Alexandre Dumas — Colierul Reginei 01

ALEXANDRE DUMAS 


Colierul Reginei 


Volumul 1 


Capitolul | 


Un bătrân gentilom şi un bătrân majordom 


Cam în primele zile ale lunii aprilie 1784, în jurul ceasurilor 
trei şi un sfert după-amiază, bătrânul mareşal de Richelieu, 
vechea noastră cunoştinţă, după ce îşi îmbibase el însuşi 
sprincenele cu o vopsea parfumată, împinse cu mâna oglinda pe 
care o ţinea valetul său — urmaşul care nu l-a putut niciodată 
egala pe devotatul Rafe — şi, clătinând capul într-un fel care era 
numai al lui, zise: 

— Să mergem, e destul de bine aşa — şi, ridicându-se de 
pe fotoliu, scutură cu un gest tineresc pulberea de pudră albă ce 
zburase din perucă pe pantalonii de catifea albastru-deschis. 
Apoi, după ce făcu de câteva ori înconjurul cabinetului, 


examinându-şi cu încântare pasul încă elastic, strigă: Să vină 
majordomul! 

Cinci minute mai târziu, majordomul se prezentă în costum 
de ceremonie. Mareşalul luă un aer grav, aşa cum o cerea 
situaţia. 

— Domnule — spuse el — presupun că mi-ai pregătit o 
masă bună. 

— Desigur, monseniore. 

— Ai primit lista invitaţilor mei, nu-i aşa? 

— Şi am reţinut numărul cu exactitate, monseniore. Nouă 
tacâmuri, nu este aşa? 

— Sunt tacâmuri şi tacâmuri, domnule! 

— Da, monseniore, dar... 

Mareşalul îl întrerupse pe majordom, schiţând un gest de 
nerăbdare, atenuat, ce-i drept, de ţinuta sa maiestuoasă. 

— Dar... nu este un răspuns, domnule şi de fiecare dată 
când aud cuvântul dar şi l-am auzit de multe ori în optzeci de 
ani, ei bine, domnule, de fiecare dată când l-am auzit, sunt 
dezolat că trebuie să ţi-o spun, însoțea o prostie. 

— Monseniore!... 

— Mai întâi, la ce oră vei servi masa? 

— Monseniore, burghezii mănâncă la două, magistraţii la 
trei, nobilimea la patru. 

— Şi eu, domnule? 

— Monseniorul va mânca astăzi la ora cinci. 

— Oh! Oh! La ora cinci! 

— Da, monseniore, ca regele. 

— Şi de ce ca regele? 

— Pentru ca pe lista pe care monseniorul mi-a făcut cinstea 
să mi-o trimită se află numele unui rege. 

— Nu este adevărat, domnule, te înşeli; printre invitaţii mei 
de azi nu se află decât simpli gentilomi. 

— Monseniorul vrea fără îndoială să glumească cu umilul 
său servitor şi îi mulţumesc pentru cinstea pe care mi-o face, 
dar domnul conte de Haga, care este unul dintre invitaţii 
monseniorului... 

— Ei bine? 

— Ei bine, contele de Haga este un rege. 

— Nu cunosc nici un rege care să se numească astfel. 


— Atunci să mă ierte monseniorul — spuse majordomul, 
înclinându-se — dar am crezut, am presupus... 

— Datoria dumitale nu este să crezi, domnule! Datoria 
dumitale nu este să presupui! Ceea ce ai dumneata de făcut, 
este să citeşti ordinele pe care ţi le dau, fără să adaugi nici un 
comentariu. Când vreau să se ştie un lucru, spun; când nu spun, 
înseamnă că nu vreau să se ştie. 

Majordomul se înclină a doua oară şi de data aceasta mai 
respectuos poate decât dacă ar fi vorbit unui rege. 

— Prin urmare, domnule — continuă bătrânul mareşal — de 
vreme ce nu am la masă decât gentilomi, vei binevoi să mă 
serveşti la ora patru, ora mea obişnuită. 

Nici dacă şi-ar fi auzit condamnarea la moarte, bătrânul 
slujitor nu s-ar fi posomorât mai tare ca la auzul acestui ordin. 
Palid, copleşit de povara mustrării, se clătină ca şi când ar fi 
primit o lovitură. Apoi, revenindu-şi, spuse cu curajul pe care ţi-l 
dă numai disperarea: 

— Intâmplă-se ce s-o întâmpla, monseniore, dar nu veţi lua 
masa decât la ora cinci. 

— Cum asta? strigă Richelieu, ridicându-se din fotoliu. 

— Deoarece este absolut imposibil ca monseniorul s-o facă 
înainte de această oră. 

— Domnule — rosti bătrânul mareşal înălţându-şi semet 
capul încă tânăr şi vioi — eşti pare-mi-se de douăzeci de ani în 
serviciul meu, nu-i aşa? 

— Douăzeci şi unu, o lună şi două săptămâni, monseniore. 

— Ei bine, domnule, acestor douăzeci şi unu de ani, o lună 
şi două săptămâni nu le vei mai adăuga nici măcar o zi, nici 
măcar o oră, înţelegi? strigă mânios bătrânul, încruntându-şi 
sprâncenele vopsite şi mişcându-şi nervos buzele subțiri. 
Incepând din această seară îţi vei căuta alt stăpân. In casa mea 
nu îngădui să fie rostit cuvântul imposibil. E prea târziu pentru 
mine să mai învăţ acest cuvânt. Nu am timp de pierdut. 

Majordomul se înclină pentru a treia oară. 

— Mă veţi concedia, monseniore, astă-seară, dar numai 
după ce-mi voi fi făcut datoria aşa cum se cuvine, până în ultima 
clipă. Făcu apoi doi paşi de-a-ndărătelea, retrăgându-se spre 
uşă. 

— Ce înţelegi dumneata prin se cuvine! strigă mareşalul. 
Află, domnule, că lucrurile trebuiesc făcute aici cum îmi place 


mie, iată ceea ce se cuvine. Ori eu am hotărât să iau masa la 
patru şi nu îngădui ca atunci când vreau să iau masa la patru, 
dumneata să mi-o serveşti la cinci. 

— Domnule mareşal — replică sec majordomul — am fost 
pivnicer la domnul prinţ de Soubise şi intendent la domnul prinţ 
cardinal Louis de Rohan. La primul, maiestatea sa, răposatul 
rege al Franţei, lua masa o dată pe an; la al doilea, maiestatea 
sa împăratul Austriei lua masa o dată pe lună. Ştiu deci cum 
trebuiesc serviţi suveranii, monseniore. In zadar, când lua masa 
la domnul de Soubise, regele Ludovic al XV-lea trecea drept 
baronul de Gonesse, tot rege era; în zadar, când află la domnul 
de Rohan, împăratul Joseph trecea drept contele de Fockenstein, 
tot împărat era. Dumneavoastră, domnule mareşal, primiţi 
astăzi un oaspete care îşi zice, chipurile, contele de Haga; 
contele de Haga nu este altul decât regele Suediei. Domnule 
mareşal, sau voi părăsi în seara asta palatul, sau domnul conte 
de Haga va fi tratat ca un rege. 

— lată ce mă ostenesc în zadar să te împiedic, domnule 
încăpățânat; contele de Haga doreşte cel mai strict, cel mai 
desăvârşit incognito. La naiba! Recunosc acum toate ridicolele 
voastre vanităţi cu şervetul pe braţ! Nu regalitatea o onoraţi, ci 
pe voi înşivă vă flataţi cu banii noştri. 

— Presupun — răspunse acru majordomul — că senioria 
voastră glumeşte, desigur, pomenind de bani. 

— La dracu! exclamă mareşalul, aproape umilit. Cine 
vorbeşte despre bani? Nu încerca să schimbi vorba, şi-ţi repet, 
că nici nu vreau s-aud despre prezenţa vreunui rege la această 
masă. 

— Dar, domnule mareşal, drept cine mă luaţi? Credeţi că 
sunt un idiot? Dar nu va fi nici o clipă vorba despre vreun rege. 

— Atunci nu te mai încăpăţâna şi serveşte masa la ora 
patru. 

— Nu pot, domnule mareşal pentru că la ora patru nu voi fi 
primit ceea ce aştept. Ș 

— Dar ce aştepţi? Un peşte? Intocmai ca domnul Vatel. 

— Domnul Vatel, domnul Vatel... — repetă majordomul. 

— Ei bine! Te revoltă aceasta comparaţie? 

— Nu; numai că din pricina unei nenorocite de lovituri de 
sabie, cu care domnul Vatel şi-a străpuns trupul, iată-l 
nemuritor. 


— Ah! Ah! Şi dumneata, domnule, găseşti prea ieftin plătită 
această glorie? 

— Nu, monseniore, dar sunt atâţia alţii printre noi care 
îndură suferinţe şi umilinţe de o sută de ori mai grele decât o 
lovitură de sabie, lucru care nu le aduce de loc nemurirea. 

— Ei, domnule, încă n-ai aflat că, pentru a fi nemuritor, 
trebuie sau să fii mort, sau să faci parte din Academie. 

— Dacă este aşa, stăpâne, mai bine să rămâi în viaţă şi să- 
ţi faci datoria. În loc să mă omor, voi încerca să slujesc aşa cum 
ar fi slujit şi Vatel dacă domnul prinţ de Conde ar fi avut răbdare 
să aştepte o jumătate de oră. 

— Dar bine, domnule, dumneata făgăduieşti minuni; eşti 
tare iscusit. 

— Minuni? Nici vorbă, monseniore. 

— Dar, în sfârşit, ce aştepţi? 

— Monseniorul doreşte să-i spun? 

— Pe legea mea, mor de curiozitate. 

— Ei bine, monseniore, aştept o sticlă cu vin. 

— O sticlă cu vin?! Lucrul începe să mă intereseze, 
domnule. Explică-mi. 

— lată despre ce este vorba, monseniore. Maiestatea sa 
regele Suediei, să-mi fie iertat, am vrut să spun, excelența sa 
contele de Haga, nu bea altceva decât vin de Tokay. 

— Ei bine, n-ai să-mi spui că sunt atât de sărac încât să nu 
am Tokay în pivnita mea! În acest caz, va trebui să-l concediem 
numai decât pe pivnicer. 

— Dimpotrivă, monseniore, mai aveţi cel puţin şaizeci de 
sticle. 

— Ei bine, doar n-ai să pretinzi că domnul conte de Haga 
bea şaizeci şi una de sticle de vin la o singură masă! 

— Răbdare, monseniore. Când domnul conte de Haga a 
venit pentru prima dată în Franţa şi nu era decât moştenitorul 
tronului, a luat masa la răposatul rege, care primise 
douăsprezece sticle de Tokay din partea maiestăţii sale 
împăratul Austriei. Ştiţi că Tokay-ul din cea mai bună podgorie 
este rezervat pivniţelor imperiale şi că ceilalţi suverani nu beau 
din el decât atunci când maiestatea sa împăratul binevoieşte să 
le trimită? 

— Ştiu. 


— Ei bine, monseniore: din aceste douăsprezece sticle din 
care a gustat prinţul moştenitor şi pe care le-a prețuit în mod 
deosebit, din aceste douăsprezece sticle, astăzi nu mai există 
decât două. 

— Oh! Oh! 

— Una din ele se afla încă în pivnițele regelui Ludovic al 
XVI-lea. 

— Şi cealaltă? 

— Tocmai asta e, monseniore. Cealaltă sticlă, ei bine! 
Cealaltă, a dispărut — rosti cu un surâs triumfător majordomul, 
care vedea apropiindu-se pentru el o victorie binemeritată 

— Şi cine a făcut-o să dispară? 

— Unul dintre prietenii mei care-mi este foarte obligat: 
pivnicerul răposatului rege. 

— Aha! Şi care ţi-a dat-o dumitale. 

— Desigur, monseniore — rosti cu mândrie majordomul. 

— Şi ce-ai făcut cu ea? 

— Am depus-o cu mare grijă în pivniţa stăpânului meu. 

— A stăpânului dumitale? Şi cine era stăpânul dumitale pe 
vremea aceea, domnule? 

— Monseniorul cardinal prinţul Louis de Rohan. 

— Ah, Dumnezeule! La Strasbourg? 

— La Saverne. 

— Şi ai trimis să mi se aducă mie această sticlă?! strigă 
bătrânul mareşal. 

— Întocmai, monseniore — răspunse majordomul, cu tonul 
cu care ar fi spus: "Nerecunoscătorule!" 

Ducele de Richelieu strânse mâna bătrânului servitor, 
exclamând: 

— Domnule, îţi cer scuze, eşti regele majordomilor! 

— Şi dumneavoastră mă alungaţi! răspunse acesta, cu o 
mişcare a umerilor şi a capului ce nu se poate reda. 

— Dimpotrivă, voi plăti o sută de pistoli pentru această 
sticlă. 

— Şi cu încă o sută cât îl va costa pe domnul mareşal 
cheltuielile drumului, fac două sute de pistoli. Dar monseniorul 
va admite că este o nimica toată. 

— Admit tot ce vrei, domnule şi în plus, începând de astăzi 
îţi dublez leafa. 

— Monseniore, nu o merit, nu mi-am făcut decât datoria. 


— Dar, în sfârşit, când va apare curierul dumitale valorând 
o sută de pistoli? 

— Monseniorul să judece singur dacă mi-am pierdut timpul: 
când aţi fixat dineul? 

— Cred că acum trei zile. 

— Unui curier de nădejde îi trebuiesc douăzeci şi patru de 
ore la dus, douăzeci şi patru la întors. 

— iți mai rămâneau douăzeci şi patru de ore. Prinţ al 
majordomilor, cum ai folosit aceste douăzeci şi patru de ore? 

— Vai, monseniore, le-am pierdut. Ideea nu mi-a venit 
decât a doua zi după ce mi-aţi dat lista invitaţilor. Mai puneţi la 
socoteală şi timpul necesar negocierilor şi-o să vedeţi, 
monseniore, că cerându-vă un răgaz până la ora cinci, nu v-am 
cerut decât strictul necesar. 

— Cum? Sticla nu este încă aici? 

— Nu, monseniore. 

— Dumnezeule! Dar ce se întâmplă dacă colegul dumitale 
din Saverne este la fel de de-votat domnului prinţ de Rohan cum 
îmi eşti dumneata mie? 

— Ei bine, monseniore?... 

— Dacă va refuza să predea sticla, cum ai fi făcut şi 
dumneata? 

— Eu, monseniore? 

— Da, dumneata, bănuiesc că dumneata n-ai fi dăruit o 
asemenea sticlă dacă ea s-ar fi aflat în pivnițele mele? 

— Cer cu umilinţa iertare monseniorului, dar dacă un 
confrate ar fi trebuit să servească un rege şi mi-ar fi cerut cea 
mai bună sticlă de vin pe care o aveaţi, i-aş fi dat-o imediat. 

— Oho! exclamă mareşalul, cu o uşoară strâmbătură. 

— Numai ajutând, putem fi ajutaţi, monseniore. 

— lată-mă ceva mai liniştit — suspină mareşalul — deşi 
ghinionul încă ne mai poate urmări. 

— Cum anume, monseniore? 

— Dacă sticlă se sparge? 

— Oh, monseniore, n-am mai auzit că un om să fi spart 
vreodată o sticlă de vin preţuind două mii de livre. 

— Ai dreptate, să nu mai vorbim despre asta. La ce oră vine 
curierul dumitale? 

— La ora patru fix. 


— Atunci ce ne împiedică să cinăm la ora patru — reluă 
mareşalul, încăpățânat ca un catâr de Castilia. 

— Monseniore, am nevoie de o oră pentru ca vinul meu să 
se limpezească şi asta numai datorită unui procedeu inventat de 
mine. Altfel, mi-ar fi trebuit trei zile. 

Plecând capul, mareşalul se recunoscu încă o dată înfrânt în 
faţa slujitorului sau. 

— De altfel — continuă acesta — invitaţii monseniorului, 
ştiind că au cinstea de a lua masa cu domnul conte de Haga, nu 
vor sosi decât la ora patru şi jumătate. 

— Alta acum! 

— Fără îndoială, monseniore; invitaţii monseniorului sunt: 
domnul conte de Launay, doamna contesă Du Barry, domnul de 
La Pérouse, domnul de Favras, domnul de Condorcet, domnul de 
Cagliostro şi domnul de Taverney? 

— Ei bine? 

— Ei bine, monseniore, să procedăm metodic: domnul de 
Launay vine de la Bastilia; şi cu gheţuşul care acoperă acum 
drumurile, va face trei ore bune de la Paris. 

— Da, dar va pomi la drum imediat după masa deţinuţilor, 
deci la douăsprezece; asta o ştiu şi eu. 

— lertare, monseniore; dar de când monseniorul a fost la 
Bastilia, ora mesei s-a schimbat. Bastilia mănâncă la ora unu. 

— Învăţăm în fiecare zi câte ceva, domnule. Continuă. 

— Doamna Du Barry vine de la Luciennes pe un drum care 
coboară tot timpul şi cu polei... 

— O, asta nu o va împiedica să fie punctuală. De când nu 
mai este decât favorita unui duce, nu mai face pe regina decât 
cu baronii. Dar înţelege şi dumneata că trebuie să mâncăm 
devreme, din pricina domnului de La Perouse, care pleacă astă- 
seară şi care nu va voi, de bună seamă, să întârzie. 

— Monseniore, domnul de La Pérouse e la rege: discută cu 
maiestatea sa geografie, cosmografie. Deci regele nu-l va lăsa 
pe domnul de La Pérouse să plece devreme. 

— Posibil. 

— Sigur, monseniore. Tot aşa se vi întâmpla cu domnul de 
Favras, care se află la domnul conte de Provence şi care îi 
vorbeşte fără îndoială despre piesa domnului Cabon de 
Beaumarchais. 

— Despre Nunta lui Figaro. 


— Da, monseniore. 

— Ştii că eşti un adevărat literat, domnule! 

— În timpul liber citesc, monseniore 

— Mai rămâne domnul de Condorcet, care, în calitatea sa 
de geometru, ştie foarte bine ce înseamnă exactitatea. 

— Da, însă se va cufunda într-un calcul, iar când va sfârşi, 
se va afla într-o întârziere de o jumătate de oră. In ce-l priveşte 
pe contele de Cagliostro, acest senior este străin şi locuieşte de 
puţin timp la Paris, astfel că s-ar putea să nu cunoască încă 
perfect viaţa de la Versailles şi se va lăsa aşteptat. 

— Bine — spuse mareşalul — în afara lui Taverney, ai numit 
pe toţi invitaţii şi ai făcut-o într-o ordine demnă de Homer şi de 
bietul meu Rafé. 

Majordomul se înclină. 

— Nu am vorbit încă despre domnul de Taverney — spuse 
el -pentru că domnul de Taverney este un vechi prieten, care se 
va conforma uzanțelor. lată, cred, monseniore, cele opt 
tacâmuri de astă-seară, nu este aşa? 

— Perfect! Unde ne serveşti masa, domnule? 

— In sala cea mare, monseniore. 

— Vom îngheţa. 

— O încălzesc de trei zile, monseniore şi am reglat 
temperatura la optsprezece grade. 

— Foarte bine! Dar iată că bate jumătate... Mareşalul 
aruncă o privire spre pendulă: Este ora patru şi jumătate, 
domnule. 

— Da, monseniore şi iată un cal care intra în curte; este 
sticla mea cu vin de Tokay. 

— Dacă aş putea fi servit încă douăzeci de ani în felul 
acesta spuse bătrânul mareşal, întorcându-se spre oglindă în 
timp ce majordomul alergă la datorie. 

— Douăzeci de ani! rosti o voce exuberantă chiar în clipa în 
care ducele se îndrepta spre oglindă — douăzeci de ani, 
scumpul meu mareşal, ţi-i doresc. Atunci însă eu voi avea 
şaizeci şi voi fi bătrână. 

— Dumneavoastră, contesă! strigă mareşalul. 
Dumneavoastră prima!? Dumnezeule, cât de proaspătă şi de 
frumoasa sunteţi! 

— Spuneţi mai bine cât de îngheţată sunt, duce. 

— Vă rog, treceţi cât mai repede în budoar. 


— Ah! Un tete-a-tâte, mareşale? 

— In trei — replică o voce spartă. 

— Taverney! exclamă mareşalul. Pacostea care strică 
dispoziţia tuturor! şopti el la urechea contesei. 

— Un înfumurat! murmură doamna Du Barry, râzând în 
hohote. 

Trecură toţi trei în camera de alături. 


Capitolul II La Pérouse 


În aceeaşi clipă, huruitul surd al mai multor trăsuri pe 
pavajul vătuit de omăt îl avertiză pe mareşal că oaspeţii săi 
sosiseră şi, la scurt timp după aceasta, graţie punctualităţii 
majordomului său, opt persoane se aşezau în jurul mesei ovale 
din sufragerie. Opt lachei, tăcuţi ca nişte umbre, sprinteni fără a 
fi grăbiţi, prevenitori fără a fi inoportuni, lunecând pe covoare, 
treceau printre invitaţi fără a le atinge braţele, fără a se ciocni 
de fotoliile încărcate de blănuri ce cădeau până la picioarele 
invitaţilor. Şi oaspeţii mareşalului se lăsară în voia plăcutei 
călduri a sobelor, a aromei fripturilor, a parfumului vinurilor şi 
zumzetului primelor discuţii ce se înfiripau după supă. 

Nici un zgomot nu răzbătea prin jaluzelele trase; în afara 
zgomotului făcut de comeseni, în sală domnea o linişte 
desăvârşită; farfuriile îşi schimbau locul fără să se audă un 
sunet, argintăria trecea din bufete pe masă fără cel mai slab 
clinchet, iar majordomul părea mut; poruncea din ochi. 

Astfel, după primele zece minute, comesenii se simţiră cu 
desăvârşire singuri în această încăpere; păreau că sunt surzi şi 
muţi aceşti servitori, aproape fantomatici. 

Domnul de Richelieu fu primul care rupse tăcerea solemnă 
ce domnea în timp ce se servea supa spunând vecinului său din 
dreapta: 

— Domnul conte nu bea? 

Cel căruia îi erau adresate aceste cuvinte era un bărbat de 
treizeci şi opt de ani, blond, scund, cu umerii largi; ochii săi de 
un albastru-deschis sclipeau uneori cu vioiciune; cel mai ades 
însă, păreau melancolici: pe fruntea sa înaltă şi generoasă sta 
înscrisă noblețea cu o forţă de netăgăduit. 


— Nu beau decât apă, mareşale — zise el. 

— Cu excepţia vizitelor la regele Ludovic XV-lea — răspunse 
ducele. Am avut cinstea de a cina cu domnul conte şi atunci a 
binevoit să bea vin. 

— Îmi reamintiţi un moment agreabil, domnule mareşal; da, 
în 1771; era vin de Tokay din podgoria imperială. 

— În această clipă, majordomul meu are onoarea să vă 
toarne unul asemănător, domnu-le conte — răspunse Richelieu, 
înclinându-se. 

Contele de Haga ridică paharul la înălţimea ochilor, 
privindu-l în lumina sfeşnicelor. 

Vinul sclipea în pahar ca un rubin lichid. 

— Este adevărat, domnule mareşal. Mulţumesc. Şi contele 
rosti cuvântul multumesc, cu un ton atât de nobil şi grațios, 
încât întreaga asistenţă se ridică în acelaşi timp, strigând 
electrizată: 

— Trăiască maiestatea sa! 

— E adevărat — replică contele de Haga — trăiască 
maiestatea sa regele Franţei! Nu sunteţi de părerea mea, 
domnule de La Pérouse? 

— Domnule conte — răspunse căpitanul, cu tonul familiar 
dar totodată respectuos al omului obişnuit să vorbească 
capetelor încoronate — l-am părăsit pe rege acum o oră şi 
regele a fost atât de bun cu mine, încât nimeni nu va striga mai 
convins: "trăiască regele". Numai că, deoarece într-o oră datoria 
mă obligă să fiu pe mare, unde mă aşteaptă cele două vase de 
război pe care regele mi le-a pus la dispoziţie, odată plecat de 
aici, vă cer permisiunea de a striga "trăiască" pentru un alt 
rege, pe care mi-ar face mare plăcere să-l servesc, dacă n-aş 
avea unul atât de bun. 

Şi ridicând paharul, domnul de La Perouse salută cu 
profund respect pe contele de Haga. 

— Această urare de sănătate pe care aţi făcut-o — zise 
doamna Du Barry, aflată la stânga mareşalului — suntem cu 
toţii gata să o susţinem. Ea trebuia însă să fie exprimată de 
către decanul nostru de vârstă, cum s-ar fi spus în Parlament. 

— Invitaţia ţi se adesează ţie, Taverney, sau mie! replică 
râzând mareşalul şi uitându-se spre vechiul său prieten. 

— Nu cred — adăugă un personaj plasat în faţa mareşalului 
de Richelieu. 


— Ce nu credeţi, domnule de Cagliostro? întrebă contele de 
Haga, îndreptându-şi privirea pătrunzătoare spre interlocutorul 
său. 

— Nu cred, domnule conte — reluă Cagliostro, înclinându- 
se — că domnul de Richelieu este decanul nostru de vârstă. 

— lată ceva care-mi place — răspunse mareşalul. Se pare 
că eşti tu, Taverney. 

— Să fim serioşi, am cu opt ani mai puţin decât tine. Sunt 
contingentul 1704 — replică bătrânul senior. 

— Câtă ingratitudine! exclamă mareşalul. Îmi dezvăluie cei 
optzeci de ani. 

— Cu neputinţă, domnule duce! Chiar aveţi optzeci de ani? 
întrebă domnul de Condorcet. 

— Ah, Dumnezeule! Da. Este un calcul uşor de făcut şi prin 
aceasta aproape nedemn de un matematician de calibrul 
dumneavoastră, marchize. Sunt din secolul trecut, din marele 
secol, cum îl numim. 1696, iată o dată! 

— Imposibil — spuse de Launay. 

— Ei, dacă tatăl dumneavoastră ar fi aici, domnule 
guvernator al Bastiliei, nu ar spune imposibil, deoarece am fost 
prizonierul lui în 1714. 

— Decanul de vârstă, aici, este cu siguranţă, vinul pe care 
domnul conte de Haga îl are în acest moment în paharul său — 
spuse domnul de Favras. 

— Un Tokay de o sută douăzeci de ani; aveţi dreptate, 
domnule de Favras — răspunse contele. Acestui Tokay îi revine 
deci cinstea de a închina în sănătatea regelui. 

— Un moment, domnilor — interveni Cagliostro, înălţându- 
şi fruntea sa largă strălucind de vigoare şi inteligenţă. Protestez. 

— Protestaţi asupra dreptului de întâiul născut al Tokay- 
lui?! strigară în cor invitaţii. 

— Bineînţeles — replică liniştit contele — pentru ca eu 
însumi l-am sigilat în sticlă. 

— Dumneavoastră? 

— Da, eu, în 1664, în ziua victoriei lui Montecuccolli asupra 
turcilor. 

Aceste cuvinte pe care Cagliostro le rosti cu o 
imperturbabilă gravitate fură primite cu un imens hohot de râs. 

— Ţinând seama de acest lucru, domnule — zise doamna 
Du Barry — dumneavoastră aveţi cam o sută treizeci de ani, 


pentru că trebuie să fi avut cel puţin zece ani ca să fi putut pune 
acest minunat vin într-o sticlă. 

— Aveam mai mult de zece ani când am îndeplinit această 
operaţie, doamnă, deoarece a treia zi am avut cinstea de a fi 
însărcinat de către maiestatea sa împăratul Austriei să-l felicit 
pe Montecuccolli, care, prin victoria de la Saint-Gothard, a 
răzbunat ziua de la Especk din Esclavonia, zi în care 
necredincioşii au bătut atât de rău trupele imperiale, prietenii şi 
tovarăşii mei de arme în 1536. 

— Ei — zise contele de Haga, la fel de rece ca şi Cagliostro 
— domnul avea cel puţin zece ani la acea dată, devreme ce a 
asistat în persoană la acea memorabilă bătălie. 

— Un dezastru îngrozitor, domnule conte! răspunse 
Cagliostro, înclinându-se. 

— Cu toate astea, mai puţin dureros decât dezastrul de la 
Crécy — spuse Condorcet, surâzător. 

— Este adevărat, domnule — răspunse Cagliostro, zâmbind 
şi el. Bătălia de la Crecy a fost teribilă prin aceea că nu o armată 
a fost învinsă, ci însăşi Franţa. Dar trebuie să spunem că 
înfrângerea noastră n-a fost o victorie pe deplin meritată pentru 
Anglia. Regele Eduard avea tunuri, lucru pe care Filip de Valois îl 
ignoră cu desăvârşire, sau, mai exact, lucru pe care Filip de 
Valois nu voia să-l creadă, cu toate că îl prevenisem, cu toate că 
îi spusesem că am văzut cu ochii mei aceste patru piese de 
artilerie pe care Eduard le cumpărase de la venețieni. 

— Ah! exclamă doamna Du Barry. Ah, l-aţi cunoscut pe Filip 
de Valois? 

— Doamnă, am avut cinstea să mă număr printre cei cinci 
seniori care l-au escortat când a părăsit câmpul de bătaie — 
răspunse Cagliostro. Venisem în Franţa cu sărmanul bătrân rege 
al Boemiei, care era orb şi care s-a lăsat omorât când i s-a spus 
că totul este pierdut. 

— O, Doamne! interveni La Pérouse. Dumneavoastră, 
domnule, nici nu veţi crede cât de mult regret că, în loc să 
asistați la bătălia de la Crécy, nu aţi asistat la cea de la Actium. 

— Şi de ce, domnule? 

— Pentru că aţi fi putut să-mi daţi amănunte nautice, care, 
cu toată frumoasa descriere a lui Plutarh, mi-au rămas foarte 
nelămurite. 


— Care, domnule? Aş fi fericit dacă aş putea să vă fiu de 
oarecare folos. 

— Aţi fost deci? 

— Nu, domnule, atunci eram în Egipt. Fusesem însărcinat 
de către regina Cleopatra să reorganizez biblioteca din 
Alexandria, lucru pe care eram cel mai indicat să-l fac, deoarece 
cunoşteam personal pe cei mai buni autori din antichitate. 

— Şi aţi văzut-o pe regina Cleopatra, domnule de 
Cagliostro? întrebă contesa Du Barry. 

— Cum vă văd, doamnă. 

— Era chiar atât de frumoasă, cum se spune? 

— Doamnă contesă, dumneavoastră ştiţi că frumuseţea e 
relativă. Fermecătoarea regină a Egiptului ar fi fost la Paris doar 
o femeiuşcă drăgălaşă. 

— Nu vorbiţi de rău femeiuştile, domnule conte. 

— Să mă păzească Dumnezeu! 

— Astfel, Cleopatra era... 

— Mică, subţire, vioaie, spirituală, cu ochii mari şi migdalaţi, 
un nas grecesc, dinţii ca perlele şi mâna că a dumneavoastră, 
doamnă; o mână demnă de un sceptru. lată un diamant pe care 
mi l-a dat şi pe care îl avea de la fratele ei Ptolemeu: îl purta la 
degetul mare. 

— La degetul mare?! Se miră doamna Du Barry. 

— Da, aşa era moda egipteană şi eu, după cum vedeţi, îl 
port de-abia pe degetul mic. 

Şi scoțând inelul, i-l întinse doamnei Du Barry. Era un 
diamant magnific, care, după scânteierea miraculoasă şi 
mărimea într-adevăr deosebită, valora desigur treizeci sau 
patruzeci de mii de franci. Diamantul făcu înconjurul mesei şi 
reveni la Cagliostro, care şi-l puse liniştit în deget. 

— Ah, înţeleg. Sunteţi neîncrezători: neîncredere fatală cu 
care a trebuit să lupt toată viaţa. Filip de Valois nu m-a crezut 
când i-am spus să-i lase lui Eduard o cale de retragere: 
Cleopatra n-a vrut să mă creadă când i-am spus că Antoniu va fi 
bătut. Troienii n-au vrut să mă creadă când le-am spus despre 
calul de lemn: "Casandra este inspirată de zei, ascultaţi-o pe 
Casandra" 

— A, dar e minunat! Adaugă doamna Du Barry, prăpădindu- 
se de râs. Şi adevărul este că n-am văzut un om mai serios şi în 
acelaşi timp mai amuzant ca dumneavoastră. 


— Vă asigur — spuse Cagliostro, înclinându-se — că 
Jonathas era mult mai amuzant decât mine. Ah, fermecător 
camarad! Când a fost omorât de către Saul, am simţit că-mi 
pierd minţile. 

— Vă avertizez că, dacă mai continuaţi, conte — zise ducele 
de Richelieu — o să-l înnebuniţi pe bietul Taverney, care într- 
atât se teme de moarte, încât vă priveşte năuc, crezându-vă 
nemuritor. Mai bine spuneţi clar dacă sunteţi sau nu? 

— Nemuritor? 

— Nemuritor. 

— Nu ştiu nimic, dar totuşi pot să afirm un lucru. 

— Care? întrebă Taverney, cel mai curios dintre ascultătorii 
contelui. 

— Acela că am văzut toate lucrurile şi am întâlnit toate 
personajele pe care le-am citat adineauri. 

— L-aţi cunoscut pe Montecuccolli? 

— Ca pe dumneavoastră, domnule de Favras şi chiar mai 
bine, pentru că este a doua sau a treia oară când am onoarea să 
vă văd, în timp ce am trăit aproape un an sub acelaşi cort cu 
faimosul strateg despre care vorbim. 

— L-aţi cunoscut pe Filip de Valois? 

— După cum am avut cinstea să vă spun, domnule de 
Condorcet; dar el s-a întors la Paris, iar eu am părăsit Franţa şi 
m-am întors în Boemia. 

— Cleopatra? 

— Da, doamnă contesă, Cleopatra. V-am spus că avea ochii 
negri ca şi ai dumneavoastră şi bustul aproape tot atât de 
frumos. 

— Dar, conte, de unde ştiţi dumneavoastră cum este bustul 
meu? 

— Seamănă cu al Casandrei, doamnă şi să nu lipsească 
nimic acestei asemănări, ea avea, ca şi dumneavoastră, sau 
dumneavoastră ca şi ea, un mic semn negru în dreptul celei de 
a şasea coaste din stânga. 

— Oh, conte, dar sunteţi un adevărat vrăjitor! 

— A, nu, marchize — replică mareşalul de Richelieu, râzând 
— i-am spus eu. 

— Dar dumneavoastră de unde ştiţi? Mareşalul îşi ţuguia 
buzele. 

— Hm! făcu el. Este un secret de familie. 


— Bine, bine... — zise doamna Du Barry. După cum văd, 
mareşale, nici o măsură de precauţie nu este inutilă atunci când 
o femeie se hotărăşte să vă viziteze. Apoi, întorcându-se spre 
Cagliostro: într-adevăr, domnule, posedaţi secretul tinereţii, 
deoarece la vârsta de trei sau patru mii de ani, pe care o aveţi, 
nu arătaţi mai mult de patruzeci. 

— Da, doamnă, posed secretul veşnicei tinereţi. 

— Ah, întineriţi-mă şi pe mine, vă rog! 

— Pe dumneavoastră, doamnă, e inutil; minunea este 
înfăptuită. Avem vârsta pe care părem a o avea şi 
dumneavoastră numărați cel mult treizeci de ani. 

— Sunteţi curtenitor. 

— Nu, doamnă, aşa este. 

— N-aţi putea totuşi să-mi explicaţi şi mie? 

— E destul de uşor. Aţi uzat, iară să vă daţi seama, de 
procedeul meu. 

— Cum adică? 

— Aţi folosit elixirul meu. 

— Eu? 

— Chiar dumneavoastră, contesă. A, nu cred că aţi uitat. 

— Ce anume? 

— Contesă, vă amintiţi de o casă de pe strada Saint- 
Claude? Vă aduceţi aminte că aţi intrat în această casă pentru o 
oarecare chestiune privitoare la domnul de Sartine? Vă aduceţi 
aminte că aţi făcut un serviciu unuia dintre prietenii mei numit 
Joseph Balsamo? Vă aduceţi aminte că Joseph Balsamo v-a 
dăruit un flacon cu elixir, recomandându-vă să luaţi trei picături 
în fiecare dimineaţă? Vă aduceţi aminte că aţi urmat sfatul până 
anul trecut, când flaconul s-a golit? Dacă nu vă amintiţi toate 
acestea, contesă, într-adevăr n-ar mai fi vorba de simplă uitare, 
ci de nerecunoştinţa. 

— Oh, domnule de Cagliostro, îmi spuneţi nişte lucruri... 

— Pe care nu le cunoaşteţi decât dumneavoastră, sunt 
convins de asta. Dar care ar fi meritul unui vrăjitor dacă nu ar 
cunoaşte secretele aproapelui său? 

— Deci Joseph Balsamo avea, ca şi dumneavoastră, reţeta 
acestui miraculos elixir? 

— Nu, doamnă, dar cum era unul dintre cei mai buni 
prieteni ai mei, îi dădusem trei sau patru flacoane. 

— Şi mai are vreunul? 


— Nu mai ştiu. De trei ani, sărmanul Balsamo a dispărut. 
Ultimă dată când l-am văzut, era în America, pe țărmurile râului 
Ohio; pleca într-o expediţie în Munţii Stâncoşi şi de atunci am 
auzit spunându-se că a murit. 

— Hai, hai, conte! strigă mareşalul. Destul cu galanteria, vă 
implor! Secretul, conte, secretul! 

— Vorbiţi serios, domnule? întrebă contele de Haga. 

— Foarte serios, sire... iertare, vreau să spun domnule 
conte — şi Cagliostro se înclină într-un fel care lăsa bine să se 
vadă că greşeala săvârşita era pe de-a-ntregul voluntară. 

— Deci — spune mareşalul — doamna nu este destul de 
bătrână ca să fie întinerită? 

— Nu, cu siguranţă. 

— Ei bine! Să luăm atunci pe altcineva. lată-l pe prietenul 
meu Taverney. Ce spuneţi? Nu-i aşa că are aerul de a fi 
contemporan cu Pilat din Pont? Dar poate ca în cazul lui este 
tocmai pe dos; e prea bătrân? 

Cagliostro îl privi pe baron. 

— Nu — spuse el. 

— Ah, scumpul meu conte — strigă mareşalul — dacă îl 
întineriţi, vă proclam elevul Medeei. 

— Doriţi într-adevăr? întrebă Cagliostro, adresându-se 
stăpânului casei şi întrebând din ochi întregul auditoriu. 

Toţi încuviinţară printr-un semn. 

— Şi dumneavoastră, domnule de Taverney? 

— Ei drăcie, eu chiar mai vârtos decât ceilalţi — zise 
baronul. 

— Ei bine, destul de uşor — începu Cagliostro, strecurându- 
şi două degete în buzunar, de unde scoase o sticluţă octaedrică. 

Apoi luă un pahar curat de cristal şi vărsa în el câteva 
picături din licoarea aflată în sticluţă. Dilua aceste câteva 
picături într-o jumătate de cupă de şampanie rece şi întinse 
baronului băutura astfel preparată. Toată lumea îi urmărea din 
ochi cele mai mici mişcări, toţi stăteau cu gura căscată. Baronul 
luă paharul, dar în clipa în care îl duse la gură, şovăi. Ezitarea lui 
stârni râsul invitaţilor, un râs atât de zgomotos, încât Cagliostro 
deveni nerăbdător. 

— Grăbiţi-vă, baroane — îl îndemnă el — sau veţi lăsa să se 
piardă o licoare care valorează o sută de ludovici picătura. 


— Drace! exclamă Richelieu, încercând să glumească. E 
altceva decât vinul de Tokay. 

— Prin urmare, trebuie să beau? întrebă baronul, aproape 
tremurând. 

— Sau să treceţi altuia paharul, domnule, ca să profite 
totuşi cineva de elixir. 

— Daţi-mi-l mie — spuse ducele de Richelieu, întinzând 
mâna. Baronul mirosi paharul şi, ispitit fără îndoială de 
mireasma vie, 

Îmbălsămată, de culoarea trandafirie pe care cele câteva 
picături de elixir o dăduseră şampaniei, sorbi licoarea magică. 

În aceeaşi clipă, simţi că un fior îi zguduie tot trupul din 
creştet până în tălpi şi tot sângele bătrân şi amortit care dormita 
în venele sale începe să-i clocotească sub piele. Pielea zbârcită i 
se întinse, ochii veştezi acoperiţi de pleoapele obosite se măriră 
fără voia lui. Pupila se mişca vie şi puternică, tremurul mâinilor 
dispăru înlocuit de mişcări sigure şi nervoase, vocea deveni 
fermă, genunchii elastici ca în cele mai frumoase zile ale 
tinereţii sale şi toată fiinţa să se îndreptă. Acest lucru se petrecu 
ca şi când licoarea i-ar fi regenerat întregul trup de la o 
extremitate la alta, pe măsură ce se răspândea în ţesuturi. 

Un strigăt de surpriză, de stupoare, un strigăt de admiraţie, 
mai ales, răsună în toată casa. Taverney, care până atunci 
mâncase cu gingiile, se simţi înfometat. Puse mâna pe o farfurie 
şi un tacâm, îşi luă o portie zdravănă din tocana aflată în stânga 
sa şi, sfărâmând oasele de potârniche, spuse că simte cum îi 
cresc dinţii pe care îi avusese la douăzeci de ani. 

Mâncă, râse, bău şi fu în mare vervă vreme de o jumătate 
de oră timp în care ceilalţi comeseni îl priviră uluiţi; apoi, încetul 
cu încetul, el se stinse ca o lampă căreia începe să-i lipsească 
uleiul. Mai întâi fruntea, pe care vechile riduri, o clipă dispărute, 
se săpară din nou. Privirea i se ofili şi se întunecă. li pieri toată 
strălucirea, spatele i se încovoie. Pofta de mâncare îi dispăru, 
genunchii prinseră din nou să-i tremure. 

— Oh! Gemu el. 

— Ei bine? întrebară invitaţii. 

— Ei bine, adio tinereţe! rosti el, scoțând un suspin adânc şi 
două lacrimi îi umeziră pleoapele. 

instinctiv, un suspin asemănător celui scos de Taverney ieşi 
din pieptul fiecăruia dintre comeseni, pricinuit de priveliştea 


tristă a moşneagului întinerit, care părea şi mai bătrân după 
această pierdere a tinereţii. 

— E foarte simplu, domnilor — spuse Cagliostro — nu i-am 
dat baronului decât treizeci şi cinci de picături din elixirul vieţii 
şi nu a întinerit decât timp de treizeci şi cinci de minute. 

— Ah, mai vreau! Mai vreau, conte — murmura lacom 
bătrânelul. 

— Nu, domnule, o nouă încercare v-ar ucide poate — 
răspunse Cagliostro. 

Dintre toţi comesenii, doamna Du Barry, care cunoştea 
virtuțile acestui elixir, urmărise cu cea mai mare curiozitate 
amănuntele acestei scene. Pe măsură ce tinereţea şi viaţa 
străbăteau arterele bătrânului Taverney, privirea contesei căuta 
să pătrundă cât mai adânc în acest proces. 

Râdea, aplaudă, se bucura privindu-l. Când efectul băuturii 
atinse culmea, contesa aproape că se repezi să smulgă din 
mâna lui Cagliostro flaconul dătător de viaţă. Dar în acel 
moment, Taverney începuse să îmbătrânească mai repede 
decât întinerise... 

— Păcat! Imi dau seama — spuse ea cu tristeţe — ca totul 
este deşertăciune, speranţă vană; minunea nu a durat decât 
treizeci şi cinci de minute. 

— Deci, pentru a fi tânăr doi ani, trebuie să bei un fluviu — 
reluă contele de Haga. 

Toţi râseră. 

— Nu — interveni Condorcet — calculul e simplu: treizeci şi 
cinci de picături pentru treizeci şi cinci de minute, deci nişte 
nenorocite de trei milioane o sută cincizeci şi trei de mii de 
picături dacă vrei să rămâi tânăr un an. 

— O adevărată inundație — spuse La Pérouse. 

— Şi cu toate acestea, după părerea dumneavoastră, 
domnule, nu astfel stau lucrurile cu mine, deoarece o sticluţă, 
doar de patru ori mai mare decât flaconul dumneavoastră şi pe 
care mi-a dat-o prietenul dumneavoastră Joseph Balsamo, a fost 
suficientă pentru a opri la mine scurgerea timpului, pe o 
perioadă de zece ani. 

— Aşa e, doamnă şi numai dumneavoastră aţi pătruns 
misterul acestui adevăr. Bărbatul care a îmbătrânit, mai ales cel 
care a îmbătrânit foarte mult, are nevoie de această cantitate 
pentru a se produce un efect imediat şi puternic Dar o femeie 


de treizeci de ani, cum eraţi dumneavoastră sau un bărbat de 
patruzeci de ani, cum eram eu, când am început să bem din 
elixirul vieţii, o asemenea femeie sau un asemenea bărbat, încă 
plini de forţa şi de tinereţe, nu au nevoie decât de zece picături 
din această apă în perioadele de declin şi cu ajutorul acestor 
zece picături, cel sau cea care bea îşi păstrează tinereţea şi 
pofta de viaţă, rămânând veşnic în acelaşi stadiu de frumuseţe 
şi energie. 

— Ce numiţi dumneavoastră perioade de declin? întrebă 
contele de Haga. 

— Perioadele naturale, domnule conte. Omului care trăieşte 
la ţară forţele îi cresc până la treizeci şi cinci de ani. Ajuns la 
această vârstă, omul rămâne neschimbat până la patruzeci. 
Începând de la patruzeci de ani, el începe să dea îndărăt, 
aproape pe nesimţite, până la cincizeci. Atunci etapele se 
apropie şi se succed cu mai multă repeziciune până în ziua 
morţii. Pentru cel ce trăieşte la oraş, deci unde există uzură 
datorită exceselor, grijilor şi bolilor, creşterea forţelor se opreşte 
la treizeci de ani, iar descreşterea începe la treizeci şi cinci. Ei 
bine, există un moment pe care trebuie să-l opreşti, fie că 
trăieşti la ţară, fie la oraş, un moment când natură este 
staţionară înainte de a se angaja în etapa de declin, înainte ca 
această etapă să se instaleze. Cel care, posesor al secretului 
acestui elixir, cum sunt eu, ştie să găsească momentul în aşa 
fel, încât să surprindă şi să oprească viaţa înainte de 
îmbătrânire, acela va trăi cum trăiesc eu, totdeauna tânăr, cel 
puţin destul de tânăr pentru ceea ce vrea încă să facă pe lume. 

— Ei, Doamne, dar bine, domnule de Cagliostro — strigă 
contesa — atunci de ce, dacă aţi avut libertatea să vă alegeţi 
vârsta, de ce n-aţi ales douăzeci de ani în loc de patruzeci? 

— Pentru că, doamnă contesă — spuse zâmbind Cagliostro 
— îmi convine să fiu veşnic un bărbat de patruzeci de ani, 
sănătos şi puternic, decât un tinerel neisprăvit de douăzeci de 
ani. 

— Oh! Oh! exclamă contesa. 

— Ei, desigur, doamnă — continuă Cagliostro — la douăzeci 
de ani placi femeilor de treizeci, dar la patruzeci de ani 
porunceşti femeilor de douăzeci şi bărbaţilor de şaizeci. 

— Mă predau, domnule — adaugă contesa. De altfel, cum 
să discuţi cu un exemplu viu? 


— Deci eu — spuse abătut Taverney — eu sunt condamnat; 
am aflat prea târziu. 

— Domnul de Richelieu a fost mai abil decât 
dumneavoastră, spuse cu naivitate La Perouse, cu francheţea lui 
de marinar. Am auzit mereu spunându-se că mareşalul ar avea 
o reţetă... 

— Un zvon răspândit de femei — replică râzând contele de 
Haga. 

— Este acesta un motiv pentru a nu-l crede, duce? întrebă 
doamna Du Barry. 

Bătrânul mareşal roşi, el care nu roşea niciodată. Şi adăugă 
iute; 

— Vreţi să ştiţi, domnilor, în ce a constat reţeta mea? 

— Da, sigur că vrem. 

— Ei bine, în a mă menaja. 

— Ah, ah! exclamă asistenţa. 

— Acesta este adevărul — spuse mareşalul. 

— AŞ contesta reţeta, dacă n-aş fi văzut efectul celei a 
domnului de Cagliostro. De altfel, atenţie, domnule vrăjitor, nu 
am terminat cu întrebările. 

— Continuaţi, doamnă, continuaţi. 

— Dumneavoastră spuneaţi că atunci când aţi folosit pentru 
prima dată elixirul vieţii, aveaţi patruzeci de ani? 

— Da, doamnă. 

— Şi că, de la acea dată, deci de la asediul Troiei... 

— Cu puţin înainte, doamnă... 

— Fie, aţi rămas la patruzeci de ani? 

— O puteţi vedea. 

— Dar, domnule în felul acesta ne demonstraţi mai mult 
chiar decât demonstrează teoria dumneavoastră... spuse 
Condorcet. 

— Ce vă demonstrez, domnule marchiz? 

— Ne demonstraţi nu numai prelungirea tinereţii, ci şi 
conservarea vieţii. Deoarece aveaţi patruzeci de ani de la 
asediul Troiei, înseamnă că n-aţi murit niciodată. 

— Este adevărat, domnule marchiz, n-am murit niciodată, o 
mărturisesc cu umilinţă. 

— Şi totuşi nu sunteţi invulnerabil ca Ahile, spun că Ahile, 
deşi nici el nu era invulnerabil de vreme ce Paris l-a putut ucide 
cu o săgeată în călcâi. 


— Nu, nu sunt invulnerabil şi asta spre marele meu regret, 
răspunse Cagliostro. 

— Atunci puteţi fi ucis, puteţi muri de moarte violentă? 

— Din păcate, da.. 

— Cum aţi făcut atunci să scăpaţi de accidente timp de trei 
mii cinci sute de ani? 

— Un adevărat noroc, domnule conte; vă rog să mă 
ascultați. 

— Vă ascult. 

— Şi noi vă ascultăm. 

— Da! Da! repetară toţi invitaţii. 

Şi cu vădit interes, fiecare se aşeză la largul lui ca să 
asculte cât mai bine. Vocea lui Cagliostro rupse tăcerea; 

— Care este prima condiţie a vieţii? întrebă el, arătându-şi 
prin gesturi uşoare şi elegante frumoasele mâini albe încărcate 
de inele, printre care cel al reginei Cleopatra sclipea că steaua 
polară. Sănătatea, nu-i aşa? 

— Desigur — răspunse toată lumea. 

— Şi condiţia sănătăţii este... 

— Dieta — zise contele de Haga. 

— Aveţi dreptate, domnule conte, dieta întreţine sănătatea. 
Ei bine, de ce aceste picături din elixirul meu n-ar constitui cea 
mai bună dietă posibilă? 

— Cine o ştie? 

— Dumneavoastră, conte. 

— Da, fără îndoială, dar... 

— Nu însă şi alţii — spuse doamna Du Barry. 

— Aceasta, doamnă, este o întrebare pe care o vom 
examina imediat Deci eu am urmat tot timpul dieta picăturilor 
mele şi cum ele sunt realizarea eternului vis al oamenilor tuturor 
timpurilor, cum ele sunt ceea ce strămoşii căutau sub numele 
de apa tinereţii, ceea ce contemporanii caută sub numele de 
elixirul vieţii, ele mi-au conservat tot timpul tinereţea, 
sănătatea, în consecinţă, viaţa. E clar. 

— Cu toate astea, totul se uzează, conte, chiar şi cel mai 
frumos trup. 

— Cel al lui Paris ca şi cel al lui Vulcan — adăugă contesa. 
L-aţi cunoscut, fără îndoială, pe Paris, domnule de Cagliostro? 


— Perfect, doamnă; era un băiat tare frumuşel; dar nu era 
nici pe departe ceea ce spune Homer sau ceea ce cred femeile. 
În primul rând, era roşcovan. 

— Roşcovan? Ah, vai! Ce oroare! exclamă contesa. 

— Din nenorocire — zise Cagliostro — Elena nu a fost de 
părerea dumneavoastră, doamnă. Dar să revenim la elixirul 
nostru. 

— Da, da! încuviinţară cu toţii. 

— Dumneavoastră pretindeţi deci, domnule de Taverney, 
că totul se uzează. Fie. Dar ştiţi, de asemenea, că totul se 
repară, totul se regenerează sau se înlocuieşte, cum vreţi. 
Vestitul cuţit al Sfântului Hubert, căruia i s-a schimbat de atâtea 
ori lama sau plăseaua, este un exemplu; căci, cu toată această 
dublă schimbare, el a rămas cuțitul Sfântului Hubert. Vinul pe 
care îl păstrează în beciurile lor călugării din Heidelberg este 
totdeauna acelaşi vin, cu toate că în fiecare an se varsă o 
recoltă nouă în uriaşele budane. De altfel, vinul călugărilor din 
Heidelberg este întotdeauna limpede, tare şi cu buchet, în timp 
ce vinul sigilat de Opimius şi de mine în amfore de lut nu mai 
era, când am încercat să beau din el după o sută de ani, decât 
un noroi gros care mai degrabă putea fi mâncat, dar în nici un 
caz băut. Ei bine, în loc de a urma exemplul lui Opimius, l-am 
preferat pe cei al călugărilor din Heidelberg. Mi-am întreţinut 
trupul adăugând în fiecare an noi principii care le regenerau pe 
cele vechi. În fiecare dimineaţă, un atom tânăr şi proaspăt a 
înlocuit în sângele meu, în carnea mea, în oasele mele o 
părticică uzată, mortificată. Am împrospătat reziduurile pe care 
omul obişnuit le lasă să-i invadeze pe nesimţite fiinţa; i-am silit 
pe soldaţii pe care Dumnezeu i-a pus la dispoziţia naturii umane 
să lupte împotriva distrugerii, soldaţii pe care cea mai mare 
parte dintre noi îi reformează sau îi lasă să paralizeze în lene, eu 
însă i-am forţat să ducă o muncă susţinută pe care o uşura, pe 
care o conducea chiar introducerea perpetuă a unui stimulent 
totdeauna nou; rezultă din acest stadiu permanent al vieţii că 
mintea, gesturile, nervii, inima, sufletul meu nu şi-au încetat 
niciodată funcțiunile; şi cum totul se leagă în lumea asta, cum 
de obicei cel mai bine reuşesc un lucru cei ce-l fac tot timpul, 
am fost în mod firesc mai îndemânatic decât altul în a înlătura 
primejdiile de-a lungul unei existenţe de trei mii de ani şi asta 
fiindcă am reuşit să dobândesc o atare experienţă, încât prevăd 


capcanele, încât simt primejdiile care mă pândesc. Astfel, nu m- 
aţi putea convinge să intru într-o casă care s-ar putea dărâma. 

A, nu, am văzut prea multe case pentru a nu deosebi dintr- 
o privire pe cele solide de celelalte. Nu mă puteţi face să vânez 
cu un neîndemânatic care nu ştie să folosească puşca. De pe 
timpul lui Cefal, care a ucis-o pe soţia sa Procris, până la regent, 
care i-a scos ochiul domnului Prinţ, am văzut prea mulţi 
nepricepuţi. Nu mă veţi face ca într-o luptă să stau în cutare sau 
cutare loc în care ar sta oricare altul, deoarece calculez într-o 
clipă dacă în linie dreaptă sau pe ocolite în locul acela va ajunge 
vreun glonţ. O să-mi spuneţi că nu poate fi prevenit un glonte 
rătăcit. Vă voi spune că unui om, care a ştiut să evite un milion 
de focuri de puşcă, nu-i poate fi iertat dacă se lasă omorât de un 
glonte rătăcit. Ah, nu faceţi gesturi de neîncredere, deoarece, în 
sfârşit, eu însumi sunt o dovadă vie. Nu vă spun că sunt 
nemuritor; vă spun numai că ştiu ceea ce nu ştie nimeni, adică 
să evit moartea când apare prin accident. Astfel, de exemplu, 
pentru nimic în lume nu voi rămâne un sfert de oră singur aici 
cu domnul de Launay, care gândeşte în acest moment ca, dacă 
m-ar avea într-una din celulele sale pentru nebuni de la Bastilia, 
ar experimenta nemurirea mea cu ajutorul foamei. Nu aş 
rămâne nici cu domnul de Condorcet, deoarece în clipa asta se 
gândeşte să arunce în paharul meu conţinutul inelului pe care îl 
poartă la arătătorul mâinii stângi, iar acest conţinut este o 
otravă; totul fără nici o rea intenţie, ci dintr-o curiozitate 
ştiinţifică, pentru a şti pur şi simplu dacă aş muri. 

Cele două personaje pe care tocmai le numise contele de 
Cagliostro tresăriră. 

— Mărturisiţi fără nici o sfială, domnule de Launay, doar nu 
suntem o instanţă judecătorească şi, de altfel, intenţia nu este 
pedepsită. Ei, nu v-aţi gândit la ce v-am spus eu? Şi 
dumneavoastră, domnule de Condorcet, aşa-i că aveţi în acel 
inel o otravă pe care aţi vrut să mă faceţi s-o gust în numele 
iubitei dumneavoastră stăpâne, ştiinţa? 

— Pe legea mea — răspunse domnul de Launay, râzând şi 
roşind — mărturisesc că aveţi dreptate, domnule conte, era o 
nebunie. Dar nebunia aceasta mi-a trecut prin cap chiar în clipa 
când dumneavoastră o rosteaţi. 

— Şi eu — mărturisi Condorcet — nu voi fi mai puţin sincer 
decât domnul de Launay. Am gândit într-adevăr că, dacă aţi fi 


gustat din ceea ce am eu în inel, n-aş da doi bani pe nemurirea 
dumneavoastră. 

Un strigăt de admiraţie izbucni din toate piepturile. Această 
mărturisire dădea dreptate nu nemuririi, ci perspicacităţii 
contelui de Cagliostro. 

— Vedeţi — spuse liniştit Cagliostro — vedeţi că am ghicit. 
Ei bine, aşa se întâmpla cu tot ceea ce este pe cale să se 
întâmple. Obişnuinţa de a trăi m-a făcut să descifrez dintr-o 
privire trecutul şi viitorul celor pe care îi văd. Infailibilitatea mea 
în această direcţie este atât de mare, încât ea se extinde şi 
asupra animalelor şi a materiei moarte. Dacă mă urc într-o 
trăsură, văd din felul cum se comportă caii dacă sunt nărăvaşi, 
citesc pe trăsăturile vizitiului dacă mă va răsturna sau se va 
ciocni; dacă mă îmbarc pe o corabie, ghicesc când căpitanul 
este nepriceput său încăpățânat şi deci nu va putea sau nu va 
vrea să execute manevra necesară. De aceea îl evit şi pe vizitiu 
şi pe căpitan. Las caii, ca şi corabia. Nu tăgăduiesc primejdia, o 
ocolesc; în loc să-i las o sută de posibilităţi, cum face toată 
lumea, îi iau nouăzeci şi nouă şi-mi bat joc de a sută. lată la ce 
îmi serveşte faptul că am trăit trei mii de ani. 

— Atunci — replică râzând La Pérouse, în mijlocul 
entuziasmului şi a  nedumeririi stârnite de cuvintele lui 
Cagliostro — atunci, scumpul meu profet, ar trebui să veniţi cu 
mine până la ambarcaţiunile cu care va trebui să fac ocolul 
pământului. Mi-aţi face un deosebit serviciu. Cagliostro nu 
răspunse. Domnule mareşal — continuă râzând navigatorul — 
pentru că domnul conte de Cagliostro nu vrea, şt înţeleg 
această, să părăsească o atât de plăcută companie, trebuie. Să- 
mi permiteţi mie s-o fac. O, iertaţi-mă, domnule conte de Haga, 
iertaţi-mă, doamnă, dar iată că bate ora şapte şi am făgăduit 
regelui să mă urc în trăsură la şapte şi un sfert. Acum, pentru că 
domnul conte de Cagliostro nu este ispitit să vină să vadă cele 
două vase de război, aş dori să-mi spună cel puţin ceea ce mi se 
va întâmpla de la Versailles la Brest. De la Brest la pol îi scutesc, 
e treaba mea. Dar, ce naiba! De la Versailies la Brest... îmi 
datorează un sfat. 

Cagliostro se uită încă o dată la navigator, cu o privire atât 
de melancolică, cu un aer atât de blând şi de trist în acelaşi 
timp, încât cea mai mare parte dintre invitaţi fură izbiţi în mod 
deosebit. Navigatorul însă nu observă nimic. Îşi luă rămas bun 


de la toată lumea; valeţii îi puseră pe umeri o mantie grea, 
îmblănită şi doamna Du Barry îi strecură în buzunar una dintre 
acele băuturi întăritoare şi rafinate pe care călătorul le 
preţuieşte atât de mult, cu toate că nu se gândeşte aproape 
niciodată la ele din proprie iniţiativă şi care-i amintesc, în lungile 
nopţi ale drumului străbătut printre gheţuri, de prietenii lăsaţi 
acasă. 

La Pérouse, bine dispus, îl salută ceremonios pe contele de 
Haga şi întinse mâna bătrâ-nului mareşal. 

— Adio, scumpul meu La Perouse — îi spuse ducele de 
Richelieu. 

— Nu, domnule duce, la revedere — răspunse La Perouse. 
Într-adevăr, s-ar zice că plec pentru eternitate: fac ocolul 
pământului, asta-i tot; patru-cinci ani de absenţa, nu mai mult. 
Nu trebuie să ne spunem adio, pentru atâta lucru. 

— Patru sau cinci ani! exclamă mareşalul. Ei, domnule, de 
ce nu spuneţi, patru sau cinci secole? Zilele sunt ani la vârsta 
mea. Eu vă spun adio! 

— Haide-haide, întrebaţi-l pe ghicitor — spuse La Pérouse, 
râzând — vă promite încă douăzeci de ani. Nu-i aşa, domnule de 
Cagliostro? Ah, conte, de ce nu mi-ai vorbit mai devreme de 
picăturile divine? La orice preţ ar fi fost, aş fi îmbarcat o tonă pe 
Astrolabe. E numele navei mele, domnilor. Doamnă, încă o 
sărutare pe frumoasa dumneavoastră mână, cea mai frumoasă 
mână pe care cu siguranţă sunt sortit să o mai văd până la 
reîntoarcerea mea. La revedere! 

Şi plecă. 

Cagliostro  păstră tot timpul aceeaşi tăcere rău- 
prevestitoare. Se auzi pasul căpitanului răsunând pe treptele de 
la intrare, se auzi vocea lui veselă, în curte, adresând 
complimente celor care-l conduceau. Apoi caii îşi scuturară 
capetele înţesate de zurgălăi, uşa trăsurii se trânti cu un zgomot 
sec şi roţile duduiră pe caldarâmul străzii. La Perouse făcea 
primul pas dintr-o călătorie misterioasă din care nu avea să se 
mai întoarcă. 

Toţi rămaseră cu urechea atentă. Când nu se mai auzi 
nimic, privirile comesenilor se întoarseră spre Cagliostro, că 
atrase de un magnet. Pe faţa acestuia strălucea o lumină 
profetica ce îi făcu pe toţi să tresară. O linişte stranie se aşternu 
timp de câteva minute. Contele de Haga o rupse primul: 


— De ce nu'i-aţi răspuns nimic, domnule? 

Această întrebare exprima neliniştea tuturor. Cagliostro 
tresări de parcă ar fi fost smuls dintr-o meditaţie profundă. 

— Pentru că — zise el, răspunzând contelui — ar fi trebuit 
să-i spun fie o minciună, fie crudul adevăr. 

— Cum asta? 

— Pentru că ar fi trebuit să-i spun: "Domnule de La Perouse, 
domnul duce de Richelieu are dreptate să vă spună adio şi nu la 
revedere". 

— Ei, dar ce naiba, domnule Cagliostro! Se amestecă în 
vorbă Richelieu, pălind. Doar nu vă referiţi la La Pérouse? 

— Ba da, domnule mareşal — se grăbi să răspundă 
Cagliostro. Nu pe dumneavoastră vă priveşte trista prevestire. 

— Nu se poate! exclamă doamna Du Barry. Acest biet La 
Pérouse, care mi-a sărutat acum mâna... 

— Nu numai că n-o s-o mai facă niciodată, doamnă, dar nu-i 
va mai revedea niciodată pe cei pe care i-a părăsit astă-seară — 
continuă Cagliostro, privindu-şi cu atenţie paharul plin cu apa în 
care scânteiau lumini de culoarea opalului, întretăiate de umbre. 

Un strigăt de uimire ieşi din toate piepturile. Discuţia 
ajunsese la un punct când, cu fiece clipă, devenea tot mai 
pasionantă; aşa s-ar fi spus, după înfăţişarea gravă, solemnă şi 
aproape neliniştită cu care cei de faţă îl interogau pe Cagliostro, 
fie cu voce tare, fie cu privirea. În mijlocul acestei tensiuni, 
domnul de Favras, rezumând sentimentul general, se ridică, 
făcu un semn şi plecă în vârful picioarelor să vadă dacă în 
camerele vecine nu spionează vreun valet. Dar casa domnului 
mareşal de Richelieu era o casă bine pusă la punct şi domnul de 
Favras nu găsi în anticamera decât un bătrân intendent, care, 
sever ca o santinelă într-un post îndepărtat păzea intrarea în 
sufrageria unde se consuma cu solemnitate desertul. Întors la 
locul său, el se aşeza făcând semn comesenilor săi că sunt cu 
desăvârşire singuri. 

— In acest caz — zise doamna Du Barry, răspunzând 
asigurării date de domnul de Favras, ca şi când aceasta ar fi fost 
făcuta cu glas tare — în acest caz povestiţi-ne ce îl aşteaptă pe 
bietul La Pérouse. 

Cagliostro clătină din cap. 

— Hai, hai, domnule de Cagliostro — interveniră şi bărbaţii. 

— Da, vă rugăm. 


— Ei bine, domnul de La Pérouse pleacă, după cum v-a 
spus, cu intenţia de a face ocolul lumii şi pentru a continua 
călătoriile lui Cook, ale bietului Cook, care, ştiţi, a fost ucis în 
insulele Sandwich. 

— Da, da, ştim — încuviinţară mai degrabă toate capetele 
decât toate vocile. 

— Totul prevesteşte un succes deplin acţiunii întreprinse de 
el. Domnul de La Pérouse este un excelent marinar; de altfel, 
regele Ludovic al XVI-lea i-a trasat itinerariul cu o deosebită 
pricepere. 

— Da — îl întrerupse contele de Haga — regele Franţei este 
un geograf remarcabil. Nu-i aşa, domnule de Condorcet? 

— Un geograf mult prea priceput pentru un rege — 
răspunse marchizul. Regii nu trebuie să cunoască lucrurile decât 
la suprafaţă. Atunci se vor lăsa poate călăuziţi de către oameni 
mai bine informaţi. 

— Este o lecţie, domnule marchiz — replică surâzând 
domnul conte de Haga. 

Condorcet roşi. 


— Oh, nu, domnule conte — spuse el — este o simplă 
reflecţie, o generalitate filozofică. 
— Deci pleacă... — reluă doamna Du Barry, grăbită să 


curme orice altă discuţie parti-culară care ar fi deviat 
conversaţia de pe făgaşul pe care apucase. 

— Deci pleacă — repetă Cagliostro. Dar să nu credeţi, oricât 
de grăbit era, că va pleca numaidecât; nu, îl văd pierzând multă 
vreme la Brest. 

— Păcat — interveni Condorcet — este cel mai bun timp 
pentru îmbarcări. Ba chiar e niţel cam prea târziu, în februarie 
sau martie ar fi fost mult mai potrivit. 

— A, nu-i reproşaţi aceste două sau trei luni, domnule de 
Condorcet, în acest timp cel puţin trăieşte şi speră. 

— Echipajul lui este bun, cred? Adăugă întrebător Richelieu. 

— Da — răspunse Cagliostro — cel care conduce a doua 
navă este un distins ofiţer. Îl văd, tânăr, dornic de aventură, din 
nenorocire curajos. 

— Cum, din nenorocire?! 

— Ei bine, după un an îl caut pe acest prieten şi nu-l mai 
văd — rosti Cagliostro, cu nelinişte, cercetându-şi paharul. 


Nimeni dintre dumneavoastră nu este rudă apropiată sau 
îndepărtata cu domnul de Langle? 

— Nu. 

— Nimeni nu-l cunoaşte? 

— Nu. 

— Ei bine, el va fi primul care va muri. Nu-l mai văd. 

Un murmur de spaimă scăpă din piepturile celor prezenţi. 

— Dar el... el... La Perouse... — şoptiră câţiva, cu glas 
înăbuşit. 

— Pluteşte, acostează, se îmbarcă din nou. Un an, doi ani 
de navigaţie fericită. Se primesc veşti de la el, şi... 


— Şi-apoi? 
— Anii trec... 
— ŞI... şi...? 


— În sfârşit, oceanul e mare, cerul e întunecat. Ici-colo 
răsar pământuri neexplorate, ici-colo figuri hidoase că monştrii 
din arhipelagul grecesc. Ele pândesc corabia, care aleargă în 
ceaţă printre recifuri, târâtă de curent; vine furtuna, furtuna mai 
repede decât ţărmul, apoi văd flăcări înspăimântătoare. Ah, La 
Pérouse! La Pérouse! Dacă ai putea să m-auzi, ţi-aş spune: 
"Pleci, ca şi Cristofor Columb, pentru a descoperi o lume, La 
Pérouse, teme-te de insulele necunoscute!" 

Tăcu. 

Un fior de gheaţă străbătu întreaga adunare, în timp ce în 
aer mai vibrau încă ultimele cuvinte ale contelui. 

— Dar de ce nu l-aţi avertizat? strigă contele de Haga 
fascinat, ca şi ceilalţi, de acest om extraordinar care mişca 
inimile după bunul său plac. 

— Da, chiar aşa — se alătură şi doamna Du Barry — de ce 
să nu dăm fugă, de ce să nu-l oprim? Pentru viaţa unui om ca La 
Pérouse merită să trimiţi un curier, scumpul meu mareşal. 

Mareşalul înţelese şi se şi ridică pe jumătate pentru a suna. 
Cagliostro întinse însă braţul. Mareşalul se lăsă din nou în 
fotoliul său. 

— Vai — continuă Cagliostro — totul ar fi de prisos: cel ce 
prevede destinul nu-l poate schimba. Domnul de La Pérouse ar fi 
râs, dacă ar fi auzit cuvintele mele, cum râdeau fiii lui Priam 
când prezicea Casandra, dar iată, râdeţi chiar dumneavoastră, 
domnule conte de Haga şi în curând vor râde şi ceilalţi. Oh, nu 


vă feriţi, domnule de Favras, n-am avut niciodată un auditoriu 
prea încrezător. 

— Ba noi credem — strigară într-un glas doamna Du Barry 
şi bătrânul duce de Richelieu. 

— Şi eu — murmură Taverney. 

— Eu, de asemenea — zise politicos contele de Haga. 

— Da — rosti Cagliostro — dumneavoastră credeţi, 
dumneavoastră credeţi, pentru că este vorba de La Pérouse, dar 
dacă ar fi vorba de dumneavoastră, n-aţi crede! 

— Eh!... 

— Sunt sigur. 

— Mărturisesc că ceea ce m-ar fi lacut să cred ar fi fost 
faptul că domnul de Cagliostro să-i fi spus domnului de La 
Pérouse: "Păziţi-vă de insulele necunoscute". Atunci el s-ar fi 
păzit. Era totuşi o şansă. 

— Vă asigur că nu, domnule conte şi chiar dacă m-ar fi 
crezut, revelaţia ar fi fost, oricum, cutremurătoare, deoarece în 
faţa primejdiei, la vederea acelor insule necunoscute care 
trebuiau să-i fie fatale, nenorocitul, încrezător în profeția mea, 
ar fi simţit apropierea morţii misterioase care-l ameninţă şi de 
care nu poate fugi. Nu ar mai fi fost o singură moarte, ci o mie 
de morţi pe care le-ar fi îndurat în felul acesta; fiindcă înseamnă 
să mori de o mie de ori când bâjbâi în întuneric, cu sufletul 
năpădit de disperare. Gândiţi-vă numai, speranţa pe care i-aş fi 
luat-o este ultima consolare pe care osânditul o păstrează, chiar 
şi în clipa când cuțitul îl atinge, când simte tăişul oţelului, când 
sângele a şi început să-i curgă. Viaţa se stinge, dar omul mai 
speră încă. 

— Este adevărat! Şoptiră cu voce înăbuşită câţiva dintre cei 
prezenţi. 

— Da — continuă Condorcet — vălul de mister care acoperă 
sfârşitul vieţii noastre este singurul mare bine pe care soarta l-a 
dăruit omului pe pământ. 

— Ei bine, orice ar fi — zise contele de Haga — dacă mi s-ar 
fi întâmplat să aud că-mi spune un om ca dumneavoastră: 
"Păziţi-vă de cutare om sau de cutare lucru", aş fi luat-o de bună 
şi v-aş fi mulţumit. 

Cagliostro clătină încet din cap întovărăşind această 
mişcare cu un surâs trist. 


— Da, domnule de Cagliostro — continuă contele — 
avertizaţi-mă şi vă voi mulţumi. 

— Vreţi să vă spun dumneavoastră ceea ce nu am vrut să-i 
spun domnului de La Pérouse? 

— Da, vreau. 

Cagliostro schiţă c mişcare, de parcă ar fi vrut să vorbească 
apoi, oprindu-se, zise: 

— O, nu, nu, domnule conte. 

— Vă implor. Cagliostro întoarse capul. 

— Niciodată! murmură el. 

— Luaţi seama — rosti contele, cu un surâs — mă veţi face 
neîncrezător. 

— Mai bine neîncrezător decât înspăimântat. 

— Domnule de Cagliostro — spuse cu gravitate contele — 
uitaţi un lucru. 

— Care? întrebă cu respect profetul de ocazie. 

— Că, dacă unii oameni îşi pot ignora destinul fără ca 
aceasta să însemne ceva, sunt alţii care au nevoie să-şi 
cunoască viitorul, dat fiind că destinul lor îi interesează nu 
numai pe ei, ci milioane de oameni. 

— Atunci — spuse Cagliostro — porunciţi-mi. Nu, nu voi 
face nimic fără un ordin formal. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Dacă maiestatea voastră îmi ordonă — zise Cagliostro, 
cu voce surdă — mă voi supu-ne. 

— Vă ordon să-mi dezvăluiţi soarta mea, domnule de 
Cagliostro — spuse regele majestuos şi curtenitor. 

Deoarece contele de Haga se lăsase tratat ca rege şi 
renunţase la incognito-ul său dând un ordin, domnul de 
Richelieu se ridică pe dată, şi-l salută ceremonios pe prinţ, 
zicând: 

— Vă mulţumesc pentru cinstea pe care regele Suediei o 
face casei mele, sire; rog pe maiestatea voastră să binevoiască 
a ocupa locul de onoare. Incepând din acest moment, acest loc 
nu poate să vă aparţină decât dumneavoastră. 

— Lasă, să rămânem cum suntem, domnule mareşal şi să 
nu pierdem nici un cuvânt din ceea ce domnul conte de 
Cagliostro ne va spune. 

— Regilor nu li se spune adevărul, sire. 


— Vă rog! Nu sunt în regatul meu. Reluaţi-vă locul, 
domnule duce! Vorbiţi, domnule de Cagliostro, vă conjur. 

Cagliostro aruncă o privire spre paharul său; băşicuţe ca 
cele de şampanie urcau de jos spre suprafaţă; atrasă de privirea 
sa magnetică, apa părea că se mişcă după propria-i voinţă. 

— Sire, spuneţi-mi ce doriţi să ştiţi — începu Cagliostro — 
sunt gata să vă răspund. 

— Spuneti-mi ce fel de moarte mă aşteaptă. 

— De o împuşcătură, sire. 

Fruntea lui Gustav se lumină. 

— Ah, într-o bătălie — exclamă el. Moartea unui soldat! 
Mulţumesc, domnule de Cagliostro, îţi mulţumesc de o mie de 
ori. Ah, prevăd bătălii, iar Gustav Adolf şi Carol al XII-lea mi-au 
arătat cum se moare când eşti regele Suediei. 

Cagliostro plecă fruntea fără a răspunde. Contele de Haga 
încruntă sprânceana. 

— Oho! Nu într-o bătălie va fi tras acel glonţ? întrebă el. 

— Nu, sire. 

— Într-o răzmeriţă; da, e cu putinţă. 

— Nu va fi într-o răzmeriţă. 

— Dar unde atunci? 

— La un bal, sire... 

Regele căzu pe gânduri. Cagliostro, care se ridicase, se 
aşeză şi, plecându-şi capul, şi-l cuprinse în palme. 

Toţi păliseră în jurul autorului profeţiei şi a celui care era 
obiectul ei. Domnul de Condorcet se apropie de paharul cu apă 
în care ghicitorul citise sinistra prevestire, îl luă de picior şi, 
ridicându-l la înălţimea ochilor, cercetă cu grijă faţetele 
strălucitoare şi conţinutul misterios. Toţi vedeau cum acei ochi 
inteligenţi, reci şi pătrunzători căutau să obţină de la dublul 
cristal, cel solid şi cel lichid, soluţia unei probleme pe care 
mintea să o consideră o speculație pur fizică. De fapt, savantul 
evalua adâncimea, refracţiile luminoase şi jocul microscopic ai 
apei. Se întreba, el care era încredinţat ca totul are o cauză, 
cauza şi pretextul acestui fel de şarlatanie, exersată asupra 
unor oameni de valoarea celor ce stăteau jur-împrejurul mesei 
de către un bărbat despre care nu puteai să nu admiţi că are 
puteri cu totul neobişnuite. 


Fără îndoială, el nu găsi soluţia problemei, căci încetă să 
mai examineze paharul, îl aşeza din nou pe masă şi, în mijlocul 
stupefacţiei pricinuite de pronosticul lui Cagliostro, spuse: 

— Ei bine, eu, de asemenea, l-aş ruga pe ilustrul nostru 
profet să întrebe oglinda sa magică. Din nenorocire, eu — 
adăugă el — nu sunt un senior puternic, nu ordon, obscura mea 
viaţa nu aparţine milioanelor de oameni. 

— Domnule — spuse contele de Haga — dumneavoastră 
ordonaţi în numele ştiinţei şi viaţa dumneavoastră interesează 
nu numai un popor, ci întreaga umanitate. 

— Multumesc, domnule conte; dar poate părerea 
dumneavoastră asupra acestui lucru nu este şi cea a domnului 
de Cagliostro. 

Cagliostro înalta capul întocmai ca un bidiviu îmboldit cu 
pintenii. 

— Ba da, marchize — spuse el cu un început de nervozitate, 
care, în antichitate, ar fi fost atribuită duhului care îl stăpânea. 
Desigur, sunteţi un senior puternic în regatul gândirii. Hai, 
priviţi-mă în ochi! Doriţi cu adevărat, să vă prezic viitorul? 

— Cu adevărat, domnule conte — reluă Condorcet — pe 
cuvânt de onoare! Cum nu se poate mai serios. 

— Ei bine, marchize — spuse Cagliostro, cu voce surdă şi 
coborând pleoapele deasupra privirii fixe — veţi muri de otrava 
conţinuta în inelul pe care-l aveţi în deget. Veţi muri... 

— O şi dacă l-aş arunca? Il întrerupse Condorcet. 

— Aruncaţi-l! 

— În sfârşit, mărturisiţi că e destul de uşor? 

— Atunci, aruncaţi-l, vă spun. 

— Ah, da, marchize! strigă doamna Du Berry. Vă implor, 
aruncaţi această otravă pericu-loasă; aruncaţi-o, chiar dacă n-ar 
fi decât pentru a-l da de minciună pe acest profet nesuferit care 
ne mâhneşte pe toţi cu profeţiile sale. Căci, la urma urmei, dacă 
o aruncaţi, este sigur că nu veţi muri otrăvit; şi cum domnul de 
Cagliostro pretinde că veţi muri otrăvit, atunci, de voie de 
nevoie, domnul de Cagliostro va fi minţit. 

— Doamna contesă are dreptate — spune contele de Haga. 

— Bravo, contesă! | se alătură şi Richelieu. Hai, marchize, 
aruncaţi această otravă, cu atât mai mult cu cât acuma că ştiu 
că purtaţi la deget moartea unui om, voi tremura de fiece dată 


când vom ciocni împreună. Inelul se poate deschide singur... 
ei... eil.. 

— Şi două pahare care se lovesc sunt destul de aproape 
unul de altul. Aruncaţi-o, marchize, aruncaţi-o! 

— Este inutil — spuse liniştit Cagliostro — domnul de 
Condorcet nu o va arunca. 

— Nu — întări marchizul — nu o voi arunca, este adevărat 
şi nu pentru ca să ajut desti-nul, ci pentru că lui Cabanis i-a 
reuşit această otravă, în felul ei unică, fiind o substanţă 
solidificata absolut din întâmplare, printr-o şansă cu care el nu 
se va mai întâlni poate; iată de ce nu voi arunca această otravă. 
Triumfaţi, dacă vreţi, domnule de Cagliostro! 

— Destinul — spuse acesta — găseşte totdeauna slujitori 
devotați pentru a-l ajuta să-şi îndeplinească sentinţele sale. 

— Aşadar, voi muri otrăvit — relua marchizul. Ei bine, fie! 
Nu oricine vrea, moare otrăvit. Este o moarte admirabilă 
aceasta pe care mi-o preziceţi: un pic de otravă pe vârful limbii 
şi sunt nimicit. Asta nu mai e moarte; e mai puţin viaţa, cum se 
spune în algebră. 

— Nu ţin să suferiţi, domnule — răspunse cu răceală 
Cagliostro. Şi făcu un semn care arăta că doreşte să nu mai 
spună nimic, cel puţin în privinţa domnului de Condorcet. 

— Domnule — zise atunci marchizul de Favras, întinzându- 
se peste masă, ca pentru a merge în întâmpinarea lui Cagliostro 
— iată un naufragiu, o împuşcătură şi o otrăvire care mă fac să- 
mi lase gura apă. Nu-mi veţi face oare cinstea de a-mi prezice şi 
mie vreun mic deces în acelaşi gen? 

— Ah, domnule marchiz — ripostă Cagliostro care, simțind 
că este ironizat, începuse să se enerveze — în zadar sunteţi 
gelos pe aceşti domni, pentru că, pe cuvântul meu de gentilom, 
veţi avea parte de ceva mult mai de soi. 

— Mult mai de soi! exclamă domnul de Favras, râzând. Fiţi 
atent, vă angajaţi prea serios: mai mult decât marea, focul şi 
otrava, este greu. 

— Mai e şi ştreangul, domnule marchiz — răspunse grațios 
Cagliostro. 

— Ştreangul?... Oho, tot îmi spuneţi? 

— Vă spun că veţi fi spânzurat — preciza Cagliostro, cu an 
fel de furie profetică pe care nu şi-o mai putea stăpâni. 

— Spânzurat?! repetă adunarea. Drace! 


— Domnul uită că sunt un gentilom — spuse Favras, cu 
răceală. Şi dacă întâmplător vrea să vorbească despre o 
sinucidere, îl previn că mă voi respecta îndeajuns până în ultima 
clipă spre a nu mă folosi de o funie câtă vreme voi avea o sabie. 

— Nu vă vorbesc de sinucidere, domnule. 

— Atunci vorbiţi de un supliciu. 

— Da. 

— Sunteţi străin, domnule, drept care vă şi iert. 

— Cum adică? 

— Ignoranţa. În Franţa, gentilomii sunt decapitaţi. 

— Veţi discuta aceasta cu călăul, domnule — spuse 
Cagliostro, zdrobindu-şi interlocu-torul cu acest răspuns brutal. 

O clipă, cei de faţă rămaseră ca împietriţi. 

— Ştiţi că tremur în acest moment — vorbi domnul de 
Launay. Predecesorilor mei li s-au făcut preziceri atât de triste, 
încât îmi închipui numai lucruri rele dacă voi încerca şi eu să aflu 
acelaşi lucru. 

— Atunci sunteţi mai înţelept decât ei şi dumneavoastră nu 
doriţi să vă cunoaşteţi viitorul. Aveţi dreptate; bun sau rău, să 
respectăm secretul soartei. 

— A, domnule de Launay — interveni doamna Du Barry, — 
sper că veţi avea tot atât curaj cât aceşti domni. 

— Eu, de asemenea, sper, doamnă — spuse guvernatorul, 
înclinându-se. Apoi, întorcându-se spre Cagliostro i se adresă 
astfel: 

— Domnule, gratificaţi-mă şi pe mine cu horoscopul meu, 
vă conjur. 

— E uşor — zise Cagliostro. O lovitură de secure la cap şi 
asta-i tot! 

Un strigăt de spaimă răsuna în încăpere. Domnii de 
Richelieu şi Taverney îl implorară pe Cagliostro să nu meargă 
mai departe; dar curiozitatea feminină fu mai tare. 

— Auzindu-vă, conte — începu doamna Du Barry — s-ar 
spune într-adevăr că întregul univers va sfârşi de moarte 
violentă. lată că suntem opt şi cinci au şi fost condamnaţi de 
dumneavoastră! 

— Ah, vă daţi prea bine seama, doamnă, că este o părere 
preconcepută şi că ne amuzăm — replică domnul de Favras, 
încercând să râdă. 


— Bineînţeles că ne amuzăm — adăugă şi contele de Haga 
— fie că va fi adevărat, fie că nu va fi. 

— Oh, atunci mă voi amuza şi eu — spuse doamna Du 
Barry — căci nu vreau să fiu mai laşă decât ceilalţi. Dar nu sunt 
decât o femeie şi nu voi avea nici măcar cinstea de a sta în 
acelaşi rând cu dumneavoastră în privinţa unui groaznic 
deznodământ. O femeie moare în patul său. Vai, moartea unei 
femei bătrâne, triste şi uitate, va fi cea mai rea dintre toate, nu-i 
aşa, domnule de Cagliostro? Şi zicând acestea, păru tulburată şi 
dădu de înţeles tuturor, atât prin cuvinte cât şi prin atitudinea 
sa, că doreşte să fie menajata. Cagliostro însă nu schiţa nici un 
gest care să o liniştească. Atunci curiozitatea fu mai puternică 
decât teama. Haide, domnule de Cagliostro, răspundeţi-mi — 
continuă doamna Du Barry. 

— Cum vreţi să vă răspund, doamnă, când nu mă întrebaţi? 

— Dar... — îngaimă ea. 

— Ei, mă întrebaţi, da sau nu? Ceru Cagliostro. 

Contesa făcu un efort şi, după ce se lăsă încurajată de 
zâmbetele celor de faţa, strigă: 

— Ei bine, da, mă aventurez şi eu, spuneţi-mi cum va sfârşi 
Jeanne de Vaubernier, contesă Du Barry? 

— Pe eşafod, doamnă — răspunse sinistrul profet. 

— Glumiţi, nu-i aşa, domnule? Se bâlbâi contesa, cu o 
privire rugătoare. 

Dar Cagliostro era ca posedat şi nu văzu această privire. 

— Şi de ce să fie o glumă? întrebă el. 

— Dar pentru ca să urci treptele eşafodului, trebuie să fi 
ucis, să omori, în sfârşit, să fi săvârşit o crimă şi, după toate 
probabilitățile, eu nu voi săvârşi niciodată o crimă. Este o glumă, 
nu-i aşa? 

— Ei, Doamne, da — spuse Cagliostro — este o glumă că 
tot ce am prezis. 

Contesa izbucni într-un hohot de râs, pe care un observator 
atent l-ar fi găsit cam prea strident pentru a fi natural. 

— Deci, domnule de Favras, să ne comandăm carurile 
mortuare. 

— Pentru dumneavoastră, contesă, este cu totul de prisos 
— zise Cagliostro. 

— Şi de ce, domnule? 


— Pentru că dumneavoastră veţi merge la eşafod într-o 
căruţă. 

— Oh, ce grozăvie! strigă doamna Du Barry. Ah, ce om 
răutăcios! Mareşale, altă dată să alegeţi oaspeţi mai veseli, sau 
nu voi mai veni la dumneavoastră. 

—  Scuzaţi-mă, doamnă — ripostă Cagliostro — dar 
dumneavoastră, ca şi ceilalţi, aţi dorit-o. 

— Eu ca şi ceilalţi; cel puţin îmi veţi acorda măcar răgazul 
de a-mi alege duhovnicul, nu-i aşa? 

— Ar fi o trudă inutilă, contesă — zise Cagliostro. 

— Cum asta? 

— Ultimul care se va urca pe eşafod, însoţit de un 
duhovnic, va fi... 

— Va fi?... întrebară toţi într-un glas. 

— Va fi regele Franţei. Şi Cagliostro rosti aceste ultime 
cuvinte cu o voce surdă şi atât de lugubră, încât un suflu de 
moarte păru că trece peste cei de faţă, îngheţându-i până în 
adâncul sufletului. _ 

Câteva minute domni tăcerea. |n răstimpul acesta, 
Cagliostro îşi apropie buzele de paharul cu apă în care citise 
toate aceste crâncene profeţii; dar abia îl atinse cu buzele, că îl 
şi respinse cu un profund dezgust, ca şi când ar fi fost un potir 
amar. În timp ce săvârşea acest gest, ochii lui Cagliostro se 
întoarseră spre Taverney. 

— A, nu! strigă acesta, crezând că oaspetele va începe să 
vorbească — nu-mi spuneţi ce mi se va întâmpla; eu nu v-o cer. 

— Ei bine, o cer eu în locul său — spuse Richelieu. 

—  Liniştiţi-vă domnule mareşal — zise Cagliostro — 
deoarece dumneavoastră sunteţi sin-gurul dintre noi toţi care va 
muri în patul său. 

— Cafeaua, domnilor! rosti bătrânul mareşal, încântat de 
prezicere. Cafeaua! 

Toţi se ridicară. Dar înainte de a trece în salon, contele de 
Haga se apropie de Cagliostro. 

— Domnule — începu el — nu mă gândesc să ocolesc 
destinul, dar spuneţi-mi de ce trebuie să mă feresc. 

— De un manşon, sire — răspunse Cagliostro. 

Domnul de Haga se îndepărtă. 

— Şi eu? întrebă Condorcet. 

— De o omletă. 


— Bine, renunţ la ouă. 

Şi se alătură contelui. 

— Şi eu de ce trebuie să mă tem? întrebă Favras. 

— De o scrisoare. 

— Bine, mulţumesc. 

— Şi eu? întrebă de Launay. 

— De căderea Bastiliei. 

— O, asta mă linişteşte. 

Şi se îndepărtă râzând. 

— E rândul meu, domnule — interveni contesa, cu 
desăvârşire tulburată. 

— Dumneavoastră, frumoasă contesă, feriţi-vă de Piaţa 
Ludovic al XV-lea! 

— Vai! răspunse contesa. Într-o zi chiar m-am rătăcit pe 
acolo. Am suferit de-a binelea. În ziua aceea aproape că mi-am 
pierdut capul. 

— Ei bine şi de data asta îl veţi pierde, contesa, dar nu-l 
veţi mai regăsi. 

Doamna Du Barry scoase un strigăt şi se refugie în salon, 
alături de ceilalţi invitaţi. Cagliostro tocmai vroia să facă acelaşi 
lucru. 

— O clipă! zise Richelieu. Nu mai rămâne decât Taverney şi 
cu mine, căruia nu i-aţi spus nimic, scumpul meu vrăjitor. 

— Domnul de Taverney m-a rugat să nu-i spun nimic şi 
dumneavoastră, domnule mareşal, nu m-aţi întrebat nimic. 

— Ah şi vă mai rog şi-acum! strigă Taverney, cu mâinile 
împreunate. 

— Dar iată, pentru a ne demonstra forţa geniului 
dumneavoastră, nu aţi putea să ne spuneţi un lucru pe care nu-l 
ştim decât noi doi? 

— Care? întrebă Cagliostro surâzând. 

— Ei bine, ce face la Versailles bravul Taverney în loc să 
trăiască liniştit la frumoasa lui moşie de la Maison-Rouge, pe 
care regele a răscumpărat-o pentru el acum trei ani? 

— Nimic mai simplu, domnule mareşal — răspunse 
Cagliostro. Acum zece ani, domnul a dorit s-o dea pe frica să, 
domnişoara Andreea, regelui Ludovic al XV-lea, dar domnul n-a 
reuşit. 

— Hm, hm! Mormăi Taverney. 


— Astăzi, domnul vrea să-l dea pe fiul său Filip de 
Taverney, reginei Maria-Antoaneta. Intrebaţi-l dacă mint. 

— Pe legea mea! spuse Taverney, tremurând. Acest om ori 
este un vrăjitor, ori dracu să mă ia! 

— Ah! exclamă mareşalul. Nu vorbi cu atâta îndrăzneală 
despre diavol, scumpe prietene! 

— Înspăimântător, înspăimântător! murmură Taverney şi se 
întoarse pentru a-l implora pentru ultima oară pe Cagliostro să 
păstreze secretul; acesta însă dispăruse. 

— Să mergem, Taverney, să mergem în salon — zise 
mareşalul. Vor lua cafeaua fără noi, sau noi vom bea cafeaua 
rece, ceea ce ar fi şi mai rău şi se grăbi spre salon. 

Dar salonul era gol; nici unul dintre invitaţi nu a mai avut 
curajul să-l privească în faţă pe autorul cumplitelor preziceri. 

Lumânările ardeau în candelabre; cafeaua fumega în ibric; 
în vatra focul pâlpâia. Toate acestea erau acum de prisos. 

— Pe legea mea! Se pare că vom lua cafeaua în doi. Ei 
bine, unde dracu te-ai dus? Şi Ri-chelieu privi în toate părţile, 
dar bătrânelul dispăruse ca şi ceilalţi. 

— N-are importanţă — rosti mareşalul, rânjind în felul lui 
Voltaire şi frecându-şi mâinile uscate şi albe, încărcate de inele. 
Voi fi singurul dintre invitaţii mei care va muri în patul său. Ei, 
ei, în patul meu! Conte de Cagliostro, eu nu sunt neîncrezător. 
În patul meu şi cât mai târziu cu putinţă? Unde sunt valetul şi 
picăturile? 

Valetul intră, cu un flacon în mână şi împreună cu 
mareşalul, trecu în camera de culcare. 


Capitolul III Cele două necunoscute 


Gerul lui 1784, acel monstru care a cotropit a şasea parte 
din Franţa, nu l-am prea simţit, cu toate că bântuia pe la uşile 
domnului de Richelieu, închişi cum eram în această sufragerie 
atât de călduroasă în care se răspândeau dulci miresme. Puţină 
chiciură la ferestre este un lux al naturii adăugat luxului 
oamenilor. Pentru cel bogat, înfăşurat în blănuri, închis în 
trăsură sau cufundat printre pernele şi catifelele unui 
apartament încălzit, iarna pare făcută din diamante, pudră şi 


broderii de argint. Bruma este o podoabă, vremea rea o 
schimbare de decor făcuta de marele operator pe care îl numim 
natură şi pe care bogatul o priveşte numai prin ferestre. 

Prin urmare, cel căruia îi este cald poate admira copacii 
negri şi găsi farmec priveliştii pustii oferite de câmpiile mirosind 
a iarnă. Cel ce simte ameţindu-l suavele arome ale cinei care-l 
aşteaptă poate respira din când în când, pe fereastra 
întredeschisa, parfumul aspru al vântului şi aburul îngheţat al 
zăpezii ce-i împrospătează gândurile. Cel care, în sfârşit, după o 
zi fără suferinţe, când milioane de cetăţeni au suferit, se întinde 
sub plapumă, în cearşafuri fine, într-un pat cald, acela, ca 
egoistul de care vorbeşte Lucrețiu, poate socoti că totul e bine 
în cea mai bună dintre lumile posibile. Dar cel căruia îi este frig 
nu vede nimic din toate aceste minunaţii ale naturii la fel de 
plină de frumuseți atât în haina sa albă cât şi în cea verde. Cel 
căruia îi este foame se uită în pământ nu spre cer; cerul fără 
soare pare duşmănos sărmanului. 

În epoca despre care vorbim, adică spre jumătatea lunii 
aprilie, se aflau numai la Paris trei sute de mii de nenorociţi, 
care mureau de foame şi de frig, la Paris, unde, sub pretext ca 
nici un oraş nu are mai mulţi bogătaşi, nimeni nu se gândeşte că 
există şi săraci care pier de frig şi de mizerie. In timpul acestor 
patru luni, un cer de plumb îi alungă pe cei năpăstuiţi din sat la 
oraş, aşa cum iarna alunga lupii din pădure în sat. Nici pâine, 
nici lemne. Nici pâine pentru cei care indurau frigul, nici lemne 
pentru a coace pâinea. La Paris, toate proviziile au fost 
consumate într-o lună. Starostele neguţătorilor, neprevăzător şi 
nepriceput, nu s-a gândit să aducă la Paris două mii de măsuri 
de lemne aliate la o distanţa de zece leghe de capitală. 

El motiva astfel: când îngheţa, îngheţul împiedica 
transportul; când se dezgheţa, căruțele şi caii nu erau de ajuns. 

Ludovic al XVI-lea, înţelegător, uman, mereu îngrijorat de 
suferinţele materiale ale poporului său. Pierdea din vedere cu 
uşurinţa însă starea de spirit existenta. Ludovic al XVI-lea începu 
prin a aloca două sute de mii de livre pentru închirierea carelor 
şi a căilor, iar apoi ordona rechiziţionarea obligatorie a acestora. 
Cu toate acestea, consumul era mai mare decât proviziile 
aduse. Trebuia fixat un impozit asupra consumatorilor. Nimeni 
n-avu dreptul să ridice de la depozitul general mai mult de o 


încărcătura de doi steri, apoi numai un ster. Astfel, au apărut 
cozi lungi la porţile depozitelor, apoi la uşile brutăriilor. 

Regele cheltui toţi banii din casetă să personală fă când 
pomeni. El ridică cu trei milioane impozitele concesionarilor şi 
acordă aceste trei milioane ajutorării săracilor, declarând că 
orice altă urgenţa trebuie înlăturata în faţa frigului şi a foametei. 
Regina, la rândul său, dona cinci sute de ludovici din economiile 
sale. 

Mânăstirile, spitalele, clădirile publice au fost transformate 
în azile iar toate porţile palatelor se deschiseră la ordinul 
stăpânilor, după exemplul palatelor regale, pentru a îngădui 
săracilor să pătrundă în curţi, unde se adunau în jurul focului. În 
felul acesta aşteptarea dezgheţului părea mai suportabilă. Dar 
cerul era neînduplecat In fiecare seară, o pânză de aramă 
stacojie se întindea pe bolta cerească. Stelele sclipeau reci şi 
indiferente ca nişte sfeşnice mortuare, iar îngheţul din timpul 
nopţii condensa din nou, într-un lac de diamante, zăpada 
albăstruie pe care soarele de la amiaza o topise pentru o clipă. 

Peste zi, mii de muncitori cu lopata şi cazmaua în mână 
îngrămădeau zăpada şi gheaţa de-a lungul caselor, ca nişte 
duble metereze groase şi umede, închizând pe jumătate străzile, 
şi-aşa prea înguste, în cea mai mare parte. Caleşti greoaie cu 
roţi lunecând în toate părţile, cai ce se clătinau gata să cadă la 
fiece pas îl sileau să stea cât mai aproape de aceste ziduri 
îngheţate pe trecătorul expus întreitei primejdii de a aluneca, a 
se lovi şi a fi strivit sub roţi. Curând, mormanele de zăpada şi de 
gheaţă deveniră atât de înalte, încât prăvăliile nu se mai văzură, 
potecile fură acoperite şi trebui să se renunţe la curăţatul 
zăpezii, forţele şi mijloacele de a o căra fiind insuficiente. 

Parisul, neputincios, se recunoscu învins şi lăsă iarna să-l 
acopere. Se scurseră astfel decembrie, ianuarie, februarie şi 
martie; uneori, un dezgheţ de două sau trei zile prefăcea într-un 
ocean întregul Paris, lipsit cum era de canale de scurgere şi 
pante. 

In acele zile, anumite străzi nu puteau fi traversate decât 
cu pluta. Mulţi cai se prăpădiră şi se înecară. Trăsurile nu mai 
riscară nici măcar un pas; s-ar fi transformat în corăbii. 

Parisul nu-şi trăda nici acum firea şi fredona în bătaie de joc 
despre moartea prin dezgheţ cum fredonase despre moartea 
prin foamete. Procesiuni se îndreptau spre Hale pentru a le 


vedea pe precupeţele de peşte lăudându-şi marfa, alergând 
după clienţi, încălţate cu ditai cizme de piele, cu pantalonii 
vârâţi în carâmbi şi cu fustele ridicate până-n brâu, toate 
râzând, gesticulând, împroşcându-se una pe alta în bălțile în 
care stăteau; dar cum dezgheţul era trecător, cum gheaţa se 
instală din nou, opacă şi îndărătnică, cum lacurile din ajun 
deveneau a doua zi un cristal lunecos, săniile înlocuiau trăsurile 
şi alergau împinse de patinatori sau trase de cai potcoviţi cu 
cuie pe străzile preschimbate în oglinzi ce se ţineau lanţ. Sena, 
îngheţată bocnă până la o adâncime de mai multe picioare, 
devenise locul de întâlnire al trântorilor, care se luau la întrecere 
fie fugind, mai bine zis căzând, fie dându-se pe gheaţă, în sfârşit 
jocuri de tot felul şi care, încălziţi de atâta gimnastică, atunci 
când oboseala îi silea să se odihnească, alergau la focul cel mai 
apropiat ca să nu le îngheţe năduşeala în spinare. 

Se prevedea momentul când comunicaţia pe apa va fi 
întreruptă, comunicaţia pe pământ fiind de pe acum imposibilă, 
momentul când alimentele nu vor mai putea ajunge la 
destinaţie şi când Parisul, acest trup uriaş, va fi doborât din 
pricina lipsei de hrană ca acele monstruoase cetacee care, după 
ce au mâncat tot ce se află în apele din jurul lor, rămân închise 
în carcasa gheţurilor polare şi mor de inaniţie, neputând să se 
strecoare printre crăpaturi, ca peştii mai mici care au fost pradă 
lor şi să ajungă în zone mai temperate, în ape mai bogate. 

In această situaţie, regele convoacă consiliul. El hotărî să 
fie exilați din Paris, adică să fie rugaţi să se reîntoarcă în 
provinciile lor, episcopii, abaţii, călugării, care îşi uitaseră 
reşedinţele; guvernatorii, administratorii de provincie care îşi 
mutaseră la Paris sediul; în sfârşit, magistraţii care preferau 
Opera şi societatea pariziană, fotoliului lor cu flori de crin. Într- 
adevăr, toţi aceştia făceau o mare risipă de lemne în bogatele 
lor palate şi consumau multe alimente în uriaşele lor bucătării. 
Mai erau apoi toţi stăpânii moşiilor din provincie care fură 
invitaţi să se înapoieze în castelele lor. Dar domnul Lenoir, 
locotenent de poliţie, îi atrase regelui atenţia că toţi aceşti 
oameni, nefiind vinovaţi, nu puteau fi siliţi să părăsească Parisul 
de la o zi la alta; că, în consecinţă, vor pleca cu o încetineală 
provenind şi din rea voinţă şi din dificultatea călătoriei şi că 
astfel dezgheţul va sosi înainte de a se fi obţinut rezultatul 


măsurii luate, în vreme ce toate neplăcerile ar avea timp să se 
producă. 

La sfârşitul lui martie, dezgheţul sosi, dar inegal, incomplet, 
cu reveniri de îngheţ care prelungeau necazurile, mizeria şi 
foamea în rândul populaţiei pariziene. Niciodată sărăcia nu 
fusese atât de mare ca în această ultimă perioadă; apariţiile 
intermitente ale soarelui călduţ făceau să pară şi mai grele 
nopţile geroase şi vântul rece din miazănoapte; straturile groase 
de gheaţă se rupseră şi se prăvăliră în Sena, care se revărsă 
peste maluri. În primele zile ale lui aprilie se produse una din 
acele reveniri ale frigului despre care am vorbit; un frumos strat 
de zăpadă acoperi bulevardele şi cheiurile şi fura văzute 
reapărând săniile cu cai iuți. Aceasta producea un efect 
admirabil pe cheiuri şi bulevarde. Dar pe străzi, trăsurile şi 
cabrioletele rapide deveniseră spaima pietonilor, care nu le 
auzeau venind şi nu le puteau ocoli, împiedicaţi cum erau de 
barierele de gheaţă şi care adesea, încercând să fugă, cădeau 
sub roţi. În câteva zile, Parisul se umplu de răniţi şi muribunzi, 
ici un picior rupt de o cădere pe polei, colo un piept zdrobit de 
huluba unei cabriolete, care, dusă de iuţeală, nu putuse să 
oprească pe gheaţă. Atunci poliţia începu să-i păzească de roţi 
pe cei ce scăpaseră de frig, de foame şi de inundaţii. Bogătaşii 
care îi striveau pe săraci fura amendaţi. In acea epocă în care 
domnea aristocrația, exista şi un fel aristocratic de a mâna caii: 
un prinţ de sânge mâna în goană mare şi fără strigate: un duce 
şi un pair, un gentilom şi o artistă de la Operă în trap forţat; un 
preşedinte şi un financiar la trap; micul proprietar, în cabrioleta 
lui, conducea singur că la vânătoare şi vizitiul, stând în picioare 
la spate, striga "Păzea!" când stăpânul răsturna câte un 
nefericit. 

În împrejurările pe care le-am zugrăvit, opt zile după cină 
dată la Versailles de către domnul de Richelieu, într-o zi cu un 
frumos soare glacial, au fost văzute intrând în Paris patru sănii 
elegante, alunecând pe zăpada îngheţata care acoperea Cours- 
la-Reine şi capătul bulevardelor, începând de la Champs- 
Elysées. În afara Parisului, gheaţa poate să-şi păstreze mai mult 
timp albeaţa sa virginală, trecătorii sunt rari. La Paris, 
dimpotrivă, o sută de mii de paşi pe ora întinează repede, 
înnegrind splendida mantie a iernii. Săniile care alunecaseră pe 
drumul îngheţat, se opriră mai întâi pe bulevard, adică imediat 


ce noroiul luă locul zăpezii. Într-adevăr, soarele din timpul zilei 
muiase gerul şi pentru câteva ceasuri se dezgheţase: spunem 
câteva ceasuri, deoarece în aer se şi simţea aprigul vânt care 
biciuieşte în nopţile de aprilie primele frunze şi primele flori. 

În sania care mergea înainte se aflau doi bărbaţi îmbrăcaţi 
în mantii cafenii de postav, îmblănite, cu gulere duble; singura 
diferenţă care exista între cele două haine era că una avea 
nasturi şi brandenburguri de aur, iar cealaltă de mătase. Aceşti 
doi bărbaţi, instalaţi într-o sanie trasă de un cal negru care sufla 
pe nări un abur gros, mergeau în faţa altei sănii către care 
întorceau din când în când privirea ca pentru a o supraveghea. 
În cea de a doua sanie se aflau două femei atât de bine 
înfăşurate în blănuri, încât nimeni nu le putea zări faţa. S-ar 
putea chiar adăuga că era greu să ghiceşti sexul acestor două 
personaje dacă n-ai fi ghicit că sunt femei du pa pieptănătura 
înaltă, în vârful căreia o pălărioară îşi fâlfâia penele. Edificiul 
enorm al acestei pieptănături în care se îmbinau panglici 
împletite şi mici giuvaeruri era învăluit într-un nor de pudră albă, 
aşa cum iama se cerne pulberea de promoroacă de pe ramurile 
zgâlţâite de vânt. 

Aceste două doamne, aşezate atât de aproape una de 
cealaltă, încât scaunele lor se alipiseră, discutau fără să dea 
atenţie numeroşilor spectatori care le priveau trecând pe 
bulevard. Am uitat să spunem că, după o scurtă oprire, îşi 
reluaseră drumul. Una dintre ele, cea mai înaltă şi mai 
maiestuoasă, îşi apasă pe gură o fină batistă brodată; avea o 
ţinuta dreaptă şi sigură, cu tot vântul aspru ce biciuia sania în 
goană. 

La biserica Sainte-Croix-d'Antin tocmai bătea ora cinci şi 
întunericul începea să coboare asupra Parisului şi, o dată cu el, 
frigul. În acest moment echipajele ajunseră aproape de poarta 
Saint-Denis. Doamna care îşi ţinuse batista la gură făcu un semn 
celor doi bărbaţi din faţă, iar ei se îndepărtară de sania celor 
două doamne, biciuind calul negru. Apoi, aceeaşi doamnă privi 
înapoi, de unde veneau alte două sănii, fiecare condusă de un 
vizitiu fără livrea; amândoi vizitii, ascultând la rândul lor de 
semnul ce li se făcuse, dispărură pe strada Saint-Denis, 
pierzându-se în noapte. Aşa cum am spus, sania celor doi 
bărbaţi se distanţă de cea a doamnelor şi sfârşi prin a se mistui 
în negura înserării ce se îngroşa în jurul uriaşei clădiri a Bastiliei. 


