Alexandre Dumas — Vicontele De Bragelonne

ALEXANDRE DUMAS 


ALEXANDRE DUMAS 


Vicontele de Bragelonne 


Sau Zece ani mai târziu 


CUPRINS: 

Vicontele de Bragelonne vol. 1 

Capitolul I Scrisoarea - 1 - 

Capitolul II Mesagerul - 6 - 

Capitolul III Întâlnirea - 10 - 

Capitolul IV Tatăl şi fiul - 15 - 

Capitolul V Unde va îi vorba de Cropoli, de Cropole şi de 
un mare pictor necunoscut - 18 - 

Capitolul VI Necunoscutul - 21 - 

Capitolul VII Parry - 24 - 

Capitolul VIII Cum arăta maiestatea sa Ludovic al XIV-lea 
la vârsta de douăzeci şi doi de ani - 27 

Capitolul IX Unde se vede cine este necunoscutul de la 
hanul „Medicis” - 33 - 

Capitolul X Socotelile domnului de Mazarin - 40 - 

Capitolul XI Politica domnului de Mazarin - 44 - 

Capitolul XII Regele şi locotenentul - 49 - 

Capitolul XIII Maria de Mancini - 52 - 

Capitolul XIV Unde Regele şi locotenentul dau dovadă că 
au ţinere de minte - 55 - 

Capitolul XV Proscrisul - 60 - 

Capitolul XVI Remember! - 64 - 

Capitolul XVII Unde este căutat Aramis, dar unde nu-l 
aflăm decât pe Bazin - 70 - 

Capitolul XVIII Aici d'Artagnan îl caută pe Porthos şi dă de 
Mousqueton - 75 - 

Capitolul XIX Ce avea de făcut d'Artagnan la Paris - 79 - 

Capitolul XX Despre Asociaţia întemeiată în strada 
Lombarzilor, la firma „Drugul de Aur”, pentru exploatarea 
ideii domnului d'Artagnan - 82 - 


Capitolul XXI D'Artagnan se pregăteşte de călătorie 
pentru Casa Planchet & Co. - 88 - 

Capitolul XXII D'Artagnan călătoreşte pentru Casa 
Planchet & Co. - 92 - 

Capitolul XXIII În care autorul se vede silit, fără voia lui, să 
facă puţină istorie - 96 - 

Capitolul XXIV Comoara - 103 - 

Capitolul XXV Mlaştina - 107 - 

Capitolul XXVI Inima şi spiritul - 112 - 

Capitolul XXVII A doua zi - 117 - 

Capitolul XXVIII Marfă de contrabandă - 121 - 

Capitolul XXIX În care d'Artagnan începe să se teamă că 
şi-a băgat banii săi şi pe ai lui Planchet într-o afacere 
pierdută - 125 - 

Capitolul XXX Acţiunile Asociaţiei Planchet & CO. Încep să 
crească din nou - 130 - 

Capitolul XXXI Monck trece la fapte - 133 - 

Capitolul XXXII În ce împrejurare, Athos şi d'Artagnan se 
întâlnesc încă o dată la hanul „Cornul de Cerb” - 136 - 

Capitolul XXXIII Audienţa - 142 - 

Capitolul XXXIV Belelele bogăției - 147 - 

Capitolul XXXV Pe canal - 150 - 

Capitolul XXXVI Cum d'Artagnan a scos, ca zâna din 
poveste, un castel dintr-o ladă de brad - 155 - 

Capitolul XXXVII Cum d'Artagnan rândui pasivul Asociaţiei 
înainte de a-i stabili activul - 160 - 

Capitolul XXXVIII Unde se vede că băcanul francez a ieşit 
cu obrazul curat încă din veacul al XVII-lea - 163 - 

Capitolul XXXIX Jocul domnului de Mazarin - 167 - 

Capitolul XI. O afacere de stat - 170 - 

Capitolul XLI Povestirea - 173 - 

Capitolul XLII Domnul de Mazarin devine risipitor - 176 - 

Capitolul XLIII Guenaud - 179 - 

Capitolul XLIV Colbert - 181 - 

Capitolul XIV Spovedania unui om de bine - 184 - 

Capitolul XLVI Donaţia - 187 - 


Capitolul XLVII Ana de Austria îi dă un sfat lui Ludovic al 
XIV-lea, iar domnul Fouquet îi dă altul - 190 - 

Capitolul XLVIII Agonie - 195 - 

Capitolul XLIX Prima apariţie a lui Colbert - 200 - 

Capitolul L. Prima zi a regalității lui Ludovic al XIV-lea - 
205 - 

Capitolul LI O pasiune - 208 - 

Capitolul LII Lecţia lui d'Artagnan - 211 - 

Capitolul LIII Regele - 216 - 

Capitolul LIV Casele domnului Fouquet - 227 - 

Capitolul LV Abatele Fouquet - 233 - 

Capitolul LVI Vinul domnului de La Fontaine - 237 - 

Capitolul LVII Galeria de la Saint-Mande - 240 - 

Capitolul LVIII Epicurienii - 243 - 

Capitolul LIX Un sfert de ceas întârziere - 246 - 

Capitolul LX Plan de bătaie - 249 - 

Capitolul LXI Crâşma „La Icoana Maicii Domnului” - 252 - 

Capitolul LXII Trăiască Colbert! - 257 - 

Capitolul LXIII În ce chip diamantul domnului d'Eymeris 
trecu în mâinile lui d'Artagnan - 260 - 

Capitolul LXV Însemnata deosebire pe care d'Artagnan o 
găsi între domnul intendent şi monseniorul intendent 
superior - 265 - 

Capitolul LXV Filosofia inimii şi a spiritului - 269 - 

Capitolul LXVI Călătorie - 271 - 

Capitolul LXVII Cum a făcut d'Artagnan cunoştinţă cu un 
poet care îşi înjghebase o tiparniţă spre a-şi tipări versurile 
- 274 - 

Capitolul LXVIII D'Artagnan îşi continuă cercetările - 279 - 

Capitolul LXIX Unde cititorul va fi de bună seamă tot atât 
de uimit ca şi d'Artagnan, regăsind o veche cunoştinţă - 
284 - 

Capitolul LXX Unde ideile lui d'Artagnan, mai întâi foarte 
tulburi încep să se limpezească puţin - 288 - 

Vicontele de Bragelonne vol. 2: 

Capitolul I O procesiune la Vannes - 1 - 


Capitolul II Măreţia episcopului de Vannes - 5 - 

Capitolul III Unde lui Porthos începe să-i pară rău că a 
venit împreună cu d'Artagnan - 12 - 

Capitolul IV Unde d'Artagnan goneşte, Porthos sforăie şi 
Aramis dă poveţe - 19 - 

Capitolul V Domnul Fouquet nu se dă bătut - 23 - 

Capitolul VI D'Artagnan sfârşeşte prin a căpăta brevetul 
de căpitan - 28 - 

Capitolul VII Un îndrăgostit şi o stăpână - 33 - 

Capitolul VIII Unde apare din nou adevărata eroină a 
acestei povestiri - 37 - 

Capitolul IX Malicorne şi Manicamp - 41 - 

Capitolul X Manicamp şi Malicorne - 44 - 

Capitolul XI Curtea palatului Grammont - 49 - 

Capitolul XII Portretul Doamnei - 54 - 

Capitolul XIII La Le Havre - 58 - 

Capitolul XIV Pe Mars - 61 - 

Capitolul XV Corturile - 65 - 

Capitolul XVI Noaptea - 71 - 

Capitolul XVII De La Le Havre la Paris - 74 - 

Capitolul XVIII Ce gândea cavalerul de Lorraine despre 
prinţesă - 79 - 

Capitolul XIX Surpriza domnişoarei de Montalais - 84 - 

Capitolul XX Consimţământul lui Athos - 90 - 

Capitolul XXI Prinţul e gelos pe ducele de Buckingham - 
93 - 

Capitolul XXII For ever! - 98 - 

Capitolul XXIII Unde maiestatea sa Ludovic al XIV-lea n-o 
găseşte pe domnişoara de la Valliere nici destul de bogată, 
nici destul de frumoasă pentru un gentilom de rangul 
vicontelui de Bragelonne - 102 - 

Capitolul XXIV A bate apa cu spada - 106 - 

Capitolul XXV Baisemeaux de Montlezun - 116 - 

Capitolul XXVI Jocul Regelui - 122 - 

Capitolul XXVII Micile socoteli ale domnului Baisemeaux 
de Montlezun - 128 - 


Capitolul XXVIII Dejunul domnului Baisemeaux - 134 - 

Capitolul XXIX Al doilea de la Bertaudiere - 139 - 

Capitolul XXX Cele două prietene - 144 - 

Capitolul XXXI Argintăria doamnei de Belliere - 149 - 

Capitolul XXXII Zestrea - 152 - 

Capitolul XXXIII Pe terenul lui Dumnezeu - 157 - 

Capitolul XXXIV Întreita iubire - 161 - 

Capitolul XXXV Gelozia domnului de Lorraine - 164 - 

Capitolul XXXVI Prinţul e gelos pe de Guiche - 168 - 

Capitolul XXXVII Mediatorul - 173 - 

Capitolul XXXVIII Sfătuitorii - 178 - 

Capitolul XXXIX Fontainebleau - 184 - 

Capitolul XI. Baia - 187 - 

Capitolul XLI Vânătoarea de fluturi - 189 - 

Capitolul XLII Ce se poate prinde alergând după fluturi - 
192 - 

Capitolul XLIII Baletul anotimpurilor - 197 - 

Capitolul XLIV Nimfele din parcul de la Fontainebleau - 
201 - 

Capitolul XLV Ce se vorbea sub stejarul regal - 206 - 

Capitolul XLVI Neliniştea Regelui - 212 - 

Capitolul XLVII Taina Regelui - 214 - 

Capitolul XLVIII Curse de noapte - 220 - 

Capitolul XLIX Unde prinţesa capătă dovada că, ascultând, 
poţi auzi ce se vorbeşte - 225 - 

Capitolul L. Scrisorile lui Aramis - 228 - 

Capitolul LI Slujbaşul ordonat - 233 - 

Capitolul LII Fontainebleau la ceasurile două dinspre ziuă 
- 239 - 

Capitolul LIII Labirintul - 243 - 

Capitolul LIV Cum a fost izgonit Malicorne de la hanul 
„Frumosul Păun” - 248 - 

Capitolul LV Ce se petrecuse în realitate la hanul 
„Frumosul Păun” - 253 - 

Capitolul LVI Un iezuit în anul al unsprezecelea - 260 - 

Capitolul LVII Secretul de stat - 263 - 


Capitolul LVIII Misiune - 269 - 

Capitolul LIX Fericit ca un prinţ - 275 - 

Capitolul LX Povestea unei naiade şi a unei driade - 285 - 

Capitolul LXI Sfârşitul poveştii naiadei şi driadei - 291 - 

Vicontele de Bragelonne vol. 3: 

Capitolul 1 Psihologie regală - 1 - 

Capitolul II Ceea ce nu prevăzuse nici naiada, nici driada - 
G - 

Capitolul III Noul general al iezuiţilor - 11 - 

Capitolul IV Furtuna - 17 - 

Capitolul V Ploaia - 21 - 

Capitolul VI Iobie - 27 - 

Capitolul VII Cei patru sorţi de câştig ai Doamnei - 33 - 

Capitolul VIII Loteria - 36 - 

Capitolul IX Malaga - 40 - 

Capitolul X Scrisoarea domnului Baisemeaux - 48 - 

Capitolul XI Unde cititorul va vedea cu plăcere ca Porthos 
n-a pierdut nimic din puterea lui - 50 - 

Capitolul XII Şoarecele şi brânza - 60 - 

Capitolul XIII Conacul lui Planchet - 64 - 

Capitolul XIV Ce se vedea din casa lui Planchet - 67 - 

Capitolul XV Cum Porthos, Truchen şi Planchet se 
despărţiră ca buni prieteni, datorită lui d'Artagnan - 70 - 

Capitolul XVI Prezentarea lui Porthos - 72 - 

Capitolul XVII Confruntări - 74 - 

Capitolul XVIII Prinţesa şi de Guiche - 79 - 

Capitolul XIX Montalais şi Malicorne - 83 - 

Capitolul XX Cum a fost primit de Wardes la Curte - 87 - 

Capitolul XXI Lupta - 93 - 

Capitolul XXII Cina Regelui - 99 - 

Capitolul XXIII După cină - 102 - 

Capitolul XXIV Cum îndeplini d'Artagnan misiunea pe care 
i-o încredinţase Regele - 104 - 

Capitolul XXV Pânda - 108 - 

Capitolul XXVI Medicul - 111 - 


Capitolul XXVII Unde d'Artagnan recunoaşte că s-a înşelat 
şi că Manicamp era cel care avea dreptate - 114 - 

Capitolul XXVIII E bine uneori să ai două coarde la arc - 
117 - 

Capitolul XXIX Domnul Malicorne, arhivar al Regatului 
Franţei - 123 - 

Capitolul XXX Călătoria - 125 - 

Capitolul XXXI Trium-Feminat - 129 - 

Capitolul XXXII Prima ceartă - 132 - 

Capitolul XXXIII Deznădejde - 137 - 

Capitolul XXXIV Fuga - 140 - 

Capitolul XXXV Cum şi-a petrecut timpul Ludovic, la 
rândul lui, între ceasurile zece jumătate şi miezul nopţii - 
143 - 

Capitolul XXXVI Ambasadorii - 146 - 

Capitolul XXXVII Chaillot - 150 - 

Capitolul XXXVIII La Doamna - 155 - 

Capitolul XXXIX Batista domnişoarei de la Valliere - 159 - 

Capitolul XL. Unde e vorba de nişte grădinari, de nişte 
scări şi de domnişoarele de onoare - 161 - 

Capitolul XLI Unde e vorba de dulgherie şi unde se dau 
câteva amănunte despre felul cum se poate face o scară - 
165 - 

Capitolul XLII Plimbare la lumina faclelor - 170 - 

Capitolul XLIII Apariţia - 175 - 

Capitolul XLIV Portretul - 179 - 

Capitolul XLV Hampton-Court - 183 - 

Capitolul XLVI Curierul Doamnei - 190 - 

Capitolul XLVII Saint-Aignan urmează sfatul lui Malicorne 
- 196 - 

Capitolul XLVIII Doi vechi prieteni - 199 - 

Capitolul XLIX Unde se vede că un târg care nu se poate 
face cu unul, se poate face cu altul - 207 - 

Capitolul L. Pielea ursului - 213 - 

Capitolul LI La Regina-Mamă - 216 - 

Capitolul LII Două prietene - 222 - 


Capitolul LIII Cum a ticluit Jean de la Fontaine prima lui 
poveste - 226 - 

Capitolul LIV La Fontaine negociator - 228 - 

Capitolul LV Veselia şi diamantele doamnei de Belliere - 
233 - 

Capitolul LVI Chitanţa domnului de Mazarin - 235 - 

Capitolul LVII Ciorna domnului Colbert - 239 - 

Capitolul LVIII Unde autorului i se pare că e timpul să se 
întoarcă la vicontele de Bragelonne - 245 - 

Capitolul LIX Bragelonne continuă să pună întrebări - 248 

Capitolul LX Două gelozii - 251 - 

Capitolul LXI Vizită la domiciliu - 254 - 

Capitolul LXII Metoda lui Porthos - 258 - 

Capitolul LXIII Mutarea, capacul şi portretul - 262 - 

Capitolul LXIV Rivali politici - 269 - 

Capitolul LXV Rivali în dragoste - 272 - 

Capitolul LXVI Rege şi nobleţe - 276 - 

Capitolul LXVII Furtuna continuă - 280 - 

Capitolul LXVIII Heu, Miser! - 284 - 

Capitolul LXIX Răni peste răni - 286 - 

Capitolul LXX Ce bănuise Raoul - 289 - 

Capitolul LXXI Trei oaspeţi miraţi că iau masa împreună - 
292 - 

Capitolul LXXII Ce se petrecea la Luvru în timpul ospăţului 
de la Bastilia - 295 - 

Vicontele de Bragelonne vol. 4: 

Capitolul I Rivali politici - 1 - 

Capitolul II Unde Porthos e convins, fără să fi înţeles ceva - 
G - 

Capitolul III Societatea domnului Baisemeaux - 9 - 

Capitolul IV Deţinutul - 14 - 

Capitolul V Cum Mouston se îngrăşase fără ştirea lui 
Porthos şi necazurile ce rezultară din aceasta pentru 
vrednicul gentilom - 29 - 

Capitolul VI Cine era jupânul Jean Percerin - 34 - 


Capitolul VII Mostrele - 38 - 

Capitolul VIII În care Moliere s-a gândit poate pentru 
prima dată la „Burghezul Gentilom” - 43 - 

Capitolul IX Stupul, albinele şi mierea - 47 - 

Capitolul X Încă un ospăț la Bastilia - 53 - 

Capitolul XI Generalul ordinului - 57 - 

Capitolul XII Ispititorul - 62 - 

Capitolul XIII Coroana şi tiara - 66 - 

Capitolul XIV Castelul de la Vaux-le-Vicomte - 71 - 

Capitolul XV Vinul de Melun - 73 - 

Capitolul XVI Nectar şi ambrozie - 76 - 

Capitolul XVII La un gascon, un gascon şi jumătate - 78 - 

Capitolul XVIII Colbert - 85 - 

Capitolul XIX Gelozie - 88 - 

Capitolul XX Lezmajestate - 92 - 

Capitolul XXI O noapte la Bastilia - 97 - 

Capitolul XXII Umbra domnului Fougquet - 100 - 

Capitolul XXIII Dimineaţa - 108 - 

Capitolul XXIV Prietenul Regelui - 112 - 

Capitolul XXV Cum erau respectate consemnele la Bastilia 
- 122 - 

Capitolul XXVI Recunoştinţa Regelui - 126 - 

Capitolul XXVII Falsul Rege - 131 - 

Capitolul XXVIII În care Porthos crede că aleargă după un 
ducat - 136 - 

Capitolul XXIX Despărțirea cea din urmă - 139 - 

Capitolul XXX Domnul de Beaufort - 142 - 

Capitolul XXXI Pregătiri de plecare - 146 - 

Capitolul XXXII Inventarul lui Planchet - 151 - 

Capitolul XXXIII Inventarul domnului de Beaufort - 154 - 

Capitolul XXXIV Tipsia de argint - 157 - 

Capitolul XXXV Întemniţat şi temniceri - 162 - 

Capitolul XXXVI Făgăduielile - 167 - 

Capitolul XXXVII Între femei - 173 - 

Capitolul XXXVIII Cina cea de taină - 178 - 

Capitolul XXXIX În trăsura domnului Colbert - 182 - 


Capitolul XI. Cele două bărci - 187 - 

Capitolul XLI Sfaturi prieteneşti - 191 - 

Capitolul XLII Cum îşi jucă Ludovic al XIV-lea micul său rol 
- 194 - 

Capitolul XLIII Calul alb şi calul negru - 199 - 

Capitolul XLIV Unde veverița cade şi năpârca zboară - 203 

Capitolul XIV Belle-Isle-en-Mer - 208 - 

Capitolul XLVI Explicaţiile lui Aramis - 214 - 

Capitolul XLVII Urmarea planurilor Regelui şi a planurilor 
lui d'Artagnan - 220 - 

Capitolul XLVIII Străbunii lui Porthos - 221 - 

Capitolul XLIX Fiul lui Biscarrat - 224 - 

Capitolul L. Grota Locmaria - 227 - 

Capitolul LI Grota - 231 - 

Capitolul LII Un cânt homeric - 235 - 

Capitolul LIII Moartea unui titan - 238 - 

Capitolul LIV Epitaful lui Porthos - 242 - 

Capitolul LV Rondul domnului de Gesvres - 245 - 

Capitolul LVI Regele Ludovic al XIV-lea - 249 - 

Capitolul LVII Prietenii domnului Fouguet - 253 - 

Capitolul LVIII 'lestamentul lui Porthos - 257 - 

Capitolul LIX Bătrâneţea lui Athos - 260 - 

Capitolul LX Viziunea lui Athos - 263 - 

Capitolul LXI Îngerul morţii - 266 - 

Capitolul LXII Relatare - 268 - 

Capitolul LXIII Ultimul cânt al poemului - 271 - 

Epilog - 275 - 


Moartea domnului D'artagnan - 285 - 

Volumul 1 

Capitolul I Scrisoarea. 

Către mijlocul lunii lui mai, în anul 1660, într-o dimineaţă 
pe la ceasurile nouă, când razele soarelui, destul de 


fierbinţi, sorbeau rouă de pe micsandrele din parcul 
castelului de la Blois, un mic grup de călăreţi, format din 
trei bărbaţi şi doi paji, trecea peste podul de la intrarea în 
oraş, fără să producă altă tulburare în rândurile celor ce se 
plimbau pe chei, decât, în primul rând, o mişcare a mâinii 
spre pălărie, în semn de salut, apoi o mişcare o limbii 
pentru a rosti aceste cuvinte în cea mai curată franţuzească 
ce se poate vorbi în Franţa: 

— Iată-l pe Domnul, care se reîntoarce de la vânătoare. 
Atâta tot. 

Dar în timp ce caii urcau gâfâind panta care ducea de la 
râu către poarta castelului, o ceată de băieţi de prăvălie se 
luă după cel din urmă cal, care ducea, atârnate la oblâncul 
şeii, câteva păsări legate cioc lângă cioc. 

Văzând aceasta, privitorii îşi dădură coate, exprimându-şi, 
cu ghiduşia lor ţărănească, disprețul faţă de o pradă atât de 
neînsemnată, şi, după ce-şi împărtăşiră părerile asupra ne- 
ajunsurilor vânatului cu şoimi domesticiţi, se reîntoarseră la 
îndeletnicirile lor. Numai unul dintre ei, un flăcău bucălat şi 
totdeauna pus pe şagă, întrebă de ce oare Domnul, care ar 
putea să-şi petreacă vremea într-un chip mult mai plăcut, 
datorita averii lui, se mulțumea cu o distracţie atât de 
măruntă şi de sărăcăcioasă. 

— Eh, tu nu ştii? Îi răspunse unul de-ai lui? Că Domnul 
atunci petrece mai bine, când i se urăşte? 

Flăcăul cel şăgalnic dădu din umeri, cu un gest care voia 
să spună cât se poate de limpede: „Dacă-i aşa, atunci mai 
bine să rămân ţăran, decât să ajung prinţ”. 

Şi fiecare îşi văzu de treburile lui. 

În acest timp, Domnul îşi continua drumul cu un aer atât 
de abătut şi de marţial totodată, încât ar fi stârnit fără 
îndoială admiraţia spectatorilor, dacă ar fi fost cineva care 
să-l privească; însă burghezii din Blois nu-i puteau ierta 
Domnului că şi-a ales tocmai acest orăşel atât de vesel în 
care să se plictisească după voia lui şi, de fiecare dată când 
îl zăreau pe augustul plictisit, întorceau feţele căscând lung, 


sau îşi trăgeau repede capetele pe ferestre, spre a scăpa de 
toropeala molipsitoare a acestui chip prelung şi gălbejit, cu 
ochi obosiţi şi cu o privire veşnic întristată. În aşa fel că 
vrednicul Prinţ putea fi aproape sigur că va găsi totdeauna 
străzile pustii ori de câte ori s-ar fi abătut prin mijlocul lor. 

Aceasta era, însă, din partea locuitorilor din Blois, o 
condamnabilă lipsă de respect, dat fiind că Domnul trecea, 
după rege şi poate chiar înaintea regelui, drept cel mai 
mare senior al regatului. Într-adevăr, Dumnezeu, care îi 
hărăzise lui Ludovic al XIV-lea, acum pe tron, fericirea de a 
fi urmaşul lui Ludovic al XIII-lea, îi hărăzise Domnului 
onoarea de a fi urmaşul lui Henric al IV-lea. Nu era, aşadar, 
sau în tot cazul nu putea fi un motiv prea mărunt de 
mândrie pentru oraşul Blois faptul că aici îşi alesese 
reşedinţa Gaston de Orleans, care îşi avea curtea în vechiul 
castel al Statelor. Dar îi fusese scris acestui mare Prinţ să 
nu atragă niciodată atenţia poporului sau admiraţia lui, 
oriunde s-ar fi întâlnit cu el. Domnul se obişnuise însă cu 
asta şi se resemnase. 

De aici pornea pesemne acea netulburată plictiseală ce se 
citea totdeauna pe chipul său. Domnul fusese un om foarte 
ocupat în viaţa lui. Nu poţi privi cum li se taie capetele la 
mai bine de zece dintre cei mai buni prieteni ai tăi fără ca 
asta să nu-ţi stârnească o anumită indignare. Dar cum după 
instalarea domnului de Mazarin în fruntea treburilor ţării 
nu s-a mai tăiat capul nimănui, Domnul nu mai avea nici o 
preocupare şi lucrul acesta se răsfrângea adânc asupra 
moralului său. 

Viaţa sărmanului Prinţ era, aşadar, cât se poate de tristă. 
După scurta vânătoare de dimineaţă pe malul râului 
Beuvron sau în pădurile de la Cheverny, Domnul trecea 
Loara, se ducea să ia prânzul la Chambord, fie că avea sau 
nu poftă de mâncare, apoi oraşul Blois nu mai auzea 
vorbindu-se, până la următoarea vânătoare, despre 
stăpânul şi seniorul său. 


Aceasta în ceea ce priveşte plictiseala lui extra muros; cât 
despre plictiseala din interiorul zidurilor, asupra ei îl vom 
lămuri pe cititor, dacă va avea bunăvoința să urmeze 
împreună cu noi grupul de călăreţi şi să urce până la 
impunătoarea poartă a măreţului castel al Statelor. 

Domnul călărea pe un cal mărunţel, împodobit cu o şa lată, 
de catifea roşie de Flandra, cu scări în formă de conduri; 
calul era roib; tunica Domnului, de catifea cărămizie, avea 
aproape aceeaşi culoare ca şi pelerina sa şi ca şi 
echipamentul calului şi numai după această revărsare de 
stacojiu îl puteai recunoaşte pe Prinţ între cei doi însoțitori 
ai săi, unul înveşmântat în violet, celălalt în verde. Cel din 
stânga, îmbrăcat în violet, era scutierul; cel din dreapta, 
îmbrăcat în verde, era maestrul de vânătoare. 

Unul dintre paji ducea doi şoimi cocoţaţi pe o prăjină, 
celălalt avea un corn de vânătoare, din care începu să sune 
alene când se apropiară la vreo douăzeci de paşi de castel. 
Toţi cei ce-l slujeau pe acest Prinţ nepăsător îşi îndeplineau 
îndatoririle lor cu aceeaşi suverană nepăsare. 

La sunetul cornului, opt paznici, care se plimbau în soare 
prin curtea pătrată, alergară să-şi ia halebardele şi Domnul 
îşi făcu astfel intrarea solemnă în castel. După ce pătrunse 
sub bolta adâncă a porticului, vreo trei-patru pierde-vară, 
strecuraţi pe aleea castelului în urma călăreţilor, îşi arătară 
unul altuia păsările agăţate de oblânc, apoi se împrăştiară, 
făcând comentarii cu privire la cele văzute; pe urmă, după 
ce plecară şi aceştia, aleea, terasa de la intrare şi curtea 
râămaseră pustii. 

Domnul cobori din şa fără să scoată o vorbă şi trecu în 
apartamentul său, unde valetul de cameră îi schimbă 
îmbrăcămintea; apoi, fiindcă Doamna nu trimisese încă să 
întrebe ce dispoziţii avea să dea pentru micul dejun, 
Domnul se întinse într-un jilţ alungit şi adormi numaidecât, 
ca şi cum ar fi fost ceasurile unsprezece seara. 

Cei opt paznici, care ştiau că nu mai aveau nimic de făcut 
în ziua aceea, se tolăniră şi ei pe băncile de piatră, la soare; 


rândaşii dispărură cu caii în grajduri şi, dacă n-ar fi fost 
cele câteva păsărele sprinţare ce se fugăreau unele pe 
altele, cu ciripituri ascuţite, prin tufele de micsandre, ai fi 
zis că totul în castel dormea, întocmai ca şi Domnul. 

Deodată însă, în mijlocul acestei tăceri atât de îmbietoare, 
răsună un hohot de râs puternic şi cristalin, care-i făcu pe 
halebardierii adânciţi în somnul lor să deschidă repede câte 
un ochi. Hohotul pornise de la o fereastră a castelului, 
însorită în clipa aceea şi care se afla deasupra colţului pe 
care-l forma în curte, în preajma amiezii, umbra hornurilor 
de pe acoperiş. În micul balcon de fier cizelat, din faţa 
acelei ferestre, surâdea o glastră cu micşunele roşii, o alta 
cu zambile şi una cu un trandafir timpuriu, ale cărui frunze, 
de un verde încântător, învăluiau mai mulţi boboci purpurii 
ce vesteau ivirea rozelor. 

În odaia pe care o lumina această fereastră se vedea o 
masă pătrată, acoperită cu o veche țesătură de Harlem, 
împodobită cu flori mari; în mijlocul acestei mese se afla un 
vas de smalţ cu gâtul lung, în care tânjeau mai multe 
firişoare de stânjenei şi de lăcrămioare; la două din 
capetele mesei şedea câte o tânără fată. 

Felul cum şedeau aceste două copile era cu totul ciudat: ai 
fi zis că sunt două şcolăriţe abia scăpate din mănăstire. 
Una, cu amândouă coatele sprijinite pe masă, cu o pană în 
mână, aşternea slove pe o elegantă foaie de hârtie de 
Olanda; cealaltă, stând în genunchi pe scaun, cu pieptul şi 
capul aplecate peste spătar şi întinse până spre mijlocul 
mesei, se uita la prietena ei cum scrie. Prilej de chicoteli, de 
glume şi hohote de râs, dintre care unul, mai puternic decât 
celelalte, speriase păsărelele din tufele de micsandre şi 
tulburase somnul paznicilor din curtea castelului. 

Şi pentru ca prezentarea să fie completă, ni se va ierta, 
sperăm, descrierea mai pe larg a acestor două personaje. 

Aceea care stătea aplecată peste spătarul scaunului, adică 
cea mai veselă şi mai gălăgioasă, era o frumoasă fată de 
nouăsprezece sau douăzeci de ani, oacheşă, cu părul negru, 


fermecătoare, cu ochi scânteietori sub sprâncenele 
puternic arcuite şi, mai ales, cu dinţi care străluceau ca 
nişte perle între buzele roşii ca mărgeanul însângerat. 
Fiecare gest al ei părea o frântură dintr-un joc bine studiat; 
părea nu că trăieşte, ci că freamătă la fiecare mişcare. 

Cealaltă, aceea care scria, o privea pe zburdalnica ei 
prietenă cu nişte ochi albaştri, limpezi şi senini cum era 
cerul din ziua aceea. Părul ei, de un blond cenuşiu, răsucit 
cu un gust ales, îi cădea în bucle mătăsoase pe obrajii ca 
sideful; îşi plimba pe deasupra hârtiei o mână gingaşă, a 
cărei subţirime trăda frageda ei tinereţe. La fiecare chicot 
al prietenei sale, îşi înălța, necăjită parcă, umerii albi, de o 
formă poetică şi suavă, dar cărora le lipsea acel adaos de 
vigoare şi împlinire pe care ai fi dorit să-l aibă şi braţele şi 
mâinile ei. 

— Montalais, Montalais? Zise în cele din urmă, cu o voce 
dulce şi mângâietoare ca un cântec? Râzi prea tare, ca un 
bărbat; şi nu numai că atragi atenţia domnilor paznici, dar 
n-ai să auzi nici clopoţelul Doamnei, atunci când Doamna va 
suna. 

Tânăra care răspundea la numele de Montalais, fără a-şi 
potoli râsul şi zburdălnicia, în ciuda acestei mustrări, 
răspunse: 

— Louise, tu nu dai glas gândurilor tale, draga mea. Ştii 
foarte bine ca domnii paznici, cum le spui tu, abia au pus 
capul jos şi nu i-ai mai trezi nici cu tunul; ştii de asemenea 
că clopoţelul Doamnei se aude tocmai de pe podul din Blois 
şi, prin urmare, am să-l aud şi eu atunci când Doamna mă 
va chema la dânsa. Ceea ce te supără însă este că râd în 
timp ce tu scrii, iar ceea ce te sperie este ca nu cumva 
doamna de Saint-Remy, mama ta, să vină aici, aşa cum face 
uneori când ne aude râzând prea tare; ţi-e teamă să nu dea 
peste noi şi să nu vadă această enormă foaie de hârtie, pe 
care, de un sfert de ceas, n-ai scris decât două cuvinte: 
Domnule Raoul. Şi ai dreptate, draga mea Louise, deoarece 
după aceste două vorbe, Domnule Raoul, pot să urmeze şi 


altele, mai grăitoare şi mai primejdioase, pe care doamna 
de Saint-Remy, scumpa ta mamă, ar fi îndreptăţită să le 
arunce în flăcări. Nu-i aşa? Spune! 

Montalais îşi înteţi râsetele şi glumele ironice. 

Blonda fecioară se încruntă deodată; rupse foaia albă pe 
care, într-adevăr, erau aşternute, cu un scris foarte frumos, 
cuvintele Domnule Raoul şi, mototolind hârtia între 
degetele-i tremurânde, o aruncă pe fereastră. 

— Oh? Făcu domnişoara Montalais? lată că mica noastră 
mieluşea, îngeraşul nostru, porumbiţa noastră s-a 
supărat!... Dar nu-ţi fie teamă, Louise, doamna de Saint- 
Remy n-are să vină şi chiar dacă ar veni, tu ştii că am auzul 
bun. De altfel, ce poate fi mai nevinovat decât să-i scrii unui 
vechi prieten, pe care-l cunoşti de doisprezece ani, mai cu 
seamă când scrisoarea începe prin cuvintele: Domnule 
Raoul? 

— Foarte bine, n-o să-i mai scriu de loc! Se supără tânăra 
fată. 

— Ah, na, iat-o pe Montalais pedepsită! Strigă zburdalnica 
brunetă, râzând şi mai tare. Haide, haide, ia altă foaie de 
hârtie şi să încheiem mai repede corespondenţa noastră... 
Poftim, tocmai acum sună şi clopoţelul! Cu atât mai rău! 
Doamna va trebui să aştepte, sau poate că în dimineaţa asta 
sa va lipsi de prima ei domnişoară de onoare! 

Într-adevăr, clopoţelul suna; asta însemna că Doamna 
terminase cu îmbrăcatul şi îl aştepta pe Domnul, spre a-i da 
braţul şi a trece împreună în sala de mese. După această 
formalitate, îndeplinită cu mare ceremonie, cei doi soţi luau 
micul dejun, apoi se despărţeau până la masa de prânz, 
invariabil fixată la ceasurile două precis. 

La sunetul clopoţelului, uşa dinspre bucătărie, ce se afla în 
partea stângă a curţii, se deschise şi numaidecât apărură 
doi meşteri bucătari, urmaţi de opt ajutoare care purtau o 
targă încărcată cu mâncăruri acoperite cu clopote de 
argint. Unul din cei doi bucătari, acela care părea să fie cel 
mai mare în grad, atinse uşor cu bastonul pe unul din 


paznici, ce sforăia pe-o bancă; merse chiar cu bunătatea 
până acolo, că puse în mâinile acestuia halebarda rezemată 
de zid, alături de el, după care soldatul, buimăcit de somn, 
fără să scoată o vorbă, escortă hrana Domnului până în 
pragul sălii de mese, precedat de un paj şi de meşterii 
bucătari. 

Pe oriunde trecea hrana, străjile prezentau armele. 

Domnişoara de Montalais şi prietena ei urmăreau de la 
fereastra lor fiecare amănunt al acestui ceremonial, cu care 
ar fi trebuit totuşi să fie obişnuite. De altminteri, ele priveau 
toate acestea ca multă luare-aminte numai pentru a se 
încredința şi mai bine că n-aveau să fie stingherite de 
cineva. Ca atare, după ce ajutoarele, paznicii, pajii şi 
meşterii bucătari trecură, ele se întoarseră la masa lor şi 
soarele, care luminase o clipă în cadrul ferestrei aceste 
două fermecătoare chipuri, nu mai încălzea acum decât 
micşunelele, zambilele şi trandafirul timpuriu. 

— Aşa! Zise Montalais, reluându-şi locul. Doamna va 
dejuna foarte bine şi fără prezenţa mea. 

— Ah, Montalais, ai să fii pedepsită? Răspunse cealaltă 
fată, aşezându-se uşor pe scaunul ei. 

— Pedepsită? Ah, da, adică nu mi se va mai îngădui să 
merg la plimbare; dar chiar asta şi vreau, să fiu pedepsită! 
Să ieşi în caleaşca aceea uriaşă, cocoţată pe o banchetă; s-o 
iei la stânga, să coteşti la dreapta pe drumuri pline de 
hârtoape şi să nu poţi înainta decât o leghe în două ceasuri; 
apoi să te reîntorci la castel pe lângă aripa unde se găseşte 
fereastra Mariei de Medicis, astfel ca Doamna să poată 
spune iarăşi, ca de fiecare dată: „Când te gândeşti că 
regina Maria a putut să fugă pe aici!... De la o înălţime de 
patruzeci şi şapte de picioare!... Mama, cu cei doi prinţişori 
şi cu cele trei prințese!” Dacă asta mai este o plăcere, 
Louise, atunci aş vrea sa fiu pedepsită în fiecare zi, mai ales 
când pedeapsa aceasta mă obligă să rămân alături de tine 
şi să aşternem pe hârtie răvaşe atât de frumoase, ca acelea 
pe care le scriem noi. 


— Montalais! Montalais! Mai sunt şi îndatoriri de împlinit. 

— Îţi vine uşor să vorbeşti, draga mea, căci pe tine te lasă 
toţi în pace în mijlocul acestui castel. Eşti singura fiinţă de 
aici care te bucuri de toate foloasele, fără să tragi niciodată 
ponoasele, care eşti mai mult decât mine domnişoară de 
onoare a Doamnei, deoarece Doamna face ca dragostea ei 
pentru tatăl tău vitreg să se răsfrângă şi asupră-ţi; astfel că 
tu pătrunzi în acest trist lăcaş ca păsările în turnul de sus, 
sorbind aerul din zbor, ciugulind florile, pigulind grăunţele, 
fără să ai nici cea mai mică treabă de făcut şi fără să înduri 
nici cea mai mică plictiseală. Şi tocmai tu vorbeşti de 
îndatoriri ce trebuie împlinite? În definitiv, frumoasa mea 
visătoare, care sunt îndatoririle tale, dacă nu aceea de a-i 
scrie acestui chipeş Raoul? Dar uite că nu i-ai scris încă 
nimic şi asta înseamnă, dacă nu mă înşel, că îţi neglijezi 
îndatoririle. 

Louise luă un aer serios, îşi sprijini bărbia în palmă şi zise 
pe un ton plin de candoare: 

— Aşadar, mă dojenegşti că o duc prea bine! Dar cum poţi 
să faci una ca asta? Tu ai un viitor; eşti de la curte; regele, 
dacă se însoară, îl va chema pe Domnul lângă sine; atunci 
vei lua parte la serbări minunate, îl vei vedea de aproape pe 
rege, despre care se spune că e atât de frumos şi de 
fermecător. 

— Şi, pe deasupra, îl voi vedea pe Raoul, care stă mereu în 
preajma domnului de Conde? Adăugă răutăcioasă 
Montalais. 

— Bietul Raoul! Suspină Louise. 

— E vremea să-i scriem, frumoasa mea. Hai s-o luăm de la 
capăt, cu acel faimos domnule Raoul care strălucea în 
fruntea hârtiei pe care ai rupt-o adineauri. 

Îi întinse pana, apoi, cu un surâs încântător, îi îndemnă 
mâna, care aşternu repede pe hârtie cele două cuvinte mai 
sus amintite. 

— Şi acum? Întrebă cea mai tânără dintre domnişoare. 


— Acum scrie ceea ce gândeşti, Louise? Răspunse 
Montalais. 

— Eşti sigură că mă gândesc la ceva? 

— Te gândeşti la cineva, ceea ce este acelaşi lucru, ba, mai 
bine zis, ceva mai mult. 

— Crezi, Montalais? 

— Louise, Louise, ochii tăi albaştri sunt adânci ca marea 
pe care am văzut-o anul trecut la Boulogne. Nu, greşesc, 
marea e înşelătoare; ochii tăi sunt adânci ca azurul acesta 
de deasupra capetelor noastre. 

— Ei bine, dacă citeşti atât de uşor în ochii mei, spune-mi 
atunci ce gândesc, Montalais. 

— Mai întâi, nu gândeşti domnule Raoul; gândeşti scumpul 
meu Raoul. 

— Oh! 

— Nu roşi pentru atâta lucru. SCUMPUL. MEU RAOUL, să 
zicem, mă rogi să-ţi scriu la Paris, unde te reţine serviciul 
pe lângă domnul prinţ de Conde. Cât de mult trebuie să te 
plictiseşti acolo, într-adevăr, de vreme ce cauţi să-ţi alungi 
urâtul amintindu-ţi de o provinciala... 

Louise sări repede în picioare. 

— Nu, Montalais? Zise ca surâzând? Nimic din cele ce spui 
nu mi-a trecut prin minte. Altceva gândesc eu. lată! 

Şi, apucând pana cu îndrăzneală, aşternu pe hârtie, cu o 
mână hotărâtă, cuvintele care urmează: „M-aş fi simţit tare 
nenorocită dacă stăruinţele dumitale de a-mi cere ceva care 
să-ţi amintească de mine ar fi fost mai puţin înflăcărate. 
Totul aici îmi vorbeşte despre anii copilăriei noastre, care 
au trecut atât de repede, care s-au scurs atât de iute, încât 
nimic nu va putea înlocui farmecul lor în inima mea.” 

Montalais, care privea cum aleargă pana pe hârtie şi care 
citea de-a-ndoaselea pe măsură ce prietena ei scria, o 
întrerupse printr-o bătaie vie din palme. 

— Dă-i înainte! Zise ea. Admirabilă sinceritate, admirabilă 
inimă, admirabil stil! Arată-le acestor parizieni, draga mea, 
că Blois este oraşul vorbirii frumoase. 


— EL ştie? Răspunse tânăra fată? Că Blois a fost pentru 
mine paradisul. 

— Asta voiam să spun şi eu, vorbeşti ca un înger. 

— Acum voi încheia, Montalais. 

Şi tânăra fată continuă să scrie: „Spui că te gândeşti la 
mine, domnule Raoul. Îţi mulţumesc şi asta nu poate să mă 
surprindă, căci ştiu de câte ori inimile noastre au bătut una 
lângă alta!” 

— Ei, ei! Făcu Montalais. Fii cu băgare de seamă, 
mieluşică dragă, îţi împrăştii lâna pe drum şi acolo sunt 
lupi! 

Louise tocmai voia să răspundă, când sub porticul 
castelului răsună tropotul unui cal. 

— Ce să fie asta? Zise Montalais, apropiindu-se de 
fereastră. Frumos călăreț, zău aşa! 

— Oh! Raoul! Exclamă Louise, care făcuse aceeaşi mişcare 
ca şi prietena ei şi care, îngălbenindu-se la faţă, căzu 
tremurând alături de scrisoarea sa neterminată. 

— Iată un îndrăgostit norocos, n-am ce zice? Rosti 
Montalais? Şi care soseşte tocmai la timp! 

— Fugi, fugi de la fereastră, te rog! Murmură Louise. 

— Dar nici nu mă cunoaşte. Lasă-mă să văd măcar pentru 
ce a venit aici. 

Capitolul II Mesagerul. 

Domnişoara de Montalais avea dreptate: cavalerul merita 
să fie văzut. 

Era un tânăr de douăzeci şi patru sau douăzeci şi cinci de 
ani, voinic, zvelt, purtând cu graţie pe umerii săi minunatul 
veşmânt militar al epocii. Cizmele-i înalte, în formă de 
pâlnie, înfăşurau un picior de care domnişoara de Montalais 
nu s-ar fi ruşinat câtuşi de puţin dacă s-ar fi travestit în 
bărbat. Cu o mână fină şi nervoasă, îşi struni calul în 
mijlocul curţii, iar cu cealaltă îşi scoase pălăria cu pene 
lungi, care-i umbrea chipul totodată grav şi naiv. 

Străjile, auzind tropotul calului, se treziră din somn şi 
săriră numaidecât în picioare. Tânărul lăsă pe unul dintre ei 


să se apropie de cal şi, înclinându-se în şa, îi spuse cu o voce 
limpede şi gravă, care fu auzită destul de bine de la 
fereastra unde se ascundeau cele două domnişoare: 

— Un mesager pentru alteţa sa regală. 

— A, a! Exclamă straja. Domnule ofiţer, un mesager! 

Dar bravul soldat ştia foarte bine că nu se va ivi niciun 
ofiţer, dat fiind că singurul care ar fi putut să vină se afla 
tocmai în fundul castelului, într-un mic apartament a cărui 
fereastră da spre grădină. De aceea se grăbi să adauge: 

— Domnule gentilom, ofiţerul e de rond, dar în lipsa lui va 
fi anunţat domnul de Saint-Remy, majordomul castelului. 

— Domnul de Saint-Remy? Rosti cavalerul, roşindu-se la 
faţă. 

— Îl cunoaşteţi? 

— Da... Anunţă-l, te rog, că vreau să fiu prezentat cât mai 
repede cu putinţă alteţei sale. 

— Pare-se că-i ceva urgent! Zise straja ca pentru sine, dar 
cu dorinţa vădită de a i se răspunde. 

Mesagerul dădu din cap, afirmativ. 

— Dacă-i aşa? Urmă straja? Mă duc să-l caut eu însumi pe 
majordom. 

Tânărul descălecă şi în timp ce toţi ceilalţi soldaţi priveau 
cu mult interes fiecare mişcare a frumosului armăsar ce-l 
adusese pe acest mesager, soldatul se întoarse din drum, 
zicând: 

— Vă rog să mă iertaţi, domnule, dar fiţi bun şi spuneţi-mi 
numele dumneavoastră. 

— Vicontele de Bragelonne, din partea alteţei sale domnul 
prinţ de Conde! 

Soldatul făcu o plecăciune adâncă, apoi, ca şi cum numele 
învingătorului de la Rocroi şi Lens i-ar fi dat aripi, urcă în 
goană treptele de la intrare şi dispăru în anticameră. 

Nici n-apucă domnul de Bragelonne să lege calul de 
grilajul de fier din capul treptelor, că domnul de Saint-Remy 
apăru într-un suflet, susţinându-şi cu o mână pântecul 


uriaş, în timp ce cu cealaltă mână spinteca aerul, întocmai 
ca un pescar care taie valurile cu vâsla. 

— Ah, domnule viconte, dumneavoastră la Blois! Strigă el. 
Dar asta e o adevărată încântare! Bună ziua, domnule 
Raoul, bună ziua! 

— Respectele mele, domnule de Saint-REemy. 

— Cât de fericită se va simţi doamna de La Vall... Vreau să 
zic doamna de Saint-Remy, să vă vadă! Dar poftiţi. Alteța sa 
regală dejunează; s-o întrerup oare? Pricina e atât de 
gravă? 

— Da şi nu, domnule de Saint-Remy. Totuşi, orice clipă de 
zăbavă poate să aducă neplăceri alteţei sale regale. 

— Dacă aşa stau lucrurile, să trecem peste consemn, 
domnule viconte. Veniţi cu mine. De altminteri, Domnul e 
într-o stare de spirit foarte bună astăzi. Şi apoi, ne aduceţi 
veşti, nu-i aşa? 

— Mari, domnule de Saint-REmy. 

— Şi bune, presupun! 

— Excelente. 

— Atunci veniţi, veniţi repede! Strigă bonomul personaj, 
potrivindu-şi ţinuta în timp ce străbătea cu paşi mari 
anticamera. 

Raoul îl urma cu pălăria în mână, puţin speriat de 
zornăitul solemn pe care-l făceau pintenii săi pe pardoseala 
sălilor imense. 

De îndată ce el pătrunse în interiorul palatului, fereastra 
din curte se însufleţi din nou şi un şuşotit vioi trădă emoția 
celor două tinere fete; dar curând după aceea se pare că 
ele luară o hotărâre bruscă, deoarece unul dintre chipuri 
dispăru de la fereastră? Era cel al brunetei; cealaltă rămase 
mai departe în dosul balconului, pitită printre flori şi 
cercetând cu ochi mari, prin încrengătura ramurilor, scările 
pe care domnul de Bragelonne îşi făcuse intrarea în palat. 

În acest timp, ţinta curiozităţii celor două fete îşi continua 
drumul, mergând semeţ în urma majordomului. Un zgomot 
de paşi grăbiţi, un miros de vin şi de fripturi, un clinchet de 


pahare şi de farfurii îi dădură de veste că se apropie de 
locul unde trebuia să ajungă. 

Pajii, valeţii şi ofiţerii, strânşi în încăperea ce preceda sala 
de mese, îl întâmpinară pe noul venit cu o bunăvoință 
obişnuită prin partea locului; unii dintre ei îl cunoşteau 
personal şi aproape toţi ştiau că vine de la Paris. S-ar putea 
spune că sosirea lui întrerupse pentru o clipă desfăşurarea 
serviciului. Fapt e că un paj care turna de băut alteţei sale, 
auzind zornăitul de pinteni în încăperea alăturată, întoarse 
cu nevinovăție capul, ca un copil, fără să bage de seamă că 
vinul pe care-l turna curgea nu în paharul Prințului, ci pe 
faţa de masă. 

Doamna, care era mai puţin roaba mâncării decât ilustrul 
ei soţ, observă neatenţia pajului şi zise: 

— Ce este?! 

— Ce este? Repetă Domnul? Ce s-a întâmplat? 

Domnul de Saint-Remy profită de acest moment şi îşi vâri 
capul pe uşă. 

— Pentru ce sunt deranjat? Zise Gaston, trăgând spre el o 
bucată groasă din cel mai straşnic somn ce a suit vreodată 
apele Loarei spre a fi pescuit între Paimboeuf şi Saint- 
Nazaire. 

— A sosit un mesager de la Paris. O, dar după ce 
monseniorul va termina masa; avem destul timp. 

— De la Paris?! Exclamă Prinţul, scăpând furculiţa din 
mână. Un mesager de la Paris ai spus? Şi din partea cui 
vine acest mesager? 

— Din partea domnului prinţ? Se grăbi să răspundă 
majordomul. 

Se ştie că aşa era numit domnul de Conde. 

— Un mesager din partea domnului prinţ de Conde? Rosti 
Gaston cu o tulburare ce nu scăpă nici unuia dintre cei de 
faţă şi care, prin urmare, spori şi mai mult curiozitatea 
tuturor. 

Poate că Domnul se crezu o clipă reîntors în vremea acelor 
fericite conspirații când zgomotul uşilor îi producea emoţii, 


când orice scrisoare putea să conţină un secret de stat, 
când orice mesaj slujea o intrigă pe cât de obscură, pe atât 
de încâlcită. Poate tocmai din această pricină numele 
domnului de Conde căpătă acum, sub bolțile castelului de la 
Blois, proporţiile unei fantome. 

Domnul împinse cu mâna farfuria din faţa lui. 

— Să-i spun trimisului să aştepte? Întrebă domnul de 
Saint-Remy. 

O privire a Doamnei îl încurajă pe Gaston, care hotări: 

— Nu, dimpotrivă, spune-i să intre numaidecât. Dar cine 
este? 

— Un gentilom de prin părţile noastre, domnul viconte de 
Bragelonne. 

— A, da, foarte bine!... Pofteşte-l, Saint-REmy, pofteşte-l! 

Şi în timp ce lăsă să-i scape aceste cuvinte, rostite cu 
gravitatea sa obişnuită, Domnul aruncă o privire ascuţită 
către oamenii din serviciul său şi aceştia toţi? Paji, ofiţeri, 
scutieri? Lăsând fiecare de o parte un şervet, un cuţit, un 
pocal, se retraseră spre odaia alăturată, cu o grabă pe cât 
de pripită, pe atât de zgomotoasă. 

Această mică armată se îndepărta pe două rânduri în 
acelaşi timp în care Raoul de Bragelonne, condus de 
domnul de Saint-Remy, intra în sala de mese. 

Scurtul moment de singurătate în care această retragere 
îl lăsase îi îngădui monseniorului să ia o atitudine 
diplomatică. Nu întoarse capul, ci aşteptă până când 
majordomul îl aduse în faţa lui pe mesager. 

Raoul se opri la capătul mesei, aşa fel ca să se afle între 
Domnul şi Doamna. Din acel loc făcu o plecăciune adâncă în 
faţa Domnului, pe urmă o alta foarte smerită în faţa 
Doamnei, apoi rămase neclintit şi aşteptă ca Domnul să-i 
adreseze primul cuvântul. 

Prinţul, la rândul său, aşteptă până când toate uşile fură 
închise bine; nu voia să întoarcă faţa spre a se încredința de 
aceasta, căci n-ar fi fost demn din partea lui, dar asculta cu 
auzul încordat zgomotul zăvoarelor şi asta îi făcea să 


creadă că va avea, cel puţin în aparenţă, posibilitatea să 
discute în taină. Ultima uşă închisă, Domnul îşi ridică ochii 
spre vicontele de Bragelonne şi-l întrebă: 

— Se pare că vii de la Paris, domnule! 

— Chiar acum am sosit, monseniore. 

— Ce face regele? 

— Maiestatea sa e în deplină sănătate, monseniore. 

— Dar cumnata mea? 

— Maiestatea sa regina-mamă suferă necontenit de piept. 
Dar de o luna se simte mai bine. 

— Am fost înştiinţat că ai venit din partea domnului prinţ. 
E o greşeală, de bună seamă. 

— Nu, monseniore. Domnul prinţ de Conde m-a însărcinat 
să înmânez alteţei voastre regale această scrisoare, la care 
aştept răspunsul. 

Raoul fusese puţin tulburat de primirea rece şi bănuitoare 
ce i se făcuse; glasul lui coborâse pe nesimţite la diapazonul 
vocii joase a interlocutorului său. 

Prinţul uita că el însuşi era pricina acestui mister şi fu 
cuprins din nou de teamă. Luă cu o căutătură iscoditoare 
scrisoarea prinţului de Conde, o desfăcu aşa cum ar fi 
desfăcut un pachet primejdios şi, pentru ca nimeni să nu 
observe tulburarea de pe faţa lui în timp ce o citea, se 
răsuci într-o parte. 

Doamna urmărea cu o nelinişte aproape egală cu aceea a 
Prințului fiecare mişcare a augustului ei soţ. 

Raoul, liniştit, scăpând oarecum de sub privirile 
cercetătoare ale gazdelor, se uita, fără să se mişte de la 
locul său, pe fereastra deschisă din faţa lui, admirând 
straturile de flori din grădină şi statuile din mijlocul lor. 

— Ah! Strigă deodată Domnul, cu un zâmbet voios şi 
înseninat. Este o veste cât se poate de plăcută şi o minunată 
scrisoare din partea domnului prinţ de Conde. Citeşte, 
doamnă. 

Masa era prea largă pentru ca braţul Prințului să poată 
ajunge până la cel al Prințesei; Raoul se grăbi să le vină în 


ajutor şi o făcu într-un chip atât de grațios, încât Prinţesa fu 
încântată şi îl răsplăti pe viconte cu un zâmbet măgulitor. 

— Dumneata cunoşti, fără îndoială, conţinutul acestei 
scrisori! | se adresă Gaston lui Raoul. 

— Da, monseniore. Domnul prinţ de Conde îmi 
încredinţase mesajul mai întâi verbal; apoi alteţa sa a 
chibzuit şi s-a hotărât să folosească pana. 

— E un scris foarte frumos? Zise Doamna? Dar nu pot să 
citesc. 

— Fii bun şi citeşte Doamnei, domnule de Bragelonne? 
Zise ducele. 

— Da, citeşte te rog, domnule. 

Raoul începu să citească; Domnul asculta încordat, cu 
toată luarea-aminte. Scrisoarea avea următorul cuprins: 
„Monseniore, Regele se pregăteşte să plece spre graniţă; 
vei fi aflat poate că maiestatea sa e pe cale de a se căsători. 
Regele mi-a făcut cinstea să mă numească maestru de 
ceremonii pe timpul acestei călătorii şi fiindcă ştiu câtă 
bucurie i-ar face maiestăţii sale să petreacă o zi la Blois, îmi 
iau îndrăzneala să cer alteţei voastre regale îngăduinţa de a 
însemna pe tăbliţa mea şi castelul pe care-l locuiţi. Dacă 
însă neprevăzutul acestei cereri ar putea să pricinuiască 
alteţei voastre regale o cât de mică neplăcere, o rog să-mi 
comunice acest lucru prin trimisul meu, un gentilom de 
încredere, domnul viconte de bragelonne. Itinerarul pe 
care-l voi întocmi atârnă de hotărârea alteţei voastre regale 
şi dacă nu vom porni spre blois, atunci voi alege Vend6me 
sau Romorantin. Îndrăznesc să sper că alteţa voastră regală 
va primi cu bunăvoință cererea mea, ea fiind expresia 
devotamentului meu fără margini şi a dorinţei mele de a vă 
fi cu adevărat plăcut.” 

— Nimic nu-i mai măgulitor pentru noi? Zise Doamna, care 
se consultase de mai multe ori, în timpul acestei lecturi, din 
priviri, cu soţul ei. Regele aici! Exclamă ea poate puţin mai 
tare decât s-ar fi cuvenit pentru ca taina să nu se dea în 
vileag. 


— Domnule? Zise la rându-i alteţa sa, luând cuvântul? Te 
rog să-i mulţumeşti domnului prinţ de Conde şi să-i exprimi 
toată recunoştinţa mea pentru plăcerea pe care mi-o face. 

Raoul se înclină. 

— În ce zi soseşte maiestatea sa? Mai întrebă Prinţul. 

— Regele, monseniore, va sosi chiar astă-seară, după toate 
probabilitățile. 

— Atunci cum s-ar fi cunoscut răspunsul meu, în cazul că 
el ar fi fost negativ? 

— Am însărcinarea, monseniore, ca, în cazul când 
răspunsul e negativ, să mă întorc în cea mai mare grabă la 
Beaugency şi să dau acest răspuns curierului, care-l va 
duce apoi cu aceeaşi grabă domnului prinţ de Conde. 

— Aşadar, maiestatea sa e la Orleans? 

— Mai aproape încă, monseniore: în acest moment, 
maiestatea sa trebuie să fi ajuns la Meung. 

— Curtea îl însoţeşte? 

— Da, monseniore. 

— Ah, uitasem să-ţi cer veşti despre domnul cardinal. 

— Eminenţa sa pare să se bucure de cea mai deplină 
sănătate, monseniore. 

— Nepoatele sale vin împreună cu dânsul, nu-i aşa? 

— Nu, monseniore. Eminenţa sa a dat dispoziţii ca 
domnişoarele de Mancini să se îndrepte spre Brouage. 
Dumnealor vor porni pe malul stâng al Loarei, în timp ce 
curtea vine pe malul drept. 

— Cum aşa? Domnişoara Maria de Mancini nu însoţeşte 
curtea? Întrebă Domnul, al cărui aer de gravitate începea 
să cedeze. 

— Domnişoara Maria de Mancini mai ales? Răspunse 
Raoul, încet. 

Un zâmbet fugar, rămăşiţă abia simțită a vechiului său 
spirit de intrigi ţesute cândva, lumină obrajii palizi ai 
Prințului. 

— Mulţumesc, domnule de Bragelonne? Zise atunci 
Domnul. Poate că dumneata nu ai vrea să duci domnului 


prinţ de Conde însărcinarea pe care aş dori să ţi-o 
încredinţez şi anume aceea de a-i arăta că mesagerul său 
mi-a făcut multă plăcere, dar am să i-o spun eu însumi. 
Raoul se înclină spre a mulţumi Domnului pentru cinstea ce 
i-o arăta. Domnul făcu un semn Doamnei, care lovi într-un 
talger aşezat ia dreapta sa. Domnul de Saint-REmy intră 
îndată şi numaidecât încăperea se umplu iarăşi de slujitori. 

— Domnilor? Glăsui Prinţul? Maiestatea sa îmi face 
onoarea de a veni să petreacă o zi la Blois; vreau să cred că 
regelui, nepotul meu, nu-i va părea rău pentru cinstea 
arătată casei mele. 

— Trăiască regele! Strigară cu un entuziasm plin de 
însufleţire ofiţerii de serviciu, în frunte cu domnul de Saint- 
Remy. 

Gaston îşi lăsă faţa în jos, umbrită de o undă de tristeţe; 
toată viaţa lui fusese nevoit să audă, sau mai degrabă să 
îndure acest strigăt: „Trăiască regele!” ce răsuna mereu în 
jurul lui. Fiindcă nu-l mai auzise de multă vreme, îşi liniştise 
urechea, dar iată că acum o regalitate mai tânără, mai 
energică, mai strălucitoare încă se înălța în faţa lui ca o 
nouă şi parcă mai dureroasă înfruntare. 

Doamna înţelese amărăciunile acestei inimi sfioase şi 
împovărate; ea se ridică de la masă, urmată imediat, cu un 
gest maşinal, de către Domnul şi toţi slujitorii, cu un zumzet 
asemănător bâzâitului unui stup, îl înconjurară pe Raoul, 
cerându-i lămuriri. Doamna, observând acest freamăt, îl 
chemă pe domnul de Saint-REmy. 

— Nu-i momentul acum de trăncănit, ci de muncit? Zise ea 
cu tonul unei gospodine îmbufnate. 

Domnul de Saint-Remy se grăbi să rupă cercul format de 
ofiţeri în jurul lui Raoul, astfel că acesta putu să treacă în 
anticameră. 

— Veţi avea, sper, grijă de acest gentilom? Adăugă 
Doamna, adresându-se domnului de Saint-Remy. 

Majordomul alergă numaidecât după Raoul. 


— Doamna a dispus să vă găzduim aici? Zise el. Vă 
aşteaptă un apartament în castel. 

— Mulţumesc, domnule de Saint-Remy? Răspunse 
Bragelonne? Dar ştii cât de nerăbdător sunt să-mi pot 
exprima îndatoririle faţă de domnul conte, tatăl meu. 

— Adevărat, adevărat, domnule Raoul; prezentaţi-i, vă rog, 
cu acest prilej încredințarea respectului meu profund. 

Raoul scăpă astfel şi de bătrânul gentilom şi se îndreptă 
spre ieşire. Dar, în timp ce trecea pe sub portic, ţinând calul 
de frâu, auzi o voce subţire strigându-l de pe un coridor 
întunecos: 

— Domnule Raoul! 

Tânărul întoarse mirat capul şi văzu o fetişcană brunetă, 
care, cu un deget la buze, îi întindea mâna. 

Această tânără fată îi era necunoscută. 

Capitolul III Întâlnirea. 

Raoul făcu un pas către fata care-l strigase din umbră. 

— Dar calul meu, doamnă? Zise el. 

— Iată-vă în încurcătură! leşiţi; în prima curte se află un 
şopron; legaţi acolo calul şi întoarceţi-vă repede. 

— Mă supun, doamnă. 

Lui Raoul nu-i trebuiră decât patru minute ca să facă ceea 
ce i se spusese; când se întoarse la capătul coridorului 
întunecos, o revăzu, în umbră, pe misterioasa necunoscută 
care-l aştepta pe prima treaptă a unei scări în spirală. 

— Sunteţi atât de curajos ca să mă urmaţi, domnule 
cavaler rătăcitor? Întrebă tânăra fata, râzând în momentul 
când îl văzu pe Raoul şovăind. 

Drept răspuns, acesta porni după ea pe scara cufundată în 
întuneric. Urcară astfel trei caturi, el în urma ei, atingând 
cu mâinile, de câte ori dibuia balustrada, o rochie de 
mătase ce foşnea pe lângă cei doi pereţi. La fiecare mişcare 
greşită făcută de Raoul, însoţitoarea lui îi şoptea un SSST! 
Autoritar şi-i întindea o mână catifelată şi parfumată. 

— Am putea urca aşa până în vârful turnului, fără să ne 
dăm seama de oboseală? Zise Raoul într-un târziu. 


— Asta înseamnă, domnule, că sunteţi foarte nedumerit, 
foarte obosit şi foarte îngrijorat; dar liniştiţi-vă, am ajuns. 

Tânăra fată împinse o uşă prin care năvăli dintr-o dată un 
şuvoi de lumină ce învălui capătul scării unde Raoul, în 
picioare, stătea rezemat de rampă. Fata porni mai departe, 
iar el o urmă; pătrunse într-o odaie şi Raoul intră după ea. 

Tocmai când îşi spunea că a căzut în vreo capcană, auzi un 
strigăt ascuţit, se întoarse şi zări la doi paşi de el, cu mâinile 
împreunate, cu genele lăsate, pe frumoasa blondă cu ochi 
albaştri, cu umeri albi, care-l recunoscuse mai înainte şi-l 
strigase pe nume. Când o văzu, citi atâta dragoste, atâta 
fericire în strălucirea ochilor ei, încât se lăsă să cadă în 
genunchi în mijlocul odăii, murmurând la rândul său 
numele Louisei. 

— Ah, Montalais, Montalais? Suspină aceasta? Faci mare 
păcat înşelându-mă astfel! 

— Eu, să te înşel?! 

— Da, mi-ai spus că te duci jos să vezi ce este şi te-ai întors 
aici cu domnul. 

— Trebuia s-o fac. Altfel cum ar fi primit scrisoarea pe care 
i-ai scris-o? 

Şi arătă cu degetul scrisoarea ce se afla încă pe masă. 
Raoul făcu un pas ca s-o ia, dar Louise, mai iute, cu toate că 
în gestul ei se observa o şovăială bine prefăcută, întinse 
braţul să-l oprească. Raoul întâlni astfel mâna ei, caldă şi 
tremurătoare; o apucă într-ale sale şi o duse atât de 
respectuos la buze, încât depuse pe ea mai mult o suflare, 
decât un sărut. Între timp; domnişoara de Montalais luase 
scrisoarea. O împăturise cu grijă în trei, aşa cum fac toate 
femeile şi o vârâse în sân. 

— Nu-ţi fie teamă, Louise? Zise apoi? Domnul nu va 
încerca să o ia de aici, aşa după cum nici răposatul rege 
Ludovic al XIII-lea nu smulgea răvaşele din corsajul 
domnişoarei de Hautefort. 

Raoul se înroşi tot, văzând surâsurile celor două fete şi 
uită că mâna Louisei rămăsese într-ale lui. 


— Aşa! Zise Montalais. M-ai iertat, deci, Louise, că l-am 
adus aici pe domnul; iar dumneata, domnule, n-o să mai fii 
supărat pe mine că te-am făcut să mă urmezi pentru a o 
vedea pe domnişoara. Aşadar, acum, că am încheiat pacea, 
să vorbim ca vechi prieteni. Prezintă-mă, Louise, domnului 
de Bragelonne. 

— Domnule viconte? Zise Louise cu o seriozitate plină de 
graţie şi cu cel mai candid zâmbet? Am plăcerea să-ţi 
prezint pe domnişoara Aure de Montalais, domnişoară de 
onoare a alteţei sale regale Doamna şi, pe deasupra, cea 
mai bună prietenă a mea. 

Raoul se înclină foarte ceremonios. 

— Dar pe mine, Louise? Zise el? Nu mă prezinţi 
domnişoarei? 

— O, ea te cunoaşte! Ştie totul! 

Aceste două cuvinte din urmă o făcură să râdă pe 
Montalais, iar lui Raoul îi smulseră un suspin de fericire, 
căci el le dădu următorul înţeles: ştie totul despre 
dragostea noastră. 

— Acum ne cunoaştem, domnule viconte? Zise Montalais. 
Poftim un fotoliu şi spune-ne repede ce veste ne-ai adus cu 
atâta grabă? 

— Domnişoară, nu mai este o taină. Regele, în drum spre 
Poitiers, se va opri la Blois pentru a vizita pe alteţa sa 
regală. 

— Regele aici! Exclamă Montalais bătând cu bucurie din 
palme. Vom avea prilejul să vedem curtea! Îţi imaginezi, 
Louise? Adevărata curte de la Paris! O, Doamne! Şi când 
asta, domnule? 

— Poate chiar astă-seară, domnişoară; în mod mai sigur, 
mâine. 

Montalais făcu un gest de mare mâhnire. 

— Nu mai e timp să ne pregătim! Nu mai e timp să ne 
facem rochii! Suntem în întârziere ca nişte poloneze! Vom 
semăna cu portretele de pe vremea lui Henric al IV-lea... 
Ah, domnule, rea veste ne mai aduci! 


— Domnişoarelor, dumneavoastră veţi fi întotdeauna 
frumoase. 

— Ce folos!... Vom fi întotdeauna frumoase, fiindcă natura 
ne-a făcut drăguţe; dar vom fi caraghioase, fiindcă nu vom 
fi în pas cu moda... Caraghioase, da!... N-o să se uite oare la 
mine ca la o caraghioasă? 

— Cine anume? O întrebă cu naivitate Louise. 

— Cum cine? Dar eşti ciudată, draga mea... Ce întrebare e 
asta? E vorba de toată lumea, de curteni, de seniori, de 
rege. 

— lartă-mă, buna mea prietenă, dar cum aici toată lumea 
s-a obişnuit să ne vadă aşa cum suntem... 

— De acord; numai că de data asta va fi altfel, iar noi vom 
fi caraghioase chiar şi pentru Blois, căci în jurul nostru va fi 
admirată moda Parisului şi se va vedea cât de colo că noi 
am rămas la moda de la Blois! E îngrozitor! 

— Nu vă faceţi inimă rea, domnişoară. 

— Ah, da! În fond, cu atât mai rău pentru cei ce nu mă vor 
găsi pe gustul lor! Zise cu un aer filosofic Montalais. 

— Asta ar însemna că asemenea oameni n-au gust! Zise 
Raoul, credincios obiceiului său de a fi totdeauna galant. 

— Mulţumesc, domnule viconte. Aşadar, spuneai că regele 
vine la Blois? 

— Împreună cu întreaga curte. 

— Domnişoarele de Mancini vor veni şi ele? 

— Tocmai că nu. 

— Dar, după cum se vorbeşte, s-ar părea că regele nu se 
poate lipsi de domnişoara Maria? 

— Regele va fi nevoit să se lipsească, deoarece domnul 
cardinal vrea aceasta. Îşi surghiuneşte nepoatele la 
Brouage. 

— El?! Făţarnicul! 

— Taci! Făcu speriată Louise, ducând un deget la buzele 
sale trandafirii. 

— Pff! Nimeni nu mă poate auzi aici. Vă spun că bătrânul 
Mazarino Mazarini e un făţarnic, care arde de dorinţa de a 


o face pe nepoata sa regină a Franţei. 

— Nu, domnişoară, dimpotrivă, domnul cardinal îl însoară 
pe maiestatea sa cu infanta Maria-leresa. 

Montalais se uită în ochii lui Raoul şi-i spuse: 

— Dumneavoastră, parizienii, credeţi în asemenea 
poveşti? Atunci înseamnă că noi, aici la Blois, ştim mai 
multe. 

— Domnişoară, de vreme ce regele trece de Poitiers şi se 
îndreaptă spre Spania, de vreme ce actele de căsătorie au 
fost încheiate între don Luis de Haro şi eminenţa sa, 
înţelegeţi prea bine că nu mai e vorba de nişte jocuri 
capricioase. 

— Aşa, va să zică! Dar presupun că regele e totuşi rege! 

— Fără îndoială, domnişoară; însă cardinalul e cardinal. 

— Cu alte cuvinte, regele nu este şi el om? N-o iubeşte pe 
Maria de Mancini? 

— O adoră. 

— Atunci se va însura eu ea. Asta înseamnă că vom avea 
război cu Spania; domnul Mazarin va cheltui câteva din 
milioanele pe care le are puse deoparte; gentilomii noştri îşi 
vor arăta vitejia în faţa mândrilor castilieni şi mulţi se vor 
întoarce încununaţi cu lauri, iar noi îi vom încununa cu mirt. 
lată cum înţeleg eu politica. 

— Montalais, eşti o zănatică? Zise Louise? Şi orice 
exagerare te atrage, aşa cum lumina atrage fluturii. 

— Louise, tu eşti atât de înţeleaptă, încât nu vei iubi 
niciodată. 

— Oh? Făcu Louise, cu o blândă dojană? Dar nu înţelegi, 
Montalais? Regina-mamă doreşte să-şi însoare fiul cu 
infanta; vrei ca regele să n-o asculte pe mamă? Tocmai un 
suflet regesc, ca al său, să dea o pildă rea? Când părinţii iau 
apărarea iubirii, s-a terminat cu dragostea! 

Aici Louise oftă adânc; Raoul îşi lăsă ochii în jos, cu un aer 
stânjenit. Montalais începu să râdă. 

— Bine că n-am părinţi? Murmură ea. 


— Ai, desigur, veşti despre sănătatea domnului de La 
Fere? Întrebă Louise, înăbuşindu-şi suspinul care 
dezvăluise atâtea amărăciuni cu adâncimea lui plină de 
înţelesuri. 

— Nu, domnişoară? Răspunse Raoul? Nu l-am văzut încă 
pe tatăl meu; mă îndreptam chiar spre locuinţa lui, când 
domnişoara de Montalais a binevoit să mă oprească; sper 
însă că domnul conte e sănătos. N-aţi auzit nimic rău în 
legătură cu el, nu-i aşa? 

— Nimic, domnule Raoul; slavă Domnului, nimic! 

Se făcu o tăcere în cursul căreia două inimi care urmau 
firul aceluiaşi gând se înțelegeau de minune între ele, fără 
să aibă nevoie nici măcar de sprijinul unei singure priviri. 

— Ah, Doamne! Strigă deodată Montalais. Urcă cineva...! 

— Cine poate să fie? Tresări Louise, ridicându-se în 
picioare. 

— Stimate domnişoare, v-am stingherit prea mult; am 
comis o indiscreţie, fără îndoială, venind aici? Se bâlbâi 
Raoul, cu totul fâstâăcit. 

— E un pas greu? Zise Louise. 

— De va fi cumva domnul Malicorne? Adăugă Montalais? 
N-avem de ce să ne temem. 

Louise şi Raoul schimbară câte o privire, întrebându-se 
cine putea să fie acest domn Malicorne. 

— Fiţi liniştiţi? Continuă Montalais? Nu e gelos. 

— Dar, domnişoară?... Murmură Raoul. 

— Ştiu ce vrei să spui... Ei bine, e tot atât de discret ca şi 
mine. 

— Dumnezeule? Şuieră Louise, care-şi lipise urechea de 
uşa întredeschisă? Recunosc pasul mamei! 

— Madame de Saint-Remy! Unde să mă ascund? Zise 
Raoul, apucând-o nerăbdător de rochie pe Montalais, care 
şi ea părea că-şi pierduse puţin capul. 

— Da? Întări aceasta? Da, recunosc şi eu pantofii care 
lipăie. E buna noastră mamă!... Domnule viconte, regret că 


fereastra care dă în curte e la cincizeci de picioare 
înălţime... 

Raoul privi spre balcon cu un aer rătăcit, dar Louise îl 
apucă de braţ şi-l opri să sară pe fereastră. 

— Ah, ce proastă sunt! Zise Montalais. Parcă n-aş avea 
dulapul cu rochiile de ceremonie! Pare a fi făcut anume 
pentru aşa ceva! 

Se grăbiră, căci doamna de Saint-Remy urca mai repede 
ca de obicei; ea ajunse în capul scării chiar în clipa când 
Montalais, ca în scenele de mare încurcătură, închidea 
dulapul, împingând uşa cu spatele. 

— Ah? Strigă doamna de Saint-Remy? Eşti aici, Louise? 

— Da, doamnă? Răspunse fata, mai palidă decât dacă s-ar 
fi ştiut autoarea unei mari nelegiuiri. 

— Bine, bine! 

— Şedeţi, doamnă? Zise Montalais, oferind un fotoliu 
doamnei de Saint-Remy şi aşezând-o în aşa fel, încât să fie 
cu spatele către dulap. 

— Mulţumesc, domnişoara Aure, mulţumesc! Haide 
repede, copila mea, să mergem! 

— Unde să mergem, doamnă? 

— Acasă. Trebuie să-ţi pregătim toaleta. 

— Cum? Făcu Montalais, grăbindu-se să joace rolul 
surprinsei, de teamă ca nu cumva Louise să comită vreo 
greşeală. 

N-aţi auzit vestea cea mare? Zise doamna de Saint- 
Remy. 

— Ce veste vreţi să audă, doamnă, două fete închise în 
acest porumbar? 

— Cum?... N-aţi văzut pe nimeni? 

— Doamnă, vorbiţi în enigme ŞI ne faceţi să murim de 
curiozitate! Strigă Montalais, care, îngrozită că o vedea pe 
Louise din ce în ce mai palidă, nu mai ştia cărui sfânt să i se 
roage. 

În cele din urmă, surprinse la prietena ei o privire 
grăitoare, una din acele priviri care ar face şi un zid să 





înţeleagă. Louise îi arăta pălăria, pârdalnica de pălărie a lui 
Raoul, care stătea mândră pe masă. Montalais se repezi 
înainte, o înşfăcă iute cu mâna stângă, o duse la spate, 
trecând-o în dreapta şi o ascunse astfel, în timp ce continua 
să vorbească fără întrerupere. 

— Ei bine? Zise doamna de Saint-Remy? A venit un curier 
aducând vestea despre apropiata sosire aici a regelui. Asta 
înseamnă, domnişoarelor, că trebuie să fiţi frumoase! 

— Repede! Repede! Strigă Montalais. Urmează pe 
doamna, mama dumitale, Louise şi lasă-mă să-mi pregătesc 
rochia de ceremonie. 

Louise se ridică, iar mama ei o luă de mână şi o trase spre 
scară. 

— Haide? Zise ea. Apoi îi şopti: Când ţi-am interzis să vii la 
Montalais, de ce-ai venit? 

— Doamnă, e prietena mea. De altminteri, abia am venit. 

— N-a ascuns pe nimeni aici, înaintea ta? 

— Doamnă! 

— Am văzut o pălărie de bărbat; trebuie să fie a 
caraghiosului, a ticălosului acela! 

— Doamnă! Strigă iar Louise. 

— A neisprăvitului de Malicorne! O domnişoară de onoare 
făcând asemenea lucruri... Hm! 

Şi cele două glasuri se pierdură în adâncimea scării 
înguste. 

Montalais auzise toate aceste cuvinte, al căror ecou 
ajungea până la ea ca printr-o pâlnie. Înălţă din umeri, dar 
tocmai atunci îl văzu pe Raoul care ieşea din ascunzătoarea 
lui, unde auzise şi el totul. 

— Sărmană Montalais? Oftă ea? Victimă a prieteniei!... Şi 
tu, biet Malicorne, victimă a dragostei! 

Se întrerupse, observând expresia tragi-comică a lui 
Raoul, care nu-şi putea ierta că într-o singură zi 
descoperise atât de multe taine. 

— Oh, domnişoară? Grăi el? Cum să-ţi mulţumesc pentru 
atâta bunătate? 


— O să ne socotim altă dată? Răspunse ea. Acum fugi cât 
mai repede, domnule de Bragelonne, deoarece doamna de 
Saint-REmy nu e îngăduitoare şi o singură vorbă din partea 
ei ar putea provoca aici o vizită domiciliară cu urmări 
neplăcute pentru toţi. Adio... 

— Dar Louise... Cum am putea să aflăm...? 

— Du-te, du-te! Regele Ludovic al X-lea ştia el bine ce 
făcea atunci când a născocit poşta. 

— Vai! Suspină Raoul. 

— Şi apoi, mai sunt aici şi eu, care preţuiesc cât toate 
poştele regatului! Repede, pe cal! Dacă doamna de Saint- 
Remy se va întoarce să-mi facă morală, cel puţin să nu te 
mai găsească aici! 

— Are să-i spună tatălui meu, aşa-i? Murmura Raoul. 

— Şi o să fii certat! Vai, viconte, se vede că vii de la curte: 
eşti fricos ca regele. Eh! Aici, la Blois, noi nu prea ne 
sinchisim de consimţământul lui papa. Întreabă-l pe 
Malicorne. 

Cu acestea, nebunatica fată îl scoase pe Raoul pe uşa de la 
intrare, împingându-l de umeri. Tânărul se strecură de-a 
lungul porticului, îşi luă calul, sări în şa şi porni la vale în 
galop, ca şi cum cei opt paznici ai Domnului s-ar fi repezit 
cu toţii pe urmele lui. 

Capitolul IV Tatăl şi fiul. 

Raoul apucă pe drumul atât de cunoscut, atât de drag 
inimii lui, care ducea de la Blois la reşedinţa contelui de La 
Fere. 

Cititorul ne va scuti de o nouă descriere a acestei locuinţe; 
el a pătruns acolo, împreună cu noi, în alte vremuri, aşa că 
o cunoaşte destul de bine. Atât doar că, de la ultima 
călătorie pe care am făcut-o aici, zidurile au căpătat o 
culoare mai cenuşie, iar olanele, tonuri arămii ceva mai 
armonioase; copacii s-au înălţat şi aceiaşi care odinioară îşi 
alungeau braţele subţiri pe deasupra tufişurilor, acum, 
împliniţi, stufoşi, încărcaţi de verdeață, îşi aruncau până 


departe umbra deasă a ramurilor lor pline de sevă, de flori 
şi de roade, spre desfătarea călătorului. 

Raoul zări de departe acoperişul ascuţit, cele doua 
turnulețe, porumbarul ascuns între ulmi şi stolurile de 
porumbei ce se roteau necontenit în jurul conului 
cărămiziu, fără să se depărteze de el niciodată, asemenea 
dulcilor amintiri ce flutură în jurul unui suflet senin. Când 
se apropie şi mai mult, auzi scrâşnetul scripeţilor care 
scârţâiau sub greutatea găleţilor mari şi i se păru că aude 
plânsul melancolic al apei care cade iarăşi în fântână cu un 
susur trist, funebru, solemn, încântând urechea copilului şi 
a poetului, amândoi visători; susur căruia englezul îi spune 
splash, poeţii arabi gasgaşau şi pe care noi, francezii, în 
dorinţa noastră de a fi poeţi, nu-l putem traduce decât 
printr-o perifrază: susurul apei picurând în apă. 

Trecuse mai bine de an an de când Raoul nu mai venise să- 
] vadă pe tatăl său. În toată această vreme, stătuse pe lângă 
domnul prinţ de Conde. 

Într-adevăr, după toate tulburările Frondei, a cărei primă 
perioadă noi am încercat să o zugrăvim în altă parte, Louis 
de Conde încheiase cu curtea o împăcare publică, solemnă 
şi sinceră. În răstimpul cât a dăinuit ruptura dintre el şi 
rege, domnul de Conde, care prinsese mai de mult simpatie 
pentru Bragelonne, îi oferise în zadar toate avantajele ce-ar 
fi putut să uluiască pe oricare tânăr. Contele de La Fere, 
rămas credincios principiilor sale de lealitate şi regalitate, 
împărtăşite cândva fiului său în beciurile din Saint-Denis, 
contele de La Fere deci, în numele fiului său, refuzase orice 
momeală. Ceva mai mult încă: în loc să-l urmeze pe domnul 
de Conde în răzvrătirea sa, vicontele îl urmase pe domnul 
de Turenne, luptând pentru rege. Apoi, atunci când domnul 
de Turenne părea să părăsească, la rândul său, cauza 
regală, se despărţi şi de domnul de Turenne, aşa cum 
făcuse şi cu domnul de Conde. Din această linie dreaptă de 
conduită rezultă că, dacă Turenne şi Conde nu triumfaseră 
unul faţă de celălalt decât sub drapelele regelui, Raoul, 


oricât de tânăr ar fi fost, avea zece victorii înscrise pe 
statele sale de serviciu şi nici o înfrângere de care vitejia şi 
conştiinţa lui să se poată mustra. 

Aşadar, Raoul, urmând îndemnul tatălui său, slujise, fără 
abatere şi cu credinţă, steaua regelui Ludovic al XIV-lea, în 
pofida tuturor schimbărilor de opinii care erau molipsitoare 
şi, s-ar putea spune, de neînlăturat în vremurile acelea. 

Domnul de Cond6, reintrat în graţii, folosise totul şi în 
primul rând privilegiul amnistiei, pentru a cere din nou 
multe din ceea ce-i fuseseră acordate şi, între altele, pe 
Raoul. Cu bunul lui simţ de totdeauna, contele de La Fere îl 
şi trimisese fără zăbavă pe Raoul prinţului de Conde. 

Se scursese prin urmare un an de la ultima despărţire 
dintre tată şi fiu; cele câteva scrisori schimbate între ei 
îndulciseră, dar nu vindecaseră durerile acestei despărţiri. 
Am văzut că Raoul avea acum la Blois şi o altă iubire, în 
afară de iubirea filială. Să fim însă drepţi şi să recunoaştem 
că, fără intervenţia hazardului, precum şi a domnişoarei de 
Montalais, după predarea mesajului ar fi pornit îndată spre 
reşedinţa tatălui său, întorcând de bună seamă capul, dar 
fără a se opri o singură clipă din drum, chiar dacă ar fi 
văzut-o pe Louise că-i face semn cu mâna. 

Astfel, în prima parte a drumului, Raoul se gândea cu 
mâhnire la ceea ce lăsase atât de repede în urmă, adică la 
iubită; în cealaltă jumătate, se gândea la prietenul către 
care i se părea că se îndreaptă prea încet, în comparaţie cu 
nerăbdarea de a-l vedea. 

Raoul găsi poarta grădinii deschisă şi dădu pinteni calului 
pe alee, fără să ia în seamă gesturile pline de mânie pe care 
i le făcea un bătrân îmbrăcat într-o flanea albăstruie de 
lână şi cu o tichie roasă, de catifea, pe cap. Acest bătrân, 
care plivea un strat de trandafiri pitici şi de margarete, era 
tare furios văzând un cal ce alerga pe aleile sale aşternute 
cu nisip şi abia netezite. Aruncă chiar un BEI! Repezit, 
care-l făcu pe Raoul să întoarcă faţa. Şi numaidecât scena 
luă altă înfăţişare; căci îndată ce văzu chipul lui Raoul, 


bătrânul se ridică şi începu să alerge înspre casă, scoțând 
nişte strigăte bolborosite ce păreau să fie la el semnul unei 
fericiri nemaipomenite. Raoul se opri la grajd, dădu calul în 
grija unui mic lacheu şi urcă scările, sărind câte trei trepte 
deodată, cu o însufleţire ce l-ar fi bucurat adânc pe tatăl 
său. Străbătu anticamera, sala de mese şi salonul, fără să 
întâlnească pe nimeni în cale; ajunse apoi în faţa uşii 
contelui de La Fere, bătu în ea cu nerăbdare şi păşi 
înăuntru aproape fără să audă cuvântul: intră! Rostit de o 
voce gravă, dar totodată blândă. 

Contele stătea la o masă încărcată de cărţi şi hârtii; 
rămăsese acelaşi nobil şi chipeş gentilom de altădată, 
numai că anii dăduseră nobleţei şi frumuseţii lui o înfăţişare 
mai solemnă şi mai distinsă. O frunte albă şi netedă, 
încununată de un păr lung, mai mult nins decât negru, o 
privire caldă şi pătrunzătoare între genele încă tinereşti, 
mustaţa subţire şi abia încărunţită, umbrind buzele cu un 
contur plăcut şi frumos arcuite, ca şi cum n-ar fi fost 
niciodată bântuite de patimi mistuitoare, o statură dreaptă 
şi mlădioasă, o mână sigură, dar mai slăbită, iată cum arăta 
încă ilustrul gentilom căruia atâtea glasuri ilustre îi 
făcuseră elogiul sub numele de Athos. În clipa aceea se 
îndeletnicea cu însemnarea unor îndreptări pe filele unui 
caiet, umplut în întregime cu un scris aşternut cu migală de 
propria sa mână. 

Raoul îl cuprinse pe tatăl său de umeri, de gât, la 
repezeală şi îl sărută cu atâta dragoste, cu atâta 
înflăcărare, încât contele nu avu nici puterea, nici timpul să 
facă vreo mişcare, sau să-şi stăpânească emoția. 

— Tu aici! Tu aici, Raoul! Exclamă el. E oare cu putinţă? 

— Ah, domnule, domnule, cât de fericit sunt că te revăd! 

— Dar nu mi-ai răspuns, viconte. Ai un concediu, că te afli 
la Blois, ori s-a întâmplat vreo nenorocire la Paris? 

— Slavă Domnului? Răspunse Raoul, potolindu-se încetul 
cu încetul? Nu s-au întâmplat decât lucruri îmbucurătoare: 
regele se însoară, aşa cum am avut cinstea să-ţi fac 


cunoscut în ultima mea scrisoare şi pleacă în Spania. În 
drum, maiestatea sa va trece prin Blois. 

— Ca să-i facă o vizită Domnului? 

— Da, domnule conte. De aceea, temându-se să nu-l 
găsească neprevenit, sau poate dorind să-i facă o plăcere 
deosebită, domnul prinţ de Conde m-a trimis înainte, ca să 
dau de veste spre a se pregăti găzduirea. 

— Şi l-ai văzut pe Domnul? Întrebă contele cu vioiciune. 

— Am avut această onoare. 

— La castel? 

— Da, domnule? Răspunse Raoul, coborându-şi ochii, 
deoarece, în întrebările contelui, simţise ceva ce părea să 
treacă dincolo de marginile unei simple curiozităţi. 

— Ah, adevărat, viconte?... Atunci te felicit. 

Raoul înclină uşor din cap. 

— Şi ai mai văzut pe cineva la Blois, spune? 

— Am văzut-o pe alteţa sa regală Doamna. 

— Prea bine. Dar nu despre Doamna vorbesc eu. 

Raoul se înroşi până în vârful urechilor şi nu răspunse. 

— După câte se pare, nu mă înţelegi, domnule viconte! 
Stărui domnul de La Fere, fără să accentueze prea tare 
întrebarea, însă ascuţindu-şi în mod vădit privirea 
pătrunzătoare. 

— 'Te înţeleg foarte bine, domnule? I-o întoarse Raoul? Şi 
dacă îmi pregătesc răspunsul, asta nu înseamnă ca voi rosti 
o minciună, o ştii, de buna seamă. 

— Ştiu că nu obişnuieşti să minţi. locmai de aceea mă miră 
că îţi trebuie atât de mult timp ca să-mi răspunzi da sau nu. 

— Nu-ţi pot răspunde decât înţelegându-te bine şi dacă am 
priceput cum trebuie, mi se pare ca n-o să te bucure 
răspunsul meu. Nu-ţi tace plăcere, desigur, că am văzut-o 
pe... 

— Domnişoara de La Valliere, nu mă îndoiesc. 

— Despre ea vrei să-mi vorbeşti, ştiu foarte bine, domnule 
conte? Zise Raoul cu o neaşteptată blândeţe în glas. 

— Şi te întreb dacă ai văzut-o. 


— Domnule, nu ştiam câtuşi de puţin, când am intrat la 
castel, că domnişoara de La Valliere se găsea acolo; abia 
când am ieşit ca să plec, după ce mi-am îndeplinit 
însărcinarea ce-o avusesem, întâmplarea a făcut să ne 
trezim faţă în faţă. Am avut cinstea, să-i prezint omagiile 
mele. 

— Cum se numeşte întâmplarea care te-a dus la 
domnişoara de La Valliere? 

— Domnişoara de Montalais, domnule. 

— Cine-i această domnişoară de Montalais? 

— O tânără persoană pe care n-o cunoşteam, pe care n-o 
mai văzusem niciodată. E domnişoară de onoare a Doamnei. 

— Domnule viconte, nu voi merge mai departe cu 
interogatoriul meu, pe care îmi parc rău că l-am lungit şi 
atâta. Ie povăţuisem însă s-o ocoleşti pe domnişoara de La 
Valliere şi să n-o vezi decât cu încuviințarea mea. O, ştiu că 
mi-ai spus adevărul şi că n-ai căutat cu tot dinadinsul sa te 
apropii de dânsa. Întâmplarea mi-a fost împotrivă; n-am de 
ce să te condamn. Mă voi mulţumi deci să-ţi repet ceea ce 
ţi-am mai spus şi altă dată cu privire la această domnişoară. 
N-o învinuiesc cu nimic, martor mi-e Dumnezeu, dar nu 
intră în vederile mele să o vizitezi. Te rog încă o dată, 
scumpul meu Raoul, să rămânem înţeleşi asupra acestei 
chestiuni. 

Se vedea cât se poate de bine că privirea atât de limpede 
şi de curată a lui Raoul se tulbură la aceste cuvinte. 

— Şi acum, prietene dragă? Urmă contele, cu zâmbetul lui 
cald şi cu vocea sa obişnuită? Să vorbim de altceva. Te 
reîntorci cumva la datoriile dumitale? 

— Nu, domnule. Astăzi voi rămâne aici, alături de domnia 
ta, toată ziua. Domnul de Conde nu mi-a dat, din fericire, 
altă însărcinare în afară de aceea pe care am îndeplinit-o şi 
care se potrivea atât de bine cu dorinţele mele. 

— Regele e sănătos? 

— Tun. 

— Şi domnul de Conde ce face? 


— Ca întotdeauna, domnule. 

Contele uitase să întrebe şi de Mazarin: era un vechi nărav 
al lui. 

— Ei bine, Raoul, fiindcă acum eşti numai al meu, îţi voi 
consacra şi eu, la rându-mi, toată ziua de azi. Îmbrăţişează- 
mă... Încă... Încă... Eşti la tine acasă, viconte... Ah, iată pe 
bătrânul nostru Grimaud!... Vino, Grimaud, domnul viconte 
vrea să te îmbrăţişeze. 

Vajnicul bătrân nu aşteptă să fie rugat a doua oară, ci 
alergă cu braţele deschise spre Raoul, care-i ieşi în cale 
spre a-l cruța de prea multe eforturi. 

— Acum vrei să mergem în grădină, Raoul? Am să-ţi arăt 
noul pavilion pe care ţi l-am pregătit pentru vacanţele pe 
care ţi le vei petrece aici şi, în timp ce vei privi răsadurile 
din iarna asta şi cei doi cai pe care i-am adus de curând, îmi 
vei da veşti despre bunii noştri prieteni de la Paris. 

Contele închise manuscrisul, îl luă pe tânăr de braţ şi 
ieşiră împreună în grădină. 

Grimaud se uită cu duioşie în urma lui Raoul, care era să 
atingă cu creştetul capului pragul de sus al uşii, şi, 
mângâindu-şi barba împărătească, lăsă să-i scape aceste 
cuvinte pline de un înţeles adânc: 

— Tare a mai crescut! 

Capitolul V Unde va îi vorba de Cropoli, de Cropole şi de 
un mare pictor necunoscut. 

În vreme ce contele de La Fere îi va arăta lui Raoul micile 
clădiri pe care le-a ridicat şi caii pe care i-a mai. Cumpărat, 
cititorii ne vor îngădui să ne întoarcem împreună cu ei la 
Blois şi să luăm parte la agitația neobişnuită ce vânzolea tot 
oraşul. 

Vestea cea nouă adusă de Raoul se făcu simțită mai ales în 
casele şi locuinţele de vază. Căci, într-adevăr, regele şi 
curtea la Blois? Adică o sută de cavaleri, zece trăsuri, două 
sute de cai şi tot atâţia valeţi câţi stăpâni? Unde se va 
îngrămădi toată această omenire, unde vor fi găzduiţi toţi 
acei gentilomi de prin apropiere, care vor începe să 


sosească aici nu mai târziu decât peste două sau trei 
ceasuri, de îndată ce vestea se va răspândi pas cu pas de 
jur împrejur, aidoma cercurilor crescânde pe care le face 
căderea unei pietre în apa liniştită a unui lac? 

Blois, precum am văzut, potolit în cursul dimineţii ca lacul 
cel mai paşnic din lume, la vestea despre vizita regală se 
umplu deodată de freamăt şi de vuiet. Toţi slujitorii de la 
castel umblau forfota prin oraş, sub supravegherea 
ofiţerilor, să strângă provizii, iar zece călăreţi goneau în 
galop spre crângurile de la Chambord să caute vânat, la 
pescăriile din Beuvron pentru peşte, la serele din Cheverny 
pentru flori şi pentru fructe. Erau scoase din dulapuri ţe- 
săturile cele mai preţioase şi lămpile cu lungi braţe aurite; o 
armată de săraci măturau curţile şi spălau fațadele de 
piatră ale clădirilor, în timp ce nevestele lor băteau pajiştile 
de dincolo de Loara, ca să strângă ramuri înverzite şi să 
culeagă flori de câmp. Întregul oraş, spre a nu rămâne mai 
prejos de curăţenia de la castel, îşi făcea toaleta cu mari 
zvâcniri de bidinele, de mături şi de apă. Pârâiaşele din 
partea de sus a oraşului, umflate de aceste spălături 
grabnice, se transformau în adevărate fluvii în partea de 
jos, iar caldarâmul, adesea năpădit de noroi, trebuie s-o 
spunem, era curăţat acum şi strălucea ca oglinda în bătaia 
razelor prietenoase ale soarelui. În fine, se pregăteau 
muzici, iar rafturile se goleau în toate prăvăliile: lumânările, 
panglicile şi şnururile pentru săbii erau smulse din mâinile 
negustorilor, în timp ce gospodinele se îngrijeau de pâine, 
de carne şi de mirodenii. Un mare număr de burghezi, ale 
căror case erau încărcate de provizii ca şi cum ar fi fost 
ameninţaţi de un asediu, nemaiavând grijă de nimic, îşi şi 
îmbrăcaseră hainele de sărbătoare şi se îndreptau spre 
poarta oraşului, pentru a fi cei dintâi care să vestească sau 
să vadă cortegiul. Ei ştiau prea bine că regele n-avea să 
vină decât la noapte, sau poate chiar mâine dimineaţă. Dar 
ce altceva este aşteptarea decât un fel de nebunie şi ce 
altceva este nebunia, dacă nu un exces de speranţă? 


În oraşul de jos, la nu mai mult de o sută de paşi de 
castelul Statelor, între aleea înconjurătoare şi castel, pe o 
stradă destul de frumoasă, care se numea pe atunci Strada 
Veche şi care trebuie să fi fost într-adevăr destul de veche, 
se ridica o venerabilă clădire scundă şi largă, cu acoperişul 
ţuguiat, înzestrată cu trei ferestre spre stradă la catul de 
jos, cu alte două la cel de deasupra, iar la catul al treilea? 
Cu o singură fereastră rotundă. Lipit de faţada triunghiu- 
lară, se construise de curând un adaus în formă de 
paralelogram, destul de larg, care se întindea mult în 
stradă, conform planurilor edilitare obişnuite pe atunci. 
Strada se îngustase astfel cu mai bine de un sfert, în schimb 
casa se lărgise cu aproape jumătate din cât era mai înainte, 
aşa că, la drept vorbind, nimic nu se irosise fără folos. 

Tradiţia spunea că în această casă cu acoperişul ţuguiat a 
locuit, pe vremea lui Henric al III-lea, un consilier de stat, la 
care a venit odată regina Caterina, după unii, să-l viziteze, 
după alţii, să-l sugrume. Oricum ar fi fost, este de presupus 
că nobila doamnă a trebuit să păşească cu mare băgare de 
seamă peste pragul acestei vechi locuinţe. După ce 
consilierul a răposat prin strangulare sau de moarte bună, 
cine mai ştie, casa a fost vândută, pe urmă părăsită şi în fine 
izolată de celelalte clădiri de pe stradă. Abia către mijlocul 
domniei lui Ludovic al XIII-lea, un italian, pe nume Cropoli, 
scăpat din bucătăriile mareşalului d'Ancre, a venit şi s-a 
stabilit aici. El a deschis în această casă o mică ospătărie 
unde se preparau nişte macaroane atât de gustoase, că 
lumea dădea năvală de la câteva leghe să cumpere sau să le 
mănânce chiar acolo. Faima casei se datora faptului că 
regina Maria de Medicis, pe când era captivă, după cum se 
ştie, în castelul Statelor, trimisese o dată să i se aducă 
asemenea macaroane. Asta se întâmplase exact în ziua când 
ca a evadat prin fereastra rămasă celebră. Tava cu 
macaroane a fost găsită pe masă, aproape neatinsă de gura 
regală. 


Datorită acestui dublu renume de care se bucura casa cu 
faţada triunghiulară, al unei sugrumări şi al macaroanelor, 
numitului Cropoli îi dădu în cap să pună la hanul său o firmă 
cât mai pompoasă. Dar calitatea lui de italian nu era pe 
atunci un titlu cu care puteai să te lauzi, iar, pe de altă 
parte, puţina lui avere, chivernisită cu grijă, îl împiedica să 
se ridice în ochii lumii. 

Când se văzu pe patul morţii, lucru ce se întâmplă în anul 
1643, după săvârşirea din viaţă a regelui Ludovic al XIII- 
lea, Cropoli îl chemă pe fiul său, tânăr bucătar în care îşi 
punea cele mai mari speranţe, şi, cu lacrimi în ochi, îl 
povâăţui să păstreze secretul preparării macaroanelor, să-şi 
franţuzească numele, să se însoare cu o franceză şi, în 
sfârşit, când orizontul politic va fi curăţat de norii care îl 
acopereau? Se folosea încă de pe atunci această figură de 
stil foarte des auzită în zilele noastre în cercurile înalte ale 
Parisului şi la Cameră? Să-şi facă la făurarul de alături o 
firmă frumoasă, pe care un pictor cunoscut, al cărui nume i- 
| şi spuse, să zugrăvească două portrete ale reginei, cu 
aceste cuvinte drept legendă: „LA MEDICIS”. La aceste 
recomandări, jupânul Cropoli abia mai avu putere să arate 
tânărului său urmaş căminul sub vatra căruia îngropase o 
mie de ludovici de câte zece franci şi îşi dădu duhul. 

Cropoli fiul, ca om cu inima tare, îndură pierderea cu 
resemnare şi primi fără înfumurare moştenirea. El începu 
să-şi obişnuiască muşteriii cu pronunţarea tot mai ştearsă a 
lui | din coada numelui său, aşa fel că de la o vreme lumea 
nu-i mai spunea decât domnul Cropole, un nume curat 
franțuzesc. După aceea se însură cu o franţuzoaică 
mărunţică ce lucra la dânsul şi pe care pusese ochii mai 
demult, iar părinţilor fetei le smulse o zestre frumuşică, 
arătându-le comoara scoasă de sub vatra căminului. Aceste 
două prime porunci împlinite, porni în căutarea pictorului 
ce trebuia să-i facă firma; şi el fu găsit foarte curând. 

Acesta era un bătrân italian, care se considera emulul lui 
Rafael şi al lui Carraccio, dar un emul nenorocos. Îi plăcea 


să spună că aparţinea şcolii venețiene, de bună seamă 
fiindcă iubea foarte mult culoarea. Pânzele lui, din care nu 
vânduse nici măcar una singură, băteau la ochi de la o sută 
de paşi, dar nu erau de loc pe placul burghezilor, aşa că 
până la urmă sfârşi prin a se lăsa de artă. Se lăuda însă că 
pictase o sală de baie pentru doamna mareşal d'Ancre şi se 
plângea în acelaşi timp că această sală ar fi ars o dată cu 
dezastrul mareşalului. 

Cropoli, în calitatea sa de compatriot, fu îngăduitor cu 
Pittrino? Aşa se numea artistul; pesemne că el văzuse 
faimoasele zugrăveli din sala de baie. Fapt este că-i purtă 
atâta stimă, ba chiar se simţi atât de măgulit cu prietenia lui 
Pittrino, încât îl luă să locuiască la dânsul. 

Pittrino, fire recunoscătoare şi hrănit cu macaroane, 
începu să răspândească faima acestei mâncări naţionale şi, 
încă de pe timpul fondatorului ei, aduse, cu limbuţia lui 
neobosită, mari foloase casei Cropoli. La bătrâneţe, el se 
arătă tot atât de devotat fiului, precum fusese faţă de tată şi 
încet-încet ajunse un fel de supraveghetor al unei 
întreprinderi unde cinstea lui nepătată, cumpătarea sa 
recunoscută, neprihănirea sa pilduitoare şi o mie de alte 
virtuţi, pe care socotim de prisos să le mai înşirăm aici, îi 
asigurară un loc de vază în familie, având dreptul de a 
supraveghea şi controla toate slugile din casă. Pe deasupra, 
el era acela care gusta macaroanele, pentru a le păstra 
calitatea bună a tradiţiei casei; şi trebuie spus că nu 
îngăduia nici un bob de piper mai mult decât era necesar şi 
nici o fărâmă de parmezan mai puţin. Bucuria lui fu cu 
adevărat mare în ziua când, chemat să împărtăşească taina 
lui Cropole fiul, i se dădu însărcinarea să picteze firma cu 
pricina. 

Se porni să scotocească plin de nerăbdare într-o lădiţă 
veche, unde regăsi pensulele puţin roase de şoareci, dar 
încă destul de bune, culorile în tuburile aproape uscate, 
uleiul de în dintr-o sticluţă şi o paletă care aparținuse 
cândva lui Bronzino, acel „diou de la pittoure” - cum 


spunea, în entuziasmul lui veşnic tineresc, artistul de 
dincolo de munţi. Pittrino îşi recăpătă astfel dintr-o dată 
întregul avânt de pe vremuri. 

Făcu aşa cum făcuse Rafael: îşi schimbă maniera şi pictă în 
genul lui Albani, mai degrabă două zeițe, în loc de două 
regine. Aceste ilustre doamne erau atât de graţioase pe 
firmă, ofereau privirilor uimite o asemenea îmbinare de 
crini şi trandafiri? Rezultat încântător al schimbării de 
manieră la Pittrino? Şi dezvăluiau atitudini de sirene atât de 
anacreontice, încât primul magistrat municipal, când fu 
chemat să vadă această importantă lucrare în casa lui Cro- 
pole, declară numaidecât că doamnele zugrăvite acolo erau 
prea frumoase şi de un farmec prea însufleţit ca să poată 
figura pe o firmă, în văzul lumii. 

— Alteța sa regală Domnul, care trece adesea prin oraşul 
nostru? I-a spus el pictorului? N-ar fi prea mulţumii s-o 
vadă pe doamna ilustra lui mamă atât de despuiată şi te-ar 
trimite fără îndoială în temniţa statului, căci inima acestui 
glorios Prinţ nu este prea îngăduitoare. Şterge deci cele 
două sirene, sau legenda aceea, altfel nu voi permite să 
atârni firma afară. Asta spre binele dumitale, jupân Cropole 
şi al dumitale, meştere Pittrino. 

Ce i se putea răspunde la toate acestea? Trebuia să i se 
mulţumească magistratului pentru bunăvoința lui? Lucru pe 
care Cropole îl şi făcu. 

Pittrino rămase însă abătut şi posomorât; pasămite, ştia el 
ce avea să urmeze după asta. 

Într-adevăr, nici nu plecă bine edilul, că jupân Cropole îşi 
încrucişă braţele la piept şi-i spuse: 

— Ei bine, meştere, ce facem? 

— Să ştergem legenda? Răspunse cu amărăciune Pittrino. 
Am aici un lac negru foarte bun; dintr-o trăsătură, acoperim 
firma şi punem, în loc de „La Medicis”, un nume nou, „La 
două Nimfe” sau „La două Sirene”, după cum îţi va fi 
plăcerea. 


— Nu? Zise Cropole? Ar însemna ca voinţa tatălui meu să 
nu fie împlinită. Tatăl meu ţinea ca... 

— 'Ţinea la figuri? Se grăbi să rostească Pittrino. 

— Ţinea la legendă? Zise Cropole. 

— Dovada că ţinea mai mult la figuri e că, atunci când le-a 
comandat, voia ca ele să fie asemănătoare, aşa precum şi 
sunt? Replică Pittrino. 

— Dar, chiar aşa fiind, cine le-ar mai cunoaşte fără 
legendă? Astăzi chiar, când în mintea locuitorilor din Blois 
amintirea acestor persoane celebre e destul de înnegurată, 
cine le-ar mai recunoaşte pe Caterina şi Maria, dacă n-ar fi 
dedesubt cuvintele „La Medicis”? 

— Şi atunci ce facem cu portretele mele? Zise Pittrino 
deznădăjduit, simțind că tânărul Cropole avea dreptate. Nu 
vreau să pierd acest rod al strădaniilor mele. 

— Nici eu nu vreau ca dumneata să ajungi la închisoare, 
iar eu la ocnă. 

— Să ştergem cuvântul Medicis? Zise rugător Pittrino. 

— Nu? Răspunse cu hotărâre Cropole. Mi-a venit o idee, o 
idee grozavă... Firma va fi tot pictată de dumneata, cu 
aceeaşi legendă... MEDICI nu înseamnă în italiană, medic? 

— Da, la plural. 

— Vei comanda, prin urmare, o altă tablă la făurarul de 
alături, vei zugrăvi pe ea şase medici şi vei scrie dedesubt 
„La Medicis”... Va fi un joc de cuvinte minunat! 

— Şase medici? Cu neputinţă! Dar compoziţia? Strigă 
Pittrino. 

— Asta te priveşte. Dar trebuie să fie aşa, vreau eu, altfel 
se termină cu macaroanele mele. 

Acest argument fu hotărâtor; Pittrino a trebuit să se 
supună. Zugrăvi pe pânză cei şase medici, dimpreună cu 
legenda respectivă; magistratul se declară mulţumit şi 
încuviinţă acum lucrarea. 

Firma avu în oraş un succes nebun. Ceea ce dovedea încă 
o dată că poezia nu era făcută pentru burghezi, cum 
spunea Pittrino. 


Cropole, ca să-l despăgubească pe zugrav, atârnă în odaia 
sa de culcare nimfele de pe vechea firmă, ceea ce o făcea 
pe doamna Cropole să roşească de câte ori le privea, seara, 
în timp ce se dezbrăca. 

lată dar cum a ajuns să aibă o firmă clădirea cu acoperiş 
ţuguiat; iată dar cum, afacerile mergându-i bine, hanul 
„Medicis” a trebuit să se întindă în faţă, aşa după cum am 
arătat; şi iată dar cum se face că la Blois exista un han cu 
numele acesta, având ca proprietar pe jupânul Cropole, iar 
ca pictor de casă pe meşterul Pittrino. 

Capitolul VI Necunoscutul. 

Înjghebat în felul acesta şi devenit cunoscut prin firma sa, 
hanul jupânului Cropole se îndrepta cu paşi repezi către o 
propăşire temeinică. Stăpânul lui nu se gândea numai să 
facă o mare avere, dar el trăgea nădejde să-şi dubleze cei o 
mie de ludovici de aur moşteniţi de la tatăl său, să mai 
câştige încă o mie de ludovici din vânzarea casei şi a 
materialelor, pentru ca apoi, în sfârşit despovărat de orice 
griji, să trăiască fericit şi fără nici o bătaie de cap, ca orice 
burghez din Blois. 

Cropole fiind lacom la câştig, primi cu o nespusă bucurie 
vestea sosirii regelui Ludovic al XIV-lea în oraş. El, nevasta 
lui, Pittrino şi doi bucătari dădură numaidecât iama prin 
toate orătăniile din ogradă, din pătule şi din coteţe, astfel că 
în curtea hanului „Medicis” se stârni o asemenea larmă de 
cârâituri şi de ţipete, cum nu se mai auzise nicicând acolo. 

În han nu se afla în momentul acela decât un singur 
călător. Era un bărbat de vreo treizeci de ani, chipeş, înalt, 
ursuz, sau mai degrabă cu gesturi şi priviri melancolice. 
Era îmbrăcat într-un surtuc de catifea neagră cu găitane de 
mărgele; un guler alb, simplu, ca al celor mai convinşi 
puritani, îi scotea la iveală pielea curată şi fină a gâtului 
tineresc; o mustăcioară subţire, blondă, abia dacă-i umbrea 
buza plină de freamăt şi puţin dispreţuitoare. Când vorbea 
cu oamenii, îi privea în faţă, fără prefăcătorie, e drept, dar 
şi fără şovăială, în aşa fel că lucirea ochilor săi albaştri silea 


adesea privirea celor asupra cărora se îndrepta să se plece 
în jos, ca o spadă prea slabă în vălmăşagul unei lupte 
aprige. 

Pe vremea aceea, când oamenii, croiţi cu toţii egali în faţa 
lui Dumnezeu, se împărțeau, din pricina prejudecăţilor, în 
două caste distincte, gentilomii şi muritorii de rând, pe 
vremea aceea, spuneam, bărbatul al cărui portret l-am 
evocat mai sus nu se putea să nu fie luat drept un gentilom 
şi încă de cea mai bună rasă. Ca să-ţi dai seama de asta, era 
destul să-i priveşti mâinile, lungi, fine şi albe, ai căror 
muşchi şi vinişoare se conturau, sub pielea subţire, la cea 
mai mică mişcare şi ale căror degete se înroşeau la cea mai 
uşoară strângere a pumnului. 

Acest gentilom venise singur la hanul lui Cropole. Se 
instalase, fără a mai sta pe gânduri şi chiar fără a întreba 
de preţ, în apartamentul cel mai arătos, în care îl condusese 
Cropole, mânat de lăcomia sa de bani foarte condamnabilă, 
după unii, foarte lăudabilă, după alţii, dacă se are în vedere 
că hangiul era un bun fizionomist şi ştia să cântărească 
oamenii de la cea dintâi privire. Acest apartament era 
compus din toată partea care se adăugase mai târziu la 
vechea casă cu faţada în formă de triunghi: un mare salon 
luminat de două ferestre la catul întâi, o mică odăiţă într-o 
parte şi încă una deasupra. 

Dar, de când sosise aici, gentilomul acesta abia dacă se 
atinsese de mâncarea ce i se aducea în camera lui. 
Proprietarului nu-i adresase decât vreo două vorbe şi 
acelea numai pentru a-l preveni că-l va căuta un călător cu 
numele de Parry, pe care va trebui să-l lase să urce în 
apartamentul său. După aceea căzuse într-o muţenie atât 
de adâncă, încât Cropole se simţi aproape jignit, el căruia îi 
plăceau cu deosebire oamenii vorbăreţi şi amabili. 

În sfârşit, gentilomul se sculase foarte de dimineaţă în ziua 
când începe această povestire şi se aşezase la fereastra 
salonului, aplecat în afară, cu coatele rezemate de 
balustrada balconului, privind cu tristeţe şi cu luare-aminte 


în susul şi în josul străzii, fără îndoială spre a pândi sosirea 
călătorului despre care-i vorbise hangiului. În felul acesta, 
el avusese prilejul să vadă micul cortegiu al Domnului ce se 
întorcea de la vânătoare, ca apoi să se lase din nou în voia 
liniştii netulburate a oraşului, adâncit în aşteptarea sa. 
Deodată, hărmălaia săracilor ce alergau în goană spre livezi 
şi ogoare, a călăreţilor care porneau în toate părţile, a 
spălătorilor străzii, a îngrijitorilor casei regale, a băieţilor 
de prăvălie zăpăciţi şi guralivi, a căruţelor ce treceau cu 
zgomot, a bărbierilor chemaţi în grabă şi a pajilor trimişi cu 
treburi, tot acest tărăboi şi toată această vânzoleală îl 
surprinse şi-l uimi, fără să-i ştirbească însă cu nimic măreţia 
neclintită şi supremă, asemenea vulturului şi leului care 
privesc cu seninătate şi dispreţ în jurul lor, fără să se 
sinchisească de strigătele şi tropăiturile vânătorilor şi 
gonacilor. Puțin după aceea, ţipetele orătăniilor sacrificate 
în ogradă, paşii pripiţi ai doamnei Cropole pe mica scară de 
lemn, atât de îngustă şi atât de sonoră, ţopăitul neobişnuit 
al lui Pittrino, care, nu mai demult decât azi-dimineaţă, 
stătea în prag şi trăgea din pipă cu nepăsarea unui olandez, 
toate acestea stârniră în călătorul nostru un început de 
nedumerire şi de tulburare. Pe când tocmai se ridica pentru 
a se duce să ceară lămuriri, uşa odăii sale se deschise încet. 
Crezând că a sosit şi a urcat la el musafirul aşteptat cu o 
nerăbdare atât de mare, făcu, cu un fel de grabă 
nestăpânită, trei paşi spre uşa ce se deschise larg dinaintea 
lui. Dar, în loc de înfăţişarea pe care spera să o vadă, în faţa 
lui se trezi cu mutra jupânului Cropole, iar la spatele 
acestuia, în penumbra scării, zări chipul destul de drăguţ, 
însă acum urâţit din pricina curiozităţii, al doamnei Cropole, 
care aruncă o privire fugară chipeşului gentilom, apoi 
dispăru repede pe coridor. 

Cropole înainta cu un aer zâmbitor, cu tichia în mână, mai 
mult îndoit decât înclinat. Străinul îl interogă cu un gest 
scurt, fără să rostească nici un cuvânt. 


— Domnule? Începu Cropole? Tocmai veneam să vă întreb 
dacă... Nu ştiu cum să vă spun: înălţimea voastră, domnule 
conte, sau domnule marchiz...? 

— Zi Domnule şi spune repede ce vrei? Răspunse străinul 
cu un accent tăios, ce nu îngăduia nici vorbă lungă, nici 
replică. 

— Tocmai veneam să întreb cum aţi petrecut noaptea şi 
dacă domnul are de gând să mai rămână în acest 
apartament. 

— Voi mai rămâne. 

— Dar, domnule, a intervenit o întâmplare la care noi nu 
ne-am aşteptat. 

— Ce întâmplare? 

— Maiestatea sa Ludovic al XIV-lea soseşte astăzi în oraşul 
nostru şi se va odihni aici o zi, poate două. 

O adâncă uimire se zugrăvi pe chipul necunoscutului. 

— Regele Franţei vine la Blois? 

— E pe drum, domnule. 

— Atunci, un motiv în plus ca să rămân? Zise necunoscutul. 

— Foarte bine, domnule, veţi păstra însă întregul 
apartament? 

— Nu te înţeleg. Pentru ce astăzi aş avea nevoie de mai 
puţin decât ieri? 

— Fiindcă, domnule, înălţimea voastră îmi va îngădui să i-o 
spun, ieri, când v-aţi ales apartamentul, n-am socotit de 
cuviinţă să fixez un preţ care ar fi făcut pe înălţimea voastră 
să creadă că cer mai mult decât v-ar îngădui punga... pe 
cătă vreme astăzi... 

Necunoscutul se înroşi brusc. Îşi spuse în sinea lui că omul 
acesta îl consideră sărac şi că-l jigneşte. 

— Pe cătă vreme azi ceri mai mult? Adăugă el cu răceală în 
glas. 

— Domnule, eu sunt un om înţelegător, slavă Domnului. Şi, 
cu toate că nu par decât un biet hangiu, am în mine sânge 
de gentilom: tatăl meu a fost slujitor şi ofiţer al domnului 
d'Ancre, Dumnezeu să-i aibă în pază sufletul...! 


— Nu neg că este aşa, domnul meu; dar vreau să ştiu şi 
dacă se poate cât mai repede, unde vrei să ajungi cu 
întrebările astea ale dumitale. 

— Domnule, dumneavoastră sunteţi prea înţelept pentru a 
nu vă da seama ca oraşul nostru este mic, iar curtea îl va 
năpădi; casele vor fi ticsite de oaspeţi şi, prin urmare, 
chiriile vor creşte foarte mult. 

Necunoscutul roşi încă o dată. 

— Spune ce pretenţie ai, domnule? Zise el. 

— Am sa vă spun fără înconjur, domnule, fiindcă vreau să 
câştig un bau pe cale cinstită şi să fac o afacere fără să fiu 
nepoliticos sau grosolan... Dar apartamentul pe care-l 
ocupați este mare şi dumneavoastră sunteţi singur... 

— Asta mă priveşte. 

— Oh, bineînţeles; de aceea nici nu-l alung pe domnul. 

Necunoscutul se aprinse din nou la faţă; el aruncă asupra 
bietului Cropole, scoborâtor dintr-un ofiţer al domnului 
mareşal d'Ancre, o privire care l-ar fi făcut să intre sub 
lespedea de pe faimoasa vatră a căminului, dacă n-ar fi fost 
țintuit locului de marea problemă a intereselor sale. 

— Vrei să plec? Zise el. Vorbeşte limpede şi mai repede. 

— Domnule, domnule, nu m-aţi înţeles. E foarte delicat 
ceea ce fac, dar m-am exprimat rău, sau poate, fiindcă 
domnul este străin, căci se vede asta după accent... 

Într-adevăr, necunoscutul vorbea puţin cam hârâit, din 
gâtlej, cu acea accentuare caracteristică englezilor, chiar şi 
atunci când vorbesc foarte corect franţuzeşte. 

— Fiindcă domnul e străin, după cum spun, este posibil să 
nu fi înţeles toate întorsăturile vorbirii mele. Vreau sa spun 
că domnul ar putea să renunţe la una sau două din cele trei 
încăperi pe care le ocupă, ceea ce ar face ca chiria sa să 
scadă mult, iar eu să mă simt cu conştiinţa împăcată; căci 
nu e uşor lucru să ridici fără noimă preţul camerelor, atunci 
când ai onoarea să le închiriezi la un preţ omenesc. 

— Care este chiria de ieri? 

— Domnule, un ludovic, cu hrana şi îngrijirea calului. 


— Bine. Şi cea de astăzi? 

— Ah, tocmai aici e greutatea. Astăzi e ziua când soseşte 
regele; dacă vine curtea şi petrece aici o noapte, atunci 
preţul chiriei sporeşte. Asta înseamnă că trei camere a câte 
doi ludovici fac şase ludovici. Doi ludovici, domnule, nu e 
mare lucru, dar şase ludovici e o sumă. 

Necunoscutul, din roşu ca ardeiul, se făcu deodată alb ca 
varul. El scoase din buzunar, cu o hotărâre eroică, o pungă 
pe care era brodat un blazon şi pe care o ţinea ascunsă cu 
grijă în podul palmei. Această pungă era de o subţirime, de 
o moliciune şi de o puţinătate ce nu scăpară ochiului ager al 
lui Cropole. Necunoscutul răsturnă conţinutul pungii în 
mână. Din ea apărură trei ludovici mari, care valorau cât 
şase ludovici obişnuiţi, adică atâta cât ceruse hangiul. Dar 
Cropole pretinsese să i se plătească şapte ludovici. Se uită 
deci la necunoscut, ca şi cum i-ar fi spus: Şi restul? 

— Mai rămâne un ludovic, nu-i aşa, jupâne hangiu? 

— Da, domnule, însă... 

Necunoscutul se mai scotoci în buzunarul de la pantaloni 
şi scoase tot ce găsi acolo: un portofel mic, o cheie de aur şi 
câteva monede de argint. Din aceste monede încropi încă 
un ludovic. 

— Mulţumesc, domnule? Zise Cropole. Acum aş vrea să 
mai ştiu dacă domnul are de gând să rămână şi mâine în 
apartament şi în acest caz îl voi păstra; pe când, dacă 
domnul nu va mai rămâne aici, îl voi închiria oamenilor 
maiestăţii sale care vor veni să-l ceară. 

— Ai dreptate? Făcu necunoscutul după un răstimp de 
gândire? Dar întrucât nu mai am bani, aşa precum singur ai 
putut să vezi şi cum, cu toate acestea, vreau să păstrez 
apartamentul, va fi nevoie să vinzi dumneata în oraş acest 
diamant, sau să-l păstrezi ca amanet. 

Cropole cercetă îndelung diamantul, ceea ce-l făcu pe 
necunoscut să adauge: 

— Aş fi mai bucuros să-l vinzi, domnule; preţuieşte trei 
sute de pistoli. Un zaraf? Se găseşte vreunul în Blois? Îţi va 


da pe el două sute, fie şi o sută cincizeci; ia oricât îţi va da, 
chiar de ţi-ar oferi numai atât cât face preţul locuinţei. 

— Oh, domnule! Exclamă Cropole, ruşinat de inferioritatea 
în care-l punea dintr-o dată necunoscutul prin această 
renunțare atât de nobilă şi de dezinteresată, ca şi prin 
răbdarea lui netulburată în faţa atâtor pretenţii şi bănuieli. 
Oh, domnule, sper să nu fim jecmăniţi la Blois, aşa cum 
păreţi a crede şi dacă diamantul preţuieşte atât cât 
spuneţi... 

Necunoscutul îl fulgeră încă o dată pe Cropole cu privirea 
lui cenuşie. 

— Nu mă pricep, domnule, credeţi-mă? Bâigui hangiul. 

— Dar argintarii se pricep, întreabă-i pe ei? Zise 
necunoscutul. Şi acum vreau să cred că socotelile noastre 
sunt încheiate, nu-i aşa, domnule hangiu? 

— Da, domnule şi spre adânca mea mâhnire, căci mi-e 
teamă să nu-l fi jignit cumva pe domnul... 

— Fii pe pace? Răspunse necunoscutul cu acea maiestate 
pe care o dă atotputernicia. 

— Sau să fi lăsat a se crede că am vrut să-l storc pe un 
nobil călător... Gândiţi-vă, domnule, la împrejurări... 

— Să nu mai vorbim despre asta, rogu-te. Şi acum 
binevoieşte de mă lasă singur. 

Cropole se ploconi până la pământ şi ieşi cu un aer fâstăcit 
ce dovedea totuşi că avea o inimă bună şi că era frământat 
de adevărate remuşcări. 

Necunoscutul închise uşa în urma lui şi, după ce rămase 
singur, se uită în fundul pungii, de unde scosese săculeţul 
de mătase în care era înfăşurat diamantul, unica lui avere. 
Îşi cercetă de asemeni buzunarele goale, privi hârtiile din 
portofel şi se încredinţă pe deplin de marea strâmtoare în 
care se găsea. Atunci îşi ridică ochii spre cer cu un gest 
sublim de implorare şi deznădejde, îşi şterse cu mâna 
tremurândă cele câteva broboane de sudoare ce-i brăzdau 
nobila frunte, apoi îşi îndreptă spre pământ privirea 
încununată altădată de o blândeţe divină. Furtuna trecuse 


acum departe de el, de parcă cerul i-ar fi ascultat rugile 
izvorâte din adâncul sufletului său. Se îndreptă spre 
fereastră, îşi reluă locul pe pervaz şi rămase acolo, 
nemişcat, surd, mut, până în clipa când văzduhul începu să 
se întunece, iar primele făclii prinseră a luci pe strada 
înmiresmată, dând de veste că e timpul să se aprindă 
luminile la toate ferestrele oraşului. 

Capitolul VII Parry. 

În timp ce necunoscutul privea cu multă atenţie spre 
aceste lumini şi îşi aţintea urechea la orice zgomot din jur, 
jupânul Cropole intră în odaie, urmat de două slugi care 
aşezară masa. Dar necunoscutul aproape că nici nu-i băgă 
în seamă. Atunci Cropole, apropiindu-se de oaspetele său, îi 
şopti la ureche, cu adânc respect: 

— Domnule, diamantul a fost prețuit. 

— A! Tresări călătorul. Cât anume? 

— Argintarul alteţei sale regale dă pe el doua sute optzeci 
de pistoli. 

— Îi ai? 

— Am crezut de datoria mea să-i iau, domnule; totuşi, în 
condiţiile vânzării am pus-o şi pe aceea că, dacă domnul 
doreşte să păstreze diamantul, atunci când va primi 
fonduri... Diamantul îi va fi restituit. 

— Nici nu mă gândesc. Ţi-am spus să-l vinzi. 

— În cazul acesta m-am supus, sau aproape, întrucât, fără 
să-l fi vândut cu adevărat, am şi luat banii pe el. 

— Opreşte ce ţi se cuvine? Adăugă necunoscutul. 

— Domnule, o voi face pentru că o cereţi. 

Un zâmbet trist flutură pe buzele gentilomului. 

— Pune banii pe dulapul acela? Zise el, întorcând 
numaidecât spatele, după ce arătă cu un gest scurt mobila. 

Cropole lăsă pe dulap o pungă destul de mare, din care îşi 
oprise suma cuvenită pentru chirie. 

— Acum? Rosti el după aceea? Domnul îmi va face 
plăcerea de a binevoi să ia masa... Ştiu că aţi refuzat 
prânzul, ceea ce este o jignire pentru casa „Medicis”. 


Poftim, domnule, cina e gata şi îndrăznesc chiar să adaug că 
nu e de disprețuit. 

Necunoscutul ceru un pahar de vin, rupse un coltuc de 
pâine şi începu să mănânce şi să bea fără să se depărteze 
de la fereastră. 

Deodată se auzi un mare zvon de fanfare şi de trâmbiţe; în 
depărtare ţâşniră strigăte ascuţite, un zumzet nedesluşit 
umplu partea de jos a oraşului şi cel dintâi zgomot limpede 
ce lovi urechea străinului fu tropotul cailor ce se apropiau. 

— Regele! Regele! Striga mulţimea care dăduse buzna pe 
stradă. 

— Regele! Repetă Cropole, părăsindu-şi oaspetele şi 
uitând de bucatele sale, pentru a se duce să-şi astâmpere 
curiozitatea. 

O dată cu el se repeziră pe scară, val-vârtej, doamna 
Cropole, Pittrino, ajutoarele şi slugile de la bucătărie. 

Cortegiul înainta încet, sub lumina miilor de făclii, aprinse 
fie pe stradă, fie la ferestrele caselor. 

După o companie de muşchetari şi un corp de gentilomi, în 
rânduri înţesate, venea litiera domnului cardinal de 
Mazarin, trasă, ca o trăsură, de patru cai negri. Pajii şi 
oamenii din serviciul cardinalului păşeau în urma ei. Venea 
apoi trăsura reginei-mame, cu domnişoarele de onoare la 
portiere şi cu gentilomii săi călări, de o parte şi de alta. Pe 
urmă se ivi regele, călare pe un frumos armăsar de rasă 
saxonă, cu o coamă bogată. Tânărul Prinţ îşi arăta, salutând 
ferestrele de unde porneau aclamaţiile cele mai însufleţite, 
chipul său nobil şi fermecător, luminat de faclele pajilor. De 
o parte şi de alta a regelui, dar la doi paşi mai înapoi, 
prinţul de Cond6, domnul Dangeau şi douăzeci de alţi 
curteni, dimpreună cu oamenii şi cu lucrurile lor, încheiau 
acest cortegiu cu adevărat măreț. Alaiul înainta într-o 
ordine militărească. 

Numai o parte dintre curteni, îndeosebi cei bătrâni, 
purtau veşmântul de călătorie; aproape toţi erau îmbrăcaţi 
în ţinută do război. Mulţi aveau la gât platoşa de metal şi 


pieptarul de piele, ca pe vremea lui Henric al IV-lea sau a lui 
Ludovic al XIII-lea. 

Când regele trecu prin dreptul lui, necunoscutul, care se 
aplecase peste balcon ca să vadă mai bine şi care îşi 
ascunsese faţa acoperind-o cu braţul, îşi simţi pieptul 
năpădit de un mare şi amar năduf. Sunetul trâmbiţelor îl 
zăpăcea cu totul, aclamaţiile poporului îl asurzeau; o clipă, 
se lăsă ameţit de valul acesta de lumini, de freamătul şi de 
imaginile strălucitoare de acolo. 

— Ele rege! Murmură cu un accent atât de adânc de 
deznădejde şi durere, încât geamătul glasului său trebuie 
să se fi ridicat până la picioarele tronului ceresc. 

Apoi, înainte de a se fi trezit din mohorâta lui visare, toată 
larma şi toată strălucirea de jos se risipiră. La colţul străzii, 
sub balconul unde stătea străinul, nu se mai auzeau decât 
câteva glasuri răzlețe şi răguşite ce strigau din timp în 
timp: „lrăiască regele!” Nu se mai vedeau, de asemeni, 
decât şase lumânări, pe care le ţineau în mână cei de la 
hanul „Medicis”, adică: două Cropole, două Pittrino şi câte 
una fiecare din cei doi slujitori de la bucătărie. Cropole nu 
se mai putea opri să nu repete: 

— Cât e de chipeş regele şi cât de bine seamănă ca 
răposatul, ilustrul său părinte! 

— Ba chiar mai frumos? Zicea Pittrino. 

— Şi ce înfăţişare mândră are! Adăuga doamna Cropole, 
care-şi începuse sporovăială cu vecinii şi vecinele sale. 

Cropole întărea această vorbărie cu observaţiile lui 
personale, fără să bage de seamă că un bătrân, care 
mergea pe jos, trăgând de căpăstru un căluţ irlandez, 
încerca să răzbată printre bărbaţii şi femeile ce se opriseră 
în drum, în faţa hanului „Medicis”. Tocmai în acel moment, 
glasul străinului răsună la fereastră: 

— Fă-i loc, domnule hangiu, ca să poată ajunge până la 
poarta dumitale. 

Cropole întoarse capul şi, văzându-l abia acum pe bătrân, 
îi făcu loc să treacă. Fereastra se închise. Pittrino îi arătă 


calea noului venit, care intră în curte fără să fi scos o vorbă. 

Străinul îl aştepta sus, în capul scării; întinse braţul spre 
bătrân şi-i arătă un scaun, dar acesta se împotrivi să stea: 

— Oh, nu, nu, milord? Zise e! Să m-aşez în faţa 
dumneavoastră? Niciodată! 

— Parry? Exclamă gentilomul? 'Te rog... Dumneata care vii 
din Anglia, de la o depărtare atât de mare! Ah, la vârsta 
dumitale s-ar cuveni să fii cruțat de oboseli ca acelea la care 
eşti supus slujindu-mă pe mine. Odihneşte-te... 

— Înainte de toate, v-am adus un răspuns, milord. 

— Parry, te implor, nu-mi spune nimic... Căci, dacă vestea 
ar fi bună, n-ai începe în felul acesta. Vorbeşti pe ocolite, 
ceea ce înseamnă că vestea e proastă. 

— Milord? Zise bătrânul? Nu vă tulburaţi înainte de 
vreme. Totul nu este pierdut, nădăjduiesc. E nevoie de 
voinţă, de stăruinţă şi mai cu seamă de resemnare. 

— Parry? Răspunse tânărul? Am venit aici, singur, 
înfruntând mii de curse şi mii de primejdii: asta nu 
înseamnă voinţă? M-am gândit la această călătorie timp de 
zece ani, fără să ţiu seamă de nici un sfat şi de nici o 
piedică: asta nu înseamnă stăruinţă? Astă-seară am vândut 
cel din urmă diamant al tatălui meu, fiindcă nu mai aveam 
cu ce plăti adăpostul şi hangiul voia să mă alunge. 

Parry făcu un gest de indignare, la care tânărul răspunse 
printr-o apăsare a mâinii şi printr-un surâs. 

— Mai am încă două sute şaptezeci şi patru de pistoli şi mă 
socotesc bogat. Nu deznădăjduiesc, Parry; asta nu. 
Înseamnă resemnare? 

Bătrânul îşi ridică spre cer braţele sale tremurătoare. 

— Haide? Zise tânărul? Nu-mi ascunde nimic: ce s-a 
întâmplat? 

— Povestea mea va fi scurtă, milord; dar, în numele 
cerului, nu tremuraţi aşa. 

— Tremur de nerăbdare, Parry. S-auzim, ce ţi-a spus 
generalul? 

— Mai întâi, generalul n-a voit să mă primească. 


— 'Te lua drept o iscoadă. 

— Da, milord, însă i-am trimis o scrisoare. 

— Şi? 

— A primit-o şi a citit-o, milord. 

— Scrisoarea aceea lămurea totul, starea mea, năzuinţele 
mele? 

— Oh, da? Zise Parry, cu un zâmbet trist?... Ea exprima 
întocmai gândurile dumneavoastră. 

— Atunci, Parry...? 

— Atunci generalul mi-a trimis înapoi scrisoarea printr-un 
aghiotant, făcându-mi cunoscut că dacă a doua zi mă voi 
mai afla încă în raza comandamentului său, va pune să fiu 
arestat. 

— Arestat! Murmură tânărul. Arestat, tu cel mai credincios 
slujitor al meu! 

— Da, milord. 

— Şi semnaseşi cu numele întreg, PARRY, desigur! 

— Foarte desluşit, milord; iar aghiotantul mă cunoştea de 
la Saint-James şi de la White-Hall? Adăugă bătrânul cu un 
suspin. 

Tânărul lăsă capul în jos, îngândurat şi posomorât. 

— Asta a făcut-o de faţă cu oamenii lui? Zise el, încercând 
să dea alt înţeles lucrurilor... Dar pe ascuns... Între voi 
doi... Ce s-a întâmplat? Spune! 

— Ah, milord! A trimis patru călăreţi care mi-au dat calul 
pe care m-aţi văzut întorcându-mă. Aceşti călăreţi m-au 
condus în mare grabă până în micul port Tenby, m-au 
aruncat, mai mult decât m-au îmbarcat, într-un vas 
pescăresc ce tocmai pornea spre Bretania şi iată-mă aici. 

— Oh! Oftă tânărul, strângându-şi cu mâna încordată 
bărbia, spre a-şi înăbuşi un hohot de plâns... Parry, asta-i 
tot? Asta-i tot? 

— Da, milord, asta e tot! 

După acel scurt răspuns al lui Parry, urmă un lung răstimp 
de tăcere; nu se auzea decât călcâiul nervos al tânărului, ce 
bătea duşumeaua cu furie. 


Bătrânul încercă să schimbe vorba, deoarece convorbirea 
aceasta răscolea gânduri prea negre. 

— Milord? Zise el? Ce era cu toată hărmălaia aceea 
dinaintea sosirii mele? Cine sunt oamenii aceştia care 
strigă: „Irăiască regele?” De care rege e vorba şi pentru ce 
sunt atâtea lumini aprinse? 

— Ah, Parry, tu nu ştii încă! Răspunse cu ironie tânărul. E 
regele Franţei, care vizitează bunul lui oraş Blois; toate 
aceste trâmbiţe sunt ale lui, toate aceste podoabe scoase la 
ferestre sunt pentru el, toţi aceşti gentilomi poartă spade 
care-i aparţin lui. Mama lui a trecut înainte, într-o trăsură 
încrustată cu aur şi argint! Fericită mamă! Ministrul său îi 
agoniseşte milioanele şi-l conduce la o logodnică bogată. De 
aceea, poporul se bucură, îşi iubeşte regele şi-l mângâie cu 
aclamații, strigând: „Trăiască regele! Trăiască regele!” 

— Bine, bine, milord! Zise Parry, pe care această nouă 
convorbire îl îndureră şi mai mult decât cea de mai înainte. 

— Tu ştii? Reluă necunoscutul? Că în timp ce toate acestea 
se petrec în cinstea regelui Ludovic al XIV-lea, mama mea şi 
sora mea nu mai au nici un ban şi nu au ce mânca; tu ştii că 
eu însumi voi fi un nenorocit şi un izgonit, peste 
cincisprezece zile, când toată Europa va afla cele ce mi-ai 
povestit acum!... Parry... Sunt cazuri când un om în situaţia 
mea... 

— Milord, în numele cerului! 

— Ai dreptate, Parry, sunt un laş şi dacă eu însumi nu fac 
nimic pentru mine, atunci ce-ar putea face Dumnezeu? Nu, 
nu, am două braţe, Parry, am o spadă... 

Şi îşi lovi cu putere braţul cu palma, apoi îşi smulse spada 
agăţată în cui. 

— Ce vreţi să faceţi, milord? 

— Ce vreau să fac, Parry? Ceea ce fac toţi în familia mea: 
mama trăieşte din mila altora, sora mea cerşeşte pentru 
mama; am pe undeva fraţi care cerşesc şi ei. Eu, cel mai 
mare dintre toţi, voi face la fel ca ei: mă duc să cer de 
pomană! 


Şi, după aceste cuvinte, curmate brusc de un râs nervos ce 
dădea fiori, tânărul îşi încinse spada, îşi luă pălăria de pe 
dulap, îşi aruncă pe umeri o mantie neagră, pe care o 
purtase tot timpul drumului, şi, strângând mâinile 
bătrânului care-l privea cu nelinişte, zise: 

— Bunul meu Parry, pune să-ţi facă focul, bea, mănâncă, 
dormi, fii liniştit! Să fim amândoi fericiţi, prietenul meu 
credincios, singurul meu prieten, căci suntem bogaţi ca 
nişte regi! 

Izbi cu pumnul în sacul cu pistoli, care căzu greu pe podea 
şi începu să râdă iar cu rânjetul acela îngrozitor care-l 
speriase pe Parry. Apoi, în timp ce toată casa ţipa, cânta şi 
se pregătea să primească şi să găzduiască noii călători ce-şi 
trimiteau valeţii înainte, el străbătu sala cea mare şi ieşi în 
stradă, unde bătrânul, care se dusese la fereastră, îl pierdu 
din ochi după câteva clipe. 

Capitolul VIII Cum arăta maiestatea sa Ludovic al XIV-lea 
la vârsta de douăzeci şi doi de ani. 

S-a văzut, în descrierea pe care am încercat să o facem, că 
intrarea regelui Ludovic al XIV-lea în oraşul Blois a fost pe 
cât de zgomotoasă, pe atât de strălucitoare, astfel încât 
tânărul monarh părea să fi fost întru totul mulţumit. 

Ajungând sub porticul castelului, regele găsi acolo, 
înconjurat de gărzile şi de gentilomii săi, pe alteţa sa regală 
ducele Gaston de Orleans, a cărui înfăţişare şi aşa plină de 
măreție, împrumutase pentru împrejurarea solemnă la care 
lua parte o nouă strălucire şi o nouă demnitate. 

La rândul ei, Doamna, gătită în cele mai frumoase 
veşminte de ceremonie, aştepta într-un balcon dinăuntru 
intrarea nepotului său. Toate ferestrele vechiului castel, 
atât de pustiu şi de mohorât în zilele obişnuite, scânteiau 
acum de mulţimea femeilor şi a făcliilor. 

Aşadar, în sunetul tobelor, al trâmbiţelor şi al uralelor, 
tânărul rege păşi pragul acestui castel, în care Henric al III- 
lea, cu şaptezeci de ani în urmă, chemase în sprijinul său 
asasinatul şi trădarea, spre a-şi păstra pe cap şi în casă o 


coroană ce începuse să-i alunece de pe frunte pentru a 
cădea în mâinile altei familii. 

Toate privirile, după ce-l admiraseră pe tânărul rege, atât 
de frumos, atât de fermecător, atât de nobil, se întoarseră 
către celălalt rege al Franţei? Rege, se înţelege, în alt fel 
decât cel dintâi? Atât de bătrân, atât de palid, atât de 
încovoiat, care se numea cardinalul Mazarin. 

Ludovic era înzestrat atunci cu toate acele daruri ale firii 
care îl pot face desăvârşit pe un gentilom: avea o privire 
blândă şi scânteietoare, de un albastru senin, sclipitor; dar 
cei mai pricepuţi fizionomişti, aceşti exploratori ai 
sufletelor, aţintindu-şi ochii asupra lui, dacă i-ar fi fost 
îngăduit unui supus să înfrunte privirea regelui, cei mai 
pricepuţi fizionomişti, spunem, n-ar fi putut să pătrundă 
niciodată în străfundurile acestei genuni de blândeţe, 
deoarece ochii regelui aveau ceva ce se asemăna cu 
adâncimea nesfârşită a văzduhului albastru, sau cu aceea, 
mai îngrozitoare, dar aproape tot atât de sublimă, pe care 
Mediterana o dezvăluie în faţa corăbiilor într-o frumoasă zi 
de vară, ca o uriaşă oglindă în care cerul îşi răsfrânge când 
stelele, când furtunile lui. 

Regele era scurt de statură, abia dacă avea cinci picioare 
şi două şchioape; dar tinereţea lui făcea să se treacă peste 
acest cusur, răsplătit de altminteri printr-o mare nobleţe a 
mişcărilor şi printr-o anumită iscusinţă ce se observa în 
toate gesturile sale. 

Era, fără îndoială, încă de pe acum un rege şi era mare 
lucru să fii rege într-o vreme când respectul şi supunerea 
intraseră în tradiţie; dar, cum până atunci fusese rareori şi 
numai în fugă arătat poporului, iar cum cei care aveau 
prilejul să-l admire o vedeau alături de el pe mama sa, o 
femeie înaltă şi pe domnul cardinal, un bărbat foarte 
impunător, mulţi îl găseau prea puţin rege şi puteau să 
spună: „Regele e mai mic decât domnul cardinal”. 

În pofida acestor observaţii ce se făceau pe seama 
înfăţişării sale, mai ales în capitală, tânărul Prinţ fu primit 


ca un zeu de către locuitorii din Blois şi aproape ca un rege 
de către unchiul şi mătuşa lui, Domnul şi Doamna, locuitorii 
castelului. Totuşi, se cuvine să o spunem, când ajunse în 
sala de primire şi văzu jilţuri de aceeaşi mărime pentru el, 
pentru mama lui, pentru cardinal, pentru mătuşa şi unchiul 
său, amănunt bine ascuns datorită aşezării lor într-o formă 
pe jumătate circulară, Ludovic al XIV se făcu stacojiu de 
mânie şi îşi roti ochii în jurul său spre a se încredința, după 
feţele celor prezenţi, dacă această umilire îi fusese 
pregătită dinadins; dar cum nu văzu nimic pe chipul 
nepăsător al cardinalului, nimic pe acela al mamei sale şi 
nici pe ale celorlalte persoane prezente, se resemnă şi se 
aşeză, având însă grijă să se aşeze în jilţ înaintea tuturor. 

Gentilomii şi doamnele de onoare fură prezentaţi 
maiestăţilor lor şi domnului cardinal. Regele observă că atât 
el, cât şi mama lui, cunoşteau mai rar numele celor ce le 
erau prezentaţi, pe câtă vreme cardinalul, dimpotrivă, nu 
pierdea nici un prilej de a vorbi fiecăruia? Cu o ţinere de 
minte şi o prezenţă de spirit uimitoare? Despre 
pământurile, despre strămoşii sau despre copiii 
respectivului, ale căror nume le şi pomenea adesea, lucru 
ce-i încânta pe aceşti nobili de provincie şi-i întărea în 
credinţa lor că numai acela este cu adevărat rege care îşi 
cunoaşte bine supuşii, aşa cum nici soarele nu are pereche, 
fiindcă numai el poate să încălzească şi să lumineze. 

Studiul tânărului rege, început încă din primele clipe, fără 
ca cineva să prindă de veste, continua deci şi acum el privea 
cu luare-aminte acele chipuri care mai întâi i se păruseră 
lipsite de însemnătate şi prea puţin demne de a fi cercetate, 
încercând să desluşească ceva în trăsăturile lor. 

Se servi o gustare. Regele, fără a îndrăzni să ceară 
aceasta de la ospitalitatea unchiului său, o aştepta însă cu 
multă nerăbdare. Acum cel puţin se vor da toate onorurile 
cuvenite, dacă nu rangului său, măcar poftei sale de 
mâncare. 


Cât despre cardinal, el se mulţumi să atingă cu buzele-i 
veştejite o supă servită într-o ceaşcă de aur. Ministrul 
atotputernic, care răpise mamei regența, regelui 
regalitatea, nu putuse să smulgă naturii un stomac mai 
teafâr. Ana de Austria, suferindă de un cancer care şase sau 
opt ani mai târziu avea să-i aducă moartea, nu mânca nici 
ea mai mult decât cardinalul. 

În ceea ce-l priveşte pe Domnul, buimăcit încă din pricina 
marelui eveniment ce se petrecea în viaţa lui provincială, nu 
mânca nici atât. Singură Doamna, ca o adevărată lorenă, îi 
ţinea piept maiestăţii sale, în aşa fel că Ludovic al XIV-lea, 
care, fără partener, ar fi mâncat aproape singur, îi fu 
recunoscător mătuşii lui, mai întâi, pe urmă domnului de 
Saint-REmy, majordomul ei, care se remarcase în toată 
puterea cuvântului. 

Gustarea odată sfârşită, la un semn de încuviinţare al 
domnului de Mazarin, regele se ridică şi, la invitaţia mătuşii 
sale, trecu prin faţa rândurilor de oaspeţi. Doamnele 
observară atunci? Sunt anumite lucruri care nu le scapă 
niciodată femeilor, la Blois ca şi la Paris? Doamnele 
observară atunci că Ludovic al XIV-lea avea privirea sigură 
şi îndrăzneață, ceea ce însemna pentru frumuseţile de soi 
că aveau de-a face cu un cunoscător distins. Bărbaţii, la 
rândul lor, băgară de seamă că Prinţul era mândru şi semeţ 
şi că-i plăcea să vadă cum cei care-l priveau prea lung sau 
prea direct îşi lasă ochii în jos în faţa lui, lucru ce părea să 
prevestească un adevărat stăpân. 

Ludovic al XIV-lea făcuse cam o treime din această trecere 
în revistă, când în urechi îi răsună un cuvânt rostit de 
eminenţa sa, care se întreținea cu Domnul. Acest cuvânt era 
un nume de femeie. 

Cum auzi acest cuvânt, Ludovic al XIV-lea nu mai pricepu, 
sau mai degrabă nu mai ascultă nimic altceva, şi, neglijând 
arcul cercului care aştepta vizita sa, n-avu altă grijă decât 
să ajungă mai repede la capătul şirului de invitaţi. 


Domnul, ca un adevărat curtean, îl întreba pe eminenţa sa 
despre sănătatea nepoatelor lui. Într-adevăr, cu cinci sau 
şase ani în urmă, cardinalului îi sosiseră din Italia trei 
nepoate: Hortensia, Olimpia şi Maria de Mancini. Domnul se 
interesa deci de sănătatea nepoatelor cardinalului; îi părea 
rău, spunea el, că nu are fericirea de a le primi în casa lui, o 
dată cu unchiul lor; se făcuseră desigur mai frumoase şi mai 
graţioase, aşa cum şi făgăduiau de altfel să fie atunci când 
Domnul le văzuse întâia oară. 

Ceea ce-l surprinse la început pe rege era un anumit 
contrast în glasurile celor doi vorbitori. Vocea Domnului era 
potolită şi firească atunci când punea aceste întrebări, pe 
câtă vreme aceea a domnului de Mazarin sărea cu un ton şi 
jumătate mai sus, ca să-i răspundă, deasupra sunetului 
obişnuit al vorbirii sale. S-ar fi zis cp prin această voce 
cardinalul voia să atingă cu tot dinadinsul, la capătul 
celălalt al sălii, o ureche ce se depărtase prea mult de el. 

— Monseniore? Răspunse el? Domnişoarele de Mancini 
mai au încă să-şi desăvârşească educaţia, să-şi împlinească 
îndatoririle, să-şi facă un rost în viaţă. Şederea la o curte 
tânără şi strălucitoare le poate dăuna întrucâtva. 

La cea de a doua frază, Ludovic zâmbi cu tristeţe. Curtea 
era tânără, nimic de zis, dar zgârcenia cardinalului avusese 
grijă ca ea să nu fie şi strălucitoare. 

— Dar n-aveţi desigur intenţia? Zise Domnul? Să le 
închideţi în mănăstire sau să le faceţi burgheze. 

— Câtuşi de puţin? Răspunse cardinalul, accentuând 
pronunția sa italiană în aşa fel că, din dulce şi catifelată cum 
era, deveni aspră şi tremurătoare. Câtuşi de puţin. M-am 
gândit şi sunt hotărât să le mărit şi cât mai bine cu putinţă. 

— Partidele bune nu vor lipsi, domnule cardinal? Adăugă 
Domnul cu bunăvoința unui neguţător care-şi felicită 
confratele. 

— Aşa nădăjduiesc şi eu, monseniore, cu atât mai mult cu 
cât Dumnezeu le-a înzestrat deopotrivă cu graţie, 
înţelepciune şi frumuseţe. 


În timpul acestei convorbiri, Ludovic al XIV-lea, însoţit de 
Doamna, încheia, după cum am spus, cercul prezentărilor. 

— Domnişoara Arnoux? Spunea Prinţesa, prezentând 
maiestăţii sale o blondă grasă, de douăzeci şi doi de ani, 
care la o serbare câmpenească ar fi fost luată drept o 
ţărancă gătită ca de duminică? Domnişoara Arnoukx, fiica 
profesoarei mele de muzică. 

Regele zâmbi: Doamna nu izbutise niciodată să scoată 
patru note cumsecade din lăută sau din clavecin. 

— Domnişoara Aure de Montalais? Continuă Doamna? 
Fată foarte bună şi foarte îndatoritoare. 

De astă dată nu mai era regele acela care surâdea, ci 
tânăra fată prezentată, deoarece, pentru prima oară în 
viaţa ei, o auzea pe Doamna, care de obicei n-o răsfâţa de 
loc, atribuindu-i însuşiri atât de lăudabile. Şi Montalais, 
vechea noastră cunoştinţă, făcu o plecăciune adâncă în faţa 
maiestăţii sale, dar asta nu numai din respect, ci şi de 
nevoie, căci trebuia să-şi ascundă o anumită strângere a 
buzelor gata sa înceapă a râde, lucru căruia regele ar fi 
putut să-i dea alt înţeles decât cel adevărat. 

Şi exact în această clipă regele auzi cuvântul care-l făcu să 
tresară. 

— Iar cea de a treia se numeşte? Întreba Domnul. 

— Maria, monseniore? Răspunse cardinalul. 

Era, fără îndoială, în acest cuvânt un fel de putere magică, 
deoarece, după cum am spus, regele tresări auzindu-l şi, 
trăgând-o pe Doamna spre mijlocul cercului, ca şi cum? Ar 
fi vrut s-o întrebe ceva în şoaptă, dar în realitate ca să se 
apropie de cardinal: 

— Doamnă? Zise el râzând şi cu jumătate de glas? 
Preceptorul meu de geografie nu mi-a arătat niciodată că 
Blois se află la o depărtare atât de mare de Paris. 

— Ce vrei să spui, nepoate? Întrebă Doamna. 

— Că, pe cât se pare, modei i-ar trebui, într-adevăr, câţiva 
ani ca să străbată această depărtare. Priveşte aceste 
domnişoare! 


— Ei bine, le cunosc. 

— Unele sunt frumoase de tot. 

— Nu spune asta prea tare, domnule, sa nu le tulburi 
cumva minţile. 

— Aşteaptă, aşteaptă, scumpă mătuşă? Zise regele 
zâmbind? Partea a doua a frazei mele e menită să o 
îndrepte pe cea dintâi. Ei bine, scumpă mătuşă, unele par 
bătrâne, iar altele urâte, din pricina modei lor rămase în 
urmă cu zece ani. 

— Dar, sire, Blois e cu toate acestea numai la cinci zile de 
Paris. 

— Întocmai? Zise regele? Doi ani de întârziere pentru 
fiecare zi. 

— Ah, găseşti, într-adevăr? E ciudat, eu n-am băgat de 
seamă. 

— Uite, mătuşă? Urmă Ludovic al XIV-lea, apropiindu-se 
tot mai mult de Mazarin, sub motiv că încearcă să privească 
mai bine? Uite, alături de aceste zorzoane învechite şi de 
aceste pieptănături pretenţioase, priveşte rochia aceea 
albă, atât de simplă. E una din domnişoarele de onoare ale 
mamei, bănuiesc, deşi n-o cunosc. lată ce ţinută modestă, 
ce înfăţişare graţioasă! Minunat! Asta e o femeie, pe câtă 
vreme toate celelalte nu-s decât îmbrăcăminte. 

— Dragul meu nepot? Replică Doamna râzând? Îngăduie- 
mi să-ţi spun că, de data asta, ştiinţa dumitale de ghicitor a 
dat greş. Persoana pe care o lauzi nu e pariziană, ci e de 
aici, din Blois. 

— Ah, mătuşă! Făcu regele cu un aer de îndoială. 

— Apropie-te, Louise? Zise Doamna. 

Şi tânăra fată, pe care noi am cunoscut-o mai înainte sub 
acest nume, se apropie sfioasă, îmbujorată şi aproape 
încovoiată sub privirea regală. 

— Domnişoara Louise-Franqoise de la Baume Le Blanc, 
fiica marchizului de La Valliere? Rosti Doamna ceremonios, 
către rege. 


Tânăra fată se înclină cu atâta farmec sub povara sfiiciunii 
fără margini pe care i-o pricinuia prezenţa regelui, încât 
acestuia, privind-o, îi scăpară câteva cuvinte din 
convorbirea dintre cardinal şi Domnul. 

— Fiica vitregă? Urmă Doamna? A domnului de Saint- 
Remy, majordomul meu, care a supravegheat pregătirea 
acelei gustoase fripturi împănate ce i-a plăcut atât de mult 
maiestăţii voastre. 

Nu există farmec, frumuseţe sau tinereţe care să fi putut 
rămâne nepăsătoare la astfel de cuvinte. Regele surise. Fie 
că Doamna făcuse o glumă sau spusese numai o naivitate, 
vorbele ei distruseră deodată în chip nemilos tot ceea ce 
Ludovic găsea încântător şi poetic la tânăra fată. 
Domnişoara de La Valliere nu mai era acum, pentru 
Doamna şi, vai! Şi pentru rege, decât o fată vitregă a unui 
om înzestrat cu marea pricepere de a pregăti o friptură de 
curcan. 

Dar aşa sunt făcuţi prinții. 'Tot aşa erau şi zeii în Olimp. 
Diana şi Venera le înjoseau probabil la fel pe frumoasa 
Alcmena şi pe biata Io, atunci când, între ambrozie şi 
nectar, aduceau vorba despre frumuseţile muritoare la 
masa lui lupiter. 

Noroc că Louise era înclinată atât de adânc, încât nu auzi 
cuvintele Doamnei şi nu văzu nici zâmbetul regelui. Într- 
adevăr, dacă nevinovata copilă, care avea atâta gust, încât 
ea singură, dintre toate prietenele ci, se gândise să se 
îmbrace în alb, dacă această porumbiţă, gata să simtă 
adierea celei mai mici dureri, ar fi fost atinsă de crudele 
cuvinte ale Doamnei sau de zâmbetul egoist şi rece al 
regelui, ar fi murit pe loc. Şi nici însăşi Montalais, fata cu 
cele mai năstruşnice idei, n-ar fi încercat s-o mai readucă la 
viaţă, întrucât ridicolul ucide totul, chiar şi frumuseţea. 

Din fericire însă, după cum am spus, Louise, în ale cărei 
urechi vuia un zumzet neînțeles şi a cărei privire era 
înceţoşată ca într-un văl, Louise nu văzu nimic, iar regele, 
care stătea tot timpul cu urechea aţintită la convorbirea 


dintre cardinal şi unchiul său, se grăbi să se întoarcă din 
nou alături de ei. Ajunse tocmai în clipa când Mazarin 
încheia, zicând: 

— Maria, dimpreună cu surorile ei, pleacă în acest 
moment la Brouage. Am hotărât să urmeze ţărmul celălalt 
al Loarei, spre deosebire de acela pe care am venit noi şi 
dacă fac bine socoteala, după ordinele pe care le-am dat, 
mâine ele trebuie să fie cam în dreptul oraşului Blois. 

Aceste cuvinte fură rostite cu acel tact, cu acea măsură şi 
cu acea stăpânire în ton, în intenţii şi dorinţe, care făcea din 
signor Giulio Mazarini cel mai mare comedian al lumii. 
Drept rezultat, ele se îndreptară direct către inima lui 
Ludovic al XIV-lea, în aşa fel încât cardinalul, întorcând 
capul la auzul paşilor maiestăţii sale, care se apropia, citi 
numaidecât efectul pe faţa elevului său, efect pe care o 
uşoară îmbujorare îl trădă în ochii eminenţei sale. De 
altminteri, cum putea să nu observe această mică taină cel 
a cărui şiretenie se jucase timp de douăzeci de ani cu toţi 
diplomaţii Europei? 

De aceea, îndată ce aceste cuvinte din urmă fură rostite, s- 
ar fi zis că tânărul rege a fost străpuns de o săgeată 
înveninată drept în inimă. Nu-şi mai găsea liniştea, îşi 
plimba mereu privirea rătăcită, ursuză, stinsă, asupra 
întregii adunări. O întrebă din ochi, de douăzeci de ori, pe 
regina-mamă, dar aceasta, bucuroasă că putea să stea de 
vorbă cu cumnata sa şi reţinută mai mult de căutătura 
poruncitoare a lui Mazarin, nu părea să înţeleagă 
rugăminţile înăbuşite din privirile fiului ei. 

Din clipa aceea, muzică, flori, lumini, frumuseţe, totul 
deveni nesuferit şi searbăd pentru Ludovic al XIV-lea. După 
ce îşi muşcă de o sută de ori buzele, frământându-şi braţele 
şi picioarele ca un copil binecrescut care, neîndrăznind să 
caşte, foloseşte toate mijloacele spre a-şi mărturisi 
plictiseala, nu fără a-şi implora încă o dată, în zadar, mama 
şi ministrul, îşi îndreptă o privire deznădăjduită către uşă, 
adică spre libertate. 


În acea uşă, încadrat de pervazul de care stătea rezemat, 
el văzu o figură bărbătească, mândră şi puternică, un chip 
oacheş, cu un nas coroiat, cu privirea aspră, dar 
scânteietoare, cu părul lung şi uşor încărunţit, cu mustaţa 
neagră, adevărată pildă de frumuseţe ostăşească, în al 
cărui pieptar, mai strălucitor ca oglinda, se frângeau toate 
razele de lumină ce se loveau în el, pentru a se risipi apoi în 
mii de sclipiri. Acest ofiţer purta pe cap o pălărie cenuşie, 
cu pană roşie, dovadă că fusese adus acolo de serviciul său, 
iar nicidecum de propria lui plăcere. Dacă ar fi fost adus de 
plăcerea sa, dacă ar fi fost curtean în loc să fie soldat, cum 
plăcerea se plăteşte totdeauna cu un preţ oarecare, el şi-ar 
fi ţinut acum pălăria în mână. Ceea ce dovedea însă şi mai 
mult că acest ofiţer era de serviciu şi îşi îndeplinea o 
sarcina care îi era obişnuită e că supraveghea, cu braţele 
încrucişate, cu o nepăsare bătătoare la ochi şi cu o mare 
plictiseală, bucuriile şi mâhnirile acestei serbări. Se părea 
totuşi că, asemenea unui filosof? Şi toţi soldaţii bătrâni sunt 
nişte filosofi în felul lor? Se părea totuşi că el înţelege mult 
mai bine mâhnirile decât bucuriile; din unele ştia să culeagă 
însă foloase, ferindu-se pe cât putea de celelalte. 

Stătea, aşadar, acolo, rezemat, după cum am spus, de 
pervazul sculptat al uşii, când privirea tristă şi obosită a 
regelui o întâlni din întâmplare pe a sa. Nu era întâia oară, 
pe cât se pare, când ochii ofițerului îi întâlneau pe ai 
regelui, înțelegând bine şi lumina şi îngândurarea lor; căci, 
de îndată ce-şi opri privirea asupra feţei lui Ludovic al XIV- 
lea, ca şi cum ar fi citit în trăsăturile acestui chip tot ce se 
petrecea în sufletul său, adică toată mâhnirea care-l apăsa, 
precum şi dorinţa şovăitoare de a pleca, dorinţă ce clocotea 
în adâncul inimii lui, ofiţerul îşi dădu seama că avea datoria 
să vină în sprijinul regelui, chiar dacă el nu i-ar fi cerut 
acest lucru, să-l slujească aproape fără voia lui, şi, plin de 
cutezanţă, ca şi cum ar fi comandat cavaleria într-o zi de 
bătălie, strigi cu o voce răsunătoare: 

— Muşchetari ai maiestăţii sale, la rege! 


La aceste cuvinte, care avură efectul unei rostogoliri de 
tunete, acoperind orchestra, cântecele, zumzetele şi forfota 
de acolo, cardinalul şi regina-mamă îşi aţintiră deodată 
ochii către maiestatea sa. 

Ludovic al XIV-lea, palid dar hotărât, susţinut de intenţia 
propriului său gând, pe care îl regăsise în privirea ofițerului 
de muşchetari şi care se manifestase prin ordinul dat, se 
ridică din jilţul său şi făcu un pas spre uşă. 

— Pleci, fiul meu? Zise regina, în timp ce Mazarin se 
mulțumea să pună aceeaşi întrebare numai cu privirea sa, 
care ar fi putut să pară blândă, dacă n-ar fi fost atât de 
pătrunzătoare. 

— Da, doamnă? Răspunse regele? Mă simt obosit şi, afară 
de asta, am de scris în astă-seară. 

Un zâmbet flutură pe buzele ministrului, care, cu un semn 
din cap, părea a-l încuviinţa pe rege să plece. 

Domnul şi Doamna se grăbiră atunci să dea ordinul de 
rigoare ofiţerilor ce se prezentaseră. Regele salută, 
străbătu sala şi ajunse la uşă. Aici, un şir de douăzeci de 
muşchetari aştepta pe maiestatea sa. La capătul acestui şir 
se afla ofiţerul, nemişcat şi cu spada trasă din teacă. Regele 
trecu pragul şi întreaga mulţime se ridică în vârful 
picioarelor, ca să-l mai vadă o dată înainte de a se 
îndepărta. 

Zece muşchetari, dând lumea la o parte, în anticamere şi 
pe trepte, făceau loc de trecere. Ceilalţi zece încercuiau pe 
rege şi pe Domnul, care ţinuse să-l însoţească pe 
maiestatea sa. Oamenii de serviciu veneau în urmă. 

Acest mic cortegiu îl escortă pe rege până la apartamentul 
ce-i fusese rezervat. Apartamentul era acelaşi pe care-l 
ocupase regele Henric al III-lea când asistase la adunarea 
Statelor de la Blois. 

Domnul dădu câteva ordine scurte. Muşchetarii, în frunte 
cu ofiţerul lor, porniră de-a lungul îngustului coridor ce 
făcea legătura între o aripă şi alta a castelului. Acest 


coridor începea mai întâi cu o mică anticameră pătrată şi 
mereu întunecoasă, chiar în zilele cu soare. 

Domnul îl opri pe Ludovic al XIV-lea. 

— Treceţi, sire? Îi spuse el? Chiar prin locul unde ducele 
de Guise a primit cea dintâi împunsătură de pumnal. 

Regele, foarte neştiutor în ale istoriei, auzise de această 
întâmplare, dar nu cunoştea nici locurile unde se petrecuse, 
nici alte amănunte. 

— Ah! Făcu el, tresărind. 

Şi se opri. Toată lumea, înaintea şi în urma lui, se opri. 

— Ducele, sire? Continuă Gaston? Se afla cam în locul 
unde sunt eu acum; mergea în direcţia în care merge 
maiestatea voastră. Domnul de Loignes se afla în colţul 
unde se găseşte în acest moment locotenentul de 
muşchetari; domnul de Sainte-Maline şi oamenii de serviciu 
ai maiestăţii sale erau în spatele şi în jurul lui. Aici a fost 
lovit. 

Regele privi către ofiţerul său şi i se păru că un nor subţire 
umbrea chipul marţial şi cutezător al acestuia. 

— Da, pe la spate? Murmură locotenentul cu un gest de 
suprem dispreţ. 

Şi încercă să-şi urmeze drumul, ca şi cum nu s-ar fi simţit 
în apele lui între aceste ziduri unde sălăşluise cândva 
trădarea. Dar regele, care părea dornic să afle şi alte 
amănunte, ar li vrut parcă să-şi mai arunce o clipă privirea 
asupra acestui colţ funebru. Gaston înţelese dorinţa 
nepotului său. 

— Iată, sire? Zise el, luând o făclie din mâna domnului de 
Saint-REemy? Locul unde a căzut. Se afla aici un pat, a cărui 
draperie a rupt-o, încercând să se ţină de ea. 

— Dar pentru ce podeaua pare crestată în acest loc? 
Întrebă Ludovic. 

— Fiindcă chiar în acest loc a curs sângele? Răspunse 
Gaston? lar sângele pătrunzând în scândura de stejar, 
numai răzuind-o adânc a putut fi ştearsă orice urmă. Dar 
chiar şi aşa? Adăugă Gaston, apropiind făclia de locul cu 


pricina? Chiar şi aşa pata aceea roşcată s-a păstrat încă, în 
pofida tuturor încercărilor ce s-au făcut pentru a fi 
înlăturată. 

Ludovic al XIV-lea îşi încreţi fruntea. Poate că se gândea la 
pata de sânge care-i fusese arătată într-o zi la Luvru şi care, 
întocmai ca şi aceea de la Blois, se datora tatălui său, 
regele, ce vărsase sângele lui Concini. 

— Să mergem! Zise el. 

Toată lumea se puse din nou în mişcare, întrucât 
tulburarea făcuse de bună seamă ca glasul tânărului Prinţ 
să sune ca o comandă, deşi, în ceea ce-l privea, acest lucru 
nu-i stătea de loc în fire. 

Când ajunseră la apartamentul rezervat regelui, care avea 
legătură nu numai cu îngustul coridor prin care trecuseră, 
ci şi cu o scară largă ce dădea în curte, Gaston zise: 

— Maiestatea voastră să îngăduie a primi acest 
apartament, fără îndoială mai prejos de cinstea ce i se 
acordă. 

— Unchiule? Răspunse tânărul Prinţ? Îţi mulţumesc mult 
pentru binevoitoarea domniei tale găzduire. 

Gaston făcu o plecăciune în faţa nepotului, care-l 
îmbrăţişa, apoi ieşi. 

Dintre cei douăzeci de muşchetari care-l însoţiseră pe 
rege, zece îl urmară pe Domnul înapoi, până la sala de 
primire, care nu se golise de loc, cu toate că maiestatea sa 
plecase. Ceilalţi zece fură înşiraţi să facă de pază, de către 
ofiţer, care, în cinci minute, cercetă el însuşi cu de- 
amănuntul toate împrejurimile, furişându-şi în fiecare 
colţişor acea privire sigură şi rece care nu se datoreşte 
totdeauna obişnuinţei, dat fiind că o asemenea privire 
constituie adesea o însuşire genială. Apoi, după ce îşi aşeză 
toţi oamenii la locul lor, îşi alese pentru cartierul lui general 
anticamera, unde găsi un jilţ adânc, o lampă cu feştilă, vin, 
apă şi pâine. Mări flacăra lămpii, sorbi o jumătate de cană 
cu vin, îşi supse buzele cu un zâmbet plin de înţeles, se 


tolăni în jilţul lui adânc şi luă toate măsurile ca să poată 
dormi în linişte. 

Capitolul IX Unde se vede cine este necunoscutul de la 
hanul „Medicis” 

Acest ofiţer, care dormea sau se pregătea să adoarmă, 
avea pe umerii lui, cu toate că voia să pară nepăsător, o 
mare răspundere. Locotenent al muşchetarilor regelui, el 
comanda întreaga companie care venise de la Paris şi 
această companie era formată din o sută douăzeci de 
oameni; dar, în afară de cei douăzeci de care am vorbit, 
ceilalţi o sută erau însărcinaţi să facă de gardă pe lângă 
regina-mamă şi mai ales pe lângă domnul cardinal. 

Domnul Giulio Mazarini căuta să reducă cheltuielile de 
călătorie, neluându-şi paznicii săi; ca atare, el se folosea de 
aceia ai regelui şi încă din plin, căci îşi oprise cincizeci 
numai pentru dânsul, amănunt ce-ar fi putut să pară 
neobişnuit oricărui om care nu cunoştea regulile de la 
această curte. Ceea ce i s-ar fi părut, de asemenea, dacă nu 
neobişnuit, dar cel puţin nemaipomenit unui astfel de străin 
era faptul că partea castelului rezervată domnului cardinal 
strălucea de lumini, de viaţă şi de mişcare. Muşchetarii 
făceau de strajă în faţa fiecărei uşi şi nu lăsau pe nimeni să 
intre, în afară de curieri, care, chiar şi în călătorie, îl urmau 
pe cardinal, pentru a-l ţine în legătură cu treburile politice. 

Douăzeci de oameni erau de serviciu pe lângă regină, iar 
treizeci se odihneau pentru a-i înlocui pe tovarăşii lor a 
doua zi. 

În partea unde era găzduit regele, dimpotrivă, domnea 
liniştea, întunericul şi singurătatea. Odată uşile închise, nu 
se mai simţea acolo nici un semn de regalitate. Toţi oamenii 
de serviciu se retrăseseră unul câte unul. Domnul Prinţ 
trimisese să întrebe pe maiestatea sa dacă îi mai putea fi de 
folos cu ceva şi la simplul NU al locotenentului de 
muşchetari, deprins cu asemenea întrebări şi care avea 
totdeauna răspunsul pregătit, totul începu să se cufunde în 
somn, întocmai ca în casa unui burghez oarecare. 


Şi totuşi, din aripa locuită de tânărul rege se puteau auzi 
încă destul de bine muzicile serbării şi se vedeau ferestrele 
luminate din belşug ale sălii celei mari. 

La zece minute după retragerea în apartamentul său, 
Ludovic al XIV-lea putu recunoaşte, după un anumit freamăt 
mult mai pronunţat decât acela de la plecarea sa, plecarea 
cardinalului, care, la rândul lui, se ducea spre patul său 
condus de o mare suită de gentilomi şi doamne. De 
altminteri, pentru a urmări toată vâlva asta, regele nu avu 
decât să se uite pe fereastră, ale cărei obloane nu fuseseră 
încă închise. 

Eminenţa sa străbătu curtea, însoţit de Domnul în 
persoană, care-i lumina calea cu o făclie în mână; după ei 
venea regina-mamă, pe care Doamna o ţinea familiar de 
braţ; amândouă mergeau încet şi şuşotind ca două vechi 
prietene. În urma acestor două perechi defilau ceilalţi 
curteni, marile doamne, pajii, ofiţerii; lumina făcliilor se 
răspândea de-a lungul zidurilor ca nişte flăcări jucăuşe de 
incendiu; apoi zgomotul paşilor şi al glasurilor se pierdu pe 
scările ce duceau la caturile de sus. 

În momentele acelea, nimeni nu se mai gândea la rege, 
care stătea sprijinit în coate la fereastra sa, de unde 
urmărise cu tristeţe toată această risipă de lumini şi 
ascultase cum se îndepărtau încet zgomotele de jos; nimeni, 
în afară de necunoscutul de la hanul „Medicis”, pe care l-am 
văzut pornind pe stradă înfăşurat în mantia lui neagră. 
Urcase panta de-a dreptul la castel şi iscodise, cu 
înfăţişarea lui posomorâtă, prin împrejurimile palatului, 
înconjurat încă de mulţime, apoi, văzând că nimeni nu 
păzea nici poarta cea mare, nici porticul, întrucât soldaţii 
Domnului fraternizau cu soldaţii regelui, adică dădeau de 
duşcă cupe cu vin de Beaugency, pe care-l aveau la 
discreţie sau, mai bine zis, la indiscreţie, necunoscutul se 
furişă printre oameni, intră în curte şi se îndreptă spre uşa 
unde se afla scara ce urca la cardinal. Ceea ce-l 
determinase să pornească într-acolo era, după toate 


probabilitățile, lumina făcliilor şi forfota pajilor şi a 
oamenilor de serviciu. Dar fu oprit scurt printr-o rotire a 
muschetei, însoţită de strigătul santinelei: 

— Încotro, prietene? Îl întrebă straja. 

— La rege? Răspunse netulburat şi cu semeţie 
necunoscutul. 

Soldatul chemă pe unul din ofiţerii eminenţei sale, iar 
acesta, cu tonul unui aprod care îndrumează un cetăţean 
pe culoarele unei instituţii, lăsă să-i cadă aceste cuvinte: 

— Pe scara cealaltă, din faţă. 

Şi, fără să se mai sinchisească de necunoscut, ofiţerul 
reluă convorbirea întreruptă. Necunoscutul, la rândul lui, 
fără să mai întrebe nimic, se îndreptă spre scara arătată. 

În partea aceasta, nici un zgomot, nici o lumină. Nimic, 
decât întunericul prin care se zărea o santinelă mişcându- 
se încet ca o umbră. În tăcerea de acolo putea să audă bine 
paşii soldatului, însoţiţi de zornăitul pintenilor pe lespezile 
de marmură. 

Această strajă era unul din cei douăzeci de muşchetari 
însărcinaţi cu paza regelui şi care îşi făcea datoria cu 
neclintirea unei statui. 

— Cine-i acolo? Strigă paznicul. 

— Prieten? Răspunse necunoscutul. 

— Ce vrei? 

— Să-i vorbesc regelui. 

— O, o, iubite domn, aşa ceva nu se prea poate. 

— Şi de ce, mă rog? 

— Fiindcă regele doarme. 

— S-a şi culcat? 

— Da. 

— N-are a face, trebuie să-i vorbesc neapărat. 

— Iar eu îţi spun că e cu neputinţă. 

— Totuşi... 

— Afară! 

— Ăsta e consemnul? 

— N-am să-ţi dau socoteală dumitale. Afară! 


Şi straja îşi însoţi de astă dată vorba cu o mişcare 
amenințătoare; dar necunoscutul nu se urni din loc, ca şi 
cum picioarele lui ar fi prins rădăcini. 

— Domnule muşchetar? Zise el? Eşti gentilom? 

— Am această cinste. 

— Ei bine şi eu sunt şi între gentilomi trebuie să existe o 
anumită consideraţie reciprocă. 

Straja coborî muscheta, învins de demnitatea cu care 
fuseseră rostite aceste cuvinte. 

— Vorbeşte, domnul meu? Zise el? Şi dacă îmi vei cere 
ceva care îmi stă în putinţă... 

— Mulţumesc. Dumneata ai aici un ofiţer, nu-i aşa? 

— Da, domnule. Locotenentul nostru. 

— Ei bine, vreau să vorbesc cu locotenentul. 

— A, asta e altceva. Urcă, domnule. 

Necunoscutul salută straja cu multă demnitate şi porni pe 
scară, în timp ce strigătul: „Locotenent, o vizită!”, transmis 
din santinelă în santinelă, alerga înaintea lui, menit să 
tulbure primul somn al ofițerului. 

Trăgându-şi cizmele, frecându-se la ochi şi încheindu-şi 
tunica, ofiţerul făcu trei paşi spre necunoscut. 

— Cu ce vă putem fi de folos, domnule? Întrebă el. 

— Dumneata eşti ofiţerul de gardă, locotenentul de 
muşchetari? 

— Am această cinste? Răspunse ofiţerul. 

— Domnule, este absolut necesar să-i vorbesc regelui. 

Locotenentul îl privi cu luare-aminte pe necunoscut şi cu 
această privire, oricât de fugară ar fi fost ea, văzu tot ceea 
ce voia să vadă, adică o mare distincţie sub o îmbrăcăminte 
de rând. 

— Nu vreau să cred că eşti un nebun? Răspunse el? Totuşi 
îmi pari un om care ar trebui să ştie, domnule, că nu se 
intră aşa uşor la un rege, fără consimţământul lui. 

— Îşi va da consimţământul, domnule. 

— Dă-mi voie să mă îndoiesc, domnul meu. Regele s-a 
retras acum un sfert de ceas şi în clipa de faţă cred că a 


început să se dezbrace. De altfel, consemnul a fost dat. 

— Când va afla cine sunt? Răspunse necunoscutul, 
ridicând fruntea? Va înlătura consemnul. 

Ofiţerul era din ce în ce mai surprins, din ce în ce mai 
şovăitor. 

— Dacă aş consimţi să vă anunţ, pot măcar să ştiu pe cine 
trebuie să anunţ, domnule? 

— Pe maiestatea sa Carol al II-lea, regele Angliei, Scoției şi 
Irlandei! 

Ofiţerul scăpă un strigăt de uimire, se retrase un pas şi pe 
faţa lui palidă se putu citi una dintre cele mai puternice 
tulburări pe care un bărbat energic a încercat vreodată să 
şi-o înăbuşe în adâncul inimii sale. 

— Oh, da, sire; într-adevăr, ar fi trebuit să vă recunosc. 

— Mi-ai văzut portretul undeva? 

— Nu, sire. 

— Sau poate m-ai văzut cândva la curte, înainte de a fi fost 
izgonit din Franţa? 

— Nu, sire, nici asta. 

— Atunci, cum m-ai fi putut recunoaşte, dacă nu mi-ai zărit 
portretul şi nu m-ai văzut nici pe mine, niciodată? 

— Sire, l-am văzut pe maiestatea sa regele, părintele 
vostru, într-o împrejurare cumplită. 

— În ziua când... 

— Da. 

O umbră întunecată se abătu pe fruntea prinţului; apoi, 
îndepărtând-o cu mâna, spuse: 

— Acum te mai opreşte vreo piedică spre a mă anunţa? 

— Sire, iertaţi-mă? Răspunse ofiţerul? Dar nu puteam 
bănui un rege, într-o îmbrăcăminte atât de simplă; şi totuşi, 
după cum am avut onoarea să spun adineauri maiestăţii 
voastre, l-am văzut pe regele Carol [... Dar, o clipă, alerg să- 
| vestesc pe rege. Apoi, întorcându-se din drum, întrebă: 
Maiestatea voastră doreşte cumva să păstreze taina cu 
privire la această întrevedere? 

— Nu o cer neapărat, dar dacă se poate păstra... 


— Se poate, sire, deoarece eu nu sunt obligat să-l mai 
previn pe întâiul gentilom de serviciu; pentru asta însă este 
nevoie ca maiestatea voastră să binevoiască a-mi da spada. 

— Ai dreptate. Uitasem că nimeni nu poate intra înarmat 
la regele Franţei. 

— Maiestatea voastră poate face excepţie, dacă doreşte, 
dar atunci eu mă voi pune la adăpost de orice răspundere, 
vestind serviciul regelui. 

— lată spada mea, domnule. Eşti bun, acum, să mă anunţi 
maiestăţii sale? 

— Îndată, sire. 

Şi ofiţerul se duse numaidecât şi bătu în uşa de legătură, 
pe care valetul de cameră i-o deschise. 

— Maiestatea sa regele Angliei! Zise ofiţerul. 

— Maiestatea sa regele Angliei! Repetă valetul de cameră. 
La aceste cuvinte, un gentilom deschise larg uşa ce dădea 
la rege şi Ludovic al XIV-lea putu fi văzut cu capul gol şi fără 
spadă, cu tunica descheiată, înaintând sub povara unei mari 

surprinderi. 

— Dumneata, frate! Dumneata, la Blois! Exclamă Ludovic 
al XIV-lea, făcând semn cu mâna către gentilom şi către 
valetul de cameră să treacă într-o odaie învecinată. 

— Sire? Răspunse Carol al II-lea? Mă îndreptam spre 
Paris, cu speranţa de a vedea acolo pe maiestatea ta, când 
vâlva de aici mi-a dat de veste despre apropiata ta sosire în 
acest oraş. Atunci mi-am prelungit popasul, având să-ţi 
comunic ceva deosebit de important. 

— Cabinetul acesta îţi convine, frate? 

— Minunat, sire, întrucât cred că aici nu ne poate auzi 
nimeni. 

— Am spus gentilomului şi paznicului meu să plece; ei sunt 
în camera alăturată. În partea cealaltă, dincolo de acest 
perete, e o încăpere în care nu stă nimeni, ce dă în 
anticameră, iar în anticameră n-ai văzut decât un ofiţer, nu-i 
aşa? 

— Da, sire. 


— Ei bine, atunci vorbeşte, frate, te ascult. 

— Sire, încep prin a o ruga pe maiestatea ta să-şi plece 
urechea la nenorocirile care s-au abătut asupra casei 
noastre. 

Regele Franţei roşi, apoi îşi apropie fotoliul de acela al 
regelui Angliei. 

— Sire? Continuă Carol al II-lea? Nu mai e nevoie să întreb 
pe maiestatea ta dacă a aflat în amănunţime despre 
dureroasa mea poveste. 

Ludovic al XIV-lea roşi mai tare ca întâia oară, apoi, 
întinzând mâna peste aceea a regelui Angliei, zise: 

— Frate, e ruşinos s-o spun, dar cardinalul vorbeşte 
rareori despre politică în faţa mea. Mai mult încă: altădată 
îl puneam pe Laporte, valetul meu de cameră, să-mi facă 
lecturi din cărţile de istorie, dar a cerut să curm aceste 
lecturi şi mi l-a luat pe Laporte, astfel că îl rog pe fratele 
meu Carol să-mi povestească totul, ca unui om care nu ştie 
NIMIC. 

— Ei bine, sire, povestind lucrurile de la începutul lor, voi 
avea mai mult noroc să ating şi mai adânc inima maiestăţii 
talc. 

— Spune, frate, spune! 

— Ştii, sire, că fiind chemat în 1650 la Edinburgh, în 
timpul expediției lui Cromwell în Irlanda, am fost încoronat 
la Stone. Un an după aceea, rănit într-una din provinciile pe 
care le uzurpase, Cromwell s-a întors la noi. Scopul meu era 
să-l întâlnesc, dorinţa mea era să părăsesc Scoţia. 

— Cu toate astea? Îl întrerupse tânărul rege? Scoţia e 
oarecum ţara dumitale de baştină. 

— E adevărat; dar scoţienii erau pentru mine nişte 
compatrioți prea cruzi! Sire, m-au silit să reneg credinţa 
părinţilor mei; apoi l-au spânzurat pe lordul Montrose, 
slujitorul meu cel mai credincios, pentru motivul că nu era 
covenantar şi când bietul martir, căruia i se îngăduise să-şi 
exprime o ultimă dorinţă înainte de a muri, a cerut ca 
trupul lui să fie tăiat în atâtea bucăţi câte oraşe sunt în 


Scoţia, pentru ca pretutindeni să se găsească o mărturie a 
credinţei sale, eu nu mai puteam să ies dintr-un oraş sau să 
pătrund într-altul, fără să calc pe fâşii din acest trup care 
trăise, luptase şi se jertfise pentru mine. 

Am trecut deci, într-un marş cutezător, printre rândurile 
armatei lui Cromwell şi am intrat în Anglia. Protectorul 
porni pe urmele ciudatei fugi care avea drept ţintă o 
coroană. Dacă aş fi putut să ajung la Londra înaintea lui, 
răsplata acestei goane ar fi fost, fără îndoială, de partea 
mea, dar el m-a ajuns din urmă la Worcester. 

Puterea Angliei nu ne mai aparţine nouă, ci lui, sire. La 3 
septembrie 1651, ziua aniversării celeilalte bătălii, de la 
Dunbar, atât de nefericită pentru scoțieni, am fost înfrânt. 
Două mii de oameni au căzut în preajma mea, fără a mă 
gândi o singură clipă să dau înapoi. În cele din urmă a 
trebuit să fug. 

Din momentul acela, povestea mea a devenit un roman. 
Urmărit cu înverşunare, mi-am tăiat părul, m-am prefăcut 
în pădurar. O zi petrecută între ramurile unui stejar a dat 
acestui arbore numele de tufan regal, pe care-l poartă încă. 
Peripeţiile mele din comitatul Stafford, de unde am scăpat 
ducând-o, la spate, pe cal, pe fiica gazdei mele, sunt 
povestite la toate şezătorile şi vor face cândva subiectul 
unei balade. Într-o zi voi aşterne toate astea pe hârtie, sire, 
ca să le afle toţi fraţii mei regi. 

Voi spune cum, ajungând la domnul Norton, am întâlnit un 
capelan de la curte care privea un joc de popice şi un 
bătrân slujitor care îmi rosti numele cu lacrimi în ochi şi 
care era gata să-mi răpună viaţa cu devotamentul lui, aşa 
cum altul ar fi făcut-o prin trădare. În sfârşit, voi spune prin 
câte spaime am trecut; da, sire, spaime, mai ales atunci 
când, la colonelul Windham, un intendent, care se îngrijea 
de caii noştri, avea să ne anunţe că au fost mânaţi spre 
nord. 

— Ciudat? Murmură Ludovic al XIV-lea? Nu ştiam nimic 
despre toate acestea. Nu fusesem înştiinţat decât despre 


îmbarcarea dumitale la Brighelmsted şi debarcarea în 
Normandia. 

— Vai, Doamne? Exclamă Carol al II-lea? Dacă îngădui ca 
regii să nu-şi cunoască vieţile între ei, atunci cum poţi cere 
să se mai ajute unii pe alţii! 

— Dar, spune-mi, frate? Reluă Ludovic al XIV-lea? Cum se 
face că, după ce ai fost primit atât de aspru în Anglia, îţi mai 
pui încă nădejde în această nenorocită ţară şi în poporul 
acela răsculat? 

— O, sire, fiindcă, după bătălia de la Worcester, multe s-au 
schimbat acolo! Cromwell a murit, după ce a încheiat cu 
Franţa un tratat pe care şi-a pus semnătura deasupra 
numelui maiestăţii tale. A murit în ziua de 3 septembrie 
1658, altă aniversare a bătăliilor de la Worcester şi Dunbar. 

— Şi-a lăsat urmaş pe fiul său. 

— Numai că unii oameni, sire, au o familie, dar nu şi 
moştenitori. Moştenirea lui Oliver era o povară prea grea 
pentru Richard. Pentru Richard, care nu era nici 
republican, nici regalist, pentru Richard, care îşi lăsa 
paznicii să-i mănânce prânzul şi pe generali să guverneze 
republica; Richard a abdicat de la protectorat în ziua de 22 
aprilie 1659; acum mai bine de un an, sire. De atunci, 
Anglia nu mai e decât un local de joc, unde fiecare dă cu 
zarurile pentru a câştiga coroana tatălui meu. Jucătorii cei 
mai înverşunaţi sunt Lambert şi Monck. Ei bine, sire, la 
rându-mi, vreau să mă amestec în această partidă, în care e 
pusă la mezat hlamida mea regală. Sire, un milion pentru a 
cumpăra pe unul din aceşti jucători şi a-mi face din el un 
aliat, sau două sute de gentilomi ai maiestăţii tale spre a-i 
izgoni din palatul meu de la White-Hall, aşa cum Isus i-a 
alungat pe zarafi din templu. 

— Prin urmare? Adăugă Ludovic al XIV-lea? Ai venit să-mi 
ceri... 

— Sprijinul; adică nu numai ceea ce regii îşi datorează 
între ei, dar ceea ce simplii creştini îşi datorează unii altora; 
sprijinul tău, sire, fie în bani, fie în oameni; sprijinul tău, 


sire şi într-o lună, fie că-l voi ridica pe Lambert împotriva lui 
Monck, sau pe Monck împotriva lui Lambert, voi redobândi 
moştenirea părintească, fără să fi cerut o singura guinee 
ţării mele, o singură picătură de sânge supuşilor mei; 
sprijinul tău, sire şi voi datora mai mult maiestăţii tale decât 
tatălui meu. Sărman părinte, care a plătit atât de scump 
prăbuşirea casei noastre! Vezi, sire, cât sunt de nenorocit, 
cât sunt de deznădăjduit, de vreme ce-am ajuns să-mi 
învinovăţesc până şi părintele! 

Şi sângele năvăli în obrazul livid al lui Carol al II-lea, care 
rămase o clipă cu fruntea în palme, ca orbit de propriul său 
sânge, ce părea că se răzvrăteşte la blestemul acesta filial. 

Tânărul rege nu era mai puţin nenorocit decât fratele său 
mai vârstnic; se frământa în jilţ şi nu găsea nici un cuvânt 
ca să răspundă. În cele din urmă, Carol al II-lea, căruia cei 
zece ani pe care-i avea mai mult îi dădeau tăria de a-şi 
stăpâni tulburările, rupse din nou tăcerea. 

— Sire? Zise el? Aştept răspunsul tău, aşa cum un osândit 
îşi aşteaptă sentinţa. Trebuie oare să mor? 

— Iubitul meu frate? Răspunse Prinţul francez? Îmi ceri un 
milion mie! Dar eu n-am avut niciodată nici măcar un sfert 
din această sumă! Nu dispun de nimic! Sunt tot atât de 
puţin rege al Franţei, precum eşti tu al Angliei. Nu sunt 
decât un nume, o cifră înveşmântată în catifea brodată cu 
flori de crin, iată totul. Mă aflu pe un tron care se vede, iată 
singura deosebire faţă de maiestatea ta. Dar n-am nimic, nu 
pot nimic. 

— Să fie adevărat?! Exclamă Carol al II-lea. 

— Dragă frate? Zise Ludovic al XIV-lea, coborându-şi 
vocea? Am îndurat necazuri pe care nu le-au îndurat nici 
cei mai umili gentilomi ai mei. Dacă sărmanul Laporte ar fi 
aici, i-ar spune că am dormit în aşternuturi rupte, prin ale 
căror găuri îmi ieşeau picioarele afară; ţi-ar spune apoi că, 
mai târziu, când am cerut trăsura mea, mi s-a adus o 
caleaşcă pe jumătate roasă de şoarecii din hambare; ţi-ar 
mai spune că, atunci când ceream să mi se pregătească 


masa, se duceau să întrebe la bucătăriile cardinalului dacă 
se găseşte ceva de mâncare şi pentru rege. Şi uite, astăzi 
chiar, astăzi când am douăzeci şi doi de ani, astăzi când am 
ajuns la vârsta majoratului regal, astăzi când ar trebui să 
ţin în mâinile mele cheia vistieriei, conducerea politică, 
supremaţia păcii şi a războiului, aruncă-ţi ochii în jurul meu 
şi vezi ce mi s-a lăsat: priveşte câtă părăsire, cât dispreţ, 
câtă tăcere, în timp ce acolo jos, uite, priveşte ce însufleţire, 
ce lumini, ce osanale! Acolo, vezi, acolo este adevăratul 
rege al Franţei, iubite frate. 

— La cardinal? 

— La cardinal, da. 

— Atunci sunt pierdut, sire. 

Ludovic al XIV-lea nu răspunse nimic. 

— Pierdut, acesta este cuvântul, deoarece nu voi face 
niciodată apel la acela care le-ar fi lăsat să moară de foame 
şi frig pe mama şi pe sora mea, adică fiica şi nepoata lui 
Henric al IV-lea, dacă domnul de Retz şi parlamentul nu le- 
ar fi trimis pâine şi lemne. 

— Să moară! Murmură Ludovic al XIV-lea. 

— Ei bine? Continuă regele Angliei? Sărmanul Carol al II- 
lea, nepotul lui Henric al IV-lea ca şi tine, sire, neavând nici 
parlament şi nici un cardinal de Retz, va muri de foame, aşa 
cum erau să moară sora şi mama lui. 

Ludovic îşi încruntă sprâncenele şi strânse cu nervozitate 
dantelele de la mâneci. Această tăcere, această 
încremenire, sub care se ascundea o tulburare atât de 
vădită, îl uimiră pe regele Carol, care întinse braţul şi luă 
mâna tânărului într-a sa. 

— Îţi mulţumesc, iubite frate? Zise el. Mă plângi şi asta e 
tot ceea te aş putea cere de la tine, în starea în care te 
găseşti. 

— Sire? Rosti deodată Ludovic al XIV-lea, înălţând capul? 
Zici că ai nevoie de un milion, sau de două sute de 
gentilomi? 

— Sire, un milion mi-ar fi de ajuns. 


— E puţin. 

— Oferit unui singur om, e mult. Uneori convingerile s-au 
cumpărat cu sume şi mai mici; eu voi avea de-a face doar cu 
corupţia. 

— Două sute de gentilomi, gândeşte-te, abia e ceva mai 
mult decât o companie. 

— Sire, în familia noastră e o tradiţie, aceea că patru 
oameni, patru gentilomi francezi, devotați tatălui meu, au 
fost cât pe-aci să-l salveze pe părintele meu, judecat de un 
parlament, păzit de-o armată. 

— Aşadar, dacă ţi-aş putea da un milion, sau doua sute de 
gentilomi, ai fi mulţumit şi m-ai socoti un frate bun? 

— 'Te voi socoti salvatorul meu şi, dacă mă voi urca din nou 
pe tronul tatălui meu, Anglia va fi, cel puţin atât timp cât voi 
domni eu, o soră a Franţei, aşa cum maiestatea ta va fi fost 
un frate pentru mine. 

— Ei bine, frate drag? Zise Ludovic, ridicându-se în 
picioare? Ceea ce tu şovăi să ceri, voi cere eu însumi! Ceea 
ce n-am vrut să fac niciodată pentru mine, o voi face pentru 
tine. Am să mă duc la regele Franţei, la celalalt, la bogatul, 
la puternicul, şi-i voi spune, eu, să-mi dea un milion, sau 
două sute de gentilomi şi vom vedea! 

— Oh? Exclamă Carol? Eşti cu adevărat un prieten nobil, 
sire, o inimă largă şi bună! Mă salvezi de la pieire, frate şi 
dacă se va întâmpla vreodată să ai nevoie de viaţa pe care 
mi-o dai acum, cere-mi-o! 

— Tăcere, dragă frate, tăcere! Zise încet de tot Ludovic. la 
seama să nu fim auziţi! N-am ajuns încă la capăt. A-i cere 
bani lui Mazarin e mai mult decât a trece printr-o pădure 
vrăjită, unde în fiecare copac se ascunde un diavol; e mai 
mult decât a porni să cucereşti o lume! 

— Totuşi, sire, când ceri... 

— 'Ţi-am spus că n-am cerut niciodată nimic? Răspunse 
Ludovic cu o mândrie care-l făcu să pălească pe regele 
Angliei. Şi fiindcă acesta, asemenea unui om rănit, dădea a 
înţelege că vrea să bată în retragere, adăugă: lartă-mă, 


scumpe frate, dar eu nu am o mamă şi o soră care trec prin 
nenorociri; tronul meu e tare şi gol, dar mă aflu pe el. lartă- 
mă, frate, nu mă mustra pentru această frază: e a unui 
egoist; de aceea o voi răscumpăra printr-un sacrificiu. Mă 
duc la cardinal. Aşteaptă-mă, te rog. Mă întorc îndată. 

Capitolul X Socotelile domnului de Mazarin. 

În timp ce regele se îndrepta cu paşi zoriţi spre aripa 
castelului ocupată de cardinal, însoţit numai de valetul său 
de cameră, ofiţerul de muşchetari, respirând ca un om care 
a fost silit să-şi oprească mult timp răsuflarea, ieşea din 
mica încăpere de care a fost vorba şi pe care regele o 
credea goală. Această încăpere făcuse parte cândva din 
camera de dormit; nu era despărțită de ea decât de un 
perete subţire. Asta însemna că despărţitura, făcută doar 
de ochii lumii, îngăduia urechii celei mai puţin indiscrete să 
audă tot ceea ce se petrecea în camera cea mare. Nu putea 
fi deci îndoială că locotenentul de muşchetari auzise tot ce 
se vorbise în apartamentul maiestăţii sale. 

La auzul ultimelor cuvinte ale tânărului rege, el ieşi deci în 
grabă, pentru a-i da salutul când trecu şi a-l însoţi din ochi 
până ce dispăru pe culoar. Apoi, după ce monarhul nu se 
mai văzu, clătină din cap într-un chip cum numai el o făcea 
Şi, cu o voce căreia patruzeci de ani petrecuţi departe de 
Gasconia nu-i putuseră schimba accentul gascon, zise: 

— Tristă slujbă, trist stăpân! 

Şi, rostind aceste cuvinte, locotenentul se lăsă din nou în 
jilţul său, întinse picioarele şi închise ochii ca un om care 
doarme sau care stă îndelung pe gânduri. 

În timpul acestui scurt monolog, urmat de scena de mai 
sus, pe când regele, străbătând lungile coridoare ale 
vechiului castel, se îndrepta spre domnul de Mazarin, o 
scenă cu totul deosebită se petrecea la cardinal. 

Mazarin se urcase în pat, puţin chinuit de gută, dar cum 
era un om ordonat şi nu renunţa la aceasta nici măcar în 
momentele de durere, căuta să facă din starea sa de veghe 
un tot atât de bun prilej de a-şi continua lucrul. Ca atare îi 


spusese lui Bernouin, valetul său de cameră, să-i aducă un 
mic pupitru de voiaj, ca să poată scrie şezând în pat. 

Dar guta nu este un vrăjmaş ce se lasă învins atât de uşor 
şi cum, la fiecare mişcare pe care o făcea, din surdă, 
durerea devenea ascuţită, cardinalul îl întrebă pe Bernouin: 

— Brienne nu-i aici? 

— Nu, monseniore? Răspunse valetul de cameră. Domnul 
de Brienne, cu îngăduinţa voastră, s-a dus să se culce, dar 
dacă eminenţa voastră o doreşte, poate fi sculat şi chemat 
să vină aici. 

— Nu, nu face să-l trezim. la să vedem, totuşi. Blestemate 
cifre! 

Şi cardinalul se cufundă în gânduri, începând să numere 
pe degete. 

— Oh! Cifrele! Zise Bernouin. Dacă eminenţa voastră se 
apucă de socoteli, îi prevăd pentru mâine cea mai straşnică 
migrenă! Şi unde mai pui că domnul Guenaud nici nu-i aici! 

— Ai dreptate, Bernouin. Ei bine, în cazul acesta ai să-l 
înlocuieşti pe Brienne, prietene. Într-adevăr, ar fi trebuit să- 
| iau cu mine pe domnul de Colbert. Acest tânăr lucrează 
bine, Bernouin, foarte bine. Un băiat de treabă! 

— Eu nu ştiu cum este? Zise valetul de cameră? Dar mie, 
unuia, nu-mi prea place mutra acestui băiat de treabă. 

— Bine, bine, Bernouin. Nu e nevoie de părerea dumitale. 
Aşază-te aici, ia pana şi scrie. 

— Sunt gata, monseniore. Ce trebuie să scriu? 

— Aici, fii atent, sub cele două rânduri scrise. 

— Sunt gata. 

— Scrie: şapte sute şaizeci de mii de livre. 

— Am scris. 

— De la Lyon... 

Cardinalul părea că şovăie. 

— De la Lyon? Repetă Bernouin. 

— Trei milioane nouă sute de mii de livre. 

— Gata, monseniore. 

— De la Bordeaux, şapte milioane. 


— Şapte? Repetă Bernouin. 

— Ei da, şapte? Rosti cardinalul cu năduf. Apoi, 
reculegându-se: Îţi dai seama, Bernouin? Adăugă el? Ca 
ăştia sunt bani ce vor fi cheltuiţi? 

— De, monseniore, ori că vor fi cheltuiţi, ori că vor fi 
încasaţi, asta nu mă priveşte, întrucât toate aceste milioane 
nu sunt ale mele. 

— Aceste milioane sunt ale regelui; fac socoteala banilor 
regelui. Dar să mergem mai departe; unde eram?... lu mă 
întrerupi mereu. 

— Şapte milioane de la Bordeaux. 

— Aşa-i, ai dreptate. De la Madrid, patru. Ţi-am spus ai cui 
sunt banii ăştia, Bernouin, fiindcă toată lumea face prostia 
să mă socotească milionar. lar eu resping asemenea prostie. 
De altminteri, un ministru n-are nimic al lui. Haide, scrie 
mai repede. Încasări generale, şapte milioane. Proprietăţi, 
nouă. Ai scris, Bernouin? 

— Da, monseniore. 

— Bursă, şase sute de mii de livre; valori diverse, două 
milioane. Ah, uitam: mobilierul diferitelor castele... 

— Să fac semnul coroanei? Întrebă Bernouin. 

— Nu, nu, e de prisos; se înţelege de la sine. Ai scris, 
Bernouin? 

— Da, monseniore. 

— Şi cifrele? 

— Sunt înşirate unele sub altele. 

— Adună, Bernouin. 

— Treizeci şi nouă de milioane două sute şaizeci de mii de 
livre, monseniore. 

— Ah? Oftă cardinalul cu o expresie de regret? Nu sunt 
nici măcar patruzeci de milioane! 

Bernouin mai făcu o dată adunarea. 

— Nu, monseniore, mai lipsesc şapte sute patruzeci de mii 
de livre. 

Mazarin ceru socoteala şi o cercetă el însuşi cu multă 
atenţie. 


— Oricum? Zise Bernouin? Treizeci şi nouă de milioane 
două sute şaizeci de mii de livre sunt o avere! 

— Ah, Bernouin, iată ce-aş vrea să-l fac pe rege să vadă! 

— Păi eminenţa voastră spunea că aceşti bani sunt ai 
maiestăţii sale. 

— Fără îndoială. Însă ce folos! Aceste treizeci şi nouă de 
milioane sunt ca şi cheltuite, dacă nu şi mai mult! 

Bernouin zâmbi în felul său, adică asemenea cuiva care nu 
crede decât ceea ce vrea el să creadă, în timp ce pregătea 
băutura de noapte a cardinalului şi-i aşeza perna la cap. 

— Vai? Murmură Mazarin după ce valetul de cameră ieşi? 
Nu sunt nici patruzeci de milioane. Trebuie totuşi să ating 
cifra de patruzeci şi cinci de milioane, la care m-am hotărât. 
Dar cine ştie dacă voi avea timp! Îmbătrânesc, mă duc, nu 
voi mai ajunge până acolo. Dar poate că voi găsi încă două- 
trei milioane în buzunarele bunilor noştri prieteni spanioli. 
Oamenii ăştia au descoperit Peru, şi, ce naiba! Trebuie să le 
mai fi rămas ceva. 

În vreme ce vorbea astfel, adâncit în cifrele lui şi uitând de 
gută, învinsă momentan de o preocupare care, pentru 
cardinal, era cea mai importantă dintre toate, Bernouin 
dădu buzna deodată în cameră, cu un aer îngrozit. 

— Ei bine? Se miră cardinalul? Ce s-a întâmplat? 

— Regele, monseniore, regele! 

— Cum regele! Făcu Mazarin, ascunzând repede hârtia cu 
socotelile. Regele aici? La ora asta? Îl credeam culcat de 
mult. Ce să se fi întâmplat oare? 

Ludovic al XIV-lea, care tocmai în acel moment intră în 
odaie, auzi cuvintele din urmă şi văzu mişcarea buimacă a 
cardinalului, care dădea să se ridice în capul oaselor. 

— Nu e nimic, sau cel puţin nimic care să te poată 
îngrijora, domnule cardinal. E o comunicare de mare 
însemnătate pe care trebuie să o fac chiar în astă-seară 
eminenţei voastre, iată totul. 

Mazarin se gândi numaidecât la atenţia deosebită pe care 
regele o dăduse cuvintelor lui în legătură cu domnişoara de 


Mancini şi îşi spuse că această comunicare nu putea să 
pornească decât de aici. Se însenină deci din nou la faţă şi 
îşi luă aerul cel mai binevoitor cu putinţă, schimbându-şi 
dintr-o dată înfăţişarea, spre marea bucurie a regelui. Apoi, 
după ce Ludovic se aşeză, cardinalul zise: 

— Sire, s-ar cuveni de bună seamă să ascult pe maiestatea 
voastră în picioare, dar furia durerilor mele... 

— Nu poate fi vorba de etichetă între noi, scumpe domnule 
cardinal? Îl întrerupse Ludovic cu multă afecţiune în glas. 
Eu sunt elevul domniei tale şi nu regele, o ştii prea bine, 
mai ales în astă-seară, când vin la domnia ta ca un om care 
vrea să te roage ceva şi încă chiar ca unul foarte umil şi 
foarte doritor să fie bine primit. 

Mazarin, văzând roşeaţa din obrajii regelui, se întări în 
credinţa lui de la început, anume că sub toate aceste vorbe 
măgulitoare se ascundea o pornire de dragoste. De data 
asta însă, vicleanul politician, oricât era el de şiret, se 
înşela: roşeaţa nu era pricinuită de nevinovatele îndemnuri 
ale unei pasiuni tinereşti, ci numai de dureroasa 
constrângere la care era supus orgoliul regal. 

În calitatea sa de unchi, Mazarin căută să uşureze 
mărturisirea. 

— Vorbiţi, sire? Zise el? Şi fiindcă maiestatea voastră vrea 
să uite pentru o clipă că eu îi sunt supus şi să mă considere 
îndrumătorul şi preceptorul său, exprim încă o dată 
maiestăţii voastre toate sentimentele mele de devotament şi 
afecţiune. 

— Mulţumesc, domnule cardinal? Răspunse regele. Ceea 
ce vreau să cer eminenţei voastre are de altfel puţină 
însemnătate pentru domnia ta. 

— Cu atât mai rău? Spuse cardinalul? Cu atât mai rău, 
sire. Aş vrea ca maiestatea voastră să-mi ceară un lucru 
important şi chiar un sacrificiu... Dar, orice mi-aţi cere, sunt 
gata să vă împac sufletul şi să vă îndeplinesc dorinţa, 
scumpul meu sire. 


— Ei bine, iată despre ce este vorba? Zise regele, a cărui 
inimă zvâcnea aşa de tare, încât bătăile ei nu se puteau 
asemui decât cu bătăile inimii cardinalului? Am primit vizita 
fratelui meu, regele Angliei. 

Mazarin sări ca ars în patul său, de parc-ar fi fost pus în 
contact cu o butelie de Leyda sau cu pila lui Volta, în timp ce 
surprinderea, sau mai bine zis dezamăgirea, îi lumină 
chipul cu o asemenea lucire de mânie, încât Ludovic al XIV- 
lea, oricât de puţin diplomat ar fi fost, putu să vadă că 
ministrul nădăjduise să audă cu totul altceva din gura sa. 

— Carol al II-lea! Strigă Mazarin cu o voce aspră şi cu o 
dispreţuitoare strâmbătură a buzelor. Aţi primit vizita lui 
Carol al II-lea? 

— A regelui Carol al II-lea? Adăugă Ludovic, acordând pe 
un ton apăsat nepotului lui Henric al IV-lea titlul pe care 
Mazarin uita să i-l dea. Da, domnule cardinal, acest nefericit 
prinţ mi-a mişcat inima povestindu-mi nenorocirile sale. 
Trece printr-o mare încercare, domnule cardinal şi mi se 
pare de neîngăduit, mie, care am văzut cum alţii se certau 
pentru tronul meu şi care am fost nevoit, în zilele de 
tulburări, să-mi părăsesc capitala, mie, în sfârşit, care 
cunosc nenorocirea, să las fără sprijin un frate gonit din 
drepturile lui şi pus pe fugă. 

— Eh? Rosti cu dispreţ cardinalul? De ce nu are şi el, ca 
maiestatea voastră, sire, un Jules Mazarin în preajma sa! 
Coroana i-ar fi rămas neatinsă. 

— Ştiu tot ceea ce casa mea datorează eminenţei voastre? 
Reluă regele cu mândrie? Şi crede-mă că, în ce mă priveşte, 
n-am să uit niciodată acest lucru. Dar tocmai pentru că 
fratele meu, regele Angliei, nu are în preajma lui geniul 
puternic care pe mine m-a salvat, tocmai de aceea, spun, aş 
vrea să-i acord sprijinul aceluiaşi geniu şi rog braţul 
domniei tale să se întindă deasupra capului său, fiind 
încredinţat, domnule cardinal, că mâna domniei tale, numai 
atingându-l, va şti să pună din nou pe fruntea lui coroana 
căzută la picioarele eşafodului tatălui său. 


— Sire? Replică Mazarin? Vă mulţumesc pentru buna 
părere ce-o aveţi despre mine, dar noi nu putem face nimic 
acolo: e o ţară de nebuni, care se leapădă de Dumnezeu şi 
taie capetele regilor lor. Sunt primejdioşi, sire şi ţi-e şi silă 
să te uiţi la ei, de când s-au tăvălit în sânge regesc şi în 
cloaca covenantară. O astfel de politică nu mi-a plăcut 
niciodată şi mă feresc de ea. 

— Atunci ne poţi ajuta s-o înlocuim cu alta. 

— Care? 

— Cea a lui Carol al II-lea, bunăoară, restaurându-l. 

— Eh, Doamne! Exclamă Mazarin. Nu cumva sărmanul 
rege se mângâie cu această himeră? 

— Ba da? Răspunse Ludovic numaidecât, îngrozit de 
greutăţile pe care ochiul atât de priceput al ministrului său 
părea că le întrezăreşte în acest plan. Nu ne cere pentru 
asta decât un milion. 

— Atâta tot! Un biet milion, nu-i aşa? Făcu în bătaie de joc 
cardinalul, îngroşând accentul său italian. Un biet milion, 
dacă te lasă inima, scumpe frate... Familie de cerşetori, ce 
vrei! 

— Cardinale? Rosti Ludovic al XIV-lea, înălţând fruntea? 
Această familie de cerşetori e o ramură a familiei mele! 

— Sunteţi atât de bogat ca să daţi milioane altora, sire? 
Aveţi milioane de dat? 

— 0? Replică Ludovic al XIV-lea cu o nespusă durere, pe 
care se străduia totuşi, din răsputeri, să nu şi-o trădeze pe 
chip? O, da, domnule cardinal, ştiu că sunt sărac, dar, la 
nevoie, coroana Franţei preţuieşte cât un milion şi, pentru a 
săvârşi o faptă bună, îmi voi pune chezăşie, dacă trebuie, 
coroana. Voi găsi eu câţiva bancheri care să-mi împrumute 
un milion. 

— Aşadar, sire, spuneţi că aveţi nevoie de un milion? 
Întrebă Mazarin. 

— Da, domnule, asta am spus. 

— Vă înşelaţi mult, sire, întrucât aveţi nevoie de o sumă 
mult mai mare. Bernouin! Veţi vedea îndată, sire, de cât 


anume aveţi nevoie în realitate... Bernouin! 

— Cum, cardinale? Făcu regele? Ai de gând să ceri sfatul 
unui lacheu, în legătură cu treburile mele? 

— Bernouin? Strigă încă o dată cardinalul, prefăcându-se 
că nu observă jignirea tânărului Prinţ. Vino aici şi spune-mi 
cifra, despre care vorbeam adineauri, prietene. 

— Cardinale, n-ai auzit ce-am spus? Rosti din nou Ludovic, 
pălind de indignare. 

— Sire, nu vă supăraţi; eu fac socoteala avutului maiestăţii 
voastre pe faţă. Toată lumea în Franţa ştie asta, registrele 
mele sunt deschise. Ce te-am pus eu să faci adineauri, 
Bernouin? 

— Eminenţa voastră m-a pus să fac o adunare. 

— Şi ai făcut-o, nu-i aşa? 

— Da, monseniore. 

— Pentru a vedea suma de care maiestatea sa are nevoie 
în momentul de faţă. Ţi-am spus eu asta sau nu? Fii sincer, 
prietene. 

— Eminenţa voastră mi-a spus-o. 

— Ei bine, despre ce sumă era vorba? 

— Patruzeci şi cinci de milioane, cred. 

— Şi la ce sumă ajunsesem, adunând laolaltă toate 
veniturile? 

