeie 
înfășurată în mantie, de-abia avu timp să se îndrepte şi să 
încerce a-şi redobândi cumpătul pe care faţa răvăşită şi 
mâinile tremurătoare arătau că şi-l pierduse. 

— Andreea! Strigă regina, surprinsă. Dumneata aici? 

— Eu! Replică Andreea, palidă şi tulburată... Eu, da, 
maiestate. Eu! Maiestatea voastră însăşi nu se află oare 
aici? 

— Oh, oh! Complicaţii... 

— Murmură doctorul. 

— Te-am căutat peste tot - zise regina. Unde ai fost? 

În glasul Mariei-Antoaneta se simţea asprimea. Suna ca 
preludiul unui interogatoriu, era indiciul unei bănuieli. Pe 
Andreea o cuprinse spaima, se temea, mai ales, ca 
intervenţia ei nesăbuită să nu dea în vileag sentimentele 
care o înfiorau pe ea însăşi. Astfel că, deşi era foarte 
mândră, se hotări să mintă pentru a doua oară. 

— Aici, după cum vedeţi. 

— Bine, dar ce făceai aici? 

— Doamnă, mi s-a spus că maiestatea voastră mă caută şi 
am venit - răspunse ea. 

Regina, îndoindu-se încă, insistă: 

— Cum de-ai ghicit unde mă duceam? 

— Foarte uşor, doamnă: eraţi cu domnul doctor Louis şi aţi 
fost văzută trecând prin apartamentele mici; de acolo nu 
puteaţi ajunge decât în acest pavilion. 

— Ai ghicit perfect - reluă regina, încă nehotărâtă, dar mai 
puţin aspră - ai ghicit perfect... 

Andreea făcu un ultim efort. 

— Doamnă - zise ea, zâmbitoare - dacă maiestatea voastră 
a avut intenţia să se ascundă, nu trebuia să se arate pe 
galeriile descoperite, cum a făcut adineauri, ca să vină aici. 
Când regina traversează terasă, domnişoara de Taverney o 
vede din apartamentul său şi nu este prea greu să urmezi 
sau să i-o iei înainte celui pe care l-ai văzut de departe. 


„Are dreptate - îşi zise regina - de o sută de ori dreptate. 
Am un obicei nenorocit: acela de a nu fi în stare să ghicesc 
niciodată: fiindcă eu nu mă gândesc prea mult, cred că nici 
alţii nu o fac” 

Regina îşi dădea seama că ea însăşi va avea nevoie de 
înţelegere, de vreme ce avea nevoie de o confidentă. De 
altfel, ea nefiind un amestec de cochetărie şi suspiciuni, 
avea încredere în prietenie, ea însăşi ştiind să iubească. 
Femeile care n-au încredere în ele însele, cu atât mai mult 
nu au în celelalte. Marea nefericire cu care sunt pedepsite 
cochetele este că ele nu se cred niciodată iubite de cei pe 
care ele îi iubesc. 

Maria-Antoaneta uită deci repede impresia pe care i-o 
făcuse domnişoara de Taverney când o văzuse în faţa uşii 
domnului de Charny. Luă mâna Andreei, o puse să 
răsucească cheia în broască şi, repezindu-se primă cu 
iuţeala fulgerului, intră în camera bolnavului, în timp ce 
doctorul rămase afară cu Andreea. Aceasta de-abia o văzu 
dis-părând pe regină, că ridică spre cer o privire plină de 
mânie şi durere, a cărei expresie semăna cu un blestem. 
Bunul doctor o luă de braţ şi făcu împreună cu ea câţiva 
paşi pe coridor, spunându-i: 

— Crezi că va reuşi? 

— Să reuşească? Ce anume? Doamne! Murmură Andreea. 

— Să-l facă să plece de aici pe acest biet nebun, care va 
muri, dacă febra mai durează. 

— Se va vindeca deci în altă parte? Ţipă Andreea. 

Doctorul o privi surprins, neliniştit. 

— Cred că da - spuse el. 

— Ah, atunci doresc să reuşească! Zise biata fată. 


Capitolul LV Convalescenţa 
În acest timp, regina se duse drept la fotoliul pe care 


stătea Charny. La auzul zgomotului pe care îl făceau 
pantofii ei pe parchet, tânărul ridică fruntea. 


— Regina, murmură el, încercând să se scoale. 

— Da, domnule, regina - se grăbi să spună Maria- 
Antoaneta - regina, care a aflat cum te zbuciumi vrând să-ţi 
pierzi mintea şi viaţa, regina, pe care o insulţi în vise şi când 
eşti treaz, regina, care are grijă de onoarea sa şi de 
sănătatea dumitale! lată de ce vine la dumneata şi n-ar 
trebui să o primeşti astfel. 

Charny se ridicase, clătinându-se, pierdut, apoi, la ultimele 
cuvinte, se lăsase în genunchi, atât de strivit de durere 
fizică şi de durere morală, încât rămase încovoiat sub 
povara vinovăţiei lui, neputând şi nedorind să se ridice de 
jos. 

— Este oare cu putinţă - continuă regina, mişcată de atâta 
respect şi tăcere - este oare cu putinţă ca un gentilom, 
recunoscut altă dată pentru credinţa lui, să atace ca un 
duşman reputaţia unei femei? Căci, te fac atent, domnule 
de Charny, de la prima noastră întrevedere, nu ai văzut-o şi 
nici eu nu ţi-am arătat-o pe regină, ci pe femeie, o femeie 
oarecare şi dumneata n-ar fi trebuit să uiţi asta niciodată. 
Charny, emoţionat la auzul acestor cuvinte pornite din 
inimă, încercă să spună ceva în apărarea lui; Maria- 
Antoaneta nu-i dădu răgazul, adăugind: Ce vor face 
duşmanii mei, dacă şi dumneata mă trădezi? 

— Eu să vă trădez...?! Se bâlbâi Charny. 

— Domnule, vrei să alegi? Ori eşti un om care ţi-ai pierdut 
minţile şi am să încerc să te fac nepericulos; ori eşti un 
trădător şi atunci te voi pedepsi. 

— Doamnă, vă rog, nu-mi spuneţi că sunt un trădător. 
Rostită de regi, această acuzaţie precede condamnarea la 
moarte, rostită de o femeie, îl dezonorează pe cel asupra 
căruia se abate. Regina mă poate ucide; femeii îi cer 
îndurare. 

— Eşti în toate minţile, domnule de Charny? Rosti regina, 
cu vocea schimbată. 

— Da, doamnă. 


— Îţi dai seama că ai greşit faţă de mine, că ai săvârşit o 
crimă faţă de... Rege? 

— Dumnezeule! Murmură nefericitul. 

— Căci uitaţi cu prea multă uşurinţă, domnilor gentilomi, 
că regele este soţul acestei femei pe care o insultaţi cu toţii, 
ridicându-vă privirea spre ea; regele este tatăl viitorului 
vostru rege, prinţul moştenitor, în ochii mei, regele este un 
om mai bun decât voi toţi, un om pe care-l respect şi pe 
care-l iubesc. 

— Oh! Şopti Charny, scoțând un geamăt surd şi, ca să nu 
cadă, trebui să se sprijine cu o mână de parchet. 

Strigătul său străpunse inima reginei. Ea citi în privirea 
stinsă a tânărului că fusese lovit de moarte dacă ea nu va 
scoate cât mai repede săgeata pe care o înfipse în rană. De 
aceea fu cuprinsă de milă şi de spaimă totodată, văzând 
paloarea şi slăbiciunea vinovatului, astfel că o clipă se gândi 
să strige după ajutor. Îşi zise însă că doctorul şi Andreea vor 
interpreta greşit starea de slăbiciune a bolnavului, dacă îl 
vor găsi îngenuncheat în faţa ei. Îl ajută să se ridice de jos 
cu propriile sale mâini. 

— Să stăm de vorbă - spuse ea - eu ca regină, dumneata 
ca bărbat. Doctorul Louis a încercat să te vindece; rană pe 
care o ai este neînsemnată, cu toate acestea se înrăutăţeşte 
din cauza ciudăţeniilor ce se petrec în mintea dumitale. 
Când ţi se va vindeca rana? Când ai să încetezi de a-i mai 
oferi bunului doctor un spectacol revoltător, al unei nebunii 
care-i pricinuieşte atâtea griji? Când ai de gând să pleci de 
la palat? 

— Doamnă - îngăimă Charny - maiestatea voastră mă 
alungă... Plec, plec! 

Şi făcu atât de brusc gestul de a pleca, încât, pierzându-şi 
echilibrul, căzu în braţele reginei, care îi tăiase calea. De- 
abia simţi atingerea pieptului fierbinte, de-abia se adăposti 
în strânsoarea involuntară a braţelor ce-l susțineau, că 
raţiunea îl părăsi cu totul, buzele se întredeschiseră într-un 
suflu înfocat care nu era cuvânt, dar nu îndrăznea să fie nici 


sărut. Regina însăşi tresări la această atingere, se înduioşa 
văzându-i slăbiciunea, dar avu timp să împingă trupul fără 
viaţă în fotoliul său şi vru să fugă; capul lui Charny căzu pe 
spate şi se lovi de speteaza de lemn a fotoliului. O spumă 
roz îi colora buzele, o picătură caldă şi trandafirie căzuse 
de pe fruntea sa pe mâna Mariei-Antoaneta. 

— Ah, cu atât mai bine - bolborosi el - cu atât mai bine! 
Mor ucis de dumneavoastră... 

Regina uită totul. Se întoarse, îl luă pe Charny în braţe, îl 
ridică, îi strânse fruntea de mort la piept şi-i puse mâna ei 
îngheţată pe inimă. Dragostea face minuni, Charny învie. 
Deschise ochii, vedenia dispăru. Femeia se înspăimântă, 
dându-şi seama că lăsase o amintire celui de la care voise 
să-şi ia un ultim rămas bus. Făcu trei paşi spre uşă, atât de 
grăbită, încât Charny de-abia avu răgazul să se agaţe de 
poalele rochiei sale, strigând: 

— Doamnă, în numele respectului pe care îl am pentru 
Dumnezeu, mult mai mic decât cel pe care vi-l port... 

— Adio, adio! Spuse regina. 

— Doamnă, oh, iertaţi-mă! 

— Te iert, domnule de Charny. 

— Doamnă, o ultimă privire! 

— Domnule de Charny - rosti regina, tremurând de emoție 
şi de mânie - dacă nu eşti ultimul dintre oameni, astă-seară 
sau mâine vei fi ori mort, ori vei pleca de la palat. 

Împreunându-şi mâinile, Charny căzu în genunchi. Maria- 
Antoaneta se grăbi să iasă din odaie. 

Andreea, care, de la începutul întrevederii, sorbea uşa din 
ochi îl văzu pe tânăr îngenuncheat, pe regină, foarte 
tulburată; văzu ochii tânărului strălucind de speranţă şi 
mândrie, ai ei stinşi, aţintiţi în pământ. Lovită în inimă, 
disperată, înfiorată de ură şi dispreţ, nu plecă însă capul. 
Când o văzu pe regină întorcându-se, i se păru că soarta 
fusese prea darnică cu această femeie dacă, pe lângă tron 
şi frumuseţe, îi mai dăruise şi această jumătate de oră cu 
domnul de Charny. Doctorul văzuse prea multe lucruri în 


viaţa lui pentru a da importanţă vreunuia. Preocupat 
exclusiv de succesul negocierilor întreprinse de regină, el 
se mulţumi să spună: 

— Ce se-aude, doamnă? 

Reginei îi trebui un minut ca să-şi vină în fire şi să-şi 
regăsească vocea, gâtuită de bătăile inimii. 

— Ce va face bolnavul? Repetă doctorul. 

— Va pleca - murmură regina. 

Şi, fără a se uita nici la Andreea, care se încruntase, nici la 
Louis, care îşi freca mâinile, ea străbătu grăbită coridorul, 
se înfăşură maşinal în mantia-i cu volan de dantelă şi intră 
în apartamentele sale. 

Andreea strânse mâna doctorului, care alergă la bolnavul 
său; apoi, păşind rar, ca o fantomă, se întoarse în camera ei, 
cu capul în piept, cu privirea fixă şi minţile duse. Nici nu se 
gândise să întrebe care sunt poruncile reginei. Pentru o fire 
ca a Andreei, o regină nu înseamnă nimic; o rivală, totul. 

Charny, rămas în grija doctorului, părea alt om decât cel 
din ajun. Mai mult decât în depline puteri, îndrăzneţ până la 
fanfaronadă, îi puse bunului doctor întrebări atât de grăbite 
şi de precise asupra apropiatei sale convalescenţe, asupra 
regimului pe care trebuia să-l urmeze, asupra mijloacelor 
de transport, încât Louis crezu că boala i-a revenit într-o 
formă şi mai primejdioasă, caracterizată printr-o manie de 
altă natură. Charny îi demonstra repede că se înşeală; el 
semăna cu un fier înroşit în foc a cărui culoare se stinge pe 
măsura ce dispare fierbinţeala; fierul îşi recapătă culoarea 
neagră şi nu se mai vede nimic, dar este încă destul de 
fierbinte pentru a arde tot ce atinge. Louis îl văzu pe tânăr 
redobândindu-şi calmul şi logica de altădată. Charny se 
dovedi atât de rezonabil, încât se crezu dator să-i explice 
medicului de ce îşi schimbase atât de brusc hotărârea: 

— Regina - spuse el - m-a ajutat să mă vindec făcându-mă 
să-mi fie ruşine, mult mai bine decât întreaga dumitale 
ştiinţa, cu minunatele ei leacuri, dragă doctore; a face apel 


la amorul meu propriu, vezi dumneata, înseamnă să mă 
struneşti, aşa cum struneşti un cal când îi pui zăbala. 

— Foarte bine, foarte bine - murmură doctorul. 

— Da, mi-aduc aminte că un spaniol lăudăros îmi spunea 
odată, ca să-mi arate cita voinţa are, că i-a fost de ajuns ca 
într-un duel în care fusese rănit să vrea să-şi oprească 
sângele, pentru ca, într-adevăr, sângele să nu mai curgă şi 
adversarul său să nu se mai bucure. Am râs atunci, cu toate 
astea văd că semăn cu acel spaniol; dacă febră sau delirul, 
care te-au supărat atâta, ar avea chef să reapară, pun 
rămăşag că le-aş goni spunând doar atât: „Delir şi febră, 
pieriţi!” 

— Am mai avut asemenea cazuri - rosti cu gravitate 
doctorul. În orice caz, permite-mi să te felicit Crezi că 
mintea dumitale s-a însănătoşit într-adevăr? 

— O, da! 

— Ei bine, nu vei întârzia să vezi legătura dintre mintea şi 
trupul omului. Este o superbă teorie din care ar ieşi o carte, 
dacă aş avea timp. Dacă ai mintea sănătoasa şi trupul se va 
însănătoşi în opt zile. 

— Scumpul meu doctor, îţi mulţumesc! 

— Şi ca să obţii această, vei pleca? 

— Când vei dori. Chiar acum. 

— Să aşteptăm să vină seara. Să nu ne pripim. A cădea în 
cealaltă extremă, înseamnă să rişti totul. 

— Atunci să aşteptăm seara, doctore. 

— Vei pleca departe? 

— Până la capătul lumii, dacă trebuie. 

— Pentru început, este prea departe - replică doctorul 
flegmatic. Să ne mulţumim cu Versailles-ul, deocamdată, ce 
zici? 

— Fie şi Versailles-ul, dacă ţii neapărat. 

— Aş zice că nu trebuie chiar să te expatriezi ca să te 
vindeci de rana dumitale. 

Atâta sânge rece sfârşi prin a-l pune în gardă pe Charny. 

— Ai dreptate, doctore, am o casă la Versailles. 


— Ei bine, este exact ce ne trebuia: vei fi transportat acolo 
astă-seară. 

— Dar nu m-ai înţeles, doctore; doresc să plec să-mi vizitez 
moşule! 

— A, păi de ce nu spui aşa? La naiba, va să zică moşiile? 
Păi moşiile astea nu pot fi la capătul lumii! 

— Sunt la hotarele Picardiei, la cincisprezece sau douăzeci 
de leghe de aici. 

— Eivezi...! 

Charny îi strânse doctorului mâna în semn că-i mulţumeşte 
pentru toate amabilităţile lui. Seara, cei patru valeţi, pe 
care îi îndepărtase cu atâta asprime prima oară, îl 
transportară pe Charny până la trăsura care-l aştepta la 
poartă. Regele, deoarece vânase toată ziua, mâncase şi 
dormea. Charny, oarecum nemulţumit că pleacă fără să-şi ia 
rămas bun, fu liniştit de către doctor, care-i făgădui să-l 
scuze arătând maiestăţii sale că pacientul a avut nevoie de 
o schimbare. Înainte de a se sui în trăsură, Charny îşi oferi 
trista satisfacţie de a privi îndelung ferestrele 
apartamentului reginei. Nimeni nu-l vedea. Unul dintre 
lachei lumina cu o torţă drumul fără a-i lumina însă faţa. Pe 
scări, Charny întâlni numai câţiva ofiţeri, prieteni de-ai săi, 
care fuseseră anunţaţi din timp, aşa fel încât plecarea să nu 
aibă aerul unei fugi. Escortat până la trăsură de către 
aceşti tovarăşi veseli, Charny îşi lăsă privirea să-i zboare 
spre ferestre: cele ale reginei scânteiau. Maiestatea sa, 
niţel cam suferindă, le primise pe doamnele de onoare în 
dormitorul său. Cele ale Andreei, posomorite şi negre, 
ascundeau după faldurii perdelelor de damasc o femeie 
neliniştită, care tremura, care urmărea, fără să fie văzută, 
toate mişcările bolnavului şi ale escortei sale. În sfârşit, 
trăsura se urni din loc atât de încet, încât se auzea fiecare 
lovitură de potcoavă pe caldarâmul răsunător. 

— Dacă nu este al meu - murmură Andreea - cel puţin nu 
mai este al nimănui. 


— Dacă îi mai vine chef să moară - spuse doctorul, 
întorcându-se acasă - cel puţin nu va muri nici la mine, nici 
în braţele mele. La naiba cu bolile sufletului! 

Charny ajunse teafăr acasă la el. Ducându-se seara să-l 
vadă, doctorul îl găsi atât de bine, încât se grăbi să-l anunţe 
că este ultima vizită pe care i-o face. Bolnavul ceru la cină 
un piept de pui şi o linguriţă de dulceaţă. A doua zi primi 
vizita unchiului său, domnul de Suftren, a domnului 
Lafayette şi pe cea a unui trimis al regelui. Cam la fel se 
întâmpla şi a treia zi, apoi nu se mai ocupă nimeni de el. Se 
sculă din pat şi începu să se plimbe prin grădină. 

Opt zile mai târziu putea să încalece cu destulă uşurinţă; 
puterile îi reveniră. Ceru medicului unchiului său şi trimise, 
de asemenea să fie întrebat şi doctorul Louis, permisiunea 
să plece la moşiile sale. Louis răspunse fără şovăire că 
schimbarea era ultimul stadiu al tratamentului, că domnul 
de Charny să aibă grijă să călătorească în condiţii bune şi 
că drumul spre Picardia, fiind neted ca oglinda, ar fi o 
nebunie să rămână la Versailles când putea călători. 

Charny porunci să i se încarce bagajele într-o trăsură 
încăpătoare, îşi luă rămas bun de la rege, care fu nespus de 
generos cu el, îl rugă pe domnul de Suffren să prezinte 
respectete sale reginei, care fiind bolnavă, nu primea. Apoi, 
urcându-se în trăsură, chiar la poarta palatului regal, plecă 
spre orăşelul Villers-Cotterets de unde trebuia să ajungă la 
castelul Boursonnes, aflat la o leghe de micul oraş pe care 
începuse, în acea vreme, să-l descrie Dumoustier, în primele 
sale poezii. 


Capitolul LVI Două inimi care sângerează 


A doua zi, următoare celei în care regina fusese văzută de 
Andreea în timp ce fugea de Charny, îngenuncheat la 
picioarele ei, domnişoara de Iaverney intră, conform 
obiceiului său, în camera reginei, la ora când aceasta se 
îmbrăca pentru a merge la slujba religioasă. Regina nu 


primise încă nici o vizită. Citise doar un bilet trimis de 
doamna de La Motte şi era foarte voioasă. 

Andreea şi mai palidă încă decât în ajun, avea în întreaga 
sa fiinţă acea răceală şi severitate care atrage atenţia şi 
care-i obligă pe cei mari să ţină seama de cei mici. Simplă, 
austeră în îmbrăcăminte, Andreea semăna cu un sol al 
nenorocirii, fie că vestea nenorocirea pentru sine sau 
pentru alţii. 

Regina era într-una dintre zilele sale de bună dispoziţie, 
astfel încât nu dădu atenţie mersului încet şi grav al 
Andreei, ochilor săi roşii, palorii frunţii şi mâinilor sale. 
Întoarse doar capul cât să audă salutul prietenesc. 

— Bună dimineaţa, scumpa mea... 

Andreea aşteptă ca regina să-i dea un prilej de a vorbi. 
Aşteptă, convinsă că tăcerea şi nemişcarea ei vor sfârşi prin 
a atrage privirea Mariei-Antoaneta. Aşa se şi întâmpla. 
Neprimind alt răspuns decât o reverență adâncă, regina 
întoarse capul spre tânără fată şi-i văzu chipul împietrit de 
durere. 

— Dumnezeule, ce s-a întâmplat, Andreea? Întrebă ea, 
întorcându-se cu totul. Ţi s-a întâmplat vreo nenorocire? 

— Da, o mare nenorocire, doamnă - răspunse tânăra 
femeie. 

— Ce nenorocire? 

— Trebuie s-o părăsesc pe maiestatea voastră. 

— Să mă părăseşti?! Pleci? 

— Da, doamnă. 

— Unde te duci? Şi care-i motivul acestei plecări 
precipitate? 

— Doamnă, sunt nefericită în dragoste... 

Regina o privi atent. 

— În dragostea faţă de familia mea - adăugă Andreea, 
roşind. 

Regina roşi la rândul său şi privirile lor se încrucişară 
scânteind ca două spade. Regina îşi recapătă prima calmul 
şi spuse: 


— Nu te înţeleg prea bine; ieri, pare-mi-se, erai fericită? 

— Nu, doamnă - răspunse fără şovâăire Andreea. leri a fost 
încă una dintre zilele neno-rocite ale vieţii mele. 

— A! Exclamă regina, rămânând pe gânduri. Şi adăugă: Ai 
putea să-mi explici? 

— Ar trebui s-o obosesc pe maiestatea voastră cu 
amănunte care sunt mai prejos de urechile sale. N-am nici o 
bucurie din partea familiei mele, nu m-aştept la nimic pe 
acest pământ şi cer maiestăţii voastre îngăduinţa să plec 
pentru a mă ocupa de mântuirea sufletului meu. 

Regina se ridică şi, deşi cererea Andreei părea să-i 
zgândăre orgoliul, luă totuşi mâna fetei, spunând: 

— Ce înseamnă această hotărâre nesăbuită? Oare ieri nu 
aveai un frate şi un tată, tot ca şi azi? Te stânjeneau mai 
puţin, îţi făceau mai puţine necazuri decât azi? Crezi că pot 
să te las când ai neplăceri şi că nu mai sunt mama care ţine 
loc de familie celor care n-o mai au? 

Andreea începu să tremure ca o vinovată şi, înclinându-se 
dinaintea reginei, grăi: 

— Doamnă, sunt mişcată de bunătatea dumneavoastră, 
dar rămân neclintită în hotărârea mea. M-am decis să 
părăsesc curtea, simt nevoia de a-mi relua singurătatea şi 
nu vreau să ajung să trădez îndatoririle faţă de 
dumneavoastră prin lipsa de vocaţie pe care o am. 

— Doar de ieri? 

— Binevoiască maiestatea voastră să nu-mi ordone să 
vorbesc despre acest subiect. 

— Reia-ţi libertatea - încuviinţă regina, cu amărăciune. 
Vreau să ştii însă că am avut atâta încredere în tine, încât s- 
ar fi cuvenit ca şi tu să ai în mine. Numai că ar fi o nebunie 
să ceri unui om să vorbească atunci când nu vrea s-o facă. 
Păstrează-ţi taina, domnişoară! Fii mai fericită departe de 
locul unde n-ai putut să fii. Aminteşte-ţi însă un singur lucru 
şi anume că eu nu-i părăsesc pe oameni chiar când au unele 
capricii şi că nu vei înceta să fii o prietenă pentru mine. 
Acum du-te, Andreea, eşti liberă. Andreea făcu o reverență 


protocolară şi ieşi. Când ajunse la uşă, regina îi strigă: 
Unde te duci, Andreea? 

— La mănăstirea Saint-Denis, doamnă - răspunse 
domnişoara de Iaverney. 

— La mănăstire?! Oh, foarte bine, domnişoară. Poate că nu 
ai nici o mustrare de cuget, dar dacă te vei căi pentru 
nerecunoştinţa şi uitare, tot va fi de ajuns! Eşti destul de 
vinovată faţă de mine! Du-te, domnişoară de Taverney, du- 
te! 

Rezultatul a fost că, fără să mai dea alte explicaţii pe care 
inima reginei le aşteptase, fără să se umilească sau să se 
înduioşeze, Andreea luă de bună permisiunea obţinută şi 
dispăru. Maria-Antoaneta putu să vadă şi văzu într-adevăr 
ca domnişoara de Taverney părăsi pe dată castelul. 

Ea se duse acasă la tatăl său, unde, după cum se aştepta, îl 
găsi pe Filip în grădină. Fratele visa; sora acţiona. La 
apariţia Andreei, care, la acea oră, ar fi trebuit să fie la 
palat, în slujba reginei, Filip înainta surprins, aproape 
înspăimântat; înspăimântat mai ales de chipul ei posomorât, 
caci sora lui obişnuia să-l întâmpine întotdeauna cu un 
zâmbet cald şi prietenos; de aceea Filip începu ca şi regina: 
puse întrebări. Andreea îl anunţă că o părăsise pe regină, 
plecând din serviciul ei, că plecarea sa fusese acceptată şi 
că ea urma să intre la mănăstire. 

Filip îşi plesni palmele una de cealaltă, ca un om care 
primeşte o lovitură neaşteptată. 

— Cum?! Spuse el. Şi tu, soră dragă? 

— Cum şi eu? Ce vrei să zici? 

— Aşadar, orice legătură a familiei noastre cu Bourbonii 
este blestemată?! Strigă el. Crezi că trebuie să te 
călugăreşti? Tu?! Tu, credincioasă din fire, prin 
simţămintele tale? Tu, cea mai puţin mondenă dintre femei 
şi totuşi cea mai puţin capabilă să se supună legilor veşnice 
ale ascetismului?! Spune, cu ce ţi-a greşit regina? 

— Regina nu mi-a greşit cu nimic, Filip - răspunse rece 
fata. 'Tu care ai contat atâta pe favorurile curţii, tu care mai 


mult ca oricine trebuia să contezi pe ele, de ce n-ai putut 
rămâne? De ce n-ai rămas nici trei zile? Eu am rămas trei 
ani! 

— Regină este uneori capricioasa, Andreea. 

— Dacă este aşa, Filip, tu puteai să rabzi, tu, un bărbat; 
eu, care sunt femeie, nici nu trebuie, nici nu vreau; dacă 
are capricii, ei bine, are servitori pentru asta. 

— Tot ce-mi spui, soră dragă - zise tânărul, stânjenit - nu- 
mi explică cum de te-ai certat cu regina. 

— Dar nu m-am certat, îţi jur; tu te-ai certat cu ea, Filip, tu 
care ai părăsit-o? Oh, ce ingrată este această femeie! 

— Trebuie s-o ierţi, Andreea. Linguşeala a deprins-o rău, 
dar în fond este bună. 

— Dovadă ce ţi-a făcut ţie, Filip. 

— Ce mi-a făcut? 

— Cum, ai şi uitat? Eu însă am o memorie mai bună. Aşa 
că, în aceeaşi zi, luând o singură hotărâre, plătesc şi pentru 
tine şi pentru mine, Filip. 

— Mi se pare prea scump, Andreea; nu se poate că la 
vârsta ta, cu frumuseţea ta, să renunţi la bucuriile vieţii. Fii 
atentă, scumpă prietenă, acum, când părăseşti lumea, eşti 
încă tânără, dar mai târziu, când vei fi bătrâna, vei regreta 
şi te vei întoarce când va fi prea târziu, nemulţumindu-ţi 
prietenii de care această nebunie te va despărţi pentru 
totdeauna. 

— Nu gândeai aşa, tu, un viteaz ofiţer acoperit de glorie şi 
cu inima caldă, atât de nepăsător în ce priveşte propria 
faimă şi avere, încât, acolo unde o sută alţii au adunat titluri 
şi aur, tu ai rămas cu mâna goală, pierzând şi ce aveai; nu 
gândeai aşa când mi-ai spus: „Este capricioasă, Andreea, 
este cochetă, este perfidă; nu mai vreau să rămân în slujba 
ei”. lar ca să pui în practică această teorie, dintre noi doi, 
acela care se află mai aproape de legământul sacru nu sunt 
eu, care urmează să-l fac, ci tu, care l-ai şi făcut. 

— Ai dreptate, soră şi dacă nu ar fi tatăl nostru... 


— Tatăl nostru! Ah, Filip, nu vorbi astfel - zise Andreea, cu 
amărăciune. Un tată nu trebuie să fie oare sprijinul copiilor 
săi sau să caute un sprijin la aceştia? Numai în aceste 
condiţii le poate fi părinte. Ce face al nostru, te întreb? Ţi-a 
trecut vreodată prin minte să-i încredinţezi un secret 
domnului de Taverney? Sau îl crezi în stare să te cheme ca 
să-ţi spună o taină a lui? Nu - continuă Andreea, îndurerată 
- nu, domnul de Taverney este făcut să trăiască singur pe 
lume. 

— S-ar putea, Andreea, dar nu-i făcut să moară singur. 

Aceste cuvinte, rostite cu o tandră severitate, îi amintiră 
tinerei fete că lăsase un loc prea mare în inima ei mâniei, 
amărăciunii şi dispreţului faţă de lume. 

— Nu vreau să mă crezi o fiică fără suflet - răspunse ea. 
Tu ştii că sunt o soră iubitoare; dar aici, pe pământ, fiecare 
a vrut să ucidă în mine sentimentul care mi se potrivea cel 
mai bine. Dumnezeu mi-a dat, când m-am născut, ca 
oricărei făpturi, o inimă şi un trup; de acea inimă şi de acel 
trup orice fiinţă omenească poate să dispună pentru a-şi 
atinge fericirea aici, pe pământ, sau în ceruri. Un bărbat pe 
care nu-l cunoşteam mi-a răpit inima: Balsamo. Un bărbat 
pe care de-abia îl cunoşteam şi care nu mi se potrivea mi-a 
avut trupul: Gilbert. Îţi repet, Filip, că pentru a fi o frică 
drăgăstoasă şi respectuoasa nu-mi lipseşte decât un tată. 
Să trecem la tine şi să vedem cu ce te-ai ales slujindu-i pe 
mai-marii lumii, tu care îi iubeai. 

Filip plecă fruntea şi spuse: 

— Cruţă-mă, mai-marii lumii nu erau pentru mine decât 
făpturi asemănătoare mie; îi iubeam; scriptura ne-a 
poruncit să ne iubim unii pe alţii... 

— Ah, Filip - îl întrerupse ea - niciodată n-o să se întâmple 
pe pământ ca o inimă iubitoare să răspundă celei care o 
iubeşte; cei pe care îi dorim noi se dăruiesc, la rândul lor, 
altora. 

Filip îşi înălţă fruntea palidă privindu-şi îndelung şi mirat 
sora. 


— De ce-mi spui asta? Ce urmăreşti? Întrebă el. 

— Nimic, nimic - răspunse Andreea, nevrând să ajungă la 
mărturisiri şi la comparații. Sunt abătută, frate. Cred că 
aiurez nu da atenţie vorbelor mele... 

— Cu toate astea... 

Andreea se apropie de Filip şi îi luă mâna: 

— Am vorbit destul despre asta, scumpul meu frate. Am 
venit să te rog să mă conduci la o mănăstire: am ales 
mănăstirea Saint-Denis; nu vreau să mă călugăresc, fii 
liniştit. Dacă va fi nevoie, o voi face mai târziu. În loc să caut 
într-un loc retras ceea ce vor să găsească majoritatea 
femeilor, adică uitarea, eu, dimpotrivă, voi chema aducerea 
aminte. Singurătatea, frate, numai singurătatea ne poate 
duce la împăcare pentru totdeauna...! 

Cu un gest, Filip o opri pe Andreea şi-i spuse: 

— Să nu uiţi că mă împotrivesc acestei hotărâri nefericite: 
nu m-ai făcut judecătorul cauzei disperării tale. 

— Disperare! Repetă ea, cu un suveran dispreţ. Spui 
disperare! Ah, slavă Domnului, nu plec disperată! Nu mă uit 
în urmă cu disperare! Nu, nu, de o mie deorinu! 

Şi cu un gest plin de o sălbatică mândrie, îşi aruncă pe 
umeri mantia de mătase, pe care o azvârlise alături de ea 
pe un fotoliu. 

— Chiar acest dispreţ exagerat pe care îl manifeşti arată 
că eşti într-o stare ce nu poate dura - zise Filip. Nu-ţi place 
cuvântul disperare, Andreea, să-i zicem atunci ciudă. 

— Ciudă! Replică tânăra fată şi zâmbetul sardonic de până 
atunci se schimbă într-un zâmbet plin de mândrie. Doar nu 
crezi, frate, că domnişoara de Taverney este atât de lipsită 
de forţă, încât îşi cedează locul ei în lume numai de ciudă. 
Ciuda este slăbiciunea cochetelor şi a proastelor. Ochii care 
s-au aprins de ciudă se umplu curând de lacrimi şi focul se 
stinge. Nu mi-e ciudă, Filip. Vreau să mă crezi şi pentru 
asta n-ai decât să te-ntrebi pe tine însuţi, dacă nu ai dreptul 
să dai glas supărării. Răspunde, Filip: dacă mâine te-ai 


retrage la Trappe 111) şi te-ai călugări, cum ai numi cauza 
care te-ar împinge să iei o asemenea hotărâre? 

— Aş numi-o o durere fără leac, soră - rosti Filip, cu glasul 
grav şi blând al unei adânci suferinţe. 

— În sfârşit, ai înţeles, Filip. lată cuvenita lămurire pe care 
mi-o însuşesc. Fie, deci, o durere fără leac mă împinge spre 
singurătate. 

— Vai - răspunse Filip - fratele şi sora au vieţi 
asemănătoare! La fel de fericiţi cândva, nenorocirea i-a 
atins mereu în aceeaşi măsură pe amândoi. Aşa se întâmpla 
în familiile strâns unite, Andreea. 

Andreea crezu că Filip, tulburat cum era, îi va pune o nouă 
întrebare şi poate că sufletul ei neînduplecat s-ar fi frânt la 
căldura dragostei de frate. Filip însă ştia din experienţă că 
sufletele mari îşi ajung lor însele: nu încercă să o scoată pe 
Andreea din rezerva pe care ea şi-o impusese. 

— La ce oră şi în ce zi te gândeşti să pleci? O întrebă el. 

— Mâine... Sau chiar astăzi, dacă mai am timp. 

— Nu vrei să faci o ultimă plimbare cu mine prin parc? 

— Nu, răspunse ea. 

Şi strângerea de mână care însoţi refuzul îl făcu să 
înţeleagă că fata vrea să evite orice prilej de a se înduioşa. 

— Voi fi gata îndată ce-mi vei da de ştire - mai zise el şi îi 
sărută mâna, fără a mai adăuga vreun cuvânt care ar fi 
făcut să li se reverse amărăciunea din suflet. 

După unele pregătiri, Andreea se retrase în camera ei, 
unde primi următorul bilet de la Filip. 


„Poţi să-l vezi pe tatăl nostru astă-seară la ora cinci. Este 
cu neputinţă să pleci fără a-ţi lua rămas bun. Domnul de 
Taverney s-ar plânge că îl părăseşti şi că te porţi urât cu el”. 


Răspunse: 


„La orele cinci voi fi la domnul de Taverney, gata îmbrăcată 
de drum. La orele şapte am putea ajunge la Saint-Denis. Ai 


vrea să petreci această seară cu mine?” 


Drept orice răspuns, Filip strigă pe fereastră, care era 
destul de aproape de apartamentul Andreei, pentru ca 
aceasta să audă: 

— La cinci, caii vor fi înhămaţi la trăsură. 


Capitolul LVII Un ministru de finanţe 


Am văzut că regina, înainte de a o primi pe Andreea, citise 
biletul doamnei de la Motte şi zâmbise. Biletul conţinea 
numai aceste cuvinte, cu toate cuvenitele formule 
protocolare: 


„. Şi maiestatea voastră poate fi sigură că i se va acorda 
creditul şi că marfa îi va fi livrată fără întârziere”. 


Deci regina zâmbise şi-apoi arsese bileţelul Jeannei. 

Stătea, mâhnită după întrevederea cu domnişoara de 
Taverney, când doamna de Misery intră să o anunţe că 
domnul de Calonne aşteaptă să i se facă cinstea de a fi 
primit. 

Nu este lipsit de rost să vorbim cititorului despre acest 
nou personaj. Istoria l-a făcut destul de cunoscut, dar 
romanul, care descrie mai puţin exact perspectivele şi 
marile evenimente, dă poate imaginaţiei amănunte mai 
semnificative. 

Domnul de Calonne era un om inteligent, chiar foarte 
inteligent, care, făcând parte din acea generaţie din a doua 
jumătate a secolului, neobişnuită să se înduioşeze şi 
învățată să se gândească, se resemnase în ce priveşte 
nefericirea care stătea suspendată deasupra Franţei. 
Amestecându-şi interesele sale cu cele generale, spunea, ca 
şi Ludovic al XV-lea: „După noi, potopul” şi căuta într-una 
flori cu care să-şi împodobească ultima sa zi. 


Era un cunoscător în materie de afaceri, era un curtean 
perfect. Cultivase toate femeile care se remarcaseră prin 
inteligenţa, bogăţia şi frumuseţea lor, aducându-le omagii 
asemănătoare cu cele pe care le aduce albina plantelor 
încărcate de arome şi sevă. Era, prin urmare, un fel de 
rezumat al conversaţiei a şapte sau opt bărbaţi şi zece până 
la douăsprezece femei. Domnul de Calonne putea să 
socotească împreună cu d'Alembert, să raţioneze alături de 
Diderot, să ironizeze cu Voltaire, să viseze cu Rousseau. În 
fine, a fost destul de tare ca să-şi permită să râdă de 
popularitatea domnului Necker. 

Pe domnul Necker, înțeleptul greu de înţeles, al cărui 
raport păruse a lămuri întreaga Franţă, Calonne, după ce îl 
studiase bine pe toate feţele, sfârşise prin a-l face ridicol în 
ochii acelora pe care îi înspăimântase cel mai tare. Regele 
şi regina, care tresăreau la auzul acestui nume, nu se 
obişnuiseră decât înfiorându-se să-l audă batjocorit de către 
un om de stat elegant, bine dispus care, pentru a răspunde 
atâtor cifre clare, se mulțumea să spună: „La ce bun să 
dovedeşti că nu poţi dovedi nimic?” într-adevăr, Necker nu 
dovedise decât un lucru şi anume imposibilitatea în care se 
afla de a continua să gireze finanţele. Domnul de Calonne le 
acceptă ca pe o povară prea uşoară pentru umerii săi şi 
chiar din primul moment, se poate spune, se frânse sub ea. 

Ce vroia domnul Necker? Reforme. Acele reforme parţiale 
care înspăimântau pe toată lumea. Puţini câştigau şi chiar 
cei care câştigau, câştigau prea puţin; mulţi, dimpotrivă, 
pierdeau şi pierdeau mult Când Necker vru să facă o mai 
judicioasă împărţire a impozitului, când înţelese că trebuie 
să lovească în moşiile nobililor şi în veniturile clerului, părea 
să indice cu brutalitate o revoluţie ce nu era de conceput. 
EI fracţiona națiunea şi o slăbea de la bun început, când, de 
fapt, ar fi trebuit să-i concentreze toate forţele spre ao 
duce la o stare generală de înviorare. Necker arătă pe faţă 
acest scop, care devenea imposibil de atins tocmai pentru 
că nu se sfia să-l arate. Să vorbeşti despre reprimarea 


abuzurilor celor care nu vor ca aceste abuzuri să fie 
reprimate, nu înseamnă oare să te expui opoziţiei celor 
interesaţi? Oare trebuie să-ţi previi adversarul asupra orei 
la care vei da asaltul? 

lată ce înţelesese Calonne, mult mai ataşat intereselor 
naţiunii în această privinţă, decât genovezul Necker; mult 
mai ataşat, spunem, gândindu-ne la faptele întârrrplate, 
deoarece, în loc să prevină un rău inevitabil, Calonne, 
dimpotrivă, a făcut tot ce-a putut ca prăpădul să vină cât 
mai repede. 

Planul său era îndrăzneţ, uriaş, perfect realizabil: trebuia 
să împingă, timp de doi ani, pe rege şi nobilime spre un 
faliment, pe care, altfel, ei l-ar fi prelungit până la zece ani; 
apoi falimentul, o dată declarat, să spună: 

— Cei bogaţi sunt datori să plătească pentru cei săraci 
fiindcă acestora le este foame şi altfel îi vor înghiţi pe cei ce 
nu-i hrănesc. 

Cum de n-a văzut regele de la început consecinţele acestui 
plan sau nu şi-a dat seama de însăşi existenţa lui? Cum de 
el, care a turbat de furie când a citit raportul, nu a tresărit 
şi nu a ghicit ce vroia ministrul său? Cum de nu a ales între 
cele două sisteme şi a preferat să se lase rirât la 
întâmplare? Dar ca regele să se fi lăsat treptat legat la ochi, 
ca regină, având un spirit de observaţie atât de dezvoltat, 
să fie la fel de orbită ca şi soţul ei asupra purtării 
ministrului, romanul va dă unele amănunte revelatoare, 
foarte binevenite în această împrejurare. 

Domnul de Calonne intră la regină. Era frumos, înalt şi 
plin de eleganţă în purtări; ştia să le facă să râdă pe regine 
şi să plângă pe iubitele sale. Convins că Maria-Antoaneta îl 
chemase având nevoie urgentă de el, sosi cu zâmbetul pe 
buze. Atâţia alţii ar fi venit posomorâţi la faţă, ca să poată 
face apoi şi mai plin de merite consimţământul lor. Regina, 
de asemenea, fu încântătoare, îl pofti pe ministru să ia loc şi 
vorbi mai întâi despre o mie de lucruri neînsemnate. 


— Avem bani, scumpe domnule de Calonne? Întrebă ea la 
un moment dat. 

— Bani? Repetă domnul de Calonne. Bineînţeles că avem, 
doamnă, noi totdeauna avem bani. 

— Minunat! Răspunse regina. N-am cunoscut pe nimeni 
care să răspundă în felul acesta la cereri de bani; eşti un 
bancher incomparabil. 

— Care este suma de care are nevoie maiestatea voastră? 
Întrebă Calonne. 

— Explică-mi întâi cum ai făcut să găseşti bani, când 
domnul Necker spunea tot timpul că nu sunt? 

— Domnul Necker avea dreptate, doamnă, casa de bani 
era goală şi acest lucru este atât de adevărat, încât în ziua 
când am preluat ministerul, la 5 noiembrie 1783 - sunt date 
pe care nu le poţi uita, doamnă - cercetând vistieria 
statului, nu am găsit în tezaur decât două pungi cu câte o 
mie două sute de livre. Nici un ban mai mult. 

Regina izbucni în râs. 

— Ei bine?... Zise ea. 

— Ei bine, doamnă, dacă domnul Necker, în loc să spună: 
„Nu mai sunt bani”, ar fi început să împrumute, cum am 
făcut eu, o sută de milioane în primul an şi o sută douăzeci 
şi cinci în anul următor, dacă s-ar fi asigurat, cum am făcut 
eu, de un nou împrumut de optzeci de milioane în al treilea, 
domnul Necker ar fi fost un adevărat om de afaceri; oricine 
poate spune: „Nu am bani”, dar nu oricine poate răspunde: 
„Sunt”. 

— Exact ceea ce spuneam şi eu; de aceea te şi felicit, 
domnule. Cum vom plăti însă? lată unde cred eu că este 
dificultatea. 

— Oh, doamnă - răspunse Calonne, cu un zâmbet căruia 
nici o privire omenească nu-i putea pătrunde adâncă, 
înspăimântătoarea semnificaţie - vă asigur că vom plăti, 
vom plăti... 

— Mă încred în dumneata - zise regina. Dar să continuăm 
să discutăm operaţiuni financiare; cu dumneata este o 


ştiinţă extrem de interesantă; o chestiune spinoasă, pentru 
alţii, este un arbore încărcat de fructe pentru dumneata. 
Calonne se înclină. Ai vreo idee nouă? Întrebă regina. Te 
rog să-mi acorzi întâietate în a o afla. 

— Am 0 idee, doamnă, care va aduce douăzeci de milioane 
în pungile francezilor şi şapte sau opt milioane în a 
dumneavoastră... lertare, în casa de bani a maiestăţii sale. 

— Milioanele acestea vor fi binevenite şi aici şi acolo. Pe ce 
cale le vom primi? 

— Maiestatea voastră ştie, desigur, că monedele de aur nu 
mai au aceeaşi valoare în toate statele Europei. 

— Ştiu. În Spania, aurul este mai scump decât în Franţa. 

— Maiestatea voastră are perfectă dreptate şi este o 
adevărată plăcere să discut cu dânsa treburi financiare. 
Aurul valorează în Spania, încă de acum cinci sau şase ani, 
cu optsprezece uncii mai mult per marcă decât în Franţa. 
Rezultă de aici că exportatorii câştiga la o marcă de aur pe 
care o trimit din Spania în Franţa cam cât valorează 
patruzeci de unicii de argint. 

— O sumă considerabilă! Spuse regina. 

— Atât de considerabilă, încât, într-un an - continuă 
ministrul - dacă oamenii de afaceri ar şti ceea ce ştiu eu, nu 
s-ar mai găsi la noi nici un singur ludovic de aur. 

— Vei încerca să împiedici asta? 

— Cât mai neîntârziat, doamnă; voi ridica valoarea aurului 
la cincisprezece mărci patru uncii, deci cincisprezece la 
sută beneficiu. Maiestatea voastră înţelege că nimeni nu va 
mai păstra în casa de bani nici măcar un ludovic atunci 
când se va afla că la Monetărie cei ce aduc aur câştiga atât 
Vom retopi deci monedele şi, la o marcă de aur care azi 
valorează treizeci de ludovici, vom avea treizeci şi doi. 

— Câştigam şi în prezent, câştigam şi în viitor! Se 
entuziasmă regina. Este o idee încântătoare care va avea 
un succes extraordinar. 

— Aşa cred şi eu, doamnă şi sunt de-a dreptul fericit că o 
aprobaţi întru totul. 


— Dacă vei avea întotdeauna soluţii asemănătoare, sunt 
sigură că vei putea să achiţi toate datoriile. 

— Permiteţi-mi, doamnă - reluă ministrul - să revin la ceea 
ce doreaţi de la mine. 


— Domnule, ar fi oare posibil să am chiar acum... 

— Ce sumă? 

— Oh! Poate prea mare... 

Colonne zâmbi într-un fel care o încuraja pe regină. 

— Cinci sute de mii de livre - spuse ea. 

— Vai, doamnă! Exclamă el. Maiestatea voastră mă 
înfricoşase de-a binelea! Credeam că-i vorba de o sumă 
serioasă. 

— Deci se poate? 

— Bineînţeles. 

— Fără ca regele... 

— Ah, doamnă, iată ceva cu adevărat imposibil; în fiecare 
lună prezint regelui toate conturile; până acum însă nu s-a 
întâmplat să le şi citească şi acest lucru îmi face cinste. 

— Când voi putea avea această sumă? 

— În ce zi are maiestatea voastră nevoie de ea? 

— Nu mai devreme de cinci ale lunii viitoare. 

— Ordonanţa va fi emisă în ziua de două; veţi avea banii în 
ziua de trei, doamnă. 

— Domnule de Calonne, îţi mulţumesc. 

— Cea mai mare fericire a mea este să fiu pe placul 
maiestăţii voastre şi o implor să nu se sfiască niciodată când 
e vorba de bani. Va fi o adevărată măgulire pentru amorul- 
propriu al ministrului său de finanţe. 

Se sculă şi salută cu graţie; regina îi dădu mâna să i-o 
sărute. 

— Încă un cuvânt - adăugă ea. 

— Ascult, doamnă. 

— Banii aceştia mă fac să am remuşcări. 

— Remuşcări?... Zise el. 

— Da. Îmi satisfac cu ei un capriciu. 

— Cu atât mai bine, cu atât mai bine... În felul acesta, cel 
puţin jumătate din sumă va fi un beneficiu pentru industria, 
comerţul său plăcerile noastre. 

— În fond, este adevărat - murmură regina - şi dumneata, 
domnule, ai un fel încântător de a mă consola. 


— Domnul fie lăudat, doamnă! Să n-avem niciodată astfel 
de remuşcări decât cele ale maiestăţii voastre şi vom ajunge 
cu toţii drept în paradis! 

— Numai că, vezi dumneata, domnule de Calonne, ar fi 
prea trist pentru mine să ştiu că sărmanul popor plăteşte 
capriciile mele... 

— Rosti ea, zâmbitoare. 

— Ei bine, doamnă - replică ministrul, subliniind cu 
zâmbetul său sinistru fiecare cuvânt - nu merită să avem 
scrupule, pentru că, vă jur, nu sărmanul popor va fi cel care 
va plăti. 

— De ce? Întrebă regina, surprinsă. 

— Pentru că sărmanul popor nu mai are nimic - răspunse 
imperturbabil ministrul - şi că acolo unde nu mai există 
nimic, regele îşi pierde drepturile. 

Şi după ce salută, părăsi încăperea. 


Capitolul LVIII Iluzii regăsite - secret pierdut 


Doar ce străbătuse domnul de Calonne coridorul spre a se 
întoarce acasă la el, că unghia unei mâini nerăbdătoare 
zgârie la uşa iatacului reginei. Jeanne se ivi în prag şi 
spuse: 

— Doamnă, el este aici. 

— Cardinalul? Întrebă regina, mirată întrucâtva de 
cuvântul el, care, rostit de o femeie, înseamnă atâtea 
lucruri. 

Nu avu însă timp să se gândească: Jeanne îl şi introduse 
pe domnul de Rohan şi plecase, strângând pe furiş mâna 
protectorului protejat. Prinţul se află singur, la trei paşi de 
regină, pe care o salută cu tot respectul. Regina, văzând 
această rezervă plină de tact, fu mişcată şi-i întinse 
cardinalului, care nici nu îndrăznise să-şi ridice ochii spre 
dânsa, mâna. 

— Domnule - spuse ea - mi s-a adus la cunoştinţă un gest 
al dumneavoastră care şterge multe greşeli. 


— Permiteţi-mi - rosti prinţul, tremurând, cuprins de o 
emoție deloc prefăcută - permiteţi-mi, doamnă, să afirm că 
greşelile despre care vorbeşte maiestatea voastră ar fi mult 
atenuate de unele explicaţii pe care le-aş putea da. 

— Nu vă interzic să vă apăraţi - răspunse cu demnitate 
regina - dar ceea ce îmi veţi spune va arunca o umbră 
asupra dragostei şi respectului pe care îl port țarii şi 
familiei mele. Nu vă puteţi dezvinovăţi decât jignindu-mă, 
domnule cardinal. Mai bine să nu ne atingem de acest foc a 
cărui cenuşă mai este caldă, poate şi care ne va arde iarăşi 
degetele, pe ale dumneavoastră sau pe ale mele; lăsaţi-mă 
să vă privesc în felul în care vă arătaţi ochilor mei astăzi: 
îndatoritor, respectuos, devotat... 

— Devotat până la moarte - interveni cardinalul. 

— Să fie într-un ceas bun! Dar - continuă Maria- 
Antoaneta, zâmbind - deocamdată nu e vorba decât de 
ruină. Îmi veţi fi devotat până la a vă ruina, domnule 
cardinal? E prea frumos, într-adevăr prea frumos. Din 
fericire, voi încerca să nu fie aşa. Veţi trăi şi nu vă veţi 
ruina, numai dacă, aşa cum se spune, nu o veţi face singur. 

— Doamnă... 

— Este treaba dumneavoastră. Cu toate acestea, ca 
prietenă, fiindcă iată-ne prieteni buni, v-aş da un sfat: fiţi 
cumpătat, este o virtute preoțească; regelui o să-i plăceţi 
mai mult dacă sunteţi cumpătat decât risipitor. 

— Voi deveni avar ca să fiu pe placul maiestăţii voastre. 

— Regele - reluă cu subtilitate regina - nu-i iubeşte prea 
mult nici pe avari. 

— Voi deveni tot ce va dori maiestatea voastră - o 
întrerupse cardinalul, cu o pasiune rău ascunsă. 

— Vă spuneam deci - i-o reteză brusc regina - că nu vă 
veţi ruina din vina mea. Aţi garantat pentru mine, vă 
mulţumesc, dar am cu ce să-mi onorez angajamentele, nu 
vă mai ocupați deci de aceste treburi care, începând de la 
prima scadenţă, nu mă vor mai privi decât pe mine. 


— Pentru ca tranzacţia să fie încheiată, doamnă - spuse 
atunci cardinalul, înclinându-se - nu-mi rămâne decât să 
ofer maiestăţii voastre colierul. 

Şi-n vreme ce rostea aceste cuvinte, scoase din buzunar 
sipetul, pe care-l puse în faţa reginei. Aceasta nici măcar nu 
îl privi, ceea ce însemna la ea că arde de dorinţa de a-l 
vedea, şi, tremurând de bucurie, îl aşeză pe o comodă la 
îndemână. După câteva fraze politicoase, care fură bine 
primite, cardinalul reveni asupra celor spuse de regină 
privitor la împăcarea lor. Dar cum ea îşi jurase să nu se uite 
la diamante în prezenţa lui şi cum ardea de dorinţa să le 
vadă, îl asculta distrată. Tot pentru că era distrată, îi lăsă 
mâna, pe care el o sărută simțindu-se în al şaptelea cer. 
Apoi cardinalul se retrase, dându-şi seama că o 
stinghereşte, ceea ce îl umplu de bucurie. Un simplu 
prieten nu te stinghereşte niciodată, o persoană oarecare, 
cu atât mai puţin. 

Aşa se desfăşură această întrevedere care cicatriza toate 
rănile din sufletul prinţului de Rohan. leşi de la regină 
entuziasmat, îmbătat de speranţe şi gata să dovedească 
doamnei de La Moitte o recunoştinţă fără margini pentru 
negocierile pe care ea le dusese la un sfârşit atât de fericit. 
Jeanne îl aştepta în trăsură, o sută de paşi înaintea barierei; 
primi asigurări arzătoare de prietenie. 

— Ei bine! Zise ea, după prima explozie de recunoştinţă. 
Veţi fi Richeliu sau Mazarin? Gura austriacă v-a încurajat 
ambiția sau sentimentele? V-aţi lansat în politică sau la 
curte? 

— Nu râdeţi, scumpă contesă - spuse prinţul. Sunt nebun 
de fericire. 

— Numai dintr-atât? 

— Fiţi alături de mine şi, în trei săptămâni, voi avea un 
minister. 

— Drace! Trei săptămâni! E cam mult; scadenţa primei 
plăţi este fixată peste cincisprezece zile. 


— O, toate bucuriile vin în acelaşi timp; regina are bani şi 
va plăti; voi avea faţă de ea doar meritul intenţiei. Este prea 
puţin, contesă, pe onoarea mea, prea puţin! Dumnezeu mi-e 
martor că aş fi plătit bucuros această împăcare la preţul de 
cinci sute de mii de livre. 

— Fiţi liniştit - îl întrerupse contesa, zâmbind - veţi avea şi 
acest merit alături de altele. '[ineţi aşa de mult? 

— Mărturisesc că aş prefera; regina să-mi fie obligata 
mie... 

— Monseniore, ceva îmi spune că veţi avea această 
satisfacţie. Sunteţi pregătit? 

— Mi-am vândut ultimele bunuri şi am negociat veniturile 
şi beneficiile mele pe anul viitor. 

— Deci aveţi cele cinci sute de mii de livre? 

— Le am, numai că, după ce voi plăti, nu ştiu ce voi face. 

— După ce veţi plăti - zise Jeanne - vom fi liniştiţi un 
trimestru întreg. În trei luni, câte nu se pot întâmpla, 
Dumnezeule...! 

— Aveţi dreptate; regele însă nu-mi permite să mai fac 
datorii. 

— Un popas de două luni la minister o să vă netezească 
toate conturile. 

— Oh, contesă... 

— N-are rost să vă revoltați. Chiar dacă n-o veţi face 
dumneavoastră, o vor face verii dumneavoastră. 

— Aveţi întotdeauna dreptate. Unde vă duceţi acum? 

— La regină, vreau să ştiu ce impresie i-a făcut vizita 
dumneavoastră. 

— Perfect Eu mă întorc la Paris. 

— De ce? Mai bine aţi reveni aici astă-seară. Este o tactică 
bună; nu trebuie abandonat terenul. 

— Din păcate, am o întâlnire care mi-a fost cerută azi 
dimineaţă înainte de a pleca. 

— O întâlnire? 

— Ceva serios, dacă judec după conţinutul biletului care 
mi-a fost trimis. Vedeţi... 


— Un scris de bărbat! Spuse contesa şi citi: 


„Monseniore, cineva doreşte să discute cu dumneavoastră 
recuperarea unei sume importante. Persoana se va 
prezenta în seara asta la dumneavoastră, la Paris şi speră 
să-i faceţi cinstea unei audienţe. Anonimă... Un cerşetor.” 

— Nu, contesă, nu te expui cu bucurie să fii ciomăgit de 
servitorii mei ca să mă păcăleşti. 

— Credeţi? 

— Nu ştiu de ce, dar mi se pare cunoscut scrisul. 

— Dacă-i aşa, duceţi-vă, monseniore; de altfel, nimeni nu 
riscă prea mult când este vorba despre oameni care promit 
bani. lot ce poate fi mai rău, este că ei să nu se ţină de 
cuvânt. Adio, monseniore. 

— Sper că am fericirea să vă revăd, contesa. 

— Fiindcă veni vorba, monseniore, încă două chestiuni. 

— Care...? 

— Dacă, din întâmplare, veţi încasa pe negândite o sumă 
mare... 

— Ei, da, contesă...? 

— Ceva pierdut, ceva de mult uitat, o comoară... 

— Ah, vă înţeleg, vicleano! Sigur, împărţim pe din două, 
asta vreţi să spuneţi, nu? 

— Pe legea mea, monseniore... 

— Îmi purtaţi noroc, contesa; de ce să nu ţiu seama de 
dumneavoastră?... E ca şi tăcut Ce mai doreaţi să-mi 
spuneţi? 

— lată: să nu v-atingeţi de cele cinci sute de mii de livre. 

— A, nu vă temeţi! 

Şi se despărţiră. Cardinalul se înapoie la Paris, într-al 
nouălea cer. Într-adevăr, de două ore viaţa lui se schimbase. 
Dacă n-ar fi fost decât îndrăgostit, regina îi dăduse mai mult 
decât îndrăznise el să spere; dacă era un ambițios, îl lăsase 
să spere încă şi mai şi. Regele, condus cu îndemânare de 
către soţia sa, devenea instrumentul unei reuşite pe care 
nimic nu o mai putea împiedica. Prințului Louis îi veniră în 


cap o mulţime de idei; avea mai mult geniu politic decât 
oricare dintre rivalii săi, se pricepea la problema 
îmbunătăţirilor, de asemenea să realizeze alianţa clerului 
cu poporul pentru a forma una dintre acele solide majorităţi 
care guvernează vreme îndelungată atât prin forţă cât şi 
prin lege. Să pună în fruntea acestor reforme pe regină, pe 
care o adora şi să schimbe lipsa de simpatie mereu 
crescândă faţă de ea într-o popularitate fără seamăn: 
acesta era visul prelatului şi acest vis, un singur cuvânt 
afectuos al reginei Maria-Antoaneta putea să-l transforme 
în realitate. 

Astfel, nestatornicul renunţa la cuceririle uşoare, 
mondenul devenea filosof, leneşul un muncitor neobosit 
Domnul de Rohan ar fi ajuns departe, tras de acei armăsari 
focoşi numiţi iubire şi ambiţie. 

Se puse pe lucru imediat după întoarcerea la Paris, arse 
un teanc de scrisori de dragoste, îşi chemă intendentul şi îi 
ordonă tot felul de schimbări, ceru să i se ascută pene 
pentru a-şi scrie memoriile asupra politicii Angliei, pe care 
o înţelegea de minune şi când, după o oră de muncă, 
începuse să se regăsească pe sine, clopoţelul îl anunţă că va 
primi o vizită importantă. 

Se ivi un uşier. 

— Cine este? Întrebă prelatul. 

— Persoana care a scris azi-dimineaţă monseniorului. 

— Fără să iscălească? 

— Da, monseniore. 

— Dar persoana aceasta are un nume. Întreabă-l. 

Uşierul se înapoie după un minut. 

— Domnul conte de Cagliostro - spuse el. 

Prinţul tresări: 

— Să intre! 

Contele intră, uşile se închiseră în urma lui. 

— Dumnezeule! Strigă cardinalul. Ce văd...? 

— Nu-i aşa, monseniore - vorbi contele - că nu m-am 
schimbat deloc? 


— Este oare cu putinţă? Murmură domnul de Rohan. 
Joseph Balsamo trăieşte, el despre care se zicea că a murit 
în timpul incendiului... Joseph Balsamo... 

— Conte de Foenix, da, monseniore, sunt viu, ba chiar mai 
viu ca niciodată. 

— Dar, domnule, sub ce nume vă prezentaţi, în acest caz şi 
de ce nu vi l-aţi păstrat pe cel vechi? 

— Tocmai fiindcă este vechi şi aminteşte, mie, în primul 
rând, apoi şi altora, prea multe întâmplări triste sau 
neplăcute. Să vă luăm, de pildă, pe dumneavoastră, 
monseniore... Spuneţi, nu-i aşa, că nu l-aţi fi primit pe 
Joseph Balsamo? 

— Ei, ba da, domnule, ba da. 

Şi cardinalul, uluit, nu-l pofti pe Cagliostro nici măcar să ia 
loc. 

— Atunci - urmă acesta - eminenţa voastră înseamnă că 
nu uită şi este mult mai cinstită decât toţi ceilalţi oameni la 
un loc. 

— Domnule, mi-aţi făcut odinioară un mare, un foarte 
mare serviciu. 

— Nu-i aşa, domnule, că am aceeaşi vârstă şi că sunt o 
minunată mostră a rezultatelor care se pot obţine cu 
ajutorul picăturilor mele de viaţă lungă? Îl întrerupse abilul 
şarlatan. 

— Sunt obligat să-ţi recunosc acest merit, domnule, 
dumitale, care împarţi de bună voie aur şi sănătate tuturor. 
— Sănătate, nu zic ba, monseniore, dar aur... Nu, o, asta 

Tila 

— Nu mai faci aur? 

— Nu, monseniore. 

— Şi de ce? 

— Pentru că am pierdut ultima bucăţică dintr-un 
ingredient indispensabil pe care maestrul meu, înțeleptul 
Althotas, mi-l dăduse când a plecat din Egipt Era singura 
reţetă pe care nu o aveam eu personal. 

— A păstrat-o pentru el? 


— Nu... Adică, da, a păstrat-o sau a dus-o cu sine în 
mormânt, cum vreţi. 

— A murit? 

— L-am pierdut. 

— Cum de n-ai prelungit viaţa acestui om, nepreţuitul 
păstrător al nepreţuitei reţete, dumneata care ţi-ai păstrat 
viaţa şi tinereţea de secole, aşa cum pretinzi? 

— Pentru că pot să fac totul împotriva bolii, împotriva 
rănilor, dar n-am nici o putere împotriva accidentelor care 
ucid înainte să fiu chemat. 

— Şi Althotas şi-a sfârşit zilele într-un accident? 

— Ar fi trebuit să ştiţi, deoarece aţi aflat de moartea mea. 

— Acel incendiu de pe strada Saint-Claude, în care ai 
dispărut? 

— Incendiul l-a ucis numai pe Althotas singur sau, mai 
bine-zis, înțeleptul, obosit de viaţă, a vrut să moară. 

— Ciudat... 

— Nu, e firesc. Eu însumi m-am gândit de o sută de ori să 
termin cu viaţa. 

— Da, însă cu toate acestea ai continuat. 

— Pentru că eu am ales o vârstă la care eşti încă tânăr şi te 
bucuri de sănătate şi de iubire; Althotas, dimpotrivă, a ales 
vârsta bătrâneţii. 

— Ar fi trebuit ca Althotas să facă şi el ca dumneata. 

— Ba nu, el era un om profund şi superior; dintre toate 
lucrurile de pe lume, el a ales ştiinţa. Şi tinereţea, cu 
impetuozitatea, pasiunile, plăcerile ei, i-ar ţi tulburat 
contemplaţia veşnică; este important, monseniore, să fii 
ferit de agitaţie; ca să gândeşti bine, trebuie să te cufunzi 
într-o linişte desăvârşită. Bătrânul este mai meditativ decât 
tânărul, astfel ca atunci când îl cuprinde tristeţea, nimic nu- 
Il poate lecui. Althotas a murit, victimă a devotamentului său 
pentru ştiinţă. Eu trăiesc ca un monden, îmi pierd timpul şi 
nu fac absolut nimic. Sunt o plantă... Nu îndrăznesc să spun 
o floare; eu nu trăiesc, eu respir. 

— Ah... 


— Murmură cardinalul —... Dumneata, domnule, îmi 
aminteşti cele două vise ale tinereţii mele. Ştii că sunt zece 
ani de când ne-am întâlnit pentru prima oară. 

— Ştiu, monseniore, ne-am schimbat mult amândoi, eu nu 
mai sunt un înţelept ci un savant. Dumneavoastră nu mai 
sunteţi un tânăr frumos, ci un prinţ chipeş. Vă amintiţi, 
monseniore, ziua când, în cabinetul meu, astăzi împrospătat 
cu o alta tapiserie, v-am prezis dragostea unei femei cu 
părul blond? 

Cardinalul păli, apoi roşi brusc. Spaima şi bucuria îi 
opreau pe rând bătăile inimii. 

— Mi-aduc aminte, dar destul de vag... 

— Răspunse el. 

— Să vedem - zise Cagliostro, zâmbind - să vedem dacă 
mai pot trece drept magician. Aşteptaţi să mă concentrez 
asupra acestei idei. 

Şi căzu pe gânduri. 

— Blonda copilă a viselor dumneavoastră de dragoste - 
începu el să înşire, după o clipă de tăcere —... Unde este? 
Ce face? Ah, drace! O văd, da... Şi dumneavoastră aţi văzut- 
o azi. Ba chiar mai mult, veniţi de la dânsa. 

Cardinalul îşi apăsa mâna îngheţata pe inima care bătea 
să-i spargă pieptul. 

— Domnule - vorbi el, atât de încet, încât Cagliostro de- 
abia îl auzea - te implor... 

— Vreţi să vorbim despre altceva? Rosti politicos abilul 
prezicător. Sunt cu totul la dispoziţia dumneavoastră, 
monseniore, vă rog să dispuneţi de mine. 

Şi se tolăni nestingherit pe canapeaua pe care cardinalul 
uitase să-l invite să ia loc la începutul acestei interesante 
convorbiri. 


Capitolul LIX Datornicul şi creditorul 


Văzându-l cum se aşază, cardinalul îşi privi buimăcit 
oaspetele. 


— Ei şi acum că am reînnoit cunoştinţa, dacă vreţi să 
discutăm, monseniore - începu Cagliostro. 

— Da - spuse prelatul, venindu-şi încetul cu încetul în fire - 
da, să vorbim despre acea recuperare, asupra căreia... 

— Asupra căreia vă atrăgeam atenţia în scrisoare, nu-i 
aşa? Eminenţa voastră este grăbită să afle... 

— Era doar un pretext, presupun. 

— Nu, monseniore, nici vorbă, era pura realitate şi chiar 
ceva foarte serios, vă asigur. Recuperarea merită din plin să 
fie efectuată, mai ales că este vorba despre cinci sute de mii 
de livre şi că cinci sute de mii de livre înseamnă o sumă. 

— Este chiar suma pe care ai avut gentileţea să mi-o 
împrumuţi! Rosti cardinalul, îngălbenindu-se. 

— Da, monseniore, pe care v-am împrumutat-o - sublinie 
Balsamo. Mă bucur să constat că un mare prinţ ca 
dumneavoastră are o memorie atât de bună. 

Cardinalul primise o lovitură şi simţi cum sudoarea i se 
prelinge de-a lungul tâmplelor pe obraji. 

— Am crezut la un moment dat - zise el, încercând să 
surâdă - că Joseph Balsamo, omul miraculos, a luat cu sine 
în mormânt poliţa, căci a aruncat în foc chitanţa mea. 

— Monseniore - răspunse cu gravitate contele - viaţa lui 
Joseph Balsamo nu poate fi nimicită, ca şi această foaie de 
hârtie pe care o credeaţi mistuită de flăcări. Moartea n-are 
nici o putere asupra elixirului meu, focul nici o putere 
asupra azbestului. 

— Nu înţeleg - îngâna cardinalul, năucit. 

— Veţi înţelege, monseniore, sunt absolut sigur - repetă 
şarlatanul. 

— Cum aşa? 

— Recunoscându-vă semnătura. 

Şi îi întinse o hârtie păturită prinţului, care, chiar înainte 
de a o desface, exclamă: 

— Chitanţa mea! 

— Da, monseniore, chitanţa dumneavoastră - răspunse 
Cagliostro, cu un zâmbet uşor, însoţit de o reverență 


glacială. 

— Şi cu toate astea ai ars-o, domnule, am văzut flacăra. 

— Am aruncat hârtia în foc, este adevărat - încuviinţă 
contele - dar, după cum v-am spus, monseniore, hazardul a 
vrut să scrieţi pe o hârtie de azbest şi nu pe o foaie 
obişnuită, astfel încât am găsit chitanţa neatinsă între 
tăciunii stinşi. 

— Domnule - spuse cardinalul, cu trufie, părându-i-se că 
prezentarea chitanţei era o dovadă de neîncredere - 
domnule, fii sigur că n-aş fi tăgăduit datoria, chiar fără 
această hârtie, aşa cum nu tăgăduiesc nici acum; prin 
urmare, degeaba m-ai înşelat. 

— Eu să vă înşel, monseniore, n-am avut nici o clipă 
intenţia, vă jur! 

Cardinalul schiţă un gest elocvent. 

— Domnule, m-ai făcut să cred că ai distrus dovada - zise 
el. 

— Pentru a vă lăsa să vă bucuraţi în linişte şi fericire de 
cele cinci sute de mii de livre - răspunse la rândul său 
Balsamo, ridicând din umeri. 

— Dar, în sfârşit, domnule - continuă cardinalul - cum se 
face că, vreme de zece ani, n-ai întreprins nimic ca să 
recapeţi banii? 

— Monseniore, ştiam cui îi dădusem. Întâmplarea, jocurile 
de noroc, hoţii m-au prădat unii după alţii de tot ce aveam. 
Ştiind însă că aceşti bani ai mei sunt în siguranţă, am 
răbdat şi am aşteptat până în ultima clipă. 

— Şi ultima clipă a sosit? 

— Din păcate, da, monseniore. 

— În aşa fel încât nu mai poţi avea răbdare să aştepţi. 

— Nu, acest lucru îmi este cu neputinţă - răspunse 
Cagliostro. 

— Drept care acum îmi ceri banii? 

— Da, monseniore. 

— Chiar astăzi? 

— Vă rog. 


Cardinalul rămase tăcut, copleşit de disperare. Apoi, zise 
cu o voce schimbată: 

— Domnule conte, nefericiţii prinți ai pământului nu pot 
improviza averi tot atât de repede ca voi, vrăjitorii, care 
poruncii forţelor întunericului şi luminii. 

— Oh, monseniore, credeţi-mă că nu v-aş fi cerut banii 
dacă n-aş fi ştiut dinainte că-i aveţi - îl întrerupse 
Cagliostro. 

— Am cinci sute de mii de livre? Eu?! Strigă cardinalul. 

— Treizeci de mii de livre în aur, zece mii în argint şi restul 
în bonuri. 

Cardinalul păli. 

— Şi se află aici, în acest dulap făcut de Boule (12) - 
continuă Cagliostro. 

— Oh, ştii şi asta, domnule? 

— Da, monseniore şi mai ştiu şi câte sacrificii a trebuit să 
faceţi ca să vă procuraţi banii. Am auzit chiar că aţi dat 
pentru această sumă de două ori valoarea ei. 

— Da, absolut adevărat. 

— Dar... 

— Dar...?! Exclamă nefericitul prinţ. 

— Dar eu, monseniore - turui mai departe contele - timp 
de zece ani era de multe ori să mor de foame, sau m-am 
înglodat în datorii, având în mână această hârtie care 
însemna o jumătate de milion pentru mine; şi cu toate 
astea, ca. Să nu vă tulbur, am aşteptat. Cred deci că suntem 
chit, monseniore. 

— Chit, domnule?! Strigă prinţul. A, să nu spui că suntem 
chit, deoarece îţi rămâne avantajul de a-mi fi împrumutat cu 
atâta generozitate o sumă atât de importantă. Chit?! Oh, 
nu, nu! Sunt şi îţi voi rămâne veşnic îndatorat. 

Un singur lucru te întreb, domnule conte: de ce dumneata, 
care de zece ani puteai să-mi ceri banii, ai tăcut? De-a 
lungul celor zece ani aş fi găsit douăzeci de ocazii să-ţi 
înapoiez suma, fără să fiu câtuşi de puţin strâmtorat... 

— Pe când azi?... Întrebă Cagliostro. 


— Ah, astăzi, nu-ţi ascund că restituirea lor, deoarece îmi 
ceri să ţi-i restitui, nu...? 

— Din păcate, da, monseniore. 

— Ei bine, restituirea lor mă pune în mare încurcătură. 
Cagliostro clătină din cap şi ridică din umeri, de parc-ar fi 
vrut să spună: „Ce vrei, monseniore, asta este şi nu se poate 

face nimic”. 

— Dar dumneata, care ghiceşti totul - se aprinse prinţul - 
dumneata care ştii să citeşti în fundul inimilor şi chiar în 
fundul dulapurilor, ceea ce este uneori mult mai rău, ai aliat 
probabil şi de ce ţin atât de mult la aceşti bani şi cărui scop 
tainic şi sacru i-am destinat? 

— Vă înşelaţi, monseniore - replică glacial Cagliostro - nu, 
nu bănuiesc şi propriile mele secrete mi-au adus destule 
necazuri, decepţii şi sărăcie, ca să mă mai ocup şi de 
secretele altora, dacă ele nu mă interesează. Vroiam să ştiu 
dacă aveţi sau nu banii, întrucât banii vroiam să vi-i cer. 
Ştiind că-i aveţi, puţin îmi pasă în ce scop voiaţi să-i folosiţi. 
De altfel, monseniore, dac-aş şti în clipa ăsta motivul 
încurcăturii în care vă aflaţi, el mi s-ar părea poate foarte 
serios şi atât de demn de luat în seamă, încât aş avea 
slăbiciunea să mai amin restituirea, ceea ce, în 
împrejurările de faţă, vă repet, mi-ar prilejui cele mai mari 
neplăceri. Prefer deci să nu ştiu. 

— Oh, domnule! Exclamă cardinalul, căruia ultimele 
cuvinte îi treziseră orgoliul şi susceptibilitatea. Crede-mă că 
nu vreau să-ţi stârnesc milă cu necazurile mele personale; 
dumneata ai interesele dumitale; ele sunt demonstrate şi 
susţinute de acest bilet; acest bilet este semnat de mâna 
mea şi este destul. Vei avea cele cinci sute de mii de livre. 

Cagliostro se înclină. 

— Ştiu foarte bine - continuă cardinalul, ros de durerea de 
a pierde într-un minut toţi aceşti bani strânşi cu atâta trudă 
- ştiu, domnule, că hârtia nu înseamnă decât o 
recunoaştere a datoriei şi nu fixează nici un termen de 
plată. 


— Rog pe eminenţa voastră să mă ierte - răspunse contele 
- mă refer însă la ceea ce scrie pe chitanţă şi citesc: 


„Recunosc că am primit de la domnul Joseph Balsamo suma 
de 500 000 de livre, pe care mă oblig s-o plătesc imediat ce 
mi-O va cere. 

Semnat, Louis de Rohan.” 


Cardinalul simţi că se-nfioară din creştet până-n tălpi: 
uitase nu numai de datorie, dar şi de termenii în care o 
recunoştea. Vedeţi, dar, monseniore - continuă Balsamo - 
că eu nu cer imposibilul. Fie, nu puteţi. Regret numai că 
eminenţa voastră pare să uite că sumă a fost dată spontan 
de către Joseph Balsamo, într-un moment de mare 
cumpănă. Şi cui? Domnului de Rohan, pe care nici nu-l 
cunoştea. lată ce mi se pare a fi gestul unui mare senior, pe 
care domnul de Rohan, atât de mare senior în orice 
împrejurare, l-ar fi putut imita cu prilejul restituirii. Dacă v- 
aţi decis să nu procedaţi astfel, să nu mai vorbim; îmi iau 
biletul şi plec. Adio, monseniore. 

Şi Cagliostro, distant, pături hârtia şi se pregăti s-o pună 
în buzunar. Cardinalul îl opri spunându-i: 

— Domnule conte, un Rohan nu suportă ca nimeni pe lume 
să-i dea lecţii de generozitate. De altfel, în acest caz ar fi o 
simplă lecţie de probitate. Dă-mi te rog biletul, domnule, 
vreau să plătesc. 

Fu rândul lui Cagliostro acum să şovăie. Faţa palidă, ochii 
umflaţi, mâinile tremurătoare ale cardinalului părură să 
stâmească în el o vie compasiune. Oricât de mândru ar fi 
fost, cardinalul ghici gândul bun al lui Cagliostro. O clipă, 
speră să fie urmat de un rezultat favorabil. Deodată însă, 
privirea contelui se întunecă, un nor trecu peste fruntea sa 
încruntată şi el întinse mâna în care ţinea biletul 
cardinalului. Lovit drept în inimă, domnul de Rohan nu mai 
aşteptă nici o clipă; se îndreptă către dulapul pomenit de 
Cagliostro şi scoase un teanc de bonuri ale Casei 


administraţiei apelor şi pădurilor, apoi arătă cu mâna mai 
mulţi saci cu argint şi trase un sertar plin cu aur. 

— lată, domnule conte - zise ei - cele cinci sute de mii de 
livre ale dumitale; îţi mai datorez însă încă două sute 
cincizeci de mii de livre dobânda, admițând că vei refuza 
dobânda progresivă care ar alcătui o sumă mult mai 
însemnată. Voi da dispoziţii intendentului meu să facă 
socoteala şi-ţi voi da garanţii asupra plăţii, rugându-te să 
binevoieşti a-mi acorda un răgaz. 

— Monseniore - răspunse Cagliostro - am împrumutat 
cinci sute de mii de livre domnului de Rohan. Domnul de 
Rohan îmi datorează cinci sute de mii de livre, nimic mai 
mult. Dacă aş fi vrut să primesc dobânda, aş fi stipulat în 
chitanţă. Ca mandatar sau moştenitor al lui Joseph 
Balsamo, cum vă place să mă numiţi, căci Joseph Balsamo 
este mort, nu pot primi decât sumele trecute în poliţa; mi le 
plătiţi, le primesc şi vă mulţumesc, rugându-vă să acceptaţi 
respectuoasele mele plecăciuni. lau deci bonurile, 
monseniore şi cum am nevoie urgentă de întreaga sumă 
chiar astăzi, voi trimite să ridice aurul şi argintul, pe care 
vă rog să mi le ţineţi la dispoziţie. 

După aceste cuvinte la care cardinalul nu putu răspunde 
nimic, Cagliostro puse teancul de bonuri în buzunar, îl 
salută respectuos pe prinţ, în mâinile căruia lăsă chitanţa şi 
ieşi. 

— Nenorocirea se abate numai asupra mea - suspină 
domnul de Rohan, după plecarea lui Cagliostro - deoarece 
regina poate plăti şi cel puţin ei un nepoftit ca Joseph 
Balsamo nu va veni să-i ceară înapoi o datorie uitată de 
cinci sute de mii de livre. 


Capitolul LX Socoteli în familie 
Era cu o seară înainte de data primului termen de plată 


fixat de regină. Domnul de Calonne încă nu-şi ţinuse 
promisiunea. Conturile sale nu fuseseră semnate de către 


rege. Ministrul avusese multe de tăcut. Cam uitase niţel de 
regină. La rândul său, aceasta nu crezu de demnitatea ei să 
împrospăteze memoria controlorului general al finanţelor. 
Având promisiunea lui, aştepta. Cu toate astea începu să se 
neliniştească şi să se intereseze cum ar găsi mijlocul de a 
vorbi domnului de Calonne fără a o compromite pe regină, 
când tocmai primi un bilet de la ministru. 


„Afacerea - scria el - cu care maiestatea voastră mi-a făcut 
cinstea să mă însărcineze, va fi semnată astăzi în consiliu şi 
fondurile vor fi în posesia reginei mâine dimineaţă.” 


Pe buzele Mariei-Antoaneta înflori din nou zâmbetul. Nu 
se mai gândi la nimic, nici măcar la acel apăsător mâine. Fu 
văzută chiar cum caută, în plimbările sale, aleile cele mai 
tainice, ca pentru a-şi feri gândurile de orice contact 
material şi monden. Se mai plimba încă împreună cu 
doamna de Lamballe şi cu contele d'Artois, care veniseră s- 
o întovărăşească, când regele intra în consiliu după ce luase 
dejunul. 

Regele era posomorit. Ştirile din Rusia erau proaste. Un 
vas pierise în golful Leului. Câteva provincii refuzaseră să 
plătească impozitul. Un frumos glob pământesc colorat şi 
lustruit de către însăşi regele crăpase la căldură în aşa fel, 
încât Europa se tăiase tocmai la întâlnirea a 30 de grade 
latitudine cu 55 de grade longitudine. Maiestatea să se 
arată bosumflat faţă de toată lumea, chiar şi faţă de domnul 
de Calonne. Degeaba îi oferi acesta mapă înmiresmată, cu o 
faţă surâzătoare. Regele începu, tăcut şi morocănos, să 
mâzgălească pe o bucată de hârtie linioare, care însemnau 
Furtună, aşa cum omuleţii şi caii însemnau Timp frumos. 

Regele avea mania să deseneze în timpul consiliului. Lui 
Ludovic al XVI-lea nu-i plăcea să privească oamenii drept în 
faţă, era un timid; o pană în mâna îi dădea siguranţă şi 
ţinuta. În timp ce-şi făcea astfel de lucru, vorbitorul putea 
să-şi dezvolte teoria; regele, ridicând ochii pe furiş, cerceta 


atât cât trebuie omul spre a-i putea judeca mai bine ideea. 
Când vorbea chiar el şi vorbea foarte bine, desenul făcea că 
discursul să fie lipsit de preţiozitate şi-l scutea să 
gesticuleze; putea să se întrerupă sau să se înfierbânte pe 
îndelete, semnele de pe hârtie înlocuiau la nevoie 
înfloriturile de stil. 

Deci regele luă pana, după obiceiul său şi miniştrii 
începură să citească diversele proiecte sau note 
diplomatice. El nu scoase nici un cuvânt, lăsând să treacă 
corespondenţa străină, ca şi cum n-ar fi înţeles nimic din 
toate astea. Se ajunse la amănuntele cheltuielilor lunare; 
regele ridică fruntea. Domnul de Calonne tocmai începuse 
să citească un memoriu relativ la împrumutul proiectat 
pentru anul următor. Regele începu să haşureze cu furie. 

— Împrumutăm mereu - spuse el - fără să ştim cum vom 
restitui; şi totuşi aceasta este o problemă serioasă, domnule 
de Calonne. 

— Sire, un împrumut este ca şi când ai seca un izvor: apa 
dispare aici pentru ca să ţâşnească în altă parte. Ba chiar 
mai mult, este alimentată de izvoare subterane. Şi mai întâi, 
în loc să zicem: cum vom plăti? Ar trebui să zicem: cum şi 
cu ce girăm împrumutul? Deoarece problema despre care 
vorbea maiestatea voastră nu este: cu ce vom plăti? Ci: vom 
găsi cine să ne crediteze? 

Regele haşură până la negru ca smoala; dar nu mai 
adăugă un cuvânt: chipul său vorbea de la sine. Cum 
domnul de Calonne îşi expusese planul, având aprobarea 
colegilor săi, regele, deşi oftând, îl semnă. 

— Acum că avem bani - spuse domnul de Calonne, râzând 
- să cheltuim. 

Regele îl fulgeră cu privirea pe ministru, se strâmba şi 
mâzgăli desenul, transformându-l într-o pata de cerneală 
uriaşă. Domnul de Calonne îi arătă o listă de pensii, 
gratificaţii, încurajări, donaţii şi solde. Lucrarea era scurtă, 
dar amănunţită. Regele dădu repede paginile ca să ajungă 
la total. 


— Un milion o sută de mii de livre pentru nimica toată?! 
Cum se face? 

Şi puse pana alături. 

— Citiţi, sire, citiţi şi binevoiţi să observați că din toată 
suma numai un singur punct ne ia cinci sute de mii de livre. 

— Care punct, domnule controlor general? 

— Avansul către maiestatea sa regina, sire. 

— Către regină?! Strigă Ludovic al XVI-lea. Cinci sute de 
mii de livre reginei?! Ei, domnule, este imposibil! 

— Iertare, sire, cifra este exactă. 

— Cinci sute de mii de livre reginei! Repetă regele. 
Trebuie să fie o greşeală. Acum o săptămână... ba nu, acum 
două săptămâni i-am plătit maiestăţii sale pentru tot 
trimestrul. 

— Sire, dacă regina a avut nevoie de bani şi ştim pe ce 
cheltuieşte maiestatea sa, nu este deloc extraordinar... 

— Nu, nu! Zise regele, care simţi nevoia să vorbească 
despre cât este de econoamă şi să-i asigure niscaiva 
aplauze reginei pentru când se va duce la Operă. Regina nu 
vrea această sumă, domnule de Calonne. Regina m-a 
asigurat că o corabie face mai mult decât nişte bijuterii. 
Deci dacă regina are nevoie de bani, meritul sau va fi şi mai 
mare dacă va aştepta; şi vă garantez eu că va aştepta. 

Miniştrii aplaudară zgomotos elanul patriotic al regelui, pe 
care divinul Horaţiu nu-l putea numi Uxorius în clipa aceea; 
singur domnul de Calonne, care cunoştea încurcătura în 
care se afla regina, insistă să i se dea alocaţia. 

— Într-adevăr. 

— Spuse regele - dumneata eşti mai interesat în ce ne 
priveşte decât suntem noi înşine. Calmează-te, domnule de 
Calonne. 

— Regina, sire, mă va acuza că n-am slujito cu destul zel. 

— Am să-ţi pledez eu cauză în faţa ei. 

— Sire, regina nu cere niciodată fără să aibă absolută 
nevoie. 


— Nevoile reginei nu sunt, sper, atât de imperioase şi ea 
va încuviinţa prima să mai aştepte. 

— Sire... 

— Să trecem peste acest punct - rosti hotărât regele. Şi 
luă până cu care mâzgălea. 

— Tăiaţi suma, sire? Întrebă domnul de Calonne, 
consternat. 

— O tai - răspunse ţanţoş Ludovic al XVI-lea. Şi mi se pare 
că aud de-aici vocea generoasă a reginei mulţumindu-mi că 
am înţeles-o atât de bine. 