Cea de a doua sanie, ajungând pe bulevardul 
Menilmontant, se opri; prin locurile acestea trecătorii erau rari, 
noaptea îi alungase; de altfel, în acest cartier îndepărtat, puţini 
burghezi se încumetau să meargă fără felinare şi fără însoțitori, 
de când iama aţâţase trei sau patru mii de cerşetori suspecti, 
transformați pe încetul în hoţi. Doamna care, după cum am 
arătat cititorilor noştri, dădea poruncile, atinse cu degetul 
umărul vizitiului. Sania se opri. 

— Weber — spuse ea — cât timp îţi trebuie pentru a aduce 
cabrioleta la locul ştiut? 

— Toamna mergi cu gabriolet? întrebă vizitiul, cu cel mai 
autentic accent german. 

— Da, mă voi întoarce pe străzi, să văd focurile. Străzile 
sunt însă şi mai noroioase decât bulevardele şi se merge greu 
cu sania. Şi-apoi mi-e frig. Şi ţie nu-i aşa, micuţo? Adaugă 
doamna adresându-se însoţitoarei sale. 

— Da, doamnă — răspunse aceasta. 

— Auzi, Weber? Deci la locul ştiut cu cabrioleta. 

— Pine, toamna. 

— Cât timp îţi trebuie? 

— O şumatat de oră. 

— Bine; uită-te la ceas, drăguţo! 

Cea mai tânără dintre cele două doamne căută sub haina 
de blană şi îşi privi ceasornicul, desluşind ora cu destulă 
greutate, deoarece, am mai spus, aproape se înnoptase. 

— Şase fără un sfert — spuse ea. 

— Deci la şapte fără un sfert, Weber. 

Şi zicând aceste cuvinte, doamna sări cu uşurinţă din sanie, 
întinse mâna prietenei sale şi se îndepărtă, în timp ce vizitiul 
bombănea cu o dezaprobare respectuoasă, dar destul de tare 
pentru a fi auzit de stăpâna sa: 

— Imprudenţă! Ah, mein Gott! Ce imprudenţă! 

Cele două femei începură să râdă, se înfăşurară în hainele 
de blană, ale căror gulere le ajungeau până la urechi şi 
traversară aleea laterală a bulevardului, amuzându-se de 
scârţâitul zăpezii sub micuţele lor picioare încălţate în fine cizme 
îmblănite. 

— Tu, care ai ochi buni, Andreea — spuse doamna care 
arăta mai în vârstă fără să pară totuşi a avea mai mult de 


treizeci-treizeci şi doi de ani — încearcă să citeşti în colţul 
acesta numele străzii. 

— Strada Pont-aux-Choux, doamnă — spuse tânăra, râzând. 

— Ce stradă mai e şi asta, strada Pont-aux-Choux? Ah, 
Dumnezeule! Ne-am rătăcit! Strada Pont-aux-Choux! Mi s-a spus 
a doua stradă la dreapta. Andreea, simţi ce plăcut miroase a 
pâine caldă? 

— Nu-i de mirare — răspunse însoţitoarea sa — suntem la 
poarta unui brutar. 

— Ei bine, să-l întrebăm unde este strada Saint-Claude — şi 
cea care vorbise se îndreptă spre poartă. 

— Oh, nu intraţi, doamnă! zise repede cealaltă. Lăsaţi-mă 
pe mine. 

— Strada Saint-Claude, micuţele mele doamne — răsună o 
voce glumeaţă — vreţi să ştiţi unde este strada Saint-Claude? 

Cele două femei se întoarseră în acelaşi timp şi văzură, 
sprijinit de uşa brutarului un lucrător îmbrăcat într-o jachetă 
caraghioasa şi care, cu tot gerul, avea picioarele şi pieptul 
descoperite. 

— Ah, un bărbat gol! strigă cea mai tânără dintre cele două 
femei. Suntem oare în Oceania? Şi făcu un pas, ascunzându-se 
în spatele celeilalte. 

— Căutaţi strada Saint-Claude? urmă ucenicul brutarului, 
care nu pricepea de loc gestul de spaimă al tinerei, şi, obişnuit 
fiind cu îmbrăcămintea sa, era departe de a atribui hainelor lui 
puterea de a îndepărta pe cineva. 

— Da, prietene, strada Saint-Claude, răspunse cea mai în 
vârstă, stăpânindu-şi râsul. 

— Păi nu-i greu s-o găseşti şi, de altfel, am să vă duc eu — 
reluă cu voioşie băiatul plin de făină din creştet până-n tălpi. Zis 
şi făcut; el îşi puse în mişcare compasul imenselor sale picioare 
subţiri, la capătul cărora se mişcau doi papuci vechi, largi ca 
nişte corăbii. 

— Nu, nu! Se împotrivi doamnă mai în vârstă şi, cu 
siguranţa, nu pentru că s-ar fi temut să nu fie văzută în 
tovărăşia unei asemenea călăuze. Arată-ne strada fără să te 
deranjezi şi vom încerca singure să-ţi urmăm indicaţiile. 

— Prima stradă la dreapta, doamnă — răspunse călăuza, 
retrăgându-se discret. 


— Mulţumim — răspunseră doamnele şi grăbiră pasul în 
direcţia arătată, înăbuşindu-şi râsul în manşoane. 


Capitolul IV Un interior 


În 1784 Saint-Claude era o stradă onorabilă, prost luminată, 
este adevărat, nu prea curată şi asta e adevărat; în fine, rar 
frecventată, cu puţine case şi destul de necunoscută. Dar purta 
numele unui sfânt; făcea parte din cartierul Marais şi adăpostea, 
în cele trei sau patru case aflate acolo, câţiva bieţi rentieri, 
câţiva negustori şi câţiva bieţi săraci, omişi până şi de pe listele 
parohiei. In afară de aceste trei sau patru case, la colţul 
bulevardului mai era şi un palat cu aspect măreț cu care strada 
Saint-Claude se putea mândri, socotind-o o clădire extrem de 
aristocratică; dar această clădire, ale cărei ferestre, în zi de 
sărbătoare ar fi putut să lumineze întreaga stradă numai cu 
reflexul candelabrelor şi al lustrelor sale, această clădire, 
spuneam, era cea mai întunecată, cea mai mută şi mai sumbră 
dintre casele din cartier. Poarta nu se deschidea niciodată; 
ferestrele, înfundate cu perne de piele, aveau pe fiecare 
stinghie, pe fiecare pervaz al obloanelor un strat de praf pe care 
fiziologii sau geologii l-ar fi apreciat că se poate aduna numai în 
zece ani. Câteodată, un trecător care n-avea de lucru, un curios 
sau un vecin se apropia de intrarea principală şi, prin imensa 
broasca cerceta interiorul palatului. 

Nu se vedeau decât smocuri de iarba printre pietrele 
pavajului, muşchi şi mucegai pe lespezi. Uneori un şobolan 
uriaş, stăpânul acestui domeniu părăsit, traversa liniştit curtea 
şi se cufunda în beciuri, modestie gratuita deoarece avea la 
dispoziţie, după pofta inimii, saloane şi încăperi atât de plăcute 
unde pisicile nu puteau veni să-l tulbure. 

Un trecător oarecare, după ce verifica în sinea lui 
singurătatea acestui palat, îşi continuă drumul. Dar dacă era un 
vecin, având un interes mai mare faţă de această casă 
boiereasca, el rămânea aproape întotdeauna la postul său de 
observaţie, până când i se alătura un altcineva îmboldit şi el de 
o curiozitate asemănătoare; şi atunci, aproape întotdeauna 


începea o conversaţie pe care suntem siguri că o putem reda cel 
puţin în mare, dacă nu în detaliu. 

— Vecine — zicea cel ce nu privea celui care privea — ce 
vezi oare în casa domnului conte de Balsamo? 

— Vecine — răspundea cel ce privea celui care nu privea — 
văd şobolanul. 

— Ah, îmi dai voie? 

Şi al doilea curios se instala, la rândul său, la gaura cheii. 

— İl vezi? Spunea vecinul alăturat vecinului care-i luase 
locul. 

— Da — răspundea acesta — îl văd. Ah, domnule, s-a 
îngrăşat. 

— Crezi? 

— Da, sunt sigur. 

— Cred şi eu, nimic nu-l tulbura. 

— Şi, de bună seamă, orice s-ar zice, trebuie să fi rămas 
bucate de soi în casă. 

— Bucate de soi, crezi? 

— Drace, domnul de Balsamo a dispărut prea repede 
pentru a fi avut timp să la totul. 

— Ei, vecine, când o casă este pe jumătate arsă, ce vrei să 
mai uiţi? 

— La urma urmei, vecine, s-ar putea să ai dreptate. 

După ce priveau din nou şobolanul, se despărţeau îngroziţi 
de a fi spus atâta într-o afacere atât de misterioasă şi delicată. 

Intr-adevăr de la incendiul izbucnit în această casă sau, mai 
bine zis, într-o parte a casei, Balsamo dispăruse; nu se mai 
făcuse nici o reparaţie şi palatul fusese părăsit. 

să lăsăm străvechiul palat, pe lângă care nu am vrut să 
trecem fără să ne oprim, să rămână cufundat în întunericul 
umed al nopţii, cu terasele sale peste care s-a aşternut zăpada 
şi cu acoperişul vrâstat de flăcări. Apoi, traversând strada de pe 
partea stângă pe cea dreaptă, să privim alături la o grădiniţa 
înconjurată de un zid înalt, o casă îngusta şi înaltă care se ridică 
asemenea unui turn alb pe fundalul vânăt-cenuşiu al cerului. Pe 
coama casei se înalţă un horn asemenea unui paratrăsnet, iar în 
vârful lui o stea strălucitoare se învârteşte şi scânteiază. Ultimul 
etaj al casei ar fi trecut neobservat dacă o rază de lumină n-ar fi 
răzbătut afară înroşind două din cele trei ferestre ale fațadei. 
Celelalte etaje sunt posomorite şi sumbre. Oare locatarii dorm? 


Economisesc poate, stând sub pleduri, luminările atât de 
scumpe şi lemnele atât de rare în acest an? Oricum, cele patru 
etaje nu dădeau semne de viaţă, în vreme ce al cincilea nu 
numai că trăia, dar lumina destul de puternic. 

Să batem la poartă, să urcăm scara întunecoasă, care 
sfârşeşte la acest al cincilea etaj, unde dorim să ajungem. O 
simplă scară sprijinită de perete ne duce sus. Un mâner de 
sonerie cu şnur atârna la uşă; un ştergător împletit şi un cuier 
de lemn mobilează scara. După ce am deschis prima uşă, intrăm 
într-o cameră întunecoasa şi goală; este cea a cărei fereastră nu 
era luminată. Această încăpere serveşte de anticameră şi dă 
într-alta, al cărei mobilier şi celelalte amănunte merită toată 
atenţia. 

Lespezi în loc de parchet, uşi vopsite grosolan, trei fotolii de 
lemn alb tapisate cu catifea galbenă, o biată canapea cu perne 
scofâlcite şi subţiate de ani. Cutele şi arcurile lăsate constituie 
zbârciturile şi bătrâneţea unui vechi fotoliu: nou, era rotund şi 
sclipitor; încărcat de ani, se încovoaie sub musafir în loc să-i 
reziste şi când a fost învins, deci când cineva s-a aşezat, 
scârţâie de parcă ar geme. Două portrete atârnate de perete 
atrag privirile. O lumânare şi o lampă, aşezate una pe o măsuţă 
cu trei picioare, cealaltă, pe şemineu îşi amestecă pâlpâirile în 
aşa fel, încât aruncă asupra celor două portrete două focare de 
lumină. Tocă pe cap, faţă lungă şi palidă, ochiul stins, barba 
ascuţită, guler plisat şi scrobit — primul dintre aceste portrete 
se recomandă prin celebritatea sa; este chipul legendar al lui 
Henric al Ill-lea, regele Franţei şi al Poloniei. Dedesubt se 
desluşeşte o inscripţie scrisă cu litere negre pe o ramă cu aurul 
şters: HENRIC DE VALOIS. 

Celălalt portret, aurit mai recent şi părând deci cu atât mai 
proaspăt, cu cât celălalt era mai învechit, reprezintă o tânără 
femeie cu ochii negri, nasul fin şi drept, cu pomeţii proeminenţi, 
gura cu o expresie reţinută. E pieptănată, sau mai bine zis, 
strivită sub un edificiu de păr şi panglici de mătase pe lângă 
care toca lui Henric al Ill-lea are proporţiile unui muşuroi pus 
alături de o piramidă. Sub acest portret se poate citi, de 
asemenea cu litere negre: JEANNE DE VALOIS. 

Şi dacă vrem, după ce am cercetat căminul fără foc şi 
bietele perdele ale patului acoperit cu damasc verde îngălbenit, 
dacă vrem să ştim ce legătură au portretele cu locatarii celui de 


al cincilea etaj, n-avem decât să ne întoarcem spre o măsuţă de 
stejar la care o femeie îmbrăcata simplu şi sprijinindu-se în cotul 
stâng, cercetează mai multe scrisori pecetluite şi controlează 
adresele. Această tânără femeie este originalul după care s-a 
făcut portretul. La trei paşi de ea, într-o atitudine vădind 
curiozitate, dar totodată plină de respect, o cameristă, bătrâna 
stafidită, numărând şaizeci de ani, îmbrăcată ca o doamnă de 
companie de Greuze, priveşte şi aşteaptă. 

Dar dacă această doamnă era o Valois, cum accepta Henric 
al Ill-lea, bogatul rege sibarit, cu colereta scrobita, fie şi din 
tablou, spectacolul unei asemenea sărăcii, mai ales că era vorbă 
nu numai de o persoană de rangul său, ci de purtătoarea 
numelui său? În rest, doamna de la etajul cinci nu dezminţea de 
loc, prin persoana să, originea pe care pretindea că o are. Avea 
mâini albe şi gingaşe, pe care din când în când şi le încălzea la 
subsuori. Piciorul delicat şi lung, încălţat cu un pantof de casă 
de catifea, încă elegant, încerca de asemenea să-l încălzească 
bătând lespezile strălucitoare şi reci ca şi gheaţa ce acoperea 
Parisul. Apoi, cum vântul şuiera pe sub uşi şi prin crăpăturile 
ferestrelor, camerista se chirci toată de frig privind cu tristeţe 
căminul fără foc. 

În ceea ce o priveşte pe doamnă, stăpâna casei, ea număra 
într-una scrisorile şi citea adresele. După citirea fiecărei adrese 
făcea o mică socoteală. 

— Doamna de Misery — murmură ea — prima cameristă a 
maiestăţii sale. Nu trebuie să m-aştept la mai mult de şase 
ludovici, deoarece mi-a mai dat Şi suspină. Doamna Patrix, 
cameristă a maiestăţii sale, doi ludovici. Domnul d'Ormesson, o 
audienţă. Domnul de Calonne, un sfat Domnul de Rohan, o 
vizită. Şi vom încerca să-l convingem să ne-o facă — şopti 
tânăra femeie, surăzând. Avem deci — continuă ea această 
înşiruire psalmodiacă — opt ludovici asiguraţi începând de astăzi 
în opt zile. Şi ridică fruntea. Mătuşă Clotilda — spuse ea — taie 
mucul la lumânare. 

Bătrâna împlini porunca şi se întoarse la locul ei, serioasă şi 
atentă. Această cercetare minuțioasă, al cărei obiect era ea, 
păru s-o obosească pe tânăra femeie. 

— Caută totuşi, draga mea, poate găseşti vreun capăt de 
lumânare de ceară... adu-mi-l aici — zise ea. Mirosul de seu al 
acesteia îmi face rău. 


— Nu mai este — răspunse bătrâna. 

— Caută totuşi. 

— Unde să caut? 

— Poate în anticameră... 

— Acolo e frig. 

— Ascultă, sună cineva — spuse tânăra femeie. 

— Doamna se înşeală — replică bătrână cu încăpățânare. 

— Totuşi aşa e, mătuşă Clotilda. 

Dar văzând că bătrâna se împotriveşte, o lăsă în plata 
Domnului, bombănind încetişor, aşa cum fac unii stăpâni, care, 
dintr-un motiv oarecare, le îngăduie slujitorilor să-şi ia asupră-le 
drepturi ce nu li se cuvin. Apoi se întoarse la socotelile sale: Opt 
ludovici, din care trei îi datorez furnizorilor. Luă pana şi scrise: 
Trei ludovici... cinci făgăduiţi domnului de La Motte pentru a 
îndura exilul la Bar-sur-Aube. Sărmanul! Căsătoria noastră nu l-a 
îmbogăţit; răbdare însă... — şi ea zâmbi din nou, de data 
aceasta pri-vindu-se în oglinda aşezată între cele două portrete. 
Acum — continuă ea — drumul de la Versailles la Paris şi de la 
Paris la Versailles. Deci patru drumuri, un ludovic. Adăugă noua 
cifră în dreptul cheltuielilor. Cheltuielile casei pe timp de opt 
zile, un ludovic. Scrise şi asta îmbrăcămintea, cupeul, bacşişurile 
date portarilor în casele unde voi merge să solicit: patru 
ludovici. Asta e tot. Să adunăm. Dar, în mijlocul adunării, se 
întrerupse: îţi spun că sună. 

— Nu, doamnă — răspunse moţăind bătrâna din colţul său. 
Nu sună. Nu sună la noi; sună dedesubt, la etajul patru. 

— Patru, şase, unsprezece, paisprezece ludovici; cu şase 
mai puţin decât îmi trebuie, întreaga garderobă de împrospătat 
şi de plătit această pacoste bătrână ca s-o pot concedia... Apoi 
deodată: Îţi spun că sună, nefericito! strigă ea mânioasă. 

De data aceasta, trebuie să recunoaştem, nici urechea cea 
mai răuvoitoare n-ar fi putut să se înşele în privinţa apelului 
venit de afară; clopoţelul, tras cu putere, se mişcă în colţul său, 
iar sunetele vibrară fără întrerupere cât limba clopotului lovi de 
douăsprezece ori în pereţii acestuia. In mijlocul acestui tumult şi 
în vreme ce bătrână, trezită, în sfârşit, clădea fuga în 
anticameră, stăpâna sa, iute ca o veveriţă, luă scrisorile şi 
hârtiile împrăştiate pe masă şi le zvârli într-un sertar, după care 
aruncă o privire rapidă prin încăpere pentru a se încredința că 
totul e în ordine şi se aşeză pe canapea, luându-şi o înfăţişare 


umilă şi tristă ca o fiinţă care suferă, dar cu resemnare. Numai 
că, ne grăbim să o spunem, doar aparent se odihnea. Ochii 
ageri, iscoditori, atenţi, se uitau întrebător în oglindă, care 
reflectă uşa de la intrare, în timp ce urechea ciulită se pregătea 
să prindă cel mai mic sunet. Doamna de companie deschise uşa 
şi în anticameră se auziră câteva cuvinte murmurate. Apoi o 
voce proaspătă şi suavă, dar foarte hotărâtă, rosti următoarele: 

— Aici locuieşte doamna contesă de La Motte? 

— Doamna contesă de La Motte Valois? repetă cu vocea sa 
nazală Clotilda. 

—  Întocmai, mătuşă dragă. Doamna de La Motte este 
acasă? 

— Da, doamnă, însă este prea bolnavă ca să iasă. 

În timpul acestei convorbiri, din care nu pierduse nici o 
silabă, pretinsa bolnavă, privind în oglindă, văzu că o femeie îi 
punea întrebări Clotildei, o femeie care, după toate aparențele 
aparţinea înaltei societăţi. Ea se sculă repede de pe canapea şi 
se aşeză în fotoliu pentru a lăsa locul de onoare străinei. In timp 
ce făcea acest lucru nu băgă de seamă că vizitatoarea se 
întorsese pe palier şi spusese unei alte persoane rămasă în 
umbră: 

— Puteţi intra, doamnă, aici locuieşte. 

Uşa se închise şi cele două femei pe care le-am văzut 
întrebând de strada Saint-Claude intrară în casa contesei de La 
Motte Valois. 

— Pe cine trebuie să anunţ doamnei contese? întrebă 
Clotilda, plimbând curioasă, dar şi cu respect, lumina lumânării 
pe feţele celor două femei. 

— Anunţaţi o doamnă din Comitetul de binefacere — spuse 
cea mai în vârstă. 

— De la Paris? 

— Nu, de la Versailles. 

Clotilda intră la stăpâna sa şi străinele, urmând-o, 
pătrunseră în cameră luminată, în clipa când Jeanne de Valois se 
ridică anevoie din fotoliul său pentru a-şi saluta cum se cuvine 
musafirii. Clotilda trase mai în faţă cele două fotolii, în aşa fel 
încât vizitatoarele să poată alege şi se retrase în anticameră, cu 
o înţeleaptă încetineală care la să să se ghicească tara greş că 
va urmări din dosul uşii conversaţia ce urma să aibă loc. 


Capitolul V Jeanne de La Motte de Valois 


Îndată ce putu să ridice ochii, păstrându-şi un aer cât mai 
cuviincios cu putinţă, Jeanne de La Motte privi cu atenţie feţele 
oaspetelor sale. Cea mai în vârsta părea, după cum am mai 
spus, să aibă între treizeci şi treizeci şi doi de ani; era de o 
frumuseţe remarcabilă, cu toate că trufia ce se degaja din 
întreaga sa atitudine îi răpea, desigur, o parte din farmec. Cel 
puţin aşa socoti Jeanne după ce îi aruncă o scurtă privire 
vizitatoarei. 

Alegând fotoliul în locul canapelei, aceasta se aşezase 
departe de fascicolul de lumină răspândit de lampă, şi, 
retrăgându-se într-un colţ al camerei, îşi trase pe frunte gluga 
de tafta matlasată astfel că faţa îi era cu desăvârşire umbrită. 
Dar felul în care îşi ţinea capul era atât de mândru, ochiul atât 
de poruncitor şi scânteietor încât, oricât ar fi încercat să treacă 
de neobservată, se vedea cât de colo, chiar dacă-ţi scăpau 
amănuntele, că vizitatoarea este de viţă nobilă. Insoţitoarea sa, 
mai puţin sfioasă, cel puţin în aparenţă, cu toate că era mai 
tânără cu patru sau cinci ani, nu-şi ascundea frumuseţea: tenul 
şi forma  obrazului erau desăvârşite, iar pieptănătura îi 
descoperea tâmplele, scoţându-i la iveală ovalul perfect al feţei; 
doi ochi mari, adânci şi albaştri, cu privirea pătrunzătoare, o 
gură suavă căreia natura îi dăruise candoare, iar educaţia 
discreţie şi un nas care rivaliza cu al lui Venus de Medicis, iată 
ce sesiză dintr-o singură privire Jeanne. Apoi, cercetând şi alte 
amănunte, contesa remarcă la cea mai tânără dintre cele două 
femei o talie mai fină şi mai mlădioasă decât a însoţitoarei sale, 
un piept mai plin şi mai rotund, în sfârşit, o mână grăsuţă în 
timp ce a celeilalte era nervoasă şi mai fină. Jeanne de Valois 
remarcă toate acestea în câteva secunde, adică în mult mai 
puţin timp decât ne-a trebuit nouă ca să le zugrăvim. 

O dată aceste observaţii încheiate, ea întrebă cu voce 
stinsă cărei fericite împrejurări datora vizita distinselor doamne. 
Cele două femei se priviră şi, la un semn al celei mai în vârstă, 
cea tânăra spuse: 

— Doamnă, căci sunteţi căsătorită, cred? 


— Am cinstea de a fi soţia domnului conte de La Motte, 
doamnă, un strălucit gentilom. 

— Ei, bine, noi, doamnă contesă, suntem conducătoarele 
unei societăţi de binefacere. Ni s-au spus, referitor la situaţia 
dumneavoastră, lucruri care ne-au interesat şi, în consecinţă, 
am vrut să ştim câteva amănunte exacte despre 
dumneavoastră şi despre tot ce are legătură cu dumneavoastră. 

Jeanne făcu o pauză înainte de a răspunde. 

— Doamnele mele — începu ea, observând rezerva celei de 
a doua vizitatoare — vedeţi aici portretul lui Henric al Ill-lea, 
deci al fratelui străbunului meu, căci eu sunt cu adevărat din 
familia de Valois, cum vi s-a spus fără îndoială. Şi aşteptă o 
nouă întrebare, privindu-şi protectoarele, cu o modestie, nu 
lipsită de orgoliu. 

— Doamnă — interveni atunci vocea gravă şi plăcută a 
celei mai vârstnice — este adevărat, cum se spune, că mama 
dumneavoastră a fost portăreasă într-o casă numită Fontette 
aflată în apropiere de Bar-sur-Seine? 

Jeanne roşi la acest nume, dar răspunse numaidecât fără să 
se tulbure: 

— Este adevărat, doamnă, mama era portăreasa unei case 
numite Fontette. 

— Ah! exclamă interlocutoarea 

— Şi cum Marie Jossel, mama mea, era de o rară frumuseţe 
— continuă Jeanne — tatăl meu se îndrăgosti şi se căsători cu 
ea. Prin tatăl meu sunt de viţă nobilă. Doamnă, tatăl meu era un 
Saint-Rémy de Valois, descendent direct din familia domnitoare 
de Valois. 

— Şi cum de aţi ajuns în această stare de mizerie, doamnă? 
întrebă aceeaşi voce care pusese toate întrebările. 

— Vai, este uşor de explicat! 

— Ascult 

— Nu vă este, desigur, necunoscut faptul că, după urcarea 
pe tron a lui Henric al IV-lea, care a trecut coroana din casă de 
Valois în cea de Bourbon, familia detronată mai avea încă 
urmaşi necunoscuţi, dar provenind incontestabil din aceiaşi 
strămoşi ca şi cei patru fraţi, dispăruţi cu toţii într-un mod atât 
de dureros. 

Cele două doamne făcură un semn care putea să treacă 
drept încuviinţare. 


— Or — continuă Jeanne — urmaşii casei de Valois, 
temându-se să nu umbrească, cu toată viaţa lor retrasă, nouă 
familie regală, îşi schimbară numele de Valois în cel de Rémy, 
numele unei moşii ce le aparținuse şi îi regăsim, începând cu 
Ludovic, al XIII-lea, sub acest nume până la penultimul Valois, 
strămoşul meu, care, văzând monarhia consolidându-se şi 
vechea spiţă uitată, nu crezu de cuviinţă că trebuie să se 
lipsească în continuare de un nume ilustru, singurul său bun. Işi 
reluă deci numele de Valois şi-l purtă în umbră şi sărăcie, în 
fundul provinciei sale, fără ca nimeni la curtea Franţei să bănuie 
că un descendent al vechilor regi ai Franţei îşi ducea viaţa în 
afara strălucirii tronului, dacă nu dintre cei mai glorioşi 
descendenţi în orice caz dintre cei mai nefericiţi. 

Spunând aceasta, Jeanne se opri. Vorbise simplu, cu un 
calm care făcuse o bună impresie. 

— Fără îndoială, aveţi toate actele doveditoare, doamnă — 
rosti cu căldură cea mai în vârstă dintre cele două vizitatoare, 
fixând-o cu privirea sa adâncă pe cea care se dădea drept 
moştenitoarea casei de Valois. 

— Ah, doamnă, — răspunse aceasta, cu un surâs amar — 
nu dovezile îmi lipsesc. Tatăl meu le-a adunat şi, murind mi le-a 
lăsat pe toate, în locul altei moşteniri; dar la ce bun să dovedeşti 
un adevăr inutil, un adevăr pe care nimeni nu vrea să-l 
recunoască? 

— Tatăl dumneavoastră este mort? întrebă cea mai tânără 
dintre cele două doamne. 

— Vai, da. 

— În provincie? 

— Nu, doamnă. 

— La Paris deci? 

— Da. 

— În acest apartament? 

— Nu, doamnă; tatăl meu, baron de Valois, strănepotul 
regelui Henric al Ill-lea a murit de sărăcie şi de foame. 

— Imposibil! strigară în acelaşi timp cele două doamne. 

— Şi nu aici, continuă Jeanne, nu în această biată cocioabă, 
nu în patul său, chiar dacă acesta ar fi fost un culcuş mizerabil! 


Nu, tatăl meu a murit cot la cot cu cei mai săraci şi mai 
nefericiţi. A murit la H6tel-Dieu! la Paris. 

Cele două femei scoaseră un strigăt de uimire ce semăna 
cu un strigăt de groază. Jeanne, satisfăcută de efectul pe care îl 
produsese prin arta cu care condusese povestirea şi prin 
deznodământul pe care-l pregătise, rămase nemişcată, cu ochii 
plecaţi, cu braţele inerte. Doamna cea mai vârstnică o cerceta 
cu atenţie şi înţelegere şi, nedesluşind în această durere atât de 
spontană şi de firească în acelaşi timp nimic din ceea ce s-ar fi 
putut numi şarlatanie sau vulgaritate, reluă: 

— După spusele dumneavoastră, doamnă, aţi fost încercată 
de mari nenorociri, mai ales prin moartea tatălui 
dumneavoastră... 

— Dacă v-aş povesti viaţa mea, doamnă, veţi vedea că 
moartea tatălui meu nu este cea mai mare nenorocire a mea. 

— Cum, doamnă, consideraţi pierderea unui tată drept o 
nenorocire neînsemnată? replică doamnă,  încruntând 
sprincenele cu severitate. 

— Da, doamnă; şi spunând acestea, vă vorbesc ca o fiică 
respectuoasă. Deoarece tatăl meu, murind, a fost eliberat de 
toate nenorocirile care-l asaltau pe pământ şi care continuă să 
macine nefericita sa familie. Am încercat deci, în mijlocul durerii 
pe care mi-a pricinuit-o pierderea tatălui meu, o oarecare 
bucurie la gândul că e mort şi că un urmaş al regilor nu este silit 
să-şi cerşească hrana. 

— Să-şi cerşească hrana? 

— O spun fără ruşine, deoarece de nenorocirea noastră nu 
sunt vinovată nici eu, nici părintele meu. 

— Dar mama dumneavoastră? 

— Ei bine! Tot aşa de deschis cum vă spuneam adineauri că 
i-am mulţumit lui Dumnezeu de a-l fi chemat la el pe tatăl meu, 
deplâng faptul că Dumnezeu a lăsat-o în viaţă pe mama. 

Cele două femei se priviră înfiorate la auzul acestor cuvinte 
stranii. 

— Ar fi o indiscreţie, doamnă, dacă v-am cere să ne 
povestiţi în amănunt nenorocirile dumneavoastră? zise cea mai 
vârstnică. 


1 Spitalul săracilor, cel mai vechi spital din Paris, înfiinţat de al 8-lea 
episcop al Parisului. (n.t.) 


— Indiscreţia, doamnă, va fi din partea mea, care vă va 
obosi urechile cu povestirea unor nenorociri ce nu vă pot lăsa 
decât indiferente. 

— Ascult, doamnă — răspunse autoritar doamnă mai în 
vârstă, căreia însoţitoarea sa îi făcu imediat un mic semn, ca 
pentru a o avertiza să nu se trădeze. 

— Ce-i drept, doamna de La Motte fu ea însăşi izbită de 
tonul poruncitor al acestui glas şi o privi cu uimire pe cea care 
vorbise. 

— Ascultaţi deci — relua aceasta, cu o voce mai puţin 
imperioasă. 

— Dacă binevoiţi a-mi face onoarea de a vorbi. 

Şi, pradă neplăcerii pricinuite, fără îndoială, de frig, 
vorbitoarea bătu din piciorul care îi îngheţase stând pe lespedea 
de piatră umedă. Atunci cea mai tânăra îi împinse sub picioare 
un fel de covor ce se afla sub fotoliul ei, pentru care grijă 
tovarăşa să îi aruncă o privire mustrătoare. 

— Păstrează covorul pentru dumneata, surioară, eşti mai 
plăpândă decât mine. 

— lertaţi-mă, doamnă — spuse contesa de La Motte — 
regret din inimă văzând cum vă chinuie frigul, dar lemnele s-au 
scumpit cu încă şase livre, au ajuns la şaptezeci de livre o 
măsură şi provizia mi s-a sfârşit de opt zile. 

— Spuneaţi, doamnă — reluă cea mai vârstnică dintre 
vizitatoare. 

— Că sunteţi nenorocită că aveţi o mamă. 

— Da, recunosc, o asemenea blasfemie trebuie lămurită, 
nu-i aşa, doamnă? zise Jeanne. lată explicaţia, de vreme ce mi- 
aţi cerut-o. Interlocutoarea contesei făcu un semn afirmativ cu 
capul. Am avut cinstea de a vă spune, doamnă, că tatăl meu a 
făcut o mezalianţă. 

— Da, căsătorindu-se cu portăreasa sa. 

— Ei bine, Marie Jossel, mama mea, în loc să fie totdeauna 
mândră şi recunoscătoare de cinstea ce i se acordase, începu 
prin a-l ruina pe tatăl meu, ceea ce, de altfel, nu era prea greu, 
făcând cheltuieli extravagante în raport cu mică avere a soţului 
ei. Apoi, după ce l-a silit să vândă până şi ultima bucată de 
pământ, l-a convins că trebuie să meargă la Paris, să-şi 
revendice drepturile pe care i le dădeau numele său. Tatăl meu 
s-a lăsat uşor convins, sperând, poate, în dreptatea regelui. Aşa 


că s-a dus, transformând în bani puţinul pe care-l avea. În afară 
de mine, tatăl meu mai avea un fiu şi o fiică. Fiul, nenorocit ca şi 
mine, vegetează printre gradele inferioare ale armatei; fiica, 
biata mea soră, a fost părăsită în ajunul plecării tatălui meu la 
Paris, în faţa casei unui fermier, naşul său. 

Această călătorie a înghiţit puţinii bani care ne mai 
rămăseseră. Tatăl meu se ostenea cu cereri inutile şi 
infructuoase. Abia dacă trecea pe acasă, unde aducea cu el doar 
sărăcie şi tot sărăcie găsea. În lipsa lui, mama, care simţea 
nevoia să chinuiască pe cineva, deveni şi mai aspră cu mine. 
incepu prin a mă certa că mănânc prea mult. Încetul cu încetul, 
am început să nu mai mănânc decât pâine, iar până la urmă n- 
am mai mâncat deloc; mama găsi însă alte motive ca să mă 
pedepsească pentru cea mai mică greşeală: pentru ceea ce altă 
mamă ar fi zâmbit, ea mă bătea; vecinii, crezând că-mi fac un 
bine, îi spuseră tatălui meu cum sunt maltratată. Tata încerca să 
mă apere de furia mamei, dar, ocrotindu-mă, nu făcu decât s-o 
înrăiască şi mai mult, să-i schimbe furia de moment într-o 
duşmănie veşnică. Vai, nu puteam să-l sfătuiesc cum să mă 
apere, deoarece eram prea tânără, prea copil. Nu-mi explicam 
nimic, vedeam doar efectul fără a încerca să pricep cauzele. 
Simţeam durerea, asta era tot. Tata se îmbolnăvi şi nu mai ieşi 
din casă, apoi nu mai părăsi patul. Atunci am fost obligată să 
plec din camera tatii, sub pretext ca prezenţa mea îl oboseşte, 
că nu sunt în stare să mă stăpânesc şi să nu mă mai mişc de 
colo-colo, semn al tinereţii mele. Odată afară din cameră, mă 
aflam, ca şi mai înainte, în puterea mamei. Ea m-a învăţat o 
frază în timp ce mă lovea şi mă umplea de vânătăi. Apoi, când 
am ştiut pe de rost această frază umilitoare pe care, instinctiv, 
nu voiam s-o memorez, când mi s-au înroşit ochii de plâns, ea 
m-a obligat să cobor în stradă şi, din poartă, m-a silit să alerg 
după primul trecător care arăta ceva mai bine, poruncindu-mi 
să-i repet această frază, dacă nu doream să fiu bătuta până la 
sânge. 

— Ah, groaznic, groaznic! murmură cea mai tânără dintre 
doamne. 

— Cum suna acea frază? întrebă cea mai în vârstă. 

— lată fraza — răspunse Jeanne — "Domnule, aveţi milă de 
o biată orfană, urmaşă a lui Henri de Valois". 


— Ah, ce grozăvie! strigă vizitatoarea mai în vârstă, 
schiţând un gest de dezgust. 

— Şi ce efect producea această frază asupra celor cărora le 
era adresată? întrebă cea mai tânără. 

— Unii îşi plecau urechea şi se înduioşau — zise Jeanne. 
Alţii se supărau şi mă amenințau. Alţii, în sfârşit, mai miloşi 
decât primii, mă avertizau că mă ameninţa o mare primejdie 
rostind asemenea vorbe, care puteau să ajungă la urechi mai 
bine informate. Dar eu nu cunoşteam decât o singură primejdie: 
aceea de a nu da ascultare mamei. Nu aveam decât o singură 
spaimă: spaima de a fi bătută. 

— Şi ce s-a întâmplat? 

— Dumnezeule, doamnă, ceea ce spera mama; aduceam 
ceva bani acasă şi tata văzu îndepărtându-se pentru câteva zile 
îngrozitoarea perspectivă care-l pândea: azilul. 

Obrazul doamnei mai în vârstă se contractă, iar ochii celei 
mai tinere se umplură de lacrimi. 

— În sfârşit, doamnă, oricâtă uşurare aducea tatălui meu, 
monstruoasa mea meserie m-a umplut de revoltă. Într-o zi, în 
loc să alerg după trecători şi să-i urmăresc cu obişnuita mea 
frază, m-am aşezat jos, lângă o piatră, unde am rămas o bună 
parte din zi, cu desăvârşire năucită. Seara m-am întors cu mâna 
goală. Mama m-a bătut atât de rău, încât a doua zi am căzut 
bolnavă. Atunci tatăl meu, lipsit de orice ajutor, a fost silit să 
meargă la H6tel-Dieu, unde a murit. 

— Ah, cumplita poveste! Şoptiră cele două doamne. 

— Şi ce aţi făcut după moartea tatălui dumneavoastră? 
întrebă cea mai tânără dintre vizitatoare. 

— Dumnezeu a avut grijă de mine. O lună după moartea 
sărmanului meu tată, mama ne-a părăsit, pe mine şi pe fratele 
meu, plecând cu un soldat, iubitul ei. 

— Aţi rămas orfani! 

— A, nu, doamnă, noi, spre deosebire de alţii, am fost orfani 
atunci când am avut o mamă. Am fost ajutaţi de caritatea 
publică. Dar cum cerşitul ne repugna, nu cerşeam decât ca să 
ne acoperim nevoile. Dumnezeu le porunceşte făpturilor sale să 
încerce să trăiască. 

— Vai! 

— Aşa e cum vă spun, doamnă! Într-o zi am avut norocul să 
întâlnesc o trăsură care urca încet povârnişul dealului în 


cartierul Saint-Marcel. În spate erau patru lachei. Înăuntru, o 
femeie frumoasă şi încă tânără: am întins mâna; ea mi-a pus 
întrebări; răspunsul şi numele meu mai întâi a surprins-o, apoi 
au făcut-o neîncrezătoare. l-am spus unde locuiesc şi alte 
amănunte. Chiar a doua zi a aflat că nu minţisem; ne-a luat sub 
ocrotirea ei, pe fratele meu şi pe mine, pe fratele meu l-a trimis 
într-un regiment, iar pe mine la o casă de mode. Amândoi am 
fost salvaţi de la foame. 

— Doamna aceea nu era cumva doamna Boulainvilliers? 

— Ba da, chiar dânsa. 

— A murit, nu-i aşa? 

— Da şi moartea ei m-a aruncat din nou în prăpastie. 

— Dar soţul ei trăieşte şi e bogat. 

— Soţul ei, doamnă! Lui îi datorez toate nenorocirile mele 
de fată, cum îi datorez mamei toate necazurile copilăriei. 
Crescusem, devenisem, poate, frumoasă; el şi-a dat seama şi a 
încercat să-şi ia răsplata pentru tot ce făcuse pentru noi; am 
refuzat. În acest moment doamna de Boulainvilliers a murit, iar 
eu, eu pe care ea o căsătorise cu un viteaz şi cinstit ofiţer, 
domnul de La Motte, am rămas, aşa cum eram, despărțită de 
soţul meu, mult mai părăsită după moartea sa decât fusesem 
după moartea tatălui meu. lată povestea mea, doamnă. Am 
căutat să fiu cât mai concisă; suferinţele au totdeauna lungimi 
de care trebuie să-i ferim pe cei fericiţi, fie chiar binefăcători, 
cum păreţi să fiţi dumneavoastră. 

O tăcere lungă urmă după această ultimă parte a povestirii 
doamnei de La Motte. 

Cea mai vârstnică dintre cele două doamne rupse prima 
tăcerea: 

— Şi soţul dumneavoastră ce face? întrebă ea. 

— Soţul meu se află în garnizoana de la Bar-sur-Aube, 
doamnă; îşi face serviciul militar la jandarmerie şi aşteaptă şi el 
vremuri mai bune. 

— Aţi încercat să cereţi ajutorul curţii? 

— Fără îndoială! 

— Numele Valois, însoţit de titlurile sale de nobleţe, a 
stârnit desigur simpatie. 

— Nu ştiu, doamnă, care sunt sentimentele pe care numele 
meu a putut să le trezească, deoarece la nici una dintre cererile 
mele n-am primit răspuns. 


— Desigur că i-aţi văzut pe miniştri, pe rege, pe regină? 

— Pe nimeni. Peste tot, încercări zadarnice — răspunse 
doamna de La Motte. 

— Totuşi, nu puteţi cerşi! 

— Nu, doamnă, am pierdut obişnuinţa. Dar... 

— Dar ce? 

— Dar pot muri de foame că şi tatăl meu. 

— Nu aveţi copii? 

— Nu, doamnă, însă, dacă soţul meu ar muri în serviciul 
regelui, ar găsi poate în ce-l priveşte, cel puţin, un sfârşit glorios 
pentru nenorocirile noastre. 

— Doamnă, iertaţi-mă că insist asupra acestui subiect, 
puteţi să prezentați dovezi care să confirme originea 
dumneavoastră? 

Jeanne se ridică de la locul său, căută într-un dulap şi 
scoase câteva hârtii pe care i le arătă doamnei. Dar cum voia să 
profite de clipa când această doamnă, pentru a le cerceta, se va 
apropia de lumină, dezvăluindu-şi pe de-a-ntregul trăsăturile 
feţei, Jeanne lăsă să i se ghicească gândul, prin grija cu care 
ridică fitilul lămpii în scopul de a face mai multă lumină. Atunci 
binefăcătoarea, ca şi cum lumina ar fi supărat-o la ochi, se 
întoarse cu spatele la lampă şi deci şi la doamna de La Motte. 
Stând astfel, ea câţi cu atenţie şi compară hârtiile între ele. 

— Dar acestea sunt copii, doamnă şi nu văd nici o piesă 
autentică — zise ea. 

— Actele originale, doamnă, sunt depuse la loc sigur şi le 
voi arăta... — replică Jeanne. 

— Dacă se va prezenta o ocazie importantă, nu-i aşa? O 
întrerupse doamna, surâzând. 

— Fără îndoială, doamnă, este o ocazie importantă cea care 
îmi oferă onoarea de a vă vedea, dar documentele despre care 
vorbiţi sunt atât de preţioase pentru mine, încât... 

— Înţeleg. Nu le puteţi da pe mâna primului venit. 

— O, doamnă! exclamă contesa, care zărise, în sfârşit 
chipul plin de demnitate al binefăcătoarei sale. O, doamnă, mi 
se pare că nu vă văd pentru prima oară. Şi, numaidecât, 
deschise la repezeală uşa unei alte mobile, descuie un sertar 
secret şi scoase originalul actelor păstrate cu grijă într-un vechi 
portofel împodobit cu blazonul casei de Valois. Doamna le luă şi, 
după un examen atent, de cunoscătoare, spuse: 


— Aveţi dreptate, aceste titluri sunt în perfectă ordine; vă 
sfătuiesc să le înmânaţi neîntârziat celor în drept. 

— Şi ce voi obţine, după părerea dumneavoastră, doamnă? 

— Fără îndoială, o pensie pentru dumneavoastră, o 
avansare pentru domnul de La Motte, cu atât mai mult cu cât 
acest gentilom se recomandă singur. 

— Soţul meu este un model de cinste, doamnă şi niciodată 
nu a lipsit de la îndatoririle serviciului militar. 

— Aveţi dovezi suficiente, doamna — spuse binefăcătoarea, 
trăgându-şi în aceeaşi clipă gluga pe frunte. 

Doamna de La Motte urmărea cu îngrijorare fiece mişcare a 
vizitatoarei. Ea o văzu căutând în buzunar, de unde scoase mai 
întâi o batistă brodată, cu care îşi acoperise faţa când trecuse 
cu sania de-a lungul bulevardelor. După batista urma un fişic cu 
diametrul de un deget şi lung cam de trei-patru degete. 
Binefăcătoarea puse fişicul pe scrin, spunând: 

— Biroul de binefacere mă autorizează, doamnă, să vă ofer 
acest mic ajutor, în aşteptarea unuia mai consistent. 

Doamna de La Motte arunca o privire rapidă spre fişic. 
"Monede de câte trei livre — gândi ea. Trebuie să fie cel puţin 
cincizeci sau chiar o sută. Sunt o sută cincizeci sau poate trei 
sute de livre care ne cad din cer. Totuşi, pentru o sută, este prea 
scurt, iar pentru cincizeci este prea lung”. In timp ce Jeanne de 
Valois făcea aceste constatări, cele două doamne trecuseră în 
prima încăpere unde mătuşa Clotilda dormea pe scaun lângă o 
lumânare a cărei feştila roşie şi fumegândă se ridica în mijlocul 
unei mări de seu topit. Mirosul înţepător şi greţos o sufoca pe 
doamna care pusese fişicul pe scrin. La îşi vâri repede mâna în 
buzunar, de unde scoase un flacon. La chemarea contesei, 
mătuşa Clotilda se trezi şi, strângând cu putere în mână capă 
telul de lumânare, îl înalta ca pe un far deasupra treptelor 
întunecoase, cu toată împotrivirea celor două străine, cărora 
mirosul de seu li se părea o otravă. 

— La revedere, la revedere, doamnă contesă! strigară ele, 
alergând pe scări în jos. 

— Unde aş putea avea cinstea de a vă mulţumi, doamnele 
mele? întrebă Jeanne de Valois. 

— Vă vom anunţa — răspunse cea mai vârstnică dintre 
doamne, coborând cât mai repede cu putinţa şi zgomotul paşilor 
li se pierdu în bezna scării. 


Doamna de Valois se întoarse în camera sa, nerăbdătoare 
să verifice dacă observaţiile sale în legătura cu fişicul sunt 
întemeiate. Traversând însă prima încăpere, ea lovi cu piciorul 
un obiect care se rostogoli de pe împletitura ce astupa partea 
de jos a uşii. Să se aplece să ridice obiectul, ca să alerge la 
lampa; acesta fu primul impuls al contesei de La Motte. Era o 
cutie de aur, rotundă, plata şi destul de simplu ornamentată. 
Cutia închidea câteva pastile de ciocolată parfumată, dar oricât 
de plata ar fi fost, se vedea numaidecât că are un fund dublu, al 
cărei resort secret se la să destul de greu descoperit de contesa. 
In sfârşit, ea dibui acest resort şi-l deschise. Un portret de 
femeie se ivi în faţa ochilor săi, un chip autoritar, strălucind de o 
frumuseţe severă şi maiestuoasă. Pieptănătura în stil german, 
superbul colier asemănător unui ordin, dădeau trăsăturilor 
acestui portret o înfăţişare uimitor de enigmatică. O monogramă 
alcătuită dintr-un M şi un T, împletite cu o coroană de lauri, se 
aflau în partea de sus a cutiei. 

Doamna de La Motte presupuse, datorită asemănării 
acestui portret cu chipul tinerei doamne, binefăcătoarea sa, că 
ar fi portretul mamei sale sau al bunicii şi primul său gând, 
trebuie să o spunem, a fost să dea fugă pe scară pentru a le 
chema înapoi pe doamne. Poarta aleii tocmai se închisese, aşa 
că alergă la fereastră, ca să strige, căci era prea târziu să le mai 
poată ajunge din urmă. Dar la capătul străzii Saint-Claude, 
îndreptându-se spre strada Saint-Louis, o cabrioletă dispărea în 
goană. lată tot ce mai putu zări. Pierzând speranţa de a le mai 
chema înapoi pe cele două ocrotitoare, mai privi o dată cutia, 
hotărâtă să o trimită la Versailles; apoi, luând fişicul lăsat pe 
scrin spuse: 

— Nu m-am înşelat, nu sunt decât cincizeci de scuzi. 

Şi hârtia ruptă căzu pe lespezi. 

— Ludovici, ludovici dubli! strigă Jeanne. Cincizeci de 
ludovici dubli! Două mii patru sute de livre! 

Şi bucuria cea mai lacomă se oglindi în ochii săi, în timp ce 
mătuşa Clotilda, înmărmurită de atâta aur cât nu văzuse în viaţa 
ei, rămăsese cu gura căscată şi cu mâinile împreunate. 

— O sută de ludovici! repetă doamna de La Motte. Oare 
aceste doamne sunt atât de bogate? Ah, am să le găsesc!... 


Capitolul VI Belus 


Doamna de La Motte nu se înşelase zicându-şi că trăsura 
care dispăruse le luase pe binefăcătoarele sale. Într-adevăr, cele 
două doamne găsiră la poarta casei o cabrioletă, cum se 
construiau pe vremea aceea, cu roţile mari, caroseria uşoară, 
burduful înalt, cu o capră comodă pentru jockeul care stătea în 
spate. Această cabrioletă, la care era înhămat un superb cal 
irlandez cu coada scurtă, crupa, cărnoasă şi părul murg, fusese 
adusă în strada Saint-Claude de către acelaşi servitor care 
mânase sania şi pe care doamna care se ocupa de opere de 
binefacere îl numise Weber, aşa cum am văzut mai sus. Când 
sosiră doamnele, Weber ţinea calul de frâu, încercând să 
potolească nerăbdarea aprigului animal, care lovea nervos cu 
copita zăpada îngheţată o dată cu căderea nopţii. 

Când cele două doamne se iviră, Weber spuse: 

— Toamna, l-am gomandat pentru dumneavoastră pe 
Scipion, care e foarte liniştit şi ujor de contus, tar Scipion a 
scrîndid bicior asear, n-a mai remas tecât Belus şi Belus e forte 
tificil. 

— O, Weber, ştii bine că pentru mine lucrul n-are 
importanţă, am mâna sigură şi sunt obişnuită să conduc — 
răspunse cea mai vârstnică dintre cele două doamne. 

— Ştii că toamna contuce forte pine, tar trumurile este forte 
rău. Unte merge toamna? 

— La Versailles. 

— Pe bulevarde, deci? 

— Nu, Weber, se lasă frigul şi bulevardele vor fi acoperite 
de gheaţă. Cred că străzile sunt mult mai accesibile, datorită 
miilor de trecători care topesc zăpada. Hai repede, Weber, 
repede... 

Weber ţinu calul în timp ce doamnele urcau sprintene în 
cabrioleta, apoi se sui la spate şi anunţa că s-a instalat. Cea mai 
vârstnică se adresă însoţitoarei sale: 

— Ei bine, ce părere ai despre această contesă, Andreea? ŞI 
zicând acestea, trase de hăţuri şi calul porni ca un fulger, dând 
colţul străzii Saint-Louis. 


În clipa aceea, doamna de La Motte deschidea fereastra 
pentru a le striga pe cele două binefăcătoare. 

— Cred, doamnă — răspunse cea care se numea Andreea 
— cred că doamna de La Motte este săracă şi foarte nenorocită. 

— Bine crescută, nu-i aşa? 

— Da, fără îndoială. 

— Eşti rece faţă de ea, Andreea. 

— Da, trebuie să mărturisesc că are ceva viclean în 
trăsături, ceva care nu-mi place. 

— Ah, eşti bănuitoare, Andreea, ştiu; şi ca să-ţi fac pe plac, 
vom recapitula totul. Eu o găsesc interesantă şi sobră pe 
această mică contesă, atât în mândria cât şi în umilinţa să. 

— Este un noroc pentru ea, doamnă, să aibă fericirea de a 
place mâie... 

— Atenţie! strigă doamna, strunind, cu putere calul, care 
altfel ar fi călcat un hamal la colţul străzii Saint-Antoine. 

— Atenţie! repetă şi Weber, cu o voce de stentor şi 
cabrioleta îşi continuă cursa. 

Se auzeau doar ocările celui care scăpase de sub roţi şi mai 
multe voci bombănind ca un ecou învăluiră cabrioleta într-un 
murmur cum nu se poate mai duşmănos. 

Dar în câteva secunde, Belus puse între stăpâna sa şi cei 
care o blestemau tot spaţiul ce se întinde între strada Sainte- 
Catherine şi piaţa Baudoyer. Aici, după cum ştim, drumul se 
bifurcă, dar iscusita conducătoare se îndreptă cu precizie spre 
strada Tixeranderie, stradă foarte populată, îngusta şi deloc 
aristocratică. Astfel, cu toate repetatele "Păzea!" cu toate 
răcnetele lui Weber, nu se auzeau decât exclamaţiile furioase 
ale trecătorilor: 

— A, cabrioleta! Jos cu cabrioleta! 

Belus îşi urmă drumul, iar vizitiul său, cu toată fragilitatea 
mâinilor ca de copil, îl făcea să alerge iute şi, mai ales, îl 
călăuzea cu îndemânare printre băltoacele de zăpadă topită sau 
printre mormanele de gheaţă şi mai periculoase, de sub care se 
scurgeau şuvoaie de apă ce desfundaseră pavajul. Cu toate 
acestea, împotriva tuturor aşteptărilor, nu se întâmpla nici o 
nenorocire; un felinar puternic lumină calea: era un exces de 
prudenta pe care poliţia nu-l impusese încă cabrioletelor în acea 
vreme. 


Spuneam că nu se ivise nici o nenorocire, nici o trăsură 
tamponata, nici o bornă kilometrică atinsă, nici un trecător 
răsturnat; era un miracol; cu toate astea, strigătele şi 
amenințările nu conteneau. Cabrioleta traversă cu aceeaşi 
rapiditate şi cu aceeaşi precizie strada Saint-Mederic, strada 
Saint-Martin, strada Aubry-le-Boucher. 

Poate cititorilor noştri li se va părea că, apropiindu-se de 
cartierele civilizate, ura stârnită de echipajul aristrocratic era 
mai puţin sălbatică. Dimpotrivă; de-abia intrase Belus în strada 
Ferronnerie, ca Weber, urmărit tot timpul de vociferările 
populaţiei, observă că se formau grupuri la trecerea cabrioletei. 
Mai multe persoane păreau chiar că se pregătesc să alerge după 
ea cu intenţia de a o opri. Totuşi Weber nu vru să-şi 
neliniştească stăpâna. El observă de cât sânge rece şi 
îndemânare dădea dovadă, cu câtă abilitate se strecură printre 
toate aceste obstacole, lucruri sau fiinţe, care constituie 
totodată disperarea şi victoria vizitiului parizian. 

În ceea ce-l priveşte pe Bélus, neclintit pe picioarele-i de 
oţel, nu alunecă nici măcar o dată, într-atât mâna care ţinea 
frâul ştia să prevadă, în locul lui, pantele şi denivelările 
drumului. În jurul cabrioletei nu mai răsunau murmure, ci 
strigăte; doamna care ţinea hăţurile băgă de seamă şi, atribuind 
această ostilitate unei cauze banale, ca de pildă asprimea 
vremii sau o indispoziţie personală, luă hotărârea să scurteze 
cursa... Ea plescăi scurt şi, auzind invitaţia, Belus tresări şi trecu 
de la trap la galop. Dughenele dispăreau, trecătorii se aruncau 
în lături. 

Strigătele de "Păzea! Păzea!" nu mai conteneau. Cabrioleta 
aproape că ajunsese la Palatul Regal şi tocmai trecea prin 
dreptul străzii Cog-Saint-Honore, în faţa căreia cel mai frumos 
obelisc de zăpadă îşi ridică, destul de semeţ încă, vârful 
micşorat de dezgheţ, asemenea unei zaharicale pe care copiii o 
transformă într-un ac subţire tot sugând-o. Acest obelisc era 
dominat de un formidabil panaş de panglici, ce-i drept, cam 
fleşcăite; panglicile susțineau o tăbliţa pe care scriitorul anonim 
din cartier trasase cu majuscule următorul catren ce se legăna 
între două felinare: 


Regină frumoasă ce pe toate le- 
ntreci, 


Tu bunului rege îi stai alăturea, 

Dacă ăst monument e de gheață ori 
nea, 

Inimile noastre pentru tine nu-s reci. 


Aici, Belus întâlni prima sa piedică serioasă. Monumentul pe 
care în clipa aceea cineva tocmai se străduia să-l lumineze, 
atrăsese un mare număr de curioşi; aceştia alcătuiau o masă 
compactă, peste care nu se putea trece la trap. Belus a trebuit 
să fie condus la pas. Dar Belus fusese văzut venind ca fulgerul şi 
mulţimea auzise strigătele care-l urmăreau; cu toate că la ivirea 
obstacolului el se oprise brusc, vederea cabrioletei păru să 
producă asupra mulţimii cel mai iritant efect. Totuşi mulţimea se 
trase în lături. Dar dincolo de obelisc apăru o altă gloată. Grilajul 
Palatului Regal era deschis şi, în curte, mormane uriaşe de 
cărbuni aprinşi încălzeau o armată întreagă de cerşetori cărora 
lacheii domnului duce de Orleans le distribuiau supe în străchini 
de lut. Însă cei care mâncau şi cei care se încălzeau, oricât de 
numeroşi ar fi fost, erau, în orice caz, mai puţin numeroşi decât 
cei care-i priveau încălzindu-se şi mâncând. La Paris există un 
obicei: orice ar face un actor, el are întotdeauna spectatorii săi. 

Aşadar, cabrioleta, după ce a trecut de primul obstacol, a 
fost silită să se oprească la al doilea, asemenea unei corăbii în 
locul stâncilor. În aceeaşi clipă, strigătele care până atunci 
ajunseră la urechile celor două femei în chip foarte vag, ca un 
zgomot confuz, acum, în mijlocul îmbulzelii, le auziră desluşit. 
Se strigă: "Jos cabrioleta! Jos cu cei ce ne strivesc!" 

— Oare nouă ne sunt adresate aceste strigăte? îşi întrebă 
însoţitoarea doamna care conducea. 

— Mă tem că da, doamnă — răspunse aceasta. 

— Am strivit pe cineva? 

— Pe nimeni. 

— Jos cu cabrioleta! Jos cu cei ce ne strivesc! urla furioasă 
mulţimea. 

Furtuna se dezlănţuise: călui fu prins de frâu şi Belus care 
nu prea gusta atingerea acestor mâini aspre, sforăia şi spumega 
îngrozitor. 

— La comisariat! La comisariat! strigă o voce. 

Cele două femei se priviră, în culmea mirării. Numaidecât o 
mie de glasuri repetară: 


— La comisariat! La comisariat! 

De altfel, curioşii îşi vârau nasul sub coşul cabrioletei. 
Comentariile nu mai conteneau în mulţime. 

— la te uită, sunt femei — rosti o voce. 

— Da, păpuşile prinților de Soubise, ibovnicile lui Hennin! 

— Fete de la Operă care cred că au dreptul să-i strivească 
pe bieţii oameni numai pentru că li se dau zece mii de livre pe 
lună ca să plătească cheltuielile de spital. Un urlet de furie 
întâmpină această ultimă ocară. Cele două femei primiră în mod 
diferit insultele. Una se trase, palidă şi tremurând, în fundul 
cabrioletei. Cealaltă  înălţă cu  trufie capul,  încruntând 
sprâncenele şi strângând din buze. 

— Ah, doamnă, ce faceţi? strigă însoţitoarea sa, trăgând-o 
înapoi. 

— La comisariat, la comisariat! continuau să ţipe cei mai 
înverşunaţi. Să ştim şi noi cine sunt!... 

— Ah, doamnă, suntem pierdute — şopti cea mai tânără la 
urechea celeilalte. 

— Curaj, Andreea, curaj! răspunse aceasta. 

— Au să vă vadă şi s-ar putea să vă recunoască! 

— Uită-te prin geamul din spate dacă Weber este la locul 
lui. 

— Încearcă să coboare, dar l-au împresurat... se apără. Ah, 
iată-l că vine... 

— Weber! Weber! rosti doamna în germană. Ajută-ne să 
coborâm. 

Valetul ascultă şi, folosindu-se de umerii săi puternici, îi 
respinse pe asediatori şi deschise uşa cabrioletei. _ 

Cele două femei săriră sprintene pe pământ. In acest timp, 
mulţimea se repezi la cal şi la cabrioletă, pe care începu s-o 
sfărâme în bucăţi. 

— Dar ce se întâmplă, pentru numele lui Dumnezeu?! 
continuă în germană doamna mai în vârstă. Înţelegi ceva, 
Weber? 

— Pe legea mea, nu, doamnă — răspunse slujitorul, mult 
mai la largul său în această limbă decât în franceză, dând în 
acelaşi timp straşnice lovituri de picior în dreapta şi în stânga 
pentru a-şi ocroti stăpâna. 

— Ah, dar nu sunt oameni, sunt fiare! continuă doamna, tot 
în germană. Ce-mi reproşează oare? La să vedem. 


În aceeaşi clipă, o voce politicoasă, care contrasta ciudat cu 
amenințările şi injuriile a căror ţintă erau cele două doamne, 
răspunse în cea mai curată saxonă: 

— Vă reproşează, doamnă, că dispreţuiţi decretul poliţiei, 
care a apărut la Paris azi-dimineaţă şi care interzice până la 
primăvară circulaţia cabrioletelor şi aşa destui de periculoase 
chiar când pavajul este bun, dar care devin o primejdie de 
moarte pentru pietoni când îngheaţă şi poţi. Să aluneci sub roţi. 

Doamna se întoarse pentru a vedea de unde vine vocea 
plină de  curtenie, în mijlocul tuturor acelor ţipete 
amenințătoare. Zări un tânăr ofiţer, care, pentru a se apropia de 
ea, trebuise, desigur, să se lupte la fel de vitejeşte cum se lupta 
Weber ca să-şi menţină poziţia. Figura deschisă şi distinsă, 
statura înaltă, înfăţişarea impunătoare a tânărului plăcură 
doamnei, care se grăbi să răspundă în germană. 

— Oh, Dumnezeule! Domnule, nu ştiu nimic despre acest 
decret, absolut nimic. 

— Sunteţi străină, doamnă? întrebă tânărul ofiţer. A 

— Da, domnule; dar spuneţi-mi ce trebuie să fac? Imi 
distrug cabrioleta. 

— Lăsaţi-o să fie sfărâmată, doamnă, iar în timpul acesta 
fugiţi. Poporul Parisului îi urăşte pe cei bogaţi care afişează luxul 
în faţa sărăciei şi, în virtutea decretului dat azi-dimineaţă, vă vor 
duce la comisariat. 

— Oh, niciodată! strigă cea mai tânără dintre doamne. 

— Dacă-i aşa — reluă ofiţerul, râzând — profitaţi de 
spărtura pe care o voi face prin mulţime şi dispăreţi. 

Vorbise pe un ton degajat care le dădu de înţeles străinelor 
că ofiţerul auzise comentariile mulţimii în legătură cu fetele 
întreţinute de către domnii de Soubise şi Hennin. Dar nu era 
momentul să-i pună la punct. 

— Daţi-ne braţul până găsim o trăsură de piaţă, domnule: i 
se adresă cea mai în vârstă dintre doamne, cu o voce autoritară. 

— Voi face să cabreze calul dumneavoastră şi, în 
învălmăşeala ce se va produce în mod sigur, veţi putea fugi, 
căci — adăugă tânărul, care nu dorea altceva decât să-şi decline 
responsabilitatea unei protecţii riscante — poporul s-a plictisit să 
ne audă vorbind o limbă pe care nu o înţeleg. 


— Weber! strigă doamna, cu glas puternic, fă-l pe Bélus să 
cabreze pentru ca toată această mulţime să se sperie şi să se 
dea în lături. 

— Şi pe urmă, doamnă... 

— Pe urmă rămâi pe loc în timp ce noi vom pleca. 

— Şi dacă sfărâma cabrioleta? 

— Lasă-i s-o sfărâme, ce-ţi pasă? Salvează-l pe Belus, dacă 
poţi şi pe ţărie, mai ales; iată singurul lucru pe care ţi-l 
recomand. 

— Bine, doamnă — răspunse Weber. 

În clipa următoare, omul îl plesni pe nervosul armăsar 
irlandez; acesta sări drept în mijlocul curţii, răsturnându-i pe cei 
mai zeloşi care se ţineau de frâu şi de hulube. O mare spaimă şi 
învălmăşeală se stârni în mulţime. 

— Bracul dumneavoastră, domnule — se adresă atunci 
ofițerului doamna. Vino, draga mea — adăugă întorcându-se 
spre Andreea. 

— Să mergem, să mergem, curajoasă doamnă! murmură 
încetişor ofiţerul, care oferi de îndată, cu o reală admiraţie, 
braţul său celei care i-l cerea în câteva minute, el le conduse pe 
cele două femei în piaţa din apropiere, unde staţionau trăsuri şi, 
în aşteptarea clienţilor, vizitiii dormitau pe capră, în vreme ce 
caii, cu ochii mijiţi şi capul plecat în pământ, îşi aşteptau biata 
raţie de seară. 


Capitolul VII Drumul spre Versailles 


Cele două doamne se aflau în afara oricărei primejdii, deşi 
era de temut că nu cumva să fie urmărite de unii curioşi şi 
recunoscute, iar scena care tocmai avusese loc să se repete, 
situaţie din care, de astă dată, ar scăpa poate mult mai greu. 
Tânărul ofiţer îşi dădu seama de această alternativă, fapt 
dovedit de stăruința cu care încercă să-l trezească pe vizitiul de 
pe capră, mai mult îngheţat decât adormit. Era un ger atât de 
cumplit, încât, contrar obiceiului vizitiilor, care se întrec în a-şi 
smulge unul altuia clienţii, nici unul nu se clinti pentru douăzeci 
şi patru de gologani, nici chiar cel căruia i se adresară. Ofiţerul îi 


apucă pe birjar de gulerul surtucului zdrenţăros şi-l zgâlţâi 
zdravăn până ce-l trezi din toropeală. 

— Hei, hei! îi strigă tânărul la ureche, văzând că dă semne 
de viaţă. 

— Gata boierule, gata! bolborosi birjarul, visând încă şi 
clătinându-se pe capră, ca un om beat. 

— Unde mergeţi, doamnelor? întrebă ofiţerul, tot în 
germană. 

— La Versailles — răspunse cea mai în vârstă, în aceeaşi 
limbă. 

— La Versailles?! strigă birjarul. Aţi spus la Versailles? 

— Fără îndoială. 

— Ah, ce tot vorbiţi, la Versailles? Patru leghe şi jumătate 
pe un gheţuş ca ăsta? Nu, nu, Doamne fereşte! 

— Plătim bine — spuse cea mai în vârstă dintre nemţoaice. 

— Plătim — repetă în franceză ofiţerul. 

— Cât? întrebă vizitiul cocoţat pe capră, fără prea mare 
încredere, înţelegeţi, domnule ofiţer, asta nu-i totul, s-ajungi la 
Versailles: că, de-acolo, trebuie să te şi întorci. 

— Un ludovic ajunge? zise cea mai tânără dintre doamne 
adresându-se ofițerului tot în germană. 

— Uite, ţi se oferă un ludovic — repetă tânărul. 

— Un ludovic nu-i prea mult — mormăi birjarul — caii mei 
riscă să-şi rupă picioarele. 

— Neghiobule! N-ai dreptul decât la trei livre de aici şi până 
la castelul de la Muette, care-i la jumătatea drumului. Vezi bine 
că, după socoteala asta, dus şi întors, ţi se cuvin doar 
douăsprezece livre şi, în loc de douăsprezece, vei primi douăzeci 
şi patru. 

— A, nu vă tocmiţi — spuse doamnă mai în vârstă — doi 
ludovici, trei ludovici, douăzeci de ludovici, numai să plece în 
clipa asta şi să meargă fără a se opri. 

— Un ludovic ajunge, doamnă — răspunse ofiţerul. Apoi, 
adresându-se vizitiului: Hai, mişcă-te, ticălosule, jos de pe capră 
şi deschide portiera! Porunci el. 

— Vreau mai întâi să mi se dea banii — spuse birjarul. 

— Zău, vrei?! 

— E dreptul meu. 

Ofiţerul schiţă un gest ameninţător. 


— Să plătim înainte, să plătim — spuse cea mai vârstnică 
dintre nemţoaice şi băgă mâna în buzunar. O, Doamne! îi şopti 
ea însoţitoarei sale. Am pierdut punga. 

— Adevărat? 

— Andreea, tu o ai pe ata? 

Tânăra femeie se scotoci la rândul său, cu aceeaşi nelinişte. 

— Eu... nu, nici eu. 

— Caută în toate buzunarele. 

— Degeaba.. — se văicări tânăra femeie, cu ciudă, văzând 
cum ofiţerul le urmăreşte din ochi, iar birjarul, zeflemitor şi 
căscase gura până la urechi pentru a râde, felicitându-se de 
ceea ce el numea în sinea lui o fericită precauţie. 

Cele două doamne căutară în zadar. Nici una, nici cealaltă 
nu găsi un ban. Ofiţerul le văzu cum se agită, roşind şi pălind; 
situaţia se complică. Doamnele erau hotărâte să dea un lanţ sau 
o bijuterie în gaj, când ofiţerul, pentru a le scuti de orice regret 
care le-ar fi rănit delicateţea, scoase din punga sa un ludovic pe 
care i-l întinse birjarului. Omul luă monedă, o cercetă, o cântări 
în mână, în timp ce una dintre cele două doamne îi mulțumea 
ofițerului, apoi deschise portiera şi doamna urcă împreună cu 
însoţitoarea sa. 

— Şi acum, ticălosule, se adresă birjarului tânărul bărbat — 
du-le pe aceste doamne... repede şi, mai ales, cinstit, m-auzi? 

— A, nu-i nevoie să-mi recomandaţi asta, domnule ofiţer, e 
de la sine înţeles. 

În timpul acestei scurte conversații, doamnele se sfătuiră 
între ele. Vedeau cu spaimă că salvatorul, protectorul lor e gata 
să le părăsească. 

— Doamnă — zise cu o voce scăzută cea mai tânăra — n-ar 
trebui să-l lăsăm să plece. 

— De ce? Să-i cerem numele şi adresa; mâine o să-i 
trimitem ludovicul său de aur, însoţit de un cuvânt de mulţumire 
pe care ai să i-l scrii tu. 

— Nu, doamnă, nu, să rămână cu noi, vă implor; dacă 
birjarul e de rea credinţă, dacă ne pune beţe-n roate... pe o 
vreme ca asta, drumurile sunt proaste, cui o să cerem ajutor? 

— Păi, avem numărul său şi indicatorul staţiei. 

— Prea bine, doamnă şi nu mă îndoiesc câtuşi de puţin că, 
mai târziu, veţi pune să fie snopit în bătaie; dar nu veţi mai 


ajunge în noaptea asta la Versailles; şi ce se va spune, sfinte 
Dumnezeule! 
Doamna mai în vârstă chibzui câteva clipe. 


— Ai dreptate — spuse ea. Dar ofiţerul se şi înclina, 
pregătindu-se să-şi ia rămas bun. 
— Domnule, domnule — i se adresă în germană Andreea. O 


vorbă, o singură vorbă, vă rog. 

— La ordinele dumneavoastră, doamnă — răspunse ofiţerul, 
vădit contrariat, dar păstrând în înfăţişarea sa, în tonul său şi 
chiar în accentul glasului cea mai aleasă politeţe. 

— Domnule — continuă Andreea — nu veţi putea să ne 
refuzaţi încă o favoare, după ce ne-aţi făcut atâtea servicii. 

— Vorbiţi, doamnă. 

— Ei bine, vă mărturisesc că ne e frică de acest birjar cu 
care am avut o discuţie atât de neplăcută. 

— Nu trebuie să vă temeţi — spuse el — ştiu numărul, 107 
şi indicatorul staţiei. Z. Dacă nu se poartă cuwviincios, vă veţi 
adresa mie. 

— Dumneavoastră? zise în franceză Andreea, uitând că 
până atunci vorbise germana. Cum vreţi să ne adresăm 
dumneavoastră, când nu vă ştim nici măcar numele. 

Tânărul făcu un pas îndărăt. 

— Vorbiţi franţuzeşte?! strigă el uimit. Vorbiţi franţuzeşte şi 
de o jumătate de oră mă osândiţi să stâlcesc germana?! Ah, 
doamnă, să ştiţi că nu v-aţi purtat frumos. 

— Scuzaţi-mă, domnule — reluă în franţuzeşte cealaltă 
doamnă, venind vitejeşte în ajutorul însoţitoarei sale care, 
încurcată, amuţise. Vedeţi bine, domnule, că, fără să fim străine, 
poate, ne simţim rătăcite în Paris, neobişnuite cu trăsuri de 
piaţă, mai ales. Sunteţi, desigur, om de lume şi înţelegeţi că nu 
ne găsim într-o situaţie normală. A nu ne îndatora decât pe 
jumătate, înseamnă a nu ne îndatora deloc. Dacă v-aţi arăta mai 
puţin discret decât aţi fost până acum, ar însemna să fiţi 
indiscret. Noi vă privim cu simpatie; binevoiţi şi nu ne judecaţi 
aspru şi dacă puteţi să ne faceţi un serviciu, ei bine, faceţi-l din 
toată inima, de nu, îngăduiţi-ne să vă mulţumim şi să căutăm un 
alt sprijin. 

— Doamnă — răspunse ofiţerul, izbit de tonul poruncitor al 
necunoscutei — sunt la ordinele dumneavoastră. 

— Atunci, domnule, aveţi bunăvoința şi urcați în trăsură. 


— În trăsură? 

— Da şi însoţiţi-ne. 

— Până la Versailles? 

— Da, domnule. 

Ofiţerul, fără a mai adăuga un cuvânt, se urcă în trăsură, se 
aşeză pe bancheta din faţă şi strigă vizitiului: 

— Mână! 

Cu portierele închise, cu pelerinele şi blănurile aşezate pe 
genunchi, cupeul o porni spre Saint-Thomas-du-Louvre, traversă 
Piaţa Caruselului şi o luă de-a lungul cheiurilor. Ofiţerul se 
ghemui într-un colţ în faţa celei mai în vârstă dintre cele două 
doamne, într-o atitudine cuviincioasă. Domnea tăcerea cea mai 
adâncă. 

Birjarul, fie că voia să demonstreze onestitatea târgului 
încheiat, fie că prezenţa ofițerului îi impunea o teamă 
respectuoasă şi îl păstra în limitele onestităţii, le sili pe bietele 
mârţoage să alerge întins pe caldarâmul lunecos al cheiului şi al 
căii Conferinţei. Între timp, răsuflarea celor trei călători încălzise 
pe nesimţite cupeul. Un parfum suav se răspândi în aer, 
ameţindu-l pe tânărul nostru, ale cărui impresii erau din ce în ce 
mai puţin defavorabile tovarăşelor sale. "De bună seamă că 
doamnele au întârziat într-o vizită şi iată-le întorcându-se la 
Versailles, niţeluş înspăimântate, niţeluş ruşinate" — îşi spunea 
ofiţerul în sinea lui. Dar cum se face — continuă el, tot în gând 
— că merg într-o cabrioletă şi, mai ales, o conduc ele însele, 
dacă sunt femei de condiţie bună? Ah, la asta trebuie să existe 
un răspuns. Cabrioleta era prea mică pentru trei persoane şi 
cele două femei nu s-au sfiit să ia cu ele un lacheu. Dar aşa... 
fără nici un ban, nici una nici cealaltă... Obiecţie supărătoare, la 
care merită să reflectezi. Fără îndoială, lacheul avea punga. 
Cabrioleta, care, nu încape îndoială, în momentul acesta este 
bucăţi, era de o eleganţă desăvârşita, iar calul... ei bine, dacă 
mă pricep eu la cai... calul valora o sută cincizeci de ludovici. 
Numai nişte femei bogate pot lăsa de izbelişte fără părere de 
rău o cabrioletă ca asta şi un asemenea cal. Aşa că, faptul că n- 
au bani asupra lor nu înseamnă nimic. Da, dar această mânie de 
a vorbi o limbă străină când eşti franţuzoaică?... Bun, însă lucrul 
acesta dovedeşte tocmai o educaţie aleasă. Nu stă în obiceiul 
aventurierelor să vorbească germana cu un accent atât de curat 
german şi franceză ca nişte pariziene. De altfel, aceste femei au 


o distincţie înnăscută. Rugămintea celei tinere era mişcătoare, 
cererea celeilalte avea ceva poruncitor. Şi-apoi, ce-i drept — 
continuă tânărul să-şi depene gândurile, aranjându-şi sabia în 
aşa fel, încât să nu le stingherească pe vecinele sale — nu se 
spune oare că este primejdios pentru un militar să petreacă 
două ore în cupeu cu două femei drăguţe? Drăguţe şi discrete — 
adăugă el. Nu vorbesc şi aşteaptă să încep eu conversaţia." 

La rândul lor, fără îndoială, cele două tinere femei se 
gândeau la tânărul ofiţer la fel cum tânărul ofiţer se gândea la 
ele, căci, în clipa când tocmai el sfârşea acest gând, una dintre 
cele două doamne, adresându-se însoţitoarei sale, îi spuse în 
engleză: 

— Adevărat este, scumpă prietenă, că acest birjar merge ca 
după mort; nu vom ajunge niciodată la Versailles. Pun rămăşag 
că bietul nostru tovarăş de drum se plictiseşte de moarte. 

— Chiar aşa — răspunse surâzând cea mai tânără — 
conversaţia noastră nu este dintre cele mai amuzante. 

— Nu găseşti că are aerul unui om de lume? 

— Aşa cred şi eu, doamnă. 

— Ai remarcat că poartă uniforma marinei? 

— Nu prea mă pricep la uniforme. 

— Ei, bine, cum îţi spuneam, poartă uniforma ofiţerilor de 
marină şi toţi ofiţerii din marină sunt de familie bună; în rest, 
uniformă îi şade bine şi este un cavaler frumos, nu-i aşa? 

Tânăra femeie ar fi răspuns şi probabil ar fi adăugat multe 
în acelaşi sens, când ofiţerul o opri cu un gest. 

— lertaţi-mă, doamnele mele — rosti el într-o excelentă 
engleză — cred că trebuie să vă spun că vorbesc şi înţeleg 
destul de uşor engleza, dar nu ştiu spaniolă, dar dacă 
dumneavoastră o vorbiţi şi doriţi să continuaţi în această limbă, 
veţi fi sigure cel puţin de a nu fi înţelese. 

— Domnule — replică doamnă, râzând — după cum aţi 
observat, desigur, nu voiam să vă vorbim de rău, de altfel, să nu 
ne sfiim şi să nu mai vorbim decât franceza dacă avem ceva să 
ne spunem. 

— Vă mulţumesc pentru această favoare, doamnă, totuşi, 
în cazul când prezenţa mea v-ar stingheri... 

— Nu puteţi avea această bănuială, domnule, deoarece noi 
v-am cerut-o. 

— V-am pretins-o chiar — adăugă cea mai tânără. 


— Mă faceţi să mă simt prost, doamnă şi vă rog să mă 
iertaţi dacă o clipă am şovăit. Cunoaşteţi Parisul, nu-i aşa? 
Parisul este plin de capcane, de eşecuri şi deziluzii. 

— Aşa că ne-aţi luat drept... Hai să vorbim deschis. 

— Domnul ne-a luat drept capcane; asta e tot! 

— O, doamnele mele! exclamă tânărul, cu umilinţă. Vă jur 
că nimic asemănător nu mi-a trecut prin cap. 

— Dar ce-i asta? Cupeul s-a oprit. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Mă duc să văd, doamnelor. 

— Cred că ne răsturnăm; fiţi atent, domnule, — şi mâna 
celei mai tinere, întinzându-se într-un gest brusc, se opri pe 
umărul tânărului. 

Atingerea acestei mâini îl făcu să tresară. Cu o mişcare 
foarte firească, el încercă să o prindă, dar Andreea, care cedase 
primului impuls de spaimă, se şi retrase în fundul cupeului. 

Ofiţerul, pe care deci nimic nu-l mai reţinea, cobori şi-l găsi 
pe birjar foarte ocupat să-şi ridice una din mârţoage care se 
împiedicase, în oişte şi în hamuri. Se aflau cu puţin înainte de 
podul Sevres. Datorită ajutorului dat de ofiţer, bietul animal fu în 
curând pe picioare. Tânărul se urca în trăsură, în vreme ce 
birjarul, felicitându-se în sinea lui de a avea un ajutor atât de 
priceput şi binevoitor, pocni vesel din bici, fără îndoială în 
îndoitul scop de a-şi îndemna mârţoagele şi de a se încălzi. S-ar 
fi zis că prin portiera deschisă intrase frigul, îngheţând 
conversaţia şi răcind intimitatea abia înfiripată, căreia tânărul 
începuse să-i găsească un farmec dar fără a-şi da seama de 
acest lucru. 

Fu întrebat despre accident şi el povesti ce se întâmplase. 
Aceasta fu tot şi tăcerea se înstăpâni din nou apăsătoare pentru 
cei trei călători. Ofiţerul, pe care mâna aceea călduţă şi 
tremurătoare îi tulburase, dori să simtă măcar atingerea 
piciorului. Îşi întinse deci piciorul, dai oricât de îndemânatic fu, 
nu întâlni nimic, sau mai precis, dacă întâlni, avu regretul să 
vadă retrăgându-se din faţa lui ceea ce întâlnise. Ba odată, 
atingând piciorul celei mai în vârstă, aceasta îi spuse cu cel mai 
perfect sânge rece: 

— Vă incomodez îngrozitor, nu-i aşa, domnule, scuzaţi-mă! 

Tânărul roşi până în vârfui urechilor, binecuvântând 
întunericul nopţii care-i ascundea roşeaţa. Nu mai discuta nimic 


şi aici luară sfârşit încercările sale îndrăzneţe. Mut, nemişcat şi 
respectuos de parcă s-ar fi aflat într-un templu, tânărul se 
temea şi să respire şi se făcu mic-mititel. Dar puţin câte puţin, 
fără voia lui, o impresie stranie îi copleşea gândurile, întreaga-i 
fiinţă. Le simţea fără să le atingă pe cele două fermecătoare 
femei, le vedea fără să le privească; încet-încet se obişnuia să 
trăiască în apropierea lor, i se părea că o părticică din existenţa 
lor se împletea cu a lui. Ar fi dorit din tot sufletul să lege din nou 
vorba, dar nu mai îndrăznea, temându-se de banalităţi, el care, 
la început, dispreţuise orice schimb de cuvinte. Era îngrijorat că 
ar putea să pară neghiob sau impertinent în faţa acestor femei 
cărora, cu o oră mai înainte, credea că le face o mare cinste 
dăruindu-le un ludovic şi fiind politicos. Ofiţerul nu mai scoase 
nici un cuvânt. Doamnele vorbeau între ele cu voce scăzută. Cu 
toate acestea, cum stătea cu urechea ciulită, el prinse cuvinte 
disparate cărora imaginaţia lui le atribui un sens. 

lată ce auzea: 

— Oră înaintată... porţile... motivul plecării... 

Cupeul se opri din nou. De data aceasta nu era vorba nici 
despre un cal căzut, nici despre o roată sfărâmată. După trei 
ceasuri de curajoase eforturi, bravul surugiu, dându-şi toată 
osteneala, cu caii în spume, ajunsese la Versailles, ale cărui alei 
întunecoase şi puştii se zăreau în lumina roşiatică a câtorva 
felinare albite de promoroacă, asemenea unei duble procesiuni 
de spectre negre şi descărnate. Tânărul înţelese că sosiseră la 
destinaţie. Ce vrajă făcuse ca timpul să i se scurgă atât de 
repede? 

Birjarul se aplecă spre ferestruie: 

— Boierule — spuse el — am ajuns la Versailles. 

— Unde trebuie să oprim, doamnelor? întrebă ofiţerul. 

— În Piaţa Armelor. 

— În Piaţa Armelor! strigă vizitiului, tânărul. 

— Trebuie să mergeţi în Piaţa Armelor? întrebă omul. 

— Da, fără îndoială, odată ce aşa ţi-am spus. 

— O să-mi daţi un mic bacşiş? întrebă birjarul, hlizindu-se. 

— Dă-i drumu'! 

Loviturile de bici răsunară din nou. 

"Totuşi trebuie să vorbesc — îşi zise ofiţerul. Voi trece drept 
un imbecil după ce am trecut drept un neobrăzat". 


— Doamnelor — spuse el, cu oarecare părere de rău — 
iată-vă la dumneavoastră acasă. 

— Mulțumită generosului dumneavoastră ajutor. 

— Câtă bătaie de cap v-am dat! adăugă cea mai tânără. 

— Ah, am uitat de mult, doamnă. 

— Dar noi, domnule, noi nu vom uita. Numele 
dumneavoastră, vă rugăm domnule. 

— Numele meu? 

— Vi-I cer pentru a două oară. Luaţi seama! 

— Cred că nu doriţi să ne faceţi cadou un ludovic, nu-i aşa? 

— Dacă aşa stau lucrurile, doamnă, replică ofiţerul, 
oarecum jignit, vă satisfac curiozitatea: sunt Contele de Charny; 
în rest, după cum a observat doamna, ofiţer în marina regală. 

— Charny! repetă doamnă mai în vârstă, cu tonul cu care ar 
fi spus: "Foarte bine, n-am să uit". 

— Georges, Georges de Charny — adăugă ofiţerul. 

— Georges... — murmură cea mai tânără. 

— Şi locuiţi? 

— Hôtel des Princes, strada Richelieu. 

Trăsura se opri. 

Cea mai vârstnică dintre doamne deschise ea însăşi 
portiera din stânga şi, cu un salt sprinten, sări jos, apoi întinse 
mâna însoţitoarei sale. 

— Dar, doamnelor, cel puţin acceptaţi braţul meu! — spuse 
tânărul, pregătindu-se să le urmeze. Incă. Nu aţi ajuns la 
dumneavoastră şi Piaţa Armelor nu-i domiciliu. 

— Staţi pe loc, rămâneţi acolo unde sunteţi — spuseră în 
acelaşi timp cele două femei. 

— Cum aşa, să stau pe loc? 

— Da, rămâneţi în trăsură. 

— Să vă las singure, doamnelor, noaptea, pe o astfel de 
vreme?! Cu neputinţă! 

— Straşnic! După ce mai înainte aproape că aţi refuzat să 
ne îndatoraţi, acum vreţi cu tot dinadinsul să ne îndatoraţi prea 
mult — rosti cu veselie cea mai în vârstă dintre doamne. 

— Dar... 

— Nici un dar!... Fiţi până la capăt un cavaler gentil şi loial. 
Mulţumesc, domnule de Charny, mulţumesc din adâncul inimii şi 
pentru că sunteţi un cavaler curtenitor şi discret, după cum vă 


spuneam adineauri, nu vă vom cere nici măcar cuvântul 
dumneavoastră. 

— Pentru ce să vă dau cuvântul? 

— Că veţi închide portiera şi veţi spune vizitiului să se 
întoarcă la Paris; ceea ce veţi face, nu-i aşa, fără măcar să mai 
întoarceţi capul după noi? 

— Aveţi dreptate, doamnelor şi cuvântul meu ar fi de 
prisos. Birjar, hai să ne întoarcem, amice! Şi tânărul strecură 
încă un ludovic în palma lată a surugiului. 

Bravul vizitiu fremăta de bucurie. 

— Drace, caii n-au decât să crape dacă vor! bolborosi el. 

— Cred şi eu, doar sunt plătiţi — murmură ofiţerul. 

Trăsura pomi şi porni repede. Zgomotul roţilor înăbuşi 
suspinul tânărului, suspin voluptuos, căci sibaritul se aşezase pe 
cele două perne, care mai păstrau căldura frumoaselor 
necunoscute. Acestea rămăseseră însă neclintite în acelaşi loc şi 
numai după ce trăsura dispăru, se îndreptară spre palat. 


Capitolul VIII Consemnul 


În momentul când porniră, rafalele vântului aspru aduseră 
la urechea călătorului bătăile orologiului bisericii Saint-Louis. 

— O, Doamne! Unsprezece şi trei sferturi! exclamară într- 
un glas cele două femei. 

— Vedeţi, toate grilajele sunt închise — spuse cea mai 
tânără. 

— Ei, acest lucru nu mă nelinişteşte, scumpă Andreea: chiar 
dacă ar fi fost deschise, tot n-am fi intrat prin curtea principală. 
Să mergem, hai repede, repede, s-ajungem la poarta Re- 
zervoarelor. 

Şi amândouă se îndreptară spre aripa dreaptă a palatului. 
Toată lumea ştie că în această parte se află un anume pasaj 
care duce către grădini. Cele două doamne ajunseră la acest 
pasaj. 


— Portiţa e închisă, Andreea — spuse cu îngrijorare cea mai 
în vârsta. 

— Să batem, doamnă! 

— Nu, să strigăm, Laurent trebuie să m-aştepte, doar l-am 
prevenit că s-ar putea să mă întorc târziu. 

— Ei bine, am să strig! Şi Andreea se apropie de poartă. 

— Cine-i acolo? întrebă o voce dinăuntru, fără să mai 
aştepte să strige cineva. 

— Ah, nu-i vocea lui Laurent — spuse spre tânără femeie, 
înspăimântată. 

— Nu, într-adevăr. Cealaltă femeie se apropie la rândul său. 
Laurent! murmură şi ea. Nici un răspuns. Laurent! repetă 
doamna, ciocănind. 

— Nu-i nici un Laurent aici — replică aspru vocea. 

— Dar... — insistă Andreea — indiferent dacă este Laurent 
sau nu, deschide. 

— Nu deschid. 

— Prietene, dumneata nu ştii, însă Laurent avea obiceiul să 
ne deschidă. 

— Ce-mi pasă mie de Laurent! Eu am consemnul meu. 

— Cine eşti dumneata? 

— Cine sunt eu? 

— Da. 

— Dar dumneavoastră cine sunteţi? întrebă vocea. 

Întrebarea suna cam brutal, dar nu era timp de tocmeală, 
trebuia să răspundă. 

— Suntem două doamne din suita maiestăţii sale. Locuim la 
palat şi dorim să ne întoarcem acasă. 

— Ei bine, eu, doamnele mele, eu sunt un elveţian din 
compania l-a Salischamade şi am să fac cu totul altfel decât 
făcea Laurent: am să vă las să staţi la poartă. 

— Oh! Murmurară cele două femei, una din ele strângând 
inimoasă mâna celeilalte. Apoi, stăpânindu-se, zise: 

— Prietene, ca orice bun soldat, înţeleg să te arăţi 
neînduplecat în privinţa consemnului şi n-aş vrea ca din pricina 
mea să-l calci. Fă-mi, te rog, numai serviciul de a-l înştiinţa pe 
Laurent, care cu siguranţă că se află pe-aproape. 

— Nu pot să-mi părăsesc postul. 

— Trimite pe cineva. 

— Nu mai e nimeni. 


— Te rog fierbinte! 

— Ei, la naiba, doamnă, n-aveţi decât să dormiţi în oraş. 
Mare lucru! A, dacă mie mi s-ar închide poarta cazarmei în nas, 
aş găsi eu un culcuş, n-aveţi grijă. 

—  Grenadiere, ascultă — rosti cu hotărâre cea mai 
vârstnică dintre doamne. Primeşti douăzeci de ludovici dacă 
deschizi. 

— Şi zece ani de închisoare... mulţumesc! Ce-i drept, 
patruzeci şi opt de livre pe an e prea puţin. 

— Am să pun o vorbă că să fii făcut sergent. 

— Da şi cel care mi-a dat consemnul o să pună o vorbă că 
să fiu împuşcat. Mulţumesc, nu. 

— Cine ţi-a dat acest consemn? 

— Regele. 

— Regele! repetară cele două femei, împietrite de spaimă. 
Ah, suntem pierdute! 

Cea mai tânăra păru ca ieşită din minţi. 

— Stai să vedem, să chibzuim — rosti cealaltă. Alte porţi 
mai sunt? 

— Ah, doamnă, dacă au închis-o pe aceasta, le-au închis şi 
pe celelalte. 

— Ei, nu, nu pomi de la început de la ideea asta. 

— Şi dacă nu l-am găsit pe Laurent aici, la poarta asta, care 
este a lui, unde credeţi că-l vom găsi? 

— Într-adevăr, ai dreptate, Andreea. Andreea, regele ne-a 
jucat o farsă oribilă. 

Şi doamna îşi sublinie cu un dispreţ ameninţător ultimele 
cuvinte. 

Această poartă a Rezervoarelor, construită în grosimea 
zidului, era ca o nişă, ca un fel de vestibul. De o parte şi de alta 
a firidei se afla o bancă de piatră. Doamnele se lăsară să cadă 
pe una din ele, într-o stare de agitaţie vecină cu disperarea. Pe 
sub poartă se vedea o dâră de lumină, în spatele ei se auzea 
pasul elveţianului, care ba ridică arma, ba o lăsa jos. Dincolo de 
acest biet obstacol de stejar, salvarea; dincoace, ruşinea — 
scandalul, poate moartea. 

— Ah, mâine, mâine când se va afla! murmură cea mai în 
vârstă dintre doamne. 

— Veţi spune adevărul. 

— Oare voi fi crezută? 


— Aveţi dovezi, doamnă. Soldatul nu va rămâne în postul 
său toată noaptea — spuse cea tânără — care părea să-şi 
recapete curajul pe măsură ce însoţitoarea sa îl pierdea. La ora 
unu va fi schimbat, iar succesorul său se va arăta poate mai 
înţelegător. Să aşteptăm. 

— Da, dar îndată ce va bate miezul nopţii, vor începe să 
treacă patrulele; mă vor găsi afară aşteptând, ascunzându-mă. 
Este îngrozitor! Andreea, mi se urcă sângele la cap şi simt că 
mă sufoc. 

— Curaj, doamnă! Dumneavoastră, atât de puternică de 
obicei şi să vă susţin eu atât de slabă adineauri! 

— Este un complot la mijloc, Andreea şi noi am căzut 
victime. Niciodată nu s-a întâmplat una ca asta, niciodată poarta 
n-a fost închisă; voi muri, Andreea, mor! Şi ea se lăsă pe spate, 
ca şi când s-ar fi sufocat într-adevăr. 

In acea clipă, pavajul curat şi alb al Versaillesului, astăzi 
străbătut de atât de puţini paşi, răsună de zgomotul unui pas. În 
acelaşi timp se auzi o voce, o voce lină şi veselă, vocea unui 
tânăr care cântă. El cântă unul din acele cântece neînsemnate 
ce reprezintă epoca pe care încercăm s-o zugrăvim: 


Să cred, ah! De ce nu pot, 
Adevărat de ce nu este 
Ca-n noaptea asta tot 

Ce-a fost e doară o poveste. 
Morfeu m-a adormit încet 
Si-n somn eram de-oțel 

Tu semănai cu un magnet 
Ce m-atrăgea la el... 


— Ce voce! strigară într-un glas cele două femei. 
— O recunosc! spuse cea mai în vârstă. 
— Este a lui... 


Zeul cu îndemânare 
Din magnet tăcu ecou... — 
continuă vocea. 


— El este! şopti la urechea însoţitoarei sale doamna a cărei 
nelinişte se manifestase atât de violent. El este şi ne va salva. 


În clipa aceea, un tânăr înfăşurat într-o bogată pelerină de 
blană, se arătă în micul vestibul şi, fără a se uita la cele două 
femei, bătu în poartă strigând: 

— Laurent! 

— Scumpul meu frate! zise cea mai în vârstă doamnă, 
atingând umărul tânărului. 

— Regina! exclamă acesta, trăgându-se înapoi şi 
descoperindu-se. 

— Tăcere! Bună seara, dragă frate. 

— Bună seara, doamnă, bună seară, scumpă soră; nu 
sunteţi singură. 

— Nu, sunt cu domnişoara Andreea de Taverney. 

— Ah, foarte bine. Bună seara, domnişoară. 

— Monseniore! murmură Andreea înclinându-se. 

— leşiţi, doamnele mele? întrebă tânărul. 

— Nu. 

— Aşadar, vă înapoiaţi? 

— Şi am dori să intrăm. 

— Nu l-aţi chemat pe Laurent? 

— Ba da. 

— Atunci?.. 

— Cheamă-l pe Laurent, la rându-ţi şi vei vedea. 

— Da, da, chemaţi-l, monseniore şi veţi vedea. 

Tânărul, în care aţi recunoscut fără îndoială pe contele 
d'Artois, se apropie şi bătu în poartă strigând: 

— Laurent! 

— Bun, iată că gluma începe iar, mormăi elveţianul. Vă 
previn că, dacă mă mai sâcâiţi mult timp, voi chema ofiţerul. 

— Ce-i asta? întrebă tânărul, uluit, întorcându-se spre 
regină. 

— Un elveţian cu care a fost înlocuit Laurent, asta-i tot. 

— Şi cine a făcut asta? 

— Regele. 

— Regele?! 

— Nu încape îndoială! Chiar soldatul ne-a spus-o adineauri. 

— Şi are un consemn? 

— Straşnic, după cât se pare. 

— Ei, drace! Să capitulăm. 

— Cum adică? 

— Să-i dăm bani caraghiosului ăstuia. 


— l-am oferit şi a refuzat. 

— Să-i oferim galoane. 

— l-am oferit. 

— Şi? 

— Nici n-a vrut s-audă. 

— Atunci nu-mi mai rămâne decât o singură cale... 

— Care anume? 

— Voi face scandal. 

— Ne vei compromite. Scumpul meu Charles, te implor! 

— Nu vă voi compromite nici cât negru sub unghie. 

— Oh, Doamne... 

— Trăgeţi-vă în lături, iar eu voi bate ca un surd, voi striga 
ca un orb şi vor sfârşi prin a deschide, iar voi vă veţi strecura 
prin spatele meu. 

— Încearcă. 

Tânărul prinţ începu să-l cheme din nou pe Laurent, apoi să 
bată, apoi să facă aseme-nea larmă, zdrăngănindu-şi minerul 
spadei, încât elveţianul, furios, urlă: 

— Aha, va să zică aşa!... Ei bine, îl chem pe ofiţer. 

— Ei, drăcie! Cheamă-l, ticălosule, asta-ţi cer de un sfert de 
oră. În clipa următoare se auziră paşi de cealaltă parte a porţii. 

Regina şi Andreea se aşezară în spatele contelui d'Artois, 
gata să profite de trecerea liberă care, după toate 
probabilitățile, îi va fi lăsată. Se auzea cum elveţianul lămurea 
pricina zarvei de afară. 

— Domnule locotenent — spunea el. Sunt acolo nişte 
doamne c-un bărbat care m-au făcut ticălos. Vor să intre cu de-a 
silă. 

— Ascultă, de ce ţi se pare ciudat că vrem să intrăm de 
vreme ce suntem de la palat. 

— Poate fi o dorinţă firească, domnule, dar este interzis — 
replică ofiţerul. 

— Interzis?! Ei, fir-ar să fie! Şi de către cine, mă rog? 

— De către rege. 

— Vă cer iertare. Însă nu-i cu putinţă ca regele să vrea ca 
un ofiţer de la palat să doarmă afară. 

— Domnule — nu cade în sarcina mea să cercetez intenţiile 
regelui — eu trebuie să fac ceea ce regele îmi porunceşte, asta-i 
tot. 


— Locotenente, deschide puţin uşa ca să putem vorbi altfel 
decât de după această scândură. 

— Domnule, vă repet, consemnul pe care Îl am e de a nu 
deschide poarta. Or, dacă sunteţi ofiţer, după cum spuneţi, 
trebuie să ştiţi ce înseamnă un ordin. 

— Locotenente, vorbiţi cu colonelul unui regiment. 

— Domnule colonel, vă cer iertare, dar ordinul este 
categoric. 

— Consemnul nu este făcut pentru un prinţ. Află, domnule, 
că un prinţ nu doarme afară şi eu sunt prinţ. 

— Monseniore, sunt dezolat, dar este ordinul regelui. 

— Regele v-a ordonat să-l izgoniți pe fratele său ca pe un 
cerşetor sau ca pe un hoţ? Sunt contele d'Artois, domnule! La 
dracu! Riscaţi mult făcându-mă să îngheţ astfel la poartă. 

— Monseniore conte d'Artois — replică locotenentul — 
Dumnezeu mi-e martor că mi-aş da şi sângele pentru alteţa 
voastră regală, dar regele mi-a făcut cinstea să-mi spună 
personal, încredinţându-mi paza acestei porţi, să nu deschid 
nimănui, nici chiar lui însuşi, regelui, dacă s-ar prezenta după 
ora unsprezece. Aşadar, monseniore, vă cer iertare cu toată 
umilinţa; însă eu sunt soldat şi chiar dacă în locul 
dumneavoastră aş vedea-o pe maiestatea sa regina răzbită de 
frig, voi răspunde maiestăţii sale ceea ce, cu durere, v-am 
răspuns şi dumneavoastră. 

Acestea fiind zise, ofiţerul murmură un bună seara plin de 
un adânc respect şi se înapoie liniştit la postul său. Cât despre 
soldat, lipit în poziţie de drepţi de obstacolul despărțitor, nici nu 
îndrăznea să respire şi inima îi bătea atât de tare, încât contele 
d'Artois, sprijinindu-se cu spatele de cealaltă parte a porţii îi auzi 
bătăile. 

— Suntem pierduţi! îi şopti regina cumnatului său, luându-l 
de mână. 

Acesta nu răspunse. 

— Ştie cineva că aţi plecat? o întrebă el mai apoi. 

— Vai, nu ştiu — zise regina. 

— Poate că regele a dat acest ordin numai pentru mine. 
Regele ştie că ies noaptea şi că mă întorc uneori târziu. Doamna 
contesă d'Artois a aflat unele lucruri şi cred că s-o fi plâns 
maiestăţii sale: de aici, acest ordin atât de drastic! 


— Ah, nu, nu frate: îţi mulţumesc din inimă pentru 
delicateţea cu care mă linişteşti. Dar această măsură este 
pentru mine sau, mai bine zis, împotriva mea, ştiu. 

— Cu neputinţă, scumpă soră — regele vă respectă prea 
mult.. 

— Deocamdată, eu sunt la uşă şi mâine un scandal 
îngrozitor va izbucni dintr-un lucru atât de nevinovat. Ah, am un 
duşman care se află în preajma regelui, o ştiu prea bine. 

— Ai un duşman în preajma regelui, surioară? E cu 
neputinţă. Ei bine, mi-a venit o idee. 

— O idee? Repede, să vedem. 

— O idee care-l va face pe duşmanul dumitale să pară mai 
prost decât un măgar spân-zurat de propria-i funie. 

— Ah, numai să ne salvezi de ridicolul acestei situaţii, iată 
tot ce-ţi cer. 

— Să vă salvez! Nădăjduiesc din toată inima. A, nu-s mai 
nătâng ca el, chiar dacă el se crede mai deştept decât mine. 

— Care el? 

— Ei, Doamne! Domnul conte de Provence. 

— Ah, recunoşti şi dumneata ca şi mine, că este duşmanul 
meu? 

— Ei, nu duşmăneşte el tot ce este tânăr, tot ce-i frumos, 
tot ceea ce e în stare de ceea ce el nu mai poate?! 

— Frate, ştii ceva despre acest consemn? 

— Poate că da; dar mai întâi să plecăm de aici, e un frig de 
crapă pietrele, Haideţi cu mine, scumpă soră. 

— Unde? 

— Veţi vedea; undeva unde cel puţin va fi cald; veniţi şi pe 
drum vă voi spune ce cred eu în legătură cu poarta închisă. Ah, 
domnule de Provence, scumpul şi ticălosul meu frate! Dă-mi 
braţul, soră; domnişoară de Taverney, luaţi celălalt braţ şi s-o 
cotim la dreapta. 

Porniră la drum. 

— Şi zici deci că domnul conte de Provence... continuă 
regina. 

— Ei bine, iată. Astă-seară, după cină a venit în cabinetul 
cel mare; regele a stat mult de vorbă în timpul zilei cu contele 
de Haga şi pe dumneata nu te-a văzut nimeni. 

— La orele două am plecat spre Paris. 


— Ştiam foarte bine: regele, îngăduie-mi să-ţi spun, scumpă 
soră, regele se gândea la dumneata tot atât cât se gândea la 
Harun-al-Raşid şi la marele său vizir Giafar; era cufundat în 
geografie. Îl ascultam destul de nerăbdător, deoarece voiam să 
plec şi eu. Ah, iertare, nu plecăm probabil pentru acelaşi lucru, 
aşa că nu era cazul să... 

— Haideţi, haideţi, spuneţi totuşi. 

— S-o luăm spre stânga. 

— Dar unde ne duci? 

— Doar la vreo douăzeci de paşi de aici. Fiţi atente, iată un 
morman de zăpadă. Ah, domnişoară de Taverney, dacă îmi 
lăsaţi braţul, veţi cădea, vă previn. Pe scurt, pentru a ne 
întoarce la rege, el nu se gândea decât la latitudine şi la 
longitudine, când domnul de Provence îi spuse: "Aş dori mult să 
prezint omagiile mele reginei". 

— Ah, ah! exclamă Maria-Antoaneta. 

— "Regina cinează în apartamentele sale", răspunse regele. 
“la te uită, credeam că este la Paris", replică fratele meu. "Nu, 
este în apartamentele sale", spuse liniştit regele. "Tocmai că am 
fost adineauri acolo şi nu m-a primit", continuă domnul de 
Provence. Atunci l-am văzut pe rege încruntându-se. Ne 
concedie pe mine şi pe fratele meu şi, fără îndoială, imediat 
după ce am plecat noi s-a informat. Lui Ludovic i se năzare 
uneori să fie gelos, o ştiţi; de bună seamă a dorit să vă vadă, n-a 
fost lăsat să intre şi a bănuit ceva. 

— Cu siguranţă, doamna de Misery avea în această privinţă 
un ordin strict. 

— Asta e; şi pentru a fi sigur că ai lipsit, regele a dat acest 
sever consemn care ne lasă pe afară. 

— Oh, recunoaşte că este o capcană îngrozitoare, conte. 

— Recunosc; dar iată că am ajuns. 

— Aceasta este casa? 

— Nu-ţi place, surioară? 

— A, nu spun asta; dimpotrivă, este încântătoare. Dar 
slujitorii dumitale? 

— Ei bine? 

— Dacă mă văd?... 

— Scumpă soră, intră totuşi, şi-ţi garantez că nimeni n-o să 
te vadă. 

— Nici chiar cel care-mi va deschide uşa? întrebă regina. 


— Nici chiar acela. 

— Imposibil. 

— Vom încerca — spuse contele d'Artois, râzând şi se 
apropie eu mâna întinsă de uşă. 

Regina îl apucă de braţ. 

— Te implor, frate, ia seama. 

Cu cealaltă mână prinţul apăsă un panou sculptat cu 
deosebit rafinament. Uşa se deschise. Regina nu-şi putu stăpâni 
o tresărire de spaimă. 

— Intră, scumpă soră, te conjur — zise prinţul. Vezi bine că, 
până în prezent, nu-i nimeni. 

Regina o privi pe domnişoara de Taverney ca de pe 
marginea prăpastiei; ea trecu pragul schiţând unul din acele 
gesturi atât de fermecătoare la femei care vor să spună: "Ce-o 
vrea Dumnezeu!" 

Uşa se închise în spatele său fără zgomot. Se aflau într-un 
vestibul de stuc, cu tăbliile căminului de marmură, vestibul nu 
prea mare dar de un gust desăvârşit; dalele de mozaic înfăţişau 
buchete de flori în timp ce pe console de marmură, o sută de 
trandafiri scunzi şi bogaţi, atât de rari în acest anotimp, îşi 
scuturau petalele parfumate din vaze japoneze. O căldură 
plăcută, o mireasmă şi mai plăcută încă puneau stăpânire pe 
întreaga lor fiinţă, încât, odată aflate în vestibul, cele două 
doamne uitară nu numai o parte din temerile lor, dar chiar o 
parte din scrupulele lor. 