— Treizeci şi nouă de milioane două sute şaizeci de mii de 
franci. 

— Prea bine, Bernouin, asta e tot ce voiam să ştiu; acum 
lasă-ne? Zise cardinalul, aţintindu-şi privirea strălucitoare 
asupra tânărului rege, încremenit de uimire. 

— Şi totuşi?... Îngăimă regele. 

— Vă îndoiţi încă, sire? Zise cardinalul. Ei bine, priviţi 
atunci dovada celor ce v-am spus. 

Şi Mazarin trase de sub pernă hârtia acoperită cu cifre şi o 
arătă regelui; acesta îşi întoarse privirea ca să n-o vadă, 
într-atât de mare îi era durerea. 

— Aşadar, întrucât maiestatea voastră doreşte un milion şi 
cum acest milion nu e trecut aici, înseamnă că suma de care 


aveţi nevoie se ridică la patruzeci şi şase de milioane, sire. 
Ei bine, nu cred să existe bancher pe lume care să 
împrumute o asemenea sumă, chiar primind ca chezăşie 
coroana Franţei. 

Regele, strângând pumnii sub dantelele de la mâneci, 
împinse fotoliul la o parte. 

— Bine? Zise el? Fratele meu, regele Angliei, va muri 
atunci de foame. 

— Sire? Răspunse pe aceiaşi ton Mazarin? Amintiţi-vă o 
vorbă pe care v-o spun aci drept cel mai sănătos precept 
politic: „Bucură-te că eşti sărac, când aproapele tău e şi el 
sărac”. 

Ludovic stătu câteva momente pe gânduri, aruncând o 
privire nu lipsită de curiozitate spre hârtia vârâtă pe 
jumătate la loc, sub pernă. 

— Prin urmare? Zise el? E cu neputinţă să mi se 
împlinească cererea aceasta de bani, domnule cardinal? 

— Absolut, sire. 

— Gândegşte-te că asta îmi va crea un duşman mai târziu, 
dacă el se va urca din nou pe tron fără sprijinul meu. 

— Dacă maiestatea voastră nu se teme decât de asta, 
poate să fie liniştit? Rosti cu vioiciune cardinalul. 

— Foarte bine, nu mai stărui? Zise Ludovic al XIV-lea. 

— V-am convins cel puţin, sire? Întrebă cardinalul, 
punându-şi palma pe mâna regelui. 

— Întru totul. 

— Cereţi-mi orice altceva, sire şi voi fi fericit să vă ajut, 
după ce v-am refuzat lucrul acesta. 

— Orice altceva? 

— Ei bine, da, căci nu sunt eu cu trup şi suflet în slujba 
maiestăţii voastre? Hei, Bernouin, făclii şi paznici pentru 
maiestatea sa! Maiestatea sa se reîntoarce în 
apartamentele sale. 

— Nu încă, domnule şi fiindcă te arăţi atât de binevoitor cu 
mine, voi căuta să trag foloase. 


— Pentru maiestatea voastră, sire? Întrebă cardinalul, 
sperând că măcar de data aceasta va fi vorba de nepoata 
sa. 

— Nu, domnule, nu pentru mine? Răspunse Ludovic? Ci tot 
pentru fratele meu Carol. 

Chipul lui Mazarin se întunecă deodată şi cardinalul 
bolborosi câteva cuvinte pe care regele nu le putu auzi. 

Capitolul XI Politica domnului de Mazarin. 

În locul şovăielii ce-l stăpânea cu un sfert de ceas mai 
înainte, când pornise spre cardinal, acum în ochii tânărului 
rege se putea citi acea voinţă împotriva căreia poţi lupta, pe 
care o poţi chiar răpune prin propria ei neputinţă, dar care 
va păstra, ca o rană în adâncul inimii, măcar amintirea 
înfrângerii sale. 

— De data asta, domnule cardinal, e vorba de un lucru 
mult mai uşor de găsit decât un milion. 

— Credeţi oare, sire? Zise Mazarin, privindu-l pe rege cu 
ochiul acela şiret care ştia să pătrundă până în străfundul 
inimilor. 

— Da, aşa cred şi atunci când vei cunoaşte obiectul cererii 
mele... 

— Şi vă închipuiţi că nu-l cunosc, sire? 

— Atunci ştii ce-mi mai rămâne să-ţi mai spun? 

— Ascultaţi-mă, sire, vă voi reproduce propriile cuvinte ale 
regelui Carol... 

— O, s-auzim! 

— Ascultaţi: Dacă acest zgârcit, dacă acest ticălos de 
italian, a spus el... 

— Domnule cardinal! 

— Acesta e înţelesul, dacă nu chiar şi cuvintele. Dar, 
Doamne, nu sunt supărat pe dânsul pentru atâta lucru, sire; 
fiecare vede lumea prin prisma patimilor lui. Prin urmare, a 
zis: Dacă acest ticălos de italian nu-ţi dă milionul pe care i-l 
cerem, dacă suntem siliţi, din lipsă de bani, să renunţăm la 
diplomaţie, ei bine, atunci îi vom cere cinci sute de 
gentilomi. 


Regele tresări, întrucât cardinalul nu se înşelase decât 
asupra numărului. 

— Nu-i aşa, sire, că asta a spus? Strigă ministrul cu un 
accent triumfător. Apoi a trecut la vorbe frumoase, a zis: 
Am prieteni dincolo de strâmtoare; acestor prieteni le 
lipseşte doar un conducător şi un steag. De îndată ce mă 
vor vedea, de îndată ce vor vedea steagul Franţei, mă vor 
urma, căci vor înţelege că am sprijinul vostru. Culorile 
uniformelor franceze vor face în jurul meu cât milionul pe 
care domnul de Mazarin n-a vrut să mi-l dea. (Deoarece ştia 
prea bine că nu-i voi da acest milion.) Voi învinge cu aceşti 
cinci sute de gentilomi, sire şi întreaga glorie va fi a voastră. 
Aşa a vorbit, sau aproape aşa, nu, sire? Înfăşurându-şi 
cuvintele în metafore strălucitoare, în imagini pompoase, 
căci toţi din familia lor sunt buni de gură. Tatăl său a vorbit 
până pe eşafod! 

Sudoarea ruşinii se scurgea pe fruntea lui Ludovic. Simţea 
că nu era de demnitatea lui să audă asemenea ocări la 
adresa fratelui său, dar încă nu ştia cum să-şi arate 
supărarea, mai ales faţă de cel înaintea căruia văzuse cum 
se pleacă totul, chiar şi mama lui. Făcu, în sfârşit, o sforţare 
Şi zise: 

— Dar, domnule cardinal, nu e vorba de cinci sute de 
oameni, ci de două sute. 

— Vedeţi deci că am ghicit ceea ce ne cere? 

— N-am tăgăduit niciodată, domnule, că ai un ochi 
pătrunzător şi tocmai de aceea m-am gândit că nu vei 
refuza fratelui meu Carol un lucru atât de simplu şi atât de 
uşor de îndeplinit, cum e cel pe care-l cer în numele lui, 
domnule cardinal, sau, mai bine zis, în numele meu. 

— Sire? Răspunse Mazarin? Sunt treizeci de ani de când 
fac întruna politică. Am făcut-o mai întâi cu domnul cardinal 
de Richelieu, pe urmă singur. Poate că n-a fost întotdeauna 
prea cinstită această politică, trebuie s-o recunosc; dar ea 
n-a fost niciodată nechibzuită. Or, aceea care i se propune 


în momentul de faţă maiestăţii voastre e şi necinstită şi 
nechibzuită. 

— Necinstită, domnule? 

— Sire, aţi încheiat un tratat cu domnul Cromwell. 

— Da şi în acest tratat domnul Cromwell şi-a pus 
semnătura deasupra numelui meu. 

— Pentru ce aţi semnat atât de jos, sire? Domnul Cromwell 
a găsit un loc mai bun şi l-a ocupat; aşa era obiceiul lui. Dar 
să mă întorc la domnul Cromwell. Aţi încheiat un tratat cu 
el, adică cu Anglia, pentru că, atunci când aţi semnat acel 
tratat, domnul Cromwell era Anglia. 

— Domnul Cromwell e mort. 

— Credeţi asta, sire? 

— Fără nici o îndoială, deoarece fiul său Richard i-a urmat 
la guvernare şi chiar a abdicat. 

— Ei da, chiar aşa! Richard a rămas moştenitor după 
moartea lui Cromwell, iar Anglia, după abdicarea lui 
Richard. Tratatul face şi el parte din moştenire, fie că s-ar 
afla în mâinile lui Richard, fie într-ale Angliei. Tratatul a 
rămas deci acelaşi, mai valabil ca oricând. Pentru ce l-aţi 
călca, oare, sire? S-a schimbat, oare, ceva? Carol al II-lea 
vrea astăzi ceea ce noi n-am vrut acum zece ani; dar asta 
era de prevăzut. Maiestatea voastră e aliatul Angliei, sire, 
nu al lui Carol al II-lea. E necinstit, fără îndoială, din 
punctul de vedere al familiei, de a semna un tratat cu un om 
care a pus să i se taie capul cumnatului tatălui vostru, 
regele şi de a fi încheiat o alianţă cu un parlament căruia 
acolo i se spune „Coadă“; e necinstit, recunosc, dar n-a fost 
o greşeală din punct de vedere politic, întrucât, datorită 
acestui tratat, am cruțat pe maiestatea voastră, pe atunci 
minor încă, de neajunsurile unui război în afară, pe care 
Fronda?... Vă mai aduceţi aminte de Frondă, sire (tânărul 
rege înclină capul)? Pe care Fronda l-ar fi complicat şi mai 
mult. 

Aşa că iată de ce vreau să-i explic maiestăţii voastre că a 
schimba drumul astăzi, fără a-i înştiinţa pe aliaţii noştri, ar 


fi în acelaşi timp şi necinstit şi nechibzuit. Am porni un 
război, după care am trage toate ponoasele; l-am porni, 
mândri că l-am început, dar cu aerul că ne temem de el, 
deşi noi înşine l-am pus la cale, deoarece o intervenţie de 
cinci sute de oameni, de două sute, de cincizeci, chiar 
numai de zece oameni, e totuşi o intervenţie. Un francez 
înseamnă națiunea; o uniformă înseamnă armata. Să 
presupunem, bunăoară, sire, că aţi fi în război cu Olanda, 
ceea ce mai curând sau mai târziu se va întâmpla neîndoios, 
sau cu Spania, lucru ce s-ar putea întâmpla dacă 
însurătoarea voastră nu se face (Mazarin se uită adânc în 
ochii regelui)? Şi sunt mii de motive care pot pune bețe în 
roate acestei căsătorii? Ei bine, aţi încuviinţa oare atunci ca 
Anglia să trimită în Provinciile Unite sau în sprijinul Infantei 
un regiment, o companie, o escadră chiar de gentilomi 
englezi? Şi aţi mai găsi, în acest caz, că s-a ţinut, în mod 
cinstit, de litera tratatului ei de alianţă? 

Ludovic asculta; i se părea ciudat ca Mazarin făcea paradă 
de bună credinţa, tocmai el, autorul atâtor şiretlicuri 
politice cărora toată lumea le spunea mazarinade. 

— Oricum? Zise regele, fără prea multă convingere? Eu 
nu-i voi împiedica pe gentilomii statului meu să treacă în 
Anglia, dacă aceasta este dorinţa lor. 

— Va trebui să-i constrângeţi să se întoarcă, sire, sau cel 
puţin să protestaţi împotriva prezenţei lor ca duşmani într-o 
ţară aliată. 

— Atunci, să vedem, domnule cardinal, dumneata, un 
geniu atât de pătrunzător, n-ai putea găsi, sau n-am putea 
găsi împreună un mijloc de a-l ajuta pe acest biet rege 
năpăstuit, fără ca noi să ne pătăm cu nimic? 

— lată tocmai ceea ce nu vreau eu, scumpul meu sire? 
Răspunse Mazarin. Anglia se va călăuzi după dorinţele mele 
şi va juca aşa cum îi cânt eu; voi îndruma de aici politica 
Angliei, pe care n-o voi îndruma în alt scop. Cârmuită aşa 
cum este cârmuită, Anglia e pentru Europa un veşnic cuib 
de zâzanii. Olanda îl ocroteşte pe Carol ai II-lea; să lăsăm 


Olanda să facă acest lucru; cele două ţări se vor învrăjbi, se 
vor bate; sunt singurele două puteri maritime; să le lăsăm 
să-şi distrugă una alteia flotele; iar noi o vom construi pe-a 
noastră din sfărâmăturile vaselor lor, mai ales când vom 
avea destui bani ca să cumpărăm cuie. 

— O, cât de lipsit de fantezie şi cât de josnic este tot ceea 
ce-mi spui, domnule cardinal. 

— Da, dar cât de adevărat, sire, mărturisiţi-o. Mai mult 
încă: admit un moment că maiestatea voastră ar avea 
putinţa să-şi calce cuvântul şi să nesocotească tratatul? Aşa 
ceva se întâmplă adesea, ca un cuvânt să fie călcat şi un 
tratat nesocotit, dar numai atunci când cineva are un mare 
interes să facă aceasta, sau numai atunci când se vede 
stingherit de contractul încheiat; ei bine, să zicem că veţi 
încuviinţa sprijinul care vi se cere; Franţa, drapelul ei, ceea 
ce-i totuna, va trece strâmtoarea şi se va bate; dar Franţa 
va fi învinsă. 

— Cum asta? 

— Pentru că, pe legea mea, frumoasă garanţie: un general 
dibaci, ca maiestatea sa Carol al II-lea şi Worcesterul! 

— Dar nu va mai avea a face cu un Cromwell, domnule 
cardinal. 

— Da, însă va avea a face cu Monck, care e primejdios în 
alt chip. Acel iscusit neguţător de bare de care aţi pomenit 
era un iluminat, avea clipe de exaltare, de împăunare, de 
umflare, în timpul cărora se spărgea ca un butoi prea plin; 
şi atunci, prin acele spărturi, se prelingeau câteva picături 
din gândirea sa, iar după aceste câteva picături putea fi 
recunoscută întreaga lui gândire. În felul acesta, Cromwell 
ne-a lăsat, de mai mult de zece ori, să pătrundem în sufletul 
său, despre care se credea că e ferecat în trei platoşe de 
aramă? Cum zice Horaţiu. Pe când Monck! Ah, sire, să vă 
ferească Dumnezeu să faceţi politică vreodată cu domnul 
Monck! Numai lui îi datorez perii albi ce mi-au ieşit de un 
an de zile încoace. Monck nu e un iluminat, e, din nefericire, 
un om politic; el nu se sparge, ci se strânge. De zece ani şi-a 


îndreptat ochii către o ţintă, dar nimeni n-a putut încă să 
ghicească în ce constă ea. În fiecare dimineaţă face aşa cum 
sfătuia Ludovic al XI-lea: îşi arde boneta ţinută pe cap în 
timpul nopţii. Astfel, în ziua când planul lui, copt în ascuns şi 
cu răbdare, va răbufni, va răbufni cu toţi sorții de izbândă 
ce însoțesc îndeobşte neprevăzutul. Acesta este Monck, 
sire, despre care n-aţi auzit poate niciodată vorbindu-se, al 
cărui nume poate că nici nu-l cunoşteaţi înainte de a fi fost 
rostit în faţa voastră de fratele vostru, Carol al II-lea, care 
ştie cine este el, adică o împletire de adâncime şi 
îndărătnicie, singurele două însuşiri înaintea cărora 
înţelepciunea şi înflăcărarea n-au nici o putere. 

Sire, am avut şi eu înflăcărare pe când eram tânăr, iar 
înţelept am fost întotdeauna. Pot chiar să mă laud cu asta, 
fiindcă e ceea ce nu mi se iartă. Mi-am croit un drum 
frumos în viaţă cu aceste două însuşiri, deoarece, din fiul 
unui biet pescar din Piscina, am devenit primul ministru al 
regelui Franţei şi, în această calitate, maiestatea voastră 
binevoieşte s-o recunoască, am adus unele servicii tronului 
maiestăţii voastre. Ei bine, sire, dacă în drumul meu l-aş fi 
întâlnit pe Monck, în locul domnului de Beaufort, al 
domnului de Retz sau al domnului de Conde, ei bine, sire, 
am fi fost pierduţi. Feriţi-vă de a întreprinde ceva cu 
uşurinţă, sire, căci altfel veţi cădea în ghearele acestui 
soldat politic. Casca lui Monck, sire, este o ladă de fier în 
fundul căreia sunt lăcătuite gândurile lui şi a cărei cheie n-o 
are nimeni. De aceea, în preajma lui, sau mai bine zis în faţa 
lui, îmi înclin capul, sire, eu care nu port pe creştet decât o 
tichie de catifea. 

— Şi ce crezi că urmăreşte acest Monck? 

— Ah, dacă aş şti, sire, nu v-aş mai spune să vă feriţi de el, 
căci atunci aş fi mai tare ca el; dar cu unul ca dânsul mi-e şi 
teamă să ghicesc. Să ghicesc! Înţelegeţi cuvântul acesta? 
Căci, în clipa când aş crede că am ghicit, m-aş opri la o idee 
şi, fără să vreau, aş urma acea idee. De când acest om 
stăpâneşte acolo, eu mă simt ca unul din acei osândiţi ai lui 


Dante cărora Satan le-a răsucit gâtul, astfel că merg 
înainte, dar se uită înapoi: mă îndrept spre Madrid, dar nu 
scap din ochi Londra. Cu acest drac de om, a spune căai 
ghicit ce vrea înseamnă a te înşela, iar a te înşela înseamnă 
a te pierde. Să mă ferească Dumnezeu de a încerca să 
ghicesc vreodată ce râvneşte el; mă mărginesc şi e destul 
atât, să iscodesc ce face. Şi cred? Înţelegeţi oare 
însemnătatea cuvântului cred? Cred, când e vorba de 
Monck, nu te leagă cu nimic? Cred că nu are altă dorinţă 
decât să-i urmeze lui Cromwell. Carol al II-lea i-a şi făcut 
propuneri prin zece persoane; iar el s-a mulţumit să-i 
alunge pe cei zece mijlocitori, fără a le spune altceva decăt: 
„Plecaţi, sau pun să vă spânzure!” E un mormânt acest om! 
În momentul de faţă, Monck face declaraţii de credinţă 
Parlamentului „Coadă“; dar aceste declaraţii de credinţă pe 
mine nu mă înşeală: Monck nu vrea să fie asasinat. Un 
asasinat l-ar opri la mijlocul drumului şi el vrea ca opera lui 
să fie înfăptuită. De aceea, eu cred? Dar să nu credeţi ceea 
ce cred eu, sire; spun cred din obişnuinţă? Eu cred că 
Monck se poartă cu mănuşi faţă de parlament, până în ziua 
când îl va zdrobi. Vi se cer spade, dar ca să lupte împotriva 
lui Monck! Ferească-ne sfântul să ne luptăm cu Monck, sire, 
căci Monck ne va înfrânge, şi, înfrânt de Monck, asta nu mi- 
aş ierta-o toată viaţa! Mi-aş spune că această biruinţă o 
pregătea Monck de zece ani. Pentru Dumnezeu, sire, din 
prietenie pentru maiestatea voastră, dacă nu din 
bunăvoință, Carol al II-lea să stea liniştit. Maiestatea 
voastră îi va face aici un mic venit, îi va da unul din castelele 
sale. Eh, dar stai! Eram să uit tratatul, acel faimos tratat 
despre care vorbeam adineauri. În virtutea lui, maiestatea 
voastră nu are nici măcar dreptul să-i dea un castel! 

— Cum asta? 

— Da, da, maiestatea sa şi-a luat obligaţia să nu dea 
găzduire regelui Carol şi chiar să-l trimită în afara 
graniţelor. Tocmai pentru asta l-am şi trimis peste graniţă, 
dar iată că el s-a întors iarăşi aici. Sire, vreau să sper că-i 


veţi da a înţelege fratelui vostru că nu poate rămâne la noi, 
că asta e cu neputinţă, că prezenţa lui ne dăunează, sau eu 
însumi... 


— Destul, Domnule! Zise regele, ridicându-se în picioare. 
Că îmi refuzi un milion, e dreptul dumitale: milioanele îţi 
aparţin; că îmi refuzi două sute de gentilomi, ai de 
asemenea acest drept: eşti prim-ministru şi răspunzi, în 
ochii Franţei, de soarta păcii şi a războiului; dar a pretinde 
să mă împiedici, pe mine, regele, de a-i acorda ospitalitate 
nepotului lui Henric al IV-lea, vărului meu primar, 
martorului copilăriei mele, aici se opreşte puterea domniei 
tale, de aici începe voinţa mea. 

— Sire? Zise Mazarin, încântat de a fi scăpat atât de uşor 
şi care, de altminteri, nu se împotrivise cu atâta însufleţire 
decât ca să ajungă, aici? Sire, mă voi pleca totdeauna în 
faţa voinţei regelui meu; fie deci ca regele meu să-l ţină 
lângă sine sau într-unul din castelele sale pe regele Angliei; 
asta însă s-o ştie Mazarin, dar să n-o ştie ministrul. 

— Noapte bună, domnule? Zise Ludovic al XIV-lea? Plec 
deznădăjduit. 

— Dar convins şi asta e tot ce-mi trebuie, sire? Replică 
Mazarin. 

Regele nu mai răspunse nimic şi se retrase îngândurat, 
convins nu de toate cele ce-i spusese Mazarin, ci de un 
lucru pe care, dimpotrivă, el se ferise să i-l spună: anume că 
era nevoie să se ocupe în modul cel mai serios de treburile 
sale şi de acelea ale Europei, căci le vedea grele şi foarte 
încâlcite. 

Ludovic îl regăsi pe regele Angliei stând în acelaşi loc 
unde-l lăsase. Când îl zări, prinţul englez se ridică în 
picioare, dar de la cea dintâi privire văzu descurajarea 
întipărită cu slove întunecate pe fruntea vărului său. Atunci, 
deschizând primul vorba, ca spre a-i da lui Ludovic putinţa 
să-i mărturisească mai uşor amarul răspuns pe care-l 
aducea, zise: 

— Orice ar fi, nu voi uita niciodată bunătatea şi prietenia 
de care ai dat dovadă faţă de mine. 

— Vai? Murmură Ludovic al XIV-lea? O bunăvoință stearpă, 
frate. 


Carol al II-lea se făcu alb ca varul, îşi trecu mâna rece 
peste frunte şi luptă câteva clipe cu un fel de ameţeală ce-l 
clătină tot. 

— Înţeleg? Zise în cele din urmă? Nici o speranţă! 

Ludovic îl apucă de mână. 

— Aşteaptă, frate? Rosti el? Să nu ne grăbim, lucrurile se 
pot schimba; numai hotărârile pripite strică totul. Adaugă, 
te rog eu, încă un an de încercări la aceia pe care i-ai 
îndurat până acum. Nu văd nici calea, nici prilejul spre a te 
putea îndemna, acum mai mult ca altă dată, să acţionezi. 
Rămâi cu mine, frate, îţi voi da una din reşedinţele mele, 
una în care vei voi şi în care îţi va plăcea să stai; vom urmări 
amândoi evenimentele îndeaproape şi vom pregăti 
împreună totul. Haide, curaj, frate! 

Carol al II-lea îşi desprinse mâna dintr-a regelui şi, dându- 
se un pas înapoi, ca să-l salute cu mai multă ceremonie, 
răspunse: 

— Îţi mulţumesc din tot sufletul, sire, dar am apelat fără 
rezultat la cel mai mare rege de pe pământ; acum nu-mi 
mai rămâne decât să cer o minune de la Dumnezeu. 

Şi ieşi, fără a voi să mai audă nimic, cu fruntea sus, cu 
braţul tremurând, cu o dureroasă încruntare pe nobilul său 
chip şi cu acea întunecime adâncă a privirii care, 
nemaigăsind nici o nădejde în lumea oamenilor, pare a se 
duce să o ceară pe alte lumi, necunoscute. 

Ofiţerul de muşchetari, văzându-l trecând atât de palid, îi 
căzu aproape în genunchi, vrând să-l salute. Luă apoi o 
faclă, chemă doi muşchetari şi cobori împreună cu 
nefericitul rege pe scara pustie, ţinându-şi în mâna stângă 
pălăria a cărei pană se târa pe trepte. Când ajunse la uşă, îl 
întrebă pe rege în care parte se îndreaptă, pentru a trimite 
muşchetarii să-l însoţească. 

— Domnule? Răspunse Carol al II-lea cu jumătate de glas? 
Dumneata, care l-ai cunoscut pe tatăl meu, spune-mi, te-ai 
rugat cumva pentru el vreodată? Dacă ai făcut-o, nu mă 
uita nici pe mine în rugile dumitale. Acum mă duc singur şi 


te rog să nu mă însoţeşti, nici să pui pe cineva să mă 
însoţească mai departe de aici. 

Ofiţerul se înclină şi făcu semn muşchetarilor să se 
întoarcă în interiorul palatului. El mai rămase însă o clipă 
sub bolta porţii, spre a-l privi pe Carol al II-lea cum se 
îndepărtează şi se pierde în întunecimea de la cotitura 
străzii. 

— Acestuia, ca şi altădată tatălui său? Murmură el? Athos, 
dacă ar fi aci, i-ar spune, pe bună dreptate: Salut, maiestate 
înfrântă! Apoi, urcând scara: Ah, păcătoasă slujbă mai fac 
acum? Rostea el la fiecare treaptă. Ah, nevolnic stăpân! 
Asemenea viaţă nu mai e de trăit şi e timpul, în sfârşit, să 
plec de aici!... Nu mai e generozitate, nu mai e putere! 
Adăugă el. Dascălul a izbutit: învăţăcelul a amorţit pentru 
totdeauna. La naiba! N-am să o mai pot duce mult aşa. Hei, 
voi de-acolo? Strigă apoi intrând în anticameră? Ce-aţi 
rămas cu ochii holbaţi la mine? Stingeţi făcliile şi întoarceţi- 
vă la posturile voastre! A, mă păziţi pe mine? Da, da, 
vegheaţi asupră-mi, nu-i aşa, oameni buni? Bravi neghiobi! 
Dar eu nu sunt ducele de Guise, plecaţi de aici, că n-o sămă 
înjunghie nimeni pe coridorul ăsta strâmt. De altminteri? 
Continuă el în şoaptă? Asta ar însemna o hotărâre şi nu mai 
ia nimeni hotărâri de când domnul cardinal de Richelieu a 
trecut în lumea celor veşnici. Ei da, într-adevăr, acela era 
un bărbat! Am zis, de mâine încolo îmi arunc tunica în 
urzici! Apoi, răzgândindu-se: Dar nu, nu încă! Adăugă. Mai 
am de îndeplinit o faptă măreaţă, şi-o voi îndeplini; dar asta, 
jur, va fi cea din urmă! 

Nu apucă să termine bine fraza, când un glas se auzi 
strigându-l din camera regelui: 

— Domnule locotenent! 

— lată-mă? Răspunse el. 

— Regele vrea să-ţi vorbească. 

— Ia să vedem? Îşi spuse locotenentul? Te pomeneşti că e 
vorba tocmai de fapta la care mă gândeam eu. 

Şi intră la rege. 


Capitolul XII Regele şi locotenentul. 

În clipa când regele îl văzu pe ofiţer lângă el, făcu semn 
valetului de cameră şi gentilomului să iasă. 

— Cine e de serviciu mâine, domnule? Întrebă apoi. 

Locotenentul îşi înclină capul cu o supunere ostăşească şi 
răspunse: 

— Eu, sire. 

— Cum, tot dumneata? 

— Eu, totdeauna. 

— Dar cum se face asta, domnule? 

— Sire, muşchetarii, în călătorie, fac de pază la toate 
posturile casei maiestăţii voastre, adică pe lângă domnia ta, 
pe lângă regina-mamă şi pe lângă domnul cardinal, care 
împrumută de la rege cea mai bună parte, sau mai degrabă 
cea mai numeroasă parte din garda regală. 

— Dar înlocuitorii? 

— Nu sunt înlocuitori, sire, decât pentru douăzeci sau 
treizeci de oameni care se odihnesc, din cei o sută douăzeci. 
La Luvru, e cu totul altceva şi dacă aş fi la Luvru, m-aş 
odihni, căci acolo mi-ar ţine locul brigadierul meu; la drum 
însă, sire, nu ştim niciodată ce se poate întâmpla şi îmi 
place să-mi fac datoria singur. 

— Aşadar, dumneata eşti de gardă în fiecare zi? 

— Şi în fiecare noapte, sire. 

— Domnule, nu pot îngădui aceasta şi vreau ca dumneata 
să te odihneşti. 

— E foarte bine, sire, dar eu nu o doresc. 

— Cum? Făcu regele, care nu înţelese din primul moment 
sensul acestui răspuns. 

— Am spus, sire, că nu vreau să cad în vreo greşeală. Dacă 
diavolul ar vrea să-mi joace un renghi, înţelegeţi, sire şi 
cum el îşi cunoaşte bine omul, n-ar aştepta decât prilejui să 
mă vadă că lipsesc de la datorie. Slujba înainte de toate şi 
conştiinţa împăcată. 

— Dar cu acest fel de a-ţi face datoria, domnule, ai să 
ajungi în mormânt. 


— Îndeplinesc această slujbă de treizeci şi cinci de ani, sire 
şi sunt omul din Franţa şi din Navarra care se ţine cel mai 
bine. De aceea, sire, vă rog să nu vă îngrijiţi de mine; asta 
mi s-ar părea tare ciudat, dat fiind că n-am fost obişnuit cu 
aşa ceva. 

Regele schimbă dintr-o dată firul convorbirii printr-o 
întrebare nouă: 

— Mâine dimineaţă vei fi aici, prin urmare? 

— Ca şi în clipa de faţă, sire. 

Regele făcu atunci câţiva paşi prin cameră; era destul de 
vădit că ardea de nerăbdare de a vorbi, dar parcă o teamă 
ascunsă îl reţinea încă. 

Locotenentul, în picioare, neclintit, cu pălăria în mână, cu 
pumnul strâns la şold, îl privea cum se plimbă prin odaie şi, 
privindu-l astfel, îşi spunea în sinea lui, muşcându-şi 
mustaţa: „Nu e hotărât nici cât o jumătate de pistol, pe 
cinstea mea! Pun rămăşag că nu va scoate o vorbă”. 

Regele continua să umble în sus şi în jos, aruncând din 
timp în timp câte o privire furişă spre locotenent. 

„Îi seamănă leit părintelui său? Îşi urma celălalt monologul 
său tainic: e în acelaşi timp şi mândru şi zgârcit şi sfios. Pe 
legea mea, nu-mi place asemenea stăpân!” 

Ludovic se opri în loc. 

— Locotenente? Zise el. 

— La ordin, sire. 

— De ce ai strigat astă-seară, acolo jos, în sală: 
„Mugşchetari ai maiestăţii sale, la rege!” 

— Pentru că mi-aţi dat acest ordin, sire. 

— Eu? 

— Chiar maiestatea voastră. 

— Dar eu nu ţi-am spus un singur cuvânt, domnule. 

— Sire, un ordin se dă printr-un semn, printr-o mişcare, 
printr-o clipire, tot aşa de bine, tot aşa de limpede ca şi prin 
cuvinte. Un slujitor care n-ar avea decât urechi, n-ar fi 
decât pe jumătate un bun slujitor. 

— Atunci înseamnă că ai ochi pătrunzători, domnule. 


— Ce vă face să credeţi, sire? 

— Faptul că văd şi ceea ce nu este. 

— Am ochi buni, e adevărat, sire, cu toate că îşi slujesc de 
mult şi cu credinţă stăpânul; de aceea, de câte ori au de 
văzut ceva, nu scapă prilejul. Or, astă-seară ei au văzut că 
maiestatea voastră se roşise la faţă din pricină că voia să 
caşte, că maiestatea voastră privea cu o rugăminte 
grăitoare în ochi, mai întâi spre eminenţa sa, pe urmă spre 
regina-mamă şi în fine către uşa de la ieşire; şi au observat 
atât de bine tot ceea ce vă spun, încât au văzut buzele ma- 
iestăţii voastre gata să şoptească aceste cuvinte: „Cine oare 
mă va scoate de aici?” 

— Domnule! 

— Sau cel puţin acestea, sire: „Muşchetarii mei!” Atunci n- 
am mai şovăit. Privirea vă era îndreptată spre mine, 
cuvintele mi se adresau mie; am strigat numaidecât: 
„Mugşchetari ai maiestăţii sale, la rege!” De altminteri, era 
aşa de adevărat, sire, încât maiestatea voastră nu numai că 
nu m-a dezminţit, dar mi-a dat dreptate, ridicându-se şi 
plecând imediat. 

Regele îşi întoarse capul şi zâmbi; apoi, după câteva clipe, 
îşi îndreptă privirea limpede asupra acestui chip atât de 
ager, atât de îndrăzneţ şi atât de hotărât, încât s-ar fi zis că 
are profilul energic şi semeţ al unui vultur în bătaia 
soarelui. 

— Foarte bine? Zise apoi, după un scurt răstimp, în care se 
străduia, fără a izbuti, să-l facă pe ofiţer să-şi plece ochii în 
jos. 

Dar, văzând că regele nu mai spune nimic, acesta se răsuci 
pe călcâie şi făcu trei paşi spre uşă, murmurând în sinea lui: 
„N-o să vorbească. La dracu! N-o să vorbească!” 

— Mulţumesc, domnule? Zise atunci regele. 

„Într-adevăr? Urmă locotenentul în sinea lui? N-ar mai fi 
lipsit decât asta, să fiu mustrat că am fost mai puţin prost 
decât altul.” Şi se îndreptă spre uşă, sunându-şi pintenii 


milităreşte. Dar când ajunse în prag, simţi că dorinţa 
regelui era să-l cheme înapoi şi se întoarse. 

— Maiestatea voastră mai are să-mi spună ceva? Întrebă el 
pe un ton ce nu poate fi redat prin cuvinte şi care, fără să 
pară că voia să câştige încrederea regală, ascundea atâta 
convingătoare sinceritate, încât regele răspunse în aceeaşi 
clipă: 

— Da, domnule, apropie-te. 

„În sfârşit? Gândi ofiţerul? S-a hotărât să vorbească.” 

— Ascultă-mă. 

— Nu pierd un singur cuvânt, sire. 

— Vei încăleca pe cal, domnule, mâine dimineaţă, la 
ceasurile patru şi vei lua un cal înşeuat şi pentru mine. 

— Din grajdurile maiestăţii voastre? 

— Nu, unul de-ai muşchetarilor dumitale. 

— Foarte bine, sire. Atâta tot? 

— Şi mă vei însoţi. 

— Singur? 

— Singur. 

— Voi veni aici să iau pe maiestatea voastră sau voi 
aştepta? 

— Mă vei aştepta. 

— Unde, sire? 

— La poarta cea mică din parc. 

Locotenentul se înclină, înțelegând că regele i-a spus tot 
ceea ce avea să-i spună. Într-adevăr, regele îi făcu un semn 
prietenesc cu mâna, că poate să se retragă. 

Ofiţerul ieşi din camera regelui şi se duse să se aşeze, cu 
un aer de filosof, în jilţul său, unde, departe de a se pregăti 
să adoarmă, aşa cum s-ar putea crede, dat fiind ceasul 
înaintat al nopţii, începu să-şi răscolească gândurile mai 
avan decât o făcuse vreodată până atunci. Rezultatul 
acestor meditări nu fu însă la fel de trist precum fuseseră 
gândurile lui de mai înainte. 

— Prea bine, şi-a dat drumul? Îşi zise el. Dragostea îl 
împinge din urmă, nu-l mai lasă în pace. Regele nu face doi 


bani, dar omul va mai preţui poate ceva. De altfel, o să 
vedem noi mâine dimineaţă... O, o? Strigă deodată, 
ridicându-se? lată, în sfârşit, o idee grozavă! Mii de draci, 
poate că norocul meu atârnă tocmai de această idee! 

După această exclamaţie, ofiţerul se ridică şi începu să 
măsoare de la un capăt la altul, cu mâinile în buzunarele 
tunicii sale, imensa anticameră care-i slujea de apartament. 

Lămpiţa ardea cu furie, sub suflarea unui vântişor rece 
care, pătrunzând prin ochiurile uşii şi prin crăpăturile 
ferestrelor, tăia de-a curmezişul sala. Împrăştia o lumină 
roşiatică, pâlpâitoare, aci vioaie, aci slabă de tot şi pe 
perete se vedea alergând umbra uriaşă a locotenentului, ca 
o figură din desenele lui Callot, cu spada agăţată la brâu şi 
cu panaş la pălărie. 

— Hotărât lucru? Murmură el? Sau eu mă înşel amar, sau 
Mazarin îi întinde o cursă tânărului îndrăgostit. Cardinalul 
a dat astă-seară o întâlnire şi o adresă, cu acea bunăvoință 
pe care o arată numai domnul Dangeau însuşi. Am auzit 
bine şi cunosc însemnătatea cuvintelor: „Mâine dimineaţă? 
A spus? Ele se vor afla în dreptul podului de la Blois”. La 
dracu, e limpede ca lumina zilei? Mai cu seama pentru un 
îndrăgostit. De aici stânjeneala aceea, de aici şovăiala aceea 
şi ordinul pe care mi l-a dat: „Domnule locotenent al 
muşchetarilor mei, mâine dimineaţă, la ceasurile patru, pe 
cal!” E tot aşa de limpede ca şi cum mi-ar fi spus: „Domnule 
locotenent al muşchetarilor mei, mâine dimineaţă, la 
ceasurile patru, la podul din Blois, ai înţeles?” Iată dar un 
secret de stat pe care la ora de faţă numai eu, păcătosul, îl 
ştiu. Fiindcă am ochi buni, cum îi spuneam adineauri 
maiestăţii sale. 

Asta înseamnă c-o iubeşte la nebunie pe păpuşica aceea de 
italiancă! Şi că a căzut în genunchi înaintea mamei sale, 
cerându-i să-l însoare! Şi că regina s-a dus să caute lămuriri 
la curtea Romei, pentru a şti dacă o asemenea căsătorie, 
făcută împotriva voinţei ei, poate să fie îngăduită! Ah, de-aş 
mai avea o dată douăzeci şi cinci de ani! Şi dacă i-aş şti aci, 


alături de mine, pe cei care nu-i mai am! Dacă n-aş 
dispreţui adânc toată această lume, l-aş învrăjbi pe domnul 
Mazarin cu regina-mamă, Franţa cu Spania şi aş pune pe 
tron o regină după gustul meu. Dar, păcat... Şi locotenentul 
îşi pocni degetele în semn de mare ciudă. Acest nemernic 
de italian, acest ticălos, această lepră verde, care n-a vrut 
să-i dea un milion regelui Angliei, poate că mie nu mi-ar da 
nici o mie de pistoli pentru vestea pe care i-aş aduce-o. O, la 
dracu, iată c-am început să cad în mintea copiilor! M-am 
scrântit de tot! Mazarin să dea ceva. Ha, ha, ha! Şi ofiţerul 
începu să râdă cu hohote, de unul singur. Să ne culcăm? 
Zise el? Să ne culcăm şi cât mai repede. Mi-e capul ameţit 
după toate câte s-au întâmplat în seara asta; mâine trebuie 
să fim cu mintea mai limpede. 

Şi cu această povaţă dată lui însuşi, trase mantaua peste 
cap, uitând de regescul său vecin. Cinci minute mai târziu, 
dormea cu pumnii strânşi, cu buzele întredeschise, lăsând 
să-i scape, nu taina sa, ci un sforăit puternic, ce răsuna şi 
mai tare sub bolta măreaţă a anticamerei. 

Capitolul XIII Maria de Mancini. 

Soarele de-abia începuse să lumineze cu primele sale raze 
creştetul copacilor din parc şi giruetele din vârful turnurilor 
castelului, când tânărul rege, treaz de mai bine de două 
ceasuri, cu somnul spulberat din pricina dragostei, deschise 
el însuşi oblonul şi aruncă o privire cercetătoare în curţile 
palatului încă adormit. Văzu că era ora la care se 
înţelesese: orologiul cel mare din curte arăta chiar 
ceasurile patru şi un sfert. Nu-şi sculă din somn valetul de 
cameră, care dormea adânc, în apropiere; se îmbrăcă 
singur şi când valetul veni fuga, buimăcit, crezând că lipsise 
de la datoria lui, Ludovic îl trimise din nou în camera sa, 
cerându-i cea mai deplină linişte. Apoi cobori scara cea 
mică, ieşi pe o uşă laterală şi zări, lângă zidul parcului, un 
călăreț care ţinea un cal de frâu. Acest călăreț nu putea fi 
recunoscut de nimeni sub mantaua lui neagră şi cu pălăria 
trasă peste ochi. Cât despre cal, înşeuat ca al oricărui 


burghez cu stare, nu dădea nimic de bănuit nici celei mai 
ascuţite priviri. 

Ludovic se apropie şi apucă frâul calului; ofiţerul îi ţinu 
scara, fără să fi descălecat de pe calul său şi întrebă cu glas 
încet ce poruncă îi dă maiestatea sa. 

— Urmează-mă? Răspunse Ludovic al XIV-lea. 

Ofiţerul îşi struni calul şi porni la trap după cel al 
stăpânului său, coborând astfel înspre pod. 

Când ajunseră pe malul celălalt al Loarei, regele zise: 

— Domnule, îmi vei face plăcerea să mergi drept înainte, 
până când vei zări o trăsură; atunci te vei întoarce să-mi dai 
de veste; eu rămân aici. 

— Maiestatea sa binevoieşte să-mi dea câteva amănunte 
asupra trăsurii pe care sunt însărcinat s-o descopăr? 

— O trăsură în care ai să vezi două doamne şi probabil pe 
însoţitoarele lor. 

— Sire, nu vreau să fac nici o greşeală: mai e vreun alt 
semn după care aş putea să recunosc această trăsură? 

— Va avea, pe cât cred, însemnele domnului cardinal. 

— Prea bine, sire? Răspunse ofiţerul, pe deplin lămurit 
asupra obiectului cercetărilor sale. 

Porni în trap întins şi se îndreptă în direcţia arătată de 
rege. Dar nu făcu decât vreo cinci sute de paşi, că zări 
patru catâri, apoi o trăsură urcând panta unei ridicături. In 
urma acesteia venea o a doua trăsură. Nu avu nevoie decât 
de o aruncătură de ochi, pentru a se încredința că acestea 
erau echipajele pe care pornise să le caute. Dădu pinteni 
calului şi, întorcându-se la rege, îi spuse: 

— Sire, iată trăsurile! În cea dintâi, într-adevăr, sunt două 
doamne, cu însoţitoarele lor; într-a doua sunt câţiva valeţi, 
provizii şi lucrurile de trebuinţă. 

— Bine, bine? Răspunse regele cu o voce tulburată. Acum 
du-te, te rog şi spune-le acestor doamne că un cavaler de la 
curte doreşte să le prezinte omagii, dar numai lor singure. 

Ofiţerul porni în galop. 


„La naiba? Îşi spunea el săltând în şa? Iată o îndeletnicire 
nouă şi onorabilă, sper! Mă plângeam că nu sunt nimic şi 
iată-mă confidentul regelui. Pe oricare muşchetar, asta l-ar 
face să crape de mândrie!” 

Se apropie de trăsură şi-şi îndeplini misiunea în chip de 
mesager galant şi spiritual. 

În trăsură se aflau, într-adevăr, două doamne: una de o 
neasemuită frumuseţe, deşi puţin cam slabă; cealaltă mai 
puţin înzestrată de natură, dar vioaie, plăcută şi întrunind 
în cutele subţiri ale frunţii sale toate semnele unei mari 
voințe. Îndeosebi ochii ei vii şi pătrunzători vorbeau mai 
limpede decât toate frazele de dragoste obişnuite pe 
vremea aceea de galanterie. Acesteia i se adresă, fără să se 
înşele, d'Artagnan, cu toate că, după cum am spus, cealaltă 
era poate mai frumoasă. 

— Doamnelor? Zise el? Sunt locotenent de muşchetari şi 
vreau să vă spun că se află în drum un cavaler care vă 
aşteaptă şi care doreşte să vă prezinte omagiile sale. 

La aceste cuvinte, al căror efect el îl urmărea cu multă 
curiozitate, doamna cu ochi negri scoase un țipăt de 
bucurie, se plecă peste uşa trăsurii şi, văzându-l pe cavaler 
apropiindu-se în goană, întinse braţele strigând: 

— Ah, scumpul meu sire! 

Şi lacrimile îi podidiră numaidecât ochii. 

Vizitiul trase de hăţuri, însoţitoarele din fundul trăsurii se 
ridicară nedumerite, iar cea de a doua doamnă făcu o 
plecăciune încheiată prin cel mai ironic surâs pe care 
gelozia l-a aşternut vreodată pe buzele unei femei. 

— Maria! Scumpă Maria! Exclamă regele, luând în mâinile 
sale mâna doamnei cu ochi negri. 

Şi, deschizând el însuşi uşa grea a trăsurii, o smulse 
dinăuntru cu atâta însufleţire, încât ea se trezi în braţele lui 
mai înainte de a fi atins cu picioarele pământul. 

Locotenentul, oprit în partea cealaltă a trăsurii, vedea şi 
auzea totul, fără să fie băgat în seamă. 


Regele dădu braţul domnişoarei de Mancini şi le făcu 
semn vizitiilor şi lacheilor să-şi urmeze calea. 

Se făcuseră aproape ceasurile şase; drumul era răcoros şi 
nespus de plăcut; copacii înalţi, cu frunzişul încă învăluit în 
borangic de aur, îşi prelingeau roua dimineţii depusă ca 
nişte diamante lichide pe ramurile lor tremurătoare; iarba 
se veştejea la rădăcina tufelor de mărăcini; rândunicile, 
întoarse doar de câteva zile, descriau, cu zborul lor grațios, 
curbe largi între cer şi apă; o adiere de vânt, încărcată de 
miresmele crângului înflorit, alerga de-a lungul drumului şi 
încreţea pânza de apă a fluviului; toate aceste frumuseți ale 
dimineţii, toate aceste miresme ale câmpului, toate aceste 
înălţări ale pământului către cer îi îmbătau pe cei doi 
îndrăgostiţi, care mergeau alături, sprijiniți unul de altul, 
ochi în ochi, mână în mână şi care, mistuiţi de aceleaşi 
dorinţe, nu îndrăzneau parcă să vorbească, într-atât de 
multe aveau să-şi spună. 

Ofiţerul observă că armăsarul părăsit trăgea încoace şi 
încolo, ceea ce o neliniştea pe domnişoara de Mancini. Se 
folosi de acest prilej ca să se apropie şi să apuce frâul 
calului, apoi, mergând pe jos între cei doi cai pe care-i ţinea 
acum de zăbale, nu-i scăpă nici un cuvânt, nici un gest al 
celor doi îndrăgostiţi. 

Cea dintâi care vorbi fu domnişoara de Mancini. 

— Ah, scumpul meu sire? Zise ea? Aşadar nu mă vei 
părăsi, da? 

— Nu te părăsesc, Maria, vezi bine? Răspunse regele. 

— Mi s-a spus de atâtea ori totuşi că, de îndată ce ne vom 
despărţi, n-ai să te mai gândeşti la mine. 

— Scumpă Maria, oare abia astăzi ai ajuns să înţelegi că 
suntem înconjurați de oameni care au interesul să ne 
amăgească? 

— Dar, sire, această călătorie, aceasta alianţă cu Spania? 
Vor să te însoare! 

Ludovic lăsă capul în jos. 


În clipa aceea, ofiţerul putu să vadă lucind în soare 
privirea Mariei de Mancini, care scânteia ca un pumnal 
ţâşnind din teacă. 

— Şi n-ai făcut nimic pentru dragostea noastră? Întrebă 
tânăra fată, după un moment de tăcere. 

— Ah, domnişoară, dar cum poţi să crezi una ca asta! Am 
căzut la picioarele mamei mele; am rugat-o, am implorat-o; 
i-am spus că fericirea mea eşti numai dumneata; am 
ameninţat... 

— Şi? Întrebă cu însufleţire Maria. 

— Ei bine, regina-mamă a scris la curtea din Roma şi i s-a 
răspuns că o căsătorie între noi nu va avea nici o valoare şi 
că nu va fi recunoscută de Sfântul Părinte. Văzând, în 
sfârşit, că nu mai e nici o nădejde pentru noi, am cerut să se 
amâne cel puţin căsătoria mea cu Infanta. 

— Ceea ce n-a împiedicat să te afli acum în drum spre ea. 

— Ce vrei! La rugăminţile mele, la implorările şi lacrimile 
mele, au răspuns prin raţiuni de stat. 

— Şi atunci? 

— Ei bine, ce vrei să fac, domnişoară, când atâtea voințe s- 
au coalizat împotriva mea? 

Acum fu rândul Mariei să lase capul în jos. 

— În cazul acesta, va trebui să-ţi spun adio pentru 
totdeauna? Zise ea. Ştii oare că mă trimit în surghiun, ca 
vor să mă înmormânteze? Ştii că vor să facă şi mai mult 
încă, ştii că şi-au pus în gând să mă mărite şi pe mine? 

Ludovic se îngălbeni şi îşi duse mâna la inimă. 

— Dacă ar fi fost vorba numai de viaţa mea, întrucât am 
fost atât de chinuită, aş fi cedat, dar socoteam că e vorba de 
viaţa ta, scumpul meu sire şi m-am luptat din răsputeri ca 
să-ţi fie păstrată fericirea. 

— Oh, da, fericirea mea, comoara mea! Murmură regele, 
mai mult din galanterie, poate, decât din pasiune. 

— Cardinalul s-ar fi înduplecat? Zise Maria? Dacă ai fi stat 
de vorbă cu el, dacă ai fi stăruit. Să-l ştie pe regele Franţei 
nepot al lui! Gândeşte-te, sire! Ar fi făcut orice pentru asta, 


chiar şi război. Cardinalul, având încredințarea că 
guvernează singur, sub îndoitul pretext că l-a crescut pe 
rege şi că i-a dat apoi pe nepoata sa, cardinalul ar fi înfrânt 
toate voinţele, ar fi trecut peste toate piedicile, Oh, sire, 
sire, te asigur de asta! Eu sunt femeie şi văd limpede în tot 
ce priveşte dragostea. 

Aceste cuvinte produseră asupra regelui o impresie cu 
totul neobişnuită. S-ar fi zis că în loc să-i aprindă patima, 
dimpotrivă, i-o stinseră. Încetini pasul şi spuse dintr-o dată: 

— Ce vrei, domnişoară! Totul s-a prăbuşit. 

— În afară de voinţa ta, nu-i aşa, scumpul meu sire? 

— Vai! Făcu regele, roşind. Dar am eu oare vreo voinţă? 

— Oh? Lăsă să-i scape îndurerată domnişoara de Mancini, 
rănită de acest răspuns. 

— Regele n-are altă voinţă decât aceea pe care i-o 
dictează politica, în afară de aceea pe care i-o impune 
raţiunea de stat. 

— Oh, asta înseamnă că nu mă iubeşti! Strigă Maria. Dacă 
m-ai iubi, sire, ai avea o voinţă. 

Rostind aceste cuvinte, Maria îşi ridică ochii spre iubitul ei, 
pe care-l văzu mai palid şi mai abătut decât un surghiunit 
ce-şi părăseşte pentru totdeauna pământul unde s-a născut. 

— Învinuieşte-mă de orice? Murmură regele? Dar nu-mi 
spune că nu te iubesc, O lungă tăcere urmă după aceste 
cuvinte, pe care tânărul rege le pronunţase cu un 
simţământ pe cât de adevărat, pe atât de adânc. 

— Nu pot să mă gândesc, sire? Reluă Maria, făcând o 
ultimă încercare? Că mâine sau poimâine n-am să te mai 
văd; nu pot să mă gândesc că îmi voi încheia tristele zile 
departe de Paris, că buzele unui bătrân, ale unui 
necunoscut vor atinge aceasta mână pe care o ţii acum într- 
ale tale; nu, cu adevărat, nu pot să mă gândesc la toate 
acestea, sire, fără ca biata mea inimă să nu fie zdrobită de 
deznădejde. 

Şi, în aceeaşi clipă, Maria de Mancini izbucni în plâns. 


Regele, la rândul lui, adânc mişcat, îşi duse batista la gură 
şi îşi înăbuşi un suspin. 

— Uite? Zise ea? Trăsurile s-au oprit; sora mea mă 
aşteaptă; a sosit clipa hotărâtoare; ceea ce vei hotări acum 
va fi hotărât pentru toată viaţa. Vai, sire, vrei oare să te 
pierd? Vrei oare ca aceea căreia i-ai spus „te iubesc” să fie 
a altuia şi nu a regelui ei, a stăpânului ei, a iubitului ei? Oh, 
curaj, Ludovic! Un singur cuvânt. Spune: Vreau! Şi întreaga 
mea viaţă va fi legată de a ta şi inima mea îţi va aparţine 
pentru totdeauna. 

Regele nu răspunse nimic. 

Maria îl privi atunci aşa cum Didona îl privise pe Eneas în 
Câmpurile-Elizeene, cu înverşunare şi dispreţ. 

— Adio? Zise ea. Adio viaţă, adio dragoste, adio cer! 

Şi făcu un pas să se depărteze. Regele o opri, îi luă mâna, 
o duse la buzele sale şi, deznădejdea fiind mai puternică 
decât hotărârea pe care se părea că o luase înlăuntrul său, 
lăsă să cadă pe această frumoasă mână o lacrimă arzătoare 
de părere de rău, care o făcu pe Maria să tresară, ca şi cum 
această lacrimă o arsese cu adevărat. Văzu ochii umezi ai 
regelui, fruntea lui pală, buzele îndurerate şi strigă cu un 
accent pe care nimic nu l-ar putea reda: 

— Vai, sire, eşti rege, plângi şi eu plec! 

Regele, în loc de orice răspuns, îşi ascunse faţa în batistă. 

Ofiţerul scoase un fel de răcnet care sperie cei doi cai. 

Domnişoara de Mancini, mânioasă, îl părăsi pe rege şi se 
urcă numaidecât în trăsură, strigând către vizitiu: 

— Porneşte, porneşte repede! 

Vizitiul se supuse, dădu bice cailor şi trăsura grea se urni 
scârţâind din osiile sale, în timp ce regele Franţei, singur, 
abătut, doborât, nu îndrăznea să se mai uite nici înainte, 
nici înapoia lui. 

Capitolul XIV Unde Regele şi locotenentul dau dovadă că 
au ţinere de minte. 

După ce regele, ca toţi îndrăgostiţii din lume, privi 
îndelung şi cu încordare orizontul unde dispărea trăsura 


ce-o conducea pe iubita lui, după ce se întoarse şi se 
reîntoarse de o sută de ori cu faţa în aceeaşi direcţie şi 
după ce izbuti, în cele din urmă, să-şi potolească întrucâtva 
vârtejul ce-i răvăşea inima şi gândurile, îşi aduse, în sfârşit, 
aminte că nu era singur. 

Ofiţerul ţinea, alături, calul de frâu şi nu pierduse cu totul 
nădejdea de a-l vedea pe rege schimbându-şi hotărârea. 
„Mai are încă timp să se arunce în şa şi să alerge după 
trăsură; cele câteva clipe de zăbavă nu înseamnă nimic.” 

Dar imaginaţia locotenentului de muşchetari era prea vie 
şi prea bogată; o întrecea pe aceea a regelui, care se ferea 
să meargă cu gândul atât de departe. Se mulţumi să se 
apropie de ofiţer şi să spună cu glas îndurerat: 

— S-a sfârşit... Pe cai! 

Ofiţerul, năpădit parcă el însuşi de aceeaşi durere şi de 
aceeaşi tristeţe, încălecă pe cai cu mişcări încete, foarte 
posomorât. Regele porni înainte, locotenentul după el. 

La pod, Ludovic întoarse capul pentru ultima oară. 
Ofiţerul, răbdător ca un zeu ce-ar avea eternitatea înaintea 
şi în urma lui, mai spera încă într-o răzgândire. Dar în 
zadar; nimic nu se întâmplă. Regele apucă pe aleea care 
ducea la castel şi intră pe poartă în clipa când orologiul 
suna ceasurile şapte. 

După ce regele ajunse în curtea castelului şi după ce 
muşchetarul, căruia nu-i scăpa nimic, văzuse cum un colţ de 
perdea se ridicase la fereastra cardinalului, Ludovic scoase 
un oftat adânc, asemenea unui om dezlegat de cele mai 
apăsătoare griji şi zise cu jumătate de glas: 

— Deocamdată, domnule ofiţer, cred că am terminat! 

Regele îşi chemă gentilomul, căruia îi spuse: 

— Până la ceasurile două, nu voi primi pe nimeni; m-ai 
auzit, domnule? 

— Sire? Răspunse gentilomul? E însă cineva care doreşte 
să intre. 

— Cine? 

— Locotenentul de muşchetari. 


— Cel care m-a însoţit? 

— Da, sire! 

— Ah! Făcu regele. Ei bine, să intre. 

Ofiţerul se ivi în prag. Regele făcu un semn, gentilomul şi 
valetul de cameră ieşiră. Ludovic îi urmări cu privirea până 
când închiseră uşa, apoi, după ce draperiile grele căzură la 
loc în urma lor, vorbi: 

— Dumneata, venind aici, mi-ai adus aminte, domnule, că 
uitasem să-ţi cer un lucru: nimeni nu trebuie să afle nimic 
despre cele ce s-au întâmplat. 

— Oh, sire, nu e nevoie ca maiestatea voastră să-şi dea 
osteneala de a-mi porunci aceasta. Se vede câănu mă 
cunoaşte. 

— Da, domnule, e adevărat; ştiu că eşti discret, dar cum 
nu luasem nici o măsură. 

Ofiţerul se înclină. 

— Maiestatea voastră nu are să-mi spună nimic? Întrebă 
el. 

— Nimic, domnule, poţi să te retragi. 

— Aş putea obţine îngăduinţa de a nu o face înainte de a-i 
fi vorbit regelui, sire? 

— Ce ai să-mi spui? Explică-te, domnule. 

— Sire, un lucru fără însemnătate pentru maiestatea 
voastră, dar care mă preocupă foarte mult pe mine. Rog să 
fiu iertat deci că vă răpesc din timp. Dacă n-ar fi grabnic, 
dacă n-ar fi absolut necesar să vă vorbesc, n-aş fi cutezat să 
vin aici şi m-aş fi făcut dispărut, mut şi supus, cum am fost 
totdeauna. 

— Cum dispărut! Nu te înţeleg. 

— Sire, într-un cuvânt, am venit să cer maiestăţii voastre 
să fiu eliberat din slujbă. 

Regele făcu o mişcare de surprindere, dar ofiţerul rămase 
neclintit ca o statuie. 

— Să fii eliberat din slujbă, domnule? Şi pentru câtă 
vreme, te rog? 

— Pentru totdeauna, sire. 


— Cum aşa, vei înceta de a mă mai servi, domnule? Zise 
Ludovic, cu o expresie ce trăda mai mult decât surpriza. 

— Sire, spre marea mea părere de rău. 

— Cu neputinţă. 

— Ba da, sire. Am îmbătrânit; sunt treizeci şi patru sau 
treizeci şi cinci de ani de când port armura; bieţii mei umeri 
sunt obosiţi; simt că trebuie să las locul celor tineri. Eu nu 
sunt din veacul cel nou, am rămas cu un picior în cel vechi! 
Îmi dau seama de asta, întrucât totul pare ciudat în ochii 
mei, totul mă uimeşte, totul mă zăpăceşte. Pe scurt, am 
onoarea să cer maiestăţii voastre de a mă elibera din slujbă. 

— Domnule? Zise regele privind spre ofiţerul care purta 
uniforma cu o uşurinţă ce-ar fi fost pizmuită de oricare 
tânăr? Dar dumneata eşti mai puternic şi mai vânjos decât 
mine. 

— Oh, sire? Răspunse ofiţerul cu un zâmbet de prefăcută 
modestie? Maiestatea voastră îmi spune asta fiindcă am 
încă ochiul bun şi piciorul sigur, fiindcă nu mă clatin încă în 
şa şi fiindcă mustaţa mi-e încă neagră. Dar, sire, toate 
astea-s deşertăciunea deşertăciunilor; visuri, închipuire, 
fum, sire! Par încă tânăr, e adevărat, dar sunt bătrân de tot 
şi în şase luni de aici încolo, nu e nici o îndoială, mă vor 
năpădi junghiurile, guta, neputinţa. Aşadar, sire... 

— Domnule? Îl întrerupse regele? Adu-ţi aminte cuvintele 
de aseară; stăteai în acelaşi loc unde te afli acum şi îmi 
spuneai că eşti înzestrat cu cea mai straşnică sănătate din 
Franţa, ca nu cunoşti oboseala, că nu-ţi pasă dacă ţi se va 
cere să faci zile şi nopţi de strajă. Mi-ai spus oare toate 
acestea, da sau nu? Cată să-ţi reaminteşti, domnule. 

Ofiţerul scoase un suspin uşor. 

— Sire? Zise el? Bătrâneţea e plină de vanitate şi trebuie 
să li se ierte bătrânilor că se laudă, atunci când nimeni nu-i 
mai laudă. Am spus acele fraze, tot ce se poate; dar 
adevărul este, sire, că sunt foarte obosit şi că cer să fiu 
trecut la pensie. 


— Domnule? Spuse regele înaintând spre ofiţer cu o 
mişcare plină de eleganţă şi de maiestate? Dumneata nu-mi 
arăţi adevărata cauză; vrei să părăseşti serviciul meu, e 
drept, dar îmi ascunzi motivul care te îndeamnă să faci 
aceasta. 

— Sire, vă rog să credeţi că... 

— Cred ceea ce văd, domnule; văd un bărbat în putere, 
energic, plin de prezenţă de spirit, cel mai bun soldat al 
Franţei, poate şi un asemenea personaj nu mă poate 
încredința pentru nimic în lume că dumneata ai avea nevoie 
de odihnă. 

— Ah, sire? Rosti locotenentul cu amărăciune? Câte 
măguliri! Maiestatea voastră mă ia drept altcineva, fără 
îndoială. Energic, viguros, înţelept, viteaz, cel mai bun 
soldat al armatei! Dar, sire, maiestatea voastră exagerează 
micile mele merite în aşa măsură, că, oricât de bună părere 
aş avea despre mine, ajung să nu mă mai recunosc, zău! 
Dacă aş fi atât de înfumurat încât să cred numai pe 
jumătate cuvintele maiestăţii voastre, m-aş socoti un om de 
preţ, absolut necesar; aş spune că un slujitor care 
întruneşte atât de multe şi atât de strălucite însuşiri e o 
comoară nepreţuită. Dar, sire, eu toată viaţa mea, în afară 
de azi, mă simt dator s-o spun, am fost, după părerea mea, 
prețuit mult mai prejos decât meritam. De aceea, repet, 
maiestatea voastră exagerează. 

Regele îşi încruntă sprâncenele, deoarece în cuvintele 
acestea ale ofițerului vedea surâzând amar o ironie. 

— Uite ce e, domnule? Zise el? Să vorbim pe faţă de astă 
dată. Nu-ţi place să te afli în serviciul meu? Spune! Haide, 
răspunde deschis, fără ocol, cu îndrăzneală, aşa vreau! 

Ofiţerul, care de câteva clipe îşi învârtea pălăria în mâini, 
cu un aer încurcat, la auzul acestor cuvinte îşi ridică 
deodată fruntea. 

— Oh, sire? Răspunse el? lată ceea ce-mi uşurează mult 
stânjeneala. La o întrebare pusă atât de deschis, voi 
răspunde şi eu la fel de deschis. A spune adevărul e un 


lucru bun, atât pentru plăcerea pe care o încerci de a-ţi 
uşura inima, cât şi pentru raritatea faptului. Voi spune deci 
întregul adevăr în faţa regelui meu, rugându-l totuşi să-i 
ierte sinceritatea unui bătrân ostaş. 

Ludovic privi spre ofiţer cu o vie nelinişte, ce se manifesta 
prin neastâmpărul gestului. 

— Ei bine, vorbeşte? Zise el? Căci sunt nerăbdător să aud 
adevărurile pe care vrei să mi le spui. 

Ofiţerul îşi aruncă pălăria pe o masă, apoi chipul său şi aşa 
plin de inteligenţă şi de demnitate, luă deodată un aer 
ciudat de măreție şi solemnitate. 

— Sire? Rosti el? Părăsesc serviciul regelui, fiindcă sunt 
nemulţumit. În timpurile de azi, sluga se poate apropia cu 
respect de stăpânul său, aşa cum fac eu acum, punându-i la 
picioare roadele muncii lui, înapoindu-i uneltele, dându-i 
socoteală de fondurile ce i-au fost încredințate, spunând: 
„Stăpâne, ziua mea de muncă s-a încheiat, plăteşte-mă, te 
TOg şi să ne despărţim”. 

— Domnule! Domnule! Strigă regele, roşu la faţă de 
mânie. 

— Ah, sire? Răspunse ofiţerul, îndoindu-şi o clipă 
genunchiul? Niciodată un servitor n-a fost mai respectuos 
decât sunt eu în faţa maiestăţii voastre; dar mi-aţi poruncit 
să spun adevărul. Şi acum, când am început să-l spun, el va 
trebui să izbucnească, chiar dacă îmi veţi ordona să tac. 

Era atâta hotărâre întipărită în trăsăturile încordate de pe 
chipul ofițerului, încât Ludovic al XIV-lea nu avu nevoie să-i 
mai spună să continue; el vorbi deci mai departe, în vreme 
ce regele îl privea cu o curiozitate amestecată cu admiraţie. 

— Sire, în curând se împlinesc treizeci şi cinci de ani, după 
cum spuneam, de când slujesc coroana Franţei; puţini 
oameni au tocit atâtea spade ca mine în această slujbă şi 
spadele de care vorbesc erau dintre cele mai bune, sire. 
Eram un copilandru, care nu cunoştea nimic pe lume, în 
afară de curaj, când regele, părintele vostru, a bănuit în 
mine un om. Eram un om, sire, când cardinalul de 


Richelieu, care se pricepea, a ghicit în mine un vrăjmaş. 
Sire, povestea acestei duşmănii dintre furnică şi leu aţi 
putea să o citiţi de la primul până la ultimul rând în arhivele 
secrete ale familiei voastre. Dacă vă vine pofta vreodată să 
o faceţi, sire, nu staţi nici o clipă în cumpănă: povestea 
merită această osteneală, v-o spun eu. Veţi citi acolo că leul, 
obosit, istovit, gâfâind, ceru, în sfârşit, iertare şi trebuie 
recunoscut un lucru: că a iertat şi el. Ah, frumoase vremuri 
erau acelea, sire, încărcate de bătălii, ca o epopee de Tasso 
sau de Ariosto! Măreţia acelor timpuri, pe care al nostru nu 
poate să şi-o închipuie, a fost pentru noi ceva obişnuit. Timp 
de cinci ani, am fost erou în fiecare zi, cel puţin după câte 
mi-au spus unele personaje cu merite; şi nu-i puţin lucru, 
credeţi-mă, sire, un eroism de cinci ani în şir! Totuşi, eu 
cred cele ce mi-au spus acei domni cu merite, deoarece 
ştiau să cântărească lucrurile: ei se numeau domnul de 
Richelieu, domnul de Buckingham, domnul de Beaufort, 
domnul de Retz? Acesta din urmă, un geniu aspru şi el, în 
războiul străzilor?! În sfârşit, regele Ludovic al XIII-lea şi 
chiar regina, augusta voastră mamă, care a avut bunăvoința 
să-mi spună într-o zi: MULŢUMESC! Nu mai ştiu ce serviciu 
avusesem fericirea să-i aduc. lertaţi-mă, sire, că vorbesc cu 
atâta îndrăzneală; dar ceea ce vă povestesc acum, am avut 
cinstea să o mai spun maiestăţii voastre, face parte din 
istorie. 

Regele îşi muşcă buzele şi se trânti cu zgomot într-un 
fotoliu. 

— Plictisesc pe maiestatea voastră? Zise locotenentul. Eh, 
sire, iată ce înseamnă adevărul! E un tovarăş necruţător, 
îmbrăcat în ţepi de fier: îl răneşte pe cel care-l atinge, ba 
uneori chiar şi pe cel care-l rosteşte. 

— Nu, domnule? Răspunse regele? Te-am poftit să 
vorbeşti, vorbeşte deci! 

— După ce i-am slujit pe rege şi pe cardinal, am slujit apoi 
regența, sire. M-am bătut de asemeni cumplit în Frondă, 
dar nu chiar ca prima dată. Oamenii începeau să scadă în 


înălţime. Asta însă nu m-a împiedicat să comand pe 
muşchetarii maiestăţii voastre în câteva încăierări 
primejdioase, care au rămas pe lista de izbânzi a companiei. 
Mă bucuram pe vremea aceea de un renume straşnic! 
Eram omul de încredere al domnului de Mazarin: 
Locotenente colo, locotenente dincolo! Locotenente în 
dreapta, locotenente în stânga! Nu se dădea un singur 
ghiont în Franţa, fără ca preaplecata slugă a maiestăţii 
voastre să nu fie însărcinată cu executarea lui! Dar curând, 
domnul cardinal nu se mulţumi numai cu Franţa: mă trimise 
în Anglia, pe seama domnului Cromwell. Încă un domn care 
nu era de loc blând, vă asigur, sire. Am avut cinstea de a-l 
cunoaşte şi am putut să-l cântăresc bine. Mi s-a făgăduit 
mult în contul acestei misiuni; şi, întrucât am făcut acolo cu 
totul altceva decât ceea ce mi se recomandase să fac, am 
fost răsplătit din belşug, căci m-au numit în cele din urmă 
căpitan de muşchetari, adică mi s-a dat sarcina cea mai 
râvnită de la curte, aceea care deschide calea mareşalilor 
Franţei şi pe bună dreptate, căci cine zice căpitan de 
muşchetari, zice floarea armatei şi regele vitejilor! 

— Căpitan, domnule? Replică regele. Greşeşti, vrei poate 
să spui locotenent. 

— Nu, sire, eu nu greşesc niciodată. Maiestatea voastră 
poate cere lămuriri asupra acestui punct: domnul de 
Mazarin mi-a dat brevetul. 

— Ei bine? 

— Dar domnul de Mazarin, maiestatea voastră o ştie mai 
bine ca oricine, nu dă prea deseori ceva, ba uneori chiar ia 
înapoi ceea ce dă: după ce s-a încheiat pacea şi n-a mai avut 
nevoie de mine, mi-a retras brevetul. Fără îndoială, nu eram 
vrednic să-l înlocuiesc pe domnul de Treville, această ilustră 
figură; dar, în sfârşit, mi se făgăduise, mi se dăduse, deci 
trebuia să rămână aşa. 

— Aceasta este ceea ce te nemulţumeşte, domnule? Ei 
bine, voi cere lămuriri. lubesc dreptatea şi plângerea 
dumitale, cu toate că e făcută soldăţeşte, nu-mi displace. 


— Oh, sire? Protestă ofiţerul? Maiestatea voastră nu m-a 
înţeles: eu nu mai cer nimic acum. 

— Din prea multă modestie, domnule; dar eu vreau să 
îndrept lucrurile şi mai târziu... 

— Oh, sire, ce vorbă! Mai târziu! lată treizeci de ani de 
când trăiesc cu acest cuvânt plin de intenţii bune, care a 
fost rostit de atâtea mari personaje şi pe care-l rosteşte, la 
rându-i, gura maiestăţii voastre. Mai târziu! Aşa am primit 
douăzeci de răni şi am ajuns la cincizeci şi patru de ani, fără 
să fi avut vreodată un ludovic în pungă şi fără să fi găsit 
vreodată un sprijinitor în calea mea, eu care am sprijinit 
atâţia oameni! De aceea, acum schimb vorba, sire şi când 
mi se spune: mai târziu, eu răspund: numaidecât. Nu cer 
altceva decât odihnă, sire. Îmi poate fi acordată: nu va costa 
pe nimeni nimic. 

— Nu mă aşteptam la felul acesta de a vorbi, domnule, mai 
ales din partea unui om care a trăit în preajma celor mari. 
Uiţi că vorbeşti regelui, unui gentilom care se trage dintr-o 
casă tot atât de bună ca şi a dumitale, presupun şi când eu 
spun mai târziu, e un lucru sigur. 

— Nu mă îndoiesc, sire; dar iată sfârşitul acestui teribil 
adevăr pe care aveam să vi-l spun: când voi vedea pe 
această masă bastonul de mareşal, spada de conetabil sau 
coroana Poloniei, în loc de mai târziu, vă jur, sire, că voi 
spune tot numaidecât. Ah, iertaţi-mă, sire, sunt din ţinutul 
bunicului vostru, Henric al IV-lea: nu vorbesc prea des, dar 
când des-chid gura spun totul. 

— Viitorul domniei mele te ispiteşte prea puţin, după cât 
se pare, domnule! Rosti Ludovic cu trufie. 

— Uitare, uitare peste tot! Strigă ofiţerul, ridicând fruntea 
sus. Stăpânul şi-a uitat de slugă şi iată că sluga a ajuns să-şi 
uite de stăpân. Trăiesc într-o vreme nenorocită, sire! Văd o 
tinereţe descurajată şi plină de temeri, sfioasă şi despuiată, 
când ar trebui să fie puternică şi bogată. Deschid aseară, de 
pildă, uşa regelui Franţei pentru un rege al Angliei, pe al 
cărui părinte, eu, păcătosul, am fost cât pe-aci să-l scap de 


la moarte, dacă Dumnezeu nu mi-ar fi stat împotrivă, 
ocrotindu-l pe alesul său, Cromwell! Deschid, zic, această 
uşă, adică palatul unui frate pentru alt frate şi văd? Ah, sire, 
asta îmi strânge inima?! Şi văd cum ministrul acestui rege îl 
alungă pe proscris şi-şi umileşte stăpânul, osândind la 
mizerie pe un alt rege, semenul său; în sfârşit, îl văd pe 
Prinţul meu, care e tânăr, frumos, viteaz, care are curajul în 
inimă şi fulgerul în privire, îl văd tremurând în faţa unui 
preot care îşi râde de el în dosul perdelelor de la odaia de 
culcare, unde socoteşte în patul său tot aurul Franţei, pe 
care-l înfundă apoi în cufere necunoscute de nimeni. Da, vă 
înţeleg privirea, sire. Am dus îndrăzneala până la nebunie, 
dar ce vreţi? Sunt un bătrân şi spun maiestăţii voastre, 
regele meu, cuvinte pe care i le-aş vâri înapoi pe gât celui 
ce-ar îndrăzni să le rostească în faţa mea. Dar mi-aţi 
poruncit să-mi descarc inima înaintea voastră, sire şi las să 
se scurgă la picioarele maiestăţii voastre veninul pe care l- 
am adunat în suflet timp de treizeci de ani, cum aş lăsa să 
mi se scurgă tot sângele, dacă maiestatea voastră mi-ar 
cere-o. 

Regele, fără să spună un cuvânt, îşi şterse cu batista 
sudoarea rece ce-i năpădise fruntea şi tâmplele. Clipa de 
tăcere care urmă după această înfocată mărturisire fu 
pentru cel care vorbise, ca şi pentru cel care ascultase, ca 
un veac de suferinţă. 

— Domnule? Rosti în cele din urmă regele? Dumneata ai 
pronunţat cuvântul uitare şi eu n-am auzit decât acest 
cuvânt; îi voi răspunde deci lui singur. Alţii au putut să uite, 
eu însă nu, şi, ca dovadă, îmi aduc aminte că într-o zi de 
răscoală, într-o zi când poporul furios, furios şi mugind ca 
marea, năvălise în Palatul Regal, într-o zi, în sfârşit, când 
mă prefăceam că dorm în patul meu, un singur om, cu 
spada trasă, ascuns la căpătâiul meu, veghea asupra vieţii 
mele, gata să şi-o primejduiască pe a sa pentru mine, aşa 
cum şi-o primejduise de douăzeci de ori pentru cei din 
familia mea. Acest gentilom, căruia i-am cerut atunci să-şi 


spună numele, nu se numea cumva domnul d'Artagnan? 
Spune, domnule! 

— Maiestatea voastră are o memorie bună? Răspunse cu 
răceală ofiţerul. 

— Atunci, domnule? Continuă regele? Dacă păstrez 
asemenea amintiri din vremea copilăriei, îţi poţi da seama 
cât de bine le voi ţine minte pe cele de la maturitate. 

— Maiestatea voastră a fost cu dărnicie înzestrată de 
Dumnezeu? Zise ofiţerul pe acelaşi ton. 

— la să vedem, domnule d'Artagnan? Reluă regele cu 
multă nelinişte? Dumneata nu poţi avea oare răbdarea pe 
care o am eu? Dumneata nu poţi face, oare, ceea ce fac eu? 
la să vedem! 

— Şi ce face maiestatea voastră, sire? 

— Aştept. 

— Maiestatea voastră poate să aştepte, fiindcă e tânăr; eu 
însă, sire, eu n-am timp să aştept: bătrâneţea e în pragul 
casei mele şi pe urmele ei calcă moartea, care îşi vâră ochii 
prin toate ungherele. Maiestatea voastră e la începutul 
vieţii şi are în faţă un viitor plin de speranţe şi de belşug; pe 
când eu, sire, eu mă aflu la celălalt capăt al orizontului şi 
suntem atât de departe unul de altul, încât nu voi mai avea 
timp să aştept ca maiestatea voastră să vină până la mine. 

Ludovic făcu un înconjur al camerei, ştergându-şi mereu 
sudoarea aceea care i-ar fi îngrozit pe medici, dacă medicii 
ar fi putut să-l vadă pe rege într-o astfel de stare. 

— Bine, domnule? Spuse apoi Ludovic al XIV-lea pe un ton 
scurt. Vrei să te retragi la pensie? [i se va îngădui acest 
lucru. Îmi înaintezi atunci demisia din gradul de locotenent 
de muşchetari? 

— O depun cu toată umilinţa la picioarele maiestăţii 
voastre, sire. 

— De ajuns. Voi pune să ţi se ordonanţeze pensia. 

— Voi rămâne pentru totdeauna recunoscător maiestăţii 
voastre. 


— Domnule? Mai rosti regele, străduindu-se din răsputeri 
să se stăpânească? Cred că pierzi un stăpân bun. 

— Şi cu cred asta, sire. 

— Vei mai găsi, oare, vreunul la fel? 

— Oh, sire, ştiu că maiestatea voastră nu are pereche în 
lumea întreagă, de aceea, de aici înainte nu voi mai sluji nici 
un rege de pe pământ şi nu voi mai avea alt stăpân decât pe 
mine însumi. 

— Ai să te ţii de cuvânt? 

— O jur în faţa maiestăţii voastre. 

— N-am să uit această declaraţie, domnule. 

D'Artagnan se înclină. 

— Şi ştii că am o memorie bună? Adăugă regele. 

— Da, sire; aş dori însă ca această memorie să trădeze pe 
maiestatea voastră în clipa de faţă, pentru a uita necazurile 
pe care am fost silit să le dezvălui cu atâta îndrăzneală 
ochilor săi. Maiestatea voastră e mai presus de săraci şi de 
umili, încât sper... 

— Maiestatea mea, domnule, va face întocmai ca soarele, 
care vede totul şi pe mari şi pe mici şi pe bogaţi şi pe săraci, 
dând strălucire unora, căldură altora şi tuturor viaţă. Adio, 
domnule d'Artagnan, adio, eşti liber! 

Şi, cu un oftat adânc, înăbuşit în coşul pieptului, regele 
trecu repede în camera de-alături. 

D'Artagnan îşi luă pălăria de pe masa unde o aruncase şi 
ieşi. 

Capitolul XV Proscrisul. 

D'Artagnan nu ajunsese încă Ia capătul de jos al scării, 
când regele îşi strigă gentilomul. 

— Am să-ţi dau o însărcinare, domnule? Zise el. 

— Sunt la ordinele maiestăţii voastre. 

— Aşteaptă puţin. 

Şi tânărul rege se aşeză să aştearnă pe hârtie scrisoarea 
următoare, care-l costă mai mult de un suspin, cu toate că 
în acelaşi timp ceva asemănător cu un simţământ de 
biruinţă strălucea în ochii lui; „Domnule Cardinal, 


Mulțumită bunelor dumitale sfaturi şi mai cu deosebire 
mulţumită hotărârii domniei tale, am ştiut să înfrâng şi să 
stăpânesc o slăbiciune nevrednică de un rege. Mi-ai 
orânduit cu multă îndemânare soarta, pentru ca 
recunoştinţa să nu mă oprească în clipa când eram gata să- 
ţi zădărnicesc opera. Am înţeles că mă înşelam voind să-mi 
îndrept viaţa pe o altă cale decât aceea pe care i-o 
hărăziseşi. Fără îndoială, ar fi fost rău pentru Franţa şi rău 
pentru familia mea dacă neînţelegerea ar fi încolţit între 
mine şi ministrul meu. Ceea ce s-ar fi întâmplat, de bună 
scamă, dacă mi-aş fi făcut soţie pe nepoata domniei tale. 
Înţeleg foarte bine acest lucru şi de aici înainte nu mă voi 
mai împotrivi cu nimic la împlinirea destinului meu. Sunt 
deci gata să mă însor cu Infanta Maria-lereza. Poţi chiar 
fixa, din clipa de faţă, deschiderea convorbirilor. 

Al dumitale, Ludovic” 

După ce reciti scrisoarea, regele o pecetlui el însuşi. 

— Du această scrisoare domnului cardinal? Zise apoi. 

Gentilomul plecă. La piciorul scării care ducea la 
apartamentul lui Mazarin, îl întâlni pe Bernouin, care 
aştepta acolo cu înfrigurare. 

— Ce este? Întrebă valetul de cameră al ministrului. 

— Domnule? Răspunse gentilomul? Am o scrisoare pentru 
eminenţa sa. 

— O scrisoare! Ah, ne aşteptam la asta, după mica 
plimbare de azi-dimineaţă. 

— A, ştiaţi că maiestatea sa... 

— În calitate de prim-ministru, e de datoria noastră să 
ştim totul. lar maiestatea sa se roagă, bănuiesc, imploră? 

— Nu ştiu, dar a oftat de multe ori, scriind-o. 

— Da, da, da, ştim ce înseamnă asta. Oftezi de fericire, 
întocmai ca şi de durere, domnule. 

— Totuşi, regele nu părea să fie prea fericit la întoarcere. 
— Poate că n-ai văzut bine. De altminteri, domnia ta n-ai 
văzut pe maiestatea sa decât atunci când a intrat în castel, 

însoţit doar de locotenentul său de gardă. Eu însă aveam 


telescopul eminenţei sale şi priveam prin el când eminenţa 
sa se simţea obosit. Amândoi plângeau, pot fi sigur. 

— Ei da şi plângeau cumva de fericire? 

— Nu, din dragoste. Şi îşi făceau mii de juruinţe, pe care 
regele nu doreşte decât să le ţină. Or, această scrisoare e o 
primă dovadă. 

— Şi ce crede eminenţa sa despre această iubire, care, de 
altminteri, nu e pentru nimeni o taină? 

Bernouin îl luă de braţ pe mesagerul regelui şi, urcând 
scara împreună cu el, îi explică, vorbind încet: 

— Îţi spun numai dumitale: eminenţa sa are credinţa că 
lucrurile au să se termine bine. Ştiu, vom avea război cu 
Spania; un război însă care va da satisfacţie nobililor. 
Domnul cardinal, pe deasupra, o va înzestra regeşte şi chiar 
mai mult decât regeşte, pe nepoata sa. Vor fi bani, serbări, 
cântece; toată lumea va fi mulţumită. 

— Ei bine? Răspunse gentilomul dând din cap? Mie mi se 
pare că scrisoarea pe care o aduc e prea uşurică pentru a 
cuprinde toate acestea. 

— Prietene? Răspunse Bernouin? Eu sunt sigur de ceea ce 
îţi spun: domnul d'Artagnan mi-a povestit totul. 

— Şi ce ţi-a spus? S-auzim! 

— l-am ieşit în cale pentru a-i cere veşti în numele 
cardinalului, fără a dezvălui, se înţelege, planurile noastre, 
întrucât domnul d'Artagnan e un copoi foarte şiret. „Dragă 
domnule Bernouin? Mi-a răspuns el? Regele e îndrăgostit 
nebuneşte de domnişoara de Mancini. lată tot ce pot să-ţi 
spun.” „Ei? L-am întrebat eu? Şi îl crezi în stare să treacă 
peste planurile eminenţei sale?” „Ah, nu mă întreba asta; îl 
cred pe rege în stare de orice. Are un cap de fier şi când îşi 
pune în gând ceva, nu se mai lasă. Dacă i-a intrat în minte 
să se însoare cu domnişoara de Mancini, se va însura.” 
După aceea, m-a lăsat singur şi s-a dus la grajduri, a scos 
un cal, i-a pus el însuşi şaua, a încălecat în grabă şi a pornit 
în goană ca şi cum l-ar fi mânat din urmă diavolul. 

— Şi dumneata crezi toate astea...? 


— Cred că domnul locotenent de gardă ştia mai multe 
decât a voit să spună. 

— Aşa că, după părerea dumitale, domnul d'Artagnan... 

— Aleargă acum, fără nici o îndoială, după cele două 
exilate, pentru a face toate demersurile necesare spre a 
sluji dragostea regelui. 

Vorbind astfel, cei doi confidenţi ajunseră la uşa 
cabinetului eminenţei sale. Cardinalul nu mai suferea din 
pricina gutei, ci se plimba neliniştit prin cameră, trăgând cu 
urechea spre uşă şi privind mereu spre fereastră. 

Bernouin intră, urmat de gentilomul regelui, care avea 
ordin să predea scrisoarea chiar în mâinile eminenţei sale. 
Mazarin luă scrisoarea, dar mai înainte de a o deschide îşi 
compuse un surâs potrivit cu această împrejurare, în aşa fel 
încât să-şi poată ascunde cu uşurinţă tulburarea, de orice 
natură ar fi fost ea. Şi, într-adevăr, oricare ar fi fost 
impresia ce i-o produse scrisoarea, nici un reflex al acestei 
impresii nu i se trădă pe faţă. 

— Ei bine? Rosti el după ce citi şi reciti scrisoarea? 
Minunat, domnule! Vesteşte-l pe rege că-i mulţumesc 
pentru supunerea pe care o arată dorințelor reginei-mame 
şi că voi face totul spre a-i îndeplini voinţa. 

Gentilomul ieşi. Dar abia se închise uşa în urma lui şi 
cardinalul, care nu purta mască în faţa lui Bernouin, o 
smulse pe aceea pe care şi-o pusese pentru un moment şi, 
cu o expresie întunecată pe chip, zise: 

— Cheamă-l pe domnul de Brienne. 

Secretarul intră după numai cinci minute. 

— Domnule? Îi spuse Mazarin? Am făcut acum un mare 
serviciu monarhiei, poate cel mai mare din câte i-am. Făcut 
vreodată. Vei duce această scrisoare, care e o dovadă a 
celor ce-am spus, maiestăţii sale regina-mamă, iar după ce 
ţi-o va înapoia, o vei pune în cartonul B, care e plin de 
documente şi de acte în legătură cu slujba mea. 

Brienne plecă şi, cum această scrisoare atât de importantă 
era desfăcută, nu se feri să o citească pe drum. E de la sine 


înţeles că Bernouin, care stătea bine cu toată lumea, se 
apropie din mers de secretar şi îşi aruncă ochii pe deasupra 
umărului acestuia, citind şi el. Vestea se răspândi în castel 
cu atâta iuţeală, încât Mazarin se temu o clipă ca ea să nu 
ajungă la urechile reginei înainte ca domnul de Brienne să-i 
fi transmis scrisoarea lui Ludovic al XIV-lea. 

Îndată ce ordinele de plecare fură date, domnul de Conde 
se duse să-l salute pe rege la ceasul pretinsei deşteptări şi 
înscrise pe tăbliţa sa oraşul Poitiers ca loc de popas şi de 
odihnă pentru maiestăţile lor. 

Astfel se rezolva, în câteva clipe, o intrigă ce dăduse atâta 
bătaie de cap diplomaţiilor europene. Ea n-avea însă ca 
rezultat imediat, limpede şi precis, decât că-l făcuse pe un 
biet locotenent de muşchetari să-şi piardă slujba şi venitul. 
E adevărat însă că, în schimb, îşi câştiga libertatea. 

Vom afla în curând cum s-a folosit de ea domnul 
d'Artagnan. Deocamdată, cu îngăduinţa cititorilor, ne vom 
reîntoarce la hanul „Medicis”, unde, exact în clipa când la 
castel se dădeau ordine pentru plecarea regelui, o fereastră 
se deschidea spre stradă. 

Această fereastră care se deschidea era de la una din 
odăile ocupate de Carol. Nefericitul prinţ îşi petrecuse 
noaptea stând pe gânduri, cu capul în mâini şi cu coatele pe 
o masă, în timp ce Parry, infirm şi bătrân, adormise într-un 
colţ, obosit cu trupul şi cu spiritul. Cumplită soartă avea 
această credincioasă slugă, care vedea cum reîncepe, 
pentru a doua generaţie, îngrozitorul şir de nenorociri ce 
apăsaseră pe umerii celei dintâi! După ce Carol al II-lea se 
gândi îndelung la noua înfrângere pe care o încerca, după 
ce îşi dădu seama de singurătatea deplină în care căzuse, 
văzând cum i se spulberă şi ultima nădejde, fu cuprins, în 
cele din urmă, de un fel de ameţeală şi se prăbuşi pe spate 
în largul jilţ pe braţul căruia se aşezase. Atunci lui 
Dumnezeu i se făcu milă de nefericitul prinţ şi îi trimise în 
ajutor somnul, frate nevinovat al morţii. Şi nu se trezi decât 
la şase ceasuri şi jumătate, adică atunci când soarele îşi 


arunca strălucirea în odaia sa, iar Parry, nemişcat, de teamă 
să nu-i tulbure odihna, privea cu o adâncă durere ochii lui 
tineri arşi de nesomn şi obrajii lui palizi de suferinţe şi 
lipsuri. 

În sfârşit, huruitul câtorva căruţe încărcate ce coborau 
spre Loara îl deşteptă pe Carol. Se ridică, privi în jurul lui 
ca un om care a uitat totul, îl zări pe Parry, îi strânse mâna 
şi-i spuse să încheie socotelile cu domnul Crapole. Jupân 
Cropole, nevoit să întocmească lista cheltuielilor cu Parry, 
se purtă, trebuie să o spunem, ca un om cinstit; el făcu doar 
remarca sa obişnuită, anume că cei doi călători nu 
mâncaseră mai nimic, ceea ce prezenta îndoitul neajuns că 
era umilitor pentru bucătăria sa şi că îl silea să ceară plata 
pentru bucatele neatinse, dar totuşi servite. Parry nu avu ce 
sa spună la aceasta şi plăti. 

— Nădăjduiesc? Zise regele? Că nu s-a întâmplat acelaşi 
lucru şi cu caii. N-am văzut dacă le-ai dat să mănânce ceva 
şi ar fi trist pentru nişte călători, care, ca noi, au de făcut un 
drum lung, să-şi vadă caii slăbiţi. 

La acest semn de îndoială, Cropole îşi luă aerul său măreţ 
şi răspunse că ieslea de la „Medicis” nu e mai puţin 
îmbietoare ca sala de mese din interiorul hanului. 

Regele urcă deci în şa, bătrânul lui slujitor făcu la fel şi 
amândoi porniră pe drumul ce ducea la Paris, fără să fi 
întâlnit aproape pe nimeni în calea lor, pe străzile şi în 
cartierele oraşului. 

Pentru prinţ, totul era acum şi mai dureros, dat fiind că 
pornea într-un nou surghiun. Nenorociţii se agaţă de cele 
mai mici speranţe, întocmai ca fericiţii de cele mai mari 
bucurii şi atunci când trebuie să părăsească locul unde 
această nădejde le-a mângâiat inima, ei încearcă 
ucigătoarea mâhnire pe care o simte proscrisul în clipa 
când păşeşte pe vasul ce trebuie să-l ducă în surghiun. 
Aceasta deoarece se pare că inima lovită de atâtea răni 
suferă la cea mai mică atingere; deoarece ea priveşte ca o 
mulţumire absenţa de o clipă a răului, care nu e însă decât 


absenţa durerii; deoarece, în sfârşit, în cele mai cumplite 
încercări, Dumnezeu a lăsat omului nădejdea, asemenea 
picăturii de apă pe care bogatul cel ham i-o cerea lui Lazăr 
în iad. 

O clipă chiar, speranţa lui Carol al II-lea fusese mai mult 
decât o simplă bucurie trecătoare. Aceasta se întâmplase 
atunci când se văzuse primit atât de bine de fratele său 
Ludovic. În clipa aceea, speranţa lui căpătase o întrupare şi 
devenise realitate; apoi, dintr-o dată, refuzul lui Mazarin 
coborâse falsa realitate la starea de vis. Făgăduiala lui 
Ludovic al XIV-lea, atât de repede înăbuşită, nu fusese decât 
o batjocură. O batjocură, întocmai ca şi coroana sa, ca şi 
sceptrul său, ca şi prietenii săi, ca tot ceea ce-i înconjurase 
copilăria regală şi-i părăsise tinereţea de proscris. 

Batjocură. Totul era batjocură pentru Carol al II-lea, în 
afară de odihna rece şi întunecată pe care i-o făgăduia 
moartea. 

Acestea erau gândurile care-l chinuiau pe nefericitul prinţ, 
în timp ce, încovoiat pe calul său, al cărui frâu îl lăsase liber, 
mergea sub soarele dulce şi cald al lunii de mai, în care 
sumbra mizantropie a proscrisului vedea parcă o ultimă 
jignire adusă durerii sale. 

Capitolul XVI Remember! 

Un călăreț ce venea grăbit pe drumul care urca spre Blois, 
de unde abia plecase de vreo jumătate de ceas, se încrucişa 
cu cei doi călători şi, oricât de grăbit părea să fie el, îşi 
ridică totuşi pălăria în momentul când trecu prin dreptul 
lor. Regele aproape că nici nu-l luă în seamă pe tânăr, căci 
călăreţul acela care-i întâlni pe drum era un tânăr de 
douăzeci şi patru sau douăzeci şi cinci de ani; pe măsură ce 
se depărta, el întorcea din când în când capul şi-i făcea cu 
mâna unui om care stătea în picioare lângă poarta de fier a 
unei case frumoase, cu pereţii albi şi roşii, fiind zidită din 
cărămizi şi din bucăţi de piatră, cu acoperişul de ţiglă, 
aşezată în partea stângă a drumului pe care îl urma prinţul. 


Bărbatul acesta, un bătrân înalt şi slab, cu părul alb? 
Vorbim de cel care stătea în picioare lângă poartă? 
Bărbatul acesta răspundea semnelor pe care i le făcea 
tânărul cu alte semne de despărţire, la fel de duioase, ca ale 
unui părinte. Tânărul dispăru la cea dintâi cotitură a 
drumului mărginit de copaci falnici şi bătrânul se pregătea 
să intre în curte, când cei doi călători, ajunşi în dreptul 
porţii, îi atraseră luarea-aminte. 

Regele mergea, după cum am spus, cu capul aplecat, cu 
braţele căzute, lăsându-se purtat de pasul şi aproape de 
voia calului; la rândul său, Parry, ca să se poată bucura şi 
mai mult de căldura plăcută a soarelui, îşi scosese pălăria şi 
îşi plimba privirea când la dreapta, când la stânga 
drumului. Ochii lui îi întâlniră pe ai bătrânului din mijlocul 
porţii, care, ca şi cum ar fi avut o vedenie, lăsă să-i scape un 
strigăt şi făcu un pas spre cei doi călători. De la Parry, ochii 
lui se îndreptară numaidecât spre rege, asupra căruia se 
opriră o clipă cu stăruinţă. Această cercetare, oricât de 
fugară ar fi fost, se oglindi în aceeaşi clipă, în chipul cel mai 
vădit, pe faţa uriaşului bătrân; căci de îndată ce-l recunoscu 
pe cel mai tânăr dintre călători? Şi spunem recunoscu, 
deoarece numai o recunoaştere cu adevărat putea să dea 
naştere unui asemenea gest? De îndată ce-l recunoscu, 
aşadar, pe col mai tânăr dintre călători, îşi împreună mai 
întâi mâinile cu o respectuoasă surprindere, apoi, 
ridicându-şi pălăria de pe cap, salută atât de adânc, încât se 
lăsă chiar să cadă în genunchi. 

Oricât de abătut, sau mai bine zis oricât de cufundat era 
regele în gândurile lui, această manifestare a bătrânului îi 
atrase numaidecât luarea-aminte. Carol îşi opri calul şi, 
întorcându-se către Parry, întrebă: 

— Doamne, Parry, cine să fie oare omul acesta care mă 
salută astfel? Mă cunoaşte cumva? 

Parry, tulburat, palid, îşi îndemnă calul şi se apropie de 
poarta de fier. 


— Ah, sire? Zise el, oprindu-se deodată la cinci sau şase 
paşi de bătrânul ce continua să stea îngenuncheat? Sire, 
mă vedeţi cuprins de uimire, deoarece mi se pare că-l 
recunosc pe acest brav bărbat. Ei, da, e chiar el. Maiestatea 
voastră îmi îngăduie să-i vorbesc? 

— De bună seamă. 

— Dumneata eşti oare, domnule Grimaud? Întrebă Parry. 

— Da, eu? Răspunse uriaşul bătrân, ridicându-se în 
picioare, însă fără a pierde nimic din respectuoasa lui 
atitudine. 

— Sire? Strigă atunci Parry? Nu m-au înşelat ochii! Omul 
acesta este slujitorul contelui de La Fere, iar contele de La 
Fere, dacă vă mai aduceţi aminte, e acel vrednic gentilom 
despre care i-am vorbit atât de deseori maiestăţii voastre, 
încât amintirea lui trebuie să fi rămas, nu numai în gândul, 
dar şi în inima voastră. 

— Acela care a fost de faţă la cele din urmă clipe ale 
părintelui meu, regele? Întrebă Carol, tresărind din toată 
fiinţa lui la această amintire. 

— Chiar acela, sire. 

— Vai! Exclamă prinţul. Apoi, adresându-se lui Grimaud, a 
cărui privire înţelegătoare şi vie părea a căuta să-i 
ghicească gândurile, îl întrebă: Prietene, stăpânul dumitale, 
domnul conte de La Fere, locuieşte cumva prin 
împrejurimi? 

— Aici? Răspunse Grimaud, arătând cu braţul întins în 
urmă poarta de fier a casei cu pereţii albi şi roşii. 

— Domnul conte de La Fere e acasă în clipa de faţă? 

— În fund, sub castani... 

— Parry? Spuse regele? Nu vreau să pierd acest prilej, 
atât de preţios pentru mine, de a-i mulţumi gentilomului 
căruia familia noastră îi datorează o atât de frumoasă pildă 
de credinţă şi generozitate. Ţine-mi calul, te rog, prietene. 

Şi, aruncând frâul în mâinile lui Grimaud, regele intră 
singur la Athos, ca un egal la egalul său. Carol fusese 
îndrumat de explicaţia atât de scurtă a lui Grimaud? „în 


fund, sub castani”? Astfel că lăsă casa în stânga şi porni 
drept înainte spre aleea arătată. Locul era uşor de, găsit: 
creasta acestor copaci înalţi, încărcaţi de frunze şi de flori 
proaspete, întrecea pe a tuturor celorlalţi arbori din 
împrejurimi. 

Când ajunse sub coroanele ce împestriţau cărarea cu pete 
de lumină sau de umbră, după capriciul bolților lor mai mult 
sau mai puţin înfrunzite, tânărul prinţ zări un gentilom care 
se plimba cu mâinile la spate şi părea adâncit într-o senină 
visare. De bună seamă, Carol al II-lea se va fi întrebat 
adeseori cum arăta la chip acest gentilom, căci acum păşi 
fără nici o şovăială drept spre el. La auzul mersului său, 
contele de La Fere ridică faţa şi, văzând un necunoscut cu 
înfăţişare elegantă şi nobilă îndreptându-se spre el, îşi 
scoase pălăria de pe cap şi se opri. La câţiva paşi numai, 
Carol al II-lea îşi scoase şi el pălăria; apoi, ca şi cum ar fi 
răspuns la întrebarea mută a contelui, zise: 

— Domnule conte, am venit să-mi îndeplinesc o datorie 
faţă de dumneata. [ineam de multă vreme să-ţi exprim 
recunoştinţa mea adâncă. Sunt Carol al II-lea, fiul lui Carol 
Stuart, care a domnit în Anglia şi a murit pe eşafod. 

La acest nume ilustru, Athos simţi că-i trece un fior prin 
vine; dar văzându-l pe tânărul prinţ în picioare, cu capul 
descoperit în faţa lui şi întinzându-i mâna, două lacrimi îi 
tulburară o clipă azurul limpede al ochilor lui frumoşi. 

Se înclină cu mult respect, însă prinţul îl luă de braţ şi-i 
spuse: 

— Vezi cât sunt de nenorocit, domnule conte? A trebuit ca 
numai întâmplarea să mă aducă la dumneata! Vai, nu mi-e 
dat să am pe lângă mine oamenii care îmi sunt dragi şi pe 
care îi preţuiesc, căci mă aflu în starea când nu pot decât să 
le păstrez recunoştinţa în inimă şi numele în amintire. Fără 
servitorul dumitale, care l-a recunoscut pe al meu, aş fi 
trecut prin faţa casei dumitale ca pe lângă a unui străin. 

— E adevărat? Zise Athos, răspunzând prin cuvinte la 
prima parte a frazei rostite de prinţ şi printr-un salut la cea 


de a doua? E adevărat, maiestatea voastră a avut parte de 
zile grele. 

— Dar cele mai grele, vai? Răspunse Carol? Vor veni poate 
abia de acum încolo! 

— Sire, să nu ne pierdem nădejdea. 

— Conte, conte? Urmă Carol clătinând din cap? Am tras 
nădejde până ieri seară şi, ţi-o jur, ca un bun creştin. 

Athos privi spre rege cu luare-aminte, ca şi cum i-ar fi pus 
o întrebare. 

— Oh, povestea mea e uşor de spus? Răspunse Carol. 
Proscris, jefuit, disprețuit, m-am hotărât, călcându-mi poate 
pe inimă, să bat pentru cea din urmă oară la poarta 
norocului. Nu e scris oare, acolo sus, că pentru familia 
noastră, atât fericirea cât şi nenorocirea să vină numai din 
partea Franţei? Dumneata ştii mai bine, domnule, 
dumneata care eşti unul dintre francezii pe care 
nenorocitul meu părinte i-a văzut la picioarele eşafodului 
său în ziua morţii, după ce îi avusese la dreapta lui în zilele 
de bătălii. 

— Sire? Murmură cu modestie Athos? N-am fost singur, iar 
eu şi cu tovarăşii mei ne-am făcut în acea împrejurare 
datoria de gentilomi, atâta tot. Dar maiestatea voastră voia 
să-mi facă cinstea de a-mi povesti... 

— Aşa e. Mă bucuram de ocrotirea? lartă-mi şovâiala, 
conte, dar pentru un Stuart, dumneata înţelegi asta, 
dumneata care înţelegi orice, cuvântul e greu de rostit? Mă 
bucuram, zic, de ocrotirea vărului meu, stathuderul 
Olandei; dar, fără intervenţia, sau măcar fără încuviințarea 
Franţei, stathuderul nu putea să ia nici o hotărâre. Venisem 
deci să cer această încuviinţare regelui Franţei, care mi-a 
refuzat-o. 

— Regele v-a refuzat, sire? 

— Oh, nu el; tânărul meu frate Ludovic nu are nici o vină, 
ci domnul de Mazarin. 

Athos îşi muşcă buzele. 


— Gândeşti poate că ar fi trebuit sa mă aştept la acest 
refuz? Zise regele, care observase gestul celuilalt. 

— Într-adevăr, la asta mă gândeam, sire? Răspunse foarte 
cuviincios contele. Îl cunosc pe acest italian de multă 
vreme. 

— Atunci m-am hotărât să împing lucrurile până la capăt şi 
să aflu cât mai repede cu putinţă ultimul, cuvânt al soartei 
mele. I-am spus fratelui meu Ludovic că, pentru a nu 
compromite nici Franţa, nici Olanda, îmi voi încerca singur 
norocul, aşa cum am mai făcut, cu două sute de gentilomi, 
dacă ar vrea să mi-i dea, sau cu un milion, dacă ar vrea să 
mi-l împrumute. 

— Ei bine, sire? 

— Ei bine, domnule, în clipa de faţă simt în mine ceva 
ciudat? Mulţumirea deznădejdii. Unele suflete? Şi am 
început să-mi dau seama că şi al meu se numără printre 
acestea? Încearcă o adevărată mulţumire ajungând la 
convingerea că totul este pierdut pentru ele şi că a sosit, în 
sfârşit, ceasul cel de pe urmă. 

— Oh, nădâjduiesc? Rosti Athos? Că maiestatea voastră n-a 
ajuns chiar până acolo. 

— Ca să-mi spui asta, domnule conte, ca să încerci să-mi 
reaprinzi în inimă speranţa, înseamnă că n-ai înţeles bine 
ceea ce ţi-am spus. Am venit la Blois, conte, pentru a cere 
fratelui meu Ludovic pomana unui milion, cu ajutorul căruia 
speram să-mi recâştig drepturile şi fratele meu Ludovic m-a 
refuzat. Vezi dar că totul e pierdut! 

— Maiestatea voastră îmi va îngădui să spun că sunt de 
altă părere? 

— Cum aşa, conte, mă iei oare drept un spirit vulgar în 
asemenea măsură încât să nu-mi dau seama de starea în 
care mă găsesc? 

— Sire, am văzut mai totdeauna că în împrejurările cele 
mai nenorocite răbufnesc deodată marile întorsături ale 
norocului. 


— Mulţumesc, conte; e frumos să întâlneşti inimi ca a 
dumitale, adică atât de încrezătoare în Dumnezeu şi în 
monarhie, încât să nu deznădăjduiască niciodată pentru o 
soartă regală, oricât de jos ar fi căzut ea. Din nefericire, 
cuvintele dumitale, dragă conte, sunt ca acele leacuri 
socotite desăvârşite şi care, totuşi, neputând vindeca decât 
rănile uşoare, n-au nici o putere asupra morţii. Îţi 
mulţumesc pentru stăruința de a mă mângâia, conte; îţi 
mulţumesc pentru amintirea dumitale plină de devotament, 
dar eu ştiu ce mă aşteaptă. Nimic nu mă mai poate salva 
acum. Şi iată, prietene, sunt atât de încredinţat de acest 
lucru, încât am pornit pe drumul surghiunului, împreună cu 
bătrânul meu Parry; mă întorc să-mi îndur cumplitele 
chinuri în mica sihăstrie ce mi se hărăzeşte în Olanda. 
Acolo, crede-mă, conte, totul va sfârşi curând şi moartea va 
veni degrabă; e chemată cu stăruinţă de acest trup pe care 
îl roade sufletul şi de acest suflet care năzuieşte spre 
odihna cerească! 

— Maiestatea voastră are o mamă, o soră, fraţi; maiestatea 
voastră e capul unei familii, de aceea trebuie să-i ceară lui 
Dumnezeu o viaţă lungă, iar nu o moarte grabnică. 
Maiestatea voastră e proscrisă, fugărită, dar îşi are 
drepturile sale; trebuie deci să năzuiască spre lupte, spre 
înfruntări, spre tron şi nu spre odihna cerească. 

— Conte? Zise Carol al II-lea, cu un zâmbet de o 
indescriptibilă tristeţe? Ai auzit spunându-se vreodată că un 
rege şi-a recucerit regatul cu un servitor de vârsta lui Parry 
şi cu trei sute de scuzi pe care acest servitor îi are în 
pungă? 

— Nu, sire; dar am auzit spunându-se şi nu numai o dată, 
că un rege detronat şi-a recâştigat tronul printr-o voinţă 
dârză, prin stăruinţă, prin sprijinul prietenilor şi cu un 
milion de franci folosiţi aşa cum trebuie. 

— Dar nu m-ai înţeles oare? Acest milion, pe care l-am 
cerut fratelui meu Ludovic, mi-a fost refuzat. 


— Sire? Zise atunci Athos? Maiestatea voastră binevoieşte 
să-mi mai îngăduie câteva clipe, ascultând cu atenţie cele 
ce-mi mai rămân să-i spun? 

Carol al II-lea privi cu încordare spre Athos. 

— Bucuros, domnule? Zise el. 

— Atunci am să rog pe maiestatea voastră să vină cu mine? 
Adăugă contele, îndreptându-se spre casă. 

Şi îl conduse pe rege în cabinetul său, unde îl pofti să şadă. 

— Sire? Reluă el? Maiestatea voastră mi-a spus adineauri 
că, după cum stau lucrurile în Anglia, un milion i-ar fi de 
ajuns ca să-şi recapete tronul? 

— Ca să încerc, cel puţin şi ca să mor ca un rege, în cazul 
când n-aş izbuti. 

— Ei bine, sire, rog pe maiestatea voastră să binevoiască a 
asculta, aşa cum mi-a făgăduit, ceea ce îmi rămâne să-i 
spun. 

Carol făcu un semn de încuviinţare din cap. Athos se 
îndreptă spre uşă şi trase zăvorul, după ce se încredinţă că 
nu asculta nimeni prin apropiere, apoi se întoarse. 

— Sire? Vorbi el? Maiestatea voastră a avut bunăvoința să- 
şi aducă aminte că am însoţit pe nobilul şi preanefericitul 
Carol I, atunci când călăii l-au dus de la Saint-James la 
White-Hall. 

— Da, fireşte, mi-am adus aminte şi-mi voi aduce 
totdeauna. 

— Sire, întâmplarea e prea lugubră ca s-o asculte un fiu, 
căruia de bună seamă i-a fost povestită de alţii mai înainte, 
totuşi trebuie să-i mai vorbesc o dată despre ea maiestăţii 
voastre, fără să las la o parte nici un amănunt. 

— Vorbeşte, domnule. 

— În ziua când regele, tatăl vostru, urca pe eşafod, sau 
mai bine zis trecea din camera sa spre eşafodul ridicat 
dincolo de fereastră, totul fusese pregătit pentru fuga lui. 
Călăul fusese îndepărtat, o gaură fusese făcută sub 
podeaua apartamentului său, în sfârşit, eu însumi mă aflam 


sub bolta funebră pe care am auzit-o trosnind deodată sub 
paşii săi. 

— Parry mi-a povestit aceste groaznice amănunte, 
domnule. 

Athos făcu O. Plecăciune şi continuă: 

— Iată însă ce nu v-a putut povesti el, sire, întrucât cele ce 
urmează s-au petrecut între Dumnezeu, părintele vostru şi 
mine şi niciodată n-am vorbit despre ele nimănui, nici chiar 
celor mai buni prieteni ai mei. „Îndepărtează-te numai 
pentru câteva clipe? A rostit augustul martir către călăul 
mascat. Ştiu că nu voi putea să scap, dar te rog să nu loveşti 
decât la un semn al meu. Vreau să-mi fac în voie 
rugăciunea.” 

— lartă-mă? Zise Carol al II-lea pălind? Dar dumneata, 
conte, care cunoşti atâtea amănunte în legătură cu această 
tristă întâmplare, amănunte care, după cum spuneai 
adineauri, n-au fost dezvăluite nimănui, ştii cumva şi 
numele acelui călău infernal, al acestui laş care şi-a ascuns 
faţa ca să ucidă fără milă un rege? 

Athos se schimbă uşor la faţă. 

— Numele lui? Zise el. Da, îl cunosc, dar nu pot să-l spun. 

— Şi ce-a devenit?... Căci nimeni în Anglia nu ştie ce s-a 
întâmplat cu el. 

— A murit. 

— Dar nu în patul său, nu de moarte liniştită şi blândă, nu 
de moartea oamenilor cumsecade? 

— A murit într-un chip năprasnic, într-o noapte cumplită, 
răpus de mânia oamenilor şi trăsnetele lui Dumnezeu. 
Trupul lui, străpuns de o lovitură de pumnal, s-a rostogolit 
în adâncimile oceanului. Dumnezeu să-l ierte pe cel ce l-a 
ucis! 

— Să trecem mai departe? Zise Carol al II-lea, văzând că 
La Fere nu vrea să spună mai mult. 

— Regele Angliei, după ce-i vorbi, aşa cum am spus, 
călăului acela mascat, a adăugat: „Să nu loveşti, mă auzi, 


decât atunci când voi ridica braţul şi voi rosti: 
REMEMBER!” 

— Într-adevăr? Zise Carol cu glas surd? Ştiu că acesta a 
fost ultimul cuvânt rostit de nefericitul meu părinte. Dar în 
ce scop, pentru cine l-a rostit? 

— Pentru gentilomul francez ascuns sub eşafodul său. 

— Adică pentru dumneata, domnule? 

— Da, sire şi fiecare din cuvintele pe care le-a spus acolo, 
deasupra scândurilor acoperite de un postav negru, îmi 
răsună şi astăzi în urechi. Regele s-a lăsat deci într-un 
genunchi. „Conte de La Fere? A întrebat el? Eşti aici?” „Da, 
sire”? Am răspuns. Atunci regele s-a aplecat şi mai mult. 

Carol al II-lea, el însuşi nerăbdător să audă urmarea, 
chinuit de durere, se aplecase spre Athos pentru a culege 
una câte una vorbele pe care le rostea contele. Capul său îl 
atingea aproape pe al lui Athos. 

— Aşadar? Reluă contele? Regele se plecă şi mai mult. 
„Conte de La Fere? Zise? N-am putut să fiu salvat de tine. 
N-a fost scris să fiu salvat. Dar, chiar de-aş săvârşi o 
nelegiuire, îţi voi spune: da, le-am vorbit oamenilor; da, i- 
am vorbit lui Dumnezeu şi acum îţi vorbesc ţie, cel din 
urmă. Pentru a susţine o cauză pe care am socotit-o sfântă, 
am pierdut tronul părinţilor mei şi am irosit moştenirea 
copiilor mei”. 

Carol al II-lea îşi ascunse faţa în palme şi o lacrimă 
sfâşietoare îi alunecă printre degetele albe şi slăbite. 

— Mi-a mai rămas un milion în aur? Mi-a spus mai departe 
regele. L-am îngropat în hruba castelului Newcastle, în 
clipa când am părăsit acest oraş.” 

Carol îşi înălţă faţa cu o expresie de dureroasă bucurie, 
care ar fi smuls gemete din pieptul celor ce cunoşteau 
această nemărginită suferinţă. 

— Un milion! Murmură el. Oh, conte! 

— Aceşti bani, numai tu singur ştii că există; foloseşte-i 
atunci când vei crede că e momentul să vii în sprijinul fiului 


meu cel mai în vârstă. Şi acum, conte de La Fere, spune-mi 
adio!,, „Adio! Adio, sire!” am strigat. 

Carol al II-lea se ridică şi îşi lipi fruntea înfierbântată 
fereastră. 

— Atunci? Reluă Athos? Regele rosti cuvântul remember! 
Pe care mi-l adresa mie. Şi iată, sire, că îmi aduc aminte! 

Regele nu-şi putu stăpâni tulburarea. Athos îi văzu 
tremurarea umerilor zguduiţi de plâns şi auzi suspinele ce-i 
spărgeau pieptul la fiecare răsuflare. Tăcu, doborât el 
însuşi de talazul de amintiri amare pe care-l aruncase peste 
capul acesta regesc. 

Carol al II-lea, zdrobit de durere, părăsi fereastra, îşi 
potoli lacrimile şi se reîntoarse să se aşeze alături de Athos. 
— Sire? Vorbi contele? Până astăzi am socotit că n-a sosit 

încă ceasul pentru a folosi acest ultim aur, dar, cu ochii 
aţintiţi asupra Angliei, simţeam că ceasul acela se apropie. 
Mâine aveam de gând să caut să aflu în ce parte din lume se 
găseşte maiestatea voastră şi să mă duc să o întâlnesc. Dar 
a venit ea la mine; asta înseamnă că Dumnezeu e de partea 
noastră. 

— Domnule? Zise Carol cu glasul sugrumat de tulburare? 
Eşti pentru mine un înger trimis de Dumnezeu; eşti 
salvatorul meu, ridicat din mormânt de către tatăl meu 
însuşi; dar, crede-mă, de zece ani războaiele civile au trecut 
fără întrerupere peste ţara mea, învălmăşind oamenii şi 
răscolind pământul; e de presupus că în măruntaiele gliei n- 
a mai rămas nici atâta aur câtă dragoste în inimile supuşilor 
mei. 

— Sire, locul unde maiestatea sa a îngropat milionul e bine 
cunoscut de mine şi nimeni, sunt încredinţat de asta, n-a 
putut să-l descopere. De altminteri, castelul Newcastle e 
dărâmat oare până în temelii? L-a dat oare cineva la o 
parte, piatră cu piatră şi l-a smuls din rădăcini până la 
ultima bucăţică? 

— Nu, e încă în picioare, dar în clipa de faţă îl ocupă 
generalul Monck, care îşi are acolo tabăra. Singurul colţ 


unde mă aşteaptă un sprijin, unde am o avere, e, după cum 
vezi, cotropit de vrăjmaşii mei. 

— Generalul Monck, sire, nu se poate să fi descoperit 
comoara despre care v-am vorbit. 

— Da, dar trebuie oare să mă predau lui Monck, pentru a 
descoperi această comoară? Ah, vezi, prin urmare, conte, 
trebuie să închei cu destinul, fiindcă mă îngenunche de 
fiecare dată când încerc să mă ridic. Ce să fac, atâta vreme 
cât n-am decât un singur slujitor, pe Parry, pe acest Parry 
pe care Monck l-a mai alungat o dată? Nu, nu, conte, să 
primim cea de pe urmă lovitură. 

— Ceea ce nu poate face maiestatea voastră, ceea ce Parry 
nu mai poate încerca, credeţi, sire, că aş putea să izbutesc 
eu? 

— Dumneata? Dumneata, conte, să te duci acolo? 

— Dacă maiestatea voastră o doreşte, da, sire, mă voi 
duce? Zise Athos, plecându-se în faţa regelui. 

— Dumneata, atât de fericit aici, conte? 

— Nu pot să fiu fericit, sire, câtă vreme am de îndeplinit o 
datorie şi încă o datorie supremă, pe care mi-a încredinţat-o 
regele, părintele vostru: aceea de a veghea asupra soartei 
voastre şi de a folosi banii lăsaţi de el, pentru redobândirea 
tronului. Aşa că maiestatea voastră să-mi facă numai un 
semn şi sunt gata să pornim la drum, sire. 

— Ah, domnule? Exclama regele, uitând de orice etichetă 
regală şi aruncându-se de gâtul lui Athos? Dumneata îmi 
dovedeşti că există un Dumnezeu în cer şi că acest 
Dumnezeu îşi trimite uneori vestitorii săi la nenorociţii care 
gem pe acest pământ. 

Athos, mişcat de pornirea tânărului, îi mulţumi cu un 
adânc respect şi, apropiindu-se de fereastră, strigă: 

— Grimaud, caii! 

— Cum! Aşa, dintr-o dată? Rosti regele. Ah, domnule, eşti, 
cu adevărat, un om minunat! 

— Sire? Zise Athos? Nu cunosc nimic mai grabnic decât a 
sluji pe maiestatea voastră. De altminteri? Adăugă el 


zâmbind? E un obicei al meu pe care l-am deprins de mult, 
slujind-o pe regina, mătuşa voastră şi pe regele, părintele 
vostru. Cum aş putea să-l pierd tocmai în ceasul când e 
vorba sa slujesc pe maiestatea voastră? 

— Ce om! Murmură regele. Apoi, după o clipă de gândire: 
Dar nu, conte, nu pot să-ţi cer atâta sacrificiu. Nu am nimic 
spre a-ţi răsplăti asemenea servicii. 

— Hm! Făcu Athos râzând. Maiestatea voastră glumegşte, 
căci are un milion. Ah, de ce nu am eu măcar o jumătate din 
această sumă: aş fi pus pe picioare un regiment până acum! 
Dar, slavă Domnului, mi-au mai rămas aici câteva fişicuri de 
aur şi câteva diamante ale familiei. Maiestatea voastră va 
binevoi, sper, să le împartă cu un slujitor devotat. 

— Cu un prieten. Da, conte, dar cu o condiţie: ca, la rândul 
meu, acest prieten să împartă cu mine mai târziu. 

— Sire? Zise Athos, deschizând o cutie din care scoase aur 
şi giuvaericale? lată că suntem destul de bogaţi. Noroc ca 
suntem patru, ca să ne apărăm de hoţi. 

Bucuria făcu să zvâcnească sângele în obrajii palizi ai lui 
Carol al II-lea. Văzu apropiindu-se de scară cei doi cai ai lui 
Athos, aduşi de Grimaud, care se şi încălţase cu cizme 
pentru drum. 

— Blaisois, să dai această scrisoare vicontelui de 
Bragelonne. Pentru toată lumea, sunt plecat la Paris. Îţi las 
în seamă casa, Blaisois! 

Blaisois făcu o plecăciune, îl îmbrăţişa pe Grimaud şi 
închise poarta grea de fier. 

Capitolul XVII Unde este căutat Aramis, dar unde nu-l 
aflăm decât pe Bazin. 

Nu trecuseră nici două ceasuri de când plecase stăpânul 
casei, care, spre a-i amăgi pe Blaisois, apucase pe drumul 
către Paris şi un călăreț cu un frumos cal breaz se opri în 
faţa porţii. Cu un „Hei!” răsunător, el strigă la grăjdarii ce 
stăteau încă roată, dimpreună cu grădinarii, în jurul lui 
Blaisois, povestitorul din toate zilele al slugărimii de la 


LLA 


castel. Acest „Hei!”, pe care jupânul Blaisois îl cunoştea fără 
îndoială, îl făcu să întoarcă faţa şi să exclame tare: 

— Domnul d'Artagnan!... Daţi fuga, măi, şi-i deschideţi 
poarta! 

O ceată de opt vlăjgani se repezi la poarta de fier, care fu 
deschisă într-o clipă, ca şi cum ar fi fost un fulg. Şi toţi se 
întreceau cu ploconelile, căci era cunoscută primirea 
aleasă, pe care stăpânul avea obiceiul să o facă acestui 
prieten, şi, apoi, în asemenea împrejurări, era destul să 
tragi cu ochiul la felul cum se purta valetul. 

— Ah? Rosti cu un zâmbet plin de mulţumire d'Artagnan, 
legănându-se în scară înainte de a cobori din şa? Dar unde 
este scumpul nostru conte? 

— Eh, să vedeţi, domnule? Răspunse Blaisois? Mâhnirea 
domnului conte, stăpânul nostru, nu va fi mai mică decât a 
dumneavoastră, când va afla că i-aţi călcat pragul! Soarta a 
făcut ca domnul conte să plece nu mai demult decât acum 
două ceasuri. 

D'Artagnan însă nu se mâhni pentru un lucru atât de 
mărunt. 

— Bun? Zise el? Văd că vorbeşti cea mai curată 
franţuzească din lume; îmi vei da o lecţie de gramatică şi de 
vorbire frumoasă, în timp ce voi aştepta întoarcerea 
stăpânului tău. 

— Numai că asta e cu neputinţă, domnule? Răspunse 
Blaisois. O să aşteptaţi prea mult. 

— Nu se întoarce astăzi? 

— Nici mâine, domnule, nici poimâine. Domnul conte a 
plecat într-o călătorie lungă. 

— Călătorie...?! Se miră d'Artagnan. Nu cumva îmi îndrugi 
palavre? 

— Domnule, este curatul adevăr. Domnul mi-a făcut 
cinstea să-mi lase în seamă casa şi a adăugat cu glasul lui 
atât de poruncitor şi atât de blând... Care pentru mine e tot 
una: „Vei spune că am plecat la Paris”. 


— Ei bine? Strigă d'Artagnan? Dacă s-a îndreptat către 
Paris, e tot ce voiam să ştiu; trebuia să-mi fi spus asta de la 
început, nătărăule... A plecat de două ceasuri, zici? 

— Da, domnule. 

— Îl voi ajunge repede din urmă. E singur? 

— Nu, domnule. 

— Dar cine îl însoţeşte? 

— Un gentilom pe care nu-l cunosc, un bătrân şi domnul 
Grimaud. 

— Va să zică, nu vor merge aşa de iute ca mine... Am şi 
plecat... 

— Domnul vrea să mă asculte o clipă? Zise Blaisois, 
apucând uşor dârlogii calului. 

— Da, însă fără vorbe multe, sau spune-le mai repede! 

— Ei bine, domnule, mie mi se pare că vorba asta cu 
Parisul e numai o momeală. 

— O, o! Făcu d'Artagnan îngrijorat. O momeală? 

— Da, domnule; domnul conte nu se duce la Paris, aş putea 
să jur. 

— Ce te face să crezi? 

— lată ce: domnul Grimaud ştie totdeauna unde se duce 
stăpânul nostru şi mi-a făgăduit că, prima dată când se va 
duce la Paris, îmi va lua şi mie cei câţiva gologani pe care 
vreau să-i trimit nevestei mele. 

— A, eşti însurat? 

— Am fost; nevasta mea era de pe aici, dar stăpânul găsea 
că e prea guralivă şi am trimis-o la Paris; îi duc lipsa uneori, 
dar alteori parcă e mai bine. 

— Pricep, dar termină cu astea; aşadar, nu crezi că 
domnul conte a plecat la Paris? 

— Nu, domnule, căci atunci Grimaud nu şi-ar mai fi ţinut 
făgăduiala, adică şi-ar fi călcat cuvântul şi asta nu e cu 
putinţă. 

— Asta nu e cu putinţă? Repetă d'Artagnan, căzând dintr-o 
dată pe gânduri, fiindcă se lămurise pe dată. Bine, bravul 
meu Blaisois, mulţumesc. 


Blaisois făcu o plecăciune. 

— Uite ce e, tu ştii că nu sunt un om curios din fire... Am 
însă mare nevoie de stăpânul tău... N-ai putea... Cu un 
cuvinţel... Tu, care vorbeşti totdeauna cu miez, să-mi dai a 
înţelege... O silabă numai... Şi voi ghici singur restul. 

— Pe cinstea mea, domnule, n-aş putea face nimic... Habar 
n-am încotro a apucat stăpânul meu... Cât despre... Să 
ascult la uşi, asta nu intră în obiceiurile mele şi, de 
altminteri, nici nu e îngăduit aici, la noi. 

— Dragul meu? Zise d'Artagnan? Iată un început rău 
pentru mine. Dar nu-i nimic. Ştii cel puţin cam când se va 
întoarce contele? 

— Tot atât de puţin, domnule, cât ştiu şi despre ţinta 
călătoriei sale. 

— Haide, Blaisois, haide, ia gândeşte-te! 

— Domnul se îndoieşte de sinceritatea mea? Ah, domnul 
mă mâhneşte peste măsură! 

— Să-i ia dracul limba lui aurită! Bolborosi d'Artagnan. Un 
bădăran face mai mult când îţi spune o singură vorbă... 
Adio! 

— Domnule, primiţi, vă rog, plecăciunile mele. 

„Secătură! Murmură d'Artagnan în sinea lui. Caraghiosul 
ăsta e de nesuferit.” 

Îşi mai aruncă o dată privirea spre casă, întoarse calul şi 
ieşi pe poartă cu aerul unui om pe care nu l-a supărat 
nimeni şi căruia nu-i pasă de nimic. Dar după ce coti zidul şi 
când nu-l mai putea zări nimeni, îşi zise, răsuflând adânc: 

— la să vedem! Athos să fi fost oare acasă?... Nu. Toţi 
trândavii ăştia care stăteau cu braţele încrucişate în ogradă 
ar fi fost plini de năduşeală dacă stăpânul lor ar fi stat cu 
ochii pe ei. Athos în călătorie?... E de neînțeles. Oricum, 
ăsta e misterios al naibii... Şi-apoi nu, nu e omul care îmi 
trebuie mie. Eu am nevoie de un spirit şiret, răbdător. 
Treaba mea e la Melun, într-o anumită mănăstire, pe câte 
ştiu. Patruzeci şi cinci de leghe; adică patru zile şi jumătate. 


Haide, vremea e frumoasă şi eu sunt liber. Să pornim la 
drum! 

Şi dădu pinteni calului, apucând înspre Paris. În a patra zi 
ajunse la Melun, aşa după cum dorise. 

D'Artagnan avea obiceiul să nu întrebe niciodată unde 
duce drumul pe care apuca sau să ceară vreun sfat de 
prisos cuiva. Pentru asemenea amănunte, el se încredea în 
dibăcia lui, care nu-l înşela niciodată, într-o experienţă de 
treizeci de ani şi într-o mare uşurinţă de a citi pe feţele 
caselor întocmai ca pe acelea ale oamenilor. 

La, Melun, găsi numaidecât mănăstirea, o clădire 
îmbietoare, cu tencuială de ghips peste cărămizile roşii, cu 
viţă sălbatică atârnând de-a lungul streşinilor şi cu o cruce 
de piatră, sculptată, ce se ridica mai sus de coama 
acoperişului. Din sala de jos a acestei clădiri se desprindea 
un zumzet, sau mai degrabă un zvon de glasuri, asemenea 
ciripitului unor puişori când cuibul prinde viaţă sub piuitul 
lor vioi. Unul din aceste glasuri silabisea rând pe rând 
literele alfabetului. O voce groasă şi melodioasă în acelaşi 
timp îi certa pe cei flecari şi îndrepta greşelile celui care 
citea. 

D'Artagnan recunoscu această voce şi cum fereastra de la 
sala de jos era deschisă, se aplecă în şa, printre lăstarii şi 
frunzele roşii de viţă şi strigă: 

— Bazin, scumpul meu Bazin, bună ziua! 

Un om îndesat, gros, cu fruntea teşită, cu capul împodobit 
cu o coroană de păr argintiu, tăiat scurt, imitând tunsoarea 
canonicilor şi acoperit cu o veche tichie de catifea neagră, 
se ridică numaidecât în picioare când auzi glasul lui 
d'Artagnan. De fapt, nu SE RIDICĂ ar trebui să spunem, ci 
sări. Bazin sări într-adevăr şi răsturnă scaunul scund, pe 
care câţiva copii se repeziră să i-l aşeze din nou, războindu- 
se între ei mai abitir decât o făceau grecii când voiau să 
smulgă din mâinile troienilor trupul lui Patrocle, Şi Bazin nu 
numai că sări din loc, dar scăpă jos alfabetarul şi varga pe 
care o ţinea într-o mână. 


— Dumneavoastră! Strigă el. Dumneavoastră, domnule 
d'Artagnan! 

— Da, eu. Unde e Aramis... Adică nu, domnul cavaler 
d'Herblay... ba nu, iar m-am încurcat, domnul vicar 
general? 

— Ah, domnule? Răspunse Bazin cu un aer important? 
Monseniorul a plecat la dioceza sa. 

— Cum ai spus? Făcu d'Artagnan. 

Bazin repetă fraza. 

— Asta-i bună! Aramis are o dioceză? 

— Da, domnule. De ce nu? 

— Aşadar e episcop? 

— Dar de pe ce lume veniţi, domnule? Răspunse Bazin 
oarecum înţepat? Că n-aţi aflat încă acest lucru? 

— Dragul meu Bazin, noi, păgânii, noi, ăştia care mânuim 
spada, noi ştim că un bărbat poate fi colonel, sau general de 
armată, sau mareşal al Franţei; dar c-ar putea ii episcop, 
arhiepiscop sau papă... Dracul să mă ia dacă o veste ca asta 
ajunge la urechile noastre înainte de a fi făcut pe trei 
sferturi înconjurul pământului. 

— Sst! Sst! 'Ţistui Bazin, holbând ochii la el. Să n-audă 
copiii aceştia, cărora mă străduiesc să le bag în cap numai 
principii frumoase. 

Copiii făcuseră, într-adevăr, cerc în jurul lui d'Artagnan, 
admirând calul său, spada lungă, pintenii şi înfăţişarea lui 
impunătoare. Îi admirau îndeosebi glasul gros, în aşa fel că 
atunci când el slobozi ocara aceea, toată şcoala strigă: 
„Dracul să mă ia!” cu un vuiet nemaipomenit de râsete, de 
strigăte şi tropăituri care-l umpleau de mândrie pe 
muşchetar şi-l făceau să-şi piardă firea pe bătrânul 
pedagog. 

— Hei? Strigă el? Tăceţi odată, gălăgioşilor!... Hei... 
Poftim, abia aţi sosit, domnule d'Artagnan şi toate 
principiile mele frumoase s-au dus de râpă... Dar ce vreţi, 
dumneavoastră, ca întotdeauna, stârniţi zarvă peste tot pe 


unde treceţi... Parc-ar fi turnul Babei aici!... Ah, Doamne 
Dumnezeule! Ah, neastâmpăraţii! 

Şi domnul Bazin se porni să împartă la ghionţi, cu osârdie, 
în dreapta şi-n stânga, ceea ce spori şi mai mult tărăboiul 
făcut de şcolarii săi, care slobozeau acum altfel de ţipete. 

— Noroc, cel puţin, că aici n-aveţi cu cine să vă mai ţineţi 
de tărăşenii? Zise apoi Bazin. 

— Crezi? Rosti d'Artagnan cu un surâs ce-l făcu pe 
pedagog să simtă că-l trece un fior prin spate. 

„E în stare”? Îşi zise el în sinea lui. 

— Şi unde se află dioceza stăpânului tău? 

— Monseniorul Rene este episcop la Vannes. 

— Cine l-a numit? 

— Domnul intendent superior, vecinul nostru. 

— Cum, domnul Fouquet? 

— Fără îndoială că dânsul. 

— Aramis se are deci bine cu el? 

— Monseniorul slujea în fiecare duminică la domnul 
intendent superior, la Vaux; apoi vânau împreună. 

— Ah! 

— Afară de asta, monseniorul îşi pregătea uneori 
citaniile... Nu, vreau să zic predicile sale, cu domnul 
intendent superior. 

— Hm! Te pomeneşti că predică în versuri acest vrednic 
episcop? 

— Domnule, nu luaţi în derâdere cele sfinte, pentru 
numele lui Dumnezeu! 

— Bine, Bazin, bine! Aşadar, Aramis e la Vannes? 

— La Vannes, în Bretania. 

— Eşti un prefăcut, Bazin; nu-i adevărat ceea ce-mi spui. 

— Domnule, veniţi sa vedeţi, apartamentele presbiteriului 
sunt goale. 

— Are dreptate? Murmură d'Artagnan, aruncându-şi ochii 
spre clădirea a cărei înfăţişare da impresia de singurătate. 
— Dar monseniorul cred că v-a scris despre numirea sa. 

— Când s-a făcut ea? 


— Acum o lună. 

— O, atunci nu-i încă timpul pierdut. Înseamnă că Aramis 
n-a avut până acum nevoie de mine. Dar, ia spune, Bazin, tu 
pentru ce nu-l urmezi pe pastorul tău? 

— Domnule, nu pot, am îndatoriri aici. 

— Alfabetul? 

— Şi pocăiţii mei. 

— Cum, spovedeşti? Eşti preot? 

— Aproape. Mă simt chemat pentru asta! 

— Dar ordinele? 

— 0? Răspunse Bazin cu înfumurare? Acum, că 
monseniorul e episcop, voi căpăta cu uşurinţă ordinele, sau 
cel puţin anumite scutiri. 

Şi îşi frecă mâinile bucuros. 

— Hotărât? Îşi zise d'Artagnan? Pe oamenii ăştia nu-i mai 
poţi smulge de la ale lor. Dă-mi ceva să mănânc, Bazin! 

— Numaidecât, domnule. 

— Un pui, o supă şi o sticlă de vin. 

— Azi e sâmbătă, zi de post? Zise Bazin. 

— Am scutire? Făcu d'Artagnan. 

Bazin îl privi cu un aer răutăcios. 

— Aha, jupâne vulpoi, drept cine mă iei? Zise d'Artagnan. 
Dacă tu, care eşti slugă, tragi nădejde să capeţi scutire 
pentru a săvârşi nelegiuiri, eu, prietenul stăpânului tău, nu 
pot avea o scutire ca să mănânc de dulce într-o zi de post, 
după pofta stomacului meu? Bazin, fii binevoitor cu mine, 
sau, pe viul Dumnezeu, mă voi plânge regelui şi atunci nu 
vei mai spovedi niciodată! Ştii doar că pe episcopi îi 
numeşte regele şi acolo eu sunt cel mai tare! 

Bazin surâse cu şiretenie. 

— Oh, îl avem şi noi pe domnul intendent superior? Zise el. 

— Şi vrei să zici că nu-ţi pasă de rege? 

Bazin nu răspunse nimic la aceasta; zâmbetul lui spunea 
însă totul. 

— Mâncare? Zise d'Artagnan? lată că se apropie de şapte 
ceasuri. 


Bazin se întoarse şi-l trimise pe cel mai în vârstă dintre 
şcolarii lui să-i dea de veste bucătarului. Între timp, 
d'Artagnan cerceta presbiteriul. 

— Pff! Făcu el cu dispreţ. Monseniorul stătea destul de 
prost aici, asta nu-i o locuinţă pentru înălţimea sa. 

— Avem castelul de la Vaux? Zise Bazin. 

— Care face poate cât Luvrul? Replică în glumă 
d'Artagnan. 

— Mai mult chiar? I-o întoarse Bazin cu cel mai deplin 
sânge rece. 

— A! Făcu d'Artagnan. 

Poate că ar mai fi lungit vorba şi ar fi susţinut cu tărie 
supremaţia Luvrului, dar locotenentul îşi aduse aminte că 
frumosul lui cal rămăsese legat de un belciug la poartă. 

— Drace! Zise el. Trimite pe cineva să se îngrijească de 
calul, meu. Stăpânul tău, episcopul, n-are unul la fel în 
grajdurile sale! 

Bazin privi pieziş spre cal şi răspunse: 

— Domnul intendent superior i-a dăruit patru cai din 
grajdurile sale şi unul singur din cei patru face cât patru ca 
al dumneavoastră. 

Lui d'Artagnan îi năvăli sângele în obraji. Îl mânca palma 
şi căuta în creştetul lui Bazin locul unde avea să-i cadă 
pumnul. Dar se stăpâni. Mânia îi trecu şi se mulţumi să-i 
spună: 

— Drace! Drace! Bine am făcut că am părăsit serviciul 
regelui. Spune-mi, nobile Bazin, câţi muşchetari are domnul 
intendent superior? 

— Cu banii lui, îi va avea pe toţi ai regatului? Răspunse 
Bazin închizând cartea şi dând drumul copiilor cu lovituri 
de vargă. 

— Drace! Drace! Mai rosti o dată d'Artagnan. 

Şi întrucât i se dădu de veste că ospăţul era gata, porni în 
urma bucătăresei, care-l pofti în sala de mâncare, unde cina 
îl aştepta întinsă pe masă, D'Artagnan se aşeză şi atacă 
vitejeşte puiul. 


— Mi se pare? Zise el, muşcând cu poftă din friptura ce-i 
fusese servită şi care se vedea cât de colo că nu fusese dată 
prin untură? Mi se pare că am făcut o mare greşeală atunci 
când nu m-am grăbit să intru în slujba unui astfel de stăpân. 
E un senior puternic, după cât s-ar spune, acest intendent 
superior. Într-adevăr, noi, ăştia de la curte, nu ştim nimic, 
căci razele soarelui ne împiedică să vedem stelele cele mari, 
care sunt şi ele tot nişte sori, dar ceva mai depărtate de 
pământul nostru, atâta tot. 

Cum lui d'Artagnan îi plăcea mult, fie pentru a face haz, fie 
pentru a-i trage de limbă, să pună oamenii să vorbească 
despre lucrurile ce-l interesau pe el, acum se aruncă asupra 
jupânului Bazin; dar îşi pierdu vremea degeaba. În afară de 
laudele cam umflate şi obositoare la adresa domnului 
intendent superior, Bazin, care, la rândul său, se ţinea în 
gardă, nu dezvălui nimic în faţa curiozităţii lui d'Artagnan, 
decât nişte fapte lipsite de însemnătate, ceea ce-l 
nemulţumi pe muşchetar, care, de îndată ce termină masa, 
ceru să i se pregătească de culcare. 

D'Artagnan fu condus de Bazin într-o odaie sărăcăcioasă, 
unde găsi un pat destul de prost; noroc însă că oaspetele nu 
era pretenţios. | se spuse că Aramis luase toate cheile de la 
apartamentul lui particular şi cum d'Artagnan ştia că 
Aramis era un bărbat ordonat şi avea de obicei multe 
lucruri de ascuns în apartamentul său, asta nu-l miră câtuşi 
de puţin. Aşa că se trânti în pat, cu aceeaşi vitejească 
pornire ca şi atunci când atacase puiul, deşi comparativ 
patul era ceva mai tare şi cum îi era tot aşa de somn pe cât 
îi fusese de foame, nu-i trebui mai mult timp până să 
adoarmă decât îi trebuise ca să ronţăie până şi ultimul 
oscior al fripturii. 

De când nu mai era în slujba nimănui, d'Artagnan îşi 
făgădui să doarmă cu atât mai adânc, pe cât de uşor 
dormise mai înainte. Dar, oricât de solemnă ar fi fost 
această făgăduiala şi cu toată hotărârea lui de a şi-o 
îndeplini cu sfinţenie, d'Artagnan fu deşteptat din somn în 


puterea nopţii de un huruit de trăsuri şi de gălăgia lacheilor 
călări. O mare luminaţie se revărsă deodată peste pereţii 
odăii lui; sări din pat în cămaşa de noapte şi alergă la 
fereastră. 

„Nu cumva s-o fi întors regele?” îi trecu prin gând, în timp 
ce se freca la ochi, căci, într-adevăr, era o suită care nu 
putea să fie decât a unei persoane regale. 

— Trăiască domnul intendent superior! Strigă, sau mai 
degrabă chiui, la o fereastră de la catul de jos, o voce în 
care o recunoscu pe a lui Bazin; acesta, în timp ce striga 
astfel, flutura într-o mână o batistă, iar în cealaltă ţinea un 
sfeşnic aprins. 

D'Artagnan văzu atunci ceva, în formă de faţă omenească, 
luminată de sfeşnic, aplecându-se spre uşa celei dintâi 
trăsuri; în acelaşi timp, prelungi hohote de râs, care 
porneau din trăsură, stârnite pesemne de ciudata înfăţişare 
a lui Bazin, formară ca o dâră de bucurie în urma 
cortegiului care trecea în grabă. 

— Ar fi trebuit să-mi dau seama? Murmură d'Artagnan? Că 
nu era regele: nu se râde cu atâta poftă atunci când trece 
regele. Hei, Bazin? Strigă apoi către vecinul său, care se 
aplecase pe trei sferturi peste fereastră, ca să urmărească 
din ochi cât mai mult trăsura? Ia spune, ce-a fost acolo? 

— A trecut domnul Fouquet? Răspunse Bazin, cu un aer 
protector. 

— Şi toţi aceşti oameni? 

— Curtea domnului Fouquet. 

— Oh, oh! Făcu d'Artagnan. Ce-ar zice domnul de Mazarin 
dacă ar auzi una ca asta? 

Şi se culcă din nou, îngândurat, întrebându-se cum se face 
că Aramis e totdeauna sprijinit de omul cel mai puternic din 
regat? „Să fie oare din pricină că are mai mult noroc decât 
mine, sau fiindcă eu sunt mai nătărău decât el? Ei şi?!” Era 
expresia finală prin care d'Artagnan, devenit înţelept, îşi 
încheia în prezent fiecare gând şi fiecare frază. Altădată 
spunea: la dracu! Ceea ce suna ca o împunsătură de pinten, 


dar acum îmbătrânise şi murmura acest: ei şi?! Oarecum 
filosofic, ce ţinea loc de frâu în domolirea pornirilor sale mai 
mari sau mai mici. 

Capitolul XVIII Aici d'Artagnan îl caută pe Porthos şi dă de 
Mousqueton. 

Când d'Artagnan se încredința pe deplin că lipsa domnului 
vicar d'Herblay era un fapt real şi că prietenul său nu putea 
fi găsit nici la Melun, nici în împrejurimi, se despărţi de 
Bazin fără părere de rău, aruncă o privire piezişă spre 
măreţul castel din Vaux, care începuse să îmbrace acea 
splendoare ce avea să-l ducă la ruină, şi, încreţindu-şi 
buzele ca orice om descurajat şi neîncrezător, îşi îmboldi 
calul breaz, zicând: 

— Haide, haide, tot la Pierrefonds am să găsesc cel mai 
bun om şi cea mai bună ladă cu bani. Şi nu am nevoie decât 
de aşa ceva, fiindcă de rest mă îngrijesc eu! 

Îi vom cruța pe cititori de a le mai povesti întâmplările 
prozaice ale călătoriei lui d'Artagnan, care se apropia de 
Pierrefonds în dimineaţa zilei a treia. Venea dinspre 
Nanteuil-le-Haudouin şi Crecy. De departe, zări castelul lui 
Ludovic de Orleans, care, devenit domeniu al coroanei, era 
lăsat în seama unui paznic bătrân. Era una din acele 
minunate clădiri din veacul de mijloc, cu ziduri groase de 
douăzeci de picioare şi cu turnuri înalte de o sută. 

D'Artagnan o luă pe lângă ziduri, măsură turnurile din 
ochi şi cobori în vale. De departe văzu castelul lui Porthos, 
aşezat pe marginea unui heleşteu larg şi având în jurul lui o 
pădure întinsă. Acelaşi pe care am avut cinstea de a-l 
descrie cititorilor noştri, astfel că ne vom mulţumi de astă 
dată numai să-l reamintim. Primul lucru pe care-l zări 
d'Artagnan, după ce admiră copacii stufoşi, după ce se 
bucură de soarele de mai ce învăluia într-o pânză de aur 
colinele înverzite, după ce privi crângurile înflorite ce se 
întindeau până aproape de Compiegne, fu o mare cutie pe 
roate, împinsă de doi lachei şi trasă de alţi doi. În această 
cutie se afla ceva uriaş, verde şi auriu, care străbătea, la 


fiecare tragere sau împingere, cărările zâmbitoare ale 
parcului. Acest ceva, de departe nu putea fi definit şi nu 
amintea absolut nimic; mai de aproape părea a fi un butoi 
acoperit cu postav verde galonat; mai de aproape aducea a 
om, sau mai degrabă semăna cu o mogâldeaţă a cărei parte 
de jos, lăbărţându-se în cutie, o umplea pe de-a-ntregul; şi 
mai de aproape încă, se vedea că omul acesta era 
Mousqueton, Mousqueton cu părul lui alb şi cu faţa roşie, ca 
o paiaţă. 

— Ei, mii de draci! Strigă d'Artagnan. lată-l pe scumpul 
nostru domn Mousqueton! 

— A!... Gâjâi burtosul. A, ce bucurie! Ce fericire! Domnul 
d'Artagnan!... Opriţi, trântorilor! 

Aceste cuvinte din urmă erau adresate lacheilor care îl 
trăgeau şi-l împingeau pe cărare. Cutia se opri şi cei patru 
lachei, ca la o comandă militară, îşi ridicară toţi odată 
pălăriile galonate şi se înşiruiră la spatele cutiei. 

— Ah, domnul d'Artagnan? Zise Mousqueton? De ce nu pot 
să vă îmbrăţişez genunchii! Dar am devenit neputincios, 
după cum vedeţi. 

— Maică Precistă, scumpul meu Mousqueton, vârsta! 

— Nu, domnule, nu e vârsta, ci beteşugurile, supărările. 

— Supărări, la dumneata, Mousqueton? Zise d'Artagnan, 
făcând ocolul cutiei. Eşti într-o doagă, scumpul meu 
prieten! Slavă Domnului, pari mai tare ca un stejar de trei 
sute de ani. 

— Ah, picioarele, domnule, picioarele! Rosti credincioasa 
slugă. 

— Cum, picioarele? 

— Da, nu vor să mă mai poarte. 

— Nerecunoscătoarele! Totuşi, le hrăneşti bine, 
Mousqueton, după cât se pare. 

— Vai, da, n-au de ce să se plângă în această privinţă? Zise 
Mousqueton cu un oftat. Iotdeauna am făcut ce-am putut 
pentru trupul meu; nu sunt egoist. 

Şi Mousqueton oftă din nou. 


„Nu cumva Mousqgueton vrea să fie şi el baron, de oftează 
aşa?” se întrebă d'Artagnan. 

— Doamne? Zise Mousqueton, smulgându-se din gândurile 
lui triste? Doamne, ce fericit are să fie monseniorul că v-aţi 
adus aminte de el! 

— Bunul Porthos! Strigă d'Artagnan. De-abia aştept să-l 
îmbrăţişez. 

— Oh? Făcu Mousqueton înduioşat? Am să-i scriu despre 
asta, domnule. 

— Cum, ai să-i scrii? Strigă d'Artagnan. 

— Chiar astăzi, fără întârziere. 

— Aşadar, nu-i aici? 

— Nu, domnule. 

— Dar e pe-aproape? E departe? 

— Eh, ce pot să ştiu eu, domnule, ce pot să ştiu eu? Se 
scuză Mousqueton. 

— La dracu! Strigă muşchetarul, bătând cu piciorul în 
pământ. Mă urmăreşte ghinionul! Porthos, căruia îi place să 
stea mai mult acasă. 

— Domnule, nu există om mai legat de casa ca 
monseniorul... Dar... 

— Dar ce? 

— Când un prieten te cheamă... 

— Un prieten? 

— Eh, fireşte: vrednicul domn d'Herblay. 

— Aramis l-a chemat pe Porthos? 

— Iată cum s-au petrecut lucrurile, domnule d'Artagnan. 
Domnul d'Herblay i-a scris monseniorului... 

— Adevărat? 

— O scrisoare, domnule, o scrisoare prin care-l chema atât 
de grabnic, că a întors toată casa pe dos. 

— Povesteşte-mi totul, prietene? Zise d'Artagnan? Dar mai 
întâi spune-le oamenilor ăstora să plece puţin de-aici. 

Mousqueton scoase un: „Căraţi-vă, momâilor!” din nişte 
plămâni atât de puternici, încât ar fi fost de ajuns numai 
suflul fără a mai rosti cuvintele, pentru ca cele patru slugi 


să se topească în văzduh. D'Artagnan se aşeză pe huluba 
cutiei şi îşi ascuţi auzul. 

— Domnule? Începu Mousqueton? Monseniorul a primit o 
scrisoare de la domnul vicar general d'Herblay acum opt 
sau nouă zile; era în ziua bucuriilor... Câmpeneşti; da, într-o 
miercuri, îmi aduc bine aminte. 

— Cum adică, în ziua bucuriilor câmpeneşti? Întrebă 
d'Artagnan. 

— Da, domnule. Castelul acesta plăcut, de ţară, ne îmbie 
cu atâtea bucurii, încât ne simţim copleşiţi; de aceea, ne-am 
văzut siliţi să punem rânduială în stăpânirea lor. 

— Veşnica patimă pentru rânduială a lui Porthos! Mie nu 
mi-ar fi trecut nicicând prin cap aşa ceva. E drept, însă, că 
eu nu prea sunt copleşit de bucurii! 

— Noi, ce să zic, suntem? Spuse Mousqueton. 

— Şi cum aţi făcut rânduială asta, ia să vedem? Întrebă 
d'Artagnan. 

— Povestea e cam lungă, domnule. 

— Nu-i nimic, avem timp destul şi apoi tu vorbeşti atât de 
frumos, dragul meu Mousqueton, că e o adevărată plăcere 
să te asculte cineva. 

— E drept? Zise Mousqueton cu un fel de mulţumire ce 
pornea, fără îndoială, din faptul că i se recunoştea această 
însuşire? E drept că am făcut progrese mari de când trăiesc 
pe lângă monseniorul. 

— Aştept povestea cu rânduiala bucuriilor, Mousqueton şi 
sunt chiar nerăbdător s-o aud; vreau să ştiu dacă am sosit 
aici într-o zi bună. 

— Oh, domnule d'Artagnan? Zise Mousqueton cu tristeţe? 
De când a plecat monseniorul, toate bucuriile şi-au luat 
zborul de la noi! 

— Ei bine, dragul meu Mousqueton, atunci cheamă-ţi 
amintirile. 

— Cu ce zi doriţi să începem? 

— Ei asta-i, începe cu duminica; e ziua Domnului. 

— Cu duminica, domnule? 


— Da. 

— Duminică, bucurie religioasă: monseniorul se duce la 
liturghie, ia anafură, ascultă predicile şi poveţele 
duhovnicului său obişnuit. Nu prea e plăcut, dar aşteptăm 
un călugăr carmelit de la Paris care va sluji în parohia 
noastră şi care vorbeşte foarte frumos, după câte am auzit; 
asta ne va mai dezmorţi, căci duhovnicul de acum ne face 
totdeauna să adormim. Aşadar, duminica, bucurii religioase. 
Luni, bucurii lumeşti. 

— Stai, stai? Zise d'Artagnan? Ce înţelegi tu prin asta, 
Mousqueton? Să ne oprim puţin la bucuriile lumeşti. 

— Domnule, luni ieşim în lume: primim vizite, facem vizite; 
se cântă din lăută, se dansează, se spun stihuri, în sfârşit se 
arde puţină tămâie în cinstea doamnelor. 

— Drace! Asta e o adevărată galanterie? Îl întrerupse 
muşchetarul, care simţea nevoia să cheme în ajutor toată 
puterea muşchilor mastoizi ca să-şi stăpânească un enorm 
imbold de a pufni în râs. 

— Marţi, bucurii savante. 

— A, bun? Zise d'Artagnan. Cam ce anume? Înşiră-le mai 
cu de-amănuntul, dragul meu Mousqueton. 

— Monseniorul a cumpărat o sferă, pe care am să v-o arăt 
îndată; ea umple întregul perimetru al turnului cel mare, 
mai puţin o galerie pe care a făcut-o deasupra sferei; sunt 
acolo diverse sfori şi fire de alamă de care sunt agăţate 
soarele şi luna. Totul se învârteşte şi e tare frumos. 
Monseniorul îmi arată mările şi pământurile îndepărtate, 
unde ne făgăduim că nu ne vom duce niciodată. E foarte 
instructiv. 

— Foarte instructiv, cred şi eu? Adăugă d'Artagnan. Şi 
miercuri? 

— Bucurii câmpeneşti, după cum am avut cinstea să v-o 
spun, domnule cavaler: privim berbecii şi caprele 
monseniorului, le punem pe păstoriţe să joace după fluiere 
şi cimpoaie, aşa cum scrie într-o carte pe care monseniorul 


o păstrează în biblioteca sa şi care se numeşte Pastorale. 
Autorul ei a murit de-abia acum o lună. 

— Domnul Racan, poate? Întrebă d'Artagnan. 

— Chiar el, domnul Racan. Dar asta nu e totul. Pescuim pe 
rând cu undiţa în canalul cel mic; după aceea ne ospătăm, 
încununaţi cu flori. Asta-i miercurea. 

— Drace! Exclamă d'Artagnan. Ştiu că petreceţi bine 
miercurea. Dar joia? Ce mai rămâne şi pentru această biată 
joi? 

— Nu e nici ea de plâns, domnule? Zise Mousqueton 
zâmbind. Joia, bucurii olimpice. Ah, domnule, e minunat! 
Chemăm pe toţi tinerii vasali ai monseniorului şi-i punem să 
arunce discul, să lupte, să alerge. Monseniorul aruncă 
discul ca nimeni altul. Şi când dă cuiva un pumn, ah,e 
nenorocire! 

— Cum, de ce nenorocire? 

— Da, domnule, a fost nevoie să se lase la o parte acest joc. 
Spărgea capetele, rupea fălcile, zdrobea piepturile. E un joc 
foarte plăcut, dar nimeni n-a mai vrut să se joace cu el. 

— Adică, pumnul... 

— Da, domnule, mai zdravăn ca oricând. Monseniorului i- 
au cam slăbit puţin picioarele, asta o mărturiseşte el însuşi; 
în schimb, puterea i s-a îngrămădit în braţe, în aşa fel că... 

— Doboară şi un taur, ca pe vremuri! 

— Domnule, mai mult decât atât, dărâmă zidurile. Ultima 
oară, după ce s-a ospătat la un arendaş de-al său? Ştiţi cât 
de bun şi de popular e monseniorul? După ce s-a ospătat 
deci, a făcut gluma să dea cu pumnul într-un perete; ei 
bine, zidul s-a năruit, acoperişul s-a prăbuşit, căzând peste 
trei bărbaţi şi o femeie bătrână. 

— Doamne, Mousqueton şi stăpânul tău? 

— Oh, domnule, s-a ales cu o zgârietură la cap. l-am spălat 
rana cu nişte apă sfinţită pe care ne-o dau călugărițele. La 
pumn n-a avut însă nimic. 

— Nimic? 

— Nimic, domnule. 


— Dă-le încolo de bucurii olimpice! Trebuie să coste prea 
scump, căci de buna seamă văduvele şi orfanii... 

— Li se fac pensii, domnule; a zecea parte din veniturile 
monseniorului e folosită în acest scop. 

— Să trecem la ziua de vineri? Zise d'Artagnan. 

— Vinerea, bucurii nobile şi războinice. Vânăm, încercăm 
armele, dresăm şoimii, învăţăm caii la călărie. În sfârşit, 
sâmbăta e ziua bucuriilor spirituale: ne mobilăm minţile, 
privim tablourile şi statuile monseniorului, scriem chiar şi 
întocmim planuri; pe urmă tragem cu tunurile 
monseniorului. 

— Întocmiţi planuri, trageţi cu tunurile...? 

— Da, domnule. 

— Prietene? Zise d'Artagnan? Domnul du Vallon are, într- 
adevăr, mintea cea mai adâncă şi mai înţeleaptă din câte 
cunosc; mai e însă un soi de bucurii pe care le-aţi uitat, bag 
de seamă. 

— Care, domnule? Întrebă Mousqueton cu nerăbdare. 

— Bucuriile materiale. 

Mousqueton se înroşi. 

— Ce înţelegeţi prin asta, domnule? Zise el, lăsându-şi 
ochii în jos. 

— Înţeleg o masă, un vin bun, o seară petrecută în jurul 
unei sticle. 

— O, domnule, asemenea bucurii noi nu le punem la 
socoteală, pentru că le gustăm în fiecare zi. 

— Bravul meu Mousqueton? Reluă d'Artagnan? lartă-mă, 
dar mi-a plăcut atât de mult povestirea ta plină de farmec, 
încât am uitat principalul punct al convorbirii noastre, acela 
de a şti ce a putut să-i scrie stăpânului tău domnul vicar 
general d'Herblay. 

— Aveţi dreptate, domnule? Încuviinţă Mousqueton? 
Pomenind despre bucuriile noastre, ne-am luat cu vorba. Ei 
bine, domnule, am să vă spun totul de la început până la 
sfârşit. 

— Ascult, dragul meu Mousqueton. 


— Miercuri... 

— Zi de bucurii câmpeneşti... 

— Da. Soseşte o scrisoare; o primeşte chiar din mâinile 
mele. Recunoscusem slova. 

— Ei bine? 

— Monseniorul o citeşte şi strigă: „Repede caii şi armele!” 

— Ah, Doamne? Exclamă d'Artagnan? Era iar vorba de 
vreun duel? 

— Nu, domnule, scrisoarea cuprindea doar atât: „Dragă 
Porthos, la drum, dacă vrei să ajungi înaintea echinoxului. 
Te aştept”. 

— La dracu! Făcu d'Artagnan îngândurat. Era tare grăbit, 
după cât se vede. 

— Asta cred şi eu. În aşa măsură? Continuă Mousqueton? 
Că monseniorul a plecat în aceeaşi zi, împreună cu 
secretarul său, ca să poată ajunge la timp. 

— Şi va fi ajuns oare la timp? 

— Nădăjduiesc. Monseniorul, care se aprinde repede, 
precum ştiţi, repeta într-una: „Mii de trăsnete, iar cu 
echinoxul? Oricum, ar trebui ca păcătosul acela să aibă un 
cal straşnic pentru a ajunge înaintea mea”. 

— Şi tu crezi că Porthos va fi ajuns cel dintâi? Întrebă 
d'Artagnan. 

— N-am nici o îndoială. Acest Echinox, oricât de bogat ar 
fi, n-are nici pe departe caii monseniorului. 

D'Artagnan îşi stăpâni încă o dată pofta de a pufni în râs, 
deoarece scurtimea scrisorii lui Aramis îi dădea mult de 
gândit. Îl urmă pe Mousqueton sau, mai bine zis, carul lui 
Mousqueton, până la castel; se aşeză la o masă 
îmbelşugată, fu ospătat şi cinstit ca un rege, dar nu putu să 
afle nimic mai mult de la Mousqueton: credincioasa slugă 
plângea la tot pasul şi atâta tot. 

D'Artagnan, după o noapte petrecută într-un pat foarte 
bun, se strădui îndelung să ghicească înţelesul din 
scrisoarea lui Aramis, gândindu-se cu nelinişte la legătura 
ce putea să existe între echinox şi afacerile lui Porthos, apoi, 


nepricepând nimic, decât că la mijloc era pesemne vorba de 
vreo dragoste a episcopului, pentru care era nevoie ca 
zilele să fie egale cu nopţile, muşchetarul plecă şi din 
Pierrefonds, aşa cum plecase şi de la Melun, aşa cum 
plecase şi de la castelul contelui de La Fere. Nu însă fără o 
anumită mâhnire, care putea prea bine să fie socotită drept 
una dintre cele mai posomorâte stări ale lui d'Artagnan. Cu 
capul înclinat, cu privirea nemişcată, lăsa să-i atârne 
picioarele de o parte şi de alta a calului şi îşi spunea, în 
acea visare înceţoşată care poate să ajungă uneori până la 
cea mai adâncă filosofie: 

— Nici prieteni, nici viitor, nici nimic. Puterile îmi sunt 
sleite, ca şi flăcările prieteniilor trecute. Oh, se apropie 
bătrâneţea, rece, necruțătoare; ea învăluie în zăbranic de 
doliu tot ce-a fost strălucire, tot ce-a fost mireasmă în 
tinereţea mea, apoi îşi aruncă această dulce povară pe 
umeri şi o duce, împreună cu ce-a mai rămas, în prăpastia 
fără fund a morţii. 

Un fior strânse inima gasconului, atât de dârză şi atât de 
tare în faţa tuturor nenorocirilor vieţii şi timp de câteva 
clipe norii i se părură negri, iar pământul moale şi alunecos 
ca într-un cimitir. 

— Încotro mă îndrept?... Se întrebă el. Ce am să fac?... 
Singur, cu desăvârşire singur, fără cămin, fără prieteni... Ei 
şi?! Exclamă apoi deodată. 

Şi dădu pinteni calului, care, negăsind nici un prilej de 
amărăciune în ieslea plină cu ovăz de la Pierrefonds, se 
folosi de îndemnul stăpânului său spre a-şi arăta voioşia 
printr-un galop care ţinu două leghe. 

„La Paris!” îşi zise d'Artagnan. 

Şi a doua zi descălecă în Paris. 

I-au trebuit zece zile ca să facă această întreagă călătorie. 

Capitolul XIX Ce avea de făcut d'Artagnan la Paris. 

Locotenentul sări din şa în faţa unei prăvălii de pe strada 
Lombarzilor, cu firma „Drugul de Aur”. Un bărbat plesnind 
de sănătate, care purta un şorţ alb şi îşi netezea mustaţa 


căruntă cu o mână grăsulie, scoase un strigăt de bucurie de 
îndată ce văzu calul breaz în faţa casei lui. 

— Domnul cavaler! Zise el. Ah, dumneavoastră! 

— Bun găsit, Planchet! Răspunse d'Artagnan, plecându-se 
din spate ca să poată intra în prăvălie. 

— Repede? Strigă Planchet? Unul la calul domnului 
d'Artagnan, unul să-i pregătească odaia, unul să-i aducă 
masa! 

— Mulţumesc, Planchet! Bună ziua, copii! Zise d'Artagnan 
către băieţii de prăvălie ce alergau să îndeplinească 
ordinele stăpânului lor. 

— Îmi îngăduiţi numai o clipă, să trimit această cafea, 
acest sirop şi aceste stafide? Se scuză Planchet. Sunt 
pentru casa domnului intendent superior. 

— Trimite, trimite. 

— Termin îndată şi după aceea vom sta la masă. 

— Fă în aşa fel ca să mâncăm singuri? Zise d'Artagnan. 
Trebuie să-ţi vorbesc. 

Planchet se uită la fostul lui stăpân cu un aer bănuitor. 

— O, fii liniştit, e vorba de lucruri plăcute? Îi spuse 
d'Artagnan. 

— Cu atât mai bine! Cu atât mai bine...! 

Şi Planchet răsuflă uşurat, în timp ce d'Artagnan se aşeză 
foarte simplu pe un sac cu dopuri, rotindu-şi ochii, din 
curiozitate, de jur împrejur. Prăvălia era plină cu de toate; 
se simţea mirosul de ghimber, de cuişoare şi de piper pisat, 
care-l făcu pe d'Artagnan să strănute. 

Băieţii de prăvălie, fericiţi că se aflau în preajma unui 
războinic atât de vestit, a unui locotenent de muşchetari ce 
putea să-l vadă la faţă pe rege, se porniră să trebăluiască 
încoace şi încolo cu o însufleţire ce ţinea aproape de delir şi 
să-i servească pe muşterii cu o iuţeală dispreţuitoare, pe 
care nu numai unul o băgă de seamă. 

Planchet încasa banii şi făcea socoteala, întreruptă din 
când în când de câte o vorbă cuviincioasă aruncată fostului 
său stăpân. Faţă de clienţi era zgârcit cu vorbele şi arăta 


acea îndatorire plină de mândrie a negustorului bogat, care 
serveşte pe toată lumea şi nu aşteaptă nimic de la nimeni. 
D'Artagnan observă această purtare cu o plăcere al cărei 
tâlc îl vom analiza mai târziu. 

Şi astfel, încetul cu încetul, se făcu seară. Planchet îl pofti, 
în cele din urmă, într-o odaie de la catul întâi, unde, printre 
saci şi baloturi, o masă întinsă şi foarte curată aştepta doi 
oaspeţi. 

D'Artagnan se folosi de un moment de răgaz spre a 
cerceta îndeaproape chipul lui Planchet, pe care nu-l mai 
văzuse de un an de zile. Înțeleptul Planchet făcuse burtă, 
dar faţa nu i se buhăise. Privirea lui scânteietoare sclipea şi 
acum cu uşurinţă în orbitele adânci, iar grăsimea, care 
netezeşte toate trăsăturile caracteristice de pe obrazul 
omenesc, nu atinsese încă nici pomeţii lui ieşiţi în relief, 
semn de şiretenie şi lăcomie, nici bărbia ascuţită, semn de 
isteţime şi dârzenie. Planchet era la fel de impunător în sala 
de mâncare, ca şi în prăvălia sa. Îi servi stăpânului său o 
cină simplă, dar cu totul pariziană: friptură rumenită în 
cuptorul brutarului, cu legume, salată şi desert aduse 
proaspete din prăvălie. 

D'Artagnan fu însă cu deosebire mulţumit când băcanul 
destupă în cinstea sa o sticlă cu cel mai bun vin de Anjou, 
care, toată viaţa lui, fusese vinul său preferat. 

— Altădată, domnule? Zise Planchet cu un zâmbet plin de 
bunătate? Eu beam vinul dumneavoastră; acum am 
fericirea ca dumneavoastră să-l beţi pe al meu. 

— Şi, slavă Domnului, prietene Planchet, trag nădejde să-l 
mai beau încă multă vreme de aici încolo, căci, iată-mă, în 
sfârşit, liber. 

— Liber! Aveţi un concediu, domnule? 

— Nelimitat! 

— Aţi părăsit serviciul? Întrebă Planchet cu mirare. 

— Da, mă odihnesc. 

— Şi regele? Strigă Planchet, care nu îndrăznea să-şi 
închipuie că regele s-ar putea lipsi de serviciile unui om ca 


d'Artagnan. 

— Regele îşi va căuta norocul în altă parte... Dar ne-am 
ospătat din belşug, văd că ai chef de vorbă şi mă aţâţi să-ţi 
fac anumite mărturisiri, aşa că destupă-ţi urechile. 

— Destup îndată. 

Şi Planchet, cu un râs mai mult sincer decât glumeţ, 
destupă o sticlă de vin alb. 

— Numai, lasă-mă cu mintea limpede. 

— O, când o fi să vă pierdeţi dumneavoastră capul, 
domnule...! 

— Deocamdată, capul e al meu şi vreau să-l păstrez teafăr 
mai mult ca oricând. Mai întâi, să vorbim despre afaceri... 
Cum merg banii noştri? 

— Minunat, domnule. Cele douăzeci de mii de livre pe care 
le-am primit de la dumneavoastră le-am băgat în negustoria 
mea şi aduc un venit de nouă la sută; dându-vă şapte, câştig 
deci şi de la dumneavoastră. 

— Şi eşti mulţumit? 

— Încântat. Mi-aţi mai adus alţi bani? 

— Ceva mai bun chiar... Dar mai ai nevoie de bani? 

— O, cum să nu! Acum fiecare ar dori să-mi dea. Îmi 
măresc afacerile. 

— Acesta era planul tău. 

— Fac un fel de joc de bancă... Cumpăr mărfurile colegilor 
mei strâmtoraţi, dau bani cu împrumut celor care sunt 
strânşi cu uşa de termene... 

— Fără camătă? 

— O, domnule, săptămâna trecută am avut două întâlniri în 
dosul bulevardului pentru vorba pe care aţi rostit-o acum. 

— Cum aşa? 

— Veţi înţelege îndată: era vorba de un împrumut... 
Împrumutătorul îmi da în garanţie nişte zahăr, cu învoiala 
că pot să-l vând dacă nu voi primi banii înapoi la termenul 
hotărât. Îi împrumut o mie de livre. Nu-mi înapoiază banii, 
eu vând zahărul cu o mie trei sute de livre, iar el află şi 
pretinde să-i dau o sută de scuzi. Doamne fereşte, nici nu 


mă gândeam... Spunându-i că puteam să-l vând doar cu 
nouă sute de livre. Mi-a spus atunci că fac camătă. L-am 
rugat să-mi repete această vorbă în dosul bulevardului. E 
un fost ostaş din gardă şi a venit. l-am trecut spada 
dumneavoastră prin şoldul stâng. 

— Drace! Frumoasă bancă, nimic de zis! Zise d'Artagnan. 

— La peste treisprezece la sută mă bat? I-o întoarse 
Planchet. Asta mi-e firea! 

— Nu lua decât doisprezece? Zise d'Artagnan? Şi numeşte 
restul răsplată pentru samsarlăc. 

— Aveţi dreptate, domnule. Dar afacerile dumneavoastră? 

— Ah, Planchet, e mult şi greu de povestit. 

— Spuneţi, totuşi. 

D'Artagnan îşi scărpină mustaţa ca un om care şovăie să 
facă o mărturisire şi nu se prea încrede în acel care-l 
ascultă. 

— E vorba de un plasament? Întrebă Planchet. 

— Da. 

— Cu venit bun? 

— Bunicel: patru sute la sută, Planchet. 

Negustorul dădu cu pumnul în masă aşa de tare, că 
sticlele săriră în sus, ca şi cum ar fi fost cuprinse de spaimă. 

— Să fie oare cu putinţă? 

— Eu cred că va aduce mai mult? Spuse cu răceală 
d'Artagnan? Dar îmi place să socotesc mai puţin. 

— Ah, drace! Făcu Planchet, apropiindu-şi scaunul... Dar, 
domnule, e ceva formidabil!... Se pot învesti mulţi bani? 

— Douăzeci de mii de livre fiecare, Planchet. 

— Toată averea dumneavoastră, domnule. Pentru cât 
timp? 

— Pentru o lună. 

— Şi ne va aduce cât? 

— Cincizeci de mii de livre fiecăruia; socoate. 

— Uluitor!... Şi va trebui să ne batem pentru un joc ca 
ăsta? 


— Mi se pare că da şi încă din răsputeri? Zise d'Artagnan 
cu aceeaşi linişte; dar de astă dată, Planchet, suntem doi şi 
loviturile le voi lua numai asupra mea. 

— Domnule, nu vă îngădui... 

— Planchet, n-o să ai încotro, ar trebui să-ţi părăseşti 
negoţul. 

— Afacerea nu se încheie la Paris? 

— Nu. 

— A, în străinătate? 

— În Anglia. 

— "Ţară cu samsarlâcuri, ştiu? Zise Planchet. Ţară pe care 
o cunosc destul de bine... Şi ce fel de afacere, domnule, 
dacă nu-s prea curios? 

— Planchet, e vorba de o restauraţie. 

— De monumente? 

— Da, de monumente; vom restaura White-Hall-ul. 

— Frumos... Şi credeţi că... Într-o lună de zile...? 

— Sarcina asta mi-o iau eu. 

— Ştiţi dumneavoastră ce ştiţi şi de vreme ce vă băgaţi... 

— Da, ştiu ce-am de făcut... Sunt foarte lămurit... Totuşi, îţi 
voi cere sfatul cu dragă inimă. 

— Îmi faceţi prea mare cinste... Însă nu mă prea pricep la 
arhitectură. 

— Planchet, te înşeli; tu eşti un arhitect iscusit, tot atât de 
bun ca şi mine pentru treaba de care e vorba. 

— Mulţumesc. 

— Aveam de gând, îţi mărturisesc, să le propun afacerea 
asta domnilor acelora, dar nu l-am găsit pe niciunul acasă... 
Îmi pare rău, fiindcă nu cunosc alţii mai îndrăzneţi şi mai 
îndemânatici ca ei. 

— Aha, cum s-ar zice, va fi concurenţă şi antrepriza va fi 
pusă la bătaie? 

— Oh, da, Planchet, da... 

— Ard de nerăbdare să cunosc amănuntele, domnule. 

— 'Ţi le voi spune, Planchet; închide bine toate uşile. 

— Da, domnule. 


Şi Planchet trase toate zăvoarele la uşi. 

— Bun! Acum apropie-te de mine. 

Planchet se supuse. 

— Şi deschide fereastra, pentru ca zgomotul trecătorilor şi 
al căruţelor să-i împiedice să audă ceva pe cei care ar fi 
ispitiţi să tragă cu urechea. 

Planchet deschise fereastra, după cum i se spusese şi de 
afară năvăli deodată în odaie o zarvă de strigăte, huruituri, 
lătrături şi tropote de paşi, asurzindu-l pe d'Artagnan 
însuşi, aşa precum îi fusese voia. Abia atunci muşchetarul 
sorbi un pahar de vin alb şi începu cu aceste vorbe: 

— Planchet, am o idee. 

— Ah, domnule, acum vă recunosc pe deplin! Răspunse 
băcanul tresăltând de bucurie. 

Capitolul XX Despre Asociaţia întemeiată în strada 
Lombarzilor, la firma „Drugul de Aur”, pentru exploatarea 
ideii domnului d'Artagnan. 

După o clipă de tăcere, în timpul căreia d'Artagnan părea 
că îşi adună în gând nu o idee, ci toate ideile lui, zise: 

— Nu încape îndoială, dragul meu Planchet, că tu trebuie 
să fi auzit vorbindu-se de maiestatea sa Carol I, regele 
Angliei! 

— Vai, cum să nu, domnule, când dumneavoastră aţi 
părăsit Franţa ca să-i veniţi în ajutor; dar, în pofida acestui 
ajutor, el tot a fost răsturnat şi era să vă tragă şi pe 
dumneavoastră în căderea lui. 

— Întocmai; văd că ai memorie bună, Planchet. 

— Pe dracu, domnule! De mirare ar fi fost dac-aş fi 
pierdut-o, oricât de proastă ar fi fost ea. Cine l-a auzit pe 
Grimaud, care, ştiţi bine, nu vorbeşte prea mult, povestind 
cum a căzut capul regelui Carol, cum aţi călătorit o 
jumătate de noapte într-o corabie încărcată cu pulbere de 
puşcă şi cum l-aţi văzut plutind la suprafaţa apei pe bunul 
domn Mordaunt, având un pumnal cu mânerul de aur înfipt 
în piept, nu poate să uite uşor aceste lucruri. 

— Totuşi, sunt oameni care le uită, Planchet. 


— Da, aceia care n-au văzut sau care nu l-au auzit pe 
Grimaud povestind. 

— Ei bine, fiindcă îţi aduci aminte de toate acestea, atunci 
nu mai e nevoie să-ţi reamintesc decât un lucru, anume că 
regele Carol I avea un fiu. 

— Avea chiar doi, domnule, dacă nu vă supăraţi? Zise 
Planchet? Căci l-am văzut eu însumi pe cel de-al doilea, 
domnul duce de York, la Paris, într-o zi când se ducea la 
Palatul Regal şi mi s-a spus că era fiul mai mic al regelui 
Carol IÎ. Cât despre cel mai mare, am avut cinstea să-l 
cunosc după nume, dar nu şi din vedere. 

— Tocmai aici voiam să ajungem, Planchet: la fiul acesta 
mai mare, care se numea altădată prinţul de Galles, iar 
astăzi se numeşte Carol al II-lea, regele Angliei. 

— Rege fără regat! Răspunse sentenţios Planchet. 

— Da, Planchet şi ai putea să adaugi: prinţ nenorocit, mai 
nenorocit decât un om din popor pierdut în cel mai 
mizerabil cartier al Parisului. 

Planchet făcu un gest plin de acea compătimire arătată 
îndeobşte faţă de străinii cu care nu te gândeşti că ai putea 
să te întâlneşti vreodată. De altminteri, el nu vedea 
încolţind de loc, în această socoteală politico-sentimentală, 
ideea aceea negustorească a domnului d'Artagnan şi 
gândul lui era numai la asta. D'Artagnan, care avea 
deprinderea de a înţelege de la început oamenii şi lucrurile, 
ghici ce se petrecea în capul lui Planchet. 

— Am ajuns la chestiune? Zise el. Acest tânăr prinţ de 
Galles, rege fără regat, cum foarte bine ai zis, Planchet, mi- 
a stârnit interesul cel mai viu, mie, d'Artagnan. L-am văzut 
cerşind sprijinul lui Mazarin, care e un zgârie-brânză şi 
ajutorul regelui Ludovic, care e un copil şi mi s-a părut, mie, 
care mă pricep la aşa ceva, că în privirea înţeleaptă a 
regelui detronat, în noblețea întregii lui fiinţe, nobleţe ce a 
rămas neatinsă în pofida tuturor mizeriilor, mi s-a părut, 
Zic, că văd stofa unui om de inimă şi a unui rege. 


Planchet încuviinţă în tăcere; toate astea, în ochii lui cel 
puţin, nu izbuteau încă să aducă la lumină ideea lui 
d'Artagnan. Acesta continuă: 

— Şi iată ce judecată am făcut eu în gândul meu. Ascultă 
bine, Planchet, căci ne apropiem de concluzii. 

— Ascult. 

— Regii nu sunt semănaţi atât de des pe pământ. Or, acest 
rege fără regat e, după părerea mea, un grăunte pus de-o 
parte, menit să înflorească la timpul său, dacă o mână 
dibace, cumpătată şi puternică îl va semăna cu pricepere, 
alegând pământul, lumina şi timpul potrivit. 

Planchet dădea mereu din cap a încuviinţare, ceea ce 
dovedea că nu pricepea încă nimic. 

— Nefericit grăunte regal, mi-am zis eu şi m-am pomenit 
înduioşat cu adevărat, Planchet, lucru ce mă făcea să cred 
că m-am scrântit la cap. lată pentru ce am voit să-ţi cer 
sfatul, prietene. 

Planchet se înroşi de plăcere şi mândrie. 

— Nefericit grăunte regal! Am să te culeg eu şi am să te 
sădesc într-un pământ roditor! 

— Ah, Doamne! Făcu Planchet, uitându-se lung la fostul lui 
stăpân, ca şi cum s-ar fi îndoit că acesta era în toate minţile. 

— Ei bine, ce-i? Îl întrebă d'Artagnan. Ce te doare? 

— Pe mine? Nimic, domnule. 

— Dar te-ai văitat: „Ah, Doamne 

— Credeţi? 

— Te-am auzit doar. Ai priceput cumva totul? 

— Mărturisesc, domnule d'Artagnan, că mi-e teamă... 

— Să pricepi? 

— Da. 

— Să pricepi că vreau să-l urc din nou pe tron pe regele 
Carol al II-lea, care nu mai are tron? Asta e? 

Planchet sări deodată pe scaunul său. 

— Aha, aha! Făcu el uluit. Asta numiţi dumneavoastră o 
restauraţie? 

— Da, Planchet! Nu se cheamă aşa ceea ce vreau să fac? 


LIA 


— Fără îndoială, fără îndoială. Dar v-aţi gândit bine? 

— La ce? 

— La ce e pe-acolo? 

— Unde? 

— În Anglia. 

— Şi ce-i pe-acolo, ia s-auzim, Planchet? 

— Întâi şi întâi, vă cer iertare, domnule, că mă amestec în 
astfel de lucruri, care n-au nici o legătură cu negustoria 
mea, dar fiindcă e vorba de o afacere pe care mi-o 
propuneţi... Căci îmi propuneţi o afacere, nu-i aşa? 

— Grozavă, Planchet! 

— Dar fiindcă îmi propuneţi o afacere, am dreptul să îmi 
dau cu părerea asupra ei. 

— Dă-ţi-o, Planchet; din părere în părere se naşte lumina. 

— Ei bine, întrucât domnul îmi îngăduie să-mi exprim 
părerea, îi voi spune că acolo sunt mai întâi parlamentele. 

— Da şi apoi? 

— Apoi, armata. 

— Bine. Mai vezi şi altceva? 

— Mai e apoi națiunea. 

— Asta e tot? 

— Națiunea care a aprobat răsturnarea şi moartea fostului 
rege, tatăl acestuia şi care nu va voi să dea îndărăt. 

— Planchet, prietene? Zise d'Artagnan? Tu judeci ca un 
boţ de brânză. Națiunea... Națiunea e obosită să tot cânte 
versete religioase. Şi dacă-i vorba de cântări, am băgat de 
seamă că naţiunilor le place mai mult să cânte stihuri 
deocheate. Adu-ţi aminte de Frondă; ştiu că s-a cântat pe 
vremea aceea! Eh, frumoase timpuri, nu? 

— Nu prea, nu prea; era cât pe-aci să fiu spânzurat în 
acele zile. 

— Era; dar ai fost, sau n-ai fost? 

— N-am fost. 

— Şi ai început, sau nu, să faci avere în mijlocul cântecelor 
acelea? 

— E adevărat, da. 


— Prin urmare, nu mai zici nimic? 

— Ba da: să ne întoarcem la armată şi la parlamente. 

— Eu spun că am douăzeci de mii de livre date cu 
împrumut domnului Planchet şi că mai am alte douăzeci de 
mii puse deoparte; cu aceste patruzeci de mii de livre ridic 
o armată. 

Planchet îşi împreună mâinile; îl vedea pe d'Artagnan că 
vorbeşte serios şi rămase încredinţat că stăpânul său şi-a 
pierdut cu adevărat minţile. 

— O armată!... Ah, domnule! Făcu el, cu cel mai îngăduitor 
zâmbet, de teamă să nu-l aţâţe pe nebun şi să nu-l înfurie. O 
armată... Mare? 

— De patruzeci de oameni? Răspunse d'Artagnan. 

— Patruzeci, împotriva a patruzeci de mii, nu-i destul. 
Dumneavoastră faceţi, singur, cât o mie de oameni, ştiu 
asta; dar unde veţi găsi încă treizeci şi nouă de bărbaţi pe 
măsura dumneavoastră? Sau, găsindu-i, cine va va da bani 
ca să-i plătiţi? 

— Nu-i rău, Planchet... Zău ca da, vorbeşti ca un curtean. 

— Nu, domnule, spun şi eu ce gândesc şi iată de ce îmi dau 
cu părerea că la cea dintâi luptă făţişă pe care o veţi duce 
cu cei patruzeci de oameni, mi-e teamă că... 

— Tocmai de aceea nu voi da nici o luptă făţişă, dragă 
Planchet? Zise gasconul râzând. Avem în antichitate pilde 
foarte frumoase de retrageri şi înaintări iscusite, care ne 
învaţă să ne ferim de duşman, iar nu să ne încăierăm cu el. 
Tu trebuie să ştii asta, Planchet, tu care ai luat comanda 
parizienilor în ziua când trebuiau să se bată cu muşchetarii 
şi care ai socotit atât de bine atacurile şi contraatacurile, 
încât n-ai părăsit nici o clipă Piaţa Regală. 

Planchet începu să râdă. 

— Dacă cei patruzeci de oameni ai dumneavoastră? 
Răspunse el? Se vor ascunde mereu şi vor fi dibaci, atunci 
pot trage nădejde că nu vor fi bătuţi; dar, mă rog, aveţi în 
vedere o ţintă anumită? 


— Fără nici o îndoială. lată deci, după părerea mea, tactica 
cea mai bună de urmat spre a-l reaşeza cât mai repede pe 
tron pe maiestatea sa Carol al II-lea. 

— Bun! Strigă Planchet cu şi mai multă luare-aminte. Să 
admitem că tactica e buna. Dar, mai înainte de asta, mi se 
pare că am uitat ceva. 

— Ce anume? 

— Am lăsat deoparte națiunea, căreia îi place să cânte mai 
mult măscări decât psalmi şi armata, cu care nu ne vom 
bate; mai sunt însă parlamentele, care nu cântă de loc. 

— Şi care se vor bate şi mai puţin. Cum, Planchet, cu, care 
eşti un om deştept, te nelinişteşti din pricina unei adunături 
de zbierători cărora li se spune cozi şi costelivi! 
Parlamentele nu mă îngrijorează câtuşi de puţin, Planchet. 

— De vreme ce nu vă îngrijorează pe dumneavoastră, să 
trecem mai departe. 

— Da şi ajungem la încheiere. Îţi reaminteşti de Cromwell, 
Planchet? 

— Am auzit vorbindu-se mult de el, domnule. 

— Era un războinic încercat. 

— Şi un mare mâncău, mai cu seamă. 

— Cum adică? 

— Da, dintr-o singură îmbucătură a înghiţit toată Anglia. 

— Dar ce-ai zice, Planchet, dacă a doua zi după ceela 
înghiţit Anglia, s-ar fi găsit unul care să-l înghită pe domnul 
Cromwell? 

— O, domnule, în matematică asta e una dintre cele dintâi 
reguli, că acela ce e cuprinzător trebuie să fie mai mare 
decât cuprinsul. 

— Foarte bine!... Asta-i şi problema noastră, Planchet. 

— Numai că domnul Cromwell e mort şi cuprinzătorul său 
e acum mormântul. 

— Dragul meu Planchet, văd cu multă plăcere că ai devenit 
nu numai matematician, ci şi filosof. 

— Domnule, în negoţul meu de băcănie întrebuinţez multă 
hârtie trecută prin tipar; asta mă instruieşte. 


— Bravo! În cazul acesta ştii, de bună seamă... Căci n-ai 
învăţat matematicile şi filosofia fără puţină istorie... Că 
după Cromwell, cel atât de mare, a urmat unul mic de tot. 

— Da; acela se numea Richard şi a făcut întocmai ca 
dumneavoastră, domnule d'Artagnan: şi-a dat demisia. 

— Bine, foarte bine! După cel mare, care a murit, după cel 
Mic, care şi-a dat demisia, a venit un al treilea. Acesta se 
numeşte domnul Monck. E un general foarte isteţ, fiindcă 
nu s-a bătut niciodată; e un diplomat foarte bun, fiindcă nu 
vorbeşte niciodată, iar înainte de a spune bună ziua cuiva, 
se gândeşte douăsprezece ceasuri şi sfârşeşte prin a spune 
bună seara; ceea ce întrece orice măsură e însă că orice 
spusă a lui cade totdeauna bine. 

— E cineva, într-adevăr? Zise Planchet? Dar eu cunosc un 
alt om politic care se aseamănă mult cu acesta. 

— Domnul de Mazarin, nu-i aşa? 

— EI însuşi. 

— Ai dreptate, Planchet; numai că domnul de Mazarin nu 
năzuieşte la tronul Franţei; asta schimbă totul, vezi tu. Ei 
bine, acest domn Monck, care are Anglia gata servită pe 
farfurie şi care a şi căscat gura ca s-o înghită, acest domn 
Monck, care le spune oamenilor lui Carol al II-lea şi lui 
Carol al II-lea însuşi: nescio vos... 

— Nu ştiu englezeşte? Zise Planchet. 

— Da, dar eu ştiu? Răspunse d'Artagnan. Nescio vos 
înseamnă: Nu vă cunosc. Acest domn Monck, omul cel mai 
important al Angliei, după ce o va fi înghiţit... 

— Ei bine? Întrebă Planchet. 

— Ei bine, prietene, mă duc acolo şi, cu cei patruzeci de 
oameni ai mei, pun mâna pe el, îl leg cobză şi-l aduc în 
Franţa, unde două afaceri grozave se deschid în faţa ochilor 
mei uluiţi. 

— Şi alor mei! Strigă Planchet, îmbătat de entuziasm. Îl 
vom închide într-o cuşcă şi-l vom arăta lumii, contra cost. 

— Ei bine, Planchet, asta este a treia afacere, la care eu nu 
mă gândisem şi pe care ai descoperit-o tu. 


— O credeţi bună? 

— Da, fără îndoială; ale mele sunt însă mai bune. 

— Să le auzim! 

— Primo: o să-l pun la răscumpărat. 

— Pentru ce sumă? 

— Drace! Un voinic ca el face o sută de mii de scuzi. 

— O, da! 

— Prin urmare: primo, cer o răscumpărare de o sută de 
mii de scuzi. 

— Sau...? 

— Sau, ceea ce e şi mai bine, îl dau regelui Carol, care, 
nemaiavând nici generalul de care să se teamă, nici 
diplomatul care să-i încurce socotelile, se va restaura el 
însuşi şi, odată restaurat, îmi va pune în palmă cei o sută de 
mii de scuzi. lată ideea mea, Planchet; ce zici, e bună? 

— Măreaţă, domnule! Strigă Planchet, tremurând de 
fericire. Dar cum v-a venit în minte o idee ca asta? 

— Mi-a venit într-o dimineaţă, stând pe malul Loarei, în 
timp ce regele Ludovic al XIV-lea, preaiubitul nostru rege, 
lăcrăma sărutându-i mâna domnişoarei de Mancini. 

— Domnule, vă garantez că ideea e sublimă, dar... 

— Ah, mai e un dar! 

— Daţi-mi voie! Ideea e frumoasă, dar se aseamănă cu 
povestirea despre pielea ursului din pădure, o ştiţi, pe care, 
ca s-o vinzi, trebuie mai întâi să prinzi ursul. Or, pentru a-l 
prinde pe domnul Monck, va fi o bătălie în regulă. 

— Fără îndoială, doar d-aia îmi înjgheb o armată. 

— Aha, acum pricep! Drace! O lovitură prin surprindere. 
O, domnule, dacă-i aşa, atunci veţi învinge, căci nimeni nu 
vă poate ţine piept în astfel de întâlniri. 

— Am avut asemenea noroc, nimic de zis? Spuse 
d'Artagnan cu orgolioasă modestie. Înţelegi însă că, dacă 
pentru asta i-aş avea lângă mine pe dragul meu Athos, pe 
viteazul meu Porthos şi pe şiretul meu Aramis, treaba ar fi 
ca şi făcută. Dar pe eii-am pierdut şi nimeni nu ştie unde i- 


aş putea regăsi. De aceea, mă voi lupta singur. Acum, nu 
găseşti că afacerea e bună şi plasamentul avantajos? 

— Prea! Prea! 

— Ce vrei să spui? 

— Planurile mari nu ajung niciodată la ţintă. 

— Cu acesta nu vom da greş, Planchet şi dovada e că intru 
eu însumi în acţiune. Pentru tine va fi un câştig frumuşel, 
iar pentru mine o lovitură straşnică. Se va spune: „lată care 
a fost bătrâneţea domnului d'Artagnan” şi voi avea locul 
meu în istorisiri, ba chiar şi în istorie, Planchet. Sunt 
flămând de faimă! 

— Domnule? Zise Planchet? Când mă gândesc că planul 
acesta măreț se făureşte aici, la mine, printre sacii cu zahăr, 
cu prune uscate şi cu mirodenii, îmi vine să cred că prăvălia 
mea e un adevărat palat. 

— la seama, ia seama, Planchet! Dacă se află cel mai mic 
lucru, ne paşte Bastilia pe amândoi. la seama, prietene, căci 
ceea ce facem noi aici e un complot şi domnul Monck este 
aliatul domnului de Mazarin. la seama! 

— Domnule, cine a avut cinstea să stea alături de 
dumneavoastră nu se teme şi cine are norocul să facă 
afaceri cu dumneavoastră ştie să tacă. 

— Foarte bine; asta te priveşte mai mult pe tine decât pe 
mine, ţinând seama că în opt zile eu voi fi în Anglia. 

— Plecaţi, domnule, plecaţi! Cu cât mai devreme, cu atât 
mai bine. 

— Atunci, banii sunt gata? 

— Mâine vor fi, îi veţi primi din mâna mea. Doriţi aur sau 
argint? 

— Aur, e mai lesne de purtat. Dar cum ne vom învoi? la să 
vedem! 

— O, Doamne, în chipul cel mai simplu: îmi veţi da o 
chitanţă, asta e tot. 

— Nu, nu? Zise repede d'Artagnan? Trebuie ordine în 
toate. 

— Asta e şi părerea mea... Dar cu dumneavoastră... 


— Şi dacă mor acolo, dacă voi fi ucis de un glonţ de flintă, 
dacă voi crăpa din pricină că am băut bere? 

— Domnule, vă rog să credeţi că, într-un asemenea caz, aş 
fi atât de îndurerat de moartea dumneavoastră, că nu m-aş 
mai gândi la bani. 

— Mulţumesc. Planchet, dar asta-i altceva. Vom întocmi, ca 
doi slujbaşi de judecătorie, o învoială între noi, un fel de act 
pe care-l vom putea numi act de tovărăşie. 

— Bucuros, domnule. 

— Ştiu că e greu de întocmit, dar vom încerca. 

— Să încercăm. 

Planchet se duse să caute o pană, cerneală şi hârtie. 

D'Artagnan luă pana, o înmuie în cerneală şi scrise: „Între 
domnul d'Artagnan, fost locotenent de muşchetari al 
regelui, în prezent cu locuinţa în strada Tiquetonne, la 
hanul „Căprioara” 

Şi domnul Planchet, băcan, cu locuinţa în strada 
Lombarzilor, la firma „Drugul de Aur” 

S-a convenit ceea ce urmează: 

O asociaţie cu un capital de patruzeci de mii de livre s-a 
format în scopul de a duce la îndeplinire o idee aparţinând 
domnului d'Artagnan. 

Domnul Planchet, care cunoaşte această idee şi o 
încuviinţează în toate punctele, va vărsa douăzeci de mii de 
livre în mâinile domnului d'Artagnan. El nu va cere nici 
înapoierea sumei, nici dobândă, înainte de întoarcerea 
dintr-o călătorie pe care domnul d'Artagnan o va face în 
Anglia. 

La rândul său, domnul d'Artagnan se leagă să verse 
douăzeci de mii de livre, pe care le va adăuga la cele 
douăzeci de mii vărsate de domnul Planchet. El va folosi 
amintita sumă de patruzeci de mii de livre după cum va 
crede de cuviinţă, luându-şi însă sarcina să respecte o 
înţelegere scrisă mai jos: 

În ziua când domnul d'Artagnan îl va reaşeza, printr-un 
mijloc oarecare, pe maiestatea sa Regele Carol al II-lea pe 


tronul Angliei, va vărsa în mâinile domnului Planchet suma 
de...” 

— Suma de o sută cincizeci de mii de livre? Rosti cu 
nevinovăție Planchet, văzând că d'Artagnan se oprise din 
scris. 

— Ei, la naiba, nu! Zise d'Artagnan. Împărţeala nu se 
poate face pe din două, n-ar fi drept. 

— Totuşi, domnule, fiecare punem câte o jumătate? Se 
împotrivi cu sfială Planchet. 

— Da, dar ascultă învoiala, dragul meu Planchet şi dacă n- 
o găseşti dreaptă în toate punctele atunci când va fi scrisă, 
ei bine, o vom şterge. 

Şi d'Artagnan scrise: „Însă, întrucât domnul d'Artagnan 
pune în această asociaţie, în afară de capitalul de douăzeci 
de mii de livre, timpul, ideea, dibăcia şi pielea sa, lucruri la 
care ţine mult, mai ales la cel din urmă, domnul d'Artagnan 
va lua din cele trei sute de mii de livre două sute de mii de 
livre partea sa, adică două treimi din suma întreagă.” 

— Foarte bine? Zise Planchet. 

— E drept aşa? Întrebă d'Artagnan. 

— Foarte drept, domnule. 

— Şi vei fi mulţumit cu o sută de mii de livre? 

— Cum dracu! Cred şi eu! O sută de mii de livre pentru 
douăzeci de mii? 

— Şi numai într-o lună, fă socoteala. 

— Cum, într-o lună? 

— Da, nu-ţi cer decât o lună răgaz. 

— Domnule? Făcu Planchet cu dărnicie? Vă dau şi şase 
săptămâni. 

— Mulţumesc? Răspunse cu bunăvoință muşchetarul. 

După care, cei doi asociaţi recitiră actul de la început până 
la sfârşit. 

— E desăvârşit, domnule? Zise Planchet? Nici răposatul 
domn Coquenard, primul bărbat al doamnei baroane du 
Vallon, n-ar fi făcut unul mai bun. 

— Găseşti? Ei bine, atunci să semnăm. 


Şi amândoi îşi puseră parafa pe hârtie. 

— În chipul acesta? Zise d'Artagnan? Nu-i voi rămâne 
nimănui dator. 

— Eu însă voi rămâne îndatorat faţă de dumneavoastră? 
Zise Planchet. 

— Nu, căci oricât de mult aş ţine la planul meu, Planchet, 
s-ar putea să-mi las pielea pe acolo şi atunci vei pierde 
totul. Dar, drace, fiindcă veni vorba, am uitat un lucru 
foarte important în învoiala noastră. Să-l scriem: „În cazul 
când domnul d'Artagnan va răposa în timpul acţiunii sale, 
prezenta învoială va cădea şi domnul Planchet dă de pe 
acum adeverinţă umbrei domnului d'Artagnan că nu va mai 
ridica pretenţii asupra celor douăzeci de mii de livre 
vărsate de către dânsul în casa numitei asociaţii.” 

Această din urmă clauză îl făcu pe Planchet să-şi 
încreţească fruntea; dar când zări privirea atât de 
scânteietoare, mâna atât de puternică, spatele atât de 
zdravăn şi atât de robust al asociatului său, prinse din nou 
curaj şi, fără a mai sta pe gânduri, mai trase o coadă la 
iscălitura sa. D'Artagnan făcu şi el la fel. Astfel fu întocmit 
primul act cunoscut în istorie despre o asociaţie; atât doar 
că de atunci s-a abuzat poate întrucâtva şi de forma şi de 
fondul său. 

— Acum? Zise Planchet, turnându-i un ultim pahar de vin 
de Anjou lui d'Artagnan? Acum duceţi-vă la culcare, 
scumpul meu stăpân. 

— Nu încă? Răspunse d'Artagnan? Căci greul abia de-aici 
încolo vine şi vreau să mă gândesc la cele ce am de făcut. 

— Eh? Murmură Planchet? Am o încredere atât de mare în 
dumneavoastră, domnule d'Artagnan, că n-aş da eu cele o 
sută de mii de livre nici pentru nouăzeci de mii plătite 
imediat. 

— Dracul să mă ia? Zise d'Artagnan? Cred că tu ai 
dreptate, Planchet. 

Şi, cu acestea, luă un sfeşnic, se urcă în odaia lui şi se 
culcă. 


Capitolul XXI D'Artagnan se pregăteşte de călătorie 
pentru Casa Planchet & Co. 

D'Artagnan se gândi atât de mult întreaga noapte, încât a 
doua zi dimineaţa planul său era pe deplin întocmit. 

— Asta e! Zise el, ridicându-se în capul oaselor în mijlocul 
patului, cu cotul sprijinit pe genunchi şi cu bărbia în palmă. 
Asta e! Voi căuta patruzeci de bărbaţi zdraveni şi de 
ispravă, recrutaţi dintre oamenii cei mai deocheaţi, însă 
obişnuiţi cu disciplina. Le voi făgădui câte cinci sute de livre 
pe lună, dacă se întorc; nimic, dacă nu se mai întorc, sau 
jumătate pentru urmaşi. Cât despre hrană şi locuinţă, astea 
cad în sarcina englezilor, care au boi la păşune, slănină la 
putină, găini în coteţe şi grâu în hambare. Mă voi înfăţişa la 
generalul Monck cu această mică trupă. El mă va primi cu 
onoruri. Îi voi câştiga încrederea şi mă voi folosi de asta cât 
mai repede cu putinţă. 

Dar, fără să meargă mai departe, d'Artagnan clătină din 
cap şi se întrerupse. 

— Nu? Îşi spuse el? Nu voi avea îndrăzneala să-i povestesc 
toate astea lui Athos; mijlocul nu e totuşi tocmai cinstit. Va 
trebui folosită forţa. Apoi continuă: Da, va trebui folosită 
neapărat forţa, fără să-mi pun câtuşi de puţin în joc însă 
demnitatea. Cu cei patruzeci de oameni, voi străbate ţara 
ca partizan. Da, dar dacă mă întâlnesc nu cu patruzeci de 
mii de englezi, cum spune Planchet, ci chiar numai cu patru 
sute? Voi fi bătut, ţinând seama că printre cei patruzeci de 
războinici ai mei se vor găsi cel puţin zece fricoşi, adică 
zece care îşi vor da pielea din prostie. Nu, într-adevăr, e cu 
neputinţă să ai patruzeci de inşi pe care să te poţi bizui; 
asta nu se întâmplă. Trebuie să ştii să te mulţumeşti cu 
treizeci. Cu zece mai puţini, voi avea tot dreptul să ocolesc 
o încăierare, dat fiind numărul mic al oamenilor mei, iar 
dacă încăierarea are totuşi loc, atunci voi putea conduce 
mai bine în luptă treizeci, decât patruzeci de subalterni. 
Afară de asta, economisesc cinci mii de franci, adică a opta 
parte din capitalul meu, ceea ce merită osteneala. Am zis, 


voi avea aşadar treizeci de oameni. Îi voi împrăştia în trei 
cete, vom apuca drumuri diferite, cu înţelegerea de a ne 
reîntâlni la un moment dat; în felul acesta, câte zece, câte 
zece, nu vom da de bănuit nimănui şi vom trece nebăgaţi în 
seama. Da, da, treizeci e numărul cel mai potrivit. Vor fi trei 
de zece; trei e un număr sfânt. Şi apoi, tinde mai pui, o 
companie de treizeci de oameni, când se va strânge laolaltă, 
va avea ceva impunător... Ah, nenorocit ce sunt? Reflectă 
mai departe d'Artagnan? Îmi trebuiesc şi treizeci de cai; 
asta înseamnă ruină. 

Unde naiba mi-a fost capul, că am uitat de cai? Nici gând, 
fireşte, să porneşti la o treabă ca asta fără cai! Ei bine, fie, 
vom face şi această jertfă, chiar de va trebui să luăm caii 
chiar acolo; care nu sunt răi, de altminteri... Dar, drace, am 
uitat că sunt trei cete, deci e nevoie de trei comandanţi. Aici 
e greutatea. Dintre cei trei comandanţi, pe unul îl am, sunt 
eu însumi. Da, numai că ceilalţi doi mă vor costa ei singuri 
aproape tot atâţia bani cât întreaga trupă la un loc. Nu, 
hotărât lucru, mă voi mulţumi cu un singur locotenent. 
Atunci însă va trebui să-mi micşorez trupa la douăzeci de 
oameni. Ştiu că sunt puţini douăzeci, dar cum şi aşa 
pornisem cu gândul să ocolesc orice încăierare cu treizeci 
de oameni, cu atât voi fi mai îndreptăţit să o fac cu 
douăzeci. Douăzeci e o cifră rotundă; totodată va scădea şi 
numărul cailor cu zece, ceea ce înseamnă ceva; şi atunci, cu 
un locotenent bun... Doamne sfinte, ce va să zică răbdarea 
şi socoteala bună! Era să mă îmbarce cu patruzeci de oameni 
şi iată acum că am ajuns la douăzeci, pentru aceeaşi treabă. 
Zece mii de livre economisite dintr-o dată şi mai multă 
siguranţă, asta e mare lucru! Şi acum să vedem: maie 
vorba să găsim un locotenent; să-l căutăm, deci şi pe 
urmă... Dar asta nu-i tocmai uşor, am nevoie de un 
locotenent viteaz şi priceput, unul ca mine. 

Da, însă un locotenent îmi va cunoaşte taina şi cum 
această taină va-lorează un milion, iar eu nu voi plăti omul 
meu decât cu o mie de livre, o mie cinci sute cel mult, 


acesta îmi va vinde taina lui Monck. Fără locotenent, ducă- 
se dracului! La urma urmei, chiar dacă el ar fi mut ca un 
discipol al lui Pitagora, tot va avea în trupă un soldat de 
încredere pe care-l va face sergentul său; sergentul va afla 
taina locotenentului, presupunând că acesta va fi 
cumsecade şi nu va voi să o vândă şi atunci sergentul, mai 
puţin cinstit şi mai puţin ambițios, va da totul pentru 
cincizeci de mii de livre. Hai, hai, nici asta nu se poate! Nu 
mai încape vorbă, locotenentul trebuie lăsat la o parte. Dar 
atunci trupa va rămâne întreagă, n-o voi mai putea împărţi 
în două şi nu voi mai putea să dau lupta din două părţi în 
acelaşi timp, fără un altul la fel ca mine care... Dar la ce bun 
să dau lupta din două părţi, de vreme ce n-avem de prins 
decât un singur om? La ce bun să slăbesc trupa, punându-i 
pe unii la dreapta, pe alţii la stânga? Un singur corp, la 
dracu! Unul singur şi comandat de d'Artagnan; foarte bine! 
Dar douăzeci de oameni, umblând într-o singură ceată, 
devin bătători la ochi pentru toată lumea. Nu trebuiesc 
văzuţi douăzeci de călăreţi mergând împreună, căci atunci 
li s-ar pune pe urme o companie care le-ar cere cuvântul de 
ordine şi fiindcă nu l-ar putea da la repezeală, ar fi 
împuşcaţi ca nişte iepuri, în frunte cu domnul d'Artagnan. O 
să mă mulţumesc deci cu zece oameni; aşa voi lucra mai 
uşor şi cu mai multă unitate, voi fi silit să fiu prevăzător, 
ceea ce, într-o treabă ca aceea la care pornesc eu, 
înseamnă pe jumătate izbândă; un număr prea mare de 
oameni m-ar putea târi în cine ştie ce nesăbuinţă, Zece cai 
nu sunt, apoi, greu de cumpărat sau de luat. O, minunată 
idee şi ce linişte desăvârşită îmi toarnă ea prin vine! Nici 
bănuieli, nici cuvinte de ordine, nici primejdii. Zece oameni 
sunt ca nişte valeţi sau ca nişte cărâuşi. Zece oameni călări 
pe zece cai încărcaţi cu felurite mărfuri sunt lăsaţi în pace 
şi sunt primiţi cu voie bună oriunde. Zece oameni care 
călătoresc pe seama casei Planchet & Co., din Franţa. Nu e 
nimic rău în asta. Aceşti zece oameni, îmbrăcaţi ca nişte 
negustori, pot avea câte un bun cuţit de vânătoare, câte o 


flintă atârnată la şaua calului şi câte un pistol la cingătoare. 
Nu se sperie de oricine, fiindcă n-au gânduri ascunse. Sunt 
poate oleacă contrabandişti, dar ce mare lucru e asta? 
Contrabanda nu e pedepsită, ca poligamia, cu 
spânzurătoarea. Tot ce mi se poate întâmpla mairăue săni 
se ia marfa. Ni s-a luat marfa, şi cu asta basta! Ei da, ăsta e 
un plan minunat! Zece oameni numai, zece oameni luaţi în 
serviciul meu, dar zece oameni hotărâți cât patruzeci şi 
care mă vor costa cât patru, faţă de care, spre mai multă 
siguranţă, nu voi scăpa o iotă din planul meu şi cărora le voi 
spune doar atât: „Prieteni, avem de dat o lovitură”. În acest 
chip, Satan ar trebui să fie prea dibaci ca să-mi mai joace 
vreun renghi. Cincisprezece mii de livre economisite! E 
splendid, când te gândeşti că am pornit de la douăzeci de 
mii! 

Astfel, încântat de rodnicele lui socoteli, d'Artagnan se 
opri la acest plan, hotărât să nu mai schimbe nimic din 
litera lui. Îşi şi întocmi în minte, cu memoria sa fără cusur, o 
listă de zece oameni vestiți printre căutătorii de aventuri, 
printre cei nedreptăţiţi de soartă sau certaţi cu justiţia. Cu 
acestea, d'Artagnan se sculă şi porni fără zăbavă la lucru, 
spunându-i lui Planchet să nu-l aştepte cu masa la prânz, ba 
că s-ar putea să nu vie nici la cină. 

O zi şi jumătate de alergături prin anumite colţuri ale 
Parisului îi fură de ajuns ca să-şi găsească oamenii şi, fără a- 
i pune în legătură unii cu alţii, alese, strânse şi formă, în 
mai puţin de treizeci de ceasuri, o frumoasă colecţie de 
chipuri, unele mai hidoase decât altele şi vorbind o 
franţuzească mai puţin corectă chiar şi decât englezeasca 
de care aveau să se folosească de acum înainte. În cea mai 
mare parte erau foşti oameni din gardă ale căror merite 
d'Artagnan avusese prilejul să le cunoască în diferite 
împrejurări şi pe care beţia, loviturile de spadă, pierderile 
la joc sau reformele economice ale domnului de Mazarin îi 
siliseră să caute singurătatea şi umbra, aceste două mari 
consolatoare ale sufletelor neînţelese şi rănite. Purtau în 


fizionomia şi în veşmintele lor urmele suferințelor şi 
durerilor prin care trecuseră. Unii aveau faţa brăzdată de 
vechi zgârieturi; toţi erau îmbrăcaţi în zdrenţe. D'Artagnan 
uşură cea mai apăsătoare dintre aceste mizerii fraterne 
printr-o înţeleaptă împărţire a scuzilor din fondul asociaţiei; 
apoi, veghind ca aceşti scuzi să fie folosiţi pentru 
înfrumusețarea fizică a trupei, le dădu recruţilor săi 
întâlnire undeva în nordul Franţei, între Berghes şi Saint- 
Omer. Le lăsă un răgaz de şase zile până la întâlnire şi 
d'Artagnan cunoştea îndeajuns bunăvoința, voioşia şi 
cinstea după toane a acestor faimoşi angajaţi, pentru a fi 
încredinţat că niciunul dintre ei nu va fi lipsă la apel. 

După ce dădu ordinele cuvenite şi după ce fixă locul de 
întâlnire, se duse să-şi ia rămas bun de la Planchet, care îi 
ceru amănunte în legătură cu armata sa. D'Artagnan nu se 
gândi nici o clipă să-i pomenească ceva despre reducerea 
pe care o făcuse în ceea ce priveşte personalul: se temea să 
nu zdruncine, prin această mărturisire, încrederea 
asociatului său. Planchet se bucură nespus aflând că armata 
era gata înjghebată şi că ei, Planchet, se putea socoti un fel 
de rege prin jumătate din suma vărsată în acest scop, fiind 
îndreptăţit astfel să-şi spună că, de la tejgheaua lui, ce-i 
ţinea loc de tron, a alcătuit un corp de trupe sortit să se 
războiască împotriva perfidului Albion. 

Planchet îi numără deci lui d'Artagnan douăzeci de mii de 
livre, în ludovici mari, nou-nouţi, partea sa, a lui Planchet şi 
alte douăzeci de mii de livre, tot în ludovici mari de aur, 
partea lui d'Artagnan. Muşchetarul vâri cele două sume în 
doi săculeţi deosebiți şi, ţinând fiecare săculeţ în câte o 
mână, îi cântărea, spunând: 

— E destul de greu bănetul ăsta, dragul meu Planchet; Ştii 
că trebuie să cântărească peste treizeci de livre? 

— Nu-i nimic, calul dumneavoastră va duce totul ca pe un 
fulg. 

D'Artagnan clătină din cap. 


— Nu vorbi aşa, Planchet; un cal împovărat cu treizeci de 
livre greutate, pe lângă călăreț şi calabalăcul lui, nu mai 
poate trece cu uşurinţă un râu, nu mai sare cu sprinteneală 
un zid sau o groapă şi dacă nu e cal, vai de călăreț! E 
adevărat însă că tu nu ştii asta, Planchet, tu care ai servit 
toată viaţa ta în infanterie. 

— Atunci, domnule, cum să facem? Zise Planchet, pe drept 
cuvânt încurcat. 

— Ascultă? Răspunse d'Artagnan? Îmi voi plăti armata la 
reîntoarcerea acasă. Păstrează partea mea de douăzeci de 
mii de livre, pe care vei avea grijă să le înmulţeşti între 
timp. 

— Şi jumătatea mea? Făcu Planchet. 

— O iau cu mine. 

— Încrederea dumneavoastră mă cinsteşte? Zise 
Planchet? Dar dacă nu vă mai întoarceţi? 

— 'Tot ce se poate, deşi aşa ceva mi se pare puţin probabil. 
Atunci, Planchet, pentru cazul că nu m-aş mai întoarce, dă- 
mi o pană ca să-mi scriu testamentul. 

D'Artagnan luă pana, hârtia şi aşternu pe foaia albă 
următoarele: „Eu, d'Artagnan, am avere suma de douăzeci 
de mii de livre, strânse para cu para timp de treizeci şi trei 
de ani, cât am fost în serviciul maiestăţii sale regelui 
Franţei. Din acestea dau cinci mii lui Athos, cinci mii lui 
Porthos, cinci mii lui Aramis, pentru ca ei să le dea, în 
numele meu şi al lor, tânărului meu prieten Raoul, viconte 
de Bragelonne. Cele din urmă cinci mii le dăruiesc lui 
Planchet, pentru ca să le împartă cu mai puţină strângere 
de inimă pe celelalte cincisprezece mii prietenilor mei. 
Drept care am semnat cele de faţă. 