Domnul de Calonne îşi muşcă buzele. Ludovic, mulţumit de 
acest eroic sacrificiu personal, semna tot restul, cu o 
încredere oarbă. Şi desenă o frumoasă zebră înconjurată de 
zerouri, repetând: 

— Am câştigat astăzi cinci sute de mii de livre: o minunată 
zi pentru un rege, Calonne! Dumneata vei duce reginei 
această veste bună; vei vedea, vei vedea! 

— Ah, Dumnezeule, sire! Murmură ministrul. Aş fi mâhnit 
să vă răpesc bucuria acestei mărturisiri. Fiecăruia după 
meritele sale. 

— Fie - replică regele. Să ridicăm şedinţa. Când munceşti 
bine, nu trebuie să munceşti mult. Ah, iată că vine şi regina. 
Să mergem în întâmpinarea ei, Calonne! 

— Sire, cer iertare maiestăţii voastre, dar mai am de lucru. 
Şi dispăru cu cea mai mare iuţeală pe coridor. 

Regele merse vitejeşte şi cu voioşie înaintea Mariei- 
Antoaneta, care fredona în vestibul, sprijinindu-se de braţul 
contelui d'Artois. 

— Doamnă - spuse el - aţi făcut o plimbare plăcută? 

— Minunată, sire; dar dumneavoastră aţi lucrat bine? 

— Judecaţi singură: am câştigat pentru dumneavoastră 
cinci sute de mii de livre. 

„Calonne şi-a ţinut cuvântul” - se gândi regina. 

— Închipuiţi-vă - adăugă Ludovic al XVI-lea - ca domnul de 
Calonne voia să mă facă să cred că cereţi un credit de o 
jumătate de milion. 


— Oh! Exclamă Maria-Antoaneta, zâmbind. 

— Şi eu... Eu am tăiat această sumă. lată cinci sute de mii 
de livre câştigate dintr-un condei. 

— Cum... Tăiat? Îngăima regina, pălind. 

— Foarte simplu; asta vă va prinde foarte bine. Bună 
seara, doamnă, bună seara! 

— Sire! Sire! 

— Mi-e o foame îngrozitoare. Vă las. Nu-i aşa că mi-am 
câştigat cina? 

— Sire, vă rog să ascultaţi...! 

Ludovic al XVI-lea ţopăi însă încântat de glumă lui şi 
dispăru, lăsând-o pe regină înmărmurită, mută şi 
consternată. 

— Frate dragă, trimiteţi pe cineva să-l caute pe domnul de 
Calonne - spuse ea, în sfârşit, contelui d'Artois. Trebuie să 
fie vorba de o farsă de prost gust. 

În momentul acesta, reginei i se aduse următorul bilet din 
partea ministrului: 


„Maiestatea voastră a aflat desigur că regele a refuzat 
cererea. Este de neînțeles, doamnă şi am plecat de la 
consiliu bolnav şi zdrobit de durere.” 

— Citiţi - zise ea, întinzând biletul contelui d'Artois. 

— Şi mai sunt oameni care spun că delapidării finanţele, 
scumpă soră! Strigă prinţul. Ce procedeu... 

— De soţ... 

— Murmură regina. Adio, frate! 

— Primiţi condoleanţele mele, scumpă soră! Mâine voiam 
să cer şi eu, acum sunt avertizat. 

— Aduceţi-mi-o pe doamna de La Motte - spuse regina 
doamnei de Misery, după ce chibzui îndelung - cât mai 
repede, de oriunde ar fi! 


Capitolul LXI Maria-Antoaneta regină, Jeanne de La Motte 
femeie 


Curierul trimis la Paris, la doamna de La Motte, o găsi pe 
contesă, sau mai curând nu o găsi la cardinalul de Rohan. 
Jeanne se dusese în vizită la excelența sa; luase masa de 
prânz, iar acum cina şi discutau despre nefasta restituire a 
banilor, când curierul întrebă dacă nu cumva contesa se 
află la domnul de Rohan. Portarul palatului Rohan, ca un om 
abil ce era, răspunse că eminenţa sa ieşise şi că doamna de 
La Motte nu se află acolo, dar că nimic nu era mai uşor 
decât să-i comunice mesajul reginei, întrucât contesa va 
veni probabil seara. 

— Să vină la Versailles, cât mai repede cu putinţă - spuse 
curierul şi plecă lăsând pretutindeni acelaşi cuvânt de 
ordine la toate presupusele domicilii ale nomadei contese. 
De-abia plecă însă mesagerul şi portarul îşi îndeplini 
comisionul fără să se ducă prea departe, trimiţându-şi soţia 
să o prevină pe doamna de La Motte la domnul de Rohan, 
unde cei doi asociaţi filosofau pe îndelete asupra 
instabilității marilor sume de bani. Vestea aceasta o 
convinse pe contesă că trebuie să plece cât mai degrabă. 
Ceru cardinalului doi cai buni, iar acesta o instală el însuşi 
într-o berlină fără blazon şi, în timp ce el făcea diverse 
presupuneri în legătură cu mesajul, contesa merse aşa de 
repede, încât într-o oră ajunse în faţa palatului regal. O 
aştepta cineva care o introduse fără întârziere la Maria- 
Antoaneta. Regina se retrăsese în camera ei. Serviciul de 
seară luase sfârşit: în apartament nu se mai afla niciuna 
dintre cameristele sale, afară de doamna de Misery, care 
citea în micul iatac. 

Maria-Antoaneta broda sau se făcea că brodează trăgând 
cu urechea la zgomotele de afară, când Jeanne năvăli în 
cameră. 

— Ah, iată-te! Strigă regina. Cu atât mai bine. Am o 
noutate... Contesă. 

— Bună, doamnă? 

— Judecă singură. Regele a refuzat să aprobe cele cinci 
sute de mii de livre. 


— Domnului de Calonne? 

— Tuturor. Regele nu mai vrea să-mi dea bani. Numai mie 
mi se poate întâmpla aşa ceva. 

— Dumnezeule! Murmură contesa. 

— Este de necrezut, nu-i aşa, contesă? A refuzat, a tăiat 
creditul după ce ordinul de plată era gata. În fine, să nu mai 
vorbim despre ceva ce nu mai poate fi schimbat. Ie vei 
întoarce imediat la Paris. 

— Da, doamnă. 

— Şi-i vei spune cardinalului, fiindcă s-a arătat atât de 
devotat în dorinţa sa de a-mi face o plăcere, că accept cele 
cinci sute de mii de livre până la trimestrul următor. Sunt 
egoistă, contesă, dar trebuie... Ştiu, e un abuz. 

— Ah, doamnă - murmură Jeanne - suntem pierdute, 
domnul cardinal nu mai are banii! 

Regina sări în sus, ca şi când ar fi fost jignită sau insultată. 

— Nu mai are... Banii. 

— Îngăimă ea. 

— Doamnă, o datorie de care domnul de Rohan a uitat, a 
trebuit restituită. Era o datorie de onoare şi a plătit. 

— Cinci sute de mii de livre? 

— Da, doamnă. 

— Dar... 

— Erau ultimii săi bani... Este cu desăvârşire lipsit de 
resurse! 

Regina se opri, buimăcită de această nenorocire. 

— Sunt oare trează? Zise ea. Mie mi se întâmplă toate 
aceste încurcături? Cum de ştii, contesa, ca domnul de 
Rohan nu mai are bani? 

— Tocmai îmi povestea dezastrul acum o oră şi jumătate, 
doamnă. Acest dezastru nu se poate îndrepta în nici un fel, 
cu atât mai mult cu cât cele cinci sute de mii de livre erau 
ceea ce se cheamă ultima lui lăscaie. 

Regina îşi sprijini fruntea în mâini. 

— Trebuie să luăm o hotărâre - spuse ea. 

„Ce va face regina?” gândi Jeanne. 


— Vezi, contesă, primesc o lecţie îngrozitoare drept 
pedeapsă că m-am ascuns de rege ca să făptuiesc ceva lipsit 
de importanţa, ceva dictat de o cochetărie meschină, de o 
ambiţie nedemnă. N-aveam nici o nevoie de colier, 
recunoaşte. 

— Este adevărat, doamnă, dar o regină nu sta să asculte 
numai de nevoi şi gusturi. 

— Înainte de orice, vreau să ascult de liniştea mea şi de 
fericirea pentru familia mea. Nimic nu a fost mai pilduitor 
decât această primă înfrângere pentru a-mi arăta la câte 
necazuri m-aş fi expus, cât de periculos era drumul pe care- 
Il alesesem: renunţ. Să trăim cinstit, sincer, simplu. 

— Doamnă! 

— Şi pentru început, să ne sacrificăm vanitatea pe altarul 
datoriei, cum ar spune domnul Dorat, poetul nostru. Apoi 
murmură suspinând: Ah şi totuşi colierul era minunat! 

— Mai este, doamnă şi pe urma colierul înseamnă şi o 
mare investiţie. 

— Din acest moment, nu mai este pentru mine decât o 
grămadă de pietre. Cu pietrele faci, după ce te-ai jucat cu 
ele, ceea ce fac copiii: le arunca, le uită. 

— Ce vrea să spună regina? 

— Regina vrea să spună, scumpă contesă, că vei lua înapoi 
sipetul adus de... de domnul de Rohan... Şi îl vei duce 
bijutierilor Boehmer şi Bossange. 

— Să-l dau înapoi? 

— Exact. 

— Dar bine, doamnă, maiestatea voastră a dat două sute 
cincizeci de mii de livre acont. 

— Câştig însă două sute cincizeci de mii de livre, contesă; 
în felul acesta nu-l voi mai supăra pe rege. 

— Doamnă, doamnă! Strigă contesa. Să pierdeţi în felul 
acesta un sfert de milion?! Deoarece este foarte posibil ca 
bijutierii să facă dificultăţi în ce priveşte restituirea unor 
bani pe care, poate, i-au cheltuit. 


— Accept şi nu am nici o pretenţie asupra acontului, cu 
condiţia să rupem târgul. De când am luat această 
hotărâre, mă simt mult mai uşurată, contesă. O dată cu 
colierul au apărut şi grijile, supărările, temerile, bănuielile. 
Niciodată aceste diamante nu vor avea destule flăcări ca să 
usuce toate lacrimile care ameninţă să se reverse că norii 
negri ai furtunii. Contesă, du sipetul imediat! În felul acesta, 
bijutierii fac o afacere strălucită. Două sute cincizeci de mii 
de livre bacşiş este un beneficiu frumos; este exact cât ar fi 
câştigat de la mine, dar, în plus, au colierul. Cred că nu se 
vor plânge şi nimeni nu va şti nimic. Cardinalul a făcut totul 
numai ca să-mi facă plăcere. Spune-i că plăcerea mea este 
de a nu avea colierul şi dacă este un om inteligent, mă va 
înţelege; dacă este un preot bun, mă va aproba şi mă va 
încuraja să fac acest sacrificiu. 

Spunând acestea, regina întinse sipetul închis Jeannei. 
Aceasta îl îndepărta încet. 

— Doamnă - spuse ea - de ce să nu încercăm să obţinem o 
amânare? 

— Să cerem... A, nu! 

— Am spus să obţinem, doamna. 

— Să ceri înseamnă să te umileşti, contesa, să obţii 
înseamnă că ai şi fost umilit. Aş concepe poate să te umileşti 
pentru o fiinţă iubită, pentru a salva o făptură vie, fie şi un 
câine, dar pentru a putea păstra nişte pietre care ard ca 
jarul fără a străluci mai tare şi fiind la fel de trecătoare, ah, 
contesa, iată un sfat pe care niciodată nu mă voi decide să-l 
urmez. Niciodată! Du sipetul, draga mea, du-l! 

— Gândiţi-vă însă, doamnă, la toată zarva pe care o vor 
face bijutierii, cel puţin din politeţe şi pentru a vă 
compătimi. Refuzul dumneavoastră va fi tot atât de 
compromiţător ca şi acceptarea. Toată lumea va şti că aţi 
putut dispune de diamante. 

— Nimeni nu va şti nimic. Nu le mai datorez nimic acestor 
bijutieri; de altfel, nici nu-i voi mai primi; cel puţin să tacă, 
dacă tot le-am dat două sute cincizeci de mii de livre; şi 


duşmanii mei, în loc să spună că-mi cumpăr diamante 
valorând un milion şi jumătate de livre, vor spune numai că- 
mi arunc banii pe tejghelele negustorilor. Este, oricum, mai 
puţin neplăcut, ia-l cu dumneata, contesă, ia-l cu dumneata 
şi mulţumeşte-i din tot sufletul domnului de Rohan pentru 
amabilitatea şi bunăvoința sa. Şi, cu un gest poruncitor, îi 
dădu sipetul Jeannei, care îl luă cu mare emoție. Nu ai nici 
un moment de pierdut - continuă regina - cu cât bijutierii 
vor fi mai puţin neliniştiţi, cu atât vom fi mai sigure, că vor 
păstra taina; pleacă repede şi nimeni să nu vadă sipetul. 
Du-te întâi la dumneata acasă, căci mă tem că o vizită la 
Boehmer, la această oră, să nu trezească bănuielile poliţiei, 
care cu siguranţă se interesează de tot ce se întâmpla în 
jurul meu; apoi, după ce, ducându-te acasă, spionii îţi vor 
pierde urma, porneşte-o degrabă la giuvaergii şi adu-mi o 
chitanţa din partea lor. 

— Da, doamnă, aşa voi face dacă doriţi. 

Ascunse sipetul sub pelerină, având grijă să nu se vadă 
mărimea cutiei şi se urcă în trăsură, cu, toată râvna pe care 
i-o ceruse augusta să complice. Mai întâi, ascultătoare, ea 
se întoarse acasă şi expedie domnului de Rohan trăsura, 
astfel încât vizitiul să nu poată ghici nimic. Apoi se schimbă, 
îmbrăca un costum mai puţin elegant şi mai potrivit cu 
această cursă nocturnă. 

Camerista să o îmbrăcă repede, observând că stăpână ei 
este gânditoare şi distrată în timpul acestei operaţii căreia, 
de obicei, îi dădea toată atenţia, ca o doamnă de la curte. 

Jeanne se lăsă îmbrăcată fără a se preocupa de toaleta sa, 
toate gândurile fiindu-i concentrate în jurul unei idei 
ciudate care tocmai îi venise în minte. Se întrebă dacă nu 
cumva cardinalul săvârşeşte o greşeală gravă lăsând-o pe 
regină să restituie podoaba şi dacă această greşeală nu se 
va răsfrânge în mod defavorabil asupra viitorului la care 
domnul de Rohan visa şi pe care se lăuda că-l va atinge 
luând parte la micile secrete ale reginei. Să îndeplinească 
ordinul Mariei-Antoaneta, fără să-l consulte pe domnul de 


Rohan, nu însemna oare să trădeze îndatoririle elementare 
de asociată? Chiar fiind lipsit de orice mijloace, cardinalul 
n-ar prefera să se vândă pe el însuşi decât s-o lase pe 
regină să renunţe la un obiect la care râvnise? „Nu pot face 
altfel, trebuie să-l consult pe cardinal. Un milion patru sute 
de mii de livre! Adăugă ea în gând. 

El nu va avea niciodată un milion patru sute de mii de 
livre!” Apoi, întorcându-se spre cameristă, îi spuse: 

— Poţi pleca, Rose. 

Camerista ascultă poruncă şi doamna de La Motte îşi 
continuă în gând monologul: „Ce sumă! O avere! Ce viaţă 
strălucitoare, cita fericire, ce renume pot aduce banii 
reprezentaţi de acest mic şarpe sclipitor care stă în cutia 
lui!” Deschise sipetul şi privirea îi fu arsă de şuvoiul de 
flăcări. Scoase colierul din culcuşul său de satin, îl încolăci 
după degete, îl strânse în palmele sale mici, spunând: „Un 
milion patru sute de mii de livre sunt aici... Colierul merită 
un milion patru sute de mii de livre bani gheaţă şi chiar şi 
astăzi giuvaergiii ar da pe el tot atât. Ciudăţenia sorții îi 
îngăduia micuţei Jeanne de Valois, cerşetoare şi 
necunoscută, să atingă cu mâna, mâna unei regine, cea mai 
mare din lume şi să ţină în pumn, numai o oră, e drept, un 
milion patru sute de mii de livre, o sumă care nu umblă 
niciodată singură prin lume şi care este, de obicei, 
escortată de gărzi înarmate sau de garanţii care, în Franţa, 
nu pot fi mai mici decât un cardinal şi o regină. Toate astea 
în palmele mele!... Cât de greu şi totuşi ce uşor este! Pentru 
a transporta în aur, metal preţios, echivalentul conţinutului 
acestei cutii, aş avea nevoie de doi cai; ca să-i transport în 
bonuri de casă... Dar bonurile sunt oare plătite 
întotdeauna?... Nu trebuie să semnezi, să controlezi? Şi- 
apoi, bonurile sunt de hârtie: focul, aerul, apa o distrug. Un 
bon de casă nu are valoare în toată ţara; îşi trădează 
originea, dezvăluie numele autorului său, numele 
purtătorului său. Un bon de casă, după un timp oarecare, 
îşi pierde o parte din valoare sau chiar toată valoarea. 


Diamantele, dimpotrivă, sunt materie dură care rezistă 
veşnic şi pe care orice om o cunoaşte, o apreciază, o admiră 
şi o cumpără la Londra, la Berlin, la Madrid şi chiar în 
Brazilia. Oricine ştie ce este un diamant, mai ales diamante 
de mărimea şi strălucirea acestora! Cât sunt de frumoase, 
de extra-ordinare! Ce îmbinare reuşită şi ce splendide sunt 
fiecare în parte! Fiece piatră face aproape mai mult, 
păstrând proporţiile, decât toate laolaltă! 

Dar cum de-am ajuns să mă gândesc la aşa ceva? Spuse ea 
deodată. Trebuie să mă hotărăsc repede, fie să-l caut pe 
cardinal, fie să dau colierul înapoi lui Boehmer, aşa cum m-a 
însărcinat regina.” 

Se ridică, ţinând în căuşul palmelor diamantele care 
ardeau şi scânteiau. 

„Se vor duce deci înapoi la bijutier, care le va examina şi le 
va lustrui cu periile sale. Ele, care ar fi putut să 
strălucească la pieptul Mariei-Antoaneta... La început, 
Boehmer va protesta, apoi se va consola gândindu-se că 
păstrează şi acontul şi marfa. Ah, am uitat! Oare cum 
trebuie să redactez chitanţa giuvaergiului? Este foarte 
important; da, trebuie făcută cu toată diplomaţia. Trebuie 
ca nici Boehmer, nici regina, nici cardinalul, nici eu să nu 
fim implicaţi. Niciodată nu voi putea redacta un astfel de 
act. Am nevoie de un sfat. Cardinalul... A, nu! Dacă prinţul 
de Rohan m-ar iubi mai mult sau dacă ar fi mai bogat şi mi- 
ar dărui diamantele...” 

Se aşeză pe canapea, cu diamantele încolăcite în jurul 
mâinii, cu capul înfierbântat, plin de gânduri nedesluşite 
care uneori o îngrozeau şi pe care le alunga cu o energie 
înfrigurată. Deodată privirea îi deveni mai calmă, mai fixă, 
oprindu-se asupra unei imagini mai clare; nu-şi dădea 
seama că, clipă de clipă, ea devenea tot mai îndrăzneață, o 
îndrăzneală de neclintit; că, asemenea înotătorilor care au 
intrat cu piciorul în mâlul de pe fundul fluviilor, fiece 
mişcare pe care o făcea ca să se desprindă o cufunda şi mai 
mult în adânc Se scurse astfel o oră în această contemplare 


mută şi profundă a unui scop misterios. După aceea se 
ridică încet, palida ca o preoteasă asupra căreia pogorâse 
harul şi îşi sună camerista. 

Era ora două noaptea. 

— Caută-mi o trăsura mare sau mică - zise ea. 

Camerista îi găsi o trăsură mare, staționând în strada 
Temple. Doamna de La Motte urcă singura, fără cameristă. 
Zece minute mai târziu trăsura se oprea la poarta 
pamfletarului Reteau de Villette. 


Capitolul LXII Chitanţa lui Boehmer şi actul de 
recunoaştere al reginei 


Rezultatul acestei vizite nocturne făcută pamfletarului 
Reteau de Villette se văzu numai a doua zi şi iată în ce fel. 
La ora şapte dimineaţa, doamna de La Motte îi trimise 
reginei o scrisoare care conţinea chitanţa giuvaergiilor. 

Această piesă importantă suna astfel: 


„Subsemnaţii recunoaştem că ni s-a înapoiat colierul de 
diamante pe care îl vândusem iniţial reginei cu suma de un 
milion şase sute de mii de livre, diamantele nefiindu-i pe 
plac maiestăţii sale, care ne-a despăgubit de osteneala şi 
cheltuielile avute, lăsându-ne suma de două sute cincizeci 
de mii de livre, pe care am primit-o. 

Semnat: Boehmer şi Bossange.” 


Liniştită în privinţa afacerii care o frământase atâta vreme, 
regina închise chitanţa într-un scrin şi nici nu se mai gândi 
la ea. Dar printr-o stranie contradicţie cu acest bilet, 
bijutierii Boehmer şi Bossange primiră, două zile mai târziu, 
vizita cardinalului de Rohan, care era neliniştit asupra plăţii 
primei rate stabilite între vânzători şi regina. Domnul de 
Rohan îl găsi pe Boehmer acasă la el, pe Quai de l'Ecole. 
Dacă scadenţa primului termen ar fi trecut, plata fiind în 
întârziere sau nefiind onorata deloc, chiar de dimineaţă ar 


fi trebuit să se dea alarma în tabăra bijutierilor. Dar, contrar 
tuturor aşteptărilor, în casa Boehmer totul respira calmul şi 
domnul de Rohan fu fericit să observe că valeţii îl introduc 
cu surâsul pe buze, iar câinele îl întâmpină dând din coadă. 
Boehmer îşi primi ilustrul client, plin de mulţumire. 

— Ei bine - deschise vorba primul - astăzi era termenul de 
plată. Deci regina a plătit? 

— Nu, monseniore - răspunse Boehmer. Maiestatea să nu 
a putut da banii. Ştiţi că domnul de Calonne a fost refuzat 
de rege. Toată lumea vorbeşte. 

— Da, toată lumea vorbeşte, Boehmer şi chiar acest refuz 
mă aduce aici. 

— Da - continuă bijutierul - maiestatea sa este 
extraordinară şi are toată bunăvoința. Neputând plaţi, a 
garantat datoria şi noi nu cerem mai mult. 

— Ah, cu atât mai bine! Exclamă cardinalul. A garantat 
datoria, zici? A, foarte bine, dar... Cum?... 

— În felul cel mai simplu şi mai delicat - replică bijutierul - 
într-un fel cu totul regal. 

— Prin intermediul acelei spirituale contese, poate? 

— Nu, monseniore, nu. Doamna de La Motte nici măcar n- 
a apărut, iată ceva ce ne”a măgulit în mod deosebit pe 
domnul Bossange şi pe mine! 

— N-a apărut?! Contesa n-a apărut?... Totuşi, te rog să 
crezi, domnule Boehmer, că este amestecata şi ea. Orice 
idee bună trebuie să vină de la contesă. Nu vreau, desigur, 
să răpesc nici un merit maiestăţii sale. 

— Monseniorul va judeca singur cât de amabilă şi delicată 
a fost maiestatea sa cu noi. Circulau zvonuri despre refuzul 
regelui de a aproba cele cinci sute de mii de livre; am scris 
doamnei de La Moite. 

— Când asta? 

— Ieri, monseniore. 

— Şi ce-a răspuns? 

— Eminenţa voastră nu ştie nimic? Întrebă Boehmer, cu o 
imperceptibilă nuanţă de respectuoasă familiaritate. 


— Nu, sunt trei zile de când n-am avut cinstea deao 
vedea pe doamna contesă - răspunse prinţul. 

— Ei bine, monseniore, doamna de La Motte a răspuns cu 
un singur cuvânt: Aşteptaţi! 

— În scris? 

— Nu, monseniore, prin viu grai. Scrisoarea noastră o 
ruga pe doamna de La Motte să vă ceară o audiența şi s-o 
prevină pe regină că se apropie termenul de plată. 

— Cuvântul Aşteptaţi era foarte potrivit - spuse cardinalul. 

— Deci am aşteptat, monseniore şi aseară am primit de la 
regină, printr-un curier secret, o scrisoare. 

— O scrisoare? Adresată dumitale, Boehmer? 

— Sau mai curând un act de recunoaştere a datoriei în 
toată regula, monseniore. 

— Să vedem! Ceru cardinalul. 

— Ah, vi l-aş arăta dacă n-am fi jurat, asociatul meu şi cu 
mine, să nu-l arătăm nimănui. 

— De ce? 

— Pentru că aceasta a fost condiţia pe care ne-a impus-o 
însăşi regina, monseniore; vedeţi şi dumneavoastră, 
maiestatea să ne recomandă să păstrăm secretul. 

— Ei, asta schimbă lucrurile şi sunteţi nişte oameni fericiţi, 
domnilor bijutieri, dacă aveţi scrisori de la regină. 

— Pentru un milion trei sute cincizeci de mii de livre, 
monseniore - replică ironic giuvaergiul - putem avea... 

— Nici cu zece, nici chiar cu o sută de milioane nu poţi 
avea unele lucruri, domnule - rosti cu severitate prelatul. În 
sfârşit, aveţi deci o garanţie sigură? 

— Cât se poate de sigură, monseniore. 

— Regina îşi recunoaşte datoria? 

— Clar şi cu forme în regulă. 

— Şi se angajează să plătească... 

— Peste trei luni, cinci sute de mii de livre; restul în 
decursul semestrului. 

— Şi... Dobânzile? 


— Oh, monseniore, un cuvânt al maiestăţii sale le 
garantează: Să facem, adăugă cu generozitate maiestatea 
sa, să facem afacerea între noi; excelența voastră înţelege 
perfect recomandarea: nu veţi avea de ce să vă plângeţi. Şi 
semnează! Vedeţi dar, monseniore, că din acest moment, 
atât pentru mine cât şi pentru asociatul meu, este o 
chestiune de onoare. 

— Sunt deci chit faţă de dumneata, domnule Boehmer - 
spuse cardinalul, încântat. Pe curând, o altă afacere! 

— Oricând va binevoi excelența voastră să ne onoreze cu 
încrederea sa. 

— Observaţi însă că aici a fost mâna scumpei noastre 
contese... 

— Suntem profund recunoscători doamnei de La Motte, 
monseniore şi domnul Bossange şi cu mine am căzut de 
acord să-i recunoaştem meritele în clipa când colierul va fi 
achitat în întregime şi vom primi banii în numerar. 

— Sst, sst! Făcu cardinalul. Nu m-ai înţeles. 

Şi se urcă în trăsură, însoţit de ploconelile respectuoase 
ale întregii case. 

Şi acum putem să scoatem masca. Pentru nimeni statuia n- 
a rămas nedezvelită. Ceea ce-a făcut Jeanne de La Motte 
împotriva binefăcătoarei sale, a înţeles toată lumea văzând- 
o că se serveşte de pana pamfletarului Reteau de Villette. 
Bijutierii sunt liniştiţi, regina nu e roasă de scrupule, 
cardinalul nu bănuieşte nimic. Se câştiga trei luni pentru 
înfăptuirea furtului şi crimei; în aceste trei luni, fructele 
otrăvitoare se vor coace îndeajuns pentru ca mâna 
nelegiuită să le poată culege. 

Jeanne se întoarse la domnul de Rohan, care o întrebă 
cum a procedat regina pentru a potoli astfel pretenţiile 
bijutierilor. Doamna de La Motte răspunse că regina făcuse 
giuvaergiilor o confidenţă, că le recomandase să păstreze 
secretul, că o regină, chiar când plăteşte, e nevoită să o 
facă în taină, cu atât mai mult trebuie să se ascundă atunci 
când cere credit. Cardinalul conveni că are dreptate şi 


întrebă în acelaşi timp dacă suverana îşi amintea de bunele 
sale intenţii. Jeanne îi prezentă în asemenea termeni 
recunoştinţa reginei, încât domnul de Rohan fu mult mai 
entuziasmat ca bărbat galant decât ca supus; îi fu stimulat 
mai mult orgoliul decât devotamentul. 

După ce duse la bun sfârşit convorbirea, Jeanne se hotări 
să se întoarcă liniştită acasă, să intre în contact cu un 
negustor de pietre scumpe, să vândă diamante în valoare 
de o sută de mii de scuzi şi să plece în Anglia sau aiurea, 
unde ar putea să trăiască pe picior mare cu această sumă 
timp de cinci sau şase ani, după care, fără să se mai teamă 
de ceva, ar începe să vândă în mod avantajos restul 
diamantelor, bucată cu bucata. Dar nu merge totul cum 
vrei. După primele diamante pe care le arătă la doi experţi, 
uimirea acestor arguşi şi rezerva lor băgară spaima în 
posesoare. Unul oferi o sumă neînsemnată, altul se extazie 
când se uita la pietre, spunând că n-a văzut în viaţa lui 
altele mai frumoase decât poate în colierul făcut de 
Boehmer. 

Jeanne se opri. Încă un pas şi s-ar fi trădat. Înţelese că 
imprudenţa, într-un asemenea caz, însemna ruina, ca ruina 
însemna stâlpul infamiei şi închisoare pe viaţă. Băgând 
diamantele în cea mai ascunsă dintre tainiţe, hotări să-şi 
făurească arme de apărare atât de solide, arme de atac atât 
de ascuţite, încât, în caz de război, toţi cei ce vor dori să 
lupte cu ea să fie învinşi dinainte. Să fie mereu înghesuita 
între dorinţele cardinalului, care va căuta neîncetat să ştie 
şi lipsa de discreţie a reginei, care se va lăuda mereu ca a 
refuzat, era o primejdie de moarte. Un singur cuvânt 
schimbat între regină şi cardinal şi totul ar fi ieşit la iveală. 
Jeanne se liniştea gândindu-se că, îndrăgostit de regină, 
cardinalul era, ca toţi îndrăgostiţii, legat la ochi şi, în 
consecinţă, va cădea în toate capcanele pe care i le va 
întinde viclenia purtând masca amorului. Dar capcana va 
trebui pusă de o mână abilă şi prezentată astfel, încât ambii 
interesaţi să cadă în ea. Trebuia ca regină, în cazul când ar 


fi descoperit furtul, să nu îndrăznească să se plângă, iar 
cardinalul, descoperind înşelătoria, să se simtă fără 
apărare, pierdut. 

Era o lovitură de maestru pregătită unor adversari care 
aveau de la început aplauzele galeriei asigurate. 

Jeanne nu dădu înapoi. Era dintre acele firi cutezătoare 
care împing răul până la limita extremă. Un singur gând o 
preocupa din acest moment: acela de a împiedica o 
întrevedere între cardinal şi regina. Atâta timp cât ea, 
Jeanne, se va afla între ei, nimic nu era pierdut; dacă în 
spatele ei vor schimba, fie şi un singur cuvânt, acel cuvânt îi 
va nărui Jeannei toate şansele de viitor, şanse clădite pe un 
trecut fără pată. 

„Nu se vor mai vedea - hotărî doamna de La Motte. 
Niciodată! Şi totuşi - îşi obiectă singură - cardinalul va dori 
s-o revadă pe regina, va încerca. Să nu aşteptăm să încerce 
- gândi vicleană. Să-i inoculăm ideea, să vrea s-o vadă, să i- 
o ceară insistent, să se compromită cerând. Da, dar dacă se 
compromite numai el?” 

Gândul acesta îi pricinui o dureroasă nedumerire; Dacă se 
compromitea numai cardinalul, regina se putea dezvinovăţi; 
ea, regina, ştie să vorbească răspicat; ştie atât de bine să 
smulgă masca de pe feţele ipocrite! 

Ce este de făcut? Că regina să nu poată acuza, trebuie să 
nu poată deschide gura; ca să închidă gura, trebuie să 
existe conştiinţa unei vinovaţii. 

Numai acela nu îndrăzneşte să-l acuze de hoţie, în faţa 
tribunalului, pe valetul său, care, la rându-i, a fost împins de 
acest valet să făptuiască el însuşi o crimă la fel de 
dezonorantă ca şi hoţia. Domnul de Rohan să fie compromis 
în legătură cu regina şi este aproape sigur că în viitor şi 
regina va fi compromisă de către domnul de Rohan. Numai 
hazardul să nu-i apropie pe cei doi interesaţi să descopere 
secretul. La început, Jeanne se înspăimântă în faţa stâncii 
uriaşe pe care singură şi-o suspenda deasupra capului. Să 
trăieşti zi de zi, gâfâind îngrozita, sub ameninţarea unei 


astfel de căderi. Da, dar cum să scapi de spaimă? Fugind, 
exilându-te, transportând într-o ţară străină diamantele din 
colierul reginei. 

Să fugă! Lucru destul de uşor. O trăsură bună se procură 
în zece ore; atât cât durează un somn bun al Mariei- 
Antoaneta; atât cât îi trebuie cardinalului să cineze cu 
prietenii şi până când se trezeşte dimineaţa. Doar să vrea şi 
şoseaua se desfăşoară în faţa Jeannei; doar să vrea şi 
caldarâmul se aşterne nesfârşit sub picioarele înaripate ale 
cailor. Jeanne va fi liberă, sănătoasă şi teafără în zece ore. 

Dar ce scandal! Ce ruşine! Dispărută, deşi liberă; în 
siguranţă, dar proscrisă. Jeanne nu mai este o femeie din 
lumea bună, este o hoaţă condamnată în lipsă, pe care 
justiţia nu o poate atinge, dar o arată cu degetul, care nu-i 
stigmatizată cu fierul roşu al călăului, fiindcă este prea 
departe, însă opinia publică o prinde în gheare şi o face 
fărâme. Nu, nu va fugi. Jeanne hotări să aibă cutezanţa de a 
rămâne. Hotări aceasta mai ales când întrevăzu 
posibilitatea de a crea, între cardinal şi regină, o 
solidaritate născută din spaimă pentru ziua când unul sau 
celălalt ar vrea să bage de seamă că s-a săvârşit un furt în 
imediata lor apropiere. 

Jeanne se întrebă ce profituri va realiza în doi ani de pe 
urma favorurilor reginei şi a dragostei cardinalului; 
evaluase câştigul acestor două reuşite la cinci sau şase sute 
de mii de livre, după care dezgustul, dizgraţia şi uitarea vor 
pune capăt favorurilor, importanţei şi influenţei sale. 

„Câştig, faţă de planul meu, între şapte şi opt sute de mii 
de livre” - îşi spuse contesa. 

Vom vedea cum acest suflet întunecat îşi va croi 
întortocheatul drum care trebuia să sfârşească prin a o 
acoperi de ruşine pe ea, prin a-i aduce la disperare pe alţii. 

„Trebuie să rămân la Paris, să supraveghez cu atenţie 
jocul celor doi actori; să nu-i las să joace decât rolul care 
convine cel mai bine intereselor mele; să aleg momentul cel 
mai propice ca să fug; fie când voi fi trimisă cu vreun 


comision de regină, fie când voi simţi că mă pândeşte 
dizgraţia.” 

Să-l împiedice pe cardinal să aibă orice legătura cu Maria- 
Antoaneta. lată prima dificultate, deoarece domnul de 
Rohan este îndrăgostit, este prinţ, are dreptul să intre la 
maiestatea sa de mai multe ori pe an şi pentru că regina, o 
cochetă dornică de complimente, de altfel, recunoscătoare 
cardinalului, nu se va feri dacă va fi căutată. Mijlocul de a 
despărţi cele două ilustre personaje îl vor furniza 
evenimentele. N-aveai decât să contribui la desfăşurarea 
lor. 

Nimic nu va fi mai potrivit, mai abil, decât să-i aţâţe 
reginei orgoliul. Fără doar şi poate că unele avansuri mai 
îndrăzneţe din partea cardinalului vor jigni o femeie 
susceptibilă. Firilor asemănătoare cu a reginei le plac 
omagiile, dar se tem de atacuri şi le resping. 

Da, metoda nu putea da greş. Sfătuindu-l pe domnul de 
Rohan să facă declaraţii nestăvilite, acest lucru îi va 
produce Mariei-Antoaneta dezgust şi antipatie care vor 
îndepărta pentru totdeauna nu pe prinţ de prinţesa, ci pe 
bărbat de femeie. În felul acesta, Jeanne va avea împotriva 
cardinalului arma cu care îi va paraliza toate mişcările în 
marea zi a bătăliei. 

Fie. Dar iată din nou aceeaşi problemă; în cazul când 
cardinalul devine antipatic reginei, este scos din lupta doar 
cardinalul; virtutea reginei continuă să strălucească, cu alte 
cuvinte poziţia acestei prințese este întărită şi ea 
dobândeşte acea libertate a cuvântului care face mai 
uşoara orice acuzaţie şi da greutate autorităţii. Este nevoie 
deci de o dovadă atât împotriva domnului de Rohan, cât şi a 
reginei; este nevoie de o sabie cu două tăişuri care răneşte 
şi în dreapta şi în stânga, care răneşte ieşind din teacă, care 
răneşte sfărâmând însăşi teaca. Este nevoie deci de o 
acuzaţie care s-o facă pe regină să se îngălbenească, iar pe 
cardinal să-l facă să roşească, o acuzaţie care, când va fi 
rostită, să o spele de orice altă bănuială pe Jeanne, 


confidenta celor doi principali vinovaţi. Este nevoie deci de 
o uneltire, la adăpostul căreia Jeanne să se poată retrage la 
timpul şi locul potrivit, spunând: „Nu mă acuzaţi dacă nu 
vreţi să vă acuz şi eu, nu mă distrugeţi dacă vreţi să nu vă 
distrug şi eu. Lăsaţi-mi banii şi vă las onoarea”. 

„Merită să caut soluţia şi o voi căuta - îşi zise perfida 
contesă. Voi începe chiar de azi.” 

Şi într-adevăr, doamna de La Motte se lăsă pe perne, se 
trase mai spre fereastră, încălzindu-se la soarele blând şi, în 
prezenţa lui Dumnezeu şi a făcliei sale, începu să caute. 


Capitolul LXIII Prizoniera 


În timp ce contesa se frământă astfel, în timp ce ea visa, în 
strada Saint-Claude, chiar în faţa casei locuită de Jeanne se 
petrecea o scenă cu totul diferită. Domnul de Cagliostro, vă 
amintiţi, o adăpostise în vechiul palat al lui Balsamo pe 
fugara Oliva, urmărită de poliţia domnului de Crosne. 
Îngrijorată, domnişoara Oliva acceptase cu bucurie prilejul 
de a scăpa în acelaşi timp de poliţie şi de Beausire; trăia 
deci retrasă, ascunsă şi înspăimântată, în această locuinţă 
misterioasă. Cagliostro o copleşise cu atenţiile lui; îi era 
plăcut tinerei femei să fie ocrotită de către acest mare 
senior, care nu cerea nimic, dar care părea că aşteaptă 
foarte mult. Numai că, ce aştepta oare? lată ce se întrebă în 
van biata singuratică. 

Pentru domnişoara Oliva, domnul de Cagliostro, care îl 
îmblânzise pe Beausire şi îi trăsese pe sfoară pe agenţii 
poliţiei, era un fel de Dumnezeu salvator. Era şt un adevărat 
îndrăgostit, deoarece o respecta. Amorul-propriu al Olivei 
nu-i îngăduia să creadă despre Cagliostro că ar avea alte 
planuri în privinţa ei decât să o facă metresa lui. Este 
virtutea femeilor tară virtute să creadă că sunt iubite şi 
respectate. Trebuie să ai o inimă prea veştejită, prea 
stearpă şi moartă ca să nu te mai aştepţi la dragoste şi la 
respectul care urmează dragostei. 


Oliva începu deci să-şi construiască minunate castele în 
Spania din fundul palatului său de pe strada Saint-Claude, 
castele himerice în care bietul Beausire, trebuie s-o 
mărturisim, îşi găsea rareori locul. Astfel, dimineaţa, 
înconjurata de toate podoabele cu care Cagliostro îi 
mobilase cabinetul de toaletă, ea juca rolul doamnei din 
lumea mare şi nu trăia decât pentru acea oră a zilei când 
Cagliostro venea, de două ori pe săptămână, să se 
informeze dacă viaţa i se pare mai uşoară. Atunci, în 
frumosul său salon, în mijlocul unui lux real, al unui lux 
rafinat, micuța creatură, năucită, îşi spunea că totul în viaţa 
sa dinainte fusese deziluzie, greşeală, că, în pofida 
afirmației moraliştilor: „Virtutea aduce fericirea”, 
dimpotrivă, fericirea aduce întotdeauna virtutea. 

Din păcate, în împlinirea acestei fericiri lipsea un element 
indispensabil pentru ca fericirea să dureze. Oliva era 
fericită, dar se plictisea. Cărţi, tablouri, instrumente 
muzicale nu o amuzau îndeajuns. Cărţile nu erau destul de 
uşoare, iar cele care îi plăcuseră le citise prea repede. 
Tablourile sunt mereu aceleaşi o dată ce le-ai privit - aşa 
judecă Oliva, nu noi - iar instrumentele muzicale nu scot 
decât strigăte, niciodată o melodie, în mâna neştiutoare 
care le atinge. 

Trebuie s-o spunem deschis: Oliva nu întârzie să, se 
plictisească crunt de fericirea sa şi adesea regreta până la 
lacrimi acele minunate dimineţi petrecute la fereastra din 
stradă Dauphine când, cu privirea sa ca un magnet, îi făcea 
pe trecători să-şi înalțe toţi capetele. Şi ce dulci plimbări în 
cartierul Saint-Germain, când sandala cocheta, ridicând pe 
tocul de două şchioape piciorul cambrat şi voluptos, făcea 
că fiece pas al frumoasei femei să fie o victorie şi smulgea 
admiratorilor un mic strigăt fie de spaimă, când ea aluneca, 
fie dorinţă, când i se zărea, nu numai picioruşul, ci şi 
glezna. 

lată care erau gândurile întemniţatei Nicole. Este 
adevărat că agenţii domnului comandant al poliţiei erau 


oameni de temut, este adevărat că azilul în care femeile se 
sting într-o sordidă captivitate nu se compara cu 
prizonieratul trecător şi plin de farmec din stradă Saint- 
Claude. Dar de ce mai eşti femeie şi de ce mai ai dreptul de 
a fi capricioasă dacă nu ca să te revolţi împotriva binelui şi 
să-l schimbi în rău, cel puţin în vis? Şi-apoi, cel ce se 
plictiseşte vede totul în negru. Nicole îl regreta pe 
Beausire, după ce regretase libertatea pierdută. 

Ne aflăm într-o zi neagră şi enervantă, în care Oliva, lipsită 
de orice tovărăşie şi distracţie de mai bine de două 
săptămâni, intra în cea mai nesuferită faza a plictiselii. 
Săturându-se de toate, neîndrăznind nici să se arate la 
fereastră, nici să iasă, începu să-şi piardă pofta de mâncare, 
dar nu şi pofta de a visa care, dimpotrivă, sporea pe măsură 
ce cealaltă scădea. În acest moment de zbucium moral 
primi, cu totul pe neaşteptate, vizita lui Cagliostro. 

El intră, după obiceiul său, pe portiţa din dos a palatului şi 
veni prin grădiniţa de curând amenajata să bată la 
obloanele apartamentului ocupat de Oliva. Patru lovituri 
date la intervale stabilite era semnalul convenit dinainte 
pentru ca tânăra femeie să tragă zăvorul, pe care ea ceruse 
să i-l pună ca să se simtă în siguranţa faţa de orice vizitator 
înarmat cu chei. Olivei nici nu-i trecea prin cap ce inutile 
erau masurile menite să-i apere virtutea, pe care de multe 
ori o găsea apăsătoare. 

La semnalul dat de Cagliostro, deschise cu o iuţeala care 
dovedea cât de mare nevoie avea de cineva. Vioaie ca o 
mică pariziană, se repezi în calea nobilului temnicer ca să-l 
îmbră-ţişeze şi, cu o voce iritată, spartă, sacadată, strigă: 

— Aflaţi că mă plictisesc, domnule! 

Cagliostro o privi clătinând uşor capul. 

— Te plictiseşti... 

— Spuse el, închizând uşa. Păcat, scumpa mea copilă, iată 
o pacoste cumplită! 

— Nu-mi place aici. Mă sting. 

— Adevărat?! 


— Da, am gânduri negre. 

— Lasă, lasă! Zise contele, mângâind-o cum ar fi mângâiat 
un prepelicar. Dacă nu te simţi bine aici, nu fi prea rău 
supărata pe mine. Păstrează-ţi mânia pentru domnul 
comandant al poliţiei, el este duşmanul dumitale. 

Mă exasperaţi cu calmul dumneavoastră, domnule - se 
răţoi Oliva. Îmi place mai mult o ceartă zdravănă decât 
asemenea dulcegării; totdeauna găsiţi mijlocul de a mă 
linişti şi asta mă face să turbez de furie. 

— Mărturiseşte că eşti nedreaptă, domnişoară - ripostă 
Cagliostro, aşezându-se departe de ea, cu acea afectare a 
respectului sau a indiferenţei care avea un efect atât de 
mare asupra Olivei. 

— Păi dumneavoastră va da mâna să vorbiţi - zise ea. 
Plecaţi, veniţi, respiraţi; viaţa dumneavoastră se compune 
dintr-o serie de plăceri la libera alegere, pe când eu 
vegetez în spaţiul în care m-aţi închis; nu respir, ci tremur. 
Vă previn, domnule, că sprijinul dumneavoastră este de 
prisos dacă nu m-ajuta să nu mor. 

— Să mori?! Dumneata?! Rosti contele, zâmbind. Haida- 
de! 

— Vă atrag atenţia că va purtaţi foarte rău cu mine, uitaţi 
că iubesc profund, cu pasiune pe cineva. 

— Pe domnul Beausire? 

— Da, pe Beausire. Vă spun sus şi tare că-l iubesc. De 
altfel, nu v-am ascuns-o niciodată. Doar nu v-aţi închipuit 
că-l voi uita pe scumpul meu Beausire? 

— Atât de puţin mi-am închipuit acest lucru, încât m-am 
făcut luntre şi punte ca să am ştiri din partea lui pe câte să 
ţi le-aduc. 

— Ah! 

— Domnul de Beausire - continuă Cagliostro - este un 
băiat fermecător. 

— Fireşte! Îl aprobă Oliva, care nu vedea unde bate 
contele. 

— Tânăr şi drăguţ... 


— Nu-i aşa? 

— Plin de imaginaţie... 

— Înflăcărat... Puţin cam prea brutal pentru mine, dar... 
Cum ştie să iubească, ştie şi să pedepsească. 

— Vorbe de aur. Ai tot atâta suflet cită minte şi tot atâta 
minte cita frumuseţe; şi eu care ştiu asta, eu care ocrotesc 
tot ce este iubire pe lume - mânia mea - m-am gândit să te 
apropii de domnul de Beausire. 

— Nu aveaţi această părere acum o lună - zise Oliva, cu un 
zâmbet silit. 

— Dragă copilă, e firesc ca orice bărbat galant, care vede 
o fiinţa drăgălaşă, să încerce să-i placă, mai ales dacă este 
liber cum sunt eu. Cu toate astea trebuie să recunoşti că, 
dacă ţi-am făcut un pic de curte, n-a fost de lungă durată, 
nu? 

— E adevărat - replică Oliva, cu acelaşi ton. Cel mult un 
sfert de oră. 

— Era firesc să mă retrag, văzând cât de mult îl iubeşti pe 
domnul de Beausire. 

— Ei, nu vă mai bateţi joc de mine! 

— Nu, pe onoarea mea, mi-ai rezistat straşnic. 

— Ah, nu-i aşa? Strigă Oliva, încântată că fusese prinsă în 
flagrant delict de rezistenţă. Da, recunoaşteţi că am 
rezistat. 

— Era efectul firesc al dragostei pe care o porţi în suflet - 
rosti flegmatic Cagliostro. 

— Dar nici n-aţi perseverat în dragostea dumneavoastră - 
ripostă Oliva. 

— Domnişoară, nu sunt nici destul de bătrân, nici destul de 
urât, nici destul de prost, nici destul de sărac pentru ca să 
îndur să fiu refuzat sau înfrânt; l-ai preferat întotdeauna pe 
domnul de Beausire mie, am simţit asta şi m-am resemnat. 

— O, nicidecum, nicidecum! Îl asigură cochetă. Această 
faimoasă asociaţie pe care mi-aţi propus-o, ştiţi foarte bine, 
dreptul de a-mi oferi braţul, de a mă vizita, de a-mi face 
curte pe faţă, nu lăsau oare loc nici unei speranţe? 


Şi zicând aceste cuvinte, infama îşi aţinti ochii arzători, 
care leneviseră prea îndelung, asupra vizitatorului ce părea 
gata să cadă în cursă. 

— Mărturisesc că nimic nu-ţi poate scăpa - răspunse 
Cagliostro. 

Şi se prefăcu că-şi pleacă ochii pentru a nu fi mistuit de 
flăcările ce ţâşneau din privirile Olivei. 

— Să revenim la Beausire - spuse ea, jignită de indiferența 
contelui. Ce face? Unde este scumpul meu prieten? 

Atunci Cagliostro continuă, privind-o cu o urmă de 
timiditate: 

— Spuneam că aş vrea să te-ajut să-l întâlneşti. 

— Nu, nu despre asta vorbeaţi - murmură ea, 
dispreţuitoare - însă, deoarece mi-o spuneţi, o iau ca şi 
când ar fi aşa. Continuaţi. De ce nu l-aţi adus cu 
dumneavoastră? Ar fi fost un gest caritabil. El e liber. 

— Pentru că - răspunde Cagliostro, fără să ia în seamă 
ironia - domnul de Beausire, care ca şi dumneata e 
înzestrat cu prea multă imaginaţie, are şi el o mică 
încurcătura cu poliţia. 

— Şi el? 'Țipă Oliva, pălind; de data asta desluşise un 
sâmbure de adevăr. 

— Ce-a făcut? Bâigui tânăra femeie. 

— O încântătoare şmecherie, o scamatorie absolut 
ingenioasă, o festă, cum o numesc eu, dar nu şi indivizii 
ursuzi ai domnului de Crosne... Ştii doar că domnul de 
Crosne nu înţelege de glumă; ei bine, dumnealor numesc 
asta un furt. 

— Un furt?! Exclamă Oliva, speriată. Dumnezeule...! 

— Un furt bunicel însă: asta dovedeşte că bietul Beausire 
are un gust foarte ales. 

— Domnule... Domnule... Şi l-au arestat? 

— Nu, dar îl caută. 

— Juraţi-mi că nu este arestat, că nu-l ameninţa nici o 
primejdie! 


— Pot să jur că încă nu este arestat; în privinţa punctului 
doi însă, nu pot să-mi dau cuvântul. Ştii şi dumneata, copilă 
dragă, ca atunci când eşti căutat, urmărit, când eşti ţinta 
unor cercetări, cu chipul, statură şi toate celelalte 
binecunoscute semnalmente ale sale, dacă domnul de 
Beausire se va arăta, copoii îl vor mirosi numaidecât. 
Gândeşte-te ce lovitură măiastră ar fi pentru domnul de 
Crosne să te prindă pe dumneata datorită domnului de 
Beausire şi pe domnul de Beausire datorită dumitale. 

— Ah, da, da, trebuie negreşit să se ascundă! Bietul băiat! 
Am să m-ascund şi eu. Lăsaţi-mă să fug din Franţa, 
domnule. Faceţi-mi acest serviciu; pentru că aici, vedeţi 
dumneavoastră, închisa, mă înăbuş şi nu mai rezist, aşa că 
într-o bună zi am să fac vreo imprudenţă. 

— Ce numeşti dumneata imprudenţă, scumpa 
domnişoară? 

— Să ies... Să iau puţin aer. 

— Dar bine, draga prietenă, nu trebuie să exagerezi; eşti 
palidă şi vei sfârşi prin a-ţi pierde înfloritoarea-ţi sănătate. 
Domnul de Beausire nu te va mai iubi. Nu! Ia oricât aer 
vrei, distrează-te privind trecătorii... 

— Aşa!... [ipă Oliva. Văd că v-am dezamăgit şi că vreţi să 
mă lăsaţi în plata Domnului. Vă încurc, poate? 

— Pe mine? Eşti nebună! De ce să mă încurci? Întrebă el, 
pe un ton de gheaţă. 

— Pentru ca... Un bărbat care are chef de o femeie, un 
bărbat atât de important ca dumneavoastră, un senior atât 
de frumos cum sunteţi, are dreptul să se înfurie şi chiar să 
se simtă dezgustat dacă o fiinţă fără minte ca mine îl 
respinge. Ah, nu mă părăsiţi, nu mă duceţi la pierzanie, nu 
mă priviţi cu ura, domnule! 

Şi tânăra, tot atât de îngrozită pe cât fusese de cochetă, îşi 
încolăci braţul în jurul gâtului lui Cagliostro. 

— Biata micuță! Spuse acesta, depunând un sărut cast pe 
fruntea Olivei. Ce frică îi este! Nu trebuie să ai o părere 
atât de proastă despre mine, fata mea! Te pândeşte o 


primejdie, am vrut să-ţi vin în ajutor; plănuisem unele 
lucruri în legătura cu dumneata; m-am răzgândit, asta e tot. 
Nu te urăsc câtuşi de puţin, după cum nici dumneata nu-mi 
datorezi câtuşi de puţin recunoştinţă. Eu am lucrat în 
folosul meu, dumneata în folosul dumitale; suntem chit. 

— Oh, domnule, ce bun sunteţi, cât de generos! 

Şi Oliva încolăci cu amândouă braţele, în loc de unul 
singur, umerii lui Cagliostro. Acesta însă spuse, privind-o cu 
liniştea sa obişnuita: 

— Vezi bine, Oliva, acum, dacă mi-ai oferi iubirea 
dumitale... 

— Ei, ei?... Făcu ea, roşie ca focul. 

— Dacă mi-ai oferi fermecătoarea dumitale făptura, aş 
refuza, într-atât îmi place să inspir doar sentimente 
adevărate, pure şi lipsite de orice interes. M-ai crezut 
interesat, ai căzut în puterea mea, te socoteai obligată; de 
aceea aş bănui că eşti mai mult recunoscătoare decât 
tandră, mai mult înspăimântata decât îndrăgostită: să 
rămânem aşa cum suntem. Îţi îndeplinesc astfel dorinţa, îţi 
înlătur toate complicațiile. 

Oliva lăsă să-i cadă frumoasele sale braţe şi se îndepărta 
ruşinată, umilită, înşelată de generozitatea lui Cagliostro, 
pe care nu contase. 

— În felul acesta - continuă contele - scumpa mea Oliva, 
rămânem înţeleşi: mă vei păstra ca prieten, vei avea o 
totală încredere în mine, te vei putea folosi de casă, averea 
şi creditul meu, şi... 

— Şi îmi voi spune - îl întrerupse Oliva - că sunt pe lume 
oameni mult superiori celor pe care i-am cunoscut. 

Şi rosti aceste cuvinte, cu un farmec şi o demnitate ce să 
pară o urmă în acea inimă de bronz al cărui trup se numise 
altădată Balsamo. 

„Orice femeie este bună, cu condiţia să-i atingi acea 
coardă care îi mişca inima” - îşi zise el în sinea lui. Apoi, 
apropiindu-se de Nicole: 


— Începând de astă-seară vei locui la ultimul etaj al 
palatului. Este un apartament compus din trei camere, 
aşezate ca un observator deasupra bulevardului şi a străzii 
Saint-Claude. Ferestrele dau spre Menilmontant şi spre 
Belleville. Unele persoane vor putea să te vadă. Sunt vecini 
liniştiţi, să nu-ţi fie teamă. Oameni cumsecade, fără relaţii, 
incapabili să bănuiască cine eşti. Poţi să te laşi văzută de ei, 
dar fără să exagerezi, bineînţeles, mai ales să nu te araţi 
trecătorilor, căci strada Saint-Claude este uneori cercetată 
de agenţii domnului de Crosne; cel puţin acolo vei avea 
soare. 

Oliva bătu veselă din palme. 

— Vrei să te conduc acolo? Spuse Cagliostro. 

— Astă-seară? 

— Astă-seară, desigur. Te deranjează? 

Oliva îl privi lung pe Cagliostro. O vagă speranţă reveni în 
inimă sau, mai precis, în capul ei uşuratic şi pervertit. 

— Să mergem! Hotări ea. 

Contele luă un felinar din anticameră, deschise el însăşi 
mai multe uşi şi, urcând o scară, ajunse, urmat de Oliva, la 
etajul al treilea, în apartamentul despre care îi vorbise. Ea 
găsi casa complet mobilată, împodobită cu flori, gata de 
locuit. 

— S-ar zice că eram aşteptată aici - se bucură fata. 

— Nu dumneata, ci eu - spuse contele - căci mie îmi place 
vederea din acest pavilion şi uneori dorm aici. 

În privirea Olivei se aprinseră scântei sălbatice ca în ochii 
pisicilor. Buzele i se mişcară, gata să rostească un cuvânt, 
dar Cagliostro o opri spunând: 

— N-o să-ţi lipsească nimic, camerista va fi aici într-un 
sfert de oră. Bună seara, domnişoară! 

Şi dispăru, după ce făcu o plecăciune adâncă, însoţită de 
un surâs grațios. Biata prizonieră căzu, consternată, 
zdrobită, pe patul făcut pentru noapte, care aştepta în 
elegantul alcov. 


— Nu mai pricep absolut nimic din tot ce mi se întâmplă - 
murmură ea, urmărindu-l cu privirea pe acel om cu 
adevărat de neînțeles pentru ea. 


Capitolul LXIV Observatorul 


După plecarea cameristei trimisă de Cagliostro, Oliva se 
băgă în pat. Dormi puţin, căci gânduri de tot felul îi 
încolţiseră în minte după convorbirea cu contele şi o făceau 
să viseze trează şi să se zbuciume când aţipea; nu poţi fi 
fericit multă vreme când eşti prea bogat sau prea liniştit, 
după ce ai fost prea sărac sau prea neastâmpărat. 

Oliva îl plângea pe Beausire, îl admira pe conte, pe care 
nu-l înţelegea, nu-l mai credea timid, nu mai bănuia că este 
insensibil, li era foarte teamă să nu ţie tulburată de vreun 
spiriduş în timpul somnului şi cele mai mici trosnete ale 
parchetului o făceau să tresară. 

O dată cu zorile, zburară şi spaimele care, de altfel, aveau 
farmecul lor. Spre ziuă, ea îşi îngădui să adoarmă, savurând 
voluptatea de a simţi intrând în camera sa plină cu flori 
razele împurpurate ale soarelui ce se înalţă pe cer, apoi de 
a vedea pasarelele zburând pe pervazul ferestrei şi 
atingându-şi aripile, cu un foşnet mătăsos, de frunzele 
trandafirilor şi ale florilor de iasomie de Spania. Aşa că se 
trezi târziu, foarte târziu, după ce două sau trei ore de 
somn uşor îi mângâiaseră pleoapele, după ce dormise când 
legănată de zgomotele străzii, când toropită de o odihnă 
molatica. Se simţi destul de în putere ca să vrea să se mişte, 
prea în putere ca să mai lenevească. 

Scotoci prin toate colţurile noului apartament în care acel 
spiriduş de neînțeles nu găsise, prostuţul de el, nici o trapă 
pe unde să intre şi să se strecoare lângă pat, bătând din 
aripi, cu toate ca pe vremea aceea spiriduşii, mulţumită 
contelui de Gabalis, nu pierduseră încă nimic din inocenta 
lor reputaţie. 


Locuinţa Olivei era bogat împodobită în simplitatea ei 
neaşteptată. Acest interior de femeie fusese la început un 
interior de bărbat. Puteai găsi aici tot ce face deliciul vieţii, 
mai ales multă lumină şi mult aer, care ar schimba 
temniţele în grădini dacă vreodată aerul şi lumina ar 
pătrunde într-o închisoare. 

Să vorbim despre bucuria copilăroasă, cu alte cuvinte 
desăvârşită, cu care Oliva alergă pe terasă, se întinse pe 
dale în mijlocul florilor şi verdeţii, întocmai ca o şopârlă 
ieşită din cuib, am face-o, desigur, dacă n-ar fi greu de 
zugrăvit exclamaţiile ce însoțeau descoperirea fiecărui 
lucru nou. 

Mai întâi, culcată, cum am spus, pe dale, ca să nu poată fi 
văzuţii de afară, ea privi printre drugii balconului coroanele 
arborilor, bulevardele, casele cartierului Popincourt, 
coşurile, un ocean înceţoşat ale cărui valuri inegale se- 
nvolburau la dreapta. 

Scăldată în soare, cu urechea aţintită la zgomotul 
trăsurilor ce treceau destul de rar, e drept, dar oricum 
treceau pe bulevard, ea zăbovi acolo, fericită, timp de două 
ceasuri. Îşi bău ciocolata adusă de cameristă şi citi o gazetă 
înainte de a se gândi să se uite pe stradă. Era o plăcere 
periculoasă. Copoii domnului de Crosne, aceşti dulăi 
omeneşti care vânează adulmecând aerul, ar fi putut s-o 
vadă. Ce cumplită trezire, după un somn atât de dulce! 

Dar poziţia aceasta orizontală nu putea să dureze, oricât 
de plăcută ar fi fost. Nicole se sprijini într-un cot. Atunci 
văzu nucii de la Menilmontant, uriaşii arbori ai cimitirului, 
puzde-ria de case pestriţe ce se înşirau pe coastele dealului 
de la Charonne până la colinele Chaumont, boschetele de 
verdeață sau şanţurile argiloase ale falezelor acoperite cu 
arbuşti şi scaieţi. Ici şi colo de-a lungul drumurilor - 
panglici subţiri şerpuind pe versantele acestor dealuri şi 
printre vii - pe cărările albite, se zăreau minuscule fiinţe vii: 
ţărani călare pe catâri, copii plivind, aplecaţi deasupra gliei, 
podgorence dezgropând via. Toată această viaţă rustică o 


fermecă pe Nicole, care suspinase neîncetat după frumoasa 
moşie de Taverney, de când o părăsise pentru Parisul atât 
de mult râvnit. 

Dar, în cele din urmă, ea sfârşi prin a se sătura de 
priveliştea de ţară şi cum stătea tolănită fără teamă printre 
flori, cum ştia să se uite fără a fi văzută, îşi cobori privirea 
de pe creasta muntelui în vale, din zonă îndepărtată la casa 
din faţă. 

Pretutindeni, mai bine zis în spaţiul pe care-l ocupau trei 
case, Oliva nu zări decât ferestre închise şi nu prea 
îmbietoare. Aici, trei etaje locuite de bătrâni rentieri, unii 
care-şi ţineau coliviile agăţate afară, alţii care-şi hrăneau 
pisicile înăuntru; colo, etajul patru, unde locuia unul din 
Auvergne, singurul care putea fi zărit, ceilalţi locuitori 
părând a fi plecaţi undeva la ţară. În sfârşit, puţin mai la 
stânga, în cea de-a treia casă, perdele de mătase galbenă, 
flori şi, ca o dovadă de bunăstare, lângă fereastră, un fotoliu 
moale care parcă îşi aştepta pe visătorul sau visătoarea-i 
stăpâna. Oliva avu impresia că zăreşte în camera de unde 
soarele izgonise întunericul un fel de umbră umblând de 
colo-colo, cu mişcări regulate. 

Îşi mărgini doar la atâta curiozitatea, apoi se ascunse şi 
mai bine decât o făcuse până atunci şi, chemându-şi 
camerista, începu să discute cu ea pentru a amesteca 
plăcerile singurătăţii cu cele ale tovărăşiei unei fiinţe 
gânditoare, dar mai ales vorbitoare. Însă, contrar tuturor 
tradiţiilor, camerista era foarte rezervată. Binevoi să-i 
vorbească stăpânei sale despre Belleville, Charonne şi Pere- 
Lachaise, rosti numele bisericilor Saint-Ambroise şi Saint- 
Laurent, arăta curba pe care o făcea bulevardul şi panta 
spre malul drept, al Senei, dar când veni vorba despre 
vecini, camerista ta cu mâlc: nu ştia mai mult decât stăpâna 
ei. Despre apartamentul cufundat în semiîntuneric, cu 
perdele de mătase galbenă, nu i se sufla un cuvânt Olivei. 
Nimic despre umbra care se mişca, nimic despre fotoliu. 
Dacă mai înainte Oliva nu avusese plăcerea s-o cunoască pe 


vecina ei, acum îşi făgădui să facă ea însăşi cunoştinţă cu 
dânsa. O trimise în casa pe mult prea discretă servantă şi se 
dedică, fără nici un martor, cercetărilor sale. 

Prilejul nu întârzie să se arate. Vecinii începură să-şi 
descuie uşile, să-şi facă siesta de după-masă, să se îmbrace 
pentru plimbarea în Place Royale sau de Chemin Vert. Oliva 
îi numără. Erau şase, destul de potriviţi în nepotrivirea lor, 
cum se cuvine unor oameni care au hotărât să se 
stabilească în strada Saint-Claude. Oliva petrecu o parte din 
zi privindu-le gesturile, studiindu-le obiceiurile. Îi trecu pe 
toţi în revistă, cu excepţia acelei umbre agitate care, fără 
să-şi arate chipul, se cuibărise în fotoliul de lângă fereastra 
şi se cufundase într-o adâncă visare. Era o femeie. Îşi lăsase 
părul în seama coaforului, iar acesta, în răstimp de o oră şi 
jumătate, îi construise în vârful chipului şi pe tâmple unui 
din acele edificii babiloniene în alcătuirea căruia intrau 
minerale şi vegetale, în care ar fi intrat şi animale, dacă 
Leonard, coaforul Mariei-Antoaneta, s-ar fi amestecat şi el, 
sau dacă vreo femeie din vremea aceea ar fi consimţit să 
poarte pe cap oarcă a lui Noe cu toţi pasagerii săi. 

După aceea, femeia, pieptănată, pudrată, învăluita în 
albeaţa podoabelor şi a dantelelor, se aşeză din nou în 
fotoliu, cu gâtul sprijinit pa câteva perniţe destui de tari 
pentru ca această parte a trupului să ţină în echilibru tot 
restul corpului şi să îngăduie monumentalei pieptănături să 
rămână intactă indiferent de cutremurele care ar fi 
zdruncinat temelia. 

Femeia nemişcată semăna cu un zeu indian stând pe 
tronul său, cu privirea fixă, pe care i-o dădea fixitatea 
gândirii. După nevoile trupului său capriciile spiritului, 
paznici şi slujitori neobosiţi, ei singuri trăiau pe chipul 
idolului. 

Oliva băgă de seamă cât de drăgălaşă era doamna 
proaspăt coafată. Cât de delicat şi grațios era piciorul pe 
care îl sprijinea de marginea ferestrei, legănându-l uşor, 
într-un mic papuc de satin roz. Admiră rotunjimea braţului 


şi a pieptului care se ghicea sub corset şi rochia de casă. 
Dar ceea ce-o izbi mai mult decât orice fu atitudinea ei 
vădind o concentrare a gândurilor spre un ţel nevăzut şi 
îndepărtat, un gând atât de poruncitor, încât îi osândise 
întregul trup la nemişcare şi îi acaparase cu desăvârşire 
voinţa. 

Femeia, pe care noi am recunoscut-o, dar pe care Oliva nu 
avea cum s-o recunoască, nu bănuia că poate fi văzută. 
Niciodată nu se deschisese vreo fereastră în faţa ferestrelor 
sale. Palatul domnului de Cagliostro nu-şi dezvăluise 
nimănui tainele, în ciuda florilor pe care le găsise Nicole şi a 
pasarelelor pe care le văzuse zburând şi în afară de 
zugravii care îl restauraseră, nici un om nu se arătase pe la 
geamuri. 

Pentru a explica acest fenomen contrazis de Cagliostro, 
care afirmase că a locuit acolo, în apartament va fi de ajuns 
un cuvânt. Seara, în ajun, contele dăduse dispoziţii să se 
amenajeze locuinţa pentru. Oliva, ca şi când ar fi făcut-o 
pentru el însuşi. Se minţise deci singur, într-atât de bine îi 
fuseseră îndeplinite poruncile. 

Doamna cu pieptănătura ei minunată rămase deci 
cufundată în gândurile sale. Oliva îşi închipui ca frumoasa 
făptura visătoare îşi trece în revista iubirile. 

Simpatia ce se naşte datorită frumuseţii, solitudinii, 
vârstei, plictiselii, iată câte motive pot lega una de alta două 
inimi care poate că se caut.au, după voia combinațiilor 
tainice, irezistibile şi inexplicabile ale hazardului. 

Din clipa când o văzu pe singuratica gânditoare. Oliva nu- 
şi mai lua ochii de la ea. Era un fel de puritate morală în 
această atracţie a unei femei către o altă femeie. Asemenea 
gingaşii sunt mai des întâlnite decât s-ar crede la aceste 
nefericite făpturi care-şi duc viaţa numai prin frumuseţea 
trupului. Biete exilate din paradisul spiritului, Olivei i se 
păru că găseşte o soră în frumoasa solitară. Construi un 
roman asemănător cu al ei, închipuindu-şi, biata copilă 
naivă, că nu poţi fi frumoasă, elegantă şi să locuieşti, 


pierdută, în strada Saint-Claude, fără a avea o gravă 
nelinişte în adâncul inimii. 

După ce făuri din bronz şi diamant o poveste romantică, 
Oliva, ca toate firile deosebite, se lasă furată de propria-i 
feerie; ea zbură în întâmpinarea vecinei sale, căreia, plină 
de nerăbdare, ar fi vrut să vadă cum îi cresc aripi ca ale ei. 
Doamna cu monumentul în creştetul capului nu făcu însă 
nici o mişcare, părând că a aţipit pe locul său. Trecură două 
ore fără să se clintească. Oliva era disperată. N-ar fi făcut, 
pentru Adonis sau pentru Beausire nici măcar un sfert din 
avansurile pe care le făcu pentru necunoscută. 

Obosită de luptă şi trecând de la tandreţe la ură, deschise 
şi închise de zece ori fereastra; de zece ori înspăimânta 
pasarelele din frunziş şi făcu gesturi telegrafice atât de 
compromiţătoare, încât cel mai prost dintre oamenii 
domnului de Crosne, dac-ar fi trecut pe bulevard sau pe la 
capătul străzii Saint-Claude, n-ar fi putut să nu le zărească 
şi să nu se întrebe ce se întâmplă. 

În sfârşit, Nicole ajunse să se convingă că doamna cu 
frumosul pâr împletit văzuse toate gesturile sale, înţelesese 
toate semnele, dar că le dispreţuia; că era sau încrezută, 
sau idioată. Idioată? Cu nişte ochi atât de pătrunzători şi de 
inteligenţi, cu un picior atât de fin şi o mână atât de 
nervoasă! Cu neputinţă. Îngâmfată, da; îngâmfată cum 
putea fi pe vremea aceea o femeie din înalta aristocrație 
faţa de o burghezii. Desluşind în trăsăturile tinerei femei 
toate caracteristicile aristocratei, Oliva trase concluzia că 
necunoscută era orgolioasa şi că nu te puteai împrieteni cu 
ea. Renunţă. 

Întorcându-i spatele, fermecător de bosumflată, ea se 
întinse din nou la soare, de data asta un soare în asfinţit şi 
se înapoie în mijlocul florilor tovarăşe inimoase care, la fel 
de mobile, de elegante, de pudrat, de cochete ca cele mai 
nobile doamne, se lăsau atinse, mirosite şi răspundeau cu 
parfumul, prospeţimea şi mângâierea lor fremătătoare unui 
sărut prietenesc sau unui sărut drăgăstos. 


Nicole nici nu bănuia că pretinsa orgolioasa era Jeanne de 
Valois contesă de La Motte, care încă din ajun caută o 
soluţie; ca această soluţie avea drept scop s-o împiedice pe 
Maria-Antoaneta şi pe cardinalul de Rohan să se 
întâlnească; ca un interes şi mai mare cerea ca prelatul, 
fără s-o mai vadă, de fapt, pe regină în intimitate, să creadă 
cu tărie ca o vede ca mai înainte şi, mulţumindu-se cu 
această viziune, să înceteze, în consecinţă, de a mai cere s-o 
întâlnească în realitate. 

Gânduri grave, deci scuze foarte legitime pentru faptul că 
o tânără femeie nu a întors nici măcar o dată capul timp de 
două ore infernale. 

Dacă Nicole ar fi ştiut toate astea, nu s-ar fi refugiat de 
furie în mijlocul florilor. Şi n-ar fi împins de pe balcon un 
ghiveci cu frăsinele, care căzu în strada pustie cu un 
zgomot asurzitor. 

Înspăimântată, Oliva privi repede ce stricăciune făcuse, 
îngândurata doamnă se trezi auzind zgomotul, văzu 
ghiveciul pe caldarâm, ajunse de la efect la cauză, cu alte 
cuvinte îşi ridică privirea de la pavajul străzii la terasa 
palatului. În clipa aceea o văzu pe Oliva. Văzând-o, scoase 
un ţipat sălbatic, un ţipat plin de groază, un țipăt care se 
sfârşi printr-o înfiorare a întregului trup, atât de rece şi de 
nemişcat până atunci. Privirea Olivei şi cea a doamnei se 
încrucişară, în sfârşit, cufundându-se întrebătoare una în 
cealaltă. 

În primul moment, Jeanne strigă: 

— Regina! Apoi, dintr-o dată, împreunându-şi mâinile şi 
încruntându-se, fără a îndrăzni să se mişte de teama de a 
nu face să dispară ciudata apariţie, murmură: Ah, căutam o 
soluţie, iat-o! 

În clipa aceea, Oliva auzi paşi în spatele său şi se întoarse 
iute. Contele se afla în camera ei; surprinsese schimbul de 
priviri. „S-au văzut!” îşi zise el. 

Oliva părăsi brusc terasa. 


Capitolul LXV Vecinele 


Din clipa când cele două femei se văzură, Oliva, fascinată 
de drăgălăşenia vecinei sale, nu se mai prefăcu nepăsătoare 
şi, întorcându-se cu precauţie în mijlocul florilor sale, 
răspun-se zâmbind zâmbetelor ce i se trimiteau. Vizitând-o, 
Cagliostro nu uitase să-i recomande cea mai mare 
prudenţă. 

— Mai ales - zise el - nu trebuie să ai de-a face cu vecinii. 
Cuvântul căzuse ca o grindină nimicitoare peste capul 
Olivei, care începuse să-şi facă o plăcere din semnele şi 
saluturile pe care le schimba cu stăpâna casei de alături. Să 
nu aibă de-a face cu vecinii însemna să întoarcă spatele 
acestei femei încântătoare al cărei ochi erau atât de 
strălucitori şi de calzi, ale cărei gesturi erau atât de 
seducătoare, însemna să renunţe să comunice prin semne 
ba despre una, ba despre alta, însemna să părăsească o 
prietenă. Căci imaginaţia Olivei ajunsese atât de departe, 
încât Jeanne devenise pentru ea un obiect ciudat şi scump. 
Făţarnica îi răspunse protectorului sau că se va feri să nu-i 
dea ascultare şi că nu va stabili nici o legătura cu vecinii. 
Dar nici nu plecă el bine, ca Oliva se şi instala pe terasă, în 
aşa fel încât să atragă cât mai mult atenţia vecinei sale. 
Aceasta, putem fi siguri, nici nu vroia altceva, astfel ca la 
primele semne amicale, răspunse cu fluturări de mână şi 
sărutări din vârful degetelor. Oliva făcu faţa cât putu mai 
bine acestor avansuri prieteneşti; observă că necunoscută 
nu se mai dezlipea de fereastră şi ca, mereu atentă. Să 
trimită ba un semn de rămas bun, când plecă, ba o salutare, 
când se întorcea, părea că-şi concentrase toată afecțiunea 
ei asupra balconului Olivei. 

Lucrurile ajungând în acest punct, trebuia să urmeze 
rapide tentative de apropiere. 

lată ce se întâmplă. 

Peste două zile, venind s-o vadă pe Oliva, Cagliostro se 
plânse că o doamnă necunoscută sosise în vizita la palatul 


lor. 

— Cum se poate?! Se miră Oliva, roşind. 

— Da - răspunse contele - o doamnă frumoasă, tânără, 
elegantă a venit şi a vorbit cu un valet, care i-a deschis 
datorită insistenţei cu care a sunat. Ea l-a întrebat cine este 
tânără persoană care locuieşte la etajul trei, în 
apartamentul tău, scumpa mea. Nu încape îndoiala că 
femeia aceea se referea la tine. Voia să te vadă, deci te 
cunoaşte şi are unele intenţii cu tine; a descoperit cine eşti? 
Fii atentă, poliţia are spioni femei, ca şi bărbaţi şi te previn 
că nu voi putea refuza să te predau dacă domnul de Crosne 
mi te cere. 

Olivia, în loc să se sperie, recunoscu numaidecât portretul 
vecinei sale; îi făcu o plăcere nespusa politeţea acesteia şi, 
foarte hotărâtă să-i mulţumească prin orice mijloc care îi 
stătea la îndemână, îi ascunse totul contelui. 

— Nu ţi-e teamă? Întrebă Cagliostro. 

— Nimeni nu m-a văzut - replică Nicole. 

— Aşadar, nu pe tine vroia să te vadă? 

— Nu cred. 

— Cu toate astea, să ghiceşti ca acolo sus se afla o 
femeie... Ah, fii atentă, fii atenta! 

— O, domnule conte - spuse Oliva - de ce m-aş teme? Dacă 
am fost văzută, ceea ce nu cred, nu voi mai fi, iar dacă m-ar 
mai vedea, ar fi de la distanţă, deoarece în această casă nu 
poate pătrunde nimeni, nu-i aşa? 

— Nimeni, într-adevăr - răspunse contele - numai dacă nu 
sare peste zid, ceea ce nu-i tocmai uşor, sau nu deschide 
portiţa din dos cu o cheie ca a mea, ceea ce ari la fel de 
greu, având în vedere că o port neîncetat la mine... 

Şi spunând acestea, îi arătă cheia cu care deschidea 
portiţa din dos. 

— Aşadar - continuă el - cum n-am nici un interes să te 
dau pe mâna lor, nu voi împrumuta nimănui cheia; şi cum tu 
n-ai nici un interes să cazi în ghearele domnului de Crosne, 


nu vei lăsa pe nimeni să sară peste zid. Aşa că, scumpă 
copilă, te-am prevenit, aranjează-ţi treburile cum vrei. 

Oliva protestă în toate felurile şi se grăbi să-l conducă pe 
conte, care, de altfel, nici nu insista prea mult să rămână. A 
doua zi, la şase dimineaţa, ea se şi instalase pe terasă, 
trăgând în plămâni aerul curat ce venea dinspre colinele 
învecinate şi fixând, plină de curiozitate, ferestrele închise 
ale curtenitoarei sale prietene. Aceasta, care de obicei se 
trezea de-abia pe la unsprezece, se şi arătă imediat ce 
apăru Oliva. S-ar fi zis că şi ea pândea de după perdele 
prilejul, de a se face remarcată. Cele două femei se salutară 
şi Jeanne, aplecându-se peste fereastra, privi de jur 
împrejur să vadă dacă ar putea s-o audă cineva, Nu se 
zărea nimeni. Nu numai strada, dar şi ferestrele celorlalte 
case erau pustii. Îşi duse mâinile pâlnie la gură şi, cu acel 
accent vibrant şi stăruitor care nu este un strigăt, dar care 
se aude mai departe decât un glas puternic, îi spuse Olivei: 

— Am vrut să vin să te văd, doamnă. 

— Sst! Făcu Oliva, trăgându-se înapoi cu spaimă. 

Şi îşi puse un deget pe buze. 

La rândul său, Jeanne sări în spatele draperiilor, crezând 
că s-a ivit vreun indiscret; reapăru însă aproape imediat, 
liniştită de zâmbetul Nicolei. 

— Deci nu pot veni să te văd? Reluă ea. 

— Vai, nu! Îi răspunse printr-un gest fata. 

— Stai puţin - i se adresă din nou Jeanne - dar poţi să 
primeşti scrisori? 

— Ah, nu! Strigă îngrozită Oliva. 

Jeanne se gândi câteva clipe. Ca să-i mulţumească pentru 
caldă ei prietenie, Oliva îi trimise un fermecător sărut, sărut 
pe care Jeanne îl înapoie de două ori; după care, închizând 
fereastra, desluşise asta în privirea-i scăpărătoare când 
necunoscută o părăsise. Într-adevăr, după două ceasuri, 
Jeanne se întoarse; soarele ardea cu toată puterea; pavajul 
străzii se înfierbântase ca nisipul Spaniei pe vreme de 
arşiţă. Oliva o văzu pe vecina ei apărând la fereastră, cu o 


arbaletă. Râzând, Jeanne îi făcu semn Olivei să se dea la o 
parte. Fata ascultă, râzând şi ea şi se adăposti în spatele 
oblonului. 'Ţintind cu grijă, Jeanne lansa un mic proiectil de 
plumb, care din nenorocire însă, în loc să treacă peste 
parapetul balconului, se lovi de unul din drugii de fier şi 
căzu în stradă. Oliva scoase un strigăt de dezamăgire. 
Ridicând mânioasă din umeri, Jeanne caută din ochi 
proiectilul, apoi dispăru câteva clipe. Oliva, aplecată, privea 
în jos de la balcon; trecu un gunoier, căutând în stânga şi în 
dreapta; oare văzuse proiectilul din rigolă? Oliva nu-şi dădu 
seama; se ascunse spre a nu fi văzută ea însăşi. Cea de-a 
doua încercare a Jeannei fu mai fericită. Arbaleta arunca cu 
precizie peste balcon, chiar în odaia Nicolei, un al doilea 
glonţ în jurul căruia era înfăşurat un bilet în care scria: 


„M-ai fermecat, prea frumoasă doamnă. Te găsesc 
încântătoare şi îmi place nespus chiar numai să te privesc. 
Deci eşti prizonieră? Ştii că am încercat zadarnic să te 
vizitez? Mă va lăsa oare vreodată vrăjitorul, care te ţine 
astfel numai pentru el. Să mă apropii de dumneata pentru 
a-ţi spune ce multă simpatie am pentru o biată victimă a 
tiraniei bărbaţilor? 

După cum vezi, am multă imaginaţie, când este vorba să- 
mi servesc prietenii. Vrei să fii prietena mea? Se pare că 
dumneata nu poţi ieşi; dar fără îndoială, că poţi să scrii şi 
cum eu pot să ies când vreau, aşteaptă să trec pe sub 
balconul dumitale şi aruncă-mi răspunsul. 

Dacă se întâmplă ca jocul de-a arbaleta să fie periculos şi 
să fie descoperit, să adoptăm un mijloc de corespondenţă 
mai uşor. Lasă să atârne de la înălţimea balconului dumitale 
pe înserat, un ghem de aţă; leagă de el biletul, după aceea 
eu îl voi lega pe al meu şi-l vei putea trage fără a fi văzută. 

Gândeşte-te că, dacă ochii dumitale nu mint, contez pe un 
pic din prietenia pe care dumneata mi-ai inspirato şi că 
împreună putem să înfrângem lumea. 

A dumitale prietenă. 


P. S. Ai văzut pe cineva luând primul meu bilet?” 


Jeanne nu se iscălise: ba chiar îşi schimbase cu 
desăvârşire sensul. 

Oliva fremăta de bucurie primind biletul. Răspunse cu 
următoarele rânduri: 


„Şi dumneata îmi placi la fel de mult, cum ţi-am plăcut şi 

eu. Dumitale. Sunt. Într-adevăr, victima răutăţii oamenilor. 
Dar cel ce mă ţine aici este cineva care mă ocroteşte, nu un 
tiran. Vine să mă vadă pe ascuns o dată pe zi. Am să-ţi 
explic totul mai târziu. Prefer biletul tras de un capăt de 
aţa, arbaletei. 

Din nenorocire nu pot ieşi; sunt ţinuta sub zăvor: spre 
binele meu însă. Ah, câte lucruri aş putea să-ţi spun dacă aş 
avea fericirea să stau de vorbă cu dumneata! Sunt atâtea 
amănunte pe care e greu să le scrii! 

Primul dumitale bilet n-a fost luat de nimeni, poate cel 
mult de un gunoier care tocmai trecea pe-acolo; dar aceşti 
amărâţi nu ştiu să citească şi pentru ei plumbul e plumb. 

Prietena dumitale Oliva Legay.” 


Oliva iscăli apăsat. Făcu către contesă gestul de a 
desfăşura un fir, apoi, când se înseră, desfăşură ghemul. 
Jeanne se afla sub balcon, prinse firul şi luă biletul, mişcări 
pe care cea cu care coresponda le simţi prin fir, apoi se 
întoarse acasă ca să citească. 

După o jumătate de oră, lega de binecuvântatul şnur un 
bilet cu aceste cuvinte: 


„Putem face tot ce vrem. Nu eşti păzită de nimeni, de 
vreme ce te văd mereu singură. Ar trebui deci să ai toată 
libertatea de a primi vizite sau chiar de a ieşi dumneata 
însuti. Cum se încuie casa? Cu cheia? La cine se află cheia? 
La cel ce vine să te vadă, nu-i aşa? Oare a ascuns-o atât de 


bine. Încât nu poţi s-o iei pe furiş sau să-i scoţi tiparul? Nu-i 
vorba să faci ceva rău; ci doar să ai câteva ore de libertate, 
de plimbări plăcute la braţul unei prietene care te va 
consola de toate nefericirile şi-ţi va dărui mai mult decât ai 
pierdut. E vorba chiar, dacă ai să vrei cu orice preţ, de 
întreaga libertate. Vom dezbate amănunţit subiectul la 
prima întâlnire.” 


Oliva sorbi cu nesaţ biletul. Simţi cum îi ard obrajii de 
febră libertăţii şi inimă de voluptatea de a mugşca din fructul 
oprit. Băgase de seamă că, după ce intra în casă. Contele, 
care îi aducea fie o carte, fie un giuvaer, îşi punea micul 
felinar ce ardea mocnit, pe o comodă, iar cheia pe felinar. 
Oliva pregăti clin vreme o bucată de ceară pe care întipări 
forma cheii, la prima vizită a lui Cagliostro. Acesta nu 
întoarse capul nici măcar o singură dată şi, în timp ce ea 
îndeplinea această operaţie, el privi pe balcon florile ce se 
deschiseseră de curând. Oliva putu deci să-şi ducă la bun 
sfârşit planul, fără a se teme de nimic. 

Contele plecă. Oliva cobori într-o cutie tiparul cheii, pe 
care Jeanne îi primi împreuna cu un bilet. Şi chiar a doua zi, 
pe la amiază, arbaleta, mijloc extraordinar de expeditiv, 
care era, faţa de corespondenţă cu ajutorul firului, ceea ce 
este telegraful faţă de curierul călare, arbaleta lansă un 
bilet astfel conceput: 


„Scumpa mea, astă-seară la unsprezece, după ce va pleca 
tiranul, vei cobori, vei trage zăvorul şi te vei afla în braţele 
celei care se numeşte a dumitale afectuoasă prietenă.” 


Oliva tresări de bucurie mai tare decât o tăcuse vreodată 
la cele mai tandre bilete ale lui Gilbert, în primăvara primei 
iubiri şi a primelor întâlniri. 

Cobori la unsprezece, fără să fi observat nici un fel de 
bănuială la conte. O găsi jos pe Jeanne, care o strânse cu 
drag în braţe, o urcă într-o trăsura ce aştepta pe bulevard 


şi, buimăcita, emoţionată şi tulburată, tăcu împreuna cu 
prietena ei o plimbare de două ore în timpul căreia se 
urziră planuri, se schimbară sărutări şi se destăinuiră 
secrete. 