— Acum e bine, suntem la adăpost — spuse regina — şi 
trebuie să mărturisesc, adă-postul este destul de comod. Dar 
oare n-ar fi bine să te ocupi de un lucru, scumpe frate? 

— De care? 

— Să îndepărtezi servitorii. 

— A, nimic mai uşor — şi prinţul, apucând cordonul soneriei 
plasat în canelura unei coloane, făcu să răsune un clopoțel care, 
după ce clincheti o singură dată, vibra misterios în adâncurile 
casei. 

Cele două femei scoaseră un mic strigăt de spaimă. 

— Cum, în felul acesta îndepărtezi servitorii, frate? întrebă 
regina. Am crezut, dimpotrivă, că astfel îi chemi. 

— Dacă mai sun o dată, da, va veni cineva, însă cum n-am 
sunat decât o dată, fii liniştită, soră, nu va veni nimeni. 

Regina începu să râdă. 


— Văd că eşti un om prudent — spuse ea. 

— Acum, dragă soră — continuă prinţul — nu puteţi să 
rămâneţi în vestibul; daţi-vă oste-neala şi urcați un etaj. 

— Să ne supunem — zise regina. Zâna care veghează casa 
nu mi se pare răuvoitoare. 

Şi urcă. Prinţul o luă înainte. Nu se auzea pasul nici unuia 
dintre ei pe covorul de Aubusson care împodobea scara. Ajuns la 
primul etaj, prinţul trase pe neaşteptate de cordonul altei 
sonerii, la al cărei zgomot regina şi domnişoara de Taverney 
tresăriră. Dar uimirea lor spori şi mai mult când văzură uşile 
deschizându-se singure. 

— Într-adevăr, Andreea — spuse regina — încep să tremur; 
şi dumneata? 

— Eu, doamnă, atâta timp cât maiestatea voastră merge 
înainte, o voi urma cu încredere. 

— Nimic mai simplu, soră, decât ceea ce se întâmplă — o 
linişti tânărul prinţ. Uşa care se află în faţa dumitale este cea a 
apartamentului dumitale. Priveşte! Şi el îi arătă reginei un micut 
şi fermecător apartament a cărei descriere nu o putem omite. O 
anticameră în lemn de trandafir, cu două etajere de Boule, 
plafon de Boucher, parchet din lemn de trandafir, dădeau într-un 
budoar capitonat cu caşmir alb, presărat cu flori brodate de 
mâinile cele mai iscusite, în budoar se afla doar o tapiserie de 
mătase cu punctul mic, nuanţată cu acea artă care făcea ca un 
covor de Gobelins din acea vreme să fie comparabil cu tabloul 
unui mare pictor. După budoar, venea o frumoasă cameră de 
dormit albastru-deschis, împodobită cu perdele de dantelă şi 
mătase de Tours, un pat somptuos aşezat în umbra alcovului, un 
foc strălucitor într-un şemineu de marmură albă, douăsprezece 
luminări parfumate arzând în candelabre de Clodion, un paravan 
de lac azuriu, cu desene chinezeşti de aur — iată minunile care 
se înfăţişară doamnelor în clipa când păşiră sfioase pragul 
acestui elegant colţişor atât de intim. 

Nici o fiinţă nu se arătă; pretutindeni, căldură şi lumină, 
fără să se poate ghici cauzele unor atât de fericite efecte. 

Regina, care intrase cu rezervă în budoar, rămase o clipă în 
pragul camerei de dormit. Prinţul se scuză cu o deosebită 
politeţe pentru faptul că fusese silit de împrejurări să dezvăluie 
sorei sale o taină nedemnă de ea. Regina răspunse cu un 


zâmbet, era mai grăitor decât toate cuvintele pe care ar fi putut 
să le rostească. 

— Dragă soră — adăugă atunci contele d'Artois — acest 
apartament este locuinţa mea de holtei; numai eu singur pot 
veni aici şi întotdeauna vin singur. 

— Aproape întotdeauna — îl corectă regina. 

— Ba nu, întotdeauna. 

— Ah! exclamă regina. 

— Mai mult — continuă el — în budoarul în care vă aflaţi 
este o sofa şi o berjeră pe care adeseori, când noaptea mă 
surprinde încă la vânătoare. Dorm la fel de bine ca şi în patul 
meu. 

— Înţeleg — spuse regina — de ce doamna contesă d'Artois 
este uneori neliniştită. 

— Fără îndoială, dar recunoaşte, soră, că dacă doamna 
contesă este neliniştită din cauza mea, în această noapte ea nu 
va avea motive. 

— În această noapte, nu zic nu, dar în celelalte nopţi... 

— Soră, cine n-are dreptate o dată, n-are dreptate 
niciodată. 

— Să ne oprim aici — zise regina, aşezându-se pe un 
fotoliu. Sunt îngrozitor de obosită şi dumneata, biata mea 
Andreea? 

— Ah, eu sunt sfârşită de oboseală şi dacă maiestatea 
voastră îngăduie... 

— Într-adevăr, sunteţi palidă, domnişoară — spuse contele 
d'Artois. 

— Repede, repede, draga mea, aşează-te, culcă-te, chiar — 
spuse regina. Domnul conte d'Artois ne cedează acest 
apartament, nu-i aşa, Charles? 

— Pe de-a-ntregul, doamnă. 

— O, clipă, conte, un ultim cuvânt. 

— Ce anume? 

— Dacă pleci, cum te putem chema? 

— Nu veţi avea nevoie de mine, soră; odată instalate, 
dispuneţi de întreaga casă. 

— Mai sunt deci şi alte încăperi afară de acestea? 

— Fără îndoială. În primul rând se află o sufragerie pe care 
vă sfătuiesc să o vizitaţi. 

— Cu o masă gata servită, fără îndoială. 


— Desigur şi unde domnişoara de Taverney, care, pare-mi- 
se, are nevoie, va găsi o supă concentrată, o aripă de pasăre şi 
un deget de vin de Xérés şi unde dumneata scumpă soră, vei 
găsi o adevărată colecţie din fructele dumitale preferate. 

— Toate acestea fără valeţi? 

— Nici unul. 

— Interesant. Dar... 

— Dar ce? 

— Dar cum ne întoarcem la palat? 

— Nu trebuie să ne gândim să ne întoarcem în timpul nopţii 
deoarece există consemnul. Insă consemnul de noapte cade o 
dată cu ivirea zorilor; la ora şase, porţile se deschid, plecaţi de 
aici la şase fără un sfert. Veţi găsi în dulap pelerine de toate 
culorile şi de toate formele dacă doriţi să vă deghizați; intraţi 
deci, cum vă spun, în palat, vă duceţi în apartamentele 
dumneavoastră, vă culcaţi şi nu vă neliniştiţi de rest. 

— Şi dumneata? 

— Eu? 

— Da, ce vei face? 

— Eu plec. 

— Cum?! Te gonim noi, bietul meu frate? 

— Nu se cade ca eu să petrec noaptea sub acelaşi acoperiş 
cu dumneata, soră. 

— Dar trebuie să dormi undeva, iar noi ţi-am luat locul! 

— Eh, îmi mai rămân încă trei asemănătoare cu acesta. 

Regina începu să râdă. 

— Şi mai zici că doamna contesă d'Artois n-are dreptate 
când se nelinişteşte; am s-o previn — rosti ea, cu un fermecător 
gest de ameninţare. 

— Atunci şi eu îi voi spune totul regelui — replică prinţul pe 
acelaşi ton. 

— Are dreptate, depindem de el. 

— Cu totul. Este umilitor, dar ce poţi face? 

— Să ne supunem. Aşadar, spuneai că, pentru a ieşi din 
casă, mâine dimineaţă, fără a întâlni pe nimeni... 

— Un singur semnal al soneriei de lângă coloana de jos. 

— Care? Cea din dreapta sau cea din stânga? 

— Oricare. 

— Şi uşa se va deschide? 

— Şi se va închide. 


— Singură? 

— Singură. 

— Mulţumesc. Bună seara, frate dragă. 

— Bună seara, surioară. 

Prinţul salută. Andreea închise uşa după el. Şi contele 
d'Artois dispăru în noapte. 


Capitolul IX  Alcovul reginei 


A doua zi, sau mai precis chiar în dimineaţa aceea, căci 
ultimul nostru capitol s-a sfârşit către ora două noaptea, aşadar, 
în aceeaşi dimineaţă, cum spuneam, regele Ludovic al XVI-lea, 
îmbrăcat într-un costum liliachiu de dimineaţă, fără protocol şi 
nepudrat, în fine aşa cum se sculase din pat, bătea la uşa 
anticamerei reginei. 

Camerista de serviciu întredeschise uşa şi, recunoscându-l 
pe rege, zise: 

— Sire!.. 

— Regina! rosti scurt Ludovic al XVI-lea. 

— Maiestatea sa doarme, sire. 

Regele schiţă gestul de a o îndepărta pe femeie, dar 
aceasta nu se clinti din loc. 

— Cum, nu te dai în lături? Vezi bine că vreau să trec — 
zise regele. 

În unele momente regele dovedea o promptitudine în 
mişcări pe care duşmanii săi o numeau brutalitate. 

— Regina se odihneşte, sire — se împotrivi cu timiditate 
doamna de serviciu. 

— Ţi-am spus să mă laşi să trec — replică Ludovic şi, zicând 
acestea, o împinse pe cameristă şi intră. 

Ajuns chiar la uşa camerei de culcare, regele o văzu pe 
doamna de Misery, prima cameristă a reginei, care citea 
liturghia din cartea de rugăciuni. Sus numita doamnă se ridică 
îndată ce-l zări pe suveran. 

— Sire — rosti ea, cu voce scăzută şi făcând o adâncă 
revenenţă — maiestatea să nu a sunat încă. 

— Ah, adevărat?! exclamă regele, cu un aer batjocoritor. 


— Dar, sire, nu este decât şase şi jumătate cred şi 
maiestatea să nu sună niciodată înainte de şapte. 

— Şi eşti sigură că regina se află în patul său? Eşti sigură că 
doarme? 

— N-am afirmat că maiestatea sa doarme, sire, dar sunt 
sigură că se află în patul său. 

— Şi se află? 

— Da, sire. 

Regele nu mai zăbovi. Se îndreptă spre uşă şi răsuci 
minerul rotund şi aurit cu o grabă zgomotoasă. Camera reginei 
era cufundată în întuneric ca în miez de noapte, obloane, 
perdele şi storuri închise ermetic mențineau bezna cea mai 
adâncă. O lampă de căpătâi arzând pe o măsuţă în colțul cel 
mai îndepărtat al apartamentului lăsa alcovul reginei în 
întregime în umbră şi imensele perdele de mătase albă cu flori 
de crin daurit cădeau în falduri unduitoare pe patul răvăşit. 
Regele alergă spre pat. 

— Ah, doamnă de Misery, ce zgomotoasă eşti, iată că m-ai 
trezit din somn! strigă regina. 

Regele se opri uluit. 

— Nu este doamna de Misery... — murmură el. 

— Ce surpriză! Dumneavoastră sunteţi, sire? Adăugă Maria- 
Antoaneta, ridicându-se. 

— Bună dimineaţa, doamnă — articulă regele, cu un ton 
acru-dulce. 

— Ce vânt bun v-aduce, sire? întrebă regina. Doamnă de 
Misery! Doamnă de Misery! Deschide ferestrele! 

Doamnele intrară şi, după obiceiul pe care-l impusese 
regina, deschiseră imediat uşi şi ferestre pentru a lăsa să 
pătrundă aerul proaspăt, pe care Maria-Antoaneta îl respira cu 
nesat când se trezea. 

— Domneaţi un somn dulce, doamnă — zise regele, 
aşezându-se aproape de pat, după ce îşi plimbase prin cameră 
privîrea-i cercetătoare. 

— Da, sire, am citit târziu şi, dacă maiestatea voastră nu m- 
ar fi trezit, aş fi dormit încă. 

— Care-i pricina că ieri n-aţi primit, doamnă? 

— Să primesc pe cine? Pe fratele dumneavoastră, domnul 
de Provence? întrebă regina, cu o prezenţă de spirit care venea 
în întîm-pinarea bănuielilor regelui. 


— Într-adevăr, fratele meu a vrut să vă salute şi nu a fost 
primit. 

— Ei bine?... 

— Spunându-i-se că lipsiţi? 

— | s-a spus acest lucru? întrebă cu nepăsare Maria- 
Antoaneta. Doamnă de Misery! Doamnă de Misery! 

Prima cameristă apăru în prag, cu o tavă de aur pe care se 
afla puzderie de scrisori adresate reginei. 

— Maiestatea sa m-a chemat? întrebă doamna de Misery. 

— Da. | s-a spus ieri domnului de Provence că lipsesc de la 
palat? 

Pentru a nu trece prin faţa regelui, doamna de Misery trecu 
prin spate şi întinse reginei tava cu scrisori. Ţinea sub deget una 
din scrisori al cărei scris regina îl recunoscu imediat. 

— Răspunde regelui, doamnă de Misery — adăugă Maria- 
Antoaneta, la fel de nepăsătoare. Spune maiestăţii sale ce i s-a 
răspuns ieri domnului de Provence când s-a prezentat la uşă. In 
ce mă priveşte, nu-mi mai amintesc. 

— Sire — începu doamna de Misery — în timp ce regina 
deschidea scrisoarea, monseniorul conte de Provence s-a 
prezentat ieri pentru a-şi aduce omagiile maiestăţii sale, iar eu i- 
am răspuns că maiestatea să nu primeşte. 

— Din ordinul cui? 

— Din ordinul reginei. 

— Ah! exclamă regele. 

În acest timp, regina deschisese scrisoarea şi citise aceste 
două rânduri: 


"V-aţi întors ieri de la Paris şi ați intrat în palat la orele opt 
seara. Laurent v-a văzut." 


Apoi, având tot timpul acelaşi aer nepăsător, regina 
desfăcu o jumătate de duzină de bilete, scrisori şi cereri, care 
zăceau împrăştiate pe plapumă. 

— Ei bine? zise ea, ridicând capul şi privindu-l pe rege. 


— Mulţumesc, doamnă — se adresă acesta primei 
cameriste. Doamna de Misery se îndepărtă. 
— lertare, sire — spuse regina — lămuriţi-mă asupra unui 


lucru. 
— Care, doamnă? 


— Sunt sau nu sunt liberă să-l primesc sau să nu-l primesc 
pe domnul de Provence? 

— O, cu desăvârşire liberă, doamnă, dar... 

— Dar purtarea lui mă oboseşte, ce vreţi? De altfel nu mă 
iubeşte; este adevărat că nici eu pe el. Aşteptam neplăcuta sa 
vizită şi m-am băgat în pat la ora opt, tocmai ca să nu primesc 
această vizită. Dar ce aveţi, sire? 

— Nimic, nimic. 

— S-ar spune că vă îndoiţi. 

— Dar... 

— Dar ce? 

— Vă credeam ieri la Paris. 

— La ce oră? 

— La ora la care pretindeţi că v-aţi culcat. 

— Am fost la Paris, desigur. Ei, şi? Oare de la Paris nu te şi 
întorci? 

— Fără îndoială. Totul depinde de oră la care te întorci. 

— Ah, ah! Vreţi să ştiţi deci cu precizie ora la care m-am 
întors de la Paris? 

— Da. 

— Nimic mai uşor, sire. 

Regina strigă: 

— Doamnă de Misery! 

Camerista reapăru. 

— Ce oră era când m-am întors de la Paris, ieri, doamnă de 
Misery? întrebă regina. 

— Aproape ora opt, maiestate. 

— Nu cred — spuse regele — probabil te înşeli, doamnă de 
Misery; informează-te! 

Camerista, dreaptă şi netulburată, se întoarse spre uşă. 

— Doamnă Duval! strigă ea. 

— Da, doamnă! răspunse o voce. 

— La ce oră s-a întors de la Paris, ieri seară, maiestatea sa? 


— Cred că era ora opt, doamnă — răspunse a doua 
cameristă. 
— Poate că te înşeli, doamnă Duval — zise doamna de 


Misery. Doamna Duval se aplecă pe fereastra anticamerei şi 
strigă: 

— Laurent! 

— Cine e Laurent? întrebă regele. 


— Este portarul de la uşa pe unde maiestatea sa a intrat 
ieri, spuse doamna de Misery. 

— Laurent! strigă doamna Duval, la ce oră s-a întors ieri 
maiestatea sa regina? 

— Pe la opt — răspunse portarul de jos de pe terasă. 

Regele îşi lăsă capul în piept. Doamna de Misery îi spuse 
doamnei Duval să plece, iar aceasta îl concedie, la rându-i, pe 
Laurent. 

Cei doi soţi rămaseră singuri. Ludovic al XVI-lea era ruşinat 
şi se străduia din răsputeri să-şi ascundă ruşinea. Regina însă, în 
loc să se bucure de victoria obţinută, îi spuse rece: 

— Ei bine, să vedem, sire, ce mai doriţi să ştiţi? 

— A, nimic! exclamă regele, strângând mâinile soţiei sale. 
Nimic. 

— Cu toate astea... 

— lertaţi-mă, doamnă; nu prea ştiu ce mi-a trecut prin cap. 
Vedeţi bucuria mea; este tot atât de mare ca şi remuşcările 
mele. Nu v-aţi supărat pe mine, nu-i aşa? Vă rog, nu fiţi 
mânioasă! Pe onoarea mea de gentilom, aş fi disperat. Regina 
îşi retrase mâna din mâna regelui. Ce faceţi, doamnă? întrebă 
Ludovic. 

— Sire — zise Maria-Antoaneta — regina Franţei nu minte! 

— Ce vreţi să spuneţi? întrebă regele, uimit. 

— Vreau să spun că nu m-am întors aseară la orele opt! 
Regele se dădu înapoi, sur-prins... Vreau să spun — continuă 
regina, cu acelaşi sânge rece — că m-am întors azi-dimineaţă 
abia la ora şase. 

— Doamnă! 

— Şi că fără domnul conte d'Artois, care mi-a oferit un 
adăpost şi m-a primit din milă în locuinţa sa, aş fi rămas la uşă 
ca o cerşetoare. 

— Aha! Aşadar n-aţi fost acasă — spuse regele, cu chipul 
întunecat. Deci am avut dreptate? 

— Vă cer iertare, sire, dar, din cele ce v-am spus, vă rog să 
trageţi o concluzie aritmetică şi nu una de bărbat galant. 

— În ce privinţă, doamnă? 

— |n aceea că, pentru a vă încredința dacă mă întorc 
devreme sau târziu, nu era nevoie nici să închideţi poarta, nici 
să daţi consemne, ci numai să veniţi şi să mă întrebaţi; "La ce 
oră v-aţi întors, doamnă?" 


— Oh! exclamă regele. 

— Nu mai aveţi dreptul să vă îndoiţi, domnule. Spionii 
dumneavoastră au fost înşelaţi sau cumpăraţi, porţile 
dumneavoastră forţate şi deschise, teama dumneavoastră 
combătută, bănuielile risipite. V-am văzut ruşinat pentru faptul 
de a fi uzat de violenţă împotriva unei femei în drepturile sale. 
Puteam să continui să mă bucur de victoria mea. Dar găsesc 
procedeele dumneavoastră  ruşinoase pentru un rege, 
nepotrivite pentru un gentilom şi nu vreau să-mi refuz 
satisfacția de a v-o spune. 

Regele îşi scutură jaboul, cu aerul omului care caută un 
răspuns. 

— Da! Puteţi să faceţi orice, domnule — continuă regina, 
clătinând capul — nu veţi reuşi să vă scuzaţi purtarea faţă de 
mine. 

— Dimpotrivă, doamnă, voi reuşi destul de uşor — răspunse 
regele. Există oare în tot palatul un singur om care să se 
îndoiască şi să creadă că nu v-aţi întors acasă? Ei bine, dacă 
toată lumea vă ştia aici, nimeni nu a putut să-şi închipuie că 
ordinul meu referitor la închiderea porţilor era dat împotriva 
dumneavoastră. lar dacă a fost pus pe seama nechibzuinţelor 
domnului conte d'Artois sau ale oricărui altcuiva, vă daţi seama 
că nu mă sinchisesc. 

— Atunci, sire?... interveni regina. 

— Ei bine, ca să rezum, vă voi spune că, dacă am salvat 
aparențele în ceea ce vă pri-veşte, doamnă, am dreptate şi 
adaug: dumneavoastră nu aveţi dreptate, dumneavoastră care 
nu aţi făcut acest lucru pentru mine; şi dacă am vrut, pur şi 
simplu, să vă dau o lecţie în secret, dacă lecţia a folosit, ceea ce 
cred după iritarea pe care mi-o dovediţi, ei bine, am încă o dată 
dreptate şi nu revin asupra faptelor mele! 

Regina ascultase răspunsul augustului său soţ, liniştindu-se 
încetul cu încetul; nu era de fel mai puţin iritată, dar voia să-şi 
păstreze toate forţele pentru lupta care, după părerea sa, în loc 
să se sfârşească, de-abia începea. 

— Foarte bine! zise ea. Aşadar, nici măcar nu încercaţi să 
vă găsiţi o scuză pentru faptul de a o fi lăsat să zacă la uşa 
locuinţei sale, aşa cum aţi fi putut s-o faceţi cu prima venită, pe 
fiica  Mariei-Tereza, soția dumneavoastră, mama copiilor 
dumneavoastră? Nu, după părerea dumneavoastră este o glumă 


regală, o glumă plină de spirit, a cărei moralitate, de altfel, îi 
dublează valoarea. Aşadar, în ochii dumneavoastră, este un 
lucru cât se poate de firesc de a o fi silit pe regina Franţei să 
petreacă noaptea în locuinţa unde contele d'Artois primeşte 
domnişoarele de la Operă şi femeile de moravuri uşoare de la 
curtea dumneavoastră, nu? Ah, dar n-are importanţă, nu, un 
rege se ridică deasupra tuturor acestor mizerii, un rege înţelept, 
mai ales şi dumneavoastră sunteţi înţelept, sire! Reţineţi faptul 
că în toată această poveste domnul d'Artois a avut rolul cel mai 
frumos. Reţineţi că el mi-a făcut un serviciu nepreţuit. Reţineţi 
că, de data aceasta, am fost nevoită să mulţumesc cerului că 
cumnatul meu este un bărbat uşuratic, deoarece nesocotinţele 
sale au slujit de manta ruşinii mele, deoarece viciile sale mi-au 
salvat onoarea. 

Regele roşi şi se mişcă zgomotos în fotoliul său. 

— Eh! exclamă regina, cu un râs amar. Ştiu bine că sunteţi 
un rege moral, sire! Dar v-aţi gândit oare la ce rezultat ajungeţi 
cu morala dumneavoastră? Ziceţi că n-a ştiut nimeni că nu m- 
am întors? Şi chiar dumneavoastră m-aţi crezut! Dar sunteţi 
sigur că domnul de Provence, care vă instigă, a crezut şi el? Sau 
domnul d'Artois? Sau femeile mele, care din ordinul meu, v-au 
minţit în dimineaţa asta, au crezut? Sau poate Laurent, 
cumpărat de domnul conte d'Artois şi de mine? Să fim serioşi, 
regele are întotdeauna dreptate, dar uneori şi regina poate avea 
dreptate. Vreţi, sire, să luăm acest obicei? Dumneavoastră să-mi 
trimiteţi spioni şi gărzi elveţiene, eu să-i cumpăr pe elveţienii şi 
pe spionii dumneavoastră? Vă spun că, în mai puţin de o lună. 
Căci mă cunoaşteţi şi ştiţi că nu mă voi opri, ei bine! în mai 
puţin de o lună voi cumpăra măreţia tronului şi demnitatea 
căsniciei, iar într-o dimineaţă ca azi, de pildă, vom aduna totul 
împreună şi vom vedea cât ne va fi costat pe amândoi. 

Era evident că aceste cuvinte avură un mare efect asupra 
celui căruia îi erau adresate. 

— Ştiţi — începu regele, cu vocea schimbată — ştiţi că sunt 
sincer şi că mărturisesc toate greşelile pe care le-am făcut. Vreţi 
să-mi dovediţi, doamnă, că aţi fost îndreptăţită să plecaţi de la 
Versailles în sanie împreună cu gentilomii dumneavoastră? O 
ceată de zănatici menită să vă compromită în împrejurările 
grave în care trăim! Vreţi să-mi dovediţi, doamnă, că aţi fost 
îndreptăţită să dispăreţi cu ei în Paris, ca măştile la un bal şi să 


vă întoarceţi la ore scandalos de târzii, în timp ce eu mă 
istovesc muncind şi toată lumea doarme?! Aţi vorbit despre 
demnitatea căsniciei, despre maiestatea tronului şi despre 
calitatea dumneavoastră de mamă. Oare o soţie, o regină şi o 
mamă face aşa ceva? 

— Vă voi răspunde în două cuvinte, domnule şi vă spun 
dinainte că voi răspunde şi mai dispreţuitor decât am făcut-o 
până acum, deoarece mi se pare într-adevăr că unele din 
învinuirile dumneavoastră nu merită decât dispreţ. Am părăsit 
Versailles-ul în sanie pentru a ajunge mai repede la Paris; am 
plecat însoţită de domnişoara de Taverney, care, mulţumesc lui 
Dumnezeu, are una dintre cele mai imaculate reputaţii de la 
curte şi am fost la Paris ca să verific eu însămi că regele Franţei, 
acest tată al marii familii, acest rege filozof, acest suport moral 
al tuturor conştiinţelor, am vrut să verific, spun, că regele lasă 
să moară de foame, să zacă în uitare, expusă tuturor atacurilor, 
vicisitudinilor şi mizeriilor, pe cineva de rang regesc din familia 
sa: un descendent al unuia dintre regii care au stăpânit Franţa. 

— Eu?! făcu regele, surprins. 

— Am urcat — continuă regina — într-un soi de pod şi am 
văzut stând fără foc, fără lu-mină, fără bani, pe nepoata unui 
mare prinţ; i-am dat o sută de ludovici acestei victime a uitării, a 
neglijenţei regale. Şi, cum întârziasem reflectând asupra 
zădărniciei măririi noastre, căci şi eu filozofez uneori, cum frigul 
era aspru şi cum pe gheaţă caii merg prost şi, mai ales, caii 
trăsurilor de piaţă... 

— Caii trăsurilor de piaţă?! exclamă regele. Aţi venit cu o 
trăsură de piaţă? 

— Da, sire, cu nr. 107. 

— Oh, oh! murmură regele stând picior peste picior şi 
legănându-şi-l pe cel drept aşezat deasupra, ceea ce la el era 
semnul unei vii nerăbdări. Într-o trăsură de piaţă!... 

— Da şi preafericită chiar de a fi găsit acea trăsură — 
replică regina. 

— Doamnă — o întrerupse regele — aţi făcut bine, 
dumneavoastră aveţi întotdeauna porniri nobile, manifestate cu 
prea multă uşurinţă, poate; dar greşeala constă în această mare 
generozitate, care vă caracterizează. 

— Mulţumesc, sire — răspunse regina, pe un ton 
batjocoritor. 


— Gândiţi-vă bine — continuă regele — că nu v-am bănuit 
de un lucru care să nu fi fost drept şi onest; doar asemenea 
intervenţie, precum şi felul aventuros de a fi al reginei mi-au 
displăcut; aţi făcut un bine ca de obicei; dar, făcând un bine 
celorlalţi, aţi găsit mijlocul de a vă face rău vouă înşivă. lată ce 
vă reproşez. Acum trebuie să repar o neglijenţă; trebuie să 
veghez la soarta unei familii de regi. Sunt gata: dezvăluiţi-mi 
aceste nefericiri şi binefacerile mele nu se vor lăsa aşteptate. 

— Numele de Valois, sire, este destul de ilustru, cred, 
pentru a vi-l aminti. 

— Ah! exclamă Ludovic al XVI-lea, cu un zgomotos hohot de 
râs. Ştiu acum ce vă preocupă: mica Valois, nu-i aşa, o contesă 
de... staţi o clipă... 

— De La Motte. 

— Aşa e, de La Motte; soţul este jandarm? 

— Da, sire. 

— Şi soţia o intrigantă? O, nu vă supăraţi, răscoleşte cerul 
şi pământul, îi copleşeşte pe miniştrii, le hăituieşte pe mătuşile 
mele, mă striveşte pe mine însumi cu cereri, plângeri şi dovezi 
genealogice. 

— Aşadar, sire, lucrul acesta dovedeşte că până azi ea a 
solicitat în mod inutil, acesta-i adevărul. 

— Nu zic nu! 

— Este sau nu o Valois? 

— Cred că da! 

— Ei bine! Acordaţi-i o pensie. O pensie onorabilă pentru 
ea, un regiment pentru soțul ei, în sfârşit, o situaţie pentru nişte 
urmaşi de viţă regală. 

— A, uşurel, doamnă. Drace! Staţi puţin! Mica Valois îmi va 
smulge întotdeauna destule pene şi fără ajutorul 
dumneavoastră; are cioc bun, mica Valois, să ştiţi! 

— O, nu mă tem pentru dumneavoastră, sire, penele 
dumneavoastră sunt trainice. 

— O pensie onorabilă! Dumnezeule! Încetişor, doamnă! Ştiţi 
cât a stors această iarnă din caseta mea? Un regiment acestui 
mic jandarm, care a făcut afacerea de a se căsători cu o Valois?! 
Păi nu mai am regimente de dat, doamnă, nici chiar celor care le 
plătesc sau le merită. O situaţie demnă de regii din care 
coboară, acestor cerşetori?! Haida-de, când noi, ceilalţi regi, nu 
avem nici măcar o situaţie demnă de nişte particulari bogaţi. 


Domnul duce d'Orléans şi-a trimis caii şi catării săi în Anglia ca 
să-i vândă şi îşi reduce două treimi din personal. Eu am 
suprimat vânătoarea de lupi, domnul de Saint-Germain mi-a 
redus personalul militar. Noi toţi şi mari şi mici, îndurăm lipsuri, 
draga mea! 

— Cu toate astea, sire, nişte Valois nu pot muri de foame! 

— Nu mi-aţi spus că i-aţi dat o sută de ludovici? 

— Frumoasă pomană! 

— Regală. 

— Daţi-i tot pe-atăt. 

— Mă voi păzi ca de foc. Ceea ce i-aţi dat, e de ajuns pentru 
amândoi. 

— Atunci... o mică pensie. 

— Nu, nimic fix. Aceşti oameni vă vor stoarce destul şi aşa: 
sunt din familia rozătoarelor. Când o să am chef să dau, ei bine, 
o să dau o sumă fără alte precedente, fără obligaţii pentru viitor. 
Într-un cuvânt, voi da când voi avea prea mulţi bani. Această 
mică Valois, ah, dar nici nu vă pot povesti tot ce ştiu eu despre 
ea. Inima dumneavoastră bună a căzut în cursă, draga mea 
Antoaneta. Cer iertare bunei dumitale credinţe. 

Şi zicând acestea, Ludovic întinse reginei mâna, care, 
cedând primului impuls, şi-o apropie de buze, apoi, deodată, o 
respinse. 

— Nu, nu sunteţi bun cu mine. Sunt supărată pe 
dumneavoastră. 

— Sunteţi supărată pe mine! Ei bine eu... eu... 

— O, da, spuneţi că nu sunteţi supărat pe mine, 
dumneavoastră care îmi închideţi porţi-le Versailles-ului, 
dumneavoastră care pătrundeţi la ora şase şi jumătate 
dimineaţa în anticamera mea, care deschideţi cu forţa uşa şi 
intraţi la mine rostogolind mânios ochii... 

Regele începu să râdă. 

— Nu — zise el — eu nu sunt supărat. 

— Nu sunteţi supărat, foarte bine. 

— Ce-mi daţi dacă vă dovedesc că nu eram supărat nici 
când am venit aici? 

— Mai întâi dovada spuselor dumneavoastră. 

— Oh, e destul de uşor — replică regele. Dovada o am în 
buzunar. 


— Ah! exclamă regina curioasă, ridicându-se în capul 
oaselor. Mi-aţi adus ceva? O, atu-nci sunteţi într-adevăr foarte 
gentil; dar n-am să vă cred, vă daţi prea bine seama, decât dacă 
îmi arătaţi pe loc dovada. Fără nici un vicleşug. Pariez că sunt 
numai promisiuni! 

Atunci, cu un zâmbet plin de bunătate, regele se scotoci în 
buzunar, cu o încetineală care sporeşte dorinţa, acea încetineală 
care-l face pe copil să tropăie de nerăbdarea de a-şi vedea 
jucăria, pe animal de a-şi căpăta dulciurile, pe femeie de a-şi 
primi darul. În fine, sfârşi prin a scoate din acest buzunar o cutie 
de marochin roşu, măiestrit împodobită cu aurituri. 

— Ah, o cutie! exclamă regina. 

Regele puse cutia pe pat. Regină o luă repede. Abia 
deschise cutia, că, îmbătată, uluită, exclamă: 

— Ah, ce frumos! Dumnezeule, ce frumos este! Regele 
simţi un val de bucurie năpădindu-i inima. 

— Găsiţi? întrebă el. 

Regina nu putea răspunde, i se tăiase răsuflarea. Scoase 
din cutie uri colier de diamante atât de gros şi străveziu, atât de 
strălucitor şi de iscusit aranjat, încât i se păru că vede 
revărsându-se pe frumoasele-i mâini un fluviu de fosfor şi 
flăcări. Colierul se mişca asemenea inelelor unui şarpe ai cărui 
solzi erau de fulgere. 

— O, este superb! Rosti, în furie, regina venindu-şi în fire. 
Superb! repetă ea şi ochii îi scânteiau, fie în contact cu aceste 
splendide diamante, fie gândindu-se că nici o femeie din lume 
nu poate avea un colier asemănător. 

— Deci sunteţi mulţumită? întrebă regele. 

— Entuziasmată, sire. Mă faceţi prea fericită. 

— Adevărat? 

— Priviţi primul şir, diamantele sunt mari cât alunele. 

— Aşa este. 

— Şi atât de bine potrivite. Nici nu le poţi deosebi unul de 
altul. Cu câtă măiestrie sunt aranjate! Ce proporţie savantă între 
primul şi al doilea, între al doilea şi al treilea! Bijutierul care a 
adunat laolaltă aceste diamante şi a făcut colierul este un artist. 

— Sunt doi. 

— Pariez că sunt Boehmer şi Bossange? 

— Aţi ghicit într-adevăr, numai ei pot îndrăzni să făurească 
asemenea lucru. Cât este de frumos, sire, cât este de frumos! 


— Doamnă, doamnă, fiţi atentă, plătiţi mult prea scump 
acest colier — zise regele. 

— Oh! exclamă regina. Ah, sire! 

Şi deodată, fruntea sa luminoasă se întunecă, se plecă; 
schimbarea trăsăturilor chipului său se înfăptui extrem de 
repede şi se şterse şi mai repede încă, astfel încât regele nu avu 
nici măcar timpul să bage de seamă. 

— Vă rog să-mi faceţi o plăcere — spuse el. 

— Care? 

— Aceea de a vă prinde eu însumi la gât acest colier. 
Regina îl opri. 

— Este foarte scump, nu-i aşa? întrebă ea, cu tristeţe. 

— Pe legea mea, da — răspunse. Regele, râzând. Dar v-am 
spus, l-aţi plătit mai mult decât valorează şi numai la locul său, 
decât la gâtul dumneavoastră, va fi pus cu adevărat în valoare. 

Zicând aceste cuvinte, Ludovic se apropie de regină, ţinând 
în mâinile sale cele două capete ale minunatului colier pentru a-l 
încheia cu agrafa, ea însăşi un enorm diamant. 

— Nu, nu — se împotrivi regina — fără copilării. Puneţi 
colierul înapoi în cutie, sire. Şi ea clătină din cap. 

— Aşadar, refuzaţi ca eu să fiu primul care să vă vadă 
purtându-l? 

— Dumnezeu mi-e martor că nu v-aş refuza acesta bucurie, 
sire, dacă aş primi acest colier dar... 

— Dar... — făcu regele, surprins. 

— Dar nici dumneavoastră, nici altcineva, sire, nu va vedea 
un colier de acest preţ la gâ-tul meu. 

— Nu-l veţi purta, doamnă? 

— Niciodată! 

— Refuzaţi darul meu? 

— Refuz să-mi atârn de gât un milion, poate un milion şi 
jumătate, căci acest colier pre-ţuieşte un milion cinci sute de mii 
de livre, nu-i aşa? 

— Ei, nu zic nu — răspunse regele. 

— Refuz să-mi atârn la gât un milion şi jumătate când 
tezaurul regelui este gol, când regele este silit să-şi drămuiască 
ajutorul pe care-l dă şi să spună săracilor: "Nu mai am bani, 
Dumnezeu să vă aibă în pază!" 

— Vorbiţi serios? 


— Sire, domnul de Sartine îmi spunea într-o zi că se poate 
cumpăra o corabie cu un milion cinci sute de mii de livre şi, în 
realitate, sire, regele Franţei are mai multă nevoie de o corabie 
decât regina Franţei de un colier. 

— Ah! strigă regele în culmea bucuriei, cu ochii muiaţi de 
lacrimi. Ah, ceea ce faceţi este sublim. Mulţumesc, mulţumesc, 
mulţumesc! Antoaneta, sunteţi o femeie minunată. Şi pentru a 
încorona cum trebuie demonstraţia sa prietenească şi burgheză, 
bunul rege îşi arunca amândouă braţele în jurul gâtului Mariei- 
Antoaneta şi o sărută. Ah, Franţa vă va binecuvânta, doamnă, 
când va afla ce cuvinte aţi rostit! strigă el. Regina suspină. Mai 
este încă timp! zise regele, cu vioiciune. Un suspin plin de 
regret! 

— Nu, sire, un suspin de uşurare; închideţi această cutioară 
şi înapoiaţi-o bijutierilor. 

— Am şi dat dispoziţiile de plată; banii sunt pregătiţi; 
spuneţi ce să fac? Nu fiţi atât de dezinteresată, doamnă. 

— Nu, m-am gândit bine. Am hotărât, sire, nu vreau acest 
colier; dar vreau altceva. 

— Drace! lată ciuntite cele un milion şase sute de mii de 
livre ale mele. 

— Un milion şase sute de mii? Ce spuneţi? Era chiar atât de 
scump? 

— Pe legea mea, doamnă, mi-a scăpat cuvântul şi nu mă 
dezic. 

— Liniştiţi-vă; ceea ce vă cer vă va costa mai puţin. 

— Ce-mi cereţi? 

— Să mă lăsaţi să merg la Paris încă o dată. 

— A, dar este uşor şi nu-i deloc scump. 

— Aşteptaţi, aşteptaţi! 

— Drace! 

— La Paris, Piaţa Vendôme. 

— Drace, drace! 

— La domnul Mesmer. 

Regele se scarpină după ureche. 

— În sfârşit — zise el — aţi refuzat o plăcere de un milion 
şase sute de mii de livre; pot foarte bine să v-o acord pe 
aceasta. Duceţi-vă deci la domnul Mesmer; dar, la rândul meu, 
pun o condiţie. 

— Care? 


— Să fiţi însoţită de o prinţesă de sânge. 

Regina reflectă: 

— O acceptaţi pe doamna de Lamballe? 

— Doamna de Lamballe, fie. 

— Deci aşa rămâne. 

— Sunt de acord. 

— Mulţumesc. 

— Şi chiar acum — adăugă regele — mă duc să-mi comand 
corabia şi am s-o botez "Co-lierul Reginei". Veţi fi naşa ei, 
doamnă; apoi i-o voi trimite lui La Perouse. 

Regele sărută mâna soţiei sale şi ieşi din apartament, în 
culmea bucuriei. 


Capitolul X Dimineaţa în camera reginei 


Abia ieşi regele, că regina se ridică din pat şi se duse la 
fereastră să respire aerul proaspăt şi rece al dimineţii. Ziua se 
anunţă strălucitoare şi plină de acea vrajă pe care ivirea 
primăverii o dă unor zile de aprilie; îngheţul nopţii îi urmă dulcea 
căldură a unui soare destul de puternic; vântul îşi schimbase 
direcţia, suflând încă de cu seara de la miazănoapte spre 
răsărit. Dacă rămânea astfel, iarna, această iarnă cumplită din 
1784 se sfârşea. 

În zarea roşiatică se şi vedea înălțându-se acel abur 
cenuşiu care nu era decât umezeala retrăgându-se din faţa 
soarelui. Pe pământ, chiciura cădea puţin câte puţin de pe 
ramuri, iar păsărelele zburau nestânjenite, agăţându-se cu 
gingaşele lor gheare de mugurii timpurii. Floare de aprilie, 
ridichea sălbatică, încovoiată sub îngheţ ca acele biete flori 
despre care vorbeşte Dante, îşi înălța capul său negricios de sub 
omătul abia topit, iar sub frunzele toporaşului, frunze groase, 
tari şi late, mugurele lunguieţ al florii misterioase îşi arunca cele 
două foliole eliptice care precedau deschiderea corolei şi 
mireasma. Pe alei, pe statui, pe balustradele de fier, gheaţa 
lunecă în diamante repezi; încă nu se prefăcuse în apă, dar nu 
mai era nici gheaţă. Totul anunţa luptă surdă a primăverii 
împotriva promoroacăi şi prevestea apropiata înfrângere a iernii. 


— Dacă vrem să profităm de gheaţă — zise regina 
cercetând atmosfera — cred că trebuie să ne grăbim. Nu-i aşa, 
doamnă de Misery; adăugă ea, întorcându-se. Căci, iată, 
primăvara învinge! 

— Maiestatea voastră dorea de mult să meargă să facă o 
partidă de patinaj la bazinul elveţian — replică prima cameristă. 

— Ei bine, chiar azi vom merge la patinaj — spuse regina — 
căci mâine va fi poate prea târziu. 

— Atunci la ce oră fixaţi toaleta maiestăţii voastre? 

— Imediat. Voi mânca ceva uşor şi voi pleca. 

— Acestea sunt singurele ordine ale reginei? 

— Vedeţi dacă domnişoara de Taverney s-a sculat şi 
spuneţi-i că vreau s-o văd. 

— Domnişoara de Taverney se află în salonul maiestăţii 
sale — răspunse camerista. 

— A şi venit?! exclamă regina, care ştia mai bine decât 
oricine la ce oră se culcase An-dreea. 

— Da, doamnă, aşteaptă de mai bine de douăzeci de 
minute. 

— Să intre. 

Prin urmare, Andreea intră la regină în clipa când orologiul 
din curtea de marmură suna ceasurile nouă. Imbrăcată cu grijă, 
ca orice doamnă de la curte care nu putea să apară în haină de 
casă în faţa suveranei sale, domnişoara de Taverney intră 
surâzătoare şi-n acelaşi timp destul de îngrijorată. Regina 
zâmbea, la rându-i, ceea ce o linişti pe Andreea. 

— Hai, buna mea Misery — spuse ea. Trimite-mi-l pe 
Leonard şi pe croitor. Apoi urmărind-o din ochi pe doamna de 
Misery şi văzând uşa închizându-se după ea, zise: Nimic, 
Andreea; regele a fost fermecător, a râs, a fost dezarmat. 

— Dar a aflat? întrebă Andreea. 

— Înţelege, Andreea, când ai dreptate şi când eşti regina 
Franţei, nu minţi. 

— Este adevărat, doamna — răspunse Andreea, roşind. 

— Şi, în afară de asta, scumpa mea Andreea, se pare că ne- 
am înşelat. 

— Ne-am înşelat, doamnă — zise Andreea. Oh şi nu numai 
o dată, fără îndoială? 


— Se prea poate, dar iată, prima noastră greşeala a fost că 
am compătimit-o pe doamna de La Motte regelui nu-i place. Cu 
toate astea mărturisesc că mie mi-a plăcut. 

— Oh, maiestatea voastră este un prea bun judecător ca să 
nu mă înclin în faţa hotărârilor sale. 

— A sosit Leonard — spuse doamna de Misery, intrând. 

Regina se aşeză în faţa măsuţei de toaletă din argint aurit 
şi faimosul coafor îşi începu lucrul. Regina avea cel mai frumos 
păr din lume şi cochetăria sa consta în a şi-l face admirat. 
Leonard o ştia şi, în loc să se grăbească, cum ar fi făcut cu orice 
altă femeie, el lăsa reginei timpul şi plăcerea de a se admira. In 
acea zi, Maria-Antoaneta era mulţumită, bucuroasă chiar; era 
frumoasă; după ce se privise în oglindă, ea se uită la Andreea, 
însufleţită de cele mai tandre sentimente. 

— Sper că nu te-a certat nimeni — spuse ea — dumneata 
care eşti atât de independentă şi mândră, dumneata de care 
toată lumea se teme niţel, deoarece, asemenea divinei Minerva, 
eşti prea cuminte! 

— Eu... doamnă... — se bâlbâi Andreea. 

— Da, dumneata, dumneata care strici cheful tuturor 
tinerilor zăpăciţi de la curte. Ah, Doamne, ce fericită eşti că eşti 
fată, Andreea, şi, mai ales, că guşti fericirea de a fi. 

Andreea roşi şi surâse cu tristeţe. 

— Am făcut acest legământ — spuse ea. 

— ŞI-I vei ţine, frumoasa mea vestală? întrebă regina. 

— Sper. 

— Fiindcă veni vorba, îmi amintesc... — începu regina. 

— Ce anume, maiestate? 

— Că, fără să fii măritată, ai totuşi de ieri un stăpân. 

— Un stăpân, doamnă?! 

— Da, scumpul dumitale frate, îl cheamă Filip, mi se pare? 

— Da, doamnă, Filip. 

— A sosit? 

— De ieri, după cum maiestatea voastră mi-a făcut cinstea 
să-mi spună. 

— Şi nu l-ai văzut încă? Egoistă ce sunt, te-am smuls de 
lângă el ieri că să te duc la Paris; într-adevăr, este de neiertat. 

— O, doamnă! exclamă Andreea, zâmbind. Vă iert cu dragă 
inimă şi Filip, de asemenea. 

— Sigur? 


— Răspund de asta. 

— Pentru dumneata? 

— Pentru mine şi pentru el. 

— Cum este? 

— Acelaşi om frumos şi bun, doamnă. 

— Câţi ani are acum? 

— Treizeci şi doi. 

— Bietul Filip, ştii că sunt în curând paisprezece ani de când 
îl cunosc şi că, din aceşti paisprezece, nouă sau zece ani nu l-am 
văzut. 

— Când maiestatea voastră va consimţi să-l primească, va 
fi fericit să o asigure pe maiestatea voastră că absenţa nu poate 
stinge sentimentul de respectuos devotament pe care l-a 
închinat reginei. 

— Pot să-l văd imediat? 

— Într-un sfert de oră va fi la picioarele maiestăţii voastre, 
dacă maiestatea voastră îngăduie. 

— Bine, bine, îngădui, doresc chiar. 

De abia sfârşi regina, că cineva, iute, zgomotos, lunecă sau, 
mai bine. Zis, făcu un salt pe covorul cabinetului de toaletă şi 
veni să-şi oglindească faţa veselă şi zeflemitoare în aceeaşi 
oglindă în care Maria-Antoaneta îşi zâmbea. 

— Fratele meu d'Artois! exclamă regina. Ah, m-ai speriat! 

— Bună dimineaţa, maiestatea voastră! spuse tânărul prinţ. 
Cum a petrecut noaptea maiestatea voastră? 

— Mulţumesc, foarte rău, frate. 

— Şi dimineaţa? 

— Foarte bine. 

— lată esenţialul. Chiar adineauri am bănuit că încercarea a 
fost în chip fericit trecută, deoarece l-am întâlnit pe rege, care 
mi-a surâs fermecător. lată ce înseamnă încrederea. 

Regina începu să râdă. Contele d'Artois, care nu ştia mai 
mult, râse de asemenea, dar pentru cu totul alt motiv. 

— Ah! exclamă el. Zăpăcit cum sunt, cred că nici n-am 
întrebat-o pe biata domnişoară de Taverney despre felul în care 
şi-a petrecut timpul. 

Regina îşi cufundă privirea în oglindă, graţie căreia nu-i 
scăpă nimic din ceea ce se petrecea în cameră. Leonard tocmai 
îşi terminase opera şi regina, scoţându-şi halatul de muselină de 
India, îşi îmbrăca rochia de dimineaţă. Uşa se deschise. 


— Dacă vrei să ştii ceva despre Andreea iat-o, îi zise ea 
contelui d'Artois. 

Într-adevăr, Andreea intra în acea clipă, ţinând de mână un 
frumos gentilom, cu faţa oacheşă, cu ochii negri, un ostaş 
voinic, cu fruntea inteligentă, cu înfăţişarea severă, semănând 
cu unul din acele portrete de familie pictate de Coypel? sau 
Gainsborough’. Filip de Taverney purta un costum cenuşiu- 
închis brodat cu fir de argint, dar cenuşiul părea negru, iar 
argintul de culoarea fierului; jaboul alb mat contrasta cu vesta 
de culoare închisă, iar părul pudrat scotea şi mai mult în 
evidenţă bărbătească energie a pielii şi a trăsăturilor sale. Filip 
înainta, cu o mână ţinând-o pe sora sa, iar cealaltă îndoită în 
jurul pălăriei. 

— Maiestate, iată-l pe fratele meu — spuse Andreea, 
înclinându-se cu respect. 

Filip salută cu o calmă gravitate. Când îşi ridică fruntea, 
regina tot mai privea în oglindă. Este adevărat că vedea în 
oglinda sa la fel de bine ca şi când l-ar fi privit pe Filip în faţă. 

— Bună ziua, domnule de Taverney — spuse regina şi se 
întoarse. 

Era frumoasă, înzestrată cu acea strălucire regală care 
strângea în jurul tronului său pe prietenii regatului şi pe 
adoratorii femeii, avea puterea frumuseţii şi, fie-ne iertat acest 
joc de cuvinte, avea, de asemenea, frumuseţea puterii. Văzând- 
o cum zâmbeşte şi simțind aceşti ochi limpezi, mândri şi calzi în 
acelaşi timp oprindu-se asupra lui, Filip păli şi lăsă să se vadă 
cum întreaga lui fiinţă este copleșită de cea mai vie emoție. 

— Se pare, domnule de Taverney — continuă regina — că 
ne dăruiţi prima dumnea-voastră vizită. Mulţumesc. 

— Maiestatea voastră îşi îngăduie să uite că eu trebuie să-i 
mulţumesc — răspunse Filip. 

— Câţi ani, cât timp a trecut de când nu ne-am văzut? Anii 
cei mai frumoşi din viaţă, vai! exclamă regina. 

— Pentru mine, da, doamnă, dar nu şi pentru maiestatea 
voastră, ale cărei zile sunt toate frumoase. 


2 Antoine Coypel (1661-1722) — pictor francez care, în lucrările sale, 
s-a inspirat din istorie. (n.t.) 

3 Thomas Gainsborough (1727-1788) — celebru pictor englez, renumit 
portretist. (n.t.) 


— Aţi prins deci gustul Americii, domnule de Taverney, de 
aţi rămas după ce toată lumea s-a întors? 

— Doamnă — răspunse Filip — domnul de Lafayette, 
părăsind Lumea Nouă, avea nevoie de un ofiţer de încredere 
căruia îi putea lăsa o parte din comandamentul auxiliarilor. 
Domnul de Lafayette m-a propus, în consecinţă, generalului 
Washington, care a binevoit să mă accepte. 

— Se pare că din această Lume Nouă despre care îmi 
vorbiţi se întorc mulţi eroi — spuse regina. 

— Maiestatea voastră, desigur, nu se referă la mine — 
răspunse Filip, surâzând. 

— De ce nu? zise regina. Apoi, întorcându-se spre contele 
d'Artois: Priviţi, frate dragă, ce bine arată şi ce expresie 
impunătoare are domnul de Taverney. 

Filip, văzându-se pus astfel în legătură cu domnul conte 
d'Artois, pe care nu-l cunoştea, făcu un pas spre el, cerând 
prinţului permisiunea de a-l saluta. Contele schiţă un gest şi Filip 
se înclină. 

— Arătos ofiţer! exclamă tânărul prinţ. Un nobil gentilom pe 
care sunt fericit să-l cunosc. Cu ce intenţii te-ai întors în Franţa? 

Filip îşi privi sora. 

— Monseniore — răspunse el — mă voi ocupa în primul 
rând de interesele sorei mele; voi face ceea ce va dori ea să 
facă. 

— Dar, după câte ştiu, domnul de Taverney, tatăl dumitale, 
trăieşte încă? zise contele d'Artois. 

— Avem fericirea de a-l mai avea printre noi pe tatăl 
nostru, este adevărat, monseniore — replică Filip. 

— N-are a face — interveni cu vioiciune regina — îmi place 
mai mult ca Andreea să fie sub ocrotirea fratelui său şi fratele 
său sub a dumitale, domnule conte. Vă veţi ocupa de domnul de 
Taverney, rămâne hotărât, nu-i aşa? 

Contele d'Artois făcu un semn de încuviinţare. 

— Ştii că între noi există legături foarte strânse? Continuă 
regina. 

— Legături foarte strânse, soră?! Ah, povesteşte-mi te rog. 

— Da, domnul Filip de Taverney a fost primul francez pe 
care l-am văzut când am pus piciorul pe pământul Franţei şi mi- 
am făgăduit să-l fac fericit pe primul francez pe care-l voi întâlni. 


Filip îşi simţi fruntea împurpurându-se. El îşi muşcă buzele 
pentru a nu-şi trăda tulburarea. Andreea îl privi şi plecă încet 
capul. Maria-Antoaneta surprinse una din aceste priviri pe care 
le schimbaseră între ei fratele şi soră; dar cum ar fi putut ea să 
ghicească câte taine dureroase ascundea o astfel de privire! 
Maria-Antoaneta nu ştia nimic despre evenimentele trăite de cei 
doi. Tristeţea aparentă pe care o observă regina o atribui altei 
cauze. De ce, când atâţia oameni se îndrăgostiseră de 
moştenitoarea tronului în 1774, de ce adică domnul de Taverney 
nu s-ar fi molipsit şi el de aceasta epidemică dragoste a 
francezilor pentru fiica Mariei Tereza?! 

O presupunere cum nu se poate mai plauzibilă, o 
presupunere ce nu putea fi contestată nici chiar de privirile 
cercetătoare trimise prin oglinda acestei frumuseți de fată, 
devenita femeie şi regină. 

Maria-Antoaneta consideră  suspinul lui Filip drept o 
confidenţă pe această temă făcută sorei de către frate. Ea 
zâmbi fratelui şi o mângâie pe soră, cu cele mai tandre priviri; 
nu ghicise totul, dar nici nu se înşelase întru totul, cu acea 
nevinovată cochetărie în care nimeni nu vede o crimă. Regina 
fusese întotdeauna femeie, îi făcea plăcere să fie iubită. Unele 
fiinţe aspiră la simpatia tuturor celor din jurul lor: nu sunt 
spiritele cele mai puţin generoase din lume. Vai, va sosi vremea, 
sărmană regină, când acest zâmbet care ţi se reproşează că-l 
dăruieşti celor care te iubesc, îl vei adresa în van celor care nu 
te mai iubesc! 

Contele d'Artois se apropie de Filip, în timp ce regina se 
sfătuia cu Andreea asupra unei podoabe pentru rochia de 
vânătoare. 

— Acest domn Washington este într-adevăr un general atât 
de mare? întrebă contele d'Artois. 

— Un mare om, domnule. 

— Şi cum erau priviţi francezii acolo? 

— Cu simpatia care englezilor le era refuzată. 

— De acord. Eşti partizanul noilor idei, dragul meu domn 
Filip de Taverney; dar te-ai gândit bine la un lucru? 

— La care, monseniore? Vă mărturisesc că acolo, în tabere, 
pe iarbă, în savanele de pe marginea marilor lacuri, am avut 
adesea răgazul să mă gândesc la multe lucruri. 


— De pildă la faptul că, luând acolo parte la război, acest 
război nu l-ai făcut nici pentru indieni nici pentru englezi. 

— Dar pentru cine, monseniore? 

— Pentru dumneata. 

— Ah, monseniore, nu vă contrazic, e foarte cu putinţă. 

— Mărturiseşti... 

— Mărturisesc nefericita contralovitură a unui eveniment 
care a salvat monarhia. 

— Da, dar o contralovitură poate să fie mortală pentru cei 
care s-au vindecat de primul accident. 

— Vai, monseniore!... 

— lată de ce eu nu socotesc victoriile domnului Washington 
şi ale marchizului de Lafa-yette atât de fericite pe cât se 
pretinde. Poate este egoism, dar, înţelegeţi, egoismul acesta nu- 
i doar pentru mine. 

— O, monseniore!... 

— Şi ştii de ce te voi ajuta din toate puterile mele? 

— Monseniore, oricare ar fi motivele, voi avea pentru alteţa 
voastră regală cea mai vie recunoştinţa. 

— Dragă domnule de Taverney, dumneata nu faci parte din 
rândul acelora al căror eroism a fost trâmbiţat pe toate 
drumurile; dumneata ţi-ai făcut datoria curajos, dar n-ai ţinut să 
afle toată lumea cât ai fost de viteaz. Nimeni nu te cunoaşte la 
Paris, iată de ce te admir, altfel. Ah, pe legea mea, domnule de 
Taverney... altfel... sunt egoist, vezi... 

Cu aceste cuvinte, prinţul sărută râzând mâna reginei, o 
salută pe Andreea cu amabilitate şi cu mai mult respect decât 
obişnuia faţă de femei, apoi uşa se deschise şi dispăru. Atunci 
regina întrerupse aproape brusc convorbirea ei intimă cu 
Andreea, se întoarse către Filip şi îi spuse: 

— L-aţi văzut pe tatăl dumneavoastră, domnule? 

— Da, doamnă, înainte de a veni aici, l-am găsit în 
anticameră; sora mea l-a anunţat. 

— De ce nu v-aţi dus întâi la tatăl dumneavoastră? 

— Mi-am trimis valetul, doamnă şi puţinul meu bagaj, dar 
domnul de Taverney l-a trimis înapoi pe băiat, cu ordinul de a 
mă prezenta întâi regelui sau maiestăţii voastre. 

— Şi dumneavoastră aţi ascultat? 

— Am fost fericit, doamnă; în felul acesta am putut să-mi 
îmbrăţişez sora. 


— Este o vreme minunată! exclamă bucuroasa regina. 
Doamna de Misery, mâine gheaţa se va fi topit, vreau 
numaidecât o sanie. 

Prima cameristă ieşi pentru a îndeplini ordinul. 

— Şi ciocolată vreau să mi se servească aici — adaugă 
regina. 

— Maiestatea voastră nu va dejuna — spuse doamna de 
Misery. Ah, nici ieri maiestatea voastră n-a cinat. 

— Te înşeli, buna mea Misery, aseară am cinat, întreab-o pe 
domnişoara de Taverney. 

— Şi chiar foarte bine — replică Andreea. 

— Ceea ce nu mă împiedică să-mi iau ciocolată — adăugă 
regina. Repede-repede, buna mea Misery, acest soare minunat 
mă ispiteşte: va fi lume multă la bazinul elveţian. 

— Maiestatea voastră îşi propune să patineze? întrebă Filip. 

— A, vă veţi bate joc de noi, domnule american! strigă 
regina. Dumneavoastră aţi parcurs lacuri imense, pe suprafaţa 
cărora străbaţi mai multe leghe decât paşi facem noi aici. 

— Doamnă — răspunse Filip — aici, pe maiestatea voastră 
o distrează frigul şi drumul: acolo, din pricina asta se moare. 

— Ah, iată ciocolata mea! Andreea, vei lua o ceaşcă. 
Andreea roşi de plăcere şi se înclină. Vedeţi, domnule de 
Taverney, sunt mereu aceeaşi, ceremonia îmi displace, ca şi 
altădată; vă amintiți de acel altădată, domnule Filip? 
Dumneavoastră v-aţi schimbat? 

Aceste cuvinte îi merseră la inimă tânărului; adesea, 
regretul unei femei este o lovitură de pumnal pentru cei cărora 
li se adresează. 

— Nu, doamnă — răspunse el, cu voce scăzută — nu m-am 
schimbat, cel puţin în privinţa sentimentelor. 

— Atunci, dacă aţi păstrat aceleaşi sentimente — continuă 
regina, cu aceeaşi bună dispoziţie — cum sentimentele erau 
bune, noi vă mulţumim în felul nostru: o ceaşcă pentru domnul 
de Taverney, doamna Misery! 

— Ah, doamnă! exclamă Filip, nespus de tulburat. Cred că 
maiestatea voastră n-are de gând să facă o asemenea cinste 
unui biet soldat neînsemnat ca mine. 

— Un vechi prieten — replică regina — asta-i tot. Această zi 
mă ameţeşte cu tot parfumul tinereţii; astăzi sunt fericită, 
liberă, trufaşă, nebună!... Această zi îmi aminteşte primele 


plimbări în scumpul meu Trianon şi escapadele pe care le 
făceam împreună cu Andreea. Trandafirii, căpşunele, verbinele 
mele, păsările pe care încercam să le recunosc prin grădina, 
totul, până şi bunii mei grădinari al căror chip vesel însemna 
întotdeauna o floare noua, un fruct gustos; şi domnul de Jussieu 
şi acest original Rousseau, care a murit... Această zi... vă 
mărturisesc că această zi... mă face nebună! Dar ce ai, Andreea, 
te-ai aprins la faţă. lar dumneata, domnule Filip, sunteţi tare 
palid. 

Feţele celor doi tineri înduraseră greu încercarea acestei 
crude amintiri. Amândoi, de la primele cuvinte ale reginei, îşi 
adunaseră tot curajul. 

— Mi-am ars cerul gurii — spuse Andreea — scuzaţi-mă 
doamnă. 

— lar eu, doamnă — spuse Filip — nu mă pot obişnui cu 
ideea că maiestatea voastră mă onorează ca pe un mare senior. 

—  Haide-haide — replică Maria-Antoaneta, turnând ea 
însăşi ciocolată în ceaşca lui Filip — sunteţi soldat, aţi spus, deci 
sunteţi obişnuit cu focul: ardeţi-vă în mod glorios cu ciocolata, 
nu am timp s-aştept. 

Şi începu să râdă. Filip însă luă lucrurile în serios, cum 
numai un ţăran ar fi făcut-o; doar că ceea ce un ţăran ar fi 
îndeplinit aflându-se în mare încurcătură, Filip îndeplini din 
eroism. Regina nu-şi luă privirea de la el şi râsul ei deveni mai 
puternic. 

— Sunteţi un om hotărât din fire — zise ea, apoi se ridică... 

Cameristele îi şi dăduseră o fermecătoare pălărie, o mantie 
de hermină şi mănuşi. Toaleta Andreei se desăvârşi la fel de 
repede. Filip îşi puse pălăria sub braţ şi le urmă pe doamne. 

— Domnule de Taverney, nu vreau să mă părăseşti — 
spuse regina — şi pretind astăzi, din motive politice, să confisc 
un american. Treceţi la dreapta mea, domnule de Taverney! 

Taverney se supuse. Andreea trecu în stânga reginei. Când 
regina cobori scara cea mare, când tobele începură să bată pe 
pajişti, când glasul trâmbiţelor şi zăngănitul armelor ce se 
pregăteau de onor urcară în palat purtate de curentul de aer din 
vestibule, alaiul acesta regesc, respectul tuturor, privirile ce se 
îndreptau spre regină şi-l învăluiau şi pe Taverney, ei bine, tot 
acest triumf îl ameţi pe tânărul ostaş şi aşa foarte tulburat. 
Broboane de sudoare îi acoperiră fruntea, mersul îi deveni 


şovăielnic. Fără vântul rece care-l izbi peste ochi şi peste buze, 
ar fi leşinat de bună seamă. După atâtea zile lugubre petrecute 
în tristeţe şi în exil, era o întoarcere prea rapidă la marile bucurii 
ale mândriei şi inimii. 

În timp ce frunţile se plecau şi armele se ridicau dinaintea 
reginei ce strălucea de frumuseţe, putea fi văzut un bătrânel 
care era atât de preocupat, încât uitase de etichetă. Rămăsese 
cu capul ţeapăn, cu ochii îndreptaţi spre regină şi spre Taverney 
în loc să-şi plece capul şi privirile. După ce regina se îndepărtă, 
bătrânelul se desprinse din mulţimea curtenilor rânduiţi de o 
parte şi de alta care se împrăştiau în jurul său şi fu văzut 
alergând cât îl ţineau picioruşele sale slabe de şaptezeci de ani. 


Capitolul XI Bazinul elveţian 


Toată lumea cunoştea acest dreptunghi lung, verde- 
albăstrui cu reflexe moarate în anotimpul frumos, alb şi 
zgrunţuros iarna, care şi astăzi se numeşte bazinul elveţian. O 
alee de tei, care îşi întind bucuroşi la soare braţele înroşite, 
străjuiesc malurile heleşteului: această alee mişună de oameni 
de toate rangurile şi de toate vârstele, care vin aici să se bucure 
de spectacolul săniilor şi al patinatorilor. Toaletele femeilor 
oferă acel amestec pestriţ al luxului puţin greoi al vechii curţi şi 
al capricioasei dezinvolturi al noii mode. 

Pieptănăturile înalte, pelerinele care învăluiau tinerele 
siluete, pălăriile, în cea mai mare parte, din stofa, mantourile de 
blană şi imensele volane plisate ale rochiilor de mătase 
alcătuiesc, împreuna cu fracurile roşii, redingotele albastru- 
deschis, livrelele galbene şi lungile sutane albe o privelişte 
destul de pestriță. Valeţi în albastru şi roşu străbat toată 
această amestecătura ca nişte maci de câmp şi albăstrele pe 
care vântul le face să unduiască în gnu sau în trifoi. 

Uneori, un strigăt de admiraţie ţâşneşte din mijlocul 
mulţimii. Aceasta se întâmplă când Saint-Georges, îndrăzneţul 
patinator, executa un cerc atât de perfect, încât un geometru, 
măsurându-l, nu i-ar găsi nici un cusur. 

În timp ce marginile bazinului sunt străbătute de un număr 
atât de mare de spectatori, îcît se încălzesc unii pe alţii şi dau, 


de departe, impresia unui covor pestriţ pe deasupra căruia 
pluteşte un abur, cel al respiraţiilor pe care frigul le îngheaţă, 
heleşteul, el însuşi, devenit oglindă groasă de gheaţă, prezintă 
aspectul cel mai felurit şi, mai ales, cel mai mobil. 

Ici, o sanie pe care trei dogi uriaşi, înhămaţi ca la troicele 
ruseşti, o poartă în zbor pe luciul gheții. Aceşti câini drapaţi cu 
valtrapuri de catifea cu steme, cu capul împodobit cu pene care 
flutură, seamănă cu acele animale fantastice ale drăcoveniilor 
lui Callot sau ale scenelor de vrăjitorie ale lui Goya. Stăpânul lor, 
domnul de Lauzun, tolănit în sania ticsită de piei de tigru, se 
apleacă într-o parte pentru a respira nestânjenit, ceea ce n-ar 
reuşi probabil să facă, cu vântul în faţa. Ici şi colo, câteva sănii 
cu un aspect mai modest caută să stea-mai izolate. O doamnă 
mascată, fără îndoială din cauza frigului, urca într-una din 
aceste sănii, în timp ce un frumos patinator îmbrăcat cu o haină 
de catifea îmblănită, cu brandenburg uri de aur, se apleacă 
peste spătar pentru a da un avânt mai puternic săniei pe care o 
împinge şi o dirijează în acelaşi timp. Intre doamna mascată şi 
patinatorul cu haină de catifea îmblănită se schimbă cuvinte 
şoptite şi nimeni nu ar dezaproba o întâlnire tainică dată sub 
bolta cerului în văzul întregului Versailles. 

Ceea ce-şi spun n-are importanţa pentru ceilalţi fiindcă ei îl 
pot vedea şi ce importanţa are pentru ei faptul că sunt văzuţi de 
vreme ce nu pot fi auziţi: este evident că în mijlocul acestei 
mulţimi ei se simt singuri, trec printre oameni ca două păsări 
călătoare. Unde merg? Spre acea lume necunoscută spre care 
năzuieşte orice fiinţă şi care se numeşte fericire. 

Deodată, în mijlocul acestor silfi, care mai mult alunecă 
decât merg, se produse o mare învălmăşeală, se isca un uriaş 
tumult Regina şi-a făcut apariţia pe marginea bazinului elveţian, 
a fost recunoscută şi toţi se pregătesc să-i facă loc, în timp ce 
printr-un semn al mâinii ea ţi îndeamnă să rămână pe loc. 

Atenţia tuturor e fixată asupra ei. Bărbaţii încep să se 
apropie prin manevre savante, femeile îşi revizuiesc toaleta, cu 
o respectuoasă decenţă, în sfârşit fiecare caută mijlocul de a se 
amesteca în grupurile de gentilomi şi de înalţi ofiţeri care vin s-o 
salute pe regină. 

Printre principalele personaje pe care publicul le-a observat 
se află unul într-adevăr remarcabil, care, în loc să urmeze 
tendinţa generală şi să vină în faţa reginei, dimpotrivă, 


recunoscând toaleta şi suita ei, îşi părăsi sania şi se strecură 
într-o alee laterală, unde dispăru împreună cu persoanele care-l 
însoțeau. 

Contele d'Artois, unul dintre cei mai eleganţi şi sprinteni 
patinatori, parcurse cu uşurinţă distanţa care-l despărţea de 
cumnata lui şi se apropie ca să-i sărute mâna. Apoi, în timp ce-i 
săruta mâna, zise: 

— Vedeţi că fratele nostru, domnul de Provence, vă evită? 
Şi zicând acestea, el arăta spre alteţa regală, care, cu paşi mari, 
străbătea păduricea înveşmântată în chiciură, ca să ajungă, fă 
când un ocol. la trăsura sa. 

— Nu vreau să-i fac reproşuri — spuse regina. 

— A, în privinţa reproşurilor pe care le-aşteaptă, las' pe 
mine şi nu din pricina asta îi e frică de dumneata. 

— Îi e frică de conştiinţa lui — replică regina, bine dispusă. 

— Şi încă de altceva, scumpa soră. 

— De ce anume? 

— Am să-ţi spun. A auzit că domnul de Suffren, gloriosul 
învingător, trebuie să sosească în seara aceasta şi, cum 
noutatea este importantă, nu vrea s-o afli. 

Regina văzu în jurul ei câţiva curioşi pe care respectul nu-i 
îndepărta într-atât, încât să nu poată auzi cuvintele cumnatului 
său. 

— Domnule de Taverney — zise ea — fii atât de bun şi 
ocupă-te de sania mea, te rog şi dacă tatăl dumitale este aici, 
îmbrăţişează-l, eşti liber un sfert de oră. 

Tânărul se înclină şi străbătu mulţimea pentru a merge să 
execute ordinul reginei. Mulțimea înţelese, de asemenea: 
adesea ea are o extraordinară intuiţie, căci lărgi cercul, iar 
regina şi contele d'Artois putură vorbi mai în voie. 

— Dragă frate — începu atunci regina — explică-mi, te rog, 
ce câştiga fratele meu dacă nu aflu nimic despre sosirea 
domnului de Suffren. 

— Ah, scumpă soră! Este oare cu putinţă ca dumneata, 
femeie, regină şi vrăjmaşă, să nu sesizezi pe loc intenţiile 
acestui viclean politician? Domnul de Suffren vine, nimeni nu 
ştie la curte. Domnul de Suffren este eroul mărilor indiene şi, 
prin urmare, are dreptul la o recepţie magnifică la Versailles. 
Deci domnul de Suffren vine: regele nu are habar de sosirea lui, 
îl neglijează fără să ştie şi, în consecinţă, fără să vrea: 


dumneata, dragă soră, de asemenea. Dimpotrivă, în acest timp 
domnul de Provence, care este la curent cu sosirea domnului de 
Suffren, el, domnul de Provence, îl întâmpină pe marinar, îi 
surâde, îl măguleşte, îi face un catren şi, gudurându-se pe lângă 
eroul Indiilor, devine eroul Franţei. 

— E limpede — spuse regina. 

— Fireşte! replică contele. 

— Uiţi un singur lucru, dragul meu gazetar. 

— Care? 

— Cum de ştii tot acest frumos proiect al scumpului nostru 
frate şi cumnat? 

— Cum de ştiu? Aşa cum ştiu tot ce face. De altfel, este 
destul de simplu: băgând de sea-mă că domnul de Provence îşi 
ia sarcina să ştie tot ce fac, am plătit oameni care-mi spun tot 
ce face el. O, lucrul acesta ar putea să-mi fie de folos şi dumitale 
de asemenea, dragă soră. 

— Mulţumesc pentru alianţă, scumpul meu frate, dar 
regele? 

— Ei bine, regele a fost avertizat. 

— De către dumneata? 

— A, nu, nu chiar, ci de către ministrul marinei, pe care i l- 
am trimis. Toate acestea nu mă privesc câtuşi de puţin, 
înţelegeţi, eu sunt prea frivol, prea risipitor, prea nesocotit 
pentru a mă ocupa de lucruri atât de importante. 

— Şi ministrul marinei nu ştia nici el de sosirea domnului de 
Suffren în Franţa? 

— Ei, Doamne, scumpa mea soră, ai cunoscut destui 
miniştri, nu-i aşa, vreme de pais-prezece ani de când eşti 
moştenitoare a tronului şi regină a Franţei, pentru a şti că aceşti 
domni ignoră întotdeauna lucrurile importante. Ei bine, l-am 
prevenit pe-al nostru şi este entuziasmat. 

— Cred şi eu. 

— ţi dai seama, scumpă soră: tată un om care-mi va fi 
recunoscător toată viaţa şi chiar am nevoie de recunoştinţa lui. 

— De ce? 

— Pentru a negocia un împrumut. 

— Oh! exclamă regina, râzând. lată compromisă frumoasa 
dumitale faptă!... 

— Dragă surioară — replică contele d'Artois cu o expresie 
gravă — de bună seamă că ai nevoie de bani; pe legea mea de 


prinţ al Franţei! Pun la dispoziţia domniei taie jumătate din suma 
pe care o voi primi! 

— Ah, frate dragă! exclamă Maria-Antoaneta. Păstrează, 
păstrează totul, mulţumesc lui Dumnezeu, nu am nevoie de 
nimic în acest moment. 

— Drace! Să nu aştepţi prea mult pentru a-mi cere să-mi ţin 
făgăduiala, dragă soră. 

— De ce? 

— Pentru că, dacă ai să laşi să treacă prea multă vreme, s- 
ar putea să nu mai fiu în stare să mi-o ţin. 

— Ei bine, în acest caz, voi face în aşa fel, încât să descopăr 
şi eu un secret de stat. 

— la seama, dragă surioară, o să răceşti — spuse prinţul — 
obrajii dumitale se învineţesc, te previn. 

— lată-l pe domnul de Taverney, care îmi aduce sania. 

— Atunci nu mai ai nevoie de mine, scumpă soră? 

— Nu. 

— În acest caz, alungă-mă, te rog. 

— De ce? Cumva îţi închipui că mă deranjezi cât de cât? 

— Nu, dimpotrivă, eu am nevoie de libertate. 

— Adio, atunci! 

— La revedere, scumpă soră! 

— Pe când? 

— Pe di seară. 

— Ce este astă-seară? 

— Incă nu este, dar va fi. 

— Ei bine, ce va fi? 

— Va fi multă lume la partida de cărti a regelui. 

— De ce? 

— Pentru că ministrul îl va aduce astă-seară pe domnul de 
Suffren. 

— Foarte bine, pe diseară deci. 

Zicând acestea, tânărul prinţ îşi salută sora cu acea 
fermecătoare curtoazie, care îi era obişnuită şi dispăru în 
mulţime. Taverney-tatăl îşi urmărise fiul din ochi în timp ce 
acesta se îndepărta de regină pentru a se ocupa de sanie. Dar 
numaidecât privirea lui iscoditoare se pironi din nou asupra 
reginei. Conversaţia însufleţită a Mariei-Antoaneta cu cumnatul 
său avu darul să-l neliniştească pe bătrân deoarece această 


conversaţie întrerupea familiaritatea arătată nu demult fiului 
său de către regină. 

De aceea el se mulţumi să-i facă lui Filip un gest amical, 
când acesta, isprăvind cu pregătirile necesare plecării săniei, 
dori să meargă să-şi îmbrăţişeze tatăl, pe care nu-l îmbrăţişase 
de zece ani, aşa cum îi sugerase regina; dar bătrânul Taverney îl 
îndepărta cu un semn spunându-i: 

— Mai târziu, mai târziu; vino după ce-ţi faci datoria şi vom 
sta de vorbă. 

Filip se îndepărtă şi baronul văzu cu bucurie că domnul 
conte d'Artois îşi luase rămas bun de ta regină. Aceasta intră în 
sanie, urmată de Andreea, iar când se prezentară doi valeţi 
voinici ca să împingă sania, ea le spuse: 

— Nu, nu! Nu vreau să merg aşa. Nu patinaţi, domnule de 
Taverney? 

— lertaţi-mă, doamnă — răspunse Filip. 

— Daţi-i patine domnului cavaler! Ordonă regina, apoi, 
întorcându-se spre el, continuă: ceva îmi spune că patinezi la fel 
de bine ca Saint-Georges. 

— Odinioară Filip patina cu multă eleganţă — zise Andreea. 

— lar acum nu mai ai nici un rival, nu-i aşa, domnule de 
Taverney? 

— Doamnă — replică Filip — deoarece maiestatea voastră 
are atâta încredere în mine, voi face tot ce voi putea. 

Zicând acestea, Filip îşi puse patinele tăioase şi ascuţite ca 
nişte lame, se aşeză în spatele săniei, îi făcu vânt cu o mână şi 
cursa începu. 

Atunci lumea văzu un spectacol bizar. Saint-Georges, 
regele gimnaştilor, Saint-Georges, elegantul mulatru, omul la 
modă, omul iscusit în orice exerciţiu al trupului, Saint-Georges 
bănui un rival în acest tânăr care îndrăznea să arate o măiestrie 
asemănătoare cu a sa. De aceea el începu să facă volte în jurul 
săniei reginei, cu reverenţe atât de respectuoase şi pline de 
graţie, cum niciodată un cavaler bine înfipt pe parchetul 
Versailles-ului nu fusese în stare să execute; el descria în jurul 
săniei cercuri din ce în ce mai iuți şi mai precise, înlănţuindu-le 
unul de altul printr-un şir de inele minunat legate între ele în aşa 
fel, încât noua sa voltă prevedea totdeauna întâlnirea cu sania, 
care îl depăşea, după care, cu o lovitură viguroasă de patină, el 
recâştiga printr-o elipsă tot ce pierduse din avantaj. Nimeni nici 


chiar cu privirea, nu putea urmări această manevră fără să nu 
fie ameţit, uluit, încântat. Atunci Filip, ispitit de acest joc, lua o 
hotărâre plină de îndrăzneală: împinse sania cu o atâta iuţeala 
nemaipomenită, încât de două ori Saint-Georges, în loc de a se 
afla în faţa lui, îşi sfârşi cercul în spatele lui şi cum viteza săniei 
smulgea mulţimii strigăte de spaimă, care ar fi putut să o 
înfricoşeze pe regină, el zise: 

— Dacă maiestatea voastră doreşte, mă voi opri sau, în cel 
mai rău caz, voi încetini cursa. 

— Oh, nu, nu! strigă regina, cu avânt pătimaş. Nu, nu mi-e 
teamă; mai repede dacă poţi, cavalere, mai repede. 

— A, cu atât mai bine, mulţumesc pentru îngăduinţă, 
doamnă, nu vă voi dezamăgi, bizuiţi-vă pe mine. 

Şi când mâna sa fermă se încleştă din nou pe triunghiul 
spătarului, gestul fu atât de energic, încât sănia se zgudui din 
încheieturi. S-ar fi zis că o ridică doar cu braţul întins. Apucând 
sania şi cu cealaltă mână, efort pe care-l dispreţuise până 
atunci, el dirija vehicolul ca pe o jucărie în mâinile sale de oţel. 
Începând din acest moment, el întretaie fiecare cerc făcut de 
Saint-Georges prin cercuri şi mai largi, în aşa fel încât sania se 
mişca întocmai ca cea mai mlădioasă fiinţă, întorcându-se şi 
răsucindu-se în toată lungimea ca şi când ar fi fost vorba de 
acele simple tălpici cu care Saint-Georges luneca pe gheaţă, cu 
toate că era mare, grea şi voluminoasă, sania reginei devenise o 
patină, se mişca, zbura, se învârtea ca un dansator. 

Saint-Georges, mai grațios, mai delicat, mai corect în 
meandrele sale, începu curând să se neliniştească. Patină de o 
oră încheiată; Filip, văzându-l şiroind de năduşeală, văzând 
sforţarea încheieturilor sale care începuseră să tremure, hotărî 
să-l biruie prin oboseală. El schimbă tactica şi, abandonând 
cercurile care-l sileau să ridice de fiecare dată sania, împinse 
echipajul în linie dreaptă. Sania porni mai iute ca săgeata. Saint- 
Georges, cu un singur avânt, l-ar fi ajuns imediat, dar Filip prinse 
momentul când cel de al doilea elan măreşte avantajul celui 
dintâi, împinse deci sania pe un strat de gheaţa încă intactă, cu 
atâta forţă, încât el însuşi rămase în urmă. Saint-Georges, se 
avânta să ajungă sania, dar Filip, adunându-şi puterile, luneca 
cu atâta graţie pe patine, încât trecu prin faţa lui Saint-Georges 
şi se prinse de sanie cu amândouă mâinile; apoi, cu o mişcare 
herculeană, răsuci sania şi se avânta din nou în sens contrar, în 


timp ce Saint-Georges, în plină viteză, nu-şi putu întrerupe cursa 
şi pierzând o distanţă nepreţuită, rămase de-a binelea în urmă. 
Văzduhul răsună de aclamații, iar Filip roşi de ruşine. Dar fu de-a 
dreptul surprins când regina, după ce aplaudă ea însăşi, se 
întoarse spre el şi, cu aerul că-şi pierde răsuflarea de plăcere, îi 
spuse: 

— Ah, domnule de Taverney, acum că eşti învingător, 
opreşte-te, te implor! Mă vei ucide! 


Capitolul XII Ispititorul 


La această poruncă sau, mai bine zis, la această rugăminte 
a reginei, Filip îşi încorda muşchii de oţel, se înţepeni pe picioare 
şi sania se opri scurt, ca un cal arab care freamătă pe nisipul 
câmpiei. 

— Acum odihneşte-te — spuse regina, coborând 
triumfătoare din sanie. Într-adevăr, n-aş fi crezut niciodată că 
viteză îţi dă o astfel de beţie, aproape m-a zăpăcit. 

Şi, ameţită cu adevărat, se sprijini de braţul lui Filip. 
Freamătul de uimire care străbătu toată această mulţime aurită 
şi împodobită o avertiză, o dată mai mult, că săvârşise una din 
greşelile sale faţă de etichetă; greşeli enorme în ochii geloşilor 
şi ai linguşitorilor. 

Cât despre Filip, el fu complet năucit de această mare 
cinste, tremura tot şi îi era mai ruşine decât dacă suverana sa l- 
ar fi dojenit în public. Îşi plecă ochii, inima îi bătea să-i spargă 
pieptul. O emoție nefirească, pricinuită fără îndoială de viteză, o 
cuprinse şi pe regină, căci ea îşi retrase imediat braţul şi, 
luându-l pe cel al domnişoarei de Taverney, ceru un scaun. | se 
aduse un pliant. 

— lertare, domnule de Taverney! i se adresă ea lui Filip. 
Apoi brusc adăugă în şoaptă: Dumnezeule, ce mare nenorocire, 
să fii mereu înconjurată de curioşi şi de proşti)... 

Gentilomii de la curte şi doamnele de onoare se 
apropiaseră de ea şi-l devorau din ochi pe Filip, care, pentru a-şi 
ascunde roşeaţa, îşi desfăcea patinele. După ce şi le scoase, 
Filip se trase înapoi spre a face loc admiratoarelor. Regina 
rămase câteva clipe gânditoare, apoi, ridicând capul, spuse: 


— Ah, simt că voi răci dacă stau astfel nemişcată, încă o 
tură. Şi se urcă din nou în sanie. 

Filip aşteptă în zadar un ordin. Douăzeci de gentilomi se 
prezentară imediat. 

— Nu, nu... Valeţii mei — zise ea — mulţumesc, domnilor. 
Apoi, după ce valeţii îşi luară în primire locurile, le porunci: 
încet, încet... Şi închizând ochii, se lăsă visătoare pe spetează. 

Sania se îndepărtă lin aşa cum dorise regina, urmărită de 
mulţimea amatorilor de senzaţii, de curioşi, de geloşi. Filip 
rămase singur, ştergându-şi de pe frunte sudoarea. Îl căută din 
ochi pe Saint-Georges pentru a-l consola de înfrângerea sa 
printr-un compliment meritat. Dar acesta primise un mesaj din 
partea ducelui d'Orléans, protectorul său şi părăsise terenul. 

Filip, niţel trist, niţel obosit, aproape înspăimântat el însuşi 
de cele întâmplate, rămase nemişcat la locul său, urmărind din 
ochi sania reginei, care se îndepărta, când simţi că ceva îi 
atinge şoldul. Se întoarse şi îşi recunoscu tatăl. Bătrânelul 
zbârcit ca unul din omuleţii lui Hoffmann, cu totul înfăşurat în 
blănuri ca un crescător de reni, îl lovise pe fiul său cu cotul 
pentru a nu-şi scoate mâinile din manşonul pe care îl avea prins 
de guler. Ochii săi dilataţi de frig sau de bucurie îi părură lui Filip 
strălucitori ca flăcările. 

— Nu mă îmbrăţişezi fiule? zise el. Şi rosti aceste cuvinte cu 
tonul pe care-l avea, desigur, tatăl atletului grec când îi 
mulțumea fiului pentru victoria obţinută în amfiteatru. 

— Din toată inima, scumpul meu tată! replică Filip. 

Dar îţi puteai da seama că nu era nici o potrivire între tonul 
cuvintelor şi semnificaţia lor. 

— Ei, ei şi acum că m-ai sărutat, pleacă, du-te repede. ŞI-I 
împinse înainte. 

— Dar unde vrei să mă duc, domnule? întrebă Filip. 

— Acolo bineînţeles, ce dracu! 

— Acolo? 

— Da, lângă regină. 

— A, nu, tată, nu, mulţumesc. 

— Cum, nu? Cum, mulţumesc? Eşti nebun?! Nu vrei să te 
duci s-o revezi pe regină? 

— Nu, imposibil; cred că nu vorbeşti serios, tată? 

— Cum imposibil? Imposibil să te duci s-o revezi pe regină, 
care te aşteaptă? 


— M-aşteaptă? Pe mine? 

— Da, desigur; regina, care te doreşte. 

— Mă doreşte?! 

Şi Taverney îl privi ţinta pe baron. 

— În realitate, tată — replică el, cu răceală — cred că 
întreci măsura. 

— Este nemaipomenit! Pe cuvânt de onoare! se oţări 
bătrânelul, înălţând capul şi bătând din picior. Ah, Filip, fă-mi 
plăcerea şi spune-mi de unde vii? 

— Domnule — răspunse trist cavalerul — de fapt mă tem să 
nu mi se confirme o convingere. 

— Care? 

— Că-ţi baţi joc de mine, sau... 

— Sau... 

— lartă-mă, tată... sau eşti pe cale să-ţi pierzi minţile... 

Bătrânul îl înhaţă pe fiul său de braţ cu un gest atât de 
nervos şi energic, încât tânărul se încruntă de durere. 

— Ascultă, domnule Filip, America este o ţara foarte 
îndepărtată de Franţa, ştiu bine. 

— Da, tată, foarte îndepărtată — repetă Filip — dar nu 
pricep deloc ce vrei să zici; explică-te, te rog. 

— O ţară unde nu există nici rege nici regină. 

— Nici supuşi. 

— Foarte bine! Nici supuşi, domnule filozof! Nu neg şi acest 
punct nu mă interesează câtuşi de puţin şi mi-este absolut egal; 
dar ceea ce nu mi-este indiferent, ceea ce mă îndurerează, ceea 
ce mă umileşte, este că mi-e teamă să nu mi se întărească şi 
mie o convingere. 

— Care, tată? În tot cazul, cred că convingerile noastre sunt 
total diferite una de alta. 

— A mea este că eşti un neghiob, fiule şi asta nu este 
permis unui voinic bine făcut cum eşti tu; priveşte, priveşte într- 
acolo! 

— Văd, domnule. 

— Ei bine! Regina întoarce capul şi încă pentru a treia oară; 
da, domnule, regina s-a în-tors de trei ori şi iată că se mai 
întoarce o dată; pe cine caută domnule nătărău, domnule 
puritan, domnule din America, ai? 


Şi bătrânelul scund muşcă, nu cu dinţii săi, ci cu gingiile, 
mănuşa de căprioară cenuşie care ar fi putut adăposti două 
mâini ca ale sale. 

— Ei bine, domnule — ripostă tânărul — de ce ar fi adevărat 
ceea ce probabil nu este şi anume că regina mă caută pe mine? 

— Oh! exclamă bătrânelul, tropăind. Auzi la el: "de ce ar fi 
adevărat"... omul ăsta nu-i din neamul meu, omul ăsta nu-i un 
Taverney! 

— În vinele mele nu curge sângele dumitale — murmură 
Filip. Apoi încet, cu ochii spre cer, adăugă: Trebuie oare să-i 
mulţumesc lui Dumnezeu? 

— Domnule — reluă bătrânul — îţi spun că regina te 
aşteaptă; domnule, îţi spun că regina te caută. 

— Ai vederea bună, tată — zise sec Filip. 

— Stai puţin — reluă mai încet bătrânul, încercând să-şi 
tempereze nerăbdarea — stai puţin, lasă-mă să-ţi explic. Este 
adevărat, tu ai motivele tale, dar, în sfârşit, eu am experienţă; 
iată, dragul meu Filip, eşti sau nu un bărbat? 

Filip ridică uşor din umeri şi nu răspunse. Bătrânul, văzând 
că zadarnic aşteaptă un răspuns, se hazarda, mai mult din 
dispreţ decât de nevoie, să-şi aţintească privirea asupra fiului 
său şi abia atunci observă toată demnitatea, toată rezerva de 
nepătruns, toată voinţa de nebiruit pe care acest chip o punea 
în slujba binelui, vai! Îşi stăpâni durerea, îşi trecu manşonul 
mângâietor peste vârful roşu al nasului şi, cu o voce dulce ca a 
lui Orfeu vorbind stâncilor tesaliene, spuse: 

— Filip, prietene, te rog, ascultă-mă. 

— Păi mi se pare că nici nu fac altceva de un. Sfert de oră, 
tată — răspunse tânărul. 

— "Ei bine — îşi zise bătrânelul în sinea lui — o să te fac eu 
să cazi din înălţimea demnităţii tale, domnule american! Ai şi tu 
partea ta slabă, uriaşule, lasă-mă să înhaţ această parte cu 
bătrânele mele gheare şi vei vedea. Apoi tare: N-ai observat un 
lucru? întrebă el. 

— Care anume? 

— Un lucru care face cinste candorii tale. 

— Vorbeşte, domnule. 

— Este foarte simplu: tu vii din America, ai plecat într-un 
moment când nu era decât un rege şi nici o regină, ca să nu 


vorbim de Du Barry, o maiestate puţin respectabilă; te întorci, 
vezi o regină şi-ţi spui: "S-o respectăm". 

— Fără îndoială. 

— Biet copil! exclamă bătrânul. Şi îşi înăbuşi în manşon 
tuşea şi hohotul de râs. 

— Cum, domnule — se mânie Filip — mă plângi pentru că 
respect regalitatea, dumneata, un Taverney-Maison-Rouge?! 
Dumneata, unul dintre cei mai devotați gentilomi ai Franţei?! 

— Aşteaptă, eu nu-ţi vorbesc de regalitate, eu îţi vorbesc 
de regină. 

— Şi dumneata găseşti că este vreo diferenţă? 

— Doamne! Ce este regalitatea, dragul meu? O coroană? 
Nu ne atingem de aceasta, drace! Ce este regina? O femeie. A, 
o femeie e altceva, poate fi atinsă. 

— Poate fi atinsă?! strigă Filip, roşind tot de furie şi de 
dispreţ, întovărăşindu-şi cuvintele cu un gest atât de măreț, 
încât nici o femeie nu l-ar fi putut vedea fără să-l iubească, nici 
o regină fără să-l adore. 

— Nu crezi nimic, nu? Ei bine, întreabă-l pe domnul de 
Coigny, pe domnul de Lauzun, pe domnul de Vaudreuil — reluă 
bătrânelul, cu glas scăzut şi aproape sălbatic şi cu un zâmbet 
plin de cinism. 

— Taci, tată, taci — strigă Filip, cu voce gâtuită — sau 
pentru aceste trei injurii, neputând să te lovesc de trei ori cu 
sabia, mă voi lovi eu însumi, îţi jur, fără milă şi pe dată. 

Taverney se dădu un pas înapoi, făcu stânga-mprejur, cum 
ar fi făcut Richelieu la treizeci de ani şi, scuturându-şi manşonul, 
rosti: 

— Ah, într-adevăr, animalul este stupid, calul este un 
măgar, vulturul o gâscă, cocoşul un clapon! Noapte bună, m-ai 
înveselit; mă credeam strămoşul, Cassandru“ şi iată că sunt 
Valere, că sunt Adonis, că sunt Apolo! Noapte bună! Şi se răsuci 
încă o dată pe călcâie. 

Filip se posomorâse, îl opri pe bătrân la jumătatea 
drumului. 

— N-ai vorbit serios, nu-i aşa tată? zise el. Este cu neputinţă 
ca un gentilom de viţă atât de nobilă ca dumneata să contribuie 


+ Cassandru — personaj de bătrân ridicol din comedia italiană. (n.t.) 


la răspândirea unor asemenea calomnii, împrăştiate nu numai 
de duşmanii reginei, ai femeii, dar chiar ai regalității. 

— Se mai îndoieşte încă, de trei ori idiot! urlă Taverney. 

— Ai vorbit cum ai vorbi în faţa lui Dumnezeu? 

— Cu siguranţă. 

— In faţa lui Dumnezeu de care te apropii pe zi ce trece? 

Tânărul reluase convorbirea pe care o întrerupsese cu atâta 
dispreţ; era un succes pentru baron; se apropie. 

— Dar mi se pare că sunt oarecum gentilom, domnule fiu şi 
că nu mint... întotdeauna — ripostă el. 

Acest întotdeauna suna caraghios şi totuşi Filip nu râse. 

— Aşadar — zise tânărul — după părerea dumitale, 
domnule, regina a avut amanți? 

— Grozavă noutate! 

— Cei pe care i-aţi citat? 

— Şi alţii... ce ştiu eu? Intreabă oraşul şi curtea. Trebuie să 
vii din America pentru a nu şti ce se vorbeşte. 

— Şi cine vorbeşte, domnule, nişte pamfletari josnici, nu? 

— Oh, oh! Nu cumva din întâmplare mă iei drept gazetar? 

— Nu şi asta este nenorocirea, că oameni ca dumneata 
repetă astfel de infamii care se împrăştie ca nişte vapori otrăviţi 
întunecând adesea soarele cel mai strălucitor. Dumneata şi 
oamenii de lume daţi acestor păreri o imensă consistenţă, 
repetându-le. Ah, domnule, din respect nu repetă asemenea 
lucruri. 

— Ba le repet. 

— Şi de ce le repeti? strigă tânărul, bătând din picior. 

— Uite de ce! zise bătrânul, cramponându-se de braţul 
fiului său şi privindu-l cu zâm-betul său demonic. Pentru a-ţi 
demonstra că am dreptate să-ţi spun: "Filip, regina întoarce 
capul; Filip, regina te caută; Filip, regina te doreşte; Filip, 
aleargă, aleargă, regina te aşteaptă"... 

— Ah! strigă tânărul, ascunzându-şi capul în mâini. În 
numele cerului, taci, tată, mă faci să-mi pierd minţile! 

— In realitate, Filip, nu te-nţeleg — răspunse bătrânelul. 
Oare este o crimă să iubeşti? Asta dovedeşte că ai inimă şi ochii 
acestei femei, glasul ei, mersul său, toate astea nu dovedesc că 
are inimă? Ea iubeşte, iubeşte îţi spun; dar tu eşti un filozof, un 
puritan, un quaker, unul care vine din America, tu nu iubeşti; 
las-o deci să te caute cu privirea, las-o să se întoarcă, las-o să 


aştepte, insult-o, dispreţuieşte-o, respinge-o, Filip, adică Joseph 
de Taverney! 

Şi spunând acestea, cu un accent de o ironie sălbatică, 
bătrânelul, văzând efectul pe care îl produsese, dispăru 
asemenea celui care te îndeamnă la rele, după ce mai întâi te-a 
sfătuit să săvârşeşti crima. 

Filip rămase singur, cu inima sângerândă, cu capul 
înfierbântat; nu se gândi nici măcar că de o jumătate de oră stă 
țintuit locului, că regina îşi sfârşise plimbarea, că se întorsese, 
că îl privea şi că din mijlocul alaiului său ea strigă în trecere: 

— Te-ai odihnit îndeajuns, domnule de Taverney? Atunci 
vino, numai dumneata poţi să plimbi regeşte o regină. Daţi-vă la 
o parte, domnilor! 

Filip alergă spre ea, orb, ameţit, înnebunit. Punându-şi 
mâna pe spătarul săniei, simţi că arde; regina se sprijinea 
nepăsătoare pe spătar; degetele lui atingeau părul Mariei- 
Antoaneta. 


Capitolul XIII Suffren 


Contrar tuturor obiceiurilor curții, secretul a fost cu 
străşnicie păstrat de Ludovic al XVI-lea şi de contele m d'Artois. 
Nimeni nu a ştiut la ce oră şi în ce fel trebuia să sosească 
domnul de Suffren. Regele dăduse dispoziții în legătură cu 
partida de cărţi din acea seară. La ora şapte, el intră însoţit de 
prinții şi prinţesele din familia sa. Regina sosi ţinând-o de mână 
pe "doamna" *, care nu avea încă decât şapte ani. Adunarea era 
numeroasă şi strălucită. 

În timpul preliminariilor reuniunii, în clipa când se aşezau cu 
toţii, contele d'Artois se apropie tiptil de regină şi îi spuse: 

— Soră, uitaţi-vă bine de jur împrejur. 

— Ei bine — spuse ea — mă uit. 

— Şi ce vedeţi? 


5 Titlu care se dă, la curtea Franţei, fiicelor regelui, moştenitorului 
tronului şi soţiei fratelui regelui. (n. t.) 


Regina îşi plimbă privirea de jur împrejur, cercetă grupurile, 
iscodi spaţiile libere şi, zărind pretutindeni prieteni şi supuşi, 
printre care pe Andreea şi pe fratele ei, zise: 

— Dar văd feţe foarte agreabile, feţe prietenoase, mai ales. 

— Nu vă uitaţi la cei prezenţi aici, observați cine lipseşte. 

— Ah, într-adevăr, aşa e! exclamă ea. 

Contele d'Artois începu să râdă. 


— Din nou absent — reluă regina. Ah, oare o să-l pun 
mereu pe goană? 
— Nu — răspunse contele d'Artois. Numai că gluma se 


prelungeşte. Domnul s-a dus să-l aştepte pe comandorul Suffren 
la barieră. 

— În cazul acesta nu văd de ce râzi, frate dragă. 

— Nu-ţi dai seama de ce râd? 

— Vezi bine că nu, deoarece dacă Domnul s-a dus să-l 
aştepte pe comandorul Suffren la barieră, înseamnă că a fost 
mai subtil decât noi, asta e tot; văzându-l primul, îl va saluta 
primul în consecinţă. 

— Vai de mine, scumpă soră — replică tânărul prinţ, râzând 
— ai părere foarte proastă despre diplomaţia noastră. Ce-i 
drept, Domnul s-a dus să-l aştepte pe comandor la bariera 
Fontainebleau, numai că noi avem pe cineva care-l aşteaptă la 
popasul de la Villejuif. 

— Adevărat? 

— Şi astfel — continuă contele d'Artois — Domnul va 
rămâne singur la bariera sa, în timp ce, din ordinul regelui, 
domnul de Suffren, întorcându-se la Paris, va sosi direct la 
Versailles, unde îl aşteptăm noi. 

— Minunata urzeală! 

— Nu-i rău şi sunt destul de mulţumit de mine. Joci, soră? 

În acea clipă se aflau în sala de joc cel puţin o sută de 
persoane din cea mai înaltă societate: domnul de Condé, 
domnul de Penthievre, domnul de la Tremouille, prinţesele. 

Singur regele băgă de seamă că domnul conte d'Artois o 
făcea să râdă pe regină şi pentru a fi şi el în complot, le făcu 
ştrengăreşte cu ochiul. 

Noutatea cu privire la sosirea comandorului Suffren nu se 
răspândise deloc, cum am mai spus, dar cu toate acestea nu a 
putut fi cu desăvârşire ascunsă, ceva plutea în aer. Se simţea ca 
acel ceva ce fusese tăinuit va ieşi la iveală, ca ceva neaşteptat 


se va întâmpla; o surescitare instructivă ce stăpânea toată 
această mulţime, unde cel mai mic eveniment devine important 
de îndată ce stăpânul încrunta sprânceana pentru a dezaproba 
sau îşi ţuguie buzele pentru a zâmbi. 

Regele, care obişnuia să joace doar o monedă de şase livre 
în scopul de a tempera jocul prinților şi al seniorilor de la curte, 
nu se mai supraveghea şi punea pe masă tot aurul pe care-l 
avea în buzunar. Regina, cu desăvârşire în rol, fu diplomată şi 
derută atenţia celor din jur manifestând un interes prefăcut faţă 
de joc. Filip, primit în partidă şi aşezat vizavi de sora lui, era 
copleşit de impresia extraordinară, uimitoare a acestei 
bunăvoinţe ce se revărsa asupra lui pe neaşteptate. Orice ar fi 
făcut, cuvintele tatălui său îi reveneau mereu în minte. Se 
întreba dacă nu cumva bătrânul, care văzuse tronând trei sau 
patru favorite, nu ştia mai bine istoria vremurilor şi a 
moravurilor. Se întreba dacă acest puritanism care ţine de 
adoraţia religioasă nu este ridicol, cu atât mai mult cu cât era 
adus aici din ţări îndepărtate. 

Regina, atât de diafană şi de frumoasă, purtându-se ca o 
soră cu el, poate că în fond nu era decât o cochetă înrăită, 
interesată să-şi adauge încă o pasiune amintirilor sale, aşa cum 
entomologul adaugă încă o insectă sau un fluture în vitrina sa, 
fără să se neliniştească de suferinţa bietei gâze a cărei inimă 
este străpunsă de un ac? Şi, cu toate acestea, regina nu era o 
femeie vulgară, o femeie banală. O privire a ei însemna ceva, ea 
care niciodată nu la să să-i cadă privirea fără a calcula 
consecinţele. 

"Coigny, Vaudreuil — repetă în gând Filip — ei au iubit-o pe 
regină şi au fost iubiţi. Ah, de ce, de ce această calomnie atât de 
groaznică; de ce nici o rază de lumină nu străbate în acest abis 
întunecat care se numeşte inima unei femei, încă şi mai adânc 
când este inima unei regine?" Şi, după ce lui Filip i-au umblat 
destul aceste două nume prin minte, privi spre capătul mesei 
unde se aflau domnii de Coigny şi de Vaudreuil, care, printr-un 
ciudat capriciu al soartei, stăteau alături, unul de celălalt, 
uitându-se în altă parte şi nicidecum spre regină, nepăsători, 
dacă nu chiar ignorând-o cu totul. Şi Filip îşi spuse că era cu 
neputinţă ca aceşti doi bărbaţi să fi iubit şi să fie atât de liniştii, 
să fi fost iubiţi şi să fie atât de indiferenți. Ah, dacă regina l-ar 
iubi pe el, ar înnebuni de fericire; şi dacă ea l-ar da uitării după 


ce l-ar iubi, s-ar omori de disperare. Şi de la domnii de Coigny şi 
de Vaudreuil, Filip trecu la Maria-Antoaneta. 

Continuând să viseze, întreba această frunte atât de pură, 
această gură atât de poruncitoare, această privire atât de 
maiestuoasă; el cerea frumuseţii femeii să-i dezvăluie secretul 
reginei. Ah, nu, calomnii, calomnii! Toate aceste zvonuri vagi 
care începeau să circule în popor şi cărora numai interesele, 
urile sau intrigile de la curte le dădeau oarecare consistenţă. 
Filip ajunsese aici cu meditaţiile sale, când bătură ceasurile 
şapte şi trei sferturi la orologiul din sala gărzilor. . 

Dar iată că se auzi un zgomot neobişnuit. In această sală 
răsunară paşi repezi şi grăbiţi. Patul armelor lori dalele. O larmă 
de voci pătrunzând prin uşa întredeschisă atrase atenţia regelui, 
care-şi dădu capul pe spate pentru a auzi mai bine, apoi fă cu 
un semn reginei. Aceasta înţelese şi numaidecât întrerupse 
partida. Fiecare jucător îşi adună partea şi aştepta să se ia o 
hotărâre, aştepta ca regina să le facă un semn din care să i se 
poată deduce intenţiile. 

Regina trecu în marea sală de recepţie. Regele ajunsese 
acolo înaintea ei. Un aghiotant al domnului de Castries, ministrul 
marinei, se apropie de rege şi îi şopti câteva cuvinte la ureche. 

— Preabine — răspunse regele — du-te. Apoi reginei: Totul 
merge bine — adăugă el. 

Fiecare îşi privi întrebător vecinul — "totul merge bine" 
dăduse de gândit tuturor. În clipa următoare, domnul mareşal 
de Castries intră în sală zicând cu voce tare. 

— Maiestatea sa binevoieşte să-l primească pe domnul 
comandor de Suffren, care vine de la Toulon? 

La acest nume, rostit cu glas tare, vesel, triumfător, se 
produse o zarvă de nedescris. 

— Da, domnule — răspunse regele — cu mare plăcere. 

Domnul de Castries ieşi. 

Toată lumea se întoarse spre uşa prin care dispăruse 
domnul de Castries. Pentru a explica această simpatie a întregii 
Frânte faţă de domnul de Suffren, pentru a putea înţelege 
interesul pe care un rege, o regină, prinți de sânge regesc îl 
puneau în a obţine primele priviri ale lui Suffren, sunt de ajuns 
câteva cuvinte. 

Suffren este un nume strict franțuzesc: ca Turenne, sau 
Catinat, sau Jean Bart. De la războiul cu Anglia, sau, mai precis, 


de la ultimele lupte care au precedat pacea, domnul comandant 
de Suffren dăduse şapte mari bătălii navale fără a suferi nici o 
înfrângere; luase Trincomale şi Gondelour, întărise posesiunile 
franceze, curăţase marea şi-l făcuse pe nababul Haider-Ali să 
priceapă că Franţa este prima putere în Europa. El pusese în 
exercitarea profesiunii de marinar toată diplomaţia unui 
negociator priceput şi cinstit, toată vitejia şi tactică unui soldat, 
toată abilitatea unui administrator înţelept. 

Îndrăzneţ, neobosit, orgolios când era vorba de onoarea 
pavilionului francez, îi obosise pe englezi pe pământ şi pe mare 
în aşa măsură, încât aceşti marinari nu îndrăzniră niciodată să 
sfârşească o victorie începută, sau să încerce un atac împotriva 
lui Suffren când leul îşi arăta colții. Apoi, după bătălie, în timpul 
căreia îşi pusese viaţa în joc cu nepăsarea ultimului matelot, se 
arata uman, generos, înţelegător; era tipul adevăratului 
marinar, oarecum uitat de la Jean Bart şi Duguay-Trouin 
încoace, pe care Franţa îl regăsea în persoana comandorului de 
Suffren. 

Nu vom încerca să descriem zarva şi entuziasmul pe care 
sosirea să la Versailles le ştimi printre gentilomii convocați la 
această adunare. 

Suffren era un om de cincizeci şi şase de ani, gras, scund, 
cu ochi scăpărători, cu gesturi nobile şi elegante. Ager, în ciuda 
obezității sale, maiestuos, cu toată supleţea sa, îşi purta cu 
mândrie pletele sau mai bine zis coamă; ca orice om obişnuit să 
învingă întotdeauna greutăţile, găsise mijlocul să se îmbrace şi 
să-şi aranjeze pieptănătura în trăsura de poştă. Purta un frac 
albastru, brodat cu aur, vestă roşie, pantalon albastru. Păstrase 
gulerul militar pe care puternică să bărbie se rotunjea 
asemenea unui adaos obligatoriu al capului său uriaş. 