D'Artagnan” 

Planchet părea foarte nerăbdător să afle ce scrisese acolo 
d'Artagnan. 

— Poftim, citeşte? Îi spuse muşchetarul. 

La ultimele rânduri, ochii lui Planchet se umplură de 
lacrimi. 


— Credeţi că altfel n-aş fi dat banii celorlalţi? Dacă-i aşa, 
nu mai primesc cele cinci mii de livre ale dumneavoastră. 

D'Artagnan zâmbi. 

— Primeşte-le, Planchet, primeşte-le şi în felul acesta nu 
vei pierde decât cincisprezece mii de franci, în loc de 
douăzeci de mii şi nu vei fi ispitit să calci semnătura 
stăpânului şi prietenului tău, căutând să nu pierzi nimic. 

Cât de bine cunoştea inimile oamenilor şi ale băcanilor 
acest simpatic domn d'Artagnan! 

Cei care l-au socotit nebun pe Don Quijote, fiindcă se 
ducea să cucerească un imperiu însoţit doar de Sancho, 
scutierul său şi cei care l-au socotit nebun pe Sancho, 
fiindcă se ducea cu stăpânul lui să cucerească zisul imperiu, 
fără îndoială că aceia nu i-ar fi judecat altfel pe d'Artagnan 
şi pe Planchet. Cu toate acestea, cel dintâi trecea drept un 
om cu mintea ageră printre oamenii cei mai pătrunzători de 
la curtea Franţei; cât despre cel de-al doilea, el îşi cucerise 
pe bună dreptate faima unuia din cele mai înțelepte creiere 
printre negustorii băcani din strada Lombarzilor, adică din 
Paris, şi, prin urmare, din Franţa. 

Dar, judecându-i pe aceşti doi oameni numai din punctul 
de vedere al celorlalţi oameni şi mijloacele cu ajutorul 
cărora ei voiau să reaşeze un rege pe tronul său numai prin 
comparaţie cu alte mijloace, până şi cel mai îngust cap din 
ţara cu cele mai înguste capete s-ar fi revoltat împotriva 
cutezanţei locotenentului şi a neroziei asociatului sau. 

Din fericire, d'Artagnan nu era omul care să asculte 
palavrele ce se rosteau în jurul său, nici comentariile ce se 
făceau pe seama lui. El îşi însuşise deviza: fă treaba bine şi 
lasă-i pe alţii să vorbească. Planchet, la rândul său, o avea şi 
el pe-a lui: lasă-i pe alţii să facă şi tu taci din gură. Din asta 
rezulta că, după exemplul tuturor marilor genii, cei doi 
oameni se mândreau intra pectus de a avea dreptate, în 
pofida tuturor celor care spuneau că sunt doi bieţi nebuni. 

Drept început, d'Artagnan porni la drum pe cea mai 
frumoasă vreme din lume, fără nori pe cer, fără nori în 


sufletul său, vesel şi puternic, liniştit şi decis, neclintit în 
hotărârea lui şi, prin urmare, ducând cu el o doză înzecită 
din acel fluid nestăvilit pe care zguduirile sufleteşti îl fac să 
ţâşnească din împletitura nervilor şi care împrumută 
maşinii omeneşti o forţă şi un avânt de care veacurile 
viitoare îşi vor da seama, după toate probabilitățile, într-un 
chip mult mai matematic decât o putem face noi astăzi. 
Apucă din nou, ca pe vremurile de altădată, drumul bogat 
în aventuri care îl dusese cândva la Boulogne şi pe care-l 
străbătea acum pentru a patra oară. Aproape că 
recunoştea, din trapul calului, urmele paşilor lui pe 
caldarâm şi acelea ale pumnului său în toate porţile 
hanurilor; şi memoria lui, încă vie şi sprintenă, reînvia astfel 
acea vajnică tinereţe care, după treizeci de ani, nu-i 
dezminţea nici inima largă, nici pumnul de oţel. 

Ce fire înzestrată din plin de natură, firea acestui om! 
Avea toate pasiunile, toate cusururile, toate slăbiciunile, dar 
spiritul de contrazicere, propriu inteligenţei lui, schimba 
toate aceste scăderi în merite corespunzătoare. 
D'Artagnan, graţie imaginaţiei lui pururi iscoditoare, se 
temea până şi de o umbră, dar, ruşinat că îi e teamă, se 
îndrepta fără şovăire către acea umbră şi atunci devenea, 
într-adevăr, neobişnuit de curajos, dacă primejdia era reală; 
de asemenea, totul în el era emoție şi, deci, bucurie. îi 
plăcea mult tovărăşia altora, dar niciodată nu i se ura cua 
sa şi de multe ori, dacă ai fi putut să-l observi îndeaproape 
atunci când era singur, l-ai fi văzut râzând de fleacurile pe 
care şi le povestea lui însuşi sau de glumeţele închipuiri pe 
care şi le făurea numai cu cinci minute înainte de clipa când 
avea să-l cuprindă mâhnirea cea mai adâncă. 

Totuşi, de data aceasta, d'Artagnan nu era, poate, tocmai 
atât de vesel pe cât ar fi fost dacă ar fi ştiut că la Calais îl 
aşteaptă câţiva prieteni buni, în loc de a întâlni acolo 
şleahta aceea de zece secături; cu toate acestea, melancolia 
nu-l vizită mai mult decât o dată pe zi şi primi în totul cam 
vreo cinci vizite ale acestei zeițe, înainte de a zări marea la 


Boulogne, fără a mai adăuga că aceste vizite erau de scurtă 
durata. 

Dar, odată ajuns acolo, d'Artagnan se simţi mai aproape de 
acţiune şi orice alt simţământ, în afară de acela al încrederii 
în sine, dispăru, pentru a nu se mai întoarce niciodată. De la 
Boulogne, o luă de-a lungul coastei până la Calais. 

Calais era locul de întâlnire cu ceilalţi şi în Calais dăduse 
fiecăruia din înrolaţii lui adresa hanului „La Marele 
Monarh”. Acolo traiul nu era prea scump, acolo marinarii 
trăgeau totdeauna bucuroşi, acolo oamenii de spadă, cu 
platoşă de piele, bineînţeles, găseau pat, masă, bere, în 
sfârşit, toate plăcerile vieţii, pentru treizeci de băncuţe pe 
Zi. 

D'Artagnan îşi propunea să-şi surprindă oamenii în plină 
viaţă de vagabondaj, pentru a-şi da seama de la prima 
ochire dacă se poate bizui pe ei ca pe nişte tovarăşi de 
isprava. 

Ajunse la Calais spre seară, pe la ceasurile patru şi 
jumătate. 

Capitolul XXII D'Artagnan călătoreşte pentru Casa 
Planchet & Co. 

Hanul „La Marele Monarh” se afla într-o străduţă paralelă 
cu portul, fără ca totuşi să dea în port; câteva ulicioare 
tăiau, aşa cum treptele taie cele două margini ale unei 
scări, cele două mari linii drepte, a portului şi a străzii. Prin 
aceste ulicioare nimereai pe neaşteptate din port în strada 
şi din stradă în port. 

D'Artagnan ajunse la port, apucă pe una din aceste 
ulicioare şi căzu pe neaşteptate în faţa hanului „La Marele 
Monarh”. Momentul fusese bine ales şi-i amintea lui 
d'Artagnan de începuturile lui la hanul „Morarul Francez”, 
la Meung. Câţiva marinari care jucau zaruri se luaseră la 
ceartă şi se amenințau unii pe alţii cu toată furia. Hangiul, 
hangiţa şi doi băieţi de serviciu supravegheau cu nelinişte 
cercul acestor jucători înrăiţi, în mijlocul cărora încăierarea 


era gata să se producă dintr-o clipă în alta, prin mânuirea 
cuţitelor şi a satăârelor. Totuşi, jocul continua. 

Pe o laviţă de piatră stăteau doi vlăjgani ce se părea că 
aşteptau pe cineva, cu ochii aţintiţi la uşă; patru mese 
rânduite în fundul încăperii comune erau ocupate de alţi 
opt indivizi. Nici cei de pe laviţă, nici cei de la mese nu 
dădeau semne că vor să se amestece în zâzania sau în jocul 
celorlalţi. 

D'Artagnan recunoscu în aceşti spectatori atât de reci şi 
de nepăsători pe cei zece oameni ai lui. 

Zâzania creştea din clipă în clipă. Orice patimă îşi are, 
întocmai ca marea, fluxul şi refluxul ei, care urcă şi coboară. 
Ajuns în culmea furiei, un marinar răsturnă masa, 
dimpreună cu banii ce se aflau pe ea. Masa căzu, banii se 
rostogoliră pe jos. În aceeaşi clipă, întregul personal al 
hanului se repezi să culeagă banii; dar un mare număr de 
piese albe fură înhăţate de alţi indivizi ce se făcură 
numaidecât nevăzuţi, în timp ce marinarii se sfâşiau între 
ei. 

Singuri, cei doi oameni de pe laviţă şi ceilalţi opt de la 
mesele din fund, cu toate că păreau absolut străini unii de 
alţii, singuri, spunem, aceşti zece oameni parcă se 
înţeleseseră între ei să rămână nemişcaţi în mijlocul acestor 
țipete de furie şi al acelui zornăit de bani. Numai doi se 
mulţumiră doar să-i îmbrâncească pe bătăuşii ce se 
rostogoliseră până sub masa lor. 

Alţi doi, mai pe urmă, văzând tot acest tărăboi din jurul lor, 
îşi scoaseră încet mâinile din buzunare; alţi doi, în sfârşit, se 
urcară pe masa din faţa lor, aşa cum fac, spre a nu fi udaţi, 
cei care văd un şuvoi de apă îndreptându-se spre ei. 

„Aşa, aşa? Îşi zise d'Artagnan, căruia nu-i scăpase niciunul 
din amănuntele arătate mai sus? lată o frumoasă colecţie: 
prevăzători, potoliţi, obişnuiţi cu tărăboiul, pregătiţi pentru 
lovitură. Drace, s-ar zice că am avut mână bună!” 

Deodată, atenţia îi fu atrasă spre un ungher al încăperii. 
Cei doi oameni care îi îmbrânciseră cu piciorul pe bătăuşi 


se pomeniră luaţi la înjurături de marinarii ce se 
împăcaseră acum între ei. Unul dintre aceştia, ameţit de 
furie, dar mai ales de bere, veni cu un pas ameninţător să-l 
întrebe pe cel mai scund dintre aceşti doi înţelepţi cu ce 
drept a îndrăznit să dea cu piciorul în nişte făpturi ale 
bunului Dumnezeu care nu erau câini. Şi, făcând această 
întrebare, îşi vâri, ca să se arate şi mai dârz, pumnul mare 
sub nasul recrutului domnului d'Artagnan. Omul păli, fără 
să se observe dacă pălise de teamă sau de mânie; văzând 
asta, matelotul trase concluzia că pălise de teamă şi ridică 
pumnul cu gândul făţiş de a-l lăsa să cadă drept în creştetul 
strâinului. Dar, fără ca cel ameninţat să fi făcut vreo 
mişcare, îi repezi marinarului o directă atât de puternică în 
burtă, încât acesta se rostogoli până în celălalt capăt al 
încăperii, ţipând îngrozitor. In. Aceeaşi clipa, însufleţiţi de 
simţământul legăturii comune, toţi camarazii învinsului se 
năpustiră asupra învingătorului. Acesta din urmă, cu acelaşi 
sânge rece de care dăduse dovada mai înainte, fără să facă 
nechibzuinţa de a se folosi de arme, înşfacă o stacană de 
bere cu capacul de cositor şi-i pocni pe vreo doi-trei dintre 
atacanţi; apoi, fiindcă ar fi fost doborât de numărul 
atacanţilor, ceilalţi şapte inşi potoliţi din fundul sălii, care nu 
se mişcaseră de la locurile lor până atunci, dându-şi seama 
că era pusă în joc onoarea lor, săriră în ajutorul lui. În 
acelaşi timp, cei doi nepăsători de lângă uşă îşi întoarseră 
capetele cu o încruntare a sprâncenelor ce arăta hotărârea 
lor vădită de a se năpusti în spinarea vrăjmaşilor, dacă 
vrăjmaşii nu se vor astâmpăra. 

Hangiul, băieţii de serviciu şi doi paznici de noapte ce 
treceau pe acolo şi care, din curiozitate, intraseră să vadă 
ce se petrece în han, fură târâţi în învălmăşeală şi doborâţi 
în pumni. 

Parizienii loveau ca nişte ciclopi, toţi deodată şi cu o 
dibăcie ce-ţi făcea plăcere s-o priveşti. În cele din urmă, 
siliţi să bată în retragere faţă de numărul prea mare al 
celorlalţi, se strânseră toţi în partea cealaltă a mesei celei 


mari, pe care patru o ridicară de jos cât ai bate din palme, 
în timp ce alţi doi puseră mâna fiecare pe câte o bancă de 
scânduri în aşa fel că, slujindu-se de ele ca de nişte uriaşe 
ciomege, trântiră la pământ dintr-o singură lovitură opt 
marinari, peste care aruncară apoi strivitoarea lor 
catapultă. 

Duşumeaua era deci presărată cu răniţi, iar sala plină de 
ţipete şi de praf, când d'Artagnan, mulţumit de această 
probă a oamenilor lui, înainta cu spada în mână şi, lovind cu 
măciulia orice ţeastă care-i ieşea în cale, scoase un puternic 
„Destul!” care puse într-o clipită capăt încăierării. Toţi 
începură să se retragă de-a-ndărătelea, de la mijloc spre 
margini, în aşa fel că d'Artagnan se pomeni singur în 
mijlocul încăperii. 

— Ce înseamnă asta? Se adresă el apoi adunării, cu tonul 
impunător al lui Neptun rostind quos ego... 

În aceeaşi clipă şi la cel dintâi sunet al glasului său, ca să 
continuăm metafora virgiliană, recruţii domnului 
d'Artagnan, recunoscându-l, fiecare în parte, pe stăpânul şi 
suveranul său, îşi stăviliră dintr-o dată şi furia şi avântul 
scândurilor şi loviturile cu picioarele de masă. 

La rândul lor, marinarii, văzând această lungă spadă trasă 
din teacă, această înfăţişare plină de măreție şi acest braţ 
ager care venea în ajutorul duşmanilor lor, în persoana unui 
om ce părea obişnuit să poruncească, marinarii, la rândul 
lor, se mulţumiră să-şi ridice răniții în tăcere şi să-şi culeagă 
de pe jos stacanele de bere. 

Parizienii îşi şterseră frunţile şi făcură plecăciuni înaintea 
şefului. D'Artagnan fu copleşit cu mulţumiri de către 
hangiul de la „Marele Monarh”. Le primi ca un om care ştie 
că nu i se dă nimic de prisos, apoi declară că până la 
pregătirea cinei se duce să facă o plimbare prin port. 
Numaidecât, fiecare din angajaţii lui, înțelegând că sunt 
chemaţi, îşi luă pălăria, îşi aruncă pe umeri haina şi-l urmă 
pe d'Artagnan. 


Dar muşchetarul, plimbându-se într-una fără o ţintă 
precisă, cercetând fiecare lucru întâlnit în cale, n-avea de 
gând să se oprească aşa repede; el se îndreptă spre dune şi 
cei zece oameni, speriaţi că se pomenesc urmărindu-se 
astfel unii pe alţii, neliniştiţi că vedeau la dreapta, la stânga 
şi în spatele lor tovarăşi la care nici nu se gândiseră până 
atunci, se ţineau după el, aruncându-şi unii altora priviri 
duşmănoase. 

Abia când ajunse în cea mai adâncă vâlcea a celei mai mari 
dune, d'Artagnan, zâmbind că-i vedea atât de răzleţiţi, se 
întoarse cu faţa către ei şi, făcându-le un semn împăciuitor 
cu mâna, le spuse: 

— Hei, domnii mei, fără vrăjmăşie! Sunteţi meniţi să trăiţi 
laolaltă, să vă înţelegeţi în toate privinţele, iar nu să vă 
sfâşiaţi unii pe alţii. 

Atunci, orice şovăială se spulberă dintr-o dată; oamenii 
răsuflară uşuraţi, ca şi cum ar fi fost scoşi dintr-un sicriu şi 
se priviră cu bunăvoință unii pe alţii. După această 
cântărire, îşi îndreptară ochii către şeful lor, care, 
cunoscând de multă vreme marea artă de a vorbi oamenilor 
de teapa lor, le ţinu acest mic discurs, înfiripat pe loc şi 
rostit cu o vioiciune întru totul gasconă: 

— Domnii mei, ştiţi cu toţii cine sunt. V-am angajat, 
cunoscându-vă viteji şi vrând să vă fac părtaşi la o expediţie 
glorioasă. Închipuiţi-vă că, lucrând alături de mine, lucraţi 
pentru rege. Vă previn numai că de veţi scăpa o singură 
vorbă despre aceasta, mă voi vedea silit să vă zdro-besc 
imediat capetele în chipul ce mi se va părea cel mai la- 
ndemână. Ştiţi cu toţii, domnilor, că secretele de stat sunt 
ca o otravă ucigătoare; atâta vreme cât această otravă stă 
în cutia ei şi cutia e bine închisă, nu face rău nimănui; 
scoasă din cutie, omoară. Acum, apropiaţi-vă de mine şi veţi 
afla despre acest secret ceea ce îmi stă în putinţă să vă 
spun. 

Toţi se strânseră în juru-i cu un freamăt plin de curiozitate. 


— Apropiaţi-vă? Continuă d'Artagnan? Şi pasărea care 
trece pe deasupra capetelor noastre, iepurele care se joacă 
prin buruienile nisipurilor, peştele care sare din apă să nu 
ne audă. E vorba să aflăm şi să-i raportăm domnului 
intendent superior al finanţelor în ce măsură contrabanda 
engleză dăunează mărfurilor franceze. Vom pătrunde 
pretutindeni şi vom vedea totul. Vom fi nişte bieţi pescari 
picarzi, aruncaţi pe coastă de o furtună cumplită. Se 
înţelege de la sine că vom vinde peştele nici mai bine, nici 
mai rău decât orice pescar. Dar s-ar putea să se afle cine 
suntem şi să fim tulburaţi în treburile noastre; este deci 
nevoie să fim oricând în stare să ne apărăm. lată pentru ce 
v-am ales, socotindu-vă oameni înţelepţi şi de curaj. Vom 
duce un trai bun laolaltă şi nu ne vor pândi mari primejdii, 
dat fiind că avem la spatele nostru un ocrotitor puternic, 
mulţumită căruia nu ne vom lovi de nici o încurcătură în 
cale. Un singur lucru mă îngrijorează, dar nădăjduiesc că, 
după o scurtă discuţie, mă veţi scoate şi din această 
încurcătură. Lucrul care mă îngrijorează e să nu duc cu 
mine un echipaj de pescari nevolnici, care echipaj ne-ar 
stingheri peste măsură, pe câtă vreme dacă, din 
întâmplare, se găsesc printre domniile voastre oameni care 
să fi văzut marea... 

— O, cât despre asta, să nu-ţi pese! Strigă unul din recruţii 
lui d'Artagnan. Eu am fost prizonier la piraţii din Tunis timp 
de trei ani şi ştiu cum se conduce o navă tot aşa de bine ca 
un amiral. 

— Vedeţi? Zise d'Artagnan? Straşnic lucru e întâmplarea! 

Rosti aceste cuvinte cu un nedesluşit accent de prefăcută 
naivitate, deoarece el ştia prea bine că această victimă a 
piraţilor era un vechi corsar şi îl angajase în cunoştinţă de 
cauza. Dar d'Artagnan nu spunea niciodată mai mult decât 
trebuia să spună, tocmai ca să-şi lase auditorul pe gânduri. 
Fu scutit deci de orice explicaţie şi culese efectul fără a da 
să se înţeleagă că l-ar preocupa cauza. 


— Iar eu? Strigă un al doilea? Am un unchi care e paznic 
la schelele din portul La Rochelle. De mic copil m-am jucat 
pe punţile corăbiilor; mă pricep să mânuiesc cârma şi 
pânzele mai bine ca un marinar venit de pe ocean. 

Nici acesta nu minţea, la fel ca şi celălalt: vâslise şase ani 
pe galerele maiestăţii sale, în La Ciotat. 

Alţi doi fură mai sinceri: ei mărturisiră fără înconjur că 
slujiseră pe un vas ca soldaţi, pedepsiţi să tragă la galere; şi 
nu roşiră spunând asta. D'Artagnan se pomeni deci şeful a 
şase războinici şi patru marinari, având în acelaşi timp o 
armată şi de uscat şi de apă, ceea ce l-ar fi umplut de 
mândrie pe Planchet, dacă băcanul ar fi cunoscut acest 
amănunt. 

Acum nu mai era vorba decât de ordinul general şi 
d'Artagnan îl dădu cu toată precizia. Le spuse oamenilor săi 
să fie gata de plecare spre Haga, urmând, unii, ţărmul 
mării, până la Breskens, ceilalţi, drumul care duce la 
Anvers. Îşi dădură întâlnire peste cincisprezece zile, 
socotind că vor merge întins în fiecare zi, în piaţa cea mare 
din Haga. 

D'Artagnan îşi povăţui apoi oamenii să pornească la drum 
doi câte doi, formând perechile aşa cum vor socoti de 
cuviinţă, după simpatii. El însuşi îşi alese dintre mutrele mai 
puţin fioroase doi oameni din gardă, pe care-i cunoscuse 
cândva şi ale căror singure cusururi erau că jucau zaruri şi 
se îmbătau. Aceştia nu-şi pierduseră cu totul ideea de 
civilizaţie şi, sub o îmbrăcăminte curată, inimile lor ar fi 
început să bată din nou omeneşte. D'Artagnan, pentru a nu 
stârni pizma printre ceilalţi, îi îndemnă să pornească 
înainte. El îi păstră pe cei doi aleşi, îi îmbrăcă în vechiturile 
lui personale şi plecă împreună cu ei. Acestora, cărora le 
lăsă impresia că-i onorează cu o încredere deplină, 
d'Artagnan le făcu o falsă mărturisire, menită să garanteze 
sorții de izbândă ai expediției. Le spuse că era vorba nu să 
vadă în ce măsură contrabanda engleză putea să dăuneze 
negoţului francez, ci, dimpotrivă, în ce măsură contrabanda 


franceză putea să stingherească negoţul englez. Oamenii 
păreau a crede că acesta e adevărul; şi chiar aşa credeau. 
D'Artagnan era încredinţat că la cel dintâi dezmăţ, atunci 
când aveau să fie beţi turtă, unul din ei va împărtăşi restului 
bandei această taină de căpetenie a lor. Planul lui i se păru 
deci foarte bun. 

La cincisprezece zile după cele ce am văzut că se 
petrecuseră la Calais, întreaga trupă se găsea reunită la 
Haga. D'Artagnan constată că toţi oamenii lui, cu o 
înţelepciune demnă de luat în seamă, se travestiseră în 
mateloţi mai mult sau mai puţin încercaţi de asprimile 
mării. Îi duse şi-i lăsă să doarmă într-o magazie de pe 
Newkerke-street, iar el se instala, în toată regula, într-o 
locuinţă bună de pe marele canal. 

Aici află că regele Angliei se întorsese la aliatul său, 
Wilhelm al II-lea de Nassau, stathuderul Olandei. Mai află 
apoi că refuzul regelui Ludovic al XIV-lea răcise întrucâtva 
ocrotirea ce-i fusese dată până atunci şi că, din această 
pricină, fusese nevoit să se retragă într-o căsuţă din satul 
Scheveningen, aşezat printre nisipuri, la marginea mării, 
cam la o leghe de Haga. 

Acolo, se spunea, nenorocitul izgonit se mângâia în 
surghiunul lui, privind, cu acea tristeţe caracteristică 
prinților din neamul său, marea nemărginită a Nordului, 
care-l despărţea de Anglia lui, aşa cum o despărţise 
altădată pe Maria Stuart de Franţa. Acolo, în spatele 
câtorva copaci ai frumoasei păduri de la Scheveningen, pe 
nisipul mărunt în care cresc buruienile aurii de dună, Carol 
al II-lea lâncezea ca şi ele, dar mai nenorocit decât ele, căci 
trăia în lumea gândurilor, nădăjduind şi deznădăjduind 
rând pe rând. 

D'Artagnan se repezi într-o zi până la Scheveningen, 
pentru a se încredința despre cele ce se vorbeau pe seama 
prinţului. Îl văzu, într-adevăr, pe Carol al II-lea ieşind singur 
şi îngândurat pe o portiţă ce da înspre pădure şi 
plimbându-se pe marginea mării, la apusul soarelui, fără sa 


atragă măcar luarea-aminte a pescarilor, care, întorcându- 
se seara din larg, ca vechii oameni ai mării din Arhipelag, îşi 
trăgeau bărcile pe prundişul de la țărm. 

Muşchetarul îl recunoscu pe rege. Îl văzu aţintindu-şi 
privirea întunecată peste întinderea nesfârşită a apelor, în 
timp ce pe obrazul lui palid se răsfrângeau razele roşiatice 
ale soarelui ce atingea dunga fumurie a orizontului. Apoi 
Carol al II-lea intră din nou în căsuţa retrasă, tot singur, 
mişcându-se încet şi trist, ascultând cum scârţâia sub paşii 
lui nisipul mărunt şi mişcător. 

În aceeaşi seară, d'Artagnan închirie pentru o mie de livre 
un barcaz de pescar, care costa patru mii. Plăti această mie 
de livre bani gheaţă şi depuse celelalte trei mii în păstrarea 
burgmesterului. După aceea îşi îmbarcă, în timpul nopţii şi 
fără să-i fi văzut cineva, pe cei şase oameni care alcătuiau 
armata lui de uscat, iar în clipa când marea începu să se 
retragă, la ceasurile trei dinspre ziuă, porni în larg, 
manevrând velele barcazului cot la cot cu ceilalţi patru şi 
bizuindu-se pe priceperea fostului osândit la galere, ca şi 
cum ar fi avut de-a face cu primul pilot din port. 

Capitolul XXIII În care autorul se vede silit, fără voia lui, să 
facă puţină istorie. 

În timp ce regii şi oamenii îşi băteau astfel capul cu Anglia, 
care se guverna singură şi care, trebuie să o spunem, nu 
fusese niciodată atât de prost guvernată, un om asupra 
căruia Dumnezeu îşi oprise privirea şi îşi pusese mâna pe 
creştetul său, un om sortit de ursitoare să-şi scrie numele 
cu slove de foc în cartea istoriei îşi urma, în văzul lumii, 
opera plină de mister şi îndrăzneală. Mergea înainte, dar 
nimeni nu ştia unde voia să ajungă, cu toate că nu numai 
Anglia, dar şi Franţa, dar şi Europa îl priveau îndeaproape 
cum se îndreaptă spre ţinta lui cu pasul hotărât, cu fruntea 
sus. Tot ceea ce se ştia despre acest om o vom spune în cele 
ce urmează. 

Monck se declarase pentru libertatea faimosului Rump 
Parliament, sau, dacă vă place mai mult, Parlamentul 


„Coadă”, cum era poreclit, parlament pe care generalul 
Lambert, urmând pilda lui Cromwell, al cărui locotenent 
fusese, îl blocase atât de strâns, spre a-şi impune voinţa în 
sânul lui, încât nici un membru, în timpul acestei blocări, nu 
putuse să mai iasă de acolo şi numai unul singur, Pierre 
Wentworth, putuse să intre. 

Lambert şi Monck, totul se reducea la aceşti doi oameni, 
cel dintâi reprezentând despotismul militar, al doilea, 
republicanismul pur. Aceşti doi oameni erau singurii doi 
repre-zentanţi politici ai acelei revoluţii în care Carol I îşi 
pierduse mai întâi coroana şi apoi capul. 

Lambert, de altfel, nu-şi ascundea planurile; el căuta să 
instaureze un guvern militar şi să devină şeful acestui 
guvern. 

Monck, republican îndârjit, spuneau unii, voia să menţină 
Rump Parliament-ul, această reprezentantă vădită, deşi 
degenerată, a republicii. Monck, ambițios dibaci, spuneau 
alţii, voia să facă din acest parlament, pe care lăsa a se 
crede că-l ocrotea, o treaptă puternică spre a se putea urca 
până la tronul pe care Cromwell îl făcuse să rămână gol. 

Astfel, Lambert, asuprind parlamentul şi Monck, arătându- 
se de partea lui, se declaraseră pe faţă duşmani între ei. De 
aceea, atât Monck, cât şi Lambert se gândiseră de la bun 
început să-şi alcătuiască fiecare câte o armată: Monck în 
Scoţia, unde erau presbiterienii şi regaliştii, adică 
nemulţumiţii; Lambert la Londra, unde se afla ca totdeauna 
cea mai puternică opoziţie împotriva puterii pe care o avea 
sub ochii ei. 

Monck pacificase Scoţia, îşi formase acolo o armată şi îşi 
găsise un adăpost: prima îl păzea pe celalalt. Monck ştia că 
nu sosise încă ziua, dată de Dumnezeu, pentru o mare 
schimbare; de aceea părea că spada îi e încă lipită de teacă. 
De neînvins în sălbatica şi muntoasa lui Scoţie, general în 
toată puterea cuvântului, rege al unei armate de 
unsprezece mii de ostaşi încercaţi, pe care-i condusese, nu 
o dată, la izbândă, tot atât de bine, dacă nu chiar mai bine 


informat asupra treburilor de la Londra decât Lambert, 
care îşi avea garnizoana în City, iată care era poziţia lui 
Monck când, la o sută de leghe depărtare de Londra, se 
declară pentru parlament. Lambert, din contră, după cum 
am spus, locuia în capitală. Aici se afla centrul tuturor 
operaţiunilor sale şi aici izbutise el să adune în jurul său nu 
numai prietenii, dar şi pătura de jos a poporului. 

Aşadar, în Londra află Lambert despre sprijinul pe care 
Monck îl dădea parlamentului, tocmai de pe coastele 
Scoției. Socoti că nu mai era timp de pierdut şi că Iweed-ul 
nu e chiar atât de departe de Tamisa încât o armată să nu 
poată ajunge repede de la un râu la celălalt, mai ales dacă e 
bine comandată. El ştia, de asemeni, că, pe măsură ce vor 
pătrunde în Anglia, soldaţii lui Monck vor forma pe drum 
acel bulgăre de zăpadă, ca o emblemă a globului norocului, 
care nu e pentru un ambițios decât o treaptă ce urcă 
necontenit spre țelul său. Îşi adună deci armata, puternică 
în acelaşi timp prin alcătuirea ca şi prin numărul ei şi ieşi 
înaintea lui Monck, care, în ce-l privea, asemenea unui 
navigator prudent plutind printre stânci, înainta cu multă 
băgare de seamă şi adulmeca în bătaia vântului orice 
Zgomot şi orice zvon ce venea dinspre Londra. 

Cele două armate se zăriră una pe alta în dreptul oraşului 
Newcastle; Lambert, ajuns cel dintâi, poposi chiar în oraş. 
Monck, prevăzător, se opri acolo unde se găsea şi-şi stabili 
cartierul generai la Coldstream, pe malul râului Tweed. 

Ivirea lui Lambert stârni voioşie în armata lui Monck, pe 
când, dimpotrivă, ivirea lui Monck produse zăpăceală în 
armata lui Lambert. S-ar fi putut crede că aceşti soldaţi 
bătăioşi, care făcuseră atâta vâlvă pe străzile Londrei, 
porniseră la drum cu speranţa că nu vor întâlni pe nimeni, 
iar acum, văzând că au întâlnit o armată şi că această 
armată flutura în faţa lor nu numai un steag, dar o cauză şi 
un principiu, s-ar fi putut crede, spunem, că aceşti soldaţi 
bătăioşi începuseră să-şi dea seama că erau mai puţin buni 
republicani decât ostaşii lui Monck, întrucât aceştia 


susțineau parlamentul, câtă vreme Lambert nu susţinea 
nimic, nici măcar pe el însuşi. 

Cât despre Monck, dacă ar fi stat să judece bine, sau dacă 
a şi făcut acest lucru, trebuie să fi fost tare trist, căci istoria 
povesteşte? Şi această pudică doamnă, se ştie, nu minte 
niciodată? Căci istoria povesteşte că, în ziua sosirii sale la 
Coldstream, oamenii lui căutară zadarnic, dar nu găsiră nici 
măcar o singură oaie în tot oraşul. Dacă Monck ar fi 
comandat o armată engleză, ar fi avut destule motive să-şi 
vadă întreaga oştire dând bir cu fugiţii. Dar cu scoţienii nu 
se întâmplă ceea ce se întâmplă cu englezii, pentru care 
această carne moale, îmbibată de sânge, este o necesitate 
de care nu se pot lipsi; scoţienii însă, neam sărac şi 
cumpătat, trăiesc cu o mână de orz măcinat între două 
pietre, muiat în apa de la fântână şi copt pe o vatră înroşită. 

Scoţienii deci, primindu-şi raţia lor de orz, nu se mai 
neliniştiră daca era sau nu era carne în Coldstream. Lui 
Monck însă, neobişnuit cu turtele de orz, îi era foame şi 
statul său major, cel puţin tot atât de flămând ca şi el, 
privea cu nerăbdare în dreapta şi în stânga, ca să vadă ce 
se pregătea de mâncare. 

Monck trimise cercetaşi, să culeagă informaţii; dar 
oamenii lui, sosind, au găsit oraşul pustiu şi toate prăvăliile 
golite; nici nu mai putea fi vorba de măcelari sau de brutari 
Ia Coldstream. Nu se găsi nici măcar o coajă de pâine 
pentru masa de seară a generalului. 

Pe măsură ce veştile se înmulţeau, unele mai puţin 
încurajatoare decât altele, Monck, văzând spaima şi 
deznădejdea zugrăvite pe toate feţele, declară că lui nu-i 
este foame şi că, de altminteri, toată lumea avea să 
mănânce a doua zi, întrucât Lambert se afla acolo pesemne 
cu gândul să înceapă lupta şi, prin urmare, pregătit să 
cedeze toate proviziile sale, dacă ar fi gonit din Newcastle, 
sau să libereze pentru vecie pe soldaţii lui Monck de 
chinurile foamei, dacă ar fi învingător. Această consolare 
nu-şi găsi ecou însă decât la un număr mic de subalterni, 


dar puţin îi păsa de asta lui Monck, deoarece, sub aparenţa 
unei depline blajinătăţi, el era un om foarte hotărât. 

Fiecare fu deci silit să se considere sătul, sau cel puţin să 
pară că este. Monck, tot aşa de înfometat ca şi oamenii lui, 
dar prefăcându-se că nici nu se gândeşte la berbecul pe 
care-l căutaseră în zadar, tăie o bucăţică de tutun, nu mai 
mare ca buricul unui deget, din calupul unui sergent care 
făcea parte din suita sa şi începu să mestece în gură 
această bucăţică de tabac, asigurându-i pe locotenenţii lui 
că foamea e o himeră şi că ea îţi piere cu totul atunci când 
ai ceva de mestecat între dinţi. Această glumă îi înmuie pe 
încă vreo câţiva dintre cei care nu se lăsaseră convinşi de 
prima deducție pe care Monck o trăsese din faptul că se 
aflau în vecinătatea lui Lambert; numărul nemulţumiţilor 
scăzu deci simţitor; garda îşi luă postul în primire, 
patrulările începură şi generalul îşi continuă sărăcăciosul 
lui ospăț sub cortul deschis. 

Între lagărul lui şi cel al duşmanului său se înălța o veche 
mănăstire, din care azi abia au mai rămas câteva ruine, dar 
care pe atunci era întreagă şi se numea mănăstirea din 
Newcastle. Era clădită pe un teren larg, ce nu ţinea nici de 
câmpie; nici de râu, fiind aproape o mlaştină unde musteau 
izvoarele şi unde se strângea apa ploilor. Totuşi, în mijlocul 
acestor băltoace acoperite de ierburi înalte, de trestie şi de 
TOgoz, se zăreau diferite limbi de pământ uscat? Unde 
fuseseră cândva grădinile de zarzavat, parcul, locul de 
plimbare sau care avuseseră alta întrebuințare în cadrul 
mănăstirii? Semănând cu unul din acei uriaşi păianjeni de 
mare, al căror trup e rotund, în timp ce picioarele se desfac 
în toate părţile, pornind din mijlocul acestei circumferinţe. 

Grădina de zarzavat, unul din cele mai lungi picioare de 
acest fel ale mănăstirii, se întindea până în apropierea 
taberei lui Monck. Din nefericire, era, după cum am arătat, 
abia pe la începutul lui iunie şi grădina, părăsită de 
altminteri, era săracă în roade. 


Monck păstra acest loc ca fiind cel mai potrivit pentru un 
atac prin surprindere. Dincolo de zidurile mănăstirii se 
zăreau focurile din tabăra generalului rival; dar între 
aceste focuri şi mănăstire se întindea râul Tweed, care îşi 
rostogolea solzii luminoşi pe sub umbra deasă a câtorva 
stejari înfrunziţi. 

Monck cunoştea foarte bine această poziţie, deoarece 
Newcastle şi împrejurimile sale îi slujiseră, în mai multe 
rânduri, de cartier general. Ei ştia că duşmanul său putea 
trimite, în cursul zilei, iscoadele până la aceste ruine, 
căutând astfel o pricină de hărţuială, dar că în timpul nopţii 
nu va îndrăzni să se apropie. Era deci în siguranţă. Astfel că 
soldaţii lui putură să-l vadă, după ce termină ceea ce el 
numea sărbătorescul său ospăț, adică după ce încetă 
mestecatul despre care am vorbit mai sus, putură deci să-l 
vadă dormind, aşa cum mai târziu avea să facă Napoleon în 
ajunul bătăliei de la Austerlitz, aşezat în jilţul său de 
răchită, jumătate sub lumina opaiţului, jumătate sub razele 
lunii care începea să se urce pe cer. Ceea ce însemna că 
erau aproape nouă ceasuri şi jumătate seara. 

Deodată Monck fu smuls din această toropeală, prefăcută 
poate, de o ceată de soldaţi care, alergând cu strigăte 
voioase, începură să dea cu picioarele în stâlpii ce susțineau 
cortul generalului, făcând înadins gălăgie, ca să-l trezească. 
Dar nu era nevoie de atâta tărăboi. Monck deschise 
numaidecât ochii. 

— Ei, băieţi, ce s-a întâmplat acolo? Întrebă el. 

— Generale? Răspunseră mai multe glasuri deodată? 
Generale, veţi avea un ospăț pe cinste! 

— Dar am mâncat, domnii mei? Zise el cât se poate de 
liniştit? Şi tocmai mă odihneam în tihnă, precum vedeţi, 
după masă. Dar hai, intraţi şi spuneţi-mi ce vă aduce aici. 

— Generale, o veste bună. 

— Oare?! Lambert ne-a vestit cumva că se bate mâine? 

— Nu, dar am pus mâna pe o barcă de pescari ce ducea 
peşte celor din tabăra din Newcastle. 


— Rău aţi făcut, prieteni. Aceşti domni din Londra sunt 
foarte delicaţi, ei ţin mult la primul fel de mâncare; acum 
desigur că i-aţi înfuriat peste măsură; în noaptea asta şi 
mâine vor fi necruţători. Ar fi mai înţelept, credeţi-mă, să-i 
daţi înapoi lui Lambert peştele şi pescarii lui; altfel... 
Generalul stătu o clipă pe gânduri. Ia spuneţi-mi? Urmă el? 
Cine sunt aceşti pescari, dacă nu vă supăraţi? 

— Marinari care pescuiesc în ocean, pe coastele Franţei 
sau ale Olandei şi care au fost aruncaţi de furtună pe ale 
noastre. 

— Vorbeşte vreunul dintre ei limba noastră? 

— Şeful lor ne-a spus câteva vorbe în englezeşte. 

Bănuiala generalului se trezea tot mai mult, pe măsură ce 
primea mai multe lămuriri. 

— Prea bine? Zise el. Vreau să-i văd pe aceşti oameni, 
aduceţi-mi-i aici! 

Un ofiţer se desprinse numaidecât din grup, ducându-se 
să-i caute. 

— Câţi sunt? Mai întrebă Monck. Şi ce fel de barcă au? 

— Sunt zece sau doisprezece, generale şi pescuiesc într- 
un fel de pescador, cum îi spun ei, de construcţie olandeză, 
după cât mi s-a părut. 

— Şi ziceţi că duceau peşte în lagărul domnului Lambert? 

— Da, generale. Şi se pare că aveau o încărcătură destul 
de bună de peşte. 

— Bine, o să vedem noi? Zise Monck. 


Într-adevăr, chiar în aceeaşi clipă, ofiţerul se întoarse 
aducându-l pe şeful acestor pescari, un bărbat cam de 
cincizeci, până la cincizeci şi cinci de ani, dar care se ţinea 
încă bine. Era potrivit de statură şi purta o haină de lână 
groasă şi o căciuliţă trasă până peste ochi; un fel de satâr îi 
atârna la cingătoare şi umbla cu mersul acela şovăielnic al 
marinarilor care, neştiind niciodată, din pricina balansării 
vasului, dacă vor călca pe punte sau în gol, dau fiecărui pas 
al lor o călcătură atât de sigură, ca şi cum ar fi vorba să 
înfigă un par în apă. 

Monck, cu o privire fină, dar pătrunzătoare, îl cercetă 
îndelung pe pescarul care-i zâmbea cu acel surâs pe 
jumătate şiret, pe jumătate naiv, caracteristic ţăranilor 
noştri. 

— Vorbeşti englezeşte? Îl întrebă Monck într-o 
franţuzească desăvârşită. 

— Ah, destul de prost, milord? Răspunse pescarul. Acest 
răspuns fu rostit mai degrabă cu accentul vioi şi puţin 
repezit al locuitorilor de dincolo de Loara, decât cu accentul 
oarecum tărăgănat de prin părţile de apus şi miazănoapte 
ale Franţei. 

— Dar, oricum, văd că vorbeşti? Stărui Monck, spre a-i 
auzi încă o dată accentul. 

— Eh, noi, oamenii de pe mări? Răspunse pescarul? Ne 
înţelegem câte puţin în toate limbile. 

— Aşadar, eşti pescar de mare? 

— Pe ziua de azi, milord, sunt pescar şi încă un pescar 
norocos. Am prins un bar care cântăreşte pe puţin treizeci 
de livre şi peste cincizeci de roşioare; mai am, de 
asemenea, câţiva merlani mărunți, care vor fi foarte gustoşi 
fripţi pe cărbuni încinşi. 

— Mă taci să cred că ai pescuit mai mult în golful 
Gasconiei, decât în Canalul Mânecii? Spuse Monck, 
zâmbind. 

— E adevărat, sunt din miazăzi; asta mă împiedică oare să 
fiu un pescar bun, milord? 


— O, nu şi îţi voi cumpăra tot peştele; dar, spune-mi cinstit, 
pentru cine îl pregătiseşi? 

— Milord, nu vă voi ascunde că mă duceam la Newcastle, 
plutind de-a lungul coastei, când un grup de călăreţi care 
mergeau pe țărm în sens opus au făcut semne bărcii mele 
să ne îndreptăm spre lagărul cinstitei voastre feţe, sub 
ameninţarea că altfel ne vor lua la ochi cu flintele. Şi cum 
eu nu eram înarmat pentru luptă? Adăugă pescarul 
zâmbind? A trebuit să mă supun. 

— Şi de ce te duceai la Lambert şi nu veneai ia mine? 

— Milord, voi vorbi deschis; înălţimea voastră îmi 
îngăduie? 

— Da, şi, dacă trebuie, îţi poruncesc chiar. 

— Ei bine, milord, mă duceam la domnul Lambert fiindcă 
domnii de la oraş plătesc bine, pe câtă vreme 
dumneavoastră, scoţienii, puritani, presbiterieni, 
covenantari, cum vreţi să vă numiţi, dumneavoastră 
mâncaţi puţin şi nu plătiţi de loc. 

Monck ridică din umeri, fără a-şi putea ascunde totuşi un 
zâmbet. 

— Şi, dacă eşti din miazăzi, de ce-ai venit să pescuieşti pe 
coastele noastre? 

— Fiindcă am făcut prostia să mă însor în Picardia. 

— Mă rog; totuşi Picardia nu e Anglia. 

— Milord, omul îşi împinge barca spre largul mării, însă 
Dumnezeu şi vântul fac restul şi duc barca acolo undele 
place. 

— Aşadar, n-aveai de gând să tragi la ţărmul nostru? 

— Nicidecum. 

— Şi ce linie urmai? 

— Ne întorceam de la Ostenda, unde vânduse nişte 
scrumbii, când un vânt puternic dinspre miazăzi ne-a 
împins în larg; atunci, văzând că era zadarnic să ne luptăm 
cu el, ne-am lăsat în voia lui. A trebuit astfel, ca să nu 
pierdem peştele, care era foarte bun, să ne oprim şi să 
vindem în cel mai apropiat port al Angliei; şi acest port s-a 


întâmplat să fie Newcastle. Prilejul era tocmai bun, ni. S-a 
spus, întrucât se îngrămădiseră acolo o mulţime de oameni, 
din oraş şi din lagărul militar; şi unul şi altui erau înţesate 
de gentilomi foarte bogaţi şi foarte flămânzi. Ni s-a mai 
spus, astfel că m-am îndreptat spre Newcastle. 

— Şi tovarăşii tăi unde sunt? 

— O, tovarăşii mei au rămas la barcă; sunt nişte marinari 
neinstruiţi, fără nici un fel de cunoştinţe. 

— Pe câtă vreme tu?... Făcu Monck. 

— Oh? Răspunse şeful râzând? Eu am umblat mult cu tatăl 
meu şi ştiu cum se spune în toate limbile Europei un scud, 
un taler, un pistol, un ludovic şi un ludovic mare de aceea şi 
echipajul mă ascultă ca pe un pastor şi mi se supune ca 
unui amiral. 

— Atunci, tu însuţi l-ai ales pe Lambert drept cel mai bun 
cumpărător? 

— Da, fără îndoială. Şi, să fim drepţi, milord, m-am înşelat? 

— Asta ai s-o vezi mai târziu. 

— Oricum, milord, dacă e vreo greşeală, vinovatul sunt 
numai eu şi pentru asta nu trebuiesc pedepsiţi tovarăşii 
mei. 

„lată de bună seamă un caraghios cu duh”? Gândi în sinea 
lui Monck. 

Apoi, după câteva momente de tăcere, în care timp îl 
cerceta îndeaproape pe pescar, generalul întrebă: 

— Şi zici că vii din Ostenda? 

— Da, milord, în linie dreaptă. 

— Atunci ai auzit vorbindu-se pe acolo despre chestiunile 
la zi, întrucât bănuiesc că mulţi se ocupă de ele în Franţa şi 
în Olanda. Ce face acela care îşi spune regele Angliei? 

— Oh, milord? Strigă pescarul cu o sinceritate zgomotoasă 
şi plină de însufleţire? Iată o întrebare fericită şi n-aţi fi 
găsit pe altul care să vă răspundă mai bine decât mine, căci, 
într-adevăr, eu vă pot spune lucruri deosebite în această 
privinţă. Închipuiţi-vă, milord, că, făcând un popas la 
Ostenda ca să vindem puţinele scrumbii pe care le 


pescuisem acolo, l-am văzut pe fostul rege plimbându-se pe 
ţărmul mării, în aşteptarea cailor care trebuiau să-l ducă la 
Haga: e un bărbat înalt, palid, cu părul negru şi cu faţa 
puţin cam aspră. De altminteri, nu pare să o ducă prea bine 
acolo şi cred că aerul Olandei nu-i prieşte. 

Monck urmărea cu multă încordare relatarea grăbită, 
colorată şi cam lungă a pescarului, într-o limbă care nu era 
a lui, dar pe care, din fericire, o vorbea, după cum am mai 
spus, cu o mare uşurinţă. Pescarul, la rândul său, folosea 
când un cuvânt franțuzesc, când unul englez, când, în 
sfârşit, o vorbă ce părea că nu face parte din nici o limbă şi 
care era totuşi o vorbă gasconă. Noroc, însă, că ochii lui 
vorbeau mai mult decât limba sa şi cu atâta limpezime, că 
puteai să pierzi un cuvânt ieşit din gura lui, dar nici un 
gând din privirea sa. 

Generalul se arăta din ce în ce mai mulţumit de cercetările 
lui. 

— Ai auzit cumva spunându-se că acest fost rege, cum îl 
numeşti, se îndrepta spre Haga într-un scop oarecare? 

— O, da, de bună seamă? Răspunse pescarul? Am auzit 
vorbindu-se aşa ceva. 

— Şi în ce scop anume? 

— Acelaşi dintotdeauna? Zise pescarul. Căci nu i-a intrat 
oare în cap să se întoarcă în Anglia? 

— Aşa! Rosti Monck îngândurat. 

— Fără să mai ţinem seama? Continuă pescarul? Că 
stathuderul... Ştiţi, milord, Wilhelm al II-lea... 

— Ei, ce-icu el? 

— Îl va sprijini din toată puterea. 

— Ah, ai auzit tu asta? 

— Nu, dar aşa cred. 

— 'Te pricepi la politică, pe cât se pare? Zise Monck. 

— Oh, nouă, marinarilor, milord, care ne-am deprins să 
cercetăm apa şi aerul, adică cele două lucruri pururi 
nestatornice de pe lume, rareori ni se întâmplă să ne 
înşelăm asupra celorlalte. 


— Prea bine? Zise Monck, schimbând vorba. Mi s-a spus că 
ne-ai adus hrană din belşug. 

— Fac şi eu ce pot, milord. 

— Cu cât ne vinzi peştele, mai înainte de toate? 

— Nu-s aşa de prost să vă cer un preţ, milord. 

— Pentru ce asta? 

— Fiindcă peştele meu e al dumneavoastră. 

— În virtutea cărui drept? 

— Al celui mai tare. 

— Dar eu am de gând să ţi-l plătesc. 

— Sunteţi prea generos, milord. 

— Şi chiar atât cât face. 

— Nu vă cer atâta. 

— Atunci, cât ceri? 

— Cer doar să mă lăsaţi să plec. 

— Unde? La generalul Lambert? 

— Eu? Strigă pescarul. Dar ce-aş mai căuta la Newcastle, 
de vreme ce nu mai am peşte? 

— Oricum, ascultă-mă. 

— Ascult. 

— Îţi voi da o povaţă. 

— Cum! Milord vrea să-mi plătească peştele şi, pe 
deasupra, să-mi mai dea şi un sfat bun? Dar milord mă 
copleşeşte! 

Monck îl măsură mai atent ca oricând pe pescar, asupra 
căruia părea să-şi păstreze încă o anumită bănuială. 

— Da, vreau să-ţi plătesc şi să-ţi dau şi un sfat, căci 
amândouă se leagă între ele. Aşadar, dacă te vei duce la 
generalul Lambert... 

Pescarul făcu din cap şi din umeri o mişcare ce voia să 
spună: „Dacă ţine atât de mult, să-l lăsăm să vorbească”. 

— Să nu treci prin mlaştină? Continuă Monck; vei avea la 
tine bani şi în smârcuri sunt câteva posturi de pândă 
scoțiene, puse acolo de mine. Sunt oameni cam urâcioşi, 
care nu înţeleg limba pe care o vorbeşti tu, cu toate că ea 
mi se pare alcătuită din trei limbi diferite şi care te-ar putea 


jefui de tot ce-ai primit de la mine, astfel încât, întorcându- 
te în ţara ta, vei fi ispitit să spui că generalul Monck are 
două mâini, una scoțiană şi una engleză şi că ţi-a luat cu 
mâna scoțiană ceea ce ţi-a dat cu mâna engleză. 

— Oh, generale, voi face aşa cum doriţi, fiţi pe pace? Zise 
pescarul cu o teamă prea pronunţată ca să nu fie 
exagerată. Nu cer decât să rămân aici, dacă doriţi să 
rămân. 

— Te cred? Răspunse Monck, cu un surâs foarte fin. Din 
păcate, însă, nu te pot adăposti sub cortul meu. 

— Nu am această pretenţie, milord şi nu doresc decât ca 
înălţimea voastră să-mi spună unde aş putea sta. Nu trebuie 
să vă simţiţi îndatorat, noaptea se va scurge repede, aşa că 
voi sta oriunde. 

— Atunci vei fi condus la barca ta. 

— Cum va hotări înălţimea voastră. Atâta doar, dacă 
înălţimea voastră va binevoi să-mi dea călăuză un dulgher, îi 
voi rămâne cât se poate de recunoscător. 

— Pentru ce asta? 

— Pentru că domnii aceia din armata dumneavoastră, 
trăgând barca în susul râului, cu frânghia legată de pieptul 
cailor, au izbit-o de colţurile stâncilor, în. Aşa fel că acum se 
află în ea pe puţin două picioare de apă, milord. 

— Motiv în plus ca să-ţi petreci noaptea la barcă, pe cât mi 
se pare. 

— Milord, sunt la ordinele dumneavoastră? Zise pescarul. 
Voi descărca peştele acolo unde veţi dori, apoi îmi veţi plăti, 
dacă asta vă face plăcere şi pe urma mă veţi lăsa să plec, 
dacă o să hotărâți aşa. Vedeţi dar că sunt un om de înţeles, 
milord. 

— Bine, bine, eşti un drac şi jumătate! Făcu Monck, a cărui 
privire cercetătoare nu izbutise să surprindă o cât de mică 
umbră în ochii limpezi ai pescarului. Hei, Digby! 

Un aghiotant apăru îndată. 

— Vei conduce pe acest vrednic pescar, dimpreună cu 
tovarăşii lui, la micile corturi ale popotelor, de lângă 


mlaştini; acolo vor fi alături de barca lor şi în acelaşi timp 
nu vor fi siliţi să-şi petreacă noaptea asta în apă. Ce s-a 
întâmplat, Spithead? 

Spithead era sergentul de la care Monck împrumutase o 
bucăţică de tutun ca s-o mestece în loc de orice altă 
mâncare. Intrând în cortul generalului fără să fie chemat, 
sergentul motivă astfel, răspunzând şi la întrebarea lui 
Monck: 

— Milord, un gentilom francez s-a prezentat la 
avanposturile noastre şi cere să vorbească onoratului 
nostru comandant. 

Toate acestea, bineînţeles, în englezeşte. Dar cu toate că 
discuţia avusese loc în englezeşte, pescarul avu o uşoară 
tresărire, pe care Monck, întors către sergentul său, n-o 
observă. 

— Şi cine e acest gentilom? Întrebă Monck. 

— Milord? Răspunse Spithead? Mi-a spus cine e, dar 
blestematele astea de nume franţuzeşti sunt atât de greu 
de pronunţat pentru un gâtlej scoţian, încât nu i l-am putut 
reţine. Afară de asta, gentilomul este, după cum mi-au spus 
santinelele, acelaşi care s-a înfăţişat ieri, în timpul 
popasului şi pe care onoratul nostru comandant n-a voit să-l 
primească. 

— E adevărat, ţineam sfat cu ofiţerii. 

— Milord hotărăşte ceva în legătură cu acest gentilom? 

— Da, să fie adus aici. 

— Trebuiesc luate măsuri de prevedere? 

— In ce sens? 

— Să fie legat la ochi, de pildă? 

— La ce bun? Nu va vedea decât ceea ce vreau eu să vadă, 
adică cei unsprezece mii de viteji pe care îi am în jurul meu 
şi care sunt gata să-şi dea viaţa pentru parlament, pentru 
Scoţia şi pentru Anglia. 

— Dar acest om, milord? Făcu Spithead, arătând spre 
pescar, care în timpul acestei convorbiri rămăsese în 
picioare, nemişcat, ca unul care vede, dar nu pricepe nimic. 


— Ah, aşa-i? Rosti Monck. Apoi, întorcându-se către 
negustorul de peşte: La revedere, domnul meu? Zise el. Ţi- 
am ales un adăpost bun. Digby, du-l acolo. Nu-ţi fie teamă, 
vei primi îndată şi banii. 

— Mulţumesc, milord? Zise pescarul. 

Şi după ce făcu o plecăciune, plecă însoţit de Digby. 

La o sută de paşi de cort, îşi regăsi tovarăşii, care şuşoteau 
între ei cu o sporovăială ce nu părea străină de o anumită 
teamă, dar el le făcu un semn care îi linişti pe dată. 

— Hei, prieteni? Strigă şeful? Veniţi încoace. Înălţimea sa 
generalul Monck are dărnicia să ne plătească peştele şi 
bunătatea să ne găzduiască în noaptea asta aici. 

Pescarii se strânseră în jurul şefului lor şi, condusă de 
Digby, mica trupă se îndreptă către popote, loc care, ne 
amintim, îi fusese hărăzit. 

Pe drum, pescarii trecură, prin întuneric, pe lângă 
santinela care-l ducea pe gentilomul francez la generalul 
Monck. Acest gentilom era călare şi înfăşurat într-o mantie 
largă, astfel că şeful nu putu să-l vadă la faţă, deşi ardea de 
curiozitate să ştie cine este. Cât despre gentilom, 
nebănuind nici pe departe că se întâlnea cu nişte 
compatrioți, trecu pe lângă ei fără să-i bage în seamă. 

Aghiotantul îi aşeză pe oaspeţi într-un cort destul de curat, 
de unde fu scoasă o cantinieră irlandeză, care se duse să-şi 
caute alt culcuş pentru ea şi cei şase copii ai săi. Un foc 
mare ardea în faţa cortului şi îşi arunca lumina purpurie 
peste smârcurile mlaştinii, a cărei apă era încreţită uşor de 
un vântuleţ rece. Apoi, după ce-i văzu cuibăriţi acolo, 
aghiotantul le ură noapte bună marinarilor, amintindu-le că 
din uşa cortului se vedeau catargele bărcii ce se legăna pe 
râul Tweed, dovadă că nu se dusese încă la fund. Această 
veste păru că-l bucură nespus de mult pe şeful pescarilor. 

Capitolul XXIV Comoara. 

Gentilomul francez pe care Spithead îl anunţase la Monck 
şi care trecuse învăluit în mantia lui pe lângă pescarul ce 
ieşise din cortul generalului cu cinci minute înainte ca el să 


intre, gentilomul acesta străbătu mai multe puncte de pază 
fără măcar să-şi arunce ochii în jurul lui, de teamă să nu 
dea de bănuit însoţitorilor săi. Aşa după cum suna ordinul, 
era condus drept la cortul generalului. Acolo fu lăsat singur 
în anticamera de la intrarea în cort şi îl aşteptă pe Monck, 
care nu întârzie decât atât cât fu nevoit ca să asculte 
raportul oamenilor lui şi să cerceteze prin gaura făcută în 
pânză chipul celui care cerea o întrevedere. 

Fără îndoială, din spusele celor care-l însoţiseră pe 
gentilomul francez reieşea că acesta se purta în aşa fel, 
încât să nu stârnească nici o bănuială, căci prima impresie 
pe care i-o făcu străinului primirea generalului fu mai bună 
decât s-ar fi putut aştepta el într-o asemenea împrejurare şi 
din partea unui om atât de bănuitor. Totuşi, după cum îi 
stătea în obicei, când străinul se găsi în faţa lui, Monck îl 
măsură cu privirea sa pătrunzătoare, pe care, la rândul său, 
străinul o înfruntă fără să se arate nici încurcat, nici 
îngrijorat. După câteva secunde, generalul făcu un gest cu 
mâna şi din cap, semn că aştepta să-l audă pe celălalt 
vorbind. 

— Milord? Începu gentilomul într-o engleză desăvârşită? 
Am cerut o întrevedere cu domnia voastră într-o afacere de 
mare însemnătate. 

— Domnule? Răspunse Monck în franţuzeşte? Văd că 
vorbiţi limba noastră foarte bine pentru un fiu al 
continentului. Vă cer iertare, întrucât întrebarea mea poate 
că nu-şi are rostul: vorbiţi tot aşa de bine şi franţuzeşte? 

— Nu e nimic de mirare, milord, în faptul că vorbesc 
engleza cu atâta uşurinţă: în tinereţea mea am locuit în 
Anglia, iar mai târziu am făcut aici două călătorii. 

Aceste cuvinte tură rostite în limba franceză şi încă într-o 
franţuzească atât de frumoasă, încât arătau nu numai un 
francez, dar chiar un francez din împrejurimile oraşului 
Tours. 

— Şi în care parte din Anglia aţi locuit, domnule? 


— În tinereţe, la Londra, milord; pe urmă, prin 1635, am 
făcut o călătorie de plăcere în Scoţia; în sfârşit, în 1648, am 
stat câtva timp la Newcastle şi anume în mănăstirea ale 
cărei grădini sunt acum ocupate de armata dumneavoastră. 

— Iertaţi-mă, domnule, dar? Înţelegeţi, nu-i aşa? Am 
nevoie de aceste lămuriri, de aceste întrebări. 

— M-aş fi mirat, milord, dacă nu mi-ar fi fost puse. 

— Acum, domnule, cu ce vă pot fi de folos, ce doriţi de la 
mine? 

— Iată despre ce e vorba, milord... Dar, mai înainte, 
suntem singuri? 

— Absolut singuri, domnule, în afară de garda care ne 
păzeşte. 

Spunând acestea, Monck dădu la o parte, cu mâna, pânza 
cortului şi-i arătă gentilomului că ostaşul se afla la o 
depărtare de zece paşi cel mult şi că la prima chemare 
putea sări în ajutor într-o secundă. 

— În cazul acesta, milord? Zise gentilomul, pe un ton atât 
de liniştit, încât s-ar fi putut crede că era prieten de când 
lumea cu omul din faţa lui? Sunt foarte hotărât să vorbesc 
domniei voastre, fiindcă vă ştiu un om cinstit. De altminteri, 
cele ce am să vă spun vă vor dovedi stima de care vă 
bucuraţi în ochii mei. 

Monck, surprins de acest fel de a vorbi, care stabilea între 
el şi gentilomul francez egalitatea cel puţin, îşi aţinti 
privirea pătrunzătoare asupra străinului şi, cu o ironie ce 
nu se simţea decât în mlădierea glasului său, căci nici un 
muşchi de pe faţa lui nu se mişcă, zise: 

— Vă mulţumesc, domnule, dar mai întâi spuneţi-mi, vă 
TOg, cine sunteţi dumneavoastră? 

— l-am spus numele meu sergentului dumneavoastră, 
milord. 

— lertaţi-l, domnule; e scoţian şi i-a fost greu să-l reţină. 

— Mă numesc contele de La Fere, domnule? Zise Athos 
înclinându-se. 


— Contele de La Fere? Repetă Monck, încercând să-şi 
amintească. Cer iertare, domnule, dar mi se pare că e 
prima dată când aud acest nume. Aveţi cumva vreo 
funcţiune la curtea Franţei? 

— Niciuna. Sunt un simplu gentilom. 

— Vreo distincţie? 

— Regele Carol 1 m-a făcut cavaler al Ordinului Jartierei, 
iar regina Ana de Austria mi-a dat cordonul Sfântului-Spirit. 
lată singurele mele distincţiuni, domnule. 

— Jartiera! Sfântul-Spirit! Sunteţi cavaler al acestor două 
ordine, domnule? 

— Da. 

— Şi cu ce prilej v-au fost acordate asemenea favoruri? 

— Pentru servicii aduse maiestăţilor lor. 

Monck îl privi cu uimire pe acest bărbat care i se părea 
atât de simplu şi în acelaşi timp atât de mare; apoi, ca şi 
cum ar fi renunţat să mai pătrundă taina acestei simplicităţi 
şi măreţii, asupra căreia străinul nu părea dispus să-i dea 
alte desluşiri în afară de cele pe care le primise, întrebă: 

— Nu cumva dumneavoastră sunteţi cel care v-aţi 
prezentat ieri la avanposturi? 

— Şi care n-a fost primit; da, milord. 

— Mulţi ofiţeri, domnule, nu lasă pe nimeni să pătrundă în 
tabăra lor, mai ales în preajma unei bătălii aşteptate; eu 
însă mă deosebesc de camarazii mei, căci nu-mi place să 
ocolesc nimic. Orice părere o primesc drept bună; orice 
primejdie îmi e trimisă de Dumnezeu o cântăresc în mână 
cu tăria de care m-a învrednicit el. Nu v-am putut primi ieri 
din pricină că ţineam sfat cu ofiţerii mei. Astăzi însă sunt 
liber, vorbiţi! 

— Milord, aţi făcut cu atât mai bine primindu-mă, cu cât 
nu e vorba aici de bătălia pe care o veţi da cu generalul 
Lambert, nici de lagărul dumneavoastră şi dovada este că 
mi-am înclinat capul ca să nu văd oamenii şi am închis ochii 
ca să nu pot număra corturile pe lângă care treceam. Nu, 
am venit să vă vorbesc, milord, pentru mine. 


— Vorbiţi, domnule? Zise Monck. 

— Adineauri? Continuă Athos? Am avut cinstea de a spune 
excelenţei voastre că am locuit multă vreme la Newcastle: 
era pe vremea regelui Carol Î, atunci când fostul rege a fost 
dat pe mâna domnului Cromwell de către scoțieni. 

— Ştiu? Rosti cu răceală Monck. 

— Aveam în zilele acelea o mare sumă de bani în aur şi în 
ajunul bătăliei, presimţind pesemne chipul cum aveau să se 
desfăşoare lucrurile a doua zi, am ascuns aceşti bani în 
hruba cea mare a mănăstirii Newcastle, sub turnul al cărui 
vârf îl vedeţi de aici argintat de lună. Comoara mea a fost 
deci îngropată acolo şi am venit să rog pe domnia voastră 
să-mi îngăduie s-o dezgrop mai înainte ca, fie bătălia care 
se va desfăşura, poate, chiar în locul acela, fie o mină sau 
alt proiectil de război să distrugă clădirea şi să-mi împrăştie 
aurul, sau să-l scoată la iveală în aşa fel încât soldaţii să 
pună mâna pe el. 

Monck se pricepea la oameni; el vedea pe fizionomia 
acestuia toată hotărârea, toată înţelepciunea, toată 
prevederea ce puteau fi zugrăvite pe faţa unui om; nu 
putea deci decât să pună pe seama unei nemărginite 
încrederi mărturisirea gentilomului francez şi lucrul acesta 
îl mişcă adânc. 

— Domnule? Zise el? Aţi făcut în adevăr bine că mi-aţi spus 
toate acestea. Dar suma aceea merită oare să vă puneţi 
viaţa în primejdie pentru ea? Credeţi oare că se mai află 
acolo unde aţi lăsat-o cândva? 

— E tot acolo, domnule, nu vă îndoiţi de asta. 

— E răspunsul la o întrebare; dar la cealaltă?... V-am 
întrebat dacă suma era atât de mare, încât să vă primejduiţi 
viaţa pentru ea. 

— E mare, da, milord, căci e vorba de un milion pe care l- 
am închis în două butoiaşe. 

— Un milion! Exclamă Monck, pe care, de astă dată, Athos 
era cel care îl privea ţintă şi îndelung. 


Monck băgă de seamă asta şi deveni iarăşi bănuitor. „lată? 
Îşi zise el? Un om care îmi întinde o cursă”... 

— Aşadar, domnule? Spuse cu glas tare? Vreţi, după câte 
am înţeles, să vă luaţi înapoi această sumă. 

— Cu îngăduinţa dumneavoastră, milord. 

— Astăzi? 

— Chiar în noaptea aceasta, din pricina împrejurărilor 
despre care v-am pomenit. 

— Dar, domnule? Obiectă Monck? Generalul Lambert e tot 
atât de aproape ca şi mine de mănăstirea unde aveţi treabă, 
de ce nu v-aţi adresat lui? 

— Fiindcă, milord, când te afli în împrejurări cu adevărat 
serioase, ceri înainte de toate sfatul instinctului. Ei bine, 
generalul Lambert nu-mi inspiră încrederea pe care mi-o 
inspirați dumneavoastră. 

— Fie, domnule, vă voi ajuta să vă găsiţi banii, dacă ei vor 
mai fi acolo, căci s-ar putea prea bine să nu mai fie acolo. 
Din 1648 şi până acum au trecut doisprezece ani şi multe 
evenimente s-au întâmplat de-atunci. 

Monck stăruia asupra acestui punct pentru a vedea dacă 
gentilomul francez se va agăța de ieşirea ce-i era oferită; 
dar Athos nu dădu nici un semn de şovâăială. 

— Vă încredinţez, milord? Spuse el cu hotărâre? Că am 
convingerea neclintită că cele două butoiaşe nu şi-au 
schimbat încă nici locul, nici stăpânul. 

Acest răspuns îi smulse o bănuială lui Monck, din care îi 
încolţi numaidecât alta. 

Fără îndoială, franţuzul acesta era iscoada cuiva, trimisă 
să-l încurce pe ocrotitorul parlamentului; aurul nu era 
decât o amăgeală; fără îndoială, iarăşi, că această amăgeală 
nu urmărea decât să aţâţe lăcomia generalului. Acest aur 
nu era decât o scornire. Monck trebuia, prin urmare, să 
facă în aşa fel, încât să-l prindă cu minciuna şi cu şiretlicul 
pe gentilomul francez şi apoi să tragă, din chiar cursa pe 
care i-o întindeau duşmanii lui, un folos care-i va spori 


faima. Odată hotărât asupra celor ce avea de făcut, 
generalul i se adresă lui Athos: 

— Domnule, sper că-mi veţi face cinstea de a cina astă- 
seară cu mine. 

— Da, milord? Răspunse Athos înclinându-se? Căci îmi 
faceţi o onoare de care mă simt vrednic prin încrederea ce 
mă apropie de dumneavoastră. 

— E cu atât mai măgulitor din partea dumneavoastră că 
primiţi cu o asemenea bunăvoință, cu cât bucătarii mei sunt 
foarte puţini şi nu prea pricepuţi, iar oamenii care se ocupă 
cu aprovizionarea s-au întors astă-seară cu mâinile goale; în 
aşa fel că, fără un pescar din ţara dumneavoastră, care a 
nimerit în lagărul meu, generalul Monck s-ar fi culcat astă- 
seară flămând. Am deci peşte proaspăt, după câte mi-a spus 
vânzătorul. 

— Milord, lucrul principal este că voi avea cinstea să mai 
petrec câteva clipe în preajma dumneavoastră. 

După acest schimb de vorbe curtenitoare, în cursul cărora 
Monck nu-şi slăbi cu nimic bănuielile sale, cina, sau ceea ce 
putea să fie aşa ceva, fu servită pe o masă de lemn de brad. 
Monck îi făcu semn contelui de La Fere să ia loc la această 
masă şi se aşeză şi el în faţa lui. O singură farfurie, plină cu 
peşte fiert, oferită celor doi iluştri meseni, făgăduia mai 
mult stomacurilor lor flămânde, decât cel mai bogat ospăț 
dintr-un castel cu mari pretenţii. 

În timp ce se ospătau, adică mâncau acest peşte, stropit cu 
o proastă bere englezească, Monck ceru să i se povestească 
despre ultimele zvârcoliri ale Frondei, despre împăcarea 
domnului de Conde cu regele şi apropiata căsătorie a 
maiestăţii sale cu Infanta Maria-Tereza; dar ocolea, după 
cum ocolea şi Athos însuşi, orice discuţie despre interesele 
politice care legau, sau mai degrabă dezbinau, în momentul 
acela, Anglia, Franţa şi Olanda. 

În cursul acestei convorbiri, Monck se încredința de un 
lucru pe care-l recunoscuse de altfel de la primele cuvinte 
schimbate şi anume că avea de-a face cu un om de o înaltă 


distincţie, care nu putea să fie un ucigaş; iar lui Monck i se 
părea nefiresc gândul că ar putea fi o iscoadă; dar era atâta 
blândeţe şi totodată atâta dârzenie în Athos, încât Monck 
sfârşi prin a crede că recunoaşte în el un conspirator. 

După ce se ridicară de la masă, îl întrebă: 

— Aşadar, tot mai credeţi în comoara dumneavoastră, 
domnule? 

— Da, milord. 

— În mod serios? 

— Foarte serios. 

— Şi credeţi că veţi mai recunoaşte locul unde a fost 
îngropată? 

— De la prima cercetare. 

— Ei bine, domnule? Zise Monck? Din curiozitate, am să vă 
însoțesc. Şi trebuie cu atât mai mult să vă însoțesc, cu cât 
aţi întâmpina cele mai mari greutăţi să străbateţi lagărul 
fără mine, sau fără vreunul din locotenenţii mei. 

— Generale, n-aş îngădui să vă daţi atâta osteneală, dacă 
n-aş avea, în adevăr, nevoie de prezenţa dumneavoastră; şi 
cum recunosc că această prezenţă îmi face nu numai cinste, 
dar îmi este necesară, primesc să mă însoţiţi. 

— Doriţi să mai luăm şi alţi oameni cu noi? Întrebă Monck. 

— Cred că e de prisos, generale, dacă dumneavoastră 
înşivă n-aveţi altă părere. Doi oameni şi un cal vor fi de 
ajuns pentru a transporta cele două butoiaşe la corabia 
care m-a adus aici. 

— Dar va fi nevoie de răscolit, de săpat, de dat pământul la 
o parte, de înlăturat pietre şi doar nu vă gândiţi să faceţi 
dumneavoastră singur toate astea, nu-i aşa? 

— Generale, nu e nevoie nici de săpat, nici de răscolit. 
Comoara e vârâtă în bolta cu oseminte a mănăstirii; sub o 
lespede de piatră, de care e prins un belciug gros de fier, se 
deschide o mică scară cu patru trepte. Cele două butoiaşe 
sunt acolo, cap la cap, acoperite cu un înveliş de ghips 
având forma unui sicriu. Afară de asta, mai e şi o inscripţie 
care mă va ajuta să recunosc piatra; şi fiindcă nu vreau, 


într-o chestiune de bunăvoință şi încredere, să păstrez vreo 
taină faţă de domnia voastră, iată cum suna această 
inscripţie: 

Hic jacet venerabilii petrus Wilhehmus Scott, Canon, 
Honorab. Conventus Novi Castelli. Obiit quarta et decima 
die Feb. Ann. Dorn. MCCVIII. 

Rcquiescat în pace. 

„Aici zace venerabilul Petru Wilhelm Scott, canonic al 
mănăstirii Newcastle, decedat la 24 februarie 1208. 
Odihnească-se în pace” 

Monck nu scăpă nici un cuvânt. Se minuna, fie de straşnica 
duplicitate a acestui om şi de felul deosebit de priceput în 
care îşi juca rolul, fie de buna credinţă leală prin care îşi 
exprima cererea sa, într-o situaţie în care era vorba de un 
milion aflat la cheremul unei lovituri de pumnal, în mijlocul 
unei armate care ar fi privit luarea banilor ca un drept alei. 

— Bine? Zise el? Vă însoțesc şi aventura mi se pare atât de 
ispititoare, că vreau să port eu însumi facla. 

Rostind aceste cuvinte, îşi încinse o spadă scurtă, îşi vâri 
un pistol la brâu, lăsând să se vadă, prin această mişcare 
ce-i desfăcu tunica, împletitura migăloasă a unei cămăşi de 
zale menită să-l apere împotriva primei lovituri de pumnal a 
unui ucigaş. După aceea, îşi trecu un DIRK scoţian în mâna 
stângă şi, întorcându-se către Athos, îi spuse: 

— Sunteţi gata, domnule? Eu sunt. 

Athos, spre deosebire de Monck, îşi scoase pumnalul, pe 
care-l puse pe masă, îşi desfăcu centura de care era legată 
spada şi o întinse alături de pumnal, apoi, fără nici un fel de 
prefăcătorie, deschizând copcile tunicii lui, ca şi cum ar fi 
căutat o batistă, îşi arăta sub cămaşa subţire de mătase 
pieptul gol, fără nici o armă de atac sau de apărare. 

„Tată, într-adevăr, un om ciudat? Îşi spuse Monck; n-are 
nici o armă la el. Să fie oare vreo cursă ce mi se întinde 
acolo?” 

— Generale? Zise Athos ca şi cum ar fi ghicit gândul lui 
Monck? Aţi hotărât să fim singuri; e foarte bine asta, însă 


un mare căpitan nu trebuie să-şi pună niciodată viaţa în 
primejdie cu atâta îndrăzneală: e noapte, trecerea prin 
mlaştină poate să fie nesigură? Luaţi pe cineva să vă 
însoţească. 

— Aveţi dreptate? Zise Monck. Şi strigă: Digby! 

Aghiotantul se ivi numaidecât. 

— Cincizeci de oameni cu spade şi flinte! Ordonă 
generalul. 

Şi se uită întrebător spre Athos. 

— Sunt puţini? Răspunse Athos? Dacă va fi vreo primejdie; 
prea mulţi, dacă nu va fi nimic. 

— Atunci voi merge singur? Zise Monck. Digby, n-am 
nevoie de nimeni. Haide, domnule. 

Capitolul XXV Mlaştina. 

Athos şi Monck străbătură, mergând dinspre lagăr spre 
râul Tweed, acea limbă de pământ pe care o străbătuse 
Digby cu pescarii, venind dinspre Tweed către lagăr. 
Priveliştea locului, schimbările pe care le aduseseră aici 
oamenii erau de natură să producă cel mai mare efect 
asupra unei imaginaţii delicate şi vii cum era aceea a lui 
Athos. El însă nu privea decât pământurile acestea sterpe; 
Monck nu se uita decât la Athos, la Athos care, cu ochii când 
spre cer, când în pământ, căuta, gândea, ofta. 

Digby, pe care ultima hotărâre a generalului şi mai ales 
accentul cu care o rostise, îl tulburase la început, îi urmă pe 
cei doi plimbăreţi nocturni vreo douăzeci de paşi; dar când 
generalul întoarse capul, ca şi cum s-ar fi mirat că nu i se 
respectă ordinul, aghiotantul înţelese că se amestecă într-o 
treabă care nu-l privea şi intră în cortul său. Presupunea că 
generalul voia să facă pe ascuns în lagărul său una din 
acele inspecții pe care orice căpitan destoinic nu uită 
niciodată să o facă în ajunul unei bătălii hotărâtoare; şi îşi 
explica, în acest caz, prezenţa lui Athos aşa cum un inferior 
îşi explică tot ceea ce i se pare misterios în purtările şefului 
său. Athos putea să fie şi în ochii lui Digby trebuia chiar să 


fie, o iscoadă ale cărui lămuriri îl vor lumina pesemne pe 
general. 

După zece minute de mers aproape numai printre corturi 
şi străji, care erau mai dese în preajma cartierului general, 
Monck o apucă pe un drumeag care se desfăcea în trei 
cărări. Cea din stânga ducea la râu, cea din mijloc la 
mănăstirea Newcastle de pe mlaştină, iar cea din dreapta 
străbătea primele linii ale lagărului lui Monck, adică liniile 
cele mai apropiate de armata lui Lambert. Dincolo de râu se 
afla un post înaintat al armatei lui Monck şi care observa 
îndeaproape orice mişcare din tabăra inamicului; acest post 
era format din o sută cincizeci de scoțieni. Trecuseră înot 
râul Tweed, dând alarma; dar cum nu se vedea nici un pod 
în partea aceea şi cum soldaţii lui Lambert nu erau tot aşa 
de grăbiţi să se arunce în apă ca soldaţii lui Monck, acesta 
nu părea să fie prea îngrijorat în această privinţă. 

Dincoace de râu, cam la vreo cinci sute de paşi de vechea 
mănăstire, îşi aveau bârlogul lor pescarii, în mijlocul unui 
furnicar de cortuleţe ridicate de către soldaţii din clanurile 
învecinate, care îşi aduseseră cu ei nevestele şi copiii. Tot 
acest amestec oferea sub razele lunii o privelişte 
atrăgătoare; penumbra înnobila fiecare amănunt, iar 
lumina, această linguşitoare care nu se opreşte decât 
asupra părţilor netede ale lucrurilor, căuta pe fiecare flintă 
ruginită punctul rămas încă lucios, pe fiecare foaie de cort 
partea cea mai albă şi mai puţin murdară. 

Monck, străbătând deci, împreună cu Athos, această 
privelişte cufundată în noapte şi luminată de o îndoită 
lucire, aceea argintie a lunii şi aceea roşiatică a focurilor ce 
stăteau să se stingă, ajunse la răscrucea celor trei cărări. 
Acolo se opri şi îl întrebă pe însoţitorul său: 

— Domnule, recunoaşteţi drumul? 

— Generale, dacă nu mă înşel, cărarea de la mijloc duce 
drept la mănăstire. 

— E chiar aşa; vom avea însă nevoie de lumină ca să ne 
călăuzim în subterană. 


Monck întoarse capul. 

— Ah! Zise el. Digby s-a ţinut după noi, pe cât se pare; cu 
atât mai bine, ne va aduce tot ce ne trebuie. 

— Da, generale, într-adevăr, se zăreşte acolo un om care 
de câtva timp se ţine după noi. 

— Digby! Strigă Monck. Digby, vino, te rog! 

Dar, în loc să se supună, umbra făcu o mişcare de 
surprindere şi, dându-se înapoi în loc să păşească înainte, 
se ghemui şi dispăru de-a lungul prundişului din stânga, 
îndreptându-se spre cortul unde erau găzduiţi pescarii. 

— Mi se pare că n-a fost Digby? Zise Monck. 

Amândoi urmăriseră din ochi umbra ce se făcuse 
nevăzută; dar nu e de loc neobişnuit ca un om să umble 
razna, la unsprezece ceasuri din noapte, printr-un lagăr în 
care dorm zece până la douăsprezece mii de ostaşi, astfel 
că Athos şi Monck nu se neliniştiră din această pricină. 

— Până una alta? Zise Monck? Fiindcă ne trebuie un opaiţ, 
un fanai sau o torţă ca să luminăm calea pentru a vedea 
unde călcăm, hai să căutăm aşa ceva. 

— Generale, primul soldat ce se va ivi ne va lumina 
drumul. 

— Nu? Zise Monck cu dorinţa de a vedea dacă există vreo 
înţelegere între contele de La Fere şi pescari? Nu, aş vrea 
mai bine să chemăm pe unul din acei marinari francezi care 
mi-au vândut astă-seară peşte. Ei pleacă mâine şi vor şti să 
păstreze taina. Pe câtă vreme dacă se răspândeşte zvonul în 
armata scoțiană că în zidurile mănăstirii Newcastle se află o 
comoară, highlanderii mei vor crede că sub fiecare lespede 
e ascuns un milion şi nu vor mai lăsa piatră peste piatră din 
toată clădirea. 

— Faceţi cum doriţi, generale? Răspunse Athos pe un ton 
atât de firesc, încât era limpede că, soldaţi sau pescari, 
pentru el erau totuna şi n-avea nici un fel de preferinţă. 

Monck se apropie de cărarea de-a lungul căreia dispăruse 
cel pe care adineauri îl luase drept Digby şi întâlni o 
patrulă, care, făcând înconjurul corturilor, se îndrepta spre 


cartierul general; Monck fu oprit împreună cu însoţitorul 
său şi numai după ce dădu cuvântul de trecere putu să-şi 
urmeze drumul. 

Un soldat, trezit de zgomot, se ridică sub pătură să vadă 
ce se petrece. 

— Întrebaţi-l? Îi spuse Monck lui Athos? Unde sunt 
pescarii; dacă i-aş pune eu această întrebare m-ar 
recunoaşte. 

Athos se apropie de soldat şi acesta îi arătă cortul; Monck 
şi Athos porniră numaidecât într-acolo. 

Generalului i se păru că, în timp ce se apropiau, o umbră, 
asemănătoare cu aceea pe care o văzuse, se strecura în 
cort; dar când se apropie de tot, îşi spuse că trebuie să se fi 
înşelat, deoarece înăuntru toţi dormeau claie peste 
grămadă şi nu se vedeau decât picioare şi braţe aruncate 
unele peste altele. 

Athos, de teamă să nu fie bănuit cumva că ar avea vreo 
legătură cu vreunul din compatrioţii lui, rămase afară, în 
faţa cortului. 

— Hei! Ia treziţi-vă! Strigă Monck în franţuzeşte. 

Vreo doi-trei dintre cei care dormeau ridicară capetele. 

— Am nevoie de un om care să-mi lumineze calea? Adăugă 
Monck. 

Toată lumea se foi în cort, unii ridicând feţele, alţii 
sculându-se în picioare. Şeful sărise cel dintâi de la locul lui. 

— Înălţimea voastră se poate bizui pe noi? Zise el cu o 
voce care îl făcu pe Athos să tresară. Unde trebuie să 
mergem? 

— O să vedeţi. O faclă! Haide, repede! 

— Îndată, preacinstite. Înălţimea voastră doreşte cumva 
să-l însoțesc eu? 

— Tu sau altul, puţin îmi pasă, numai să vină cineva. 

„Ciudat? Gândi Athos? Parcă aş recunoaşte vocea acestui 
pescar!” 

— Foc, băieţi! Strigă pescarul. Hai, mişcaţi-vă! Apoi, 
adresându-se unuia din tovarăşii lui, care se afla mai 


aproape de el, îi spuse în şoaptă: Du-te şi luminează tu, 
Menneville, şi, vezi, fii cu ochii în patru! 

Unul dintre pescari făcu să ţâşnească scântei dintr-un 
amnar, aprinse o bucată de iască şi, cu ajutorul unui 
beţigaş, dădu flacără unui fanai. Lumina se împrăştie îndată 
în tot cortul. 

— Sunteţi gata, domnule? Îl întrebă Monck pe Athos, care 
se întoarse cu spatele, ca să nu-şi arate faţa la lumină. 

— Da, generale? Răspunse el. 

— Ah, gentilomul francez! Murmură în şoaptă şeful 
pescarilor. Drace, bună idee am avut trimiţându-te pe tine, 
Menneville, căci pe mine m-ar fi recunoscut. Hai, du-te şi 
luminează! 

Aceste cuvinte fură rostite în fundul cortului şi atât de 
încet, încât Monck nu auzi o singură silabă; de altminteri, 
tocmai atunci el vorbea cu Athos. 

— Gata? Întrebă generalul. 

— lată-mă, domnule general? Răspunse pescarul. 

Monck, Athos şi pescarul părăsiră cortul. 

„Cu neputinţă? Îşi spuse în sinea lui Athos. Ce nălucire 
poate să-mi treacă prin cap!” 

— Porneşte înainte, apucă pe cărarea din mijloc şi întinde 
pasul! Îi ordonă Monck pescarului. 

Nu făcură însă nici douăzeci de paşi, că aceeaşi umbră 
care se păruse că intrase în cort ieşi acum afară, se furişă 
până la ţărugşii din mlaștină, apoi, pitulându-se în dosul 
zăgazului înălţat de-a lungul drumului, urmări îndeaproape 
mersul generalului. 

Cei trei se pierdură în ceaţă, îndreptându-se către 
Newcastle, ale cărei pietre albe se zăreau de departe ca 
nişte morminte. 

După ce se opriră câteva clipe sub bolta de la intrare, 
păşiră înăuntru. Poarta era spartă cu lovituri de topor. Un 
post de strajă de patru oameni dormeau fără nici o grijă 
într-o adâncitură a zidului, într-atât erau de încredinţaţi că 
atacul nu putea să înceapă pe aici. 


— Oamenii aceştia nu vă stânjenesc cu nimic? Îl întrebă 
Monck pe Athos. 

— Dimpotrivă, domnule, ei ne vor ajuta să rostogolim 
butoaiele, dacă excelența voastră o va îngădui. 

— Aveţi dreptate. 

Străjile, oricât de adânc ar fi dormit, se treziră totuşi la cei 
dintâi paşi pe care vizitatorii îi făcură printre mărăcinii şi 
buruienile ce năpădiseră tinda. Monck rosti cuvântul de 
trecere şi pătrunse în interiorul mănăstirii, în urma celui 
care purta felinarul. Mergea după Athos, supraveghind 
fiecare mişcare a acestuia, cu DIRK-ul său în mână şi gata 
să-l împlânte în grumazul gentilomului la cel dintâi gest 
suspect. Dar Athos, cu pasul hotărât şi sigur, străbătu în 
linişte sălile şi gangurile mănăstirii. 

Nu mai exista nici o uşă, nici o fereastră în toată clădirea. 
Uşile fuseseră arse, unele fără a fi scoase din ţâţâni şi se 
vedea cum fuseseră muşcate de focul ce se stinsese singur, 
neputând să mistuie până la capăt aceste scânduri groase, 
de stejar, prinse solid între ele cu piroane de fier. Cât 
despre ferestre, toate geamurile fuseseră sparte şi păsările 
de noapte zburau prin deschizături, speriate de lumina 
fanalului. În acelaşi timp, lilieci uriaşi începură să se 
rotească în jurul vizitatorilor nepofitiţi, cu fâlfâitul lor mut, 
răsfrângându-şi umbrele tremurătoare pe pereţii mari, de 
piatră, la fiecare licărire a luminii. Toate acestea erau 
liniştitoare pentru cei care abia veniseră aici. Monck trase 
concluzia că în mănăstire nu se afla nici ţipenie de om, căci 
toate sălbăticiunile acestea zburau în voie şi aproape că 
dădeau buzna peste ei. 

După ce păşi peste dărâmături şi smulse mai multe joarde 
de iederă ce-i atârnau în cale ca nişte paznici ai 
singurătăţii, Athos ajunse la hrubele de sub sala cea mare, 
dar a căror intrare era prin capelă. Acolo se opri. 

— Am ajuns, generale? Zise el. 

— Asta e lespedea? 

— Da. 


— Într-adevăr, recunosc belciugul; dar e încleştat în 
piatră. 

— Ne-ar trebui o pârghie. 

— E uşor de făcut. 

Rotindu-şi privirea în jurul lor, Athos şi Monck zăriră o 
ramură de frasin groasă de vreo trei degete, crescută în zid 
şi înălțându-se până în dreptul ferestrei, pe care o acoperea 
cu frunzele sale. 

— Ai un cuţit? Îl întrebă Monck pe pescar. 

— Da, domnule. 

— 'Taie lemnul acela. 

Pescarul făcu ceea ce i se spusese, dar lemnul era tare şi 
cuţitaşul lui se ştirbi. După ce frasinul fu, în sfârşit, tăiat şi 
cioplit în chip de pârghie, cei trei oameni pătrunseră în 
subterană. 

— Tu opreşte-te aici? Îi spuse Monck pescarului, arătându- 
i un colţ al hrubei; avem de dezgropat nişte praf de puşcă şi 
felinarul tău să nu ne facă vreo poznă. 

Omul se dădu înapoi cu un fel de teamă şi rămase 
nemişcat în locul ce i se arătase, în vreme ce Monck şi Athos 
păşeau pe lângă un stâlp la piciorul căruia pătrundea, 
printr-o răsuflătoare în formă de ferestruică, o rază de lună 
ce cădea tocmai peste piatra pe care contele de La Fere 
venise, de la o depărtare atât de mare, ca s-o caute aici. 

— Am găsit-o? Zise Athos arătând generalului inscripţia în 
latineşte. 

— Da? Răspunse Monck. 

Apoi, vrând încă să-i lase francezului un mijloc de a-şi 
manifesta şovăiala, adăugă: 

— Nu vi se pare că a mai intrat cineva în acest cavou şi că 
mai multe statui au fost chiar sfărâmate? 

— Milord, aţi auzit de bună seamă spunându-se că, din 
respect religios, scoţienii dumneavoastră lasă în paza 
statuilor ridicate în slava celor morţi lucrurile mai de preţ 
pe care aceştia le-au avut în timpul vieţii lor. Ca atare, 
soldaţii se vor fi gândit poate că sub soclurile statuilor care 


împodobesc cea mai mare parte dintre mormintele de aici 
trebuie să fie îngropată vreo comoară; şi au sfărâmat şi 
soclurile şi statuile. Dar mormântul venerabilului canonic 
care ne interesează pe noi nu se remarcă prin nici un fel de 
monumente; e simplu şi a fost ocrotit de teama 
superstiţioasă, pe care au avut-o totdeauna puritanii 
dumneavoastră, de a săvârşi un sacrilegiu; nici o fărâmă din 
acest mormânt n-a fost atinsă nici măcar de o zgârietură. 

— Asta aşa este? Zise Monck. 

Athos apucă pârghia. 

— Vreţi să vă ajut? Făcu Monck. 

— Mulţumesc, milord, nu vreau ca excelența voastră să 
pună mâna la o treabă cu a cărei răspundere n-ar vrea să 
se împovăreze, presupunând că i-ar cunoaşte urmările. 

Monck îşi înălţă capul. 

— Ce vreţi să spuneţi, domnule? Întrebă el. 

— Vreau să spun... Dar omul acela... 

— Aşteptaţi? Zise Monck? Înţeleg ce vă nelinişteşte şi am 
să fac o încercare. 

Generalul se întoarse către pescarul al cărui chip se vedea 
luminat de sus până jos de felinar. 

— Come here, friend! Strigă el pe tonul unei comenzi. 

Pescarul nu se clinti. 

— Foarte bine? Adăugă Monck? Înseamnă că nu ştie 
englezeşte. Vorbiţi-mi deci în engleză, domnule, dacă voiţi. 

— Milord? Stărui Athos? Am avut adesea prilejul să văd 
oameni care, în anumite împrejurări, dovedeau atâta 
stăpânire de sine, încât nu răspundeau la o chemare ce li se 
făcea într-o limbă pe care o înțelegeau altminteri foarte 
bine. Pescarul acesta poate că este mai deştept decât îl 
credem noi. Fiţi bun şi spuneţi-i să plece, milord, vă rog eu. 
„Hotărât? Gândi Monck? Vrea să rămân singur cu el în 
cavou. Prea bine, să mergem până la capăt, şi-o să vedem 
noi care pe care...” 

— Prietene? Îi spuse apoi pescarului? Urcă scara pe care 
am coborât împreună şi veghează ca nimeni să nu vie să ne 


tulbure aici. 

Pescarul făcu o mişcare de supunere. 

— Lasă fanalul aici? Zise Monck? Te va da de gol şi s-ar 
putea să te alegi cu vreun glonţ în cap. 

Pescarul păru a preţui sfatul, aşa că lăsă fanalul jos şi 
dispăru sub bolta scării. Monck se duse şi luă fanalul, pe 
care-l aşeză în dreptul stâlpului. 

— Să vedem? Zise el? Or fi cu adevărat bani ascunşi în 
mormântul acesta? 

— Sunt, milord şi peste cinci minute n-o să vă mai îndoiţi 
de asta. 

În acelaşi timp, Athos izbi cu putere stratul de ghips, care 
se crăpă. Athos vâri lemnul în această spărtură şi 
numaidecât bucăţi întregi de ghips se desprinseră şi căzură 
ca o tencuială stricată. Atunci contele de La Fere apucă 
pietrele şi le îndepărtă, cu mişcări pe care n-ai fi putut 
crede că sunt în stare să le facă nişte mâini atât de delicate 
ca ale lui. 

— Milord? Zise el? Iată învelişul de care am vorbit 
excelenţei voastre. 

— Da, însă nu văd încă butoiaşele? Răspunse Monck. 

— Dacă aş avea un pumnal? Zise Athos căutând în jurul 
lui? Le-aţi vedea îndată, domnule. Din păcate, l-am uitat pe- 
al meu în cortul excelenţei voastre. 

— Vi l-aş da pe-al meu? Zise Monck? Dar are lama prea 
subţire ca să vă puteţi folosi de el într-o treabă ca asta. 

Athos părea că cercetează în jurul lui pentru a găsi un 
obiect ce-ar putea înlocui arma de care avea nevoie. Lui 
Monck nu-i scăpă nici o mişcare a mâinilor, nici o expresie a 
ochilor lui. 

— De ce nu cereţi cuțitul pescarului? Spuse Monck. Avea 
parcă un cuţit. 

— Ah, aşa e! Făcu Athos. A tăiat doar creanga aceea cu el. 
Şi se îndreptă spre scară. Prietene? Strigă el către pescar? 
Aruncă-mi, rogu-te, cuţitaşul acela al tău, am nevoie de el. 


Zgomotul stârnit de aruncarea cuţitaşului răsună până sub 
scară. 

— Iată-l? Zise Monck? E o unealtă bună, pe cât am văzut şi 
o mână dibace poate face treabă cu ea. 

Athos păru a nu da acestor cuvinte ale lui Monck decât 
înţelesul simplu şi firesc sub care se cuvenea să fie auzite şi 
talmăcite. El nu observă, de asemeni, sau cel puţin nu păru 
să observe că, atunci când se apropie de Monck, acesta se 
dădu un pas îndărăt, punând mâna stângă pe mânerul 
pistolului, în timp ce cu dreapta strângea şi mai tare DIRK- 
ul său. Începu deci să-şi vadă de treabă, întorcându-se cu 
spatele la Monck, care avea astfel toată înlesnirea să-i ia 
viaţa, fără ca Athos să se poată apăra în vreun fel. Ciocăni 
de câteva ori, cu atâta pricepere şi cu atâta siguranţă, în 
învelişul de ghips, încât acesta se desfăcu în două şi Monck 
putu să vadă atunci două butoiaşe aşezate cap la cap, care 
stăteau nemişcate, după ce fu înlăturată carapacea 
fărâmicioasă. 

— Milord? Zise Athos? Vedeţi că presimţirile nu m-au 
înşelat câtuşi de puţin? 

— Da, domnule? Răspunse Monck? Şi am toate motivele să 
cred că sunteţi mulţumit, nu-i aşa? 

— Fără îndoială; pierderea acestor bani m-ar fi durut 
foarte mult; dar eram încredinţat că Dumnezeu, care 
ocroteşte cauzele drepte, n-ar fi îngăduit să se irosească 
acest aur menit să slujească o cauză dreaptă. 

— Sunteţi, pe onoarea mea, domnule, tot atât de misterios 
prin cele ce spuneţi, ca şi prin ceea ce faceţi? Zise Monck. 
Mai adineauri, nu v-am înţeles prea bine când mi-aţi spus că 
nu voiţi să aruncaţi asupra mea răspunderea celor ce facem 
împreună aici. 

— Aveam dreptate să spun asta, milord. 

— Şi iată că acum îmi vorbiţi de o cauză dreaptă. Ce 
înţelegeţi dumneavoastră prin aceste cuvinte: cauză 
dreaptă? Noi apărăm în clipa de faţă în Anglia cinci sau 
şase cauze, ceea ce nu împiedică pe nimeni să o creadă pe a 


sa nu numai cea bună, dar chiar cea mai bună. Care ea 
dumneavoastră, domnule? Vorbiţi deschis, să vedem dacă 
asupra acestui punct, căruia păreţi a-i da o mare 
însemnătate, suntem de aceeaşi părere. 

Athos îi aruncă lui Monck una din acele priviri 
pătrunzătoare care par a-l desfide pe cel asupra căruia se 
îndreaptă să-şi ascundă cel mai mărunt gând din mintea sa; 
apoi, ridicându-şi pălăria, începu să vorbească, cu un glas 
solemn, în timp ce ascultătorul său, cu o mână dusă la 
obraz, lăsa această mână lungă şi nervoasă să-i frământe 
mustaţa şi barba, pe când ochiul lui, nehotărât şi învăluit de 
o umbră de tristeţe, rătăcea în adâncimile subteranei. 

Capitolul XXVI Inima şi spiritul 

— Milord? Vorbi contele de La Fere? Sunteţi uri nobil 
englez, sunteţi un om sincer şi aveţi în faţă un francez nobil, 
un om de inimă. Acest aur, ascuns în cele două butoiaşe pe 
care le vedeţi aci, v-am spus că e al meu, dar cer iertare: e 
cel dintâi neadevăr pe care-l rostesc în viaţa mea, o 
minciună de o clipă, recunosc; acest aur aparţine regelui 
Carol al II-lea, izgonit din patria lui, alungat din palatul său, 
orfan în acelaşi timp şi de părinte şi de tron şi lipsit de tot, 
chiar de trista fericire de a săruta în genunchi piatra pe 
care mâna ucigaşilor a scris acest scurt epitaf ce pururea 
va chema asupră-le răzbunarea: „Aici zace regele Carol 1”. 

Monck păli uşor şi un tremur ascuns îi încreţi obrazul, 
zbârlindu-i mustaţa căruntă. 

— Eu? Continuă Athos? Eu, contele de La Fere, singurul, 
ultimul credincios ce i-a mai rămas bietului prinţ, i-am 
făgăduit că voi veni să caut omul de care atârnă astăzi 
soarta regalității în Anglia şi am venit şi m-am înfăţişat 
dinaintea acestui om şi m-am lăsat în mâinile lui gol şi 
dezarmat, spunându-i: „Milord, aceasta este ultima avuţie a 
unui prinţ pe care Dumnezeu l-a hărăzit stăpân, care prin 
naşterea sa vă este rege; de domnia voastră, numai de 
domnia voastră atârnă viaţa şi viitorul său. Vreţi să folosiţi 
aceşti bani pentru ca să-l ajutaţi sau, dacă nu să-l ajutaţi, 


cel puţin să-l lăsaţi pe Carol al II-lea să facă ceea ce are de 
gând? Sunteţi stăpânul, sunteţi regele, stăpân şi rege 
atotputernic, căci întâmplarea schimbă uneori opera 
timpului şi a lui Dumnezeu. Vă stau în faţă singur, milord; 
dacă vă înspăimântă ideea să împărtăşiţi izbânda, dacă 
prezenţa mea ca părtaş vă stinghereşte, sunteţi înarmat, 
milord şi iată aci un mormânt gata săpat! Dacă, dimpotrivă, 
înflăcărarea pentru cauza pe care o slujiţi vă îndeamnă, 
dacă sunteţi ceea ce păreţi a fi, dacă mâna domniei voastre, 
în ceea ce întreprinde, se supune spiritului, iar spiritul 
inimii, iată prilejul de a zădărnici pentru totdeauna cauza 
vrăjmaşului vostru Carol Stuartul; ucideţi omul pe care-l 
aveţi înaintea ochilor, căci acest om nu se va întoarce 
niciodată la cel ce l-a trimis, fără a-i aduce comoara pe care 
i-a încredinţat-o Carol întâiul, părintele său şi păstraţi aurul 
care poate sluji la întreţinerea războiului civil. Vai, milord, 
aceasta e condiţia fatală a nefericitului prinţ. Trebuie să 
cumpere sau să ucidă, din pricină că totul îi stă împotrivă, 
totul îl înfruntă, totul îi este duşmănos; şi totuşi el este 
însemnat cu pecetea divină, de aceea, pentru a nu-şi întina 
sângele, e nevoie ori să se urce pe tron, ori să moară pe 
pământul sfânt al patriei. Milord, aţi avut bunăvoința să mă 
ascultați. Oricui altuia, în locul omului ilustru care mă aude, 
i-aş fi spus: milord, sunteţi sărac; regele vă oferă acest 
milion ca arvună pentru o învoială de uriaşă însemnătate; 
luaţi-l şi slujiţi-l pe Carol al II-lea, aşa cum eu l-am slujit pe 
Carol întâiul şi sunt încredinţat că Dumnezeu, care ne 
ascultă, care ne vede, care singur citeşte în inima voastră 
închisă oricărui ochi omenesc, sunt încredinţat că 
Dumnezeu vă va dărui o viaţă veşnică fericită, după o 
preafericită moarte. Dar generalului Monck, omului ilustru 
a cărui bărbăţie am putut să o cântăresc îndeajuns, îi spun: 
milord, vă este rezervat în istoria popoarelor şi a regilor un 
loc plin de strălucire, o glorie nepieritoare, ce nu va fi 
întunecată niciodată dacă, fără a urmări alt ţel decât binele 
patriei voastre şi triumful dreptăţii, veţi deveni sprijinul şi 


apărătorul regelui vostru. Mulţi alţii şi-au cucerit faima ca 
uzurpatori sau cuceritori. Domnia voastră, milord, vă veţi 
mulţumi să fiţi cel mai virtuos, cel mai cinstit şi cel mai 
demn dintre oameni. V-a fost dat să ţineţi în mână o 
coroană, dar în loc s-o aşezaţi pe fruntea voastră, o veţi 
pune pe capul aceluia pentru care a fost făurită. Oh, milord, 
faceţi astfel şi veţi lăsa posterităţii cel mai râvnit nume pe 
care o făptură omenească s-ar putea mândri vreodată că-l 
poartă”. 

Athos se opri. În tot timpul cât nobilul gentilom vorbise, 
Monck nu făcuse nici un semn de aprobare sau 
dezaprobare; abia dacă, în cursul acestei înfocate 
cuvântări, ochii lui se aprinseră de acea văpaie ce trădează 
înţelepciunea. Contele de La Fere îl privi cu tristeţe şi, 
văzând chipul lui posomorit, simţi că descurajarea îi 
cuprinde încetul cu încetul inima. În cele din urmă, Monck 
păru că se însufleţeşte şi, rupând tăcerea, zise cu un glas 
blând şi adânc: 

— Domnule, ca să vă răspund, am să mă folosesc de 
propriile dumneavoastră cuvinte. Oricui altuia în locul 
dumneavoastră i-aş fi răspuns prin expulzare, prin temniţă 
sau poate şi mai rău. Căci mă ispitiţi şi totodată încercaţi să- 
mi forţaţi mâna. Dar sunteţi unul din acei oameni, domnule, 
căruia nu i se poate refuza atenţia şi respectul pe care-l 
merită; sunteţi un vrednic gentilom, domnul meu şi spun 
asta ca unul care mă pricep la oameni. Adineauri mi-aţi 
vorbit de un tezaur pe care fostul rege l-a lăsat anume fiului 
său; nu cumva sunteţi unul din acei francezi care, după câte 
am auzit, au încercat să-l răpească pe Carol de la White- 
Hall? 

— Da, milord, eu sunt cel ce mă aflam sub eşafod în ceasul 
execuţiei; eu sunt cel care, neputându-l salva, am primit pe 
fruntea mea sângele regelui martir; totodată, am primit şi 
cel din urmă cuvânt al lui Carol I: căci pentru mine a rostit 
el atunci: REMEMBER! Şi spunându-mi: adu-ţi aminte! Se 


referea la aceşti bani pe care-i aveţi acum la picioare, 
milord. 

— Am auzit mult vorbindu-se despre dumneavoastră, 
domnule? Zise Monck? Dar sunt fericit de a vă fi prețuit, din 
capul locului, după propriile mele gânduri, iar nu după ceea 
ce mi s-a spus. Vă voi face prin urmare destăinuiri pe care 
nu le-am făcut nimănui şi vă veţi da seama câtă deosebire 
fac între dumneavoastră şi persoanele care mi-au mai fost 
trimise până acum. 

Athos se înclină uşor, pregătindu-se să asculte cu 
nerăbdare cuvintele ce cădeau unul câte unul de pe buzele 
lui Monck, cuvinte la fel de rare şi preţioase ca şi stropii de 
rouă în deşert. 

— Îmi vorbeaţi? Zise Monck? Despre regele Carol al II-lea; 
dar vă rog să-mi spuneţi, domnule, întrucât mă priveşte pe 
mine această fantomă a unui rege? Am îmbătrânit în 
războaie şi în politică, ambele atât de strâns legate astăzi 
una de alta, încât orice om de spadă e dator să lupte, în 
virtutea dreptului sau a ambiţiei lui, în numele unui interes 
personal, iar nu orbeşte, în urma unui ofiţer, ca în 
războaiele obişnuite. Eu nu doresc nimic poate, însă am 
multe temeri. În război rezidă astăzi libertatea Angliei şi 
poate chiar a fiecărui englez. Pentru ce vreţi dar ca, liber în 
poziţia în care mă aflu, să-mi vâr mâna în cătuşele unui 
străin? Carol nu e decât un străin pentru mine. A dat aici 
bătălii pe care le-a pierdut, e deci un prost comandant; n-a 
izbutit în nici o negociere, e deci un prost diplomat; şi-a 
trâmbiţat nenorocirea la toate curţile din Europa, e deci o 
inimă slabă şi nevolnicăa. Nimic nobil, nimic măreț, nimic 
puternic nu s-a arătat încă din acest monarh care năzuieşte 
să cârmuiască unul dintre cele mai mari regate ale 
pământului. Aşadar, nu-l cunosc pe acest Carol decât sub 
lumini ce nu-i fac cinste şi dumneavoastră vreţi ca eu, om cu 
mintea întreagă, să mă fac de bună-voie robul unei făpturi 
care e mai prejos decât mine în arta militară, în politică şi 
chiar ca demnitate? Nu, domnul meu! Când o mare şi nobilă 


faptă mă va face să-l preţuiesc pe Carol, atunci îi voi 
recunoaşte poate dreptul la tronul de pe care noi l-am 
răsturnat pe părinte, fiindcă era lipsit de însuşirile ce până 
acum îi lipsesc şi fiului; dar deocamdată, în materie de 
drepturi, nu le recunosc decât pe ale mele; revoluţia m-a 
făcut general, spada mă va face Protector, dacă voi vrea. 
Carol să se arate, să vină aici, să se supună regulilor ce i se 
impun unui monarh şi mai ales să-şi aducă aminte că face 
parte dintr-un neam căruia i se va cere mai mult decât 
oricăruia altul. Aşa că, domnule, să nu mai vorbim despre 
asta; nici nu primesc, nici nu refuz: nu-mi spun cuvântul, 
aştept. 

Athos vedea că Monck era prea bine lămurit asupra a tot 
ceea ce avea legătură cu Carol al II-lea, ca să ducă mai 
departe convorbirea. Nu era nici momentul, nici locul 
potrivit s-o facă. 

— Milord? Zise el? Nu-mi mai rămâne dar decât să vă 
mulţumesc. 

— Pentru ce anume, domnule? Pentru că v-aţi făcut o 
dreaptă judecată despre mine, iar eu m-am purtat conform 
judecății dumneavoastră? Oh, într-adevăr, merită oare 
osteneala? Acest aur, pe care îl veţi duce regelui Carol, îmi 
va sluji ca mijloc de a-l cunoaşte mai bine: văzând în ce chip 
îl va folosi, îmi voi face, fără îndoială, despre el o părere pe 
care n-o am încă. 

— Excelenţa voastră nu se teme însă că va fi în pierdere 
lăsând din mână o sumă importantă ce va sluji oştirilor 
duşmanului vostru? 

— Duşmanului meu spuneţi? Ei, domnule, eu nu am 
duşmani. Eu sunt în serviciul parlamentului, care îmi 
porunceşte să lupt împotriva generalului Lambert şi a 
regelui Carol, duşmanii lui, iar nu ai mei; şi lupt deci. Dacă 
parlamentul mi-ar ordona, dimpotrivă, să pun steaguri în 
portul Londrei, să înşir soldaţii pe cheiuri, să-l primesc pe 
regele Carol al II-lea... 

— V-aţi supune? Întrebă Athos cu o privire de bucurie. 


— Iertaţi-mă? Răspunse Monck zâmbind? Era cât pe-aci, 
eu, omul cu părul cărunt?... Zău aşa, unde mi-a fost mintea? 
Era cât pe-aci să rostesc o neghiobie de om tânăr. 

— Atunci, nu v-aţi supune? Stărui Athos. 

— Nu spun nici asta, domnule. Înainte de toate, mântuirea 
țarii mele. Dumnezeu, care a binevoit să-mi dea tărie, a voit 
fără îndoială să folosesc această forţă spre binele tuturor şi 
mi-a dat în acelaşi timp putinţa să aleg. Dacă parlamentul 
mi-ar ordona un asemenea lucru, aş sta şi aş chibzui. 

Athos se posomori la faţă. 

— Aşadar? Îngână el? Văd bine: excelența voastră nu se 
gândeşte câtuşi de puţin să vie în sprijinul regelui Carol al 
II-lea. 

— Îmi puneţi mereu întrebări, domnule conte; acum e 
rândul meu s-o fac, dacă îmi îngăduiţi aceasta. 

— Cu plăcere, domnule şi facă Dumnezeu să-mi răspundeţi 
tot aşa de deschis, precum vă voi răspunde eu! 

— Când veţi fi ajuns cu acest milion la prinţul 
dumneavoastră, ce sfat îi veţi da acolo? 

Athos îşi aţinti asupra lui Monck o privire plină de 
demnitate şi de hotărâre. 

— Milord? Răspunse el? Cu acest milion pe care alţii l-ar 
folosi poate ca să ducă tratative, eu vreau să-l povăţuiesc pe 
rege să alcătuiască două regimente, să intre în Scoţia, pe 
care aţi pacificat-o şi să dăruiască poporului scutirea de 
biruri pe care revoluţia i-a făgăduit-o, dar nu i-a acordat-o. 
Îl voi mai povăţui să ia el însuşi comanda acestei mici 
armate, care va spori, vă rog să mă credeţi şi să moară cu 
drapelul în mână şi cu spada la brâu, strigând: „Englezi, 
iată al treilea rege din neamul meu pe care-l ucideţi: luaţi 
aminte la răzbunarea lui Dumnezeu!” 

Monck înclină capul şi rămase o clipă pe gânduri. 

— Iar dacă va izbândi? Întrebă el? Ceea ce este de 
necrezut, dar nu cu neputinţă, căci orice se poate întâmpla 
pe lumea asta, atunci ce l-aţi povăţui? 


— Să se gândească? Răspunse Athos? Că prin vrerea lui 
Dumnezeu şi-a pierdut coroana, dar că prin bunăvoința 
oamenilor şi-a recăpătat-o. 

Un zâmbet ironic pluti pe buzele lui Monck. 

— Din păcate, domniile? Zise el? Regii nu ştiu să urmeze 
poveţele înțelepte. 

— Ah, milord, Carol al II-lea nu e un rege? Replică Athos, 
zâmbind la rândul lui, dar cu totul în alt chip decât o făcuse 
Monck. 

— Prea bine, să sfârşim, domnule conte... Căci asta vă e 
dorinţa, nu-i aşa? 

Athos se înclină. 

— Voi da poruncă să fie duse aceste două butoiaşe acolo 
unde doriţi dumneavoastră. Unde sunteţi găzduiţi, 
domnule? 

— Într-un mic sat de la gurile râului, excelenţă. 

— A, cunosc acest sat, se compune din vreo cinci sau şase 
case, nu? 

— Întocmai. Ei bine, eu stau în prima casă; împreună cu 
mine mai locuiesc acolo doi împletitori de năvoade; cu 
barca lor am ajuns la țărm. 

— Dar corabia dumneavoastră, domnule? 

— Corabia mea e ancorată la un sfert de milă în largul 
mării şi mă aşteaptă. 

— Şi n-aveţi de gând să plecaţi imediat? 

— Milord, voi mai încerca o dată să conving pe excelența 
voastră. 

— Nu veţi reuşi? Îi replică Monck. Va trebui totuşi să 
părăsiţi Newcastle, fără să lăsaţi cea mai mică urmă despre 
trecerea dumneavoastră pe aici, căci ar putea sa vă 
dăuneze şi dumneavoastră şi mie. Ofițerii mei cred că 
mâine Lambert mă va ataca. Eu, dimpotrivă, le garantez că 
nici nu se va mişca; după părerea mea e cu neputinţă s-o 
facă. Lambert comandă o armată în care sălăşluiesc tot felul 
de principii şi pe o astfel de armată nu te poţi bizui. Eu mi- 
am instruit soldaţii să pună, mai presus de autoritatea mea, 


o altă autoritate mai înaltă, ceea ce înseamnă că dincolo de 
mine, în jurul meu, sub mine, ei pot să mai ţintească spre 
altceva. Din asta rezultă că, dacă aş muri eu, ceea ce se 
poate întâmpla oricând, armata mea nu se va destrăma 
uşor; tot astfel, dacă am chef să lipsesc, bunăoară, câtva 
timp, ceea ce şi fac uneori, în lagărul meu nu se va produce 
nici cea mai mică umbră de nelinişte sau neorânduială. Eu 
sunt magnetul, forţa de atracţie a englezilor. Toate aceste 
arme răspândite acolo, de vor fi trimise împotriva mea, le 
voi atrage spre mine. Lambert comandă în clipa de faţă 
optsprezece mii de dezertori; dar n-am suflat despre asta o 
singură vorbă ofiţerilor mei, înţelegeţi, desigur, de ce. 
Nimic nu e mai de ajutor pentru o armată decât 
simţământul unei bătălii apropiate: toţi oamenii rămân treji, 
toţi caută să fie gata de a se apăra. Vă spun asta 
dumneavoastră, ca să n-aveţi nici o teamă. Nu vă grăbiţi 
deci să plecaţi pe mare; în opt zile de aici încolo va fi ceva 
cu totul nou, ori bătălie, ori împăcare. Atunci, fiindcă m-aţi 
socotit un om cinstit şi mi-aţi încredinţat taina 
dumneavoastră şi trebuie să vă mulţumesc pentru această 
încredere, vă voi face o vizită, sau vă voi chema din nou la 
mine. Vă invit deci încă o dată să nu plecaţi înainte de a v-o 
spune eu. 

— Vă făgăduiesc, generale? Strigă Athos, cuprins de o 
bucurie atât de mare că, în pofida voinţei lui, nu-şi putu 
ascunde o scânteiere ce-i ţâşni din ochi. 

Monck zări această scânteiere şi o stinse îndată printr- 
unul din acele surâsuri mute care le tăia, celor cu care 
stătea de vorbă, credinţa că erau pe cale de a pătrunde în 
taina gândurilor sale. 

— Aşadar, milord? Zise Athos? Îmi daţi un răgaz de opt 
zile? 

— Opt zile, da, domnule. 

— Şi în aceste opt zile ce-mi rămâne de făcut? 

— Dacă se va dezlănţui lupta, staţi cât mai departe, vă rog. 
Ştiu că francezii sunt curioşi să privească astfel de 


distracţii; veţi fi ispitit să vedeţi cum ne batem noi şi s-ar 
putea să vă nimerească vreun glonte rătăcit; scoţienii noştri 
trag foarte prost şi nu vreau ca un nobil gentilom ca 
dumneavoastră să ajungă rănit pe pământul Franţei. Nu 
vreau, de asemeni, să mă văd silit a-i trimite eu însumi 
prinţului dumneavoastră milionul pe care l-aţi lăsa aici; căci 
atunci s-ar putea spune şi nu fără îndreptăţire, că-l plătesc 
pe pretendentul la coroană ca să lupte împotriva 
parlamentului. Puteţi pleca, domnule şi totul să rămână 
cum ne-am înţeles. 

— Ah, milord? Zise Athos? Ar fi o mare bucurie pentru 
mine să ştiu că am pătruns măcar un pic în nobila inimă ce 
bate sub această mantie! 

— Credeţi dar că mai am încă taine? Răspunse Monck fără 
să-şi schimbe expresia, pe jumătate veselă, de pe faţă. Ah, 
domnule, ce taină vreţi să se mai afle în mintea seacă a unui 
soldat? Dar e târziu şi iată că fanalul se stinge; să-l chemăm 
pe omul nostru. Hei, pescar! Strigă Monck în franţuzeşte, 
apropiindu-se de scară. 

Pescarul, amorţit de răcoarea nopţii, răspunse cu un glas 
răguşit, întrebând ce voiau de la el. 

— Du-te până la postul de străji? Zise Monck? Şi dă 
poruncă sergentului, din partea generalului Monck, să vină 
numaidecât aici. 

Era o însărcinare lesne de îndeplinit, întrucât sergentul, 
neputându-şi explica ce putea să caute generalul în această 
mănăstire pustie, se apropiase puţin câte puţin şi acum nu 
se afla decât la câţiva paşi de pescar. Ordinul generalului 
ajunse deci până la urechile lui, astfel că se înfăţişă în cea 
mai mare grabă. 

— Ia un cal şi doi oameni? Îi spuse Monck. 

— Un cal şi doi oameni? Repetă sergentul. 

— Da? Întări Monck. Poţi găsi un cal cu samar sau cu două 
coşuri? 

— Foarte uşor, la o sută de paşi de aici, în lagărul 
scoţienilor. 


— Bine. 

— Şi ce să fac cu calul, generale? 

— Vino încoace. 

Sergentul cobori cele trei-patru trepte ce-l despărţeau de 
Monck şi păşi sub boltă. 

— Uită-te acolo unde se află acest gentilom! Îi spuse 
Monck. 

— Da, domnule general. 

— Vezi cele două butoiaşe? 

— Le văd foarte bine. 

— Sunt două butoiaşe încărcate unul cu pulbere, altul cu 
gloanţe; aş vrea ca aceste butoiaşe să fie duse în sătucul de 
pe malul râului, pe care am de gând să-l ocup mâine cu 
două sute de puşcaşi. la seama, treaba asta trebuie făcută 
în mare taină, căci e o mişcare ce poate hotări sorții 
bătăliei. 

— O, domnule general? Murmură sergentul. 

— Bine. Pune să se lege aceste două butoiaşe pe cal şi 
duceţi-le, tu şi cu doi soldaţi, până la casa unde locuieşte 
acest gentilom, care este prietenul meu. Dar, ia aminte, 
nimeni nu trebuie să afle nimic! 

— Aş trece prin mlaştină, dacă aş cunoaşte drumul? Rosti 
sergentul. 

— Cunosc eu unul? Zise Athos. Nu e prea larg, dare 
trainic, căci e făcut din bârne. Mergând cu băgare de 
seamă, vom ajunge. 

— Faceţi aşa cum vă va porunci acest cavaler? Zise Monck. 

— O, o, butoiaşele sunt grele! Gemu sergentul, încercând 
să ridice unul din ele. 

— Cântăreşte patru sute de livre fiecare, dacă are 
înăuntru ceea ce trebuie să aibă, nu-i aşa, domnule? 

— Aproape? Răspunse Athos. 

Sergentul se duse să caute calul şi oamenii. Monck, rămas 
singur cu Athos, se prefăcea că nu-i vorbeşte acestuia decât 
despre lucruri fără însemnătate, cercetând cu un aer 
distrat cavoul. Apoi, auzind tropăitul calului, zise: 


— Acum vă las cu oamenii dumneavoastră, domnule; eu 
mă întorc în tabără. Sunteţi în siguranţă. 

— Vă voi mai revedea deci, milord? Întrebă Athos. 

— Aşa cum am spus, domnule, cu mare plăcere. 

Monck îi întinse mâna lui Athos. 

— Ah, milord, dacă aţi voi! Murmură Athos. 

— Sst, domnule? Făcu Monck? Ne-am înţeles să nu mai 
vorbim despre chestiunea aceea. 

Şi, salutându-l pe Athos, urcă treptele, încrucişându-se la 
mijlocul scării cu oamenii care tocmai coborau. Nu făcu nici 
douăzeci de paşi după ce ieşi din mănăstire, că un şuierat 
uşor şi prelung se auzi în depărtare. Monck aţinti urechea; 
dar, nevăzând nimic, îşi urmă drumul. Atunci îşi aduse 
aminte de pescar şi-l căută din ochi; dar pescarul nu se 
zărea nicăieri. Dacă însă ar fi privit cu mai multă atenţie, ar 
fi văzut că omul acela, îndoit din spate, se strecura ca un 
şarpe printre pietre şi se pierdea în ceaţă, mergând pe 
marginea mlaştinii; ar mai fi văzut în acelaşi timp, dacă ar fi 
scrutat ceața, o scenă ce i-ar fi atras luarea-aminte: era 
catargul bărcii pescarilor, care îşi schimbase locul şi se afla 
acum mult mai aproape de malul râului. 

Dar Monck nu văzu nimic şi, spunându-şi că n-are de ce să 
se teamă, apucă pe drumeagul pustiu ce ducea spre tabăra 
sa. Abia atunci îi trecu prin gând că dispariţia pescarului nu 
era tocmai firească şi o bănuială adevărată începu să-i 
încolţească în minte. Lăsase la ordinele lui Athos singura 
strajă ce putea să-i vie în ajutor la nevoie. Şi avea de mers 
mai bine de o milă până la tabăra sa. lar negura se lăsa atât 
de deasă, că abia se putea zări la zece paşi în faţă. 

Lui Monck i se păru într-un timp că aude o vâslă ce 
răscolea, cu un plescăit înfundat, apa mlaştinii, la dreapta 
sa. 

— Cine-i acolo? Strigă el. 

Dar nimeni nu-i răspunse. Atunci îşi încărcă pistolul, îşi 
trase spada din teacă şi grăbi pasul, fără ca totuşi să fi 
chemat pe cineva în ajutor. Ca să cheme pe cineva, de care 


deocamdată nici nu avea nevoie, i se părea nedemn de 
rangul său. 

Capitolul XXVII A doua zi. 

Era şapte ceasuri ide dimineaţă; cele dintâi raze de lumină 
ale zilei se revărsau peste mlaştina în care soarele se 
oglindea ca o ghiulea înroşită, când Athos, trezindu-se din 
somn şi deschizând fereastra odăii ce dădea spre malurile 
râului, zări, la o depărtare de aproape cincisprezece paşi, 
sergentul şi oamenii care-l însoţiseră în timpul nopţii şi 
care, după ce lăsaseră butoiaşele în casă, se întorseseră în 
lagăr pe drumul bătătorit din dreapta. 

Pentru ce oare, după ce plecaseră în lagărul lor, oamenii 
aceştia veniseră iarăşi aici? Iată întrebarea care se ivi 
numaidecât în mintea lui Athos. 

Sergentul, cu faţa ridicată, părea că pândeşte clipa când 
gentilomul se va arăta la fereastră, ca să-i arunce prima 
vorbă. Athos, surprins că-i găseşte aici pe cei pe care-i 
văzuse în ajun îndepărtându-se, nu se putu stăpâni să nu le 
mărturisească mirarea sa. 

— Asta să nu vă mire, domnule? Zise sergentul? Deoarece 
generalul mi-a dat ieri-seară ordin să veghez ca să nu vi se 
întâmple ceva şi a trebuit să îndeplinesc porunca. 

— Generalul e în lagăr? Întrebă Athos. 

— De bună seamă, domnule, de vreme ce ieri seară, când 
v-aţi despărţit de el, se ducea acolo. 

— Ei bine, aşteaptă-mă; voi merge să-i vorbesc despre 
credinţa cu care ţi-ai făcut datoria şi să-mi iau spada pe 
care am uitat-o ieri pe masă, acolo. 

— Asta cade cum nu se poate mai bine? Zise sergentul? 
Căci tocmai voiam să vă rugăm să mergeţi cu noi. 

Athos crezu ca observă pe faţa sergentului un anumit aer 
de bunăvoință şi de îndoială; dar cum întâmplarea din 
subterană se prea poate să fi stârnit curiozitatea acestui 
om, nu era de mirare ca el să lase a i se citi pe faţă o parte 
din simţămintele ce-i frământau sufletul. 


Athos închise toate uşile cu grijă şi dădu cheile lui 
Grimaud, care îşi făcuse culcuşul chiar sub şopronul ce 
ducea la beciul unde fuseseră închise butoiaşele. 

Sergentul îl însoţi pe contele de La Fere până în tabără. 
Acolo, o altă gardă aştepta şi înlocui pe cei patru oameni 
care îl conduseseră pe Athos. Această nouă gardă era 
comandată de aghiotantul Digby, care, pe drum, arunca 
asupra lui Athos priviri atât de puţin încurajatoare, încât 
francezul se întrebă care putea fi cauza acestei măsuri de 
supraveghere şi a acestei asprimi îndreptate asupra lui, 
cinci în ajun fusese lăsat cu desăvârşire liber. Dar îşi 
continue drumul mai departe, spre cartierul general, 
închizând în sinea lui gândurile pe care oamenii şi lucrurile 
i le stârneau acum în minte. 

În cortul generalului, unde fusese introdus în ajun, găsi 
trei ofiţeri superiori: era locotenentul lui Monck şi doi 
colonei. Athos recunoscu spada sa: se afla tot pe masa ge- 
neralului, acolo unde o lăsase în ajun. 

Niciunul dintre aceşti ofiţeri nu-l mai văzuse pe Athos, aşa 
că ei nu-l cunoşteau. Locotenentul lui Monck, ţinând seama 
de ţinuta lui Athos, întrebă dacă este acelaşi gentilom cu 
care ieşise generalul ieri-seară din cort. 

— Da, excelența voastră? Răspunse sergentul? E dânsul în 
persoană. 

— Dar? Interveni Athos cu un ton ridicat? Eu n-am negat 
asta, aşa mi se pare! Şi acum, domnilor, îngăduiţi-mi ca, la 
rândul meu, să vă întreb ce rost au toate aceste măsuri şi 
îndeosebi să mă lămuriţi asupra tonului pe care-l folosiţi 
punând asemenea întrebări. 

— Domnule? Răspunse locotenentul? Dacă îţi punem 
aceste întrebări este pentru că avem dreptul să o facem, iar 
dacă o facem cu acest ton este pentru că acest ton se 
potriveşte, crede-mă, cu situaţia. 

— Domnilor? Replică Athos? Dumneavoastră nu ştiţi cine 
sunt, dar ceea ce trebuie să vă spun este că eu nu recunosc 
aici ca egal cu mine decât pe generalul Monck. Unde e? 


Vreau să fiu condus la dânsul şi dacă are el să-mi pună vreo 
întrebare, îi voi răspunde lui şi, nădăjduiesc, spre 
mulţumirea sa deplină. Aşadar, repet, domnii mei, unde este 
generalul? 

— Eh, drace! Dumneata ştii mai bine ca noi unde e? Rosti 
locotenentul. 

— Eu? 

— Desigur, dumneata. 

— Domnule? Zise Athos? Nu te înţeleg câtuşi de puţin. 

— Ai să mă înţelegi îndată, dar, deocamdată, până una 
alta, vorbeşte, rogu-te, mai încet. Ce ţi-a spus aseară 
generalul? 

Athos zâmbi cu un aer dispreţuitor. 

— Nu e cazul să zâmbeşti! Strigă mânios unul dintre 
colonei. Te-am chemat să ne răspunzi. 

— lar eu, domnilor, vă declar că nu vă voi răspunde nimic, 
până nu mă voi afla în faţa generalului. 

— Dar? Spuse acelaşi colonel care vorbise şi mai înainte? 
Dumneata ştii prea bine că ceri un lucru cu neputinţă de 
îndeplinit. 

— Iată dându-mi-se pentru a doua oară un răspuns ciudat 
la dorinţa exprimată de mine? Adăugă Athos. Generalul nu-i 
aici, într-adevăr? 

Întrebarea lui Athos fu pusă cu atâta bună-credinţă şi 
gentilomul avea un aer atât de nevinovat şi de surprins, 
încât cei trei ofiţeri se priviră cu nedumerire. Locotenentul i 
se adresă lui Athos, după un fel de înţelegere tacită cu 
ceilalţi doi ofiţeri. 

— Domnule? Zise el? Generalul te-a părăsit ieri seară în 
pragul mănăstirii? 

— Da, domnule. 

— Şi dumneata ai plecat către...? 

— Nu eu sunt cel care trebuie să vă răspundă, ci aceia 
care m-au însoţit. Adică soldaţii dumneavoastră; întrebaţi-i! 

— Dar dacă nouă ne place să te întrebăm pe dumneata? 


— Atunci şi mie îmi face plăcere să vă răspund, domnilor, 
că nu dau socoteală nimănui aici, că nu-l cunosc aici decât 
pe general şi că nu-i voi răspunde decât lui. 

— Fie, domnule, dar cum noi suntem stăpânii, ne vom 
institui în consiliu de război şi când te vei trezi în faţa 
judecătorilor, atunci va trebui să răspunzi. 

Chipul lui Athos nu exprima decât uimire şi dispreţ, în 
locul spaimei pe care ofiţerii se aşteptau să o citească la 
rostirea acestei ameninţări. 

— Judecători scoțieni sau englezi, pentru mine, supus al 
regelui Franţei! Pentru mine, care mă aflu sub ocrotirea 
demnităţii britanice! Sunteţi nebuni, domnilor! Strigă 
Athos, ridicând din umeri. 

Ofițerii se priviră din nou unii pe alţii. 

— Va să zică, domnule? Glăsuiră ei? Dumneata pretinzi că 
nu ştii unde se află generalul? 

— La asta v-am mai răspuns o dată. 

— Da, însă ne-ai dat un răspuns căruia nu i se poate da 
crezare. 

— Şi totuşi e curatul adevăr, domnilor. Oamenii de rangul 
meu nu mint niciodată. Sunt gentilom, v-am spus şi când 
port la şold spada pe care, din prea multă încredere, am 
lăsat-o ieri pe această masă, unde ea se găseşte şi astăzi, 
nimeni, vă rog să mă credeţi, nu rosteşte în faţa mea 
cuvinte pe care nu vreau să le aud. Astăzi sunt dezarmat; 
dacă dumneavoastră vă socotiți judecătorii mei, judecaţi- 
mă; dacă nu sunteţi decât călăii mei, ucideţi-mă. 

— Dar, domnule?... Bâigui cu o voce mai curtenitoare 
locotenentul, surprins de mândria şi sângele rece al lui 
Athos. 

— Domnule, venisem să vorbesc între patru ochi cu 
generalul dumneavoastră despre afaceri de mare 
însemnătate. Primirea pe care mi-a făcut-o nu este dintre 
cele mai obişnuite. Mărturiile soldaţilor dumneavoastră pot 
să vă încredinţeze de asta. Deci, dacă m-a primit astfel, 
generalul ştia care sunt titlurile şi misiunea mea. Acum n-o 


sa vă aşteptaţi, presupun, să vă dezvălui tainele mele şi cu 
atât mai puţin pe ale sale. 

— Dar, mă rog, butoiaşele acelea cu ce sunt pline? 

— Nu i-aţi întrebat despre asta pe soldaţii dumneavoastră? 
Ce v-au răspuns ei? 

— Că sunt încărcate cu pulbere şi plumbi. 

— De la cine ştiaţi ei asta? Poate că v-au spus. 

— De la general; dar noi nu ne lăsăm duşi de nas. 

— la seama, domnule, nu pe mine mă dezminţi, ci pe şeful 
dumitale. 

Ofițerii se priviră încă o dată unul pe altul. Athos urmă: 

— De faţă cu soldaţii dumneavoastrăv generalul mi-a spus 
să aştept opt zile, căci în răstimp de opt zile îmi va da 
răspunsul pe care venisem să-l iau. Am fugit? Nu: aştept. 

— Ţi-a spus el să aştepţi opt zile? Strigă locotenentul. 

— Mi-a spus-o atât de limpede, domnule, încât eu, care am 
un SLOOP ancorat la gurile râului, aş fi putut foarte bine să 
mă duc ieri acolo şi să mă îmbarce spre a-mi vedea de drum. 
Dar, dacă am rămas, este numai pentru a nu trece peste 
dorinţa generalului, mai ales că excelența sa a stăruit să nu 
plec înainte de a fi avut o ultimă convorbire pe care el însuşi 
a fixat-o peste opt zile. De aceea, vă repet, aştept. 

Locotenentul se întoarse către ceilalţi doi ofiţeri, cărora le 
spuse în şoaptă: 

— Dacă acest gentilom spune adevărul, mai putem încă 
nădâăjdui. Generalul pesemne că are de dus unele tratative 
atât de tainice, încât va fi socotit că nu e bine să ni le 
împărtăşească nici chiar nouă, ofiţerilor lui. Deci, răstimpul 
cât va lipsi este de opt zile. Apoi, întorcându-se către Athos: 
Domnule, declaraţia domniei tale este de cea mai mare 
însemnătate; vrei să o repeţi sub prestare de jurământ? 

— Domnule? Răspunse Athos? Am trăit totdeauna într-o 
lume unde simplul meu cuvânt a fost privit drept cel mai 
sfânt dintre jurăminte. 

— De astă dată însă, domnule, împrejurarea este mult mai 
gravă decât toate celelalte prin care vei fi trecut până 


acum. Este vorba de soarta unei întregi armate. Gândeşte- 
te bine la cele ce îţi spun: generalul a dispărut şi suntem în 
căutarea lui. E o dispariţie oarecare? S-a săvârşit cumva o 
crimă? Trebuie să ducem cercetările până în pânzele albe? 
Trebuie să aşteptăm cu răbdare? În clipa de faţă, totul, 
domnule, atârnă de cuvântul pe care-l vei rosti aici. 

— Aşa stând lucrurile, domnule, nu mai pot şovăi? 
Răspunse Athos. Da, venisem să vorbesc între patru ochi cu 
generalul Monck şi să-i cer un răspuns în legătură cu 
anumite chestiuni; da, generalul, neputându-se, desigur, 
pronunţa înainte de lupta care este aşteptată, m-a rugat să 
rămân încă opt zile în casa unde mă aflu, făgăduindu-mi că 
peste opt zile îl voi vedea din nou. Da, tot ce vă spune 
adevărat şi jur că aşa e, în faţa lui Dumnezeu, care e 
stăpânul absolut al vieţii mele şi alor dumneavoastră. 

Athos rosti aceste cuvinte cu atâta demnitate şi într-un 
chip atât de solemn, încât cei trei ofiţeri fură aproape 
convinşi. Totuşi unul dintre colonei mai făcu o încercare: 

— Domnule? Zise el? Cu toate că suntem acum încredinţaţi 
de adevărul spuselor dumitale, stăruie totuşi în această 
afacere un mister ciudat. Generalul e un om prea chibzuit 
ca să-şi fi putut părăsi pe neaşteptate armata, în ajunul unei 
bătălii, fără să-l fi prevenit măcar pe unul dintre noi. Eu, 
unul, nu pot crede, mărturisesc, că o anumită întâmplare 
ciudată poate să fie străină de adevărata pricină a 
dispariţiei lui. leri, nişte pescari necunoscuţi au venit să-şi 
vândă peştele aici; au fost adăpostiţi într-un cort, la 
scoțieni, adică pe drumul urmat de general când s-a dus ia 
mănăstire împreună cu domnia ta şi când s-a reîntors. Unul 
dintre acei pescari l-a însoţit pe general cu un fanai aprins. 
lar azi-dimineaţă, barca şi pescarii s-au făcut nevăzuţi, luaţi 
peste noapte de valurile mării. 

— Mie? Zise locotenentul? Asta mi se pare firesc, întrucât, 
la drept vorbind, oamenii aceia nu erau prizonieri. 

— Nu-i aşa; căci, repet, unul dintre ei a luminat calea 
generalului şi a domnului în cavoul mănăstirii, iar Digby ne- 


a declarat că generalul avea unele bănuieli cu privire la 
acei oameni. Şi atunci, cine poate spune că pescarii aceia 
nu erau înţeleşi cu domnul şi că, după răpire, domnul, care 
are mult curaj, de bună seamă, n-a rămas aici ca să ne 
liniştească prin prezenţa lui, împiedicându-ne să ne 
îndreptăm cercetările pe calea cea bună? 

Această cuvântare făcu oarecare impresie asupra celorlalţi 
doi ofiţeri. 

— Domnule? Interveni Athos? Dă-mi voie să-ţi spun că 
judecata dumitale, foarte bună în aparenţă, este cu totul 
lipsită de temei în ceea ce mă priveşte. Am rămas aici, spui, 
ca să abat bânuielile? Ei bine, dimpotrivă, iată că intru şi eu 
la bănuieli, ca şi dumneavoastră şi vă spun: e cu neputinţă, 
domnilor, ca generalul să fi plecat în ajunul unei bătălii, fără 
să fi lăsat o vorbă cuiva. Da, e o întâmplare ciudată la 
mijloc; da, în loc să staţi nepăsători şi să aşteptaţi, trebuie 
să luaţi toate măsurile, trebuie să faceţi tot ce se poate face. 
Eu sunt prizonierul dumneavoastră, domnilor, pe cuvânt 
sau altfel. Demnitatea mea cere să se ştie ce s-a întâmplat 
cu generalul Monck în aşa măsură, încât dacă îmi veţi 
spune: pleacă! Eu voi răspunde: nu, rămân! Şi dacă mi-aţi 
cere părerea, aş adăuga: da, generalul a căzut pradă 
vreunei conspirații, deoarece, dacă ar fi părăsit lagărul, mi- 
ar fi spus-o. Căutaţi deci, cercetaţi deci, răscoliţi pământul, 
răscoliţi marea; generalul n-a plecat sau, în orice caz, n-a 
plecat din propria lui voinţă. 

Locotenentul făcu un semn către ceilalţi ofiţeri. 

— Nu, domnule? Răspunse el? Nu; dumneata mergi cu 
gândul prea departe. Generalul nu poate să cadă pradă 
întâmplărilor, căci, după cum se ştie, el este acela care le 
conduce. Ceea ce Monck face astăzi a mai făcut-o adesea. 
Prin urmare, nu trebuie să ne îngrijorăm; lipsa lui va fi 
scurtă, fără doar şi poate. Ca atare, să ne ferim ca, dintr-o 
slăbiciune pe care generalul ar socoti-o crimă, să facem 
vâlvă în legătură cu absenţa lui, căci asta ar putea să 
demoralizeze armata. Generalul dă dovadă de o încredere 


nemărginită în noi, să ne arătăm vrednici de ea. Domnilor, 
cea mai adâncă tăcere trebuie să învăluie toată întâmplarea 
asta, pe care nimic să n-o dea în vileag; domnul va rămâne 
printre noi, nu fiindcă l-am bănui cumva de vreo nelegiuire, 
ci pentru a ne păstra şi mai bine taina asupra dispariţiei 
generalului; de aceea, până la un nou ordin, domnul va 
locui la cartierul general. 

— Domnilor? Protestă Athos? Uitaţi că azi-noapte 
generalul mi-a încredinţat o încărcătură asupra căreia am 
datoria să veghez? Puneţi-mă sub orice pază doriţi, 
încătuşaţi-mă, dacă vreţi, dar lăsaţi-mi casa în care locuiesc 
drept orice temniţă. Generalul, la reîntoarcerea sa, vă va 
mustra, v-o jur pe cinstea mea de gentilom, că nu i-aţi 
respectat această hotărâre. 

Ofițerii se sfătuiră câteva clipe; apoi, după cel ajunseră la 
o înţelegere, locotenentul spuse: 

— Fie, domnule; te poţi reîntoarce acasă la dumneata. 

Şi-i dădură lui Athos o gardă de cincizeci de oameni, care-l 
închiseră în locuinţa lui, fără a-l slăbi însă o singură clipă 
din ochi. 

Taina fu astfel păstrată, dar ceasurile, dar zilele se 
scurseră unele după altele, fără ca generalul să se 
reîntoarcă Şi fără ca cineva să fi primit vreo veste de la el. 

Capitolul XXVIII Marfă de contrabandă. 

La două zile după întâmplările pe care le-am povestit şi în 
timp ce generalul Monck era aşteptat să apară în fiecare 
clipă în lagărul său, fără ca el să se ivească, o barcă de 
pescari olandeză, în care se aflau zece oameni, aruncă 
ancora în dreptul coastei de la Scheveningen, cam la o 
bătaie de tun de uscat. Era noapte adâncă, întunericul de 
nepătruns şi marea creştea în această obscuritate: timpul 
cel mai prielnic pentru debarcarea călătorilor şi a 
mărfurilor. 

Portul Scheveningen formează o seceră largă; apa e puţin 
adâncă şi mai ales nesigură, astfel că nu trag aici decât 
marile lotci flamande, sau bărcile acelea olandeze pe care 


pescarii le împing peste nisip pe tăvăluguri, aşa cum făceau 
cei vechi, după spusele lui Virgiliu. Atunci când marea 
creşte, se umflă şi dă să se reverse spre țărm, nu e prea 
înţelept să vii cu încărcătura prea aproape de coastă, căci 
dacă vântul e tare, prorele se îngroapă în nisip şi nisipul de 
pe această coastă e înşelător: te afunzi uşor în el, dar numai 
cu greu te mai desprinzi. Fără îndoială, din această pricină 
o barcă mică se dezlipi de vasul pescăresc de îndată ce 
ancora fu aruncată şi se îndreptă spre țărm cu opt dintre 
marinarii ei, în mijlocul cărora se desluşea un obiect de 
formă alungită, un fel de coş sau de pachet mare. 

Ţărmul era pustiu; cei câţiva pescari ce locuiau prin 
părţile acelea se culcaseră devreme. Unica strajă ce păzea 
coasta (coastă foarte puţin păzită, dat fiind că debarcarea 
unei corăbii mai mari era cu neputinţă aici), fără să fi urmat 
întru totul pilda pescarilor care se duseseră la culcare, 
făcuse totuşi ca ei, în sensul că dormea în fundul gheretei 
sale tot aşa de adânc precum ceilalţi dormeau în paturile 
lor. Singurul zgomot care se auzea era deci şuieratul 
vântului de noapte printre bălăriile de pe dună. Dar 
oamenii care se apropiau erau nişte fiinţe bănuitoare, de 
bună seamă, căci liniştea asta firească şi pustietatea ce 
părea să dăinuiască aici nu-i făcură să fie mai puţin 
prevăzători; astfel, barca lor, care abia se zărea ca un punct 
negru pe apa oceanului, alunecă în cea mai adâncă tăcere, 
fără a se trage din vâsle de teamă să nu li se audă plescăitul 
şi în curând atinse pământul cu botul. 

De îndată ce simţiră ţărmul tare dedesubt, un singur om 
sări din luntre, după ce rostise un ordin scurt, cu un glas ce 
arăta că era deprins să dea comenzi. Ca urmare la acest 
ordin, mai multe muschete sclipiră deodată în slabele luciri 
ale mării, această oglindă a cerului şi pachetul de formă 
alungită despre care am vorbit şi în care pesemne că se afla 
vreun obiect de contrabandă fu dus la țărm cu cea mai 
mare băgare de seamă. Numaidecât după aceea, omul care 
sărise din barcă cel dintâi porni în grabă, de-a curmezişul, 


către satul Scheveningen, îndreptându-se spre punctul cel 
mai înaintat al pădurii. Acolo, căută casa pe care noi am mai 
întrezărit-o printre copaci şi pe care am arătat-o ca fiind 
locuinţa vremelnică, o locuinţă destul de sărăcăcioasă, a 
celui care, din curtenie, era numit regele Angliei. 

Totul dormea aici, ca pretutindeni în jur; doar un câine 
mare, din rasa acelor pe care pescarii din Scheveningen îi 
înhamă la micile lor cărucioare spre a-şi duce peştele la 
Haga, se porni să latre cu furie, de cum auzi paşii străinului 
sub ferestrele casei. Dar această straşnică pază, în loc să-l 
sperie pe proaspătul debarcat, păru, dimpotrivă, să-i 
stârnească o mare bucurie, deoarece glasul lui ar fi fost 
poate prea slab ca să-i trezească pe ai casei, pe când cu un 
ajutor de atare însemnătate vocea sa era aproape de prisos. 
Străinul aşteptă deci ca lătratul răsunător şi neîncetat să 
producă, precum era de prevăzut, efectul dorit şi numai 
după aceea scoase un strigăt. La glasul lui, câinele începu 
să urle cu atâta înverşunare, că numaidecât din casă se auzi 
un alt glas, ce potoli lătratul zăvodului. Apoi, după ce 
câinele se linişti cu totul, glasul dinăuntru, în acelaşi timp 
slab, dogit şi binevoitor, întrebă: 

— Cine e acolo? 

— Caut pe maiestatea sa Carol al II-lea? Răspunse 
străinul. 

— Ce-ai cu el? 

— Vreau să-i vorbesc. 

— Cine eşti dumneata? 

— La naiba, prea mă întrebi multe şi nu-mi place să stau 
de vorbă prin gaura cheii! 

— Spune-ţi măcar numele. 

— Nu-mi place nici să-mi rostesc numele sub cerul liber! 
De altminteri, fii pe pace, nu-ţi voi mânca dulăul şi rog pe 
Dumnezeu ca nici el să nu-mi pună vreun asemenea gând 
rău. 

— Aduci vreo veste, nu-i aşa, domnule? Se auzi iar vocea 
dinăuntru, potolită şi iscoditoare ca a oricărui bătrân. 


— Îţi răspund că aduc veşti, ba chiar din acelea ce nu-s 
aşteptate încă. Hai, deschide, ce naiba! 

— Domnule? Mai întrebă moşneagul? Pe sufletul şi pe 
cugetul dumitale, crezi oare că veştile pe care le aduci 
merită să-l trezesc din somn pe rege? 

— Pentru numele lui Dumnezeu, scumpe domn, trage 
odată zăvoarele; n-o să-ţi pară rău, îţi jur, de osteneala pe 
care ţi-o dai. Sunt om de încredere, pe cinstea mea! 

— Domnule, nu pot totuşi să-ţi deschid până nu-mi spui 
numele dumitale. 

— Trebuie neapărat? 

— E porunca stăpânului meu, domnule. 

— Ei bine, iată-mi numele... Dar mai înainte vreau să te 
previn că numele meu nu-ţi va spune absolut nimic. 

— Lasă, spune-l! 

— Ei bine, sunt cavalerul d'Artagnan. 

Glasul dinăuntru scăpă un strigăt. 

— Ah, Doamne! Rosti bătrânul de dincolo de uşă. Domnul 
d'Artagnan! Ce fericire! Tocmai îmi spuneam eu că parcă aş 
cunoaşte vocea asta. 

— Poftim! Făcu d'Artagnan. Mi se cunoaşte vocea aici! 
Asta mă măguleşte. 

— O, da, e o voce cunoscută şi iată dovada? Zise bătrânul, 
trăgând zăvorul. 

Cu acestea, îl pofti înăuntru pe d'Artagnan, care, la lumina 
felinarului ce-l ţinea în mână, îl recunoscu pe îndărătnicul 
lui interlocutor. 

— Ah, drace! Exclamă el. Parry! Nu mi-aş fi închipuit! 

— Parry, da, scumpe domnule d'Artagnan, eu sunt. Câtă 
bucurie să vă revăd! 

— Bine ai spus: câtă bucurie! Zise d'Artagnan, strângând 
mâna bătrânului. Da! Şi-acum cred că îi vei da de veste 
regelui, nu-i aşa? 

— Dar regele doarme, scumpul meu domn. 

— La dracu! Trezeşte-l şi nu te va certa că i-ai stricat 
somnul, ţi-o spun eu! 


— Veniţi din partea contelui, nu-i aşa? 

— Care conte? 

— Contele de La Fere. 

— Din partea lui Athos? Drace, nu; vin din partea mea 
însămi. Haide, Parry, repede, la rege! Am nevoie de rege! 

Parry nu socoti de cuviinţă să mai stea pe gânduri; îl 
cunoştea pe d'Artagnan destul de bine, ştia că, deşi gascon, 
vorbele lui nu făgăduiau niciodată mult mult decât puteau 
să spună. Străbătu o curte şi o mică grădină, domoli 
câinele, care voia cu tot dinadinsul să guste din muşchetar 
şi se duse să bată în oblonul de la fereastra unei camere din 
partea de jos a unui mic pavilion. 

Numaidecât, un căţeluş ce păzea acea cameră răspunse 
cu lătrături subţiri la hămăitul gros al dulăului care păzea 
curtea. 

— Bietul rege! Îşi spuse d'Artagnan. Iată toată garda lui! E 
adevărat însă că asta nu înseamnă c-ar fi mai rău păzit. 

— Cine bate acolo? Întrebă regele din fundul odăii. 

— Sire, a venit domnul cavaler d'Artagnan, care aduce 
veşti. 

Din odaie se auzi îndată un fâşâit, apoi o uşă se deschise şi 
un şuvoi de lumină năvăli pe coridor şi în grădină. 

Regele lucra la flacăra unei luminări. Pe biroul său erau 
împrăştiate mai multe bucăţi de hârtie şi, începută, ciorna 
unei scrisori care, prin numeroasele ei ştersături, dovedea 
că slovele erau aşternute cu mare greutate pe coala aibă. 

— Intră, domnule cavaler? Zise el, întorcând faţa spre 
vizitator. Apoi, zărindu-l pe pescar: Dar ce-mi spuneai tu, 
Parry? Unde este domnul cavaler d'Artagnan? Întrebă 
Carol. 

— E în faţa voastră, sire? Răspunse d'Artagnan. 

— În veşmântul ăsta? 

— Da. Priviţi-mă bine, sire. Nu mă recunoaşteţi? M-aţi 
văzut la Blois, în anticamera regelui Ludovic al XIV-lea. 

— Într-adevăr, domnule, ba chiar îmi amintesc că te-ai 
arătat foarte îndatoritor faţă de mine. 


D'Artagnan se înclină uşor. 

— Era o datorie din partea mea să fac ceea ce am făcut, de 
îndată ce aflasem că e vorba de maiestatea voastră. 

— Îmi aduci veşti, zici? 

— Da, sire. 

— Din partea regelui Franţei, fără îndoială? 

— Din păcate, nu, sire? Răspunse d'Artagnan. Maiestatea 
voastră a putut să vadă atunci acolo că regele Franţei nu se 
ocupă decât de persoana maiestăţii sale. 

Carol ridică ochii la cer. 

— Nu? Continuă d'Artagnan? Nu, sire. Vă aduc veşti 
legate numai de străduinţele mele personale. Vreau să 
cred, totuşi, că maiestatea voastră le va asculta, aceste veşti 
şi străduinţe, cu o anume îngăduinţă. 

— Vorbeşte, domnule. 

— Dacă nu mă înşel, sire, maiestatea voastră a vorbit la 
Blois despre impasul în care se află treburile sale din 
Anglia. 

Carol se înroşi. 

— Domnule? Zise el? Nu i-am povestit decât regelui 
Franţei... 

— Oh, maiestatea voastră mă înţelege greşit? Rosti cu 
răceală muşchetarul. Eu ştiu să le vorbesc regilor la 
nenorocire, cu toate că ei nu mi se adresează decât atunci 
când sunt în impas; de îndată ce se simt fericiţi, nici nu se 
mai uită la mine. Pentru maiestatea voastră am însă nu 
numai cel mai mare respect, dar şi cel mai desăvârşit 
devotament şi la mine asta, vă rog să credeţi, sire, 
înseamnă ceva. Aşadar, auzind că maiestatea voastră se 
plânge împotriva sorții, mi-am spus că sunteţi un om nobil, 
generos şi că aţi căzut pradă nenorocirii. 

— Într-adevăr? Rosti Carol cu mirare? Nu ştiu ce trebuie 
să preţuiesc mai mult, îndrăzneala dumitale sau respectul 
dumitale. 

— Veţi face alegerea îndată, sire? Răspunse d'Artagnan. 
Deci, maiestatea voastră se plângea fratelui său Ludovic al 


XIV-lea despre greutăţile pe care le întâmpină de a se 
întoarce în Anglia şi de a se urca din nou pe tron, fără bani 
şi fără oameni. 

Carol lăsă să-i scape o mişcare de nemulţumire. 

— Şi cea mai mare piedică ce-i stătea în cale? Continuă 
d'Artagnan? Era un oarecare general ce comanda armatele 
parlamentului şi care juca acolo rolul unui al doilea 
Cromwell. Maiestatea voastră n-a spus oare toate astea? 

— Da; însă repet, domnule, aceste cuvinte erau spuse 
numai pentru urechile regelui. 

— Veţi vedea totuşi, sire, că a fost foarte bine că ele au 
ajuns şi la acelea ale locotenentului său de muşchetari. 
Acest om, atât de stânjenitor pentru maiestatea voastră, era 
generalul Monck, pre cât cred. I-am auzit bine numele, 
sire? 

— Da, domnule. Dar, încă o dată, la ce bun toate 
întrebările acestea? 

— Ah, o ştiu prea bine, sire, eticheta nu îngăduie niciodată 
să li se pună regilor întrebări. Sper însă ca maiestatea 
voastră îmi va ierta imediat această lipsă de etichetă. 
Maiestatea voastră mai adăuga atunci că dacă, totuşi, l-ar 
putea vedea, dacă ar sta de vorbă cu el, dacă l-ar avea în 
faţă, ar triumfa, fie prin forţă, fie prin convingere asupra 
acestui obstacol, singurul serios, singurul greu de învins, 
singurul real pe care l-a întâlnit în cale. 

— Toate acestea sunt adevărate, domnule: soarta mea, 
viitorul meu, prăbuşirea sau gloria mea atârnă de acest om; 
dar ce concluzie vrei să tragi dumneata de aici? 

— Una singură: că dacă acest general Monck vă 
stinghereşte în măsura în care spuneţi, lucrul cel mai bun 
este ca maiestatea voastră să fie scăpată de el, sau el să fie 
silit a deveni un aliat. 

— Domnule, un rege care nu are nici bani, nici armată, 
pentru că ai ascultat convorbirea mea cu fratele meu, nu 
poate face nimic împotriva unui om ca Monck. 


— Da, sire, asta era părerea voastră, ştiu; din fericire 
pentru domnia voastră, nu a fost şi a mea. 

— Ce vrei să spui? 

— Că, fără armată şi fără un milion, eu am făcut ceea ce 
maiestatea voastră credea că nu poate face decât cu o 
armată şi cu un milion. 

— Cum? Ce-ai spus, domnule? Şi ce-ai făcut? 

— Ce-am făcut? Ei bine, sire, m-am dus să pun mâna pe 
acest om atât de stânjenitor pentru maiestatea voastră. 

— În Anglia? 

— Chiar acolo, sire. 

— Te-ai dus să-l prinzi pe Monck în Anglia? 

— Am făcut râu cumva? 

— Într-adevăr, dumneata eşti nebun, domnule! 

— Câtuşi de puţin, sire. 

— L-ai răpit pe Monck? 

— Da, sire. 

— Şi de unde anume? 

— Din mijlocul lagărului său. 

Regele tresări iritat şi ridică din umeri. 

— Şi după ce l-am răpit de pe şoseaua ce duce la 
Newcastle? Spuse cu nepăsare d'Artagnan? Îl aduc acum 
maiestăţii voastre. 

— Mi-l aduci mie?! Strigă regele aproape indignat de ceea 
ce credea că nu poate fi decât o măsluire. 

— Da, maiestate? Răspunse d'Artagnan pe acelaşi ton de 
mai înainte? Vi-l aduc; e aici, la ţărmul mării, într-o ladă 
mare, prevăzută cu găurele, ca să poată răsufla. 

— Doamne Dumnezeule! 

— Oh, fiţi liniştit, sire, nu i s-a întâmplat nimic rău! A ajuns 
aici în bună stare şi foarte îngrijit. Maiestatea voastră 
doreşte să-l vadă, să stea de vorbă cu el, sau dă poruncă să 
fie aruncat în mare? 

— O, Dumnezeule! Repetă Carol. O, Dumnezeul meu! 
Domnule, vorbeşti adevărat? Nu-ţi baţi cumva joc de mine 
prin vreo glumă nedemnă? Ai săvârşit dumneata o 


asemenea nemaiauzită faptă de îndrăzneală şi putere? De 
necrezut! 

— Maiestatea voastră îmi îngăduie să deschid fereastra? 
Zise d'Artagnan, grăbindu-se să deschidă geamul. 

Regele nici nu mai apucă să spună da. D'Artagnan scoase 
un fluierat ascuţit şi prelung, pe care-l repetă de trei ori în 
liniştea adâncă a nopţii. 

— Aşa! Făcu el apoi. Acum va fi adus îndată la maiestatea 
voastră. 

Capitolul XXIX În care d'Artagnan începe să se teamă că 
şi-a băgat banii săi şi pe ai lui Planchet într-o afacere 
pierdută. 

Regele nu-şi mai putea stăpâni uimirea şi privea rând pe 
rând când spre chipul zâmbitor al muşchetarului, când spre 
fereastra întunecată, deschisă în noapte. Dar, mai înainte 
de a-şi fi adunat toate gândurile, opt oameni ai lui 
d'Artagnan, căci doi rămăseseră să păzească barca, 
aduseră în faţa casei şi lăsară la picioarele lui Parry obiectul 
acela de formă alungită în care era închisă, până una alta, 
soarta Angliei. 

Înainte de a pleca din Calais, d'Artagnan pusese să i se 
lucreze în acest scop un fel de sicriu, destul de larg şi destul 
de adânc pentru ca un om să se poată răsuci în el cu 
uşurinţă. Fundul şi marginile, căptuşite cu îngrijire, formau 
un pat îndeajuns de moale, încât clătinările corabiei să nu 
transforme acest soi de cuşcă într-o unealtă de ucidere. 
Mica deschizătură zăbrelită despre care d'Artagnan îi 
vorbise regelui se afla, asemenea vizierei unei căşti, chiar în 
dreptul feţei omului dinăuntru. Ea era tăiată în aşa fel, 
încât, la cel mai mic strigăt, o apăsare cu mâna putea să 
înăbuşe acel strigăt, sau, la nevoie, pe cel care ar fi strigat. 

D'Artagnan îşi cunoştea tot atât de bine şi echipajul şi 
prizonierul, încât, în tot timpul drumului, se temuse de două 
lucruri: sau că generalul va alege moartea în locul acestei 
ciudate închisori, încercând să vorbească pentru a fi 
înăbuşit; sau că oamenii lui se vor lăsa ispitiţi de 


făgăduielile prizonierului şi-l vor băga pe el, pe d'Artagnan, 
în cuşcă, în locul lui Monck. De aceea, d'Artagnan petrecuse 
două zile şi două nopţi stând lângă ladă, singur cu 
generalul, dându-i vin şi de-ale mâncării, pe care însă 
acesta le refuzase şi încercând mereu să-l liniştească în 
privinţa soartei ce-l aştepta în urma acestei neobişnuite 
captivităţi. Două pistoale puse alături şi spada trasă din 
teacă îi stăteau la îndemnă pentru cazul că cineva ar fi 
încercat să se amestece mai mult decât trebuia. 

Odată ajuns la Scheveningen, nu se mai temu de nimic. 
Oamenii lui se fereau ca de foc să aibă de-a face cu seniorii 
de pe uscat. Afară de asta, îl atrăsese în cauză pe cel care-i 
slujea, mai mult cu titlul, de locotenent şi care am văzut că 
răspundea la numele de Menneville. Acesta, nefiind un om 
cu totul de rând, avea mai mult de pierdut decât ceilalţi, 
întrucât avea ceva mai multa conştiinţă. Credea că îşi va 
putea făuri un viitor în serviciul lui d'Artagnan şi, drept 
urmare, mai curând s-ar fi lăsat să fie tăiat în bucăţi, decât 
să calce consemnul dat de şeful său. Ca atare, după 
debarcare, d'Artagnan îi încredinţase lui paza lăzii şi grija 
de a supraveghea răsuflarea generalului. De asemeni, tot 
lui îi dăduse sarcina să care lada, împreună cu ceilalţi şapte 
oameni, atunci când va auzi cele trei fluierături ale sale. Şi, 
după cum se vede, locotenentul acesta i se supuse întru 
totul. 

Lada, odată adusă în casa regelui, d'Artagnan dădu 
drumul oamenilor săi, spunându-le cu un zâmbet prietenos: 

— Domnilor, aţi făcut un mare serviciu maiestăţii sale 
regelui Carol al II-lea, care, în şase săptămâni de aici încolo, 
va fi regele Angliei. Răsplata vă va fi îndoită; întoarceţi-vă şi 
aşteptaţi-mă la corabie. 

După care plecară toţi cu chiuituri de bucurie atât de 
mari, că speriară până şi dulăul din curte. 

D'Artagnan pusese să se aducă lada chiar în anticamera 
regelui. Închise cu cea mai mare grijă uşile acestei 
anticamere, apoi deschise capacul şi-i spuse generalului: 


— Domnule general, vă rog de o mie de ori să mă iertaţi; 
purtarea mea n-a fost demnă de un om ca dumneavoastră, 
ştiu asta, dar aveam nevoie ca să mă luaţi drept stăpânul 
unei bărci oarecare. Şi apoi, Anglia e o ţară foarte 
neprielnică pentru transporturi. Sper deci că veţi ţine 
seama de toate acestea. Dar aici, domnule general? 
Continuă d'Artagnan? Sunteţi liber să vă ridicaţi şi să 
umblaţi pe propriile dumneavoastră picioare. 

Spunând acestea, tăie legăturile care stânjeneau braţele şi 
mâinile generalului. Acesta se ridică, apoi se aşeză pe un 
scaun cu resemnarea unui om care îşi aşteaptă moartea. 

D'Artagnan deschise uşa de la odaia de lucru a lui Carol şi 
spuse: 

— Sire, iată-l pe duşmanul vostru, domnul Monck; îmi 
făgăduisem să fac aceasta pentru a vă sluji. Îndeplinindu-mi 
sarcina, acum porunciţi. Domnule Monck? Adăugă apoi, 
întorcându-se către prizonier? Vă aflaţi în faţa maiestăţii 
sale regelui Carol al II-lea, suveranul Marei Britanii. 

Monck îşi ridică spre tânărul prinţ privirea umbrită de un 
rece stoicism şi răspunse: 

— Nu cunosc nici un rege al Marei Britanii şi nu cunosc pe 
nimeni aici care să fie vrednic de a purta numele de 
gentilom, căci, în numele regelui Carol al II-lea, un emisar, 
pe care l-am luat drept un om cinstit, mi-a întins o cursă 
mârşavă. Am căzut în această cursă şi cu atât mai rău 
pentru mine. Acum, dumneata, ademenitorul? Se adresă el 
regelui? Şi dumneata, făptuitorul? Se adresă el lui 
d'Artagnan? Luaţi seama la cele ce vă spun: aveţi trupul 
meu, puteţi să-l ucideţi, vă dau mână liberă, dar nu veţi 
avea niciodată sufletul şi voinţa mea. Şi acum, să nu-mi mai 
adresaţi un singur cuvânt, căci, începând din această clipă, 
nu voi mai deschide gura nici măcar ca să ţip. Am zis... 

Rosti aceste vorbe cu hotărârea sălbatică şi de neînfrânt a 
celui mai înverşunat puritan. D'Artagnan se uită la 
prizonierul său cu ochiul omului care cunoaşte preţul 


fiecărui cuvânt şi care cântăreşte acest preţ după accentul 
cu care a fost rostit. 

— Adevărul e? Îi spuse el încet regelui? Că generalul e un 
om neînduplecat: timp de două zile n-a voit să primească 
nici o firimitură de pâine şi nici o înghiţitură de vin. Dar 
întrucât, începând din acest moment, cade în sarcina 
maiestăţii voastre să hotărască soarta lui, eu mă spăl pe 
mâini, cum zicea Pilat. 

Monck, în picioare, palid şi resemnat, aştepta cu privirea 
nemişcată şi cu braţele încrucişate. 

D'Artagnan se întoarse către el. 

— Înţelegeţi foarte bine? Îi spuse? Că fraza pe care aţi 
rostit-o adineauri, altminteri foarte frumoasă, nu poate fi 
spre folosul nimănui şi cu atât mai puţin al dumneavoastră. 
Maiestatea sa voia să vă vorbească de mult, dar respingeaţi 
orice întrevedere. Pentru ce acum, când vă aflaţi faţă în 
faţă, când vă găsiţi aici datorită unei împrejurări străine de 
voinţa dumneavoastră, pentru ce ne siliţi să folosim asprimi 
pe care eu le socotesc nelalocul lor şi de prisos? Vorbiţi, ce 
naiba, spuneţi măcar nu! 

Monck nu-şi descleştă buzele, nu făcu nici o mişcare din 
ochi, ci îşi netezea doar mustaţa cu un aer grijuliu ce voia 
să spună că îşi pierd vremea degeaba cu el. 

În acest timp, Carol al II-lea căzuse într-o meditare 
adâncă. Pentru întâia oară se afla în faţa lui Monck, adică a 
acestui om pe care dorise atât de mult să-l vadă, şi, cu acea 
privire pătrunzătoare, pe care Dumnezeu a dat-o numai 
vulturilor, scrută până în străfunduri abisul inimii lui. Şi-l 
văzu pe Monck hotărât cu adevărat ca mai bine să moară 
decât să vorbească, ceea ce nu era de neaşteptat din partea 
unui om atât de important şi a cărui rană trebuia să fi fost 
în momentul acela cât se poate de crudă. Carol al II-lea luă 
numaidecât una din acele deciziuni în care un muritor de 
rând îşi pune în joc viaţa, un general soarta, un rege 
regatul. 


— Domnule? I se adresă el lui Monck? Dumneata ai întru 
totul dreptate din anumite puncte de vedere. De aceea, nu- 
ţi cer să-mi răspunzi, ci numai să mă asculţi. 

Urmă o clipă de tăcere, în răstimpul căreia regele îl privi 
îndeaproape; dar Monck rămase nemişcat. 

— Mi-ai aruncat adineauri o dureroasă învinuire, 
domnule? Continuă regele. Ai spus că unul din emisarii mei 
s-a dus la Newcastle ca să-ţi întindă o cursă şi acest lucru, 
fie-mi îngăduit s-o spun, poate scăpa înţelegerii domnului 
d'Artagnan, aci de faţă, căruia, înainte de orice, trebuie să-i 
aduc mulţumirile mele sincere pentru generosul, pentru 
eroicul lui devotament. 

D'Artagnan salută cu respect. Monck nici nu clipi măcar. 

— Căci domnul d'Artagnan şi te rog să ţii seama, domnule 
Monck, că nu spun asta ca o scuză? Continuă regele? 
Domnul d'Artagnan s-a dus în Anglia din propriul său 
imbold, fără un scop personal, fără un ordin, fără nădejde, 
ca un adevărat gentilom ce este, pentru a ajuta un rege 
nenorocit şi pentru a adăuga o nouă faptă frumoasă la 
atâtea vestite isprăvi de care e plină viaţa dumnealui. 

D'Artagnan roşi uşor şi tuşi măgulit. Monck stătea ca 
țintuit locului. 

— Nu crezi cele ce îţi spun, domnule Monck? Reluă regele. 
Înţeleg prea bine: asemenea dovezi de credinţă sunt aşa de 
rare, încât oricine s-ar putea îndoi de realitatea lor. 

— Domnul ar face foarte rău dacă nu m-ar crede, sire? 
Interveni d'Artagnan? Întrucât cele spuse de maiestatea 
voastră sunt deplinul adevăr, un adevăr atât de exact, încât 
s-ar părea că eu, ducându-mă să-l caut pe general, am făcut 
ceva ce strică totul. Şi m-aş simţi deznădăjduit dacă 
lucrurile ar fi înţelese în felul acesta. 

— Domnule d'Artagnan? Se grăbi să adauge regele, 
apucând braţul muşchetarului? Dumneata m-ai îndatorat 
mai mult, crede-mă, decât dacă ai fi făcut să triumfe cauza 
mea, căci mi-ai dezvăluit un prieten necunoscut, căruia îi 
voi rămâne totdeauna recunoscător şi pe care-l voi iubi de-a 


pururi... Regele îi strânse mâna cu căldură. Apoi, 
întorcându-se către Monck, îşi termină fraza, adăugind: Şi 
un duşman pe care-l voi stima de aici înainte după meritele 
sale. 

Ochii englezului sclipiră o clipă, dar numai o clipă şi faţa 
lui, luminată în fugă de această sclipire, îşi reluă posomorita 
ei împietrire. 

— Deci, domnule d'Artagnan? Urmă Carol? lată ceea ce 
trebuia să se întâmple: domnul conte de La Fere, pe care-l 
cunoşti, bănuiesc, plecase spre Newcastle... 

— Athos?! Strigă d'Artagnan. 

— Da, acesta e, cred, numele lui de războinic. Contele de 
La Fere se dusese la Newcastle cu gândul de a-l îndupleca 
pe general să stea de vorbă cu mine sau cu cei din partida 
mea şi poate că ar fi izbutit, dar ai intervenit dumneata, 
într-un chip cam violent, pe cât se pare, în desfăşurarea 
tratativelor. 

— Drace! Exclamă d'Artagnan. El era de bună seamă acela 
care intra în tabără în aceeaşi seară când eu ajunsesem 
acolo cu pescarii mei... 

O uşoară încruntare a sprâncenelor lui Monck îi dădu a 
înţelege lui d'Artagnan că nu se înşela asupra acestui lucru. 

— Da, da? Murmură el? Mi s-a părut că-l recunosc după 
statură, mi s-a părut că-i aud glasul. Blestematul de mine!... 
Oh, sire, iertaţi-mă, dar eu credeam că mi-am condus bine 
barca. 

— Nu e nimic rău în asta, domnule? Zise regele? Decât că 
generalul mă învinuieşte de a-i fi întins o capcană, ceea ce 
nu e adevărat. Nu, generale, nu acestea sunt armele de 
care aveam de gând să mă folosesc faţă de domnia ta; ai să 
te convingi de asta în curând. Deocamdată, când îţi dau 
cuvântul meu de gentilom, te rog să crezi în el, domnule, să 
crezi, da. Şi acum, o întrebare, domnule d'Artagnan. 

— Vă ascult în genunchi, sire. 

— Eşti cu totul al meu, nu-i aşa? 

— Maiestatea voastră a putut să vadă. Cu totul! 


— Bine. Din partea unui om ca dumneata, două vorbe sunt 
de ajuns. De altminteri, pe lângă vorbe, mai sunt şi faptele. 
Generale, fii bun şi urmează-mă. Vino şi dumneata, domnule 
d'Artagnan. 

Muşchetarul, oarecum nedumerit, se pregătea să se 
supună. Carol al II-lea ieşi, Monck îl urmă, iar d'Artagnan 
porni după Monck. Carol apucă pe cărarea pe care venise 
d'Artagnan la dânsul. Peste puţin, suflarea rece a mării izbi 
feţele celor trei plimbăreţi nocturni şi, la cincizeci de paşi 
de portiţa pe care o deschise Carol, se pomeniră pe nisip, la 
marginea oceanului, care, domolindu-şi fluxul, se odihnea la 
țărm ca un monstru istovit. Carol al II-lea mergea 
îngândurat, cu capul în jos şi cu mâna vârâtă sub manta. 
Monck îl urma, cu braţele libere şi cu privirea neliniştită. 
D'Artagnan venea după ei, cu pumnul strâns pe minerul 
spadei. 

? Unde este vasul care v-a adus aici, domnilor? Zise Carol, 
adresându-se muşche-tarului. 

— Acolo, sire. Am şapte oameni şi un ofiţer care mă 
aşteaptă în barca luminată de o flăcăruie. 

— A, da, barca e trasă pe nisip şi o văd; însă nu-mi pot 
închipui că aţi venit de la Newcastle cu o bărcuţă ca asta! 

— Nu, sire, am închiriat pe socoteala mea o corăbioară 
care e ancorată la o bătaie de tun de la țărm. Cu această 
corăbioară am străbătut marea. 

— Domnule? Zise regele către Monck? Eşti liber. 

Monck, în ciuda muţeniei în care se închisese, nu-şi putu 
stăpâni o exclamaţie. Regele făcu un semn de încuviinţare 
din cap şi adăugă: 

— Vom trezi un pescar din sat, care îşi va împinge barca în 
apă, chiar în noaptea asta şi te va duce acolo unde îi vei 
spune dumneata. Domnul d'Artagnan, aci de faţă, va 
escorta pe excelența ta. Îl pun pe domnul d'Artagnan sub 
scutul loialității domniei tale, domnule Monck. 

Monck lăsă să-i scape un murmur de uimire, iar 
d'Artagnan un suspin adânc. Regele, fără să pară că băgase 


de seamă ceva, bătu în peretele de scânduri al primei colibe 
de pescar pe care o întâlni în cale. 

— Hei, Keyser? Strigă el? Trezeşte-te! 

— Cine mă cheamă? Întrebă pescarul. 

— Eu, Carol, regele. 

— Ah, milord? Rosti Keyser, ridicându-se, îmbrăcat, din 
năvodul atârnat în care dormea ca într-un hamac? Cu ce vă 
pot fi de folos? 

— Jupâne Keyser? Zise Carol? Vei porni la drum 
numaidecât. lată un călător care îţi închiriază barca şi vei fi 
plătit bine; serveşte-l cum se cuvine. 

Şi regele se retrase câţiva paşi mai în urmă, spre a-l lăsa 
pe Monck să se înţeleagă nestingherit cu pescarul asupra 
plecării. 

— Vreau să trec în Anglia? Zise Monck, care vorbea 
olandeza atât cât era nevoie ca să se poată face înţeles. 

— Îndată? Răspunse stăpânul bărcii? Chiar acum, dacă 
doriţi. 

— Va ţine mult pregătirea? Întrebă Monck. 

— Nici o jumătate de ceas, excelenţă. Fiul meu mai mare 
tocmai întinde pânzele, întrucât urma să plecăm la pescuit 
la trei ceasuri din noapte. 

— Ei, v-aţi înţeles? Întrebă Carol, apropiindu-se. 

— În afară de preţ, sire? Răspunse pescarul. 

— Asta rămâne pe seama mea? Zise Carol? Domnul mi-e 
prieten. 

Monck, la auzul acestor vorbe, tresări şi se uită mirat spre 
Carol. 

— Prea bine, milord? Răspunse pescarul. 

În clipa aceea se auzi cum fiul mai mare al lui Keyser suna 
dintr-un corn de bou, la marginea apei. 

— Şi acum, domnilor, plecaţi? Zise regele. 

— Sire? Vorbi d'Artagnan? Binevoiască maiestatea voastră 
să-mi îngăduie numai câteva minute. Am angajaţi oamenii, 
plec fără ei, trebuie să-i previn. 

— Fluieră-le? Zise Carol surâzând. 


D'Artagnan fluieră într-adevăr, în timp ce barcagiul Keyser 
îi răspundea fiului său şi patru oameni, conduşi de 
Menneville, alergară îndată. 

— Iată aici un avans? Zise d'Artagnan, arătându-le o 
pungă în care se aflau două mii cinci sute de livre de aur. 
Duceţi-vă şi mă aşteptaţi la Calais, în locul ştiut. 

Şi d'Artagnan, cu un oftat adânc, puse punga în mâinile lui 
Menneville. 

— Cum adică, ne părăseşti? Strigară oamenii. 

— Pentru puţină vreme? Răspunse d'Artagnan? Sau 
pentru mai multă, cine poate să ştie? Dar cu aceste două 
mii cinci sute de livre şi cu cele două mii cinci sute pe care 
le-aţi primit mai înainte, sunteţi plătiţi după cum ne-am 
învoit. Aşa că să ne luăm rămas bun, băieţi. 

— Dar corabia? 

— Nu-i purtaţi voi de grijă. 

— 'Toate lucrurile noastre sunt pe puntea ei. 

— Vă veţi duce să le luaţi şi veţi porni fără zăbavă la drum. 

— Bine, stăpâne. 

D'Artagnan se întoarse la Monck, spunându-i: 

— Domnule, aştept ordinele dumneavoastră, căci vom 
pleca împreună, afară dacă nu cumva tovărăşia mea nu vă 
este pe plac. 

— Dimpotrivă, domnule? Zise Monck. 

— Gata, domnilor, îmbarcarea! Strigă fiul lui Keyser. 

Carol îl salută cu demnitate şi nobleţe pe general, zicându- 
Îl: 

— Îmi vei ierta pierderea de timp şi neajunsurile îndurate, 
atunci când te vei încredința că ele n-au pornit de la mine. 

Monck se plecă adânc, fără să răspundă. La rândul lui, 
Carol arătă că n-ar dori să-i spună nici o vorbă în ascuns lui 
d'Artagnan, adresându-i-se cu glas tare: 

— Îţi mulţumesc încă o dată, domnule cavaler, pentru 
serviciile dumitale. Ele îţi vor fi răsplătite de către bunul 
Dumnezeu, care, să sperăm, îmi hărăzeşte numai mie 
încercările şi durerile. 


Monck îi urmă pe Keyser şi pe fiul său şi se îmbarcă 
împreună cu ei. D'Artagnan venea în urma lor, mormăind: 

— Ah, bietul meu Planchet, tare mă tem că de data asta 
am făcut o afacere proastă! 

Capitolul XXX Acţiunile Asociaţiei Planchet & CO. Încep să 
crească din nou. 

În tot timpul cât au străbătut marea, Monck nu-i vorbi lui 
d'Artagnan decât în cazurile de absolută nevoie. Bunăoară, 
atunci când francezul zăbovea să vină la cină, o cină săracă, 
alcătuită din peşte sărat, pesmeţi şi rachiu de ienupăr, 
Monck îl striga, zicându-i: 

— La masă, domnule! 

Asta era tot. D'Artagnan, care şi el, în marile împrejurări, 
era foarte scurt la vorbă, trase din acest fapt concluzii de 
loc favorabile îndeplinirii misiunii lui. Şi cum avea destulă 
vreme de gândit, îşi frământa într-una mintea, căutând să 
se lămurească de unde şi până unde ajunsese Athos la Carol 
al II-lea, de unde şi până unde puseseră amândoi la cale 
călătoria în Anglia şi, în sfârşit, cum de intrase el în tabăra 
lui Monck; şi bietul locotenent de muşchetari îşi smulgea 
câte un fir din mustață de fiecare dată când se gândea că 
Athos fusese, fără îndoială, cavalerul care-l însoţise pe 
Monck în faimoasa noapte a răpirii. 

În sfârşit, după două nopţi şi două zile de plutire, 
barcagiul Keyser atinse pământul chiar în locul unde 
Monck, care în timpul călătoriei dăduse toate ordinele 
necesare, poruncise să se facă debarcarea. Era tocmai la 
gura acelui mic râu în apropierea căruia Athos îşi alesese 
sălaşul. 

Ziua era pe sfârşite; un soare uriaş, asemenea unui scut 
de oţel înroşit, atingea cu marginea de jos a discului său 
dunga albastră a mării. Barca tăia mereu valurile, urcând în 
susul râului, destul de larg în partea aceea; dar Monck, 
stăpânit de nerăbdare, porunci să tragă la țărm şi Keyser îl 
debarcă, în tovărăşia lui d'Artagnan, pe malul noroios al 
râului, în mijlocul unui stufăriş. 


D'Artagnan, resemnându-se să se supună, îl urma pe 
Monck întocmai cum ursul legat în lanţuri îl urmează pe 
stăpânul sau; dar de data aceasta era rândul lui să se simtă 
umilit şi bombănea încet, în sinea sa, că serviciile la regi 
sunt atât de amare şi că nici cel mai bun dintre ele nu 
valorează nimic. 

Monck mergea cu paşi mari. S-ar fi zis că nu-i venea încă 
să creadă că se afla pe pământ englez, deşi acum se zăreau 
limpede cele câteva case de marinari şi de pescari 
împrăştiate pe micul țărm al acestui sătuc sărman. 

Deodată, d'Artagnan strigă: 

— Hei, dar, Dumnezeu să mă ierte, iată o casă care arde! 

Monck îşi ridică privirea. Într-adevăr, focul începea să 
mistuie o casă. Pornise de la un mic şopron sprijinit de casa 
aceea, căruia flăcările îi muşcau acum acoperişul. Vântul 
rece al înserării dădea şi mai multă putere vâlvătăilor. 

Cei doi călători grăbiră pasul, auziră strigăte puternice şi, 
când se apropiară, văzură nişte soldaţi care amenințau cu 
armele şi-şi agitau pumnii spre casa cuprinsă de flăcări. De 
bună seamă, datorită acestor strigăte şi ameninţări 
scăpaseră ei din vedere că o barcă se apropiase de țărm. 

Monck se opri o clipă din mers şi, pentru întâia oară, dădu 
glas gândurilor sale. 

— Eh? Zise el? Ăştia parcă n-ar fi soldaţii mei, ci ai lui 
Lambert. 

Aceste vorbe cuprindeau în acelaşi timp o durere, o teamă 
şi o mustrare pe care d'Artagnan le înţelese foarte bine. 
Într-adevăr, în lipsa generalului, Lambert ar fi putut să 
înceapă lupta, să învingă, să izgonească trupele 
parlamentare şi, cu armata lui, să ia locul armatei lui 
Monck, rămasă fără sprijinul ei cel mai temeinic. La această 
presupunere, care trecu din capul lui Monck într-al său, 
d'Artagnan făcu următoarea legătură de idei: „Din două 
lucruri se va întâmpla unul? Sau Monck arc dreptate şi 
atunci în ţară nu mai sunt decât lambertişti, adică duşmani 
care mă vor primi cu braţele deschise, fiindcă mie îmi 


datoresc victoria lor; sau nu s-a schimbat nimic şi atunci 
Monck, copleşit de bucurie că şi-a găsit lagărul în acelaşi 
loc, nu se va arăta prea aspru faţă de mine”. 

Gândind astfel, cei doi călători mergeau înainte, până când 
se pomeniră în mijlocul unui mic grup de marinari care 
priveau cu durere cum ardea casa, dar care nu îndrăzneau 
să zică nimic, speriaţi de amenințările soldaţilor. Monck îl 
întrebă pe unul din aceşti marinari: 

— Ce s-a întâmplat aici? 

— Domnule? Răspunse omul, fără să-l recunoască pe 
generalul Monck sub mantaua groasă ce-l învăluia? Să 
vedeţi, în casa asta stătea un străin şi, cum necum, străinul 
acela le-a dat de bănuit soldaţilor. Atunci ei au vrut să intre 
peste el în casă, sub cuvânt că vor să-l ducă la tabără, unde 
era, cică, chemat; dar el, fără să se sperie de numărul lor, a 
ameninţat cu moartea pe cel dintâi care va încerca să-i 
treacă pragul; şi cum s-a găsit unul care a vrut să se arate 
mai viteaz, francezul l-a trântit la pământ cu un foc de 
pistol. 

— Ah, e un francez? Zise d'Artagnan, frecându-şi manile. 
Bun! 

— Cum bun? Făcu pescarul. 

— Nu, voiam să zic... Cum a fost după... Dar mi s-a 
încurcat limba în gură. 

— Ce s-a întâmplat după aceea? Ceilalţi s-au înfuriat ca 
nişte lei; au tras mai mult de o sută de gloanţe asupra casei; 
dar francezul se afla la adăpost în dosul zidului şi de câte 
ori vreunul dădea să intre pe uşă, sluga lui îl primea cu un 
foc de pistol şi ochea bine, zău, sluga aceea! De câte ori 
vreun altul se repezea la fereastră, acolo îl întâmpina 
stăpânul. Număraţi, sunt vreo şapte inşi întinşi la pământ. 

— Ah, bravul meu compatriot! Strigă d'Artagnan. 
Aşteaptă, aşteaptă, îţi viu într-ajutor şi le vom face de 
petrecanie acestor derbedei! 

— O clipă, domnule? Îl opri Monck? Stai puţin. 

— O să am mult de aşteptat? 


— Nu, atât doar cât să pun o întrebare. Şi, întorcându-se 
către marinar: Prietene? Îl întrebă cu o tulburare pe care, 
în ciuda puterii lui de a se stăpâni, de data aceasta nu şi-o 
putu ascunde? Ai cui sunt soldaţii ăştia, rogu-te? 

— Eh, ai cui vrei să fie, dacă nu ai turbatului ăluia de 
Monck? 

— Şi nu s-a dat nici o bătălie pe aici? 

— Ah, ba da! Dar ce folos! Armata lui Lambert se topeşte 
ca zăpada în april. Toţi trec de partea lui Monck şi soldaţi şi 
ofiţeri. În opt zile, Lambert nu va mai rămâne nici cu 
cincizeci de oameni. 

Pescarul fu întrerupt de detunătura unei noi salve de 
focuri trase asupra casei şi de o nouă descărcare de pistol 
ce răspunse dinăuntru, doborând la pământ pe cel mai 
cutezător dintre atacanţi. Furia soldaţilor nu mai cunoştea 
acum margini. 

Focul se înteţea neîncetat şi o pălălaie de flăcări şi fum se 
învârtejea în vârful casei. D'Artagnan nu se mai putu 
stăpâni. 

— La dracu! Strigă el către Monck, privindu-l chiorâş. 
Sunteţi general şi lăsaţi soldaţii să ardă casele şi să omoare 
oamenii aşa! Ba încă priviţi totul în linişte şi vă încălziţi 
mâinile la un pârjol ca ăsta! La dracu, parcă n-aţi fi om! 

— Răbdare, domnule, răbdare? Răspunse Monck 
surâzând. 

— Răbdare, răbdare, până când gentilomul acela atât de 
viteaz va fi fript de viu, nu-i aşa? 

Şi d'Artagnan dădu să se repeadă înainte. 

— Stai pe loc, domnule! Se răsti Monck poruncitor. 

Apoi se îndreptă spre casă. Tocmai atunci un ofiţer se 
apropie şi el de casă şi strigă, ca să-l audă cel dinăuntru: 

— Casa arde, într-un ceas vei fi făcut scrum! Mai ai încă 
timp; hai, spune-ne ce ştii despre generalul Monck şi te vom 
scăpa cu viaţă. Răspunde sau, dacă nu, pe sfântul Patrick...! 

Asediatul nu răspunse; fără îndoială, îşi încărca din nou 
pistolul. 


— S-a trimis după întărituri? Strigă iar ofiţerul. Peste un 
sfert de ceas, o sută de oameni vor încercui casa! 

— Dacă vreţi să răspund? Se auzi glasul francezului? Să se 
retragă toată lumea de lângă casă; vreau să ies liber, să mă 
duc singur la tabără, altfel am să mor aici! 

— Mii de trăsnete! Strigă d'Artagnan. Dar ăsta e glasul lui 
Athos! Ah, nemernicilor! 

Şi spada îi scăpără ca fulgerul, trăgând-o din teacă. Monck 
îl opri, oprindu-se şi el; apoi strigă cu glas răsunător: 

— Hei, ce se petrece aici? Digby, ce înseamnă focul ăsta? 
Pentru ce atâta tărăboi aici? 

— Generalul! Strigă Digby, lăsând să-i cadă spada din 
mână. 

— Generalul! Repetară soldaţii. 

— Ei bine, ce-i de mirare în asta? Zise Monck cu o voce 
potolită. Apoi, după ce se făcu linişte, întrebă: Spuneţi-mi, 
cine a pus foc casei? 

Soldaţii lăsară capetele în jos. 

— Cum! Eu întreb şi nimeni nu-mi răspunde? Strigă 
Monck. Cum! Eu vă iau din scurt şi nimeni nu sare să stingă 
focul ăsta, care continuă să ardă? 

Ca la un semn, cei douăzeci de oameni se repeziră după 
găleți, ulcioare, butoaie şi stinseră, în sfârşit, pârjolul cu 
aceeaşi pornire cu care, doar cu o clipă mai înainte, îl 
înteţeau. Dar, mişcându-se mai repede decât toţi ceilalţi, 
d'Artagnan, în fruntea tuturor, sprijini o scară de perete şi 
strigă: 

— Athos, sunt eu, eu, d'Artagnan! Nu mă ucide, scumpe 
prieten! 

Câteva minute după aceea, muşchetarul îl strângea pe 
conte în braţele sale. 

În acest timp, Grimaud, păstrându-şi sângele rece 
dintotdeauna, dădu la o parte întăriturile de la parter şi, 
după ce deschise uşa, se opri liniştit în prag, cu braţele 
încrucişate. Doar la auzul vocii lui d'Artagnan scosese un 
strigăt de surprindere. 


Focul odată stins, soldaţii se înfăţişară ruşinaţi la general, 
cu Digby în frunte. 

— Generale? Vorbi acesta? lertaţi-ne. Tot ceea ce am făcut 
este numai din dragoste pentru înălţimea voastră, căci vă 
credeam pierdut. 

— Sunteţi nebuni, domnilor. Pierdut! Oare un om ca mine 
poate să se piardă? Au nu-mi este îngăduit şi mie să lipsesc 
din când în când, fără să dau de veste? Nu cumva mă luaţi 
drept un burghez din City? Şi trebuie ca un gentilom, 
prietenul meu, oaspetele meu, să fie înconjurat, hăituit, 
ameninţat cu moartea, fiindcă a căzut o bănuială asupra 
lui? Dar ce înseamnă vorba asta, bănuială? Să mă bată 
Dumnezeu dacă nu voi pune să fie împuşcaţi toţi cei pe care 
acest brav gentilom i-a mai lăsat în viaţă aici. 

— Generale? Rosti cu umilinţă Digby? Erau douăzeci şi opt 
şi iată că opt zac la pământ. 

— Îl autorizez pe domnul conte de La Fere să-i trimită şi 
pe ceilalţi douăzeci alături de aceştia opt? Zise Monck. 

Şi-i întinse mâna lui Athos. 

— Toată lumea în tabără! Ordonă apoi Monck. Domnule 
Digby, vei sta o lună la închisoare. 

— Generale... 

— Asta te va învăţa, domnule, să nu mai faci altă dată 
nimic, fără ordinele melc. 

— Primisem ordinul locotenentului, generale. 

— Locotenentul n-a fost însărcinat să vă dea un asemenea 
ordin, iar dacă el v-a poruncit într-adevăr să daţi foc acestui 
gentilom, atunci va sta la închisoare în locul dumitale. 

— Nu ne-a poruncit asta, generale; ne-a poruncit să-l 
aducem în tabără; dar domnul conte n-a vrut să ne urmeze. 

— N-am vrut să intre nimeni în casa mea, ca s-o jefuiască? 
Spuse Athos, aruncându-i lui Monck o privire cu subînţeles. 

— Şi aţi făcut foarte bine. În tabără, v-am spus! 

Soldaţii se îndepărtară cu capetele plecate. 

— Acum, ca am rămas singuri? Îl întrebă Monck pe Athos? 
Spuneţi-mi, vă rog, domnule, pentru ce v-aţi încăpățânat să 


rămâneţi aici, când aveaţi la îndemână corabia... 

— Vă aşteptam, generale? Răspunse Athos. Excelenţa 
voastră nu mi-a dat oare întâlnire peste opt zile? 

O privire cât se poate de grăitoare a lui d'Artagnan îl făcu 
pe Monck să vadă că aceşti doi oameni atât de curajoşi şi 
atât de cinstiţi nu fuseseră câtuşi de puţin înţeleşi asupra 
răpirii sale. De altfel, generalul ştia asta mai dinainte. 

— Domnule? I se adresă el lui d'Artagnan? Ai avut perfectă 
dreptate. Fii bun şi lasă-mă să stau o clipă de vorbă cu 
domnul conte de La Fere. 

D'Artagnan se folosi atunci de acest prilej pentru a se duce 
să-i spună bună ziua lui Grimaud. 

Monck îl rugă pe Athos să-l ducă în odaia unde locuia el. 
Această cameră era încă plină de fum şi dărâmături. Mai 
mult de cincizeci de gloanţe intraseră pe fereastră şi 
scrijeliseră pereţii. Înăuntru găsi o masă, o călimară şi tot 
ce trebuie pentru scris. Monck luă o pană şi scrise un 
singur rând, semnă, îndoi hârtia, pecetlui scrisoarea cu 
pecetea de la inelul său şi o dădu lui Athos, spunându-i: 

— Domnule, înmânaţi, vă rog, această scrisoare regelui 
Carol al II-lea şi plecaţi chiar în această clipă, dacă nimic nu 
vă mai reţine aici. 

— Dar butoiaşele? Zise Athos. 

— Pescarii care m-au adus pe mine vă vor ajuta să le 
transportaţi la vas. Plecaţi, dacă se poate, într-un ceas. 

— Da, generale? Zise Athos. 

— Domnule d'Artagnan! Strigă Monck pe fereastră. 

D'Artagnan veni în grabă. 

— Îmbrăţişează-ţi prietenul, domnule şi ia-ţi rămas bun de 
la el, căci se întoarce în Olanda. 

— În Olanda! Exclamă d'Artagnan. Şi eu? 

— Eşti liber să-l urmezi, domnule; dar eu te rog să rămâi? 
Zise Monck. Ai să mă refuzi, oare? 

— O, nu, generale, sunt la ordinele dumneavoastră. 

D'Artagnan îl îmbrăţişă pe Athos şi abia avu timp să-şi ia 
rămas bun de la el. Monck îi cerceta, pe amândoi cu 


privirea. Apoi se îngriji el însuşi de pregătirile pentru 
plecare, de transportul butoiaşelor la vas, de îmbarcarea lui 
Athos; pe urmă, luându-l la braţ pe d'Artagnan, care era cu 
totul uluit şi emoţionat, se îndreptară împreună spre 
Newcastle. 

În timp ce mergeau astfel pe drum, d'Artagnan, la braţul 
lui Monck, îşi spunea în sinea lui: „Bravo, bravo, iată că 
acţiunile casei Planchet şi Compania încep, mi se pare, să 
crească din nou!” 

Capitolul XXXI Monck trece la fapte. 

Cu toate că se bucura să vadă un asemenea sfârşit 
norocos, d'Artagnan nu pricepea totuşi prea bine pe ce 
lume se afla. Pentru el, această călătorie a lui Athos în 
Anglia, înţelegerea regelui cu Athos şi ciudata legătură 
dintre planul lui propriu şi acela al contelui de la Fere erau 
subiecte ce-i dădeau mult şi îndelung de gândit. Dar cel mai 
bun lucru era să nu se mai întrebe nimic şi să meargă 
înainte. Făcuse un act nesăbuit şi, cu toate că izbândise, aşa 
cum îşi făgă-duise, nu se alegea cu nimic de pe urma 
acestei izbânzi. Aşa că, întrucât totul era pierdut, nu mai 
avea ce să rişte acum. D'Artagnan îl urmă deci pe Monck în 
mijlocul lagărului său. 

Întoarcerea generalului stârni o bucurie nemaipomenită, 
căci toţi de acolo îl credeau pierdut. Dar Monck, cu chipul 
său aspru şi cu purtarea lui rece, părea că-i întreabă pe 
locotenenţii săi fâstâciţi şi pe soldaţii înveseliţi care este 
cauza acestei voioşii. Astfel, locotenentului care-i ieşise 
înainte şi-i mărturisise neliniştea pe care o încercaseră de 
la plecarea lui, îi spuse: 

— Pentru ce toate astea? Sunt oare dator să vă dau 
socoteală? 

— Dar, excelenţă, oile fără păstor încep să se teamă. 

— Să se teamă? Făcu Monck cu vocea lui potolită, dar 
puternică. Ah, domnule, ce vorbă!... Dumnezeu să mă ierte, 
dar dacă oile mele n-au gheare şi dinţi, mă lipsesc bucuros 
de a fi păstorul lor. Aşadar, dumneata te-ai temut, domnule! 


— Pentru dumneavoastră, generale. 

— Vezi-ţi de treburile dumitale şi dacă eu n-am mintea pe 
care Dumnezeu i-a dat-o lui Oliver Cromwell, o am pe aceea 
pe care mi-a dat-o mie; mă mulţumesc cu ea, oricât de 
îngustă ar fi. 

Ofiţerul tăcu mâlc şi Monck, impunând astfel tuturor 
oamenilor săi tăcerea, îi făcu pe toţi să creadă fie că 
săvârşise un lucru de mare însemnătate, fie că îi pusese 
numai la încercare. Era într-adevăr greu să cunoşti firea 
acestui comandant scrupulos şi răbdător. Dacă însă Monck 
era tot atât de credincios ca aliaţii săi, puritanii, apoi se 
cuvenea să mulţumească din toată inima sfântului care-l 
scosese din cuşca lui d'Artagnan. 

În timp ce în lagărul lui Monck se petreceau toate acestea, 
muşchetarul nostru nu înceta să-şi spună: „Doamne, fă ca 
domnul Monck să nu aibă atâta amor propriu cât am eu, 
unul; căci, o spun limpede, dacă cineva m-ar fi închis într-o 
ladă cu grătarul ăla în dreptul gurii, ca să răsuflu şi m-ar fi 
purtat astfel, ca pe un vițel legat fedeleş, de la un țărm la 
altul al mării, aş păstra o amintire atât de urâtă despre 
nenorocita mea înfăţişare din acea ladă şi o ură atât de 
crudă împotriva celui care m-ar fi închis, m-aş teme atât de 
mult să nu văd fluturând pe faţa celui ce m-ar fi batjocorit 
astfel un zâmbet răutăcios sau în purtarea lui vreun semn 
că vrea să-mi amintească de poziţia mea caraghioasă din 
ladă, încât, la dracu!... I-aş înfige un pumnal în beregată, ca 
să-i mulţumesc pentru răsuflătoare şi l-aş ţintui într-un 
coşciug adevărat, în semn de amintire pentru acea raclă în 
care aş fi putrezit două zile la rând!” 

Şi d'Artagnan era cu adevărat sincer când vorbea astfel, 
ştiut fiind că nu se afla pe lume epidermă mai simţitoare ca 
aceea a gasconului nostru. Din fericire însă, Monck nutrea 
cu totul alte gânduri. El nu deschise gura să aducă vorba 
despre trecut faţă de sfiosul lui învingător, ci îl ţinea pe 
acesta foarte aproape de dânsul în toate treburile sale, ba îl 
lua chiar în unele recunoaşteri, fără îndoială cu scopul de a 


ajunge la ceea ce dorea atât de mult şi anume să se spele 
de ruşinea suferită şi să se înalțe în ochii lui d'Artagnan. 
Acesta, la rândul lui, se purta ca un linguşitor fără pereche, 
ce nu mai contenea cu laudele: admira tactica lui Monck, 
rânduiala ce domnea în lagărul său şi făcea mare haz pe 
socoteala întăriturilor lui Lambert, care, spunea el, degeaba 
s-a străduit să îngrădească o tabără pentru douăzeci de mii 
de oameni, când un pogon de pământ i-ar fi fost de ajuns 
pentru un caporal şi cei cincizeci de paznici ce i-or mai fi 
rămas, să zicem, credincioşi. 

Monck, îndată după sosire, primi propunerea unei 
întrevederi făcută în ajun de Lambert şi pe care locotenenţii 
săi o respinseseră sub cuvânt că generalul era bolnav. 
Această întrevedere nu fu nici lungă, nici interesantă. 
Lambert îi cerea o mărturisire de credinţă rivalului său. 
Acesta declară că n-avea altă convingere, decât aceea a 
majorităţii. Lambert întrebă dacă n-ar fi mai înţelept să 
pună capăt zâzaniei printr-o alianţă, decât printr-o lupta. La 
care Monck ceru un răgaz de opt zile, ca să se gândească. 
Şi Lambert nu-i putu refuza acest răgaz, cu toate ca el, 
Lambert, venise aici amenințând că va nimici toată armata 
lui Monck. Astfel că, în urma întrevederii, pe care oamenii 
lui Lambert o aşteptau cu nerăbdare şi care se sfârşi fără să 
se hotărască nimic, nici tratat, nici luptă, armata răzvrătită 
începu, aşa precum prevăzuse domnul d'Artagnan, să 
prefere cauza bună în locul celei rele şi parlamentul, oricât 
era el de coadă, în locul neantului pompos al planurilor 
generalului Lambert. Afară de asta, toţi îşi aminteau de 
gustoasele ospăţuri de la Londra şi de risipa de bere şi 
rachiu cu care burghezii din cetate îi plăteau pe prietenii 
lor, soldaţii; se uitau apoi cu groază la pâinea neagră a 
războiului, la apa tulbure a râului Tweed, prea sărată ca s-o 
bei cu paharul şi prea puţină ca s-o fierbi în oală şi îşi 
spuneau: „Nu ne va fi oare mai bine de partea cealaltă? 
Oare friptura ce se pregăteşte la Londra nu e cumva pentru 
Monck?” 


Din clipa aceea, în armata lui Lambert nu se mai vorbea 
decât de dezertări. Soldaţii se lăsau atraşi de tăria 
principiilor, care, întocmai ca şi disciplina, sunt legătura de 
bază a oricărui corp constituit într-un scop oarecare. Monck 
apăra parlamentul, Lambert îl ataca. Monck nu ţinea, mai 
mult ca Lambert, să susţină parlamentul, dar apucase să 
scrie pe steagurile lui acest lucru, în aşa fel că toţi cei din 
partida potrivnică erau siliţi să scrie pe ale lor: 
„Răzvrătire”, ceea ce suna urât în urechile puritane. 
Treceau astfel de la Lambert la Monck, aşa cum păcătoşii 
din scripturi se lepădau de Baal şi veneau la Dumnezeu. 

Monck îşi făcuse şi socoteala: la o mie de dezertori pe zi, 
Lambert mai avea în faţă douăzeci de zile; numai că în 
iureşul lucrurilor care se năruiesc se produce o asemenea 
creştere de greutate şi iuţeală, amândouă combinându-se, 
încât, dacă în prima zi vor fugi o sută, în a doua zi îi vor 
urma cinci sute, iar în a treia o mie. Monck se oprise la o 
cifră mijlocie. Dar de la o mie, dezertările trecură repede la 
două mii, apoi la patru mii şi după opt zile Lambert, dându- 
şi seama că nu mai avea putinţă să primească lupta, dacă i 
s-ar fi oferit, luă înţeleaptă hotărâre de a spăla putina într-o 
noapte şi de a se întoarce la Londra, prevenindu-l pe Monck 
că îşi va alcătui o nouă putere cu sfărâmăturile partidei 
militare. 

Monck însă, liber şi fără griji, mărşălui spre Londra ca 
învingător, sporindu-şi armata cu toate grupurile răzlețe pe 
care ie întâlnea în cale. Se opri la Barnet, adică la patru 
leghe, îndrăgit de parlament, care credea că vede în elun 
ocrotitor şi aşteptat de popor, care voia să-l vadă trecând la 
fapte, ca să-l poată judeca. D'Artagnan însuşi nu putuse 
face nici o judecată asupra tacticii lui. Se mulțumea să-l 
observe şi să-l admire. Monck nu putea să intre în Londra în 
numele unei anumite idei fără să nu dezlânţuie acolo 
războiul civil. De aceea, el mai zăbovi câtva timp. 

Pe negândite, tocmai când nimeni nu se aştepta, Monck 
alungă din Londra partida militară şi se instala în cetate, în 


mijlocul burghezilor, din ordinul parlamentului; apoi, în 
clipa când burghezia începu să strige împotriva lui Monck, 
în clipa când soldaţii înşişi cârteau împotriva comandantului 
lor, Monck, bizuindu-se pe majoritate, se adresă 
Parlamentului „coadă”, cerându-i să abdice, să ridice 
asediul şi să lase locul unui guvern care să nu fie numai o 
glumă. Monck rosti toate acestea sprijinit de cincizeci de 
mii de spade, cărora li se alăturară, în aceeaşi seară, cu 
strigăte delirante de bucurie, cinci sute de mii de locuitori 
ai vajnicului oraş al Londrei. 

În sfârşit, în momentele când poporul, după triumful şi 
ospeţele lui gălăgioase de pe străzi, căuta din ochi un 
stăpân în seama căruia să se lase, se răspândi vestea că o 
corabie plecase din Haga, aducându-l pe Carol al II-lea, cu 
toată averea lui. 

— Domnilor? Zise Monck către ofiţerii săi? Eu mă duc să-l 
întâmpin pe regele legitim. Cine mă iubeşte, mă urmează! 

Aclamaţii asurzitoare însoţiră aceste cuvinte, pe care 
d'Artagnan le auzi nu fără un adânc fior de plăcere. 

— La dracu! Făcu el către Monck. Dar asta e o cutezanţă, 
domnule! 

— Mă însoţeşti, nu-i aşa? Îl întrebă Monck. 

— Naiba să mă ia, generale! Dar spune-mi, rogu-te, ce i-ai 
scris prin Athos... Vreau să spun prin contele de La Fere. 
Ştii. În ziua sosirii noastre? 

— Faţă de dumneata nu mai am taine? Răspunse Monck. I- 
am scris aceste cuvinte: „Sire, aştept pe maiestatea voastră 
peste şase săptămâni la Dover”. 

— Ah? Făcu d'Artagnan? Atunci nu mai spun că eo 
cutezanţă; spun că totul a fost bine judecat. Straşnică 
lovitură! 

— Te pricepi şi dumneata la aşa ceva! Replică Monck. 

A fost singura aluzie pe care generalul a făcut-o la 
călătoria lui în Olanda. 

Capitolul XXXII În ce împrejurare, Athos şi d'Artagnan se 
întâlnesc încă o dată la hanul „Cornul de Cerb” 


Regele Angliei îşi făcu intrarea cu mare alai, mai întâi la 
Dover, apoi la Londra. Ceruse să fie aduşi fraţii lui; el venise 
cu mama şi sora sa. Anglia se afla de atâta vreme pradă 
frământărilor interne, încât această reîntoarcere a regelui 
Carol al II-lea? Despre care englezii nu ştiau altceva decât 
că era fiul unui om căruia ei îi tăiaseră capul? Fu un prilej 
de mulţumire pentru cele trei regate. Astfel că, toate acele 
ovaţii şi toate aclamaţiile ce salutau sosirea lui îl tulburară 
aşa de tare pe tânărul rege, încât se aplecă la urechea lui 
Jack de York, fratele său mai mic, şi-i spuse: 

— Într-adevăr, Jack, mi se pare că numai noi suntem 
vinovaţi de a fi lipsit atât de mult timp dintr-o ţară unde 
suntem atât de iubiţi. 

Cortegiul fu măreț. O vreme minunată făcea şi mai 
frumoasă solemnitatea. Carol îşi regăsise toată tinereţea, 
toată voioşia de odinioară; părea alt om. Inimile îi surâdeau 
ca soarele însuşi. 

În mulţimea aceea gălăgioasă de curteni şi de admiratori, 
ce nu părea să-şi mai aducă aminte că tot ei fuseseră aceia 
care-l conduseseră la eşafodul din White-Hall pe tatăl 
noului rege, un om, în costum de locotenent de muşchetari, 
privea, cu zâmbetul aninat în colţul buzelor sale subţiri şi 
pline de duh, când spre poporul ce-şi striga din răsputeri 
bucuria, când spre regele ce-şi înfrâna tulburarea şi saluta 
în dreapta şi în stânga, mai ales femeile, ale căror buchete 
de flori cădeau sub picioarele calului său. 

„Frumoasă îndeletnicire să fii rege? Îşi spunea acest om, 
adâncit în contemplarea sa şi atât de cufundat în meditare, 
încât se oprise în mijlocul drumului, lăsând să defileze pe 
dinaintea lui cortegiul. Iată într-adevăr un prinţ 
înveşmântat în aur şi în diamante, ca un Solomon şi smălţat 
în flori ca o pajişte primăvara; o să-şi vâre mâinile până la 
coate în uriaşele lăzi în care supuşii lui, foarte credincioşi 
astăzi, dar foarte necredincioşi ieri, au strâns pentru el vreo 
două căruţe cu bulgări de aur. I se aruncă atâtea flori în 
cale, că e gata să fie îngropat în ele, dar numai cu două luni 


în urmă, dacă s-ar fi înfăţişat aici, ar fi fost primit cu gloanţe 
şi ghiulele, aşa precum astăzi este primit cu flori.” 

Alaiul înainta mereu şi aclamaţiile începeau să se 
depărteze, împreună cu regele, în direcţia palatului, ceea 
ce nu însemna însă că ofiţerul nostru era mai puţin împins 
şi îmbrâncit de mulţime. 

„La dracu! Îşi spunea mai departe visătorul. Iată nişte 
oameni care mă calcă pe picioare şi care mă privesc ca pe 
un oarecare, ba chiar ca pe un nimic, din simplul motiv că ei 
sunt englezi, iar eu sunt francez. Dacă cineva i-ar întreba 
pe oamenii aceştia: „Cine este domnul d'Artagnan?, ei ar 
răspunde: Nescio vos. Dar e de ajuns să le spui: „lată-l pe 
rege, iată-l pe domnul Monck, şi vor începe numaidecât să 
urle: „Irăiască regele! Trăiască domnul Monck!, până când 
îşi vor sparge bojocii. Totuşi? Urmă el privind gloata cu acea 
căutătură atât de fină şi uneori atât de mândră? Totuşi, staţi 
puţin, oameni buni şi gândiţi-vă: ce-a făcut regele Carol al 
vostru, ce-a făcut domnul Monck? Apoi socotiți şi ce-a făcut 
acest biet necunoscut, pe numele lui? D'Artagnan. E drept 
că nu ştiţi nimic despre el, fiindcă nu-l cunoaşteţi, ceea ce 
vă îndreptăţeşte poate ca nici să ou vă gândiţi la el. Ei şi ce? 
Asta nu-l împiedică pe regele Carol al II-lea de a fi un mare 
rege, cu toate că a stat în surghiun doisprezece ani şi pe 
domnul Monck de a fi un mare căpitan, cu toate că a făcut 
călătoria în Olanda închis într-o ladă. Prin urmare, întrucât 
e recunoscut că e un mare rege, iar celălalt un mare 
căpitan: „Hurrah for the King Charles II! Hurrah for the 
capitain Monck!” 

Şi glasul lui se alătură celor ale miilor de spectatori, pe 
care le şi întrecu o clipă; iar pentru a face şi mai bine pe 
omul credincios, îşi ridică pălăria de pe cap şi o flutură cu 
putere în aer. Dar tocmai în toiul acestei însufleţite 
manifestări de loialism (aşa se numea atunci, în 1660, aceea 
ce astăzi se numeşte regalism), cineva îl apucă de braţ. 

— Athos! Strigă d'Artagnan. Tu aici? 

Şi cei doi prieteni se îmbrăţişară. 


— “Tu aici! Şi de vreme ce eşti aici? Continuă muşchetarul? 
Cum se face că nu te afli în mijlocul tuturor acelor curteni, 
scumpul meu conte? Cum, tu, eroul acestei sărbători, nu 
mergi pe cal la stânga maiestăţii sale restaurate, aşa cum 
domnul Monck se ţine la dreapta sa? Pe legea mea, nu mai 
înţeleg nimic din purtarea ta şi nici din aceea a prinţului 
care îţi datorează atâta. 

— Veşnic batjocoritor, dragul meu d'Artagnan? Zise Athos. 
N-ai de gând să te dezbari odată de acest urât nărav? 

— Lasă asta; văd că nu faci parte din suită. 

— Nu fac parte din suită, deoarece n-am vrut eu să fac. 

— Şi pentru ce n-ai vrut tu? 

— Fiindcă nu sunt nici trimis, nici ambasador, nici 
reprezentant al regelui Franţei şi n-ar avea rost să mă arăt 
astfel alături de un rege pe care Dumnezeu nu mil-a 
hărăzit stăpân. 

— La dracu! Dar te arătai totuşi alături de celălalt rege, 
tatăl acestuia. 

— Asta e altceva, prietene; acela era condamnat să moară. 

— Şi totuşi, ceea ce ai făcut pentru cel de azi... 

— Am făcut fiindcă trebuia să fac. Dar, tu ştii foarte bine, 
mi mi-a plăcut niciodată să ies în primele rânduri. lar 
regelui Carol al II-lea, care nu mai are nevoie de mine, tot 
ce-i cer acum este să mă lase în tihna şi în umbra mea. 

D'Artagnan scoase un oftat adânc. 