Jeanne fu prima care îşi sfătui prietena să se întoarcă 
pentru a nu trezi nici o bănuiala protectorului sau. Atlase ca 
acest protector este Cagliostro. Se temea de forţa acestui 
om şi nu-şi vedea planurile îndeplinindu-se decât în cea mai 
desăvârşită taină. Oliva se destăinui se fără rezerve: 
Beausire, poliţia, mărturisise totul. Jeanne se dădu drept o 
persoană de rang mare, având un iubit, împotriva voinţei 
familiei ei. Una dintre ele ştia totul, cealaltă nu ştia nimic; 
aşa arăta prietenia pe care şi-o juraseră cele două femei. 

Începând din acea zi, nu mai aveau nevoie de arbaleta, nici 
chiar de fir, Jeanne avea cheie. O tăcea pe Oliva să coboare 
ori de câte ori avea chef. O cină aleasă, o plimbare pe 
ascuns erau capcane în care Oliva se lăsa întotdeauna 
prinsă. 

— Domnul de Cagliostro n-a descoperit nimic? Întrebă 
uneori neliniştită Jeanne. 

— El?! Chiar dacă i-aş spune, tot n-ar crede - răspundea 
Oliva. 

După opt zile de asemenea escapade nocturne, ele 
deveniră un obicei, o necesitate, o plăcere. După opt zile, 
numele Jeannei se afla pe buzele Olivei mult mai des decât 
se aflase vreodată cel al lui Gilbert sau Beausire. 


Capitolul LXVI Întâlnirea 


De-abia ajunse domnul de Charny la moşia sa, că după 
primele vizite se şi închise în casă, doctorul recomandându-i 
să nu primească pe nimeni şi nici să iasă, ordonanța pe care 
tânărul o aduse la îndeplinire cu atâta străşnicie, încât nici 
un locuitor din district nu-l zări pe eroul bătăliei navale care 
făcuse atâta vâlvă în întreaga Franţa şi pe care toate fetele 


încercau să-l vadă, deoarece se ştia că este viteaz şi se 
spunea că este şi frumos. 

Charny nu era însă atât de bolnav la trup pe cât se zicea. 
Răul nu se afla decât în inimă şi la cap şi ce rău, 
Dumnezeule! O durere ascuţită, permanentă, nemiloasă, 
durerea pricinuită de o amintire care arde, de o părere de 
rău sfâşietoare. 

Dragostea nu este decât nostalgie: cel ce lipseşte plânge 
un paradis ideal, deşi trebuie să admitem, oricât de dornici 
de poezie am fi, ca femeia iubită este un paradis mult mai 
material decât cel ai îngerilor. 

Domnul de Charny nu rezistă nici trei zile. Furios că toate 
visele sale fusesem năruite de imposibilitate, distruse de 
depărtare, dădu zvon în tot districtul ca medicul îi interzice 
să iasă, după cum ştim; apoi, lăsând de pază la poartă un 
servitor de încredere, Olivier plecă de la castel într-o 
noapte, încălecând un cal pe cât de blând pe atât de iute. 
După opt ore era la Versailles şi închiria o căsuţă din 
spatele parcului, prin intermediul valetului său. 

Casa, părăsita de la moartea tragică a unuia dintre 
gentilomi, care, la o vânătoare de lupi, îşi tăiase beregata, îi 
convenea de minune lui Charny, care vroia să se ascundă 
aici mai bine decât la moşia lui. 

Găsise căsuţa gata mobilată şi pusă la punct. Avea două 
uşi, una care dădea pe o stradă pustie, alta pe aleea ce 
înconjura parcul; şi, de la ferestrele dinspre miazăzi, 
Charny putea să privească pe aleile carpenilor, caci 
ferestrele, deschizându-şi obloanele acoperite de viţa şi 
iedera, erau ca nişte uşi la înălţimea unui parter destul de 
jos pentru oricine ar fi vrut să sară în parcul regal. 

Aceasta vecinătate, lucru rar pe vremea aceea, era 
privilegiul acordat unui inspector de vânătoare pentru ca, 
fără să se obosească prea mult, să poată supraveghea cerbii 
şi fazanii maiestăţii sale. 

Şi-acum, privind ferestrele vesel încadrate de verdeaţa 
bogată, să ni-l închipuim pe vânătorul de lupi stând 


melancolic, sprijinit în coate, la geamul din mijloc, într-o 
seară de toamna, în timp ce căprioarele, fă când să 
foşnească sub picioarele lor gingaşe frunzele uscate, se 
zbenguiau prin poieni sub razele însângerate ale 
asfinţitului. Singurătatea îi plăcu lui Charny mai mult decât 
orice. Oare iubea atât de mult natura? O să vedem 
numaidecât. 

Odată instalat, după ce toate uşile fură închise, după ce 
valetul său potolise politicoasa curiozitate a vecinilor, 
Charny, fiind dat uitării, după cum el însuşi uitase totul, 
începu o viaţa, ca doar gândindu-se la ea, cel care în 
trecerea sa pe pământ a iubit sau a auzit vorbindu-se 
despre iubire, ar tresări înfiorat. 

În mai puţin de cincisprezece zile, află toate obiceiurile 
palatului, ale gărzilor, orele la care veneau păsărelele să 
bea apă din bălți, orele la care treceau antilopele, cu gâtul 
lungit de spaimă. Află care sunt ceasurile de linişte, cele în 
care se plimba regina sau doamnele sale de onoare, clipa în 
care trecea rondul; într-un cuvânt, trăi din depărtare viaţa 
pe care o duceau cei de la Trianon, templul iubirii sale 
nebuneşti. 

Vremea, frumoasă şi nopţile calme şi înmiresmate ofereau 
ochilor săi putinţa de a răzbate departe, iar sufletului său 
posibilitatea unei dulci visări; astfel, Olivier îşi petrecea o 
parte din noapte sub iasomia de la fereastră, pândind 
zgomotele îndepărtate ce veneau dinspre palat, urmărind 
prin răritura frunzişului jocurile de lumini până la ceasul 
când toţi se duceau la culcare. 

Curând, fereastra nu-i mai fu de ajuns. Se simţea prea 
departe de acel zgomot, de acele lumini. Sări din casă, jos 
pe iarbă, sigur că la ceasul acela nu va întâlni nici câini, nici 
gărzi şi încercă delicioasa, primejdioasa voluptate de a 
merge până la liziera crângului, hotar ce separa umbra 
deasă de strălucirea clarului de lună, ca să privească 
întrebător din locul acela siluetele negre şi nedesluşite ce 
se mişcau neîncetat în spatele perdelelor albe ale reginei. 


În felul acesta el o vedea în fiecare zi fără ca ea să ştie. O 
recunoştea de la un sfert de leghe, când, mergând însoţită 
de doamnele sale sau de unul dintre prietenii ei gentilomi, 
se juca cu umbrela chinezească ce adăpostea uriaşa-i 
pălărie împodobita cu flori. Era cu neputinţa să-i confunde 
mersul său gesturile... Ştia pe dinafară toate rochiile 
reginei şi desluşea, în mijlocul frunzişului, fusta largă, verde 
cu dungi negre, lucioase ce unduia la orice nevinovată 
legănare a trupului. Şi când viziunea dispărea, când seara, 
alungându-i pe plimbăreţi, îi îngăduia să se aşeze la pândă 
lângă statuile din peristil ca să urmărească ultimele mişcări 
ale umbrei adorate, Charny se înapoia la fereastră şi privea 
de departe, printr-un fel de spărtura pe care şi-o croise prin 
frunzişul codrului, lumina scânteietoare de la geamurile 
reginei, apoi dispariţia luminii: şi atunci trăia din amintire şi 
speranţa, cum trăise din urmărire şi admiraţie. 

Într-o seară, după ce se înapoiase la el acasă, după ce 
trecuseră două ceasuri de când îi trimisese ultimul sau 
rămas bun umbrei care dispăruse, iar roua căzând din stele 
începuse să presare perle albe pe frunzele de iederă, 
Charny tocmai vroia să plece de la fereastră şi să se culce, 
când urechea lui desluşi scârţâitul uşor al unei porţi; se 
întoarse la postul său de observaţie şi ascultă. Era târziu, 
bătuse miezul nopţii chiar şi în parohiile cele mai 
îndepărtate de Versailles şi Charny se miră de acest zgomot 
neobişnuit. Broasca neas-cultătoare era a uneia din porţile 
parcului aflată la vreo douăzeci şi cinci de paşi de casa lui 
Olivier şi care nu se deschidea niciodată decât poate în 
zilele marilor vânători ca să poată trece coşurile pentru 
vânat. 

Charny observa că cei ce deschideau poarta nu vorbeau; 
traseră zăvoarele la loc şi o luam pe aleea ce trecea pe sub 
fereastra casei. 

Desişul arborilor, viţa de vie care atârna ascundeau 
obloanele şi zidurile atât cât să nu fie zărite. De altfel, 
oaspeţii nocturni îşi ţineau capul plecat şi se grăbeau. 


Charny îi vedea anevoie prin întuneric. Auzind Însă un 
foşnet de fuste, recunoscu două femei ale căror pelerine de 
mătase foşneau la atingerea crengilor tăiate. Dând colţul 
aleii mari aflate în faţa ferestrei lui Charny, femeile fură 
scăldate de razele lunii şi Olivier aproape ca scoase un 
strigăt de mirare plină de bucurie, recunoscând ţinuta şi 
pieptănătura Mariei-Antoaneta, ca şi jumătate din obraz, 
luminat, cu toată umbra pălăriei. 'Ţinea în mână un minunat 
trandafir. 

Cu inima bătând, Charny se lăsă să alunece în parc de la 
înălţimea ferestrei, apoi alergă pe iarbă ca să nu fă ca 
zgomot, se ascunse în spatele arborilor mai mari şi le 
urmări cu privirea pe cele două femei, care îşi încetineau 
pasul pe măsura ce înaintau. 

Ce trebuia să facă? Regina era însoţită, nu o pândea nici o 
primejdie. Ah, de ce nu era singura! Ar fi îndurat orice chin 
ca să se apropie şi să-i spună în genunchi: „Le iubesc!” Ah, 
de ce nu era ameninţată de un mare pericol! Şi-ar fi dat 
viaţa ca să salveze această preţioasa viaţa! Cum se gândea 
la toate astea, visând la mii de nebunii ale dragostei, cele 
două doamne se opriră deodată; cea mai scundă şopti ceva 
însoţitoarei sale şi o paraşi. Regina rămase singură; cealaltă 
iuţea pasul spre o ţinta pe care Charny nu putea s-o 
ghicească. Bătătorind nisipul cu piciorul ei micuţ, regina se 
sprijini de un copac şi se înfăşură în pelerină în aşa fel, încât 
aproape că-şi ascunse şi capul sub glugă care, puţin mai 
înainte, căzuse în largi falduri mătăsoase pe umerii săi. 

Când Charny o văzu singura şi visătoare, făcu un salt, ca şi 
când ar fi vrut să i se arunce la picioare. Se gândi însă că se 
afla la cel puţin treizeci de paşi de ea; că înainte de a 
străbate această distanţa, ea îl va vedea, nu-l va recunoaşte 
şi o va cuprinde spaima; va striga sau va fugi, ca ţipetele ei 
vor atrage atenţia însoţitoarei sale, în primul rând, apoi a 
gărzilor; că parcul va fi răscolit, ca indiscretul va fi 
descoperit, ba, poate, chiar şi ascunzătoarea lui şi s-ar 
alege praful din taina, fericirea şi dragostea lui. 


Izbuti să se stăpânească şi făcu foarte bine, căci de-abia îşi 
înfrână elanul înflăcărat, că însoţitoarea reginei se întoarse; 
şi nu era singură. Charny văzu mergând în spatele ei, la doi 
paşi, un bărbat înalt şi impunător, înfăşurat într-o mantie 
uriaşă, ascuns sub o pălărie largă. 

Bărbatul, a cărui înfăţişare îl făcu să tremure de ură şi de 
gelozie pe domnul de Charny, nu înainta ca un învingător. 
Clătinându-se, cu pasul şovăielnic, el părea că merge prin 
noapte pe dibuite, ca şi când n-ar fi fost condus de tovarăşa 
reginei, ca şi când n-ar fi văzut-o pe regina însăşi, aibă şi 
dreapta, sub copac. De cum o zări pe Maria-Antoaneta, 
tulburarea necunoscutului, remarcată şi de Charny, spori şi 
mai mult. El îşi scoase pălăria şi aproape că mătură 
pământul cu ea. Continuă să înainteze. Charny îl văzu 
intrând într-o pată de umbră deasă, salută adânc şi de mai 
multe ori. 

Tânărul ofiţer nu mai era surprins, era uluit De la uimire 
avea să treacă în curând la o emoție mult mai dureroasă. Ce 
căuta regină în parc la o oră atât de înaintată? Ce căuta 
bărbatul acela? De ce aşteptase ascuns? De ce regina o 
trimisese pe tovarăşa ei să-l caute, în loc să se ducă ea la el? 

Charny simţea că-şi pierde capul. Cu toate astea îşi aminti 
că regina se ocupa în secret de politică şi că ţesea unele 
intrigi la curtea germană, că întreţinerea relaţii ce stârneau 
gelozia regelui şi pe care acesta le interzicea cu severitate. 
Poate cavalerul misterios era un curier de la Schoenbrunn 
sau de la Berlin, vreun gentilom aducând un mesaj secret, 
una dintre acele figuri germane pe care Ludovic al XVI-lea 
nu mai voia să le vadă la Versailles de când împăratul Iosif 
al II-lea îşi permisese să vină în Franţa să ţină un curs de 
filosofie şi de politică critică pentru cumnatul său, regele 
preacregştin. 

Gândul acesta asemănător cu punga de gheaţă pe care 
medicul o pune pe o frunte înfierbântată îl înviora pe bietul 
Olivier, făcu să-i vină mintea la cap şi-i potoli prima pornire 


de furie. De altfel, regina rămase într-o atitudine plină de 
decenţă şi demnitate. 

Însoţitoarea, trei paşi mai departe, neliniştită, atentă, 
stând la pândă că acele prietene sau bătrâne dame de 
companie din serbările galante ale lui Watteau, năruia, prin 
teama ei complice, ipotezele pline de candoare ale 
domnului de Charny. Este însă tot atât de periculos să fii 
descoperit la o întâlnire politică, pe cât este de ruşinos să fii 
surprins la o întâlnire amoroasă. Şi nimic nu seamănă mai 
mult cu un conspirator decât un îndrăgostit. Amândoi au 
aceleaşi pelerine, aceeaşi ureche ciulită ca să prindă orice 
zgomot, acelaşi pas nesigur. 

Charny nu prea avea mult timp să chibzuiască mai adânc 
la toate astea; însoţitoarea care urmărea scena, întrerupse 
convorbirea Cavalerul făcu o reverență adâncă, aproape 
prosternându-se; fusese, desigur, concediat, audiența se 
sfârşise. 

Charny se ascunse în dosul unui copac uriaş. De bună 
seamă că grupul, despărţindu-se, avea să treacă pe rând 
prin faţa lui. Să-şi ţină respiraţia, să implore spiriduşii să 
oprească toate ecourile pământului şi cerului, iată singurul 
lucru care îi rămânea de făcut în acea clipă i se păru că 
vede un obiect de culoare deschisă alunecând de-a lungul 
mantiei regale; gentilomul se aplecă iute căutând în iarbă, 
apoi se ridică şi, salutând respectuos, o luă la fugă, căci ar fi 
cu neputinţă să numim altfel iuţeala cu care plecă. 

Fu însă oprit în fugă sa de către însoţitoarea reginei, care-l 
strigă încet şi când el se opri, ea îi spuse cu glas scăzut: 

— Aşteptaţi! 

Era un cavaler foarte ascultător, fiindcă se opri chiar în 
aceeaşi clipă şi aşteptă. Charny le văzu pe cele două femei 
trecând braţ la braţ, la doi paşi de ascunzătoarea lui; rochia 
reginei ştimi o adiere şi firele de iarba unduiră până sub 
palmele lui Charny. El simţi parfumul pe care se obişnuise 
să-l adore, parfumul reginei; verbina amestecam cu rezedă; 
dublă beţie a simţurilor şi a amintirii. 


Femeile trecură mai departe şi dispărură în noapte. Apoi, 
după câteva minute, se ivi, necunoscutul, pe care tânărul Il 
lăsase în plata Domnului în timp ce regina se îndrepta spre 
portiţă; acesta săruta cu patimă, cuprins de nebunie, un 
trandafir proaspăt, parfumat, care, cu siguranţă era acela 
cărui frumuseţe o admirase Charny când regina intrase în 
parc şi pe care îl văzuse căzând din mâinile suveranei. 

Un trandafir, o sărutare data acestui trandafir! Să fie oare 
vorba despre o ambasadă şi secrete de stat...? 

Charny simţi că înnebuneşte. Vroia să se repeadă la acel 
bărbat şi să-i smulgă floarea, când însoţitoarea reginei se ivi 
strigând: 

— Veniţi, monseniore! 

Charny înţelese că este vorba de un prinţ de sânge şi se 
sprijini de un arbore ca să nu cadă în iarbă, mai mult mort 
decât viu. Necunoscutul se îndreptă spre locul de unde 
venise glasul şi dispăru împreună cu doamna. 


Capitolul LXVII Mâna reginei 


Când Charny se înapoie, zdrobit de cumplita lovitură, se 
simţi cu desăvârşire sleit de puteri în faţa ultimei nenorociri 
ce se abătuse asupra lui. Aşadar, providenţa îl adusese la 
Versailles, îi pusese la îndemână aceasta ascunzătoare 
prețioasă numai ca să-i stârnească gelozia şi să-i dezvăluie 
crima săvârşită de regină împotriva probităţii conjugale, a 
demnităţii regale şi a credinţei în dragoste. Fără îndoială, 
omul primit astfel în parc era un nou iubit. În zadar încerca 
Charny să se convingă, înfierbântat cum era, delirând de 
deznădejde, ca bărbatul căruia îi fusese dăruit trandafirul 
era un ambasador şi că floarea nu însemna nimic altceva 
decât semnul unei convenţii secrete menite să înlocuiască o 
misivă compromiţătoare. Nimic nu fu mai tare decât 
bănuiala. 

Nefericitului Olivier nu-i mai rămase decât să-şi cerceteze 
purtarea şi să se întrebe de ce nu întreprinsese nimic fiind 


martor la o asemenea nenorocire. Gândindu-se puţin. Îşi dă 
du lesne seama că instinctul îi ordonase să stea liniştit. 

În clipa marilor încercări din viaţă, hotărârea de a acţiona 
ţâşneşte într-o clipă din străfundurile firii şi instinctul, care 
comandă acţiunea, nu este altceva, la oamenii echilibraţi 
decât o combinaţie a obişnuinţei şi gândirii, laolaltă, 
împinsă la cel mai înalt grad de repeziciune şi necesitate. 

Dacă Charny nu acţionase, era pentru că treburile reginei 
nu-l priveau; fiindcă, arătân-du-şi curiozitatea, şi-ar fi 
dezvăluit iubirea; fiindcă, dacă ar fi compromis-o pe regină, 
s-ar fi trădat şi nu e prea convingătoare mărturia privitor la 
o trădare depusă de un trădător. Dacă nu acţionase, era 
pentru că a te repezi la un om pe care îl onora încrederea 
regală, însemna să rişti un scandal odios, de prost gust, să 
cazi într-un fel de capcană, ceea ce regina nu i-ar fi iertat 
niciodată. 

În sfârşit, cuvântul „monseniore”, aruncat la sfârşit de 
către politicoasa însoţitoare, fusese un avertisment, salutar, 
deşi sosea cam târziu, care îl salvase pe Charny, 
deschizându-i ochii, dincolo de furia sa. Ce s-ar fi întâmplat, 
dacă, cu sabia în mână, s-ar fi repezit la acel necunoscut în 
clipa când era strigat „monseniore”? Şi cât greu ar fi 
atârnat greşeala să căzând de la o asemenea înălţime! 

Aceste gânduri îl frământară pe Charny toată noaptea şi în 
prima jumătate a zilei următoare. Când bătu ora 
douăsprezece, îşi ştersese din minte seara din ajun. Nu-i 
mai rămânea decât să aştepte înfrigurat, hărțuit de îndoieli, 
sosirea nopţii, când putea face alte descoperiri. Cu câtă 
nelinişte se aşeza bietul Charny la fereastra devenită 
singurul loc unde trăia cu adevărat. Dacă l-ai fi văzut sub 
viţa de vie în spatele găurilor făcute în obloane, căci se 
temea să lase să se vadă ca acea casă este locuită, dacă l-ai 
fi văzut, ziceam, încadrat de frunze de stejar şi de verdeață, 
ai fi zis că e unul din acele portrete vechi, ascunse după 
draperii, portrete ale strămoşilor, care în castelele de 
demult sunt aruncate de către pioasa grijă a familiei. 


Veni seara, aducând înflăcăratului ce stă de veghe dorinţe 
sumbre şi gânduri nesăbuite. zgomotele obişnuite i se 
păreau a avea alte semnificaţii. În depărtare, o văzu pe 
regină mergând în spatele câtorva purtători de torţe. Îi făcu 
impresia că regină este gânditoare, nesigură pe ea, 
tulburată de cele ce se petreceau. Treptat-treptat, se 
stinseră toate luminile; parcul tăcut se cufundă în linişte şi 
răcoare. S-ar putea spune că arborii şi florile, care ziua îşi 
dau osteneala să înflorească pentru a place privirilor şi a-i 
mângâia pe trecători, noaptea, când nimeni nu le vede şi nu 
le atinge, se străduiesc să-şi refacă prospeţimea, mireasmă 
şi supleţea De aceea pădurile şi plantele dorm ca şi noi. 

Charny îşi fixase bine în minte ceasul când avusese loc 
întâlnirea reginei. Bătu miezul nopţii. Inima lui Charny mai- 
mai să se spargă în piept. El se rezemă de pervazul 
ferestrei pentru a-i înăbuşi bătăile răsunătoare. În curând 
îşi spunea, poarta se va deschide, zăvoarele vor scârţâi. 
Nimic nu tulbură pacea pădurii. 

Charny îşi dădu seama că este cu neputinţă ca două zile la 
rând să se întâmple aceleaşi lucruri, că nimic nu era 
obligatoriu în dragoste decât dragostea însăşi şi că 
îndrăgostiţii ar fi de-a dreptul imprudenţi, dacă, alegând 
asemenea căi primejdioase, n-ar lăsa să treacă nici măcar 
două zile fără să se vadă. 

„Când te-apucă nebunia, se duce de râpă taina” - îşi zise 
Charny. 

Da, era un adevăr de netăgăduit, regina nu va repeta a 
doua zi imprudenţa din ajun. 

Deodată zăvorul icni şi portiţa se deschise. Olivier se făcu 
galben ca ceară zărindu-le pe cele două femei, îmbrăcate la 
fel ca şi noaptea trecută. 

— Trebuie că e tare îndrăgostită! Murmură el. 

Cele două femei făcură aceeaşi manevră ca şi în ajun şi 
trecură grăbite pe sub fereastra lui Charny. EL, tot ca şi în 
ajun, sări în parc îndată ce vizitatoarele fură destul de 
departe pentru a nu-l auzi; şi mergând aşa în spatele 


copacilor mai groşi, îşi jură să fie prudent, tare, nepăsător; 
să nu uite că el este un supus, iar ea regină; că este bărbat, 
deci obligat la respect; că ea este femeie, deci are dreptul 
să pretindă să fie menajată; şi cum se temea de firea lui 
înflăcărată, năvalnică, îşi aruncă spada într-o tufă de nalbă, 
la rădăcina unui castan. 

Între timp, cele două doamne ajunseră în acelaşi loc ca şi 
noaptea trecută. Ca şi atunci, Charny o recunoscu pe 
regină; aceasta îşi ascunsese fruntea sub glugă, iar mult 
prea îndatoritoarea prietenă se duse să-l caute în 
ascunzătoare pe necunoscutul căruia i se adresa cu titlul de 
monseniore. 

Unde se află ascunzătoarea? lată întrebarea pe care şi-o 
punea Charny. Ah, da, mieroasa însoţitoare se ducea glonţ 
spre băile lui Apolo, care nu puteau fi zărite din pricina 
carpenilor înalţi şi a umbrei proiectate de pilaştrii de 
marmură; dar cum de se putea ascunde acolo străinul? Pe 
unde intră? Charny îşi aminti că şi în partea aceea a 
parcului se afla o portiţă asemănătoare celei pe care 
doamnele o deschideau spre a veni la întâlnire. Fără 
îndoială, necunoscutul avea o cheie a portiţei. El se strecură 
pe acolo până sub acoperişul băilor lui Apolo, unde aştepta 
să vină însoţitoarea şi să-l cheme. 

Totul era pus la cale felul acesta; apoi pe aceeaşi portiţă, 
monseniorul o ştergea după întrevederea cu regina. 

După câteva minute, Charny zări pelerina şi pălăria pe 
care le văzuse în ajun. De data aceasta, necunoscutul nu 
mai înainta spre regină, reţinut şi respectuos că în ajun; el 
mergea cu paşi mari, neîndrăznind chiar să alerge; 
mergând ceva mai iute, ar fi alergat. 

Regina, care la început stătuse sprijinită cu spatele de 
uriaşul copac, se aşeză pe mantia pe care noul Raleigh 
113) o întinsese pe jos şi în timp ce vigilenta amică stătea 
de veghe, ca şi în ajun, îndrăgostitul senior, îngenunchind 
pe muşchiul de pădure, începu să vorbească iute şi pătimaş. 
Regina plecă fruntea, pradă unei melancolii specifice 


îndrăgostiţilor. Charny nu desluşea vorbele cavalerului, dar 
ele respirau o patimă arzătoare. Regina nu răspundea 
nimic. Cu toate acestea necunoscutul continuă s-o alinte cu 
vorbele lui, mereu mai tandre, încât uneori, lui Charny, 
nenorocitului Charny, i se părea că vorbele învăluite într-o 
asemenea tulburătoare vrajă vor ajunge desluşit până la el 
şi că f în clipa aceea el va muri de furie şi de gelozie. Nimic 
însă, nimic. Când cavalerul ridica glasul, un gest 
semnificativ din partea celei ce stă la pândă îl silea pe 
pătimaşul orator să coboare diapazonul elegiilor sale. 

Regina se încăpăţâna să tacă. Celălalt, implorând mereu, 
ceea ce Charny ghicea după melodia vibrantă a 
inflexiunilor, nu obținea decât consimţământul gingaş al 
tăcerii, favoare neîndestulătoare pentru buzele arzătoare 
care încep să soarbă din iubire. Deodată însă regina lăsă să- 
i scape câteva cuvinte. Cel puţin aşa se părea. Cuvinte 
înăbuşite, stinse, deoarece numai necunoscutul le putu 
auzi; dar de-abia le auzi, că, nebun de fericire, exclamă ca 
şi când ar fi dorit să se audă pe el însuşi: 

— Mulţumesc, o, mulţumesc, gingaşa mea regină! Deci pe 
mâine! 

Regina îşi acoperi în întregime faţa şi aşa destul de bine 
ascunsă. 

Charny simţi o sudoare rece, sudoarea morţii curgându-i 
încet, pe tâmple în broboane grele. Necunoscutul văzu 
amândouă mâinile reginei întinzându-se spre el. Le strânse 
într-ale sale, depunând pe fiecare un sărut atât de lung şi 
atât de pătimaş încât Charny trecu în a st răstimp prin toate 
chinurile iadului. După ce primi sărutul, regina se scula 
sprintena şi luă braţul însoţitoarei sale. Amândouă trecură 
fugind, ca şi în ajun, pe lângă Charny. 

Necunoscutul fugi şi el, iar Charny, care nu-şi putuse 
paraşi locul, unde îl ţinea țintuit o durere năuca de 
nedescris, auzi ca prin vis zgomotul a două porţi ce se 
închideau în aceeaşi clipă. 


Nu vom încerca să zugrăvim starea în care se afla Charny 
după această descoperire înfiorătoare. El îşi petrecu 
noaptea alergând mânios pe aleile parcului, pe care le 
învinuia cu disperare de criminala lor complicitate. Nebun 
câteva ceasuri în şir, el îşi veni în fire doar când se 
împiedica, în rătăcirea-i oarbă, de spada pe care o aruncase 
spre a nu fi ispitit s-o folosească. Lamă de care se izbi şi din 
pricina căreia căzu la pământ îi dădu dintr-o dată 
sentimentul forţei sale, ca şi pe cel al demnităţii. Un bărbat 
care ţine o spadă în mână nu mai poate, dacă este cuprins 
de nebunie, decât să se străpungă cu acea spadă sau să-l 
străpungă pe cel ce l-a jignit; nu mai are dreptul nici să fie 
slab, nici s; i se teamă. 

Charny deveni ceea ce fusese întotdeauna: o minte 
sănătoasă, un trup viguros. Încetă să mai alerge nebuneşte 
lovindu-se de copaci şi o porni liniştit pe aleea pe care se 
mai puteau vedea încă urmele paşilor celor două femei şi 
ale necunoscutului. Se duse până la locul unde se aşezase 
regina. Ierburile încă strivite îi amintiră lui Charny 
nenorocirea să şi fericirea altuia! În loc să geamă, în loc să 
lase clocotul, mâniei să-l ameţească din nou, Olivier începu 
să se gândească la acea dragoste tăinuiţii şi la calitatea 
persoanei care o inspiră. Cercetă paşii seniorului, cu 
aceeaşi atenţie rece cu care ar fi examinat trecerea unui 
animal sălbatic. Recunoscu poarta din spatele băilor lui 
Apolo. Văzu, căţărându-se pe coama zidului, urme de copite 
de cal şi iarba răvăşită. 

„Pe aici vine! Deci nu vine de la Versailles, ci de la Paris - 
chibzui Olivier. Vine singur şi mâine va veni din nou, 
deoarece i s-a spus: „Pe mâine!” Până mâine să înduram în 
tăcere, nu lacrimile care îmi curg din ochi, ci sângele care 
curge în valuri din inima mea. Mâine va fi ultima zi din viaţa 
mea, iar dacă nu, înseamnă că sunt un laş şi n-am iubit 
niciodată. Haide-haide - îşi spuse el, lovindu-se uşurel peste 
piept, aşa cum călăreţul îşi bate pe grumaz armăsarul în 
spume - haide, calm, forţă, încercarea încă nu s-a sfârşit.” 


Zicându-şi acestea, arunca o ultimă privire jur-împrejur, 
privi spre palat, unde se temea că va vedea lumină la 
ferestrele perfidei regine; lumina ar fi fost o minciună, o 
pată mai mult. 

De fapt, o fereastră luminată nu înseamnă o cameră 
locuită? Şi de ce să minţi astfel când ai dreptul de a fi 
neruşinat şi necinstit, când este atât de mică distanţa între 
ruşinea ascunsă şi scandalul public? 

Fereastra reginei era luminată. 

— Vrea să ne facă să credem că este acasă în timp ce 
hoinăreşte prin parc împreună cu iubitul ei! Într-adevăr, 
păcat de toată demonstraţia asta de cuminţenie! Zise 
Charny, vorbind sacadat şi cu o amară ironie. O, e prea 
bună regină noastră, ca să se străduie să ne tragă în felul 
ăsta pe sfoară! Ce-i drept însă, poate că se teme să nu-şi 
supere soţul...! 

Şi Charny, înfigându-şi unghiile în carne, îşi reluă cu paşi 
măsuraţi drumul spre casă. Au spus „Pe mâine” - adăugă el, 
după ce încalecă pervazul. Da, pe mâine... Pentru toată 
lumea, căci mâine vom fi patru la întâlnire, doamnă! 


Capitolul LXVIII Femeie şi regină 


Ziua următoare aduse aceleaşi peripeții. Poarta se 
deschise la ultima bătaie a miezului de noapte. Cele două 
femei apărură. Era ca în basmele arabe: zânele şi vrăjitorii 
veneau la ore fixe, dând ascultare talismanelor. Charny se 
hotărâse; vroia să-l identifice în astă-seară pe fericitul 
personaj aflat în grațiile reginei. Credincios obiceiurilor sale 
de curând dobândite, o porni, ascunzându-se în desiş, dar 
când ajunse la jocul unde de două zile se întâlneau 
îndrăgostiţii, nu găsi pe nimeni. Însoţitoarea reginei o 
ducea pe maiestatea sa spre băile lui Apolo. O nelinişte 
cumplită, o suferinţă cu totul nouă îl dobort pe Charny. În 
inocenţa lui neîntinată nu-şi închipuise că se va merge până 
la asemenea mârşăvie. 


Regina, zâmbind şi şuşotind, se îndrepta spre sumbrul 
adăpost, în pragul căruia o aştepta, cu braţele deschise, 
gentilomul necunoscut. 

Intră întinzând şi ea braţele. Grilajul de fier se închise în 
urma ei. Complicea rămase afară, sprijinită de o piatră 
funerară tocită de vreme şi îngropată sub frunziş. 

Charny se-ncrezuse prea mult în forţele sale. Şocul era 
prea violent. În clipa când, cuprins de turbare, vru să se 
năpustească asupra confidentei reginei că să-i smulgă 
masca, s-o recunoască, s-o insulte, ba poate chiar s-o 
sugrume, sângele i se urcă la cap ca un torent învingător, îi 
năvăli în gâtlej şi-l sufocă. El se prăvăli pe muşchiul moale, 
gemând uşor, suspin ce tulbură o secundă, liniştea 
santinelei care stă de pază la porţile băilor lui Apolo. O 
hemoragie pricinuită de rana sa care se redeschisese îl 
înăbuşea. 

Charny fu readus la viaţa de rouă îngheţată, de umezeală 
pământului şi de durerea-i vie. Se sculă clătinându-se, 
recunoscu locurile, îşi aminti totul şi începu să caute. 
Santinela dispăruse, nu se auzea nici un zgomot. Un 
orologiu bătând ceasurile doua la Versailles îl făcu să-şi dea 
seama că leşinul durase foarte mult. Fără îndoială, 
înfiorătoarea privelişte dispăruse: regină, amant, 
însoţitoare avuseseră timp să fugă. Charny se încredinţă 
privind peste coama zidului urmele proaspete ale plecării 
cavalerului. Aceste semne şi câteva crengi rupte în preajma 
grilajului băilor lui Apolo erau tot atâtea dovezi pentru 
bietul Charny. 

Noaptea fu un lung delir. Dimineaţa încă nu se liniştise. 
Palid ca un mort, îmbătrânit cu zece ani, el îşi chemă vaietul 
şi-i porunci să-l îmbrace în catifea neagră, ca pe un bogătaş 
din starea a treia. Întunecat, mut, stăpânindu-şi durerea, se 
îndreptă spre palatul Trianon în clipa când se schimba 
garda, deci către ora zece. Regina tocmai ieşea din capelă, 
unde ascultase slujba. La trecerea ei, capete şi spade se 
plecau cu respect. 


Charny văzu câteva femei roşind de ciudă, ca regina este 
atât de frumoasă. Frumoasă, într-adevăr, cu părul sau 
minunat ridicat pe tâmple. Chipul său delicat, gura 
surâzătoare, ochii obosiţi, dar strălucind de o dulce lumină. 
Deodată îl zări pe Charny la capătului şirului. Se împurpură 
toată şi scoase o exclamaţie de uimire. Charny nu-şi plecă 
fruntea. Continuă s-o privească pe regina, care citi în 
privirile lui o nouă nenorocire. Se apropie de el. 

— Te credeam la moşia dumitale, domnule de Charny - 
zise ea, severă. 

— M-am întors, doamnă - răspunse el scurt şi aproape 
nepoliticos. 

Regina se opri, uluită, ea, căreia nu-i scapă nici o nuanţă. 
După acest schimb de priviri şi de cuvinte aproape 
duşmănos, Maria-Antoaneta se întoarse spre doamnele de 
onoare. 

— Bună dimineaţa, contesă - i se adresă, prietenoasă, 
doamnei de La Moite. 

Şi clipi din ochi cu familiaritate. Charny tresări şi o privi 
lung pe contesă. Jeanne, neliniştită de atenţia cu care o 
cerceta tânărul conte întoarse capul. Charny o urmări ca un 
nebun, vrând să-i mai vadă o dată faţa. Apoi se învârti în 
jurul ei, examinându-i mersul. Regina, salutând în dreapta 
şi în stânga, urmărea totuşi manevra celor doi. 

„Oare şi-a pierdut minţile? Gândi ea. Bietul băiat 

Şi veni din nou spre el. 

— Cum te simţi, domnule Charny? Îl întrebă cu o voce 
dulce. 

— Foarte bine. Doamnă, dar, mulţumesc lui Dumnezeu nu 
atât de bine ca maiestatea voastră. Şi salută în aşa fel, încât 
s-o înspăimânte pe regină, după ce mai înainte o uluise. 

„Se întâmplă ceva” - îşi zise Jeanne, atentă. 

— Unde locuieşti acum? Reluă regina. 

— La Versailles, doamnă. 

— De când? 


VW 


— De trei nopţi - răspunse tânărul, întărind cu gestul, 
privirea şi cuvântul aceasta mărturisire. 

Regina nu se arătă tulburată; Jeanne însă tresări. 

— Nu mai ai nimic să-mi spui? Îl întrebă regina pe Charny, 
cu blândeţe. 

— Ah, doamnă - replică acesta - aş avea prea multe de 
spus maiestăţii voastre. 

— Vino! Îi porunci ea brusc. 

„Să veghem” - îşi zise Jeanne. 

Regina se îndrepta cu paşi mari spre apartamentele sale. 
Unii o urmară, la fel de tulburaţi ca şi ea. Ceea ce îi păru 
providenţial doamnei de La Motte fu faptul că Maria- 
Antoaneta, pentru a evita să rămână între patru ochi cu 
cineva anume, pofti câteva persoane s-o însoţească. În 
rândul acestora se strecura şi Jeanne. Regina ajunse în 
apartamentele sale şi o concedie pe doamna de Misery, 
precum şi pe celelalte cameriste. 

Vremea, era plăcută, uşor înnegurată, soarele nu 
străpungea norii, dar îşi lăsă căldura şi lumina să se 
strecoare prin blănurile lor dese, albe şi vineţii. Regina 
deschise fereastra ce dădea spre o mică terasă, se aşeză în 
faţa măsuţei sale de scris ticsită de scrisori şi aştepta. 
Încetul cu încetul, persoanele care o urmaseră îşi dă dura 
seama că ea doreşte să rămână singură şi se îndepărtară. 

Charny, nerăbdător şi clocotind de mânie, îşi mototolea 
pălăria în mâini. 

— Vorbeşte! Vorbeşte! Îi porunci regina. Pari foarte 
tulburat, domnule. 

— Cum să încep? Rosti Charny, gândind cu glas tare. Cum 
să îndrăznesc să acuz cinstea, să acuz credinţa, să acuz 
maiestatea? 

— Ce-ai spus? Strigă Maria-Antoaneta, răsucindu-se brusc 
şi cu ochii în flăcări. 

— Şi cu toate astea, n-am să spun ce-am văzut! Continuă 
Charny. 

Regina se ridică. 


— Domnule - rosti ea, cu răceală - este prea devreme ca 
să te cred beat; totuşi ai o atitudine nepotrivită cu un 
gentilom treaz. 

Se aştepta să-l vadă zdrobit de această insultă 
dispreţuitoare; ei însă, nemişcat, vorbi astfel: 

— De fapt, ce este o regină? O femeie. Şi eu ce sunt? Un 
bărbat şi un supus în acelaşi timp. 

— Domnule! 

— Doamnă, să nu complicăm ceea ce vreau să spun, cu o 
furie care mă poate duce la nebunie. Cred că v-am dovedit 
îndeajuns că am tot respectul pentru maiestatea sa regală; 
mă tem chiar că am dovedit o dragoste nebuneasca pentru 
persoana reginei. Aşa că alegeţi: căreia dintre amândouă, 
reginei sau femeii, vreţi ca adoratorul să-i arunce acuzaţia 
de infamie şi necinste? 

— Domnule de Charny! Strigă regina, pălind şi 
îndreptându-se spre tânăr. Dacă nu pleci imediat, voi chema 
gărzile să te alunge! 

— Mai înainte însă de a fi alungat, va voi spune de ce cred 
că sunteţi o regină nedemnă şi o femeie fără cinste! Urlă 
Charny, beat de furie. De trei nopţi vă urmăresc în parc...! 

În loc s-o facă pe regină să sară în sus, cum spera după o 
asemenea lovitură cumplită, Charny o văzu ridicând fruntea 
şi apropiindu-se de el. 

— Domnule de Charny - zise ea, luându-i mâna - eşti într-o 
stare care mă umple de milă. Fii atent, ochii îţi scapără, 
mâna îţi tremură, obrajii îţi sunt palizi, sângele ţi-a năvălit 
la inimă. Cred că eşti bolnav, vrei să chem pe cineva? 

— V-am văzut, v-am văzut! Repetă el, rece. V-am văzut cu 
acel bărbat, v-am văzut când i-aţi dat trandafirul, v-am 
văzut când v-a sărutat mâna, v-am văzut când aţi intrat cu 
el în băile lui Apolo. 

Regina îşi trecu mâna peste frunte, vrând parcă să se 
încredinţeze că nu visează. 

— Haide - zise ea, cu blândeţe - haide, aşează-te, căci 
dacă nu te ţin eu, ai să cazi. Aşează-te, îţi spun! 


Charny se prăbuşi într-un fotoliu, regina se aşeză lângă el 
pe un taburet, apoi luându-i ambele mâini şi privindu-l lung, 
îi spuse: 

— Stai liniştit, limpezeşte-ţi mintea şi inima şi repetă-mi 
ceea ce mi-ai spus adineauri. 

— Ah, vreţi să mă ucideţi! Şopti nefericitul. 

— Lasă-mă să te întreb eu. De când te-ai întors de la 
moşie? 

— De cincisprezece zile. 

— Unde locuieşti? 

— În casa vânătorului de lupi, pe care am închiriat-o 
special. 

— A, da, casa sinucigaşului din capătul parcului? 

Charny încuviinţă din cap. 

— Pomeneai de cineva pe care l-ai văzut cu mine...? 

— În primul rând spun că v-am văzut pe dumneavoastră. 

— Unde? 

— În parc. 

— La ce om şi în ce zi? 

— La miezul nopţii, marţi, pentru prima dată. 

— M-ai văzut? 

— Cum vă văd acum şi am văzut-o şi pe însoţitoarea 
dumneavoastră. 

— Mă însoțea cineva? Ai recunoaşte-o pe acea persoană? 

— Adineauri mi s-a părut c-o văd aici, dar n-aş îndrăzni să 
susţin cu tărie. Numai ţinuta seamănă; faţa însă ţi-o ascunzi 
când săvârşeşti asemenea ticăloşii. 

— Bine! Rosti regina, calmă. Nu ai recunoscut-o pe 
însoţitoarea mea, dar pe mine...? 

— O, pe dumneavoastră, doamnă, v-am văzut... lată... 
Acum, nu vă văd...? 

Ea bătu din picior cu mânie, curmându-i vorba: 

— Şi... Cel ce mă întovărăşea, cel căruia i-am dat 
trandafirul... Căci m-ai văzut dăruind un trandafir, nu? 

— Da, însă pe cavalerul acela n-am putut niciodată să-l văd 
de aproape. 


— Cel puţin ştii cum îl cheamă? 

— I se spune monseniore; e tot ce ştiu. 

Regina se lovi peste frunte, cu o furie nemărginită. 

— Continuă - porunci ea. Aşadar, marţi i-am dat un 
trandafir... Şi miercuri...? 

— Miercuri i-aţi îngăduit să vă sărute amândouă mâinile. 

— Oh! Murmură ea, frângându-şi mâinile. În sfârşit, joi, 
ieri? 

— Ieri aţi stat o oră şi jumătate în grota lui Apolo cu 
bărbatul acela, iar însoţitoarea dumneavoastră v-a lăsat 
singuri. 

Regina sări ca arsă. 

— Şi... Dumneata... M-ai văzut? Întrebă ea, accentuând 
fiecare silabă. 

Charny ridică mâna spre cer ca să jure. 

— Ah! Scrâşni regina, înfuriată de-a binelea. Uite că şi 
jură! 

Charny repetă solemn gestul acuzator. 

— Pe mine? Pe mine? Insista regina, izbindu-şi cu pumnii 
în piept. Zici că pe mine m-ai văzut? 

— Da, pe dumneavoastră. Marţi purtaţi rochia verde cu 
dungi lucioase aurii, miercuri, rochia înflorată, albastru cu 
ruginiu, ieri... Ieri, rochia de mătase galben-închis, pe care 
o purtaţi în ziua când v-am sărutat mâna pentru prima 
dată! Dumneavoastră eraţi, chiar dumneavoastră! Mor de 
durere şi de ruşine spunându-vă: „Jur pe viaţa mea! Jur pe 
onoarea mea! Jur pe Dumnezeu! Dumneavoastră eraţi, 
doamnă, dumneavoastră!” 

Regina începu să se plimbe cu paşi mari pe terasă, fără să- 
i pese că toţi îi văd tulburarea, ciudată pentru spectatorii 
care, de jos, o priveau cu curiozitate lacomă. 

— Dacă, la rândul meu şi eu aş jura... Dacă aş jura pe fiul 
meu, pe Dumnezeu... Am, ca şi dumneata, un Dumnezeu... 
Nu, nu mă crede!... Nu mă crede...! 

Charny plecă fruntea. 


— Nebuniile! Strigă regina, zgâlţâindu-l cu putere de 
mână; apoi îl duse de pe terasă în cameră. Ascultă - zise ea. 
Aşadar, este o voluptate rara să acuzi o femeie nevinovată, 
a cărei purtare este fără pată; este deci o cinste neobişnuita 
să dezonorezi o regină... Mă crezi când îţi spun că nu pe 
mine m-ai văzut? Mă crezi când îţi jur pe Cristos ca de trei 
zile n-am ieşit din casa după ora patru după-amiaza? Vrei 
să-ţi dovedesc cu mărturia cameristelor, cu mărturia 
regelui, care m-a văzut aici, că nu puteam fi în alţii parte? 
Nu... Nu... Nu mă crede, nu mă crede! 

— Am văzut! Replică glacial Charny. 

— Ah! Strigă deodată regina. Ştiu, acum ştiu! N-am mai 
fost oare calomniata şi altă dată? N-am fost oare văzută la 
balul Operei scandalizând curtea? N-am fost oare văzută la 
Mesmer, căzând în extaz, intrigându-i pe curioşi şi pe 
curtezane?... Dumneata ştii foarte bine, dumneata care te- 
ai bătut pentru mine! 

— Pe vremea aceea doamnă, m-am bătut pentru că nu 
credeam. Astăzi m-aş bate deoarece cred. 

Regina îşi ridică braţele spre cer cu disperare şi doua 
lacrimi fierbinţi îi alunecară de pe obraji pe piept. 

— Dumnezeule! Rosti ea. Trimite-mi un gând care să mă 
salveze! Nu vreau, Doamne, ca omul acesta să mă 
dispreţuiască! 

Charny fu zguduit până în adâncul sufletului de 
rugăciunea ei atât de simplă, de convingătoare. Îşi ascunse 
faţa în palme. 

Regina tăcea, apoi i se adresă, după ce chibzui o clipă: 

— Domnule trebuie să-mi dai satisfacţie. lată ce-ţi cer. Trei 
nopţi la rând m-ai văzut noaptea în parc, întovărăşită de un 
bărbat. Cu toate astea, ştii că s-a vorbit despre o asemă- 
nare: o femeie, nu ştiu cine este, seamănă la chip şi la mers 
cu mine. Cu mine, nefericita regină; dar pentru că-ţi place 
mai mult să crezi că eu sunt aceea care hoinăreşte noaptea, 
pentru că susţii că eu eram, să mergem în parc la aceeaşi 
oră, vino împreuna cu mine. Dacă pe mine m-ai văzut ieri, 


cu siguranţa nu mă vei vedea şi astăzi, fiindcă voi ţi lângă 
dumneata. Dacă este o alta, de ce nu am vedea-o împreuna? 
Şi dacă o vedem... Ah, domnule, vei regreta oare că m-ai 
tăcut să sufăr atâta? 

Charny, cu mâna pe inimă, zise: 

— Faceţi prea mult pentru mine, doamna. Merit să mor; nu 
mă striviţi cu bunătatea dumneavoastră. 

— 'Te voi strivi cu dovezi - spuse regina. Nu sufla un cuvânt 
nimănui. Astă-seară, la zece, aşteaptă singur la uşa căsuţei 
de vânătoare, aici am hotărât să te conving. Du-te domnule 
şi nu lăsa să se observe nimic. 

Charny îngenunche fără să rostească un cuvânt şi ieşi. 
Străbătând cel de-al doilea salon, trecu fără să vrea prin 
faţa Jeannei, care-l sorbea din ochi şi care la prima chemare 
a reginei, se pregăti să intre la maiestatea sa împreună cu 
toată lumea. 


Capitolul LXIX Femeie şi demon 


Jeanne observase tulburarea lui Charny, interesul reginei, 
graba amândurora de a sta de vorbă. Pentru o femeie ca ea 
era mai mult decât îi trebuia ca să ghicească o mulţime de 
lucruri; este de prisos să mai adăugăm ceva la ceea cea 
înţeles de mult toată lumea. După întâlnirea dintre doamna 
de La Moitte şi Oliva, pusă la cale, de fapt de Cagliostro, 
comedia ultimelor trei nopţi se poate lipsi de comentarii. 

Intrând la regină, Jeanne asculta, observa, încerca să 
descifreze pe chipul Mariei-Antoaneta dovada bănuielilor 
sale. Dar de la un timp încoace, regina învățase să se 
ferească de oricine. Ea nu lăsă să se vadă nimic. Jeanne fu 
deci nevoită să se mulţumească doar cu presupuneri, îi şi 
poruncise unuia dintre lachei să-l urmărească pe domnul de 
Charny. Valetul se întoarse, anunţând-o ca domnul conte 
dispăruse într-o casă la capătul parcului lângă lizieră de 
carpeni. 


Nu mai încăpea nici o îndoială: tânărul era un îndrăgostit, 
care văzuse totul. O auzi pe regină spunând doamnei de 
Misery: 

— Mă simt cam slăbită, dragă Misery, aşa că astă-seară mă 
voi culca la opt. Cum doamna de onoare insistă, regina 
adaugă: Nu voi primi pe nimeni. 

— E limpede - îşi zise Jeanne. Trebuie să fii nebun ca să nu 
înţelegi!” 

Regina, prada încă emoţiilor prin care trecuse după scena 
cu Charny, nu întârzie să-şi concedieze suita. Jeanne se 
felicită pentru prima dată de la venirea ei la curte. 

„Cărţile sunt măsluite - îşi zise ea. La Paris! E timpul să 
desfac ce am făcut.” 

Şi părăsi imediat Versailles-ul. 

Ajunsă acasă, în strada Saint-Claude, găsi un splendid dar 
de argint, trimis din partea cardinalului chiar în dimineaţa 
aceea. După ce-şi arunca ochii indiferentă asupra cadoului, 
cu toate că era de preţ, privi, ascunsă după perdele, spre 
locuinţa Olivei, ale cărei ferestre nu se deschiseseră încă. 
Oliva dormea, obosiţi desigur; era foarte caid în acea zi. 
Jeanne se duse la cardinal, pe care îl găsi radios, somnoros, 
mândru şi vesel până la insolenţa; aşezat în faţa preţiosului 
său birou, operă a lui Boule, rupea şi scria din nou neobosit 
o scrisoare care începea mereu la fel şi nu se sfârşea 
niciodată. Când valetul anunţă vizita, domnul cardinal 
strigă: 

— Scumpă contesă! 

Şi alergă în întâmpinarea ei. 

Jeanne primi sărutările cu care prelatul îi acoperea 
braţele şi mâinile, apoi se aşeză comod pe o canapea, 
gândind să susţină cât mai bine discuţia ce avea să urmeze. 

Monseniorul începu cu exclamaţii de recunoştinţă, nu 
lipsite de o grăitoare sinceritate. Jeanne îl întrerupse din 
efuziunile sale. 

— Ştiţi că sunteţi un prieten foarte delicat, monseniore şi 
că vă mulţumesc! 


— Pentru ce? 

— Pentru încântătorul dar pe care mi l-aţi trimis azi- 
dimineaţă; pentru grija pe care aţi avut-o de a mi-l expedia 
acasă. Într-adevăr, foarte delicat. Dumneavoastră nu va 
drămuiţi inima, o daţi în întregime. 

— Cine altul a dovedit vreodată mai multă delicateţe, dacă 
nu dumneavoastră! Răspunse cardinalul. 

— Nu sunteţi numai un om fericit, sunteţi un zeu 
triumfător - replică Jeanne. 

— Vă mărturisesc că aşa este şi fericirea mă sperie, mă 
stânjeneşte, îmi face de nesuportat prezenţa celorlalţi 
oameni. Îmi vine în minte fabula aceea păgână cu lupiter, 
obosit de propria sa strălucire. 

Jeanne zâmbi. 

— Veniţii de la Versailles? Întrebă el, lacom. 

— Da. 

— Aţi... Văzut-o? 

— Tocmai... Ne-am despărţit. 

— N-a spus... Nimic? 

— Eh, ce voiaţi să spună...? 

— lertaţi-mă, n-am întrebat din curiozitate, ci din 
disperare. 

— Nu mă mai întrebaţi nimic. 

— Ah, contesa...! 

— Nu, vă rog. 

— Vai, cum rostiţi aceste cuvinte! S-ar crede, după chipul 
dumneavoastră, că-mi aduceţi o veste rea. 

— Monseniore, nu mă faceţi să vorbesc. 

— Contesă, contesă... Şi cardinalul păli. O prea mare 
fericire - zise el - seamănă, în momentul culminant, cu 
roata norocului: lângă apogeu se afla începutul declinului. 
Nu mă cruţaţi însă, dacă trebuie să aflu că s-a întâmplat 
vreo nenorocire... Dar nu s-a întâmplat... Nu-i aşa? 

— Aş numi-o, dimpotrivă, monseniore, o mare bucurie - 
replică Jeanne. 


— Cum?... Despre ce-i vorba?... Ce vreţi să spuneţi?... Ce 
bucurie...? 

— De a nu fi fost descoperit - zise răspicat Jeanne. 

— Oh!... Şi cardinalul zâmbi. Cu toate măsurile de 
precauţie, cu inteligenţa a două inimi şi a unei minţi... 

— O minte şi două inimi, monseniore, nu pot împiedica doi 
ochi să vadă prin frunziş. 

— Am fost văzuţi?! Strigă îngrozit domnul de Rohan. 

— Am toate motivele să cred că da. 

— Atunci... Dacă am fost văzuţi, am fost şi recunoscuţi? 

— Asta nu, monseniore, nici gând; dacă aţi fi fost 
recunoscuţi, dacă taina ar fi în puterea cuiva, Jeanne de 
Valois s-ar afla acum la capătul lumii, iar dumneavoastră, 
dumneavoastră ar trebui să fiţi mort. 

— Aveţi dreptate. Toate şovăielile dumneavoastră, contesă, 
mă fac să mă perpelesc, însă la foc mic. Am fost văzuţi, bun. 
Au fost văzuţi însă nişte oameni care se plimbau prin parc. 
Este interzis oare? 

— Întrebaţi-l pe rege. 

— Regele ştie! 

— E la mintea cocoşului ca, dacă regele ar şti, 
dumneavoastră aţi fi la Bastilia, eu într-un azil. Dar cum o 
nenorocire pe care o poţi evita tace cât două fericiri 
promise, am venit să vă spun să nu-l ispitiţi pe Dumnezeu 
încă o dată. 

— Ce spui? Strigă cardinalul. Ce sens au cuvintele 
dumneavoastră, scumpă contesă? 

— Nu pricepeţi? 

— Mi-e teamă... 

— Eu m-aş teme dacă nu m-aţi asigura. 

— În ce privinţa? 

— Că nu vă veţi mai duce la Versailles. 

Cardinalul sări în sus. 

— Ziua? Întrebă el, surâzând. 

— Mai întâi ziua, apoi şi noaptea! 

Domnul de Rohan tresări. 


— Imposibil - spuse el. 

— Acum este rândul meu să vă privesc drept în faţă - 
răspunse ea. Aţi spus, cred, imposibil. De ce imposibil, rogu- 
vă? 

— Pentru că port în inima o dragoste care nu se va sfârşi 
decât o dată cu viaţa mea. 

— Bag de seamă - zise ea, cu ironie - ca, deoarece vreţi să 
ajungeţi mai repede la acest rezultat, stăruiţi să vă 
reîntoarceţi în parc. Da, dacă vă veţi mai duce, dragostea 
dumneavoastră nu se va sfârşi decât o dată cu viaţa şi 
amândouă vor fi retezate cu aceeaşi lovitură. 

— De unde atâta spaimă, contesă?! Dumneavoastră, atât 
de curajoasă ieri! 

— Am curajul animalelor. Nu mă tem de nimic atâta vreme 
cât nu există nici o primejdie. 

— Iar eu am curajul stirpei mele. Nu mă simt fericit decât 
când simt primejdia... 

— Foarte bine, atunci însă permiteţi-mi să vă spun... 

— Nu vreau s-aud nimic, contesă, nimic! Strigă prelatul. 
Am sacrificat totul, zarurile sunt aruncate, moartea dacă 
trebuie, dar împreuna cu dragostea! Mă voi întoarce la 
Versailles. 

— Singur? Rosti întrebător contesa. 

— Mă veţi părăsi? Zise mustrător domnul de Rohan. 

— Mai întâi eu. 

— Ea însă va veni. 

— Vă înşelaţi, nu va veni. 

— Îmi spuneţi asta din partea ei? Întrebă cardinalul, 
tremurând. 

— Este lovitura pe care încerc s-o îndulcesc de o jumătate 
de oră. 

— Nu vrea să mă mai vadă? 

— Niciodată şi eu am sfătuit-o astfel. 

— Doamnă - rosti prelatul, cu glas solemn - este urât din 
partea dumneavoastră să împlântaţi cuțitul într-o inimă pe 
care o ştiţi cât este de iubitoare. 


— Ar fi şi mai urât din partea mea, monseniore, dac-aş lăsa 
două fiinţe fără minte să se distrugă şi nu le-aş da o 
povaţaăbună. Eu le-o dau, cine vrea, să asculte. 

— Contesă, contesă, mai bine moartea! 

— Asta vă priveşte pe dumneavoastră, e calea cea mai 
simplă. 

— Să mor fără nici o noimă - zise cardinalul, cu glas 
sumbru. Prefer sfârşitul renega-tului. Binecuvântat fie iadul 
în care-mi voi regăsi complicea. 

— Sfinte părinte, blestemaţi! Zise contesa. Ca supus, vă 
detronaţi regina! Ca bărbat, duceţi la pierzanie o femeie! 

Cardinalul apucă pe contesă de mână şi-i vorbi pătimaş: 

— Mărturisiţi că nu v-a spus aşa ceva - urlă el- şică nu 
mă va renega! 

— Vă vorbesc în numele său. 

— Îmi cere doar un răgaz. 

— Luaţi-o cum vreţi, dar respectaţi porunca. 

— Parcul nu este singurul loc unde ne putem vedea, sunt 
mii de locuri mult mai sigure. În sfârşit, regina a fost şi la 
dumneavoastră acasă! 

— Monseniore, nici un cuvânt mai mult; port pe umerii mei 
povara cumplită a acestei taine. Nu mă simt în stare s-o mai 
duc multă vreme. Ceea ce nu va face indiscreţia 
dumneavoastră, întâmplarea sau răutatea unui duşman, o 
vor face remuşcările. O cred capabilă, vedeţi 
dumneavoastră, să mărturisească totul regelui, într-un 
moment de disperare. 

— Dumnezeule! Este cu putinţă?! Strigă domnul de 
Rohan. Ar face ea asta? 

— Dacă aţi vedea-o, v-ar fi milă de ea. 

Cardinalul se ridică brusc. 

— Ce este de făcut? Întrebă el. 

— Să o consolăm tăcând. 

— Va crede că am uitat-o, Jeanne ridică din umeri, mă va 
acuza că sunt laş. 

— Laş nu puteţi fi dacă o salvaţi. 


— Te iartă o femeie când te poţi lipsi de prezenţa ei? 

— Nu o judecaţi pe ea cum mă judecaţi pe mine. 

— O cred mare şi puternică. O iubesc pentru curajul şi 
inima ei nobilă. Poate să se încreadă în mine, cum mă 
încred şi eu în ea. O voi vedea pentru ultima dată; va şti tot 
ce gândesc şi ceea ce va hotări ea, după ce mă va asculta, 
voi îndeplini ca pe un jurământ sacru. 

Jeanne se ridică. 

— Faceţi cum doriţi - spuse ea. Duceţi-vă! Numai că vă veţi 
duce singur. Venind aici, am aruncat cheia de la poarta 
parcului în Sena. Vă veţi duce la Versailles, după cum doriţi, 
în timp ce eu voi pleca în Elveţia sau Olanda. Cu cât voi fi 
mai departe de bombă, cu atât mă voi teme mai puţin de 
explozie! 

— Contesă, mă părăsiţi, mă lăsaţi?! O, Doamne! Atunci cu 
cine voi vorbi despre ea? 

Aici Jeanne juca adevărate scene din Moliere; niciodată un 
Valere mai nesocotit nu a dat replici mai potrivite unei 
Dorine mai viclene. 

— Nu aveţi parcul şi ecourile? Zise Jeanne. Le veţi învăţa 
numele ei. 

— Contesă, aveţi milă! Sunt disperat! Se tângui prelatul, 
cu un glas pornit din inimă. 

— Ei bine - replică Jeanne, cu violenţa şi brutalitatea 
chirurgului care hotărăşte amputarea unui picior - dacă 
sunteţi disperat, domnule de Rohan, nu faceţi copilării care 
sunt mai periculoase decât praful de puşcă, ciuma sau 
moartea! Dacă ţineţi atât de mult la această femeie, 
păstraţi-o în loc s-o pierdeţi şi dacă aveţi un dram de inimă 
şi minte, nu târâţi, în căderea dumneavoastră şi pe cei care 
v-au slujit din prietenie. Eu nu mă joc cu focul. Îmi juraţi că 
nu veţi face un pas pentru a o vedea pe regină? A o vedea, 
am zis, reţineţi, nu a-i vorbi, de acum în cincisprezece zile? 
Juraţi? Rămân şi vă mai pot face încă multe servicii. Sunteţi 
hotărât să înfruntaţi totul pentru a trece peste măsurile 


mele de apărare şi ale ei? Voi afla şi zece minute mai târziu, 
plec! Vă veţi descurca cum veţi putea. 

— Îngrozitor - murmură cardinalul - căderea mă 
zdrobeşte! Să pierzi o asemenea fericire! Am... Am să mor! 
— Haide-haide! Îi şopti Jeanne la ureche. Altfel înseamnă 

că nu iubiţi decât din amor propriu. 

— Acum iubesc cu adevărat - răspunse cardinalul. 

— Atunci trebuie să suferiţi - replică Jeanne. Este condiţia 
firească a acestei stări. Haideţi, monseniore, hotărâţi-vă: 
rămân aici? Mă aflu în drum spre Lausanne? Ce fac? 

— Rămâneţi, contesă, dar găsiţi ceva ca să mă liniştească. 
Rana e prea dureroasă. 

— Juraţi să-mi daţi ascultare? 

— Aveţi cuvântul unui Rohan! 

— Bine! Am şi găsit cu ce să vă liniştesc. Vă interzic 
întâlnirile, dar nu vă interzic scrisorile. 

— Adevărat?! Exclamă nesocotitul, însufleţindu-se la 
această speranţa. Voi putea să-i scriu? 

— Încercaţi. 

— Şi... Ea îmi va răspunde? 

— Voi încerca... 

Cardinalul acoperi cu sărutări mâna Jeannei, numind-o 
îngerul său păzitor. 

Ce straşnic se mai distra diavolul ascuns în inima contesei! 


Capitolul LXX Noaptea 


În aceeaşi zi, la ceasurile patru după-amiază, un bărbat 
călare se opri la marginea parcului, în spatele băilor lui 
Apolo. Cavalerul se plimba la pas; gânditor ca Hipolit, 
frumos ca acesta, mâna sa lăsase frâul în voia armăsarului. 
Se opri, după cum am spus, acolo unde domnul de Rohan îşi 
strunise calul în ultimele trei zile. În locul acela, pământul 
era răscolit de copite, iar arbuştii din vecinătatea stejarului, 
de al cărui trunchi fusese legat căpăstrul, nu mai avea 
frunze: calul păscuse în voie. 


Cavalerul descălecă, spunându-şi: „lată un loc răvăşit de-a 
binelea. Şi se apropie de zid. lată urmele escaladării; iată o 
poartă deschisă de curând. Este întocmai cum mi-am 
închipuit. Nu te lupţi cu pieile-roşii din savane fără să te 
pricepi la urme de cai şi de oameni. Or, de cincisprezece 
zile, domnul de Charny s-a întors; de cincisprezece zile, 
domnul de Charny nu s-a arătat, lata poarta pe carea 
folosito domnul de Charny ca să intre la Versailles”. 

Spunând acestea, cavalerul suspină zgomotos, ca şi când 
şi-ar fi smuls sufletul o dată cu suspinul. 

— Să lăsam aproapelui nostru fericirea sa - murmură el, 
privind, una câte una, urmele ce vorbeau de la sine pe 
gazon şi pe ziduri. Ceea ce soarta dă unora refuză altora 
Nu degeaba îi face pe unii fericiţi, iar pe alţii nenorociţi! 

„Ar trebui totuşi o dovadă. Cu ce preţ prin ce mijloace s-o 
obţin? Ah, nimic mai simplu! Stând trântit într-un tufiş, 
noaptea, un om nu poate fi descoperit şi din ascunzătoarea 
sa, el îi poate vedea pe cei care vin. Astă-seară mă voi piti în 
tufiş.” 

Cavalerul luă frâul calului, se urcă încet în şa şi, fără să se 
grăbească sau să-şi îmboldească armăsarul, dispăru la 
colţul zidului. 

Cât despre Charny, acesta, ascultând de ordinul reginei, se 
închisese în casă şi aştepta un mesaj din partea ei. Cobori 
noaptea şi nimic nu se întâmpla. Charny, în loc să stea la 
pândă la fereastra căsuţei ce dădea în parc, pândea din 
aceeaşi cameră ce dădea pe străduţă. 

Regina spusese: „Lia uşa căsuţei de vânătoare”; dar 
fereastra sau uşa erau totuna, deoarece se aflau pe aceeaşi 
parte. Principalul era să poţi vedea tot ce se întâmpla. 

Charny privea întrebător în noaptea adâncă, sperând 
dintr-o clipă în alta să audă galopul unui cal sau pasul 
grăbit al unui curier. Bătură orele zece şi jumătate. Nimic. 
Regina îl păcălise. Îi făcuse o concesie, apoi, ruşinată, îi 
făcuse o promisiune de care nu se putea ţine; şi, lucru 
îngrozitor, ea îi făgăduise ştiind că nu va veni. Cu acea 


uşurinţă de a da curs bănuielii care îi caracterizează pe 
îndrăgostiţii înflăcăraţi, tânărul conte se mustră că fusese 
prea încrezător. 

— Cum de-am putut - strigă el în gura mare - eu care am 
văzut-o cu ochii mei, să cred în nişte minciuni şi să-mi 
sacrific convingerea, certitudinea pentru o speranţă 
stupidă? 

Dădea cu furie frâu liber acestui gând nefast, când 
zgomotul unui pumn de nisip aruncat în geamul celeilalte 
ferestre îi atrase atenţia şi-l făcu să alerge până acolo şi să 
se uite în parc. Atunci văzu jos, sub şirul de carpeni, 
învăluită într-o uriaşă mantie neagră, silueta unei femei 
care ridica spre el o faţă palidă şi tulburată. Nu-şi putu 
reţine un strigăt de bucurie şi de părere de rău în acelaşi 
timp. Femeia care-l aştepta, care-l chema era regină! 

Dintr-un salt se aruncă pe fereastră şi căzu la picioarele 
Mariei-Antoaneta. 

— Ah, iată-te, domnule! În sfârşit! Spuse ea în şoaptă, 
foarte emoţionată. Ce fâăceai? 

— Dumneavoastră! Dumneavoastră, doamnă! 
Dumneavoastră înşivă! Este oare cu putinţă? Îngăimă 
Charny, prosternându-se. 

— Aşa mă aşteptai? 

— Aşteptam la fereastra dinspre stradă, doamnă. 

— De ce să vin pe stradă când este atât de simplu să vin 
prin parc? 

— Nu mai speram să vă văd, doamnă - spuse Charny cu un 
accent de recunoştinţă pasionată. 

Ea îl întrerupse: 

— Să nu rămânem aici, e prea lumină; ai spada la 
dumneata? 

— Da. 

— Bun!... Pe unde zici că au intrat cei pe care i-ai văzut? 

— Pe poarta aceasta. 

— Şi la ce oră? 

— De fiecare dată la miezul nopţii. 


— Nu au nici un motiv ca să nu vină şi în noaptea asta. 
Sper că n-ai suflat nimănui vreun cuvânt? 

— Nimănui. 

— Să ne ascundem în desiş şi să aşteptăm. 

— Ah, maiestate... 

Regina trecu înainte şi, cu un pas hotărât, parcurse 
drumul în sens invers. 

— Înţelegi, desigur - spuse ea deodată, ca pentru a veni în 
întâmpinarea gândului lui Charny - că nu ma amuzat să-i 
povestesc istoria şefului poliţiei. De când m-am plâns şi 
până acum, domnul de Crosne ar fi trebuit să descopere 
adevărul. Dacă fiinţa care îmi uzurpă numele, după ce mi-a 
uzurpat asemănarea, n-a fost încă arestată, dacă tot 
misterul acesta n-a fost încă lămurit, vezi şi dumneata că nu 
pot fi decât două cauze: sau incapacitatea domnului de 
Crosne - ceea ce n-ar fi nimic - sau ralierea lui cu duşmanii 
mei. Căci mi se pare greu de crezut că în parcul meu, la 
mine, să-şi permită cineva mârşava comedie pe care 
dumneata mi-ai semnalat-o, fam a fi sigur de un sprijin 
direct sau de o tacită complicitate. lată de ce aceia care s- 
au făcut vinovaţi îmi par a fi destul de primejdioşi pentru a 
nu mă încrede decât în mine însămi că să-i demasc. 
Dumneata ce crezi? 

— Cer permisiunea maiestăţii voastre de a nu spune nimic. 
Sunt disperat; acum nu mai am bănuieli, am numai temeri. 

— Cel puţin dumneata eşti un om cinstit - zise cu 
însufleţire regina. Dumneata spui lucrurilor pe nume; este o 
calitate care uneori poate răni un nevinovat atunci când te 
înşeli în privinţa lui; dar o rană se vindecă. 

— Oh, doamnă, este ora unsprezece; tremur... 

— Convinge-te că nu este nimeni aici - spuse regina ca să-l 
îndepărteze pe însoţitorul ei. 

Charny ascultă. Străbătu în goana desişul până la zid. 

— Nimeni - raportă el când se întoarse. 

— Unde s-a petrecut scena pe care mi-ai descris-o? 


— Chiar în clipa asta, doamnă, întorcându-mă din 
cercetările mele, am simţit ca un cuţit în inimă. V-am zărit 
chiar în locul unde am văzut în ultimele trei nopţi pe... pe 
falsa regină a Franţei. 

— Aici?! Exclamă regina, îndepărtându-se repede de locul 
unde se afla. 

— Da, doamnă, sub acest castan. 

— Atunci să nu rămânem aici, domnule - spuse Maria- 
Antoaneta - fiindcă, dacă au fost, vor mai veni. 

Charny o urmă pe regină pe o altă alee. Inima îi bătea atât 
de tare, încât se temea că nu va auzi zgomotul portiţei când 
se va deschide. Ea, tăcută şi dreaptă, aştepta ca dovada vie 
a nevinovăţiei sale să apară. Bătu miezul nopţii. Poarta nu 
se deschise. Se scurse o jumătate de oră în care timp 
Maria-Antoaneta îl întrebă de cel puţin zece ori pe Charny 
dacă impostorii fuseseră punctuali la întâlnire. 

Unu fără un sfert la capelă Saint-Louis din Versailles. 
Regina bătu nerăbdătoare din picior. 

— Ai să vezi ca astăzi n-au să vină - zise ea Numai mie mi 
se poate întâmpla asemenea nenorocire! 

Şi spunând acestea, îl privi pe Charny, gata să se ia la 
harţă dacă ar fi surprins în ochii lui cea mai mică scânteie 
de triumf sau ironie. El însă, pălind pe măsură ce-l 
năpădeau din nou bănuielile, păstra o atitudine atât de 
gravă şi melancolică, încât cu siguranţa faţa sa oglindea în 
acele clipe senina răbdare a martirilor şi a îngerilor. Regina 
îl luă de braţ şi îl duse din nou sub castanul sub care se 
opriseră prima dată. 

— Spui că aici i-ai văzut? Murmură ea. 

— Chiar aici, doamnă. 

— Aici femeia i-a dat un trandafir bărbatului. 

— Da, maiestate. 

Regina era istovită: obosise de atâta umblet prin parcul 
umed, aşa că se rezemă cu spatele de trunchiul unui copac 
şi-şi lăsă capul în piept. Pe nesimţite, genunchii i se 
înmuiară; Charny nu o sprijini cu braţul şi ea mai degrabă 


căzu decât se aşeză pe iarbă. El rămase neclintit şi 
posomorât. Ea îşi acoperi faţa cu mâinile, aşa că Charny nu 
putu să-i vadă lacrimile lunecându-i printre degetele lungi 
şi albe. Deodată, ea înălța capul şi zise: 

— Domnule, ai dreptate; sunt condamnată. Am făgăduit să 
dovedesc astăzi că m-ai calomniat. Dumnezeu nu vrea, mă 
supun. 

— Doamnă... 

— Şopti Charny. 

— Am făcut ceea ce nici o femeie n-ar fi făcut în locul meu 
- continuă ea. Nu vorbesc de regine. Ah, domnule, ce este o 
regină care nu poate să domnească nici asupra unei 
singure inimi? Ce este o regină dacă nu se bucura nici 
măcar de respectul unui om cinstit? Haide, domnule, ajută- 
mă cel puţin să mă ridic, ca să plec; nu mă dispreţui într- 
atăt, încât să-mi refuzi mâna dumitale. 

Ca un nebun, Charny, se aruncă la picioarele ei. 

— Doamna - spuse el, lovindu-se cu fruntea de pământ - 
dacă nu eram un nefericit care vă iubeşte, m-aţi fi iertat, 
nu-i aşa? 

— Dumneata?! Exclamă regina, cu un râs amar. Dumneata 
mă iubeşti şi mă crezi o ticăloasă...? 

— Oh, doamnă... 

— Dumneata, dumneata care ar trebui să ai memorie, mă 
acuzi de a fi dăruit aici o floare, colo un sărut, dincolo 
iubirea mea unui alt bărbat... Domnule, fără minciuni; nu 
mă iubeşti! 

— Doamnă, fantoma era acolo, fantoma reginei 
îndrăgostite. Şi chiar aici unde sunt eu acuma, stătea 
fantoma iubitului. Smulgeţi-mi inima, fiindcă aceste două 
imagini infernale sunt vii în inima mea şi mi-o sfâşie. 

Ea îi luă mâna şi-l trase spre ea, cu un gest exaltat. 

— Da, ai văzut! Ai auzit... Eram eu, nu-i aşa! Rosti cu voce 
înăbuşită. Da, eram eu, nu mai căuta altă dezlegare. Ei 
bine, dacă în acelaşi loc sub acelaşi castan, aşa cum 
şedeam, cu dumneata la picioarele mele, cum stătea şi 


celălalt, dacă îţi strâng mâna, dacă mă apropii de 
dumneata, dacă te iau în braţe, dacă-ţi spun... Eu care am 
făcut acelaşi lucru cu celălalt, nu-i aşa? Eu care am spus 
acelaşi lucru celuilalt, nu-i aşa? Dacă-ţi spun: „Domnule de 
Charny, nu am iubit, nu iubesc şi nu voi iubi decât o singură 
fiinţă pe lumea asta... pe dumneata”... Doamne 
Dumnezeule! Asta oare te va convinge că nu pot fi o 
ticăloasă când port în inimă fla-căra divină a unei asemenea 
iubiri? 

Charny gemu ca un om care-şi dă duhul. 

Vorbindu-i, regina îl vrăjise cu răsuflarea ei; o simţise 
vorbindu-i, mâna ei se odihnea arzătoare pe umărul său, 
pieptul ei înfierbântat îi fripsese inima, răsuflarea ei îi 
arsese buzele. 

— Lăsaţi-mă să-i mulţumesc lui Dumnezeu - murmură el. 
Ah, dacă nu m-aş gândi la Dumnezeu, m-aş gândi prea mult 
la dumneavoastră! Ea se ridică încet şi privi cu ochi 
pătimaşi, înotând în lacrimi. Vreţi viaţa mea? Întrebă el, 
năuc. 

Ea tăcea, privindu-l într-una. 

— Dă-mi braţul dumitale - spuse - şi du-mă peste tot unde 
au fost ceilalţi. Mai întâi aici, aici unde a fost dăruit un 
trandafir. Ea îşi smulse de la piept un trandafir, fierbinte 
încă de focul ce o mistuia. Ia-l! Zise. El respira mireasma 
parfumată a florii şi o strânse la piept. Aici - continuă ea - 
cealaltă i-a dat mâna să i-o sărute? 

— Amândouă mâinile! Spuse Charny, clătinându-se ca beat 
în clipa când îşi simţi faţa cuprinşii în palmele fierbinţi ale 
reginei. 

— Iată un loc purificat - zise regina, cu un surâs adorabil. 
Apoi nu s-au dus oare la băile lui Apolo? Charny, ca şi când îi 
căzuse cerul în cap, se opri uluit, pe jumătate mort. Este un 
loc - rosti veselă regina - unde nu intru niciodată decât 
ziua. Hai să mergem să vedem împreună uşa pe unde 
dispărea acel iubit al reginei. 


Uşoară, voioasă, la braţul celui mai fericit om de pe 
pământ, ea străbătu aproape alergând peluzele ce 
despărţeau crângul de zidul rondului. Ajunseră astfel la 
poarta în spatele căreia se vedeau urmele copitelor de cai. 

— Aici, afară... 

— Zise Charny. 

— Am toate cheile - răspunse regina Deschide, domnule 
de Charny, să ne lămurim. 

Trecură pragul porţii şi se aplecară ca să vadă: luna ieşi 
dintr-un nor, viind parcă să-i ajute în cercetările lor. 

Razele albe se plimbară blând pe chipul frumos al reginei, 
care se sprijinea de braţul lui Charny, ascultând şi privind 
ierburile din jur. După ce se încredinţă, ea îi făcu semn 
gentilomului să intre din nou în parc, trăgându-l spre ea şi 
strângându-l afectuoasă. 

Poarta se închise în urma lor. 

Bătu ora două. 

— Adio! Spuse ea. Du-te acasă. Pe mâine. 

Ea îi strânse mâna şi, fără a mai rosti un cuvânt, se 
îndepărtă repede pe sub carpeni, în direcţia palatului. 

În spatele porţii pe care o închiseseră, un bărbat se ridică 
din mijlocul tufişurilor şi dispăru în pădurea ce mărginea 
drumul. 

Plecând, acest om ducea cu el taina reginei. 


Capitolul LXXI Despărțirea 


A doua zi, regina ieşi, zâmbitoare şi frumoasă şi se duse să 
asiste la slujba religioasă. Gărzile aveau ordin să lase pe 
toată lumea să treacă. Era într-o duminică şi maiestatea să 
se trezise spunând: 

— Ce zi frumoasă! E plăcut să trăieşti într-o asemenea zi. 
Păru că respiră cu mai mare plăcere decât de obicei 
parfumul florilor preferate; fu mai mărinimoasă ca oricând, 
făcând daruri bogate; se grăbi mai mult decât altă dată să 
se apropie de oameni. Ascultă întreaga liturghie în cea mai 


deplină reculegere, niciodată nu-şi plecase atât de mult 
capul ei maiestuos. În timp ce se rugă cu ardoare, curtenii 
se înghesuiau, ca şi în alte duminici pe porţiunea dintre 
apartament şi capelă, ba chiar şi scările erau ticsite de 
gentilomi şi doamne. Printre acestea din urmă strălucea, 
modest dar elegant îmbrăcata, doamna de La Motte. Şi în 
şirul dublu, format din gentilomi, se afla în dreapta domnul 
de Charny, pe care prietenii îl felicitau pentru că se 
însănătoşise, pentru că se afla din nou printre ei, dar mai 
ales fiindcă arăta atât de bine. 

Favoarea este un parfum subtil care se împrăştie atât de 
iute în văzduh, încât, mult înainte de a fi deschis capacul 
cutiuţei cu dresuri, aromă este definită, recunoscuta şi 
apreciată de către cunoscători. Olivier era prietenul reginei 
doar de şase ore, dar de îndată toţi voiau să se numere 
printre prietenii lui Olivier. 

În timp ce primea felicitările, cu voia bună a unui om într- 
adevăr fericit, şi-n timp ce întregul şir din stânga trecea la 
dreapta pentru a-i dovedi cât de mult îl cinstea, Olivier, silit 
să-şi plimbe privirile peste grupul ce forfotea în jurul lui, 
zări dinaintea sa, solitar, un chip a că mi sumbra paloare şi 
imobilitate îl izbiră. Îl recunoscu pe Filip de Taverney, cu 
trupul strâns în uniformă şi cu mâna pe spadă. De la vizitele 
de politeţe tăcute de Taverney în anticamera adversarului 
său, după duel, de la sechestrarea lui Charny de câtre 
doctorul Louis, nici o relaţie nu mai existase între cei doi 
rivali. 

Charny, văzându-l pe Filip cum îl priveşte liniştit, fără 
bunăvoința, dar nici ameninţător, schiţa un salut, la care 
Filip răspunse de departe. Apoi îşi croi drum printre cei ce-l 
înconjurau, spunându-le: 

— La o parte, domnilor, lăsaţi-mă să-mi fac datoria la care 
mă obligă politeţea. 

Şi traversând spaţiul aflat între şirul din dreapta şi cel din 
stânga, se îndreptă spre Filip, care nici nu se clinti. 


— Domnule de Taverney - îi spuse, salutându-l cu mai 
mare curtenie decât prima dată - ar fi trebuit să vă 
mulţumesc pentru interesul pe care aţi binevoit să-l arătaţi 
pentru sănătatea mea, dar de-abia ieri m-am întors. Filip 
roşi, îl privi ţintă, apoi plecă ochii. Voi avea onoarea, 
domnule - continuă Charny - să vă pot vizita de mâine şi 
sper că nu mi-aţi purtat pica. 

— Deloc, domnule - replică Filip. 

Charny voia tocmai să-i întindă mâna, când toboşarul 
anunţă sosirea reginei. 

— Iat-o pe regină, domnule - rosti rar Filip, fără să 
răspundă gestului prietenesc al lui Charny. 

Şi-şi sublinie cuvintele printr-o reverență mai mult 
melancolică decât glacială. Charny, oarecum surprins, se 
grăbi să se întoarcă în mijlocul prietenilor săi, în şirul din 
dreapta. Filip rămase la locul său, ca şi când ar fi pândit 
ceva. Regina se apropie; fu văzută zâmbind multora, 
primind jalbe; de departe ea îl zărise pe Charny şi, fără să- 
şi mai dezlipească ochii de la el, cu acea temerară sfidare 
pe care o punea în prietenie şi pe care duşmanii o numeau 
neruşinare, ea rosti cu glas tare: 

— Astăzi puteţi cere, domnilor, cereţi, n-aş putea să refuz 
NIMIC. 

Charny fu pătruns până în adâncul inimii de tonul şi sensul 
acestor cuvinte vrăjite. Tresări de mulţumire şi în acest chip 
îi mulţumi în sufletul său reginei. Deodată, aceasta fu 
smulsă din dulcea dar primejdioasa sa contemplare de 
zgomotul unui pas, de sunetul unui glas necunoscut. 

Pasul se făcea auzit dinspre stânga, glasul emoţionat dar 
profund o chemă: 

— Doamnă...! 

Regină îl zări pe Filip; nu-şi putu stăpâni un gest de 
uimire, văzându-se din nou între cei doi bărbaţi dintre care 
pe unul se mustră că îl iubeşte prea mult, pe celălalt prea 
puţin. 


— Dumneata, domnule de Taverney! Exclamă ea, 
revenindu-şi. Dumneata?! Vrei să-mi ceri ceva? Vorbeşte! 

— O audienţă de zece minute când doreşte maiestatea 
voastră - zise Filip, încleştându-şi fruntea palidă şi severă. 

— Chiar acum, domnule - răspunse regina, privindu-l pe 
furiş pe Charny, de care, fără să vrea, se temea văzându-l 
atât de aproape de fostul său adversar. Urmează-mă! 

Grăbi pasul când îl auzi pe Filip venind în urma ei şi trecu 
de Charny. După ce dădu câteva porunci, se îndreaptă spre 
palat. Un sfert de oră mai târziu, Filip era introdus în 
bibliotecă, unde maiestatea sa primea duminica. 

— Poftim, intră, domnule de Taverney - zise ea, cu glas 
voios - intră şi spune-mi ceva drăguţ. Trebuie să-ţi 
mărturisesc că sunt cuprinsă de nelinişte de câte ori un 
Taverney doreşte să-mi vorbească. Familia dumitale este 
prevestitoare de rele. Linişteşte-mă repede, domnule de 
Taverney şi spune-mi că n-ai venit să-mi aduci la cunoştinţa 
vreo nenorocire. 

Filip şi mai palid după acest preambul decât fusese după 
întâlnirea cu Charny şi văzând cât de puţină căldură pune 
regină în vorbele ei, se mulţumi să răspundă: 

— Doamnă, am onoarea de a afirma în faţa maiestăţii 
voastre că îi aduc de data aceasta o veste bună. 

— Ah! Aşadar, o veste! Exclamă regina. 

— Din păcate, da, maiestate. 

— Doamne! Răspunse ea, reluându-şi acel aer vesel care-l 
tăcea pe Filip atât de nenorocit. lată că ai spus „din 
păcate”. „Sărmanul de mine!” ar zice un spaniol. Domnul de 
Taverney a spus: „Din păcate!” 

— Doamnă - zise solemn Filip - două cuvinte o vor linişti 
cu desăvârşire pe maiestatea voastră şi nu numai că nobila 
sa frunte nu se va înnora astăzi la apropierea unui 
Taverney, dar niciodată nu se va mai înnora din vina unui 
Taverney Maison-Rouge. Începând de astăzi, doamnă, 
ultimul din această familie, căreia maiestatea voastră a 


binevoit să-i acorde o oarecare atenţie; va dispare pentru 
totdeauna de la curtea Franţei. 

Părăsind imediat voioşia pe care o arătase ca să se apere 
şi presimţind emoţiile ce s-ar putea ivi în urma acestei 
întrevederi, regina exclamă: 

— Pleci! 

— Da, maiestate. 

— Şi... Dumneata?! 

Filip se înclină. 

— Sora mea, doamnă, a avut înaintea mea regretul de ao 
părăsi pe maiestatea voastră - spuse el. Şi eu eram, în felul 
meu, nefolositor reginei, aşa că plec. 

Regina se aşeză foarte tulburată, gândindu-se că Andreea 
o părăsise a doua zi după întrevederea de la Louis, când 
domnul de Charny desluşise primul semn al afecțiunii ce i 
se purta. 

— Ciudat! Murmură ea, visătoare şi nu mai adaugă nici un 
cuvânt. 

Filip rămase în picioare ca o statuie de marmură, 
aşteptând să i se îngăduie să se retragă. leşind din letargia 
sa, regina îl întrebă: 

— Şi unde te duci? 

— Vreau să-l întâlnesc pe domnul de La Perouse, răspunse 
Filip. 

— Domnul de La Perouse se afla în Terra-Nova în clipa 
asta. 