Când intră în sala gărzilor, cineva şopti un cuvânt domnului 
de Castries, care se plimba neliniştit în lung şi-n lat şi 
numaidecât acesta exclamă: 

— Domnul de Suffren, domnilor! 

Gărzile îşi luară de îndată puştile, se aliniară de la sine, ca 
şi când ar fi fost vorba de regele Franţei şi cum trecu magistrul, 
se rânduiră în spatele lui, patru câte patru, ca într-un cortegiu. 

Strângând mâna domnului de Castries, el încercă să-l 
îmbrăţişeze. Dar ministrul marinei îl împinse binişor. 


— Nu, nu, domnule — îi spuse el — nu vreau să-l lipsesc de 
bucuria de a vă îmbrăţişa primul pe acela care este mai 
îndreptăţit decât mine. 

Şi în felul acesta îl conduse pe domnul de Suffren până la 
Ludovic al XVI-lea. 

— Domnule comandor! exclamă regele cu căldură, de cum 
îl zări. Fiţi binevenit la Versailles. Îi aduceţi glorie, îi aduceţi tot 
ceea ce le dăruiesc eroii contemporanilor lor pe pământ; nu 
vorbesc de viitor, acesta vă aparţine. Îmbrăţişaţi-mă, domnule 
comandor! 

Domnul de Suffren puse un genunchi în pământ, dar regele 
îl ridică şi îl îmbrăţişa atât de prietenos, încât un prelung 
freamăt de bucurie şi admiraţie străbătu adunarea. Fără 
respectul datorat regelui, toţi cei de faţă ar fi izbucnit în strigăte 
de bucurie şi aclamații. Regele se întoarse spre regină. 

— Doamnă — spuse el — iată-l pe domnul de Suffren, 
învingătorul de la Triancomale şi de la Gondelour, spaima 
vecinilor noştri, englezii, Jean Bart al meu! 

— Domnule — zise regina — nu vă voi elogia. Vreau să ştiţi 
însă că nu aţi tras nici o singură lovitură de tun pentru gloria 
Franţei fără ca inima mea să nu bată de admiraţie şi 
recunoştinţă! 

Abia sfârşi regina şi contele d'Artois, apropiindu-se cu fiul 
său, domnul duce d'Angouleme, spuse: 

— Fiule, ai în faţa ta un erou. Priveşte-l bine, e un lucru rar. 

— Monseniore — răspunse tatălui său tânărul prinţ — de 
curând am citit vieţile marilor oameni de Plutarh, dar nu i-am 
văzut. Îţi mulţumesc că mi l-ai arătat pe domnul de Suffren! 

După murmurul pe care îl stârni în jur, copilul înţelese că 
rostise cuvinte de neuitat: Regele luă apoi braţul domnului de 
Suffren şi se pregătea să-l ducă în cabinetul său pentru a 
discuta, ca geograf, despre călătoriile şi expediţia sa. Dar 
domnul de Suffren se împotrivi respectuos. 

— Sire — spuse el — permiteţi-mi, întrucât maiestatea 
voastră are atâta îngăduinţă faţă de mine... 

— O! exclamă regele. Cereţi orice, domnule de Suffren! 

— Sire, unul dintre ofiţerii mei a comis o indisciplină atât de 
gravă, încât numai maiestatea voastră poate fi judecătorul. 

— O, domnule de Suffren — replică regele — speram ca 
prima dumneavoastră cerere să fie o răsplată, nu o pedeapsă. 


— Sire, am avut cinstea să spun maiestăţii voastre, că va 
hotărî singură ce va crede de cuviinţă. 

— Ascult. 

— În ultima luptă, ofiţerul despre care vorbesc maiestăţii 
voastre manevra Severul. 

— A, vasul acela care a coborât pavilionul — zise regele, 
încruntându-se. 

— Sire, căpitanul Severului a coborât într-adevăr pavilionul 
— răspunse domnul de Suff-ren, înclinându-se şi sir Hugues, 
amiralul englez, s-a şi grăbit să trimită o şalupă pentru a înlocui 
echipajul vasului capturat; dar locotenentul vasului, care 
supraveghea bateriile de pe puntea din mijloc, observând că 
focul încetează şi primind ordin de a face să tacă tunurile, se 
urcă pe punte; văzu pavilionul coborât şi pe căpitan gata să se 
predea. Cer iertare maiestăţii voastre, dar, la această privelişte, 
tot sângele său francez se revoltă. Luă pavilionul, care se afla la 
îndemână, se înarma cu un ciocan şi, poruncind să se 
redeschidă focul, se duse şi fixă pavilionul sub fanion. Acesta 
este, sire, evenimentul datorită căruia SEVERUL a rămas al 
maiestăţii voastre. 

— Frumoasă faptă! zise regele. 

— Curajoasă acţiune! zise regina. 

— Da, sire, da, doamnă, dar o gravă abatere de la 
disciplină. Ordinul era dat de căpitan, locotenentul trebuia să se 
supună. Vă cer deci iertare pentru acest ofiţer, sire şi v-o cer cu 
atât mai insistent, cu cât este vorba de nepotul meu. 

— Nepotul dumneavoastră?! exclamă regele. Şi nu mi-aţi 
spus nimic. 

— Regelui nu, dar am avut onoarea să raportez domnului 
ministru al marinei, cu rugă-mintea de a nu spune nimic 
maiestăţii sale înainte de a fi obţinut iertarea vinovatului. 

— Acordată, acordată! strigă regele. Făgăduiesc dinainte 
protecţia mea oricărui nedis-ciplinat care va şti să apere astfel 
onoarea pavilionului şi a regelui Franţei. Ar trebui să-l prezentaţi 
pe acest ofiţer, domnule comandor! 

— Este aici — replică domnul de Suffren — şi deoarece 
maiestatea voastră îmi îngăduie... Domnul de Suffren se 
întoarse, zicând: Apropie-te, domnule de Charny... 

Regina tresări. Acest nume îi trezi în minte o amintire prea 
proaspătă pentru a fi ştearsă. Un tânăr ofiţer se desprinse din 


grupul format în jurul domnului de Suffren şi se înfăţişă 
numaidecât dinaintea regelui. Din locul unde se afla, regina 
schiţase un gest, ca şi cum ar fi vrut să iasă în întâmpinarea 
tânărului, entuziasmată cum era de povestirea frumoasei sale 
fapte. Dar la auzul numelui, la vederea marinarului pe care 
domnul de Suffren îl prezentă regelui, ea se opri, deveni palidă 
şi îşi înăbuşi un strigăt. Domnişoara de Taverney, de asemenea 
se albi la faţă şi privi neliniştită spre regină. 

În ceea ce-l priveşte pe domnul de Charny, fără a vedea 
nimic, fără a privi la nimeni, fără ca faţa lui să exprime altceva 
decât respect, se înclină dinaintea regelui, care îi întinse mâna 
să i-o sărute; apoi tânărul reintră, modest şi tulburat, aţintit de 
privirile curioase ale adunării, în cercul ofiţerilor, care-l felicitară 
zgomotos, sufocându-i cu îmbrăţişări. 

Urmă o clipă de linişte şi emoție în care timp puteai să vezi 
că regele era radios, regina zâmbitoare şi nehotărâtă, domnul 
de Charny, cu privirea plecată, iar Filip, căruia emoția reginei 
nu-i scăpase, neliniştit şi întrebător. 

— Să mergem — zise, în sfârşit, regele — veniţi domnule de 
Suffren, veniţi să vorbim; ard de dorinţa de a vă auzi şi dea vă 
dovedi cât de mult m-am gândit la dumneavoastră. 

— Sire, atâta bunătate... 

— A, veţi vedea hărţile mele, domnule comandor; veţi 
vedea fiecare fază din expediţia du-mneavoastră prevăzută sau 
ghicită dinainte de grija pe care v-o purtam. Urmaţi-mă. Apoi 
după ce făcu câţiva paşi, împreună cu domnul de Suffren, se 
întoarse brusc către regină: Apropos, doamnă, am pus să se 
construiască, după cum ştiţi, un vas cu o sută de tunuri; mi-am 
schimbat însă părerea în privinţa numelui pe care trebuie să-l 
poarte; în loc să-l numim cum ne-am gândit, nu-i aşa, doamnă... 

Maria-Antoaneta, revenindu-şi puţin din emoție, prinse din 
zbor gândul regelui. 

— Da, da — zise ea — o să-l botezăm Suffren şi eu îi voi fi 
naşă împreună cu domnul comandor. 

Strigătele, până atunci stăpânite, răsunară cu putere: 

— Şi trăiască Suffren! adăugă regele, cu nespusă 
subtilitate. Căci nimeni nu putea să strige: "Trăiască domnul de 
Suffren!" în prezenţa regelui, pe când aşa, chiar şi cei mai 
scrupuloşi păstrători ai etichetei puteau să strige: "Trăiască 
corabia maiestăţii sale!" 


— Trăiască Suffren! repetă deci adunarea, cu entuziasm. 
Regele făcu un semn de mulţumire pentru că gândul său 
fusese înţeles atât de bine şi-l luă pe comandor cu el. 


Capitolul XIV Domnul de Charny 


Îndată ce regele dispăru, prinții şi prinţesele din sală se 
grupară în jurul reginei. Printr-un semn, comandorul Suffren îi 
ordonase nepotului său să-l aştepte; aşa că acesta, după ce-l 
salutase în semn de supunere, rămăsese în grupul în care se 
afla. Regina, care schimbare cu Andreea câteva priviri 
semnificative, aproape nu-l pierdea din ochi pe tânăr şi, de 
fiecare dată când se uita la el, îşi spunea: "El este, cu siguranţă, 
el este". lar domnişoara de Taverney încuviinţa printr-o 
pantomimă care nu-i lăsa nici o îndoială reginei, deoarece 
pantomimă aceasta însemna: Ah, Sfinte Dumnezeule, da, 
doamnă, e el, chiarel! 

Filip, am mai spus, vedea că regină este preocupată. Vedea 
şi înţelegea, dacă nu cauza, cel puţin sensul îndepărtat. 
Niciodată cel ce iubeşte nu se înşală asupra sentimentelor celui 
iubit. El ghicea deci că regina se află sub impresia unui 
eveniment neobişnuit, misterios, necunoscut celorlalţi, cu 
excepţia Andreei. 

Intr-adevăr, regina îşi pierduse cumpătul şi căuta un refugiu 
în spatele” evantaiului, ea care de obicei făcea pe toată lumea 
să plece ochii. In timp ce tânărul se întreba cum va sfârşi 
această nelinişte a maiestăţii sale, în timp ce încerca să 
cerceteze trăsăturile domnilor de Coigny şi de Vaudreuil ca să 
afle dacă sunt şi ei amestecați în această taină, dar pe care îi 
văzu foarte  liniştiţi discutând cu domnul de Haga, venit la 
Versailles în chip de curtean, un personaj purtând impunătorul 
veşmânt de cardinal intră în sală, urmat de ofiţeri şi de prelați. 

Regina îl recunoscu pe domnul Louis de Rohan; ea îl văzu 
tocmai din capătul sălii şi numai decât îşi întoarse privirea, fără 
a încerca măcar să-şi ascundă neplăcerea. Prelatul traversă 
întreaga adunare, fără a saluta pe nimeni şi veni drept la regină, 
în faţa căreia se înclină, mai degrabă ca un bărbat de lume care 
salută o femeie decât ca un supus care salută o regină. Apoi 


adresă un compliment foarte curtenitor maiestăţii sale, care 
însă întoarse capul, murmură cu răceală două sau trei cuvinte 
potrivite ceremonialului şi reluă conversaţia cu doamna de 
Lamballe şi cu doamna de Polignac. 

Prinţul Louis nu păru să fi observat primirea rece a reginei. 
El îşi făcu reverenţele, se răsuci fără grabă şi, cu toată graţia 
unui curtean perfect, se adresă doamnelor, mătuşile regelui, cu 
care discută îndelung, dat fiind că, în virtutea jocului obişnuit la 
curte, el obţinu aici o primire cu atât mai binevoitoare, cu cât a 
reginei fusese mai rece. 

Cardinalul Louis de Rohan era un bărbat în puterea vârstei 
cu o figură impozantă şi o ţinută nobilă; trăsăturile sale trădau 
inteligenţă şi blândeţe; avea o gură fină, cu un surâs reţinut, o 
mână foarte frumoasă; fruntea sa, cu părul niţel rărit, îl arăta a 
fi un om al plăcerilor sau unul al studiului; prinţul de Rohan era 
însă şi unul şi celălalt. 

Era un bărbat apreciat de femeile cărora le plăcea curtenia 
discretă şi de loc searbădă; era proverbial pentru luxul său. 
Găsise mijlocul de a se crede într-adevăr sărac cu o rentă de 
şaisprezece mii de livre. Regele îl iubea pentru că era un savant; 
regina, dimpotrivă, îl ura. Motivele acestei uri nu au fost 
niciodată bine cunoscute în întregime, dar ele puteau fi 
argumentate în două feluri. 

În primul rând, se spunea că, în calitatea sa de ambasador 
la Viena, prinţul Louis scrisese regelui Ludovic al XV-lea, despre 
Maria-Tereza, scrisori pline de ironie, fapt pe care Maria- 
Antoaneta nu-l putuse ierta niciodată diplomatului. Pe deasupra 
şi lucrul acesta este mai omenesc şi, mai ales, mai aproape de 
adevăr, ambasadorul scrisese cu privire la căsătoria tinerei 
arhiducese cu moştenitorul tronului, tot regelui Ludovic al XV- 
lea, care citise scrisoarea cu glas tare la o cină la doamna Du 
Barry, îi scrisese, spuneam despre unele particularităţi jignind 
amorul propriu al tinerei femei, foarte slabă pe vremea aceea. 
Aceste atacuri o răniseră adânc pe Maria-Antoaneta, care nu se 
putea recunoaşte în mod public victimă, dar care jurase că mai 
devreme sau mai târziu să-l pedepsească pe autor. 

Fireşte, toate acestea ascundeau o intrigă politică. 
Ambasada din Viena fusese luată domnului de Breteuil în 
favoarea domnului de Rohan. Domnul de Breteuil, prea slab 
pentru a luptă deschis împotriva prinţului, folosise ceea ce în 


diplomaţie se numeşte abilitate. Îşi procurase copiile sau chiar 
originalele scrisorilor prelatului, pe atunci ambasador şi, punând 
în balanţă serviciile reale aduse de diplomat şi mica duşmănie 
pe care o avea pentru familia imperială austriacă, găsise în 
moştenitoarea tronului un ajutor hotărât să-l piardă într-o zi pe 
domnul prinţ de Rohan. 

Această ură mocnea surd la curte; din această pricină 
situaţia cardinalului era dificilă. De fiecare dată când o vedea pe 
regină, el îndura aceeaşi primire glacială, despre care am 
încercat să vă dăm o imagine. 

Dar, fie din generozitate, fie dintr-o pornire căreia nu-i 
putea rezista, Louis de Rohan îi ierta duşmancei sale totul şi nu 
pierdea nici un prilej să se apropie de Maria-Antoaneta. Ori 
asemenea prilej nu-i lipsea, deoarece prinţul Louis de Rohan era 
marele preot al curţii. 

El nu s-a plâns niciodată, nu s-a destăinuit nimănui. Avea 
un cerc restrâns de prieteni, printre care se număra baronul de 
Planta, ofiţer german, confidentul său intim, care îl consola de 
mânia regală, atunci când nu izbuteau s-o facă doamnele de la 
curte, care nu împărtăşeau în unanimitate sentimentele reginei 
faţă de cardinal. 

Prezenţa cardinalului aşternuse o umbră peste scena 
veselă ce se desfăşura în imaginaţia reginei. Dar îndată ce se 
îndepărtă de ea, Maria-Antoaneta se şi însenină. 

— Ştiţi — se adresă ea doamnei prințese de Lamballe — că 
faptele tânărului ofiţer, nepotul domnului comandor, sunt printre 
cele mai remarcabile din acest război? Care este numele său? 

— Domnul de Charny, cred — răspunse prinţesa. Apoi se 
întoarse către Andreea şi o întrebă; Nu-i aşa, domnişoară de 
Tavamey? 

— Da, Charny, alteţa voastră — răspunse Andreea. 

— Trebuie ca domnul de Charny să ne povestească nouă 
înşine această întâmplare, fără a ne lipsi nici măcar de un singur 
detaliu — continuă regina. Să fie căutat. Mai este aici? 

Un ofiţer se îndepărtă şi se grăbi să îndeplinească porunca 
reginei. În aceeaşi clipă, privind în jur, Maria-Antoaneta îl zări pe 
Filip şi, nerăbdătoare ca întotdeauna îi spuse: 

— Domnule de Taverney, caută-l şi dumneata. 

Filip se roşi; poate se gândea că ar fi trebuit, să prevină 
dorinţa suveranei sale. Incepu deci să-l caute pe acest fericit 


ofiţer, pe care nu-l pierduse din ochi de când fusese prezentat. 
Astfel că cercetarea nu dură mult Domnul de Charny sosi în 
clipa următoare, însoţit de cei doi trimişi ai reginei. Cercul se 
lărgi în faţa sa; regina putu atunci să-l examineze cu mai multă 
atenţie decât o făcuse în ajun. 

Era un tânăr de douăzeci şi şapte-douăzeci şi opt de ani, cu 
silueta dreaptă şi subţire, cu umerii largi, cu gamba perfectă. 
Trăsăturile chipului său, fine şi totodată blânde, deveneau 
deosebit de energice de fiece dată când deschidea, mari, ochii 
săi albaştri, cu privirea intensă. Era, lucru uimitor pentru un 
bărbat care făcuse războiul în India, tot atât de alb la faţă pe cât 
era Filip de ars de soare; gâtul nervos, de o formă admirabilă, 
era strâns într-o eşarfă de o albeaţă mai puţin strălucitoare 
decât pielea sa. 

Când se apropie de grupul în centrul căruia se afla regina, 
el nu arătă în nici un fel că ar cunoaşte-o pe domnişoara de 
Taverney sau chiar pe regină. Înconjurat de ofiţeri, care îl 
întrebau şi cărora le răspundea cu multă cuviinţă, el părea să fi 
uitat că îi vorbise un rege şi îl privise o regină. Această politeţe, 
această rezervă erau de natură să-l facă să fie şi mai apreciat 
de regină, atât de sensibilă la maniere. 

Nu numai pentru ceilalţi, domnul de Charny avea motive 
să-şi ascundă uimirea la vederea atât de neaşteptată a doamnei 
din trăsură. Culmea prudenţei era să o lase, dacă era cu putinţă, 
ca ea însăşi să ignore că a fost recunoscută. Privirea lui Charny, 
firească şi de o sfiiciune plină de bun gust nu se ridică deci 
înainte ca regina să-i fi adresat cuvântul. 

— Domnule de Charny — îi spuse ea — aceste doamne 
doresc, dorinţă firească, de altfel, deoarece o încerc şi eu, să 
cunoască povestea cu nava, în toate amănuntele; istorisiţi-ne-o, 
vă rog. 

— Doamnă — replică tânărul marinar în mijlocul unei tăceri 
profunde — o rog pe maiestatea voastră, nu din modestie, ci din 
omenie, să mă scutească de această povestire; ceea ce am 
făcut în calitate de locotenent al Severu/ui, zece ofiţeri, 
camarazii mei, au vrut să facă în acelaşi timp a mine; eu am 
trecut primul la acţiune, iată meritul meu. Dar să acorzi celor 
întâmplate atâta importanţă, încât să socoteşti că merită a fi 
povestite maiestăţii voastre, nu, doamnă, este imposibil şi, mai 
ales, generoasa dumneavoastră inimă regală va înţelege. Fostul 


comandant al Severu/ui este un viteaz ofiţer, care în ziua aceea 
şi-a pierdut capul. Vai, doamnă, neîndoielnic că aţi auzit pe cei 
mai curajoşi spunând că nu poţi fi viteaz în fiecare zi. Îi trebuiau 
zece minute ca să-şi revină; hotărârea noastră de a nu ne predă 
i-a dat acest răgaz şi curajul i-a revenit; din această clipă el a 
fost cel mai curajos dintre noi; iată de ce eu o implor pe 
maiestatea voastră să nu exagereze meritele faptei mele, ar fi 
un prilej de a-l zdrobi pe acest biet ofiţer, care deplânge zilnic 
nestăpânirea sa de o clipă. 

— Bine; bine! rosti regina, emoţionată şi bucuroasă, 
ascultând murmurul de admiraţie pe care cuvintele generoase 
ale tânărului ofiţer îl stârnise în jurul său; bine, domnule de 
Charny, sunteţi un om de onoare, de altfel, aşa vă şi cunoşteam. 

La aceste cuvinte, ofiţerul ridică iute capul; o roşeaţă 
tinerească îi împurpura obrazul; ochii lui îşi plimbară privirile de 
la regină la Andreea cu un fel de spaimă. Se temea de această 
fire generoasă şi atât de îndrăzneață în generozitatea să. Într- 
adevăr, domnul de Charny nu era la sfârşitul încercărilor sale. 

— Trebuie să aflaţi cu toţii — continuă îndrăzneaţa regină 
— că domnul de Charny, acest tânăr ofiţer, care a debarcat de- 
abia ieri, acest necunoscut, ne era bine cunoscut nouă chiar 
înainte de a ne fi fost prezentat astă-seară şi merită să fie 
cunoscut şi admirat de toate femeile. 

Era limpede că regina vrea să vorbească, să povestească o 
întâmplare în care fiecare putea să desluşească fie un mic 
scandal, fie un mic secret. Toată lumea se aduna în cerc, ciuli 
urechea, se sufocă de curiozitate. 

— Inchipuiţi-vă, doamnelor — începu regina — că domnul 
de Charny, este cu atât mai atent cu femeile, cu cât este mai 
nemilos cu englezii. Mi s-a relatat despre el o întâmplare, care, 
vă mărturisesc dinainte, îi face cea mai mare cinste în ochii mei. 

— O, doamnă!... bâigui tânărul ofiţer. 

Vă daţi seama că vorbele reginei, prezenţa celui căruia îi 
erau adresate nu făcură decât să sporească şi mai vârtos 
curiozitatea. Un freamăt străbătu asistenţa. Charny, cu fruntea 
brobonită de sudoare, ar fi dat un an din viaţă pentru a se afla în 
India. 

— lată faptele — continuă regina. Două doamne, pe care le 
cunosc, întârziind în oraş, se aflau într-o situaţie neplăcută în 
mijlocul unei mulţimi. De fapt, se aflau într-o reală primejdie, 


într-o mare primejdie. Domnul de Charny trecea în momentul 
acela pe acolo, din întâmplare sau, mai bine zis, din fericire; el 
îndepărtă mulţimea şi, fără să le cunoască şi cu toate că era 
greu să-şi dea seama că sunt aristocrate, le luă pe cele două 
doamne sub ocrotirea sa, le însoţi foarte departe, la zece leghe 
de Paris, cred... 

— Maiestatea voastră exagerează — replică râzând Charny, 
liniştit de întorsătura pe care o luase povestirea. 

— Să zicem cinci leghe şi să nu mai vorbim — interveni 
contele d'Artois, amestecându-se deodată în conversaţie. 

— Fie, dragă frate — încuviinţă regina. Dar lucrul cel mai 
frumos, este că domnul de Charny nu a încercat câtuşi de puţin 
să cunoască numele celor două doamne cărora le făcuse acest 
serviciu, le-a dus la locul indicat de ele, apoi s-a îndepărtat fără 
să întoarcă măcar capul, astfel că ele au scăpat din mâinile lui 
ocrotitoare fără a se nelinişti o singură clipă. 

Se auziră strigăte de uimire, de admiraţie; Charny primi 
felicitări de la douăzeci de femei deodată. 

— Frumos, nu-i aşa? Sfârşi regina Un cavaler al "Mesei 
Rotunde" n-ar fi procedat mai corect. 

— Minunat! Strigau toţi în cor. 

— Domnule de Charny — reluă regina — regele este 
ocupat, fără îndoială, să-l recom-penseze pe domnul de Suffren, 
unchiul dumitale; în ce mă priveşte, aş dori să fac ceva pentru 
nepotul acestui mare om. 

Ea îi întinse mâna. Şi în timp ce Charny, pălind de bucurie i- 
o atingea cu buzele, Filip, îngălbenind de durere, se ascundea 
după bogatele draperii ale sălii. Andreea se făcuse şi ea albă la 
faţă, dar cu toate acestea ea nu putea să ghicească suferinţa 
fratelui său. Vocea domnului conte d'Artois întrerupse această 
scenă, care ar fi părut atât de ciudată unui observator. 

— Ah, fratele meu, domnul conte de Provence — rosti el, cu 
glas tare — grăbeşte-te, domnule, grăbeşte-te! Ai pierdut un 
frumos spectacol; primirea domnului de Suffren. A fost un 
moment care, într-adevăr, nu va fi uitat niciodată de inimile 
franceze! Cum naiba ai pierdut prilejui, tocmai dumneata, frate 
dragă, omul punctual prin excelenţă? 

Domnul de Provence îşi subţie buzele, o salută distrat pe 
regină şi răspunse cu o banalitate. Apoi, cu voce scăzută, se 
adresa domnului de Favras, căpitanul gărzilor sale: 


— Cum se face că se află la Versailles? 
— Ah, monseniore — replică acesta — mă întreb de o oră şi 
încă n-am priceput. 


Capitolul XV Cei o sută de ludovici ai reginei 


Acum că am făcut cunoştinţă cititorilor noştri cu 
principalele personaje ale acestei povestiri, acum că i-am 
introdus şi în căsuţa contelui d'Artois şi în palatul lui Ludovic al 
XVI-lea la Versailles, îi vom conduce în casa de pe strada Saint- 
Claude, unde regina Franţei fusese incognito şi urcase cu 
Andreea de Taverney la etajul al patrulea. 

Odată plecată regina, doamna de La Motte, o ştim, socoti 
de mai multe ori bucuroasă cei o sută de ludovici care-i picaseră 
atât de miraculos din cer. Cincizeci de minunati ludovici dubli de 
patruzeci şi opt de livre, care, înşiraţi pe masa sărăcăcioasă şi 
strălucind în lumina lămpii păreau să umilească, prin prezenţa 
lor aristocratică, toate celelalte lucrări din sărmana locuinţă. 
După plăcerea de a avea, doamna de La Motte nu cunoştea alta 
mai mare decât aceea de a scoate ochii cu ce are. Posesia nu 
însemna nimic pentru ea dacă posesia nu stârnea invidie. De la 
un timp, faptul că menajera era martora mizeriei sale o umplea 
de silă, de aceea se grăbi să o facă şi martora bogăției sale. Se 
gândi deci la mătuşa Clotilda, rămasă în anticameră şi, 
plimbând cu îndemânare lumina lămpii în aşa fel, încât aurul să 
strălucească pe masă, o strigă: 

— Clotilda! 

Camerista făcu un pas în încăpere. 

— Vino aici şi priveşte! adăugă doamna de La Motte. 

— O, doamnă!... exclamă bătrâna, împreunându-şi mâinile 
şi lungind gâtul. 

— Erai îngrijorată de leafă dumitale? zise doamna contesă. 

— Oh, doamnă, n-am spus niciodată nici un cuvânt despre 
asta. Am întrebat-o pe doamna contesă când va putea să-mi 
plătească şi era firesc deoarece n-am primit nimic de trei luni. 

— Crezi că voi putea să te plătesc cu ce este aici? 

— Isuse Cristoase, doamnă! Dacă aş avea ceea ce-i aici, aş 
fi bogată pentru toată viaţa. 


Doamna de La Motte o privi pe bătrână cu un infinit dispreţ 
şi ridică din umeri. 

— Din fericire — spuse ea — anumiţi oameni îşi amintesc 
de numele pe care-l port, în timp ce aceia care ar trebui să şi-l 
amintească l-au uitat. 

— Şi ce veţi face cu tot acest bănet? întrebă mătuşa 
Clotilda. 

— O mulţime de lucruri. 

— Mai întâi de toate, eu, doamnă, socotesc că ar fi bine să 
aprovizionăm bucătăria, caci veţi da dineuri, nu-i aşa, acum că 
aveţi bani? 

— Taci! făcu doamna de La Motte. Bate cineva. 

— Doamna se înşeală — spuse bătrâna, mereu zgârcită în 
mişcări, încercând să-şi economisească paşii. 

— Şi eu îţi spun că bate... 

— O asigur pe doamna.. 

— Du-te şi vezi. 

— N-am auzit nimic. 

— Da, ca şi adineauri; nici adineauri n-ai auzit nimic; ei 
bine, dacă cele două doamne ar fi placat fără să intre? 

Acest raţionament păru să o convingă pe Clotilda, căci se 
îndreptă spre uşă. 

— Auzi? strigă doamna de La Motte. 

— Ah, adevărat — zise bătrâna. Mă duc, mă duc... 

Doamna de La Motte se grăbi să facă să alunece cei 
cincizeci de ludovici dubli de pe masă în mână, apoi îi aruncă 
într-un sertar. Şi împingând sertarul murmură: 

— Te rog, providenţă, încă o sută de ludovici! 

Aceste cuvinte fură rostite cu o expresie de o neînchipuită 
lăcomie care l-ar fi făcut să zâmbească pe Voltaire. Între timp, 
uşa palierului se deschise şi se auzi pasul unui om în 
anticameră. Omul şi mătuşa Clotilda schimbară între ei câteva 
vorbe al căror sens îi scăpă contesei. Apoi uşa se închise, paşii 
se pierdură pe scară şi bătrâna intra, cu o scrisoare în mână. 

— Poftim! zise ea, dând stăpânei sale scrisoarea. 

Contesa cercetă cu atenţie scrisul, plicul şi pecetea, apoi 
ridicând privirea, întrebă: 

— Un servitor? 

— Da, doamna. 

— Ce livrea? 


— Nici una. 

— Era în gri? 

— Da. 

— Blazonul acesta mi-e cunoscut — reluă doamna de La 
Motte, privind din nou pecetea. Apoi, apropiind-o de lampa, 
continuă: figuri şi nouă macle de aur. Cine are pe blazon figuri şi 
macle de aur? Îşi scormoni o clipă memoria, dar degeaba. Să 
vedem totuşi scrisoarea — murmură ea. Şi, deschizând-o cu 
grijă pentru a nu strica pecetea, citi: 


“Doamnă, persoana pe care ați solicitat-o vă poate vizita 
mâine seară dacă veţi avea bunăvoința să-i deschideţi uşa casei 
dumneavoastră". 


Asta e tot? Contesa îşi încorda din nou mintea. Am scris la 
atâtea persoane — zise ea. Să ne gândim puţin cui am scris... La 
toată lumea. Bărbat, femeie, cine îmi răspunde?... Scrisul nu 
spune nimic... e nesemnificativ... un adevărat scris de secretar... 
Stilul? Stilul unui protector... banal şi bătrân... 

Apoi citi din nou: 


“Persoana pe care ati solicitat-o..." 


Fraza are intenţia de a fi umilitoare. Este desigur a unei 
femei. Ea continuă: 


".. va veni mâine seară, dacă veti binevoi să-i deschideţi 
uşa casei dumneavoastră. O femeie ar fi spus: "Vă va aştepta 


Su 


mâine seară”. 


Deci este bărbat... Şi cu toate acestea, doamnele de 
adineauri au venit ele însele şi erau totuşi doamne de neam 
mare. Nici o semnătură... Al cui e oare blazonul... capete şi nouă 
macle de aur? Ah, striga ea, oare mi-am pierdut minţile? 
Rohanii, de bună seamă! Da, am scris domnului de Guéméné şi 
domnului de Rohan; unul dintre ei îmi răspunde, este simplu ca 
bună ziua... Dar blazonul nu-i împărţit în patru părţi egale, 
scrisoarea este deci de la cardinal... 

Ah, cardinalul de Rohan, acest om de lume, acest fante, 
acest ambiţios!... Va veni s-o vadă pe doamna de La Motte, dacă 


doamna de La Motte îi deschide uşa casei... Prea bine, să fie 
liniştit, uşa îi va fi deschisă. Şi când? Mâine seară! incepu să 
viseze; "O doamnă care se ocupă de binefaceri şi care dă o sută 
de ludovici poate fi primită într-o cocioabă; poate să îngheţe pe 
pardoseala rece, să sufere pe scăunelele mele tari ca pe 
grătarul sfântului Laurenţiu, dar fără foc. Însă un prinţ al 
bisericii, un om care circulă prin budoare, un domn al inimilor! 
Nu, nu, trebuie ca sărăcia pe care o va vizita un asemenea 
prelat să fie mai luxoasă decât a multor bogătaşi'. Apoi 
întorcându-se spre cameristă, care sfârşea de făcut patul, 
spuse: 

— Pe mâine, mătuşă Clotilda. Nu uita să mă trezeşti 
devreme. 

Îşi însoţi cuvintele cu un semn pentru că bătrâna să o lase 
singură, doamna de La Motte vrând fără îndoială să chibzuiască 
mai în voie. Mătuşa Clotilda răscoli jarul pe care-l ascunsese în 
cenuşă pentru a da un aspect şi mai sărăcăcios apartamentului 
şi atâta focul; apoi închise uşa şi se retrase în ungherul unde îşi 
avea culcuşul. 

Jeanne de Valois, în loc să. Doarmă, făcu planuri toată 
noaptea, înşira cu creionul socoteli peste socoteli la lumina 
lămpii, apoi, când totul fu hotărât pentru a doua zi, către ora trei 
căzu într-o toropeală adâncă, din care mătuşa Clotilda, care nu 
dormise nici ea mai mult, veni, credincioasă poruncii, să o 
trezească în zori. Către ceasurile opt îşi terminase toaleta, 
alcătuită dintr-o rochie de mătase elegantă şi o pieptănătură de 
un bun gust desăvârşit. Încălţată ca o mare doamnă şi în acelaşi 
timp ca o femeie atrăgătoare, cu aluniţa pe obrazul stâng, cu 
tunică brodată la manşeta mânecii, trimise după un fel de 
trăsurică-roabă acolo unde se găsea acest fel de mijloace de 
locomoţie, adică în strada Pont-aux-Choux. Ar fi preferat o 
lectică, dar ar fi trebuit să trimită după ea prea departe. 

Scaunul-trăsurică, fă care era înhămat un zdrahon din 
Auvergne, primi porunca s-o lase pe doamna contesă în Piaţa 
Regală, unde, sub arcadele dinspre miazăzi, la parterul unei 
locuinţe abandonate, locuia meşterul Fingret, tapiţer-decorator, 
ţinând mobile de ocazie şi alte lucruri, la cele mai convenabile 
preţuri de vânzare sau de închiriat. 

Zdrahonul din Auvergne îşi transportă rapid clientă din 
stradă Saint-Claude în Piaţa Regală. Zece minute de la plecare, 


contesa se oprea la prăvăliile meşterului Fingret, unde o vom 
vedea din acest moment admirând şi scotocind în acest 
panopticum pe care vom încerca să-l descriem. 

Închipuiţi-vă nişte barăci lungi de aproximativ cincizeci de 
picioare, late de treizeci şi înalte de şaptesprezece; pe pereţi, 
tapiserii înfăţişând domnia lui Henric al IV-lea şi a lui Ludovic al 
XIII-lea; de tavane, ascunse printre nenumăratele obiecte 
suspendate, lustre ca nişte sfeşnice cu multe braţe din secolul al 
XVI-lea atârnau înghesuite lângă şopârle împăiate, candelabre 
bisericeşti şi peşti zburători. Pe podea, îngrămădite, covoare şi 
rogojini, mobile cu coloane răsucite, cu picioare sculptate, 
bufete de stejar lucrat, console Ludovic al XV-lea cu picioarele 
aurite, canapele acoperite cu damasc roz sau cu catifea de 
Utrecht, paturi, imense fotolii de piele cum îi plăceau lui Sully, 
dulapuri de abanos cu panouri în relief şi cu ferecături de 
aramă, mese Boule cu tăblia din email sau porțelan, mese de 
toaletă cu servicii complete, comode cu  marchetărie 
reprezentând instrumente sau flori. Paturi din lemn de trandafir 
sau de stejar cu estradă sau baldachin, perdele de toate 
formele, cu tot felul de desene, din toate stofele se 
îngrămădeau laolaltă, se confundau, potriviri du-se sau nu, în 
penumbra magaziei. Clavecine, colivii pentru păsări, harpe, 
sistre pe o măsuţă, câinele din Marlborough împăiat, cu ochii de 
email. Apoi îmbrăcăminte de toate calităţile: rochii atârnând 
alături de fracuri de catifea, manşete de oţel, de argint, de sidef. 
Sfeşnice, portrete de strămoşi, picturi învechite, gravuri 
înrămate şi toate imitaţiile după Vernet, pe atunci la modă, a 
acelui Vernet căruia regina îi spusese atât de grațios şi de 
spiritual: 

— Hotărât, domnule Vernet, numai dumneata poţi să dai 
nota în Franţa! 


Capitolul XVI Jupân Fingret 


lată tot ce încânta ochiul şi înflăcăra imaginaţia pungilor 
sărace în prăvăliile meşterului Fingret din Piaţa Regală. Mărfurile 
nu erau noi şi firma o declară pe faţă, dar, la un loc, se puneau 
în valoare una pe alta şi sfârşeau prin a reprezenta un total mult 


mai demn de luat în seamă decât ar fi bănuit chiar cumpărătorii 
cei mai pretenţioşi şi puşi pe tocmeală. 

Venind aici şi uitându-se la toate aceste minunăţii, doamna 
de La Motte observă de-abia acum câte îi lipseau în strada 
Saint-Claude. li lipsea un salon care să aibă o sofa, fotolii şi jilţuri 
largi. O sufragerie cu bufete, etajere şi polite. Un budoar cu 
perdelele albastre-verzui, măsuţe şi paravane. Dar, mai ales, 
ceea ce îi lipsea, fie pentru salon, sufragerie sau budoar, erau 
banii cu care să poată avea mobilele pe care să le pună în acest 
nou apartament. 

Insă cu tapiţerii din Paris tranzacţiile s-au făcut cu uşurinţă 
în toate vremurile şi nu s-a auzit niciodată că o femeie tânără şi 
drăguță să-şi dea duhul în pragul unei uşi pe care să n-o poată 
sili să se deschidă. La Paris, ceea ce nu se cumpără se închiriază 
şi obişnuiţii camerelor mobilate au pus în circulaţie proverbul: "A 
vedea înseamnă a lua". 

Doamna de La Motte, în speranţa unei posibile închirieri, 
după ce măsura şi iar măsură, se decise pentru o mobilă 
tapisată cu mătase galben-închis care îi plăcu de la primă 
privire. Poate şi pentru că se potrivea cu părul ei negru. 
Niciodată însă această mobilă, compusă din zece piese, nu va 
încăpea la etajul patru din stradă Saint-Claude. Pentru ca totul 
să aibă loc, trebuia să închirieze etajul trei, alcătuit dintr-o 
anticameră, sufragerie, un salonaş şi dintr-un dormitor. În felul 
acesta, va primi la etajul trei milostenia cardinalilor, iar la patru 
pe cea a instituţiilor de caritate, deci în lux, pomenile celor care 
practică binefacerile din ostentaţie şi în sărăcie, ofrandele celor 
cu idei preconcepute cărora nu le place să dea celor ce nu para 
avea o nevoie absolută. 

Luând această hotărâre, contesa îşi aruncă ochii spre 
partea mai întunecoasa a barăcii, adică spre colţul în care 
podoabele păreau şi mai strălucitoare, colţul cristalurilor, al 
obiectelor aurite şi al oglinzilor. Văzu stând cu şapca în mână, 
cu aerul impertinent şi zâmbetul zeflemitor un individ ce părea a 
fi un burghez parizian; omul răsucea o cheie pe degetele 
arătătoare împreunate ale ambelor mâini. Acest mare specialist 
în mărfuri de ocazie nu era altul decât jupân Fingret, căruia 
vânzătorii îi anunţaseră vizita unei frumoase doamne venită în 
trăsurică. 


Aceiaşi vânzători puteau fi văzuţi în curte, îmbrăcaţi cu 
haine scurte şi strâmte din pânză de sac şi dimie şi având în 
picioare ciorapi destul de ponosiţi. Erau ocupați să restaureze, 
cu ajutorul unor mobile vechi, altele mai puţin vechi sau, mai 
precis, să desfacă sofale, fotolii şi plăpumi zdrenţăroase pentru 
a scoate lină şi fulgii, material necesar la umplerea celor care le 
înlocuiau. Unul scărmăna lână, o amesteca bine cu câlţi şi 
refăcea noile tapiserii. Altul freca de zor cu leşie jilţuri încă 
arătoase. Un al treilea călca stofele curățate cu săpunuri 
aromate. Şi astfel se înjghebau din aceste jerpelituri mobilele de 
ocazie atât de frumoase pe care doamna de La Motte tocmai le 
admira. 

Domnul Fingret, observând că muşteriul ar putea să vadă 
operaţiunile angajaţilor săi şi să le înţeleagă într-un fel mai puţin 
convenabil intereselor sale, închise o uşă cu geamuri ce dădea 
spre curte, de teamă ca praful să n-o orbească pe doamna... 


— Aşadar, doamna... — şi se opri. 
Era o întrebare. 
— Doamna contesa de La Motte Valois — răspunse 


nepăsătoare Jeanne. 

La acest nume răsunător, domnului Fingret îi pieri zâmbetul 
batjocoritor, puse cheia în buzunar şi se apropie. 

— Ah, aici nu se află nimic din ceea ce i-ar conveni doamnei 
— zise el. Am ceva nou, ceva frumos, ceva grozav. Nu trebuie ca 
doamna contesă să-şi închipuie, fiindcă se afla în Piaţa Regală, 
că firma Fingret nu are mobile la fel de frumoase ca şi tapiţerul 
regelui. Să lăsăm toate acestea doamnă, dacă vreţi şi să 
mergem în cealaltă prăvălie. 

Jeanne roşi. Tot ceea ce văzuse ea aici i se părea foarte 
frumos, atât de frumos, încât nici nu spera să le poată obţine. 
Măgulită, fără îndoială, de a fi atât de favorabil apreciată de 
către domnul Fingret, ea nu-şi putu înfrânge teama că 
negustorul a exagerat posibilităţile sale. Îşi blestemă orgoliul şi 
regretă de a nu se fi prezentat drept o simplă burgheză. Dar, din 
orice încurcătură, o minte ageră trage foloase. 

— Nimic nou, domnule — spuse ea — nu vreau nimic nou. 

— Doamnă are fără îndoială de mobilat apartamentele unor 
prieteni. 

— Ai ghicit, ai ghicit, domnule, apartamentul unui prieten. 
Or, dumneata înţelegi... că pentru apartamentul unui prieten... 


— De minune. Doamna să aleagă — replică Fingret, cu 
şiretenia unui negustor din Paris, care nu-şi face o ambiţie din a 
vinde neapărat lucruri noi, mai ales, dacă poate să câştige tot 
atât de bine vânzând lucruri vechi. 

— Această graţioasă mobila cu tapiseria galben-închis, de 
exemplu? întrebă contesa. 

— A, nu-i mare lucru, doamnă, nu sunt decât zece piese. 

— Nu-i grozavă — reluă contesa. 

— Este absolut nouă, doamna poate să-şi dea seama... 

— Nouă... pentru cine o ia de ocazie. 

— Fără îndoială — replică jupân Fingret, râzând. Dar, în 
sfârşit, aşa cum este, merită opt sute de livre! 

Preţul o făcu să tresară pe contesa: cum să mărturisească 
ea că moştenitoarea casei de Valois se mulțumea cu o mobilă 
de ocazie, dar nu putea plăti opt sute de livre? Se hotări să se 
arate nemulțumită. 

— Dar nimeni n-a pomenit de cumpărare, domnule. Cum aş 
putea să cumpăr vechiturile astea? Nu-i vorba decât de închiriat 
şi încă... 

Fingret se strâmbă, deoarece, fără discuţie, clienta pierdea 
din importanţă. Nu mai era vorba să vândă o mobilă nouă, nici 
chiar una de ocazie, ci doar de o simplă închiriere. 

— Doriţi toată această mobilă pentru un an? întrebă el. 

— Nu, pentru o lună. Trebuie să mobilez casa unui 
provincial. 

— O sută de livre pe lună — zise jupân Fingret. 

— Glumeşti, cred, domnule. În felul acesta, în opt luni, 
mobila va fi a mea. 

— De acord, doamnă contesa. 

— Ei bine, atunci? 

— Ei bine, doamnă, dacă va fi a dumneavoastră, nu va mai 
fi a mea şi, în consecinţă, nu va mai trebui să mă ocup de 
restaurarea şi împrospătarea ei, lucruri care costă. 

Doamna de La Motte se gândi: "O sută de livre pentru o 
lună, e mult; dar trebuie să chibzuim astfel: sau va fi prea 
scump pentru o lună şi atunci înapoiez mobila fă când 
tapiţerului o excelentă impresie, sau într-o lună pot comanda o 
mobilă nouă. Socotisem să dau cinci până la şase sute de livre; 
să fim generoasă şi să cheltuim o sută de scuzi". 


— lau această mobilă cu tapiseria galben-închis pentru 
salon, împreună cu toate perdelele — zise ea cu glas tare. 

— Da, doamnă... 

— Şi covoarele. 

— lată-le. 

— Ce îmi veţi da pentru o altă încăpere? 

— Aceste banchete verzi, dulapul de stejar, masa cu 
picioare răsucite, perdele verzi din damasc. 

— Bine; şi pentru o cameră de dormit? 

— Un pat mare şi frumos cu o garnitură de bună calitate, o 
cuvertură de catifea brodată în roz şi argintiu, perdele albastru- 
deschis, tot ce trebuie pentru cămin în stil oarecum gotic dar cu 
mult aur. 

— Masa de toaletă? 

— Are dantelă de Malines. Priviţi, doamnă. O comodă cu o 
marchetărie delicată, un şifonier asortat, o sofa tapisată, scaune 
asemănătoare, elegante instrumente de foc care provin din 
camera de dormit a doamnei de Pompadour, de la Choisy. 

— Totul la ce preţ? 

— O lună? 

— Da. 

— Patru sute de livre. 

— Haide, domnule Fingret, te rog, nu mă lua drept o 
nepricepută. Oamenii de rangul meu nu se lasă impresionați cu 
una cu două. Gândeşte-te, te rog, că patru sute de livre pe luna 
fac patru mii opt sute de livre pe an şi că, la preţul aceasta, aş 
putea mobila un palat întreg. Jupân Fingret se scarpină după 
ureche. Mă faceţi să renunţ la Piaţa Regală — continuă contesa. 

— Aş fi disperat, doamnă. 

— Dovedeşte-mi-o. Nu vreau să dau decât o sută de scuzi 
pe tot mobilierul. 

Jeanne rosti aceste ultime cuvinte cu o asemenea 
autoritate, încât negustorul se gândi din nou la viitor. 

— Fie, doamnă — acceptă el. 

— Şi cu o condiţie, jupân Fingret. 

— Care, doamnă? 

— Că totul să fie dus şi aranjat în apartamentul pe care vi-l 
voi indica începând din clipa asta şi până la ora trei după- 
amiază. 

— Păi e zece, doamnă; gândiţi-vă, bate ora zece. 


— Da sau nu? 

— Unde trebuie să mergem, doamnă? 

— Strada Saint-Claude, Marais. 

— La doi paşi? 

— Exact. 

Tapiţerul deschise uşa ce dă spre curte şi strigă: 

— Sylvain! Landry! Rémy! 

Trei ucenici alergară, încântați de a avea un pretext să-şi 
întrerupă lucrul, un pretext pentru a o vedea pe frumoasa 
contesă. 

— Tărgile, domnilor, cărucioarele! Rémy, vei încărca mobila 
cu tapiseria galben-închis. Sylvain, pune mobilierul anticamerei 
în cărucior, în timp ce tu, care eşti mai grijuliu, vei duce 
dormitorul. Să întocmim lista, doamnă şi dacă vreţi, voi semna 
chitanţa. 

— lată şase ludovici dubli — spuse contesa — plus un 
ludovic simplu. 

— lată doi scuzi de şase livre, doamnă. 

— Din care unul îl voi dărui acestor domni, dacă treaba va fi 
bine făcută — răspunse contesa. 

Şi lăsându-şi adresa, se urcă din nou în trăsurică. O oră mai 
târziu închiria locuinţa de la etajul trei şi nu trecură nici două ore 
şi salonul, anticamera şi dormitorul erau mobilate cu tot ce 
trebuie, Moneda de şase livre a fost câştigată de domnii Landry, 
Rémy şi Sylvain în vreo zece minute. 

După ce locuinţa fu astfel transformată şi geamurile 
spălate, în cămine se aprinse focul. Jeanne se aşeza în faţa 
oglinzii şi timp de două ore îşi savura fericirea, bucuria de a 
călca pe un covor plăcut în timp ce în jurul său, între pereţii 
capitonaţi plutea o atmosferă îmbietoare înmiresmată de 
parfumul mixandrelor care se răsfăţau în vasele japoneze. Jupân 
Fingret nu uitase sfeşnicele aurite cu lumânări; de o parte şi de 
alta a oglinzilor, lustrele în formă de sfeşnice cu mai multe braţe 
de sticlă căpătaseră, sub strălucirea luminărilor, toate nuanțele 
curcubeului. 

Foc, flori, lumânări, trandafiri parfumaţi, Jeanne folosi totul 
la înfrumusețarea paradisului pe care îl hărăzise excelenţei sale. 
Se îngriji ea însăşi că uşa de la dormitor, întredeschisă cu 
cochetărie, să lase să se vadă un încântător foc îmbietor şi roşu, 
sub ale cărui reflexe străluceau picioarele fotoliilor, lemnul 


patului şi suporţii de metal ai buştenilor din cămin, suporţi ce 
aparținuseră doamnei de Pompadour şi înfăţişau capete de 
himeră pe care se aşezase cândva încântătorul picior al 
marchizei. 

Cochetăria Jeannei nu se mărginea aici. 

Dacă focul dădea mai mult preţ interiorului acestei camere 
misterioase, dacă parfumurile lăsau să se ghicească femeia, 
femeia lăsa să se întrevadă rasa, frumuseţea, spiritul şi gustul 
demne de o eminenţă. 

Jeanne dădu toaletei sale o atenţie pentru care domnul de 
La Motte, soţul absent, i-ar fi cerut socoteală. Femeia fu la 
înălţimea apartamentului şi al mobilierului închiriat de la jupân 
Fingret. După o masă uşoară, ca să-şi păstreze toată prezenţa 
de spirit şi să nu-şi piardă eleganta sa paloare, Jeanne se 
cufundă într-un enorm fotoliu în apropierea focului din dormitor. 
Cu o carte în mână, cu pantoful de casa pe un taburet, ea 
aştepta, ascultând în acelaşi timp bătăile pendulei şi zgomotele 
îndepărtate ale trăsurilor ce tulburau arareori liniştea pustiului 
cartier Marais. 

Aştepta. Orologiul sună ora nouă, zece, unsprezece: nimeni 
nu veni, nici cu trăsura, nici pe jos. Unsprezece! Aceasta era 
totuşi ora prelaţilor galanţi care şi-au stimulat pofta de fapte 
caritabile cinând într-un cartier mărginaş şi care, neavând de 
făcut decât douăzeci de învârtituri de roată pentru a ajunge în 
strada Saint-Claude, se mândresc că pot fi omenoşi, filantropi şi 
religioşi cu un atât de mic efort. 

Miezul nopţii sună lugubru la Filles-du-Calvaire. Nici 
prelatul, nici trăsura; lumânările începuseră să pălească, unele 
revărsându-se în văluri diafane peste suporturile lor de aramă 
aurită. Focul, înviorat printre suspine, se transformase în 
jăratec, apoi în cenuşă. Era o căldură ecuatorială în amândouă 
încăperile. 

Bătrâna servitoare, care se pregătise atâta, bombănea 
împotriva bonetei cu panglici pretenţioase, ale cărei funde, care 
cădeau o dată cu capul său când aţipea în faţa lumânărilor din 
anticameră, nu se ridicau intacte, fie din cauză că se atingeau 
de flacără, fie din cauza urmelor lăsate de ceară lichidă. 

La douăsprezece şi jumătate, Jeanne se ridică furioasă din 
fotoliul său, pe care îl pără-sise de mai bine de o sută de ori, 
pentru a deschide fereastra şi a scruta cu privirile strada. 


Cartierul era liniştit ca înainte de facerea lumii. Ea se lăsă 
dezbrăcata, refuză cina şi o concedia pe bătrâna, ale cărei 
întrebări începuseră să o sâcâie. Singură în mijlocul tapetelor 
sale de mătase, sub frumoasele sale perdele, în minunatul său 
pat, nu dormi mai bine decât în ajun, deoarece în ajun 
nepăsarea o făcea fericită: era plină de speranţă. 

Cu toate acestea, pentru a putea lupta mai departe cu 
îndârjire împotriva sorții nemiloase, Jeanne îi găsi o scuză 
cardinalului. În primul rând, aceasta: că era cardinal, mare 
prelat, că avea mii de probleme complicate şi, în consecinţa, 
mai importante decât o vizită în strada Saint-Claude. Apoi o altă 
scuză: el nu o cunoştea pe această mică contesă de Valois, 
scuză foarte consolatoare pentru Jeanne. Oh, cu siguranţă că nu 
s-ar fi consolat dacă domnul de Rohan nu şi-ar fi ţinut cuvântul 
după o primă vizită. Motivul pe care Jeanne şi-l dădu ei însăşi 
avea nevoie de o dovadă pentru a fi convingător. Jeanne nu se 
mai putu stăpâni; sări din pat, îmbrăcată în alb cum era, în 
rochia să de casă şi aprinse luminările de la căpătâi; multă 
vreme se privi în oglindă. După ce se examina, surâse, stinse 
luminările şi se culcă din nou. 

Motivul era valabil. 


Capitolul XVII Cardinalul de Rohan 


A doua zi, Jeanne, fără să se descurajeze, se apucă din nou 
să dea atât apartamentului cât şi sieşi o înfăţişare cât mai 
îmbietoare. Oglinda îi spusese că domnul de Rohan va veni 
numai pentru că auzise vorbindu-se despre ea. Bătuse ora şapte 
şi în salon focul împrăştia o lumină strălucitoare, când o trăsura 
trecu în josul străzii Saint-Claude. 

Jeanne nu avusese nici măcar timpul să arunce în fugă o 
privire fugară pe fereastră. Din trăsură cobori un bărbat 
înfăşurat într-o mantie uriaşă; apoi poarta casei se închise după 
el şi trăsura se retrase pe o străduţă vecină ca să aştepte 
întoarcerea stăpânului. Curând clopoţelul zbârnâi şi inima 
doamnei de La Motte bătu atât de tare, încât puteai s-o auzi. 
Fiindu-i însă ruşine să se lase pradă unei emoţii nesăbuite, 
Jeanne porunci inimii să tacă, potrivi la repezeală şi cât putu mai 


bine broderia care acoperea masa, schimba partitura de la 
clavecin şi o revistă de pe colţul şemineului. După câteva 
minute mătuşa Clo-tilda o anunţă pe doamna contesă că a 
venit: "Persoana care a scris alaltăieri”. 

— Să intre — răspunse Jeanne. 

Un pas uşor, pantofi care scârţâiau, un personaj impunător, 
îmbrăcat în catifea şi mătase, cu o ţinută mândră şi părând înalt 
de zece coţi în acest apartament micuţ, iată ce văzu Jeanne 
când se ridica să-l primească. Rămase prost impresionată de 
incognito-ul păstrat de persoană. Astfel, hotărându-se să pară o 
femeie care vorbeşte numai după ce s-a gândit bine, zise: 

— Cu cine am onoarea să vorbesc? Şi făcu o reverență, 
având un aer mai curând ocrotitor decât de ocrotita. 

Prinţul privi spre uşa salonului pe care dispăruse bătrâna. 

— Sunt cardinalul de Rohan — rosti el. 

La auzul acestui nume, doamna de La Motte, prefăcându-se 
că roşeşte şi că îşi pierde cumpătul, răspunse cu o reverență 
cum numai regilor li şe face. Apoi trase un fotoliu şi, în loc să se 
aşeze pe scaun, aşa cum o cerea eticheta, se aşeză în jilţul cel 
mare. Cardinalul, văzând că fiecare se poate purta mai la largul 
său, îşi puse pălăria pe masă şi, privind-o ţintă pe Jeanne, care 
făcu la fel, începu: 

— Aşadar, este adevărat, domnişoară?... 

— Doamnă — îl corectă Jeanne. 

— lertaţi-mă... Uitasem... aşadar, este adevărat, doamnă? 

— Soţul meu se numeşte contele de La Motte, monseniore. 

— Da, da, desigur; este în regimentul de jandarmi al regelui 
sau ai reginei, nu-i aşa? 

— Da, monseniore. 

— Şi dumneavoastră, doamnă, sunteţi născută Valois. 

— Da, monseniore, Valois. 

— Nume ilustru! rosti cardinalul, stând picior peste picior. 
Nume rar, care s-a stins... 

Jeanne ghici neîncrederea cardinalului. 

— Stins? Nicidecum, monseniore — replică ea — deoarece îl 
port eu şi fratele meu, baronul de Valois. 

— Recunoscut? 

— Nu-i nevoie să fie recunoscut, monseniore: fratele meu, 
indiferent dacă este bogat sau sărac, va fi în orice caz ceea ce s- 
a născut, adică baron de Valois. 


— Doamnă, vorbiţi-mi puţin despre această genealogie, vă 
rog. Mă interesează; îmi place acest blazon. 

Jeanne povesti simplu, fără să şovăie, tot ceea ce cititorul 
ştie. Cardinalul asculta şi privea, Nici măcar nu îşi dă silinţa să-şi 
ascundă impresiile. La ce bun? Nu credea câtuşi de puţin nici în 
meritele, nici în rangul de care îi vorbea Jeanne; o vedea 
frumoasă şi săracă; o privea şi îi era de ajuns. 

Jeanne, care observă totul, ghici intenţiile răuvoitoare ale 
viitorului său protector. 

— Astfel încât — spuse domnul de Rohan, cu nepăsare — 
aţi fost într-adevăr nenorocită? 

— Nu mă plâng, monseniore. 

— Prin urmare, s-a exagerat prea mult când mi s-a vorbit 
despre greutăţile prin care treceţi. Privi în jurul său. Locuinţa 
este plăcută, frumos mobilată. 

— Pentru o biată femeiuşcă, fără îndoială — replică cu 
brutalitate Jeanne, nerăbdătoare să ajungă la un rezultat. Da, 
monseniore. 

Cardinalul schiţă un gest. 

— Cum? Consideraţi acest mobilier, mobilierul unei biete 
femeiuşti? 

— Nu cred, monseniore — spuse ea — că îl puteţi considera 
mobilierul unei prințese. 

— Şi dumneavoastră sunteţi prinţesă — zise el, cu o 
imperceptibilă ironie ce nu voia să pară impertinenţă. 

— Sunt născută Valois,  monseniore, aşa cum 
dumneavoastră sunteţi Rohan. E tot ce vă pot spune. 

Rosti aceste cuvinte cu atâta graţie, cu o atât de 
maiestuoasă revoltă, cu noblețea femeii care vede că nu este 
preţuită cum merită şi cuvintele sunară atât de armonios şi pline 
de demnitate în acelaşi timp, încât prinţul nu se simţi jignit, iar 
bărbatul fu cuprins de emoție. 

— Doamnă, am uitat că primul meu cuvânt ar fi trebuit să 
fie o scuză, V-am scris ieri că voi veni aici, dar am fost reţinut la 
Versailles pentru primirea domnului de Suffren. Am fost silit să 
renunţ la plăcerea de a vă vizita. 

— Monseniorul mi-a făcut şi aşa o prea mare cinste 
gândindu-se la mine astăzi şi domnul conte de La Motte, soţul 
meu, va regreta o dată mai mult exilul la care îl obligă sărăcia, 


deoarece acest exil îl împiedică să se bucure de vizita uneia 
dintre cele mai ilustre personalităţi. 

Cuvântul soţ reţinu atenţia cardinalului. 

— Trăiţi singură, doamnă? întrebă el. 

— Absolut singură, monseniore. 

— Frumos din partea unei femei tinere şi frumoase. 

— Este uşor, monseniore, pentru o femeie care ar fi 
nelalocul ei în orice altă societate decât aceea de unde sărăcia o 
îndepărtează. 

Cardinalul tăcu. 

— Se pare că genealogii nu vă contesta originea? 

— La ce bun? zise cu dispreţ Jeanne, îndepărtându-şi cu un 
gest fermecător cârlionţii pudraţi de pe tâmple. 

Cardinalul îşi trase fotoliul ca pentru a-şi apropia picioarele 
de foc. 

— Doamnă — spuse el — am vrut şi vreau să ştiu cu ce vă 
pot fi de folos. 

— Cu nimic, monseniore. 

— Cum cu nimic? 

— Eminenta voastră îmi face iară doar şi poate o cinste 
prea mare. 

— Să vorbim deschis. 

— Nu ştiu cum am putea vorbi mai deschis decât am vorbit, 
monseniore. 

— Vă plângeaţi adineauri... — zise cardinalul, privind în 
jurul lui ca pentru a aminti Jeannei ce spusese despre mobilierul 
ei sărăcăcios. 

— Într-adevăr, mă plângeam. 

— Aşadar, doamnă?... 

— Ei bine, monseniore, văd că eminenţa voastră vrea să-mi 
dea de pomană, nu-i aşa? 

— O, doamnă!... 

— Nimic altceva, nu? Am primit pomană până acum, dar nu 
voi mai primi de azi înainte. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Monseniore, am îndurat multe umilinţe în ultima vreme; 
nu voi mai putea să rezist. 

— Doamnă, folosiţi cuvinte mari. Nenorocirea nu 
dezonorează... 


— Chiar când porţi un nume ca al meu?! Spuneţi, 
dumneavoastră aţi cerşi, domnule de Rohan? 

— Nu vorbim despre mine — ripostă cardinalul, încurcat dar 
şi cu trufie. 

— Monseniore, nu cunosc decât două feluri de a cere de 
pomană: în trăsură sau la poarta unei biserici; îmbrăcată în 
catifea şi aur sau în zdrenţe. Ei bine, adineauri nu mă aşteptam 
sărmi faceţi cinstea de a mă vizita; credeam că m-aţi uitat. 

— Ah, deci ştiaţi că eu sunt cel ce v-a scris? spuse 
cardinalul. 

— Oare n-am văzut blazonul dumneavoastră pe sigiliul 
scrisorii pe care mi-aţi făcut cinstea de a mi-o trimite?! 

— Cu toate acestea v-aţi prefăcut că nu mă recunoaşteţi. 

— Pentru că nu mi-aţi făcut cinstea de a vă anunţa. 

— Ei bine, îmi place această mândrie — zise cu vioiciune 
cardinalul, privind cu o atenţie îngăduitoare ochii vii şi chipul 
trufaş al Jeannei. 

— Spuneam deci — relua aceasta — ca înainte de a vă 
vedea luasem hotărârea să lepăd această biată mantie care-mi 
ascunde sărăcia, care acoperă inutilitatea de a avea un nume ca 
al meu şi s-o pornesc în zdrenţe ca orice cerşetoare creştina 
spre a-mi cerşi bucata de pâine implorând nu orgoliul, ci milă 
trecătorilor. 

— Sper că nu sunteţi la capătul oricăror resurse, doamnă? 
Jeanne nu răspunse. 

— Aveţi poate o moşie undeva, fie ea şi ipotecata? întrebă 
el, stânjenit. Bijuterii de familie... aceea de pildă? Şi arătă o 
cutiuţă pe care se plimbau degetele albe şi delicate ale tinerei 
femei. 

— Aceasta? zise ea. 

— O cutioară neobişnuită, pe cuvântul meu! Îmi daţi voie? 

O luă. Ah! Un portret! Şi tresări uimit. 

— Cunoaşteţi originalul acestui portret? întrebă Jeanne. 

— Este portretul Mariei-Tereza. 

— Al Mariei-Tereza?! 

— Da, împărăteasa Austriei. 

— Adevărat?! exclamă Jeanne. Credeţi, monseniore? 

Cardinalul începu să studieze cu atenţie cutiuţa. 

— De unde o aveţi? întrebă. 

— De la o doamnă care a venit alaltăieri. 


— La dumneavoastră? 

— La mine. 

— O doamnă? 

Şi cardinalul privi cutioara cu şi mai multă luare-aminte. 

— Am gresie, monseniore — se corectă contesa — erau 
două doamne. 

— Şi una dintre aceste doamne v-a dat cutioara aceasta? 
întrebă el, cu neîncredere. 

— Nu, nu mi-a dat-o. 

— Atunci, cum de se află în posesia dumneavoastră? 

— A uitat-o aici. 

Cardinalul rămase atât de adâncit în gânduri, încât contesa 
de Valois fu intrigată şi îşi zise că ar trebui să deschidă bine 
ochii. În cele din urmă cardinalul ridică fruntea şi, uitându-se cu 
atenţie la contesă, întrebă: 

— Şi cum se numeşte această doamnă? Mă veţi ierta, cred, 
că vă pun această întrebare; mă simt eu însumi ruşinat că vă 
vorbesc ca un judecător. 

— Într-adevăr, monseniore — replică doamna de La Motte 
— întrebarea pare ciudată. 

— Poate indiscretă, dar ciudată... 

— Ciudată, repet. Dacă aş fi cunoscut-o pe doamna care a 
lăsat aici această micuță bombonieră... 

— Ei bine? 

— Ei bine, până acum i-aş fi trimis-o înapoi. Fără îndoială că 
ţine la ea şi n-aş vrea ca amabilă să vizită să aibă drept urmare 
patruzeci şi opt de ore de nelinişte. 

— Deci nu o cunoaşteţi... 

— Nu, ştiu numai că se află în fruntea unei instituţii de 
binefacere... 

— Din Paris? 

— Din Versailles... 

— Din  Versailles?... în fruntea unei instituţii de 
binefacere?... 

— Monseniore, primesc ajutor de la femei, ele nu umilesc o 
biată sărmană atunci când o ajută. Şi această doamnă, căreia 
suflete miloase i-au atras atenţia asupra situaţiei mele, mi-a 
lăsat pe cămin o sută de ludovici. 

— O sută de ludovici! repetă cardinalul, surprins; apoi îşi 
dădu seama că ar putea s-o jignească pe Jeanne. Intr-adevăr, 


Jeanne tresărise. lertaţi-mă, doamnă — adaugă el — nu mă miră 
că v-a dat această sumă. Dimpotrivă, meritaţi solicitudinea 
tuturor inimilor caritabile, iar numele pe care-l purtaţi îi obligă 
să vă ajute. Nu m-a mirat decât că se află în fruntea unei 
instituţii de binefacere. Aceste doamne dau de obicei sume mai 
mici. Aţi putea să mi-o descrieţi pe vizitatoarea dumneavoastră, 
contesă? 

— Destul de greu, monseniore — replică Jeanne pentru a 
spori curiozitatea interlocutorului său. 

— Greu? De ce? De vreme ce a fost aici? 

— Deoarece această doamnă, care nu vroia probabil să fie 
recunoscută, îşi ascundea obrazul sub o glugă largă şi era 
înfăşurata în blănuri din creştet până-n tălpi. Numai că... 

Contesa avu aerul că se gândeşte la ceva. 

— Numai că... — replică cardinalul. 

— Mi s-a părut că văd... Nu fac nici o afirmaţie, 
monseniore... 

— Ce vi s-a părut că vedeţi? 

— Că avea ochii albaştri. 

— Gura? 

— Mică, deşi buzele erau cărnoase, mai ales buza 
inferioară. 

— Înaltă sau mijlocie? 

— Mijlocie. 

— Mâinile? 

— Perfecte. 

— Gâtul? 

— Lung şi subţire. 

— Chipul? 

— Sever şi nobil. 

— Accentul? 

— Parcă străin. Dai poate o cunoaşteţi pe această doamnă, 
monseniore? 

— De ce credeți că o cunosc, doamna contesă? zise repede 
prelatul. 

— După felul în care mă întrebaţi, monseniore, sau poate 
datorită simpatiei pe care o au filantropii unii față de alții. 

— Nu, doamnă, nu o cunosc. 

— Sau poate, monseniore, aveți unele bănuieli? 

— In legătură cu ce? 


— În legătură cu acest portret, de pildă? 

— Ah, da, desigur acest portret... — replică iute cardinalul, 
temându-se că a lăsat să se vadă prea multe. 

— Ei bine, acest portret, monseniore? 

— Ei bine, acest portret mi se pare a fi... 

— Acela al împărătesei Maria-Tereza, nu-i aşa? 

— Cred că da. 

— Atunci presupuneţi... 

— Presupun că aţi primit vizita uneia dintre doamnele 
germane care au înfiinţat o casă de binefacere... 

— La Versailles? 

— Da, doamnă, la Versailles. 

Şi cardinalul tăcu. Dar se vedea limpede că nu era de loc 
liniştit şi ca prezenţa acestei cutioare în casa contesei îi reînnoi 
se toate bănuielile. Numai că ceea ce Jeanne nu reuşea să 
desluşească până la capăt, ceea ce caută în zadar să-şi explice, 
era părerea pe care şi-o făcuse prinţul despre ea, părere care în 
mod vădit îi era defavorabilă şi care nu ducea la altă concluzie 
decât la faptul că ea îi întinde o cursă, folosindu-se de aparenţe. 

Într-adevăr, nu era greu să-ţi dai seama de interesul cu 
care cardinalul urmarea tot ce făcea regina, cu atât mai mult cu 
cât şoaptele curtenilor răspândiseră zvonul, iar noi am arătat cu 
câtă grijă se străduiau anumiţi duşmani să întrețină 
animozitatea dintre suverana şi prelat. Acest portret al Mariei- 
Tereza, aceasta cutioară în care îşi ţinea de obicei bomboanele 
şi pe care cardinalul o văzuse de o sută de ori în mâinile reginei, 
cum de se afla la Jeanne, care era aproape o cerşetoare? Regina 
venise într-adevăr, aici, în această locuinţa sărăcăcioasa? Dacă 
venise, rămăsese pentru Jeanne o necunoscută? Avea oare 
Jeanne vreun motiv anume ca să ascundă cinstea ce i se 
făcuse? Prelatul se îndoia. Se îndoise şi în ajun. Numele de 
Valois îl învățase să se ferească şi iată că nu mai era vorba de o 
femeie săracă, ci de o prinţesa căreia regina îi aduce în 
persoana ajutorul său. Maria-Antoaneta era oare atât de 
darnică? 

În timp ce cardinalul se frământă astfel, Jeanne, care nu-l 
pierdea din ochi, Jeanne, care observă toate sentimentele pe 
care le încerca prinţul” era disperată. 


Într-adevăr, nu exista chin mai mare pentru fiinţele care 
nutresc gânduri ascunse decât neîncrederea celor pe care 
doresc să-i convingă, spunându-le adevărul gol-goluţ. 

Tăcerea era stânjenitoare pentru amândoi; cardinalul o 
curma din nou. 

— Dar pe doamna care o însoțea pe binefăcătoarea 
dumneavoastră n-aţi remarcat-o? N-aţi putea să mi-o descrieţi? 

— O, pe aceasta am văzut-o bine — spuse contesa. Este 
înaltă şi frumoasă, cu o faţă hotărâtă, un obraz luminos şi forme 
pline. 

— Şi cealaltă doamnă nu i-a spus pe nume? 

— Ba da, o dată, pe numele de botez. 

— Şi care-i numele ei de botez? 

— Andreea. 

— Andreea! exclamă cardinalul şi tresări. 

Nici acest gest, ca toate celelalte, de altfel, nu scapă 
contesei de La Motte. Cardinalul se lămurise acum despre ce era 
vorba, numele Andreei îi înlăturase toate îndoielile. Într-adevăr, 
se ştia că regina venise la Paris însoţită de domnişoara de 
Taverney, cu o seară mai înainte. Ceva despre întârziere, uşă 
închisă, ceartă conjugală între rege şi regină se zvonise prin 
Versailles. Cardinalul respiră. Nu era nici un fel de capcană sau 
complot în strada Saint-Claude. Doamna de La Motte îi păru 
frumoasă şi neprihănită ca însuşi îngerul nevinovăţiei. Totuşi, 
trebuia pusă la o ultimă încercare. Prinţul era viclean. 

— Contesă, mai mult decât orice mă miră un lucru, 
mărturisesc... 

— Care anume, monseniore? 

— Acela că, având un astfel de nume şi asemenea titluri, nu 
v-aţi adresat regelui. 

— Regelui? 

— Da. 

—  Monseniore, i-am trimis regelui douăzeci de petiţii, 
douăzeci de plângeri. 

— Fără rezultat? 

— Fără rezultat. 

— Dar, în lipsa regelui, toţi prinții casei regale ar fi primit 
plângeri le dumneavoastră. Domnul duce d'Orleans, de pildă, 
este mărinimos şi-i place să facă adesea ceea ce regele refuză. 


— Am  solicitat-o şi pe alteţa sa ducele d'Orléans, 
monseniore, dar în zadar. 

— În zadar? Mă miră. 

— Ce vreţi, când nu eşti bogat şi nu ai recomandaţii, 
constaţi că toate cererile dispar în anticamerele prinților. 

— Mai este şi monseniorul conte d'Artois. Uşuraticii sunt 
uneori mai înţelegători decât cei miloşi. 

— Am primit tot atâta de la contele d'Artois ca şi de la 
alteţa sa ducele d'Orléans sau de la maiestatea sa regele 
Franţei. 

— În fine, mai sunt şi doamnele, mătuşile regelui. Oh, 
acestea, contesă, sau eu mă înşel foarte tare, sau cu siguranţă 
că v-au răspuns favorabil. 

— Nu, monseniore. 

— A, nu pot să cred că doamna Elisabeta, sora regelui, nu 
are o inimă simţitoare. 

— Este adevărat, monseniore. Alteța sa regală, pe care am 
solicitat-o, a promis să mă primească; nu ştiu însă cum s-a 
întâmplat că, după ce l-a primit pe soţul meu, nu a mai vrut, 
oricât am insistat pe lângă dânsa, să mai îmi dea vreo ştire. 

— Curios, într-adevăr! spuse cardinalul. Apoi, dintr-o dată, 
ca şi când acest gând i-ar fi venit chiar atunci în minte: Dar, 
Dumnezeule! exclamă el. Uităm... 

— Ce? 

— Persoana căreia ar fi trebuit să vă adresaţi în primul 
rând. 

— Cui ar fi trebuit să mă adresez? 

— Celei care împarte favorurile, celei care n-a refuzat 
niciodată un ajutor binemeritat, reginei. 

— Reginei? 

— Da, reginei, aţi văzut-o? 

— Niciodată — răspunse Jeanne, cu o mare simplitate. 

— Cum, nu aţi trimis nici o plângere reginei? 

— Niciodată. 

— Nu aţi încercat să obţineţi o audienţă la maiestatea sa? 

— Am încercat, dar nu am reuşit. 

— Cel puţin ar fi trebuit să-i aţineţi drumul ca să vă bage în 
seamă şi să vă cheme la curte. Este şi acesta un procedeu. 

— Nu l-am folosit niciodată. 

— Doamnă, îmi spuneţi lucruri într-adevăr de necrezut. 


— Şi totuşi, este adevărat. N-am fost decât de două ori la 
Versailles şi nu am văzut decât două persoane: pe domnul 
doctor Ludovic, care l-a îngrijit pe sărmanul meu tată la Hôtel- 
Dieu şi pe domnul baron de Taverney, căruia îi eram 
recomandată. 

— Şi ce a spus domnul de Taverney? Era cel mai în măsură 
să vă îndrumeze spre regină. 

— Mi-a răspuns că sunt foarte neîndemânatică. 

— De ce? 

— Pentru că revendic ca pe un drept bunăvoința regelui, că 
rudenia aceasta, fam îndoiala, o nemulţumeşte pe maiestatea 
sa, deoarece niciodată o rudă săracă nu este iubită. 

— Într-adevăr, este egoist şi brutal baronul — zise prinţul. 
Apoi, reflectând asupra acestei vizite a Andreei la contesă, 
continuă în gând: "Ciudat lucru, tatăl o îndepărtează pe 
solicitantă, iar regină o aduce la ea pe fiică. Intr-adevăr, trebuie 
să iasă ceva din această contradicție." Pe legea mea de 
gentilom! reluă el cu voce taie. Sunt încântat să aud pe o 
solicitantă, pe o doamnă din înalta aristocrație, spunând că nu i- 
a văzut niciodată pe rege sau pe regină. 

— Doar în tablourile pictate! replică Jeanne, surâzând. 

— Ei bine! exclamă cardinalul, convins de data aceasta de 
nevinovăția şi sinceritatea contesei. Vă voi conduce, dacă 
trebuie, eu însumi la Versailles, ale cărui porţi vi le voi deschide. 

— Oh, monseniore, câtă bunătate! strigă contesa, în 
culmea bucuriei. 

Cardinalul se apropie de ea. 

— Este cu neputinţă — continuă el — ca în scurt timp să nu 
se intereseze toată lumea de dumneavoastră. 

— Vai, monseniore, credeţi într-adevăr? spuse Jeanne, cu 
un adorabil suspin. 

— A, sunt sigur. 

— Cred că mă flataţi, monseniore! 

Şi îl privi drept în ochi. Aceasta subită schimbare o 
surprinse cu adevărat pe contesă, deoarece doar cu zece 
minute mai înainte cardinalul o tratase cu o nepăsare princiară. 
Privirea săgetătoare a Jeannei îl atinse pe cardinal fie drept în 
inimă, fie aţâţându-i simţurile. Era sau flacăra ambiţiei, sau 
flacăra dorinţei; oricum, era o flacără. 


Domnul de Rohan, care se pricepea la femei, trebui să-şi 
mărturisească sieşi că văzuse puţine atât de seducătoare. 

"Ah, pe legea mea — îşi. Spuse el, cu acea veşnică rezervă 
a diplomaților — ah, pe legea mea! Ar fi extraordinar şi o mare 
fericire pentru mine să întâlnesc în acelaşi timp o femeie cinstită 
care are aparențele unei ipocrite şi în mizeria ei. O protectoare 
atât de puternică." 

— Monseniore — îl întrerupse ademenitoarea sirenă — 
păstraţi, iertaţi-mă că o spun, o tăcere care mă nelinişteşte. 

— De ce, contesă? întrebă cardinalul. 

— Pentru că un bărbat ca dumneavoastră nu este lipsit de 
politeţe decât cu două categorii de femei. 

— Oh, Dumnezeule! Ce aveţi de gând să-mi spuneţi, 
contesă? Pe cuvântul meu, mă înspăimântați! 

Îi luă mâna. 

— Da — răspunse contesa — cu două categorii de femei, 
am spus şi o repet. 

— Care? Să vedem... 

— Cu femeile pe care le iubiţi foarte mult, sau cu cele pe 
care nu le stimati îndeajuns. 

— Contesa, contesă, mă faceţi să roşesc. Am fost lipsit de 
poli tete faţa de dumneavoastră? 

— Desigur! 

— Nu spuneţi aceasta, ar fi îngrozitor! 

— Prin urmare, monseniore, cum nu cred că mă iubiţi foarte 
mult, socot de asemenea că nici nu v-am dat, cel puţin până 
acum prilejul de a nu mă respectă. 

Cardinalul luă mâna Jeannei: 

— Ah, contesă, îmi vorbiţi într-adevăr ca şi când aţi fi 
supărată pe mine. 

— Nu, monseniore, încă nu aţi meritat mânia mea. 

— Şi nu o voi merita niciodată, doamnă, începând din 
această zi în care am avut plăcerea să vă văd şi să vă cunosc. 

"Ah, oglinda, oglinda mea!" se gândi Jeanne. 

— Şi începând din această zi — continuă cardinalul — grija 
mea nu vă va mai părăsi niciodată... 

— Ştiţi ce, monseniore — replică contesa, fără a-şi retrage 
mâna din mâinile cardinalului — e de ajuns. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Să nu-mi vorbiţi despre protecţia dumneavoastră. 


— Ferească Dumnezeu să rostesc cuvântul protecţie! O, 
doamnă, nu pe dumneavoastră vă umileşte, ci pe mine. 

— Atunci, domnule cardinal, să admitem un lucru care m-ar 
măguli nespus... 

— Dacă-i aşa, doamnă, să admitem acest lucru. 

— Să admitem, monseniore, că i-aţi făcut o vizită de 
politeţe doamnei de La Motte Valois. Nimic mai mult. 

— Dar şi nimic mai puţin atunci — răspunse galantul 
cardinal. Şi, ducând la buze degetele Jeannei, le sărută îndelung. 
Contesa îşi retrase mâna. Ah, politeţe! exclamă cardinalul, cu un 
accent subtil, păstrând cea mai mare seriozitate. 

Jeannie îi întinse mâna, pe care prelatul depuse de astă 
dată un sărut respectuos. 

— Ei, aşa este foarte bine, monseniore. Cardinalul se 
înclină. 

— Faptul că ştim — continuă contesa — că-mi veţi acorda 
un locşor oricât de mic printre preocupările atât de alese şi de 
numeroase ale unui om ca dumneavoastră, este, vă jur, ceva eu 
care mă pot consola un an. 

— Un an! Este prea scurt... să sperăm mai mult, contesă. 

— Ei bine, nu zic nu, domnule cardinal — răspunse ea, 
surâzând. Adresându-i-se pur şi simplu numai cu Domnule 
cardinal, iată o familiaritate de care doamna de La Motte se 
făcea vinovată pentru a doua oară. Prelatul, atins în orgoliul său, 
s-ar fi putut mira; dar lucrurile ajunseră atât de departe, încât 
nu numai că nu se miră, ci fu măgulit ca de o favoare. 

— Ah, aveţi încredere — exclamă el, apropiindu-se şi mai 
mult Foarte bine, foarte bine. 

— Am încredere, da, monseniore, pentru că simt în 
eminenţa voastră... 

— Adineauri îmi spuneaţi domnule, contesă. 

— Va trebui să mă iertaţi, monseniore; nu cunosc curtea. 
Spun deci că am încredere, pentru că sunteţi capabil să 
înţelegeţi o minte aventuroasă, curajoasă că a mea şi un suflet 
curat. Cu toate încercările sărăciei, cu toate luptele duse 
împotriva mea de duşmani necruţători, eminenţa voastră va şti 
să ia de la mine, adică din conversaţia mea, ceea ce este demn 
de dumneavoastră. În rest, eminenţa voastră îmi va acorda 
indulgenţa sa. 


— lată-ne deci prieteni, doamnă. De acord? Facem un 
jurământ? 

— Dinspre partea mea, da. 

Cardinalul se ridică şi se îndrepta spre doamna de La Motte. 
Însă, cum desfăcuse prea larg braţele pentru un simplu 
legământ, contesa se feri sprintenă din calea lui. 

— Prietenie în trei! spuse ea, cu un neasemuit accent 
batjocoritor şi candid în acelaşi timp. 

— Cum prietenie în trei? întrebă cardinalul. 

— Desigur; nu se află oare pe lume un biet jandarm, un 
exilat, pe care-l cheamă contele de La Motte? 

— Ah, contesă, ce memorie infernală aveţi! 

— Dar trebuie să vă vorbesc despre el, cu atât mai mult cu 
cât dumneavoastră nu vorbiţi. 

— Ştiţi de ce nu vorbesc despre el, contesă? 

— Spuneţi. 

— Pentru că va vorbi destul el, el însuşi: soţii nu se uită 
niciodată pe ei înşişi, credeţi-mă. 

— Şi dacă va vorbi despre sine? 

— Atunci se. va vorbi despre dumneavoastră, se va vorbi 
despre noi. 

— Cum asta? 

— Se va spune, de pildă, că domnul conte de La Motte a 
încuviinţat sau nu a încuviinţat faptul că domnul cardinal de 
Rohan vine de trei, patru sau cinci ori pe săptămână să o 
viziteze pe doamna de La Motte, în strada Saint-Claude. 

— Ah, ce lucruri îmi spuneţi, domnule cardinal! De trei, 
patru sau cinci ori pe săptămâna?! 

— Altfel ce fel de prietenie ar fi, contesă? Am spus de cinci 
ori? Am greşit. De şase sau şapte ori trebuie să spun fără a mai 
adăuga zilele în care voi veni de două ori. 

Jeanne începu să râdă. Cardinalul observă că era prima 
dată că îi făcea cinstea să-i ia în seamă glumele şi fu şi mai 
măgulit. 

— Veţi împiedica lumea să vorbească? zise ea. Ştiţi bine că 
este imposibil. 

— Da, o voi împiedica — replică el. 

— Cum? 

— O, într-un fel foarte simplu; bine sau rău, pe mine 
locuitorii Parisului mă cunosc. 


— Oh, desigur şi pe bună dreptate, monseniore. 

— Dar pe dumneavoastră au nenorocul să nu vă cunoască. 

— Ei bine?... 

— Să schimbăm situaţia. 

— Şi o schimbăm... adică... 

— Dacă vreţi... Aşa, de pildă... 

— Mergeţi până la capăt. 

— Dacă aţi ieşi dumneavoastră de la mine în loc să ies eu... 

— Adică să vin eu la palatul dumneavoastră? Eu, 
monseniore? 

— Veţi veni la un om al bisericii. 

— Un om al bisericii nu este un bărbat, monseniore. 

— Sunteţi adorabilă! Ei bine, nu este vorba de palatul meu, 
am o casă. 

— O căsuţă, s-o spunem pe şleau. 

— Nu, o casă care este a dumneavoastră. 

— Ah! exclamă contesa, O ca? A a mea?! Şi unde? Nu ştiu 
nimic despre această casă. 

Cardinalul, care se aşezase din nou, se ridică. 

— Mâine, la zece dimineaţa, veţi primi adresa. 

Contesa roşi, cardinalul îi iuă curtenitor mâna. Şi de data 
aceasta, sărutul fu respectuos, tandru şi îndrăzneţ totodată. 
Amândoi se salutară cu acea urmă de politeţe zâmbitoare care 
anunţa o apropiată intimitate. 

— Luminează monseniorului! strigă contesa. Bătrâna se ivi 
cu lumânarea. Prelatul ieşi. 

"Ei, după câte mi se pare, cred că am făcut un pas înainte" 
— gândi Jeanne. 

"Haide-haide — gândi cardinalul urcând în caleaşca — am 
făcut o dublă afacere. Această femeie este prea inteligentă 
pentru a nu o fermecă şi pe regină, cum m-a fermecat pe mine". 


Capitolul XVIII Mesmer şi Saint-Martin 


La un moment dat, Parisul, în vacanţa, având timp de 
pierdut, se dedica în întregime unor probleme care în zilele 
noastre sunt monopolul bogătaşilor, adică aşa-ziselor fiinţe 
inutile. 


În 1784, deci în epoca despre care vorbim, problema la 
modă, cea care era pe primul plan, cea care plutea în aer, care 
asalta capetele unor aristocrați, aşa cum se strâng aburii în jurul 
munţilor, era mesmerismul, ştiinţă misterioasă, nu prea bine 
definită de către cei ce o inventaseră, care, neţinând cu tot 
dinadinsul s-o popularizeze chiar de la început, îi dăduseră un 
nume de bărbat, adică un titlu aristocratic, în locul unuia dintre 
acele nume luate din greacă, cu ajutorul cărora modestia 
afectată de savanții moderni vulgarizează astăzi orice noţiune 
ştiinţifică. 

Într-adevăr, la ce bun, în 1784, să popularizezi o ştiinţă? 
Poporul, care de mai bine de un secol şi jumătate nu fusese 
niciodată întrebat de către cei care îl conduceau, însemna oare 
ceva în stat? Nu: poporul era pământul gras care rodea, era 
recoltă bogată care trebuie culeasă, stăpânul pământului era 
însă regele; iar secerătorii erau nobilimea. 

In 1784 un nume de bărbat dădea încredere. Doctorul 
Mesmer era la Paris, după cum am aflat de la Maria-Antoaneta 
însăşi, care i-a cerut regelui permisiunea de a-l vizita. Îngăduiţi- 
ne deci să spunem câteva cuvinte despre doctorul Mesmer, al 
cărui nume, ştiut astăzi numai de câţiva adepţi, în vremea 
despre care vorbim, se afla pe buzele tuturor. Prin 1777, 
doctorul Mesmer adusese din Germania o ştiinţa alcătuită din 
nori şi fulgere. La lumina acestor fulgere, savantul nu vedea 
decât norii care formau deasupra capului său o boltă 
întunecoasă; omul obişnuit nu vedea decât fulgerele. 

Mesmer debutase în Germania, cu o teză despre influenţa 
planetelor, încercase să teoretizeze că planetele, în virtutea 
forţei care le atrage una spre cealaltă, exercită o influenţă şi 
asupra corpurilor vii şi, în special, asupra sistemului nervos prin 
intermediul unui fluid subtil ce se află răspândit în întregul 
univers. Dar această primă teorie era destul de abstractă. 
Pentru a o înţelege trebuia să fie iniţiat în teoria lui Galilei şi lui 
Newton. Era un amestec de o infinitate de cunoştinţe 
astronomice amestecate cu tot felul de  extravaganţe 
astrologice, care nu puteau fi, nu spunem popularizate, ci 
aristocratizate, căci pentru asta ar fi trebuit ca nobilimea să se 
transforme într-o societate ştiinţifică. Drept care, Mesmer părăsi 
această teorie pentru a se arunca în cea a magneţilor. 

In vremea aceea, magneţii stârniseră un viu interes. 


Proprietăţile lor de atracţie sau de respingere făceau ca 
mineralele să trăiască o viaţă asemănătoare vieţii omeneşti, 
împrumutându-le cele două mari pasiuni ăla omului: iubirea şi 
ura. |n consecinţă li se atribuiau  magneţilor virtuți 
surprinzătoare în legătură cu vindecarea bolilor. Mesmer îmbină 
deci acţiunea magneţilor cu prima sa teorie şi încercă să vadă 
ce va ieşi din această împreunare. Din nenorocire pentru 
Mesmer, odată sosit la Viena, găsi acolo un rival gata instalat. 
Acest rival, care se numea Hali, pretindea că Mesmer îi furase 
metodele. Văzând asta, Mesmer, om plin de imaginaţie, declară 
că va abandona magneţii ca fiind inutili şi că nu va mai vindecă 
pe nimeni prin magnetismul mineral, ci prin magnetismul 
animal. 

Acest cuvânt rostit ca o noţiune nouă nu desemna câtuşi de 
puţin o descoperire nouă; magnetismul, cunoscut de antici, 
folosit în iniţierile egiptene şi în prezicerile greceşti, se păstrase 
în evul mediu ca o tradiţie; rămăşiţele acestei ştiinţe au fost 
preluate de vrăjitorii secolului al XIII-lea, al XIV-lea şi al XV-lea. 
Mulţi au fost cei care, arşi pe rug, rămâneau credincioşi, în 
mijlocul flăcărilor, credinţei ciudate ai cărei martiri erau. 

Urbain Grandier nu era altceva decât un cunoscut 
magnetizator. Mesmer auzise vorbindu-se despre miracolele ce 
se puteau înfăptui cu ajutorul acestei ştiinţe. Joseph Balsamo, 
eroul uneia dintre cărţile noastre, lăsase un semn al trecerii sale 
prin Germania şi, mai ales, prin Strasbourg. Mesmer începu să 
adune laolaltă rămăşiţele acestei ştiinţe, ale cărei urme apăreau 
ici şi colo asemenea acelor gaze care ard în zbor şi aleargă 
noaptea peste iazuri; construi o întreagă teorie, un sistem 
uniform căruia îi dădu numele de mesmerism. Ajuns în acest 
stadiu, Mesmer comunică sistemul său Academiei de ştiinţe din 
Paris. Societăţii regale din Londra şi Academiei din Berlin; 
primele două nu-i răspunseră, cea de-a treia îl declara nebun. 

Mesmer îşi aminti de acel filozof grec care nega mişcarea şi 
pe care adversarul său îl pusese în încurcătură mergând. Veni în 
Franţa, luă din mâinile doctorului Storck şi ale oculistului Wenzel 
o tânără fată de şaptesprezece ani, atinsă de o boală de ficat şi 
ameninţată să orbească şi, după trei luni de tratament, bolnavă 
era tămăduită, oarba vedea clar. Acest fapt îi convinse pe mulţi, 
între alţii şi pe un doctor numit Deslon: din adversar, acesta se 
transformă în apostol. Incepând din acest moment, reputaţia lui 


Mesmer spori din ce în ce. Academia se declarase împotriva 
inovatorului, curtea se declară pentru; începură negocieri din 
partea ministerului, care dorea să-l determine pe Mesmer să 
îmbogăţească omenirea prin publicarea doctrinei sale. Doctorul 
îşi spuse preţul. Se târguiră, domnul de Breteuil îi oferi, în 
numele regelui, o rentă viageră de 20 000 livre şi un salariu de 
10 000 pentru a iniţia trei persoane indicate de guvern, în 
practicarea metodelor sale. Dar Mesmer, indignat de zgârcenia 
regală, refuză şi plecă la băile Spa, cu câţiva dintre bolnavii săi. 

O catastrofă neaşteptată îl ameninţa pe Mesmer. Deslon, 
elevul său, Deslon, posesorul faimosului secret pe care Mesmer 
refuzase să-l vândă pentru 30 000 livre pe an, Deslon începu la 
el acasă tratamente publice aplicând metoda mesmeriană. 
Mesmer auzi această veste dureroasă; strigă că este un furt, o 
fraudă; crezu că înnebuneşte. Atunci, unul dintre bolnavii săi, 
domnul de Bergasse, avu fericită idee de a comandita ştiinţa 
ilustrului profesor; fu alcătuit un comitet de o sută de persoane, 
cu un capital de 340 000 livre, cu condiţia ca el să-şi iniţieze 
acţionarii în doctrina sa. Mesmer acceptă, luă banii şi se întoarse 
la Paris. 

Momentul era propice. Oamenii se simțeau ademeniţi, 
atraşi în mod irezistibil de acest straniu mister al fluidului 
mesmerian, care, după părerea adepților, dădea sănătate 
bolnavilor, minte nebunilor şi nebunie înţelepţilor. Pretutindeni 
se vorbea de Mesmer. Ce făcuse? Asupra cui îşi exercitase 
minunile? Cărui mare senior îi redase vederea şi puterea? Cărei 
doamne obosite de nesomn şi de partide de cărţi îi calmase 
nervii? Cărei tinere fete îi prevăzuse viitorul într-o transă 
magnetică? Viitorul! Acest cuvânt mare al tuturor timpurilor, 
acest subiect interesant pentru toate minţile, soluţia tuturor 
problemelor, într-adevăr, ce era prezentul? Un rege fără 
strălucire, o nobilime fără autoritate, o ţara fără comerţ, un 
popor fără drepturi, o societate fără speranţe. De la familia 
regală, neliniştită şi izolată pe tronul ei, până la familia săracă şi 
înfometată în cocioabă sa — mizerie, ruşine şi teamă 
pretutindeni. 

Să-i uiţi pe alţii pentru a nu te gândi decât la tine, să asculţi 
lucruri noi, stranii, necunoscute, să fii încredinţat că vei avea 
parte de o viaţă lungă, de o sănătate desăvârşita, să smulgi 
ceva zgârceniei divine, oare nu era această obiectul unei atracţii 


uşor de înţeles către acel ceva necunoscut căruia Mesmer îi 
dezvăluia un colţişor? 

Voltaire era mort şi în Franţa nu se mai auzea nici un hohot 
de râs, în afară de cel al Lui Beaumarchais şi mai amar decât al 
maestrului său. Rousseau era mort; şi în Franţa nu mai era nici 
un filozof religios. Rousseau voia să-l sprijine pe Dumnezeu, dar 
de când nu mai era Rousseau, nimeni nu îndrăznea să rişte, de 
teamă să nu fie strivit sub povară. 

Odinioară, războiul fusese o îndeletnicire serioasă pentru 
francezi. Regii întreţineau pe socoteala lor eroismul naţional; 
acum, singurul război francez era un război american, în care 
regele, personal, nu se amestecase cu nimic. Într-adevăr, nu se 
băteau oare pentru acest lucru necunoscut pe care americanii îl 
numeau independenţa, cuvânt pe care francezii îl traduceau 
printr-o noţiune abstractă: Libertatea? Şi-apoi, acest război 
îndepărtat, acest război nu numai al unui alt popor, dar al unei 
alte lumi, se sfârşise. 

Gândindu-te la toate acestea, nu era mai bine să te 
interesezi de Mesmer, doctorul neamt, care a doua oară în şase 
ani agita Franţa, decât să te interesezi de lordul Cornwallis sau 
de domnul Washington, care se aflau atât de departe, încât 
probabil că n-aveai să-i vezi pe nici unul dintre ei? In timp ce 
Mesmer era acolo: putea fi văzut, atins şi, ţel suprem a trei 
sferturi din Paris, să fii atins de el. 

Astfel, acest om care, sosind la Paris, nu fusese sprijinit de 
nimeni, nici chiar de regină, compatrioata lui, deşi aceasta îi 
susţinea bucuroasă pe cei din ţara sa; acest om care, fără 
doctorul Deslon, care-l trădase apoi, ar fi rămas în umbră, acest 
om domnea cu adevărat asupra opiniei publice, lăsându-l mult 
în urmă pe rege, despre care nu se vorbise niciodată, pe domnul 
de Lafayette, despre care încetase să se mai vorbească şi pe 
domnul de Necker, despre care nu se mai vorbea de loc. 

Şi, cum acest secol se străduia să dea fiecărei minţi după 
aptitudini, fiecărui suflet după înţelegere, fiecărui trup după 
nevoile sale, în faţa lui Mesmer se ridica Saint-Martin, omul 
spiritului, a cărui doctrină mistică mângâia toate inimile rănite 
de pozitivismul doctorului neamt. Ilmaginaţi-vă un ateu cu o 
religie mai blândă decât religia însăşi; imaginaţi-vă un 
republican plin de politeţe şi de admiraţie pentru regi; un 
gentilom din clasele privilegiate, afectuos, tandru, îndrăgostit de 


popor; închipuiţi-vă triplul atac al acestui om, având darul celei 
mai logice, mai seducătoare elocinţe împotriva religiilor de pe 
pământ, pe care le considera lipsite de sens pentru că sunt de 
origine divină! 

Inchipuiţi-vă, în sfârşit, un Epicur cu perucă pudrată, cu frac 
brodat, cu vestă sclipitoare, cu pantalon de satin, cu ciorapi de 
mătase şi cu pantofi roşii. Adăugaţi faptul că acest om, care-şi 
spunea Filozoful necunoscut, se învăluia în mister; că rămânea 
în umbră, departe de spioni şi profitori, pentru a putea discuta în 
linişte despre "marea" sa doctrină. 

— Ascultaţi-mă — zicea el — suflete credincioase, inimi 
încrezătoare, ascultaţi-mă şi încercaţi să mă înţelegeţi sau, mai 
degrabă, ascultaţi-mă numai dacă aveţi interesul şi curiozitatea 
să mă înţelegeţi, fiindcă vă va fi greu şi eu nu-mi voi dezvălui 
tainele, va trebui ca voi singuri să mi le smulgeţi. Spun lucruri 
pe care aş prefera să nu le spun, iată de ce adesea voi părea că 
spun altceva decât ceea ce spun. 

In jurul lui Saint-Martin se grupaseră apărători tăcuţi, 
întunecaţi şi care îi sorbeau ideile, un cerc misterios al cărui 
misticism apăsător nu putea fi pătruns. 

Astfel, în vremea aceea, aceşti doi oameni, Mesmer şi 
Saint-Martin, împărţiseră în două tabere multe din spiritele 
inteligente, multe din firile alese ale Franţei. 

Şi astfel se adună în jurul hârdăului lui Mesmer, de unde 
venea speranţa, tot ce era senzualitate, în timp ce în jurul lui 
Saint-Martin se reuneau sufletele pioase, caritabile, iubitoare, 
nerealizate, hrănite cu iluzii. 

Dacă dincolo de aceste sfere privilegiate, ideile se 
diversificau sau se  falsificau, dacă unele zgomote se 
transformau în tunete, ca razele de lumină ce se transformă în 
fulgere, se va înţelege nedumerirea păturilor de jos ale 
societăţii, cele care mai târziu se vor numi starea a treia. 
Aceasta simţea că cineva se preocupă de destinul ei şi, în 
nerăbdarea şi disperarea sa, ardea de dorinţa de a fura focul 
sacru, ca şi Prometeu, de a da viaţa unei lumi care va fi a sa, o 
lume unde îşi va purta singură de grijă. 

Poate l-am aruncat şi l-am condus pe cititor într-o 
digresiune care trebuie să i se fi părut cam prea lungă; dar ar fi 
fost greu să vorbeşti de această epocă fără să atingi în fugă 
aceste chestiuni. Acum încercarea a fost făcută: încercarea unui 


copil care zgârie cu unghia rugina unei statui antice pentru a citi 
sub această pojghiţă o inscripţie pe trei sferturi ştearsă. Să ne 
întoarcem la aparente. Continuând să ne ocupăm de realitate, 
vom spune prea mult ca romancier, prea puţin ca istoric. 


Capitolul XIX Hârdăul 


Tabloul pe care am încercat să-l schiţăm în capitolul 
precedent, al timpului şi al oamenilor de care ne ocupăm în 
acest moment, poate explica în ochii cititorilor noştri interesul 
de necrezut ai parizienilor pentru spectacolele de tratament 
exersate în public de Mesmer. Astfel, regele Ludovic al XVI-lea, 
care, dacă nu era curios, cel puţin aprecia noutăţile ce făceau 
vâlva în iubitul său Paris, îngăduise reginei — cu condiţia, vă 
amintiţi, ca augusta vizitatoare să fie însoţită de o prinţesă — 
regele deci îngăduise reginei să meargă să vadă, ceea ce 
văzuse toată lumea. 

Trecuseră două zile de la vizita pe care domnul cardinal de 
Rohan o făcuse doamnei de La Motte. Vremea se îmblânzise; 
începuse dezgheţul. O armată de măturători veseli, bucurându- 
se că iarna lua sfârşit, împingeau spre canale, cu zelul soldaţilor 
care sapă tranşee, ultimele resturi de zăpadă, topită şi murdară, 
formând adevărate râuri negre. Pe cerul albastru şi curat se 
iveau primele stele, când doamna de La Motte, îmbrăcată 
elegant, având toate aparențele unei bunăstări, sosi într-un 
cupeu, pe care mătuşa Clotilda îl alesese cât mai lustruit cu 
putinţă şi se opri în piaţa Vendôme, dinaintea unei case cu 
aspect măreț, cu ferestre înalte şi largi, superb luminate pe tot 
cuprinsul fațadei. Aceasta era locuinţa doctorului Mesmer. 

In afara cupeului doamnei de La Motte, un impresionant 
număr de echipaje sau trăsurici, staţionau în faţa casei. În plus, 
două sau trei sute de curioşi tropăiau în noroi şi aşteptau ieşirea 
bolnavilor însănătoşiţi sau intrarea celor care vroiau să se 
vindece. Aceştia, aproape toţi bogaţi şi cu titluri nobiliare, 
soseau în trăsurile lor împodobite cu blazoane, erau ajutaţi să 
coboare şi purtaţi de lachei, iar această nouă specie de colete 
încotoşmănite în blănuri sau înfăşurate în mantii de satin nu-i 
consola câtuşi de puţin pe nefericiţii muritori de foame, pe 


jumătate goi, care aşteptau afară, la poartă, proba evidentă că 
Dumnezeu dă sau ia oamenilor sănătatea fără a le consulta 
arborele genealogic. 

Când unul dintre bolnavii cu faţa palidă, cu membrele 
atârnând moi dispărea sub imensa poartă, un murmur străbătea 
mulţimea şi rar se în timp la ca masa aceasta curioasă şi amorfă 
care veşnic se îmbulzea pe la uşile balurilor şi pe sub porticele 
teatrelor să nu recunoască fie pe cutare duce cu un braţ sau un 
picior paralizat, fie pe cutare mareşal ale cărui picioare refuzau 
să-l mai poarte, mai puţin din pricina oboselii marşurilor militare 
cât din pricina prea deselor vizite făcute doamnelor de la Operă 
sau de la Comedia ltaliană. Este de la sine înţeles că iscodirile 
mulţimii nu se opreau numai asupra bărbaţilor. 

lată, de pildă, o doamnă care e dusă pe braţe de valeţii săi, 
cu capul atârnând, cu privirea fixă, aşa cum erau purtate 
odinioară patricienele romane de către sclavii lor după ce luau 
masa; această doamnă, pradă unor suferinţe de natură 
nervoasă, sau slăbită de excese şi de nopţi albe, neputând fi 
vindecată sau readusă la viaţă de către comedianţii la modă sau 
de către acei îngeri viguroşi despre care doamna Dugazon scria 
poveşti atât de minunate, venea să ceară hârdăului în care 
Mesmer îşi cufundă clienţii ceea ce în zadar ceruse aiurea. 

Să nu se creadă că exagerăm după bunul nostru plac 
decăderea moravurile Trebuie să mărturisim că în acea vreme 
era o luptă aprigă între toamnele de la curte şi domnişoarele de 
la teatru. Unele le luau amanţii şi soţii femeilor de lume, 
celelalte le răpeau domnişoarelor din teatru colegii şi aşa-zişii 
verişori. Unele dintre aceste doamne erau la fel de cunoscute ca 
şi bărbaţii, iar numele lor circula prin mulţime la fel de 
zgomotos, dar multe şi fără îndoială nu erau cele ale căror nume 
ar fi iscat cel mai mic scandal, multe scăpau, în seara aceasta 
cel puţin, de zvonuri şi de publicitate, venind la Mesmer cu faţa 
acoperită de o mască de satin. În ziua aceasta, la jumătatea 
postului Paştilor, se dădea la Operă un bal mascat şi doamnele 
cu pricina îşi făceau socoteala că, părăsind piaţa Vendôme, se 
vor duce direct la bal. 

Prin mijlocul acestei mulţimi, unde vaietele, vorbele 
batjocoritoare, exclamaţiile admirative şi, mai ales, murmurele 
nu conteneau o clipă, doamna contesă de La Motte trecu 


dreaptă şi mohorâtă, cu o mască pe faţă, nelăsând altă urmă a 
trecerii sale decât această frază repetată în drumul său: 

— Ah, iată una care, de bună seamă, nu prea pare bolnavă! 

Dar nu vă lăsaţi înşelaţi: fraza nu însemna deloc că nu 
lipseau comentariile. Căci dacă doamna de La Motte nu era 
bolnavă, atunci ce căuta la Mesmer? Dacă mulţimea ar fi fost, ca 
noi, la curent cu evenimentele pe care abia le-am povestit, ar fi 
găsit că nimic nu era mai simplu decât acest adevăr. 

Într-adevăr, doamna de La Motte se gândise mult la 
întâlnirea sa cu domnul cardinal de Rohan şi, mai ales, la atenţia 
cu totul specială pe care cardinalul o acordase cutioarei cu 
portret uitată sau mai curând pierdută de ea în casă. Şi cum 
numele proprietarei acelei cutii era pricina spontanei curtoazii a 
cardinalului, doamna de La Motte se gândise la două mijloace 
de a-i afla numele. 

La început, a recurs la cel mai simplu. S-a dus la Versailles 
pentru a se informa asupra biroului de binefaceri al doamnelor 
germane. Aici, după cum bine vă daţi seama, nu a primit nici o 
informaţie. Doamnele germane care locuiau la Versailles erau în 
număr mare, datorită simpatiei pe care regină o arăta pe faţă 
compatrioatelor sale: cam o sută cincizeci — două sute. Numai 
că, deşi toate erau foarte miloase, nici uneia nu-i trecuse prin 
cap să pună o firmă la biroul de binefaceri. Deci Jeanne ceruse 
în zadar informaţii asupra celor două doamne care o vizitaseră; 
în zadar spusese că pe una dintre ele o chema Andreea. Nu era 
cunoscută la Versailles nici o doamnă germană având acest 
nume, de altfel destul de puţin german. Pe această cale, 
cercetările n-au dus, aşadar, la nici un rezultat. Să-l întrebe 
direct pe domnul de Rohan care era numele la care se gândea, 
ar fi însemnat în primul rând să-i dea de bănuit şi apoi să 
renunţe la plăcerea şi satisfacția unei descoperiri împotriva şi în 
afara tuturor probabilităților. Or, deoarece vizita celor două 
doamne fusese plină de mister, deoarece pline de mister 
fuseseră şi uimirea şi reticenţele domnului de Rohan, numai cu 
ajutorul misterului trebuia să dezlege atâtea enigme. 