— Ce ai? Îl întrebă Athos. S-ar spune că această fericită 
reîntoarcere a regelui la Londra te întristează, prietene, pe 
tine, care totuşi ai făcut pentru maiestatea sa cel puţin tot 
atât cât am făcut şi eu. 

— Nu-i aşa? Zise d'Artagnan, însoţindu-şi vorbele cu râsul 
lui gascon? Ca am făcut şi eu destul pentru maiestatea sa şi 
că acest lucru nu poate fi pus la îndoială? 

— O, fireşte? Zise Athos. Iar regele o ştie prea bine, 
prietene. 

— O ştie? Zâmbi muşchetarul cu amărăciune. Pe legea 
mea, nu bănuiam asta şi tocmai încercam, chiar în acest 


moment, să uit. 

— EI însă, prietene, nu va uita nimic, te încredinţez. 

— Spui asta ca să mă mai mângâi puţin, Athos. 

— Şi pentru ce? 

— La dracu! Pentru toate cheltuielile pe care le-am făcut. 
M-am ruinat, prietene dragă, m-am ruinat pentru 
restaurarea acestui tânăr prinţ care a trecut adineauri pe 
lângă mine, săltând fericit pe calul său şarg. 

— Regele nu ştie că te-ai ruinat, dragul meu, dar ştie că-ţi 
datorează mult. 

— Mă despăgubeşte asta cu ceva, Athos, spune? Căci. Mă 
rog, îţi dau dreptate, tu ai lucrat într-un chip nobil. Nu uita 
însă că eu, care, s-ar (părea, era să răstorn planurile tale, 
eu sunt acela ce, de fapt, le-am făcut să izbândească. Ia stai 
şi urmăreşte puţin calculul meu: tu poate că n-ai fi reuşit, 
prin vorbă bună şi blândeţe, să-l îndupleci pe generalul 
Monck, în timp ce eu l-am luat aşa de repede pe acest 
drăguţ general, încât i-am dat prinţului tău prilejul să se 
arate generos; această generozitate i-a fost inspirată de 
năstruşnica mea boroboaţă, cu urmări atât de fericite. lar 
Carol şi-o vede acum răsplătită prin restaurarea pe care i-a 
acordat-o Monck. 

— Toate astea, dragă prietene, sunt cel mai curat adevăr? 
Zise Athos. 

— Ei bine, oricât de curat ar fi acest adevăr, nu e mai puţin 
adevărat, prietene, că eu mă voi reîntoarce acasă foarte 
iubit de domnul Monck, care nu mă mai scoate din my dear 
capitain, cu toate că nu-i sunt nici drag, nici căpitan şi 
foarte prețuit de rege, care a şi uitat numele meu; nu e mai 
puţin adevărat, îţi spun, că mă voi reîntoarce în frumoasa 
mea patrie blestemat de ostaşii pe care i-am stârnit în 
speranţa unei mari solde, blestemat de bravul Planchet, de 
la care am împrumutat o parte din agoniseala lui. 

— Cum aşa? Ce dracu caută Planchet în toate treburile 
astea? 


— Ei da, dragul meu: pe acest rege atât de spilcuit, atât de 
zâmbitor, atât de adorat, domnul Monck îşi închipuie că ell- 
a rechemat, tu îţi închipui că tu l-ai susţinut, eu îmi închipui 
că eu l-am adus, el însuşi îşi închipuie că a fost restaurat 
datorită propriilor sale tratative; şi, totuşi, nimic din toate 
acestea nu e adevărat: Carol al II-lea, regele Angliei, Scoției 
şi Irlandei, a fost reînălţat pe tronul său de un băcan 
francez, care îşi are prăvălia în strada Lombarzilor şi se 
numeşte Planchet. Iată ce înseamnă măreţia. 
„Deşertăciunea, deşertăciunilor? Glăsuieşte scriptura? 
Totul e deşertăciune!” 

Athos nu se putu stăpâni să nu râdă la această vorbă 
glumeaţă a prietenului său. 

— Dragă d'Artagnan? Zise el, strângându-i mâna 
călduros? Nu poţi fi oare mai filosof? Nu eşti oare mulţumit 
ca mi-ai salvat viaţa, aşa cum ai făcut-o, sosind în chip atât 
de fericit, împreună cu Monck, tocmai în momentul când 
blestemaţii aceia de parlamentari voiau să mă ardă de viu? 

— Lasă, lasă? I-o întoarse d'Artagnan? Meritai să fii ars 
puţin, dragul meu conte. 

— De ce? Fiindcă am salvat milionul regelui Carol? 

— Care milion? 

— Ah, aşa-i, tu n-ai ştiut nimic despre asta, prietene drag; 
dar să nu te superi pe mine, nu era o taină a mea. Cuvântul 
acela Remember, pe care regele Carol l-a rostit pe eşafod... 

— Şi care înseamnă adu-ţi aminte? 

— Întocmai. Cuvântul acela voia să spună: „Adu-ţi aminte 
că în hrubele de la Newcastle se află îngropat un milion şi 
că acest milion este al fiului meu”. 

— A, foarte bine, înţeleg. Dar ceea ce înţeleg iarăşi şi mi se 
pare groaznic este că de câte ori maiestatea sa Carol al [I- 
lea se va gândi la mine, îşi va spune: „lată un om care era 
cât pe-aci să mă facă să-mi pierd coroana. Noroc însă că eu 
am fost generos, mare, plin de prezenţă de spirit”. Aşa va 
gândi despre mine şi despre el acest tânăr gentilom cu 
surtucul negru, jerpelit ca vai de lume, care a venit la 


castelul din Blois, cu pălăria în mână, să mă întrebe dacă 
vreau să-l las să intre la regele Franţei. 

— D'Artagnan, d'Artagnan? Rosti Athos, punându-şi mâna 
pe umărul muşchetarului? Eşti nedrept! 

— Am şi de ce. 

— Nu, căci nu ştii ce poate aduce viitorul. 

D'Artagnan îşi privi prietenul în ochi şi începu să râdă. 

— Într-adevăr, scumpul meu Athos? Zise el? Tu rosteşti 
nişte cuvinte minunate, pe care nu le-am auzit decât la tine 
şi la domnul cardinal Mazarin. 

Athos făcu o mişcare de nemulţumire. 

— Iartă-mă? Adăugă d'Artagnan zâmbind? lartă-mă dacă 
te jignesc cumva. Viitorul! Eh, frumoase vorbe, vorbele care 
făgăduiesc mult şi ce bine îţi umplu ele gura în lipsă de 
altceva! La dracu! Am întâlnit atâţia care făgăduiesc, dar 
când voi găsi oare şi unul care să dea? Ei, să lăsăm asta? 
Încheie el. Ce faci tu aici, scumpul meu Athos? Eşti 
vistiernic al regelui? 

— Cum, vistiernic al regelui? 

— Da, căci de vreme ce regele are un milion, îi trebuie şi 
un vistiernic. Regele Franţei, care n-are o para chioară, are 
în schimb un intendent superior, pe domnul Fouquet. E 
adevărat însă că domnul Fouquet îşi are milioanele sale. 

— Oh, milionul nostru a fost cheltuit de mult? Zise Athos, 
zâmbind la rândul lui. 

— Pricep, s-a prefăcut în mătase, în pietre scumpe, în 
catifea şi în pene de toate soiurile şi de toate culorile. Toţi 
aceşti prinți şi toate aceste prințese aveau mare nevoie de 
croitori şi de cusătorese... Eh, Athos, ţi-aduci aminte cât am 
cheltuit noi, noi înşine, pentru îmbrăcăminte, în timpul 
campaniei din La Rochelle, ca să ne facem intrarea călări? 
Două sau trei mii de livre, pe cinstea mea! O hlamidă de 
rege e însă mai lungă, îţi trebuie un milion numai ca să 
cumperi stofa. Dar spune-mi, Athos, dacă nu eşti vistiernic, 
eşti măcar bine văzut la curte? 


— Pe cinstea mea de gentilom, habar n-am? Răspunse cu 
modestie Athos. 

— Haide, haide, cum habar n-ai? 

— Nu l-am mai văzut pe rege de la Dover. 

— Atunci, la dracu, te-a uitat şi pe tine! Plăcută treabă, 
nimic de zis | 

— Maiestatea sa are atâtea pe cap! 

— 0? Strigă d'Artagnan cu una din acele strâmbături pline 
de haz pe care numai el ştia să le facă? Iată, pe legea mea, 
că-mi vine să mă îndrăgostesc iar de monsignor Giulio 
Mazarini. Cum, dragul meu Athos, regele nu te-a mai 
revăzut? 

— Nu. 

— Şi mi eşti furios? 

— Eu? Pentru ce? Îţi închipui cumva, scumpul meu 
d'Artagnan, că pentru rege am făcut eu ceea ce am făcut? 
Nici nu-l cunosc pe acest străin. L-am apărat pe tatăl său, 
deoarece însemna un principiu sfânt pentru mine şi m-am 
lăsat împins către fiu de dragul aceluiaşi principiu. De 
altminteri, tatăl era un vrednic cavaler, o nobilă fiinţă, îţi 
mai aduci aminte? 

— E adevărat, a fost un brav şi minunat om, care a avuto 
viaţă tristă, dar o moarte frumoasă. 

— Ei bine, scumpul meu d'Artagnan, vreau să înţelegi un 
lucru: acestui rege, acestui om de inimă, acestui prieten din 
gândul meu, dacă mi-e îngăduit să spun astfel, i-am jurat în 
clipa supremă să păstrez cu credinţă taina unei averi ce 
trebuia transmisă fiului său pentru a se folosi de ea la 
timpul potrivit; acest tânăr a venit să mă caute, mi-a 
povestit nenorocirea lui, fără să ştie că aş putea fi altceva 
pentru dânsul decât o amintire vie în legătură cu tatăl său; 
am îndeplinit faţă de Carol al II-lea ceea ce-i făgăduisem lui 
Carol Întâiul, asta e tot. Ce-mi pasă acum dacă elva fi sau 
nu va fi recunoscător? În primul rând mie mi-am făcut un 
bine, des-povărându-mă de această răspundere şi 
nicidecum lui. 


— Nu degeaba spuneam eu întotdeauna? Zise d'Artagnan, 
cu un suspin? Că dezinteresarea este cel mai frumos lucru 
de pe lume. 

— La urma urmei, ce vrei, dragă prietene? Reluă Athos? 
Nu eşti şi tu oare în aceeaşi situaţie ca mine? Dacă ţi-am 
înţeles bine cuvintele şi tu ai fost înduioşat de nenorocirea 
acestui tânăr; iar din partea ta asta este cu mult mai frumos 
decât dintr-a mea, întrucât eu aveam de îndeplinit o 
datorie, pe câtă vreme tu nu datorai absolut nimic acestui 
fiu al martirului. Tu n-aveai să-i plăteşti preţul acelei 
scumpe picături de sânge care a căzut pe fruntea mea de 
pe scândura eşafodului. Ceea ce te-a îndemnat pe tine să-i 
sari în ajutor este numai inima, inima aceea nobilă şi bună 
pe care o ai sub pretinsa ta neîncredere în Oameni, sub 
ironia ta şfichiuitoare; ai pus în joc agoniseala unui servitor, 
poate şi pe a ta însuţi.? Te bănuiesc, zgârcit binefăcător?! 
Dar sacrificiul tău nu-i cunoscut. Nu-i nimic! Vrei să-i dai 
banii înapoi lui Planchet? Te înţeleg, prietene, căci nu stă în 
demnitatea unui gentilom să se împrumute la inferiorul lui, 
fără a-i restitui capitalul cu dobânzi. Ei bine, am să vând 
castelul La Fere, dacă e nevoie, sau, dacă nu, vreuna din 
fermele mai mici. 'Te vei achita faţă de Planchet şi vor mai 
rămâne, fii pe pace, încă destule grăunţe în hambarele mele 
pentru noi amândoi şi pentru Raoul. În felul acesta, 
prietene, nu te vei simţi obligat decât faţă de tine însuţi şi, 
dacă te cunosc bine, nu mică îţi va fi mulţumirea să-ţi poţi 
spune: „Am făcut un rege”. Am dreptate? 

— Athos, Athos? Murmură d'Artagnan visător? Ţi-am spus 
eu odată că în ziua când vei începe să ţii predici, voi veni să 
te ascult; în ziua când tu îmi vei spune că există un iad, la 
dracu! Voi începe să mă tem de frigare şi de furci. Tu eşti 
mai bun decât mine, ba poate mai bun decât toţi şi eu nu-mi 
recunosc decât un merit, acela de a nu fi gelos. În afară de 
acest cusur, Dumnezeu să mă pedepsească, cum spun 
englezii, le am pe toate celelalte. 


— Eu nu cunosc pe nimeni care să aibă mai multe merite 
ca d'Artagnan? Îi răspunse Athos. Dar iată-ne ajunşi, încet- 
încet, la casa unde locuiesc. Vrei să intri puţin la mine, 
prietene? 

— Ei, dar asta-i taverna „Cornul de Cerb”, dacă nu mă 
înşel? Zise d'Artagnan. 

— Îţi mărturisesc, prietene, că în bună măsură am ales-o 
anume. Îmi plac vechile cunoştinţe, îmi place să mă aşez în 
acelaşi loc unde căzusem istovit de oboseală, răpus de dez- 
nădejde, când ai venit tu, în seara de 31 ianuarie. 

— După ce descoperisem locuinţa călăului mascat? Da, a 
fost o zi grozavă! 

— Atunci, haide înăuntru? Zise Athos, întrerupându-l. 

Intrară în sala pe care o ştiau altădată comună. Taverna în 
general şi această sală în special suferiseră mari schimbări; 
vechea gazdă a muşchetarilor, devenind destul de bogată 
ca să mai fie hangiu, închisese prăvălia şi făcuse din această 
sală, de care vorbim, un depozit de mărfuri de băcănie. Cât 
despre restul casei, îl închiria străinilor sub formă de 
camere mobilate. 

Cu o nespusă tulburare, d'Artagnan recunoscu toate 
mobilele din această cameră de la catul întâi, lemnăria, 
tapiseriile, până şi acea hartă geografică pe care Porthos o 
cerceta cu atâta plăcere în ceasurile lui de răgaz. 

— Sunt unsprezece ani de atunci! Murmură d'Artagnan. 
La dracu! Mi se pare că a trecut un veac. 

— lar mie, doar o zi! Făcu Athos. Dac-ai şti, prietene, ce 
bucurie mă încearcă la gândul că te am aici, că-ţi strâng 
mâna, că pot să arunc la o parte spada şi pumnalul, că pot 
să sorb fără teamă din acest pahar cu xeres. Oh, dar 
această bucurie n-ar putea să fie într-adevăr deplină decât 
dacă ceilalţi doi prieteni ai noştri ar fi aici, la celelalte două 
colţuri ale acestei mese şi dacă Raoul, scumpul meu Raoul, 
ar sta în prag şi ne-ar privi cu ochii lui mari, atât de 
scânteietori şi atât de blânzi! 


— Da, da? Zise d'Artagnan foarte mişcat? Ai dreptate. 
Reţin mai ales prima parte a gândurilor tale: e plăcut să 
zâmbeşti într-un loc unde am tremurat cândva atât de mult 
şi cu atâta temei, aşteptând ca domnul Mordaunt să apară 
în prag dintr-o clipă în alta. 

În acea clipă, uşa se deschise şi d'Artagnan, oricât de 
curajos era el de fel, nu-şi putu ascunde o uşoară tresărire 
de spaimă. Athos observă aceasta şi-i spuse zâmbind: 

— E gazda noastră, care îmi aduce vreo scrisoare. 

— Da, milord? Făcu omul? Aduc într-adevăr o scrisoare 
pentru înălţimea voastră. 

— Mulţumesc? Zise Athos, luând scrisoarea fără să se uite 
la ea. Ia spune-mi, dragă domnule, îl recunoşti pe 
dumnealui? 

Bătrânul ridică faţa şi se uită cu atenţie la d'Artagnan. 

— Nu? Răspunse el. 

— Este unul din prietenii aceia de care ţi-am vorbit? Îi 
explică Athos? Şi care a locuit aici, cu mine, acum 
unsprezece ani. 

— Oh? Făcu bătrânul? Au locuit atâţia străini la mine! 

— Dar noi am stat aici la 30 ianuarie 1641? Adăugă Athos, 
crezând că prin această precizare dezmorţeşte memoria 
înceată a gazdei. 

— Se poate? Răspunse acesta zâmbind? Dar e mult de- 
atunci! 

Apoi salută şi ieşi. 

— Mulţumesc de aşa soartă! Reflectă d'Artagnan. Poţi să 
faci isprăvi nemaipomenite, să dezlănţui revoluţii, să-ţi sapi 
numele în piatră sau în aramă cu lovituri de spadă? Ei bine, 
e ceva mai îndărătnic, mai tare şi mai uituc decât fierul, 
arama sau piatra şi anume ţeasta îmbătrânită a primului 
hangiu îmbogăţit de pe urma negoţului său! Poftim, nu mă 
cunoaşte! Eu însă l-aş fi recunoscut pe el. 

Athos, zâmbind, desfăcu scrisoarea. 

— Ah? Exclamă el? O scrisoare de la Parry! 


— O, o? Făcu d'Artagnan? Citeşte-o, prietene, citeşte-o, 
fără îndoială că aduce o veste nouă. 

Athos îşi înălţă fruntea şi citi: „Domnule conte, Regele şi-a 
arătat părerea de râu că nu v-a văzut astăzi alături de el, la 
intrarea sa în oraş. Maiestatea sa mă însărcinează să vă 
spun acest lucru spre a vi-l întipări în amintire. Maiestatea 
sa aşteaptă pe excelența voastră chiar în astă-seară, la 
palatul Saint-James, între nouă şi unsprezece ceasuri. 

Sunt, cu tot respectul, domnule conte, a excelenţei voastre 
preaumilă şi preaplecată slugă, Parry.” 

— Vezi, dragul meu d'Artagnan? Zise Athos? Nu trebuie 
să-ţi pierzi cu totul nădejdea în inimile regilor. 

— Să nu ţi-o pierzi, da, ai dreptate! Răspunse d'Artagnan. 

— Oh, scumpul, dragul meu prieten? Adăugă Athos, căruia 
nu-i scăpă uşoara amărăciune din vorbele lui d'Artagnan? 
lartă-mă. Am rănit oare, fără să vreau, pe cel mai bun 
camarad al meu? 

— Eşti nebun, Athos, şi, ca dovadă, am să merg cu tine 
până la castel; până la poartă, se-nţelege. Voi face o 
plimbare. 

— Ba ai să intri împreună cu mine, prietene. Vreau să-i 
spun maiestăţii sale... 

— Nici să n-aud! Ripostă d'Artagnan cu o mândrie 
adevărată, străină de orice prefăcătorie. Dacă e ceva mai 
groaznic decât să cerşeşti singur este să cerşeşti prin alţii. 
Hai să mergem, prietene, plimbarea va fi minunată. În 
trecere, vreau să-ţi arăt casa domnului Monck, care m-a 
oprit la el: o casă frumoasă, pe cinstea mea! A fi general în 
Anglia înseamnă, ca venit, mai mult decât a fi mareşal în 
Franţa, ştii asta? 

Athos se lăsă scos din casă, întristat de voioşia pe care 
căuta să şi-o impună cu tot dinadinsul d'Artagnan. 

Oraşul era plin de veselie; cei doi prieteni se loveau la tot 
pasul de entuziaşti care, în beţia lor, îi îndemnau să strige: 
„Trăiască bunul rege Carol!” D'Artagnan răspundea printr- 
un mormăit, iar Athos printr-un surâs. Ajunseră astfel până 


la casa lui Monck, prin faţa căreia trebuiau să treacă, 
precum am spus, pentru a se duce la palatul Saint-James. 

Athos şi d'Artagnan vorbiră foarte puţin pe drum, tocmai 
din pricină că ar fi avut prea multe să-şi spună, dacă ar fi 
vorbit. Athos se gândea că, vorbind, ar fi părut că-şi 
manifestă bucuria, iar această bucurie ar putea să-l 
rănească pe d'Artagnan. Acesta, la rândul lui, se temea ca, 
vorbind, să nu-şi dea pe faţă o acreală ce l-ar putea 
stingheri pe Athos. Era o ciudată întrecere în a tăcea a 
mulţumirii de sine şi a proastei dispoziţii. D'Artagnan cedă 
cel dintâi acelei mâncărimi pe care o simţea de obicei pe 
limbă. 

— Îţi aminteşti, Athos? Vorbi el? De bucata aceea din 
Amintirile lui d'Aubigne, unde acest credincios slujitor, 
gascon ca şi mine, sărac ca şi mine şi era gata să spun 
viteaz ca şi mine, povesteşte despre zgârceniile lui Henric 
al IV-lea? Tatăl meu îmi spunea totdeauna, ţiu minte şi 
acum, că domnul d'Aubigne era un mincinos. Dar, dacă stai 
şi te gândeşti, toţi: prinții coborâtori din marele Henric nu 
sunt mai breji! 

— Haida, haida, d'Artagnan? Zise Athos? Vrei să spui că 
regii Franţei sunt zgârciţi? Eşti nebun, dragă prietene. 

— Ei, tu nu vrei să bagi niciodată în seamă cusururile 
altora, tu care eşti un om desăvârşit. În realitate, însă, 
Henric al IV-lea era zgârcit, Ludovic al XIII-lea, fiul său, la 
fel? Şi noi doi ştim ceva în această privinţă, nu-i aşa? Gaston 
ducea acest nărav până la exagerare, încât ajunsese să fie 
hulit de toţi cei care-l înconjurau. Henriettei? Biata femeie?! 
I-a prins bine zgârcenia, ea care n-a mâncat în fiecare zi şi 
nu s-a încălzit în fiecare an, căci asta a fost o pildă pentru 
fiul ei, Carol al II-lea, nepotul marelui Henric al IV-lea, 
zgârcit ca maică-sa şi ca bunicul său. Ei, ia spune, am făcut 
bine genealogia zgârciţilor? 

— D'Artagnan, prietene? Strigă Athos? Eşti prea aspru cu 
această rasă de vulturi care se numesc Burboni. 


— Şi îl uitam pe cel mai cu moţ... pe celălalt nepot al lui 
Bearnais, Ludovic al XIV-lea, fostul meu stăpân. Cred însă 
că şi acesta e un zgârcit, el care n-a vrut să-i împrumute un 
milion fratelui său Carol! Bun, bag de seamă că te superi. 
Din fericire, iată-ne lângă casa mea, sau mai bine zis lângă 
casa prietenului meu, domnul Monck. 

— Scumpe d'Artagnan, nu mă superi de loc, dar mă 
întristezi; e dureros, într-adevăr, să vezi un om cu însuşirile 
tale alături de poziţia pe care serviciile lui ar fi trebuit să i-o 
aducă; mi se pare că numele tău, dragă prietene, e tot atât 
de strălucit ca şi cele mai frumoase nume de războinici şi de 
diplomaţi. Spune-mi dacă cei care poartă nume ca Luynes, 
Bellegarde sau Bassompierre au meritat mai mult decât noi 
averea şi faima lor. Ai dreptate, de o mie de ori ai dreptate, 
prietene! 

D'Artagnan oftă, apoi, luând-o înaintea prietenului său, 
păşi sub gangul casei lui Monck, din inima cetăţii. 

— Dă-mi voie să-mi las punga acasă? Îi spuse lui Athos? 
Căci dacă, la înghesuială, aceşti dibaci pungaşi ai Londrei, 
cărora le merge vestea chiar şi la Paris, mi-ar şterpeli şi 
ultimii mei sărmani bănuţi, nu m-aş mai putea reîntoarce în 
Franţa. Or, pe cât de mulţumit eram când am plecat din 
Franţa, pe atât de bucuros sunt acum să mă reîntorc acolo, 
întrucât toată pica mea de altădată împotriva Angliei m-a 
cuprins iarăşi, ba chiar mai tare ca oricând. 

Athos nu răspunse nimic. 

— Aşadar, dragă prietene? Îi spuse d'Artagnan? Aşteaptă 
numai o secundă şi apoi te urmez. Ştiu că te grăbeşti să 
ajungi mai repede la palat, spre a-ţi primi răsplata; dar, 
crede-mă, nici eu nu sunt mai puţin grăbit să mă bucur de 
bucuria ta, cu toate că de departe... Aşteaptă-mă. 

Şi d'Artagnan pătrunse în vestibul, când un om, pe 
jumătate valet, pe jumătate ostaş, care îndeplinea în 
locuinţa lui Monck sarcina de portar şi de paznic, îl opri pe 
muşchetarul nostru, spunându-i, în englezeşte: 

— O clipă, milord d'Artagnan. 


— Ei, drace! Ripostă acesta. Ce, oare şi generalul mă 
alungă?... Nu-mi mai rămâne decât să fiu izgonit şi de el! 

Aceste vorbe, rostite în franceză, nu-l impresionară cu 
nimic pe cel căruia îi erau adresate şi care nu vorbea decât 
o engleză amestecată cu scoțiană cea mai aspră. Dar Athos 
se zbârli, căci începea să vadă că d'Artagnan părea să aibă 
dreptate. 

Englezul îi întinse o scrisoare lui d'Artagnan. 

— From the general? Zise el. 

— Bine, asta e: alungarea mea? Mormăi gasconul. S-o mai 
citim, Athos? 

— Sau tu te înşeli? Zise Athos? Sau eunu mai cunosc alţi 
oameni cinstiţi afară de tine şi de mine. 

D'Artagnan înălţă din umeri şi desfăcu scrisoarea, în timp 
ce englezul, netulburat, apropia de el un mare sfeşnic, a 
cărui lumină îl ajuta să citească mai uşor. 

— Ei bine, ce ai? Întrebă Athos, văzând o schimbare 
adâncă pe faţa celui care citea. 

— Poftim, citeşte şi tu? Zise muşchetarul. 

Athos luă hârtia şi citi: „Domnule d'Artagnan, regelui i-a 
părut nespus de rău că nu ai fost la Saint-Paul în suita sa. 
Maiestatea sa spune că i-ai lipsit, aşa cum îmi lipseşti şi mie, 
scumpe căpitane. Nu e decât un mijloc ca să îndreptam 
totul. Maiestatea sa mă aşteaptă la nouă ceasuri la castelul 
Saint-James; vrei să te afli acolo în acelaşi timp cu mine? 
Înalta bunăvoință a maiestăţii sale şi-a rezervat această oră 
pentru audiența pe care ţi-o acordă!” 

Scrisoarea era semnată de Monck. 

Capitolul XXXIII Audienţa 

— Ei bine? Zise Athos cu o blândă expresie de mustrare, 
după ce d'Artagnan citi scrisoarea ce-i fusese trimisă de 
Monck. 

— Ei bine? Răspunse d'Artagnan, îmbujorându-se de 
plăcere, dar şi de niţică ruşine că se grăbise să-i învinuiască 
pe rege şi pe Monck? E un semn de bunăvoință... Care nu 
obligă la nimic, e adevărat... Însă, oricum, o bunăvoință. 


— Mi-ar fi fost greu să-l cred pe prinţ un ingrat? Fu de 
părere Athos. 

— Fapt este că prezentul său e încă destul de aproape de 
trecutul lui? Replică d'Artagnan. Dar, în sfârşit, până la 
acest caz, totul îmi dădea dreptate. 

— Asta aşa este, dragi prietene, recunosc şi eu. Ah, dar 
iată că ţi s-a înseninat din nou privirea. Nu-ţi poţi închipui 
cât de mult mă bucură asta. 

— Aşadar, precum vezi? Reluă d'Artagnan? Carol al II-lea 
îl primeşte pe domnul Monck la ceasurile nouă; pe mine mă 
va primi la ceasurile zece; e o mare audienţă, una din 
acelea pe care noi le numeam, la Luvru, aghiazmă la curte. 
Hai să ne apropiem şi noi de aghiazmatar. Haide, dragă 
prietene! 

Athos nu-i mai răspunse nimic şi amândoi se îndreptară, 
grăbind pasul, spre palatul Saint-James, în faţa căruia se 
afla încă o mulţime de lume, ce se înghesuia ca să vadă la 
ferestre umbrele curtenilor şi sclipirile răsfrânte de chipul 
regal. Băteau opt ceasuri când cei doi prieteni luară loc în 
galeria plină de curteni şi de oameni care aveau ceva de 
cerut. 'Ioţi de acolo îşi întorceau privirile spre veşmintele lor 
simple şi de croială străină, ca şi spre cele două capete atât 
de nobile şi atât de pline de demnitate şi de importanţă. La 
rândul lor, Athos şi d'Artagnan, după ce măsurară din două 
aruncături de ochi întreaga adunare, începură să vor- 
bească din nou amândoi. 

Deodată, o mare zarvă se stârni la capătul galeriei: era 
generatul Monck, care tocmai intra, urmat de mai bine de 
douăzeci de ofiţeri, cerşindu-i fiecare un zâmbet, întrucât, 
în ajun chiar, omul acesta era încă stăpânul Angliei, iar 
acum i se prevedea un viitor strălucit, ca restaurator al 
familiei Stuarţilor. 

— Domnilor? Le vorbi Monck, întorcând faţa către ei? De 
azi înainte, va rog să ţineţi seama că eu nu mai sunt nimic. 
Altădată am comandat cea mai bună armată a republicii; 


astăzi această armată e a regelui, în mâinile căruia am venit 
să depun, din ordinul său, puterea mea de ieri. 

O adâncă surprindere se zugrăvi pe toate chipurile şi 
cercul de adulatori şi de solicitatori care-l înconjura pe 
Monck cu o clipă mai înainte se lărgea acum încetul cu 
încetul, până când se pierdu în marile unduiri ale mulţimii. 
Monck avea să facă anticameră ca toată lumea. D'Artagnan 
nu se putu împiedica de a face această remarcă faţă de 
contele de La Fere, care îşi încruntă sprâncenele. Pe 
neaşteptate, uşa de la cabinetul lui Carol se deschise şi 
tânărul rege apăru în cadrul ei, precedat de doi ofiţeri ai 
casei regale. 

— Bună seara, domnilor? Grăi el. Generalul Monck e aici? 

— lată-mă, sire? Răspunse bătrânul general. 

Carol se îndreptă cu paşi repezi spre el şi-i strânse mâinile 
cu multă prietenie. 

— Generale? Rosti cu glas tare regele? 'Ţi-am semnat 
brevetul: eşti duce de Albemarle şi dorinţa mea este ca 
nimeni să nu te întreacă în putere şi bogăţie în acest regat, 
unde, în afară de nobilul Montrose, nimeni nu-ţi poate sta 
alături în ce priveşte loialitatea, curajul şi dibăcia. Domnilor, 
ducele este comandantul general al armatelor noastre de 
pe uscat şi de pe mare; omagiaţi-l, vă rog, în această 
calitate. 

În vreme ce toţi se înghesuiau spre general, care primea 
aceste omagii fără să renunţe o singură clipă la atitudinea 
lui obişnuită de nepăsare, d'Artagnan îi şopti lui Athos: 

— Când te gândeşti că acest ducat, acest comandament al 
armatelor de pe uscat şi de pe mare, într-un cuvânt, toate 
aceste măriri au stat închise într-o ladă lungă de şase 
picioare şi largă de trei! 

— Prietene? Replică Athos? Maăriri mult mai impunătoare 
încă pot sta în lăzi şi mai mici decât aceea; şi rămân închise 
acolo pentru totdeauna...! 

Deodată, Monck îi zări pe cei doi gentilomi, care stăteau 
mai la o parte, aşteptând să se potolească vânzoleala. Îşi 


făcu loc prin mulţime şi se îndreptă spre ei, în aşa fel că-i 
surprinse tocmai la mijlocul reflecţiilor lor filosofice. 

— Vorbeaţi despre mine, desigur? Zise el zâmbitor. 

— Milord? Răspunse Athos? Vorbeam şi despre Dumnezeu. 

Monck stătu o clipă pe gânduri, apoi dădu replica pe un 
ton voios: 

— Domnilor, să vorbim puţin şi despre rege, dacă vă face 
plăcere; căci aveţi, după câte ştiu, audienţă la maiestatea 
sa. 

— La ceasul nouă? Zise Athos. 

— La zece? Adăugă d'Artagnan. 

— Să intrăm chiar acum în cabinet? Îi îndemnă Monck, 
făcându-le semn să o ia înaintea lui, ceea ce şi unul şi 
celălalt se codeau să facă. 

Regele, în timpul acestei convorbiri în franţuzeşte, se 
întorsese în mijlocul galeriei. 

— O, francezii mei! Rosti el cu tonul plin de voioşie pe 
care, în ciuda atâtor amărăciuni şi încercări, nu şi-l 
pierduse încă. Francezii, mângâierea mea! 

Athos şi d'Artagnan se înclinară. 

— Duce, condu pe aceşti domni în sala mea de studii. Sunt 
al dumneavoastră, domnii mei? Adăugă el în franţuzeşte. 

Şi căută să isprăvească cât mai în grabă cu cei de la curte, 
pentru a se întoarce la francezii săi, cum singur îi numea. 

— Domnule d'Artagnan? Rosti regele intrând în cabinetul 
său? Sunt mulţumit că te revăd. 

— Sire, bucuria mea nu are margini salutând pe 
maiestatea voastră în palatul de la Saint-James. 

— Domnule, ai avut bunăvoința să-mi faci un mare serviciu 
şi îţi datorez recunoştinţă. Dacă nu m-aş teme că încalc 
drepturile comandantului nostru general, ţi-aş oferi un post 
vrednic de domnia ta, aproape de persoana noastră. 

— Sire? Răspunse d'Artagnan? Am părăsit serviciul 
regelui Franţei făcându-i prinţului meu făgăduiala de a nu 
mai sluji nici un rege. 


— Vai? Exclamă Carol? Asta mă mâhneşte peste măsură; 
aş fi vrut să fac mult pentru domnia ta, căci îmi placi. 

— Sire... 

— Să vedem? Zise Carol cu un surâs? Nu te-aş putea 
îndupleca să treci peste cuvântul dumitale? Duce, ajută-mă, 
te rog. Dacă ţi s-ar oferi, vreau să spun dacă eu ţi-aş oferi 
comandamentul general al muşchetarilor mei? 

D'Artagnan se înclină mai adânc decât o făcuse prima 
oară. 

— Aş avea întristarea să nu pot primi ceea ce maiestatea 
voastră îmi oferă cu atâta dărnicie? Răspunse el. Un 
gentilom n-are altceva decât cuvântul său şi acest cuvânt, 
am avut cinstea de a o spune maiestăţii voastre, e dat 
regelui Franţei. 

— Atunci să nu mai vorbim despre asta? Zise regele, 
întorcându-se către Athos. 

Şi îl lăsă pe d'Artagnan pradă celei mai vii şi amare 
dezamăgiri. 

„Ah, bine-am zis eu? Gândea în sinea lui muşchetarul? 
Vorbe! Aghiazmă la curte! Regii au minunata însuşire de a 
no oferi totdeauna ceea ce ştiu că noi nu vom putea primi, 
arătându-se astfel generoşi, fără să rişte nimic. Neghiob!... 
De trei ori neghiob am fost, punându-mi pentru o clipă 
nădejdea în el!” 

În acest timp, Carol luase mâna lui Athos. 

— Conte? Îi spuse el? Ai fost pentru mine un al doilea 
părinte; binele pe care mi l-ai făcut nu se poate răsplăti. M- 
am gândit totuşi să te răsplătesc. Părintele meu te-a făcut 
cavaler al Jartierei? E un ordin pe care nu mulţi regi din 
Europa pot să-l poarte; din partea reginei regente ai primit 
cordonul de cavaler al Sfântului-Spirit, care este un ordin 
nu mai puţin strălucit. La acestea, eu adaug acest cordon al 
Lânei de Aur, pe care mi l-a trimis regele Franţei, căruia 
regele Spaniei, socrul său, i-a dăruit două la fel cu prilejul 
căsătoriei lui. Dar, în schimb, vreau să-ţi cer un serviciu. 


— Sire? Bâigui Athos încurcat? Lâna de Aur mie, când 
regele Franţei este singurul din ţara mea care se bucură de 
această distincţie! 

— Vreau să fii, în ţara dumitale şi pretutindeni în lume, 
egal cu toţi aceia pe care suveranii îi vor fi cinstit cu 
încrederea lor? Răspunse Carol, scoţându-şi panglica de la 
gât? Şi sunt încredinţat, conte, că părintele meu îmi surâde 
din adâncul mormântului său. 

„E cel puţin ciudat? Îşi zise d'Artagnan, în timp ce 
prietenul lui primea în genunchi înaltul ordin pe care i-l 
conferea regele? E de necrezut, oricum, că totdeauna mi-a 
fost dat sa văd cum cade ploaia de măriri pe capetele celor 
ce mă înconjoară, fără ca măcar o singură picătură să mă 
atingă şi pe mine! Ar însemna să-ţi smulgi părul din cap, pe 
cinstea mea, dacă ai fi gelos!” 

Athos se ridică din nou în picioare; Carol îl îmbrăţişă cu 
multă dragoste. 

— Generale? Se adresă apoi regele lui Monck. Dar, 
întrerupându-se, adăugă cu un zâmbet: lartă-mă, voiam să 
spun: duce. Vezi, dacă mă ia gura pe dinainte uneori e 
fiindcă acest cuvânt duce e încă prea scurt pentru mine... 
Caut totdeauna un titlu care să-l lungească... Aş vrea să te 
ştiu atât de aproape de tronul meu, încât să-ţi pot spune, ca 
lui Ludovic al XIV-lea: frate al meu. Oh, am găsit: vei fi 
aproape ca un frate al meu, căci te fac vicerege al Irlandei 
şi al Scoției, scumpul meu duce... În felul acesta, de acum 
încolo n-are să mă mai ia gura pe dinainte. 

Ducele strânse mâna regelui, dar fără însufleţire, fără 
bucurie, aşa cum făcea el orice lucru. Totuşi, în adâncul 
inimii lui se simţi tulburat de această înaltă favoare din 
urmă. Carol, manevrându-şi cu dibăcie generozitatea, 
lăsase ducelui timpul necesar ca să dorească... Deşi el n-ar 
fi putut râvni niciodată atât de mult cât i se dăduse acum. 

— La dracu! Mormăi d'Artagnan. lată că începe din nou să 
plouă cu măriri. Să înnebuneşti, nu alta! 


Şi se întoarse cu un aer atât de cătrănit şi aproape comic 
de chinuit, că regele nu-şi putu stăpâni un zâmbet. 

Monck se pregătea să părăsească încăperea şi să-şi ia 
rămas bun de la Carol. 

— Ei bine, preacredinciosul meu, ce, vrei să pleci? Îl 
întrebă regele pe duce. 

— Cu îngăduinţa maiestăţii voastre, căci, într-adevăr, mă 
simt tare obosit... Emoţiile acestei zile m-au istovit: am 
nevoie de odihnă. 

— Dar? Zise regele? Nu vei pleca, sper, fără domnul 
d'Artagnan. 

— Pentru ce, sire? Întrebă bătrânul războinic. 

— Sper? Adăugă regele? Că dumneata ştii mai bine pentru 
ce. 

Monck îl privi pe Carol cu nedumerire. 

— Cer iertare maiestăţii voastre? Murmură el? Dar nu 
ştiu... la ce vă gândiţi. 

— O, tot ce e cu putinţă, dar dacă dumneata uiţi, domnul 
d'Artagnan nu poate să uite. 

Nedumerirea se zugrăvi acum şi pe chipul muşchetarului. 

— Ascultă-mă, duce? Zise regele? Nu locuieşti împreună 
cu domnul d'Artagnan? 

— Într-adevăr, sire, am cinstea de a-l găzdui la mine pe 
domnul d'Artagnan. 

— Această idee ţi-a venit singură şi a fost numai a 
dumitale? 

— Singură şi numai a mea, da, sire. 

— Ei bine, dar nici n-ar fi putut să se întâmple altfel... 
Prizonierul se află totdeauna în tabăra învingătorului său. 

Monck se înroşi uşor. 

— Ah, e adevărat, sunt prizonierul domnului d'Artagnan. 

— Fără îndoială, Monck, deoarece dumneata nu te-ai 
răscumpărat încă; dar nu te nelinişti pentru asta: eu sunt 
cel care te-am smuls din mâinile domnului d'Artagnan, eu îţi 
voi plăti deci răscumpărarea. 


Ochii lui d'Artagnan prinseră a-şi recăpăta voioşia şi 
strălucirea lor obişnuită; gasconul începea să înţeleagă. 
Carol se apropie de el. 

— Generalul? Îi spuse? Nu e un om bogat şi n-ar putea să- 
ţi plătească tot ce se cuvine. Eu sunt ceva mai bogat, de 
bună seamă; dar acum, când e duce şi dacă nu e regee 
aproape ca şi rege, datorează o sumă pe care eu n-aş fi 
poate în stare s-o plătesc. De aceea, domnule d'Ar-tagnan, 
fii îngăduitor cu mine: cât îţi datorez? 

D'Artagnan, încântat de întorsătura pe care o luau 
lucrurile, dar stăpânindu-se pe deplin, răspunse: 

— Sire, maiestatea voastră nu trebuie să se îngrijoreze. 
Atunci când am avut fericirea de a răpi pe excelența sa, 
domnul Monck nu era decât general; prin urmare, nu mi se 
datorează decât o răscumpărare de general. Dacă însă 
generalul îmi va dărui spada sa, mă voi considera răsplătit, 
căci nimic pe lume nu preţuieşte atât cât preţuieşte un 
general, în afară de spada lui. 

— Odds-fish? Cum spunea tatăl meu! Exclamă Carol al II- 
lea. Iată un cuvânt galant, rostit de un om galant, nu-i aşa, 
duce? 

— Pe cinstea mea? Răspunse ducele? Da, sire. Şi îşi smulse 
spada de la cingătoare. Domnule? I se adresă el lui 
d'Artagnan? lată ceea ce aţi cerut. Mulţi au mânuit spade 
mai bune; dar, oricât de modestă ar fi a mea, n-am plecat-o 
niciodată în faţa nimănui. 

D'Artagnan luă cu multă mândrie această spadă care 
făcuse ca un rege să se urce pe tronul său. 

— Oh, oh! Strigă Carol al II-lea. Cum adică, o spadă care 
mi-a redat tronul să iasă din regatul meu şi să nu figureze 
într-o zi printre nestematele coroanei mele? Nu, pe sufletul 
meu! Asta nu se va întâmpla! Căpitane d'Artagnan, plătesc 
două sute de mii de livre pentru această spadă; dacă e prea 
puţin, spune-mi-o. 

— E prea puţin, sire? Răspunse d'Artagnan cu un aer deo 
nespusă seriozitate. Şi, înainte de toate, nu vreau s-o vând; 


dar dacă maiestatea voastră doreşte, acesta este un ordin 
pentru mine. Mă supun deci. Însă respectul pe care-l 
păstrez ilustrului războinic, care mă aude, îmi porunceşte 
să preţuiesc cu încă o treime răsplata triumfului meu. Cer, 
aşadar, trei sute de mii de livre pe sabie sau, dacă nu, o 
dăruiesc degeaba maiestăţii voastre. 

Şi, apucând-o de vârf, i-o întinse regelui. Carol începu să 
râdă cu hohote. 

— Curtenitor bărbat şi voios prieten! Odds-fish, nu-i aşa, 
duce? Nu-i aşa, conte? Îmi place şi mi-e drag. Uite, cavalere 
d'Artagnan? Zise el? Primeşte asta. 

Şi, ducându-se la o masă, luă o pană şi scrise un bon de 
trei sute de mii de livre pentru vistiernicul său. D'Artagnan 
luă bonul şi, întorcându-se cu gravitate spre Monck, îi 
spuse: 

— Şi încă am cerut prea puţin, ştiu; dar, credeţi-mă, 
domnule duce, mai bine aş muri decât să mă las călăuzit de 
avariţie. 

Regele se porni din nou să râdă, asemenea celui mai fericit 
cokney din regatul său. 

— Vei veni să mă vezi înainte de a ne părăsi, cavalere? Zise 
el. Voi avea nevoie de o provizie de voioşie, acum când 
francezii mei se pregătesc să plece. 

— Ah, sire, cu voioşia nu mă voi târgui aşa cum m-am 
târguit cu spada ducelui şi o voi dărui maiestăţii voastre 
fără să cer nimic în schimb? Răspunse d'Artagnan, ale cărui 
tălpi ardeau de nerăbdare s-o ia din loc. 

— Iar dumneata, conte? Adăugă regele, întorcându-se 
către Athos? Revino de asemeni, am să-ţi încredinţez un 
mesaj important. Mâna dumitale, duce. 

Monck strânse mâna regelui. 

— Adio, domnilor? Rosti regele întinzând câte o mână 
către cei doi francezi, care le sărutară cu vârful buzelor. 

— Ei bine? Zise Athos? Când ajunseră afară, acum eşti 
mulţumit? 


— Ai răbdare? Făcu d'Artagnan, abia stăpânindu-şi 
bucuria? Nu m-am întors de la vistiernic... S-ar putea să-mi 
mai cadă încă aghiazmatarul în cap! 

Capitolul XXXIV Belelele bogăției. 

D'Artagnan nu pierdu timpul şi, de îndată ce se ivi prilejul, 
îi făcu o vizită seniorului vistiernic al maiestăţii sale. Avu 
atunci mulţumirea să schimbe un petic de hârtie, acoperit 
cu o foarte urâtă scriere, pe o cantitate uriaşă de scuzi 
bătuţi de curând şi purtând efigia preagraţioasei sale 
maiestăţi regele Carol al II-lea. D'Artagnan îşi strunea cu 
uşurinţă stăpânirea de sine; totuşi, în această împrejurare, 
nu se putu împiedica să-şi manifeste o bucurie pe care 
cititorul o va înţelege poate, dacă binevoieşte să fie puţin 
îngăduitor cu un om care, de la naşterea lui, nu văzuse încă 
un număr atât de mare de piese şi mai ales de fişicuri 
răsucite şi întocmite într-o ordine nespus de plăcută 
ochiului. Vistiernicul vâri toate aceste fişicuri în săculeţe şi 
închise fiecare săculeţ la gură, pecetluindu-l cu armele 
Angliei, favoare pe care n-o arăta faţă de oricine. Apoi, cu 
un aer nepăsător, dar totodată binevoitor, aşa cum se 
cuvenea să fie faţă de un om învestit cu prietenia regelui, îi 
spuse lui d'Artagnan: 

— Poftiţi banii dumneavoastră, domnule. 

Banii dumneavoastră! Aceste cuvinte făcură să vibreze mii 
de coarde pe care d'Artagnan nu le mai simţise niciodată în 
inima lui. Încărcă săculeţele într-un cărucior şi porni spre 
casă pradă noianului de gânduri. Un om care stăpâneşte 
trei sute de mii de livre nu mai poate avea fruntea netedă; 
totuşi, o cută pentru fiecare sută de mii de livrenueo 
povară prea mare! 

D'Artagnan se zăvori în casă, nu mâncă nimic, nu primi pe 
nimeni şi, cu lampa aprinsă, cu pistolul încărcat pe masă, 
veghe toată noaptea, gândindu-se la mijlocul de a înlătura 
primejdia ca această frumuseţe de bănet, care trecuse din 
cufărul regelui în cufăraşele lui, să nu treacă acum din 
cufăraşele sale în buzunarele vreunui hoţoman oarecare. 


Cel mai bun mijloc pe care-l găsi gasconul fu să-şi încuie 
deocamdată comoara sub nişte lacăte atât de tari, încât 
nimeni să nu le poată sfărâma cu pumnul şi atât de 
meşteşugite, încât nici o cheie obişnuită să nu le poată 
deschide. 

D'Artagnan îşi aduse aminte că englezii treceau drept 
meşteri neîntrecuţi în mecanică şi în producerea de obiecte 
pentru păstrarea valorilor; se hotări deci să pornească 
chiar de a doua zi dimineaţa în căutarea unui astfel de 
mecanic, de la care să cumpere o ladă de fier pentru banii 
săi. 

N-a trebuit să se depărteze prea mult de casă. Jupânul 
Will Jobson, cu prăvălia în Picadilly, îi ascultă nevoile, îi 
înţelese necazurile şi-i făgădui să-i lucreze o broască de 
siguranţă, care îl va scăpa de orice temere pentru viitor. 

— Am să vă dau? Zise el? Un mecanism cu totul nou. La 
cea dintâi încercare mai serioasă făcută asupra acestei 
broaşte, o plăcuţă nevăzută se va deschide dintr-o dată şi a 
mică ţeavă, de asemeni nevăzută, va descărca o mică 
găluşcă de aramă în greutate de opt uncii, care-l va dobori 
la pământ pe spărgător, nu fără a stârni un zgomot 
puternic. Ce ziceţi de asta? 

— Zic că e cu adevărat ceva bine gândit! Strigă 
d'Artagnan. Îndeosebi mica găluşcă de aramă îmi place 
nespus de mult. Şi acum, domnule mecanic, condiţiile! 

— Cincisprezece zile pentru lucru şi cincisprezece mii de 
livre plătite la predare? Răspunse meşterul. 

D'Artagnan încreţi din sprâncene. Cincisprezece zile erau 
un răstimp destul de lung pentru ca toţi pungaşii din 
Londra să facă să dispară pentru el nevoia unei asemenea 
case de fier. Cât despre cost, cincisprezece mii de livre era 
un preţ prea mare pentru ceea ce puţină vigilenţă i-ar 
aduce fără nici un ban. 

— Să mă mai gândesc? Rosti el. Mulţumesc, domnule. 

Şi se întoarse galop acasă; nimeni nu se apropiase încă de 
comoara lui. 


În aceeaşi zi, Athos veni să-i facă o vizită prietenului său şi 
îl găsi aşa de îngrijorat, încât nu se putu stăpâni să nu-i 
arate surprinderea sa. 

— Cum, iată-te bogat? Zise el? Şi nu eşti vesel, tu care ai 
dorit atât de mult bogăţia...? 

— Dragul meu, bucuriile cu care nu eşti obişnuit 
stânjenesc mai mult decât necazurile cu care te-ai deprins 
în viaţă. Dă-mi un sfat, dacă vrei. Ție pot să ţi-l cer, căcitu ai 
avut totdeauna bani: spune-mi, când ai bani mulţi, ce faci cu 
ei? 

— Asta atârnă de multe. 

— Ce-ai făcut tu cu banii tăi, pentru ca să nu devii de pe 
urma lor nici zgârcit, nici risipitor? Căci zgârcenia usucă 
inima, în timp ce risipa o îneacă... Nu-i aşa? 

— Nici Fabricius n-ar fi vorbit cu mai multă înţelepciune. 
Dar, drept să-ţi spun, pe mine banii nu m-au stingherit 
niciodată. 

— Să vedem, i-ai plasat cumva în pământuri? 

— Nu; ştii că am o casă destul de frumoasă şi că această 
casă formează avuţia mea cea mai mare. 

— Ştiu asta. 

— Astfel că şi tu ai putea să fii tot atât de bogat ca şi mine, 
ba chiar mai bogat dacă vrei, folosind acelaşi mijloc. 

— Dar venituri mai încasezi? 

— Nu. 

— Ce zici de-o ascunzătoare într-un zid gros? 

— N-am folosit niciodată aşa ceva. 

— Atunci înseamnă că ai vreun om de încredere, vreun om 
de afaceri pe care te bizui şi care îţi plăteşte o dobândă 
mulţumitoare. 

— Câtuşi de puţin. 

— Doamne, dar ce faci atunci? 

— Cheltuiesc tot ce am şi nu am decât ceea ce cheltuiesc, 
dragul meu d'Artagnan. 

— Ah, asta-i! Dar tu eşti oleacă prinţ, aşa încât 
cincisprezece sau şaisprezece mii de livre venit ţi se topesc 


printre degete; afară de asta, tu ai îndatoriri, cheltuieli de 
reprezentare. 

— Nu văd însă de ce-ai fi tu mai puţin senior decât mine, 
dragă prietene; banii ăştia îţi vor ajunge foarte bine. 

— "Trei sute de mii de livre! Pentru aşa ceva, două treimi 
sunt chiar de prisos. 

— lartă-mă, dar mi se pare că mi-ai. Spus... Sau parcă am 
auzit, în sfârşit... Îmi închipuiam că mai ai un asociat... 

— Ah, drace, aşa e? Strigă d'Artagnan înroşindu-se? Mai e 
şi Planchet! Uitasem de el, pe viaţa mea!... Ei bine, iată o 
sută de mii de livre trase la o parte... Păcat, cifra era 
rotundă şi suna bine. E adevărat, Athos, nu mai sunt bogat. 
Ce memorie bună aitu! 

— Destul de bună, da, mulţumesc lui Dumnezeu. 

— Isteţul de Planchet? Bombăni d'Artagnan? N-a avut o 
idee rea. Ce speculă, la dracu! Dar, în sfârşit, vorba e vorbă! 

— Cât ai de gând să-i dai lui? 

— 0? Făcu d'Artagnan? Nu e băiat rău, o să ne-nţelegem 
noi; eu, vezi tu, am avut multă bătaie de cap, am făcut 
cheltuieli, toate astea trebuie să intre la socoteală, nu? 

— Dragul meu, am încredere în tine? Spuse liniştit Athos? 
Şi nu mă tem pentru acest cumsecade Planchet; banii lui 
sunt mai siguri în mâinile tale, decât într-ale lui; dar, 
deocamdată, fiindcă nu mai ai nimic de făcut aici, e mai bine 
să plecăm, dacă vrei să mă asculţi. Te vei duce să-i 
mulţumeşti maiestăţii sale, să întrebi ce ordine are să-ţi dea 
şi peste şase zile vom putea privi turnurile de la Notre- 
Dame. 

— Prietene, ard într-adevăr de dorinţa să plec şi cu 
aceeaşi grabă mă duc să prezint respectele mele regelui. 

— Eu? Zise Athos? Mă duc să-mi iau rămas bun de la 
câţiva cunoscuţi din oraş şi pe urmă sunt al tău. 

— Vrei să mi-l împrumuţi pe Grimaud? 

— Din toată inima... Ce-ai de gând să faci cu el? 

— Ceva foarte simplu şi care nu-l va obosi de loc: am să-l 
rog să-mi păzească pistoalele care sunt pe masă, alături de 


cufăraşele pe care le vezi. 

— Foarte bine? Răspunse cu nepăsare Athos. 

— Şi sper că nu se va clinti de aici, nu-i aşa? 

— Cu nimic mai mult decât pistoalele însele. 

— Atunci mă duc la maiestatea sa. La revedere. 

D'Artagnan ajunse într-adevăr la palatul Saint-James, 
unde Carol al II-lea, care îşi scria corespondenţa, îl făcu să 
aştepte în anticameră vreme de un ceas întreg. În timp ce 
se plimba prin galerie, de la uşi la ferestre şi de la ferestre 
la uşi, d'Artagnan crezu că vede o mantie asemănătoare cu 
a lui Athos străbătând vestibulul; dar tocmai când voia să se 
încredinţeze dacă nu s-a înşelat cumva, uşierul îl chemă să 
intre la maiestatea sa. Carol al II-lea îşi freca mâinile fericit 
şi mulţumit, primind semnele de recunoştinţă ale amicului 
nostru. 

— Cavalere? Zise el? Greşeşti dacă-mi eşti recunoscător; 
nu te-am răsplătit nici pe sfert pentru ceea ce merită 
povestea cu lada în care l-ai închis pe acest viteaz general... 
Vreau să spun pe acest excelent duce de Albemarle. 

Şi regele râse cu mare poftă. 

D'Artagnan socoti că nu trebuie să întrerupă pe 
maiestatea sa şi îşi vâri capul între umeri cu toată modestia. 

— Fiindcă veni vorba, spune-mi? Întrebă Carol? Te-a iertat 
cu adevărat scumpul nostru Monck? 

— Dacă m-a iertat? Nădăjduiesc că da, sire. 

— Mde!... Păţania a fost cam crudă... Odds-fish! Să-l îndeşi 
într-o cutie, ca pe un hering, pe însuşi capul revoluţiei 
engleze! În locul dumitale, nu m-aş simţi liniştit crezând că 
m-a iertat, cavalere! 

— Dar, sire... 

— Ştiu că Monck te numeşte prietenul lui... Numai că are 
un ochi prea ascuţit ca să n-aibă şi memorie şi sprâncenele 
prea arcuite ca să nu fie şi foarte mândru; ştii, grande 
supercilium. 

„Va trebui să învăţ latineasca, de buna seamă”? Îşi zise în 
sinea lui d'Artagnan. 


— Uite ce? Propuse regele încântat? Vreau să mijlocesc 
împăcarea dumneavoastră; voi căuta să fac în aşa fel ca... 

D'Artagnan îşi muşcă mustaţa amarnic. 

— Maiestatea voastră îmi îngăduie să-i spun adevărul? 

— Spune, cavalere, spune! 

— Ei bine, sire, îmi faceţi o spaimă cumplită... Dacă 
maiestatea voastră pune la cale un asemenea lucru, aşa 
cum pare a dori să facă, sunt un om pierdut: ducele va pune 
să fiu ucis. 

Regele izbucni într-un nou hohot de râs, care schimbă în 
groază spaima lui d'Artagnan. 

— Sire, fiţi îndurător, făgăduiţi-mi că mă veţi lăsa să tratez 
singur această chestiune; şi dacă nu mai aveţi nevoie de 
serviciile mele... 

— Nu, cavalere. Vrei să pleci? Zise regele cu o veselie din 
ce în ce mai neliniştitoare. 

— Dacă maiestatea voastră nu mai are nimic să-mi ceară. 

Carol redeveni aproape serios. 

— Un singur lucru: să mergi şi s-o vezi pe sora mea, lady 
Henriette. le cunoaşte? 

— Nu, sire; însă... Un bătrân soldat ca mine nu poate fi 
ceva prea plăcut pentru o prinţesă tânără şi zburdalnică. 

— Vreau, îţi spun, ca sora mea să te cunoască; vreau ca, la 
nevoie, să se bizuie pe dumneata. 

— Sire, tot ceea ce-i este drag maiestăţii voastre va fi 
pentru mine sfânt. 

— Bine... Parry! Vino, bunul meu Parry. 

O uşă lăturalnică se deschise şi Parry intră, cu faţa 
luminată de bucurie de îndată ce-l zări pe cavaler. 

— Ce face Rochester? Întrebă regele. 

— E pe canal cu doamnele? Răspunse Parry. 

— Dar Buckingham? 

— De asemenea. 

— Nici nu se putea mai bine. Vei conduce pe cavaler ia 
Villiers... E ducele de Buckingham, cavalere... Şi îl vei ruga 


pe duce să-i prezinte pe domnul d'Artagnan lady-ei Hen- 
rietie. 

Parry se înclină şi-i zâmbi lui d'Artagnan. 

— Cavalere? Continuă regele? Aceasta este audiența 
dumitale de rămas bun; pe urmă, vei putea porni la drum 
oricând vei voi. 

— Sire, mulţumesc! 

— Dar caută să te împaci cu Monck. 

— O, sire... 

— Ştii că ţi-am pus la dispoziţie una din corăbiile mele? 

— Dar, sire, mă copleşiţi şi nu voi primi niciodată ca ofiţerii 
maiestăţii voastre să se obosească pentru mine. 

Regele îl bătu uşor pe umăr. 

— Nimeni nu se oboseşte pentru dumneata, cavalere, ci 
pentru un ambasador pe care îl trimit în Franţa şi căruia îi 
vei fi, sper, un bun tovarăş de drum, căci îl cunoşti. 

D'Artagnan privi înaintea lui mirat. 

— E un anume conte de La Fere... Acela pe care dumneata 
îl numeşti Athos? Adăugă regele, încheind convorbirea aşa 
precum o începuse, printr-un hohot voios de râs. Adio, 
cavalere, adio! lubeşte-mă, aşa cum te iubesc şi eu! 

Şi cu acestea, făcându-i un semn lui Parry spre a-l întreba 
dacă nu aşteaptă cineva în cabinetul alăturat, regele 
dispăru în acel cabinet, lăsându-l locului pe cavalerul ce nu- 
şi mai putea stăpâni uimirea în urma acestei audienţe 
neobişnuite. Bătrânul îl apucă prietenos de braţ şi îl 
conduse spre grădinile palatului. 

Capitolul XXXV Pe canal. 

Pe canalul cu apele de un verde închis, mărginit de 
ghizduri de marmură, pe care timpul îşi pusese peceţile 
sale negre şi de smocuri de iarbă moale, plutea cu toată 
măreţia o barcă lungă şi scundă, împodobită cu armele 
Angliei şi având deasupra un baldachin, iar pe fund 
frumoase stofe înflorate ce-şi târau ciucurii subţiri prin apă. 
Opt vâslaşi, plecându-se domol peste lopeţi, o făceau să 
alunece pe canal cu încetineala plină de graţie a lebedelor, 


care, tulburate în împărăţia lor de trecerea bărcii, priveau 
de departe splendoarea ce se legăna pe apă şi răspândea în 
jurul ei un zgomot ciudat. Spunem zgomot, deoarece în 
barcă se aflau patru muzicanți cu chitare şi lăute, doi 
cântăreţi din gură şi mai mulţi curteni înveşmântaţi în aur şi 
pietre scumpe, care îşi arătau dinţii lor albi înadins, spre a 
fi pe placul lady-ei Stuart, nepoata lui Henric al IV-lea, fiica 
lui Carol I, sora lui Carol al II-lea, care ocupa, sub 
baldachinul acestei bărci, locul de onoare. 

Noi o cunoaştem pe această tânără prinţesă; am văzut-o la 
Luvru împreună cu mama ei, lipsită de foc, lipsită de hrană, 
trăind din mila bisericii şi a parlamentelor. Avusese deci, ca 
şi fraţii ei, parte de o tinereţe aspră; apoi, deodată, se 
trezise, din acest lung şi chinuitor vis, aşezată pe treptele 
unui tron, înconjurată de curteni şi de linguşitori. Asemenea 
Mariei Stuart la ieşirea din temniţă, năzuia către viaţă şi 
libertate, ba, mai mult chiar, către putere şi bogăţie. 


Lady Henriette, crescând, devenise una din acele 
frumuseți ce se întâlnesc rar în lume şi pe care restauraţia, 
ce se înfăptuise atunci, o făcuse celebră. Nenorocirea îi 
smulsese strălucirea mândriei, dar prosperitatea i-o redase 
întocmai. Răspundea în jurul ei numai bucurie şi voie bună, 
asemenea acelor flori de seră care, uitate noaptea sub cea 
dintâi brumă a toamnei, îşi lasă fruntea în jos, dar care, a 
doua zi, reîncălzite de atmosfera în care s-au născut, se 
înalţă din nou, mai frumoase ca oricând. 

Lordul Villiers de Buckingham, fiul aceluia care a jucat un 
rol atât de cunoscut în primele părţi ale povestirii noastre, 
lordul Villiers de Buckingham, cavaler chipeş, melancolic cu 
femeile, vesel cu bărbaţii şi Vilmot de Rochester, vesel cu 
amândouă sexele, stăteau în acest moment în picioare, în 
faţa lady-ei Henriette şi căutau să-i smulgă fiecare 
privilegiul unui surâs. Cât despre această tânără şi 
frumoasă prinţesă, rezemată pe o pernă de catifea brodată 
în aur, cu mâinile lăsate să atârne molatic în apă, ea asculta 
cufundată într-o dulce visare muzicanţii care cântau, fără 
să-i audă, şi-i auzea pe cei doi curtezani, fără a avea aerul 
că-i ascultă. Şi asta deoarece lady Henriette, această 
făptură plină de farmec, această femeie care întrunea în 
fiinţa ei grațiile Franţei îmbinate cu cele ale Angliei, nefiind 
încă niciodată îndră-gostită, era crudă în cochetăria sa. 
Astfel, surâsul, acest nevinovat favor al tinerelor fete, nu-i 
flutura niciodată pe obraz, iar dacă uneori îşi ridica ochii, o 
făcea numai pentru a şi-i aţinti cu atâta stăruința asupra 
unuia sau altuia dintre cavaleri, încât galanteria lor, oricât 
de îndrăzneață ar fi fost de obicei, se potolea deodată şi 
devenea foarte sfielnică. 

În vremea aceasta, barca aluneca pe apă, muzicanţii se 
întreceau pe ei înşişi, iar cei doi curtezani începeau să-şi 
piardă suflul, ca şi muzicanţii. De altminteri, plimbarea i se 
părea fără îndoială monotonă prinţesei, căci, dintr-o dată, 
clătinându-şi capul a nemulţumire, zise: 

— Haide, destul, domnilor, să ne întoarcem. 


— Ah, doamnă? Grăi Buckingham? Suntem nespus de 
nefericiţi că n-am izbutit să facem plăcută alteţei voastre 
această plimbare. 

— Mă aşteaptă mama? Răspunse lady Henriette? Şi, pe 
urmă, v-o mărturisesc deschis, domnilor, mă plictisesc. 

Şi în timp ce rostea această frază nemiloasă, prinţesa 
încercă să mângâie cu o privire pe fiecare din cei doi tineri, 
ce păreau încremeniţi de o asemenea sinceritate. Privirea 
îşi atinse scopul, cele două chipuri se reînsufleţiră, dar 
numaidecât, ca şi cum regala cochetă şi-ar fi spus că fusese 
prea darnică pentru nişte muritori de rând, făcu o mişcare, 
întoarse faţa de la cei doi vorbitori şi păru a se adânci într-o 
visare la care se vedea limpede că ei n-aveau nici o con- 
tribuţie. Buckingham îşi muşcă buzele de obidă, căci era 
îndrăgostit cu adevărat de lady Henriette şi, în această 
calitate, lua totul în serios. Rochester şi le muşcă de 
asemeni, dar cum spiritul său avea mai multă putere asupra 
inimii, făcu asta numai pentru a-şi înăbuşi un hohot 
răutăcios de râs. Prinţesa, aşadar, îşi lăsă ochii să-i 
rătăcească pe malul acoperit de iarbă tăiată mărunt şi de 
flori, fără să se mai uite la cei doi tineri. Chiar atunci îi zări 
de departe pe Parry şi pe d'Artagnan. 

— Cine vine acolo? Întrebă ea. 

Cei doi tineri îşi ridicară privirile cu iuţeala unui fulger. 

— Parry? Răspunse Buckingham? Parry, şi-atâta tot. 

— Iartă-mă? Zise Rochester? Dar e însoţit de cineva, după 
cât mi se pare. 

— Da, aşa e? Reluă prinţesa cu un aer de mare plictiseală. 
Dar, spune-mi, milord, ce înseamnă aceste cuvinte: „Parry, 
şi-atâta tot”? 

— Înseamnă, doamnă? Răspunse Buckingham înţepat? Că 
acest credincios Parry, acest rătăcitor Parry, acest veşnic 
Parry nu reprezintă, după mine, mare lucru. 

— Te înşeli, domnule duce; Parry, rătăcitorul Parry, cum ai 
spus, a colindat lumea ca slujitor al familiei mele şi ori de 


câte ori îl văd pe acest bătrân, pentru mine e o mare 
bucurie. 

Lady Henriette urma progresia obişnuită la femeile 
frumoase şi îndeosebi la femeile cochete: trecea de la 
capriciu la mustrarea cea mai neîndurătoare; galantul se 
lovise de capriciu, curtezanul trebuia să se plece acum sub 
săgețile mustrării. Buckingham se înclină, dar fără a mai 
spune ceva. 

— E adevărat, doamnă? Interveni Rochester, înclinându-se 
la rândul său? Că Parry e o pildă de slujitor; dar, doamnă, 
nu mai e tânăr, iar noi nu râdem decât atunci când vedem 
lucruri vesele. Este oare vesel un bătrân ca el? 

— Destul, milord? Rosti sec lady Henriette? Acest subiect 
de discuţie mă râăneşte. Apoi, ca şi cum şi-ar fi vorbit, ei 
însăşi, adăugă: E într-adevăr de necrezut cum prietenii 
fratelui meu au atât de puţin respect pentru servitorii lui! 

— Ah, doamnă? Se tângui Buckingham? Înalta, voastră 
graţie îmi străpunge inima cu un pumnal înroşit în foc de 
propriile sale mâini. 

— Ce vrea să spună această frază răsucită ca un madrigal 
francez, domnule duce? N-o înţeleg. 

— Ea înseamnă, doamnă, că voi înşivă, atât de bună, atât 
de frumoasă, atât de simţitoare, aţi râs uneori, iertare, am 
vrut să spun aţi zâmbit, în faţa flecărelilor fără noimă ale 
acestui preacumsecade Parry, pentru care alteţa voastră se 
arată astăzi de o atât de fermecătoare sensibilitate. 

— Ei bine, milord? Zise lady Henriette? Dacă voi fi greşit 
cumva în această privinţă, rău faci că mi-o aminteşti. Şi se 
întoarse cu o mişcare de nerăbdare. Acest bun Parry vrea 
să-mi vorbească, aşa cred. Domnule Rochester, spune, te 
rog, să tragă la țărm. 

Rochester se grăbi să repete porunca prinţesei. Peste un 
minut, barca atingea malul. 

— Să coborâm, domnilor? Zise lady Henriette, luând braţul 
pe care i-l oferea Rochester, cu toate că Buckingham era 
mai aproape de ea şi-l întinsese pe al său. 


Atunci Rochester, cu o mândrie rău ascunsă, ce străpunse 
inima nefericitului Buckingham, o ajută pe prinţesă să 
păşească peste mica punte pe care oamenii din echipaj o 
aruncaseră de la barca regală până la mal. 

— Unde vrea să meargă alteţa voastră? Întrebă Rochester. 

— Vezi foarte bine, milord, spre bunul Parry, care 
rătăceşte, cum spunea milord Buckingham şi mă caută cu 
ochii lui slăbiţi din pricina lacrimilor pe care le-a vărsat din 
pricina nenorocirilor noastre. 

— Oh, ceruri sfinte? Murmură Rochester? Ce tristă e azi 
alteţa voastră, doamnă! Am într-adevăr credinţa că noi 
trebuie să apărem în ochii ei ca doi zănatici caraghioşi. 

— Vorbeşte în numele dumitale, milord? Îl întrerupse 
Buckingham cu ciudă. Eu îi displac în aşa măsură alteţei 
sale, încât nu-i apar în nici un fel. 

Nici Rochester, nici prinţesa nu răspunseră; se observă 
doar că lady Henriette îl mâna pe cavalerul ei să meargă 
mai repede. Buckingham rămase în urma lor şi se folosi de 
această izolare spre a-şi vărsa nădutul asupra batistei sale 
de mătase, pe care, din trei muşcături furioase, o sfâşie în 
bucăţi. 

— Parry, bunul Parry? Strigă prinţesa cu vocea ei dulce? 
Vino aici; văd că mă cauţi şi aştept. 

— Ah, doamnă? Zise Rochester, vrând să uşureze 
mâhnirea prietenului său rămas, după cum am spus, în 
urmă? Dacă Parry n-o vede pe alteţa voastră, omul care 
vine după ele o călăuză destul de bună, chiar pentru un 
orb, căci, într-adevăr, are nişte ochi ce scânteiază ca focul; 
e ca un fanai cu două flăcări omul acesta. 

— Luminând o foarte frumoasă şi foarte impunătoare 
înfăţişare? Adaugă prinţesa, hotărâtă să i-o taie cu orice 
preţ. 

Rochester înclină capul. 

— Una din acele înfăţişări bărbăteşti, de soldat, cum nu se 
întâlnesc decât în Franţa? Adăugă prinţesa cu stăruința 


femeii care se ştie la adăpost de ameninţarea oricărei 
replici. 

Rochester şi Buckingham se priviră ca pentru a-şi spune: 
„Ce i-a venit oare?” 

— Vezi, domnule Buckingham, ce vrea Parry? Zise lady 
Henriette. Hai, du-te! 

Tânărul, care vedea în acest ordin o favoare, îşi recăpătă 
curajul şi alergă înaintea lui Parry, care, urmat de 
d'Artagnan, păşea cu încetineală către această nobilă 
societate, Parry mergea încet din pricina vârstei lui; 
d'Artagnan păşea domol şi cu nobleţe, aşa cum se cuvenea 
să calce un d'Artagnan ce stăpânea o treime dintr-un 
milion, adică fără îngâmfare, dar şi fără sfială. Când 
Buckingham, punând multă râvnă ca să îndeplinească 
dorinţele prinţesei, care se oprise pe o bancă de marmură 
ca şi cum ar fi obosit-o cei câţiva paşi făcuţi, când 
Buckingham, ziceam, fu numai la câteva picioare de Parry, 
acesta îl recunoscu îndată. 

— Ah, milord? Zise el, abia trăgându-şi sufletul? Înălţimea 
voastră binevoieşte să împlinească porunca regelui? 

— Ce poruncă, domnule Parry? Întrebă tânărul cu un fel 
de răceală îmblânzită doar de dorinţa de a fi pe placul 
prinţesei. 

— Ei bine, maiestatea sa roagă pe înălţimea voastră să-l 
prezinte pe domnul lady-ei Henriette. 

— Domnul, care anume? Făcu ducele cu trufie. 

D'Artagnan, se ştie, era uşor de întărâtat; tonul milordului 
Buckingham nu-i plăcu de loc. II privi pe curtezan drept în 
ochi şi două fulgere scânteiară sub sprâncenele-i 
încruntate. Apoi, făcând o sforţare să se stăpânească, zise 
pe un ton vădit temperat: 

— Domnul cavaler d'Artagnan, milord. 

— lartă-mă, domnule, dar acest nume e pentru mine un 
nume, şi-atâta tot. 

— Adică? 

— Adică nu te cunosc. 


— Eu sunt mai fericit ca dumneata, domnule? I-o întoarse 
d'Artagnan? Căci eu am avut onoarea să cunosc 
îndeaproape familia domniei tale şi îndeosebi pe milordul 
duce de Buckingham, ilustrul dumitale părinte. 

— Pe tatăl meu? Făcu Buckingham. Într-adevăr, domnule, 
acum mi se pare că îmi amintesc... Domnul cavaler 
d'Artagnan, ai spus? 

D'Artagnan se înclină. 

— În persoană? Răspunse el. 

— lartă-mă, nu eşti cumva unul din acei francezi cu care 
tatăl meu a avut anumite legături tainice? 

— Întocmai, domnule duce, sunt unul din acei francezi. 

— Atunci, domnule, dă-mi voie să-ţi spun că mi se pare 
foarte ciudat că tatăl meu, cât a trăit, n-a auzit niciodată 
vorbindu-se de dumneata. 

— Nu, domnule; a auzit însă vorbindu-se în clipa morţii; eu 
i-am făcut cunoscută, prin valetul de cameră a! Reginei Ana 
de Austria, vestea primejdiei ce-l pândea; din păcate, vestea 
a ajuns prea târziu. 

— Asta n-are nici o însemnătate, domnule? Zise 
Buckingham. Înţeleg deci că, vrând să faci cândva un bine 
părintelui, vii să ceri acum ocrotirea fiului. 

— Mai întâi, milord? Răspunse pe un ton înţepat 
d'Artagnan? Eu nu cer ocrotirea nimănui. Maiestatea sa 
Carol al II-lea, căruia am avut marea cinste de a-i face unele 
servicii (trebuie să-ţi spun, domnule, că mi-am petrecut 
viaţa cu asemenea îndeletniciri), regele Carol al II-lea, 
aşadar, care doreşte să mă onoreze cu înalta sa bunăvoință, 
a vrut să fiu prezentat lady-ei Henriette, sora sa, căreia voi 
avea poate fericirea să-i fiu de folos în viitor. Or, regele ştia 
că domnia ta te găseşti în acest moment în preajma alteţei 
sale şi m-a îndrumat către dumneata, prin mijlocirea lui 
Parry. Nu e deci nici un mister. Nu-ţi cer absolut nimic, iar 
dacă nu socoţi potrivit să mă prezinţi alteţei sale, voi avea 
mâhnirea sa mă lipsesc de serviciul dumitale şi îndrăzneala 
de a mă prezenta singur. 


— Cel puţin, domnule? Replică Buckingham, care ţinea să 
aibă ultimul cuvânt? Cred că nu vei da înapoi în faţa unei 
explicaţii pe care dumneata singur ai provocat-o. 

— Eu nu dau niciodată înapoi, domnule? Răspunse 
d'Artagnan. 

— Dumneata trebuie să cunoşti atunci, de vreme ce ai avut 
legături tainice cu tatăl meu, unele amănunte deosebite! 

— Aceste legături sunt astăzi foarte îndepărtate de noi, 
domnule, căci domnia ta nu te născuseşi încă pe vremea 
aceea şi pentru câteva nenorocite de diamante pe care le- 
am primit din mâinile sale şi le-am dus în Franţa nu merită 
într-adevăr osteneala să răscolim atâtea amintiri. 

— Ah, domnule? Rosti cu însufleţire Buckingham, 
apropiindu-se de d'Artagnan şi întinzându-i mâna? Aşadar 
dumneata eşti! Dumneata eşti omul pe care tatăl meu i-a 
căutat atât de mult şi care se putea aştepta la atâtea din 
partea noastră! 

— A aştepta... Într-adevăr, domnule, asta e tăria mea şi 
toată viaţa am aşteptat! 

În acest timp, prinţesa, văzând că străinul întârzie să vină 
la ea, se ridicase de pe bancă şi se apropiase. 

— Acum, domnule? Zise Buckingham? Nu voi mai şovăi să 
fac prezentarea pe care ai cerut să ţi-o fac. Apoi 
întorcându-se şi înclinându-se în faţa lady-ei Henriette, 
tânărul spuse: Doamnă, regele, fratele vostru, doreşte ca eu 
să am cinstea de a prezenta alteţei voastre pe domnul 
cavaler d'Artagnan. 

— Pentru ca alteţa voastră să aibă la nevoie un sprijin 
puternic şi un prieten de încredere? Adăugă Parry. 

D'Artagnan făcu o plecăciune. 

— Mai ai şi altceva de spus, Parry? Întrebă lady Henriette, 
zâmbindu-i lui d'Artagnan în timp ce i se adresa bătrânului 
servitor. 

— Da, doamnă, regele doreşte ca alteţa voastră să 
păstreze cu sfinţenie în memoria sa numele şi să-şi 


amintească de meritul domnului d'Artagnan, căruia 
maiestatea sa spune că-i datorează redobândirea regatului. 

Buckingham, prinţesa şi Rochester se priviră ca uluiţi. 

— Asta? Zise d'Artagnan? E o altă mică taină, pentru care, 
pe cât se pare, nu mă voi lăuda faţă de fitil maiestăţii sale 
Carol al II-lea, aşa cum am făcut-o faţă de dumneata cu 
diamantele acelea. 

— Doamnă? Spuse Buckingham? Domnul îmi aminteşte 
pentru a doua oară o întâmplare care îmi aţâţă în aşa 
măsură curiozitatea, încât voi îndrăzni să vă cer îngăduinţa 
de a-l îndepărta o clipă de alteţa voastră, pentru a sta de 
vorbă cu el între patru ochi. 

— Bine, milord? Răspunse prinţesa? Dar adu-l cât mai 
repede înapoi surorii pe acest prieten atât de credincios 
fratelui. 

Şi luă braţul lui Rochester, în timp ce Buckingham îl lua 
pe-al lui d'Artagnan. 

— Oh, povesteşte-mi, te rog, cavalere? Zise Buckingham? 
Toată această întâmplare a diamantelor, pe care nimeni n-o 
cunoaşte în Anglia, nici măcar fiul aceluia care i-a fost eroul. 

— Milord, o singură persoană avea dreptul. Să 
povestească toată această întâmplare, cum i-ai spus şi acela 
era tatăl dumitale; el a socotit de cuviinţă să tacă, astfel că 
cer îngăduinţa să fac la fel. 

Şi d'Artagnan se înclină cu o mişcare ce voia să arate că 
nici o stăruinţă nu-l va putea abate de la această hotărâre. 

— Dacă-i aşa, domnule? Murmură Buckingham? lartă-mă, 
te rog, că am adus. Vorba despre asta; şi dacă într-o zi voi 
veni şi eu în Franţa... 

Dar întoarse capul spre a se mai uita o dată la prinţesă, 
care însă nici nu se gândea la el, fund sau lăsând să pară că 
este preocupată de convorbirea cu Rochester. Buckingham 
scoase un oftat. 

— Ei bine? Întrebă d'Artagnan. 

— Spuneam că dacă, într-o zi, voi veni şi eu în Franţa... 


— Vei veni, milord? Spuse d'Artagnan zâmbind? Te asigur 
eu. 

— Ce te face să crezi asta? 

— O, am un dar al meu ciudat de a prevesti; şi o dată ce 
fac o prevestire, rar se întâmplă să mă înşel. Aşadar, dacă 
vei veni în Franţa? 

— Ei bine, domnule, dumitale, căruia regii îi cer nepreţuita 
prietenie prin care îşi pot recâştiga coroanele, eu voi 
îndrăzni să-ţi cer o părticică din acea mare îndatorare pe 
care ai arătat-o tatălui meu. 

— Milord? Răspunse d'Artagnan? Fii încredinţat că mă voi 
socoti foarte onorat dacă, acolo, vei binevoi să-ţi aduci 
aminte că m-ai cunoscut aici. lar acum, îngăduie-mi... Şi 
întorcându-se către lady Henriette: Doamnă? Zise el? Alteța 
voastră e fiică a Franţei şi, în această calitate, nădăjduiesc 
să vă revăd la Paris. Una din zilele mele fericite va fi aceea 
în care alteţa voastră îmi va da un ordin oarecare, pentru a- 
mi aduce aminte, mie, că n-aţi uitat recomandările 
augustului vostru frate. 

Şi se înclină în faţa tinerei prințese, care, cu o graţie intru 
totul regească, îi întinse mâna să i-o sărute. 

— Ah, doamnă? Rosti în şoaptă Buckingham? Ce trebuie să 
fac pentru a obţine din partea alteţei voastre o asemenea 
favoare? 

— Doamne, milord! Răspunse lady Henriette. Întreabă-l pe 
domnul d'Artagnan, el îţi va spune. 

Capitolul XXXVI Cum d'Artagnan a scos, ca zâna din 
poveste, un castel dintr-o ladă de brad. 

Cuvintele regelui privitoare la amorul propriu al lui Monck 
stârniră în sufletul lui d'Artagnan temeri nu tocmai 
mărunte. Locotenentul stăpânise toată viaţa lui marea artă 
de a-şi alege duşmanii, iar atunci când se nimerea ca 
aceştia să fie neînduplecaţi şi de neînfrânt, însemna că nu 
putuse, sub nici un motiv, să facă altfel. Dar punctele de 
vedere se schimbă mult de-a lungul unei existenţe. Totul e 
ca o lanternă magică, ale cărei privelişti ochiul omenesc le 


preface de la an la an. De aici rezultă că, între ultima zi a 
unui an în care toate se vedeau în alb şi prima zi a celui 
următor, în care toate se vor vedea în negru, nu se află 
decât răstimpul unei singure nopţi. 

D'Artagnan, atunci când plecase din Calais cu cei zece 
hojmalăi ai lui, se temuse tot atât de puţin că va avea de 
luptat cu Goliat, Nabucodonosor sau Holofern, pe cât s-ar fi 
temut să-şi încrucişeze spada cu un recrut sau să se 
ciorovăie cu vreo hangiţă. Semănase deci cu un şoim ce se 
repede înfometat asupra unui berbec. Dar un d'Artagnan 
sătul, un d'Artagnan bogat, un d'Artagnan învingător, un 
d'Artagnan mândru de o izbândă atât de grea, acest 
d'Artagnan avea prea mult de pierdut pentru a nu socoti 
bob cu bob tot ceea ce putea să-i aducă, ceasul rău. 

În timp ce se întorcea de la prezentarea sa în faţa 
prinţesei, d'Artagnan se gândea deci la un singur lucru, 
acela de a nu-l aţâţa pe un om atât de puternic ca Monck, 
un om pe care însuşi Carol îl lua cu binişorul, oricât era el 
de rege; căci, abia restabilit, sprijinitul putea să mai aibă 
încă nevoie de sprijinitor şi prin urmare nu-i va putea 
refuza acestuia, la nevoie, mărunta satisfacţie de a-l 
surghiuni pe d'Artagnan sau de a-l închide în vreun turn din 
Middlesex, sau chiar de a-l face scăpat în apele mării pe 
ruta dintre Dover şi Boulogne. Asemenea soiuri de 
satisfacţii sunt obişnuite între regi şi viceregi, fără a trage 
după ele nici un fel de consecinţe ne-plăcute. Nici nu era 
măcar nevoie ca regele să aibă vreun amestec direct într-o 
asemenea întâmplare prin care Monck ar căuta să-şi ia 
revanşa. Rolul regelui s-ar putea mărgini pur şi simplu la 
acela de a-i ierta viceregelui Irlandei tot ceea ce acesta va 
hotări în privinţa lui d'Artagnan. Pentru ca ducele de 
Albemarle să rămână cu cugetul împăcat, nu va fi nevoie de 
nimic altceva decât de un te absolvo, aruncat în glumă, sau 
de semnătura lui Charles the King, zgăriată pe un petic de 
pergament; şi, cu aceste două cuvinte rostite, sau cu cele 


trei scrise, sărmanul d'Artagnan ar fi pentru vecie îngropat 
sub ruinele propriei lui imaginaţii. 

Şi apoi, lucru nu mai puţin demn de îngrijorare pentru un 
om atât de prevăzător cum era muşchetarul nostru, se 
vedea acum singur, căci prietenia lui Athos nu părea de 
ajuns ca să-i aducă liniştea sufletească. De bună seamă, 
dacă ar fi fost vorba de o împărţire egală a loviturilor de 
spadă, muşchetarul s-ar fi bizuit foarte mult pe tovarăşul 
său; dar în gingaşele relaţii cu un rege, când un simplu 
capriciu al sorții vitrege ar veni în sprijinul actelor săvârşite 
de Monck sau de Carol al II-lea, d'Artagnan îl cunoştea prea 
bine pe Athos pentru a şti dinainte că el va face cel mai 
frumos elogiu al loialității supravieţuitorului, mulţumindu-se 
să verse şiroaie de lacrimi la căpătâiul celui mort, chit că 
răposatul era prietenul sau şi să-i întocmească apoi un 
epitaf răsunător, compus din superlativele cele mai 
pompoase. 

„De bună seamă? Îşi spunea gasconul şi această reflecţie 
era rezultatul meditaţiilor pe care le făcuse în sinea lui şi pe 
care noi le-am aşternut mai sus? De bună seamă trebuie să 
mă împac cu domnul Monck şi să-i smulg dovada că nu se 
mai gândeşte nici pe departe la trecut. Dacă, ceea ce n-aş 
vrea să se întâmple, el se arată încă greoi şi nehotărât în 
privinţa acestui simţământ, atunci îi voi da banii lui Athos, 
să-i ducă de aici, iar eu voi rămâne în Anglia atâta timp cât 
va fi nevoie, până voi vedea în ce ape se scaldă; apoi, cum 
am ochiul ager şi piciorul sprinten, la primul semn de 
duşmănie, dispar, mă ascund la milordul Buckingham, care 
mi se pare un diavol mai smerit şi căruia, drept răsplată 
pentru găzduirea lui, îi voi spune toată povestea aceea cu 
diamantele care nu mai poate să compromită acum decât 
pe o bătrână regină, ce-ar putea să apară că, pe vremea 
când era nevasta unei omizi ca domnul de Mazarin, fusese 
amanta unui chipeş senior ca Buckingham. Drace, am zis şi 
acest Monck nu-mi va mai face atunci nimic. Eh, ce 
straşnică idee mi-a venit!” 


Se ştie ca, în general, nu ideile erau acelea care îi lipseau 
lui d'Artagnan. Astfel, în cursul acestui monolog şi în timp 
ce se încheie la toţi nasturii, până sub bărbie, nimic nu-i 
aţâţă mai mult imaginaţia ca aceste pregătiri de luptă pe 
care romanii le numeau accinetica. Se duse într-un suflet la 
locuinţa ducelui de Albemarle. Fu introdus la vicerege cu o 
repeziciune ce dovedea că era privit acolo ca unul din ai 
casei. Monck se afla în cabinetul lui de lucru. 

— Milord? Îi spuse d'Artagnan, cu acea expresie de mare 
sinceritate pe care gasconul ştia să şi-o întipărească pe 
faţa-i plină de şiretenie? Milord, am venit să cer o povaţă 
înălţimii voastre. 

Monck, tot atât de încheiat sufleteşte pe cât era 
antagonistul său trupeşte, răspunse: 

— Cere, dragul meu. 

Şi chipul lui arăta o expresie nu mai puţin deschisă decât 
aceea a lui d'Artagnan. 

— Milord, înainte de toate, făgăduiţi-mi taină şi îngăduinţă. 

— Îţi făgăduiesc tot ce vrei. Despre ce e vorba? Spune. 

— Este, milord, că eu nu sunt prea mulţumit de rege. 

— Ah, aşa! Şi în ce privinţă, te rog, scumpul meu 
locotenent? 

— În aceea că maiestatea sa se deda uneori la glume 
foarte compromiţătoare pentru slujitorii lui şi gluma, 
milord, e o armă ce răneşte mult pe oamenii de spadă ca 
noi. 

Monck se strădui din răsputeri să nu-şi dea pe faţă 
gândurile; d'Artagnan însă îl pândea cu o atenţie prea 
încordată pentru a nu observa apărând o uşoară roşeaţă pe 
obrajii lui. 

— În ceea ce mă priveşte? Zise Monck cu aerul cel mai 
firesc din lume? Cu, unul, nu sunt împotriva glumelor, 
scumpe domnule d'Artagnan; soldaţii mei ţi-ar putea chiar 
spune că de multe ori, în tabără, ascultam cu nepăsare şi 
chiar cu oarecare plăcere, cântecele glumeţe ce treceau din 
armata lui Lambert într-a mea şi care, e de la sine înţeles, 


ar fi indignat urechile unui general ceva mai susceptibil 
decât mine. 

— Oh, milord? Făcu d'Artagnan? Ştiu că sunteţi un om 
desăvârşit, ştiu că v-aţi ridicat deasupra mizeriilor 
omeneşti, dar sunt glume şi glume şi în ceea ce mă priveşte, 
unele au darul de a mă scoate din sărite mai mult decât 
orice. 

— Se poate şti care anume, my dear? 

— Acelea care sunt îndreptate împotriva prietenilor mei 
sau împotriva oamenilor pe care-i respect, milord. 

Monck făcu o mişcare aproape neobservată, care lui 
d'Artagnan nu-i scăpă totuşi. 

— Şi întrucât? Întrebă Monck? Întrucât înţepătura de ac 
care-l zgârie pe altul poate să te gâdile pe dumneata? 
Povesteşte-mi asta, să vedem! 

— Milord, am să v-o explic printr-o singură frază: e vorba 
de dumneavoastră. 

Monck făcu un pas către d'Artagnan. 

— De mine? Zise el. 

— Da şi tocmai asta nu-mi pot lămuri mie însumi; dar 
pesemne că este aici o neputinţă a mea. Cum poate avea 
regele inima să ia peste picior un om care i-a făcut atât de 
multe şi atât de mari servicii? Cui i-ar trece prin cap că-i 
poate face plăcere să învrăjbească un leu ca 
dumneavoastră, contra unei biete gângănii ca mine? 

— Nici eu nu înţeleg asta? Rosti Monck. 

— Într-adevăr! În sfârşit, regele, care îmi datora o 
răsplată, putea să mă răsplătească, fie şi ca pe un soldat, 
fără să mai răscolească povestea aceea cu răscumpărarea, 
care vă atinge direct, milord. 

— Nu? Făcu Monck, râzând? Nu mă atinge câtuşi de puţin, 
ţi-o jur. 

— Nu, în ceea ce mă priveşte pe mine, înţeleg; mă ştiţi, 
milord, sunt atât de discret, încât până şi mormântul ar 
putea să pară flecar în comparaţie cu mine; dar... 
Înţelegeţi, milord? 


— Ce să înţeleg? Se încăpăţână să spună Monck. 

— Dacă altul ar cunoaşte taina pe care o cunosc eu... 

— Ce taină? 

— Eh, milord, acea nenorocită taină de la Newcastle. 

— A, milionul domnului conte de La Fere? 

— Nu, milord, nu; acţiunea îndreptată contra înălţimii 
voastre. 

— A fost bine pusă la cale, cavalere, asta e tot; trebuie să 
recunosc. Dumneata eşti un războinic şiret şi viteaz în 
acelaşi timp, ceea ce înseamnă că întruneşti însuşirile lui 
Fabius şi ale lui Hannibal. Deci, te-ai folosit de mijloacele 
dumitale, de forţă şi viclenie; nu mai e nimic de spus despre 
asta, decât că eu trebuia să mă apăr. 

— Eh, ştiu asta, milord şi nu mă aşteptam la mai puţin în 
privinţa nepărtinirii dumneavoastră; de aceea, dacă n-ar fi 
fost decât răpirea în sine, la dracu! N-ar fi nimic; dar mai 
sunt... 

— Ce mai sunt? 

— Împrejurările în care s-a făcut această răpire. 

— Care împrejurări? 

— Ştiţi prea bine, milord, ce vreau sa spun. 

— Nu, să mă bată Dumnezeu dacă ştiu! 

— E vorba de... Într-adevăr, e greu de spus. 

— De ce e vorba? 

— Ei bine, e vorba de blestemata aceea de ladă. 

Monck se înroşi deodată tot. 

— Pârlita aceea de ladă? Continuă d'Artagnan? lada aceea 
de brad, ştiţi? 

— Aha, mai că şi uitasem de ea. 

— De brad? Urmă iarăşi d'Artagnan? Cu o deschizătură 
pentru nas şi pentru gură. Într-adevăr, milord, tot ce s-a 
întâmplat atunci mai treacă-meargă; dar lada, lada! Hotărât 
lucru, era o glumă cât se poate de proastă! 

Monck se frământa în sinea lui, plin de năduf. 

— Şi totuşi, dacă am făcut asta? Reluă d'Artagnan? Eu, un 
căpitan de aventuri, este pentru că, foarte simplu, alături 


de acţiunea puţin cam uşuratică pe care am întreprins-o, 
dar pe care gravitatea situaţiei o poate scuza, la mine 
precumpănesc totdeauna prevederea şi chibzuinţă. 

— 0? Făcu Monck? Crede-mă că te cunosc bine, domnule 
d'Artagnan şi te preţuiesc mult. 

D'Artagnan nu-l slăbea nici o clipă din ochi, iscodind să 
afle ce se petrecea în gândul generalului pe măsură ce 
vorbea. 

— Dar nu e vorba de mine? Zise el. 

— Atunci, în fine, de cine e vorba? Întrebă generalul, care 
începea să-şi piardă răbdarea. 

— E vorba de rege, care niciodată nu-şi va putea stăpâni 
limba. 

— Dar, la urma urmelor, când o să mai amintească el de 
asta? Zise Monck, bâlbâindu-se. 

— Milord? Reîncepu d'Artagnan? Nu vă feriţi, vă rog, de 
un om care vă vorbeşte atât de deschis, precum o fac eu. 
Aveţi dreptul să vă manifestaţi susceptibilitatea, oricât de 
modestă ar fi ea. Ce naiba, nu e un loc potrivit pentru un 
om serios ca dumneavoastră, pentru un om care se joacă, 
aş putea zice, cu sceptrele şi coroanele aşa cum se joacă un 
acrobat cu bilele; nu e un loc potrivit pentru un om serios, 
zic, să fie închis într-o ladă, asemenea unui obiect curios de 
istorie naturală; căci, în sfârşit, înţelegeţi, asta i-ar face să 
plesnească de râs pe toţi duşmanii dumneavoastră şi sunteţi 
atât de mare, atât de nobil, atât de generos, încât meritaţi 
mai mult. Această taină poate face să moară de râs 
jumătate din speța omenească, dacă v-ar înfăţişa cineva 
închis în lada aceea. Or, nu se cuvine ca lumea să râdă în 
aşa hal de al doilea personaj al acestui mare regat. 

Monck îşi pierdu cu desăvârşire firea la gândul ca ar putea 
fi vreodată înfăţişat în lada sa. Ridicolul, aşa cum atât de 
bine prevăzuse d'Artagnan, avu asupra lui o înrâurire pe 
care nici sorții războiului, nici setea de mărire, nici teama 
de moarte nu putuseră să o aibă. 

„Bun? Îşi zise gasconul? I-e frică; sunt salvat.” 


— Oh, cât despre rege? Rosti Monck? Să n-ai nici o grijă, 
domnule d'Artagnan; regele nu va glumi cu Monck, ţi-o jur! 

Strălucirea ochilor săi fu prinsă din zbor de către 
d'Artagnan. Monck se îmblânzise mai repede decât se 
aşteptase muşchetarul. 

— Regele? Adaugă el? E o fire prea nobilă, regele are o 
inimă prea mare pentru a voi răul aceluia care îi face bine. 

— O, fără îndoială! Strigă d'Artagnan. Sunt întru totul de 
părerea dumneavoastră în ceea ce priveşte inima regelui, 
dar nu şi capul său; e bun, dar e cam uşuratic. 

— Regele nu va fi uşuratic cu Monck, fii fără grijă! 

— Aşadar, nici dumneavoastră n-aveţi nici o grijă, milord? 

— În această privinţă, cel puţin, nu, niciuna. 

— Oh, vă înţeleg, sunteţi liniştit în privinţa regelui. 

— Asta ţi-am şi spus. 

— Dar nu sunteţi tot atât de liniştit în privinţa mea? 

— Credeam a-ţi fi spus că am încredere în loialitatea şi în 
discreţia dumitale. 

— Fireşte, fireşte; dar mai gândiţi-vă şi la altceva... 

— La ce să mă gândesc? 

— La faptul că eu nu sunt singur, că am tovarăşi; şi ce 
tovarăşi! 

— Oh, da, îi cunosc. 

— Din nefericire, milord şi ei vă cunosc pe dumneavoastră. 

— Ei şi? 

— Ei sunt acolo, la Boulogne şi mă aşteaptă. 

— Şi te temi de ceva...? 

— Da, mă tem că în lipsa mea... La dracu! Dacă aş fi 
alături de ei, aş răspunde de tăcerea lor. 

— Aveam dreptate să-ţi spun că primejdia, dacă e vorba de 
vreo primejdie, nu va veni din partea maiestăţii sale, oricât 
de înclinată ar fi ea către glume, ci din partea tovarăşilor 
dumitale, cum singur ai spus... Să fii batjocorit de un rege, 
mai merge, dar de nişte soldăţoi bădărani... Goddam! 

— Da, vă înţeleg, aşa ceva e de nesuportat; tocmai de 
aceea am venit să vă spun, milord: nu credeţi că ar fi mai 


bine să plec în Franţa cât mai repede cu putinţă? 

— Desigur, dacă socoţi că prezenţa dumitale... 

— Se impune în faţa acestor ticăloşi? O, de asta vă asigur, 
milord! 

— Dar prezenţa dumitale nu va împiedica răspândirea 
zvonului, în cazul când s-a şi dat în vileag ceva. 

— O, nu s-a dat nimic în vileag, milord, vă garantez! 
Oricum, fiţi încredinţat că sunt hotărât pentru un lucru. 

— Care? 

— Să-i zdrobesc capul primului care va fi scos o vorbă şi 
primului care va fi auzit-o. După aceea, mă voi întoarce în 
Anglia pentru a căuta un adăpost şi poate o slujbă pe lângă 
înălţimea voastră. 

— Oh, întoarce-te, întoarce-te! 

— Din nefericire, milord, nu vă cunosc decât pe 
dumneavoastră aici şi mă tem că nu vă voi mai găsi, sau că 
mă veţi da uitării în înaltele sfere în care vă aflaţi. 

— Ascultă, domnule d'Artagnan? Răspunse Monck? 
Dumneata eşti un gentilom încântător, plin de spirit şi de 
curaj; ţi se cuvin toate fericirile de pe lume; vino cu mine în 
Scoţia şi, ţi-o jur, îţi voi crea în viceregatul meu o soartă pe 
care oricine o va pizmui. 

— Oh, milord, aşa ceva e cu neputinţă în ceasul de faţă! În 
timpul ce urmează, am de îndeplinit o datorie sfântă: aceea 
de a veghea asupra gloriei domniei voastre; trebuie să 
împiedic ca vreun răuvoitor să nu întunece în ochii 
contemporanilor? Şi, cine ştie? În ai posterităţii chiar? 
Strălucirea numelui vostru. 

— Ai posterităţii, domnule d'Artagnan? 

— Eh, de bună seamă! Este nevoie ca, în faţa posterităţii, 
toate amănuntele întâmplării aceleia să rămână un mister; 
căci, presupuneţi, vă rog, că acea nenorocită poveste cu 
lada de brad se va răspândi în lume; ei bine, atunci se va 
spune nu că l-aţi restabilit pe rege din loialitate, în virtutea 
liberului vostru arbitru, ci că aţi făcut-o în urma unui 
compromis încheiat între amândoi la Scheveningen. 


Zadarnic aş mai încerca să arăt cum s-au petrecut lucrurile, 
eu care o ştiu prea bine, nimeni nu mă va crede; toţi vor 
crede că am primit şi eu partea mea din friptură şi că mă 
îndop cu ea. 

Monck îşi încreţi sprâncenele. 

— Glorie, onoare, cinste? Murmură el? Nu sunteţi decât 
nişte vorbe goale! 

— Ceaţă? Adăugă d'Artagnan? Ceaţă prin care nimeni nu 
vede niciodată limpede. 

— Ei bine, atunci du-te în Franţa, scumpul meu domn? 
Zise Monck. Du-te şi, pentru ca Anglia să ţi se pară mai 
primitoare şi mai plăcută, primeşte o amintire din partea 
mea. 

„Ce-o mai fi şi asta?” se întrebă d'Artagnan. 

— Am pe malul râului Clyde? Continuă Monck? O căsuţă 
ascunsă între copaci, un mic castel, cum se spune pe aici. Pe 
lângă această căsuţă se mai află şi o sută de pogoane de 
pământ; primeşte-le. 

— O, milord... 

— Te vei simţi acolo ca la dumneata şi acesta îţi va fi 
adăpostul de care îmi vorbeai adineauri. 

— Vă voi fi prea îndatorat, milord! Drept să vă spun, mi-e 
ruşine. 

— Nu, domnule? Zise Monck cu un surâs uşor? Nu, eu voi 
fi cel care îţi rămâne îndatorat. Şi, strângând mâna 
muşchetarului, adaugă: Voi pune să se încheie actul de 
donaţie. 

Apoi ieşi. 

D'Artagnan îl privi cum se îndepărtează şi rămase 
gânditor, ba chiar foarte tulburat. 

— În sfârşit? Murmură el? Iată, orice s-ar zice, un om 
cumsecade. E trist să-ţi dai seama că numai din teamă faţă 
de mine, iar nu din dragoste, a făcut ceea ce a făcut, dar 
nu-i NiMIic, O să-i vină lui şi dragostea. Pe urmă, după o clipă 
de meditare mai adâncă, adăugă: Hm! La ce bun? Nu-i 
decât un englez! 


Şi ieşi, la rândul lui, puţin buimăcit după aceasta luptă 
încordată cu generalul. 

— Aşadar? Îşi zise mai departe? lată-mă proprietar... Dar 
cum dracu să împart castelul acela cu Planchet? Poate doar 
să-i dau lui pământul şi eu să păstrez castelul, ori să ia el 
castelul, în timp ce eu... Haidade! Domnul Monck nu va 
îngădui în ruptul capului ca eu să împart cu un băcan o casă 
în care a locuit el! E prea mândru ca să admită asta! Dar, la 
urma urmei, pentru ce atâta vorbă? Că doar nu datorită 
banilor asociaţiei m-am ales cu acest castel, ci numai 
deşteptăciunii mele; ca atare, e numai al meu. Şi-acum, să 
mă întâlnesc cu Athos. 

Şi porni spre locuinţa contelui de La Fere. 

Capitolul XXXVII Cum d'Artagnan rândui pasivul Asociaţiei 
înainte de a-i stabili activul 

— Hotărât lucru? Îşi zise d'Artagnan? Sunt în zodie bună. 
Steaua care luceşte o dată în viaţa oricărui om, care a luat 
pentru lov şi pentru lros, cel mai nenorocit dintre iudei şi 
cel mai sărac dintre greci, luceşte în sfârşit şi pentru mine. 
Nu voi mai face prostii, voi căuta să trag foloase; e şi 
vremea ca să-mi vie mintea la cap! 

Mâncă în seara aceea, foarte bine dispus, cu prietenul său 
Athos, fără a-i vorbi nimic de donația aşteptată, dar, în timp 
ce se ospătau, nu se putu împiedica să-l întrebe totuşi pe 
amicul său câte ceva în legătură cu însămânţatul, cu 
plantările, cu producţia în genere. Athos răspundea cu 
bunăvoință, aşa cum făcea el întotdeauna. Se gândea că 
d'Artagnan voia pesemne să devină proprietar de pământ; 
numai ca, în câteva rânduri, se pomeni regretând voioşia 
atât de mare şi glumele atât de hazlii ale veselului său 
tovarăş de odinioară. Într-adevăr, d'Artagnan, trăgând 
farfuria mai aproape, începuse să scrie în grăsimea sleita 
de pe fundul ei tot felul de cifre şi să facă nişte socoteli de-a 
dreptul impresionante. 

Ordinul, sau mai bine zis îngăduinţa de îmbarcare li se 
aduse chiar în aceeaşi seară. În timp ce contele primea 


hârtia cu pricina, un alt trimis îi înmâna lui d'Artagnan un 
mic sul de pergamente acoperite cu toate peceţile prin care 
se consfinţeşte în Anglia o proprietate de pământ. Athos îl 
surprinse răsfoind pe furiş aceste diferite acte ce 
statorniceau faptul împroprietăririi. Prudentul Monck, alţii 
ar fi spus generosul Monck, schimbase însă donația într-o 
vânzare şi recunoştea ca ar fi primit suma de cincisprezece 
mii de lire drept preţ al cumpărării. 

Cel ce adusese hârtiile plecase. D'Artagnan continua să le 
citească îndeaproape, în timp ce Athos îl privea zâmbind. 
D'Artagnan zări peste umăr unul din zâmbetele acelea şi 
vâri numaidecât sulul de acte în tubuleţul lor. 

— Iartă-mă? Îngână Athos. 

— Oh, dar n-ai fost de loc indiscret, dragul meu? Răspunse 
locotenentul? Voiam să... 

— Nu, nu-mi spune nimic, te rog; ordinele sunt chestiuni 
atât de sfinte, încât cel care le-a primit nu trebuie să spună 
o vorbă nici măcar fratelui, nici măcar părintelui său. Astfel, 
eu care îţi vorbesc şi care te iubesc mai mult decât pe un 
frate sau pe un părinte, mai mult decât orice pe lume... 

— În afară de Raoulaltău! 

— Pe Raoul îl voi iubi şi mai mult atunci când va fi un 
bărbat adevărat şi când îl voi vedea că se afirmă în 
deplinătatea caracterului şi a faptelor sale... Aşa cum te-am 
văzut pe tine, prietene. 

— Spuneai, mi se pare, că ai şi tu un ordin şi că nu mi-l vei 
dezvălui şi mie, aşa e? 

— Da, dragă d'Artagnan. 

Gasconul scoase un oftat. 

— Era o vreme? Zise el? Când un asemenea ordin l-ai fi 
aruncat, desfăcut, pe masă şi mi-ai fi spus: „D'Artagnan, 
citeşte mâzgălitura asta, ca s-auzim şi noi, eu, Porthos şi 
Aramis”. 

— Ai dreptate... Oh, pe atunci eram plini de tinereţe, de 
încredere, eram la vârsta generoasă când sângele 
porunceşte, sub năvala fierbinte a pasiunii! 


— Ei bine, Athos, vrei să-ţi spun vin lucru? 

— Spune, prietene. 

— Vremea aceea minunată, vârsta aceea generoasă, acea 
clocotire a sângelui fierbinte sunt foarte frumoase, nu 
încape îndoială, însă eu nu le regret câtuşi de puţin. E 
întocmai ca timpul petrecut la şcoală... Am întâlnit adesea 
câte un prost care mi se lăuda cu zilele acelea de pedepse, 
de vergi la palmă, de coji de nuci sub genunchi şi altele... E 
ciudat, dar mie nu mi-au plăcut astea niciodată; şi oricât de 
harnic şi de cumpătat aş fi fost (iar tu ştii, Athos, dacă am 
fost), oricât de simplu aş fi părut în veşmintele mele, totuşi 
nu m-am putut stăpâni să nu prefer broderiile lui Porthos în 
locul tunicii mele flenduroase, care lăsa vântul să pătrundă 
prin ea iarna şi soarele vara. Vezi dar, prietene, voi fi 
totdeauna împotriva celui care spune că preferă răul în 
locul binelui. Or, în timpurile care s-au dus, totul a fost rău 
pentru mine, atunci când fiecare lună venea cu o gaură în 
plus în pielea mea şi în tunica mea şi cu un scud mai puţin 
în biata mea pungă; din acele nemernice timpuri de 
clătinări şi bâjbâiri nu regret nimic, absolut nimic, nimic, 
nimic, decât prietenia noastră; căci am în piept o inimă; şi, 
minune! Această inimă n-a fost uscată de vântul mizeriei 
care bătea prin găurile mantalei mele, sau străpunsă de 
spadele de tot felul care pătrundeau prin găurile sărmanei 
mele piei. 

— Să nu regreţi prietenia noastră? Zise Athos? Ea nu va 
muri decât o dată cu noi. Prietenia e alcătuită mai ales din 
amintiri şi obişnuinţe şi dacă adineauri ai făcut o mică satiră 
la adresa prieteniei mele, fiindcă aş şovăi să-ţi vorbesc 
despre misiunea mea în Franţa... 

— Eu?... O, ceruri sfinte! Dacă ai şti, scump şi bun prieten, 
cât de puţin mă interesează de la o vreme încoace toate 
misiunile din lume! 

Şi, spunând acestea, strânse în mână sulul de pergamente 
aflat în buzunarul său. 


Athos se ridică de la masă şi chemă gazda să-i plătească 
bucatele servite. 

— De când sunt prietenul tău? Zise d'Artagnan? Eu n-am 
plătit niciodată o masă. Porthos adesea, Aramis câteodată, 
iar tu aproape totdeauna erai cel care scotea punga de câte 
ori ne apropiam de sfârşitul ospăţului. Acum sunt bogat şi 
vreau să încerc şi eu să văd dacă e cu adevărat un eroism 
să plăteşti o masă. 

— Încearcă? Zise Athos, băgându-şi punga la loc în 
buzunar. 

Cei doi prieteni porniră apoi către port, nu fără ca 
d'Artagnan să se uite mereu înapoi, spre a vedea dacă 
preţioşii lui scuzi nu iau calea-ntoarsă. Noaptea îşi întinsese 
vălul ei negru peste apele galbene ale Tamisei; se auzeau 
scrâşnetele scripeţilor şi bufniturile butoaielor ce 
prevesteau fâşâitul produs de întinderea pânzelor, fâşâit ce 
de atâtea ori făcuse să bată inimile muşchetarilor, atunci 
când ameninţarea mării era cea mai mică dintre toate cele 
pe care mer-geau să le înfrunte. De data asta însă aveau să 
se îmbarce pe o corabie mare, care-i aştepta la Gravesend, 
iar Carol al II-lea, totdeauna plin de atenţii când era vorba 
de lucruri mărunte, pregătise unul din iahturile sale, cu 
doisprezece oameni din garda lui scoțiană, spre a face 
onorul ambasadorului pe care-l trimitea în Franţa. La 
miezul nopţii, iahtul lăsă călătorii pe puntea corăbiei şi la 
ceasurile opt de dimineaţă, ambasadorul şi prietenul său 
puneau din nou piciorul pe pământ, în portul de la 
Boulogne. 

În timp ce contele şi Grimaud se îngrijeau de cai pentru a 
porni de-a dreptul la Paris, d'Artagnan dădu o fugă până la 
hanul unde, conform ordinelor sale, trebuia să-l aştepte 
mica lui trupă. Domnişorii ăştia se ospătau din belşug cu 
stridii, cu peşte şi cu rachiu aromat când d'Artagnan se ivi 
în prag. Erau bine afumaţi cu toţii, dar niciunul nu 
întrecuse încă măsura. Un ura! Puternic de bucurie îl 
întâmpină pe căpitan la intrarea în han. 


— lată-mă? Zise d'Artagnan. Campania s-a terminat şi am 
venit să dau fiecăruia adausul de soldă pe care l-am 
făgăduit. 

Din ochii tuturor ţâşniră scântei. 

— Fac rămăşag că n-a mai rămas nici o sută de livre în 
chimirul celui mai bogat dintre voi. 

— Asta cam aşa e! Răspunseră toţi în cor. 

— Domnilor? Le spuse atunci d'Artagnan? lată cel din 
urmă consemn. Tratatul de negoţ a fost încheiat, datorită 
dibăciei noastre de a fi pus mâna pe cel mai iscusit financiar 
al Angliei; căci, acum pot să vă mărturisesc, omul pe care a 
trebuit să-l răpim era vistiernicul generalului Monck. 

Acest cuvânt? „vistiernic”? Produse oarecare freamăt în 
rândul armatei sale. D'Artagnan observă că numai ochii lui 
Menneville nu dovedeau o încredere deplină. 

— Pe acest vistiernic? Urmă d'Artagnan? L-am adus într-o 
ţară neutră, în Olanda; acolo l-am pus să semneze tratatul, 
apoi l-am dus eu însumi înapoi la Newcastle şi, fiindcă a fost 
mulţumit de felul cum ne-am purtat cu el, fiindcă lada de 
brad a fost mutată de ici colo fără zdruncinături şi a fost 
căptuşită bine, ca să fie moale, i-am cerut o răsplată pentru 
voi. Iat-o! 

Şi aruncă un săculeţ destul de respectabil pe masă. Toţi 
întinseră deodată mâinile. 

— O clipă, mieluşeilor? Vorbi d'Artagnan. Dacă aici e o 
bogăţie, este totodată şi o poruncă. 

— Ho-ho! Murmură gloata. 

— Ne aflăm, prieteni, la o răspântie, unde se cere să avem, 
înainte de toate, cap; ca să v-o spun pe şleau: ne aflăm între 
spânzurătoare şi Bastilia. 

— Ho-ho! Repetă corul. 

— E lesne de înţeles. A trebuit să-i lămuresc generalului 
Monck de ce şi cum a dispărut vistiernicul său; pentru asta 
a fost nevoie să aştept restaurarea, în care aproape nimeni 
nu mai credea, a regelui Carol, unul din prietenii mei... 


Aci, adunarea încrucişă o privire de adâncă mulţumire cu 
privirea deosebit de mândră a lui d'Artagnan. 

— Regele odată restaurat, i l-am înapoiat lui Monck pe 
omul său de afaceri, cam boţit, e drept, dar, în sfârşit, i l-am 
dus înapoi viu şi nevătămat! Atunci, generalul Monck, 
iertându-mă, căci m-a iertat, nu s-a putut împiedica să-mi 
spună aceste vorbe, pe care vă cer şi vouă acum să vi le 
întipăriţi bine, aici, între ochi, sub bolta ţestei: „Domnule, 
gluma e bună, dar mie, fireşte, nu-mi plac glumele. Dacă 
vreodată va fi să se scape vreo vorbă despre ceea ce ai 
făcut (auzi, domnule Menneville?), fie de pe buzele 
dumitale, fie de pe ale tovarăşilor dumitale, află că am în 
regatul meu din Scoţia şi Irlanda şapte sute patruzeci şi 
una de spânzurători de lemn de stejar, prinse în cârlige de 
fier şi cu funiile unse proaspăt în fiecare săptămână. Îi voi 
face cadou câte una din aceste spânzurători fiecăruia dintre 
voi şi, bagă bine în cap, domnule d'Artagnan, a adăugat el 
(bagă bine în cap şi dumneata, domnule Menneville!), îmi 
vor mai rămâne şapte sute treizeci pentru plăcerile mele 
mai mărunte. În plus de asta...” ' 

— O, o! Făcură simbriaşii. Mai e şi un „plus”? 

— Un nenorocit de plus: „Domnule d'Artagnan, îi trimit 
regelui Franţei tratatul încheiat, cu rugămintea de a-i 
închide până una alta în Bastilia, apoi de a mi-i expedia 
încoace pe toţi aceia care au luat parte la răpire; şi asta eo 
rugăminte pe care regele mi-o va îndeplini, fără doar şi 
poate”. 

Un murmur de groază porni de la toate colţurile mesei. 

— Da, da? Făcu d'Artagnan? Numai că acest vrednic domn 
Monck a uitat un lucru, anume că nu ştie cum îl cheamă pe 
niciunul dintre voi; eu singur vă ştiu numele, dar nu eu? 
Cred că nu vă îndoiţi de asta?! Voi fi acela care să vă 
trădeze. La urma urmei, de ce aş face-o? Cât despre voi, 
presupun că nu veţi fi atât de neghiobi încât să vă pârâţi 
unul pe altul, căci atunci regele, ca să scape de grija dea vă 
hrăni şi adăposti, vă va trimite val-vârtej în Scoţia, unde 


sunt cele şapte sute patruzeci şi una de spânzurători. Asta 
este, domnilor! Şi acum nu mai am de adăugat nici un 
singur cuvânt la cele pe care am avut cinstea de avi le 
spune. Sunt pe deplin încredinţat că m-aţi înţeles bine, nu-i 
aşa, domnule Menneville? 

— Bine de tot? Mormăi acesta. 

— Şi-acum, scuzii! Rosti d'Artagnan. Închideţi toate uşile. 

Zise şi desfăcu săculeţul de pe masă, din care se 
rostogoliră îndată mai mulţi scuzi de aur nou-nouţi. Toţi se 
aplecară repede să-i culeagă de pe jos. 

— Mai încet! Strigă d'Artagnan. Nimeni să nu se mişte, o 
să-i adun eu singur. 

Şi-i adună într-adevăr, apoi dădu fiecăruia câte cincizeci 
de scuzi strălucitori, primind de la ei tot atâtea 
binecuvântări câte piese împărţise. 

— Acum? Le spuse el? Dacă ar fi cu putinţă să vă mai 
astâmpăraţi şi voi, dacă v-aţi hotări şi voi să deveniți nişte 
burghezi cinstiţi şi cumsecade... 

— Asta e cam greu? Bolborosi unul dintre ei. 

— Şi pentru ce să devenim, căpitane? Întrebă altul. 

— Fiindcă v-aş mai putea regăsi cândva şi, cine ştie? V-aş 
mai fi miluit din vreme în vreme cu câte o astfel de 
pomană... 

Făcu apoi un semn către Menneville, care asculta totul cu 
multă atenţie. 

— Menneville? Îi spuse el? Vino cu mine. Adio, flăcăi! Nu 
vă mai amintesc că trebuie să vă ţineţi gura! 

Menneville ieşi după el, în timp ce strigătele de rămas bun 
ale celorlalţi se amestecau cu dulcele zornăit al aurului ce 
aluneca în buzunarele lor. 

— Menneville? Vorbi d'Artagnan când ajunseră în stradă? 
Tu nu eşti prost, dar ia seama să nu devii! Nu-mi pari a fi 
omul care se sperie de spânzurătorile lui Monck şi nici de 
Bastilia maiestăţii sale regele Ludovic al XIV-lea, dar îmi faci 
cinstea de a părea că te temi de mine. Ei bine, ascultă: la 
cea mai mică vorbă pe care-o vei slobozi, te voi ucide ca pe 


un pui de găină. Pentru asta am în buzunar iertarea de 
păcat primită de la Sfântul nostru părinte, papa. 

— Vă încredinţez că nu ştiu absolut nimic, scumpe 
domnule d'Artagnan şi că toate cele spuse de 
dumneavoastră sunt pentru mine literă de evanghelic. 

— Ştiam că eşti un băiat deştept? Zise muşchetarul? Te-am 
cântărit de acum douăzeci şi cinci de ani. Aceşti cincizeci de 
scuzi de aur, pe care ţi-i dau pe deasupra, dovedesc cât de 
mult te preţuiesc. Ţine! 

— Mulţumesc, domnule d'Artagnan? Bâigui Menneville. 

— Cu suma asta poţi să devii un om foarte cinstit? Adăugă 
d'Artagnan cu tonul cel mai serios. Ar fi ruşinos ca o minte 
ca a ta şi un nume pe care nu mai îndrăzneşti să-l porţi să 
fie terfelite pentru totdeauna sub rugina unei vieţi mârşave. 
Cată să fii om de treabă, Menneville şi trăieşte un an de zile 
cu aceşti o sută de scuzi de aur, care sunt o răsplată 
frumoasă, crede-mă: de două ori solda unui înalt ofiţer. 
Peste un an, vino la mine şi, la dracu! Voi face ceva din tine. 

Menneville jură, aşa cum făcuseră şi ceilalţi, că va fi mut 
ca mormântul. Şi totuşi, trebuie că cineva a vorbit, dar cum 
este neîndoios că aceasta n-a făcut-o vreunul din cei nouă 
tovarăşi, după cum este atât de sigur că n-a făcut-o nici 
Menneville, rămâne de presupus că cel care a vorbit este 
d'Artagnan însuşi, deoarece, în calitatea lui de gascon, el 
avea limba mult mai aproape de buze. Căci, în sfârşit, dacă 
n-ar fi el, care altul ar putea să fie? Şi cum s-ar explica 
atunci că taina lăzii de brad, prevăzută cu o mică 
deschizătură la un capăt, a putut să ajungă la cunoştinţa 
noastră şi încă într-un chip atât de amănunţit, încât, după 
cum s-a văzut, am putut povesti aici toată întâmplarea, 
până în cele mai mici ascunzişuri? Ascunzişuri care, de 
altminteri, aruncă o lumină pe cât de nouă, pe atât de 
neaşteptată asupra acestei părţi din istoria Angliei, lăsată 
până astăzi în umbră de către toţi istoricii, aceşti iluştri 
confraţi ai noştri. 


Capitolul XXXVIII Unde se vede că băcanul francez a ieşit 
cu obrazul curat încă din veacul al XVII-lea. 

Odată socotelile încheiate şi toate sfaturile date, 
d'Artagnan nu se mai gândi decât să se vadă la Paris cât 
mai repede cu putinţă. Athos, la rândul său, era dornic să se 
întoarcă la casa lui şi să se odihnească puţin. Oricât de 
întregi ar rămâne sufletul şi trupul după oboselile 
călătoriei, omul pornit la drum simte cu plăcere, la capătul 
zilei, chiar atunci când ziua a fost frumoasă, că noaptea îi va 
aduce dulceaţa somnului. De aceea, călărind alături, de la 
Boulogne la Paris, cei doi prieteni, fiecare adâncit în lumea 
gândurilor lui, nu vorbiră despre lucruri atât de însemnate 
încât să merite osteneala de a le mai povesti cititorului: şi 
unul şi altul, furaţi de visurile proprii şi făurind planuri de 
viitor deosebite între ele, căutau mai ales să scurteze 
drumul, grăbind paşii cailor. În seara celei de a patra zile de 
la plecarea lor din Boulogne, Athos şi d'Artagnan ajunseră 
la barierele Parisului. 

— Încotro o apuci acum, scumpe prietene? Întrebă Athos. 
Eu mă duc de-a dreptul la hanul unde trag de obicei. 

— lar eu de-a dreptul la asociatul meu. 

— La Planchet? 

— Ei, Doamne, da: la „Drugul de Aur”. 

— Am rămas înţeleşi că ne vom mai revedea, nu-i aşa? 

— Dacă mai rămâi la Paris, da; căci eu voi rămâne aici. 

— Nu. După ce-l voi îmbrăţişa pe Raoul, căruia i-am dat 
întâlnire la mine, la han, voi pleca fără întârziere spre La 
Fere. 

— Ei bine, adio, atunci, scump şi desăvârşit prieten! 

— La revedere, mai degrabă, căci la urma urmelor nu ştiu 
de ce n-ai veni să locuieşti cu mine la Blois. lată-te liber 
acum, iată-te bogat; îţi vei cumpăra, dacă vrei, o mică 
proprietate în apropiere de Cheverny sau pe lângă 
Bracieux. Într-o parte, vei avea cele mai frumoase păduri 
din lume, care se întind până la acelea din Chambord; în 
cealaltă, bălți ce-ţi încântă ochiul. Tu care iubeşti 


vânătoarea şi care, vrând-nevrând, eşti poet, ai să găseşti 
acolo, scumpe prieten, fazani, cârstei şi lişiţe, fără să mai 
vorbim de minunatele apusuri de soare şi de plimbările cu 
barca ce i-ar face să viseze chiar pe Nemrod şi pe Apolo 
însuşi. Până la cumpărare, ai putea să stai la mine în La 
Fere şi acolo ne vom duce să prindem ţarce în viţa de vie, 
aşa cum făcea regele Ludovic al XIII-lea. E o ocupaţie 
plăcută pentru nişte bătrânei ca noi. 

D'Artagnan strânse cu multă căldură mâinile lui Athos. 

— Scumpul meu conte? Zise el? Nu-ţi spun încă nici da, 
nici nu. Lasă-mă să-mi petrec la Paris timpul ce-mi este de 
trebuinţă ca să pun în rânduială toate treburile mele de aici 
şi să mă obişnuiesc pe încetul cu greul şi strălucitorul gând 
ce-mi apasă creierul şi aproape că mă covârşeşte. Sunt 
bogat, bine zici, dar de aici şi până la a mă deprinde cu 
bogăţia, mă cunosc îndeajuns, e o cale lungă şi voi fi un 
animal nesuferit. Or, n-am ajuns încă atât de nătâng, încât 
să nu mai ştiu ce vorbesc în faţa unui prieten ca tine, Athos. 
Haina e frumoasă, haina e brodată cu aur, dara nouă şi mă 
strânge la subţiori. 

Athos zâmbi. 

— Fie? Murmură el. Dar în legătură cu această haină, Vrei 
să-ţi dau un sfat, dragă d'Artagnan? 

— Oh, foarte bucuros. 

— N-ai să te superi de loc? 

— Fii serios! 

— Atunci când bogăţia se abate asupra cuiva la ani târzii şi 
pe neaşteptate, cel în cauză, spre a nu se pierde cu firea, e 
bine să fie zgârcit, adică să nu cheltuiască mai mulţi bani 
decât ar fi avut înainte, sau să fie risipitor şi să facă atâtea 
datorii încât să redevină sărac. 

— O, dar ceea ce-mi spui tu acum seamănă a sofism, 
scumpul meu filosof. 

— Nu cred. Vrei să fii zgârcit? 

— Nu, păcatele mele! Am fost pe când n-aveam nimici S-o 
mai schimbăm! 


— Atunci fii risipitor. 

— Nici asta, la naiba! Datoriile mă îngrozesc. Creditorii 
sunt pentru mine ca dracii din iad care-i răsucesc pe 
osândiţi în frigare şi cum răbdarea nu e însuşirea mea de 
căpetenie, sunt ispitit să-i frec eu pe ei. 

— Eşti omul cel mai înţelept pe care-l cunosc şi tu n-ai 
nevoie să primeşti sfaturi de la nimeni. Nebuni sunt aceia 
care ar crede că te-ar putea povâţui cu ceva. Dar, nu 
suntem oare în strada Saint-Honore? 

— Ba da, Athos. 

— Uite, acolo, la stânga, căsuţa aceea lungă şi albă e hanul 
unde locuiesc eu. Observi că n-are decât două caturi. Eu 
stau la primul; celălalt e închiriat unui ofiţer pe care slujba 
îl ţine departe opt sau nouă luni pe an, astfel că sunt singur 
în toată casa, aşa cum sunt la conacul meu, numai că aici 
mă costă bani. 

— Oh, cât de bine ştii să te descurci tu în viaţă, Athos! Ce 
ordine şi ce lărgime! lată ce mi-ar plăcea şi mie. Dar, ce 
vrei, ăsta e un dar din naştere, nu se învaţă. 

— Linguşitorule! Haide, rămâi cu bine, scumpul meu 
prieten. Ascultă, aminteşte-i despre mine lui musiu 
Planchet; a rămas acelaşi băiat isteţ, nu-i aşa? 

— Şi acelaşi om inimos, Athos. Adio! 

Se despărţiră. În tot timpul acestei convorbiri, d'Artagnan 
nu slăbise nici o clipă din ochi un cal de povară în samarele 
căruia, sub un braţ de fân, erau ascunse săculeţele, 
dimpreună cu celelalte lucruri ale lui. La Saint-Merri 
băteau ceasurile nouă seara; vânzătorii lui Planchet tocmai 
închideau prăvălia. La colţul străzii Lombarzilor, d'Artagnan 
opri, sub o streaşină, călăuza care ducea de hăâţ calul cu 
samare şi chemă un simbriaş de-al lui Planchet, lăsându-i în 
pază nu numai cei doi cai, dar şi călăuza; după aceea intră 
la băcan, care abia se ridicase de la masă şi, într-o odaie 
alăturată, cerceta cu o anumită înfrigurare calendarul pe 
care, în fiecare seară, trăgea câte o linie neagră peste ziua 
ce trecuse. În clipa când, după obiceiul lui zilnic, Planchet 


ştergea, oftând, cu vârful penei, ziua ce se scursese, 
d'Artagnan bătu cu talpa în pragul uşii, făcând să-i sune 
pintenul de fier. 

— Ah, Doamne! Strigă Planchet. 

Vrednicul băcan nu putu rosti nici un cuvânt mai mult: îl 
vedea în faţa lui pe asociatul său. D'Artagnan intră, 
încovoiat de spate, cu o înfăţişare posomorâtă. Gasconul îşi 
avea planul său în legătură cu Planchet. 

„Doamne sfinte! Îşi spuse în sinea lui băcanul, uitându-se 
la călător. E tare amărât!” 

Mugşchetarul se aşeză pe un scaun. 

— Scumpe domnule d'Artagnan? Bâigui Planchet, sub 
povara unei pârdalnice bătăi de inimă? lată-vă întors! Dar 
cu sănătatea? 

— Destul de bună, Planchet, destul de bună? Răspunse 
d'Artagnan, scoțând un oftat. 

— Nădăjduiesc că n-aţi fost rănit, nu-i aşa? 

— Eh! 

— Da, văd că expediţia a fost grea? Adăugă Planchet din 
ce în ce mai îngrijorat. 

— Destul de grea? Mormăi d'Artagnan. 

Un fior îl străbătu prin tot trupul pe Planchet. 

— Aş bea ceva? Zise muşchetarul, ridicându-şi istovit 
capul. 

Planchet alergă el însuşi la dulap şi-i aduse lui d'Artagnan 
un pahar mare cu vin. D'Artagnan se uită la sticlă. 

— Ce vin e ăsta? Întrebă el. 

— Vai, vinul care vă place mult, domnule? Răspunse 
Planchet. E vinul acela vechi de Anjou, care într-o zi era să 
ne coste atât de scump pe toţi. 

— Ah! Murmură d'Artagnan cu un zâmbet trist. Ah, bietul 
meu Planchet, merit eu oare să mai beau un vin bun? 

— Vai de mine, scumpul meu stăpân! Exclamă Planchet, cu 
o sforţare supraomenească, în timp ce încordarea 
mușchilor feţei, paloarea şi tremurul ce-l cuprinsese trădau 
cea mai vie nelinişte. Vai, am fost şi eu soldat, prin urmare 


am curaj; nu mă ţineţi pe ghimpi, domnule d'Artagnan: 
bănuţii noştri s-au dus, aşa-i? 

D'Artagnan, înainte de a răspunde, tăcu un răstimp şi 
acest răstimp băcanului i se păru un veac, cu toate că 
tăcerea muşchetarului nu ţinu decât atât cât să se 
răsucească pe scaun. 

— Şi dacă ar fi aşa? Rosti el cu încetineală, clătinându-şi 
capul de sus în jos? Ce-ai spune, sărmanul meu prieten? 

Planchet, din palid cum era, se îngălbeni ca ceara. S-ar fi 
zis că-şi înghiţise limba, atât de mult i se umflase gâtlejul, 
atât de mult i se înroşiseră ochii. 

— Douăzeci de mii de livre! Murmură el. Douăzeci de mii 
de livre, nu mai puţin...! 

D'Artagnan, cu gâtul îndoit, cu picioarele întinse, cu 
braţele fleşcăite, părea o statuie a Descurajării. Planchet 
lăsă să-i scape un suspin, smuls din cutele cele mai adânci 
ale rărunchilor. 

— Bine? Bâigui el? Acum înţeleg totul. Dar să fim bărbaţi. 
S-a sfârşit, s-a sfârşit, n-ai ce-i face! Mulţumiţi cerului că aţi 
scăpat cu viaţă, domnule. 

— Fireşte, e mare lucru viaţa, de bună seamă; dar, până 
una alta, sunt ruinat, ruinat! 

— Ce naiba, domnule! Îl încurajă Planchet. Chiar dacă-i 
aşa, nu trebuie să deznădăjduim pentru atâta lucru; vă veţi 
face băcan, laolaltă cu mine; vă fac părtaş la negoţul meu; o 
să împărţim câştigul pe din două, iar când nu va fi câştig, ei 
bine, vom împărţi migdalele, stafidele şi prunele uscate şi 
vom ronţăi împreună cel din urmă sfert de caşcaval de 
Olanda. 

D'Artagnan nu se mai putu preface multă vreme. 

— La dracu! Strigă el, mişcat până în adâncul sufletului. 
Eşti un băiat minunat, pe cinstea mea, Planchet! Spune, n- 
ai căutat să mă amăgeşti cumva? N-ai văzut colo, la colţul 
străzii, sub streaşină aceea, calul meu cu săculeţii doldora? 

— Care cal? Ce săculeţe? Făcu Planchet, a cărui inima se 
strânse deodată la gândul că d'Artagnan înnebunise cu 


totul. 

— Ei, săculeţii englezeşti, la dracu! Întări d'Artagnan, 
luminându-se la faţă, plin de bucurie. 

— Ah, Doamne! Îngână Planchet, retrăgându-se din faţa 
ochilor lui d'Artagnan, care dogoreau ca focul. 

— Netotule! Strigă d'Artagnan. Mă credeai nebun, care va 
să zică. Şi când colo, niciodată, îţi spun, niciodată n-am avut 
capul mai teafăr şi inima mai voioasă. La săculeţii noştri, 
Planchet, la săculeţi! 

— Dar care săculeţi, Doamne, iartă-mă? 

D'Artagnan îl împinse pe Planchet la fereastră. 

— Colo, sub streaşină aceea, vezi un cal? 

— Da. 

— Este cu spinarea încărcată? 

— Da, este. 

— Îl vezi pe unul din băieţii tăi de prăvălie vorbind cu 
însoţitorul meu? 

— Da, da, îl văd. 

— Ei bine, tu ştii cum îl cheamă pe băiatul acela, fiindcă e 
de la tine din prăvălie. la cheamă.-l. 

— Abdon! Abdon! Strigă Planchet de la fereastră. 

— Adu calul încoace? Îi şopti d'Artagnan. 

— Adu calul încoace! Zbieră Planchet. 

— Acum, zece livre însoţitorului? Zise d'Artagnan cu tonul 
de care s-ar fi folosit să comande un atac? Doi băieţi ca să 
aducă sus cei dintâi doi săculeţi, doi pentru ceilalţi doi din 
urmă, şi... lute! La dracu, să meargă totul strună! 

Planchet se repezi pe scări, ca şi cum un diavol l-ar fi 
ciupit de călcâie. Peste o clipă, băieţii de prăvălie urcau 
treptele, încovoiaţi sub greutatea din spinare. D'Artagnan îi 
trimise apoi la culcare, încuie uşa cu grijă şi, adresându-se 
lui Planchet, care părea la rândul lui că înnebunise, zise: 

— Acum, noi amândoi! 

Şi întinse pe podea o pătură mare, peste care deşertă 
primul săculeţ. Acelaşi lucru îl făcu Planchet cu al doilea; 
apoi d'Artagnan, nerăbdător, îl spintecă pe al treilea cu 


cuțitul. Când Planchet auzi zornăitul tulburător al aurului şi 
arginţilor, când văzu revărsându-se din sac scuzii 
strălucitori care se zbăteau ca peştii aruncaţi din plasă, 
simțind că mormanul de piese roşcate sau argintii creştea 
mereu ca un val şi-l cuprindea până la glezne, îl apucă 
ameţeala, se împletici, se răsuci în jurul lui ca un om lovit de 
trăsnet şi se prăvăli cu toată greutatea peste grămada de 
bani, pe care trupul lui, în cădere, o făcu să se împrăştie, cu 
un scrâşnet de nedescris. 

Planchet, sugrumat de bucurie, îşi pierduse cunoştinţa. 
D'Artagnan îi aruncă un pahar de vin alb peste faţă, ceea 
ce-l readuse numaidecât în simţiri pe băcan. 

— Ah, Doamne! Ah, Doamne! Ah, Doamne! Murmură 
Planchet, ştergându-şi de vin mustaţa şi barba. 

Pe vremea aceea, întocmai ca şi astăzi, băcanii purtau 
mustăţi de cavaleri şi bărbi de lăncieri; în schimb, scăldarea 
în bani, destul de rară încă de pe atunci, a devenit astăzi 
aproape necunoscută. 

— La dracu! Strigă D'Artagnan. Sunt aici o sută de mii de 
livre pentru dumneata, domnule asociat. Ia-ţi partea 
dumitale, dacă nu te superi; eu o voi lua pe a mea. 

— Oh, frumoasă sumă, domnule d'Artagnan, frumoasă 
sumă! 

— Cu o jumătate de ceas mai înainte, îmi părea rău pentru 
partea ce ţi se cuvine; acum însă nu-mi mai pare rău, căci 
tu eşti un băcan cumsecade, Planchet. Haide să încheiem 
socoteala în mod cinstit, fiindcă, după cum se spune, 
socoteala bună îţi aduce un prieten bun. 

— O, dar povestiţi-mi mai întâi toată întâmplarea? Zise 
Planchet? Ea trebuie să fie mult mai frumoasă decât banii 
aceştia. 

— Pe legea mea? Răspunse d'Artagnan, netezindu-şi 
mustaţa? Nu zic nu şi dacă vreodată istoricul se va gândi la 
mine când va vorbi despre această întâmplare, va putea să 
spună că nu s-a adăpat la un izvor prost. Ascultă dar, 
Planchet, vreau să-ţi povestesc totul. 


— Iar eu voi face între timp grămăjoare? Zise Planchet. 
Începeţi, scumpul meu stăpân. 

— Să vezi?... Începu d'Artagnan, potrivindu-şi răsuflarea. 

— Una? Numără Planchet, strângând prima grămăjoară 
de bani. 

Capitolul XXXIX Jocul domnului de Mazarin. 

Într-unul din vastele saloane ale Palatului Regal, cu pereţii 
îmbrăcaţi într-o catifea întunecată pe care sclipeau cadrele 
aurite ale unui mare număr de tablouri minunate, se vedea, 
în seara însăşi a sosirii celor doi francezi, toată curtea 
adunată în faţa alcovului domnului cardinal Mazarin, care 
pregătise o seară de jocuri în cinstea regelui şi a reginei. 

Un mic paravan despărţea trei mese, aşezate într-un colţ 
al încăperii. La una din aceste mese se aflau regele şi cele 
două regine. Ludovic al XIV-lea, aşezat în faţa tinerei 
regine, soţia lui, îi zâmbea cu o expresie de foarte reală 
fericire. Ana de Austria ţinea cărţile cu dosul spre cardinal 
şi nora sa o ajuta la joc, atunci când nu-i zâmbea soţului ei. 
Cât despre cardinal, care stătea culcat, cu o înfăţişare 
foarte slăbită, foarte obosită, jocul lui îl făcea contesa de 
Soissons, iar el urmărea doar îndeaproape cărţile, cu o 
privire plină de patimă şi lăcomie. 

Cardinalul fusese sulemenit de Bernouin; dar roşul care-i 
strălucea numai în pomeţii obrajilor făcea sa iasă şi mai 
mult la iveală paloarea bolnăvicioasă a restului figurii şi 
galbenul lucios al frunţii. Singuri ochii aveau o sclipire mai 
vie şi asupra acestor ochi de bolnav se aţinteau din când în 
când privirile neliniştite ale regelui, ale reginelor şi ale 
curtenilor. 

Adevărul este că acei ochi ai lui signor Mazarin erau 
stelele mai mult sau mai puţin strălucitoare în care Franţa 
veacului al XVII-lea îşi citea destinul în fiecare seară şi în 
fiecare dimineaţă. 

Monseniorul nici nu câştiga, nici nu pierdea; nu era deci 
nici vesel, nici trist. Asta era însă o stare în care Ana de 
Austria, plină de compătimire pentru el, nu voia să-l lase 


prea multă vreme; dar pentru a-i stârni bolnavului vreo 
tresărire mai puternică, ar fi trebuit ca ea să câştige sau să 
piardă. Să câştige ar fi fost primejdios, căci atunci Mazarin 
şi-ar fi schimbat nepăsarea într-o schimonosire 
dezgustătoare a feţei; să piardă era de asemenea 
primejdios, fiindcă ar fi trebuit să se lase înşelată şi atunci 
infanta, care urmărea jocul soacrei sale, fără îndoială că ar 
fi ţipat prea tare de bucurie pentru Mazarin. 

Folosindu-se de această linişte, curtenii vorbeau cu 
însufleţire între ei. Domnul de Mazarin, dacă se întâmpla să 
fie în toane bune, era un prinţ îngăduitor şi el, care nu 
oprea pe nimeni să cânte atunci când cineva câştiga, nu era 
într-atât de tiran încât să-i oprească pe alţii să vorbească 
atunci când cineva se hotăra să piardă. Aşadar, toată lumea 
vorbea. La prima masă, tânărul frate al regelui, Filip, duce 
de Anjou, îşi privea chipul drăgălaş în oglinda unei cutiuţe. 
Favoritul său, cavalerul de Lorraine, sprijinit de fotoliul 
Prințului, asculta cu o tainică invidie pe contele de Guiche, 
alt favorit al lui Filip, care povestea, în termeni aleşi, 
diferitele schimbări întâmplate în viaţa regelui aventurier 
Carol al II-lea. Amintea, ca pe nişte evenimente demne de 
un basm, toate rătăcirile lui prin Scoţia, spaimele ce-l 
urmăreau când partidele vrăjmaşe se ţineau după el, 
nopţile petrecute căţărat prin copaci, zilele când răbda de 
foame şi lupta din greu. Încetul cu încetul, soarta acestui 
rege năpăstuit atrase în aşa chip atenţia ascul-tătorilor, 
încât jocul începu să lâncezească chiar şi la masa regală, iar 
tânărul rege urmărea îngândurat, cu privirea rătăcită, fără 
să pară că le dă vreo însemnătate, cele mai mici amănunte 
ale acestei odisei, foarte pitoresc povestite de contele de 
Guiche. 

Contesa de Soissons îl întrerupse pe povestitor. 

— Mărturiseşte, conte, că înfloreşti totul? Zise ea. 

— Doamnă, repet ca un papagal ceea ce mi-au povestit şi 
mie diferiţi englezi. Aş spune chiar, spre ruşinea mea, că 
reproduc întocmai vorbele lor, ca o copie. 


Ludovic al XIV-lea îşi înălţă capul ce arăta înţelepciune şi 
mândrie. 

— Doamnă? Rosti el cu un glas studiat, ce trăda încă pe 
copilul sfios? Domnul cardinal vă va spune că, pe vremea 
când eram minor, treburile Franţei erau lăsate în voia 
întâmplării... Şi că dacă aş fi fost mai vârstnic şi silit să pun 
mâna pe spadă, aş fi făcut-o adesea ca să-mi apăr masa de 
seară. 

— Slavă Domnului? Vorbi cardinalul, care deschidea 
pentru întâia oară gura? Maiestatea voastră exagerează, 
căci hrana i-a fost totdeauna pregătită la vreme, împreună 
cu aceea a slujitorilor săi. 

Regele roşi. 

— Oh! Strigă Filip de la locul unde şedea şi fără a înceta să 
se privească în oglindă. Eu mi-amintesc că odată, la Melun, 
nu fusese pregătită hrana pentru nimeni şi regele s-a 
ospătat cu două treimi dintr-o bucată de pâine, lăsându-mi 
mie cealaltă treime. 

Toată adunarea, văzându-l pe Mazarin zâmbind, începu să 
râdă. Regii pot fi măguliţi cu amintirea unei suferinţe din 
trecut, aşa cum sunt măguliţi cu speranţa într-o fericire din 
viitor. 

— Aşa a fost scris, ca totdeauna coroana Franţei să 
rămână pe capul regilor, dar să cadă de pe acela al regelui 
Angliei? Se grăbi să adauge Ana de Austria. Şi dacă această 
coroană s-a clătinat uneori, căci se întâmplă adesea ca 
tronurile să se cutremure, cum se cutremură şi pământul, 
de fiecare dată, zic, când revoluţia venea cu amenințările ei, 
o frumoasă izbândă readucea liniştea. 

— Cu câteva odoare în plus la coroană? Completă Mazarin. 

Contele de Guiche tăcu; regele îşi mângâie obrazul şi 
Mazarin schimbă o privire cu Ana de Austria, ca spre a-i 
mulţumi pentru cele spuse. 

— Asta n-are nici o însemnătate? Zise Filip, netezindu-şi 
părul. Vărul meu Carol nu e frumos, dar e foarte viteaz şi s- 
a bătut ca un adevărat ostaş, iar dacă urmează să se bată 


aşa şi mai departe, nu încape îndoială că va sfârşi prin a 
câştiga o bătălie... ca la Rocroy. 

— Dar n-are armată? Îl întrerupse cavalerul de Lorraine. 

— Regele Olandei, aliatul său, îi va da ajutor. Şi eu i-aş fi 
dat, dacă aş fi fost regele Franţei. 

Ludovic al XIV-lea se înroşi ca ardeiul. Mazarin se prefăcu 
că urmăreşte mai atent ca oricând jocul de cărţi. 

— În ceasul de faţă? Reluă contele de Guiche? Soarta 
acestui nefericit prinţ e pecetluită. Dacă a fost înşelat de 
Monck, atunci e pierdut. 'lemniţa, moartea poate, vor 
încheia ceea ce surghiunul, luptele şi lipsurile au început. 

Mazarin îşi încruntă sprâncenele. 

— E adevărat? Întrebă Ludovic al XIV-lea? Că maiestatea 
sa Carol al II-lea a părăsit Haga? 

— Foarte adevărat, maiestate? Răspunse tânărul. Tatăl 
meu a primit o scrisoare în care i se dau amănunte; se ştie 
chiar că regele a debarcat la Dover; nişte pescari l-au văzut 
intrând în port; restul e încă un mister. 

— Aş vrea să ştiu restul? Zise cu însufleţire Filip. 
Dumneata ştii ceva, frate? 

Ludovic al XIV-lea roşi din nou. Era pentru a treia oară în 
răstimp de un ceas. 

— Întreabă-l pe domnul cardinal? Răspunse el pe un ton 
care-l făcu pe cardinal, pe Ana de Austria şi pe toţi ceilalţi 
să ridice ochii. 

— Ceea ce înseamnă, fiul meu? Interveni Ana de Austria? 
Că regelui nu-i place să se vorbească despre treburi de stat 
în afara consiliului. 

Filip primi cu bunăvoință această dojana şi făcu o adâncă 
plecăciune, zâmbindu-i mai întâi fratelui său, apoi mamei 
sale. Dar Mazarin trase cu coada ochiului şi văzu că într-un 
colţ al salonului se formase un grup şi că ducele de Orleans, 
contele de Guiche şi cavalerul de Lorraine, împiedicaţi să 
vorbească cu glas tare, ar putea să-şi spună în şoaptă mai 
multe decât s-ar cuveni. Începu deci să le arunce nişte 
priviri pline de neîncredere şi nelinişte, îndemnând-o pe 


Ana de Austria să găsească un mijloc de a le tulbura această 
convorbire tăinuită, când deodată Bernouin, strecurându-se 
sub perdeaua de la marginea patului, îi şopti la ureche 
stăpânului său: 

— Monseniore, un trimis al maiestăţii sale regelui Angliei. 

Mazarin nu-şi putu ascunde o uşoară tresărire, pe care 
regele o observă în treacăt. Mai mult pentru a nu lăsa să se 
înţeleagă că ar fi curios, decât a nu lăsa să pară că e de 
prisos, Ludovic al XIV-lea se ridică numaidecât şi, 
apropiindu-se de eminenţa sa, îi spuse bună seara. Întreaga 
adunare se ridică în acelaşi timp, cu un mare hârşâit de 
scaune trase şi de mese împinse. 

— Lăsaţi să plece rând pe rând toată lumea? Îi spuse 
Mazarin lui Ludovic al XIV-lea? Apoi binevoiţi să-mi acordaţi 
câteva minute. E vorba de o chestiune asupra căreia aş dori 
să informez, chiar astă-seară, pe maiestatea voastră. 

— Şi reginele? Întrebă Ludovic al XIV-lea. 

— Şi domnul duce de Anjou? Zise eminenţa sa. 

Apoi cardinalul se retrase sub baldachinul său, ale cărui 
perdele, căzând până jos, ascundeau patul. În tot acest 
timp, el nu pierdu însă nici o clipă din ochi grupul 
conspiratorilor. 

— Domnule conte de Guiche? Rosti Mazarin cu o voce 
tremurătoare, îmbrăcându-şi în dosul perdelelor halatul de 
casă pe care i-l ţinea Bernouin. 

— Iată-mă, monseniore? Răspunse tânărul, apropiindu-se. 

— Ia cărţile mele; dumneata ai noroc... Câştigă în locul 
meu câţiva bani de la aceşti domni. 

— Da, monseniore. 

Tânărul se aşeză la masa de la care regele tocmai se 
ridicase pentru a sta de vorbă cu reginele. O partidă 
înverşunată începu numaidecât între conte şi câţiva dintre 
curtenii cei mai bogaţi. Filip continuă să sporovăiască 
despre găteli împreună cu tânărul cavaler de Lorraine, în 
timp ce în dosul perdelelor de la alcov foşnetul halatului de 


mătase al cardinalului nu se mai auzi. Eminenţa sa îl 
urmase pe Bernouin în cabinetul alăturat odăii de culcare. 

Capitolul XI. O afacere de stat. 

Cardinalul, trecând în cabinetul său de lucru, îl găsi acolo 
pe contele de La Fere care aştepta, foarte ocupat să admire 
un minunat Rafael aşezat deasupra unei vitrine încărcate 
cu argintărie. Eminenţa sa se apropie încet, uşor şi tăcut ca 
o umbră şi îşi aţinti dintr-o dată privirea asupra chipului 
contelui, aşa cum avea obiceiul să facă, pretinzând că poate 
să ghicească din simpla surprindere a feţei interlocutorului 
rezultatul la care ar putea să ajungă după convorbire. De 
data asta însă, metoda lui Mazarin dădu greş: el nu putu să 
citească absolut nimic pe faţa lui Athos, nici măcar 
respectul pe care se deprinsese să-l citească pe toate 
fizionomiile. 

Athos era îmbrăcat în negru, cu o simplă broderie de 
argint. Purta cordoanele Sfântului-Spirit, al Jartierei şi al 
Lânei de Aur, trei ordine atât de însemnate că numai un 
rege sau un actor putea să le reunească. Mazarin îşi 
frământa îndelung mintea, puţin tulburat, pentru a-şi 
reaminti numele pe care trebuia să-l pună pe această 
înfăţişare rece ca gheaţa, dar nu izbuti. 

— Sunt înştiinţat? Zise el în cele din urmă? Că mi s-a adus 
un mesaj din Anglia. 

Şi se aşeză, făcându-le semn să plece lui Bernouin şi lui 
Brienne, care, în calitatea lui de secretar, se pregătea să ia 
pana şi să scrie. 

— Din partea maiestăţii sale regelui Angliei, da, eminenţă. 

— Vorbiţi destul de bine limba franceză pentru un englez, 
domnule? Spuse curtenitor Mazarin, scrutând printre 
degete ordinele Sfântul-Spirit, Jartiera şi Lâna de Aur, dar 
mai ales chipul mesagerului. 

— Nu sunt englez, sunt francez, domnule cardinal? 
Răspunse Athos. 

— Iată ceva neobişnuit: regele Angliei alegându-şi ca 
ambasadori nişte francezi; ăsta e un semn bun... Numele 


dumneavoastră, domnule? 

— Contele de La Fere? Rosti Athos, salutând cu o 
plecăciune mai puţin adâncă decât ar fi cerut ceremonialul 
şi orgoliul ministrului atotputernic. 

Mazarin ridica din umeri ca pentru a spune: „Nu cunosc 
acest nume”. Athos rămase neclintit. 

— Şi veniţi, domnule? Reluă Mazarin? Să-mi spuneţi... 

— Vin din partea maiestăţii sale regelui Marei Britanii să 
vestesc regelui Franţei... 

Mazarin îşi încruntă sprâncenele. 

— Să vestesc regelui Franţei? Continuă Athos? Fericita 
restaurare a maiestăţii sale Carol al II-lea pe tronul 
părinţilor săi. 

Accentul mesagerului nu-i scăpă câtuşi de puţin şiretei 
eminenţe. Mazarin avea o experienţă prea îndelungată 
pentru a nu observa în respectul rece şi aproape mândru al 
lui Athos un semn de ostilitate care nu era temperatura 
obişnuită a acestei sere calde ce se numeşte Curte. 

— Aveţi împuterniciri, fără îndoială? Întrebă cardinalul pe 
un ton scurt şi iritat. 

— Da... Monseniore. 

Acest cuvânt? Monseniore? Se desprinse greu de pe 
buzele lui Athos; s-ar fi zis că i le ardea. 

— Atunci, arâtaţi-le. 

Athos scoase dintr-o punguliţă de catifea brodată, pe care 
o purta sub tunică, o scrisoare. Mazarin întinse mâna. 

— lertaţi-mă, monseniore? Zise Athos? Dar scrisoarea e 
pentru rege. 

— Fiindcă sunteţi francez, domnule, trebuie să ştiţi ce 
înseamnă un prim-ministru la curtea Franţei. 

— A fost o vreme? Răspunse Athos? Când mă preocupam, 
într-adevăr, de ceea ce înseamnă un prim-ministru; dar pe 
urmă şi sunt mulţi ani de atunci, am luat hotărârea să nu 
mai tratez decât cu regele. 

— În cazul acesta, domnule? Zise Mazarin, care începea 
să-şi piardă cumpătul? Nu-l veţi putea vedea nici pe 


ministru, nici pe rege. 

Şi se ridică în picioare. Athos vâri la loc scrisoarea în 
punguliţa lui, salută cu un aer grav şi se îndreptă spre 
ieşire. Acest sânge rece îl răscoli adânc pe Mazarin. 

— Ciudate procedee diplomatice! Strigă el. Suntem oare 
pe vremea când domnul Cromwell ne trimitea spintecători 
în loc de însărcinaţi de afaceri? Nu-ţi lipseşte, domnul meu, 
decât o oală în cap şi Biblia la brâu! 

— Domnule? Replică Athos? N-am avut niciodată plăcerea 
să tratez cu domnul Cromwell, ca domnia voastră şi n-am 
văzut însărcinaţii săi de afaceri decât cu spada în mână; nu 
ştiu, deci, cum se purta el cu prim-miniştrii. Cât despre 
regele Angliei, Carol al II-lea, ştiu atât, că, atunci când îi 
scrie maiestăţii sale regelui Ludovic al XIV-lea, nu-i scrie 
eminenţei sale cardinalului Mazarin; în a face această 
distincţie nu văd nici o diplomaţie. 

— Ah! Strigă Mazarin, ridicându-şi faţa slăbită şi lovindu- 
se cu palma peste frunte. Acum mi-aduc aminte! 

Athos îl privi nedumerit. 

— Da, acela e! Rosti cardinalul, continuând să-l măsoare 
pe interlocutorul său. Da, el e... le cunosc, domnule. Ah, 
diavolo, acum nu mă mai mir! 

— Într-adevăr? Răspunse Athos surâzând? Tocmai mă 
întrebam cum se face că vestita memorie a excelenţei 
voastre nu-şi poate aduce aminte de mine? 

— Veşnic îndărătnic şi certăreţ... Domnule. Domnule. Cum 
ţi se spune oare? Stai... Un nume de fluviu... Potamos... 
Nu... Un nume de insulă... Naxos... Nu, per Jove!... Un 
nume de munte... Athos! Ăsta e! Încântat să te revăd şi 
încântat că nu mai suntem la Rueil, unde m-ai făcut să 
plătesc răscumpărarea, cu afurisiţii dumitale de complici... 
Fronda! Faimoasa Frondă! Fronda blestemată! Oh, ce 
pleavă! Zău aşa, domnule, pentru ce ura dumitale este oare 
mai trainică decât a mea? Dacă cineva ar putea să se 
plângă, totuşi, cred că acela nu eşti dumneata, dumneata 


care te-ai ales din toate acelea nu numai cu nădragii curaţi, 
dar şi cu acest cordon al Sfântului-Spirit la gât. 

— Domnule cardinal? Răspunse Athos? Îngăduiţi-mi să nu 
intru în consideraţiuni de acest ordin. Am de îndeplinit o 
misiune... Îmi veţi înlesni mijloacele de a duce la îndeplinire 
această misiune? 

— Sunt mâhnit? Grăi Mazarin, bucuros că îşi adusese 
aminte, dar zburlit încă de dorinţa de a fi răutăcios? Sunt 
mâhnit, domnule... Athos... Că un frondeur ca dumneata a 
primit să îndeplinească o misiune pe lângă Mazarin, aşa 
cum se spunea odinioară... 

Şi cardinalul începu sa râdă, cu toate că o tuse dureroasă 
îl întrerupea la fiecare vorbă şi-i zguduia pieptul. 

— N-am primit o misiune decât pe lângă regele Franţei, 
domnule cardinal? Ripostă contele cu mai puţină acreală 
însă, deoarece se simţea destul de tare pe poziţie pentru a 
se arăta mai moderat. 

— O să trebuiască, totuşi, domnule frondeur? Zise Mazarin 
cu voioşie? Ca, de la rege, afacerea cu care te-ai 
însărcinat... 

— Cu care am fost însărcinat, monseniore, fiindcă eu nu 
alerg după asemenea lucruri. 

— Fie! O să trebuiască, spun, ca aceste tratative să treacă 
puţin prin mâinile mele... Aşa că, să nu pierdem un timp 
preţios... Arată-mi condiţiile. 

— Am avut onoarea să încunoştinţez, pe eminenţa voastră 
că numai scrisoarea maiestăţii sale regelui Carol al II-lea 
poate să arate care este dorinţa sa. 

— Haide, eşti ridicol cu încăpăţânarea dumitale, domnule 
Athos! Se vede că te-ai frecat de puritanii de acolo!... Taina 
dumitale eu o cunosc mai bine ca dumneata şi faci, poate, 
rău că nu ţii seama de un om bătrân şi suferind, care s-a 
străduit mult în viaţa lui şi s-a luptat din răsputeri pentru 
credinţele lui, aşa cum şi dumneata ai făcut pentru ale 
dumitale... Nu vrei să spui nimic? Prea bine. Nu vrei să-mi 
dai scrisoarea? Şi mai bine. Vino în odaia mea, vei putea 


vorbi cu regele... Şi în faţa regelui... Şi acum, o ultimă 
întrebare: cine ţi-a dăruit Lâna de Aur? Mi-aduc aminte că 
se spunea că ai fi având Jartiera; cât despre Lâna de Aur 
însă, nu ştiam nimic... 

— De curând, monseniore, Spania, cu prilejul căsătoriei 
maiestăţii sale Ludovic al XIV-lea, a trimis regelui Carol al 
II-lea un brevet al Lânei, în alb; Carol al II-lea mi l-a conferit 
mie, scriind în locul lăsat în alb numele meu. 

Mazarin se ridică şi, sprijinindu-se de braţul lui Bernouin, 
se îndreptă spre baldachinul său, chiar în clipa când în 
salon se auzi o voce: „Domnul prinţ!” Prinţul de Conde, cel 
dintâi prinţ de sânge, învingătorul de la Rocroy, Lens şi 
Nordlingen, intra într-adevăr la monseniorul Mazarin, 
urmat de gentilomii săi şi tocmai se înclina în faţa regelui, 
când prim-ministrul trase perdeaua la o parte. Athos avu 
timp atunci să-l zărească pe Raoul strângând mâna contelui 
de Guiche şi să primească un surâs la salutul lui respectuos. 
Avu, de asemenea, timp să vadă chipul surâzător al 
cardinalului, când acesta dădu cu ochii, pe masa lui, de o 
grămadă de aur câştigată de contele de Guiche, care 
avusese mult noroc la cărţi, după ce eminenţa sa îl lăsase să 
joace în locul său. În aşa fel că, uitând de ambasador, de 
ambasadă şi de prinţ, prima tresărire a bătrânului se 
îndreptă către bănetul de pe masă. 

— Cum! Strigă el. Tot aurul ăsta... E câştigat? 

— O nimica toată de vreo cincizeci de mii de scuzi, da, 
monseniore? Răspunse contele de Guiche, ridicându-se în 
picioare. Doriţi să las locul eminenţei voastre, sau să joc mai 
departe? 

— Dă-i încoa'! Dă-i încoa'! Eşti nebun! O să pierzi tot ce-ai 
câştigat până acum, crede-mă! 

— Monseniore? Rosti prinţul de Conde salutând. 

— Bună seara, domnule prinţ? Zise ministrul cu un glas 
potolit. E frumos din partea dumitale că ai venit să-i faci o 
vizită unui prieten bolnav. 


— Unui prieten!... Murmură contele de La Fere, auzind cu 
înmărmurire această îmbinare monstruoasă de cuvinte. 
Prieteni, când e vorba de Mazarin şi de Conde! 

Mazarin ghici gândurile acestui frondeur, căci îi zâmbi cu 
triumf, apoi îndată: 

— Sire? Zise el către rege? Am cinstea să prezint 
maiestăţii voastre pe domnul conte de La Fere, 
ambasadorul maiestăţii sale britanice... Afacere de stat, 
domnilor! Adăugă pe urmă, făcând un semn cu mâna ca toţi 
cei care umpleau salonul să plece. 

Aceştia, în frunte cu prinţul de Condă, se retraseră la 
singurul gest al lui Mazarin. Raoul, după ce-i mai aruncă o 
privire contelui de La Fere, îl urmă pe domnul de Conde. 
Filip de Anjou şi regina păreau a se întreba din ochi dacă 
trebuiau să plece sau nu. 

— O afacere de familie? Rosti atunci Mazarin, oprindu-i pe 
scaunele lor. Domnul pe care-l vedeţi aici aduce regelui o 
scrisoare prin care Carol al II-lea, întru totul restaurat pe 
tronul său, cere o logodnă între Domnul, fratele regelui şi 
domnişoara Henriette, nepoata lui Henric al IV-lea... Vrei 
să-i înmânezi regelui scrisoarea dumitale de acreditare, 
domnule conte? 

Athos rămase o clipă năuc. Cum aflase oare ministrul 
conţinutul unei scrisori pe care el o purtase cu atâta grijă la 
sine? Totuşi, căutând să-şi stăpânească uimirea, întinse 
misiva tânărului rege Ludovic al XIV-lea, care o luă, 
înroşindu-se la faţă. O linişte desăvârşită se făcu în salonul 
cardinalului. Ea nu era tulburată decât de zgomotul aurului 
pe care Mazarin, cu mâna lui galbenă şi uscată, îl vâra într- 
un sertar, în timp ce regele citea scrisoarea. 

Capitolul XLI Povestirea. 

Răutatea cardinalului nu-i lăsă ambasadorului prilejul să 
spună prea multe lucruri; totuşi, cuvântul restauraţie izbi 
urechea regelui, care, fără a-l mai slăbi din ochi pe conte, 
încă de la intrarea acestuia, i se adresă: 


— Domnule, fii bun şi dă-ne câteva amănunte în legătură 
cu mersul treburilor din Anglia. Vii din această ţară, eşti 
francez şi ordinele pe care le văd strălucind la pieptul 
dumitale arată că eşti un om de merit şi totodată un om cu 
însuşiri alese. 

— Domnul? Zise cardinalul, întorcându-se către regina- 
mamă? E un vechi slujitor al maiestăţii voastre, domnul 
conte de La Fere. 

Ana de Austria, care uitase totul, întocmai ca o regina a 
cărei viaţă era împletită din furtuni şi din zile frumoase, îl 
privi lung pe Mazarin, al cărui zâmbet răutăcios făgăduia 
mai degrabă o amărăciune; apoi, printr-o altă privire, ea îi 
ceru lui Athos o lămurire. 

— Domnul? Continuă cardinalul? Era un muşchetar din 
garda lui Treville, în serviciul fostului rege... Domnul 
cunoaşte bine Anglia, unde a călătorit de mai multe ori în 
diferite perioade; e un slujitor cu mari merite. 

Aceste cuvinte se refereau la toate amintirile pe care Ana 
de Austria se temea să le răscolească. Anglia însemna 
pentru ea ura sa împotriva lui Richelieu şi dragostea faţă de 
Buckingham; un muşchetar din garda lui Treville însemna 
toată odiseea triumfurilor care făcuseră să bată inima 
tinerei femei şi a primejdiilor ce zdruncinaseră tronul 
tinerei regine. 

Aceste cuvinte aveau însă destulă putere, căci ele făcură 
să amuţească şi puseră pe gânduri toate persoanele de 
neam regesc, care, cu simţăminte diferite, începură să 
reînvie anii aceia plini de frământări şi de mister, pe care 
tinerii nu-i cunoscuseră, iar bătrânii credeau că-i uitaseră 
cu desăvârşire. 

— Vorbeşte, domnule? Rosti Ludovic al XIV-lea, 
smulgându-se primul din mrejele tulburării, ale bănuielilor 
şi ale aducerilor aminte. 

— Da, vorbeşte? Adăugă Mazarin, căruia mica răutate 
îndreptată contra Anei de Austria îi redase vigoarea şi 
voioşia. 


— Sire? Vorbi contele? Un fel de miracol a schimbat 
întreaga soartă a regelui Carol al II-lea. Ceea ce oamenii n- 
au putut să facă până acum, Dumnezeu s-a hotărât să 
aducă la îndeplinire. 

Mazarin tuşi, foindu-se în patul său. 

— Regele Carol al II-lea? Continuă Athos? A plecat din 
Haga nu ca un izgonit sau ca un cuceritor, ci ca un rege 
adevărat, care, după o călătorie făcută departe de regatul 
său, s-a întors în ţară în aclamaţiile poporului. 

— Mare miracol, într-adevăr? Rosti Mazarin? Căci, dacă 
ştirile n-au minţit, regele Carol al II-lea, care s-a întors în 
aclamații, plecase de acolo în bătaia de foc a muschetelor. 

Regele nu făcu nici o mişcare. Filip, mai tânăr şi mai 
zburdalnic, nu-şi putu stăpâni un zâmbet, care îl măguli pe 
Mazarin, ca şi cum ar fi fost aplaudat pentru gluma lui. 

— Într-adevăr? Zise regele? A fost un miracol; însă 
Dumnezeu, care face atâtea pentru regi, domnule conte, se 
foloseşte totuşi de mâna oamenilor spre a-şi înfăptui vrerile 
sale. Căror oameni le datorează Carol al II-lea restabilirea 
sa pe tron? 

— Dar? Întrerupse cardinalul, fără să ţină seama de 
amorul propriu al regelui? Maiestatea voastră nu ştie că 
acesta a fost domnul Monck...? 

— Pesemne că o ştiu? Replică Ludovic al XIV-lea cu tărie? 
Totuşi, cer domnului ambasador să-mi explice motivele 
schimbării acestui domn Monck. 

— Maiestatea voastră atinge tocmai miezul problemei? 
Răspunse Athos? Căci, fără miracolul de care am avut 
onoarea să vorbesc, domnul Monck ar fi rămas poate un 
duşman de neînfrânt pentru regele Carol al II-lea. 
Dumnezeu a voit însă ca o conduită ciudată, îndrăzneață şi 
năstruşnică să încolţească în mintea unui anumit om, în 
vreme ce o altă hotărâre neclintită, curajoasă, încolţea în 
mintea unui alt anumit om. Împerecherea acestor două 
hotărâri aduse după sine o asemenea schimbare în poziţia 


domnului Monck, încât, din duşman înverşunat, a devenit 
un prieten pentru regele răsturnat. 

— lată exact amănuntul pe care-l ceream?... Zise regele. 
Cine sunt aceşti doi oameni de care ai vorbit? 

— Doi francezi, sire. 

— Asta mă face cu adevărat fericit. 

— Şi cele două hotărâri? Strigă Mazarin. Pe mine mă 
interesează mai mult hotărârile decât oamenii. 

— Da? Murmură regele. 

— Cea de-a doua, aceea neclintită, înţeleaptă... Cea mai 
puţin însemnată, sire, era de a se dezgropa un milion, în 
monede de aur, ascuns de regele Carol I la Newcastle şi de 
a cumpăra cu acest aur sprijinul lui Monck. 

— Oh, oh! Făcu Mazarin, reînsufleţindu-se la auzul 
cuvântului milion... Dar Newcastle nu era ocupat de acelaşi 
Monck? 

— Da, domnule cardinal şi tocmai pentru asta am îndrăznit 
să numesc hotărârea aceea curajoasă şi în acelaşi timp 
neclintită. Era vorba, prin urmare, în cazul când domnul 
Monck n-ar fi primit propunerile mijlocitorului, de a reda 
regelui Carol al II-lea acest milion, care trebuia smuls 
loialității şi nu numai loialismului generalului Monck... 
Treaba s-a făcut, nu fără multe greutăţi; generalul Monck a 
fost loial şi a lăsat ca aurul să fie dezgropat. 

— Mi se pare? Zise Ludovic pe gânduri şi cu sfială? Că 
regele Carol al II-lea n-avea cunoştinţă de acest milion pe 
vremea când se afla la Paris. 

— Mie mi se pare? Adăugă cardinalul cu răutate? Că 
maiestatea sa regele Marei Britanii ştia prea bine de 
existenţa acelui milion, dar că prefera să aibă două, în loc 
de unul. 

— Sire? Răspunse Athos cu tărie? Maiestatea sa regele 
Carol al II-lea s-a pomenit în Franţa atât de sărac, încât nu 
avea nici cu ce să plătească poştalionul şi atât de 
deznădăjduit, încât în mai multe rânduri i-a trecut prin 
minte să-şi pună capăt vieţii. Nu ştia nimic despre existenţa 


acestui milion de la Newcastle şi, fără sprijinul unui 
gentilom, supus al maiestăţii voastre, depozitar moral al 
milionului şi care i-a dezvăluit taina lui Carol al II-lea, acest 
prinţ ar lâncezi încă şi astăzi în cea mai crudă uitare. 

— Să trecem la hotărârea cealaltă, ciudată, îndrăzneață şi 
năstruşnică? Întrerupse Mazarin, a cărui isteţime suferise o 
înfrângere. Care a fost această hotărâre? 

— Iat-o: domnul Monck stătea ca o piedică în calea 
restabilirii maiestăţii sale regelui răsturnat şi un francez s-a 
gândit să înlăture această piedică. 

— O, o, dar francezul acesta e un scelerat? Zise Mazarin? 
Iar hotărârea lui nu e chiar atât de năstruşnică, încât să-l 
absolve pe autorul ei de a atârna în funie sau de a fi tras pe 
roată în Piaţa Grevei, din ordinul parlamentului. 

— Eminenţa voastră se înşală? Replică Athos sec. N-am 
spus că francezul în chestiune luase hotărârea să-l ucidă pe 
Monck, ci numai să-l înlăture. Cuvintele limbii franceze au 
un înţeles pe care gentilomii din Franţa îl cunosc foarte 
bine. De altminteri, asta e chestiune de război şi când îţi 
slujeşti regele împotriva duşmanilor lui, pentru asta nu te 
judecă parlamentul, ci Dumnezeu. Aşadar, acest gentilom 
francez şi-a pus în gând să-l răpească pe generalul Monck şi 
şi-a înfăptuit planul. 

Regelui îi plăcea nespus de mult să audă asemenea 
povestiri despre fapte eroice. 

Fratele mai tânăr al maiestăţii sale lovi cu pumnul în masă, 
strigând: 

— Ah, ce frumos! 

— L-a răpit pe Monck? Întrebă regele. Dar Monck se afla 
în tabăra lui... 

— Iar gentilomul era singur, sire. 

— Minunat! Exclamă Filip. 

— Într-adevăr, minunat! Accentua regele. 

— Bun! lată-i pe cei doi leişori scăpaţi din cuşcă? Murmură 
cardinalul. Apoi, cu un aer dispreţuitor, pe care nu se silea 


să şi-l ascundă, adăugă: Nu cunosc aceste amănunte; 
garantezi că toate astea sunt adevărate, domnule? 

— Cu atât mai mult, domnule cardinal, cu cât am văzut cu 
ochii mei totul. 

— Dumneata? 

— Da, monseniore. 

Regele se apropiase fără să vrea de conte; ducele de Anjou 
se întorsese către Athos şi-l împingea de cealaltă parte. 

— Şi pe urmă, domnule, pe urmă? Strigară amândoi în 
acelaşi timp. 

— Sire, domnul Monck, odată răpit de acest francez, a fost 
adus în faţa regelui Carol al II-lea, la Haga. Regele îl puse în 
libertate pe domnul Monck şi generalul, drept recunoştinţă, 
i-a dat în schimb lui Carol al II-lea tronul Marei Britanii, 
pentru care s-au luptat mai înainte atâţia oameni viteji, fără 
nici un rezultat. 

Filip bătu din palme cu înflăcărare. Ludovic al XIV-lea, mai 
potolit, se întoarse către contele de La Fere şi-l întrebă: 

— Asta e adevărat, în toate amănuntele? 

— Absolut adevărat, sire. 

— Unul dintre gentilomii mei cunoştea taina milionului şi a 
păstrat-o în sinea lui cu credinţă? 

— Da, sire. 

— Numele acestui gentilom? 

— Preaumilul vostru slujitor? Răspunse cu modestie Athos. 

Un murmur de admiraţie făcu să-i crească inima în piept 
lui Athos. Putea să fie cel puţin mândru. Mazarin însuşi îşi 
ridicase braţele spre cer. 

— Domnule? Zise regele? Voi căuta, voi încerca să găsesc 
un mijloc prin care să te pot răsplăti. 

Athos făcu o mişcare. 

— O, nu pentru cinstea dumitale; a-ţi plăti pentru asta ar 
însemna să te umilesc; dar îţi datorez o răsplată pentru că 
ai luat parte la restaurarea fratelui meu Carol al II-lea. 

— De bună seamă? Rosti Mazarin. 


— Triumf al unei cauze frumoase, care umple de bucurie 
întreaga casă a Franţei? Pronunţă Ana de Austria. 

— Sa continuăm? Zise Ludovic al XIV-lea. E adevărat, 
iarăşi, că un om singur a pătruns până în tabăra lui Monck 
şi l-a răpit? 

— Acest om avea zece ajutoare alese din tagma celor de 
Jos. 

— Numai atât? 

— Numai atât. 

— Şi cum se numeşte el? 

— Domnul D'Artagnan, cândva locotenent de muşchetari 
al maiestăţii voastre. 

Ana de Austria se înroşi; Mazarin fu năpădit de ruşine şi se 
îngălbeni; Ludovic al XIV-lea se întunecă şi o broboană de 
sudoare îi alunecă pe fruntea palidă. 

— Straşnici oameni! Murmură el. 

Şi, fără să vrea, îi aruncă ministrului o privire ce l-ar fi 
îngrozit pe acesta dacă Mazarin nu şi-ar fi ascuns chiar în 
clipa aceea faţa în pernă. 

— Domnule? Strigă tânărul duce de Anjou, punându-şi 
mâna albă şi delicată ca a unei femei pe braţul lui Athos? 
Spune-i, te rog, acestui vrednic om, că Prinţul, fratele 
regelui, va bea mâine în sănătatea lui, în faţa a o sută dintre 
cei mai buni gentilomi ai Franţei. 

Şi, sfârşind de rostit aceste cuvinte, tânărul Prinţ, 
observând că înflăcărarea îi stricase una din manşete, se 
grăbi să şi-o potrivească la loc cu cea mai mare grijă. 

— Să vorbim despre afaceri, sire? Interveni Mazarin, care 
nu se înflăcăra aşa de uşor şi nu avea nici manşete. 

— Da, domnule? Răspunse Ludovic al XIV-lea. Spune-ne 
cele ce ai de împărtăşit, domnule conte? Adăugă el, 
întorcându-se către Athos. 

Athos intră numaidecât în subiect fi propuse în chipul cel 
mai solemn mâna lady-ei Henriette Stuart tânărului Prinţ, 
fratele regelui. 


Convorbirea ţinu aproape un ceas; după aceea, uşile 
salonului fură deschise din nou pentru curteni, care îşi 
reocupară locurile de mai înainte, ca şi cum nimic nu i-arii 
stânjenit în desfăşurarea plăcerilor din seara aceea. Athos 
se regăsi atunci aproape de Raoul, astfel că tatăl şi fiul 
putură, în sfârşit, să-şi strângă mâinile. 

Capitolul XLII Domnul de Mazarin devine risipitor. 

În timp ce Mazarin căuta să-şi recapete calmul după 
fierbinţeala prin care trecuse, Athos şi Raoul schimbară 
câteva cuvinte într-un colţ al salonului. 

— Aşadar, iată-te la Paris, Raoul? Zise contele. 

— Da, domnule, de când s-a reîntors domnul prinţ de 
Conde. 

— Nu pot să-ţi vorbesc prea mult aici, unde ne privesc 
atâţia ochi, dar am să plec numaidecât la mine acasă şi am 
să te aştept acolo de îndată ce serviciul îţi va îngădui să vii. 

Raoul se înclină. Domnul de Conde venea spre ei. Prinţul 
avea acea privire limpede şi adâncă prin care se fac 
deosebite păsările de pradă de soi nobil; însăşi fizionomia 
lui oferea mai multe trăsături distinctive în această privinţă. 
Se ştie că prinţul de Conde avea un nas acvilin, ce ieşea, 
ascuţit, tăios, de sub o frunte uşor înclinată şi mai mult 
îngustă decât înaltă; ceea ce, dacă ar fi să ne luăm după 
gurile rele de la curte, necruțătoare nici chiar faţă de un 
geniu, aducea la moştenitorul iluştrilor prinți ai casei de 
Conde mai mult cu un plisc de vultur decât cu un nas 
omenesc. Această privire pătrunzătoare, această expresie 
impunătoare a întregii lui fizionomii îi tulburau totdeauna 
pe cei cărora prinţul le adresa cuvântul său, mai tare decât 
o puteau face măreţia sau frumuseţea proporţionată a 
învingătorului de la Rocroy. De altminteri, aceşti ochi ieşiţi 
în afară se învăpăiau atât de repede, încât la domnul prinţ 
de Conde cea mai mică însufleţire semăna cu un început de 
mânie. Din pricina acestei însuşiri, toată lumea de la curte îl 
respecta, ba mulţi chiar, văzând în el numai omul, duceau 
respectul aproape până la temere. 


Deci, Louis de Conde se îndrepta spre contele de La Fere 
şi Raoul, cu intenţia vădită de a fi salutat de unul şi de a-i 
adresa cuvântul său celuilalt. 

Nimeni nu saluta cu mai multă graţie şi cumpănire decât 
contele de La Fere. Se ferea să pună într-o plecăciune toate 
acele nuanţe pe care un curtean nu le împrumută de obicei 
decât aceleiaşi culori: dorinţa de a plăcea. Athos îşi 
cunoştea valoarea personală şi saluta pe un prinţ ca pe un 
om, îndulcind prin ceva simpatic şi greu de definit ceea ce 
putea să fie, în semeţia atitudinii lui, jignitor pentru orgoliul 
rangului înalt. 

Prinţul voia să-i vorbească ceva lui Raoul. Athos îi preveni: 

— Dacă domnul viconte de Bragelonne? Zise el? N-ar fi 
unul dintre preaumilii slujitori ai alteţei voastre, l-aş ruga 
să-mi rostească numele în faţa voastră... Dragă prinţe. 

— Am cinstea de a sta de vorbă cu domnul conte de La 
Fere? Răspunse îndată domnul de Conde. 

— Ocrotitorul meu? Adăugă Raoul roşindu-se. 

— Unul dintre cei mai bine văzuţi oameni ai regatului? 
Continuă prinţul? Unul dintre primii gentilomi ai Franţei, 
despre care am auzit spunându-se atâtea lucruri frumoase, 
încât adesea am dorit să-l număr printre prietenii mei. 

— Onoare de care nu m-aş simţi vrednic, monseniore? Zise 
Athos? Decât prin respectul şi prin admiraţia pe care le port 
alteţei voastre. 

— Domnul de Bragelonne? Spuse prinţul? E un bun ofiţer, 
care, se vede, a fost crescut la o şcoală înaltă. Ah, domnule 
conte, pe vremea dumneavoastră generalii aveau soldaţi...! 

— E adevărat, monseniore, astăzi însă soldaţii au generali! 

Acest compliment, rostit cu sobrietate de către măgulitor, 
îl făcu să tresară de bucurie pe omul în care toată Europa 
vedea un viteaz şi care putea să fie sătul de atâtea laude ce 
i se adresau de peste tot. 

— Îmi pare foarte rău? Reluă prinţul? Că v-aţi retras din 
serviciu, domnule conte, căci, necontenit, regele va trebui 
să se gândească la un război cu Olanda sau la un război cu 


Anglia şi prilejurile nu vor lipsi pentru un om ca 
dumneavoastră, care cunoaşte Marea Britanie tot atât de 
bine ca şi Franţa, să-şi arate destoinicia. 

— Cred a vă putea spune, monseniore, că am făcut un act 
înţelept retrăgându-mă din serviciu? Răspunse Athos 
zâmbind. Franţa şi Marea Britanie vor trăi de aici înainte ca 
două surori, dacă e să mă bizui pe presimţirile mele. 

— Şi care sunt aceste presimţiri? 

— Ca să le înţelegeţi, monseniore, ascultați ce se vorbeşte 
colo, la masa domnului cardinal. 

— Masa aceea de joc? 

— Chiar acolo, monseniore. 

Cardinalul se ridicase, într-adevăr, într-un cot şi-i făcuse 
un semn tânărului frate al regelui să se apropie de el, 
spunându-i: 

— Monseniore, strângeţi, vă rog, toţi aceşti scuzi de aur. 

Şi arătă spre marea grămadă de piese roşcate şi 
strălucitoare pe care contele de Guiche o înălţase încetul cu 
încetul în faţa lui, datorită unui noroc ce-i surâsese toată 
seara. 

— Mie? Făcu ducele de Anjou. 

— Aceşti cincizeci de mii de scuzi, da, monseniore, sunt ai 
alteţei voastre. 

— Mi-i daţi mie? 

— Am jucat pentru dumneavoastră, monseniore? 
Răspunse cardinalul, moleşindu-se deodată, ca şi cum 
această sforţare de a da banii ar fi sleit în fiinţa lui toate 
puterile sale fizice sau morale. 

— O, Doamne? Murmură Filip, aproape zăpăcit de 
bucurie? Fericită zi! 

Şi, făcând mâna greblă, trase O. Parte din bani şi-i vâri în 
buzunarele sale, până le umplu... Totuşi, mai mult de o 
treime rămăsese încă pe masă. 

— Cavalere, vino! Îl strigă Filip pe favoritul său, cavalerul 
de Lorraine. 

Favoritul se apropie numaidecât. 


— Ia restul? Zise tânărul Prinţ. 

Această scenă ciudată nu fu socotită de niciunul dintre cei 
de faţă decât ca o mişcătoare sărbătoare în familie. 
Cardinalul îşi da totdeauna aere de părinte când era vorba 
de aceşti fii ai Franţei, întrucât cei doi tineri Prinţi 
crescuseră sub aripa lui ocrotitoare. Nimeni nu puse deci 
pe seama orgoliului, sau chiar a necuviinţei, aşa cum s-ar 
întâmpla în zilele noastre, această liberalitate a prim- 
ministrului. Curtenii se mulţumiră să se arate invidioşi... 
Regele întoarse capul. 

— Niciodată n-am avut atâţia bani? Rosti cu voioşie tânărul 
Prinţ, în timp ce străbătea salonul împreună cu favoritul 
său, pentru a se duce la trăsură. Nu, niciodată... Ce grei 
sunt, o sută cincizeci de mii de livre! 

— Dar pentru ce domnul cardinal dăruieşte toţi aceşti bani 
dintr-o dată? Îl întrebă încet domnul prinţ de Conde pe 
contele de La Fere. Să fie oare atât de bolnav scumpul 
nostru cardinal? 

— Da, monseniore, e bolnav, fără îndoială; are de altfel o 
înfăţişare proastă, după cum alteţa voastră poate să vadă. 

— Aşa.-i... Dar ceea ce face acum o să-i grăbească 
moartea!... O sută cincizeci de mii de livre!... Oh, să nu-ţi 
vie să crezi! Spuneţi-mi, conte, pentru ce? Găsiţi-mi o 
explicaţie. 

— Monseniore, puţină răbdare, vă rog, iată-l pe domnul 
duce de Anjou care vine din partea aceea vorbind cu 
domnul cavaler de Lorraine; m-aş mira dacă nu mi-ar ierta 
greşeala de a fi indiscret. Ascultaţi-i. 

Într-adevăr, cavalerul îi spunea Prințului în şoaptă: 

— Monseniore, nu e firesc ca domnul Mazarin să vă dea 
atâţia bani... Luaţi seama, au să vă cada din buzunar câteva 
piese, monseniore... Ce vrea de la alteţa voastră cardinalul, 
ca să se arate atât de generos? 

— Când vă spuneam eu! Murmura Athos la urechea 
domnului de Conde. Iată, cred, răspunsul la întrebarea 
dumneavoastră. 


— Spuneţi, monseniore! Stărui neliniştit cavalerul, care 
număra în gând, apăsând cu mâna pe buzunar, partea din 
suma ce-i căzuse pe neaşteptate în palma. 

— Dragul meu cavaler, e un dar de nuntă. 

— Cum, dar de nuntă? 

— Ei da, mă însor! Răspunse ducele de Anjou, fără să bage 
de seamă că în clipa aceea trecea prin faţa domnului de 
Conde şi a lui Athos, care îl salutară amândoi cu o 
plecăciune adâncă. 

Cavalerul îi aruncă tânărului duce o privire atât de 
ciudată, atât de încruntată, încât contele de la Fere tresări. 
— Dumneavoastră! Dumneavoastră să vă însuraţi? Rosti 

el. Ah, e cu neputinţă! Nu veţi face aceasta nebunie! 

— Hm! Nu eu o fac, alţii mă pun s-o fac? Răspunse ducele 
de Anjou. Dar hai mai repede, vreau să cheltuim aceşti bani. 

Spunând acestea, ieşi împreună cu însoţitorul lui, vorbind 
şi râzând, în timp ce toate frunţile se plecau la trecerea sa. 

Atunci domnul prinţ de Conde îi spuse încet lui Athos: 

— Asta este deci taina? 

— Nu eu v-am spus-o, monseniore. 

— Se însoară cu sora lui Carol al II-lea? 

— Cred că da. 

Prinţul stătu o clipa pe gânduri, apoi din priviri îi ţâşniră 
două sclipiri vii. 

— Păcat? Rosti moale, ca şi cum ar fi vorbit cu el însuşi? 
lată încă o dată spadele agăţate în cui... Şi pentru multă 
vreme! 

Şi oftă. 'Iot ce putea să închidă acest suspin, ambiţii 
înăbuşite, iluzii stinse, speranţe năruite, Athos singur le 
putea ghici, căci numai el singur auzise oftatul prinţului de 
Conde. 

Curând după aceea, domnul prinţ de Conde îşi luă rămas 
bun, căci regele pleca. Athos, cu un semn câtre Bragelonne, 
îi reînnoi invitaţia făcută la începutul acestei scene. Încetul 
cu încetul, salonul se goli şi Mazarin rămase singur, pradă 


durerilor pe care nici nu se mai gândea măcar să şi le 
ascundă. 

— Bernouin! Bernouin! Strigă el cu un glas spart. 

— Ce doreşte monseniorul? 

— Guenaud... Să vie repede Guenaud? Zise eminenţa sa? 
Mă tem că am să mor. 

Bernouin, înspăimântat, alergă în cabinet să dea un ordin 
şi călăreţul care se ducea să-l cheme pe medic întâlni în 
strada Saint-Honore trăsura regelui. 

Capitolul XLIII Guenaud. 

Ordinul cardinalului era grabnic; Guenaud nu se lăsă 
aşteptat. Îl găsi pe bolnav răsturnat în pat, cu picioarele 
umflate, alb ca varul, cu trupul încovoiat. Mazarin avusese 
un atac cumplit de gută. Suferea îngrozitor şi trăda 
nerăbdarea unui om neobişnuit să îndure durerile. Când îl 
văzu pe Guenaud, strigă: 

— Ah, iată-mă scăpat! 

Guenaud era un om foarte învăţat şi foarte dibaci, care nu 
avea nevoie de criticile lui Boileau ca să se bucure de faimă. 
Când se afla în faţa unei boli, chiar de-ar ti fost ea legată de 
persoana unui rege, îl îngrijea pe bolnav ca pe oricare 
muritor de rând. Astfel că nu-i răspunse lui Mazarin, aşa 
cum ministrul se aştepta să audă: „A sosit medicul, adio 


boală!” Dimpotrivă, cercetându-l pe bolnav cu un aer grav, 
făcu: 
— Oh! Oh! 


— Ce e, Guenaud?... Ai un aer atât de încruntat! 

— Am tocmai aerul care trebuie ca să văd bine răul vostru, 
monseniore şi încă un rău, foarte primejdios. 

— Guta... Oh, da, guta. 

— Cu multe complicaţii, monseniore. 

Mazarin se ridică într-un cot, întrebându-l cu privirea şi cu 
o mişcare a mâinii: 

— Ce tot spui acolo? Să fiu oare mai bolnav decât cred? 

— Monseniore? Răspunse Guenaud, aşezându-se lângă 
pat? Eminenţa voastră a muncit mult în viaţă, eminenţa 


voastră a suferit mult. 

— Dar nu sunt atât de bătrân, mi se pare... Răposatul 
domn de Richelieu n-avea decât şaptesprezece luni mai 
puţin decât mine când a murit, dar a murit de o boală 
neiertătoare. Eu sunt tânăr, Guenaud, gândeşte-te: abia am 
împlinit cincizeci şi doi de ani. 

— O, monseniore, aveţi mai mult... Cât a ţinut Fronda? 

— Cu ce scop, Guenaud, îmi pui această întrebare? 

— Pentru un calcul medical, monseniore. 

— Să fi ţinut vreo zece ani... Poate mai mult, poate mai 
puţin... 

— Foarte bine; binevoiţi şi socotiți fiecare an din timpul 
Frondei cât trei ani obişnuiţi... Asta face treizeci de ani. 
Deci, douăzeci în plus şi cu cincizeci şi doi fac şaptezeci şi 
doi de ani. Aveţi şaptezeci şi doi de ani, monseniore... Şi 
asta e o vârstă înaintată. 

În timp ce vorbea, pipăia pulsul bolnavului. Acest puls era 
plin de prevestiri atât de neplăcute, în cât medicul urmă 
numaidecât, cu toate întreruperile bolnavului: 

— Dacă socotim însă anii Frondei cât patru ani fiecare, 
atunci aţi trăit optzeci şi doi de ani. 

Mazarin se făcu foarte palid la faţă şi, cu o voce stinsă, 
întrebă: 

— Dumneata vorbeşti serios, Guenaud? 

— Vai, da, monseniore! 

— Asta înseamnă că-mi spui pe ocolite cât de rău bolnav 
sunt? 

— Din păcate, da, monseniore şi faţă de un om cu spiritul 
şi curajul eminenţei voastre, n-ar trebui să vorbim pe 
ocolite. 

Cardinalul respira atât de greu, încât îi făcu milă până şi 
acestui doctor atât de nemilos. 

— Sunt boli şi boli? Rosti Mazarin. De unele poţi scăpa. 

— Într-adevăr, monseniore. 

— Nu-i aşa? Strigă Mazarin aproape cu voioşie. Căci 
atunci la ce-ar mai folosi puterea, tăria de voinţă? La ce-ar 


mai folosi geniul, geniul dumitale, Guenaud? În sfârşit, la 
ce-ar mai folosi ştiinţa şi arta, dacă bolnavul care are la 
îndemână toate astea nu poate să scape de pri-mejdie? 

Guenaud dădu să spună ceva; Mazarin i-o luă însă înainte: 

— Gândegşte-te? Zise el? Că cu sunt cel mai încrezător 
dintre bolnavii dumitale, gândeşte-te că mă supun orbeşte 
la tot ce-mi spui şi că, prin urmare... 

— Ştiu toate astea? Rosti Guenaud. 

— Atunci, mă voi vindeca? 

— Monseniore, nici tăria de voinţă, nici puterea, nici 
geniul, nici ştiinţa nu pot să înfrunte răul pe care 
Dumnezeu îl trimite, fără îndoială, sau pe care îl aruncă pe 
pământ împotriva creaţiei, ca să-i distrugă şi să-i ucidă pe 
oameni. Când răul e mortal, ucide şi atunci nimic nu se mai 
poate face... 

— Boala mea... E. Mortală? Întrebă Mazarin. 

— Da, monseniore. 

Eminenţa se zbătu o clipă, ca nenorocitul pe care 
prăbuşirea unei coloane îl striveşte sub ea... Dar era un 
suflet bine călit, sau mai degrabă un spirit deosebit de tare 
spiritul domnului de Mazarin. 

— Guenaud? Zise el ridicând ochii? O să-mi îngădui, cred, 
să-ţi cer o povaţă. Vreau să chem aici pe cei mai învăţaţi 
oameni din Europa, vreau să mă vadă şi ei... Vreau, în 
sfârşit, să trăiesc prin virtutea oricărui leac... 

— Monseniorul să nu rămână cu părerea? Răspunse 
Guenaud? Că eu aş fi avut pretenţia de a mă pronunţa 
singur asupra unei existenţe atât de preţioase ca a sa; i-am 
adunat laolaltă pe toţi medicii buni şi pe toţi învățații din 
Franţa şi din Europa... Erau doisprezece. 

— Şi-au spus că...? 

— Au spus că eminenţa sa suferă de o boala mortală, am 
avizul lor, semnat de toţi, în buzunarul meu. Dacă eminenţa 
voastră doreşte să ia cunoştinţă de el, va vedea numele 
tuturor bolilor de nelecuit pe care le-am descoperit. Este 
mai întâi... 


— Nu! Nu! Ţipă Mazarin, îndepărtând hârtia. Nu, 
Guenaud, mă lipsesc, mă lipsesc! 

O tăcere apăsătoare, în timpul căreia cardinalul îşi adună 
gândurile şi-şi legă din nou puterile sleite, urmă 
zbuciumărilor produse de această scenă. 

— Mai e ceva? Murmură cardinalul? Mai sunt vracii, 
şarlatanii. În ţara mea, aceia pe care medicii îi părăsesc 
aleargă să-şi încerce norocul la vreun vânzător de buruieni, 
care de zece ori îi omoară, dar de o sută de ori îi scapă. 

— De o lună încoace, eminenţa voastră n-a băgat de seamă 
că am schimbat de zece ori leacurile? 

— Da... Şi? 

— Şi am cheltuit cincizeci de mii de livre ca să cumpăr 
secretele tuturor acestor afurisiţi: lista e terminată, banii 
din pungă, de asemeni. Cu toate astea, nu sunteţi tămăduit 
şi dacă n-ar fi fost arta mea, aţi fi murit de mult. 

— S-a sfârşit? Bâigui cardinalul? S-a sfârşit! 

Aruncă o privire posomorâtă în jurul lui, gândindu-se la 
toate bogăţiile sale. 

— Va trebui să mă despart de toate astea! Oftă el. Sunt 
mort, Guenaud, sunt mort! 

— O, nu încă, monseniore? Zise medicul. 

Mazarin îi întinse mâna. 

— Cât mai am de trăit? Întrebă el, oprindu-şi ochii mari 
asupra chipului nemişcat al medicului. 

— Monseniore, asta nu se spune niciodată. 

— Oamenilor de rând, fie; dar mie... Mie pentru care orice 
clipă preţuieşte cât o comoară, mie spune-mi, Guenaud, 
spune-mi! 

— Nu, monseniore, nu. 

— Vreau, îţi spun. Oh, dă-mi încă o lună şi pentru fiecare 
din aceste treizeci de zile îţi voi plăti o sută de mii de livre. 

— Monseniore? Răspunse Guenaud cu glas hotărât? 
Dumnezeu e acela care vă poate da zilele şi nu eu. 
Dumnezeu nu va mai dă decât cincisprezece zile! 


Cardinalul scoase un suspin adânc de durere şi căzu peste 
perna sa, murmurând: 

— Mulţumesc, Guenaud, mulţumesc. 

Medicul se pregătea să plece; muribundul se trezi din nou: 

— Tăcere? Rosti el cu ochii învăpăiaţi? Tăcere! 

— Monseniore, sunt două luni de când cunosc această 
taină; vedeţi dar că am păstrat-o bine. 

— Du-te, Guenaud, voi avea grijă să fii răsplătit; du-te şi 
spune-i lui Brienne să-mi trimită un mesager. Să fie chemat 
domnul Colbert; du-te. 

Capitolul XLIV Colbert. 

Colbert nu era departe. În tot timpul scrii stătuse retras 
într-un coridor şi vorbise cu Bernouin, apoi cu Brienne, 
comentând, cu mirosul propriu oamenilor de curte, 
zvonurile ce apăreau după fiecare întâmplare, ca băşicile 
de aer la suprafaţa apei. Este momentul, fără îndoială, să 
zugrăvim, în câteva cuvinte, unul dintre cele mai 
interesante portrete ale acestui veac şi să-l zugrăvim, 
poate, cu tot atâta putere de adevăr cum au făcut-o pictorii 
con-temporani cu el. Colbert a fost un om asupra căruia 
istoricul şi moralistul au drepturi egale. 

Avea treisprezece ani mai mult decât Ludovic al XIV-lea, 
viitorul lui stăpân. Nici prea înalt, nici prea scund, mai mult 
slab decât gras, avea ochii înfundaţi în orbite, capul teşit, 
părul gras, negru şi rar, ceea ce, spun biografii din vremea 
lui, l-a făcut să poarte de timpuriu perucă. O privire plină 
de severitate, de asprime chiar; un fel de răceală, care 
pentru cei mici părea mândrie, pentru cei mari, o afirmare 
a virtuţii; o anumită trufie, manifestată chiar şi atunci când 
era singur şi se privea în oglindă; asta în ceea ce priveşte 
exteriorul personajului. Ca moral, i se lăuda adâncimea 
înclinării pentru socoteli, precum şi dibăcia de a face să 
rodească chiar şi sterpiciunea însăşi. Colbert era acela care 
se gândise să-i silească pe conducătorii de garnizoane din 
localităţile de pe graniţă să-şi hrănească soldaţii cu ceea ce 
scoteau din dările asupra populaţiei, deci fără să le mai 


plătească solde. O însuşire atât de prețioasă îi stârni 
domnului cardinal Mazarin ideea de a-l înlocui pe Joubert, 
intendentul său, care tocmai murise, prin domnul Colbert, 
care ştia să măsoare atât de bine porţiile. 

Încetul cu încetul, Colbert se ridică la curte, cu toate că 
provenea dintr-o familie de jos, căci era fiul unui om care 
vindea vinuri ca şi tatăl acestuia, care, mai apoi, vânduse 
postavuri, iar pe urmă, ţesături de mătase. Colbert sortit 
mai întâi negoţului, lucrase la un negustor din Lyon, pe 
care-l părăsise pentru a veni la Paris ca ajutor al unui 
procuror de la Châtelet, numit Biterne. Aici învățase el arta 
de a încheia o socoteală, ca şi arta, mai prețioasă încă, de a 
o încâlci. Această însuşire îi fu de cel mai mare folos lui 
Colbert, într-atât de adevărat este că norocul, atunci când 
are o toană, seamănă cu acele femei din antichitate pentru 
care nimic din fizicul şi moralul lucrurilor sau al oamenilor 
nu preţuiau mai mult ca fantezia. Colbert, numit pe lângă 
Michel Letellier, secretar de stat în 1648, de către vărul său 
Colbert, senior de Saint-Pouange, care îl luase sub protecţia 
lui, primi într-o zi din partea ministrului însărcinarea de a 
face un comision pentru cardinalul Mazarin. Eminenţa sa 
cardinalul se bucura pe atunci de o sănătate înfloritoare, iar 
anii vitregi ai Frondei nu se socoteau încă întreiţi sau 
împătriţi pentru el. Se afla la Sedan, foarte stingherit de o 
intrigă de curte în care Ana de Austria părea că voia să bată 
în retragere. 

Firele acelei intrigi le ţinea în mână Letellier însuşi. Acesta 
prinsese o scrisoare din partea Anei de Austria, scrisoare 
foarte prețioasă pentru el şi foarte compromiţătoare pentru 
Mazarin. Dar cum juca un rol dublu, care-i prindea atât de 
bine şi cum măgulea deopotrivă pe doi oameni ce se 
duşmăneau, spre a trage foloase şi de la unul şi de la altul, 
fie învrăjbindu-i şi mai rău, fie împăcându-i, Michel Letellier 
se gândi să-i trimită lui Mazarin scrisoarea Anei de Austria, 
astfel încât cardinalul să aibă cunoştinţă despre ea şi, prin 


urmare, să poată aprecia un serviciu ce i se făcuse cu atâta 
bunăvoință. 

A trimite scrisoarea era lucru uşor; a o căpăta înapoi, după 
ce căzuse în mâinile cardinalului, aici era greutatea. 
Letellier îşi roti ochii în jurul său şi, văzând pe slujbaşul cel 
oacheş şi slăbănog care mâzgălea hârtii, cu sprâncenele 
încruntate, în birourile sale, îl găsi mai bun decât orice 
jandarm pentru a duce la îndeplinire acest plan. 

Colbert trebuia să plece la Sedan cu ordinul de a-i arăta 
lui Mazarin scrisoarea şi de a o aduce apoi din nou lui 
Letellier. Ascultă consemnul cu atenţia încordată, ţinu să-i 
fie întărit prin repetare, apoi stărui asupra chestiunii de a 
şti dacă a o aduce înapoi era tot atât de necesar ca şia o 
transmite, la care Letellier îi spuse: 

— E chiar mult mai necesar. 

Numai după aceea plecă, iar pe drum călători ca orice 
mesager ce nu se gândeşte la oboseala trupească, şi-i 
înmână lui Mazarin mai întâi un răvaş din partea lui 
Letellier, prin care-i vestea cardinalului trimiterea 
preţioasei scrisori, apoi această scrisoare însăşi. Lui 
Mazarin i se urcă sângele la cap văzând scrisoarea Anei de 
Austria, dar îi zâmbi cu bunăvoință mesagerului şi-i spuse 
că poate să iasă. 

— Pe când răspunsul, monseniore? Întrebă cu umilinţă 
Colbert. 

— Pe mâine. 

— Mâine dimineaţă? 

— Da, domnule. 

Mesagerul se răsuci pe călcâie, încercând cea mai nobilă 
plecăciune de care era în stare. A doua zi se afla la post 
încă de la şapte ceasuri. Mazarin îl făcu să aştepte până la 
zece. Dar Colbert nu-şi pierdu de loc răbdarea aşteptând în 
anticameră; când îi veni rândul, intră. Mazarin îi dădu un 
pachet pecetluit. Pe învelişul acestui pachet erau scrise 
cuvintele: „Domnului Michel Letellier etc”. Colbert se uită la 


pachet cu multă atenţie; cardinalul îi zâmbi însă într-un 
chip fermecător şi-l împinse uşurel spre uşă. 

— Dar scrisoarea reginei-mame, monseniore? Întrebă 
Colbert. 

— E cu celelalte, în pachet? Răspunse Mazarin. 

— Ah, foarte bine! Zise Colbert. 

Şi, aşezându-şi pălăria între genunchi, începu să desfacă 
pachetul. Mazarin lăsă să-i scape o exclamaţie. 

— Dar ce faci, domnule? Rosti el cu asprime. 

— Desfac pachetul, monseniore. 

— Te îndoieşti oare de mine, domnule slujbaş? Unde s-a 
mai pomenit o asemenea cutezanţă? 

— Oh, monseniore, nu fiţi supărat pe mine! Fireşte, nu 
vorba eminenţei voastre o pun la îndoială, ferească 
Dumnezeu! 

— Atunci, ce anume? 

— Exactitatea cancelariei voastre, monseniore. Căci ce 
este o scrisoare? Un petic de hârtie. Şi un petic de hârtie 
poate foarte uşor să fie scăpat din vedere... Ah, iată, 
monseniore, iată că nu m-am înşelat! Oamenii 
dumneavoastră au uitat hârtia: scrisoarea nu se găseşte în 
pachet. 

— Eşti un neobrăzat şi n-ai văzut bine! Strigă Mazarin 
înfuriat. Retrage-te şi aşteaptă hotărârea mea! 

Rostind aceste cuvinte cu isteţimea sa italiană, smulse 
pachetul din mâinile lui Colbert şi se întoarse în 
apartamentele sale. Dar această furie nu putu ţine prea 
mult, căci într-o bună zi fu înlocuită de puterea judecății. 

Mazarin, când deschidea, în fiecare dimineaţă, uşa 
cabinetului său, dădea cu ochii de chipul lui Colbert, nelipsit 
de la capătul banchetei şi acest chip, ce nu-i făcea câtuşi de 
puţin plăcere, îi cerea mereu, cu umilinţă, dar în modul cel 
mai hotărât, scrisoarea reginei-mame. Mazarin nu mai avu 
încotro şi trebui să i-o dea. Însoţi această restituire cu o 
dojană dintre cele mai aspre, în timpul căreia însă Colbert 
se mulţumi să cerceteze, să întoarcă şi pe o parte şi pe alta, 


să miroasă chiar hârtia, slovele şi semnătura, nici mai mult 
nici mai puţin decât ar fi făcut-o dacă ar fi avut în faţa lui pe 
cel din urmă falsificator al regatului. Mazarin îl muştrului 
cum îi veni la gură, dar Colbert, nepăsător, căpătând 
încredințarea că scrisoarea era cea adevărată, plecă de 
acolo, ca şi cum n-ar fi auzit nimic. Această purtare îi aduse 
mai târziu postul lui Joubert, întrucât Mazarin, în loc de a-i 
păstra pică, îl admiră şi dori să aibă în slujba lui un om ce 
dădea dovadă de atâta credinţă. 

Se vede din această simplă istorisire ce fel de om era 
Colbert. Împrejurările, venind una după alta, vor lăsa cale 
liberă pentru afirmarea tuturor însuşirilor acestui om. 

Lui Colbert nu-i trebui mult până să intre în grațiile 
cardinalului; devenise chiar de neînlocuit. Slujbaşii îi 
cunoştea toate socotelile, deşi cardinalul nu-i vorbise 
niciodată despre ele. Aceasta faină, care era numai a lor 
doi, constituia o legătură puternică între ei şi iată pentru 
ce, pregătindu-se să apară în faţa stăpânului unei alte lumi, 
Mazarin voia să capete un sfat şi să ia o hotărâre în privinţa 
averii pe care se vedea silit s-o lase aici, pe lumea aceasta. 

După vizita lui Guenaud, îl chemă deci pe Colbert, îl rugă 
să ia loc şi-i spuse: 

— Să stăm de vorbă, domnule Colbert şi cu toată 
seriozitatea, întrucât sunt bolnav şi s-ar putea întâmpla să 
Mor. 

— Omul e muritor? Răspunse Colbert. 

— N-am uitat niciodată asta, domnule Colbert, şi, tot ce- 
am făcut, am făcut ţinând seama de această prevestire... 
Ştii că mi-am adunat câte ceva în viaţă... 

— Ştiu, monseniore. 

— Cam cât crezi dumneata că valorează această avere, 
domnule Colbert? 

— Patruzeci de milioane cinci sute şaizeci de mii două sute 
de livre nouă băncuţe şi opt parale? Răspunse Colbert. 

Cardinalul scoase un suspin adânc şi se uită plin de 
admiraţie la Colbert; totuşi, îşi îngădui un zâmbet. 


— Bani cunoscuţi? Adăugă Colbert ca răspuns la acest 
zâmbet. 

Cardinalul se frământă puţin în patul lui. 

— Ce înţelegi prin asta? Întrebă el. 

— Înţeleg? Zise Colbert? Că, în afară de cele patruzeci de 
milioane cinci sute şaizeci de mii două sute de livre nouă 
băncuţe şi opt parale, mai sunt alte treisprezece milioane 
pe care nu le cunoaşte nimeni. 

— Uf! Horcăi Mazarin. Ce om! 

În acea clipă, în deschizătura uşii apăru capul lui 
Bernouin. 

— Ce este? Întrebă Mazarin? Şi pentru ce sunt tulburat? 

— Părintele duhovnic al eminenţei sale a fost chemat 
pentru astă-seară; şi n-ar mai putea să vie la monseniorul 
decât tocmai poimâine. 

Mazarin întoarse ochii către Colbert, care îşi luă 
numaidecât pălăria, spunând: 

— Mă voi reîntoarce, monseniore. 

Mazarin şovăi. 

— Nu, nu? Spuse el? Am tot atâta treabă cu dumneata, ca 
şi cu el. De altminteri, dumneata îmi eşti ca un al doilea 
duhovnic... Aşa că ceea ce am să-i spun unuia, poate să 
audă şi celălalt. Rămâi aci, Colbert. 

— Dar, monseniore, dacă e vorba de o spovedanie, mă tem 
că duhovnicul nu va îngădui să fiu de faţă. 

— Nu te nelinişti din pricina asta, treci după perdea. 

— Pot să aştept şi afară, monseniore. 

— Nu, nu, vreau să auzi spovedania unui om de bine. 

Colbert se înclină şi trecu după perdea. 

— Să intre părintele duhovnic? Zise Mazarin, lăsând să 
cadă draperia. 

Capitolul XLV Spovedania unui om de bine. 

Preotul intră numaidecât, fără să pară prea tulburat de 
zarva şi forfota pe care grijile în legătură, cu sănătatea 
cardinalului le stârniseră în casa lui. 


— Vino, preacucernice părinte? Spuse Mazarin după ce 
aruncă o ultimă privire spre perdea? Vino şi uşurează-mi 
cugetul. 

— Asta e datoria mea, monseniore? Răspunse duhovnicul. 

— Caută de te aşază cât mai bine, căci am să încep printr- 
o spovedanie generală; dumneata îmi vei da apoi iertarea 
păcatelor şi am să mă socot mai liniştit. 

— Monseniore? Zise preotul? Nu sunteţi într-atât de 
bolnav, încât să fie nevoie de o spovedanie generală... Şi- 
apoi, e obositoare, luaţi seama! 

— Presupui că va fi lungă, părinte? 

— Cum să cred că ar putea fi altfel, de vreme ce e vorba 
de o viaţă trăită din plin, ca a eminenţei voastre? 

— Ah, aşa.-i... Da, istorisirea ar putea fi lungă. 

— Şi îndurarea Domnului e mare? Fornăi duhovnicul. 

— Uite? Zise Mazarin? Încep să mă îngrozesc eu însumi că 
am lăsat să se petreacă atâtea lucruri pe care Cel de Sus le- 
ar putea osândi. 

— Nu-i aşa? Murmură cu nevinovăție duhovnicul, 
îndepărtând lumina de la faţa-i subţire şi ascuţită ca a unui 
sobol. Aşa sunt păcătoşii: la început uită, pe urmă devin 
scrupuloşi, când e prea târziu. 

— Păcătoşii? Tresări Mazarin. Îmi spui acest cuvânt în 
bătaie de joc, fără îndoială, ca să-mi scoţi pe nas toate 
genealogiile ce am lăsat să se facă pe seama mea... Eu, fiu 
de pescar, într-adevăr. 

— Hm! Făcu duhovnicul. 

— Acesta e un prim păcat, părinte; căci, crede-mă, am 
suferit mult când unii m-au făcut scoborâtor din vechii 
consuli ai Romei, I. Geganius Macerinus I, Macerinus II şi 
Pro-culus Macerinus III, despre care vorbeşte cronica lui 
Haolander... Între Macerinus şi Mazarini, apropierea e atât 
de mare, încât te poate duce în ispită. Macerinus, ca 
poreclă, înseamnă slăbănog. Oh, preacucernice părinte, 
Mazarini ar putea să însemne astăzi, dacă e aşa, slab ca un 
Lazăr. Priveşte! 


Şi-i arătă braţele descărnate şi picioarele supte de boală. 

— Că vă veţi fi născut dintr-un neam de pescari? Reluă 
duhovnicul? Nu văd în asta nimic jignitor pentru, excelența 
voastră... Căci, la urma urmei şi Sfântul Petru era pescar, 
iar dacă dumneavoastră sunteţi prinţ al Bisericii, 
monseniore, el a fost cârmaciul ei cel mai mare. Deci, să 
trecem mai departe, dacă binevoiţi. 

— Cu atât mai mult cu cât l-am ameninţat cu Bastilia pe un 
oarecare Bounet, preot din Avignon, care voia să tipărească 
o genealogie a Casei Mazarini, mult prea umflată. 

— Ca să fie şi adevârată?... Strecură duhovnicul. 

— Oh, dacă m-aş fi lăsat ispitit de această idee, 
preacucernice, aş fi căzut în patima orgoliului... Alt păcat. 

— Ar fi însemnat un surplus de spirit şi nimeni n-ar putea 
fi învinuit vreodată pentru asemenea greşeli. Mai departe, 
mai departe... 

— Am ajuns la orgoliu... Vezi, părinte, încerc să împart 
totul în păcate capitale. 

— Îmi plac astfel de împărțiri făcute cu chibzuinţă. 

— Asta mă uşurează. Trebuie să ştii că în 1630... Vai, iată 
treizeci şi unu de ani de atunci! 

— Aveaţi douăzeci şi nouă de ani, monseniore. 

— Vârstă clocotitoare. Făceam pe soldatul, aruncându-mă, 
la Casai, în focul archebuzelor, ca să arăt că puteam calări 
tot atât de bine ca un ofiţer. E adevărat că am adus pacea 
între spanioli şi francezi. Asta îmi răscumpără întrucâtva 
păcatul. 