— Am tăcut toate pregătirile ca să-l ajung din urmă. 

— Ştii că i s-a prezis o moarte tragică? 

— Tragica, n-am auzit - spuse Filip - subită, după câte ştiu. 

— Şi cu toate acestea pleci... 

El zâmbi, frumos, nobil şi blând, apoi zise: 

— De aceea mă şi duc să-l întâlnesc pe La Perouse. 

Regina se cufundă în tăcerea ei îngrijorată. Filip aşteptă 
din nou, respectuos. Deodată ea se ridică, se apropie de 
tânăr şi, încrucişându-şi ambele-i braţe pe piept, îl întrebă: 

— De ce pleci? 


— Fiindcă îmi place mult să călătoresc - răspunse el, 
paşnic. 

— Dar ai făcut ocolul lumii - reluă regina, înşelată o clipă 
de calmul acesta eroic. 

— Al lumii noi, da, doamnă - preciză Filip - dar nu al lumii 
vechi şi noi laolaltă. 

Regina făcu un gest de ciudă şi repetă ceea ce îi spusese şi 
Andreei: 

— Oameni de fier, inimi de oţel aceşti Taverney! Sora 
dumitale şi dumneata sunteţi nişte oameni teribili, prieteni 
pe care ajungi să-i urăşti. Nu pleci ca să călătoreşti, te-ai 
săturat de atâtea drumuri, ci ca să mă părăseşti. Sora 
dumitale, care zicea că simte o chemare spre călugărie, 
ascunde o inimă în flăcări sub cenuşă. În sfârşit, a vrut să 
plece, a plecat. De-ie Domnul să fie fericită! Dumneata, 
dumneata, care puteai fi fericit, pleci şi dumneata! Când îţi 
spuneam adineauri că cei din familia Taverney îmi poartă 
nenoroc! 

— Îndurare, doamnă! Dacă maiestatea voastră ar binevoi 
să privească mai atent în inimile noastre, n-ar vedea decât 
un devotament fără margini. 

— Ascultă! Strigă regina, mânioasă. Dumneata eşti un 
quaker şi ea o filosoafă, nişte creaturi imposibile; ea îşi 
închipuie lumea ca pe un paradis în care nu intri decât cu 
condiţia de a fi sfânt; dumneata, dumneata crezi că lumea 
este un infern în care nu trăiesc decât diavoli; şi amândoi 
fugiţi de lume; unul pentru că găseşte ceea ce nu caută, 
celălalt pentru că nu găseşte ceea ce caută. N-am dreptate? 
Eh, dragă domnule de Taverney, lasă-i pe oameni să fie 
imperfecţi, nu cere familiilor regale decât să fie cele mai 
puţin imperfecte dintre speciile umane; fii îngăduitor sau, 
mai exact, nu fi egoist! 

Accentuă cu prea multă pasiune ultimele cuvinte. Filip 
câştigase. 

— Doamnă - spuse el - egoismul este o virtute când îl 
foloseşti pentru a-i înalţă pe cei pe care-i iubeşti. 


Ea se împurpură la faţă şi zise: 

— "Tot ce ştiu este ca o iubeam pe Andreea şi ea m-a 
părăsit, că ţin la dumneata şi totuşi mă părăseşti. Este 
umilitor pentru mine să văd cum două persoane atât de 
desăvârşite - nu glumesc, domnule - se îndepărtează de 
casa mea. 

— Nimic nu poate umili o augustă persoană ca domnia- 
voastră, doamnă - zise cu răceală Taverney. Ruşinea nu 
atinge frunţile care se ridica atât de sus, cum este a 
dumneavoastră. 

— Încerc să aflu cu toată grijă ce anume a putut să te 
jignească, continuă regina. 

— Nu m-a jignit nimic, doamnă - protestă cu asprime Filip. 

— Gradul dumitale a fost confirmat, averea este în 
creştere, te preţuiam... 

— Repet maiestăţii voastre că nu-mi place nimic la curte. 

— Şi dacă ţi-aş spune să rămâi... Dacă ţi-aş porunci...? 

— Aş avea durerea de a o refuza pe maiestatea voastră. 

Pentru a treia oară, regina se cufundă în tăcere. Şi cum 
ieşea întotdeauna din aceste răgazuri printr-o nouă 
izbucnire, întrebă: 

— Poate că este cineva care îţi displace aici? Eşti o fire 
ascunsă - spuse ea, privindu-l pe Filip cu ochii săi limpezi. 

— Nimeni nu-mi displace. 

— Credeam că nu te ai bine... cu un gentilom... cu domnul 
de Charny... pe care l-ai rănit în duel... 

— Zise regina, înflăcărându-se încetul cu încetul. Şi cum e 
simplu să fugi de cei care nu-ţi plac, îndată ce ai văzut ca 
domnul de Charny s-a întors, ai şi vrut să părăseşti curtea. 

Filip nu răspunse. 

Regina, înşelându-se asupra acestui om atât de cinstit şi 
de viteaz, crezu că are de-a face cu un gelos obişnuit. Îl 
execută fără nici o milă. 

— Ştii - continuă ea - ca domnul de Charny s-a întors abia 
astăzi! Spun astăzi! Şi chiar astăzi dumneata vrei să pleci? 


Filip deveni livid. Atacat astfel, călcat în picioare, răspunse 
cu cruzime: 

— Doamnă, este adevărat că de-abia astăzi am aflat 
despre întoarcerea domnului de Charny; numai că ştiam 
mai demult decât îşi închipuie maiestatea voastră, deoarece 
l-am întâlnit pe domnul de Charny, către ora două noaptea, 
la poarta parcului ce dă spre băile Apolo. 

Regina păli la rândul său; şi după ce privi cu o admiraţie 
amestecată cu groază desăvârşita curtenie pe care 
gentilomul o păstra în mânia lui, murmură cu voce stinsă: 

— Bine, du-te domnule, nu te mai rețin. 

Filip salută pentru ultima oară şi plecă cu paşi măsuraţi. 

Regina căzu fulgerată într-un fotoliu, spunând: 

— Franţa, ţara inimilor nobile! 

Capitolul LXXII Gelozia cardinalului 


În acest timp, cardinalul văzu trecând trei nopţi cu totul 
diferite de cele pe care imaginaţia să ie reînvia neîncetat. 
Nici o veste de la nimeni, nici o speranţă să primească vreo 
ştire. Această desăvârşită tăcere, după zbuciumul patimei, 
venea ca întunericul după lumina soarelui. 

La început, cardinalul se legănase cu speranţa că iubita sa, 
mai mult femeie decât regină, va dori să afle ce fel de 
dragoste îi poartă el şi dacă o iubeşte tot atât de mult după 
mărturisire ca şi înainte. Prin urmare, văzând că nu se 
întâmpla nimic şi ascultând întruna numai liniştea, cum zice 
domnul Delille 414), începu să se teamă, nefericitul, că a 
căzut în dizgrație. 

De aici, o spaimă, o groază, o nelinişte pe care nimeni nu şi 
le poate închipui dacă n-a suferit de acele nevralgii 
generale care fac din capătul fiecărei fibre nervoase un 
şarpe de foc ce se răsuceşte încoace şi încolo, după cum are 
chef. Această stare îi deveni insuportabilă cardinalului; 
trimitea de zece ori, într-o jumătate de zi, acasă la doamna 
de La Motte, de zece ori la Versailles. Cel de-al zecelea 
curier i-o aduse, în sfârşit, pe Jeanne, care îi supraveghea 


acolo pe Charny şi pe regină şi care se bucură în sinea ei de 
nerăbdarea cardinalului, căruia îi va datora curând 
izbândirea celor ce punea la cale. 

Văzând-o, cardinalul izbucni: 

— Cum puteţi fi atât de liniştită?! Cum?! Ştiţi în ce hal mă 
chinui şi dumneavoastră, dumneavoastră care ziceţi că 
sunteţi prietena mea, mă lăsaţi să mă perpelesc, să mor...! 

— Eh, monseniore - replică Jeanne - răbdare, vă rog! Ceea 
ce făceam eu la Versailles, departe de dumneavoastră, este 
mult mai folositor decât ce faceţi dumneavoastră aici, 
aşteptându-mă. 

— Doar nu puteţi fi atât de crudă - spuse excelența sa, 
potolit de speranţa că va primi veşti. Vorbiţi, ce zice, ce face 
lumea acolo? 

— Absența este un rău îngrozitor, fie că suferi la Paris, fie 
că suferi la Versailles. 

— Iată ceva care îmi place şi vă mulţumesc, dar... 

— Dar ce...? 

— Dovezi! 

— Ah, Dumnezeule! Strigă Jeanne. Ce tot spuneţi, 
domnule! Dovezi! Ce înseamnă acest cuvânt? Dovezi!... 
Sunteţi oare în toate minţile, monseniore, când îi cereţi unei 
femei dovezi de vinovăţie? 

— Nu cer o piesă de proces, contesă, cer o dovadă de 
dragoste. 

— Mi se pare - făcu ea, după ce o privi pe excelența sa 
într-un anume fel - că începeţi să fiţi extrem de exigent, 
dacă nu chiar foarte uituc. 

— Ah, ştiu ce-mi veţi spune, ştiu că trebuie să fiu foarte 
fericit, foarte onorat; dar gândiţi-vă la inima mea ca şi când 
ar fi a dumneavoastră, contesa! Aţi accepta să fiţi astfel 
aruncata deoparte, după ce se părea că vi s-au acordat, 
toate favorurile? 

— Am impresia că aţi spus „se părea”, nu? Zise Jeanne, pe 
acelaşi ton batjocoritor. 


— O, vezi bine, mă puteţi certa pentru pretenţiile mele 
neruşinate, contesa; vezi bine, nimic nu-mi dă dreptul să mă 
plâng, cu toate astea mă plâng... 

— Atunci, monseniore, nu pot fi răspunzătoare de 
nemulţumirea dumneavoastră dacă nu are decât cauze 
frivole sau dacă n-are nici un fel de cauză. 

— Contesă, ce urât va purtaţi cu mine! 

— Monseniore, repet cuvintele dumneavoastră. Urmăresc 
şirul lor. 

— Mai bine v-aţi gândi la ce e de tăcut decât să mă dojeniţi 
pentru nebuniile mele; ajutaţi-mă, în loc să mă chinuiţi. 

— Nu vă pot ajuta acum pentru că nu cred că se poate 
face ceva. 

— Nu credeţi că se poate face ceva? Repeta cardinalul, 
apăsând pe fiecare cuvânt. 

— Nu. 

— Ei bine, doamnă - ripostă domnul de Rohan, cu 
vehemenţă - poate nu toată lumea este de acord cu 
dumneavoastră. 

— Vai, monseniore, iată că v-aţi înfuriat şi nu ne mai 
înţelegem. Excelenţa voastră mă va ierta că îi atrag atenţia. 

— M-am înfuriat! Da... Din cauză că sunteţi atât de 
răuvoitoare, contesă. 

— Nu credeţi că sunteţi nedrept? 

— Deloc! Dacă nu vreţi să-mi faceţi servicii, este pentru că 
nu mai puteţi, o văd prea bine. 

— Aveţi o părere bună despre mine; atunci de cemă 
acuzaţi? 

— Pentru că eraţi datoare să-mi spuneţi întregul adevăr, 
doamnă. 

— Adevărul?! V-am spus tot ce ştiam. 

— Nu mi-aţi spus că regină este o perfidă, că este o 
cochetă, că-i face pe oameni s-o adore şi-i lasă apoi să 
înnebunească de disperare. 

Jeanne îl privi, surprinsă. 


— Explicaţi-vă - zise ea, tremurând, dar nu de teamă, ci de 
bucurie. 

Întrevedea în gelozia cardinalului o ieşire din situaţia 
dificilă în care se afla, pe care poate împrejurările nu i-ar fi 
pus-o la îndemână. 

— Mărturisiţi - continuă cardinalul, orbit de patimă - 
mărturisiţi, vă implor, că regina refuză să mă vadă. 

— Nu pot spune aşa ceva, monseniore. 

— Mărturisiţi ca, deşi nu mă respinge de bunăvoie, ceea ce 
încă mai sper, mă îndepărtează ca să nu neliniştească cine 
ştie ce alt iubit căruia insistenţele mele i-au trezit gelozia. 

— Ah, monseniore!... Exclamă Jeanne, pe un ton atât de 
mieros, încât lăsa să se bănuiască cu mult mai mult decât 
voia ea să ascundă. 

— Ascultaţi-mă - reluă domnul de Rohan - ultima dată 
când am văzut-o pe maiestatea sa, cred că am auzit pe 
cineva umblând prin tufişuri. 

— Curată nebunie! 

— O să vă spun tot ce bănuiesc. 

— Nu mai spuneţi nici un cuvânt în plus, monseniore, o 
jigniţi pe regină; şi, de altfel, chiar dacă-i adevărat că era 
atât de nefericită, încât să se teamă că este pândita de 
către un iubit, ceea ce nu cred, sunteţi oare atât de nedrept 
încât să-i faceţi o vină dintr-un trecut pe care îl părăseşte 
pentru dumneavoastră? 

— Trecutul! Trecutul! Iată un cuvânt mare care îşi pierde 
înţelesul, contesă, dacă acest trecut este, de fapt, prezent şi 
va deveni viitor. 

— Ruşine, monseniore! Îmi vorbiţi ca unui misit pe care îl 
acuzi că ţi-a mijlocit o afacere proastă. Bănuielile 
dumneavoastră, monseniore, o jignesc atât de mult pe 
regina, încât se răsfrâng şi asupra mea. 

— Atunci, contesă, dovediţi. 

— Monseniore, dacă mai repetaţi aceste cuvinte, voi 
considera că mă insultaţi pe mine. 

— În sfârşit!... Mă iubeşte puţin? 


— Dar este foarte simplu, monseniore - răspunse Jeanne, 
arătând cardinalului masa lui de lucru şi tot ce trebuia 
pentru scris. Aşezaţi-vă şi întrebaţi-o pe ea însăşi. 

Cardinalul, în al nouălea cer, îi strânse mâinile Jeannei, 
rostind: 

— O să-i daţi biletul? 

— Dacă nu i-l dau eu, cine i-l va da? 

— Şi... Îmi făgăduiţi un răspuns? 

— Dacă nu veţi avea răspuns, cum veţi şti ce să credeţi? 

— Ah, să fie într-un ceas bun! Aşa îmi plăceţi, contesă. 

— Nu-i aşa - făcu Jeanne, cu zâmbetul ei şăgalnic. 

EI se aşeză, luă pana şi începu să scrie. Domnul de Rohan 
avea o pană înaripata, se exprima cu uşurinţa; cu toate 
astea rupse zece foi înainte de a fi mulţumit de sine. 

— Dacă o să continuaţi în felul acesta, nu veţi termina 
niciodată. 

— Ştiţi, contesa, mă tem de dragostea mea; ea se revarsă, 
oricât aş vrea s-o stăvilesc; n-aş vrea s-o obosesc pe regină. 

— Ei - zise Jeanne, ironică - dacă o să-i scrieţi ca un om 
politic, o să vă răspundă că o diplomată. Vă priveşte. 

— Aveţi dreptate şi sunteţi o adevărată femeie şi la suflet şi 
la minte. Spuneţi, contesă de ce să avem secrete faţă de 
dumneavoastră, care ştiţi totul'? 

Ea zâmbi şi răspunse: 

— Adevărul este că nu aveţi ce să-mi ascundeţi. 

— Citiţi peste umărul meu - citiţi la fel de repede cum 
scriu, dacă se poate; fiindcă inima mea arde şi pana aleargă 
mistuind hârtia. 

Într-adevăr, scrise; aşternu o scrisoare atât de înflăcărată, 
de nebunească, de plină de dojeni de dragoste şi asigurări 
compromiţătoare, încât, când isprăvi, Jeanne, care îl 
urmărise până la iscălitura, îşi zise în sinea ei: „A scris ceea 
ce eu n-aş fi îndrăznit să-i dictez”. 

Cardinalul reciti şi o întrebă pe Jeanne: 

— E bine aşa? 


— Dacă vă iubeşte - răspunse trădătoarea - o să vedeţi 
mâine. Acum staţi liniştit. 

— Până mâine, da. 

— Nici nu cer mai mult, monseniore. 

Lua biletul pecetluit şi, spre seară, se întoarse acasă. Aici, 
se dezbracă, îşi răcori obrazul şi începu să se gândească. 
Situaţia era cea la care voise chiar de la început să ajungă. 
Încă doi paşi şi îşi va atinge țelul. Pe care din doi să-l ia 
drept scut: pe regină sau pe cardinal? 

Scrisoarea îl punea pe cardinal în imposibilitatea de a o 
acuza vreodată pe doamna de La Motte, în ziua când ea îl 
va sili să plătească sumele datorate în contul colierului. 
Admiţând că regina şi cardinalul s-ar vedea şi ar descoperi 
totul, cum ar îndrăzni ei s-o compromită pe doamna de La 
Motte, care deţinea un asemenea scandalos secret? Regina 
nu va da lucrurile în vileag şi va crede că prelatul o urăşte; 
cardinalul va crede că regină este o cochetă; dezbaterile 
însă, dacă vor fi, vor avea loc cu uşile închise şi doamna de 
La Motte, chiar dacă ar fi cât de cât bănuită, s-ar hotărî, sub 
acest pretext, să se expatrieze, realizând frumoasa sumă de 
un milion şi jumătate. Cardinalul va şti precis ca Jeanne a 
luat diamantele, regina va ghici, desigur; la ce le-ar servi 
însă să facă zarvă în jurul unei împrejurări atât de strâns 
legată de cea din parc şi de la băile lui Apolo? 

Numai că nu era de ajuns o scrisoare ca să construiască 
tot acest sistem de apărare. Cardinalul avea o pană 
minunata, va mai sene încă de şapte sau opt ori. În ceea ce 
o priveşte pe regina, cine ştie dacă în clipa asta hu făureşte, 
împreună cu domnul de Charny, arma de care să se 
folosească Jeanne de La Moitte! 

Atâtea tulburări şi discuţii vor sfârşi în cel mai rău caz cu o 
fugă şi Jeanne îşi închipuia dinainte etapele. Mai întâi va fi 
scadenţa, bijutierii îşi vor cere banii. Regina se va duce 
drept la domnul de Rohan. Cum? Prin intermediul Jeannei, 
este inevitabil. Jeanne îl va preveni pe cardinal şi-l va pofti 
să plătească. Dacă va refuza, îl va ameninţa că publică 


scrisorile; el va plăti. Odată plata făcută, nici un pericol. În 
ce priveşte scandalul public, rămâne să se pună capăt 
intrigii. Asupra acestui punct, satisfacţie deplină. Onoarea 
unei regine şi a unui prinţ al bisericii la preţul de un milion 
şi jumătate este mult prea ieftin plătită. Jeanne era aproape 
sigură că ar putea scoate trei milioane dacă ar vrea. 

Pe ce se-ntemeia Jeanne în privinţa intrigii? Pe 
convingerea cardinalului ca o văzuse trei nopţi în şir pe 
regină în tufişurile de la Versailles şi nici o putere din lume 
nu putea să-i dovedească acum că s-ar fi înşelat. Exista o 
singură mărturie a escrocheriei, o dovadă vie şi zdrobitoare 
şi această dovadă Jeanne o va face să nu poată intra în 
discuţie. 

Ajunsă la acest punct al meditaţiilor sale, ea se apropie de 
fereastră şi o văzu pe Oliva stând pe balcon, neliniştită şi 
curioasă. 

„Între noi două acum” - gândi Jeanne, salutându-şi cu 
toată afecțiunea complicea. 

Contesa îi făcu Olivei semnul convenit ca să coboare 
diseară. Bucuroasă că primise această comunicare oficială 
Oliva intră din nou în cameră; Jeanne îşi continua 
meditaţiile. 

Să sfarmi instrumentul de care nu te mai poţi folosi este 
obiceiul tuturor intriganţilor; numai că cei mai mulţi dau 
greş, fie că în clipa în care se sfarmă, unealta mai scoate un 
geamăt care dezvăluie taine, fie că nu o sfarmă de tot aşa 
fel încât mai poate sluji şi altora. Jeanne se gândi că micuța 
Oliva, toată numai pofta de viaţa, nu se va lăsa zdrobită fără 
să scoată un ţipat. Era necesar să născoceşti pentru ea o 
poveste care s-o hotărască să fugă; alta care să o facă să 
fugă bucuroasă. 

Greutățile apar la fiecare pas; unele minţi însă găsesc în a 
birui aceste greutăţi tot atâta plăcere ca alţii în a rupe 
trandafiri. 

Oliva, oricât de mult ar fi fost fermecată de tovărăşia noii 
sale prietene, nu era decât relativ fermecată. Cu alte 


cuvinte, prin gratiile închisorii în care se afla, găsea această 
legătura delicioasă. Dar Nicole, foarte sinceră din fire, nu-i 
ascundea deloc prietenei sale că i-ar plăcea mai mult să 
trăiască la lumina zilei, să se plimbe la soare, să guste din 
toate bucuriile reale ale vieţii decât să facă plimbări 
nocturne, îmbrăcând haina unei fictive regalităţi. 

Lucrurile în afara vieţii obişnuite erau Jeanne, cu 
mângâierile şi confesiunile ei; realitatea însemna bani şi 
Beausire. 

Jeanne, care studiase în amănunt această teorie, îşi 
tăgădui să o pună în aplicare la prima ocazie. Pe scurt, îşi 
propusese ca tema a întrevederii cu Nicole nevoia absoluţii 
de a tace să dispară dovada criminalei escrocherii comise în 
parcul de la Versailles. 


O dată cu venirea nopţii, Oliva cobori. Jeanne o aştepta la 
poartă. Străbătură amândouă strada Saint-Claude până la 
bulevardul pustiu, se suiră în trăsura care le aştepta şi care, 
ca ele să poată discuta în voie, mergea la pas pe drumul ce 
duce la Vincennes. Nicole, deghizata într-o rochie simplă şi 
purtând o glugii m; ire, Jeanne îmbrăcata ca o femeiuşcă 
oarecare, erau de nerecunoscut. De altfel, ca să le poţi 
vedea, ar fi trebuit să intri în trăsura şi numai poliţia avea 
acest drept. Nimic însă nu trezise curiozitatea poliţiei. Mai 
ales că trăsura nu era una oarecare, ci purta pe portiere 
armele familiei de Valois, respectabile santinele cărora nici 
un agent n-ar fi îndrăznit să le nesocotească prezenţa. 

Oliva începu prin a acoperi cu sărutări pe Jeanne, care i le 
întoarse însutit. 

— Oh, ce tare m-am plictisit! Strigă Oliva. le-aşteptam, mă 
rugam în gând să vii. 

— Era imposibil, scumpa mea, să vin să te văd; mă pândea 
şi, mai ales, te-ar fi pândit pe tine o primejdie prea mare. 

— Cum asta? Întrebă Nicole, mirată. 

— O primejdie teribilă, draga mea, de teama căreia mai 
tremur încă. 

— Oh, povesteşte-mi, hai repede! 

— Aici te plictiseai de moarte... 

— Da din păcate. 

— Şi ca să te distrezi puţin, ai vrut să ieşi. 

— Şi m-ai ajutat ca o adevărată prietenă. 

— De asemenea, ţi-am vorbit de acel ofiţer, niţel cam 
trăsnit, dar foarte politicos, care s-a îndrăgostit de regină, 
cu care semeni puţin. 

— Da, ştiu. 

— Am avut slăbiciunea să-ţi propun o distracţie nevinovată 
şi anume să ne amuzăm pe seama bietului băiat şi să-l 
facem să creadă că regina îl place. 

— Vai!... Suspină Oliva. 

— Nu-ţi voi mai aminti cele două plimbări pe care le-am 
făcut noaptea în grădina Versailles-ului, întovărăşite de 


acest sărman băiat. Oliva suspină din nou. De cele două 
nopţi în care ţi-ai jucat atât de bine rolişorul, încât cavalerul 
nostru a luat lucrurile în serios. 

— N-a fost frumos din partea noastră - spuse încet Oliva - 
să-l înşelăm, n-o merită; e un cavaler cu adevărat 
fermecător. 

— Nu-i aşa? 

— O, da! 

— Dar ia stai, nu aici e buba; să-i dai un trandafir, să te laşi 
numită maiestate, să întinzi mâinile să ţi le sărute, astea 
sunt simple şotii... Dar... Micuța mea Oliva se pare că n-a 
fost totul... 

Oliva roşi atât de tare, încât, dacă noaptea n-ar fi fost atât 
de neagră, Jeanne ar fi fost silită să bage de seamă. Ce-i 
drept însă, ca o femeie binecrescută, privea drept înainte şi 
nicidecum spre tovarăşa sa. 

— Cum adică... 

— Se bâlbâi Nicole. Cum... Cum n-a fost totul? 

— A mai avut loc şi a treia întrevedere - spuse Jeanne. 

— Da - zise Oliva, şovăitoare. Doar ştii, că erai acolo. 

— Iertare, scumpa mea, mă aflam, ca de obicei, la 
oarecare distanţă, pândind sau prefăcându-mă că pândesc 
pentru ca rolul tău să fie cât mai veridic. Deci n-am văzut, 
nici n-am auzit ce s-a întâmplat în grotă. Nu ştiu decât ce 
mi-ai povestit. Or, la întoarcere, mi-ai spus că v-aţi plimbat, 
că aţi discutat, că aţi continuat jocul. cu trandafirul şi cu 
sărutatul mâinilor. Eu cred tot ce mi se spune, draga mea. 

— Păi... Păi. 

— Bâigui Oliva, tremurând. 

— Păi, drăguţa mea, se pare că nebunul pretinde că aşa- 
zisa regină i-a acordat mult mai mult. 

— Ce...? 

— Se pare că, beat de fericire, năuc, înnebunit, s-a lăudat 
că a obţinut de la regină o nedezminţită dovada de dragoste 
împărtăşită. Nu încape îndoială că sărmanul om este nebun 
de legat. 


— Doamne Dumnezeule! Murmură Oliva. 

— E nebun, în primul rând, pentru că minte, nu-i aşa? 
Întrebă Jeanne, perfidă. 

— Sigur că minte... 

— Se bâlbâi Oliva. 

— Doar nu te-ai fi expus unei primejdii atât de îngrozitoare 
fără să-mi spui. Pe biata fată o trecu fiorii. Ce aparenţe 
neplăcute - continuă teribila prietena - pentru tine, care-l 
iubeşti pe domnul Beausire şi căreia eu îi dedic timpul meu, 
tocmai tu, căreia îi face curte domnul de Cagliostro şi pe 
care îl refuzi, să dai, dintr-un simplu capriciu, acestui 
nebun... Dreptul... de... A spune... Nu, şi-a pierdut miriţile, 
părerea asta nu mi-o schimb. 

— Şi ce primejdie mă paşte? Strigă Nicole. Să vedem! 

— Iat-o. Avem de-a face cu un nebun, deci cu un om care 
nu se teme de nimic şi care nu ţine seama de nimeni. Atâta 
timp cât era vorba numai de trandafiri şi sărutări de mâini, 
nimeni n-avea ce spune: o regină are mulţi trandafiri în 
parc şi mâinile îi sunt la dispoziţia supuşilor săi; dar dacă-i 
adevărat că la cea de-a treia întâlnire... Ah, scumpă copilă, 
nu mai îmi vine deloc să râd de când mă frământă gândul 
ăsta. 

Oliva simţi cum îi clănţăne dinţii de frică. 

— Şi ce-o să se întâmple, draga mea prietenă, întrebă fata. 

— În primul rând, după câte ştiu eu, cel puţin nu eşti 
regina. 

— Nu. 

— Şi uzurpând această calitate a maiestăţii sale pentru a 
săvârşi 0... nesocotinţă ca asta... 

— Ei, ei...? 

— Ei bine, asta se numeşte lezmaiestate. Şi odată rostit 
acest cuvânt, lucrurile pot ajunge departe. Oliva îşi ascunse 
faţa în mâini. La urma urmei - continuă Jeanne - cum n-ai 
făcut ce se laudă el că ai făcut, vei putea dovedi oricând; 
celelalte nesocotinţe vor fi pedepsite cu închisoare de la doi 
la patru ani şi surghiunul. 


— Închisoare?! Surghiun?! Strigă Oliva, îngrozită. 

— Nu-i o nenorocire atât de mare; dar eu va trebui să-mi 
iau măsuri de precauţie şi să mă pun la adăpost. 

— Eşti şi dumneata neliniştita? 

— Ba bine că nu! N-o să mă denunțe imediat şi pe mine 
nebunul ăsta? Ah, biata mea Oliva! Înşelătoria asta ne va 
costa scump. 

Oliva începu să plângă. 

— Şi eu, eu - spuse ea - care nu pot să stau liniştita nici o 
clipă! Ah, minte nesăbuita! Ah, satana! Parcă a intrat dracu- 
n mine, nu vezi! După nenorocirea asta, sunt sigură c-am să 
m-arunc în ghearele alteia. 

— Nu dispera, încearcă numai să eviţi un scandal. 

— Mă duc să mă închid imediat în casa protectorului meu. 
Dacă i-aş mărturisi totul? 

— Grozavă idee, n-am ce zice! Un om care te creşte cu 
toată grijă, încercând să-şi as-cundă iubirea, un om care nu 
aşteaptă decât un cuvânt ca să te adore şi căruia tu îi vei 
spune că ai săvârşit o astfel de imprudenţa cu un altul. 
Notează: spun imprudenţă... Fără a mai pune la socoteală 
bănuielile ce se vor trezi în mintea lui. 

— Dumnezeule, ai dreptate! 

— Şi mai e ceva: zvonul se va răspândi, cercetările 
magistraţilor vor trezi scrupulele protectorului tău. Cine 
ştie dacă, spre a se pune bine cu curtea, nu te va preda? 

— Oh! 

— Să admitem că te va goni, pur şi simplu, ce se va alege 
de tine? 

— Ştiu, sunt pierdută. 

— Şi când va afla totul domnul de Beausire... 

— Spuse rar Jeanne, studiind efectul acestei ultime 
lovituri. 

Oliva sări în sus. Cu gesturi repezite, începu să-şi smulgă 
părul din cap. 

— O să mă omoare! Ah, nu... 


— Murmură ea - am să mă omor eu... Apoi, întorcându-se 
spre Jeanne, zise cu disperare: Nu mă poţi salva pentru că 
eşti şi dumneata în primejdie. 

— Am o bucată de pământ în Picardia, undeva departe... O 
fermă - răspunse Jeanne. Dacă am putea s-o ştergem fără a 
fi văzute înainte să izbucnească scandalul, poate ne-ar mai 
rămâne o şansa...? 

— Dar nebunul ăla te cunoaşte, te va găsi oriunde te vei 
duce. 

— Dacă tu pleci, te-ascunzi şi nu te poate găsi, eu nu mă 
mai tem de smintit. O să-i spun sus şi tare: „[i-ai pierdut 
minţile de poţi să afirmi aşa ceva. Dovedeşte!” Or, lucrul 
ăsta îi va fi cu neputinţă şi-atunci am să-i şoptesc la ureche: 
„Eşti un laş!” 

— Plec când vrei şi unde vrei - hotări Oliva. 

— Cred că aşa este mai cuminte - încuviinţă Jeanne. 

— Trebuie să plec imediat? 

— Nu, aşteaptă să pregătesc totul în aşa fel încât reuşita 
să fie sigură. Ascunde-te, nu te mai arăta nici măcar pentru 
mine. Deghizează-te chiar şi când te uiţi în oglindă. 

— Da, da, bizuie-te pe mine, scumpă prietenă. 

— Să începem prin a ne întoarce; nu mai avem ce ne 
spune. 

— Să ne-ntoarcem. Cât timp îţi trebuie să faci toate 
pregătirile? 

— Nu ştiu; dar ia aminte ce-ţi spun: de azi până în ziua 
plecării tale n-am să mă mai arăt la fereastră. Dacă mă vezi, 
înseamnă că vei pleca în aceeaşi zi, aşa că fii gata! 

— Da, îţi mulţumesc, scumpa prietena. 

Se întoarseră încet spre strada Saint-Claude, Oliva 
nemaiîndrăznind să-i vorbească Jeannei, Jeanne cugetând 
mult prea adânc ca să-i mai vorbească Olivei. Când 
ajunseră, se îmbrăţişară; Oliva îi cern cu umilinţa iertare 
prietenei sale pentru toate nefericitele încurcături în care 
intrasem din cauza prostiei sale. 


— Sunt femeie - replică doamna de La Motte, parodiindu-l 
pe poetul latin - şi înţeleg slăbiciunea femeii. 


Capitolul LXXIII Fuga 


Oliva se ţinu de cuvânt. Chiar de-a doua zi, Nicole îşi tăinui 
existenţa faţă de toată lumea; nimeni n-ar fi putut bănui că 
ea locuieşte în casa din strada Saint-Claude. 

Stătea ascunsă tot timpul în dosul unei perdele sau a unui 
paravan, cu ferestrele veşnic închise, în ciuda razelor de 
soare care băteau în geam. Jeanne, care pregătea totul din 
umbră, ştiind că a doua zi aducea cu sine termenul primei 
plaţi a celor cinci sute de mii de livre, orândui lucrurile în 
aşa fel, încât să nu existe nici o umbră în clipa când va 
exploda bomba. Acea clipă îngrozitoare era țelul final al 
cercetărilor sale. 

Ea calculase cu înţelepciune alternativă de a fugi, lucru 
uşor, de altfel, dar fuga însemna o acuzaţie categorică. Să 
rămână, să rămână neclintită, asemenea duelistului care 
îndura loviturile adversarului; contesa decise deci să 
rămână cu riscul de a cădea, dar şi cu şansa de a-şi ucide 
duşmanul. 

lată de ce, chiar a doua zi după întrevederea cu Oliva, se 
arătă la fereastră către ora două, semn pentru falsa regină 
că e timpul să se pregătească s-o şteargă în aceeaşi seară. 
Să descriem bucuria, să descriem groaza Olivei, ar 
imposibil. Necesitatea fugii era determinată de primejdie; 
posibilitatea de a fugi însemna salvarea. Oliva îi trimise o 
sărutare pătimaşă Jeannei, apoi îşi făcu pregătirile punând 
în micul său pachet câteva din lucrurile preţioase ale 
protectorului său. 

După ce dăduse semnalul, Jeanne dispăru de acasă şi se 
ocupă să găsească o trăsură căreia să-i încredinţeze 
preţioasa soartă a domnişoarei Nicole. 

Şi asta a fost totul - tot ceea ce chiar cel mai atent 
observator ar fi putut descifra din semnele, de obicei, 


grăitoare, prin care comunicau cele două prietene. 

Perdele trase, ferestre închise, lumini mişcătoare până 
târziu în noapte. Apoi unele foşnete, câteva zgomote 
misterioase, o uşoară agitaţie căreia îi urmară întunericul şi 
liniştea. Băteau orele unsprezece noaptea la Saint-Paul şi 
vântul sufla în rafale dinspre râu, ajungând până în strada 
Saint-Claude, când Jeanne ajunse în strada Saint-Louis, cu o 
trăsură de poştă la care erau înhămaţi trei cai zdraveni. Pe 
capră trăsurii, un om înfăşurat într-o mantie îl îndruma pe 
surugiu. Jeanne îl trase pa acest om de poalele veşmântului 
şi-i spuse să oprească la colţul străzii Roi-Dore. Omul veni 
să vorbească cu stăpâna. 

— Trăsura să rămână aici, dragă domnule Reteau - zise 
Jeanne. O jumătate de oră va fi de ajuns. Voi veni aici cu o 
persoană, care se va urca şi pe care o vei duce, minând cât 
se poate de repede, la căsuţa mea de la Amiens. 

— Da, doamnă contesă. 

— Acolo o vei preda arendaşului meu Fontaine, care ştie 
ce are de făcut. 

— Da, doamnă. 

— Ah, uitam... Eşti înarmat, scumpul meu Reteau? 

— Da, doamnă. 

— Doamna este urmărită de un nebun... Poate o să vrea s- 
o oprească pe drum... 

— Ce să fac? 

— Vei trage asupra oricui te împiedica să mergi mai 
departe. 

— Da, doamnă. 

— Mi-ai cerut o gratificaţie de douăzeci de ludovici pentru 
ceea ce ştii, îţi voi da o sută şi-ţi plătesc şi călătoria pe care 
o vei face la Londra, unde mă vei aştepta peste cel puţin 
trei luni. 

— Da, doamnă. 

— Iată cei o sută de ludovici. Fără îndoială că nu ne vom 
mai vedea, deoarece este mai prudent pentru dumneata să 
ajungi la Saint-Valery şi să te îmbarci imediat pentru Anglia. 


— Puteţi conta pe mine. 

— Este în folosul dumitale. 

— Este în folosul nostru - zise domnul Reteau, sărutând 
mâna contesei. Aşa că aştept. 

— Şi eu ţi-o trimit pe doamna. 

Reteau se urcă în trăsura, în locul Jeannei, care cu pas 
sprinten, ajunse în strada Saint-Claude şi intră în casă. 
Totul dormea (în acest nevinovat cartier. Jeanne aprinse 
lumânarea şi o duse pe balcon: era semnalul convenit 
pentru ca Oliva să coboare. 

„Este o fată extrem de precaută” - îşi spuse contesa, 
văzând fereastra întunecată. 

Jeanne ridică şi cobori de trei ori lumânarea. Nimic. 1 se 
păru însă că aude un fel de suspin sau un da, abia susurat 
prin văzduh, sub frunzişul de pe fereastră. 

„Va cobori fără să aprindă luminarea - îşi zise Jeanne. Nu-i 
nimic rău în asta.” Şi cobori şi ea în stradă. Poarta nu se 
deschise. Oliva se încurcase fără îndoială în cine ştie ce 
pachete grele şi stânjenitoare. 

— Proastă! Bombăni contesa. Pierdem atâta vreme pentru 
nişte cârpe! 

Nu venea nimeni. Jeanne se duse până la uşa din faţa. 
Nimic. Ascultă lipindu-şi urechea de ghinturi. Trecu astfel 
un sfert de oră; bătu trei şi jumătate. Jeanne se duse pe 
bulevard, să vadă de departe dacă ferestrele se luminau. | 
se păru că zăreşte strecurându-se o lumină blândă prin 
golul lăsat de frunziş, de sub perdelele duble. 

„Ce face, pentru Dumnezeu! Ce face nemernica asta? 
Poate n-a văzut semnalul? Haide, curaj, să urcăm din nou 

Aşadar, se duse din nou acasă şi reîncepu jocul 
lumânărilor. La semnalele sale nu răspunse nimeni. 

„Cu siguranţa că e bolnavă - îşi spuse Jeanne, mototolindu- 
şi furioasă manşetele. E bolnavă şi nu se poate mişca 
ticăloasa asta. Dar ce importanţă are! Vie sau moartă, va 
pleca astă-seară!” 


V 


Cobori încă o dată scara, grăbindu-se ca o leoaică 
urmărită. Ţinea în mână cheia care, de atâtea ori, îi dăduse 
Olivei libertatea nocturnă, în clipa când vâri cheia în 
broască, se opri. 

„Şi dacă este cineva sus, lângă ea? Gândi contesa. 
Imposibil, voi auzi glasuri şi voi avea timp să cobor dacă voi 
întâlni pe cineva pe scară... Oh!” 

În faţa acestei periculoase perspective fu gata să dea 
înapoi. Tropotul cailor pe pavajul sonor o făcu să se 
hotărască. „Fără primejdie, nu se înfăptuieşte nimic mare! 
Îndrăzneala învinge primejdia!” îşi zise ea şi răsuci cheia în 
broască uriaşa: poarta se deschise. 

Jeanne cunoştea dispoziţia încăperilor; datorită 
inteligenţei sale, fără să-şi dea seama şi le închipuise de 
multe ori când o aştepta seara pe Oliva. Scara fiind la 
stânga, Jeanne se îndreptă spre scară. Nici un zgomot, nici 
o lumină, nimeni. Ajunse astfel pe palierul de la 
apartamentul Nicolei. Acolo, sub aşa, se vedea o dungă de 
lumină; acolo, în dosul uşii, se auzea zgomotul unui pas fără 
odihnă. 

Jeanne, gâfâind dar ţinându-şi răsuflarea, asculta. Nu 
vorbea nimeni. Oliva, singura deci, umbla de colo-colo: îşi 
făcea bagajele, fără îndoială. Aşadar, nu era bolnavă şi nu 
era vorba decât de o mică întârziere. 

Jeanne zgârie încetişor lemnul uşii, şoptind: 

— Oliva! Oliva! Scumpă prietenă! Draga mea...! 

Paşii de pe covor părură că se apropie. 

— Deschide! Deschide! O grăbi Jeanne. 

Uşa se deschise şi un val de lumină o scăldă pe Jeanne, din 
creştet până-n tălpi: în faţa ei se afla un bărbat ţinând în 
mână un sfeşnic cu trei braţe. Contesa scoase un strigăt 
îngrozitor ascunzându-şi faţa. 

— Oliva, nu eşti tu? Zise bărbatul şi ridică uşurel gluga 
contesei. Doamna contesă de La Motte! Strigă la rândul 
său, jucând admirabil rolul omului uimit la culme. 


— Domnul de Cagliostro? Murmură Jeanne, clătinându-se 
gata să leşine. 

Dintre toate primejdiile pe care şi le închipuise Jeanne 
numai asta nu-i trecuse prin minte. La prima vedere, nu 
părea ceva înspăimântător, dar dacă te gândeai puţin, dacă 
luai seama cât de sumbru şi ascuns era acest om straniu, 
primejdia trebuia să fie cumplită. Jeanne aproape că-şi 
pierdu cumpănii, se trase înapoi, mai-mai să se repeadă în 
jos pe scări şi să nu se mai oprească până în stradă. 

Cagliostro îi întinse politicos mâna şi o pofti să ia loc. 

Cărui fapt datorez cinstea vizitei dumneavoastră, doamna? 
Întrebă el, cu voce tăioasă. 

— Domnule - bâigui intrigantă, care nu-şi putea lua ochii 
de la conte - venisem... Căutam... 

— Permiteţi-mi, doamnă, să sun ca să-i pedepsesc pe 
servitorii mei care au avut neîndemânarea, grosolănia de a 
lăsa să vină neanunţată o femeie de rangul dumneavoastră. 

Jeanne tremura. Opri mâna contelui. 

— Nu încape îndoială - continuă acesta netulburat - că aţi 
dat peste ticălosul acela de portar neamţ care se îmbată. 
Nu v-a recunoscut V-a deschis poarta fără să zică nimic, 
fără să facă nimic; o fi şi adormit după ce v-a deschis. 

— Nu-l certaţi, domnule - îngăimă Jeanne, ceva mai 
stăpână pe sine şi fără a bănui capcana, Vă rog... 

— El v-a deschis, nu-i aşa, doamnă? 

— Cred că da... Mi-aţi făgăduit însă că nu-l veţi certa. 

— Mă voi ţine de cuvânt - spuse contele, zâmbind. Acum 
însă, doamnă, binevoiţi şi lămuriţi-mă. 

O dată ce i se oferea această portiţa de scăpare, Jeanne, 
care nu mai era bănuita de a fi deschis ea însăşi poarta, 
putea să mintă şi asupra scopului vizitei sale. Nu pierdu 
prilejul. 

— Am venit - zise ea repede - să vă consult, domnule 
conte, asupra unor zvonuri care circulă. 

— Ce zvonuri, doamnă? 


— Nu mă zoriţi, vă rog - spuse ea, alintându-se. 
Intervenţia mea este delicată... 

„Caută, caută! Gândi Cagliostro. Eu am şi găsit.” 

— Sunteţi prieten cu eminenţa sa monseniorul cardinal de 
Rohan - începu Jeanne. 

„Oho, nu-i rău deloc! Îşi zise Cagliostro. Mergi până la 
capătul firului care este în mâna mea; mai departe însă, îţi 
interzic”. 

— Sunt, într-adevăr, în termeni buni cu eminenţa sa, 
răspunse el. 

— Şi am venit - continuă Jeanne - să mă informez la 
dumneavoastră despre... 

— Despre?... Repeta Cagliostro, cu o nuanţă de ironie. 

— V-am spus că situaţia mea e delicată, domnule, vă rog să 
nu abuzaţi. Probabil nu vă este necunoscut faptul că 
domnul de Rohan are pentru mine oarecare afecţiune şi aş 
fi vrut să ştiu până unde pot conta... În fine, domnule, se 
spune că dumneavoastră citiţi în cele mai ascunse cute ale 
minţii şi sufletului... 

— Lămuriţi-mă încă puţin pentru a putea să citesc în 
adâncurile minţii şi sufletului dumneavoastră. 

— Domnule, se zice că eminenţa sa iubeşte pe altcineva; 
că eminenţa sa iubeşte pe cineva cu o poziţie foarte înalta... 
Se zice chiar... 

Aici Cagliostro fixa asupra Jeannei, care simţi că-şi pierde 
cumpătul, o privire încărcata de fulgere. 

— Doamnă, pot, într-adevăr, să descifrez tenebrele - zise 
el - dar ca s-o pot face bine, am nevoie să fiu ajutat. 
Binevoiţi să răspundeţi la următoarele întrebări: Cum de-aţi 
venit să mă căutaţi aici? Eu nu locuiesc aici. 

Jeanne tresări. 

— Cum aţi intrat aici, deoarece nu există nici un fel de 
portar beat sau valet în această parte a palatului? Şi dacă 
nu pe mine mă căutaţi, atunci pe cine? Nu răspundeţi? Se 
adresă el contesei, care dârdâia de frică. Am să vă ajut eu 
să vă aduceţi aminte. Aţi intrat cu o cheie pe care credcăo 


aveţi în buzunar: iat-o. Aţi venit să o căutaţi pe tânăra 
femeie pe care, din pură bunătate, o ascundeam aici. 

Jeanne se clătină ca un pom smuls din rădăcină. 

— Şi... Dacă ar fi aşa? Şopti ea. Ce crima aş fi comis? Nu 
este îngăduit unei femei să viziteze o altă femeie? Chemaţi- 
O şi vă va spune că prietenia noastră nu are nimic de 
ascuns... 

— Îmi spuneţi asta, doamnă, pentru că ştiţi că nu se mai 
afla aici. 

— Nu se mai afla aici...?! Strigă Jeanne, îngrozită. Oliva nu 
mai e aici? 

— Oh! Exclamă Cagliostro. Nu cumva nu ştiţi că a plecat, 
tocmai dumneavoastră care aţi ajutat să fie răpită? 

— Să fie răpită?! Eu?! Strigă Jeanne, care începu din nou 
să spere. A fost răpită şi mă acuzaţi pe mine? 

— Fac chiar mai mult, vă conving - spuse Cagliostro. 

— Dovediţi-o! Zise imprudentă contesa. 

Cagliostro lua o hârtie de pe masă şi i-o arătă: 


„Monseniore şi generos protector - scria în biletul adresat 
lui Cagliostro - iertaţi-mă că vă părăsesc; da, îl iubesc mai 
mult decât orice pe domnul de Beausire; vine să mă ia, îl 
urmez. Adio! Primiţi expresia recunoştinţei mele.” 

— Beausire!... Rosti Jeanne, înmărmurită. Beausire... El 
care nici nu ştia adresa Olivei...! 

— A, ba da, doamnă - răspunse Cagliostro, arătându-i o a 
doua hârtie, pe care o scoase din buzunar. lată, am ridicat 
hârtia asta de pe scară, venind aici să fac obişnuita mea 
vizită. Hârtia o fi căzut din buzunarele domnului Beausire. 

Contesa citi înfiorată: 


„Domnul de Beausire o va găsi pe domnişoara Oliva. În 
strada Saint-Cloude, colţ cu bulevardul; o va lua cu el 
imediat. Este sfatul unei prietene sincere. A sosit 
momentul.” 


Oh, făcu contesa, mototolind hârtia. 

— Şi a luat-o cu el - conchise cu răceala Cagliostro. 

— Cine a scris biletul? Întrebă Jeanne. 

— Dumneavoastră, după cât se pare, sinceră prietenă a 
Olivei. 

— Cum a intrat însă aici? Strigă Jeanne, privindu-l cu furie 
pe impasibilul ei interlocutor. 

— Nu cumva cu cheia dumneavoastră? Zise Cagliostro. 

— Dacă o am eu, nu putea s-o aibă domnul de Beausire. 

— Când ai o cheie, poţi să ai şi doua - răspunse Cagliostro, 
privind-o drept în ochi. 

— Aveţi dovezi - rosti rar contesa - în timp ce eu n-am 
decât bănuieli. 

— Am şi eu bănuieli, chiar mai temeinice decât ale 
dumneavoastră, doamnă. 

Zicând acestea, o concedie cu un gest abia schiţat Ea se 
grăbi să coboare, dar pe tot parcursul acestei scări pustii, 
întunecate, pe care o urcase, găsi douăzeci de luminări şi 
douăzeci de lachei aşezaţi din loc în loc, dinaintea cărora 
Cagliostro strigă cu voce tare de zece ori: „Doamna contesa 
de La Motte”. 

Jeanne ieşi pufnind de furie şi de dor de răzbunare, aşa 
cum sufla iguana flăcări şi otravă. 


Capitolul LXXIV Scrisoarea şi chitanţa 


A doua zi era ultimul termen de plata fixat de însăşi regină 
bijutierilor Boehmer şi Bossange. Cum misiva maiestăţii 
sale le recomanda discreţie, ei aşteptară să le fie aduse cele 
cinci sute de mii de livre. Şi cum pentru toţi negustorii, 
oricât de bogaţi ar fi, încasarea a cinci sute de mii de livre 
este o treabă serioasă, asociaţii pregătiră chitanţa cu cea 
mai înflorită scriere a casei. Chitanţa râmase nefolosită, 
căci nu veni nimeni s-o schimbe contra a cinci sute de mii 
de livre. 


Noaptea trecu, chinuitoare pentru bijutieri, în aşteptarea 
unui mesager ce nu mai apărea. Poate reginei îi venise vreo 
idee mai neobişnuită; avea poate nevoie să se ascundă, deci 
curierul. său va sosi poate după miezul nopţii. 

Dar zorile zilei următoare îi încredinţară pe Boehmer şi pe 
Bossange că era vorba de o himeră. Boehmer se hotări să 
meargă la Versaiiles, într-o trăsura în fundul căreia aştepta 
asociatul său. Ceru să fie introdus la regină. I se răspunse 
că, dacă nu are audienţă, nu poate intra. Uluit, neliniştit, 
insistă: şi cum cunoştea lumea şi cum avusese talentul să 
lase ici şi colo prin anticamere câteva pietre nu prea 
grozave, fu protejat şi i se permise să se aşeze pe drumul 
pe care îl făcea maiestatea sa în plimbarea-i la Trianon. 

Aşadar, Maria-Antoaneta, încă tulburată în urmă întâlnirii 
cu Charny, când îi devenise iubita fără a-i deveni amantă, se 
întorcea de la plimbare, cu inima plină de bucurie, cu 
cugetul curat, când zări chipul cam necăjit dar plin de 
respect al lui Boehmer. Ea îi zâmbi într-un fel pe care 
bijutierul îl interpretă ca pe un semn cât se poate de bun şi 
îndrăzni să ceară o scurtă audienţă, pe care regina i-o 
promise pentru ora două, deci după masa de prânz. 
Boehmer se duse să-i ducă această veste minunată lui 
Bossange, care aştepta în trăsura şi care, fiind suferind, nu 
dorise să arate reginei o faţa bolnavă. 

— Nici o îndoială - îşi spuseră ei, comentând cele mai mici 
gesturi, cele mai neîn-semnate cuvinte ale Mariei-Antoaneta 
- nici o îndoială că maiestatea sa are în sertar suma pe care 
nu a putut-o avea ieri; a spus la ora două pentru ca la două 
va fi singură. 

Şi se întrebară, ca cei doi prieteni din fabulă, dacă vor lua 
suma în bilete, în aur sau în argint. Bătu ora două, bijutierul 
se afla la postul său; fu introdus în iatacul maiestăţii sale. 

— Ce mai este, Boehmer - zise regina cum îl zări intrând - 
iar vrei să-mi vorbeşti despre bijuterii? Să ştii că ai picat 
prost. 


Boehmer crezu că cineva stă ascuns prin apropiere, că 
regina se temea să nu fie auzită. Lua deci aerul că a 
priceput şi răspunse privind în jur: 

— Ce te uiţi aşa cercetător? Îl întrebă regina mirată. Nu 
cumva ai o taină, hm? 

El nu răspunse nimic, năucit cum era de acest joc. 

— Aceeaşi taină ca şi altă dată: o bijuterie de vânzare - 
continuă regina - cine ştie ce piesă rară? Nu-ţi fie frică, nu 
e nimeni să ne audă. 

— Atunci... 

— Murmură Boehmer. 

— Atunci?... Ce vrei să spui? 

— Atunci pot să spun maiestăţii sale... 

— Spune repede, dragă Boehmer. Bijutierul se apropie, cu 
un surâs curtenitor. 

— Pot să spun maiestăţii sale ca regina ne-a uitat ieri - 
rosti el, arătându-şi dinţii puţin îngălbeniţi, dar cu totul 
binevoitori. 

— V-am uitat?! În ce privinţă? Făcu regina, surprinsă. 

— Fiindcă ieri... Era termenul. 

— Termenul...?! Ce termen...? 

— Cer iertare, maiestate, dacă-mi permit., Ştiu că este o 
indiscreţie. Poate că regina nu este pregătită. Ar fi o mare 
nenorocire, dar, în sfârşit... 

— Ascultă, Boehmer, nu pricep nici un cuvânt din tot ce-mi 
spui. Lămureşte-mă deci, dragul meu. 

— Mi se pare că maiestatea voastră a uitat cu totul. Este 
foarte firesc, având atâtea preocupări. 

— Încă o dată te întreb: am uitat ce? 

— Ieri a fost primul termen de plata al colierului - zise 
timid Boehmer. 

— Aşadar, aţi vândut colierul? Spuse regina. 

— Păi... 

— Îngăimă Boehmer, privind-o uluit - păi... Mi se pare că 
da. 


— Şi cei cărora l-ai vândut nu ţi-au plătit, bietul meu 
Boehmer! Cu atât mai rău! Trebuia ca acei oameni să facă 
aşa cum am tăcut eu: dacă nu pot cumpăra colierul, să ţi-l 
înapoieze, lăsându-ţi acontul. 

— Poftim?... Bâigui bijutierul, clătinându-se asemenea 
călătorului neprevăzător, bătut în cap de soarele Spaniei. 
Ce binevoieşte maiestatea voastră să-mi spună? 

— Spun, sărmanul meu Boehmer, că dacă zece 
cumpărători îţi înapoiază colierul, aşa cum am făcut eu, 
lăsându-ţi două sute de mii de livre bacşiş, vei aduna două 
milioane şi-ţi va rămâne şi colierul. 

— Maiestatea voastră zice că mi-a înapoiat colierul? Strigă 
Boehmer, lac de năduşeală. 

— Asta zic, bineînţeles - răspunse liniştita regina. Dar ce 
ai? 

— Cum, maiestatea voastră tăgăduieşte ca a cumpărat 
colierul? 

— Ah; iarăşi!... Dar ce înseamnă comedia asta? Rosti cu 
asprime regina. Oare acest blestemat colier este sortit să 
facă mereu pe câte cineva să-şi iasă din fire? 

— Dar - reluă Boehmer, tremurând din cap până în 
picioare - mi se pare că am auzit chiar din gura maiestăţii 
voastre... Că mi-a înapoiat, maiestatea voastră a spus 
ÎN APOIAT colierul de diamante. 

Regina îl privi pe Boehmer, încrucişându-şi braţele. 

— Din fericire, am cu ce să-ţi împrospătez memoria, căci 
eşti un om într-adevăr uituc, domnule Boehmer, ca să nu 
spun un cuvânt şi mai neplăcut. Se duse glonţ la comodă, 
scoase o hârtie pe care o despături şi plimbă ochii peste ea 
şi i-o întinse, calmă, nefericitului Boehmer. Presupun că ţi-e 
destul de limpede. Şi se aşeză; astfel încât să-l vadă mai 
bine pe bijutier în timp ce acesta citea. 

Chipul lui Boehmer exprima întâi o totală neîncredere, 
apoi, din ce în ce mai mult, o groază de nedescris. 

— Ei bine - reluă regina - recunoşti chitanţa care 
dovedeşte în modul cel mai clar că ai primit colierul? Dacă 


nu cumva ai uitat că te cheamă Boehmer... 

— Doamnă - ţipă Boehmer, cu glas sugrumat de furie şi de 
spaimă în acelaşi timp - nu eu am semnat aceasta chitanţă. 

Regina făcu un pas înapoi, fulgerându-l cu privirea. 

— Tăgăduieşti?! 

— Da, tăgăduiesc... Chiar de ar fi să-mi luaţi libertatea sau 
chiar viaţa. N-am primit niciodată colierul; n-am semnat 
niciodată această chitanţă. Chiar de-ar fi aici butucul şi 
călăul, am să repet mereu: „Nu, maiestate, chitanţa nu e 
semnată de mine!” 

— Aşadar, domnule - rosti regina, pălind uşor - eu te-am 
furat, colierul este deci la mine? 

Boehmer caută înfrigurat în portofel şi scoase o scrisoare 
pe care, la rândul său, o întinse reginei... 

— Nu cred, doamnă - zise el, cu o voce respectuoasă, dar 
schimbaţii de emoție - nu cred că, dacă maiestatea voastră 
mi-ar fi înapoiat colierul, mi-ar fi trimis această scrisoare. 

— Ce-i cu peticul ăsta de hârtie? Strigă regina. N-am sens 
niciodată aşa ceva! Nu vezi că nu e scrisul meu? 

— E semnat! Bolborosi Boehmer, distrus. 

— Maria-Antoaneta de Franţa... Eşti nebun! Ce, eu sunt de 
Franţa? Eu sunt arhiducesa de Austria! Nu, este absurd ca 
eu să fi scris asta! Haide, domnule Boehmer, farsa este mult 
prea grosolană! Du-te şi debiteaz-o falsificatorilor dumitale. 

— Falsificatorilor mei... 

— Bâigui bijutierul, care aproape leşina auzind aceste 
cuvinte. Maiestatea voastră mă bănuieşte pe mine, 
Boehmer? 

— Dumneata îndrăzneşti să mă bănuieşti pe mine, Maria- 
Antoaneta! Replică regina, cu trufie. 

— Dar scrisoarea? Obiectă el, arătând hârtia pe care ea 
încă o mai ţinea în mână. 

— Dar chitanţa? Ripostă ea, arătând hârtia pe care elnu o 
lăsase din mână. 

Boehmer se văzu silit să se sprijine de un fotoliu; podeaua 
începu să se învârtească cu el. Trăgea aer în piept cât mai 


adânc şi culoarea purpurie a apoplexiei înlocuia paloarea 
cadaverica a leşinului. 

— Înapoiază-mi chitanţa - zise regina - o iau de bună şi ia- 
ţi scrisoarea semnată Antoaneta de Franţa, primul procuror 
îţi va spune că nu are nici o valoare. 

Şi zvârlindu-i hârtia, după ce-i smulse din mână chitanţa, 
ea îi întoarse spatele şi trecu într-o cameră alăturata, 
lăsându-l singur pe nefericitul om, cu desăvârşire buimac şi 
care, împotriva oricărei etichete, se prăbugşi pe un fotoliu. 
Totuşi, după câteva minute, mai venindu-şi în fire, el se 
repezi, cu totul zdrobit, afară din apartament şi se duse să-l 
găsească pe Bossange, căruia în aşa fel îi povesti cele 
petrecute, încât asociatul său bănui că-i ascunde ceva. 
Boehmer repetă însă atât de exact şi de atâtea ori toată 
istoria, încât Bossange începu să-şi smulgă perucă, în timp 
ce asociatul său îşi smulse părul, ceea ce pentru trecătorii 
care aruncau o privire în trăsura era un spectacol negrăit 
de trist şi de comic totodată. 

Cum însă nu se poate sta o zi întreaga într-o trăsură, cum, 
după ce şi-au smuls părul sau perucă, au dat de craniu şi, 
sub craniu, sunt, sau trebuie să fie, ideile, cei doi bijutieri 
ajunseră la concluzia că e neapărată nevoie să-şi unească 
forţele pentru a încerca, de era cu putinţă, să-şi croiască 
drum până la regină şi să obţină ceva ce ar semăna cu o 
explicaţie. O luară deci înapoi spre palat, într-o stare demnă 
de milă, când se întâlniră cu unul dintre ofiţerii reginei care 
îl chemă pe unul dintre ei la ea. Ne putem închipui bucuria 
şi graba lor de a se supune. Fura introduşi fără întârziere. 


Capitolul LXXV Rege nu pot fi, prinţ nu vreau, rămân un 
Rohan 


Regina părea că aşteaptă nerăbdătoare; aşa că, imediat 
ce-i zări pe bijutieri, zise cu însufleţire: 

— Ah, iată-l şi pe domnul Bossange! Ţi-ai adus întăriri, 
Boehmer! Cu atât mai bine! 


Boehmer nu avea nimic de zis; el chibzuia adânc. Lucrul 
cel mai bun de făcut într-un asemenea caz este un gest 
grăitor şi Boehmer se aruncă la picioarele Mariei- 
Antoaneta. Gestul era într-adevăr expresiv. Bossange, ca un 
desăvârşit asociat, îl imită. 

— Domnilor - zise regina - m-am calmat şi nu mă voi mai 
enerva. De altfel, mi-a venit o idee care îmi schimbă 
sentimentele faţă de voi. Nu încape nici o îndoială că în 
toată afacerea asta am fost, atât eu cât şi voi, victimele unui 
mic mister... Care nu mai este un mister pentru mine. 

— Ah, doamnă! Strigă Boehmer, entuziasmat de vorbele 
reginei. Aşadar, nu mă mai bănuiţi... Că aş fi... Ah, ce 
cumplit suna cuvântul falsificator! 

— Vă rog să mă credeţi că şi mie mi-e la fel de greu să-l 
aud, cum vă este şi vouă să-l rostiţi - zise regina. Nu, nu vă 
mai bănuiesc. 

— Maiestatea voastră bănuieşte pe altcineva? 

— Răspundeţi la întrebările mele. Pretindeţi deci că nu 
mai aveţi diamantele? 

— Nu le mai avem - răspunseră într-un glas cei doi 
bijutieri. 

— Şi nu vă interesează cui le-am dat ca să vi le înapoieze, 
aceasta mă priveşte pe mine. N-aţi văzut-o cumva, pe 
doamna contesă de La Motte? 

— Iertare, doamnă, am văzut-o... 

— Şi nu v-a dat nimic... Din partea mea? 

— Nu, doamnă. Doamna contesă ne-a spus doar atât: 
„Aşteptaţi”. 

— Dar scrisoarea semnată de mine cine v-a dat-o? 

— Scrisoarea - răspunse Boehmer - cea pe care 
maiestatea voastră a avut-o în mână, ne-a adus-o în timpul 
nopţii un mesager necunoscut. Şi ani ta falsa scrisoare. 

— Ah, ah! Exclamă regina. Bun! Vedeţi deci că n-a venit 
direct de la mine. Suna şi se înfiinţa un valet. Să fie 
chemata doamna contesă de La Motte - porunci liniştita 


regina. Şi n-aţi mai văzut şi pe altcineva, nu l-aţi văzut 
cumva pe domnul de Rohan? Continuă ea, cu acelaşi calm. 

— Pe domnul de Rohan? Ba da, doamnă, a venit şi ne-a 
vizitat spre a ne informa,. 

— Foarte bine! Răspunse regina. Să nu mergem prea 
departe; din moment ce şi domnul de Rohan este amestecat 
în această afacere, n-aveţi dreptul să disperaţi. Încep să 
ghicesc: doamna de La Motte, spunându-vă: Aşteptaţi, a 
vrut... Nu, nu pot ghici nimic şi nici nu vreau să ghicesc... 
Duceţi-vă şi căutaţi-l pe domnul cardinal şi povestiţi i tot ce 
mi-aţi spus mie; nu pierdeţi timpul şi adăugaţi că ştiu totul. 

Reînsufleţiţi de această mică scânteie de speranţă, 
bijutierii schimbară între ei o privire ceva mai puţin 
îngrozită. 

Bossange, vrând doar să-şi spună şi el părerea, îndrăzni să 
şoptească: 

— Totuşi, regina are în mână o chitanţă falsă şi un fals este 
o fărădelege. 

Maria-Antoaneta se încruntă şi zise: 

— Într-adevăr, dacă n-aţi primit colierul, înscrisul acesta 
constituie un fals. Dar pentru a constata falsul, este absolut 
necesar să vă pun faţă în faţă cu persoana pe care am 
însărcinat-o să vă înapoieze diamantele. 

— Când vrea maiestatea voastră! Exclamă Bossange. Noi 
nu ne temem de lumină, noi suntem negustori cinstiţi. 

— Atunci duceţi-vă şi căutaţi să vă lumineze domnul 
cardinal, el singur poate lămuri toate astea. 

— Şi maiestatea voastră ne va permite să o încunoştinţăm 
de răspuns? Întrebă Boehmer. 

— Îl voi afla înaintea voastră - spuse regina - tot eu vă voi 
scoate din încurcătură. Duceţi-vă. 

Îi concedie şi, după ce bijutierii plecară, lăsându-se pradă 
tulburării de care era cuprinsă, trimise curier după curier 
la doamna de La Motte. Nu o vom mai urma în cercetările şi 
bănuielile sale, dimpotrivă, o vom părăsi spre a alerga, 


împreuna cu bijutierii, în întâmpinarea acestui adevăr atât 
de râvnit. 

Cardinalul era acasă, citind cu o furie imposibil de descris 
o scrisoare pe care tocmai i-o trimisese doamna de La 
Motte şi care venea de la Versailles, după cum spunea. 
Scrisoarea era crudă, îi lua cardinalului orice speranţă; îl 
somă să nu mai spere nimic; îi interzicea să mai apară, 
după obicei, la Versailles; tăcea apel la loialitatea lui de a nu 
încerca să reia relaţii devenite imposibile. Recitind aceste 
cuvinte, prinţul sari în sus; cântarea fiecare silabă, părea să 
ceară cont hârtiei de durităţile care fuseseră aşternute de o 
mână crudă. 

— Cochetă, capricioasă, perfidă! Strigă el, în disperarea 
care îl cuprinsese. Ah, mă voi răzbuna...! 

Îngrămădi în mintea sa, una după alta, toate învinuirile 
care alina sufletele slabe de durerile iubirii, dar nu le 
vindeca de dragostea însăşi. 

— lată - zise el - cele patru scrisori pe care mi le-a trimis, 
una mai nedreaptă şi mai despotica decât alta. N-am fost 
pentru ea decât un capriciu! Este o umilinţa pe care n-am 
să i-o iert cu una cu două, dacă nu cumva mă sacrific unui 
capriciu mai nou. 

Sărmanul amăgit recitea cu fervoarea speranţei scrisorile, 
care, cu toată asprimea lor, aveau o nemiloasă armonie. 
Ultima era o capodoperă de răutate, inima nefericitului 
cardinal era răscolită până în cele mai ascunse unghere, 
dar cu toate astea el iubea în asemenea măsura, încât, din 
spirit de contradicţie, se delecta citind şi recitind aceste 
rânduri tăioase şi reci trimise, după cum pretindea doamna 
de La Motte de la Versailles. 

În acest moment cei doi bijutieri se prezentară la palatul 
său. Fu extrem de surprins, văzând insistența cu care 
cereau să fie primiţi. Îl alungă de trei ori pe valetul său, 
care reveni a patra oară, spunând că Boehmer şi Bossange 
declaraseră că nu vor pleca decât dacă vor fi siliţi s-o facă. 

— Ce să însemne asta? Zise cardinalul. Lăsaţi-i să intre! 


Şi cei doi intrară. Feţele lor răvăşite dovedeau cât de grea 
fusese lupta morală şi fizică pe care o dăduseră. Chiar dacă 
ar fi fost învingători într-una din aceste lupte, ar fi fost 
biruiţi în cealaltă. Niciodată capete mai buimace nu 
trebuiseră să stea să judece în faţa unui prinţ al bisericii. 

— În primul rând - strigă cardinalul, văzându-i - ce 
înseamnă o asemenea barbarie, domnilor bijutieri! Vă 
purtaţi de parcă vi s-ar datora ceva în această casă! 

Tonul acesta îi îngheţă de spaimă pe cei doi asociaţi. 

— Nu cumva scenele de dincolo reîncep? Murmură 
Boehmer, trăgând cu coada ochiului spre asociatul său. 

— A, nu, nicidecum - răspunse acesta din urmă, 
înfundându-şi perucă, cu un gest războinic. Eu sunt hotărât 
să rezist la orice. 

Şi făcu un pas ameninţător, în timp ce Boehmer, mai 
prudent, rămase în spate. Cardinalul îi crezu nebuni şi le-o 
spuse răspicat. 

— Monseniore - zise Boehmer, disperat, punctându-şi 
fiecare silabă cu un suspin - faceţi-ne dreptate, aveţi milă, 
nu vă supăraţi şi nu ne obligaţi să fim nerespectuoşi faţă de 
cel mai mare, cel mai ilustru prinţ. 

— Domnilor, ori sunteţi în toate minţile şi atunci veţi fi 
aruncaţi pe fereastră - replică prelatul - ori nu sunteţi în 
toate minţile şi atunci veţi fi pur şi simplu daţi afară. 
Alegeţi! 

— Monseniore, nu suntem nebuni, am fost prădaţi! 

— Şi ce-mi pasă mie - răspunse monseniorul de Rohan. Nu 
sunt ofiţer de poliţie. 

— Dar aţi avut colierul în mână, monseniore - spuse 
Boehmer, hohotind. Veţi putea depune mărturie în faţa 
justiţiei, monseniore, veţi... 

— Am avut colierul? Repetă prinţul. Deci colierul a fost 
furat?! 

— Da, monseniore. 

— Ei bine şi ce spune regina? Strigă cardinalul, foarte 
curios. 


— Regina ne-a trimis la dumneavoastră, monseniore. 

— Este foarte amabil din partea maiestăţii sale. Dar ce pot 
face în privinţa asta, bieţii de voi? 

— Puteţi totul, monseniore; puteţi spune ce s-a făcut cu 
colierul. 

— Eu? 

— Sigur că da. 

— Dragă Boehmer, ai fi fost îndreptăţit să-mi vorbeşti 
astfel dacă aş fi făcut parte din banda de tâlhari care i-a 
furat reginei colierul. 

— Nu reginei i-a fost furat colierul. 

— Atunci cui, Doamne sfinte?! 

— Regina tăgăduieşte să-l fi avut. 

— Cum tăgăduieşte? Zise cardinalul, şovăind. Doar aveţi o 
chitanţă de la dânsa. 

— Regina spune că această chitanţă e falsă. 

— Haida-de! Se stropşi la ei cardinalul. Nu mai ştiţi ce 
vorbiţi, domnilor! 

— Aşa a spus - şi Boehmer se întoarse către Bossange, 
care încuviinţă dând din cap de trei ori. 

— Regina a tăgăduit, fiindcă era cineva la ea când i-aţi 
vorbit - spuse cardinalul. 

— Nimeni, monseniore; dar asta nu e totul. 

— Ce mai e? 

— Nu numai că regina a tăgăduit, nu numai că a pretins că 
scrisoarea era falsă, dar ne-a arătat şi o chitanţă din partea 
noastră prin care se dovedeşte că am primit colierul. 

— O chitanţă din partea voastră? Repetă cardinalul. Şi ce 
e cu ea? 

— Este falsă, ca şi cealaltă, domnule cardinal, ştiţi foarte 
bine. 

— Falsă... Două falsuri... Şi spuneţi că eu ştiu foarte bine? 

— Cu siguranţă, de vreme ce aţi venit să confirmaţi cele ce 
ne spusese doamna de La Moitte; dumneavoastră ştiaţi 
foarte bine că am vândut colierul şi că se afla în mâinile 
reginei. 


— Staţi să vedem - rosti cardinalul, trecându-şi mâna 
peste frunte. lată nişte lucruri nespus de grave, după cât mi 
se pare. Să ne înţelegem. Haideţi să recapitulăm cele 
petrecute. 

— Da, monseniore. 

— Mai întâi cumpărarea de către mine, în contul maiestăţii 
sale, a unui colier pe care l-am acontat cu două sute 
cincizeci de mii de Livre. 

— Este adevărat, monseniore. 

— Apoi vânzarea lui direct reginei... Aşa mi-aţi spus, cel 
puţin... la termenele fixate de ea şi având garanţia 
semnăturii sale, da? 

— A semnăturii sale... Aţi spus că este semnătura reginei, 
nu-i aşa, monseniore? 

— Arătaţi-mi-o. 

— Iat-o. 

Bijutierii scoaseră scrisoarea din portofelul lor. Cardinalul 
o cercetă dintr-o aruncătură de ochi. 

— Ei, dar sunteţi nişte copii!... Strigă el. Maria-Antoaneta 
de Franţa... Păi regina este o fiică a casei de Austria! Aţi 
fost prădaţi; scrisul şi semnătura sunt amândouă false! 

— Atunci, doamna de La Moitte trebuie să-l cunoască pe 
falsificator şi pe tâlhar! Ţipară bijutierii, în culmea 
exasperării. 

Adevărul acestei afirmaţii îl izbi pe cardinal. 

— S-o chemăm pe doamna de La Moitte - hotărî el, 
tulburat. 

Şi sună, cum făcuse şi regina. Slujitorii sai porniră în 
urmărirea Jeannei, a cărei trăsură nu putea fi prea departe. 
Cu toate astea, Boehmer şi Bossange, cuibărindu-se în 
promisiunile reginei că iepurele în culcuş, repetau 
neîncetat: „Unde este colierul? Unde este colierul?” 

— O să mă asurziţi - rosti supărat cardinalul. Ce ştiu eu 
unde-i colierul? L-am dat eu însumi reginei, iată tot ce ştiu. 

— Colierul! Dacă n-avem banii... Colierul! Repetau cei doi 
negustori. 


— Domnilor, nu mă priveşte - mai spuse cardinalul, 
ieşindu-şi din fire, gata să-i dea afară pe cei doi creditori. 

— Doamna de La Motte! Doamna contesă! Strigară 
Boehmer şi Bossange, răguşiţi de atâtea ţipete. Numai ea 
ne-a pierdut! 

— Vă interzic să suspectaţi probitatea doamnei de La 
Motte, altfel o să pun să vă snopească în bătaie! 

— În sfârşit, trebuie să existe un vinovat - îngaimă 
Boehmer, cu o voce jalnică. Cele două falsuri au fost făcute 
de cineva. 

— Nu cumva de mine? Se oţări trufaş domnul de Rohan. 

— Vai de mine, monseniore, nu asta vrem să spunem! 

— Atunci ce? 

— Pentru Dumnezeu, monseniore, trebuie să existe o 
explicaţie! 

— Aşteptaţi să mă lămuresc întâi eu însumi. 

— Ce să-i spunem însă reginei, monseniore, deoarece 
maiestatea să ne învinuieşte tot pe noi? 

— Şi ce spune? 

— Spune că dumneavoastră sau doamna de La Motte aveţi 
colierul, nu dânsa. 

— Li bine! Ripostă cardinalul, palid de ruşine şi de furie. 
Duceţi-vă şi spuneţi-i reginei că... Nu, nu-i spuneţi nimic. 
Destul scandal şi aşa. Mâine însă... Mâine, auziţi, ţin slujba 
în capelă de la Versailles; veniţi. O să mă vedeţi apropiindu- 
mă de regină, îi vorbesc, o întreb dacă n-are colierul şi veţi 
auzi ce-mi va răspunde; dacă neaga şi în faţa mea... Atunci, 
domnilor, eu sunt un Rohan şi voi plăti! 

Şi după ce rosti aceste cuvinte cu o măreție ce nu poate fi 
descrisă, prinţul îi concedie pe cei doi asociaţi, care plecară 
de-a-ndăratelea, cot la cot. 

— Pe mâine, deci - bâigui Boehmer - nu-i aşa, 
monseniore'? 

— Pe mâine, la unsprezece dimineaţa, la capelă de la 
Versailles - răspunse cardinalul. 


Capitolul LXXVI Scrimă şi diplomaţie 


A doua zi către ora zece intra la Versailles o trăsură cu 
blazonul domnului de Breteuil. Domnul de Breteuil, rival şi 
duşman personal al domnului de Rohan, pândea de mult 
ocazia de a da o lovitură mortală duşmanului său. 

Diplomaţia este superioară scrimei deoarece în această 
din urmă ştiinţă o ripostă bună sau rea trebuie să fie dată 
într-o secundă, în timp ce diplomaţii au cincisprezece ani şi 
chiar mai mult dacă trebuie ca să combine lovitura pe care 
o dau şi ca s-o facă cât mai nimicitoare cu putinţă. Domnul 
de Breteuil ceruse, o oră mai înainte, audienţă regelui şi o 
găsi pe maiestatea sa îmbrăcându-se ca să meargă la 
slujbă. 

— E o vreme splendidă - spuse Ludovic al XVI-lea bine 
dispus, văzându-l pe diplomat intrând în cabinetul său. Aşa 
cum se cuvine pentru sărbătoarea Adormirii Maicii 
Domnului. Priviţi, nici urmă de nor pe cer. 

— Sunt extrem de dezolat, sire, dar trebuie să aduc o 
înnorare seninătăţii voastre - răspunse ministrul. 

— Oh, Doamne! Exclamă regele, posomorându-se. Văd că 
ziua începe prost. Ce este? 

— Sunt cam încurcat, sire, că trebuie să vă istorisesc toate 
astea, cu atât mai mult cu cât, la prima vedere, nu este o 
afacere de resortul ministerului meu. Este un fel de furt, a. 
şa că îl priveşte pe şeful poliţiei. 

— Un furt?! Făcu regele. Sunteţi ministru de justiţie şi, în 
ultimă instanţă, tâlharii ajung în faţa justiţiei. Deci îl 
priveşte şi pe ministrul de justiţie. V-ascult! 

— Sire, iată despre ce este vorba. Maiestatea voastră a 
auzit vorbindu-se despre un colier de diamante? 

— Cel al domnului Boehmer? 

— Da, sire. 

— Cel pe care l-a refuzat regina? 

— Exact. 


— Refuz datorită căruia au putut cumpăra un minunat vas: 
pe Suffren - spuse regele, frecându-şi mâinile. 

— Ei bine, sire - continuă baronul de Breteuil, nesimţitor 
la tot răul pe care îl declanşa - acel colier a fost furat. 

— Ah, cu atât mai rău, cu atât mai rău! Rosti regele. Era 
preţios; diamantele însă, pot fi recunoscute. A le separa ar 
însemna să pierzi roadele furtului. Colierul va fi lăsat aşa 
cum este şi poliţia îl va găsi. 

— Sire - interveni baronul de Breteuil - nu este un furt 
oarecare. A stârnit unele zvonuri. 

— Zvonuri?! Ce vreţi să spuneţi? 

— Sire, se susţine că regina a păstrat colierul. 

— Cum? L-a păstrat? Doar l-a refuzat în prezenţa mea, 
chiar fără să-l privească. Prostii, absurdităţi, baroane! 
Regina n-a păstrat colierul. 

— Sire, nu am folosit cuvântul cel mai potrivit; calomniile 
la adresa suveranilor pot fi complet lipsite de temei, iar 
expresiile folosite rănesc prea tare urechile regale... 
Cuvântul a păstrat... 

— Ah, domnule de Breteuil - spuse regele, zâmbind - sper 
că nu se spune că regină a furat colierul de diamante! 

— Sire - vorbi apăsat domnul de Breteuil - se spune că 
regina a reluat pe ascuns târgul rupt în faţa domniei- 
voastre; se spune şi nu este nevoie să repet maiestăţii 
voastre, că respectul şi devotamentul meu resping aceste 
infame presupuneri, se spune deci că giuvaergiii au primit, 
din partea maiestăţii sale regina, o chitanţă prin care atestă 
că păstrează colierul. 

Regele păli. 

— Se spune aşa ceva?! Repetă el. Dar câte lucruri nu se 
spun? Totuşi mă miră. Chiar dacă regina ar fi cumpărat pe 
ascuns colierul, tot n-aş învinui-o. Regină este femeie, 
colierul este o piesă rară şi superbă! Mulţumesc lui 
Dumnezeu, dacă vrea, regina poate cheltui un milion şi 
jumătate pentru toaletele ei. Voi fi de acord; n-ar avea decât 
o vină: aceea de a nu-mi fi spus. Dar nu regele trebuie să se 


amestece în asemenea treburi: ele îl privesc pe soţ. Soţul o 
va certa pe soţia sa, dacă vrea sau dacă poate: nu recunosc 
nimănui dreptul de a se amesteca nici măcar bârfind. 

Baronul se înclină în faţa cuvintelor atât de hotărâte ale 
regelui. Ludovic al XVI-lea nu era însă nici pe departe atât 
de hotărât cum părea. O clipă mai târziu redevenise 
neliniştit, şovăitor. 

— Şi-apoi - reluă el - despre ce furt vorbeaţi?... Aţi spus 
furt, mi se pare?... Dacă s-a furat colierul, atunci nu poate fi 
la regină. Nu e logic. 

— Am încremenit, văzând-o pe maiestatea voastră atât de 
mânioasă - zise baronul - şi n-am mai putut să termin. 

— Oh, mânia mea!... Eu să fiu mânios!... Despre asta însă, 
baroane... Baroane... Şi regele începu să râdă în hohote. 
Haide, continuaţi, spuneţi-mi absolut tot; spuneţi-mi chiar 
că regina a vândut colierul unor cămătari. Biata femeie are 
adesea nevoie de bani şi eu nu-i pot da întotdeauna. 

— Este exact ce voiam să spun maiestăţii voastre. Regina 
ceruse acum două luni cinci sute de mii de livre prin 
domnul de Calonne şi maiestatea voastră a refuzat să 
semneze. 

— Este adevărat. 

— Ei bine, sire, cu banii aceştia, SE SPUNE, trebuia plătită 
prima rată a datoriei con-tractate la cumpărarea colierului. 
Regina, neavând bani, a refuzat să plătească. 

— Şi mai departe? Zise regele, care, încetul cu încetul, 
devenise interesat, aşa cum se întâmplă când printre 
îndoieli apar şi lucruri ce par a fi adevărate. 

— Ei bine, sire, aici începe povestea pe care datoria îmi 
ordonă s-o aduc la cunoştinţa maiestăţii voastre. 

— Cum?! Spuneţi că povestea de-abia începe? Ce mai e, 
pentru Dumnezeu?! Strigă regele, trădându-şi neliniştea în 
faţa baronului, care începând din acest moment, păstră 
avantajul. 

— Sire, se spune că regină a cerut bani de la cineva. 

— De la cine? De la un câmătar, nu-i aşa? 


— Nu, sire, nu de la un cămătar. 

— Ei, pentru Dumnezeu, mi-o spuneţi cu un aer bizar, 
Breteuil. Mai departe, ghicesc: trebuie să fie ceva în 
legătură cu amestecul străinilor: regina a cerut bani 
fratelui său, familiei sale. Simt că aici este amestecată casa 
de Austria. 

Se ştie cât de susceptibil era regele faţă de curtea de la 
Viena. 

— Ar fi fost mai bine - replică domnul de Breteuil. 

— Cum ar fi fost mai bine?! Cui a putut regina să ceară 
bani? 

— Sire, nu îndrăznesc... 

— Mă uluiţi, domnule - rosti regele, bravând. Vă rog să 
vorbiţi imediat şi să-mi spuneţi numele acestui domn care 
împrumută bani. 

— Domnul de Rohan, sire. 

— Mă mir că nu roşiţi rostind numele domnului de Rohan, 
omul cel mai ruinat din întregul regat! 

— Sire... 

— Reluă domnul de Breteuil, lăsând ochii în jos. 

— Nu-mi place tonul dumneavoastră - spuse regele. Vă 
rog să vă explicaţi imediat, domnule ministru de justiţie. 

— Nu, sire, pentru nimic în lume, deoarece nimic pe lume 
nu mă poate sili să las să-mi iasă din gură vreun cuvânt care 
ar compromite onoarea regelui meu şi pe cea a reginei. 

Regele se încruntă. 

— La ce mahalagisme ne coborâm, domnule de Breteuil! 
Exclamă el. Raportul dumneavoastră răspândeşte miasmele 
din cloacă de unde a ieşit. 

— Orice calomnie răspândeşte miasme otrăvitoare, sire şi 
iată de ce regii sunt datori să intervină, fie chiar şi prin 
mijloace radicale, dacă nu vor că onoarea lor să fie ucisă de 
aceste otrăvuri ajunse până la tron. 

— Domnul de Rohan! Murmură regele. Dar ce legătură 
este?... Cardinalul spune deci...? 


— Maiestatea voastră se va convinge, sire, că domnul de 
Rohan a dus tratative cu bijutierii Boehmer şi Bossange, că 
afacerea a fost încheiată de el şi că ela stipulat şi 
reglementat condiţiile de plată. 

— Nu mai spuneţi! Strigă regele, muşcat de gelozie şi 
furie. 

— Este un fapt pe care îl va dovedi cel mai simplu 
interogatoriu, îmi iau această însărcinare în faţa maiestăţii 
voastre. 

— Spuneţi că vă luaţi această însărcinare? 

— Fără nici o rezervă, îmi asum întreaga responsabilitate, 
sire. 

Regele începu să măsoare cabinetul în lung şi-n lat. 

— Ce lucruri îngrozitoare! Repeta el. Dar în toate acestea 
nu văd ce caută furtul. 

— Sire, bijutierii au primit o chitanţă semnată, spun ei, de 
către regină, deci regina trebuie să aibă colierul. 

— Ah! Izbucni regele, plin de speranţă. Ea neagă! Vedeţi 
bine că neagă, Breteuil! 

— Sire, am lăsat-o eu vreodată pe maiestatea voastră să 
creadă că nu cunosc nevinovăția reginei? Sunt atât de 
neghiob, încât maiestatea voastră nu vede tot respectul, 
toată dragostea pe care le port în suflet celei mai curate 
dintre femei...?! 

— Nu-l acuzaţi decât pe domnul de Rohan, deci? 

— Sire, aparențele ne impun... 

— Gravă acuzaţie, baroane! 

— Care va cădea, poate cu prilejul unei anchete; ancheta 
însă este indispensabilă. Imaginaţi-vă, sire, că regina 
pretinde că n-are colierul; că bijutierii susţin că l-au vândut 
reginei; că diamantele nu sunt găsite şi că în popor se 
rosteşte cuvântul furt, legat de numele domnului de Rohan 
şi de numele sacru al reginei. 

— Aveţi dreptate, aveţi dreptate - zise regele, foarte 
tulburat - aveţi dreptate, Breteuil! Trebuie ca întreaga 
afacere să fie clarificată. 


— Negreşiit, sire. 

— Dumnezeule! Cine trece acolo jos, prin galerie? Nu este 
domnul de Rohan, care se duce la capelă? 

— Nu încă, sire, domnul de Rohan nu poate să se ducă la 
capelă. Nu este încă ora unsprezece, şi-apoi domnul de 
Rohan, care predică astăzi, ar fi îmbrăcat în veşminte 
pontificale. Nu e el. Maiestatea voastră dispune de încă o 
jumătate de oră. 

— Dar ce să fac? Să-i vorbesc? Să-l chem la mine? 

— Nu, sire. Permiteţi-mi să dau un sfat maiestăţii voastre: 
nu faceţi cunoscută povestea înainte de a discuta cu 
maiestatea sa regina. 

— Da, încuviinţa regele - ea îmi va spune adevărul. 

— Să nu ne îndoim nici o clipă, sire. 

— Haide, baroane, aşezaţi-vă colo şi spuneţi-mi, fără nici o 
rezervă, fără nici un menajament, tot ce s-a întâmplat, tot 
ce se comentează. 

— Am expus totul cât se poate de amănunţit, cu dovezile 
cele mai grăitoare. 