De altfel, Jeanne simţea o atracţie înnăscută pentru lupta 
cu necunoscutul. Auzise spunându-se că la Paris, de la un timp, 
un făcător de minuni găsise mijlocul de a scoate din corpul 
omului bolile şi durerile, la fel cum odinioară Isus izgonea 
diavolul din trupul posedaţilor. Ştia nu numai că acest om 


vindecă durerile fizice, dar că putea să smulgă din inimă taina 
dureroasa care-l măcina pe individ. Astfel au fost dezvăluite un 
impresionant număr de nemaipomenite secrete. Aşa, de pildă, 
doamna de Duras îşi regăsise un copil care-i fusese furat în faţă; 
doamna de Chantoné, un câine englezesc cât un pumn, pentru 
care ar fi dat toţi copiii din lume, iar domnul de Vaundreuil, o 
buclă de păr pentru care ar fi jertfit jumătate din averea sa. 
Dezvăluirile fuseseră făcute de către  prezicători sau 
prezicătoare la şedinţele de magnetism ale doctorului Mesmer. 

In casa ilustrului doctor, puteai afla, de asemenea, 
secretele cele mai interesante. De aceea doamna de La Motte 
se gândise că, asistând la o şedinţă, va întâlni fenix-ul care o va 
ajuta s-o descopere pe proprietara cutiei ce făcea pentru 
moment obiectul celor mai arzătoare preocupări ale sale. lată 
de ce se îndrepta atât de grăbită spre marea sală unde se 
adunau bolnavii. 

Această sală, cerem scuze cititorilor noştri, merita o 
descriere cu totul specială. O şi facem cât vom putea mai exact. 
Apartamentul se împărțea în două secţiuni principale. După ce 
traversai anticamera şi arătai uşierilor de serviciu hârtiile 
necesare, erai lăsat să intri într-un salon cu ferestrele închise 
ermetic ca să nu lase să pătrundă lumina şi aerul, ziua, 
zgomotul şi aerul noaptea. In mijlocul salonului, sub un 
candelabru ale cărui luminări dădeau o lumină slabă şi aproape 
stinsă puteai observa o cadă uriaşă acoperită cu un capac. Cada 
nu avea o formă elegantă şi nu era defel împodobită: nici o 
draperie nu îi ascundea marginile de metal. Aceasta era cada 
căreia i se spunea hârdăul lui Mesmer. 

Ce virtuţi întrunea acest hârdău? Nimic mai simplu de 
lămurit. Era plin aproape până sus cu apă sulfuroasă, ale cărei 
miasme se concentrau sub capac, iar acestea, la rândul lor, 
umpleau sticlele rânduite metodic cu gâtul în jos pe fundul 
hârdăului. Astfel se producea o degajare şi un amestec de 
curenţi misterioşi sub influenţa cărora bolnavii se însănătoşeau. 
De capac era sudat un inel de fier care susţinea o funie lungă a 
cărei menire o vom cunoaşte dacă aruncăm o privire asupra 
bolnavilor. Aceştia, pe care i-am văzut adineauri intrând în palat, 
stăteau, palizi şi fără vlagă, în jilţurile aşezate jur împrejurul 
căzii. Bărbaţi şi femei laolaltă, nepăsători, liniştiţi sau agitaţi, 
aşteptau efectul tratamentului. Un valet, luând capătul funiei 


lungi, fixată de capacul hârdăului, o înfăşură în jurul membrelor 
bolnave, în aşa fel încât toţi, legaţi cu acelaşi lanţ, să simtă în 
acelaşi timp efectele electricităţii din hârdău. Apoi, pentru a nu 
întrerupe nici o clipă acţiunea fluidelor animale transmise şi 
modificate de fiecare organism în parte, bolnavii aveau grijă, 
după recomandaţia doctorului, să se atingă unii de alţii, fie cu 
coatele, fie cu umerii, fie cu picioarele, în aşa fel ca hârdăul 
tămăduitor să-şi transmită simultan în toate trupurile căldura şi 
energia să regeneratoare. 

De bună seamă, această ceremonie medicală era un 
spectacol ciudat şi nu vă veţi mira câtuşi de puţin că stârnea 
curiozitatea parizienilor în cel mai înalt grad. 

Douăzeci sau treizeci de bolnavi aşezaţi în jurul căzii, un 
valet mut ca toţi cei de faţă, înlănţuindu-i cu o funie. Asemeni 
şerpilor care îi încolăceau pe Laocoon şi pe fiii săi; apoi şi acest 
om dispare pe furiş, după ce a arătat bolnavilor vergelele de fier 
înfipte în anumite găuri ale căzii, vergele ce slujeau de 
conductori locali ai acţiunii tămăduitoare a fluidului mesmerian. 

Mai întâi, chiar de la începutul şedinţei, o căldură dulce şi 
toropitoare pătrundea în sală; muşchii înţepeniţi ai bolnavilor se 
destindeau; căldura urca treptat din podea spre tavan şi curând 
se încarcă de miresme delicate sub influenţa cărora cedau, 
amorţite, cele mai dârze minţi. Bolnavii se lăsau cuprinși de 
voluptate, când deodată, o muzică suavă şi armonioasă, 
executată de instrumente şi muzicanți nevăzuţi, se risipea ca o 
dulce văpaie printre valuri de căldură şi miresme. 

Pură precum cristalul din care se înfiripa, această muzică 
avea o influenţă irezistibilă asupra nervilor. S-ar fi zis că este 
unul dintre acele surse misterioase şi necunoscute ale naturii 
care uimesc şi farmecă înseşi animalele, un vaiet al vântului 
trecând prin crăpăturile stâncilor. Curând, instrumentelor li se 
alăturau voci catifelate că florile şi notele se risipeau ca nişte 
petale peste capetele celor prezenţi. 

Pe toate chipurile, la început uimite, se-ntipărea încetul cu 
încetul plăcerea, izvorâtă din mângâierea tuturor simţurilor. Era 
clipa când bolnavii puneau mâna pe vergeaua de fier înfiptă în 
hârdău şi şi-o duceau spre piept, la inimă sau la cap, adică spre 
locul unde sălăşluia boala. 

Inchipuiţi-vă beatitudinea gonind suferinţa şi neliniştea de 
pe toate feţele,  închipuiţi-vă toropeala lipsită de griji 


cuprinzându-i cu totul, liniştea tulburată de suspine care plutea 
peste întreaga adunare şi veţi avea o imagine aproape exactă a 
scenei pe care am schiţat-o, cu două treimi de secol mai târziu 
faţa de ziua când s-a petrecut. 

Acum, câteva cuvinte despre cei ce jucau această scenă. 
Se împărțeau în două categorii. Unii, ce-i drept bolnavi, fără a se 
sinchisi de ceea ce numim respect faţă de om, lucru de care ţin 
seama oamenii de condiţie modestă şi pe care îl nesocotesc cei 
foarte suspuşi, deci unii, spuneam, adevăraţi actori, veniseră 
aici pentru a fi vindecaţi cu orice preţ, drept care se străduiau 
din răsputeri să-şi atingă scopul. 

Ceilalţi, sceptici sau simpli curioşi, fără să sufere de vreo 
boală, intraseră în casa lui Mesmer cum intri la teatru, fie că 
doreau să-şi dea seama de efectul pe care îl simțeau stând în 
preajma hârdăului fermecat, fie că, simpli spectatori, voiau să 
studieze acest nou sistem fizic şi nu aveau altă preocupare 
decât să-i privească pe bolnavi sau chiar pe cei care luau parte 
la tratament, deşi erau sănătoşi. 

Printre primii, aprigi adepţi ai lui Mesmer, plini de 
recunoştinţă faţă de metodele sale, putea fi observată o tânără 
femeie, cu o statură frumoasă, îmbrăcată cam extravagant, 
care, supusă acţiunii fluidului şi aplicându-şi singură cu 
vergeaua cele mai mari doze la cap şi în regiunea epigastrului, 
îşi rotea frumoşii săi ochi, lipsită fiind de vlagă, în vreme ce 
mâinile sale prinseră să zvâcnească nervos, ceea ce indica 
pătrunderea fluidului magnetic. Când îşi răsturnă capul pe 
spatele jilţului, cei de faţă putură să vadă în voie fruntea ei 
palidă, buzele convulsive şi gâtul frumos colorându-se puţin câte 
puţin sub pulsaţia vie a sângelui. Atunci, în rândul spectatorilor, 
dintre care mulţi îşi aţintiseră cu uimire ochii asupra tinerei 
femei, două sau trei capete, înclinându-se unul spre celălalt, îşi 
comunicau o veste, de bună seamă stranie, care sporea atenţia 
reciprocă a celor curioşi. 

Printre ei se afla. Şi doamna de La Motte, care, fără a se 
teme că ar putea fi recunoscută sau fără să-i pese de acest 
lucru, îşi scoase masca de satin şi o ţinea în mână. De altfel, din 
locul unde se afla, era ferită de mai toate privirile. Stătea 
aproape de uşă, sprijinită de un stâlp ascuns de o draperie; de 
acolo ea vedea totul fără a fi văzută. Dar din tot ce vedea, lucrul 


cel mai demn de atenţie i se păru fără îndoială chipul acelei 
tinere femei electrizată de fluidul mesmerian. 

Într-adevăr, chipul acesta o izbise în aşa fel, încât contesa 
rămase ţintuită locului timp de câteva minute, cuprinsă de o 
aprigă dorinţă de a vedea şi a afla. 

— Ah! murmură ea, fără să-şi ia ochii de la frumoasa 
bolnavă. Nu mai încape îndoială, este binefăcătoarea care m-a 
vizitat alaltăieri, cea care a stârnit neaşteptatul interes al 
domnului de Rohan faţă de mine. 

Şi convinsă că nu se înşeală, bucuroasă de întâmplarea 
care-i venea în ajutor, ceea ce cercetările sale nu reuşiseră, se 
apropie. 

Dar în clipa aceea, tânăra femeie, cuprinsă de convulsii, îşi 
încleşta gura şi bătu fără vlagă aerul cu mâinile. Aceste două 
mâini, trebuie să o spunem, nu erau chiar mâinile acelea fine şi 
subţiri, de o albeaţă ca de ceară, admirate de doamna de La 
Motte la ea acasă cu câteva zile în urmă. 

Criza se transmise pe dată celor mai mulţi dintre bolnavi, 
creierul era saturat de zgomote şi parfumuri. Intregul potenţial 
nervos era solicitat. 

În scurt timp, bărbaţi şi femei, urmând exemplul tinerei 
suferinde, începură să suspine, să murmure, să strige şi, 
mişcându-şi braţele, picioarele şi capetele, intrară cu totul şi 
fără putere de împotrivire în ceea ce maestrul numea criză. In 
clipa aceea, se ivi în sală un bărbat, fără ca cineva să-l fi văzut 
intrând, fără ca cineva să poată spune cum a intrat. 

Oare ieşise din cadă ca Phoebus? Apolo al apelor, care se 
întruchipase din aburul înmiresmat al sălii? De ajuns că se află 
dintr-o dată acolo şi că fracul său liliachiu-deschis, plăcut la 
vedere, frumoasă-i faţă palidă, inteligentă şi senină nu 
dezminţea caracterul oarecum straniu al acestei apariţii. Ţinea 
în mână o nuia lungă, sprijinită, sau, mai bine zis, muiată în 
faimosul hârdău. La un semn al său, uşile se deschiseră şi 
apărură douăzeci de valeţi zdraveni: fiecare luă cu mare precizie 
pe acei bolnavi care începuseră să-şi piardă echilibrul pe fotolii 
şi îi transportară în mai puţin de un minut în sala vecină. 

În clipa când avea loc această operaţiune, doamna de La 
Motte, după ce înaintase împreună cu alţi curioşi până în pragul 
noii săli unde fuseseră duşi bolnavii, auzi pe unul dintre cei de 
faţă strigând: 


— Ea este, este chiar ea! 

Doamna de La Motte tocmai se pregătea să-l întrebe pe cel 
ce strigase: "Ea, cine anume?'", când deodată două doamne 
intrară prin fundul primei săli, sprijinindu-se una de alta şi 
urmate la oarecare distanţă de către un bărbat care arăta ca un 
valet de încredere, cu toate că era deghizat într-un frac de 
burghez. Înfăţişarea acestor două femei, mai ales a uneia dintre 
ele, o impresiona atât de mult pe contesă, încât făcu un pas 
spre ele. În acest moment, un strigăt prelung scăpat de pe 
buzele tinerei cuprinse de convulsii tăcu ca întreaga asistenţă să 
se îndrepte într-acolo. Imediat cel care strigase: "Ea este!" şi 
care se afla lângă doamna de La Motte zise cu o voce surdă, 
tainică: 

— Domnilor, priviţi, este într-adevăr regina. Auzind acest 
cuvânt, Jeanne tresări. 

— Regina! exclamă în acelaşi timp mai multe voci 
înspăimântate şi surprinse. 

— Regina la Mesmer?! 

— Regina într-o criză?! repetară alte glasuri. 

— Ah, cu neputinţă! Zicea unul. 

— Priviţi — răspunse necunoscutul, liniştit. O cunoaşteţi pe 
regină? Da sau nu? 

— Într-adevăr — murmură cea mai mare parte dintre cei de 
faţă — asemănarea este de necrezut. 

Doamna de La Motte avea o mască, întocmai ca toate 
femeile care, ieşind de la Mesmer, trebuiau să meargă la balul 
Operei. Putea deci să întrebe fără teamă. 

— Domnule — se adresă ea, celui care strigase primul, un 
bărbat voinic, roşu şi plin la faţă, cu ochii strălucitori şi deosebit 
de ageri — parcă spuneaţi că regina se află aici? 

— O, doamnă, fără pic de îndoială — răspunse acesta. 

— Unde? 

— Păi tânăra femeie pe care o vedeţi aşezată pe pernele 
violete, într-o criză atât de puter-nică, încât nu-şi poate stăpâni 
convulsiile, este chiar regina. 

— Dar de ce credeţi că ar fi regina, domnule? 

— Foarte simplu, doamnă, pentru că acea femeie este 
regina — replică imperturbabil necunoscutul. 

Şi o părăsi pe interlocutoarea sa pentru a se duce să 
întărească şi să împărtăşească noutatea şi celorlalte grupuri. 


Jeanne întoarse spatele spectacolului, aproape indecent, pe 
care îl dădea epileptica. Dar abia făcu câţiva paşi spre uşă, că 
se află faţă în faţă cu cele două doamne care, aşteptându-şi 
rândul, priveau nu fără un viu interes, hârdăul, vergelele şi 
capacul. In clipa când zări chipul celei mai în vârstă dintre cele 
două doamne, un strigăt îi scăpă de pe buze. 

— Ce este? întrebă aceasta. 

Jeanne îşi smulse imediat masca. 

— Mă recunoaşteţi? zise ea. 

Doamna avu o tresărire, dar se stăpâni aproape în aceeaşi 
clipă. 

— Nu, doamnă — răspunse ea oarecum tulburată. 

— Ei bine, eu vă recunosc şi vă voi dovedi-o. 

Această îndrăzneală le făcu pe cele două doamne să se 
apropie cu teamă una de cealaltă. 

Jeanne scoase din buzunar cutia cu portretul. 

— Aţi uitat-o la mine — spuse ea. 

— Chiar dacă ar fi aşa, nu este un motiv să fiţi atât de 
emoţionată! 

— Sunt înspăimântată de primejdia în care se află în clipa 
de faţă maiestatea voastră. 

— Explicaţi-vă. 

— Nu înainte de a vă fi pus această mască, doamnă. 
Contesa îşi luă masca şi i-o întinse reginei, care încă mai şovăia, 
socotind că şi-a ascuns îndeajuns obrazul sub glugă. Vă rog, n- 
avem nici o clipă de pierdut — insistă Jeanne. 

— Faceţi ce vă spune, doamna — îi şopti reginei cea de a 
doua doamnă. 

Regina îşi puse maşinal masca pe faţă. 

— Acum veniţi, veniţi repede — spuse Jeanne. 

Şi le împinse cu atâta hotărâre pe cele două femei, încât 
acestea se aflară în câteva secunde lângă uşa de la stradă. 

— In sfârşit, despre ce este vorba? întrebă regina, trăgând 
aer în piept. 

— Maiestatea voastră n-a fost văzută de nimeni? 

— Nu cred. 

— Cu atât mai bine. 

— Dar, în fine, îmi puteţi explica... 


— Rog pentru moment pe maiestatea voastră să creadă pe 
devotata sa slujitoare când aceasta îi spune că se află într-o 
mare primejdie. 

— Dar care este această primejdie? 

— Voi avea cinstea să spun totul maiestăţii sale dacă într-o 
zi va binevoi să-mi acorde o audienţă de o oră. Acum ar fi mult 
prea lung. Maiestatea voastră poate fi observată, recunoscută. 
Şi cum regina părea nerăbdătoare, Jeanne se adresă prinţesei 
de Lamballe: Ah, doamnă, vă implor, rugaţi-o o dată cu mine pe 
maiestatea sa să plece, să plece chiar în clipa aceasta. 

Prinţesa făcu un gest rugător. 

— Să mergem, dacă aşa vreţi — se învoi regina. Apoi 
întorcându-se spre doamna de La Motte, zise: Mi-aţi cerut o 
audienţă? 

— AŞ dori să-mi faceţi cinstea să pot da maiestăţii voastre 
explicaţii asupra purtării mele. 

— Ei bine, aduceţi-mi această cutie şi întrebaţi de portarul 
Laurent; va fi avertizat. Şi întorcându-se spre stradă, strigă în 
germană: Kommen sie da, Weber! 

O caleaşcă se apropie în viteză; cele două principese se 
suiră în grabă. Doamna de La Motte rămase la uşă până ce 
trăsura nu se mai zări. 

— Ah! şopti ea. Tot ce am tăcut, a fost bine făcut Mai 
departe însă... trebuie să chibzuim. 


Capitolul XX Domnişoara Oliva 


În acest timp cel ce atrăsese atenţia asistenţei asupra 
pretinsei regine atinse umărul unuia dintre spectatorii cei mai 
convinşi, îmbrăcaţi într-o haină jerpelită. 

— lată un frumos subiect pentru dumneata, care eşti 
gazetar! 

— Cum adică? întrebă ziaristul. 

— Vrei să ţi-l rezum? 

— Cu plăcere. 


6 Vino aici, Weber! (n.t.) 


— lată: "Despre primejdia de a te naşte într-o ţară în care 
regele este condus de regină, care regină se dă în vânt după 
crizele de magnetism". 

Gazetarul începu să râdă: 

— Şi Bastilia? 

— Fii serios! Parcă nu există anagrame cu ajutorul cărora te 
poţi feri de cenzură regelui? Te-ntreb, care cenzor ar putea să-ţi 
interzică să povesteşti despre prinţul Silu şi prinţesa Etteniotna, 
regină din Narfec? Hm! Ce zici? 

— A, desigur! Se entuziasma gazetarul. Ideea este 
admirabilă. 

— Şi te rog să crezi că un articol intitulat: "Crizele prinţesei 
Etteniotna în casa fachirului Remsem" se va bucura de mare 
succes în saloane. 

— Sunt la fel de sigur că şi dumneata. 

— Du-te deci şi scrie-l cu pana dumitale de zile mari. 

Gazetarul strânse mâna necunoscutului. 

— Pot să-ţi trimit câteva numere? întrebă. O fac cu plăcere 
dacă-mi spui cum te cheamă. 

— Da, desigur! Ideea este superbă şi exprimată de 
dumneata va câştiga sută la sută. Care este tirajul obişnuit al 
pamfletelor dumitale? 

— Două mii. 

— Fă-mi un serviciu. 

— Cu cea mai mare plăcere. 

— la aceşti cincizeci de ludovici şi tipăreşte-l în şase mii de 
exemplare. 

— Cum, domnule?! Vai de mine, mă copleşiţi... De-aş şti 
măcar numele unui protector al literelor atât de generos!... 

— ŢI-l voi spune trimițând la dumneata acasă să mi se 
cumpere o mie de exemplare, cu două livre bucată, de acum în 
opt zile, ce zici? 

— Voi lucra zi şi noapte, domnule. 

— Şi să fie amuzant. 

— Voi face să râdă cu lacrimi întregul Paris, cu excepţia 
unei singure persoane. 

— Care va plânge cu lacrimi de sânge, nu-i aşa? 

— Ah, domnule, ce haz aveţi! 

— Eşti amabil. Un amănunt, datează publicaţia ca fiind 
sosită de la Londra. 


— Ca de obicei. 

— Domnule, sluga dumneavoastră. 

Şi spătosul necunoscut îl concedie pe trepăduş, care, cu cei 
cincizeci de ludovici în buzunar, o şterse repede ca o pasăre rău 
prevestitoare. Necunoscutul, rămas singur sau, mai exact, fără 
însoțitor, continuă să privească în sala unde se afla tânăra 
femeie, care acum căzuse într-o stare de prostraţie şi căreia o 
cameristă, anume angajată în serviciul doamnelor aflate în 
criză, îi potrivea decent fustele. El observă la această delicată 
frumuseţe trăsăturile fine şi voluptoase, nobila graţie ce o avea 
în somn, apoi, întorcându-se, îşi zise: "Hotărât, asemănarea este 
înspăimântătoare. Dumnezeu când a făcut-o, a avut planurile 
sale; a osîndit-o dinainte pe aceea care seamănă cu această". 

În clipa când sfârşea acest gând ameninţător, tânăra 
femeie se ridică încet din mijlocul pernelor şi, sprijinindu-se de 
braţul unui vecin trezit înaintea ei din extaz, încercă să pună 
puţină ordine în îmbrăcămintea-i răvăşită. Roşi văzând atenţia 
pe care i-o dădeau cei de faţă, răspunse cu o cochetă politeţe 
întrebărilor grave şi prevenitoare ale lui Mesmer; apoi îşi întinse 
braţele rotunde şi picioarele frumoase, ca o pisică trezită din 
somn, străbătu cele trei încăperi, prinzând din zbor, fără să 
piardă nici una, toate privirile, fie batjocoritoare, fie pofticioase, 
fie înspăimântate pe care i le trimiteau cei de faţă. Dar ceea ce 
o surprinse până într-atât încât o făcu să râdă fu faptul că, 
trecând pe lângă un grup ce şuşotea într-un colţ al sălii, fu 
primită, în locul ocheadelor obraznice cu înţelesuri galante, cu 
un şir de reverenţe atât de respectuoase, cum nici cel mai 
scrobit şi mai serios curtean francez nu s-ar fi plecat mai adânc 
pentru a o saluta pe regină. In realitate, acest grup uluit şi 
reverenţios, fusese alcătuit în grabă de către acel neobosit 
necunoscut, care, ascuns în spatele lor, spunea cu voce scăzută: 

— Nu contează, domnilor, nu contează, este totuşi regina 
Franţei! Să ne plecăm, să ne plecăm adânc. 

Mica persoana, obiectul acestui respect, trecu oarecum 
neliniştită prin vestibul şi ajunse în curte. Aici, ochii săi obosiţi 
căutară un cupeu sau un scaun purtat de oameni: nu găsi nici 
una, nici alta; numai că, după câteva clipe de nehotărăre, 
tocmai când pusese piciorul său delicat pe trotuar, un lacheu 
înalt se apropie de ea. 

— Trăsura doamnei! zise el. 


— Dar eu n-am trăsură — replică tânăra femeie. 

— Doamna a venit cu un cupeu? 

— Da. 

— Din stradă Dauphine? 

— Da. 

— O voi conduce pe doamna acasă. 

— Fie, condu-mă — încuviinţă mica persoană, cu un aer 
hotărât, fără să se lase pradă mai mult de o clipă neliniştii pe 
care neprevăzutul acestei propuneri ar fi stârnit-o oricărei alte 
femei. 

Lacheul făcu un semn: îi răspunse o caleaşca de casă mare 
în care doamna intră. 

— Strada Dauphine! îi strigă vizitiului lacheul, ridicând 
scara. 

Caii porniră în goană; ajunşi la Pont-Neuf, mica doamnă, 
căreia îi plăcea nespus acest fel de a călători, cum spune La 
Fontaine, regretă că nu locuia la Jardin des Plantes. Trăsura se 
opri. Scara fu coborâtă şi lacheul, bine stilat, întinse mâna 
pentru a primi şperaclul cu ajutorul căruia intrau în casă 
locuitorii a treizeci de mii de locuinţe din Paris, care nu erau 
palate şi nu aveau nici portar, nici gardă elveţiană. Lacheul 
deschise deci poartă pentru a feri de oboseală degetele micuţei 
doamne; apoi, în clipa când aceasta păşi pe aleea întunecoasă, 
salută şi închise poarta. Trăsura porni şi dispăru. 

— Într-adevăr! exclamă tânăra femeie, iată o aventură 
plăcută. Destul de galant din partea domnului de Mesmer. Ah, 
ce obosită sunt! A prevăzut el. Este un doctor mare. 

In timp ce vorbea cu glas tare, ajunse la etajul al doilea al 
casei, pe un palier cu două uşi. Indată ce bătu, o bătrână îi 
deschise. 

— Bună seara, mamă; cina e gata? 

— Da, chiar începuse să se răcească. 

— El e aici? 

— Nu, n-a venit încă; dar domnul este aici. 

— Care domn? 

— Cel cu care vroiai să vorbeşti astă-seară. 

— Eu? 

— Da, tu. 

Această convorbire avea loc într-un fel de anticameră mică, 
cu geamuri, care separa palierul de încăperea mare cu vederea 


spre stradă. Prin sticlă se vedea desluşit lampa luminând 
această încăpere, al cărui aspect era, dacă nu satisfăcător, cel 
puţin suportabil. Perdele vechi, dintr-o mătase galbenă, pe care 
timpul le pătase şi decolorase pe alocuri, câteva scaune de 
catifea verde de Utrecht şi un imens şifonier cu douăsprezece 
sertare marchetate, o canapea veche, galbenă, acestea erau 
splendorile apartamentului. 

Femeia nu-l recunoscu pe cel ce o aştepta, dar cititorii 
noştri îl vor recunoaşte desigur; era acelaşi care îi stârnise pe 
curioşi la trecerea pretinsei regine, acelaşi care dăduse cincizeci 
de ludovici pentru pamflet. 

Şemineul era împodobit cu o pendulă flancată de două vase 
crăpate de porțelan bleu. 

Tânăra femeie deschise brusc uşa cu geamuri şi se apropie 
de canapea, unde văzu stând foarte liniştit un bărbat plăcut la 
înfăţişare, mai degrabă gras decât slab, care, cu mână-i albă şi 
frumoasă, se juca nepăsător cu bogatul jabou de dantelă. Ea nu 
avu timp să deschidă gura. Ciudatul personaj schiţă un fel de 
salut, jumătate gest, jumătate plecăciune şi, aruncând gazdei o 
privire vioaie şi plină de bunăvoință, spuse: 

— Ştiu ce vreţi să mă întrebaţi: dar vă voi răspunde mai 
bine întrebându-vă eu însumi. Sunteţi domnişoara Oliva? 

— Da, domnule. 

— Femeie fermecătoare, foarte nervoasă, foarte atrasă de 
metodele domnului Mesmer. 

— Vin de la el. 

— Foarte bine! Aceasta nu vă explică, după câte îmi spun 
frumoşii dumneavoastră ochi, de ce mă găsiţi pe canapeaua 
dumneavoastră şi lucrul acesta vă interesează cel mai mult, nu-i 
aşa? 

— Aţi ghicit, domnule. 

— Vreţi să-mi faceţi favoarea şi să vă aşezaţi; dacă 
rămâneţi în picioare, voi fi silit să mă ridic şi eu; în felul acesta 
vom putea vorbi mai în voie. 

— Vă puteţi lăuda că aveţi maniere oarecum neobişnuite — 
replică tânăra femeie, pe care o vom numi de acum înainte 
domnişoara Oliva, deoarece binevoia să răspundă la acest 
nume. 

— Domnişoară, v-am văzut adineauri la domnul Mesmer; v- 
am găsit aşa cum îmi doream. 


— Domnule!... 

— Oh, nu vă alarmaţi, domnişoară; nu vă spun că v-am 
găsit fermecătoare; vi s-ar părea o declaraţie de dragoste şi nu 
asta este intenţia mea. Nu vă retrageţi, vă rog, mă veţi face să 
strig ca un surd. 

— Ce doriţi, atunci? întrebă cu naivitate Oliva. 

— Ştiu — continuă necunoscutul — că sunteţi obişnuită să 
auziţi spunându-vi-se că sunteţi frumoasă; de altfel şi eu găsesc 
că sunteţi, dar altceva vreau să vă propun. 

— Într-adevăr, domnule, îmi vorbiţi pe un ton... 

— Nu vă înspăimântați înainte de a mă fi ascultat până la 
capăt... Se află cineva ascuns aici? 

— Nu-i nimeni ascuns, domnule, dar, în sfârşit... 

— Atunci, dacă nu-i nimeni ascuns, să nu ne ferim şi să 
vorbim... Ce aţi spune de o mică asociaţie a noastră? 

— O asociaţie... Deci vedeţi şi dumneavoastră... 

— lată că iar faceţi o confuzie. Nu am spus o legătură, am 
spus asociaţie. Nu vă vorbesc de dragoste, ci de afaceri. 

— Ce fel de afaceri? întrebă Oliva, care devenise atât de 
curioasă, încât rămăsese aproape înmărmurită. 

— Ce faceţi toată ziua? 

— Păi... 

— Nu vă temeti; eu nu vă judec; spuneţi-mi ce vreţi. 

— Nu fac nimic sau, în orice caz, fac foarte puţin. 

— Sunteţi leneşă. 

— Oh! 

— Foarte bine. 

— A, vi se pare că-i foarte bine! 

— Fără îndoială. Ce mă interesează pe mine că sunteţi 
leneşă? Vă place să vă plimbaţi? 

— Mult. 

— Să vă duceţi la spectacole, la baluri? 

— Într-un a. 

— Să trăiţi bine? 

— Mai ales. 

— Dacă v-aş da douăzeci şi cinci de ludovici pe lună, m-aţi 
refuza? 

— Domnule! 


— Draga mea domnişoară Oliva, iată că iar începeţi cu 
bănuielile. Doar ne-am înţeles că nu trebuie să vă neliniştiţi. Am 
spus douăzeci şi cinci de ludovici, dar s-ar putea şi cincizeci. 

— Mi-ar plăcea mai mult cincizeci decât douăzeci şi cinci. 
Dar ceea ce îmi place şi mai mult este libertatea de a-mi alege 
iubitul. 

— La naiba! V-am spus doar că nu vreau să fiu iubitul 
dumneavoastră. Aşadar, nu vă mai frământaţi mintea. 

— Atunci, ce dracu vreţi să fac ca să câştig cei cincizeci de 
ludovici ai dumneavoastră? 

— Am spus cincizeci? 

— Da. 

— Fie, cincizeci. Mă veţi primi la dumneavoastră, vă veţi 
face cât mai frumoasă, îmi veţi da braţul când voi dori, mă veţi 
aştepta unde vă voi spune eu să mă aşteptaţi. 

— Dar am un amant, domnule. 

— Ei, şi? 

— Cum, ei şi?... 

— Da... trimiteţi-l la plimbare, ce Dumnezeu! 

— Eh, pe Beausire nu-l poţi trimite la plimbare când vrei. 

— Vreţi să v-ajut? 

— Nu, îl iubesc. 

— Ohoo!... 

— Puțin. 

— Cu siguranţă că prea mult. 

— Asta-i situaţia. 

— Atunci, fie şi Beausire. 

— Sunteţi înţelegător, domnule. 

— Cu condiţia să-mi iau revanşa; condiţiile vă convin? 

— Îmi convin, dar mai spuneţi-mi-le o dată. 

— Ascultă, draga mea, pentru moment am spus tot ce 
aveam de spus. 

— Pe cuvânt de onoare? 

— Pe cuvânt de onoare! Dar, cu toate astea, vă daţi seama 
de un lucru... 

— Care? 

— Dacă, întâmplător, aş avea nevoie să fiţi într-adevăr 
metresa mea... 

— A, nu cred. Niciodată nu-i nevoie de asta, domnule. 

— De a părea că sunteţi... 


— Cât despre asta, fie. 

— Ei bine, s-a făcut! 

— Bate palma! 

— lată şi plata dinainte pentru prima lună. 

Îi întinse un fişic de cincizeci de ludovici fără măcar să-i 
atingă vârful degetelor. Şi cum ea şovăia, i-l strecură în 
buzunarul rochiei fără să-i mângâie nici măcar în treacăt coapsa 
atât de rotundă şi de unduioasă. De-abia lunecă aurul în fundul 
buzunarului, că două bătăi scurte în poarta dinspre stradă o 
făcură pe Oliva să sară la fereastră. 

— Dumnezeule! strigă ea. Plecaţi repede, este el. 

— EI, cine? 

— Beausire... iubitul meu... Luaţi-o din loc, domnule... 

— Pe legea mea! N-are decât să vină! 

— Cum? N-are decât să vină?! Păi vă face bucăţi... 

— Aş! 

— Ascultaţi cum bate; o să spargă poarta. 

— Deschideţi-i, ce dracu! De altfel, de ce nu-i dați o cheie? 
Şi necunoscutul se întinse pe canapea, murmurând: Trebuie să-l 
văd pe caraghiosul ăsta şi să-mi dau seama ce-i poate pielea. 

Bătăile în uşă continuară, întretăiate de groaznice 
înjurături, care se auzeau mult mai sus de etajul al doilea. 

— Mamă, du-te, du-te şi deschide! zise Oliva furioasă. Cât 
despre dumneavoastră, domnule, dacă o să daţi de bucluc, n- 
am ce să vă fac, n-aveţi decât. 

— Chiar aşa, n-am decât! replică  imperturbabil 
necunoscutul, fără să se mişte de pe canapea. 

Oliva asculta, tulburată, pe palier. 


Capitolul XXI Domnul Beausire 


Oliva se repezi în întâmpinarea unui bărbat furios, care, cu 
braţele întinse, cu faţa palidă şi hainele în dezordine, năvăli în 
apartament, blestemând cu glas răguşit: 

— Beausire! Stai, Beausire! zise ea, cu o voce în care nu se 
ghicea spaima, aşa încât nu puneai la îndoială curajul acestei 
femei. 


— Lasă-mă! urlă noul venit, îmbrâncind-o pe Oliva, care 
vroia să-l îmbrăţişeze. Şi continuă din ce în ce mai tare: Aha, aici 
se află un bărbat, de asta nu mi se deschidea... Aha!... Aha! 

Necunoscutul, după cum ştim, rămăsese nemişcat pe 
canapea într-o atitudine calmă, pe care domnul Beausire de 
bună seamă că a luat-o drept nehotărâre sau chiar spaima. Se 
opri în faţa acestuia, scrâşnind din dinţi într-un fel rău 
prevestitor. 

— Presupun că îmi veţi răspunde, domnule? se stropşi el. 

— Ce vreţi să vă spun, scumpul meu domn Beausire? 
replică necunoscutul. 

— Ce faci aici? Şi mai întâi cine eşti? 

— Sunt un om foarte paşnic la care te holbezi înfiorător, şi- 
apoi stăteam de vorbă cu doamna într-un mod foarte onorabil. 

— Chiar aşa, într-un mod foarte onorabil — murmură Oliva. 

— Tu să taci! urlă Beausire. 

— Vai, vai! Nu fi atât de grosolan cu doamnă, care este 
absolut nevinovată; dar dacă eşti prost dispus... 

— Da, sunt... 

— Probabil că a pierdut la cărţi — spuse cu glas scăzut 
Oliva. 

— Sunt ruinat, sfârşit! urlă Beausire. 

— Şi nu te-ar supăra deloc să jupoi pe careva — spuse 
râzând necunoscutul. Se înţelege de la sine, dragă domnule 
Beausire! 

— Dumneata isprăveşte cu glumele proaste!... Şi fă-mi 
plăcerea şi cară-te! 

— O, domnule Beausire, fii mai îngăduitor. 

— Pe toţi dracii! Ridică-te şi pleacă, sau fac praf canapeaua 
cu tot ce se află pe ea. 

— Domnişoară, nu mi-aţi spus că domnul Beausire are 
asemenea toane ciudate. Doa-mne, câtă sălbăticie! 

Beausire, exasperat, făcu un gest larg, de comedian, pentru 
a-şi scoate sabia şi descrise cu braţele şi cu lama spadei un cerc 
cu o circumferință de cel puţin zece picioare. 

— Încă un minut şi dacă nu te ridici, te lipesc de spătar. 

— Într-adevăr, nu mi-a fost încă dat să întâlnesc pe cineva 
cu o purtare mai urâtă ca omul ăsta, răspunse necunoscutul, în 
timp ce cu mâna stingă scotea uşurel din teacă sabia scurtă, pe 
care o pusese la spatele lui, pe canapea. 


Oliva începu să ţipe ascuţit. 

— Ah, domnişoară, domnişoară, taci! Porunci liniştit 
necunoscutul, care izbutise să se înarmeze fără măcar să se fi 
ridicat de la locul lui. Taci, căci se pot întâmpla două lucruri: 
primul, îl zăpăceşti pe domnul Beausire, care ar putea astfel să 
se lase străpuns de spadă; al doilea, va veni aici paza de 
noapte, te va înhăţa şi te va duce drept la Saint-Lazare. 

Oliva înlocui strigatele cu o pantomimă dintre cele mai 
expresive. Spectacolul era ciudat. Pe de o parte, domnul 
Beausire, cu haina descheiată, beat, tremurând de furie, 
împărțind lovituri fără ţintă, fără nici o tehnică, unui adversar 
care-i scăpa mereu. De cealaltă parte, un om aşezat pe 
canapea, cu o mână sprijinită pe genunchi, cu cealaltă ţinând 
arma şi părând sprinten, fără efort, râzând în acelaşi timp într- 
un fel în care l-ar fi înspăimântat până şi pe Sfântul Gheorghe. 

Sabia lui Beausire nu izbutise o singură clipă să se îndrepte 
spre ţintă, îndepărtată fiind mereu de loviturile adversarului. 
Beausire dădea semne de oboseală, gâfâia, iar furia făcuse loc 
spaimei, pe care nu şi-o putea stăpâni; se gândea că dacă 
această sabie îngăduitoare ar vrea să pătrundă mai adânc 
printr-o fandare, s-ar fi zis cu el, Beausire. Nesiguranţa puse 
stăpânire pe el, se repezi, pândind neatenţia adversarului. 
Acesta pară viguros şi din trei lovituri, îi smulse sabia din mână, 
zvârlindu-i-o ca pe un fulg. Sabia străbătu camera, trecu printr- 
un geam al ferestrei şi dispăru afară. Beausire nu mai ştia ce 
atitudine să adopte. 

— Ei, domnule Beausire — spuse necunoscutul — fii atent, 
dacă sabia dumitale cadexu vârful şi dacă pe sub fereastră trece 
cineva, acela se poate socoti un om mort! 

Venindu-şi în fire, Beausire alergă la uşă şi cobori în goană 
treptele pentru a-şi regăsi arma şi a preveni o nenorocire care 
ar fi stricat relaţiile lui cu poliţia. Între timp, Oliva strânse mâna 
învingătorului, spunându-i: 

— Ah, domnule, sunteţi foarte viteaz; dar domnul Beausire 
este viclean, şi-apoi mă compromiţi rămânând; după ce veţi 
pleca, cu siguranţă c-o să mă bată. 

— Atunci rămân. 

— Nu, nu, vă implor; când mă bate, îl bat şi eu şi, de obicei 
eu sunt cea mai tare; asta şi pentru că n-am ce pierde. Plecaţi, 
vă rog. 


— Uiţi un lucru, frumoasa mea; dacă plec, ori îl găsesc jos 
aşteptându-mă, ori stând şi pândindu-mă pe scară; ne vom bate 
din nou; pe o scară nu poţi para întotdeauna cu o dublă 
împotriva unei cvarte, o dublă împotriva unei triple lovituri şi a 
unui semicerc, ca pe o canapea. 

— Atunci? 

— Atunci, o să-l ucid pe jupân Beausire sau o să mă ucidă 
el pe mine. 

— Dumnezeule mare! Aveţi dreptate. Va fi o zarvă 
nemaipomenită în casă. 

— Trebuie să ne ferim de aşa ceva; deci rămân. 

— În numele cerului, plecaţi! Urcaţi-vă la etajul următor şi 
staţi acolo până când el va veni înapoi. Crezând că o să vă 
găsească aici, n-o să vă mai caute nicăieri. Indată ce va pune 
piciorul în casă, o să auziţi că încui uşa de două ori. Il fac 
prizonier pe omul meu şi pun cheia în buzunar. Vă retrageţi apoi 
binişor în vreme ce eu o să mă bat vitejeşte ca să mai câştigaţi 
timp. 

— Eşti o fată adorabilă! La revedere! 

— La revedere! Pe când? 

— La noapte, dacă vrei. 

— Cum? La noapte? Sunteţi nebun? 

— Sigur că da! La noapte! Nu-i bal la Operă în seara asta? 

— Gândiţi-vă că acum este miezul nopţii. 

— Ştiu foarte bine, dar ce-mi pasă. 

— Trebuiesc domino-uri. 

— Beausire va găsi, dacă vei şti să-l baţi cum trebuie. 

— Aveţi dreptate — spuse Oliva, râzând. 

— lată zece ludovici pentru costume — mai adăugă 
necunoscutul, râzând şi el. 

— Adio! Adio şi mulţumesc! 

Şi-l împinse spre palier. 

— Bun! Tocmai închide uşa de jos — spuse necunoscutul. 

— Nu-i decât un cârlig şi un zăvor pe dinăuntru. Adio! Il aud 
urcând. 

— Şi dacă din întâmplare o să te biruie el pe dumneata, 
cum o să ştiu? 

Ea chibzui: 

— Cred că aveţi servitori? îl întrebă fata. 

— Da, îl voi pune pe unul să stea sub ferestrele dumitale. 


— Foarte bine şi va privi în sus până când îi va cădea un 
bileţel pe nas. 

— S-a făcut. Adio! 

Necunoscutul urcă cu un etaj mai sus. Nimic mai uşor, 
scara era întunecoasă, iar Oliva, ocărându-l în gura mare pe 
Beausire, acoperea zgomotul paşilor noului său complice. 

— Las' că vii tu acasă, turbatule! strigă ea la Beausire, care 
nu urca fără să reflecteze adânc asupra superiorității morale şi 
fizice a acestui intrus, instalat cu atâta neruşinare în casa altuia. 

Ajunse totuşi la etajul unde îl aştepta Oliva. Avea sabia în 
teacă şi rumega un discurs. Oliva îl luă de umeri, îl îmbrânci în 
anticameră şi răsuci cheia de două ori în broască, aşa cum 
făgăduise. Coborând, necunoscutul, putu să audă începutul unei 
lupte în care predominau, datorită sunetului lor răsunător, 
asemenea alămurilor într-o orchestră, acel soi de lovitură care, 
în mod vulgar şi onomatopeic, se numesc, palme. Palmele se 
amestecau cu strigăte şi reproşuri. Glasul lui Beausire tuna, al 
Olivei te uluia însă. 

— N-aş fi crezut niciodată — murmură necunoscutul, 
îndepărtin-du-se — că această femeie atât de tulburată 
adineauri de venirea stăpi-nului, are atâta rezistenţă. 
Necunoscutul nu-şi pierdu vremea să aştepte sfârşitul scenei. 
Prea viforos începutul — mai zise el — pentru ca deznodământul 
să fie departe. 

Dădu colţul străduţei d'Anjou-Dauphine, unde îl aştepta 
trăsura, care ajunsese mergând de-a-ndărătelea în acest loc. 
Şopti ceva unuia dintre oamenii săi, care se duse şi se postă sub 
ferestrele Olivei, pitindu-se în umbra deasă a unei mici arcade 
ce împodobea intrarea unei case vechi. Din acel loc, el vedea 
ferestrele luminate, puţind astfel să-şi dea seama după 
mişcarea siluetelor, de tot ce se petrecea înăuntru. Imaginile, la 
început foarte agitate, sfârşiră prin a se mai potoli, în sfârşit, nu 
mai rămase decât una. 


Capitolul XXII Aurul 


lată ce se întâmplase în spatele acestor perdele. La 
început, Beausire a fost surprins văzând că Oliva încuie uşa. 


Apoi fu surprins când o auzi pe domnişoara Oliva ţipând aşa de 
tare. În sfârşit şi mai surprins încă de a nu-şi găsi, intrând în 
cameră, îndârjitul rival. Căutări, ameninţări, strigăte, deoarece, 
dacă necunoscutul se ascundea, însemna că-i e frică; Beausire e 
învingător. 

Oliva îl sili să înceteze cu căutatul şi să răspundă la 
întrebările ei. Beausire, bruftuit, ridică şi el glasul. Oliva, ştiind 
acum că nu mai e vinovată, întrucât corpul delict dispăruse: 
Quia corpus delicii aberat’, cum spune textul, Oliva striga atât 
de tare, încât, pentru a o face să tacă, Beausire îi astupă gura 
cu mâna sau mai bine zis încercă s-o facă. Dar se înşelă. Oliva 
înţelese altfel gestul persuasiv şi conciliator al lui Beausire. 
Acestei mâini care se îndrepta iute spre faţa sa, ea îi opuse o 
mână la fel de pricepută, la fel de uşoară cum se dovedise mai 
înainte spada necunoscutului. Această mâna pară brusc o cvartă 
şi o triplă lovitură şi, alungindu-se înainte, izbi obrazul lui 
Beausire. Beausire ripostă printr-o lovitură de flanc pe dreapta, 
lovitură din pricina căreia ambele mâini ale Olivei coborâră şi el 
îi înroşi obrazul stâng cu un zgomot scandalos. 

Era partea de conversaţie pe care o auzise necunoscutul în 
clipa când pleca. 

O explicaţie care începe astfel, spunem noi, ajunge repede 
la un deznodământ; în orice caz, un deznodământ, pe care, la 
nevoie, ca să-l 

Facem să pară mai dramatic, am putea să-i relatăm cu o 
mulţime de amănunte. 

Oliva răspunse palmei lui Beausire cu un proiectil greu şi 
periculos: o cană de faianţă. Beausire ripostă proiectilului cu o 
măciulie de baston care sparse câteva ceşti, răsturnă o 
lumânare şi sfârşi prin a atinge umărul tinerei femei. Furioasă, 
aceasta se năpusti la Beausire şi-l strânse de gât. li trebui 
oarecare forţă nenorocitului ca să înhaţe şi el unul din lucrurile 
ameninţătoarei Oliva. Sfâşiindu-i o rochie, Oliva, simţitoare la 
această insultă şi la această pierdere, îi dădu drumul şi-l trimise 
grămadă în mijlocul camerei. El se ridică spumegând. Dar, cum 
valoarea unui adversar se măsoară prin apărare şi cum 
apărarea a fost întotdeauna respectată, chiar de către 


7 Deoarece corpul delict lipseşte. (în limba latină în text) (n.t.) 


învingător, Beausire, care căpătase mai mult respect pentru 
Oliva, reluă conversaţia de unde o lăsase. 

— Eşti o creatură îngrozitoare; mă ruinezi. 

— Tu mă ruinezi — ripostă Oliva. 

— Auzi, eu o ruinez?! Parc-aş avea ce lua de la tine... 

— Mai bine spune că nu mai am nimic. Spune că ai vândut 
şi mâncat, băut şi jucat tot ce aveam. 

— Îndrăzneşti să-mi reproşezi că sunt sărac? 

— De ce eşti sărac? Din cauza viciului. 

— Am să te vindec de-ale tale cu o singură lovitură. 

— Bătându-mă? 

Şi Oliva învârti deasupra capului un cleşte foarte greu la a 
cărui vedere Beausire dădu înapoi. 

— Singurul lucru care îţi mai lipsea era să-ţi iei amanti. 

— Şi tu cum le numeşti pe toate nenorocitele care stau 
lângă tine în tripourile unde-ţi petreci zilele şi nopţile? 

— Joc ca să trăiesc. 

— Şi reuşeşti de minune; murim de foame; grozav comerţ, 
pe legea mea! 

— Şi tu, cu negustoria ta, eşti silită să urli când cineva îţi 
rupe o rochie, pentru că n-ai cu ce să-ţi mai cumperi alta. 
Grozavă negustorie, n-am ce zice! 

— Mai bună decât a ta! strigă Oliva, furioasă. lată dovada! 

Şi luă din buzunar un pumn de bani de aur pe care-i risipi 
prin cameră. 

Ludovicii începură să se învârtească în chip de sfârleaza şi 
să se rostogolească pe podea, unii ascunzându-se pe sub 
mobile, alţii continuându-şi drumul sonor până sub uşi; alţii, în 
sfârşit, se opriră obosiţi pe o parte şi îşi arătară efigiile 
strălucitoare ca nişte paiete de foc. 

Când auzi Beausire această ploaie metalică sunând în 
contact cu lemnul mobilelor şi pe dalele din încăpere, simţi că-l 
apucă, ameţeala, ar trebui să spunem mai degrabă că-l încercau 
mustrări de cuget. 

— Ludovici, ludovici dubli! strigă el, înmărmurit. 

Oliva ţinea în mână un alt pumn din acelaşi metal. îi zvârii 
monedele în faţa şi braţele deschise ale lui Beausire, care fu 
orbit. 

— Ah, ah! Mai fu el în stare să îngâne. Ce bogată este Oliva 
asta! 


— lată ce-mi aduce comerţul meu — replică cu cinism fiinţa 
dinaintea lui, împingând cu papucul aurul împrăştiat pe 
pardoseală şi pe Beausire, care îngenunchease să-l strângă. 

—  Şaisprezece, şaptesprezece, optsprezece... — zicea 
Beausire gâfâind de bucurie. 

— Nemernicule!... bombănea Oliva. 

— Nouăsprezece, douăzeci şi unu, douăzeci şi doi. 

— Laşule!... 

— Douăzeci şi trei, douăzeci şi patru, douăzeci şi şase. 

— Ticălosule!... 

Fie că auzise, fie că roşise fără să audă, Beausire se ridică 
de jos. 

— Aşadar — începu el, pe un ton grav al cărui haz nu poate 
fi redat — aşadar, domnişoară, faci economii lipsindu-mă de 
strictul necesar? 

Oliva năucită, nu găsi nici un răspuns. 

— Aşadar — continuă ticălosul — mă laşi să alerg cu ciorapi 
găuriţi, cu pălăria roasă, cu căptuşeala tăiată şi zdrenţuită în 
timp ce păstrezi ludovici în casetă. De unde sunt aceşti ludovici? 
Din vânzarea lucrurilor mele din clipa când mi-am unit trista-mi 
soartă cu a ta. 

— Ticălosule! murmură încet Oliva. Şi-i aruncă o privire 
plină de dispreţ. El nu se înspăimântă. 

— Îţi iert — continuă el — nu zgârcenia, ci simţul de 
economie. 

— Şi adineauri voiai să mă omori! 

— Adineauri aveam dreptate, n-aş avea dreptate acuma. 

— De ce, mă rog? 

— Pentru că acum eşti o adevărată gospodina, aduci bani în 


casă. 

— Îţi spun că eşti un nemernic... 

— Micuța mea Oliva! 

— Şi c-o să-mi dai aurul înapoi... 

— Oh, scumpa mea! 

— Dă-mi-l înapoi, că de nu, te străpung cu sabia. 

— Oliva! 

— Da sau nu? 

— Nu, Oliva; nu voi consimţi niciodată să mă străpungi cu 
sabia. 


— Nu mişca sau eşti străpuns. Banii! 


— Lasă-mi-i. 

— Ah, laşule! Ah, creatură josnică ce eşti! Cerşeşti! 
Cerşeşti, vrei să câştigi de pe urma purtării mele neruşinate. Ah, 
uite cine vrea să se numească bărbat! Te-am disprețuit întot- 
deauna. V-am disprețuit pe toţi, m-auzi? Chiar mai mult pe cel 
care dă decât pe cel care primeşte. 

— Cel care dă — reluă cu gravitate Beausire — poate să 
dea, este fericit. Şi eu ţi-am dat, Nicole. 

— Nu vreau să mi se spună Nicole. 

— lartă-mă, Oliva! Spuneam că ţi-am dat şi eu când am 
avut. 

— Grozavă dărnicie! Catarame de argint, şase ludovici de 
aur, două rochii de mătase, trei batiste brodate... 

— E mult pentru un soldat. 

— Taci! Fără doar şi poate, cataramele le-ai furat de la alta 
ca să mi le dai mie; ludovicii de aur i-ai împrumutat şi nu i-ai mai 
înapoiat niciodată; rochiile de mătase... 

— Oliva! Oliva!... 

— Dă-mi înapoi banii! 

— Cât vrei? 

— De două ori pe atât. 

— Bine, fie — zise ticălosul, cu gravitate. Mă duc să joc în 
strada Bussy; îţi voi da înapoi nu de două ori, ci de patru ori pe 
atât. Făcu doi paşi spre uşă. Ea îl apucă de pulpana fracului 
zdrenţăros. 

— Ei poftim! exclamă el. S-a rupt fracul. 

— Cu atât mai bine, o să-ţi cumperi unul nou. 

— Şase ludovici, Oliva, şase ludovici. 

Din fericire, în strada Bussy, crupierii şi jucătorii nu sunt 
prea pretenţioşi în ce priveşte îmbrăcămintea. 

Oliva îi smulse liniştită şi cealaltă pulpană a fracului. 
Beausire deveni furios. 

— Pe toţi dracii! urlă el. Vrei cu orice preţ să te omor. lată 
că ticăloasa mă şi dezbracă acum! Nu mai pot să plec de aici. 

— Dimpotrivă, o să pleci numaidecât. 

— Ar fi cam ciudat, fără haină. 

— O să-ţi pui redingota de iarnă. 

— Găurită, peticită! 

— N-ai s-o pui dacă-ţi place mai mult aşa, dar de plecat vei 
pleca. 


— Niciodată. 

Oliva scoase din buzunar ludovicii de aur care-i mai 
rămăseseră, vreo patruzeci la număr şi îi juca în palmele făcute 
căuş. Beausire aproape că înnebuni; îngenunche încă o dată la 
picioarele ei. 

— Porunceşte! Porunceşte! bâigui el. 

— Ai să dai fuga la Capucin-Magiqgue, în strada Seine, unde 
se vând dominouri pentru bal mascat. 

— Nu-ţi dau decât douăzeci de minute pentru asta. 

— Mergem la bal? 

— La băi. 

— Şi mă duci apoi pe bulevard să cinăm? 

— Desigur, dar cu o condiţie. 

— Care? 

— Dacă eşti ascultător. 

— Ah, mereu, mereu. 

— Hai, arată-ţi zelul. 

— Alerg. 

— Cum, încă n-ai plecat? 

— Dar bani să plătesc... 

— Ai douăzeci şi cinci de ludovici. 

— Cum am douăzeci şi cinci de ludovici? De unde? 

— Cei pe care i-ai adunat. 

— Oliva, Oliva, nu te porţi frumos. 

— Ce vrei să spui? 

— Oliva, doar mi i-ai dăruit. 

— Nu zic că nu vor fi ai tăi, dar dacă-ţi dau acum, nu te mai 
întorci. Du-te deci şi vino repede. 

— Are dreptate, afurisita! zise ticălosul, ruşinat. Chiar 
aveam intenţia să nu mă mai întorc. 

— Douăzeci şi cinci de minute, m-auzi? strigă ea. 

— Am plecat. 

Acesta a fost momentul când valetul aşezat la pândă în 
nişa din faţa ferestrelor văzu cum unul dintre interlocutori 
dispare. Era domnul Beausire, care ieşi cu un frac fără pulpane 
şi cu sabia bălăngănindu-se la spate provocator, în timp ce 
cămaşa îi stătea umflată sub vestă, ca pe timpul lui Ludovic al 
XIII-lea. 

— Îmi cumperi unul complet, mască şi ciorapi la fel. 

— Am înţeles. 


— Pentru tine, unul negru; pentru mine, unul alb de satin. 

— Da. 

Pe când derbedeul dădea colţul străzii Seine, Oliva scrise la 
iuţeală pe un petic de hârtie aceste cuvinte, care rezumau 
întregul episod: 


"Pacea a fost semnată, împărțeala s-a făcut, cu balul s-a 
învoit. La ora două vom fi la Operă. Voi purta un domino alb, iar 
pe umărul stâng o panglică de mătase albastră." 


Oliva înfăşură biletul în jurul unui ciob din cana de faianţă, 
scoase capul pe fereastră şi arunca biletul în stradă. Valetul se 
arunca asupra prăzii sale, o înhaţă şi fugi. 

E aproape sigur că domnul Beausire nu zăbovi mai mult de 
treizeci de minute şi se întoarse urmat de doi băieţi de la 
croitorie care aduceau, la preţul de douăzeci şi opt de ludovici, 
două dominouri de un gust desăvârşit, cum se făceau la 
Capucin-Magique, la meşterul cel mai bun, care era şi furnizorul 
maiestăţii sale regina şi al doamnelor de onoare. 


Capitolul XXIII Căsuţa 


Am lăsat-o pe doamna de La Motte la uşa palatului 
domnului Mesmer, urmărind cu ochii trăsura reginei care 
dispărea cu iuţeală. Când silueta ei se estompă, când zgomotul 
roţilor înceta să se mai audă, Jeanne urcă la rândul său în 
trăsura închiriata şi se întoarse acasă să-şi ia un domino şi o altă 
masca, precum şi pentru a vedea dacă nu se întâmplase nimic 
nou. Doamna de La Motte îşi promisese, în această fericită 
noapte, revanşa pentru emoţiile încercate în timpul zilei. 
Hotărâse, fund o femeie tare, ca odată s-o facă pe cavalerul, 
cum se spune în mod vulgar şi expresiv, adică să meargă 
absolut singură şi să se bucure de deliciile neprevăzutului. 

Dar întâlni o piedică chiar de la primul pas pe care îl făcea 
pe drumul acesta atât de seducător pentru imaginaţiile vii şi 
îndelung ţinute în frâu. Într-adevăr, un servitor o aştepta la 


portar. Acest servitor aparţinea domnului prinţ de Rohan şi 
aducea din partea eminenţei sale un bilet conceput astfel: 


"Doamnă contesă, 


N-aţi uitat, fără îndoială că avem nişte treburi de pus la 
punct împreună. Poate aveți memoria scurtă, eu însă nu uit 
niciodată ceea ce mi-a plăcut. Am onoarea de a vă aştepta acolo 
unde aducătorul biletului vă va conduce, dacă o doriți." 


Scrisoarea era semnată cu o cruce bisericească. 

Doamna de La Motte, mai întâi contrariată de această 
încurcătură, se gândi o clipă, apoi se resemnă în faţa soartei şi, 
luând una din hotărârile rapide care o caracterizau, îi spuse 
servitorului: 

— Urcă-te lângă vizitiul meu, sau dă-i adresa. 

Servitorul se urcă lângă vizitiu, doamna de La Motte în 
trăsură. Zece minute fură de ajuns pentru a o duce pe contesă 
în cartierul Saint-Antoine, pe o alee de curând nivelată, unde 
arbori uriaşi, bătrâni ca strada însăşi, ascundeau privirilor una 
din acele case drăguţe clădite sub Ludovic al XV-lea, cu 
exteriorul ornamentat după gustul secolului al XVI-lea şi cu 
confortul incomparabil al secolului al XVIII-lea. 

— Ah, o căsuţă! murmură contesa. Este foarte firesc din 
partea unui mare prinţ, dar foarte umilitor pentru o Valois. În 
fine! 

Acest cuvânt din care resemnarea a făcut un suspin şi 
nerăbdarea o exclamaţie, exprima tot ce mocnea ca ambiţie 
mistuitoare şi teribilă lăcomie de bani în firea sa. Încă nici nu 
trecuse pragul şi hotărârea ei era luată. 

Fu condusă din cameră în cameră, adică din surpriză în 
surpriză, până la o mică sufragerie de un gust desăvârşit. Îl găsi 
pe cardinal singur, aşteptând-o. Eminenţa sa răsfoia nişte 
broşuri ce semănau foarte bine cu o colecţie de pamflete dintre 
cele care plouau cu nemiluita în vremea aceea, imediat ce bătea 
vântul dinspre Anglia sau Olanda. 

La vederea ei, prelatul se ridică. 

— Ah, iată-vă! Mulţumesc, doamnă contesa — spuse. 

Şi se apropie să-i sărute mâna. 

Contesa se retrase cu un aer dispreţuitor şi jignit. 


— Ce este?! întrebă cardinalul. Ce aveţi, doamnă? 

— Nu sunteţi obişnuit, nu-i aşa, monseniore, să vedeţi o 
astfel de expresie pe chipul femeilor cărora eminenţa voastră le 
face cinste de a le chema aici? 

— O, doamnă contesă!... 

— Suntem în căsuţa dumneavoastră, nu-i aşa monseniore? 
zise contesa, aruncând în jurul ei o privire dispreţuitoare. 

— Dar, doamnă... 

— Speram, monseniore, că eminenţa voastră va binevoi să- 
şi amintească condiţiile în care m-am născut. Speram că 
eminenţa voastră va binevoi să-şi amintească că, dacă Dumne- 
zeu m-a lăsat săracă, mi-a dăruit cel puţin orgoliul rangului meu. 

— Vai, contesă, v-am crezut o femeie de spirit — replică 
prinţul. 

— Numiţi femeie de spirit, după cât se pare, monseniore, o 
femeie nepăsătoare, care râde de orice, chiar de dezonoare; 
acestor femei, cer iertare eminenţei voastre, am obiceiul să le 
dau un alt nume. 

— Nu contesă, vă înşelaţi: numesc femeie de spirit orice 
femeie care ascultă când îi vorbesc sau care nu vorbeşte înainte 
de a fi ascultat. 

— Poftim, vă ascult! 

— Aveam de discutat lucruri serioase. 

— Şi pentru asta m-aţi făcut să vin într-o sufragerie? 

— Da, desigur; v-ar fi plăcut mai mult să vă fi aşteptat într- 
un budoar, contesă? 

— Deosebirea este delicată. 

— Aşa cred şi eu, contesă. 

— Aşadar, nu este vorba decât de a cina cu monseniorul? 

— Nimic altceva. 

— Eminenta voastră să fie încredinţat că primesc această 
cinste cum trebuie. 

— Sunteţi ironică, contesă? 

— Nu, râd. 

— Râdeţi? 

— Da. V-ar plăcea mai mult să mă supăr? Ah, sunteţi greu 
de mulţumit, monseniore, după cât se pare. 

— Oh, sunteţi fermecătoare când râdeţi şi nu voi cere nimic 
altceva decât să vă văd râzând. Dar în clipa aceasta nu râdeţi. 


Nu, nu, văd minie dincolo de aceste frumoase buze care vă 
descoperă dinţii. 

— Ba, deloc, monseniore şi sufrageria mă linişteşte. 

— Să fie într-un ceas bun! 

— Şi sper că veţi cina bine. 

— Cum adică, voi cina bine? Şi dumneavoastră? 

— Mie nu mi-e foame. 

— Cum, doamnă, refuzaţi să mă poftiţi la cină? 

— Vă rog? 

— Mă alungaţi? 

— Nu înţeleg, monseniore. 

— Ascultaţi, scumpă contesă. 

— Ascult. 

— Dacă aţi fi mai puţin mânioasă, v-aş spune că, orice aţi 
face, nu puteţi fi decât fermecătoare; dar cum la fiecare 
compliment mă tem că voi fi dat afară, mai bine tac. 

— Vă temeţi că veţi fi dat afară?! Într-adevăr, monseniore, 
cer iertare eminenţei voastre, dar deveniți de neînțeles. 

— Cu toate acestea este destul de limpede ceea ce se 
întâmpla. 

— lertaţi-mi uimirea, monseniore. 

— Ei bine, zilele trecute m-aţi primit foarte stingherită; 
spuneaţi că locuiţi într-un fel ne-convenabil pentru o persoană 
de rangul şi cu numele dumneavoastră. Aceasta m-a făcut să-mi 
scurtez vizita; aceasta, de altfel, v-a făcut să fiţi mai rece cu 
mine. M-am gândit atunci că a vă reda mediului dumneavoastră, 
condiţiilor dumneavoastră de viaţă este ca şi când aş da aer 
unei păsări pe care un cercetător a pus-o sub clopotul de sticlă 
al unei maşini pneumatice. 

— Atunci?.., întrebă contesa, neliniştita, deoarece începea 
să priceapă. 

— Atunci, frumoasa contesă, ca să puteţi să mă primiţi 
prieteneşte, pentru ca, la rândul meu, să pot veni să vă vizitez 
fără să mă compromit sau să vă compromit pe dumnea- 
voastră... 

Cardinalul o privea ţintă pe contesa. 

— Ei bine?... întrebă aceasta. 

— Ei bine, am sperat că veţi binevoi să acceptaţi această 
casă mică în care poate v-aţi simţi bine. Vă daţi seama, contesă, 
nu spun căsuţă. 


— Să accept? Eu? Îmi dăruiţi această casă, monseniore?! 
exclamă contesa, a cărei inimă bătea în acelaşi timp de orgoliu 
şi de dorinţă. 

— Prea puţin, contesă, foarte puţin; dar dacă vă dădeam 
mai mult, nu aţi fi primit. 

— Oh, nici mult, nici puţin, monseniore — ripostă contesa. 

— Ce spuneţi, doamna? 

— Spun că este imposibil să primesc un asemenea dar. 

— Imposibil! Şi de ce? 

— Pentru că foarte simplu, este imposibil. 

— A, vă rog, nu rostiţi acest cuvânt când sunteţi lângă 
mine, contesă. 

— De ce? 

— Pentru că nu vreau să-l aud când sunt lângă 
dumneavoastră. 

— Monseniore!... 

— Doamnă, casa vă aparţine, cheile sunt acolo pe o tavă 
aurită. Vă tratez ca pe un învingător. Oare vedeţi în această încă 
o umilinţă? 

— Nu, dar... 

— Haideţi, acceptaţi. 

— Monseniore, v-am spus... 

— Cum, doamnă, scrieţi miniştrilor pentru a solicita o 
pensie, acceptaţi o sută de ludovici de la două necunoscute, 
dumneavoastră!... 

— Ah, monseniore, este cu totul altceva. Cine primeşte... 

— Cine primeşte obligă, contesă — zise cu demnitate 
prinţul. Vedeţi, v-am aşteptat în sufrageria dumneavoastră; nici 
nu am văzut măcar budoarul, saloanele sau camerele celelalte; 
presupun doar că toate acestea există. 

— Oh, monseniore, vă cer iertare; mă siliţi să mărturisesc 
că nu există pe lume un bărbat mai delicat decât 
dumneavoastră! 

Şi contesa, care se stăpânise atâta vreme, roşi de plăcere 
gândindu-se că va putea să spună: "Casa mea". Apoi, dându-și 
seama că, de fapt, acceptase, la un gest al prinţului zise, dându- 
se un pas înapoi: 

— Monseniore, rog pe eminenţa voastră să mă invite la 
cină. 


Cardinalul îşi scoase mantia pe care nu şi-o dezbrăcase 
până atunci, apropie un scaun pentru contesă şi, într-un frac 
care-i venea de minune, îşi făcu datoria de a o servi. Cina fu 
adusă numaidecât. In clipa când lacheii intrau în anticameră, 
Jeanne îşi puse o mască pe faţă. 

— Eu ar trebui să port o mască — zise cardinalul — 
deoarece dumneavoastră sunteţi la dumneavoastră acasă, 
sunteţi în mijlocul servitorilor dumneavoastră, în vreme ce eu 
sunt intrusul. 

Jeanne începu să râdă, dar nu-şi scoase masca. Şi cu toate 
că bucuria şi surpriza o sufocau, cinsti cină cum se cuvine. 
Cardinalul, cum am spus-o în numeroase ocazii, era un bărbat 
de o mare generozitate şi de o vie inteligenţă. 

Vechiul obicei al celor mai rafinate curţi ale Europei, curţi 
guvernate de regine, vechiul obicei al femeilor, era în vremea 
aceea să complice, dar de multe ori să şi rezolve probleme 
politice; o astfel de experienţă transmisă cum s-ar spune din 
naştere şi îmbogăţită de experienţa proprie, toate aceste calităţi 
atât de rare astăzi, destul de rare şi atunci, făceau din prinţ un 
bărbat cu intenţii foarte greu de desluşit pentru rivalii săi în 
diplomaţie şi pentru amantele sale. Stăpânirea şi marea sa 
curtoazie erau o platoşă cu neputinţa de străpuns. De aceea, 
cardinalul se credea net superior Jeannei. Această provincială, 
plină de pretenţii şi care, sub falsul ei orgoliu, nu putuse să-şi 
ascundă pofta de înavuţire, îi părea o cucerire uşoara, 
atrăgătoare, desigur, din cauza frumuseţii sale, a inteligenţei, a 
nu ştiu cărui vino încoace provocator care seduce mult mai mult 
pe bărbaţii blazaţi decât pe cei naivi. 

Poate, de data aceasta, cardinalul tot atât de greu de 
înţeles, pe cât de greu înţelegea el însuşi, se înşela; fapt este că 
Jeanne, frumoasă cum era, nu-i inspira nici o suspiciune, ceea ce 
îl pierdu pe acest bărbat superior. Nu numai că deveni mult mai 
puţin puternic decât era, ci îşi pierdu chiar toată puterea; 
diferenţa între Maria-Tereza şi Jeanne de La Motte era prea 
mare pentru ca un Rohan de talia lui să-şi dea osteneala să 
lupte. Aşa că, odată lupta începută, Jeanne, care îşi simţea 
inferioritatea aparentă, se feri să lase a i se vedea superioritatea 
reală; ea jucă mai departe rolul provincialei cochete; făcu pe 
femeiuşcă pentru a-şi păstra un adversar încrezător în forţa lui 
şi, în consecinţă, slab în atac. 


Cardinalul, surprinzându-i toate trăsăturile pe care ea nu şi 
le putea stăpâni, o crezu îmbătată de darul primit; şi Jeanne era, 
într-adevăr, deoarece întrecea nu numai aşteptările sale, dar 
chiar pretenţiile sale. Numai că prinţul uita un singur lucru: că 
darul lui este în acelaşi timp mai prejos de ambițiile şi orgoliul 
unei femei ca Jeanne. Ceea ce risipi, de altfel, încântarea ei, a 
fost rapidă înlocuire a dorințelor vechi cu altele noi. 

— Haideţi — spuse cardinalul, turnând contesei un pahar de 
vin de Cipru într-o cupă mică de cristal stropită cu aur — haideţi, 
nu mai fiţi supărată pe mine, contesă, numai fiindcă am semnat 
împreună un contract. 

— Să fiu supărată pe dumneavoastră? O, nicidecum. 

— Mă veţi primi deci uneori aici, fără prea mare aversiune? 

— Nu voi fi niciodată atât de ingrată pentru a uita că aici 
sunteţi ca la dumneavoastră acasă, monseniore. 

— La mine? Da' de unde! 

— Nu numai că la dumneavoastră, ci chiar în casa 
dumneavoastră. 

— Ah, dacă mă contraziceţi, luaţi seama! 

— Ei bine, ce se va întâmpla? 

— Vă voi impune alte condiţii. 

— Ei, atunci luaţi dumneavoastră seama. 

— La ce? 

— La tot. 

— Spuneţi. 

— Sunt la mine acasă... 

— Şi... 

— Şi dacă găsesc nerezonabile condiţiile dumneavoastră, 
chem servitorii. 

Cardinalul începu să râdă. 

— Ei vedeţi? replică Jeanne. 

— Nu văd nimic — răspunse cardinalul. 

— Ba da, ştiţi prea bine că vă bateţi joc de mine. 

— Cum asta? 

— Râdeţi! 

— Păi mi se pare că e momentul cel mai potrivit. 

— Sigur că-i momentul cel mai potrivit deoarece ştiţi foarte 
bine că, dacă aş chema servitorii, n-ar veni nici unul. 

— Ba da! Ar veni, dracu să mă ia! 

— Vai de mine, monseniore! 


— Ce-am făcut? 

— Aţi înjurat.. 

— Aici nu mai sunt cardinal, contesă; sunt la 
dumneavoastră, adică în căutarea aventurii... 

Contesa râse, zicându-şi în sinea ei: "Este, fără îndoială, un 
om cât se poate de drăguţ. 

— la staţi, începu deodată cardinalul, ca şi cum un gând 
neaşteptat i-ar fi venit din întâmplare. Ce-mi spuneaţi zilele 
trecute despre cele două binefăcătoare, cele două nemţoaice? 

— Cele două doamne cu portretul? preciză Jeanne, care, 
după ce o văzuse pe regină, putea să-şi pregătească o ripostă. 

— Da, despre doamnele cu portretul. 

—  Monseniore — rosti răspicat doamna de La Motte, 
privindu-l ţintă pe cardinal — le cunoaşteţi la fel de bine, ba 
chiar mult mai bine decât mine, pun rămăşag. 

— Eu? Ah, contesă, mă nedreptăţiţi! Nu doreaţi să ştiţi cine 
sunt? 

— Fără îndoială; şi mi se pare foarte firesc să doreşti să-ţi 
cunoşti binefăcătoarele. 

— Ei bine, dacă aş fi ştiut cine sunt, la ora asta aţi fi ştiut şi 
dumneavoastră. 

— Domnule cardinal, vă repet că pe aceste doamne le 
cunoaşteţi. 

— Nu. 

— Încă un nu şi vă numesc mincinos. 

— O şi eu o să-mi răzbun insulta. 

— Cum, vă rog? 

— Sărutându-vă. 

— Domnul ambasador la curtea din Viena! Domnul mate 
prieten al împărătesei Maria-Tereza! Mi se pare că ar fi trebuit 
să recunoaşteţi portretul prietenei dumneavoastră, numai dacă 
n-o fi cumva prea prost executat. 

— Cum? Era, într-adevăr, portretul Mariei-Tereza?! 

— Ei, hai, n-o faceţi pe neştiutorul, domnule diplomat! 

— Ei bine, să zicem că este aşa, că aş fi recunoscut-o pe 
împărăteasa Maria-Tereza. Asta la ce ne duce? 

— Dacă aţi recunoscut portretul Mariei-Tereza, ar trebui să 
ştiţi câte ceva şi despre femeile cărora le poate aparţine un 
asemenea portret. 


— Şi de ce vreţi să ştiu acest lucru? întrebă cardinalul, 
destul de neliniştit. 

— De ce? Pentru că nu este un lucru foarte obişnuit să vezi 
portretul unei mame — căci, observați bine, acest portret este al 
mamei, nu al împărătesei — în alte mâini decât în cele ale... 

— Sfârşiţi... 

— Decât în mâinile unei fiice... 

— Regina! exclamă Louis de Rohan, cu un asemenea 
accent de sinceră uluire, încât o înşelă pe Jeanne. Regina! 
Maiestatea sa a venit la dumneavoastră! 

— Ei, cum? Nu aţi ghicit că ea era, domnule? 

— Dumnezeule, nu — răspunse cardinalul pe un ton extrem 
de firesc. In Ungaria este obiceiul ca portretele prinților 
domnitori să treacă din familie în familie. Chiar eu, care vă 
vorbesc, de pildă, nu sunt nici fiu, nici fiică, nici chiar rudă cu 
Maria-Tereza. Ei bine, am un portret al ei la mine. 

— La dumneavoastră, monseniore? 

— lată — spuse rece cardinalul. Şi scoase din buzunar o 
tabacheră pe care o arătă Jeannei; contesa se tulbură de-a 
binelea. Vedeţi deci — adăugă el — că dacă eu am acest 
portret, eu, care v-am mai spus, nu am cinstea să fac parte din 
familia imperială şi altcineva putea să uite un portret 
asemănător la dumneavoastră, fără ca pentru asta să fie din 
augusta casă de Austria. Jeanne tăcu. Avea toate instinctele 
diplomatice; îi lipsea însă practica. Aşadar, după părerea 
dumneavoastră, continuă prinţul Rohan — cea care v-a vizitat 
este regina Maria-Antoaneta? 

— Regina împreună cu altă doamnă. 

— Doamna de Polignac? 

— Nu ştiu. 

— Doamna de Lamballe? 

— O tânără femeie foarte frumoasă şi foarte serioasă. 

— Domnişoara de Taverney, poate? 

— Posibil; nu o cunosc. 

— Atunci, dacă maiestatea sa a venit să vă viziteze, iată-vă 
sub protecţia reginei. Este un pas mare spre reuşită. 

— Aşa cred şi eu, monseniore. 

— Maiestatea sa, iertaţi-mi întrebarea, a fost generoasă cu 
dumneavoastră? 

— Mi-a dat o sută de ludovici, cred. 


— Oh, maiestatea să nu este bogată, mai ales în clipa de 
faţă. 

— Aceasta sporeşte recunoştinţa mea. 

— Şi v-a arătat un interes deosebit? 

— Destul de mare. 

— Atunci, totul merge bine — spuse gânditor prelatul şi, 
uitând-o pe protejată, se gândi la protectoare. Nu vă mai 
rămâne deci de făcut decât un singur lucru. 

— Care? 

— Să vă introduceţi la Versailles. 

Contesa zâmbi. 

— Ah, să nu ne înşelăm, contesa, aici este adevărata 
dificultate. Contesa zâmbi din nou, dar într-un fel mult mai 
semnificativ decât prima oară. Cardinalul zâmbi, la rândul său. 
Într-adevăr, dumneavoastră provincialele — zise el — nu vă 
îndoiţi niciodată de nimic. Pentru că aţi văzut, Versailles-ul are 
grilaje care se deschid şi scări care se urcă, vă închipuiţi că 
toată lumea deschide acele grilaje şi urcă acele scări. Aţi văzut 
toţi aceşti monştri de bronz, de marmură sau de plumb care 
împodobesc parcul şi terasele Versailles-ului, contesă? 

— Desigur, monseniore. 

— Hipogrife, himere, furii, vampiri şi alte animale nefaste, 
sunt cu sutele... Ei bine, închipuiţi-vă de zece ori mai multe fiare 
vii care se interpun între prinți şi binefacerile lor decât monştrii 
risipiţi printre florile şi pe aleile grădinii. 

— Eminenţa voastră mă va ajuta să străbat şirurile acestor 
monştri, dacă ei îmi vor sta în cale. 

— Voi încerca, dar îmi va fi destul de greu. Şi-apoi, dacă îmi 
rostiţi numele, dacă scoateţi la iveală talismanul pe care-l aveţi, 
după două încercări va fi de prisos. 

— Din fericire — spuse contesa — sunt ferită de această 
eventualitate prin protecţia directă a reginei şi dacă voi 
pătrunde la Versailles, voi intra cu cheia potrivită. 

— Ce cheie, contesă? 

— Ah, domnule cardinal, acesta este secretul meu... Ba nu, 
greşesc; dacă ar fi secretul meu, vi l-aş spune, deoarece nu 
vreau să ascund nimic minunatului meu protector dar... 

— Deci există un dar, contesă? 

— Vai, da, monseniore, există un dar; dar cum nu este 
secretul meu, îl păstrez. Vă este de ajuns să ştiţi că... 


— Ce anume? 

— Că mâine voi merge la Vesailles, că voi fi primită, chiar 
am toate motivele să sper că voi fi bine primită, monseniore. 

Cardinalul o privi pe tânăra femeie, a cărei siguranţă de 
sine i se părea a fi consecinţa imediată a primilor aburi ai cinei. 

— Contesă — replică el, râzând — vom vedea dacă intraţi. 

— Veţi împinge curiozitatea până într-acolo încât veţi pune 
să fiu urmărită? 

— Întocmai. 

— Nu mă dezic. 

— Incepând de mâine, contesă, vă provoc şi consider o 
chestiune de onoare intrarea dumneavoastră la Versailles. 

— In partamentele mici; primesc, monseniore. 

— Vă asigur, contesă, că sunteţi pentru mine o enigmă vie. 

— Unul dintre acei monştri mici care se află în parcul 
Versailles-ului. 

— Mă credeţi un om de gust, nu-i aşa? 

— Da, desigur, monseniore. 

— Ei bine, deoarece mă aflu la picioarele dumneavoastră, 
deoarece vă sărut mâna, nu puteţi crede că buzele mele se 
aşază pe o gheară sau mâna pe o coadă de peşte cu solzi. 

— Vă implor, monsenoire, să vă amintiţi — spuse Jeanne, cu 
răceală — că nu sunt nici o femeiuşcă şi nici o domnişoară de la 
Operă; deci îmi aparţin mie însămi atunci când nu aparţin 
soţului meu şi deoarece mă simt egală oricui în acest regat, mă 
voi duce liber şi spontan, în ziua când o să am chef, lângă cel 
care va şti să-mi placă. Aşadar, monseniore, respectaţi-mă şi 
veţi respecta astfel nobilimea din care amândoi facem parte. 

Cardinalul se ridică. 

— După cum văd — zise — vreţi să vă iubesc cu adevărat. 

— Nu spun asta, domnule cardinal; eu sunt cea care vreau 
să vă iubesc. Credeţi-mă, când se va întâmpla aceasta, dacă se 
va întâmpla, o să ghiciţi cu uşurinţă. În cazul în care nu vă veţi 
da seama, vă voi face să o ştiţi, fiindcă mă simt destul de tânără 
şi de arătoasă ca să nu mă tem să fac avansuri. Un bărbat 
adevărat nu mă va respinge. 

— Contesă — spuse cardinalul — vă asigur că, dacă nu 
depinde decât de mine, mă veţi iubi. 

— Vom vedea. 


— Aţi şi început să resimţiţi prietenie pentru mine, nu-i 
adevărat? 

— Mai mult. 

— Într-adevăr? Atunci suntem la jumătatea drumului. 

— Să nu măsurăm drumul cu stânjenul, să-l parcurgem. 


— Contesă, sunteţi femeia pe care aş adora-o... — şi prinţul 
suspină. 

— Pe care "aş adora-o"... — repetă ea, surprinsă — dacă? 

— Dacă mi-o veţi îngădui — se grăbi să răspundă 
cardinalul. 


— Monseniore, vă voi îngădui, poate, când norocul îmi va 
surâde destul de mult timp, încât să vă pot dispensa să-mi 
cădeţi la picioare atât de repede şi să-mi sărutaţi mâinile 
înainte, de vreme. 

— Cum? 

— Da, când voi fi mai presus de binefacerile 
dumneavoastră, nu veţi mai bănui că vă aştept vizitele având 
un interes oarecare; atunci voi apărea mai demnă în ochii 
dumneavoastră şi eu voi câştiga,  monseniore, iar 
dumneavoastră nu veţi pierde. 

Se ridică, deoarece se aşezase din nou ca să-şi poată 
debita mai bine predică. 

— Aşadar, mă condamnaţi la lucruri imposibile? spuse 
cardinalul. 

— Cum adică? 

— Mă împiedicaţi să vă fac curte. 

— Pentru nimic în lume. Oare pentru a face curte unei 
femei, nu există alt mijloc decât statul în genunchi şi agitarea 
mâinilor? 

— Să începem chiar acum, contesă. Ce îmi veţi îngădui? 

— Tot ce se potriveşte cu gustul şi îndatoririle mele. 

— Oho, vă instalaţi în cele mai vaste domenii din lume. 

— Păcat că m-aţi întrerupt, monseniore, tocmai vroiam să 
adaug un al treilea. 

— Care, Sfinte Dumnezeule?! 

— Acela al capriciului meu. 

— Sunt pierdut. 

— Daţi înapoi? 


În acest moment cardinalul, se simţea mult mai puţin 
capabil să se călăuzească după propriile sale gânduri, fiind cu 
totul subjugat de farmecul acestei zâne provocatoare. 

— Nu, nu voi da înapoi. 

— Nici în faţa îndatoririlor mele? 

— Nici în faţa gusturilor şi capriciilor dumneavoastră. 

— Dovada? 

— Vorbiţi. 

— Vreau să merg astă-seară la balul Operei. 

— Acest lucru vă priveşte, contesa, sunteţi liberă ca 
păsările cerului şi nu văd de ce v-ar împiedica cineva să mergeţi 
la balul Operei. 

— O clipă, vă rog... nu vedeţi decât jumătate din dorinţa 
mea; cealaltă este ca să mergeţi şi dumneavoastră. 

— Eu? La Operă?... Vai, contesă! 

Şi cardinalul făcu un gest care, simplu la un om oarecare, 
era cu adevărat vehement pentru un Rohan de viţă. 

— lată, aşadar, în ce fel încercaţi să-mi faceţi pe plac? zise 
contesa. 

— Un cardinal nu merge la balul Operei, contesă: este ca şi 
cum v-aş propune să intraţi într-un... local de fumat. 

— Un cardinal nici nu dansează, nu-i aşa?... 

— A, nu... 

— Ei bine! De ce am citit oare că domnul cardinal de 
Richelieu a dansat o sarabandă? 

— În fața Anei de Austria, da... — lăsă să-i scape prințul. 

— În faţa unei regine, este adevărat — repetă Jeanne, 
privindu-l țintă. Ei bine, poate şi dumneavoastră o veţi face 
pentru o regină... Prinţul roşi fără voia lui, oricât de abil şi 
puternic era. Fie că răutăcioasei făpturi îi fu milă de încurcătura 
în care se afla el, fie că nu-i convenea să-i prelungească 
stinghereală, se grăbi să adauge: Cum să nu fiu jignită, când 
văd că vă împotriviţi atâta, când văd că mă preţuiţi mai puţin 
decât pe o regină, când este vorba să vă ascundeţi sub un 
domino şi o mască, când este vorba să faceţi, după părerea 
mea, cu o îngăduinţă pe care nu aş putea să nu o apreciez la 
adevărata ei valoare, unul dintre acei paşi uriaşi pe care 
faimosul dumneavoastră stânjen de adineauri nu l-ar putea 
niciodată măsura? 


Cardinalul, fericit că scăpase atât de ieftin, fericit mai ales, 
de această permanentă victorie pe care iscusinţa contesei i-o 
punea la îndemână ori de câte ori se afla în încurcătură, se 
repezi să-i strângă mâna: 

— Pentru dumneavoastră, fac totul, chiar şi imposibilul. 

— Mulţumesc, monseniore, cel care ştie să facă pentru 
mine un astfel de sacrificiu este un prieten preţios; vă scutesc 
de corvoadă, acum după ce aţi acceptat-o. 

— Nu, nu doar cel ce-şi îndeplineşte datoria are dreptul să 
ceară să fie răsplătit. Vă urmez, contesa, dar cu un domino. 

— Vom trece prin strada Saint-Denis, care se află în 
vecinătatea Operei; voi intra mascată într-un magazin şi voi 
cumpăra un domino şi o mască pentru dumneavoastră; vă veţi 
îmbrăca în trăsură. 

— Contesă, este un divertisment fermecător, ştiţi? 

— Ah, monseniore, sunteţi de o bunătate care mă 
copleşeşte... Dar mă gândesc că la palatul Rohan excelența 
voastră ar găsi un domino mai pe gustul său decât cel pe care-l 
vom cumpăra. 

— lată o răutate de neiertat, contesă. Dacă merg la balul 
Operei, vă rog să credeţi un lucru... 

— Care, monseniore? 

— Că voi fi la fel de surprins de a mă afla acolo pe cât 
sunteţi dumneavoastră de surprinsă că cinaţi cu un alt bărbat 
decât soţul dumneavoastră. 

Jeanne îşi dădu seama că nu are replică, aşa că îi mulţumi. 
O trăsură fără blazoane se opri la poarta cea mică a casei, îi luă 
pe cei doi fugari şi porni în trap spre bulevarde. 


Capitolul XXIV Câteva cuvinte despre Operă 


Opera, acest templu al bucuriilor din Paris, arsese în 1781, 
în luna iunie. Douăzeci de persoane pieriseră sub dărâmături şi 
cum în optsprezece ani era a doua oară că se întâmpla această 
nenorocire, locul special al Operei, adică Palais-Royal, păru 
nefast distracţiilor pariziene; o ordonanța a regelui îi transferase 
sediul în alt cartier mai puţin central. Acest oraş de mucava 
pictată, de pânză. Şi de lemn alb a fost totdeauna o vie 


preocupare pentru vecini. Opera, teafără şi nevătămată, 
înflăcăra inimile bancherilor şi a aristocraților, trecea dintr-o 
mână într-alta ranguri şi averi. Opera, arzând, putea să distrugă 
un cartier, oraşul întreg. Nu trebuia decât o pală de vânt. Locul 
căutat fu ales la Porte-Saint-Martin. Regele, îndurerat să vadă 
iubitul său Paris lipsit atât de mult timp de Operă, deveni trist, 
cum se întrista de fiecare dată când nu ajungeau transporturile 
de grâne sau când pâinea depăşea cu şapte soli cele patru livre. 

Trebuia să vezi toată vechea nobilime şi toată tânăra 
magistratură, pe toţi ouţerii şi financiarii dezorientaţi de golul ce 
se căsca după supeuri; trebuia să vezi rătăcind pe promenade 
zeitățile fără lăcaş, de la figuranţi până la prima cântăreaţă. 
Pentru a-l consolă pe rege şi puţin chiar şi pe regină, fu trimis 
maiestăţilor lor un arhitect, domnul Lenoir, care promitea marea 
cu sarea. Acest om galant avea planuri noi, un sistem atât de 
desăvârşit în ce priveşte circulaţia spectatorilor încât chiar în 
caz de incendiu nimeni nu putea rămâne sufocat pe coridoare. 
El deschidea opt uşi celor care fugeau, fără a mai pune la 
socoteală cinci ferestre mari la etajul întâi, atât de joase, că 
până şi cei mai fricoşi puteau să sară jos pe caldarâmul 
bulevardului fără să li se întâmple altceva decât să-şi 
sclintească piciorul. 

Domnul Lenoir oferea, pentru a înlocui frumoasă sală a lui 
Moreau şi picturile lui Durameaux, o clădire cu o faţadă de 96 de 
picioare pe bulevard; o faţadă împodobită cu cariatide în chip de 
pilaştri, aşa fel ca să formeze trei uşi de intrare; opt coloane 
puse sub temelie; şi încă un basorelief deasupra capitelurilor, un 
balcon cu trei ferestre duble ornate de arhivolte. 

Scena trebuia să aibă o deschidere de 36 de picioare, 72 
picioare adâncime şi 84 picioare în lărgime, de la un perete la 
altul. Erau prevăzute foaiere împodobite cu oglinzi având o 
decorație simplă, dar de bun gust. 

În toată lărgimea sălii, sub orchestră, domnul Lenoir 
intenţiona să păstreze un spaţiu de douăsprezece picioare 
pentru a pune un imens rezervor şi două pompe în serviciul 
cărora să funcţioneze douăzeci de gardieni. În sfârşit, culmea 
era că arhitectul cerea şaptezeci şi cinci de zile şi şaptezeci şi 
cinci de nopţi pentru a da sala în folosinţa publicului, nici un 
ceas mai mult sau mai puţin. Acest ultim punct păru o 
lăudăroşenie gasconă; la început s-a râs mult, dar regele făcu 


un calcul cu domnul Lenoir şi semnă totul. Domnul Lenoir se 
puse pe lucru şi îşi ţinu promisiunea. Sala fu terminată la 
termenul convenit. 

Atunci publicul, care nu este niciodată satisfăcut sau liniştit, 
îşi zise că sala este din cherestea, că numai în felul ăsta s-a 
putut construi atât de repede, iar iuţeala constituie o dovadă de 
nereuşită, că în consecinţă, Opera cea nouă nu este solidă. 
Această sală, după care suspinaseră atâta, pe care curioşii o 
priviseră în voie cum se ridică grindă cu grindă, acest 
monument pe care întregul Paris venise să-l vadă înălțându-se 
în fiecare seară, ei bine, în această sală, când a fost gata, 
nimeni n-a vrut să intre. Cei mai îndrăzneţi, adevăraţi nesăbuiţi, 
îşi reţinură bilet pentru prima reprezentaţie cu Adéle de 
Ponthieu pe muzică de Pilcini, dar în acelaşi timp îşi făcură şi 
testamentul. Văzând aceasta, arhitectul, dezolat, ceru sfatul 
regelui, care îi dădu o idee. 

— Dacă există poltroni în Franţa — spuse maiestatea sa — 
apoi aceştia sunt cei ce plătesc; ei îşi dau bucuros o rentă de 
zece mii de livre şi se lasă striviţi de presă, dar nu vor să rişte să 
fie striviţi sub dărâmăturile tavanului. Lăsaţi-i pe aceştia şi 
invitaţi-i pe vitejii care nu plătesc. Regina mi-a dăruit un 
moştenitor; oraşul zburdă de bucurie. Anunţaţi că sărbătoriţi 
naşterea fiului meu, deschizând Opera cu un spectacol gratuit; 
şi dacă două mii cinci sute de persoane înghesuite, adică o 
medie de o sută cincizeci de mii de telegrame nu vă ajung să 
dovediţi soliditatea, rugaţi-i pe aceşti oameni de viaţă să se 
bâțâie niţel. Ştiţi, domnule Lenoir, că greutatea se împătreşte 
când cade pe patru degete mari. Cei două mii cinci sute de viteji 
vor. Cântări de patru ori mai mult dacă îi pui să danseze; deci 
daţi un bal după spectacol. 

— Sire, vă mulţumesc — spuse arhitectul. 

— Dar măi înainte gândeşte-te bine, vor fi grei. 

— Sire, sunt sigur de ceea ce am făcut şi voi merge şi eu la 
bal. 

— Eu — răspunse regele — făgăduiesc să asist la a doua 
reprezentaţie. 

Arhitectul urmă sfatul regelui. Se reprezenta Adele de 
Ponthieu în faţa a trei mii de plebei care aplaudară mai tare 
decât regii. Aceşti plebei doriră să şi danseze după spectacol, să 


se distreze cât mai vârtos. Aşa că ei îşi înzeciră greutatea în loc 
să o împătrească. 

Nimic nu se clinti în sală. 

Dacă era de temut o nenorocire, aceasta s-ar fi putut 
întâmpla la reprezentațiile următoare, deoarece nobilii fricoşi 
umplură sala, această sală unde urmau să meargă la bal, trei 
ani de la deschidere, domnul cardinal de Rohan şi doamna de La 
Motte. 

Aceasta era povestea pe care o datoram cititorilor noştri; 
acum să ne regăsim personajele. 


Capitolul XXV Balul Operei 


Balul era în toată strălucirea sa când cardinalul Louis de 
Rohan şi doamna Jeanne de La Motte se strecură pe furiş, mai 
ales prelatul, printre miile de dominouri şi măşti de toate 
felurile. Curând fură înghiţiţi de mulţime, în care dispărură cum 
dispar în marile vâltori vârtejurile observate o clipă de trecătorii 
de pe mal, imediat duse şi şterse de curent. 

Două dominouri cot la cot, atât cât este cu putinţă să mergi 
cot la cot într-un asemenea talmeş-balmeş, încercau, unindu-şi 
forţele, să se împotrivească năvalei, dar, văzând că nu rezista, 
luară hotărârea să se refugieze sub loja reginei, unde mulţimea 
era mai puţin deasă şi unde, de altfel, zidul le oferea un punct 
de sprijin. 

Domino negru şi domino alb, unul înalt, altul de talie 
mijlocie; unul bărbat, altul femeie; unul dând din mâini, altul 
întorcând capul într-o parte şi în alta. Aceste două dominouri 
erau prinse într-o conversaţie dintre cele mai însufleţite. Să 
ascultăm. 

— Îți spun, Oliva, că aştepţi pe cineva — repetă dominoul 
înalt. Gulerul tău nu mai este guler, este un fel de morişcă ce se 
întoarce nu numai la orice pală de vânt, ci după oricine trece pe 
lângă noi. 

— Ei, ce doreşti? 

— Cum? Ce doresc? 

— Da, ce te tot miri că-mi sucesc capul în dreapta şi-n 
stânga? Nu de-asta am venit? 


— Ba da, dar dacă îl suceşti şi pe al altora?... 

— Ei bine, domnule, pentru ce vii la Operă? 

— Pentru o mie de motive. 

— Ei, da, voi, bărbaţii, dar femeile nu vin decât pentru unul 
singur. 

— Care? 

— Cel pe care l-ai spus, pentru a suci cât mai multe capete 
cu putinţă. M-ai adus la ba-lul Operei, sunt aici, resemnează-te! 

— Domnişoară Oliva! 

— A, nu striga! Ştii că strigătele tale nu mă înspăimânta şi, 
mai ales, fereşte-te să-mi rosteşti numele. Ştii că nimic nu este 
mai de prost gust decât să le spui oamenilor pe nume la balul 
Operei. 

Dominoul negru făcu un gest mânios, care fu brusc 
întrerupt de venirea unui domino albastru, destul de voinic, 
destul de înalt şi bine făcut. 

— Ah, domnule — spuse noul venit — las-o pe doamna să 
se amuze în voie. Ce naiba, doar nu-i în fiecare zi a treia joi din 
postul paştelui şi nu de fiecare a treia joi din postul paştelui vii 
la balul Operei! 

— Nu-ţi băga nasul unde nu-ţi fierbe oala — ripostă cu 
brutalitate dominoul negru. 

— Ei, domnule — replică dominoul albastru — aminteşte-ţi 
o dată pentru totdeauna că puţină curtenie nu strică. 

— Nu te cunosc — răspunse dominoul negru. De ce dracu 
m-aş purta cu mănuşi cu dumneata? 

— Nu mă cunoşti? Fie, dar... 

— Dar ce?... 

— Dar eu te cunosc, domnule de Beausire. 

La auzul numelui său, el care pronunţa cu uşurinţă numele 
altora, dominoul negru fremăta, lucru care se văzu după 
tremurul îndelung al glugii sale de mătase. 

— A, nu te teme, domnule de Beausire — relua masca — nu 
sunt ceea ce gândeşti. 

— Ei, drace! Ce gândesc eu? Nu cumva dumneata care 
ghiceşti numele oamenilor nu te mulţumeşti numai cu asta, ci ai 
pretenţia că le ghiceşti şi gândurile? 

— Şi de ce nu? 


— Atunci, ghici la ce mă gândesc acum. N-am văzut 
niciodată un vrăjitor şi mi-ar face într-adevăr plăcere să 
întâlnesc unul. 

— O, ceea ce-mi ceri nu-i atât de greu pentru a merita un 
titlu pe care pari că-l acorzi cu prea mare uşurinţa. 

— Spune-mi totuşi. 

— Nu, găseşte altceva. 

— Asta-mi va fi de ajuns. Hai ghiceşte!... 

— Vrei? 

— Da. 

— Ei, bine, m-ai luat drept un agent al domnului de Crosne. 

— Al domnului de Crosne? 

— Ei, da, nu te gândeşti decât la asta, zău că da: al 
domnului de Crosne, locotenent de poliţie. 

— Domnule... 

— Binişor, dragă domnule Beausire. S-ar zice că, într- 
adevăr, cauţi o sabie. 

— Bineînţeles că o caut. 

— Doamne, ce fire războinică! Dar vino-ţi în fire, dragă 
domnule Beausire, ţi-ai lăsat sabia acasă şi bine-ai făcut. Să 
vorbim despre altceva. Vrei, te rog, să mă laşi să-i dau braţul 
doamnei?... 

— Braţul doamnei? 

— Da, doamnei. Se obişnuieşte la balul Operei sau am picat 
din Indii? 

— Fără îndoială, acest lucru se obişnuieşte când îi convine 
cavalerului. 

— Uneori este de ajuns ca acest lucru să-i convină 
doamnei, dragă domnule Beausire. 

— Şi vrei să-i dai braţul pentru multă vreme? 

— Ah, scumpul meu domn Beausire, eşti prea curios: poate 
pentru zece minute, poate pentru o oră, poate pentru toată 
noaptea... 

— Vezi-ţi de treabă, domnule, îţi baţi joc de mine. 

— Dragă domnule, răspunde da sau nu. Te învoieşti sau nu 
s-o iau pe doamna de braţ? 

— Nu. 

— Haide-haide, nu fi răutăcios. 

— De ce? 


— Pentru că, deoarece ai o mască, este inutil să-ţi mai pui 
una. 

— Domnule!... 

— Poftim, uite că te superi, dumneata care erai aşa de 
ascultător adineauri. 

— Unde? 

— În strada Dauphine. 

— În strada Dauphine?! exclamă Beausire, uluit. 

Oliva izbucni în râs. 

— Taci, doamnă! scrâşni dominoul negru. Apoi, întorcându- 
se spre dominoul albastru: Nu înţeleg nimic din tot ce spui, 
domnule. Vorbeşte-mi în mod cinstit, dacă-i posibil. 

— Dar, dragă domnule, mi se pare că nimic nu este mai 
cinstit decât adevărul, nu-i aşa, domnişoară Oliva? 

— Va să zică mă cunoşti şi pe mine? făcu aceasta. 

— Domnul nu ţi-a rostit oare numele cu glas tare, 
adineauri? 

— Şi adevărul este... — interveni Beausire, revenind la 
subiect. 

— Adevărul este că în clipa când erai gata s-o omori pe 
această biată doamnă, căci acum un ceas vroiai s-o omori, deci 
în clipa când erai gata s-o omori pe această biată doamnă, te-ai 
oprit în faţa zăngă-nitului a vreo douăzeci de ludovici. 

— Destul, domnule! 

— Fie! Îngăduie-mi s-o iau pe doamna de braţ. Dacă 
dumitale ţi-e destul. 

— A, văd eu bine că doamna şi dumneata... 

— Ei bine, doamna şi eu?... 

— Vă înţelegeţi. 


— li jur că nu. 
— Eh, parcă poţi să ştii? strigă Oliva. 
— Şi, de altfel... — adăugă dominoul albastru. 


— Cum, de altfel? 

— Da, în cazul că ne-am înţelege, nu ar fi decât spre binele 
dumitale. 

— Spre binele meu? 

— Fără îndoială. 

— Când spui ceva, trebuie s-o dovedeşti — zise cu mojicie 
Beausire. 

— Bucuros. 


— Ah, aş fi tare curios... 

— Îți voi dovedi — continuă dominoul albastru — că 
prezenţa dumitale aici îţi este la fel de vătămătoare pe cât ţi-ar 
fi de folos absenţa. 

— Mie? 

— Da, dumitale. 

— În ce fel, te rog? 

— Suntem membrii unei anumite academii, nu-i aşa? 

— Eu? 

— O, nu te supăra, dragă domnule Beausire, nu vorbesc de 
Academia franceză. 

— Academie... academie... — bombăni cavalerul Olivei. 

— Strada Pot-de-Fer, etajul de deasupra parterului, nu este 
exact, dragă domnule Beausire? 

— Taci! 

— Ba. 

— Taci! Oh, ce tip dezagreabil eşti, domnule! 

— Nu s-ar spune. 

— De ce? 

— Păi fiindcă nici dumneata nu crezi. Să ne întoarcem deci 
la această academie. 

— Ei bine? 

Dominoul albastru îşi scoase ceasul, un ceas frumos 
împodobit cu briliante, asupra căruia se opriră, ca două lentile în 
flăcări, cele două pupile ale lui Beausire. 

— Ei bine? repetă acesta din urmă. 

— Ei bine, într-un sfert de oră, la academia dumitale din 
stradă Pot-de-Fer, dragă domnule Beausire, se va discuta un mic 
proiect care va aduce un beneficiu de două milioane celor 
doisprezece adevăraţi asociaţi, dintre care unul eşti dumneata, 
domnule de Beausire. 

— Şi dumneata un altul, dacă nu cumva... 

— Sfârşeşte-ţi vorba. 

— Dacă nu cumva eşti un turnător. 

— Într-adevăr, te credeam un om inteligent, domnule de 
Beausire, dar văd cu durere că eşti un prost; dacă eram de la 
poliţie, te-aş fi prins şi răsprins de douăzeci de ori pentru treburi 
mai puţin onorabile decât această speculație de două milioane 
care va fi discutată la academie în câteva minute. 

Beausire reflectă un moment. 


— La dracu! Şi dacă n-ai dreptate? spuse el. Apoi 
răzgândindu-se; Ah, domnule, mă trimiţi în strada Pot-de-Fer! 

— Da, te trimit în strada Pot-de-Fer... 

— Ştiu foarte bine de ce. 

— Spune. 

— Ca să mă aresteze. Dar nu sunt atât de nebun... 

— Incă o prostie. 

— Domnule! 

— Fără îndoială, dacă stă în puterea mea să fac ceea ce 
spui, dacă stă în puterea mea să ghicesc ceea ce se urzeşte la 
academia dumitale, de ce atunci ţi-aş cere permisiunea de a lua 
braţul doamnei? Nu. În acest caz aş face totul ca să fii arestat 
imediat şi, în felul acesta, am scăpa de dumneata, doamna şi cu 
mine; dar, dimpotrivă, totul cu blândeţe şi prin convingere, 
dragă domnule Beausire, aceasta este deviza mea. 

— Nu cumva — strigă deodată Beausire, lăsând braţul 
Olivei — dumneata erai cel de pe canapeaua doamnei, de acum 
două ore? Hai, răspunde! 

— Ce canapea? întrebă dominoul albastru, în vreme ce 
Oliva îl ciupi de vârful degetului mic. Nu cunosc, în materie de 
canapele, decât pe cea a domnului Cr£billon-fiul. 

— De fapt, puţin îmi pasă — relua Beausire — motivele 
dumitale sunt reale, iată tot ce-mi trebuie. Spun reale, ar trebui 
să spun excelente. la deci braţul doamnei şi dacă-l împingi pe 
un bărbat galant la rele, să-ţi fie ruşine! 

Dominoul albastru începu să râdă la epitetul bărbat galant 
cu care se gratifica atât de dezinvolt Beausire; apoi, bătându-l 
pe umăr, îi zise: 

— Fii pe pace, trimiţându-te acolo, îţi dăruiesc cel puţin o 
sută de mii de livre; căci dacă nu te duci la academie astă-seară 
după obiceiul asociaţiei dumitale, vei fi scos din împărţeala, în 
vreme ce ducându-te... 

— Ei bine, fie, la noroc! murmură Beausire şi, salutând cu o 
piruetă, dispăru. 

Dominoul albastru luă în stăpânire braţul domnişoarei 
Oliva, devenit vacant prin dispariţia lui Beausire. 

— Acum, între noi doi — spuse tânăra femeie. Te-am lăsat 
să-l aiureşti cum ţi-a plăcut pe acest biet Beausire, dar te previn 
ca eu voi fi mult mai greu de zăpăcit, căci te cunosc. Aşadar, 
dacă vrei să continui, găseşte ceva mai interesant, altfel... 


— Nu cunosc ceva mai interesant pe lume decât povestea 
dumitale, dragă domnişoară Nicole — spuse dominoul albastru, 
strângând amical braţul rotund al drăgălaşei femei, care scoase 
un strigăt înăbuşit la numele pe care masca i-l şoptea la ureche. 
Dar îşi reveni imediat că o persoană obişnuită să nu se lase 
luată prin surprindere. 

— O, Dumnezeule! Ce nume mai e şi acesta? întrebă ea. 
Nicole? Despre cine e vorba? Vrei poate să-mi spui aşa? In acest 
caz, vei naufragia chiar la ieşirea din poit, te vei lovi de prima 
stânca. Nu mă cheamă Nicole. 

— Ştiu, acum, da, acum te cheamă Oliva. Nicole prea 
mirosea a provincie. În dumneata, ştiu foarte bine, sunt două 
femei: Oliva şi Nicole. Vom vorbi imediat şi de Oliva, dar mai 
întâi să vorbim de Nicole. Ai uitat când răspundeai la acest 
nume? Nu-mi vine să cred. Ah, scumpa mea copilă, numele de 
fată tânără îl păstrezi, da, îl păstrezi, dacă nu pentru alţii, cel 
puţin pentru tine, în fundul sufletului, oricare ar fi celălalt nume 
pe care ai fost obligată să-l iei pentru că primul să fie dat uitării. 
Biata Oliva! Fericită Nicole! 

În acel moment, un val de măşti îi izbi ca talazul unui ocean 
pe cei doi ce se plimbau înlănţuiţi şi Nicole sau Oliva se văzu 
silită, aproape fără voie, să se strângă cât mai mult lângă 
însoţitorul ei. 

— Vezi — îi spuse ei — vezi toată această mulţime pestriță, 
vezi toate aceste grupuri care se înghesuie unul în altul, ca să 
soarbă sub glugi cuvintele curtenitoare sau de dragoste pe care 
le schimbă; vezi aceste grupuri care se fac şi se desfac, unele 
râzând, altele cu mustrări? Toţi aceşti oameni au poate tot 
atâtea nume ca şi dumneata şi mulţi ar fi uimiţi dacă le-aş 
spune nume de care ei îşi amintesc cu siguranţă, dar care cred 
că au fost uitate. 

— Ai spus: "Biata Oliva!"... 

— Da. 

— Deci dumneata nu crezi că sunt fericită? 

— Ar fi greu să fi fericită cu un om ca Beausire. 

Oliva suspină. 

— Aşadar, nu sunt! spuse ea. 

— Cu toate astea îl iubeşti? 

— Oh, în mod rezonabil. 