— Nu văd nici un fel de păcat în a arăta că poţi călări pe 
cal? Zise duhovnicul; e chestiune de gust şi asta cinsteşte 
rasa pe care o purtăm pe noi. În calitatea mea de creştin, 
sunt bucuros că aţi împiedicat o vărsare de sânge; în 
calitatea mea de preot, sunt mândru de bravura arătată de 
un semen al meu. 

Mazarin mulţumi cu un semn umil din cap. 

— Da? Zise el? Dar urmările? 

— Ce urmări? 


— Eh, păcatul ăsta blestemat al orgoliului are rădăcini fără 
sfârşit... De când m-am aruncat, cum ţi-am spus, între două 
armate, de când am simţit mirosul pulberii şi am străbătut 
şirurile de soldaţi, am început să-i privesc oarecum cu milă 
pe generali! 

— Ah! 

— Iată răul... În aşa fel că de-atunci n-am întâlnit măcar 
unul singur pe care să-l pot suferi. 

— Adevărat este? Zise duhovnicul? Că generalii pe care i- 
am avut nu erau grozavi. 

— O! Strigă Mazarin. L-am avut pe domnul prinţ de 
Conde€... Şi l-am necăjit prea mult pe acesta. 

— Nu e de plâns, şi-a cucerit destulă faimă şi destulă 
avere. 

— Fie, în ceea ce-l priveşte pe domnul de Cond6; dar 
domnul de Beaufort, de exemplu... pe care l-am făcut să 
sufere atâta în turnul de la Vincennes! 

— Ah, dar acesta era un răzvrătit şi apărarea statului 
cerea să faceţi un astfel de sacrificiu... Mai departe. 

— Cred că am terminat cu orgoliul. Urmează alt păcat, pe 
care mi-e şi teamă să-l măsor... 

— Îl voi măsura eu... Spuneţi, care? 

— Un mare păcat, preacucernice. 

— O să vedem asta, monseniore. 

— Dumneata nu se poate să nu fi auzit vorbindu-se de 
anumite legături pe care le-aş fi avut... Cu maiestatea sa 
regina-mamă... Bârfitorii... 

— Bârfitorii, monseniore, sunt nişte proşti. Nu trebuie 
oare, pentru binele statului şi în interesul tânărului rege, să 
trăiţi în bună înţelegere cu regina? Mai departe, mai 
departe. 

— Îţi mărturisesc? Zise Mazarin? Că mi-ai ridicat o piatră 
de pe suflet. 

— Pleacuri, toate astea!... Gândiţi-vă la lucruri serioase. 

— Mai e şi ambiția, părinte... 

— Ea e marca faptelor mari, monseniore. 


— Chiar şi această dorinţă de a purta tiara...? 

— A fi papă înseamnă a fi primul dintre creştini... De ce n- 
aţi fi năzuit spre aceasta? 

— S-a scris că, spre a ajunge la asta, aş fi vândut 
spaniolilor oraşul Cambrai. 

— Poate că şi dumneavoastră veţi fi făcut vreodată 
pamflete, fără a-i asupri prea tare pe pamfletari. 

— Atunci, preacucernice părinte, mă simt cu inima într- 
adevăr curată. Nu mă mai apasă decât nişte patimi 
mărunte. 

— Spuneţi. 

— Jocul de cărţi. 

— E o îndeletnicire cam lumească; dar, la urma urmei, 
eraţi obligat, prin cerinţele rangului şi ale atribuţiilor, să 
primiţi lume în casă. 

— Mi-a plăcut să câştig... 

— Nu există jucător care să joace pentru a pierde. 

— Uneori măsluiam cărţile... 

— O făceaţi în folosul vostru. Mai departe. 

— Ei bine, părinte, nu mai simt nimic altceva încărcându- 
mi cugetul. Dă-mi iertarea păcatelor şi sufletul meu va 
putea, atunci când îl va chema la sine Dumnezeu, să se 
înalțe fără piedici până la tronul ceresc. 

Duhovnicul nu-şi mişcă nici braţele, nici buzele. 

— Ce mai aştepţi, cucernice părinte? Întrebă Mazarin. 

— Aştept sfârşitul. 

— Sfârşitul cui? 

— Al spovedaniei, monseniore. 

— Dar am terminat. 

— O, nu! Eminenţa voastră se înşală. 

— Nu, precât ştiu. 

— Gândiţi-vă bine. 

— M-am gândit cât am putut. 

— Atunci am să vă ajut eu memoria. 

— Să vedem. 

Duhovnicul tuşi de mai multe ori. 


— Nu mi-aţi vorbit de zgârcenie, alt păcat capital, nici 
despre milioanele acelea? Zise el. 

— Care milioane, preacucernice? 

— Acelea pe care le-aţi strâns, monseniore. 

— Părinte, banii aceştia sunt ai mei; pentru ce ţi-aş vorbi 
de ei? 

— Fiindcă, monseniore, aici părerile noastre se deosebesc. 
Spuneţi că aceşti bani sunt ai eminenţei voastre, iar eu cred 
că sunt puţin ai altora. 

Mazarin îşi duse o mână rece la fruntea năpădită de 
sudoare. 

— Cum aşa? Bâigui el. 

— lată cum. Eminenţa voastră a făcut multă avere fiind în 
serviciul regelui. 

— Hm! Multă... Nu prea multă. 

— Oricum ar fi, de unde vine această avere? 

— De la stat. 

— Statul e regele. 

— Dar ce încheiere tragi domnia ta, cucernice părinte? 
Întrebă Mazarin, care începea să tremure. 

— Nu pot să trag nici o încheiere, fără înşiruirea bunurilor 
pe care le aveţi. Să socotim puţin, dacă vreţi. Aveţi 
episcopia de Metz? 

— Da. 

— Mănăstirile de la Saint-Clement, Saint-Arnoud şi Saint- 
Vincent, tot din eparhia Metz? 

— Da. 

— Aveţi mănăstirea de la Saint-Denis, care are o avere 
frumuşica? 

— Da, preacucernice. 

— Aveţi mănăstirea de la Cluny, care e bogată? 

— O am. 

— Şi pe cea de la Saint-Medard, în Soissons, cu un venit de 
o sută de mii de livre? 

— N-o tăgăduiesc. 


— Şi pe cea de la Saint-Victor, în eparhia Marsiliei, una 
dintre cele mai bune din sud? 

— Aşa-i, părinte. 

— Astea fac un milion pe an. Cu lefurile de la cardinalat şi 
de la minister, se ridică poate la două milioane pe an. 

— Ei! 

— În timp de zece ani, înseamnă douăzeci de milioane... Şi 
douăzeci de milioane băgate în afaceri, cu un câştig de 
cincizeci la sută dau, prin creştere, alte douăzeci de 
milioane în zece ani. 

— Ce bine te pricepi la socoteli, parcă n-ai fi duhovnic! 

— De când eminenţa voastră a aşezat ordinul nostru în 
mănăstirea pe care o ocupăm lângă Saint-Germain-des- 
Pres, în 1644, eu sunt cel care fac obşteştile socoteli. 

— Le faci şi pe-ale mele, după câte văd, preacucernice 
părinte! 

— Se cuvine să ştii câte ceva din toate, monseniore. 

— Ei bine, acum trage încheierea. 

— Închei, spunând că aveţi un bagaj prea mare ca să 
puteţi trece cu el pe poarta paradisului. 

— Şi voi fi osândit? 

— Dacă nu daţi înapoi ce-aţi luat, da. 

Mazarin scoase un strigăt jalnic. 

— Să dau înapoi! Dar cui, Doamne sfinte? 

— Stăpânului acestei avuţii, regelui! 

— Dar însuşi regele mi-a dat totul... 

— O clipă: regele nu semnează ordonanţele! 

Mazarin trecu de la suspine la gemete. 

— Dă-mi iertarea păcatelor? Zise el. 

— Cu neputinţă, monseniore... Daţi totul înapoi, totul? 
Replică duhovnicul. 

— Dar ce vrei, m-ai iertat de toate păcatele; pentru ce nu 
mă ierţi şi de ăsta? 

— Pentru că? Răspunse preotul? Avă ierta de acesta e un 
păcat de care regele nu mă va ierta niciodată, monseniore. 


Cu acestea, duhovnicul îşi lăsă bolnavul în ghearele căinţei 
şi ieşi cu o expresie plină de smerenie şi cu un pas rar, la fel 
precum intrase. 

— Vai, Dumnezeule! Gemu cardinalul... Vino încoace, 
Colbert, sunt greu bolnav, prietene! 

Capitolul XLVI Donaţia. 

Colbert apăru din dosul perdelei. 

— Ai auzit? Îl întrebă Mazarin. 

— Vai, da, monseniore. 

— Crezi că are dreptate? Crezi că toţi aceşti bani au fost 
strânşi pe căi necinstite? 

— Un duhovnic, monseniore, nu e un judecător bun, când 
e vorba de bani? Răspunse cu răceală Colbert. Totuşi, s-ar 
putea ca, după principiile lui teologice, eminenţa voastră să 
fi făcut unele greşeli. Se întâmplă... Mai ales când se 
apropie ceasul morţii. 

— Prima greşeală e aceea de a muri, Colbert. 

— Aşa-i, monseniore. Să vedem însă faţă de cine socoteşte 
el că aţi greşit? Faţă de rege. 

Mazarin ridică din umeri. 

— Ca şi cum nu eu i-aş fi salvat statul şi finanţele! 

— Acest lucru nu poate fi pus la îndoială, monseniore. 

— Nu-i aşa? Prin urmare, mi-am câştigat şi eu o răsplată 
ce mi se cuvenea, în pofida duhovnicului meu. 

— E adevărul deplin. 

— Şi aş putea să păstrez pentru familia mea, atât de 
strâmtorată, o parte... Dacă nu tot ce-am câştigat! 

— Nu văd nici o piedică în asta, monseniore. 

— Eram convins, Colbert, că, cerându-ţi povaţa, îmi vei da 
un sfat înţelept? Zise Mazarin foarte bucuros. 

Colbert făcu strâmbătura sa obişnuită de om care se crede 
atotştiutor. 

— Monseniore? Rosti el? Trebuie să vedem însă dacă în 
cele ce a spus duhovnicul nu se ascunde o cursă. 

— Nu! O cursăa...?! Şi de ce? Duhovnicul e un om cinstit. 


— Credeam că eminenţa voastră se află pe marginea 
mormântului, fiindcă l-aţi chemat să vă spovedească... Nu L- 
am auzit eu când spunea: „Faceţi deosebire între ceea ce v- 
a dat regele şi ceea ce v-aţi dat singur”? Gândiţi-vă bine, 
monseniore, dacă nu v-a vorbit cam aşa; şi o vorbă ca asta, 
rostită de un duhovnic, spune mult. 

— Ar fi cu putinţă. 

— Şi în cazul acesta, monseniore, aş socoti că preotul v-a 
somat... 

— Să dau totul înapoi? Strigă Mazarin înăbuşindu-se. 

— Ei, nu spun nu. 

— Să dau totul înapoi? Dar nu te gândeşti ce spui... 
Vorbeşti la fel ca duhovnicul. 

— Dacă înapoiaţi numai o parte, înseamnă că-l faceţi 
părtaş pe maiestatea sa şi asta, monseniore, poate avea 
urmări neplăcute. Eminenţa voastră e un politician prea 
iscusit pentru a nu şti că în clipa de faţă regele nu are nici o 
sută cincizeci de mii de livre în lăzile sale. 

— Asta nu-i treaba mea? Răspunse Mazarin triumfător? Ci 
a domnului ministru de finanţe Fouquet, ale cărui conturi ţi 
le-am dat mereu, în lunile din urmă, spre verificare. 

Colbert îşi muşcă buzele numai când auzi numele lui 
Fouquet. 

— Maiestatea sa? Rosti el printre dinţi? N-are alţi bani în 
afară de cei pe care-i strânge domnul Fouguet; averea 
voastră, monseniore, i-ar prinde cât se poate de bine. 

— Se poate, dar eu nu sunt ministrul de finanţe a! Regelui; 
eu am punga mea... De bună seamă, voi face spre 
mulţumirea maiestăţii sale... Câteva donaţii... Dar nu pot 
să-mi păgubesc familia... 

— O donaţie parţială v-ar scădea din stimă şi l-ar jigni pe 
rege. A dona numai o parte maiestăţii sale înseamnă a 
recunoaşte că această parte v-a creat îndoiala cum că n-ar 
fi fost agonisită pe căi cinstite. 

— Domnule Colbert...! 


— Am crezut că eminenţa voastră îmi face cinstea de a-mi 
cere o povaţă. 

— Da, însă dumneata uiţi amănuntele principale ale 
problemei. 

— Nu uit nimic, monseniore; iată zece ani de când trec în 
revistă toate coloanele de cifre care se formează în Franţa 
şi dacă mi le-am înfipt cu atâta chin în cap, ele sunt acum 
aşa de bine înrădăcinate acolo, încât de la slujbele domnului 
Letellier, care e cumpătat, până la micile largheţi tainice ale 
domnului Fougquet, care e risipitor, aş putea să arăt, cifră cu 
cifră, toţi banii care se vântură la noi, de la Marsilia până la 
Cherbourg. 

— Atunci, dumneata ai vrea ca eu să-mi arunc toţi banii în 
cuferaşele regelui! Strigă pe un ton ironic Mazarin, căruia 
guta îi smulse în acelaşi timp mai multe suspine dureroase. 
Fireşte, regele nu s-ar supăra pentru asta, dar şi-ar râde de 
mine păpându-mi milioanele şi ar avea dreptate! 

— Eminenţa voastră nu m-a înţeles. N-am vrut pentru 
nimic în lume să spun că regele ar avea dreptate să vă 
cheltuiască banii. 

— Mi-o spui limpede, mi se pare, sfătuindu-mă să i-i dau 
lui. 

— Ah? Răspunse Colbert? Eminenţa voastră, gândindu-se 
numai la boala sa, scapă cu totul din vedere caracterul 
maiestăţii sale Ludovic al XIV-lea. 

— Cum asta...? 

— Acest caracter cred că seamănă, dacă mi se îngăduie să 
mă exprim astfel, cu acela pe care monseniorul îl spovedea 
mai adineauri în faţa duhovnicului. 

— Adică? Spune... 

— E vorba de orgoliu. lertaţi-mă, monseniore... Mândrie 
vreau să spun. Regii n-au orgoliu: asta e o patimă 
omenească. 

— Orgoliul, da, ai dreptate. Ei şi...? 

— Ei bine, monseniore, daca am chibzuit bine, eminenţei 
voastre nu-i rămâne decât să doneze toţi banii săi regelui şi 


asta cât mai repede. 

— Dar pentru ce? Făcu Mazarin foarte nedumerit. 

— Fiindcă regele nu va primi totul. 

— Oh, un tânăr ca el, fără bani şi ros de ambiţie cum e! 

— Fie! 

— Un tânăr care-mi doreşte moartea... 

— Monseniore... 

— Ca să mă moştenească, da, Colbert; da, îmi doreşte 
moartea, ca să mă moştenească. Cap sec ce sunt! I-o voi 
spune! 

— Neîndoios. Dacă donația e făcută într-o anumită formă, 
regele nu va primi. 

— Haidade! 

— În mod hotărât. Un tânăr care n-a făcut încă nimic, care 
arde de dorinţa de a deveni celebru, care vrea să 
domnească singur, nu va primi ceva făcut de alţii, va vrea să 
clădească totul el însuşi. Acest prinţ, monseniore, nu se va 
mulţumi cu Palatul Regal pe care i l-a dăruit domnul de 
Richelieu, nici cu palatul Mazarin pe care i l-aţi înălţat atât 
de frumos, nici cu Luvrul unde au trăit strămoşii lui, nici cu 
Saint-Germain, unde s-a născut. lot ceea ce nu va ieşi din 
mâinile lui, va fi disprețuit de el, v-o prezic. 

— Şi garantezi că dacă-i dau cele patruzeci de milioane 
regelui... 

— Spunându-i anumite lucruri, garantez că nu va primi. 

— Şi aceste anumite lucruri... Sunt? 

— Le voi aşterne pe hârtie, dacă monseniorul va binevoi să 
mi le dicteze. 

— Şi mă rog, ce folos voi avea eu din toate astea? 

— Unul mare de tot: nimeni nu va putea învinui pe 
eminenţa voastră de această nedreaptă zgârcenie pe care 
pamfletarii au aruncat-o în seama celui mai strălucit spirit 
al acestui veac. 

— Ai dreptate, Colbert, ai dreptate; du-te de-l caută pe 
rege din parte-mi şi dă-i testamentul meu. 

— O donaţie, monseniore. 


— Şi dacă primeşte? Dacă are să primească? 

— Atunci vor rămâne treisprezece milioane pentru familia 
voastră şi asta e o sumă frumoasă. 

— Dar atunci dumneata vei fi un trădător sau un prost, 
crede-mă. 

— Niciuna, nici alta, monseniore... Dacă nu mă înşel, vă 
temeţi că regele va primi... Oh, temeţi-vă mai bine că nu va 
primi... 

— Dacă nu va primi, am să-i dăruiesc cele treisprezece 
milioane de rezervă ale mele... Da, aşa voi face... Da... Ah, 
dar mă apucă iar durerile, am să mă prăpădesc, Colbert... 
Sunt tare bolnav şi simt că mi se apropie sfârşitul. 

Colbert tresări. 

Cardinalul se simţea rău, într-adevăr: se zbătea înecat de 
sudoare pe patul de suferinţă şi paloarea aceasta 
îngrozitoare de pe faţa lui scăldată în apă era un spectacol 
pe care nici cel mai încercat medic nu l-ar fi putut privi fără 
să i se facă milă. Colbert fu, de bună seamă, foarte mişcat, 
căci părăsi pe nesimţite încăperea şi, chemându-l pe 
Bernouin la căpătâiul muribundului, ieşi pe coridor. Aici, 
plimbându-se în sus şi în jos cu o expresie de meditare ce 
dădea o anumită nobleţe capului său vulgar, cu umerii 
plecaţi, cu gâtul întins, cu buzele întredeschise pentru a 
lăsa să-i scape frânturi răzlețe din gândurile-i încâlcite, se 
încăpăţâna să frământe planul ce şi-l pusese în minte, în 
timp ce, la zece paşi de el, despărţit doar de un perete, 
stăpânul lui se zvârcolea în durerile ce-i smulgeau strigăte 
amarnice, fără a se mai gândi nici la comorile de pe 
pământ, nici la fericirile din paradis, ci mai degrabă la toate 
chinurile iadului. 

În vreme ce şervetele fierbinţi, oblojelile, paharele şi 
Guenaud, chemat în preajma cardinalului, se schimbau cu o 
repeziciune crescândă, Colbert, ţinându-şi strâns cu 
amândouă mâinile capul său mare ca pentru a zăgăzui 
înăuntru vâltoarea planurilor ce-i încolţeau în creier, se 
gândea ce formă va trebui să îmbrace donația pe care va 


cerc să i-o dicteze Mazarin de îndată ce boala îi va da o 
clipă de răgaz. Se părea că toate văicărelile cardinalului şi 
toate asalturile morţii asupra acestui reprezentant al 
trecutului erau tot atâtea imbolduri pentru spiritul acestui 
gânditor cu sprâncenele groase ce se întorcea de pe acum 
către răsăritul noului soare al unei lumi renăscute. 

Colbert se reîntoarse lângă Mazarin atunci când bolnavul 
se simţi mai bine şi îl convinse să-i dicteze o donaţie astfel 
concepută: „Pregătindu-mă să mă înfăţişez înaintea lui 
Dumnezeu, stăpânul tuturor oamenilor, îl rog pe rege, care 
mi-a fost stăpân pe acest pământ, să primească toate 
bunurile pe care cu atâta mărinimie mi le-a dat şi pe care 
familia mea va fi fericită să le vadă trecând în tot atât de 
ilustre mâini. Lista bunurilor mele se va găsi întocmită, la 
prima cerere a maiestăţii sale, sau la ultimul suspin al celui 
mai devotat slujitor al său, Jules, cardinal de Mazarin.” 

Cardinalul semnă cu un oftat adânc; Colbert împături 
hârtia şi se duse numaidecât cu ea la Luvru, unde regele 
tocmai se întorcea la palat. Apoi porni spre casă, frecându- 
şi mâinile cu mulţumirea unui lucrător ce şi-a întrebuințat 
ziua cu folos. 

Capitolul XLVII Ana de Austria îi dă un sfat lui Ludovic al 
XIV-lea, iar domnul Fouguet îi dă altul. 

Vestea despre starea gravă a cardinalului se răspândise 
peste tot, iar la Luvru ea adunase cel puţin tot atâta lume 
cât şi vestea despre căsătoria Domnului, fratele regelui, 
care fusese dată în vileag în mod oficial. 

Abia ajuns la reşedinţa lui, gândindu-se încă la cele ce 
văzuse şi auzise în seara aceea, Ludovic al XIV-lea fu 
înştiinţat de primul său valet că aceeaşi mulţime de curteni 
care se grăbise dimineaţa să-l întâmpine la sculare, venise 
acum din nou, ca să fie de faţă la culcare, în semn de 
supremă favoare pe care curtea, de când domnea 
cardinalul, o arătase cu deosebire ministrului, fără a se 
îngriji că aceasta ar putea să displacă regelui. Dar ministrul 
avusese, după cum am arătat, un puternic atac de gută, 


astfel că valul de linguşitori se îndrepta de astă-dată către 
tron. 

Curtenii au acest nemaipomenit instinct de a mirosi 
dinainte ceea ce are să se întâmple; ei posedă o ştiinţă ce 
nu dă niciodată greş; sunt, pe de o parte, diplomaţi ce 
întrevăd marile deznodăminte în împrejurările grele, pe de 
alta, căpitani ce ghicesc sfârşitul bătăliilor, sau chiar medici 
ce vindecă bolile. 

Ludovic al XIV-lea, căruia mama sa îi vârâse în cap această 
axiomă, înţelese, între altele, că eminenţa sa monseniorul 
cardinal Mazarin era greu bolnav. 

Ana de Austria, după ce o condusese pe regina cea tânără 
în apartamentele sale şi-şi uşurase fruntea de povara 
podoabelor de ceremonie, veni să-l vadă pe fiul ei în 
cabinetul lui de lucru, unde, singur, posomorit şi cu inima 
grea, căuta să-şi înăbuşe, ca şi cum şi-ar fi încercat voinţa, 
una din acele furii surde şi cumplite, adevărate furii de regi, 
care dau naştere la mari evenimente atunci când izbucnesc 
şi care, la Ludovic al XIV-lea, graţie neîntrecutei lui puteri 
de a se stăpâni, se transformau în furtuni atât de blânde, 
încât singura şi cea mai aprigă mânie a lui, aceea despre 
care vorbeşte Saint-Simon, mirându-se el însuşi, a fost acea 
neuitată dezlănţuire ce-avea să izbucnească, cincizeci de 
ani mai târziu, în legătură cu o anumită taină a ducelui de 
Maine şi care a avut drept rezultat o ploaie de lovituri de 
baston ce s-a abătut pe spatele unui biet lacheu pentru 
singura vină că furase un pesmet. 

Tânărul rege era, aşadar, după cum am văzut, pradă unei 
dureroase încordări şi îşi spunea încet, privindu-se într-o 
oglindă: 

— O, rege!... Rege cu numele, iar nu de fapt... Fantomă, 
fantomă goală ce eşti!... Statuie nevolnică, ce n-are altă 
putere decât aceea de a stârni un salut din partea 
curtenilor, când vei izbuti oare să-ţi ridici braţul acesta de 
catifea, să-ţi încleştezi pumnul acesta de mătasă? Când vei 
reuşi oare să-ţi deschizi şi pentru altceva, nu numai pentru 


zâmbete şi suspine, buzele-ţi osândite la tâmpa încremenire 
a marmurelor din galeria ta? 

Atunci, trecându-şi mâna peste frunte şi căutând puţin aer, 
se apropie de fereastră şi văzu jos câţiva cavaleri ce 
vorbeau între ei, alături de câteva pâlcuri ce-şi arătau cu 
sfială curiozitatea. Cavalerii făceau parte din gardă; ceilalţi 
erau curioşi din popor, aceia pentru care un rege e 
totdeauna un lucru ciudat, ceva ca un rinocer, un crocodil 
sau un şarpe. 

Îşi plesni fruntea cu latul palmei, exclamând: 

— Rege al Franţei, deşert titlu! Popor al Franţei, o gloată 
oarecare de făpturi. lată-mă întors în Luvrul meu; caii, abia 
deshămaţi, sunt încă plini de sudoare, dar eu am făcut abia 
atâta vâlvă, încât dacă au ieşit să mă vadă douăzeci de 
persoane... Douăzeci... Ce zic? Nu, nu au fost nici măcar 
douăzeci de oameni dornici să-l vadă pe regele Franţei, 
după cum nu sunt nici măcar zece arcaşi puşi să vegheze 
asupra locuinţei mele; arcaşii, poporul, gărzile sunt la Pa- 
latul Regal. Pentru ce, Doamne? Eu, regele, n-am oare 
dreptul să te întreb aceasta? 

— Pentru că? Îi răspunse un glas ce răsună dincolo de 
draperia cabinetului? Pentru că la Palatul Regal se află tot 
aurul, adică toată puterea celui ce vrea să domnească. 

Ludovic se întoarse deodată. Glasul care rostise aceste 
cuvinte era al Anei de Austria. Regele tresări şi, 
îndreptându-se către mama sa, zise: 

— Sper că maiestatea voastră n-a luat în seamă vorbele 
goale pe care singurătatea şi dezgustul ce-i urmăresc pe 
regi le fac să apară chiar şi pe buzele celor mai fericite 
fiinţe! 

— N-am luat în seamă decât un lucru, fiul meu: acela că te 
văicăreşti. 

— Eu? Câtuşi de puţin? Tăgădui Ludovic al XIV-lea. Nu, 
nici vorbă; te înşeli, doamnă. 

— Atunci, ce făceai aici, sire? 


— Mi se părea că mă aflam în faţa preceptorului meu şi 
dezvoltam un subiect de dizertaţie. 

— Fiul meu? Zise Ana de Austria, dând din cap? Faci rău 
că nu te bizui pe cuvântul meu; faci rău că nu-mi arăţi 
încrederea domniei tale. Va veni o zi, o zi ce nu mai e 
departe, când va trebui să-ţi aduci aminte de acest adevăr: 
„Aurul e atotputernicia şi numai aceia sunt pe deplin regi 
care sunt atotputernici”. 

— Gândul vostru? Adăugă regele? Nu este totuşi de a-i 
defăima pe bogaţii acestui veac, nu-i aşa? 

— Nu? Răspunse cu însufleţire Ana de Austria? Nu, sire. 
Cei care sunt bogaţi în acest veac, sub domnia ta, sunt 
bogaţi fiindcă singur ai voit acest lucru, astfel că n-am 
împotriva lor nici ură, nici pizmă; au slujit fără îndoială cu 
credinţă pe maiestatea voastră, o dată ce maiestatea 
voastră le-a îngăduit să se răsplătească ei înşişi. lată ce am 
înţeles prin vorbele pentru care mi se pare că vrei să mă 
dojeneşti. 

— Ferească Dumnezeu, doamnă, să-i fac cea mai mică 
dojana mamei mele. 

— De altminteri? Continuă Ana de Austria? Cel de sus nu 
dăruieşte decât pentru un anumit timp bunurile 
pământeşti; Dumnezeu, ca o înfrânare a faimei şi a bogăției, 
a mai dat lumii şi suferinţa, boala, moartea şi nimeni? 
Accentuă regina mamă cu un zâmbet dureros, ce dovedea 
că se gândea la ea însăşi când rostea acest percept plin de 
amărăciune? Nimeni nu ia cu sine în mormânt mărirea sau 
averea de aici. Asta înseamnă că cei tineri culeg roadele 
belşugului pregătit de cei bătrâni. 

Ludovic asculta cu atenţie crescândă aceste cuvinte rostite 
de Ana de Austria cu scopul vădit de a-i aduce o mângâiere. 
— Doamnă? Spuse Ludovic al XIV-lea, privind-o în ochi pe 
mama lui? S-ar zice, într-adevăr, că ai vrea să-mi vesteşti 

altceva prin aceste cuvinte...! 

— Nu, fiul meu, n-am să-ţi vestesc nimic, decât că, după 
cum ai băgat de seamă astă-seară, domnul cardinal este 


greu bolnav. 

Ludovic se uită ţintă la mama lui, vrând să desluşească o 
tulburare în glasul ei, o durere pe faţa sa. Chipul Anei de 
Austria părea uşor înăsprit; dar această suferinţă avea un 
caracter cu totul personal... Poate că această asprime era 
pricinuită de cancerul ce începea să-i roadă sânul. 

— Da, doamnă? Îngână regele? Da, domnul de Mazarin e 
greu bolnav. 

— Şi va fi o mare pierdere pentru regat, dacă eminenţa sa 
va fi chemat la Dumnezeu. Nu eşti de aceeaşi părere cu 
mine, fiul meu? Întrebă regina-mamă. 

— Da, doamnă, de bună seamă va fi o mare pierdere 
pentru regat? Murmură Ludovic, roşindu-se; dar primejdia 
nu e încă atât de apăsătoare, vreau să cred, deoarece 
domnul cardinal e un om destul de tânăr. 

Regele abia termină de spus aceste cuvinte, că un valet 
trase draperia şi rămase în picioare, cu o hârtie în mână, 
aşteptând ca suveranul să-i pună întrebarea. 

— Ce e aceea? | se adresă regele. 

— O scrisoare din partea domnului de Mazarin? Răspunse 
valetul. 

— Dă-mi-o? Zise regele. 

Şi luă hârtia. Dar în clipa când voia să o deschidă, o mare 
zarvă se iscă în galerie, în anticamere şi în curte. 

— Ah, ah? Făcu Ludovic al XIV-lea, care, fără îndoială, 
recunoscu această întreită forfotă? Ce spuneam eu cănue 
decât un rege în Franţa? Mă înşelam, sunt doi. 

În acelaşi timp, uşa se deschise şi ministrul de finanţe 
Fougquet se înfăţişă la rege. El era acela care stârnise zarva 
în galerie; valeţii lui făcuseră zarva în anticameră; de la caii 
lui pornise zarva din curte. Pe deasupra, se auzi un murmur 
prelung la ivirea sa, care nu se stinse decât târziu după ce 
trecuse. Era murmurul de care Ludovic al XIV-lea se arăta 
atât de nemulţumit că nu-l auzea, pe atunci, în jurul lui şi 
nu-l simţea stingându-se încet în urma sa. 


— Acesta nu este, se înţelege, un rege, aşa cum zici? Îi 
spuse Ana de Austria fiului ei; e un om mult prea bogat, 
atâta tot. 

Şi rostind aceste cuvinte, un simţământ de amărăciune 
împrumută vorbelor reginei un accent plin de răutate; în 
timp ce, dimpotrivă, fruntea lui Ludovic, rămas liniştit şi 
stăpân pe el, nu avea nici cea mai uşoară cută pe suprafaţa 
ei. Îl salută deci fără ceremonie pe Fouguet, cu un semn din 
cap, în vreme ce continua să desfăşoare sulul pe care i-l 
adusese valetul. Fouquet înţelese această mişcare şi, cu o 
politeţe nestânjenită, dar respectuoasă totodată, se apropie 
de Ana de Austria, ca să-i lase deplină libertate regelui. 

Ludovic desfăcuse hârtia, dar n-o citea încă. Îl asculta pe 
Fouguet spunându-i maniei sale cuvinte măgulitoare, 
lăudându-i îndeosebi mâna şi braţele. Chipul Anei de 
Austria se însenină şi aproape că voia să zâmbească. 

Fouquet observă că regele, în loc să citească, îl privea şi-l 
asculta pe el; se răsuci atunci pe jumătate şi, rămânând mai 
departe al Anei de Austria, ca să spunem aşa, se întoarse cu 
faţa spre rege. 

— Dumneata ştii, domnule Fougquet? Îi spuse Ludovic al 
XIV-lea? Că eminenţa sa e foarte rău bolnav? 

— Da, sire, ştiu asta? Răspunse Fouquet; şi în adevăr se 
simte foarte rău. Mă aflam la domeniul meu din Vaux când 
mi s-a adus această ştire, atât de neplăcută încât am plecat 
numaidecât de acolo. 

— Ai plecat din Vaux astă-seară, domnule? 

— Acum un ceas şi jumătate, da, maiestate? Zise Fouquet, 
uitându-se la ceasornicul său încrustat cu diamante. 

— Un ceas şi jumătate! Rosti regele, străduindu-se să-şi 
stăpânească o răbufnire de mânie, dar fără să-şi poată 
ascunde uimirea. 

— Înţeleg, sire! Maiestatea voastră se îndoieşte de 
cuvântul meu şi are dreptate; dar, dacă am ajuns aici atât 
de repede, este cu adevărat o minune. Mi s-au trimis din 
Anglia trei perechi de cai foarte iuți, după cum mi s-a spus; 


mă aşteptau din patru în patru leghe şi astă-seară i-am pus 
la încercare. M-au adus din Vaux până la Luvru într-un ceas 
şi jumătate, încât maiestatea voastră poate să vadă că n-am 
fost înşelat. 

Regina-mamă zâmbi cu o tainică invidie. Fouquet, 
pricepându-i gândul, se grăbi să adauge: 

— Într-adevăr, doamnă, asemenea cai sunt făcuţi pentru 
regi, nu pentru supuşi, iar regii nu se cuvine să-i dăruiască 
niciodată, nici te miri cui, nici pentru te miri ce. 

Regele înălţă capul. 

— Cu toate astea? Îl întrerupse Ana de Austria dumneata 
nu eşti rege, precât ştiu, domnule Fouquet! 

— Tocmai de aceea, doamnă, caii nu aşteaptă decât un 
semn din partea maiestăţii sale ca la intre în grajdurile 
Luvrului; iar dacă mi-am luat îngăduinţa să-i încerc, e 
numai din teama de a nu oferi regelui ceva care să nu fie cu 
adevărat o minune. 

Regele se înroşi la faţă. 

— Ştii, domnule Fouquet? Zise regina? Că datina la curtea 
Franţei nu este ca un supus să ofere ceva regelui? 

Ludovic făcu o mişcare. 

— Sper, doamnă? Răspunse Fougquet foarte tulburat? Că 
dragostea mea pentru maiestatea sa, dorinţa mea 
necontenită de a-i fi pe plac vor servi ca o contragreutate la 
rigorile acestei etichete. De altminteri, nici nu mi-aş fi putut 
îngădui să ofer un dar; e un tribut pe care vreau să-l 
plătesc. 

— Mulţumesc, domnule Fouquet? Rosti cu bunăvoință 
regele? Şi îţi rămân îndatorat pentru acest gând, căci îmi 
plac într-adevăr foarte mult caii iuți; ştii însă că nu-s prea 
bogat; dumneata ştii asta mai bine ca oricine, dumneata, 
care eşti ministrul meu de finanţe. Nu pot deci, oricât de 
mult aş dori-o, să cumpăr un atelaj atât de scump. 

Fouquet aruncă o privire plină de mândrie către regina- 
mamă, care părea să se bucure de încurcătura în care se 
găsea ministrul şi răspunse: 


— Luxul este virtutea regilor, sire; luxul îi face să se 
asemene cu Dumnezeu; prin lux sunt mai presus de ceilalţi 
oameni. Cu luxul său, un rege îşi hrăneşte şi îşi cinsteşte 
supuşii. Sub dulcea dogoare a acestui lux al regilor se naşte 
luxul celor de rând, izvor de bogăţie pentru popor. Dacă 
maiestatea voastră va primi în dar cei şase cai neasemuiţi, 
va trezi ambiția crescătorilor din ţara noastră, cei din 
Limousin, din Perche, din Normandia şi această îmboldiră 
va fi spre folosul tuturor... Dar văd că regele tace, prin 
urmare sunt condamnat. 

În acest timp, Ludovic al XIV-lea îndoia şi dezdoia cu 
neastâmpăr hârtia lui Mazarin, pe care nu-şi aruncase încă 
ochii. Privirea i se opri în cele din urmă asupra ei şi chiar de 
la primul rând citit scoase un mic strigăt de uimire. 

— Ce scrie acolo, fiul meu? Întrebă Ana de Austria 
apropiindu-se în grabă de rege. 

— Din partea cardinalului? Se miră iar regele, continuând 
să citească. Da, da, e chiar din partea lui. 

— Se simte mai rău? 

— Citeşte? Sfârşi regele, dând pergamentul mamei sale, 
ca şi cum şi-ar fi spus că numai citind cu ochii ei Ana de 
Austria ar fi putut să dea crezare unui lucru atât de uimitor 
ca acela care se afla închis în hârtia aceasta. 

Ana de Austria citi şi ea scrisoarea. Pe măsură ce citea, 
ochii îi scânteiau de o bucurie din ce în ce mai vie, pe care 
se străduia în zadar să şi-o ascundă şi care atrase atenţia 
lui Fouquet. 

— Oh, o donaţie în toată regula! Exclamă ea. 

— O donaţie? Repetă Fouquet. 

— Da? Zise regele, răspunzându-i îndeosebi ministrului de 
finanţe? Da, pe patul de moarte, domnul cardinal îmi face o 
donaţie a tuturor bunurilor sale. 

— Patruzeci de milioane! Glăsui regina. Ah, fiul meu, iată 
un frumos dar din partea domnului cardinal, care va 
răsturna toate răutăţile spuse pe seama lui; patruzeci de 
milioane, strânse încetul cu încetul şi care intră dintr-o dată 


în vistieria regală, e o faptă demnă de un slujitor credincios 
şi de un adevărat creştin. 

Şi după ce-şi mai aruncă o dată ochii pe hârtie, o înapoie 
regelui, care, la auzul acestei sume uriaşe, îşi simţea inima 
bătându-i cu putere în piept. 

Fouquet se retrăsese câţiva paşi la o parte şi tăcea. Regele 
îl privi în ochi şi-i întinse sulul, pentru a-l citi şi el. Ministrul 
însă nu făcu decât să arunce o scurtă privire, foarte de sus, 
asupra hârtiei, apoi, înclinându-se, zise: 

— Da, sire, o donaţie, vad. 

— Trebuie să-i răspunzi, fiul meu? Interveni Ana de 
Austria; trebuie să-i răspunzi numaidecât. 

— Şi în ce fel, doamnă? 

— Făcându-i o vizită cardinalului. 

— Dar abia acum un ceas am plecat de la eminenţa sa? 
Zise regele. 

— Atunci, scrie-i sire. 

— Să-i scriu?! Făcu tânărul rege cu dezgust. 

— Oricum? Reluă Ana de Austria? Mi se pare, fiul meu, că 
un om care a făcut un asemenea dar e îndreptăţit să 
aştepte să i se mulţumească într-un chip neîntârziat. Apoi, 
întorcându-se către ministru: Nu este şi părerea dumitale, 
domnule Fouquet? 

— Darul impune aceasta, da, doamnă? Răspunse ministrul 
cu o nobleţe ce nu-i scăpă regelui. 

— Primeşte deci şi mulţumeşte-i? Stărui Ana de Austria. 

— Domnul Fouquet ce zice? Întrebă regele. 

— Maiestatea voastră vrea să-mi cunoască părerea? 

— Da. 

— Mulţumiţi-i, sire... 

— Ah! Făcu Ana de Austria. 

— Dar nu primiţi? Continuă Fouquet. 

— Şi pentru ce asta? Tresări Ana de Austria. 

— Aţi spus-o dumneavoastră înşivă, doamnă? Răspunse 
Fouquet? Că regii nu trebuie şi nu pot să primească daruri 
de la supuşii lor. 


Regele rămase mut între cele două păreri atât de opuse. 

— Dar patruzeci de milioane?... Murmură Ana de Austria 
pe acelaşi ton pe care nefericita Maria-Antoaneta avea să 
rostească mai târziu: „Îmi spuneţi atâta despre asta!” 

— Ştiu? Zise Fouquet râzând? Patruzeci de milioane e o 
sumă frumoasă şi o astfel de sumă ar putea să ispitească 
până şi o conştiinţă regească. 

— Dar, domnule? Stărui Ana de Austria? În loc de a-l 
îndemna pe rege să nu primească această donaţie, explică-i 
mai bine maiestăţii sale că patruzeci de milioane înseamnă 
o avere, nu glumă. 

— "Tocmai pentru că aceste patruzeci de milioane 
înseamnă o avere, doamnă, eu îi voi spune regelui: sire, 
dacă nu se cuvine ca un rege să primească de la un supus 
şase cai în valoare de douăzeci de mii de livre, cu atât mai 
jignitor e să-şi datorască averea unui alt supus, mai mult 
sau mai puţin scrupulos în strângerea bunurilor ce 
alcătuiesc această avere. 

— Dumneata n-ai dreptul, domnule? I-o tăie Ana de 
Austria? Să dai o lecţie regelui! Atunci oferă-i dumneata 
patruzeci de milioane, pentru a le pune în locul celor pe 
care-l faci să le piardă. 

— Regele le va avea oricând le va dori? Zise ministrul de 
finanţe, înclinându-se. 

— Da, storcind poporul? Rosti Ana de Austria. 

— Eh, n-a fost oare stors, doamnă? Replică Fougquet? 
Atunci când au fost strânse, din truda lui, aceste patruzeci 
de milioane cuprinse în actul de donaţie? Maiestatea sa mi- 
a cerut părerea? Iat-o! Dacă maiestatea sa îmi va cere 
sprijinul, îl va avea de asemenea. 

— Haide, haide, primeşte, fiul meu? Zise Ana de Austria? 
Eşti mai presus de orice vâlvă şi de orice judecată a 
oamenilor. 

— Nu primiţi, sire? Adăugă Fouquet. Atâta timp cât un 
rege trăieşte, el n-are alt sfetnic mai mare decât cugetul 


său, alt judecător mai bun decât dorinţa sa; după moarte 
însă, posteritatea e aceea care aprobă sau condamnă. 

— Îţi mulţumesc, mamă? Răspunse Ludovic, plecându-se 
cu respect în faţa reginei. Îţi mulţumesc, domnule Fouquet? 
Se adresă apoi, foarte binevoitor, ministrului, dându-i a 
înţelege că poate să plece. 

— Primeşti? Mai întrebă o dată Ana de Austria. 

— Voi chibzui? Răspunse regele, uitându-se în urma lui 
Fouquet. 

Capitolul XLVIII Agonie. 

Chiar în ziua când scrisoarea de donaţie fusese trimisă 
regelui, cardinalul ceruse să fie transportat la Vincennes. 
Regele şi curtea îl urmaseră acolo. Ultimele sclipiri ale 
acestei flăcări aruncau încă destule luciri în jurul ei ca să 
absoarbă, în razele sale, toate celelalte lumini. De altfel, 
cum lesne se putea vedea, satelit credincios al ministrului 
său, tânărul Ludovic al XIV-lea mergea până în ultimul 
moment în sensul arătat de forţa de atracţie a acestuia. 

Răul, după prevestirile lui Guenaud, devenise şi mai grav: 
nu mai era vorba de un atac de gută, era vorba de un atac 
al morţii. Şi apoi, mai era ceva care făcea ca acest 
muribund să agonizeze şi mai mult încă: îngrijorarea ce-i 
vânzolea spiritul în legătură cu donația trimisă regelui, pe 
care, după spusele lui Colbert, monarhul trebuia să o 
înapoieze cardinalului fără a o primi. Cardinalul avea mare 
încredere, după cum s-a văzut, în prezicerile secretarului 
său; dar suma era uriaşă şi oricât de isteţ ar fi fost Colbert, 
din când în când cardinalul se gândea, în sinea lui, că poate 
duhovnicul se înşelase şi el şi că s-ar putea să mai aibă 
măcar atâta noroc de a nu fi osândit pe lumea cealaltă, cât 
noroc ar mai avea aici ca Ludovic al XIV-lea să-i dea înapoi 
milioanele sale. 

De altminteri, cu cât donația întârzia să se întoarcă de 
unde plecase, cu atât Mazarin găsea că patruzeci de 
milioane meritau osteneala să rişti ceva pentru ele, mai ales 
când acest ceva era un lucru atât de părelnic cum este 


sufletul. Mazarin, în calitatea sa de cardinal şi de prim- 
ministru, era aproape ateu şi întru totul interesat 
materialiceşte. De câte ori se deschidea uşa, întorcea 
repede capul spre intrare, crezând că o să vadă reapărând 
pe acolo nefericita lui donaţie; dar, de fiecare dată înşelat în 
aşteptările sale, se lăsa din nou pe pernă, suspinând adânc 
şi resimţind şi mai tare durerea pe care izbutise o clipă s-o 
uite. 

Ana de Austria îl urmase şi ea pe cardinal; inima sa, cu 
toate că vârsta o făcuse mai egoistă, nu putea să nu arate 
acestui muribund o tristeţe pe care regina i-o datora ca 
femeie, spuneau unii, ca suverană, ziceau alţii. Ea îşi pusese 
oarecum doliul pe faţă mai înainte de a fi nevoie şi toată 
curtea făcuse la fel. 

Ludovic, pentru a nu i se vedea pe chip ceea ce se 
petrecea în adâncul sufletului său, se încăpăţâna să rămână 
închis în apartamentul lui, unde singură doica îi ţinea 
tovărăşie; cu cât credea că se apropie termenul când orice 
constrângere va înceta pentru el, cu atât părea mai supus şi 
mai răbdător, stăpânindu-se pe el însuşi, ca toţi oamenii de 
tărie care îşi pun în gând ceva, pentru a sări apoi cu şi mai 
multă putere în momentul hotărâtor. 

Maslul fusese săvârşit în mare taină, deoarece cardinalul, 
credincios obiceiului său de a face totul pe ascuns, lupta 
împotriva aparenţelor şi chiar a realităţilor, continuând să 
primească lume la patul său, ca şi cum n-ar fi fost lovit 
decât de o boală trecătoare. Guenaud, la rândul lui, nu 
dădea în vileag absolut nimic: urmărit cu întrebările, 
hărțuit de curioşi şi de curteni, el nu răspundea nimic, sau 
cel mult atât: „Eminenţa sa e încă plină de tinereţe şi de 
putere; dar Dumnezeu soroceşte aşa cum îi e vrerea şi când 
a hotărât să doboare un om, trebuie ca omul să cadă”. 
Aceste cuvinte, aruncate în dreapta şi în stânga cu un fel de 
discreţie, de rezervă şi de precădere, erau comentate cu 
mare interes mai ales de două persoane: regele şi 
cardinalul. 


Mazarin, în pofida profeţiei lui Guenaud, se amăgea 
mereu, sau, mai bine zis. Îşi juca atât de bine rolul, încât cei 
mai iscoditori, spunând că el se amăgea, se înşelau pe ei 
înşişi. 

Ludovic, despărţit de cardinal de două zile, cu privirea 
aţintită asupra actului de donaţie ce-l frământa atât de mult 
pe cardinal, nu ştia încă bine în ce stare se găsea Mazarin. 
Fiul lui Ludovic al XIII-lea, urmând tradiţiile părinteşti, 
fusese până atunci atât de puţin rege, încât, dorind din tot 
sufletul regalitatea, o dorea totuşi cu acea temere ce 
însoţeşte totdeauna necunoscutul. Astfel, luând o hotărâre, 
pe care n-o împărtăşi de altminteri nimănui, se decise să-i 
ceară o întrevedere lui Mazarin. Ana de Austria fu aceea 
care, nelipsită din preajma cardinalului, auzi cea dintâi 
această dorinţă a regelui şi o şopti la urechea 
muribundului, care tresări. 

Cu ce scop îi cerca Ludovic al XIV-lea o întrevedere? Ca să- 
i înapoieze donația, cum spusese Colbert? Ca s-o păstreze, 
după ce-i va fi mulţumit, cum se temea Mazarin? Iotuşi, 
fiindcă muribundul simţea cum această nesiguranţă îi 
sporea durerile, nu şovăi nici o clipă. 

— Maiestatea sa va fi binevenit, da, foarte binevenit! 
Strigă el, făcându-i lui Colbert, care stătea la căpătâiul 
patului, un semn către perdea, pe care acesta îl înţelese 
întru totul. Doamnă? Adăugă Mazarin? Maiestatea voastră 
va fi atât de bună să-l încredinţeze ea însăşi pe rege de 
adevărul celor pe care le-am spus? 

Ana de Austria se ridică; era şi ea grăbită să vadă mai 
repede sfârşită povestea aceasta a celor patruzeci de 
milioane, către care se îndreptau pe ascuns gândurile 
tuturor. 

După ce Ana de Austria ieşi, Mazarin făcu o mare sforţare 
şi, ridicându-se puţin către Colbert, îi spuse: 

— Ei bine, Colbert, iată că au trecut două zile nenorocite! 
Două zile ucigătoare şi, după cum vezi, n-am primit nici un 
răspuns de-acolo! 


— Răbdare, monseniore? Rosti Colbert. 

— Eşti nebun, omule! Mă sfătuieşti să am răbdare! Oh, 
zău, Colbert, tu îţi baţi joc de mine; eu mor şi tu îmi spui să 
aştept! 

— Monseniore? Răspunse Colbert cu obişnuitul lui sânge 
rece? E cu neputinţă ca lucrurile să nu se petreacă aşa 
precum am spus. Maiestatea sa vine să vă vadă, asta 
înseamnă că vă aduce el însuşi donația. 

— Crezi tu asta? Ei bine, eu, dimpotrivă, sunt sigur că 
regele vine să-mi mulţumească. 

Ana de Austria se întoarse tocmai atunci din drum; în timp 
ce se îndrepta spre fiul ei, întâlnise în anticamere un nou 
vraci. Era vorba de un praf care trebuia să-l tămăduiască 
pe cardinal. Regina-mamă aducea câteva fire din acest praf. 

Dar Mazarin nu la prafuri se gândea atunci; ca atare, nici 
nu vru să-şi arunce ochii asupra leacului, spunând că viaţa 
nu merită toate ostenelile pe care ceilalţi le fac ca să i-o 
păstreze. Dar, rostind acest precept filosofic, taina lui, atât 
de îndelung păstrată, îi scăpă în fine de pe buze: 

— Nu, doamnă? Zise el? Nu aceasta este problema cea 
mai importantă. Am făcut regelui, acum două zile, o mică 
donaţie; până azi, pesemne din delicateţe, maiestatea sa nu 
mi-a trimis nici o vorbă; dar a venit momentul să ne 
lămurim şi rog pe maiestatea voastră să-mi spună dacă 
regele a luat vreo hotărâre în această chestiune. 

Ana de Austria făcu o mişcare ca să răspundă. Mazarin o 
opri. 

— Adevărul, doamnă! Zise el. În numele cerului, adevărul! 
Nu-l amăgiţi pe un muribund cu o speranţă care ar fi 
deşartă! 

Aici, întâlni o privire a lui Colbert care voia să-i spună că a 
pornit pe un drum greşit în felul cum a ridicat problema. 

— Ştiu? Răspunse Ana de Austria, apucând mâna 
cardinalului? Ştiu că ai făcut, cu mărinimie, nu o mică 
donaţie, cum ai spus cu atâta modestie, ci un dar măreț; 
ştiu cât de greu ţi-ar fi dacă regele... 


Mazarin asculta, aşa pe moarte cum era, cu mai multă 
însufleţire decât ar fi făcut-o zece oameni teferi. 

— Dacă regele? Tresări el. 

— Dacă regele? Continuă Ana de Austria? N-ar primi din 
toată inima ceea ce-i dăruieşti într-un chip atât de nobil. 

Mazarin se lăsă să cadă pe pernă, cu deznădejdea omului 
ce nu mai vede nici o salvare de la înec; dar îşi păstră încă 
destulă putere şi prezenţă de spirit spre a-i arunca lui 
Colbert una din acele priviri ce merită zece sonete, adică 
zece lungi poeme. 

— Nu-i aşa? Adăugă regina? Că ai fi socotit refuzul regelui 
ca un fel de jignire? 

Mazarin îşi smucea capul pe pernă, fără să poată articula 
o singură silabă. Regina se înşela, sau se prefăcea că se 
înşală asupra adevăratului înţeles al frământării lui. 

— De aceea? Reluă ea? L-am pregătit cu sfaturi bune şi în 
vreme ce anumite spirite, geloase, fără îndoială, de gloria 
pe care ai s-o câştigi prin această mărinimie, se străduiau 
să-i dovedească regelui că trebuie să refuze această 
donaţie, eu am luptat în favoarea domniei tale şi am luptat 
atât de bine, încât nu vei primi, sper, un răspuns care să te 
mâhnească. 

— Ah? Murmură Mazarin cu ochii strânşi? Ah, iată un 
serviciu pe care nu-l voi uita nici un minut în timpul 
puţinelor ceasuri ce mi-au mai rămas de trăit! 

— De altminteri, trebuie sa o spun? Urmă Ana de Austria? 
Numai cu mare greutate l-am făcut să vină la eminenţa ta. 

— Ah, la naiba! Cred. Oh! 

— Dar ce ai, pentru Dumnezeu? 

— Simt să ard ca focul. 

— Suferi atât de mult? 

— Ca un osândit! 

Lui Colbert îi venea să intre în pământ. 

— Aşadar? Stărui Mazarin? Maiestatea voastră crede că 
regele... (se întrerupse o clipă) că regele vine să-mi 
mulţumească? 


— Aşa cred? Răspunse regina. 

Mazarin îl fulgeră pe Colbert cu cea mai aprigă dintre 
priviri. 

În acel minut, uşierii vesteau sosirea regelui în 
anticamerele pline de lume. Această veste stârni un freamăt 
de care Colbert se folosi pentru a dispărea în dosul 
perdelei. Ana de Austria se ridică şi-l aşteptă în picioare pe 
fiul ei. Ludovic al XIV-lea apăru în pragul camerei, cu ochii 
aţintiţi asupra muribundului, care nu-şi mai dădu osteneala 
să se mişte pentru această maiestate de la care socotea că 
nu mai are nimic de aşteptat. 

Un valet împinse un fotoliu lângă pat. Ludovic o salută pe 
mama sa, apoi pe cardinal şi se aşeză. Regina se aşeză şi ea. 
Pe urmă, fiindcă regele privi spre uşă, valetul înţelese 
această privire, făcu un semn şi toţi curtenii care se mai 
aflau pe lângă draperii se îndepărtară numaidecât. 

Tăcerea căzu în mijlocul încăperii, o dată cu draperiile de 
catifea. Regele, încă foarte tânăr şi foarte sfios în faţa celui 
care îi fusese stăpân de la naştere, îl respecta acum şi mai 
mult în această măreție supremă a morţii; nu îndrăznea 
deci sa înceapă convorbirea, simțind că fiecare cuvânt 
trebuia să fie spus cu un rost, nu numai în legătură cu 
lucrurile de pe lumea aceasta, dar şi cu cele de pe lumea 
cealaltă. 

Cât despre cardinal, pe el nu-l frământa decât un gând în 
momentul acela; donația sa. Nu durerea era aceea care-l 
făcea să pară atât de prăbuşit şi cu o privire atât de 
posomorâtă, ci aşteptarea mulţumirii ce urma să pornească 
de pe buzele regelui şi să năruie orice speranţă de 
restituire. De aceea, Mazarin rupse cel dintâi tăcerea. 

— Maiestatea voastră? Zise el? A venit să se stabilească la 
Vincennes? 

Ludovic dădu uşor din cap. 

— E o aleasă favoare? Continuă Mazarin? Pe care o faceţi 
unui muribund şi care-i va îndulci întrucâtva moartea. 


— Vreau să cred? Răspunse regele? Că am venit în vizită 
nu la un muribund, ci la un bolnav ce se mai poate încă 
vindeca. 

Mazarin făcu o mişcare a feţei care voia să spună: 
„Maiestatea voastră e prea binevoitoare; numai că eu ştiu 
mai bine ce-i cu mine”. Apoi murmură: 

— Ultima vizită, sire; ultima. 

— Dacă ar fi aşa, domnule cardinal? Zise regele? Aş veni 
pentru ultima oară să cer sfatul unui îndrumător căruia îi 
datorez totul. 

Ana de Austria era femeie: nu-şi putu stăpâni lacrimile. 
Ludovic se arăta el însuşi foarte mişcat, iar Mazarin era 
încă şi mai tulburat decât cei doi oaspeţi, dar din alte 
motive. Tăcerea se lăsă din nou între ei. Regina îşi ştergea 
ochii, în timp ce Ludovic îşi recăpătă stăpânirea de sine. 

— Spuneam? Urmă regele? Că datorez mult eminenţei 
voastre. 

Ochii cardinalului îl străpungeau pe Ludovic al XIV-lea, 
căci simţea că se apropie momentul hotărâtor. 

— Şi? Continuă regele? Principalul scop al vizitei mele era 
să aduc mulţumirile cele mai călduroase pentru ultima 
dovadă de prietenie pe care aţi binevoit a mi-o arăta. 

Obrajii cardinalului se schimonosiră deodată, buzele i se 
strâmbară şi cel mai jalnic suspin pe care-l va fi scos 
vreodată se pregătea să iasă acum din pieptul său. 

— Sire? Grăi el? Poate că-mi voi fi sărăcit biata mea 
familie; poate că-i voi fi ruinat pe ai mei, ceea ce nu mi se va 
ierta uşor; dar cel puţin nimeni nu va putea spune că am 
şovăit să-i sacrific totul regelui meu. 

Ana de Austria începu să plângă din nou. 

— Scumpe domnule de Mazarin? Rosti regele pe un ton 
mai grav decât s-ar fi aşteptat de la tinereţea lui? M-aţi 
înţeles greşit, pe cât îmi dau seama. 

Mazarin se ridică într-un cot. 

— Nu e câtuşi de puţin vorba să fie ruinată iubita voastră 
familie, nici să fie sărăciţi slujitorii voştri; oh, nu, nici vorbă 


de aşa ceva! 

„Hai că vrea să-mi înapoieze o firimitură? Gândi în sinea 
lui Mazarin; atunci să-i smulgem o bucată cât mai mare.” 
„Regele s-a înduioşat şi face pe mărinimosul? Gândi la 
rândul ei regina; nu trebuie lăsat să dea nimic înapoi; un 
asemenea prilej de bogăţie nu se va mai ivi niciodată.” 

— Sire? Vorbi cu glas tare cardinalul? Familia mea e destul 
de numeroasă şi nepoatele melc vor fi destul de 
strâmtorate, după ce nu voi mai fi eu. 

— Oh? Se grăbi să-l întrerupă regina? Să n-ai nici o grijă 
în privinţa familiei, scumpe domnule de Mazarin, nu vom 
avea prieteni mai buni ca prietenii dumitale; nepoatele 
domniei tale vor fi copiii mei, surorile maiestăţii sale şi dacă 
se va împărţi o favoare în Franţa, va fi pentru aceia pe care 
îi iubeşti. 

„Fum!” gândi Mazarin, care cunoştea mai bine ca oricine 
altul temeiul ce se poate pune pe făgăduinţele regilor. 
Ludovic citi acest gând pe chipul muribundului. 

— Linişteşte-te, scumpe domnule de Mazarin? Îi spuse el, 
cu o jumătate de zâmbet trist ce licărea sub ironia sa? 
Domnişoarele de Mazarin vor pierde, pierzându-te pe 
dumneata, bunul lor cel mai mare; asta însă nu le va 
împiedica să rămână cele mai bogate moştenitoare din 
Franţa; şi fiindcă ai avut bunăvoința să-mi dăruieşti zestrea 
lor... 

Cardinalul aştepta cu sufletul la gură. 

— Le-o înapoiez? Continuă Ludovic, trăgând de la piept şi 
întinzând spre patul cardinalului pergamentul care 
cuprindea donația ce, de două zile încoace, stârnise atâtea 
grele furtuni în spiritul bietului Mazarin. 

— Ce v-am spus eu, monseniore? Se auzi murmurând în 
dosul perdelei o voce uşoară ca un suflu. 

— Maiestatea voastră îmi înapoiază donația? Exclamă 
cardinalul, atât de tulburat de bucurie, încât îşi uită rolul de 
binefăcător. 


— Maiestatea voastră aruncă patruzeci de milioane? 
Strigă Ana de Austria, atât de uluită, încât îşi uită rolul de 
îndurerată. 

— Da, domnule cardinal; da, doamnă? Răspunse Ludovic al 
XIV-lea, sfâşiind pergamentul pe care Mazarin nu 
îndrăznise încă să-l ia în mână. Da, rup în bucăţi acest act 
ce dezmoşteneşte o întreagă familie. Bunurile strânse de 
eminenţa sa în serviciul meu sunt ale sale şi nu ale mele. 

— Dar, sire? Zise Ana de Austria? Maiestatea voastră s-a 
gândit că n-are nici zece mii de scuzi în vistierie? 

— Doamnă, am făcut primul meu act regesc şi sper că el 
va însemna un început vrednic de domnia mea. 

— Ah, sire, aveţi dreptate! Rosti Mazarin. E un act cu 
adevărat mare, e un act cu adevărat generos ceea ce aţi 
făcut acum. 

Şi privi una după alta bucăţile de pergament împrăştiate 
de-a lungul patului, pentru a se încredința pe deplin că 
fusese rupt actul adevărat şi nu cumva o copie. În fine, dădu 
cu ochii de bucata pe care se afla semnătura lui şi, 
recunoscându-şi scrisul, se lăsă să cadă moale pe pernă. 

Ana de Austria, fără a mai avea tăria să-şi ascundă 
dezaprobarea, ridică braţele şi ochii spre cer. 

— Ah, sire? Bolborosi Mazarin? Ah, sire, fiţi binecuvântat! 
Pe Dumnezeul meu, veţi fi iubit de întreaga mea familie!... 
Per Bacco! Dacă vreodată veţi avea vreo nemulţumire din 
partea alor mei, sire, încruntaţi doar sprâncenele şi eu mă 
voi ridica din mormânt! 

Această tiradă de fariseu nu avu însă efectul la care se 
aşteptase Mazarin. Ludovic se grăbise să treacă la chestiuni 
de ordin mai înalt; în ceea ce o priveşte pe Ana de Austria, 
ea, neputând îndura, fără să se lase pradă mâniei pe care o 
simţea crescându-i în piept, nici mărinimia fiului, nici 
făţărnicia cardinalului, se ridică şi ieşi din cameră, fără să-i 
pese că trăda astfel atitudinea sa de îndoliere. 

Mazarin ghici totul şi, temându-se ca nu cumva Ludovic al 
XIV-lea să se răzgândească, începu, pentru a-i abate 


gândurile în altă parte, să ţipe, aşa cum avea să facă mai 
târziu Scapin în acea sublimă farsă? Pentru care mohorâtul 
şi cicălitorul Boileau a îndrăznit să-l mustre pe Moliere. 
Totuşi, ţipetele se domoliră încetul cu încetul şi după ce Ana 
de Austria ieşi din odaie, ele se stinseră cu totul. 

— Domnule cardinal? Zise regele? Acum mai aveţi ceva să- 
mi spuneţi? 

— Sire? Răspunse Mazarin? Sunteţi înţelepciunea însăşi, 
chibzuinţă în persoană; cât despre generozitate, nu mai 
vorbesc nimic; ceea ce aţi făcut întrece tot ce-au fost în 
stare să facă vreodată oamenii cei mai mărinimoşi din 
antichitate şi din timpurile moderne. 

Regele rămase rece la toate aceste laude. 

— Aşadar? Zise el? Vă mărginiţi la o simplă mulţumire, 
domnule şi experienţa dumneavoastră, mult mai bine 
cunoscută decât înţelepciunea, chibzuinţă şi generozitatea 
mea, nu vă inspiră nici un sfat prietenesc de care să mă 
folosesc în viitor? 

Mazarin stătu o clipă pe gânduri. 

— Aţi făcut mult, sire? Zise el? Pentru mine, adică pentru 
ai mei. 

— Să nu mai vorbim despre asta? Zise regele. 

— Ei bine? Continuă Mazarin? Vreau să vă dau ceva în 
schimbul acestor patruzeci de milioane la care renunţaţi 
atât de regeşte. 

Ludovic al XIV-lea schiţă o mişcare ce arăta că toate aceste 
linguşiri îl făceau să sufere. 

— Vreau? Reluă Mazarin? Să vă dau un sfat; un sfat, da, 
însă mai valoros decât aceste patruzeci de milioane. 

— Domnule cardinal! Îl întrerupse Ludovic al XIV-lea. 

— Sire, ascultați acest sfat. 

— Ascult. 

— Apropiaţi-vă, sire, căci mă istovesc... Mai aproape, sire, 
mai aproape. 

Regele se aplecă peste patul muribundului. 


— Sire? Rosti Mazarin, cu un glas atât de slab, încât 
vorbele lui păreau murmure venite din adâncul 
mormântului ca să ajungă la urechile încordate ale regelui? 
Sire, să nu vă luaţi niciodată prim-ministru. 

Ludovic se îndreptă din spate, uimit. Sfatul era o 
spovedanie. Şi era o comoară, într-adevăr, această 
spovedanie sinceră a lui Mazarin. Moştenirea pe care o lăsa 
cardinalul tânărului rege se compunea din şapte cuvinte; 
dar aceste şapte cuvinte. Mazarin însuşi o spusese, valorau 
cât patruzeci de milioane. 

Ludovic rămase o clipă năuc. Cât despre Mazarin, el se 
părea că nu spusese decât un lucru foarte firesc. 

— Şi acum, în afară de familia domniei tale? Întrebă 
tânărul rege? Mai ai pe cineva pe care vrei să-l ocrotesc, 
domnule de Mazarin? 

O mică fâşăială se auzi de-a lungul perdelei, dincolo. 
Mazarin înţelese. 

— Da, da! Zise el repede. Da, sire! Vă las în seamă un om 
înţelept, un om cinstit, un om priceput! 

— Spune-i numele, domnule cardinal. 

— Numele lui vă e încă aproape necunoscut, sire: e al 
domnului Colbert, intendentul meu. Oh, puneţi-l la 
încercare! Adăugă Mazarin, cu glas apăsat. Tot ce mi-a 
prezis el s-a întâmplat; are un ochi bun şi niciodată nu s-a 
înşelat, nici asupra lucrurilor, nici asupra oamenilor, ceea ce 
e şi mai surprinzător. Sire, vă datorez mult, dar vreau să 
cred că mă plătesc faţă de maiestatea voastră dându-vi-l pe 
domnul Colbert. 

— Fie? Rosti încet de tot Ludovic al XIV-lea, căci, aşa cum 
spusese şi Mazarin, numele lui Colbert îi era necunoscut şi 
el lua acest entuziasm al cardinalului drept o vorbă a unui 
muribund. 

Cardinalul căzu iarăşi pe perna lui. 

— De astă dată, adio, sire... Adio? Murmură Mazarin. Sunt 
istovit şi am încă un drum greu de făcut până să mă 
înfăţişez înaintea noului meu stăpân... Adio, sire. 


Tânărul rege îşi simţi ochii umezindu-i-se. Se mai aplecă o 
dată deasupra muribundului, care era aproape rece, apoi 
se îndreptă cu paşi repezi spre ieşire. 

Capitolul XLIX Prima apariţie a lui Colbert. 

Întreaga noapte trecu în zvârcoliri deopotrivă de mari şi 
pentru muribund şi pentru rege: muribundul îşi aştepta 
izbăvirea, regele îşi aştepta libertatea. 

Ludovic nu se culcă de loc în noaptea aceea. La un ceas 
după ce părăsi odaia cardinalului, află că muribundul, 
prinzând puţine puteri, pusese să fie îmbrăcat, fardat, 
pieptănat şi că voise să primească pe ambasadori. 
Asemenea lui August, socotea lumea aceasta un teatru, fără 
îndoială şi voia să joace în chip corect ultimul act al 
comediei sale. 

Ana de Austria nu se mai întoarse la cardinal, căci nu mai 
avea ce să facă acolo. Buna-cuviinţă fu luată drept pretext 
pentru absenţa ei. De altfel, cardinalul nu-i simţea lipsa; 
îndemnul pe care regina îl dăduse fiului ei îi rămăsese ca un 
cui înfipt în inimă. 

Aproape de miezul nopţii, Mazarin, fardat încă, intră în 
agonie. Îşi revăzuse testamentul şi întrucât acest testament 
era mărturia exactă a voinţei lui, iar cum el se temea ca 
vreo înrâurire dinafară să nu se folosească de starea sa de 
slăbiciune pentru a schimba ceva în testament, îi dăduse 
cuvânt de ordine lui Colbert, care se plimba pe coridorul ce 
ducea la camera de dormit a cardinalului, ca şi cum ar fi 
fost cel mai straşnic dintre paznicii săi. 

Regele, închis în apartamentul său, o trimitea la fiecare 
ceas pe doică să se intereseze de starea lui Mazarin şi să-i 
aducă buletinul exact al sănătăţii cardinalului. După ce află 
ca Mazarin fusese îmbrăcat, fardat şi pieptănat şi că 
primise pe ambasadori, Ludovic fu înştiinţat, în sfârşit, că la 
căpătâiul cardinalului au început să se citească rugăciunile 
pentru cei pe moarte. 

La ceasurile unu după miezul nopţii, Guenaud încercă 
ultimul leac, socotit leacul eroic. Era o rămăşiţă a vechilor 


păreri din această epocă a scrimei, ce se pregătea să apună 
pentru a lăsa locul altor epoci şi care spera că s-ar mai 
putea găsi împotriva morţii vreo lovitură tainică. 

Mazarin, după ce bău leacul, răsuflă uşurat timp de 
aproape zece minute. Numaidecât apoi dădu ordin să se 
răspândească peste tot şi fără zăbavă vestea despre o 
îmblânzire a bolii. Regele, aflând aceasta, simţi un val de 
sudoare rece năpădindu-i fruntea. Întrevăzuse ziua 
libertăţii; sclavia i se părea acum mai întunecată şi mai grea 
de suportat ca oricând. Dar buletinul următor schimbă cu 
totul faţa lucrurilor. Mazarin aproape că nu mai răsufla şi 
abia mai auzea rugăciunile pe care preotul de la Saint- 
Nicolas-des-Champs le silabisea la căpătâiul lui. Regele 
începu să se plimbe cu nerăbdare prin cameră şi să 
cerceteze, din mers, mai multe hârtii scoase dintr-o casetă 
a cărei cheie o avea numai el. Doica se reîntoarse pentru a 
treia oară. Domnul de Mazarin făcuse un joc de cuvinte şi 
dăduse ordin să fie lustruită încă o dată Flora lui Tizian, 
care-i aparţinea. În sfârşit, pe la ceasurile două dinspre 
ziuă, regele nu mai putu să-şi învingă oboseala: de douăzeci 
şi patru de ceasuri nu închisese ochii. Somnul, atât de 
puternic la vârsta lui, puse stăpânire pe el şi-l ţinu prins 
timp de aproape un ceas. Dar nici atunci nu se culcă, ci se 
trânti într-un jilţ. Pe la ceasurile patru, doica, intrând în 
cameră, îl trezi. 

— Ei bine? Întrebă regele. 

— Ei bine, scumpul meu sire? Răspunse doica, 
împreunându-şi mâinile cu un aer deznădăjduit? Ei bine, a 
murit. 

Regele se ridică dintr-o săritură, ca şi cum un arc de oţel l- 
ar fi pus pe picioare. 

— A murit? Strigă el. 

— Vai, da! 

— E absolut sigur? 

— Da. 

— Oficial? 


— Da. 

— Vestea s-a dat în vileag? 

— Nu încă. 

— Atunci cine ţi-a spus că a murit? 

— Domnul Colbert. 

— Domnul Colbert? 

— Da. 

— Şi el era sigur de ceea ce ţi-a spus? 

— leşea din cameră, unde ţinuse câteva clipe o oglindă 
deasupra buzelor cardinalului. 

— Ah! Rosti regele. Şi ce-a mai făcut domnul Colbert? 

— A părăsit odaia eminenţei sale. 

— Pentru a se duce unde? 

— Ca să mă urmeze. 

— Aşadar e... 

— Aici, scumpul meu sire, aşteptând la uşă buna voastră 
plăcere de a-l primi. 

Ludovic alergă la uşă, o deschise el însuşi şi-l zări afară pe 
Colbert, în picioare, aşteptând. Regele tresări în faţa 
acestei statui înveşmântate în negru. Colbert salută cu un 
respect adânc şi făcu doi paşi spre maiestatea sa. Ludovic 
intră din nou în cameră, făcându-i semn lui Colbert să-l 
urmeze. Acesta trecu pragul; Ludovic îi spuse doicii să 
plece şi ea închise uşa, ieşind. Colbert stătea cu modestie în 
picioare, lângă uşă. 

— Ce veste îmi aduci, domnule? Întrebă Ludovic, foarte 
tulburat că-şi trăda dorinţa sa cea mai fierbinte, pe care nu 
şi-o mai putea ascunde pe deplin. 

— Că domnul cardinal a trecut la cele veşnice, sire şi vă 
aduc ultimul său adio. 

Regele rămase o clipă pe gânduri. În această clipă, îl privi 
îndeaproape pe Colbert; era limpede că ultimul sfat al 
cardinalului îi reapăruse acum în minte. 

— Dumneata eşti domnul Colbert? Întrebă el. 

— Da, sire. 


— Slujitor credincios al eminenţei sale, după câte mi-a 
spus eminenţa sa însăşi? 

— Da, sire. 

— Păstrătorul unei părţi a tainelor sale? 

— Ale tuturor. 

— Prietenii şi slujitorii eminenţei sale defuncte îmi vor fi 
dragi, domnule şi voi avea grijă să fii numit în birourile 
mele. 

Colbert făcu o plecăciune. 

— Eşti om de cifre, domnule, cred. 

— Da, sire. 

— Domnul cardinal te folosea în economatul său? 

— Mi-a acordat această cinste, sire. 

— Pentru casa mea n-ai făcut niciodată nimic personal, nu- 
i aşa? 

— Iertare, sire; eu am avut fericirea de a-i da domnului 
cardinal ideea unei economii care aduce în sipetele 
maiestăţii voastre trei sute de mii de franci în fiecare an. 

— Despre ce economii vorbeşti, domnule? Întrebă Ludovic 
al XIV-lea. 

— Maiestatea voastră ştie că cei o sută de elveţieni poartă 
dantele de argint pe marginea panglicilor lor? 

— Fără îndoială. 

— Ei bine, sire, eu am făcut propunerea ca la toate aceste 
panglici să se pună dantele de argint fals; asta nu se bagă 
de seamă, în schimb o sută de mii de scuzi înseamnă hrana 
unui regiment timp de un semestru, sau costul a zece mii de 
muschete bune, sau valoarea unei corăbii cu zece tunuri, 
gata să pornească în larg. 

— Ai dreptate? Zise Ludovic al XIV-lea, uitându-se cu şi 
mai multă atenţie la acest personaj? Şi iată, pe legea, mea, 
o economie bine chibzuită. De altminteri, e caraghios ca 
nişte soldaţi să poarte aceleaşi dantele pe care le poartă 
seniorii. 

— Sunt fericit că maiestatea voastră mă încuviinţează? 
Zise Colbert. 


— Asta era singura slujbă pe care o aveai pe lângă 
cardinal? Întrebă regele. 

— Eu sunt cel pe care eminenţa sa l-a însărcinat să verifice 
conturile vistieriei statului, sire. 

— Ah! Făcu Ludovic, care se pregătea să-l lase pe Colbert 
să plece, dar, auzind aceasta, îl opri: Pe dumneata te-a 
însărcinat, aşadar, eminenţa sa să-l controlezi pe domnul 
Fouquet. Şi rezultatul controlului? 

— Am găsit deficit, sire; dar, dacă maiestatea voastră 
binevoieşte să-mi îngăduie... 

— Vorbeşte, domnule Colbert. 

— Trebuie să dau maiestăţii voastre câteva lămuriri. 

— Nu-i de loc nevoie, domnule. Dumneata, care ai verificat 
conturile, spune-mi ce-ai găsit acolo? 

— E foarte simplu, sire... Gol peste tot, bani nicăieri. 

— la seama, domnule; dumneata ataci cu asprime 
gestiunea domnului Fouquet, care, după câte am auzit 
spunându-se, e totuşi un om priceput. 

Colbert se înroşi, pe urmă păli, deoarece simţea că din 
acel moment intra în luptă cu un om a cărui putere era 
aproape egală cu puterea celui ce murise. 

— Da, sire, un om foarte priceput? Repetă el, înclinându- 
se. 

— Atunci, dacă domnul Fouquet e un om priceput şi, cu 
toată priceperea lui, banii lipsesc, a cui e vina? 

— Eu nu acuz, sire, constat. 

— Foarte bine; fă-ţi socotelile dumitale şi adu-mi-le să le 
văd şi eu. E deficit, zici? Un deficit poate fi trecător, 
creditele revin, fondurile se întorc. 

— Nu, sire. 

— Pentru anul ăsta, se poate, îţi dau dreptate; dar pentru 
anul care vine? 

— Anul viitor, sire, vistieria va fi tot aşa de goală ca şi anul 
ăsta. 

— Dar anul celălalt, atunci? 

— La fel ca anul viitor. 


— Ei, dar ce-mi spui dumneata, domnule Colbert? 

— Spun că s-au făcut cheltuieli pe patru ani înainte. 

— Dacă-i aşa, vom face un împrumut. 

— Vom face trei, sire. 

— Voi crea oficii pentru a ie prescrie şi se vor strânge banii 
cuveniţi din dări. 

— Cu neputinţă, sire, căci s-au creat oficii peste oficii, ale 
căror tracte sunt date în alb, în aşa fel că cei ce le cumpără 
se folosesc de ele fără să le mai acopere. lată pentru ce 
maiestatea voastră nu poate să prescrie. Afară de asta, la 
fiecare împrumut, domnul intendent superior a dat o treime 
comision, în aşa măsură că populaţia e stoarsă, fără ca 
maiestatea voastră să aibă vreun folos. 

Regele făcu o mişcare. 

— Lămureşte-mă, domnule Colbert! 

— Maiestatea voastră să-şi exprime limpede gândul şi să- 
mi spună în ce privinţă anume s-o lămuresc. 

— Ai dreptate; totul limpede, nu-i aşa? 

— Da, sire, limpede. Dumnezeu e Dumnezeu, mai ales 
fiindcă a făcut lumină. 

— Ei bine, de pildă? Reluă Ludovic al XIV-lea? Dacă astăzi, 
când domnul cardinal e mort şi când eu sunt rege, dacă aş 
vrea să am bani? 

— Maiestatea voastră nu i-ar avea. 

— Oh, iată ceva ciudat, domnule. Cum, intendentul meu 
superior nu mi-ar putea găsi bani? 

Colbert dădu din capul său mare. 

— Ce vrei să spui? Făcu regele. Veniturile statului sunt 
oare în aşa hal de înglodate în datorii, încât nu mai sunt 
venituri? 

— Da, sire, în aşa hal. 

Regele încruntă din sprâncene. 

— Fie! Zise el. Voi strânge ordonanţele pentru a obţine de 
la purtători o scădere a datoriilor, o lichidare convenabilă. 

— Cu neputinţă, căci ordonanţele au fost schimbate în 
bilete, care bilete, pentru simplificarea operaţiilor şi 


uşurarea folosirii lor, au fost tăiate în atât de multe părţi, 
încât nu se mai poate recunoaşte originalul. 

Ludovic, foarte nervos, se plimba în sus şi în jos, cu 
sprâncenele mereu încordate. 

— Atunci, dacă toate acestea sunt aşa cum spui, domnule 
Colbert? Zise el, oprindu-se deodată? Înseamnă că voi fi 
ruinat înainte de a începe să domnesc. 

— Sunteţi, într-adevăr sire? Răspunse netulburatul 
socotitor de cifre. 

— Totuşi, domnule, banii trebuie şi fie undeva! 

— Da, sire şi pentru început aduc maiestăţii voastre o notă 
a fondurilor pe care domnul cardinal Mazarin n-a voit să le 
treacă în testamentul său, nici în vreun alt act, dar mi le-a 
încredinţat mie. 

— Dumitale? 

— Da, sire, cu porunca de a le pune la dispoziţia maiestăţii 
voastre. 

— Cum, în afară de cele patruzeci de milioane? 

— Da, sire. 

— Domnul de Mazarin mai avea şi alte fonduri? 

Colbert se înclină. 

— Dar atunci omul ăsta era un sac fără fund! Murmură 
regele. Domnul de Mazarin într-o parte, domnul Fouquet în 
alta... Poate mai mult de o sută de milioane pentru ei 
amândoi! Nu mă mai mir că vistieria mea e goală! 

Colbert aşteptă fără să se mişte. 

— Şi suma pe care mi-o aduci înseamnă barem ceva? 
Întrebă regele. 

— Da, sire, suma e destul de rotundă. 

— Se ridică la...? 

— La treisprezece milioane de livre, sire. 

— Treisprezece milioane! Strigă Ludovic al XIV-lea, 
tresăltând de bucurie. Treisprezece milioane ai spus, 
domnule Colbert? 

— Am spus treisprezece milioane, da, maiestatea voastră. 

— De care nu ştie nimeni? 


— De care nu ştie nimeni. 

— Care sunt în mâinile dumitale? 

— În mâinile mele, da, sire. 

— Şi pe care le pot avea? 

— În două ceasuri. 

— Dar unde se găsesc ele? 

— În pivniţa unei case pe care domnul cardinal o avea în 
oraş şi pe care a binevoit să mi-o lase printr-o clauză 
specială, trecută în testamentul său. 

— Prin urmare, cunoşti testamentul cardinalului? 

— Am o copie, semnată de mâna lui. 

— O copie? 

— Da, sire, iat-o. 

Colbert scoase actul din buzunar şi-l arătă regelui. Ludovic 
citi articolul în legătură cu donația acelei case. 

— Dar? Zise el? Aici e vorba numai de casă, nicăieri nu se 
pomeneşte de bani. 

— Iertare, sire, despre asta stă scris în conştiinţa mea. 

— Domnul de Mazarin a avut atâta încredere în 
dumneata? 

— De ce nu, sire? 

— EL, omul cel mai bănuitor cu putinţă? 

— Faţă de mine nu era, sire, după cum maiestatea voastră 
poate să vadă. 

Ludovic îşi opri cu admiraţie privirea asupra acestui cap 
vulgar, însă foarte expresiv. 

— Dumneata eşti un om cinstit, domnule Colbert? Zise 
apoi. 

— Asta nu e o virtute, sire, e o datorie? Răspunse cu 
răceală Colbert. 

— Dar? Adăugă Ludovic al XIV-lea? Aceşti bani nu sunt ai 
familiei? 

— Dacă aceşti bani ar fi fost ai familiei, cardinalul i-ar fi 
trecut în testament laolaltă cu restul averii sale. Dacă aceşti 
bani ar fi fost ai familiei, cu, care am întocmit actul de 
donaţie în favoarea maiestăţii voastre, aş fi adăugat şi suma 


de treisprezece milioane la aceea de patruzeci de milioane 
ce v-a fost oferită. 

— Cum? Strigă Ludovic al XIV-lea? Dumneata ai întocmit 
actul de donaţie, domnule Colbert? 

— Da, sire. 

— Şi cardinalul nu te-a dat afară? Adăugă cu naivitate 
regele. 


— l-am spus eminenţei sale că maiestatea voastră nu va 
primi nimic? Răspunse Colbert cu acelaşi ton liniştit pe care 
l-am arătat şi care, chiar în situaţiile cele mai obişnuite, 
avea ceva solemn. 

Ludovic îşi trecu palma peste frunte. 

— Oh? Murmură el în şoaptă? Sunt încă prea tânăr ca să 
le pot porunci oamenilor! 

Colbert stătea şi aştepta sfârşitul acestui monolog lăuntric. 
Îl văzu apoi pe Ludovic al XIV-lea înălţându-şi capul. 

— La ce oră să aduc maiestăţii voastre banii? Întrebă el. 

— În astă-noapte, la ceasurile unsprezece. Doresc ca 
nimeni să nu ştie că am aceşti bani. 

Colbert nu răspunse nimic, ca şi cum acest lucru n-ar fi 
fost spus pentru el. 

— Suma e în lingouri sau în monedă aur? 

— În monedă aur, sire. 

— Bine. 

— Unde s-o aduc? 

— La Luvru. Mulţumesc, domnule Colbert. 

Colbert se înclină şi ieşi. 

— 'Treisprezece milioane! Exclamă Ludovic al XIV-lea când 
rămase singur. Dar asta e un vis! 

Apoi lăsă să-i cadă fruntea în podul palmelor, ca şi cum ar 
fi vrut să adoarmă. După o clipă însă, îşi înălţă din nou 
capul, îşi scutură frumoasa lui perucă, se ridică şi, 
deschizând cu mişcări repezi fereastra, îşi scaldă fruntea 
înfierbântată în aerul răcoros al dimineţii care îi aducea 
mireasma înţepătoare a copacilor şi dulcele parfum al 
florilor. 

Zorile strălucitoare se înălţau la orizont şi cele dintâi raze 
ale soarelui încununară cu lumina lor vie fruntea tânărului 
rege. 

— Aceste zori sunt zorile domniei mele? Silabisi Ludovic al 
XIV-lea. Să fie oare o prevestire pe care mi-o trimiţi de sus, 
Dumnezeule atotputernic...? 

Capitolul L Prima zi a regalității lui Ludovic al XIV-lea. 


Dimineaţa, vestea morţii cardinalului se răspândi în tot 
castelul şi, din castel, în tot oraşul. 

Miniştrii Fouquet, Lyonne şi Letellier intrară în sala de 
şedinţe, pentru a ţine consiliu. Regele îi chemă însă îndată 
la el. 

— Domnilor? Le vorbi suveranul? Domnul cardinal nu mai 
e. Cât a trăit l-am lăsat să-mi cârmuiască treburile; dar 
acum înţeleg să guvernez eu însumi. Îmi veţi da sfatul 
atunci când vi-l voi cere. Puteţi pleca. 

Miniştrii se priviră uluiţi unul pe altul. Dacă îşi ascundeau 
un zâmbet, o făceau cu mari sforţări, întrucât ştiau că 
Prinţul, crescut departe de cunoaşterea treburilor politice, 
îşi lua asupră-şi, din amor propriu, o sarcină prea grea 
pentru puterile lui. 

Fouquet se despărţi, de colegii lui la capătul scării, 
spunându-le: 

— Domnilor, de aici înainte noi vom avea mai puţine griji. 

Şi se urcă foarte voios în trăsura lui. 

Ceilalţi, oarecum neliniştiţi de întorsătura pe care o luau 
evenimentele, reveniră împreună la Paris. 

Pe la ceasurile zece, regele trecu în apartamentele mamei 
sale, cu care avu o întrevedere strict particulară; apoi, după 
masă, se urcă în trăsura închisă şi nu cobori decât la Luvru. 
Aici primi multă lume, încercând o anumită plăcere în a 
observa şovâiala tuturor şi curiozitatea fiecăruia. 

Spre seară, porunci ca porţile Luvrului să fie închise, în 
afară de una singură, aceea care da înspre chei. În acest loc 
puse de strajă două sute de elveţieni care nu vorbeau o 
boabă franţuzeşte, cu consemnul sa lase să intre tot ce va fi 
balot, dar nimic altceva şi să nu lase să iasă nimic. 

La ceasurile unsprezece punct, auzi sub portic uruitul unui 
car încărcat, apoi al altuia, pe urmă al unui al treilea. După 
care, poarta scârţâi înfundat din ţâţâni, închizându-se. Puțin 
după aceea, cineva râcâi cu unghia în uşa cabinetului. 
Regele deschise el însuşi şi-l văzu pe Colbert, ale cărui 
prime cuvinte fură acestea: 


— Banii sunt în pivniţa maiestăţii voastre. 

Ludovic cobori numaidecât, să vadă cu ochii lui butoiaşele 
încărcate cu piese de aur şi argint, pe care, sub 
supravegherea lui Colbert, patru oameni le rostogoleau 
într-o hrubă a cărei cheie regele i-o dăduse lui Colbert în 
aceeaşi dimineaţă. După ce le văzu, Ludovic se întoarse în 
apartamentul sau, urmat de Colbert, care nu-şi încălzise 
proverbiala lui răceală nici măcar cu o rază de satisfacţie 
personală. 

— Domnule? Îl întrebă regele? Cu ce vrei să te răsplătesc 
pentru credinţa şi cinstea dumitale? 

— Cu nimic, sire. 

— Cum, cu nimic? Nici chiar dacă ţi-aş da prilejul de amă 
sluji? 

— Chiar dacă maiestatea voastră nu mi-ar da acest prilej, 
nu aş sluji-o cu mai puţină tragere de inimă. Îmi e cu 
neputinţă să nu fiu cel mai credincios servitor al regelui. 

— Vei fi intendentul meu, domnule Colbert. 

— Dar există un intendent superior, sire. 

— Ştiu. 

— Sire, intendentul superior este omul cel mai puternic 
din regat. 

— Ah! Strigă Ludovic, roşindu-se. Crezi, într-adevăr? 

— În optzile mă va strivi, sire; căci, oricum, maiestatea 
voastră îmi încredinţează un control unde puterea este 
absolut necesară. Un intendent sub intendentul superior e 
un grad inferior. 

— Vrei ajutoare... Nu e destul că te bizui pe mine? 

— Am avut onoarea de a spune maiestăţii voastre că 
domnul Fouquet, în timpul vieţii domnului de Mazarin, era 
al doilea personaj al regatului; după moartea domnului de 
Mazarin, domnul Fouquet se află pe locul întâi. 

— Domnule, astăzi încă admit să-mi spui orice, dar mâine, 
ia seama, n-o voi mai îngădui. 

— Atunci mâine voi fi de prisos pentru maiestatea voastră? 


— Eşti de pe acum, întrucât te temi să nu te compromiţi, 
slujindu-mă. 

— Mă tem numai să nu fiu împiedicat de a vă sluji. 

— Ce vrei atunci? 

— Vreau ca maiestatea voastră să-mi dea ajutoare în 
funcţiune de intendent. 

— Funcțiunea îşi va pierde din valoare. 

— Dar va câştiga în siguranţă. 

— Alege-ţi singur colegii. 

— Domnii Breteuil, Marin, Hervard. 

— Mâine, ordonanța va fi dată. 

— Sire, mulţumesc! 

— Asta e tot ce-mi ceri? 

— Nu, sire; încă ceva... 

— Ce anume? 

— Îngăduiţi-mi să formez o cameră de justiţie. 

— Ce să faci cu această cameră de justiţie? 

— Să-i judec pe perceptorii şi pe samsarii care, de zece ani 
încoace, au furat mereu. 

— Şi... Ce-o să li se facă? 

— Vor fi spânzurați trei, ceea ce va face să le piară pofta 
celorlalţi. 

— Nu pot să-mi încep domnia prin execuţii, domnule 
Colbert. 

— Dimpotrivă, sire, ca să n-o sfârşiţi prin torturi. 

Regele nu răspunse. 

— Maiestatea voastră încuviinţează? Întrebă Colbert. 

— Am să chibzuiesc, domnule. 

— Să nu fie prea târziu, sire. 

— Pentru ce? 

— Pentru că avem de-a face cu oameni mai tari decât noi, 
dacă vor prinde de veste. 

— Formează această cameră de justiţie, domnule. 

— O voi forma. 

— Asta e tot? 


— Nu, sire; mai e încă un lucru tot atât de însemnat... Ce 
drepturi va da maiestatea voastră funcţiunii de intendent? 

— Dar... Nu ştiu... În privinţa asta sunt anume reguli... 

— Sire, am nevoie ca acestei funcțiuni să i se dea dreptul 
de a citi corespondenţa cu Anglia. 

— Cu neputinţă, domnule, dat fiind că această 
corespondenţă se deschide în consiliu; domnul cardinal 
însuşi făcea aşa. 

— Credeam că maiestatea voastră a declarat azi-dimineaţă 
că nu va mai avea nevoie de consiliu. 

— Da, aşa am declarat. 

— Atunci maiestatea voastră va binevoi să citească singură 
scrisorile pe care le primeşte şi îndeosebi cele din Anglia; 
ţin mult la acest punct. 

— Domnule, vei avea această corespondenţă şi mă vei 
înştiinţa de cuprinsul ei. 

— Şi acum, sire, ce voi avea de făcut în treburile băneşti? 

— 'Tot ceea ce domnul Fouquet nu va face. 

— Este ceea ce ceream maiestăţii voastre. Mulţumesc, 
plec liniştit. 

Şi plecă, într-adevăr. Ludovic îl privi ieşind. Colbert nu se 
depărtă nici o sută de paşi de Luvru, că regele primi o 
scrisoare din Anglia. După ce o întoarse şi pe o parte şi pe 
alta, cercetând-o îndeaproape, o deschise nerăbdător şi 
găsi înăuntru un mesaj din partea regelui Carol al II-lea. 
lată ce-i scria prinţul englez regescului său frate: 
„Maiestatea voastră trebuie să fie foarte neliniştită din 
pricina bolii domnului cardinal de Mazarin; dar sporirea 
primejdiei nu vă poate fi decât de folos. Cardinalul e 
condamnat de medicul său. Vă mulţumesc pentru 
binevoitorul răspuns ce mi-aţi dat la înştiinţarea mea în 
legătură cu lady Henriette Stuart, sora mea şi peste opt zile 
prinţesa va pleca spre Paris, împreuna cu suita sa. 

E îmbucurător pentru mine să recunosc frăţeasca 
prietenie pe care mi-aţi arătat-o şi să vă numesc, cu şi mai 
multă îndreptăţire, fratele meu. E mai ales îmbucurător 


pentru mine să dovedesc maiestăţii voastre cât de 
preocupat sunt de ceea ce ştiu că-i poate face plăcere. Aţi 
pus să se întărească pe ascuns Belle-Isle-en-Mer. E o 
greşeală. Niciodată noi nu vom purta război unul cu altul. 
Această măsură nu mă nelinişteşte; ea mă întristează... 
Risipiţi în zadar milioanele acolo, spuneţi asta miniştrilor 
domniei voastre şi fiţi încredinţat că poliţia mea ştie totul. 
Faceţi-mi aceleaşi servicii, fratele meu, dacă va fi cazul.” 

Regele sună cu nerăbdare şi valetul de cameră se ivi 
îndată. 

— Domnul Colbert a ieşit acum de aici şi nu poate fi prea 
departe... Să fie chemat înapoi! Strigă regele. 

Valetul de cameră porni să îndeplinească ordinul, dar 
regele îl opri. 

— Nu? Zise el?... Nu. Văd toată urzeala acestui om. Belle- 
Isle e a domnului Fouquet; Belle-Isle întărită înseamnă o 
conspirație a domnului Fouquet... Descoperirea acestei 
conspirații înseamnă prăbuşirea intendentului superior şi 
această descoperire rezultă din corespondenţa cu Anglia; 
iată pentru ce Colbert voia să aibă această corespondenţă. 
Oh, nu-mi pot lăsa însă toată puterea numai pe acest om; el 
nu e decât capul, îmi trebuie şi braţul. 

Ludovic scoase numaidecât un strigăt de bucurie. 

— Aveam parcă? Se adresă ei valetului de cameră? Un 
locotenent de muşchetari. 

— Da, sire; domnul d'Artagnan. 

— A părăsit în momentul de faţa serviciul? 

— Da, sire. 

— Să fie găsit şi mâine dimineaţă, când mă voi scula, să fie 
aici. 

Valetul de cameră se înclină şi ieşi. 

— Treisprezece milioane în pivniţa mea? Rosti apoi 
Ludovic? Colbert îngrijindu-mi punga şi d'Artagnan 
ţinându-mi spada: sunt rege! 

Capitolul LI O pasiune. 


Chiar în ziua sosirii lui, după vizita la Palatul Regal, Athos 
se reîntoarse, după cum am văzut, la hotelul din strada 
Saint-Honore. Aici îl găsi pe vicontele de Bragelonne, care îl 
aştepta în camera lui, stând de vorbă cu Grimaud. 

Nu era uşor lucru să stai de vorbă cu acest bătrân 
servitor; numai doi oameni cunoşteau secretul: Athos şi 
d'Artagnan. Cel dintâi izbutea să facă aceasta, fiindcă 
Grimaud însuşi îl trăgea de limbă; d'Artagnan, dimpotrivă, 
fiindcă ştia să-l tragă el de limbă pe Grimaud. 

Raoul se străduia să-l facă să-i vorbească despre călătoria 
în Anglia şi Grimaud i-o povesti în toate amănuntele ei, cu 
un anumit număr de gesturi şi în opt cuvinte, nici mai mult, 
nici mai puţin. Arătase mai întâi, printr-o mişcare 
unduitoare a mâinii, că stăpânul său şi cu el străbătuseră 
marea. 

— În vederea vreunei expediţii? Întrebase Raoul. 

Grimaud, lăsându-şi capul în jos, răspunse: „Da”. 

— În care domnul conte a avut de înfruntat primejdii? Mai 
întrebă Raoul. 

Grimaud dădu uşor din umeri, ca pentru a spune: „Aşa şi 
aşa”. 

— Şi cam ce fel de primejdie? Stărui Raoul. 

Grimaud arătă spada; apoi arătă spre foc şi spre o flintă 
atârnată în perete. 

— Domnul conte avea deci un duşman acolo? Întrebă 
Raoul. 

— Monck? Răspunse Grimaud. 

— E ciudat? Adăugă Raoul? Că domnul conte continuă să 
mă privească şi azi ca pe un novice şi să nu mă facă părtaş 
la cinstea sau primejdia acestor întâlniri. 

Grimaud zâmbi. În clipa aceea sosi Athos. Gazda îi lumina 
scara şi Grimaud, recunoscând paşii stăpânului său, îi ieşi 
înainte, astfel că tăie dintr-o dată firul convorbirii. 

Dar Raoul abia se stârnise; pornit pe calea întrebărilor, el 
nu se opri, ci, apucând cele două mâini ale contelui cu o 
căldură vie, însă plină de respect, îi spuse: 


— Cum se face, domnule, că pleci într-o călătorie 
primejdioasă, fără să-ţi iei rămas bun de la mine, fără să 
ceri sprijinul spadei mele, mie care ar trebui să fiu pentru 
dumneata un ajutor, de când am devenit bărbat în putere, 
mie pe care m-ai crescut ca pe un om adevărat? Ah, 
domnule, vrei să mă laşi pradă crudei încercări de a nu te 
mai revedea niciodată? 

— Cine ţi-a spus, Raoul, că această călătorie a mea a fost 
primejdioasă? Răspunse contele, aruncându-şi mantia şi 
pălăria în braţele lui Grimaud, care-i desprinsese spada de 
la brâu. 

— Eu? Zise Grimaud. 

— Şi pentru ce asta? Făcu Athos cu asprime. 

Grimaud se încurcă; Raoul îi veni în ajutor, răspunzând în 
locul lui: 

— E firesc, domnule, ca acest bun Grimaud să-mi spună 
adevărul în ceea ce te priveşte. De cine altul vrei să fii iubit, 
apărat, dacă nu de mine? 

Athos nu răspunse nimic. Făcu un semn prietenesc, prin 
care îl îndepărtă pe Grimaud, apoi se aşeză într-un jilţ, în 
timp ce Raoul rămase în picioare în faţa lui. 

— Am aflat? Continuă Raoul? Că ultima călătorie a domniei 
tale a fost o expediţie... Şi că fierul şi focul te-au ameninţat. 

— Să nu mai vorbim despre asta, viconte? Zise cu blândeţe 
Athos. Am plecat în grabă, e adevărat; dar slujirea regelui 
Carol al II-lea cerea această plecare grabnică. În ce 
priveşte îngrijorarea dumitale, îţi mulţumesc şi ştiu că pot 
să mă bizui pe domnia ta. Nu ţi-a lipsit nimic, viconte, în 
timpul absenței mele? 

— Nu, domnule, mulţumesc. 

— Îi dădusem ordin lui Blaisois să-ţi numere o sută de 
pistoli la prima nevoie de bani. 

— Domnule, nici nu l-am văzut pe Blaisois. 

— Atunci înseamnă că n-ai avut nevoie de bani. 

— Domnule, mi-au rămas treizeci de pistoli din vânzarea 
cailor pe care i-am luat în ultima mea campanie, iar domnul 


prinţ de Conde a avut bunătatea de a mă lăsa să câştig 
două sute de pistoli la joc, acum trei luni. 

— Joci?... Asta nu-mi place, Raoul. 

— Nu joc niciodată, domnule; domnul de Conde mi-a 
poruncii să ţin cărţile lui, la Chantilly... Într-o seară când a 
venit un trimis al regelui şi m-am supus; domnul de Conde 
mi-a spus să păstrez tot ce câştigasem în acea partidă. 

— Acesta este cumva un obicei al casei, Raoul? Întrebă 
Athos, încruntându-şi sprâncenele. 

— Da, domnule; în fiecare săptămână, domnul prinţ de 
Conde oferă, sub o formă sau alta, un astfel de prilej unuia 
din gentilomii săi. Sunt cincizeci de gentilomi în jurul alteţei 
sale; de astădată, a fost rândul meu. 

— Bun. Ai fost, aşadar şi în Spania? 

— Da, domnule, am făcut o călătorie foarte frumoasă şi 
foarte interesantă. 

— E o lună de când te-ai întors, nu? 

— Da, domnule. 

— Şi, în această lună? 

— În aceasta lună... 

— Ce-ai făcut? 

— Mi-am văzut de serviciul meu, domnule. 

— N-ai fost niciodată la mine, în La Fere? 

Raoul roşi. Athos îl privi drept în ochi, liniştit. 

— Ai greşi dacă nu m-ai crede? Zise Raoul. Am roşit, simt 
asta, dar fără să vreau. Întrebarea pe care îmi faci onoarea 
de a mi-o pune e de natură a trezi în mine multe emoţii. Am 
roşit deci fiindcă sunt emoţionat, nu fiindcă mint. 

— Ştiu, Raoul, că nu minţi niciodată. 

— Nu, domnule. 

— De altfel, prietene, ai fi făcut-o degeaba; ceea ce voiam 
eu să-ţi spun... 

— Am înţeles, domnule. Voiai sa mă întrebi dacă n-am fost 
cumva la Blois. 

— Întocmai. 


— N-am fost şi nici n-am văzut persoana de care vrei să-mi 
vorbeşti. 

Glasul lui Raoul tremura uşor rostind aceste cuvinte. 
Athos, ca unul care înţelegea prea bine chestiunile delicate, 
adăugă numaidecât: 

— Raoul, îmi răspunzi cu sufletul îndoit; suferi. 

— Mult, domnule. M-ai oprit de a mă duce la Blois şi deao 
revedea pe domnişoara de La Valliere. 

Aci tânărul se opri. Acest nume dulce, pe care-l rostea cu 
atâta plăcere, îi sfâşia inima, în timp ce-i mângâia buzele. 

— Şi am făcut bine, Raoul? Se grăbi să spună Athos. Nu 
sunt un părinte barbar sau nedrept; respect dragostea 
adevărată, dar mă gândesc pentru dumneata la un viitor... 
la un viitor măreț. O domnie nouă va străluci ca un nou 
răsărit; războiul îl cheamă pe tânărul rege, plin de spirit 
cavaleresc. Ceea ce trebuie pentru această înflăcărare 
eroică e un batalion de locotenenţi, tineri şi liberi, care să 
se avânte în luptă cu însufleţire şi să cadă strigând: 
Trăiască regele! Iar nu: Adio, nevastă!... Înţelegi asta, 
Raoul? Oricât de brutala pare să fie judecata mea, te conjur 
să mă crezi şi să-ţi întorci privirea de la aceste prime zile 
ale tinereţii, când te laşi furat de plăcerea de a iubi, zile de 
dulce lâncezeală care înmoaie inima şi o face prea slabă 
pentru acele licori tari şi amare care se numesc glorie şi 
luptă. Da, Raoul, îţi repet, vreau să vezi în sfatul meu numai 
dorinţa de a-ţi fi de folos, numai ambiția de a te vedea 
ridicându-te cât mai sus. Te socot în stare să devii un ora de 
seamă. Mergi singur, vei merge mai bine şi mai repede. 

— Ai poruncit, domnule? Răspunse Raoul? Şi mă supun. 

— Poruncit! Strigă Athos. Aşa îmi răspunzi oare? Ţi-am 
poruncit? O, îmi răstălmăceşti cuvintele şi ocoleşti bunele 
mele gânduri! Nu ţi-am poruncit, te-am rugat. 

— Nu, domnule, mi-ai poruncit? Zise Raoul cu 
îndărătnicie? Dar chiar de nu mi-ai fi făcut decât o 
rugăminte, ea ar avea mai multă tărie decât o poruncă. N- 
am revăzut-o pe domnişoara de La Valliere. 


— Dar văd că suferi! Suferi! Stărui Athos. 

Raoul nu răspunse. 

— Te găsesc palid, întristat. Acest simţământ să fie oare 
atât de puternic? 

— E o pasiune? Răspunse Raoul. 

— Nu... O obişnuinţă. 

— Domnule, ştii că am călătorit mult, că am petrecut doi 
ani departe de ea. Orice obişnuinţă se poate pierde în doi 
ani, cred... Ei bine, la întoarcere, iubeam, nu mai tare, căci 
nu se poate, dar tot atât de mult. Domnişoara de La Valliere 
e pentru mine o tovărăşie ideala; dar domnia ta eşti pentru 
mine Dumnezeul pe pământ... Domniei tale îţi voi jertfi 
totul. 

— Ai face foarte rău? Zise Athos. Nu am nici un drept 
asupra dumitale. Vârsta te face liber; nici nu mai ai măcar 
nevoie de consimţământul meu. De altminteri, nu-ţi voi 
refuza consimţământul, după tot ce mi-ai spus acum. 
Căsătoreşte-te cu domnişoara de La Valliere, dacă asta ţi-e 
dorinţa. 

Raoul făcu o mişcare, apoi zise dintr-o dată: 

— Eşti un om bun, domnule şi încuviințarea domniei tale 
mă umple de recunoştinţă, dar nu voi primi. 

— Aşadar, dumneata refuzi acum? 

— Da, domnule. 

— Nu-ţi voi mai spune nimic, Raoul. 

— Dar în inima domniei tale eşti împotriva acestei 
căsătorii; fiindcă nu mi-ai ales-o dumneata. 

— E adevărat. 

— E destul ca să nu mai stăruiesc; voi aştepta. 

— la seama, Raoul! Ceea ce ai spus e serios. 

— O ştiu prea bine, domnule; voi aştepta, ţi-am spus. 

— Ce? Ca să mor eu? Făcu Athos toarte tulburat. 

— Oh, domnule! Strigă Raoul cu lacrimi în glas. E cu 
putinţă să-mi sfâşii inima astfel, mie care nu te-am supărat 
cu nimic, niciodată? 


— Scumpul meu copil, e adevărat? Murmură Athos, 
strângându-şi cu putere buzele pentru a-şi înăbuşi 
tulburarea pe care nu şi-o mai putea stăpâni. Nu, na vreau 
să te chinuiesc de loc; însă nu pot să înţeleg ce aştepţi... 
Aştepţi să nu mai iubeşti? 

— Ah, cât despre asta, nu, domnule; aştept să-ţi schimbi 
părerea. 

— Vreau să fac o încercare, Raoul; vreau să văd dacă 
domnişoara de La Valliere va aştepta şi ea. 

— Sper că da, domnule. 

— Dar, ia seama, Raoul! Dacă nu va aştepta! Ah, eşti atât 
de tânăr, atât de încrezător, atât de cinstit... Femeile sunt 
schimbătoare. 

— Nu mi-ai vorbit niciodată rău despre femei, domnule; 
domnia ta nu a avut niciodată motiv să se plângă de ele; de 
ce te plângi acum faţă de mine, când e vorba de domnişoara 
de La Valliere? 

— E adevărat? Zise Athos, lăsându-și ochii în jos? 
Niciodată nu ţi-am vorbit rău despre femei; niciodată nu am 
avut de ce mă plânge de ele; niciodată domnişoara de La 
Valliere n-a dat loc la vreo bănuială; dar atunci când prevezi 
ceva, trebuie să mergi până la excepţii, până la cea din 
urmă închipuire. Dacă, zic, domnişoara de La Valliere nu te 
va aştepta? 

— Cum asta, domnule? 

— Dacă îşi va întoarce ochii în altă parte? 

— Să se uite la alt bărbat, vrei să spui? Făcu Raoul, pălind 
la gândul acesta. 

— Chiar aşa. 

— Ei bine, domnule, îl voi ucide pe acest bărbat? Răspunse 
cu simplitate Raoul? Şi pe toţi bărbaţii pe care-i va alege 
domnişoara de La Valliere, până când unul din ei mă va 
ucide pe mine, sau până când domnişoara de La Valliere îmi 
va fi dat inima ei. 

Athos tresări. 


— Credeam? Reluă el cu un glas surd? Cât mă socoteai 
adineauri Dumnezeul tău, legea ta supremă pe această 
lume. 

— Oh? Rosti Raoul tremurând? Îmi vei interzice duelul? 

— Şi dacă aş face-o, Raoul? 

— Mă vei opri să mai sper, domnule, şi, prin urmare, nu m- 
ai putea opri să mor. 

Athos îşi ridică ochii asupra vicontelui. Rostise aceste 
cuvinte cu o intonaţie sumbră, ce însoțea o privire tot atât 
de sumbră. 

— Destul? Zise Athos după un răstimp de tăcere? Destul 
asupra acestui trist subiect, căci amândoi exagerăm 
deopotrivă. Trăieşte fiecare zi, Raoul; fă-ţi serviciul, iubeşte- 
o pe domnişoara de La Valliere, într-un cuvânt poartă-te ca 
un bărbat, pentru că eşti la vârsta bărbăţiei; numai nu uita 
că te iubesc nespus de mult şi că şi dumneata pretinzi că 
mă iubeşti. 

— Ah, domnule conte! Exclamă Raoul, apăsând mâna lui 
Athos pe inima sa. 

— Bine, scumpe copil. Acum lasă-mă, vreau să mă 
odihnesc. Ascultă, domnul d'Artagnan s-a întors din Anglia 
împreună cu mine; îi datorezi o vizită. 

— I-o voi face, domnule, cu multă plăcere; ştii cât îl 
preţuiesc pe domnul d'Artagnan! 

— Ai şi de ce: e un om cinstit şi un brav cavaler. 

— Şi care te iubeşte! Adăugă Raoul. 

— De asta sunt sigur... Cunoşti adresa lui? 

— Dar la Luvru, la Palatul Regal, pretutindeni unde se află 
regele. Nu comandă o companie de muşchetari? 

— Nu, deocamdată, domnul d'Artagnan e în concediu; se 
odihneşte... Nu-l căuta, deci, la serviciul său. Vei afla veşti 
despre el la un oarecare domn Planchet. 

— Vechiul său lacheu? 

— Exact, care a devenit băcan. 

— Ştiu; strada Lombarzilor. 

— Cam aşa ceva... Sau strada Arcis. 


— Îl voi găsi, domnule, îl voi găsi. 

— Spune-i o mie de lucruri bune din partea mea şi să-l 
aduci să ia masa cu mine înainte dea mă îndrepta spre La 
Fere. 

— Da, domnule. 

— Bună seara, Raoul. 

— Domnule, văd că ai un ordin pe care nu-l ştiam până 
acum la domnia ta; primeşte felicitările mele. 

— Lâna de Aur?... E adevărat... Zorzoane, fiul meu... Care 
nu-l mai încântă nici măcar pe un bătrân copil ca mine... 
Bună seara, Raoul! 

Capitolul LII Lecţia lui d'Artagnan. 

Raoul nu-l găsi a doua zi pe d'Artagnan, aşa cum sperase. 
Îl întâlni doar pe Planchet, care se bucură foarte mult 
revăzându-l pe acest tânăr, căruia îi adresă vreo două-trei 
complimente războinice, în care nu se simţea nici pe 
departe băcănia. Dar, în timp ce se întorcea de la 
Vincennes, a doua zi, împreună cu cincizeci de dragoni pe 
care i-i dăduse în seamă domnul de Conde, Raoul zări, în 
piaţa Baudoyer, un bărbat ce privea, cu nasul în vânt, o 
casă, aşa cum ai privi un cal pe care ai dori să-l cumperi. 

Acest bărbat, îmbrăcat într-un costum de burghez, 
încheiat până sub bărbie ca o tunică militară, cu o mică 
pălărie pe cap şi având la şold o spadă cu teaca de piele 
încrustată, întoarse capul îndată ce auzi tropotul cailor şi 
încetă de a se mai uita la casă, pentru a se uita la dragoni. 

Era însuşi domnul d'Artagnan; d'Artagnan pe jos; 
d'Artagnan cu mâinile la spate, trecând în revistă o mică 
trupă de dragoni, după ce trecuse în revistă o înşiruire de 
clădiri. Nici un soldat, nici un găitan, nici o potcoavă de cal 
nu scăpă inspecției sale. 

Raoul călărea în flancul trupei sale; d'Artagnan îl zări abia 
la urmă. 

— Hei! Strigă el. Hei, la dracu! 

— Nu mă înşel oare? Zise Raoul, strunind calul. 

— Nu, nu te înşeli. Bună ziua! Răspunse fostul muşchetar. 


Şi Raoul veni să-i strângă mâna cu căldură vechiului său 
prieten. 

— Ia seama, Raoul? Îi spuse d'Artagnan? Calul al doilea 
din rândul al cincilea îşi va pierde o potcoavă înainte de a 
ajunge la podul Maria; nu mai are decât doua caiele la 
piciorul stâng de dinainte. 

— Aşteaptă-mă? Zise Raoul? Mă întorc îndată. 

— Îţi părăseşti detaşamentul? 

— O să mă înlocuiască stegarul. 

— Vii să mănânci cu mine? 

— Foarte bucuros, domnule d'Artagnan. 

— Atunci repede, descalecă, sau dă-mi şi mie un cai. 

— Aş vrea mai curând să mergem amândoi pe jos. 

Raoul se grăbi să-i spună ceva stegarului, care-i luă locui 
pe margine; apoi sări din şa, dădu calul său unui dragon şi, 
foarte voios, îl luă de braţ pe domnul d'Artagnan, care, 
după toate aceste demonstraţii, îl privea cu o încântare de 
cunoscător. 

— Şi vii de la Vincennes? Îi întrebă el mai întâi şi întâi. 

— Da, domnule cavaler. 

— Cardinalul...? 

— E greu bolnav; se spune chiar că a murit. 

— Stai bine cu domnul Fougquet? Zise d'Artagnan, arătând, 
printr-o mişcare dispreţuitoare din umeri, că moartea lui 
Mazarin nu-l impresiona prea mult. 

— Cu domnul Fouquet? Răspunse Raoul. Nu-l cunosc. 

— Foarte rău, foarte rău, căci un rege nou caută 
totdeauna să se înconjoare de oameni noi. 

— O, regele n-are de ce să-mi vrea răul? Replică tânărul. 

— Eu nu-ţi vorbesc de coroană? Zise d'Artagnan? Ci de 
rege... Şi acum, după moartea cardinalului, regele e 
domnul Fouquet. E vorba să te ai foarte bine cu domnul 
Fouquet, dacă vrei să nu mucezeşti toată viaţa, aşa cum am 
mucezit eu... E adevărat că ai alţi ocrotitori, din fericire. 

— Pe domnul prinţ de Conde, în primul rând. 

— Învechit, învechit, dragul meu. 


— Pe domnul conte de La Fere. 

— Athos? O, e cu totul altceva. Da, Athos... Dacă vrei să-ţi 
croieşti drum în Anglia, numai cu el să stai de vorbă. Aş 
putea să-ţi spun, fără să mă laud, că şi eu am oarecare 
trecere la curtea lui Carol al II-lea. lată un rege adevărat, 
pe legea mea! 

— Ah! Făcu Raoul cu naiva curiozitate a tinerilor 
binecrescuţi care aud vorbindu-se despre bărbăţie şi curaj. 

— Da, un rege care petrece, e drept, dar care a ştiut să-şi 
aleagă oameni de ispravă şi să le pună spada în mână. Athos 
e în bune relaţii cu el. Intră în serviciul lui Carol al II-lea şi 
dă-i la naiba pe samsarii de aici, care fură tot aşa de bine cu 
mâini franceze, ca şi cu degete italiene; lasă-l pe acest mic 
rege plângăreţ, care ne va da o domnie ca pe vremea lui 
Francise al II-lea. Cunoşti istoria, Raoul? 

— Da, domnule cavaler. 

— Atunci ştii că lui Francisc al II-lea îi ţiuiau mereu 
urechile? 

— Nu, nu ştiam asta. 

— Că pe Carol al II-lea îl durea totdeauna capul? 

— Ah! 

— Şi că Henric al III-lea se plângea veşnic de burtă? 

Raoul începu să râdă. 

— Ei bine, dragă prietene, Ludovic al XIV-lea suferă de 
inimă albastră. E jalnic să vezi cum un rege oftează de 
seara până dimineaţa şi nu e în stare să spună măcar o dată 
pe zi: „Pe toţi dracii!” sau: „La naiba...!”. Mă rog, ceva care 
să semene a bărbăţie. 

— Din pricina asta ai părăsit serviciul, domnule cavaler? 
Întrebă Raoul. 

— Da. 

— Dar atunci, scumpe domnule d'Artagnan, ţi-ai pierdut 
orice nădejde; n-ai să mai faci niciodată avere. 

— Oh, în privinţa asta? Replică d'Artagnan cu nepăsare? 
Sunt un om chivernisit. Am avut ceva de la familia mea. 


Raoul îl privi îndeaproape. Sărăcia lui d'Artagnan era de 
pomină. Gascon, era bogat numai în ghinioane, în ciuda 
tuturor gasconadelor din Franţa şi Navarra; Raoul auzise 
de sute de ori rostindu-se numele lui d'Artagnan alături de 
al lui Iov, aşa cum sunt amintiţi totdeauna împreună 
gemenii Romulus şi Remus. Muşchetarul îi surprinse 
privirea plină de mirare. 

— Şi apoi, tatăl tău îţi va fi spus că am fost în Anglia. 

— Da, domnule cavaler. 

— Şi că am avut acolo o fericită întâlnire. 

— Nu, domnule, nu ştiu nimic despre asta. 

— Da, unul dintre bunii mei prieteni, un foarte mare 
senior, viceregele Scoției şi al Irlandei, mi-a găsit o 
moştenire. 

— O moştenire? 

— Destul de frumuşică. 

— Aşadar, eşti un om bogat. 

— Hm! 

— Primeşte felicitările mele sincere. 

— Mulţumesc... lată, asta e casa mea. 

— În Piaţa Grevei? 

— Da; nu-ţi place acest cartier? 

— Dimpotrivă: Sena e foarte frumoasă aici... O, minunată 
casă! De pe vremuri! 

— Icoana Maicii Domnului” era o cârciumă veche, pe care, 
de două zile, am transformat-o în casă de locuit. 

— Dar cârciuma văd că e încă deschisă. 

— N-am ce face! 

— Şi dumneata unde stai? 

— Eu stau la Planchet. 

— Adineauri mi-ai spus: „Asta e casa mea!” 

— Am spus fiindcă e a mea, într-adevăr. Am cumpărat-o 
eu. 

— Aha f făcu Raoul. 

— Unul la zece, scumpul meu Raoul; o afacere 
strălucită!... Am dat pe casă treizeci de mii de livre; are o 


grădină care dă în strada Mortellerie; cârciuma se 
închiriază pentru o mie de livre, împreună cu catul întăi; 
podul, sau catul al doilea, cu cinci sute de livre. 

— Ce vorbeşti? 

— Fără îndoială. 

— Un pod, cinci sute de livre? Dar nu poate fi locuit. 

— Nici nu-i de locuit. Dar observă că are două ferestre 
care dau spre piaţă. 

— Văd, domnule. 

— Ei bine, de câte ori este cineva tras pe roată, spânzurat, 
tăiat sau ars de viu, cele două ferestre se închiriază pentru 
douăzeci de pistoli. 

— Oh! Făcu Raoul eu spaimă. 

— E dezgustător, nu-i aşa? Zise d'Artagnan. 

— Oh! Repetă Raoul. 

— E dezgustător, dar asta e... Aceşti gură-cască de 
parizieni sunt câteodată adevăraţi antropofagi. Eu nu-mi 
pot închipui că nişte oameni, nişte creştini, ar putea să facă 
asemenea târguri. 

— Nici eu. 

— În ce mă priveşte? Continuă d'Artagnan? Dacă aş locui 
aici, în zilele de execuţie eu aş astupa până şi găurile 
cheilor; dar, din fericire, nu stau aici. 

— Şi închiriezi podul ăsta cu cinci sute de livre? 

— Lacomului de crâşmar care, la rândul lui, îl 
subînchiriază... Ajunge până la o mie cinci sute de livre. 

— Dobândă obişnuită la ban: unul la cinci? Zise Raoul. 

— Întocmai. Mai rămâne partea din fund: magazii, cămări 
şi pivnițe care se umplu de apă în fiecare iarnă, două sute 
de livre; apoi grădina, foarte frumoasă, plină de pomi, pitită 
sub zidurile şi în umbra portalului de la Saint-Gervais şi 
Saint-Protais, o mie trei sute de livre. 

— O mie trei sute de livre! Dar e ceva regesc! 

— Să-ţi spun şi povestea. Bănuiesc pe un canonic oarecare 
de la parohie (aceşti canonici sunt nişte Cresuşi), îl 
bănuiesc deci că a închiriat grădina ca să poată face acolo 


chefuri, nestingherit. Locatarul spune că a dat-o unui 
anume domn Godard... E un nume adevărat, sau e un nume 
fals, treaba lui; să zicem că e adevărat şi e un canonic; să 
zicem că e fals şi e un necunoscut; la ce m-aş amesteca? 
Plăteşte totdeauna înainte. Adineauri, când te-am întâlnit, 
tocmai mă gândeam să cumpăr în piaţa Baudoyer o casă al 
cărei fund să dea în grădina mea şi atunci aş avea o 
proprietate grozavă. Dragonii tăi m-au smuls din gândurile 
mele. Uite, s-o luăm pe strada Vannerie, vom ajunge drept 
la jupânul Planchet. 

D'Artagnan grăbi pasul şi intră într-adevăr cu Raoul la 
Planchet, într-o cameră pe care băcanul i-o dăduse fostului 
său stăpân. Planchet nu era acasă, dar masa fusese 
pregătită. Se mai simţea încă la băcan o rămăşiţă de ordine, 
de punctualitate militărească. 

D'Artagnan îl descusu pe Raoul în legătură cu viitorul său. 

— Tatăl tău te ţine de scurt? Întrebă el. 

— Pe drept, domnule cavaler. 

— Oh, ştiu că Athos e un om drept, dar poate cam strâns la 
pungă. 

— O mână regească, domnule d'Artagnan. 

— Nu te sfii, băiatule; dacă vreodată ai nevoie de niscaiva 
pistoli, bătrânul muşchetar e aici. 

— Scumpe domnule d'Artagnan... 

— Joci cumva cărţi? 

— Niciodată. 

— Atunci, ai noroc la femei?... Văd că roşeşti... Oh, micule 
Aramis, spune! Dragul meu, femeile costă mai mult decât 
jocul de cărţi. E adevărat că te baţi atunci când pierzi şi 
asta poate fi o răsplată. Păcat că plângăreţul de rege îi 
pune să plătească amendă pe cei care trag spada din teacă! 
Ce domnie, dragul meu Raoul, ce domnie! Când te gândeşti 
că, pe vremea mea, muşchetarii erau asediați în case, ca 
Hector şi Priam în cetatea Troiei; şi femeile se văicăreau şi 
zidurile râdeau, iar cinci sute de ticăloşi băteau din palme şi 


LIA 


strigau: „Pe el! Pe el!” când nu era vorba de un muschetar. 
La dracu! Voi ăştia n-o să mai apucaţi asemenea vremuri. 

— Îl vorbeşti de rău pe rege, domnule d'Artagnan, dar îl 
cunoşti atât de puţin! 

— Eu? Ascultă, Raoul: eu prevăd tot ce va face zi cu zi, 
ceas cu ceas, ţine minte vorbele mele! Cardinalul, odată 
mort, va plânge; fie, e lucrul cel mai puţin neghiob pe care-l 
va face, mai ales dacă nu-şi va lua lacrimile în serios. 

— Pe urmă? 

— Pe urmă va cere domnului Fouquet să-i întocmească o 
pensie şi se va duce să compună versuri la Fontainebleau 
pentru vreo Mancini oarecare, căreia regina ar fi în stare 
să-i scoată ochii. Vezi tu, regina, e o spaniolă şi are ca 
soacră pe doamna Ana de Austria. Le cunosc eu pe 
spaniolele astea din casa de Austria! 

— Şi pe urmă? 

— Pe urmă, după ce va fi smuls galoanele de argint ale 
elveţienilor săi, fiindcă broderia e prea scumpă, îi va lăsa pe 
muşchetari să umble pe jos, fiindcă ovăzul şi fânul unui cal 
costă cinci băncuţe pe zi. 

— O, nu vorbi aşa! 

— Nu-mi pasă! Nu mai sunt muşchetar, nu-i aşa? Că 
ceilalţi umblă călare sau pe jos, că poartă o prăjină, o 
frigare, o spadă sau nimic, puţin îmi pasă! 

— Scumpe domnule d'Artagnan, te rog, nu-l mai vorbi de 
rău pe rege în faţa mea... Sunt, aş putea zice, în serviciul 
său şi tatăl meu nu mi-ar ierta ca am ascultat, chiar şi din 
gura dumitale, cuvinte jignitoare despre maiestatea sa. 

— Tatăl tău?... Eh, e un cavaler al tuturor cauzelor slabe. 
La dracu! Da, tatăl e un om viteaz, un Cezar, e adevărat; 
dar nu ştie să vadă. 

— Aşa! Prea bine, cavalere? Zise Raoul râzând. lată că-l 
vorbeşti de rău şi pe tatăl meu, acela pe care-l numeai 
totdeauna marele Athos. Eşti întors pe dos astăzi şi bogăţia 
te-a acrit, ca sărăcia pe alţii. 


— Ai dreptate, la dracu! Sunt un neisprăvit şi-i beştelesc 
pe alţii; sunt un nenorocit de bătrân, o funie roasă, o 
platoşă găurită, o cizmă fără talpă, un pinten fără rozetă; 
dar fă-mi o plăcere şi spune-mi ceva. 

— Ce să-ţi spun, scumpe domnule d'Artagnan? 

— Spune-mi aşa: „Mazarin era un om de nimic”. 

— Poate că a şi murit. 

— Cu atât mai bine; am zis era; dacă n-aş avea speranţa c- 
a murit, te-aş ruga să spui: „Mazarin e un om de nimic”. 
Spune, haide, spune, dacă mă iubeşti. 

— Fie, asta nu mă stinghereşte cu nimic. 

— Atunci spune. 

— Mazarin era un om de nimic? Zise Raoul zâmbindu-i 
muşchetarului, care se topea de bucurie, ca în zilele lui 
bune. 

— O clipă! Făcu acesta. Ai rostit prima propoziţiune: iată 
acum şi urmarea. Repetă, Raoul, repetă: „Dar îmi va părea 
rău după Mazarin”. 

— Cavalere! 

— Nu vrei s-o spui, dar am s-o spun eu de două ori pentru 
tine... Dar îţi va părea rău după Mazarin. 

Râdeau împreună şi se ciorovăiau ca să formuleze această 
profesiune de principii, când unul din băieţii de prăvălie 
intră pe uşă. 

— O scrisoare, domnule? Zise el? Pentru domnul 


d'Artagnan. 

— Mulţumesc... Ce-o mai fi şi asta? Se întrebă 
muşchetarul. 

— Scrisul domnului conte? Zise Raoul. 

— Da, da. 


Şi d'Artagnan desfăcu hârtia. 

„Scumpe prietene? Scria Athos? Am fost rugat din partea 
regelui să te caut...” 

— Pe mine? Se miră d'Artagnan, lăsând scrisoarea să cadă 
sub masă. 


Raoul o ridică şi citi mai departe cu glas tare; „? Grăbeşte- 
te... Maiestatea sa are mare nevoie să-ţi vorbească şi te 
aşteaptă la Luvru.” 

— Pe mine? Repetă muşchetarul. 

— He! He! Făcu Raoul. 

— Oh! Oh! Răspunse d'Artagnan. Ce-o mai fi şi asta? 

Capitolul LIII Regele. 

Prima mişcare de surprindere trecută, d'Artagnan mai citi 
o dată răvaşul lui Athos. 

— E ciudat? Zise el? Că regele trimite după mine. 

— De ce să fie ciudat? Întrebă Raoul. Nu crezi, oare, 
domnule, că regelui ar putea să-i pară rău după un. Slujitor 
ca dumneata? 

— Oh! Oh! Strigă ofiţerul, râzând silit. Dumneata mă iei 
peste picior, jupâne Raoul. Dacă regelui i-ar fi părut rău 
după mine, nu m-ar fi lăsat să plec. Nu, nu, eu văd în toată 
povestea asta ceva mai bun, sau ceva mai rău, dacă vrei. 

— Mai rău? Dar ce anume, domnule cavaler? 

— Eşti tânăr, eşti încrezător, eşti un om minunat... Cum aş 
vrea să mai fiu şi eu o dată ca tine! Să ai douăzeci şi patru 
de ani, fruntea netedă şi să nu te gândeşti la nimic, decât la 
femei, la dragoste şi la fapte măreţe... Oh, Raoul, atâta 
vreme cât nu vei fi primit zâmbetele regilor şi spovedaniile 
reginelor; atâta vreme cât nu vei fi văzut doi cardinali 
murind sub ochii tăi, unul tigru, celălalt vulpoi; atâta vreme 
cât nu vei fi avut... Dar la ce bun toate aceste neghiobii! E 
vremea să ne despărţim, Raoul. 

— Cum îmi vorbeşti! Cu ce aer grav! 

— Eh, totuşi ar face să ştii... Ascultă-mă, am să-ţi dau o 
însărcinare. 

— Ascult, scumpe domnule d'Artagnan. 

— Să te duci şi să-i spui părintelui tău că am plecat. 

— Pleci cu adevărat? 

— La dracul... Îi vei spune c-am trecut în Anglia şi că m-am 
stabilit în căsuţa mea de acolo. 

— În Anglia, dumneata?... Şi ordinele regelui? 


— Te găsesc din ce în ce mai naiv, îţi închipui cumva că am 
să mă duc fuga la Luvru şi să mă pun la dispoziţia acestui 
pui de lupoaică încoronat? 

— Pui de lupoaică! Regele! Dar, domnule cavaler, eşti 
nebun! 

— Dimpotrivă, n-am fost niciodată mai înţelept. Tu nu ştii 
ce vrea să facă din mine acest vrednic urmaş al lui Ludovic 
cel Drept... Dar, la dracu, asta e o politica... Vrea să mă 
închidă în Bastilia şi nimic mai mult, înţelegi? 

— Şi pentru ce? Făcu Raoul îngrozit de ceea ce auzea. 

— Pentru nişte vorbe pe care i le-am spus într-o zi la 
Blois... Am fost tăios; şi el n-a uitat. 

— Dar ce i-ai spus? 

— Că e un neputincios, o hahaleră, un caraghios. 

— Ah, Doamne!... Exclamă Raoul. E cu putinţă să-ţi fi ieşit 
asemenea vorbe din gură? 

— Poate că nu sunt chiar acestea cuvintele pe care i le-am 
spus, însă acesta este înţelesul. 

— Dar regele ar fi pus să fii întemnițat numaidecât! 

— Pe cine să pună? Eu aveam comanda muşchetarilor; ar 
fi trebuit să-mi poruncească mie să mă conduc pe mine 
însumi la închisoare şi n-aş fi consimţit pentru nimic în 
lume; m-aş fi împotrivit mie însumi... Şi-apoi am şters-o în 
Anglia... Mai ia-l de unde nu-i pe d'Artagnan... Acum, 
cardinalul a murit, sau aproape; mă ştie la Paris, vrea să 
pună mâna pe mine. 

— Aşadar, cardinalul era ocrotitorul dumitale? 

— Cardinalul mă cunoştea; ştia unele lucruri despre mine; 
ştiam şi eu unele lucruri despre el, aşa că ne preţuiam 
reciproc. Şi pe urmă, dându-şi sufletul dracului, o va fi 
sfătuit pe Ana de Austria să mă pună la loc sigur. Du-te, 
deci, şi-l caută pe tatăl tău, povesteşte-i cum stau lucrurile 
şi adio! 

— Scumpe domnule d'Artagnan? Zise Raoul foarte 
tulburat, după ce-şi aruncă ochii pe fereastră? N-ai să poţi 
totuşi fugi. 


— Şi pentru ce? 

— Fiindcă e jos un ofiţer al elveţienilor, care te aşteaptă. 

— Ei şi? 

— Nimic, te va aresta. 

D'Artagnan izbucni într-un hohot de râs homeric. 

— Oh, ştiu bine c-ai să i te împotriveşti, că ai să te lupţi cu 
el; ştiu bine că vei fi învingător chiar; dar asta e răzvrătire, 
iar dumneata însuţi eşti ofiţer şi ştii ce înseamnă disciplina. 

— Dracu' de copil, ce bine le vede, câtă dreptate are! 
Bâigui d'Artagnan. 

— Eşti de aceeaşi părere cu mine, nu-i aşa? 

— Da. În loc să ies pe stradă, unde mă aşteaptă acest 
nătărău, mă voi strecura prin dos. Am un cal în grajd; e 
bun; îl voi goni până crapă, am destui bani şi, din cal crăpat 
în cal crăpat, voi ajunge la Boulogne în unsprezece ceasuri; 
cunosc drumul... Să nu-i mai spui decât un singur lucru 
părintelui tău. 

— Ce anume? 

— Că... Ceea ce ştie el se află la Planchet, în afară de o 
cincime şi câ... 

— Dar, scumpe domnule d'Artagnan, ia seama: dacă fugi, 
se vor spune două lucruri. 

— Ce lucruri, prietene? 

— Întâi, că ţi-a fost frică. 

— Oh şi cine va spune asta? 

— Regele, în primul rând. 

— Ei bine, dar... Va spune adevărul. Mi-e frică. 

— Al doilea, că te simţi vinovat. 

— Vinovat, pentru ce? 

— Pentru fărădelegile pe care vor voi să ţi le arunce în 
spinare. 

— Şi asta-i adevărat... Atunci, mă sfătuieşti să mă las târât 
la închisoare? 

— Domnul conte de La Fere te va sfătui ca şi mine. 

— Ştiu, la dracu! Zise d'Artagnan, pe gânduri. Ai dreptate, 
nu pot să fug. Dar dacă mă vor arunca în Bastilia? 


— O să te scoatem noi de-acolo? Zise Raoul pe un ton 
liniştit şi ferm. 

— La naiba! Strigă d'Artagnan, apucându-i mâna. Ai spus 
asta într-un chip minunat, Raoul; parcă ar fi vorbit Athos 
însuşi. Ei bine, mă duc. Nu uita ultima mea rugăminte. 

— Afară de o cincime, ştiu? Răspunse Raoul. 

— Da, eşti un băiat de ispravă şi vreau să mai adaug ceva 
la aceasta. 

— Spune. 

— Dacă n-o să mă puteţi scoate de la Bastilia şi dacă o să 
mor acolo... Oh, s-a mai văzut asta... Sau dacă voi fiun 
întemnițat osândit de toată lumea, eu care am fost un om 
cumsecade... Atunci, restul de trei cincimi ţi le dau ţie, iar a 
patra tatălui tău. 

— Cavalere! 

— La dracu! Dacă vrei să-mi cânţi prohodul, eşti liber S-o 
faci. 

Spunând acestea, d'Artagnan îşi trase cordonul la piept, îşi 
încinse spada, luă o pălărie a cărei pană era nouă şi-i 
întinse mâna lui Raoul, care se aruncă în braţele sale. 

Odată ajuns în prăvălie, îşi roti privirea asupra 
vânzătorilor, care urmăreau scena cu o mândrie amestecată 
cu puţină teamă; apoi, vârându-şi mâna într-o cutie cu 
stafide mărunte de Corint, se îndreptă spre ofiţerul care 
aştepta cu un aer de filosof în faţa dughenei. 

— Ei drăcie! Mutra asta!... Dumneata să fii oare, domnule 
de Friedisch? Strigă cu voioşie muşchetarul. Ah, ah, am 
ajuns să ne arestăm prietenii? 

— Îl arestează! Şoptiră între ei vânzătorii. 

— Eu este? Răspunse elveţianul. Bun ziua, domn 
d'Artagnan. 

— Trebuie să-ţi dau spada? Te previn că e lungă şi grea. 
Lasă-mă s-o port măcar până la Luvru; sunt caraghios când 
umblu pe străzi fără spadă, iar dumneata ai fi şi mai 
caraghios decât mine, mergând cu două deodată. 


— Rege nu spus asta? Răspunse elveţianul. Păstrezi, deci, 
spadă al vostru. 

— Ei bine, e foarte drăguţ din partea regelui. Să mergem 
mai repede. 

Domnul de Friedisch nu era vorbăreţ, iar d'Artagnan avea 
prea multe gânduri în cap, ca să fie. De la prăvălia lui 
Planchet până la Luvru nu era mult; ajunseră în zece 
minute. 'locmai se însera. 

Domnul de Friedisch vru să intre pe din dos. 

— Nu? Zise d'Artagnan? Pierdem timp pe acolo; s-o luăm 
pe scara cea mică. 

Elveţianul făcu aşa cum îi spuse d'Artagnan şi îl conduse în 
vestibulul de la cabinetul lui Ludovic al XIV-lea. Ajuns aici, îl 
salută pe prizonierul său şi, fără a mai spune nimic, se 
întoarse la post. 

D'Artagnan nici nu avu timp să se întrebe de ce nui se 
luase încă spada, că uşa cabinetului se deschise şi un valet 
de cameră strigă: 

— Domnul d'Artagnan! 

Muşchetarul îşi luă ţinuta de paradă şi intră, cu ochii mari 
deschişi, cu fruntea senină, cu mustaţa răsucită. 

Regele se afla aşezat la masă şi scria. Nu făcu nici o 
mişcare când pasul muşchetarului răsună pe parchet, nu 
ridică nici măcar faţa. D'Artagnan înaintă până în mijlocul 
sălii şi, văzând că regele nu-i dă nici o atenţie, înțelegând pe 
de altă parte în chip limpede că asta era o prefăcătorie, că 
făcea pe supăratul, pregătindu-se astfel pentru explicaţia ce 
avea să urmeze, se întoarse cu spatele către Prinţ şi începu 
să privească foarte preocupat picturile de pe perete şi 
crăpăturile din tavan. Această atitudine era însoţită de 
următorul monolog tacit: „Aşa, vrei să mă umileşti deci, tu, 
pe care te ştiu de mic, pe care te-am salvat ca pe copilul 
meu, pe care te-am slujit ca pe Dumnezeul meu, adică 
pentru nimic... Aşteaptă, aşteaptă; ai să vezi îndată ce 
poate face un om care a împins vântul stârnit de răscoala 


hughenoţilor în barba domnului cardinal, a adevăratului 
cardinal!” 

Ludovic al XIV-lea întoarse, în sfârşit, capul. 

— Eşti aici, domnule d'Artagnan? Făcu el. 

D'Artagnan observă tonul şi-l imită. 

— Da, sire? Răspunse el. 

— Bine; fii bun şi aşteaptă până închei. 

D'Artagnan nu răspunse nimic, ci numai se înclină. „E 
destul de politicos? Gândi el? N-am ce zice!” 

Ludovic trase o semnătură apăsată şi arunca pana cu 
mânie. Muşchetarul îşi spuse în sinea lui: „Hai, supără-te, 
ca să-i dai drumul şi să mă dezlănţui şi pe mine; poate că 
atunci, la Blois, n-am vărsat sacul până la fund”. 

Ludovic se ridică, îşi trecu palma peste frunte, apoi, 
oprindu-se în faţa lui d'Artagnan, îl privi cu un aer 
poruncitor şi prietenos totodată. „Ce vrea cu mine? De s-ar 
sfârşi odată!” gândi muşchetarul. 

— Domnule? Vorbi regele? Ai aflat fără îndoială că domnul 
cardinal a murit. 

— Bănuiam, sire. 

— Ştii, prin urmare, că acum sunt stăpân la mine? 

— Asta nu e ceva care să vie o dată cu moartea 
cardinalului, sire, cineva poate fi oricând stăpân la sine, 
dacă vrea acest lucru. 

— Da; dar îţi mai aduci aminte tot ceea ce mi-ai spus la 
Blois? 

„lată-ne şi aici? Gândi d'Artagnan; nu m-am înşelat, deci. 
Fie, cu atât mai bine. Înseamnă că mirosul mi-e încă destul 
de bun.” 

— Nu-mi răspunzi? Întrebă Ludovic. 

— Sire, cred că-mi amintesc. 

— Crezi numai? 

— E mult de atunci. 

— Dacă dumneata nu-ţi aduci aminte, eu n-am uitat. lată 
ce mi-ai spus, ascultă cu atenţie. 


— Oh, ascult cu amândouă urechile, sire, căci, după cum 
se pare, convorbirea va deveni interesantă pentru mine. 

Ludovic îl străpunse cu privirea pe muşchetar. Acesta 
mângâie pana de la pălărie, apoi îşi răsuci mustaţa şi 
aşteptă cu mult curaj. Ludovic continuă: 

— Ai părăsit serviciul meu, domnule, după ce mi-ai spus 
adevărul în faţă, aşa e? 

— Da, sire. 

— Adică după ce mi-ai dezvăluit tot ce credeai dumneata 
despre felul meu de a gândi şi de a acţiona. Asta e 
totdeauna un merit. Ai început prin a-mi spune că serveai 
familia mea de treizeci şi patru de ani şi că te simţeai 
obosit. 

— Aşa am spus, da, sire. 

— Dar ai mărturisit apoi că această oboseală era doar un 
pretext şi că nemulţumirea era pricina reală. 

— Eram nemulţumit, într-adevăr; dar de această 
nemulţumire n-am mai pomenit nimănui, precât ştiu şi dacă 
în faţa maiestăţii voastre voi fi vorbit prea tare, ca un om de 
inimă, faţă de altcineva nici nu m-am gândit măcar la asta. 

— Nu te dezvinovâăţi, d'Artagnan şi ascultă-mă mai 
departe. Când mi-ai arătat fără înconjur că erai nemulţumit, 
ai primit drept răspuns o făgăduială; ţi-am spus: „Aşteaptă”. 
E adevărat? 

— Da, sire, tot atât de adevărat ca şi ceea ce vă spuneam 
eu. 

— Iar dumneata mi-ai răspuns: „Mai târziu? Nu; acum, 
numaidecât...!” Nu te dezvinovăţi, îţi zic... Era firesc să te 
porţi astfel; dar n-aveai nici un pic de milă pentru prinţul 
dumitale, domnule d'Artagnan. 

— Sire... Milă... Pentru un rege... Din partea unui biet 
soldat! 

— Mă înţelegi preabine; ştii doar bine că aveam nevoie de 
aşa ceva; ştiai bine că nu eram stăpânul; ştiai bine că îmi 
puneam toate speranţele în viitor. Totuşi, când ţi-am vorbit 
de acest viitor, mi-ai răspuns: „Mă retrag... Numaidecât!” 


D'Artagnan îşi muşcă mustaţa. 

— E adevărat? Murmură el. 

— Nu m-ai încurajat de loc, atunci când mă năpădeau 
necazurile? Adăugă Ludovic al XIV-lea. 

— Dar? Zise d'Artagnan, înălţându-şi cu nobleţe capul? 
Dacă n-am încurajat pe maiestatea voastră când era săracă, 
nici n-am trădat-o vreodată. Mi-am vărsat sângele pentru 
nimic; am stat de veghe ca un câine la uşă, ştiind că n-o să- 
mi arunce nimeni nici pâine, nici oase. Sărac eu însumi, n- 
am cerut nimic altceva, decât retragerea de care 
maiestatea voastră vorbeşte. 

— Ştiu că eşti un om vrednic; eram însă tânăr şi trebuie să 
mă înţelegi... Ce vină îi aduceai regelui? Că-l lasă pe Carol 
al II-lea fără sprijin?... Să zicem şi mai mult... Că nu voia să 
se însoare cu domnişoara de Mancini? 

Spunând acestea, regele îl înfăşură pe muşchetar cu o 
privire adâncă. „Ah, ah? Gândea acesta? Face mai mult 
decât să-şi amintească, ghiceşte... Drace!” 

— Judecata dumitale? Continuă Ludovic al XIV-lea? Cădea 
atât asupra regelui, cât şi asupra omului... Dar, domnule 
d'Artagnan... Această slăbiciune, căci priveai asta ca o 
slăbiciune... 

D'Artagnan nu spunea nimic. 

— Nu mi-o iertai nici în privinţa raporturilor cu domnul 
cardinal defunct; însă domnul cardinal nu m-a crescut el 
oare, nu m-a ajutat?... Ridicându-se şi susţinându-se pe 
sine, ştiu asta, totuşi binefacerea rămâne un lucru dovedit. 
Dacă aş fi fost nerecunoscător, egoist, m-ai fi iubit mai mult, 
m-ai fi slujit mai bine? 

— Sire... 

— Să nu mai vorbim despre asta, domnule; ar însemna să 
răscolesc în dumneata prea multe regrete şi în mine prea 
multe dureri. 

D'Artagnan nu se lăsa convins. Tânărul rege, vorbind cu el 
pe un ton semeţ, bătea pasul pe loc. 

— Te-ai mai gândit de atunci? Reluă Ludovic al XIV-lea. 


— La ce, sire? Întrebă politicos d'Artagnan. 

— Dar la tot ce-ţi spun, domnule! 

— Da, sire, fără îndoială... 

— Şi n-ai aşteptat un prilej ca să revii asupra cuvintelor 
dumitale? 

— Sire... 

— Şovăi, aşa mi se pare... 

— Nu înţeleg prea bine ceea ce maiestatea voastră îmi 
face cinstea să-mi spună. 

Ludovic încruntă din sprâncene. 

— Vă rog să mă iertaţi, sire; sunt de regulă cam greu de 
cap... anumite lucruri pătrund anevoie în mintea mea; e 
adevărat însă că, odată intrate, se înrădăcinează, acolo. 

— Da, mi se pare că ai o memorie bună. 

— Aproape tot atât de bună ca şi a maiestăţii voastre. 

— Atunci, dă-mi repede un răspuns... Timpul e scump 
pentru mine. Ce faci de când te-ai retras? 

— Avere, sire. 

— Cuvântul e dur, domnule d'Artagnan. 

— Maiestatea voastră îl ia în înţelesul rău, pesemne. Nu 
am faţă de rege decât un respect adânc şi dacă am fost 
necuviincios, ceea ce mi se poate ierta data fiind viaţa 
îndelungată petrecută în tabere şi în cazărmi, maiestatea 
voastră e cu mult mai presus decât mine pentru a se simţi 
jignită de o vorbă scăpată fără răutate din gura unui soldat. 

— În adevăr, am aflat că ai săvârşit o faptă de mare curaj 
în Anglia, domnule. Îmi pare numai rău că nu ţi-ai ţinut 
făgăduiala. 

— Eu? Tăcu d'Artagnan. 

— De bună scamă... Mi-ai declarat solemn că nu vei sluji 
nici un alt prinţ după ce vei părăsi serviciul meu... Or, 
întreprinzând răsunătoarea răpire a domnului Monck, ai 
lucrat pentru regele Carol al II-lea. 

— lertaţi-mă, sire, am lucrat pentru mine. 

— Şi ţi-a izbutit? 


— Aşa cum căpitanilor din secolul al XV-lea le izbutea orice 
atac prin surprindere şi orice aventură. 

— Ce înţelegi dumneata prin izbândă?: Avere? 

— O sută de mii de scuzi, sire, pe care i-am câştigat într-o 
săptămână; de trei ori mai mult decât tot ce am aşteptat în 
cincizeci de ani. 

— Suma e frumoasă... Dar eşti mai ambițios, cred. 

— Eu, sire? Un sfert mi s-ar fi părut o comoară şi vă jur că 
nu mă gândesc s-o sporesc. 

— Ah, vrei să duci o viaţă liniştită? 

— Da, sire. 

— Să lepezi spada? 

— Am şi făcut-o. 

— Cu neputinţă, domnule d'Artagnan! Rosti Ludovic pe un 
ton nestrămutat. 

— Dar, sire... 

— Ei bine? 

— Pentru ce mă întrebaţi? 

— Fiindcă eu nu vreau asta! Zise tânărul Prinţ cu un glas 
atât de grav şi de impunător, încât d'Artagnan făcu o 
mişcare de surprindere, de nelinişte chiar. 

— Maiestatea voastră îmi dă voie să spun un cuvânt? 
Întrebă d'Artagnan. 

— Spune. 

— Hotărârea asta am luat-o încă de pe vremea când eram 
sărac şi nebăgat în seamă. 

— Fie. Ei şi? 

— Astăzi însă, când prin străduinţele mele mi-am făurit o 
bunăstare proprie, maiestatea voastră vrea să mă lipsească 
de libertate, maiestatea voastră vrea să mă întoarcă la mai 
puţin, când eu am câştigat mai mult? 

— Cine ţi-a îngăduit, domnule, să pătrunzi în planurile 
mele şi să te târguieşti astfel cu mine? Strigă Ludovic cu o 
voce aproape mânioasă. Cine ţi-a spus dumitale ce am eu de 
gând să fac, sau ce-ai să faci dumneata însuţi? 


— Sire? Răspunse netulburat muşchetarul? Sinceritatea, 
precât văd, nu-şi mai are rostul în convorbirea de azi, aşa 
cum s-a întâmplat atunci, la Blois, când am vorbit deschis. 

— Nu, domnule, totul s-a schimbat. 

— Adresez maiestăţii voastre urările mele sincere; dar... 

— Dar nu crezi că-i aşa? 

— Nu sunt un mare om de stat, totuşi am vederile melc în 
privinţa afacerilor; şi nu greşesc niciodată. De data asta, 
vederile mele nu se potrivesc cu ale maiestăţii voastre, sire. 
Domnia lui Mazarin s-a terminat, dar cea a bancherilor abia 
începe. Ei au banii; maiestatea voastră poate să le simtă 
lipsa adesea. A trăi sub gheara acestor lupi înfometați e 
greu pentru un om care se bizuie pe libertate. 

În acea clipă, cineva râcâi la uşa cabinetului; regele ridică 
faţa cu o expresie de mândrie. 

— lartă-mă, domnule d'Artagnan? Zise el? E domnul 
Colbert care vine să-mi dea un raport. Intră, domnule 
Colbert. 

D'Artagnan se retrase într-un colţ. Colbert intră, cu un 
teanc de hârtii în mână şi se opri în faţa regelui. E de la sine 
înţeles că gasconul nu pierdu prilejul de a-şi arunca privirea 
atât de isteaţă şi atât de iscoditoare asupra noii figuri ce se 
înfăţişase. 

— Gata? Cercetările au fost făcute? Întreba regele. 

— Da, sire. 

— Şi părerea anchetatorilor? 

— Este că acuzaţii merită confiscarea averii şi moartea. 

— Ah! Ah! Făcu regele, fără să-şi încrunte sprâncenele, 
aruncând însă o privire piezişă spre d'Artagnan... Dar 
părerea dumitale personală, domnule Colbert? Întrebă 
regele. 

Colbert privi la rândul său spre d'Artagnan. Prezenţa lui 
stânjenitoare făcea să i se oprească vorbele pe buze. Regele 
înţelese. 

— Nu te nelinişti? Zise el? E domnul d'Artagnan; nu-l 
cunoşti pe domnul d'Artagnan? 


Cei doi oameni se uitară atunci unul la altul; d'Artagnan cu 
o privire deschisă, înflăcărată; Colbert cu ochiul pe 
jumătate închis, înceţoşat. Îndrăzneala sinceră a unuia îi 
displăcea celuilalt; vicleana precauţie a financiarului îi 
displăcea soldatului. 

— A, da, da, e domnul care a făcut treaba aceea frumoasă 
în Anglia? Zise Colbert. 

Şi îl salută uşor pe d'Artagnan. 

— Ah! Ripostă gasconul. E domnul care a ros argintul de la 
galoanele elveţienilor... Lăudabilă economie! 

Şi salută adânc. 

Financiarul crezuse că-l va pune în încurcătură pe 
muşchetar; muşchetarul însă îl înfundase pe financiar. 

— Domnule d'Artagnan? Reluă regele, fără să fi remarcat 
toate aceste nuanţe care lui Mazarin nu i-ar fi scăpat câtuşi 
de puţin? E vorba de nişte administratori financiari care m- 
au furat, pe care am pus să-i prindă şi cărora urmează să le 
semnez osânda la moarte. 

— Oh! Oh! Făcu d'Artagnan, tresărind. 

— Ce spui? 

— Nimic, sire; astea nu-s treburi care să mă privească pe 
mine. 

Regele luase pana în mână şi o apropie de hârtie. 

— Sire? Îi şopti Colbert atunci? Previn pe maiestatea 
voastră că dacă o pildă trebuie dată, această pildă va stârni 
unele greutăţi în execuţie. 

— Adică? Întrebă Ludovic al XIV-lea. 

— Nu vă ascundeţi gândul? Urmă liniştit Colbert; 
atingându-vă de administratorii financiari, înseamnă că vă 
atingeţi de ministrul de finanţe. Cei doi nenorociţi, cei doi 
vinovaţi de care e vorba, sunt prietenii unui personaj cu 
putere şi în ziua supliciului, care de altfel poate fi înăbuşit la 
Châtelet, se vor isca tulburări, să nu vă îndoiţi de asta. 

Ludovic se înroşi la faţă şi se întoarse către d'Artagnan, 
care îşi ronţăia încet mustaţa, nu fără un zâmbet de milă 
pentru financiar, ca şi pentru rege, care-l asculta cu atâta 


răbdare. Atunci, Ludovic al XIV-lea strânse pana şi, cu o 
mişcare atât de iute, încât mâna îi tremura, îşi puse 
semnătura în josul celor două hârtii prezentate de Colbert; 
apoi privindu-l pe acesta în faţă, zise: 

— Domnule Colbert, când îmi vei mai vorbi despre afaceri, 
să ştergi cât mai des cuvântul greutate din judecăţile şi 
părerile dumitale; cât despre cuvântul cu neputinţă, pe 
acesta să nu-l rosteşti niciodată. 

Colbert se înclină, foarte umilit că primise această lecţie 
de faţă cu muşchetarul; apoi dădu să plece; dar, dornic să-şi 
îndulcească înfrângerea, spuse: 

— Uitam să anunţ pe maiestatea voastră că bunurile 
confiscate se ridică la suma de cinci milioane livre. 

„Nu-i rău”? Gândi d'Artagnan. 

— Şi atunci înseamnă că am în vistieria mea?... Întrebă 
regele. 

— Optsprezece milioane de livre? Răspunse Colbert, 
înclinându-se. 

— La dracu! Dar e foarte bine! Murmură d'Artagnan. 

— Domnule Colbert? Adăugă regele? Vei străbate, te rog, 
galeria unde aşteaptă domnul de Lyonne şi-i vei spune să-mi 
prezinte ceea ce a scris... Din ordinul meu. 

— Numaidecât, sire; maiestatea voastră mai are nevoie de 
mine în astă-seară? 

— Nu, domnule; adio! 

Colbert ieşi. 

— Să ne întoarcem la treburile noastre, domnule 
d'Artagnan? Reluă Ludovic al XIV-lea, ca şi cum nimic nu s- 
ar fi întâmplat. Vezi dar că, în privinţa banilor, e o 
schimbare simţitoare. 

— Ca de la zero la optsprezece? Replică vesel 
muşchetarul. Ah, iată ce i-ar fi trebuit maiestăţii voastre în 
ziua când maiestatea sa Carol al II-lea a venit la Blois. Cele 
două state nu s-ar mai vrăjmăşi astăzi; căci, trebuie s-o 
spun, eu văd şi în asta o piedică. 


— Dar mai întâi? Ripostă Ludovic? Eşti nedrept, domnule, 
căci dacă Providența m-ar fi ajutat să-i dau în ziua aceea un 
milion fratelui meu, dumneata n-ai fi părăsit serviciul meu 
şi, prin urmare, n-ai fi făcut avere... Aşa cum spuneai 
adineauri. Şi apoi, în afară de această fericire, mai am una 
pentru dumneata, iar învrăjbirea mea cu Marea Britanie nu 
trebuie să te mire. 

Un valet de cameră îl întrerupse pe rege şi-l anunţă pe 
domnul de Lyonne. 

— Intră, domnule? Zise regele. Eşti punctual, asta 
înseamnă că eşti un bun slujitor. Să vedem scrisoarea către 
fratele meu Carol al II-lea. 

D'Artagnan ciuli urechea. 

— Numai o clipă, domnule? Îi spuse în treacăt Ludovic 
gasconului. Trebuie să trimit la Londra consimţământul 
pentru căsătoria fratelui meu, ducele de Orleans, cu lady 
Henriette Stuart. 

— Vrea, mi se pare, să mă dea gata? Murmură d'Artagnan, 
în timp ce regele semnă scrisoarea şi-i făcu semn domnului 
de Lyonne să plece; dar, pe legea mea, o mărturisesc 
deschis, cu cât mă va înfrânge mai mult, cu atât voi fi mai 
mulţumit. 

Regele îl conduse cu privirea pe domnul de Lyonne, până 
când uşa fu bine închisă în urma lui; făcu chiar trei paşi, ca 
şi cum ar fi vrut să iasă după ministru. Dar, după aceşti trei 
paşi, se opri, făcu o pauză şi, întorcându-se spre muşchetar: 

— Acum, domnule? Zise? Să sfârşim convorbirea noastră. 
Mi-ai spus în ziua aceea, la Blois, că nu eşti bogat. 

— Astăzi sunt, sire. 

— Da, dar asta nu mă priveşte pe mine; ai banii dumitale, 
nu pe ai mei, ceea ce nu intră în socotelile mele. 

— Nu înţeleg prea bine ce vrea să spună maiestatea 
voastră. 

— Atunci, în loc să aştepţi şi să ţi se smulgă cuvintele din 
gură, vorbeşte mai repede. Ţi-ar fi de ajuns douăzeci de mii 
de livre pe an, bani numărați? 


— Dar, sire?... Făcu d'Artagnan, holbându-şi ochii. 

— Ţi-ar fi de ajuns patru cai graşi şi frumoşi şi un adaus de 
venituri, atât cât vei cere, după împrejurări şi nevoi? Sau 
mai bine vrei o sumă fixă care să fie, bunăoară, de patruzeci 
de mii de livre? Răspunde! 

— Sire, maiestatea voastră... 

— Da, eşti surprins şi e firesc, mă aşteptam la asta. Hai, 
răspunde, sau mă vei face să cred că nu mai ai acea iuţeală 
de judecată pe care am preţuit-o totdeauna în dumneata. 

— Nu încape îndoială, sire, că douăzeci de mii de livre pe 
an sunt o sumă frumoasă, dar... 

— Nici un dar. Da sau nu; e un venit onorabil? 

— O, desigur... 

— Atunci înseamnă că vei fi mulţumit. Foarte frumos! E 
mai bine, totuşi, să socoteşti deosebit cheltuielile mărunte; 
despre asta te vei înţelege cu domnul Colbert. Acum să 
trecem la ceva mai important. 

— Dar, sire, spusesem maiestăţii voastre... 

— Că vrei să te odihneşti, ştiu; eu însă ţi-am răspuns că nu 
vreau asta... Sunt stăpânul, dacă nu mă înşel! 

— Da, sire. 

— Cu atât mai bine. Năzuiai cândva să devii căpitan de 
muşchetari, nu-i aşa? 

— Da, sire. 

— Ei bine, iată-ţi brevetul semnat. Îl pun aici, în sertar. În 
ziua când te vei întoarce dintr-o anumită expediţie pe care 
am a ţi-o încredința, în ziua aceea îl vei scoate dumneata 
însuţi din acest sertar. 

D'Artagnan şovăia încă şi sta cu ochii în jos. 

— Haide, domnule? Zise regele? Cine te-ar vedea stând 
aşa ar crede că dumneata nu ştii că la curtea regelui 
preacreştin căpitanul general de muşchetari trece înaintea 
maregşalilor Franţei. 

— Sire, ştiu asta. 

— Atunci, s-ar spune că nu te încrezi în cuvântul meu? 

— O, sire, niciodată... Să nu vă gândiţi la astfel de lucruri. 


— Voiam să-ţi dovedesc că dumneata, un slujitor atât de 
bun, ai pierdut un bun stăpân: fi-voi eu, măcar un pic, 
stăpânul care-ţi trebuie? 

— Încep să cred că da, sire. 

— Atunci, domnule, îţi vei lua din nou slujba în primire. 
Compania dumitale s-a destrămat de când ai părăsit-o, iar 
oamenii umblă fără nici un rost şi colindă cârciumile, unde 
se iau la bătaie, în pofida edictelor mele şi ale părintelui 
meu. Vei reorganiza serviciul cât mai repede cu putinţă. 

— Da, sire. 

— Nu te vei mai despărţi de persoana mea. 

— Bine. 

— Şi vei merge cu mine în tabăra militară, unde vei avea 
cortul în apropierea cortului meu. 

— Atunci, sire? Zise d'Artagnan? Dacă e vorba să-mi 
impuneţi un astfel de serviciu, maiestatea voastră nu mai 
are nevoie să-mi dea douăzeci de mii de livre, pe care nu 
am cum le câştiga astfel. 

— Vreau să ai o casă cum trebuie; vreau să primeşti lume; 
căpitanul meu de muşchetari vreau să fie cineva. 

— lar eu? Zise deodată d'Artagnan? Nu vreau să trăiesc 
din bani găsiţi! Vreau bani câştigaţi prin muncă! Maiestatea 
voastră îmi oferă o însărcinare de om leneş, pe care primul 
venit o va îndeplini pentru patru mii de livre. 

Ludovic al XIV-lea începu să râdă. 

— Eşti un gascon isteţ, domnule d'Artagnan; îmi smulgi 
taina din inimă. 

— Hm! Maiestatea voastră are o taină? 

— Da, domnule. 

— Ei bine, atunci primesc cele douăzeci de mii de livre 
pentru că voi păstra această taină, discreţia fiind nepreţuită 
în zilele noastre. Maiestatea voastră vrea acum să-mi spună 
despre ce e vorba? 

— Îţi vei încălţa cizmele, domnule d'Artagnan şi vei sări în 
şa. 

— Chiar acum? 


— Până în două zile. 

— Cu atât mai bine, sire, căci am şi eu unele treburi de 
rânduit înainte de a pleca, mai ales dacă e vorba să-mi pun 
spada la încercare. 

— Asta s-ar putea întâmpla. 

— Vom căuta să fim la înălţime. Dar, sire, aţi vorbit 
zgârceniei, ambiţiei; aţi vorbit inimii domnului d'Artagnan; 
aţi uitat totuşi ceva... 

— Ce anume? 

— N-aţi vorbit vanităţii; când voi fi cavaler al ordinelor 
regelui? 

— 'Te interesează asta? 

— Da, mult. Prietenul meu, Athos, e încătărămat cu ordine 
şi asta nu-mi dă pace. 

— Vei fi cavaler al ordinelor mele la o lună după ce vei fi 
primit brevetul de căpitan. 

— Ah! Ah! Făcu ofiţerul, îngândurat. Adică, după 
expediţie? 

— Chiar atunci. 

— Şi unde mă trimite maiestatea voastră? 

— Cunoşti Bretania? 

— Nu, sire. 

— Ai prieteni acolo? 

— În Bretania? Nu, păcatele mele! 

— Cu atât mai bine. Te pricepi la fortificaţii? 

D'Artagnan zâmbi. 

— Cred că da, sire. 

— Vreau să spun, dacă poţi deosebi o fortăreață de o 
simplă întăritură, aşa cum li se permite castelanilor, vasalii 
noştri? 

— Deosebesc un fort de o întăritură, aşa cum cineva 
deosebeşte o cuirasă de o coajă de pâine, sire. E de ajuns? 

— Da, domnule. Poţi, deci, pleca. 

— În Bretania? 

— Da. 

— Singur? 


— Absolut singur. Adică nu vei lua cu dumneata nici măcar 
un lacheu. 

— Pot întreba pe maiestatea voastră pentru care motiv? 

— Pentru că, domnule, va trebui să te travesteşti 
dumneata însuţi uneori în valet de casă bună. Chipul 
dumitale e foarte cunoscut în Franţa, domnule d'Artagnan. 

— Şi pe urmă, sire? 

— Pe urmă te vei plimba prin Bretania şi vei cerceta cu 
toată grija fortificațiile din această regiune. 

— De pe coaste? 

— Şi din insule. 

— O! 

— Vei începe cu Belle-Isle-en-Mer. 

— Care e a domnului Fouquet? Zise d'Artagnan pe un ton 
serios, ridicând spre Ludovic al XIV-lea privirea sa 
inteligentă. 

— Cred că ai dreptate, domnule şi că Belle-Isle-en-Mer e, 
în adevăr, a domnului Fouquet. 

— Atunci, maiestatea voastră vrea să ştie dacă Belle-Isle- 
en-Mer e un loc bun? 

— Daci fortificațiile de acolo sunt noi sau vechi? 

— Exact. 

— Dacă, întâmplător, vasalii domnului ministru de finanţe 
sunt destul de numeroşi ca să formeze o garnizoană? 

— Iată ceea ce îţi cer, domnule; ai pus punctul pei. 

— Şi dacă nu se fac întărituri, sire? 

— 'Te vei plimba prin Bretania, ascultând şi judecând. 

D'Artagnan îşi răsuci mustaţa. 

— Sunt o iscoadă a regelui? Întrebă el scurt. 

— Nu, domnule. 

— lertaţi-mă, sire! Dar de vreme ce trag cu ochiul pentru 
maiestatea voastră... 

— Vei pleca pentru a face o recunoaştere a terenului, 
domnule. Închipuieşte-ţi că ai merge în fruntea 
muşchetarilor mei, cu spada în mână, ca să te lămureşti 


asupra unui loc oarecare sau asupra unei poziţii a 
duşmanului... 

La aceste cuvinte, d'Artagnan tresări uşor. 

— Atunci? Continuă regele? Te-ai socoti o iscoadă? 

— Nu, nu! Răspunse d'Artagnan pe gânduri. Lucrurile se 
schimbă când e vorba să descoperi duşmanul; îţi faci 
datoria de soldat... Şi dacă se fortifică Belle-Isle? Adăugă el 
numaidecât. 

— Vei lua un plan exact al fortificațiilor. 

— Mă vor lăsa să pătrund înăuntru? 

— Asta nu mă priveşte; e treaba dumitale. N-ai auzit când 
am spus că-ţi dau un spor de douăzeci de mii de livre pe an, 
dacă vrei să-i primeşti? 

— Ba da, sire, am auzit; dar dacă nu e nici o fortificaţie? 

— Te vei întoarce liniştit acasă, fără să-ţi oboseşti calul. 

— Sire, sunt gata. 

— Vei începe de mâine, ducându-te mai întâi la domnul 
ministru de finanţe să primeşti o pătrime din suma ce ţi-o 
acord. Îl cunoşti pe domnul Fouquet? 

— Prea puţin, sire; aş vrea să spun însă maiestăţii voastre 
că nu e chiar atât de grabnic să-l cunosc. 

— Îţi cer iertare, domnule, dar el se va împotrivi să-ţi dea 
banii pe care eu vreau să-i primeşti şi tocmai această 
împotrivire o aştept. 

— Aha! Făcu d'Artagnan. Şi pe urmă sire? 

— Dacă nu-ţi va da banii, te vei duce să-i iei de la domnul 
Colbert. Şi-acum ascultă: ai un cal bun? 

— Unul excelent, sire. 

— Cu cât l-ai plătit? 

— Cu o sută cincizeci de pistoli. 

— Ţi-l cumpăr. lată un bon pentru două sute de pistoli. 

— Dar îmi trebuie un cal pentru drum, sire! 

— Ei bine? 

— Maiestatea voastră mi-l ia pe al meu. 

— Nicidecum; dimpotrivă, ţi-l dau. Înseamnă că, ştiindu-l 
al meu şi nu al dumitale, sunt mai sigur că-l vei goni fără 


milă. 

— Maiestatea voastră e atât de zorită? 

— Foarte mult. 

— Atunci, ce mă sileşte să aştept două zile? 

— Două pricini cunoscute numai de mine. 

— Asta-i altceva. Calul poate câştiga aceste două zile în 
cele opt pe care le are de făcut; mai sunt apoi popasurile. 

— Nu, nu, popasurile încurcă, domnule d'Artagnan. Pleacă 
şi nu uita că eşti al meu. 

— Sire, nu sunt eu acela care să fi uitat vreodată! La câte 
ceasuri va trebui să mă despart de maiestatea voastră, 
poimâine? 

— Unde locuieşti? 

— Ar trebui să locuiesc până atunci la Luvru. 

— Nu, nu vreau asta. Îţi vei păstra locuinţa dumitale în 
oraş, ţi-o voi plăti eu. Plecarea o hotărăsc în timpul nopţii, 
dat fiind că trebuie să pleci fără să fii văzut de nimeni sau, 
dacă te vede cineva, fără să se ştie că eşti al meu... Lacăt la 
gură, domnule! 

— Maiestatea voastră strică tot ce-a spus numai prin 
aceste vorbe. 

— Te-am întrebat unde stai, pentru că nu pot trimite să te 
caute mereu la domnul conte de La Fere. 

— Locuiesc la domnul Planchet, băcan, strada Lombarzilor, 
la firma „La Drugul de Aur”. 

— leşi cât mai puţin, arată-te şi mai puţin şi aşteaptă 
ordinele mele. 

— Va trebui să mă duc după bani, sire... 

— Aşa-i; dar ca să ajungi la intendentul superior, unde 
forfotesc atâţia oameni, ai să te amesteci în mulţime. 

— Îmi lipsesc bonurile pentru încasare, sire. 

— lată-le. 

Regele semnă. D'Artagnan se uită bine, spre a se 
încredința că totul e în cea mai deplină regulă. 

— E vorba de bani? Zise el? Şi banii se citesc sau se 
numără. 


— Adio, domnule d'Artagnan? Adăugă regele. Gândesc că 
m-ai înţeles bine! 

— Am înţeles că maiestatea voastră mă trimite la Belle- 
Isle-en-Mer, atâta tot. 

— Pentru a afla...? 

— Pentru a afla cum merg lucrările domnului Fouquet, 
atâta tot. 

— Bine. Şi dacă presupun că vei fi prins? 

— Eu nu presupun asta? Răspunse cu înfumurare 
gasconul. 

— Sau presupun că vei fi ucis? Urmă regele. 

— E şi mai puţin probabil, sire. 

— În primul caz, nu scoţi o vorbă; în al doilea, nici o hârtie 
să nu vorbească pentru dumneata! 

D'Artagnan ridică din umeri fără ceremonie şi ieşi de la 
rege, spunând în sinea lui: „Ploaia de bani din Anglia nu s-a 
terminat! Să rămânem lângă streaşină!” 

Capitolul LIV Casele domnului Fouquet. 

În timp ce d'Artagnan se reîntorcea la Planchet, cu capul 
greu şi împuiat de tot ceea ce i se întâmplase, în altă parte 
se petrecea o scenă cu totul diferită, fără a fi însă cu totul 
străină de convorbirea pe care muşchetarul nostru o 
avusese cu regele; atât doar că această scenă se desfăşura 
în afara Parisului. Într-o casă pe care intendentul superior 
Fougquet o avea în sătucul Saint-Mande. 

Ministrul tocmai intrase în această casă de la ţară, urmat 
de primul său slujbaş, care ducea un uriaş ghiozdan, 
doldora cu hârtii de cercetat şi cu altele ce aşteptau să fie 
semnate. 

Cum puteau să fie ceasurile cinci dinspre seară, stăpânii 
luaseră masa; se mai pregătea doar cina pentru cei 
douăzeci de slujitori mai mici. 

Intendentul superior nu avu nici o clipă de zăbavă; 
coborând din trăsură, sări dintr-un pas peste pragul uşii, 
trecu în grabă prin apartamente şi se opri în cabinetul lui, 
unde spuse că se închide ca să lucreze, dând ordin să nu fie 


tulburat de nimeni şi pentru nimic, afară doar dacă va fi 
vorba de rege. 

Într-adevăr, îndată ce dădu acest ordin, Fouquet se închise 
în cabinet şi doi valeţi fură puşi să facă de strajă la uşă. Apoi 
Fouguet împinse un zăvor care trase după el un perete ce 
astupa intrarea, astfel că nimic din ceea ce se petrecea 
înăuntru nu se putea vedea şi nu se putea auzi de afară. Nu 
încape îndoială că Fouquet ştia el pentru ce se închidea cu 
atâta străşnicie; căci se îndreptă numaidecât spre masa de 
lucru, se aşeză acolo, deschise ghiozdanul şi începu să 
rânduiască vraful de hârtii pe care-l scoase din acesta. 

Nu trecură însă nici zece minute de când intrase şi de 
când luase toate măsurile de prevedere de care am vorbit, 
când zgomotul repetat al câtorva ciocănituri slabe şi egale îi 
lovi auzul şi păru a-i atrage întreaga atenţie. Fouquet îşi 
ridică încet capul, aţinti urechea şi ascultă. 

Ciocăniturile continuară. Atunci ministrul se sculă de pe 
scaun cu o uşoară mişcare de nerăbdare şi se apropie de o 
oglindă în dosul căreia se auzeau ciocăniturile făcute parcă 
de o mână omenească sau de un mecanism nevăzut. 
Oglinda era mare şi stătea agăţată de o tăblie. Alte trei 
oglinzi, întru totul asemănătoare, întregeau simetria 
apartamentului. Prin nimic nu se deosebea cea dintâi de 
celelalte. 

Nu mai putea fi îndoială că aceste ciocănituri slabe şi 
repetate erau un semnal; căci, în clipa când Fouquet se 
apropie de oglindă cu urechea încordată, acelaşi zgomot se 
reînnoi şi în aceeaşi măsură. 

— Oh, oh! Murmura intendentul superior cu nedumerire. 
Cine-ar putea să fie acolo? N-aşteptam pe nimeni astăzi! 

Şi de bună seamă pentru a răspunde semnalului ce i se 
făcuse, ministrul trase un cui aurit din oglinda cu pricina şi-l 
mişcă de trei ori. Apoi se întoarse la locul său, se aşeză pe 
scaun şi zise: 

— Fie cine-o fi, să aştepte! 


Şi, cufundându-se din nou în oceanul de hârtii împrăştiate 
dinainte-i, părea că nu se mai gândeşte decât la lucru. Într- 
adevăr, cu o repeziciune de necrezut, cu o agerime a minţii 
uimitoare, Fouquet descifra hârtiile cele mai lungi, 
scrisurile cele mai încâlcite, le îndrepta, le adnota cu o pană 
cuprinsă parcă de friguri, încât treaba sporea sub degetele 
lui, semnăturile, cifrele, rezoluţiile se înmulţeau ca şi cum 
zece conţopişti, adică o sută de degete şi zece creiere ar fi 
robotit de zor, în locul celor zece degete şi singurului spirit 
al acestui om. Din când în când, Fougquet, adâncit în munca 
sa, îşi ridica doar capul pentru a-şi arunca ochii în fugă la 
un orologiu aşezat în faţa lui. Asta fiindcă Fouguet îşi lua 
treaba în serios; şi, odată acest lucru hotărât, într-un ceas 
de muncă încordată el făcea ceea ce altul n-ar fi izbutit să 
facă într-o zi întreagă, fiind astfel încredinţat că, dacă 
nimeni nu-l stinghereşte, îşi va duce până la capăt, în 
răstimpul fixat, treaba zorită de care se apucase. Dar, în 
toiul acestei activităţi spornice, ciocăniturile seci în placa 
aşezată în dosul oglinzii răsunară încă o dată, mai dese şi, 
prin urmare, mai stăruitoare. 

— Haidade, se pare că doamna şi-a pierdut răbdarea? Zise 
Fouquet. Ei lasă, fii liniştit, căci trebuie să fie contesa! Ba 
nu, contesa e plecată la Rambouillet pentru trei zile. Atunci, 
prezidenta. Oh, prezidenta nu şi-ar lua de loc aceste aere 
mari; ea ar suna mai umilă, apoi ar aştepta la bunul meu 
plac. Cel mai limpede este însă că habar n-am cine poate să 
fie, dar nu încape îndoială că nu este ea. Şi de vreme ce nu 
eşti dumneata, marchiză, fiindcă nu poţi să fii dumneata, 
ducă-se la naiba oricine ar fi! 

Şi îşi continuă treaba, în ciuda bătăilor repetate din dosul 
oglinzii. Totuşi, după un sfert de ceas, nerăbdarea puse 
stăpânire pe însuşi Fouquet; dădu peste cap restul lucrului, 
vâri repede hârtiile în ghiozdan şi, aţintindu-şi ochii spre 
oglindă, în timp ce bătăile se auzeau mai grăbite ca oricând, 
strigă: 


— Ei, ei, ce înseamnă zorul ăsta? Ce s-a întâmplat? Şi cine 
este Ariana care mă aşteaptă cu atâta nerăbdare? Ia să 
vedem. 

Fouquet apăsă cu vârful degetului pe cuiul paralel cu cel 
pe care-l scosese. Deodată, oglinda începu să se învârtească 
întocmai ca o uşă, descoperind un dulap destul de adânc, în 
care ministrul dispăru ca într-o cutie largă. Acolo, apăsă pe 
un alt arc, care făcu să se deschidă nu o tăblie, ci un perete 
întreg şi ieşi prin acea spărtură, lăsând uşa să se închidă 
din nou în urma lui. 

Atunci Fouquet cobori vreo douăzeci de trepte, ce se 
afundau în spirală sub pământ şi ajunse într-o pivniţă 
pardosită cu lespezi şi luminată de nişte gârliciuri foarte 
mici. Pereţii acestei pivniţi erau şi ei acoperiţi cu lespezi, iar 
pe jos erau întinse covoare. 

Această pivniţă trecea pe sub strada care despărţea casa 
lui Fouquet de parcul din Vincennes. La capătul hrubei urca 
în spirală o scară la fel cu aceea pe care coborâse ministrul. 
Se căţără pe ea şi intră, apăsând şi aici pe un arc, într-un 
dulap asemănător cu cel din cabinetul său, apoi, din acest 
dulap, păşi într-o cameră mobilată cu o deosebită eleganţă. 

Odată ajuns aici, cercetă cu multă grijă dacă oglinda se 
închidea fără să lase urme şi, mulţumit fără îndoială de 
rezultatul observaţiei sale, începu să descuie cu o cheie de 
argint aurit, învârtind-o de trei ori în broască, o uşă ce se 
afla în faţa lui. De astă dată, uşa dădea într-un cabinet 
mobilat din belşug şi în care stătea, între perne, o femeie de 
o nespusă frumuseţe, care, la auzul clanţei, se repezi spre 
Fouquet. 

— Ah, Doamne! Exclamă acesta uimit, făcând un pas 
înapoi. Doamnă marchiză de Bellieres, dumneata, 
dumneata aici! 

— Da? Murmură marchiza? Da, eu, domnule. 

— Marchiză, scumpă marchiză? Adăugă Fouquet, gata să 
cadă în genunchi. Ah, Doamne, dar cum ai venit aici? Şi eu, 
care te-am făcut să aştepţi! 


— Cam mult, domnule, o, da, cam mult! 

— Să mă socot fericit că m-ai aşteptat atâta, marchiză? 

— O veşnicie, domnule; oh, am sunat mai mult de douăzeci 
de ori; nu auzeai oare? 

— Marchiză, eşti palidă, tremuri. 

— Nu auzeai când te chemam? 

— O, ba da, doamnă, auzeam, dar nu puteam să vin. De 
unde să-mi închipui că eşti dumneata, după asprimile, după 
refuzurile ce mi-ai arătat? Dacă aş fi bănuit fericirea care 
mă aştepta, crede-mă, marchiză, aş fi lăsat totul şi aş fi 
alergat să-ţi cad la picioare, aşa cum fac în această clipă. 

Marchiza privi în jurul ei. 

— Suntem singuri, domnule? Întrebă ea. 

— O, da, doamnă, te încredinţez de asta. 

— Într-adevăr! Murmură marchiza cu tristeţe. 

— Suspini, doamnă? 

— Câte mistere, câte măsuri de prevedere? Zise marchiza 
cu o uşoară amărăciune? Şi cât de bine se vede că te temi 
să laşi a ţi se bănui dragostea! 

— 'Ţi-ar plăcea mai mult să o declar în văzul lumii? 

— Oh, nu şi asta dovedeşte un om delicat? Zise marchiza, 
zâmbind. 

— Bine, bine, marchiză, fără mustrări, te rog! 

— Mustrări? Am eu dreptul să-ţi fac mustrări? 

— Nu, din nefericire, nu; dar spune-mi, dumneata, pe care 
de un an de zile te iubesc fără încetare şi fără speranţe... 

— 'Te înşeli: fără speranţe, e adevărat; dar fără încetare, 
nu. 

— Oh, pentru mine, în dragoste nu există decât o dovadă şi 
această dovadă o aştept încă. 

— Am venit să ţi-o aduc, domnule. 

Fouquet voi s-o cuprindă în braţe pe marchiză, dar ea se 
feri cu o mişcare. 

— Ai să te înşeli oare mereu, domnule şi nu vei primi din 
parte-mi singurul lucru pe care vreau să ţi-l dau, 
devotamentul? 


— Ah, atunci înseamnă că nu mă iubeşti. Devotamentul nu- 
i decât o virtute, pe când iubirea e o pasiune. 

— Ascultă-mă, domnule, te rog; n-am venit aici fără un 
motiv grav, asta o înţelegi, desigur. 

— Puțin mă interesează motivul, câtă vreme eşti aici, câtă 
vreme îţi vorbesc, câtă vreme te privesc. 

— Da, ai dreptate, principalul este că sunt aici, fără ca 
nimeni să mă fi văzut şi că pot să-ţi vorbesc. 

Fouquet se lăsă să cadă în genunchi. 

— Vorbeşte, vorbeşte, doamnă? Zise el? Te ascult. 

Marchiza îl privi pe Fouquet la picioarele ei şi în ochii 
acestei femei stăruia o ciudată expresie de dragoste şi 
melancolie. 

— Oh? Murmură ea în cele din urmă? Cât de mult aş vrea 
să fiu aceea care are dreptul de a te vedea în fiecare minut, 
de a-ţi vorbi în fiecare clipă! Cât de mult aş vrea să fiu 
aceea care veghează asupra dumitale, aceea care n-are 
nevoie de resorturi tainice pentru a chema şi pentru a face 
să apară ca un silf bărbatul pe care-l iubeşte, ca să-l 
privească în faţă doar un ceas, pe urmă să-l vadă dispărând 
învăluit de un mister şi mai ciudat la plecare, decât acela de 
la venire. Oh, ce fericită trebuie să fie femeia aceea! 

— Nu cumva, marchiză? Zise Fouquet zâmbind? Vorbeşti 
de soţia mea? 

— Da, desigur, despre ea vorbesc. 

— Ei bine, nu-i pizmui soarta, marchiză! Dintre toate 
femeile cu care sunt în legătură, doamna Fouquet e aceea 
care mă vede cel mai puţin, îmi vorbeşte cel mai puţin şi mi 
se destăinuie cel mai puţin. 

— Dar măcar nu e silită, domnule, să apese cu mâna pe 
ornamentul unei oglinzi, cum fac eu, ca să te vadă venind; şi 
barem dumneata nu-i răspunzi prin zbârnâitul acela 
misterios, înfricoşător, al unei plăci ascunse nu ştiu unde; şi 
niciodată n-ai oprit-o de a încerca să pătrundă taina acestor 
comunicări, sub pedeapsa că vei rupe pentru totdeauna 


legătura cu ea, aşa cum le-ai oprit pe cele care au venit aici 
înaintea mea şi care vor mai veni după mine! 

— Ah, scumpă marchiză, cât de nedreaptă eşti şi cât de 
puţin îţi dai seama de ceea ce faci dând vina pe mister! 
Numai cu ajutorul misterului poţi iubi fără a fi tulburat şi 
numai printr-o dragoste netulburată poţi fi cu adevărat 
fericit. Dar să ne întoarcem la noi, la devotamentul de care- 
mi vorbeai adineauri, sau mai bine amăgeşte-mă, marchiză 
şi lasă-mă să cred că acest devotament e dragoste 
adevărată. 

— Adineauri? Reluă marchiza, trecându-şi peste ochi o 
mână modelată după cele mai suave linii antice? Adineauri 
eram hotărâtă să vorbesc, gândurile îmi erau limpezi şi 
îndrăzneţe; acum mă simt stânjenită, tulburată, tremur; mi- 
e teamă să nu-ţi aduc o veste rea. 

— Dacă acestei veşti rele îi datorez prezenţa dumitale aici, 
marchiză, atunci fie binevenită vestea cea rea; sau, mai 
bine, marchiză, fiindcă eşti aici, fiindcă îmi mărturiseşti că 
nu-ţi sunt cu totul indiferent, să lăsăm la o parte această 
veste rea şi să nu vorbim decât despre noi. 

— Nu, nu, dimpotrivă, întreabă-mă, cere-mi să ţi-o 
dezvălui numaidecât, ca să nu mă las cotropită de nici un alt 
simţământ; Fouquet, prietene, e vorba de ceva ce prezintă 
un foarte mare interes. 

— Mă uimeşti, marchiză; aş spune chiar mai mult, mă 
sperii, dumneata, atât de serioasă, atât de cumpănită, 
dumneata care cunoşti atât de bine lumea în care trăim. 
Aşadar, e grav? 

— O, foarte grav, ascultă! 

— Mai întăi, cum ai ajuns aici? 

— Ai să afli îndată; dar, mai înainte, să-ţi spun ceea ce e 
mai important. 

— Spune, marchiză, spune! Fie-ţi milă, te rog, de 
nerăbdarea mea! 

— Ştii că domnul Colbert a fost numit intendent al 
finanţelor? 


— Hm! Colbert, micul Colbert? 

— Da, Colbert, micul Colbert. 

— Mâna dreaptă a domnului de Mazarin? 

— Chiar el. 

— Ei bine şi ce vezi îngrozitor în asta, scumpă marchiză? 
Micul Colbert vistiernic, e surprinzător, recunosc, dar nu e 
de speriat. 

— Crezi că regele i-a dat, fără motive care să ne pună pe 
gânduri, o astfel de slujbă aceluia pe care dumneata îl 
numeşti o slugă fără însemnătate? 

— Mai întâi, e adevărat că regele i-a dat-o? 

— Aşa se spune. 

— Cine spune? 

— Toată lumea. 

— Toată lumea înseamnă nimeni; arată-mi pe cineva care 
ar putea să fie bine informat şi să o spună. 

— Doamna Vanei. 

— Ah, începi să mă înspăimânţi, zău aşa! Zise Fouguet 
râzând. Dar ai dreptate; adevărul este că dacă cineva e 
bine informat sau trebuie să fie bine informat, aceea e 
persoana pe care ai numit-o. 

— Nu vorbi rău despre biata Marguerite, domnule 
Fouquet, căci ea te iubeşte încă. 

— Ah, adevărat? Să nu-ţi vie să crezi! Mă gândeam că 
acest mic Colbert, cum spuneam adineauri, s-a ridicat mai 
presus de această dragoste şi a pecetluit-o cu o pată de 
cerneală sau cu un strat de jeg. 

— Fouquet, Fouquet, iată cum te porţi cu cele pe care le-ai 
părăsit! 

— Haide, nu cumva vrei să-i iei apărarea doamnei Vanel, 
marchiză? 

— Da, i-o iau; căci, ţi-o repet, ea te iubeşte încă şi dovada e 
că vrea să-ţi vină în ajutor. 

— Prin dumneata, marchiză? Frumos din partea ei! Nici 
un înger nu mi-ar putea fi mai plăcut şi nu m-ar duce mai 


de-a dreptul la mântuire. Dar, mai întâi, o cunoşti bine pe 
Marguerite? 

— Suntem prietene din mănăstire. 

— Şi zici că ea ţi-a spus că domnul Colbert a fost numit 
intendent? 

— Da. 

— Ei bine, lămureşte-mă, marchiză; iată-l pe domnul 
Colbert intendent. Fie. Întrucât însă un intendent, adică un 
subaltern al meu, un slujbaş al meu, mi-ar putea pricinui 
vreun neajuns, vreo supărare, fie el chiar şi domnul 
Colbert? 

— Dumneata nu te gândeşti de loc, domnule, după cât se 
pare? Răspunse marchiza. 

— La ce? 

— La asta: că domnul Colbert te urăşte. 

— Pe mine? Strigă Fouquet. Oh, Doamne, marchiză, pe ce 
lume trăieşti? Pe mine toţi mă urăsc, ăsta ca ŞI ceilalţi. 

— Ăsta mai mult decât ceilalţi. 

— Mai mult decât ceilalţi, fie. 

— E un ambițios. 

— Dar cine nu e, marchiză? 

— Da; însă la el ambiția n-are margini. 

— O văd prea bine, de vreme ce a ţinut să-mi ia locul lângă 
doamna Vanel. 

— Şi a reuşit; fii cu băgare de seamă! 

— Vrei să spui cumva că are pretenţia de a ajunge din 
intendent? Intendent superior? 

— Nu te-ai temut până acum de asta? 

— Oh, oh! Făcu Fouguet. Să-mi ia locul lângă doamna 
Vanel. Treacă-meargă; dar lângă rege, asta e cu totul 
altceva. Franţa nu se cumpără atât de uşor ca nevasta unui 
şef de conturi. 

— Ei, domnule, totul se cumpără; dacă nu prin aur, atunci 
prin intrigă. 

— Dumneata ştii, totuşi, contrariul, doamnă; dumneata 
căreia i-am oferit milioane. 


— În locul acelor milioane, Fouquet, aş fi fost mai 
bucuroasă să-mi oferi o dragoste adevărată, unică, 
desăvârşită; aş fi primit-o. Vezi doar că totul se cumpără, 
dacă nu într-un fel, în altul. 

— Aşadar, după părerea dumitale, domnul Colbert e pe 
cale să cumpere locul meu de intendent superior? Haide, 
haide, marchiză, linişteşte-te; nu e atât de bogat ca să-l 
plătească. 

— Şi dacă ţi-l fură? 

— Ah, asta e altceva! Din păcate, înainte de a ajunge la 
mine, adică la stăpânul locului, trebuie să distrugă, trebuie 
să se lupte cu întăriturile din jurul meu şi sunt al dracului 
de bine fortificat, marchiză! 

— Ceea ce numeşti întăriturile din jurul dumitale sunt 
oamenii dumitale, nu-i aşa, prietenii dumitale? 

— Întocmai. 

— Domnul d'Eymeris este şi el unul dintre ei? 

— Da. 

— Domnul Lyodot îţi este prieten? 

— De bună seamă. 

— Şi domnul de Vanin? 

— Ah, cu domnul de Vanin n-au decât să facă ce vor, dar... 

— Dar...? 

— Dar să nu se atingă de ceilalţi. 

— Ei bine, dacă vrei să nu se atingă nimeni de domnii 
d'Eymeris şi Lyodot, e timpul să iei măsuri. 

— Cine-i ameninţă? 

— Vrei să mă asculţi acum? 

— Totdeauna, marchiză. 

— Fără să mă întrerupi? 

— Vorbeşte. 

— Ei bine, azi-dimineaţă Marguerite a trimis să mă caute. 

— Ah! 

— Da. 

— Şi ce voia de la dumneata? 


— Nu îndrăznesc să-l văd eu însămi pe domnul Fouquet”, 
mi-a spus. 

— Hm! Şi pentru ce? Se teme că am să-i fac mustrări? 
Biata femeie, se înşală, sărmana! 

— Întâlneşte-l dumneata şi spune-i să se ferească de 
domnul Colbert.” 

— Cum, mă previne să mă feresc de amantul ei? 

— Ţi-am spus că te iubeşte încă. 

— Şi mai departe, marchiză? 

— Domnul Colbert, a adăugat ea, a venit acum două 
ceasuri şi m-a înştiinţat că a fost numit intendent.” 

— Ţi-am spus, marchiză, că astfel abia îl voi ţine mai strâns 
sub mână pe domnul Colbert. 

— Da, dar asta nu e totul: Marguerite e prietenă, după 
cum ştii bine, cu doamna d'Eymeris şi cu doamna Lyodot. 

— Da. Şi? 

— Ei bine, domnul Colbert i-a pus o seamă de întrebări 
despre averea acestor doi domni, despre gradul de 
devotament pe care ţi-l poartă. 

— Oh, cât despre aceştia doi, răspund de ei; ar trebui să-i 
omoare cineva, ca să nu mai fie ai mei. 

— Apoi, întrucât doamna Vanel a fost obligată, având de 
primit o vizită, să-l părăsească o clipă pe domnul Colbert şi 
cum domnul Colbert e un om harnic, abia s-a văzut singur, 
că noul vistiernic a scos un plaivaz din buzunar şi, găsind o 
bucată de hârtie pe masă, a început să însemne ceva. 

— Despre d'Eymeris şi Lyodot? 

— De bună seamă. 

— Aş fi curios să ştiu ce cuprindeau acele însemnări. 

— Este tocmai ceea ce am venit să-ţi aduc. 

— Doamna Vanel a luat însemnările lui Colbert şi mi le 
trimite mie? 

— Nu, dar printr-o întâmplare ce seamănă cu un miracol, 
are o copie după aceste însemnări. 

— Cum asta? 


— Ascultă. Ţi-am spus că domnul Colbert a găsit o bucată 
de hârtie pe masă. 

— Da. 

— Că a scos un plaivaz din buzunar. 

— Da. 

— Şi că a scris pe acea hârtie. 

— Da. 

— Ei bine, plaivazul era de plumb, deci era tare; pe prima 
foaie a scris cu slove negre, pe a doua a lăsat urme albe. 

— Da. Şi? 

— Colbert a rupt prima foaie, fără a se mai gândi la a 
doua. 

— Ei bine? 

— Ei bine, pe a doua se putea citi tot ceea ce fusese scris 
pe prima foaie; doamna Vanel a citit-o şi a trimis să mă 
caute. 

— Ah! 

— Apoi, după ce s-a încredinţat că-ţi sunt o prietenă 
devotată, mi-a dat hârtia şi mi-a dezvăluit secretul de a 
pătrunde în această casă. 

— Şi acea hârtie? Întrebă Fouquet, oarecum tulburat. 

— Iat-o, domnule. Citeşte-o! Zise marchiza. 

Fouquet citi: 

— Nume de traficanţi care trebuie osândiţi de camera de 
justiţie: D'Eymeris, prieten al domnului F.,; Lyodot, prieten 
al domnului F...; de Vanin, indif.” D'Eymeris! Lyodot! 
Exclamă Fouguet, citind pentru a doua oară. 

— Prieteni ai domnului F?... Sublinie, arătând cu degetul 
marchiza. 

— Dar ce vor să spună aceste cuvinte: „care trebuie 
osândiţi de camera de justiţie”? 

— Doamne? Făcu marchiza? Dar e limpede, mi se pare! De 
altfel, n-ai ajuns până la capăt. Citeşte mai departe. 

Fouquet continuă: 

— Primii doi la moarte, al treilea la surghiun, împreună cu 
domnii d'Hautemont şi de La Valette, ale căror bunuri vor fi 


numai confiscate.” Dumnezeule mare! Strigă Fouquet. La 
moarte! La moarte! Lyodot şi d'Eymeris! Dar, chiar dacă 
această cameră de justiţie i-ar condamna la moarte, regele 
nu va ratifica osânda lor şi fără semnătura regelui nu poate 
avea loc execuţia. 

— Regele l-a făcut pe domnul Colbert intendent. 

— Oh! Strigă Fouquet, ca şi cum ar fi întrezărit sub 
picioarele lui deschizându-se o prăpastie. Cu neputinţă! Cu 
neputinţă! Dar cine a scris cu plaivazul peste însemnările 
domnului Colbert? 

— Eu. Mi-era teamă ca urmele să nu se şteargă. 

— Oh, voi afla totul, cât de curând! 

— Nu vei afla nimic, domnule; îţi dispreţuieşti prea mult 
duşmanul pentru asta. 

— Ilartă-mă, dragă marchiză, iartă-mă. Da, domnul Colbert 
e duşmanul meu, o cred; da, domnul Colbert e un om de 
temut, o mărturisesc. Dar eu am timpul şi fiindcă ai venit 
aici, fiindcă m-ai încredinţat de devotamentul dumitale, 
fiindcă m-ai lăsat să întrezăresc dragostea dumitale, fiindcă 
suntem numai amândoi... 

— Am venit să te salvez pe dumneata, domnule Fouquet, 
iar nu să mă pierd pe mine? Zise marchiza ridicându-se? 
Aşa că, ia seama... 

— Marchiză, într-adevăr, te sperii prea tare şi dacă 
această spaimă nu e cumva doar un pretext... 

— E o inima adâncă acest domn Colbert! Păzeşte-te! 

Fouquet se ridică şi el. 

— Dar eu? Întrebă el. 

— Oh, dumneata, dumneata nu eşti decât o inimă nobilă. 
Păzeşte-te! 

— Şi acum? 

— Am făcut ceea ce trebuia să fac, dragă prietene, cu 
riscul de a-mi pierde bunul renume. Adio! 

— Nu adio, la revedere! 

— Poate? Spuse marchiza. 


Şi dându-i mâna lui Fouquet să i-o sărute, se îndreptă atât 
de hotărâtă spre uşă, încât ministrul nu îndrăzni să-i aţină 
calea. 

Cât despre Fouquet, el porni înapoi, cu capul înclinat şi cu 
un nor umbrindu-i fruntea, pe drumul din acea subterană 
de-a lungul căreia se întindeau firele de metal ce făceau 
legătura între o casă şi alta, transmițând, în spatele celor 
două oglinzi, dorinţele şi chemările celor doi corespondenţi. 

Capitolul LV Abatele Fouquet. 

Fouquet se grăbi să se întoarcă la el prin subterană şi să 
răsucească la loc arcul oglinzii. Abia ajuns în cabinetul său, 
auzi o bătaie în uşă; în acelaşi timp, o voce binecunoscută 
strigă: 

— Deschideţi, monseniore, vă rog, deschideţi! 

Fouquet, printr-o mişcare pripită, puse o anumită ordine 
în tot ceea ce putea să trădeze tulburarea şi lipsa lui, 
împrăştie hârtiile pe birou, luă o pană în mână şi, ca să 
câştige timp, întrebă prin uşa închisă: 

— Cine e acolo? 

— Cum! Monseniorul nu mă recunoaşte? Răspunse vocea. 

— Ba da? Rosti în şoaptă Fouquet? Ba da, prietene, te 
recunosc foarte bine. Apoi, cu glas tare: Dumneata eşti, 
Gourville? 

— Eu sunt, monseniore. 

Fouquet se ridică, îşi mai întoarse o dată ochii la una din 
oglinzile sale, se apropie de uşă, trase zăvorul şi Gourville 
intră. 

— Ah, monseniore, monseniore? Zise el? Ce cruzime! 

— Ce vrei să spui? 

— Iată un sfert de ceas de când vă rog să-mi deschideţi şi 
dumneavoastră nici nu mi-aţi răspuns măcar. 

— Odată pentru totdeauna, ştii foarte bine că nu vreau să 
fiu stingherit atunci când lucrez. Or, cu toate că dumneata 
faci excepţie, Gourville, doresc, în privinţa celorlalţi, să-mi 
fie respectat acest consemn. 


— Monseniore, de data asta, consemne, uşi, zăvoare, 
ziduri, aş fi fost în stare să sparg orice, să dărâm, să dau la 
o parte totul! 

— Ah, ah, e vorba de un mare eveniment? Întrebă 
Fouquet. 

— Oh, vă asigur, monseniore! Zise Gourville. 

— Şi care e acel eveniment? Reluă Fougquet, puţin tulburat 
de agitația celui mai intim confident al lui. 

— A fost alcătuită o cameră de justiţie secretă, 
monseniore. 

— Ştiu asta; dar s-a întrunit vreodată, Gourville? 

— Nu numai că s-a întrunit, dar a dat şi o sentinţă... 
Monseniore. 

— O sentinţă? Rosti intendentul superior cu o tremurare şi 
o paloare pe care nu şi le putea ascunde. O sentinţă? 
Împotriva cui? 

— Împotriva a doi dintre prietenii dumneavoastră. 

— Lyodot şi d'Eymeris, nu-i aşa? 

— Da, monseniore. 

— Şi ce fel de sentinţă? 

— Osândă la moarte. 

— Pronunţată? O, dar te înşeli, Gourville, e cu neputinţă! 

— lată copia acestei sentinţe, pe care regele urmează să o 
semneze astăzi, dacă nu cumva a şi semnat-o. 

Fouquet îi smulse hârtia din mână, o citi şi i-o înapoie iui 
Gourville. 

— Regele nu va semna? Zise el. 

Gourville dădu din cap. 

— Monseniore, domnul Colbert e un sfetnic cutezător; să 
nu vă bizuiţi pe el. 

— Iarăşi domnul Colbert? Striga Fouquet. Pentru ce 
numele acesta îmi tulbură mereu, de două sau de trei zile 
încoace, auzul? Se da prea multă însemnătate, Gourville, 
unui slujitor atât de mărunt. Sa vină aici acest domn 
Colbert, îl voi privi în faţă; să înalțe capul, i-l voi zdrobi; dar, 


înţelegi, îmi trebuie măcar o pricină oarecare, ca să-mi 
opresc privirea asupra lui, o întărâtare, ca sa ridic piciorul. 

— Răbdare, monseniore, căci nu ştiţi încă cine e Colbert... 
Cercetaţi-l cât mai repede; e unul din acei financiari 
mohorâţi, asemenea meteorilor pe care ochiul nu-i vede 
niciodată în întregime înainte de apariţia lor distrugătoare; 
iar când le simţi prezenţa, te ucid. 

— O, Gourville, e prea mult! Replică Fouquet cu un 
zâmbet. Dă-mi voie, prietene, să nu ma sperii atât de uşor; 
Meteor, domnul Colbert! La dracu! Să nu ne batem joc de 
meteori... Vreau fapte, nu vorbe. Ce-a făcut dumnealui? 

— I-a cerut călăului din Paris să ridice două spânzurători? 
Răspunse cu simplitate Gourville, Fougquet înălţă capul şi un 
fulger îi ţâşni din priviri. 

— Eşti sigur de ceea ce-mi spui? Strigă el. 

— lată dovada, monseniore. 

Şi Gourville îi întinse intendentului superior o notă pe care 
i-o dăduse unul dintre secretarii Primăriei, om al lui 
Fouquet. 

— Da, e adevărat? Murmură ministrul? Eşafodul se 
ridică... Însă regele n-a semnat, Gourville şi nici nu va 
semna. 

— Vom afla îndată? Zise Gourville. 

— Cum asta? 

— Dacă regele a semnat, spânzurătorile vor fi trimise astă- 
seară la Primărie, pentru a fi ridicate mâine dimineaţă. 

— Dar nu, nu! Strigă iarăşi Fouquet. Vă înşelaţi cu toţii şi 
mă înşelaţi şi pe mine! Alaltăieri dimineaţă, Lyodot a venit 
să mă vadă; acum trei zile am primit plocon un vin de 
Siracuza de la acest biet d'Eymeris. 

— Ce dovedesc toate acestea? Răspunse Gourville. Că 
acea cameră de justiţie s-a întrunit în taină, a judecat în 
lipsa învinuiţilor şi că procedura era îndeplinită atunci când 
ei au fost arestaţi. 

— Au şi fost arestaţi? 

— Fără îndoială. 


— Dar unde, cum, când au fost arestaţi? 

— Lyodot, ieri, în zori; d'Eymeris, alaltăieri seara, pe când 
se întorcea de la amanta lui. Dispariţia lor n-a îngrijorat pe 
nimeni; dar numaidecât Colbert şi-a scos masca şi a dat 
lucrurile pe faţă; în acest moment, vestea e răspândită pe 
străzile Parisului în sunete de trâmbiţe şt, zău, monseniore, 
nu mai e nimeni în afară de dumneavoastră care să nu 
cunoască întâmplarea. 

Fouquet începu să umble prin cameră cu o nelinişte din ce 
în ce mai dureroasă. 

— Ce hotărâți, monseniore? Întrebă Gourville. 

— Dacă aşa stau lucrurile, mă voi duce la rege! Strigă 
Fougquet. Dar, înainte de a mă duce la Luvru, vreau să trec 
pe la Primărie. Dacă sentinţa a fost semnată, vom vedea! 

Gourville ridică din umeri. 

— Neîncredere? Rosti el? Tu eşti pieirea tuturor marilor 
spirite! 

— Gourville! 

— Da? Continuă acesta? Şi le răpui aşa cum molima 
răpune trupurile cele mai vânjoase, adică pe neaşteptate. 

— Să mergem! Se răsti Fouquet. Deschide, Gourville! 

— Luaţi seama? Zise acesta? Abatele Fouquet e aici! 

— Ah, fratele meu e aici! Replică Fouguet pe un ton acru. 
Înseamnă că a aflat vreo veste rea şi a venit să mi-o aducă 
repede, bucuros, aşa cum îi e obiceiul! Drace, dacă fratele 
meu e aici, afacerile mele merg prost, Gourville. De ce nu 
mi-ai spus asta mai devreme? M-aş fi lăsat convins mai uşor. 

— Monseniorul îl defăimează degeaba? Spuse Gourville 
râzând; dacă a venit, n-a venit cu gânduri rele. 

— Poftim că-i iei apărarea! Strigă Fougquet. Un tânăr fără 
inimă, fără şir în gânduri, un tocător de bani! 

— Vă ştie bogat. 

— Şi vrea să mă ruineze. 

— Nu; vrea punga dumneavoastră. Atâta tot. 

— Destul! Destul! O sută de mii de scuzi pe lună, timp de 
doi ani! La naiba, eu sunt cel care plăteşte, Gourville, şi-mi 


cunosc socotelile. 

Gourville zâmbi cu un aer potolit şi ironic. 

— Da, vrei să spui că regele plăteşte? Zise ministrul. Ah, 
Gourville, îţi arde de glume şi nu e de loc momentul potrivit. 

— Monseniore, nu vă supăraţi. 

— Bine. Să fie gonit de aici abatele Fougquet. N-am nici un 
ban! 

Gourville făcu un pas spre uşă. 

— A stat o lună fără să mă vadă? Adăugă Fouquet. De ce n- 
ar sta şi două luni? 

— Îi pare rău că trăieşte într-o lume de proastă condiţie? 
Răspunse Gourville? Şi vă preferă pe dumneavoastră 
bandiţilor lui. 

— Mulţumesc de preferinţă! Îmi pari un ciudat avocat 
astăzi, Gourville... Avocatul abatelui Fougquet! 

— Ei, dar orice lucru şi orice om îşi au partea lor bună, 
partea lor folositoare, monseniore. 

— Bandiţii pe care abatele îi plăteşte şi-i îmbată au partea 
lor bună? Dovedeşte-mi-o! 

— Veni-va împrejurarea, monseniore şi atunci veţi fi fericit 
să-i aveţi pe aceşti bandiți la-ndemână. 

— Prin urmare, mă sfătuieşti să mă împac cu domnul 
abate? Zise Fouquet în ironie. 

— Vă sfătuiesc, monseniore, să nu vă certaţi cu o sută sau 
o şutii douăzeci de nemernici care, dacă şi-ar pune paloşele 
cap la cap, ar forma un cordon de fier ce-ar înconjura trei 
mii de oameni. 

Fouquet îi aruncă o privire sfredelitoare lui Gourville şi 
trecu repede înaintea lui. 

— Bine! Să intre domnul abate Fougquet? Le spuse celor 
doi valeţi de la uşă. Ai dreptate, Gourville. 

Două minute mai târziu, abatele se ivi, cu plecăciuni 
adânci, în pragul uşii. Era un bărbat între patruzeci şi 
patruzeci şi cinci de ani, jumătate om al bisericii, jumătate 
războinic, un spadasin grefat pe un abate; se vedea că n- 


are spadă la şold, dar se simţea că e căptuşit cu pistoale. 
Fouquet îl salută ca frate mai mare, mai puţin ca ministru. 

— Cu ce-ţi putem fi de folos, domnule abate? Întrebă el. 

— Oh, oh, ce repede mă iei, frate! 

— 'Te întreb, fiindcă sunt grăbit, domnule. 

Abatele se uită cu răutate la Gourville, cu îngrijorare la 
Fouquet şi zise: 

— Am de plătit trei sute de pistoli, chiar astă-seară, 
domnului de Bregi... Datorie de la joc, datorie sfântă. 

— Şi altceva? Întrebă Fouquet cu sânge rece, întrucât ştia 
că abatele Fouguet nu l-ar fi tulburat numai pentru un fleac 
ca ăsta. 

— O mie măcelarului, care nu vrea să mă mai 
aprovizioneze. 

— Şi altceva? 

— O mie două sute croitorului?... Adăugă abatele. 
Caraghiosul mi-a oprit şapte mantii ale oamenilor mei, ceea 
ce face ca trupa să-mi fie defăimată şi ţiitoarea mea 
vorbeşte că o să mă înlocuiască cu un samsar, lucru ce-ar fi 
umilitor pentru Biserică. 

— Mai e ceva? Întrebă iarăşi Fouquet. 

— Observi, domnule? Răspunse cu o înclinare abatele? Că 
n-am cerut nimic pentru mine. 

— E frumos din partea dumitale, domnule? Replică 
Fougquet? De aceea, precum vezi, aştept. 

— Dar pentru mine nu cer nimic, oh, nu!... Totuşi, nu se 
poate spune că e chiar un cusur când stai degeaba... Te 
asigur de asta. 

Ministrul rămase o clipă pe gânduri. 

— O mie două sute de pistoli croitorului? Zise el. Asta 
înseamnă haine, nu glumă, pe cât îmi pot da seama. 

— Am în grija mea o sută de oameni? Răspunse cu 
mândrie abatele. E o povară, cred şi eu. 

— Dar pentru ce o sută de oameni? Întrebă Fouquet. Eşti 
oare un Richelieu sau un Mazarin, ca să ai o gardă de o sută 


de oameni? La ce-ţi slujesc aceşti o sută de oameni? 
Vorbeşte, spune! 

— Dumneata mă întrebi? Ripostă abatele Fouquet. Ah, 
cum de-mi poţi pune o astfel de întrebare: pentru ce întreţii 
o sută de oameni? Ah! 

— Ei da, îţi pun această întrebare. Ce faci cu o sută de 
oameni? Răspunde! 

— Răule! Scrâşni abatele, înfierbântându-se din ce în ce. 

— Lămureşte-mă. 

— Dar, domnule intendent superior, eu n-am nevoie decât 
de un valet de cameră, ba chiar, daca aş fi singur, m-aş servi 
eu însumi; dar domnia ta, domnia ta care ai atâţia 
duşmani... O sută de oameni nu-mi ajung ca să te apăr. O 
sută de oameni!... Ar trebui zece mii! Îi întreţin deci pe 
aceştia pentru ca în pieţele publice, în adunări, nimeni să 
nu ridice glasul împotriva domniei tale; căci fără ei, 
domnule, ai fi acoperit de blesteme, ai fi sfâşiat cu dinţii, n- 
ai rezista nici opt zile? Mă auzi? Nici opt zile! 

— Ah, dar nu ştiam că am în dumneata un asemenea 
apărător, domnule abate! 

— Te îndoieşti de asta? Strigă abatele. Ascultă ce s-a 
întâmplat. Nu mai demult decât ieri, în strada Huchette, un 
om se târguia pentru o găină. 

— Ei bine, ce mă priveşte pe mine asta, abate? 

— Te priveşte, Găina nu era grasă. Cumpărătorul nu voia 
să plătească optsprezece băncuţe, spunând că el nu poate 
să dea optsprezece băncuţe pe pielea unei găini a cărei 
grăsime a luat-o în întregime domnul Fouquet. 

— Mai departe? 

— Vorba asta a stârnit râs? Urmă abatele? Un râs pe 
socoteala dumitale şi plevuşcă s-a adunat ca la bâlci, lua-o- 
ar naiba! Glumeţul a adăugat apoi aceste cuvinte: „Dă-mi o 
găină hrănită de domnul Colbert şi, pe cinstea mea, ţi-o 
plătesc cât vrei”. Şi gloata de gură-cască a început să bată 
din palme. Tărăboi mare, înţelegi? Tărăboi în stare a-l face 
pe un frate să-şi ascundă faţa de ruşine. 


Fouquet se înroşi. 

— Şi dumneata ţi-ai ascuns-o? Întrebă ministrul. 

— Nu; tocmai pentru că în mulţime îl aveam pe unul din 
oamenii mei? Continuă abatele? Un recrut proaspăt, venit 
din provincie, un anume domn Menneville, la care ţin foarte 
mult. El şi-a făcut loc printre oameni şi-a spus glumeţului: 
„Mii de bărbi, domnule tranca-fleanca! Să te ia naiba cu 
Colbert al dumitale!” „Ba să te ia pe tine, cu Fougquet cu 
tot!” i-a întors-o glumeţul. Şi, cu acestea, îşi scoaseră 
spadele din teacă în faţa prăvăliei cârnăţarului, cu o şleahtă 
de pierde-vară în jurul lor şi cu cinci sute de curioşi pe la 
ferestre. 

— Ei bine? Făcu Fouquet. 

— Ei bine, domnule, Menneville al meu l-a înhăţat ca în 
frigare pe glumeţ, în uluirea celor de faţă şi i l-a dat 
cârnăţarului, spunându-i: „|ine această curcă, prietene! E 
mai grasă decât găina dumitale”. Iată, domnule? Încheie 
abatele triumfător? În ce chip îmi cheltuiesc veniturile: 
apărând cinstea familiei! 

Fouquet lăsă capul în jos. 

— Şi am o sută ca ăsta! Adaugă abatele. 

— Bine? Zise Fouquet? Dă-i nota de cheltuieli lui Gourville 
şi rămâi aici, la mine, astă-seară. 

— Vom lua masa împreună? 

— O vom lua. 

— Dar casieria e închisă. 

— O va deschide Gourville. Aşa, domnule abate, ne-am 
înţeles. 