— La treabă, atunci! Aşteptaţi numai să spun să se închidă 
uşa cabinetului. Aveam două audienţe în dimineaţa asta, le 
voi amâna. 

Regele dădu poruncile necesare şi, aşezându-se, arunca o 
ultimă privire pe fereastră. De data asta este chiar 
cardinalul, priviţi! 

Breteuil se ridică, se apropie de fereastră şi, din dosul 
perdelei, îl zări pe domnul de Rohan, care, în mare ţinută 
de cardinal şi arhiepiscop, se îndrepta spre apartamentul 
care îi era rezervat de fiecare dată când venea să ţină 
solemna slujbă de la Versailles. 

— În sfârşit, iată-l că vine! Izbucni, ridicându-se. 

— Cu atât mai bine - spuse domnul de Breteuil. Explicaţia 
nu va fi amânată. 

Şi începu să-l informeze pe rege, cu zelul celui hotărât să- 
şi distrugă adversarul. Cu o artă infernală, adunase în 
geanta lui tot ce putea să-l zdrobească pe cardinal. Regele 


vedea îngrămădindu-se, una după alta, dovezile vinovăţiei 
domnului de Rohan, dar fu disperat văzând că nu sosesc tot 
atât de repede şi dovezile nevinovăţiei reginei. Îndură 
nerăbdător de un sfert de ora acest chin, când nişte ţipete 
răsunară în coridorul alăturat. Regele trase cu urechea. 
Breteuil îşi întrerupse lectura. Un ofiţer veni să ciocănească 
la uşa cabinetului. 

— Ce este? Întrebă regele, ai cărui nervi erau încordaţi la 
culme de când domnul de Breteuil îi adusese totul la 
cunoştinţa. 

Ofiţerul se prezentă: 

— Sire, maiestatea sa regina roagă pe maiestatea voastră 
să binevoiţi a veni până la dânsa. 

— S-a mai întâmplat ceva - spuse regele, pălind. 

— Poate - zise Breteuil. 

— Mă duc la regina - declara regele. Aşteptaţi-mă aici, 
domnule de Breteuil. 

— Cu atât mai bine, înseamnă că ne apropiem de 
deznodământ - murmură ministrul de justiţie. 


Capitolul LXXVII Gentilom, cardinal şi regină 


La ora la care domnul de Breteuil intrase la rege, domnul 
de Charny, palid, tulburat, ceruse o audienţă reginei. 
Aceasta se îmbracă; văzu pe fereastra budoarului sau, care 
dădea spre terasă, pe Charny insistând să fie primit. Dădu 
ordin să fie introdus chiar înainte ca el să-şi fi formulat până 
la sfârşit cererea. 

Regina cedă dorinţei inimii sale; îşi spunea că o dragoste 
curată ca a lui, cu desăvârşire dezinteresată, avea dreptul 
să intre la orice oră chiar şi în palatul reginelor. Charny 
intră, atinse tremurând mâna pe care i-o întindea regina şi 
spuse cu glas înăbuşit: 

— Ah, doamnă, ce nenorocire! 

— Dar ce ai? Strigă ea, văzându-l atât de palid. 


— Doamnă, ştiţi ce am aflat? Ştiţi ce se spune? Ştiţi ce ştie 
şi regele, poate, sau ce va şti, în orice caz, mâine'? 

Ea se înfiora, gândindu-se la acea noapte de plăceri 
nevinovate când, poate, o privire plină de invidie sau 
duşmănie o văzuse în parcul de la Versailles cu Charny. 

— Spune-mi totul, sunt tare - răspunse ea, apăsându-şi o 
mână pe inimă. 

— Doamnă, se spune că aţi cumpărat un colier de la 
Boehmer şi Bossange. 

— L-am dat înapoi - zise ea repede. 

— Ascultaţi! Se spune că v-aţi prefăcut numai că-l 
restituiţi, că aţi contat că-l puteţi plăti, ca regele v-a 
împiedicat refuzând să semneze cererea domnului de 
Calonne; ca atunci v-aţi adresat altcuiva ca să vă procure 
banii şi ca acea persoană este... Ibovnicul dumneavoastră. 

— Dumneata! Exclamă regina, fă când un gest de totală şi 
sublima încredere. Dumneata, domnule, lasă-i să vorbească 
pe cei ce spun aşa ceva. Titlul de ibovnic nu este pentru ei o 
insultă atât de plăcuta de aruncat cum titlul de prieten este 
o dulce realitate consacrata pentru totdeauna între noi doi. 

Charny se opri, tulburat de această declaraţie energică şi 
atât de sinceră care izvorăşte întotdeauna dintr-o dragoste 
adevărata. 

Pauza pe care o făcu însă spori neliniştea reginei. Ea 
strigă: 

— Despre ce vorbeşti, domnule de Charny'? Calomnia se 
serveşte de un limbaj pe care nu-l înţeleg niciodată. 
Dumneata ai înţeles ceva? 

— Doamnă, binevoiţi a-mi acorda toată atenţia, 
circumstanţele sunt grave. leri am fost cu unchiul meu, 
domnul de Suffren, la bijutierii curţii. Boehmer şi Bossange. 
Unchiul meu a adus diamante din India şi dorea să le 
evalueze. S-a vorbit despre o mulţime de lucruri. Bijutierii 
au povestit domnului amiral o istorie îngrozitoare, 
răspândită de duşmanii maiestăţii voastre. Doamnă, sunt 
disperat! Dacă aţi cumpărat colierul, spuneţi-mi; dacă nu l- 


aţi plătit, spuneţi-mi, dar nu mă lăsaţi să cred că l-a plătit 
domnul de Rohan pentru dumneavoastră! 

— Domnul de Rohan?! Strigă regina. 

— Da, domnul de Rohan, cei ce trece drept ibovnicul 
reginei, cel de la care regina împrumuta bani, cel pe care 
un nefericit cu numele de Charny l-a văzut în parcul de la 
Versailles, zâmbind reginei, îngenunchind în faţa reginei şi 
sărutându-i mâinile, cel care... 

— Domnule, strigă Maria-Antoaneta - dacă eşti în stare să 
crezi toate câte se spun în spatele meu, înseamnă că nu mă 
iubeşti îndeajuns nici când sunt în faţa dumitale. 

— Oh! Exclamă tânărul. Ne pândeşte o mare primejdie; nu 
vă cer nici sil fiţi sinceră, nici curajoasă, vă rog să-mi faceţi 
un serviciu. 

— Mai întâi - spuse regina - despre ce primejdie este 
vorba, claca eşti bun'? 

— Primejdia?! Dar bine, doamnă, numai un nesocotit nu o 
întrevede! Răspunzând în locul reginei, plătind în locul 
reginei, cardinalul o distruge pe regină. Nu vreau să vă 
vorbesc despre teribilele suferinţe pe care i le pot pricinui 
domnului de Charny o încredere asemă-nătoare cu cea pe 
care v-o inspira domnul de Rohan. Nu. Durerea aceasta te 
ucide, dar nu te plângi. 

— Eşti nebun! Izbucni Maria-Antoaneta, supărată. 

— Nu sunt nebun, doamnă, dumneavostra sunteţi 
nefericită, pierdută. V-am văzut în parc... Nu m-am înşelat, 
sunt sigur. Astăzi s-a aflat oribilul, fiorosul adevăr... Domnul 
de Rohan poate se laudă... 

Regina îl apucă de braţ pe Charny. 

— Nebun! Nebun! Repetă ea, cu o spaimă nemaipomeniţi. 
N-ai decât să urăşti, n-ai decât să vezi fantome, n-ai decât 
să crezi într-un lucru imposibil, dar, pentru numele lui 
Dumnezeu, după tot ce ţi-am spus, nu mă socoti vinovată... 
Vinovată! Acest cuvânt mă face să mă simt de parc-aş sta pe 
cărbuni aprinşi... Vinovată... Eu... Eu care nici o singură 
dată nu. M-am gândit la dumneata fără să-l rog pe 


Dumnezeu să-mi ierte chiar şi acest, gând pe care îl 
numeam o crimă! Ah, domnule de Charny, dacă nu vrei să 
mă vezi astăzi zdrobită, mâine poate moartă, nu-mi mai 
spune că mă bănuieşti, sau fugi atât de departe, încât să nu 
auzi zgomotul căderii mele în clipa când voi muri. 

Olivier îşi frângea mâinile, înspăimântat. 

— Ascultaţi-mă - spuse el - dacă vreţi să vă fac un 
adevărat serviciu... 

— Un serviciu... Dumneata?... Strigă regina. Dumneata, 
care eşti ai crud chiar decât duşmanii mei... Căci ei doar mă 
acuza în timp ce dumneata, dumneata mă bănuieşti. Un 
serviciu din partea omului care mă dispreţuieşte? 
Niciodată... Domnule, niciodată! 

Olivier se apropie şi luă mâna reginei. 

— Veţi vedea - spuse el - că nu sunt un om care geme şi 
plânge; clipele sunt preţioase; diseară va fi prea târziu ca 
să facem ceea ce ne mai rămâne de făcut. Vreţi să mă 
salvaţi de disperare, salvându-vă de oprobiu? 

— Domnule! 

— În faţa morţii, n-am să-mi drămuiesc cuvintele. Dacă nu 
mă ascultați astă-seară, mâine, vă spun, vom fi amândoi 
morţi, dumneavoastră de ruşine, eu văzându-vă murind. 
Ţineţi-vă dreaptă în faţa duşmanului, doamnă, ca în bătăliile 
noastre! Dreaptă în faţa primejdiei! Dreaptă în faţa morţii! 
Să mergem împreună, eu ca soldat obscur, cum şi sunt, dar 
viteaz, veţi vedea; dumneavoastră cu maiestate, cu forţa, în 
focul bătăliei. Dacă veţi cădea, ei bine, nu veţi fi singură. 
Doamnă, priviţi-mă ca pe un frate... Aveţi nevoie... de bani 
ca să... Plătiţi colierul? 

— Eu? 

— Nu mai tăgăduiţi. 

— Îţi spun... 

— Nu-mi spuneţi că n-aveţi colierul. 

— Îţi jur... 

— Nu juraţi dacă vreţi să vă mai pot iubi. 

— Olivier! 


— Va mai rămâne un mijloc să vă salvaţi şi onoarea şi 
dragostea ce vă port. Colierul face un milion şase sute de 
mii de livre, aţi plătit până acum două sute cincizeci de mii. 
lată un milion şi jumătate, luaţi-l. 

— Ce este asta? 

— Nu vă uitaţi, luaţi şi plătiţi. 

— "Ţi-ai vândut proprietăţile? Moşiile pe care eu ţi le-am 
dăruit, scoase la mezat? Olivier! Ai ajuns sărac pentru 
mine! Inima dumitale este bună şi nobilă şi nu mai vreau să- 
mi” drămuiesc declaraţiile în faţa unei asemenea iubiri. 
Olivier, te iubesc! 

— Aşadar, acceptaţi. 

— Nu, dar te iubesc! 

— Va plăti deci domnul de Rohan? Gândiţi-vă bine, 
doamnă, nu mai este vorba, din partea dumneavoastră, de 
generozitate, ci de o cruzime zdrobitoare... Acceptaţi din 
partea cardinalului... 

— Eu? Dar bine, domnule de Charny, eu sunt regina şi 
dacă dau supuşilor mei dragoste sau bogății, nu accept 
niciodată nimic. 

— Atunci ce veţi face? 

— Numai dumneata îmi poţi dicta ce să fac. Ce spuneai că 
gândeşte domnul de Rohan? 

— Crede că sunteţi iubita lui. 

— Eşti crud, Olivier... 

— Vorbesc cum vorbeşti în faţa morţii. 

— Ce spuneai că gândesc bijutierii? 

— Că dacă regina nu va putea plăti, domnul de Rohan va 
plăti pentru ea. 

— Ce spuneai că gândeşte lumea cu privire la colier? 

— Că este la dumneavoastră, că l-aţi ascuns, că veţi 
mărturisi totul doar după ce va fi plătit, fie de cardinal, din 
dragoste pentru dumneavoastră, fie de către rege, de 
teama unui scandal. 

— Bine! Şi dumneata, Charny, la rândul dumitale, te 
privesc în faţa şi te întreb: ce crezi despre scenele pe care 


le-ai văzut în parcul de la Versailles? 

— Cred, doamnă, că e nevoie să-mi dovediţi nevinovăția 
dumneavoastră - răspunse hotărât gentilomul. 

Regina îşi şterse sudoarea care îi şiroia pe tâmple. 

— Prinţul Louis, cardinalul de Rohan, mare prelat al 
Franţei! Strigă un uşier pe coridor. 

— EI! Murmură Charny. 

— lată-te servit la cerere - spuse regina. 

— Îl veţi primi? 

— Mă pregăteam să-l chem. 

— Dar eu... 

— Intră în iatacul meu şi lasă uşa întredeschisă ca să auzi 
mai bine. 

— Doamnă! 

— Repede, vine cardinalul! 

Îl împinse pe domnul de Charny în camera pe care i-o 
arătase, trase uşa cum spusese şi porunci să intre 
cardinalul. Domnul de Rohan apăru în prag. Era strălucitor 
îmbrăcat în odăjdii... În spatele său se ţinea, la distanţă, o 
suită numeroasă, ale cărei veşminte sclipeau ca şi cele ale 
stăpânului lor. Printre cei care i se-nchinau în cale puteau fi 
zăriţi Boehmer şi Bossange, oarecum stânjeniţi în hainele 
lor de ceremonie. 

Regina ieşi în întâmpinarea cardinalului, încercând să-i 
surâdă, dar zâmbetul i se stinse pe buze. Louis de Rohan 
era serios, trist chiar. Avea calmul omului curajos care 
merge la luptă şi aerul vag ameninţător al preotului care 
poate va trebui să ierte. Regina îi arătă un taburet; 
cardinalul rămase în picioare. 

— Doamnă - începu el, după ce se înclinase tremurând 
vizibil - aveam mai multe lucruri importante să comunic 
maiestăţii voastre, care se străduieşte mereu să mă evite. 

— Eu vă evit atât de puţin, domnule cardinal, încât tocmai 
trimiteam să vă cheme - replică regina. 

Cardinalul arunca o privire spre iatac. 


— Voi fi singur cu maiestatea voastră? Întrebă el cu voce 
scăzută. Am dreptul să vorbesc în voie? 

— În toată voia, domnule cardinal; nu vă reţineţi, suntem 
singuri. 

Şi cu glas ferm, părea că trimite cuvintele gentilomului 
ascuns în camera vecină. Se bucura, mândră de curajul ei şi 
sigură că încă de la primele cuvinte domnul de Charny era, 
fără îndoială, foarte atent. Cardinalul se hotărî. Apropie 
taburetul de fotoliul reginei, în aşa fel încât să se ţină cât 
mai departe cu putinţă de uşa cu două canaturi. 

— lată o introducere cam lungă - spuse regina, 
prefăcându-se vesela. 

— Aş vrea... Începu cardinalul. 

— Aţi vrea... Repetă regina. 

— Nu va veni regele? Întrebă domnul de Rohan. 

— Nu vă temeţi nici de rege, nici de altcineva - vorbi tare 
Maria-Antoaneta. 

— Ah, numai de dumneavoastră mă tem - şopti emoţionat 
cardinalul. 

— Atunci, cu atât mai mult, eu nu prea sunt de temut; 
spuneţi în câteva cuvinte şi cu glas tare ca să se înţeleagă, 
fiindcă îmi place francheţea şi dacă mă veţi lua pe ocolite, 
voi crede că nu sunteţi un om de onoare. A, vă rogsănu 
faceţi nici un gest; mi s-a spus că vă plângeţi împotriva mea. 
Vorbiţi, îmi place lupta, sunt dintr-un neam care nu se 
sperie! Şi dumneavoastră la fel, ştiu. Ce aveţi să-mi 
reproşaţi? 

Cardinalul suspină şi se ridică părând că vrea să aspire 
mai profund aerul încăperii. În sfârşit, stăpân pe el, începu 
în felul următor. 


Capitolul LXXVIII Explicații 


După cum am spus, regina şi cardinalul se aflau, în sfârşit, 
faţă în faţă. Charny, din iatac, putea să audă cei mai mic 


cuvânt al interlocutorilor şi explicaţiile aşteptate cu atâta 
nerăbdare de ambele părţi aveau să aibă, în sfârşit, loc. 

— Doamnă - spuse cardinalul, înclinându-se - ştiţi ce se 
întâmplă în legătură cu colierul nostru? 

— Nu, domnule, nu ştiu şi de-abia aştept să aflu de la 
dumneavoastră. 

— De ce maiestatea voastră mă obliga de atâta vreme să 
comunic cu ea doar prin intermediar? De ce, dacă are 
vreun motiv să mă urască, nu mi-l mărturiseşte, lămurindu- 
mă? 

— Nu ştiu la ce vă referiţi, domnule cardinal, n-am nici un 
motiv să vă urase; dar nu cred că acesta este obiectul 
discuţiei noastre. Binevoiţi deci să-mi daţi despre acel 
nenorocit de colier informaţii mai exacte şi spuneţi-mi mai 
întâi unde este doamna de La Motte. 

— Tocmai voiam s-o întreb pe maiestatea voastră. 

— lertaţi-mă, dar dacă există cineva care să ştie unde se 
afla doamna de La Motte, cred că acela sunteţi numai 
dumneavoastră. 

— Eu, doamnă? În ce calitate? 

— Nu sunt aici să vă ascult confesiunile, domnule cardinal, 
am avut nevoie să-i vorbesc doamnei de La Motte, am trimis 
să o cheme, a fost căutată acasă de zece ori şi n-a fost 
găsita. Trebuie să recunoaşteţi şi dumneavoastră că 
dispariţia ei este bizară. 

— Şi eu, de asemenea, doamnă, sunt uimit de această 
dispariţie, fiindcă am trimis la doamna de La Motte, cu 
rugămintea să treacă pe la mine; nu mi-a răspuns nici mie, 
aşa cum n-a răspuns nici maiestăţii voastre. 

— Atunci, domnule, să lăsam povestea cu contesa şi să 
vorbim despre noi. 

— Ba nu, doamnă, mai întâi să vorbim despre dânsa, 
deoarece unele cuvinte ale maiestăţii voastre m-au făcut să 
am o îngrozitoare bănuiala şi anume mi se pare că 
maiestatea voastră mă învinuieşte de o prea mare insistența 
faţă de contesă. 


— Domnule, încă nu v-am adus nici o învinuire, răbdare 
însă...! 

— Doamnă, o asemenea bănuială mi-ar explica toate 
susceptibilităţile dumneavoastră şi atunci aş înţelege, deşi 
aş fi disperat, severitatea, până acum inexplicabilă, de care 
aţi dat dovadă faţă de mine. 

— Iată că începem să nu ne mai înţelegem - spuse regina. 
Ceea ce spuneţi mi se pare de neînțeles şi doar nu ca să 
apară neînţelegeri şi mai mari vă cer explicaţii. Să trecem 
la obiect! 

— Doamnă! Strigă cardinalul, împreunându-şi mâinile şi 
apropiindu-se de regină. Faceţi-mi favoarea şi nu schimbaţi 
subiectul: încă două cuvinte asupra celor ce am discutat 
adineauri şi totul se va lămuri. 

— Într-adevăr, domnule, vorbiţi un limbaj pe care nu-l 
înţeleg; să folosim din nou limbajul obişnuit, vă rog. Unde se 
află colierul pe care l-am restituit bijutierilor? 

— Colierul pe care l-aţi restituit?! Strigă domnul de Rohan. 

— Da, ce-aţi tăcut cu el? 

— Eu?! Nu ştiu nimic, doamnă! 

— Un moment, faptele sunt simple: doamna de La Moitte a 
luat colierul şi l-a restituit în numele meu; bijutierii pretind 
că nu l-au primit. Eu am o chitanţă care arată contrariul; 
bijutierii spun că aceasta chitanţă este falsă. Doamna de La 
Motte ar putea, cu un cuvânt, să lămurească totul... Nu e de 
găsit. Ei bine, lăsaţi-mă să fac presupuneri în locul acestor 
fapte atât de încâlcite. Doamna de La Motte a vrut să 
înapoieze colierul. Dumneavoastră, care aţi avut 
întotdeauna mania, binevoitoare, fără îndoială, să mă faceţi 
să cumpăr colierul, dumneavoastră, care mi l-aţi adus, 
oferindu-vă să plătiţi în locul meu, ofertă... 

— Pe care maiestatea voastră a respins-o atât de energic - 
îi luă vorbă din gură cardinalul, suspinând. 

— Ei bine, da, dumneavoastră aţi perseverat în această 
idee fixă ca eu să păstrez colierul şi nu l-aţi înapoiat 
bijutierilor pentru a mă face să-l iau cu o altă ocazie. 


Doamna de La Moitte a fost slabă, cunoscându-mi 
împotrivirea şi ştiind foarte bine că-mi era imposibil să 
plătesc şi că luasem ferma hotărâre să nu primesc colierul 
fără bani; doamna de La Moitte a conspirat cu 
dumneavoastră din devotament faţa de mine şi acum, de 
teama că mi-a stârnit mânia, nu are curajul să vină. Nu-i 
aşa? Nu-i aşa că am reconstituit totul, exact, din mijlocul 
acestor tenebre? Lăsaţi-mă să vă dojenesc pentru că aţi fost 
uşuratic şi n-aţi ascultat ordinele mele; am să vă dojenesc şi 
totul se va sfârşi. Fac chiar mai mult, vă promit iertarea 
pentru doamna de La Motte, spuneţi-i să iasă din locul unde 
îşi ispăşeşte greşeala. Dar, pentru Dumnezeu, lumină, 
lumină, domnule, nu vreau ca în clipa asta să existe o pată 
în viaţa mea, nu vreau, înţelegeţi?! 

Regina rostise aceste cuvinte cu atâta patimă, le 
accentuase cu atâta ardoare, încât cardinalul nu îndrăznise, 
nici nu putuse s-o întrerupă, dar îndată ce ea se opri, spuse 
înăbuşindu-şi un suspin: 

— Doamnă, voi răspunde tuturor presupunerilor 
dumneavoastră. Nu, nu am perseverat în ideea că trebuie 
să aveţi colierul, întrucât eram sigur că el se află în mâinile 
domniei-voastre. Nu, n-am conspirat absolut nimic 
împreuna cu doamna de La Motte în privinţa colierului. Nu, 
nu se afla nimic la mine, cum nu se afla nici la bijutieri şi, 
după cum spuneţi, nici la dumneavoastră. 

— Nu este posibil! Exclamă regina, uluită. Nu aveţi 
colierul? 

— Nu, doamnă. 

— Nu aţi sfătuit-o dumneavoastră pe doamna de La Motte 
să se ţină pentru moment departe? 

— Nu, doamnă. 

— Nu o ascunderi dumneavoastră? 

— Nu, doamnă. 

— Nu ştiţi unde se află? 

— Tot atât de puţin cât şi dumneavoastră, doamnă. 

— Atunci cum vă explicaţi toate astea? 


— Doamnă, mă văd silit să mărturisesc că nu mi le explic în 
nici un fel. Mai mult decât atât, nu este prima dată când mă 
plâng reginei că nu mă înţelege. 

— Cum asta, domnule? Nu-mi amintesc... 

— Fiţi bună, doamnă - spuse cardinalul - şi recitiţi în 
esenţa scrisorile mele. 

— Scrisorile dumneavoastră?! Zise regina, mirată. Mi-aţi 
scris dumneavoastră? 

— Foarte rar, doamnă, faţă de ce era în sufletul meu. 

Regina se ridică. 

— Am impresia - spuse ea - că ne înşelăm şi unul şi 
celălalt; să isprăvim cât mai repede această glumă. Despre 
ce scrisori e vorba? Ce scrisori şi ce aveţi pe inimă sau în 
inimă, nu prea ştiu cum aţi zis? 

— Dumnezeule, doamnă, poate nu m-am stăpânit 
îndeajuns şi am spus prea tare taina sufletului meu. 

— Ce taină?! Sunteţi în toate minţile, domnule cardinal? 

— Doamnă! 

— A, să n-o mai lungim atâta! Vorbiţi ca un om care vrea 
să-mi întindă o cursă sau care vrea să mă facă să mă simt 
stânjenită în faţa unor martori. 

— Vă jur, doamnă, că n-am spus nimănui nimic... ne 
ascultă oare cineva? 

— Nu, domnule, de o mie de ori nu, nu este nimeni! Vă rog 
să-mi explicaţi totul şi, dacă aveţi mintea întreaga, 
demonstraţi-o. 

— Oh, doamnă, de ce nu este aici doamna de La Motte? 
Ea, prietena noastră, m-ar ajuta să trezesc, dacă nu 
afecțiunea, cel puţin amintirile maiestăţii voastre. 

— Prietena noastră? Afecţiunea mea? Amintirile mele? 
Sunt picată din nori! 

— Doamnă, vă rog - replică prelatul, revoltat de tonul acru 
al reginei - cruţaţi-mă. Sunteţi liberă să încetaţi de a iubi, 
dar nu mă insultaţi. 

— Dumnezeule! Strigă regina, pălind. Ah, Doamne!... Ce 
tot îndrugă omul acesta! 


— Foarte bine! Continuă domnul de Rohan, care se 
înflăcăra pe măsură ce începea să clocotească de mânie. 
Foarte bine! Doamnă, cred că am fost destul de discret şi de 
rezervat, ca să nu vă purtaţi astfel cu mine; nu vă învinuiesc 
decât că aţi fost frivolă. Greşesc când stărui într-una. Ar fi 
trebuit să ştiu că, dacă o regină spune: „Nu mai vreau”, 
este o hotărâre la fel de imperioasă ca şi a unei femei care 
spune „Vreau”. 

Regina scoase un țipăt sălbatic şi-l apucă pe cardinal de 
mâneca de dantelă. 

— Domnule, spuneţi-mi repede - rosti ea, cu voce 
tremurătoare. Am spus eu: Nu mai vreau după ce 
spusesem: Vreau? Cui i-am spus una sau alta? 

— Mie, mie şi una şi alta. 

— Sunteţi un om de nimic, domnule de Rohan, sunteţi un 
mincinos! 

— Eu? 

— Sunteţi un laş, calomniaţi o femeie. 

— Eu? 

— Sunteţi un trădător, o insultaţi pe regină. 

— Şi dumneavoastră sunteţi o femeie fără inimă, o regină 
nedemnă. 

— Nefericitule! 

— M-aţi făcut ca, puţin câte puţin, să ajung să vă iubesc ca 
un nebun. M-aţi lăsat să mă hrănesc cu speranţe... 

— Speranţe?! Dumnezeule! Nu cumva sunt nebună? Sau 
acest om este un scelerat? 

— Aş fi îndrăznit eu să vă cer întâlnirile nocturne pe care 
mi le-aţi acordat? Regina scoase un răcnet de furie, căruia îi 
răspunse din iatac un lung suspin. Aş fi îndrăznit eu să vin 
singur în parcul de la Versailles, dacă n-aţi fi trimis-o la 
mine pe doamna de La Motte? 

— Dumnezeule! 

— Aş fi îndrăznit eu să fur cheia care deschide poarta de 
lângă căsuţa de vânătoare? 

— Dumnezeule! 


— Aş fi îndrăznit eu să vă cer acest trandafir, pe care-l port 
la mine? Trandafir adorat! Trandafir blestemat! Ofilit, ars 
de sărutările mele...?! 

— Dumnezeule! 

— V-am silit eu să veniţi a doua zi şi să mă lăsaţi să vă 
sărut amândouă mâinile, ale căror parfum îmi tulbura fără 
încetare mintea şi mă face să înnebunesc? Aveţi dreptate 
să-mi imputaţi toate acestea. 

— Oh, destul, destul! 

— În sfârşit, sunt eu acela care, stăpânit de un nemărginit 
orgoliu, am îndrăznit să visez la acea a treia noapte cu cer 
limpede, cu tăceri mângâietoare, cu manifestări de 
dragoste mincinoase? 

— Domnule! Domnule! Strigă regina, îndepărtându-se de 
cardinal. Afirmaţi nişte nelegiuiri! 

— Dumnezeule! Răspunse cardinalul, ridicându-şi ochii 
spre cer. Mi-eşti martor ca pentru a păstra dragostea 
acestei femei înşelătoare mi-aş fi dat averea, libertatea, 
Chiar şi viaţa! 

— Domnule de Rohan, dacă vreţi să vă păstraţi libertatea, 
averea şi viaţa, va trebui. Să declaraţi imediat că nu căutaţi 
decât să mă distrugeţi, că aţi născocit toate aceste orori, că 
nu v-aţi dus noaptea la Versailles... 

— Am fost - replică tăios cardinalul. 

— Sunteţi ca şi mort dacă continuaţi să vorbiţi astfel. 

— Un Rohan nu minte. Am fost! 

— Domnule de Rohan, domnule de Rohan, în numele 
cerului, spuneţi că nu m-aţi văzut în parc... 

— Voi muri dacă va fi nevoie, cum m-aţi ameninţat 
adineauri, dar numai pe dumneavoastră v-am văzut în 
parcul de la Versailles, unde veneam condus de doamna de 
La Motte. 

— Iarăşi! Strigă regina lividă, tremurând toată. Retrageţi- 
vă cuvintele! 

— Nu! 


— Pentru a doua oară vă întreb: recunoaşteţi că aţi pus la 
cale împotriva mea aceasta infamie? 

— Nu! 

— Pentru ultima oară, domnule de Rohan, recunoaşteţi că 
v-au putut înşela şi pe dumneavoastră, ca toate astea sunt 
calomnii, o închipuire, ceva imposibil sau mai ştiu eu ce; 
recunoaşteţi că sunt sau că aş putea fi nevinovată? 

— Nu! 

Regina se ridică amenințătoare: 

— Veţi avea de-a face cu justiţia regelui, deoarece recuzaţi 
justiţia lui Dumnezeu. 

Cardinalul se înclină fără să spună nimic. Regina sună atât 
de energic, încât mai multe dintre doamnele sale intrară 
buluc. 

— Să fie anunţată maiestatea sa că o rog să-mi facă 
cinstea să vină aici. 

Un ofiţer plecă să îndeplinească ordinul. Cardinalul, 
hotărât să meargă până la capăt, rămase curajos într-un 
colţ al camerei. Maria-Antoaneta se duse de zece ori până 
la uşa iatacului, fără să intre, ca şi cum de fiecare dată, 
pierzându-şi minţile, le-ar fi regăsit dinaintea acelei uşi. Nu 
trecură nici zece minute de la acest fioros joc de scenă, ca 
regele şi apăru în prag, cu mâna pe jaboul de dantelă. 

În tot acest timp puteau fi văzute, în ultimele rânduri ale 
grupului de curteni, feţele speriate ale lui Boehmer şi 
Bossange, care presimţeau furtuna. 


Capitolul LXXIX Arestarea 


De-abia se ivi regele în pragul cabinetului, ca regina îl şi 
interpelă, cu o nemaipomenită vioiciune: 

— Sire - zise ea - iată-l pe domnul cardinal de Rohan, care 
spune nişte lucruri de necrezut; binevoiţi şi rugaţi-l să vi le 
repete. 

La auzul acestor cuvinte neaşteptate, a unei mustrări atât 
de directe, cardinalul păli. Situaţia era atât de bizară, încât 


prelatul nu mai înţelegea nimic. El, pretinsul iubit, putea 
oare să repete regelui sau, el, supusul respectuos, putea 
oare să declare soţului tot ceea ce îl făcea să creadă că are 
drepturi asupra reginej şi femeii? 

Regele însă, întorcându-se către cardinal, absorbit în 
gândurile sale, spuse: 

— În legătură cu un oarecare colier, nu-i aşa, domnule, 
aveţi să-mi spuneţi nişte lucruri de necrezut, iar eu va 
trebui să aud asemenea lucruri de necrezut, nu? Vorbiţi, vă 
ascult. 

Domnul de Rohan se hotărî pe loc; dintre două rele, îl 
alegea pe cel mai mic; dintre două atacuri, va riposta celui 
mai onorabil pentru rege. Şi regină; şi dacă, din 
imprudenţă, va trebui să înfrunte şi cea de-a doua 
primejdie, ei bine, va caută să iasă ca un om curajos şi ca un 
cavaler. 

— Da, în legătura cu colierul, sire - murmură el. 

— Domnule - întrebă regele - deci aţi cumpărat colierul? 

— Sire... 

— Da sau nu? 

Cardinalul o privi pe regină şi nu răspunse. 

— Da sau nu? Repetă şi ea. Adevărul, domnule, adevărul; 
nu vi se cere nimic mai mult. 

Domnul de Rohan întoarse capul şi nu răspunse. 

— Deoarece domnul de Rohan nu vrea să răspundă, 
răspundeţi dumneavoastră, doamnă - zise regele. Trebuie 
să ştiţi ceva din toate acestea. Aţi cumpărat colierul, da sau 
nu? 

— Nu! Rosti categoric regina. 

Domnul de Rohan tresări. 

— Iată cuvântul unei regine! Exclamă regele, solemn. Fiţi 
atent, domnule cardinal! 

Pe buzele domnului de Rohan trecu un zâmbet de dispreţ. 

— Nu spuneţi nimic? Zise regele. 

— Care este acuzaţia care mi se aduce, sire? 


— Bijutierii pretind că au vândut colierul, dumneavoastră 
sau reginei. Arată o chitanţă dată de maiestatea sa. 

— Chitanţa este falsă! Interveni regina. 

— Bijutierii - continuă regele - spun că dumneavoastră aţi 
garantat şi v-aţi luat angajamente în numele reginei, 
domnule cardinal... 

— În privinţa plăţii, nu discut, sire - rosti domnul de 
Rohan. Acesta trebuie să fie adevărul de vreme ce regina îi 
lasă să vorbească. 

Şi îşi sfârşi fraza şi gândul, cu o altă privire şi mai 
dispreţuitoare decât prima. Regina se înfioră. Dispreţul 
cardinalului nu era o insultă pentru ea fiindcă nu o merita, 
dar simţea că este răzbunarea unui om cinstit şi se sperie. 

— Domnule cardinal - reluă regele - aceasta nu schimbă 
faptul că e la mijloc un fals care a compromis semnătura 
reginei Franţei. 

— Un alt fals - strigă regina - şi acesta poate fi imputat 
unui gentilom: este falsul care pretinde că bijutierii au 
primit înapoi colierul. 

— Regină este liberă - zise domnul de Rohan, cu acelaşi 
ton - să-mi atribuie ambele falsuri; dacă am comis unul sau 
două, ce mai contează! 

Regina aproape se sufocă de indignare, regele îi făcu 
semn să se stăpânească. 

— Băgaţi de seamă - i se adresă el cardinalului - vă 
agravaţi situaţia, domnule... Eu vă spun: justificaţi-vă, iar 
dumneavoastră aveţi aerul de a acuza. 

Cardinalul se gândi o clipă, apoi, ca şi când ar fi fost 
zdrobit de greutatea acestei misterioase calomnii ce îi păta 
onoarea, spuse: 

— Să mă justific? Cu neputinţă! 

— Domnule, unii oameni afirmă că un colier a fost furat; 
propunând să-l plătiţi, recunoaşteţi că sunteţi vinovat. 

— Cine va crede? Rosti cardinalul, semeţ. 

— Chiar dacă presupuneţi că nu va crede nimeni, totuşi se 
va crede. 


Şi regele tresări de mânie. 

— Sire, nu ştiu nimic din ceea ce s-a spus - reluă 
cardinalul - nu ştiu nimic din ceea ce s-a făcut; tot ce pot 
spune este că n-am avut colierul; tot ce pot afuma este că 
diamantele sunt în posesia cuiva care ar trebui să 
recunoască acest lucru, dar care nu vrea s-o facă şi mă 
sileşte să rostesc cuvintele sfintei scripturi: răul se abate 
asupra capului celui ce l-a săvârşit. 

La aceste cuvinte, regina vru să-l ia pe rege de braţ, dar 
acesta îi spuse: 

— Lupta se dă între dumneavoastră şi el, doamnă! Pentru 
ultima oară: aveţi colierul? 

— Nu! Pe onoarea mamei mele, pe viaţa fiului meu! 
Răspunse regina. 

Vesel şi liniştit după această declaraţie, regele se întoarse 
spre cardinal: 

— Deci este o afacere între justiţie şi dumneavoastră, 
domnule. Dacă nu cumva preferaţi să vă adresaţi milei 
mele. 

— De mila regilor au nevoie vinovaţii - răspunse 
cardinalul. Prefer justiţia oamenilor. 

— Nu vreţi să mărturisiţi nimic? 

— N-am nimic de spus. 

— Dar bine, domnule - strigă regina - tăcerea 
dumneavoastră pune onoarea mea în joc! Cardinalul tăcu. 
Ei bine, eu n-am să tac - continuă regina. Această tăcere 
mă arde, dovedeşte o generozitate de care n-am nevoie. 
Aflaţi, sire, ca domnul cardinal nu se face vinovat doar de 
vânzarea sau de furtul colierului. 

Domnul de Rohan ridica fruntea şi păli. 

— Adică? Făcu regele, neliniştit. 

— Doamnă... 

— Murmură cardinalul, înspăimântat. 

— Nici o rațiune, nici o teamă, nici o slăbiciune nu-mi va 
închide gura; am aici, în inima mea, motive care mă împing 
să-mi strig nevinovăția chiar şi într-o piaţa publică. 


— Nevinovăţia dumneavoastră?! Rosti regele. Doamnă, 
cine ar putea fi atât de îndrăzneţ sau de laş ca să oblige pe 
maiestatea voastră să rostească acest cuvânt?! 

— Doamnă, vă implor! Spuse cardinalul. 

— Aha! Aţi început să tremuraţi! Deci am ghicit; 
comploturile pe care le puneţi la cale au nevoie de 
întuneric! Mie îmi place lumina! Sire, somaţi-l pe domnul 
cardinal să vă spună ce mi-a spus mie adineauri, aici, în 
acest loc. 

— Doamnă, doamnă! Se precipită domnul de Rohan. Luaţi 
seama, depăşiţi orice limită! 

— Ce-aţi spus? Rosti regele, cu trufie. Cine vorbeşte astfel 
reginei? Presupun că n-am vorbit eu? 

— Într-adevăr, sire - zise Maria-Antoaneta. Domnul 
cardinal vorbeşte astfel reginei pentru că pretinde ca are 
dreptul. 

— Dumneavoastră, domnule?! Murmură regele, devenind 
livid. 

— EI! Strigă regina, cu dispreţ. El...! 

— Domnul cardinal are dovezi? Reluă regele, făcând un 
pas către prinţ. 

— Domnul de Rohan are scrisori, sau cel puţin aşa 
pretinde! 'Tăcu regina. 

— Haide, domnule! Insistă regele. 

— Scrisorile! Strigă regina, înfuriată. Scrisorile! 

Cardinalul îşi trecu mâna peste fruntea scăldata de o 
sudoare rece şi păru că întreabă cerul cum de-a putut să 
dea unei fiinţe atâta îndrăzneala şi perfidie. Tăcu însă. 

— A şi asta nu-i totul - continuă regina, care se înflăcăra 
încetul cu încetul, mânată de propria-i impetuozitate. 
Domnul cardinal a obţinut şi întâlniri. 

— Doamnă, fie-vă milă! Făcu regele. 

— În numele pudoarei! Spuse cardinalul. 

— În fine, domnule - încheie regina - dacă nu sunteţi 
ultimul dintre oameni, dacă aveţi ceva sfânt pe lume, aveţi 
dovezi, arătaţi-le! 


Domnul de Rohan ridică încet capul şi rosti: 

— Nu, doamnă, nu am. 

— Nu veţi adăuga şi această crimă celorlalte - continuă 
regina - nu mă veţi copleşi cu infamie după infamie. Aveţi o 
ajutoare, o complice, un martor la toate astea: rostiţi-i 
numele. 

— Cine este? Strigă regele. 

— Doamna de La Moitte, sire - răspunse regina. 

— Ah! Exclamă regele, triumfător, văzând că presimţirile 
sale în privinţa Jeannei se ade-vereau. Va să zică aşa... Ei 
bine, să fie adusă şi interogată. 

— Bine ar fi - vocifera regina - numai că a dispărut. 
Întrebaţi-l pe domnul ce s-a întâmplat cu ea. Avea cel mai 
mare interes să nu fie găsită. 

— Alţii, care aveau un şi mai mare interes, au făcut-o să 
dispară - răspunse cardinalul. De aceea probabil că n-o vom 
mai regăsi. 

— Dar deoarece sunteţi nevinovat, domnule, ajutaţi-ne să-i 
găsim pe vinovaţi - spuse regina. 

Însă cardinalul de Rohan, după ce aruncase o ultimă 
privire, întoarse spatele şi încrucişă braţele. 

— Domnule, rosti regele, jignit. Vă voi trimite la Bastilia. 

Cardinalul se înclină, apoi zise cu îndrăzneala: 

— Îmbrăcat astfel? În veşminte pontificale? În faţa întregii 
curţi? Binevoiţi să vă gândiţi, sire, scandalul va fi uriaş. Va fi 
cu atât mai zdrobitor pentru capul asupra căruia vă cădea. 

— Aşa vreau! Hotări regele, nespus de agitat. 

— Este o nemeritată durere pe care un prelat o îndura 
mult prea devreme, sire şi tortură nu este legală înainte de 
a se formula acuzarea. 

— Trebuie să procedez astfel - răspunse regele, 
deschizând uşa camerei ca să caute din ochi pe cineva 
căruia să-i transmită ordinul. 

Domnul de Breteuil era acolo; ochii săi arzători ghiciseră, 
în exaltarea reginei, în tulburarea regelui, în atitudinea 
cardinalului, distrugerea duşmanului său. Nici nu terminase 


regele să-i vorbească în şoaptă, că ministrul justiţiei, 
uzurpând funcţia căpitanului gărzilor, strigă din răsputeri, 
cu un glas ce răsună până în fundul coridoarelor: 

— Arestaţi-l pe domnul cardinal! 

Domnul de Rohan tresări. Murmurele pe care le auzea pe 
sub bolți, agitația curtenilor, sosirea grabnică a gărzilor 
dădeau scenei un caracter de rău augur. El trecu prin faţa 
reginei fără s-o salute, ceea ce o făcu să spumege pe 
mândra principesa. Se înclină cu toată umilinţa în faţa 
regelui şi, trecând pe lângă domnul de Breteuil, se prefăcu 
atât de bine că-l priveşte cu milă, încât baronul trebui să-şi 
spună că nu se răzbunase îndeajuns. Un locotenent al 
gărzilor se apropie timid şi păru că cere însuşi cardinalului 
confirmarea ordinului pe care îl auzise. 

— Da, domnule - îi spuse domnul de Rohan - da, eu sunt 
cel arestat. 

— Îl veţi conduce pe domnul în apartamentele sale în 
aşteptarea hotărârii pe care o voi lua în timpul slujbei - zise 
regele în mijlocul unei tăceri de moarte. 

Regele rămase singur la regină, cu uşile închise, în timp ce 
cardinalul se îndepărta încet pe coridor, în urma 
locotenentului gărzilor, cu pălăria în mână. 

— Doamnă - spuse regele, gâfâind, deoarece se stăpânise 
cu mare greutate - ştiţi că totul va sfârşi cu o judecată 
publică, deci cu un scandal în care vinovaţii vor fi 
dezonoraţi? 

— Vă mulţumesc! Strigă regina, strângând entuziasmată 
mâinile regelui. Aţi ales singura cale de a-mi face dreptate. 

— Îmi mulţumiţi? 

— Din tot sufletul. V-aţi purtat ca un rege! Eu, ca o regină! 
Credeţi-mă! 

— Foarte bine - răspunse regele, copleşit de o mare 
bucurie. Cel puţin vom pune capăt tuturor acestor josnicii. 
După ce şarpele va fi, odată pentru totdeauna strivit, atât 
eu cât şi dumneavoastră sper să putem trăi liniştiţi. 


O sărută pe regină pe frunte şi se întoarse în 
apartamentele sale. În acest timp, la capătul coridorului, 
domnul de Rohan îi găsi pe Boehmer şi Bossange, pe 
jumătate leşinaţi, unul în braţele celuilalt. Apoi, câţiva paşi 
mai încolo, cardinalul îl zări pe omul său de încredere, care, 
înspăimântat de întreaga nenorocire, pândea o privire a 
stăpânului său. 

— Domnule - se adresă cardinalul ofițerului care-l 
conducea - petrecând toată ziua aici, voi nelinişti o mulţime 
de lume; n-aş putea să anunţ acasă că sunt arestat? 

— Monseniore, numai să nu vă vadă nimeni - spuse 
tânărul ofiţer. 

Cardinalul mulţumi, apoi, vorbind în germană cu omul său 
de încredere, scrise câteva cuvinte pe o foaie din cartea sa 
de rugăciuni, pe care o rupse. Şi în spatele ofițerului, care 
stătea de pază pentru a nu fi descoperiţi, cardinalul răsuci 
foaia şi o lăsă să cadă. 

— Vă urmez, domnule - îi spuse el apoi ofițerului. 

După aceea, dispărură amândoi. Omul de încredere se 
aruncă asupra hârtiei, ca un vultur asupra prăzii, alergă 
afară din palat, încalecă şi goni spre Paris. Cardinalul îl 
văzu alergând peste câmpuri, uitându-se pe una dintre 
ferestrele scării pe care o cobora împreuna cu călăuza lui. 

— Ea mă distruge - murmură el - eu o salvez! Fac asta 
pentru tine, Doamne! Îndură-te de mine! 


Capitolul LXXX Rapoartele 


Regele de-abia se înapoiase radios în apartamentele sale, 
de-abia semnase ordinul ca domnul de Rohan să fie dus la 
Bastilia, ca şi apăru domnul conte de Provence, care intră în 
cabinet făcând domnului de Breteuil semne pe care acesta, 
cu tot respectul şi bunăvoința sa, nu le înţelese. Dar nu 
ministrului de justiţie îi erau adresate semnele, prinţul le 
făcea în scopul de a atrage atenţia regelui, care privea într- 
o oglindă în timp ce redacta ordinul. Manevrele îşi atinseră 


scopul: regele le observă şi, după ce-l concedie pe domnul 
de Breteuil, îl întrebă pe fratele sau: 

— De ce-i făceai semne lui Breteuil? 

— Oh, sire... 

— Ce trebuie să înţeleg din toată agitația asta, din aerul 
tău preocupat? 

— Fără îndoiala... Trebuie să... Însă... 

— Eşti liber să taci, scumpul meu frate - zise regele, 
înţepat. 

— Sire, am aflat despre arestarea domnului cardinal de 
Rohan. 

— Ei, şi! Întrucât această ştire te face să te frămânţi în 
halul acesta, dragă frate? Ai impresia că domnul de Rohan 
nu e vinovat? Fac rău să pedepsesc chiar pe unul dintre cei 
puternici? 

— Rău? Desigur că nu, frate. Nu faci rău. Nu asta vroiam 
să zic. 

— M-ar surprinde foarte mult, domnule conte de 
Provence, dacă aţi da câştig de cauză, împotriva reginei, 
omului care încearcă să o dezonoreze. Am vorbit cu regina, 
scumpul meu frate şi cu un singur cuvânt, m-a convins... 

— Sire, Doamne fereşte, nu o acuz pe regină! Ştiţi foarte 
bine. Maiestatea sa, scumpa mea soră, n-are alt prieten mai 
devotat decât pe mine. De câte ori nu mi s-a întâmplat să fiu 
nevoit s-o apăr, v-o spun fără imputare, chiar în faţa 
dumneavoastră? 

— Deci, dragă frate, este acuzaţi deseori? 

— Sunt nefericit, sire: răstălmăciţi fiecare cuvânt pe care îl 
scot... Voiam să spun că nici regina n-ar crede că mă 
îndoiesc de nevinovăția sa. 

— Atunci vă bucuraţi împreuna cu mine de umilinţa la 
care-l supun pe cardinal, de procesul care va urma, de 
scandalul care va pune capăt tuturor calomniilor pe care nu 
ar îndrăzni să şi le permită nici chiar faţa de o simplă 
doamna de onoare şi pe care atâţia le repetă cu neruşinare, 


pentru că regină, după cum spuneam, sta deasupra acestor 
josnicii? 

— Da, sire, aprob întru totul conduita maiestăţii voastre şi 
spun că totul este spre a lămuri lucrurile cât mai bine în 
afacerea colierului. 

— Pe naiba, scumpul meu frate, nimic mai limpede! Nu se 
vede oare nici mâna domnului de Rohan. Care îşi face un 
titlu de glorie din relaţiile lui amicale cu regina, încheind, în 
numele său, un târg cu diamantele refuzate de ea şi lăsând 
să se spună ca diamantele au fost luate de regină şi că se 
află la dânsa? O monstruozitate... Şi cum spunea şi ea: „Ce 
s-ar crede dacă aş fi avut drept complice în acest trafic 
misterios pe domnul de Rohan?” 

— Sire... 

— Şi-apoi, dragă frate, nu ştii că o calomnie nu se opreşte 
niciodată la jumătatea drumului, ca uşurinţa domnului de 
Rohan o compromite pe regina, iar darea în vileag a acestei 
uşurinţe o dezonorează. 

— O, desigur, scumpul meu frate, desigur, o repet, ai avut 
perfectă dreptate în ce priveşte afacerea colierului. 

— Cum - spuse regele, uluit - mai este şi altceva? 

— Sire, dar... Regina v-a spus, fără îndoială... 

— Să-mi spună?... Ce anume? 

— Sire, sunt de-a dreptul încurcat. Este imposibil ca 
regina să nu va fi spus... 

— Vorbeşte, domnule! Ce anume? 

— Sire... 

— Ah, lăudăroşeniile domnului de Rohan, prefăcătoriile, 
pretinsa corespondenţă? 

— Nu, sire, nu. 

— Atunci, ce? Întâlnirile pe care regina i le-ar fi acordat 
domnului de Rohan în vederea afacerii colierului în 
chestiune? 

— Nu, sire, nu despre asta e vorba. 

— Tot ce ştiu - reluă regele - este că am în regină o 
încredere absolută, pe care o merită prin noblețea 


caracterului său. Îi era uşor maiestăţii sale să nu spună 
nimic din tot ce se întâmpla. Îi era uşor să plătească sau să-i 
lase pe alţii să plătească, să plătească sau să lase lumea să 
vorbească; curmând brusc toate aceste mistere care 
deveniseră scandaloase, mi-a dovedit că apelează la mine 
înainte de a apela la marele public. Pe mine m-a chemat 
regina, mie mi-a încredinţat grijă de a-i răzbuna onoarea. 
M-a luat drept confident, drept judecător, deci regina mi-a 
spus totul. 

— Ei bine - răspunse contele de Provence, mai puţin 
stânjenit decât ar fi trebuit să fie, fiindcă simţea că regele 
nu este atât de convins cum vrea să pară - iată că iar 
începeţi să puneţi la îndoială prietenia şi respectul pe care-l 
port scumpei mele surori, regina. Dacă sunteţi atât de 
susceptibil faţă de mine, nu vă mai spun nimic, fiindcă mă 
tem că eu, care o apăr, să nu trec drept duşmanul său 
acuzatorul ei. Şi cu toate astea, vedeţi bine că nu judecaţi 
cu chibzuială. Mărturisirile reginei v-au făcut să aflaţi 
adevărul care dă dreptate scumpei mele surori. De ce nu 
vreţi să vi se dezvăluie şi alte lucruri care să aducă şi mai 
multă lumină în privinţa nevinovăţiei reginei noastre? 

— Scumpe frate... 

— Spuse regele, stânjenit - începi întotdeauna prin nişte 
ocolişuri în care mă pierd. 

— Introduceri oratoriceşti, sire, lipsite de patimă. Cer, vai! 
Iertare maiestăţii voastre; este un viciu de educaţie. Am fost 
răsfăţat de Cicero. 

— Scumpe frate, Cicero nu este echivoc decât atunci când 
apăra o cauză rea; dumneavoastră vă aflaţi de partea unei 
cauze bune, fiţi clar, pentru Dumnezeu! 

— A-mi critica felul de a vorbi, înseamnă a mă reduce la 
tăcere. 

— Haide, iată irritabile genus rhetorum care se înfurie! 
Strigă regele, supărat de toate sforăriile contelui de 
Provence. La obiect, domnule avocat, la obiect! Ce ştiţi mai 
mult decât mi-a spus regina? 


— Dumnezeule, sire, nimic şi totul! Să precizăm mai întâi 
ce v-a spus regina. 

— Regina mi-a spus că nu are colierul. 

— Bun! 

— Mi-a spus că n-a semnat chitanţe bijutierilor. 

— Bun! 

— Mi-a spus că orice părea un aranjament făcut cu domnul 
de Rohan era fals şi născocit de duşmanii săi. 

— Foarte bine, sire! 

— Mi-a mai spus că niciodată n-a dat domnului de Rohan 
dreptul să creadă că este altceva decât unul dintre supuşii 
săi, o fiinţă oarecare, un necunoscut. 

— Ah... A spus aşa ceva...? 

— Şi cu un ton care nu admitea nici o replică, iar 
cardinalul, într-adevăr, n-a replicat. 

— Atunci, sire, deoarece cardinalul n-a replicat, înseamnă 
că recunoaşte că este un mincinos şi, prin aceasta, 
îndreptăţeşte alte zvonuri cu privire la unele preferinţe 
acordate de regină anumitor persoane. 

— Ei, Doamne! Ce mai e? Rosti regele, descurajat. 

— Nimic altceva decât nişte absurdităţi, după cum veţi 
vedea. Din moment ce s-a constatat că domnul de Rohan nu 
s-a plimbat cu regina... 

— Cum?! Strigă regele. Se spune că domnul de Rohan s-a 
plimbat cu regina? 

— Ceea ce a fost dezminţit de însăşi regina, sire şi tăgăduit 
de domnul de Rohan; în sfârşit, din moment ce s-a 
constatat, vă daţi seama că a trebuit. Să se cerceteze - 
răutatea oamenilor nu s-a putut stăpâni - cum se face 
atunci că regina se plimba noaptea în parcul de la 
Versailles? 

— Noaptea?! În parcul de la Versailles?! Regina...? 

— Şi cu cine se plimba? Continuă cu răceala contele de 
Provence. 

— Cu cine?... Murmură regele. 


— Fără îndoială!... Oare nu toţi ochii sunt îndreptaţi 
asupra faptelor unei regine? Oare aceşti ochi, pe care nu-i 
orbeşte nici strălucirea zilei, nici strălucirea maiestăţii, nu 
sunt mai clarvăzători atunci când e vorba să vadă noaptea? 

— Dar, dragă frate, fii atent, spui nişte infamii! 

— Sire, repet şi repet cu o asemenea indignare, încât, sunt 
sigur, o voi constrânge pe maiestatea voastră să descopere 
adevărul. 

— Cum, domnule?! Se spune că regina s-a plimbat 
noaptea... Însoţită... În parcul de la Versailles?! 

— Nu însoţită, sire, ci doar în doi... Dacă nu s-ar spune 
decât însoţită, chestiunea n-ar merita să-i dăm atenţie. 

Deodată regele izbucni: 

— Va trebui să dovediţi ceea ce repetaţi - zise el - şi de 
asemenea să dovediţi că s-a spus aşa ceva. 

— E foarte uşor, mult prea uşor - replică domnul de 
Provence. Sunt patru mărturii: prima, cea a căpitanului 
meu de vânătoare, care a văzut-o pe regina două zile la 
rând, sau mai bine zis, două nopţi la rând, ieşind din parcul 
de la Versailles prin poarta de lângă căsuţa de vânătoare. 
lată raportul: este semnat. Citiţi. 

Regele luă hârtia tremurând, o citi şi o înapoie fratelui său. 

— Sire, veţi vedea unul şi mai ciudat; este al gărzii de 
noapte care veghează la Trianon. Omul declară că noaptea 
a trecut cu bine, ca în pădurea de la Satory s-a tras un foc, 
fără îndoială de către braconieri; ca în parc a domnit 
liniştea, în afara zilei în care maiestatea sa regina a făcut o 
plimbare împreună cu un gentilom căruia îi oferea braţul. 
Raportul, vedeţi, este limpede. 

Regele citi, îl trecură fiorii şi braţele îi căzură de-a lungul 
trupului. 

— Al treilea - continuă imperturbabil domnul conte de 
Provence - este al elveţianului de la poarta dinspre răsărit. 
Acesta a văzut-o şi a recunoscut-o pe regină în clipa când 
ieşea pe poarta căsuţei de vânătoare. Descrie felul în care 
era îmbrăcată regina... Vedeţi, sire; scrie că, de departe, n- 


a putut să-l recunoască pe gentilomul de care se despărţea 
maiestatea sa, dar că, după ţinută, părea să fie un ofiţer. Şi 
acest raport este semnat în raport este menţionat un lucru 
interesant de reţinut şi anume ca prezenţa reginei nu poate 
ţi pusă la îndoiala, deoarece maiestatea sa era însoţită de 
doamna de La Motte, prietena reginei. 

— Prietena reginei! Strigă regele, furios. Da, asta e: 
prietena reginei! 

— Nu-i purtaţi pică acestui slujitor cinstit, sire; nu poate fi 
vinovat decât de exces de zel. Este însărcinat să păzească şi 
păzeşte; să vegheze şi veghează. Ultimul - continuă contele 
de Provence - mi se pare cel mai clar dintre toate. Este al 
lăcătuşului-şef, însărcinat să verifice dacă toate porţile sunt 
închise după ce a sunat stingerea. Omul acesta, maiestatea 
voastră îl cunoaşte, declară că a văzut-o pe regina intrând 
la băile lui Apolo, în grotă, împreună cu un gentilom... 

Palid, înăbuşindu-şi mânia, regele smulse hârtia din 
mâinile contelui şi o citi. 

Cu toate acestea, în timp ce regele citea, domnul de 
Provence continuă: 

— Este adevărat ca doamna de La Moite a rămas afară, la 
vreo douăzeci de paşi şi că regină a zăbovit doar un ceas 
înăuntru. 

— Numele gentilomului? Strigă regele. 

— Sire, în raport nu este trecut numele. De aceea trebuie 
ca maiestatea sa să-şi dea osteneala să parcurgă acest ultim 
document. Este a unui pădurar care se afla în spatele 
zidului ce înconjoară băile lui Apolo. 

— Poartă data zilei următoare - obiectă regele. 

— Da, sire şi el a văzut-o pe regina ieşind din parc pe 
portiţă şi privind afară; dădea braţul domnului de Charny? 

— Domnul de Charny...?! Strigă regele, pe jumătate turbat 
de furie şi ruşine. Bine... Bine... Aşteptaţi-mă aici, conte, 
vom şti, în sfârşit, care este adevărul. 

Şi regele ieşi valvârtej din cabinet. 


Capitolul LXXXI O ultimă acuzaţie 


După ce regele părăsi camera reginei, aceasta alergă în 
iatac, de unde domnul de Charny putuse să audă totul. 
Deschise uşa şi se întoarse ca să închidă ea însuşi pe cea a 
apartamentului său; apoi, căzând într-un fotoliu ca şi când 
s-ar fi simţit prea slabă ca să reziste acestor şocuri, aştepta 
în tăcere părerea pe care şi-o făcuse despre ea domnul de 
Charny, judecătorul cel mai de temut. Nu aşteptă însă mult 
timp; contele ieşi din iatac, mai trist şi mai palid ca 
niciodată. 

— Ei bine? Zise ea, întrebător. 

— Doamnă - răspunse el - vedeţi că totul se împotriveşte 
ca noi să fim prieteni. Dacă de acum înainte nu vă vor mai 
jigni părerile mele, o vor face zvonurile publice; după 
scandalul de astăzi, eu nu voi mai avea linişte, iar 
dumneavoastră veţi fi hărţuită fără încetare. Duşmanii şi 
mai îndârjiţi după ce-au făcut prima rană, se vor năpusti 
asupra dumneavoastră să vă soarbă tot sângele, aşa cum 
fac muştele cu gazela rănită... 

— Văd că nu găseşti acea vorbă pornită din inima pe care 
o cauţi - rosti regina, melancolică. 

— Nu cred să fi dat vreodată prilej maiestăţii voastre să se 
îndoiască de sinceritatea mea - răspunse Charny. Dacă 
uneori am izbucnit cu prea multă brutalitate, vă cer iertare. 

— Atunci - spuse regina, foarte tulburată - tot ce am făcut 
eu, toată zarvă, tot războiul primejdios declanşat împotriva 
unuia dintre cei mai puternici seniori ai regatului, 
ostilitatea mea declarată bisericii, reputaţia mea la 
cheremul zâzaniilor parlamentului, toate acestea nu sunt de 
ajuns. Nu mai vorbesc despre încrederea regelui, 
zdruncinată pentru totdeauna: probabil că asta nu-ţi spune 
nimic, nu-i aşa?... Regele, ce poate să însemne... Un soţ?! 

Şi ea zâmbi cu amărăciune şi deznădejde şi lacrimi îi 
izvorâră din ochi. 


— Oh! Strigă Charny. Sunteţi cea mai nobilă, cea mai 
generoasă dintre femei. Dacă nu vă răspund pe loc, aşa 
cum îmi dictează inima, este pentru că mă simt inferior şi că 
nu îndrăznesc să profanez acest suflet sublim cerând un loc 
într-însul. 

— Domnule de Charny, mă crezi vinovată. 

— Doamnă...! 

— Domnule de Charny, ai dat crezare cuvintelor 
cardinalului. 

— Doamnă...! 

— Domnule de Charny, te somez să-mi spui ce impresie ţi-a 
făcut atitudinea domnului de Rohan. 

— Trebuie să spun, doamnă, ca domnul de Rohan nu mi s-a 
părut a fi un om cu minţile rătăcite, cum îl credeţi 
dumneavoastră şi nici slab, cum s-ar putea presupune; este 
un om convins, un om care vă iubea, care vă iubeşte şi care, 
în clipa aceasta, este victima unei erori menită să-l ducă pe 
el la pierzanie, pe dumneavoastră... 

— Pe mine? 

— Pe dumneavoastră, în mod inevitabil, la dezonoare. 

— Dumnezeule! 

— În faţa mea se ridica ameninţător un spectru, o femeie 
odioasă, doamna de La Motte, dispărută în momentul când 
mărturia ei ne-ar reda pe viitor totul: liniştea, onoarea, 
siguranţa. Această femeie este geniul dumneavoastră rău, 
este flagelul regalității, această femeie căreia cu atâta 
imprudenţă i-aţi împărtăşit secretele şi, poate, din 
nenorocire, chiar secrete intime... 

— Secrete... Secrete intime, oh, domnule, vă rog! Replică 
regina. 

— Doamnă, cardinalul v-a spus destul de clar şi a şi 
dovedit în chip convingător că aţi pus la cale împreună cu el 
cumpărarea colierului. 

— Ah... Din nou acest lucru, domnule de Charny! Spuse 
regina, roşind. 


— Iertare, iertare, vedeţi bine ca sufletul meu este mai 
puţin generos decât ai dumneavoastră, vedeţi bine că sunt 
nedemn să vă cunosc gândurile. Încerc să mângâi şi jignesc. 

— Domnule - rosti regina, cu orgoliu amestecat cu mânie - 
ceea ce crede regele, poate crede oricine; nu vreau să fiu 
mai binevoitoare cu prietenii mei decât cu soţul meu. Mi se 
pare că un bărbat nu poate să iubească o femeie dacă nu o 
şi stimează. Nu vorbesc de dumneata domnule - se 
întrerupse ea brusc - eu nu sunt o femeie, sunt regina; 
dumneata nu eşti un bărbat, ci un judecător pentru mine. 

Charny se înclină atât de adânc, încât regina fu satisfăcută 
de umilinţa acestui devotat supus. 

— Te-am sfătuit - continuă ea - să rămâi la moşia dumitale; 
era un sfat înţelept. Să fi stat departe de curtea ale cărei 
obiceiuri te dezgustă, dumneata care eşti atât de cinstit şi, 
permite-mi să ţi-o spun, atât de lipsit de experienţă. 
Departe de curte, spuneam, ai fi putut să apreciezi mai bine 
personajele care joacă un rol în acest teatru. Iluzia optică 
trebuie menajată, domnule de Charny, în faţa mulţimii 
trebuie să-ţi păstrezi fardul şi tocurile înalte. Regina prea 
plină de bunăvoință, nu m-am îngrijit destul să întreţin la 
cei care mă iubesc prestigiul orbitor al regalității. Ah, 
domnule de Charny, aureola pe care o desenează coroana 
pe fruntea reginelor le dispensează de castitate, căldura, 
inteligenţa şi, mai adesea, le dispensează de suflet. Când 
eşti regină, domnule, domneşti; la ce serveşte să te faci 
iubită? 

— Nu pot să vă spun, doamnă - rosti Charny, foarte 
emoţionat - cât de rău îmi face asprimea maiestăţii sale. Am 
putut uita că sunteţi regină, dar recunoaşteţi că n-am uitat 
că sunteţi prima femeie demnă de respectul şi de... 

— Nu mai continua, eu nu cerşesc. Da, am spus, ar fi fost 
bine să lipseşti un timp. Ceva îmi spune că şi numele 
dumitale va fi rostit în toate astea. 

— Imposibil, doamnă! 


— Spui imposibil! Ei bine, gândeşte-te la puterea celor 
care de şase luni se joacă cu reputaţia mea, cu viaţa mea. 
Nu spuneai chiar dumneata că domnul cardinal este 
convins şi acţionează în virtutea unei erori la care a fost 
împins? Cei care sunt capabili să opereze asemenea 
convingeri, domnule conte, cei care pun la cale asemenea 
erori vor avea şi forţa să-ţi dovedească dumitale că eşti un 
supus neloial faţa de rege şi un prieten imoral al meu. Cei 
care născocesc falsuri atât de reuşite vor descoperi cu 
uşurinţa adevărul! Nu pierde timpul, primejdia este mare; 
retrage-te la moşiile dumitale, fugi de scandalul cu care se 
va sfârşi procesul ce mi se va intenta: nu vreau să fii 
amestecat în destinul meu, nu vreau să-ţi distrugi cariera. 
Eu, care, mulţumesc lui Dumnezeu, sunt nevinovată şi 
puternică, eu, care am o viaţa fără pată, eu, care sunt 
hotărâtă să-mi deschid pieptul dacă trebuie pentru a arăta 
duşmanilor curăţenia inimii mele, eu voi rezista. Pentru 
dumneata ar însemna ruina, defăimarea, poate chiar 
închisoarea; ia cu dumneata banii pe care mi i-ai oferit cu 
atâta nobleţe, precum şi asigurarea că nu mi-a rămas 
necunoscută niciuna din frământările sufletului dumitale 
generos; să ştii că niciuna dintre îndoielile dumitale nu m-a 
jignit, ca niciuna dintre suferinţele dumitale nu m-a lăsat 
indiferenta. Pleacă şi caută în altă parte ceea ce regina 
Franţei nu-ţi mai poate da: încredere, speranţă, fericire. 
Până când întregul Paris va afla vestea arestării 
cardinalului, până când va fi convocat parlamentul, până 
când se vor face cercetările, cred că vor trece cincisprezece 
zile. Pleacă! Alege unul dintre cele două vase pe care 
unchiul dumitale le are la Cherbourg şi la Nantes; 
îndepărtează-te însă de mine. Eu aduc nenorocire; fugi 
departe de mine! Nu ţineam decât la un singur lucru pe 
lume şi, deoarece îmi lipseşte, mă simt pierdută. 

Spunând acestea, regina se ridică brusc şi păru că-l 
concediază pe Charny, aşa cum se obişnuieşte la sfârşitul 


audienţelor. EI se apropie de ea, cu acelaşi respect, dar mai 
repede. 

— Maiestatea voastră - spuse el, cu o voce schimbată - mi- 
a ordonat ce trebuie să fac. Nu la moşia mea, nu în afara 
Franţei este primejdie, ci la Versailles, unde apasă bănuiala 
asupra dumneavoastră, ci la Paris, unde veţi fi judecată. 
Important este, doamnă, să dispară orice bănuială pentru 
ca sentinţa să fie o dezvinovăţire şi cum nu puteţi avea un 
martor mai loial, un sprijin mai hotărât, rămân. Cei ce ştiu 
atâtea lucruri, doamnă, le vor spune. Dar cel puţin vom 
avea cinsteai, de nepreţuit pentru cei cu inima tare, de a ne 
vedea duşmanii în faţă. Să tremure în faţa unei regine 
nevinovate şi în faţa curajului unui om mai bun decât ei! Da, 
doamnă, rămân şi, credeţi-mă, maiestatea voastră nu mai 
trebuie să-mi ascundă gândurile sale; ceea ce este clar este 
că nu voi fugi; ce trebuie să ştiţi este că nu mă tem de 
Nimic; ceea ce trebuie să ştiţi este că nu trebuie să mă 
exilați ca să nu mă mai vedeţi niciodată. Doamnă, de 
departe, inimile se înţeleg de departe, dorinţele sunt mai 
arzătoare decât de aproape. Vreţi să plec pentru 
dumneavoastră, nu pentru mine; nu vă temeţi de mine, voi 
fi aproape ca să vă ajut, ca să vă apăr, nu ca să vă insult şi 
să vă dăunez. Aşa-i că nu m-aţi văzut vreme de opt zile când 
am locuit la o sută de stânjeni de dumneavoastră, 
urmărindu-vă toate gesturile, numărându-vă paşii, trăind 
doar ca un reflex al vieţii voastre?... Ei bine, la fel va fi şi 
acum, deoarece nu pot să mă supun voinţei voastre, nu pot 
pleca! De altfel, ce vă pasă!... Parcă vă veţi gândi la mine? 

Regina făcu o mişcare, îndepărtându-se de tânăr. 

— Cum vrei - spuse ea - dar... M-ai înţeles, nu trebuie să 
te înşeli asupra mea, nu sunt o cochetă, domnule de 
Charny; să spună ce gândeşte, să gândească ce spune, iată 
privilegiul unei adevărate regine: eu aşa sunt. Într-o zi, 
domnule, te-am ales dintre toţi. Nu ştiu ce mă atrăgea la 
dumneata. Eram însetată de o prietenie puternică şi curată 
şi te-am lăsat să vezi asta destul de limpede, nu? Astăzi nu 


mai este acelaşi lucru, nu mai gândesc ce gândeam. Sufletul 
dumitale nu mai este frate cu al meu. [i-o spun la fel de 
deschis: să ne cruţăm unul pe celălalt. 

— Bine, doamnă - răspunse Charny - n-am crezut 
niciodată că m-aţi ales, n-am crezut niciodată... Ah, 
doamnă, nu suport gândul de a vă pierde. Doamnă, sunt 
înnebunit de gelozie şi de teamă. Doamnă, nu voi putea 
suporta să-mi smulgeţi inima pe care mi-aţi dăruit-o; este a 
mea, mi-aţi dăruit-o, nimeni nu mi-o va lua decât o dată cu 
viaţa. Fiţi femeie, fiţi bună, nu abuzaţi de slăbiciunea mea, 
deoarece mi-aţi reproşat chiar adineauri îndoielile mele în 
timp ce acum mă zdrobiţi cu ale dumneavoastră. 

— Inimă de copil, inimă de femeie - spuse ea... Vrei să 
contez pe dumneata! Grozavi apărători mai suntem unul 
pentru celălalt! Slab, oh, da, eşti slab şi eu, din păcate, nu 
sunt mai tare decât dumneata! 

— Nu v-aş iubi dacă aţi ft altfel decât sunteţi - murmură el. 

— Cum - rosti ea, cu pasiune - această regină blestemată, 
această regină pierdută, această femeie care va fi judecată 
în parlament, pe care opinia publică o va osândi, pe care un 
soţ, regele său o va alunga poate, această femeie găseşte o 
inimă care o iubeşte? 

— Un slujitor care o venerează şi care îi oferă tot sângele 
său în schimbul unei lacrimi pe care a vărsat-o adineauri. 

— Această femeie - exclamă regina - se simte 
binecuvântată! Este mândră, este cea dintâi dintre femei, 
cea mai fericită dintre toate. Această femeie este mult prea 
fericită, domnule de Charny, nu ştiu cum de a putut să se 
plângă, te rog s-o ierţi! 

Charny căzu la picioarele Mariei-Antoaneta, pe care le 
îmbrăţişa într-un elan sfânt de dragoste. În clipa aceea uşa 
coridorului secret se deschise şi regele râmase ca fulgerat 
în prag: îl surprinsese pe cel pe care îl acuza domnul de 
Provence la picioarele Mariei-Antoaneta. 


Capitolul LXXXII Cererea în căsătorie 


Regina şi Charny schimbară o privire atât de speriată, 
încât şi celui mai crud dintre duşmanii lor i-ar fi fost milă de 
ei. Charny se ridică încet şi-l salută pe rege, cu un profund 
respect. Sub dantela jaboului se vedea cât de tare bate 
inima lui Ludovic al XVI-lea. 

— Ah, exclamă el, cu voce surdă. Domnul de Charny...! 

Contele nu răspunse decât printr-un alt salut. Regina simţi 
că nu poate deschide gura şi că este pierdută. Regele 
continuă, cu un calm de necrezut: 

— Domnule de Charny, nu prea este onorabil pentru un 
gentilom să fie prins în flagrant delict de furt. 

— De furt?! Murmură Charny. 

— De furt?! Repetă regina, căreia i se părea că aude din 
nou şuierând la ureche îngrozi-toarele acuzaţii cu privire la 
colier şi închipuindu-şi că va fi amestecat şi contele alături 
de ea. 

— Da - continuă regele - să îngenunchezi în faţa soţiei 
altuia este un furt; şi când această femeie este o regină, se 
numeşte crima de lezmajestate, domnule. O să vi se spună 
acest lucru de către ministrul de justiţie. 

Contele vru să vorbească, vru să se disculpe, dar regina, în 
generozitatea ei, nu suportă să fie acuzat de necinste omul 
pe care îl iubea; îi veni în ajutor. 

— Sire - se repezi ea - sunteţi, după cum mi se pare, pe 
cale să credeţi tot felul de lucruri urâte şi să faceţi 
presupuneri neplăcute; bănuielile acestea sunt false, vă 
previn. Văd că, din respect, contele nu este în stare să 
deschidă gura! Eu însă, care îl cunosc până în adâncul 
sufletului, nu-l voi lăsa să fie acuzat fără să-l apăr. 

Ea se opri, sfârşită de emoție înspăimântată de minciună 
pe care trebuia neapărat s-o găsească şi pe care, rătăcita, 
vedea că n-o găseşte. Dar editarea aceasta a fost pur şi 
simplu mântuirea femeii. 

— O să-mi spuneţi cumva - replică Ludovic al XVI-lea, 
căzând, din rolul de rege, în rolul de soţ neliniştit - că nu L- 


am văzut pe domnul de Charny îngenuncheat în faţa 
dumneavoastră, doamna? Or, ca să îngenuncheze, trebuie... 

— Trebuie, domnule - replică regina - ca un supus al 
reginei Franţei să aibă o favoare de cerut... Este, pare-mi- 
se, un lucru destul de frecvent la curte. 

— Să vă ceară o favoare?! Strigă regele. 

— Şi încă o favoare pe care nu o puteam acorda - continuă 
regina, fără de care, domnul de Charny n-ar fi insistat, vă 
jur şi i-aş fi spus să se ridice repede, bucuroasă să pot să 
îndeplinesc dorinţele unui gentilom pe care îl stimez în mod 
deosebit. 

Charny respiră. Privirea regelui deveni nehotărâtă, 
fruntea i se descreţea puţin câte puţin şi ameninţarea ce 
plutise în aer din clipa când îl surprinsese dispărea. În tot 
acest timp Maria-Antoaneta caută să găsească ceva, 
furioasă de a fi silită să mintă şi chinuită de a nu putea 
născoci nimic. Crezuse că, mărturisindu-şi neputinţa de a 
acorda contelui favoarea pe care acesta o solicita, va stăvili 
curiozitatea regelui. Sperase ca interogatoriul se va opri 
aici. Se înşela: orice altă femeie ar fi fost mai îndemânatica, 
arătându-se mai puţin rigidă; pentru ea însă era un supliciu 
îngrozitor să mintă în faţa omului pe care îl iubea. A se 
arăta în lumina asta urâtă şi falsă, jucând o asemenea 
comedie, însemna să întărească toate neadevărurile, 
vicleniile, toate manevrele intrigii din parc printr-un 
deznodământ pe măsura acestor infamii; însemna aproape 
să arate ca o vinovată; era mai rău decât moartea. 

Mai şovăia încă. Şi-ar fi dat viaţa ca Charny să găsească 
minciuna; el însă, gentilom loial, nu putea, nici nu se 
gândea măcar. În delicateţea lui, se temea prea mult chiar 
şi să pară că apară onoarea reginei. Maria-Antoaneta 
aştepta, neputându-şi desprinde privirea de buzele regelui 
şi întrebarea veni în cele din urmă. 

— Haideţi, doamnă, spuneţi-mi ce favoare a solicitat 
zadarnic domnul de Charny şi care l-a făcut să 
îngenuncheze în faţa dumneavoastră Şi, ca şi cum vroia să 


îndulcească brutalitatea unei întrebări atât de bănuitoare, 
regele adaugă: Voi fi poate mai norocos decât 
dumneavoastră, doamnă şi nu va fi nevoie ca domnul de 
Charny să îngenuncheze şi în faţa mea. 

— Sire, v-am spus că domnul de Charny cerea ceva 
imposibil. 

— Cel puţin vreau să ştiu ce! 

„Ce poate fi cerut în genunchi?... Se întrebă în gând 
regina. Ce poate să-mi fie implorat şi eu să nu pot acorda?... 
lată! Ah, da...” 

— Aştept - adăugă regele. 

— Sire, cererea domnului de Charny este un secret de 
familie. 

— În faţa regelui nu există secrete, el e stăpân în regatul 
său şi tată de familie, care se ocupă de onoarea şi siguranţa 
supuşilor, care sunt copiii săi... Chiar şi-atunci când - 
adaugă Ludovic al XVI-lea, cu o voce care inspira teamă - 
chiar şi atunci când aceşti copii denaturaţi atacă onoarea şi 
liniştea părintelui lor. 

La aceasta ultimă ameninţare a primejdiei, regina sări 
imediat. 

— Domnul de Charny - strigă ea, cu mintea rătăcită, cu 
mâinile tremurătoare - domnul de Charny vroia să obţină 
de la mine... 

— Ce anume, doamnă? 

— Îngăduinţa de a se căsători. 

— Adevărat?! Strigă regele, liniştindu-se. Apoi, simțind din 
nou chinurile geloziei, el zise, fără să bage de seamă cât de 
mult suferea biata femeie că trebuise să rostească acele 
cuvinte şi cât de palid era Charny, văzând suferinţa reginei: 
Ei bine şi de ce, mă rog, este atât de imposibil ca domnul de 
Charny să se căsătorească? Nu este de viţă nobilă? Nu are 
avere? Nu este viteaz şi frumos? Într-adevăr, de ce să nu fie 
primit într-o familie? Ca să fie refuzat de o femeie, trebuie 
ca aceasta să fie ori dintr-o casă princiară, ori să fie 
măritată. Nu văd decât aceste două motive care ar face 


imposibilă căsătoria. Aşa că spuneţi-mi mie, doamnă, 
numele celei cu care vrea să se căsătorească domnul de 
Charny şi dacă nu este vorba de niciunul din cazurile 
amintite, va promit că voi înlătura dificultatea... Spre a vă 
face plăcere. 

Împinsă de primejdia mereu mai mare, antrenată în mod 
firesc de prima minciună, regina reluă cu toată forţa: 

— Nu, domnule, nu; sunt greutăţi pe care nu le puteţi 
învinge. Cea de care ne ocupăm este de acest fel. 

Un motiv în plus ca să aflu ce anume este imposibil pentru 
rege - replică Ludovic al XVI-lea, stăpânindu-şi mânia. 

Charny o privi pe regină, care părea gata să se 
prăbuşească. Era cât pe ce să facă un pas spre ea; regele 
însă nu se mişca, ceea ce îl făcu să se oprească. Cu ce drept 
el, care nu era nimic pentru această femeie, i-ar fi oferit 
braţul, ca să se sprijine, celei pe care regele şi soţul sau o 
abandonau? 

„Care este - se întrebă ea - puterea împotriva căreia 
regele n-are nici un drept? Doamne, mai ajută-mă o dată, 
trimite-mi un gând salvator!” 

Deodată, o rază de lumină îi trecu fulgerător prin minte. 

— Ah, Dumnezeu însuşi îmi trimite acest ajutor - murmură 
ea. Cele care aparţin lui Dumnezeu nu-i pot fi luate nici 
chiar de către rege. Aşa că, ridicând capul, îi răspunse, în 
sfârşit regelui: Domnule, cea cu care vrea să se 
căsătorească domnul de Charny se află într-o mânăstire. 

— Ah! Exclamă regele, iată un motiv grav, este, într- 
adevăr, foarte greu să răpeşti ce este al Domnului şi să-l 
dăruieşti oamenilor. Ciudat este că domnul de Charny s-a 
îndrăgostit aşa, deodată; nimeni nu mi-a spus nimic până 
azi, nici chiar unchiul său, care poate obţine orice de la 
mine. Cine este femeia pe care o iubeşti, domnule de 
Charny? Spune-mi, te rog. 

Regina simţi o durere sfâşietoare. Va auzi un nume rostit 
de buzele lui Olivier; va îndura chinurile acestei minciuni. Şi 
cine ştie dacă Charny nu va rosti fie un nume pe care îl 


iubise cândva, amintire a trecutului, care încă mai sângera, 
fie un nume, ofrandă a dragostei, speranţa nedesluşita a 
viitorului? Ca să nu primească această lovitură îngrozitoare, 
Maria-Antoaneta se grăbi să spună: 

— Sire, dar dumneavoastră o cunoaşteţi pe cea pe care 
domnul de Charny vrea s-o ceară în căsătorie, este... 
Domnişoara Andreea de Taverney. 

Charny scoase un strigăt şi-şi ascunse faţa în mâini. 
Regina îşi apăsă mâna pe inimă şi căzu aproape leşinată pe 
fotoliu. 

— Domnişoara de Taverney! Repetă regele. Domnişoara 
de Taverney, care s-a retras la Saint-Denis? 

— Da, sire... 

— De-abia reuşi să îngaime regina. 

— Dar încă n-a făcut legământul, după câte ştiu? 

— Trebuie să-l facă în curând. 

— O vom împiedica - zise regele. Nu înţeleg însă - adaugă 
el, cu un ultim grăunte de îndoială - de ce a trebuit să se 
ducă la mânăstire? 

— Este săracă - răspunse Maria-Antoaneta - nu i-aţi dat 
avere decât tatălui său - adăugă ea, cu asprime. 

— Este o greşeală pe care o voi repara, doamnă. Domnul 
de Charny o iubeşte... 

Regina se-nfioră şi-i aruncă tânărului o privire rătăcită, ca 
şi când l-ar fi implorat să nege. Charny o privi ţinta pe 
Maria-Antoaneta şi nu răspunse. 

— Bine! Spuse regele, luând tăcerea contelui drept o 
respectuoasă încuviinţare. Şi fără îndoiala că şi domnişoara 
de Taverney îl iubeşte pe domnul de Charny? Îi voi face o 
dotă domnişoarei de Taverney, îi voi dărui cele 500 000 de 
livre pe care am fost nevoit să vi le refuz zilele trecute prin 
domnul de Calonne. Mulţumegşte-i reginei, domnule de 
Charny, pentru că a binevoit să-mi povestească totul, 
asigurând astfel fericirea vieţii dumitale. 

Charny făcu un pas înainte şi se înclină asemenea unei 
palide statui care, printr-un miracol, învie o clipă. 


— Merită osteneala de a mai îngenunchea o dată - spuse 
regele, cu o uşoară nuanţă zeflemitoare. 

Regina tresări şi-i întinse tânărului, cu un gest spontan, 
amândouă mâinile. El îngenunche în faţa sa şi depuse pe 
frumoasele-i mâini îngheţate un sărut în care implora cerul 
să-i îngăduie să-şi dea sufletul. 

— Haide - zise regele - s-o lăsam acum pe doamna să se 
ocupe de treburile dumitale. Vino, domnule, vino. 

Şi părăsi atât de repede încăperea, încât Charny putu să 
se întoarcă din prag şi să vadă durerea de nedescris a 
acestui rămas bun pentru totdeauna pe care i-l trimiteau 
ochii reginei. 

Şi aşa se închise între ei, bariera de netrecut în viitor 
pentru dragostea lor nevinovată. 


Capitolul LXXXIII Saint-Denis 


Regina rămase singură şi deznădăjduită. Primise atâtea 
lovituri dintr-o dată, încât nici nu mai ştia care dintre ele îi 
pricinuise durerea cea mai mare. După ce rămase o oră 
pradă îndoielii şi descurajării, îşi spune că era timpul să 
găsească o soluţie. Primejdia crescuse. 

Mândru de victoria sa împotriva aparenţelor, regele se va 
grăbi să răspândească zvonul. Se putea întâmpla că zvonul 
să fie primit în afară în aşa fel, încât tot beneficiul 
înşelătoriei pe care o săvârşise să se piardă. 

Şi înşelătoria asta! Ah, cum se mai mustra regina! Cum ar 
fi vrut să-şi ia înapoi cuvân-tul, cum ar fi vrut să-i smulgă 
Chiar şi Andreei fericirea nemăsurata, pe care poate, ea o 
va refuza! Aici se ivi însă o alta dificultate. Numele Andreei 
salvase totul în faţa regelui. Dar cine putea să garanteze cât 
de cât în privinţa acelei fiinţe capricioase, independente, 
voluntare care era domnişoara de Taverney? Cine putea fi 
sigur că acea persoană mândra îşi va pierde libertatea, 
viitorul pentru o regină pe care, cu câteva zile în urmă, o 
părăsise ca pe o duşmancă. 


Ce se va întâmpla atunci? Andreea va refuza mai mult ca 
sigur; tot eşafodajul clădit din minciuni se va prăbuşi. 
Regina se transformă într-o intrigantă de duzină, Charny 
într-un filfizon banal, într-un mincinos şi calomnia, 
preschimbata în acuzaţie, va lua proporţiile unui adulter 
incontestabil. Maria-Antoaneta simţi că începe să-şi piardă 
minţile la aceste gânduri; trebui să admită posibilitatea lor 
de a deveni o realitate; îşi sprijini în palme fruntea 
arzătoare şi aşteptă. În cine să aibă încredere? Cine oare 
era prietena reginei? Doamna de Lamballe? Raţiune pură, 
recea şi inflexibila rațiune! De ce să apeleze la această 
minte virginală, de altfel neînţeleasă de doamnele de 
onoare, servile adulatoare ale prosperității, tremurând să 
nu cadă în dizgrație, dispuse poate să dea o lecţie reginei, 
care acum avea nevoie de ajutor? 

Nu mai rămânea decât însăşi domnişoara de Taverney. Era 
o inimă de diamant cu care puteai să tai sticla, dar numai ea 
singură, cu seriozitatea ei fără egal, cu cinsteai 
nemaipomenită, putea să înţeleagă marile dureri ale unei 
regine. Maria-Antoaneta se va duce deci s-o caute pe 
Andreea. Îi va arăta cât este de nenorocită şi o va implora 
să se sacrifice. Andreea va refuza, fără îndoială, fiindcă nu 
era dintre acele fiinţe cărora le poţi impune ceva; încetul cu 
încetul însă, înduioşată de rugăminţile sale, va consimţi. 
Cine ştie dacă nu vor obţine astfel o amânare şi dacă, odată 
trecut primul şoc, regele, liniştit de consimţământul 
aparent al celor doi logodnici, nu va sfârşi prin a uita?... În 
acest caz, o călătorie va aranja totul. Andreea şi Charny se 
vor îndepărta pentru câtăva vreme până când hidra 
calomniei se va potoli şi vor putea spune că se despărţeau 
prin bună înţelegere; nimeni nu va ghici că acest proiect de 
căsătorie fusese un joc. Astfel, libertatea domnişoarei de 
Taverney nu va fi compromisă şi nici Charny nu şi-o va 
pierde pe a sa. lar regina nu va mai avea acele îngrozitoare 
remuşcări de a fi sacrificat două vieţi egoismului de a-şi 


păstra onoarea; şi această onoare, care era şi onoarea 
soţului şi a copiilor săi, nu va fi pusă în discuţie. 