— Dacă nu-l iubeşti, părăseşte.-l. 


— Nu. 

— De ce? 

— Pentru ca îndată ce-l voi părăsi, voi regreta. 

— ÎI vei regreta? 

— Mă tem că da. 

— Şi ce ai putea să regreţi la un beţiv, la un cartofor, la 
unul care te bate, la un excroc care într-o zi va fi tras pe roată în 
Piaţa Greve? 

— Poate n-ai să înţelegi ceea ce am să-ţi spun. 

— Spune totuşi. 

— Voi regreta zgomotul pe care-l face în jurul meu. 

— Ar fi trebuit să ghicesc. lată ce-nseamnă să-ţi fi petrecut 
tinereţea cu oameni prea tăcuţi. 

— Îmi cunoşti tinereţea? 

— Perfect. 

— Ah, dragă domnule! exclamă Oliva, râzând şi întorcând 
capul, cu un aer sfidător. 

— Te îndoieşti? 

— Nu mă îndoiesc, sunt sigură. 

— Atunci hai să vorbim despre tinereţea dumitale, 
domnişoară Nicole. 

— Să vorbim; dar te-anunţ că nu-ți voi răspunde. 

— Nici nu am nevoie. 

— Aştept. 

— Nu voi începe cu copilăria, perioadă care nu contează în 
viaţă, voi începe cu adoles-cenţa, cu clipa când ţi-ai dat seama 
că Dumnezeu ţi-a dat o inimă ca să iubeşti. 

— Ca să iubesc pe cine? 

— Să-l iubeşti pe Gilbert. 

La acest nume, un fior îi trecu prin vine şi dominoul 
albastru o simţi tremurând pe tânăra femeie la braţul său. 

— Ah! exclamă ea. Cum de ştii, Dumnezeule? Şi se opri 
deodată, aţintindu-şi, de dincolo de mască ochii cu o emoție de 
nedescris, spre dominoul albastru. Dominoul albastru rămase 
mut. Oliva, sau mai exact Nicole, suspină. Oh, domnule — spuse 
— fără să încerce să lupte mai departe, ai rostit un nume plin de 
amintiri pentru mine. Îl cunoşti deci pe acest Gilbert. 

— Da, deoarece îţi vorbesc despre el. 

— Vai! i 

— Un bărbat fermecător, pe legea mea! Il iubeai? 


— Era frumos. Nu... nu-i asta... eu îl găseam frumos. Era 
inteligent, era egalul meu prin naştere. Nu, de data asta, mai 
ales, mă înşel. Egal, nu, niciodată. Atâta timp cât Gilbert va vroi, 
nici o femeie nu-i va fi egală. 

— Nici chiar... 

— Nici chiar cine? 

— Nici chiar domnişoara de Ta...? 

— Oh, ştiu ce vrei să spui — îl întrerupse Nicole. Eşti foarte 
la curent, domnule, văd; da, iubea pe cineva mai presus decât 
biata Nicole. 

— Mă opresc, vezi. 

— Da, da, cunoşti secrete teribile, domnule — zise Oliva, 
tresărind. Acum... Ea îl privi pe necunoscut, voind parcă să 
citească dincolo de mască sa. Acum ce a devenit? 

— Cred că dumneata poţi s-o spui mai bine ca oricine. 

— De ce, Dumnezeule? 

— Pentru că dacă el te-a urmărit de la Taverney la Paris, 
dumneata l-ai urmărit de la Paris la Trianon. 

— Da, este adevărat, dar sunt zece ani de atunci; aşa că nu 
despre acest timp vorbesc. Vorbesc despre cei zece ani care s- 
au scurs de când am fugit şi el a dispărut. Dumnezeule! Se 
întâmplă atâtea lucruri în zece ani! Dominoul albastru păstră 
tăcerea. Te rog — insistă Nicole, aproape implorând — spune-mi 
ce a devenit Gilbert? Taci, întorci capul. Poate această amintire 
te supără, te întristează. 

De fapt, dominoul albastru, nu întorsese capul, ci îl lăsase 
jos, ca şi cum amintirile ar fi fost o povară prea grea. 

— Rosteşte mai încet numele — o sfătui dominoul albastru. 
N-ai băgat de seamă că nici eu nu o fac? 

— Când era atât de îndrăgostit — continuă Oliva, cu un 
suspin — că fiecare arbore din Trianon îi ştia iubirea... 

— Ei bine, dumneata nu-l mai iubeai? 

— Eu, dimpotrivă, mai mult ca niciodată; această dragoste 
m-a pierdut. Sunt frumoasă, sunt mândră şi când vreau, sunt 
insolentă. Mai curând mi-aş pune capul pe butuc, decât să las să 
se creadă că mi l-am plecat. 

— Ai caracter, Nicole. 

— Da, am avut... pe vremea aceea — spuse tânăra fată, 
suspinând. 

— Conversaţia te întristează? 


— Nu, dimpotrivă, îmi face bine să vorbesc despre tinereţe. 
Unele vieţi sunt ca râurile: apa cea mai tulbure are un izvor 
limpede. Continuă şi nu da atenţie unui biet suspin rătăcit care 
îmi scapă din piept. 

— Oh! exclamă dominoul albastru, cu o mişcare uşoară 
care trăda un zâmbet mijind sub mască. Despre dumneata, 
despre Gilbert şi despre o altă persoană ştiu, biata mea copilă, 
tot ce ştii şi dumneata. 

— Atunci — strigă Oliva — spune-mi de ce a fugit Gilbert la 
Trianon; şi dacă-mi spui... 

— Vei fi convinsă? Ei bine, n-o să-ţi spun şi vei fi şi mai 
convinsă. 

— Cum asta? 

— Întrebându-mă de ce a părăsit Gilbert Trianonul, nu vrei 
să verifici că spun adevărul, ci vrei să afli un lucru pe care nu-l 
ştii. 

— Este adevărat Deodată, ea tresări mai tare ca oricând şi, 
strângându-şi mâinile sale încleştate, spuse: Dumnezeule! 
Dumnezeule! 

— Ce este? 

Nicole păru că reuşeşte să înlăture gândul care o făcuse să 
aibă această reacţie. 

— Nimic. 

— De acord, vroiai să mă întrebi ceva. 

— Da, spune-mi drept, ce a devenit Gilbert. 

— Nu ai auzit spunându-se că a murit? 

— Da, dar... 

— Ei bine, a murit. 

— E mort? zise Nicole, părând a se îndoi. 

Apoi, cu o tresărire care semăna cu prima: Te implor, 
domnule, îmi faci un serviciu? 

— Două, zece, câte vrei, scumpa mea Nicole. 

— Te-am văzut la mine, sunt două ore, nu-i aşa, dumneata 
erai? 

— Fără îndoială. 

— Acum două ore nu încercai să te ascunzi de mine. 

— Deloc; dimpotrivă, căutam să fiu cât mai bine văzut. 

— Oh, nebună, nebună ce sunt! Eu care te-am privit atâta. 
Nebună, nebună, proastă! Femeie, nimic mai mult decât femeie, 
cum spunea Gilbert! 


— Ei bine, nu-ţi mai smulge frumosul dumitale păr. 
Linişteşte-te. 

— Nu. Vreau să mă pedepsesc pentru că te-am privit fără 
să te văd. 

— Nu te înţeleg. 

— Vreau să-ţi cer ceva. 

— Cere. 

— Scoate-ţi masca. 

— Aici? Imposibil. 

— A, nu teamă de a fi văzut şi de alţi ochi decât ai mei te 
împiedică; căci în spatele acestei coloane, în umbra acestei 
galerii, nimeni în afară de mine nu te va vedea. 

— Atunci ce altceva mă împiedică? 

— Ţi-e teamă că te voi recunoaşte. 

— Pe mine? 

— Şi că voi striga: "Tu eşti Gilbert!" 

— Bine ai spus: "Nebună! Nebună! 

— Scoate-ţi masca. 

— Ei bine, fie; dar cu o condiţie... 

— O accept dinainte. 

— Dacă voi vrea şi eu, la rândul meu, să scoţi masca... 

— O voi scoate. Dacă nu mi-o scot, poţi să mi-o smulgi. 
Dominoul albastru nu se lăsă rugat prea mult; se duse în 
ungherul întunecos pe care i-l arătase tânăra femeie şi, ajuns 
acolo, îşi scoase masca, apoi se opri în faţa Olivei, care îl sorbi 
din priviri timp de un minut. 


— Vai, nu — zise ea, bătând din picior şi înfigându-şi 
unghiile în palme. Vai, nu, nu este Gilbert. 
— Cine sunt? 


— Ce-mi pasă de vreme ce nu eşti el!... 

— Şi dacă aş fi fost Gilbert? întrebă necunoscutul punându- 
şi masca. 

— Dacă ai fi fost Gilbert?! strigă tânără, cu patimă. 

— Da. 

— Dacă mi-ar fi spus: "Nicole, Nicole, aminteşte-ţi de 
Taverney-Maison-Rouge". Oh, atu-nci! 

— Atunci?... 

— N-ar mai fi existat nici un Beausire pe lume. 

— Ţi-am spus, scumpa mea copilă, că Gilbert a murit. 

— Poate; că aşa e mai bine — suspină Oliva. 


— Da, Gilbert nu te-ar fi iubit, chiar aşa frumoasă cum eşti. 

— Vrei să apui că Gilbert mă dispreţuia? 

— Nu, mai mult, se temea de dumneata. 

— E cu putinţă. Aveam în mine ceva din el şi el se cunoştea 
atât de bine, încât îl înfricoşam. 

— Aşadar, cum ziceai, poate că-i mai bine c-a murit. 

— De ce repeţi vorbele mele? In gura dumitale, ele mă 
jignesc. De ce e mai bine c-a murit, spune? 

— Pentru că astăzi, draga mea Oliva, vezi că renunţ la 
Nicole, pentru că astăzi, draga mea Oliva, ai în perspectivă un 
viitor fericit, bogat, strălucitor. 

— Crezi? 

— Da, dacă eşti hotărâtă să faci totul ca s-ajungi la scopul 
despre care îţi vorbesc. 

— Fii liniştit. 

— Numai câ... nu trebuie să suspini cum ai suspinat 
adineauri. 

— Fie. Suspinam pentru Gilbert; şi cum nu sunt doi Gilberţi 
pe lume, deoarece Gilbert e mort, n-am să mai suspin. 

— Gilbert era tânăr; avea defectele şi calităţile tinereţii. 
Astăzi... 

— Gilbert nu-i mai bătrân astăzi decât acum zece ani. 

— Nu, fără îndoială, deoarece Gilbert e mort. 

— Vezi bine, e mort; cei ca Gilbert nu îmbătrânesc, ci mor. 

— Ah! exclamă necunoscutul. O, tinereţe! O, curaj! O, 
frumuseţe! Sămânţa veşnică de iubire, de eroism şi de 
devotament, cel ce te pierde, pierde de fapt viaţa. Tinereţea 
este raiul, cerul, totul. Ceea ce Dumnezeu ne dă pe urmă nu-i 
decât o tristă compensație a tinereţii. Cu eît le dă mai mult 
oamenilor după ce tinereţea a trecut, cu atât a crezut că trebuie 
să-i despăgubească. Da, nimic nu înlocuieşte, Dumnezeule 
mare, comorile pe care această tinereţe le dă omului. 

— Gilbert ar fi gândit şi el ceea ce dumneata exprimi atât 
de bine — spuse Oliva. Dar destul cu acest subiect. 

— Da, să vorbim despre dumneata. 

— Să vorbim despre ce doreşti dumneata. 

— De ce ai fugit cu Beausire? 

— Pentru că voiam să părăsesc Trianonul şi trebuia să fug 
cu cineva. Mi-era cu nepu-tinţă să rămân mai departe, pentru 


Gilbert, ceva mai mult decât nimic, un rest de afecţiune 
dispreţuită. 

— Zece ani de fidelitate din orgoliu — spuse dominoul 
albastru. Ah, ce scump ai plătit această vanitate! Oliva începu 
să râdă. Ştiu de ce râzi — rosti grav necunoscutul — râzi fiindcă 
un om care pretinde că ştie totul, te acuză de a fi rămas 
credincioasă zece ani, când nici prin gând nu ţi-a trecut să te 
faci vinovată de un cusur atât de ridicol. Ah, Dumnezeule, dacă 
este vorba de fidelitate materială, biată femeie, ştiu ce să cred! 
Da, ştiu că ai fost în Portugalia cu Beausire, că ai stat doi ani 
acolo, că ai plecat apoi în India fără Beausire, cu un căpitan de 
fregată care te-a ascuns în cabina lui şi te-a lăsat la 
Chandernagor, pe continentul asiatic, când s-a întors în Europa. 
Ştiu că ai avut la dispoziţie două milioane de rupii în casa unui 
nabab care te-a închis după trei rânduri de gratii. Ştiu că ai fugit 
cu ajutorul unui sclav. In sfârşit, bogată, căci luaseşi cu 
dumneata două brățări de perle fine, două diamante şi trei 
rubine mari, te-ai întors în Franţa pe la Brest, unde, în port, 
soartă rea a vrut să-l întâlneşti din nou pe Beausire, care era cât 
pe aci să leşine recunoscându-te, arsă de soare şi slăbită, cum 
te întorceai în Franţa, sărmană exilată. 

— Ah! exclamă Nicole. Cine eşti, pentru Dumnezeu, de ştii 
toate acestea? 

— Ştiu, în fine, că Beausire te-a luat, a jurat că te iubeşte, a 
vândut pietrele pe care le aveai şi te-a adus la sapă de lemn... 
ştiu că îl iubeşti, că cel puţin o spui şi că, deoarece iubirea e 
izvorul tuturor fericirilor, trebuie că eşti femeia cea mai fericită 
din lume. 

Oliva plecă fruntea, sprijinidu-şi-o în palme şi două lacrimi i 
se prelinseră, ca nişte perle lichide, mai preţioase poate decât 
acelea ale brăţărilor sale şi pe care, cu toate acestea, nimeni, 
vai, nu ar fi vrut să le cumpere de la Beausire. 

— Pe această femeie atât de mândră, pe această femeie 
atât de fericită — spuse ea — ai cumpărat-o astă-seară cu vreo 
cincizeci de ludovici. 

— O, este prea puţin, doamnă, ştiu bine — replică 
necunoscutul, cu acea graţie deosebită şi acea curtoazie 
perfectă care nu-l părăseşte niciodată pe bărbatul de lume, 
chiar când vorbeşte cu ultima curtezană. 


— Ba dimpotrivă, este mult prea mult, dragă domnule; şi 
m-a surprins cu adevărat, vă jur, că o femeie ca mine mai 
valorează cincizeci de ludovici. 

— Valorezi mult mai mult decât atât, am să ţi-o dovedesc. 
Nu-mi răspunde nimic fiindcă nu mă înţelegi. Şi-apoi... — 
adaugă necunoscutul, aplecându-se spre ea... 

— Şi-apoi?... 

— Şi-apoi, în clipa asta trebuie să fiu foarte atent. 

— Deci, trebuie să tac? 

— Nu, din contră, vorbeşte-mi. 

— Despre ce? 

— Despre ce vrei! Spune-mi cele mai inutile lucruri din 
lume, puţin îmi pasă, numai, să părem preocupaţi. 

— Fie! Eşti însă un om ciudat. 

— Dă-mi braţul şi să mergem. 

Şi trecură printre grupuri, ea mlădiindu-şi talia fină şi 
făcând cu capul, elegant chiar şi sub glugă şi cu gâtul, grațios 
chiar sub domino, mişcări pe care un cunoscător le putea 
invidia, căci la balul Operei, în acea vreme de vitejii galante, 
trecătorul urmărea cu ochii mersul unei femei cu tot atâta 
interes cum urmăresc astăzi unii amatori mersul unui cal 
frumos. După câteva minute, Oliva îndrăzni să pună o întrebare. 

— Taci! zise necunoscutul. Sau mai degrabă vorbeşte, dacă 
vrei, tot ce vrei, numai nu mă obligă să-ţi răspund. In timp ce 
vorbeşti însă, schimbă-ţi vocea, tine capul drept şi atinge-ţi 
gâtul cu evantaiul. 

Ea ascultă. In acest moment, cei doi trecură pe lângă un 
grup parfumat, în mijlocul căruia, un bărbat cu o statură 
elegantă, cu talie zveltă şi mândră, vorbea celor trei care-l 
însoțeau şi care păreau să-l asculte cu respect. 

— Cine este acest tânăr? întrebă Oliva. Ce fermecător este 
dominoul gri-argintiu. 

— Este domnul conte d'Artois — răspunse necunoscutul — 
dar nu mai vorbi, te implor! 

In clipa când Oliva, cu desăvârşire uluită de ilustrul nume 
pe care îl rostise dominoul albastru, se aşeza în aşa fel încât să 
vadă cât mai bine şi se ţinea dreaptă, după recomandaţia 
repetată de mai multe ori, două alte dominouri se desprinseră 
dintr-un grup vorbăreţ şi zgomotos şi se refugiară într-un loc de 
unde lipseau băncile. Aici era un fel de insulă pustie, ale cărei 


maluri erau încălcate la intervale de grupuri de plimbăreţi 
scăpaţi din centru spre margini. 

— Sprijiniţi-vă cu spatele de acest stâlp, contesă — spuse 
încet o voce care îl impresiona pe dominoul albastru. 

Aproape în aceeaşi clipă, un uriaş domino portocaliu, a 
cărui înfăţişare îndrăzneață îl indică a fi mai degrabă un om de 
acţiune decât un curtezan agreabil, străbătu mulţimea şi-i spuse 
dominoului albastru: 

— El este. 

— Bine — răspunse acesta. Şi cu un gest concedie 
dominoul portocaliu. Ascultă-mă — spuse apoi la urechea Olivei 
— micuță prietenă, vom începe să ne distrăm puţin. 

— O doresc din toată inima, căci m-ai întristat de două ori: 
prima dată când mi l-ai luat pe Beausire, care mă face 
întotdeauna să râd, a doua oară vorbindii-mi despre Gilbert, 
care de atâtea ori mă face să plâng. 

— Voi fi pentru dumneata şi Gilbert şi Beausire — zise cu 
gravitate dominoul albastru. 

— Oh! suspină Nicole. 

— Nu-ţi cer să mă iubeşti, îţi cer să primeşti viaţa pe care 
am să ţi-o ofer, adică să-ţi îndeplineşti toate capriciile, cu 
condiţia ca din timp în timp să te supui şi alor mele. lată unul 
din ele: 

— Care? 

— Dominoul negru pe care-l vezi este un german, prieten 
cu mine. 

— Ah! 

— Un perfid care a refuzat să vină la bal cu mine, sub 
pretext că are o migrenă. 

— Şi căruia dumneata, de asemenea, i-ai spus că nu vei 
veni. 

— Bineînţeles. 

— Este cu o femeie? 

— Da. 

— Cu cine? 

— N-o cunosc. Ne vom apropia şi ne vom preface că eşti 
nemţoaică; dumneata nu vei deschide gura, de teamă că el să 
nu-şi dea seama că eşti parizian că get-beget. 

— Foarte bine. ŞI-I vei face curios? 


— A, poţi fi sigură. Haide, începe prin a mi-l arăta cu vârful 
evantaiului. 

— Cum asta? 

— Da, foarte bine; şi vorbeşte-mi la ureche. 

Oliva ascultă cu o docilitate şi o inteligenţă care îl 
fermecară pe însoţitorul său. Dominoul negru, obiectul acestei 
demonstraţii, sta întors cu spatele la sală şi discuta cu doamna 
care îl însoțea. Aceasta, ai cărei ochi scânteiau sub mască, 
observă gestul Olivei. 

— Monseniore, iată două măşti care se ocupă de noi — 
spuse ea încet. 

— Nu vă fie teamă, contesă; imposibil să fim recunoscuţi. Și 
pentru că tot suntem pe calea pierzării, lăsaţi-mă să vă repet că 
nu am văzut nici o siluetă atât de încântătoare ca a 
dumneavoastră, nici o privire atât de strălucitoare, îngăduiţi-mi 
să vă spun... 

— Tot ce se spune sub o mască... 

— Nu, contesă; tot ce se spune sub... 

—  Opriţi-vă, veţi ajunge în iad... şi-apoi, ne paşte o 
primejdie şi mai mare: spionii noştri ne-ascultă. 

— Doi spioni?! exclamă cardinalul, emoţionat. 

— Da, uite-i că se hotărăsc... se apropie... 

— Schimbaţi-vă vocea, contesă, dacă trebuie să vorbiţi. 

— Şi dumneavoastră, monseniore,.. 

Oliva şi dominoul albastru se apropiau, într-adevăr. Acesta 
din urmă se adresă cardinalului: 

— Mască... începu el. Apoi se aplecă la urechea Olivei, care 
îi fă cu semn de încuviinţare. 

— Ce vrei? întrebă cardinalul, schimbându-şi vocea. 

— Doamna care mă însoţeşte mă însărcinează să-ţi pun 
mai multe întrebări — zise dominoul albastru. 

— Spune repede — se precipită domnul de Rohan. 

— Şi să fie cât mai indiscrete — adaugă cu o voce 
cântătoare doamna de La Motte. 

— Atât de indiscrete, încât tu nici nu le vei auzi, curioaso — 
replică dominoul albastru. Şi se aplecă încă o dată la urechea 
Olivei, care îi făcu jocul. 

Atunci necunoscutul, într-o germană ireproşabilă, îi adresă 
cardinalului această întrebare: 


—  Monseniore, sunteţi îndrăgostit de femeia care vă 
însoţeşte? 

Cardinalul tresări. 

— Aţi spus monseniore? întrebă el. 

— Da, monseniore. 

— Te-nşeli. Nu eu sunt acela pe care-l cauţi. 

— Oh, ba da, domnule cardinal; nu tăgăduiţi, este inutil; 
căci chiar dacă eu nu v-aş recunoaşte, doamna căreia îi sunt 
cavaler mă însărcinează să vă spun că vă recunoaşte perfect de 
bine. Se aplecă spre Oliva şi-i şopti încet de tot: Fă semn că da. 
Fă acest semn ori de câte ori îţi strâng braţul. 

Ea făcu semnul cerut. 

— Mă uluiţi — răspunse cardinalul, cu totul dezorientat. 
Cine este această doamnă care vă însoţeşte? 

— Oh, monseniore, am crezut că aţi recunoscut-o. Ea v-a 
descoperit imediat. Este drept că gelozia... 

— Doamna este geloasă pe mine?! exclamă cardinalul. 

— Nu spunem asta — rosti necunoscutul, cu un fel de 
măreție. 

— Ce tot zice? întrebă cu interes doamnă de La Motte, pe 
care acest dialog german, deci de neînțeles pentru ea, o intriga 
în cel mai înalt grad. 

— Nimic, nimic. 

Doamna de La Motte, bătu din picior cu nerăbdare. 

— Doamnă — se adresă atunci cardinalul Olivei. Rostiţi 
doar un cuvânt şi promit că voi şti cine sunteţi după acest singur 
cuvânt. 

Domnul de Rohan vorbise în germană; Oliva nu pricepu 
nimic şi se aplecă spre dominoul albastru. 

— Vă conjur, doamnă, nu vorbiţi! exclamă acesta. Misterul 
incită curiozitatea cardinalului. El adăugă: 

— Cum? Un singur cuvânt german?! Asta doar n-ar 
compromite-o deloc pe doamna. 

Dominoul albastru, prefăcându-se că ascultă poruncile 
Olivei, răspunse imediat: 

— Domnule cardinal, iată chiar cuvintele doamnei: "Cel al 
cărui gând nu veghează neîncetat, cel a cărui închipuire nu 
înlocuieşte în fiece clipă prezenţa obiectului iubit — acela nu 
iubeşte; ar greşi dacă ar spune-o". 


Cardinalul păru şocat de sensul acestor cuvinte. Întreaga lui 
atitudine exprima în cel mai înalt grad surpriza, respectul, 
devotamentul înflăcărat, apoi braţele îi căzură de-a lungul 
trupului. 

— E cu neputinţă... — murmură el în franceză. 

— Ce este cu neputinţă? întrebă doamna de La Motte, care, 
din toată conversaţia, prin-sese, lacomă, din zbor, aceste 
singure cuvinte. 

— Nimic, doamnă, nimic... — bolborosi prelatul. 

— Monseniore, cred că mă lăsaţi să joc un rol trist — ripostă 
ea, înciudată şi lăsă braţul cardinalului. 

Acesta nu numai că nu se grăbi s-o ia din nou de braţ, dar 
păru că nici n-a băgat de seamă, atât de mare era interesul său 
pentru doamna germană. 

— Doamnă — i se adresă el acesteia din urmă, mereu 
ţeapănă şi nemişcată sub scutul ei de satin — cuvintele pe care 
însoţitorul dumneavoastră mi le-a rostit în numele dumnea- 
voastră... sunt versuri germane pe care le-am citit într-o casă 
care vă este cunoscută, poate? 

Necunoscutul strânse braţul Olivei. 

— Da — încuviinţă Oliva dând din cap. 

Cardinalul tremura. 

— Această casă — continuă el şovăind — nu se numeşte 
Schonbrunn? 

— Da — repetă Oliva. 

— Ele au fost scrise pe o masă de cireş, cu o pană de aur 
de către o augustă mână? 

— Da — făcu din nou Oliva. 

Cardinalul se opri. O totală transformare se produse în 
toată fiinţa sa. Se clătină şi întinse mâna pentru a găsi un 
sprijin. Doamna de La Motte aştepta la doi paşi sfârşitul acestei 
scene ciudate. Braţul cardinalului se lăsă pe cel al dominoului 
albastru. 

— Şi iată urmarea... — spuse aceasta. "Dar cel care vede 
pretutindeni obiectul iubirii sale, care îl ghiceşte după o floare, 
după un parfum sub văluri de nepătruns, acela poate să tacă, 
glasul său sălăşluieşte în inimă şi este de ajuns ca o altă inimă 
s-o asculte pentru a fi fericit." 

— Ah, dar aici se vorbeşte germana! exclamă deodată o 
voce tânără şi proaspătă dintr-un grup care se apropiase de 


cardinal. Să vedem ce se petrece; înţelegeţi germana, domnule 
mareşal? 

— Nu, monseniore. 

— Dar dumneata, Charny? 

— Eu, da, alteţă. 

— Domnul conte d'Artois! murmură Oliva strângându-se 
lângă dominoul albastru, deoa-rece cele patru măşti se apropiau 
din ce în ce mai mult de ea. 

In momentul acela, orchestra atacă o arie zgomotoasă şi 
praful de pe podea, pudra din pieptănături se ridică în nori irizaţi 
deasupra candelabrelor aprinse care aureau acesta ceaţă 
chihlimbarie şi roză. În vârtejul dansului măştile se ciocniră de 
dominoul albastru. 

— Fiţi atenţi, domnilor! zise el, autoritar. 


— Domnule — răspunse prinţul, păstrându-şi masca — 
vedeţi bine că ne împing alţii. Scuzaţi-ne, doamnelor! 
— Să plecăm, să plecăm, domnule cardinal — murmură în 


şoaptă doamna de La Motte. 

Intr-o clipă, gluga Olivei fu trasă pe spate de o mână 
nevăzută, masca se deznodă şi căzu. Trăsăturile i se zăriră o 
clipă în penumbra acelui ungher mai ascuns al sălii. Dominoul 
albastru scoase un strigăt de prefăcută nelinişte; Oliva, un 
strigăt de autentică spaima. Trei sau patru exclamaţii de uimire 
răspunseră acestor două strigăte. Cardinalul simţi că leşină. 
Dacă ar fi căzut în clipa aceea, ar fi căzut în genunchi. Doamna 
de la Motte îl susţinu. Un val de măşti luate de curent îl despărţi 
pe contele d'Artois de cardinal şi de doamna de La Motte. lute 
ca fulgerul, dominoul albastru trase la loc gluga Olivei şi-i prinse 
masca, apoi, apropiindu-se de cardinal şi strângându-l de mână, 
îi spuse: 

— lată, domnule, o nenorocire ireparabilă; vă daţi seama că 
onoarea acestei doamne se află în mâinile dumneavoastră. 

— Ah, domnule, domnule... — îngăimă prinţul Louis, 
înclinându-se. Şi îşi trecu peste fruntea şiroind de năduşeală o 
batistă care îi tremura în mână. 

— Să plecăm repede — spuse Olivei dominoul albastru. Şi 
dispărură. 

"Acum ştiu ceea ce cardinalul credea că este cu neputinţă 
— îşi spuse doamna de La Motte. A luat-o pe această femeie 


drept regina şi iată efectul pe care îl produce asupra lui 
asemănarea. Preabine! Incă un lucru demn de reţinut". 

— Vreţi să plecăm, contesă? întrebă domnul de Rohan, cu 
voce slabă. 

— Cum doriţi, monseniore — răspunse liniştită Jeanne. 

— Nu mi se pare prea interesant aici, nu-i aşa? 

— A, nu, nici mie. 

Şi cu mare greutate îşi croiră drum printre grupurile celor 
ce stăteau de vorbă. Cardinalul, înalt fiind, privea în toate 
părţile, încercând să regăsească năluca dispărută. Da, din clipa 
aceea, dominourile albastre, roşii, galbene, verzi şi cenuşii 
dansau prin faţa ochilor săi într-o ceața luminoasă, 
amestecându-şi nuanțele ca într-o prismă. De departe, totul era 
albastru pentru bietul senior, de aproape, nu vedea nimic. În 
această stare ajunse la trăsura care-l aştepta pe el şi pe 
însoţitoarea lui. Trăsura mergea de cinci minute şi prelatul încă 
nu-i adresase Jeannei nici un cuvânt. 


Capitolul XXVI Safo 


Doamna de La Motte, care nu-şi pierduse cumpătul, îl 
scoase pe prelat din reveria sa. 

— Unde mă duce această trăsură? întrebă ea. 

— Contesă, nu vă fie teamă — răspunse cardinalul. Aţi 
plecat din casa dumneavoastră; ei bine, trăsura vă aduce înapoi. 

— Casa mea?... Din cartierul Saint-Antoine? 

— Da, contesă... O casă mult prea mică pentru un farmec 
atât de mare! 

Rostind aceste vorbe, prinţul luă mâna contesei şi o încălzi 
cu un sărut curtenitor. Caleaşca se opri dinaintea căsuţei unde 
un farmec atât de mare avea să încerce să încapă. Jeanne sări 
sprintenă din trăsură; cardinalul se pregătea s-o urmeze. 

— Nu e cazul să vă osteniţi, monseniore — îi spuse 
îndrăcită femeiuşcă. 

— Cum adică, contesă? Nu merită să mă ostenesc pentru a 
petrece câteva ceasuri cu dumneavoastră?... 


— Şi să dormiţi cu mine, nu-i aşa, monseniore? preciză 
Jeanne. 

— Bănuiesc că aveţi mai multe camere de dormit, contesă. 

— Pentru mine, da, însă nu pentru dumneavoastră... 

— Nu pentru mine?... 

— Nu încă — replică ea, cu un aer atât de grațios şi de 
provocator, încât însemna mai mult decât o făgăduială. 

— Atunci, adio! zise cardinalul, prins atât de bine în joc, 
încât uită pentru o clipă de toa-te cele întâmplate la bal. 

— La revedere, monseniore!.. 

"De fapt, o plac şi mai mult aşa" — îşi zise el în timp ce 
trăsura o luă din loc. 

Jeanne intră singură în noua ei locuinţă. Şase lachei, al 
căror somn fusese întrerupt de ciocanul de la poartă, se aliniară 
în vestibul. Jeanne îi privi pe rând, cu acel aer de superioritate 
calmă pe care-l au toţi cei bogaţi. 

— Şi cameristele? întrebă ea. 

Unul dintre valeţi înainta respectuos. 

— Două cameriste o aşteaptă pe doamna în cameră — 
spuse el. 

— Cheamă-le! 

Valetul se supuse. Două femei sosiră după câteva minute. 

— Unde dormiţi de obicei? le întrebă Jeanne. 

— Păi... încă nu avem obiceiuri — replică cea mai în vârstă. 
Vom dormi unde va hotărî doamna. 

— Unde sunt cheile apartamentului? 

— lată-le, doamnă! 

— Bine, în noaptea asta nu veţi dormi aici. Femeile îşi 
priviră surprinse stăpâna. 

— Aveţi unde dormi? 

— Fără îndoială, doamnă, deşi este cam târziu; totuşi dacă 
doamna doreşte să rămână singură... 

— Aceşti domni vă vor însoţi — adăugă contesa, 
concediindu-i pe cei şase valeţi, mai mulţumiţi decât 
cameristele. 

— ŞI... când să ne întoarcem? întrebă unul dintre ei cu 
sfială. 

— Mâine la prânz. 

Cei şase valeţi şi cele două femei se priviră o clipă; apoi, 
supravegheați de ochiul poruncitor al jJeannei, se îndreptară spre 


uşă. Jeanne îi conduse până afară şi, înainte de a închide uşa, 
adăugă: A mai rămas cineva în casă? 

— Dumnezeule, fiu, doamnă, nimeni. Este cu neputinţă ca 
doamna să rămână atât de singură; cel puţin o femeie să 
vegheze pe coridoare, în bucătărie, n-are importanţă unde, dar 
să vegheze. 

— Nu am nevoie de nimeni. 

— Poate să izbucnească un incendiu, doamna ar putea să 
se simtă rău... 

— Noapte bună, plecaţi cu toţii. 

Işi scoase punga: Şi luaţi asta ca să beţi un pahar pentru 
mine — adăugă ea. 

Un murmur vesel de mulţumire a fost singurul răspuns, 
ultimul cuvânt al slujitorilor. Toţi dispărură ploconindu-se până 
la pământ. 

Jeanne ascultă ce spun de cealaltă parte a uşii; slugile îşi 
repetau una alteia că soarta le dăruise o stăpână cam trăsnită. 
După ce zgomotul vocilor şi al paşilor se mistuiră în depărtare, 
Jeanne trase zăvoarele şi rosti cu un aer triumfător: 

— Singură! Sunt singură la mine acasă! 

Aprinse o lumânare la un sfeşnic cu trei braţe ce se afla în 
vestibul şi ferecă şi uşa masivă a acestei anticamere. Atunci 
începu o scenă ciudată şi mută care ar fi interesat în mod 
deosebit pe spectatorul nocturn pe care fantezia poetului îl 
poartă în zbor pe deasupra oraşelor şi palatelor. Jeanne îşi vizita 
domeniile; admira încăpere cu încăpere, toată această locuinţă 
ale cărei detalii căpătau în ochii ei o valoare uriaşă, după ce 
egoismul proprietarului înlocuise curiozitatea trecătorului. 

Parterul, tapisat în întregime, îmbrăcat în lemn, se 
compunea dintr-o sală de baie, oficii, sufragerii, trei saloane şi 
două cabinete de primire. Mobilierul acestor vaste camere nu 
era bogat ca cel al doamnei Guimard sau cochet ca cel al 
prietenelor domnului de Soubise, dar respira luxul unui mare 
senior; nu era nou. Casă i-ar fi plăcut mai puţin Jeannei dacă ar 
fi fost mobilată în ajun, special pentru ea. Toate aceste bogății 
antice, dispreţuite de către doamnele la modă, aceste minunate 
mobile de abanos sculptat, candelabre cu ciucuri de cristal, ale 
căror braţe aurite zvârleau din mijlocul luminărilor trandafirii 
crini strălucitori, orologii gotice, capodopere cizelate în email, 
paravane brodate cu siluete chinezeşti, enorme vaze japoneze 


pline cu flori rare, ornamente deasupra uşilor în tonuri cenușii 
sau în culori puse de penelul lui Boucher: sau al lui Watteau”, 
toate acestea o lăsau în extaz pe noua proprietară. 

Ici, pe un şemineu, două salamandre aurite înălţau jerbe de 
coral în ramurile cărora atârnau ca nişte fructe toate fanteziile 
giuvaergiilor din acea epocă. Colo, pe o consolă de lemn aurit cu 
suportul de marmură albă, un elefant uriaş de jad cu urechile 
străpunse de zeci de cercei cu safire, susţinea un turn ticsit de 
parfumuri şi flacoane. Cărţi pentru femei, cu filele aurite şi 
împodobite cu miniaturi, străluceau pe etajere din lemn de 
trandafir cu colţuri în arabescuri de aur. O garnitură întreagă de 
mobile fin tapisate cu goblenuri, capo-dopere ale răbdării care 
costaseră o sută de mii de livre chiar la manufactura unde 
fuseseră lucrate, umplea un mic salon gri şi auriu ai cărui pereţi 
erau acoperiţi de panouri, fiecare conţinând o pânză lunguiaţă 
pictată de Vernet!” sau de Greuze!!. Cabinetul de lucru era plin 
de cele mai bune portrete de Chardin'?, de cele mai burie piese 
de ceramică ale lui Clodion:?. Totul mărturisea nu grabă pe care 
un bogătan parvenit o pune în satisfacerea fanteziei sale sau a 
celei a ibovnicei sale, ci îndelunga şi răbdătoarea muncă a 
acestor bogătaşi de secole care îngrămădeau, peste comorile 
dobândite de la părinţi, comori pentru urmaşii lor. 

Jeanne cercetă la început ansamblul, numără camerele, 
apoi se opri asupra detaliilor. 


5 Francois Boucher (1703-1770), pictor francez născut la Paris, a pictat 
cu precădere scene pastorale sau mitologice, cu un caracter 
decorativ. (n.t.) 

? Antoine Watteau (1684-1721), pictor şi gravor francez, tratând de 
preferinţă scene câmpeneşti şi serbări galante. Operele sale se 
remarcă prin perfecțiunea desenului şi prin poezia coloritului. (n.t.) 

10 Joseph Vernet (1714-1789), pictor francez născut la Avignon, ale 
cărui subiecte de predilecție sunt priveliştile marine, cu magnifice 
efecte de lumină şi o iscusită ştiinţă a compoziţiei. (n.t.) 

1 jean Baptiste Greuze (1725-1805), renumit pictor francez, născut la 
Tournus, autor al unor compoziţii cu subiecte moralizatoare. (n.t.) 

12 jean Baptiste Chardin (1699-1779), pictor francez născut la Paris, 
care în opera sa, a abordat cu aceeaşi măiestrie portretul, natura 
moartă, scenele de gen. (n.t.) 

13 Claude Michel zis Clodion (1738-1814), sculptor francez născut la 
Nancy, ceramist de mare faimă. (n.t.) 


Şi cum dominoul o incomodă, iar corsetul o strângea, intră 
în dormitorul ei, unde se dezbracă repede şi îşi îmbrăcă un halat 
de mătase vătuit, o minunată îmbrăcăminte pe care mamele 
noastre, prea puţin scrupuloase când era vorba să denumească 
lucrurile nefolositoare, îi spuneau într-un fel pe care noi nu-l 
putem reproduce. 

Tremurând, mai mult goală în satinul care-i mângâia pieptul 
şi talia, piciorul fin şi cambrat, printre faldurile halatului scurt, 
Jeanne urca hotărâta scările, cu torţa în mână. Obişnuită cu 
singurătatea, sigură că nu trebuie să se teamă nici măcar de 
privirea unui valet, alerga din camera în cameră, lăsând să 
zboare în voia vântului care sufla pe sub uşi, halatul de casă din 
mătase fină, care se ridica de zece ori în zece minute 
descoperindu-i graţiosul său genunchi. Şi când, ca să deschidă 
un dulap, ridica braţul, când halatul aluneca lăsând să se vadă 
rotunjimea albă a umărului ce se continua cu braţul pe care îl 
aureşte reflexul roşu al luminii obişnuite în pânzele de Rubens, 
atunci duhurile nevăzute, ascunse sub tapiserii, adăpostite în 
spatele picturilor, de bună seamă că se bucurau la gândul că o 
au în puterea lor pe această stă până fermecătoare care credea 
că ea le este stăpână. 

Odată sfârşită această alergătură, obosită, gâfâind, cu 
lumânarea pe trei sferturi arsă, Jeanne se întoarse în dormitorul 
tapisat cu satin albastru şi brodat cu imense flori fantastice. 

Văzuse totul, numărase totul, mângâiase totul cu privirea 
sau atingând cu mâna. Nu-i mai rămânea decât să se admire pe 
sine. 

Aşeză luminarea pe un gheridon de Sèvres aurit; deodată, 
privirea i se opri asupra unui Endymion de marmură, figurină 
delicată şi voluptoasă ieşită din mâna lui Bouchardon'*, care 
stătea tolănit pe un soclu de porfir roşu-întunecat. 

Jeanne se duse să închidă uşile încăperii, trase draperiile, 
se întoarse în faţa statuetei şi privi îndelung pe acest iubit al 
Dianei, care îi dădea ultimul sărut înainte de a se înălța spre cer. 

jarul din cămin încălzea această cameră în care totul 
prinsese viaţă. Jeanne îşi simţi tălpile afundându-se în lina 
moale a covorului. Lumânarea aruncă o ultimă pâlpâire a flăcării 


14 Etienne Bouchardon (1698-1762), sculptor francez, autor al multor 
celebre grupuri statuare din Paris. (n.t.) 


din mijlocul unui strat de ceară topită, apoi îşi împrăştie ultimul 
parfum o dată cu ultima-i licărire. 


Capitolul XXVII "Academia" Domnul de Beausire 


Beausire urmase cuvânt cu cuvânt sfatul dominoului 
albastru; se dusese imediat la ceea ce se numea "academia" lui. 
Demnul prieten al Olivei, ademenit de uriaşa cifră de două 
milioane, se temea că a fost exclus de la împărţeală de către 
tovarăşii săi de vreme ce ei nu-i dăduseră de ştire un plan atât 
de avantajos. Ştia că cei de la "academie" nu erau oameni care 
să se încurce în scrupule, deci el avea un motiv să se grăbească, 
dat fiind că cei ce lipsesc nu au niciodată dreptate când lipsesc 
din întâmplare şi cu atât mai mult când se profită de absenţa 
lor. 

Printre asociaţii "academiei", Beausire îşi făcuse reputaţia 
unui om feroce. Acest lucru nu era nici surprinzător, nici greu de 
obţinut. Beausire fusese cândva ofiţer de poliţie, purtase 
uniforma, ştia să pună o mână în şold, iar cealaltă, pe mânerul 
săbiei. Avea obiceiul ca, la cel mai mic cuvânt, să-şi înfunde 
pălăria pe ochi: toate aerele care, pentru cei de o vitejie destul 
de modestă, păreau înfricoşătoare, mai ales dacă aceştia se tem 
de zgomotul unui duel şi de curiozitatea poliţiei. Aşadar, 
Beausire hotărî să se răzbune pentru disprețul cu care fusese 
tratat, înspăimântându-şi confrații de la tripoul din stradă Pot- 
de-Fer. 

De la poarta Saint-Martin la biserica Saint-Sulpice e cale 
lungă; Beausire era însă bogat; se aruncă într-un cupeu, 
făgăduind cincizeci de soli surugiului, deci un bacşiş de o livră, 
cursa nocturnă costând, după tariful vremii, atât cât costă azi o 
cursă în timpul zilei. Caii porniră iute, Beausire îşi luă un aer 
furios şi, în lipsa pălăriei, pe care n-o avea deoarece purta 
dominoul, în lipsa săbiei, îşi luă o mutră atât de arţăgoasă, încât 
ar fi neliniştit pe orice trecător întârziat. 

Intrarea sa în "academie" produse oarecare senzaţie. Aici, 
în primul salon, un salon frumos, cenuşiu, cu un candelabru şi 
multe mese de joc, se aflau vreo douăzeci de jucători care beau 
bere şi sirop, zâmbind din vârful buzelor spre şapte sau opt 


femei fardate violent care priveau cărţile. La masa principală se 
juca faraon; miza era anemică, distracţia, pe măsura mizei. 

La intrarea dominoului, care îşi trase gluga pe ochi şi se 
înfăşură strâns în faldurile îmbrăcămintei, câteva femei începură 
să râdă ironic, luându-l în zeflemea şi sâcâindu-l. Domnul 
Beausire era un bărbat frumos şi femeile nu se purtau urât cu el. 
Numai că el îşi văzu de drum ca şi cum nu vedea şi nu auzea 
nimic şi, ajungând lângă masă, aşteptă în linişte un răspuns la 
proastă să dispoziţie. Unul dintre jucători, un fel de financiar 
dubios a cărui figură nu era lipsită de bonomie, fu prima voce 
care-l interpelă pe Beausire. 

— La naiba, cavalere! exclamă acest om, cumsecade. Te 
întorci de la bal cu o faţă răvăşită. 

— Chiar aşa — îi ţinură isonul damele. 

— Ei, dragă cavalere — întrebă un alt jucător — dominoul îţi 
face rău la cap? 

— O, nu dominoul îmi face rău — replică asupra Beausire. 

— Oho! exclamă cel care ţinea bancă şi care tocmai 
adunase o duzină de ludovici. Domnul cavaler de Beausire ne-a 
trădat; nu vedeţi că a fost la balul Operei, că prin împrejurimile 
Operei a făcut o partidă interesantă şi că a pierdut? 


Unii râseră, alţii îl compătimiră, fiecare după firea sa; 
femeilor le fu milă. 
— Nu este adevărat că mi-am trădat prietenii — răspunse 


Beausire. Eu nu-s în stare să fiu trădător! Cunosc însă pe unii 
care se ocupă cu astfel de lucruri faţă de prietenii lor — şi 
pentru a da mai multă greutate cuvintelor sale ar fi vrut să 
recurgă la gest, adică ar fi vrut să-şi înfunde pălăria pe cap; din 
nenorocire nu turti decât o bucată de. Mătase, ceea ce îi dădu 
un aer ridicol, din care pricină, în loc de efect dramatic, obţinu 
unul comic. 

— Ce vrei să spui, cavalere? întrebără doi sau trei dintre 


asociaţii săi. 
— Ştiu eu ce vreau să spun — ripostă Beausire. 
— Numai că noi nu ne mulţumim cu atât — interveni 


bătrânelul bine dispus. 

— Asta nu te priveşte pe dumneata, domnule bancher — i 
se adresă prosteşte Beausire. 

O privire grăitoare a celui ce ţinea banca îl avertiză pe 
Beausire că fraza fusese nelalocul ei. Într-adevăr, în această 


adunare nu trebuiau separați cei ce plăteau de cei ce încasau 
banii. Beausire înţelese, dar era pornit; falşii viteji se opresc mai 
greu decât vitejii încercaţi. 

— Credeam că mă aflu printre prieteni aici... — zise el. 

— Păi sigur că te afli — răspunseră mai multe voci. 

— Ei, bine, m-am înşelat. 

— Cum adică? 

— Uite aşa, fiindcă o mulţime de lucruri se fac fără mine. 

Un nou semn din partea celui ce ţinea banca, noi proteste 
din partea asociaţilor prezenţi acolo. 

— Mi-ajunge că ştiu — continuă Beausire. Prietenii 
mincinoşi vor fi pedepsiţi. 

Căută mânerul săbiei, dar nu găsi decât buzunarul vestei, 
care era plin de ludovici: zgomotul iscat fu revelator. 

— Oho! exclamă două doamne. Domnul de Beausire este în 
bani astă-seară!... 

— Da — răspunse şiret cel ce ţinea banca. Mi se pare că, 
dacă a pierdut, nu a pierdut totul şi că, dacă şi-a trădat prietenii 
apropiaţi, nu a făcut-o pe de-a-ntregul. Haide, mizează, scumpul 
meu cavaler! 

— Mulţumesc — răspunse sec Beausire. Deoarece fiecare 
păstrează ce are, păstrez şi eu. 

— Ce naiba vrei să zici? Îi strecură în ureche unul dintre 
jucători. 

— Vom lămuri lucrurile imediat. 

— Da' joacă odată! se stropşi cel ce ţinea banca. 

— Doar un ludovic... — spuse o doamnă, mângâind umărul 
lui Beausire pentru a se apropia cât mai mult de buzunarul 
vestei. 

— Nu joc decât pe milioane — strigă Beausire, plin de 
îndrăzneală — şi nici prin cap nu-mi trece să se joace doar pe 
nişte amanți de ludovici. Milioane! Haideţi, domnilor de la Pot- 
de-Fer, deoarece este vorba de milioane fără ştirea noastră, jos 
cu mizele de un ludovic! Milioane, milionarilor!... 

Beausire se afla într-o stare de agitaţie, acea stare ce îl 
face pe om să-şi piardă cumpătul. O beţie mai primejdioasă 
decât cea pricinuită de vin i se urcă la cap. Deodată simţi din 
spate o lovitură, destul de violentă în gleznă care-l sili să-şi 
întrerupă imediat discursul. Se întoarse şi văzu lângă el o faţă 
mare, măslinie, neînduplecată şi ciupită, cu doi ochi negri, 


scânteietori ca jarul. La gestul plin de mânie schiţat de Beausire, 
acest straniu personaj răspunde cu un salut ceremonios, însoţit 
de o privire lungă ca o spadă. 

— Portughezul! exclamă Beausire, uluit de felul de a saluta 
al celui ce-i dăduse neaşteptata lovitură. 

— Portughezul! repetară doamnele, părăsindu-l pe Beausire 
şi roind în jurul străinului. 

Portughezul era, de fapt, copilul răsfăţat al acestor doamne, 
cărora, sub pretext că el nu vorbea franceza, le aducea 
întotdeauna dulciuri, uneori înfăşurate în bancnote de cincizeci- 
şaizeci de livre. Beausire ştia că Portughezul era unul dintre 
asociaţi. Acesta pierdea întotdeauna laolaltă cu obişnuiţi 
tripoului. Işi fixase miza la o sută de ludovici pe săptămână şi, în 
mod regulat, cei cu care juca de obicei îi luau cei o sută de 
ludovici. Acesta era momeala societăţii. In timp ce el se lăsa 
jefuit de o sută de pene aurite, ceilalţi confraţi jefuiau jucătorii 
ademeniţi. Aşadar, Portughezul era considerat de către asociaţie 
ca un om util; de către obişnuiţi, ca un om agreabil. Beausire 
avea pentru el o consideraţie tacită şi totodată o anumită 
neîncredere. 

Primind deci acea lovitură de picior pe care Portughezul i-o 
aplicase în gambă, Beausire aşteaptă, tăcu şi luă loc. 
Portughezul se aşeză la joc, puse douăzeci de ludovici pe masă 
Şi, din douăzeci de mişcări care avură nevoie de un sfert de oră 
ca să se desfăşoare, fu scuturat de cei douăzeci de ludovici ai 
săi de către şase jucători lacomi, care uitară o clipă de gheară 
celui ce ţinea banca, precum şi de a celorlalţi asociaţi. 

Orologiul bătu orele trei dimineaţa, Beausire sorbi ultimele 
înghiţituri ale unui pahar de bere. Intrară doi lachei, cel cu 
banca lăsă banii să cadă în fundul dublu al mesei, căci statutul 
asociaţiei dovedea atâta încredere în membri săi, încât niciodată 
nu se încredința unuia dintre ei manipularea completă a 
fondurilor asociaţiei. Deci, la sfârşitul partidei, banii cădeau 
printr-un mic ghişeu în fundul dublu al mesei; într-un post- 
scriptum adăugat statutului, se prevăzuse că cel ce ţine banca 
să nu aibă mineri lungi şi nici bani asupra lui. Ceea ce însemna 
că îi era interzis să treacă vreo douăzeci de ludovici în mâneca 
şi că adunarea îşi rezerva dreptul să-l scotocească pentru a-i lua 
aurul pe care s-ar fi priceput să şi-l strecoare în buzunar. 


Lacheii, spuneam, aduseră membrilor cercului hainele de 
blană, mantalele, săbiile: mulţi dintre jucătorii fericiţi dădură 
braţul doamnelor; cei nenorociţi se târâră spre scaunele 
ambulanţe, încă la modă în acele cartiere liniştite şi în salonul 
de joc se făcu întuneric. 

Beausire se înfăşură în dominoul său, ca pentru a face o 
călătorie în eternitate; dar nici nu ajunse la primul etaj, că uşa 
se şi închise în vreme ce trăsurile, scaunele ambulante şi 
pietonii dispăruseră, aşa că se întoarse în salon, unde 
doisprezece dintre asociaţi veniseră şi ei înapoi. 

— În sfârşit, vom lămuri lucrurile — începu Beausire. 

— Aprinde-ţi torţa şi nu vorbi aşa de tare — îi răspunse 
rece, într-o franceză impecabilă, Portughezul, care, la rândul 
său, aprinse o lumânare aflată pe masă. 

Beausire mormăi câteva cuvinte cărora nimeni nu le dădu 
nici o atenţie. Portughezul se aşeză în locul celui ce ţinuse 
banca; se cercetară obloanele, perdelele şi uşile spre a vedea 
dacă sunt închise cu grijă, apoi toţi se aşezară încet, cu coatele 
sprijinite pe masă, morţi de curiozitate. 

— Am de făcut o comunicare — spune Portughezul. Din 
fericire am ajuns la vreme, căci domnul de Beausire avea astă- 
seară o miîncă-rime de limbă... 

Beausire vrii să protesteze. 

— Linişte! Porunci Portughezul. Fără vorbe de prisos! Ai 
rostit cuvinte care sunt mai mult decât imprudenţe. E foarte 
bine că ai luat cunoştinţă de ideea mea. Eşti un om inteligent, 
poate că ai ghicit-o; dar mi se pare că niciodată amorul propriu 
nu trebuie să treacă înaintea interesului. 

— Nu înţeleg — spuse Beausire. 

— Nu înţelegem — repetă respectabila adunare. 

— Bun! Domnul de Beausire a vrut să dovedească un lucru: 
că el este primul care a descoperit afacerea. 

— Ce afacere? întrebară cei interesaţi. 

— Afacerea celor două milioane! strigă Beausire, cu 
emfază. 

— Două milioane?! exclamară asociaţii. 

— Şi mai întâi de toate — se grăbi să spună Portughezul — 
exagerezi. Este imposibil ca afacerea să se urce la atât. Am să 
vă dovedesc numaidecât. 


— Nimeni dintre noi nu ştie despre ce vorbeşti! exclamă cel 
care ţinuse banca. 

Da, dar cu toate astea suntem numai urechi — adăugă un 
altul. 

— Vorbeşte dumneata primul! zise Beausire. 

— Asta şi vreau. Şi Portughezul îşi turnă într-un pahar uriaş 
sirop de migdale, pe care îl bău liniştit, fără ca nimic din 
înfăţişarea lui glacială să se schimbe. 

— Să ştiţi că nu vorbesc pentru domnul de Beausire — 
începu el. Colien nu valorează mai mult de un milion cinci sute 
de mii de livre. 

— Ah! Va să zică este vorba de un colier! interveni 
Beausire. 

— Da, domnule, nu asta este afacerea la care te refereai? 

— Poate. 

— Acum o face pe discretul, după ce a făcut-o pe 
indiscretul. Şi Portughezul ridică din umeri. 

— Văd cu regret că luaţi un ton care îmi displace — spune 
Beausire, cu aerul unui cocoş care bate din pinteni. 

— Gata! Gata! zise Portughezul, rece ca marmură. După 
aceea n-ai decât să spui ce vrei, mai întâi însă spun eu ce am de 
spus căci timpul trece şi ambasadorul soseşte în cel mult opt 
zile. 

"Lucrurile se complică — gândi adunarea, cu sufletul la 
gură. Colierul, cele un milion cinci sute de mii de livre, un 
ambasador... ce să însemne toate astea?" 

— În două cuvinte, iată — reluă Portughezul. Domnii 
Boehmer şi Bossange au lucrat pentru regină un colier de 
diamante care valorează un milion cinci sute de mii de livre. 
Regina l-a refuzat. Bijutierii nu ştiu ce să facă şi îl ascund. Sunt 
disperaţi fiindcă acest colier nu poate fi cumpărat decât de o 
pungă regală. Ei bine, eu am găsit persoana regală care va 
cumpăra acest colier şi-l va scoate din casă de bani a domnilor 
Boehmer şi Bossange. 

— Este... — ziseră asociaţii. 

— Este graţioasa mea suverană, regina Portugaliei — şi 
Portughezul îşi umflă pieptul. 

— Pricepem mai puţin ca oricând — spuseră asociaţii. 

"Eu nu pricep nimic" — gândi în sinea lui Beausire, apoi 
tare: 


—  Lămureşte-ne, dragă domnule Manuel, căci 
neînțelegerile personale trebuie să cedeze în faţa interesului 
comun. Dumneata eşti tatăl ideii. Recunosc deschis. Renunţ la 
orice drept de paternitate, dar, pentru Dumnezeu, fii clar, 
domnule! 

— Să fie într-un ceas bun! exclamă Manuel, dând pe gât al 
doilea pahar de sirop de migdale. Voi limpezi problema. 

— Ne-ai convins că există un colier de un milion cinci sute 
de mii de livre — spuse cel cu banca. lată un punct important. 

— Şi acest colier se afla în casa de bani a domnilor 
Boehmer şi Bossange. lată al doilea punct — spuse Beausire. 

— Dar don Manuel a zis că maiestatea sa regina Portugaliei 
cumpără colierul. lată ce ne derutează. 

— Nimic mai limpede, totuşi — interveni Portughezul. Nu 
trebuie decât să fiți atenţi la cuvintele mele. Postul de 
ambasador este vacant. Este un interimat. Noul ambasador, 
domnul de Souza, va fi la Paris doar peste opt zile, în cel mai 
bun caz. 

— Bun! încuviinţă Beausire. 

— În opt zile, cine îl poate împiedica pe acest ambasador, 
grăbit să vadă Parisul, să nu vină şi să se instaleze? 

Cei de faţă se priviră, cu gurile căscate. 

— Înţelegeţi deci — spuse înflăcărat Beausire — că don 
Manuel vrea să spună că poate sosi un ambasador adevărat sau 
unul fals. 

— Vezi bine... - Adăugă Portughezul. Şi dacă ambasadorul 
care va sosi va vrea să cumpere colierul pentru maiestatea sa 
regina Portugaliei, oare nu va avea dreptul? 

— Aşa e! strigară cei de faţă. 

Şi-atunci tratează cu domnii Boehmer şi Bossange. Asta e 


tot. 

— Absolut tot. 

— Numai că, trebuie să plăteşti când tratezi, observă cel ce 
ţine banca. 


— Ah, drace, da — replică Portughezul. 

— Domnii Boehmer şi Bossange nu vor lăsa colierul în 
mâinile ambasadorului, nici chiar dacă ar fi un adevărat Souza, 
fără să aibă garanţii serioase. 

— O, m-am gândit bine şi la o garanţie — replică viitorul 
ambasador. 


— Cum? 

— Am spus că ambasadă este pustie, nu? 

— Da. 

— Nu se află acolo decât un secretar, un francez 
cumsecade, care vorbeşte portugheza la fel de prost ca un om 
din lume şi care este încântat când portughezii îi vorbesc 
franţuzeşte, fiindcă nu se chinuie şi când francezii îi vorbesc 
portugheză, fiindcă atunci el străluceşte. 

— Ei şi mai departe?.., făcu Beausire. 

— Ei bine, domnilor, ne prezentăm acestui om de treabă, cu 
toate aparențele noii legaţii... 

— Aparenţele sunt bune — interveni Beausire — dar hârtiile 
valorează mai mult. 

— Vom avea şi hârtiile — replică laconic don Manuel. 

— Ar fi de prisos să nu recunoaştem că don Manuel este un 
om nepreţuit — spuse Beausire. 

— Odată ce aparențele şi hârtiile îl vor fi convins pe 
secretar de identitatea legaţiei, noi ne vom instala în ambasadă. 

— Oho, e cam tare! exclamă Beausire. 

— N-avem încotro — continuă Portughezul. 

— Este foarte simplu — încuviinţară ceilalţi asociaţi. 

— Dar secretarul? obiectă Beausire. 

— Am spus: îl convingem. 

— Şi dacă, din întâmplare, va deveni ceva mai 
neîncrezător, cu zece minute înainte de a bănui adevărul, va fi 
concediat. Cred că ambasadorul are dreptul să-şi concedieze 
secretarul? 

— Fără doar şi poate. 

— Deci suntem stăpânii ambasadei şi prima noastră grijă 
este să facem o vizită domnilor Boehmer şi Bossange. 

— Nu, nu — sări cu gura Beausire — mi se pare că ignoraţi 
un punct capital pe care eu îl cunosc perfect, căci am trăit la 
curţi. Operația despre care vorbiţi nu se face fără ca în prealabil 
ambasadorul să fie primit în audienţă solemnă şi asta, pe legea 
mea, e primejdios! Faimosul Riza-bei, căruia i s-a îngăduit să se 
înfăţişeze lui Ludovic al XIV-lea, în calitate de ambasador al 
şahului Persiei şi care a avut îndrăzneala să ofere maiestăţii sale 
prea creştine turcoaze de treizeci de franci, Riza-bei, am zis, era 
neîntrecut în limba persană şi pe toţi dracii dacă erau în Franţa 
savanţi în stare să facă dovadă că el nu vine de la Ispahan. Pe 


noi însă ne vor recunoaşte imediat. Or să ne spună pe loc că 
vorbim portugheza în dialect galic şi ca răsplată că protestăm, o 
să fim trimişi la Bastilia. Trebuie să acţionăm cu băgare de 
seamă. 

— Imaginaţia dumitale te duce prea departe, scumpe coleg, 
spuse Portughezul. Nu ne vom arunca înaintea tuturor acestor 
primejdii, vom rămâne fiecare la casa lui. 

— Păi în cazul ăsta domnul Boehmer n-o să ne creadă 
îndeajuns de ambasadori pe cât va fi nevoie. 

— Domnul Boehmer va înţelege că venim în Franţa cu 
simpla misiune de a cumpăra colierul, ambasadorul fiind 
schimbat în timp ce noi ne aflam pe drum. Ni s-a trimis doar 
ordinul de a-l înlocui. Acest ordin, ei bine, îl vom arăta, dacă 
trebuie, domnului Bossange pentru că, în primul rând, îl vom 
arăta şi domnului secretar al ambasadei; numai miniştrilor 
regelui trebuie să încercăm să nu-l arătăm, căci miniştri sunt 
curioşi, sunt bănuitori şi ne vor sicii cu zeci şi zeci de mici 
amănunte. 

— Da, da! strigară cu toţii. Să nu intrăm în relaţii cu 
ministrul. 

— Şi dacă domnii Boehmer şi Bossange vor cere... 

— Ce anume? întrebă don Manuel. 

— Un aconto — completă Beausire. 

— Asta ar complica lucrurile — răspunse Portughezul, 
încurcat. 

— Căci, în fine — continuă Beausire — se obişnuieşte ca un 
ambasador să vină cu scrisori de credit dacă nu cu bani lichizi. 

— Aşa este — răspunseră asociaţii. 

— Aici se strică treaba — continuă Beausire. 

— Dumneata găseşti întotdeauna mijloace ca să strici 
treaba — replică Manuel, pe un ton acru şi glacial. Nu găseşti 
cum s-o faci să reuşească. 

— Ba tocmai pentru că vreau să le găsesc, arăt greutăţile 
— răspunse Beausire. Şi iată, iată că le găsesc. 

Toate capetele se apropiară alcătuind un cerc. 

— Orice ambasadă are o casă de bani. 

— Da, o casă de bani şi un credit. 

— Să nu vorbim de credit — reluă Beausire — căci nimic nu 
se procură mai greu. Pentru a avea credit, ne-ar trebui cai, 
echipaje, valeţi, mobile, îmbrăcăminte, care sunt baza oricărui 


credit Să vorbim despre casa de bani. Ce părere ai despre cea a 
ambasadei dumitale? 

— Am privit-o întotdeauna pe suverana mea, maiestatea să 
prea credincioasă ca pe o regină măreaţă. Trebuie că a potrivit 
bine lucrurile. 

— Asta vom vedea; pe urmă hai să ne închipuim că nu se 
află nimic în casă. 

— Tot ce se poate — încuviinţară zâmbind asociaţii. 

— Atunci, fără să ne batem capul, noi ambasadorii, vom 
cere imediat domnilor Boehmer şi Bossange să ne spună care 
este corespodentul lor la Lisabona şi noi le semnăm, le 
ştampilăm, le  pecetluim scrisori de schimb către acest 
corespondent pentru suma cerută. 

— Ah, iată o idee bună — spuse don Manuel cu 
superioritate preocupat de întreg, nu m-am coborât la detalii. 

— Care sunt grozave! zise cel care ţinea banca, lingându-se 
pe buze. _ 

— Acum să trecem la împărţirea rolurilor — ceru Beausire. Il 
văd pe don Manuel în chip de ambasador. 

— Desigur, da, desigur! încuviinţă într-un glas adunarea. 

— Şi eu îl văd pe domnul de Beausire în rolul secretarului- 
interpret — adăugă don Manuel. 

— Cum vine asta? reluă Beausire, oarecum neliniştit. 

— Eu nu trebuie să rostesc nici un cuvânt în franceză, eu, 
care sunt domnul de Souza; căci pe acest senior îl cunosc şi 
când vorbeşte, ceea ce se întâmplă rar, vorbeşte cel mult 
portugheză, limba lui maternă. Dumneata, dimpotrivă, domnule 
de  Beausire, care ai călătorit, care eşti familiarizat cu 
tranzacţiile pariziene, care vorbeşti o portugheză agreabilă... 

— Ba prost — spuse Beausire. 

— Destul ca să nu fii luat drept parizian. 

— Este adevărat... dar... 

—  Şi-apoi — adăugă don Manuel, aţintindu-şi privirea 
sumbră asupra lui Beausire — celor mai activi, cele mai mari 
beneficii. 

— Fireşte — se învoiră asociaţii. 

— De acord, eu sunt secretar-interpret. 

— Să vorbim chiar acum — zise cel ce ţinea banca. Cum se 
vor împărţi beneficiile? 


— Foarte simplu — răspunse don Manuel. Suntem 
doisprezece... 

— Da, doisprezece — repetară asociaţii, numărându-se. 

— Atunci în douăsprezece — adăugă don Manuel — cu 
deosebirea că unii dintre noi vor avea o parte şi jumătate; eu, 
de pildă, ca părinte al ideii şi ambasador; domnul de Beausire, 
pentru că a mirosit lovitura şi a vorbit de milioane când a venit 
aici. Beausire încuviinţă printr-un semn. Şi, în fine — continuă 
Portughezul — o parte şi jumătate celui care va vinde 
diamantele. 

— A, nu! Protestară în cor asociaţii. Aceluia numai o 
jumătate de parte. 

— De ce? întrebă don Manuel surprins. Mie mi se pare că 
acesta riscă foarte mult. 

— Da — zise cel care ţinea banca — dar el o să aibă 
şperţurile, rabatul, care laolaltă vor alcătui o sumă frumuşică. 

Râseră cu toţii: aceşti oameni cinstiţi se înțelegeau de 
minune. 

— Atât pentru astă-seară — spuse Beausire. Pe mâine 
amănuntele, e târziu. 

Se gândea la Oliva, rămasă singură la bal cu acel domino 
albastru, în care, cu toată uşurinţa lui de a dărui ludovici de aur, 
iubitul Nicolei nu simţea de fel o încredere oarbă. 

— Nu, nu, să isprăvim acum — pretinseră asociaţii. Care 
sunt aceste amănunte? 

— O caleaşcă cu blazonul casei de Souza — spuse Beausire. 

— Ar dura prea mult vopsitul şi, mai ales, să se usuce — fu 
de părere don Manuel. 

— Atunci alt mijloc — zise Beausire. Caleaşca domnului 
ambasador s-a putut sfărâma pe drum şi excelența sa a fost 
constrânsă să ia caleaşca secretarului său. 

— Aşadar, dumneata ai una? întrebă Portughezul. 

— Prima pe care o văd. 

— Dar blazonul dumitale? 

— Primul pe care-l văd. 

— O, asta simplifică totul. Mult praf, stropi de noroi pe uşi, 
mai mult la spate în dreptul blazonului; în felul ăsta secretarul 
ambasadei nu va vedea decât praful şi noroiul. 

— Dar restul ambasadei? întrebă cel cu banca. 


— Nou ceilalţi, vom ajunge seara, este mai potrivit pentru 
un debut şi voi veţi ajunge a doua zi, după ce noi vom fi pregătit 
calea. 

— Straşnic! 

— Oricărui ambasador, în afară de secretar, îi mai trebuie şi 
un valet — zise don Manuel, funcţie delicată! 

— Domnule comandor — interveni cel cu banca, adresându- 
se unuia dintre şarlatani — vei lua rolul valetului. 

Comandorul se înclină. 

— Şi bani pentru cumpărături? întrebă don Manuel. Eu sunt 
lefter. 

— Eu am — spuse Beausire — dar sunt la iubita mea. 

— Câţi bani sunt în casă? întrebară asociaţii. 

— Daţi-mi cheile, domnilor — ceru cel care ţinea banca. 

Fiecare asociat scoase o cheiţa care deschidea un lacăt din 
cele douăsprezece cu care se închidea dublul fund al faimoasei 
mese, în aşa fel încât din aceasta cinstită societate, nimeni nu 
putea să se uite în casa de bani fără permisiunea celor 
unsprezece colegi ai lui. Se procedă la verificare. 

— O sută nouăzeci şi opt de ludovici, în afara fondului de 
rezervă — anunţă cel ce ţinea banca, supravegheat de ceilalţi. 

— Dă-i domnului de Beausire şi mie... Nu-i prea mult oare? 
întrebă don Manuel. 

— Dă-ne două treimi, lasă o treime pentru restul ambasadei 
— conchise Beausire, cu o generozitate ce fu în asentimentul 
tuturor. 

În acest fel, don Manuel şi Beausire primiră o sută treizeci şi 
doi de ludovici de aur, iar şaizeci şi şase au rămas celorlalţi. Se 
despărţiră, după ce hotărâră să se întâlnească a doua zi. 
Beausire se grăbi să-şi strângă dominoul sub braţ şi să alerge 
până în strada Dauphine, unde spera să o găsească pe 
domnişoara Olivia în posesia tuturor vechilor ei virtuţi şi a noilor 
ei ludovici de aur. 


Capitolul XXVIII Ambasadorul 


A doua zi, spre seară, o caleaşcă intra pe la bariera Enfer, 
destul de prăfuită, destul de plină de noroi pentru ca nimeni să 


nu-i distingă blazonul. Cei patru cai care o trăgeau fugeau 
mâncând pământul; surugiii mânau de parcă ar fi dus un prinţ. 
Echipajul se opri în faţa unui palat destul de arătos din stradă 
Jussienne. 

Chiar în poartă aşteptau doi oameni; unul îmbrăcat destul 
de îngrijit, pentru a anunţa ceremonia, celălalt într-un fel de 
livrea banală, cum au avut în toate timpurile slujbaşii diferitelor 
administrații pariziene. Altfel spus, acesta din urmă semăna cu 
un elveţian în costum de gală. 

Caleaşca intră în curtea palatului, ale cărui porţi se 
închiseră imediat în nasul mai multor curioşi. 

Cel în haine de ceremonie se apropie foarte respectuos de 
portieră şi, cu o voce niţel tremurătoare, începu un discurs în 
limba portugheză. 

— Cine eşti dumneata? Răspunse dinăuntru o voce 
repezită, tot în portugheză, numai că această voce vorbea o 
portugheză excelentă. 

— Nedemnul secretar al ambasadei, excelenţă. 

— Foarte bine. Ce prost vorbeşti limba noastră, dragul meu 
secretar. În sfârşit, pe unde se poate intra? 

— Pe aici, monseniore, pe aici. 


— Tristă primire — spuse seniorul don Manuel, care îşi 
dădea aere sprijinindu-se de valetul său şi de secretarul- 
interpret. 

— Excelenţa voastră va binevoi să mă ierte — spuse 


secretarul ambasadei, exprimându-se greoi. De-abia astăzi la 
două a venit la ambasadă curierul excelenţei sale, anunțând 
sosirea domniei voastre. Lipseam, monseniore, lipseam pentru 
treburile legaţiei. Imediat ce m-am întors, am găsit scrisoarea 
excelenţei voastre. N-am mai avut timp decât să pregătesc 
apartamentele; acum sunt luminate. 

— Bine, bine... 

— Este o mare bucurie pentru mine să văd ilustra persoană 
a noului nostru ambasador. 

— Taci! Să nu dăm nimic în vileag până ce nu vom primi 
noile ordine de la Lisabona. Binevoieşte aşadar, domnule, să mă 
conduci în dormitor, cad din picioare de oboseală. Te vei 
înţelege cu secretarul meu, el îţi va transmite ordinele mele. 


Secretarul ambasadei se înclină respectuos în faţa lui 
Beausire, care-i răspunse cu un salut cald şi zise cu un aer de 
curtoazie ironică: 

— Vorbeşte franceza, dragă domnule, te vei simţi mult mai 
la largul dumitale şi eu, de asemenea. 

— Da, da — murmură bietul om — mă voi simţi mult mai la 
largul meu, căci, vă mărturisesc, domnule secretar, că pronunția 
mea... 

— Îmi dau seama — replică Beausire, cu aplomb. 

— Voi profita de ocazie, domnule secretar, fiindcă găsesc în 
dumneavoastră un om atât de amabil — se grăbi să spună cu 
efuziune secretarul ambasadei. Voi profita, zic, de ocazia pentru 
a vă întreba dacă domnul de Souza nu se va supăra pe mine că 
stâlcesc astfel portugheză? 

— Deloc, deloc, dacă vorbeşti o franceză corectă. 

— Eu?! exclamă secretarul, vesel. Eu, un parizian din stradă 
Saint-Honore?! 

— Ei bine, este o adevărată încântare — spuse Beausire. 
Cum te numeşti? Ducorneau, cred? 

— Da, Ducorneau, domnule secretar; nume destul de 
potrivit, deoarece are o terminaţie spaniolă, dacă vrei. Domnul 
secretar îmi ştia numele; mă simt foarte măgulit. 

— Da, ai referinţe bune; atât de bune, încât o atare bună 
reputaţie ne-a împiedicat să aducem un secretar de la Lisabona. 

— O, cât sunt de recunoscător, domnule secretar şi ce 
noroc pe mine să fie numit domnul de Souza! 

— Mi se pare însă că sună domnul ambasador. 

— Să alergăm. 

Prin urmare alergară. Domnul ambasador, graţie zelului 
valetului său, se dezbrăcase. Îşi puse un superb halat. Un 
bărbier chemat în grabă se ocupa de el. Câteva cutii şi truse de 
călătorie, destul de scumpe în aparenţă, erau împrăştiate pe 
mese şi pe console. Un foc uriaş ardea în şemineu. 

— Intră, intră, domnule secretar — spuse ambasadorul, 
stând cufundat într-un fotoliu uriaş cu perne, chiar în faţa 
focului. 

— Domnul ambasador se va supăra oare dacă îi răspund în 
franceză? Îi şopti lui Beausire secretarul. 

— Nu, nu, încearcă. 

Ducorneau îi făcu elogiul în franceză. 


— Ei, dar este foarte agreabil; vorbeşte admirabil franceza, 
domnule du Corno. 

— Mă ia drept portughez — gîndi secretarul, beat de 
bucurie. 

ŞI-I strânse de mâna pe Beausire. 

— Da! rosti Manuel. Putem cina? 

— Desigur, excelența voastră. Da, Palais-Royal se află la doi 
paşi de aici şi cunosc un hangiu grozav care va aduce o cină 
gustoasă excelenţei voastre. 

— Fă ca şi cum ar fi pentru dumneata, domnule du Corno. 

— Da, monseniore... şi eu, dacă excelența să îngăduie, voi 
îndrăzni să-i ofer câteva sticle de vin din ţară, cum numai la 
Porto poate găsi excelența sa. 

— Ei, păi secretarul nostru are, aşadar, o pivniţă serioasă? 
spuse Beausire înveselit. 

— Este singurul meu lux — răspunse cu umilinţă acest om 
de treabă căruia Beausire şi don Manuel putură să-i observe 
pentru prima dată, în lumina luminării ochii vii, obrajii rotunzi şi 
nasul roşu. 

— Dumneata faci cum vei crede de cuviinţă, domnule du 
Corno — interveni ambasadorul. Adu-ne vinul şi vino să cinezi cu 
noi. 

— Asemenea cinste... 

— Fără ceremonie, astăzi sunt încă un călător, de mâine voi 
fi ambasador. După aceea vom vorbi despre treburi. 

— Ah, monseniorul îmi va permite să-mi pun la punct 
ţinuta. 

— Eşti superb! exclamă Beausire. 

— Costum de primire, nu de gală — spuse Ducorneau. 

— Rămâi aşa cum eşti, domnule secretar şi dăruieşte 
pregătirilor masei timpul pe care l-ai dărui îmbrăcării costumului 
de gală. 

Ducorneau îl părăsi încântat pe ambasador şi începu să 
alerge ca să câştige zece minute pentru pofta de mâncare a 
excelenţei sale. În acest timp, cei trei pungaşi, închişi în 
dormitor, treceau în revistă mobilierul şi însemnele noii lor 
puteri. 

— Acest secretar doarme oare aici? întrebă don Manuel. 


— Nu, ticălosul are o pivniţă bună şi pesemne că are pe 
undeva o femeie drăguță sau una de meserie. Este un bătrân 
burlac. 

— Elveţianul? 

— Va trebui să scăpăm de el. 

— Mă oblig eu. 

— Ceilalţi valeţi din palat? 

— Valeţi angajaţi temporar, pe care asociaţii noştri îi vor 
înlocui mâine. 

— Ce se găseşte în bucătărie? Ce se găseşte în cămară? 

— Pustiu! Pustiu! Fostul anabasador nu dădea niciodată pe 
la sediu. Îşi avea casa în oraş. 

— Ce e cu casa de bani? 

— Cu casa de bani e mai delicat; trebuie să-l consultăm pe 
secretar. 

— Mă ofer eu — spuse Beausire. Suntem de pe acum cei 
mai buni prieteni din lume. 

— Tăcere! lată-l. g 

Într-adevăr, Ducorneau se întorcea gâfâind. ÎI anunţase pe 
hangiul din stradă Bons-Enfants, luase din cabinetul său şase 
sticle cu o înfăţişare respectabilă şi faţa lui veselă anunţa toate 
bunele însuşiri pe care cei doi aştri, natura şi diplomaţia, ştiu să 
le amestece pentru a auri ceea ce cinicii numesc aspectul uman. 

— Excelenţa voastră — întrebă el — nu va cobori în 
sufragerie? 

— Nu, nu, vom mânca în cameră, între noi, lângă foc. 

— Monseniorul mă umple de bucurie. lată vinul. 

— Adevărate topaze! exclamă Beausire, ridicând una din 
sticle la înălţimea lumânării. 

— la loc, domnule secretar, iar valetul meu va pune masa. 
Ducorneau se aşeză. 

— În e zi au sosit ultimele ştiri? spuse ambasadorul. 

— În ajunul plecării predecesorului excelenţei voastre. 

— Bun. Legația este în bună stare? 

— O, da, monseniore. 

— Nu sunt încurcături cu banii? 

— Nu, după câte ştiu. 

— Nu sunt datorii... Hai, spune... Dacă sunt, vom începe 
prin a le plăti. Predecesorul meu este un gentilom de viaţă 
pentru care garantez. 


— Mulţumesc lui Dumnezeu, monseniorul nu va avea 
nevoie; creditele au fost achitate acum trei săptămâni şi chiar a 
doua zi după plecarea fostului ambasador, o sută de mii de livre 
au fost trimise aici. 

— O sută de mii de livre? strigară într-un glas Beausire şi 
don Manuel, nebuni de bucurie. 

— In aur — preciză secretarul. 

— In aur — repetară ambasadorul, interpretul, ba chiar şi 
valetul. 

— Aşa că... — reluă Beausire, stăpânindu-şi emoția — aşa 
că... deci casa conţine... 

— O sută de mii trei sute două zeci şi opt de livre, domnule 
interpret. 

— Puțin — rosti cu răceală don Manuel. Din fericire însă 
maiestatea sa a pus fonduri la dispoziţia noastră. Dragul meu, ți- 
am spus — continuă adresându-se lui Beausire — că la Paris 
vom avea nevoie. 

— Numai că excelența voastră şi-a luat măsuri de precauţie 
—. Răspunse respectuos Beausire. 

Incepând din clipa când interpretul a anunţat acest lucru 
important, veselia din ambasadă a sporit şi mai vârtos. 

Cina aleasă, alcătuită din somon, raci uriaşi, carne afumată 
şi prăjituri contribui destul de mult la verva seniorilor 
portughezi. Ducorneau, simțindu-se în largul lui, mânca cam cât 
zece granzi de Spania şi le demonstra superionlor săi cum că un 
parizian de pe strada Saint-Honore se purta cu vinurile de Porto 
şi de Xeres, ca şi când ar fi fost vinuri de Brie şi de Tonnerre. 
Domnul Ducorneau binecuvânta încă o dată cerul că i-a trimis 
un ambasador care preferă limba franceză celei portugheze şi 
vinurile portugheze celor franceze; plutea în acea delicioasă 
beatitudine în care este cufundat creierul de către un stomac 
fericit şi recunoscător, când domnul de Souza îl trimise la 
culcare. 

Ducorneau se ridică şi, cu o reverență neîndemânatecă ce 
clătină mai multe mobile, secretarul ieşi pe uşa dinspre stradă. 

Beausire şi don Manuel nu cinstiseră până într-atât vinul 
ambasadei încât să adoarmă pe loc. De altfel, trebuia ca şi 
valetul, la rândul său, să cineze după stăpânii săi, operaţie pe 
care comandorul o îndeplini minuţios, după metodele arătate de 
către domnul ambasador şi secretarul său interpret. 


Apoi întocmiră planul pentru a doua zi. Cei trei asociaţi 
cercetară clădirea, după ce se asigurară că elveţianul doarme. 


Capitolul XXIX Domnii Boehmer şi Bossange 


A doua zi datorită activităţii lui Ducorneau, care se pusese 
la post, ambasada ieşi din letargie. Birouri, cartoane, truse de 
scris, înfăţişare de gală, cai sforăind în curte, arătau viaţa acolo 
unde, cu o seară înainte, stăpânea dezinteresul şi moartea. În 
cartier, se răspândi iute zvonul că un personaj însemnat sosise 
din Portugalia în timpul nopţii. Acest zvon care făcea să se 
acorde credit celor trei pungaşi era pentru ei un izvor de 
permanentă groază. Intr-adevăr, poliţia domnului de Crosne şi 
cea a domnului de Breteuil sta cu urechile ciulite şi se ferea să şi 
le astupe tocmai cu aceste prilejuri; avea ochi de Argus pe care 
cu siguranţă nu-i închidea când era vorba despre domnii 
diplomaţi din Portugalia. 

Don Manuel îi spuse însă lui Beausire că, dând dovadă de 
îndrăzneală, ei vor putea să împiedice poliţia că vreme de opt 
zile aceasta să transforme cercetările în bănuieli, bănuielile în 
certitudini vreme de cincisprezece zile; că, în consecinţă, cam 
zece zile, nimic nu va stânjeni activitatea asociaţiei, care 
asociaţie, dacă acţiona bine, trebuia să-şi isprăvească operaţiile 
în cel mult şase zile. 

Tocmai răsărea soarele când două căleşti închiriate 
depuseră la palat o încărcătură de nouă ticăloşi, meniţi să 
alcătuiască personalul ambasadei. Au fost instalaţi la iuţeală 
sau, mai bine zis, trimişi la culcare de către Beausire. Unul a fost 
pus la casierie, altul la arhivă, al treilea îl înlocuia pe elveţian, pe 
care Ducorneau însuşi îl concedie, sub pretext că nu ştie 
portugheză. Palatul fu deci populat de către această garnizoană 
care trebuia să o păzească de apropierea oricărui profan. Pentru 
cei care au secrete politice sau altfel de secrete, poliţia este 
profundă în cel mai mare grad. 

Spre prânz, don Manuel, zis de Souza, după ce se îmbrăcă 
în haine de gală, se urcă într-o caleaşca foarte curată, pe care 
Beausire o închinase cu 500 de livre pe lună, plătind pentru 
cincisprezece zile. El porni spre casa domnilor Boehmer şi 


Bossange, însoţit de secretarul-interpret şi de valetul său. 
Secretarul ambasadei primi ordin de a rezolva sub propria-i 
semnătură şi, ca de obicei, în absenţa ambasadorilor, orice 
formalităţi privitoare la paşapor-turi, indemnizaţii şi ajutoare, 
fiind totodată foarte atent de a nu da bani lichizi sau de a solda 
conturi decât cu aprobarea domnului secretar-interpret. 

Aceşti domni doreau să păstreze intactă suma de o sută de 
mii de livre, pivotul principal al întregii operaţii. | se spuse 
domnului ambasador că bijutierii coroanei locuiau pe cheiul 
Ecole, unde ei îşi făcură apariţia în jurul orei unu la prânz. 
Valetul ciocăni discret la uşa bijutierului, ferecată cu lacăte grele 
şi cuie groase cu ţinte ca o poartă de închisoare. Cuiele fuseseră 
bătute cu artă, în aşa fel încât alcătuiau figuri mai mult sau mai 
puţin plăcute. Se ţinuse seama că nici un burghiu, ferăstrău sau 
pilă să nu poată rupe o bucată de lemn fără a-şi rupe un dinte 
într-o bucată de fier. O ferestruie zăbrelită se deschise şi un glas 
îl întrebă pe valet ce doreşte. 

— Domnul ambasador al Portugaliei vrea să vorbească cu 
domnii Boehmer şi Bossange — răspunse valetul. 

Un cap se ivi numaidecât la etajul întâi, apoi un pas grăbit 
se auzi pe scară. Poarta se deschise. Don Manuel cobori din 
trăsură, cu o aristocratică încetineală. Domnul Beausire 
coborâse primul pentru a oferi braţul excelenţei sale. Cel ce-i 
întâmpina cu atâta grabă pe cei doi portughezi era domnul 
Boehmer în persoană, care, auzind trăsura oprindu-se în dreptul 
casei sale, privise pe geam, auzise cuvântul ambasador şi se şi 
repezise jos pentru a nu o face pe excelența sa să aştepte. 
Bijutierul se pierdu în scuze în timp ce don Manuel urca scara. 
Domnul Beausire băgă de seamă că în spatele lor, o bătrână 
servitoare, zdravănă şi bine făcută, freca lacătele şi broaştele ce 
se aflau din belşug la uşa dinspre stradă. 

Deoarece se părea că domnul Beausire urmăreşte acest 
lucru cu oarecare interes, domnul Boehmer îi spuse: 

—  lertaţi-ne, domnule; suntem atât de primejduiţi în 
nefericita noastră profesiune, încât am devenit foarte prudenţi 
în obiceiuri. 

Don Manuel rămăsese impasibil; Boehmer îi repetă şi lui. 
Frază care obținuse de la Beausire un surâs amabil. Dar, 
deoarece ambasadorul, ca şi prima dată, nici nu clipi, Boehmer 
repetă stânjenit: 


— lertaţi-mă, domnule ambasador... 

— Excelenţa sa nu vorbeşte franceza — explică Beausire — 
şi nu vă poate înţelege, domnule. Am să-i transmit scuzele 
dumneavoastră, dacă — se grăbi să adauge — nu vorbiţi 
portugheză. 

— Nu, domnule, nu. 

— Aşadar, voi vorbi eu pentru dumneavoastră. Şi Beausire 
bolborosi câteva cuvinte portugheze către don Manuel, care 
răspunse în aceeaşi limbă. 

— Excelenţa sa, domnul conte de Souza, ambasadorul 
maiestăţii sale prea credincioase, acceptă cu bunăvoință 
scuzele dumneavoastră, domnule şi mă însărcinează să vă 
întreb dacă este adevărat că mai aveţi încă un frumos colier de 
diamante? 

Boehmer înălța capul şi-l măsură lung pe Beausire, ca un 
om cu multă experienţă. Beausire îi susţinu privirea ca un 
diplomat încercat. 

— Un colier de diamante — vorbi încet Boehmer — un 
foarte frumos colier de diamante? 

— Cel pe care l-aţi oferit reginei Franţei — adăugă Beausire 
— şi despre care maiestatea să prea credincioasa a auzit 
vorbindu-se. 

— Domnul este în slujba domnului ambasador? întrebă 
Boehmer. 

— Sunt secretarul sau particular, domnule. 

Don Manuel se aşezase ca un mare senior; privea picturile 
din această cameră destul de frumoasă ce dădea spre chei. Un 
soare puternic lumină Sena şi primii plopi îşi arătau mugurii de 
un verde cald pe deasupra apelor încă umflate şi îngălbenite de 
dezgheţ. E^upă picturi, don Manuel trecu la examinarea 
peisajului. 

— Domnule — zise Beausire — mi se pare că n-aţi auzit nici 
un cuvânt din ceea ce v-am spus. 

— Cum asta, domnule? Răspunse Boehmer, întrucâtva 
speriat de tonul poruncitor al personajului. 

— Văd că excelența sa îşi pierde răbdarea, domnule 
bijutier. 

— Domnule, vă cer iertare — răspunse Boehmer, roşu ca 
sfecla. Dar nu pot să arăt colie-rul decât în prezenţa asociatului 
meu, domnul Bossange. 


— Ei bine, domnule, chemaţi-l pe asociatul dumneavoastră. 

Don Manuel se apropie şi, cu aerul sau glacial, care-i 
conferea o oarecare măreție, începu în portugheză un discurs la 
auzul căruia Beausire îşi înclină de mai multe ori capul plin de 
respect. După aceea se întoarse cu spatele şi îşi reluă 
contemplarea în faţa ferestrelor. 

— Excelenţa să îmi spune, domnule, că sunt zece minute 
de când aşteaptă şi că nu are obiceiul să aştepte nicăieri, nici 
chiar la regi. 

Boehmer se înclină, apucă de cordonul soneriei şi-l scutura 
de câteva ori. Un minut mai târziu, un alt personaj intra în 
încăpere. Era domnul Bossange, asociatul său. Boehmer îl puse 
la curent în două cuvinte. Bossange aruncă o privire celor doi 
portughezi şi sfârşi prin a cere lui Boehmer cheia sa pentru a 
deschide casa de bani. 

"Am impresia — îşi zise Beausire în gând — ca oamenii 
cinstiţi îşi iau tot atâtea precauţii unii faţă de ceilalţi ca şi hoţii." 

După zece minute, domnul de Bossange se înfăţişă ţinând o 
casetă în mâna stânga, mâna dreaptă şi-o ţinea ascunsă sub 
frac, iar Beausire văzu desluşit conturul a două pistoale. 

— Ce-i drept, avem noi o înfăţişare potrivită, numai că 
negustorii ăştia ne iau mai curâ-nd drept pungaşi decât 
ambasadori — rosti cu gravitate în portugheză don Manuel şi 
zicând acestea, îi privi fix pe bijutieri pentru a surprinde cea mai 
mică emoție oglindita pe feţele lor care ar demonstra că 
înţelege portugheză. Nu văzu însă nimic decât un colier de 
diamante atât de minunat, încât strălucirea lui te orbea. Caseta 
fu depusă cu încredere în mâinile lui don Manuel, care izbucni 
deodată mânios către secretarul său: 

— Domnule, spune acestor ticăloşi că abuzează de dreptul 
pe care-l are un negustor de a fi stupid. Imi arată strasuri când 
eu le cer diamante. Spune-le că mă voi plânge ministrului 
Franţei şi ca, în numele reginei mele, voi cere să fie aruncaţi la 
Bastilla  impertinenţii care înşeală pe un ambasador al 
Portugaliei. 

Rostind acest rechizitoriu, zvârli cât colo pe tejghea caseta. 
Beausire nu fu nevoit să traducă toate cuvintele: pantomima 
fusese de ajuns. Boehmer şi Bossange se pierdură în scuze, 
spunând că în Franţa cumpărătorilor li se arată modele de 
diamante, asemănătoare cu podoabele, totul pentru a mulţumi 


pe oamenii cinstiţi şi a nu-i ispiti şi atrage pe hoţi. Domnul de 
Souza schiţă un gest energic şi se îndreptă spre uşă, sub 
privirile neliniştite ale negustorilor. 

— Excelenţa să mă însărcinează să vă spun — continuă 
Beausire — că este supărător că oameni care poarta titlul de 
bijutieri ai coroanei Franţei să nu ştie să deosebească un 
ambasador de un ticălos şi că excelența sa se înapoiază la 
palatul său. 

Domnii Boehmer şi Bossange se înclinară adânc protestând 
din nou şi arătând că-i poartă tot respectul. Domnul de Souza 
mai-mai că îi calcă în picioare şi ieşi. Negustorii se priviră foarte 
îngrijoraţi şi aplecaţi până la pământ. Beausire îşi urma mândru 
stăpânul. Bătrâna desferecă lacătele porţii. 

— La palatul ambasadei, în strada Jussienne! strigă 
Beausire valetului. 

— La palatul ambasadei, în strada Jussienne! strigă valetul 
vizitiului. 

Boehmer auzi prin ferestruie. 

— Afacere pierdută! Mormăi valetul. 

— Afacere făcută! zise Beausire. Intr-un ceas, secăturile 
astea vor fi la noi. 

Trăsura se depărta de parcă ar fi fost trasă de opt cai. 

Capitolul XXX La ambasadă 


Întorcându-se la palatul ambasadei, domnii îl găsiră pe 
Ducorneau mâncând liniştit în biroul său. Beausire îl rugă să 
urce la ambasador, după ce îi ţinu următorul discurs: 

— Inţelegi, scumpul meu secretar, că un om ca domnul de 
Souza nu este un ambasador obişnuit. 

— Mi-am dat seama — răspunse secretarul. 

— Excelenţa sa — continuă Beausire, vrea să ocupe un loc 
de seamă la Paris printre bogătaşi şi oameni de gust, ceea ce 
înseamnă că lin palat amărât pe strada Jussienne nu îi convine; 
în consecinţă, trebuie găsită o reşedinţă particulara pentru 
domnul de Souza. 

— Asta va complica relaţiile diplomatice — replică 
Ducorneau. Vom alerga mult după semnături. 

— Excelenţa sa îţi va pune la dispoziţie o trăsură, dragă 
domnule Ducorneau — zise Beausire. 


Ducorneau crezu că leşină de bucurie. 

— O trăsura a mea?! strigă el. 

Este supărător că nu ai această obişnuinţă — continuă 
pungaşul. Un secretar de ambasadă cât de cât demn trebuie să- 
şi aibă trăsura sa; dar despre acest lucru vom vorbi la timpul 
potrivit. Pentru moment, să-i dăm socoteală domnului 
ambasador de situaţia afacerilor externe. Unde este casa de 
bani? 

— Sus, domnule, chiar în apartamentul domnului 
ambasador. 

— Atât de departe de dumneata? 

— Pentru mai multă siguranţă, domnule; hoţii pătrund mai 
greu la etaj decât la parter. 

— Hoţi pentru o sumă atât de mică!... rosti dispreţuitor 
Beausire. 

— Cum, o sută de mii de livre! replică Ducorneau. Drace! 
Se vede ca domnul de Souza este bogat. Nu găseşti o sută de 
mii de livre în toate casele de bani ale ambasadelor. 

— Vrei să verificăm? întrebă Beausire. Mă grăbesc să mă 
întorc la treburile mele. 

— Imediat, domnule, imediat — spuse Ducorneau şi 
plecară. 

După ce s-a făcut verificarea, cele o sută de mii de livre 
apărură în bani lichizi, jumătate aur şi jumătate argint. 
Ducorneau oferi cheia sa, pe care Beausire o privi un timp 
pentru a-i admira ingenioasa podoaba şi trefla complicată. Cu 
îndemânare lua amprenta în ceară, apoi o înapoie secretarului, 
spunându-i: 

— Domnule Ducorneau, se află în mai mare siguranţă în 
mâinile dumitale decât într-ale mele; să mergem la domnul 
ambasador. 

Îl găsiră pe don Manuel în compania şocolatei naţionale. 
Părea foarte ocupat cu o hârtie plină de cifre. La vederea 
secretarului, întreba: 

— Cunoşteai vechiul cifru de corespondenţă? 

— Nu, excelenta. 

— Ei bine, vreau ca. de azi înainte să-l cunoşti şi să mă 
scuteşti în felul acesta de o serie de amănunte plicticoase. Ce se 
aude cu casa de bani? îl întrebă pe Beausire. 


— În perfectă stare, ca tot ce ţine de resortul domnului 
Ducorneau — răspunse Beausire. 

— Cele o sută de mii de livre? 

— Lichizi, domnule. 

— Bine, ia loc, domnule Ducorneau, vreau să-mi dai o 
informaţie. 

— La ordinele excelenţei voastre — spuse secretarul, 
radios. 

— Luaţi seama, este o afacere de stat, domnule Ducorneau. 

— Ascult, monseniore. Şi bunul secretar îşi apropie scaunul. 

— E o chestiune serioasă, în care am nevoie să mă ajuţi. 
Cunoşti bijutieri cinstiţi la Paris? 

— Domnii Boehmer şi Bossange, bijutierii coroanei — 
răspunse secretarul. 

— Tocmai cu ei nu vreau să am de-a face — replică don 
Manuel. Am fost pe la ei şi nu vreau să-i mai văd niciodată. 

— Au avut nenorocul s-o nemulţumească pe excelența 
voastră? 

— Grav, domnule Corno, grav. 

— Ah, dacă aş putea să-mi îngădui mai mult, dacă aş 
îndrăzni... 

— Îndrăzneşte, domnule! 

— Aş întreba în ce fel aceşti oameni reputați în meseria 
lor... 

— Sunt nişte negustori ordinari, domnule Corno şi metodele 
lor nepotrivite îi fac să piardă un milion sau două. 

— Ah! exclamă Ducorneau, cu lăcomie. 

— Am fost trimis de maiestatea să prea credincioasa să 
negociez un colier de diamante. 

— Da, da, faimosul colier care a fost comandat de către 
fostul rege pentru doamna Du Barry. Ştiu, ştiu... 

— Eşti un om nepreţuit, ştii tot. Ei bine, aş fi cumpărat 
colierul, dar pentru că lucrurile stau astfel, nu-l voi cumpăra. 

— Trebuie să fac un demers? 

— Domnule Corno! 

— Diplomatic, monseniore, foarte diplomatic. 

— Ar fi fost bine dacă îi cunoşteai pe aceşti oameni. 

— Bossange îmi este văr de departe. 


Don Manuel şi Beausire se priviră. Se făcu linişte. Cei doi 
portughezi deveniră mai atenţi. În clipa aceea un valet deschise 
uşa şi anunţă: 

— Domnii Boehmer şi Bossange! 

Don Manuel se ridică deodată şi, cu glas iritat strigă: 

— Daţi-i afară! 

Valetul se pregătea să îndeplinească ordinul. 

— Nu, izgoneşte-i chiar dumneata, domnule secretar — 
adăugă ambasadorul, adresându-se lui Beausire. 

— În numele cerului! exclamă Ducorneau, implorator. 
Lăsaţi-mă pe mine să execut ordinul monseniorului. Nu pot să 
nu tiu seama de el, dar îl voi îndulci. 

— Bine, cum vrei — zise cu nepăsare don Manuel. 

Beausire se apropie de. Complicele său în momentul când 
Ducorneau ieşea în grabă. 

— Ah, oare această afacere este sortită eşecului? rosti don 
Manuel. 

— Nu, Ducorneau va aranja lucrurile. 

— O să-ncurce totul, nenorocitul! La bijutieri am vorbit 
numai în portugheză; dumneata ai spus că nu ştiu o boabă 
franţuzeşte. Ducorneau o să strice totul. 

— Alerg. 

— Poate că-i primejdios să te duci, Beausire. 

— Ai să vezi că nu: lasă totul pe mine. 

— Doamne! Beausire ieşi. 

Ducorneau îi găsi jos pe Boehmer şi pe Bossange, a căror 
atitudine, din clipa când păşiseră pragul ambasadei, era cu 
desăvârşire schimbată din punct de vedere ai politeţei, dacă nu 
din cel al încrederii. Nu se gândeau să întâlnească acolo vreo 
figură cunoscută şi se strecurau scorţoşi prin birouri. Zărindu-l 
pe Ducorneau, Bossange scoase un strigăt de surpriză şi 
bucurie. 

—  Dumneata aici? exclamă el. Şi se apropie să-l 
îmbrăţişeze. 

— O, eşti prea amabil! zise Ducorneau. Aşadar, aici, vărul 
meu cel bogat mă recunoaşte. Oare pentru că sunt la o 
ambasadă? 

— Pe legea mea, ai dreptate, răspunse Bossange. Dacă m- 
am înstrăinat, iartă-mă şi fă-mi un serviciu. 

— Pentru asta am şi venit. 


— Îţi mulţumesc. Va să zică eşti în serviciul ambasadei? 

— Da. 

— Dă-mi o informaţie. 

— Ce fel şi despre ce? 

— Chiar despre ambasadă. 

— Eu sunt secretarul. 

— Ah, straşnic! Vrem să vorbim cu ambasadorul. 

— Vin din partea lui. 

— Din partea lui?! Pentru a ne spune... 

— Că vă roagă să ieşiţi repede din palatul său, chiar foarte 
repede, domnilor... Cei doi bijutieri se priviră plouaţi. Pentru că 
—  reluă  Ducorneau, plin de importanţă — aţi fost 
neîndemânatici şi necinstiţi, după cât se pare... 

— Ascultă-ne, te rog. 

— Este inutil — răsuna deodată vocea lui Beausire, care 
apăru, mândru şi rece, în pragul camerei. Domnule Ducorneau, 
excelența să ţi-a recomandat să-i concediezi pe aceşti domni. 
Concediază-i. 

— Domnule secretar... 

— Fă ce ţi s-a spus — rosti Beausire, cu dispreţ. Execută! 

Şi trecu mai departe. 

Secretarul ambasadei îşi luă ruda de umărul drept pe 
asociatul acestuia, de umărul stâng şi-i împinse uşor afară, 
adresându-li-se amândurora: 

— lată o afacere pierdută! 

— Doamne, ce susceptibili sunt străinii ăştia! murmură 
Boehmer, care era neamt. 

— Când te numeşti de Souza şi ai un venit de nouă sute de 
mii de livre, dragul meu, ai dreptul să fi cum pofteşti — replică 
secretarul. 

— Of! suspină Bossange. Ţi-am mai spus-o, Boehmer, eşti 
prea greoi în afaceri. 

— Ei şi ce dacă... — ripostă încăpăţânatul neamţ. La urma 
urmei, n-o să avem banii, dar nici el n-o să aibă colierul nostru. 

Tocmai se apropiau de uşa dinspre stradă. 

Ducorneau începu să râdă. 

— Oare ştiţi voi ce este un portughez? zise el, cu dispreţ. 
Ştiţi voi ce înseamnă un ambasador, burghezi ce sunteţi?! Nu. Ei 
bine, o să vă spun eu. Un ambasador, favoritul unei regine, 
domnul Potemkin, cumpăra în fiecare an, la 1 ianuarie, pentru 


regina, un paner cu cireşe care costă o sută de mii de scuzi, o 
mie de livre cireaşă. E drăguţ, nu? Ei bine, domnul de Souza va 
cumpăra minele din Brazilia pentru a găsi în ele un diamant cât 
toate ale voastre la un loc. Acest lucru îl va costa venitul său pe 
douăzeci de ani, adică douăzeci de milioane; dar ce-i pasă, n-are 
copii... Asta-i, domnilor... Şi tocmai le închidea uşa în nas, când 
Bossange se răzgândi şi îi spuse: 

— Caută să repari totul şi vei avea... 

— Cei de aici sunt incoruptibili — ripostă Ducorneau. 

Şi trânti uşa. În aceeaşi seară, ambasadorul primi 
următoarea scrisoare: 


“"Monseniore, 


Un om care aşteaptă ordinele dumneavoastră şi doreşte să 
vă prezinte respectuoasele scuze ale umililor dumneavoastră 
servitori se află la poarta palatului dumneavoastră; un semn al 
excelentei voastre şi omul va depune în mâinile unuia dintre 
oamenii dumneavoastră colierul care a avut fericirea să vă 
atragă atenția. 

Binevoiţi să primiţi, monseniore, asigurarea profundului 
respect etc, etc... 


Boeh 
mer şi Bossange"“ 


— Ei bine, colierul este al nostru — spuse don Manuel, 
citind această epistolă. 

— Încă nu, încă nu — zise Beausire. Nu va fi al nostru decât 
când îl vom cumpăra. Să-l cumpărăm. 

— Cum? 

— Excelenţa voastră nu ştie franţuzeşte, am hotărât asta; 
şi, în primul rând, să ne descotorosim de domnul secretar. 

— Cum naiba? 

— Foarte simplu; să-i dăm o misiune diplomatică 
importantă; mă ocup eu. 

— Nu e bine — se împotrivi don Manuel. Aici, el va fi 
garanţia noastră. 

— Va spune că vorbeşti franceză ca domnul Bossange şi ca 
mine. 


— Îşi va ţine gura; îl voi ruga eu. 

— Fie, atunci să rămână. Da ordin să intre omul cu 
diamantele. 

Omul fu introdus; era Boehmer în persoană, care făcu cele 
mai adânci plecăciuni şi ceru cele mai smerite scuze. După care, 
oferi diamantele şi păru că vrea să le lase spre a fi examinate. 
Don Manuel însă îl reţinu. 

— Destul cu asemenea încercări — spuse Beausire. Eşti un 
negustor bănuitor; de bună seamă că eşti un om cinstit. la loc şi 
să vorbim, deoarece domnul ambasador te-a iertat. 

— Of, ce greu e să fii negustor! suspină Boehmer. "Ce greu 
este să fii hoţ!" gândi în sinea lui Beausire. 


Capitolul XXXI Târgul 


Atunci, domnul ambasador catadicsi să examineze colierul 
în amănunt. Domnul Boehmer arată cu răbdare fiecare piesă, 
lăudându-i frumuseţea. 

— Despre ansamblul acestor piese — începu Beausire, 
căruia don Manuel îi vorbise în portugheză — domnul 
ambasador nu are nimic de adăugat, ansamblul este 
mulţumitor. Luate însă fiecare în parte, diamantele nu mai sunt 
acelaşi lucru. Excelenţa sa a numărat zece, unele uşor zgâriate, 
altele niţel pătate. 

— Oh! exclamă Boehmer. 

— Excelenţa sa — continuă Beausire — se pricepe mai bine 
decât dumneata la diamante; nobilii portughezi se joacă cu 
diamantele în Brazilia, cum aici copii se joacă cu cioburile de 
sticlă. 

Într-adevăr, don Manuel puse degetul pe mai multe 
diamante, unul după altul, şi, cu o admirabilă pricepere, 
remarcă defectele imperceptibile pe care poate un cunoscător 
nu le-ar fi observat. 


— Aşa cum se vede, acest colier — replică Boehmer, 
oarecum surprins că un senior atât de mare este un bijutier atât 
de iscusit — aşa cum se vede, acest colier este cea mai 


frumoasă colecţie de diamante din întreaga Europă, în clipa de 
faţa. 


— Aveţi dreptate — răspunse Beausire şi, la un semn al lui 
don Manuel, adăugă: Ei bine, domnule Boehmer, iată despre ce 
este vorba: maiestatea sa regina Portugaliei a auzit vorbindu-se 
despre colier şi a însărcinat pe excelența sa să negocieze 
această afacere, după ce va fi văzut diamantele. Diamantele îi 
convin excelenţei sale; la ce preţ vreţi să vindeţi colierul? 

— Un milion şase sute de mii de livre — răspunse Boehmer. 
Beausire repetă cifra ambasadorului sau. 

— Este cu o sută de mii de livre mai scump — replică don 
Manuel. 

— Monseniore — zise bijutierul — valoarea unui asemenea 
obiect nu poate fi evaluată cu precizie. Pentru a făuri o podoabă 
ca aceasta, au fost necesare cercetări şi călătorii care v-ar 
înspăimânta dacă le-aţi cunoaşte ca mine. 

— Este cu o sută de mii de livre mai scump — se 
încăpăţâna portughezul. 

— Şi pentru ca monseniorul să spună acest lucru — 
interveni Beausire — înseamnă fam îndoiala că este convins, 
deoarece excelența sa nu se tocmeşte niciodată. 

Boehmer păru oarecum impresionat. Nimic nu-i linişteşte 
mai mult pe negustorii bănuitori decât un client care se 
tocmeşte. 

— Nu pot — zise el, după o clipă de şovăire — să accept o 
scădere de preţ care înseamnă o diferenţa de câştig sau o 
pierdere pentru asociatul meu şi pentru mine. 

Don Manuel asculta răspunsul în traducerea lui Beausire, 
apoi se ridică. Beausire închise caseta şi i-o înapoie lui Boehmer. 

— Voi vorbi totuşi cu domnul Bossange — mai adaugă 
acesta din urmă. Excelenţa sa e de acord? 

— Ce vrei să spui? întrebă Beausire. 