Abatele făcu o plecăciune. 

— Prin urmare, rămânem prieteni? Zise el. 

— Da, prieteni. Haide, Gourville. 

— Pleci? Nu mai mâncăm împreună? 

— Mă reîntorc peste un ceas, fii liniştit. Apoi, încet, către 
Gourville: Să fie înhămaţi la trăsură caii mei englezeşti şi să 
mă ducă drept la Primăria din Paris. 

Capitolul LVI Vinul domnului de La Fontaine. 


Trăsurile, încărcate de oaspeţi, începuseră să sosească la 
Saint-Mande şi casa lui Fouquet prinsese a se încălzi de 
pregătirile ospăţului, când intendentul superior porni în 
goană, cu caii lui iuți, pe drumul Parisului, unde, apucând 
pe chei pentru a întâlni cât mai puţină lume în cale, se opri 
în faţa Primăriei. Erau ceasurile opt fără un sfert. Fouquet 
cobori la colţul străzii Long-Pont şi se îndreptă spre piaţa 
Grevei, pe jos, însoţit de Gourville. 

La capătul pieţei văzură un om îmbrăcat în negru şi în 
violet, voios la înfăţişare, care se pregătea să se urce într-o 
trăsură închiriată şi tocmai îi spunea vizitiului să-l ducă la 
Vincennes. În faţa lui avea un coş mare, plin cu sticle de vin 
pe care le cumpărase de la crâşma „La Icoana Maicii 
Domnului”. 

— Ei, dar ăsta e Vatel, chelarul meu! Îi spuse Fouquet lui 
Gourville. 

— Da, monseniore? Confirmă acesta. 

— Ce caută la „Icoana Maicii Domnului”? 

— A venit să cumpere vin, de bună seamă. 

— Cum, pentru casa mea se cumpără vin de la cârciumă? 
Se înfurie Fouquet. Pivniţa pe care o am să fie oare atât de 
proastă? 

Şi înainta spre chelar, care aşeza cu foarte multă băgare 
de seamă coşul cu sticle în trăsură. 

— Hei, Vatel! Strigă el cu glas de stăpân. 

— Luaţi seama, monseniore? Îi şopti Gourville? Veţi fi 
recunoscut. 

— Asta-i acum! Lasă-mă în pace!... Vatel! 

Omul îmbrăcat în negru şi violet întoarse capul. Era un 
chip blând şi zâmbitor, fără expresie. O anumită sclipire 
strălucea în ochii lui, un zâmbet fin îi flutura pe buze; un 
observator ar fi recunoscut însă de la început că această 
sclipire şi acest zâmbet nu spuneau nimic, nu dezvăluiau 
nimic. Vatel râdea ca un om distrat şi îşi vedea de treabă ca 
un copil nevinovat. Când auzi glasul care-l striga, se 
întoarse numaidecât. 


— Oh! Făcu el. Monseniorul! 

— Da, eu. Ce dracu cauţi aici, Vatel?... Vin? Cumperi vin de 
la o crâşmă din Piaţa Grevei?! De-ai fi cumpărat măcar de la 
„Ştiuletele de Brad” sau de la „Stinghiile Verzi”! 

— Dar, monseniore? Răspunse Vatel netulburat, după ce 
aruncase o privire duşmănoasă către Gourville? Pentru ce e 
nevoie să se amestece cineva în treburile mele?... Ce, are 
pivniţa mea vreun cusur? 

— Nu, fireşte, Vatel, n-are, însă... 

— Însă ce?... Se încăpăţână Vatel. 

Gourville îl trase de mânecă pe intendentul superior. 

— Nu te supăra, Vatel, dar credeam că pivniţa mea, adică 
pivniţa dumitale, e destul de garnisită, ca să nu mai avem 
nevoie să cumpărăm vin de la „Icoana Maicii Domnului”! 

— Eh, domnule? Zise Vatel, trecând de la „monseniore” la 
„domnule” cu oarecare ifos? Pivniţa dumneavoastră e aşa 
de bine garnisită, că atunci când oaspeţii vin să ia masa la 
dumneavoastră, nu au ce să bea. 

Fouquet se uită nedumerit mai întâi la Gourville, apoi la 
Vatel... 

— Ce tot spui acolo? 

— Spun că pivnicerul dumneavoastră n-are vin pentru 
toate gusturile, domnule şi că domnul de La Fontaine, 
domnul Pellisson şi domnul Conrart nu beau de loc când vin 
la noi. Acestor domni nu le place vinul de soi: ce-i de făcut 
atunci? 

— Ce-i de făcut, zi? 

— Am aici un vin de Joigny, după care ei se dau în vânt. 
Ştiu că se abat o dată pe săptămână pe la „Icoana Maicii 
Domnului” ca să-l bea aici. lată pentru ce îmi fac provizii. 

Fouquet nu mai avea ce să spună... Era aproape mişcat. 
Vatel însă avea încă multe de spus, fără îndoială, căci se 
vedea bine cum se înfierbânta. 

— E ca şi cum m-aţi mustra, monseniore, că mă duc în 
strada Planche-Mibray să caut cidrul pe care-l bea domnul 
Loret când vine să cineze la noi. 


— Loret bea cidru la mine? Zise Fouquet râzând. 

— Ei da, domnule şi iată pentru ce vine să cineze cu 
plăcere la dumneavoastră. 

— Vatel? Strigă Fouquet, strângând mâna chelarului său? 
Dumneata eşti un om adevărat! Îţi mulţumesc, Vatel, de a fi 
priceput că în casa mea domnul de La Fontaine, domnul 
Conrart şi domnul Loret sunt duci, pairi şi principi mai mult 
decât mine. Vatel, eşti o slugă destoinică şi îţi dublez leafa. 

Vatel nici nu mulţumi măcar; ridică uşor din umeri, 
murmurând aceste cuvinte pline de înţelepciune: 

— A primi mulţumiri pentru că ţi-ai făcut datoria e un 
lucru umilitor. 

— Are dreptate? Zise Gourville, atrăgându-i lui Fouquet 
atenţia, printr-un gest, asupra altui punct. 

Îi arătă, într-adevăr, o căruţă cu roţile mici, trasă de doi 
cai, deasupra căreia se legănau două spânzurători bătute în 
scoabe de fier, legate una de alta, spate în spate, cu lanţuri; 
un arcaş, aşezat pe muchea unei bârne, înfrunta, de bine de 
rău, cu o mutră posomorită, pălăvrăgelile a vreo sută de 
haimanale care mirosiseră cam ce rost aveau aceste 
spânzurători şi se ţineau după ele în drum spre Primărie. 

Fouquet tresări. 

— E lucru hotărât, vedeţi? Zise Gourville. 

— Dar nu şi făcut! Replică ministrul. 

— Oh, nu vă amăgiţi, monseniore! Dacă până într-atâta v-a 
fost înşelată prietenia, încrederea, dacă lucrurile au ajuns 
aici, înseamnă că nu mai puteţi face nimic. 

— Dar eu n-am aprobat nimic. 

— O fi făcut-o domnul de Lyonne în locul dumneavoastră. 

— Mă duc la Luvru. 

— Nu vă veţi duce. 

— Mă îndemni la o astfel de laşitate? Strigă Fougquet. Mă 
sfătuieşti să-mi părăsesc prietenii, mă povăţuieşti să arunc 
la pământ armele pe care le am în mână, când pot să lupt? 

— Nu vă îndemn la nimic din toate acestea, monseniore; 
dar puteţi oare pleca de la minister tocmai în clipa de faţă? 


— Nu. 

— Ei bine, dacă regele ar dori să vă înlocuiască? 

— Mă va putea înlocui şi de departe, ca şi de aproape. 

— Da, dar nu-l veţi fi rănit prin nimic. 

— Aş fi însă un laş! Nu vreau ca prietenii mei să moară şi 
nu vor muri! 

— Şi pentru asta e nevoie să vă duceţi la Luvru? 

— Gourville! 

— Luaţi seama!... Odată la Luvru, sau veţi fi silit să vă 
apăraţi cu tărie prietenii, adică să faceţi o profesiune de 
credinţă, sau veţi fi silit să-i părăsiţi fără putinţa de a le mai 
veni în ajutor. 

— Niciodată! 

— Ilertaţi-mă... Regele va va propune cu sila una din două, 
în cazul că nu veţi alege dumneavoastră singur. 

— Ai dreptate. 

— Iată pentru ce nu ne trebuie zâzanie. Mai bine să ne 
întoarcem la Saint-Mande, monseniore. 

— Gourville, nu mă voi mişca din această piaţă, vinde va 
trebui să se săvârşească nelegiuirea, unde urmează să fiu 
acoperit de ruşine! Nu mă voi mişca, zic, până ce nu voi fi 
găsit mijlocul de a mă lupta cu duşmanii mei! 

— Monseniore? Răspunse Gourville? Mi-aţi face milă dacă 
n-aş şti că sunteţi unul din cele mai tari spirite de pe 
această lume. Aveţi o sută cincizeci de milioane, sunteţi la 
fel de puternic ca regele prin poziţie, de o sută cincizeci de 
ori mai mult prin bani. Domnul Colbert n-a avut măcar buna 
inspiraţie de a face să fie primit testamentul lui Mazarin. Or, 
când cineva e cel mai bogat om al regatului şi vrea să-şi dea 
osteneala de a cheltui o asemenea avere, dacă nu face ceea 
ce vrea, înseamnă că e un om oarecare. Să ne întoarcem, vă 
spun, la Saint-Mande. 

— Să-i cer părerea lui Pellisson? Da. 

— Nu, monseniore, să numărăm banii pe care-i aveţi. 

— Haide! Zise Fouquet, cu privirea învăpăiată. Da, da, la 
Saint-Mande! 


Se urcă din nou în trăsură, cu Gourville după el. Pe dram, 
la capătul mahalalei Saint-Antoine, ajunseră din urmă micul 
echipaj al lui Vatel, care îşi ducea încetişor vinul de Joigny. 

Caii negri, sloboziţi din frâu, trecură în goană pe alături, 
speriind iapa chelarului, în timp ce acesta, scoțând capul pe 
ferestruie, strigă îngrozit: 

— Sticlele!... Sticlele mele...! 

Capitolul LVII Galeria de la Saint-Mande. 

Cincizeci de persoane îl aşteptau pe intendentul superior. 
Fouguet nu-şi îngădui nici măcar răgazul de a schimba o 
vorbă cu valetul său de cameră şi de la scara unde cobori 
din trăsură trecu de-a dreptul în primul salon. Acolo erau 
adunaţi prietenii lui, care discutau între ei; şeful bucătar se 
pregătea să întindă masa. Dar, mai mult decât toţi, abatele 
Fouguet pândea întoarcerea fratelui său şi încerca să facă 
onorurile casei în lipsa acestuia. 

La sosirea intendentului superior se stârni un murmur de 
bucurie şi de simpatie: Fouquet, totdeauna plin de voioşie şi 
bunăvoință, de dărnicie chiar, era iubit de poeţii săi, de 
artiştii şi de oamenii lui de afaceri. Dar în astă-seară, 
fruntea lui, pe care mica sa curte citea, ca pe aceea a unui 
zeu, toate mişcările din sufletul său, pentru a şti ce linie de 
conduită să aleagă, fruntea lui, pe care afacerile n-o 
încreţeau niciodată, era acum mai palidă ca de obicei şi nu 
numai unul dintre prieteni observă această paloare. 

Fouquet se aşeză la mijlocul mesei şi prezidă cu multă voie 
bună ospăţul. Îi povesti lui La Fontaine expediţia lui Vatel cu 
vinurile sale. Lui Pellisson îi povesti întâmplarea cu 
Menneville şi cu găina slabă, în aşa fel că toată lumea îl 
putu auzi. Izbucni atunci o furtună de râsete şi de glume, 
care nu se potoli decât la un gest grav şi trist al lui 
Pellisson. 

Abatele Fouquet, neştiind în ce scop adusese vorba fratele 
său despre această întâmplare, asculta cu urechile aţintite 
şi căuta pe chipul lui Gourville sau pe acela al inten-dentului 


superior o explicaţie pe care n-o găsea nicăieri. Pellisson luă 
cuvântul: 

— Se vorbeşte, prin urmare, de domnul Colbert? Zise el. 

— Şi de ce nu? Răspunse Fouquet? Dacă e adevărat, după 
cum se spune, că regele l-ar fi făcut intendentul său? 

Abia apucă Fougquet să arunce aceste cuvinte, rostite cu un 
anume subîinţeles, că o explozie de exclamaţii se produse 
printre comeseni. 

— Un zgârcit! Zise unul. 

— Un calic! Adăugă altul. 

— Un făţarnic! Strigă al treilea. 

Pellisson schimbă o privire scurtă cu Fouquet. 

— Domnilor? Vorbi el? Într-adevăr, defăimăm un om pe 
care nimeni nu-l cunoaşte: asta nu e nici omenesc, nici 
înţelept şi iată domnul intendent superior, nu mă îndoiesc, 
este de aceeaşi părere cu mine. 

— Întru totul? Completă Fouquet. Să lăsăm în pace găinile 
grase ale domnului Colbert şi să ne ocupăm de fazanii 
împănaţi ai domnului Vatel. 

Aceste cuvinte opriră norul sumbru ce ameninţa să se 
abată asupra convivilor. Gourville îi încălzi atât de bine pe 
poeţi cu vinul de Joigny, abatele, deştept ca orice om care 
are nevoie de scuzii altuia, îi însufleţi la fel de bine pe 
bancheri şi pe oamenii de spadă, încât, în aburul acestei 
veselii şi în zumzetul conversaţiilor, orice umbră de 
nelinişte dispăru cu desăvârşire. 

Testamentul cardinalului Mazarin formă subiectul discuţiei 
la felul al doilea şi la desert; apoi Fougquet dădu ordin să se 
aducă grămezile de prăjituri şi fântânile de lichioruri în 
salonul alăturat galeriei. Trecu cel dintâi acolo, ţinând de 
braţ o femeie, aleasă de el regina acestei seri. 

Muzicanţii se duseră să mănânce şi ei, astfel că începură 
plimbările prin galerie şi prin grădină, sub un cer de 
primăvară, blând şi parfumat. 

Pellisson se apropie atunci de intendentul superior şi-i 
şopti: 


— Monseniorul are vreo supărare? 

— Una mare? Răspunse Fouquet. Spune-i lui Gourville să- 
ţi povestească despre ce este vorba. 

Întorcându-se, Pellisson dădu cu ochii de La Fontaine, care 
venea la un pas în urma lui. Trebuia să asculte un vers 
latinesc pe care poetul îl făcuse pe seama lui Vatel. La 
Fontaine scanda, de un ceas, acest vers prin toate colţurile 
şi căuta pe cineva care să-l asculte. Crezu că a pus mâna pe 
Pellisson, dar şi acesta îi scăpă. Se întoarse atunci lângă 
Loret, care compusese şi el un catren în cinstea ospăţului şi 
a gazdei. La Fontaine încercă în zadar să-şi plaseze versul 
său; Loret voia să-şi plaseze şi el catrenul. Poetul se văzu 
deci silit să se întoarcă la domnul conte de Chanost, pe care 
Fouquet tocmai îl luase de braţ. 

Abatele Fouquet observă că poetul, distrat ca totdeauna, 
voia să se apropie de cei doi vorbitori, şi-l opri din drum. La 
Fontaine se agăţă atunci de el şi-i recită. Versul. Abatele, 
care nu ştia latineşte, îşi clătina capul, în cadență, la fiecare 
pendulare a trupului la dreapta şi stânga, făcută de La 
Fontaine, potrivit cadenţei dactilelor şi spondeilor. 

În acest timp, în dosul cristalelor cu prăjituri, Fouquet îi 
vorbea domnului de Chanost, ginerele său, despre 
evenimentul zilei. 

— Ar trebui să-i trimitem pe cei de prisos la focul de 
artificii? Îi spuse Pellisson lui Gourville? Pentru ca noi să 
putem vorbi în linişte aici. 

— Aşa-i? Răspunse Gourville, care-i şi şopti ceva la ureche 
lui Vatel. 

Numaidecât, acesta începu să împingă spre grădină 
grupuri de tineri, de doamne şi de flecari, în vreme ce 
bărbaţii se plimbau prin galeria luminată de trei sute de 
lumânări de ceară, în văzul amatorilor de artificii, care se 
grăbeau să iasă în grădină. 

Gourville se apropie de Fouquet şi-i spuse: 

— Domnule, suntem toţi aici. 

— Toţi? Întrebă Fouquet. 


— Da, numărați. 

Intendentul superior întoarse capul şi numără. Erau opt 
persoane. 

Pellisson şi Gourville mergeau ţinându-se de braţ, ca şi 
cum ar fi vorbit lucruri fără importanţă. Loret şi doi ofiţeri 
făceau la fel, mergând în sens invers. Abatele Fougquet se 
plimba de unul singur. 

Fouquet păşea împreună cu domnul de Chanost, lăsând să 
se pară că e adâncit în convorbirea cu ginerele său. 

— Domnilor? Zise el? Niciunul dintre dumneavoastră să nu 
ridice capul în mers şi să nu lase a se vedea că-mi dă vreo 
atenţie; plimbaţi-vă mai departe, suntem singuri şi 
ascultaţi-mă. 

O mare tăcere se făcu în salon, tulburată doar de 
strigătele îndepărtate ale veselilor oaspeţi care îşi făceau în 
boschete pentru a vedea mai bine artificiile. Erau un 
spectacol bizar aceşti oameni care păreau că se plimbă în 
grupuri, care păreau că se gândesc la lucruri diferite şi 
totuşi cu toţii atenţi la vorbele unuia singur dintre ei, deşi 
acesta, la rândul lui, părea că nu-i vorbeşte decât vecinului 
său. 

— Domnilor? Zise Fouquet? Aţi băgat de seamă, fără 
îndoială, că doi dintre prietenii noştri lipsesc astă-seară de 
la reuniunea din fiecare miercuri... Pentru Dumnezeu, 
abate, nu te opri din mers, nu e nevoie să stai pe loc ca să 
poţi auzi! Umblă, rogu-te, cu aerul dumitale firesc şi fă-te că 
te gândeşti la ceva şi, fiindcă ai privirea pătrunzătoare, 
aşază-te în dreptul ferestrei deschise, iar dacă vezi pe 
cineva întorcându-se spre galerie, dă-ne de veste, tuşind. 

Abatele se supuse. 

— Eu n-am băgat de seamă că lipsesc doi? Zise Pellisson, 
care, în aceeaşi clipă, îi întoarse spatele lui Fougquet şi porni 
în sens invers. 

— Eu? Zise Loret? Nu-l văd pe domnul Lyodot, care îmi dă 
cu regularitate un subsidiu. 


— lar eu? Adăugă abatele, de la fereastră? Nu-l văd pe 
scumpul meu d'Eymeris, care-mi datorează o mie o sută de 
livre de la ultimul nostru brelan. 

— Loret? Răspunse Fouquet, mergând cu faţa întunecată 
şi aplecată în jos? Dumneata n-ai să mai capeţi subsidiul de 
la Lyodot, iar dumneata, abate, n-ai să mai vezi cele o mie o 
sută de livre de la d'Eymeris, pentru bunul motiv că şi unul 
şi altul vor muri. 

— Vor muri?! Strigă adunarea, ţintuită deodată locului, 
fără voia ei, de aceste vorbe înspăimântătoare. 

— Mişcaţi-vă, domnilor? Le şopti Fougquet? Căci s-ar putea 
să fim iscodiţi... Am spus: vor muri. 

— Vor muri! Repetă Pellisson. Aceşti oameni pe care i-am 
văzut, nu-s nici şase zile de atunci, plini de sănătate, de voie 
bună, încrezători în viitor. Ce mai e şi omul, Doamne sfinte! 
O simplă boală îl doboară dintr-o dată! 

— Nu e vorba de boală? Zise Fouquet. 

— Atunci mai pot scăpa! Răspunse Loret. 

— Nu vor mai scăpa. Domnii de Lyodot şi d'Eymeris sunt în 
ajunul ultimei lor zile pe care o mai au de trăit. 

— Dar atunci ce-i răpune pe aceşti domni? Glăsui un ofiţer. 

— Întrebaţi-l pe cel care-i ucide? Răspunse Fouquet. 

— Care-i ucide? Vor fi ucişi? Strigară toţi îngroziţi. 

— Mai mult chiar. Vor fi spânzurați! Murmură Fouquet cu 
un glas sinistru ce răsună ca un dangăt lugubru de clopot 
funerar în această galerie bogată, strălucind de tablouri, de 
flori, de catifele şi de aur. 

Fără să vrea, fiecare se opri din mers; abatele se retrase 
de la fereastră. 

Primele jerbe de artificii începură să zvâcnească în 
văzduh, deasupra crestelor copacilor. Un strigăt prelung, 
pornit din parc, îl chema pe intendentul superior să vină şi 
să se bucure de această privelişte. Fouquet se apropie de o 
fereastră, iar la spatele lui se strânseră prietenii lui, atenţi 
să-i audă cea mai mică dorinţă. 


— Domnilor? Zise el? Domnul Colbert a pus să fie arestaţi, 
judecaţi şi va pune să fie executaţi doi dintre prietenii mei: 
ce trebuie să fac? 

— La dracu! Se exprimă cel dintâi abatele. Acest domn 
Colbert se cuvine să fie spintecat! 

— Monseniore? Îşi dădu cu părerea Pellisson? Trebuie 
vorbit cu maiestatea sa. 

— Regele, dragă Pellisson, a semnat cu mâna lui ordinul de 
execuţie. 

— Ei bine? Se pronunţă contele de Chanost? Trebuie ca 
execuţia să nu aibă loc, asta-i! 

— Cu neputinţă? Rosti Gourville; afară doar de cazul că i- 
am cumpăra pe temniceri. 

— Sau pe guvernator? Zise Fouquei. 

— În noaptea asta chiar, îi putem ajuta pe arestaţi să 
evadeze. 

— Cine dintre dumneavoastră îşi ia sarcina să facă această 
tranzacţie? 

— Eu? Răspunse abatele? Voi duce banii. 

— Eu? Adăugă Pellisson? Voi duce consemnul. 

— Consemnul şi banii? Zise Fouquet; cinci sute de mii de 
livre guvernatorului de la Conciergerie e destul; totuşi, vom 
pune şi un milion, dacă va fi nevoie. 

— Un milion! Exclamă abatele. Cu jumătate din această 
sumă aş putea trece prin foc şi sabie jumătate din Paris! 

— Fără tulburări? Zise Pellisson. Guvernatorul odată 
câştigat, cei doi oameni vor putea sa evadeze; iar ei, scoşi 
din cauză, îi vor aţâţa pe duşmanii lui Colbert şi vor dovedi 
regelui că tânăra lui justiţie nu e de neînvins, ca toate 
măsurile necumpănite. 

— Du-te, atunci, la Paris, Pellisson şi scapă cele două 
victime? Zise Fouquet. Mâine vom vedea ce vom mai face. 
Gourville, dă-i cinci sute de mii de livre lui Pellisson. 

— Ia seama să nu dai greş! Zise abatele. Drace, câtă 
răspundere! Lasă-mă să te ajut puţin! 


— 'Tăcere! Rosti Fouquet. Se apropie cineva. Ah, focurile 
de artificii sunt de un efect încântător! 

În acea clipă, o ploaie de scântei căzu, şerpuitoare, în 
rămurişul pădurii din vecinătate. 

Pellisson şi Gourville ieşiră împreună pe uşa cea mare a 
galeriei; Fougquet cobori în grădină, împreună cu ceilalţi 
cinci conjuraţi. 

Capitolul LVIII Epicurienii. 

După felul cum Fouquet dădea sau părea să dea întreaga 
sa atenţie iluminaţiilor strălucitoare, muzicii galeşe a 
lăutelor şi oboaielor, jerbelor scânteietoare de artificii care, 
îmbrăţişând cerul cu săgeți roşiatice de lumină, întăreau, în 
dosul copacilor umbra posomorâtă a turnului de la 
Vincennes, după felul, spuneam, cum intendentul superior 
le surâdea doamnelor şi poeţilor, serbarea se dovedea a nu 
fi mai puţin veselă ca de obicei, iar Vatel, a cărui privire 
neliniştită, mândră chiar, se îndrepta mereu, întrebătoare, 
către aceea a lui Fouquet, nu se arătă nemulţumit de 
primirea făcută programului serii. 

După încetarea focurilor de artificii, invitaţii se împrăştiară 
prin grădină şi pe sub porticele de marmură, cu acea 
nestingherită libertate ce denotă la stăpânul casei atâta 
nobila uitare a mândriei, atâta curtenitoare ospitalitate, 
atâta magnifică nepăsare. 

Poeţii se rătăciră, braţ la braţ, prin boschetele din parc; 
unii se trântiră pe covoarele de iarbă, spre marea jale a 
costumelor de catifea şi a frizurilor, în care se încâlceau fire 
uscate de iarbă sau răzlețe frunzuliţe verzi. 

Doamnele, în număr mai mic, ascultau cântecele artiştilor 
şi versurile poeţilor; altele ascultau proza pe care o 
spuneau, cu multă artă, nişte oameni care nu erau nici 
comedianţi, nici poeţi, dar cărora tinereţea şi singurătatea 
le dădeau un har de a vorbi neobişnuit şi care lor li se părea 
a fi cel mai plăcut dintre toate. 

— De ce oare? Zise La Fontaine? Stăpânul nostru Epicur 
n-a binevoit să coboare în grădină? Epicur nu-şi părăsea 


niciodată discipolii, astfel că stăpânul nostru face un lucru 
greşit. 

— Domnule? I-o întoarse Conrart? Dumneata faci un lucru 
greşit când stărui să te împodobeşti cu numele de 
epicurian; într-adevăr, nimic aici nu aminteşte doctrina 
filosofului din Gargeta. 

— Hm! Făcu La Fontaine. Nu stă oare scris că Epicur a 
cumpărat o grădină mare şi că trăia acolo în linişte cu 
prietenii săi? 

— E adevărat. 

— Ei bine, domnul Fougquet n-a cumpărat şi dânsul o 
grădină mare la Saint-Mande şi nu petrecem aici foarte 
fericiţi, împreună cu el şi cu prietenii noştri? 

— Da, fără îndoială; din păcate însă, nici grădina, nici 
prietenii nu duc la vreo asemănare. Căci, unde vezi 
dumneata vreo asemănare între doctrina domnului Fouquet 
şi aceea a lui Epicur? 

— În aceasta: „Plăcerea îţi dă fericirea”. 

— Adică? 

— Ei bine, eu cred că nu ne putem socoti nefericiţi, eu, cel 
puţin. O masă bună, vin de Joigny, pe care au avut 
bunăvoința să se ducă să-l cumpere pentru mine de la 
cârciuma unde-l beau de obicei; nici o neghiobie rostită în 
cursul ospăţului de un ceas, cu toate că erau acolo zece 
milionari şi douăzeci de poeţi. 

— Te opresc aici. Ai vorbit de vinul de Joigny şi de o masă 
bună. Tot mai stăruieşti? 

— Stăruiesc, antecho, cum se spune la Port-Royal. 

— Atunci adu-ţi aminte că marele Epicur trăia şi-şi ospăta 
discipolii cu pâine, legume şi apă chioară. 

— Asta nu e tocmai sigur? Zise La Fontaine? Şi s-ar putea 
ca dumneata să-l confunzi pe Epicur cu Pitagora, scumpul 
meu Conrart. 

— Mai aminteşte-ţi apoi că filosoful cel vechi se avea destul 
de rău cu zeii şi cu magistraţii. 


— Oh, iată ceea ce nu pot să sufăr? Replică La Fontaine? 
La Epicur ca şi la domnul Fouquet! 

— Nu-l pune alături cu domnul intendent superior? Zise 
Conrart cu tulburare în glas? Dacă vrei să nu dai apă la 
moară vorbelor ce se şoptesc despre el şi despre noi. 

— Ce vorbe? 

— Că suntem nişte francezi răi, fără dragoste de monarc şi 
fără respectul legilor. 

— Atunci, mă întorc la textul meu? Zise La Fontaine. 
Ascultă, Conrart, iată morala lui Epicur... pe care, de 
altminteri, eu îl socot, dacă mai e nevoie să ţi-o spun, o 
legendă. Tot ceea ce se leagă cât de cât cu antichitatea e 
legendă. lupiter, dacă bagi bine de seamă, înseamnă viaţa, 
Alcide, puterea. Cuvintele stau mărturie ca să-mi dea 
dreptate: Zeus e zen, a trăi; Alcide e alce, tărie. Ei bine, 
Epicur e blândă supraveghere, ocrotirea; or, cine veghează 
mai bine asupra statului şi cine-i ocroteşte mai bine pe 
indivizi ca domnul Fougquet? 

— Dumneata îmi faci o lecţie de etimologie, iar nu de 
morală; eu spun că noi, epicurienii moderni, suntem nişte 
cetăţeni supărători. 

— O! Exclamă La Fontaine. Dacă suntem cetăţeni 
supărători, nu e din pricină că urmăm maximele maestrului. 
Ascultă unul dintre aforismele lui cele mai importante. 

— Ascult. 

— Doreşte-ţi cârmuitori buni.” 

— Ei şi? 

— Ei şi, ce ne spune oare domnul Fouquet în fiecare zi? 
„Când vom fi, în sfârşit, guvernaţi?” O spune sau nu? Hai, 
Conrart, fii sincer! 

— O spune, e adevărat. 

— Ei, asta-i curată doctrină a lui Epicur. 

— Da, numai că sună puţin a răzvrătire. 

— Cum, e răzvrătire când vrei să fii guvernat de 
cârmuitori buni? 

— Fără îndoială, dacă cei ce cârmuiesc sunt răi. 


— Răbdare! Am răspunsuri la toate. 

— Chiar şi la cele ce ţi-am spus acum? 

— Ascultă: „Supune-te celor ce cârmuiesc rău...” Oh, aşa 
stă scris: Cacos politeusi... („Celor ce cârmuiesc rău”? În 
greaca veche.) Te încrezi în textul meu? 

— La dracu! Te cred. Dar ştii ca vorbeşti greceşte ca însuşi 
Esop, dragul meu La Fontaine? 

— Asta o spui din răutate, amice Conrart? 

— Să mă ferească Dumnezeu! 

— Atunci să ne întoarcem la domnul Fougquet. Ce ne repeta 
el tot timpul? Oare nu asta: „Ce slugoi, acest Mazarin! Ce 
neghiob! Ce lipitoare! Trebuie totuşi să ne supunem acestui 
caraghios...!” Mărturiseşte, Conrart, spunea sau nu spunea 
el asta? 

— Mărturisesc c-o spunea şi poate chiar prea des. 

— Întocmai ca Epicur, prietene, întocmai ca Epicur: repet, 
suntem epicurieni şi asta e foarte plăcut. 

— Da, încă mi-e teamă să nu se ridice, alături de noi, o 
sectă ca aceea a lui Epictet; ştii foarte bine, filosoful din 
Hierapolis, acela care zicea că pâinea e un lux, legumele o 
risipă şi apa de fântână o beţie; acela care, bătut de 
stăpânul său, îi spunea, mormăind puţin, e adevărat, dar 
fără sa se supere: „Facem rămăşag că mi-ai zdrobit 
piciorul?” şi câştiga totdeauna rămăşagul. 

— Era un gogoman acest Epictet al dumitale. 

— Mă rog, dar ar putea să fie la modă şi în zilele noastre, 
schimbându-şi doar numele în acela de Colbert. 

— Aş! Răspunse La Fontaine. Aşa ceva e cu neputinţă. 
Niciodată n-ai să-l găseşti pe Epictet în Colbert. 

— Ai dreptate, îl voi găsi pe... Colbert, cel mult. 

— Ah, eşti bătut, Conrart; ai început să te refugiezi în 
jocuri de cuvinte. Domnul Arnauld susţine că eu n-am 
logică... Am mai multă ca domnul Nicole. 

— Da? Ripostă Conrart? Ai logică, dar eşti jansenist. 

Această replică fu primită cu un imens hohot de râs. 
Încetul cu încetul, plimbăreţii fuseseră atraşi de gălăgia 


celor doi vorbitori în jurul boschetului sub care discutau ei. 
Întreaga convorbire fusese ascultată cu religiozitate şi 
Fouquet însuşi, abia stăpânindu-se, dăduse pilda 
moderaţiei. Dar deznodământul scenei îl făcu să nu se mai 
poată ţine şi pufni în râs. Toată lumea izbucni în hohote, ca 
şi el şi cei doi filosofi fură salutaţi cu felicitările celor din jur. 

Totuşi, La Fontaine fu declarat învingător pentru erudiţia 
lui adâncă şi pentru logica lui neînfrântă. Conrart obţinu 
despăgubirile datorate unui luptător nenorocos: fu lăudat 
pentru loialitatea intenţiei lui şi pentru cugetul lui 
neprihănit. 

În clipa când demonstrațiile de bucurie erau în toi, în clipa 
când doamnele îi învinuiau pe cei doi adversari că nu le 
cuprinseseră şi pe femei în sistemul de fericire epicuriană, 
se ivi Gourville, venind din cealaltă parte a grădinii şi 
apropiindu-se de Fouquet, care era cu ochii numai la el şi 
care, de cum îl văzuse, se desprinsese de grup. Ministrul 
păstra încă pe faţă râsul şi toate trăsăturile nepăsării; dar 
de îndată ce nu mai putea fi privit de cineva, îşi lepădă 
masca. 

— Ei bine? Întrebă el cu nerăbdare? Unde-i Pellisson? Ce 
face Pellisson? 

— Pellisson se reîntoarce de la Paris. 

— l-a adus şi pe prizonieri? 

— N-a putut să stea de vorbă nici cu guvernatorul 
închisorii. 

— Cum! N-a spus că vine din partea mea? 

— A spus, dar guvernatorul a trimis următorul răspuns: 
„Dacă vine din partea domnului Fougquet, trebuie să aibă o 
scrisoare de la domnul Fouquet”. 

— Oh? Făcu acesta? Dacă e vorba numai de a-i da o 
scrisoare... 

— Nu? Răspunse Pellisson, care se ivi în colţul tufişului? 
Nu, monseniore... Duceţi-vă singur şi vorbiţi-i în numele 
vostru. 


— Da, ai dreptate; am să mă retrag în casă ca şi cum aş 
avea de lucru; lasă caii înhămaţi, Pellisson. Ţine lumea aici, 
Gourville. 

— Un ultim sfat, monseniore? Zise acesta. 

— Spune, Gourville. 

— Nu vă duceţi la guvernatorul închisorii decât în ultimul 
moment; e o îndrăzneală, dar nu e un lucru chibzuit. lertaţi- 
mă, domnule Pellisson, dacă sunt de altă părere decât 
dumneavoastră; dar credeţi-mă, monseniore, trimiteţi-i 
guvernatorului o vorbă prin cineva, e un om cumsecade, 
însă nu vă duceţi dumneavoastră personal. 

— Aşa voi face? Zise Fouquet. De altminteri, avem înaintea 
noastră toată noaptea. 

— Nu vă bizuiţi prea mult pe timp, chiar de ar fi de două 
ori mai mare decât am avea nevoie? Răspunse Pellisson; nu 
e niciodată rău să ajungi mai devreme. 

— Adio? Zise intendentul superior. Vino cu mine, Pellisson. 
Gourville, ai grijă de oaspeţi. 

Şi plecă. 

Epicurienii nu băgară de seamă că şeful şcolii dispăruse; 
lăutele cântară toată noaptea. 

Capitolul LIX Un sfert de ceas întârziere. 

Fouquet, plecat de-acasă pentru a doua oară în ziua aceea, 
se simţi mai puţin obosit şi mai puţin tulburat decât s-ar fi 
putut crede că ar fi trebuit să fie. El se întoarse către 
Pellisson, care, în colţul trăsurii, se gândea cu îngrijorare ce 
măsură ar fi mai bună pentru a răspunde exagerărilor lui 
Colbert. 

— Dragul meu Pellisson? Îi spuse atunci Fouquet? Păcat că 
nu eşti o femeie. 

— Ba cred, dimpotrivă, că e mai bine? Răspunse Pellisson? 
Căci, orice s-ar zice, monseniore, sunt neînchipuit de urât. 

— Pellisson! Pellisson! Rosti intendentul superior râzând. 
Spui într-una că eşti urât pentru a nu lăsa să se creadă că 
asta îţi dă multe necazuri. 


— Multe, într-adevăr, monseniore; nu cred să fie un om 
mai nefericit decât mine. Eram frumos, dar vărsatul m-a 
urâţit; sunt deci lipsit de mijlocul de a fi pe placul cuiva; or, 
sunt cel dintâi slujitor al dumneavoastră, sau aproape; sunt 
legat de interesele dumneavoastră şi dacă aş fi o femeie 
frumoasă, v-aş fi acum de cel mai mare folos. 

— Cum adică? 

— M-aş duce la guvernatorul închisorii, l-aş seduce, căci e 
un crai şi-i place crailâcul, apoi m-aş întoarce cu cei doi 
prizonieri, prietenii noştri. 

— Sper s-o pot face eu însumi, cu toate că nu sunt femeie 
frumoasă? Replică Fouquet. 

— Nimic de zis, monseniore; însă o să vă înjosiţi prea mult. 

— Stai! Strigă deodată Fouquet cu una din acele tresăriri 
tainice pe care le stârneşte în inimă o năvală de sânge 
fierbinte sau amintirea unei clipe dulci. Stai! Cunosc o 
femeie care va juca pe lângă locotenentul guvernator de la 
Conciergerie rolul de care avem nevoie! 

— Eu cunosc cincizeci, monseniore, cincizeci de trâmbiţe 
care ar umple universul cu generozitatea voastră, cu 
devotamentul vostru faţă de prieteni, dar care v-ar pierde, 
totuşi, mai curând sau mai târziu, pierzându-se. 

— Eu nu vorbesc despre astfel de femei, Pellisson; vorbesc 
de o frumoasă şi nobilă fiinţă, care îmbină însuşirile sexului 
ei cu valoarea şi sângele nostru rece; vorbesc de o femeie 
destul de frumoasă pentru ca zidurile închisorii să se încline 
în faţa ei şi să o salute, de o femeie îndeajuns de discretă 
pentru ca nimeni să nu bănuiască de cine va fi fost trimisă. 

— O comoară? Zise Pellisson; îi veţi face domnului 
guvernator de la Conciergerie un plocon cum nu se poate 
altul mai bun. La dracu, monseniore! Chiar de i s-ar tăia 
capul? Ceea ce se poate întâmpla? Dar măcar va fi avut 
înainte de a muri un mare noroc, pe care nici un alt bărbat 
nu l-a întâlnit până la el! 

— Şi adaug? Zise Fouquet? Că guvernatorul închisorii nu 
va rămâne fără cap, căci va avea la îndemână caii mei ca să 


poată fugi şi cinci sute de mii de livre ca să poată trăi fără 
griji în Anglia; adaug iarăşi că femeia, prietena mea, nu-i va 
da decât caii şi banii. Haidem să căutăm această femeie, 
Pellisson! 

Intendentul superior întinse mâna spre cordonul de 
mătase şi de aur din interiorul trăsurii, dar Pellisson îl opri. 

— Monseniore? Zise el? Veţi pierde, căutând această 
femeie, tot atâta timp cât a pierdut Columb până să 
găsească Lumea Nouă. Şi noi n-avem decât două ceasuri ca 
să izbutim; guvernatorul odată culcat, cum să mai intrăm la 
el fără zarvă? Ziua odată venită, cum să ne mai ascundem 
planurile? Duceţi-vă, monseniore, duceţi-vă singur şi nu mai 
umblaţi nici după îngeri, nici după femei în noaptea asta. 

— Dar, dragă Pellisson, am şi ajuns la poarta sa! 

— La poarta îngerului? 

— Ei da! 

— Dar acesta e palatul doamnei de Bellieres... 

— Sst! 

— Ah! Doamne! Făcu Pellisson. 

— Ai ceva de zis împotriva ei? Întrebă Fouquet. 

— Nimic, vai! Şi tocmai asta mă deznădâăjduieşte. Nimic, 
absolut nimic... De-aş putea să vă spun, dimpotrivă, atâta 
rău despre ea, încât să vă împiedic de a vă mai duce la 
dânsa! 

Dar Fouquet şi dăduse ordin de oprire; trăsura stătea pe 
loc. 

— Să mă împiedici? Zise Fouquet. Nici o putere din lume 
nu m-ar putea împiedica, mă înţelegi, de a-i spune un 
compliment doamnei du Plessis-Bellieres; de altminteri, 
cine ştie dacă n-o să avem nevoie de dânsa! Vii cu mine? 

— Nu, monseniore, nu. 

— Dar nu vreau să te fac să mă aştepţi, Pellisson? Zise 
Fouquet cu o sinceră curtenie. 

— Cu atât mai bine, monseniore; ştiind că mă faceţi să 
aştept, veţi sta cât mai puţin sus... Luaţi seama! Se zăreşte 
o trăsură în curtea ei; e cineva la dânsa! 


Fouquet se plecă spre scara trăsurii. 

— Încă o rugăminte? Şopti Pellisson? Nu intraţi la această 
doamnă decât după ce ne vom întoarce de la Conciergerie, 
vă rog! 

— Eh, cinci minute, Pellisson! Răspunse Fouquet, punând 
piciorul pe treptele palatului. 

Pellisson rămase în fundul trăsurii, cu sprâncenele 
încruntate. 

Fouquet se urcă la marchiză şi îşi spuse numele în faţa 
valetului, ceea ce stârni un şir de plecăciuni şi o grabă ce 
dovedeau că stăpâna casei formase obişnuinţa ca acest 
nume să fie respectat şi iubit la dânsa. 

— Domnul intendent superior! Strigă marchiza, înaintând 
foarte palidă către Fougquet. Câtă cinste! Şi cât de 
neaşteptată! Adăugă ea. Apoi, încet: Ia seama? Îi spuse? 
Marguerite Vanel e la mine. 

— Doamnă? Răspunse Fouquet, tulburat? Veneam pentru 
afaceri... Numai câteva vorbe în mare grabă. 

Şi intră în salon. 

Doamna Vanel se ridicase mai palidă, mai lividă ca Invidia 
însăşi. În zadar îi adresă Fouquet salutul cel mai fermecător 
şi mai plin de împăciuire; ea nu răspunse decât printr-o 
aruncătură de ochi groaznică, îndreptată asupra marchizei 
şi asupra lui Fouquet. Privirea aceasta crudă a unei femei 
geloase e un stilet ce găseşte spărtura prin care să poată 
străpunge cele mai tari platoşe; Marguerite Vanel îl înfipse 
fără milă în inimile celor doi confidenţi. Făcu apoi o 
reverență către prietena ei, una mai adâncă în faţa lui 
Fougquet şi plecă, spunând că mai are de făcut o mulţime de 
alte vizite, înainte ca marchiza, fâstâcită, sau Fouquet, 
cuprins de nelinişte, să se fi gândit s-o reţină. 

Abia ieşită pe uşă, că Fougquet, rămas singur cu marchiza, 
căzu în genunchi în faţa ei, fără să spună o vorbă. 

— Te aşteptam? Rosti marchiza cu un zâmbet dulce. 

— O, nu? Zise el? Căci atunci n-ai fi primit-o pe această 
femeie. 


— A intrat de un sfert de ceas doar şi nu puteam bănui că 
are să vină la mine chiar în astă-seară. 

— Aşadar, mă iubeşti puţin, marchiză? 

— Nu despre asta e vorba, domnule, ci de primejdiile care 
te ameninţă; ce treburi te pun pe drumuri? 

— Vreau să-mi smulg astă-seară prietenii din închisoarea 
palatului. 

— Şi cum anume? 

— Cumpărându-l, seducându-l pe guvernator. 

— E unul dintre prietenii mei; pot să te ajut, fără să-ţi 
dăunez? 

— Oh, marchiză, mi-ai aduce cel mai mare serviciu; dar 
cum să facem ca să nu-ţi întinezi numele? Căci niciodată 
viaţa mea, puterea mea, libertatea mea nu vor fi de ajuns ca 
să te răsplătesc dacă o lacrimă îţi va cădea din ochi, dacă o 
mâhnire îţi va întuneca fruntea. 

— Monseniore, nu-mi mai spune astfel de cuvinte care mă 
ameţesc; sunt vinovată de-a fi voit să te ajut, fără să fi ţinut 
seama de însemnătatea pasului meu. Te iubesc, într-adevăr, 
ca o prietenă bună şi, ca prietenă, îţi sunt recunoscătoare 
pentru bunăvoința pe care mi-ai arătat-o; dar vai!... Vai! 
Nicicând n-ai să găseşti în mine o amantă. 

— Marchiză! Rosti Fouquet cu o voce înăbuşită. De ce? 

— Fiindcă eşti iubit prea mult? Răspunse în şoaptă tânăra 
femeie? Fiindcă eşti iubit de prea multă lume... Fiindcă 
strălucirea gloriei şi a averii îmi răneşte privirea, în timp ce 
sumbra durere mi-o atrage; fiindcă, în sfârşit, eu care te-am 
respins în momentele celei mai fastuoase măreţii, eu care 
abia dacă te-am privit atunci când te aflai în culmea 
splendoarei, am venit, ca o femeie rătăcită, să mă arunc, 
pentru a spune astfel, în braţele dumitale când am văzut că 
o nenorocire plutea deasupra capului dumitale... Acum cred 
că înţelegi, monseniore... Fii iarăşi fericit, pentru ca şi eu să 
fiu iarăşi cu inima şi gândurile curate; nefericirea dumitale 
m-ar pierde. 


— Oh, doamnă? Zise Fouquet cu o tulburare pe care n-o 
mai încercase niciodată până atunci? Chiar de va trebui să 
cad pe cea din urmă treaptă a mizeriei omeneşti, tot voi 
aştepta de pe buzele dumitale acest cuvânt pe care nu vrei 
astăzi să mi-l dai şi atunci, doamnă, te vei ridica foarte sus 
în nobilul dumitale egoism; atunci vei crede că aduci 
mângâiere celui mai nefericit dintre oameni, însă vei spune 
„te iubesc” celui mai ilustru, celui mai plin de bucurie, celui 
mai triumfător dintre fericiţii pământului! 

Se afla încă la picioarele sale, sărutându-i mâinile, când 
Pellisson dădu buzna peste ei, strigând cu un aer 
înspăimântat: 

— Monseniore! Doamnă! lertare, doamnă, vă rog să mă 
iertaţi... Monseniore, a trecut o jumătate de oră de când 
sunteţi aici... Oh, nu mă priviţi amândoi atât de 
mustrători... Doamnă, vă rog, cine este doamna care a ieşit 
de la dumneavoastră când a intrat monseniorul? 

— Doamna Vanel? Răspunse Fouquet. 

— Aşa! Exclamă Pellisson. Eram sigur! 

— Ei bine, ce e? 

— Ei bine, s-a urcat, foarte palidă, în trăsura sa. 

— Treaba ei! Zise Fougquet. 

— Da, dar vă interesează poate să ştiţi ce i-a spus 
vizitiului. 

— Ce i-a spus, Dumnezeule? Strigă marchiza. 

— La domnul Colbert!” rosti Pellisson cu glas înăbuşit. 

— Dumnezeule mare! Pleacă! Pleacă, monseniore! Făcu 
marchiza împingându-l pe Fouquet spre uşa salonului, în 
timp ce Pellisson îl trăgea de mână. 

— Ei, dar ce sunt eu, un copil pe care-l faceţi să se sperie 
de o umbră? Se împotrivea ministrul. 

— Eşti un uriaş? Răspunse marchiza? Pe care o viperă 
caută să-l muşte de călcai. 

Pellisson îl târi mai departe până la trăsură. 

— La palat, în goană! Strigă Pellisson către vizitiu. 


Caii porniră ca fulgerul; nimic nu-i opri, nici o clipă, din 
alergătura lor. Doar când ajunseră la arcada de la Saint- 
Jean şi voiau să intre în Piaţa Grevei, un lung şir de călăreţi, 
închizând trecerea îngustă, opri trăsura intendentului 
superior. Cu neputinţă de străpuns această barieră; au 
trebuit să aştepte până când arcaşii de pază călări, căci ei 
erau, se scurseră la deal, escortând o căruţă mare ce se 
îndrepta în trapul cailor spre piaţa Baudoyer. 

Fouquet şi Pellisson nu luară în seamă această întâmplare 
decât pentru a deplânge clipele de întârziere pe care le 
pierduseră aici. Intrară la temnicerul palatului după cinci 
minute. 

Ofiţerul se plimba prin curtea din faţă. La numele lui 
Fouquet, rostit la urechea lui de Pellisson, guvernatorul se 
apropie în grabă de trăsură şi, cu pălăria în mână, făcu mai 
multe plecăciuni. 

— Ce cinste pentru mine, monseniore! Zise el. 

— Un cuvânt, domnule guvernator. Vrei să-ţi dai osteneala 
de a te urca în trăsură? 

Ofiţerul se urcă în trăsura grea şi se aşeză în faţa lui 
Fouquet. 

— Domnule? Zise ministrul? Vreau să-ţi cer un serviciu. 

— Spuneţi, monseniore. 

— Un serviciu compromiţător pentru dumneata, domnule, 
dar care îţi asigură pentru totdeauna ocrotirea şi prietenia 
mea. 

— Chiar de va trebui să mă arunc în foc pentru domnia 
voastră, monseniore, o voi face fără şovâială! 

— Mulţumesc? Zise Fouquet. Ceea ce-ţi cer eu e mult mai 
simplu. 

— Atunci s-a făcut, monseniore; despre ce este vorba? 

— Să mă conduci în camerele domnilor Lyodot şi 
d'Eymeris. 

— Monseniorul vrea să-mi spună pentru ce? 

— Îţi voi spune în prezenţa lor, domnule şi în acelaşi timp 
îţi voi arăta toate mijloacele prin care s-ar putea acoperi 


această evadare. 

— Evadare? Dar monseniorul n-a aflat încă? 

— Ce să aflu? 

— Că domnii Lyodot şi d'Eymeris nu mai sunt aici. 

— De când? Strigă Fouquet, tremurând de ciudă. 

— De un sfert de ceas. 

— Şi unde sunt? 

— În turnul de la Vincennes. 

— Cine i-a scos de aici? 

— Un ordin al regelui. 

— Nenorocire! Mugi Fouquet, lovindu-şi fruntea cu palma. 
Nenorocire! 

Şi, fără a-i mai spune un singur cuvânt guvernatorului, se 
lăsă pe perna trăsurii, cu deznădejdea în suflet, cu moartea 
zugrăvită pe faţă. 

— Ei bine? Întrebă Pellisson cu nelinişte. 

— Ei bine, prietenii noştri sunt pierduţi! Colbert i-a trimis 
în turnul de la Vincennes. Ei erau cei care ne-au tăiat calea 
la arcada de la Saint-Jean. 

Pellisson, ca lovit de trăsnet, nu mai scoase o vorbă. Cu o 
mustrare, şi-ar fi ucis stăpânul. 

— Unde doreşte monseniorul să meargă? Întrebă valetul. 

— La mine, la Paris. Dumneata, Pellisson, întoarce-te la 
Saint-Mande şi într-un ceas să mi-l aduci pe abatele 
Fouquet. Repede! 

Capitolul LX Plan de bătaie. 

Noaptea era înaintată când abatele Fouguet, însoţit de 
Gourville, ajunse la fratele său. Aceşti trei bărbaţi, palizi de 
grija celor ce aveau să se întâmple, arătau mai puţin ca trei 
puternici ai zilei, ci păreau mai degrabă trei conspiratori 
uniţi de acelaşi gând al violenţei. 

Fouquet se plimbă îndelung prin încăpere, cu privirea 
înfiptă în podea, cu mâinile strânse una într-alta. În sfârşit, 
luându-şi inima în dinţi, rosti, cu un suspin adânc: 

— Abate, mi-ai vorbit chiar astăzi despre anumiţi oameni 
pe care-i întreţii! 


— Da, domnule? Răspunse abatele. 

— La drept vorbind, cine sunt aceşti oameni? 

Abatele şovăi. 

— Haide, fără teamă, căci nu ameninţ; dar fără 
lăudăroşenii, căci nu-mi arde de glumă. 

— Fiindcă-mi ceri să-ţi spun adevărul, domnule, iată-l: am 
o sută douăzeci de prieteni sau tovarăşi de plăceri, care 
sunt legaţi de mine ca funia de spânzurat. 

— Şi te poţi bizui pe ei? 

— Oricând şi oriunde. 

— Şi n-ai să te compromiţi, dumneata personal? 

— Numele meu nici nu va fi dat în vileag. 

— Şi sunt oameni hotărâți? 

— Ar da foc la jumătate din Paris, dacă le-aş făgădui că ei 
nu vor fi atinşi de flăcări. 

— Lucrul pe care ţi-l cer, abate? Vorbi Fouquet, ştergându- 
şi sudoarea ce i se scurgea pe faţă? E să asmuţi aceşti o 
sută douăzeci de oameni ai dumitale asupra celor pe care 
ţi-i voi arăta eu, într-un anumit moment... E cu putinţă? 

— Nu e pentru prima dată când li se întâmplă să facă un 
asemenea lucru, domnule. 

— Bine; dar aceşti bandiți vor îndrăzni să atace... O forţă 
înarmată? 

— Asta le e deprinderea. 

— Atunci, adună-ţi aceşti o sută douăzeci de oameni, 
abate. 

— Bine. Unde? 

— Pe drumul spre Vincennes, mâine, la două ceasuri 
precis. 

— Ca să-i răpească pe Lyodot şi d'Eymeris?... Vor fi 
împuşcături? 

— Multe. Te temi? 

— Nu pentru mine, pentru dumneata. 

— Oamenii aceia îşi vor da seama ce fac? 

— Sunt prea deştepţi ca să n-o bănuiască. lar un ministru 
care pune la cale o răscoală împotriva regelui... Se expune. 


— Ce-ţi pasă, dacă plătesc?... De altminteri, de voi cădea 
eu, vei cădea împreună cu mine. 

— Atunci ar fi mai prudent, domnule, să nu ne mişcăm, să-i 
lăsăm regelui această mică satisfacţie. 

— Gândeşte-te bine însă, abate, că Lyodot şi d'Eymeris la 
Vincennes sunt preludiul unei ruini pentru casa mea. [i-o 
repet, eu arestat, te vor întemniţa; eu întemnițat, te vor 
surghiuni. 

— Domnule, sunt la ordinele dumitale. Ce-mi porunceşti să 
fac? 

— Aceea ce-am spus: vreau ca mâine cei doi financiari, pe 
care vor să-i răpună, când sunt atâţia nemernici de care nu 
se atinge nimeni, să fie smulşi din ghearele duşmanilor mei. 
a-ţi toate măsurile de trebuinţă. Se poate? 

— Se poate. 

— Arată-mi planul dumitale. 

— E cât se poate de simplu. Garda obişnuită de execuţii 
este de doisprezece arcaşi. 

— Mâine vor fi o sută. 

— Mă aştept la asta; să punem chiar mai mult, două sute. 

— În timp ce dumneata n-ai decât o sută douăzeci de 
oameni! 

— Iartă-mă. Într-o mulţime formată din o sută de mii de 
curioşi, se găsesc totdeauna zece mii de bandiți sau hoţi de 
buzunare, atât doar că n-au cutezanţa să ia o hotărâre. 

— Ei bine? 

— Mâine, în Piaţa Grevei, pe care o aleg ca teren de luptă, 
vor fi zece mii de auxiliari la cei o sută douăzeci de oameni 
ai mei. Atacul început de aceştia va fi încheiat de ceilalţi. 

— Bine, dar ce se va întâmpla cu prizonierii în Piaţa 
Grevei? 

— Iată: vor fi băgaţi într-o casă oarecare din piaţă; acolo 
se va da asaltul ca să fie răpiți... Sau, poftim, altă idee, mai 
bună încă: multe case de acolo au două intrări, una prin 
piaţă, cealaltă prin strada Mortellerie, prin strada Vannerie, 


sau prin strada Tixeranderie. Prizonierii, intraţi prin una, 
vor ieşi prin cealaltă. 

— Vreau însă ceva mai precis. 

— Caut. 

— Şi eu? Strigă Fougquet? Am găsit! Ascultă ce mi-a venit 
în minte în clipa asta. 

— Ascult. 

Fouquet îi făcu un semn lui Gourville, care păru că 
înţelege. 

— Unul din prietenii mei îmi împrumută adesea cheile unei 
case pe care el a închiriat-o în strada Baudoyer şi ale cărei 
grădini întinse dau în dosul unei anumite case din Piaţa 
Grevei. 

— lată ceea ce ne trebuie? Spuse abatele. Care e casa? 

— O cârciumă totdeauna plină de lume, pe a cărei firmă e 
zugrăvit chipul Maicii Domnului. 

— O cunosc? Zise abatele. 

— Această cârciumă are ferestrele spre piaţă şi o ieşire 
care dă într-o curte ce trebuie să comunice cu grădinile 
prietenului meu printr-o portiţă de trecere. 

— Bun! 

— Intraţi prin cârciumă, aduceţi-i acolo şi pe prizonieri, 
apoi apăraţi uşa până când vor reuşi să fugă prin grădina 
din piaţa Baudoyer. 

— Într-adevăr, domnule, ai putea să fii un general 
minunat, ca domnul de Conde. 

— M-ai înţeles? 

— Pe deplin. 

— Cât îţi trebuie ca să-i înfierbânţi pe bandiții dumitale cu 
vin şi să-i ungi cu aur? 

— O, domnule, ce cuvinte! O, domnule, dacă te-ar auzi! 
Unii dintre ei sunt foarte supărăcioşi. 

— Vreau să spun că trebuie să-i faci sa nu mai 
deosebească cerul de pământ, căci mâine mă voi lupta cu 
regele şi eu, când lupt, vreau să înving, pricepi? 

— S-a făcut... Mai da-mi şi alte idei, domnule. 


— Te las pe dumneata să te gândeşti mai departe. 

— Atunci, dă-mi punga. 

— Gourville, numără-i abatelui o sută de mii de livre. 

— Bun... Şi nu vom cruța nimic, nu-i aşa? 

— Nimic. 

— Să fie într-un ceas bun! 

— Monseniore? Interveni Gourville? Dacă se va afla ceva, 
ne vom pierde capetele. 

— Eh, Gourville, îmi faci milă, dragul meu? Răspunse 
Fouquet roşu de mânie. Vorbeşte pentru dumneata şi nu te 
gândi la mine. Capul meu nu se clatină aşa de uşor pe 
umeri. Haide, abate, ne-am înţeles? 

— Ne-am înţeles. 

— Mâine, la ceasurile două? 

— La amiază... Întrucât trebuiesc pregătiţi în chip 
temeinic cei ce ne vor fi de folos. 

— Aşa-i. Nu cruța vinul cârciumarului. 

— Nu-i voi cruța nici vinul, nici casa? Adăugă abatele, 
rânjind. Am planul meu, ţi-am spus; lasă-mă să încep treaba 
şi vei vedea! 

— Unde vei putea fi găsit? 

— Pretutindeni şi nicăieri. 

— Şi eu cum voi avea veşti? 

— Printr-un curier al cărui cal se va găsi chiar în grădina 
prietenului dumitale. Dar care e numele acestui prieten? 

Fouquet se uită din nou la Gourville. Acesta îl scoase din 
încurcătură pe stăpân, schimbând vorba: 

— Îl însoțesc pe domnul abate pentru alte pricini; casa 
însă este uşor de recunoscut: chipul Maicii Domnului în 
faţă, o grădină, singura din cartier, în spate. 

— Bun, bun. Mă duc să-mi pregătesc soldaţii. 

— Însoţeşte-l, Gourville? Zise Fouquet? Şi numără-i banii... 
O clipă, abate... O clipă, Gourville... Ce caracter i se va da 
acestei răpiri? 

— Unul foarte firesc, domnule... Răscoală. 


— Răscoală în legătură cu ce? Căci, hm! Dacă vreodată 
poporul Parisului e gata să ridice osanale regelui, apoi o 
face îndeosebi atunci când regele îi spânzură pe financiari. 

— Voi potrivi eu lucrurile?... Zise abatele. 

— Da, numai că o să le potriveşti rău şi o să iasă totul la 
iveală! 

— Nu, nu... Mai am şi altă idee. 

— Spune. 

— Oamenii mei vor striga: „Colbert! Trăiască Colbert 
se vor arunca asupra prizonierilor ca pentru a-i sfâşia în 
bucăţi şi a-i smulge de la spânzurătoare, ca fiind opedeapsă 
prea blândă pentru ei! 

— Ah, iată o idee straşnică, într-adevăr! Zise Gourville. 
Drace, domnule abate, dar multe îţi mai trec prin cap! 

— Domnule, e meritul familiei? Răspunse cu mândrie 
abatele. 

— Păcătosul! Murmură Fouquet. Apoi adăugă cu glas tare: 
Ideea e bună. Fă aşa şi fereşte-te de vărsare de sânge. 

Gourville şi abatele plecară împreună, foarte preocupaţi. 

Intendentul superior se întinse pe perne să se culce, pe 
jumătate gândindu-se la planurile sinistre de a doua zi, pe 
jumătate mângâind visul său de dragoste. 

Capitolul LXI Crâşma „La Icoana Maicii Domnului” 

La două ceasuri, a doua zi, cincizeci de mii de curioşi erau 
strânşi în Piaţa Grevei, în jurul celor două spânzurători 
ridicate acolo, între cheiul Grevei şi cheiul Pelletier, una 
lângă alta, cu spatele spre parapetul râului. 

Încă de dimineaţă, toţi pristavii bunului oraş Paris 
străbătuseră cartierele cetăţii, mai ales halele şi mahalalele, 
vestind cu glasurile lor aspre şi neobosite marea dreptate 
făcută de rege prin pedepsirea a doi demnitari care au 
sfeterisit banii statului, a doi hoţi care înfometau poporul. Şi 
acest popor, ale cărui interese erau apărate cu atâta 
căldură, pentru a nu se arăta lipsit de respect faţă de 
regele său, lăsă baltă dughenele, tarabele, atelierele, 
alergând să-şi dovedească bruma de recunoştinţă faţă de 


LLA 


şi 


Ludovic al XIV-lea, aşa cum ar fi făcut nişte invitaţi ce s-ar 
teme să nu pară nepoliticoşi dacă nu s-ar duce să ia parte la 
sindrofia celui care i-a chemat ca să petreacă. 

După cuprinsul decretului de osândă, pe care pristavii îl 
citeau cu glas tare, dar cât se poate de prost, doi mânuitori 
ai avutului public, lacomi de bani, jefuitori ai vistieriei 
regale, dositori şi măsluitori de acte, aveau să îndure 
pedeapsa capitală în Piaţa Grevei, „cu numele lor scrise 
deasupra capului fiecăruia”, glăsuia decretul. Deocamdată 
însă, decretul nu pomenea aceste nume. 

Curiozitatea parizienilor nu mai cunoştea margini şi, după 
cum am spus, o mare mulţime aştepta cu o nepotolită 
nerăbdare ceasul hărăzit pentru execuţie. Se răspândise 
zvonul că arestaţii, închişi în turnul de la Vincennes, urmau 
să fie aduşi cât de curând din temniţa de acolo în Piaţa 
Grevei. De aceea, cartierul şi strada Saint-Antoine erau 
ticsite de lume, căci poporul Parisului, în aceste zile de 
mare execuţie, se împărțea în două categorii: cei care voiau 
să-i vadă pe condamnaţi trecând şi aceştia erau cei cu inimi 
mai milostive şi mai slabe, dar având totuşi o filosofie a lor 
care-i făcea să fie curioşi şi cei ce voiau să-i vadă pe osândiţi 
dându-şi ultima suflare, iar aceştia erau cei însetaţi de 
emoţii tari. 

În ziua aceea, domnul d'Artagnan, după ce primi ultimele 
ordine din partea regelui şi-şi luă rămas bun de la prietenii 
lui, al căror număr se reducea deocamdată la Planchet, îşi 
întocmi planul de lucru al zilei, aşa cum e nevoit să facă 
orice om cu prea multe treburi pe cap, ale cărui clipe sunt 
numărate toate, astfel că nu-şi poate îngădui să piardă 
niciuna fără folos. 

„Plecarea e hotărâtă? Îşi spuse el? În zorii zilei, la trei 
ceasuri de dimineaţă; mai am, aşadar, cincisprezece ceasuri 
până atunci. Să punem şase ceasuri pentru somn, care îmi 
este absolut necesar, deci şase; un ceas pentru masă, şapte; 
un ceas ca să-i fac o vizită lui Athos, opt; doua ceasuri 
pentru lucruri neprevăzute? În total zece. Mai rămân, prin 


urmare, cinci ceasuri. Un ceas ca să încasez, sau mai bine 
zis ca să văd cum domnul Fougquet refuză să-mi dea banii; 
un altul pentru a mă duce să iau aceşti bani de la domnul 
Colbert, primind totodată întrebările şi strâmbăturile lui; un 
ceas pentru a-mi pregăti armele, îmbrăcămintea şi pentru 
a-mi unge cizmele. Îmi mai rămân două ceasuri. La dracu! 
Sunt destul de bogat!” 

Spunând acestea, d'Artagnan simţi o bucurie ciudată, o 
bucurie ca în vremea tinereţii, o mireasmă din anii aceia 
frumoşi şi fericiţi de altădată cuprinzându-i fiinţa şi 
îmbătându-l. 

În răstimpul acestor două ceasuri? Îşi mai spuse 
muşchetarul? Mă voi duce să încasez sfertul din chiria ce mi 
se cuvine de la „Icoana Maicii Domnului”. Va fi ceva 
îmbucurător. Trei sute şaptezeci şi cinci de livre! Drace, e 
uluitor! Dacă săracul care n-are decât o livră în buzunarul 
lui ar avea o livră şi doisprezece gologani, ar spune că i-a 
pus Dumnezeu mâna în cap; dar niciodată o astfel de 
pomană nu se abate asupra săracului. Bogatul, dimpotrivă, 
îşi sporeşte avutul cu banii de care nici nu se atinge... lată 
trei sute şaptezeci şi cinci de livre care îmi cad din cer. Mă 
voi duce, aşadar, la „Icoana Maicii Domnului” şi voi bea cu 
chiriaşul meu un pahar cu vin de Spania, pe care tot el mi-l 
va oferi, se înţelege. 

Dar trebuie rânduială, domnule d'Artagnan, rânduială. Să 
facem deci socoteala timpului şi să-l împărţim după treburi: 


Art. 1. Athos. 

Art. 2. La „Icoana Maicii Domnului”. 

Art. 3. Domnul Fouquet. 

Art. 4. Domnul Colbert. 

Art. 5. Masa. 

Art. 6. Haine, cizme, cai, bocceaua de drum. 
Art. 7. Şi ultimul. Somnul. 


În lumina acestei împărțiri a timpului, d'Artagnan se duse 
de-a dreptul la contele de La Fere, căruia îi povesti, cu 


modestie şi naivitate, o parte din fericitele întâmplări din 
ultima vreme. 

Din ajun, Athos era neliniştit din pricina acestei vizite la 
rege; dar patru vorbe fură de ajuns ca să înţeleagă totul. 
Athos ghici că Ludovic îl însărcinase pe d'Artagnan cu o 
anumită misiune importantă, dar nici nu încercă măcar să-l 
facă să-i destăinuie taina. Îl povăţui însă pe prietenul lui să- 
şi ferească pielea şi se oferi, pe ocolite, să-l însoţească, daca 
lucrul este cu putinţă. 

— Dar, dragă prietene? Zise d'Artagnan? Nu plec nicăieri. 

— Cum aşa? Vii şi-ţi iei rămas bun de la mine şi nu pleci 
nicăieri? 

— Oh, e adevărat, e adevărat! Răspunse d'Artagnan, 
roşindu-se puţin. Mă duc să cumpăr o proprietate. 

— Asta-i altceva. Atunci îmi schimb vorba. În loc de: 
„Fereşte-ţi pielea”, îţi voi spune: „Fereşte-ţi punga!” 

— Prietene, te voi înştiinţa de cum voi pune ochiul pe vreo 
proprietate; şi atunci vei avea bunăvoința de a-mi face un 
serviciu, lămurindu-mă cu sfatul tău. 

— Da, da? Răspunse Athos, prea modest ca să-şi îngăduie 
adăugirea unui zâmbet. 

Raoul imită şi el această rezervă părintească. D'Artagnan 
îşi dădu seama că ar fi prea misterios să-şi părăsească 
prietenii sub un pretext oarecare, fără să le spună măcar 
încotro avea să plece. 

— M-am gândit să mă duc către Le Mans? Îi spuse el lui 
Athos. Crezi că e un ţinut bun? 

— Minunat, dragul meu? Răspunse contele, fără să-i mai 
explice că Le Mans se afla în aceeaşi parte ca şi Touraine şi 
că, dacă ar mai aştepta două zile cel mult, ar putea face 
drumul în tovărăşia unui prieten. 

Dar d'Artagnan, mai încurcat încă decât contele, adâncea 
cu fiecare explicaţie nouă smârcul în care se cufunda 
încetul cu încetul. 

— Voi pleca mâine în zorii zilei? Spuse în cele din urmă. 
Până atunci, Raoul, vrei să vii cu mine ca să-mi ţii de urât? 


— Da, domnule cavaler? Răspunse tânărul? Numai dacă 
domnul conte nu are nici o treabă cu mine. 

— Nu, Raoul. Astăzi voi fi primit de Domnul, fratele 
regelui, atâta tot. 

Raoul îi ceru lui Grimaud să-i aducă spada, ceea ce acesta 
făcu numaidecât. 

— Atunci? Zise d'Artagnan, întinzându-şi amândouă 
braţele către Athos? Bun rămas, dragul meu prieten! 

Athos îl îmbrăţişă îndelung şi muşchetarul, care se bizuia 
pe discreţia lui, îi şopti la ureche: 

— Afaceri de stat! 

La care Athos nu răspunse decât printr-o strângere de 
mână şi mai plină de înţeles. 

După aceea se despărţiră. Raoul îl apucă de braţ pe 
vechiul său prieten, care îl duse în strada Saint-Honore. 

— Te conduc la zeul Plutus? Zise d'Artagnan către tânăr. 
Pregăteşte-te: toată ziua, azi, vei vedea cum se adună bani. 
O, m-am schimbat mult, zău că da! 

— Oh, oh, iată ce de lume pe stradă! Se miră Raoul. 

— E vreo procesiune acolo? Îl întrebă d'Artagnan pe un 
haihui. 

— Domnule, e zi de spânzurătoare? Răspunse trecătorul. 

— Cum, spânzurătoare în Piaţa Grevei? Se miră 
d'Artagnan. 

— Da, domnule. 

— Dracu să-l ia pe ticălosul care se lasă spânzurat în ziua 
când trebuie să mă duc să-mi încasez chiria! Strigă 
d'Artagnan. Raoul, ai mai văzut până acum o execuţie prin 
spânzurătoare? 

— Niciodată, domnule... Ferească-mă sfântul! 

— Iată ce înseamnă tinereţea... Dacă ai fi fost de gardă la 
tranşei, aşa cum am fost eu şi o iscoadă... Dar, iartă-mă, 
Raoul, am început să spun palavre... Ai dreptate, e 
îngrozitor să vezi cum e spânzurat cineva... La ce ceas va 
avea loc execuţia, domnule, dacă nu te superi? 


— Domnule? Răspunse hoinarul cu mult respect, încântat 
că avea prilejul să stea de vorbă cu doi oameni de spadă? 
Se spune că pe la ceasurile trei. 

— O, nu e decât unu şi jumătate; să grăbim pasul? Vom 
ajunge tocmai la vreme ca să-mi încasez cele trei sute 
şaptezeci şi cinci de livre şi apoi să plecăm înainte de 
sosirea osânditului. 

— A osândiţilor, domnule? Adăugă orăşeanul? Căci sunt 
doi. 

— Domnule, îţi mulţumesc din toată inima? Zise 
d'Artagnan care, de când îmbătrânise, devenise foarte 
politicos. 

Şi trăgându-l de mână pe Raoul, se îndreptă cu paşi repezi 
spre cartierul Grevei. 

Dacă muşchetarul n-ar fi fost deprins cu gloata şi fără 
marea lui însuşire de a-şi face loc cu coatele, la care se 
adăuga o dibăcie puţin comună de a îmbrânci cu umerii, 
niciunul, nici altul dintre cei doi călători n-ar fi ajuns la 
destinaţie. Mergeau de-a lungul cheiului, unde se 
pomeniseră după ce ieşiseră din strada Saint-Honore, pe 
care porniseră îndată după despărţirea de Athos. 

D'Artagnan păşea înainte: coatele, pumnii, umerii iui 
formau trei şuvoaie de împunsături pe care ştia să le înfigă 
fără greş în grămezile de trupuri ce-i stăteau în cale, 
făcându-le să sară la o parte şi să se despice în două ca 
nişte bucăţi de lemn. Adesea, ca să aibă mai multă putere, 
folosea şi mânerul de fier al săbiei. Îmboldea cu el coastele 
mai îndărătnice, îl răsucea în dreapta şi în stânga, ca pe o 
pârghie sau ca pe o daltă şi despărţea, fără să ţină seamă 
de nimic, pe soţ de soţie, pe unchi de nepot, pe frate de 
frate. Şi toate acestea într-un chip atât de firesc şi cu un 
zâmbet atât de grațios, încât ar fi trebuit să aibă cineva 
coaste de bronz ca să nu-i mulţumească atunci când 
pumnul său arăta ce poate, sau o inimă de diamant ca să nu 
rămână încântat atunci când vedea surâsul acela luminos 
înflorind pe buzele muşchetarului. 


Raoul, urmându-şi prietenul, cruța femeile, care se uitau 
cu plăcere la frumuseţea lui, înfrunta bărbaţii, care simțeau 
puterea muşchilor săi şi amândoi tăiau, cu mişcări grele şi 
repezite, valul puţin cam apăsător şi puţin cam înecăcios al 
mulţimii. 

Ajunseră astfel în dreptul celor două spânzurători şi Raoul 
îşi întoarse ochii de la ele cu dezgust. Cât despre 
d'Artagnan, el nici nu le văzu măcar; casa lui, cu streaşină 
dantelată, cu ferestrele pline de curioşi, îi atrăgea, îi 
absorbea chiar întreaga atenţie de care era în stare. Zări 
apoi în piaţă şi în jurul caselor de acolo un mare număr de 
muşchetari în permisie, care, unii cu nevestele lor, alţii cu 
prieteni, aşteptau clipa când avea să înceapă ceremonia. 
Ceea ce îl bucură însă mai mult ca orice fu să vadă cum 
crâşmarul, chiriaşul său, nu mai prididea cu treaba. Cei trei 
băieţi de prăvălie nu izbuteau să-i servească pe toţi 
băutorii. Aceştia dădeau buzna în crâşmă, se îngrămădeau 
prin odăi, umpluseră chiar curtea. D'Artagnan, văzând 
această înghesuială, îi spuse lui Raoul: 

— Păcătosul, nu va avea nici o scuză ca să nu-mi plătească 
chiria. Priveşte-i pe toţi aceşti băutori, Raoul, s-ar zice că s- 
au pus pe petrecere, nu glumă. Dar, la dracu, nici nu mai ai 
unde să calci aici! 

Totuşi, d'Artagnan izbuti să-l prindă pe jupân de un colţ al 
şorţului, făcându-l să-l recunoască. 

— Ah, domnul cavaler! Rosti cârciumarul pe jumătate 
năuc. Un minut, te rog! Am aici o sută de turbaţi care vor 
să-mi dea gata pivniţa. 

— Pivniţa, fie, dar nu şi sertarul de la tejghea. 

— Oh, domnule, cei treizeci şi şapte de pistoli şi jumătate 
ai dumitale sunt sus, în odaia mea, numărați şi puşi 
deoparte; dar acum se află acolo treizeci de beţivi care sug 
doagele unui butoiaş de porto pe care l-am desfundat azi- 
dimineaţă pentru ei... Lasă-mă un minut, numai un minut. 

— Fie, fie! 


— Eu plec? Îi spuse Raoul încet lui d'Artagnan? Voioşia 
asta e îngrozitoare. 

— Domnule? Răspunse cu asprime d'Artagnan? Îmi vei 
face plăcerea să rămâi aici. Soldatul e dator să se deprindă 
cu toate împrejurările vieţii. Când eşti tânăr, ai în ochi 
anumite fibre pe care trebuie să ştii să le întăreşti şi nu eşti 
cu adevărat generos şi bun decât atunci când ochiul ţi s-a 
înăsprit, dar inima ţi-a rămas tot caldă. Şi apoi, dragul meu 
Raoul, vrei oare să mă laşi singur aici? Ar fi rău din parte-ţi. 
Uite, colo e curtea şi în curte un copac. Vino la umbră; acolo 
vom respira mai în voie decât în aerul ăsta îmbâăcsit de 
duhoarea vinului... 

Din colţul unde se aşezară cei doi noi oaspeţi de la „Icoana 
Maicii Domnului”, auzeau foarte desluşit freamătul din ce în 
ce mai mare al mulţimii din piaţă şi totodată nu le scăpa nici 
un strigăt, nici un gest făcut de băutorii îngrămădiţi la 
mesele din crâşmă sau împrăştiaţi prin odăi. Dacă 
d'Artagnan ar fi vrut să se aşeze într-un loc de unde să 
poată vedea totul bine, n-ar fi găsit altul mai bun. Copacul 
sub care se aşezaseră el şi cu Raoul îi acoperea cu frunzişul 
lui des. Era un castan mic şi stufos, cu ramurile plecate, 
care-şi răspundea umbra peste o masă atât de şubredă, 
încât chefliii renunţaseră să se mai folosească de ea. 

Am spus că din acest colţ d'Artagnan vedea totul. El 
urmărea, într-adevăr, goana băieţilor de prăvălie, care se 
duceau şi veneau, sosirea noilor băutori, primirea când 
prietenoasă, când duşmănoasă ce li se făcea unora care 
intrau de către alţii care şedeau la mese. Privea toate 
acestea ca să-i treacă timpul, căci cei treizeci şi şapte de 
pistoli şi jumătate întârziau să-i cadă în palmă. Chiar Raoul 
îi aminti într-un târziu despre aceasta. 

— Domnule? Îi spuse el? Nu-l zoreşti pe chiriaşul dumitale 
să-ţi aducă banii şi peste puţin au să sosească osândiţii. Va fi 
o înghesuială aşa de mare atunci, că nu vom mai putea 
pleca de aici. 


— Ai dreptate? Zise muşchetarul. Hei, măi, ascultă, să vie 
careva, la dracu! 

Dar strigă mult şi bine, bătu în zadar cu pumnii în 
stinghiile mesei, care căzură pe jos sub loviturile lui, că 
nimeni nu veni. 

D'Artagnan se pregătea să se ducă el însuşi să-l caute pe 
cârciumar şi să-i ceară o ultimă explicaţie, când poarta din 
curtea unde se afla împreună cu Raoul, poartă ce dădea în 
grădina din dos, se deschise, scârţâind înfiorător din 
balamalele ruginite şi un om în costum de călăreț apăru din 
acea grădină, cu spada în teacă, dar nu prinsă la 
cingătoare, străbătu curtea, fără să închidă poarta în urma 
lui, şi, aruncând o privire piezişă către d'Artagnan şi 
tovarăşul său, se îndreptă spre cârciumă, rotindu-şi în toate 
părţile ochii lui ce păreau să străpungă ziduri şi cugete. 

— lată? Spuse d'Artagnan? Chiriaşii mei trec dintr-o curte 
în alta... Ah, ăsta trebuie să fie, fără îndoială, încă unul care 
vrea să vadă execuţia. 

În acel moment, strigătele şi chiuiturile băutorilor din 
odăile de sus conteniră. În asemenea împrejurări, tăcerea 
izbeşte urechile tot aşa de tare ca şi chilomanul care şi-ar 
îndoi puterea. D'Artagnan voi să vadă care era pricina 
acestei tăceri subite. Şi văzu că omul acela în costum de 
călăreț intrase în sala cea mai mare a cârciumii şi le ţinea o 
cuvântare băutorilor, care îl ascultau cu multă luare-aminte. 
Această cuvântare, d'Artagnan ar fi auzit-o, dacă n-ar fi fost 
hărmălaia asurzitoare a răcnetelor ce acoperea cu totul 
cuvintele vorbitorului Dar acesta sfârşi în curând şi toţi 
oamenii care se aflau în cârciumă ieşiră unii după alţii, în 
grupuri mici, în aşa fel însă încât în cârciumă nu mai 
rămaseră decât şase inşi; unul din aceştia şase, având la 
brâu o spadă, îl trase deoparte pe cârciumar şi-i îndruga 
ceva, cu un aer mai mult sau mai puţin serios, în timp ce 
ceilalţi prieteni ai lui aprindeau un foc mare în vatră, lucru 
cu deosebire nelalocul lui pe o vreme atât de frumoasă, 
când afară era atât de cald. 


— E ciudat? Îi spuse d'Artagnan lui Raoul; însă eu cunosc 
mutrele astea! 

— Nu ţi se pare? Zise Raoul? Că miroase a fum aici? 

— Mi se pare mai degrabă că miroase a conspirație? 
Răspunse d'Artagnan. 

Dar nu sfârşi, că patru dintre oamenii aceia ieşiră în curte 
şi, fără a lăsa să se vadă că ar avea gânduri ascunse, se 
postară ca străji la poarta ce da în grădina învecinată, 
aruncând din timp în timp spre d'Artagnan nişte priviri 
ascuţite ce spuneau multe. 

— Ei drăcie! Murmură d'Artagnan încet către Raoul. Aici 
se întâmplă ceva. Tu nu eşti curios, Raoul? 

— Depinde, domnule cavaler. 

— Eu sunt curios ca o femeie bătrână. Vino puţin mai 
încoa, să ne aruncăm ochii în piaţă. Fac rămăşag că ceea ce 
vom vedea merită osteneala. 

— Eu însă, domnule cavaler, nu vreau să fiu martorul 
nemişcat şi nepăsător al morţii celor doi nenorociţi. 

— Dar ce, crezi că eu sunt un sălbatic? Ne vom retrage 
când va fi timpul să ne retragem. Haide, vino! 

Se îndreptară deci spre corpul casei şi acolo se aşezară în 
dreptul ferestrei, care, lucru şi mai ciudat decât toate 
celelalte, nu fusese ocupată de nimeni. Cei doi băutori ce se 
mai aflau înăuntru, în loc să privească pe această fereastră, 
aveau grijă de foc. Când îl văzură intrând pe d'Artagnan 
împreună cu prietenul său, murmurară amândoi deodată: 

— Ah, ah! Întăriri! 

D'Artagnan îi dădu un cot lui Raoul, să tacă. 

— Da, vitejii mei, întăriri? Zise el. La dracu, dar straşnic 
foc aţi mai făcut... Ce vreţi să coaceţi acolo? 

Cei doi oameni izbucniră într-un hohot de râs plin de 
voioşie şi, în loc de răspuns, mai aruncară câţiva buşteni în 
foc. D'Artagnan nu-şi mai putea lua ochii de la ei. 

— Spuneţi? Întrebă unul din cei ce puneau lemne pe foc? 
Aţi fost trimişi ca să ne daţi de veste că a sosit momentul, 
nu-i aşa? 


— De bună seamă? Răspunse d'Artagnan, care voia să 
vadă despre ce este vorba. Altfel, ce-am căuta aici? 

— Dacă-i aşa, aşezaţi-vă la fereastră, rogu-vă şi fiţi cu ochii 
în patru. 

D'Artagnan zâmbi pe sub mustață, îi făcu un semn lui 
Raoul şi se aşeză ascultător la fereastră. 

Capitolul LXII Trăiască Colbert! 

Piaţa Grevei oferea o privelişte de-a dreptul îngrozitoare 
în clipa aceea. Marea de capete, întinsă ca un covor, se 
lărgea până departe, semănând cu un lan înţesat de spice 
dese şi unduitoare. Din când în când, un vuiet necunoscut, 
un murmur îndepărtat făcea să se mişte acele capete şi din 
miile de ochi să ţâşnească scântei. Uneori se produceau 
mari vânzo-liri. Îngrădirea de spice se clătina şi se prefăcea 
în valuri mai mişcătoare decât cele ale oceanului, care se 
rostogoleau de la margini către mijloc şi părea să se arunce 
ca nişte talazuri asupra şirului de arcaşi ce înconjurau 
spânzurătorile. Atunci cozile halebardelor se plecau peste 
capetele sau peste umerii cutezătorilor năvălitori; uneori, în 
locul cozilor de lemn se făceau simţite vârfurile de fier şi 
atunci se căsca numaidecât un mare cerc gol în jurul 
paznicilor, lucru ce se întâmpla spre nemulţumirea celor de 
pe margini, asupra cărora se răsfrângea apăsarea acestei 
îmbrâncituri bruşte ce-i împingea către parapetele Senei. 

De la înălţimea ferestrei sale, de unde se vedea toată 
piaţa, d'Artagnan observă, cu o tainică plăcere, că mulţi 
dintre muşchetarii sau paznicii care erau ameninţaţi să fie 
înghiţiţi de mulţime ştiau să se descurce cu ajutorul 
pumnilor sau al mânerelor de spade. Băgă chiar de seamă 
că ei izbutiseră, datorită alăturării corp lângă corp, ce 
sporeşte puterea soldatului, să se strângă într-un grup de 
aproape cincizeci de oameni şi că, în afară de vreo 
doisprezece rătăciţi ce înotau încoace şi încolo prin 
mulţime, nucleul era închegat şi gata să răspundă la o 
comandă. Dar nu numai muşchetarii şi gărzile atraseră 
atenţia lui d'Artagnan. În jurul spânzurătorilor şi mai ales 


înspre arcada Saint-Jean, se mişca un vârtej zgomotos, 
gălăgios şi tare nerăbdător; câteva capete îndrăzneţe, 
câteva chipuri hotărâte se zăreau ici şi colo, amestecate în 
marea de capete potolite şi de chipuri nepăsătoare din 
mulţime; se făceau semne, se dădeau coate. D'Artagnan 
recunoscu într-unui din aceste grupuri şi chiar în grupul cel 
mai însufleţit, chipul cavalerului pe care-l văzuse intrând pe 
poarta din fund a grădinii lui şi care le ţinuse chefliilor o 
cuvântare în cârciumă. Acest om forma acum echipe şi 
dădea ordine. 

— Ei drăcie! Exclamă d'Artagnan. Dar nu m-am înşelat 
câtuşi de puţin! Îl cunosc pe acest om. E Menneville. Ce 
dracu o fi făcând aici? 

Un murmur surd, ce se înteţea treptat, îi curmă firul 
gândurilor şi-i întoarse privirea în altă parte. Acest murmur 
se stârnise la sosirea osândiţilor. Un grup puternic de arcaşi 
mergea înainte şi apăru sub bolta arcadei. Mulțimea se 
porni să strige şi să ţipe. Aceste răgete formau un urlet 
înfiorător ce umplea văzduhul. 

D'Artagnan îl văzu pe Raoul pălind; îl bătu tare pe umăr. 
Cei ce aveau grijă de foc, auzind urletul de afară, întoarseră 
feţele şi întrebară unde-au ajuns lucrurile. 

— Sosesc osândiţii? Răspunse d'Artagnan. 

— Bun! Ziseră ei, întărind focul din vatră. 

D'Artagnan îi privi cu îngrijorare; era limpede că aceşti 
oameni ce întreţineau un foc atât de mare, ce nu putea să 
folosească la nimic, nu aveau gânduri curate. 

Osândiţii apărură în piaţă. Mergeau pe jos, cu călăul 
înaintea lor; cincizeci de arcaşi păşeau în lanţ, la dreapta şi 
la stânga. Amândoi erau îmbrăcaţi în negru, palizi, dar 
hotărâți. Priveau cu nerăbdare pe deasupra capetelor, 
înălțându-se în vârful picioarelor la fiecare pas. D'Artagnan 
observă bine această mişcare a lor. 

— Dracu să-i ia? Zise el? Se grăbesc să vadă 
spânzurătorile! 


Raoul se retrase un pas, fără a avea totuşi tăria să plece 
de la fereastră. Spaima îşi are şi ea atracţia ei! 

— La moarte! La moarte! Strigau cincizeci de mii de 
glasuri. 

— Da, la moarte! Urlară o sută de furioşi, ca şi cum ar fi 
dat un răspuns mulţimii. 

— În ştreang! În ştreang! Răsună întreaga piaţă. Trăiască 
regele! 

— Poftim! Făcu d'Artagnan. Şi eu care credeam că domnul 
Colbert e acela care-i spânzură. 

În acel moment se iscă o învălmăşeală care sili grupul cu 
osândiţii să se oprească din mers. Oamenii cu chipuri 
cutezătoare şi hotărâte, pe care-i observase d'Artagnan mai 
înainte, împingând, îmbrâncind, dând năvală, ajunseră până 
aproape de şirul paznicilor. Cortegiul se urni iarăşi din loc. 

Deodată, cu strigăte de: „Irăiască Colbert!”, oamenii 
aceştia? Pe care d'Artagnan nu-i pierdea nici o clipă din 
ochi? Se năpustiră asupra escortei, care încercă în zadar să 
se apere. În spatele acestor oameni se afla mulţimea. 
Atunci, în mijlocul unui îngrozitor vacarm, se produse o 
îngrozitoare învălmăşeală. De astă dată nu mai erau 
strigăte de aşteptare sau strigăte de bucurie, ci strigăte de 
durere. Într-adevăr, halebardele loveau în toate părţile, 
spadele se învârteau, muschetele începură să slobozească 
focuri. Se făcu o harababură aşa de mare, că d'Artagnan nu 
mai putea să deosebească nimic. Apoi, acest talmeş-balmeş 
nesfârşit păru că e străbătut de un singur gând, de o voinţă 
nestrămutată. 

Osândiţii fuseseră smulşi din mâinile paznicilor şi erau 
târâţi acum spre casa cu firma „La Icoana Maicii 
Domnului”. Cei care-i trăgeau într-acolo strigau: „Irăiască 
Colbert!” Poporul şovăia, neştiind dacă trebuie să se 
repeadă asupra arcaşilor sau asupra răpitorilor. Ceea ce 
ţinea în loc poporul era faptul că aceia care strigau: 
„Trăiască Colbert!” începuseră să strige în acelaşi timp: 


„Jos ştreangurile! Jos spânzurătorile! La foc! La foc! Să fie 
arşi de vii jefuitorii po-porului!” 

Aceste strigăte pornite din mulţime însufleţiră întreaga 
piaţă. Norodul venise să vadă o execuţie şi iată că i se 
dădea prilejul să facă el însuşi una. De aceea, trecu 
numaidecât de partea răpitorilor, împotriva arcaşilor, 
strigând laolaltă cu cei puţini, care deveniseră acum, 
datorită lui, cei mulţi şi de neînvins. 

— Da, da! La foc cu hoţii! Trăiască Colbert! 

— La dracu! Rosti d'Artagnan. Mi se pare că gluma se 
îngroaşă. 

Unul din oamenii care îngrijeau de foc se apropie de 
fereastră cu un lemn aprins în mână. 

— Aha, aha! Făcu el. A început să se înfierbânte! Apoi, 
întorcându-se către tovarăşul său: S-a dat semnalul! 
Adăugă el. 

Şi, fără să mai stea pe gânduri, atinse cu vârful jerăgaiei 
lemnăria de pe perete. 

Crâşma „La Icoana Maicii Domnului” nu era o casă prea 
nouă; de aceea nu se lăsă rugată prea mult ca să ia foc. 
Într-o secundă, scândurile începură să pârâie şi flăcările să 
se urce în vâlvătăi. Un urlet de afară răspunse ţipetelor pe 
care le scoteau cei dinăuntru. 

D'Artagnan, care n-apucase să prindă de veste ce se 
întâmplă, din pricină că se uita mereu în piaţă, simţi 
deodată că-l îneacă fumul şi că-l pârpălesc flăcările. 

— Hei! Răcni el, întorcându-se. Ce-i cu focul ăsta aici? Aţi 
înnebunit sau aţi turbat, jupânilor? 

Cei doi oameni îl priviră ca trăsniţi. 

— Ei, ce! I-o întoarseră ei lui d'Artagnan. Dar n-a fost asta 
învoiala? 

— Învoială ca să-mi daţi foc casei? Zbieră d'Artagnan, 
smulgând lemnul aprins din mâna incendiatorului şi 
apropiindu-i-l de obraz. 

Cel de al doilea voi să-i sară în ajutor tovarăşului său, dar 
Raoul îl înşfăcă de brâu, îl ridică în sus şi-l aruncă pe 


fereastră, în timp ce d'Artagnan îl goni pe celălalt pe scară. 

Raoul, făcându-se liber cel dintâi, desprinse căptuşeala de 
lemn de pe perete şi-o împrăştie fumegândă prin odaie. 
Dintr-o aruncătură de ochi, d'Artagnan văzu că primejdia 
pârjolului trecuse şi alergă repede la fereastră. 

În piaţă, învălmăşeala era de nedescris. Toţi strigau de-a 
valma: 

— La foc! La moarte! La ştreang! Pe rug! Trăiască Colbert! 
Trăiască regele! 

Ceata care-i smulsese pe osândiţi din mâinile arcaşilor se 
apropiase de casă, ce părea ţinta spre care-i târau ei. 
Menneville se afla în fruntea grupului, strigând mai tare 
decât toţi ceilalţi: 

— La foc! La foc cu ei! Trăiască Colbert! 

D'Artagnan începu să înţeleagă. Voiau să-i ardă pe osândiţi 
şi casa lui fusese aleasă drept cuptor. 

— Opriţi-vă! Strigă el cu spada în mână şi cu un picior 
înfipt în tocul ferestrei. Menneville, ce-aveţi de gând? 

— Domnule d'Artagnan? Răspunse el? Lăsaţi-ne să 
trecem! Lăsaţi-ne să trecem! 

— La foc! La foc cu hoţii! Trăiască Colbert! Vuia mulţimea. 

Aceste strigăte îi scoaseră din fire pe d'Artagnan. 

— La dracu! Zise el. Dar e o mişelie să-i ardeţi pe aceşti 
ticăloşi, care nu au fost osândiţi decât să fie traşi în laţ! 

Între timp, în faţa uşii, mulţimea de curioşi, înghesuită 
lângă zidul casei, se îngroşase şi mai mult, stăvilind 
trecerea. Menneville şi oamenii lui, care-i trăgeau pe 
osândiţi, nu se mai aflau decât la zece paşi de uşă. 
Menneville făcu o ultimă sforţare. 

— La o parte! La o parte! Strigă el cu pistolul în mână. 

— Să-i ardem! Să-i ardem! Repeta mulţimea. „Icoana 
Maicii Domnului” a luat foc! Să-i ardem şi pe hoţi! Să-i 
aruncăm în spuza „Icoanei Maicii Domnului”! 

De astă dată nu mai încăpea îndoială: casa lui d'Artagnan 
era aceea căreia îi puseseră gând rău. D'Artagnan îşi aminti 


atunci de o veche chemare pe care-o arunca totdeauna cu 
folos în momentele grele: 

— După mine, muşchetari! Răcni el cu un glas de ciclop, cu 
unul din acele răcnete ce întrec bubuiturile tunului, urletul 
mării, vuietul furtunii. După mine, muşchetari...! 

Şi, sprijinindu-se cu braţul de marginea cerdacului, sări în 
mijlocul mulţimii, care începu să fugă de lângă această casă 
de unde ploua cu oameni. 

Raoul sări şi el, îndată după prietenul său. Amândoi aveau 
spadele în mână. Tot ce era muşchetar în piaţă, auzind 
chemarea aceasta, se întoarse spre partea de unde venea 
strigătul şi-l recunoscu pe d'Artagnan. 

— La căpitan! La căpitan! Strigară toţi la rândul lor. 

Şi mulţimea se desfăcu în două înaintea lor, ca înaintea 
prorei unei corăbii. În acel moment, d'Artagnan şi 
Menneville se pomeniră faţă în faţă. 

— La o parte! La o parte! Strigă Menneville, văzând că nu 
mai avea decât un pas până să ajungă ia uşă. 

— Nimeni nu trece! Răspunse d'Artagnan. 

— Atunci, iată! Făcu Menneville dând să-şi descarce 
pistolul, glonţ după glonţ. 

Dar mai înainte ca rotiţa cocoşului să se învârtească, 
d'Artagnan îi ridică celuilalt braţul în sus cu minerul spadei 
şi-i străpunse trupul cu lama ascuţită. 

— Ţi-am spus să stai liniştit? Îi spuse el lui Menneville, care 
se rostogoli la picioarele lui. 

— La o parte! La o parte! Urlau tovarăşii lui Menneville, 
care se speriaseră la început, dar îşi veniseră repede în fire 
văzând că n-au de-a face decât cu doi oameni. 

Dar aceşti doi oameni erau doi giganţi cu o sută de braţe; 
spadele se învârteau în mâinile lor ca sabia de foc a 
arhanghelului. Găureau cu vârful, păleau de la dreapta la 
stânga, despicau de sus în jos. Fiecare lovitură dobora un 
om. 

— Pentru rege! Striga d'Artagnan la fiecare om pe care-l 
lovea, adică la fiecare om care cădea la pământ. 


— Pentru rege! Îi ţinea hangul Raoul. 

Acest strigăt deveni cuvântul de ordine al muşchetarilor, 
care, conduşi de el, se strânseră în jurul lui d'Artagnan. 

Între timp, arcaşii se dezmeticiră din groaza prin care 
trecuseră, îi asaltară pe răpitori pe la spate şi, înşiraţi la 
rând ca nişte mori, izgoneau şi doborau tot ce le ieşea în 
cale. Mulțimea, văzând lucirea spadelor şi stropii de sânge 
zburând prin văzduh, o rupse la fugă, călcându-le în 
picioare. În cele din urmă se auziră strigăte de îndurare şi 
deznădejde: erau văicărelile învinşilor. 

Cei doi osândiţi căzură din nou în mâinile arcaşilor. 
D'Artagnan se apropie de ei şi, văzându-i palizi şi îngroziţi, 
le spuse: 

— Liniştiţi-vă, oameni buni, nu veţi îndura chinurile focului 
în care voiau să vă arunce aceşti ticăloşi. Regele v-a osândit 
la spânzurătoare. Nu veţi fi decât spânzurați. Gata, să fie 
spânzurați şi cu asta basta! 

Cârciuma „La Icoana Maicii Domnului” rămăsese goală. 
Focul fusese stins cu două butoaie de vin, în lipsă de apă. 
Conjuraţii fugiseră prin fundul grădinii. Arcaşii îi târau pe 
osândiţi la picioarele spânzurătorilor. 

Treaba nu mai ţinu mult după aceea. Călăul, grăbindu-se 
să termine mai repede şi trecând peste toate regulile artei 
sale, îi trimise pe cei doi nenorociţi pe lumea cealaltă într- 
un minut. 

Toată lumea însă se îngrămădea acum în jurul lui 
d'Artagnan; toţi îl lăudau, toţi îl linguşeau. El îşi şterse 
fruntea năpădită de sudoare, îşi şterse şi spada plină de 
sânge, apoi înălţă din umeri când îl văzu pe Menneville 
zbătându-se la picioarele lui în cele din urmă zvârcoliri ale 
morţii. Şi în timp ce Raoul îşi întoarse ochii încărcaţi de 
milă, d'Artagnan le arătă muşchetarilor cele două 
spânzurători în care se legănau tristele lor roade. 

— Sărmanii de ei! Zise el. Sper c-au murit 
binecuvântându-mă, căci i-am scăpat de la chinuri mult mai 
mari. 


Aceste cuvinte fură auzite şi de Menneville în clipa în care 
el însuşi îşi dădea ultima suflare. Un zâmbet amar şi 
batjocoritor îi flutură la colţul buzelor. Vru să spună ceva, 
dar sforţarea făcută sfârşi prin a-i încheia viaţa. Muri. 

— Oh, toate acestea-s îngrozitoare? Murmură Raoul. Să 
plecăm, domnule cavaler. 

— Nu eşti rănit? Îl întrebă d'Artagnan. 

— Nu, mulţumesc. 

— Ei bravo, eşti un adevărat viteaz, la dracu! Ai capul 
tatălui tău şi braţul lui Porthos. Ah, dacă ar fi fost aici 
Porthos, ar fi avut ce să vadă! Apoi, ca şi cum atunci şi-ar fi 
adus aminte: Dar unde dracu poate să fie acest vrednic 
Porthos? 

— Haide, cavalere, să mergem? Stărui Raoul. 

— Un singur minut, prietene, să-mi iau cei treizeci şi şapte 
de pistoli şi jumătate şi sunt al tău. Casa asta are vad bun? 
Adăugă d'Artagnan, intrând din nou la „Icoana Maicii 
Domnului”? Dar, hotărât lucru, chiar de-ar aduce mai puţin, 
aş fi mai bucuros s-o ştiu în alt cartier. 

Capitolul LXIII În ce chip diamantul domnului d'Eymeris 
trecu în mâinile lui d'Artagnan. 

În timp ce în Piaţa Grevei se petrecea această scenă plină 
de zarvă şi de sânge, mai mulţi oameni îngrămădiţi în dosul 
porţii ce dădea în grădina învecinată îşi vârâră spadele în 
teacă, îl ajutară pe unul din ei să încalece pe calul ce 
aştepta în grădină cu şaua pusă, apoi, ca un stol de păsări 
speriate, se împrăştiară în toate părţile, unii sărind peste 
ziduri, alţii dând buzna pe porţi, mişcându-se cu iuţeala pe 
care o dă numai spaima. 

Cel care încălecă pe cal, îmboldindu-l cu pintenii atât de 
tare încât bietul animal era gata s-o ia la goană pe deasupra 
zidului de piatră, acest călăreț, spunem, străbătu piaţa 
Baudoyer, trecu ca fulgerul prin puzderia de străzi, 
călcând, răsturnând, strivind totul în cale-i şi după zece 
minute ajunse la porţile ministerului de finanţe, răsuflând el 
însuşi mai tare decât calul său. 


Abatele Fouquet, la tropotul potcoavelor pe caldarâm, 
apăru la fereastra din curte şi, mai înainte ca mesagerul să 
fi descălecat, întrebă, pe jumătate aplecat peste fereastră: 

— Ei bine, Danicamp? 

— Ei bine, s-a sfârşit? Răspunse călăreţul. 

— S-a sfârşit! Strigă abatele. Atunci, sunt scăpaţi? 

— Nu, domnule? Răspunse iarăşi călăreţul. Sunt 
spânzurați. 

— Spânzuraţi! Repetă abatele, pălind. 

O uşă laterală se deschise numaidecât şi Fougquet apăru în 
cameră, alb la faţă, cu priviri rătăcite, cu buzele 
întredeschise, gata să scoată un strigăt de durere şi de 
mânie. Se opri în prag, ascultând ceea ce-i spunea cel din 
curte celui de la fereastră. 

— Nemernicilor! Se răsti abatele. Şi nu v-aţi bătut? 

— Ca nişte lei. 

— Spune mai bine ca nişte fricoşi. 

— Domnule! 

— O sută de războinici, cu spadele în mână, fac cât zece 
mii de arcaşi într-o încăierare. Unde-i Menneville, flecarul 
acela, lăudărosul acela care nu trebuia să se întoarcă aici 
decât mort sau învingător? 

— Ei bine, domnule, şi-a ţinut cuvântul. E mort. 

— Mort? Cine l-a ucis? 

— Un demon cu chip de om, un uriaş înarmat cu zece 
spade din care ţâşneau flăcări, un turbat care a înăbuşit 
dintr-o dată şi focul şi răzmeriţa, făcând să iasă o sută de 
muşchetari din caldarâmul Pieței Grevei. 

Fouquet îşi înălţă fruntea năpădită de sudoare. 

— Oh! Lyodot şi d'Eymeris! Murmură el. Morți! Morți! 
Morți! lar eu făcut de ocară! 

Abatele întoarse capul şi, văzându-l pe fratele său pălind, 
zdrobit, spuse: 

— Haide, haide, e o lovitură a soartei, domnule, nu trebuie 
să ne văicărim astfel. De vreme ce nu s-a putut, înseamnă 
că Dumnezeu... 


— Taci, abate, taci! Strigă Fougquet. Dezvinovăţirile 
dumitale sună a blesteme. Spune-i omului acela să urce aici 
şi să povestească în amănunţime groaznica întâmplare. 

— Dar, frate... 

— Supune-te, domnule! 

Abatele făcu un semn şi, o jumătate de minut mai târziu, 
paşii omului se auziră pe scară. În acelaşi timp, Gourville 
apăru la spatele lui Fouquet, asemenea unui înger păzitor 
al intendentului superior, cu un deget lipit pe buze, ca şi 
cum l-ar fi ajutat să se stăpânească în vâltoarea furiei 
stârnite de durerea sa. 

Ministrul îşi redobândi toată seninătatea pe care forţele 
omeneşti o mai pot lăsa la îndemâna unei inimi pe jumătate 
zdrobite de necaz. Danicamp intră în cameră. 

— Spune tot ce ştii? I se adresă Gourville. 

— Domnule? Începu mesagerul? Primisem ordinul să-i 
răpim pe osândiţi şi să strigăm: „Trăiască Colbert!” în timp 
ce-i duceam în casă. 

— Pentru a-i arde de vii, nu-i aşa, abate? Întrerupse 
Gourville. 

— Da, da, ordinul fusese dat lui Menneville. Menneville ştia 
ce trebuie să facă, dar el e mort acum. 

Această veste păru să-l bucure pe Gourville, în loc să-l 
întristeze. 

— Pentru a-i arde de vii? Repetă mesagerul, ca şi cum s-ar 
fi îndoit că acest ordin, singurul care fusese dat, de 
altminteri, ar fi fost cu adevărat real. 

— Dar, de bună seamă, pentru a fi arşi de vii? Adăugă pe 
un ton apăsat abatele. 

— Da, domnule, da, se înţelege? Reluă omul, căutând să 
citească pe feţele celor doi gentilomi cât rău sau cât bine 
putea să-i aducă lui faptul de a spune totul pe şleau. 

— Acum povesteşte? Îl îndemnă Gourville. 

— Osândiţii? Reluă Danicamp? Urmau deci să fie aduşi în 
Piaţa Grevei şi poporul înfuriat cerea ca ei să fie arşi, în loc 
de a fi spânzurați. 


— Poporul îşi are o judecată a lui? Zise abatele. Continuă. 

— Dar? Povesti omul mai departe? În clipa când arcaşii 
fură împresuraţi din toate părţile, în clipa când focul 
cuprindea casa din piaţă aleasă ca să slujească de rug 
pentru vinovaţi, un smintit, demonul acela, uriaşul acela de 
care v-am pomenit şi despre care ni s-a spus că era 
stăpânul casei cu pricina, ajutat de un tânăr care-l însoțea, 
aruncă pe fereastră cei doi oameni care îngrijeau de foc, 
chemă în sprijinul său muşchetarii ce se aflau amestecați în 
mulţime, se aruncă apoi ca un disperat de la catul întâi în 
piaţă şi începu să învârtească aşa de iute spada, încât 
izbânda trecu de partea arcaşilor, osândiţii fură luaţi înapoi 
şi Menneville fu ucis. Odată reluaţi, osândiţii fură executaţi 
în trei minute. 

Fouquet, cu toată puterea lui de stăpânire, nu se putu 
împiedica de a lăsa să-i scape un geamăt surd. 

— Şi acest om, stăpânul casei? Întrebă abatele? Cum se 
numeşte? 

— N-aş putea să vă spun, întrucât nu l-am văzut; eu îmi 
aveam postul în grădină şi am rămas neclintit la post; alţii 
au venit şi mi-au povestit întâmplarea. Aveam ordin ca, 
îndată după înfăptuirea celor cuvenite, să alerg încoace şi 
să vă dau de veste felul cum s-a terminat totul. Drept care 
am plecat în goana calului şi iată-mă aici. 

— Prea bine, domnule, nu mai avem ce te întreba? Zise 
abatele, din ce în ce mai doborât pe măsură ce se apropia 
momentul când urma să rămână singur cu fratele său. 

— Ai fost plătit? Întrebă Gourville. 

— Mi s-a dat o arvună, domnule? Răspunse Danicamp. 

— Poftim douăzeci de pistoli. Şi-acum poţi pleca, domnule, 
dar să nu uiţi niciodată să aperi, ca şi de astă dată, 
adevăratele interese ale regelui. 

— Da, domnule? Zise omul înclinându-se şi vârând banii în 
buzunar, după care ieşi. 

Abia se închise uşa în urma lui, că Fouquet, care stătuse 
tot timpul nemişcat, înaintă cu paşi repezi şi se opri între 


abate şi Gourville. Aceştia deschiseră amândoi deodată 
gura, gata să spună ceva. 

— Fără dezvinovăţiri! Rosti el. Fără învinuiri, împotriva 
oricui ar fi! Dacă n-aş fi fost un prieten fals, n-aş fi 
încredinţat nimănui grija de a-i scăpa pe Lyodot şi 
d'Eymeris. Eu singur sunt vinovat, numai eu merit deci 
mustrările şi remuşcările. Lasă-mă, abate! 

— Totuşi, domnule? Răspunse acesta? N-ai să mă împiedici 
de a pune să fie căutat nemernicul care s-a amestecat, ca 
unealtă a lui Colbert, într-o treabă atât de bine pregătită; 
căci, dacă e o politică bună să-ţi iubeşti prietenii, nu o socot 
mai rea pe aceea care constă în a-ţi urmări duşmanii în 
chipul cel mai înverşunat. 


— Destul cu politica, abate; pleacă, te rog şi să nu mai aud 
vorbindu-se de dumneata până la noi ordine; mi se pare că 
acum avem nevoie de cât mai multă tăcere şi băgare de 
seamă. Ai o pildă îngrozitoare în faţa dumitale. Domnilor, 
fără nici un fel de răzbunare, v-o interzic! 

— Nu există ordine? Bâigui abatele? Care să mă împiedice 
să spăl ruşinea făcută de un nemernic familiei mele. 

— lar eu? Strigă Fouquet cu acea voce pătrunzătoare 
căreia simţi bine că nu mai ai ce să-i răspunzi? Dacă-ţi vei 
pune în gând un singur lucru, unul singur care să nu se 
potrivească întru totul cu voinţa mea, voi pune să fii aruncat 
în Bastilia la două ceasuri după ce acest gând va fi fost dat 
pe faţă! Fă cum vrei, abate! 

Abatele se înclină, înroşindu-se. Fouquet îi făcu semn lui 
Gourville să-l urmeze şi tocmai se îndrepta spre cabinetul 
său, când uşierul anunţă cu glas tare: 

— Domnul cavaler d'Artagnan. 

— Cine-i ăsta? Îl întrebă Fouquet, cu nepăsare, pe 
Gourville. 

— Un fost locotenent de muşchetari al maiestăţii sale? 
Răspunse Gourville în acelaşi chip. 

Fouquet nu-şi mai dădu osteneala să se gândească la el şi 
voi să-şi continue drumul. 

— lertaţi-mă, monseniore? Zise atunci Gourville? Dar mă 
gândesc că poate băiatul ăsta a părăsit serviciul regelui şi a 
venit să-şi încaseze vreo felioară dintr-o pensie oarecare. 

— Să-l ia naiba! Rosti Fouquet. Pentru ce şi-a ales atât de 
rău momentul? 

— Îngăduiţi-mi, monseniore, să-i spun atunci un cuvânt de 
refuz, căci e una dintre cunoştinţele mele şi e un om pe 
care, în împrejurările de faţă, e mai bine să-l avem ca 
prieten, decât ca duşman. 

— Spune-i tot ce vrei? Răspunse Fouquet. 

— Eh, Doamne! Făcu abatele cu pizmă, ca orice om al 
bisericii. Spune-i că nu sunt bani, mai ales pentru 
muşchetari. 


Dar abatele n-apucă să-şi sfârşească această frază 
nechibzuită, că uşa întredeschisă se deschise de-a binelea şi 
d'Artagnan intră înăuntru. 

— Ah, domnule Fouquet? Zise el? Ştiam prea bine că nu 
sunt bani pentru muşchetari! De aceea, nici nu veneam ca 
să mi se dea, ci ca să mi se refuze. Aşa fiind, vă mulţumesc. 
Vă zic bună ziua şi mă duc să caut banii la domnul Colbert. 

Şi ieşi, după un salut destul de fluşturatic. 

— Gourville? Strigă Fougquet? Dă fuga după acest om şi 
adu-l înapoi! 

Gourville se supuse şi-l ajunse pe d'Artagnan pe scară. 
Muşchetarul, auzind paşi în urma lui, întoarse capul şi-l 
văzu pe Gourville. 

— La dracu, scumpul meu domn? Zise el? Urât fel de a se 
purta mai au domnii financiari ai dumneavoastră! Venisem 
la domnul Fouquet să încasez o sumă ordonanţată de 
maiestatea sa şi am fost primit ca un cerşetor care cere o 
pomană, sau ca un pungaş care intră să fure un vas de 
argint. 

— Dar ai pronunţat numele domnului Colbert, dragă 
domnule d'Artagnan; ai spus că te duci la domnul Colbert. 

— Fără îndoială că mă duc, fie chiar şi numai spre a-i cere 
socoteală pentru nişte oameni care vor să ardă casele 
altora strigând: „Trăiască Colbert!” 

Gourville ciuli urechea. 

— Oh, oh? Zise el? Faci aluzie la cele ce s-au petrecut în 
Piaţa Grevei? 

— Da, fireşte. 

— Şi întrucât cele ce s-au petrecut acolo te privesc pe 
dumneata? 

— Cum, mă întrebi dacă mă priveşte sau nu mă priveşte, 
când domnul Colbert vrea să-mi prefacă singura mea casă 
în scrum? 

— Aşa, casa dumitale... Deci, casei dumitale voiau să-i dea 
foc? 

— Da, lua-i-ar dracu! 


— Cârciuma „La Icoana Maicii Domnului” e a dumitale? 

— De opt zile. 

— Şi dumneata eşti acel brav căpitan, dumneata eşti acea 
puternică spadă care i-a împrăştiat pe cei ce voiau să-i ardă 
pe osândiţi? 

— Scumpe domnule Gourville, pune-te dumneata în locul 
meu: sunt slujbaş al forţei publice şi proprietar. În calitate 
de căpitan, datoria mea este să am grijă ca ordinele regelui 
să fie împlinite. În calitate de proprietar, interesul meu este 
să nu las să-mi fie arsă casa. Am urmat, deci, în acelaşi 
timp, legile interesului şi legile datoriei, predându-i din nou 
arcaşilor pe domnii Lyodot şi d'Eymeris. 

— Aşadar, dumneata eşti acela care ai aruncat un om pe 
fereastră? 

— Eu însumi? Răspunse fără înfumurare d'Artagnan. 

— Dumneata l-ai ucis pe Menneville? 

— Am avut această nefericire? Zise d'Artagnan, salutând 
ca un om ce primeşte felicitări. 

— Dumneata, în sfârşit, ai făcut ca cei doi osândiţi să fie 
spânzurați? 

— În loc să fie arşi, da, domnule şi mă mândresc cu asta. I- 
am smuls pe acei nenorociţi din ghearele unor groaznice 
chinuri. Gândeşte-te şi dumneata, scumpe domnule 
Gourville, că erau ameninţaţi să fie arşi de vii! Asta întrece 
orice închipuire! 

— Du-te, domnule d'Artagnan, du-te? Zise Gourville, voind 
să-l cruţe pe Fouquet de a mai da ochii cu omul care-i 
pricinuise o durere atât de mare. 

— Nu? Rosti Fouquet, care auzise totul de dincolo de 
pragul anticamerei? Nu, domnule d'Artagnan, vino, 
dimpotrivă. 

D'Artagnan şterse de pe mânerul spadei sale o ultimă 
urma de sânge, pe care n-o băgase încă de seamă şi intră. 
Atunci se pomeni în faţa acestor trei oameni, ale căror 
chipuri aveau expresii cu totul diferite: cel al abatelui era 


stăpânit de mânie, cel al lui Gourville stătea ca încremenit, 
iar al lui Fouquet arăta deznădejde. 

— lertaţi-mă, domnule ministru? Vorbi d'Artagnan? Dar 
timpul meu este socotit; trebuie să trec pe la vistierie ca să 
mă explic cu domnul Colbert şi să-mi încasez banii. 

— Dar, domnule? Zise Fouquet? Avem bani şi aici. 

D'Artagnan se uită cu surprindere la intendentul superior. 

— 'Ţi s-a răspuns cu oarecare uşurinţă, domnule, ştiu asta, 
am auzit cu urechile mele? Adăugă ministrul. Un bărbat cu 
meritele dumitale ar trebui să fie cunoscut de toată lumea. 

D'Artagnan se înclină. 

— Ai o ordonanţă? Întrebă Fouquet. 

— Da, domnule. 

— Dă-mi-o şi vino cu mine; îţi voi plăti eu însumi. 

Făcu un semn către Gourville şi abate, care rămaseră în 
camera unde se aflau, şi-l duse pe d'Artagnan în cabinetul 
său. Odată ajunşi aici, intendentul superior întrebă: 

— Cât ţi se datorează, domnule? 

— Cam aproape cinci mii de livre, domnule. 

— Vreun rest din soldă? 

— Să zicem un sfert. 

— Un sfert în valoare de cinci mii de livre! Se miră 
Fougquet, aruncându-i muşchetarului o privire adâncă. 
Aşadar, regele te plăteşte cu două zeci de mii de livre pe 
an? 

— Da, monseniore, douăzeci de mii de livre; socotiți cumva 
că e prea mult? 

— Eu? Exclamă Fouquet şi zâmbi acru. Dacă m-aş pricepe 
la oameni, dacă aş fi, în loc de un spirit uşuratic, nestatornic 
şi van, un spirit cumpătat şi înţelept, dacă, într-un cuvânt, 
aş fi ştiut să-mi rânduiesc viaţa, ca alţii, dumneata n-ai primi 
douăzeci de mii de livre pe an, cio sută de mii şi n-ai fial 
regelui, ci al meu! 

D'Artagnan roşi uşor. Există uneori în felul de a rosti o 
măgulire, în glasul măgulitorului, în accentul lui binevoitor, 


o otravă atât de dulce, încât îi ameţeşte chiar şi pe cei mai 
tari. 

Intendentul superior încheie aceste cuvinte de laudă 
deschizând un dulăpior, de unde scoase patru fişicuri pe 
care le puse în faţa lui d'Artagnan. Gasconul desfăcu unul la 
un capăt. 

— Aur! Zise el. 

— E mai uşor de purtat, domnule. 

— Dar atunci, domnule, asta face douăzeci de mii de livre. 

— Fără îndoială. 

— Mie însă nu mi se datorează decât cinci mii. 

— Vreau să te scutesc de oboseala de a trece de patru ori 
pe la intendenţa superioară. 

— Mă copleşiţi, domnule. 

— Fac ceea ce se cuvine, domnule cavaler şi sper că nu-mi 
vei purta pică pentru felul cum te-a primit fratele meu. E un 
spirit plin de toane şi de acreală. 

— Domnule? Zise d'Artagnan? Credeţi-mă că nimic nu m- 
ar supăra mai mult ca o scuză venită din partea 
dumneavoastră. 

— De aceea nici n-o voi mai face şi mă voi mulţumi să-ţi cer 
o favoare. 

— Oh, domnule! 

Fouquet îşi scoase din deget un diamant care putea să 
preţuiască o mie de pistoli. 

— Domnule? Zise el? Piatra pe care o vezi mi-a fost dăruită 
de un prieten din copilărie, de un om căruia dumneata i-ai 
făcut un mare serviciu. 

Vocea lui Fouguet tremura uşor. 

— Un serviciu, eu? Se miră muşchetarul. Am făcut eu 
vreun serviciu vreunuia din prietenii dumneavoastră? 

— Nu se poate să fi uitat, domnule, căci asta s-a întâmplat 
chiar astăzi. 

— Şi acest prieten se numeşte...? 

— Domnul d'Eymeris. 

— Unul dintre osândiţi? 


— Da, una dintre victime... Ei bine, domnule d'Artagnan, 
ca o favoare pentru binele ce i l-ai făcut, te rog să primeşti 
acest diamant. Primeşte-l din dragoste pentru mine. 

— Domnule... 

— Ia-l, îţi spun. Ziua de azi e pentru mine o zi de doliu, vei 
afla asta mai târziu, poate; astăzi am pierdut un prieten; ei 
bine, încerc să-mi regăsesc altul. 

— Dar, domnule Fouquet... 

— Adio, domnule d'Artagnan, adio! Exclamă Fougquet cu 
inima împovărată. Sau, mai bine zis, la revedere! 

Şi ministrul ieşi din cabinet, lăsând în mâinile 
muşchetarului inelul şi cele douăzeci de mii de livre. 

— Oh, oh! Făcu d'Artagnan, după ce stătu o clipă, 
posomorât, pe gânduri. Dar nu mai înţeleg nimic. La dracu! 
Dacă înţeleg ceva, e că am de-a face cu un om foarte 
cumsecade!... Mă duc să-i cer lămuriri în privinţa asta lui 
Colbert. 

Şi ieşi. 

Capitolul LXV Însemnata deosebire pe care d'Artagnan o 
găsi între domnul intendent şi monseniorul intendent 
superior. 

Domnul Colbert locuia în strada Neuve-des-Petits-Champs, 
într-o casă ce fusese pe vremuri a lui Beautru. Picioarele lui 
d'Artagnan făcură drumul până acolo într-un sfert de ceas. 

În momentul când ajunse la nou favorit, curtea era plină 
de arcaşi şi de oameni ai poliţiei, care veneau fie să-i aducă 
laude, fie să-şi ceară iertare, după care el avea să răspundă 
prin măguliri sau prin mustrări. Sentimentul linguşirii este 
instinctiv la oamenii de condiţie josnică; ei au acest simţ aşa 
cum animalele sălbatice îl au pe acela al auzului sau al 
mirosului. Aceşti oameni, sau şefii lor, înţeleseseră deci că 
aveau să-i facă multă plăcere domnului Colbert venind să-i 
povestească despre felul cum numele său fusese pronunţat 
în timpul încăierării. 

D'Artagnan căzu tocmai în clipa când şeful paznicilor îşi 
descărca sacul său. D'Artagnan se opri lângă uşă, în spatele 


arcaşilor. Ofiţerul îl trăsese pe Colbert la o parte, cu toată 
împotrivirea acestuia şi cu toate că intendentul îşi încrunta 
sprâncenele-i groase. 

— În cazul când? Spunea ofiţerul? Aţi fi dorit cu adevărat, 
domnule, ca poporul să-i judece pe cei doi vinovaţi, ar fi fost 
mai cuminte să ne daţi de veste; căci noi, domnule, cu toată 
mâhnirea noastră de a nu vă fi pe plac sau de a fi împotriva 
vederilor dumneavoastră, aveam consemnul nostru, pe care 
trebuia să-l îndeplinim. 

— Cap sec! Strigă Colbert furios, scuturându-şi chica 
deasă şi neagră ca o coamă. Ce-mi îndrugi acolo? Cum, vrei 
să spui că aveam de gând, eu, să stârnesc o răscoală? Eşti 
nebun sau eşti beat? 

— Dar, domnule, s-a strigat: „Irăiască Colbert!”? 
Răspunse şeful paznicilor, foarte tulburat. 

— O mână de conspiratori... 

— Nu prea, nu prea; o mulţime de popor! 

— Nu zău! Făcu Colbert, bucurându-se. O mulţime de 
popor a strigat: „Irăiască Colbert!”? Eşti sigur de ceea ce 
spui, domnule? 

— Era de ajuns să-ţi destupi urechile, sau mai bine zis să ţi 
le astupi, atât de puternice erau strigătele. 

— Şi veneau de la popor, din popor? 

— Fără îndoială, domnule; numai că acest popor ne-a 
snopit. 

— O, foarte bine? Zise Colbert, continuându-şi gândurile 
sale. Atunci, dumneata crezi că poporul însuşi era cel care 
voia ca osândiţii să fie arşi? 

— O, da, domnule! 

— Asta-i altceva... Şi aţi ţinut piept? 

— Am pierdut trei oameni în luptă, domnule. 

— Dar n-aţi ucis pe nimeni, nu-i aşa? 

— Domnule, au rămas pe caldarâm câţiva răzvrătiți şi, 
între alţii, unul care nu era un om de aruncat. 

— Cine? 


— Un anume Menneville, asupra căruia poliţia îşi aţintise 
privirile mai de mult. 

— Menneville! Strigă Colbert. Cel care a ucis, în strada 
Huchette, un om cumsecade care cerea o găină grasă? 

— Da, domnule, acela e. 

— Şi acest Menneville striga şi el: „Trăiască Colbert”? 

— Mai tare decât toţi ceilalţi; ca un apucat. 

Fruntea lui Colbert se întunecă şi se încruntă. Aureola 
aceea ambițioasă care-i lumina chipul se stinse deodată, ca 
flacăra licuricilor pe care-i striveşti cu talpa în iarbă. 

— Ce mai spui atunci? Reluă intendentul? Că strigătul 
pornea de la popor? Menneville era duşmanul meu; aş fi 
fost în stare să-l spânzur şi el ştia asta. Menneville era omul 
abatelui Fougquet. Toată tărăşenia aceea a fost pusă la cale 
de Fouquet; nu se ştie oare că osândiţii erau prietenii lui 
din copilărie? 

„E adevărat? Gândi d'Artagnan? Şi iată-mi îndoiala 
limpezită. Repet, domnul Fouquet poate să fie tot ce vrei, 
dar e un om cumsecade.” 

— Şi? Continuă Colbert? Eşti sigur că Menneville acesta a 
murit? 

D'Artagnan socoti că e momentul să-şi facă intrarea. 

— Foarte sigur, domnule? Răspunse el, trecând pragul. 

— Ah, dumneata eşti, domnule? Făcu Colbert. 

— Eu în persoană? Replică muşchetarul cu sânge rece. Se 
pare că aveaţi în Menneville un mic duşman, da? 

— Nu eu aveam un duşman, domnule? Răspunse Colbert? 
Ci regele. 

„De două ori ticălos! Îşi spuse în sinea lui d'Artagnan. Faci 
pe trufaşul şi pe făţarnicul cu mine...” Apoi cu glas tare: 

— Ei bine, sunt foarte fericit că am putut să fac un serviciu 
atât de mare regelui; veţi binevoi să i-o spuneţi maiestăţii 
sale, domnule intendent? 

— Ce fel de însărcinare îmi dai şi ce mă rogi să-i spun, 
domnule? Fii mai lămurit, te rog? Zise Colbert cu o voce 
acră şi plină de o duşmănie nemărturisită. 


— Nu vă dau nici o însărcinare? Răspunse d'Artagnan cu 
calmul acela care nu-i părăseşte niciodată pe batjocoritori. 
Mă gândeam doar că vă va fi mai uşor să vestiți pe 
maiestatea sa că eu sunt acela care, aflându-mă din 
întâmplare acolo, i-am făcut de petrecanie lui Menneville şi 
am repus lucrurile în bună rânduială. 

Colbert făcu ochii mari şi-l întrebă din privire pe şeful 
paznicilor. 

— Da, e adevărat? Spuse acesta? Că domnul a fost 
salvatorul nostru. 

— De ce nu-mi spui, domnule, c-ai venit să-mi povesteşti 
despre toate acestea? Zise Colbert cu o anumită invidie. 
Totul s-ar fi lămurit şi mai ales spre binele dumitale, nu al 
altuia. 

— Vă înşelaţi, domnule intendent, nici prin gând nu mi-a 
trecut să vin aici ca să povestesc despre toate acestea. 

— E totuşi o ispravă frumoasă, domnule. 

— Oh? Rosti muşchetarul cu nepăsare? Sunt atât de 
obişnuit cu aşa ceva, că nu mă mai încântă. 

— Atunci cărui scop îi datorez cinstea de a primi vizita 
dumitale? 

— Foarte simplu, următorului: regele mi-a poruncit să vin 
să vă caut. 

— Ah? Murmură Colbert, recăpătându-şi cutezanţa, 
întrucât văzu că d'Artagnan scosese o hârtie din buzunar? 
Ai venit să-mi ceri bani, desigur? 

— Foarte sigur, domnule. 

— Fii bun, te rog şi aşteaptă, domnule, să termin raportul 
paznicilor. 

D'Artagnan se răsuci pe călcâie, fără nici o solemnitate şi 
pomenindu-se iarăşi în faţa lui Colbert după această primă 
învârtitură, îl salută aşa cum ar fi făcut-o Arlechin însuşi; 
apoi, cu o a doua învârtitură, se îndreptă spre uşă, cu un 
pas apăsat. 

Colbert fu uimit de această făţişă împotrivire, cu care nu 
era obişnuit. De regulă, oamenii de spadă, atunci când 


veneau la el, aveau o nevoie atât de mare de bani, încât nu- 
şi pierdeau răbdarea chiar dacă ar fi aşteptat până când 
picioarele lor ar fi prins rădăcini în lespezile de marmură. 
D'Artagnan se va duce oare la rege? Se va plânge că a fost 
primit rău sau va povesti acolo isprava sa? lată ceva ce 
dădea de gândit! În orice caz, momentul era rău ales ca să-l 
dea afară pe d'Artagnan, fie că venea din partea regelui, fie 
că venea dintr-a lui proprie. Muşchetarul făcuse un prea 
mare serviciu, şi-l făcuse prea de curând, ca să poată fi uitat 
atât de repede. De aceea, Colbert se gândi că e mai bine să 
treacă peste orice mândrie şi să-l cheme înapoi. 

— Hei, domnule d'Artagnan? Strigă el? Ce, vrei să mă 
părăseşti aşa? 

D'Artagnan întoarse capul. 

— Şi de ce nu? Răspunse el foarte liniştit. Nu mai avem 
nimic să ne spunem, mi se pare. 

— Dar parcă aveai de încasat nişte bani, parcă aveai o 
ordonanța? 

— Eu? Câtuşi de puţin, scumpe domnule Colbert. 

— Dar, în sfârşit, domnule, ai un bon! Şi după cum 
dumneata scoţi spada şi te lupţi pentru rege atunci când ţi 
se cere, tot aşa şi eu plătesc atunci când mi se prezintă o 
ordonanţă. Dă-o încoace! 

— În zadar, scumpe domnule Colbert? Zise d'Artagnan, 
care se bucura în sinea lui de fâstâceala lui Colbert? Acest 
bon a fost plătit. 

— Plătit? De cine? 

— De intendentul superior. 

Colbert păli. 

— Lămureşte-mă atunci? Rosti el cu o voce înăbuşită? 
Dacă ai fost plătit, pentru ce-mi mai arăţi această hârtie? 

— Ca urmare a consemnului de care chiar dumneavoastră 
vorbeaţi adineauri cu atâta înţelegere, scumpe domnule 
Colbert; regele mi-a spus să încasez un sfert din suma pe 
care a avut bunăvoința să mi-o dăruiască... 

— De la mine?... întrebă Colbert. 


— Nu tocmai. Regele mi-a zis aşa: „Du-te la domnul 
Fouquet; dacă intendentul superior nu va avea din 
întâmplare bani, atunci te vei duce la domnul Colbert”. 

Faţa lui Colbert se însenină pentru o clipă; dar bietul său 
chip era asemenea cerului pe timp de furtună, aci luminos, 
aci întunecat ca noaptea, după cum e brăzdat de fulgere 
sau acoperit de nori. 

— Şi... Se găseau bani la intendentul superior? Întrebă el. 

— Da şi încă din belşug? Răspunse d'Artagnan... Cred 
asta, întrucât domnul Fouquet, în loc să-mi plătească sfertul 
de cinci mii de livre... 

— Un sfert de cinci mii de livre! Exclamă Colbert, uimit, 
cum fusese şi Fouquet, de mărimea unei sume destinată să 
plătească serviciul unui soldat. Asta înseamnă o soldă de 
douăzeci de mii de livre! 

— Chiar atât, domnule Colbert. Drace, dumneavoastră 
socotiți întocmai ca răposatul Pitagora; da, douăzeci de mii 
de livre. 

— De zece ori leafa unui intendent de finanţe! Primeşte 
felicitările mele? Zise Colbert cu un zâmbet veninos. 

— Oh? Răspunse d'Artagnan? Regele şi-a cerut iertare că- 
mi dă atât de puţin; de aceea, mi-a făcut făgăduiala că va 
îndrepta lucrurile mai târziu, când va fi bogat... Dar să 
sfârşesc, sunt foarte grăbit... 

— Da şi cu toate temerile regelui, zici că intendentul 
superior ţi-a plătit? 

— Aşa precum, în ciuda aşteptărilor regelui, 
dumneavoastră aţi refuzat să-mi plătiţi. 

— Eu n-am refuzat, domnule! Te-am rugat doar să aştepţi 
puţin. Şi zici că domnul Fouquet ţi-a plătit cele cinci mii de 
livre? 

— Da, ceea ce aţi fi făcut şi dumneavoastră; ba chiar mai 
mult... Ela făcut mai mult decât atât, scumpe domnule 
Colbert. 

— Şi ce-a făcut anume? 


— Mi-a numărat, foarte binevoitor, întreaga sumă, 
spunând că pentru rege vistieria e totdeauna plină. 

— Întreaga sumă? Domnul Fouquet ţi-a numărat douăzeci 
de mii de livre, în loc de cinci mii? 

— Da, domnule. 

— Şi pentru ce a făcut asta? 

— Ca să mă scutească de încă trei vizite la intendenţa 
superioară; aşa că am cele douăzeci de mii de livre aici, în 
buzunar, toate în aur nou-nouţ. Vedeţi dar că pot să plec 
liniştit, nemaiavând nici o treabă cu dumneavoastră şi 
trecând pe aici numai aşa, de formă. 

Şi d'Artagnan se bătu râzând peste buzunare, 
descoperindu-şi în faţa lui Colbert treizeci şi doi de dinţi 
albi şi puternici, ca dinţii unui om de douăzeci şi cinci de 
ani, dinţi ce păreau să spună: „Dă-ne treizeci şi doi de mici 
Colberţi, şi-i vom păpa cu o mare poftă”. 

Şarpele e tot aşa de îndrăzneţ ca şi leul, uliul tot aşa de 
curajos ca şi vulturul, asta nu se poate contesta. Dar până şi 
animalele ce se numesc fricoase sunt cutezătoare atunci 
când e vorba să se apere. Colbert nu se sperie de cei 
treizeci şi doi de dinţi ai lui d'Artagnan; se încruntă, apoi, 
deodată, zise: 

— Domnule, ceea ce a făcut domnul intendent superior, n- 
avea dreptul s-o facă. 

— Ce vreţi să spuneţi? Rânji d'Artagnan. 

— Spun că borderoul dumitale... Vrei să-mi arăţi, dacă eşti 
bun, borderoul dumitale? 

— Foarte bucuros; iată-l. 

Colbert apucă hârtia cu o grabă pe care muşchetarul o 
remarcă nu fără nelinişte şi mai ales cu o anumită părere 
de rău că i-o dăduse. 

— Ei bine, domnule? Vorbi Colbert? Ordonanţa regală 
sună aşa: „La prezentare, dispun să fie plătită domnului 
d'Artagnan suma de cinci mii de livre, formând un sfert din 
solda pe care i-am stabilit-o”. 


— Aşa scrie, într-adevăr? Zise d'Artagnan, căutând să pară 
calm. 

— Ei bine, regele nu-ţi datorează decât cinci mii de livre; 
pentru ce ţi s-a dat mai mult? 

— Fiindcă se găseau bani mai mulţi şi fiindcă a vrut să-mi 
dea mai mult; asta nu priveşte pe nimeni. 

— E firesc? Răspunse Colbert cu o trufaşă izbândă? Ca 
dumneata să nu cunoşti legile contabilităţii; dar, domnule, 
când ai de plătit o mie de livre, ce faci? 

— N-am avut niciodată de plătit o mie de livre? Replică 
d'Artagnan. 

— Mă rog?... Rosti Colbert mânios? Mă rog; când ai de 
făcut o plată, plăteşti numai atât cât trebuie să plăteşti. 

— Asta nu dovedeşte decât un lucru? Zise d'Artagnan? Că 
dumneavoastră aveţi socotelile dumneavoastră în 
contabilitate, pe când domnul Fouquet le are pe-ale sale. 

— Ale mele, domnule, sunt cele bune. 

— Nu zic nu. 

— Şi dumneata ai primit ceea ce nu ţi se cuvenea. 

Din privirea lui d'Artagnan ţâşni o scânteie. 

— Ceea ce nu mi se cuvenea încă, vreţi să spuneţi, 
domnule Colbert; căci dacă aş fi primit ceva ce nu mi se 
cuvenea de loc, atunci aş fi săvârşit un furt. 

Colbert nu socoti de cuviinţă să răspundă la această 
întorsătura dibace. 

— Prin urmare, dumneata datorezi vistieriei publice 
cincisprezece mii de livre? Zise el, sub imperiul unei mari 
aţâţări. 

— Atunci o să mi le treceţi în cont? Ripostă d'Artagnan cu 
ironia lui ascunsă. 

— Nicidecum, domnule. 

— Asta-i bună!... Nu cumva vreţi să-mi luaţi, tocmai 
dumneavoastră, trei din fişicurile mele? 

— Le vei înapoia dumneata însuţi vistieriei mele. 

— Eu? Ah, domnule Colbert, nici să nu vă gândiţi... 

— Regele are nevoie de banii săi, domnule. 


— lar eu, domnule, am nevoie de banii regelui. 

— Fie; dar îi vei da înapoi. 

— Pentru nimic în lume! Am auzit totdeauna spunându-se 
că în materie de contabilitate, cum ziceţi dumneavoastră, 
un casier bun nu mai ia înapoi ceea ce a dat o dată. 

— Atunci, domnule, să vedem ce va spune regele, căruia 
am să-i arăt acest borderou, care dovedeşte că domnul 
Fouquet nu numai că plăteşte ce nu trebuie, dar nici nu 
păstrează măcar chitanţă asupra celor ce plăteşte. 

— Ah, acum înţeleg, înţeleg, domnule Colbert, pentru ce 
mi-aţi înhăţat hârtia aceea! Strigă d'Artagnan. 

Colbert nu simţi întreaga ameninţare ce plutea în acest fel 
de a i se pronunţa numele. 

— Ai să vezi mai târziu la ce poate folosi ea? Ripostă el 
ridicând ordonanța între degete. 

— Oh? Strigă d'Artagnan, smulgând hârtia cu o mişcare 
iute? Înţeleg prea bine, domnule Colbert, aşa că nu maie 
nevoie să aştept ca să văd ce are să se întâmple. 

Şi vâri în buzunar hârtia pe care o prinsese din zbor. 

— Domnule, domnule! Ţipă Colbert. Ce înseamnă violenţa 
asta...? 

— Înseamnă că trebuie să fiţi cu băgare de seamă la 
purtările unui soldat? Răspunse muşchetarul. Primiţi 
respectuoase sărutări de mini, domnule Colbert! 

Şi ieşi râzând în nasul viitorului ministru. 

— Acest om va ajunge să mă adore? Murmura el. Păcat 
numai că mă sileşte să nu-mi fie pe plac! 

Capitolul LXV Filosofia inimii şi a spiritului. 

Pentru un om care trecuse prin împrejurări şi mai grele, 
poziţia lui d'Artagnan faţă de Colbert nu putea stârni decât 
râsul, D'Artagnan nu pierdu deci prilejul de a se distra, 
râzând pe socoteala domnului intendent tot drumul din 
strada Neuve-des-Petits-Champs până în strada 
Lombarzilor. Calea era lungă, aşa că muşchetarul râse până 
se sătură. 


Râdea încă în clipa când Planchet îl întâmpină, râzând şi 
el, în pragul casei sale. Căci Planchet, de când se întorsese 
patronul său, de când primise săculeţul cu guinee 
englezeşti, îşi trecea partea cea mai mare a timpului făcând 
ceea ce făcuse de unul singur d'Artagnan pe drumul dintre 
strada Neuve-des-Petits-Champs şi strada Lombarzilor. 

— Ai sosit, scumpul meu stăpân? Îl primi el pe d'Artagnan. 

— Nu, dragă prietene? Răspunse muşchetarul. Va trebui 
să plec foarte curând, adică voi mânca, mă voi culca, voi 
dormi cinci ceasuri şi în zorii zilei mă voi arunca în şa... l-aţi 
dat calului meu o raţie şi jumătate pe ziua de azi? 

— Eh, dragă stăpâne? Răspunse Planchet? Ştii foarte bine 
că acest cal e podoaba casei, că vânzătorii mei îl sărută 
toată ziua şi-i dau să mănânce zahăr, alune şi pesmeţi din 
prăvălia mea. Mă întrebi dacă şi-a primit porţia de ovăz? 
Întreabă-mă mai bine cum de n-a crăpat până acum de zece 
ori, de atâta mâncare. 

— Bine, Planchet, bine. Atunci să trec la ale mele. Masa? 

— E gata: o friptură în aburi, un vin alb, raci şi cireşe 
proaspete. Ceva nou, stăpâne. 

— Eşti un om tare bun, Planchet; să mâncăm deci şi să mă 
culc. 

În timpul cinei, d'Artagnan observă că Planchet îşi freca 
mereu fruntea, ca pentru a uşura naşterea unei idei 
cuibărite în fundul creierului său. Îl învălui cu o privire 
drăgăstoasă pe acest vrednic tovarăş al hoinărelilor lui de 
odinioară şi, ciocnindu-şi paharul cu al lui, îi zise: 

— Haide, prietene Planchet, haide, dă-i drumul, nu te mai 
chinui atât! La dracu, spune-mi verde-n faţă ce-ai de spus, 
că atunci ai să-mi spui repede. 

— Iată! Murmură Planchet. Dumneata îmi pari că te 
pregăteşti să pleci iar în vreo călătorie. 

— Nu zic nu. 

— 'Ţi s-a mai năzărit iar ceva? 

— E cu putinţă, Planchet. 


— Şi e nevoie de un nou capital pentru asta? Eu pun la 
bătaie cincizeci de mii de livre pentru ideea pe care o coci 
acum. 

Şi, spunând acestea, Planchet îşi frecă mâinile una de alta 
cu repeziciunea pe care o dă o mare bucurie. 

— Planchet? Răspunse d'Artagnan? Toate bune, de n-ar fi 
o singură durere. 

— Care? 

— Ideea nu-i a mea... Aşa că nu pun nimic la bătaie pentru 
ea. 

Aceste vorbe smulseră un oftat adânc din inima lui 
Planchet. Dârză sfătuitoare e zgârcenia! Ea pune stăpânire 
pe om aşa cum a făcut Satana cu Isus pe munte şi după cei- 
a arătat o dată unui nenorocit toate bogăţiile pământului, 
poate să se odihnească în linişte, ştiind că şi-a lăsat tovarăşa 
sa, lăcomia, să-i roadă acestuia inima mai departe. 

Planchet gustase bogăţia fără trudă şi acum nu se mai 
putea opri pe calea poftelor sale; dar cum avea o inimă 
bună, cu tot nesaţul lui şi cum ţinea foarte mult la 
d'Artagnan, nu se putu împiedica să-i dea mii de poveţe, 
unele mai binevoitoare decât altele. Nu i-ar fi părut rău 
dacă ar fi putut smulge măcar o fărâmă din taina pe care o 
ascundea aşa de bine stăpânul său; dar vicleşuguri, 
prefăcătorii, poveţe, curse, totul fu în zadar: d'Artagnan nu 
lăsă să-i scape nimic. 

Şi seara trecu astfel. După cină, d'Artagnan îşi pregăti 
bagajul; dădu o raită pe la grajd, îşi mângâie calul, 
cercetându-i potcoavele şi pipăindu-i picioarele; apoi, după 
ce-şi mai numără o dată banii, se întinse în pat, unde, 
întrucât dormea ca la douăzeci de ani, fiindcă n-avea nici 
griji, nici mustrări de cuget, închise pleoapele la cinci 
minute după ce stinsese lampa. 

Multe întâmplări ar fi putut, totuşi, să-l ţină treaz. 
Gândurile i se învârteau în cap, îşi făcea tot felul de planuri 
şi d'Artagnan era un om care punea mare preţ pe preziceri; 
dar cu acea neclintită nepăsare care, când e vorba de 


norocul şi izbânda oamenilor de acţiune, face mai mult 
decât geniul, el amână pentru a doua zi rânduiala 
gândurilor, de teamă, îşi spunea, să nu fie prea obosit acum. 

Zorile se iviră. Strada Lombarzilor îşi avu partea ei din 
mângâierile aurorei cu degete trandafirii şi d'Artagnan se 
sculă din pat o dată cu aurora. Avu grijă să nu trezească pe 
nimeni, îşi luă bagajul la subsuoară, cobori scara fără să 
facă să scârţâie nici o treaptă, fără să tulbure niciuna din 
sforăiturile ce răsunau din pod până în pivniţă, apoi, după 
ce puse şaua pe cal, închise uşa grajdului, ieşi pe poartă şi 
porni la pas în călătoria sa din Bretania. 

Avusese dreptate să nu se gândească în ajun la toate 
treburile politice şi diplomatice care-i frământau mintea, 
căci, dimineaţa, în răcoarea şi lumina dulce a răsăritului, îşi 
simţea gândurile ţâşnindu-i din creier mult mai limpezi şi 
mai rodnice. 

Mai întâi trecu prin faţa casei lui Fouquet şi aruncă într-o 
cutie mare, cu gura căscată, de la poarta intendentului 
superior, pârlitul de borderou pe care în ajun îl smulsese cu 
atâta greutate dintre degetele strâmbe ale intendentului. 
Închis într-un plic cu adresa lui Fouquet, borderoul nu 
fusese nici măcar bănuit de Planchet, care, în materie de 
ghicit, îi întrecea chiar şi pe Calchas sau pe Apolo Pitianul. 

D'Artagnan îi înapoie deci chitanţa lui Fouquet, fără să-şi 
păteze cinstea şi fără să-şi aducă de aici înainte vreo 
mustrare de cuget. Şi după ce îndeplini această restituire, 
fără nici o bătaie de cap, îşi zise: „Acum, să sorbim din plin 
aerul dimineţii, să fim cu cugetul împăcat, să ne umplem de 
sănătate, să-l lăsăm şi pe Zefir al nostru să răsufle în voie, 
să-şi umfle coastele ca şi cum ar vrea să înghită o emisferă 
şi să ne arătăm foarte dibaci în micile noastre socoteli. 

E timpul? Urmă d'Artagnan? Să ne facem un plan de luptă 
şi, după metoda domnului de Turenne, al cărui cap mare e 
plin de tot felul de idei bune, înaintea planului de luptă, e 
bine să întocmim câte un portret cât mai apropiat de 


adevăr al generalilor din tabăra adversă, cu care vom avea 
de furcă. 

Înaintea tuturor, ne apare domnul Fouquet. Cine e domnul 
Fouquet? Domnul Fouquet? Îşi răspundea lui însuşi 
d'Artagnan? E un bărbat chipeş, foarte îndrăgit de femei; 
un om cu inima largă, foarte iubit de poeţi; un om de spirit, 
foarte clevetit de secături. Eu nu sunt nici femeie, nici poet, 
nici secătură; aşadar, nici nu-l iubesc, nici nu-l urăsc pe 
domnul intendent superior; mă aflu exact în aceeaşi poziţie 
în care se afla domnul de Turenne când voia să câştige 
bătălia Dunelor: nu-i ura pe spanioli, dar i-a snopit în bătăi. 
Nu, nu. Există o altă pildă şi mai bună, la dracu! Sunt în 
poziţia în care se afla domnul de Turenne când avea de-a 
face cu prinţul de Conde la Jargeau, la Gien şi în cartierul 
Saint-Antoine: nu-l ura pe domnul prinţ de Conde, e 
adevărat, dar se supunea regelui. Domnul prinţ de Conde e 
un bărbat fermecător, dar regele e rege; Turenne a scos un 
oftat, i-a spus lui Conde „verişorul meu” şi i-a suflat armata. 

Acum ce vrea regele? Asta nu mă priveşte pe mine. 

Ce vrea însă domnul Colbert? Oh, asta e cu totul altceva! 
Domnul Colbert vrea exact ceea ce nu vrea domnul 
Fouquet. 

Şi-atunci, ce vrea domnul Fouquet? Oh, oh! Aici chestiunea 
e gravă: domnul Fouquet vrea tocmai ceea ce vrea şi 
regele.” 

Acest monolog încheiat, d'Artagnan începu să râdă cu 
poftă, plesnind voios din biciuşcă. Apucase pe drumul cel 
mare şi mergea aşa înainte, speriind păsările în tufişuri şi 
ascultând ludovicii care-i zornăiau în punga de piele la 
fiecare săltare în şa; căci, să o mărturisim, de câte ori 
d'Artagnan se afla în astfel de împrejurări, nu duioşia era 
slăbiciunea care să-l stăpânească cel mai mult. 

— Fie! Zise el. Expediția nu e din cale-afară de 
primejdioasă şi călătoria asta a mea se poate asemui cu 
acea piesă pe care domnul Monck m-a dus să o văd la 


Londra şi care se cheamă, dacă nu mă înşel: Mult zgomot 
pentru nimic! 

Capitolul LXVI Călătorie. 

Era pentru a cincizecea oară poate, din ziua în care am 
început istorisirea de faţă, când acest om cu inima de bronz 
şi muşchii de oţel îşi părăsea casa şi prietenii, totul, în 
sfârşit pentru a se duce să-şi caute în lume norocul şi 
moartea. Una, adică moartea, se retrăsese totdeauna din 
calea lui, ca şi cum i-ar fi fost teamă de el; celălalt, adică 
norocul, abia de o lună numai se aliase într-adevăr cu 
dânsul. 

Cu toate că nu era un mare filosof, în genul lui Epicur sau 
în genul lui Socrate, era totuşi un spirit puternic, având 
practica vieţii şi a gândirii. Nimeni nu e viteaz, nimeni nu e 
îndrăzneţ, nimeni nu e îndemânatic, aşa cum era 
d'Artagnan, fără să fie în acelaşi timp şi puţin visător. Îşi 
însuşise deci, ici şi colo, câte o frântură din cugetările 
domnului de La Rochefoucauld, vrednice de a fi aşternute în 
latineşte de către domnii de la Port-Royal şi culesese, la 
întâmplare, trăind în preajma lui Athos şi a lui Aramis, 
multe înţelepciuni din Seneca şi din Cicero, tălmăcite de 
aceştia în franţuzeasca lor şi aplicate la nevoile vieţii de 
toate zilele. 

Dispreţul faţă de bogăţie pe care gasconul nostru îl 
socotise ca un articol de crez în timpul primilor treizeci şi 
cinci de ani ai vieţii lui, rămăsese multă vreme pentru el 
articolul prim al unui cod al bravurii: „Art. 1? Zicea el: Eşti 
brav, pentru că nu ai nimic; nu ai nimic, pentru că 
dispreţuieşti bogăţia”. 

Astfel, urmând aceste principii, care, după cum am spus, 
îndrumaseră primii treizeci şi cinci de ani ai vieţii lui, 
d'Artagnan nu se îmbogăţise înainte de vreme, astfel încât 
să trebuiască să-şi pună întrebarea dacă, în pofida bogăției 
sale, mai rămăsese încă brav. Întrebarea la care, pentru 
oricine în afară de d'Artagnan, întâmplările din Piaţa Grevei 
i-ar fi putut ţine loc de răspuns. Mulţi alţii s-ar fi declarat 


mulţumiţi cu asta; d'Artagnan însă era atât de brav, încât se 
întreba cu toată sinceritatea şi cu toată limpezimea de 
cuget dacă era cu adevărat brav. 

Bunăoară, la acestea: „Dar mi se pare că am fost destul de 
iute şi m-am luptat destul de frumos în Piaţa Grevei, ca să 
fiu mulţumit în privinţa bravurii mele”, d'Artagnan îşi 
răspundea lui însuşi: „Ioate bune, căpitane, dar ăsta nu e 
un răspuns. Am fost brav în ziua aceea numai fiindcă îmi 
dăduseră foc la casă şi o sută, ba chiar o mie de oameni 
sunt gata sa facă rămăşag cu unul singur că, dacă domnii 
aceia din răscoală n-ar fi avut această nefericită idee, planul 
lor de atac ar fi izbutit pe de-a-ntregul, sau cel puţin n-aş fi 
fost eu acela care să mă amestec în treaba lor. Acum ce-ar 
mai putea născoci împotriva mea? Nu am nici casă de ars în 
Bretania, nici comoară de care să mă tem că-mi va fi jefuită. 
Nu! Însă am pielea mea; această prețioasă piele a domnului 
d'Artagnan, care face mai mult decât toate casele şi decât 
toate comorile din lume; această piele la care ţin mai mult 
ca la orice, fiindcă este, orice s-ar zice, învelişul unui trup 
care închide în el o inimă foarte caldă şi foarte bucuroasă să 
bată şi, prin urmare, să trăiască. Deci, vreau să trăiesc şi de 
fapt trăiesc mai bine, mai din plin, de când sunt un om 
bogat. Cine dracu spunea I banul îţi strică viaţa? Nu e de 
loc adevărat, pe sufletul meu! Mi se pare, dimpotrivă, că de 
astă dată sorb o cantitate îndoită de aer şi de soare. Drace, 
ce-ar fi oare dacă mi-aş dubla averea pe care o am acum şi 
dacă, în loc de această biciuşcă, pe care o ţin în mână, aş 
purta vreodată bastonul de mareşal? Nu ştiu dacă s-ar mai 
găsi atunci destul aer şi soare pentru unul ca mine! 

La urma urmei, ăsta nu-i un vis searbăd; cine dracu s-ar 
putea împotrivi dacă regele m-ar face duce sau mareşal, 
aşa cum părintele său, Ludovic al XIII-lea, l-a făcut duce şi 
general pe Albert de Luynes? Nu sunt oare tot atât de brav 
şi pe deasupra mai deştept decât neghiobul de Vitry?... Ah, 
iată, pe drept cuvânt, ce s-ar putea împotrivi la ridicarea 
mea în rang: sunt prea deştept. 


Din fericire, dacă e o dreptate pe lumea asta, norocul ce 
mă însoţeşte vine să înlocuiască ceea ce nu mi s-a dat încă. 
EI îmi datorează, nu încape vorbă, o răsplătire pentru tot 
ceea ce am făcut eu pentru Ana de Austria şi o despăgubire 
pentru tot ce n-a făcut ea pentru mine. Aşadar, în ceasul de 
faţă, iată-mă în bune legături cu un rege şi mai ales cu un 
rege care pare să vrea să domnească de-adevărat. Ţie-l 
Dumnezeu pe această binecuvântată cale! Căci, dacă vrea 
să domnească, are nevoie de mine şi dacă are nevoie de 
mine, va trebui să-mi dea ceea ce mi-a făgăduit: căldură şi 
lumină! Dacă ar fi să fac o asemănare, merg astăzi aşa cum 
mergeam şi altădată: de la nimic, la tot! Atât doar, că 
nimicul de azi este totul de altădată; în viaţa mea din 
prezent nu s-a petrecut decât această mică schimbare. 

Şi-acum, hai să-i dăm şi inimii ce i se cuvine, fiindcă am 
pomenit mai adineauri de ea... Însă, pe legea mea, am 
pomenit de ea numai ca să n-o uit”. 

Şi gasconul îşi duse mâna la piept, ca şi cum ar fi căutat cu 
tot dinadinsul locul inimii. 

— Ah, nefericitule! Murmură el, zâmbind cu amărăciune. 
Ah, biată făptură, trăseseşi o clipă nădejde că n-ai inimă şi 
iată că ai una, curtean nepriceput ce eşti şi încă una dintre 
cele mai primejdioase. Ai o inimă care bate în favoarea 
domnului Fouquet. Dar ce este domnul Fouquet, totuşi, 
atunci când e vorba de rege? Un conspirator, un adevărat 
conspirator, care nu şi-a dat măcar osteneala de a se feri să- 
ţi arate că urzeşte o conspirație; altfel, ce armă bună ai 
avea tu împotriva lui, dacă bunăvoința şi spiritul său n-ar fi 
vârât această armă într-o teacă de aur! 

Răscoală cu mână armată!... Căci, ce mai, asta e, domnul 
Fougquet a făcut o răscoală cu mână armată. Astfel, în timp 
ce regele doar îl bănuieşte pe domnul Fouquet de o 
răzvrătire mută, eu ştiu, eu pot dovedi că domnul Fougquet a 
pus să se verse sângele oamenilor regelui. Şi acum să 
vedem: ştiind bine toate astea şi tăinuindu-le, ce mai vrea 
această inimă atât de miloasă, după purtarea atât de 


binevoitoare a domnului Fouquet, după un avans de 
cincisprezece mii de livre, după un diamant de o mie de 
pistoli şi după un surâs în care se strecurau în egală măsură 
şi amărăciune şi bunele gânduri? Tăcând, îi salvez viaţa. 
Acum sper? Continuă muşchetarul? Că această pârdalnică 
de inimă va păstra tăcerea şi că în felul acesta şi-a încheiat 
socotelile cu domnul Fouguet. Aşadar, de aici încolo regele 
este soarele meu şi întrucât inima mea nu mai are nici o 
îndatorire faţă de domnul Fouquet, vai de cel ce se va pune 
în faţa soarelui meu! Înainte, pentru maiestatea sa Ludovic 
al XIV-lea, înainte! 

Aceste gânduri erau singurele piedici ce puteau să 
încetinească mersul lui d'Artagnan. Odată terminate însă, el 
îşi îndemnă calul să grăbească pasul. 

Dar, oricât de straşnic ar fi fost Zefir, el nu putea să 
meargă necontenit. A doua zi de la plecarea din Paris, fu 
lăsat la Chartres, la un hangiu din oraş, care era un vechi 
prieten al lui d'Artagnan. Apoi, de aici încolo, muşchetarul 
călători pe cai de poştă. Mulțumită acestui mijloc de 
drumeţie, străbătu toată distanţa dintre Chartres şi 
Chateaubriand. În acest din urmă oraş, încă destul de 
îndepărtat de coastă pentru ca nimeni să nu-l bănuiască pe 
d'Artagnan c-ar avea de gând să ajungă la mare şi destul de 
depărtat de Paris pentru ca nimănui să nu-i dea prin cap că 
el ar veni de acolo, mesagerul maiestăţii sale Ludovic al XIV- 
lea, pe care d'Artagnan îl numise soarele său, fără a se 
gândi că acela care nu era deocamdată decât o palidă stea 
pe cerul regalității îşi va face într-o zi din acest astru 
emblema sa, mesagerul regelui Ludovic al XIV-lea, 
spuneam, se lipsi de caii de poştă şi cumpără o mârţoagă la 
care nu se uita nimeni, una din acele gloabe de care 
niciodată un ofiţer de cavalerie nu şi-ar fi îngăduit să se 
apropie, de teamă să nu se facă de râs. Cu excepţia părului 
de la coamă şi coadă, această nouă pricopseală îi amintea 
lui d'Artagnan faimoasa iapă portocalie cu care, sau mai 
bine zis pe care îşi făcuse el intrarea în lume. 


Trebuie să spunem însă că, din clipa când încălecă pe 
acest nou cal, cel care călărea nu mai era d'Artagnan, ci un 
om oarecare, îmbrăcat într-un surtuc fumuriu, cu nădragi 
cafenii, părând să fie ceva între un preot şi un laic; ceea ce 
îl apropia îndeosebi de biserică era că îşi pusese pe cap o 
tichie de catifea roasă, iar peste tichie, o pălărie mare, 
neagră, cu borurile largi; nici vorbă de spadă; avea însă o 
scurtătură de lemn agăţată cu o sfoară de încheietura 
mâinii, care-i putea sluji, la nevoie, ca ajutor unui pumnal 
gros de un lat de mână pe care-l ţinea ascuns sub pulpana 
mantalei. Mârţoaga cumpărată de la Chateaubriant 
întregea deosebirea. Se numea, sau mai bine zis d'Artagnan 
o botezase Nevăstuica. 

„Dacă din Zefir am făcut Nevăstuică? Îşi zise d'Artagnan? 
Atunci şi eu trebuie să-mi schimb numele într-un diminutiv 
oarecare. Deci, în loc de d'Artagnan, voi fi Agnan, scurt; 
asta ca să se potrivească mai bine cu surtucul fumuriu, cu 
pălăria rotundă şi cu tichia răpănoasă.” 

Domnul Agnan călători deci, fără prea mari zdruncinături, 
călare pe Nevăstuică; aceasta mergea în buestru, ca un cal 
cu adevărat sprinten, şi, cu tropăiturile sale mărunte, făcea 
voiniceşte douăsprezece leghe pe zi, datorită celor patru 
picioare subţiri ca nişte fuse, cărora priceperea îndelungata 
a lui d'Artagnan le preţuise vânjoşia şi siguranţa sub păru! 
Des ce le acoperea. 

Pe drum, călătorul îşi făcea anumite însemnări, cerceta 
ţinutul aspru şi rece pe care-l străbătea, căutând mereu un 
pretext cât mai demn de crezare de a ajunge la Belle-Isle- 
en-Mer şi de a vedea totul, fără să stârnească nici o 
bănuiala. În felul acesta, el se putu încredința de 
însemnătatea pe care o căpăta evenimentul pe măsură ce 
se apropia de ţintă. 

În acest colţ depărtat de ţară, în acest vechi ducat al 
Bretaniei, care pe atunci nu era francez, după cum nu este 
încă nici astăzi, poporul nu ştia de regele Franţei. Şi nu 
numai că nu ştia, dar nici nu voia să ştie. Un fapt, unul 


singur, era vădit pentru poporul de aici, în ceea ce priveşte 
valul politic: vechii duci nu mai guvernau de mult, aşa că 
tronul era gol; nimic mai mult. În locul ducelui suveran, 
seniorii în rasă călugărească domneau fără limite. lar mai 
presus de aceşti seniori se afla Dumnezeu, care n-a fost 
niciodată dat uitării în Bretania. Printre aceşti suverani de 
castel şi clopotniţă, cel mai puternic, cel mai bogat şi cu 
deosebire cel mai popular era domnul Fouquet, seniorul de 
la Belle-Isle. 

Chiar în ţinut, chiar în însăşi această insulă misterioasă, 
legendele şi tradiţiile îi întăreau renumele. Nu oricine putea 
să ajungă acolo. Insula, cu o întindere de şase leghe în 
lungime şi şase în lărgime, era o proprietate seniorială, de 
care multă vreme poporul nu se atinsese, apărată fiind de 
numele de Retz, atât de temut prin partea locului. La puţină 
vreme după ridicarea acestui senioriat la rangul de 
marchizat de către Carol al IX-lea, Belle-Isle a trecut în 
stăpânirea domnului Fouquet. 

Faima insulei nu dăinuia însă de ieri; numele ei, sau mai 
bine zis calificaţia sa, mergea până în trecutul cel mai 
îndepărtat; cei vechi o numeau Kalonese, după două 
cuvinte greceşti care înseamnă insulă frumoasă. Astfel, cu o 
mie opt sute de ani mai înainte, ea avusese, într-o altă 
limbă, acelaşi nume care-l avea şi acum. 

Această proprietate a domnului intendent superior 
însemna deci ceva, lăsând la o parte poziţia ei, căci se afla 
la şase leghe de coastele Franţei, poziţie ce-o făcea 
suverană în singurătatea mării, asemenea unei corăbii 
măreţe care ar dispreţui porturile şi şi-ar arunca ancorele, 
cu mândrie, în largul oceanului. 

D'Artagnan află toate acestea, fără să arate nici un semn 
de mirare; el mai află de asemenea că mijlocul cel mai bun 
de a intra în vorbă cu cineva era să treacă prin La Roche- 
Bernard, oraş destul de însemnat, situat la gurile râului 
Vilaine. Poate că acolo ar găsi şi o barcă. lar dacă nu, 
străbătând mlaştinile sărate, se va duce la Guerande sau la 


Croisic, unde va aştepta un prilej oarecare ca să treacă la 
Belle-Isle. Băgase de seamă, de altfel, de când plecase din 
Châteaubriant, că nimic nu era cu neputinţă pentru 
Nevăstuică sub îndrumarea domnului Agnan şi nimic 
pentru domnul Agnan la îndemnurile Nevăstuicii. Se 
pregăti deci să se ospăteze cu o lişiţă şi cu o turtă de 
Bretania într-un han din La Roche-Bernard şi ceru să i se 
aducă din pivniţă, pentru a stropi aceste două bunătăţi 
bretone, un cidru care, de îndată ce-l puse pe limbă, îl făcu 
să se simtă mai breton decât un breton de baştină. 

Capitolul LXVII Cum a făcut d'Artagnan cunoştinţă cu un 
poet care îşi înjghebase o tiparniţă spre a-şi tipări versurile. 

Înainte de a se aşeza la masă, d'Artagnan căută, ca de 
obicei, să afle câte ceva despre oamenii de pe aici; dar este 
o lege a curiozităţii că oricine vrea să descoasă pe alţii, 
trebuie să se lase mai întâi descusut el însuşi. Ca atare, se 
grăbi, cu dibăcia lui recunoscută, să intre în vorbă cu cineva 
de la hanul din La Roche-Bernard, care i-ar putea fi de folos 
în această privinţă. 

Din întâmplare, tocmai se aflau în acea casă, la catul de 
sus, doi călători ce se pregăteau, ca şi el, să ia masa, dacă 
nu începuseră cumva să mănânce chiar. D'Artagnan văzuse 
caii lor la grajd şi şeile în tinda hanului. 

Unul era însoţit de un lacheu, vrând să pară un personaj 
de vază; două iepe de Perche, frumoase şi tinere, îi 
aduseseră până aici. Celălalt, mai puţin însemnat, drumeţ 
fără pretenţii, cu hainele ponosite şi pline de praf, cu 
cizmele tocite mai mult de mers pe jos decât din pricina 
scărilor de la şa, venise din Nantes într-o cărucioară trasă 
de un cal ce semăna atât de bine la culoare cu Nevăstuica, 
încât d'Artagnan ar fi putut să colinde o sută de leghe până 
să găsească o pereche mai bună pentru iapa lui. Cărucioara 
cu coviltir era încărcată de nişte pachete mari şi grele, 
înfăşurate în bucăţi vechi de pânză. 

„Acest călător? Îşi zise d'Artagnan? E de teapa mea. Mi se 
potriveşte, îmi convine. Trebuie ca şi eu să mă potrivesc cu 


el şi să-i convin. Domnul Agnan, cu surtucul fumuriu şi cu 
tichia roasă, nu se poate ruşina să stea la masă alături de 
domnul acesta cu încălţările tocite şi cu o mârţoagă 
bătrână.” 

Acestea zise, d'Artagnan îl chemă pe hangiu şi-i spuse să-i 
aducă sus, în odaia domnului cu înfăţişarea modestă, lişiţa, 
turta şi cidrul pe care le comandase. El însuşi, după ce 
urcă, în mână cu o farfurie, scara de lemn ce ducea la 
odaie, începu să bată încet în uşă. 

— Intră! Rosti necunoscutul. 

D'Artagnan păşi pragul, cu gura larg deschisă de un 
zâmbet, ţinând farfuria sub braţ, pălăria într-o mână şi 
luminarea în cealaltă. 

— Domnule? Zise el? lartă-mă, sunt, ca şi dumneata, un 
călător, nu cunosc pe nimeni în acest han şi am răul obicei 
de a mi se uri când mănânc singur; în aşa fel că mâncarea 
mi se pare proastă şi nu-mi cade bine. Chipul dumitale, pe 
care l-am zărit adineauri, când ai coborât să ţi se desfacă 
stridiile, mi-a plăcut mult. Afară de asta, am băgat de seamă 
că ai un cal ce seamănă cu al meu şi că hangiul, fără 
îndoială din pricina acestei asemănări, i-a legat la iesle pe 
amândoi alături, iar ei par să se simtă foarte bine unul 
lângă altul. Nu văd, dar, domnule, pentru ce stăpânii ar sta 
despărțiți, de vreme ce caii lor se înţeleg aşa de bine. Drept 
aceea, am venit să-ţi cer să-mi faci plăcerea de a îngădui să 
mă aşez la masa dumitale. Numele meu este Agnan şi sunt, 
domnule, intendentul nevrednic al unui bogat senior care 
doreşte să cumpere nişte ocne de sare prin partea locului şi 
m-a trimis să-i cercetez viitoarele proprietăţi. În adevăr, 
domnule, aş vrea ca înfăţişarea mea să-ţi fie pe plac, aşa 
cum îmi este mie a dumitale, căci te ţin în mare cinste în 
inima mea, crede-mă. 

Străinul, pe care d'Artagnan îl vedea acum întâia oară, 
întrucât la început abia dacă-l băgase în seamă, avea nişte 
ochi negri şi strălucitori, obrazul gălbejit, fruntea puţin 
încreţită de greutatea celor cincizeci de ani, o anumită 


naivitate în ansamblul trăsăturilor, dar multă agerime în 
privire. 

„S-ar zice? Gândi d'Artagnan? Că năzdrăvanul ăsta nu s-a 
slujit în viaţa lui decât de partea de sus a capului, adică 
numai de ochi şi de creier. Trebuie să fie om de ştiinţă: 
gura, nasul, bărbia nu spun nimic la el.” 

— Domnule? Răspunse cel a cărui făptură şi gânduri erau 
cântărite astfel? Prezenţa dumitale îmi face o deosebită 
cinste; nu că mi s-ar urî; am? Adăugă el zâmbind? O 
tovărăşie ce-mi ţine totdeauna de urât; dar, ce-are a face, 
mă simt fericit să stau cu dumneata. 

Spunând însă acestea, omul cu cizmele tocite aruncă o 
privire neliniştită pe deasupra mesei, de unde stridiile 
dispăruseră şi unde nu mai rămăsese decât o bucată de 
slâănină sărată. 

— Domnule? Se grăbi să spună d'Artagnan? Gazda îmi va 
aduce îndată o minunată pasăre friptă şi o straşnică turtă 
de Bretania. 

D'Artagnan citise în privirea tovarăşului său, oricât de 
fugară ar fi fost ea, teama de a nu cădea pe mâna vreunui 
pleşcar. Şi nu se înşelase: căci de îndată ce-l auzi spunând 
ce o să vină, trăsăturile omului cu înfăţişare sărăcăcioasă se 
înseninară. Într-adevăr, hangiul, ca şi cum ar fi ascultat la 
uşă, intră numaidecât în odaie cu bucatele anunţate. 

Turta şi lişiţa rumenită fură puse alături de slănina 
afumată; d'Artagnan şi comeseanul lui se salutară încă o 
dată, se aşezară faţă în faţă şi împărţiră frăţeşte şunca şi 
celelalte mâncăruri lăsate pe masă. 

— Domnule? Zise d'Artagnan? Mărturiseşte că bun lucru e 
tovărăşia! 

— Pentru ce? Întrebă străinul cu gura plină. 

— Ei bine, am să-ţi spun pentru ce? Răspunse d'Artagnan. 

Străinul îşi opri fălcile din mestecat, ca să poată auzi mai 
bine. 

— Mai întâi? Continuă d'Artagnan? În loc de o singură 
lumânare, pe care am avea-o fiecare, iată că avem două. 


— Ai dreptate? Zise străinul, uimit de marele adevăr ce 
sălăşluia în această constatare. 

— Apoi, văd că dumitale îţi place să mănânci din turta 
mea, în timp ce mie îmi place să mănânc din slănina 
dumitale. 

— Şi asta e adevărat. 

— În sfârşit, deasupra plăcerii de a avea mai multă lumină 
şi de a mânca fiecare după gustul său, eu pun plăcerea 
tovărăşiei. 

— Într-adevăr, domnule, dumneata eşti un om plin de 
voioşie? Zise cu încântare necunoscutul. 

— Aşa-i domnule, sunt voios ca toţi aceia care nu au nimic 
în cap. Oh, nu se poate spune acelaşi lucru despre 
dumneata? Adăugă d'Artagnan? Căci citesc în ochii 
dumitale un noian de gânduri. 

— Ah, domnule... 

— Haide, mărturiseşte un lucru. 

— Ce anume? 

— Că eşti un om învăţat. 

— Eh, domnule... 

— Ei? 

— Aproape. 

— Cum adică? 

— Sunt autor. 

— Ai văzut? Strigă d'Artagnan, bătând din palme de 
bucurie. Va să zică nu m-am înşelat! Ce minunăţie... 

— Domnule... 

— Ei ce? Îl întrerupse d'Artagnan. Voi avea fericirea să 
petrec această noapte în tovărăşia unui autor şi încă a unui 
autor celebru poate? 

— Oh? Făcu necunoscutul, roşindu-se? Celebru, domnule, 
celebru nu e cuvântul potrivit. 

— Modest! Exclamă d'Artagnan visător. E modest! Apoi, 
întorcându-se către străin, îl întrebă cu un accent de bruscă 
şovăială: Dar spune-mi cel puţin numele operelor dumitale, 


domnule, căci, dacă ai băgat de seamă, pe-al dumitale nu mi 
l-ai spus şi m-am văzut silit să caut a-ţi ghici îndeletnicirea. 

— Mă numesc Jupenet, domnule? Răspunse autorul. 

— Frumos nume! Zise d'Artagnan. Frumos nume, pe 
cinstea mea şi nu ştiu de ce, iartă-mi această grosolănie, 
dacă e vreuna, nu ştiu cum se face, dar mi se pare că am 
mai auzit rostindu-se acest nume undeva. 

— Păi, am făcut versuri? Spuse cu modestie poetul. 

— Ei, atunci să ştii că mi le-a citit cineva. 

— Am scris o tragedie. 

— Poate că am şi văzut-o jucată. 

Poetul se înroşi mai tare. 

— Nu cred, pentru că versurile mele n-au fost încă 
tipărite. 

— Ei bine, îţi spun, tragedia mi-a făcut, totuşi, cunoscut 
numele dumitale. 

— Te înşeli şi de data asta, căci domnii comedianţi de la 
palatul Bourgogne n-au vrut să mi-o primească? Zise poetul 
cu un surâs a cărui taina numai anumite mândrii o pot 
descifra. 

D'Artagnan îşi muşcă buzele. 

— Aşadar? Urmă poetul? Vezi, domnule, că eşti greşit în 
privinţa mea, întrucât, necunoscându-mă de loc, n-ai avut 
cum să auzi vorbindu-se de mine. 

— lată ceea ce mă miră. Numele de Jupenet mi se pare cu 
toate astea un nume frumos şi vrednic de a fi cunoscut, la 
fel ca şi acelea ale domnilor Corneille, Rotrou sau Garnier. 
Sper, domnule, că vei avea bunăvoință să-mi povesteşti pe 
scurt tragedia dumitale, puţin niai târziu, să zicem la 
sfârşitul mesei. Va fi în loc de plăcintă, la dracu!... Ah, 
domnule, iertare, e o ocară ce-mi scapă de pe buze fiindcă o 
rosteşte mereu seniorul şi stăpânul meu. Îmi îngădui deci s- 
o folosesc uneori şi eu, căci mi se parc plină de duh. Îmi 
îngădui asta numai în lipsa stăpânului, bineînţeles, căci 
daca el ar fi de faţă... Dar nu ţi se pare, domnule, că cidrul 


ăsta e îngrozitor? Şi, poftim, oala are o formă atât de 
neregulată, că nici nu stă dreaptă pe masă. 

— Dacă am sprijini-o? 

— Foarte bine, dar cu ce? 

— Cu cuțitul. 

— Şi lişiţa cu ce-o vom mai tăia? Sau te gândeşti poate să 
nu te atingi de lişiţa mea? 

— Ba da. 

— Ei bine, atunci... 

— Aşteaptă. 

Poetul se scotoci în buzunare şi scoase o bucăţică de fontă, 
lunguiaţă, dreptunghiulară, groasă cât buza castronului şi 
lungă aproape cât un deget. Dar abia apucă să o arate la 
lumină, că îndată, ca şi cum ar fi săvârşit o mare 
nechibzuinţă, făcu o mişcare iute spre a o vâri din nou în 
buzunar. D'Artagnan însă băgă de seamă asta... Era un om 
căruia nu-i scăpa nimic. Întinse deci mâna spre bucăţica de 
fontă. 

— Ei, dar frumos lucru ai în mână? Zise el. Se poate 
vedea? 

— Cum să nu? Răspunse poetul, ce părea să cedeze prea 
repede după acea intenţie de mai înainte? De bună seamă 
că se poate vedea; numai că, poţi să te uiţi oricât? Adăugă 
el cu un fel de mândrie? N-ai să ghiceşti la ce foloseşte, 
până ce nu-ţi voi spune eu. 

D'Artagnan luă ca o mărturisire şovăielile poetului, ca şi 
faptul că se grăbise să bage la loc bucăţica de fontă pe care, 
cu o mişcare nechibzuită, o scosese din buzunar. De aceea, 
după ce atenţia îi fu atrasă asupra acestui punct, el îşi luă 
măsurile de prevedere cuvenite ce-i dădeau în orice situaţie 
prilejul de a fi superior celuilalt. De altminteri, orice ar fi 
vrut să spună domnul Jupenet, de la prima cercetare a 
obiectului acela, d'Artagnan îi şi înţelese rostul. Era o literă 
de tipar. 

— Ghiceşti ce este? Întrebă poetul. 

— Nu? Răspunse d'Artagnan? Pe cinstea mea, nu. 


— Ei bine, domnule? Zise meşterul Jupenet? Această mică 
bucată de fontă e o literă de tipar. 

— Nu mai spune! 

— O majusculă. 

— Iată, iată! Făcu d'Artagnan, căscându-şi ochii a mirare. 

— Da, domnule, un ] mare, prima literă a numelui meu. 

— Şi zici că asta e o literă? 

— Da, domnule. 

— Ei bine, am să-ţi mărturisesc un lucru. 

— Ce anume? 

— Dar mai bine nu, căci e o prostie ceea ce vreau să-ţi 
spun. 

— Ei, hai, spune? Insistă meşterul Jupenet cu un aer 
ocrotitor. 

— Ei bine, nu înţeleg de loc, dacă asta e o literă, cum se 
poate alcătui un cuvânt? 

— Un cuvânt? 

— Un cuvânt tipărit, da. 

— E foarte uşor. 

— Să vedem. 

— Te interesează? 

— Nespus de mult. 

— Ei bine, am să-ţi arăt cum. Aşteaptă. 

— Aştept. 

— Şi uită-te bine la ceea ce am să fac. 

— Mă uit. 

D'Artagnan părea, într-adevăr, că e numai ochi şi urechi. 
Jupenet mai scoase din buzunar vreo şapte sau opt bucățele 
de fontă, însă mai mici. 

— Ah, ah! Făcu d'Artagnan. 

— Ce e? 

— Dar dumneata ai o tiparniţă întreagă în buzunar. La 
dracu, e curios, într-adevăr! 

— Nu-i aşa? 

— Multe mai învaţă omul când călătoreşte, Doamne! 

— În sănătatea dumitale! Zise Jupenet încântat. 


— Şi într-a dumitale, la dracu şi într-a dumitale! Dar, stai o 
clipă, nu cu cidru din ăsta. E o băutură îngrozitoare şi 
nevrednică de un om care se adapă la Hipocrena; mi se 
pare că aşa-i spuneţi, dumneavoastră, poeţii, fântânii la 
care vă potoliţi setea. 

— Da, domnule, aşa se numeşte fântâna noastră, e 
adevărat. Numele vine de la două cuvinte greceşti: hipos, 
care înseamnă cal... şi... 

— Domnule? Îl întrerupse d'Artagnan? Am să-ţi dau să bei 
o licoare care vine de la un singur cuvânt franțuzesc, dar 
care, pentru asta, nu înseamnă că e mai proastă şi anume 
de la cuvântul strugure. Cidrul ăsta mă leşină şi mă umflă în 
acelaşi timp. Dă-mi voie să-l întreb pe hangiu dacă n-are 
niscaiva sticle de Beaugency sau din valea Ceran-ului, pitite 
printre bârnele din pivniţa lui. 

Într-adevăr, hangiul, chemat, se ivi numaidecât. 

— Domnule? Îi spuse atunci poetul lui d'Artagnan? Ia 
seama, nu vom avea timp să bem vinul, afară dacă nu ne 
vom grăbi, căci eu vreau să mă folosesc de reflux şi să iau 
corabia. 

— Ce corabie? Întrebă d'Artagnan. 

— Corabia care pleacă spre Belle-lIsle. 

— A, spre Belle-Isle? Făcu muşchetarul. Bun! 

— Eh, aveţi destul timp, domnule? Zise hangiul, destupând 
sticla? Corabia pleacă abia peste un ceas. 

— Dar cine mă va înştiinţa? Întrebă poetul. 

— Vecinul dumneavoastră? Răspunse hangiul. 

— Păi, nici nu-l cunosc bine. 

— Când îl veţi auzi că pleacă, înseamnă că e timpul să 
porniţi şi dumneavoastră. 

— Şi el merge tot Ia Belle-Isle? 

— Da. 

— Domnul acela însoţit de un lacheu? Întrebă d'Artagnan. 

— Domnul acela însoţit de un lacheu. 

— Vreun gentilom, de bană seamă. 

— Asia nu ştiu. 


— Cum, nu ştii? 

— Da. Tot ce ştiu e că bea acelaşi vin ca şi dumneavoastră. 

— Drace! Ce cinste pentru noi! Zise d'Artagnan, turnând 
vin tovarăşului său, în timp ce hangiul ieşea din odaie. 

— Prin urmare? Reluă poetul, întorcându-se la gândurile 
lui? N-ai văzut niciodată cum se tipăreşte? 

— Niciodată. 

— Uite, iei literele care alcătuiesc un cuvânt, să zicem AB, 
pe urmă să mai punem un A, doi TI şi, în sfârşit, un U. 

Şi aşeză literele cu o iuţeală şi cu o uşurinţă ce nu-i 
scăpără ochiului isteţ al lui d'Artagnan. 

— Abătut? Pronunţă el după ce termină. 

— Bun! Zise d'Artagnan. lată toate literele aşezate una 
lângă alta; dar cum stau ele aşa? 

Şi-i mai turnă un pahar de vin comeseanului său. 

Domnul Jupenet zâmbi, ca omul care avea răspuns la 
toate; apoi scoase, tot din buzunar, o mică linie de metal, 
formată din două părţi împreunate la colţ, pe care adună şi 
înşiră literele, ţinându-le strâns cu degetul cel mare de la 
mâna stânga. 

— Şi cum se numeşte această mică linie de fier? Întrebă 
d'Artagnan. Căci, de bună seamă, trebuie să aibă un nume. 

— Asta se numeşte vingalac? Zise Jupenet. Cu ajutorul 
acestei linii se formează rândurile. 

— Bine, bine, rămân la ceea ce am spus: dumneata ai o 
tiparniţă întreagă în buzunar? Zise d'Artagnan râzând cu 
un aer atât ele nerod, încât poetul nu băgă de seamă ca el 
era cel păcălit. 

— Nu? Răspunse el? Dar fiindcă mi-e lene să scriu, când 
îmi vine un vers în minte, îl aştern numaidecât în vingalac. 
Fac astfel două treburi dintr-o dată. 

„Drace! Îşi zise în sinea lui d'Artagnan. Trebuie să vedem 
ce-i cu toate astea.” 

Şi sub un motiv oarecare, ce nu-l stânjeni câtuşi de puţin 
pe muşchetar, care găsea totdeauna o pricină demnă de 
crezare ca să facă ce vrea el, se ridică de la masă, cobori 


scara, se duse sub şopronul unde se afla cărucioara, răscoli 
cu vârful pumnalului pânza ce învelea unul din pachetele de 
acolo şi văzu că era plin cu litere de fontă la fel cu acelea pe 
care poetul zeţar le avea în buzunarul său. 

„Bun! Gândi d'Artagnan. Încă nu ştiu dacă domnul 
Fouquet vrea să întărească Belle-Isle cu ziduri de piatra; 
iată însă, în orice caz, muniții spirituale pentru castel.” 

Apoi, mulţumit că făcuse această descoperire, se întoarse 
şi se aşeză din nou la masă. 

D'Artagnan ştia acum ceea ce voia să ştie. Rămase însă 
mai departe în faţa comeseanului său, până când în odaia 
alăturată se auzi o forfotă de om ce se pregăteşte de 
plecare. 

Poetul zeţar sări îndată de la masă şi dădu ordin să i se 
înhame calul. Căruţa îl aştepta la poartă. Cel de-al doilea 
călător se urcă şi el în şa, în curte, împreună cu lacheul său. 

D'Artagnan îl însoţi pe Jupenet până în port; aici, acesta îşi 
îmbarcă în corabie şi căruţa şi calul. Cât despre celălalt 
călător, mai acătării, făcu şi el acelaşi lucru cu cei doi cai şi 
cu servitorul său. Dar oricât se strădui d'Artagnan să-i 
cunoască numele, nu putu să afle nimic. Nu izbuti decât să-i 
zărească faţa, în aşa fel, încât chipul lui se întipări pentru 
totdeauna în minte. 

D'Artagnan ar fi vrut să se îmbarce o dată cu cei doi 
călători, însă o pornire mai puternică decât curiozitatea, 
aceea a succesului, îl făcu să se depărteze de țărm şi să se 
reîntoarcă la han. Aici, de cum intră, oftând, în odaie, se 
aruncă repede în pat, astfel ca să poată fi a doua zi dis-de- 
dimineaţă odihnit şi cu gândurile limpezi, după bunele 
sfaturi ale nopţii. 

Capitolul LXVIII D'Artagnan îşi continuă cercetările. 

În revărsatul zorilor, d'Artagnan puse şi el şaua pe 
Nevăstuica, peste care dăduse norocul în timpul nopţii, căci 
ronţăise singură tot fânul ce rămăsese de la ceilalţi trei 
tovarăşi de iesle. 


Muşchetarul îşi luă toate desluşirile de care avea nevoie 
de la hangiu, care i se păru un om isteţ, bănuitor şi 
credincios cu trup şi suflet domnului Fouguet. Drept 
urmare, spre a nu-i stârni acestuia nici o bănuială, îi spuse 
şi lui povestea despre cumpărarea unor ocne de sare. 

Dacă s-ar fi îmbarcat în La Roche-Bernard pentru Belle- 
Isle, ar fi dat loc la tot felul de comentarii, care poate că şi 
aşa vor fi fost făcute şi vor fi ajuns până la castel. În plus, i 
se părea ciudat că drumeţul acela cu lacheu continua să fie 
o taină pentru d'Artagnan, cu toate întrebările pe care i le 
pusese hangiului, ce părea să-l cunoască foarte bine. 

Mugşchetarul culese deci informaţii în legătură cu salinele 
şi porni pe drumul ce ducea către mlaştini, lăsând marea la 
dreapta sa şi pătrunzând în acea câmpie tristă şi 
nemărginită, care semăna cu o mare de nămol, ale cărei 
creste erau argintate ici şi colo de câte o şuviţă de sare. 

Nevăstuica păşea foarte bine, cu picioarele ei mici şi 
nervoase, pe cărările largi cât o călcătură de om ce se 
strecurau printre smârcurile sărate. D'Artagnan, liniştit în 
privinţa vreunei poticneli ce l-ar fi silit să facă o baie rece, 
îşi lăsă iapa să meargă în voie, el mulţumindu-se să 
privească în depărtare cele trei stânci ascuţite ce se ridicau 
asemenea unor vârfuri de lance din sânul câmpiei fără pic 
de verdeață. 

Piriac, târguşorul Batz şi Croisic, ce semănau foarte mult 
între ele, îi atraseră şi-i ţintuiră de la început atenţia. lar 
când drumeţul întorcea capul să se orienteze şi mai bine, 
vedea în cealaltă parte a zării alte trei vârfuri de clopotniţe, 
cele de la Guerande, Le Pouliguen şi Saint-Joachim, ce 
păreau alezate ca nişte popice printre care el şi Nevăstuica 
se învârteau încoace şi încolo ca o bilă rătăcită. 

Piriac era primul port mic, pe dreapta. D'Artagnan se 
îndreptă spre el, pe buze cu numele unor cunoscuţi 
negustori de sare. În clipa când ajunse în acest mic port, 
cinci dube mari, încărcate cu piatră, tocmai se desprindeau 
de țărm. Lui d'Artagnan i se păru curios că piatra era 


încărcată şi dusă în altă parte, chiar dintr-un ţinut unde se 
resimțea lipsa de piatră. A trebuit să se folosească de toată 
dibăcia domnului Agnan pentru a-i trage de limbă pe 
oamenii din port despre pricina acestui lucru făcut pe dos. 
Un bătrân pescar îi răspunse domnului Agnan că pietrele 
nu erau scoase din Piriac şi nici din mlaştini, bineînţeles. 

— Atunci de unde-s scoase? Întrebă muşchetarul. 

— Domnule, sunt tocmai din Nantes şi Paimboeuf. 

— Şi unde sunt duse? 

— La Belle-Isle, domnule. 

— Aha! Făcu d'Artagnan pe acelaşi ton prin care-l arătase 
zeţarului că literele lui îl interesau nespus de mult... Va să 
zică, se lucrează la Belle-Isle? 

— Păi da, domnule. În fiecare an domnul Fouquet pune să 
se repare zidurile castelului. 

— E dărăpănat? 

— E vechi. 

— Foarte bine. „La urma urmei? Îşi zise apoi d'Artagnan? 
Nimic nu-i mai firesc şi orice proprietar are dreptul să-şi 
repare casa. E ca şi cum ar veni cineva să-mi spună că 
fortific „Icoana Maicii Domnului, atunci când m-aş apuca 
să fac pur şi simplu unele mici reparaţii. Mă tem că s-au dat 
veşti lipsite de adevăr maiestăţii sale şi că asta i-a pricinuit 
multe necazuri...” Trebuie să recunoşti însă, bunul meu 
domn? Spuse apoi cu glas tare, adresându-se pescarului, 
căci rolul lui de om bănuitor îi era impus de scopul însuşi al 
misiunii sale? Trebuie să recunoşti că modul cum sunt 
cărate aceste pietre este destul de neobişnuit. 

— Cum adică? Zise pescarul. 

— Ele sunt aduse din Nantes sau din Paimboeuf pe Loara, 
nu-i aşa? 

— Apa trece pe la noi, e drept. 

— E mai uşor, nimic de zis; dar atunci de ce nu sunt 
transportate direct de la Saint-Nazaire la Belle-Isle? 

— Eh, fiindcă dubele sunt nişte vase proaste şi ţin cu greu 
piept mării? Răspunse pescarul. 


— Ăsta nu-i un motiv. 

— lartă-mă, domnule, dar se vede treaba că dumneata n-ai 
călătorit niciodată pe apă? Adăugă pescarul nu fără 
oarecare dispreţ. 

— Lămureşte-mă şi pe mine, rogu-te, dragă moşule. Mie 
mi se parc că, să vii de la Paimboeuf la Piriac, pentru a trece 
de la Piriac la Belle-Isle, e ca şi cum ai pleca din La Roche- 
Bernard la Nantes şi de la Nantes la Piriac. 

— Pe fluviu ar fi drumul cel mai scurt? Răspunse 
netulburat pescarul. 

— Dar fluviul face un cot mare! 

Pescarul clătină din cap. 

— Drumul cel mai scurt între un punct şi altul este linia 
dreaptă? Adăugă d'Artagnan. 

— Dumneata uiţi valurile, domnule. 

— Bine; chiar ţinând seama de valuri. 

— Şi vântul. 

— Hai, fie şi vântul. 

— Păi sigur! Curentul Loarei împinge bărcile până 
aproape de Croisic. Dacă ele au nevoie de vreo reparaţie 
sau dacă schimbă echipajul, atunci vin la Piriac de-a lungul 
coastei; apoi de la Piriac dau de alt curent, opus, care le 
duce până la insula Dumet, la două leghe şi ju-mătate. 

— În regulă. 

— Acolo, şuvoiul râului Vilaine le mână pe o altă insulă, 
numită insula Hoedic. 

— Înţeleg foarte bine. 

— Ei, domnule şi de la această insulă până la Belle-Isle, 
calea e dreaptă. Marea, luând-o în jos şi în sus, trece ca apa 
pe un canal, ca o oglindă printre cele două insule; dubele 
plutesc atunci pe deasupra ei ca nişte gâşte pe Loara, asta-i 
tot. 

— Oricum? Zise încăpăţânatul domn Agnan? E cale lungă. 

— Ei... Dacă aşa vrea domnul Fougquet! Răspunse ca 
încheiere pescarul, scoţându-şi căciula de lână la 
pronunţarea acestui nume demn de respect. 


O privire a lui d'Artagnan, privire ascuţită şi 
pătrunzătoare ca tăişul unei spade, nu găsi în inima 
bătrânului decât o încredere nevinovată, iar pe trăsăturile 
lui nu citi decât mulţumire şi nepăsare. Spunea: „Dacă aşa 
vrea domnul Fouquet” ca şi cum ar fi spus: „Dacă aşae 
vrerea lui Dumnezeu!” 

D'Artagnan ajunsese prea departe în această parte a 
locului; de altminteri, după plecarea dubelor, la Piriac nu 
mai rămăsese decât o barcă, a bătrânului şi aceasta nu 
părea dornică să pornească în largul mării fără anumite 
migăloase pregătiri. Astfel, d'Artagnan mângâie coama 
Nevăstuicii, care, ca o nouă dovadă a minunatului ei 
caracter, porni iarăşi la drum, răscolind cu copitele praful 
sărat şi ţinându-şi nasul ridicat în vântul uscat ce clătina 
tufele de măceş şi de buruieni ale acestui ţinut. Pe la 
ceasurile cinci, ajunse la Croisic. 

Dacă d'Artagnan ar fi fost poet, ar fi fost încântat do 
priveliştea întinselor prundişuri de aici, ce se lungeau până 
la o depărtare de mai bine de o leghe, pe care le acoperă de 
fiecare dată fluxul mării, pentru ca, la reflux, ele să iasă 
iarăşi la iveală cenuşii, mohorâte, pline de alge şi de ierburi 
marine şi presărate cu pietre rotunjite de apă, pietre albe şi 
împrăştiate pretutindeni ca nişte oseminte într-un vast 
cimitir. Dar soldatul, omul politic, ambițiosul nu simt nici 
măcar nevoia acelei dulci mângâieri de a privi spre cer 
pentru a descifra acolo o speranţă sau o prevenire. Cerul 
roşu înseamnă, pentru astfel de oameni, vânt sau furtună; 
după cum norii albi şi vătuiţi, răsfiraţi în văzduh, arată tot 
aşa de simplu că marea va fi liniştită şi blândă. 

D'Artagnan văzu un cer albastru, simţi vântul încărcat de 
miresmele sării şi îşi spuse: „Mă voi îmbarca, chiar şi pe o 
coajă de nucă, îndată ce marea se va retrage”. 

La Croisic, ca ţi la Piriac, observă mari grămezi de pietre 
înşiruite pe nisip, la marginea apei. Aceste ziduri uriaşe, 
dărâmate la fiecare reflux de transporturile ce se făceau în 
Belle-Isle, erau, în ochii muşchetarului, o urmare şi o 


dovadă a ceea ce el ghicise din capul locului la Piriac. Oare 
domnul Fouquet reclădea vreun parapet? Înălţa oare o 
fortificaţie? Ca să ştie asta, trebuia să vadă. 

D'Artagnan o lăsă pe Nevăstuică în grajd, mâncă, se culcă 
şi a doua zi, în cursul dimineţii, se plimbă prin port, sau mai 
bine zis prin pietrişul de pe plajă. 

Croisic are un port nu mai lung de cincizeci de picioare şi 
o căsuţă de pază ce seamănă cu o mare gogoaşă crescută 
pe o tipsie. Plaja întinsă ţine loc de tipsie. O sută de roabe 
de pământ amestecat cu pietriş şi rotunjit în formă de con, 
cu cărări cotite pe de lături, sunt gogoaşa şi totodată casa 
de pază. Aşa se înfăţişează lucrurile astăzi; aşa se înfăţişau 
şi acum o sută optzeci de ani; atâta doar că gogoaşa era 
atunci mai mică şi nu se vedeau în jurul ei îngrăditurile de 
stinghii ce-o împodobesc astăzi şi pe care edilitatea acestui 
târguşor sărac şi smerit le-a bătut în parmalăci de-a lungul 
cărărilor ce duc în spirală până la terasa din faţa casei. 

Pe pietrişul plăjii, vreo trei-patru pescari vorbeau despre 
pescuitul de sardele şi crevete. Domnul Agnan, cu privirea 
însufleţită de o mare voioşie, cu zâmbetul pe buze, se 
apropie de ei. 

— Vă pregătiţi de pescuit? Întrebă el. 

— Da, domnule? Răspunse un pescar? Aşteptăm refluxul. 

— Şi unde pescuiţi de obicei, prieteni? 

— Pe lângă coaste, domnule. 

— Care sunt coastele cele mai bune? 

— Eh, depinde; în jurul insulelor, de obicei. 

— Dar sunt departe insulele? 

— Nu prea; patru leghe. 

— Patru leghe! O expediţie întreagă! 

Pescarul începu să râdă în nasul domnului Agnan. 

— Păi da? Reluă acesta cu naiva lui nepricepere? Căci la 
patru leghe nici nu se mai vede ţărmul, nu-i aşa? 

— Ei... Nu totdeauna. 

— Oricum... E departe... Chiar prea departe; altfel, v-aş fi 
rugat să mă luaţi şi pe mine cu dumneavoastră şi să-mi 


arătaţi ceea ce n-am văzut niciodată. 

— Ce anume.? 

— Un peşte de mare, viu. 

— Se vede treaba că domnul e din altă parte! Zise unul 
dintre pescari. 

— Da, sunt din Paris. 

Bretonul ridică din umeri, apoi îl întrebă: 

— L-ai văzut pe domnul Fouquet la Paris? 

— Deseori? Răspunse Agnan. 

— Deseori? Tresăriră pescarii, strângându-se roată în 
jurul parizianului. Îl cunoaşteţi? 

— Un pic; e prieten bun cu stăpânul meu. 

— Aha! Făcură pescarii. 

— Şi? Adăugă d'Artagnan? l-am văzut toate castelele, cel 
de la Saint-Mande, cel din Vaux, precum şi palatul din Paris. 

— E frumos? 

— Neiîntrecut. 

— Dar nu e ca la Belle-lIsle? Zise un pescar. 

— Hm! I-o întoarse domnul Agnan şi izbucni într-un râs 
aproape dispreţuitor, care făcu să se încrunte pe cei din 
jurul lui. 

— Se cunoaşte că dumneata n-ai văzut încă Belle-Isle? 
Rosti cel mai curios dintre pescari. Ştii că are o lungime de 
şase leghe şi că e plină de copaci ce nu-şi găsesc pereche 
nici la Nantes, pe promenadă? 

— Copaci, în mijlocul mării? Se miră d'Artagnan. Tare aş 
mai vrea s-o văd şi pe-asta! 

— Nimic mai simplu; noi pescuim lângă insula Hoe&dic; vino 
cu noi. De acolo, ai să vezi copacii negri din Belle-Isle, 
înălțându-se spre cer ca într-un paradis; ai să vezi şi coama 
albă a castelului, care taie ca o spadă dunga albastră a 
marii. 

— O! Făcu d'Artagnan. Trebuie să fie tare frumos! Dar 
castelul domnului Fouquet de la Vaux are o sută de turnuri, 
asta ştii? 


Bretonul îşi ridică faţa cu o admiraţie adâncă, deşi părea a 
nu da crezare unui asemenea lucru. 

— O sută de turnuri? Murmură el. Ce-are a face. Belle-Isle 
e mai frumoasă. Vrei să vezi Belle-Isle? 

— Ar fi cu putinţă? Întrebă domnul Agnan. 

— Da, cu aprobarea guvernatorului. 

— Dar eu nu-l cunosc pe acest guvernator. 

— De vreme ce-l cunoşti pe domnul Fougquet, e destul să-i 
spui cum te cheamă. 

— Oh, prieteni, din păcate eu nu sunt un gentilom. 

— Oricine poate intra în Belle-Isle? Urmă pescarul în 
graiul lui puternic şi limpede? Cu condiţia să nu vrea răul 
nici insulei, nici stăpânului. 

Un fior uşor trecu prin trupul muşchetarului. 

— Cred şi eu! Îşi zise el. Apoi, reculegându-se: Dacă nu m- 
aş teme că voi suferi de răul de mare... 

— În asta? Făcu pescarul, arătându-i cu mândrie barca 
frumoasă, cu fundul rotund. 

— Bine, mă îndemnați să merg să văd Belle-Isle? Răspunse 
domnul Agnan? Numai că n-o să mă lase să cobor acolo. 

— Noi ne ducem când vrem. 

— Dumneavoastră? Pentru ce? 

— Doamne, ca să vindem peşte corsarilor! 

— Cum... Corsari! Ce tot spui, omule? 

— Spun că domnul Fouquet a pus să se construiască două 
corăbii înarmate, spre a-i izgoni pe olandezi sau pe englezi 
şi noi vindem peşte echipajelor de pe aceste două mici co- 
râbii. 

„Poftim! Poftim! Gândi d'Artagnan în sinea lui. Din ce în ce 
mai bine! O tiparniţă, bastioane, corăbii înarmate!... La 
dracu! Domnul Fougquet nu e un duşman oarecare, aşa cum 
mi-l închipuiam eu. Merită osteneala să te duci să-l vezi de 
aproape.” 

— Noi plecăm la ceasurile cinci şi jumătate? Adăugă 
pescarul cu glas apăsat. 

— Sunt al dumneavoastră; rămân aici. 


Într-adevăr, d'Artagnan privi pescarii, care îşi traseră 
bărcile, cu nişte frânghii, până la apă; marea se umflă şi 
domnul Agnan păşi într-una din ele, nu fără a se preface că 
îi e frică, stârnind râsul micilor ucenici, care îl priveau cu 
ochii lor mari, plini de înţelepciune. Se culcă pe o pânză 
împăturită în patru, îi lăsă pe ceilalţi să întindă velele şi 
barca fu luată de vânt şi împinsă în larg timp de două 
ceasuri fără întrerupere. 

Pescarii, care îşi vedeau de treburile lor, trecând dintr-o 
parte în alta, nu băgară de seamă că oaspetele lor nici nu 
pălise, nici nu gemuse, nici nu suferise de rău de mare; că, 
în pofida balansului îngrozitor şi a zguduiturilor nemiloase 
ale bărcii, pe care acum n-o mai conducea nimeni, călătorul 
neîncercat îşi păstrase pe de-a întregul prezenţa de spirit şi 
pofta de mâncare. Ei pescuiau şi pescuitul le era 
îmbelşugat. Spre undiţele în care erau înfipte momeli de 
crevete se repezeau să muşte cu lăcomie barbunii şi lufarii 
graşi. Două năvoade fuseseră rupte de cambule şi batogi, 
din pricina greutăţii lor foarte mari; trei ţipari de mare se 
zbăteau pe fundul bărcii, în încolăcirea lor vâscoasă, 
trăgând să moară. 

D'Artagnan le purta noroc pescarilor; i-o şi spuseră chiar. 
Soldatul găsea însă că truda lor e atât de înviorătoare, încât 
puse mâna la treabă, adică la priponul cu undiţe, scoțând 
mugete de bucurie şi răcnind „La dracu!”, atât de tare, 
încât i-ar fi speriat pe muşchetari înşişi, ori de câte ori o 
zdruncinătură a strunei, provocată de prada ce i se 
prinsese în vârf, îi încorda muşchii şi-l făcea să-şi pună în joc 
toată puterea şi toată îndemnarea lui de totdeauna. 

Munca asta îi stârnea atâta plăcere, încât uită de misiunea 
sa diplomatică. Tocmai se lupta cu o cambulă 
înspăimântătoare, ţinându-se cu o mână de marginea 
bărcii, iar cu cealaltă trăgând spre el căpăţâna căscată a 
rivalului, când stăpânul ambarcaţiunii îi strigă: 

— la seama să nu fii zărit de la Belle-Isle! 


Aceste cuvinte avură asupra lui d'Artagnan efectul unui 
obuz a cărui explozie vesteşte începutul bătăliei: dădu 
dintr-o dată drumul şi strunei şi cambulei, care, trăgându- 
se una pe alta, se scufundară în apă. Cam la o jumătate de 
milă cel mult, el zări ridicându-se din mare umbra 
albăstruie a stâncilor de la Belle-Isle, în vârful cărora trona 
linia albă şi impunătoare a castelului. În depărtare se 
întindeau apoi ogoarele, pădurile, livezile înverzite şi 
păşunile pline de vite care păşteau. lată ceea ce atrase la 
început atenţia muşchetarului. 

Soarele, coborât la o suliță pe cer, arunca raze de aur 
asupra mării şi făcea să plutească în jurul acestei insule 
vrăjite o pulbere strălucitoare. Din pricina luminii orbitoare, 
nu se puteau vedea decât culmile mai mari; mici fâşii de 
umbră tăiau şi împestriţau cu pete întunecate covorul 
luminos al câmpiei sau pereţii înalţi ai întăriturilor. 

— Eh, eh! Făcu d'Artagnan privind îngrămădirea de stânci 
negre. lată, într-adevăr, fortificaţii care n-au nevoie de nici 
un inginer ca să zădărnicească orice încercare de pă- 
trundere. Pe unde dracu s-ar putea pune piciorul în această 
insulă, pe care Dumnezeu a apărat-o cu atâta străşnicie? 

— Pe aici? Răspunse stăpânul bărcii, schimbând pânza şi 
întorcând cu putere cârma ce îndreptă luntrea spre un mic 
port, drăguţ şi cochet, aşezat într-un golfuleţ rotund şi 
înconjurat de ziduri noi, crenelate. 

— La dracu! Ce văd aici? Întrebă d'Artagnan. 

— Asta e Locmaria? Răspunse pescarul. 

— Dar dincolo? 

— Acolo e Bangos. 

— Şi mai departe? 

— Saujeu... Apoi palatul. 

— Drace! O lume întreagă! Ah, iată şi soldaţi! 

— Sunt o mie şapte sute de oameni la Belle-Isle, domnule? 
Îi explică pescarul cu mândrie. Ştii oare că cea mai mică 
garnizoană are douăzeci şi două de companii de infanterie? 


— La dracu! Făcu d'Artagnan, bătând cu piciorul în 
scândura de pe fundul bărcii. Maiestatea sa mi se pare că 
avea dreptate! 

Traseră la țărm. 

Capitolul LXIX Unde cititorul va fi de bună seamă tot atât 
de uimit ca şi d'Artagnan, regăsind o veche cunoştinţă. 

La orice debarcare, fie şi din cea mai mică barcă ce 
pluteşte pe mare, se întâmplă să fii totdeauna cuprins de o 
tulburare şi de o ameţeală uşoară, ce nu-i îngăduie 
spiritului să se bucure de întreaga libertate de care ar avea 
nevoie pentru a cuprinde de la prima aruncătură de ochi 
noua privelişte ce ţi se deschide în faţă. Podul mişcător, 
matelotul care se zoreşte, clipocitul apei ce se rostogoleşte 
printre pietre, strigătele şi nerăbdarea celor care aşteaptă 
la țărm sunt amănunte multiple ale acestei senzaţii, care se 
rezumă într-un singur rezultat? Şovăirea. 

Aşa încât, abia după ce debarcă şi stătu câteva minute pe 
țărm, d'Artagnan observă că în port şi mai cu seamă în 
cuprinsul insulei, se mişca o mulţime de oameni care 
munceau de zor. 

La picioarele lui recunoscu numaidecât cele cinci dube 
încărcate cu piatră, pe care le văzuse plecând din portul de 
la Piriac. Lespezile erau cărate la țărm cu ajutorul unui lanţ 
format din douăzeci sau treizeci de ţărani. Steiurile mai 
mari erau încărcate în nişte căruţe şi erau duse în aceeaşi 
direcţie ca şi celelalte blocuri de piatra, adică spre lucrările 
ale căror însemnătate şi mărime d'Artagnan n-o putea încă 
stabili. Pretutindeni domnea o forfotă asemănătoare cu 
aceea pe care o văzuse Telemac în clipa când debarcase la 
Salente. 

D'Artagnan era nerăbdător să pătrundă cât mai mult în 
interiorul insulei; dar nu putea să-şi dea frâu liber 
curiozităţii, fără a stârni bănuieli şi fără a fi supravegheat 
din scurt. De aceea, nu înainta decât încetul cu încetul, în 
jurul liniei pe care o formau pescarii pe plajă, trăgând însă 
cu ochiul peste tot, fără a scoate o vorbă şi căutând să 


înlăture orice iscodire la care l-ar putea expune o întrebare 
nechibzuită sau un salut mai binevoitor. 

Cu toate acestea, în timp ce tovarăşii lui îşi făceau negoţul 
lor, dăruind sau vânzând peştele lucrătorilor sau locuitorilor 
din oraş, d'Artagnan câştigase puţin câte puţin din teren şi, 
liniştit în privinţa neînsemnatei atenţii ce i se dădea, începu 
să-şi arunce privirea isteaţă şi sigură asupra oamenilor şi 
lucrurilor ce-i apăreau înaintea ochilor. De altfel, cele dintâi 
priviri ale lui întâlniră fapte şi constatări asupra cărora 
ochiul unui soldat nu se putea înşela. 

La cele două margini ale portului, în aşa fel încât focarele 
să se poată încrucişa pe marea axă a elipsei formată de 
bazinul cu apă, fuseseră ridicate mai întâi două baterii 
menite, fără îndoială, să adăpostească tunuri de coastă, 
întrucât d'Artagnan văzu lucrătorii terminând zidirea 
platformelor şi încheierea podelelor de scânduri, 
semicirculare, pe care tunurile se puteau roti cu uşurinţă în 
toate părţile, deasupra meterezelor. Alături de fiecare din 
aceste baterii, alţi lucrători umpleau gropile cu pământ şi 
pregăteau noi platforme, pesemne pentru alte baterii. 
Acestea aveau nişte firide şi un vătaf al lucrătorilor striga 
rând pe rând la oamenii care legau faşinele, sau la cei care 
tăiau brazde de iarbă pentru a fi puse să susţină împletitura 
firidelor. 

După munca ce se desfăşura la aceste lucrări înaintate, s- 
ar fi putut spune că ele erau pe terminate; tunurile nu 
fuseseră încă aduse, dar platformele îşi aveau culcuşurile şi 
grinzile aşezate la locul lor; pământul, bătătorit bine, le 
întărise cu totul, şi, presupunând că artileria s-ar fi aflat în 
insulă, în mai puţin de două sau trei zile portul putea fi 
înarmat în întregime. 

Ceea ce-l surprinse pe d'Artagnan, când îşi întoarse 
privirile de la bateriile de coastă spre fortificațiile oraşului, 
fu să vadă că Belle-Isle era apărată de un sistem întru totul 
nou, despre care contele de la Fere îi vorbise, mai mult 
decât o dată, ca despre un mare progres, dar a cărui 


aplicare n-o văzuse niciodată până acum. Aceste fortificaţii 
nu ţineau nici de metoda olandeză a lui Marollais, nici de 
metoda franceză a cavalerului Antoine de Ville, ci de 
sistemul lui Manesson Mallet, un inginer priceput care, de 
şase sau aproape opt ani, părăsise serviciul Portugaliei, ca 
să intre în serviciul Franţei. Aceste lucrări se deosebeau 
prin aceea că în loc să se înalțe deasupra pământului, ca 
toate vechile întărituri menite să apere oraşul împotriva 
năvălitorilor cu scări, ele se adânceau, dimpotrivă, la 
pământ, astfel încât, în loc de ziduri mari, apăreau acum 
şanţuri cât mai adânci. Lui d'Artagnan nu-i trebui prea mult 
timp ca să-şi dea seama de superioritatea acestui sistem, 
faţă de care bătaia tunurilor nu mai însemna nici o 
primejdie. Afară de asta, şanţurile fiind sub nivelul mării, 
ele puteau fi oricând umplute cu apă prin nişte deschizături 
subterane. 

În rest, lucrările erau aproape pe sfârşite şi un grup de 
lucrători, primind ordine de la un om ce părea a fi 
conducătorul acestor treburi, tocmai punea cele din urmă 
pietre. Un podeţ de scânduri, întins pe deasupra şanţului, 
pentru ca roabele cu materiale să treacă mai uşor, făcea 
legătura între partea dinăuntru şi partea din afară. 

D'Artagnan întrebă cu o curiozitate plină de nevinovăție 
dacă îi era îngăduit să treacă peste pod şi i se răspunse că 
nici un ordin nu se împotrivea la asta. În consecinţă, 
d'Artagnan trecu podul şi înaintă spre grupul de lucrători. 
Acest grup era condus de omul acela pe care-l observase 
d'Artagnan de la început şi care părea să fie inginerul-şef. 
Un plan era întins pe o piatră largă, ţinând loc de masă, iar 
la câţiva paşi de acolo funcţiona un scripete pentru ri- 
dicarea greutăților mai mari. 

Acest inginer, care, dată fiind însemnătatea lui, îi atrase în 
primul rând atenţia lui d'Artagnan, avea pe el o haină lungă 
până la genunchi, haină ce, prin lungimea ei, nu se potrivea 
de loc cu munca pe care o făcea, întrucât aici ar fi fost 
nevoie mai curând de un costum de zidar, decât de unul de 


senior. Altfel, era un bărbat înalt, cu umerii largi şi pătraţi, 
pe cap cu o pălărie acoperită în întregime cu pene. Dădea 
din mâini într-un chip cum nu se poate mai impunător şi se 
părea, căci nu se vedea decât din spate, că-şi certa 
lucrătorii pentru încetineala sau pentru nevolnicia lor. 

D'Artagnan se apropia tot mai mult. 