Va fi transmisă fără pată viitoarei regine a Franţei. Acestea 
erau gândurile sale. 

Aşa credea ea că a împăcat totuşi şi convenienţe şi 
interese particulare. Trebuia să raţioneze cât mai bine, cât 
mai ferm şi logic în faţa unui pericol atât de crâncen. 
Trebuia să se înarmeze cu toate armele împotriva unui 
adversar atât de dificil de combătut cum era domnişoara de 
Taverney, atunci când ea îşi ascultă orgoliul şi nu inima. 

Când se simţi pregătită Maria-Antoaneta se hotări să 
plece. Ar fi vrut să-l prevină pe Charny, ca să nu facă nici un 
demers nepotrivit, dar se abţinu la gândul că este, fără 
îndoiala pândita de spioni; că, din partea să; totul ar fi 
greşit interpretat într-un asemenea moment; şi; de altfel, 
cunoştea destul de bine cinstea, devotamentul şi hotărârea 
lui Olivier spre a fi convinsă că el va accepta tot ce va găsi 
ea de cuviinţă. 

Se făcu ora trei; dineul ceremonios, prezentările, vizitele. 
Regina primi pe toată lumea, cu o figură senină şi o 
amabilitate ce nu răpea nimic binecunoscutului sau orgoliu. 
Faţa de cei pe care-i considera duşmanii săi se arăta mult 
mai fermă, ceea ce nu prea se potriveşte în mod obişnuit cu 
sentimentul de vinovăţie. Niciodată nu fusese atâta lume la 
curte; niciodată curiozitatea nu scormonise atât. de adânc 
trăsăturile unei regine în primejdie. Maria-Antoaneta făcu 
faţă tuturor, îşi zdrobi duşmanii şi îşi vrăji prietenii; îi 
preschimba pe indiferenți în zeloşi, pe zeloşi în entuziaşti; şi 
păru atât de frumoasă şi de puternică, încât însuşi regele îi 
adresă felicitări în public. Apoi, când totul se sfârşi cu bine, 
lăsând să-i piară de pe buze zâmbetul de comandă, 
întorcându-se la amintirile sale, adică la zbuciumul său, 
singură, cu totul singură pe lume, îşi schimbă 
îmbrăcămintea, luă o pălărie cenuşie cu panglici şi flori 
albastre, o rochie cenuşiu-închis, se urcă în trăsură şi, fără 


gardă, cu o singură doamnă de onoare, ceru să fie condusă 
la Saint-Denis. 

Era ceasul la care călugărițele, înapoindu-se la chiliile lor, 
treceau de la zgomotul stins al sălii de mese la tăcerea 
meditaţiilor ce preced rugăciunea de seara. 

Regina ceru să vină la vorbitor domnişoara Andreea de 
Taverney. Aceasta, îngenuncheata, înfăşurata în veşmântul 
sau de lână albă, privea pe fereastră cum se ridica luna în 
spatele teilor uriaşi şi, în armonia nopţii ce pogorâse, ea 
găsi subiectul rugilor sale fierbinţi, arzătoare, pe care le 
trimitea cerului că să se îndure de sufletul său. Îşi sorbea cu 
înghiţituri lungi durerea iremediabilă a izolării pe care 
singura şi-o hărăzise. 

Andreea părăsise de bunăvoie curtea, rupsese chiar ea cu 
tot ce putea să-i hărăzească dragostea. Trufaşă ca şi 
Cleopatra, n-a îndurat nici măcar ideea ca domnul de 
Charny să se gândească la altă femeie, nici chiar dacă acea 
femeie era însăşi regina. Nu avusese nici o dovadă în 
legătura cu aceasta iubire fierbinte pentru o alta. Cu 
siguranţa, geloasa Andreea ar fi scos din această dovadă 
toate pricinile care fac să sângereze o inimă. Nu-l văzuse 
oare pe Charny trecând indiferent pe lângă ea? N-o bănuise 
ea pe regină că atrage - fără să vrea, bineînţeles - omagiile 
şi preferinţele lui Charny? 

La ce bun, din acea clipă, să mai rămână la Versailles? Ca 
să cerşească complimente? Să colecţioneze zâmbete? Să i 
se ofere din când în când braţul, să i se strângă mâna, când, 
în timpul plimbărilor, regina îi va împrumuta atenţiile lui 
Charny, neputând în acel moment să le păstreze pentru ea? 
Nu, această inimă stoica nu avea nici o slăbiciune laşă, nu 
înţelegea să facă nici un fel de tranzacţie. Viaţa - cu 
dragostea şi întâietatea în inima celui iubit; mânăstirea - cu 
dragostea şi orgoliul rănit. 

„Niciodată, niciodată! Îşi repeta trufaşa Andreea. Cel pe 
care îl iubesc din umbră, cel care nu este pentru mine decât 


un nor, un portret, o amintire, acela nu mă insultă, îmi 
zâmbeşte mereu, îmi zâmbeşte doar mie!” 

lată de ce ea petrecuse atâtea nopţi chinuite dar libere, 
iată de ce era fericită să plângă atunci când se simţea slabă, 
să blesteme când se exaltă. Andreea prefera să dispară cu 
totul, aşa cum îi cerea integritatea iubirii şi demnităţii sale, 
decât să revadă un om pe care-l ura fiind constrânsă să-l 
iubească. 

De altfel, aceste contemplaţii mute ale iubirii pure, acest 
extaz al visului solitar însemnau mult mai multă viaţa 
pentru sălbatica Andreea decât serbările luminoase de la 
Versailles, cu obligaţia de a se apleca în faţa rivalelor şi cu 
teama de a la să să-i scape taina ferecata în inima. 

Am spus că în seara Sfântului Ludovic, regina a venit s-o 
caute pe Andreea la Saint-Denis şi a găsit-o visătoare în 
chilia sa. 

Aşadar, i se spuse Andreei ca a sosit regina, ca a fost 
primită de consiliul canonicilor în marele vorbitor şi ca 
maiestatea sa, după primele cuvinte de politeţe, a întrebat 
dacă poate să vorbească cu domnişoara de ITaverney. 

Ce lucru ciudat! Atât i-a trebuit Andreei, inima copleşită de 
dragoste, ca să ţâşnească în întâmpinarea acelui parfum 
care venea de la Versailles - parfum blestemat încă în ajun 
şi cu atât mai preţios cu cât se îndepărta mai mult, preţios 
ca tot ce se evaporă, ca tot ce se uita, preţios ca iubirea! 

— Regina! Murmură Andreea. Regina la Saint-Denis! 
Regina mă cheamă! 

— Repede, grăbeşte-te! I se răspunse. 

Prin urmare, se grăbi: îşi arunca pe umeri lunga mantie de 
călugăriţa, îşi strânse cingătoarea de lână peste rochia 
largă şi. Fără să-şi arunce măcar ochii în micuța oglinda, o 
urmă pe călugăriţa care venise s-o cheme. Dar de-abia 
făcuse o sută de paşi, că se simţi umilita fiindcă simţise 
atâta bucurie. 

„De ce mi-a tresărit inima? Se întrebă în sinea ei. Întrucât 
o priveşte pe Andreea de Taverney ca regina Franţei 


vizitează mânăstirea Saint-Denis? Îmi satisface orgoliul? 
Regina nu se află aici pentru mine. Sunt fericită? Nu o mai 
iubesc pe regină. Haide! Calm, călugăriţa proastă care nu 
aparţii nici lui Dumnezeu, nici oamenilor; încearcă cel puţin 
să-ţi aparţii ţie însăţi...” 

Andreea se mustră astfel, coborând marea scară şi, sta 
până pe voinţa sa, făcu să i se stingă din obraji roşeaţa 
trecătoare a grabei, îşi domoli mişcările. Dar ca să 
reuşească, îi trebui mai mult timp să coboare ultimele şase 
trepte decât îi trebuise ca să le străbată pe primele treizeci. 
Când ajunse în spatele corului, în vorbitorul de zile mari 
unde strălucirea candelabrelor şi a luminărilor creştea sub 
îngrijirea înfrigurată a câtorva surori gospodine. Andreea 
era rece şi palidă. Când îşi auzi numele rostit de către 
maica portăreasa care o condusese, când o zări pe Maria- 
Antoaneta, aşezată în jilţul abaţial, în timp ce lângă ea se 
înclinau îngrămădindu-se, frunţile cele mai nobile ale 
sfântului lăcaş, bătăile grăbite ale inimii o siliră pe Andreea 
să stea pe loc mai multe secunde. 

— Ah, în sfârşit, ai venit şi putem vorbi, domnişoară - 
spuse regina, schiţând un zâmbet. 

Andreea se apropie şi plecă fruntea. 

— Îngăduiţi, doamnă - spuse regina, întorcându-se către 
maica stareță. 

Aceasta răspunse printr-o reverență şi paraşi vorbitorul, 
urmată de toate maicile. Regina rămase singură cu 
Andreea, a cărei inimă bătea atât de tare, încât puteai s-o 
auzi dacă n-ar fi fost ticăitul bătrânei pendule. 


Capitolul LXXXIV O inimă moartă 


Regina vorbi prima, cum era şi firesc. 

— Iată-te deci domnişoară - spuse ea, cu un zâmbet blând 
- ştii că, aşa, călugăriţă îmi faci o impresie ciudată. 

Andreea nu răspunse. 


— Să vezi o veche prietenă - continuă regina - pierdută 
pentru lumea în care noi încă trăim, este ca un avertisment 
sever de dincolo de mormânt. Nu eşti de aceeaşi părere, 
domnişoară? 

— Doamnă - replică Andreea - cine şi-ar permite să dea 
sfaturi maiestăţii voastre? Moartea însăşi nu o va avertiza 
pe regină decât în ziua în care o va lua, într-adevăr, cum ar 
putea face altfel? 

— De ce nu? 

— Pentru ca, doamnă, o regină este sortită, prin însăşi 
felul în care este crescută, să nu suporte pe lumea asta 
decât ceea ce nu se poate evita. Are tot ce poate face viaţa 
mai plăcută; spre a-şi înfrumuseţa existenţa, o regină poate 
lua tot ce posedă un altul. 

Regina schiţa un gest de mirare. 

— Şi este dreptul său - se grăbi să adauge Andreea. 
Pentru o regină, ceilalţi înseamnă o colecţie de supuşi ale 
căror bunuri, onoare şi viaţa aparţin suveranilor. Viaţa, 
onoare şi bunuri morale sau materiale sunt deci 
proprietatea reginelor. 

— lată nişte teorii care mă miră - rosti rar Maria- 
Antoaneta. În ţara asta faceţi dintr-o suverană un fel de 
căpcăun din basme care înghite averea şi fericirea 
muritorilor de rând. Sunt eu o asemenea femeie, Andreea? 
Te-ai putut plânge în mod serios de mine pe vremea când 
erai la curte? 

— Maiestatea voastră a avut bunătatea să-mi mai pună 
această întrebare atunci când am părăsit-o - răspunse 
Andreea. Am răspuns că şi astăzi: „Nu, doamnă”. 

— Uneori - reluă regina - ne mâhneşte o greşeală 
săvârşită faţă de cineva. Am jignit oare pe careva dintre ai 
dumitale şi, prin urmare, merit să-mi vorbeşti atât de 
aspru? Andreea, refugiul pe care l-ai ales este un adăpost 
împotriva tuturor pornirilor rele din lume. Dumnezeu te 
învaţă să fii blândă, calmă, să uiţi insultele, virtuţi a căror 
pildă desăvârşita este el însuşi. Trebuie oare să găsesc, 


venind aici, o frunte încruntată şi cuvinte veninoase? 
Trebuie oare ca eu, care vin ca prietenă, să întâlnesc 
mustrările şi duşmănia de-abia ascunsă a unei potrivnice pe 
viaţă? 

Andreea ridică ochii, uluită de atâta îngăduinţă cu care 
Maria-Antoaneta nu-şi răsfăţase supuşii. De obicei era 
trufaşă şi nu suportă să i se împotrivească nimeni. Să 
asculte, fără să se enerveze, cuvintele pe care le rostise 
Andreea, era un efort de răbdare şi o dovadă de prietenie 
care o impresionară profund pe sălbatica solitară. 

— Maiestatea să ştie foarte bine - spuse ea în şoaptă - că 
cei din familia de 'Taverney nu pot fi duşmanii săi. 

— Înţeleg - răspunse regina - nu mă poţi ierta că am fost 
rece cu fratele dumitale şi el însuşi mă acuză de uşurinţă, 
poate chiar că sunt capricioasă? 

— Fratele meu este un supus mult prea cinstit ca s-o acuze 
pe regină - replică Andreea, silindu-se să-şi păstreze tonul 
îngheţat. 

Regina pricepu că devenea suspectă arătând prea multă 
blândeţe destinată să îmblânzească cerberul. Se opri în 
mijlocul avansurilor. 

— Venind la Saint-Denis să mă rog Sfintei Fecioare, am 
vrut să te văd şi să te asigur că, de aproape sau de departe, 
rămân prietena dumitale. 

Andreea simţi nuanţa; se temea, la rândul său, că jignise 
pe cea care venise s-o mângâie; se temea şi mai mult să nu 
dezvăluie dureroasa-i rană ochiului întotdeauna 
pătrunzător al unei femei. 

— Maiestatea voastră mă copleşeşte cu prea multă cinste 
şi bucurie - răspunse ea, cu tristeţe. 

— Nu vorbi astfel, Andreea - zise regina, strângându-i 
mâna. Îmi sfâşii inima. Cum, nu se poate oare ca o regină 
nefericită să aibă o prietenă, să fie sigură de inima cuiva, 
să-şi odihnească, încrezătoare, privirea într-o privire plină 
de farmec, aşa cum este a dumitale, fără să bănuiască în 
adâncul acestor ochi interesul sau ură?! Da, da, Andreea, 


invidiază-le pe aceste regine, pe aceste stăpâne ale averilor, 
ale onoarei şi ale vieţii tuturor. Oh, da, sunt regine! Da, 
posedă aurul şi sângele popoarelor lor, sufletul însă, 
niciodată, niciodată! Nu-l pot lua, trebuie să li se dăruiască. 

— Vă asigur, doamnă - murmură Andreea, zguduită de 
aceste cuvinte atât de calde - că am iubit-o pe maiestatea 
voastră mai mult decât aş putea iubi pe oricine pe lumea 
asta. 

Şi spunând acestea, roşi şi plecă fruntea. 

— M-ai... Iubit! Exclamă regina, prinzând din zbor 
cuvintele. Deci nu mă mai iubeşti? 

— Oh, doamnă! 

— Nu te întreb nimic, Andreea... Blestemată fie 
mânăstirea care stinge atât de repede amintirea din unele 
inimi! 

— Nu-mi învinuiți inima - rosti cu patimă Andreea - ea 
este moartă. 

— Inima dumitale este moartă?! Dumneata, Andreea, atât 
de tânără, de frumoasă, spui că inima dumitale este 
moartă? Ah, nu te juca cu aceste cuvinte nefaste. Inima unei 
fiinţe care are un asemenea zâmbet, o asemenea frumuseţe 
nu poate muri; nu spune aşa ceva, Andreea. 

— Vă repet, doamnă, pentru mine nu mai există nimic, nici 
la curte, nici pe lume. Aici trăiesc că iarba sau alta plantă; 
am bucurii pe care numai eu le înţeleg; iată de ce 
adineauri, când v-am revăzut în toată splendoarea voastră, 
n-am înţeles imediat, eu care sunt o timidă şi obscură 
călugăriţa; ochii mei s-au închis, orbiţi de strălucirea 
voastră; vă implor să mă iertaţi; nu este o crimă prea mare 
aceea de a uita vanitoasele glorii ale lumii; duhovnicul meu 
mă felicita în fiecare zi, doamnă, nu fiţi, vă rog, mai severă 
decât el. 

— Cum?! Îţi place la mânăstire? Întrebă regina. 

— Mă cufund cu bucurie în singurătate. 

— Nu-ţi mai rămâne nimic pe lume care să te atragă? 

— Nimic. 


„Dumnezeule! Gândi regina. Nu cumva voi da greş?” 

Şi o spaimă de moarte o cuprinse. „Să încercam s-o ispitim 
- îşi spuse ea. Dacă nici acest mijloc nu reuşeşte, am să 
recurg la rugăminţi. Ah, s-o rog aşa ceva, s-o rog să-l 
accepte pe domnul de Charny! Cerule, să fiu atât de 
nefericită!” 

— Andreea - relua Maria-Antoaneta, stăpânindu-şi emoția 
- ţi-ai exprimat mulţumirea în cuvinte care înlătura 
speranţele pe care mi le făcusem. 

— Ce speranţe, doamnă? 

— Să nu mai vorbim, dacă eşti atât de hotărâtă cum piui... 
Ce păcat! Ar fi fost pentru mine o umbră de bucurie, a 
dispărut. Pentru mine, toate sunt umbre! Să nu ne mai 
gândim. 

— Cu toate astea, doamnă, mai ales că ar fi trebuit să fie 
pentru dumneavoastră o bucurie, explicaţi-mi... 

— La ce bun? Te-ai retras din lume, nu-i aşa? 

— Da, doamnă. 

— De bunăvoie? 

— Da, din toată inima! 

— Şi te feliciţi că ai făcut aşa? 

— Mai mult ca oricând. 

— Vezi bine deci că este în zadar. Să mai vorbesc. Cu toate 
astea, Dumnezeu mi-e martor, am vrut o clipă să te fac 
fericită. 

— Pe mine? 

— Da, pe dumneata, nerecunoscătoare care mă învinuieşti. 
Astăzi însă ai găsit alte bucurii, ştii mai bine decât mine 
care îţi sunt gusturile şi vocaţia. Renunţ... 

— Dar, doamnă, faceţi-mi cinstea unui amănunt. 

— Foarte simplu, vroiam să te aduc înapoi la”curte. 

— Ah! Exclamă Andreea, zâmbind cu amărăciune. Eu să 
mă întorc la curte?... Dumnezeule! Nu! Nu!... Niciodată, 
doamnă!... Oricât de greu mi-ar fi să nu dau ascultare 
maiestăţii voastre. 


Regina se înfioră. Sufletul i se umplu de o durere fără 
margini. Ea, o corabie atât de puternică, eşua pe un atom 
de granit. 

— Refuzi? Murmură. 

Şi pentru a nu-şi arată tulburarea, îşi ascunse obrazul în 
mâini. Andreea, crezând-o zdrobită, veni lângă ea şi 
îngenunche spre a îndulci, prin respectul său, rană pe care 
o pricinuise prieteniei sau orgoliului. 

— Gândiţi-vă - spuse ea - ce-aţi putea face cu mine la 
curte, tristă cum sunt, fără viaţă, săracă, blestemată, cu 
mine, pe care o ocolesc toţi fiindcă n-am ştiut să inspir, 
femeilor obişnuite, neliniştea rivalităţii, iar bărbaţilor, 
obişnuita simpatie a diferenţei dintre sexe?... Ah, doamnă şi 
scumpă stăpână, lăsaţi-o pe aceasta călugăriţă, încă 
neprimită de Dumnezeu, care o găseşte prea păcătoasă, el, 
care primeşte atâţia infirmi ai trupului şi sufletului. Lăsaţi- 
mă în mizeria şi izolarea mea, lăsaţi-mă! 

— Ah! Ceea ce vroiam să-ţi propun - reluă regina, ridicând 
ochii - dezminte toate umilinţele de care te plângeai! 
Căsătoria despre care este vorba te face una dintre cele 
mai mari doamne ale Franţei. 

— 0... căsătorie?! Bâigui Andreea, uluită. 

— Refuzi - spuse regina, din ce în ce mai descurajată. 

— Da, refuz, refuz! 

— Andreea... 

— Mai încercă regina. 

— Refuz, doamnă, refuz! 

Cu o cumplită strângere de inimă, Maria-Antoaneta se 
pregăti s-o implore. În clipa când se ridica, nehotărâtă, 
tremurând, neştiind cum să-şi înceapă rugămintea, Andreea 
i se aşeza în drum. 

— Cel puţin, doamnă - zise ea, apucând-o de rochie 
deoarece credea că vrea să plece - faceţi-mi deosebita 
favoare şi spuneţi-mi numele celui care ar accepta să-i fiu 
tovarăşă de viaţa. Am suferit atâtea umilinţe în viaţa mea, 
încât numele acestui bărbat generos... 


— Şi zâmbi cu o ironie sfâşietoare —. va fi balsamul pe 
care îl voi pune de-acum înainte pe toate rănile orgoliului 
meu. 

Regina păru nehotărâtă, însă dorea să meargă până la 
capăt. 

— Domnul de Charny - rosti cu o voce tristă, indiferentă. 

— Domnul de Charny?! 'Ţipă Andreea, cu o patimă 
cumplită. Domnul Olivier de Charny...?! 

— Domnul Olivier, da - repetă regina, privind-o uimită pe 
tânăra fată. 

— Nepotul domnului de Suffren? Continuă Andreea, cu 
obrajii în flăcări şi ochii scânteind ca nişte stele. 

— Nepotul domnului de Suffren - zise Maria-Antoaneta, 
din ce în ce mai uluită de schimbarea petrecută pe chipul 
Andreei. 

— Cu domnul Olivier voiaţi să mă căsătoriţi, doamna? 

— Cu el... 

— Şi... El consimte...? 

— 'Te cere în căsătorie. 

— Ah, accept, accept! Izbucni Andreea, ca nebună, cu 
desăvârşire transportată. Deci pe mine mă iubeşte! Mă 
iubeşte aşa cum îl iubesc şi eu! 

Regina se trase înapoi lividă, clătinându-se cu un geamăt 
surd; căzu zdrobită într-un fotoliu în timp ce Andreea, cu 
mintea rătăcită, îi săruta genunchii, rochia, îi scăldă mâinile 
în lacrimi şi le acoperea cu sărutări fierbinţi. 

— Când plecam? Întrebă fata când, în sfârşit, putu să 
articuleze şi altceva decât strigăte sugrumate şi suspine. 

— Vino! Murmură regina, simțind că-şi dă sufletul şi vrând 
să-şi salveze onoarea înainte de a muri. 

Se ridică şi se sprijini de Andreea, ale cărei buze fierbinţi îi 
căutau obrajii îngheţaţi; şi în timp ce tânăra fată se 
pregătea de plecare, nefericita regină, în mâinile căreia se 
afla viaţa şi onoarea a treizeci de milioane de supuşi, rosti 
suspinând cu amărăciune: 


— Doamne, ajung atâtea suferinţe pentru o singură inimă! 
Şi cu toate astea trebuie să-ţi mulţumesc, Dumnezeule! 
Adăugă ea. Căci îmi salvezi copiii de oprobiu şi îmi dai 
dreptul să mor sub mantia mea regală! 


Capitolul LXXXV În care se explică de ce se îngraşă 
baronul 


În timp ce la Saint-Denis regina hotăra soarta domnişoarei 
de Tavernev. Filip, cu inima sfâşiată de tot ce aflase, de tot 
ce descoperise, grăbea pregătirile plecării. Un soldat 
obişnuit să străbată lumea e mai tot timpul gata să-şi facă 
bagajele şi să îmbrace mantaua de călătorie. Filip avea însă 
motive mai puternice decât oricare altul ca să se 
îndepărteze în cea mai mare grabă de Versailles: nu voia să 
fie martorul dezonoarei, aproape sigure şi de neînlăturat, a 
reginei, unica sa iubire. 

Astfel încât fu văzut mai zelos ca oricând înşeuându-şi caii, 
încărcându-şi armele, îndesând în valize ceea ce îi era 
necesar pentru viaţa cu care se obişnuise; când isprăvi 
toate astea, îl anunţă pe domnul de Taverney-tatăl că 
doreşte să-i vorbească. 

Bătrânelul se întorcea de la Versailles, mişcându-şi pe cât 
putea picioarele subţiri ce purtau o burtă rotunjoară. De 
trei sau patru luni baronul se îngraşă, ceea ce-i clădea o 
mândrie uşor de înţeles dacă ne gândim că, pentru el, 
obezitatea era semnul unei mulţumiri desăvârşite. 

Or, la domnul de Taverney, mulţumirea desăvârşită 
însemna ceva ce cuprindea o mulţime de lucruri. 

Baronul se întorcea deci foarte bine dispus din plimbarea 
sa la palat. Seara luase cuvenita parte la scandalul din 
timpul zilei. Zâmbise domnului de Breteuil împotriva 
domnului de Rohan; domnilor de Soubise şi de Guemenee 
împotriva domnului de Breteuil; domnului de Provence 
împotriva reginei; domnului d'Artois împotriva domnului de 
Provence; la o sută de persoane care erau împotriva altor o 


sută de persoane; nimănui care susţinea pe cineva. Îşi 
făcuse provizii de răutate, de mici infamii. Cu coşul plin, se 
întorcea fericit. 

Când valetul îi spuse că fiul său doreşte să-i vorbească, în 
loc să aştepte vizita lui Filip, el fu cel care străbătu întregul 
palier spre a veni să-l vadă pe călător. Intră, fără să se 
anunţe, în camera unde domnea neorânduială, ca de obicei 
înaintea unei plecări. 

Filip nu se aştepta nici la izbucniri tandre din partea 
tatălui său când îi va comunica hotărârea pe care o luase, 
dar nici nu se aştepta la un exces de indiferenţă. Andreea 
părăsise casa părintească, deci o fiinţă mai puţin de chinuit; 
bătrânul baron trebuie că simţea golul şi atunci când golul 
se va mări prin plecarea ultimului martir, baronul, 
asemenea copiilor cărora li se ia câinele şi pasărea cu care 
se jucau, ar putea să scâncească, chiar dacă ar face-o 
numai din egoism. 

Filip fu însă de-a dreptul mirat când îl auzi pe baron 
izbucnind într-un râs plin de satisfacţie: 

— Ah, Doamne, pleacă, pleacă... 

Filip se opri, uitându-se uluit la baron. 

— Eram sigur - continuă baronul. Aş fi pus rămăşag. Bine 
jucat, Filip, bine jucat! 

— Poftim? Ce spuneţi, domnule? Întrebă tânărul. Ce este 
bine jucat, vă rog? 

Bătrânul începu să fredoneze, sărind într-un picior şi 
ţinându-şi începutul de burtă cu amândouă mâinile. 
Totodată, îi făcea lui Filip cu ochiul, ca acesta să-şi 
concedieze valetul. Înţelegând, tânărul se supuse. Baronul 
îl împinse afară pe Champagne şi închise imediat uşa după 
el; apoi, întorcându-se lângă fiul său, şopti: 

— Admirabil, admirabil! 

— Mă lăudaţi atâta, domnule - zise cu răceală Filip - fără 
să ştiu întrucât o merit... 

— Ah! Ah! Ah! Exclamă bătrânul, făcând câţiva paşi, cu 
mersul său legănat. 


— Dacă nu cumva toată această veselie, domnule, nu este 
pricinuită de plecarea mea, care vă scapă de mine. 

— Oh! Oh! Oh!... Exclamă din nou bătrânul, râzând într-un 
alt registru. Lasă, lasă, nu te mai preface faţă de mine, nu 
te mai osteni; doar pe mine nu mă poţi păcăli... Ah, ah, 
ah...! 

Filip îşi încrucişa braţele, întrebându-se dacă bătrânului 
nu-i sărise vreo doagă. 

— Să vă păcălesc? În ce privinţă? Întrebă el. 

— În privinţa plecării tale, ce naiba! Nu cumva îţi închipui 
că am să cred în plecarea ta? 

— Nu credeţi? 

— Champagne nu mai este aici, îţi repet. Nu te mai 
preface! De altfel, mărturisesc că nici nu aveai altă cale de 
ales, aşa că faci foarte bine. 

— Domnule, mă uluiţi peste măsură...! 

— Este destul de uluitor că am ghicit totul; ce vrei însă, 
Filip, nu există om mai curios ca mine şi când sunt curios, 
cercetez; nu există om care să găsească mai uşor ceea ce 
caută decât mine; deci am aflat că te prefaci numai că pleci 
şi te felicit. 

— Mă prefac?! Strigă Filip, intrigat. 

Bătrânul se apropie, atinse pieptul tânărului cu degetele-i 
osoase ca ale unui schelet şi, din ce în ce mai confidenţial, îi 
spuse: 

— Pe cuvânt de onoare, cred că, fără acest truc, mai mult 
ca sigur că totul ar fi fost descoperit. O faci la timp. Uite, 
chiar şi mâine ar fi fost prea târziu. Pleacă repede, fiule, 
pleacă repede! 

— Domnule - rosti Filip, pe un ton de gheaţă - vă asigur că 
nu înţeleg nici un cuvânt, dar absolut niciunul din tot ce-mi 
faceţi cinstea de a-mi spune. 

— Unde-ţi vei ascunde caii? Continuă bătrânul, fără să-l ia 
în seamă. Ai o iapă care poate fi uşor recunoscută. Fii atent 
să nu fie văzută aici când se va crede că eşti în... Fiindcă 
veni vorba, încotro te prefaci că pleci? 


— Mă duc la Taverney-Maison-Rouge, domnule. 

— Bine... Foarte bine... Te faci că mergi la Maison-Rouge... 
Nimeni nu se interesa exact... Foarte bine... Cu toate astea 
fii prudent: o mulţime de ochi vă privesc pe amândoi. 

— Pe amândoi...?! Care amândoi? 

— Ea este prea înflăcărată, vezi tu - continuă bătrânelul - 
ea are nesăbuinţe care pot zădărnici totul. Fii atent! Fii tu 
mai chibzuit decât ea... 

— Cred, într-adevăr, domnule - strigă Filip, cu o mânie 
surdă - că vă distraţi pe socoteala mea, ceea ce nu este 
deloc frumos, vă jur; ceea ce nici nu este bine, pentru că mă 
faceţi, mâhnit şi enervat cum sunt, să uit respectul pe care 
vi-l datorez. 

— Ah, bine, da, respectul... Te scutesc; eşti un băiat destul 
de mare ca să te ocupi de treburile noastre şi-o faci atât de 
bine, încât îmi inspiri respect chiar şi mie. Tu eşti Bătrânul, 
eu sunt Zăpăcitul. Haide, lasă-mi o adresă unde să te pot 
anunţa dacă se-ntâmpla ceva important. 

— La Taverney, domnule - spuse Filip, crezând că, în 
sfârşit, bătrânul îşi mai venise în fire din nebunia lui. 

— Ei, frumos îţi stă!... La Taverney? La optzeci de leghe?! 
Îţi închipui că, dacă am un sfat important, grabnic să-ţi 
trimit, o să m-apuc să-mi omor curierii pe drumul spre 
Taverney, nu-i aşa? Haide, nu-ţi cer să-mi dai adresa căsuţei 
tale din parc, fiindcă s-ar putea ca trimişii mei să fie 
urmăriţi sau va fi recunoscută livreaua casei mele, clar 
caută o a treia adresa, la distanţa de un sfert de oră; doar ai 
imaginaţie, ce dracu! Când ai făcut în dragoste ceea ce faci 
tu, înseamnă că eşti capabil să te descurci, la naiba! 

— O casă în parc? Dragoste? Imaginaţie, domnule?! Ne 
jucăm de-a enigmele. Numai că sunteţi singurul care 
cunoaşteţi şi dezlegarea. 

— Nu cunosc animal mai afurisit şi mai ascuns decât tine! 
Strigă tatăl, înciudat, Nu ştiu pe altul a cărui discreţie să fie 
mai jignitoare. S-ar spune că ţi-e teamă să nu te trădez? 
Foarte, foarte ciudat! 


— Domnule! Strigă Filip, exasperat la culme. 

— Bine, bine! Păstrează-ţi secretele, păstrează secretul 
fostei căsuțe de vânătoare pe care ai închiriat-o! 

— Fu am închiriat căsuţa de vânătoare, eu? 

— Păstrează secretul plimbărilor nocturne pe care le-ai 
făcut însoţit de două încântătoare prietene. 

— Eu...?! M-am plimbat, eu? Murmură Filip, pălind. 

— Păstrează secretul acestor sărutări dulci ca mierea din 
florile împrospătate de rouă. 

— Domnule! Urlă Filip, turbat de gelozie. Domnule, n-aveţi 
de gând să tăceţi? 

— Bine, bine, tot ce-ai tăcut, ştiam, nu ţi-am spus doar? 
Bănuiai că ştiam? La naiba, acest lucru ar trebui să te facă 
să ai mai multă încredere. Intimitatea ta cu regina, 
favorurile acordate, excursiile la băile lui Apolo, Doamne! 
Dar bine, e vorba despre viaţa şi averea noastră, a tuturor! 
Nu-ţi fie teamă de mine, Filip... Încrede-te în mine! 

— Domnule, îmi faceţi silă! Strigă Filip, ascunzându-şi faţa 
în mâini. 

Şi, într-adevăr, silă simţea nefericitul Filip pentru cel care-i 
zgândărea rănile şi, nemulţumit de a le zgândări, le şi 
adâncea, le sfâşia cu un fel de furie. Simţea într-adevăr sila 
pentru omul care-i atribuia lui fericirea altuia şi care, 
crezând că-l mângăie, îl zdrobea arătându-i norocul 
rivalului sau. 

Tot ceea ce atlase tatăl, tot ce ghicise, tot ce răuvoitorii 
puneau în seama domnului de Rohan, iar cei mai bine 
informaţi, în seama domnului de Charny, baronul punea în 
seama fiului său. În ochii lui, pe Filip îl iubea regina şi-l 
împingea încetul cu încetul, din umbră, pe cele mai înalte 
culmi ale favorurilor. lată desăvârşita mulţumire care, de 
câteva săptămâni, îl făcea pe domnul de Taverney să se 
îngraşe. 

Când Filip descoperi că e din nou târât în noroiul infamiei, 
se înfioră văzând că e singurul care ar fi trebuit să lupte 
alături de el, pentru onoarea sa, îl afundă mai adânc; 


lovitura fusese însă atât de brutală, încât Filip rămase 
buimac, mut, în timp ce baronul pălăvrăgea, mai plin de 
vervă ca oricând. 

— Vezi tu - zicea el - ai realizat o adevărată capodoperă, ai 
zăpăcit pe toată lumea; astă-seară, cincizeci mi-au spus: 
„Este Rohan”. O sută mi-au spus: „Este Charny”. Două sute 
mi-au spus: „Este şi Rohan şi Charny!” Niciunul, ascultă-mă 
bine, niciunul n-a spus: „E Taverney”. Îţi repet că este o 
capodoperă, aşa că lasă-mă, cel puţin, să-ţi prezint 
felicitările mele... În rest, atât ţie cât şi ei, va face cinste, 
dragul meu. Ei, fiindcă te-a ales; ţie, pentru că este ata. 

În clipa când Filip, înnebunit de ultimele cuvinte, îl fulgeră 
cu privirea pe nemilosul bătrân, o privire care prevestea 
furtuna, în curtea palatului răsuna huruitul unei trăsuri şi 
zgomotul, alergătura, ciudatul du-te-vino atraseră atenţia 
lui Filip spre ceea ce se întâmpla afară. 

Îl auzi pe Champagne ţipând: 

— Domnişoara! Este chiar domnişoara! 

Şi mai multe voci repetară: 

— Domnişoara...! 

— Cum domnişoara? Zise bătrânul Taverney. Ce 
domnişoară este acolo? 

— Sora mea! Murmură Filip, cuprins de uimire când o 
recunoscu pe Andreea, care cobora din trăsura, luminată 
de torţă portarului. 

— Sora dumitale?! Repetă bătrânelul Andreea... Este cu 
putinţă? 

Şi Champagne, sosind ca să confirme ceea ce anunţase 
Filip, îi spuse acestuia: 

— Domnule, domnişoara sora dumneavoastră, se află în 
iatacul de lângă salonul cel mare; îl aşteaptă pe domnul ca 
să-i vorbească. 

— Să mergem în întâmpinarea ei! Strigă baronul. 

— Cu mine vrea să vorbească - preciza Filip, salutându-l 
pe bătrân. Mă voi duce primul, dacă n-aveţi nimic 
împotriva. 


În acea clipă, o a doua trăsură intră cu zgomot în curte. 

— Cine dracu mai vine? Murmură baronul. Este seara 
surprizelor. 

— Domnul conte Olivier de Charny! Strigă portarul către 
valet. 

— Să fie condus domnul conte în salon - îi spuse Filip lui 
Champagne. Îl va primi domnul baron. Eu mă duc în iatac 
să vorbesc cu sora mea. 

Cei doi coborâră încet scara. 

„De ce vine contele?” se întrebă Filip. 

„De ce-a venit Andreea?” se gândea baronul. 


Capitolul LXXXVI Tatăl şi logodnica 


Salonul palatului era aşezat în primul corp al clădirii, la 
parter. La stânga se afla iatacul având ieşire spre scara ce 
ducea către apartamentul Andreei. La dreapta, un alt salon 
mai mic prin care se intra în cel mare. 

Filip ajunse primul în iatac, unde îl aştepta sora lui. 
Traversând vestibulul, grăbise pasul pentru a se afla mai 
repede în braţele acestei dragi prietene. Nici nu apucă să 
închidă bine uşa dublă a iatacului, că Andreea îi şi sări de 
gât şi-l sărută, cu o veselie cu care nu mai era obişnuit de 
multă vreme acest îndrăgostit fără noroc, acest frate 
nefericit. 

— Cerul fie lăudat! Ce ţi s-a întâmplat? O întrebă tânărul 
pe Andreea. 

— O mare bucurie! Ah, o foarte mare bucurie, frate! 

— Şi vii ca să mi-o spui? 

— Vin pentru totdeauna! Exclamă Andreea, cu o izbucnire 
de fericire care preschimba exclamaţia ei într-un strigăt 
triumfător. 

— Mai încet, surioară, mai încet! Zise Filip. Pereţii acestei 
case nu sunt obişnuiţi cu bucuria şi, în plus, în salonul de 
alături se află sau se va afla imediat cineva care te-ar putea 
auzi. 


— Cineva? Repetă Andreea Cine? 

— Ascultă - răspunse Filip. 

— Domul conte de Charny! Anunţă valetul, introducându-l 
pe Olivier din micul salon în salonul cel mare. 

— EI! EI! Strigă Andreea, mângâindu-l cu şi mai multă 
înflăcărare pe fratele său. Ah, ştiu foarte bine de ce se află 
aici. 

— Ştii? 

— Uite! Ştiu atât de bine, încât, cum îmi dau seama că 
îmbrăcămintea mea e în neorânduială şi cum prevăd clipa 
când va trebui, la rândul meu, să intru în acest salon şi să 
aud cu urechile mele ceea ce va spune domnul de Charny... 

— Vorbeşti serios, scumpa mea Andreea? 

— Ascultă, ascultă, Filip şi lasă-mă să urc în apartamentul 
meu. Regina m-a adus cam prea repede, trebuie să-mi 
schimb cămaşa de călugăriţă cu veşmintele unei... 
Logodnice. 

Şi cu aceste cuvinte pe care i le şopti lui Filip, însoţindu-le 
de o veselă sărutare, Andreea, plutind de fericire, se 
avânta, uşoară că un fulg, pe scara ce ducea în 
apartamentul său. Filip rămase singur şi-şi lipi obrazul de 
uşa care făcea legătura între iatac şi salon: asculta. Contele 
de Charny intrase. Măsura cu paşi mari uriaşa încăpere 
pardosită cu parchet şi părea că mai curând meditează 
decât aşteaptă. Domnul de Taverney-tatăl intră, la rândul 
său, şi-l salută pe conte, cu o politeţe aleasă, deşi prefăcuta. 

— Cărui fapt - rosti el - datorez cinstea acestei vizite 
neaşteptate, domnule conte? Oricum, vă asigur că sunt 
copleşit de bucurie. 

— Am venit, domnule, după cum vedeţi, în ţinuta de 
ceremonie şi vă rog să mă iertaţi că nu l-am adus şi pe 
unchiul meu, domnul amiral de Suffren, aşa cum ar fi 
trebuit s-o fac. 

— De ce? Se bâlbâi baronul. Bineînţeles că vă iert, scumpe 
domnule de Charny. 


— Aşa s-ar fi cuvenit, ştiu, pentru cererea pe care mă 
pregătesc să v-o prezint. 

— O cerere? Zise baronul. 

— Am onoarea - rosti Charny, cu un glas pe care emoția îl 
făcea să vibreze - să vă cer mâna domnişoarei Andreea de 
Taverney, fiica dumneavoastră. 

Baronul tresări în fotoliul său. Privea cu ochi scânteietori, 
părând că soarbe fiecare cuvânt rostit de contele de 
Charny. 

— Fiica mea!... Murmură el. Mi-o cereţi pe Andreea în 
căsătorie? 

— Da, domnule baron: numai dacă domnişoara de 
Taverney nu are ceva împotriva acestei căsătorii. 

„Ah, aşa deci - gândi bătrânelul. Favorurile acordate lui 
Filip sunt atât de nemaipomenite, încât chiar unul dintre 
rivali vrea să profite căsătorindu-se cu sora lui! Pe legea 
mea, joci şi dumneata taie, domnule de Charny!” 

Şi adaugă tare, zâmbind: 

— Această alegere este o cinste atât de mare pentru 
familia noastră, domnule conte, încât accept cu mare 
bucurie în ceea ce mă priveşte. Dar, cum ţin să plecaţi de 
aici având un consimţământ total, voi trimite să fie chemată 
şi fiica mea. 

— Domnule - îl întrerupse contele cu răceală - n-aveţi nici 
o grijă. Regina a binevoit s-o consulte pe domnişoara de 
Taverney în această privinţă şi răspunsul fiicei 
dumneavoastră îmi este favorabil. 

— Ah! Exclamă baronul, din ce în ce mai încântat. Aşadar, 
regina... 

— Da, domnule, şi-a dat osteneala de a merge la Saint- 
Denis. 

Baronul se ridică. 

— Nu-mi mai rămâne, domnule conte - spuse el - decât să 
vă aduc la cunoştinţă situaţia materială a domnişoarei de 
Taverney. Am aici sus titlurile averii mamei sale. Nu vă 


căsătoriţi cu o fată bogată, domnule conte şi înainte de a lua 
hotărârea... 

— Inutil, domnule baron - rosti sec Charny. Sunt bogat 
pentru amândoi şi domnişoara de Taverney nu este dintre 
femeile pentru care te târguieşti. 

De-abia sfârşi aceste cuvinte, ca uşa iatacului se deschise 
şi Filip se ivi, palid, desfigurat, cu o mână la piept şi cu 
cealaltă încleştată. Charny îl salută ceremonios şi i se 
răspunse la fel. 

— Domnule - spuse Filip - tatăl meu avea dreptate să vă 
propună o discuţie asupra bunurilor familiei; dorim 
amândoi să vă dăm anumite lămuriri. În timp ce domnul 
baron va urca în apartamentul său să aducă hârtiile despre 
care vă vorbea, eu voi avea cinstea de a discuta cu 
dumneavoastră unele amănunte. 

Şi Filip, cu o privire plină de autoritate, îl concedie pe 
baron, care ieşi cam stânjenit, presimţind că ceva nu era în 
regulă. Filip îl conduse pe baron până la uşa micului salon 
pentru a fi sigur că acea încăpere rămâne goală. Se duse şi 
arunca o privire şi în iatac şi, după ce se încredința că nu 
putea fi auzit de nimeni în afară de cel cu care vorbea, zise 
încrucişându-şi braţele la piept dinaintea contelui: 

— Cum se face, domnule de Charny, că îndrăzniţi să veniţi 
aici şi s-o cereţi pe sora mea în căsătorie? 

Olivier se dădu înapoi şi roşi. 

— Nu cumva ca să vă ascundeţi mai bine dragostea pentru 
femeia pe care o urmăriţi neîncetat, femeia care vă iubeşte? 
Nu cumva pentru că, fiind căsătorit, nu se va mai putea 
spune că aveţi o iubită? 

— Adevărul, domnule, este ca... 

— Îngână Charny, clătinându-se, zdrobit. 

— Nu cumva - continuă Filip - pentru că, devenit soţul 
unei femei care va putea fi în preajma iubitei 
dumneavoastră la orice oră, vă va fi mai uşor s-o vedeţi pe 
adorata dumneavoastră iubită? 

— Domnule, depăşiţi orice limită! 


— Sau poate şi cred că mai curând asta este - vorbi mai 
departe Filip, apropiindu-se de Charny - fără îndoială, 
pentru că, devenind cumnatul dumneavoastră, nu mai pot 
da în vileag ceea ce ştiu în privinţa iubirii din trecut? 

— Ceea ce ştiţi?! Zise Charny, tulburat. Băgaţi de seamă! 

— Da - rosti Filip, înflăcărându-se - căsuţa de vânătoare 
pe care aţi închiriat-o, plimbările tainice în parcul de la 
Versailles... Noaptea... Strângerile de mână, suspinele şi, 
mai ales, acele afectuoase priviri schimbate la portiţa 
parcului. 

— Domnule, în numele cerului, domnule, nu ştiţi nimic, 
spuneţi că nu ştiţi nimic. 

— Nu ştiu nimic! Strigă Filip, cu o ironie biciuitoare. Cum 
să nu ştiu nimic eu, care eram ascuns în tufişurile din 
spatele băilor lui Apolo, când aţi ieşit de acolo la braţ cu 
regina? 

Charny făcu doi paşi, ca un om care a primit o lovitură de 
moarte şi caută să se sprijine de ceva. Filip îl privi într-o 
tăcere cumplită. Îl lăsă să sufere, îl lăsă să-şi ispăşească cu 
un chin trecător toate clipele de neînchipuita bucurie pe 
care i le reproşase. 

Charny îşi învinse disperarea. 

— Ei bine, domnule - i se adresă el lui Filip - chiar după 
tot ce mi-aţi spus, vă cer şi dumneavoastră mâna 
domnişoarei de Taverney. Dacă n-aş fi decât un laş 
calculator, cum presupuneaţi adineauri, dacă m-aş căsători 
numai pentru mine, aş fi destul de nemernic încât să-mi fie 
frică de omul care deţine taina mea şi a reginei. Regina însă 
trebuie salvată, domnule, trebuie! 

— Şi care sunt prejudiciile pe care le suferă regina? 
Întrebă Filip. Fiindcă domnul de Taverney a văzut-o ţinând 
strâns braţul domnului de Charny şi ridicând spre cer ochii 
umeziţi de fericire? Ce suferinţă îi poate pricinui reginei 
faptul că eu ştiu că va iubeşte? Ah, nu este un motiv ca sora 
mea să fie sacrificată, domnule şi nu voi permite să fie! 


— Domnule - răspunse Olivier - ştiţi de ce regină este 
pierdută dacă această căsătorie nu se face? Pentru că azi- 
dimineaţă, chiar în timp ce era arestat domnul de Rohan, 
regele m-a surprins la picioarele reginei. 

— Dumnezeule! 

— Şi regina, la întrebările regelui gelos, a răspuns că 
îngenuncheasem ca să-i cer mâna sorei dumneavoastră. 
lată de ce, domnule, dacă nu mă căsătoresc cu sora 
dumneavoastră, regina este pierdută. Acum înţelegeţi...? 

Două zgomote curmară fraza lui Olivier: un țipăt şi un 
suspin. Amândouă se auziră în aceeaşi clipă, unul din iatac, 
celălalt din salonaş. Olivier alergă într-acolo de-unde venise 
suspinul; o văzu în iatac pe Andreea de Taverney, îmbrăcată 
în rochie albă de logodnică. Auzise totul şi leşinase. 

Filip alergase spre salonaşul de unde venise ţipătul. Zări 
trupul baronului de Taverney, pe care dezvăluirea dragostei 
reginei pentru Charny îl lovi ca un trăsnet, nimicindu-i toate 
speranţele. Lovit de apoplexie, baronul îşi dăduse suflarea. 
Filip, care înţelese totul, chiar şi ruşinea acestei morţi, se 
îndepărtă în tăcere de cadavru şi se întoarse în salon, la 
Charny, care o contemplă tremurând şi fără să încerce ao 
atinge pe frumoasa şi tânăra fată, zăcând rece şi 
neînsufleţită. 

Cele două uşi deschise lăsau să se vadă cele două trupuri 
aşezate paralel, simetric, fiecare în locul unde primise 
lovitura revelaţiei. 

Filip, cu ochii ieşiţi din orbite, cu inima clocotind de mânie, 
avu curajul să vorbească şi să-i spună domnului de Charny: 

— Domnul baron de Taverney a murit. După el, eu sunt 
capul familiei. Dacă domnişoara de Iaverney 
supravieţuieşte, v-o dau în căsătorie. 

Charny privi cu spaimă cadavrul baronului, cu disperare 
trupul Andreei. 

— Conte de Charny - adaugă el, după ce reuşi să se 
stăpânească - îţi promit, în numele sorei mele, care nu mă 
aude: îşi va dărui fericirea reginei şi poate că într-o zi şi eu 


voi fi destul de fericit ca să-i pot dărui viaţa. Adio, domnule 
Charny, adio, cumnate! 

Şi salutându-l pe Olivier, care nu ştia cum să plece fără să 
treacă pe lângă una dintre victime, Filip o ridică pe 
Andreea, o strânse în braţe şi lăsă astfel cale liberă 
contelui, care dispăru prin iatac. 


Capitolul LXXXVII După balaur, vipera 


E timpul să ne întoarcem la acele personaje pe care, ca să 
ne putem continua firul povestirii şi să respectăm adevărul 
istoric, le-am trecut pe planul al doilea. 

Oliva se pregătea să fugă, sfătuită de Jeanne, tocmai când 
Beausire, prevenit de un bilet anonim, Beausire, gâfâind de 
disperare ca Nicole dispăruse, se pomeni condus până în 
braţele acesteia şi o răpi de la Cagliostro în timp ce domnul 
Reteau de Villette aştepta zadarnic la capătul străzii Roi- 
Dore. Ca să-i găsească pe fericiţii îndrăgostiţi, pe care 
domnul de Crosne avea atâta interes să-i descopere, 
doamna de La Motte, care se socotea înşelata, puse la 
treabă toţi oamenii săi de încredere. 

Îi plăcea mai mult, nu încape îndoială, să vegheze ea însăşi 
asupra tainei sale, decât s-o lase la bunul plac al altora şi 
pentru ca afacerea pe care o punea la cale să nu dea greş, 
era absolut necesar ca Nicole să nu poată fi găsită. 

Este imposibil să descriem spaimele pe care le îndura 
când toţi trimişii săi o anunţară, întorcându-se, că toate 
căutările fuseseră zadarnice. Chiar în acel moment primea, 
stând ascunsă, ordinele reginei de a se prezenta şi de a da 
socoteală de tot ce făcuse în legătura cu colierul, îndată ce 
cobori noaptea, înfăşurata în voaluri, pleca la Bar-sur-Aube, 
unde avea o căsuţa şi ajungând acolo pe căi ocolite, fără să 
fie recunoscută, se opri să studieze în adevărata ei lumină 
situaţia în care se afla. 

Câştigă astfel două sau trei zile, faţa în faţă cu ea însăşi şi 
avu timp, iar datorită timpului, forţa de a susţine printr-o 


argumentare solidă edificiul calomniilor sale. 

Regina şi regele, care o căutau, nu aflară că este la Bar- 
sur-Aube decât în clipa când era pregătită să se războiască. 
Un trimis special urma s-o aducă. În acel moment afla de 
arestarea cardinalului. Oricare alta, în locul ei, ar fi fost 
zdrobită de aceasta ofensivă energică, Jeanne însă nu mai 
avea nimic de pierdut. Ce mai însemna libertatea pe lângă 
problemele de viaţa şi de moarte care se înmulţeau zilnic? 

Aflând de întemnițarea cardinalului şi de scandalul pe care 
îl iscase regina, îşi zise: „Regina şi-a scufundat singură 
corăbiile; ei îi este cu neputinţă să mai modifice trecutul. 
Refuzând să cadă la învoială cu cardinalul şi să-i plătească 
pe bijutieri, ea s-a hotărât să joace totul pe-o carte. Asta 
dovedeşte că-şi face socotelile fără mine şi că nu băânuieşte 
ce forţe voi arunca în bătălie.” 

lată ce armură îşi pregătea Jeanne. Când un om, pe 
jumătate poliţist, pe jumătate mesager, se prezentă în faţa 
ei şi anunţă că este însărcinat s-o aducă la curte. Trimisul 
însărcinat s-o aducă la curte vru s-o conducă direct la rege; 
Jeanne însă, cu abilitatea pe care i-o cunoaştem, îl întrebă: 

— Domnule, o iubiţi pe regină, nu-i aşa? 

— Vă mai îndoiţi, doamnă contesă?! Răspunse mesagerul. 

— Ei bine, în numele acestei afecţiuni sincere şi a 
respectului pe care-l purtaţi reginei, vă conjur să mă 
conduceţi întâi la regină. 

Ofiţerul vru să se împotrivească. 

— Cu siguranţă că ştiţi mai bine decât mine despre ce este 
vorba - reluă contesa. lată de ce cred că vă daţi seama că o 
discuţie secretă între mine şi regină este absolut necesară. 

Trimisul, care auzise şi el multe dintre calomniile care 
înveninau atmosfera de la Versailles în ultimele luni, crezu 
că, într-adevăr, îi face un serviciu reginei, ducând-o pe 
doamna de La Motte întâi la ea şi apoi la rege. 

Să ne imaginăm trufia, orgoliul, mândria reginei în faţa 
acestui demon pe care încă nu-l cunoştea, dar asupra 
căruia începuse să aibă unele bănuieli referitoare la 


perfidia amestecului său în unele treburi. Să ne-o închipuim 
pe Maria-Antoaneta văduva încă neconsolata a dragostei 
sale sfărâmate de un scandal, Maria-Antoaneta zdrobită de 
jignirea unei acuzaţii pe care n-o putea respinge, să ne-o 
închipuim, după atâtea suferinţe, pregătindu-se să pună 
piciorul pe capul şarpelui care o muşcase. 

Dispreţul nemărginit, mânia rău ascunsă, ura femeii faţă 
de altă femeie, sentimentul unei superiorităţi incomparabile 
datorită poziţiei, iată care erau armele adversarilor. Regina 
începu prin a chema ca martore două dintre doamnele sale 
de onoare; una cu ochii plecaţi, muta, făcând reverenţe 
solemne; o inimă plină de ascunzişuri, o minte plină de 
gânduri, disperarea ca ultim resort, iată cum se prezenta 
cel de-al doilea campion. Imediat ce le zări pe cele două 
femei, doamna de La Motte îşi spuse: „lată doi martori care 
vor fi repede expediaţi!” 

— Ah, în sfârşit, iată-te doamnă! Strigă regina. În sfârşit, ai 
fost găsită! 

Jeanne se înclină pentru a doua oară. 

— Te ascundeai deci? Rosti nerăbdătoare Maria- 
Antoaneta. 

— Să mă ascund?! Nu, doamnă - replică Jeanne, cu o voce 
dulce şi slabă, ca şi când emoția pe care i-o producea 
maiestatea regală îi schimba timbrul obişnuit. Nu mă ascun- 
deam; dacă m-aş fi ascuns, n-aş fi fost găsita. 

— Cu toate astea ai fugit? Fie, să-i zicem cum vrei. 

— Da, am părăsit Parisul, doamnă. 

— Fără învoirea mea? 

— Mă temeam că maiestatea voastră nu-mi va acorda 
micul concediu de care aveam nevoie pentru a pune în 
ordine unele treburi la Bar-sur-Aube, unde mă aflam de 
şase zile, când am primit ordinul maiestăţii sale. De altfel, 
trebuie să vă spun că nu mă credeam atât de necesară 
maiestăţii voastre, încât să fiu obligată s-o anunţ că voi lipsi 
opt zile. 


— Ai dreptate, doamnă. Şi de ce te-ai temut că voi refuza 
să te las să pleci? De ce să-mi ceri voie să pleci? De ce 
trebuie să-ţi acord eu permisiunea? Ai oare vreo treabă 
aici? 

Era, în aceste cuvinte, un dispreţ fără margini. Jeanne se 
simţi jignită, dar se stăpâni, cum fac tigrii atinşi de săgeata. 

— Doamnă - răspunse ea, cu umilinţă - este adevărat că n- 
am la curte nici o însărcinare. Maiestatea voastră însă îmi 
făcea cinstea unei încrederi atât de preţioase, încât mă 
consideram mult mai angajată faţa de dânsa, din 
recunoştinţa ce i-o purtăm, decât se simțeau multe altele 
din datorie. 

Jeanne căutase îndelung, găsise cuvântul încredere şi se 
slujea de el. 

— Despre încredere - repetă regina cu un dispreţ şi mai 
zdrobitor decât prima dată - vom mai vorbi. L-ai văzut pe 
rege? 

— Nu, doamnă. 

— O să-l vezi. 

Jeanne se înclină: 

— Va fi o mare cinste pentru mine. 

Regina încercă să se calmeze ca să poată obţine ce vroia 
prin întrebările sale. Jeanne profită de acest răgaz, ca să 
adauge: 

— Dar, pentru Dumnezeu, doamnă! Cât de severă este 
maiestatea voastră cu mine! Am început să tremur! 

— Încă n-ai ajuns la capăt - o bruscă regina. Ştii că domnul 
de Rohan se află la Bastilia? 

— Mi s-a spus, doamnă. 

— Cred că bănui eşti pentru ce? 

Jeanne o privi ţintă pe regină şi, întorcându-se către 
doamnele de onoare, a căror prezenţă părea s-o 
stânjenească răspunse: 

— Nu ştiu, doamnă. 

— Ştii totuşi că mi-ai vorbit despre un colier de diamante, 
nu? 


— Despre un colier de diamante, da, doamnă. 

— Şi că mi-ai propus, din partea cardinalului, un 
aranjament ca să plătesc acest colier? 

— Adevărat, doamnă. 

— Am acceptat sau am refuzat acel aranjament? 

— Maiestatea voastră a refuzat. 

— Ah! Exclamă regina, cu bucurie amestecată cu uimire. 

— Maiestatea voastră a dat chiar un acont de două sute de 
mii de livre - adăugă Jeanne. 

— Întocmai... Şi-apoi? 

— Apoi, maiestatea voastră, neputând să plătească, fiindcă 
domnul de Calonne a refuzat să-i dea banii, a înapoiat cutia 
bijutierilor Boehmer şi Bossange. 

— Prin cine l-am înapoiat? 

— Prin mine. 

— Şi dumneata ce-ai făcut? 

— Eu - răspunse rar Jeanne, simțind toată greutatea 
cuvintelor pe care le rostea - eu am dat diamantele 
domnului cardinal. 

— Domnului cardinal?! Izbucni regina. Şi de ce, mă rog, în 
loc să le înapoiezi bijutierilor? 

— Pentru că, doamnă, domnul de Rohan se ocupase de 
toată chestiunea spre a fi pe placul maiestăţii voastre şi l-aş 
fi jignit dacă nu-i lăsam prilejul s-o ducă el însuşi până la 
capăt. 

— Cum se face însă că ai primit o chitanţa de la bijutieri? 

— Domnul de Rohan mi-a dat chitanţa. 

— Şi scrisoarea pe care ai dat-o bijutierilor şi pe care o 
aveai, chipurile, de la mine? 

— Domnul de Rohan m-a rugat s-o transmit. 

— Aşadar, peste tot şi în toate este amestecat domnul de 
Rohan! Strigă regina. 

— Nu ştiu ce vrea să spună maiestatea voastră - zise 
Jeanne, cu un aer absent - şi nici în ce este amestecat 
domnul de Rohan. 


— Spun că chitanţa bijutierilor, dată sau trimisă de mine 
dumitale, este falsă! 

— Falsă?! Se miră Jeanne cu candoare. O, doamnă! 

— Spun că pretinsa scrisoare de primire a colierului, 
semnată, chipurile, de mine, e falsă! 

— Oh! Exclamă Jeanne, prefăcându-se şi mai uimită decât 
prima dată. 

— În sfârşit spun - continuă regina - că va fi nevoie să fii 
confruntată cu domnul de Rohan ca să lămurim toată 
chestiunea. 

— Confruntată?! Spuse Jeanne. Dar de ce este nevoie, 
doamnă, să fiu confruntată cu domnul cardinal? 

— O cere el însuşi. 

— El? 

— Te caută peste tot. 

— Bine, doamnă, dar este imposibil! 

— Spunea că vrea să dovedească că l-ai înşelat. 

— A, dacă-i aşa, doamnă, atunci cer eu să fim confruntaţi. 

— Veţi fi, doamnă, poţi fi convinsă. Deci spui că nu ştii 
unde este colierul? 

— De unde să ştiu?! 

— Negi că l-ai ajutat pe domnul cardinal în unele 
combinaţii...? 

— Maiestatea voastră are tot dreptul să mă arunce în 
dizgrație, dar n-are nici un drept să mă jignească. Sunt o 
Valois, doamnă. 

— Domnul cardinal a susţinut în faţa regelui nişte calomnii 
pe care spera să le şi dovedească. 

— Nu înţeleg. 

— Cardinalul a declarat că mi-a scris. 

Jeanne o privi pe regină drept în ochi şi nu răspunse. 

— Mă auzi? O întrebă regina. 

— Da, aud, maiestate. 

— Şi ce ai de spus? 

— Voi răspunde când voi fi confruntată cu domnul 
cardinal. 


— Până atunci, dacă ştii adevărul, ajută-ne! 

— Adevărul, doamnă, este ca maiestatea voastră mă 
învinuieşte fără motiv şi mă jigneşte degeaba. 

— Nu este un răspuns. 

— Altul nu voi da aici, doamnă. 

Şi Jeanne le privi încă o dată pe cele două femei. Regina 
înţelese, dar nu cedă. Curiozitatea nu fu mai mare decât 
respectul faţă de om. 

În reticenţele Jeannei, în atitudinea sa în acelaşi timp 
umilă şi insolenţă, străbătea siguranţa pe care ţi-o dă 
deținerea unei taine. Poate ca regina ar fi reuşit să obţină 
acea taină prin blândeţe. Respinse însă ca nedemnă această 
posibilitate. 

— Domnul de Rohan a fost trimis la Bastilia pentru că a 
vrut să vorbească prea mult - spuse Maria-Antoaneta, ia 
seama, doamnă, să n-ai aceeaşi soartă pentru că te-ai 
încăpățânat să taci. 

Jeanne îşi înfipse unghiile în came, dar zâmbi: 

— Ce poate să facă împotriva unei conştiinţe curate 
persecuția? Bastilia mă va convinge oare să recunosc o 
fărădelege pe care n-am săvârşit-o? 

Regina o privi pe Jeanne, încruntată. 

— Vei vorbi? Întrebă ea. 

— N-am nimic de spus, doamnă, decât numai 
dumneavoastră. 

— Mie? Dar nu vorbeşti cu mine? 

— Nu sunteţi numai dumneavoastră. 

— Ah, va să zică, aşa! Strigă regina. Vrei să discutăm în 
taină. Te temi de scandalul unei mărturisiri publice, după ce 
m-ai amestecat în scandalul unei bănuieli publice. 

Jeanne îşi înălţă capul. 

— Să nu mai discutăm - spuse ea - tot ce-am făcut a fost 
numai pentru dumneavoastră. 

— Ce îndrăzneală! 

— Îndur cu respect insultele reginei mele - replică Jeanne, 
fără să roşească. 


— Vei dormi astă-seară la Bastilia, doamna de La Motte. 

— Fie, doamnă. Înainte de a adormi, ca de obicei, îl voi 
ruga pe Dumnezeu să păstreze onoarea şi bunăvoia 
maiestăţii voastre - răspunse acuzata. 

Ridicându-se furioasă, regina trecu în camera vecină, 
trântind uşile cu violenţă. 

— După ce l-am răpus pe balaur - spuse ea - o voi strivi şi 
pe viperă! 

„Ştiu pe de rost tot ce va face - gândi Jeanne - cred că am 
câştigat.” 


Capitolul LXXXVIII Cum se-ntâmplă ca domnul de 
Beausire crezând că vânează un iepure, a fost vânat el 
însuşi de către agenţii domnului de Crosne 


Doamna de La Motte fu încarcerată, aşa cum ordonase 
regina. Nimic nu i-ar fi făcut mai multă plăcere regelui, 
care o ura instinctiv pe această femeie. Începu instrucţia în 
afacerea colierului, cu toată furia pe care o pot pune nişte 
negustori ruinaţi care speră să iasă din încurcătură, nişte 
acuzaţi care vor să fie scoşi de sub acuzaţie şi nişte 
judecători din popor care au în mână onoarea şi viaţa unei 
regine, fără să mai punem la socoteală amorul-propriu şi 
spiritul de castă. 

Întreaga Franţă se porni să strige. Acum putură fi 
deosebiți partizanii de duşmanii reginei. 

De când fusese închis, domnul de Rohan cerea neîncetat 
să fie confruntat cu doamna de La Motte. 1 se îndeplini 
această dorinţa. Prinţul trăia la Bastilia ca un mare senior, 
într-o casă pe care o închiriase. În afară de libertate, totul i 
se punea la dispoziţie. 

Acest proces aruncase chiar de la început o lumină extrem 
de urâtă asupra tuturor persoanelor incriminate. Toată 
lumea era uluită că un Rohan putea fi acuzat de furt. 
Ofițerii şi guvernatorii Bastiliei arătară faţă de cardinal 
toată condescendenţa şi respectul pe care le ai faţa de o 


nenorocire. Pentru ei, el nu era un acuzat, ci un om în 
dizgrație. 

Cu totul altceva se petrecu însă atunci când se răspândi în 
public vestea că domnul de Rohan căzuse victimă intrigilor 
de la curte. Prinţul nu mai trezi numai simpatie, ci un 
adevărat entuziasm. Şi domnul de Rohan, unul dintre cei 
dintâi nobili ai regatului, nu înţelese că dragostea poporului 
îi venea numai din faptul că era persecutat de către un 
nobil mai mare decât el. Deci domnul de Rohan era 
considerat o victimă a despotismului. 

Întrevederea sa cu doamna de La Motte fu marcată de un 
incident remarcabil. Contesa, căreia i se permisese să 
vorbească în şoaptă de câte ori se pomenea de regină, reuşi 
să-i spună cardinalului: 

— Îndepărtai pe toată lumea şi va voi da lămuririle pe care 
le doriţi. 

Aşa că domnul de Rohan ceru să rămână singur şi s-o 
chestioneze pe şoptite. I se refuza cererea; consilierul său 
fu însă lăsat să discute cu contesa. În privinţa colierului, 
Jeanne răspunse că nu ştie ce se întâmplase cu el, dar că se 
putea prea bine să i-l fi dat chiar ei. Şi cum consilierul 
începu să ţipe, năucit de îndrăzneala acestei femei, ea îl 
întrebă dacă serviciul pe care-l făcuse reginei şi 
cardinalului nu valora un milion. Avocatul îi repetă cuvintele 
cardinalului, care păli, plecă fruntea şi-şi dădu seama că 
picase în cursa întinsa de acest infernal uliu. Dar dacă el se 
gândea să înăbuşe scandalul care o compromitea pe regina, 
duşmanii şi prietenii îl sfătuiau să nu întrerupă ostilitățile. 1 
se argumenta că este în joc onoarea lui, că fusese vorba 
despre un furt, ca, fără o hotărâre a parlamentului, nu-şi 
putea dovedi nevinovăția. Or, ca să-şi poată dovedi 
nevinovăția, trebuia să dovedească raporturile pe care le 
avusese cu regina, prin urmare, să arate crima pe care o 
făptuise aceasta. 

Jeanne răspunse că nu o va acuza niciodată pe regina sau 
pe cardinal; dar că, dacă va mai fi trasă la răspundere în 


privinţa colierului, va face ceea ce nu dorea să facă, adică 
va dovedi că regina şi cardinalul aveau interesul s-o acuze 
de minciună. 

După ce fură comunicate cardinalului aceste concluzii, 
prinţul îi arăta întregul său dispreţ aceleia care spunea că 
va trebui să-i trădeze. Adăuga chiar că înţelegea până la un 
punct purtarea Jeannei, dar că nu o înţelegea deloc pe cea 
a reginei. 

Aceste cuvinte raportate Mariei-Antoaneta şi comentate, o 
făcură să spumege şi să sară în sus. Ceru să se procedeze la 
un interogatoriu special care să limpezească anumite părţi 
ale procesului. Şi atunci ieşi la iveală marea gogoriţă a 
întâlnirilor nocturne, îngroşate de către calomniatori şi 
zvonişti. Din acea clipă, regina începu să fie ameninţată. În 
faţa trimişilor reginei, Jeanne afirma că nu ştie nimic despre 
asemenea lucruri; dar faţă de oamenii cardinalului, nu era 
deloc atât de discretă şi repetă într-una: 

— Să fiu lăsată în pace, altfel voi vorbi. 

Toate aceste reticenţe şi tăceri pline de modestie îi dădeau 
aerul unei eroine şi încurcau atât de bine procesul, încât 
chiar şi cei mai bravi cercetători de dosare dârdâiau când 
consultau mărturiile şi nici un judecător de instrucţie nu 
îndrăznea să continue interogatoriile contesei. 

Cardinalul a fost oare mai slab, mai sincer? O fi mărturisit 
vreunui prieten ceea ce el considera taina lui de dragoste? 
Nu se ştie; şi nici nu e de crezut, deoarece prinţul avea o 
inimă nobilă şi credincioasă. Dar oricât de loială fu tăcerea 
sa, se răspândi totuşi zvonul întrevederilor sale cu regina. 
Tot ceea ce spusese contele de Provence, tot ceea ce 
Charny şi Filip ştiau sau văzuseră, toate misterele 
indescifrabile pentru oricare altul în afara unor oameni ca 
fratele regelui sau a unor rivali în dragoste ca Charny şi 
Filip, toate tainele acestei iubiri atât de calomniate şi de 
nevinovate se evaporară ca un parfum, căpătară un iz de 
vulgaritate, pierdură aroma ilustră de la început. Toată 


lumea se gândea dacă regina va găsi înfocaţi apărători, 
dacă domnul de Rohan va găsi partizani devotați. 

Întrebarea nu mai era: regina a furat sau nu un colier de 
diamante? O asemenea întrebare, destul de dezonorantă 
prin ea însăşi, nu mai era însă suficientă. Ea suna acum aşa: 
regina a fost oare nevoită să lase să fie furat colierul de 
către cineva care i-a aflat taina dragostei sale adulterine? 

lată unde reuşise doamna de La Moitte să aducă lucrurile. 
lată cum ajunsese regina pe o cale de unde nu putea ieşi 
decât dezonorată. Dar ea nu se lăsa doborâtă şi hotări să 
lupte; regele o susţinu. Ministerul, de asemenea, o sprijini 
din toate puterile. Regina îşi aminti că domnul de Rohan era 
un om cinstit, incapabil să dorească distrugerea unei femei. 
Îşi aminti cât de convins era când jurase că avuseseră 
întâlniri nocturne la Versailles. Trase concluzia, că nu 
cardinalul era duşmanul său direct şi că totul nu era pentru 
el decât o chestiune de onoare că şi la ea. Din acest 
moment, cercetările procesului se îndreptară asupra 
contesei şi a urmelor colierului dispărut. 

Regina, acceptând dezbaterile asupra acuzaţiei de adulter, 
aruncă Jeannei zdrobitoarea acuzaţie de furt fraudulos. 

Totul vorbea împotriva contesei, antecedentele, sărăcia de 
la început, parvenirea neobişnuită. 

Jeanne constată că greşise şi că regina, îndurând acuzaţia 
ce i se aducea, necedând spaimei de scandal, îl obliga şi pe 
cardinal s-o imite; că loialitatea amândurora îi va face să 
înţeleagă şi să limpezească totul şi chiar dacă vor fi zdrobiţi, 
va fi o cădere atât de înfiorătoare, încât va strivi sub ea pe 
biata şi neputincioasă Valois, prinţesa unui milion furat, pe 
care nici măcar nu-l avea la îndemâna ca să-i corupă pe 
judecători. 

Aşa stăteau lucrurile, când se produse un nou episod care 
schimbă situaţia. 

Domnul de Beausire şi domnişoara Oliva duceau fericiţi un 
trai îmbelşugat într-o casă de ţară, când, într-o zi, domnul, 
care o lăsase acasă pe doamna şi plecase la vânătoare, căzu 


în ghearele a doi dintre agenţii cu care domnul de Crosne 
împânzise întreaga Franţă în scopul de a clarifica odată 
toată povestea. 

Cei doi îndrăgostiţi nu ştiau nimic din cele ce se petreceau 
la Paris; nu se gândeau decât la ei înşişi. Domnişoara Oliva 
se îngrăşase ca o nevăstuică în hambar, iar domnul de 
Beausire, fiind fericit, pierduse acea neliniştitoare 
curiozitate, semn caracteristic al păsărilor hoaţe ca şi al 
oamenilor de pradă, însuşire pe care natura a dat-o şi 
unora şi altora ca să se poată apăra. 

Spuneam deci că Beausire ieşise în ziua aceea ca să 
vâneze iepuri. Dădu peste un stol de potârnichi din care 
pricină trebui să treacă drumul. lată cum, căutând altceva 
decât ar fi trebuit să caute, găsi ceea ce nu căuta. Agenţii o 
căutau mai ales pe Oliva, dar îl găsiră pe Beausire. Acestea 
sunt capriciile obişnuite ale vânătorii. 

Unul dintre copoi era un băiat inteligent. Când îl 
recunoscu pe Beausire, în loc să-l aresteze în mod brutal, 
ceea ce n-ar fi rezolvat nimic, făcu următorul plan împreună 
cu însoţitorul său. 

„Beausire vânează, trăieşte deci liber şi are destui bani; 
are poate cinci sau şase ludovici în buzunar, dar e foarte 
posibil să aibă două sau trei sute de ludovici acasă. Să-l 
lăsăm să se întoarcă acolo; intrăm şi-i luăm tot. Dacă-l 
predăm pe Beausire la Paris, nu vom primi decât o sută de 
livre, ca de obicei; ba or să ne şi muştruluiască straşnic că 
procopsim închisoarea cu un individ atât de neînsemnat. Să 
facem din Beausire afacerea noastră personală.” 

Începură să vâneze potârnichi, ca şi domnul Beausire, 
iepuri, cum tăcea şi domnul Beausire şi tot asmuţindu-şi 
crinii după iepuri şi tot doborând potârnichile în lucerna, 
nu-şi slăbiră deloc omul. 

Beausire, văzând ca nişte străini se amestecă în 
vânătoarea lui, fu mai întâi extrem de uimit şi după aceea, 
nemaipomenit de supărat. Era gelos pe vânatul sau, ca 
orice boiernaş care se respectă; deci se posomori la 


vederea acestor noi veniţi. În loc să-i chestioneze chiar el pe 
tovarăşii pe care întâmplarea îi scosese în cale, se duse 
întins la unul din paznicii de pe câmp şi-l puse să-i întrebe 
pe cei doi domni de ce vânau pe-acolo. 

Paznicul îi răspunse că nu-i cunoştea pe aceşti domni ca 
fiind de prin părţile locului şi că se gândise şi el să le spună 
să nu mai vâneze, ceea ce şi făcu. Cei doi străini răspunseră 
însă ca ei vânau împreună cu prietenul lor, domnul de colo. 
Şi-l arătară pe Beausire. Paznicul îi conduse la el, cu tot 
necazul pe care confruntarea i-o pricinuia nobilului vânător. 

— Domnule de Linville - spuse paznicul - domnii pretind 
că vânează împreună cu dumneavoastră. 

— Împreună cu mine? Strigă Beausire, scos din fire. Asta-i 
bună! 

— Ia te uită! Îi şopti la ureche unul dintre agenţi. Te 
numeşti deci domnul de Linville, dragă Beausire? 

Beausire tresări fiindcă aici îşi ascunsese cu multă grijă 
adevăratul nume. Îl privi îngrozit pe agent, apoi pe 
însoţitorul său şi i se păru că recunoaşte vag chipurile lor; 
ca până la urmă să nu înrăutăţească lucrurile şi mai şi, îl 
concedie pe pândar, spunându-i că domnii vor vâna 
împreuna cu el. 

— Vă să zică ştiaţi cine sunt? Se stropşi paznicul. 

— Da, acum ne-am recunoscut unul pe altul - răspunse 
unul dintre agenţi. 

Aşa ca Beausire se trezi în prezenţa celor doi vânători, 
destul de stânjenit la gândul că, orice-ar spune, s-ar putea 
compromite. 

— Pofteşte-ne acasă la masă, Beausire - zise cel mai isteţ 
dintre agenţi. 

— Acasă?! Păi... 

— Se bâlbâi Beausire. 

— N-ai să fi atât de nepoliticos cu noi, dragă Beausire. 

Beausire îşi pierdu capul; nu mai era stăpân pe situaţie şi 
se lasă condus. Cum zăriră căsuţa, agenţii îi lăudară 
eleganța, poziţia, arborii din jur şi perspectiva, cum era 


normal să facă orice om de gust şi, într-adevăr, Beausire 
găsise un loc încântător ca să-şi cuibărească dragostea. 

Era o vale împădurită, tăiată de un râuleţ; casa era 
aşezată pe o pantă spre răsărit. Un fel de clopotniţa fără 
clopot îi servea de observator lui Beausire şi de acolo putea 
cuprinde cu privirea tot câmpul, în zilele de plictiseală, 
atunci când visele sale trandafirii începeau să se 
veştejească şi când vedea spionii poliţiei în fiecare 
agricultor aplecat asupra plugului său. Locuinţa, plăcuta şi 
veselă, putea fi privită dintr-o singură parte; din celelalte 
dispărea printre pomi şi denivelările de teren. 

— Ce bine te poţi ascunde într-un asemenea loc! Îi spuse 
cu admiraţie unul din agenţi. 

Beausire se înfioră auzind glumă şi intră primul în casă, 
întovărăşit de lătratul crinilor de curte. Poliţiştii îl urmară 
cu tot respectul. 


Capitolul LXXXIX Turturelele sunt băgate în colivie 


Intrând pe poartă, Beausire avea planul lui: voia să facă 
zgomot ba s-o prevină pe Oliva să se păzească. Fără să ştie 
nimic despre afacerea colierului, Beausire ştia destule 
lucruri despre povestea balului Operei şi cea a hârdăului lui 
Mesnier, ca să se teamă s-o arate pe Oliva unor 
necunoscuţi. Şi procedă foarte înţelept; tânăra femeie, care 
citea romane uşoare pe o canapea din salonaşul sau, auzind 
lătratul câinilor, privi în curte şi-l văzu pe Beausire că vine 
însoţit, ceea ce o împiedică să-i iasă în întâmpinare ca de 
obicei. 

Din nenorocire, cele două turturele nu erau cu totul la 
adăpost de ghearele vulturului. A trebuit pusă masa şi un 
valet neîndemânatic - oamenii de la ţara nu sunt nişte 
Frontin 415) - a venit de două sau de trei ori să întrebe 
care sunt dispoziţiile doamnei. 

Cuvântul îi făcu pe sticleţi sa ciulească urechile. Îl luară 
amical peste picior pe Beausire, cu privire la doamna pe 


care o ţinea ascunsă şi a cărei tovărăşie era, pentru un 
sihastru care avea bani berechet, tot ce-i mai trebuia ca să 
fie fericit. Beausire îi lăsă să râdă de el, dar nu le-o arată pe 
Oliva. 

Li se servi o masă grozavă din care cei doi agenţi se- 
nfruptară pe cinste. Se bău mult şi se ridică adesea paharul 
în sănătatea doamnei absente. La desert, capetele se cam 
înfierbântaseră şi domnii de la poliţie se gândiră că ar fi 
inuman să prelungească chinurile gazdei lor. Aduseră cu 
îndemânare discuţia asupra plăcerii pe care o au inimile 
generoase de a-şi regăsi vechile cunoştinţe. În acest 
moment, Beausire, destupând o sticlă cu lichior, îi întrebă 
pe cei doi necunoscuţi în ce loc şi împrejurare îi întâlnise. 

— Eram - zise unul dintre ei - prietenii unuia dintre 
asociaţii dumitale, în clipa când a avut loc o mică afacere pe 
care aţi pus-o la cale împreună cu mai mulţi, afacerea de la 
ambasada Portugaliei. 

Beausire păli. Când te atingi de asemenea treburi, ai 
întotdeauna senzaţia unui capăt de funie în faldurile 
jaboului. 

— Ah, da! Exclamă el, înfiorat. Şi veniţi să-mi cereţi din 
partea prietenului vostru... 

— Într-adevăr, e o idee - replică poliţaiul tovarăşului său. 
Intrăm în subiect mai uşor. A cere drepturile unui prieten 
care lipseşte este un lucru cum nu se poate mai moral. 

— Ba mai mult, aceasta rezervă drepturi asupra restului - 
răspunse prietenul moralis-tului, cu un zâmbet dulce- 
acrişor care-l făcu pe Beausire să se-nfioare din creştet 
până-n tălpi. 

— Deci?... Reluă el. 

— Deci, scumpe domnule Beausire, ne-aţi îndatora mult 
dacă aţi înapoia unuia dintre noi partea prietenului nostru. 
Zece mii de livre, cred. 

— Cel puţin, pentru că nu vrem să ne gândim la dobânzi - 
adăugă apăsat celălalt agent. 


— Domnilor - replică Beausire, sufocat de îndrăzneala 
unei asemenea cereri - nu ţii acasă, la ţară, zece mii de 
livre. 

— Se înţelege de la sine, scumpul meu domn şi noi nu 
cerem imposibilul. Cât poţi să ne dai imediat? 

— Am cincizeci sau şaizeci de ludovici, nimic mai mult. 

— Îi luam şi vă mulţumim pentru amabilitatea 
dumneavoastră. 

„Ah! Se gândi Beausire, încântat de uşurinţa cu care 
aceştia priveau lucrurile. Sunt destul de înţelegători. Nu 
cumva le este şi lor tot atât de frică de mine câtă îmi este şi 
mie de ei? Să încercam.” 

Începu să-şi spună ca aceşti domni, tot strigând în gura 
mare, vor sfârşi prin a mărturisi că sunt complicii săi şi că, 
pentru autorităţile locale, n-ar fi o recomandare prea 
grozavă. Beausire trase concluzia că aceşti indivizi se vor 
declara satisfăcuţi şi că vor păstra tăcerea. Merse atât de 
departe cu imprudenţa sa încredere, încât se căi că nu le-a 
oferit treizeci de ludovici în loc de şaizeci; îşi făgădui însă 
că, după ce le-o da banii, să scape de ei cât mai repede. 
Numai că îşi făcea socotelile fără să ţină seama de oaspeţii 
săi; aceştia din urmă se simțeau foarte bine la el acasă; 
gustau acea satisfacţie senină pe care ţi-o dă o digestie 
plăcută; în acea clipă erau buni fiindcă i-ar fi obosit să se 
arate răi. 

— Este un prieten încântător acest Beausire - rosti cel cu 
vocea poruncitoare prietenului său. E plăcut să iei cei 
şaizeci de ludovici pe care ni-i dă. 

— Vi-i dau imediat! Strigă gazda, înspăimântată că-i vede 
pe invitaţii săi izbucnind în familiarităţi bahice. 

— N-avem de ce să ne grăbim... 

— Spuseră cei doi prieteni. 

— Ba da, ba da, n-am să am conştiinţa împăcată decât 
după ce voi plăti. Ori eşti delicat, ori nu eşti. 

Şi vru să iasă ca să aducă banii. Aceşti domni aveau însă 
obiceiuri de portărei, obiceiuri prea înrădăcinate şi pe care 


nu le pierzi cu una cu două, când ai apucat să le ai. Domnii 
aceştia nu ştiau să lase prada din mână o dată ce o 
înhăţaseră; ca şi câinele de vânătoare, care nu lasă 
potârnichea rănită decât în mâna vânătorului. 

Portărelul care îşi cunoaşte meseria este cel care, o dată 
ce a pus mâna pe pradă, nu o pierde nici din mână, nici din 
ochi. Ştie foarte bine cât de capricios este destinul 
vânătorilor şi cât de departe este ceea ce nu mai ţii în 
mână. Astfel ca, amândoi, ameţiţi cum erau, începură să 
strige într-un singur glas: 

— Domnule Beausire! Dragă Beausire! 

Şi îl opriră, trăgându-l de poalele veşmântului sau de 
postav verde. 

— Ce este? Întrebă Beausire. 

— Faceţi-ne favoarea şi nu ne părăsiţi - spuseră ei, silindu- 
l| curtenitor să se aşeze din nou. 

— Păi, cum vreţi să vă dau banii dacă nu mă lăsaţi să urc? 

— Te vom însoţi - răspunse cel cu glas poruncitor, plin de o 
tandreţe înspăimântătoare. 

— Bine... Dar... Este camera soţiei mele - răspunse gazda. 

Cuvântul, care domnului Beausire i se părea că-i va opri, 
fu pentru zbiri scânteia ce dădu foc la pulbere. 
Nemulțumirea lor care mocnea - un portărel este 
întotdeauna nemulţumit de ceva - lua o formă, un corp, o 
rațiune de a fi. 

— Dar, la urma urmei - strigă primul agent - de ce-ţi 
ascunzi nevasta? 

— Chiar aşa! Nu cumva nu suntem destul de prezentabili? 
Zise al doilea. 

— Dac-ai şti ce facem pentru dumneata, ai fi mai cinstit cu 
noi - reluă primul. 

— Şi ne-ai da tot ce-ţi vom cere - adaugă curajos al doilea. 

— Hm! Vorbiţi cam de sus, domnilor! Replică Beausire. 

— Vrem să-ţi vedem nevasta - rosti zbirul cu glas 
poruncitor. 


— Şi eu vă jur c-am să vă dau afară! Strigă Beausire, sătul 
de beţia lor. 


Ei îi răspunseră printr-un hohot de râs, care ar fi trebuit 
să-l pună pe gânduri. Nu ţinu seama şi se încăpăţână. 

— Uite ce este - zise el - acum nu vă dau nici banii pe care 
vi i-am făgăduit şi-o să vă luaţi imediat tălpăşiţa. 

Ceilalţi hohotiră şi mai tare decât prima dată. Beausire, 
tremurând de furie, spuse cu voce înăbușită: 

— Pricep eu ce vreţi: o să faceţi zgomot şi-o să vorbiţi; dar 
dacă vorbiţi, pierdeţi şi voi o dată cu mine. 

Musafirii continuară să râdă între ei; gluma li se părea 
straşnică. A fost singurul lor răspuns. Beausire crezu că-i 
înspăimânta, arătându-şi forţa şi se repezi spre scară, nu ca 
un om care vrea să aducă ludovicii, ci ca unul furios care 
caută o armă. Zbirii se ridicară de la masă şi, credincioşi 
principiilor lor, alergară după Beausire, pe care îl înhăţară. 
Acesta ţipă, o uşă se deschise şi, în pragul ce dădea spre 
camerele de la etajul întâi, apăru o femeie înspăimântată. 

Văzând-o, cei doi îi dădură drumul lui Beausire şi scoaseră 
şi ei un țipăt, dar de bucurie, de victorie, de exaltare 
sălbatică. O recunoscură pe cea care semăna atât de uluitor 
cu regina Franţei. Beausire, care îi crezu o clipă dezarmaţi 
de apariţia unei femei, văzu repede că se înşelase. Cel cu 
vocea poruncitoare se apropie de domnişoara Oliva şi zise 
cu un ton nu prea politicos, neavând ochi decât pentru 
uluitoarea asemănare. 

— Ah, ah! Te arestez! 

— S-o arestaţi? Strigă Beausire. De ce? 

— Pentru ca aşa ne-a poruncit domnul de Crosne - replică 
celălalt agent. Şi noi în serviciul domnului de Crosne 
suntem. 

Dacă între cei doi îndrăgostiţi ar fi căzut trăsnetul, ei ar fi 
fost mai puţin înspăimântați decât de această declaraţie. 