— Vreau să spun că domnul ambasador pare să fi oferit un 
milion cinci sute de mii de livre pentru colier. 

— Da. 

— Excelenţa sa îşi menţine preţul? 

— Excelenţa sa nu retrage niciodată cele ce a spus — 
replică Beausire — dar excelența sa se retrage întotdeauna în 
faţa plictiselii de a se tocmi. 

— Domnule secretar, nu credeţi că ar trebui să vorbesc cu 
asociatul meu? 

— O, desigur, domnule Boehmer. 


— Bineînţeles — răspunse în portugheză don Manuel, că mi 
a îi pomenise fraza lui Boehmer — dar vreau o soluţie prompta 
şi rapidă. 

— Monseniore, dacă asociatul meu accepta scăderea, eu 
am şi acceptat-o. 

— Prea bine. 

— Deci, din clipa aceasta preţul este de un milion cinci sute 
de mii de livre. 


— Fie. 

— Nu mai rămâne... în afară, bineînţeles, de acordul 
domnului Bossange... — se bâlbâi Boehmer. 

— Da, desigur. 


— Şi nu mai rămâne decât modul în care se va face plata... 

— În privinţa aceasta nu veţi avea nici cea mai mică 
dificultate — spuse Beausire. Cum doriţi să se facă plata? 

— Dacă s-ar putea, cu bani gheaţă — răspunse Boehmer, 
râzând. 

— Ce înţelegi prin bani gheaţă? întrebă Beausire, cu 
răceală. 

— O, ştiu prea bine că nimeni nu are un milion şi jumătate 
în numerar! exclamă Boehmer, suspinând. 

— Şi, de altfel, chiar şi dumneata ai fi în încurcătură, 
domnule Boehmer. 

— Cu toate acestea, domnule secretar, nu voi accepta 
decât bani gheaţă. 

— Este firesc. Şi se întoarse spre don Manuel: Care va fi 
suma de bani în numerar pe care excelența voastră o va da 
domnului Boehmer? 

— O sută de mii de livre — răspunse portughezul. 

— O sută de mii de livre — îi repetă Beausire lui Boehmer 
— în momentul în care încheiem târgul. 

— Şi pe când restul? întrebă Boehmer. 

— Intervalul de timp necesar pentru ca polita monseniorului 
să ajungă de la Paris la Lisabona, dacă nu cumva preferaţi să 
aşteptaţi avizul Lisabonei la Paris. 

— Avem un corespondent la Lisabona — zise bijutierul. 
Scriindu-i... 

— Desigur — încuviinţă Beausire, râzând ironic — scrieţi-i. 
Întrebaţi-l dacă dacă de Souza este solvabil şi dacă maiestatea 
sa regina poate plăti un milion patru sute de mii de livre. 


— Domnule... — ripostă Boehmer, ruşinat. 

— Acceptaţi, sau preferaţi alte condiţii? 

— Cele pe care domnul secretar a binevoit să mi le propună 
la început mi se par acceptabile. Care vor fi termenele plăţii? 

— Vor fi trei termene, domnule Boehmer, fiecare de câte 
cinci sute de mii de livre şi, cu acest prilej, veţi putea face o 
călătorie interesantă. 

— O călătorie la Lisabona? 

— De ce nu?... Merită să te deranjezi ca să încasezi un 
milion şi jumătate în trei luni, nu? 

— Oh, fără îndoială, dar... 

— De altfel, vei călători pe cheltuiala ambasadei şi eu sau 
domnul secretar te vom însoţi. 

— Voi duce eu diamantele? 

— Fără îndoiala, numai dacă nu preferi să trimiţi poliţele şi 
să laşi diamantele să ajungă singure în Portugalia. 

— Nu ştiu... eu... cred... că... o călătorie mi-ar folosi şi că... 

— Este şi părerea mea — spuse Beausire. Vom semna aici. 
Dumneata vei primi cele o sută de mii de livre ale dumitale în 
numerar, vei semna actul de vânzare şi vei duce diamantele 
maiestăţii sale. Cine este corespondentul dumitale? 

— Fraţii Nunez Balboa. Don Manuel înalţă fruntea. 

— Sunt bancherii mei — spuse râzând. 

— Sunt bancherii excelenţei sale — repetă Beausire, 
zâmbind la rându-i. 

Boehmer radia. Faţa lui nu mai păstra nici o umbră de 
îndoială; se înclina părând că vrea să mulţumească şi să plece. 
Deodată un gând îl ţintui locului. 

— Ce este? întrebă Beausire, neliniştit. 

— Vă daţi cuvântul? zise Boehmer. 

— Da. 

— Cu condiţia să... 

— Cu condiţia să aprobe şi domnul Bossange. Am spus. 

— Şi încă o condiţie — adăugă Boehmer. 

— Ah, ah!... 

— Domnule, este vorba de un lucru delicat şi onoarea 
numelui portughez este un sentiment prea puternic pentru că 
excelența sa să nu-mi priceapă gândul. 

— Câte ocolişuri! Treci la fapte! 


— lată faptele: colierul a fost oferit maiestăţii sale reginei 
Franţei. 

— Care l-a refuzat. Mai departe. 

— Noi nu putem, domnule, să lăsam să iasă din Franţa 
pentru totdeauna acest colier fără a o anunţa pe regina şi din 
respect şi loialitate, trebuie să acordăm prioritate maiestăţii sale 
regina. 

— E firesc — spuse don Manuel, cu demnitate. Aş dori ca un 
negustor portughez să vorbească la fel ca domnul Boehmer. 

— Sunt fericit şi mândru că excelența sa binevoieşte să mă 
aprobe. lată deci cele două condiţii de care trebuie să se ţină 
seama: prima, aprobarea condiţiilor de către Bossange, a doua 
şi ultima, un refuz al maiestăţii sale regina Franţei. Vă cer 
pentru aceasta trei zile. 

— Condiţiile noastre — zise Beausire — sunt o sută de mii 
de livre numerar şi trei poliţe de cinci sute de mii de livre. Cutia 
cu diamante, remisă domnului secretar al ambasadei sau mie, 
depinde cine te va însoţi la Lisabona, la domnii Nunez Balboa. 
Plata integrala în trei luni. Cheltuielile de călătorie plătite. 

— Da, monseniore, da, domnule — spuse Boehmer, 
înclinându-se. 

— Ah! exclamă don Manuel. 

— Ce este? Se nelinişti Boehmer, întorcându-se. 

— Aldămaşul — zise ambasadorul — va fi un inel de o mie 
de pistoli pentru secretarul meu particular sau pentru secretarul 
ambasadei, în fine, pentru cel ce te va însoţi, domnule bijutier. 

— Este absolut normal, monseniore — murmură Boehmer 
— şi prevăzusem aceasta cheltuială în mintea mea. 

Don Manuel, cu un gest de mare senior, îl concedie pe 
bijutier. Cei doi asociaţi râmaseră singuri. 

— Poate mă poţi lămuri — începu don Manuel, destul de 
iritat, adresându-se lui Beausire — la ce naiba te-ai gândit când 
ai propus ca diamantele să nu fie aduse aici? O călătorie în 
Portugalia?! Eşti nebun? Nu putem să le dăm banii şi în schimb 
să luăm diamantele? 

— Prea îţi iei în serios rolul de ambasador! replică Beausire. 
Pentru domnul Boehmer încă nu eşti pe de-a-ntregul domnul de 
Souza. 

— Fii serios! Crezi că ar mai fi discutat dacă ar fi avut vreo 
bănuiala? 


— Tot ce se poate. N-ar mai fi discutat, e posibil; dar oricine 
are un milion cinci sute de mii de livre, se crede deasupra 
tuturor regilor şi tuturor ambasadorilor din lume. Oricine 
schimbă un milion cinci sute de mii de livre pentru nişte bucăţi 
de hârtie vrea să ştie dacă aceste hârtii valorează ceva. 

— Aşadar, o să pleci în Portugalia! Dumneata care nu 
cunoşti un cuvinţel în portugheză... îţi repet că eşti nebun! 

— Ba de loc. Te vei duce dumneata. 

— A, nu! strigă don Manuel. Să mă întorc în Portugalia?! 
Nici pomeneală! Nu prea am motive. Nu! Nu!... 

— Te-asigur ca Boehmer nu şi-ar fi dat niciodată diamantele 
în schimbul unor hârtii. 

— Hârtii semnate de Souza! 

— Poftim, uită-te la el! Se crede un Souza! strigă Beausire, 
plesnindu-şi palmele una de cealaltă. 

— Cel mai bine ar fi să-mi spui că afacerea s-a dus dracului 
— repetă don Manuel. 

— Pentru nimic în lume! Vino încoa', domnule comandor — 
îi zise Beausire valetului care apăruse în prag. Ştii despre ce 
este vorba, nu-i aşa? 

— Da. 

— Mă asculţi? 

— Desigur. 

— Foarte bine. Eşti de părere că am făcut o prostie? 

— Sunt de părere că ai de o sută de mii de ori dreptate. 

— Spune de ce. 

— lată: domnul Boehmer nu ar înceta o clipă să 
supravegheze palatul ambasadei şi pe ambasador. 

— Ei şi mai departe?... zise don Manuel. 

— Ei bine — interveni Beausire — având banii asiguraţi, 
domnul Boehmer nu va mai nutri nici o bănuială şi va pleca 
liniştit în Portugalia. 

— Unde noi nu vom ajunge, domnule ambasador — se 
amestecă în vorbă valetul. Nu-i aşa, domnule cavaler de 
Beausire? 

— lată un băiat deştept — constată iubitul Olivei. 

— Hai spune ce plan ai — replică destul de rece don 
Manuel. 

— La cincizeci de leghe de Paris — începu Beausire — acest 
băiat deştept, purtând o mască pe faţă, se va prezenta 


surugiului, cu unul sau două pistoale, ne va fura poliţele, 
diamantele, îl va snopi în bătăi pe domnul Boehmer şi uite aşa 
se va aranja totul. 

— Eu aş vedea altfel lucrurile — îşi îngădui valetul. Cred c- 
ar fi mai bine ca domnul Beausire şi domnul Boehmer să se 
îmbarce la Bayonne pentru Portugalia. 

— Foarte bine! 

— Domnului Boehmer, că tuturor nemților, îi place marea şi 
se plimbă pe punte. Într-o zi când marea e agitată se apleacă şi 
cade. Caseta e firesc să cadă o dată cu el; asta-i tot. De ce n-ar 
păstra marea un milion cinci sute de mii de livre ele diamante, 
când a păstrat atât de bine galioanele din India? 

— Ah, da, înţeleg — spuse portughezul. 

— Ar fi minunat — mormăi Beausire. 

— Numai că — reluă don Manuel — pentru dispariţia 
diamantelor eşti trimis la Bastilia, iar pentru că l-ai făcut pe 
domnul bijutier să privească marea eşti spânzurat. 

— Furând diamantele, ai putea fi prins fără îndoială — 
spuse comandorul — dar nu poţi fi bănuit nici o clipă că l-ai 
înecat pe omul acela. 

— Asta rămâne de văzut când vom ajunge acolo — replică 
Beausire. Acum, fiecare la postul său. Să ne ocupăm de 
ambasada ca nişte portughezi model. În aşa fel încât să se 
spună despre noi: "Deşi nu erau ambasadori adevăraţi, arătau 
ca şi cum ar fi fost". E măgulitor, nu-i aşa?! Eh, să aşteptam să 
treacă cele trei zile. 


Capitolul XXXII Casa gazetarului 


Era a doua zi după ce portughezii trataseră cu Boehmer şi 
trei zile după balul Operei, la care am văzut asistând unele 
dintre principalele personaje ale povestirii noastre, în strada 
Montorgueil, în fundul unei curţi închise cu un gard de fier, se 
afla o căsuţă lungă şi îngusta, ferită de zgomotul străzii prin 
obloane ce aminteau viaţa de provincie. In fundul acestei curţi, 
la parter, unde puteai ajunge pe dibuite, trecând peste două sau 
trei gropi, i se înfăţişa privitorului un fel de prăvălie" pe 
jumătate deschisă celor care trecuseră de grilaj şi de curte. Era 


casa unui ziarist destul de cunoscut, a unui gazetar cum se 
spunea pe atunci. 

Redactorul locuia la etajul întâi. Parterul era ticsit cu 
pachete de ziare aşezate pe numere. La celelalte etaje locuiau 
oameni liniştiţi, care plăteau ieftin neplăcerea de a asista de mai 
multe ori pe an la scenele zgomotoase pe care i le făceau 
ziaristului agenţii de poliţie, particularii ofensaţi sau actorii prost 
trataţi. 

În zilele acelea locatarii casei Grilajului — aşa i se spunea în 
cartier imobilului cu pricina — îşi închideau ferestrele din faţă 
pentru a auzi mai bine răcnetele gazetarului, care, urmărit, se 
refugia de obicei în strada Vieux-Augustins, printr-o ieşire la 
acelaşi nivel cu camera sa. O uşă ascunsă se deschidea şi se 
închidea la iuţeala; zgomotul înceta; cel ameninţat dispăruse; 
asediatorii se aflau singuri în faţa a patru puşcaşi din garda 
franceză, aduşi de o bătrână servitoare care alergase într-un 
suflet să-i caute la postul lor din hală. Se întâmpla uneori ca 
asediatorii, negăsind pe nimeni asupra căruia să-şi descarce 
mânia, îşi revărsau năduful pe hârţoagele mucede de la parter şi 
sfâşiau, călcau în picioare sau dădeau foc, dacă din nenorocire 
se afla foc prin preajmă, unei cantităţi oarecare de hârtie 
nefolositoare. Dar ce poate să însemne o bucată de ziar pentru 
o răzbunare care cerea bucăţi de piele de ziarist? 

Cu excepţia acestor scene, liniştea ce domnea în casa 
Grilajului era proverbială. 

Domnul Reteau ieşea dimineaţa, îşi făcea rondul pe 
bulevarde, cheiuri şi pieţe. Descoperea ciudăţeniile, viciile, le 
notă, le descria cu interes şi le reproducea, astfel schiţate, în 
primul său număr. Ziarul apărea săptămânal. Deci timp de patru 
zile, meşterul Reteau căuta articolul, în trei zile îl tipărea şi îşi 
pregătea apariţia numărului. In ziua despre care vorbim, foaia 
apărea la şaptezeci şi două de ore după balul Operei, unde 
domnişoara Olivia se simţise atât de bine la braţul dominoului 
albastru. Trezindu-se la ora opt, domnul Reteau primi de la 
bătrâna servitoare numărul încă umed şi mirosind a cerneală. Se 
grăbi să citească acest număr cu aceeaşi grijă cu care un tată 
iubitor trece în revistă calităţile şi defectele nepreţuitei sale 
odrasle. 

Când sfârşi, îi spuse bătrânei: 

— Aldegonde, iată un număr interesant, l-ai citit? 


— Încă nu; n-am isprăvit cu supa — spuse bătrâna. 


— Sunt mulţumit de acest număr — vorbi gazetarul, 
înălţând deasupra patului prăpădit braţele sale şi mai prăpădite. 

— Da... — mormăi Aldegonde. Dar ştii ce se spune la 
tipografie? 


— Ce se spune? 

— Se spune că de data asta, fără doar şi poate n-o să scapi 
de Bastilia. 

Reteau se ridica în capul oaselor şi rosti calm: 

— Aldegonde, Aldegonde, fă-mi o supă gustoasă şi nu te 
mai amesteca în literatură. 

— Oho, veşnic eşti acelaşi: curajos nevoie mare — replică 
bătrâna. 

— Am să-ţi cumpăr cercei cu numărul de azi — mai zise 
gazetarul, înfăşurat în cearşaful de un alb cam îndoielnic. S-au 
vândut multe exemplare? 

— Nu încă şi dacă merge aşa cerceii mei nu vor fi prea 
strălucitori. Ţi-aduci aminte de numărul ăla grozav împotriva 
domnului de Broglie? Nu trecuse de ora zece, că se şi vânduseră 
o sută de numere... 

— lar eu trecusem de trei ori în strada Vieux-Augustins — 
spuse Reteau. Tresăream la orice zgomot, de, militarii sunt 
brutali... 


— Trag concluzia — continuă tenace Aldegonde — că 
numărul de azi nu face cât cel cu domnul de Broglie. 
— Aşa-i — zise Reteau — însă nici eu nu voi fi nevoit s-alerg 


atâta şi-mi voi înghiţii liniştit supa. Şi ştii de ce, Aldegonde? 

— Pe legea mea, nu, domnule. 

— Pentru că, în loc să atac un om, atac un obiect; în loc să 
atac un militar, atac o regină. 

— Regina?! Dumnezeu fie lăudat! murmură bătrâna. Atunci 
chiar n-ai de ce să te temi; dacă o ataci pe regină, o să fii dus pe 
braţe şi o să vindem toate numerele, iar eu o să am cercei. 

— Sună cineva — spuse Reteau, care se băgase din nou în 
pat. 

Bătrâna alergă în prăvălie pentru a primi vizita. O clipă mai 
târziu se întorcea, radioasă şi triumfătoare. 

— O mie de exemplare, o mie dintro dată — anunţă ea. 
Asta zic şi eu comandă! 

— Pe ce nume? întrebă cu interes Reteau. 


— Nu ştiu. 

— Trebuie să aflu. Dă fuga! 

— Avem timp berechet; nu-i aşa simplu să numeri, să legi şi 
să încerci o mie de numere. 

— Da fugă, îţi spun şi întreabă-l pe valet. Este un valet? 
Este un comisionar... a venit să ia ziarele ca să le împartă. 

— Bine! Descoase.-l, întrebă-l unde le duce. 

Aldegonde se arăta zeloasă; sub picioarele sale groase 
scara de lemn începu să geamă şi vocea sa care punea întrebări 
suna necontenit prin pereţii de scândură. Comisionarul răspunse 
că ducea numerele în strada Neuve-Saint-Gilles din cartierul 
Marais, la contele Cagliostro. 

Gazetarul sări în sus de bucurie, gata-gata să darâme patul. 
Se sculă şi se duse să-l ajute la împachetat pe comisionar, un fel 
de umbră hămesită, aproape mai străvezie decât foile tipărite. 
Comisionarul luă în spate cele o mie de exemplare şi dispăru 
dincolo de grilaj, încovoiat sub povara lor. 

Reteau tocmai se pregătea să consemneze în numărul 
următor succesul actualului număr şi să consacre câteva rânduri 
generosului senior care luase o mie de numere dintr-un pretins 
pamflet politic. Domnul Reteau, trebuie să o spunem, se felicită 
de a fi făcut-o atât de fericită cunoştinţă, când clopoţelul răsună 
din nou în curte. 

— Încă o mie de exemplare! exclamă Aldegonde, 
înmărmurită de acest prim succes. Ah, domnule, nici nu-i de 
mirare; cum e vorba de "Austriaca", toată lumea este de acord. 

— Taci, Aldegonde, nu vorbi aşa tare! "Austriaca" — iată o 
poreclă care mă poate duce la Bastilia, aşa cum mi-ai prezis-o. 

— Ascultă, este sau nu austriacă? ripostă acru bătrâna. 

— E un cuviîni pe care noi, gazetarii, i-am pus în circulaţie, 
dar care nu trebuie folosit prea mult. 

Din nou se auzi clopoţelul. 

— Du-te şi vezi, Aldegonde, nu cred să mai fi venit cineva 
să cumpere alte numere. 

— Şi ce te face să crezi asta? zise bătrâna coborând. 

— Nu ştiu: mi se pare că văd în faţa grilajului o mutră 
posomorâtă. 

Aldegonde cobori să deschidă. Domnul Reteau privea cu o 
atenţie pe care cred că aţi înţeles-o din clipa când am descris 
personajul şi îndeletnicirea lui. Prin urmare Aldegonde deschise 


uşa unui bărbat îmbrăcat simplu care se informa dacă 
redactorul gazetei este acasă. 

— Ce-ai să-i spui? întrebă Aldegonde, oarecum 
neîncrezătoare şi abia întredeschise poarta, gata s-o trântească 
la primul semn de primejdie. 

Omul zornăi nişte scuzi în buzunar. Acest sunet metalic 
făcu să-i crească inima bătrânei. 

— Vin să plătesc cele o mie de exemplare ale gazetei de 
azi, care au fost luate pe numele domnului conte Cagliostro — 
zise el. 

— A, păi dacă-i aşa, poftiţi, intraţi... 

Omul trecu pragul, dar n-apucă să închidă poarta, că în 
urma lui se şi ivi un alt vizitator, tânăr, înalt şi chipeş, care, 
zgâlţâind de grilaj, spuse: 

— Scuzaţi, domnule... 

Şi, fără să mai ceară voie» se strecură în spatele trimisului 
domnului conte de Cagliostro. 

Copleşită de un asemenea câştig, fascinată de sunetul 
scuzilor, Aldegonde alergă la stăpânul său. 

— Ascultă, ascultă! strigă ea. Totul merge bine, uite şase 
sute de livre pe care ni-i trimite domnul ăla cu mia de 
exemplare. 

— Să le primim cu nobleţe — zise Reteau, parodiindu-l pe 
Larive, în cea mai recentă creaţie a sa. 

Şi se înfăşură într-un halat destul de frumos pe care-l avea 
mulţumită generozităţii doamnei Dugazon sau, mai bine zis, 
teroarei exercitate asupra susnumitei doamne, căreia, de la 
aventura ei cu scutierul Astley, gazetarul îi storcea un important 
număr de felurite daruri. 

Trimisul contelui de Cagliostro se prezentă, scoase un 
săculeţ cu bani de şase livre şi numără o sută de monede, pe 
care le aşeză în douăsprezece grămăjoare. Reteau le numără cu 
atenţie şi se uită dacă piesele nu sunt false. În fine, isprăvi de 
numărat, mulţumi, dădu o chitanţă şi, după ce îi adresă un surâs 
amabil, îi făcu semn trimisului să plece, cerându-i maliţios 
noutăţi despre domnul conte de Cagliostro. Omul care adusese 
banii mulţumi, ca şi când ar fi fost vorba de un compliment cu 
totul firesc şi se retrase. 


— Spune domnului conte că aştept să-şi exprime dorinţele 
— zise el — şi mai spune-i că poate fi liniştit: ştiu să păstrez un 
secret. 

— Este inutil — replică trimisul. Domnul conte de Cagliostro 
nu se sinchiseşte de nimeni, el nu crede în magnetism; vrea ca 
lumea să râdă de domnul de Mesmer şi discută despre aventura 
cu hârdăul din propria-i plăcere. 

— Bun... — murmură o voce din pragul uşii — să încercăm 
să facem lumea să râdă şi pe seama domnului conte de 
Cagliostro. 

Şi domnul Reteau văzu intrând în camera sa un personaj 
care i se păru la fel de sumbru că şi primul, dar altcum. După 
cum am spus, era un bărbat tânăr şi voinic; dar Reteau nu 
împărtăşea deloc părerea pe care am emis-o despre înfăţişarea 
sa plăcută. Lui i se păru că are o privire amenințătoare şi o 
înfăţişare primejdioasă. Intr-adevăr necunoscutul ţinea mâna 
stângă pe mânerul unei săbii, iar mâna dreaptă pe măciulia unui 
baston. 

— Ce pot face pentru dumneata, domnule? întrebă Reteau, 
cu un fel de tremur care-l apuca în clipele mai grele. 

Putem trage concluzia că, deoarece clipele grele nu erau 
rare, Reteau tremura des. 

— Domnul Reteau? întrebă necunoscutul. 

— Eu sunt. 

— Care îşi zice şi de Vilette? 

— Eu sunt, domnule. 

— Gazetar'? 

— Tot eu sunt. 

— Autorul acestui articol? Continuă glacial necunoscutul, 
trăgând din buzunar ziarul proaspăt tipărit. 

— De fapt nu eu sunt autorul... — îngăimă Reteau — ci cel 
care l-a publicat. 

— Foarte bine; este acelaşi lucru: căci dacă n-ai avut 
curajul să scrii articolul, ai avut laşitatea să-l laşi să apară. Spun 
laşitate! repetă necunoscutul, cu răceală — pentru că eu, fiind 
un gentilom, ţin să-mi măsor cuvintele, chiar şi în această 
cocioabă. Dar nu trebuie să iei cele ce-ţi spun ad /itteram, căci 
vorbele nu-mi exprimă gândul. Dacă mi-aş exprima gândul, aş 
spune: "Cel care a scris articolul este un nemernic! Cel care l-a 
publicat, un ticălos. 


— Domnule!... zise Reteau, devenind foarte palid. 

— Ah, drace! lată o treabă neplăcută, este adevărat — 
continuă tânărul, înfierbântându-se pe măsură ce vorbea. Dar 
ascultă, domnule scrib, fiecare lucru la timpul său: adineauri ai 
primit bani, acum vei primi lovituri de baston. 

— A, vom vedea noi... — strigă Reteau. 

— Ce anume vom vedea? întrebă scurt şi pe un ton 
milităros tânărul şi, rostind aceste cuvinte, înainta spre 
adversarul său. 

Dar gazetarul nostru nu era la prima aventură de acest fel; 
cunoştea toate ascunzişurile casei; nu trebui decât să se 
întoarcă pentru a găsi o uşă, să se strecoare pe acolo, s-o 
trântească cu putere şi s-o ţină ca pe un scut şi apoi, de aici, să 
ajungă într-o cameră alăturată a cărei faimoasă uşă de serviciu 
dădea în strada Vieux-Augustins. Odată aici, iată-l în siguranţă; 
căci aici se afla o altă portiţă de fier, pe care, răsucind în 
broască o cheie — şi cheia întotdeauna la îndemâna — el o 
deschidea, scăpând astfel cu fuga. 

Dar azi era o zi nefastă pentru bietul gazetar, deoarece, în 
clipa când punea mâna pe cheie, zări printre zăbrele un alt 
bărbat, care, din pricina proporţiilor exagerate, fără îndoiala de 
tulburarea sa, îi păru un Hercule şi care, neclintit şi ameninţător, 
părea că aşteaptă cum aştepta odinioară dragonul din Hesperus 
pe cei ce mâncau merele de aur. 

Reteau ar fi vrut să se întoarcă, dar tânărul cu bastonul, cel 
care i se înfăţişase primul, închise uşa cu o lovitură de picior şi 
se luase după el, iar cum el se oprise locului la vederea noii 
santinele, înarmată de asemenea cu sabie şi baston, 
necunoscutului nu-i mai rămânea decât să întindă mâna ca să-l 
înhaţe. Reteau să află între două focuri sau mai exact între două 
bastoane, într-un fel de curticică interioară, neştiută de nimeni, 
de unde nu se auzea nimic, situată între ultimele odăi ale 
apartamentului şi binecuvântatul grilaj ce dădea spre strada 
Vieux-Augustins, adică spre salvare şi libertate, dacă trecerea ar 
fi fost liberă. 

— Domnule, lasă-mă să trec, te rog — i se adresă Reteau 
tânărului care păzea grilajul. 

— Domnule! îi strigă tânărul care îl urmărea pe Reteau. 
Domnule, puneţi mâna pe acest ticălos. 


— Fiţi liniştit, domnule de Charny, nu va trece — zise 
tânărul din faţa porţii. 

— Cum, dumneavoastră, domnule de Taverney?! exclamă 
Charny, căci el era, într-ade-văr, cel care se prezentase primul 
la Reteau în urma celui. Ce plătise, venind prin strada 
Montorgueil. 

Amândoi, citind gazeta, dimineaţa, au avut acelaşi gând, 
deoarece purtau în inimă aceleaşi sentiment şi, fam să-şi fi spus 
nidi cel mai mic cuvânt unul altuia, şi-au pus gândul în aplicare, 
adică s-au gândit să meargă la gazetar şi să-i ceară satisfacţie, 
iar dacă acesta nu va accepta, să-l ciomăgească. Numai că 
acum, dând cu ochii unul de celălalt, se posomoriră; fiecare 
bănuia un rival în cel care avusese acelaşi gând ca şi el. 

Aşadar, domnul de Charny rosti cu un accent destul de 
morocăânos aceste cinci cuvinte: 

— Cum, dumneavoastră, domnule de Taverney?! 

— Eu însumi — răspunse Filip, pe acelaşi ton, aproptindu-se 
şi el de gazetar, care se ruga fierbinte, cu ambele braţe trecute 
prin grilaj. Eu însumi, dar se pare că am ajuns prea târziu. Ei 
bine, nu voi face decât să asist la petrecere, dacă nu cumva veţi 
avea bunătatea să-mi deschideţi poarta. 

— Petrecere... —  murmură  Reteau înspăimântat, 
Petrecere... ce tot spuneţi acolo? Vreţi să mă strângeţi de gât, 
domnilor? 

— O! exclamă Charny. Este un cuvânt cam tare. Nu, 
domnule, nu te vom strânge de gât, ci mai întâi te vom întreba, 
apoi vom vedea, îmi veţi îngădui să mă port după cum voi crede 
de cuviinţă, cu acest om, nu-i aşa, domnule de Taverney? 

— Desigur, domnule — răspunse Filip. Aveţi întâietate fiind 
primul venit. 

— Hei, gazetarule, lipeşte-te de zid şi nu te mişca — spuse 
Charny, mulţumindu-i cu un gest lui Taverney. Recunoşti deci, 
scumpul meu domn, că ai scris şi publicat Impotriva reginei 
hazlia poveste, cum o numeşti dumneata, care a apărut azi- 
dimineaţă în ziarul dumitale. 

— Domnule, nu este împotriva reginei. 

— Ei bine, asta mai lipsea. 

— Ah, sunteţi foarte răbdător, domnule — zise Filip, 
turbând de cealaltă parte a grila-jului. 


— Fiţi liniştit — răspunse Charny — ticălosul nu va fi cruțat 
aşteptând. 

— Da — murmură Filip — numai că şi eu aştept... 

Charny nu răspunse, cel puţin nu lui Taverney. Intorcându- 
se însă spre nenorocitul de Reteau, zise răspicat: 

— Etteniotna este Antoinette scris de-a-ndoaselea... Oh, nu 
minţi, domnule... Ar fi atât de josnic, atât de prostesc, încât, în 
loc să te bat şi să te ucid, am să te jupoi de viu. Răspunde deci 
cât mai sincer. Te-ntreb dacă dumneata eşti singurul autor al 
acestui pamflet? 

— Nu sunt un delator — răspunse Reteau, îndreptându-şi 
spinarea. 

— Foarte bine! Mai există deci un complice: mai întâi, cel 
care a cumpărat o mie de exemplare cu acest pamflet, contele 
de Cagliostro, cum îi spuneai adineauri. Prea bine! Contele va 
plăti pentru el, după ce dumneata vei plăti pentru dumneata. 

— Domnule, domnule, eu nu-l acuz pe conte! urlă 
gazetarul, temându-se de a se găsi prins între furia celor doi 
bărbaţi, iară a-l pune la socoteală şi pe Filip, care privea galben 
de mânie, de cealaltă parte a portiţei. 

— Dar pentru că eu te-am înhăţat primul — continuă 
Charney — îmi vei plăti mie primul — şi tânărul ridică bastonul. 

— Domnule, dacă aş avea o sabie... — urlă gazetarul. 

— Charny lăsă jos bastonul. 

— Domnule Filip — spuse el — împrumutaţi-i vă rog sabia 
dumneavoastră acestui netre-bnic. 

— Nici să nu vă gândiţi, nu împrumut o sabie cinstită unui 
ticălos; în schimb, vă dau bastonul meu dacă al dumneavoastră 
nu vă ajunge. Altceva însă nu pot face nici pentru el, nici pentru 
dumneavoastră. 

— Drace! Un baston! exclamă Retau, înnebunit. Ştiţi, 
domnule, că sunt gentilom? 

— Atunci, împrumutaţi-mi sabia dumneavoastră mie — 
spuse Charny, aruncând-o pe a sa la picioarele gazetarului, care 
se îngălbenise la faţă. Nu mă voi mai atinge de a mea. 

Filip nu mai avea nici o obiecţie. Îşi trase sabia din teacă şi 
i-o întinse prin grilaj lui Charny. Charny o luă salutând. 

— Aha, zici că eşti gentilom — răcni el, întorcându-se spre 
Reteau — eşti gentilom şi scrii despre regina Franţei asemenea 


infamii! Ei bine, pune mâna pe sabie şi dovedeşte că eşti 
gentilom. 

Dar Reteau nu se clinti; s-ar fi zis că se teme tot atât de 
sabia de la picioarele sale ca şi de bastonul care o clipă se 
înălţase deasupra capului său. 

— La naiba! strigă Filip, exasperat. Deschideţi-mi poarta. 

— Să-mi fie cu iertare, domnule — spuse Charny, dar aţi 
fost de acord că acest om să-mi aparţină întâi mie. 

— Atunci grăbiţi-vă să sfârşiţi, fiindcă şi eu sunt grăbit să 
încep. 

— Trebuia să epuizez toate metodele înainte de a recurge 
la acest mijloc exterm, căci găsesc că loviturile de baston sunt 
la fel de greu de dat ca şi de primit — replică Charny. Dar 
fiindcă, fără îndoială, domnul preferă loviturile, de baston celor 
de sabie, fie, va fi servit după plac. 

Abia rosti aceste cuvinte şi strigătul scos de Reteau dădu 
de veste că Charny lovise unde trebuie. Cinci sau şase lovituri 
zdravene, fiecare din ele însoţită de un urlet pe măsura durerii 
pricinuite urmară primului strigăt Urletele o atraseră pe bătrâna 
Aldegonde; dar Charny rămase la fel de nepăsător la ţipetele ei 
ca şi la cele ale stă pinului ei. În acest timp Filip, simțindu-se ca 
Adam izgonit din rai, îşi musca pumnii, învârtindu-se de colo- 
colo ca ursul care simte carnea proaspătă în faţa gratiilor. In 
sfârşit, Charny se opri, obosit de cât lovise şi Reteau se 
încovoie, obosit de câte ciomege încasase. 

— Aţi sfârşit, domnule? întrebă Filip. 

— Da — răspunse Charny. 

— Atunci înapoiaţi-mi sabia care n-a fost folosită şi 
deschideţi-mi, vă rog, poarta. 

— Domnule, domnule! imploră Reteau, care vedea un 
apărător în cel cu care încheiase socotelile. 

— Îţi dai seama că nu-l pot lăsa pe domnul la poartă — zise 
Charny. Mă duc să-i deschid. 

— Ah, este o crimă! strigă Reteau. Haide, omorâţi-mă 
repede cu o lovitură de sabie şi să se sfârşească odată! 

— Hei, linişteşte-te — spuse Charny. Cred că domnul nici nu 
te va atinge. 

— Şi chiar aveţi dreptate — rosti cu un dispreţ suveran 
Filip, care tocmai intra. M-am răzgândit. Ai fost snopit în bătaie. 
Foarte bine, şi, cum spune proverbul, nu trebuie să faci a doua 


oară acelaşi lucru. Dar au mai rămas exemplare din acest 
număr al gazetei şi importam este să fie distruse. 

— Ah, foarte bine! exclamă Charny. Vedeţi că e mai bine să 
fie doi decât unul?! Poate ca eu uitam acest lucru. Dar prin ce 
întâmplare vă aflaţi la această poartă, domnule de Taverney? 

— lată cum — răspunse Filip. M-am informat în cartier 
despre obiceiurile acestui nemernic. Şi am aflat că, atunci când 
dă de dracu, dispare. Apoi m-am interesat care sunt mijloacele 
pe care le foloseşte şi m-am gândit că, intrând pe poarta asta 
dosnică în locul celei obişnuite şi închizând-o după mine, voi 
prinde vulpea în vizuina ei. Aţi avut acelaşi gând de răzbunare, 
numai că, mai grăbit decât mine, nu v-aţi informat îndeajuns, aţi 
intrat pe uşa pe care intra toată lumea şi v-ar fi scăpat dacă, din 
fericire nu mă aflam eu aici. 

— Mă bucur foarte mult! Să mergem, domnule de 
Taverney. Ticălosul ne va conduce la tiparniţa lui. 

— Dar tiparniţa mea nu-i aici — spuse Reteau. 

— Minciuni! strigă Charny, ameninţător. 

— Nu, nu — zise Filip. Vedeţi bine că are dreptate, aici nu 
se află decât ediţia tipărită. Or, tirajul trebuie să fie întreg, în 
afara celor o mie de exemplare vândute domnului de Cagliostro. 

— Atunci să rupă totul în faţa noastră. 

— Să ardă totul, e mai sigur! 

Şi Filip, încuviinţând acest fel de a obţine satisfacţie, îl 
împinse pe Reteau spre prăvălie. 

Capitolul XXXIII Cum ajung doi prieteni să se 
duşmănească 


Numai ca Aldegonde, auzindu-l pe stăpânul său ţipând şi 
găsind uşa încuiată, se duse să caute strajă. Insă mai înainte ca 
ea să se întoarcă, Filip şi Charny avuseseră timp să aprindă un 
foc straşnic cu primele numere ale gazetei, apoi să arunce, 
sfâşiate, una după alta, celelalte foi care erau şi ele mistuite de 
flăcări. 

Cei doi tocmai ajunseseră la ultimele exemplare, când 
straja apăru în spatele Aldegondei, la capătul curţii şi împreună 
cu strajă, vreo sută de haimanale şi tot atâtea cumetre. Primele 
puşti se loveau de lespezile vestibulului când, începu să ardă 
ultimul număr ai gazetei. Din fericire, Filip şi Charny cunoşteau 


drumul, pe care Reteau i-l arătase, imprudent; străbătură deci 
culoarul secret, traseră zăvoarele, trecură dincolo de grilaj 
ieşind în strada Vieux-Augustins, încuiară poarta de două ori şi 
aruncară cheia în primul canal din apropiere. 

In acest timp, Reteau, eliberat, striga după ajutor, iar 
Aldegonde, văzând geamurile înroşindu-se la lumina flăcărilor, 
tipa ca a luat foc casa. Straja sosi; dar cum cei doi tineri 
plecaseră şi focul se stinsese, soldaţii împinseră cercetările mai 
departe; îl lăsară pe Reteau să-şi îngrijească spinarea cu spirt 
camforat şi se întoarseră la garnizoană. Mulțimea însă, mai 
curioasă decât strajă, rămase până la prînz în curtea domnului 
Reteau, sperând neîncetat că scena de dimineaţa să se repete. 

Aldegonde, în disperarea ei, blestemă numele Mariei- 
Antoaneta numind-o "Austriaca", şi-l binecuvânta pe cel al 
domnului de Cagliostro, numindu-l protector al scrisului. 

Când Taverney şi Charny ajunseră în strada Vieux- 
Augustins, Charny spuse: 

— Domnule, acum după ce am isprăvit, pot să nădăjduiesc 
că voi avea fericirea de a vă fi de folos cu ceva? 

— Mii de mulţumiri, domnule, voiam tocmai să vă pun 
aceeaşi întrebare. 

— Mulţumesc; am venit pentru chestiuni personale care mă 
vor ţine probabil la Paris o parte din zi. 

— Şi eu, de asemenea, domnule. 

— Permiteţi-mi deci să mă retrag şi să mă bucur de cinstea 
şi fericirea de a vă fi întâlnit. 

— Permiteţi-mi să vă spun acelaşi lucru şi să adaug că 
doresc din tot sufletul ca chestiunea pentru care aţi venit să se 
sfârşească după curo doriţi. 

Cei doi bărbaţi se salutară curtenitori, dar puteai lesne să-ţi 
dai seama că vorbele pe care le schimbaseră nu erau pornite 
din inimă, ci rostite doar din vârful buzelor. 

Despărţindu-se, îşi întoarseră spatele, Filip mergând spre 
bulevarde, Charny coborând spre râu. Amândoi se întoarseră de 
două sau de trei ori până ce nu se mai zăriră unul pe celălalt. 
Atunci Charny, care, după cum am mai spus, se îndreptase spre 
râu, o luă pe strada Beaurepaire, apoi după strada Beaurepaire, 
pe strada Renard, pe strada Grand-Hurleur, pe strada Jean 
Robert, apoi pe strada Gran-villiers, strada Pastourelle, străzile 


Anjou, Perche, Culture-Sainte-Catherine, Saint-Anastase şi Saint- 
Louis. 

Ajuns aici, cobori strada Saint-Louis şi o apucă spre strada 
Neuve-Saint-Gilles. Dar, pe măsură ce se apropia, privirea îi era 
atrasă de un tânăr, care, la rândul său, străbătea strada Saint- 
Louis şi pe care i se părea că-l recunoaşte. De două sau de trei 
ori se opri, nefiind sigur; curând însă îndoiala îi dispăru. Cel ce 
mergea era Filip. 

Filip care, la rândul său, o luase pe strada Mauconseil, pe 
strada Ours, strada Grenier-Saint-Lazare, strada Michel-le- 
Comte, strada Vieilles-Audriettes, strada l'Homme Arme, stra-da 
Rosiers, trecuse apoi prin faţa palatului Lamoignon şi, în sfârşit, 
ieşise în strada Saint-Louis, dând colţul străzii Egout-Saint- 
Catherine. 

Cei doi tineri se întâlniră la capătul străzii Neuve-Saint- 
Gilles. Amândoi se opriră, privindu-se cu ochi care, de data 
aceasta, nu se osteniră să-şi ascundă gândurile. O dată mai 
mult, fiecare dintre ei avusese acelaşi gând: să vină să-i ceară 
socoteală contelui de Cagliostro. Ajungând aici, nici unul, nici 
celălalt nu se îndoia de planurile celui în faţa căruia se afla din 
nou. 

— Domnule de Charny — începu Filip — vi l-am lăsat pe 
vânzător, aţi putea foarte bine să mi-l lăsaţi mie pe cumpărător. 
V-am lăsat să daţi loviturile de baston, lăsaţi-mă să dau 
loviturile de spadă. 

— Domnule — răspunse Charny — cred că aţi fost politicos 
cu mine, pentru faptul că venisem primul, nu pentru altceva. 

— Da, dar aici — zise Taverney — am ajuns odată cu 
dumneavoastră şi vă spun de la început: aici nu vă voi face 
concesii. 

— Cine vă spune că vi le voi cere, domnule; îmi voi apăra 
dreptul meu, iată totul. 

— Şi după dumneavoastră, care este acest drept, domnule 
de Charny?... 

— De a-l sili pe domnul de Cagliostro să ardă cele o mie de 
exemplare pe care le-a cumpărat de la nemernicul acela. 

— Vă amintiţi, domnule, că eu am avut primul ideea de a le 
arde în strada Montorgueil... şi le voi rupe tot eu în strada 
Neuve-Saint-Gilles. 


— Domnule, sunt dezolat, dar trebuie să vă spun foarte 
serios că doresc să fiu primul care să discut cu contele de 
Cagliostro. 

— Tot ce pot face pentru dumneavoastră, domnule, este să 
las soarta să hotărască; voi arunca în sus un ludovic şi acela 
dintre noi care va câştiga va avea întâietate. 

— Mulţumesc, domnule; dar, în general, nu am noroc şi s-ar 
putea să am nefericirea să pierd. 

Filip făcu un pas înainte. Charny îl opri. 

— Domnule — îi spuse — un singur cuvânt şi cred că ne-am 
putea înţelege. 

Filip se întoarse iute. În glasul lui Charny surprinse un 
accent ameninţător care-i plăcea. 

— Bine, fie... 

— Dacă pentru a cere satisfacţie domnului de Cagliostro am 
trece prin pădurea Boulo-gne, ar fi un ocol, îmi dau seama; însă 
cred că lucrul acesta ar pune capăt neînţelegerii noastre. Unul 
dintre noi ar rămâne probabil în drum şi cel care s-ar întoarce, 
n-ar trebui să dea socoteală nimănui. 

— Într-adevăr, domnule — zise Filip — veniţi în 
întâmpinarea dorinţei mele; da, în felul acesta totul e în ordine. 
Vreţi să-mi spuneţi unde ne putem întâlni? 

— Domnule, dacă prezenţa mea nu vă este cu totul 
insuportabilă... 

— Vai de mine, de ce? 

— Am putea să nu ne despărţim. Am poruncit trăsurii mele 
să mă aştepte în Piaţa Regală şi, după cum ştiţi, se află la doi 
paşi de aici. 

— Atunci binevoiţi şi oferiţi-mi un loc. 

— Cum să nu, cu cea mai mare plăcere. 

Şi cei doi tineri care, de când se văzuseră prima dată, îşi 
dăduseră seama că sunt rivali, care deveniseră duşmani cu 
primul prilej, grăbiră pasul pentru a ajunge în Piaţa Regală. In 
colţul străzii Pas-de-la-Mule zăriră trăsura lui Charny. 

Acesta, fără a se mai osteni să meargă mai departe, făcu 
un semn valetului şi trăsura se apropie. Charny îl pofti pe Filip 
să ia loc. Trăsura pomi în direcţia Champs-Elysées. 

Înainte de a urca în trăsură, Charny scrisese două cuvinte 
într-un carneţel şi le trimisese cu valetul la palatul său din Paris. 
Caii domnului de Charny erau excelenți; în mai puţin de o 


jumătate de oră ajunseră în pădurea Boulogne. Când ga şi un 
loc convenabil, Charny opri vizitiul. Timpul era frumos, niţel cam 
rece, însă soarele făcea să se simtă în văzduh prima mireasma 
de violete şi de muguri proaspeţi de şoc, de-a lungul cărărilor şi 
la marginea pădurii. Peste frunzele îngălbenite de anul trecut 
creştea iarbă, purtându-şi cu mândrie seminţele împodobite cu 
un puf fremătător, flori ca aurul îşi plecau capetele parfumate 
peste zidurile vechi. 

— Este o vreme minunată pentru plimbare, nu-i aşa, 
domnule de Taverney? zise Charny. 

— Frumoasă, da, domnule. Şi amândoi coborâră. 

— Poţi să pleci, Dauphin — i se adresă Charny vizitiului. 

— Domnule — spuse Taverney — poate n-ar trebui să daţi 
drumul trăsurii, unul dintre noi va putea desigur să se întoarcă. 

— Inainte de orice, domnule, să păstram taina acestei 
întâlniri — zise Charny. Încredinţată unui lacheu, riscă să fie 
mâine subiectul de conversaţie al întregului Paris. 

— Va fi aşa cum doriţi, domnule, dar ticălosul care ne-a 
adus ştie desigur despre ce este vorba. Soiul acesta de oameni 
cunoaşte prea bine purtările gentilomilor pentru a se mai îndoi 
că atunci când se duc în pădurea Boulogne, Vincennes sau 
Satory gonind aşa cum am gonit noi, nu o fac numai ca să se 
pHmbevAşa ca, vă repet, vizitiul dumneavoastră ştie despre ce 
este vorba. In acest moment admit că nu ştie. Mă va vedea sau 
vă va vedea rănit, mort, poate şi va fi de ajuns ca să priceapă, 
chiar dacă va fi cam târziu. N-ar fi deci mai bine să-l reținem 
pentru a-l transporta pe acela dintre noi care nu va mai putea să 
meargă, decât fie să rămâneţi. Dumneavoastră, fie să mă lăsaţi 
singur pe mine în mijlocul pădurii? 

— Dreptatea este de partea dumneavoastră, domnule — 
replică Charny. Şi întorcându-se spre vizitiu, strigă: Opreşte, 
Dauphin! Mă vei aştepta aici. 

Dauphin bănuise că va fi chemat; aşa că nu grăbise caii şi, 
în consecinţă, nu se îndepărtase prea mult. Deci Dauphin se opri 
şi, după cum prevăzuse Filip, bănui ce se va petrece, căci se 
aşeză în aşa fel, încât să vadă printre arborii desfrunziţi scena în 
care stăpânul său avea să fie unul dintre actori. Numai că, încet- 
încet, Filip şi Charny intrară în pădure; după cinci minute 
aproape că dispăruseră în aburul albăstrui din zare. 


Filip, care păşea primul, găsi un loc uscat, bătătorit, de 
forma unui dreptunghi, minunat pentru scopul celor doi tineri. 

— Dacă este şi părerea dumneavoastră, domnule de 
Charny — zise — Filip — cred că am găsit locul cel mai potrivit. 

— Straşnic, domnule! răspunse Charny, scoţându-şi fracul. 

Filip se dezbracă şi el, îşi aruncajos pălăria şi trase sabia din 
teacă. 

— Domnule — zise Charny, a cărui sabie se afla încă în 
teacă, oricui altuia decât dumneavoastră i-aş fi spus: "Cavalere, 
un cuvânt, dacă nu pentru a cere scuze, cel puţin de împăcare şi 
vom fi cei mai buni prieteni"... dar dumneavoastră, un viteaz 
care vine din America, deci dintr-o ţară unde oamenii ştiu să se 
bată, nu pot... 

— Şi eu — replică Filip — oricui altuia i-aş spune: "Domnule, 
s-ar putea să fi fost nedrept", dar dumneavoastră, un viteaz, 
marinar care aseară stârnea admiraţia întregii curţi cu o faptă 
de. Arme atât de glorioasă, dumneavoastră, domnule de 
Charny, nu vă pot spune nimic altceva decât: "Domnule conte, 
faceţi-mi cinstea şi... în gardă!" 

Contele salută şi, la rândul său, trase sabia. 

— Domnule — spuse Charny — cred că nici unul dintre noi 
nu vrea să vorbească despre adevăratul motiv al disputei. 

— Nu vă înţeleg, conte — zise Filip. 

— A, dimpotrivă, domnule, mă înţelegeţi foarte bine şi, cum 
veniţi dintr-o ţara unde oamenii nu ştiu să mintă, aţi roşit când 
aţi spus că nu mă înţelegeţi. 

— În gardă! repetă Filip. 

Săbiile se încrucişară. Din primele ciipe, Filip îşi dă du 
seama că este superior adversarului său. Dar siguranţa, în loc 
să-l înflăcăreze şi mai şi, păru că-i taie tot elanul. Această 
superioritate îl făcu pe Filip să-şi păstreze sângele rece şi 
rezultatul fu că începu să se poarte ca într-o sală de arme unde, 
în loc de sabie, ar fi ţinut în mână o floretă. Filip se mulțumea să 
pareze şi lupta dura de mai bine de un minut fără ca el să fi dat 
vreo lovitură. 

— Mă cruţaţi, domnule — spuse Charny. Pot să vă întreb de 
ce? 

Şi, cu o fentă rapidă, se aruncă asupra lui Filip. Filip însă 
întâmpină sabia adversarului său cu o contra lovitură şi mai 
rapidă decât fenta, astfel că pară. Cu toate că apărarea lui 


Taverney ar fi putut îndepărta sabia lui Charny, Taverney nu 
riposta. Charny trecu la un nou atac, pe care Filip îl respinse şi 
de astă dată, cu o simplă lovitură; Charny fu silit să se ridice 
repede. Charny era mai tânăr şi, mai ales, mai înflăcărat; 
simțind cum îi clocoteşte sângele în vine, se ruşina de calmul 
adversarului său; ar fi. Dorit să-l vadă ieşindu-şi din fire. 

— Vă spuneam, domnule, că nici unul dintre noi nu vrea să 
vorbească despre adevărata cauză a acestui duel. 

Filip nu răspunse. 

— Adevărata cauză, am să vo spun eu: mi-aţi căutat 
pricină, căci dumneavoastră aţi început cearta: mi-aţi căutat 
pricină din gelozie. 

Filip rămase mut. 

— Oare — continuă Charny, înfierbântându-se cu atât mai 
vârtos cu cât Filip rămânea mai calm — ce urmăriţi 
dumneavoastră? Aveţi intenţia să mă obosiţi? Ar fi un gând 
nedemn de dumneavoastră. La naiba! Omorâţi-mă, dacă puteţi, 
dar cel puţin omorâţi-mă în toiul luptei. 

Filip clătină din cap. 

— Da, domnule — zise el — merit învinuirea adusă. V-am 
căutat pricină şi n-am avut dreptate. 

— Nu despre asta e vorba, domnule; aveţi sabia în mână, 
folosiţi-o şi pentru altceva decât să paraţi sau, dacă nu mă 
atacați, cel puţin apăraţi-vă. 

— Domnule — reluă Filip — am cinstea să vă spun pentru a 
doua oară că n-am avut dreptate şi că-mi pare rău. 

Dar Charny avea un sânge prea fierbinte pentru a înţelege 
generozitatea adversarului său o luă drept o ofensă. 

— Ah! exclamă el. Înţeleg: vreţi să fiţi mărinimos cu mine. 
Asta e, nu-i aşa, cavalere? Astă-seară sau mâine veţi putea 
spune câtorva frumoase doamne că m-aţi determinat să vin pe 
teren şi acolo mi-aţi dăruit viaţa. 

— Domnule conte, mă tem într-adevăr că sunteţi pe cale să 
înnebuniţi — rosti răspicat Filip. 

— Aţi vrut să-l omorâţi pe domnul de Cagliostro pentru a fi 
pe placul reginei, nu-i aşa şi pentru a place şi mai mult reginei, 
vreţi să mă omorâţi şi pe mine, acoperindu-mă de ridicol? 

— O, aţi întrecut măsura! strigă Filip, încruntându-se. 
Cuvintele dumneavoastră îmi dovedesc că nu aveţi o inimă atât 
de generoasă cum credeam. 


— Ei bine, domnule, străpungeţi această inimă! zise 
Charny, descoperindu-se chiar în clipa când Filip se retrăgea 
rapid şi fandă. 

Sabia alunecă de-a lungul coastelor şi croi o dâră 
însângerata sub cămaşa de pânză fină. 


— În sfârşit — spuse Charny, vesel, — sunt rănit! Acum, 
dacă vă ucid, voi avea un rol frumos. 
— Hotărât lucru — replică Filip — sunteţi cu adevărat 


nebun, domnule; căci nu mă veţi omori şi veţi avea un rol cu 
totul vulgar; deoarece aţi fost rănit fără motiv şi fără folos, 
nimeni neştiind pentru ce ne-am bătut. 

Charny execută o lovitură directă atât de rapidă încât, de 
data asta, Filip o pară cu mare greutate; dar, parând, prinse 
sabia adversarului său şi, cu o lovitură viguroasă, i-o zvârli la 
zece paşi. Apoi, într-o clipă fu lângă sabie, o ridică de jos şi, cu o 
lovitură de călcâi, o sfărâma. 

— Domnule de Charny — zise el, nu era nevoie să-mi 
dovediţi că sunteţi viteaz: mă dispreţuiţi oare până într-atât 
încât aţi dorit cu înverşunare să vă bateţi cu mine? 

Charny nu răspunse; tânărul pălea văzând cu ochii. Filip îl 
privi provocator câteva secunde, aşteptând din partea lui o 
încuviinţare sau o tăgadă. 

— Acum, domnule conte — rosti el anevoie — zarurile au 
fost aruncate: suntem duşmani. 

Apoi se clătină. 

Filip alergă să-l sprijine, dar contele îi înlătură mâna: 
Mulţumesc, sper să fiu în stare să merg până la trăsură. 

— Luaţi cel puţin batista asta pentru a opri sângele. 

— Bucuros. Şi luă batista. 

— Sprijiniţi-vă de braţul meu, domnule; vă clătinaţi pe 
picioare şi, la cel mai mic obstacol pe care-l veţi întâlni, veţi 
cădea, deci o durere inutilă. 

— Sabia nu a străpuns decât carnea — spuse Charny. Nu 
simt nimic în piept. 

— Cu atât mai bine, domnule. 

— Sper ca în curând să fiu vindecat. 

— Cu atât mai bine, domnule. Dar dacă vă grăbiţi să vă 
însănătoşiţi pentru a reîncepe lupta, vă previn că veţi găsi cu 
greu în mine un adversar. 


Charny încercă să răspundă, însă cuvintele îi muriră pe 
buze: el se clătină şi Filip abia avu răgaz să-l prindă în braţe. Îl 
ridică aşa cum ar fi ridicat un copil şi-l duse pe jumătate leşinat 
până la trăsură. Este adevărat că Dauphin, văzând printre 
copaci ce se întâmpla, scurtă din drum, venind înaintea 
stăpânului său. Charny fu urcat în trăsură; el îi mulţumi lui Filip, 
cu un semn din cap. 

— Vizitiu, să mergi la pas! Porunci Filip. 

— Dar dumneavoastră, domnule? murmură rănitul. 

— O, nu vă îngrijiţi de mine, domnule conte! Şi, salutând la 
rândul său, închise portiera. 

Filip privi trăsura îndepărtându-se încet; apoi, când o văzu 
dispărând la o cotitură, pomi şi el pe drumul ce trebuia să-l ducă 
la Paris în cel mai scurt timp. Intorcându-se o ultimă dată şi 
zărind trăsura care, în loc să se întoarcă la Paris, o luă spre 
Versaiiles, pierzându-se printre copaci, rosti aceste cuvinte, 
smulse din adâncul inimii luit după o profundă meditaţie: 

— Da, ea va plânge din pricina lui! 


Capitolul XXXIV Casa din strada Neuve-Saint- 
Gilles 


La barieră, Filip găsi o birjă şi sări în ea. 

— Strada Neuve-Saint-Gilles — îi spuse birjarului — şi 
repede! 

Un bărbat care tocmai s-a bătut în duel şi care şi-a păstrat 
aerul de învingător, un bărbat voinic, a cărui statura trădează 
noblețea, un bărbat îmbrăcat ca un burghez, dar a cărui ţinută 
arată că este militar, însemna ceva mai mult decât trebuia ca 
să-l stimuleze pe acest vrednic om al cărui bici, chiar dacă nu 
era un sceptru al lumii, ca tridentul lui Neptun, în ochii lui Filip 
nu reprezenta un sceptru mai puţin important. 

Pentru optzeci de gologani, neîndemânaticul vizitiu îşi goni 
caii nebunește şi-l duse ca vântul pe Filip în strada Neuve-Saint- 
Gilles, la palatul contelui de Cagliostro. 

Palatul era de o mare simplitate exterioară, având o linie 
maiestuoasă, ca majoritatea clădirilor ridicate sub Ludovic al 
XIV-lea, după acele concetti de marmură sau de cărămidă, 


îngrămădite sub domnia lui Ludovic al XIll-lea peste cele ale 
Renaşterii. O trăsură uriaşă, la care erau înhămaţi doi cai de 
rasă, se legăna pe arcuri noi, într-o spațioasă curte interioară. 
Vizitiul moţăia pe capră, înfăşurat într-o mantie căptuşită cu 
blană de vulpe, în vreme ce doi valeţi, dintre care unul ţinea un 
cuţit de vânătoare, măsurau în tăcere peronul din faţa casei. În 
afară de aceste personaje însufleţite, nici un alt semn de viaţa 
nu se simţea în palat. 

Filip strigă la elveţianul ce stă de strajă şi numaidecât 
acesta deschise poarta principală, care scârţâi în balamale. 
Vizitatorul sări jos, înainta spre peron şi, adresându-se celor doi 
valeţi, îi întrebă: 

— Domnule conte de Cagliostro? 

— Domnul conte trebuie să iasă în oraş — răspunse unul 
dintre valeţi. 

— Incă un motiv în plus ca să mă grăbesc — zise Filip — 
deoarece vreau să-i vorbesc înainte să plece de-acasă. Anunţaţi 
pe cavalerul Filip de Taverney. 

Şi îl urmă pe valet cu atâta grabă, încât ajunse în acelaşi 
timp cu el în salon. 

— Cavalerul Filip de Taverney?! repetă după valet un glas 
energic şi plăcut totodată. Să intre! 

Filip intră, stăpânit de oarecare emoție, ce-l năpădi la auzul 
acestei voci atât de calme. 

— Scuzaţi-mă, domnule conte — zise cavalerul, salutând un 
bărbat voinic, de o vigoare şi o vioiciune puţin obişnuite şi care 
nu era altul decât personajul nostru, succesiv prezent la masa 
mareşalului de Richelieu, la hârdăul lui Mesmer, în camera 
domnişoarei Oliva şi la balul Operei. 

— Să vă scuz, domnule? De ce? întrebă el. 

— Pentru că vă voi împiedica să ieşiţi în oraş. 

— Scuzele ar fi avut rost dacă aţi fi venit prea târziu, 
cavalere. 

— De ce? 

— Pentru că vă aşteptam. 

Filip se încruntă: 

— Cum, mă aşteptaţi? 

— Da, am fost anunţat că mă veţi vizita. Aţi fost anunţat că 
vă voi vizita? Eu? 


— Desigur, încă de acum două ore. Cred că de o oră sau 
două, nu-i aşa, vreţi să veniţi încoace, dar un accident 
independent de voinţa dumneavoastră v-a silit să întârziaţi? 

Filip strânse pumnii; simţea că acest om începe să aibă o 
ciudată influenţă asupra sa. Contele însă, fără să ia în seamă 
gesturile nervoase ale lui Filip, îi spuse: 

— Luaţi loc, domnule de Taverney, vă rog. Şi împinse spre 
Filip un fotoliu aşezat în faţa căminului. Acest fotoliu a fost pus 
aici pentru dumneavoastră — adăugă el. 

— Încetaţi cu glumele, domnule conte — replică Filip, cu o 
voce care încerca să fie la fel de calmă ca şi a gazdei sale, dar 
din care el nu putea face să dispară un uşor tremur. 

— Nu glumesc, domnule; vă spun că vă aşteptam. 

— Haide, domnule conte, încetaţi cu şarlataniile! Dacă 
sunteţi ghicitor, să ştiţi că nu am venit să pun la încercare 
iscusinţa dumneavoastră în arta ghicitului; şi cu atât mai bine 
pentru dumneavoastră dacă sunteţi ghicitor, deoarece ştiţi de 
pe acum ce vreau să vă spun şi puteţi dinainte să vă puneţi la 
adăpost. 

— La adăpost... — repetă contele, cu un zâmbet ciudat. La 
adăpost de ce, dacă sunteţi amabil? 

— Ghiciţi, deoarece sunteţi ghicitor. 

— Fie. Ca să vă fiu pe plac, vă voi scuti de oboseală de a-mi 
înfăţişa motivul vizitei dumneavoastră: aţi venit să-mi cereţi 
socoteală de ceva. 

— Ştiţi acest lucru? 

— Fără îndoială. 

— Atunci ştiţi şi în ce privinţă? strigă Filip. 

— În privinţa reginei. Acum, domnule, e rândul 
dumneavoastră. Continuaţi, vă ascult! 

Ultimele cuvinte fură rostite nu cu accentul curtenitor al 
gazdei, ci cu tonul sec şi rece al adversarului. 

— Aveţi dreptate, domnule — spuse Filip. Aşa este mai 
bine. 

— Atunci totul e perfect. 

— Domnule, există un anume pamflet... 

— Sunt multe pamflete, domnule... 

— Publicat de către un oarecare gazetar... 

— Sunt mulţi gazetari, domnule... 


— Aveţi dreptate! Acest pamflet... de gazetar ne vom 
ocupa mai târziu. 

— Permiteţi-mi să vă spun, domnule, că v-aţi şi ocupat — î] 
întrerupse Cagliostro, cu un zâmbet. 

— Preabine. Spuneam deci că există un anume pamflet 
îndreptat împotriva reginei. 

Cagliostro făcu un semn din cap. 

— Cunoaşteţi acest pamflet? 

— Da, domnule. 

— Aţi cumpărat chiar o mie de exemplare din el. 

— Nu tăgăduiesc. 

— Oare aceste o mie de exemplare nu au ajuns, printr-o 
fericită împrejurare, în mâinile dumneavoastră? 

— Ce vă face să credeţi acest lucru, domnule? zise 
Cagliostro. 

— Faptul că l-am întâlnit pe comisionarul care ducea 
balotul, că l-am plătit, că l-am trimis acasă la mine, unde 
servitorul meu, care era anunţat, cred că l-a şi primit. 

— De ce nu vă faceţi treburile dumneavoastră înşivă, până 
la capăt? 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Vreau să spun că ar fi mai bine făcute. 

— Nu am dus eu această treabă până la capăt, deoarece, în 
timp ce servitorul meu era ocupat să sustragă ciudatei 
dumneavoastră bibliomanii acele o mie de exemplare, eu 
distrugeam restul tirajului. 

— Astfel că sunteţi sigur că cele o mie de exemplare care 
îmi erau destinate se află la dumneavoastră. 

— Sunt sigur. 

— Vă înşelaţi, domnule. 

— Cum vine asta? întrebă Taverney, cu o strângere de 
inimă. Şi de ce nu s-ar afla la mine? 

— Deoarece se află aici — răspunse liniştit contele, 
sprijinindu-se cu spatele de cămin. Filip schiţă un gest 
ameninţător. Ah, credeţi că eu, un ghicitor, cum aţi zis, m-am 
lăsat aşa, la voia întâmplării? Continuă contele, la fel de 
flegmatic ca Nestor. Dumneavoastră aţi crezut că aţi avut o 
idee, iscondindu-l pe comisionar, nu-i aşa! Ei bine, eu am un 
intendent; intendentul meu a avut şi el o idee. A ghicit, că 
pentru asta îl şi plătesc; este firesc ca intendentul unui ghicitor 


să ghicească, aşa că a ghicit că veţi veni la gazetar, că-l veţi 
întâlni pe comisionarul meu, că-l veţi iscodi pe comisionarul 
meu; deci l-a urmărit şi la ameninţat că-l va sili să înapoieze 
aurul pe care i l-aţi dat: omului i-a fost frică şi, în loc să-şi 
continue drumul spre palatul dumneavoastră, l-a urmat pe 
intendentul meu aici. Vă îndoiţi? 

— Mă îndoiesc. 

— Vide pedes vide manus’ l-a spus lisus sfântului Toma. 
lar eu vă voi spune dumnea-voastră: "Domnule de Taverney, 
iată dulapul, pipăiţi exemplarele!" 

Zicând acestea, deschise un dulap de stejar admirabil 
sculptat; din sertarul cel mai încăpător îi arătă cavalerului cele o 
mie de exemplare, care răspândeau încă acel miros de mucegai 
pe care-l are hârtia umedă. Filip se apropie de conte. Acesta nici 
nu se mişcă, deşi atitudinea cavalerului era foarte 
amenințătoare. 

— Domnule — spuse Filip — îmi păreţi un om curajos; vă 
somez să-mi daţi socoteală, cu spada în mână. 

— Socoteală în legătură cu ce? întrebă Cagliostro. 

— In legătură cu insulta adusă reginei, insultă la care 
sunteţi complice păstrând chiar şi un singur exemplar din 
această foaie. 

— Domnule — răspunse Cagliostro, fără să-şi schimbe 
atitudinea — săvârşiţi o greşeala care mă întristează. Mie îmi 
plac noutăţile, zvonurile scandaloase, lucrurile efemere. Am 
cumpărat gazeta aceasta în scopul de a-mi aminti mai târziu mii 
de lucruri de care aş uita fără această precauţie. De ce 
dumneavoastră vi se pare că insult pe cineva cumpărând-o? 

— M-aţi insultat pe mine! 

— Pe dumneavoastră? _ 

— Da, pe mine, domnule! Inţelegeţi? 

— Nu, pe onoarea mea că nu înţeleg. 

— Cum se face, mă întreb, că ţineţi atât de mult să 
cumpăraţi o foaie de ziar atât de odioasă? 

— V-am spus, manie de colecţionar. 

— Când eşti om de onoare, domnule, nu colecţionezi 
infamii. 


15 Priveşte picioarele, priveşte mâinile. (în limba latină în text) (n.t.) 


— Mă veţi scuza, domnule, dar nu sunt de părerea 
dumneavoastră când calificaţi astfel această foaie de ziar: poate 
conţine un pamflet, dar nu o infamie. 

— Veţi recunoaşte, cel puţin, că este o minciună? 

— Vă înşelaţi încă o dată, domnule, deoarece maiestatea sa 
regina a fost la hârdăul lui Mesmer. 

— Nu este adevărat, domnule. 

— Vreţi să spuneţi că mint? 

— Nu vreau să spun, ci chiar o spun. 

— Ei bine, deoarece aşa stau lucrurile, vă voi răspunde cu 
cuvintele: am văzut-o. 

— Aţi văzut-o? 

— Cum vă văd, domnule. 

Filip îşi privi interlocutorul drept în ochi. Vroia să lupte prin 
această privire atât de deschisă, de nobilă, de frumoasă, cu 
privirea sclipitoare a lui Cagliostro; dar lupta sfârşi prin a-l obosi; 
întoarse capul strigând: 

— Ei bine, continui să susţin că minţiţi. 

Cagliostro ridică din umeri, ca şi când ar fi vorbit cu un 
nebun. 

— N-auziţi ce spun? întrebă Filip, cu glas înăbuşit. 

— Dimpotrivă, domnule, n-am pierdut nici un cuvânt din tot 
ce aţi rostit. 

— Ei bine, oare nu ştiţi cum se răspunde unei insulte? 

— Ba da, domnule. În Franţa există chiar şi un proverb care 
zice că unei insulte i se răspunde cu o palmă. 

— În cazul acesta, un singur lucru mă miră. 

— Care? 

— De a nu fi văzut încă mâna dumneavoastră ridicându-se 
spre obrazul meu, de vreme ce sunteţi gentilom şi de vreme ce 
cunoaşteţi proverbul francez. 

— Înainte de a fi devenit gentilom şi de a fi învăţat 
proverbul francez, am învăţat să fiu om şi să-mi ajut semenul. 

— Aşadar, domnule, refuzaţi să-mi daţi satisfacţie cu sabia 
în mână? 

— Nu plătesc decât ceea ce datorez. 

— Atunci îmi veţi da satisfacţie în alt fel? 

— Cum? 


— Nu mă voi purta cu dumneavoastră mai rău decât şe 
poartă un nobil cu alt nobil; pretind doar să ardeţi în prezenţa 
mea toate exemplarele din dulap. 

— Şi eu voi refuza. 

— Gândiţi-vă. 

— M-am gândit. 

— Mă siliţi să procedez şi cu dumneavoastră la fel cum cum 
procedat cu gazetarul. 

— Aha! Lovituri de baston! exclamă Cagliostro, râzând fără 
să se clintească din loc, aido-ma unei statui. 

— Nici mai mult, nici mai puţin, domnule! Doar n-o să vă 
chemaţi servitorii. 

— Eu? La să vedem! Şi de ce mi-aş chema servitorii? Lucrul 
acesta nu-i priveşte; o să-mi rezolv singur treburile. Sunt mai 
puternic decât dumneavoastră. Vă îndoiţi? V-o jur. Aşa că, 
gândiţi-vă bine. Vă apropiaţi de mine cu bastonul? Eu vă apuc 
de gât şi de mijloc şi vă arunc la zece paşi şi fac asta, ascultați- 
mă bine, ori de câte ori veţi încerca să vă apropiaţi de mine. 

— Maniere de lord englez, adică maniere de hamal. Ei bine, 
fie, domnule Hercule, primesc! 

Şi Filip, nebun de furie, se aruncă asupra lui Cagliostro, 
care într-o clipă îşi înţepeni braţele ca două cârlige de oţel, îl 
prinse pe cavaler de gât şi de cingătoare şi-l zvârii, cu 
desăvârşire buimăcit, pe un morman de perne moi, care 
împodobeau o canapea aflată în colţul salonului. Apoi, după 
acest prodigios tur de forţă, se aşeză în faţa căminului în 
aceeaşi atitudine, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat Filip se 
ridică, palid şi spumegând, dar, judecind rece situaţia, îşi regăsi 
pe dată stăpânirea de sine. Se ridică, îşi netezi fracul şi 
manşetele şi rosti cu o voce înfiorătoare: 

— Intr-adevăr, sunteţi puternic cât patru bărbaţi la un loc, 
domnule; dar judecata vă este mai puţin rapidă decât pumnul. 
Purtându-vă cu mine aşa cum aţi făcut-o, aţi uitat că, învins, 
umilit şi duşmanul dumneavoastră pe vecie, am câştigat dreptul 
de a vă spune: "Luaţi sabia în mână, conte, sau vă ucid". 

Cagliostro nici nu se clinti. 

— Sabia în mână, vă repet, sau sunteţi mort! continuă Filip. 

— Nu sunteţi încă atât de aproape de mine ca să vă pot 
aplica acelaşi tratament ca şi prima dată — rosti contele — şi nu 


voi risca să fiu rănit de dumneavoastră, ucis chiar, ca acel biet 
Gilbert. 

— Gilbert?!... exclamă Filip, clătinându-se. Ce nume aţi 
rostit?... 

— Din fericire, de data asta nu aveţi puşcă, ci o sabie. 

— Domnule — strigă Filip — aţi rostit un nume... 

— Da, nu-i aşa? Un nume care a trezit un ecou teribil în 
amintirile dumneavoastră. 

— Domnule! 

— Un nume pe care credeaţi că nu-l veţi mai auzi niciodată, 
deoarece eraţi singur cu bietul copil când l-aţi asasinat în acea 
peşteră din Agores, nu-i aşa? 

— A! urlă Filip. Apăraţi-vă! Apăraţi-vă! 

— Dacă aţi şti — zise Cagliostro, privindu-l pe Filip — dacă 
aţi şti ce uşor mi-ar fi să fac să vă cadă sabia din mână. 

— Cu sabia dumneavoastră? 

— Da, mai întâi cu sabia mea, dacă aş vrea... 

— Haide... haide odată!... 

— Ei bine, nu voi încerca, am un mijloc mai sigur. 

— Luaţi sabia în mână! Pentru ultima dată, sau sunteţi 
mort! strigă Filip, năpustindu-se spre conte. 

Acesta, ameninţat acum de vârful săbiei, care se afla doar 
la trei degete de pieptul său, luă din buzunar o sticluţă, o 
destupă şi-i azvârli conţinutul în obrazul lui Filip. În clipa când 
licoarea îl atinse pe cavaler, acesta se clătină, scăpă din mână 
sabia, se răsuci cu tot trupul şi, căzând în genunchi, ca şi când 
picioarele nu l-ar mai fi putut ţine, îşi pierdu pentru câteva clipe 
cunoştinţa. 

Cagliostro îl împiedică să cadă de-a binelea, susţinându-l, 
apoi îi vâri sabia în teacă, îl aşeză pe un fotoliu, aşteptând să-şi 
vină în fire şi-i spuse: 

— La vârsta dumneavoastră, cav al ere, nu mai faci 
nebunii; aşadar, nu mai fiţi nesocotit ca un copii, ascultaţi-mă pe 
mine. 

Filip se scutură, se încorda ca un arc, alungă spaima ce-i 
copleşise judecata şi murmură: 

— Ah, domnule, domnule! Acestea sunt deci ceea ce numiţi 
dumneavoastră arme de gentilom? 

Cagliostro ridică din umeri. 


— Repetaţi într-una aceeaşi frază — spuse el. Când noi, 
nobilii, am deschis gura şi am rostit tare cuvântul "gentilom!" 
am spus totul cu asta. la să vedem ce numiţi arma unui 
gentilom? Nu cumva sabia dumneavoastră, care v-a servit atât 
de prost împotriva mea? Nu cumva puşca dumneavoastră, care 
v-a servit atât de bine împotriva lui Gilbert? Ce îi conferă unui 
om superioritate, cavalere? Credeţi că acest cuvânt sonor: 
gentilom? Nu. Ci în primul rând judecata, apoi forţa sa şi, în 
sfârşit, ştiinţa sa. Ei bine, m-am folosit de toate acestea 
împotriva dumneavoastră; cu judecată mea am sfidat injuriile 
dumneavoastră, crezând că vă voi face să-mi daţi ascultare; cu 
forţa mea, am sfidat forţa dumneavoastră, cu ştiinţa mea v-am 
anulat şi forţa fizică şi pe cea morală; acum nu-mi mai rămâne 
decât să vă dovedesc că aţi săvârşit două greşeli venind aici cu 
ameninţări. Vreţi să-mi faceţi cinstea de a mă asculta? 

— M-aţi zdrobit — zise Filip — nu pot să fac nici o mişcare; 
aţi devenit stăpânul muşchilor mei, al gândurilor mele, şi-apoi 
îmi cereţi să vă ascult când nu pot face altfel? 

Atunci Cagliostro luă un mic flacon de aur, aşezat pe cămin, 
care avea ca suport un Esculap de bronz. 

— Mirosiţi acest flacon, cavalere — rosti el cu o caldă 
însufleţire. 

Filip se supuse: aburul care îi întuneca mintea se risipi și i 
se păru că soarele coborâse în adâncurile craniului său şi îi 
luminase toate gândurile. 

— Oh, renasc... — zise el. 

— Şi vă simţiţi bine, adică liber şi puternic? 

— Da. 

— Cu aceeaşi memorie ca în trecut? 

— O, da. 

— Şi cum am de-a face cu un om superior şi de inimă, 
memoria, care vă revine, îmi dă speranţa că veţi fi îngăduitor în 
legătură cu ceea ce s-a întâmplat între noi. 

— Nu — spuse Filip — deoarece eu acţionam în virtutea 
unui principiu sfânt. 

— Adică? 

— Apăram monarhia. 

— Dumneavoastră apăraţi monarhia? 

— Da, eu. 


— Dumneavoastră, un om care s-a dus în America pentru a 
apăra republica! Eh, Dumnezeule! Hai, fiţi deci sincer! Ori poate 
că nu republica o apăraţi acolo, cum nici aici nu apăraţi 
monarhia? 

Filip plecă ochii; un hohot uriaş era gata să-i zdrobească 
inima. 

—  lubiţi-i — continuă Cagliostro — iubiţi-i pe cei ce vă 
dispreţuiesc, iubiţi-i pe cei ce vă uita, iubiţi-i pe cei ce vă 
înşeală; sufletele mari sunt trădate în marile lor afecţiuni; legea 
lui lisus este să răsplăteşti răul cu binele. Sunteţi creştin, 
domnule de Taverney? 

— Domnule! strigă Filip. Înspăimântat de a-l vedea pe 
Cagliostro citind atât de exact în prezent, ca şi în trecut. Ni ei un 
cuvânt mai mult; dacă nu apăram monarhia, o apăram pe 
regina, q femeie respectabilă, nevinovată, respectabila chiar şi 
daci n-ar fi, căci este o lege sfânta să-i aperi pe cei slabi. 

— Cei slabi! O regină este, după dumneavoastră, o fiinţă 
slabă? Cea în faţa căreia douăzeci şi opt de milioane de fiinţe vii 
şi cuvântătoare îşi pleacă genunchii şi fruntea, haida de! 

— Domnule, este calomniată. 

— Ce ştiţi dumneavoastră? 

— Vreau să cred. 

— Credeţi că este dreptul dumneavoastră? 

— Fără îndoială. 

— Ei bine, dreptul meu este de a crede contrariul. 

— Vă purtaţi ca un duh rău. 

— Cine v-o spune? strigă Cagliostro, ai cărui ochi sclipiră 
deodată, fulgerându-l pe Filip cu strălucirea lor. De unde 
îndrăzneala de a gândi că dumneavoastră aveţi dreptate, iar eu 
nu? De unde curajul de a vă susţine principiile împotriva 
principiilor mele? Dumneavoastră apăraţi monarhia, 
dumneavoastră! Ei bine şi dacă eu apar umanitatea? 
Dumneavoastră spuneţi: "Daţi Cezarului ce este al Cezarului“; 
eu vă spun: "Daţi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu". 
Domnule republican din America! Domnule cavaler al ordinului 
Cincinnatus! Vă vorbesc în numele iubirii pentru oameni, în 
numele egalităţii. Dumneavoastră călcaţi peste popoare pentru 
a săruta mâinile reginelor, Eu le strivesc în picioare pe regine 
pentru a ajuta cât de cât popoarele. Nu vă tulbur adoraţia, nu 
mă tulburaţi în munca mea. Vă las lumina zilei, soarele din 


ceruri şi soarele de la curte; lăsaţi-mi umbră şi singurătatea, 
înţelegeţi, nu-i aşa, forţa care mă face să vorbesc astfel, cum aţi 
înţeles adineauri forţa personalităţii mele? Dumneavoastră îmi 
spuneţi: "Mori, tu care ai jignit obiectul cultului meu"; eu spun: 
"Trăieşte, tu care lupti împotriva a ceea ce ador eu"; şi dacă vă 
spun aceasta, este pentru că mă simt atât de puternic cu 
principiile mele; încât nici dumneavoastră, nici alţii ca 
dumneavoastră, oricât v-aţi strădui, nu veţi putea să mă opriţi 
nici o clipă din drumul meu. 

— Domnule, mă înspăimântați — spuse Filip. Pentru prima 
dată, poate, întrevăd în această ţară, datorită dumneavoastră, 
fundul unei prăpăstii în care va sfârşi regalitatea. 

— Fiţi prudent, dacă aţi văzut abisul. 

— Dumneavoastră, care îmi spuneţi aceasta — replică Filip, 
emoţionat de tonul părintesc cu care îi vorbise Cagliostro — 
dumneavoastră, care îmi destăinuiţi secrete teribile, tocmai 
dumneavoastră vă lipseşte generozitatea, deoarece ştiţi bine că 
mă voi arunca în prăpastie înainte de a-i vedea căzând pe cei pe 
care îi apăr. 

— Ei bine, deci v-am prevenit şi, asemenea prefectului lui 
Tiberiu, mă voi spăla pe mâini, domnule de Taverney! 

— lar eu, eu — strigă Filip, îndreptându-se spre Cagliostro, 
cu înfrigurare — eu care nu sunt decât un om slab şi inferior 
dumneavoastră, mă voi folosi împotriva dumneavoastră de 
armele celui slab, mă voi apropia, cu ochii umezi, cu vocea 
tremurătoare, cu mâinile împreunate; vă voi implora să-i 
graţiaţi, de data aceasta, cel puţin, pe cei pe care îi urmăriţi. Vă 
voi cere acest lucru pentru mine? Auziţi, pentru mine, care nu 
mă pot obişnui, nu ştiu de ce, să văd în dumneavoastră un 
duşman, vă voi aştepta, vă voi convinge voi obţine în sfârşit de 
la dumneavoastră favoarea de a nu lăsa în urma mea regretul 
de a fi văzut cum piere biata regină şi de a nu mă fi luptat 
pentru ea. In fine, domnule, voi reuşi, nu-i aşa, să vă fac să 
distrugeţi acest pamflet din pricina căruia va plânge o femeie; 
voi obţine acest lucru sau, jur pe onoarea mea, jur pe această 
dragoste nefericită despre care ştiţi atât de multe, că îmi voi 
străpunge inima aici, la picioarele dumneavoastră, cu această 
sabie, care s-a dovedit neputincioasă împotriva dumneavoastră. 


— Ah! murmură Cagliostro, privindu-l pe Filip cu vădita 
durere. Ah dacă ar fi toţi ca dumneavoastră, aş fi alături de ei, 
ca să nu piară! 

— Domnule, domnule, vă rog să răspundeţi la rugămintea 
mea — îl imploră Filip. 

— Numaraţi cele o mie de exemplare de colo şi ardeţi-le cu 
mâna dumneavoastră până la ultimul — zise Cagliostro, după o 
clipă de tăcere. 

Filip simţi că îi sare inima din piept de bucurie, alergă la 
dulap, smulse foile şi le aruncă în foc, apoi, strângând cu 
efuziune mâna lui Cagliostro, spuse: 

— Adio, adio, domnule şi vă mulţumesc de o mie de ori 
pentru ceea ce aţi făcut pentru mine. 


Şi plecă. 
— Datorăm fratelui o compensație pentru ceea ce a suferit 
sora — murmură Cagliostro văzându-l cum se îndepărtează. 


Apoi, cu glas tare: Trăsura! 


Capitolul XXXV Capul familiei de Taverney 


În timp ce se întâmplau aceste lucruri în strada Neuve- 
Saint-Gilles, domnul de Taverney-tatăl se plimba prin grădină, 
urmat de doi valeţi care împingeau un fotoliu. Pe atunci erau la 
Versailles, poate mai sunt şi astăzi, nişte vechi palate cu grădini 
franţuzeşti care, imitând în mod servil gusturile şi ideile 
maestrului, îţi aminteau în mic Versailles-ul lui Le Nâtre!* şi al lui 
Mansard”. 

Mai mulți curteni — probabil că domnul de la Feuillade a 
fost primul — îşi construiră în mic o seră subterană de portocali, 
un eleşteu şi băi în stilul băilor lui Apolo. Mai erau şi curţi de 


15 Le Nôtre (1613-1700), celebru desenator francez de grădini şi 
parcuri. Lui îşi datoresc faima cele mai multe parcuri şi grădini de la 
Versailles, Vaux, Chantilly, Dijon. (n.t.) 

17 Jules Hardoiun Mansard (1656-1708), născut la Paris, primul arhitect 
al lui Ludovic al XIV-lea. El a adăugat noi construcţii castelului de la 
Versailles, a construit Marele Trianon, Domul Invalizilor, Piaţa 
Vendôme etc. (n.t.) 


onoare şi un Trianon, totul la o scară de cinci centimetri: 
bazinele erau cât o căldare. 

Domnul de Taverney făcuse la fel de când maiestatea sa 
Ludovic al XV-lea construise Trianonul. Casei de la Versailles i se 
adăugase o copie a Trianon-ului, livezi şi grădini cu flori. De 
când maiestatea sa Ludovic al XVI-lea îşi construise ateliere de 
lăcătuşerie şi strunguri, domnul de Taverney îşi făcuse şi el 
potcovărie şi tâmplărie. De când Maria-Antoaneta înconjurase 
palatul cu grădini englezeşti, pârâiaşe artificiale, poieni şi colibe, 
domnul de Taverney îşi făcuse într-unui din colţurile grădinii un 
mic Trianon pentru păpuşi şi un râuleţ pentru răţuşte. 

În momentul despre care vorbim, el sorbea aerul însorit pe 
singura alee rămasă neschimbată din marele secol: aleea de tei 
ale căror flori alcătuiau o dantelărie roşie ca sârmele scoase din 
foc. Mergea cu paşi mici, cu mâinile în manşon, şi, din cinci în 
cinci minute, fotoliul împins de valeţi se apropia, ca el să se 
poată odihni după atâta trudă. Savura odihna şi clipea în soarele 
puternic, când un uşier ieşi din casă strigând: 

— Domnul cavaler! 

— Fiul meu! exclamă bătrânul, cu o bucurie orgolioasă. 
Întorcându-se şi văzându-l pe Filip, care îl urmă pe uşier, spuse: 
Scumpul meu cavaler! Şi, cu un gest, îl concedie pe lacheu. 
Vino, Filip, vino — continuă baronul — pici la vreme, mi-e mintea 
plină de gânduri senine. Ei, da' ce mutră ai... Eşti îmbufnat. 

— Nu, domnule. 

— Ştii... cred că ştii urmarea poveştii... 

— Ce poveste? 

Bătrânul se întoarse, vrând să vadă dacă nu ascultă cineva 
Puteţi vorbi, domnule, nu ne-aude nimeni — îl încredința 
cavalerul. 

— Mă refer la povestea cu balul. 

— Inţeleg şi mai puţin. 

— Balul Operei... 

Filip se aprinse la faţă, ceea ce nu scăpă răutăciosului 
bătrâne. 

— Imprudentule — spuse el — te porţi ca un marinar 
nepriceput: cum au un vânt prielnic, înalţă toate pânzele. Haide, 
aşează-te ici pe bancă, ascultă-mă şi o să fie bine. 

— Domnule, în sfârşit... 


— În sfârşit, ai întrecut măsura, tai în carne vie, tu care erai 
atât de sfios altădată, atât de delicat, atât de rezervat Ei bine, 
acum o compromiţi. 

Filip se ridică: 

— Despre cine vorbiţi, domnule? 

— Despre ea, ce naiba! Despre ea. 

— Care ea? 

— Ei, crezi că nu ştiu nimic despre escapada ta, despre 
escapada voastră, a amândurora, la balul Operei... Bravo, 
frumos îţi şade, n-am ce zice! 

— Domnule, protestez... 

— Haide, nu te supăra; ceea ce ţi-am spus e spre binele 
tău; dacă nu eşti prudent, vei fi prins, ce dracu! De data asta ai 
fost văzut cu ea la bal, altă dată vei fi văzut în altă parte. 

— Am fost văzut?... 

— La naiba! Aveai sau nu un domino albastru? 

Taverney vroia să strige ea nu avea nici un domino 
albastru, că se înşelau, că nu fusese la bal, că nu ştia despre ce 
bal vroia să-i vorbească tatăl său; sunt însă fiinţe cărora le e silă 
să se apere în împrejurări delicate; numai cei ce se ştiu iubiţi se 
apără cu înverşunare atunci când, apărându-se, îl ocrotesc pe 
prietenul care îi implică. 

"La ce bun — îşi zise Filip — să-l lămuresc pe tata? De 
altfel, vreau să ştiu totul". Lăsă capul în piept, ca un vinovat 
care mărturiseşte. 

— Vezi bine — reluă bătrânelul, triumfător — ai fost 
recunoscut, eram sigur. Prin urmare, domnul de Richelieu, care 
te iubeşte mult şi care se afla la acest bal, cu toţi cei optzeci de 
ani ai lui, domnul de Richelieu, zic, a cercetat cine putea fi 
dominoul albastru căreia regina îi dădea braţul şi tu eşti singurul 
care putea fi bănuit; pe toţi ceilalţi îi văzuse şi ştii şi tu ca 
domnul mareşal nu se înşeală. 

— Că au bănuit că sunt eu fie, nu mă împotrivesc, dar că 
regină a fost recunoscută, iată ce mi se pure nemaipomenit — 
replică cu răceală Filip. 

— Nici nu era greu s-o recunoşti, deoarece şi-a scos masca. 
Oh, asta, vezi tu, depăşeşte orice închipuire. Atâta îndrăzneala! 
Femeia asta e nebună după tine, nu încape îndoială. 

Filip roşi iar, îi era cu neputinţă m continue convorbirea. 


— Şi dacă nu este îndrăzneală — urmă Taverney — atunci 
nu-i decât o foarte supărătoare întâmplare. Fii atent, cavalere, 
unii sunt geloşi, geloşi de temut. Locul de favorit al unei regine 
este de invidiat, mai ales când regina este adevăratul rege. 

Şi Taverney-tatăl trase îndelung pe nas o priză de tabac. 

— Îmi vei ierta morala, nu-i aşa, cavalere? lartă-mă, 
scumpul meu! îţi sunt recunoscător şi vroiam să împiedic ca 
întâmplarea, fiindcă este o întâmplare, să distrugă ceea ce ai 
clădit cu atâta iscusinţă. 

Filip se ridică, scăldat de sudoare, cu pumnii strânşi. Se 
pregătea să plece şi să-i reteze vorba tatălui său cu bucuria cu 
care retezi un şarpe; dar ceva îl împiedica, o curiozitate 
dureroasă, dorinţa furioasă de a cunoaşte răul, un ghimpe 
nemilos care se răsuceşte în inimile îndrăgostite. 

— Îţi spuneam deci că suntem invidiaţi — reluă bătrânelul 
— şi e firesc. Cu toate astea, încă n-am atins culmea spre care 
tu ne vei urca. A ta va fi gloria de a fi făcut ca numele de 
Tayerney să ţâşnească deasupra umilei sale obârşii. Fii prudent 
însă, altfel nu vom ajunge la ţintă şi planurile tale vor eşua pe 
parcurs. Ar fi, într-adevăr, păcat; să procedăm deci cu atenţie. 

Filip se întoarse cu spatele pentru, a-şi ascunde dezgustul 
profund, disprețul cumplit care dădeau trăsăturilor sale în acele 
clipe o expresie ce l-ar fi mirat din cale afară pe bătrân, poate 
chiar l-ar fi îngrozit. 

— Nu va trece mult şi vei cere o slujbă importantă — 
continuă bătrânul, înviorat. Vei cere să mi se dea o locotenenta 
regală undeva, nu departe de Paris; vei ridica apoi la rangul de 
domeniu de pair al regelui Franţei proprietatea Taverney- 
Maison-Rouge; vei face în aşa fel, să fiu printre primii care vor fi 
ridicaţi la acest rang, Aşadar, vei putea fi duce, pair şi general 
de divizie. Cum după aceşti doi ani voi mai fi în viaţă, vei cere să 
mi se dea,.. 

— Destul! Destul! urlă Filip. 

— A, dacă tu eşti mulţumit, eu nu sunt. Tu ai toată viaţa 
înainte eu doar vreo câteva luni. Trebuie ca aceste luni să mă 
răsplătească pentru trecutul trist şi mediocru. De altfel, nu mă 
pot plânge; Dumnezeu mi-a dat doi copii, E mult pentru un om 
fără avere; iar dacă fiica mea n-a fost de folos casei noastre, tu 
repari totul. Tu eşti arhitectul templului. Văd în tine pe marele 
Taverney eroul. Îmi inspiri respect şi asta e ceva. Ce-i drept, 


purtarea ta la curte este admirabilă. O, nu mi-a fost dat să văd 
ceva mai abil! 

— Cum adică? întrebă tânărul, neliniştit că acest şarpe îi 
încuviinţează purtarea. 

— Conduita ta este superbă. Nu eşti gelos în aparenţă. Laşi 
drum liber tuturor, dar, în realitate, ţii totul în mână: Este o 
metodă forte, însă inteligentă. 

— Nu înţeleg — replică Filip, din ce în ce mai înţepat. 

— Lasă modestia! Nu vezi că mergi, pas cu pus, pe urmele 
demnului Potemkin, care i-a uluit pe toţi cu norocul lui. A văzut- 
o pe Caterina cât era de vanitoasă în dragoste; dacă o lăsai 
liberă zbura din floare în floare, întorcându-se la cea mai 
frumoasă; dacă o urmăreai, n-o mai puteai atinge. Aşa că s-a 
resemnat. Şi el era cel care îi învăţa pe noii favoriţi cum să fie 
cât mai agreabili împărătesei, el era cel care, scoţându-le în 
evidenţă unele calităţi, le punea cu îndfmânare în lumină partea 
lor vulnerabilă; el era cel care o obosea pe suverană cu aceste 
capricii trecătoare, în loc să o lase să se plictisească cu 
distracţiile oferite de el, Potemkin. Şi pregătind domnia efemeră 
a acestor favoriţi, care, ironic, erau numiţi cei doisprezece 
Cezari, Potemkin îşi consolida o domnie veşnică, indestructibilă. 

— Doamne, câte infamii de neînțeles! murmură bietul Filip, 
privindu-şi tatăl cu uimire. 

Bătrânul continuă imperturbabil: 

— In comparaţie cu Potemkin, tu faci o mică greşeală: n-o 
prea supraveghezi. El era tot timpul cu ochii în patru. 

La aceste cuvinte, Filip, crezând că tatăl său delirează, 
ridică din umeri, prea puţin respectuos. 

— Da, da — zise bătrânelul — crezi oare că n-am ghicit? Ai 
să vezi. 

— Ce anume, domnule? Taverney încrucişa braţele. 

— Poţi să-mi spui — zise el — că nu-ți creşti cu grijă 
succesorul? 

— Succesorul? repetă Filip, pălind. 

— Poţi să-mi spui că nu ştii că regina are idei fixe în 
dragoste şi că, la o eventuală schimbare din partea ei, nu vrei să 
fii cu totul sacrificat, îndepărtat, aşa cum se întâmpla 
întotdeauna cu regina, deoarece nu poate să iubească în 
prezent şi să sufere în trecut?! 

— Vorbiţi păsăreşte, domnule baron! 


Bătrânul începu din nou să râdă cu acel râs strident şi 
macabru care-l făcea pe Filip să tresară, de parcă ar fi auzit 
ţipătul unui duh rău. 

— Vrei să mă faci să cred că nu-l menajezi în mod tactic pe 
domnul de Charny? 

— Charny?! 

— Da, viitorul tău succesor. Omul care, când va domni, ar 
putea să te exileze, cum şi tu poţi să-i exilezi pe domnii de 
Coigny, de Vaudreuil şi pe alţii. 

Lui Filip i se urcă sângele la cap. 

— Destul! strigă el. Vă repet: destul, domnule! Mi-e ruşine 
că v-am ascultat atâta vreme! Cel care spune că regina Franţei 
este o Messalină, acela, domnule, este un calomniator criminal! 

— Bine! Foarte bine! exclamă bătrânelul. Ai dreptate, 
acesta este rolul tău; te asigur însă că nu ne-aude nimeni. 

— Ah, Doamne! 

— Şi în ceea ce îl priveşte pe Charny, vezi bine că-ţi cunosc 
intenţiile. Oricât de abil este planul tău, am ghicit, vezi tu: asta e 
în sângele celor din familia Taverney. Continuă, Filip, continua. 
Măguleşte-l, potoleşte-l, consolează-l pe Charny, ajută-l să se 
transforme, lin şi fără amărăciune, din iarbă în floare şi fii 
încredinţat că este un gentilom care, mai târziu, când va fi 
favorit, te va răsplăti pentru tot ce-ai făcut pentru el. 

După aceste cuvinte, domnul de Taverney, foarte mândru 
de perspicacitatea sa, făcu o mică săritură, care amintea de 
vremea când era fânar, tânăr şi înfloritor. Filip îl apucă de 
mâneca şi-l opri, furios. 

— Va să zică aşa — începu el. Ei bine, domnule, logica 
dumneavoastră este admirabilă. 

— Am ghicit, nu-i aşa şi te-ai supărat pe mine? N-are nimic! 
Ai să mă ierţi, fiindcă intenţiile mele sunt bune. De altfel, îmi 
place Charny şi mă bucur că procedezi cu el în felul ăsta. 

— In clipa de faţă, domnul de Charny al dumitale este în 
aşa măsură favoritul, răsfăţatul, elevul meu crescut cu mare 
grijă, încât adineauri i-am dat cu spada aceasta o lovitură în 
coaste. Şi Filip îi arătă tatălui său sabia. 

— Aoleu! exclamă Taverney, înspăimântat, văzând cum îi 
ard ochii fiului său, precum şi ieşirea-i belicoasă. Doar nu vrei să 
spui că te-ai bătut cu domnul de Charny? 

— Şi că l-am străpuns cu sabia! Ba da. 


— Dumnezeule mare! 

— lată cum ştiu eu să îngrijesc, să răsfăţ şi să-i corcolesc pe 
succesorii mei — adăugă Filip. Acum că aţi aflat, aplicaţi-vă 
teoria la practică mea. 

Şi, făcând o mişcare disperată, vru să fugă. Bătrânelul se 
agăţă de braţul lui. 

— Filip! Filip! Spune-mi că glumeşti. 

— Numiţi-o glumă, dacă vreţi, dar aşa am procedat. 

Bătrânul îşi ridică ochii spre cer, bâigui câteva vorbe fără şir 
şi, părăsindu-şi fiul, se repezi în anticameră. 

— Repede! Repede! strigă el. Un om să încalece şi să 
alerge să se intereseze de soarta domnului de Charny, care a 
fost rănit. Să afle cum se simte şi să nu uite să-i spună că este 
trimisul meu! Trădătorul ăsta de Filip — zise el, întorcându-se — 
este leit fratele surorii sale! Şi eu, care-l credeam vindecat! Ah, 
nu există decât un cap în familia mea... al meu! 


Capitolul XXXVI Catrenul domnului de Provence 


În timp ce la Paris şi la Versailles se petreceau toate aceste 
evenimente, regele, liniştit ca de obicei, de când îşi ştia flotele 
victorioase şi de când iama cea grea trecuse, se odihnea în 
cabinetul său, în mijlocul hărților şi planigloburilor, în tovărăşia 
micilor maşinării şi visa să tragă noi brazde pe mări pentru 
vasele lui La Pérouse. 

O bătaie uşoară în uşă îl trezi din visările sale înaripate şi 
din gustarea straşnică pe care tocmai o luase. In clipa aceea se 
auzi o voce care spuse: 

— Pot să intru, frate dragă? 

"Domnul conte de Provence, nesuferitul!" bombăni regele, 
împingând la o parte cartea de astronomie, deschisă la cele mai 
mari constelații. 

— Intră — răspunse Ludovic. 

Un personaj rotofei, scund şi roşcovan, cu ochii vii, intra 
într-un fel prea respectuos pentru un frate, prea familiar pentru 
un supus. 

— Nu mă aşteptai, frate? zise el. 

— Nu, pe legea mea! 


— Te deranjez? 

— Nu, dar ai ceva interesant să-mi spui? 

— Un zvon atât de caraghios, de grotesc... 

— Ah, ah! O răutate... 

— Pe legea mea, da, frate dragă... 

— Şi cine te-a amuzat, spunându-ţi-o? 

— Eh, numai pentru că era ceva aparte... 

— Vreo răutate împotriva mea. 

— Dumnezeu mi-e martor că n-aş fi râs, dacă ar fi fost aşa. 

— Atunci... împotriva reginei. 

— Sire, închipuiţi-vă că mi s-a spus serios, dar de data 
aceasta foarte serios... sută în sută, mie în mie... 

— Frate, de când preceptorul meu mi-a cerut să admir 
aceste ocolişuri oratorice la doamna de Sevigne, ca model al 
genului, nu le mai admir de loc... Faptele. 

— Ei bine, dragă frate — reluă contele de Provence, 
întrucâtva jignit de această primire brutala — se spune că 
regina n-a dormit acasă alaltăieri. Ha, ha, ha! Şi se sili să râdă. 

— Ar fi foarte trist dacă ar fi adevărat — răspunse regele, 
cu gravitate. 

— Dar nu este adevărat, nu-i aşa, frate dragă? 

— Nu. 

— Şi nu este adevărat nici ca regină a fost văzută 
aşteptând la Poarta Rezervoarelor? 

— Nu. 

— În ziua aceea, ştii, când ai dat ordin să se închidă poarta 
la orele unsprezece? 

— Nu ştiu. 

— Ei bine, închipuieşte-ţi, trate dragă, că zvonul pretinde... 

— Ce vrea să însemne acest zvon? Unde este? Cine este? 

— lată o întrebare serioasă, da, foarte serioasă. Într-adevăr, 
cine este zvonul? Ei bine, acest cineva fără chip, care nu poate fi 
prins şi care se numeşte zvon, pretinde că a văzut-o în noaptea 
aceea pe regină, braţ la braţ cu domnul conte d'Artois, pe la 
orele douăsprezece şi jumătate. 

— Unde? 

— Îndreptându-se către o casă pe care domnul d'Artois o 
are în spatele grajdurilor. Maiestatea voastră n-a auzit vorbindu- 
se despre această enormitate? 


— Ba da, frate dragă, sigur că am auzit vorbindu-se, era şi 
firesc. 

— Cum adică, sire? 

— Cum îţi spun: Oare dumneata n-ai făcut nimic ca să 
ajungă la urechile mele? 

— Eu? 

— Da, dumneata. 

— Sire, ce-am făcut? 

— Un catren, de pildă, care a fost tipărit în Mercur. 

— Un catren?! zise contele, mai roşu la faţă decât atunci 
când intrase. 

— Vă merge faima că sunteţi favoritul muzelor. 

— Nu chiar până într-atât... ca să... 

— Ca să faceţi un catren care sfârşeşte cu următorul vers: 
Elena nu se sinchiseşte de bunul rege Menelau... 

— Eu, sire?!... 

— Nu tăgădui, iată catrenul cu autograf; e scrisul 
dumitale... Ce-i drept, nu prea mă pricep la poezie, hei, dar la 
scris, sunt expert!... 

— Sire, o nebunie aduce după sine altă nebunie... 

— Domnule de Provence, te asigur că n-a fost nebunie 
decât din partea dumitale şi mă mir că un filozof a putut săvârşi 
asemenea nebunie; să păstrăm acest calificativ pentru catrenul 
dumitale. 

— Sire, maiestatea voastră este aspru cu mine. 

— Legea talionului, frate. In loc să faci catrenul, ai fi putut 
să te informezi despre ceea ce a făcut regina; eu aşa am făcut; 
şi, în locul unui catren împotriva ei, de fapt, împotriva mea, ai fi 
putut să scrii un oarecare madrigal pentru cumnata dumitale. 
Vei spune că este un subiect care nu prea te inspiră; însă mie 
îmi place mai mult o epistolă stângace decât o satiră bine 
făcuta. Horaţiu o spune şi el, Horaţiu, poetul dumitale. 

— Sire, mă copleşiţi. 

— Fiindcă nu eşti convins de nevinovăția reginei cum sunt 
eu — repetă regele, cu fermitate — ai face bine să-l reciteşti pe 
Horaţiu al dumitale. Oare nu el a spus aceste cuvinte frumoase? 
Rog să-mi fie cu iertare, eu cam stâlcesc latina: Rectius hoc 
es: /Hoc faciens vivam melius, sic dulcis amicis occurram. "Este 
mai bine aşa: /dacă o fac, voi fi mai cinstit; dacă o fac, voi fi bun 


cu prietenii mei." Desigur, dumneata vei traduce mai elegant 
decât mine, frate dragă, dar cred că acesta este sensul. 

Şi după ce-i dădu această lecţie, mai mult ca un părinte 
decât ca un frate, bunul rege aşteptă ca vinovatul să înceapă să 
se justifice. Contele se gândi un timp ce anume trebuie să 
răspundă, însă nu ca un om aflat în încurcătură, ci ca un orator 
în căutare de efecte. 

— Sire — începu el — oricât de severă a fost sentinţa 
maiestăţii voastre, am o scuză şi nutresc speranţa că voi fi 
iertat. 

— Vorbeşte, frate dragă. 

— Mă scuzaţi de a mă fi înşelat, nu-i aşa şi nu de a fi avut o 
rea intenţie? 

— De acord. 

— Dacă-i aşa, maiestatea voastră, care ştie că nu este om 
cel ce nu se înşeală, maiestatea voastră nu va admite oare că şi 
eu m-am înşelat? 

— Spiritul dumitale, frate, este mare şi generos, aşa că nu-l 
voi acuza. 

— Ei bine, sire, cum să nu mă înşel, auzind tot ce se spune? 
Noi, ceilalţi prinți, trăim într-o atmosferă de calomnie, suntem 
copleşiţi. Nu am spus că am crezut, am spus ce mi s-a spus. 

— Dacă-i aşa, e perfect... dar... 

— Catrenul? Ah, poeţii sunt fiinţe bizare; şi-apoi nu-i mai 
bine să răspunzi criticând cu blândeţe... ceea ce poate fi şi un 
avertisment, decât să te încrunţi? Ameninţările puse în versuri 
nu jignesc, sire; nu sunt ca pamfletele, împotriva cărora 
maiestatea voastră ar trebui să ia măsuri; pamflete, ca cel pe 
care am să vi-l arăt eu însumi. 

— Un pamflet?! 

— Da, sire; îmi trebuie negreşit un ordin prin care să fie 
trimis la Bastilia ticălosul autor al acestei grozăvii. 

Regele se ridică brusc şi zise: 

— Să văd! 

— Nu ştiu dacă trebuie ca eu, sire... 

— Ba da, ba da, ai datoria; nimic nu trebuie cruțat în 
această împrejurare. Ai pamfletul? 

— Da, sire. 

— Dă-mi-l. 


Şi contele de Provence scoase din buzunar un exemplar din 
Povestea Etteniotnaei, dova-da fatală pe care bastonul lui 
Charny, sabia lui Filip, focul lui Cagliostro o lăsaseră să intre în 
circulaţie. 

Regele îşi aruncă ochii pe foaie, cu rapiditatea omului 
obişnuit să citească pasajele interesante ale unei cărţi sau ale 
unui jurnal. 

— Ce infamie — exclamă el — ce infamie! 

— Vedeţi, sire: se zice că sora mea a fost la hârdăul lui 
Mesmer. 

— Ei bine, da, a fost! 

— A fost?! exclamă contele de Provence. 

— Cu permisiunea mea. 

— Oh, sire!... 

— Şi nu prezenţa ei la Mesmer mă face să mă îndoiesc de 
cuminţenia sa, deoarece eu i-am îngăduit să meargă în Piaţa 
Vendôme. 

— Maiestatea voastră nu a îngăduit ca regina să se apropie 
de hârdău pentru a expe-rimenta ea însăşi... 

Regele bătu din picior. Contele rostise aceste cuvinte 
tocmai în clipa când ochii lui Ludovic al XVI-lea parcurgeau 
pasajul cel mai jignitor la adresa Mariei-Antoaneta şi anume 
descrierea pretinsei sale crize, a zvârcolirilor, a voluptoasei 
neorânduieli a îmbrăcămintei sale, a tot ceea ce, în sfârşit, 
atrăsese atenţia asupra domnişoarei Oliva în trecere pe la 
Mesmer. 

— Imposibil, imposibil! repetă regele, pălind. A, poliţia 
trebuie să ştie ce se ascunde aici! 

Sună. 

— Domnul de Crosne — porunci el. Căutaţi-l pe domnul de 
Crosne! 

— Sire, astăzi este ziua raportului săptămânal şi domnul de 
Crosne aşteaptă în Oeil-de-Boeuf. 


— Să intre! 

— Îngăduie-mi, dragă frate... — spuse contele de Provence, 
cu ipocrizie. Şi se prefăcu că vrea să iasă. 