După un răstimp, bărbatul cu pene la pălărie încetă să mai 
dea din mâini şi, cu palmele sprijinite pe genunchi, 
urmărea, pe jumătate aplecat înainte, strădania a şase 
salahori care încercau să salte de la pământ un bloc de 
piatră şi să-l aşeze pe o bucată de lemn, în aşa felea să 
poată fi vârâtă pe sub piatră funia scripetelui. Cei şase 
oameni, împingând piatra dintr-o singură parte, îşi adunau 
puterile ca s-o ridice cam la o palmă de pământ, asudând şi 
răsuflând din greu, în timp ce al şaptelea se pregătea să 
vâre sub ea, de îndată ce se va face destul loc, bucata de 
lemn ce urma s-o susţină. Dar piatra le scăpă de două ori 
din mâini, înainte de a fi ridicată la înălţimea necesară ca să 
poată fi vârâtă sub ea acea bucată de lemn. E de la sine în- 
ţeles că, de câte ori piatra le scăpa din mâini, ei săreau 
repede la o parte, ferindu-şi picioarele, ca să nu fie prinse şi 
strivite sub marginea pietrei. De fiecare dată când această 
piatră recădea, se înfunda tot mai mult în pământul moale, 
ceea ce făcea şi mai anevoioasă munca la care năduşeau din 
răsputeri lucrătorii aceia. O a treia încercare nu avu nici ea 
un rezultat mai bun, în schimb sfârşi printr-o descurajare 
mai mare. 'lotuşi, când cei şase oameni se încovoiaseră sub 
piatră, bărbatul cu penaş strigase el însuşi, cu un glas 
puternic, comanda: „Gata!” ce însoţeşte orice strădanie 
grea. Apoi îşi azvârli cu năduf braţele în sus. 

— Of, of? Se văicări el? Ce înseamnă asta? Parc-aş avea de- 
a face cu nişte oameni de paie!... Lăsaţi-o dracului, daţi-vă 
la o parte şi uitaţi-vă cum se face treaba. 

— Haidade! Murmură d'Artagnan. Nu cumva vrea să 
ridice el singur stânca aceea? Asta ar fi nemaipomenit, într- 
adevăr! 


Lucrătorii pe care-i luase la rost inginerul se traseră într-o 
parte, pleoştiţi şi clătinând din capete, în afară de cel care 
ţinea bucata de lemn şi care se pregătea să-şi îndeplinească 
sarcina lui. 

Bărbatul cu pălăria plină de pene se apropie de piatră, se 
aplecă, îşi vâri palmele sub colţul ce se sprijinea de pământ, 
îşi încordă muşchii herculeeni şi, fără nici o opintire, cu o 
mişcare înceată ca a unei maşini, ridică stânca la o palmă 
de pământ. Lucrătorul care pândea cu bârna în mână nu 
pierdu prilejul ce i se oferi şi vâri lemnul sub piatră. 

— lată! Zise uriaşul, fără a lăsa blocul de piatră să cadă la 
voia întâmplării, ci aşezându-l pe sprijinul de sub el. 

— La dracu! Strigă d'Artagnan. Dar nu cunosc decât un 
singur om în stare să facă o asemenea ispravă! 

— Ce-ai spus? Rosti matahala, întorcând capul. 

— Porthos! Exclamă d'Artagnan, cuprins de uimire. lată-l 
pe Porthos la Belle-Isle! 

La rândul lui, bărbatul cu panaşul mare îşi îndreptă 
privirea către falsul intendent şi, cu toată travestirea sa, îl 
recunoscu din prima clipă. 

— D'Artagnan! Strigă el. 

Dar obrajii i se făcură deodată stacojii. 

— Sst! Ţistui el către d'Artagnan. 

— Sst! Ţistui muşchetarul către el. 

Într-adevăr, dacă Porthos fusese descoperit de d'Artagnan, 
d'Artagnan fusese descoperit de Porthos. Gândul de a-şi 
păstra fiecare taina sa îi stăpâni pe amândoi deodată. 
Totuşi, prima mişcare a celor doi bărbaţi fu să se arunce 
unul în braţele celuilalt. Ceea ce voiau ei să ascundă faţă de 
ceilalţi nu era prietenia lor, ci numele lor. Dar, după 
îmbrăţişare, urmă numaidecât întrebarea: „Ce dracu o fi 
căutând Porthos la Belle-Isle, unde ridică blocuri de 
piatră?” îşi spuse d'Artagnan în sinea lui, fără a fi auzit de 
nimeni. 

Mai puţin tare în diplomaţie, în comparaţie cu prietenul 
său, Porthos gândi cu glas tare. 


— Dar ce dracu te-a adus la Belle-Isle? Îl întrebă el pe 
d'Artagnan. Ce-ai venit să faci aici? 

Trebuia să-i răspundă fără şovăială. A sta în cumpănă dacă 
să-i răspundă sau nu lui Porthos ar fi însemnat să se dea 
bătut în faţa prietenului său şi amorul propriu al lui 
d'Artagnan nu şi-ar fi iertat niciodată asta. 

— La dracu, prietene, am venit la Belle-Isle întrucât am 
aflat că eşti tu aici. 

— Ei, asta-i! Făcu Porthos, vădit încurcat de acest răspuns 
şi căutând să-şi dea seama dacă celălalt spune adevărul, cu 
acea prepuelnică ascuţime de minte pe care i-o cunoaştem 
mai de mult. 

— De bună seamă? Adăugă d'Artagnan, care nu voia să-i 
dea prietenului său răgazul de a se dezmetici. Am fost să te 
caut la Pierrefonds. 

— Adevărat? 

— Adevărat. 

— Şi nu m-ai găsit? 

— Nu, în schimb am dat acolo de Mouston. 

— E sănătos? 

— Tun! 

— Dar, oricum, nu cred să-ţi fi spus Mouston ca sunt aici. 

— De ce să nu-mi fi spus? Nu sunt eu vrednic de 
încrederea lui Mouston? 

— Nu pentru asta; dar nici el nu ştia unde sunt. 

— Oh, iată un motiv care n-are nimic jignitor, cel puţin 
pentru amorul meu propriu. 

— Dar cum ai făcut de m-ai găsit? 

— Ei, dragul meu, un mare senior ca tine lasă totdeauna 
urme pe unde trece şi eu m-aş socoti cel mai neghiob dintre 
oameni dacă n-aş fi în stare să calc pe urmele prietenilor 
mei. 

Această explicaţie, oricât ar fi ea de măgulitoare, nu-l 
mulţumi întru totul pe Porthos. 

— Numai că n-am putut să las urme, întrucât am umblat 
deghizat? Zise Porthos. 


— Ah, ai venit aici travestit? Întrebă d'Artagnan. 

— Da. 

— Şi sub ce chip anume erai travestit? 

— Sub acela de morar. 

— Crezi oare că un mare senior ca tine, Porthos, îşi poate 
însuşi apucăturile unor oameni de rând în aşa fel încât să-i 
înşele pe semenii lui? 

— Ei bine, ţi-o jur, prietene, că toată lumea s-a păcălit, atât 
de bine mi-am jucat rolul. 

— Oricum, nu atât de bine încât eu să nu te fi găsit şi să nu 
te fi întâlnit, precum vezi. 

— Ai dreptate. Spune-mi, cum de m-ai găsit şi ai dat de 
mine? 

— Aşteaptă. Am să-ţi povestesc totul. Închipuieşte-ţi că 
Mouston... 

— Ah, caraghiosul acela de Mouston? Zise Porthos, 
încreţindu-şi cele două arcuri de triumf ce-i slujeau de 
sprâncene. 

— Aşteaptă, aşteaptă puţin. Mouston n-are nici o vină, 
pentru că nici el nu ştia încotro ai pornit. 

— Fără îndoială. lată de ce vreau să te ascult şi să aflu cât 
mai repede. 

— Ah, cât eşti de nerăbdător, Porthos! 

— Când nu înţeleg ceva, sunt groaznic. 

— Ai să înţelegi îndată totul. Aramis ţi-a trimis o scrisoare 
la Pierrefonds, este? 

— Este. 

— Te vestea să vii înainte de echinox, da? 

— Aşa-i. 

— Ei bine, asta-i! Făcu d'Artagnan, sperând că o astfel de 
explicaţie îi va fi de ajuns lui Porthos. 

Dar acesta păru a fi căzut pradă unei mari frământări a 
minţii. 

— Ah, da, pricep! Zise el. Fiindcă Aramis mă vestea să vin 
înainte de echinox, tu ai dedus că e vorba de o întâlnire cu 
el. Şi te-ai interesat unde se găseşte Aramis, spunânduc-ţi: 


„Unde va fi Aramis, va fi şi Porthos”. Ai aflat apoi că Aramis 
e în Bretania şi ţi-ai spus: „Porthos e în Bretania”. 

— Ei, chiar aşa e. Zău, Porthos, nu ştiu de ce nu te-ai făcut 
ghicitor. Aşadar, înţelegi: sosind la Roche-Bernard, am auzit 
despre marile lucrări de fortificaţii care se fac în Belle-Isle. 
Felul cum mi s-a povestit despre asta mi-a aţâţat 
curiozitatea. M-am urcat într-o barcă de pescari, fără să 
ştiu câtuşi de puţin că tu eşti aici. Am venit şi am văzut un 
voinic ridicând o piatră pe care nici Ajax n-ar fi fost în stare 
s-o mişte din loc. Atunci nu m-am putut opri sa strig: 
„Numai baronul de Bracieux poate să facă o asemenea 
isprava”. Tu m-ai auzit, ai întors capul, m-ai recunoscut, ne- 
am îmbrăţişat şi, pe legea mea, dacă vrei, prietene drag, ne 
mai putem îmbrăţişa o dată. 

— Iată cum se lămuresc toate, în adevăr? Rosti Porthos. 

Şi-l îmbrăţişă pe d'Artagnan cu atâta prietenie, încât 
muşchetarul îşi pierdu răsuflarea timp de cinci minute. 

— Bravo, bravo, mai tare ca niciodată? Bâigui d'Artagnan? 
Şi mai ales în puterea braţelor, din fericire! 

Porthos îi răspunse prietenului său cu un zâmbet măgulit. 
În timpul celor cinci minute cât îi trebuiră lui d'Artagnan 
ca să-şi recapete răsuflarea, se gândi că de-aici încolo avea 
de jucat un rol nu tocmai uşor. Era vorba, anume, de a pune 
mereu întrebări, dar de a nu răspunde niciodată la nimic. 

Când îşi recăpătă răsuflarea, planul lui de bătaie era 
întocmit. 

Capitolul LXX Unde ideile lui d'Artagnan, mai întâi foarte 
tulburi încep să se limpezească puţin. 

D'Artagnan porni numaidecât la atac. 

— Acum, că ţi-am spus totul, dragă prietene, sau mai bine 
zis că ai ghicit totul, lămureşte-mă ce faci aici, plin de praf 
şi de noroi? 

Porthos îşi şterse fruntea de sudoare şi, privind în jurul lui 
cu mândrie, răspunse: 

— Dar mi se pare că vezi tu singur ce fac aici! 

— Fără îndoială, fără îndoială: ridici pietre. 


— Oh, asta ca să le arăt puturogşilor ăstora ce înseamnă un 
bărbat! Zise Porthos cu mult dispreţ. Înţelegi însă că... 

— Da, nu ăsta-i rostul tău, să ridici pietre, cu toate că mulţi 
sunt puşi să o facă, dar puţini pot să le ridice ca tine. De 
aceea, te-am întrebat adineauri: ce faci aici, baroane? 

— Studiez topografia, cavalere. 

— Studiezi topografia? 

— Da; dar tu, tu ce cauţi aici, sub acest veşmânt de 
burghez? 

D'Artagnan recunoscu în sinea lui că făcuse o greşeală 
lăsându-se pradă uimirii. Porthos se folosise de slăbiciunea 
sa, pentru a-i arunca o întrebare. Din fericire, d'Artagnan 
se aştepta la această întrebare. 

— Află? Zise el? Că sunt burghez de-a binelea; hainele n- 
au de ce să te mire, fiindcă sunt pe măsura rosturilor mele 
de-acum. 

— Lasă gluma, tu eşti un muşchetar! 

— Nici tu nu mai eşti, bunul meu prieten; mi-am dat 
demisia. 

— Fugi de-aici! 

— Pe Dumnezeul meu, da! 

— Şi ai renunţat la serviciu? 

— L-am părăsit. 

— L-ai părăsit şi pe rege? 

— Pentru totdeauna. 

Porthos îşi ridică braţele spre cer, aşa cum face un om 
când află o veste de necrezut. 

— Oh, la naiba, una ca asta nu-mi intră în cap! Zise el. 

— Şi, totuşi, e adevărat. 

Dar cine te-a îndemnat să iei o asemenea hotărâre? 

— Regele nu mi-a plăcut; Mazarin mă râcâia pe nervi de 
multă vreme, cum prea bine ştii; şi atunci am lăsat uniforma 
baltă. 

— Dar Mazarin a murit. 

— La dracu, ştiu asta; numai că, atunci când a murit el, 
demisia mea era dată şi primită de două luni de zile. Aşa că, 


văzându-mă liber, am tras o fugă până la Pierrefonds să-l 
văd pe scumpul meu Porthos. Aflasem despre fericitul chip 
în care ştii tu să-ţi împarţi vremea şi voiam să fac şi eu la fel, 
alături de tine, măcar vreo cincisprezece zile. 

— Dragă prietene, ştii foarte bine că uşa casei mele îţi stă 
deschisă nu pentru cincisprezece zile, ci pentru un an, 
pentru zece ani, pentru toată viaţa dacă vrei. 

— Îţi mulţumesc, Porthos. 

— Ah, da, ai pesemne nevoie de bani! Îl întrebă Porthos, 
făcând să sune cei vreo cincizeci de ludovici pe care-i avea 
în buzunarul de la brâu. Nu te ruşina, cere. 

— N-am nevoie de nimic; economiile mele le-am investit în 
afacerea lui Planchet, care îmi plăteşte dobânzile. 

— Economiile tale? 

— Fireşte? Zise d'Artagnan. De ce-ai crede că nu mi-am 
strâns şi eu economiile mele, ca oricare altul, Porthos? 

— Eu? N-am spus niciodată asta; dimpotrivă, te-am bănuit 
mai de mult... Adică Aramis te-a bănuit că ai avea ceva 
economii. Eu, vezi tu, nu mă amestec în treburile altora; 
atât doar că, după cât pot să-mi dau seama, agoniseala unui 
muşchetar trebuie să fie destul de mică. 

— Fără îndoială că da, în comparaţie cu tine, Porthos, care 
eşti milionar; totuşi, stai şi judecă: aveam strânse de la 
început douăzeci şi cinci de mii de livre. 

— Frumos! Făcu Porthos cu un aer încântat. 

— Apoi? Continuă d'Artagnan? La această sumă am 
adăugat, în ziua de 28 a lunii trecute, încă două sute de mii 
de livre. 

Porthos căscă ochii mari, ca şi cum l-ar fi întrebat pe 
muşchetar: „De unde naiba ai furat o asemenea sumă, 
prietene?” 

— Două sute de mii de livre! Exclamă el în cele din urmă. 

— Da, care, împreună cu cele douăzeci şi cinci de mii de la 
început şi cu douăzeci de mii de livre pe care le am la mine, 
întregesc suma de două sute patruzeci şi cinci de de mii de 
livre. 


— Dar, rogu-te, de unde ţi-a picat această avere? 

— Da, aşa e. Am să-ţi povestesc despre asta mai târziu, 
dragă prietene; acum, fiindcă tu ai să-mi povesteşti mie mai 
multe despre tine, să le lăsăm pe ale mele la urmă. 

— Bravo! Exclamă Porthos. lată-ne pe toţi bogaţi. Dar ce- 
aş putea să-ţi povestesc eu? 

— Spune-mi, bunăoară, cum a fost numit Aramis... 

— Ah, da, episcop de Vannes. 

— Tocmai? Zise d'Artagnan? Episcop de Vannes. Dragul de 
Aramis! Ştii că şi-a găsit drumul? 

— Da, da, da! Fără să mai punem la socoteală că nu se va 
opri aici. 

— Cum, crezi oare că nu se va mulţumi cu ciorapii violeţi şi 
că va râvni şi la pălăria roşie? 

— Sst! Asta i s-a şi făgăduit. 

— Ce spui! De către rege? 

— De cineva care e mai puternic decât regele. 

— Ei, drace! Porthos, dar îmi vesteşti nişte lucruri de 
necrezut, prietene. 

— Pentru ce de necrezut? Nu se găseşte oare totdeauna în 
Franţa cineva care să fie mai puternic decât regele? 

— Oh, ba da! Pe vremea lui Ludovic al XIII-lea era ducele 
de Richelieu; în timpul regenței a fost cardinalul Mazarin; 
acum, în zilele lui Ludovic al XIV-lea este... 

— Ei, cine? 

— Domnul Fouquet. 

— Straşnic! L-ai ghicit dintr-o dată. 

— Aşadar, domnul Fouquet i-a făgăduit lui Aramis pălăria 
de cardinal? 

Porthos luă un aer rezervat. 

— Dragă prietene? Zise el? Dumnezeu să mă ferească de a 
mă ocupa de treburile altora şi mai ales să dezvălui taine pe 
care ei ar avea poate interesul să le ţină ascunse. Când îl 
vei vedea pe Aramis, el are să-ţi spună tot ce va crede de 
cuviinţă să-ţi spună. 


— Ai dreptate, Porthos. Eşti un lacăt cu şapte chei. Sa ne 
întoarcem atunci la ale tale. 

— Da? Murmură Porthos. 

— Mi-ai spus, deci, că ai venit aici pentru a studia 
topografia. 

— Întocmai. 

— Doamne, prietene, frumoase lucruri îţi mai ies din 
mână! 

— Ce vrei să spui? 

— Dar fortificațiile astea sunt minunate. 

— E părerea ta? 

— De bună seamă. Într-adevăr, lăsând la o parte un asediu 
în toată regula, Belle-Isle e de necucerit. 

Porthos îşi frecă mâinile bucuros. 

— Aşa Zic şi eu? Rosti el. 

— Dar cine dracu a fortificat astfel această paragină? 

Porthos se umflă în pene. 

— Nu ţi-am spus? 

— Nu. 

— Şi nu bănuieşti cine? 

— Nu; tot ce pot să spun este că trebuie să fie un om care 
a studiat toate sistemele şi care pare a se fi oprit la cel mai 
bun. 

— Taci! Făcu Porthos. Cruţă-mi modestia, dragul meu 
d'Artagnan. 

— Adevărat? Răspunse muşchetarul. Tu eşti acela care?... 
Oh! 

— Îndură-te, prietene! 

— Tu eşti acela care ai născocit, ai întocmit şi ai legat între 
ele aceste bastioane, aceste ziduri, aceste metereze, aceste 
creneluri şi care pregăteşti drumul acesta ascuns? 

— Te rog, d'Artagnan. 

— Tu ai zidit această ferestruie prevăzută cu unghiuri 
vârâte înăuntru şi cu altele ieşite în afară? 

— Prietene... 


— Tu ai dat firidelor această deschizătură cu ajutorul 
căreia pui la adăpost aşa de bine pe cei ce trag dinăuntru? 

— Ei, Doamne, da! 

— Oh, Porthos, Porthos, trebuie să ne înclinăm în faţa ta, 
trebuie să te admirăm. Dar tu ne-ai ascuns totdeauna acest 
minunat geniu! Sper, prietene, că-mi vei arăta totul cu de- 
amănuntul. 

— Nimic mai uşor. lată planul meu. 

— Arată-mi-l. 

Porthos îl conduse pe d'Artagnan spre piatra care ţinea loc 
de masă şi pe care era întins planul. În partea de jos a 
planului erau scrise, cu slovele acelea mari ale lui Porthos, 
de care am mai avut prilejul să vorbim, următoarele: „În loc 
să vă slujiţi de pătrat sau de dreptunghi, aşa cum se făcea 
până acum, veţi presupune că lucrarea are forma unui 
hexagon, acest poligon având avantajul de a oferi mai multe 
unghiuri decât patrulaterul. Fiecare latură a hexagonului, a 
cărei lungime o veţi determina ţinând seama de 
dimensiunile luate pe teren, va fi împărţită în două părţi 
egale, iar din punctul de la mijloc veţi ridica o 
perpendiculară spre centrul poligonului, care va fi egală în 
lungime cu a şasea parte a laturii. Prin extremităţi, de 
fiecare parte a poligonului, veţi trage două diagonale care 
vor tăia perpendiculara. Aceste două drepte vor forma 
liniile de apărare”. 

— Drace! Rosti d'Artagnan, oprindu-se la acest punct al 
demonstraţiei. Dar e un sistem întreg aici, Porthos! 

— Absolut întreg? Zise Porthos. Vrei să continuăm? 

— Nu, am citit destul; dar, întrucât tu eşti acela, dragă 
Porthos, care conduci lucrările, ce nevoie mai ai să-ţi 
întocmeşti sistemul în scris? 

— Eh, dragul meu, moartea! 

— Cum adică moartea? 

— Ei da, toţi suntem muritori. 

— Ai dreptate? Răspunse d'Artagnan. Găseşti răspunsul la 
toate, prietene. 


Şi puse planul la loc, pe piatră. 

Dar în puţinul timp cât ţinuse acest plan în mâinile sale, 
d'Artagnan putu să observe, sub scrisul lăbărţat al lui 
Porthos, un scris mult mai fin, care-i amintea unele răvaşe 
ale Mariei Michon, despre care luase cunoştinţă în 
tinereţea lui. Guma trecuse însă de mai multe ori peste 
aceste slove, care ar fi putut scăpa unui ochi mai puţin 
pătrunzător decât acela al muşchetarului nostru. 

— Bravo, prietene, bravo! Strigă d'Artagnan. 

— Ei, acum ai aflat tot ceea ce voiai să afli, nu-i aşa? Zise 
Porthos, plin de el însuşi. 

— O, Doamne, da; totuşi, fă-mi un ultim hatâr, prietene. 

— Vorbeşte; eu sunt stăpân aici. 

— Fă-mi plăcerea şi spune-mi cum se numeşte domnul 
acela care se plimbă pe-acolo? 

— Unde, pe-acolo? 

— În spatele soldaţilor. 

— Urmat de un lacheu? 

— Exact. 

— Şi însoţit de o secătură îmbrăcată în negru? 

— Că bine spui! 

— Acela e domnul Getard. 

— Şi cine-i acest domn Getard, prietene? 

— E arhitectul casei. 

— Al cărei case? 

— Al casei domnului Fouquet. 

— Aha, aha! Făcu d'Artagnan. Atunci şi tu, Porthos, aparţii 
tot casei domnului Fouquet? 

— Eu? De unde şi până unde? Se lepădă topograful, 
înroşindu-se până în vârful urechilor. 

— Dar spui casa, vorbind de Belle-Isle, ca şi cum ai vorbi 
de castelul de la Pierrefonds. 

Porthos îşi muşcă buzele. 

— Dragul meu? Zise el? Belle-Isle e a domnului Fouquet, 
aşa-i? 

— Da. 


— Aşa după cum Pierrefonds îmi aparţine mie. 

— De bună seamă. 

— Ai fost la Pierrefonds? 

— 'Ţi-am spus că am trecut pe-acolo, nu-s nici două luni de- 
atunci. 

— Şi n-ai văzut acolo un domn care are obiceiul să se 
plimbe cu o linie în mână? 

— Nu; dar aş fi putut să-l văd, dacă s-ar fi plimbat într- 
adevăr. 

— Ei bine, domnul acela e domnul Boulingrin. 

— Cine-i acest domn Boulingrin? 

— Tocmai asta vreau să-ţi spun. Dacă, atunci când acest 
domn se plimbă cu o riglă în mână, cineva mă întreabă: 
„Cine-i domnul Boulingrin?” eu răspund: „E arhitectul 
casei”. Ei bine, domnul Getard e un Boulingrin al domnului 
Fouquet. Numai că el n-are nici un amestec în fortificațiile 
acestea, care mă privesc numai pe mine, înţelegi? Absolut 
niciunul. 

— Ah, Porthos? Exclamă d'Artagnan, lăsându-şi braţele în 
jos ca un învins ce-şi depune spada? Ah, prietene dragă, nu 
eşti numai un topograf herculean, dar şi un dialectician de 
prima clasă. 

— Nu-i aşa? Răspunse Porthos? Că e o judecată bine 
ticluită? 

Şi răsuflă adânc, ca peştele acela mare pe care d'Artagnan 
îl scăpase din mână, în cursul dimineţii. 

— Şi acum, spune-mi? Reluă d'Artagnan? Calicul acela 
care se plimbă cu domnul Getard aparţine şi el casei 
domnului Fougquet? 

— Oh? Făcu Porthos cu dispreţ? Ăsta e un domn Jupenet, 
sau Juponet, un fel de poet. 

— Care a venit să se statornicească aici? 

— Aşa cred, că da. 

— Gândeam că domnul Fouquet are destui poeţi dincolo: 
Scudery, Loret, Pellisson, La Fontaine. Dacă e să-ţi spun 
adevărul, Porthos, acest poet nu vă face cinste. 


— Ei, prietene, ceea ce ne salvează e că nu se află aici ca 
poet. 

— Atunci cum, ce face? 

— E tipograf şi, iată, mi-ai adus aminte că tocmai aveam 
să-i spun o vorbă nemernicului. 

— Spune-i. 

Porthos îi făcu un semn lui Jupenet, care-l recunoscuse pe 
d'Artagnan şi nu se grăbea să se apropie, ceea ce-l 
determină pe Porthos, în mod foarte firesc, să-i mai facă 
încă un semn. Acest al doilea semn era atât de poruncitor, 
încât celălalt trebui să se supună. Deci se apropie. 

— Aşa, va să zică? 1 se adresă Porthos? Abia ai debarcat 
aici ieri, şi-ai şi început să-ţi faci de cap! 

— Cum aşa, domnule baron? Întrebă Jupenet tremurând. 

— Tiparniţa dumitale a gemut toată noaptea, domnule? Îl 
muştrului Porthos? Şi mi-a stricat somnul, la dracu! 

— Domnule?... Dădu să spună cu sfială Jupenet. 

— N-ai încă nimic de tras la tipar; prin urmare, nu trebuie 
să dai drumul la teasc. Ce-ai tipărit astă-noapte? 

— Domnule, o poezie uşoară, compusă de mine. 

— Uşoară! Haidade, domnule, teascul se văita de îţi făcea 
mai mare mila. Aşa ceva să nu se mai întâmple, m-ai 
înţeles? 

— Da, domnule. 

— Îmi făgăduieşti? 

— Făgăduiesc. 

— Prea bine. De astă dată te iert. Adio! 

Poetul se retrase cu aceeaşi umilinţă pe care o arătase şi 
la venire. 

— Ei bine, acum, după ce i-am tras un perdaf acestui 
caraghios, să mergem la masă? Zise Porthos. 

— Da? Răspunse d'Artagnan? Să mergem la masă. 

— Înainte de asta, vreau să-ţi spun însă, prietene, că n- 
avem decât două ceasuri pentru asta. 

— Ce să facem! Vom încerca să ne mulţumim cu atât. Dar 
de ce n-avem decât două ceasuri? 


— Fiindcă fluxul începe la ceasurile unu şi eu vreau să plec 
la Vannes o dată cu venirea fluxului. Dar, întrucât mă 
reintorc mâine, tu rămâi la mine, prietene, te vei simţi ca la 
tine acasă. Am un bucătar bun şi o pivniţă grozavă. 

— Dar nu? Îl întrerupse d'Artagnan. Am altceva mai bun 
de făcut. 

— Ce? 

— 'Te duci la Vannes, zici? 

— Fără nici o îndoială. 

— Ca să te întâlneşti cu Aramis? 

— Da. 

— Ei bine, eu care am venit de la Paris anume ca să-l văd 
pe Aramis... 

— Aşa e. 

— Am să merg cu tine. 

— Bine, s-a făcut. 

— De fapt, trebuia să mă întâlnesc mai întâi cu Aramis şi 
pe urmă cu tine. Dar omul propune şi Dumnezeu dispune. 
Să zicem că am început cu tine şi voi sfârşi cu Aramis. 

— E în regulă. 

— Şi în câte ceasuri ajungi de aici la Vannes? 

— Oh, Doamne, în şase ceasuri. Trei ceasuri pe mare, de 
aici până la Sarzeau, trei ceasuri pe drum, de la Sarzeau 
până la Vannes. 

— Nu e tocmai peste mână. Şi te duci deseori la Vannes, 
aflându-te atât de aproape de episcopie? 

— Da, o dată pe săptămână. Dar aşteaptă puţin să-mi iau 
planul. 

Porthos îşi strânse planul, îl împături cu grijă şi îl vâri în 
buzunarul său larg. 

„Bun! Îşi zise în sinea lui d'Artagnan. Acum cred că ştiu 
cine este adevăratul inginer care construieşte fortificațiile 
de la Belle-Isle!” 

Două ceasuri după aceea, când marea începu să se umfle, 
Porthos şi d'Artagnan porneau împreună spre Sarzeau. 

Sfârşitul volumului | 


XXX 


Continuarea aventurilor o veţi afla în volumul următor: 

Vicontele de Bragelonne vol. 2 

x X*x* 

O formatare unitară făcută de BlankCd. Pentru a fi 
evidenţiată de alte formatări, fiecare volum va purta pe 
lângă numele fişierului şi menţiunea: [v. BlankCd]. În 
aceeaşi formatare unitară veţi mai putea citi: 

Alexandre Dumas - Cavalerul Reginei [v. BlankCd] 

Alexandre Dumas - Cei Patruzeci şi Cinci vol.1 [v. BlankCd] 

Alexandre Dumas - Cei Patruzeci şi Cinci vol.2 [v. BlankCd] 

Alexandre Dumas - Cei trei muşchetari [v. BlankCd] 

Alexandre Dumas - Contele de Monte-Cristo vol.1 [v. 
BlankCd] 

Alexandre Dumas - Contele de Monte-Cristo vol.2 [v. 
BlankCd] 

Alexandre Dumas - Contele de Monte-Cristo vol.3 [v. 
BlankCd] 

Alexandre Dumas - După douăzeci de ani |v. BlankCd] 

Alexandre Dumas - Familia de'Medici [v. BlankCd] 

Alexandre Dumas - Laleaua neagră [v. BlankCd] 

Alexandre Dumas - Marchiza de Brinvilliers [v. BlankCd] 

Alexandre Dumas - Masca de fier [v. BlankCd] 

Alexandre Dumas - Mână de mort [v. BlankCd] 

Alexandre Dumas - Otrava şi pumnalul familiei Borgia [v. 
BlankCd] 

Alexandre Dumas - Robin Hood [v. BlankCd] 

Alexandre Dumas - Vicontele de Bragelonne vol.1 |v. 
BlankCd] 

Alexandre Dumas - Vicontele de Bragelonne vol.2 [v. 
BlankCd] 

Alexandre Dumas - Vicontele de Bragelonne vol.3 [v. 
BlankCd] 

Alexandre Dumas - Vicontele de Bragelonne vol.4 [v. 
BlankCd] 

Alexandre Dumas-fiul - Dama cu camelii [v. BlankCd] 


În pregătire: 

Alexandre Dumas - Cele două Diane [v. BlankCd] 

Atenţie: Pentru a vă deplasa mai uşor prin e-book, plasați 
cursorul mouse-ului în Cuprins e-book pe un anumit capitol, 
apoi apăsaţi tasta ctrl apoi click-stânga. 


Volumul 2 

Continuarea romanelor: „Cei trei muşchetari”, „După 
douăzeci de ani”, „Vicontele de Bragelonne vol. 1”. 

Capitolul I O procesiune la Vannes. 

Trecerea mării de la Belle-lIsle la Sarzeau se făcu destul de 
repede, graţie uneia din acele mici corăbii înarmate despre 
care i se vorbise lui d'Artagnan în timpul venirii lui aici şi 
care, întocmite pentru curse mai lungi şi destinate 
vânătorilor marine, se adăposteau deocamdată în raza 
portului Locmaria, de unde una dintre ele, cu un sfert din 
echipajul obişnuit, făcea legătura între Belle-Isle şi 
continent. 

D'Artagnan avu prilejul să se încredinţeze şi de astă dată 
că Porthos, deşi inginer şi topograf, nu era prea mult 
introdus în secretele de stat. Deplina lui nepricepere în 
această materie ar fi putut să fie luată, nu-i vorbă, de 
oricare altul, drept cea mai dibace prefăcătorie. D'Artagnan 
însă cunoştea prea bine toate cutele şi ascunzişurile lui 
Porthos al său pentru a descoperi la el vreo taină, dacă ar fi 
avut vreuna, aşa cum burlacii ordonaţi şi meticuloşi găsesc 
totdeauna, cu ochii închişi, cutare carte rânduită în rafturile 
bibliotecii sau cutare rulă curată aşezată într-un sertar al 
scrinului. Aşa încât, dacă şiretul de d'Artagnan nu 
descoperise nimic, întorcându-l pe Porthos şi pe o parte şi 
pe alta, era fiindcă într-adevăr nu avea ce să descopere. 
„Fie? Îşi zise el? Voi afla la Vannes, într-o jumătate de ceas, 
mai multe decât a putut să afle Porthos la Belle-Isle în două 
luni de zile. Numai că, pentru a putea prinde câte ceva, e 


nevoie ca Porthos să nu se folosească de singurul mijloc pe 
care i-l las la îndemână: trebuie ca el să nu-l prevină în nici 
un chip pe Aramis de sosirea mea pe aceste meleaguri.” 

Toată grija muşchetarului se mărginea deci, până una alta, 
la a nu-l scăpa nici o clipă din ochi pe Porthos. Şi, să ne 
grăbim a o spune, Porthos nu merita de loc atâta prisos de 
neîncredere. El nu se gândea câtuşi de puţin la rău. Poate 
la început, când îl văzuse pentru prima dată, d'Artagnan să- 
i fi stârnit o oarecare bănuială; dar numaidecât 
muşchetarul îşi recucerise în această inimă bună şi cinstită 
locul pe care-l avea totdeauna acolo, astfel că nici cel mai 
mic nor nu mai umbrea privirea largă cu care Porthos îşi 
înfăşură din când în când, cu dragoste, prietenul. 

De îndată ce coborâră la țărm, Porthos se interesă dacă 
era aşteptat de caii săi şi, într-adevăr, îi zări curând la 
răscrucea drumului ce înconjoară târguşorul Sarzeau, fără 
a trece prin el şi care duce de-a dreptul la Vannes. Aceşti 
cai erau în număr de doi; acela al domnului du Vallon şi 
acela al scutierului său. Căci Porthos avea un scutier de 
când Mousqueton nu se mai folosea decât de o roabă 
pentru a se mişca dintr-un loc într-altul. 

D'Artagnan credea că Porthos va lua hotărârea de a-şi 
trimite scutierul să mai aducă un cal, pentru el şi tocmai se 
pregătea să se declare împotriva acestei hotărâri. Dar 
lucrurile nu se petrecură aşa precum se aştepta 
d'Artagnan. Porthos îi porunci foarte simplu servitorului să 
coboare de pe calul lui şi să aştepte reîntoarcerea 
stăpânului la Sarzeau, în timp ce d'Artagnan va călări pe 
calul acestuia. Ceea ce se şi întâmplă. 

— Eh, dar ştiu că eşti un om prevăzător, dragul meu 
Porthos? Îi spuse d'Artagnan prietenului său când se văzu 
în şa pe calul scutierului. 

— Da. Numai că totul se datoreşte bunăvoinţei lui Aramis, 
întrucât eu n-am nici un cal aici. Aramis mi-a pus ta 
îndemână grajdurile sale. 


— Buni cai, la dracu, pentru un episcop ca el! Zise 
d'Artagnan. Ceea ce dovedeşte că Aramis nu-i un episcop ca 
oricare altul! 

— E un sfânt? Răspunse Porthos pe un ton oarecum fornăit 
şi ridicându-şi ochii spre cer. 

— Atunci înseamnă că s-a schimbat întru totul? Zise 
d'Artagnan? Căci noi l-am cunoscut ca un om ce nu prea 
credea în cele sfinte. 

— L-a luminat graţia divină? Adăugă Porthos. 

— Bravo! Exclamă d'Artagnan. Asta îmi sporeşte dorinţa 
de a-l revedea pe scumpul nostru Aramis. 

Şi dădu pinteni calului, care porni cu avânt la drum. 

— Drace! Strigă Porthos. Dacă vom merge cu iuţeala asta, 
nu vom face decât un ceas, în loc de două. 

— Ca să străbatem cât, Porthos? 

— Patru leghe şi jumătate. 

— E o bucată bună de mers. 

— Aş fi putut, dragă prietene, să te duc cu barca, pe canal; 
dar la naiba cu vâslaşii, ca şi cu caii de poştă! Unii merg ca 
broaştele țestoase, ceilalţi ca melcii; şi când poţi avea între 
genunchi un bidiviu ca ăsta, face mai mult decât toţi vâslaşii 
sau decât orice alt mijloc de călătorie. 

— Ai dreptate, Porthos, mai ales tu, care eşti totdeauna 
măreț când te afli pe cal. 

— Dar cam greoi, prietene, m-am cântărit nu de mult. 

— Şi cât atârni? 

— Trei sute! Răspunse Porthos cu mândriel. 

— Bravo ţie! 

— Aşa că, înţelegi, sunt nevoit să-mi aleg cai cu spinarea 
puternică şi vânjoasă, altfel îi deşel în două ceasuri. 

— Da, cai de uriaş, nu-i aşa, Porthos? 

— Eşti prea drăguţ, prietene? Răspunse inginerul cu o 
mare încântare de sine. 

— Zău aşa, dragul meu? Adăugă d'Artagnan? Uite, mi se 
pare că a şi început să asude calul tău. 


— Ce să-i faci, e tare cald. Ah, dar iată că se zăreşte 
Vannes-ul. 

— Da, se vede chiar foarte bine. E un oraş frumos, după 
cât se pare. 

— Minunat, cel puţin aşa spune Aramis; eu, unul, îl găsesc 
negru, dar se zice că negrul e frumos, mai ales pentru 
artişti. Din pricina asta sunt tare necâjit, zău! 

— Cum aşa, Porthos? 

— Fiindcă am pus să se văruiască în alb castelul meu de la 
Pierrefonds, care se făcuse cenuşiu de atâta vechime. 

— Hm! Zâmbi d'Artagnan. Orice s-ar zice, albul e mai 
vesel. 

— Da, însă e mai puţin nobil, după câte mi-a spus Aramis. 
Noroc că se găsesc negustori care vând vopsea neagră; voi 
pune să se zugrăvească din nou, în negru, castelul de la 
Pierrefonds, asta-i totul. Dacă cenuşiul e frumos, înţelegi, 
prietene, negrul trebuie să fie încântător. 

— Doamne? Zise d'Artagnan? Asta mi se pare logic! 

— N-ai mai fost niciodată la Vannes, d'Artagnan? 

— Niciodată. 

— Atunci nu cunoşti oraşul. 

— Nu. 

— Ei bine, uită-te? Îi arătă Porthos ridicându-se în scări, 
mişcare ce-l făcu pe bietul animal să se proptească bine pe 
picioarele dinainte? Vezi colo, în soare, o săgeată? 

— Da, fireşte, o văd. 

— E catedrala. 

— Cum îi spune? 

— Saint-Pierre. Şi acum, uite dincolo, înspre mahalaua din 
stânga, vezi o altă cruce? 

— Chiar foarte bine. 

— E Saint-Paterne, parohia cea mai iubită a lui Aramis. 

— Ah! 

— Fără îndoială. Vezi tu, sfântul Paterne e socotit a fi fost 
cel dintâi episcop de Vannes. E adevărat, Aramis susţine că 


nu. E adevărat iarăşi că el e atât de învăţat, încât asta s-ar 
putea să fie doar un paro... Doar un para... 

— Doar un paradox? Îl ajută d'Artagnan. 

— Întocmai. Mulţumesc. Mi se încurcă limba în gură. E aşa 
de cald! 

— Prietene? Îl îndemnă d'Artagnan? Urmează-ţi, te rog, 
interesanta demonstraţie. Ce-i cu clădirea aceea mare, 
albă, străpunsă de ferestre? 

— A, acela e colegiul iezuiţilor. Drace, ai nimerit-o bine! 
Vezi, alături de colegiu, o casă înaltă, cu clopotniţe, cu 
turnulețe, construită într-un frumos stil gotic, cum zice 
bruta aceea de domnul Getard? 

— Da, o văd. Ce-i cu ea? 

— Ei bine, acolo locuieşte Aramis. 

— Cum, nu stă la episcopie? 

— Nu; episcopia e dărăpănată. Afară de asta, episcopia e 
în oraş, iar lui Aramis îi place să stea la mahala. lată pentru 
ce, cum îţi spuneam, a ales el Saint-Patcrne, fiindcă Saint- 
Paterne e la periferie. Şi apoi aici e o alee pentru plimbare, 
un teren pentru jocul cu mingea şi o casă a dominicanilor. 
Uite-o, aceea care îşi înalţă frumoasa clopotniţă până la cer. 

— Prea bine. 

— Pe urmă, vezi tu, mahalaua e un oraş aparte: îşi are 
zidurile, turnurile, şanţurile sale; are chiar un chei şi 
corăbiile trag acolo la țărm. Dacă mica noastră corabie n-ar 
avea o adâncime de opt picioare, am fi putut să mergem cu 
pânzele întinse până sub ferestrele lui Aramis. 

— Porthos, Porthos, prietene? Strigă d'Artagnan? Eşti un 
izvor de înţelepciune, o comoară de gânduri alese şi adânci. 
Porthos, persoana ta nu mă miră, mă uluieşte! 

— Iată-ne ajunşi? Zise Porthos, schimbând firul convorbirii 
cu modestia lui obişnuită. 

„Era şi timpul”? Îşi spuse în sinea lui d'Artagnan, căci calul 
lui Aramis era plin de sudoare, de parc-ar fi fost un cal de 
gheaţă ce se topea sub povara trupului lui Porthos. 


Aproape în aceeaşi clipă intrară în mahalaua oraşului, dar 
nu făcură nici o sută de paşi, că fură miraţi să vadă toate 
ulițele împodobite cu ramuri verzi şi cu flori. Pe zidurile 
bătrâne din Vannes atârnau cele mai vechi şi cele mai 
ciudate tapiserii din Franţa. Din balcoanele de fier cădeau 
lungi fâşii de pânză albă, de care erau agăţate buchete de 
flori. 

Străzile erau pustii; se simţea că întreaga populaţie se 
strânsese undeva, într-un singur loc. Obloanele erau închise 
şi răcoarea stăruia în case, la adăpostul storurilor ce 
aşterneau largi dungi negre între firidele ferestrelor şi 
pereţii albi ai odăilor. 

Deodată, la cotitura unei străzi, un zvon de cântece lovi 
auzul noilor sosiți. O mulţime îmbrăcată de sărbătoare se ivi 
în fumul de tămâie ce se ridica în şuviţe albăstrii spre cer, în 
timp ce nori de petale de trandafiri zburau prin văzduh 
până în dreptul balcoanelor de la catul întâi al caselor. 
Deasupra capetelor mulţimii se desluşeau crucile şi 
prapurii, sacrele semne ale credinţei. Apoi, sub aceste cruci 
şi aceşti prapuri, ocrotită parcă de ele, se scurgea o lume 
întreagă de fecioare înveşmântate în alb şi cu coroniţe de 
albăstrele pe frunte. Pe cele două laturi ale străzii, 
înconjurând cortegiul, înaintau soldaţii din garnizoană, cu 
buchete de flori prinse la ţeava flintelor şi în vârful lăncilor. 
Era o procesiune. 

În timp ce d'Artagnan şi Porthos priveau toate acestea ca o 
plăcere adâncă, în care se ascundea însă o mare nerăbdare 
de a trece mai departe, un baldachin uriaş se apropia de ei, 
precedat de o sută de iezuiţi şi o sută de dominicani şi 
urmat de doi arhidiaconi, un iconom, un duhovnic şi 
doisprezece canonici. Un cântăreţ cu glas tunător, ales de 
bună seamă dintre cele mai puternice glasuri ale Franţei, 
după cum tamburul major al gărzii imperiale e ales dintre 
cei mai înalţi bărbaţi ai imperiului, un cântăreţ, urmat de 
alţi patru cântăreţi care păreau că nu se află acolo decât 
spre a-i ţine isonul, făcea să se cutremure văzduhul şi să 


zăngăne ferestrele la sunetul glasului său. Sub baldachin se 
zărea un chip palid şi nobil, cu ochii negri, cu părul negru în 
care se amestecau şi fire argintii, cu gura fină şi 
iscoditoare, cu bărbia ascuţită şi ieşită în afară. Acest cap, 
plin de măreție, purta mitra episcopală, acoperământ ce-i 
dădea, pe lângă caracterul suveranităţii, pe acela de 
ascetism şi meditaţie evanghelică. 

— Aramis! Strigă fără să vrea d'Artagnan în clipa când 
semeaţă figură trecu pe dinaintea lui. 

Prelatul avu o mişcare de tresărire; se părea că auzise 
această voce aşa cum un mort, trezindu-se din nou la viaţă, 
aude vocea mântuitorului. Îşi ridică marii lui ochi negri, 
împodobiţi cu gene lungi, şi-i îndreptă cu îndrăzneală către 
colţul de unde pornise strigătul. Dintr-o aruncătură de 
privire, îl văzu pe Porthos şi, alături de el, pe d'Artagnan. 

La rândul lui, d'Artagnan, datorită ascuţimii văzului său, 
observă totul, nu-i scăpă nimic. Portretul în picioare al 
prelatului i se întipări în minte, pentru a nu i se mai şterge 
niciodată din memorie. Un lucru, mai ales, stârni 
surprinderea lui d'Artagnan: în momentul când îl zări, 
Aramis se înroşi mai întâi, apoi, în aceeaşi clipă, cuprinse 
sub pleoapa lui flacăra vie din privirea stăpânului şi boarea 
caldă şi blajină din privirea prietenului. Nu încape îndoială 
că Aramis îşi punea atunci, în sinea lui, această întrebare: 
„Ce caută d'Artagnan aici cu Porthos şi ce-are de gând să 
facă la Vannes?” 

Aramis înţelese tot ceea ce se petrecea în mintea lui 
d'Artagnan, îndreptându-şi privirea către el şi văzând că 
acesta n-avea de gând să-şi plece ochii în faţa lui. Cunoştea 
ascuţimea de spirit şi deşteptăciunea prietenului său şi se 
temea să nu i se ghicească taina înroşirii şi a nedumeririi. 
Rămăsese acelaşi Aramis, care avea totdeauna de ascuns o 
taină. De aceea, spre a sfârşi cu această privire de 
inchizitor, pe care trebuia să o facă să coboare cu orice 
preţ, după cum generalul caută să înăbuşe cu orice preţ 
focul unei baterii care-l stinghereşte, Aramis întinse 


frumoasa lui mână albă, la care scânteia ametistul inelului 
pastoral, tăie aerul cu semnul crucii şi-i fulgeră pe cei doi 
prieteni cu binecuvântarea sa. 

Poate că, visător nelecuit, d'Artagnan, lipsit de credinţă, 
fără să-şi dea seama, nu s-ar fi înclinat nici acum sub 
această binecuvântare sfântă; dar Porthos, văzându-l că se 
gândeşte la altceva, îşi puse cu blândeţe mâna pe umărul 
prietenului său şi-l împinse în jos. D'Artagnan se pomeni 
aplecat; puţin a lipsit să nu cadă în brânci. 

Între timp, Aramis trecuse de ei. 

D'Artagnan, asemenea lui Anteu, nu făcu decât să atingă 
pământul, că se ridică numaidecât şi se întoarse către 
Porthos, gata să-i sară ţandăra. Dar n-avea de ce să se 
supere pe bravul Hercule, căci acesta era stăpânit de cel 
mai curai simţământ al evlaviei. 

De altminteri, la Porthos, cuvântul, în loc să-i ascundă 
gândirea, o întregea totdeauna. 

— E foarte frumos din partea lui? Zise el? Că ne-a dat o 
binecuvântare numai pentru noi doi. Hotărât lucru, e un om 
şi sfânt şi cumsecade. 

Mai puţin convins de aceasta decât Porthos, D'Artagnan 
nu răspunse. 

— Vezi tu, prietene? Adăugă Porthos? Ne-a zărit în 
mulţime şi, în loc să meargă în pas cu procesiunea, ca până 
adineauri, iată-l că se grăbeşte. Vezi cum tot cortegiul 
măreşte pasul după el? E nerăbdător să ne vadă şi să ne 
îmbrăţişeze, dragul nostru Aramis! 

— Aşa-i! Răspunse d'Artagnan cu glas tare. Apoi, încet, în 
sinea lui: „Adevărul e că ne-a văzut, vulpoiul, astfel că va 
avea timp să se pregătească spre a mă primi”. 

Dar procesiunea trecuse; drumul era din nou liber. 
D'Artagnan şi Porthos porniră spre palatul episcopal, unda 
era strânsă o mare mulţime de oameni care voiau să 
privească reîntoarcerea prelatului. D'Artagnan observă că 
această mulţime era formată mai cu seamă din burghezi şi 


militari. Recunoscu în felul de a fi al acestor oameni dibăcia 
lui Aramis de a şi-i face susţinătorii lui. 

Într-adevăr, Aramis nu era omul care să vâneze o 
popularitate ce nu i-ar putea fi de ajutor. Puțin îi păsa lui 
dacă era iubit de oameni ce nu-i aduceau nici un folos. 
Femeile, copiii, bătrânii, cu alte cuvinte cortegiul obişnuit al 
credincioşilor, nu era cortegiul care îl interesa pe el. 

La zece minute după ce trecuseră pragul episcopiei cei doi 
prieteni, Aramis îşi făcu intrarea ca un biruitor: soldaţii îi 
prezentau armele ca unui superior, în timp ce burghezii îl 
salutau ca pe un prieten, ca pe unul mai mare de-al lor mai 
degrabă, decât ca pe un şef religios. Aramis avea ceva din 
acei senatori romani la uşile cărora se înghesuiau 
totdeauna clienţii?2, care veneau să-şi exprime 
devotamentul. La capătul scării avu o convorbire de o 
jumătate de minut cu un iezuit, care, ca să-i poată vorbi mai 
în şoaptă, îşi vâri capul sub baldachin. Apoi intră în casă; 
uşile se închiseră încet în urma lui şi mulţimea se retrase, în 
vreme ce cântările şi rugăciunile mai răsunau încă 
împrejur. 

Era o zi minunată. Miresmele pământului se amestecau cu 
izurile mării şi cu parfumurile ce pluteau în văzduh. Oraşul 
respira fericire, bucurie, putere. D'Artagnan simţea că 
prezenţa unei mâini nevăzute şi atotstăpânitoare făurise 
această putere, această bucurie, această fericire şi 
răspândise pretutindeni aceste parfumuri. „Oh, oh? Îşi zise 
el? Porthos s-a îngrăşat, dar Aramis a devenit mai măreț.” 

Capitolul II Măreţia episcopului de Vannes. 

Porthos şi d'Artagnan intraseră la episcopie printr-o uşă 
dosnică, ştiută numai de prietenii casei. E de la sine înţeles 
că Porthos îi slujise de călăuză lui d'Artagnan. 

Vrednicul baron se mişca mai peste tot ca la el acasă. 
Totuşi, fie dintr-o recunoştinţă mută faţă de sfinţenia 
personajului pe care-l întruchipa Aramis, cât şi faţă de firea 
lui, fie din obişnuinţa de a fi respectuos cu oricine i se 
impunea din punct de vedere moral, demnă obişnuinţă ce 


făcuse totdeauna din Porthos un soldat model şi un spirit 
excelent, datorită acestor motive, spunem, Porthos păstră, 
de cum intră la sfinţia sa episcopul de Vannes, un fel de 
reţinere, pe care d'Artagnan o observă de la început în 
chipul de a se purta cu slugile şi comesenii. Această rezervă 
însă nu mergea până acolo încât să-l lipsească de obiceiul 
lui de a pune întrebări. Şi Porthos nu-i mai slăbea pe ceilalţi 
cu întrebările. Află astfel că preasfinţia sa se întorsese în 
apartamentele sale şi se pregătea să vină în mijlocul 
prietenilor lui, dar nu cu aceeaşi maiestuozitate cu care 
apăruse în faţa turmei sale. 

Într-adevăr, cam după un sfert de ceas, în care timp 
d'Artagnan şi Porthos se priveau mereu unul pe altul în 
albul ochilor şi tot arătau cu degetele în diferite unghere 
ale încăperii, când spre miazănoapte, când spre miazăzi, o 
uşă a sălii se deschise şi sfinţia sa se ivi în pragul ei, 
îmbrăcat în costumul obişnuit de prelat. 

Aramis ţinea fruntea sus, ca un om deprins să dea porunci, 
cu roba de postav violet răsfrântă în părţi şi cu mâna la 
şold. Altfel, îşi păstrase mustaţa subţire şi acrul de regească 
mâhnire de pe vremea lui Ludovic al XIII-lea. La intrare, 
răspândi în jurul lui acel parfum delicat care, la bărbaţii 
simandicoşi, ca şi la femeile din lumea mare, nu se schimbă 
niciodată şi pare să pornească din însuşi trupul persoanei 
lor, ca o emanaţie directă şi firească. De data asta însă, 
parfumul mai păstra încă ceva din măreţia cucernică a 
tămâiei. Nu te mai îmbăta, te pătrundea; nu-ţi mai aţâţa 
poftele, îţi inspira respect. 

De cum trecu pragul, Aramis, fără să stea o clipă în 
cumpănă şi fără să rostească nici un cuvânt care, într-o 
asemenea împrejurare, n-ar fi putut să fie decât rece şi fără 
însemnătate, se îndreptă cu pasul iute spre muşchetarul 
atât de bine deghizat în costumul domnului Agnan şi-l 
strânse în braţe cu o căldură în care nici cel mai bănuitor 
dintre oameni n-ar fi putut să vadă vreo urmă de nepăsare 
sau prefăcătorie. D'Artagnan, la rândul lui, îl îmbrăţişă cu 


aceeaşi însufleţire. Porthos strânse mâna gingaşă a lui 
Aramis cu mâinile sale mari şi late, iar d'Artagnan observă 
că sfinţia sa îi întinsese mâna stângă, pesemne din 
obişnuinţă, dat fiind că Porthos îi zdrobise de bună seamă 
de zeci de ori degetele împodobite cu inele în încleştarea 
pumnului său puternic. Spre a se feri de durere, Aramis se 
apăra deci şi nu-i mai întindea acum decât palma stângă 
goală, cruţându-şi degetele de la mâna dreaptă, ce-i 
fuseseră de atâtea ori strivite între tăria aurului şi colţurile 
diamantelor. 

Între două îmbrăţişări, Aramis îl privi în faţă pe 
d'Artagnan, îi oferi un scaun, iar el se aşeză mai în umbră, 
lăsând ca lumina să cadă din plin pe chipul interlocutorului 
său. Această manevră, proprie diplomaților şi femeilor, se 
aseamănă mult cu poziţia pe care, cu obişnuinţa sau dibăcia 
lor, caută să şi-o asigure pe teren cei ce se întâlnesc într-un 
duel. 

D'Artagnan nu se înşelă asupra acestei manevre, dar se 
făcu că n-o bagă de seamă. Se simţea prins; însă tocmai 
fiindcă era prins, se simţea pe drumul bun, care avea să-i 
descopere multe, astfel încât puţin îi păsa lui, bătrân 
condotier, că avea să arate învins în aparenţă, de vreme ce 
avea să tragă din pretinsa lui înfrângere foloasele victoriei. 

Aramis fu acela care aruncă prima vorbă. 

— Ah, scumpe prietene! Bunul meu d'Artagnan! Zise el. Ce 
fericită întâmplare! 

— E o întâmplare, preacucernicul meu camarad? 
Răspunse d'Artagnan? Pe care eu aş numi-o prietenie. Te 
caut, aşa cum te-am căutat totdeauna ori de câte ori am 
avut să-ţi propun o faptă măreaţă sau să-ţi consacru câteva 
ceasuri de răgaz. 

— Ah, adevărat? Făcu Aramis fără înflăcărare. Mă căutai, 
prin urmare? 

— Ei da, te caută, dragul meu Aramis? Zise Porthos? Şi 
dovada este că a venit după mine, la Belle-Isle. E frumos din 
partea lui, nu-i aşa? 


— 0? Exclamă Aramis? Fără îndoială, la Belle-Isle... 

„Na! Îşi zise d'Artagnan. Iată-l pe netotul de Porthos care, 
fără să-şi dea seama, a tras prima lovitură de tun.” 

— La Belle-Isle? Continuă Aramis? În gaura aceea, în 
pustietatea aceea! Frumos din partea lui, nimic de zis. 

— lar eu i-am spus că tu te afli la Vannes? Adăugă Porthos 
pe acelaşi ton. 

D'Artagnan îşi înarmă buzele cu un zâmbet aproape 
ironic. 

— Asta o ştiam? Rosti el? Dar voiam să văd cu ochii mei. 

— Să vezi, ce? 

— Dacă vechea noastră prietenie mai dăinuie încă; dacă, 
reîntâlnindu-ne, inimile noastre, oricât ar fi ele de 
învârtoşate de vârstă, mai sunt în stare să scoată acel 
strigăt de bucurie prin care e salutată întoarcerea unui 
prieten. 

— Ei bine, cred că ai fost mulţumit, nu-i aşa? Întrebă 
Aramis. 

— Aşa şi-aşa. 

— Cum asta? 

— Da. Porthos m-a primit cu un: „laci 

— Ei bine, eu? 

— Iar tu mi-ai dat o binecuvântare. 

— Ce vrei, prietene? Zise Aramis zâmbind? Asta e tot ce 
are mai ele preţ un biet prelat ca mine. 

— Lasă, lasă, dragă prietene. 

— Crede-mă că-i aşa. 

— La Paris se spune, cu toate astea, că episcopia de 
Vannes e una dintre cele mai bune din Franţa. 

— Ah, vrei să vorbeşti de bunurile trecătoare? Spuse 
Aramis cu un aer parcă nepământesc. 

— Da, tocmai despre aşa ceva vreau să vorbesc. Ţiu chiar 
foarte mult la asta. 

— Dacă-i aşa, să vorbim? Zise Aramis cu un surâs. 

— Recunoşti că eşti unul dintre cei mai bogaţi prelați din 
Franţa? 


LLA 


solemn, iar tu... 


— Dragul meu, dacă-mi ceri socoteală, am să-ţi spun că 
episcopia de Vannes are un venit de douăzeci de mii de 
livre, nici mai mult, nici mai puţin. E o dioceză cu o sută 
şaizeci de parohii. 

— E foarte frumos? Zise d'Artagnan. 

— E minunat chiar? Adăugă Porthos. 

— Cu toate astea? Reluă d'Artagnan, înfăşurându-l cu 
privirea pe Aramis? Cred că nu te-ai înmormântat aici 
pentru totdeauna! 

— Iartă-mă, nu te supăra, dar resping cuvântul 
înmormântat. 

— Totuşi, mi se pare că la o asemenea depărtare de Paris 
eşti ca şi înmormântat, sau aproape. 

— Dragă prietene? Răspunse Aramis? Am început să 
îmbătrânesc; zgomotul şi forfota oraşului nu-mi mai priesc. 
La cincizeci şi şapte de ani, e timpul să cauţi liniştea şi 
meditaţia. Eu le-am găsit aici. Ce poate fi mai frumos şi 
totodată mai impunător, ca această veche Armorică3? Am 
găsit aici, dragă d'Artagnan, tot ceea ce se deosebeşte de 
ceea ce iubeam altădată, iar ceea ce-ţi trebuie la sfârşitul 
vieţii se deosebeşte de ceea ce-ţi tăcea plăcere la începutul 
ei. Câte una din bucuriile mele de pe vremuri se mai abate 
încă pe aici din când în când, ca să mă salute, fără să mă 
stingherească în izbăvirea mea. Căci, cu toate că mă aflu 
încă pe această lume, cu fiecare pas pe care-l fac mă 
apropii de Dumnezeu. 

— Convingător, înţelept, discret; eşti un prelat desăvârşit, 
Aramis şi te felicit. 

— Dar? Zâmbi Aramis cu îngăduinţă? Cred că n-ai venit 
aici, dragă prietene, numai ca să-mi aduci laude... Spune, 
ce te mână încoace? Să mă socot oare atât de fericit că, 
dintr-o pricină sau alta, vei fi având nevoie de mine? 

— Nu, nu, slavă Domnului, prietene drag? Răspunse 
d'Artagnan? Nu-i vorba de asta; sunt un om bogat şi liber. 

— Bogat? 


— Da, ca pentru mine; nu ca tine şi nici ca Porthos, 
bineînţeles. Am un venit de cincisprezece mii de livre. 

Aramis îl privi cu neîncredere. Nu putea să creadă, mai 
ales când îl vedea pe vechiul lui prieten sub înfăţişarea asta 
umilă, că făcuse o avere atât de frumoasă. Atunci, 
d'Artagnan, simțind că se apropie ceasul destăinuirilor, 
începu să povestească întâmplarea sa din Anglia. În timp ce 
povestea, văzu de vreo zece ori cum ochii prelatului 
scânteiară şi cum degetele lui fine tresăriră. Cât despre 
Porthos, ceea ce-i arăta el acum lui d'Artagnan nu era 
admiraţie, era entuziasm, era delir. După ce d'Artagnan îşi 
încheie povesti-rea, Aramis îl întrebă: 

— Ei bine? 

— Ei bine? Răspunse d'Artagnan? Vezi dar că am în Anglia 
prieteni şi proprietăţi, iar în Franţa o comoară. Dacă inima 
te îndeamnă, ţi le ofer. Iată pentru ce am venit aici. 

Oricât de sigură i-ar fi fost privirea, nu putu s-o înfrunte în 
clipa aceea pe a lui Aramis. Îşi întoarse deci ochii către 
Porthos, ca o spadă care se retrage din calea unei forţe mai 
mari şi caută altă ieşire. 

— Oricum? Murmură episcopul? Te-ai îmbrăcat într-un 
costum de călătorie foarte ciudat, draga prietene. 

— Îngrozitor, ştiu. Dar, înţelegi, nu voiam să călătoresc nici 
ca un cavaler, nici ca un senior. De când sunt bogat, m-am 
făcut zgârcit. 

— Şi zici c-ai venit acum la Belle-Isle? Întrebă Aramis, 
schimbând firul convorbirii. 

— Da? Răspunse d'Artagnan? Ştiam că acolo îl găsesc pe 
Porthos şi pe tine. 

— Pe mine?! Exclamă Aramis. Pe mine?! De un an de când 
sunt aici, n-am trecut nici măcar o singură dată marea. 

— Oh? Se miră d'Artagnan? Nu te ştiam aşa de legat de 
casă! 

— Ah, dragă prietene, trebuie să-ţi spun că nu mai sunt 
omul de altădată. Pe cal nu mă mai simt bine, iar marea mă 
oboseşte; sunt un biet preot suferind, care se plânge într- 


una, care mormăie necontenit, preferând singurătatea, ce 
mi se pare mai potrivită cu bătrâneţele, mai împăcată cu 
gândul morţii. Am înţepenit, dragul meu d'Artagnan, am 
înţepenit în acest colţ de ţară. 

— Cu atât mai bine, prietene, cu atât mai bine, căci s-ar 
putea să devenim vecini. 

— Ce spui? Rosti Aramis, nu fără o anumită surprindere pe 
care nu şi-o putu ascunde. Tu, vecin cu mine? 

— Ei, Doamne, da! 

— Cum asta? 

— Sunt pe cale să cumpăr, la un preţ foarte scăzut, nişte 
zăcăminte de sare ce se găsesc între Piriac şi Le Croisic. 
Închipuieşte-ţi, prietene, o exploatare cu un venit sigur de 
doisprezece la sută; fără pierderi, fără cheltuieli de prisos; 
oceanul, credincios şi neabătut, îşi depune la fiecare şase 
ceasuri contribuţia lui în cufăraşul meu. Sunt primul 
parizian care s-a gândit la o asemenea afacere. Nu face 
mutra asta, te rog, căci în curând o să stăm alături. Voi 
cumpăra o stoară de pământ de trei leghe, plătind treizeci 
de mii de livre. 

Aramis îi aruncă o privire lui Porthos, ca şi cum l-ar fi 
întrebat dacă toate astea erau adevărate, dacă nu cumva se 
ascundea vreo cursă sub această prefăcută nepăsare. Dar 
numaidecât, ruşinat parcă de a fi cerut părerea acestui biet 
auxiliar, îşi adună toate puterile pentru un nou atac, sau 
pentru o nouă apărare. 

— Mi s-a spus? Zise el? Că ai avut oarecari neînţelegeri cu 
curtea, dar că ai ieşit, aşa cum ştii tu să ieşi din toate, 
dragul meu d'Artagnan, cu cinstirile cuvenite luptătorului. 

— Eu? Strigă muşchetarul cu un hohot de râs ce nu 
izbutea totuşi să-i ascundă încurcătura, căci, la aceste 
vorbe ale lui Aramis, putea să creadă că prelatul aflase ceva 
despre ultimele lui legături cu regele. Eu? Ah, ia spune-mi 
şi mie cum vine asta, dragă Aramis? 

— Da, mi s-a povestit, mie, un biet episcop pierdut în 
mijocul câmpiilor, mi s-a spus că regele te-ar fi luat drept 


martor al iubirii lui. 

— Pentru cine? 

— Pentru domnişoara de Mancini. 

D'Artagnan răsuflă uşurat. 

— Ah, nu zic nu? Răspunse el. 

— Se pare că regele te-a luat cu el într-o dimineaţă dincolo 
de podul de la Blois, ca să stea de vorbă cu frumoasa lui. 

— E adevărat? Zise d'Artagnan. Ah, ai aflat asta? Atunci 
trebuie să mai ştii că, în aceeaşi zi, mi-am dat demisia. 

— Sinceră? 

— Ah, prietene dragă, cum nu se poate mai sinceră. 

— Şi atunci l-ai căutat pe contele de La Fere? 

— Da. 

— Şi pe mine? 

— Da. 

— Şi pe Porthos? 

— Da. 

— Numai ca să ne faci o simplă vizită? 

— Nu; nu vă ştiam legaţi de nimic şi voiam să vă duc cu 
mine în Anglia. 

— Da, pricep şi atunci ai înfăptuit singur, ca un om 
minunat ce eşti, ceea ce voiai să ne propui să înfăptuim toţi 
patru laolaltă. Nu m-am îndoit de loc că ai avut partea ta de 
curaj la această frumoasă restauraţie, când am aflat că ai 
fost văzut la recepţia lui Carol al II-lea şi că regele îţi 
vorbea ca unui prieten, sau mai degrabă ca unuia faţă de 
care se simte îndatorat. 

— Dar cum dracu ai aflat toate astea? Întrebă d'Artagnan, 
care se temea ca cercetările lui Aramis să nu fi mers mai 
departe decât ar fi dorit el. 

— Dragă d'Artagnan? Răspunse prelatul? Prietenia mea se 
aseamănă întrucâtva cu grija paznicului acela de noapte pe 
care-l avem în micul turn de la capătul cheiului. Acest om 
cumsecade aprinde în fiecare seară un fanal, pentru a 
lumina calea bărcilor ce se întorc din largul mării. El stă 
pitit în ghereta lui şi pescarii nu-l văd niciodată; dar el îi 


urmăreşte de acolo, îi ghiceşte, îi strigă, îi ajută să intre în 
port. Eu mă asemăn cu acest paznic; din vreme în vreme 
îmi soseşte câte o veste ce mă face să-mi aduc aminte de tot 
ceea ce îndrăgeam cândva. Atunci îmi urmez prietenii de 
altădată pe marea furtunoasă a vieţii, eu, un biet paznic 
căruia Dumnezeu s-a milostivit să-i dea ca adăpost o 
gheretă. 

— Şi? Întrebă d'Artagnan? După Anglia, ce-am mai făcut? 

— Ah, iată? Se codi Aramis? Vrei să mă tragi de limbă. 
După ce te-ai întors de acolo, nu mai ştiu nimic, d'Artagnan; 
văzul mi s-a tulburat. Îmi părea rău că nu te gândeai de loc 
la mine. Ţi-am plâns uitarea. Dar m-am înşelat. Acum te 
revăd şi asta e o sărbătoare, o mare sărbătoare, ţi-o jur... 
Cum se ţine Athos? Îl întrebă la rândul lui Aramis. 

— Foarte bine, mulţumesc. 

— Dar tânărul nostru adoptat? 

— Raoul? 

— Da. 

— Pare c-a moştenit ceva din deşteptăciunea tatălui său, 
Athos şi din puterea tutorelui său, Porthos. 

— Şi cu ce prilej ai putut să-ţi dai seama de asta? 

— Ei, Doamne, chiar în ajunul plecării mele. 

— Adevărat? 

— Da; era o execuţie în Piaţa Grevei, iar după această 
execuţie s-a stârnit o răzmeriţă. Ne-am pomenit amestecați 
şi, fiind vorba de o răzmeriţă, a trebuit să folosim spadele; 
ei bine, s-a purtat cum nu se poate mai frumos. 

— Ce spui? Şi ce-a făcut? Întrebă Porthos. 

— Mai întâi, a aruncat un om pe fereastră aşa cum ai 
arunca un sac cu lână. 

— O, foarte bine! Strigă Porthos. 

— Apoi a tras spada din teacă şi a început s-o învârtească 
aşa cum făceam noi la vremea noastră. 

— Şi ce scop avea acea răzmeriţă? Întrebă Porthos. 

D'Artagnan observă că această întrebare a lui Porthos îl 
lăsa cu desăvârşire nepăsător pe Aramis. 


— Se stârnise? Zise el, privind spre Aramis? Din pricina a 
doi samsari pe care regele voia să-i strângă de gât, doi 
prieteni ai domnului Fouquet, osândiţi la spânzurătoare. 

O uşoară încruntare a sprâncenelor prelatului arăta că el 
auzise ceva despre toate astea. 

— Oh, oh! Făcu Porthos. Şi cum se numeau aceşti prieteni 
ai domnului Fouquet? 

— Domnii d'Eymeris şi Lyodot? Răspunse d'Artagnan. 
Cunoşti aceste nume, Aramis? 

— Nu? Rosti cu dispreţ prelatul. Mi se pare c-ar fi numele 
unor financiari. 

— Întocmai. 

— Oh, domnul Fouquet a lăsat să-i fie spânzurați prietenii? 
Strigă Porthos. 

— Şi de ce nu? Zise Aramis. 

— Întrucât mi se pare că... 

— Dacă i-au spânzurat pe aceşti nenorociţi a fost din 
ordinul regelui. Or, domnul Fouguet, în calitatea lui de 
intendent superior, nu are, după credinţa mea, dreptul de 
viaţă şi de moarte asupra cuiva. 

— Oricum? Bâigui Porthos? În locul domnului Fouquet... 

Aramis înţelese că Porthos avea să spună o nerozie. De 
aceea schimbă dintr-o dată vorba. 

— Ia hai, scumpul meu d'Artagnan? Zise el? Am vorbit 
destul despre alţii; să vorbim puţin şi despre tine. 

— Dar despre mine ştii tot ce-aş fi putut să-ţi spun. Să 
vorbim mai bine despre tine, Aramis. 

— 'Ţi-am mai spus, prietene, eu nu mai sunt Aramis. 

— Nici măcar abatele d'Herblay? 

— Nici acela. Ai în faţa ta un om pe care Dumnezeu l-a luat 
de mână şi l-a pus într-o demnitate la care el nu putea şi 
nici nu îndrăznea să se gândească. 

— Dumnezeu? Întrebă d'Artagnan. 

— Da. 

— Ei, dar e ciudat! Mie mi s-a spus că domnul Fouquet a 
făcut asta. 


— Cine ţi-a spus aşa ceva? Rosti Aramis fără ca întreaga 
lui putere de voinţă să poată împiedica o uşoară roşeaţă de 
a-i îmbujora obrajii. 

— Pe legea mea, Bazin. 

— Prostul acela! 

— Nu spun c-ar fi un om de geniu, e drept; dar aşa mi-a 
spus şi, după spusele lui, aşa ţi-o repet şi eu. 

— Nu l-am văzut niciodată pe domnul Fouquet? Răspunse 
Aramis cu o privire la fel de potolită şi la fel de nevinovată 
ca aceea a unei fecioare care n-a minţit niciodată. 

— Totuşi? I-o întoarse d'Artagnan? Dacă l-ai fi văzut şi 
chiar cunoscut, n-ar fi fost nici un rău în asta; domnul 
Fouquet e un om tare cumsecade. 

— Ah! 

— Şi un mare om politic. 

Aramis făcu un gest de nepăsare. 

— Un ministru atotputernic. 

— Eu nu atârn decât de rege şi de papă? Zise Aramis. 

— Doamne, dar ascultă-mă? Vorbi d'Artagnan pe tonul cel 
mai naiv? Dacă îţi spun asta e fiindcă toată lumea de aici 
jură pe numele domnului Fougquet. Ogoarele sunt ale 
domnului Fouquet, salinele pe care le-am cumpărat sunt ale 
domnului Fouquet, insula în care Porthos s-a făcut topograf 
e a domnului Fouquet, garnizoana e a domnului Fouquet, 
corăbiile sunt ale domnului Fouquet. Mărturisesc deci că nu 
m-ar fi mirat înfeudarea ta, sau mai bine zis a diocezei tale, 
faţă de domnul Fouquet. E un alt stăpân decât regele, asta 
e tot, dar la fel de puternic ca şi un rege. 

— Slavă Domnului, eu nu sunt înfeudat nimănui; nu 
aparţin nimănui şi sunt numai al meu? Răspunse Aramis 
care, în timpul acestei convorbiri, urmărea din ochi fiecare 
gest al lui d'Artagnan, fiecare căutătură a lui Porthos. 

D'Artagnan era însă de nepătruns, iar pe faţa lui Porthos 
nu se putea citi nimic; loviturile aruncate cu dibăcie erau 
înfruntate de un adversar dibaci: niciuna nu-l atinse. Totuşi, 


fiecare simţea oboseala unei asemenea lupte, astfel că se 
bucurară deopotrivă când auziră că sunt chemaţi la masă. 

În timpul ospăţului schimbară firul convorbirii. De 
altminteri, înţeleseseră amândoi că, încercând fiecare să 
nu-şi dezvăluie tainele unul faţă de altul, niciunul, nici 
celălalt nu va afla mai mult decât ştiuse până atunci. 

Porthos nu pricepuse nimic din toate acestea. El stătea 
nemişcat, fiindcă Aramis îi făcuse semn să nu scoată o 
vorbă. Ospăţul nu fu deci pentru el decât un ospăț. Dar era 
tocmai ceea ce-i trebuia lui atunci. 

Masa se desfăşură astfel în chipul cel mai plăcut. 
D'Artagnan fu de o voioşie încântătoare. Aramis se întrecu 
pe sine prin larga lui ospitalitate. Porthos se înfruptă din 
bucate ca un alt Pelops4. Vorbiră despre război şi finanţe, 
despre arte şi dragoste. Aramis făcea pe uimitul ori de câte 
ori d'Artagnan arunca vreo vorbă despre politică. Acest 
lung şir de mirări spori neîncrederea lui d'Artagnan, după 
cum veşnica neîncredere a muşchetarului stârni 
neîncrederea lui Aramis. În sfârşit, d'Artagnan rosti înadins 
numele lui Colbert. Lăsase această lovitură pentru la urmă. 

— Ce-i cu Colbert? Întrebă episcopul. 

„O, deocamdată? Îşi zise d'Artagnan? Am nimerit la ţintă. 
Să fim cu băgare de seamă, la dracu! Cu băgare de seamă!” 
Şi-i dădu despre Colbert toate desluşirile pe care Aramis 

putea să le dorească. 

Cina, sau mai bine zis convorbirea, se prelungi între 
d'Artagnan şi Aramis până la ceasul unu dinspre ziuă. 

La ceasurile zece precis, Porthos adormise pe scaun şi 
sforăia ca o orgă. La miezul nopţii îl treziră şi-l trimiseră la 
culcare. 

— Hm? Zise el? Mi se pare c-am aţipit; era, totuşi, foarte 
interesant ceea ce vorbeaţi voi. 

La ceasurile unu, Aramis îl conduse pe d'Artagnan în 
camera ce-i fusese hărăzită şi care era cea mai bună din tot 
palatul episcopal. Doi servitori îi fură puşi la dispoziţie. 


— Mâine, la ceasurile opt? Îi spuse el despărţindu-se de 
d'Artagnan? Vom face, dacă vrei, o plimbare pe cai, 
împreună cu Porthos. 

— La ceasurile opt? Se miră d'Artagnan. Aşa de târziu? 

— Ştii că eu am nevoie de şapte ceasuri de somn? Zise 
Aramis. 

— Ai dreptate. 

— Noapte bună, scumpe prieten! 

Şi-l îmbrăţişă pe muşchetar cu toată dragostea. 

D'Artagnan îl lasă să plece. „Bun? Îşi spuse el, după ce uşa 
se închise în urma lui Aramis? La ceasurile cinci voi fi în 
picioare.” Apoi, această hotărâre luată, se culcă şi adormi, 
cum se spune, buştean. 

Capitolul III Unde lui Porthos începe să-i pară rău că a 
venit împreună cu d'Artagnan. 

Abia apucă d'Artagnan să stingă lumânarea şi Aramis, 
care pândea de după perdele ultima pâlpâire de lumină în 
camera prietenului său, străbătu coridorul în vârful 
picioarelor şi trecu în odaia lui Porthos. Uriaşul, culcat de 
aproape un ceas şi jumătate, se lăfăia pe o saltea de puf. 
Era adâncit în liniştea primului somn care, la Porthos, nu 
putea fi tulburat nici de dangătul clopotelor, nici de 
bubuiturile tunului; capul îi plutea în acea dulce legănare 
ce aminteşte de clătinarea domoală a unei corăbii. După un 
minut, Porthos avea să pătrundă în lumea visurilor. 

Uşa odăii lui se deschise încet, sub apăsarea uşoară a 
mâinii lui Aramis. Episcopul se apropie de cel care dormea. 
Un covor moale înăbuşea zgomotul paşilor lui; de 
altminteri, Porthos sforăia aşa de tare, că nu se mai auzea 
nimic altceva. Aramis îşi puse o mână pe umărul său. 

— Hei? Rosti el? Hei, dragul meu Porthos! 

Glasul său era blând şi drăgăstos, dar răsuna mai mult 
decât ca o chemare, răsuna ca o poruncă. Mâna lui era 
uşoară, dar prevestea o primejdie. 

Porthos auzi glasul şi simţi, în adâncul somnului său, mâna 
lui Aramis. Tresări. 


— Cine-i aici? Strigă el cu vocea sa de uriaş. 

— Sst! Sunt eu? Răspunse Aramis. 

— Tu, prietene? Şi pentru ce naiba mă trezeşti din somn? 

— Pentru a-ţi spune că trebuie să pleci. 

— Să plec? 

— Da. 

— Unde? 

— La Paris. 

Porthos sări în patul său şi rămase în capul oaselor, 
aruncând asupra lui Aramis o privire buimacă. 

— La Paris? 

— Da. 

— O sută de leghe! Oftă el. 

— O sută şi patru? Preciza episcopul. 

— Ah, Doamne! Suspină Porthos, culcându-se din nou, 
asemenea copiilor care se luptă cu bonele lor ca să mai 
rupă un ceas sau chiar două de somn. 

— Treizeci de ceasuri de mers în goana calului? Adăugă cu 
hotărâre Aramis. Ştii că se găsesc cai de poştă foarte buni. 
Porthos îşi mişcă un picior, lăsând să-i scape un geamăt. 
— Haide, haide, dragă prietene! Stărui prelatul cu un fel 

de nerăbdare. 

Porthos îşi cobori celălalt picior pe marginea patului. 

— Şi e neapărat nevoie să plec? Zise el. 

— Neapărat. 

Porthos se ridică în picioare şi duşumeaua şi pereţii 
începură să se zdruncine la paşii lui de gigant. 

— Mai încet, pentru numele lui Dumnezeu, dragul meu 
Porthos! Îl rugă Aramis. S-ar putea să trezeşti pe cineva. 

— Ah, aşa-i? Răspunse Porthos cu un glas tunător? 
Uitasem; dar, fii liniştit, voi fi cu băgare de seamă. 

Şi, spunând aceste vorbe, lăsă să-i scape din mână centura 
de care erau legate spada, pistoalele şi o punga plină de 
scuzi ce se rostogoliră cu un zornăit puternic şi prelung. 
Acest tărăboi făcu să-i clocotească sângele în vine lui 


Aramis, în timp ce lui Porthos îi stârni un formidabil hohot 
de râs. 

— Ei, fir-ar al dracului, parcă-i un făcut! Zise el cu acelaşi 
gras tare. 

— Mai încet, Porthos, mai încet, te rog! 

— Am înţeles. Şi cobori glasul, cu o jumătate de ton. 
Spuneam? Urmă el? Că parcă-i un făcut să nu umbli 
niciodată mai încet ca atunci când te grăbeşti şi să nu faci 
mai mare zgomot ca atunci când ai vrea să fie mai multă 
linişte. 

— Da, aşa e; dar hai să dezminţim zicalele, Porthos şi să ne 
grăbim şi nici gălăgie să nu facem. 

— Vezi bine ca mă străduiesc să-ţi fiu pe plac? Răspunse 
Porthos, trăgându-şi pantalonii scurţi până la genunchi. 

— Foarte bine. 

— S-ar zice că e ceva grabnic! 

— Mai mult decât grabnic, e grav, Porthos. 

— Oho! Oho! 

— D'Artagnan te-a tras de limbă, nu-i aşa? 

— Pe mine? 

— Da, la Belle-lIsle. 

— Nici pomeneală. 

— Eşti sigur de asta, Porthos? 

— La dracu! 

— Cu neputinţă. Adu-ţi bine aminte. 

— M-a întrebat ce fac şi i-am răspuns: „lopografie”. Aş fi 
vrut să-i spun o altă vorbă, pe care am auzit-o la tine într-o 
Zi. 

— Castrometraţie5? 

— Asta e; dar n-am putut să mi-o aduc aminte. 

— Cu atât mai bine. Şi ce te-a mai întrebat. 

— Cine e domnul Getard. 

— Şi altceva? 

— Cine e domnul Jupenet. 

— N-a văzut, din întâmplare, planul nostru de fortificaţii? 

— Ba da. 


— Ah, drace! 

— Dar fii pe pace, ştersesem scrisul tău, cu guma. Cu 
neputinţă să presupună că mi-ai dat anumite îndrumări în 
această muncă. 

— Are un ochi isteţ amicul nostru. 

— Şi de ce ţi-e teamă? 

— Mi-e teamă să nu fie totul descoperit, Porthos; e vorba, 
deci, să prevenim o mare nenorocire. Am dat ordin slugilor 
mele să încuie toate uşile. D'Artagnan nu va fi lăsat să plece 
înainte de a se crăpa de ziuă. Calul tău te aşteaptă cu şaua 
pe el; nu te vei opri decât la prima poştă; până la ceasurile 
cinci de dimineaţă vei fi făcut cincisprezece leghe. Hai, 
repede! 

Şi Aramis putea fi văzut îmbrăcându-l pe Porthos, bucată 
cu bucată, mai repede şi mai priceput decât cel mai 
îndemânatic valet. Porthos, pe jumătate nedumerit, pe 
jumătate zăpăcit, se lăsa îmbrăcat şi nu mai prididea să-şi 
ceară mereu iertare. Când fu gata, Aramis îl luă de mână şi- 
l trase după el, îndemnându-l să calce cu băgare de seamă 
pe fiecare treaptă a scării, ferindu-l să se lovească de 
tocurile uşilor, sucindu-l şi răsucindu-l când într-o parte, 
când într-alta, ca şi cum el, Aramis, ar fi fost uriaşul, iar 
Porthos un pitic. Sufletul dintr-însul aprindea şi aţâţa 
materia din celălalt. 

Un cal, gata înşeuat, aştepta, într-adevăr, în curte. Porthos 
se aruncă în şa. Atunci Aramis luă el însuşi calul de frâu 
făcându-l să calce prin bălegarul împrăştiat prin curte, cu 
scopul vădit de a nu se auzi nici un tropot. Îl strângea în 
acelaşi timp de nări, ca să nu necheze cumva... Apoi, după 
ce ajunse la poarta cea mare, îl trase la sine pe Porthos, 
care era să plece fără să fi întrebat măcar în ce scop, şi-i 
şopti la ureche: 

— Acum, prietene Porthos, acum să nu te mai opreşti până 
la Paris; mănâncă pe cal, bea pe cal, dormi pe cal, dar să nu 
pierzi nici o clipă. 

— Am înţeles; nu voi face nici un popas. 


— Să-i dai această scrisoare domnului Fouquet; întâmplă- 
se orice, trebuie s-o aibă mâine înainte de amiază. 

— O va avea. 

— Şi gândeşte-te la un lucru, prietene. 

— La care? 

— Alergi în întâmpinarea brevetului de duce sau de pair. 

— Oh, oh! Făcu Porthos cu ochii scânteietori. Dacă-i aşa, 
fac drumul în douăzeci şi patru de ceasuri. 

— Încearcă. 

— Atunci, dă drumul frâului şi înainte, Goliat! 

Aramis slobozi nu numai frâul, dar şi nările animalului. 
Porthos se apleca în şa, înfipse pintenii în coastele calului şi 
acesta, înfuriat, porni în galop, alergând cu burta la 
pământ. 

Atât timp cât îl putu zări pe Porthos în noapte, Aramis îl 
urmări din ochi; pe urmă, după ce călăreţul se pierdu în 
beznă, intră în curte. 

La d'Artagnan nu se observase nici o mişcare. Valetul pus 
de veghe la uşa nu văzuse nici o lumină, nu auzise nici un 
zgomot. Aramis închise uşa cu grijă, trimise lacheul să se 
culce şi se trânti şi el în pat. 

D'Artagnan nu bănuia, într-adevăr, nimic; de aceea, când 
se trezi dimineaţa pe la ceasurile patru şi jumătate, era 
încredinţat că se află stăpân pe situaţie. Alergă, în cămaşă, 
să se uite pe fereastră. Fereastra dădea în curte. Se lumina 
de ziuă. Ograda era pustie, nici măcar găinile nu se ridica- 
seră încă de pe cuibarele lor. Nu se zărea nici o slugă. Toate 
uşile erau închise. „Bun. Linişte deplină? Îşi zise 
d'Artagnan. Nu-i nimic, iată-mă trezit primul în toată casa. 
Să ne îmbrăcăm; e lucrul cel mai bun de făcut.” 

Şi d'Artagnan se îmbrăcă. De astă dată însă căută să nu 
mai dea costumului domnului Agnan acea răceală burgheză 
şi aproape ecleziastică pe care şi-o impusese înadins mai 
înainte; dimpotrivă, strângând mai mult haina pe el, 
încheindu-se la nasturi într-un anumit fel, aşezându-şi 
pălăria ceva mai într-o parte, izbuti să dea înfăţişării sale 


ţinuta ostăşească a cărei lipsă îl speriase pe Aramis. 
Acestea îndeplinite, se folosi, sau mai degrabă se prefăcu a 
se folosi de bunăvoința gazdei sale şi intră pe neaşteptate în 
odaia acestuia. 

Aramis dormea, sau se prefăcea că doarme. O carte mare 
era deschisă pe măsuţa lui de noapte; lumânarea ardea 
încă deasupra tipsiei de argint. Era mai mult decât ar fi fost 
nevoie spre a-i dovedi lui d'Artagnan că prelatul îşi 
petrecuse noaptea în chipul cel mai cuminte şi că, la trezire, 
nu putea fi bănuit de nici un gând ascuns. 

Muşchetarul făcu însă cu episcopul întocmai ceea ce 
episcopul făcuse cu Porthos: îl bătu mai întâi uşor pe umăr. 
Fireşte, Aramis se prefăcea că doarme, căci, în loc să se 
trezească numaidecât, el, care avea somnul atât de uşor, 
aşteptă ca celălalt să repete mişcarea. 

— Ah, ah, tu eşti? Zise el, întinzându-şi alene braţele. Ce 
surpriză plăcută! Vai, vai, somnul m-a făcut să uit că am 
fericirea de a te avea ca oaspete. Cât să fie ceasul? 

— Nu ştiu? Răspunse d'Artagnan, oarecum încurcat. E 
devreme, cred. Dar, vezi, acest blestemat obicei soldăţesc 
de a mă scula cu noaptea în cap nu m-a părăsit încă. 

— Vrei cumva să ieşim la plimbare de pe acum? Întrebă 
Aramis. E prea de dimineaţă, mi se pare. 

— Vom face cum vrei tu. 

— Credeam că ne-am înţeles să urcăm pe cai la ceasurile 
opt. 

— Se poate; dar eu eram atât de dornic să te văd, încât mi- 
am zis: cu cât mai devreme, cu atât mai bine. 

— Şi cele şapte ceasuri de somn ale mele? Zise Aramis. la 
seama, ţin la ele şi când mi se ştirbeşte ceva din acest 
tabiet, apoi caut să mă despăgubesc. 

— Dar mi se pare că pe vremuri nu erai aşa de somnoros, 
dragă prietene; sângele îţi fierbea în vine şi niciodată nu te- 
ar fi găsit cineva dormind în pat. 

— Tocmai fiindcă era aşa precum spui îmi place acum să 
lenevesc mai mult în pat. 


— Atunci, mărturiseşte că nu pentru a dormi întruna mi-ai 
spus să ne întâlnim la ceasurile opt. 

— Totdeauna mi-a fost teamă să nu râzi de mine dacă-ţi voi 
spune adevărul. 

— Spune.-l, hai. 

— Ei bine, de la ceasurile şase până la opt, am obiceiul să- 
mi fac închinăciunile. 

— Închinăciunile? 

— Da. 

— Nu credeam ca un episcop să aibă îndatoriri atât de 
aspre. 

— Un episcop, dragul meu, trebuie să slujească mai mult 
aparențele decât un simplu cleric. 

— Ei, drace! Aramis, iată o vorbă care mă împacă acum cu 
sfinţia ta. Aparenţele! Asta e o vorbă de muşchetar, pe 
legea mea! Trăiască aparențele, Aramis! 

— În loc să mă lauzi, mai bine iartă-mă, d'Artagnan. E o 
vorbă lumească asta pe care am scăpat-o acum din gură. 

— Atunci, să te las singur? 

— Am nevoie de reculegere, prietene. 

— Bun, te las singur; dar, de hatârul acestui păgân care se 
numeşte d'Artagnan, scurteaz-o, te rog; sunt însetat de 
cuvântul tău. 

— Ei bine, d'Artagnan, îţi făgăduiesc că într-un ceas şi 
jumătate... 

— Un ceas şi jumătate de închinăciune! Ah, prietene, e 
prea mult! Las-o mai ieftin pentru mine. 

Aramis începu să râdă. 

— Pururi tânăr, pururi voios, pururi fermecător? Zise el. 
lată-te venit în dioceza mea ca să mă pui rău cu graţia 
divină. 

— Ce vorbeşti! 

— Şi ştii bine că n-am avut niciodată putere să mă opun 
ispitelor tale; ai să mă coşti mântuirea sufletului, 
d'Artagnan. 

D'Artagnan îşi muşcă buzele. 


— Dacă-i aşa? Zise el? lau păcatul asupra mea; fă doar o 
cruce creştinească, spune un Tatăl nostru şi să mergem. 

— Sst! Făcu Aramis. Nu mai suntem singuri; aud paşii 
unor străini urcând scara. 

— Ei bine, spune-le să plece. 

— Peste putinţă! l-am chemat să vină de ieri; este 
conducătorul colegiului de iezuiţi şi stareţul dominicanilor. 

— Statul tău major. Fie! 

— Şi tu ce-ai să faci? 

— Mă duc să-l trezesc pe Porthos şi să aştept în odaia lui 
până îţi vei încheia tu convorbirile. 

Aramis nu făcu nici o mişcare, nu-şi încreţi nici o 
sprânceană; îşi stăpâni şi vorba şi gesturile. 

— Du-te? Zise el. 

D'Artagnan se îndreptă spre uşă. 

— Stai! Ştii care-i odaia lui Porthos? 

— Nu; dar am să aflu eu. 

— Ia-o pe coridor şi deschide uşa a doua pe stânga. 

— Mulţumesc. La revedere! 

Şi d'Artagnan apucă în direcţia arătată de Aramis. 

Nu trecură însă nici zece minute şi se întoarse. Îl găsi pe 
Aramis aşezat între stareţul dominicanilor şi conducătorul 
colegiului iezuiţilor, exact în aceeaşi situaţie în care dăduse 
cândva peste el în hanul de la Crevecoeur. Această 
tovărăşie nu-l tulbură câtuşi de puţin pe muşchetar. 

— Ce este? Întrebă în linişte Aramis. S-ar părea că ai să-mi 
spui ceva, dragă prietene. 

— Este? Răspunse d'Artagnan privindu-l ţintă pe Aramis? 
Este că Porthos nu se mai află în camera lui. 

— Auzi colo! Făcu Aramis cu aceeaşi linişte. Eşti sigur? 

— La dracu! Vin doar de acolo. 

— Atunci unde poate să fie? 

— Asta vreau să ştiu şi eu. 

— Şi n-ai întrebat pe nimeni? 

— Ba da. 

— Şi ce ţi s-a răspuns? 


— Că Porthos, având obiceiul să iasă în zori, fără să spună 
nimănui, pesemne că a plecat. 

— Şi ce-ai făcut pe urmă? 

— M-am dus la grajd? Răspunse cu nerăbdare d'Artagnan. 

— Ce să faci acolo? 

— Să văd dacă Porthos a plecat călare. 

— Şi?... Întrebă episcopul. 

— Ei bine, lipseşte un cal de la iesle, numărul 5: Goliat. 

Tot acest dialog, se înţelege de la sine, nu era lipsit de o 
anumită iritare din partea muşchetarului şi de o desăvârşită 
politeţe din partea episcopului. 

— Ah, înţeleg ce s-a întâmplat? Zise Aramis după o clipa de 
gândire. Porthos a ieşit ca să ne facă o surpriză. 

— O surpriză? 

— Da. Canalul care duce de la Vannes până la mare e 
foarte bogat în vânat, mai ales în lişiţe şi becaţe; tocmai 
vânatul care-i place mai mult lui Porthos. Ne va aduce o 
duzină de păsări pentru masa de la prânz. 

— Crezi? Se miră d'Artagnan. 

— Sunt sigur. Unde vrei să se fi dus? Pun rămăşag că a 
luat şi o puşcă. 

— Se poate? Bâgui d'Artagnan. 

— Fă un lucru, dragă prietene: încalecă pe cal şi du-te 
după el. 

— Ai dreptate? Zise d'Artagnan? Mă duc. 

— Vrei să te însoţească cineva? 

— Nu mulţumesc. Porthos e uşor de recunoscut. Voi 
întreba şi-i voi da de urmă numaidecât. 

— Nu iei o archebuză? 

— Nu mulţumesc. 

— Pune şaua pe calul care-ţi place. 

— Îl voi lua pe acela pe care am venit ieri de la Belle-Isle. 

— Bine. Socoteşte-te ca la tine acasă. 

Aramis sună şi dădu ordin să fie înşeuat calul pe care-l va 
alege domnul d'Artagnan. Muşchetarul porni în urma 
servitorului însărcinat cu îndeplinirea acestui ordin. La uşa, 


servitorul se trase la o parte, lăsându-l pe d'Artagnan să 
meargă înainte. În acea clipă, privirea lui întâlni privirea 
stăpânului său. O încruntare din sprâncene făcu pe isteaţa 
iscoadă să înţeleagă că trebuia să fie cu ochii în patru la tot 
ce avea să facă d'Artagnan. 

D'Artagnan încălecă pe cal; Aramis auzi bocănitul 
potcoavelor pe caldarâm. O clipă mai târziu, servitorul se 
întorcea în casă. 

— Ei bine? Întrebă episcopul. 

— Monseniore, a pornit de-a lungul canalului şi se 
îndreaptă spre mare? Răspunse servitorul. 

— Bine! Zise Aramis. 

Într-adevăr, d'Artagnan, înlăturând orice bănuială, călărea 
spre ocean, sperând să zărească, fie pe câmp, fie la 
marginea apei, umbra uriaşă a prietenului său Porthos. Şi 
se încăpăţână să recunoască urme de copită în fiecare 
gropiţă din mlaştină. Deseori credea că aude detunătura 
unei arme de foc. Aceasta iluzie ţinu trei ceasuri. În primele 
două ceasuri, d'Artagnan îl căută pe Porthos. În al treilea, 
se întoarse acasă. „Poate că a venit pe alt drum? Îşi spuse 
el? Şi am să-i găsesc pe amândoi aşteptându-mă aici.” 

D'Artagnan se înşela însă. Nu-l găsi pe Porthos la 
episcopie, aşa cum nu-l găsise nici pe malul canalului. 

Aramis îl aştepta în capul scării, cu o înfăţişare 
deznădăjduită. 

— Nu te-a ajuns nimeni din urmă, dragă d'Artagnan? 
Strigă el de departe, de cum îl zări pe muşchetar. 

— Nu. Ai trimis pe cineva după mine? 

— Îmi pare rău, scumpe prietene, îmi pare rău că te-am 
făcut să alergi degeaba; dar, la şapte ceasuri, a venit la 
mine duhovnicul de la Saint-Paterne; s-a întâlnit cu du 
Vallon, care a plecat şi care, nevoind să trezească din somn 
pe nimeni la episcopie, l-a însărcinat să-mi spună că, de 
teamă ca nu cumva domnul Getard să facă vreo boroboaţă 
în lipsa lui, a căutat să se folosească de refluxul de 
dimineaţă pentru a se duce să dea o raită la Belle-Isle. 


— Dar, spune-mi, Goliat n-a trecut înot cele patru leghe 
până la insulă, nu-i aşa? 

— Sunt chiar şase? Zise Aramis. 

— Atunci, cu atât mai puţin. 

— De aceea, scumpe prietene? Continuă prelatul cu un 
zâmbet blând? Goliat e în grajd, la locul lui, foarte mulţumit, 
te încredinţez, că nu l-a mai purtat pe Porthos în spinare. 

Într-adevăr, calul fusese adus de la prima staţie de schimb 
de poştă prin grija prelatului, căruia nu-i scăpa nici un 
amănunt. D'Artagnan păru cum nu se poate mai mulţumit 
de această explicaţie. Începea să joace un rol de 
prefăcătorie care se potrivea foarte bine cu bănuielile ce-i 
încolţeau din ce în ce mai mult în minte. Se aşeză la masă 
între iezuit şi Aramis, avându-l pe dominican în faţă şi 
zâmbindu-i mai ales dominicanului, al cărui chip mare şi 
bucălat îl avea mereu înaintea ochilor. 

Prânzul fu lung şi îmbelşugat; un minunat vin de Spania, 
stridii frumoase de Morbihan, peşti de soi de la gurile 
Loarei, raci mari de Paimboeuf şi vânat proaspăt de câmp 
fură bunătăţile întinse pe masă. D'Artagnan mâncă mult şi 
bău puţin. Aramis nu bău de loc, sau, mai bine zis, nu bău 
decât apă. Apoi, după ce prânziră, d'Artagnan zise: 

— Îmi oferiseşi parcă o archebuză! 

— Da. 

— Vrei să mi-o împrumuţi? 

— Ai de gând să vânezi? 

— Aşteptându-l pe Porthos, cred că e lucrul cel mai bun pe 
care l-aş avea de făcut. 

— la-o pe aceea care-ţi place, din panoplie. 

— Vii şi tu cu mine? 

— Vai, prietene scump, aş veni cu mare plăcere, dar 
vânătoarea e oprită pentru episcopi. 

— Ah? Făcu d'Artagnan? Nu ştiam asta. 

— De altminteri? Adăugă Aramis? Am treabă până la 
amiază. 

— Aşadar, mă duc singur? Întrebă d'Artagnan. 


— Vai, da. Dar să cauţi să nu întârzii la masă. 

— La dracu! Se mănâncă prea bine la tine aici, ca să nu 
mă grăbesc să vin. 

Acestea zise, d'Artagnan îşi părăsi gazda, salută pe ceilalţi 
doi oaspeţi, îşi luă archebuza şi plecă. Dar în loc să se ducă 
la vânătoare, o apucă de-a dreptul spre micul port din 
Vannes. Se uită în zadar să vadă dacă e urmărit; nu văzu pe 
nimeni şi nimic. Închirie o mică barcă de pescar pentru 
douăzeci şi cinci de livre şi, la ceasurile unsprezece şi 
jumătate, porni în larg, încredinţat că nu-l urmărise nimeni. 

Nu-l urmărise nimeni, e adevărat. Numai că un frate 
iezuit, cocoţat în vârful clopotniţei bisericii sale, nu pierduse 
din ochi nici un pas de-al lui d'Artagnan, pe care-l privea 
îndeaproape, încă de dimineaţă, cu ajutorul unui ochean. La 
unsprezece ceasuri şi trei sferturi, Aramis era înştiinţat că 
d'Artagnan plutea spre Belle-Isle. 

Călătoria muşchetarului se desfăşura repede; un vânt bun 
dinspre miazânoapte-răsărit îl împingea drept către Belle- 
Isle. Pe măsură ce se apropia, ochii lui scrutau coasta. 
Căuta să vadă, fie pe ţarm, fie deasupra fortificațiilor, 
costumul izbitor al lui Porthos sau marea lui statură 
profilându-se pe un cer uşor înnorat. 

D'Artagnan cercetă în zadar; debarcă fără să fi văzut 
nimic şi află de la primul soldat întrebat că domnul du 
Vallon nu se întorsese încă de la Vannes. Atunci, fără a mai 
pierde o singură clipă, îi porunci barcagiului să îndrepte 
prova către Sarzeau. 

Se ştie că vântul se schimbă la anumite ceasuri din zi; 
acum nu mai bătea de la miazănoapte-răsărit, ci sufla 
dinspre miazăzi-răsărit; vântul era deci tot aşa de bun la 
întoarcerea spre Sarzeau, precum fusese la venirea în 
Belle-Isle. În trei ceasuri, d'Artagnan atinse continentul; 
alte două ceasuri îi fură de ajuns ca să ajungă la Vannes. 

Cu toată iuţeala acestei curse, măsura în care d'Artagnan 
era mistuit de nerăbdare şi de ciudă, în timpul traversării, 


numai barca aceea în care el nu-şi găsi locul în răstimpul 
celor trei ceasuri ar putea s-o destăinuiască istoriei. 

De la cheiul unde debarcase şi până la palatul episcopal, 
d'Artagnan nu făcu decât o săritură. Credea c-o să-l sperie 
pe Aramis prin graba întoarcerii sale şi voia să-l mustre, dar 
cu blândeţe totuşi, deşi nu fără o anumită ascuţime, pentru 
făţărnicia lui, făcându-l să simtă toate urmările şi 
smulgându-i în acelaşi timp o parte din taina sa. Mai 
nădăjduia, în sfârşit, că, luându-l repede la rost, lucru care 
este pentru o taină ceea ce este un atac la baionetă pentru 
o redută, să-l silească pe misteriosul Aramis să se dea 
măcar în parte, pe faţă. Dar în vestibulul palatului se lovi de 
valetul de cameră, care îi închidea trecerea, zâmbindu-i cu 
un aer plin de cucernicie. 

— La monseniorul! Zise d'Artagnan, încercând să-l dea la o 
parte cu braţul. 

Clintit din loc o clipă, valetul îşi reluă atitudinea lui dârză. 

— La monseniorul? Întrebă el. 

— Ei da, de bună seamă; nu mă mai recunoşti, nătângule? 

— Ba da; sunteţi cavalerul d'Artagnan. 

— Atunci lasă-mă să trec. 

— Zadarnic. 

— De ce zadarnic? 

— Pentru că sfinţia sa nu-i acasă! 

— Cum, sfinţia sa nu-i acasă? Dar unde este? 

— A plecat. 

— A plecat? 

— Da. 

— Unde? 

— Eu nu ştiu; dar poate ca însuşi sfinţia sa i-o va spune 
cavalerului. 

— Cum? Unde? În ce chip? 

— În această scrisoare pe care mi-a lăsat-o pentru domnul 
cavaler. 

Şi valetul de cameră scoase o scrisoare din buzunar. 


— Hai, dă-mi-o odată, nătărăule! Se răsti d'Artagnan, 
smulgându-i-o din mână. Oh, da? Adăugă el după ce citi 
primul rând? Da, înţeleg. 

Şi citi mai departe cu jumătate de gură: „Dragă prietene, 
O treabă dintre cele mai grabnice mă cheamă într-una din 
parohiile diocezei mele. Speram să te revăd înainte de a 
pleca; dar am pierdut această speranţă, gândindu-mă că 
poate o să stai două sau trei zile la Belle-Isle împreună cu 
scumpul nostru Porthos. 

Îţi doresc petrecere frumoasă, dar caută să nu te întreci 
cu el la mâncare; e un sfat pe care i l-aş fi dat chiar şi lui 
Athos, în zilele lui cele mai bune. 

Adio, dragă prietene şi crede-mă că-mi pare nespus de rău 
că nu m-am bucurat mai mult şi mai pe îndelete de 
minunata ta companie.” 

— La dracu! Exclamă d'Artagnan. Sunt tras pe sfoară! Ah, 
dobitocul, nemernicul, prostul de mine! Dar va râde mai 
bine cine va râde la urmă. Oh, păcălit! Păcălit ca maimuța 
căreia i se aruncă o coajă de nucă! 

Şi, zvârlindu-şi pumnul în mutra, ce continua să rânjească, 
a valetului de cameră, o zbughi pe uşa palatului episcopal. 

Nevăstuica, oricât de bun trup ar fi avut, de data asta nu 
mai putea să fie la înălţimea cerinţelor. D'Artagnan se duse 
deci la hanul de poştă şi acolo îşi alese un cal căruia îi 
dovedi, după ce îl îmboldi cu pintenii şi îl struni din zăbală, 
că cerbii nu sunt cei mai iuți gonaci în rândul vieţuitoarelor 
de pe pământ. 

Capitolul IV Unde d'Artagnan goneşte, Porthos sforăie şi 
Aramis dă poveţe. 

După treizeci sau treizeci şi cinci de ceasuri de la 
întâmplările pe care le-am povestit mai sus, în timp ce 
domnul Fouquet, după obiceiul său, se zăvorâse şi lucra în 
cabinetul din casa de la Saint-Mande pe care noi o 
cunoaştem, o trăsură, la care erau înhămaţi patru cai plini 
de năduşeală, intră în galop în curte. Această trăsura era 
aşteptată, de bună seamă, căci trei sau patru lachei se 


repeziră şi deschiseră portiera. În timp ce domnul Fouquet 
se ridică de la biroul său şi dădu fuga la fereastră, un 
bărbat ieşi cu mare greutate din trăsură, cobori încet cele 
trei trepte ale scării şi se sprijini de umerii lacheilor. Abia 
apucă să-şi spună numele, că lacheul de umărul căruia nu 
se rezemase noul venit porni în grabă spre intrare şi 
dispăru în vestibul. Se ducea să-l vestească pe stăpânul său. 
Dar nu mai avu nevoie să bata la uşă: Fougquet îl aştepta, în 
picioare, în prag. 

— Monseniorul episcop de Vannes! Rosti lacheul. 

— Bine! Îngăimă Fouquet. Apoi, aplecându-se peste 
balustrada scării, pe care Aramis începuse să urce primele 
trepte, zise: Dumneata, scumpe prieten, dumneata, atât de 
grăbit. 

— Da, eu însumi, domnule; însă trudit, zdrobit, după cum 
poţi să vezi. 

— Oh, dragul meu? Murmură Fouquet, întinzându-i braţul 
de care Aramis se agăţă îndată, în timp ce servitorii se 
retraseră cu respect. 

— Lasă, nu-i nimic? Răspunse Aramis. Principalul era să 
ajung şi iată c-am ajuns. 

— Vorbeşte, spune-mi repede? Zise Fougquet, închizând uşa 
cabinetului în urma lui Aramis. 

— Suntem singuri? 

— Da, numai noi singuri. 

— Nu ne ascultă nimeni? Nu ne aude nimeni? 

— Fii fără grijă. 

— Domnul du Vallon a sosit? 

— Da. 

— Şi a primit scrisoarea mea? 

— Da; lucrurile stau prost, pe cât se pare, de vreme ce e 
nevoie de prezenţa dumitale la Paris într-un moment când 
ea era mai de folos acolo. 

— Ai dreptate: lucrurile stau într-adevăr cum nu se poate 
mai prost. 


— Mulţumesc, mulţumesc! Despre ce este vorba? Dar, 
pentru Dumnezeu, mai întâi răsuflă puţin, scumpul meu 
prieten; eşti atât de palid, că mă îngrozeşti. 

— Nu mă simt bine, e drept, dar nu te îngriji, rogu-te, de 
mine. Domnul du Vallon nu ţi-a spus nimic când ţi-a dat 
scrisoarea? 

— Nu! Am auzit un tropot de cal, am sărit la fereastră, am 
văzut în dreptul scărilor un fel de cavaler împietrit, am 
coborât, el mi-a întins scrisoarea şi calul a căzut mort lângă 
scară. 

— Şi el? 

— A căzut o dată cu calul; a fost luat pe braţe şi dus într-o 
cameră; după ce-am citit scrisoarea, m-am urcat la el, voind 
să aflu veşti mai amănunțite; dar dormea atât de adânc, 
încât n-a fost chip să mai poată fi trezit. Mi s-a făcut milă de 
el şi am dat ordin să i se scoată cizmele şi să fie lăsat în 
pace. 

— Bine; acum iată despre ce este vorba, monsenioare. L-ai 
văzut pe domnul d'Artagnan la Paris, nu-i aşa? 

— Fireşte şi e un om de spirit, ba chiar un om de inimă, cu 
toate că din pricina lui au fost ucişi cei doi prieteni ai noştri, 
d'Eymeris şi Lyodot. 

— Vai, da, ştiu; l-am întâlnit la Tours pe curierul care îmi 
aducea scrisoarea lui Gourville şi depeşele lui Pellisson. Te- 
ai gândit bine la întâmplarea aceea, domnule? 

— Da. 

— Şi ai înţeles că era un atac direct la suveranitatea 
domniei tale? 

— Crezi? 

— Oh, da, sunt încredinţat. 

— Ei bine, îţi mărturisesc că acest gând negru m-a 
străbătut şi pe mine, da. 

— Nu te lăsa orbit, domnule, pentru numele cerului 
Ascultă-mă bine... Revin la d'Artagnan. 

— Ascult. 

— În ce împrejurare te-ai văzut cu el? 


— A venit să ceară bani. 

— Cu ce ordonanţă? 

— Cu un bon al regelui. 

— Direct? 

— Semnat de maiestatea sa. 

— Ca să vezi! Ei bine, d'Artagnan a venit la Belle-Isle; era 
deghizat, se dădea drept un intendent oarecare, trimis de 
stăpânul lui să cumpere nişte zăcăminte de sare. Or, 
d'Artagnan n-are alt stăpân în afară de rege; venea deci ca 
trimis al regelui. S-a întâlnit cu Porthos. 

— Cine e Porthos? 

— Iertare, m-am înşelat. S-a întâlnit cu domnul du Vallon 
la Belle-lIsle şi acum ştie, ca domnia-ta şi ca mine, că Belle- 
Isle e fortificată. 

— Şi crezi ca regele l-a trimis? Întrebă Fouquet, îngrijorat. 

— Fără nici o îndoială. 

— Şi d'Artagnan în mâinile regelui e o unealtă 
primejdioasă? 

— Cea mai primejdioasă dintre toate. 

— Aşadar, l-am judecat eu bine de la prima privire. 

— Cum adică? 

— Am vrut să-l atrag de partea mea. 

— Dacă l-ai judecat ca pe omul cel mai viteaz, cel mai ager 
şi cel mai dibaci din Franţa, atunci l-ai judecat bine. 

— Trebuie deci să mi-l atrag cu orice preţ! 

— Pe d'Artagnan? 

— Nu eşti de aceeaşi părere? 

— Ba sunt; dar nu-l vei avea. 

— Pentru ce? 

— Pentru că am lăsat să treacă timpul în zadar. Stătea rău 
cu curtea şi trebuia să ne folosim de acest prilej; pe urmă a 
trecut în Anglia, acolo a contribuit cu toate puterile la 
restauraţie, după aceea a făcut avere, apoi, în fine, a intrat 
în serviciul regelui. Ei bine, dacă a intrat în serviciul 
regelui, înseamnă că e foarte bine plătit. 

— Noi îl vom plăti mai mult, iată totul. 


— Oh, domnule, dă-mi voie: d'Artagnan e om de cuvânt şi o 
dată ce şi-a dat cuvântul, nu şi-l mai calcă. 

— Şi ce concluzie tragi din toate astea? Întrebă Fougquet 
cu nelinişte. 

— Că, deocamdată, trebuie să parăm o lovitură groaznică. 

— Şi cum să o parăm? 

— Aşteaptă... D'Artagnan va veni să-i dea raportul regelui 
despre misiunea lui. 

— Oh, bine că avem măcar timp să ne gândim ce-i de 
făcut! 

— Cum adică? 

— Bănuiesc că i-ai luat-o cu mult înainte! 

— Cu aproape zece ceasuri... 

— Ei!... Păi în zece ceasuri... 

Aramis îşi clătină capul palid. 

— Vezi norii aceia care aleargă pe cer, rândunelele acelea 
care spintecă văzduhul? D'Artagnan zboară mai iute ca 
norii şi ca păsările; d'Artagnan e vântul care le mână pe 
sus. 

— Ei, dă-l încolo! 

— Îţi spun că e ceva supraomenesc în acest om, domnule; 
e cam de-o vârstă cu mine şi-l cunosc de treizeci şi cinci de 
ani. 

— Ei, şi? 

— Ei bine, ascultă ce socoteală am făcut eu, domnule: l-am 
expediat pe domnul du Vallon încoace la două ceasuri din 
noapte; domnul du Vallon plecase deci cu opt ceasuri 
înaintea mea. Când a ajuns domnul du Vallon aici? 

— Acum aproape patru ceasuri. 

— Vezi dar, eu am făcut patru ceasuri mai puţin decât el; şi 
trebuie să ştii că Porthos e un călăreț încercat, a răpus opt 
cai pe drum, le-am văzut hoiturile cu ochii mei. Eu am făcut 
o poştă de cincizeci de leghe, dar am gută, sufăr de pietre şi 
de altele, aşa fel că oboseala mă doboară. A trebuit să 
descalec la Tours; de-acolo, venind cu trăsura, pe jumătate 
mort, pe jumătate treaz, aruncat când într-o parte, când în 


alta, când zvârlit în fundul caleştii, în goana celor patru cai 
iuți, am ajuns, în fine, făcând patru ceasuri mai puţin decât 
Porthos; dar ţine seama că d'Artagnan nu cântăreşte trei 
sute de livre ca Porthos, nu suferă de gută şi de pietre ca 
mine: el nu e un călăreț, ci un centaur; aşa că, ai să vezi, 
plecând spre Belle-Isle atunci când eu porneam spre Paris, 
cu toate cele zece ceasuri pe care le aveam înaintea lui, are 
să ajungă aici numai la două ceasuri după mine. 

— Dar mai sunt şi piedici... 

— Pentru el nu există piedici... 

— Şi dacă nu va găsi cai? 

— Va goni mai repede decât caii. 

— Ce om, Dumnezeule! 

— Da, e un om pe care-l iubesc şi pe care-l admir; îl iubesc 
fiindcă e bun, larg la suflet, cinstit; îl admir fiindcă 
reprezintă pentru mine treapta cea mai înaltă a puterii 
omeneşti; dar, deşi îl iubesc, deşi îl admir, mă tem de el şi-l 
ocolesc. Aşadar, pe scurt, domnule: în două ceasuri, 
d'Artagnan va fi aici; ia-o înaintea lui, aleargă la Luvru, 
intră la rege şi vorbeşte-i, până nu apare d'Artagnan. 

— Ce să-i spun regelui? 

— Nimic; dăruieşte-i Belle-Isle. 

— Oh, domnule d'Herblay, domnule d'Herblay! Strigă 
Fouguet. Câte planuri măreţe năruite dintr-o dată! 

— După un plan care a dat greş apare totdeauna alt plan, 
ce poate merge drept la ţintă! Să nu ne pierdem nădejdea 
şi du-te, domnule, du-te repede! 

— Dar această garnizoană, aleasă pe sprânceană, regele 
are s-o schimbe numaidecât. 

— Această garnizoană, domnule, era a regelui atunci când 
a fost dusă la Belle-Isle; astăzi este a domniei tale. Acelaşi 
lucru se va întâmpla cu toate garnizoanele după 
cincisprezece zile de ocupaţie. Lasă faptele să curgă de la 
sine, domnule. Te-ar stingheri să ai, după un an, o armată 
întreagă, în loc de un regiment sau două? Nu-ţi dai seama 
că garnizoana de astăzi a domniei tale îţi va face noi 


partizani în La Rochelle, la Nantes, la Bordeaux, la 
Toulouse, pretutindeni unde va fi trimisă? Du-te la rege, 
domnule, du-te, timpul trece şi, în vreme ce noi ne 
frământăm în zadar aici, d'Artagnan zboară ca o săgeată pe 
drumul cel mare. 

— Domnule d'Herblay, ştii foarte bine că orice povaţă a 
domniei tale e o sămânță care rodeşte în mintea mea; mă 
duc la Luvru. 

— Chiar în clipa asta, nu-i aşa? 

— Nu-ţi cer decât răgazul să-mi schimb costumul. 

— Gândeşte-te că d'Artagnan n-are nevoie să treacă prin 
Saint-Mande ca să ajungă la Luvru; asta înseamnă că 
pierdem un ceas din cele pe care le avem câştigate înaintea 
lui. 

— D'Artagnan poate să aibă orice, în afară de caii mei 
englezeşti. Voi fi la Luvru în douăzeci şi cinci de minute. 

Şi fără a mai zăbovi o secundă, Fouguet porunci plecarea. 
Aramis abia avu timp să-i spună: 

— Întoarce-te tot aşa de repede precum pleci, căci te 
aştept aici cu nerăbdare. 

Cinci minute după aceea, intendentul superior zbura spre 
Paris. 

În acest timp, Aramis ceru să i se arate camera unde 
dormea Porthos. În uşa cabinetului lui Fouquet fu cuprins în 
braţe de Pellisson, care aflase despre sosirea lui şi-şi 
părăsise birourile ca să vină să-l vadă. Aramis primi, o dată 
cu această demnă manifestare de prietenie cu care era atât 
de obişnuit şi mângâierile lui Pellisson, pe cât de 
respectuoase, pe atât de pripite. Dar, oprindu-se deodată în 
faţa uşii, Aramis întrebă: 

— Ce se aude sus? 

Se auzea, într-adevăr, un muget surd, asemenea celui al 
unui tigru flămând sau al unui leu întărâtat. 

— Oh, nu-i nimic? Răspunse Pellisson surâzând. 

— Totuşi e ceva... 

— E domnul du Vallon care sforăie. 


— Aşa-i? Zise Aramis? Numai el e în stare să facă un astfel 
de zgomot. Îmi dai voie, Pellisson, să văd dacă n-are nevoie 
de ceva? 

— Dar dumneavoastră îmi daţi voie să vă însoțesc? 

— De cenu! 

Şi amândoi intrară în cameră. 

Porthos era întins într-un pat, cu faţa mai mult vânătă 
decât roşie, cu ochii umflaţi, cu gura căscată. Hârâiturile 
care-i ieşeau din cele mai adânci colţişoare ale pieptului 
făceau să se zguduie ferestrele odăii. Văzându-i muşchii 
întinşi, sculptați parcă pe chipul lui, părul năclăit de 
sudoare, tresărirea puternică a bărbiei şi a umerilor, nu te 
puteai opri să nu-l admiri aproape: forţa dusă până la un 
asemenea punct avea ceva zeiesc în ea. Gleznele şi 
picioarele herculeene ale lui Porthos, umflându-se, făcuseră 
să-i plesnească cizmele de piele; toată greutatea trupului 
său uriaş se transformase într-o încremenire de piatră. 
Porthos stătea trântit în pat asemenea ciclopului de granit 
culcat în câmpia de la Agrigente. 

La ordinul lui Pellisson, un valet de cameră se apuca să 
taie cizmele lui Porthos, căci nici o putere din lume nu i le- 
ar fi putut scoate din picioare. Patru lachei încercaseră în 
zadar să i le scoată, trăgând de ele ca nişte scripeţi, dar nu 
izbutiseră nici măcar să-l trezească din somn pe cel ce 
sforăia necontenit. Îl descălţară de cizme numai după ce i le 
prefăcură în fâşii şi picioarele lui Porthos căzură din nou pe 
pat; îi tăiară pe urmă îmbrăcămintea, îl duseră la baie, îl 
lăsară acolo timp de un ceas, apoi îl îmbrăcară din nou în 
cămaşă alba şi-l aşezară într-un pat tare, totul cu atâtea 
sforţări şi chinuri, încât ar fi putut să trezească din 
nesimţire şi un mort, dar care nu fură în stare să-l facă pe 
Porthos să deschidă un ochi sau să-şi întrerupă măcar 
pentru o clipă formidabila orgă a sforţărilor sale. 

Aramis, la rândul lui, fire plăpândă şi nervoasă, înarmată 
însă cu mult curaj, voia să înfrunte oboseala şi să dea o 
mână de ajutor lui Gourville şi Pellisson; dar adormi în 


curând pe scaunul pe care se încăpăţânase să rămână. Îl 
ridicară şi-l duseră într-o cameră învecinată, unde odihna 
într-un pat bun nu întârzie să-i potolească zbuciumul din 
dosul frunţii. 

Capitolul V Domnul Fouquet nu se dă bătut. 

În acest timp, Fouquet gonea spre Luvru în galopul cailor 
lui englezeşti. 

Regele lucra cu Colbert. Deodată, suveranul rămase pe 
gânduri. Cele două osândiri la moarte pe care le semnase 
de bine ce se urcase pe tron îi reveneau necontenit în 
minte. 

Erau două pete îndoliate pe care le vedea cu ochii 
deschişi; două pete de sânge pe care le vedea cu ochii 
închişi. 

— Domnule? Îi spuse el pe neaşteptate intendentului? Mie 
mi se pare adesea că cei doi oameni pe care dumneata i-ai 
condamnat nu erau nişte vinovaţi chiar atât de mari. 

— Sire, au fost aleşi din turma de jecmănitori, care trebuia 
să fie ciuntită. 

— Aleşi de cine? 

— De nevoie, sire? Răspunse Colbert cu răceală. 

— Nevoie! Murmură tânărul rege. Mare cuvânt! 

— Mare zeiţă, sire. 

— Erau prieteni foarte buni ai intendentului superior, nu-i 
aşa? 

— Da, sire, prieteni ce şi-ar fi dat viaţa pentru domnul 
Fouquet. 

— Şi-au şi dat-o, domnule? Zise regele. 

— E adevărat, dar, din fericire, în zadar, ceea ce nu era în 
voinţa lor. 

— Câţi bani au sfeterisit aceşti oameni? 

— Poate şi zece milioane, dintre care şase le-au fost 
confiscate. 

— Şi acest bănet se află acum în vistieria mea? Întrebă 
regele cu un anumit sentiment de dezgust. 


— Se află, sire; numai că această confiscare ce-l ameninţa 
pe domnul Fouquet însuşi, pe dânsul nu l-a atins câtuşi de 
puţin. 

— Ce vrei să spui, domnule Colbert? 

— Că dacă domnul Fouquet a ridicat împotriva maiestăţii 
voastre o haită de răzvrătiți pentru a-şi scăpa prietenii de la 
osândă, va fi în stare să ridice o armată atunci când se va 
pune problema să se apere pe sine de pedeapsă. 

Regele aruncă asupra sfetnicului său una din acele priviri 
ce seamănă cu ţâşnirea întunecată a unui fulger în furtună, 
una din acele priviri ce pătrund beznele din cele mai adânci 
cugete. 

— Mă miră? Rosti el? Că, având despre domnul Fougquet 
asemenea păreri, nu mi-ai dat până acum nici un sfat. 

— Ce sfat, sire? 

— Spune-mi mai întâi limpede şi hotărât: ce crezi 
dumneata, domnule Colbert? 

— Cu privire la ce? 

— Cu privire la purtările domnului Fouquet. 

— Cred, sire, că domnul Fouquet nu se mulţumeşte numai 
să strângă bani pentru sine, aşa cum făcea domnul de 
Mazarin şi să lipsească pe maiestatea voastră de o parte din 
putere, dar vrea să se înconjoare de toţi acei oameni care 
iubesc viaţa uşoară şi plăcerile, de tot ceea ce trândavii 
numesc poezie, iar oamenii politici corupţie; cred că, 
atrăgându-i cu bani pe supuşii maiestăţii voastre, încalcă 
prerogativele regale şi, dacă va continua astfel, nu va 
întârzia să aşeze pe maiestatea voastră în rândul celor slabi 
şi neînsemnaţi. 

— Cum pot fi socotite asemenea planuri, domnule Colbert? 

— Planurile domnului Fouquet, sire? 

— Da. 

— Ele se numesc crime de lezmajestate. 

— Şi ce se întâmplă cu criminalii de lezmajestate? 

— Sunt arestaţi, judecaţi, pedepsiţi. 


— Eşti sigur că domnul Fouguet s-a gândit la crima de 
care-l învinuieşti? 

— Voi spune mai multe, sire: a început chiar să treacă la 
fapte. 

— Ei bine, revin la ceea ce spuneam, domnule Golbert. 

— Ce spuneaţi, sire? 

— Să-mi dai o povaţă. 

— Ieriaţi, sire, dar înainte de asta aş mai avea să adaug 
ceva. 

— Spune. 

— O dovadă limpede, pipăibilă, neîndoioasă de trădare. 

— Care? 

— Am aflat că domnul Fouquet a pus să se fortifice Belle- 
Isle-en-Mer. 

— Ah, adevărat? 

— Da, sire. 

— Eşti sigur? 

— Întru totul. Ştiţi, sire, câţi soldaţi se află la Belle-Isle? 

— Nu, pe cuvânt; dumneata ştii? 

— Nu ştiu, sire; tocmai de aceea voiam să îndemn pe 
maiestatea voastră să trimită pe cineva la Belle-lIsle. 

— Pe cine? 

— Pe mine, bunăoară... 

— Ce-ai putea face dumneata, la Belle-Isle? 

— Aş căuta să aflu dacă e adevărat că, asemenea vechilor 
seniori feudali, domnul Fouguet a pus să i se împânzească 
zidurile cu creneluri. 

— În ce scop ar face el asta? 

— În scopul de a se apăra într-o zi împotriva regelui său. 

— Dar dacă-i aşa, domnule Colbert? Se pronunţă Ludovic? 
Atunci trebuie să se facă îndată ceea ce spui dumneata: 
domnul Fouquet trebuie arestat. 

— Cu neputinţă! 

— Socoteam a-ţi fi arătat, domnule, că am şters acest 
cuvânt din regulile serviciului meu. 


— Serviciul maiestăţii voastre nu-l poate împiedica pe 
domnul Fouquet să fie intendent superior al statului. 

— Ei bine? 

— Şi, prin urmare, deţinând acest rang, el are de partea 
lui întregul parlament, după cum are întreaga armată, prin 
dărnicia lui, întreaga literatură, prin bunăvoința lui, toată 
nobilimea, prin favorurile sale. 

— Ceea ce înseamnă că eu nu pot nimic împotriva 
domnului Fougquet? 

— Absolut nimic, cel puţin deocamdată, sire. 

— Eşti un sfetnic sterp, domnule Colbert. 

— O, nu, sire, căci nu mă voi mărgini să arăt maiestăţii 
voastre numai primejdia. 

— Atunci, spune, cum să răsturnăm colosul? Ia să vedem! 

Şi regele începu să râdă cu amărăciune. 

— S-a înălţat prin bani, ucideţi-l prin bani, sire. 

— Dacă i-aş ridica însărcinarea pe care o are? 

— Nu-i un mijloc potrivit. 

— Şi care-i cel mai bun, spune? 

— Ruinaţi-l, sire, ăsta e sfatul meu. 

— Dar în ce fel? 

— Prilejurile nu vor lipsi, căutaţi numai să vă folosiţi de ele. 

— Arată-mi-le şi mie. 

— Iată unul, pentru început. Alteța sa regală Domnul 
urmează să se căsătorească; nunta ar trebui să fie cât mai 
strălucitoare. E un bun prilej pentru maiestatea voastră de 
a-i cere un milion domnului Fougquet; domnul Fouquet, care 
plăteşte dintr-un condei douăzeci de mii de livre atunci 
când nu datorează decât cinci mii, va găsi cu uşurinţă acest 
milion la cererea maiestăţii voastre. 

— Ei bine, am să-i cer? Rosti Ludovic al XIV-lea. 

— Dacă maiestatea voastră vrea să semneze ordonanța, 
banii îi pot încasa eu însumi. 

Şi Colbert întinse în faţa regelui o hârtie, punându-i în 
mână o pană. 


În acea clipă, camerierul deschise uşa şi-l anunţă pe 
domnul intendent superior. Ludovic păli. Colbert lăsă pana 
să-i cadă şi se depărtă de rege, asupra căruia îşi întindea 
aripa sa neagră de înger necruţător. 

Intendentul superior îşi făcu intrarea ca om de curte, 
căruia o singură aruncătură de ochi îi e de ajuns să 
înţeleagă totul. Ceea ce văzu însă nu era liniştitor pentru 
Fouquet, oricât de puternic s-ar fi simţit el. Micul ochi 
negru al lui Colbert, mărit din pricina invidiei şi ochiul 
limpede al lui Ludovic al XIV-lea, înflăcărat de mânie, arătau 
o primejdie imediată. 

Curtenii sunt, când e vorba de frământările de la curte, ca 
soldaţii bătrâni care desluşesc, în vâjâitul vântului şi în 
foşnetul frunzelor, zvonul îndepărtat al înaintării unei trupe 
înarmate; ei pot aproape să spună, după ce au tras cu 
urechea, câţi oameni mărşăluiesc, câte arme zăngănesc, 
câte tunuri sunt trase pe roţi. 

Fouquet nu avu deci decât să scruteze liniştea ce se lăsase 
la ivirea lui; o găsi plină de prevestiri amenințătoare. 

Regele îi dădu răgazul să înainteze până în mijlocul 
cabinetului. Sfiala de adolescent îl îndemna să-şi înfrâneze 
pornirile, cel puţin în primele momente. Fouquet simţi asta 
şi se folosi din plin de împrejurare. 

— Sire? Zise el? Eram nerăbdător să văd pe maiestatea 
voastră. 

— Şi pentru ce? Întrebă Ludovic al XIV-lea. 

— Pentru a-i aduce o veste bună. 

Colbert, mai puţin măreț ca persoană, mai puţin larg la 
inimă, semăna totuşi în multe privinţe cu Fouquet. Aceeaşi 
putere de pătrundere, aceeaşi cunoaştere a oamenilor. Pe 
deasupra, avea acea tărie de a se stăpâni care lasă 
ipocriţilor timpul de a chibzui şi de a se pregăti pentru atac. 
Ghici că Fouquet căuta să o ia înaintea loviturii pe care voia 
să i-o dea şi ochii îi scânteiară. 

— Ce veste? Întrebă regele. 

Fouquet depuse un sul de hârtie pe masă. 


— Maiestatea voastră să binevoiască a-şi arunca ochii 
peste această lucrare? Zise el. 

Regele desfăşură încet sulul. 

— Planuri? 

— Da, sire. 

— Şi ce reprezintă aceste planuri? 

— O nouă fortificaţie, sire. 

— Ah, ah? Făcu regele? Dumneata te ocupi deci de tactică 
şi strategie, domnule Fougquet? 

— Mă ocup cu tot ceea ce poate fi de folos domniei 
maiestăţii voastre? Replică Fouquet. 

— Frumoase lucruri! Zise regele privind desenul. 

— Maiestatea voastră pricepe, fără îndoială? Explică 
Fouguet aplecându-se deasupra hârtiei. Aici e centura de 
ziduri, dincolo sunt forturile, dincolo lucrările înaintate. 

— Dar aici ce văd, domnule? 

— Marea. 

— Marea de jur împrejur? 

— Da, sire. 

— Şi care e locul acesta al cărui plan mi-l arăţi? 

— Sire, e Belle-Isle-en-Mer? Răspunse Fouquet cu 
simplitate. 

La acest cuvânt, la acest nume, Colbert făcu o mişcare atât 
de pronunţată, încât regele se întoarse către el, 
impunându-i stăpânire de sine. Fougquet nu păru câtuşi de 
puţin surprins nici de mişcarea lui Colbert, nici de semnul 
regelui. 

— Domnule? Reluă regele? Ai pus aşadar să se fortifice 
Relie-Isle? 

— Da, sire şi am adus devizele şi conturile pentru a fi 
văzute de maiestatea voastră? Răspunse Fougquet. Am 
cheltuit un milion şase sute de mii de livre cu lucrare. 

— Şi în ce scop? Întrebă cu răceală Ludovic, care se simţi 
încurajat de o privire haină a lui Colbert. 

— Pentru un scop uşor de înţeles? Răspunse Fouquet. 
Maiestatea voastră nu se are prea bine cu Marea Britanie. 


— Da; dar după restauraţia lui Carol al II-lea, am făcut 
alianţă cu ea. 

— Asta de o lună, sire, după cum bine zice maiestatea 
voastră; fortificațiile de la Belle-Isle au început însă de 
aproape şase luni. 

— Atunci au devenit de prisos. 

— Sire, fortificațiile nu sunt niciodată de prisos. Am 
fortificat Belle-Isle contra domnilor Monck şi Lambert şi a 
tuturor burghezilor din Londra care se jucau de-a soldaţii. 
Belle-Isle va fi fortificată împotriva olandezilor, cărora 
Anglia sau maiestatea voastră tot le va declara război într-o 
Zi. 

Regele tăcu iarăşi o clipă, uitându-se pe sub gene la 
Colbert. 

— Belle-Isle? Zise apoi Ludovic? E a dumitale, pe cât cred, 
domnule Fouquet, nu-i aşa? 

— Nu, sire. 

— Atunci a cui e? 

— A maiestăţii voastre. 


Colbert se îngrozi, ca şi cum o prăpastie s-ar fi deschis sub 
picioarele lui. Ludovic tresări de admiraţie, fie pentru 
geniul, fie pentru devotamentul lui Fouquet. 

— Explică-te, domnule? Zise el. 

— Nimic mai uşor, sire. Belle-Isle e un domeniu al meu şi l- 
am fortificat cu banii mei. Dar cum nimic în lume nu se 
poate împotrivi ca un supus să facă regelui său un dar cât 
de neînsemnat, dăruiesc maiestăţii voastre proprietatea 
asupra acestei insule, al cărei uzufruct îmi va rămâne mie. 
Belle-Isle, ca punct strategic, se cuvine să aparţină regelui. 
Maiestatea voastră va putea, de-acum încolo, să întreţină 
aici o garnizoană de temei. 

Colbert era cât pe-aci să-şi piardă echilibrul şi să alunece 
pe parchet. Ca să nu cadă, trebui să se ţină de un stâlp al 
lemnăriei în care era îmbrăcat cabinetul. 

— E o destoinicie de om de război în ceea ce ai spus acum, 
domnule? Zise Ludovic al XÂV-lea. 

— Sire, iniţiativa n-a pornit de la mine? Răspunse Fouquet. 
Ea mi-a fost inspirată de mai mulţi ofiţeri. Planurile însele 
au fost întocmite de unul dintre cei mai buni ingineri. 

— Numele lui? 

— Domnul du Vallon. 

— Domnul du Vallon? Repetă regele. N-am auzit de el. E o 
greşeala, domnule Colbert? Adăugă apoi? Că nu cunosc 
numele oamenilor de talent care cinstesc domnia mea. 

Şi, rostind această frază, se întoarse către Colbert. Acesta 
se simţea zdrobit; sudoarea îi năpădi fruntea, pe buze nu-i 
veni nici un cuvânt; era pradă unui chin îngrozitor. 

— Vei reţine acest nume? Îi spuse Ludovic al XIV-lea. 

Colbert se înclină, mai alb la faţă decât manşetele-i de 
dantelă de Flandra. 

Fouquet reluă: 

— Zidăriile sunt date cu clei roman, compus de arhitecţi, la 
cererea mea, după meşteşugul celor din vechime. 

— Şi tunurile? Întrebă Ludovic. 


— O, sire, asta priveşte pe maiestatea voastră; nu-mi 
puteam îngădui să pun tunuri la mine, înainte ca maiestatea 
voastră să-mi fi spus că primeşte să fie stăpân acolo. 

Ludovic începea să se clatine nehotărât între ura pe care i- 
o stârnea acest om atât de puternic şi mila pe care i-o făcea 
celălalt om din faţa lui, învinsul, ce i se părea o contrafacere 
a celui dintâi. Dar conştiinţa îndatoririi de rege îl îndemnă 
să treacă peste simţămintele omeneşti din el. Întinse 
degetul asupra hârtiei. 

— Aceste planuri te-au costat, fără îndoială, mulţi bani 
până au fost întocmite? Zise el. 

— Am avut onoarea de a spune cifra maiestăţii voastre. 

— Mai spune-o o dată, am uitat-o. 

— Un milion şase sute de mii de livre. 

— Un milion şase sute de mii de livre! Dar eşti foarte 
bogat, domnule Fouquet! 

— Maiestatea voastră este bogată, sire? Răspunse 
ministrul? Întrucât Belle-Isle îi aparţine. 

— Da, mulţumesc; însă oricât aş fi de bogat, domnule 
Fouquet... 

Regele se întrerupse. 

— Ei bine, sire? Întrebă marele vistiernic. 

— Prevăd momentul când îmi vor lipsi banii. 

— Vouă, sire? 

— Da, mie. 

— Şi când va fi momentul acela? 

— Mâine, de pildă. 

— Rog pe maiestatea voastră să-mi facă cinstea a mă 
lamuri. 

— Fratele meu se căsătoreşte cu o principesă a Angliei. 

— Ei bine, sire? 

— Ei bine, trebuie să-i fac tinerei prințese o primire demnă 
de o nepoată a lui Henric al IV-lea. 

— Nimic mai îndreptăţit, sire. 

— Pentru asta am nevoie de bani. 

— Fără îndoială. 


— Şi mi-ar trebui... 

Ludovic al XIV-lea stătea în cumpăna. Suma pe care voia s- 
o ceară era tocmai aceea pe care fusese silit să i-o refuze lui 
Carol al II-lea. Se întoarse spre Colbert pentru ca el să dea 
lovitura. 

— Mi-ar trebui, mâine?... Repetă regele uitându-se la 
Colbert. 

— Un milion? Trânti acesta, încântat că avea prilejul să se 
răzbune. 

Fouquet îi întoarse spatele intendentului, pentru a-l 
asculta pe rege. Nu făcu nici o mişcare şi aşteptă ca regele 
să repete, sau mai degrabă să murmure: 

— Un milion. 

— Oh, sire? Răspunse cu dispreţ Fougquet? Un milion! Ce 
să facă maiestatea voastră cu un milion? 

— Mi se pare, totuşi?... Şovăi Ludovic al XIV-lea. 

— Atâta se cheltuieşte doar la nunta celui mai mic principe 
din Germania. 

— Domnule... 

— Maiestatea voastră are nevoie de două milioane cel 
puţin. Numai caii vor costa cinci sute de mii de livre. Voi 
avea cinstea să trimit chiar astă-seară maiestăţii voastre un 
milion şase sute de mii de livre. 

— Cum? Zise regele? Un milion şase sute de mii de livre! 

— Aşteptaţi, sire? Răspunse Fouquet, fără să ţină seama 
de Colbert? Ştiu că lipsesc patru sute de mii de livre. Dar 
acest domn de la vistierie (şi arătă cu degetul, peste umăr, 
spre Colbert, care se făcu alb ca varul la spa-tele lui), dar 
acest domn de la vistierie... Are în tezaurul său nouă sute 
de mii de livre ale mele. 

Regele îşi îndreptă privirea către Colbert. 

— Dar?... Bâigui acesta. 

— Domnul? Adăugă Fouguet, continuând să-i vorbească 
indirect lui Colbert? Domnul a primit acum opt zile un 
milion şase sute de mii de livre; a plătit o sută de mii de 
livre gărzilor, şaptezeci şi cinci de mii spitalelor, douăzeci şi 


cinci de mii elveţienilor, o sută treizeci de mii pentru apro- 
vizionări, o mie pentru arme, zece mii pentru cheltuieli 
mărunte; nu mă înşel, deci, socotind că au mai rămas nouă 
sute de mii de livre. Apoi, întorcându-se pe jumătate spre 
Colbert, aşa cum face un şef dispreţuitor faţă de 
subalternul său: Ai grijă, domnule? Îi spuse? Ca aceste nouă 
sute de mii de livre să fie vărsate astă-seară, în aur, 
maiestăţii sale. 

— Dar? Zise regele? Atunci înseamnă că vom avea două 
milioane cinci sute de mii de livre. 

— Sire, cele cinci sute de mii de livre în plus vor fi banii de 
buzunar ai alteţei sale regale. Ai auzit, domnule Colbert, 
astă-seară, înainte de ceasurile opt! 

Şi cu aceste cuvinte, salutându-l pe rege foarte 
respectuos, intendentul superior se retrase de-a-ndaratele 
şi ieşi din cabinet, fără să-l cinstească măcar cu o singură 
privire pe invidiosul căruia, dintr-o dată, îi răsese pe 
jumătate capul. Colbert, de ciudă, îşi sfâşie dantela albă de 
Flandra şi îşi muşcă buzele până la sânge. 

Fougquet abia păşi pragul, că în aceeaşi clipă camerierul, 
trecând pe lângă el, strigă: 

— Un curier din Bretania pentru maiestatea sa! 

— Domnul d'Herblay avea dreptate? Murmură Fouquet, 
scoţându-şi ceasul din buzunar. O oră şi cincizeci şi cinci de 
minute. Era tocmai timpul. 

Capitolul VI D'Artagnan sfârşeşte prin a căpăta brevetul 
de căpitan. 

Cititorul ştie dinainte pe cine anunţa cameristul când 
vestea sosirea unui mesager din Bretania. Acest mesager 
putea fi recunoscut fără nici o greutate. Era d'Artagnan, 
prăfuit de sus până jos, cu faţa umflată, cu părul năclăit de 
sudoare într-un chip dezgustător, cu picioarele înţepenite, 
încât abia îşi mai putea ridica tălpile ca să păşească de pe o 
treaptă pe alta, cu pintenii de la cizme plini de sânge. În 
clipa când intra pe uşă, îl zări în prag pe intendentul 
superior. Fouguet îi aruncă un zâmbet, din treacăt, aceluia 


care, cu un ceas mai devreme, i-ar fi adus ruina sau 
moartea. D'Artagnan găsi, în bunătatea lui sufletească şi în 
nesecata lui tărie trupească, destulă prezenţă de spirit 
pentru a-şi reaminti frumoasa primire pe care i-o făcuse 
acest om; îl salută deci la rândul lui, mai mult cu bunăvoință 
şi compătimire, decât cu respect. Simţea că-i flutură pe 
buze acest cuvânt ce fusese zvârlit de-atâtea ori în faţa 
ducelui de Guise: „Fugi!” Dar, rostind acest cuvânt, acum, 
în urechea lui Fouquct, ar fi însemnat să trădeze o cauză; 
pronunţând acest cuvânt în cabinetul regelui şi de faţă cu 
un camerier, ar fi însemnat să se nenorocească degeaba, 
fără să fi fost de folos nimănui. D'Artagnan se mulţumi deci 
să-i răspundă cu un simplu salut ministrului, fără a-i spune 
nici un cuvânt şi intră la rege. 

În acel moment, suveranul plutea între surprinderea în 
care îl aruncaseră ultimele cuvinte ale lui Fouquet şi 
plăcerea de a-l vedea reîntors pe d'Artagnan. 

Fără a fi curtean, muşchetarul avea privirea tot atât de 
sigură şi de ageră, ca şi cum ar fi fost curtean. De cum 
intră, citi umilinţa sfâşietoare întipărită pe fruntea lui 
Colbert. Auzi chiar aceste cuvinte pe care i le spunea 
regele: 

— Ah, domnule Colbert, prin urmare ai nouă sute de mii 
de livre în vistierie? 

Colbert, înăbuşit, se înclină fără să răspundă. 

Toată această scenă pătrunse în mintea lui d'Artagnan 
prin ochi şi prin urechi, în acelaşi timp. 

Cel dintâi cuvânt al lui Ludovic al XIV-lea către 
muşchetarul său, ca şi cum ar fi vrut să acopere ceea ce 
spusese cu o clipă mai înainte, fu un bună ziua plin de 
bunăvoință. Al doilea îi era adresat lui Colbert, cum că 
putea să plece. Acesta ieşi din cabinetul regelui galben la 
faţă şi împleticindu-se, în timp ce d'Artagnan îşi răsucea 
agale sfârcul mustăţilor. 

— Îmi place să privesc în neorânduiala asta pe unul din 
slujitorii mei? Zise regele, admirând impunătoarea 


murdărie a veşmintelor trimisului său. 

— În adevăr, sire? Răspunse d'Artagnan? Am socotit că 
prezenţa mea e atât de grabnică la Luvru, încât mi-am 
îngăduit să mă înfăţişez în această ţinută înaintea maiestăţii 
voastre. 

— Îmi aduci, aşadar, veşti mari, domnule? Întrebă regele 
zâmbind. 

— Sire, iată totul în două cuvinte: Belle-Isle e fortificată; şi 
foarte bine fortificată; insula are o centură dublă de ziduri, 
o cetate, două forturi despărțite; în port se află trei corăbii 
înarmate, iar bateriile de coastă nu-şi aşteaptă decât 
tunurile. 

— Ştiu toate astea, domnule? Răspunse regele. 

— Ah, maiestatea voastră ştie totul? Făcu muşchetarul cu 
uimire. 

— Am şi planul fortificațiilor de la Belle-Isle? Adăugă 
regele. 

— Maiestatea voastră are planul...? 

— lată-l. 

— Într-adevăr, sire? Bâigui d'Artagnan? Acesta este. Am 
văzut unul la fel şi acolo. Fruntea muşchetarului se 
întunecă. Ah, înţeleg, maiestatea voastră n-a avut încredere 
numai în mine şi a mai trimis pe cineva? Rosti el pe un ton 
plin de mustrare. 

— Ce importanţă mai are, domnule, modul cum am aflat 
ceea ce ştiu, de vreme ce ştiu totul? 

— Prea bine, sire? Vorbi muşchetarul, fără a căuta să-şi 
mai ascundă nemulţumirea. Îmi îngădui numai să spun 
maiestăţii voastre că în cazul acesta nu mai era nevoie să 
mă pună să gonesc atâta cale, pentru a mă afla în primejdie 
să-mi zdrobesc de douăzeci de ori oasele, ca să fiu primit la 
întoarcere cu o astfel de veste. Sire, când cineva nu are 
încredere în oamenii săi ori îi socoteşte netrebnici, nu se 
foloseşte de ei. 

Şi d'Artagnan, într-o mişcare militărească, izbi cu talpa în 
podea, făcând să se scuture pe parchet un nouraş de 


pulbere de sânge închegat. 

Regele îl privea în tăcere, bucurându-se în sinea lui de 
primul său triumf. 

— Domnule? Spuse apoi după o clipă? Nu numai că Belle- 
Isle mi-e cunoscută, dar Belle-Isle e a mea! 

— Prea bine, prea bine, sire; nu vă mai cer nimic altceva? 
Răspunse d'Artagnan? Decât să fiu concediat! 

— Cum concediat, domnule? 

— Chiar aşa. Sunt prea mândru ca să mănânc pâinea 
regelui fără a o câştiga, sau mai degrabă câştigând-o prost. 
Daţi-mi drumul, sire. 

— Oh, oh! 

— Daţi-mi drumul, sau plec singur. 

— Te-ai supărat, domnule? 

— Am şi de ce, la dracu! Stau cocoţat în şa treizeci şi două 
de ceasuri, gonesc ziua şi noaptea, alerg ca un nebun, 
ajung aici ţeapăn ca un spânzurat şi altul mi-o ia totuşi 
înainte! Ce mai, sunt un neghiob. Daţi-mi drumul sire! 

— Domnule d'Artagnan? Zise Ludovic al XIV-lea punându- 
şi mâna albă pe braţul prăfuit al muşchetarului? Ceea ce ţi- 
am spus acum nu poate ştirbi cu nimic ceea ce ţi-am 
făgăduit mai înainte. Cuvântul dat nu se mai retrage! Şi 
tânărul rege, ducându-se drept la masa lui, deschise un 
sertar şi scoase din el o bucată de hârtie împăturită în 
patru. lată-ţi brevetul de căpitan de muşchetari. L-ai 
câştigat pe merit, domnule d'Artagnan. 

D'Artagnan desfăcu nerăbdător hârtia şi o privi de două 
ori. Nu-i venea să-şi creadă ochilor. 

— Şi acest brevet? Adăugă regele? Îţi este dat nu numai 
pentru călătoria dumitale la Belle-Isle, dar şi pentru 
curajoasa dumitale faptă din Piaţa Grevei. Acolo, într- 
adevăr, m-ai slujit cu toată vitejia. 

— Ah, ah! Făcu d'Artagnan, fără a putea ori, cu toată 
stăpânirea de sine, o anumită roşeaţă ce i se urca în obraji. 
Şi asta o ştiţi, sire? 

— Da, o ştiu. 


Regele avea privirea pătrunzătoare şi judecata sa nu 
dădea niciodată greş, când era vorba să citească în cugetul 
cuiva. 

— Vrei să spui ceva? Îl îndemnă el pe muşchetar? Vrei să 
spui ceva şi nu îndrăzneşti. Haide, vorbeşte deschis, 
domnule; ştii doar că ţi-am spus, odată pentru totdeauna, să 
n-ai nici o reţinere faţă de mine. 

— Ei bine, sire, ceea ce vreau să spun este că mi-ar fi făcut 
mai multă plăcere dacă aş fi fost numit căpitan de 
muşchetari pentru că aş fi redus la tăcere o baterie sau 
pentru că aş fi cucerit un oraş, în fruntea companiei mele, 
decât pentru a fi ajutat să fie spânzurați doi nenorociţi. 

— Să fie un adevăr ceea ce spui? 

— Dar întreb pe maiestatea voastră: pentru ce m-ar bănui 
de prefăcătorie? 

— Pentru că, dacă te cunosc bine, domnule, nu pot crede 
că te căieşti de a fi tras spada pentru mine. 

— Ei bine, aici vă înşelaţi, sire şi chiar foarte mult. Da, îmi 
pare rău c-am tras spada atunci, din pricina rezultatelor la 
care a dus fapta mea; acei bieţi oameni care au pierit, sire, 
nu erau nici duşmanii voştri, nici ai mei şi ei nu se puteau 
apăra. 

Regele păstră un moment de tăcere. 

— Dar însoţitorul dumitale, domnule d'Artagnan, se 
căieşte şi el? 

— Însoţitorul meu? 

— Da. Nu erai singur, pe cât mi se pare. 

— Singur? Unde? 

— În Piaţa Grevei. 

— Nu, sire, nu? Răspunse d'Artagnan, roşindu-se la gândul 
că regele ar fi putut bănui că el, d'Artagnan, ar voi să 
culeagă numai pentru sine gloria ce i se cuvenea şi lui 
Raoul. Nu, la dracu! Bine zice maiestatea voastră, aveam un 
însoțitor şi încă unul foarte brav. 

— Un tânăr, nu-i aşa? 


— Da, sire, un tânăr. Oh, dar se cuvine să aduc laude 
maiestăţii voastre pentru că e atât de bine informată şi 
asupra faptelor şi asupra oamenilor. Domnul Colbert e acela 
care-i face regelui rapoarte atât de amănunțite? 

— Domnul Colbert nu mi-a vorbit decât de bine despre 
dumneata, domnule d'Artagnan şi n-ar fi fost ascultat dacă 
ar fi vorbit altfel. 

— Ah, ce fericire! 

— Dar el l-a vorbit de bine şi pe acel tânăr. 

— Şi pe drept cuvânt? Zise muşchetarul. 

— În sfârşit, se pare că acel tânăr e un viteaz? Spuse 
Ludovic al XIV-lea, ca să aţâţe în celălalt un simţământ pe 
care el îl lua drept ciudă. 

— Un viteaz, da, sire? Răspunse d'Artagnan, încântat, la 
rândul lui, de a-i stârni regelui interesul pentru Raoul. 

— Îi ştii cumva numele? 

— Dar cred că... 

— Aşadar, îl cunoşti? 

— Da, de aproape douăzeci şi cinci de ani, sire. 

— Dar abia are douăzeci şi cinci de ani! Exclamă regele. 

— Ei bine, sire, îl cunosc de când s-a născut, iată totul. 

— Vorbeşti adevărat? 

— Sire? Zise d'Artagnan? Maiestatea voastră îmi pune 
întrebări cu o neîncredere ce nu intra în caracterul vostru. 
Domnul Colbert, care v-a încunoştinţat atât de bine, a uitat 
oare să vă spună că acest tânăr este fiul celui mai bun 
prieten al meu? 

— Vicontele de Bragelonne? 

— Da, el însuşi, sire; vicontele de Bragelonne îl are ca tată 
pe domnul conte de La Fere, care a contribuit atât de mult 
la restauraţia regelui Carol al II-lea. Oh, Bragelonne se 
trage dintr-o rasă de viteji, sire! 

— Prin urmare, e fiul acelui senior care a venit la mine, 
sau mai bine zis care a venit la domnul de Mazarin, din 
partea regelui Carol al II-lea, pentru a ne oferi alianţa lui? 

— Întocmai. 


— Şi spui că acest conte de La Fere e un viteaz? 

— Sire, e un om care a tras spada pentru regele, părintele 
vostru, de un număr de ori mai mare decât numărul de azi 
al zilelor preafericitei vieţi a maiestăţii voastre. 

De data asta fu rândul lui Ludovic al XIV-lea să-şi muşte 
buzele. 

— Bine, domnule d'Artagnan, bine! Şi domnul conte de La 
Fere e prietenul dumitale? 

— Se vor împlini în curând patruzeci de ani de când 
suntem prieteni, sire. Maiestatea voastră vede dar că nu-i 
vorbesc despre lucruri petrecute ieri, alaltăieri. 

— 'Ţi-ar părea bine dacă l-ai revedea pe acest tânăr, 
domnule d'Artagnan? 

— Aş fi încântat, sire. 

Ludovic bătu într-un talger. Un camerier îşi făcu apariţia. 

— Cheamă-l pe domnul de Bragelonne? Îi spuse regele. 

— Ah, ah! E aici? Se miră d'Artagnan. 

— E de gardă astăzi, la Luvru, împreună cu compania de 
gentilomi ai domnului de Conde. 

Regele abia termină, Raoul se înfăţişă în cabinet. Când îl 
văzu pe d'Artagnan, îi zâmbi cu acel zâmbet fermecător ce 
nu se întâlneşte decât pe buzele oamenilor tineri. 

— Haide, haide? I se adresă d'Artagnan cu familiaritate lui 
Raoul? Regele îngăduie să mă îmbrăţişezi; dar spune-i mai 
întâi că-i mulţumeşti. 

Raoul se înclină cu atâta graţie, încât regele, căruia toate 
firile nobile îi erau pe plac atâta vreme cât n-o umbreau pe 
a sa, admiră această frumuseţe, această forţă şi această 
modestie. 

— Domnule? Spuse monarhul adresându-se lui Raoul? Am 
cerut domnului prinţ de Conde să aibă bunăvoința de a te 
lăsa să treci în garda mea. Am primit răspunsul său; 
începând deci din această dimineaţă, eşti al meu. Domnul 
prinţ de Conde e un stăpân bun; sper însă că nu vei fi în 
pierdere, schimbându-l. 


— Da, da, Raoul, fii liniştit, regele are o inimă minunată? 
Zise d'Artagnan, care cunoştea acum firea lui Ludovic şi se 
juca oarecum cu amorul lui propriu, până la un anumit 
punct, bineînţeles, respectând totdeauna convenienţele şi 
măgulind, chiar atunci când părea că ia în derâdere pe 
cineva. 

— Sire? Răspunse Bragelonne cu voce blândă şi plină de 
farmec, cu acea intonaţie firească şi melodioasă pe care o 
moştenise de la tatăl său? Sire, nu numai din această 
dimineaţă sunt al maiestăţii voastre. 

— Oh, ştiu asta? Zise regele? Şi vrei să vorbeşti despre 
întâmplarea din Piaţa Grevei. În ziua aceea, într-adevăr, ai 
fost cu totul al meu, domnule. 

— Sire, nici aceea nu este ziua la care mă gândesc; nu mi- 
ar sta bine să amintesc de un serviciu atât de mărunt făcut 
alături de un om ca domnul d'Artagnan. Vreau să vorbesc 
de o împrejurare care a făcut epocă în viaţa mea şi care m-a 
consacrat, de la vârsta de şaisprezece ani, în serviciul 
devotat al maiestăţii voastre. 

— Ah, ah! Exclamă regele. Şi care este acea împrejurare? 
Spune, domnule. 

— Iat-o... Când am pornit în prima mea campanie, adică 
atunci când am intrat în serviciul domnului prinţ de Conde, 
domnul conte de La Fere m-a condus până la Saint-Denis, 
unde rămăşiţele pământeşti ale regelui Ludovic al XIII-lea 
aşteptau, pe ultimele trepte ale lăcaşului funebru, un urmaş 
pe care Dumnezeu nu i-l trimite, sper, decât peste mulţi ani 
de zile. Acolo, el m-a pus să jur pe cenuşa stăpânilor noştri 
că voi servi regalitatea, reprezentată prin maiestatea 
voastră, încarnată de maiestatea voastră, că o voi sluji cu 
gândul, cu vorba şi cu fapta. Am jurat, iar Dumnezeu şi 
morţii mi-au primit jurământul. De zece ani, sire, n-am avut, 
atât de des pe cât aş fi dorit, prilejul să-mi dovedesc 
credinţa: sunt un soldat al maiestăţii voastre, nimic altceva 
şi chemându-mă alături de voi, sire, nu înseamnă că îmi 
schimb stăpânul, ci îmi schimb numai garnizoana. 


Raoul tăcu şi se înclină. Dar, deşi el sfârşise, Ludovic al 
XIV-lea îl asculta încă. 

— La dracu! Strigă d'Artagnan. A vorbit frumos, nu-i aşa, 
maiestate? Bun neam, sire, neam mare! 

— Da? Murmură regele mişcat, fără a îndrăzni totuşi să-şi 
exprime tulburarea, întrucât ea n-avea altă cauză decât 
prezenţa unui om înzestrat cu o minunată nobleţe. Da, 
domnule, ai spus adevărul: oriunde te-ai aflat, ai aparţinut 
regelui. Totuşi, schimbând garnizoana, vei găsi, crede-mă, o 
înălţare în rang de care eşti vrednic. 

Raoul înţelese că aici se oprea ceea ce regele avea să-i 
spună lui. Şi, cu tactul desăvârşit ce caracteriza firea sa 
aleasă, se înclină şi ieşi. 

— Mai ai ceva să-mi comunici, domnule? Întrebă regele 
după ce rămase singur cu d'Artagnan. 

— Da, sire şi am lăsat anume această veste la urmă fiindcă 
ea e tristă şi va îmbrăca în doliu regalitatea europeană. 

— Dar ce spui, domnule? 

— Sire, trecând prin Blois, un cuvânt, un cuvânt trist, ecou 
al palatului, mi-a lovit auzul. 

— Într-adevăr, mă înspăimântați, domnule d'Artagnan. 

— Sire, acest cuvânt era rostit de un vestitor care purta 
doliu la braţ. 

— Unchiul meu, Gaston de Orleans, te pomeneşti? 

— Sire, şi-a dat ultima suflare. 

— Şi nimeni nu mi-a spus! Strigă Ludovic, a cărui 
susceptibilitate regală vedea o jignire în tăinuirea acestei 
veşti. 

— Oh, nu vă supăraţi, sire! Zise d'Artagnan. Nici un curier 
din Paris şi nici un curier din lume nu aleargă cu iuţeala 
slujitorului vostru; curierul de la Blois va ajunge aici abia 
peste două ceasuri şi aleargă bine, vă asigur de asta, dat 
fiind că l-am întâlnit dincolo de Orleans. 

— Unchiul meu Gaston! Murmură Ludovic, ducându-şi 
mâna la frunte şi închizând în aceste trei cuvinte toate 
amintirile neplăcute pe care puteau să i le trezească ele. 


— Eh, da, sire, aşa e? Rosti ca un filosof d'Artagnan, 
răspunzând gândului regal? Trecutul se duce. 

— Ai dreptate, domnule, ai dreptate; dar ne rămâne, slavă 
Domnului, viitorul; şi ne vom strădui să nu-l facem prea 
posomorât. 

— Pentru asta, mă las în seama maiestăţii voastre? Zise 
muşchetarul, înclinându-se. Şi acum... 

— Da, aşa e, domnule, uitasem cele o sută zece leghe pe 
care le-ai străbătut. Du-te, domnule, îngrijeşte-te ca unul 
din cei mai buni soldaţi ai mei şi când vei fi pe deplin 
odihnit, vino să te pui la dispoziţia mea. 

— Sire, de faţă fiind sau în lipsă, sunt totdeauna al 
maiestăţii voastre! 

D'Artagnan se înclină şi ieşi. Apoi, ca şi cum ar fi venit 
doar de la Fontainebleau, începu să cutreiere Luvrul spre a- 
| întâlni pe Bragelonne. 

Capitolul VII Un îndrăgostit şi o stăpână. 

În timp ce la castelul din Blois lumânările ardeau în jurul 
trupului neînsufleţit al lui Gaston de Orleans, care 
reprezenta trecutul, în timp ce burghezii din oraş îi 
întocmeau epitaful, care era departe de a fi un panegiric, în 
timp ce Doamna, văduva moştenitoare, uitând că în anii 
tinereţii ei iubise atât de mult acest cadavru înţepenit încât 
fugise din castelul părintesc ca să-l urmeze, făcea, la 
douăzeci de paşi de sala funebră, socoteala averii, fără a 
mai ţine seama de orgoliul rangului, alte socoteli şi alte 
orgolii se înfruntau în toate celelalte unghere ale castelului 
unde sălăşluia vreo fiinţă omenească. 

Nici dangătul lugubru al clopotelor, nici glasurile 
tărăgănate ale cântăreților, nici strălucirea făcliilor 
răsfrântă în vitralii, nici pregătirile de înmormântare nu 
aveau puterea să tulbure două persoane aşezate în dreptul 
unei ferestre din curtea interioară, fereastră pe care noi o 
cunoaştem şi care lumina o odaie ce făcea parte din ceea ce 
se numea pe atunci micile apartamente. De altminteri, o 
rază jucăuşă de soare, care soarelui părea că nici nu-i pasă 


de pierderea pe care o îndura Franţa, o rază de soare, 
spuneam, cădea asupra lor, răscolind miresmele florilor din 
apropiere şi însufleţind până şi zidurile dimprejur. Aceste 
două persoane atât de preocupate, nu de moartea ducelui, 
ci de convorbirea ce se înfiripase între ele cu prilejul acestei 
morţi, erau o tânără fată şi un june bărbat. Acesta din 
urmă, un flăcău între douăzeci şi cinci şi douăzeci şi şase de 
ani cel mult, cu o înfăţişare când foarte deschisă, când 
prefăcută, făcând să-i joace în cap doi ochi mari, umbriţi de 
nişte gene lungi, era mărunt şi oacheş la chip; râdea cu o 
gură largă, dar împodobită cu dinţi frumoşi, iar bărbia lui 
ascuţită, care părea să se bucure de o mlădiere pe care 
natura n-o imprimă de regulă acestei părţi a feţei, se lungea 
uneori într-un chip foarte drăgăstos către interlocutoarea 
sa, care, se cuvine s-o spunem, nu se retrăgea totdeauna cu 
iuţeala pe care cerinţele unei bune creşteri aveau dreptul 
să i-o impună. Tânăra fată, pe care o cunoaştem, căci am 
mai văzut-o o dată la aceeaşi fereastră, în lumina aceluiaşi 
soare, tânăra fată oferea un amestec ciudat de sensibilitate 
şi îngândurare: era fermecătoare când râdea, frumoasă 
când se posomora; totuşi, să ne grăbim a o spune, cel mai 
adesea era mai degrabă fermecătoare, decât frumoasă. 

Cele două persoane păreau a fi atins punctul culminant al 
unei convorbiri pe jumătate glumeaţă, pe jumătate gravă. 

— Haide, domnule Malicorne? Spunea tânăra fată? Vrei să 
vorbim, în sfârşit, serios? 

— Crezi că-i uşor, domnişoară Aure? Răspunse tânărul? Să 
faci ceea ce-ai vrea, când nu poţi face ceea ce ai putea... 

— Bun! lată-l că se încurcă în propriile lui fraze. 

— Eu? 

— Da, dumneata; hai, renunţă la logica asta de procuror, 
dragul meu. 

— Încă ceva cu neputinţă. Sunt secretar de procuror, 
domnişoară de Montalais. 

— Iar eu sunt domnişoară, domnule Malicorne. 


— Vai, o ştiu prea bine şi mă chinuieşti prin această 
depărtare; de aceea, nu-ţi voi mai spune nimic. 

— Ba nu, nu te chinuiesc; spune-mi ceea ce ai să-mi spui, 
haide, ţi-o cer! 

— Ei bine, mă supun. 

— Ah, într-adevăr, ce fericire! 

— Domnul a murit. 

— Ei, poftim veste! Dar de unde vii ca să ne spui asta? 

— Vin din Orleans, domnişoară. 

— Şi asta-i singura veste pe care o aduci? 

— O, nu!... Vin să anunţ că doamna Henriette a Angliei e 
pe cale de a sosi pentru a se căsători cu fratele maiestăţii 
sale. 

— Într-adevăr, Malicorne, eşti nesuferit cu veştile astea din 
veacul celălalt! Să ştii, dacă nu te laşi de obiceiul acesta 
urât dea mă lua peste picior, voi pune să fii dat afară. 

— Oh! 

— Da, fiindcă mă scoţi din sărite. 

— Ei, ei, răbdare, domnişoară. 

— Vrei să mă superi cu tot dinadinsul. Şi ştiu de ce te porţi 
aşa, lasă... 

— De ce? Spune, şi-ţi voi răspunde fără înconjur dacă e 
adevărat sau nu. 

— Ştii că aştept cu nerăbdare răspunsul la rugămintea, pe 
care am avut nesăbuinţa de a ţi-o face, să pui o vorbă bună 
ca să fiu domnişoară de onoare şi nu vrei să-ţi pui în joc 
trecerea. 

— Eu? 

Malicorne cobori pleoapele, îşi încrucişă braţele şi îşi reluă 
aerul său prefăcut. 

— Şi ce trecere ar putea să aibă un biet ajutor de 
procuror, spune-mi, rogu-te? 

— Tatăl dumitale n-are degeaba un venit de douăzeci de 
mii de livre, domnule Malicorne. 

— Avere de om din provincie, domnişoara de Montalais. 


— Tatăl dumitale nu degeaba cunoaşte toate tainele 
domnului prinţ de Conde. 

— Favoare care se mărgineşte la a-i împrumuta bani 
monseniorului. 

— Pe scurt, dumneata însuţi nu eşti degeaba cea mai 
şireată cutră de provincie. 

— Mă măguleşti. 

— Eu? 

— Da, dumneata. 

— Cum asta? 

— Fiindcă în timp ce eu vreau să-ţi arăt că n-am nici un fel 
de trecere, dumneata mă faci să cred că aş avea una. 

— În sfârşit, ce-i cu rugămintea mea? 

— Ei bine, rugămintea dumitale... 

— Voi avea sau nu voi avea răspunsul? 

— Îl vei avea. 

— Când? 

— Oricând vei dori. 

— Unde e? 

— În buzunarul meu. 

— Cum, în buzunarul dumitale? 

— Da. 

Şi, într-adevăr, cu un surâs de pişicher, Malicorne scoase 
din buzunar o scrisoare, pe care Montalais i-o smulse din 
mână ca pe o pradă şi o citi dintr-o răsuflare. Pe măsură ce 
citea, se însenina la chip. 

— Malicorne! Strigă ea după ce termină de citit. Orice s-ar 
spune, eşti un băiat bun. 

— De ce, domnişoară? 

— Fiindcă ai fi putut cere să fii răsplătit pentru acest lucru 
şi n-ai făcut-o. 

Şi izbucni într-un hohot de râs, crezând că astfel îl 
zăpăceşte pe ajutorul de procuror. Dar Malicorne înfruntă 
cu bărbăţie atacul. 

— Nu înţeleg ce vrei să spui? Zise el. 

De astă dată, Montalais era aceea care părea încurcată. 


— 'Ţi-am dezvăluit sentimentele mele? Continuă Malicorne. 
Mi-ai spus de trei ori, râzând, că nu mă iubeşti: m-ai sărutat 
o singură dată, fără să râzi şi cu asta mă declar mulţumit, e 
tot ce-mi trebuie. 

— Tot? Făcu mândra şi cocheta Montalais pe un ton în care 
se simţea orgoliul rănit. 

— Absolut tot, domnişoară? Răspunse Malicorne. 

— Ah! 

Această exclamaţie monosilabică exprima atâta mânie câtă 
recunoştinţă ar fi avut dreptul să aştepte tânărul. El clătină 
liniştit din cap. 

— Ascultă, Montalais, să nu mai vorbim despre asta? 
Spuse, fără a se îngriji dacă această familiaritate era sau nu 
în vederile iubitei sale. 

— Pentru ce? 

— Pentru că, de un an de zile de când te cunosc, mi-ai fi 
arătat de douăzeci de ori uşa, dacă nu ţi-aş fi fost pe plac. 

— Ei, nu mai spune! Şi pentru care motiv ţi-aş fi putut 
arăta uşa? 

— Fiindcă am fost destul de neobrăzat ca s-o merit. 

— Oh, asta e adevărat. 

— Vezi dar că eşti silită s-o recunoşti? Zise Malicorne. 

— Domnule Malicorne. 

— Să nu ne supărăm; aşadar, dacă nu m-ai dat afară, nu e 
fără temei. 

— Să nu-ţi închipui cumva că te iubesc! Strigă Montalais. 

— Prea bine. Ţi-aş spune chiar că în clipa de faţă sunt 
sigur că mă urâăşti. 

— Oh, niciodată n-ai spus ceva mai adevărat! 

— Fie. Nici eu nu te pot suferi. 

— Ah, iau act! 

— Ia. Mă găseşti grosolan şi prost; eu te găsesc, la rândul 
meu, cu glasul înăsprit şi cu faţa sluţită de mânie. În clipa 
aceasta, ai fi în stare să te arunci mai bine pe fereastră, 
decât să mă laşi să-ţi sărut vârful degetelor; iar eu m-aş 
prăvăli mai curând din vârful clopotniţei, decât să-ţi ating 


poala rochiei. Dar peste cinci minute, dumneata mă vei iubi, 
iar eu te voi adora. Oh, aşa e! 

— Mă îndoiesc. 

— Iar eu îţi jur că aşa este! 

— Înfumuratule! 

— Şi nu e numai atât; ai nevoie de mine, Aure, iar eu am 
nevoie de dumneata. Când vrei să fii veselă, te fac să râzi; 
când îmi place să fiu îndrăgostit, te privesc. Ţi-am adus 
răspunsul pe care-l doreai la rugămintea de a fi doamnă de 
onoare; dumneata îmi vei da numaidecât lucrul pe care-l voi 
dori. 

— Eu? 

— Dumneata! Dar în clipa de faţă, scumpa mea Aure, îţi 
declar că nu doresc nimic; aşa că, fii liniştită. 

— Eşti un om odios, Malicorne; eram pe cale să mă bucur 
de vestea pe care mi-ai adus-o, dar iată că-mi spulberi orice 
bucurie. 

— Bine, nu-i încă timpul pierdut, te vei bucura după ce voi 
pleca eu. 

— Atunci pleacă, hai... 

— Fie; dar, mai întâi, un sfat... 

— Care? 

— Reia-ţi buna dispoziţie; te urâţeşti când faci pe 
supărata. 

— Mojicule! 

— Aşa, să ne spunem tot ce gândim, de vreme ce-am ajuns 
aici! 

— O, Malicorne! O, inimă plină de răutate! 

— O, Montalais! Fiinţă ingrată! 

Şi tânărul se sprijini în coate pe marginea ferestrei. 

Montalais luă o carte şi o deschise. Malicorne se ridică, îşi 
şterse pălăria cu mâneca hainei şi îşi scutură cu dosul 
mâinii vestonul negru. Montalais, prefăcându-se că citeşte, 
îl urmărea cu coada ochiului. 

— Bun! Rosti ea furioasă. lată-l că-şi ia aerul lui 
respectuos. O să stea bosumflat opt zile de aici încolo. 


— Cincisprezece, domnişoară? Zise Malicorne, înclinându- 
se. 

Montalais îşi ridică asupra lui pumnul strâns. 

— Monstrule! Strigă ea. Oh, dacă aş fi bărbat! 

— Ce mi-ai face? 

— Te-aş strânge de gât! 

— Ah, foarte bine? Zise Malicorne? Acum mi se pare că 
încep să doresc ceva. 

— Şi ce doreşti, domnule demon? Să-mi pierd sufletul de 
furie? 

Malicorne învârtea respectuos pălăria între degete; dar 
deodată lăsă pălăria să-i cadă din mâini, o prinse pe fată de 
amândoi umerii, o trase spre el şi-şi apăsă pe buzele ei 
buzele sale prea învăpăiate pentru un bărbat ce voia să 
arate că ar fi atât de nepăsător. Aure voi să scoată un țipăt, 
dar ţipătul acesta fu înăbuşit în focul sărutării. Întărâtată şi 
mânioasă, fata îl îmbrânci pe tânăr în zid. 

— Bun! Rosti pe un ton filosofic Malicorne. Asta mi-ajunge 
pentru şase săptămâni. Adio, domnişoară! Primeşte umilul 
meu salut! 

Şi făcu trei paşi spre uşă. 

— Ei bine, nu, nu vei pleca! Strigă Montalais, bătând din 
picior. Rămâi, îţi poruncesc! 

— Îmi porunceşti, dumneata? 

— Da; nu sunt eu stăpâna? 

— Pe sufletul şi pe gândurile mele, da, fără îndoială. 

— Frumoasă proprietate, n-am ce zice! Un suflet slut şi un 
cap sec. 

— la seama, Montalais, te cunosc? Zise Malicorne. Ai să te 
îndrăgosteşti de servitorul dumitale. 

— Ei bine, da? Răspunse ea, agăţându-se de gâtul său mai 
mult cu o nepăsare copilărească, decât cu o voluptoasă 
delăsare? Ei bine, da, căci trebuie să-ţi mulţumesc, la urma 
urmelor. 

— Pentru ce? 


— Pentru serviciul pe care mi l-ai făcut. Nu e oare în joc 
viitorul meu? 

— Ba şi al meu. 

Montalais îl privi ţintă. 

— E îngrozitor? Zise? Că nu pot niciodată să ghicesc dacă 
vorbeşti serios sau nu. 

— Cum nu se poate mai serios; mă duc la Paris, vei merge 
şi dumneata, vom merge împreună. 

— Atunci, numai pentru asta m-ai ajutat, egoistule? 

— Ce vrei, Aure, nu mă pot lipsi de dumneata. 

— Ei bine, într-adevăr şi eu la fel; totuşi, trebuie să 
recunoşti că eşti un suflet rău. 

— Aure, scumpa mea Aure, ia seama! Dacă începi iar cu 
ocările, ştii ce urmează şi am să te ador. 

Şi, spunând aceste cuvinte, Malicorne o trase pentru a 
doua oară pe fată spre el. Dar în aceeaşi clipă se auziră paşi 
pe scări. Cei doi tineri erau atât de aproape, încât ar fi fost 
surprinşi unul în braţele celuilalt, dacă Montalais nu l-ar fi 
repezit dintr-o dată pe Malicorne cu spatele spre uşa ce se 
deschise tocmai în momentul acela. Un strigăt puternic, 
urmat de aspre dojeni, răsună numaidecât. Aceea care 
scotea acest strigăt şi rostea acele ameninţări era doamna 
de Saint-Remy; nenorocitul de Malicorne o prinsese între 
perete şi uşa pe care ea abia o întredeschisese. 

— Iarăşi haimanaua asta! 'Ţipă bătrâna femeie. Nu mai 
scăpăm de el! 

— Ah, doamnă? Răspunse Malicorne cu o voce plină de 
respect? Au trecut opt zile întregi de când n-am mai fost pe 
aici. 

Capitolul VIII Unde apare din nou adevărata eroină a 
acestei povestiri. 

În urma doamnei de Saint-R&my urca domnişoara de La 
Valliere. Ea auzi izbucnirea de mânie maternă şi, ghicindu-i 
cauza, păşi tremurând în odaia unde-l zări pe nenorocitul 
de Malicorne, a cărui fâstâceală nemaipomenită ar fi 
înduioşat sau ar fi înveselit pe oricine l-ar fi putut privi cu 


sânge rece. Într-adevăr, tânărul se retrăsese repede în 
dosul unui jilţ înalt, ca pentru a se pune la adăpost de 
primele atacuri ale doamnei de Saint-REmy; nu spera s-o 
poată îndupleca prin cuvinte, căci ei îi turuia gura mai 
repede decât lui, fără a se mai opri, dar el îşi punea toată 
nădejdea în elocvenţa gesturilor lui. Bătrâna doamnă însă 
nu asculta şi nu vedea nimic: de multă vreme, Malicorne 
era una din antipatiile ei. Totuşi, furia îi era prea mare ca să 
nu se abată de la Malicorne şi asupra complicei lui. 
Montalais fu luată la rând. 

— Şi dumneata, domnişoară şi dumneata îţi închipui oare 
că nu-i voi vorbi Doamnei despre cele ce se petrec la una 
din domnişoarele ei de onoare? 

— Oh, mamă? Se ruga domnişoara de La Valliere? Fii 
bună, iart-o... 

— Taci, domnişoară şi nu te obosi degeaba luând partea 
unor persoane nedemne; că o fată cinstită ca dumneata 
suferă înrâurirea unei pilde rele e fără îndoială un lucru 
destul de urât, dar să-i mai iei şi apărarea, iată ceea ce nu 
pot îngădui. 

— Nu ştiu, zău, pentru ce sunt tratată atât de aspru? 
Izbucni Montalais, nemaiputându-se stăpâni? Că doar n-am 
făcut nici un rău, aşa presupun! 

— Dar acest pierde-vară, domnişoară? I-o întoarse doamna 
de Saint-Remy arătându-l pe Malicorne? Se află aici ca să 
facă bine? Te rog să-mi răspunzi! 

— Nici să facă bine, nici să facă rău, doamnă; a venit să mă 
vadă, asta-i tot. 

— Bine, bine? Zise doamna de Saint-REmy. Alteța sa regală 
va fi încunoştinţată şi va judeca. 

— Oricum? Răspunse Montalais? Nu văd de ce domnul 
Malicorne n-ar avea voie să vină aici, de vreme ce gândurile 
dumnealui sunt foarte curate. 

— Gânduri curate, cu o astfel de mutră! Strigă doamna de 
Saint-Remy. 


— Vă mulţumesc în numele mutrei mele, doamnă? Rosti 
Malicorne. 

— Vino, copila mea, vino de-aici? Zise doamna de Saint- 
Remy. Hai să-i spunem Doamnei că în clipa când ea îşi 
plânge soţul, în clipa când noi toţi plângem săvârşirea unui 
stăpân în acest vechi castel de la Blois, sălaş al durerii, mai 
sunt primprejur oameni care se bucură şi petrec. 

— Oh! Făcură într-un glas cei doi învinuiți. 

— O domnişoară de onoare! O domnişoară de onoare! Se 
văicări bătrâna doamnă, ridicându-şi braţele spre cer. 

— Ei bine, de data asta vă înşelaţi, doamnă? Zise 
Montalais, scoasă din răbdări. Nu mai sunt domnişoară de 
onoare, a Doamnei, cel puţin. 

— Renunţi la această cinste, domnişoară? Foarte bine, nu 
pot decât să aplaud o asemenea hotărâre şi iată c-o aplaud. 
— Nu renunţ la această cinste, doamnă; trec în serviciul 

altcuiva, atâta tot. 

— Te duci la burghezi sau la magistrați? Întrebă doamna 
de Saint-Remy cu dispreţ. 

— Aflaţi, doamnă? Răspunse Montalais? Că nu sunt eu 
aceea care să slujesc o burgheză sau o soţie de magistrat şi 
că, părăsind această biată curte unde lâncezeşte persoana 
dumneavoastră, mă voi duce să stau la o curte aproape 
regală. 

— Auzi, auzi! O curte regală! Rosti doamna de Saint-REmy, 
străduindu-se să râdă. O curte regală! Ce zici de asta, fiica 
mea? 

Şi se întoarse către domnişoara de La Valliere, pe care 
voia cu tot dinadinsul s-o îndepărteze de Montalais şi care, 
în loc să se supună dorinţei doamnei de Saint-REmy, privea 
cu frumogşii ei ochi împăciuitori când spre mama sa, când 
spre Montalais. 

— N-am spus o curte regală, doamnă? Răspunse 
Montalais? Fiindcă doamna Henriette a Angliei, care va 
deveni soţia alteţei sale regale Domnul, nu e regină. Am 


spus aproape regală şi m-am exprimat bine, deoarece ea va 
fi cumnata regelui. 

Dacă un trăsnet ar fi căzut pe castelul de la Blois, n-ar fi 
uimit-o pe doamna de Saint-REmy aşa cum o uimi această 
ultimă frază rostită de Montalais. 

— Ce tot vorbeşti acolo de alteţa sa regală Doamna 
Henriette? Bâigui bătrâna femeie. 

— Spun că voi intra în serviciul ei ca domnişoară de 
onoare; asta am spus. 

— Ca domnişoară de onoare? Exclamară în acelaşi timp 
doamna de Saint-Remy cu deznădejde şi domnişoara de La 
Valliere cu bucurie. 

— Da, doamnă, ca domnişoară de onoare. 

Bătrâna femeie îşi lăsă capul în jos, ca şi cum lovitura ar fi 
fost prea puternică pentru ea. Totuşi, aproape numaidecât, 
ridică iarăşi faţa, pentru a da o ultimă ripostă adversarei 
sale: 

— Oh, oh! Zise ea. Multe făgăduieli de acest fel se fac fără 
nici un temei! Te îmbeţi adesea cu speranţe frumoase, 
pentru ca, la urmă, când e vorba ca aceste făgăduieli să fie 
împlinite, ca aceste speranţe să fie înfăptuite, te trezeşti că 
toate aşteptările pe care te bizuiai se destramă ca fumul. 

— O, doamnă, trecerea de care se bucură ocrotitorul meu 
nu poate fi pusă la îndoială şi făgăduielile lui sunt ca şi fapte 
împlinite. 

— Şi acest ocrotitor atât de puternic aş fi prea curioasă 
dacă aş vrea să-i aflu numele? 

— O, Doamne, nu! E domnul de aici? Răspunse Montalais, 
arătând spre Malicorne, care, în tot timpul acestei scene, îşi 
păstrase cel mai netulburat sânge rece şi cea mai hazlie 
demnitate. 

— Dumnealui! Strigă doamna de Saint-Remy cu o explozie 
de hohote. Dumnealui e sprijinitorul dumitale! Omul a cărui 
trecere nu poate fi pusă la îndoială, ale cărui făgăduinţe 
sunt ca şi fapte împlinite este domnul Malicorne! 


Malicorne făcu o plecăciune. Cât despre Montalais, drept 
orice răspuns, ea scoase hârtia din buzunar şi i-o arătă 
bătrânei doamne. 

— lată brevetul? Spuse. 

Asta le puse vârf la toate. De îndată ce-şi aruncă privirea 
peste binecuvântatul pergament, bătrâna doamnă îşi 
încrucişă braţele, o nedefinită expresie de invidie şi 
deznădejde îi împietri obrazul şi trebui să se aşeze pe un 
scaun ca să nu leşine. Montalais nu era însă atât de rea 
pentru a se bucura peste măsură de victoria ei şi pentru a- 
şi copleşi duşmanul, mai ales când acest duşman era mama 
prietenei sale; se bucură, dar nu sări în sus de fericire că 
învinsese. Malicorne, în schimb, fu mai puţin generos; el îşi 
luă aere de nobil în jilţul său, întinzându-şi picioarele cu o 
familiaritate care, cu două ceasuri mai înainte, i-ar fi atras 
lovituri de baston. 

— Domnişoară de onoare la tânăra Doamnă! Murmură 
doamna de Saint-Remy, încă nevenindu-i să creadă. 

— Da, doamnă, şi, culmea, datorită sprijinului domnului 
Malicorne! 

— De necrezut! Repetă bătrâna doamnă. Nu-i aşa, Louise, 
ca e de necrezut? 

Dar Louise nu răspunse; stătea cu capul în jos, 
îngândurată, aproape mâhnită. Îşi duse gingaş mâna la 
frunte şi oftă. 

— Şi, mă rog, domnule? Spuse deodată doamna de Saint- 
Remy? Cum ai făcut de-ai obţinut această însărcinare? 

— Am cerut-o, doamnă. 

— Cui? 

— Unuia din prietenii mei. 

— Ai dumneata prieteni cu atâta trecere la curte, încât să- 
ţi poată îndeplini o asemenea cerere? 

— Doamnă, aşa se pare. 

— Şi se poate şti numele acestor prieteni? 

— N-am spus că aş avea mai mulţi prieteni, doamnă, am 
spus un prieten. 


— Şi cum se numeşte acest prieten? 

— La naiba, prea multe vreţi să ştiţi, doamnă! Când ai un 
prieten atât de puternic ca al meu, nu-l dai în vileag cu una 
cu două, ca să ţi-l fure te miri cine. 

— Ai dreptate, domnule, să nu-i spui numele, căci mă tem 
că ţi-ar fi greu să-l născoceşti. 

— În tot cazul? Interveni Montalais? Dacă prietenul nu 
există, brevetul există şi asta lămureşte totul. 

— Atunci? Zise doamna de Saint-Remy cu zâmbetul grațios 
al pisicii care vrea să zgârie? Atunci înseamnă că, adineauri, 
când l-am găsit pe domnul la dumneata... 

— Ei bine? 

— Îţi aducea brevetul. 

— Chiar aşa e, doamnă, aţi ghicit. 

— În cazul acesta, totul e foarte cuviincios. 

— Cred şi eu, doamnă. 

— Şi am greşit, pe cât se pare, făcânduc-ţi aspre mustrări, 
domnişoară. 

— Foarte mult, doamnă; dar sunt aşa de obişnuită cu 
mustrările dumneavoastră, încât vi le iert. 

— Dacă-i aşa, să mergem, Louise; nu ne rămâne decât să 
ne retragem. M-auzi? 

— Doamnă? Rosti La Valliere tresărind? Ai spus ceva? 

— Dar nu m-ai auzit, copila mea? 

— Nu, doamnă, mă gândeam. 

— La ce? 

— La o mie de lucruri. 

— Sper că nu eşti supărată pe mine, Louise! Zisa 
Montalais, strângându-i mâna. 

— Dar pentru ce aş fi supărată pe tine, scumpa mea Aure? 
Răspunse tânăra fată cu glasul ei dulce ca un cântec. 

— Doamne? Adaugă doamna de Saint-R&my? Chiar dacă 
ar fi puţin supărată pe dumneata, biata copilă, ar avea şi de 
ce. 

— Dar pentru ce, Doamne sfinte, să se supere pe mine? 


— Mi se pare că e de familie tot atât de bună şi e tot atât 
de frumoasă ca şi dumneata. 

— Mamă! Strigă Louise. 

— De o sută de ori mai frumoasă, doamnă, da; dintr-o 
familie mai bună, însă, nu; dar asta nu-mi spune de loc 
pentru ce ar fi Louise supărată pe mine. 

— Crezi oare că e o plăcere pentru ea să se înmormânteze 
la Blois, în timp ce dumneata vei străluci la Paris? 

— Dar, doamnă, nu eu sunt aceea care o împiedică pe 
Louise de a mă urma la Paris; dimpotrivă, aş fi foarte 
fericită să vină şi ea acolo. 

— Numai că domnul Malicorne, care e atotputernic la 
curte... 

— Ce să-i faci, doamnă? Rosti Malicorne? Fiecare cum 
poate pe această biată lume. 

— Malicorne! Îi strigă Montalais. Apoi, aplecându-se către 
tânăr: ine-o de vorbă pe doamna de Saint-Remy, fie 
certându-te, fie împăcându-te cu ea; trebuie să-i vorbesc 
Louisei. 

Şi o caldă strângere de mână îl răsplăti în aceeaşi clipă pe 
Malicorne pentru supunerea de care avea să dea dovadă. 
Malicorne se apropie îmbufnat de doamna de Saint-Remy, 
în timp ce Montalais îi şoptea prietenei sale, cuprinzând-o 
cu braţul pe după gât: 

— Ce ai, spune? E adevărat că n-ai să mă mai iubeşti 
fiindcă voi străluci acolo, aşa cum zice mama ta? 

— Oh, nu! Răspunse tânăra fata, abia stăpânindu-şi 
lacrimile. Dimpotrivă, mă bucur de norocul tău. 

— Te bucuri! Şi eşti gata să plângi. 

— Plângi oare numai de invidie? 

— Ah, da, înţeleg, mă duc la Paris şi acest cuvânt, Paris, îţi 
reaminteşte de un anume cavaler. 

— Aure! 

— Un anume cavaler care se afla cândva la Blois, iar astăzi 
se află la Paris. 

— Nu ştiu, în adevăr, ce am, dar simt că mă înăbuş. 


— Atunci plângi, dacă nu poţi să-mi zâmbeşti. 

Louise îşi ridică faţa atât de frumoasă, pe care lacrimile, 
picurând una câte una, o iluminau ca nişte diamante. 

— Haide, mărturiseşte? Zise Montalais. 

— Ce vrei să mărturisesc? 

— Pricina care te face să plângi; nimeni nu plânge fără 
motiv. Sunt prietena ta; tot ceea ce vrei să fac, voi face. 
Malicorne e mai puternic decât s-ar crede, să ştii! Vrei să vii 
la Paris? 

— Vai! Oftă Louise. 

— Vrei să vii la Paris? 

— Să rămân singură aici, în acest castel mohorât, eu care 
mă obişnuisem să-ţi ascult cântecele, să-ţi strâng mâna, să 
alerg cu tine prin parc! Oh, cât o să-mi fie de urât, ce 
repede am să mor! 

— Vrei să vii la Paris? 

Louise oftă din nou. 

— Nu vrei să-mi răspunzi, prin urmare. 

— Dar ce să-ţi răspund? 

— Da sau nu; nu-i atât de greu, mi se pare. 

— Oh, tu eşti fericită, Montalais! 

— Spune, asta înseamnă că ai vrea să fii în locul meu? 

Louise tăcu. 

— Mică încăpăţânată! Rosti Montalais. S-a mai văzut oare 
vreodată ca cineva să se ascundă de prietena ei? Haide, 
mărturiseşte că ai vrea să vii la Paris, mărturiseşte că mori 
de dorul de a-l revedea pe Raoul! 

— Nu pot să mărturisesc asta. 

— Şi rău faci. 

— De ce? 

— Pentru că... Vezi acest brevet? 

— Fireşte că-l văd. 

— Ei bine, aş putea face să ai unul la fel. 

— Prin cine? 

— Prin Malicorne. 

— Aure, vorbeşti adevărat? Ar fi cu putinţă? 


— Doamne, Malicorne e aici; ceea ce a făcut pentru mine, 
va trebui să facă şi pentru tine. 

Malicorne auzi rostindu-se de două ori numele lui; fu 
încântat că avea prilejul să scape de doamna Saint-Remy şi 
se întoarse numaidecât către ele. 

— Ce s-a întâmplat, domnişoară? 

— Vino încoace, Malicorne? Făcu Montalais cu un gest 
poruncitor. 

Malicorne se supuse. 

— Un brevet la fel? Zise Montalais. 

— Cum adică? 

— Un brevet la fel cu ăsta! E limpede? 

— Dar... 

— Îmi trebuie! 

— Oh, oh, îţi trebuie? 

— Da. 

— E cu neputinţă, nu-i aşa, domnule Malicorne? Zise 
Louise cu glasul ei dulce. 

— Doamne! Dacă e pentru dumneata, domnişoară... 

— Pentru mine. Da, domnule Malicorne, va fi pentru mine. 

— Şi dacă domnişoara de Montalais îl cere o dată cu 
dumneata... 

— Domnişoara de Montalais nu-l cere, ţi-l ordonă! 

— Ei bine, voi căuta să mă supun, domnişoară. 

— Şi vei face să fie numită? 

— Vom încerca. 

— Fără răspunsuri în doi peri. Louise de La Valliere va fi 
domnişoară de onoare a doamnei Henriette până în opt zile. 

— Ce grăbită eşti! 

— Până în opt zile; dacă nu... 

— Ei bine? 

— Îl vei lua şi pe al meu înapoi, domnule Malicorne: nu-mi 
părăsesc prietena. 

— Scumpă Montalais! 

— Prea bine, păstrează-ţi brevetul; domnişoara de La 
Valliere va fi domnişoară de onoare. 


— Adevărat? 

— Adevărat. 

— Aşadar, pot nădăjdui că voi merge la Paris? 

— Te poţi bizui pe mine. 

— Oh, domnule Malicorne, câtă recunoştinţă! Strigă 
Louise împreunându-şi mâinile şi sărind în sus de bucurie. 

— Mică prefăcută! Zâmbi Montalais. Încearcă de a mă mai 
face să cred că nu eşti îndrăgostită de Raoul. 

Louise se înroşi ca trandafirul de mai; dar în loc să 
răspundă, se duse s-o îmbrăţişeze pe mama sa. 

— Domnul Malicorne e un prinţ deghizat! Zise bătrâna 
doamnă. Totul îi stă în putinţă. 

— Vreţi să fiţi şi dumneavoastră domnişoară de onoare? O 
întrebă Malicorne pe doamna de Saint-REmy. Atâta timp cât 
pot, să numesc barem pe toată lumea! 

Şi, cu acestea, ieşi, lăsând-o pe biata doamnă despotcovită, 
cum ar spune Tallemant des Reaux. 

— Fie ce-o fi! Murmură Malicorne coborând scara. Treaba 
asta o să mă coste încă o mie de livre, dar n-am încotro; 
prietenul meu Manicamp nu face nimic pe degeaba. 

Capitolul IX Malicorne şi Manicamp. 

Introducerea acestor două noi personaje în istorisirea de 
faţă şi misterioasa lor asemănare de nume şi de simţăminte 
merită oarecare atenţie din partea povestitorului, cât şi a 
cititorului. Vom căuta deci să dăm câteva amănunte despre 
domnul Malicorne şi despre domnul Manicamp. 

Malicorne, se ştie, fusese de curând la Orleans ca să 
capete brevetul acela pentru domnişoara de Montalais, iar 
sosirea lui făcuse o mare vâlvă la castelul din Blois. Şi asta 
pentru că la Orleans se afla în vremea aceea domnul de 
Manicamp. Ciudat personaj mai era şi acest domn de 
Manicamp! Băiat cu mult spirit, totdeauna fără un ban, 
totdeauna la ananghie, cu toate că se înfrupta după voie din 
punga domnului conte de Guiche, una dintre cele mai bine 
garnisite pungi ale epocii. Şi asta pentru că domnul conte 
de Guiche copilărise împreună cu domnul de Manicamp, 


biet boiernaş vasal, născut din neamul Grammont. Şi pentru 
că, în sfârşit, domnul de Manicamp, cu spiritul lui ager, îşi 
crease un venit în bogata familie a mareşalului. 

Încă din copilărie, dintr-un calcul foarte bine întocmit 
pentru vârsta lui îşi împrumutase numele şi tăcerea tuturor 
nebuniilor contelui de Guiche. Nobilul său prieten şterpelea 
o fructă adusă pentru doamna mareşal, spărgea o oglindă, 
scotea ochiul unui câine, de Manicamp era totdeauna gata 
să ia asupră-şi crima şi primea pedeapsa cuvenită, care nu 
era mai puţin aspră pentru faptul că se abătea asupra unui 
nevinovat. În schimb, acest sistem de abnegaţie îi era 
răsplătit. În loc să umble în hainele sărăcăcioase din care 
situaţia părintească îi făcuse un fel de lege, putea să apară 
strălucitor, mândru, ca un tânăr senior cu un venit de 
cincizeci de mii de livre. Asta nu înseamnă că avea un 
caracter josnic sau ca era un spirit ploconit; nu, era filosof, 
sau mai degrabă arăta acea nepăsare, moliciune şi visare ce 
fac pe un om să treacă peste orice simţământ al ierarhiilor 
lumeşti. Singura lui ambiţie era să cheltuiască repede şi cât 
mai mulţi bani. Dar, sub acest raport, domnul de Manicamp 
era un sac fără fund. De trei sau patru ori pe an, cu 
regularitate, îl sleia de bani pe contele de Guiche şi când 
vedea că acesta este cu adevărat sleit, întorcându-şi 
buzunarele şi punga pe dos şi spunând că i-ar trebui cel 
puţin cincisprezece zile până când dărnicia părintească să-i 
umple din nou punga şi buzunarele, de Manicamp pierdea 
orice vlagă, se culca, stătea lungit în pat, nu mai mânca 
nimic şi vindea frumoasele lui veşminte sub motiv că, stând 
culcat în pat, nu mai are nevoie de ele. În timpul acestei 
amorţiri a trupului şi a spiritului, punga contelui de Guiche 
se umplea iarăşi şi, odată plină, se revărsa în cea a lui de 
Manicamp, care îşi cumpăra alte haine noi, se dichisea încă 
o dată şi reîncepea aceeaşi viaţă de mai înainte. Această 
manie de a-şi vinde hainele noi pe un sfert din preţul lor 
adevărat îl făcuse pe eroul nostru de pomină în Orleans, 
oraş unde, ne-am simţi foarte încurcaţi să spunem de ce, 


venea să-şi petreacă, de obicei, zilele lui de pocăință. Toţi 
stricaţii provinciali, toţi neisprăviţii cu şase sute de livre pe 
an se repezeau să culeagă firimiturile îndestulării sale. 
Printre admiratorii acelor strălucite costume se distingea 
amicul nostru Malicorne, fiul unui sindic al oraşului, de la 
care domnul prinţ de Conde, totdeauna strâmtorat, ca orice 
Conde, împrumuta adesea bani cu camătă mare. Domnul 
Malicorne ţinea cheile de la lada cu bani a părinţilor săi. 
Vrem să spunem că, în acele timpuri de moralitate uşoară, 
el îşi agonisea, de partea lui, urmând exemplul tatălui şi 
dând bani cu camătă pe termene scurte, un venit de o mie 
opt sute de livre, fără a mai pune la socoteală alte şase sute 
de livre ce proveneau de la generozitatea sindicului, astfel 
încât Malicorne tânărul era regele rafinaţilor din Orleans, 
dispunând de două mii patru sute de livre, pe care le putea 
mânui, cheltui, risipi în tot felul de nebunii. Dar, spre 
deosebire de Manicamp, Malicorne era nemaipomenit de 
ambițios. lubea din ambiţie, arunca banii din ambiţie, s-ar fi 
putut ruina din ambiţie. 

Malicorne se hotărâse să parvină cu orice preţ; şi pentru 
asta, fără a ţine seama de nimic, îşi alesese o iubită şi un 
prieten. Iubita, domnişoara de Montalais, era crudă cu el în 
privinţa desfătărilor dragostei, dar era o fată de neam nobil 
şi asta îi era de ajuns lui Malicorne. Prietenul nu ţinea la 
prietenie, dar era favoritul contelui de Guiche, prieten el 
însuşi cu Domnul, fratele regelui şi asta îi era de ajuns lui 
Malicorne. În schimb, la capitolul cheltuielilor, domnişoara 
de Montalais îl costa pe an? Panglici, mănuşi şi dulciuri? O 
mie de livre. De Manicamp îl costa? Bani daţi cu împrumut 
şi nerestituiţi? De la o mie două sute la o mie cinci sute de 
livre pe an. Aşa încât lui Malicorne nu-i mai rămânea nimic. 
A, ba nu, ne înşelăm: îi mai rămânea lada cu bani a tatălui 
său. Şi căuta să se folosească de ea printr-un procedeu 
asupra căruia păstra cea mai mare taină şi care consta din 
a-şi însuşi singur, din banii părinteşti, suma necesară pe 
vreo şase ani înainte, adică circa cincisprezece mii de livre, 


jurându-se, bineînţeles faţă de el însuşi, de a pune la loc 
această datorie de îndată ce se va ivi prilejul. Prilejul 
trebuia să fie primirea unei frumoase însărcinări pe lângă 
curtea Domnului, atunci când această curte se va alcătui cu 
prilejul căsătoriei Prințului. Această vreme sosise, într- 
adevăr şi curtea Domnului începea să fie înjghebată. O 
atribuţie bună pe lângă un prinţ de sânge, primită prin 
girul şi recomandarea unui prieten de rangul contelui de 
Guiche, însemna cel puţin douăsprezece mii de livre pe an, 
şi, punând în practică sistemul pe care-l adoptase Malicorne 
de a-şi spori veniturile, douăsprezece mii de livre se puteau 
urca uşor la douăzeci de mii. Pe urmă, odată intrat în 
această atribuţie, Malicorne se va însura cu domnişoara de 
Montalais; domnişoara de Montalais, aparţinând unei familii 
în care noblețea se transmitea prin pântec, nu numai că 
avea să fie dotată, dar îl va înnobila şi pe Malicorne. Dar 
pentru ca domnişoara de Montalais, care nu avea prea 
multă avere, deşi era singură la părinţi, să poată fi 
înzestrată convenabil, trebuia să aparţină unei principese 
pe atât de largă la mână, pe cât de avară era Doamna, 
văduva moştenitoare. Şi pentru ca soţia să nu fie cu nimic 
mai prejos decât soţul, situaţie ce ar prezenta mari 
neajunsuri, mai cu seamă când e vorba de nişte caractere 
cum erau cele ale viitorilor căsătoriţi, Malicorne se gândi să 
facă din însăşi curtea Domnului, fratele regelui, punctul 
central al unirii lor. Montalais va fi domnişoară de onoare a 
Doamnei, iar Malicorne va fi ofiţer al Domnului. De unde se 
vede că planul pornea dintr-un cap chibzuit şi că purcese a 
fi adus la îndeplinire cu multă hotărâre. Malicorne îl rugase 
pe Manicamp să-i ceară contelui de Guiche un brevet de 
domnişoară de onoare. Iar contele de Guiche îi ceruse acest 
brevet Domnului, care îl şi semnase fără şovăire. 

Planul acesta chibzuit al lui Malicorne, căci e de la sine 
înţeles că socotelile unui spirit atât de activ ca al său nu se 
mărgineau numai la prezent, ci se întindeau şi în viitor, 
planul lui Malicorne, spuneam, era următorul: 


Să facă să intre în serviciul doamnei Henriette o femeie 
îndatorată lui, spirituală, tânără, frumoasă şi pricepută la 
intrigi; să afle, cu ajutorul acestei femei, toate tainele 
femeieşti ale acestei tinere căsnicii, în timp ce el, Malicorne 
şi prietenul său Manicamp vor afla, la rândul lor, toate 
misterele bărbăteşti ale tinerilor căsătoriţi. Numai folosind 
astfel de mijloace se poate ajunge la o avere frumoasă şi 
totodată înjghebată într-un timp scurt. 

Malicorne era un nume de rând, iar cel care-l purta avea 
prea mult spirit ca să-şi ascundă acest adevăr; dar îşi va 
cumpăra o proprietate şi atunci Malicorne de ceva, sau 
chiar Malicorne scurt va suna foarte nobil în ureche. Şi n-ar 
fi cu totul nefiresc să se poată găsi numelui de Malicorne o 
obârşie dintre cele mai aristocratice. Într-adevăr, n-ar 
putea, oare, să coboare din vreun domeniu unde un taur cu 
mari coarne ucigătoare va fi pricinuit cândva o năpastă 
cuiva şi va fi botezat pământul acela cu sângele pe care-l va 
fi făcut să curgă acolo? 

Fireşte, acest plan era înţesat de multe greutăţi; dar cea 
mai mare dintre toate era domnişoara de Montalais însăşi. 
Capricioasă, nestatornică, bănuitoare, nechibzuită, 
uşuratică, pretențioasă, fecioară înarmată cu gheare, 
Erigonă6 mânjită cu suc de struguri, ea răsturna uneori, cu 
o singură mişcare a degetelor sale albe sau cu o singură 
suflare a buzelor ei zâmbitoare, edificiul pe care răbdarea 
lui Malicorne se străduise să-l înalțe în decurs de o lună. 

Lăsând la o parte dragostea, Malicorne era fericit; însă 
această dragoste, pe care nu se putea împiedica să n-o 
resimtă, el avea tăria de a şi-o ascunde cu grijă, încredinţat 
că la cea mai mică slăbire a legăturilor prin care ţinea 
strâns acest Proteu7 feminin, demonul îl va trânti la pământ 
şi-şi va bate fără cruţare joc de dânsul. Îşi umilea iubita, 
dispreţuind-o. 

Arzând de patimă atunci când ea se apropia de el plină de 
ispite, cunoştea arta de a rămâne rece ca gheaţa, de teamă 


că, de îndată ce-ar întinde braţele s-o cuprindă, fata ar 
rupe-o la fugă, râzându-i în nas. 

În ceea ce-o privea, Montalais credea că nu-l iubeşte pe 
Malicorne, şi, cu totul dimpotrivă, îl iubea. Dar Malicorne 
repeta faţă de ea atât de des reproşurile că este 
nepăsătoare, încât fata sfârşea de multe ori prin a crede că 
acesta era adevărul şi atunci îşi spunea că-l urăşte. Iar de 
voia să-l cucerească prin cochetărie, Malicorne devenea şi 
mai mofturos decât ea. Dar ceea ce o făcea pe Montalais să 
ţină la Malicorne într-un chip ce n-o mai putea despărţi de 
el era că Malicorne venea mereu încărcat de veşti 
proaspete de la curte şi din oraş, că el aducea de fiecare 
dată la Blois o modă, o taină, un parfum, că nu cerea 
niciodată o întâlnire, ba, dimpotrivă, se lăsa rugat să 
primească un favor, după care lui îi crăpa totdeauna buza. 
La rândul ei, Montalais nu era zgârcită cu veştile. Prin ea, 
Malicorne ştia tot ce se petrecea la Doamna, văduva 
moştenitoare şi îi povestea lui Manicamp întâmplări care te 
făceau să mori de râs, iar acesta, leneş cum era, i le ducea 
pregătite de-a gata contelui de Guiche, care le împărtăşea 
apoi Domnului. 

lată, pe scurt, care era urzeala micilor interese şi a micilor 
conspirații ce făceau legătura între Blois şi Orleans şi între 
Orleans şi Paris şi care aveau s-o aducă în acest din urmă 
oraş, unde va stârni o adevărată revoluţie, pe biata 
domnişoară de La Valliere, care nici pe departe nu bănuia, 
în clipa când se întorcea din camera de sus, bucuroasă, la 
braţul mamei sale, viitorul ciudat căruia îi era hărăzită. 

Cât despre cumsecadele Malicorne, vrem să-l numim pe 
sindicul din Orleans, el vedea tot atât de puţin limpede în 
prezent, pe cât vedeau ceilalţi în viitor şi nici prin cap nu-i 
trecea, în timp ce se plimba singur, în fiecare zi, între 
ceasurile trei şi cinci, după ce lua masa, prin piaţa Sfânta 
Caterina, îmbrăcat în haina lui cenuşie, croită pe vremea lui 
Ludovic al XIII-lea şi cu papucii lui de postav legaţi cu 
ciucuri mari, că el era acela care plătea toate hohotele de 


râs, toate sărutările fugare, toate şuşotelile, toată risipa de 
panglici şi toată zămislirea de planuri ce formau un lanţ 
neîntrerupt de patruzeci şi cinci de leghe de la castelul din 
Blois până la Palatul Regal. 

Capitolul X Manicamp şi Malicorne. 

Aşadar, Malicorne plecă, după cum am spus şi se duse să-l 
caute pe prietenul său Manicamp, retras în momentul acela 
la Orleans. Era tocmai în perioada când acest tânăr senior 
umbla să-şi vândă ultimul costum mai curăţel ce-i mai 
rămăsese la îndemână. Cu cincisprezece zile mai înainte 
obținuse de la contele de Guiche o sută de pistoli, singurii 
bani cu care putea porni la drum, pentru a se duce s-o 
întâmpine pe Doamna, care avea să sosească la Le Havre. 
Cu trei zile mai înainte smulsese şi de la Malicorne cincizeci 
de pistoli, preţul brevetului obţinut pentru Montalais. Acum, 
deci, nu mai avea de unde să ciupească nimic, epuizându-şi 
toate resursele şi nu-i rămânea decât să-şi vândă frumosul 
costum de stofă şi mătase, brodat şi cusut cu aur, care 
stârnise admiraţia întregii curţi. Dar, pentru a fi în măsură 
să vândă acest costum, ultimul ce-i mai rămăsese, după cum 
am fost siliţi să-i destăinuim cititorului, Manicamp a trebuit 
să se culce iarăşi în patul său. Nici foc în casă, nici bani de 
buzunar, nici bani pentru plimbare, nimic altceva decât 
somnul, care trebuia să-i ţină loc şi de mâncare şi de 
petreceri şi de baluri. S-a spus: „Dormitul ţine loc de 
mâncare”, dar nu s-a spus niciodată: „Cine doarme, 
petrece”, sau; „Cine doarme, dansează”. Manicamp, redus 
la neputinţa de a nu mai petrece şi de a nu mai dansa de 
opt zile cel puţin, era deci foarte posomorât. Aştepta un 
cămătar şi-l văzu intrând pe Malicorne. Un strigăt de 
deznădejde îi scăpă de pe buze. 

— Cum? Zise el cu un ton pe care nimic nu l-ar putea 
reda? lar dumneata, prietene? 

— Bun, mă primeşti frumos? Răspunse Malicorne. 

— Ah, numai că aşteptam nişte bani, şi, în loc de bani, vii 
dumneata. 


— Şi dacă ţi-aş aduce eu nişte bani? 

— O, atunci e cu totul altceva! Fii binevenit, dragă 
prietene. 

Şi întinse mâna, nu spre palma lui Malicorne, ci spre 
punga lui. Malicorne se făcu însă că nu bagă de seamă şi-i 
dădu mâna. 

— Şi banii? Murmură Manicamp. 

— Dragul meu, dacă vrei să-i capeţi, câştigă-i. 

— Dar ce trebuie să fac pentru asta? 

— La naiba, să-i câştigi! 

— În ce fel? 

— O, e greu, te previn! 

— La dracu! 

— Trebuie să te dai jos din pat şi să te duci să-l cauţi 
numaidecât pe domnul conte de Guiche. 

— Să mă scol din pat? Murmură Manicamp, întinzându-se 
cu adâncă plăcere în aşternut. O, asta nu! 

— "Ţi-ai vândut toate costumele? 

— Nu, mi-a mai rămas unul, cel mai frumos chiar; dar 
aştept cumpărător. 

— Şi încălţămintea? 

— Mi se pare că se vede colo, pe scaunul acela. 

— Ei bine, fiindcă ţi-au mai rămas nişte ghete şi o haină, 
încalţă-le pe unele, îmbrac-o pe cealaltă, pune şaua pe un 
cal şi porneşte-o la drum. 

— Nici nu mă gândesc. 

— Şi de ce, mă rog? 

— La naiba, nu ştii că domnul de Guiche se află la 
Etampes? 

— O, eu îl credeam la Paris; dacă-i aşa, nu ai de făcut decât 
cincisprezece leghe, în loc de treizeci. 

— Eşti drăguţ! Dacă voi face cincisprezece leghe cu 
costumul meu, nu va mai fi de îmbrăcat şi în loc să-l vând cu 
treizeci de pistoli, voi fi silit să-l dau pe cincisprezece. 

— Dă-l pe cât vrei, dar mie îmi trebuie încă un brevet de 
domnişoară de onoare. 


— Ce spui! Pentru cine? Montalais a ta este în dublu 
exemplar? 

— Răutate ce eşti! Dumneata eşti aşa. Dumneata înghiţi 
două averi: pe a mea şi pe a domnului conte de Guiche. 

— Ai putea să spui mai bine pe a domnului de Guiche şi pe 
a dumitale. 

— Aşa e, fiecăruia după rangul său; dar să mă întorc la 
brevetul meu. 

— O să fie greu. 

— Dovedeşte-mi pentru ce. 

— Dragă prietene, nu vor fi în totul decât douăsprezece 
domnişoare de onoare pe lângă Doamna; am căpătat o dată 
pentru dumneata ceea ce o mie două sute de femei 
încearcă să capete şi pentru asta a fost nevoie de o 
diplomaţie întreagă... 

— Da, ştiu că a trebuit să dai o bătălie mare, dragă 
prietene. 

— Aşa sunt afacerile? Zise Manicamp. 

— Cui i-o spui? De aceea, când voi fi rege, îţi făgăduiesc un 
lucru. 

— Care? Că ai să te numeşti Malicorne I? 

— Nu, că am să te fac intendentul meu superior; dar 
deocamdată nu despre asta e vorba. 

— Din păcate! 

— E vorba să-mi faci rost de un al doilea brevet de 
domnişoară de onoare. 

— Dragă prietene, de mi-ai făgădui cerul cu stelele toate, 
nu m-ai face să mă dau jos din patul meu acum. 

Malicorne îşi sună buzunarul. 

— Am aici douăzeci de pistoli? Zise el. 

— Şi ce vrei să fac cu douăzeci de pistoli, Maică Precistă? 

— Eh? Rosti Malicorne puţin îmbufnat? Fie şi numai spre 
a-i adăuga la ceilalţi cinci sute pe care mi-i datorezi! 

— Aşa da, ai dreptate? Încuviinţă Manicamp, întinzând din 
nou mâna? Sub acest unghi de vedere pot să-i primesc. Dă-i 
încoace! 


— O clipă, la naiba! Nu e vorba numai să întinzi mâna. 
Dacă îţi dau aceşti douăzeci de pistoli, voi avea brevetul? 

— Fără îndoială. 

— Repede? 

— Chiar astăzi. 

— Oh, ia seama, domnule Manicamp! Îţi iei o sarcina prea 
mare şi eu nu-ţi cer atât de mult. Treizeci de leghe într-o 
singură zi nu-i puţin; ai să te omori. 

— Pentru a îndatora un prieten, nimic nu mi se pare cu 
neputinţă. 

— Eşti un om viteaz. 