— Iată ce înseamnă, Beausire, să nu fi vrut să fii amabil - îi 
spuse cel cu vocea poruncitoare. 

Agentul n-avea nici un fel de logică, iar însoţitorul său îi 
atrase atenţia: 


— N-ai dreptate, Legrigneux, fiindcă, dacă Beausire ar fi 
fost amabil şi ne-ar fi arătat-o pe doamnă, noi tot am fi 
arestat-o. 

Beausire îşi cuprinse în palme fruntea înfierbântată. Nici 
nu se gândea măcar ca cei doi servitori, soţ şi soţie, 
ascultau jos, la piciorul scării, ciudata scenă ce se petrecea 
pe trepte. Deodată îi veni o idee, care îi surâse şi el se 
învioră numaidecât. 

— Aţi venit să mă arestaţi pe mine? Îi întrebă pe poliţişti. 

— Nu, întâmplarea a vrut aşa - răspunseră ei, cu naivitate. 

— N-are importanţă, aţi fi putut să m-arestaţi, dar pentru 
şaizeci de ludovici, aţi vrut să mă lăsaţi liber. 

— A, nu, intenţia noastră era să mai cerem încă şaizeci. 

— Şi nu ne luăm cuvântul înapoi - continuă celălalt. Aşa că, 
pentru o sută douăzeci de ludovici, te lăsam liber. 

— Dar... Doamna? Întrebă Beausire, tremurând. 

— A, cu doamna este altceva - răspunse cel cu vocea 
poruncitoare. 

— Doamna face două sute de ludovici, nu-i aşa? Se grăbi 
să spună Beausire. 

Cei doi agenţi începură din nou să râdă în felul acela 
înfiorător, pe care, din păcate, de data aceasta Beausire îl 
înţelese. 

— Trei sute... 

— Zise el - patru sute, o mie de ludovici, lăsaţi-o însă 
liberă! Ochii lui Beausire scânteiau în timp ce vorbea. Văd 
că nu-mi răspundeţi. Ştiţi că am bani şi vreţi să mă siliţi să 
plătesc. Foarte bine. Vă voi da două mii de ludovici, 
patruzeci şi opt de mii de livre, vă îmbogăţiţi amândoi, 
numai lăsaţi-i libertatea! 

— Va să zică o iubeşti pe femeia aceasta? Vorbi cel cu glas 
poruncitor. 

Fu rândul lui Beausire să râdă şi râsul lui ironic fu atât de 
fioros, arăta atât de bine cât de disperat; era dragostea ce-i 
mistuia inimă împietrită, încât celor doi zbiri li se făcu frică 
şi hotărâră să-şi ia toate precauţiile ca să înlăture 


izbucnirea deznădejdii pe care o citeau în privirea lui 
rătăcita. Fiecare scoase din buzunar câte două pistoale şi, 
apăsându-le în pieptul lui Beausire, îi spuseră: 

— Nici pentru o sută de mii de scuzi nu ţi-o înapoiem pe 
această femeie. Domnul de Rohan ne-o va plăti cu cinci sute 
de mii de livre, iar regina un milion. 

Beausire ridică ochii spre cer, cu o expresie care ar fi 
îmblânzit poate şi o fiară, dar nu un poliţai. 

— Să mergem! Zise cel cu vocea poruncitoare. Probabil că 
ai o brişcă, ceva cu care să plecăm. Porunceşte să se 
înhame caii la trăsura pentru doamnă, trebuie să faci asta 
pentru ea. 

— Şi cum suntem băieţi buni - adaugă celălalt - n-o să 
întindem prea mult coardă. Te luăm şi pe dumneata, aşa, de 
formă; pe drum, întoarcem capul, sări jos din brişcă şi noi n- 
o să băgăm de seamă decât după ce vei fi la o distanţa de 
vreo mie de paşi. Îţi convine, da? 

Beausire răspunse doar atât: 

— Unde merge ea, merg şi eu. Cât voi trăi pe lumea asta, 
n-am s-o părăsesc! 

— Oho! Nici pe cealaltă! Adaugă Oliva, îngheţata de 
spaimă. 

— Cum vrei... Cu atât mai bine! Îi răspunse cel cu vocea 
poruncitoare. Cu cât îi ducem mai mulţi prizonieri domnului 
de Crosne, cu atât se veseleşte mai tare. 

Un sfert de oră mai târziu, brişca lui Beausire plecă de 
acasă, ducându-i pe cei doi îndrăgostiţi captivi şi pe paznicii 
lor. 


Capitolul XC Biblioteca reginei 


Ne putem închipui efectul pe care îl produse asupra 
domnului de Crosne, capturarea celor doi. Agenţii nu 
primiră probabil milionul la care sperau, dar se poate 
presupune că au fost pe deplin satisfăcuţi. În ceea ce-l 
priveşte pe şeful poliţiei, după ce-şi frecă bine mâinile în 


semn de mulţumire, se duse la Versailles într-o trăsură, 
urmată de o alta cu perdelele trase şi bine ferecate. 

Era a doua zi după ce agentul cu glas poruncitor şi amicul 
său o predaseră pe Nicole în mâinile şefului poliţiei. 

Domnul de Crosne porunci ca ambele trăsuri să intre la 
Trianon, cobori din cea pe care o ocupase şi o lăsă pe 
cealaltă în paza primului său aghiotant. Ceru să fie introdus 
la regină, căreia îi ceruse în prealabil o audienţă la Trianon. 
Regina, care de o lună urmărea cu sufletul la gură 
cercetările poliţiei, acceptă pe loc audiența înaltului 
funcţionar; veni dis-de-dimineaţă, cu o suită restrânsă, în 
această locuinţă pe care o iubea mai mult decât pe oricare 
alta, zicându-şi că poate i se va comunica un secret ce 
trebuia păstrat. 

Îndată ce domnul de Crosne fu introdus, regina, văzându-i 
chipul strălucitor de bucurie, îşi dădu seama că aducea 
veşti bune. De atâta vreme vedea în jurul ei numai feţe 
posomorâte şi reci. Simţi izvorându-i din inima rănită de 
moarte o mare bucurie, prima din ultimele treizeci de zile 
infernale. Magistratul, după ce-i sărută mâna, spuse: 

— Doamnă, se află la Trianon o sală unde maiestatea sa să 
poată vedea ce se întâmplă fără a fi văzută? 

— Biblioteca mea - răspunse regina. În spatele rafturilor 
am amenajat un mic salon, unde să poţi lua o gustare şi 
uneori, mâncând acolo, mă distram cu doamna de Lamballe 
sau cu domnişoara de Taverney, pe vremea când o aveam 
lângă mine, să privesc strâmbăturile hazlii ale abatelui 
Vermond când îi cădea în mână vreun pamflet în care era 
vorba despre el. 

— Foarte bine, doamnă - răspunse domnul de Crosne. 
Acum aş vrea să intre în castel trăsura pe care am lăsat-o 
jos, fără ca ceea ce se află în trăsură să fie văzut de 
altcineva decât de către maiestatea voastră. 

— Nimic mai simplu - zise regina. Unde se află trăsura? 

— În prima curte, doamnă. 

Regina sună şi porunci celui care se înfăţişă: 


— Duceţi trăsura pe care v-o va arăta domnul de Crosne în 
vestibulul cel mare şi închideţi cele două uşi, în aşa fel încât 
să fie cu desăvârşire întuneric şi nimeni să nu poată vedea 
mai înainte de a vedea eu curiozităţile pe care mi le-a adus 
domnul de Crosne. 

Ordinul fu executat întocmai. Ştiau să respecte cu mult 
mai bine capriciile reginei decât poruncile sale. Trăsura 
intră sub bolta de lângă sala gărzilor şi-şi descarcă 
conţinutul în coridorul întunecos. 

— Acum doamnă - zise domnul de Crosne - binevoiţi să 
veniţi cu mine în salonul amintit şi porunciţi sa fie lăsat să 
intre în biblioteca aghiotantul meu împreună cu ceea ce 
aduce. 

Zece minute mai târziu, regina pândea emoţionată din 
spatele rafturilor. Văzu intrând în biblioteca o formă 
înfăşurata în valuri şi care, când aghiotantul le dădu la o 
parte, o făcu să scoată un țipăt de spaimă. Era Oliva, 
îmbrăcată într-unul din costumele cele mai îndrăgite de 
Maria-Antoaneta. Purta rochia verde cu dungi late negro- 
moarat, pieptănătura înaltă care-i plăcea reginei, inele 
asemănătoare cu ale ei, pantofi de casă din satin verde cu 
tocuri uriaşe: era Maria-Antoaneta însăşi, dar fără sângele 
cezarilor care era înlocuit de fluidul plebeian, ţintii tuturor 
voluptăţilor domnului Beausire. Reginei i se păru că se vede 
într-o oglindă; sorbi din ochi această apariţie. 

— Ce spune maiestatea voastră de o astfel de asemănare? 
Întrebă domnul de Crosne, jubilând de efectul pe care îl 
produsese. 

— Spun... Spun. Domnule. Bâigui regina, năucită. „Ah, 
Olivier - îşi zise în gând - de ce nu eşti aici?” 

— Ce vrea maiestatea voastră? 

— Nimic, domnule, nimic, doar ca regele să afle cât mai 
curând. 

— Şi ca domnul de Provence să vadă, nu-i aşa, doamnă? 

— Ah, îţi mulţumesc, domnule de Crosne, îţi mulţumesc. 
Ce i se va face acestei femei? 


— Eii se atribuie tot ce s-a întâmplat, nu-i aşa, doamnă? 
Întrebă domnul de Crosne. 

— Ai dat, fără îndoială, de firul complotului'? 

— Aproape, doamnă. 

— Şi domnul de Rohan? 

— Domnul de Rohan nu ştie încă nimic. 

— Ah! Exclamă regina, prinzindu-şi fruntea în palme. Îmi 
dau seama că aceasta este femeia care l-a indus în eroare 
pe cardinal! 

— Poate ai aşa este, doamnă, dar daci domnul de Rohan a 
greşit, este cineva care a săvârşit în mod intenţionat 
această crimă. 

— Cercetaţi cât mai bine, domnule; aveţi în mâinile 
dumneavoastră onoarea dinastiei Franţei. 

— Şi fiţi convinsă, doamnă, că se află pe mâini bune - 
răspunse domnul de Crosne. 

— Procesul? Întrebă regina. 

— Continuă. Toată lumea neagă; aştept însă momentul 
potrivit ca să arunc în joc această mărturie convingătoare 
care se afla acolo, în biblioteca dumneavoastră. 

— Şi doamna de La Motte? 

— Nu ştie c-am găsit-o pe fată şi-l acuză pe domnul de 
Cagliostro că l-a aţâţat în asemenea hal pe cardinal, cu 
licorile lui, încât l-a făcut să-şi piardă minţile. 

— Şi domnul de Cagliostro? 

— Domnul de Cagliostro, pe care l-am interogat, mi-a 
promis că vine să mă vadă chiar în dimineaţa asta. 

— Este un om periculos. 

— Ne va fi de folos. Muşcat de o viperă ca doamna de La 
Motte, va lua veninul şi ne va da contraotrava. 

— Speraţi să vă facă mărturisiri neaşteptate? 

— Sunt sigur. 

— Cum aşa, domnule? Ah, vă rog spuneţi-mi dacă este 
ceva care m-ar putea linişti! 

— lată motivele mele, doamna: doamna de La Motte locuia 
în strada Saint-Claude. 


— Ştiu, ştiu - spuse regina, roşind. 

— Da, maiestatea voastră îi făcea acestei femei cinstea de 
a fi mărinmoasă cu ea. 

— M-a răsplătit cum trebuie, nu-i aşa? Deci locuia pe 
strada Saint-Claude... 

— Şi domnul de Cagliostro locuieşte exact peste drum. 

— Şi presupuneţi...? 

— Că dacă a existat un secret pentru unul sau altul dintre 
cei doi, secretul a devenit al amândurora. Vă rog să mă 
iertaţi, doamnă, văd că s-a apropiat ora la care trebuie să-l 
întâlnesc, la Paris, pe domnul de Cagliostro şi pentru nimic 
în lume n-aş vrea să întârzii de a-i asculta explicaţiile... 

— Duceţi-vă, domnule, duceţi-vă şi fiţi încă o dată convins 
de recunoştinţa mea. Iată deci - strigă ea, izbucnind în 
plâns după ce pleca domnul de Crosne - iată că începe să 
existe o explicaţie! Îmi voi citi izbânda pe toate feţele. 
Numai pe faţa singurului prieten căruia ţin să-i dovedesc 
nevinovăția mea, n-o voi vedea! 

În timpul acesta, domnul de Crosne zbura spre Paris şi 
ajunse acasă, unde îl aştepta domnul de Cagliostro. Acesta 
ştia totul de cu seară. Se dusese la Beausire, al cărui bârlog 
îl cunoştea, ca să-l îndemne să părăsească Franţa, când 
deodată îl văzuse pe escroc între doi poliţişti. Oliva era 
ascunsă în fundul trăsurii, disperată şi scăldată în lacrimi. 

Beausire îl văzu şi el pe conte venind spre ei, într-o trăsură 
de poştă, şi-l recunoscu. Gândul că acest senior misterios şi 
puternic i-ar putea fi de folos îi schimba cu desăvârşire 
hotărârea de a nu o părăsi niciodată pe Oliva. El reînnoi 
propunerea de evadare făcută poliţiştilor, aceştia acceptară 
cei o sută de ludovici pe care Beausire îi avea la el şi-l 
lăsară să fugă, cu toate plânsetele Nicolei. 

Îmbrăţişându-şi iubita, el îi şopti la ureche: 

— Nu pierde nădejdea, mă voi strădui să te salvez. 

Şi mărşălui cu convingere pe drumul urmat de Cagliostro. 
Acesta se oprise, neştiind ce să facă: nu mai era nevoit să se 
ducă să-l caute pe Beausire, deoarece Beausire venea... 


Mai bine să-l aştepte pe Beausire, dacă cumva acesta ar fi 
alergat după el. Cagliostro aştepta deci de o jumătate de 
oră la cotitură drumului, când îl văzu apărând palid, cu 
răsuflarea tăiată, mai mult mort decât viu, pe nefericitul 
iubit al Olivei. 

Văzând trăsura oprită, Beausire scoase un strigăt de 
bucurie asemănător cu cel pe care-l scoate un naufragiat 
când se agăţă de o scândură. 

— Ce se întâmplă, copile? Întrebă contele, ajutându-l să se 
urce alături de el. 

Beausire îi povesti toată jalnica lui poveste, pe care 
Cagliostro o asculta în tăcere. 

— E pierdută - îi spuse el apoi. 

— Cum aşa? Strigă Beausire. 

Cagliostro îi povesti ceea ce el nu ştia, aventurile din 
strada Saint-Claude şi cele de la Versailles. Beausire 
aproape că leşină. 

— Salvaţi-o, salvaţi-o! Repetă el, căzând în genunchi în 
trăsură. Şi dacă tot o mai iubiţi, va fi a dumneavoastră. 

— Prietene - răspunse Cagliostro - greşeşti, n-am iubit-o 
niciodată pe domnişoara Oliva; n-aveam decât un scop: 
acela de a o sustrage vieţii de pierzanie pe care o obligai s-o 
ducă. 

— Dar... 

— Îngăimă surprins Beausire. 

— Te miră? Află că sunt unul dintre conducătorii unei 
societăţi de reformă morală care şi-a propus să smulgă din 
ghearele viciului tot ce mai poate avea şanse de îndreptare. 
N-o puteam vindeca pe Oliva decât numai răpindu-ţi-o, iată 
de ce ţi-am răpit-o. Să spună ea dacă a auzit din gura mea 
măcar o vorbă galantă; să spună dacă nu i-am făcut servicii 
fiind absolut dezinteresat! 

— Un motiv în plus, domnule! Salvaţi-o, salvaţi-o! 

— Voi încerca, depinde însă de dumneata, Beausire. 

— Vă dau şi viaţa. 


— Nu-mi trebuie chiar atât. Întoarce-te la Paris cu mine şi, 
dacă urmezi pas cu pas instrucţiunile mele, poate o vom 
salva pe iubita dumitale. Pun însă o singură condiţie. 

— Care, domnule? 

— O să ţi-o spun după ce ne vom întoarce la Paris. 

— Ah, consimt dinainte! Numai s-o văd... S-ovăd...! 

— Chiar la asta mă gândeam; o vei vedea înainte de a 
trece două ceasuri. 

— Şi o voi îmbrăţişa? 

— Aşa cred! Ba mai mult, îi vei spune ceea ce o să-ţi spun 
eu. 

Cagliostro îşi continuă împreună cu Beausire drumul spre 
Paris. 

După două ore, spre seară, prinseră din urmă brişca. Un 
ceas mai târziu, Beausire cumpăra de la cei doi agenţi, cu 
cincizeci de ludovici, dreptul de a o îmbrăţişa pe Nicole şi 
de a-i strecura la ureche recomandările contelui. 

Poliţiştii erau în admiraţia acestei iubiri pătimaşe şi-şi 
făgăduiau să facă rost în felul acesta de câte cincizeci de 
ludovici, la fiecare a doua oprire. Dar Beausire nu mai 
apăru şi trăsura lui Cagliostro îl duse iute la Paris, unde se 
pregăteau atâtea evenimente. 

lată ce trebuia să afle cititorul înainte de a-l vedea pe 
domnul de Cagliostro într-o convorbire de afaceri cu 
domnul de Crosne. 

Acum îl putem introduce în cabinetul şefului poliţiei. 


Capitolul XCI Cabinetul şefului poliţiei 


Domnul de Crosne ştia despre Cagliostro tot ceea ce un 
destoinic şef de poliţie poate să ştie despre un om care 
locuieşte în Franţa, ceea ce nu era puţin lucru. Îi cunoştea 
toate numele pe care le purtase, toate secretele de 
alchimist, de magnetism, de prezicător, de falsificator de 
bani; îi cunoştea pretenţiile de ubicuitate, de regenerare 
veşnică; îl considera un mare senior şarlatan. 


Era o minte pătrunzătoare acest domn de Crosne, care îşi 
cunoştea meseria, era bine văzut la curte, indiferent la 
favoruri, orgolios; un om pe care nu-l putea duce nimeni de 
nas. Acestuia, ca şi domnului de Rohan, Cagliostro nu-i 
putea oferi nişte ludovici, încă fierbinţi, din cuptorul lui 
ermetic; acestuia, Cagliostro nu i-ar fi putut arăta ţeava 
pistolului cum făcuse Balsamo cu domnul de Sartine; 
acestuia, Balsamo nu i-o putea cere pe Lorenza, dimpotrivă, 
Cagliostro trebuia să-i dea lui socoteala. Iată de ce contele, 
în loc să aştepte desfăşurarea evenimentelor, crezuse de 
cuviinţă să ceară el o audienţă magistratului. 

Domnul de Crosne îşi simţea avantajul şi se pregătea să 
tragă toate foloasele. Cagliostro simţea că nu prea este la 
largul său şi se pregătea să iasă din încurcătură. 

Această partidă de şah, jucată pe faţă, avea o miză pe care 
unul dintre participanţi nici nu o bănuia măcar şi acest 
jucător, trebuie s-o mărturisim, nu era domnul de Crosne. 
El nu vedea în Cagliostro, am mai spus, decât şarlatanul şi 
nu-l luă deloc în seamă. 

Domnul de Crosne aştepta din partea lui Cagliostro veşti 
în privinţa colierului şi a iţelor doamnei de La Motte. Acesta 
era dezavantajul său. Dar, în sfârşit, avea dreptul de a 
interoga, de a întemniţa, aici era superioritatea lui. Îl primi 
pe conte ca un om care îşi cunoaşte importanţa, dar care nu 
vrea să fie nepoliticos cu nimeni, nici măcar cu un fenomen. 
Cagliostro se supraveghea. Dorea să rămână neapărat un 
mare senior, aceasta fu singura slăbiciune pe care o lăsă să 
se vadă. 

— Domnule - îi spuse şeful poliţiei - mi-aţi cerut o 
audienţă. Vin anume de la Versailles ca să v-o acord. 

— Domnule, m-am gândit că veţi avea poate curiozitatea 
de a mă chestiona în privinţa celor ce se întâmpla şi, ca un 
om care vă apreciază calităţile şi îşi dă seama de 
importanţa funcţiilor dumneavoastră, am venit eu la 
dumneavoastră. lată-mă. 


— Să vă chestionez? Replică magistratul, prefăcându-se 
foarte surprins. În ce privinţă, domnule şi în ce calitate? 

— Domnule - răspunse direct Cagliostro - vă ocupați 
îndeaproape de doamna de La Motte şi de dispariţia 
colierului. 

— Nu cumva l-aţi găsit dumneavoastră? Întrebă domnul de 
Crosne, aproape batjocoritor. 

— Nu - răspunse grav contele. Dacă însă n-am găsit 
colierul, cel puţin ştiu că doamna de La Motte locuia în 
strada Saint-Claude. 

— Chiar vizavi de dumneavoastră, domnule. Ştiam şi asta - 
spuse magistratul. 

— Atunci, domnule, ştiţi ce făcea doamna de La Motte... Să 
nu mai vorbim deci. 

— Dimpotrivă - spuse domnul de Crosne, cu un aer 
indiferent - să vorbim. 

— A, n-ar avea nici un rost, dacă n-ar fi vorba despre 
micuța Oliva - aruncă într-o doară Cagliostro. Dar pentru că 
ştiţi totul în privinţa doamnei de La Motte, nu mai am ce să 
vă spun. 

La auzul numelui Olivei, domnul de Crosne tresări. 

— Ce spuneaţi despre Oliva? Întrebă el. Cine este Oliva? 

— Nu ştiţi?! O, domnule, era o curiozitate pe care aş fi vrut 
să v-o arăt. Închipuiţi-vă o fată foarte drăguţa, un mijlocel... 
Nişte ochi albaştri, ovalul feţei perfect; un gen de 
frumuseţe care aminteşte oarecum pe cea a maiestăţii sale 
regina. 

— Oho!... Exclamă domnul de Crosne. Şi...? 

— Şi fata aceasta îşi strică viaţa, lucru ce-mi făcea rău; a 
fost cândva în serviciul unui vechi prieten al meu, domnul 
de Taverney... 

— Baronul care a murit zilele trecute? 

— Da, cel care a murit. În afară de asta, a mai aparţinut 
unui alt savant pe care dumneavoastră nu-l cunoaşteţi, 
domnule ministru al poliţiei şi care... Ah, am început să fac 
cale întoarsă şi bag de seamă că încep să vă stingheresc. 


— Ba dimpotrivă, vă rog, binevoiţi şi continuaţi, domnule. 
Ce spuneaţi despre Oliva? 

— Ducea o viaţa dezordonată, după cum am avut cinstea 
de a vă spune. Trăia aproape în mizerie, cu un ticălos 
oarecare, iubitul ei, care-i fura totul şi o mai şi bătea: făcea 
parte din vânatul dumneavoastră cel mai ieftin, domnule, 
un escroc pe care, desigur nu-l cunoaşteţi... 

— Un oarecare Beausire, poate? Zvârli magistratul, 
bucuros că poate să pară bine informat. 

— Va să zică îl cunoaşteţi! Este surprinzător! Rosti 
Cagliostro, cu admiraţie. Foarte bine! Domnule, sunteţi şi 
mai ştiutor decât mine. Or, într-o zi în care Beausire a 
bătut-o şi a prădat-o pe biata fată, ca de obicei, ea s-a 
refugiat la mine, cerându-mi s-o ocrotesc. Sunt bun la 
suflet, i-am cedat un colţ într-unul din palatele mele. 

— La dumneavoastră...?! Era la dumneavoastră? Strigă 
magistratul, surprins. 

— Fără îndoială - răspunse Cagliostro, prefăcându-se 
mirat la rândul său. De ce n-aş fi adăpostit-o la mine? Sunt 
holtei. 

Şi începu să râdă cu o bonomie atât de desăvârşită, încât 
domnul de Crosne căzu cu totul în cursă. 

— La dumneavoastră, repetă el. De aceea agenţii mei au 
căutat-o în zadar. 

— Au căutat-o?! Întrebă Cagliostro. Au căutat-o pe biata 
micuță? Nu cumva a făcut ceva ce nu ştiu...? 

— Nu, domnule, nu; continuaţi, vă rog. 

— Eu am terminat. Locuia la mine; asta e tot. 

— Ba nu, domnule conte, nu, nu poate să fie totul, pentru 
ca, pare-mi-se chiar adineauri asociaţi numele Olivei cu cel 
al doamnei de La Moite. 

— Din cauza vecinătăţii - spuse Cagliostro. 

— Asta este altceva, domnule conte... N-aţi spus nici o 
clipă ai doamna de La Motte şi domnişoara Oliva erau 
vecine. 


— Aceasta ţine însă de o împrejurare pe care ar fi inutil să 
v-o mai istorisesc. Doar nu-i povesteşti primului magistrat al 
regatului despre trăsnăile unui rentier trândav. 

— Domnule, mă interesează mai mult decât credeţi; am 
găsit-o pe aceasta Oliva, pe care spuneţi că aţi adăpostit-o 
la dumneavoastră, undeva în provincie. 

— Aţi găsit-o...? 

— Cu domnul de Beausire... 

— Ei bine, bănuiam! Strigă Cagliostro. Era cu Beausire? O, 
foarte bine, foarte bine! Trebuie să-i cer scuze doamnei de 
La Motte. 

— Cum?! Ce vreţi să spuneţi? Întrebă domnul de Crosne. 

— Spun, domnule, ca, după ce am bănuit-o o clipă pe 
doamna de La Motte, simt că trebuie să-i cer scuzele cele 
mai sincere. 

— Aţi bănuit-o?! De ce? 

— Doamne sfinte, aveţi răbdare să ascultați toate 
bârfelile? Ei bine, atunci aflaţi că, în clipa când trăgeam 
nădejde s-o aduc pe Oliva pe calea cea bunii, s-o conving să 
muncească şi să fie cinstită... Ştiţi, mă preocupa morala, 
domnule... În clipa aceea cineva mi-a răpit-o. 

— Cine v-a răpit-o?! De la dumneavoastră de acasă? 

— Da, de la mine de-acasă. 

— Ciudat! 

— Nu-i aşa? Şi mă tot blestemam, zicându-mi că numai 
doamna de La Motte putea s-o facă. Ce relative sunt 
judecăţile noastre! 

Domnul de Crosne se apropie de Cagliostro. 

— Vă rog să fiţi mai precis - spuse el. 

— Domnule, acum că aţi găsit-o pe Oliva cu Beausire, 
nimic nu mă mai obliga să mă gândesc la doamna de La 
Motte, la insistenţele sale, la semnele şi biletele sale. 

— Pentru Oliva? 

— Desigur. 

— Doamna de La Motte şi Oliva se înțelegeau? 

— Perfect. 


— Se vedeau? 

— Doamna de La Motte găsise mijlocul de a o scoate în 
oraş pe Oliva în fiece noapte. 

— În fiece noapte? Sunteţi sigur? 

— Atât cât poate fi un om sigur de ce a văzut şi a auzit. 

— Domnule, dar îmi spuneţi lucruri pe care le-aş plăti cu o 
mie de livre cuvântul! Ce fericire pentru mine că fabricaţi 
aur! 

— Nu mai pot face, domnule, costă prea scump. 

— Sunteţi prietenul domnului de Rohan? 

— Aşa cred. 

— Atunci trebuie să ştiţi cât de mult contează în această 
afacere scandaloasă intrigantă care poartă numele de 
doamna de La Motte? 

— Nu, nu vreau să ştiu. 

— Cunoaşteţi însă poate urmările acelor plimbări făcute 
de Oliva şi doamna de La Motte? 

— Domnule, sunt lucruri pe care un om prudent trebuie să 
încerce să nu le afle - răspunse sentenţios Cagliostro. 

— Nu vreau decât să-mi faceţi cinstea de a-mi răspunde la 
o întrebare - adăugă repede domnul de Crosne. Aveţi 
dovezi că doamna de La Motte a corespondat cu Oliva? 

— O sută. 

— Care? 

— Biletele doamnei de La Motte pe care le arunca Olivei 
cu o arbaletă, găsită, fără îndoială, în locuinţa sa. Mai multe 
din aceste bilete înfăşurate în jurul unei bucățele de plumb 
nu şi-au atins scopul. Au căzut în stradă şi unele au fost 
adunate de mine sau de oamenii mei. 

— Le veţi pune la dispoziţia justiţiei, domnule? 

— O, domnule, sunt atât de nevinovate, încât n-am nici o 
ezitare şi nu cred că pentru atâta lucru să merit reproşurile 
doamnei de La Moite. 

— Şi... Aveţi şi dovezi că s-au înţeles amândouă, că s-au 
întâlnit...? 

— O mie. 


— Numai una singură, vă rog. 

— Pe cea mai convingătoare. Se pare că doamna de La 
Motte reuşise să intre în casa mea ca s-o vadă pe Oliva, 
fiindcă am văzut-o chiar eu în ziua când a dispărut tânăra 
femeie. 

— În aceeaşi zi? 

— Împreuna cu mine au văzut-o şi toţi servitorii mei. 

— Ah!... Şi ce vroia să facă, din moment ce Oliva 
dispăruse...? 

— Aceeaşi întrebare mi-am pus-o şi eu, mai întâi şi nu mi- 
am putut explica. O văzusem pe doamna de La Motte 
coborând dintr-o trăsură de poştă care aştepta în strada 
Roi-Dore€. Slujitorii mei au văzut trăsura staționând 
îndelung şi mărturisesc că m-am gândit că doamna de La 
Motte vroia s-o ia pe Oliva. 

— Aţi fi lăsat-o? 

— De ce nu?! Această doamnă de La Moitte este o 
persoană miloasă şi pe care soartă o favorizează. Este 
primită la curte. De ce aş fi împiedicat-o eu să mă scape de 
Oliva? Aş fi greşit, după cum vedeţi, deoarece mi-a răpit-o 
un altul ca s-o facă să ducă iarăşi acea viaţă de pierzanie. 

— Aşadar - murmură domnul de Crosne, căzând pe 
gânduri - domnişoara Oliva locuia la dumneavoastră? 

— Da, domnule. 

— Aşadar, doamna de La Motte şi domnişoara Oliva se 
cunoşteau, se vedeau, ieşeau împreună? 

— Da, domnule. 

— Aşadar, doamna de La Moitte a fost la dumneavoastră 
acasă când a fost răpită Oliva? 

— Da, domnule. 

— V-aţi gândit că doamna contesă voia s-o răpească pe 
fată? 

— La ce altceva m-aş fi putut gândi? 

— Şi ce-a spus doamna de La Motte când a văzut ca Oliva 
nu mai este la dumneavoastră? 

— Mi s-a părut că e foarte tulburată. 


— Bânuiţi că Beausire a venit s-o ia? 

Bănuiesc, numai pentru că mi-aţi spus dumneavoastră că 
el a răpit-o, altfel n-aş avea de ce să bănuiesc. Individul nu 
ştia unde locuieşte Oliva. Cine putea să-i spună? 

— Oliva însăşi. 

— Nu cred, pentru ca, în loc să-l facă pe el să vină s-o ia de 
la mine, ar fi fugit ea la el şi vă rog să mă credeţi că n-ar fi 
putut să intre la mine în casă decât dacă doamna de La 
Motte i-ar fi dat cheia. 

— Dânsa avea o cheie? 

— Fără îndoială. 

— În ce zi a fost răpită, vă rog? Întrebă domnul de Crosne, 
luminat deodată de torţa pe care i-o întindea cu atâta 
iscusinţa Cagliostro. 

— Domnule, în privinţa aceasta nu mă pot înşela; era exact 
în ajunul Sfântului Ludovic. 

— Asta este! Exclamă şeful poliţiei. Asta este! Domnule, aţi 
făcut statului un serviciu deosebit! 

— Sunt nespus de fericit, domnule. 

— Şi vi se va mulţumi cum se cuvine. 

— În primul rând, pentru ca voi avea conştiinţa împăcată - 
spuse contele. 

Domnul de Crosne se înclină. 

— Pot conta pe furnizarea dovezilor despre care am 
vorbit? Întrebă el. 

— Domnule, voi fi mereu la dispoziţia justiţiei. 

— Ei bine, contez, domnule, pe cuvântul dumneavoastră. 
Sper să am cinstea de a vă revedea. 

Şi îl concedie pe Cagliostro, care, ieşind, îşi zise în sinea 
lui: „Ah, contesă, ah, viperă, ai vrut să mă acuzi; cred că ai 
muşcat din momeală; fereşte-ţi dinţii!” 


Capitolul XCII Interogatoriile 


În timp ce domnul de Crosne discuta cu Cagliostro, 
domnul de Breteuil se prezenta din partea regelui la 


Bastilia ca să ia interogatoriul domnului de Rohan. 
Întrevederea acestor doi adversari putea să fie furtunoasă. 
Domnul de Breteuil cunoştea mândria domnului de Rohan: 
se răzbunase îngrozitor pentru a se ţine de aici înainte în 
limitele unor procedee politicoase. Fu mai mult decât 
politicos. Dar domnul de Rohan refuza să răspundă. 
Ministrul de justiţie insista; domnul de Rohan declara că se 
va supune măsurilor pe care le vor lua parlamentul şi 
judecătorii. Domnul de Breteuil trebui să se retragă în faţa 
voinţei neclintite a acuzatului. 

Trimise să fie chemată la el doamna de La Motte, care 
redacta într-una memorii; veni în grabă. Domnul de 
Breteuil îi explica limpede situaţia sa, pe care ea o cunoştea 
mai bine decât oricine. Răspunse că are dovada 
nevinovăţiei sale şi ca o va furniza atunci când va fi nevoie. 
Domnul de Breteuil îi atrase atenţia ca nimic nu e mai 
urgent. Jeanne îi recită istoria pe care o compusese; erau 
aceleaşi insinuări împotriva tuturor, aceeaşi afirmaţie că nu 
ştia de unde porneau acele false învinuiri. Declară, de 
asemenea că, deoarece parlamentul era însărcinat cu 
această afacere, nu va spune nimic important decât în 
prezenţa cardinalului şi în funcţie de acuzaţiile pe care 
acesta i le va aduce. 

Domnul de Breteuil îi răspunse atunci că domnul de Rohan 
pune totul în seama ei. 

— Totul? Întrebă Jeanne. Chiar şi furtul? 

— Chiar şi furtul! 

— Binevoiţi şi aduceţi-i la cunoştinţă domnului cardinal - 
ripostă cu răceală Jeanne - că îi atrag atenţia să nu mai 
continue cu un sistem de apărare atât de prost. 

Şi asta fu tot. Domnul de Breteuil însă nu era satisfăcut îi 
mai trebuiau nişte amănunte mai intime. Îi trebuiau, ca să 
înţeleagă totul, motivele care-l determinaseră pe cardinal 
să fie atât de îndrăzneţ faţă de regină şi pe regină atât de 
furioasă pe cardinal. Îi trebuia explicaţia logică a tuturor 


rapoartelor adunate de domnul conte de Provence şi care 
se transformaseră în zvonuri care circulau în mulţime. 

Ministrul de justiţie era un om inteligent, ştia să se poarte 
cu o femeie; îi promise totul doamnei de La Motte dacă ea 
ar acuza pe cineva în mod deschis. 

— Luaţi seama - îi spuse el - nedezvăluind nimic, o acuzaţi, 
de fapt, pe regină; dacă insistaţi în sensul acesta, băgaţi de 
seamă, veţi fi condamnată pentru crimă de lezmaiestate: 
înseamnă dezonoarea şi ştreangul! 

— Eu nu o acuz pe regină - spuse Jeanne. Dar eu de ce 
sunt acuzată? 

— Acuzaţi atunci pe altcineva - replică inflexibil Breteuil. 
N-aveţi alt mijloc de a ieşi din încurcătură. 

Ea se ferecă într-o tăcere prudentă şi această primă 
întrevedere dintre ea şi ministrul de justiţie nu avu nici un 
rezultat Cu toate astea se răspândiră unele zvonuri cum că 
au apărut niscai dovezi, că diamantele s-ar fi vândut în 
Anglia, unde domnul de Villette fu arestat de către agenţii 
domnului de Vergennes. 

Primul asalt împotriva căruia Jeanne fu silită să se apere fu 
cumplit. Confruntată cu Reteau, pe care îl credea aliatul 
său până la moarte, îl auzi, îngrozită, cum declară umil că 
era un falsificator, că scrisese o chitanţă pentru diamante, o 
scrisoare ca din partea reginei şi că falsificase atât 
semnăturile bijutierilor cât şi pe cea a maiestăţii sale. 
Întrebat asupra motivelor care-l determinaseră să 
săvârşească toate aceste crime, răspunse că îi fuseseră 
cerute de către doamna de La Motte. Speriată, furioasă, ea 
negă, se apără ca o leoaică; pretinse că nu-l văzuse şi nu-l 
cunoscuse niciodată pe acest domn Reteau de Villette. În 
această privinţă primi însă două lovituri grele: doua 
mărturii o zdrobiră. 

Prima a fost cea a unui birjar, pe care îl găsise domnul de 
Crosne şi care declară că dusese, în ziua şi la ora declarate 
de Reteau, o doamnă îmbrăcată într-un anume fel, în strada 
Montmartre. Acea doamnă atât de misterioasă care fusese 


luată de către birjar din cartierul Marais, cine alta putea să 
fie dacă nu doamna de La Motte, care locuia în strada 
Saint-Claude? Cât despre familiaritatea ce există între 
aceşti doi complici, cum să mai poată fi tăgăduiţii când un 
martor declara că a văzut în ajunul Sfântului Ludovic, pe 
bancheta unei trăsuri din care cobori se doamna de La 
Motte, pe domnul Reteau de Villette, care putea fi uşor 
recunoscut după faţa sa palidă şi neliniştită? 

Martorul era unul dintre slujitorii cei mai devotați ai 
domnului de Cagliostro. Acest nume o scoase din fire pe 
Jeanne şi o împinse la disperare. Se năpusti asupra lui 
Cagliostro, acuzându-l că-i tulburase minţile cardinalului de 
Rohan cu vrăjile şi farmecele lui, că-i insuflase gânduri 
necurate faţă de maiestatea regală. 

Aceasta era prima verigă a acuzaţiei de adulter. 

Domnul de Rohan se apără apărându-l pe Cagliostro. El 
negă cu atâta încăpățânare, încât Jeanne, exasperată, 
formulă pentru prima oară acuzaţia unei iubiri demente a 
cardinalului pentru regină. Domnul de Cagliostro ceru şi 
obţinu imediat să fie întemnițat spre a se putea dezvinovăţi 
în faţa tuturor. Acuzatorii şi judecătorii se înflăcărară, cum 
se întâmpla la prima pâlpâire a adevărului; opinia publică 
lua imediat în braţe cauza cardinalului şi a lui Cagliostro 
împotriva reginei. 

Aşa se întâmplă că regina, pentru ca să se înţeleagă 
limpede perseverenţa ei în a continuă procesul, lăsă să fie 
publicate rapoartele făcute regelui asupra plimbărilor 
nocturne şi, apelând la domnul de Crosne, îl somă să 
declare tot ce ştia. Lovitura, bine calculată, căzu asupra 
Jeannei şi o zdrobi definitiv. 

Cel ce lua interogatoriul domnului de Rohan îl somă să 
declare, în plin consiliu de instrucţie, tot ce ştia despre 
plimbările în grădinile de la Versailles. Cardinalul răspunse 
că nu ştie să mintă şi că cere mărturia doamnei de La 
Motte. Aceasta nega că ar şti ceva despre asemenea 
plimbări. Ea califica drept mincinoase rapoartele şi 


mărturiile care denunţau că fusese în grădină, fie însoţind-o 
pe regina, fie pe cardinal. Declaraţia contesei o 
dezvinovăţea pe Maria-Antoaneta, dacă se putea crede în 
vorbele unei femei acuzate de fals şi furt. Venind din 
această parte, dezminţirea părea să fie un act de 
complezenţa şi regina nu suporta aşa ceva. 

Astfel încât, tocmai când Jeanne strigă mai tare că nu 
fusese niciodată noaptea în grădina de la Versailles şi că 
niciodată nu văzuse şi nu ştiuse nimic despre treburile 
particulare ale reginei şi cardinalului, în clipa aceea apăru 
Oliva, mărturie vie, care schimba toate părerile şi nărui tot 
eşafodajul de minciuni puse una peste alta de contesa. 

Cum de n-a fost îngropata sub dărâmături? Cum de s-a 
ridicat, cu o ură şi mai cumplită şi mai teribilă? Nu ne 
explicăm fenomenul. 

Oliva confruntată cu cardinalul! Ce lovitură cumplită! 
Domnul de Rohan dându-și, în sfârşit, seama că a fost 
înşelat într-un chip josnic! Acest bărbat, ale cărui 
sentimente erau nobile, descoperind că o aventurieră, 
asociaţii cu o escroacă, îl tăcusem să o dispreţuiască cu glas 
tare pe regina Franţei, o femeie pe care o iubea şi care era 
nevinovată! 

Efectul pe care această apariţie îl produse asupra 
domnului de Rohan a fost, după părerea noastră, scena cea 
mai dramatică şi cea mai importantă a evenimentelor 
petrecute, dacă ele nu ar fi sfârşit, după cum ne arată 
istoria, în noroi, sânge şi groază. 

Când domnul de Rohan o văzu pe Oliva, această regină de 
bâlci şi când îşi aminti trandafirul, strângerea de mână şi 
băile lui Apolo, păli şi şi-ar fi vărsat sângele la picioarele 
Mariei-Antoaneta dacă ar fi văzut-o alături de cealaltă în 
clipa aceea. De câte ori nu şi-ar fi cerut iertare, câte 
remuşcări nu-i copleşeau inima! Dar chiar şi această 
consolare îi era interzisă, nu putea să recunoască faptul că 
existase Oliva, fără a mărturisi că o iubea pe adevărata 
regină; mărturisirea greşelii sale era o acuzaţie, o 


murdărie. O lăsă pe Jeanne să nege totul. Tăcu. Când 
domnul de Breteuil, împreună cu domnul de Crosne, vru să 
o forţeze pe Jeanne să explice totul amănunţit, ea spuse: 

— Cel mai bun mijloc de a demonstra că regina nu s-a 
plimbat noaptea în parc este să arăţi o femeie care 
seamănă cu regina şi care pretinde ca ea a fost în parc. O 
arăţi şi e foarte bine! 

Diabolica insinuare prinse. Acest lucru infirma încă o dată 
adevărul. 

Cum însă Oliva, în naivitatea sa, dădea toate amănuntele şi 
toate dovezile, cum nu omitea nimic, cum era crezută mult 
mai mult decât contesa, Jeanne recurse la un mijloc 
disperat: mărturisi. Mărturisi că îl dusese pe cardinal la 
Versailles, că excelența sa dorise cu orice preţ s-o vadă pe 
regina şi s-o asigure de afecțiunea lui cea mai 
respectuoasă; mărturisi pentru că simţea ca în spatele său 
se formase un grup pe care nu-i putea câştiga dacă se 
încăpăţâna să nege; mărturisi pentru ca, acuzând-o pe 
regină, însemna să şi-i alieze pe toţi duşmanii acesteia şi 
erau mulţi. Aşa că, pentru a zecea oară, în acest proces 
infernal, se inversară rolurile: cardinalul păru cel păcălit, 
Oliva o prostituată fără poezie şi fără minte, Jeanne o 
intrigantă; nici nu putea să aleagă ceva mai potrivit. 

Dar cum pentru a face să reuşească acest plan nedemn 
era necesar ca regina să joace şi ea un rol, i-l repartiza pe 
cel mai odios, cel mai abject, cel mai compromiţător pentru 
demnitatea regală, cel al unei cochete fluşturatice, al unei 
femeiuşti care unelteşte şi înşeală. Maria-Antoaneta deveni 
Dorimene care conspira cu Frosine împotriva domnului 
Jourdain 416), cardinalul. Jeanne declară că plimbările se 
făcuseră cu consimţământul Mariei-Antoaneta, care, 
ascunsă în spatele carpenilor, asculta râzând în hohote 
discursurile pasionate ale îndrăgostitului domn de Rohan. 

lată ce alese, ca o ultimă soluţie, aceasta hoaţă care nu 
mai ştia unde să-şi ascundă furtul. 


Regina fu zdrobită de această ultimă acuzaţie, deoarece 
nu putea dovedi că este falsă. Nu putea pentru ca Jeanne 
declara că va publica toate scrisorile de dragoste scrise de 
către domnul de Rohan reginei şi pentru ca, într-adevăr, 
avea acele scrisori înflăcărate de o patimă nebuna. Nu 
putea, pentru ca domnişoara Oliva, care afirmă că fusese 
împinsă de către Jeanne în parcul de la Versailles, nu putea 
dovedi că cineva ascultă sau nu ascultă în spatele 
carpenilor. 

În sfârşit, regina nu-şi putea dovedi, nevinovăția pentru că 
prea mulţi erau aceia care aveau interes să ia aceste 
minciuni infernale drept adevăr. 


Capitolul XCIII Ultima speranţă pierdută 


După felul în care Jeanne încurcase lucrurile, era aproape 
imposibil, după cum vedem, să se descopere adevărul. 
Dându-şi seama că este acuzată în mod irecuzabil de 
douăzeci de mărturii provenind de la persoane demne de 
încredere că şi-a însuşit diamantele, Jeanne nu se putu 
hotări să treacă drept o hoaţă oarecare. Avea nevoie să mai 
târască pe cineva în noroi, după ea. Îşi spuse că zgomotul 
scandalului de la Versailles îi va acoperi atât de bine 
fărădelegea, încât, chiar dacă contesa de La Motte va fi 
condamnată, sentinţa o va lovi pe regină înaintea oricui. 

Socotelile sale însă dădură greş. Regina, acceptând 
deschis să discute ambele probleme şi cardinalul, îndurând 
interogatoriile, judecătorii şi scandalul. Îi smulseră 
adversarei lor aureola de nevinovăție pe care şi-o făurise 
printr-o mie de subterfugii ipocrite. 

Dar, lucru ciudat! Publicul avea să vadă desfăşurându-se în 
faţa sa un proces în care nimeni nu era nevinovat, nici chiar 
cei pe care justiţia îi va absolvi. După nenumărate 
confruntări în timpul cărora cardinalul fu în mod constant 
calm şi politicos chiar cu Jeanne, iar Jeanne se arătă 
violentă şi dornică să distrugă pe toată lumea, opinia 


publică, în general şi cea a judecătorilor, în particular, se 
formară definitiv. 

Orice neprevăzut devenise aproape imposibil, revelaţiile 
fuseseră epuizate. Jeanne îşi dădu seama că nu reuşise să-i 
influenţeze pe judecători. În tăcerea închisorii îşi adună 
toate forţele, toate speranţele. 'Toţi cei ce erau în jurul şi în 
serviciul domnului de Breteuil o sfătuiau pe Jeanne să o 
cruţe pe regină şi să-l acuze fam mila pe cardinal. Toţi cei 
ce aveau vreo legătură cu cardinalul, familia puternică, 
judecătorii care apărau cauza poporului, clerul cu bogatele 
sale resurse, toţi vroiau s-o convingă pe doamna de La 
Motte să spună întregul adevăr, să demaşte intrigile de la 
curte şi să împingă scandalul atât de departe, încât să 
clatine de moarte capetele încoronate. Grupul acesta căută 
s-o intimideze pe Jeanne; căutau s-o facă să-şi dea seama de 
ceea ce ea ştia foarte bine şi anume ca majoritatea 
judecătorilor erau de partea cardinalului, că va fi zdrobită 
fără nici un folos în această luptă şi adăugau ca, pe 
jumătate distrusă cum era, poate ar fi mai bine să se lase 
condamnată pentru afacerea cu diamantele decât să 
readucă pe tapet crime de lezmaiestate, un mâl însângerat 
adormit în fundul străvechilor legi feudale şi pe care un 
proces nu le poate scoate niciodată la suprafaţă fără ca 
moartea însăşi să nu-şi arate chipul. 

Acest grup părea sigur de victorie. Şi era. Entuziasmul 
mulţimii era de partea sa şi se manifestă în favoarea 
cardinalului. Bărbaţii îi admirau răbdarea, femeile discreţia. 
Bărbaţii erau indignaţi că fusese înşelat în mod laş; femeilor 
li se părea de necrezut. Pentru nenumărați oameni, Oliva, în 
came şi oase, cu asemănarea sa nemaipomenită şi cu 
destăinuirile pe care le făcuse, nu existase niciodată, sau 
dacă existase, a fost numai pentru ca, având absolută 
nevoie de ea, regina o inventase anume. 

Jeanne se gândea la toate acestea. Chiar avocaţii săi o 
părăsiseră, iar judecătorii nu-şi ascundeau repulsia; cei din 
grupul Rohan o acuzau din toate puterile; opinia publică o 


dispreţuia. Se hotări să lovească pentru ultima oară ca să-i 
neliniştească pe judecători, să le inspire teamă prietenilor 
cardinalului şi să dea un nou impuls urii generale împotriva 
Mariei-Antoaneta. 

Mijlocul prin care trebuia să facă toate astea era 
următorul: curtea trebuia să creadă că ea a menajat-o tot 
timpul pe regină şi că va destăinui totul dacă nu o lăsau în 
pace. 

Cardinalul trebuia să creadă că ea a păstrat tăcerea doar 
ca să imite delicateţea lui; dar că, în clipa când el ar vorbi, 
s-ar simţi şi ea dezlegată şi ar putea, de asemenea, să 
vorbească, astfel ca amândoi ar dezvălui adevărul, precum 
şi nevinovăția lor. 

Toate acestea erau, de fapt, un rezumat al comportării sale 
din timpul instrucției procesului. Se ştie însă ca orice fel de 
mâncare poate fi împrospătat dacă îi pui alte condimente. 
lată ce născoci contesa ca să împrospăteze cele două 
stratageme ale sale. 

Îi scrise reginei o scrisoare ai cărei termeni, ei înşişi, 
dezvăluie caracterul şi scopul: 


„Doamnă, 


Cu toate că situaţia mea este îngrozitoare şi greu de 
suportat, nu m-am plâns nici măcar o dată. Toate încercările 
de care s-a uzat pentru a mi se smulge mărturisiri n-au 
făcut decât să-mi întărească hotărârea de a nu-mi 
compromite niciodată suverană. 

Cu toate astea, oricât de convinsă aş fi ca devotamentul şi 
discreţia mea ar trebui să-mi uşureze mijlocul de a ieşi din 
încurcătura în care mă aflu, trebuie să mărturisesc că 
eforturile familiei sclavului (aşa îi spunea regina 
cardinalului în zilele când se împăcaseră) mă fac să mă tem 
că voi deveni victima sa. 

Îndelungata întemniţare, confruntări care nu se mai 
termină, ruşinea şi disperarea de a mă vedea acuzată de o 


crimă pe care n-am comis-o mi-au zdruncinat curajul şi 
tremur de spaimă că devotamentul meu să nu se năruie în 
faţa atâtor lovituri concomitente. 

Doamna poate cu un singur cuvânt să pună capăt acestei 
nefericite afaceri, prin intermediul domnului de Breteuil, 
care poate să-i dea, în ochii ministrului (regele), întorsătura 
pe care o va crede de cuviinţă priceperea sa, fără ca 
doamna să fie compromisă în nici un fel! Numai teama dea 
mă vedea silită să dau totul în vileag mă împinge să fac 
demersul ăsta, convinsă fiind că doamna vă ţine seama de 
motivele care mă silesc să recurg la el şi că va da ordin ca 
să fiu scoasă din situaţia penibilă în care mă aflu. 

Sunt, cu cel mai profund respect, a doamnei cea mai umilă 
şi plecată supusă. 

Contesa de VALOIS de LA MOTTIE” 


După cum se vede, Jeanne calculase totul. Sau scrisoarea 
ajunge la regina şi o tulbura prin hotărârea nestrămutată 
ce se desprinde din ea, după atâtea insinuări şi atunci 
regina, care trebuia să fie obosită de luptă, se va hotări să 
termine, eliberând-o pe Jeanne pentru că; oricum, 
întemnițarea şi procesul nu duseseră la nimic. Sau, mult 
mai probabil, cum o dovedeşte chiar sfârşitul scrisorii, 
Jeanne nu sconta că scrisoarea să aibă vreo eficienţă, lucru 
uşor de demonstrat: fiind atât de implicată în proces, regina 
nu mai putea să împiedice desfăşurarea evenimentelor fără 
să se condamne pe sine. Este deci evident că Jeanne nu 
sperase nici o clipă că scrisoarea să fie înmânată reginei. 

Ştia că toţi gardienii sunt devotați guvernatorului Bastiliei, 
deci domnului de Breteuil. Ştia că în Franţa toată lumea 
făcea din afacerea colierului o chestiune politică, ceea ce nu 
se mai întâmplase de pe timpul şedinţelor de parlament ale 
domnului de Maupeou. Era sigură că mesagerul pe care îl 
însărcinase, dacă nu o va da guvernatorului, o va păstra 
pentru el sau pentru judecătorii care îi împărtăşeau 
părerile. Aranjase aşa fel lucrurile, încât scrisoarea, căzând 


în orice mână, să semene ura, neîncrederea şi lipsa de 
respect faţă de regină. 

În timp ce-i scria Mariei-Antoaneta, redactă o altă 
scrisoare pentru cardinal. 


„Nu-mi pot da seama, monseniore, de ce vă încăpăţânaţi şi 
nu vorbiţi clar. Mi se pare că nu aveţi nimic mai bun de 
făcut decât să acordaţi o încredere fără margini 
judecătorilor noştri; soarta noastră ar fi mai fericită. lar eu 
sunt hotărâtă să tac dacă nu vreţi să mă imitaţi. De ce nu 
vorbiţi? Explicaţi toate împrejurările în care s-au petrecut 
aceste întâmplări misterioase şi vă jur că voi confirma tot ce 
veţi declara; gândiţi-vă bine, domnule cardinal, că dacă iau 
asupra mea hotărârea de a vorbi prima şi că dacă veţi 
dezminţi cele ce voi spune, sunt pierdută şi nu voi scăpa de 
răzbunarea celei care urmăreşte să ne sacrifice. 

Din partea mea însă, nu trebuie să vă temeţi de nimic, îmi 
cunoaşteţi devotamentul. Chiar de s-ar întâmpla să aveţi o 
soartă crudă, cauza voastră va fi întotdeauna şi a mea; voi 
sacrifica totul ca să vă pot feri de ura sa sau vă voi urma în 
nenorocire. 


P. S. I-am scris o scrisoare care o va hotărî, sper, dacă nu 
să spună adevărul, cel puţin să nu ne învinuiască pe noi, 
care n-avem să ne reproşăm altă crimă decât aceea de a fi 
greşit sau de a fi făcut.” 


Această scrisoare ipocrită i-o dădu chiar ea cardinalului la 
ultima confruntare din marele vorbitor al Bastiliei şi 
cardinalul fu văzut cum roşeşte, păleşte şi se cutremură de 
o asemenea îndrăzneală. Ca să-şi recapete respiraţia, fu 
nevoit să iasă. 

Scrisoarea pentru regină fu înmânată de către contesă tot 
atunci abatelui Lekel, duhovnicul Bastiliei, care îl 
întovărăşise pe cardinal la vorbitor şi care era devotat 
cauzei Rohanilor. 


— Domnule - îi spuse ea - luându-vă îndatorirea de a 
preda acest mesaj, puteţi face să se schimbe soarta 
domnului de Rohan şi a mea. Puteţi să-l citiţi. Îndatoririle 
dumneavoastră va obligă să păstraţi secretul. Vă veţi 
convinge că am bătut la singura uşă de unde mie şi 
domnului cardinal ne poate veni vreun ajutor. 

Duhovnicul refuză. 

— Sunt singurul om al bisericii pe care îl puteţi vedea - îi 
replică el. Maiestatea să vă crede că i-aţi scris, în urma 
sfaturilor mele şi că mi-aţi mărturisit totul; pentru mine ar 
însemna pieirea. 

— Ei bine - rosti Jeanne, văzând că nu-i reuşeşte viclenia şi 
vrând prin intimidare să-l constrângă pe cardinal - spuneţi 
domnului de Rohan că-mi mai rămâne un mijloc de a-mi 
dovedi nevinovăția; acela de a da citire scrisorilor pe care 
le-a trimis reginei. Îmi repugnă să recurg la acest mijloc; 
nu-l voi alege decât dacă depinde de el salvarea noastră a 
amândurora. 

Văzând ca abatele este speriat de ameninţări, contesa 
încerca pentru ultima dată să-i vâre în mână scrisoarea 
adresata reginei. 

„Dacă ia scrisoarea - îşi spuse ea - sunt salvată, pentru ca 
atunci, de faţă cu toată lumea, am să-l întreb ce a făcut cu 
ea, dacă a dat-o reginei şi dacă i-a cerut să răspundă; dacă 
nu i-a dat-o, regina este pierdută: şovâăiala Rohanilor va fi 
pentru ea o acuzare, pentru mine dovada nevinovăţiei”. 

Dar abatele Lekel de-abia atinse scrisoarea, că i-o şi 
înapoie, de parcă l-ar fi ars. 

— Ascultaţi-mă cu atenţie - spuse Jeanne, palidă de mânie 
- doar nu riscaţi nimic, fiindcă am ascuns scrisoarea reginei 
într-un plic adresat doamnei de Misery. 

— Cu atât mai mult! Se împotrivi abatele. Vor fi două 
persoane care vor şti secretul. Regina va avea de două ori 
mai multe motive ca să se supere. Nu, nu, refuz. 

Şi îndepărtă mâna contesei. 


— Vă atrag atenţia - repetă ea - că mă siliţi să mă folosesc 
de scrisorile domnului de Rohan. 

— Folosiţi-le, doamnă - răspunse abatele. 

— Dar - adăugă Jeanne, tremurând de furie - vă declar că 
dovada unei corespondențe secrete cu maiestatea sa poate 
face să cadă pe eşafod capul cardinalului, iar 
dumneavoastră spuneţi: „V-am prevenit”. 

În momentul acela, uşa se deschise şi în prag apăru 
cardinalul, mândru şi încruntat: 

— Faceţi să cadă pe eşafod capul unui Rohan, doamnă - 
zise el - n-ar fi pentru prima oară că Bastilia ar vedea un 
asemenea spectacol. Şi fiindcă aşa stau lucrurile, la rândul 
meu vă declar că nu voi avea nimic împotriva eşafodului pe 
care se va rostogoli capul meu, cu condiţia să văd eşafodul 
unde dumneata vei fi înfierată ca hoaţă şi falsificatoare! Să 
mergem, domnule abate, să mergem! 

După ce o fulgeră cu aceste cuvinte, îi întoarse spatele şi, 
ieşind însoţit de abate, o lăsă pe nefericita creatură să 
turbeze de furie şi disperare, deoarece contesa vedea că nu 
poate face măcar un pas fără a se cufunda din ce în ce mai 
adânc în mocirla cumplită unde avea să se afunde în 
întregime. 


Capitolul XCIV Botezul micuţului Beausire 


Doamna de La Moitte se înşelase în toate calculele pe care 
le făcuse, Cagliostro nu greşise niciunul. 

De-abia ajuns la Bastilia, îşi dădu imediat seama că i se 
oferea, în sfârşit, prilejul de a lucra pe faţă la căderea 
monarhiei, pe care de atâţia ani o ura şi o săpa în taină. 

Neavând nici o vină, victimă care asistă la deznodământul 
cel mai bun al planurilor sale, el îşi ţinu cu sfinţenie 
cuvântul faţă de toată lumea. 

Cagliostro se ţinu de cuvânt şi faţă de Oliva. Aceasta, la 
rândul său, îi fu devotată cu sfinţenie. Nu-i scăpă nici un 
cuvânt care l-ar fi putut compromite pe binefăcătorul său. 


Nu făcu nici o mărturie gravă decât în privinţa doamnei de 
La Motte şi îşi arăta clar şi de netăgăduit nevinovata 
participare la păcălirea, aşa credea ea, a unui gentilom 
necunoscut care-i fusese prezentat sub numele de Louis. 

În timpul care pentru întemnițați se scursese îndărătul 
lacătelor şi în nesfârşite interogatorii. Oliva nu-l mai văzuse 
pe scumpul sau Beausire, ea însă nu fusese deloc părăsită 
de el şi, după cum vom vedea, avea de la iubitul sau 
amintirea pe care şi-o dorea Didona când rostea visând: 
„Ah, dacă mi-ar fi dat să văd săltându-mi pe genunchi un 
micuţ Ascanio!” 

În luna mai a anului 1786, un bărbat aştepta în mijlocul 
săracilor, pe scările bisericii Saint-Paul, în strada Saint- 
Antoine. Era tulburat, gâfâia şi privea ţintă în direcţia 
Bastiliei. Lângă el se ivi un om cu o barbă lungă, unul din 
servitorii lui Cagliostro. Acesta potoli nerăbdarea şi 
neliniştea lui Beausire, şoptindu-i: 

— Staţii liniştit, staţi liniştit, vor veni! 

— Ah! Exclamă bărbatul, îngrijorat. Dumneata eşti! 

Şi cum părea ca acel vor veni nu-l mulțumea în nici un fel 
pe bărbatul neliniştit, care continuă să gesticuleze şi mai şi, 
slujitorul îi şopti la ureche: 

— Domnule Beausire, o să faceţi atâta zarvă, ca poliţia o să 
ne ia la ochi... Stăpânul meu v-a făgăduit veşti, am venit să 
vi le aduc. 

— Vorbeşte, vorbeşte, prietene! 

— Mai încet. Mama şi copilul sunt sănătoşi. 

— Ah, Dumnezeule! Izbucni Beausire, într-un elan de 
bucurie cu neputinţă de zugrăvit. A născut! E salvată! 

— Da, domnule; haideţi însă mai la o parte, vă rog... 

— O fată? 

— Nu, domnule, un băiat. 

— Cu atât mai bine! Ah, prietene, cât sunt de fericit! 
Mulţumegşte-i din suflet stăpânului dumitale; spune-i că 
viaţa mea, tot ce am este al lui... 


— Bine, domnule Beausire da, o să-i spun când îl voi 
vedea. 

— Prietene, ţine... la aceşti doi ludovici... Dar ce-mi 
spuneai mai adineauri? 

— Domnule, nu iau nimic decât de la stăpânul meu. 

— Ah, iartă-mă, n-am vrut să te jignesc! 

— Cred, domnule. Ce m-aţi întrebat? 

— Ah, da, te întrebam de ce adineauri ai strigat: „Vor 
veni”? Cine va veni, dacă nu te superi? 

— Medicul Bastiliei şi mătuşa Chopin, moaşa care a ajutat- 
o să nască pe domnişoara Oliva. 

— Vor veni aici? De ce? 

— Ca să boteze copilul. 

— Îmi voi vedea fiul! Strigă Beausire, ţopăind ca lovit de 
streche. Spui că în curând îl voi vedea pe băiatul Olivei? 

— Aici şi foarte curând. Liniştiţi-vă, vă implor. Astfel, cei 
doi sau trei agenţi ai domnului de Crosne, pe care mi se 
pare că i-am ghicit sub zdrenţele cerşetorilor de acolo, vă 
vor descoperi şi-şi vor da seama că aţi fost în legătura cu 
prizonierul de la Bastilia. Dumneavoastră vă veţi da de gol, 
iar pe stăpânul meu îl veţi compromite. 

— Ah! Exclamă Beausire, cu un sentiment de adânc 
respect şi recunoştinţa. Mai bine mor decât să rostesc, fie şi 
o singură silabă care ar putea să-i facă vreun rău 
binefăcătorului meu drag! Mai bine mă strangulez, dacă 
trebuie, dar n-am să suflu un cuvânt. Văd ai nu vin...! 

— Răbdare...! 

Beausire se apropie de servitor. 

— Acolo unde este, are măcar parte de un strop de 
fericire? Întrebă el, împreunându-şi mâinile. 

— Este foarte fericită - răspunse celălalt. Iată c-a apărut o 
trăsură. 

— Da, da... 

— Văd ceva alb, e dantelă... 

— Scutecul copilului. 

— Dumnezeule! 


Şi Beausire trebui să se sprijine de o coloană ca să nu se 
clatine pe picioare când văzu coborând din trăsură pe 
medic, pe moaşă şi pe unul dintre paznicii de la Bastilia, 
care slujea de martor în aceste împrejurări. La trecerea 
celor trei, cerşetorii se apropiară şi, cu glas tânguitor, 
cerură de pomană. Lucru ciudat, naşul şi naşa fură văzuţi 
croindu-şi drum cu coatele printre aceşti bieţi nenorociţi, în 
timp ce un străin le împărțea bani, plângând de bucurie. 
Apoi, micul cortegiu intră în biserică; Beausire intra în 
urma lui şi-şi caută un loc printre preoţi şi cei câţiva curioşi, 
cel mai bun loc în sacristia unde trebuia să aibă loc botezul. 
Preotul, recunoscându-i pe moaşă şi pe medic, care 
apelaseră de mai multe ori la serviciile lui în împrejurări 
asemănătoare, le adresă un mic salut prietenesc, însoţit de 
un zâmbet... Beausire salută şi zâmbi odată cu preotul. Uşa 
sacristiei se închise şi preotul, luându-şi pana, începu să 
scrie în registrul său cuvintele solemne care alcătuiesc 
actul de declarare. Când se ajunse la numele şi prenumele 
copilului, medicul spuse: 

— Este un băiat, asta-i tot ce ştiu. 

Şi patru hohote de râs, care nu i se părură prea 
respectuoase lui Beausire, subliniară replica. 

— Trebuie să aibă un nume, chiar dacă ar ţi numele unui 
sfânt - adăugă preotul. 

— Da, domnişoara vrea să-l cheme Toussaint 417). 

— Aşadar, sunt toţi sfinţii prezenţi aici! Replică preotul, 
amuzându-se de jocul său de cuvinte şi sacristia răsună de 
noi hohote de râs. 

Beausire începu să-şi cam piardă răbdarea, însă 
înţeleptele sfaturi ale servitorului îl făcură să se 
stăpânească. Şi se abţinu. 

— Ei bine - rosti preotul - cu un asemenea prenume, 
punându-se sub ocrotirea tuturor sfinţilor, pruncul poate să 
se lipsească de tată. Să scriem: 


„Astăzi ne-a fost adus un copil de sex masculin, născut ieri 
la Bastilia, fiul Olivei Nicole Legay şi... Tată necunoscut.” 


Beausire ţâşni furios şi într-o clipă fu lângă preot, 
apucându-l de mână: 

— Toussaint are un tată, după cum are o mamă! Strigă el. 
Are un tată care îl iubeşte şi care n-o să-şi renege propriul 
sânge. Scrieţi, vă rog, ca 'Toussaint, născut ieri de 
domnişoara Nicole-Oliva Legay, este fiul lui Jean-Baptiste 
Toussaint de Beausire, aici de faţă! 

Închipuiţi-vă uluirea preotului, a naşului, a naşei. Preotului 
îi căzu pana din mână, iar moaşa mai-mai să scape copilul 
din braţe. Beausire luă pruncul în braţe şi, acoperindu-l de 
nesfârşite sărutări, lăsă să cadă pe fruntea bietului micuţ 
primul botez, cel mai sacru din lume după cel al Domnului, 
botezul lacrimilor paterne. Cei de faţă, cu toate că erau 
obişnuiţi cu scene dramatice şi aveau scepticismul firesc al 
volterienilor acestei epoci, se simţiră înduioşaţi. Singur 
preotul îşi păstra sângele rece şi păru că se îndoieşte de 
aceasta paternitate; poate era nemulţumit că trebuia să 
scrie din nou. 

— V-aş ruga, domnule, întrucât declaraţia domnului medic 
al Bastiliei şi a mătuşei Chopin a fost formală, să înscrieţi 
chiar domnia-voastră declaraţia şi să vă recunoaşteţi a fi 
tatăl acestui copil. 

— Eu?! Strigă Beausire, în culmea bucuriei. Aş scrie chiar 
cu sângele meu! 

Şi luă plin de entuziasm pana. 

— Atenţie! Îi şopti paznicul Guyon, care nu-şi uitase rolul 
său de om cu ochii în patru. Cred, scumpul meu domn, ca 
numele dumneavoastră poate fi supărător în unele locuri. E 
primejdios să-l înscrieţi în registrele oficiale cu o dată care 
dovedeşte în acelaşi timp că aţi fost aici, de faţă şi că aveţi 
legături cu o acuzată. 

— Îţi mulţumesc pentru sfat, prietene - răspunse Beausire, 
cu mândrie. Se vede că eşti un om de treabă şi meriţi aceşti 


doi ludovici; dar ca să-mi reneg fiul şi soţia. 

— E soţia dumneavoastră? Strigă medicul. 

— Legitimă?! 1 se alătură şi preotul. 

— Domnul să-i redea libertatea - spuse Beausire, 
fremătând de bucurie - şi chiar mâine Nicole Legay se va 
numi Beausire, ca mine şi ca fiul său. 

— Aşteptând clipa aceea, riscaţi mult - interveni Guyon. 
Cred că sunteţi căutat. 

— Nu eu vă voi trăda - zise medicul. 

— Nici eu - zise moaşa. 

— Nici eu - zise preotul. 

— Şi dacă voi fi trădat - continuă Beausire, cu exaltarea 
unui martir - voi îndura să mă tragă şi pe roată ca să am 
bucuria că mi-am recunoscut fiul. 

— Dacă va fi tras pe roată - îi şopti moaşei domnul Guyon, 
pe care îl mânca limba - nu va fi în nici un caz pentru că s-a 
declarat tatăl micului Toussaint. 

Şi după această glumă, care o făcu să zâmbească pe 
mătuşa Chopin, se procedă la înregistrarea şi la 
recunoaşterea tânărului Beausire, îndeplinindu-se toate 
formele. Beausire îşi scrise declaraţia în termeni magnifici, 
dar puţin cam pompoşi, aşa cum erau relatate toate 
isprăvile cu care se lauda autorul lor. O reciti, o sublinie, o 
senină şi-i puse pe toţi cei patru de faţa să contrasemneze. 
Apoi, după ce citi totul şi mai verifica încă o dată, îşi 
îmbrăţişa fiul, botezat cum se cuvine, îi strecură vreo zece 
ludovici în scutece, îi agaţă de gât un inel, un dar pe care-l 
trimitea lăuzei, şi, ţanţoş ca un Xenofon (187 în timpul 
faimoasei sale retrageri, deschise uşa sacristiei, hotărât să 
nu folosească nici o stratagemă ca să scape de copoi, dacă 
s-ar ga şi unii atât de haini ca să-l aresteze într-un 
asemenea moment. 

Grupurile de cerşetori nu părăsiseră biserica. Beausire, 
dacă i-ar fi privit mai atent, ar fi putut să-l recunoască 
printre ei pe faimosul agent cu glas poruncilor, cel de la 
care i se trăgea nefericirea; dar nimeni nu se mişca. 


Beausire împărţi din nou bani, primiţi cu strigăte de: 
„Dumnezeu să vă aibă în pază!” şi după ce dădu în dreapta 
şi-n stânga, fericitul tată dispăru de la Saint-Paul, păstrând 
aparențele unui gentilom venerat, răsfăţat, binecuvântat şi 
iubit de săracii din parohia sa. 

Martorii care participaseră la botez se retraseră şi ei şi se 
suiră în trăsură, minunându-se de cele întâmplate. 

Beausire îi pândi din colţul străzii Culture-Sainte- 
Catherine, îi văzu urcându-se în trăsură, trimise două-trei 
sărutări fierbinţi fiului său şi, după ce-şi simţi inima 
împăcată şi trăsura dispăru din ochii săi. se gândi că nu 
trebuie să-l ispitească nici pe Dumnezeu, nici poliţia şi se 
retrase într-un loc pe care nu-l cunoştea decât el, 
Cagliostro şi domnul de Crosne. 

Asta însemna că şi domnul de Crosne îşi ţinuse făgăduiala 
făcută lui Cagliostro de a nu-l tulbura pe Beausire. 

După ce copilul fu adus la Bastilia şi mătuşa Chopin îi 
povesti Olivei toate nemaipomenitele întâmplări, aceasta, 
punându-şi pe degetul cel mai gros inelul lui Beausire, 
începu să plângă şi, îmbrăţişându-şi fiul, căruia i se căuta o 
doică, spuse: 

— Nu, cândva domnul Gilbert, elevul domnului Rousseau, 
pretindea că orice mamă bună trebuie să-şi hrănească 
singură copilul; aşa voi face şi eu cu fiul meu; vreau cel 
puţin să fiu o mamă bună şi lucrul acesta înseamnă ceva. 


Capitolul XCV Banca acuzaților. 

Veni şi ziua când, după nesfârşite dezbateri, urma să se 
pronunţe, în şedinţa parlamentului, sentinţa care 
reprezenta concluziile procurorului general. Acuzaţii, cu 
excepţia domnului de Rohan, fuseseră transferați la 
Conciergerie ca să fie mai aproape de sala de judecată, ce 
se deschide în fiecare dimineaţă la ora şapte. În faţa 
judecătorilor, prezidaţi de către primul prezident domnul 
d'Aligre, atitudinea acuzaților a continuat să fie aceeaşi ca 
şi în timpul instrucției. 


Oliva, sinceră şi timidă; Cagliostro, liniştit, reţinut, 
strălucitor, învăluit în aerul său misterios pe care îi plăcea 
să-l afecteze. Villette, ruşinat, josnic şi plângăreţ, Jeanne, 
insolentă, cu privirea arzătoare, amenințătoare şi 
veninoasă. Cardinalul, simplu, visător, absent. 

Jeanne învăţă repede obiceiurile de la Conciergerie şi 
fermeca, prin laudele sale mieroase şi micile secrete, 
intrând în grațiile portăresei, ale soţului şi fiului ei. În felul 
acesta îşi făcuse viaţa mai uşoară şi putea comunica mai în 
voie. Maimuţa are întotdeauna nevoie de mai mult spaţiu 
decât câinele, intrigantul decât omul de treabă. 

Dezbaterile nu aduseră nimic nou pentru francezi. Era 
mereu vorba despre acelaşi colier, furat cu îndrăzneală de 
către una sau alta dintre cele două persoane care erau 
acuzate şi care se acuzau reciproc. A hotări care dintre cei 
doi este vinovatul, la aceasta se limita întregul proces. 

O stare proprie francezilor şi, mai ales, acelei epoci de a 
împinge lucrurile la extrem, făcuse să se grefeze un alt 
proces deasupra celui iniţial. Era vorba să se afle dacă 
regina avusese dreptate să ordone arestarea cardinalului şi 
să-l acuze de p uita re necuviincioasa. Pentru orice om din 
Franţa care se pricepea la politica, aceasta era adevărata 
cauză a procesului. Domnul de Rohan crezuse el într- 
adevăr că poate să-i spună reginei ceea ce-i spusese, să 
acţioneze în numele său, aşa cum făcuse? Fusese el 
împuternicitul tainic al Mariei-Antoaneta, împuternicit de 
care ea se lepădase îndată ce afacerea, devenise 
scandaloasă? 

Într-un cuvânt, în acest caz, cardinalul inculpat acţionase 
el fiind de buna-credinţă, ca un prieten intim, faţă de 
regină? Dacă fusese de bună-credinţă, atunci regina era 
vinovată şi toate amănuntele intime, pe care ea le negase, 
dar doamna de La Motte insinuase că au existat, erau 
adevărate chiar dacă inocente. Şi-apoi, ceea ce părea 
ciudat în ochii opiniei publice, care nu cruța pe nimeni: sunt 


oare inocente nişte intimităţi pe care eşti silită să le ascunzi 
soţului, miniştrilor, supuşilor? 

Acesta era procesul la care se aşteptau concluziile 
procurorului general menite să scoată în evidenţa un scop 
şi o morală. 

Procurorul general luă cuvântul. El era reprezentantul 
curţii, el vorbea în numele demni-tăţii regale călcate în 
picioare, ultragiate, pleda pentru marele principiu al 
inviolabilităţii regale. Procurorul general se ocupa de 
adevăratul proces numai privind unii acuzaţi; el discuta, 
piesă cu piesă, situaţia cardinalului; nu putea permite ca în 
această afacere a colierului regina să aibă nici cea mai mică 
vina. Dacă ea nu avea niciuna, era limpede ca toate cădeau 
în capul cardinalului. 

Conchise deci inflexibil: 

Villette să fie condamnat la galere; 

Jeanne de La Motte la stigmatizare, biciuire şi închisoare 
pe viaţa într-un azil. 

Cagliostro să fie scos din cauza; Oliva, pur şi simplu, 
eliberată; 

Cardinalul să fie constrâns să declare că a avut o 
îndrăzneală jignitoare faţă de maiestatea regală, declaraţie 
în urma căreia să i se ia dreptul să apară în prezenţa 
regelui şi a reginei şi să fie lipsit de toate onorurile şi 
funcţiile. 

În faţa unui asemenea rechizitoriu, parlamentul rămase 
înlemnit, neştiind ce atitudine să ia, iar acuzaţii se înfiorară. 
Voința regală se impunea cu o asemenea forţă, încât dacă 
lucrurile s-ar fi petrecut cu un sfert de secol în urmă, atunci 
când parlamentele începuseră să scuture jugul şi să-şi 
revendice prerogativele, aceste concluzii ale procurorului 
regelui ar fi fost depăşite doar de zelul şi respectul 
judecătorilor pentru principiul încă venerat al infailibilităţii 
tronului. 

Dar numai paisprezece consilieri adoptară pe de-a-ntregul 
opinia procurorului general şi din acel moment se produse 


o diviziune în adunare. Se procedă la ultimul interogatoriu, 
o formalitate aproape inutilă, având în vedere asemenea 
acuzaţi, mai ales fiindcă avea drept scop să provoace unele 
mărturisiri înainte de a se da sentinţa şi că nu te puteai 
aştepta să oblii nici armistițiu, nici pace de la înverşunaţii 
adversari care luptau ele atâta timp. Ei cereau mai degrabă 
condamnarea celuilalt decât propria lor absolvire. 

Se obişnuia că acuzatul să apară în faţa judecătorului 
stând pe un scăunel de lemn. Un scăunel umil, scund, 
ruşinos, dezonorat de contactul cu acuzaţii care de pe 
scaunul acesta urcaseră pe eşafod. 

Aici se aşeză falsificatorul Villette, care ceru iertare 
rugându-se eu lacrimi fierbinţi. Declară tot: ceea ce ştim şi 
se stabili că este vinovat de fals şi de complicitate cu Jeanne 
de La Motte. Mărturisi că se căieşte foarte tare şi că 
remuşcările lui sunt un supliciu care ar trebui să-i 
impresioneze pe judecători. Tot ce spunea nu interesa pe 
nimeni; nu era şi nu păru nimic altceva decât un ticălos. 
Curtea îl concedie şi el se întoarse smiorcăindu-se în celula 
sa de la Conciergerie. 

După el apăru, la intrarea în sală, doamna de La Motte, 
condusă de grefierul Fremyn. Era îmbrăcată cu o pelerină 
şi o bluză de linon, iar pe cap avea o bonetă străvezie, fără 
panglici; un văl alb îi acoperea faţa: nu-şi pudrase părul. 
Apariţia ei făcu senzaţie. 

Tocmai îndurase ultimul ultragiu: fusese obligată să treacă 
pe scara mică, asemenea criminalilor de rând. Căldura, 
rumoarea din sala, capetele ce se mişcau neîncetat în toate 
părţile o tulburată la început; ea clipi din ochi, vrând parcă 
să se obişnuiască cu acest freamăt. Apoi grefierul care o 
ţinea de braţ o duse destul de repede spre banca acuzaților, 
aflată în centrul amfiteatrului şi care semăna cu acel mic 
obiect sinistru care se numeşte butuc când se înalţă pe un 
eşafod în loc să se afle într-o sală de judecată. 

La vederea acestui scaun dezonorant pregătit pentru ea, 
care avea trufia de a se numi Valois şi de a ţine în mână 


soarta unei regine a Franţei, Jeanne de La Motte păli 
deodată, privi încruntată jur împrejur, vrând parcă să-i 
intimideze pe judecătorii care îşi îngăduiseră o asemenea 
insultă: dar, întâlnind pretutindeni numai o voinţă de fier şi 
curiozitate, în loc de milă, îşi stăpâni indignarea plină de 
furie şi se aşeză ca să nu aibă aerul că se prăbuşeşte pe 
banca acuzaților. 

Se văzu limpede că în timpul interogatoriilor dădea 
răspunsuri vagi din care adversarii reginei puteau să tragă 
maximum de profit spre a-şi apăra opiniile. Ea nu preciză 
nimic în afară de faptul că era nevinovată şi îl obligă pe 
preşedinte să-i pună o întrebare în privinţa acelor scrisori 
despre care spunea că erau adresate de cardinal reginei, 
precum şi a celor pe care regina le-ar fi scris cardinalului. 
În răspunsul la această întrebare puse tot veninul de viperă 
pe care-l putea vărsa. Jeanne începu prin a-şi manifesta 
dorinţa de a nu o compromite pe regină; adaugă apoi ca la 
această întrebare cel mai indicat să răspundă era ca, 
finalul. 

— Rugaţi-l să vă arate scrisorile sau copiile - spuse ea - ca 
să le puteţi citi şi să vă puteţi în felul acesta satisface 
curiozitatea. Eu n-aş putea să susţin ca scrisorile sunt ale 
cardinalului către regină sau ale reginei către cardinal; le 
găsesc prea intime şi familiare ca să fie ale unei suverane, 
către un supus; şi sunt mult prea lipsite de respect ca să fie 
ale unui supus către o regină. 

Tăcerea adâncă, înfiorătoare care întâmpină atacul îi 
dovedi Jeannei că nu trezise decât oroare în sufletele 
duşmanilor, groaza la cei care o simpatizau şi neîncredere 
judecătorilor imparţiali. Nu paraşi banca acuzaților decât 
cu dulcea speranţa de a-l şti pe cardinal aşezat pe acelaşi 
loc. Îi era de ajuns şi această răzbunare. Ce va fi simţit însă 
când, întorcându-se să mai privească o dâră acel scaun 
ruşinos unde îl silea pe un Rohan să se aşeze, după ea, văzu 
ca banca acuzaților dispăruse, din ordinul curţii şi în locul ei 
se afla un fotoliu. Un răcnet de furie îi scapă din piept; ea 


fugi din sală muşcându-şi nebuneşte mâinile. Chinurile sale 
de-abia începeau. 

Cardinalul înaintă cu pas măsurat. 'locmai coborâse din 
trăsură: pentru el se deschisese marea poartă. Era însoţit 
de doi uşieri şi doi grefieri; alături se afla guvernatorul 
Bastiliei. La intrare fu întâmpinat de un murmur de 
simpatie şi respect din partea reprezentanţilor curţii. De 
afară se auziră puternice aclamații. Era mulţimea care îl 
salută pe acuzat, recomandându-l astfel judecătorilor. 

Prinţul Louis era palid şi nespus de emoţionat. Îmbrăcat cu 
o haină lungă de ceremonie, se prezenta, cu respectul şi 
condescendenţa datorate unor judecători de către un 
acuzat care acceptă judecata lor şi chiar o cere. 1 se arătă 
acuzatului, ai cărui ochi se feriseră să privească spre 
centru, fotoliul, iar preşedintele, după ce-i adresă un salut 
şi un cuvânt încurajator, îl ruga, împreună cu întreaga 
curte, să ia loc, făcând acest lucru cu o bunăvoință care 
accentuă paloarea şi emoția acuzatului. 

Când luă cuvântul, vocea nesigură, întretăiată de suspine, 
ochii rătăciţi, ţinuta lipsită de trufie mişcară profund 
auditoriul. Vorbea rar, prezenta mai multe scuze decât 
dovezi, mai mult rugăminţi decât raționamente şi, oprindu- 
se brusc, el, bărbatul elocvent, înzestrat cu darul oratoriei, 
produse, prin aceasta paralizie a gândirii şi a curajului său, 
un efect mai puternic decât toate pledoariile şi 
argumentele. 

Apoi apăru Oliva; pentru sărmana fată fu adus din nou 
scăunelul infamant. Toată lumea tresări văzând această 
imagine vie a reginei aflată pe locul ruşinos unde stătuse 
Jeanne de La Motte; acea fantomă a Mariei-Antoaneta, 
regină a Franţei pe banca acuzării pe care erau aduşi 
tâlharii şi falsificatorii! 

Se ştia însă ca biata Oliva îşi lăsase la grefa copilul, că 
alăpta, iar când se deschise uşa, urletele fiului domnului 
Beausire pledară dureros în favoarea mamei sale. 


După Oliva fu adus Cagliostro, cel mai nevinovat dintre 
toţi. Nu fu invitat să se aşeze, cu toate ca fotoliul rămăsese 
lângă scăunel. Curtea se temea de pledoaria lui Cagliostro. 
Un simulacru de interogatoriu întrerupt de un foarte bine! 
Al preşedintelui d'Aligre a fost de ajuns pentru a îndeplini 
formalitatea. 

Apoi curtea anunţă că dezbaterile au luat sfârşit şi că 
începea deliberarea. Mulțimea se risipi încet pe străzi şi de- 
a lungul cheiurilor, hotărâtă să se întoarcă la căderea nopţii 
pentru a auzi sentinţa care, se spunea, nu va întârzia să fie 
pronunţată. 


Capitolul XCVI Despre un grilaj şi un abate 


După încheierea dezbaterilor, când ultimele interogatorii 
răsunară şi trecură emoţiile pricinuite de banca acuzaților, 
toţi prizonierii fură închişi peste noapte la Conciergerie. 
Spre seară, mulţimea, după cum am spus, reveni şi, în 
grupuri tăcute, deşi destul de însufleţite, împânzi Piaţa 
Palatului ca să audă sentinţa imediat ce va fi dată. 

Deci mulţimea aştepta, ronţăind cu plăcere zahăr candel, 
cumpărat de la vânzătorii ambulanți, care-l aduceau de la 
Pont-au-Change. 

Era cald. Norii de iunie se rostogoleau greoi unii după 
alţii, ca nişte panaşe de fum gros. La orizont, cerul 
strălucea cu scânteieri palide în toate culorile. 

În timp ce cardinalul, căruia i se acordase favoarea de a se 
plimba pe terasele care legau donjonurile, discuta cu 
Cagliostro asupra succesului probabil al apărării lor 
mutuale; în timp ce Oliva, în celula sa, îşi mângâia copilaşul 
şi-l legăna: în timp ce Reteau, în celula lui, cu ochii uscați, 
rozându-şi unghiile, socotea în gând scuzii făgăduiţi de 
domnul de Crosne şi-i compara cu lunile de captivitate pe 
care i le făgăduia parlamentul; în tot acest timp. Jeanne, 
retrasă în camera portăresei, doamna Hubert încerca să-şi 


mai potolească mintea înfierbântată, ascultând zgomotele, 
mişcarea. 

Camera, cu tavanul înalt, vastă ca o sală, pardosită cu dale 
ca o galerie, avea spre chei o uriaşă fereastră ogivală ce 
primea lumina în cea mai mare parte a zilei; însă, ca şi cum 
chiar şi în această cameră unde locuiau oameni liberi, 
trebuia strivită libertatea, un grilaj enorm, aplicat pe afară, 
întuneca geamurile datorită drugilor de fier ce se întretăiau 
şi a pangilicilor de plumb care încadrau fiecare romb de 
sticlă. De altfel, lumina filtrată de aceasta sită dublă era 
scăzută ca pentru ochii unor prizonieri. Nu mai avea nimic 
din strălucirea îndrăzneață a soarelui, nu jignea pe cei ce 
nu puteau ieşi. 

De când fusese închisă la Conciergerie, doamna de La 
Motte trăia în această cameră în tovărăşia portăresei, a 
fiului şi a soţului acesteia. Am amintit că avea mintea 
sprinţară şi un farmec deosebit. Se făcuse iubită de aceşti 
oameni; găsise mijlocul de a le dovedi că regina era marea 
vinovată. Avea să vină o zi când în aceeaşi cameră, o altă 
portăreasă se va înduioşa de nenorocirile unei prizoniere, o 
va crede nevinovată, văzând cât este de blândă şi de bună şi 
acea prizonieră va fi regina. 