— Rămâi! Îi ordonă Ludovic al XVI-lea. Dacă regină este 


vinovată, ei bine, domnule, dumneata faci parte din familie şi 
poţi s-o ştii; dacă este nevinovată, trebuie, de asemenea, să ştii, 
pentru că ai bănuit-o. 


Domnul de Crosne intră. Văzându-l pe domnul de Provence 
cu regele, el începu prin a prezenta omagiile sale respectuoase 
celor două mărimi ale regatului; apoi, adresându-se regelui, 
spuse: 

— Raportul este gata, sire. 

— Înainte de orice, domnule, explicaţi-ne cum de s-a 
publicat la Paris un pamflet atât de mârşav împotriva reginei? îi 
ceru Ludovic al XVI-lea. 

— Etteniotna? zise domnul de Crosne. 

— Da. 

— Sire, e vorba despre un gazetar numit Reteau. 

— Da. Îi cunoaşteţi numele, dar nici nu l-aţi împiedicat să 
publice, nici nu l-aţi arestat după publicare. 

— Sire, nimic nu era mai uşor decât să-l arestăm! Vă pot 
arăta ordinul de ridicare gata pregătit în portofelul meu. 

— Atunci, de ce nu a fost arestat? 

Domnul de Crosne se întoarse spre domnul de Provence. 

— Eu mă retrag, maiestate — spuse acesta, rar. 

— Nu, nu — răspunse regele. Doar v-am cerut să rămâneţi. 
Aşa că vă rog să rămâneţi. 

Contele se înclină. 

— Vorbiţi, domnule de Crosne, vorbiţi deschis, fără rezerve, 
vorbiţi repede şi clar. 

— Ei bine, sire, iată ce vă răspunde şeful poliţiei: nu l-am 
arestat pe gazetarul Reteau, pentru că trebuia să am negreşit, 
înainte de a face acest lucru, o explicaţie cu maiestatea voastră. 

— Chiar o doresc. 

— Poate, sire, ar fi mai bine să i se dea acestui gazetar o 
pungă cu bani şi să fie trimis dracului undeva, destul de 
departe. 

— De ce? 

— Pentru că, sire, când aceşti nemernici spun minciuni, 
publicul, când i se arată că este aşa, se bucură dacă mincinoşii 
sunt bătuţi, dacă li se taie urechile sau dacă sunt chiar 
spânzurați. Dar când, din nenorocire, dau peste un adevăr... 

— Un adevăr?! Domnul de Crosne se înclină. Da. Ştiu. 
Regina a fost într-adevăr la hârdăul lui Mesmer. S-a dus, da, 
este o nenorocire, cum spuneţi; dar eu i-am permis. 

— O, sire!... murmură domnul de Crosne. 


Exclamaţia scoasă de acest supus respectuos îl izbi pe rege 
mai mult chiar decât dacă ar fi ieşit de pe buzele rudei geloase. 

— Presupun că regina nu este pierdută din cauza aceasta? 

— Nu, sire, dar este compromisă. 

— Domnule de Crosne, să vedem ce v-a spus poliţia 
dumneavoastră. 

— Sire, multe lucruri care, cu tot respectul pe care îl 
datorez maiestăţii voastre, cu toată adoraţia respectuoasa pe 
care o simt pentru regină, se potrivesc cu unele afirmaţii din 
pamflet. 

— Se potrivesc, aţi spus? 

— lată cum: o regină a Franţei, care se duce îmbrăcata ca o 
femeie oarecare în mijlocul acelei mulţimi dubioase, atrasă de 
acele ciudăţenii magnetice ale lui Mesmer şi care se duce 
singură... 

— Singură?! exclamă regele. 

— Da, sire. 

— Vă înşelaţi, domnule de Crosne. 

— Nu cred, sire. 

— Rapoartele greşesc. 

— Sunt atât de exacte, sire, încât vă pot descrie în 
amănunt toaleta maiestăţii sale, tot ceea ce are legătură cu 
persoana ei, paşii, gesturile, strigatele sale... 

— Strigătele sale?! 

Regele păli şi mototoli ziarul. 

— Chiar şi suspinele i-au fost notate de către agenţii mei — 
adăugă timid domnul de Crosne. 

— Suspinele!... Doamne, regina şi-a pierdut capul până într- 
atât?!... Regina pune atât de puţin preţ pe onoarea mea de rege 
şi pe onoarea sa de femeie?! 

— Este imposibil — interveni contele de Provence. Ar fi mai 
mult decât un scandal şi maiestatea să nu este capabilă să-l 
facă. 

Această frază era mai mult o exagerare a acuzaţiei decât o 
scuză. Regele îşi dădu seama şi se revoltă. 

— Domnule — se adresă el şefului poliţiei — menţineţi ceea 
ce aţi spus? 

— Din păcate, până la ultimul cuvânt, sire. 

— Frate, dumneavoastră vă datorez o dovadă asupra celor 
ce am afirmat — zise regele, trecându-şi batista peste fruntea 


năpădită de sudoare. Onoarea reginei şi a întregii mele case. Nu 
pot să risc. l-am îngăduit reginei să meargă la hârdăul lui 
Mesmer, dar i-am ordonat să ia cu ea o persoană de încredere, 
ireproşabilii, sfânta chiar. 

— A, dacă ar fi fost aşa... — spuse domnul de Crosne. 

— Da — întări şi contele de Provence — dacă o femeie ca 
doamna de Lamballe, de pildă... 

— Frate, chiar pe doamna principesa de Lamballe i-am 
indicat-o reginei, numai pe ea. 

— Din nefericire, sire, prinţesa nu a fost luată. 

— Ei bine — adăugă regele, tulburat — dacă neascultarea a 
mers atât de departe, trebuie să pedepsesc cu asprime pe 
vinovat şi îl voi pedepsi. Şi un cumplit oftat îi pecetlui buzele, 
după ce îi sfâşiase inima. Numai că — reluă el, mai încet — tot 
mă mai îndoiesc; este firesc, dumneavoastră nu împărtăşiţi 
această îndoială, dumneavoastră nu sunteţi regele, soţul, 
prietenul celei care este acuzată... Vreau să înlătur această 
îndoială. Sună; apăru un ofiţer de serviciu. Aflaţi — porunci 
regele — dacă doamna prinţesă de Lamballe se află la regină 
sau este în apartamentul ei. 

— Sire, doamna de Lamballe se plimbă în grădina cea mică 
împreună cu maiestatea sa şi o altă doamnă. 

— Rugaţi-o pe doamna prinţesă să vină imediat aici. 

Ofiţerul plecă. 

— Acum, domnilor, încă zece minute; n-aş şti ce hotărâre 
să iau până atunci. 

Şi Ludovic al XVI-lea, contrar obiceiului său, se încruntă şi 
se uită la cei doi martori ai durerii sale, cu o privire aproape 
amenințătoare. Cei doi martori păstrară tăcerea. Domnul de 
Crosne era cu adevărat mâhnit, domnul de Provence simula o 
tristeţe de care s-ar fi molipsit şi zeul Momus!* în persoană. 

Un foşnet uşor de mătase în spatele uşii îl vesti pe rege că 
prinţesa Lamballe se apropia. 


Capitolul XXXVII Prinţesa de Lamballe 


18 În mitologia greacă personifica sarcasmul. 


Prinţesa de Lamballe intră, frumoasă şi senină, cu fruntea 
netedă, cu buclele răzlețe ale pieptănăturii îndrăzneţ ridicate de 
pe tâmple, cu sprâncenele negre şi fine, parcă desenate cu tuş, 
cu ochii săi albaştri, limpezi, imenşi, strălucitori ca sideful, cu 
nasul său drept şi perfect, cu buzele caste şi voluptoase 
totodată; toată această frumuseţe încununând un trup fără egal, 
fermeca şi impunea. 

Prinţesa aducea cu ea acel parfum de virtuţi, de graţie şi 
imaterialitate, pe care La Valliere îl împrăştia înainte de a fi 
devenit favorită şi după ce a căzut în dizgrație. 

Când o văzu venind, zâmbitoare şi modestă, regele se simţi 
copleşit de durere. "Vai! Se gândi el. Ceea ce va ieşi din această 
gură va fi o osândă fără drept de apel." 

— Luaţi loc, prinţesă! zise suveranul, înclinându-se adânc. 

Domnul de Provence se apropie şi îi sărută mâna. 

Regele se reculese. 

— Ce doreşte maiestatea voastră de la mine? întrebă 
prinţesa, cu o voce de înger. 

— O informaţie, doamnă, o informaţie exactă, verişoară. 

— Aştept, sire. 

— În ce zi aţi fost cu regina la Paris? Gândiţi-vă bine. 

Domnul de Crosne şi contele de Provence se priviră 
surprinşi. 

—  Înţelegeţi-mă, domnilor — le spuse regele. 
Dumneavoastră nu vă îndoiţi, eu însă da. În consecinţă, întreb 
ca un om care se îndoieşte. 

— Miercuri, sire — răspunse prinţesa. 

— Mă veţi ierta — continuă Ludovic al XVI-lea — dar doresc 
să ştiu adevărul, verişoară. 

— ÎI veţi şti întrebându-mă, sire — răspunse cu simplitate 
doamna de Lamballe. 

— Şi ce aţi făcut la Paris, verişoară? 

— Am mers la domnul Mesmer, în Piaţa Vendôme, sire. 

Cei doi martori tresăriră, regele se înroşi de emoție. 

— Singură? spuse el. 

— Nu, sire, cu maiestatea sa regina. 

— Cu regina? Spuneţi cu regina?! strigă Ludovic al XVI-lea, 
luându-i mâna cu ardoare. 

— Da, sire. Domnul de Provence şi domnul de Crosne se 
apropiară, uluiţi. Maiestatea voastră i-a îngăduit reginei — 


continuă doamna de Lamballe — cel puţin aşa mi-a spus 
maiestatea sa. 

— Şi maiestatea sa avea dreptate, verişoară... Acum... mi 
se pare că respir mai uşurat, deoarece doamna de Lamballe nu 
minte niciodată. 

— Niciodată, sire — murmură prinţesa. 

— O, niciodată! exclamă cu convingere şi plin de cel mai 
mare respect domntil de Crosne. Atunci, permiteţi-mi, sire... 

— A, desigur, vă permit, domnule de Crosne; întrebaţi, 
cercetaţi, o trec pe scumpa noas-tră prinţesă pe banca 
acuzaților, o las în stăpânirea dumneavoastră. 

Doamna de Lamballe zâmbi. 

— Sunt gata — spuse ea. Numai că, sire, tortura a fost 
abolită. 

— Da, am abolit-o pentru ceilalţi — zise regele, surâzând — 
dar n-am abolit-o pentru mi-ne. 

— Doamnă — începu şeful poliţiei — aveţi bunătatea să-i 
spuneţi regelui ce aţi făcut împreună cu maiestatea sa la 
domnul Mesmer şi, în ultimul rând, cum era îmbrăcată 
maiestatea sa? 

— Maiestatea sa purta o rochie de tafta argintie, pelerină 
de muselină brodată, un manşon de hermină, o pălărie de 
catifea roz cu panglici mari negre. 

Erau semnalmente cu totul diferite de cele ale Olivei. 
Domnul de Crosne se arăta nespus de surprins, contele de 
Provence îşi mască buzele. Regele îşi freca mâinile. 

— Şi ce a făcut regina, îndată ce a intrat? întrebă el. 

— Sire, aveţi dreptate să spuneţi, "îndată ce a intrat", 
deoarece, de abia am intrat... 

— Împreună? 

— Da, sire, împreună. Cum spuneam, de abia am intrat în 
primul salon, unde nimeni nu ne-a dat atenţie, atât de mare era 
interesul pe care-l stârneau misterele magnetismului, ca o 
femeie se apropie de maiestatea sa şi îi oferi o mască, 
implorând-o să nu facă nici un pas mai departe. 

— Şi dumneavoastră v-aţi oprit? întrebă grăbit contele de 
Provence. 

— Da, domnule. 

— Şi n-aţi mai trecut pragul primului salon? întrebă domnul 
de Crosne. 


— Nu, domnule. 

— Şi aţi ţinut-o tot timpul de braţ pe regină? interveni 
regele, cu o urmă de nelinişte. 

— Tot timpul; braţul maiestăţii sale s-a sprijinit pe braţul 
meu. 

— Ei bine — izbucni regele — ce credeţi, domnule de 
Crosne? Ce spuneţi, frate dragă? 

— Este extraordinar, este nemaipomenit — zise domnul de 
Provence, simulând o veselie care lăsa să se vadă, mai bine 
decât ar fi făcut-o îndoiala, tot necazul pe care îl simţea la auzul 
acestor veşti. 

— Nu este nimic nemaipomenit — se grăbi să răspundă 
domnul de Crosne, pe care bucuria nestânjenita a regelui îl 
făcea să aibă remuşcări. Tot ce a spus doamna prinţesa nu 
poate fi decât adevărul adevărat. 

— Rezultă deci?... zise domnul de Provence. 

— Rezultă deci că agenţii mei s-au înşelat, monseniore. 

— Vorbiţi serios? întrebă contele de Provence, cu aceeaşi 
nelinişte. 

— Bineînţeles, monseniore, agenţii mei s-au înşelat. 
Maiestatea sa a făcut ceea ce a spus doamna de Lamballe, 
nimic altceva. În ceea ce-l priveşte pe gazetar, dacă eu sunt 
convins de spusele cu desăvârşire adevărate ale doamnei 
prințese, cred că şi secătură asta, trebuie să fie; mă duc să 
trimit imediat ordinul de arestare. 

Doamna de Lamballe întorcea capul când într-o parte, când 
în cealaltă, cu liniştea pe care ţi-o dă inocenţa care vrea să ştie 
ce se întâmpla, o inocenţă în aceeaşi măsură plină de 
curiozitate, ca şi de teamă. 

— Un moment — interveni regele — un moment; avem 
destul timp să-l spânzurăm pe gazetar. Aţi pomenit despre o 
femeie care a oprit-o pe regină la intrarea în salon, prinţesă. 
Spuneţi-ne cine era femeia. 

— Maiestatea sa părea ca o cunoaşte, sire; voi spune chiar, 
deoarece nu mint niciodată, că ştiu că maiestatea să o 
cunoaşte. 

— Aşadar, verişoară, trebuie să vorbesc cu această femeie, 
este neapărat nevoie. Aici se afla întregul adevăr; numai aici se 
află cheia misterului. 


— Asta-i şi părerea mea — încuviinţă domnul de Crosne 
când regele se întoarse spre el. 

— Vorbe... — murmură contele de Provence. lată o femeie 
care mi se pare un fel de zeu al tuturor dezlegărilor. Verişoară — 
rosti el cu voce tare — regina n-a mărturisit că o cunoaşte pe 
acea femeie? 

— Maiestatea să nu mi-a mărturisit, monseniore, mi-a 
povestit. 

— Fratele nostru vrea să vă spună — se amesteca regele — 
că dacă regină o cunoaşte pe acea femeie, dumneavoastră de 
asemenea îi ştiţi numele. 

— Este doamna de La Motte Valois. 

— Intriganta asta! strigă regele, cu ciudă. 

— Cerşetoarea asta! exclamă contele. Drace, drace! Va fi 
greu să-i punem întrebări; e tare şireată. 

— Vom fi şi noi la fel de şireţi cu ea — spuse domnul de 
Crosne. Şi, de altfel, nu mai este nevoie de şiretenie, după cele 
relatate de doamna de Lamballe. Astfel că la primul cuvânt al 
regelui... 

— Nu, nu — zise Ludovic al XVI-lea, descurajat — n-am nici 
un chef s-o văd pe regina într-o societate atât de neplăcută. 
Regină este atât de bună, încât, sub pretextul sărăciei, se adună 
în jurul ei tot ce este mai dubios din rândurile nobilimii inferioare 
a regatului. 

— Doamna de La Motte este o Valois autentica — preciză 
doamna de Lamballe. 

— Să fie tot ce vrea, verişoară dragă, eu nu doresc să pună 
piciorul aici. Mai bine mă lipsesc de bucuria imensă pe care mi- 
ar fi făcut-o totala dezvinovâăţire a reginei; prefer să renunţ la 
această bucurie, decât să mă aflu în prezenţa unei asemenea 
fiinţe. 

— Şi, cu toate acestea, vă veţi afla! strigă regina, palidă de 
mânie şi, deschizând uşa cabinetului, apăru înfrumuseţată de o 
nobilă indignare, în faţa ochilor uluiţi ai contelui de Provence, 
care salută cu stîn-găcie din spatele uşii, ce se trânti cu zgomot. 
Da, sire — continuă regina — nu este suficient să spui: "Mi-ar 
plăcea sau n-am chef să o văd pe fiinţa aceea". Această fiinţă 
este un martor căruia inteligenţa acuzatorilor mei... — şi-l privi 
pe cumnatul său —... şi francheţa judecătorilor mei... — se 
întoarse spre rege şi domnul de Crosne —... căruia, în fine, 


propria sa conştiinţă, oricât de pervertita ar fi, îi vor smulge 
adevărul. Eu, cea acuzată, cer să fie ascultată această femeie şi 
o veţi asculta. 

— Doamnă — se grăbi să spună regele — cred că vă daţi 
seama că n-o să trimitem să fie adusă doamna de La Motte 
pentru a-i face cinstea de a depune mărturie pentru sau 
împotriva dumneavoastră. Eu nu pun în aceeaşi balanţă onoarea 
dumneavoastră cu sinceritatea acestei femei. 

— Nu vom trimite după doamna de La Motte, sire, pentru 
că ea se află aici. 

— Aici?! strigă regele, sărind de parcă ar fi călcat pe un 
şarpe. Aici? 

— Sire, după cum ştiţi, am vizitat o femeie nefericită şi care 
poartă un nume ilustru. În ziua aceea, când s-au spus atâtea 
lucruri... — şi îl privi ţintă peste umăr pe contele de Provence, 
care ar fi preferat să fie la o sută de picioare sub pământ, dar a 
cărui faţă lătăreaţă şi inexpresivă părea că aprobă cele ce se 
spuneau acolo. 

— Ei bine? zise Ludovic al XVI-lea. 

— Ei bine, sire, în ziua aceea am uitat la doamna de La. 
Motte un obiect, o cutiuţă. Mi-a adus-o astăzi; de aceea doamna 
de La Motte se află aici. 

— Nu, nu... Eu m-am convins — spuse regele — mai bine să 
rămână aşa. 

— A, nu, eu nu sunt mulţumită — replică regina. O voi 
aduce aici. De altfel, de ce atâta repulsie? Ce a făcut? Ce este la 
mijloc? Dacă nu ştiu, spuneţi-mi. Haide, domnule de Crosne, 
dumneata care le ştii pe toate, vorbeşte. 

— Nu ştiu nimic care să fie defavorabil acestei doamne, 
răspunse demnitarul. 

— Adevărat? 

— Fără îndoială. E săracă, asta e tot; puţin cam ambiţioasa, 
poate. 

— Ambiţia este vocea sângelui. Dacă nu ai decât acest 
lucru împotriva ei, regele poate să-i îngăduie să depună 
mărturie. 

— Nu ştiu — răspunse Ludovic al XVI-lea — dar eu am 
presentimente, instincte, simt că femeia asta îmi va aduce 
nenorocire, va fi o sursă de neplăceri în viaţa mea... să o oprim 
la timp. 


— Oh, sire, ce superstiție! Du-te şi-o cheamă — se adresă 
regina prinţesei de Lamballe. 

Cinci minute mai târziu, Jeanne, modestă, părând de-a 
dreptul ruşinată, dar având multă distincţie în gesturi şi 
îmbrăcăminte, intra cu pas domol în cabinetul regelui. 

Ludovic al XVI-lea, de neclintit în antipatia sa, se întorsese 
cu spatele la uşă. Cu coatele pe birou, cu capul în palme, părea 
cu desăvârşire străin în mijlocul celorlalţi. Contele de Provence o 
privea pe Jeanne cu o insistenţă atât de stânjenitoare, încât 
dacă modestia ei ar fi fost reală, această femeie ar fi trebuit să 
se simtă paralizată şi incapabilă să mai rostească măcar un 
singur cuvânt. Dar numai atâta era prea puţin ca s-o intimideze 
pe Jeanne. Nici un rege, nici un împărat, cu toate sceptrele lor, 
nici un papă, cu tiara sa, nici o forţă divină, nici o putere a 
infernului n-ar fi vrut să tulbure această minte de fier, să o 
înspăimânte sau să o îngenuncheze. 

— Doamnă — i se adresă regina, ducând-o până la rege — 
vă rog să aveţi amabilitatea şi să spuneţi ce aţi făcut în ziua 
când eu am fost în vizită la domnul Mesmer; vă rog să spuneţi 
totul în amănunt. 

Jeanne tăcea. 

— Fără rezerve, fără menajamente. Nimic decât numai 
adevărul, aşa cum s-a înscris în memoria dumneavoastră. 

Şi regina se aşeză într-un fotoliu, pentru ca martorul să nu 
fie influenţat de privirea ei. 

Ce rol pentru Jeanne! Pentru ea, a cărui perspicacitate 
ghicise că regina are nevoie de ea, pentru ea, care simţea că 
Maria-Antoaneta este bănuită, iar ea o putea apăra fără să se 
îndepărteze de adevăr. 

Oricare alta, având această convingere, ar fi cedat plăcerii 
de a demonstra nevinovaţi reginei, exagerând dovezile. Jeanne, 
însă, era o natură atât de subtilă, atât de rafinată, atât de 
puternică, încât se mărgini la simpla expunere a faptelor. 

— Sire — începu ea — m-am dus la domnul Mesmer din 
curiozitate, cum se duce întregul Paris. Spectacolul mi s-a părut 
întrucâtva cam grosolan. Am vrut să plec. Când, deodată, în 
pragul uşii, la intrare, o zăresc pe maiestatea sa, pe care 
avusesem cinstea să o văd cu o seară mai înainte, fără să ştiu 
cine este, maiestatea sa, a cărei generozitate mi-a dezvăluit 
rangul său. Când am văzut augustele sale trăsături, care nu se 


vor şterge niciodată din memoria mea, mi s-a părut că prezenţa 
maiestăţii sale regină este nepotrivită în locul acela, unde multe 
suferinţe şi vindecări inexplicabile sunt înfăţişate ca un 
spectacol. Cer cu umilinţă iertare maiestăţii sale de a fi îndrăznit 
să-mi iau libertatea să mă gândesc la comportamentul său, dar 
totul s-a petrecut fulgerător, poate a acţionat instinctul meu de 
femeie; cer iertare în genunchi, dacă am trecut dincolo de limita 
respectului pe care îl datorez celor mai mici gesturi ale 
maiestăţii sale. 

Aici ea se opri, simulând emoția, plecând capul, ajungând 
printr-o artă nemaipomenita la sufocarea care precede lacrimile. 
Domnul de Crosne fu emoţionat, doamna de Lamballe se simţi 
atrasă de caracterul acestei femei care părea să fie delicată, 
timidă, spirituală şi bună. Domnul de Provence se zăpăci. Regina 
îi mulţumi Jeannei cu o privire, pe care aceasta o aştepta sau, 
mai precis, o pândea cu o prefăcută nerăbdare. 

— Ei bine — zise regina — aţi auzit, sire? 

Regele nu se mişca. 

— Nu aveam nevoie de mărturia doamnei — răspunse el. 

— Mi s-a spus să vorbesc — obiectă cu timiditate Jeanne — 
şi a trebuit să mă supun. 

— Destul! izbucni cu vehemenţă Ludovic al XVI-lea. Când 
regina spune un lucru, nu are nevoie de martori pentru a fi 
crezută că spune adevărul. Când regina are învoirea mea, nu 
trebuie să caute sprijin la nimeni. Şi are învoirea mea. 

Rostind aceste cuvinte, strivitoare pentru domnul de 
Provence, se ridică. Regina nu pierdu prilejul de a zâmbi 
dispreţuitor. Regele întoarse spatele fratelui său şi săruta mâna 
Mariei-Antoaneta şi prinţesei de Lamballe. Acesteia din urmă îi 
îngădui să se retragă, cerându-i iertare de a o fi deranjat, pentru 
nimic, adaugă el. Doamnei de La Motte nu îi adresă nici un 
cuvânt, nici o privire; dar cum era obligat să treacă prin faţa ei 
pentru a se întoarce la fotoliul său şi cum se temea să nu o 
supere pe regină, fiind nepoliticos în prezenţa sa cu o invitată, 
se sili să-i adreseze Jeannei un mic salut, căruia aceasta îi 
răspunse iară grabă cu o reverență adâncă menită să-i scoată în 
evidenţă întreaga sa graţie. 

Doamna de Lamballe ieşi prima din cabinet, apoi doamna 
de La Motte, pe care regina o pofti să iasă înaintea sa şi, în 


sfârşit, regina, care schimbă o ultimă privire, aproape tandră, cu 
regele. 

Pe coridor se auziră apoi glasurile celor trei femei, care se 
îndepărtau şuşotind. Atunci Ludovic al XVI-lea se întoarse spre 
contele de Provence: 

— Frate dragă, nu te mai rețin. Trebuie să pun la punct 
unele treburi împreună cu domnul comandant al poliţiei. Iți 
mulţumesc că ai acordat atenţie acestei depline, totale şi 
strălucitoare dezvinovâăţiri a sorei dumitale. E lesne de văzut că 
eşti la fel de bucuros că şi mine, ca să nu spun decât atât. Intre 
noi doi acum, domnule de Crosne. Aşezaţi-vă aici, vă rog. 

Contele de Provence salută, mereu cu zâmbetul pe buze şi 
ieşi din cabinet numai după ce nu le mai auzi pe doamne şi când 
socoti că se afla departe de orice privire ironică sau de vreun 
cuvânt răutăcios. 


Capitolul XXXVIII La regină 


După ce ieşi din cabinetul lui Ludovic al XVI-lea, regina 
cântări în sinea ei toată primejdia nespus de mare prin care 
trecuse. Ştiu să aprecieze delicateţea şi rezerva cu care Jeanne 
îşi făcuse improvizata sa depoziţie, ca şi tactul, într-adevăr 
remarcabil, cu care, după succesul său, rămăsese în umbră. 

Într-adevăr, Jeanne, care, printr-un noroc nesperat, fusese 
iniţiată dintr-un foc în acele secrete intime pe care curtenii cei 
mai abili le vânează zece ani fără să le atle şi simțind că 
adusese servicii într-o zi importantă pentru regina, nu lăsa săi 
se citească pe faţă nici unul din acele semne pe care 
susceptibilitatea orgolioasa a celor mari ştiu să le descopere pe 
chipurile subalternilor Astfel ca regina nu se mulţumi că Jeanne 
să-şi prezinte omagiile şi să plece, ci o reţinu şi, cu un zâmbet 
amabil, îi spuse: 


— Este un adevărat noroc, contesă, că m-ai împiedicat să 
intru la Mesmer, cu prinţesa de Lamballe. Ce mârşăvie! Am fost 
văzută, desigur, fie la uşă, fie în anticameră şi de aici s-a ajuns 
să se spună că am fost chiar în ceea ce numesc ei sala crizelor. 
Parcă aşa i se spune? 

— Da, sala crizelor, doamnă. 

— Dar cum se face că — zise prinţesa de Lamballe — dacă 
cei de faţă au ştiut că regina era acolo, agenţii domnului de 
Crosne s-au înşelat? Aici este misterul, după mine; agenţii 
şefului poliţiei susţin cu tărie că regină a fost în sala crizelor. 

— Ai dreptate... — rosti gânditoare regina. Şi domnul de 
Crosne, care este un om cinstit şi care mă iubeşte, nu are nici 
un interes; însă agenţii au putut fi plătiţi, scumpa mea Lamballe. 
Am duşmani, după cum vezi. Trebuie că zvonul acesta se 
întemeiază pe ceva. Dezvăluiţi-ne misterul, doamna contesă. 
Mai întâi, ticăloasa fiţuica mă descrie fascinată, pierdută şi în 
asemenea măsură în puterea magnetismului, încât îmi 
pierdusem chiar demnitatea de femeie. Cât adevăr este în toată 
povestea asta? Să fi fost oare în ziua aceea vreo femeie acolo?... 

Jeanne roşi. Secretul pe care îl deţinea îi apărea din nou, 
acel secret ce putea fi spulberat cu un cuvânt, năruind astfel 
nefasta sa influenţă asupra destinului reginei. Dacă Jeanne ar fi 
dezlegat taina, ar fi pierdut prilejul de a deveni utilă, 
indispensabila chiar maiestăţii sale. Limpezirea situaţiei i-ar fi 
distrus viitorul; de aceea se arătă rezervată ca şi prima oară. 

— Doamnă — spuse ea — se afla, într-adevăr, acolo o 
femeie foarte agitată care atrăgea atenţia tuturor prin 
convulsiile şi delirul său. Dar mi se pare... 

— Vi se pare — interveni grăbită regina — ca această 
femeie era o actriţa oarecare sau poate o fată din popor şi nu 
regina Franţei, nu-i aşa? 

— Desigur, doamnă. 

— Contesă, aţi răspuns foarte bine regelui; acum este 
rândul meu să vă întreb. Spuneţi-mi în ce situaţie vă aflaţi? 
Când socotiți că veţi putea să vi se recunoască drepturile? N-ai 
impresia că vine cineva, prinţesă? 

Intră doamna de Misery. 

— Maiestatea voastră o poate primi pe domnişoara de 
Taverney? întrebă camerista. 


— Pe ea, desigur! Oh, ce ceremonioasă este! Nu uită 
niciodată eticheta. Andreea! Andreea! Intră! 

— Maiestatea voastră este prea bună cu mine! spuse 
tânăra fată, salutând grațios. 

Atunci o zări pe Jeanne, care, recunoscând-o pe cea dea 
doua doamnă germana a societăţii de binefacere, deveni şi mai 
modestă şi roşi la comandă. Prinţesa de Lamballe profită de 
faptul că regina avea atâta lume în jur pentru a se întoarce la 
Sceaux, la ducele de Penthievre. Andreea se aşeză alături de 
Maria-Antoaneta, aţintind asupra doamnei de La Motte ochii săi 
liniştiţi şi pătrunzători. 

— Andreea — spuse regina — iat-o pe doamnă pe care ne- 
am dus s-o vedem în ultima zi a îngheţului. 

— Am recunoscut-o pe doamna — răspunse Andreea, 
înclinându-se. 

Jeanne, trufaşă, încercă să caute pe chipul Andreei o urmă 
de gelozie. Nu văzu însă nimic altceva decât o totală indiferenţă. 
Andreea — având aceleaşi pasiuni ca şi regina, Andreea, femeie, 
dar superioară tuturor femeilor prin bunătate, inteligenţă şi 
generozitate dacă ar fi fost fericită — se închidea într-o atitudine 
rece, de nepătruns, ceea ce întreaga curte lua drept mândra 
pudoare de Diană fecioară. 

— Ştii ce i s-a spus regelui despre mine? întrebă regina. 

— 1 s-au spus probabil o mulţime de răutăţi — răspunse 
Andreea. 

— Deoarece puţini sunt capabili să vadă binele şi frumosul. 

— lată — zise Jeanne, cu simplitate — cea mai frumoasă 
frază pe care am auzit-o. Am spus frumoasă, pentru că exprimă 
perfect un sentiment pe care l-am avut toată viaţa şi pe care 
biata mea minte n-ar fi ştiut să-l formuleze astfel niciodată. 

— Andreea, îţi voi istorisi totul. 

— Ah, ştiu despre ce este vorba: domnul conte de Provence 
a povestit adineauri, una dintre prietenele mele l-a auzit. 

— Este un joc îndemânatic — spuse cu mânie regina — să 
răspândeşti minciuna după ce ai adus omagii adevărului. Să 
lăsăm asta. Tocmai discutam cu contesa despre situaţia sa. Cine 
vă protejează, contesă? 

— Dumneavoastră, doamnă — rosti cu îndrăzneală Jeanne. 
Dumneavoastră, care îmi permiteţi să vă sărut mâna. 


— Are curaj — i se adresă Andreei Maria-Antoaneta. Îmi 
place îndrăzneala ei. 

Andreea nu răspunse. 

— Doamna — continuă Jeanne — puţini s-au aventurat să 
mă protejeze când mă zbăteam în lipsuri şi în uitare; acum însă, 
după ce am fost văzută la Versailles, toată lumea îşi va disputa 
dreptul de a fi pe placul reginei, vreau să spun al cuiva căreia 
maiestatea sa a binevoit să-i arunce o privire. 

— Ei, cum? întrebă regina, aşezându-se. Nimeni n-a fost 
atât de curajos sau atât de corupt ca să vă protejeze pentru 
dumneavoastră înşivă? 

— Întâi a fost doamna de Boulainvilliers, o femeie de suflet; 
apoi domnul de Boulain-villiers, un protector corupt... De când 
m-am căsătorit însă, nimeni, vai, nimeni! exclamă ea, 
prefăcându-se că se înăbuşe. Ah, iertare, uitam un bărbat 
curtenitor, un prinţ generos... 

— Un prinţ?! Cine oare, contesa? 

— Domnul cardinal de Rohan. 

Regina se întoarse iute spre Jeanne. 

— Duşmanul meu! rosti ea, zâmbind. 

— El, duşmanul maiestăţii voastre?! exclamă Jeanne. Vai, 
doamnă! 

— S-ar părea că va miră, contesa, că o regină âre duşmani. 
Se vede că n-aţi trăit la curte! 

— Dar, doamnă, cardinalul o adora pe maiestatea voastră, 
cel puţin aşa ştiam; sunt sigură că nu m-am înşelat şi că 
respectul său pentru augusta soţie a regelui nu este egalat 
decât de devotamentul său. 

— O, vă cred, contesă — reluă Maria-Antoaneta, dând frâu 
liber obişnuitei sale bune dispoziţii. Da, aveţi dreptate, 
cardinalul mă iubeşte nespus. Rostind aceste cuvinte, se 
întoarse spre Andreea de Taverney şi izbucni într-un puternic 
hohot de râs. Ei bine, da, contesa, domnul cardinal mă adoră. 
lată de ce şi este duşmanul meu. Jeanne de la Motte se prefăcu 
a nu înţelege. Aşadar, sunteţi protejata domnului arhiepiscop, 
prinţul Louis de Rohan! continuă regina. Povestiţi-ne, contesa! 

— E foarte simplu, doamna. Excelenţa sa m-a ajutat în felul 
cel mai mărinimos, mai delicat, alegând mijloacele cele mai 
ingenioase. 


— Foarte bine. Prinţul Louis este generos, nu putem să n-o 
spunem. Ce zici, Andreea, oare domnul cardinal n-ar putea fi 
cuprins şi de adoraţie pentru drăgălaşa contesa? Ei, ce spuneţi, 
contesa? 

Şi Maria-Antoaneta izbucni din nou în voioase triluri de râs, 
veselie pe care domnişoara de Taverney, întotdeauna serioasă, 
nu o împărtăşea deloc. 

"Nu se poate ca aceasta veselie zgomotoasa să nu fie 
prefăcuta, îşi zise Jeanne. Să vedem." 

— Doamnă — rosti ea, cu un aer grav şi convins — am 
cinstea de a aduce la cunoştinţa maiestăţii voastre că domnul 
de Rohan... 

— Bine, bine — o întrerupse regina. Deoarece îi ţineţi parte 
cu atâta zel... deoarece sunteţi prietena lui... 

— Oh, doamna! exclamă Jeanne, cu o graţioasă expresie, 
pudică şi respectuoasă în acelaşi timp. 

— Bine, scumpa mea, bine — relua regina, cu un zâmbet 
cald. Dar întrebaţi-l ce-a făcut cu şuviţa de păr, pe care a pus să 
mi-o fure unul dintre coafori; omul, de altfel, a plătit scump 
această glumă, pentru că l-am alungat. 

— Maiestatea voastră mă uluieşte — spuse Jeanne. Cum a 
putut face una ca asta, domnul de Rohan? 

— Ei, da... adoraţie, mereu adoraţie. După ce la Viena m-a 
detestat, după ce a folosit totul, după ce a încercat totul ca să 
împiedice căsătoria proiectată între rege şi mine, într-o bună zi 
şi-a dat seama că eram femeie şi că eram regina lui; ca el, 
marele diplomat, a învăţat ceva şi că voi avea un ghimpe 
împotriva lui. Atunci scumpul meu prinţ s-a temut pentru viitorul 
său. Şi a făcut şi el ca toţi cei de profesia sa, care nu mai ştiu 
cum să-i ridice în slavă cerului pe cei de care se tem mai mult. 
Şi cum vedea că sunt tânără, cum mă credea proastă şi frivolă, 
s-a transformat în Celadon:”. După suspine, priviri languroase, s- 
a cufundat în adoraţie, cum spuneţi. Mă adora, nu-i aşa, 
Andreea? 

— Doamnă! zise aceasta înclinându-se. 

— Da... Andreea nu vrea nici ea să se compromită; eu însă 
risc; cel puţin coroana să fie bună de ceva. Contesa, cardinalul 


19 Personaj din romanul pastoral L'Astree, al scriitorului francez 
Honoré d'Urfé (1567-1625). Celadon este tipul îndrăgostitului sfios şi 
fidel în dragoste. (n.t.) 


mă adora, ştiu şi eu, ştiţi şi dumneavoastră. Este un lucru 
stabilit; spuneţi-i că nu sunt supărată pe el. 

Aceste cuvinte care închideau în ele o ironie amară 
pătrunseră adânc în inima corupta a Jeannei de La Motte. Dacă 
ar fi fost nobilă, pură şi leală, n-ar fi văzut decât disprețul 
absolut al femeii, decât disprețul absolut al unei fiinţe fără de 
intrigile ce colcăie în jurul ei. Jeanne, fire vulgară şi coruptă, 
întrezări multă ciudă în această izbucnire de mânie a reginei 
faţa de purtarea domnului cardinal de Rohan. Ea îşi aminti de 
zvonurile de la curte, zvonuri scandaloase, care, ieşind din 
anticameră regelui, ajunseseră până în cele mai îndepărtate 
mahalale ale Parisului, găsind pretutindeni ecou. 

Cardinalul, care iubea femeile pentru feminitatea lor, îi 
spusese lui Ludovic al XV-lea, care şi el, la rândul său, le iubea 
pentru acelaşi motiv, că viitoarea regină a Franţei este lipsită de 
acest atribut. 

Jeanne, ca femeie din creştet până-n tălpi, Jeanne, mândră 
de fiece fir de păr ai ei, Jeanne, care voia să placă şi să învingă 
folosindu-şi toate armele, era incapabilă să înţeleagă că o 
femeie poate să gândească altfel decât ea în acest domeniu 
atât de delicat cum este dragostea. 

"Maiestăţii sale îi e ciudă — îşi zise în sinea ei. Or, dacă îi e 
ciudă, trebuie să mai fie şi altceva la mijloc." Socoti deci că 
trebuie să insiste ca să încerce să facă lumină şi începu să-l 
apere pe domnul de Rohan, cu toată inteligenţa şi indiscreţia cu 
care natura, mamă bună, o înzestrase din belşug. 

Regina asculta. 

"E atentă" — îşi spuse Jeanne. Şi contesa, înşelată de firea 
ei rea, nici măcar nu-şi dădu seama că regina asculta din 
bunăvoința, pentru că la curte se obişnuia ca nimeni, niciodată, 
să nu vorbească de bine pe cei despre care stăpânul gândeşte 
rău. Această încălcare cu totul nouă a tradiţiilor, această 
derogare de la obiceiurile palatului o bucură, aproape o încânta 
pe regină. Maria-Antoaneta credea că descoperise o inimă, 
acolo unde natura nu pusese decât un burete uscat şi lacom. 

Conversaţia continuă să se desfăşoare cu familiaritatea pe 
care o permitea regina, în bunăvoința sa. Jeanne stătea ca pe 
ghimpi. Era stânjenită; nu mai vedea posibilitatea de a pleca 
fără a fi concediată, ea care până mai adineauri jucase rolul atât 
de plăcut al străinei care nu cere decât să se retragă; deodată 


însă, o voce tânără, veselă, zgomotoasă răsună în camera de 
alături. 

— Contele d'Artois! exclamă regina. 

Andreea se ridică imediat. Jeanne se pregăti să plece, dar 
prinţul intră atât de repede în camera unde se afla regina, încât 
a pleca fără să fii observat părea aproape cu neputinţă. Cu toate 
acestea, doamna de La Motte găsi ceea ce numim în teatru o 
ieşire din scenă. Văzând-o pe drăgălaşa făptură, prinţul se opri 
şi o salută. 

— Doamna contesa de La Motte — zise regina, prezentând- 
o prinţului pe Jeanne. 

— Ah! Ah! exclamă contele d'Artois. Sper că nu vă alung, 
doamnă contesă. 

Regina îi făcu un semn Andreei să o reţină pe Jeanne. 
Semnul voia să spună: "Doream să dăruiesc ceva doamnei de La 
Motte; nu am avut timpul; să amânăm pe mai târziu." 

— V-aţi întors deci de la vânătoarea de lupi — zise regina, 
dând mâna cumnatului ei, după obiceiul englezesc, din nou 
foarte la modă. 

— Da, dragă soră şi a fost o vânătoare reuşită. Am omorât 
şapte, ceea ce este enorm — răspunse prinţul. 

— l-aţi omorât singur? 

— Nu sunt foarte sigur — replică el, râzând — dar aşa mi s- 
a spus. Deocamdată însă, dragă sora, ştiaţi că am câştigat şapte 
sute de livre? 

— Ei, cum? 

— Aflaţi că se plăteşte o sută de livre de cap pentru aceste 
dihănii înfricoşătoare. E scump, ce-i drept, dar eu aş da bucuros 
două sute pentru un cap de gazetar. Dumnea-voastră, scumpă 
soră? 

— Ah! Aţi şi aflat povestea? zise regina. 

— Domnul de Provence mi-a istorisit-o. 

— Aha, lucrurile au ajuns la a treia mână — reluă Maria- 
Antoaneta. Contele de Provence este un povestitor tenace, 
neobosit. Povestiţi-ne şi nouă cum v-a înfăţişat toată istoria 
asta... 

— În versiunea lui sunteţi mai albă ca hermina, mai albă ca 
Venus-Afrodita. 

— Şi chiar v-a povestit toată aventura? 


— Aventura gazetarului, da, dragă soră. Dar maiestatea 
voastră a fost la înălţime. Ba chiar s-ar putea spune, dacă am 
face un calambur, cum face domnul de Bièvre în fiecare zi, că 
"Afacerea hârdăului este spălată". 

— Oh, oribil joc de cuvinte! 

— Soră scumpă, nu batțjocoriţi un viteaz care vă pune la 
picioare lancea şi braţul său. Din fericire, n-aveţi nevoie de 
nimeni. Ah, sunteţi cu adevărat fericită! 

— Aceasta numiţi fericire?! Îl auzi, Andreea? 

Jeanne începu să râdă. Contele, privind-o neîncetat, o 
încuraja. | se adresă Andreei, dar răspundea lui Jeanne. 

— Bineînţeles că este o fericire — repetă contele d'Artois — 
deoarece, se putea prea bine: 

— 1 — ca doamna de Lamballe să nu fi fost cu 
dumneavoastră. 

— Vă închipuiţi că m-aş fi dus singură? 

— 2 — Să nu o întâlniți acolo pe doamna de La Motte, care 
să vă împiedice să intraţi. 

— Ah! Va să zică ştiţi că doamna contesă era acolo? 

— Dragă soră, când domnul conte de Provence povesteşte, 
povesteşte de-a fir-a-păr. S-ar mai fi putut apoi ca doamna de La 
Motte să nu se afle tocmai la ţanc la Versailles, ca să poată 
depune pe loc mărturie. Îmi veţi răspunde, fără îndoială, că 
virtutea şi nevinovăția sunt ca violetele, care nu au nevoie să fie 
văzute pentru a fi simţite şi recunoscute; dar violetele, dragă 
soră, sunt culese în buchete, când sunt văzute şi aruncate după 
ce au fost mirosite. lată concluzia mea. 

— Frumoasă, n-am ce zice! 

— O iau aşa cum este; v-am dovedit că aţi avut noroc. 

— N-aţi dovedit-o bine. 

— Trebuie s-o dovedesc mai bine? 

— N-ar fi de prisos. 

— Ei bine, sunteţi nedreapta învinovăţind norocul — spuse 
contele şi, făcând o piruetă, se lăsă să cadă pe canapea lângă 
regină — deoarece aţi scăpat din faimoasă escapadă cu 
cabrioleta... 

— Una — zise regina, numărând pe degete. 

— Aţi fost salvată de hârdău... 

— Fie, o număr. Două. Altceva? 

— Şi de povestea cu balul — îi suflă el la ureche. 


— Ce bal? 

— Balul Operei. 

— Poftim?... 

— Spun balul Operei, dragă soră. 

— Nu vă înţeleg. 

Contele începu să râdă. 

— Că prost mai sunt vorbindu-vă despre un secret... 

— Un secret?! Frate dragă, văd că vorbiţi despre balul 
Operei. Mă faceţi, într-adevăr, curioasă. 

Cuvintele bal, operă ajunseră la urechile Jeannei. Ea ciuli 
urechea. 

— Ssst! făcu prinţul. 

— Ba deloc, ba deloc! Explicaţi-ne! ripostă regina. Vorbiţi 
despre ceva ce s-a întâmplat la Operă; despre ce anume? 

— Vă implor, fie-vă milă!... 

— Insist să vorbiţi, conte. 

— lar eu insist să tac, dragă soră. 

— Vreţi să mă supăraţi? 

— Nicidecum. Presupun că am spus destul ca să înţelegeţi. 

— N-aţi spus absolut nimic. 

— Ah, surioară, acum dumneavoastră sunteţi cea care mă 
faceţi curios... Ei bine, vorbiţi serios? 

— Pe cuvânt de onoare, nu glumesc deloc. 

— Doriţi să vorbesc? 

— Imediat. 

— Să mergem alături — zise el, arătând spre Jeanne şi spre 
Andreea. 

— Aici! Aici! Nu este niciodată prea multă lume când e 
vorba de o explicaţie. 

— V-am prevenit, soră dragă! 

— Totuşi risc. 

— Nu aţi fost la ultimul bal al Operei? 

— Eu?! exclamă regina. Eu la balul Operei?! 

— Să tăcem! Vă implor! 

— A, nu, dimpotrivă, să strigăm, dragă frate... Spuneţi că 
eu am fost la balul Operei? 

— Da, fără îndoială că aţi fost. 

— M-aţi şi văzut, poate? zise ea, cu ironie, încercând să 
glumească. 

— Bineînţeles că v-am văzut. 


— Pe mine? Pe mine?... 

— Pe dumneavoastră! Chiar pe dumneavoastră! 

— De necrezut! 

— Aşa mi-am zis şi eu. 

— De ce nu spuneţi că mi-aţi şi vorbit? Ar avea şi mai mult 
haz. 

— Pe legea mea! Am vrut să vă vorbesc, dar în clipa aceea 
un val de măşti ne-a despărţit. 

— Sunteţi nebun! 

— Eram sigur că veţi spune asta. N-ar fi trebuit să mă 
expun, este greşeala mea. 

Regina se ridică brusc şi, neliniştita, făcu câţiva paşi prin 
cameră. Contele o privea mirat. Andreea se-nfioră de teamă şi 
îngrijorare. Jeanne îşi înfipse unghiile în came ca să-şi păstreze 
firea. Regina se opri locului. 

— Prietene — se adresă ea tânărului prinţ — să nu glumim. 
După cum vedeţi, am un caracter unt, îmi pierd iute răbdarea; 
mărturisiţi că aţi vrut să vă distraţi pe socoteala mea şi voi fi 
foarte bucuroasă. 

— Dacă doriţi, mărturisesc, draga sora. 

— Te rog să fii serios, Charles.. 

— Uite că tac, tac ca peştele, soră dragă. 

— Vă implor, spuneţi-mi, nu-i aşa că aţi născocit toată 
povestea asta? 

Contele clipi cu tâlc privind spre doamne, apoi zise: 

— Da, am născocit-o, binevoiţi să mă iertaţi. 

— Nu m-aţi înţeles, dragă frate — repetă regina cu 
vehemenţă. Da sau nu, în faţa acestor doamne, retrageri ceea 
ce aţi spus? Nu minţiţi şi nu cruţaţi! 

Andreea şi Jeanne dispărură în spatele unei tapiserii de 
Gobelins. 

— Ei bine, surioară — zise prinţul, cu voce scăzută, când nu 
le mai văzu pe cele două femei — am spus adevărul. Trebuia să 
mă avertizaţi mai devreme. 

— M-aţi văzut la balul Operei? 

— Cum vă văd acum şi dumneavoastră de asemenea m-aţi 
văzut. 

Regina scoase un țipăt, le chemă pe Jeanne şi pe Andreea 
şi, alergând de cealaltă parte a tapiseriei, se întoarse ţinându-le 
de mână. 


— Doamnelor, domnul conte d'Artois afirma că m-a văzut la 
Operă — zise ea. 

— Oh! şopti Andreea. 

— Nu mai puteţi da înapoi — continuă regina — dovediţi, 
dovediţi... 

— Prea bine — se învoi prinţul. Eram cu mareşalul de 
Richelieu, cu domnul de Calonne, cu,... drace! Cu multă lume. V- 
a căzut masca. 

— Masca mea?! 

— Tocmai voiam să vă spun: "Este mai mult decât o 
îndrăzneală, dragă soră", dar aţi dispărut, condusă de cavalerul 
căruia îi clădeaţi braţul. 

— Cavalerul meu?! Doamne, Dumnezeule! Simt că-mi pierd 
minţile! 

— Era un domino albastru — preciza prinţul. Regina îşi 
trecu mâna peste frunte. 

— În ce zi a fost asta? întrebă ea. i 

— Sâmbăta, în ajunul plecării mele la vânătoare. Incă mai 
dor-meaţi dimineaţa când am plecat eu, altfel v-aş fi spus atunci 
tot ce v-am spus acum. 

— Dumnezeule! Dumnezeule! La ce oră m-aţi văzut? 

— Era între două şi trei noaptea. 

— Hotărât lucru: ori eu sunt nebună, ori dumneavoastră... 

— Vă repet că eu... să mă fi înşelat?... Totuşi... 

— Totuşi... 

— Totuşi nu vă mai frământaţi atâta... nimeni n-a ştiut 
nimic... O clipă am crezut că sunteţi cu regele, dar personajul 
vorbea germana, or regele nu ştie decât engleza. 

— Germana?... Un neamt? Ah, am o dovadă, frate dragă. 
Sâmbăta, m-am culcat la unsprezece. Surâzător, contele făcu o 
reverență, cu aerul unui om care nu este convins. Regina sună. 
Doamna de Misery vă va spune — adăugă ea. 

Contele începu să râdă. 

— De ce nu-l chemaţi şi pe Laurent, elveţianul de la poarta 
Rezervoarelor? Va depune şi el mărturie. Eu v-am dat arma 
aceasta, nu trageţi cu ea în mine! 

— Oh! Se mânie regina. Oh, să nu fi crezută! 

— V-aş crede dacă nu v-aţi mânia atâta. Chiar dacă eu vă 
cred, alţii care vor veni după mine nu o vor face. 

— Alţii? Care alţii? 


— La naiba! Cei care, ca şi mine, au văzut. 

— Ah! lată ceva într-adevăr ciudat! Există oameni care m- 
au văzut. Ei bine, arătaţi-mi-i! 

— Chiar acum... Filip de Taverney este aici? 

— Fratele meu?! zise Andreea. 

— Da, domnişoară — răspunse prinţul. Era acolo. Vreţi să-l 
întrebaţi, scumpă soră? 

— ÎI întreb imediat. 

— Doamne! murmură Andreea. 

— Ce este? o întrebă regina. 

— Fratele meu chemat ca martor! 

— Da, da, vreau să vină! 

Regina sună; alergară să-l aducă pe Filip, care, după scena 
pe care o cunoaştem, tocmai se despărţise de tatăl său. Filip, 
învingător în duelul cu Charny; Filip, care credea că făcuse un 
serviciu reginei, se îndrepta vesel spre palatul Versailles. Il 
întâlniră în drum. | se comunică ordinul reginei. Tânărul veni 
imediat. Maria-Antoaneta alergă în întâmpinarea lui şi, oprindu- 
se dinaintea sa, îi spuse: 

— Domnule, sunteţi în stare să spuneţi adevărul? 

— Da, doamnă şi sunt incapabil să mint — răspunse el. 

— Atunci, spuneţi, spuneţi sincer dacă... dacă m-aţi văzut în 
vreun loc public în ultimele opt zile? 

— Da, doamnă — răspunse Filip. 

În încăpere, inimile băteau atât de tare, încât aproape le 
puteai auzi. 

— Unde m-aţi văzut? zise regina, cu un accent teribil în 
voce. Filip tăcu. Oh, nu mă cruţaţi în nici un fel, domnule! 
Contele d'Artois susţine că m-a văzut la balul Operei. ŞI 
dumneavoastră, dumneavoastră unde m-aţi văzut? 

— Ca şi monseniorul conte d'Artois, la balul Operei, 
doamnă. 

Regina căzu pe sofa, ca lovită de trăznet. Apoi, ridicându-se 
cu iuţeala unei pantere rănite, rosti: 

— Este imposibil, pentru că nu am fost Luaţi seama, 
domnule de Taverney, observ că vă daţi aere de puritan; se 
potriveau în America, cu domnul de Lafayette, dar la Versailles 
ne purtăm ca francezii, politicos şi simplu. 


— Maiestatea voastră îl învinuieşte degeaba pe domnul de 
Taverney — interveni Andreea, palidă de mânie şi de indignare. 
Dacă spune că a văzut înseamnă că a văzut într-adevăr. 

— Şi dumneata?! ripostă Maria-Antoaneta. Şi dumneata?! 
Nu mai lipseşte într-adevăr decât un singur lucru şi anume, să 
mă fi văzut şi dumneata. Slavă Domnului, dacă am prieteni care 
să mă apere, am şi duşmani care vor să mă ucidă. Un martor nu 
este suficient ca dovadă să fie făcuta. 

— M-aţi tăcut să-mi amintesc — spuse contele d'Artois — că 
în clipa când v-am văzut şi când mi-am dat seama că dominau! 
Albastru nu era regele, am crezut că este nepotul domnului de S 
uf tren. Cum îl chema pe acel brav ofiţer care a săvârşit isprava 
cu drapelul? L-aţi primit cu atâta entuziasm zilele trecute, încât 
i-am crezut cavalerul dumneavoastră de onoare. 

Regina roşi. Andreea deveni palidă ca o moartă. Amândouă 
se priviră şi tresăriră. Filip era livid. 

— Domnul de Charny? şopti el. 

— Da, Charny — încuviinţă contele d'Artois. Nu-i aşa, 
domnule Filip, ca. Statura domi-noului albastru era întrucâtva 
asemănătoare cu a domnului de Charny? 

— N-am observat, monseniore — răspunse Filip, respirând 
anevoie. 

— Dar — continuă domnul conte d'Artois — am băgat 
repede de seamă că mă înşelasem, deoarece l-am zărit aproape 
imediat pe domnul de Charny. Se afla lângă domnul de 
Richelieu, chiar în faţa dumneavoastră, scumpa soră, în clipa 
când v-a căzut masca. 

— Şi m-a văzut şi el? strigă regina, lăsând deoparte orice 
prudenţă. 

— Numai dacă nu este orb — replică prinţul. Regina făcu un 
gest deznădăjduit şi sună din nou. 

— Ce faceţi? întrebă prinţul. 

— Vreau să-l întreb şi pe domnul de Charny, să beau cupa 
până la fund. 

— Nu cred că domnul de Charny să fie la Versailles — 
murmură Filip. 

— De ce? 

— Mi s-a spus, cred, câ... că nu se simte bine. 

— Ah! Chestiunea este destul de serioasă ca să vină, 
domnule. Nici eu nu mă simt bine şi cu toate astea aş merge 


până la capătul lumii, în picioarele goale, numai ca să pot 
dovedi... 

Filip, cu inima sfâşiată, se apropie de Andreea, care privea 
pe fereastra dinspre curte. 

— Ce este? O întreba regina, apropiindu-se de ea. 

— Nimic, nimic... îl credeam bolnav pe domnul de Charny şi 
iată că îl văd venind. 

— ÎI vezi venind? strigă Filip, alergând la geam. 

— Da, el este. 

Regina, fără a mai ţine seama de nimic, deschise ea însăşi 
fereastra cu o energie uimitoare şi strigă: 

— Domnule de Charny! 

Acesta întoarse capul şi, cu desăvârşire năucit, se îndreptă 
spre palat. 


Capitolul XXXIX Un alibi 


Domnul de Charny intră, cam palid, ţinându-se însă drept şi 
fără a avea aerul că suferă. Văzând toată această aleasă 
societate, el adoptă ţinuta respectuoasă şi ţeapănă a omului de 
lume şi a soldatului. 

— Fiţi atentă, draga sora — îi şopti contele d'Artois. Am 
impresia că interogaţi prea multă lume. 

— Scumpul meu frate, voi interoga o lume întreagă până 
când voi reuşi să găsesc pe cineva care să-mi spună că v-aţi 
înşelat. 

Între timp, Charny, văzându-l pe Filip, îl salutase curtenitor. 

— Eşti propriul dumitale călău, îţi distrugi sănătatea — se 
adresa Filip, cu vocea scăzută, adversarului său. Să pleci de- 
acasă rănit! Cred că vrei să te sinucizi! 

— Nu moare nimeni că l-a zgâriat o cracă în pădurea 
Boulogne — replică Charny, fericit de a putea da duşmanului 
său o lovitură morală mult mai dureroasă decât o rană făcută de 
sabie. 

Apropiindu-se, regina puse capăt acestui duel verbal, care 
părea mat curând un dublu monolog decât o conversaţie şi 
spuse: 


— Domnule de Charny, aţi fost, după cum afirma aceşti 
domni, la balul Operei? 

— Da, maiestate — răspunse Charny, înclinându-se. 

— Spuneţi-ne ce aţi văzut acolo. 

— Maiestatea voastră întreabă ce am văzut sau pe cine am 
văzut? 

— Mai exact... pe cine aţi văzut şi fără nici o discreţie, 
domnule de Charny, fără false reticenţe. 

— Trebuie să spun totul... doamnă? Pe obrajii reginei se 
aşternu din nou acea paloare care de zece ori în acea dimineaţa 
îi alungase culorile din obraji. Pentru a începe în conformitate cu 
ierarhia, cu legea respectului meu... — lămuri Charny. 

— Bine, aşadar, m-aţi văzut? 

— Da, maiestate, în clipa când, din păcate, masca reginei a 
căzut. 

Maria-Antoaneta mototoli cu o mână nervoasă dantela 
eşarfei. 

— Domnule — spuse ea, cu o voce, din care un observator 
mai inteligent ar fi ghicit că regină este gata să izbucnească în 
plâns — priviţi-mă bine, sunteţi absolut sigur? 

— Doamnă, trăsăturile maiestăţii voastre sunt întipărite în 
inimile tuturor supuşilor săi. Cine a văzut-o o dată pe maiestatea 
voastră, o are mereu în faţa ochilor. 

Filip o privi pe Andreea, Andreea îşi cufundă privirile în cele 
ale lui Filip. Între cele două suferinţe, între cele două gelozii se 
încheiase o dureroasă alianţă. 

— Domnule — repetă regina, apropiindu-se de Charny — vă 
asigur că nu am fost la balul Operei. 

— Oh, doamna! exclamă tânărul, înclinându-se până la 
pământ. Oare maiestatea voastră nu are dreptul să meargă 
oriunde doreşte? Nici chiar iadul, după ce maiestatea voastră ar 
fi pus piciorul acolo, nu ar mai fi iad. 

— Nu vă cer să-mi scuzaţi fapta — spuse regina. Tot ce vă 
rog este să credeţi că nu am săvârşit-o. 

— Voi crede tot ceea ce maiestatea voastră îmi va ordona 
să cred — răspunse Charny, emoţionat până în adâncul 
sufletului de insistența reginei, de afectuoasa umilinţă a unei 
femei atât de mândre. 

— Scumpă soră! Scumpă soră! Este prea mult! murmură 
contele d'Artois la urechea Mariei-Antoaneta.. 


Scena îi îngheţase pe toţi cei de faţa; unii sufereau pentru 
dragostea lor sau pentru amorul propriu rănit; alţii simțeau 
emoția pe care o inspiră întotdeauna o femeie care, acuzata, se 
apară cu tot curajul împotriva unor dovezi zdrobitoare. 

— Toţi sunt convinşi! Toţi sunt convinşi! strigă regina, 
înnebunită de furie şi, descurajată, se prăbuşi pe un fotoliu, 
ştergând pe furiş, cu vârful degetului, urma unei lacrimi pe care 
orgoliul i-o aninase în colţul pleoapelor. Deodată se ridica. 

— Surioară! Surioară! lertaţi-mă — spuse afectuos contele 
d'Artois. Sunteţi înconjurată de prieteni devotați; secretul care 
va înspăimântă într-atâta, nu-l cunoaştem decât noi şi din 
inimile noastre unde l-am ferecat, nu-l va scoate nimeni decât o 
dată cu viaţa. 

— Secretul! Secretul! strigă regina. Ah, n-am nevoie de 
secrete! 

— Scumpă soră! 

— Nici un secret! O dovadă! 

— Doamnă — spuse Andreea — vine cineva. 

— Vine regele — zise încet Filip. 

— Regele! Anunţă un lacheu în anticameră. 

— Regele! Cu atât mai bine! Oh, regele este singurul meu 
prieten, numai regele nu mă va socoti vinovată, chiar dacă i se 
va părea că m-a văzut fă când o greşeala; regele este binevenit! 
Regele intră. Faţa lui contrasta cu tulburarea şi neliniştea 
oglindite pe chipurile celor din jurul reginei. Sire! strigă aceasta. 
Sosiţi la vreme! Sire, încă o calomnie, încă o insultă cu care 
trebuie să lupt! 

— Despre ce este vorba? întrebă Ludovic al XVI-lea, 
înaintând. 

— Domnule, un zvon, un zvon infam! Va începe să circule. 
Ajutaţi-mă, ajutaţi-mă, sire, pentru că de data aceasta nu 
duşmanii mă acuză, ci prietenii mei. 

— Prietenii? 

— Aceşti domni: fratele meu, iertare, domnul conte d'Artois, 
domnul de Taverney, domnul de Charny, sunt încredinţaţi şi mă 
încredinţează şi pe mine că m-au văzut la balul Operei. 

— La balul Operei?! exclamă regele, încruntându-se. 

— Da, sire. 

O linişte cumplită se lăsa peste adunare. Doamna de La 
Motte observa sumbra îngrijorare a regelui. Văzu paloarea 


mortală a reginei; cu un cuvânt, numai cu un singur cuvânt, ar fi 
putut să înceteze atâta suferinţă; putea cu un singur cuvânt să 
năruiască toate acuzaţiile trecutului şi să o salveze pe regină în 
viitor. Dar inima nu-i dădu ghes; interesul o împiedica. Işi spuse 
că pierduse momentul, că minţise şi mai devreme, în legătură 
cu hârdăul şi ca, dacă ea retractează ce-a spus, se va vedea că 
a minţit, va dovedi astfel reginei că a lăsat-o în voia primei 
acuzaţii, deci proaspăta favorită s-ar fi distrus dintr-un foc, şi-ar 
fi tăiat singură craca de sub picioare în ce priveşte viitoarele 
favoruri; de aceea tăcu. 

În acest moment regele repetă nespus de neliniștit: 

— La balul Operei? Cine a spus aşa ceva? Domnul conte de 
Provence ştie? 

— Dar nu-i adevărat! strigă regina, cu glasul inocenţei 
disperate. Nu-i adevărat; domnul conte d'Artois se înşeală, 
domnul ide Taverney se înşeală. Şi dumneavoastră vă înşelaţi, 
domnule de Charny. În sfârşit, oricine se poate înşela. 

Toţi se înclinară. 

— Staţi puţin! strigă regina. Să vină slujitorii mei, să vină cu 
toţii şi să fie interogaţi. Balul a fost sâmbăta, nu-i aşa? 

— Da, scumpă soră. 

— Ei bine, ce-am făcut sâmbăta? Spuneţi-mi, căci simt că 
înnebunesc şi, dacă lucrurile merg "mai departe tot aşa, voi 
crede eu însămi că m-am dus la acel mizerabil bal de la Operă; 
dar dacă aş fi fost, domnilor, nu m-aş ascunde. 

Deodată regele se apropie, cu ochii strălucitori de bucurie, 
cu fruntea descreţita, cu braţele întinse. 

— Sâmbăta — rosti el — sâmbăta, nu-i aşa, domnilor? 

— Da, sire. 

— Ei bine — urmă regele, din ce în ce mai calm, din ce în ce 
mai zâmbitor — n-aveţi decât s-o întrebaţi pe Maria, camerista 
dumneavoastră. Ea îşi va aminti, poate, la ce oră am intrat la 
dumneavoastră în ziua aceea: cred că era pe la 11 noaptea. 

— Ah! exclamă regina, copleşită de fericire. Aşa e, sire. 

Şi se arunca în braţele lui; apoi de ruşine că se simţea 
privită, îşi cuibări capul la pieptul regelui, care o săruta duios pe 
păr. 

— Ei bine — zise contele d'Artois, uluit şi bucuros în acelaşi 
timp — am să-mi cumpăr ochelari; dar, slava Domnului, nu aş 
da această scenă nici pentru un milion, nu-i aşa, domnilor? 


Sprijinit de perete, Filip era palid ca un mort. Charny, rece 
şi impasibil, îşi ştergea fruntea acoperită de sudoare. 

— lată de ce, domnilor — continuă regele, subliniind 
bucuros efectul pe care îl produsese — iată de ce este imposibil 
ca regina să fi fost în acea noapte la balul Operei. Puteţi crede 
ce vreţi; regina, sunt sigur, se mulţumeşte să fie crezută de 
mine. 

— Ei bine — adaugă contele d'Artois — n-are decât să 
gândească ce-o vrea domnul de Provence, dar îi desfid soţia să 
găsească un astfel, de alibi în ziua când va fi acuzată că a 
petrecut noaptea în altă parte. 


— Frate! 
— Sire, vă sărut mâna. 
— Charles, merg cu dumneata — spuse regele, dând 


reginei o ultimă sărutare. 

Filip nu se mişcase. 

— Domnule de Taverney — zise cu severitate regina — nu-l 
întovărăşiţi pe domnul conte d'Artois? 

Filip ridică deodată fruntea. Sângele îi năvăli în cap şi în 
ochi. Simţea că leşină. De-abia avu puterea să salute, să se uite 
la Andreea şi să-i arunce o privire posomorâta lui Charny, 
stăpânindu-şi durerea nebună. leşi. Regina îi reţinu pe Andreea 
şi pe domnul de Charny. 

Situaţia Andreei, aflată între fratele ei şi regina, între 
prietenie şi gelozie, n-am fi putut s-o zugrăvim fără a micşora 
efectul dramaticei scene în care regele a apărut dând un fericit 
deznodământ întâmplărilor petrecute. 

Cu toate acestea nimic nu merită mai mult atenţia noastră 
ca suferinţa tinerei fete; ea simţea ca Filip şi-ar fi dat viaţa ca s- 
o împiedice pe regină să rămână cu Charny între patru ochi şi ea 
însăşi trebuia să-şi mărturisească că şi-ar fi simţit inima 
zdrobită dacă, pentru a-l urma şi consolă pe Filip, cum ar fi fost 
firesc, l-ar fi lăsat pe Charny singur, în voia lui, cu doamna de La 
Motte şi cu regina, deci aproape mar nestingheriţi decât dacă ar 
fi fost în doi. O ghicise după aerul totodată modest şi familiar al 
Jeannei. 

Cum să-şi explice ceea ce simţea? Oare aceasta era 
dragostea? Dragostea, îşi spusese ea, nu înfloreşte, nu creşte 
atât de iute în atmosfera rece de la curte. Dragostea, această 
floare rară, înfloreşte în inimile generoase, pure, neîntinate. Nu 


îşi înfige rădăcinile într-o inimă pângărită de amintiri, într-un 
pământ îngheţat de lacrimi adunate de ani de zile încoace. Nu, 
nu dragoste simţea domnişoara de Taverney pentru domnul de 
Charny. Nu credea Respingea cu putere un astfel de gând 
pentru că îşi jurase să nu iubească niciodată nimic pe această 
lume. 

Atunci de ce suferise atâta când Charny îi adresase reginei 
câteva cuvinte pline de respect şi devotament? Cu siguranţa, 
aici era vorba de gelozie. Da, Andreea îşi mărturisea că era 
geloasă, nu pe dragostea pe care un bărbat putea s-o simtă 
pentru altă femeie, ci geloasă pe femeia care putea să inspire, 
să primească, să îngăduie această dragoste. 

li privea cu melancolie pe toţi îndrăgostiţii care se perindau 
în jurul ei la noua curte. Aceşti tineri curajoşi, plini de ardoare nu 
o înțelegeau şi se îndepărtau după ce îi aduceau omagii, unii 
pentru că răceala ei nu era de natura filozofică, alţii pentru ca 
aceasta răceala era în contrast ciudat cu vechile libertăţi în 
mijlocul cărora se născuse. Şi-apoi bărbaţii, fie că vor plăcerea, 
fie că visează dragostea, se feresc de răceala unei femei de 
douăzeci şi cinci de ani, care este frumoasă, bogată, care este 
favorita unei regine şi care trece singură, rece, tăcută şi palidă 
pe un drum pe care suprema bucurie, suprema fericire este să 
faci cât mai mult zgomot în jurul tău. 

Nu este prea plăcut să fii o veşnică problemă; Andreea 
remarcase acest lucru: văzuse cum ochii se întorseseră încetul 
cu încetul de la frumuseţea ei, minţile se fereau de inteligenţa ei 
sau o tăgăduiau. Văzu chiar mai mult: nepăsarea deveni un 
obicei, la cei mai vechi; un instinct, la cei mai noi; devenise un 
lucru neobişnuit să intri în vorbă cu domnişoara de Taverney, la 
fel ca şi cu Latona sau Diana de la Versailles, înconjurate de 
brâul lor de ape întunecate. Cine a salutat-o pe domnişoara de 
Taverney, iar după aceea s-a răsucit pe călcâie şi a zâmbit 
alteia, şi-a făcut datoria. 

Toate aceste nuanţe nu scăpau privirii pătrunzătoare a 
tinerei femei. Ea, a cărei inimă încercase toate durerile fără a 
cunoaşte o singură bucurie; ea, care se simţea înaintând în 
vârstă, urmărită de un cortegiu de plictiseli insipide şi sumbre 
amintiri, invoca în şoapta mai mult numele celui ce pedepseşte 
decât al celui care iartă şi, în tristele sale insomnii, trecând în 


revistă bucuriile oferite din plin fericiţilor îndrăgostiţi ai 
Versailles-ului, suspina cu cumplită amărăciune: 

— Şi eu, Doamne, eu?! 

Când îl întâlnise pe Charny în seara aceea friguroasă, când 
văzuse ochii tânărului oprindu-se plini de curiozitate asupra ei şi 
învăluind-o treptat cu simpatie, nu remarcă la el acea rezerva 
nefirească pe care i-o arătau toţi curtenii. Pentru bărbatul 
acesta ea era o femeie. El deşteptase în ea tinereţea, învinsese 
moartea, făcuse să roşească marmura Dianei şi a Latonei. Asfel, 
domnişoara de Taverney se ataşă brusc de acest bărbat care o 
trezise la viaţă. Aşa că fu fericită să-l privească pe tânărul 
pentru care ea nu era o problemă. Şi fu nenorocită gândindu-se 
că o altă femeie va tăia aripile seninei sale fantezii, îi va lua 
visul de-abia născut. 

să ne fie iertat că am lămurit atât de amănunţit de ce 
Andreea nu l-a urmat pe Filip după ce acesta părăsise cabinetul 
reginei, cu toate că suferea din pricina injuriei adresata fratelui 
său, cu toate că acest frate era pentru ea un idol, o religie, 
aproape o dragoste. 

Domnişoara de Taverney, care nu voia ca regina să rămână 
între patru ochi cu Charny, nu se gândea însă nici să ia parte la 
conversaţie, după plecarea fratelui ei. Se aşeză în colţul 
şemineului, aproape întorcând spatele grupului alcătuit de 
regină, care stătea jos, de Charny, care rămăsese în picioare şi 
de doamna de La Motte, instalată în dreptul ferestrei, unde falsa 
ei timiditate căuta un refugiu, iar curiozitatea ei reală, un loc 
favorabil de observaţie. 

Câteva minute, regina rămase tăcută; nu ştia cum să 
reînnoade conversaţia, după explicaţia atât de delicată care 
avusese loc. Charny părea suferind şi atitudinea lui nu displăcea 
reginei. În sfârşit, Maria-Antoaneta rupse tăcerea şi, dând glas 
propriului său gând, precum şi celorlalţi, începu deodată: 

— Aceasta dovedeşte că nu ne lipsesc duşmanii. Oare s-ar 
putea crede că se petrec lucruri atât de jalnice la curtea Franţei, 
domnule? Ar putea crede cineva acest lucru? Charny nu 
răspunse. Ce fericire să trăieşti pe vasele voastre, sub cerul 
liber, în mijlocul mării — continuă regina. Nouă, celor de la oraş, 
ni se vorbeşte despre furia, despre răutatea valurilor. Ah, 
domnule, domnule, priviţi-vă! Oaie talazurile oceanului, cele mai 
furioase talazuri, nu au aruncat asupra dumneavoastră spuma 


mâniei lor? Oare asalturile lor nu v-au zvârlit uneori de pe 
puntea navei? Adesea, nu-i aşa? Ei bine, iată, dumneavoastră 
sunteţi sănătos, tânăr, copleşit de onoruri. 


— Doamnă! 
— Oare englezii — continuă regina, care se înflăcăra din ce 
în ce — nu v-au trimis mânia lor de foc şi mitralii, minie 


periculoasă pentru viaţă, nu-i aşa? Dar ce vă pasă? Sunteţi 
teafăr, sunteţi puternic şi datorită acestei minii a duşmanilor pe 
care i-aţi învins, regele v-a felicitat, v-a răsfăţat, poporul vă 
cunoaşte numele şi vă iubeşte. 

— Ei bine, doamnă? murmură Charny, văzând cu oarecare 
teamă cum Maria-Antoaneta se lasă pradă exaltării. 

— Unde vreau s-ajung? zise ea. lată: binecuvântaţi fie 
duşmanii care aruncă asupra noastră flăcări, plumb şi valuri 
înspumate! Binecuvântaţi fie duşmanii care ne ameninţă cu 
moartea! 

— Dumnezeule, doamnă! exclamă Charny. Maiestatea 
voastră nu are duşmani, nu mai mulţi decât are vulturul în 
făptura şarpelui. Tot ce se târăşte pe pământ nu-i poate 
stingheri pe cei ce zboară printre nori. 

— Domnule — se grăbi să răspundă regina — 
dumneavoastră v-aţi întors sănătos şi teafăr de la bătălie; aţi 
ieşit sănătos şi teafăr din furtună; aţi ieşit triumfător şi iubit; în 
vreme ce duşmani ca cei pe care îi avem noi, ceilalţi, ne 
terfelesc reputaţia cu veninul calomniei; e drept că nu-ţi pun 
viaţa în primejdie, dar te îmbătrânesc şi te istovesc; te învaţă să 
pleci fruntea, de teama de a nu întâlni, cum mi s-a întâmplat 
mie astăzi, prieteni şi duşmani uniţi în acelaşi atac. Şi-apoi, 
domnule, dacă aţi şti ce îngrozitor este să fii ţinta urii! 

Andreea aştepta neliniştită răspunsul tânărului; tremura ca 
el să nu rostească afectuoasa consolare pe care regina părea ca 
o aşteaptă. Charny însă îşi şterse fruntea cu batista, se sprijini 
de spatele unui fotoliu şi păli. Privindu-l, regina zise: 

— Nu este prea cald aici? 

Doamna de La Motte deschise fereastra cu mâna sa mică, 
trăgând de cremonă, cu aceeaşi vigoare cu care ar fi făcut-o 
pumnul unui bărbat. Charny trase aerul în piept cu nesat. 

— Domnul este obişnuit cu vântul mării, se va sufoca în 
iatacurile Versailles-ului. 


— Nu despre asta este vorba, doamnă — răspunse Charny 
— dar la ora două am de îndeplinit o misiune şi numai dacă 
maiestatea să nu-mi ordonă să rămân... 

— Nu, domnule — răspunse regina — noi ştim ce înseamnă 
un ordin, nu-i aşa, Andreea? Apoi, întorcându-se spre Charny, 
uşor iritată, zise: Sunteţi liber, domnule. Şi-l concedie cu un gest 
pe tânărul ofiţer. 

Charny saluta în grabă şi dispăru în spatele tapiseriei. După 
câteva secunde se auzi în anticamera un fel de geamăt, precum 
şi zgomotul pe care-l fac mai multe persoane care aleargă. 
Regina se afla aproape de uşa, fie din întâmplare, fie deoarece 
voise să-l urmărească din ochi pe Charny, a cărui plecare 
precipitată i se păruse nefirească. Ridică tapiseria, scoase un 
strigăt înăbuşit şi păru gata să dea fugă. Andreea însă, care nu o 
pierdea din ochi, se aşeza între ea şi uşa. 

— Ah, doamnă! exclamă tânăra fată. 

Regina se uita ţintă la Andreea, care îi susţinu cu fermitate 
privirea. Doamna de La Motte îşi lungi gâtul. Prin spaţiul mic 
dintre regina şi Andreea, îl zări pe domnul de Charny care 
leşinase, iar în jurul său servitorii şi gărzile adunate încercând 
să-i dea ajutor. Regina surprinse gestul doamnei de La Motte şi 
închide repede uşa. Era însă prea târziu: doamna de La Motte 
văzuse. 

Maria-Antoaneta, încruntată, paşi gânditoare spre fotoliu, 
unde se aşeza din nou; se afla în acea stare neplăcută care 
urmează după orice emoție puternică. Andreea la rândul ei, cu 
toate că rămăsese în picioare sprijinită de perete, nu părea mai 
puţin gânditoare decât regina. 

Se făcu linişte. 

— lată un lucru ciudat — spuse deodată cu glas tare regina 
şi la vorbele ei cele două doamne tresăriră, surprinse, într-atât 
nu se aşteptau să le audă rostite.. Domnul de Charny părea că 
tot se mai îndoieşte... 

— Se îndoieşte de ce, doamnă? întrebă Andreea. 

— De faptul că n-am fost la palat în noaptea balului. 

— O, doamnă! 

— Nu-i aşa, contesa — se încăpăţâna regina — nu-i aşa că 
am dreptate şi ca domnul de Charny tot se mai îndoieşte? 

— Cu toate ca regele şi-a dat cuvântul? A, nu, e cu 
neputinţa, doamnă — replică Andreea. 


— S-ar putea crede că regele mi-a venit în ajutor din amor 
propriu. Ah, nici el nu crede, nu, nu crede! Se vede limpede. 

Andreea îşi muşca buzele. 

— Fratele meu nu este atât de neîncrezător ca domnul de 
Charny — spuse ea — părea foarte convins. 

— Ar fî rău, tare rău — continuă regina, care nici nu 
ascultase răspunsul Andreei. Şi dacă nu-i aşa, acest tânăr nu are 
o inimă credincioasă şi curata cum credeam. Apoi, plesnind din 
palme enervată, strigă: La urma urmei, dacă a văzut, de ce ar 
crede? Domnul conte d'Artois a văzut, de asemenea, domnul 
Filip a văzut şi el, cel puţin aşa zice; toată lumea a văzut şi a 
fost necesar cuvântul regelui pentru ca să tiu crezuţi sau, mai 
precis, pentru ca toţi să se prefacă a mă crede. Ah, este ceva la 
mijloc, ceva ce trebuie să lămuresc, deoarece nu se gândeşte 
nimeni s-o facă. Nu-i aşa, Andreea, că trebuie să caut şi să 
descopăr de ce se întâmplă toate astea? 

— Maiestatea voastră are dreptate — răspunse Andreea — 
şi sunt sigură că doamna de La Motte este de părerea mea şi ca 
maiestatea voastră trebuie să caute până găseşte. Nu-i aşa, 
doamnă? 

Doamna de La Motte, luată pe neaşteptate, tresări şi nu 
răspunse. 

— Pentru ca în fine — continuă regina — se zice că am fost 
văzută la Mesmer. 

— Maiestatea voastră a fost acolo — se grăbi să spună 
surâzând doamna de La Motte. 

— Fie — încuviinţă regina — dar n-am făcut ce scrie în 
pamflet. Şi-apoi am fost văzută la Operă, iar acolo n-am fost 
deloc. Se gândi, apoi izbucni: Ah, ştiu care-i adevărul! 

— Adevărul? bâigui contesa. 

— Atunci, cu atât mai bine! Se bucură Andreea. 

— Să vină domnul de Crosne — îi porunci regina, veselă, 
doamnei de Misery, care intrase. 


Capitolul XL Domnul de Crosne 


Domnul de Crosne, care era un om extrem de politicos, se 
simţea cât se poate de stânjenit de când regele şi regina 
avuseseră o explicaţie în prezenţa lui. Nu era deloc o treabă 


oarecare să fii în posesia tuturor secretelor unei femei, mai ales 
când această femeie este regina şi când tu trebuie să fii atent la 
interesele coroanei şi să-i asiguri reputaţia. Domnul de Crosne 
îşi dădu seama că va trebui să îndure minia femeii şi indignarea 
reginei; se retrase însă curajos în spatele datoriei sale şi conta 
pe cunoscută lui bună-cuviinţă ca pe o platoşă capabilă să 
amortizeze primele lovituri. Intră liniştit, cu surâsul pe buze. 
Regina însă nu zâmbea. 

— În sfârşit, domnule de Crosne — spuse ea — este rândul 
nostru să ne explicăm. 

— Sunt la ordinele maiestăţii voastre. 

— Ar trebui să cunoşti cauza a tot ce mi se întâmpla, 
domnule comandant al poliţiei! Domnul de Crosne privi în jurul 
său, cu un aer înspăimântat Nu te nelinişti — continuă regina — 
le cunoşti foarte bine pe aceste două doamne: doar dumneata 
cunoşti toată lumea!... 

— Aproape — îngăimă şeful poliţiei. Cunosc persoanele, 
cunosc efectele, dar nu cunosc cauza celor despre care vorbeşte 
maiestatea voastră. 

— Voi avea deci neplăcerea, de a ţi-o aduce eu la 
cunoştinţă — răspunse regina, înciudată de liniştea 
comandantului poliţiei. Ce-i drept, ţi-aş putea spune secretul aşa 
cum se spun toate secretele; în şoaptă sau luându-te deoparte, 
dar m-am hotărât, domnule, să fac totul la lumina zilei şi cu glas 
tare. Ei, bine, eu atribui efectele, aşa le numeşti, efectele de 
care mă plâng, purtării neruşinate a unei persoane care îmi 
seamănă şi care se dă în spectacol peste tot unde dumitale ţi se 
pare că mă vezi pe mine, dumneata, domnule, sau agenţii 
dumitale. 

— O asemănare! strigă domnul de Crosne, mult prea 
grijuliu să facă faţă atacului reginei că să bage de seamă 
trecătoarea tulburare a Jeannei ca şi exclamaţia Andreei. 

— Oare găseşti această presupunere imposibilă, domnule 
comandant al poliţiei? Oare îţi place să crezi că mă înşel sau că 
te înşel? 

— Nu spun asta, doamnă, dar, oricare ar fi asemănarea, 
între orice femeie şi maiestatea voastră există o asemenea 
diferenţă, încât nici o privire avizată nu s-ar putea înşela. 

— S-ar putea înşela, domnule, de vreme ce se înşeală. 


— Şi chiar voi da un exemplu maiestăţii voastre — se 
amestecă în vorbă Andreea. 

— Ah!... 

— Când locuiam la Taverney-Maison-Rouge, împreună cu 
tatăl meu, aveam în serviciu o fată care, în mod bizar... 

— Îmi semăna! 

— Chiar şi maiestatea voastră s-ar fi lăsat înşelată. 

— Şi ce-a devenit această fală? 

— Pe atunci nu ştiam cât de generoasă, de bună este 
maiestatea voastră: tatăl meu se temea că această asemănare 
să nu displacă reginei şi când am venit la Trianon, o ascundeam 
pe fată de ochii tuturor. 

— Vezi, vezi, domnule de Crosne! Ah, se pare că te 
interesează! 

— Foarte mult, doamnă. 

— Continuă, scumpa mea Andreea. 

— Ei bine, doamnă, această fată, care avea o minte ageră 
şi o fire ambițioasă, s-a plicti-sit să tot fie sechestrată astfel. 
Sunt sigură că a cunoscut vreo haimana, deoarece într-o seară 
am rămas foarte surprinsă văzând că nu mai apare. Am căutat-o 
peste tot Nici o urmă. A dispărut... 

— Nu v-a furat nimic fiinţa asta cu care semăn ca două 
picături de apă? 

— Nu doamnă, pentru că n-avea ce să-mi fure. 

Jeanne ascultase conversaţia, cu o atenţie lesne de înţeles. 

— Deci nu ştiai nimic din toate astea, domnule de Crosne? 

— Nu doamnă. 

— Deci există o femeie a cărei asemănare cu mine este 
izbitoare şi dumneata nu ştii nimic?! Deci un eveniment de o 
asemenea importanţă are loc în regat şi este cauza unor grave 
confuzii. Şi oare nu dumneata trebuie să fii primul care să-l afli? 
Haide să mărturisim, domnule: poliţia funcţionează destul de 
prost, nu-i aşa? 

— Nu — răspunse domnule de Crosne — vă asigur că nu, 
doamnă. Plebeul este liber să înalte funcţiile comandantului 
poliţiei până la înălţimea funcţiilor lui Dumnezeu; dar 
maiestatea voastră, care stă mult mai sus decât mine în acest 
Olimp terestru, ştie bine că funcţionarii regelui nu sunt decât 
oameni. Eu nu lnă pricep să descifrez evenimentele; unele sunt 
atât de ciudate, încât mintea omului de-abia le poate înţelege. 


— Domnule, când unui om i s-a dat până şi puterea dea 
pătrunde în gândurile semenilor săi, când cu ajutorul spionilor 
poate nota până şi gesturile pe care eu le fac în faţa oglinzii 
mele, ei bine, dacă acest om nu este stăpân pe situaţie... 

— Doamnă, când maiestatea voastră a petrecut noaptea 
afară din palat, am ştiut-o. Poliţia mea funcţiona bine atunci? 
Da, nu-i aşa? În ziua aceea, maiestatea voastră a fost la doamna 
aici de faţa, în strada Saint-Claude, cartierul Marais. Asta nu mă 
priveşte. Când v-aţi dus la Mesmer cu doamna de Lamballe şi 
atunci poliţia mea a funcţionat bine, deoarece agenţii mei v-au 
văzut. Când v-aţi dus la Operă... 

Regina ridică brusc capul. 

— Lăsaţi-mă să termin, doamnă. Spun "dumneavoastră" 
cum a spus şi contele d'Artois "dumneavoastră". Dacă un 
cumnat se poate înşela asupra trăsăturilor rudei sale, cu atât 
mai mult se poate înşela un agent care primeşte câţiva bieţi 
gologani pe zi. Agentul a crezut că vă vede, a spus-o. In acea zi, 
poliţia mea a funcţionat de asemenea bine. Puteţi spune, 
doamnă, ca agenţii mei nu au urmărit cu atenţie afacerea 
gazetarului Reteau, pe care domnul de Charny l-a snopit în 
bătaie? 

— Domnul de Charny?! strigară într-un glas Andreea şi 
regina. 

— Întâmplarea este destul de recentă doamnă şi loviturile 
de baston sunt calde încă pe spinarea gazetarului. lată o 
păţanie dintre acelea care îi asigurau succesul domnului de 
Sartine, predecesorul meu, atunci când le povestea, atât de 
spiritual, răposatului rege sau favoritei sale. 

— Domnul de Charny a intrat în conflict cu acest nemernic? 

— Am aflat acest lucru datorită poliţiei mele atât de 
calomniată, doamnă. Recunoaşteţi că i-a trebuit o oarecare 
inteligenţă acestei poliţii pentru a descoperi duelul care a urmat 
întregii afaceri. 

— Domnul de Charny a avut un duel?! Domnul de Charny s- 
a bătut?! strigă regina. 

— Cu gazetarul? întrebă cu înflăcărare Andreea. 

— A, nu, doamnelor! Gazetarul, după ce a fost bătut măr, 
nu ar fi putut să-i aplice domnului de Charny lovitura de sabie 
care l-a făcut să leşine în anticamera domniei-voastre adineauri. 


— Rănit! Este rănit! exclamă regina. Rănit? Când? Cum? Te- 
nşeli, domnule de Crosne. 

— O doamnă, maiestatea voastră consideră că greşesc 
prea adesea ca să nu-mi acorde măcar o dată dreptate. 

— Adineauri era aici. 

— Ştiu foarte bine. 

— Da — spuse Andreea — eu l-am văzut că suferă. 

Şi rosti aceste cuvinte cu atâta ostilitate, încât regina se 
întoarse brusc. Privirea reginei fu o ripostă pe care Andreea o 
susţinu cu tărie. 

— Ce tot vorbeşti? zise Maria-Antoaneta. Ai băgat de seamă 
că domnul de Charny suferă şi n-ai spus nimic?! 

Andreea nu răspunse. Jeanne vru să sară în ajutorul 
favoritei, din care trebuia să-şi facă o prietenă. 

— Şi mie — interveni ea — mi s-a părut că se ţine anevoie 
pe picioare în timp ce maiestatea voastră îi făcea cinstea de a-i 
vorbi. 

— Anevoie, da — repetă orgolioasa Andreea, care nu-i 
mulţumi contesei nici măcar cu o privire. 

Domnul de Crosne, el, cel interogat, îşi savura în voie 
observaţiile sale asupra celor trei femei dintre care nici una, în 
afară de Jeanne, nu părea să-şi dea seama că se află în prezenţa 
unui comandant al poliţiei. 

În sfârşit, regina reluă: 

— Domnule, cu cine şi de ce s-a bătut domnul de Charny? 
Între timp, Andreea îşi mai veni în fire. 

— Cu un gentilom care... Dar, Dumnezeule, doamnă, este 
de prisos... Cei doi adversari se înţeleg de minune acum... chiar 
adineauri vorbeau împreună în faţa maiestăţii voastre. 

— Aici... în faţa mea? 

— Chiar aici... în camera asta, de unde învingătorul a ieşit 
primul, nu sunt nici douăzeci de minute. 

— Domnul de Taverney! strigă regina, cu un fulger de 
mânie în ochi. 

— Fratele meu! murmură Andreea dojenindu-se că fusese 
prea egoistă, altfel ar fi înţeles totul. 

— Cred că domnul Filip de Taverney s-a bătut cu domnul de 
Charny — preciză domnul de Crosne. 

Regina îşi plesni violent palmele una de cealaltă, semn că 
era în prada unei mânii clocotitoare şi spuse: 


— Este de neînchipuit, de neînchipuit! Obiceiurile din 
America încetăţenite la Versailles... A, nu, n-am să îngădui una 
ca asta! Andreea îşi plecă fruntea, domnul de Crosne, de 
asemenea. Deci pentru că s-a luptat alături de domnul Lafayette 
şi Washington — regina îi pronunţă dinadins numele cum se 
pronunţă în franceză — curtea mea va fi transformată într-o 
arenă din secolul al XVI-lea. Ei bine, nu, încă o dată, nu! 
Andreea, dumneata ar fi trebuit să ştii că fratele dumitale s-a 
bătut. 

— Aflu şi eu acum, doamnă — răspunse ea. 

— Şi de ce s-a bătut? 

— Am fi putut să-l întrebam pe domnul de Charny, cu care 
s-a duelat — spuse Andreea, palidă şi cu ochii scânteietori. 

— Eu nu întreb ce a făcut domnul de Charny, ci ce a făcut 
domnul Filip de Taverney — replică arogantă regina. 

— Dacă fratele meu s-a bătut — rosti tânăra fată, lăsând 
să-i cadă cuvintele unul câte unul — nu a făcut-o decât pentru a 
aduce un serviciu maiestăţii voastre. 

— Ceea ce ar însemna că domnul de Charny nu s-a bătut 
pentru a-mi aduce mie un serviciu, nu-i aşa, domnişoară? 

— Am onoarea să atrag atenţia maiestăţii voastre — 
răspunse Andreea, pe acelaşi ton — că nu mă refer decât la 
fratele meu, la nimeni altcineva. 

Maria-Antoaneta îşi păstră calmul şi, ca să reuşească, îi 
trebui toată forţa de care era în stare. Se ridică, dădu ocol 
camerei, se prefăcu că se uită în oglindă, luă un volum dintr-un 
dulap lăcuit, parcurse şapte-opt rânduri, apoi îl aruncă şi se 
adresă înaltului funcţionar: 

— Mulţumesc, domnule de Crosne, m-ai convins. Eram cam 
tulburată de toate aceste rapoarte, de toate aceste bănuieli. Da, 
poliţia este foarte bine organizată, lucrează de minune: te rog 
numai, domnule, gândeşte-te la această asemănare de care ți- 
am vorbit. Bună ziua. 

li întinse mâna cu o graţie inegalabila şi domnul de Crosne 
plecă, de două ori mai fericit şi de zece ori mai informat. 
Andreea sesiză nuanţa salutului; făcu o adâncă şi respectuoasă 
reverenţa. Regina îi răspunse cu indiferența, dar fără aparenta 
supărare. Jeanne se înclină şi ea, ca în faţa unui altar sacru; se 
pregătea să plece. Doamna de Misery intră şi-i spuse reginei: 


— Doamnă, majestatea voastră nu a fixat o oră domnilor 
Boehmer şi Bossange? 

— Ah, ba da, dragă Misery, ai dreptate! Să intre! Mai rămâi 
puţin, doamnă de La Motte, vreau ca regele să se împace 
definitiv cu dumneata. 

Zicând acestea, regina pândea într-o oglindă expresia de 
pe chipul Andreei, care se îndrepta încet spre uşa vastului 
cabinet. Voia poate să-i stârnească gelozia, făcând avansuri noii 
venite. Andreea dispăru sub faldurile tapiseriei; nici nu se 
încruntase, nici hu tresări se. 

— Ca oţelul! Ca oţelul! suspină regina. Da, sunt de oţel 
aceşti Taverney, dar şi de aur. O, bună ziua, domnilor bijutieri! 
Ce noutăţi?! Ştiţi doar că n-am bani... 


Capitolul XLI Ispititoarea 


Doamna de La Motte îşi reluă locul; sta deoparte, în 
picioare, modestă, atentă şi prevenitoare, ca una căreia i s-a 
făcut favoarea de a rămâne şi de a asculta. Domnii Boehmer şi 
Bossange, în haine de ceremonie, se prezentară în audienţă la 
suverană. Işi multiplicară reverenţele până ajunseră la fotoliul 
Mariei-Antoaneta. 

— Bijutierii nu vin aici decât pentru a vorbi despre bijuterii. 
N-aţi nimerit-o, domnilor — spuse ea. 

Domnul Boehmer luă cuvântul: el era oratorul asociaţiei. 

— Doamnă — începu el — nu am venit să oferim marfă 
maiestăţii voastre, ne temeam să nu vă deranjăm. 

— O! exclamă regina, care îşi şi reproşa că dăduse dovadă 
de atâta curaj — a vedea bijuterii nu înseamnă să le şi cumperi. 

— Fără îndoială, doamnă — continuă Boehmer, reluându-şi 
şirul. Venim însă pentru a îndeplini o datorie şi acest lucru ne-a 
făcut să îndrăznim. 

— O datorie?... repetă mirată regina. 

— Este vorba tot despre acel frumos colier de diamante pe 
care maiestatea voastră nu a binevoit să-l cumpere. 

— A, da, colierul... lată-ne din nou la el! zise regina, râzând. 
Boehmer rămase serios. Adevărul este că era frumos, domnule 
Boehmer — continuă regina. 


— Atât de frumos, doamnă — îngâna timid Bossange — 
încât numai maiestatea voastră îl putea purta. 

— Ceea ce mă consolează — replică Maria-Antoaneta, cu un 
uşor suspin care nu scăpă doamnei de La Motte — ceea ce mă 
consolează este preţul lui... un milion şi jumătate, nu-i aşa, 
domnule Boehmer? 

— Da, maiestate. 

— Şi că — urmă regina — în vremea minunată în care trăim 
şi în care sufletul poporului s-a răcit, nu prea mai există un 
suveran care să poată să cumpere un colier de diamante 
valorând un milion cinci sute de mii de livre. 

— Un milion cinci sute de mii de livre! repetă ca un ecou 
doamna de La Motte. 

— Astfel încât, domnilor, ceea ce n-am făcut eu, ceea ce n- 
am putut eu să cumpăr, nimeni nu va putea... O să-mi 
răspundeţi că pietrele, separat, au valoare. Este adevărat, dar n- 
aş invidia pe nimeni pentru două-trei diamante; pentru şaizeci 
însă, da. 

Şi regina îşi frecă mâinile cu un fel de satisfacţie în care se 
putea ghici şi dorinţa de a-i sfida puţin pe domnii Boehmer şi 
Bossange. 

— Maiestatea voastră se înşeală — spuse Boehmer — şi de 
aceea este de datoria noastră s-o înştiinţăm: colierul s-a vândut. 

— Vândut?! exclamă regina, întorcându-se spre ei. 

— Vândut?! repetă doamna de La Motte, căreia gestul pe 
care îl schiţase protectoarea să îi inspira neîncredere cu privire 
la pretinsa renunțare a acesteia. 

— Cui? reluă regina. 

Doamnă, acesta este un secret de stat. 

Un secret de stat?! Mă faci să râd! rosti cu veselie Maria- 
Antoaneta. Ceea ce nu se spune, este mai totdeauna pentru că 
nu se poate spune, nu-i aşa, Boehmer? 

— Doamnă... 

— O, secretele de stat, pentru noi sunt ceva familiar. la 
seama, Boehmer, dacă nu-mi spui chiar dumneata, o să aflu 
printr-un funcţionar al domnului de Crosne. 

Şi începu să râdă din toată inima, arătându-şi făţiş părerea 
despre pretinsul secret care îi împiedica pe Boehmer şi 
Bossange să dea în vileag numele cumpărătorilor colierului. 


— Cu maiestatea voastră nu ne purtăm aşa cum ne purtăm 
cu alţi clienţi — spuse cu gravitate Boehmer. Noi am venit să 
spunem maiestăţii voastre că s-a vândut colierul, pentru că, într- 
adevăr, s-a vândut şi a trebuit să trecem sub tăcere numele 
cumpărătorului, deoarece tranzacţia s-a încheiat în taină, în 
urma vizitei făcute de către un ambasador care călătoreşte 
incognito. 

La cuvântul ambasador, regina izbucni din nou în râs. Se 
întoarse spre doamna de La Motte şi-i spuse: 

— Ceea ce este nemaipomenit la Boehmer este faptul că el 
şi crede ceea ce mi-a spus. Haide, Boehmer, spune-mi doar ţara 
de unde vine acest ambasador... Ba nu, e prea mult — se 
răzgândi ea. Numai prima literă cu care începe numele său. 
Numai atât... Şi râdea fără să se mai poată opri. 

— Domnul ambasador al Portugaliei — spuse Boehmer, 
coborând vocea, ca pentru a-şi salva secretul cel puţin de 
urechile doamnei de La Motte. 

La această replică atât de exactă, atât de clară, regina se 
opri brusc. 

— Un ambasador al Portugaliei?! repetă ea. Nu avem aşa 
ceva aici, Boehmer. 

— A venit unul în mod special, doamnă. 

— La dumneata, incognito? 

— Da, doamnă. 

— Cine? 

— Domnul de Souza. 

Regina nu răspunse. Rămase o clipă clătinând din cap, apoi 
zise că o femeie care îşi exprimă o părere: 

— Ei da! Cu atât mai bine pentru maiestatea sa regina 
Portugaliei; diamantele sunt frumoase. Să nu mai vorbim despre 
asta. 

— Dimpotrivă, doamnă, maiestatea voastră va binevoi să- 
mi îngăduie să vorbesc... Să ne îngăduie... — se corecta 
Boehmer, privindu-şi asociatul. 

Bossange se înclină. 

— Ai văzut diamantele, contesă? | se adresa regina 
doamnei de La Motte. 

— Nu, doamnă. 

— Frumoase diamante!... Păcat că aceşti domni nu le-au 
adus. 


— lată-le — se grăbi să spună Bossange. Şi scoase din 
fundul pălăriei pe care o ţinea sub braţ cutiuţa în care era 
închisă podoabă. 

— Vino, vino, contesă, eşti femeie, te va încânta — zise 
regina. 

Şi se îndepărtă puţin de măsuţa de Sèvres, pe care 
Boehmer etalase cu artă colierul, în aşa fel încât lumina zilei 
căzând pe pietre făcea să scânteieze toate faţetele șlefuite ale 
diamantelor. Jeanne scoase un strigăt de admiraţie. Şi, într- 
adevăr, nimic nu putea fi mai frumos; s-ar fi zis că e o văpaie 
când verde şi roşie, când albă ca lumina însăşi. Boehmer clătină 
uşor sipetul, făcând să curgă ca un râu miracolul acestor flăcări 
lichide. 

— Admirabile! Admirabile! strigă Jeanne, pradă unui delir 
de entuziasm admirativ. 

— Un milion cinci sute de mii de livre pe care le ţii în căuşul 
palmei — replică regina, afectând o nepăsare filozofică pe care 
numai domnul Rousseau, de la Geneva, ar fi manifestat-o într-o 
astfel de împrejurare. 

Dar Jeanne văzu altceva în acest dispreţ, nicidecum dispreţ, 
căci ea nu pierduse speranţa de a o convinge pe regină şi, după 
un lung examen al pietrelor preţioase, spuse: 

— Domnul bijutier avea dreptate când zicea că în toată 
lumea nu se află decât o singură regină demnă să poarte acest 
colier: maiestatea voastră. 

— Numai că maiestatea mea nu-l va purta — răspunse 
Maria-Antoaneta. 

— Nu puteam să-l lăsăm să iasă din Franţa, doamnă, fără a 
depune la picioarele maiestăţii voastre toate regretele noastre. 
Este o bijuterie pe care o cunoaşte şi şi-o dispută acum întreaga 
Europă. Pentru ca una sau alta dintre regine să se 
împodobească cu ea în detrimentul reginei Franţei, orgoliul 
nostru naţional o va permite numai după ce domnia-voastră, 
doamnă, veţi fi refuzat încă o dată, definitiv şi irevocabil. 

— Refuzul meu a şi fost formulat — replică regina. A fost un 
refuz rostit în public. Am, fost prea lăudată pentru aceasta, ca 
să regret. 

— O, doamnă — interveni Boehmer — dacă poporului i s-a 
părut minunat faptul că maiestatea voastră a ales o corabie în 
locul unui colier, aristrocraţiei însă, care este tot franceză, i s-ar 


fi părut firesc ca regina Franţei să cumpere un colier după ce a 
cumpărat o corabie. 

— Să nu mai vorbim despre asta — zise Maria-Antoaneta, 
aruncând o ultimă privire sipetului. 

Jeanne suspină pentru a acoperi suspinul reginei. 

— Ah, suspini şi dumneata, contesă. Dacă erai în locul meu, 
făceai ca mine. 

— Nu ştiu — murmură Jeanne. 

— L-ai privit îndeajuns? se grăbi s-o întrebe regina. 

— Nu m-aş mai satură privindu-l, doamnă. 

— S-o lăsam să-l mai admire, domnilor, căci admiraţia nu 
scade cu nimic preţul diamantelor; vor valora mereu un milion 
cinci sute de mii de livre, din nenorocire. 

Acest cuvânt i se păru contesei un prilej potrivit. Regina 
regreta, deci şi-l dorise. Îl dorise, deci îl mai dorea pentru că nu-l 
primise. Trebuie să presupunem că aceasta era logica Jeannei, 
deoarece adăugă: 

— Un milion cinci sute de mii de livre, doamnă, care la 
gâtul domniei-voastre ar face să moară de gelozie orice femeie, 
fie ea Cleopatra sau Venus. Şi luând din sipet regescul colier, îl 
încheie cu atâta îndemânare, cu atâta iuţeala pe pielea 
mătăsoasa a Mariei-Antoaneta, încât aceasta se văzu într-o clipă 
inundată de sclipiri fosforescente şi ape colorate. Ah, maiestatea 
voastră este sublimă! exclamă Jeanne. 

Maria-Antoaneta se apropie grăbită de oglindă: imaginea 
era orbitoare. Gâtul său mlădios şi gingaş, acest gât delicat ca 
lujerul unui crin, menit ca şi floarea lui Virgiliu, să fie retezat de 
Fier, se înălța cu graţie, susţinând pieptănătura de bucle aurii, 
din mijlocul acestui şuvoi scânteietor. Jeanne îndrăznise să 
descopere umerii reginei, în aşa fel încât ultimele rânduri ale 
colierului cădeau pe pieptul ei ca sideful. Regina era radioasă, 
femeia era superbă. Indrăgostiţi sau supuşi, cu toţii s-ar fi 
prosternat.  Maria-Antoaneta îşi pierdu firea, admirându-se 
astfel. Apoi, cuprinsă de teamă, vru să-şi smulgă colierul de la 
gât. 

— Ajunge! Ajunge! spuse ea. 

— A fost atins de către maiestatea voastră! strigă Boehmer. 
Nu mai poate fi al nimănui. 

— Imposibil — replică ferm regina. Domnilor, m-am jucat o 
clipă cu aceste diamante, dar a prelungi jocul ar fi o greşeală. 


— Maiestatea voastră are tot timpul să se obişnuiască cu 
gândul — strecură Boehmer reginei. Vom veni din nou mâine. 

— Chiar dacă plăteşti mai târziu, tot trebuie să plăteşti Şi- 
apoi, de ce să plăteşti mai târziu? Doar sunteţi grăbiţi. Cu 
siguranţă că vi se oferă condiţii mult mai avantajoase. 

— Da, maiestate, bani lichizi — răspunse negustorul, 
redevenit negustor. 

— Luaţi-i! Luaţi-i! strigă regina. Locul diamantelor este în 
sipet. Repede! Repede! 

— Maiestatea voastră uită, poate, că o bijuterie ca asta 
înseamnă aur şi peste o sută de ani colierul va valora exact cât 
valorează şi astăzi. 

— Daţi-mi un milion cinci sute de mii de livre, contesă — 
zise regina cu un zâmbet silit — şi vom vedea... 

— Dacă aş avea! exclamă Jeanne. Ah!... Şi tăcu. 

De multe ori, o şovăială la momentul potrivit e mai 
prețioasă decât un şuvoi de cuvinte. 

Degeaba Boehmer şi Bossange pierdură un sfert de ceas ca 
să-şi strângă şi să-şi încuie diamantele în sipet; regina nici nu 
clipi. Se vedea după zâmbetul ei afectat, după tăcerea sa, că 
fusese foarte tulburată, că luptase din greu. Şi aşa cum avea 
obiceiul, în momentele sale de ciudă, ea întinse mâna după o 
carte pe care o răsfoi fără să citească un rând. 

La plecare, bijutierii mai întrebară o dată: 

— Deci maiestatea voastră refuza? 

— Da... da... — suspină regina, de astă dată ca să audă 
toată lumea. 

Negustorii ieşiră, Jeanne văzu că piciorul Mariei-Antoaneta 
se mişcă nervos pe pernă de catifea. "Suferă'" — se gândi 
contesa, neîndrăznind să se mişte. Brusc, regina se ridică, 
începu să se plimbe prin cameră, apoi oprindu-se în faţa 
Jeannei, a cărei privire părea că o fascinează, rosti răspicat: 

— Contesă, s-ar părea că regele nu mai vine. li vom da 
mica noastră jalbă data viitoare. Jeanne salută respectuos şi se 
îndrepta spre uşă. Mă voi gândi însă la dumneata — adăugă 
regina, cu bunăvoință. 

Jeanne atinse cu buzele mâna reginei, ca şi când şi-ar fi 
depus acolo tot sufletul şi ieşi lăsând-o pe Maria-Antoaneta 
pradă amărăciunii şi zbuciumului. 


"Amărăciunea neputinței, zbuciumul dorinţei — îşi zise 
Jeanne. Şi doar e regină! Ah, nu! E femeie!" 
Şi contesa dispăru. 


Sfârşitul volumului | 


Continuarea aventurilor o veţi afla în volumul următor: 


Colierul Reginei vol.2 


x kK x 


Alexandre Dumas, Colierul Reginei vol.1 
Editura Helicon, Timişoara, 1993 
Traducere: Maria Breban 


x k x 


Scanare făcută de: geocv. 


x kK x