Doamna de La Moitte uita - aşa spunea chiar ea - în 
compania portăresei şi a cunoştinţelor sale, gândurile sale 
triste şi o răsplătea cu felul său plăcut de a fi pentru 
delicateţea purtării faţa de ea. În acea zi, ziua încheierii 
procesului, când Jeanne se întoarse lângă aceşti oameni 
buni, îi găsi îngrijoraţi şi stânjeniţi. 

Femeia aceasta vicleană nu putea să fie indiferentă la 
nuanţe; era capabilă să spere din nimic, să se alarmeze din 
orice. În zadar încerca să-i smulgă adevărul doamnei 
Hubert; atât ea cât şi ai săi nu-i spuseră nimic altceva decât 
generalităţi banale. În ziua aceea, spuneam, Jeanne zări în 
colţul căminului un abate, unul dintre invitaţii obişnuiţi. Era 
un fost secretar al preceptorului domnului conte de 
Provence; un om cu purtări simple, cu ironie măsurată, la 


locul lui şi care, după ce nu mai venise o vreme în casa 
doamnei Hubert, o frecventa cu asiduitate de la sosirea 
doamnei de La Motte la Conciergerie. Mai erau acolo şi doi 
sau trei funcţionari superiori ai Palatului; toţi o priveau pe 
doamna de La Motte; se vorbea puţin. Veselă, ea prelua 
iniţiativa, spunând: 

— Sunt sigură că sus se vorbeşte cu mai multă înflăcărare 
decât o facem noi aici. 

Un murmur slab de încuviinţare al portarului şi soţiei sale 
fu singurul răspuns la această provocare. 

— Sus? Făcu abatele, prefăcându-se că nu înţelege. Unde, 
doamna contesă? 

— În sala unde deliberează judecătorii - răspunse Jeanne. 

— Ah, da. Da - spuse abatele. Tăcerea se lăsă din nou. 

— Cred - reluă ea - că atitudinea mea de astăzi a făcut o 
bună impresie. Sunt sigură că aţi şi aflat, nu? 

— Da, doamnă - îngăimă timid portarul. 

Şi se ridică încercând parcă să întrerupă discuţia. 

— Dumneavoastră ce părere aveţi, domnule abate? Azvârli 
Jeanne. Nu credeţi că, în cazul meu, totul merge bine? 
Gândiţi-vă că nu s-a găsit nici o dovadă. 

— Aveţi dreptate, doamnă - rosti abatele. Aveţi dreptul să 
speraţi. 

— Nu-i aşa? Strigă ea. 

— Cu toate acestea - adaugă abatele - închipuiţi-vă că 
regele... 

— Ei bine, ce va face regele? Zise întărâtată Jeanne. 

— Doamnă, s-ar putea ca regele să nu suporte să fie 
contrazis. 

— Deci s-ar putea să ceară condamnarea domnului de 
Rohan, ceea ce este imposibil. 

— Da, ar fi foarte greu - spuseră cu toţii. 

— Şi - se grăbi să strecoare Jeanne - în acest proces, ori 
domnul de Rohan, ori eu este acelaşi lucru. 

— Ba nu, ba nu - replică abatele - vă faceţi iluzii, doamnă. 
Unul dintre acuzaţi va fi achitat... Eu cred şi sper ca 


dumneavoastră veţi fi. Dar nu va fi decât unul. Regele are 
nevoie de un vinovat, altfel ce se va întâmpla cu regina? 

— Este adevărat - zise cu voce surdă Jeanne, supărată că 
este contrazisă chiar dacă ea însăşi se prefăcea doar că are 
speranţe. Regelui îi trebuie un vinovat. Ei bine, atunci 
domnul de Rohan este tot atât de bun ca şi mine pentru aşa 
ceva. 

O linişte, înspăimântătoare pentru contesa, urma după 
aceste cuvinte. Abatele o rupse primul: 

— Doamnă, regele nu poartă pică nimănui şi, după ce-şi va 
potoli furia, nu se va mai gândi la trecut. 

— Ce numiţi să-şi potolească furia? Întrebă ironica Jeanne. 
Furii aveau şi Nero şi Titus. 

— O condamnare... Oarecare - se grăbi să precizeze 
abatele - iar da satisfacţie. 

— Oarecare... Domnule?! Strigă Jeanne. Iată un cuvânt 
îngrozitor... Este prea vag... Oarecare poate să însemne 
mult! 

— Ah, mă refer la surghiunirea la o mânăstire, de pildă - 
replică abatele, cu ton glacial. Circulă zvonuri că regele s-ar 
gândi la aşa ceva în privinţa dumneavoastră. 

Jeanne îl privi pe omul acesta cu o groază care se 
transforma imediat în cea mai frenetică dintre furii. 

— Surghiunirea la o mânăstire! 'Ţipă ea. O moarte lentă 
deci, făcută din amănunte ruşinoase, o moarte feroce care 
va avea aspectul unei iertări!... Recluziunea în pace, nu-i 
aşa? Cu chinul foamei, al frigului, al diferitelor ispăşiri! Nu, 
destul cu chinurile, ruşinea şi nefericirea pentru 
nevinovată, în timp ce vinovata este puternică, liberă, 
încărcată de onoruri! Mai bine moartea, dar moartea pe 
care o voi alege eu, după voia mea, ca să mă pedepsesc că 
m-am născut în această lume infamă! 

Şi fără să asculte mustrările prieteneşti, rugăminţile, fără 
să poată fi oprită, împingându-l pe portar, îmbrâncindu-l pe 
abate, înlăturând-o pe doamna Hubert, alergă la un bufet şi 
caută un cuţit. Cei trei reuşiră s-o împiedice; scăpă însă şi 


îşi continuă cursa ca o panteră întărâtată, nu înfricoşată şi 
scoțând urlete mult prea turbate şi stridente ca să fie 
fireşti, se repezi într-o cămăruţă vecină şi, ridicând un uriaş 
vas de faianţă în care se afla un trandafir ofilit, se lovi în cap 
de mai multe ori. Vasul se sparse, o bucată rămase în 
mâinile acestei furii dezlănţuite; se văzu sângele curgându-i 
pe fruntea cu pielea zdrelită. 

Portăreasa o prinse în braţe, plângând. O aşezară pe un 
fotoliu, o scăldară în apă de colonie şi oţet. După ce se 
zbătu îngrozitor, leşină. După ce-şi reveni, abatele îşi zise că 
atmosfera este înăbuşitoare. 

— Vedeţi - zise el - grilajul împiedică să pătrundă lumina şi 
aerul. Nu s-ar putea să facem în aşa fel ca sărmana femeie 
să respire puţin aer curat? 

Imediat, doamna Hubert, uitând totul, alerga la un dulap 
aflat lângă cămin, scoase o cheie şi descuie grilajul; aerul şi, 
împreună cu el, viaţa intrară în valuri în încăpere. 

— Ah! Exclamă abatele. Nu ştiam că grilajul se deschide 
cu o cheie! De ce atâtea precauţii. Dumnezeule? 

— Aşa e ordinul! Răspunse portarul. 

— Da, înţeleg - adaugă abatele cu tâlc. Fereastra se afla la 
numai şapte picioare de la pământ şi dă spre chei. Dacă s-ar 
întâmpla să fugă un prizonier din interiorul Conciergerie-ei, 
trecând prin această sală, s-ar afla în libertate fără să 
întâlnească nici măcar un paznic sau o santinelă. 

— Întocmai! Spuse portarul. 

Cu coada ochiului, abatele observă că doamna de La Motte 
auzise, înţelesese şi chiar tresărise, apoi, imediat după ce 
prinsese din zbor cuvintele lui, ridicase privirea către 
dulapul închis numai cu o clapă de piele în care portăreasa 
ţinea cheia grilajului. 

Abatelui îi fu destul. Prezenţa lui nu mai avea rost. Plecă. 
După câteva clipe se întoarse însă, asemenea acelor 
personaje din teatru care se prefac numai că ies şi spuse: 

— Câtă lume este în piaţă! Mulțimea se înghesuie în 
asemenea hal înspre Palat, încât pe chei nu mai e ţipenie de 


om. 

Portarul se aplecă în afară: 

— Adevărat! 

— Nu cumva se crede - continuă abatele, tot ca şi când 
doamna de La Motte nu-l putea auzi, dar ea îl auzea foarte 
bine - nu cumva se crede că sentinţa se va da în cursul 
nopţii? Oare ar fi cu putinţă? 

— Nu cred - răspunse portarul - să se dea până mâine 
dimineaţă. 

— Ştiţi ce - adaugă abatele - încercaţi s-o lăsaţi să se 
odihnească puţin pe sărmana doamna de La Motte. După 
atâtea emoţii, trebuie că are mare nevoie de odihnă. 

— Noi o să ne ducem în camera noastră - îi spuse 
vrednicul portar nevestei sale - şi o s-o lăsam pe doamna 
aici în fotoliu, dacă nu vrea să se întindă pe pat. 

Jeanne deschise ochii şi întâlni privirea abatelui care-i 
pândea răspunsul. Se prefăcea însă că doarme din nou. 
Apoi abatele dispăru, iar portarul şi soţia lui plecară şi ei, 
după ce închiseră încetişor grilajul şi puseră cheia la locul 
său. 

Îndată ce rămase singură, Jeanne deschise ochii. 

„Abatele mă sfătuieşte să fug - îşi zise în gând. E cu 
putinţă să-ţi arate cineva mai limpede mijlocul şi 
necesitatea unei evadări? Să-mi demonstreze că m-aşteaptă 
condamnarea chiar înainte de a se pronunţa sentinţa este 
sfatul unui prieten care vrea să mă îndemne să-mi recapăt 
libertatea, nu al unui barbar care mă insultă. Ca să fug, n- 
am decât să lac un pas: deschid dulapul, apoi grilajul şi iată- 
mă pe cheiul pustiu. Da. Pustiu!... Nimeni, chiar şi luna se 
ascunde în cer. Să fug!... Ah, libertatea, fericirea de a-mi 
regăsi bogăţiile... Bucuria de a le întoarce duşmanilor mei 
tot răul pe care mi l-au făcut!” 

Alergă spre dulap şi lua cheia. Se şi apropie de broasca 
grilajului. Deodată crezu că vede pe linia neagră a 
parapetului podului o siluetă neagră care întrerupea 
uniformitatea peisajului. 


„Acolo în umbră, se afla un om... Poate abatele... Veghează 
asupra evadării mele... Mă aşteaptă ca să m-ajute. Da, dar 
dacă este o capcană... Dacă. Odată ajuns pe chei, vor pune 
mâna pe mine... Voi fi surprinşii în flagrant delict de 
evadare?... Evadarea înseamnă mărturisirea crimei, sau, 
cel puţin mărturisirea spaimei. Cine evadează fuge de 
conştiinţa sa... De unde vine acest om?... Pare să aibă 
legături cu domnii! De Provence... Cine îmi garantează că 
nu este trimis de regină sau de Rohan?... Ce scump m-ar 
face ei să plătesc orice greşeală... Da, stă cineva acolo la 
pândă!... Să mă îndemne să fug cu câieva ore înaintea 
seminţei! N-o putea face mai devreme dacă ar fi vrut, într- 
adevăr, să-mi vină într-ajutor? Doamne! Cine ştie dacă 
duşmanii mei n-au aflat cumva că am fost achitaţi de către 
consiliu? Cine ştie data nu vor să pareze această lovitură 
teribilă dată reginei, cu o dovadă sau o mărturisire fie 
vinovăţie din partea mea? Mărturia, dovada ar fi fuga mea. 
Voi rămâne!” 

Începând din această clipă, Jeanne fu convinsă că a scăpat 
dintr-o capcană. Zâmbi viclean, îşi ridică trufaşă capul şi, cu 
pas sigur, se duse şi puse cheia grilajului în bufetul de lângă 
cămin. Apoi, aşezându-se în fotoliu în dreptul ferestrei, privi 
de departe, prefăcându-se că doarme, umbra celui ce 
stătea la pândă şi care, fără îndoială, obosit să tot aştepte, 
sfârşi prin a se ridica şi dispăru o dată cu primele mijiri ale 
zorilor, la două şi jumătate dimineaţa, când ochiul începu să 
desluşească malurile apei. 


Capitolul XCVII Sentința 


Dimineaţa, o dată cu primele zgomote, când Parisul se 
trezeşte la viaţa adăugând o nouă veriga verigilor 
întrerupte seara, contesa spera ca vestea achitării va intra 
din moment în moment în închisoarea ei. Împreună cu 
bucuria şi felicitările prietenilor. Oare avea prieteni? Vai! 
Averea şi favorurile sunt întovărăşite întotdeauna de un 


cortegiu şi Jeanne devenise bogată şi puternică; totuşi 
primise şi dăduse fără a-şi face nici măcar acel soi cunoscut 
de prieteni care, când te loveşte dizgraţia, arde şi reneagă 
tot ce a tămâiat cu o zi înainte. 

Dar după triumful pe care îl aştepta. Jeanne urma sa aibă 
susţinători, admiratori şi destui invidioşi, Aştepta în zadar 
să vadă intrând în camera portarului Hubert acel val de 
oameni care se grăbesc să-şi exprime bucuria. 

De la imobilitatea unei persoane sigure de sine, care 
aşteaptă să fie cuprinsă în braţe, Jeanne trecu, după cum îi 
era firea, la o stare de nespusă îngrijorare. Şi cum e greu să 
te prefaci necontenit, nici nu-şi dădu osteneala de a-şi 
ascunde impresiile faţă de paznicii săi. Nu i se îngăduia să 
iasă şi să se informeze dar îşi strecura capul printre gratiile 
de la fereastră şi, de acolo, neliniştită, trase cu urechea la 
zgomotele ce veneau din piaţa de alături, zgomotele 
ajungeau la ea ca un murmur nedesluşit după ce străbăteau 
grosimea zidurilor vechiului palat al sfântului Ludovic. 

Deodată Jeanne auzi nu o rumoare stinsă, ci o adevărata 
explozie de bravo, de strigăte, de tropăituri; era o izbucnire 
puternică şi care o înfricoşă, fiindcă îşi dădea seama că nu 
ei i se arăta o asemenea simpatie. Gălăgioasele manifestări 
se repetară de două ori, dar zgomotele erau diferite. 1 se 
păru a fi tot un fel de aprobare, dar o aprobare calmă şi al 
cărei răsunet se stinse imediat. Curând, trecătorii de pe 
chei se îndesiră, după cum grupurile din piaţă se risipeau şi 
lăsau să se împrăştie încetul cu încetul pe cei care le 
alcătuiseră. 

— O zi de neuitat pentru cardinal! Rosti un fel de slujbaş 
de la procuraturi, ţopăind pe trotuarul de lângă zid. 

Şi aruncă o piatră în râu, cu îndemânarea tânărului 
parizian câte a consacrat multe zile exersării acestei arte 
provenind din antica palestra. 

— Pentru cardinal?! Repetă Jeanne. Aşadar, s-a răspândit 
vestea că a fost achitat...? 


De pe fruntea Jeannei se rostogoli un strop de fiere şi un 
strop de sudoare. Se întoarse brusc în încăpere. 

— Doamnă, doamna! O strigă ea pe nevasta lui Hubert. 
Ce-am auzit? Că este o fericire pentru cardinal? Despre ce 
fericire e vorba, te rog? 

— Nu ştiu - răspunse aceasta. 

Jeanne o privi drept în ochi. 

— Întreabă-l pe soţul dumitale, te rog - adaugă ea. 

Portăreasa ascultă din politeţe şi Hubert răspunse de 
afară: 

— Nu ştiu. 

Jeanne nerăbdătoare, supărată, se opri în mijlocul 
camerei. 

— Atunci ce voiau să spună trecătorii? Întrebă ea. Aceste 
oracole nu prea se înşeală. Cu siguranţa că vorbeau despre 
proces. 

— Poate... 

— Zise milosul Hubert - poate voiau să spună că, dacă 
domnul de Rohan este achitat, va fi o zi frumoasă pentru el. 
Asta e toi. 

— Crezi că va fi achitat? Ţipă Jeanne, strângând pumnii. 

— S-ar putea întâmpla. 

— Atunci... Eu...? 

— A, dumneavoastră, doamnă... ca şi el... de ce nu şi 
dumneavoastră? 

— Ciudată presupunere! Murmură Jeanne şi se duse din 
nou la geam. 

— Cred că greşiţi, doamnă - îi spuse portarul - că staţi să 
ascultați tot felul de lucruri care se aud nedesluşit de afară. 
Credeţi-mă, este mai bine să staţi liniştită, aşteptând să vină 
avocatul său domnul Fremyn să vă citească... 

— Sentința... Nu! Nu! 

Şi ciuli urechea. 

Trecea o femeie cu nişte prietene. Bonete de sărbătoare şi 
buchete mari în mână. Mirosul trandafirilor urca asemenea 
unui balsam scump până la Jeanne, care-l adulmeca de jos. 


— Am să-i arunc buchetul meu - strigă femeia - şi încă alte 
o sută, celui mai minunat dintre bărbaţi! Ah, dac-aş putea 
să-l sărut! 

— Şi eu la fel - rosti o prietenă. 

— Eu însă aş vrea să fiu sărutată de el - spuse oa treia. 

„Despre cine vorbesc?” se întrebă Jeanne. 

— E un bărbat atât de frumos, încât sunt sigură că nu ţi-ar 
veni greu - spuse şi ultima din grup. 

Şi trecură mai departe. 

— Tot despre cardinal! Mereu el!... Murmură Jeanne. A 
fost achitat, a fost achitat! 

Şi rosti aceste cuvinte cu atâta descurajare şi certitudine 
în acelaşi timp, încât portarii, hotărâți să evite cu orice preţ 
o furtună ca cea din ajun, îi spuseră amândoi. 

— Ei, doamnă, de ce n-aţi vrea ca sărmanul prizonier să fie 
achitat şi eliberat? 

Jeanne simţi primejdia, simţi mai ales schimbarea produsă 
în purtarea gazdelor sale şi, nevrând să le piardă 
bunăvoința, zise: 

— Ah, nu m-aţi înţeles! Păcat! Mă credeţi oare atât de rea 
şi de invidioasă ca să doresc râul tovarăşilor mei de 
suferinţa? Să dea Dumnezeu să fie achitat domnul cardinal; 
da, să fie! Aş vrea numai să ştiu... În sfârşit... Credeţi-mă, 
dragii mei, numai nerăbdarea mă face să mă port astfel. 

Hubert şi nevastă-sa se priviră ca pentru a cântări 
consecinţele răspunsului pe care urmau să-l dea. Licărirea 
sălbatică ce ţâşni fără voie din ochii Jeannei îi făcu să se 
oprească înainte de a lua o hotărâre. 

— Nu-mi spuneţi nimic? Strigă ea, dându-şi seama că 
greşise. 

— Noi nu ştim nimic - răspunseră ei în şoaptă. 

În acel moment, Hubert primi un ordin şi plecă să-l 
îndeplinească. Portăreasa rămase singură cu Jeanne şi 
încercă să o distreze; în zadar, toate simţurile, toate 
gândurile captivei zburau afară, interceptând zgomotele 
sau şoaptele, cu o sensibilitate bolnăvicioasă. Portăreasa, 


neputând s-o împiedice să privească sau să asculte, se 
resemnă. 

Deodată se auzi în piaţă un vacarm, ca şi când s-ar fi iscat 
o mişcare tumultoasă. Mulțimea se îndrepta spre pod, pe 
chei, strigând cât o lua gura, neîncetat, astfel că Jeanne 
tresări la locul său de observaţie. Strigătele nu mai 
conteneau: erau îndreptate către o caleaşca descoperita ai 
cărei cai de-abia puteau înainta prin mulţime. Încet-încet, 
cei ce se îngrămădeau aproape că ajunseră să ducă pe 
umeri şi pe braţe cai, trăsura şi pe cei aflaţi înăuntru. 
Strălucind în plin soare, sub o ploaie de flori, sub o boltă de 
frunze pe care mii de mâini le fluturau pe deasupra 
capetelor, contesa îi recunoscu pe cei doi bărbaţi care 
trezeau astfel entuziasmul mulţimii. Unul dintre ei, palid, 
văzându-şi triumful, speriat de o atât de mare popularitate, 
rămânea grav, tulburat, înfiorat. 

Bărbatul acesta era cardinalul de Rohan. 

Însoţitorul său, proaspăt, vesel, strălucitor, era aclamat cu 
mai puţin entuziasm, dar cu aceeaşi admiraţie, păstrând, 
bineînţeles, proporţiile. 

Toată agitația aceasta dura cam o jurmătate de oră până 
trecură peste Pont-au-Change şi Jeanne îi urmări pe 
învingători până ajunseră în vârful podului. Nu pierdu nici 
un amănunt. 

Această manifestare a entuziasmului public pentru 
reînnoirea scenelor din ajun, victimele reginei, cum erau 
numiţi, o bucură o clipă pe Jeanne. Imediat însă îşi zise: 
„Cum?! Ei sunt liberi la ora asta, pentru ei s-au şi îndeplinit 
formalităţile, iar eu, eu nu ştiu încă nimic? De ce mie nu mi 
se spune nimic?” O trecură fiorii. Lângă ea, o simţi pe 
doamna Hubert, care, tăcuta, observa totul şi, deşi 
înţelesese, continuă să nu spună nimic. 

Tocmai vroia să ceară unele lămuriri pe care nu le mai 
putea amâna, când un alt zgomot îi atrase atenţia Jeannei 
înspre Pont-au-Change. O trăsură înconjurată de lume 
străbătea povârnişul podului. În ea, Jeanne o recunoscu, 


zâmbitoare şi arătându-şi copilul mulţimii, pe Oliva, care 
pleca şi ea, liberă şi nebună de bucurie, însoţită de glumele 
şi sărutările trimise fermecătoarei şi drăgălaşei făpturi. 

La mijlocul podului aştepta un poştalion. Domnul Beausire 
se ascundea în spatele unui prieten, care singur, se arăta 
publicului. Acesta îi făcu un semn Olivei, iar ea cobori din 
trăsură şi urcă în poştalion, unde căzu în braţele lui 
Beausire. Care, strângând-o la piept, mai-mai s-o sufoce, 
nu-i mai dădea drumul: astfel, scăldând-o în lacrimi şi 
sărutări, îşi veni în fire abia la Saint-Denis, unde schimbară 
caii fără să aibă de-a face cu poliţia. 

Între timp, Jeanne, văzând ca toţi sunt liberi şi fericiţi, 
sărbătoriţi, se întrebă de ce numai ei nu i se spunea nimic. 

— Şi eu?! Eu?! Strigă ea. De ce atâta cruzime, de ce nu mi 
se aduce la cunoştinţă sentinţa ce mi s-a dat? 

— Liniştiţi-vă doamnă - îi spuse Hubert intrând - liniştiţi- 
vă...! 

— Este imposibil să nu ştii - ripostă Jeanne. Ştii! Ştii! 
Spune-mi! 

— Doamnă... 

— Dacă nu eşti lipsit de suflet, spune-mi. Vezi bine cât 
sutar... 

— Doamnă, nu ne este îngăduit noua, slujitorilor mărunți 
ai temniţei, să aducem la cunoştinţă sentinţele, pe care nu 
le pot citi decât grefierii curţii. 

— Aşadar, este atât de îngrozitor încât nici nu îndrăzniţi 
să-mi spuneţi! 'Ţipă Jeanne, cuprinsă de o criză de turbare 
care îl înspăimântă pe portar, făcându-l să întrevadă 
repetarea scenelor din ajun. 

— Nu - zise el - liniştiţi-vă, liniştiţi-vă...! 

— Atunci vorbeşte! 

— O s-aveţi răbdare şi n-o să mă daţi de gol? 

— Îţi promit, îţi jur, numai vorbeşte! 

— Ei bine, domnul cardinal a fost achitat. 

— Ştiu. 

— Domnul de Cagliostro, scos din cauză. 


— Ştiu! Ştiu! 

— Domnişoara Oliva, eliberată. 

— Mai departe! Mai departe...! 

— Domnul Reteau de Villette este condamnat... 

Jeanne tresări. 

— La galere!... Adaugă omul. 

— Şi eu?! Eu?! Strigă bătând furioasă din picior. 

— Răbdare, doamnă, răbdare! Doar aţi promis! 

— Am răbdare, vezi bine! Hai vorbeşte... Eu? 

— La surghiun... 

— Rosti cu jumătate de gură portarul întorcând capul. 

Un fulger de bucurie lumină ochii contesei, fulger care 
dispăru la fel de iute cum se ivise. Apoi, scoțând un strigăt, 
se prefăcu pe dată că leşină şi căzu în braţele gazdelor sale. 

— Ce s-ar fi întâmplat - şopti Hubert la urechea nevestei 
sale - dacă i-aş fi spus adevărul? 

„Surghiunul - se gândea Jeanne, simulând o criză de nervi 
- înseamnă libertate, bogăţie şi răzbunare, aşa cum am 
visat... Am câştigat!” 


Capitolul XCVIII Execuţia 


Jeanne continuă să aştepte pe grefierul despre care îi 
vorbise portarul să vină să-i citească sentinţa care se 
pronunţase împotriva sa. Nemaifiind sfâşiată de îndoieli, 
renunțând să-şi mai compare soarta cu a celorlalţi, adică 
lăsându-şi deoparte orgoliul, îşi spunea: „Ce-mi pasă mie, 
care am o minte zdravănă, cred, că domnul de Rohan a fost 
privit ca fiind mai puţin vinovat decât mine? Ce, pe mine mă 
zdrobeşte faptul că am o vină? Nu. Dacă aş fi fost 
recunoscută, cu acte în regulă, o Valois faţă de toată lumea, 
dacă aş fi avut, cum are domnul cardinal un întreg şir de 
prinți şi de duci presăraţi în drumul judecătorilor şi 
implorând, cu capul şi sabia plecate, nu cred că i s-ar fi 
refuzat ceva contesei de La Motte şi cu siguranţă că, luând 
în considerare o suplică ilustră, descendenta familiei de 


Valois ar fi fost cruţată de ofensa de a sta pe banca 
acuzaților. Dar de ce oare mă mai gândesc la tot acest 
trecut mort? lată că s-a sfârşit şi marea afacere a vieţii 
mele. Aliată într-o situaţie cam echivocă în societate, într-o 
situaţie, de asemenea, echivocă la curte, expusa să fiu 
înlăturată la primă adiere venită de sus, vegetam şi m-aş fi 
întors, poate, în mizeria de la început, acolo unde viaţa m-a 
aruncat de timpuriu, acolo unde mi-am făcut ucenicia 
dureroasă. Acum nu mai poate fi vorba de nimic 
asemănător. Surghiunită! Sunt exilată! Deci am dreptul să- 
mi iau milionul cu mine, să trăiesc sub portocalii Sevillei sau 
ai Agrigentului, iarna, în Germania, vara, în Anglia; asta 
înseamnă că nimic nu mă va împiedica, tânără, frumoasă, 
celebră şi putând să explic, aşa cum vreau eu procesul, să 
trăiesc cum cred de cuviinţă, fie împreună cu soţul meu, 
dacă şi el a fost surghiunit şi ştiu că este liber, fie 
înconjurată de prietenii pe care bunăstarea şi tinereţea îi 
atrag întotdeauna! 

Şi - adaugă Jeanne, pierdută în gândurile sale înflăcărate - 
să vină atunci cineva să-mi spună mie, osândita, mie, 
exilata, mie, sărmana umilită, că nu sunt mai bogată decât 
regina, mai încărcată de onoruri decât regina, mai absolvită 
de vină decât regina; fiindcă ei nu condamnarea mea îi 
trebuia. Pe leu, nu-l interesează viermele care iese din 
pământ. Trebuia să fie condamnat domnul de Rohan şi 
domnul de Rohan a fost scos din cauza! 

Oare cum vor proceda ca să-mi aducă la cunoştinţa 
sentinţa şi cum, ca să mă conducă afară din regat? Se vor 
răzbuna pe o femeie, constrângând-o să se supună la toate 
rigorile legii? Mă vor conduce, însoţita de soldaţi, până la 
frontieră? Vor rosti solemn: „Sunteţi nedemnă! Regele vă 
expulzează din regatul său” Nu, stăpânii sunt indulgenţi - 
îşi spuse zâmbind - nu mai au nimic cu mine. Acum sunt 
suparăţi pe răbdătorul popor parizian, care striga pe sub 
balcoanele lor: „Trăiască domnul cardinal!” „Irăiască 
Cagliostro!” „Trăiască parlamentul!” lată adevăratul lor 


LIA 


duşman: poporul. Ah, da, el este duşmanul cel mai 
periculos, iar eu am contat mereu pe sprijinul opiniei 
publice... Şi am reuşit!” 

Acesta era stadiul în care se afla Jeanne, în timp ce, 
făcându-şi unele mici pregătiri, îşi încheia socotelile cu sine. 
Se şi gândea cum să-şi plaseze diamantele, să se stabilească 
la Londra (era vară), când amintirea lui Reteau de Villerte i 
se înfăţişa, nu în inimă, ci în minte. „Bietul băiat! Îşi spuse 
ea, cu un zâmbet răutăcios. Ela plătit pentru toţi. Deci 
întotdeauna când trebuie ispăşită o greşeală, este nevoie de 
un suflet rău, în sens filosofic şi ca, de fiecare dată când 
este nevoie de aşa ceva, apare ca din pământ şi ţapul 
ispăşitor şi lovitura care-l va zdrobi. Bietul Reteau, păcătos 
şi mizerabil, plăteşte acum pentru pamfletele împotriva 
reginei, pentru conspiraţiile plăsmuite cu condeiul şi 
Dumnezeu, care hărăzeşte fiecăruia partea sa de lume, a 
vrut să-i dea acestuia o viaţa făcuta din lovituri de baston, 
din bacşişuri în ludovici de aur, uneori din pândă şi 
ascunzători şi un deznodământ la galere, iată ce înseamnă 
să fii numai viclean, nu inteligent, să fii doar răutăcios şi nu 
rău, să ataci fără să fii cu adevărat perseverent şi puternic. 
Universul este plin de creaturi care vor să dăuneze, de la 
viermii veninoşi până la scorpion, primul dintre cei mici 
care se face temut de om! Toţi aceşti nefericiţi vor să 
vatăme, dar n-au cinstea de a luptă: ei sunt pur şi simplu 
striviţi.” 

Şi Jeanne îşi îngropa în acest fel dispreţuitor complicele, 
pe Reteau, cu toate că era ferm hotărâtă să se informeze 
unde, la ce ocnă urma să fie trimis nenorocitul pentru că nu 
cumva să treacă pe acolo într-una din călătoriile sale şi să-l 
umilească pe bietul păcătos, arătându-i bunăstarea unei 
vechi cunoştinţe. Jeanne avea inimă bună! 

Mâncă veselă în tovărăşia familiei portarului; aceştia, 
dimpotrivă, erau posomorâţi, nici nu se mai căzneau să-şi 
ascundă stânjeneala. Jeanne puse atitudinea lor rece pe 
seama condamnării sale. Chiar le şi spuse. Răspunseră că 


pentru ei nimic nu era mai dureros decât înfăţişarea cuiva 
după ce s-a rostit o sentinţă. 

Jeanne era atât de fericită în adâncul inimii sale, încât îi 
venea foarte greu să-şi ascundă bucuria şi aştepta prilejul 
de a rămâne singură, cu gândurile sale. Îşi făgădui ca după- 
masă să ceară să se retragă în camera sa. Fu deci extrem 
de surprinsă când portarul Hubert, luând cuvântul după 
desert, cu o gravitate neobişnuită în relaţiile dintre ei, îi 
spuse: 

— Doamnă, avem ordin de a nu-i ţine aici pe cei asupra 
cărora parlamentul s-a pronunţat. 

„Straşnic! Îşi zise Jeanne. Vine în întâmpinarea dorinţei 
mele.” Şi se ridică zicând: 

— Nu vreau ca din cauza mea să călcaţi regulamentul; aţi 
fost atât de buni cu mine, încât nu doresc să mă arăt 
nerecunoscătoare... Mă voi întoarce în camera mea. Îi privi 
ca să-şi dea seama de efectul pe care îl avuseseră cuvintele 
ei. Hubert răsucea o cheie între degete. Portăreasa întoarse 
capul, vrând parcă să-şi ascundă emoția. Dar - adăugă 
contesa - unde vor veni să-mi citească sentinţa şi când? 

— Doamna se aşteaptă poate ca să se întoarcă în camera 
sa? Se grăbi să spună Hubert. 

„E limpede că mă gonesc” - se gândi Jeanne. Şi un 
nelămurit sentiment de nelinişte, alungat tot atât de repede 
precum apăruse, o făcu să se înfioare. Jeanne urcă cele trei 
trepte ce duceau din camera portarilor către culoarul pe 
care se afla grefa. Văzând-o că pleacă, doamna Hubert 
alergă spre ea şi-i luă mâinile, nu cu respect, nu cu o 
profundă prietenie, nu cu acea afecţiune care îi face cinste 
celui care o simte şi celui care o primeşte, ci cu o 
nemaipomenită compasiune, cu un sentiment de milă care 
nu scăpă inteligentei contese, ea care observă totul. De 
data aceasta senzaţia fu atât de clară, încât Jeanne îşi 
mărturisi că era înspăimântată; izgoni însă spaima, aşa cum 
izgonise şi neliniştea din inimă sa atât de plină de bucurie şi 
speranţă. 


Cu toate acestea, Jeanne simţi nevoia să afle de ce 
doamnei Hubert îi era milă de ea: deschise gura şi cobori 
două trepte, vrând să formuleze una din acele întrebări 
precise şi hotări te caracteristice felului sau de a gândi, dar 
nu avu timp. Hubert o luă de mână mai mult brusc decât 
politicos şi deschise aşa. 

Contesa se trezi pe coridor. Aici aşteptau opt arcaşi ai 
tribunalului. Ce aşteptau? Iată ce se întrebă Jeanne 
privindu-i. Dar portarul şi închisese uşa. Dinaintea arcaşilor 
se afla unul din paznicii obişnuiţi ai închisorii, cel care o 
conducea pe contesă în fiecare seară în camera sa. Acesta 
trecu în faţa Jeannei. ca pentru a-i arăta drumul. 

— Mă întorc în camera mea? Întrebă contesa, cu tonul 
unei femei care vrea să pară sigură de sine, dar care se 
îndoieşte. 

— Da, doamnă - răspunse gardianul. 

Jeanne puse nuna pe balustradă de fier şi urcă în urma 
paznicului, îi auzi pe arcaşi că şuşotesc la câţiva paşi mai 
încolo, dar că nu se mişca din loc. Liniştită, se lăsă încuiată 
în cameră şi chiar îi mulţumi călduros gardianului. Acesta 
se retrase. 

Nici nu rămase bine singură şi Jeanne lăsă să izbucnească 
bucuria nebună pe care o simţea, bucurie mult prea multă 
vişine ferecata de mască sub care îşi ascunsese cu ipocrizie 
chipul în faţa portarilor. Camera de la Conciergerie era 
vizuina sa de animal sălbatic o clipă înlănţuit de oameni şi 
căruia, dintr-un capriciu al soartei, i se va da drumul să 
alerge din nou liber prin lume. Şi când în bârlogul său în 
cuşca sa coboară întunericul, când gardienii nu mai fac nici 
cel mai mic zgomot, când mirosul sau fin nu mai adulmeca 
nici o urmă străină prin preajmă, atunci încep salturile 
sălbatice; atunci îşi întinde membrele ca să devină mai 
suple când va sosi libertatea mult aşteptata; fiară sălbatică 
ţipă, se zbenguie şi sare, cum nu va fi niciodată văzută de 
ochiul omului. 


Aşa se întâmpla şi cu Jeanne. Deodată auzi paşi pe coridor, 
auzi cheile zăngănind pe inelul paznicului, auzi scârţiitul 
broaştei masive. 

„Oare ce vor?” se întrebă ea, ridicându-se atentă şi muta. 

Gardianul intră. 

— Ce este, Jean? Întrebă contesa, cu vocea sa caldă şi 
indiferentă. 

— Doamna binevoieşte să mă urmeze? Spuse el. 

— Doamna... 

Jeanne înaintă spre omul care şovăia şi zări la capătul 
coridorului arcaşii tribunalului pe care la început îi întâlnise 
Jos. 

— Unde? 

— Jos, doamnă. 

— Cum, jos...? 

— La grefa. 

— De ce, te rog? 

— Dar spuneţi-mi ce vor cei de la grefă cu mine? Strigă ea, 
înfricoşată. 

— Domnul Doillot, doamnă, apărătorul dumneavoastră, 
vrea să vă vorbească. 

— La grefă? De ce nu vine aici, doar a putut veni de mai 
multe ori? 

— Doamnă, domnul Doillot a primit de la Versailles scrisori 
pe care vrea să vi le aducă la cunoştinţă. 

Jeanne nici nu-şi dă du seama cât de ilogic era acest 
răspuns. Un singur cuvânt o izbi: scrisori de la Versailles, 
scrisori de la curte, fără îndoială, aduse chiar de apărătorul 
său. 

„Poate ca regina intervenise pe lângă rege. După 
publicarea sentinţei? Poate...” Dar de ce să facă 
presupuneri? Avea oare timp şi apoi, la ce bun, când în 
două minute va afla adevărul? 

De altfel, paznicul insistă; îşi zăngănea nervos cheile ca un 
om care n-are argumente, dar are ordine stricte. 


— Aşteaptă-mă puţin - spuse Jeanne. Vezi doar că mă 
dezbrăcasem ca să mă culc; m-au obosit atât de mult aceste 
ultime zile. 

— Vă aştept, doamnă, gândiţi-vă însă, vă rog, că domnul 
Doillot este grăbit. 

Jeanne închise uşa, îşi puse o rochie curată, luă o pelerină 
şi îşi netezi la iuţeală părul. Toate acestea nu-i luară mai 
mult de cinci minute. Inima îi spunea că domnul Doillot 
aducea ordinul de a pleca pe loc, precum şi mijlocul de a 
străbate Franţa, într-un fel discret şi comod în acelaşi timp. 
Da, probabil ca regina s-a gândit că duşmanca sa să dispară 
cât mai repede. Acum, ca sentinţa fusese pronunţata, 
regina îşi dădea silinţa s-o irite cât mai puţin pe adversara 
sa, deoarece, dacă pantera era primejdioasă în lanţuri, la ce 
te poţi aştepta când va fi în libertate? Legănată de aceste 
gânduri luminoase. Jeanne mai mult zbura decât mergea în 
spatele gardianului şi cobori scară mică, pe unde fusese 
adusă în sala de judecată. Dar, în loc să meargă spre sală, în 
loc să cotească la stânga ca să intre la grefă, temnicerul se 
întoarse către o portiţa aflată în dreapta. 

— Unde te duci? Întrebă Jeanne. Grefa este aici. 

— Veniţi, doamnă, veniţi - spuse mieros gardianul. Aici va 
aşteaptă domnul Doillot. 

Trecu primul şi o trase după el pe prizonieră, care auzi 
închizându-se cu zgomot zăvoarele acestei uşi masive. 
Surprinsă fără să vadă pe nimeni în întuneric. Jeanne nu 
îndrăzni să ceară nimic mai mult temnicerului său. Făcu doi 
sau trei paşi şi se opri. O lumină albăstruie dădea încăperii 
în care se afla un aspect de cavou. Lumina cădea din înaltul 
unui grilaj străvechi şi printre pânzele de păianjen şi 
secularul strat de praf, câteva raze palide erau singurele 
care izbuteau să lumineze oarecum zidurile. Brusc, Jeannei 
i se făcu frig; simţi umezeala acestei temnițe, desluşi ceva 
îngrozitor în ochii arzători ai paznicului. Deocamdată nu îl 
văzu decât pe acesta; numai el singur împreună cu 
prizoniera se aflau între aceste patru ziduri, înverzite de 


apă ce se scursese pe lângă cercevele, mucegăite de aerul 
pe care soarele nu-l încălzise niciodată. 

— Domnule - zise ea, stăpânindu-şi senzaţia de groaza 
care o făcea să tremure - ce căutam noi doi aici? Unde este 
domnul Doillot, pe care mi-ai promis că-l voi întâlni? 

Temnicerul nu răspunse nimic; se întoarse doar să vadă 
dacă aşa pe care intraseră era bine închisa. Jeanne îl 
urmări cu spaimă. O fulgeră gândul, aidoma ca în romanele 
sumbre ale vremii, că avea de-a face cu unul dintre acei 
temniceri sălbatic îndrăgostiţi de prizoniera lor, care, în 
ziua când prada e gata să le scape pe uşa deschisă a cuştii, 
devin adevăraţi tirani faţă de frumoasa captivă, şi-i propun 
eliberarea în schimbul dragostei. 

Jeanne era puternică, nu se temea de surprize, nu se 
ruşina de nimic, închipuirea ei luptă şi câştigă împotriva 
capriciilor sofisticate ale domnilor Crebillon-fiul şi Louvet. 
Se duse drept la temnicer şi, zâmbindu-i, îi spuse: 

— Prietene, ce vrei? Ai să-mi spui ceva? Când se apropie 
eliberarea, timpul este preţios pentru o prizonieri. Ca să-mi 
vorbeşti, mi se pare că ai ales un loc cam sinistru. 

Omul cu cheile nu-i răspunse nimic, fiindcă nu înţelegea. 
Se aşeză pe colţul căminului scund şi aşteptă. 

— Dar - nu se lăsă Jeanne - te întreb încă o dată, ce facem 
aici? 

Şi se temu să nu aibă de-a face cu un nebun. 

— Îl aşteptam pe maestrul Doillot - răspunse temnicerul. 

Jeanne clatină din cap. 

— Trebuie să recunoşti că, dacă maestrul Doillot are să-mi 
aducă la cunoştinţă scrisori venite de la Versailles, şi-a ales 
rău ora şi locul de întâlnire... Nu se poate să fie maestrul 
Doillot cel care mă face să aştept aici. Trebuie să fie 
altcineva. 

De-abia rostise aceste cuvinte şi uşa din faţa ei, pe care 
nici n-o observase, se deschise. Era una dintre acele trape 
rotunde, adevăraţi giganţi din lemn şi fier care, atunci când 
se deschid, decupează pe fondul pe care îl mascau un fel de 


rond cabalistic în centrul căruia oameni şi peisaj par că 
trăiesc datorită magiei. 

Într-adevăr, în spatele acestei uşi se aflau trepte ce duceau 
spre un coridor prost luminat, de unde venea o adiere 
proaspătă, iar dincolo de coridor, o clipă, una singură, 
rapidă ca un fulger, Jeanne zări, înălțându-se pe vârfuri, un 
spaţiu ce semăna cu o piaţă şi acolo o mare de bărbaţi şi de 
femei. 

Dar, repetăm, pentru Jeanne a fost mai mult ca o viziune 
decât ca o realitate; nici nu avu timp să-şi dea seama. În 
faţa ei, într-un plan mult mai apropiat decât era cel al 
pieţei, se iviră trei persoane stând pe ultima treaptă. În 
spatele lor ţâşniră patru baionete albe şi ascuţite asemenea 
unor înfricoşătoare lumânări ce păreau că vor să lumineze 
această scenă. 

Dar uşa rotundă se închise. Numai cei trei bărbaţi intrară 
în temniţa Jeannei. Aceasta trecea din surpriză în surpriză 
sau şi mai exact, de la nelinişte la groază. Se apropie de 
temnicerul de care se temuse cu o clipă mai înainte ca 
pentru a căuta sprijin împotriva necunoscuţilor. 'Tlemnicerul 
se lipi de zidul celulei, arătând prin aceasta că vrea şi 
trebuie să rămână un spectator pasiv al celor ce urmau să 
se întâmple. 

Jeanne fu interpelată chiar mai înainte de a se fi gândit ca 
să deschidă gura. A interpelat-o unul dintre cei trei, cel mai 
tânăr. Era îmbrăcat în negru. Nu-şi scoase pălăria din cap şi 
răsucea în mână nişte hârtii ca pe nişte documente 
străvechi. Ceilalţi doi, imitând atitudinea temnicerului, se 
fereau de priviri, trăgându-se în partea cea mai întunecoasă 
a celulei. 

— Doamnă, dumneavoastră sunteţi Jeanne de Saint-REmy 
de Valois, soţia lui Marie-Antoine-Nicolas, conte de La 
Motte? Întrebă necunoscutul. 

— Da, domnule - răspunse Jeanne. 

— Sunteţi născută la Fontette, la 22 iulie 1756? 

— Da, domnule. 


— Locuiţi la Paris pe strada Neuve-Saint-Gilles? 

— Da, domnule... Dar de ce îmi puneţi toate aceste 
întrebări? 

— Doamnă, mă supără faptul că nu mă recunoaşteţi; am 
cinstea să fiu grefierul curţii. 

— Vă recunosc. 

— Atunci, doamnă, pot să-mi îndeplinesc funcțiunile în 
calitatea pe care aţi recunoscut-o? 

— O clipă, domnule. La ce vă obligă, dacă sunteţi amabil, 
funcțiunile dumneavoastră? 

— Să vă citesc, doamnă, sentinţa care s-a pronunţat 
împotriva dumneavoastră în ziua de 31 mai 1786. 

Jeanne tresări. Aruncă în jurul său o privire plină de teamă 
şi de neîncredere. Nu întâmplător scriem în al doilea rând 
cuvântul neîncredere, care pare mai firesc decât cel 
dinaintea lui; Jeanne fu copleşită de o spaimă iraţională; ca 
să poată fi mai atentă, îşi înfipse privirea ei teribilă în 
întuneric. 

— Sunteţi grefierul Breton, spuse ea. Cine sunt însă cei doi 
domni care vă însoțesc? 

Grefierul se pregătea să răspundă, când temnicerul îi taie 
vorba şi venind lângă el îi şopti la ureche următoarele 
cuvinte, străbătute de un sentiment grăitor de spaimă sau 
de milă: 

— Nu-i spuneţi! 

Jeanne auzi: îi privi cu mai multă băgare de seamă decât 
până atunci pe cei doi. Se miră văzând haina de un cenuşiu 
metalic, cu nasturi de fier, a unuia, vesta şi boneta miţoase 
ale celuilalt; mai ales şorţul ciudat care acoperea pieptul 
acestuia din urmă îi atrase atenţia Jeannei; şorţul părea ars 
în unele locuri, iar în altele pătat de sânge şi de ulei. Se 
dădu înapoi. Părea că-şi ia avânt ca să se poată repezi cu şi 
mai multă forţă. 

Apropiindu-se grefierul îi ordonă: 

— În genunchi, vă rog, doamnă. 


— În genunchi?! Ţipă Jeanne. În genunchi?! Eu...?! Eu?... 
O Valois, în genunchi?! 

— Aşa avem ordin, doamnă - spuse grefierul, înclinându- 
se. 

— Domnule - se împotrivi Jeanne, cu un zâmbet feroce - 
nici să nu vă gândiţi, trebuie oare să vă învăţ eu legile? În 
genunchi se cere numai iertare. 

— Ei bine, doamnă... 

— Ei bine, domnule, nu se cere iertare decât în urma unei 
sentinţe care condamnă la o pedeapsă dezonorantă. 
Surghiunul nu este, după câte ştiu, o pedeapsă dezonorantă 
în codul francez, nu? 

— Nu v-am spus că aţi fost condamnată la surghiunire - 
rosti grefierul, cu o tristeţe gravă. 

— Atunci la ce sunt condamnată? Izbucni Jeanne. 

— Veţi afla ascultând sentinţa, doamna şi ca s-o ascultați, 
veţi începe, vă rog, prin a îngenunchea. 

— Niciodată! Niciodată! 

— Doamnă, este primul alineat al instrucţiunilor mele. 
Niciodată! Niciodată, vă spun! 

— Doamnă, scrie că, în cazul în care condamnata refuză să 
îngenuncheze... 

— Ei bine? 

— Ei bine, va fi silită cu forţa. 

— Forţa?! Împotriva unei femei? 

— Nici femeia, nici bărbatul nu sunt scutiţi de respectul pe 
care-l datorează regelui şi justiţiei. 

— Şi reginei, nu-i aşa? Strigă furioasă Jeanne. Fiindcă 
recunosc aici mâna unei femei care mă duşmăneşte! 

— Greşiţi acuzând-o pe regină, doamnă. Maiestatea să nu 
se amestecă în redactarea sentinţelor tribunalului. Haideţi, 
doamnă, scutiţi-ne de necesitatea de a fi violenţi. În 
genunchi! 

— Niciodată! Niciodată! Niciodată! 

Grefierul îşi împături hârtiile şi scoase din buzunar o foaie 
groasă pe care o păstra pentru cazul care tocmai se ivise. Şi 


citi ordinul formal dat de procurorul general forţei publice 
de a o constrânge pe acuzată recalcitranta să îngenuncheze 
pentru a da satisfacţie justiţiei. 

Jeanne se ghemui într-un colţ al temniţei, aţintindu-şi 
privirea către baionetele foiţei publice pe care le văzuse 
înălțându-se în spatele uşii. Grefierul însă nu ceru să se 
deschidă uşa; făcu semn celor doi despre care am mai 
vorbit şi care se apropiam în linişte, ca nişte maşini de 
război solide şi de neclintit ce sunt îndreptate în asedii 
împotriva cetăților. Cei doi o prinseră pe Jeanne de subsuori 
şi o târâră în mijlocul încăperii, cu toate ţipetele şi urletele 
ei. Impasibil, grefierul se aşeză şi aşteptă. 

Jeanne nici nu-şi dădu seama că, pentru a nu se lăsă 
târâta, trebuise să îngenuncheze pe trei sferturi. 
Intervenţia grefierului îi atrase atenţia. 

— Aşa e bine - spuse el. 

În aceeaşi clipă, resortul ei lăuntric se destinse şi Jeanne 
sări la doi coţi deasupra pământului, în braţele celor ce-o 
țineau. 

— Este de prisos să strigaţi în felul acesta - spuse grefierul 
- fiindcă nu puteţi fi auzită de afară şi n-o să mă auziţi nici 
pe mine când voi da citire sentinţei. 

— Permiteţi-mi să rămân în picioare şi voi asculta în tăcere 
- zise Jeanne, gâtâind. 

— Ori de câte ori un vinovat este pedepsit cu biciul - rosti 
grefierul - pedeapsa este dezonoranta şi atrage după sine 
îngenuncherea. 

— Biciuirea? Urlă Jeanne. Biciuirea?! Ah, mizerabile!... Ai 
spus biciuirea...? 

Şi răcnetele ei devenim atât de puternice, zăpăcindu-i pe 
temnicer, pe grefier şi pe cele două ajutoare, încât, tustrei 
îşi pierdură capul cu desăvârşire şi începură, ca nişte 
oameni beţi, să nu mai dorească altceva decât să 
stăpânească sălbăticia prin sălbăticie. Se aruncară asupra 
Jeannei şi o trântiră la pământ; ea însă rezista în mod 
victorios. Vrură s-o facă să în-doaie genunchii, ea îşi 


înţepeni muşchii ca pe nişte lame de oţel. Rămase 
suspendată în aer, în mâinile acestor oameni, dând cu atâta 
furie din mâini şi din picioare, încât îi răni îngrozitor. Atunci 
cei trei îşi împărţita munca; unul o apuca de picioare, 
strângându-i-le ca într-o menghină, iar ceilalţi doi o 
prinseră de încheietura mâini lor, după care îi strigară 
grefierului: 

— Citiţi, citiţi sentinţa, domnule grefier, daţi-i drumul! 
Altfel nu mai sfârşim în vecii vecilor cu scorpia asta! 

— N-am să îngădui niciodată să fie citită o sentinţă care 
mă condamnă la dezonoare! Ţipa Jeanne, zbătându-se cu o 
forţă de necrezut. Şi, unind fapta cu ameninţarea, domină 
vocea grefierului prin urlete şi ţipete atât de ascuţite, încât 
nu se înţelese nici un cuvânt din tot ce citi funcţionarul. 

După ce omul sfârşi de citit îşi strânse hârtiile şi le puse 
din nou în buzunar. Jeanne crezu că a sfârşit şi tăcu, 
încercând să-şi vină în fire ca să-i poată înfrunta mai 
departe pe aceşti oameni. Urletele ei fură urmate de hohote 
de râs şi mai sinistre. 

— Şi - continuă grefierul, liniştit, ca şi cum ar li rostit 
sfârşitul unei formule banale - sentinţa va fi adusă la 
îndeplinire în piaţa execuțiilor, Curtea de Justiţie din Palat! 

— Public! Urlă nefericită. Oh...! 

— Domnule de Paris, v-o predau pe această femeie - 
încheie grefierul, adresându-se omului cu soitul de piele. 

— Cine este acest om? Întrebă Jeanne. Într-o ultimă criză 
de spaimă şi de furie. 

— Călăul - răspunse grefierul înclinându-se, apoi îşi scoase 
manşetele. 

De-abia rosti acest cuvânt şi cei doi executanţi o şi luară 
pe Jeanne şi o duseră către galeria pe care ea o zărise la 
început. Renunţam să mai descriem felul în care se zbătu. 
Femeia aceasta, care în viaţa obişnuita leşina pentru o 
simplă zgârietură, îndură timp de o oră loviturile celor doi; 
fu târâtă până la uşa de afară şi tot timpul nu încetă să 
scoată cele mai înspăimântătoare urlete. Dincolo de uşă, 


unde stăteau soldaţii care ţineau piept mulţimii, se afla 
curtea, nu prea mare, zisă Curtea Dreptăţii, care se ivi 
deodată, înţesată de cele două sau trei mii de spectatori pe 
care îi adusese curiozitatea o dată cu preparativele şi 
apariţia eşafodului. 

Pe o estradă înaltă de aproximativ opt picioare se ridica un 
stâlp negru având fixate de-a lungul lui inele de fier şi o 
tablă pe care grefierul primise, fără îndoială, ordin să scrie 
ceva neciteţ. Estrada n-avea rampă; te urcai pe o scară, de 
asemenea fără rampa; singura balustradă ce se putea 
vedea era cea alcătuită din baionetele arcaşilor semănând 
cu un grilaj cu vârfuri sclipitoare. 

Mulțimea, văzând că se deschid porţile palatului şi apar 
ofiţerii cu bastoanele lor, grefierul cu hârtiile în mână, 
începu să se agite ca valurile mării. 

De pretutindeni izbucneau strigăte: „Uite-o! Uite-o!” 
însoţite de epitete nu prea convena-bile faţă de condamnată 
şi ici-colo de câteva observaţii nu prea călduroase faţă de 
judecători. 

Căci, de când fusese condamnată, avea susţinătorii ei. 
Erau cei care, cu două sau trei luni în urmă, poate ca o 
dispreţuiseră, dar care o reabilitaseră de când devenise 
adversara reginei. 

Domnul de Crosne prevăzuse însă totul. În primele rânduri 
ale acestei săli de spectacol se aflau cei ce erau devotați 
acelora care dădeau reprezentaţia. Puteau fi văzute, alături 
de agenţi de statura herculeană, femeile cele mai 
credincioase cardinalului de Rohan. Se găsise mijlocul de a 
se folosi în favoarea reginei furiile dezlănţuite altădată 
împotriva ei; cei care îl aplaudasem atât de tare pe domnul 
de Rohan din ura faţa de Maria-Antoaneta o fluierau şi o 
huiduiau acum pe doamna de La Motte, care fusese atât de 
imprudenţă, încât să separe cauza ei de cea a cardinalului. 
Astfel că, la apariţia sa în mica piaţetă, strigatele furioase 
de: „Jos La Motte! Jos cu falsificatoarea!” fură cele mai 
numeroase şi izbucnim din cele mai puternice piepturi, 


Jeanne era la capătul puterilor, nu însă şi la capătul furiei; 
încetă să mai ţipe, deoarece ţipetele sale se pierdeau în 
vacarmul învălmăgşelii. Dar cu vocea sa limpede, vibrantă, 
metalică rosti câteva cuvinte care fă cura să se stingă ca 
prin farmec până şi şoaptele. 

— Ştiţi voi cine sunt? Spuse ea. Ştiţi voi ca în vinele mele 
curge sângele regilor voştri? Ştiţi că prin mine este lovită, 
nu 0 vinovată, ci o rivală; nu numai o rivală, ci şi o complice? 

Aici fu întreruptă de urletele scoase la timp de către cei 
mai pricepuţi slujitori ai domnului de Crosne. Ea însă 
trezise, dacă nu interesul, cel puţin curiozitatea: şi 
curiozitatea mulţimii este o sete care trebuie potolită. 
Liniştea ce se aşternu îi dovedi Jeannei că vor s-o asculte. 

— Da - repetă ea - o complice! Sunt pedepsită fiindcă ştiu 
secretele... 

— Atenţie! Îi şopti la ureche grefierul. 

Ea se întoarse. Călăul ţinea în mână un bici. La vederea 
acestuia, Jeanne îşi uită discursul, ura, dorinţa de a captiva 
masele; nu mai simţi decât ruşinea, nu se mai temu decât 
de durere. 

— Fie-vă milă! Fie-vă milă! Strigă ea, cu o voce sfâşietoare. 

Un val de huiduieli îi acoperi rugămintea. Gata să leşine, 
Jeanne se agăţă de genunchii călăului şi reuşi să-i prindă 
mâna. Acesta ridică însă celălalt braţ şi lăsă biciul să cadă 
moale peste umerii contesei. Lucru de neînchipuit, femeia 
aceasta pe care durerea fizică ar fi zdrobit-o. Înmuiat-o, 
îmblânzit-o, poate, prinse puteri văzând că este cruţată; 
repezindu-se la ajutor, încerca să-l răstoarne şi să-l arunce 
de pe eşafod în piaţă. Deodată însă se dădu înapoi. Omul 
acela ţinea în mână un fier înroşit pe care îl scosese chiar 
atunci din jar. Ridicase, spuneam, fierul şi fierbinţeala pe 
care o împrăştia o făcu pe Jeanne să sară înapoi răcnind 
sălbatic: 

— Înfierată! Strigă ea. Înfierată...! 

Mulțimea răspunde la urletul ei cu un urlet şi mai sălbatic. 

— Da! Da! Răcniră cele trei mii de guri. 


— Ajutor! Ajutor!... Strigă pierdută Jeanne, încercând să 
rupă funiile cu care i se legaseră mâinile. 

În timpul acesta, călăul îi sfâşia rochia, neputând s-o 
descheie şi, dând la o parte cu o mână care tremura fâşiile 
de stofă, încercă să apuce cu cealaltă fierul înroşit pe care i- 
| întindea ajutorul său. Jeanne însă se aruncă asupra 
acestuia, făcându-l să dea înapoi şi el nu îndrăzni s-o atingă; 
în aşa fel, încât călăul, văzând că nu poate apuca sinistrul 
instrument, trăgea cu urechea să vadă dacă lumea n-a 
început cumva să-l afurisească. Era foarte orgolios. 

Mulțimea, tulburată şi începând să admire forţa cu care se 
apăra femeia aceasta, fremăta de o nerăbdare mocnită: 
grefierul coborâse scara; soldaţii priveau spectacolul: era o 
neorânduială, o lipsă de hotărâre care începuse să devină 
amenințătoare. 

— Sfârşiţi odată! Strigă o voce din primele rânduri. 

O voce poruncitoare şi pe care călăul o recunoscu fără 
îndoiala, fiindcă el o dobori pe Jeanne cu o lovitură 
puternică, o sili să îngenuncheze şi îi apasă capul cu mâna 
stângă. La se ridică însă, arzând mai tare decât fierul cu 
care o amenințau şi, cu o voce ce domina tumultul şi 
înjurăturile neîndemânaticilor călăi, strigă: 

— Francezi laşi! De ce nu mă apăraţi?! Lăsaţi să fiu 
torturată?! 

— Taci! Strigă grefierul. 

— Taci! Strigă comisarul. 

— Să tac...?! De ce? Replică Jeanne. Ce-o să-mi mai 
facă?... Da, e vina mea dacă îndur o asemenea ruşine... 

— Oho!... Urlă mulţimea, înțelegând greşit sensul acestei 
mărturisiri. 

— Taci! Repetă grefierul. 

— Da, este vina mea - continuă Jeanne, zbătându-se 
întruna - fiindcă dac-aş fi vorbit... 

— Taci! Răcniră într-un glas grefierul, comisarul şi călăii. 

— Dac-aş fi spus tot ce ştiam despre regina, aş fi fost 
spânzurată, n-aş fi fost dezonorată. 


Nu putu spune mai mult: comisarul se repezi pe eşafod, 
urmat de agenţi, tăbărâră asupra ticăloasei şi, punându-i 
căluşul, o predară, mai mult moartă decât vie, cu faţa 
umflată, lividă, însângerată, celor doi executori, dintre care 
unul îşi sili din nou victima să îngenuncheze: în acelaşi timp 
apuca fierul pe care ajutorul său reuşi să i-l dea. Jeanne 
însă, ca o năpârcă, profită de slăbiciunea acestei mâini, care 
îi apasă ceafa, zvâcni o ultimă dată şi, întorcându-se cu o 
bucurie frenetică, îi oferi pieptul călăului privindu-l 
provocator; aşa ca groaznicul instrument o izbi peste sânul 
drept. Victima, cu tot căluşul, scoase un urlet cumplit. 

Durerea, ruşinea o doborâră pe Jeanne. Era învinsă. De pe 
buzele sale nu mai scapă nici un sunet, trupul nu mai avu 
nici o tresărire; de data aceasta leşinase cu adevărat. 
Călăul o ridică pe umăr, încovoiată şi cu pasul nesigur, 
cobori scara mişeliei. 

Mulțimea, mută, fie că aprobă, fie ca rămăese consternată, 
nu se împrăştie prin cele patru ieşiri ale pieţei decât după 
ce văzu închizându-se în urma osânditei uşile Conciergeriei, 
după ce văzură că eşafodul începe să fie dărâmat bucată cu 
bucată, după ce se încredința că nu exista nici un epilog la 
drama îngrozitoare al cărei spectacol i-l oferise 
parlamentul. 

Agenţii supravegheau toate reacţiile celor de faţă; îşi 
exprimaseră încă de la început atât de limpede părerea, 
încât ar fi fost nebunie curată să faci cea mai mică obiecţie, 
contrazicându-le logica, pe care şi-o susțineau înarmaţi cu 
bâte şi cătuşe. Obiecţii, dacă au fost, au fost exprimate cu 
totul lăuntric. Încetul cu încetul, piaţa îşi reluă calmul său 
obişnuit: doar la capătul podului, după ce se risipi gloata, 
între doi bărbaţi tineri şi părând cu desăvârşire năuciţi, 
care se retrăgeau ca şi ceilalţi, avu loc următorul dialog: 

— Oare chiar pe doamna de La Motte a înfierat-o călăul? 
Ce crezi, Maximilian? 

— Aşa se spune, dar eu nu cred... 

— Răspunse cel mai înalt dintre interlocutori. 


— Şi tu crezi că n-a fost ea, aşa-i? Adaugă celălalt, un 
omuleţ cu faţa cam vulgară, cu ochii rotunzi şi sclipitori că 
ai păsărilor de noapte şi cu părul scurt şi unsuros. Nu. Nu 
poate fi doamna de La Moitte cea pe care au înfierat-o, nu-i 
aşa? Susţinătorii tiranilor şi-au cruțat, fără îndoială, 
complicea. Ca s-o poată dezvinovâăţi pe Maria-Antoaneta au 
găsit o domnişoară Oliva, care a mărturisit că este 
prostituată; au putut găsi şi o falsă doamnă de La Motte, 
care să mărturisească că este falsificatoare; ai să-mi 
răspunzi ca a existat fierul roşu. Ei, şi! O comedie pentru 
care a fost plătit şi călăul şi victimă! A costat poate mai 
scump, asta e tot! 

Însoţitorul acestuia asculta clătinând din cap. Zâmbea fără 
să răspundă. 

— Ce poţi să răspunzi? Întrebă omuleţul. Nu eşti de 
părerea mea? 

— E cam mult să accepţi să ţi se ardă sinul cu fierul roşu - 
răspunse cel interpelat. Eu n-aş zice că e o comedie, cum 
spui. Eşti un medic mai bun decât mine şi probabil că ai 
simţit mirosul de came arsă. Este o amintire neplăcută, 
mărturisesc. 

— Chestiune de bani, ţi-am spus: ea poate plăti o 
condamnaţii care, oricum, ar fi înfierată pentru cu totul 
altceva, o poţi plăti ca să spună trei-patru fraze pompoase şi 
când e gata să se trădeze, i se pune căluşul... 

— Ei-ei-ei! Exclamă flegmatic cel pe care l-am numit 
Maximilian. Nu te voi urma pe drumul acesta, nu mi se pare 
sigur. 

— Hm! Atunci ai să faci şi tu ca ceilalţi gură-cască. Ai să 
spui că ai văzut cum a fost înfierată doamna de La Motte; 
iată cât eşti de capricios. Adineauri spuneai cu totul altceva, 
fiindcă ai spus textual: „Nu cred că au înfierat-o pe doamna 
de La Motte!” 

— Nu şi nici nu cred - reluă tânărul, zâmbind - dar nici nu 
este una dintre acele condamnate despre care vorbeşti. 


— Atunci cine este persoana care a fost stigmatizată cu 
fierul roşu, acolo, în piaţă, în lo-cul doamnei de La Motte? 

— Regina! Rosti tânărul, cu o voce ascuţită, către 
însoţitorul său, subliniindu-şi cuvintele cu un surâs 
misterios. 

Celălalt se dădu înapoi, râzând în hohote şi bătând din 
palme la auzul acestei glume, apoi, privind în jurul său, 
spuse: 

— Adio, Robespierre! 

— Adio, Marat! Răspunse celălalt. 

Şi se despărţiră. 


Capitolul XCIX Căsătoria 


Chiar în ziua acestei execuţii, la prânz, regele ieşi din 
cabinetul său de la Versailles şi fu auzit concediindu-l pe 
domnul de Provence, cu aceste vorbe aspre: 

— Domnule, asist astăzi la o cununie. Nu începeţi să-mi 
spuneţi tot felul de lucruri despre căsătorie sau despre 
toate relele căsniciei, vă rog; ar fi de rău augur pentru 
tinerii soţi, pe care îi iubesc şi pe care îi voi ocroti. 

Contele de Provence se încruntă zâmbind, îşi salută adânc 
fratele şi se retrase în apartamentele sale. Regele, 
continuându-şi drumul printre curtenii risipiţi pe coridoare, 
le zâmbi unora şi-i privi trufaş pe alţii, după cum văzuse că 
se purtaseră în afacerea colierului pe care parlamentul 
tocmai o judecase. Ajunse astfel în salonul pătrat, unde se 
afla regină în ţinuta de gală, având în jur doamnele de 
onoare şi gentilomi. 

Maria-Antoaneta, palidă sub fard, ascultă cu o atenţie 
prefăcută întrebările puse cu căldură de către doamna de 
Lamballe şi domnul de Calonne asupra sănătăţii sale. 
Deseori însă se uita pe furiş spre uşă, căutând cu privirea 
întocmai ca omul care doreşte fierbinte să vadă şi întorcând 
capul ca omul care tremura de spaima că a văzut. 

— Regele! Anunţă unul dintre uşieri. 


Şi într-o revărsare de broderii, dantele şi lumina, ea îl văzu 
intrând pe Ludovic al XVI-lea, a cărui cea dintâi privire din 
pragul salonului fu pentru ea. Maria-Antoaneta se ridică şi 
făcu trei paşi în întâmpinarea regelui, care îi săruta mâna 
cu graţie. 

— Sunteţi astăzi mai frumoasă ca oricând, doamnă, 
nemaipomenit de frumoasă! Rosti el. 

La zâmbi cu tristeţe şi, în ca o dată, ochii săi rătăciră prin 
mulţime, căutând acel punct necunoscut despre care am 
mai vorbit. 

— Tinerii soţi încă n-au venit? Întrebă regele. Mi se pare 
că în curând va fi ora douăsprezece. 

— Sire - răspunse regina, făcând un efort atât de mare, 
încât fardul se crapă pe obraji şi chiar se scuturi pe alocuri 
- a venit numai domnul de Charny. Aşteaptă pe coridor ca 
maiestatea voastră să-i poruncească să intre. 

— Charny, spuse regele, ţara să observe tăcerea grăitoare 
care urmase după cuvintele reginei. Charny este acolo? Să 
între! Să intre! 

Câţiva gentilomi şi porniră în întâmpinarea domnului de 
Charny. Regina îşi apasă nervoasă mâna pe piept şi se 
aşeza, întorcându-se cu spatele la uşă. 

— Bine, dar este douăsprezece - repetă regele. Tânăra 
soţie ar fi trebuit să fie aici. 

Tocmai când regele rostea aceste cuvinte, domnul de 
Charny apăru în pragul salonului; auzi ultimele cuvinte ale 
regelui şi răspunse imediat: 

— Binevoiască maiestatea voastră să ierte întârzierea 
involuntară a domnişoarei de Taverney: de la moartea 
tatălui său n-a părăsit patul. Astăzi s-a ridicat pentru prima 
dată şi ar li fost acum la ordinele regelui, dacă un leşin n-ar 
fi obligat-o să întârzie. 

— Scumpă copilă, cât fie mult îl iubea pe tatăl său! Rosti 
tare regele. Cum însă va avea de azi înainte un soţ bun, 
sperăm că se va consola. 


Regina ascultă sau, mai degrabă, auzi, fără să facă nici un 
gest. Oricine ar fi urmărit-o în timp ce vorbea Charny ar fi 
observat cum îi piere sângele din obraji, asemenea 
refluxului şi i se adună la inimă. 

Văzând ca nobilii şi clerul umpleau salonul, regele rosti 
ridicând semeţ fruntea: 

— Domnule de Breteuil, aţi expediat ordinul de exilare a 
lui Cagliostro? 

Chiar şi răsuflarea unei pasări adormite ar fi tulburat 
tăcerea ce se aşternuse. 

— Şi acea La Motte care îşi zicea de Valois - continuă 
regele, cu o voce hotărâtă - nu este oare astăzi arsa cu 
fierul roşu? 

— În momentul acesta, sire - replică ministrul de justiţie. 
Sentința a şi fost executată. 

Ochii reginei scăpărară. Un murmur aprobativ pluti prin 
salon. 

— Domnul cardinal va fi poate contrariat aflând că i-a fost 
înfierată complicea - continuă Ludovic al XVI-lea cu o 
încăpăţânate pe care nimeni nu o văzuse la el înaintea 
procesului. 

Şi, rostind cuvântul complice, adresat unui acuzat pe care 
parlamentul îl achitase, rostind un cuvânt care îl defăima pe 
idolul parizienilor, un cuvânt care condamnă ca tâlhar şi 
falsificator pe unul dintre cei mai înalţi prinți ai bisericii, 
unul dintre primii prinți ai Franţei, regele, ca şi când ar fi 
aruncat o sfidare solemnă clerului, nobililor, parlamentului, 
poporului, spre a proclama că neatinsa onoarea soţiei sale, 
regele îşi plimbă de jur împrejur o privire scânteietoare. 
Încărcata de acea mânie pe care nimeni nu o mai simţise în 
Franţa de când somnul cel veşnic închisese ochii lui Ludovic 
al XV-lea. 

Nici o şoaptă, nici un cuvânt de aprobare nu întâmpina 
răzbunarea regelui împotriva tuturor acelora care 
conspiraseră ca să dezonoreze monarhia. El se apropie apoi 


de regină, care îi atinse amândouă mâini te într-o pornire 
de profundă recunoştinţa. 

În acea clipă apărură la capătul coridorului domnişoara de 
Taverney, în rochie albă ca o mireasă, cu faţa albă ca o 
fantomă şi Filip de Taverney, fratele său, care îi dădea 
braţul. Andreea înainta cu paşi repezi, cu privirea rătăcită 
şi cu răsuflarea tăiată; nu vedea nimic, nu auzea nimic; 
braţul fratelui său îi insufla putere, curaj şi îi arăta încotro 
să meargă. 

La trecerea logodnicei, mulţimea curtenilor zâmbi. 
Femeile îşi luară locul în spatele reginei, bărbaţii în spatele 
regelui. Amiralul de Suffren, ţinându-l de mână pe Olivier 
de Charny, veni în întâmpinarea Andreei şi a fratelui său. Îi 
salută şi se amestecă în grupul prietenilor intimi şi al 
rudelor. Filip îşi continuă drumul, fără că privirea lui să se fi 
întâlnit cu cea a lui Olivier, fără ca apăsarea degetelor sale 
s-o fi avertizat pe Andreea că trebuia să ridice fruntea. 

Ajuns în faţa regelui, strânse mâna sorei sale şi aceasta, ca 
o moartă care se însufleţeşte, deschise ochii săi mari şi-l 
văzu pe Ludovic al XVI-lea. Care-i zâmbea cu bunătate. Ea 
schiţă un salut, în mijlocul murmurului general care 
exprima admiraţia faţă de frumuseţea sa. 

— Domnişoară - spuse regele, luându-i mâna - ştiu că a 
trebuit să aştepţi să se sfârşească doliul ca să te poţi mărita 
cu domnul de Charny; dacă eu n-aş fi cerut să se grăbească 
momentul căsătoriei, poate că viitorul dumitale soţ, cu toată 
nerăbdarea lui, ţi-ar fi îngăduit încă o lună de răgaz; se 
pare că suferi mult şi acest lucru mă întristează; eu însă 
sunt obligat să asigur fericirea acelor gentilomi vrednici 
care mă slujesc, aşa cum o face domnul de Charny; dacă n- 
ar fi avut astăzi loc cununia, eu n-aş mai fi putut asista la ea 
deoarece mâine plec într-o călătorie prin Franţa împreuna 
cu regina. Aşa că am plăcerea să semnez contractul astăzi, 
să te văd căsătorită în capela palatului. Salut-o pe regină, 
domnişoară şi mulţumeşte-i deoarece maiestatea sa a fost 
extrem de bună faţa de dumneata. 


Şi o conduse el însuşi pe Andreea în faţa Mariei-Antoaneta. 
Aceasta se. Ridică, dar genunchii îi tremurau, mâinile îi 
erau îngheţate. Nu îndrăznea să înalțe ochii şi văzu doar 
ceva alb care se apropia şi se înclină în faţa sa. Era rochia 
de nuntă a Andreei. Apoi regele puse mâna logodnicei pe 
braţul lui Filip, îl dădu pe al său Mariei-Antoaneta şi rosti cu 
glas tare: 

— La capelă, domnilor! 

Toată această mulţime se aşeză în linişte în spatele 
maiestăţilor lor şi porni spre a-şi ocupa locurile. Slujba 
începu imediat. Regina asculta aplecată pe scaunul său de 
rugăciune, cu fruntea îngropata în palme. Se rugă din tot 
sufletul, din toate puterile; trimise cerului rugăminţi atât de 
fierbinţi încât răsuflarea îi usca lacrimile. 

Domnul de Charny, palid şi frumos, simțind îndreptate 
asupra lui toate privirile, fu calm şi brav, ca şi când s-ar fi 
aflat pe bordul vasului său, în mijlocul flăcărilor şi al 
uraganului de împuşcături englezeşti; numai că suferea 
mult mai mult. 

Filip, privindu-şi ţinta sora, pe care o vedea gata-gata să 
se prăbuşească, părea tot timpul pregătit să-i sară în ajutor 
cu un cuvânt sau cu un gest afectuos. Andreea însă nu-şi 
dezminţi firea, rămase cu capul sus, ducând mereu la nas o 
sticluţa cu săruri, clătinându-se, aproape moartă, că flacăra 
unei lumânări, dar rămânând în picioare şi încăpăţânându- 
se să trăiască prin fort a voinţei. Ea nu se rugă cerului, nu- 
şi dori nimic pentru viitor, nu spera nimic, nu se temea de 
NIMIC, nu avea nimic nici cu oamenii, nici cu Dumnezeu. 

În timp ce preotul vorbea. În timp ce băteau clopotele, 
Andreea îşi spunea: „Oare sunt eu o adevărata creştina? 
Oare sunt ca ceilalţi, o făptură ca şi celelalte? M-ai făcut 
oare pentru a fi credincioasă, tu cel pe care-l numim 
Dumnezeu atotputernic, judecătorul tuturor lucrurilor? Tu, 
despre care se zice că eşti drept, dar care m-ai pedepsit 
mereu fără să fi fost vinovată? Tu, despre care se spune că 
eşti Dumnezeul liniştii şi al dragostei, dar care mi-ai hărăzit 


o viaţă de frământări şi de mânie, de răzbunare 
sângeroasă?! Tu, căruia îi datorez de a avea drept duşman 
de moarte pe singurul om pe care l-aş fi putut iubi?! Nu - 
continuă ea - treburile lumeşti şi cele ale lui Dumnezeu nu 
mă privesc. Fără-ndoială că am fost blestemată înainte de a 
mă naşte, că încă din prima clipă de viaţa am fost pusă în 
afara legilor omeneşti.” Apoi, întorcându-se la trecutul ei 
dureros: „Ciudat! Ciudat! Aici, alături de mine se afla un 
bărbat al cărui nume mă făcea să mor de fericire. Dacă el 
ar fi venit să mă ceară pentru mine însămi, aş fi fost 
obligată să îngenunchez la picioarele sale, să-i cer iertare 
pentru greşeala pe care am săvârşit-o cândva pentru 
greşeala ta, Doamne! Şi acest bărbat pe care îl adoram m- 
ar fi respins poate. lată că astăzi mă ia în căsătorie şi el 
trebuie să-mi ceară iertare în genunchi! Ciudat! Ei, da, 
nemaipomenit, de ciudat!” 

În clipă acea auzi vocea preotului care zicea: 

— Jacques-Olivier de Charny, o iei în căsătorie pe Maria- 
Andreea de Taverney? 

— Da - răspunse hotărât Olivier. 

— Şi dumneata, Maria-Andreea de Taverney, îl iei în 
căsătorie pe Jacques-Olivier de Charny? 

— Da!... Răspunse Andreea, cu un accent atât de sălbatic, 
încât regina se înfioră, iar celelalte femei tresăriră. 

Apoi Charny îi puse soţiei sale în deget inelul de aur în aşa 
fel, încât Andreea nu simţi nici cea mai uşoară atingere. 
Curând regele se ridică. Slujba se sfârşise. Toţi curtenii 
veniră să-i felicite pe cei doi soţi. 

Domnul de Suffren luă mâna nepoatei sale şi-i făgădui în 
numele lui Olivier fericirea pe care merita s-o aibă. Andreea 
îi mulţumi amiralului, cu o faţă lipsită de expresie, şi-l rugă 
doar pe unchiul său s-o conducă numaidecât la rege pentru 
a-i mulţumi, întrucât se simţea slăbită. 

În clipa aceea o paloare înspăimântătoare i se aşternu pe 
chip. Charny o privi de departe, dar nu îndrăzni să se 
apropie de ea. 


Amiralul traversă salonul şi o duse pe Andreea în faţa 
regelui, care o sărută pe frunte şi-i spuse: 

— Doamnă contesă, treceţi pe la regină. Maiestatea să 
vrea să vă facă un dar de nuntă. 

Şi, rostind aceste cuvinte pe care le credea pline de 
delicateţe, regele se retrase, urmat de toată curtea şi o lăsă 
pe tânăra soţie, pierdută, disperată, la braţul lui Filip. 

— Ah! Murmură ea. E prea mult! E prea mult! Filip, mi se 
pare că am îndurat destul...! 

— Curaj! Îi şopti Filip. Nu mai e decât această încercare, 
soră. 

— Nu, nu - răspunse Andreea - n-am să pot. Puterile unei 
femei sunt limitate; poate voi face ceea ce mi se cere, dar, 
gândeşte-te, Filip, că dacă ea îmi vorbeşte, dacă ea mă 
felicită, voi muri! 

— Dacă trebuie, vei muri, scumpă soră - îi spuse tânărul şi 
în felul acesta vei fi mai fericită decât mine, fiindcă eu aş 
vrea să fiu mort! 

Rosti aceste cuvinte cu un glas atât de îndurerat, încât 
Andreea se repezi ca împunsă de un ghimpe şi intră la 
regină. Olivier o văzu trecând; el se lipi de tapiserie pentru 
a nu-i atinge nici măcar rochia. Rămase singur cu Filip în 
salon, cu capul plecat, ca şi cumnatul său, aşteptând 
rezultatul întrevederii dintre regină şi Andreea. 

Aceasta o găsi pe Maria-Antoaneta în cabinetul cel mare. 
Cu toate că era în luna iunie, regina ceruse să se aprindă 
focul; era aşezată în fotoliul său, cu capul dat pe spate, cu 
ochii închişi şi cu mâinile împreunate ca ale unei moarte. 
Tremura. Doamna de Misery, după ce o introdusese pe 
Andreea, trase draperiile, închise uşile şi ieşi. 

Andreea, în picioare, tremurând de emoție şi de mânie, 
tremurând însă şi de slăbiciune, aştepta cu ochii plecaţi să-i 
adreseze un cuvânt. Aştepta glasul reginei, aşa cum 
aşteaptă condamnatul securea care trebuie să-i curme 
viaţa. 


Cu siguranţă că, dacă Maria-Antoaneta ar fi deschis gura 
în acea clipă, Andreea, zdrobită cum era, s-ar fi prăbuşit 
înainte de a înţelege sau de a răspunde. 

Se scurse un minut, ce păru un secol, în această stare de 
cumpliţi suferinţa, fără ca regina să fi făcut vreo mişcare. În 
sfârşit, se ridică sprijinindu-se cu ambele braţe de fotoliu şi 
luă de pe masă o hârtie pe care degetele sale nesigure o 
scapără de mai multe ori. Apoi, înaintând ca o fantomă, fam 
să se audă alt zgomot decât foşnetul rochiei sale pe covor, 
veni cu braţul întins spre Andreea şi-i dădu hârtia fam a 
rosti un cuvânt. 

Între aceste două inimi cuvintele erau de prisos: regina nu 
avea nevoie să mai ceară înţelegerea Andreei; Andreea nu 
se putea îndoi de măreţia sufletului reginei. 

Oricare alta ar fi presupus ca Maria-Antoaneta îi oferea o 
dotă bogată, sau un act de pro-prietate, sau brevetul unei 
slujbe la curte. Andreea ghici că hârtia conţinea cu totul 
altceva. O luă şi, fără să se mişte din locul său, începu să 
citească. 

Braţul Mariei-Antoaneta căzu. Ochii săi se ridicară încet 
spre Andreea. 


„Andreea - scrisese regina - m-ai salvat. Mi-ai redat 
onoarea, viaţa mea iţi aparţine. În numele onoarei mele 
care te costă atât de scump, te conjur să mă numeşti sora 
dumitale. Încearcă, ai să vezi că nu roşesc. 

Las în mâinile dumitale acest înscris; este garanţia 
recunoştinţei mele: este zestrea pe care ţi-o dau. 

Inima dumitale este cea mai nobilă dintre toate va şti să 
primească cum se cuvine darul acesta. 

Semnat Maria-Antoaneta de Lorena de Austria.” 


Andreea, la rândul său, o privi pe regină. Văzu că are ochii 
plini de lacrimi şi fruntea apăsata de tristeţe; aştepta un 
răspuns. Tânăra fată traversă încet încăperea, arse la focul 


aproape stins biletul reginei şi făcând o reverenţa adâncă, 
fără să articuleze o silabă, ieşi din cabinet. 

Maria-Antoaneta făcu un pas ca s-o oprească sau s-o 
urmeze: dar, neîndurătoarea Andreea, lăsând uşa deschisă, 
se întoarse lângă fratele său, în salonul alăturat. Filip îl 
chemă pe Charny, îi luă mâna şi i-o puse în mâna Andreei, în 
timp ce, în pragul cabinetului, din spatele draperiei pe care 
o ţinea cu braţul, regina asistă la această scenă dureroasă. 

Charny pleca asemenea unui logodnic al morţii pe care 
palida sa logodnica îl ducea cu ea; plecă uitându-se înapoi, 
la obrazul de ceară al Mariei-Antoaneta, care, cu fiece pas, 
îl vedea cum dispare pentru totdeauna. Cel puţin aşa 
credea. 

La poarta castelului aşteptau două trăsuri. Andreea urcă 
în prima. Cum Charny se pregătea s-o urmeze, tânăra 
contesă îi spuse: 

— Cred, domnule, ca dumneavoastră plecaţi spre Picardia. 

— Da, doamna - răspunse Charny. 

— lar eu plec către locurile unde a murit mama mea, 
domnule conte. Adio! 

Charny se înclină fără să răspundă. Trăsura o duse pe 
Andreea singură. 

— Rămâneţi cu mine doar pentru a-mi spune că sunteţi 
duşmanul meu? Îl întrebă Olivier pe Filip. 

— Nu, domnule conte - răspunse acesta. Nu-mi puteţi fi 
duşman de vreme ce sunteţi cumnatul meu. 

Olivier îi întinse mâna, urcă la rândul său în cea de-a doua 
trăsură şi plecă. 

Rămas singur, Filip îşi frânse o clipă mâinile cu disperare 
şi rosti cu o voce înăbuşită: 

— Doamne, celor ce-şi fac datoria aici, pe pământ, oare le 
rezervi puţină bucurie în cer? Bucurie... 

— Reluă el, posomorât, privind o ultimă dată către palat. 
Vorbesc de bucurie!... La ce bun...?! Nu pot spera într-o 
altă viaţa decât cei ce cred că vor reîntâlni acolo pe cei pe 
care i-au iubit. Pe mine nu m-a iubit nimeni aici pe pământ, 


aşa că n-am nici măcar mângâierea pe care o au ei când îşi 
doresc moartea... 

Şi îndreptă spre cer o privire fără urmă de venin, dar plină 
de mustrare, ca un om a cărui credinţă se clatină, apoi 
dispăru, ca şi Andreea şi Charny, în ultimul vârtej al acestei 
furtuni care avea să zdruncine un tron, să zdrobească 
monarhia. 


SFÂRŞIT 


11) Eroină din „lerusalimul eliberat” de 'Torquato Tasso. 
(n.t.) 42) Vrăjitoare din „Odiseea” lui Homer. 43) Sol - 
monedă peruviană. (n.t.) 414) Pe vremea aceea, faimoasă 
închisoare din Paris. (n.t.) 45) Agent de poliţie spaniol. (n.t.) 
16) Personaj din Eneida, a cărui prietenie pentru Euryale a 
rămas proverbială. 47) Astfel trece gloria lumii (în limba 
latină în text). (n.t.) 48) Vise chinuite, bolnave (în limba 
latină în text). (9) Personaj din piesa Împricinaţii de Jean 
Baptiste Racine (1639-1669), singura comedie a drama- 
turgului francez, care a excelat în tragedii. (n.t.) 4107 Aici e 
buba (în limba latină în text). (n.t.) (11% Mânăstire 
înfiinţată în 1140, ai cărei călugări se supun unor reguli 
deosebit de aspre. (n.t.) (12) Andre Charles Boule (1642- 
1732), sculptor în lemn, născut la Paris, ale cărui lucrări se 
deosebesc prin incrustaţii de baga şi aramă. (n.t.) 4113) 
Walter Raleigh (1552-1618), om de stat englez, favorit al 
reginei Elisabeta I a Angliei. (n.t.) 414) Delille (1736-1813), 
poet francez, plin de delicateţe, traducător al operelor lui 
Virgiliu şi Milton. (n.t.) 415) Tipul valetului îndrăzneţ şi 
spiritual în vechile comedii franceze. (n.t.) 416) Personaj 
din piesă „Burghezul gentilom” (1670) de Moliere. (n. t) 
117) Ceea ce în româneşte s-ar traduce cu Toţi sfinţii. (în 
franceză: tous saints) 418) Xenofon (427-355 î.e.n.), istoric, 


filosof şi general atenian. S-a distins în războaiele 
peloponesiace, când a condus retragerea celor Zece Mii. 
(n.t.)