— Unde-s cei douăzeci de pistoli? 

— Iată-i? Făcu Malicorne, arătându-i. 

— Bine. 

— Dar, scumpe domnule Manicamp, numai caii de poştă au 
să te coste banii ăştia. 

— Lasă, n-avea grijă de asta. 

— lartă-mă. 

— Cincisprezece leghe de aici până la Etampes... 

— Patrusprezece. 

— Fie; patrusprezece leghe fac şapte poşte; o livră pentru 
o poştă înseamnă şapte livre; alte şapte livre pentru surugiu 
fac patrusprezece; tot atâtea pentru întoarcere, se ridică la 
douăzeci şi opt; dormitul şi mâncatul încă pe atâta; toată 
distracţia asta te va costa aproape şaizeci de livre. 

Manicamp se întinse ca un şarpe în patul lui şi, 
îndreptându-şi ochii mari către Malicorne, zise: 

— Ai dreptate, nu mă voi putea întoarce mai devreme de 
mâine. 

Şi luă cei douăzeci de pistoli. 

— Atunci, pleacă fără zăbavă. 

— Dacă-i vorba să mă întorc abia mâine, avem destul timp. 

— Timp, pentru ce? 

— Să jucăm. 

— Pe ce vrei să joci? 

— Pe cei douăzeci de pistoli ai dumitale, la naiba! 


— Nu, ai să câştigi iarăşi. 

— Atunci îi pun la bătaie. 

— Contra cât? 

— Contra altor douăzeci de pistoli. 

— Şi care va fi obiectul rămăşagului? 

— Iată. Am spus paisprezece leghe drumul până la 
Etampes. 

— Da. 

— Şi paisprezece leghe la întoarcere. 

— Da. 

— Prin urmare, douăzeci şi opt de leghe. 

— Fără îndoială. 

— Pentru aceşti douăzeci şi opt de leghe îmi dai 
paisprezece ceasuri? 

— Îţi dau. 

— Încă un ceas pentru a-l găsi pe contele de Guiche? 

— Fie. 

— Şi încă un ceas ca să-mi facă o scrisoare pentru 
Domnul? 

— Minunat. 

— Şaisprezece ceasuri în totul. 

— Socoteşti mai bine ca domnul Colbert. 

— Suntem la amiază? 

— A trecut de-o jumătate de ceas. 

— Ia te uită... ai un ceas foarte bun. 

— Ei şi ce spuneai?... Zise Malicorne, vârându-şi la loc 
ceasul, în buzunarul de la brâu. 

— Ah, aşa-i; spuneam că îţi voi mai câştiga încă douăzeci 
de pistoli, cu cei pe care mi i-ai dat, dacă îţi voi aduce 
scrisoarea contelui de Guiche în... 

— În cât? 

— În opt ceasuri. 

— Ai cumva vreun cal înaripat? 

— Asta mă priveşte. Faci rămăşagul? 

— Că voi primi scrisoarea contelui în opt ceasuri? 

— Da. 


— Semnată? 

— Da. 

— În mână? 

— În mână. 

— Ei bine, fie! Pariez! Zise Malicorne, curios să ştie cum va 
ieşi din această învoială vânzătorul său de haine. 

— Ne-am înţeles? 

— Ne-am înţeles. 

— Dă-mi pana, cerneală şi hârtie. 

— Poftim. 

— Ah! 

Manicamp se ridică în pat cu un suspin şi, sprijinindu-se în 
cotul stâng, aşternu pe hârtie, cu scrisul lui cel mai frumos, 
rândurile următoare: „Bon pentru un loc de domnişoară de 
onoare pe lângă Doamna, pe care domnul conte de Guiche 
se va însărcina să-l obţină la prima întrevedere. 

DE MANICAMP” 

Această mare trudă îndeplinită, Manicamp se răsturnă din 
nou pe spate în patul său. 

— Ei bine? Întrebă Malicorne? Ce înseamnă asta? 

— Asta înseamnă că dacă eşti grăbit să ai scrisoarea 
contelui de Guiche către Domnul, am câştigat rămăşagul. 

— Cum aşa? 

— E limpede, mi se pare; vei lua această hârtie. 

— Da. 

— Şi vei pleca în locul meu. 

— Ah! 

— Vei alerga în goana cailor. 

— Bun! 

— În şase ceasuri vei fi la Etampes; în şapte ceasuri vei 
avea scrisoarea contelui, iar eu voi câştiga rămăşagul, fără 
a mă fi mişcat din pat, ceea ce-mi convine de minune şi 
dumitale la fel, sunt sigur de asta. 

— Hotărât, Manicamp, eşti un mare om. 

— Ştiam mai de mult. 

— Aşadar, plec la Etampes. 


— Pleci, da. 

— Îl caut pe contele de Guiche şi-i înmânez acest bon. 

— EL îţi va da unul la fel pentru Domnul. 

— Pe urmă mă duc la Paris. 

— Îl vei căuta pe Domnul şi-i vei preda bonul contelui de 
Guiche. 

— Domnul aprobă. 

— Într-o clipită. 

— Şi voi avea brevetul. 

— Îl vei avea. 

— Ah! 

— Sper că sunt binevoitor, nu? 

— Adorabil. 

— Mulţumesc. 

— Aşadar, poţi face din contele de Guiche tot ce vrei, 
scumpul meu Manicamp? 

— Tot, în afară de bani. 

— Drace! Excepţia nu-i tocmai, plăcută; dar, în fine, în loc 
să-i ceri bani, dacă i-ai cere... 

— Ce? 

— Ceva mai important! 

— Ce înţelegi prin ceva mai important? 

— Să zicem, dacă unul din prietenii dumitale ţi-ar cere să-i 
faci un serviciu. 

— Nu il-aş face. 

— Egoistule! 

— Sau, în tot cazul, l-aş întreba ce serviciu mi-ar face în 
schimb. 

— Minunat! Ei bine, acest prieten îţi vorbeşte acum. 

— Despre dumneata e vorba, Malicorne? 

— Despre mine. 

— Aşa!... Eşti, prin urmare, atât de bogat? 

— Mai am încă cincizeci de pistoli. 

— 'Tocmai suma de care am nevoie. Unde sunt aceşti 
cincizeci de pistoli? 


— Aici? Zise Malicorne, bătându-se cu palma peste 
buzunarul de la brâu. 

— Atunci vorbeşte, scumpe prieten; ce-ţi doreşte inima? 

Malicorne luă încă o dată cerneala, pana şi hârtia şi i le 
dădu lui Manicamp. 

— Scrie? Îi spuse el. 

— Dictează. 

— Bon pentru un loc la curtea Domnului.” 

— O! Făcu Manicamp ridicând pana. Un loc la curtea 
Domnului pentru cincizeci de pistoli? 

— N-ai auzit bine, dragul meu. 

— Dar cât ai spus? 

— Am spus cinci sute. 

— Şi aceşti cinci sute? 

— lată-i. 

Manicamp sorbea din ochi fişicul; dar, de astă dată, 
Malicorne îl ţinea la distanţă. 

— Ei, ce părere ai? Cinci sute de pistoli... 

— Spun că-i o nimica toată, dragul meu? Zise Manicamp, 
reluând pana. Dumneata îmi mănânci toată trecerea. 
Dictează. 

Malicorne continuă: 

— Pe care prietenul meu, contele de Guiche, îl va obţine de 
la Domnul pentru prietenul meu Malicorne.” 

— Gata! Zise Manicamp. 

— O clipă: ai uitat să semnezi. 

— Ah, aşa-i! Şi cei cinci sute de pistoli? 

— lată deocamdată două sute cincizeci. 

— Şi ceilalţi două sute cincizeci? 

— Când voi căpăta serviciul pe care-l cer. 

Manicamp făcu o strâmbătură. 

— Atunci dă-mi înapoi recomandarea. 

— Ce să faci cu ea? 

— Să adaug încă un cuvânt. 

— Un cuvânt? 

— Da, numai unul. 


— Care? 

— Grabnic.” 

Malicorne îi dădu recomandarea; Manicamp adăugă 
cuvântul. 

— Bun! Făcu Malicorne reluând hârtia. 

Manicamp începu să numere pistolii. 

— Lipsesc douăzeci? Zise el. 

— Cum aşa? 

— Cei douăzeci pe care i-am câştigat. 

— Când? 

— Când am pariat că vei avea scrisoarea contelui de 
Guiche în opt ceasuri. 

— Ai dreptate. 

Şi-i dădu cei douăzeci de pistoli. Manicamp se repezi şi luă 
aurul cu amândouă mâinile, împrăştiindu-l în cascade pe 
deasupra patului. 

— Iată o a doua slujbă? Murmură Malicorne, fluturând 
hârtia să se usuce? Care, la prima vedere, s-ar părea că mă 
costă mai mult decât cea dintâi, dar... 

Se întrerupse, luă la rândul său pana şi-i scrise lui 
Montalais: „Domnişoara, vesteşte-o pe prietena dumitale că 
rugămintea ei va fi îndeplinită fără îmtârziere; plec ca să 
obţin semnătura; voi face optzeci şi şase de leghe pentru 
dragostea pe care ţi-o port...” 

Apoi, cu zâmbetul lui de demon, continuă fraza pe care o 
întrerupsese: 

— lată o slujbă care, la prima vedere, s-ar părea că mă 
costă mai mult decât cea dintâi, dar... Câştigul va fi, sper, în 
proporţie cu cheltuiala şi domnişoara de La Valliere îmi va 
aduce mai mult decât domnişoara de Montalais, sau altfel... 
Altfel nu mă mai numesc Malicorne. Adio, Manicamp! 

Şi ieşi. 

Capitolul XI Curtea palatului Grammont. 

Când Malicorne ajunse la Etampes, află că atunci chiar 
contele de Guiche plecase la Paris. Malicorne se odihni 
două ceasuri şi se hotări să-şi continue drumul. Ajunse la 


Paris în toiul nopţii, trase la un mic han unde avea obiceiul 
să poposească de câte ori venea în capitală şi a doua zi, la 
ceasurile opt, se prezentă la palatul Grammont. 

Sosise tocmai la timp. Contele de Guiche se pregătea să-şi 
ia rămas bun de la Domnul, înainte de a pleca la Le Havre, 
unde elita nobleţei franceze se dusese s-o întâmpine pe 
Doamna la sosirea ei din Anglia. Malicorne rosti numele lui 
Manicamp şi fu numaidecât introdus. 

Contele de Guiche se afla în curtea palatului Grammont, 
trecându-şi în revistă echipajele, pe care servitorii şi 
grăjdarii le plimbau prin faţa lui. Contele lăuda sau făcea 
observaţii, în mijlocul furnizorilor şi al oamenilor săi, cu 
privire la îmbrăcămintea, la caii şi la hamurile ce-i erau 
înfăţişate, când cineva îi aruncă deodată, în timp ce 
îndeplinea această importantă treabă, numele lui 
Manicamp. 

— Manicamp? Strigă el. Să intre, la naiba, să intre! 

Şi făcu patru paşi spre poartă. Malicorne se strecură prin 
deschizătura porţii şi, privind către contele de Guiche 
surprins că vede un chip necunoscut în locul celui pe care-l 
aştepta, zise: 

— Iertare, domnule conte, dar mi se pare ca s-a întâmplat 
o greşeală: v-a fost anunţat Manicamp însuşi şi nu e decât 
trimisul lui. 

— Ah, ah! Făcu de Guiche cu oarecare răceală. Şi ce-mi 
aduci? 

— O scrisoare, domnule conte. 

Malicorne îi întinse primul bon şi urmări mişcările de pe 
chipul contelui. Acesta citi şi prinse a râde. 

— Iarăşi? Rosti el. Iarăşi o domnişoară de onoare? Ei, dar 
năzdrăvanul ăsta de Manicamp a luat sub aripa lui 
ocrotitoare toate domnişoarele de onoare din Franţa! 

Malicorne făcu o plecăciune. 

— Şi de ce n-a venit el în persoană? Întrebă contele. 

— L-am lăsat în pat. 

— Ah, drace! Înseamnă că iar n-are bani. 


De Guiche ridică din umeri. 

— Dar ce-o fi făcând oare cu toţi banii? 

Malicorne răspunse printr-o mişcare ce voia sa spună că, 
asupra acestui punct, era tot atât de neştiutor ca şi contele. 

— Atunci să se împrumute undeva? Adăugă de Guiche. 

— Da, dar eu bănuiesc un lucru. 

— Care? 

— Că Manicamp nu mai are credit decât la 
dumneavoastră, domnule conte. 

— Asta înseamnă că nu va fi la Le Havre? 

Altă mişcare din partea lui Malicorne. 

— Dar e cu neputinţă! Toată lumea se va afla acolo! 

— Sper, domnule conte, că nu va uita o îndatorire atât de 
înaltă. 

— Ar trebui să fie acum la Paris. 

— Va veni pe un drum mai drept, ca să câştige timpul 
pierdut. 

— Şi unde-i în momentul acesta? 

— La Orleans. 

— Domnule? Zise de Guiche salutând? Dumneata îmi pari 
un bărbat cu gust ales. 

Malicorne era îmbrăcat în costumul lui Manicamp. Salută 
şi el, la rândul lui. 

— Îmi faceţi o mare cinste, domnule? Zise el. 

— Cu cine am plăcerea să vorbesc? 

— Mă numesc Malicorne, domnule. 

— Domnule de Malicorne, cum găseşti tocurile acestor 
pistoale? 

Malicorne era un om dezgheţat, înţelese situaţia. De altfel, 
acel de pus înaintea numelui său îl ridica la înălţimea celui 
care îi vorbea. Privi tocurile cu ochiul unui cunoscător şi, 
fără a şovăi, zise: 

— Puțin cam grele, domnule. 

— Vezi? Făcu de Guiche către şelar? Domnul, care e om de 
gust, găseşte că tocurile dumitale sunt grele; ce ţi-am spus 
eu adineauri? 


Şelarul se înclină, cerând iertare. 

— Dar despre acest cal ce zici? Întrebă de Guiche. L-am 
cumpărat de curând, târguindu-mă mult pentru el. 

— La vedere, mi se pare minunat, domnule conte, dar ar 
trebui să-l încalec spre a-mi da părerea. 

— Ei bine, încalecă-l, domnule de Malicorne şi fă cu el 
două-trei rotiri în jurul manejului. 

Curtea palatului era aşa fel rânduită, încât, la nevoie, 
putea să ţie loc şi de manej. Malicorne, fără să se arate 
câtuşi de puţin încurcat, aşeză bine căpăstrul, strânse frâul, 
se prinse cu mâna stângă de coama calului, îşi vâri piciorul 
în scară, se ridică şi sări în şa. Primul ocol al curţii îl făcu în 
pasul calului. Al doilea, la trap, iar al treilea la galop. Apoi 
se opri în dreptul contelui, cobori din şa şi aruncă frâul în 
mâinile grăjdarului. 

— Ei bine? Îl întrebă contele? Ce părere ai, domnule de 
Malicorne? 

— Domnule conte? Răspunse Malicorne? Calul e de rasă 
mecklemburgică. Privindu-i dinţii ce muşcau zăbala, am 
văzut că a pornit pe al şaptelea an. E vârsta când se 
pregătesc caii pentru război. E uşor de ţinut în frâu. Calul 
cu capul mic, se zice, nu oboseşte niciodată mâna 
călăreţului. Greabănul e puţin cam jos. Rotunjimea crupei 
m-ar face să mă îndoiesc că ar fi de rasă germană pură. 
Trebuie să aibă şi sânge englezesc. Fugarul e sprinten la 
mers, dar saltă puţin în trap şi se cam îndoaie de mijloc. 
Trebuie să se dea atenţie la potcoave. Încolo e uşor de 
strunit. La salturi şi la schim-bările de picior am băgat de 
seamă că e foarte suplu. 

— L-ai judecat bine, domnule de Malicorne? Zise contele. 
Se vede că eşti cunoscător. Apoi, cercetându-l pe noul sosit, 
vorbi: Ai un costum foarte frumos. Presupun că nu l-ai făcut 
în provincie; nu se croieşte cu atâta gust la Tours sau la 
Orleans. 

— Nu, domnule conte, aveţi dreptate, costumul e lucrat la 
Paris. 


— Da, se şi vede... Dar să ne întoarcem la ale noastre... 
Prin urmare, Manicamp vrea să mai facă o domnişoară de 
onoare? 

— După cum vedeţi, despre asta v-a şi scris, domnule 
conte. 

— Cine era cea dintâi? 

Malicorne simţi că i se îmbujorează obrajii. 

— O încântătoare domnişoară de onoare? Se grăbi el să 
răspundă? Domnişoara de Montalais. 

— Aha, aha! Dumneata o cunoşti, domnule? 

— Da, e logodnica mea, sau aproape. 

— Atunci e cu totul altceva... Mii de complimente! Îl lăudă 
de Guiche, de pe buzele căruia stătea să-şi ia zborul o 
glumă de curtean, dar căruia acest titlu de logodnică, dat 
de Malicorne domnişoarei de Montalais, îi reaminti de 
respectul cuvenit femeilor. Şi al doilea brevet pentru cine 
este? Întrebă de Guiche. N-o fi cumva pentru logodnica lui 
de Manicamp?... În acest caz, o deplâng. Biata fată! Va avea 
ca soţ un personaj nu prea de soi! 

— Nu, domnule conte... Al doilea brevet este pentru 
domnişoara de La Baume Le Blanc de La Valliere. 

— Necunoscută? Zise de Guiche. 

— Necunoscută? Da, domnule? Răspunse Malicorne, 
zâmbind la rândul lui. 

— Bun, am să-i vorbesc despre ea Domnului. Dar, spune- 
mi, e în serviciul cuiva? 

— Într-o casă foarte bună, e domnişoară de onoare a 
Doamnei, văduva de la Blois. 

— Cu atât mai bine. Vrei să mă însoţeşti la Domnul? 

— Bucuros, dacă îmi faceţi aceasta cinste. 

— Ai trăsura aici? 

— Nu; am venit călare. 

— În costumul ăsta? 

— Nu, domnule; am sosit de la Orleans cu diligenţa şi mi- 
am schimbat costumul de călătorie, luându-l pe acesta, ca 
să mă prezint la dumneavoastră. 


— Ah, aşa-i, mi-ai spus că vii de la Orleans. 

Şi vâri, mototolind-o, scrisoarea lui de Manicamp în 
buzunar. 

— Domnule? Spuse cu sfială Malicorne? Mi se pare că n-aţi 
citit totul. 

— Cum, n-am citit totul? 

— Nu; erau două scrisori în aceeaşi învelitoare. 

— Ah, ah, eşti sigur? 

— Oh, foarte sigur. 

— la să vedem. Şi contele deschise din nou hârtia. Ah? 
Rosti el? Pe legea mea, ai dreptate! Şi desfăcu scrisoarea pe 
care n-o citise încă. Era de aşteptat? Zise el? Alt bon pentru 
o slujbă pe lângă Domnul! Oh, dar Manicamp ăsta e un sac 
fără fund! Oh, şarlatanul, face negoţ cu ele? 

— Nu, domnule conte, pe aceasta vrea s-o dăruiască 
altcuiva. 

— Cui? 

— Mie, domnule. 

— Dar de ce nu mi-ai spus asta de la început, scumpe 
domnule Mauvaisecorne? 

— Malicorne8! 

— Ah, iartă-mă! Latineasca asta mă încurcă, obiceiul 
păcătos al etimologiilor. Pentru ce, Doamne sfinte, or mai fi 
puşi băieţii de familie să înveţe latineasca? Mala înseamnă 
rău. Înţelegi, e tot una. Mă vei ierta, nu-i aşa, domnule de 
Malicorne? 

— Bunătatea dumneavoastră mă copleşeşte, domnule; dar 
ăsta e un motiv în plus să vă spun numaidecât un lucru. 

— Ce lucru, domnule? 

— Eu nu sunt gentilom; am o inimă bravă, oarecare spirit, 
dar mă numesc simplu Malicorne. 

— Ei bine? Strigă de Guiche privind spre chipul maliţios al 
interlocutorului său? Îmi faci impresia, domnule, a unui om 
cumsecade. Îmi place înfăţişarea dumitale, domnule 
Malicorne; pesemne că ai însuşiri straşnice, de vreme ce te- 


ai împrietenit cu egoistul de Manicamp. Fii sincer şi spune, 
eşti cumva vreun sfânt coborât pe pământ? 

— De ce credeţi asta? 

— La naiba! Fiindcă l-ai făcut să-ţi dăruiască ceva! Nu mi- 
ai spus dumneata că vrea să-ţi dăruiască o slujbă pe lângă 
rege? 

— lertaţi-mă, domnule conte, dar dacă voi primi această 
slujbă, nu el este acela care mi-o va fi dăruit, ci 
dumneavoastră. 

— Şi apoi, nu cred că elţi-ar fi dat-o chiar aşa, pe degeaba. 

— Domnule conte... 

— Aşteaptă: există un Malicorne la Orleans. La dracu! 
Acela îl împrumută cu bani pe domnul prinţ de Conde. 

— Cred că este tatăl meu, domnule. 

— Ah, poftim! Domnul prinţ de Conde îl are pe tată şi acest 
groaznic tocător de bani îl are pe fiu. Fii cu băgare de 
seamă, domnule, îl cunosc bine: te va jumuli până la oase! 

— Numai că eu dau cu împrumut fără dobândă, domnule? 
Zise Malicorne zâmbind. 

— Nu degeaba spuneam eu că eşti un sfânt, sau ceva 
asemănător, domnule Malicorne. Vei avea slujba pe care o 
ceri, altfel să nu mi se mai spună pe nume. 

— Oh, domnule conte, cum să vă mulţumesc! Rosti 
Malicorne plin de bucurie. 

— Să mergem la Prinţ, scumpe domnule Malicorne, să 
mergem la Prinţ. 

Şi de Guiche porni spre ieşire, făcându-i semn lui 
Malicorne să-l urmeze. Dar în clipa când dădeau să treacă 
pragul, din partea cealaltă le ieşi înainte un tânăr. Era un 
bărbat între douăzeci şi patru şi douăzeci şi cinci de ani, în 
costum de călăreț, cu faţa palidă, cu buzele subţiri, cu ochii 
strălu-citori, cu părul şi cu sprâncenele negre. 

— Ei, bună ziua? Zise el numaidccât, împingându-l, ca să 
spunem aşa, pe domnul de Guiche către interiorul curţii. 

— Ah, ah! Dumneata aici, de Wardes? Dumneata, cu cizme, 
cu pinteni şi cu biciuşca în mână! 


— E ţinuta potrivită pentru un om ce se pregăteşte să 
plece la Le Havre. Mâine nu va mai fi nimeni la Paris. 

Şi noul venit îl salută ceremonios pe Malicorne, căruia 
costumul său frumos îi dădea aerul unui prinţ. 

— Domnul Malicorne? Îi spuse de Guiche prietenului său. 

De Wardes se înclină. 

— Domnul de Wardes? Adăugă de Guiche către Malicorne. 

Malicorne se înclină şi el. 

— la spune, de Wardes? Continuă de Guiche? Dumneata 
care eşti la curent cu asemenea lucruri: ce slujbe mai sunt 
de dat la curtea, sau mai bine zis la casa Domnului? 

— La casa Domnului? Făcu de Wardes ridicându-şi ochii în 
sus ca pentru a căuta răspunsul. Să vedem... Aceea de 
mare scutier, cred. 

— Oh! Murmură Malicorne. Să nu vorbim despre astfel de 
posturi, domnule; ambiția mea nu ţinteşte atât de departe. 

De Wardes avea un ochi mult mai pătrunzător ca al lui de 
Guiche: îl cântări pe Malicorne dintr-o singură privire. 

— Adevărul este? Zise el, retezându-i-o? Că pentru a primi 
o astfel de slujbă trebuie să fii duce sau pair. 

— Ceea ce-aş dori eu? Bâigui Malicorne? E o însărcinare 
foarte umilă; nu însemn mare lucru şi nu mă preţuiesc mai 
mult decât ceea ce sunt. 

— Domnul Malicorne, pe care îl vezi aici? Îi spuse de 
Guiche lui de Wardes? E un tânăr de ispravă, care n-are alt 
nenoroc decât acela că nu e gentilom. Dar, dumneata o ştii, 
eu nu fac mare caz de cineva care nu e decât gentilom. 

— Sunt de aceeaşi părere? Zise de Wardes? Numai că, am 
să-ţi amintesc, dragă conte, că, fără un rang, sunt puţine 
speranţe ca cineva să intre în serviciul Domnului. 

— E adevărat? Răspunse contele? Eticheta e strictă. 
Drace, drace! La asta nu m-am gândit. 

— Vai, iată o mare nenorocire pentru mine? Zise Malicorne 
pălind uşor? O mare nenorocire, domnule conte. 

— Dar care nu e fără leac, sper? Răspunse de Guiche. 


— La dracu! Strigă de Wardes. Leacul e ca şi găsit! Vei fi 
făcut gentilom, scumpe domn: eminenţa sa cardinalul 
Mazarin nu se îndeletnicea cu altceva de dimineaţa până 
seara. 

— Încet, încet, de Wardes! Zise contele. Fără glume 
răutăcioase; nu e rostul nostru să facem asemenea glume. 
Nobleţea se poate cumpăra, e adevărat, dar e un mare 
păcat ca nobilii să râdă astfel pe seama ei. 

— Pe legea mea, dumneata eşti un puritan, cum spun 
englezii. 

— Domnul viconte de Bragelonne! Anunţă un valet, în 
mijlocul curţii, aşa cum ar fi făcut-o într-un salon. 

— Ah, scumpe Raoul, vino, vino! Şi tu în cizme! Şi tu cu 
pinteni! le pregăteşti de plecare? 

Bragelonne se apropie de grupul tinerilor şi salută cu acel 
aer grav şi blând ce-i era propriu. Salutul lui se îndrepta 
mai ales către de Wardes, pe care nu-l cunoştea şi ale cărui 
trăsături se înarmaseră cu o ciudată răceală când îl văzu pe 
Raoul apropiindu-se. 

— Prietene? Îi spuse el lui de Guiche? Am venit să-ţi cer să 
fim împreună. Plecăm la Le Havre, presupun. 

— Ah, cu atât mai bine! Minunat! Vom face o călătorie 
foarte plăcută. Domnul Malicorne, domnul de Bragelonne. 
Ah, domnul de Wardes, să ţi-l prezint. 

Tinerii schimbară un salut măsurat. Cele două firi păreau 
de la început hotărâte să se înfrunte una pe alta. De Wardes 
era încrezut, zâmbăreţ, prefăcut; Raoul, serios, deschis, 
dintr-o bucată. 

— Împacă-ne, Raoul, pe mine şi pe de Wardes. 

— Cu privire la ce? 

— Cu privire la nobleţe. 

— Cine s-ar pricepe mai bine la asta, decât un Grammont? 

— Nu-ţi cer să mă măguleşti, îţi cer părerea. 

— Dar mai întâi trebuie să cunosc obiectul discuţiei. 

— De Wardes susţine că se face risipă de titluri; eu susţin 
că titlul nu e totul pentru un bărbat. 


— Şi ai dreptate? Spuse pe un ton liniştit de Bragelonne. 

— Dar şi eu? Sări cu un fel de încăpățânare de Wardes? Şi 
eu, domnule viconte, pretind că am dreptate. 

— Ce anume spuneai dumneata, domnule? 

— Spuneam că se face tot ce e cu putinţă în Franţa, pentru 
ca gentilomii să fie umiliţi. 

— Şi cine face asta? Întrebă Raoul. 

— Regele însuşi; se înconjoară de oameni care nu-i fac 
cinste. 

— Haidade! Strigă de Guiche. Nu ştiu unde dracu ai văzut 
tu asta, de Wardes? 

— O singură pildă. 

Şi de Wardes îl înfăşură pe Bragelonne cu privirea sa. 

— Spune. 

— Ştii cine a fost numit căpitan general de muşchetari, 
slujbă care face mai mult decât aceea de pair, care o întrece 
pe aceea de maregşal al Franţei? 

Raoul începu să se înroşească, întrucât vedea unde voia să 
ajungă de Wardes. 

— Nu; cine a fost numit? Întrebă de Guiche. Şi asta nu s-a 
întâmplat de mult, în orice caz, căci acum opt zile postul era 
încă liber. Ştiu însă că regele l-a refuzat Domnului, care-l 
cerea pentru unul din protejaţii săi. 

— Ei bine, dragul meu, regele l-a refuzat unui protejat al 
Domnului, pentru a-l da cavalerului d'Artagnan, un cadet 
din Gasconia, care n-a făcut altceva decât să-şi târască timp 
de treizeci de ani spada prin anticamere. 

— Iartă-mă, domnule, dacă te întrerup? Zise Raoul, 
aruncându-i o privire plină de asprime lui de Wardes? Dar 
mă faci să cred că dumneata nu-l cunoşti pe cel despre care 
vorbeşti. 

— Nu-l cunosc pe domnul d'Artagnan? Eh, Doamne, dar 
cine nu-l cunoaşte? 

— Cei care-l cunosc, domnule? Vorbi Raoul cu mai multă 
stăpânire, dar şi cu răceală? Sunt datori să spună că, dacă 
nu e un gentilom pe măsura regelui, ceea ce nu e de loc 


vina lui, se ridică la aceeaşi treaptă cu toţi regii de pe 
pământ prin curaj şi loialitate. lată părerea mea, domnule, 
şi, har cerului, îl cunosc pe domnul d'Artagnan de când am 
deschis ochii pe lume. 

De Wardes vru să răspundă, dar de Guiche îl întrerupse. 

Capitolul XII Portretul Doamnei. 

Discuţia ameninţa să se învenineze şi de Guiche înţelese 
prea bine aceasta. Într-adevăr, în privirea lui Bragelonne 
stăruia o licărire de pornire duşmănoasă. În a lui de Wardes 
se citea parcă ceva ca o pregătire de atac. Fără să-şi dea 
seama de ceea ce colcăia în sufletele celor doi prieteni ai 
lui, de Guiche se gândi să oprească încăierarea pe care 
simţea că e gata s-o înceapă fie unul, fie altul, sau amândoi 
deodată. 

— Domnilor? Zise el? Trebuie să ne despărţim: e timpul să 
mă duc la Domnul. Să ne vedem de treburile noastre: tu, de 
Wardes, vino cu mine la Luvru; tu, Raoul, rămâi stăpânul 
casei şi cum eşti sfetnicul a tot ce se face aici, îţi vei arunca 
ochii şi asupra pregătirilor pentru plecarea mea. 

Raoul, ca omul care nu caută, dar nici nu se teme de 
gâlceavă, făcu un semn de încuviinţare din cap şi se aşeză 
pe o bancă la soare. 

— Foarte bine? Zise de Guiche? Stai acolo, Raoul şi pune 
să ţi se arate cei doi cai pe care i-am cumpărat; îmi vei 
spune părerea ta, căci i-am cumpărat cu învoiala ca tu să 
consfinţeşti târgul. Ah, iartă-mă, am uitat să te întreb, ce 
face domnul conte de La Fere? 

Şi, rostind aceste cuvinte, se uită la de Wardes, cu gândul 
de a încerca să vadă pe chipul lui efectul produs asupra sa 
de numele tatălui lui Raoul. 

— Mulţumesc? Răspunse tânărul? Domnul conte e bine. 

O scânteiere de ură străfulgeră în ochii lui de Wardes. De 
Guiche păru a nu observa această lucire haină şi, ducându- 
se să-i strângă mâna lui Raoul, îi spuse: 

— Ne-am înţeles, nu-i aşa, Bragelonne, vei veni să ne cauţi 
în curtea palatului Regal, da? Apoi, făcându-i semn lui de 


Wardes să-l urmeze, căci acesta se bâţâia când pe un picior, 
când pe altul, zise: Să mergem; vino cu noi, domnule 
Malicorne. 

Acest nume îl făcu pe Raoul să tresară. 1 se păru că mai 
auzise undeva pronunţându-se acest nume, dar nu-şi putea 
aduce aminte cu ce prilej. În timp ce încerca să-şi 
amintească, pe jumătate cu gândurile aiurea, pe jumătate 
răscolit încă de convorbirea cu de Wardes, ceilalţi trei 
porniră spre Palatul Regal, unde îşi avea reşedinţa Domnul. 

Pe drum, Malicorne îşi dădu seama de două lucruri. 
Primul, că cei doi tineri aveau de vorbit amândoi; al doilea, 
că el nu se cădea să meargă în acelaşi rând cu ei. Rămase, 
deci, ceva mai în urmă. 

— Ce te-a apucat? Îi spuse de Guiche însoţitorului său 
după ce ieşiră pe poarta palatului Grammont. Îl ataci pe 
domnul d'Artagnan şi asta de faţă cu Raoul! 

— Ei şi? Făcu de Wardes. 

— Cum ei şi? 

— Aşa; n-avem voie să-l atacăm pe domnul d'Artagnan? 

— Dar ştii bine că domnul d'Artagnan reprezintă un sfert 
din ceea ce, atât de glorios şi atât de vitejesc, se înţelege 
prin Muşchetari. 

— O fi; dar nu văd pentru ce asta m-ar împiedica să-l urăsc 
pe domnul d'Artagnan. 

— Ce ţi-a făcut? 

— Oh, mie, nimic. 

— Atunci de ce să-l urăşti? 

— Întreabă despre asta umbra tatălui meu. 

— Într-adevăr, scumpul meu de Wardes, mă uimeşti! 
Domnul d'Artagnan nu e dintre oamenii care să lase în 
urma lor o duşmănie, fără să fi dat socoteală de ea. Tatăl 
dumitale, mi s-a spus, era la rândul lui un pricinaş. Or, nu 
există vrăjmăşie, oricât de aspră, care să nu fie spălată cu 
sânge printr-o dreaptă şi loială lovitură de spadă. 

— Ce vrei, dragă prietene, această ură dăinuia între 
părintele meu şi domnul d'Artagnan; tatăl meu m-a crescut, 


încă din copilărie, cu ea în suflet şi e o moştenire de neuitat. 

— Şi ura asta se îndrepta numai către domnul d'Artagnan 
singur? 

— Oh, domnul d'Artagnan era prea strâns legat de ceilalţi 
trei prieteni ai lui pentru ca veninul să nu se reverse şi 
asupra lor; ura aceasta e atât de puternică, te rog să mă 
crezi, încât, la nevoie, nici ceilalţi nu se vor putea plânge că 
sunt nesocotiţi. 

De Guiche îşi aţinti privirea asupra lui de Wardes; se 
cutremură văzând zâmbetul necruţător al celuilalt. Ceva, ca 
un fel de presimţire, îi zgudui gândurile; îşi spuse că 
vremea luptelor cu spada între gentilomi trecuse, dar că 
ura, cuibărită în adâncul inimii, în loc să se topească acolo, 
se întărea şi mai mult; că uneori un zâmbet e tot atât de 
cumplit ca şi o ameninţare şi că, într-un cuvânt, după 
părinţi, care se duşmăniseră din tot sufletul şi se 
înfruntaseră cu tăria braţului, venea rândul fiilor; că aceştia 
se vor duşmăni cu aceeaşi putere, dar că nu se vor mai 
lupta între ei decât cu armele intrigii şi ale trădării. Şi cum 
de Guiche nu-l putea bănui pe Raoul în stare de a folosi 
trădarea sau intriga, tocmai pentru el se temea mai mult. 
Însă, în vreme ce acesta gânduri negre îi întunecau fruntea 
lui de Guiche, de Wardes păru a fi reuşit să se stăpânească. 

— De fapt? Zise acesta? Eu nu am nimic cu domnul de 
Bragelonne; nici nu-l cunosc măcar. 

— Oricum, de Wardes? Îi răspunse de Guiche cu oarecare 
asprime? Nu uita un lucru, că Raoul e unul dintre cei mai 
buni prieteni ai mei. 

De Wardes se înclină. Convorbirea se întrerupse aici, cu 
toate că de Guiche se strădui să citească mai adânc în inima 
lui de Wardes; dar acesta, hotărât, fără îndoială, să-şi 
păstreze taina, rămase ferecat în el însuşi. De Guiche îşi 
făgădui atunci să încerce să ajungă la mai multă înţelegere 
cu Raoul. 

Între timp se apropiaseră de Palatul Regal, care era 
înconjurat de o mulţime de curioşi. Suita Domnului aştepta 


ultimele lui ordine pentru a încăleca pe cai şi a însoţi 
ambasadorii însărcinaţi s-o aducă la Paris pe tânăra 
principesă. Luxul cailor, al armelor şi al livrelelor înlocuia, 
în momentul acela, datorită cuminţeniei mulțimilor şi 
tradiţiei de respectuoasă admiraţie faţă de regi, uriaşele 
cheltuieli acoperite prin impozite. Mazarin spusese: „Lăsaţi- 
i să cânte, dar numai să plătească!” Ludovic al XIV-lea 
spunea: „Lăsaţi-i să vadă”. Vederea luase locul glasului; 
mulţimea putea încă să privească, dar nu mai putea să 
cânte. 

Domnul de Guiche îi lăsă pe de Wardes şi pe Malicorne la 
capătul scării celei mari; el, bucurându-se de favoarea 
Prințului, împreună cu cavalerul de Lorraine, care-i zâmbea 
cu toată gura, deşi nu putea să-l sufere, urcă direct în 
apartamentele Domnului. Îl găsi pe tânărul Prinţ în faţa 
oglinzii, sulemenindu-şi obrajii cu roşu. Într-un colţ al 
cabinetului, domnul cavaler de Lorraine, întins pe perne, 
tocmai îşi frizase părul lung şi blond şi acum şi-l răsucea 
între degete, aşa cum ar fi făcut o femeie. Prinţul, auzind 
paşi, întoarse capul şi, zărindu-l pe conte, îl întâmpină: 

— Ah, tu eşti, Guiche? Vino aici şi spune-mi adevărul. 

— Da, monseniore, ştiţi că ăsta e cusurul meu. 

— Închipuieşte-ţi, Guiche, că urâciosul acesta de cavaler 
îmi face mereu sânge rău. 

Cavalerul dădu din umeri. 

— Cum asta, monseniore? Întrebă de Guiche. După câte 
ştiu, domnul cavaler n-are asemenea obiceiuri. 

— Ei bine, pretinde? Continuă Prinţul? Că domnişoara 
Henriette e mai bine ca femeie, decât aş fi eu ca bărbat. 

— Luaţi seama, monseniore? Zise de Guiche încruntându- 
şi sprâncenele? Mi-aţi cerut să spun adevărul. 

— Da? Rosti Domnul aproape tremurând. 

— Ei bine, am să vi-l spun. 

— Nu te grăbi, Guiche! Strigă Prinţul. Ai destulă vreme. 
Priveşte-mă cu atenţie şi aminteşte-ţi de Doamna; de altfel, 
iată-i portretul, ţine-l. 


Şi-i întinse miniatura, lucrată cu multă fineţe. De Guiche 
luă portretul şi-l cercetă îndelung. 

— Pe cinstea mea? Zise el? lată, monseniore, un chip 
adorabil. 

— Dar uită-te şi la mine, priveşte-mă acum şi pe mine! 
Strigă Prinţul, încercând să abată către el atenţia contelui, 
absorbit în întregime de admirarea portretului. 

— Într-adevăr, e ceva minunat! Murmură de Guiche. 

— Eh, s-ar zice? Continuă Domnul? Că n-ai văzut-o 
niciodată pe această copilă. 

— Am văzut-o, monseniore, dar, e adevărat, sunt cinci ani 
de atunci şi timpul produce schimbări mari de la o copilă de 
doisprezece ani la o domnişoară de şaptesprezece. 

— În fine, părerea ta, spune-o, s-o auzim! 

— Părerea mea e că portretul pare înfrumusețat, 
monseniore. 

— Oh, fără îndoială că da! E înfrumusețat? Zise Prinţul, 
bucurându-se. Dar presupune că n-ar fi şi spune-mi părerea 
ta. 

— Monseniore, alteţa voastră trebuie să fie fericită că are 
o logodnică atât de încântătoare. 

— Fie; e părerea ta despre ea; dar despre mine? 

— Cred, monseniore, că sunteţi prea frumos pentru un 
bărbat. 

Cavalerul de Lorraine începu să râdă cu hohote. Domnul 
înţelese tot ceea ce putea să fie o judecată severă în 
părerea contelui cu privire la el. Încruntă din sprâncene. 

— Am nişte prieteni prea puţin binevoitori? Rosti el. 

De Guiche se mai uită o dată la portret; dar, după câteva 
secunde de contemplare, îl înapoie Prințului, cu jenă, 
spunând: 

— Credeţi-mă, monseniore, aş prefera să contemplu de 
zece ori chipul alteţei voastre, decât o dată pe-al Doamnei. 

Fără îndoială, cavalerul găsi că se ascunde ceva misterios 
în aceste cuvinte, care rămaseră neînţelese de Prinţ, căci 
strigă: 


— Ei bine, atunci însuraţi-vă! 

Domnul continuă să-şi dea cu roşu; pe urmă, după ce 
termină, mai privi o dată portretul, apoi se uită în oglindă şi 
zâmbi. De bună seamă, era mulţumit de această 
comparaţie. 

— De altfel, e foarte drăguţ din partea ta că ai venit? Îi 
spuse el lui de Guiche. Mi-era teamă că ai să pleci fără a 
trece să-ţi iei rămas bun de la mine. 

— Monseniorul mă cunoaşte prea bine pentru a nu mă 
crede în stare de o asemenea lipsă de cuviinţă. 

— Şi, afară de asta, ai să-mi ceri poate ceva înainte de a 
părăsi Parisul? 

— Ei bine, alteţa voastră a ghicit: am, într-adevăr, să-i fac o 
rugăminte. 

— Bun, vorbeşte. 

Cavalerul de Lorraine deveni numai ochi şi urechi; i se 
părea că orice favoare obţinută de altul era un furt din ceea 
ce i se cuvenea lui. Dar întrucât contele de Guiche şovăia, 
Prinţul îl întrebă: 

— E vorba de bani? Dacă da, ai nimerit-o cum nu se poate 
mai bine; sunt foarte bogat. Domnul intendent superior mi- 
a trimis cincizeci de mii de pistoli. 

— Mulţumesc alteţei voastre, dar nu e vorba de bani. 

— Atunci despre ce e vorba? Să vedem. 

— De un brevet pentru o domnişoară de onoare. 

— Pentru Dumnezeu, Guiche, ai devenit un protector fără 
pereche! Zise Prinţul cu oarecare dispreţ. N-ai să-mi mai 
vorbeşti oare decât de gâsculiţe? 

Cavalerul de Lorraine zâmbi; el ştia că monseniorului nu-i 
prea plăceau oamenii care cereau favoruri pentru femei. 

— Monseniore? Zise contele? Nu eu sunt acela care 
ocroteşte direct persoana în chestiune; e unul din prietenii 
mei. 

— Ah, asta-i altceva! Şi cum se numeşte protejata 
prietenului dumitale? 


— Domnişoara de La Baume Le Blanc de La Valliere, care 
e mai de mult domnişoară de onoare a Doamnei, văduva de 
la Blois. 

— Ah, o şchioapă! Zise cavalerul de Lorraine, lungindu-se 
pe perna sa. 

— O şchioapă?! Repetă Prinţul. Doamna să aibă aşa ceva 
sub ochii ei? Doamne, nu, ar fi prea primejdios pentru când 
va fi însărcinată. 

Cavalerul de Lorraine izbucni în râs. 

— Domnule cavaler? 1 se adresă de Guiche? Nu e frumos 
ceea ce faci: eu cer un lucru şi dumneata îmi pui beţe-n 
roate! 

— Ah, iartă-mă, domnule conte? Răspunse cavalerul de 
Lorraine, neliniştit de tonul cu care contele accentuase 
cuvintele sale? N-am avut această intenţie şi, de altfel, cred 
că o confund pe domnişoara cu altcineva. 

— Fără îndoială şi te încredinţez eu că o confunzi. 

— Spune, ţii mult la asta, Guiche? Întrebă Prinţul. 

— Mult, monseniore. 

— Ei bine, s-a făcut! Dar să nu-mi mai ceri alt brevet, căci 
nu mai e nici un loc. 

— Ah! Exclamă cavalerul. E amiază; ceasul hotărât pentru 
plecare. 

— Mă goneşti, domnule? Îi aruncă contele. 

— Oh, conte, dumneata mă chinuieşti astăzi! Răspunse 
cavalerul cu un zâmbet îngăduitor. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, conte! Pentru numele lui 
Dumnezeu, cavalere! Îi mustră Domnul. Nu vă certaţi astfel 
aici; nu vedeţi că asta îmi face rău? 

— Şi semnătura? Întrebă contele. 

— Scoate un brevet din sertar şi dă-mi-l. 

De Guiche luă brevetul ce-i fusese arătat, cu o mână, iar 
cu cealaltă îi întinse Domnului o pană muiată în cerneală. 
Prinţul semnă. 

— Poftim? Zise el, înapoindu-i brevetul? Însă cu o condiţie. 

— Care? 


— Sa te împaci cu cavalerul. 

— Bucuros? Zise de Guiche. 

Şi-i întinse cavalerului mâna cu o nepăsare ce semăna mai 
degrabă a dispreţ. 

— Du-te, conte? Zise cavalerul, fără să pară câtuşi de puţin 
că observase disprețul contelui? Du-te şi adu-ne o 
principesă care să nu fie mai prejos de portretul ei. 

— Da, du-te şi procedează cu înţelepciune... la spune, pe 
cine iei ca însoțitori? 

— Pe Bragelonne şi pe de Wardes. 

— Doi bravi tovarăşi de drum. 

— Chiar prea bravi! Adăugă cavalerul. Încearcă să-l aduci 
înapoi pe amândoi, conte. 

— Păcătoasă inimă! Murmură de Guiche. Nu vede decât 
răul, oriunde şi oricând. 

Apoi, salutându-l pe Domnul, ieşi. Când ajunse în vestibul, 
flutură în aer brevetul semnat. Malicorne se repezi şi i-l luă 
din mână, tremurând de bucurie. Dar, după ce i-l dădu, de 
Guiche observă că acesta mai aştepta ceva. 

— Răbdare, domnule, răbdare? Îi spuse el omului său? Era 
acolo domnul cavaler şi m-am temut să nu m-aleg cu nimic 
dacă aş fi cerut prea mult dintr-o dată. Aşteaptă, deci, până 
mă întorc. Adio! 

— La revedere, domnule conte; mii de mulţumiri? Zise 
Malicorne. 

— Şi trimite-mi-l pe Manicamp. Dar, ia spune-mi, domnule, 
o adevărat că domnişoara de La Valliere e şchioapă? 

În clipa când rosti aceste cuvinte, un cal se opri din trap la 
spatele lui. De Guiche întoarse capul şi-l văzu pălind pe 
Bragelonne, care tocmai în clipa aceea intrase în curte. 
Bietul îndrăgostit auzise totul. Nu acelaşi lucru se întâmpla 
cu Malicorne, care o şi ştersese din loc. 

„Cu ce rost se vorbeşte aici despre Louise? Se întrebă 
Raoul. Oh, să-l ferească Dumnezeu pe acest de Wardes, 
care zâmbeşte acolo, să spună un cuvânt despre ea, în faţa 
mea!” 


— Gata, domnilor! Strigă contele. Haide, la drum! 

În acea clipă, Prinţul, care îşi sfârşise toaleta, se ivi la 
fereastră. Întreaga escortă îl salută prin urale şi, zece 
minute mai târziu, steaguri, flamuri şi pene fluturau în 
văzduh, în unduirea galopului cailor. 

Capitolul XIII La Le Havre. 

Toată această curte, atât de strălucitoare, atât de veselă, 
atât de însufleţită de simţiri felurite, ajunse la Le Havre 
după patru zile de la plecarea din Paris. Era către ceasurile 
cinci seara; nu se primise încă nici o veste despre Doamna. 
Porniră să-şi caute locuinţe; dar, în legătură cu asta, se 
stârni o mare învălmăşeală între stăpâni, se iscară 
ciorovăieli între lachei. În mijlocul acestei zarve, contelui de 
Guiche i se păru că-l recunoaşte pe Manicamp. Într-adevăr, 
el era cel care tocmai atunci sosea; dar, întrucât Malicorne 
îi luase costumul cel mai frumos, el nu mai putuse găsi 
decât un costum de catifea violetă, brodat cu argint. De 
Guiche îl recunoscu mai mult după costum decât după chip, 
căci văzuse de atâtea ori la Manicamp acest costum violet, 
care era ultima lui salvare. Manicamp se înfăţişă înaintea 
contelui sub o boltă de făclii care mai mult incendiau decât 
luminau poarta pe unde se intra în Le Havre şi care se afla 
nu departe de turnul lui Francisc I. Contele, văzând faţa 
mohorâtă a lui Manicamp, nu-şi putu stăpâni o izbucnire de 
râs. 

— Eh, bietul meu Manicamp? Strigă el? lată-te în violet! 
Eşti cumva în doliu? 

— Sunt în doliu, da? Răspunse Manicamp. 

— După cine, sau după ce? 

— După costumul meu albastru, cu fire de aur, carea 
dispărut şi în locul lui nu l-am mai găsit decât pe acesta; şi 
încă a trebuit să fac economii, nu glumă, ca să-l pot 
răscumpăra. 

— Adevărat? 

— La dracu! Te mai şi miri, după ce mă laşi fără nici un 
ban! 


— În sfârşit, iată-te aici, asta e principalul. 

— Venit pe nişte drumuri nemaipomenit de proaste. 

— Unde eşti găzduit? 

— Găzduit? 

— Da. 

— Dar nu sunt găzduit nicăieri. 

De Guiche începu să râdă iar. 

— Atunci, unde vei fi găzduit? 

— La un loc cu tine. 

— Păi, nici eu nu ştiu unde am să stau. 

— Cum, nu ştii? 

— Fără îndoială; de unde vrei să ştiu unde am să dorm? 

— N-ai reţinut un hotel? 

— Eu? 

— Tu, sau Domnul. 

— Nu ne-am gândit la asta niciunul, nici altul. Oraşul Le 
Havre e mare, presupun şi de vreme ce s-o găsi un grajd 
pentru doisprezece cai şi o casă curată într-un cartier 
bun... 

— O, sunt multe case foarte curate... 

— Ei bine, atunci... 

— Dar nu pentru noi. 

— Cum nu pentru noi? Dar pentru cine? 

— Pentru englezi, la dracu! 

— Pentru englezi? 

— Da, toate sunt închiriate. 

— De cine? 

— De domnul de Buckingham. 

— De cine? Făcu de Guiche, silit, la rostirea acestui nume, 
să-şi ascută auzul. 

— Ei da, dragul meu, de domnul de Buckingham. Înălţimea 
sa a trimis înainte un curier; acest curier a sosit de trei zile 
şi a reţinut toate casele locuibile care se găsesc în oraş. 

— Haide, haide, Manicamp, să ne înţelegem. 

— Doamne, dar ceea ce-ţi spun e destul de limpede, mi se 
pare. 


— Totuşi, domnul de Buckingham nu ocupă doar tot 
oraşul, ce dracu! 

— Nu-l ocupă, e adevărat, fiindcă n-a debarcat încă, dar, 
de îndată ce va debarca, o să-l ocupe. 

— Bun! Dar un om care a luat o casă se va mulţumi cu ea 
şi n-o să vrea să aibă două. 

— Da, dar doi oameni? 

— Fie, două case; patru, şase, zece, dacă vrei; în Le Havre 
sunt însă o sută de case! 

— Ei bine, află că toate o sută sunt închiriate. 

— Cu neputinţă! 

— Măi, dar încăpățânat mai eşti! Când îţi spun că domnul 
de Buckingham a închiriat toate casele din jurul aceleia în 
care va fi găzduită maiestatea sa regina văduvă a Angliei şi 
principesa, fiica ei! 

— Ah, nu zău, iată ceva neobişnuit? Zise de Wardes 
mângâind gâtul calului său. 

— E întocmai precum spun, domnule. 

— Eşti sigur de asta, domnule de Manicamp? 

Şi, punând această întrebare, se uită cu neîncredere la de 
Guiche, ca şi cum ar fi vrut să afle ce temei se putea pune 
pe vorbele prietenului său. 

Între timp se făcuse noapte şi torţele, pajii, lacheii, 
scutierii, caii şi trăsurile se îngrămădeau în faţa porţii şi în 
piaţă; luminile se reflectau în canalul unde năvăleau apele 
mării în plin flux, în vreme ce, dincolo de dig, se zăreau sute 
de capete de curioşi, marinari sau burghezi care căutau să 
nu piardă nimic din tot ce se petrecea acolo. 

În timpul acestor sporovăieli, Bragelonne, ca şi cum ar fi 
fost străin de ceilalţi, stătea pe cal, ceva mai în urma lui de 
Guiche şi privea jocul luminilor ce se răsfrângeau în apă, 
respirând totodată, cu plăcere, mireasma sărată a valurilor 
ce se rostogoleau vuind peste nisip, pietriş şi alge, 
împrăştiindu-şi spuma albă în văzduh şi risipindu-şi vuietul 
în noapte. 


— Dar, mă rog? Strigă de Guiche? Ce l-a împins pe domnul 
de Buckingham să facă atâta provizie de locuinţe? 

— Da? Întrebă şi de Wardes? Ce l-a împins? 

— Oh, un motiv suprem? Răspunse Manicamp. 

— Ei bine, cunoşti acest motiv? 

— Cred că-l cunosc. 

— Atunci vorbeşte. 

— Apleacă-te spre mine. 

— Drace! Nu se poate spune decât în şoaptă? 

— Ai să-ţi dai seama singur. 

— Bun. 

De Guiche se aplecă. 

— Dragostea? Zise Manicamp. 

— Nu mai pricep nimic. 

— Spune mai bine că încă nu pricepi. 

— Vorbeşte desluşit. 

— Ei bine, mulţi cred, domnule conte, că alteţa sa regală 
Domnul va fi cel mai nefericit dintre soţi. 

— Cum adică! Ducele de Buckingham să...? 

— Acest nume aduce nenorocire prinților din casa Franţei. 

— Aşadar, ducele...? 

— Ar fi îndrăgostit nebun de tânăra Doamna, după câte se 
spune şi n-ar vrea pentru nimic în lume ca cineva să se 
apropie de ea, în afară de dânsul. 

De Guiche se înroşi. 

— Bine, bine, mulţumesc! Zise el, strângându-i mâna lui 
Manicamp. Apoi, ridicând capul, adăugă: Pentru numele lui 
Dumnezeu, Manicamp, fă în aşa fel ca planul ducelui de 
Buckingham să nu ajungă la urechile franceze, căci altfel 
vor sclipi sub soarele acestei ţări spade ce nu se tem câtuşi 
de puţin de oţelurile călite englezeşti. 

— De fapt? Zise Manicamp? Această dragoste nu mi-a fost 
dovedită de nimeni şi s-ar putea să fie doar un zvon. 

— Nu? Zise de Guiche? Trebuie să fie ceva adevărat la 
mijloc! 

Şi fără voia lui, dinţii tânărului conte scrâşniră amarnic. 


— Ei bine, la urma urmei, ce-ţi pasă ţie, ce-mi pasă mie? 
Ce mă priveşte pe mine dacă Domnul va fi ceea ce a fost 
răposatul nostru rege? Buckingham tatăl, cu regina; 
Buckingham fiul, cu tânăra Doamna. Treaba lor! 

— Manicamp! Manicamp! 

— Ei, la naiba, e un fapt, sau, în orice caz, o vorbă. 

— Tăcere! Rosti contele. 

— Dar pentru ce tăcere? Zise de Wardes. Un fapt foarte 
onorabil pentru națiunea franceză. Nu eşti de aceeaşi 
părere cu mine, domnule de Bragelonne? 

— Ce fapt? Întrebă cu mâhnire Bragelonne. 

— Că englezii aduc astfel omagiul lor reginelor şi 
prinţeselor dumneavoastră. 

— lartă-mă, n-am auzit despre ce-aţi vorbit şi te-aş ruga să 
mă lămureşti. 

— Foarte simplu: a trebuit ca domnul de Buckingham tatăl 
să vie la Paris pentru ca maiestatea sa regele Ludovic al 
XIII-lea să-şi dea seama că soţia lui este una dintre cele mai 
frumoase femei de la curtea Franţei; trebuie acum ca 
domnul de Buckingham fiul să consacre, prin omagiul pe 
care i-l aduce, frumuseţea unei prințese de sânge francez! 
Va fi de aici încolo un brevet de frumuseţe pentru voi, dat 
fiind că a aprins dragostea într-o inimă de dincolo de mare. 

— Domnule? Răspunse Bragelonne? Nu-mi place să aud 
glumindu-se pe seama unor astfel de lucruri. Noi, 
gentilomii, avem datoria să apărăm cinstea reginelor şi a 
principeselor. Dacă noi vom râde de ele, atunci ce vor face 
lacheii? 

— Oh, oh, domnule? Bâigui de Wardes, care se înroşi 
deodată de mânie? Cum trebuie să iau asta? 

— la-o cum vrei, domnule? Răspunse cu răceală 
Bragelonne. 

— Bragelonne! Bragelonne! Mormăi de Guiche. 

— Domnule de Wardes! Strigă Manicamp, văzând că 
tânărul îşi îndemna calul înspre calul lui Raoul. 


— Domnilor! Domnilor! Îi mustră de Guiche. Nu daţi o 
astfel de pildă în faţa lumii, în stradă. De Wardes, nu ai 
dreptate. 

— Nu am dreptate? De ce? Vreau să-mi spui! 

— Nu aveţi dreptate deoarece vorbiţi totdeauna de rău pe 
cineva sau ceva? Răspunse Raoul cu necruţătorul lui sânge 
rece. 

— Iartă-l, Raoul? Spuse de Guiche încet. 

— Să nu vă bateţi înainte dea vă fi odihnit măcar; nu veţi 
face nici o scofală? Zise Manicamp. 

— Haide, haide! Strigă de Guiche. Înainte, domnilor, 
înainte! 

Şi, cu acestea, dând la o parte caii şi pajii, îşi făcu drum 
până la piaţa înconjurată de mulţime, trăgând după el 
întregul cortegiu al francezilor. O poartă mare, ce da într-o 
curte, era deschisă; de Guiche intră în acea curte; 
Bragelonne, de Wardes, Manicamp şi încă trei sau patru 
gentilomi îl urmară. Acolo ţinură un fel de consiliu de 
război; se sfătuiră asupra mijlocului pe care trebuiau să-l 
folosească pentru a salva demnitatea suitei franceze. 
Bragelonne fu de părere să se respecte dreptul de 
întâietate. De Wardes propuse să se ocupe milităreşte 
oraşul. Această propunere i se păru cam pripită lui 
Manicamp. El socotea că e mai bine să se odihnească mai 
întâi; era lucrul cel mai cuminte pe care-l aveau de făcut. 
Din păcate, pentru a-i urma sfatul, le lipsea ceea ce era mai 
important: o casă şi câteva paturi. De Guiche stătu puţin pe 
gânduri, apoi spuse cu glas tare: 

— Cine mă iubeşte, mă urmează! 

— Şi oamenii? Întrebă un paj care se apropiase de grup. 

— Toată lumea! Strigă înflăcăratul tânăr. Haide, 
Manicamp, du-ne la casa unde urmează să tragă alteţa sa 
Doamna. 

Fără să bănuiască ce gânduri are contele, prietenii lui îl 
urmară, escortaţi de mulţimea ale cărei aclamații şi strigăte 
de bucurie păreau o fericită prevestire a planului, încă 


necunoscut, spre a cărui făurire se îndrepta această 
focoasă tinerime. Vântul sufla cu putere dinspre port şi-i lua 
pe sus în rafale lungi. 

Capitolul XIV Pe Mars. 

Ziua următoare se arăta ceva mai liniştită, cu toate că 
vântul sufla fără încetare. Totuşi, soarele se ridicase într- 
unul din acei nori purpurii, frângându-şi razele sângerii în 
creasta valurilor negre. 

Din vârful turnurilor de veghe, zarea era scrutată cu 
nerăbdare. Către ceasurile unsprezece dimineaţa, în 
depărtare apăru un bastiment; acest bastiment se apropia 
de țărm cu toate pânzele întinse; altele două îl urmau la o 
distanţă de o jumătate de nod. Înaintau ca nişte săgeți 
zvârlite de un arcaş puternic; şi totuşi marea era atât de 
agitată, încât iuţeala mersului lor nu putea învinge furia 
talazurilor care înclinau corăbiile când în dreapta, când în 
stânga. Curând, forma vaselor şi culoarea flamurilor dădură 
putinţa să se vadă că erau nave englezeşti. În frunte plutea 
bastimentul pe care se afla Prinţesa, purtând pavilionul 
amiralităţii. Numaidecât, pe țărm se răspândi zvonul că 
Prinţesa sosea. Toată nobilimea franceză alergă în port; 
poporul se îngrămădi pe cheiuri şi pe diguri. După două 
ceasuri, navele se strânseră în jurul vasului amiral şi, 
neîncumetându-se pesemne să pătrundă pe gura strâmtă a 
portului, aruncară câteşitrele ancorele între Le Havre şi 
satul Heve. Odată manevra sfârşită, vasul amiral salută 
Franţa prin douăsprezece lovituri de tun, cărora le 
răspunse, lovitură după lovitură, bateria din fortul Francisc 
I. Îndată după aceea, o sută de ambarcaţiuni porniră spre 
larg; toate erau împodobite cu stofe scumpe şi erau 
încărcate cu gentilomi francezi ce sa duceau să întâmpine 
vasele ancorate. Dar, văzând cum aceste bărci se luptau cu 
marea chiar în port, văzând apoi valurile ce se înălţau cât 
munţii şi se rostogoleau pe plajă, dincolo de diguri, cu un 
muget îngrozitor, nimeni nu putea crede că ele vor face mai 


mult de un sfert din drumul până la vasele din larg, fără să 
fie înghiţite de talazuri. 

În pofida vântului şi a mării înfuriate, o barcă pilot se 
pregătea să iasă din port pentru a se duce să se pună la 
dispoziţia vasului amiral englez. De Guiche, care căutase 
printre micile ambarcaţiuni de acolo una mai solidă decât 
celelalte, cu ajutorul căreia să poată ajunge la vasele 
engleze, zări vasul pregătindu-se de plecare şi se bucură. 

— Raoul? Zise el? Nu găseşti că e ruşinos pentru nişte 
făpturi înțelepte şi puternice ca noi să dea înapoi în faţa 
acestei forţe brutale a vântului şi a apei? 

— Tocmai la asta mă gândeam şi eu acum? Răspunse 
Bragelonne. 

— Ei bine, vrei să ne îmbarcăm pe corăbioara aceea şi să o 
luăm înainte? Vrei şi tu, de Wardes? 

— Luaţi seama, o să vă înecaţi? Îi preveni Manicamp. 

— Nici nu mă gândesc? Răspunse de Wardes? Întrucât, cu 
vântul în faţă, aşa cum îl veţi avea, nu veţi putea ajunge la 
vase. 

— Aşadar, nu vrei? 

— Nu, pe legea mea! Mi-aş da bucuros viaţa într-o luptă cu 
oamenii? Declară el aruncându-i o privire piezişă lui 
Bragelonne? Dar să mă războiesc împotriva unor valuri de 
apă sărată, zău că n-am chef de-aşa ceva. 

— Iar eu? Adăugă Manicamp? Chiar de-ar trebui să ajung 
cu orice preţ la vasele acelea, m-aş teme înainte de toate să 
nu-mi prăpădesc singurul costum curat ce mi-a mai rămas; 
apa sărată stropeşte şi pătează. 

— Prin urmare, nici tu nu vrei? Întrebă de Guiche. 

— De bună seamă că nu, te rog să mă crezi şi de astă dată 
sunt foarte hotărât. 

— Dar, ia priviţi? Strigă de Guiche? Priveşte, de Wardes, 
priveşte şi tu, Manicamp: acolo, pe puntea vasului amiral, 
stau prinţesele şi se uită la noi. 

— Un motiv în plus, dragul meu, să nu ne facem de râs în 
faţa lor, scăldându-ne în valurile mării. 


— Asta e ultimul tău cuvânt, Manicamp? 

— Da. 

— Ăsta e ultimul tău cuvânt, de Wardes? 

— Da. 

— Atunci mă voi duce singur. 

— Nu? Zise Raoul? Merg şi eu cu tine; mi se pare că aşa 
ne-am înţeles. 

Adevărul este că Raoul, cântărind primejdia cu sânge rece, 
fără nici un fel de ambiţie, vedea bine pericolul; dar el ţinea 
cu tot dinadinsul să facă un lucru de la care de Wardes 
dăduse înapoi. 

Vasul pornise la drum. De Guiche strigă: 

— Hei, cei din barcă! Nu mai aveţi două locuri? 

Şi înfăşurând cinci sau şase pistoli într-o bucăţică de 
hârtie, îi aruncă de pe chei în barcă. 

— Se vede treaba că nu vă e teamă de apa sărată, 
domnişorilor? Zise stăpânul bărcii. 

— Nu ne e teamă de nimic? Răspunse de Guiche. 

— Dacă-i aşa, poftiţi, viteji gentilomi. 

Barca se apropie de chei şi cei doi tineri săriră în ea, unul 
după altul, cu aceeaşi uşurinţă. 

— Acum, curaj, băieţi! Strigă de Guiche. În această pungă 
se mai găsesc încă douăzeci de pistoli; dacă vom ajunge la 
vasul amiral, sunt ai voştri. 

Numaidecât, vâslaşii se încovoiară deasupra vâslelor şi 
barca îşi luă zborul pe deasupra valurilor. Toată lumea 
urmărea cu încordare această faptă cutezătoare; populaţia 
din Le Havre se îndesa pe diguri; toate privirile erau 
aţintite spre barcă. Uneori, plăpânda găoace de scânduri 
rămânea o clipă încremenită deasupra crestei înspumate, 
pentru ca deodată să se prăbuşească apoi într-un abis 
mugind, în care părea că se pierde. Totuşi, după un ceas de 
luptă, ajunse în apele vasului amiral, de la care se 
desprinseră două bărcuţe trimise să-i vină în ajutor. 

Pe puntea din spate a vasului amiral, adăpostite sub un 
baldachin de catifea şi hermină, sprijinit pe stâlpi puternici, 


doamna Henriette, văduva şi tânăra Doamnă, avându-l 
alături de ele pe amiralul conte de Norfolk, priveau 
îngrozite barca aceea care aci era ridicată spre slava 
cerului, aci era aruncată în fundul iadului şi pe a cărei 
pânză neagră se distingeau şi mai bine, ca două apariţii 
luminoase, cele două chipuri nobile ale celor doi gentilomi 
francezi. Echipajul, rezemat de marginile punţii sau agăţat 
printre frânghii, întâmpina cu strigăte de bucurie 
îndrăzneala celor doi tineri curajoşi, îndemânarea 
cârmaciului şi puterea vâslaşilor. Urale de triumf salutară 
sosirea lor la bord. Contele de Norfolk, un tânăr chipeş, de 
vreo douăzeci şi şase, douăzeci şi opt de ani, înaintă câţiva 
paşi spre ei. 

De Guiche şi Bragelonne urcară încet scara de la tribord, 
apoi, însoţiţi de contele de Norfolk, care îşi reluă locul 
alături de ele, se înclinară în faţa prinţeselor. Respectul, dar 
mai ales un fel de teamă, de care el nu-şi dădea seama, îl 
împiedicaseră până atunci pe contele de Guiche să o 
privească în faţă pe tânăra Doamnă. Aceasta, dimpotrivă, îl 
remarcase de la început şi o întrebase pe mamă: 

— Nu cumva e Domnul acela care vine în barcă? 

Doamna Henriette, care-l cunoştea pe Domnul mai bine 
decât fiica ei, zâmbise în faţa acestei amăgiri a amorului 
propriu al fiicei şi răspunse: 

— Nu, acesta e domnul de Guiche, favoritul lui. 

La acest răspuns, tânăra Prinţesă fu nevoită să-şi 
stăpânească instinctiva bunăvoință provocată de 
îndrăzneala contelui. 

Într-adevăr, chiar în clipa când Prinţesa punea această 
întrebare, de Guiche, cutezând în sfârşit să-şi ridice ochii 
spre ea, putu să compare originalul cu portretul. Când văzu 
acea înfăţişare palidă, acei ochi înflăcăraţi, acel minunat 
păr castaniu, gura tremurândă şi gestul acela cu adevărat 
regesc, ce părea că mulţumeşte şi încurajează totodată, fu 
cuprins de o asemenea tulburare, încât, dacă n-ar fi fost 
alături de el Raoul, care-i dădu braţul, s-ar fi clătinat pe 


picioare. Privirea uimită a prietenului său şi un gest 
binevoitor al reginei îl făcură pe de Guiche să-şi revină în 
fire. În puţine cuvinte, îşi arătă misiunea, spuse că este un 
trimis al Domnului şi salută, după rangul fiecăruia şi în felul 
cum îl primi fiecare, pe amiral şi pe ceilalţi seniori englezi 
ce erau grupaţi în jurul principeselor. Îl prezentă apoi şi pe 
Raoul, căruia i se făcură onorurile cuvenite? Toată lumea 
ştia în ce măsură contribuise contele de La Fere la 
restauraţia regelui Carol al II-lea; în afară de asta, tot 
contele era acela care fusese însărcinat cu ducerea 
tratativelor pentru înfăptuirea acestei căsătorii, care o 
readucea în Franţa pe nepoata lui Henric al IV-lea. 

Raoul vorbea foarte bine englezeşte; se făcu deci 
interpretul prietenului său pe lângă tinerii seniori englezi, 
cărora limba franceză nu le era de loc familiară. 

În acel moment apăru un tânăr de o frumuseţe desăvârşită 
şi de o impunătoare bogăţie în ceea ce privea costumul şi 
armele. El se apropie de principese, care vorbeau acum cu 
contele de Norfolk, şi, cu un glas ce nu-i putea ascunde 
nerăbdarea, zise: 

— Haideţi, doamnelor, este timpul să coborâm la țărm şi 
tocmai voia să ia braţul pe care tânărul i-l oferea cu o 
vioiciune plină de nuanţe în care se puteau citi multe 
lucruri, când amiralul făcu un pas şi se aşeză între tânăra 
Doamnă şi noul venit. 

— O clipă, dacă îngăduiţi, milord de Buckingham? Zise el. 
Debarcarea nu este cu putinţă pentru femei, la ceasul 
acesta. Marea e prea agitată acum; dar, către ceasurile 
patru, este de aşteptat ca vântul să se potolească, astfel 
încât vom debarca mai înspre seară. 

— Daţi-mi voie, milord? Răspunse Buckingham cu o iritare 
pe care nu căuta să şi-o mai ascundă. Reţineţi aceste 
doamne şi nu aveţi dreptul s-o faceţi. Dintre doamne, una 
aparţine, vai! De azi încolo, Franţei şi, după cum vedeţi, 
Franţa o cere prin glasul ambasadorilor ei. 


Şi arătă cu mâna spre de Guiche şi spre Raoul, pe care îi 
salută în acelaşi timp. 

— Nu presupun? Răspunse amiralul? Că e în intenţia 
acestor domni să expună viaţa principeselor. 

— Milord, aceşti domni au venit în contra vântului; 
îngăduiţi-mi să cred că primejdia nu poate fi mai mare 
pentru doamne, care vor merge în direcţia vântului. 

— Aceşti domni sunt foarte bravi? Zise amiralul. Aţi 
observat că erau mulţi bărbaţi în port, dar niciunul n-a 
îndrăznit să-i urmeze. Pe deasupra, dorinţa de a prezenta 
cât mai repede cu putinţă omagiile lor Doamnei şi ilustrei 
sale mame i-a făcut să înfrunte marea, foarte rea astăzi 
chiar pentru marinari. Dar pilda acestor domni, pe care-o 
voi slăvi în faţa statului meu major, nu trebuie să fie una şi 
pentru doamne. 

O privire furişă a Doamnei surprinse roşeaţa ce acoperea 
obrajii contelui. Această privire îi scăpă lui Buckingham. El 
n-avea ochi decât ca să-l supravegheze pe Norfolk. Era, în 
chip vădit, gelos pe amiral şi părea să ardă de dorinţa de a 
le smulge pe principese de pe solul acesta mişcător al 
vaselor, unde amiralul era rege. 

— De altfel? Reluă Buckingham? Fac apel la Doamna însăşi 
să hotărască. 

— lar eu, milord? Răspunse amiralul? Fac apel la 
conştiinţa mea şi la răspunderea mea. Am făgăduit să o 
redau pe Doamna sănătoasă şi teafără Franţei, îmi voi ţine 
făgăduiala. 

— Cu toate acestea, domnule... 

— Milord, îngăduiţi-mi să vă amintesc că aici comand eu 
singur. 

— Milord, vă daţi seama ce spuneţi? Rosti Buckingham cu 
trufie. 

— Ştiu foarte bine şi o repet: aici comand eu singur, milord 
şi totul trebuie să mi se supună? Marea, vântul, navele, 
oamenii. 


Cuvintele acestea erau mari şi fură rostite cu multă 
nobleţe. Raoul observă efectul produs de ele asupra lui 
Buckingham. Acesta tremura din tot corpul şi se sprijini de 
unul din stâlpii cortului, ca să nu cadă; ochii i se înroşiră de 
furie, iar mâna cu care nu se sprijinea i se împlântă pe 
mânerul spadei. 

— Milord? Vorbi regina? Permiteţi-mi să vă spun că sunt 
întru totul de părerea contelui de Norfolk; şi apoi, chiar 
dacă vremea ar fi fost frumoasă şi prielnică, iar nu 
amenințătoare cum este în clipa de faţă, tot ar trebui să-i 
mai acordăm câteva ceasuri ofițerului care ne-a adus atât 
da bine şi cu o îngrijire atât de mare până în apropierea 
coastelor Franţei, unde va trebui să ne părăsească. 

Buckingham, în loc să răspundă, o întrebă cu privirea pe 
tânăra Doamnă. Aceasta, pe jumătate ascunsă sub faldurile 
de catifea şi aur ce-o adăposteau, nu asculta aproape de loc 
această discuţie, preocupată să-l privească pe contele de 
Guiche, care stătea de vorbă cu Raoul. Aceasta fu o nouă 
lovitură pentru Buckingham, care credea că descoperă în 
privirea Principesei Henriette un simţământ ceva mai adânc 
decât cel al simplei curiozităţi. Se retrase împleticindu-se şi 
se rezemă de catargul cel mare. 

— Domnul de Buckingham n-are stofă de marinar? Zise 
regina-mamă în franţuzeşte? lată, fără îndoială, pentru ce 
ţine atât de mult să pună mai repede piciorul pe uscat. 

Tânărul auzi aceste cuvinte, păli, lăsă braţele să-i cadă cu 
deznădejde pe lângă trup şi se depărta încet, amestecând 
într-un suspin amar vechea lui iubire şi noua sa ură. 

Trecând peste toate acestea, amiralul, fără să ţină de altfel 
seama de proasta dispoziţie a lui Buckingham, le invită pe 
principese în cabina lui de la prora, unde fusese întinsă o 
masă îmbelşugată, demnă de înalții lui oaspeţi. Amiralul se 
aşeză la dreapta Doamnei, iar pe contele de Guiche îl puse 
la stânga ei. Era locul pe care-l ocupa de obicei 
Buckingham. De aceea, când intră în sala de mese, ducele 
avea să încerce o nouă durere, văzându-se încă o dată 


înlăturat de etichetă? Această altă regină căreia trebuia să-i 
poarte respect? Şi chiar la un rang mai prejos decât cel pe 
care-l avusese până acum. La rândul lui, de Guiche, poate 
mai palid încă de fericire, pe cât era rivalul său de mânie, se 
aşeză tresărind alături de Prinţesă, a cărei rochie de 
mătase, atingându-l uşor, făcea să-i treacă prin tot trupul 
fiorii unei voluptăţi nemaicunoscute de el până atunci. După 
masă, Buckingham se ridică să-i ofere Doamnei braţul. De 
astă dată fu rândul lui de Guiche să-i dea o lecţie ducelui. 

— Milord? Zise el? Fiţi bun şi, începând din acest moment, 
nu vă mai interpuneţi între alteţa sa regală Doamna şi mine. 
Începând din acest moment, într-adevăr, alteţa sa regală 
aparţine Franţei şi mâna Prințesei atinge mâna Domnului, 
fratele regelui, atunci când alteţa sa regală îmi face cinstea 
de a-mi atinge mâna. 

Şi, rostind aceste cuvinte, îi oferi el însuşi braţul tinerei 
Doamne, dar cu o sfială atât de vădită şi în acelaşi timp cu o 
nobleţe atât de stăpână pe sine, încât englezii făcură să se 
audă un murmur de admiraţie, pe când Buckingham lăsă 
să-i scape un suspin de durere. 

Raoul iubea; el înţelese totul. Îi aruncă prietenului său una 
din acele priviri adânci, pe care numai un prieten sau 
numai o mamă le aruncă, în semn de ocrotire sau de veghe, 
asupra copilului sau asupra prietenului pe cale de a se 
rătăci. 

Către ceasurile două, soarele se ivi, în sfârşit, pe cer, 
vântul se potoli, marea se linişti şi se netezi ca un vast covor 
de cristal, iar ceața care înfăşură coastele se împrăştie ca 
un văl ce se destramă în fâşii subţiri. Şi surâzătorul țărm al 
Franţei se zărea acum în soare, cu miile lui de căsuțe albe, 
ce se desenau fie pe verdele blând al copacilor, fie pe 
albastrul senin al cerului. 

Capitolul XV Corturile. 

Amiralul, cum am văzut, luase hotărârea să nu bage în 
seamă privirile amenințătoare şi pornirile năbădăioase ale 
lui Buckingham. Într-adevăr, de când plecaseră din Anglia, 


el avusese destul timp să se obişnuiască pe încetul cu toate 
acestea. De Guiche însă nu observase în nici un fel că 
tânărul lord părea să aibă un dinte împotriva lui; totuşi, din 
instinct, nu simţea nici o stimpatie pentru favoritul lui Carol 
al II-lea. Regina-mamă, cu o experienţă mai mare şi cu un 
simţ mai rece, domina întreaga situaţie şi, întrucât 
înţelegea primejdia ce plutea în aer, se pregătea să taie 
nodul atunci când momentul o va cere. Şi acest moment se 
ivi. Liniştea pusese acum stăpânire pe totul din jur, în afară 
de inima lui Buckingham, iar acesta, în nerăbdarea lui, îi 
repeta în şoaptă tinerei Prinţese: 

— Doamnă, doamnă, în numele cerului, să coborâm la 
țărm, te rog! Nu vezi oare că acest înfumurat conte de 
Norfolk mă ucide cu adorările lui şi cu grija pe care ţi-o 
poartă? 

Henriette auzi aceste cuvinte; ea zâmbi şi, fără a întoarce 
faţa, punând doar în vocea sa acea mlădiere de blânda 
mustrare şi de drăgăstoasă asprime prin care cochetăria 
ştie să dea o încuviinţare, având totuşi aerul că formulează 
o apărare, murmură: 

— Scumpul meu lord, ţi-am mai spus şi altă dată că 
dumneata eşti nebun. 

Niciunul din aceste amănunte, am mai arătat, nu-i scăpa 
lui Raoul; auzise rugămintea lui Buckingham şi răspunsul 
Prințesei; îl văzuse pe Buckingham făcând un pas înapoi la 
acest răspuns, scoțând un suspin şi ducându-şi mâna la 
frunte; şi întrucât nici inima, nici ochii nu-i erau înfăşuraţi 
în văluri, el înţelese totul şi se cutremură bănuind ce se 
petrecea în sufletul şi în gândurile lordului. 

În sfârşit, amiralul, cu o încetineală înadins măsurată, 
dădu ultimele ordine pentru plecarea bărcilor. Buckingham 
primi aceste ordine cu o bucurie atât de vie, încât un 
spectator străin ar fi putut crede că tânărul era zdruncinat 
la minte. 

La comenzile lui Norfolk, o barcă mare, frumos pavoazată, 
cobori uşor pe lângă peretele vasului amiral; în ea puteau 


să încapă douăzeci de vâslaşi şi cincisprezece călători. 
Covoare de catifea ţesături brodate cu armele Angliei, 
ghirlande de flori, căci pe vremea aceea se folosea cu mare 
plăcere parabola când era vorba de alianţe politice, formau 
principala podoabă a acestei bărci cu adevărat regeşti. Abia 
fu lansată la apă, abia ridicară marinarii vâslele, aşteptând, 
ca nişte soldaţi cu armele la piept, îmbarcarea Prințesei, că 
Buckingham alergă la scară ca să-şi ocupe locul său în 
barcă. Dar regina îl opri. 

— Milord? Spuse ea? Nu se cuvine să ne laşi, pe mine şi 
fiica mea, să coborâm la țărm, fără ca locuinţele să ne fi fost 
pregătite într-un chip oarecare. Te rog deci, milord, să te 
duci înainte la Le Havre şi să îngrijeşti ca totul să fie rânduit 
la sosirea noastră. 

Aceasta fu o nouă lovitură pentru duce, lovitură cu atât 
mai grea cu cât era neaşteptată. Gângăvi ceva, se înroşi, 
dar nu fu în stare să răspundă nimic. Crezuse că va putea 
să stea lângă Doamna în timpul traversării şi să se bucure 
astfel până la urmă de ultimele clipe pe care norocul i le 
mai hărăzea. Dar ordinul era neînduplecat. 

Amiralul, care auzise acest ordin, strigă numaidecât: 

— Barca cea mică la apă! 

Comanda fu îndeplinită cu acea iuţeală care este obişnuită 
în manevrele navelor de război. Buckingham, dezolat, 
îndreptă o privire deznădăjduită către Prinţesă, una 
rugătoare către regină şi una plină de mânie către amiral. 
Prinţesa se prefăcu a nu observa nimic. Regina întoarse 
capul. Amiralul începu să râdă. Buckingham, văzându-l că 
râde, fu gata să se năpustească asupra lui Norfolk. Regina- 
mamă se ridică în picioare. 

— Pleacă domnule? Rosti ea cu autoritate. 

Tânărul duce rămase ca împietrit. Dar, privind în jurul lui 
şi încercând o ultimă salvare, întrebă, gâtuit de atâtea 
înfrângeri dureroase: 

— Şi dumneavoastră, domnilor, dumneata, domnule de 
Guiche şi dumneata, domnule de Bragelonne, nu mă 


însoţiţi? 

De Guiche se înclină. 

— Eu sunt, întocmai ca şi domnul de Bragelonne, la 
ordinele reginei? Răspunse el. Ceea ce ne va porunci ea să 
facem, aceea vom face. 

Şi privi spre tânăra Prinţesă, care îşi lăsă ochii în jos. 

— Iartă-mă, domnule de Buckingham? Zise regina? Dar 
domnul de Guiche îl reprezintă aici pe Domnul.; dânsul 
urmează să ne facă onorurile Franţei, după cum domnia ta 
ne-ai făcut onorurile Angliei; nu se poate deci sustrage 
datoriei de a ne însoţi. De altminteri, datorăm această mică 
favoare curajului pe care l-a avut de a veni să ne întâmpine 
aici pe o vreme atât de rea. 

Buckingham deschise gura ca pentru a răspunde, dar, fie 
că nu găsi o idee potrivită, fie că nu-i veneau cuvintele 
pentru a exprima această idee, nici un sunet nu i se 
desprinse de pe buze şi, răsucindu-se ca ameţit, sări de pe 
navă în barcă. Vâslaşii abia avură timp să-l prindă în braţe şi 
să-şi ţină ei înşişi echilibrul, căci săritura şi greutatea 
ducelui erau cât pe-aci să răstoarne bărcuţa. 

— Hotărât, milord e nebun? Zise amiralul, cu glas tare, 
către Raoul. 

— Mă tem şi eu pentru milord? Răspunse Bragelonne. 

În tot timpul cât barca a plutit spre țărm, ducele nu şi-a 
dezlipit privirile de la vasul amiral, asemenea unui avar 
căruia i se răpeşte o comoară, asemenea unei mame căreia 
i s-ar smulge din braţe fiica spre a fi condusă la moarte. Dar 
nimic nu răspunse la semnele lui, la tulburarea sa, la 
jalnicele lui zbuciumări. Buckingham era atât de întristat, 
încât se lăsă să cadă pe o bancă, înfigându-şi mâna în păr, în 
timp ce marinarii, nepăsători, făceau barca să zboare pe 
deasupra valurilor. Când ajunseră la țărm, părea aşa de 
istovit, încât, dacă nu l-ar fi întâmpinat mesagerul pe care-l 
trimisese înainte ca intendent însărcinat să se ocupe cu 
rechiziţionarea locuinţelor, n-ar fi ştiut încotro s-o apuce. 


Odată condus la locuinţa ce-i era rezervată, se închise 
înăuntru, ca Ahile în cortul său. 

În larg, barca cea mare care le aducea pe prințese se 
desprindea de vasul amiral în clipa când Buckingham punea 
piciorul pe pământ. După ea venea o altă barcă, încărcată 
de ofiţeri, de curteni şi de prieteni. Toată populaţia din Le 
Havre, urcată la repezeală în lotci pescăregşti, în luntri cu 
fundul drept sau în caiace normande, ieşi în întâmpinarea 
bărcii regale. Tunurile din forturi începură să tragă din 
nou; vasul amiral şi celelalte două nave răspundeau cu alte 
salve şi vâlvătăi de flăcări amestecate cu scame şi fum 
ţâşneau din ţevile largi, în rotocoale, rătăcind pe deasupra 
valurilor, înainte de a se destrăma în văzduhul albastru. 

Prinţesa atinse cu piciorul prima treaptă a cheiului. O 
muzică veselă o aştepta pe uscat şi acum îi însoțea fiecare 
pas pe care-l făcea. În timp ce alaiul se îndrepta spre 
centrul oraşului şi Prinţesa călca uşor pe tapiseriile bogate 
şi pe buchetele de flori, contele de Guiche şi Raoul, 
desprinzându-se din mijlocul englezilor, apucară pe alte 
străzi şi se duseră în goană la reşedinţa aleasă mai dinainte 
pentru Doamna. 

— Să ne grăbim? Îi spuse Raoul lui de Guiche? Căci după 
firea pe care i-o cunosc, acest Buckingham ar fi în stare să 
ne facă cine ştie ce pocinog, văzând urmarea celor hotărâte 
de noi ieri. 

— Oh? Răspunse contele? Îl avem aici pe de Wardes, care 
e dârzenia întrupată şi pe Manicamp, care e blândeţea 
însăşi. 

De Guiche nu se lăsă totuşi pe tânjeală şi, după cinci 
minute, se aflau în faţa primăriei. Ceea ce-i uimi la început 
fu o mare mulţime de oameni ce ticsea piaţa. 

— Bun? Zise de Guiche? Se pare că locuinţele noastre au 
fost înălțate. 

Într-adevăr, în faţa primăriei, chiar în mijlocul pieţei, 
fuseseră înjghebate corturi de o eleganţă neobişnuită, în 
vârful cărora fluturau drapelele Franţei şi Angliei, 


alăturate. Primăria era înconjurată de corturi ca de o 
centură bălţată; zece paji şi doisprezece călăraşi din gardă, 
trimişi să escorteze pe ambasadori, făceau de strajă în jurul 
corturilor. Priveliştea era ciudată, neobişnuită; avea ceva 
feeric. 

Aceste locuinţe improvizate fuseseră ridicate în timpul 
nopţii. Îmbrăcate pe dinăuntru şi pe dinafară cu cele mai 
scumpe stofe pe care de Guiche le putuse găsi în Le Havre, 
ele încercuiau pe de-a întregul primăria, adică reşedinţa 
tinerei Prinţese; erau apoi legate unele de altele prin nişte 
cordoane de mătase întinse şi păzite de santinele, în aşa fel 
că planul lui Buckingham era complet răsturnat, în cazul 
când acest plan ar fi fost cu adevărat de a păstra pentru el 
şi englezii lui terenul din preajma primăriei. Singura 
trecere prin care se putea ajunge la treptele primăriei şi 
care nu fusese închisă de această baricadă de mătase, era 
străjuită de două corturi asemănătoare cu două foişoare şi 
ale căror uşi se deschideau de o parte şi de alta a acestei 
intrări. Cele două corturi erau destinate lui de Guiche şi lui 
Raoul; în lipsa lor, ele trebuiau să fie ocupate în 
permanenţă: al lui de Guiche de către de Wardes, al lui 
Raoul de Manicamp. În jurul acestor două corturi şi al 
celorlalte şase, cam vreo sută de ofiţeri, de gentilomi şi de 
paji străluceau în costumele lor de mătase şi aur, zumzăind 
ca nişte albine în jurul stupilor. Toţi aceştia, cu spadele la 
şold, erau gata să se supună în corpore, la un semn al lui de 
Guiche sau al lui Bragelonne, cele două căpetenii ale 
ambasadei. 

Chiar în momentul când cei doi tineri se iviră la capătul 
unei străzi ce dădea în piaţă, ei zăriră, străbătând aceeaşi 
piaţă, în galopul calului său, un tânăr gentilom de o 
eleganţă încântătoare. Tânărul brăzda mulţimea de curioşi 
prin care trecea, dar când văzu locuinţele acestea ridicate 
acolo peste noapte, scoase un strigăt de mânie şi 
deznădejde. Era Buckingham! Buckingham, care se trezise 
din amorţeala sa, pentru a îmbrăca cel mai strălucitor 


costum şi a veni să le aştepte pe Doamna şi pe regină pe 
treptele primăriei. Dar, la intrarea dintre cele două corturi, 
i se taie calea şi fu nevoit să se oprească. Buckingham ridică 
furios biciuşca; doi ofiţeri îi apucară însă braţul. 

Dintre cei doi înlocuitori, numai unul era în cortul său. De 
Wardes urcase în interiorul primăriei, pentru a transmite 
unele dispoziţii date de către de Guiche. Auzind larma pe 
care o făcea Buckingham, Manicamp, întins deasupra 
pernelor dintr-unul din cele două corturi de la intrare, se 
ridică în capul oaselor, cu lenea lui obişnuită, şi, văzând că 
tărăboiul nu contenea, se ivi de după perdea. 

— Ce-i aici? Întrebă el cu o voce somnoroasă? Şi ce 
înseamnă gălăgia asta atât de mare? 

Întâmplarea făcu ca, în clipa când el începu să vorbească, 
zarva să contenească, astfel încât, cu toate că vocea lui era 
blândă şi stăpânită, toată lumea îi auzi întrebarea. 
Buckingham întoarse capul şi privi de sus acest trup lung şi 
deşirat şi această faţă pe jumătate adormită. Pesemne că 
persoana gentilomului nostru, îmbrăcat, de altminteri, 
destul de simplu, aşa precum am arătat, nu-i stârni prea 
mare respect, căci i se adresă pe un ton dispreţuitor: 

— Dumneata cine mai eşti, domnule? 

Manicamp se sprijini de braţul unei matahale de călăraş, 
ce stătea alături, ţeapăn ca un stâlp de catedrală şi 
răspunse cu acelaşi glas potolit: 

— Dar dumneata cine eşti? 

— Eu sunt milordul duce de Buckingham. Am închiriat 
toate casele din preajma primăriei, unde am treburi; or, 
întrucât aceste case sunt închiriate, ele sunt ale mele şi 
fiindcă le-am închiriat ca să am trecerea liberă spre 
primărie, dumneata n-ai dreptul să-mi închizi calea. 

— Dar domnule, cine te împiedică să treci? Întrebă 
Manicamp. 

— Santinelele dumitale. 

— Fiindcă vrei să treci călare, domnule şi consemnul este 
să nu fie lăsaţi să treacă decât oameni pe jos. 


— Nimeni n-are dreptul să dea vreun consemn aici, în 
afară de mine? Zise Buckingham. 

— Cum aşa, domnule? Întrebă Manicamp cu vocea lui 
blândă. Fă-mi plăcerea şi dezleagă-mi această enigmă. 

— Pentru că, după cum ţi-am mai spus, eu am închiriat 
toate casele din jurul pieţei. 

— Asta o ştiu, întrucât nouă nu ne-a mai rămas decât 
piaţa. 

— Te înşeli, domnule, piaţa e a mea, ca şi casele. 

— Oh, s-avem iertare, domnule, dumneata greşeşti. La noi 
e o vorbă: caldarâmul regelui; deci piaţa este a regelui; şi 
cum noi suntem ambasadorii regelui, piaţa este a noastră. 

— Domnule, te-am mai întrebat o dată, cine eşti 
dumneata? Strigă Buckingham, scos din fire de sângele 
rece al interlocutorului său. 

— Mă numesc Manicamp? Răspunse tânărul cu o voce 
eoliană, într-atât era de armonioasă şi suavă. 

Buckingham ridică din umeri. 

— Pe scurt? Zise el? Când am închiriat casele din jurul 
primăriei, piaţa era goală; barăcile astea îmi împiedică 
vederea, scoateţi-le de aici! 

Un surd şi ameninţător murmur se răspândi în mulţimea 
de ascultători. Tocmai în acel moment sosi de Guiche; 
acesta dădu la o parte mulţimea ce-l despărţea de 
Buckingham şi, urmat de Raoul, intră printr-o parte a 
pieţei, în timp ce prin cealaltă parte intra de Wardes. 

— Iertaţi, milord? Vorbi el? Dar dacă aveţi vreo plângere 
de făcut, fiţi bun şi adresaţi-mi-o mie, ştiut fiind că eu sunt 
cel care a dat planurile acestei construcţii. 

— Afară de asta, vreau să-ţi atrag luarea-aminte, domnule, 
că acest cuvânt, barăci, poate să ne supere? Adăugă 
Manicamp pe un ton plin de graţie. 

— Aşadar, ce spuneaţi, domnule? Întrebă de Guiche. 

— Spuneam, domnule conte? Răspunse Buckingham cu un 
accent de furie încă nepotolită, cu toate că se mai stăpânise 


puţin în prezenţa unui egal? Spuneam că e cu neputinţă ca 
aceste corturi să rămână acolo unde sunt. 

— Cu neputinţă? Se miră de Guiche. Şi pentru ce, rogu- 
vă? 

— Fiindcă mă stingheresc. 

De Guiche lăsă să-i scape un gest de nerăbdare, dar o 
privire de gheaţă a lui Raoul îl domoli. 

— Ar trebui să vă stingherească mai puţin, domnule, decât 
abuzul de întâietate pe care vi l-aţi îngăduit. 

— Abuzul? 

— Dar, fără îndoială. Aţi trimis aici un mesager care să 
închirieze, în numele vostru, toate casele din Le Havre, fără 
a mai ţine seama că şi francezii trebuiau să vină în 
întâmpinarea Doamnei. E un lucru mai puţin frăţesc, 
domnule duce, pentru reprezentantul unei naţiuni prietene. 

— Pământul e al primului ocupant? Zise Buckingham. 

— Dar nu şi în Franţa. 

— Pentru ce nu şi în Franţa? 

— Fiindcă e ţara bunei-cuviinţe. 

— Ce vreţi să spuneţi? Strigă Buckingham pe un ton atât 
de ridicat, încât cei de faţă se dădură numaidecât un pas 
înapoi, crezând că au să se încaiere. 

— Vreau să spun, domnule? Răspunse de Guiche pălind de 
furie? Că eu am pus să se ridice aceste adăposturi pentru 
mine şi prietenii mei, în chip de locuinţe pentru 
ambasadorii Franţei, ca singurul loc de odihnă pe care 
pretenţia dumneavoastră ni l-a lăsat în acest scop şi că în 
aceste adăposturi voi sta, eu şi ai mei, afară numai dacă o 
voinţă mai puternică şi îndeosebi mai suverană decât a 
domniei voastre, nu va hotări altfel. 

— Adică dacă nu va dispune evacuarea, cum se zice la 
Palat? Adăugă cu blândeţe Manicamp. 

— Cunosc eu pe cineva, domnule, care va fi, sper, aşa 
precum doriţi? Zise Buckingham ducându-şi mâna la spadă. 
În aceeaşi clipă, când zeiţa Discordiei, aprinzând inimile, 
era pe cale să îndrepte toate spadele împotriva piepturilor 


omeneşti, Raoul îşi puse încet braţul pe umărul lui 
Buckingham. 

— Un cuvânt, milord? Zise el. 

— Dreptul meu! Dreptul meu mai întâi! Strigă năbădăiosul 
tânăr. 

— "Tocmai asupra acestui punct voi avea cinstea dea vă 
vorbi? Adăugă Raoul. 

— Fie, dar fără multe vorbe, domnule. 

— O singură întrebare; vedeţi dar că nu se poate să fiu mai 
scurt decât atât. 

— Vorbiţi, ascult. 

— Oare dumneavoastră, sau domnul duce de Orleans 
urmează să se însoare cu nepoata regelui Henric al IV-lea? 

— Cum aţi spus? Întrebă Buckingham, dându-se un pas 
înapoi, uluit. 

— Vă rog să-mi răspundeţi la asta, domnule? Stărui liniştit 
Raoul. 

— Dorinţa dumneavoastră este cumva de a mă lua în râs, 
domnule? Întrebă Buckingham. 

— Şi ăsta poate fi un răspuns şi el îmi este de ajuns. 
Aşadar, aţi mărturisit, nu dumneavoastră sunteţi cel care se 
căsătoreşte cu Prinţesa Angliei. 

— Dar o ştiţi prea bine, domnule, aşa mi se pare. 

— Iertaţi, însă după felul cum vă purtaţi, lucrul nu este 
tocmai limpede. 

— La urma urmei, ce vreţi dumneavoastră să spuneţi? 

Raoul se apropie de duce. 

— Aveţi? Zise el coborând glasul? Porniri care seamănă cu 
cele ale geloziei; ştiţi asta, milord? Or, asemenea porniri, 
când la mijloc e vorba de o femeie, nu se potrivesc de loc 
cuiva care nu e nici amantul, nici soţul ei; cu atât mai puţin, 
sunt sigur că înţelegeţi asta, milord, când acea femeie este 
o prinţesă. 

— Domnule? Izbucni Buckingham? Dumneavoastră o 
înjosiţi pe Doamna Henriette. 


— Dumneavoastră sunteţi cel care o înjoseşte, milord, luaţi 
seama! Răspunse Bragelonne cu răceală. Adineauri, pe 
vasul amiral, aţi reuşit s-o supăraţi pe regina-mamă şi l-aţi 
scos din răbdări pe amiral. M-am uitat la dumneavoastră, 
milord şi am crezut, la început, că sunteţi nebun; dar pe 
urmă am ghicit adevărata pricină a acestei nebunii. 

— Domnule! 

— Fiţi liniştit, am să mai adaug ceva: sper că sunt singurul 
dintre francezi care a priceput acest lucru. 

— Dar ştiţi, domnule? Zise Buckingham, tremurând de 
mânie şi în acelaşi timp de nestăpânire? Ştiţi că aveţi un fel 
de a vorbi care merită să fie înăbuşit? 

— Cântăriţi-vă cuvintele, milord? Îl înfruntă Raoul cu 
semeţie? Nu mă trag dintr-o spiţă de oameni ale căror 
porniri să se lase înăbuşite; în schimb, dumneavoastră 
faceţi parte dintr-un neam ale cărui pasiuni sunt privite cu 
neîncredere de către bunii francezi; vă repet, deci, pentru a 
doua oară, luaţi seama, milord. 

— La ce, dacă nu vă supăraţi? Nu cumva dumneavoastră 
mă ameninţaţi? 

— Sunt fiul contelui de La Fere, domnule de Buckingham 
şi eu nu ameninţ niciodată, pentru că lovesc mai întâi. De 
aceea, să ne înţelegem, ameninţarea pe care v-o fac, iat-o... 

Buckingham strânse pumnii; dar Raoul continuă, ca şi cum 
n-ar fi observat nimic. 

— La primul cuvânt în faţa cuviinţei pe care vi-l veţi mai 
îngădui faţă de alteţa sa regală... Oh, fiţi potolit, domnule 
de Buckingham, aşa cum şi eu caut să fiu. 

— Dumneavoastră? 

— Da, eu. Atâta vreme cât Doamna se afla pe teren englez, 
am tăcut; acum însă, când ea a pus piciorul pe pământul 
Franţei, acum când noi am primit-o aici în numele Prințului, 
la cea dintâi ocară pe care, în ciudata dumneavoastră 
afecţiune, o veţi aduce casei regale a Franţei, nu-mi rămân 
decât două lucruri de făcut: sau să vestesc în faţa tuturor 
nebunia ce v-a cuprins în acest moment şi să pun să fiţi 


trimis cu toată ruşinea înapoi în Anglia, sau, dacă preferaţi, 
să vă înfig pumnalul în piept în mijlocul adunării. De altfel, 
această a doua cale mi se pare cea mai potrivită şi cred că 
pe ea o voi folosi. 

Buckingham se făcu mai alb la faţă decât gulerul de 
dantelă de Anglia ce-i înfăşură gâtul. 

— Domnule de Bragelonne? Zise el? Îmi vorbeşte oare un 
gentilom? 

— Da. Numai că acest gentilom îi vorbeşte unui nebun. 
Liniştiţi-vă, milord şi atunci vă va vorbi altfel. 

— Oh, domnule de Bragelonne? Murmură ducele cu o voce 
înăbuşită şi ducându-şi mâna la gât? Dar vezi bine că mor! 

— Dacă asta s-ar întâmpla în acest moment, domnule? Zise 
Raoul cu netulburatul lui sânge rece? Aş socoti-o într- 
adevăr drept o mare fericire, întrucât astfel s-ar înlătura tot 
soiul de cuvinte răutăcioase pe seama dumneavoastră şi pe 
aceea a ilustrelor persoane pe care devotamentul domniei 
voastre le prihăneşte într-un chip atât de nesăbuit. 

— Oh, ai dreptate, ai dreptate? Îngăimă tânărul duce 
deznădăjduit. Da, da, dacă aş muri! Da, mai bine să mor 
decât să sufăr ceea ce sufăr în clipa de faţă! 

Şi îşi duse mâna la un minunat pumnal cu plăselele 
împodobite cu pietre preţioase, pe care-l scoase pe 
jumătate de la piept. Raoul îl apucă de braţ. 

— la seama, domnule? Zise el? Dacă nu vă veţi ucide, veţi 
rămâne de râsul lumii; dacă vă veţi ucide, veţi păta cu 
sânge veşmântul de nuntă al Principesei Angliei. 

Timp de un minut, Buckingham rămase locului, gâfâind. În 
acel minut i se văzură buzele tremurând, obrajii străbătuţi 
de fiori, ochii tulburi, ca într-un delir. Apoi, deodată, el 
vorbi: 

— Domnule de Bragelonne, nu cunosc un spirit mai nobil 
ca al dumitale; eşti vrednicul fiu al celui mai desăvârşit 
gentilom de pe lume. Folosiţi-vă de corturile 
dumneavoastră! 

Şi cuprinse cu amândouă braţele grumazul lui Raoul. 


Întreaga adunare, uimită de acest sfârşit la care nimeni nu 
se aştepta, dată fiind înverşunarea unuia dintre adversari şi 
dârza stăruinţă a celuilalt, întreaga adunare începu să bată 
din palme şi mii de urale, mii de aplauze voioase se ridicară 
spre cer. De Guiche îl îmbrăţişă la rândul său pe 
Buckingham, cam fără tragere de inimă, dar, oricum, îl 
îmbrăţişă. Acesta fu semnalul. Englezii şi francezii, care, 
până atunci, se priviseră unii pe alţii cu nelinişte, 
fraternizară într-o clipă. 

Tocmai când se întâmplau toate acestea, sosi cortegiul 
principeselor, care, fără intervenţia lui Bragelonne, ar fi 
găsit în piaţă două armate încăierate şi flori stropite cu 
sânge. Atmosfera se însenină din nou la ivirea flamurilor. 

Capitolul XVI Noaptea. 

Cea mai deplină armonie se statornici astfel în mijlocul 
corturilor. Englezi şi francezi se întreceau în a fi cât mai 
curtenitori faţă de ilustrele călătoare şi cât mai binevoitori 
între ei. Englezii le trimiseră francezilor flori, din care 
făcuseră o întreagă provizie pentru a sărbători sosirea 
tinerei Prinţese; francezii îi poftiră pe englezi la un ospăț ce 
urma să fie dat abia a doua zi. 

Doamna fu deci întâmpinată în calea sa de aclamaţiile 
tuturora. Ea le apărea ca o regină, din pricina respectului 
ce i-l purtau toţi, ca un idol, din pricina adoraţiei ce i-o 
nutreau unii. 

Regina-mamă le făcu francezilor cea mai călduroasă 
primire. Franţa era pentru dânsa ţara natală şi fusese prea 
nenorocită în Anglia, pentru ca Anglia să o fi putut face să 
uite Franţa. O îndemna, aşadar, pe fiica sa, dându-i ca pildă 
dragostea ei, să iubească ţara unde amândouă găsiseră 
adăpost şi unde le aştepta acum zodia unui viitor strălucit. 

După ce zarva sosirii se potoli şi privitorii începură să se 
împrăştie, după ce nu se mai auziră decât fanfarele 
îndepărtate şi zumzetul mulţimii, după ce noaptea se lasă 
peste tot, înfăşurând în vălurile sale înstelate marea, portul, 
oraşul şi ţarinile încă fremătând în urma acestui mare 


eveniment, de Guiche intră în cortul său şi se aşeză pe o 
bancă largă de lemn, pe faţă cu o expresie atât de 
îndurerată, încât Bragelonne îl urmări cu privirea până 
când îl auzi oftând; atunci se apropie de el. Contele se 
lăsase pe spate, cu umărul rezemat de peretele cortului, cu 
fruntea în palme, cu pieptul zguduit, cu genunchii 
tremurând. 

— Suferi, prietene? Îl întrebă Raoul. 

— Îngrozitor. 

— Trupeşte, nu-i aşa? 

— Da, trupeşte. 

— Ziua a fost obositoare, într-adevăr? Continuă tânărul, cu 
privirea aţintiră asupra celui pe care-l avea în faţă. 

— Da şi numai somnul m-ar putea întrema. 

— Vrei să te las singur? 

— Nu, trebuie să-ţi vorbesc. 

— Nu te voi lăsa să vorbeşti decât după ce-ţi voi pune eu 
însumi câteva întrebări, de Guiche. 

— Pune. 

— Dar să fii sincer în răspunsuri. 

— Ca întotdeauna. 

— Ştii pentru ce era Buckingham atât de furios? 

— Aş putea să bănuiesc. 

— O iubeşte pe Doamna, vrei să spui, nu-i aşa? 

— Cel puţin după cum se poartă, ai putea să juri că asta e 
cauza. 

— Ei bine, nu-i asta! 

— Oh, de astă data te înşeli, Raoul; i-am citit obida în ochi, 
în mişcări, în tot ce a făcut de azi-dimineaţă şi până acum. 

— Eşti poet, scumpul meu conte şi pretutindeni vezi numai 
poezie. 

— Văd mai ales dragostea. 

— Unde nu există. 

— Unde există. 

— Ascultă, de Guiche, nu crezi că te înşeli? 

— Oh, sunt sigur că nu! Strigă cu îndărătnicie contele. 


— Spune-mi, conte? Îl întrebă Raoul, privindu-l în adâncul 
ochilor? Ce te face să te socoţi atât de clarvăzător? 

— Amorul propriu? Răspunse de Guiche şovăind. 

— Amorul propriu! E un cuvânt prea lung, de Guiche. 

— Ce vrei să spui? 

— Vreau să spun, dragă prietene, că de obicei eşti mai 
puţin trist decât astă-seară. 

— Oboseala. 

— Oboseala? 

— Da. 

— Ei bine, dragul meu, am făcut campanii împreună, am 
stat alături călare optsprezece ceasuri, trei cai, zdrobiţi de 
oboseală şi morţi de foame, au căzut sub noi, dar nu ne-am 
dat bătuţi. Prin urmare, nu oboseala te întristează, conte. 

— Atunci, supărarea. 

— Care supărare? 

— Aceea de astă-seară. 

— Nebunia lordului Buckingham? 

— Ei da, fără îndoială! Nu e oare supărător, pentru noi, 
francezii care-l reprezentăm pe stăpânul nostru, să vedem 
cum un englez îi face curte viitoarei noastre stăpâne, a 
doua doamnă a regatului? 

— Da, ai dreptate; însă eu cred că lordul Buckingham nu e 
chiar atât de primejdios. 

— Nu, dar e plictisitor. Venind aici, era cât pe-aci să 
stârnească zâzania între englezi şi noi, dacă n-ai fi fost tu, 
cu înţelepciunea ta admirabilă şi cu hotărârea ta atât de 
ciudată, ne-am fi încrucişat spadele în mijlocul oraşului. 

— Dar s-a schimbat, ai văzut. 

— Da, de bună seamă; şi tocmai de-aici porneşte 
nedumerirea mea. Tu i-ai vorbit încet; ce i-ai spus? Crezi că 
o iubeşte, dar tot tu singur spui ca o pasiune nu se stinge cu 
atâta uşurinţă; prin urmare nu e îndrăgostit de ea! 

De Guiche rosti aceste cuvinte din urmă cu o asemenea 
expresie, încât Raoul ridică faţa. Pe nobilul chip al tânărului 
său prieten se citea o nemulţumire lesne de observat. 


— Ceea ce i-am spus lui, conte? Răspunse Raoul? Am să ţi- 
o repet ţie. Asculta bine, iată: „Domnule, priviţi cu un aer de 
invidie, cu un aer de patimă jignitoare pe sora Prințului 
dumitale, care nu-ţi este logodnică şi care nu este, nu poate 
să-ţi fie amantă; aduci deci o ocară acelora care, ca noi, vin 
să întâmpine o fecioară spre a o conduce la soţul ei”. 

— I-ai spus tu asta? Întrebă de Guiche, înroşindu-se. 

— În mod foarte deschis; ba am mers şi mai departe. 

De Guiche făcu o mişcare. 

— L-am spus: „Cu ce ochi ne-ai privi dumneata dacă ai zări 
printre noi un bărbat atât de nesocotit, atât de neloial, încât 
să nutrească alte simţăminte în afară de cel mai curat 
respect faţă de o prinţesă hărăzită stăpânului nostru?” 

Aceste cuvinte i se adresau în aşa măsură lui de Guiche, 
încât contele păli şi, cuprins de un tremur subit, nu putu 
decât să întindă maşinal o mână spre Raoul, în timp ce cu 
cealaltă îşi acoperea ochii şi fruntea. 

— Dar, slavă Domnului? Continuă Raoul, fără să ia în 
seamă mişcarea prietenului său? Francezii, despre care se 
spune că sunt uşuratici, curioşi, nesăbuiţi, ştiu să treacă la o 
judecată sănătoasă şi la o morală sănătoasă când e vorba de 
chestiuni de înaltă cuviinţă. „Or, am adăugat, află, domnule 
de Buckingham, că noi, gentilomii Franţei, noi ne slujim 
regii jertfindu-le nu numai pasiunile noastre, dar şi averea 
şi chiar viaţa noastră; iar dacă, din întâmplare, demonul 
face să încolţească în noi unul din acele gânduri ce aprind 
inima, noi stingem această flacără, chiar de trebuie s-o 
stropim cu propriul nostru sânge. În felul acesta salvăm 
dintr-o dată trei mândrii: a țarii noastre, a stăpânului 
nostru şi a noastră înşine. lată, domnule de Buckingham, în 
ce fel înţelegem să ne purtăm noi; iată cum trebuie să se 
poarte orice om de bun simţ.” Şi iată, dragul meu de 
Guiche? Adăugă Raoul? Cum i-am vorbit domnului de 
Buckingham, făcându-l, fără greutate, să înţeleagă totul. 

De Guiche, încovoiat până atunci sub greutatea cuvintelor 
lui Raoul, se îndreptă deodată, cu privirea mândră, cu 


palma înfierbântată şi apucă mâna lui Raoul; pomeţii 
obrajilor săi, după ce fuseseră reci ca gheaţa, se 
aprinseseră acum ca focul. 

— I-ai vorbit foarte bine, Raoul? Spuse el cu vocea 
sugrumată. Eşti un prieten desăvârşit, îţi mulţumesc. Şi 
acum, te rog, lasă-mă singur. 

— Vrei să rămâi singur? 

— Da, am nevoie de odihnă. Prea multe întâmplări mi-au 
răvăşit astăzi capul şi inima; mâine, când ne vom revedea, 
nu voi mai fi acelaşi om, te asigur. 

— Ei bine, fie, te las? Zise Raoul, retrăgându-se. 

Contele făcu un pas către prietenul său şi-l strânse cu 
căldură în braţe. Dar Raoul putu să simtă în această 
îmbrăţişare prietenească tremurul unei mari pasiuni 
înăbuşite. 

Noaptea era senină, răcoroasă, înstelată: după furtună, 
căldura soarelui readusese pretutindeni viaţa, bucuria, 
încrederea. Pe cer se înfiripaseră câţiva nori lungi şi 
străvezii, a căror albeaţă aurită făgăduia un şir de zile 
potolite, datorită unei adieri dinspre răsărit. În piaţa 
primăriei, umbre mari, tăiate de largi raze luminoase, 
formau un fel de mozaic uriaş, din lespezi albe şi lespezi 
negre. Curând, întregul oraş adormi; doar în apartamentul 
Doamnei, ale cărui ferestre dădeau spre piaţă, se mai zărea 
o lumină slabă şi această blândă licărire a lămpii aproape 
stinse părea imaginea acelui somn liniştit de fecioară, a 
cărei viaţă abia înmugureşte, abia începe să simtă şi a cărei 
flacără se astâmpără iarăşi de îndată ce trupul a adormit. 

Bragelonne ieşi din cortul său cu mersul liniştit şi măsurat 
al omului dornic să vadă totul, dar grijuliu să nu fie văzut de 
nimeni. Şi atunci, pitit în dosul perdelelor groase, 
cuprinzând întreaga piaţă cu o singură privire, văzu, după o 
clipă, perdelele de la cortul lui de Guiche mişcându-se şi 
desfăcându-se. În dosul lor se zărea umbra lui de Guiche, ai 
cărui ochi scânteiau în întunecime, îndreptaţi cu înfrigurare 
către salonul Doamnei, luminat de pâlpâirea dulce a lămpii 


din interiorul apartamentului. Această lucire potolită ce 
împurpura vitraliile era în clipele acelea steaua spre care 
căta contele. Se putea vedea tremurându-i în privire tot 
zbuciumul ce-i vânzolea sufletul. Raoul, ascuns în umbră, 
ghicea toate gândurile pătimaşe ce întindeau între cortul 
tânărului ambasador şi balconul Prințesei un fir tainic şi 
fermecător de simpatie, un fir împletit din năzuinţe pline de 
atâta voinţă, de atâta stăruinţă, încât aceste năzuinţe se 
adresau, fără îndoială, visurilor de dragoste, cu rugămintea 
ca ele să coboare în culcuşul acela parfumat pe care contele 
îl sorbea înfiorat cu ochii sufletului său. 

Dar de Guiche şi Raoul nu erau singurii care stăteau de 
veghe. Fereastra unei case ce dădea în piaţă era de 
asemenea deschisă; era fereastra de la locuinţa unde 
trăsese Buckingham. În lumina ce se revărsa pe această din 
urmă fereastra, se desprindea, în linii groase, umbra 
ducelui, care, rezemat de pervazul înflorit cu cioplituri 
frumoase şi împodobit cu franjuri de catifea, îşi îndrepta şi 
el, spre balconul Doamnei, dorinţele şi nebuneştile viziuni 
ale iubirii lui. 

Bragelonne nu-şi putu stăpâni un zâmbet. „lată o biată 
inimă luată cu asalt? Îşi zise el, gândindu-se la Doamna. 
Apoi, întorcându-se cu gândul, plin de compătimire, la 
Domnul, adăugă: Şi un biet soţ ameninţat din toate părţile. 
Bine de el că e un mare prinţ şi are destulă armată ca să-şi 
păzească odorul.” 

Bragelonne mai pândi câtăva vreme tertipurile celor doi 
îndrăgostiţi, ascultă sforăitul sonor, necuviincios, al lui 
Manicamp, care trăgea la aghioase cu atâta mândrie, de 
parcă ar fi fost îmbrăcat în costumul lui albastru, iar nu în 
cel violet, pe urmă întoarse faţa spre adierea ce-i aducea 
din depărtări cântecul unei privighetori şi, după ce-şi făcu 
el însuşi o provizie de alean, altă lingoare a nopţilor, se duse 
să se culce, gândindu-se, în ceea ce-l privea, că poate tot 
aşa, patru sau şase ochi, la fel de învăpăiaţi ca şi ai lui de 


Guiche sau Buckinghan, o sorbeau pe aceea care era idolul 
său din castelul de la Blois. 

— Unde domnişoara de Montalais nu se poate spune că eo 
garnizoana prea puternică! Rosti el încet, suspinând însă 
destul de tare. 

Capitolul XVII De La Le Havre la Paris. 

A doua zi, serbările avură loc cu toată pompa şi cu toată 
însufleţirea pe care mijloacele oraşului şi buna dispoziţie a 
spiritelor puteau să le dea. 

În timpul celor din urmă ceasuri petrecute la Le Havre, 
fusese pregătită şi plecarea. Doamna, după ce-şi luă rămas 
bun de la flota engleză şi salută pentru cea din urmă oară 
patria, înclinându-se în faţa pavilionului ei, se urcă în 
trăsură, însoţită de un alai strălucitor. 

De Guiche sperase că ducele de Buckingham se va înapoia 
împreună cu amiralul în Anglia; dar Buckingham izbuti să-i 
dovedească reginei că ar fi nepoliticos din partea lui să o 
lase pe Doamna să ajungă la Paris aproape ca şi părăsită. 
Acest lucru odată hotărât, ca Buckingham să o însoţească 
pe Doamna, tânărul duce îşi alese un grup de gentilomi şi 
de ofiţeri care aveau să formeze o suită a lui proprie; astfel 
încât o întreagă armată se îndreptă acum spre Paris, 
împrăştiind aur şi stârnind o voioşie fără margini în toate 
oraşele şi satele prin care trecea. 

Vremea era frumoasă. Franţa se arăta încântătoare 
ochiului, mai ales pe acest drum pe care-l urma alaiul. 
Primăvara îşi arunca florile şi ramurile înmiresmate în calea 
acestei tinereţi princiare. Toată Normandia, cu ţarinele ei 
înverzite, cu zările ei albastre, cu râurile ei argintii, se 
înfăţişa ca un paradis pentru noua soră a regelui. 

Tot drumul fu numai serbări şi cântece de veselie. De 
Guiche şi Buckingham uitaseră tot ce-i dezbina; de Guiche 
se gândea doar să înfrângă noile asalturi ale englezului, 
Buckingham să reînsufleţească în inima Prințesei amintirea 
ţării de care erau legate imaginile atâtor zile fericite. Dar, 
vai! Bietul duce îşi dădu seama că icoana scumpei lui Anglii 


se ştergea din ce în ce mai mult în mintea Doamnei, pe 
măsură ce, în locul ei, se întipărea tot mai adâncă dragostea 
pentru Franţa. 

Într-adevăr, el putu să observe că toate micile lui semne de 
bunăvoință nu mai trezeau nici o recunoştinţă şi oricât de 
grațios s-ar fi arătat pe unul din cei mai iuți bidivii din rasa 
Yorkshire, abia din când în când şi numai din întâmplare 
ochii Principesei se mai întorceau şi asupra lui. În zadar 
încerca să dea dovadă de toată bărbăţia, adunând laolaltă 
puterea, tinereţea, furia şi destoinicia, pentru a atrage 
asupra sa una din privirile ei aruncate peste câmp sau 
îndreptate către altcineva; în zadar îşi aţâţa calul, care 
scotea foc pe nări, făcându-l să sară peste piedicile din cale 
sau să se avânte prin vâlcele şi tăpşanuri, adesea gata să se 
zdrobească de un copac sau să se rostogolească în vreun 
şanţ, căci Doamna, auzind tropotul, ridica doar pentru o 
clipă faţa şi-l privea nepăsătoare, apoi, surâzând uşor, se 
întorcea către paznicii ei credincioşi, Raoul şi de Guiche, 
care călăreau liniştiţi pe lângă portierele trăsurii sale. 
Atunci Buckingham cădea pradă tuturor chinurilor geloziei; 
o durere necunoscută, ciudată şi arzătoare se strecura în 
vinele sale şi ameninţa să-i cuprindă inima; atunci, pentru a 
dovedi că-şi dădea seama de nebunia lui şi că voia să 
răscumpere prin cea mai umilă supunere nerozia 
năzdrăvăniilor sale, îşi strunea calul înecat de sudoare, 
acoperit de o spumă albă şi groasă, şi-l silea să muşte 
zăbala lângă fereastra trăsurii, în văzul mulţimii de curteni. 
Uneori smulgea drept răsplată un cuvânt al Doamnei, dar şi 
acest cuvânt i se părea mai curând o mustrare. 

— Bine, domnule Buckingham? Spunea dânsa? lată-te, în 
sfârşit, întors la simţăminte mai cuminţi. 

Sau un cuvânt al lui Raoul: 

— Ai să-ţi omori calul, domnule de Buckingham. 

Şi-l asculta răbdător pe Raoul, căci un glas lăuntric îi 
spunea, fără sa fi căpătat vreo dovadă anume, că Raoul era 
cel care-l domolea pe de Guiche şi că, fără Raoul, cine ştie 


ce pornire nesocotită, fie a contelui, fie a lui însuşi, a lui 
Buckingham, ar fi dus la o ruptură, la o izbucnire, la 
surghiun poate. 

De când cu faimoasa discuţie pe care cei doi tineri o 
avuseseră în corturile din Le Havre şi în cursul căreia Raoul 
îl făcuse pe duce să-şi dea seama de greşeala purtărilor lui, 
Buckingham se simţea atras, fără voia sa, către Raoul. Îi 
plăcea să stea adesea de vorbă cu el şi mai totdeauna 
pentru a-l întreba ceva fie despre tatăl lui, fie despre 
d'Artagnan, prietenul lor, al amândurora, de care 
Buckingham era aproape tot atât de încântat ca şi Raoul. 
Raoul căuta de obicei să închege asemenea discuţii mai ales 
când era de faţă şi de Wardes, care în tot timpul călătoriei 
se simţise rănit de superioritatea lui Bragelonne şi 
îndeosebi de înrâurirea acestuia asupra spiritului lui de 
Guiche. De Wardes avea acel ochi fin şi pătrunzător ce 
caracterizează orice natură înclinată către rău; el 
observase de la început frământările lui de Guiche şi 
purtarea lui, care arătau că e îndrăgostit de Prinţesă. Dar 
în loc să trateze acest subiect cu înţeleaptă cumpănire a lui 
Raoul, în loc să ţină seama, cu demnitate, ca acesta, de 
cuviinţele şi îndatoririle cărora le era supus, de Wardes 
atingea totdeauna la conte, cu bună-ştiinţă, acea coardă, 
mereu gata să vibreze din plin, a cutezanţei tinereţii şi a 
orgoliului egoist. 

Se întâmplă astfel că, într-o seară, în timpul unui popas la 
Nantes, de Guiche şi de Wardes stăteau de vorbă împreună, 
rezemaţi de grilajul barierei, în vreme ce Buckingham şi 
Raoul discutau plimbându-se în sus şi în jos, iar Manicamp 
le întreținea pe principese, care nu-i arătau prea multă 
consideraţie din pricina firii sale cam uşuratice, a purtărilor 
lui de-o voioşie cam nestăvilită şi a caracterului său gata 
totdeauna să se ploconească. 

— Mărturiseşte? Îi spuse atunci de Wardes contelui? Că îţi 
simţi inima tânjind şi că preceptorul tău nu ţi-o poate 
vindeca. 


— Nu te înţeleg? Zise contele. 

— E foarte limpede, totuşi: te usuci din cauza dragostei. 

— O sminteală, de Wardes, o simplă sminteală! 

— Ar fi o sminteală, da şi nimic altceva, dacă Doamna ar 
privi cu nepăsare chinurile tale; dar ea le urmăreşte cu 
atâta interes, încât mi-e teamă să nu fie ponegrită pe urma 
şi mă cutremur, crede-mă, la gândul că, ajungând la Paris, 
pedagogul tău, domnul de Bragelonne, să nu vă dea de gol 
pe amândoi. 

— De Wardes! De Wardes! Iar te legi de Bragelonne! 

— Haide, haide, să sfârşim cu copilăriile? Spuse cu 
jumătate de gură geniul rău al contelui. Ştii tot atât de bine 
ca şi mine ceea ce vreau să spun; vezi, de altfel, foarte bine 
că privirile Prințesei devin mai blânde când îţi vorbeşte; 
înţelegi, din mlădierea glasului ei, că-i face plăcere să-l 
asculte pe al tău; simţi că aude versurile pe care i le reciţi şi 
n-ai să tăgăduieşti că-ţi mărturiseşte în fiecare dimineaţă că 
a dormit prost. 

— E adevărat, de Wardes, e adevărat; dar la ce bun să-mi 
înşiri toate astea? 

— Nu găseşti că e bine să vezi limpede lucrurile? 

— Nu, atunci când lucrurile pe care le vezi te pot face să 
înnebuneşti. 

Şi întoarse cu nelinişte faţa către Prinţesă, ca şi cum, 
respingând şoaptele lui de Wardes, ar fi vrut să caute totuşi 
o adeverire în ochii ei. 

— lată! lată? Zise de Wardes? Priveşte, te cheamă, n-o 
auzi? Hai, nu pierde prilejul, pedagogul nu-i aici. 

De Guiche nu se putu stăpâni; o pornire de neînvins îl 
împinse spre Prinţesă. De Wardes îl privea, zâmbind, cum 
se îndrepta spre ea. 

— Te înşeli, domnule? Rosti deodată Raoul sărind peste 
bariera de care, cu o clipă mai înainte, stăteau rezemaţi cei 
doi vorbitori? Pedagogul e aici şi te ascultă. 

De Wardes, la glasul lui Raoul, pe care-l recunoscu fără a 
mai avea nevoie să-l privească, dădu să tragă spada din 


teacă. 

— Vâră spada la loc? Zise Raoul? Ştii doar ca în timpul 
călătoriei pe care suntem chemaţi s-o îndeplinim, orice 
manifestare de acest fel nu-şi are locul. Vâră spada la loc, 
dar ţine-ţi şi limba în gură. Pentru ce strecori în inima celui 
pe care-l numeşti prieten fierea ce ţi-o roade pe a dumitale? 
Şi de ce vrei să mă faci pe mine să urăsc un om cinstit, 
prieten al tatălui meu şi alor mei? lar pe conte îl îndemni să 
iubească o femeie hărăzită stăpânului dumitale? Într- 
adevăr, domnule, ai fi un trădător şi un ticălos în ochii mei, 
dacă ceea ce e mai drept, nu te-aş socoti un nebun. 

— Domnule? Strigă de Wardes înfuriat? Nu mă înşelam, 
aşadar, când te numeam un pedagog! Tonul acesta 
îngâmfat, felul acesta de a vorbi e mai curând al unui iezuit 
căruia îi place să jignească, iar nu al unui gentilom. Pă- 
răseşte, te rog, faţă de mine, acest ton şi acest limbaj. Îl 
urăsc pe domnul d'Artagnan fiindcă a săvârşit o laşitate faţă 
de părintele meu. 

— Minţi, domnule? Rosti cu răceală Bragelonne. 

— Oh? Strigă de Wardes? Mă mai şi jigneşti, domnule? 

— De ce nu, dacă ceea ce spui nu e adevărat. 

— Mă jigneşti şi nu pui încă mâna pe spadă? 

— Domnule, mi-am făgăduit mie însumi să nu te ucid 
înainte de a fi dus-o pe Doamna alături de soţul ei. 

— Să mă ucizi! Oh, pumnul dumitale de cârpă nu ucide 
chiar atât de uşor, domnule lăudăros! 

— Se poate? Ripostă cu asprime Raoul? Dar spada 
domnului d'Artagnan ucide; şi nu numai că am aceasta 
spadă, domnule, dar el însuşi m-a învăţat cum s-o folosesc şi 
cu ea voi căuta să-i răzbun, domnule, la timpul cuvenit, 
numele pe care dumneata i-l defăimezi. 

— Domnule, domnule? Se răsti de Wardes? Ia seama! Dacă 
nu-mi vei da satisfacţie numaidecât, orice mijloc îmi va fi 
îngăduit ca să mă răzbun! 

— Oh, oh, domnule? Făcu Buckingham, ivindu-se pe 
neaşteptate alături de ei? lată o ameninţare ce vesteşte un 


asasinat şi care, dacă nu mă înşel, nu face cinste unui 
gentilom. 

— Ce-ai spus, domnule duce? Zise de Wardes întorcându- 
se către el. 

— Am spus că ai rostit nişte cuvinte care sună urât în 
urechile mele de englez. 

— Ei bine, domnule? Strigă de Wardes întărâtat? Dacă 
ceea ce spui e adevărat, cu atât mai bine! Voi găsi cel puţin 
în dumneata un om care nu-mi va scăpa printre degete. Ia 
deci vorbele mele aşa cum le-ai auzit. 

— Le iau aşa cum se cuvine, domnule? Răspunse 
Buckingham cu acel ton trufaş care-i era propriu şi care 
dădea, chiar într-o convorbire obişnuită, un accent de 
dispreţ vorbelor pe care le rostea. Domnul de Bragelonne e 
prietenul meu, dumneata îl defăimezi pe domnul de Bra- 
gelonne şi deci va trebui să-mi dai socoteala pentru această 
jignire. 

De Wardes îi aruncă o privire lui Bragelonne, care, 
credincios rolului său, rămânea liniştit şi rece, chiar în faţa 
dispreţului ducelui. 

— Mai întâi, se pare că nu-l jignesc pe domnul de 
Bragelonne, întrucât domnul de Bragelonne, care poartă o 
spadă la şold, nu se socoteşte jignit. 

— Dar, oricum, ai adus o jignire cuiva? 

— Da, l-am defăimat pe domnul d'Artagnan? Răspunse de 
Wardes, care simţise că numele acesta era singurul cleşte 
cu care putea să scormonească mânia lui Raoul. 

— Atunci? Zise Buckingham? E cu totul altceva. 

— Nu-i aşa? Se grăbi să adauge de Wardes. Asta înseamnă 
că prietenilor domnului d'Artagnan le revine datoria de a-l 
apăra. 

— Sunt întru totul de părerea dumitale, domnule? 
Răspunse englezul, care îşi recăpătă sângele său rece. Pe 
domnul de Bragelonne jignit, eu nu l-aş putea, la drept 
vorbind, apăra, deoarece domnul de Bragelonne e aici; dar 
dacă e vorba de domnul d'Artagnan... 


— Îl vei lăsa pe mâna mea, nu-i aşa, domnule? Zise de 
Wardes. 

— Aş, nu, dimpotrivă, mă voi lupta eu însumi? Răspunse 
Buckingham, trăgându-şi spada din teacă? Întrucât dacă 
domnul d'Artagnan l-a jignit pe tatăl dumitale, el i-a făcut, 
sau cel puţin a încercat să-i facă, un mare serviciu 
părintelui meu. 

De Wardes rămase ca încremenit. 

— Domnul d'Artagnan? Continuă Buckingham? E cel mai 
îndatoritor gentilom din câţi cunosc. Voi fi deci încântat ca, 
având obligaţii personale faţă de dânsul, să ţi le plătesc 
dumitale, printr-o împunsătură de spadă. 

Şi, în aceeaşi clipă, Buckingham îi făcu un semn lui Raoul 
şi se puse în gardă. De Wardes înaintă un pas, pentru a-şi 
încrucişa spada cu a celuilalt. 

— Staţi! Staţi, domnilor! Strigă Raoul sărind între ei şi 
despărţindu-i cu spada sa, pe care şi-o trase la rându-i din 
teacă. Toate astea nu merită să ne sfârtecăm unii pe alţii 
aproape sub ochii Prințesei. Domnul de Wardes îl vorbeşte 
de rău pe domnul d'Artagnan, dar dumnealui nici nu-l 
cunoaşte pe domnul d'Artagnan. 

— Oh, oh! Făcu de Wardes scrâşnind din dinţi şi înclinând 
vârful spadei spre botul cizmei. Zici că nu-l cunosc, eu, pe 
domnul d'Artagnan? 

— Da, nu-l cunoşti? Răspunse Raoul cu acelaşi ton rece? Şi 
nici nu ştii unde se află el acum. 

— Eu? Nu ştiu unde se află? 

— Fireşte, aşa trebuie să fie, de vreme ce cauţi să te cerţi 
cu nişte străini din pricina lui, în loc să te duci să te răfuieşti 
cu domnul d'Artagnan acolo unde se află el. 

De Wardes păli. 

— Ei bine, am să-ţi spun eu, domnule, unde-l poţi găsi? 
Continua Raoul. Domnul d'Artagnan se află la Paris; 
locuieşte la Luvru, când e de serviciu; în strada 
Lombarzilor, când nu e. Domnul d'Artagnan poate fi oricând 
găsit la una sau la cealaltă din aceste două locuinţe. Aşadar, 


întrucât îi porţi atâta ură, nu vei fi deloc un bărbat vrednic 
de stimă dacă nu te vei duce să-l cauţi spre a-ţi da 
satisfacția pe care pari a o cere tuturor, numai lui nu. 

De Wardes îşi şterse fruntea năpădită de sudoare. 

— Asta-i, domnule de Wardes! Adăugă Raoul. Nu ne stă 
bine să ne arătăm atât de bătăioşi, când ştim că există 
anumite edicte împotriva duelurilor. Gândeşte-te, regele s- 
ar supăra pe noi pentru aceasta nesupunere, mai ales într- 
un moment ca ăsta şi regele ar avea dreptate. 

— Scuze! Rânji de Wardes. Pretexte! 

— Haidade! I-o întoarse Raoul. Vorbeşti nerozii, dragul 
meu de Wardes. Ştii foarte bine că domnul duce de 
Buckingham e un bărbat curajos, că a tras spada din teacă 
de zece ori şi că o va mai trage şi a unsprezecea oară. 
Poartă un nume care îl obligă, ce dracu! Cât despre mine, 
ştii tot atât de bine, nu-i aşa? Că nici mie nu mi-e teamă să 
mă bat. M-am luptat la Sens, la Bleneau, la Dunes, în faţa 
tunurilor, la o sută de paşi înaintea liniei frontului, în timp 
ce dumneata, în paranteză fie spus, stăteai la o sută de paşi 
înapoia ei. E adevărat că acolo era prea multă lume ca să ţi 
se fi băgat de seamă vitejia, de aceea nici nu ţi-o arătai; dar 
aici s-ar stârni vâlvă, ar fi scandal şi ţii să se vorbească de 
dumneata cu orice preţ şi în orice chip. Ei bine, nu te bizui 
pe mine, domnule de Wardes, pentru a te ajuta în acest 
plan; nu-ţi voi face această plăcere. 

— Ai deplină dreptate? Zise Buckingham vârându-şi la loc 
spada în teacă? Şi îţi cer iertare, domnule de Bragelonne, 
de a mă fi lăsat târât de furia primei clipe. 

De Wardes însă, dimpotrivă, făcu mânios o săritură şi, cu 
spada ridicată, îl ameninţă pe Raoul, care abia avu timp să 
pareze lovitura. 

— Ei, domnule? Zise Bragelonne liniştit? la seama, erai să- 
mi scoţi un ochi. 

— Aşadar, nu vrei să te baţi! Strigă cât se poate de tare de 
Wardes. 


— Nu, cel puţin deocamdată. Dar iată ce-ţi făgăduiesc, de 
îndată ce vom ajunge la Paris: te voi duce la domnul 
d'Artagnan, căruia îi vei arăta plângerile pe care le-ai putea 
avea împotriva lui. Domnul d'Artagnan va cere regelui 
îngăduinţa de a-ţi vâri spada între coaste, regele va 
încuviinţa, şi, odată împuns cu spada, ei bine, scumpe 
domnule de Wardes, atunci vei privi cu un ochi mai blând 
preceptele Evangheliei, care propovăduieşte uitarea 
jignirilor. 

— Ah! Strigă iarăşi de Wardes, înfuriat de atâta sânge 
rece. Se vede cât de colo, domnule de Bragelonne, că eşti 
pe jumătate bastard! 

Raoul se făcu deodată tot aşa de alb la faţă ca şi gulerul 
cămăşii sale; din ochi îi ţâşni un fulger care-l determină pe 
de Wardes să se dea un pas îndărăt. Buckingham însuşi fu 
uimit şi se aruncă între cei doi vrăjmaşi, pe care se aştepta 
să-i vadă năpustindu-se unul asupra celuilalt. De Wardes 
păstrase anume această ocară pentru la urmă; strângea 
convulsiv mânerul spadei şi aştepta lovitura. 

— Ai dreptate, domnule? Vorbi Raoul, făcând o mare 
sforţare de a se stăpâni? Eu nu cunosc decât numele tatălui 
meu; dar ştiu de câtă cinste şi curăţenie sufletească se 
bucură contele de La Fere pentru a nu mă teme nici măcar 
o singură clipă, aşa cum ai vrea să spui dumneata, că ar 
exista vreo pată asupra naşterii mele. Faptul că nu cunosc 
numele mamei mele este pentru mine şi numai pentru 
mine, o nefericire, dar nu poate fi un prilej de defăimare. 
Or, dumneata dai dovadă de lipsă de loialitate, domnule, dai 
dovadă de lipsă de consideraţie jignindu-mă pentru această 
nefericire a mea. Dar ce are a face, m-ai jignit şi de asta 
dată mă consider jignit! Aşa că, să fim înţeleşi: după ce-ţi 
vei fi încheiat socotelile cu domnul d'Artagnan, vei avea de 
a face cu mine, dacă nu te superi! 

— Oh, oh! Răspunse de Wardes cu un zâmbet amar. Îţi 
admir prudenţa, domnule! Adineauri îmi făgăduiseşi o 
împunsătură de spadă din partea domnului d'Artagnan şi 


abia după lovitura pe care mi-o va da domnul d'Artagnan 
mi-o oferi şi pe a dumitale. 

— Nu te nelinişti din pricina asta? Răspunse Raoul cu o 
mânie surdă? Domnul d'Artagnan e neîntrecut în mânuirea 
armelor şi-i voi cere îngăduinţa să se poarte cu dumneata 
aşa cum s-a purtat cu părintele dumitale, adică să nu te 
omoare cu totul, spre a-mi lăsa mie plăcerea ca, după ce te 
vei fi înzdrăvenit, să te ucid cu adevărat, fiindcă eşti un 
suflet rău, domnule de Wardes şi nu meriţi, într-adevăr, ca 
cineva să caute a te cruța. 

— Nici eu, domnule, nu te voi cruța pe dumneata, fii fără 
grijă? Răspunse de Wardes. 

— Domnule? Făcu Buckingham? Îngăduie-mi să traduc 
cuvintele dumitale printr-un sfat pe care vreau să i-l dau 
domnului de Bragelonne: domnule de Bragelonne, pune-ţi 
de acum încolo platoşă. 

De Wardes îşi strânse pumnii. 

— Ah, pricep? Zise el? Domnii aşteaptă momentul când vor 
fi putut să-şi ia această măsură de precauţie ca să se 
măsoare cu mine. 

— Bine, domnule? Rosti atunci Raoul? Pentru că ţii cu tot 
dinadinsul, să terminăm odată! 

Şi făcu un pas către de Wardes, cu spada întinsă. 

— Ce-ai de gând? Întrebă Buckingham. 

— Fii pe pace? Răspunse Raoul? Nu va ţine mult. 

De Wardes trecu în gardă; spadele li se încrucişară. De 
Wardes se repezi cu atâta furie asupra lui Raoul, încât la 
cea dintâi scrâşnire a lamelor de metal, pentru Buckingham 
fu limpede că Raoul îşi cruţă adversarul. Ducele se dădu un 
pas înapoi şi urmărea desfăşurarea luptei. 

Raoul era netulburat, ca şi cum s-ar fi jucat cu o floretă şi 
nu s-ar fi luptat cu o spadă; îşi eliberă arma ce-i fusese 
prinsă până la mâner; retrăgându-se un pas îndărăt, pară 
prin contre cele trei sau patru atacuri pe care le încercă de 
Wardes, apoi, la o ameninţare de lovitură directă pe care de 
Wardes o apără printr-o mişcare rotită, îi smulse spada şi o 


aruncă la douăzeci de picioare dincolo de grilajul barierei. 
După aceea, cum de Wardes rămăsese dezarmat şi zăpăcit, 
Raoul îşi vâri spada în teacă, pe urmă îl apucă de guler şi de 
centură şi-l azvârli peste barieră, tremurând şi gemând de 
mâine. 

— O să ne mai vedem noi! O să ne mai vedem noi! Îngăimă 
de Wardes ridicându-se şi culegându-şi spada de pe jos. 

— Eh, la dracu! Zise Raoul. Acelaşi lucru îţi tot repet şi eu 
de un ceas! Apoi, întorcându-se către Buckingham, îi spuse: 
Duce, nici o vorbă despre toate astea, te rog mult; mă simt 
ruşinat c-am trecut dincolo de orice margine a răbdării, dar 
nu mi-am mai putut stăpâni furia. Îţi cer iertare, uită totul. 

— Ah, scumpul meu viconte? Zise ducele strângându-i 
mâna atât de dârză şi atât de dreaptă totodată? Îngăduie- 
mi, dimpotrivă, să-mi amintesc şi să-mi amintesc prin ce 
primejdii ai trecut; omul ăsta e periculos, te va ucide. 

— Tatăl meu? Răspunse Raoul? A trăit douăzeci de ani sub 
ameninţarea unui duşman mult mai de temut şi e încă viu. 
Sunt plămădit dintr-un sânge pe care Dumnezeu îl 
ocroteşte, domnule duce. 

— Tatăl dumitale avea prieteni de nădejde, viconte. 

— Da? Oftă Raoul? Prieteni cum nu se mai întâlnesc astăzi. 

— Oh, nu spune asta, te rog, în clipa când îţi dăruiesc 
prietenia mea. 

Şi Buckingham întinse braţele spre Bragelonne, care primi 
cu bucurie alianţa oferită. 

— În familia mea? Adăuga Buckingham? Se moare pentru 
cei pe care-i iubeşti, ştii asta, domnule de Bragelonne? 

— Da, duce, o ştiu? Răspunse Raoul. 

Capitolul XVIII Ce gândea cavalerul de Lorraine despre 
prinţesă. 

Pe drum nu se mai întâmplă nimic deosebit. Sub un motiv 
oarecare, ce nu făcu mare vâlvă, domnul de Wardes se 
desprinse de grup şi o luă înainte. Îl chemă cu sine şi pe 
Manicamp, a cărui fire nepăsătoare şi molâie îi slujea de 
balanţă. Este de luat în seamă faptul că oamenii certăreţi şi 


năbădăioşi se însoțesc totdeauna cu semeni de-ai lor mai 
blajini şi mai potoliţi, ca şi cum unii ar căuta în acest 
contrast o înfrânare a firii lor, ceilalţi o apărare pentru 
propria lor slăbiciune. 

Buckingham şi Bragelonne, arătându-i lui de Guiche 
prietenia lor, formau în tot timpul călătoriei un adevărat 
concert de laude întru slăvirea Prințesei. Numai că 
Bragelonne izbutise să facă în aşa fel încât acest concert să 
fie înălţat în trio, iar nu în solo, aşa cum de Guiche şi rivalul 
său păreau a năzui încă să se ridice în ochii ei. 

Această metodă da armonie, ca să zicem aşa, îi plăcu mult 
doamnei Henriette, regina-mamă; ea nu fu, poate, în 
aceeaşi măsură şi pe gustul Prințesei, care era cochetă ca 
un demon şi care, fără teamă de ceea ce i s-ar fi spus, căuta 
parcă anume prilejurile de zâzanie. Avea, într-adevăr, una 
din acele inimi vajnice şi cutezătoare ce merg până la 
simţămintele cele mai delicate, dar aţâţă totodată spada cu 
o anume poftă de rănire. Astfel, privirile, zâmbetele, 
toaletele ei, ca nişte proiectile interminabile, cădeau ca 
ploaia asupra celor trei tineri, îi ciuruiau fără milă şi din 
acest arsenal nesecătuit se năşteau apoi ocheade înfiorate, 
sărutări de mâini fierbinţi şi mii de alte delicii care săgetau 
de la distanţă inimile gentilomilor din suită, ale burghezilor, 
ale ofiţerilor din oraşele prin care trecea cortegiul, ale 
pajilor, ale poporului, ale lacheilor; era un prăpăd general, 
o devastare universală. Ajungând la Paris, Doamna lăsase în 
urma ei o sută de mii de îndrăgostiţi şi aducea cu sine în 
capitală o jumătate de duzină de nebuni şi cel puţin doi 
săriţi la minte. 

Singur Raoul, ghicind întreaga putere de seducţie a 
acestei femei şi dat fiind că el avea inima ocupată, în care 
nu se mai găsea nici un locşor gol unde să se mai înfigă vreo 
săgeată, singur Raoul ajunse teafăr şi stăpân pe sine în 
capitala regatului. De câteva ori, pe drum, stătu de vorbă 
cu regina Angliei despre farmecul îmbătător pe care 
Doamna îl împrăştia în jurul ei şi atunci mama, pe care 


atâtea nenorociri şi dezamăgiri o învăţaseră să cunoască 
viaţa, îi răspunse: 

— Henriette a fost menită să fie o femeie ilustră, fie că s-ar 
fi născut pe tron, fie că s-ar fi născut în întuneric, căci e 
înzestrată cu imaginaţie, capricii şi voinţă. 

De Wardes şi Manicamp, mergând înainte şi dând de 
veste, răspândeau pretutindeni zvonul despre sosirea 
Prințesei. Cortegiul se pomeni astfel, la Nanterre, 
întâmpinat de o strălucitoare escortă de călăreţi şi trăsuri. 
Era Domnul, care, urmat de cavalerul de Lorraine şi de 
favoriţii lui, urmaţi ei înşişi de o parte din casa militară a 
regelui, venea să-şi salute augusta logodnică. 

De la Saint-Germain, Prinţesa şi mama ei schimbaseră 
rădvanul de călătorie, puţin prea greu şi cam obositor la 
drum şi se urcaseră într-un cupeu tras de şase cai, cu 
hamuri bătute în aur şi argint. În acest soi de caleaşcă 
regală, stând ca pe un tron sub umbrela de mătase brodată 
cu lungi ciucuri de pene, îşi făcu apariţia tânăra şi frumoasa 
Prinţesă, pe al cărei chip zâmbitor se răsfrângeau reflexele 
trandafirii ce se aşterneau atât de plăcut pe obrajii ei albi 
ca sideful. 

Prinţul, apropiindu-se de trăsură, fu uimit de atâta 
frumuseţe; el îşi exprimă admiraţia în termeni destul de 
grăitori pentru ca însoţitorul său, cavalerul de Lorraine, să 
ridice din umeri în mijlocul curtenilor şi pentru ca 
Buckingham şi contele de Guiche să simtă câte un junghi în 
inimă. 

După cuvintele de bun sosit şi după îndeplinirea regulilor 
cuvenite, cortegiul porni încet mai departe, pe drumul 
Parisului. 

Prezentările se făcuseră fără prea multă ceremonie. 
Domnul de Buckingham îi fusese prezentat Prințului laolaltă 
cu ceilalţi gentilomi englezi. Prinţul le aruncase doar o 
scurtă privire şi atâta tot. Însă pe drum, văzându-l pe duce 
că dădea târcoale pe lângă portierele trăsurii cu 


neastâmpărul lui de totdeauna, îl întreba pe cavalerul de 
Lorraine, ce nu se depărta nici o clipă de lângă el: 

— Cine este călăreţul acela? 

— A fost prezentat adineauri alteţei voastre? Răspunse 
cavalerul de Lorraine? E frumosul duce de Buckingham. 

— Ah, aşa-i. 

— Cavalerul Doamnei? Adăugă favoritul cu o subliniere şi 
cu un ton pe care numai invidioşii pot să le dea frazelor lor 
cele mai simple. 

— Cum! Ce vrei să spui? Întrebă Prinţul strunindu-şi calul. 

— Am spus cavalerul. 

— Doamna are, aşadar, un cavaler de curte? 

— Dar mi se pare că-l vedeţi tot aşa de bine ca şi mine; 
pnviţi-i cum râd, glumesc şi cât de fericiţi sunt amândoi. 

— Câteşitrei. 

— Cum câteşitrei? 

— De bună seamă; nu vezi că e şi de Guiche acolo? 

— Aşa e!... Da, îl văd... Dar ce dovedeşte asta?... Că 
Doamna are doi cavaleri, nu unul. 

— Înveninezi totul, viperă! 

— Nu înveninez nimic... Ah, monseniore, vă gândiţi numai 
la rău! lată că se fac soţiei voastre onorurile regatului 
Franţei şi tot nu sunteţi mulţumit. 

Ducele de Orleans se temea de verva satirică a 
cavalerului, mai ales când o simţea ridicată la o anumită 
treaptă a tăriei. I-o tăie scurt: 

— Prinţesa e frumoasă? Rosti el nepăsător, ca şi cum ar fi 
fost vorba de o străină. 

— Da? Răspunse pe acelaşi ton cavalerul. 

— Spui da ca şi cum ai zice nu. Ochii ei negri sunt foarte 
frumoşi, aşa mi se pare. 

— Cam mici. 

— E adevărat, dar strălucitori. Are o statură potrivită. 

— E puţin cam scundă, monseniore. 

— Nu zic nu. Dar are un aer nobil. 

— Prea slabă la faţă. 


— Dinţii mi s-au părut minunaţi. 

— Prea se văd. Are o gură destul de mare, slavă Domnului! 
Hotărât lucru, monseniore, m-am înşelat: sunteţi mai 
frumos decât soţia voastră. 

— Şi găseşti cumva că sunt mai frumos chiar decât 
Buckingham? Spune. 

— Oh, da; şi el simte asta, căci, priviţi-l: îşi sporeşte 
atenţiile pe lângă Doamna, de teamă să nu-l puneţi în 
umbră. 

Domnul făcu un gest de nerăbdare; dar, când văzu un 
zâmbet de triumf fluturând pe buzele cavalerului, îşi lăsă 
calul să meargă la pas. 

— În fond? Zise el? De ce m-aş preocupa atât de vara 
mea? Ce, n-o cunosc destul de bine? N-am fost crescut 
împreună cu ea? N-am văzut-o mereu la Luvru, pe vremea 
când eram copii? 

— Ah, iertare, dragă Prinţe, s-a schimbat mult de atunci? 
Rosti cavalerul. La vremea de care vorbiţi era mai puţin 
strălucitoare şi îndeosebi mult mai puţin mândră: mai ales 
în seara aceea? Vă aduceţi aminte, monseniore? Când 
regele n-a vrut să danseze cu ea, fiindcă o găsea urâtă şi 
prost îmbrăcată? 

Aceste cuvinte făcură să se încrunte sprâncenele ducelui 
de Orleans. Orice s-ar spune, nu era o laudă pentru el să se 
însoare cu o prinţesă căreia regele nu-i dăduse prea multă 
atenţie în tinereţea lui. Ar fi vrut, poate, să spună ceva, dar 
tocmai în acea clipă de Guiche se îndepărtă de trăsură şi se 
apropie de Prinţ. El zărise de departe pe Prinţ şi pe cavaler 
şi, cu urechea aţintită, părea că încearcă să ghicească 
vorbele pe care le schimbau între ei Domnul şi favoritul său. 
Acesta din urmă, fie din viclenie, fie din nesocotinţă, nu se 
osteni să-şi ascundă gândurile. 

— Conte? Zise el? Ştiu că ai gust. 

— Mulţumesc pentru laudă? Răspunse de Guiche? Dar în 
legătură cu ce îmi spui asta? 

— Doamne, s-o întrebăm pe alteţa sa. 


— Fără îndoială? Spuse Domnul? Guiche ştie bine că-l 
socotesc un călăreț desăvârşit. 

— Acestea fiind zise, să mergem mai departe, conte; te afli 
în preajma Prințesei de opt zile, nu-i aşa? 

— Întocmai? Răspunse de Guiche roşindu-se fără să vrea. 

— Ei bine, spune cinstit, ce gândeşti despre persoana ei? 

— Despre persoana ei? Făcu de Guiche fâstăcit. 

— Da, despre persoana ei, despre felul ei de a fi, în sfârşit, 
despre ea... 

Zăpăcit de această întrebare, de Guiche şovăia să 
răspundă. 

— Haide, haide, de Guiche? Îl îndemnă cavalerul, râzând? 
Spune ce gândeşti şi fii sincer: Domnul ţi-o cere. 

— Da, da, fii sincer? Adăugă Prinţul. 

De Guiche bolborosi câteva cuvinte de neînțeles. 

— Îmi dau seama că e o întrebare gingaşă? Îl încurajă 
Domnul? Dar, mă rog, tu ştii că mie mi se poate spune totul. 
Cum o găseşti? 

Pentru a ascunde ceea ce se petrecea în sufletul lui, de 
Guiche se agăţă de singurul mijloc de apărare ce stă la 
îndemâna omului luat pe neaşteptate: minţi. 

— Eu n-o găsesc pe Doamna? Bâigui el? Nici bine, nici rău, 
dar totuşi înclin mai mult către bine decât către rău. 

— Eh, conte dragă? Strigă cavalerul? Tocmai dumneata 
vorbeşti astfel, care te topeai de admiraţie şi nu mai găseai 
cuvinte de laudă atunci când i-ai văzut portretul? 

De Guiche se înroşi până în vârful urechilor. Din fericire, 
calul său, făcând o săritură într-o parte, îl ajută să-şi 
ascundă această roşeaţă. 

— Portretul! Murmură el apropiindu-se din nou. Ce 
portret? 

Cavalerul nu-l slăbise nici o clipă din ochi. 

— Da, portretul. Miniatura nu-i seamănă oare? 

— Nu ştiu. Am uitat acel portret, mi s-a şters cu totul din 
minte. 


— Cu toate astea, el îţi făcuse o impresie puternică? Zise 
cavalerul. 

— Se poate. 

— Are spirit, cel puţin? Întrebă ducele. 

— Cred că da, monseniore. 

— Dar domnul de Buckingham are? Întrebă cavalerul. 

— Nu ştiu. 

— Eu sunt de părere că are? Răspunse cavalerul? Căci o 
face să râdă pe Doamna şi se pare ca ea se simte bine în 
compania lui, ceea ce nu se întâmplă niciodată cu o femeie 
de spirit când se află în preajma unui prost. 

— Atunci înseamnă că e un om de duh? Spuse cu 
nevinovăție de Guiche, în ajutorul căruia veni îndată Raoul, 
văzându-l încolţit de acest primejdios interlocutor, cu care 
intră în vorbă şi-l sili astfel să schimbe discuţia. 


Sosirea fu strălucitoare şi plină de voioşie. Regele, ca să-şi 
sărbătorească fratele, dăduse ordin ca totul să fie pregătit 
într-un chip măreț. Doamna şi mama ei coborâră la Luvru, 
în acel Luvru unde, pe vremea surghiunului, ele înduraseră 
cu atâta umilinţa bezna, sărăcia şi lipsurile. Acest palat 
neospitalier pentru nefericita fiică a lui Henric al IV-lea, cu 
pereţii goi, podelele desfundate, tavanele tapisate cu pânză 
de păianjeni, uriaşele cămine cu marmura ciuntită pe la 
colţuri, vetrele acelea reci, pe care doar milostivirea 
parlamentului le mai încălzise puţin pentru ele, îşi 
schimbaseră cu totul înfăţişarea. Zugrăveli minunate, 
covoare groase, lespezi strălucitoare, picturi proaspete în 
largi rame aurite; pretutindeni, candelabre, oglinzi şi 
mobile arătoase; pretutindeni, gărzi în ţinute falnice, cu 
panaşele fluturând şi un întreg popor de valeţi şi de curteni 
prin anticamere şi scări. În curţile unde altădată creştea 
iarba, ca şi cum acel ingrat Mazarin ar fi socotit de cuviinţă 
să le dovedească parizienilor că singurătatea şi restriştea 
trebuiau să fie, alături de mizerie şi deznădejde, cortegiul 
monarhiilor înfrânte, în curţile acelea imense, mute şi 
pustii, se mândreau acum cavaleri ai căror cai scoteau 
scântei din lespezile de piatră atinse de copitele lor. Trăsuri 
încărcate cu femei tinere şi frumoase aşteptau să o salute, 
când va trece, pe fiica acestei fiice a Franţei, care, în timpul 
văduviei şi exilului ei, nu avusese de multe ori nici măcar o 
bucată de lemn să arunce în foc sau o bucată de pâine să 
pună pe masă şi pe care o umiliseră până şi cei mai umili 
slujitori ai castelului. De aceea, doamna Henriette se 
întorcea la Luvru cu inima tot atât de năpădită de durere şi 
de triste amintiri, pe cât de voioasă şi de triumfătoare se 
reîntorcea aici fiica ei, fire mai schimbătoare şi care uitase 
aproape totul. Ea ştia că această primire strălucitoare se 
adresa fericitei mame a unui rege reaşezat pe al doilea tron 
al Europei, în timp ce primirea aceea rea îi fusese rezervată 
ei, personal, fiicei lui Henric al IV-lea, pedepsită de a fi trăit 
în nenorocire. 


După ce principesele fură instalate în apartamentele lor, 
unde fură lăsate să se odihnească, bărbaţii, care se 
înviorară şi ei după oboseala încercată, se întoarseră la 
treburile şi datoriile lor. 

Bragelonne începu prin a se duce să-şi vadă părintele. Dar 
Athos plecase la Blois. Tânărul voi atunci să-l revadă pe 
domnul d'Artagnan. Dar şi acesta, ocupat cu organizarea 
unei noi case militare a regelui, era de negăsit. Bragelonne 
se repezi în cele din urmă la de Guiche. Contele avea însă 
nesfârşite convorbiri cu croitorii lui şi cu Manicamp, care îi 
răpeau ziua întreagă. Şi mai rău o nimeri la ducele de 
Buckingham. Acesta cumpăra cai peste cai, diamante peste 
diamante. Tot ce avea Parisul mai bun în materie de 
brodeze, de giuvaergii, de croitori, era ţinut de el de 
dimineaţă până seara. Între el şi de Guiche se dădea o luptă 
mai mult sau mai puţin curtenitoare de a obţine succesul 
pentru care ducele voia să cheltuiască un milion şi pentru 
care mareşalul de Grammont îi dăduse lui de Guiche şaizeci 
de mii de livre. Buckingham se bucura şi-şi risipea milionul 
său. De Guiche ofta însă din greu şi ar fi ajuns să-i smulgă 
părul din cap, dacă nu l-ar fi avut alături de el pe de 
Wardes, care-l îmbărbăta cu sfaturile lui. 

— Un milion! Repeta în fiecare zi de Guiche. O să fiu 
copleşit. De ce nu vrea domnul mareşal să-mi dea partea 
mea de moştenire? 

— Fiindcă ai face-o praf? Îi spunea Raoul. 

— Ei, dar ce-l priveşte pe el! Dacă va trebui să mor, voi 
muri. Pe urmă nu voi mai avea nevoie de nimic. 

— Dar de ce trebuie numaidecât să mori? Îl întrebă Raoul. 

— Nu vreau să fiu întrecut în eleganţă de un englez. 

— Scumpul meu conte? Interveni atunci Manicamp? 
Eleganţa nu-i un lucru costisitor, e doar un lucru pretenţios. 
— Da, dar lucrurile pretenţioase costă foarte mult, iar eu 

n-am decât şaizeci de mii de livre. 

— La naiba? Zise de Wardes? Eşti într-o oarecare 
încurcătură; cheltuieşte tot atât cât Buckingham: nu e 


decât o diferenţă de nouă sute patruzeci de mii de livre. 

— De unde să le iau? 

— Fă datorii. 

— Am destule. 

— Un motiv în plus să mai faci. 

Aceste sfaturi sfârşiră prin a-l întărâta atât de tare pe de 
Guiche, că se porni să facă nebunii, în timp ce Buckingham 
nu făcea decât cheltuieli. Vestea despre risipa celor doi 
gentilomi înflori obrazurile tuturor negustorilor din Paris şi 
între palatul lui Buckingham şi palatul lui Grammont era o 
con-tinuă întrecere care să fie în frunte. 

În această vreme, Doamna se odihnea, iar Bragelonne îi 
scria domnişoarei de La Valliere. Patru scrisori îşi şi luaseră 
zborul din pana lui, fără să fi primit însă nici un răspuns, 
pentru ca, chiar în dimineaţa când trebuia să aibă loc 
ceremonia căsătoriei în capela de la Palatul Regal, Raoul, în 
timp ce-şi făcea toaleta, să-l audă pe valetul său anunțând: 

— Domnul de Malicorne! 

— Ce-o fi vrând de la mine acest Malicorne? Se întrebă 
Raoul. Spune-i să aştepte? Îi răspunse lacheului. 

— E un domn de la Blois? Adăugă valetul. 

— Ah, lasă-l să intre! Strigă Raoul cu vioiciune. 

Malicorne intră, frumos ca un astru şi purtând o spadă 
neasemuită. După ce salută cu multă graţie, spuse: 

— Domnule de Bragelonne, vă aduc mii de urări din partea 
unei doamne. 

Raoul se înroşi. 

— Din partea unei doamne? Murmură el? A unei doamne 
din Blois? 

— Da, domnule, din partea domnişoarei de Montalais. 

— Ah, mulţumesc, domnule, te recunosc acum? Zise Raoul. 
Şi ce doreşte de la mine domnişoara de Montalais? 

Malicorne scoase din buzunar patru scrisori, pe care i le 
întinse lui Raoul. 

— Scrisorile mele! E oare cu putinţă? Rosti acesta pălind. 
Scrisorile mele nedesfăcute încă! 


— Domnule, aceste scrisori n-au mai găsit la Blois 
persoanele cărora le erau trimise, de aceea vă sunt aduse 
înapoi. 

— Domnişoara de La Valliere a plecat din Blois? Strigă 
Raoul. 

— Acum opt zile. 

— Şi unde se află? 

— Trebuie să fie la Paris, domnule. 

— Dar cum aţi ştiut că aceste scrisori veneau de la mine? 

— Domnişoara de Montalais v-a recunoscut scrisul şi 
plicurile? Răspunse Malicorne. 

Raoul se îmbujoră şi zimbi. 

— E foarte frumos din partea domnişoarei Aure? Zise el. A 
rămas aceeaşi persoană bună şi încântătoare. 

— Aceeaşi, domnule. 

— Ar fi trebuit să-mi dea totuşi o veste mai precisă despre 
domnişoara de La Valliere. N-o să mă apuc acum să 
răscolesc acest imens Paris. 

Malicorne scoase din buzunar un alt plic. 

— Poate veţi găsi în această scrisoare ceea ce doriţi să 
ştiţi? Zise el. 

Raoul desfăcu nerăbdător plicul. Scrisul era al 
domnişoarei Aure şi iată ce cuprindea răvaşul: „Paris, 
Palatul Regal, în ziua celebrării nunţii.” 

— Ce înseamnă asta? Îl întrebă Raoul pe Malicorne. 
Dumneata ştii ceva, domnule? 

— Da, domnule viconte. 

— Atunci fii bun şi spune-mi. 

— Cu neputinţă, domnule. 

— Pentru ce? 

— Pentru că domnişoara Aure m-a oprit să vorbesc. 

Raoul se uită lung la acest personaj ciudat şi nu ştiu ce să 
mai întrebe. 

— Cel puţin? Reluă el? E o veste îmbucurătoare sau tristă 
pentru mine? 

— Veţi vedea. 


— Eşti neclintit în taina dumitale! 

— Domnule, o favoare. 

— În schimbul aceleia pe care dumneata mi-o refuzi? 

— Exact. 

— Vorbeşte! 

— Doresc foarte mult să văd ceremonia şi nu am bilet de 
participare, cu toate demersurile pe care le-am făcut ca să 
obţin unul. M-aţi putea ajuta să intru? 

— Desigur. 

— Faceţi asta pentru mine, domnule viconte, vă rog din 
suflet! 

— O voi face cu plăcere, domnule; vino cu mine. 

— Domnule, vă rămân cea mai plecată slugă. 

— Te credeam prieten cu domnul de Manicamp! 

— Da, domnule. Dar azi-dimineaţă, în timp ce-l priveam 
cum se îmbracă, i-am vărsat din greşeală o sticlă de lustru 
pe costumul lui cel nou şi a început să mă amenințe cu 
spada în mână în aşa fel, că a trebuit s-o iau la fugă. lată 
pentru ce nu i-am mai cerut un bilet. M-ar fi ucis. 

— Este foarte probabil? Zise Raoul. Îl ştiu pe Manicamp în 
stare să ucidă pe omul vinovat de a fi săvârşit crima de care 
te consideri împovărat faţă de el, dar voi îndrepta răul în 
ceea ce te priveşte; să-mi îmbrac mantia şi sunt gata să-ţi 
slujesc de călăuză şi ocrotitor. 

Capitolul XIX Surpriza domnişoarei de Montalais. 

Doamna fu cununată la Palatul Regal, în capelă, în faţa 
unei lumi de curteni aleşi cu cea mai mare stricteţe. Totuşi, 
în pofida înaltei cinsie pe care o arăta o invitaţie, Raoul, 
credincios făgăduielii sale, îi înlesni intrarea lui Malicorne, 
dornic de a se bucura de această rară privelişte. După ce-şi 
îndeplini sarcina luată, Raoul se duse lângă de Guiche, care, 
în contrast cu strălucitorul lui costum, avea o înfăţişare atât 
de răvăşită de durere, încât numai ducele de Buckingham 
putea să-l întreacă în privinţa palidităţii şi a posomorârii. 

— la seama, conte? Şopti Raoul apropiindu-se de prietenul 
său şi pregătindu-se să-l sprijine, în momentul când 


arhiepiscopul îi binecuvânta pe cei doi soţi. 

Într-adevăr, domnul prinţ de Cond putea fi văzut cum se 
uita cu un ochi mai mult decât curios la aceste două imagini 
ale deznădejdii stând în picioare, ca nişte cariatide, de o 
parte şi de alta a altarului. Contele căută să-şi schimbe 
înfăţişarea. 

După terminarea ceremoniei, regele şi regina trecură în 
salonul cel mare, unde le fură prezentate Doamna şi suita 
ei. Se observă că regele, care păruse tare încântat la 
vederea cumnatei sale, îi aduse laudele cele mai deschise. 
Se observă că regina-mamă, înfăşurându-l pe Bukingham 
cu o privire lungă şi îngândurată, se aplecă spre doamna de 
Motteville şi-i spuse: 

— Nu găseşti că-i seamănă tatălui său? 

Se observă, în sfârşit, că Domnul cerceta din ochi toată 
lumea de acolo şi părea destul de nemulţumit. 

După recepţia prinților şi a ambasadorilor, Domnul ceru 
regelui încuviințarea de a-i prezenta şi totodată şi Doamnei, 
persoanele care făceau parte din noua sa casă. 

— Dumneata ştii, viconte? Îl întrebă încet domnul de 
Conde pe Raoul? Dacă întocmirea casei a fost făcută de o 
persoană de gust şi dacă vom avea în preajma noastră nişte 
chipuri mai curăţele? 

— Nu ştiu nimic, monseniore? Răspunse Raoul. 

— Oh, te prefaci că nu ştii. 

— Cum asta, monseniore? 

— Eşti prieten cu de Guiche, care e unul dintre prietenii 
Prințului. 

— E adevărat, monseniore, dar întrucât acest lucru nu m-a 
interesat de loc, nu i-am făcut nici o întrebare lui de Guiche 
şi, la rândul său, de Guiche, nefiind întrebat, nu mi-a 
dezvăluit nimic. 

— Dar Manicamp? 

— L-am văzut, e drept, pe domnul de Manicamp la Le 
Havre şi apoi pe drum, însă am avut grijă să fiu tot atât de 
puţin curios faţă de el, precum am fost şi faţa de de Guiche. 


De altminteri, domnul de Manicamp va putea şti oare ceva 
despre toate astea, el care nu e decât un personaj de mâna 
a doua? 

— Eh, dragul meu viconte, dar pe ce lume trăieşti? Zise 
domnul de Conde. Nu ştii că în astfel de împrejurări tocmai 
personajele de mâna a doua învârtesc totul? Dovadă e că 
aproape toate numirile s-au făcut prin recomandările 
domnului Manicamp către de Guiche şi ale lui de Guiche 
către Domnul. 

— Ei bine, monseniore, nu ştiam nimic despre asta? Zise 
Raoul? Şi e o veste nouă pe care alteţa voastră îmi face 
cinstea de a mi-o aduce la cunoştinţă. 

— Aş vrea să te cred, cu toate că e de necrezut. Ah, dar nu 
mai avem mult de aşteptat: iată escadronul zburător care 
înaintează, cum spunea buna regină Caterina. Drace, 
frumoase făpturi! 

Un pâlc de fecioare se pregăteau să intre, într-adevăr, în 
salon, sub îndrumarea doamnei de Navailles şi trebuie să o 
spunem, spre lauda lui Manicamp, dacă ela avut cu 
adevărat în această alegere partea pe care i-o atribuia 
prinţul de Conde, că era o privelişte demnă de a încânta 
ochiul acelora care, asemeni domnului prinţ de Conde, erau 
admiratorii tuturor genurilor de frumuseţe. O tânără 
blondă, ce putea să aibă între douăzeci şi douăzeci şi unu 
de ani şi ai cărei mari ochi albaştri, deschizându-se, 
împrăştiau în jurul lor o văpaie de flăcări orbitoare, mergea 
în frunte şi fu prezentata cea dintâi. 

— Domnişoara de Tonnay-Charente? Îi spuse Domnului 
bătrâna doamnă de Navailles. 

La care Domnul repetă, adresându-se Doamnei: 

— Domnişoara de Tonnay-Charente. 

— Ah, ah, asta îmi pare îndeajuns de plăcută? Zise domnul 
de Conde, întorcându-se către Raoul... Una la mână. 

— Într-adevăr? Răspunse Raoul? E frumoasă, cu toate că 
are un aer cam prea mândru. 


— Hm, cunoaştem noi aerele astea, viconte; în trei luni va 
fi domesticită! Hei, dar priveşte, iată altă frumuseţe. 

— Da? Şopti Raoul? Şi încă una dintre cunoştinţele mele. 

— Domnişoara Aure de Montalais? Anunţă doamna de 
Navailles. 

Numele şi pronumele fură repetate în acelaşi chip 
ceremonios de câtre Domnul. 

— Dumnezeule mare! Exclamă Raoul, aţintindu-şi ochii 
uluiţi spre uşa de la intrare. 

— Ce s-a întâmplat? Întrebă prinţul de Cond€. Oare 
domnişoara de Montalais te-a făcut să scoţi acest 
„Dumnezeule mare”? 

— Nu, monseniore, nu? Răspunse Raoul, făcându-se alb ca 
varul şi începând să tremure. 

— Atunci, dacă nu e domnişoara Aure de Montalais, 
trebuie să fie această încântătoare blondă care o urmează. 
Frumoşi ochi, pe cinstea mea. Puțin cam slăbuţă, dar plină 
de farmec. 

— Domnişoara de La Baume Le Blanc de La Valliere? Rosti 
doamna de Navailles. 

La acest nume, ce răsună până în adâncul inimii lui Raoul, 
un nor cald i se urcă din piept până în dreptul ochilor. În 
aşa fel încât nu mai văzu şi nu mai auzi nimic; în aşa fel că 
domnul de Conde, nemaigăsind în el decât un ecou mut al 
glumelor sale, se duse să vadă mai de aproape minunatele 
făpturi ce-i tulburaseră inima de la prima aruncătură de 
ochi. 

— Louise aici! Louise, domnişoară de onoare a Doamnei! 
Murmura Raoul. 

Şi ochii lui, ca şi cum nu le-ar fi venit să creadă ceea ce 
vedeau, săreau într-una de la Louise la Montalais. Acum 
însă, aceasta din urmă se dezbărase cu totul de sfiiciunea ei 
momentană, sfiiciune la care nu recursese, de altfel, decât 
în clipa prezentării şi a reverenţelor de rigoare. După 
acestea, domnişoara de Montalais privea din ungherul ei, 
cu destulă stăpânire de sine, lumea de acolo şi văzându-l pe 


Raoul, făcea haz de uimirea nemaipomenită în care 
prezenţa ei şi a prietenei sale îl aruncaseră dintr-o dată pe 
bietul îndrăgostit. Această privire stăruitoare, răutăcioasă, 
aproape obraznică, pe care Raoul voia s-o ocolească, dar la 
care se întorcea mereu cu un aer întrebător, îl chinuia peste 
măsură pe tânăr. Cât despre Louise, fie datorită sfiiciunii ei 
fireşti, fie din altă pricină, pe care Raoul nu putea s-o 
înţeleagă, îşi ţinea necontenit ochii în jos şi, intimidată, 
uluită, cu respiraţia scurtă, se retrăgea cât putea mai la o 
parte, nepăsătoare chiar la semnele cu cotul pe care i le 
făcea Montalais. 

Toate acestea erau pentru Raoul o adevărată enigmă, 
pentru a cărei dezlegare bietul viconte ar fi fost în stare să 
dea oricât. Dar nimeni nu era lângă el să-i spună un cuvânt, 
nici măcar Malicorne, care, puţin fâstâcit de a se vedea 
între atâţia gentilomi şi oarecum speriat de privirile 
necruțătoare ale lui Montalais, descrise un cerc şi, puţin 
câte puţin, trecu la câţiva paşi în spatele domnului de 
Conde, dincolo de grupul domnişoarelor de onoare, cât mai 
aproape de domnişoara Aure, planetă în jurul căreia, umil 
satelit, părea să graviteze necontenit, cu voie sau fără voie. 

Revenindu-şi în fire, Raoul crezu a auzi la stânga lui nişte 
glasuri cunoscute. Erau, într-adevăr, de Wardes, de Guiche 
şi cavalerul de Lorraine, care vorbeau împreună. E drept 
însă că vorbeau atât de încet, încât abia li se auzeau 
şoaptele în sala aceea vastă. Ca să vorbeşti astfel, fără să te 
mişti din loc, fără să te întorci, fără să te apleci, fără să-ţi 
priveşti interlocutorul, era un talent a cărui desăvârşire noii 
veniţi nu puteau s-o atingă dintr-o dată. De aceea, trebuia 
mai întâi o îndelungată experienţă a acestor şuşotiri care, 
fără priviri, fără clătinări din cap, păreau o convorbire între 
un grup de statui. Ca atare, în cercurile largi din jurul 
regelui şi al reginelor, în timp ce maiestăţile lor vorbeau 
tare şi toţi ceilalţi aveau aerul că-i ascultă într-o tăcere 
religioasă, se ţinea un mare număr de asemenea colocvii 
şuşotite, în care măgulirea nu era câtuşi de puţin nota 


dominantă. Dar Raoul era unul dintre cei pricepuţi în a 
pătrunde taina oricărei etichete şi, din simpla mişcare a 
buzelor, el putea să ghicească adesea înţelesul cuvintelor 
şoptite. 

— Cine-i această Montalais? Întreba de Wardes. Cine-i 
această La Valliere? Ce-i cu provincia asta care ne ia cu 
asalt? 

— Pe Montalais? Răspunse cavalerul de Lorraine? O 
cunosc bine: e o fată straşnică, ce va înveseli curtea, La 
Valliere e o şchioapă foarte drăguță. 

— Vai, rău am ajuns! Făcu de Wardes. 

— Nu râde, de Wardes; despre şchioape există nişte 
axiome latineşti foarte ingenioase şi îndeosebi foarte 
caracteristice. 

— Domnilor, domnilor? Le atrase atenţia de Guiche, 
privind cu nelinişte spre Raoul? Puţină măsură în cuvinte, 
vă rog! 

Dar îngrijorarea contelui, cel puţin în aparenţă, nu-şi avea 
nici un rost: Raoul îşi păstrase cea mai desăvârşită şi cea 
mai netulburată nepăsare, cu toate că nu scăpase nici o 
vorbă din cele ce se spuseseră acolo. Se părea că 
însemnează pe răboj necuviinţele şi obrăzniciile celor doi 
provocatori, pentru a se răfui cu ei la timpul potrivit. Ca şi 
cum i-ar fi ghicit gândurile, de Wardes stărui: 

— Şi cine sunt amanţii acestor domnişoare? 

— Al lui Montalais? Întrebă cavalerul. 

— Da, al lui Montalais, mai întâi. 

— Ei bine, tu, eu, de Guiche, cine-o vrea, la naiba! 

— Şi al celeilalte? 

— Al domnişoarei de La Valliere? 

— Da. 

— Luaţi seama, domnilor? Le şopti Guiche, spre a-l 
împiedica pe de Wardes să afle răspunsul cerut? Luaţi 
seama, Doamna ascultă. 

Raoul îşi vâri mâna până la încheietură sub deschizătura 
hainei şi-şi frământă amarnic pieptul şi dantelele. Dar 


tocmai această neruşinare pe care o vedea îndreptându-se 
împotriva bietelor femei îl făcu să ia o hotărâre 
nestrămutată. „Dacă Louise a venit aici? Îşi spuse el în sinea 
lui? N-a putut-o face decât într-un scop onorabil şi sub o 
ocrotire onorabilă; trebuie să cunosc însă acest scop, 
trebuie să aflu cine o protejează.” Şi, procedând la fel ca 
Malicorne mai înainte, se retrase încetul cu încetul spre 
grupul domnişoarelor de onoare. 

Curând, prezentările se terminară. Regele, care tot timpul 
nu încetase s-o privească şi s-o admire pe Doamna, părăsi 
sala de recepţie însoţit de cele două regine. Cavalerul de 
Lorraine îşi reluă locul lângă Domnul şi, în timp ce se 
retrăgeau împreună, îi strecurară la ureche câteva picături 
din otrava pe care o strânsese în el în decurs de un ceas, 
cât privise noile fete şi se gândise la cei ce aveau să se 
bucure de ele. Regele, ieşind, trăsese după sine o parte din 
asistenţă, iar acei curteni care ţineau să se arate 
independenţi sau galanţi începură să se apropie de 
doamne. Domnul de Conde îi spuse câteva cuvinte 
măgulitoare domnişoarei de Tonnay-Charente. Buckingham 
îi făcea curte doamnei de Chalais şi doamnei de Lafayette, 
pe care Doamna le privise cu plăcere de la început şi şi le 
apropiase. Cât despre contele de Guiche, părăsindu-l pe 
Domnul de îndată ce se putuse apropia singur de Doamna, 
se întreținea foarte voios cu doamna de Valentinois, sora lui 
şi cu domnişoarele de Crequy şi de Châtillon. 

În mijlocul tuturor acestor interese politice sau amoroase, 
Malicorne voia să rămână şi el singur cu Montalais, dar 
aceasta prefera să stea de vorbă cu Raoul, fie şi numai spre 
a face haz de toate întrebările şi nedumeririle lui. Raoul se 
îndreptase direct către domnişoara de La Valliere şi o 
salutase cu cel mai profund respect, lucru care o făcu pe 
Louise să se îmbujoreze la faţă şi să se bâlbâie; dar 
Montalais se grăbi să-i sară în ajutor. 

— Ei bine? Zise ea? lată-ne, domnule viconte. 


— Vă văd? Zise Raoul zâmbind? Şi tocmai în legătură cu 
prezenţa dumneavoastră aici am venit să vă cer o mică 
lămurire. 

Malicorne se apropie de ei cu cel mai fermecător surâs. 

— Retrage-te puţin, domnule Malicorne? Îl înlătură 
Montalais. Într-adevăr, ai devenit foarte indiscret. 

Malicorne îşi muşcă buzele şi făcu doi paşi înapoi, fără a 
spune un singur cuvânt. Numai că surâsul lui îşi schimba 
dintr-o dată expresia şi, din senin cum era, deveni 
răutăcios. 

— Vrei o lămurire, domnule Raoul? Întrebă Montalais. 

— De buna seamă şi cred că întâmplarea asta merită una: 
domnişoara de La Valliere, domnişoară de onoare a 
Doamnei! 

— Pentru ce n-ar fi şi ea domnişoară de onoare, la fel ca şi 
mine? Făcu Montalais. 

— Primiţi felicitările mele, domnişoară? Zise Raoul, căruia 
i se părea că ele nu vor să-i răspundă direct la întrebare. 

— Spui asta cu un aer foarte ceremonios, domnule viconte. 

— Eu? 

— Doamne! S-o întrebăm şi pe Louise. 

— Domnul de Bragelonne socoteşte poate că locul e mai 
presus de rangul meu? Zise Louise, foarte tulburată. 

— Oh, nu, domnişoară? Răspunse cu vioiciune Raoul? Ştii 
foarte bine că nu asta este părerea mea; nu m-aş mira chiar 
dacă ai ocupa locul unei regine, cu atât mai puţin pe acesta 
de aici. Singurul lucru care mă uimeşte este că am aflat 
totul abia azi şi numai din întâmplare. 

— Ah, e adevărat? Răspunse Montalais fără să stea prea 
mult pe gânduri, aşa cum îi e obiceiul. Tu nu pricepi nimic 
din toate astea, Louise, şi, într-adevăr, nici nu ai cum să 
pricepi ceva. Domnul de Bragelonne ţi-a trimis patru 
scrisori, dar la Blois rămăsese numai mama ta; trebuia să 
ne ferim ca acele scrisori sa cadă în mâna ei; le-am primit 
eu şi i le-am trimis înapoi domnului Raoul, care te credea ta 


Blois când tu erai la Paris, fără ca dumnealui să ştie măcar 
că fuseseşi ridicată în demnitate. 

— Dar cum, nu l-ai prevenit pe domnul Raoul, aşa cum te 
rugasem eu? Strigă Louise. 

— Asta mai trebuia! Să facă pe supăratul, sa înceapă cu 
mustrările, să strice tot ceea ce noi ne-am străduit atât de 
mult să facem? Ah, nu, fireşte! 

— Aşadar, sunt un om aspru? Zise Raoul. 

— De altfel? Adăugă Montalais? Aşa mi s-a părut că e mai 
bine. Eu plecam la Paris, dumneata nu erai acolo, Louise 
plângea cu lacrimi fierbinţi; credeţi ce v-o plăcea, dar l-am 
rugat atunci pe protectorul meu, acela care a căpătat un 
brevet pentru mine, să mai ceară unul pentru Louise; şi 
brevetul a venit. Louise a plecat să-şi comande rochiile; eu 
am rămas în urmă, dat fiind că îmi făcusem rochiile mai 
înainte; am primit scrisorile dumitale, ţi le-am trimis înapoi, 
adăugând un cuvânt care îţi făgăduia o surpriză. Şi 
surpriza, scumpe domn, iat-o; mi se pare frumoasă, nu mai 
cere alte lămuriri... Haide, domnule Malicorne, e timpul să-i 
lăsăm pe aceşti tineri împreună; au să-şi spună o mulţime 
de lucruri. Dă-mi braţul! Sper ca prin asta ţi se face o mare 
cinste, domnule Malicorne. 

— lartă-mă, domnişoară? Zise Raoul, oprind-o pe 
nebunatica fată şi dând cuvintelor lui o intonaţie a cărei 
gravitate contrasta cu tonul glumeţ al lui Montalais? Iartă- 
mă, dar aş putea să ştiu şi eu numele acelui protector? Căci 
dacă cineva te protejează pe dumneata, domnişoară şi în 
virtutea unor anumite motive... Raoul se înclină, apoi îşi 
încheie gândul: Nu e nevoie de aceleaşi motive pentru ca 
domnişoara de La Valliere să fie protejată. 

— Pentru Dumnezeu, domnule Raoul? Spuse cu 
nevinovăție Louise? Lucrul e foarte simplu şi nu văd pentru 
ce nu ţi-aş spune eu singură totul... Protectorul meu e 
domnul Malicorne. 

Raoul rămase o clipă ca trăsnit, întrebându-se dacă nu-şi 
bate cumva joc de el; pe urmă se întoarse să-l întrebe pe 


Malicorne. Dar acesta se depărtase, tras de mână de 
Montalais. Domnişoara de La Valliere făcu o mişcare s-o 
urmeze pe prietena ei, însă Raoul o reţinu cu un fel de 
blândă autoritate. 

— Te rog, Louise? Zise el? Un cuvânt. 

— Dar, domnule Raoul? Rosti fata roşindu-se? Am rămas 
singuri. Toată lumea s-a retras... Au să ne caute, ce vor 
spune? 

— Nu-ţi fie teamă? Răspunse tânărul surâzând? Nu 
suntem, niciunul, nici altul, personaje atât de importante, 
încât să se bage de seama lipsa noastră. 

— Dar serviciul meu, domnule Raoul? 

— Fii liniştită, domnişoară, eu cunosc obiceiurile de la 
curte: serviciul dumitale va începe abia de mâine; îţi mai 
rămân deci câteva minute de răgaz, în cursul cărora poate 
vei binevoi să-mi dai desluşirile pe care am avut onoarea să 
ţi le cer. 

— Cât eşti de serios, domnule Raoul! Murmură Louise, 
neliniştită. 

— Din pricină ca împrejurarea e serioasă, domnişoară. 
Vrei să mă asculţi? 

— 'Te ascult; dar, domnule, îţi repet, am rămas singuri. 

— Ai dreptate? Zise Raoul. 

Şi, oferindu-i braţul, o conduse pe tânăra fată în galeria 
vecină cu sala de recepţie, ale cărei ferestre dădeau în 
piaţă. Toată lumea se îngrămădea la fereastra din mijloc, 
care avea un balcon în afară, de unde se puteau vedea în 
toată amănunţimea tacticoasele pregătiri de plecare. Raoul 
deschise una din ferestrele laterale şi acolo, singur cu 
domnişoara de La Valliere, îi vorbi: 

— Louise, ştii că, încă din copilărie, te-am iubit ca pe o 
soră şi ţi-am împărtăşit toate necazurile mele, ţi-am 
încredinţat toate speranţele ce-mi luminau sufletul. 

— Da? Răspunse ea încet? Da, domnule Raoul, ştiu asta. 

— Aveai obiceiul, la rându-ţi să-mi mărturiseşti aceeaşi 
prietenie, aceeaşi încredere. De ce, în întâlnirea de azi, nu 


te-ai arătat ca o prietenă? De ce te fereşti de mine? 

La Valliere nu răspunse. 

— Credeam că mă iubeşti? Zise Raoul, al cărui glas 
devenea din ce în ce mai tremurător? Credeam că ai 
consimţit la toate planurile făcute împreună pentru 
fericirea noastră, atunci când ne plimbam amândoi pe 
marile alei de la Cour-Cheverny şi pe sub plopii şoselei care 
duce la Blois. Nu-mi răspunzi, Louise? Şi se întrerupse. Taci 
oare? O întrebă el apoi, cu răsuflarea întretăiată? Fiindcă 
nu mă mai iubeşti? 

— Nu spun asta? Răspunse Louise aproape în şoaptă. 

— Oh, spune-mi adevărul, te rog! Mi-am pus toată 
nădejdea vieţii mele în tine, te-am ales pentru purtările tale 
blânde şi simple. Nu te lăsa orbită, Louise, acum te afli în 
mijlocul curţii, unde tot ce e curat se întinează, unde tot ce 
e tânăr se veştejeşte repede. Louise, astupă-ţi urechile ca 
să n-auzi ce se vorbeşte, închide-ţi ochii ca să nu vezi ce se 
petrece în juru-ţi, strânge-ţi buzele ca să nu respiri 
miazmele corupătorilor. Fără minciuni, fără ascunzişuri, 
Louise, să cred oare cuvintele pe care le-a spus domnişoara 
de Montalais? Louise, ai venit la Paris pentru că eu nu mai 
eram la Blois? 

La Valliere se înroşi şi-şi ascunse faţa în palme. 

— Da, aşa este? Strigă Raoul în culmea fericirii? Da, de 
aceea ai venit! Oh, te iubesc cum nu te-am iubit încă 
niciodată! Îţi mulţumesc, Louise, pentru acest devotament. 
Dar trebuie să iau măsuri pentru a te pune la adăpost de 
orice jignire, pentru a te feri de orice pată. Louise, o 
domnişoară de onoare, la curtea unei Prinţese tinere, în 
aceste vremuri de moravuri uşoare şi de nestatornicie în 
dragoste, o domnişoară de onoare e ţinta tuturor atacurilor, 
fără să fie apărată de nimeni şi această situaţie nu poate să- 
ţi convină. Trebuie să te măriţi ca să fii respectată. 

— Să mă mărit? 

— Da. 

— Dumnezeule! 


— Iată mâna mea, Louise; dă-mi-o pe-a ta. 

— Dar tatăl dumitale? 

— Tatăl meu nu se mai amestecă. 

— Totuşi... 

— Îţi înţeleg această îndoială, Louise; voi vorbi cu tatăl 
meu. 

— Oh, domnule Raoul, mai gândeşte-te, mai aşteaptă. 

— Să mai aştept, e cu neputinţă; să mai stau pe gânduri, 
când e vorba de tine, ar însemna să te jignesc. Dă-mi mâna, 
scumpa Louise, sunt stăpân pe mine însumi; tatăl meu va 
spune da, ţi-o făgăduiesc. Dă-mi mâna, nu mă face să aştept 
astfel, răspunde-mi repede un cuvânt, unul singur, altfel voi 
crede că, pentru a te fi schimbat într-atâta, a fost de ajuns 
un singur pas în acest palat, o singură suflare a strălucirii, 
un singur surâs al reginelor, o singură privire a regelui. 

Raoul abia apucă să rostească acest din urmă cuvânt, că 
La Valliere deveni palidă ca moartea, fără îndoială din 
teama pe care o încerca văzându-l pe tânăr vorbindu-i cu 
atâta însufleţire. De aceea, printr-o mişcare mai iute ca 
gândul, îşi lăsă amândouă mâinile să cadă în palmele lui 
Raoul. Apoi o rupse la fugă fără a mai rosti o silabă şi 
dispăru fără a se fi mai uitat nici o clipă înapoi. 

Raoul îşi simţi tot trupul tremurând la atingerea mâinilor 
ei. Primi jurământul, ca un jurământ solemn pe care 
dragostea îl smulge feciorelnicei sfiiciuni. 

Capitolul XX Consimţământul lui Athos. 

Raoul ieşise din Palatul Regal cu o hotărâre ce nu îngăduia 
nici o amânare în îndeplinirea ei. Încălecă deci pe cal chiar 
în curtea palatului şi apucă drumul spre Blois, în timp ce 
nunta Domnului şi a Principesei Angliei se desfăşura în 
urma lui, în marea veselie a curtenilor şi spre şi mai marea 
întristare a lui de Guiche şi a lui Bukingham. 

Raoul îşi văzu de treaba lui: în optsprezece ceasuri ajunse 
la Blois. Îşi pregătise pe drum cele mai tari argumente. 
Febra este şi ea un argument fără replică şi Raoul avea 
febră. 


Athos se afla în cabinetul lui, sporind cu câteva pagini 
memoriile sale, când Raoul intra pe uşă, condus de 
Grimaud. Clarvăzătorul gentilom nu avu nevoie decât de o 
aruncaseră de ochi pentru a vedea că ceva cu totul ne- 
obişnuit se petrecea în sufletul fiului său. 

— Îmi pari a fi venit pentru o afacere importantă? Spuse el 
arătându-i un scaun lui Raoul, după ce-l îmbrăţişase. 

— Da, domnule? Răspunse tânărul? Şi te rog să mă asculţi 
cu aceeaşi binevoitoare atenţie de care nu m-ai lipsit 
niciodată. 

— Vorbeşte, Raoul. 

— Domnule, iată faptele dezbrăcate de orice vorbe de 
prisos, pe care le-aş socoti nedemne faţa de un bărbat ca 
domnia ta: domnişoara de La Valliere se află la Paris, în 
calitate de domnişoară de onoare a Doamnei. Am stat şi am 
chibzuit mult; o iubesc pe domnişoara de La Valliere mai 
presus de orice şi nu-mi îngăduie cugetul să o las într-un 
post unde bunul ei renume, virtutea ei chiar pot să fie 
amenințate. Doresc deci să mă însor cu ea şi de aceea, 
domnule, am venit să-ţi cer consimţămnitul pentru această 
căsătorie. 

Athos păstrase, în timpul acestei declaraţii, o tăcere şi o 
rezervă neclintite. Raoul îşi începuse cuvântarea sa căutând 
să pară condus de cel mai deplin sânge rece, dar o sfârşi 
prin a lăsa să se vadă la fiecare cuvânt o tulburare dintre 
cele mai vii. Athos îl învălui pe Bragelonne cu privirea lui 
adâncă, umbrită de o uşoară tristeţe. 

— Aşadar, zici că te-ai gândit bine? Întrebă el. 

— Da, domnule. 

— Mi se pare că ţi-am împărtăşit sentimentele mele în 
legătură cu această alianţă. 

— Ştiu, domnule? Răspunse Raoul destul de încet? Dar mi- 
ai dat a înţelege că dacă aş stărui... 

— Şi stăruieşti? 

Bragelonne bâigui un da aproape neînțeles. 


— Probabil, domnule? Reluă Athos foarte liniştit? Că 
pasiunea dumitale trebuie să fie, într-adevăr, foarte 
puternică, de vreme ce, în ciuda împotrivirii mele faţă de 
această unire, nu te poţi hotări să renunţi la ea. 

Raoul îşi trecu peste frunte o mână tremurătoare, 
ştergând astfel sudoarea care-l năpădise. Athos îl privi 
îndeaproape pe fiul său şi simţi că inima i se umple de milă. 
Se ridică în picioare. 

— Prea bine? Zise el? Sentimentele mele personale nu 
înseamnă nimic, pentru că e vorba de ale tale; ai venit să 
mă rogi ceva, îţi stau la dispoziţie. De fapt, să vedem, ce 
doreşti de la mine? 

— Oh, bunăvoința dumitale, domnule, bunăvoința dumitale 
mai întâi? Zise Raoul apucându-i mâinile. 

— Te înşeli asupra sentimentelor ce ţi le nutresc, Raoul; în 
inima mea ai să găseşti ceva mai mult decât bunăvoință? 
Replică Athos. 

Raoul sărută apăsat mâna pe care o strângea, aşa cum ar 
fi făcut îndrăgostitul cel mai pătimaş. 

— Haide, haide? Reluă contele? Spune, Raoul, sunt gata 
pentru orice; ce trebuie să semnez? 

— Oh, nimic, domnule, nimic; te-aş ruga numai să-ţi dai 
osteneala de a-i scrie regelui, cerând pentru mine 
maiestăţii sale, căruia îi aparţin, îngăduinţa de a mă 
căsători cu domnişoara de La Valliere. 

— Bine, iată o idee chibzuită, Raoul. Într-adevăr, după 
mine, sau mai degrabă înaintea mea, ai un stăpân; acest 
stăpân e regele; te supui deci unei îndoite încercări, aşa e 
loial. 

— Oh, domnule! 

— Îţi voi îndeplini fără zăbavă dorinţa, Raoul. 

Contele se apropie de fereastra şi, aplecându-se puţin în 
afară, strigă: 

— Grimaud! 

Grimaud îşi arătă capul de după o tufă de iasomie pe care 
o curăța de uscături. 


— Caii! Îi spuse contele. 

— Ce înseamnă ordinul ăsta? Întrebă Raoul. 

— Că vom pleca peste două ceasuri. 

— Unde? 

— La Paris. 

— Cum la Paris! Vii la Paris? 

— Regele nu e la Paris? 

— Fără îndoială. 

— Ei bine, ai uitat că trebuie să mergem împreună acolo? 

— Dar, domnule? Zise Raoul aproape cutremurat de atâta 
bunătate părintească? Eu nu-ţi cer să te oboseşti în felul 
acesta, ci să faci doar o scrisoare... 

— Raoul, te înşeli şi asupra trecerii mele; nu se cade ca un 
simplu gentilom ca mine să-i scrie regelui său. Vreau şi se 
cuvine, să-i vorbesc în faţă regelui. O voi face. Vom pleca 
împreună, Raoul. 

— Oh, câtă bunăvoință, domnule! 

— În ce dispoziţii crezi că se află maiestatea sa? 

— Faţa de mine? 

— Da. 

— Oh, foarte bune. 

— Ţi-a spus-o cumva? 

— Cu propria sa gură. 

— În ce împrejurare? 

— Cu prilejul unei recomandări a domnului d'Artagnan, mi 
se pare şi în legătură cu o întâmplare din Piaţa Grevei, unde 
am avut cinstea să trag spada pentru maiestatea sa. Am 
deci motive să mă socotesc, fără deşartă mândrie, destul de 
înălţat în ochii maiestăţii sale. 

— Cu atât mai bine! 

— Dar, te rog din suflet? Continuă Raoul? Nu păstra faţă 
de mine această seriozitate şi acest aer de taină, nu mă face 
să regret că am ascultat de un simţământ mai puternic ca 
orice. 

— E a doua oară când îmi spui asta, Raoul şi nu era nevoie; 
vrei o formalitate pentru consimţământul meu, pe care ţi-l 


dau, e lucru hotărât şi să nu mai vorbim despre asta. Vino 
să-mi vezi noile plantaţii, Raoul. 

Tânărul ştia că, după ce contele îşi manifesta voinţa, nu 
mai putea fi loc pentru controversă. Lăsă capul în jos şi-l 
urmă pe tatăl său în grădină. Athos îi arătă, pe îndelete, 
altoiurile, răsadniţele şi pepinierele. Această linişte a 
contelui îl nedumerea din ce în ce mai mult pe Raoul; 
dragostea ce-i umplea inima i se părea atât de mare, încât 
lumea întreagă abia dacă o putea cuprinde. Cum se făcea 
atunci că inima lui Athos rămânea goală şi închisă în faţa 
nemărginitei lui iubiri? De aceea, Bragelonne, adunându-şi 
toate puterile, strigă dintr-o dată: 

— Domnule, e cu neputinţă ca dumneata să n-ai un motiv 
de a o respinge pe domnişoara de La Valliere, care e atât de 
bună, atât de blândă, atât de curată, încât spiritul domniei 
tale, înzestrat cu o mare înţelepciune, ar trebui să o 
preţuiască aşa precum merită. În numele cerului, să fie 
oare între domnia ta şi familia ei vreo tainică duşmănie, sau 
vreo ură păstrată din părinţi? 

— Uite, Raoul, ce brazdă frumoasă de lăcrămioare? Zise 
Athos? Vezi ce bine le prieşte umbra şi umezeala, mai ales 
umbra frunzelor de sicomor, printre care se strecoară 
căldura, ferindu-le de arşiţa soarelui? 

Raoul se opri în loc, îşi muşcă buzele, apoi, simțind că 
sângele îi năvăleşte spre tâmple, zise plin de cutezanţă: 

— Domnule, dă-mi te rog, o explicaţie; nu poţi uita că fiul 
dumitale e şi el un om. 

— Atunci? Răspunse Athos ridicându-se încruntat? 
Dovedeşte-mi ca eşti un om, căci un fiu nu-mi dovedeşti prin 
nimic că eşti. le-am rugat să aştepţi momentul unei alianţe 
ilustre; ţi-aş fi găsit o soţie în primele rânduri ale nobilimii 
bogate; voiam să poţi străluci prin această îndoită sclipire 
pe care o dau gloria şi averea, căci noblețea o ai prin sânge. 

— Domnule? Strigă Raoul împins de o pornire 
nestăpânită? Acum două zile mi s-a adus ocara că nu-mi 
cunosc mama. 


Athos păli; apoi, încruntându-şi sprânceana ca zeul 
suprem al antichităţii, întrebă cu foarte multă maiestate: 

— Aş dori să ştiu ce-ai răspuns, domnule. 

— Oh, iartă-mă... lartă-mă! Murmură tânărul, prăbuşindu- 
se din înălţimea exaltării sale. 

— Ce-ai răspuns, domnule? Repetă contele, bătând din 
picior. 

— Domnule, aveam spada în mână, iar cel care mă jignea 
astfel era în gardă; i-am smuls spada şi i-am aruncat-o peste 
un şanţ, unde l-am zvârlit apoi şi pe el, să şi-o culeagă de pe 
Jos. 

— Şi pentru ce nu l-ai ucis? 

— Maiestatea sa opreşte duelul şi în momentul acela eram 
ambasador al maiestăţii sale. 

— Prea bine? Rosti Athos? lată un motiv în plus spre a mă 
duce să-i vorbesc regelui. 

— Ce-ai de gând să-i ceri, domnule? 

— Permisiunea de a trage spada împotriva aceluia care ne- 
a făcut această jignire. 

— Domnule, dacă nu m-am purtat aşa cum ar fi trebuit să 
mă port, te rog sa mă ierţi. 

— Cine îţi aduce vreo mustrare, Raoul? 

— Această permisiune pe care vrei să i-o ceri regelui. 

— Raoul, voi ruga pe maiestatea să să-ţi semneze 
contractul de căsătorie. 

— Domnule... 

— Dar cu o condiţie. 

— Mai e nevoie să-mi pui condiţii, dumneata, mie? 
Porunceşte, domnule, mă voi supune. 

— Cu condiţia? Urmă Athos? Că îmi vei spune numele celui 
care a vorbit astfel despre mama ta. 

— Dar, domnule, ce nevoie ai să cunoşti acest nume? 
Jignirea mi-a fost adusă mie şi odată permisiunea obţinută 
din partea maiestăţii sale, răzbunarea mă priveşte numai 
pe mine. 

— Numele lui, domnule! 


— Nu pot îngădui să te expui unei primejdii! 

— Mă iei drept un Don Diego? Numele lui! 

— Îl ceri cu tot dinadinsul? 

— Vreau să-l ştiu. 

— Vicontele de Wardes. 

— Ah, făcu liniştit Athos. Foarte bine, îl cunosc. Dar caii 
noştri sunt gata, domnule; în loc să plecăm peste două 
ceasuri, vom pleca chiar acum. În şa, domnule, în şa! 

Capitolul XXI Prinţul e gelos pe ducele de Buckingham. 

În timp ce domnul conte de La Fere se îndrepta spre Paris, 
însoţit de Raoul, Palatul Regal era teatrul unei scene pe 
care Moliere ar fi numit-o de bună comedie. 

Trecuseră patru zile de la căsătorie. Domnul, după ce 
mâncase în mare grabă, trecu în anticamerele sale, cu 
buzele strânse, cu sprânceana încruntată. Masa nu fusese 
veselă. Doamna ceruse să fie servită în apartamentul ei. 
Prinţul luase deci prânzul în cerc restrâns. Cavalerul de 
Lorraine şi Manicamp fuseseră singurii prezenţi la acest 
dejun, care ţinuse doar trei sferturi de ceas, fără să se 
scoată o vorbă. 

Manicamp, mai puţin introdus în intimitatea alteţei sale 
regale decât cavalerul de Lorraine, încerca în zadar să 
citească în ochii Prințului motivul pentru care avea o mină 
atât de posomorâtă. Cavalerul de Lorraine, care n-avea 
nevoie să ghicească nimic, fiindcă ştia totul, se ospăta cu 
acea poftă extraordinară pe care o avea atunci când îi 
vedea pe alţii mâhniţi şi se bucura în aceeaşi măsură de 
supărarea Prințului, ca şi tulburarea lui Manicamp. Îi făcea 
plăcere să-l ţină la masă, în timp ce el mânca fără 
întrerupere, pe Prinţul nerăbdător, care ardea de dorinţa 
de a se ridica de pe scaun. 

De multe ori, Prinţul se căia că-i dăduse cavalerului de 
Lorraine libertatea de a-şi lua nasul la purtare, ceea ce-l 
făcea să treacă peste orice etichetă. Acum, Domnul se afla 
într-o asemenea stare de spirit; dar se temea de cavaler în 
aceeaşi măsură în care-l iubea, astfel că se mulţumi să-şi 


înăbuşe năduful în piept. Din timp în timp, Prinţul ridica 
ochii în tavan, apoi şi-i cobora la feliile de ficat pe care 
cavalerul le ataca fără încetare; pentru ca, în cele din urmă, 
neîndrăznind să-şi dea drumul, să înceapă a juca o 
pantomimă de care însuşi Arlechin ar fi fost gelos. În sfârşit, 
Prinţul nu se mai putu stăpâni şi, la fructe, se ridică, 
încruntat, aşa precum am spus, şi-l lăsă pe cavalerul de 
Lorraine să-şi termine dejunul după pofta stomacului său. 
Văzând că Prinţul se ridică, Manicamp se ridică şi el, 
ţeapăn, cu şervetul în mână. 

Prinţul alerga mai curând decât mergea spre anticameră 
şi întâlnind un valet de uşă, îi dădu în şoaptă un ordin scurt. 
Apoi, schimbând direcţia, ca să nu mai treacă prin sala de 
mâncare, străbătu cabinetele sale, cu gândul de a se duce 
s-o întâlnească pe regina-mamă în camera ei de rugăciune, 
unde bătrâna suverană avea obiceiul să-şi petreacă cea mai 
mare parte a timpului. 

Puteau să fie ceasurile zece dimineaţa. Ana de Austria 
scria în clipa când intră Prinţul. 

Regina-mamă ţinea foarte mult la acest fiu, care era 
frumos la chip şi bun la inimă. Prinţul era, într-adevăr, mai 
tandru şi, dacă vreţi, mai feminin decât regele. Elo 
obişnuise pe mama sa cu acele mici gingăşii feminine care 
le plac totdeauna femeilor. Ana de Austria, care ar fi dorit 
să aibă o fiică, găsea aproape în acest fiu micile atenţii, 
micile îngrijorări şi toată drăgălăşenia unui copil de 
doisprezece ani. Astfel, Prinţul îşi folosea tot timpul pe care- 
| petrecea alături de mama lui admirându-i braţele 
frumoase, dându-i sfaturi asupra alifiilor şi reţete de esențe, 
de care ea se arăta foarte dornică; apoi îi săruta mâinile şi 
ochii cu un farmec copilăresc, având totdeauna la dânsul o 
zaharicală, ca să i-o ofere, sau dându-i o povaţă despre cum 
să-şi facă o pieptănătură nouă. 

Ana de Austria îl iubea pe rege, sau mai bine zis iubea în 
fiul ei mai mare regalitatea: Ludovic al XIV-lea reprezenta 
pentru ea legitimitatea divină. Era regina-mamă cu regele; 


mamă era numai cu Filip. lar acesta din urma ştia că, dintre 
toate adăposturile, sânul unei mame e cel mai dulce şi cel 
mai sigur. De aceea, în copilărie, se refugia la el ori de câte 
ori se iscau furtuni între rege şi fratele său; adesea, după 
ghionţi care însemnau din partea lui crime de lezmajestate, 
după lupte cu pumnii şi cu unghiile, în care regele şi 
supusul lui foarte nesupus se încăierau, în cămăși, într-un 
pat unde fiecare voia să rămână stăpân, avându-l pe valetul 
de cameră Laporte drept singurul judecător al bătăliei, 
Filip, învingător, dar înspăimântat de victoria lui, alerga să-i 
ceară mamei sale sprijinul sau măcar asigurarea unei 
iertări pe care Ludovic al XIV-lea n-o acorda decât cu greu 
şi numai de la distanţă. Ana izbutise, prin aceste intervenţii 
paşnice, să aplaneze toate con-flictele dintre fiii ei şi să 
cunoască astfel, cu aceleaşi prilejuri, toate tainele lor. 

Regele, puţin gelos de această dragoste maternă ce se 
revărsa mai ales asupra fratelui său, căuta să-i arate Anei 
de Austria mai multă supunere şi mai multă ascultare decât 
îi stătea de obicei în fire. Ana de Austria adoptase acest 
sistem de politică şi faţă de tânăra regină. De aceea, dată 
fiind atitudinea ei aproape despotică de a conduce menajul 
regal, îşi pregătea acum toate bateriile pentru a conduce cu 
acelaşi absolutism şi căsnicia celui de al doilea fiu. Regina- 
mamă era aproape mândră atunci când vedea că vine la 
dânsa un chip alungit, cu obrajii palizi, cu ochii înroşiţi, 
înțelegând numaidecât că era cazul să dea un ajutor celui 
mai slab sau celui mai supărat. 

Ea scria deci, după cum am spus, în momentul când 
Prinţul intră în camera sa de rugăciune, dar nu cu ochii 
roşii, nu cu obrajii palizi, ci neliniştit, necăjit, întărâtat. 
Sărută, cu un aer distrat, braţele mamei sale şi se aşeză 
înainte ca ea să-i fi dat încuviințarea. În lumina regulilor de 
etichetă stabilite la curte de către Ana de Austria, această 
uitare a convenienţelor era un semn de rătăcire, mai ales 
din partea lui Filip, care îndeplinea cu atâta tragere de 
inimă formele respectului. Dar dacă încălca într-un chip aşa 


de vădit aceste principii, însemna că motivul trebuia să fie 
foarte grav. 

— Ce ai, Filip? Întrebă Ana de Austria, întorcându-se către 
fiul ei. 

— Ah, doamnă, o mulţime de lucruri? Murmură Prinţul cu 
un aer îndurerat. 

— Îmi pari, într-adevăr, un om foarte preocupat? Spuse 
regina, lăsând pana în călimară. 

Filip încruntă sprânceana, dar nu răspunse. 

— În toate acele lucruri ce-ţi frământă mintea? Zise Ana 
de Austria? Pesemne că e unul care te chinuie mai mult 
decât celelalte! 

— Unul, în adevăr, mă apasă mai tare ca toate celelalte, 
da, doamnă. 

— Te ascult. 

Filip deschise gura ca să dea drumul tuturor ofurilor ce-i 
stăteau pe suflet şi care păreau să nu aştepte decât o ieşire 
ca să-şi ia zborul. Însă tăcu deodată şi tot năduful din inimă 
se rezumă la un suspin. 

— Haide, Filip, haide, curaj? Zise regina-mamă. Când ai să 
te plângi de ceva, înseamnă mai totdeauna că la mijloc e o 
persoană care te stinghereşte, nu-i aşa? 

— Nu vreau să spun asta, doamnă. 

— De cine vrei să vorbeşti? Haide, haide, spune, pe scurt. 

— Adevărul e, doamnă, ca ceea ce aş vrea să spun e foarte 
discret. 

— Ah, Doamne! 

— Da; căci, în fine, o femeie... 

— Ah, vrei să vorbeşti de Prinţesă? Întrebă regina-mamă 
cu un pronunţat sentiment de curiozitate. 

— De Prinţesă? 

— De soţia ta, mă rog. 

— Da, da, înţeleg. 

— Ei bine, dacă despre Prinţesă vrei să-mi vorbeşti, fiul 
meu, atunci nu te sfii. Îţi sunt mamă şi Prinţesa nu e pentru 
mine decât o străină. Totuşi, întrucât îmi e noră, nu te îndoi 


că am să ascult cu mult interes ceea ce ai să-mi spui, fie 
numai fiindcă te priveşte pe tine. 

— Ei bine, doamnă? Zise Filip? Mărturiseşte-mi, la rându- 
ţi, dacă n-ai băgat de seamă ceva. 

— Ceva, Filip?... Te exprimi într-un chip îngrozitor de vag. 
Ceva? Şi cam la ce se referă acest ceva? 

— Prinţesa e o femeie drăguță, nu-i aşa? 

— Ei, da, este. 

— Totuşi nu este o frumuseţe. 

— Nu; dar, pe măsură ce se va maturiza, poate să devină şi 
mai frumoasă. Ai văzut bine câte schimbări au adus pe 
chipul ei cei câţiva ani care au trecut. Ei bine, se va 
dezvolta din ce în ce mai mult, gândeşte-te că n-are decât 
şaisprezece ani. La cincisprezece ani şi eu eram foarte 
slabă; dar, în sfârşit, aşa cum e, Prinţesa e drăguță. 

— Prin urmare, poate fi băgată în seamă. 

— Fireşte; e băgată în seamă o femeie oarecare, cu atât 
mai mult o prinţesă. 

— Ea a fost bine crescută, nu-i aşa, doamnă? 

— Doamna Henriette, mama ei, e o femeie puţin cam rece, 
puţin cam pretențioasă, dar o femeie plină de simţiri 
frumoase. Educaţia tinerei Prinţese se poate să fi fost 
întrucâtva neglijată, dar cât despre principii, le cred bune; 
asta era cel puţin părerea mea despre dânsa în timpul cât a 
stat în Franţa; după aceea s-a întors în Anglia, nu ştiu ce s-a 
mai întâmplat acolo. 

— Ce vrei să spui? 

— Ei, Doamne, vreau să spun că unele capete, puţin mai 
uşoare, se zăpăcesc repede când totul le merge bine. 

— Ei bine, doamnă, ai rostit cuvântul: eu o socotesc pe 
Prinţesă un astfel de cap puţin mai uşor, asta e. 

— Nu trebuie să exagerăm, Filip; are mult spirit şi e într-o 
anumită măsură cochetă, lucru foarte firesc la o femeie 
tânără, dar, fiul meu, la persoanele de rang înalt acest 
cusur poate fi spre lauda unei curţi. O prinţesă care e puţin 
cochetă îşi formează de obicei o curte strălucită; un zâmbet 


al ei face să înflorească pretutindeni luxul, spiritul şi chiar 
curajul; nobilimea se luptă mai bine pentru un prinţ a cărui 
soţie e frumoasă. 

— Foarte mulţumesc, doamnă? Zise Filip în glumă. Într- 
adevăr, dumneata îmi spui lucruri care mă pun pe gânduri, 
mamă. 

— În ce fel? Întrebă regina cu prefăcută naivitate. 

— Dumneata ştii, doamnă? Rosti cu amărăciune Filip? 
Dumneata ştii cât de mult am ţinut eu să nu mă însor. 

— Ah, de astă dată tu mă pui pe mine pe gânduri. Ai oare 
vreun motiv serios să te plângi de Prinţesă? 

— Serios n-aş putea spune. 

— Atunci lasă această înfăţişare nenorocită. Dacă tot astfel 
te arăţi şi în casa ta, fii atent, vei fi luat drept un soţ 
nefericit. 

— De fapt? Răspunse Filip? Nu sunt un soţ mulţumit şi 
chiar vreau să se ştie asta. 

— Filip! Filip! 

— Pe cuvântul meu, doamnă, îţi vorbesc foarte deschis; eu 
n-am înţeles viaţa aşa cum sunt silit astăzi să o trăiesc. 

— Explică-te. 

— Soţia mea aş putea spune că nicinu ea mea: nu stă 
niciodată cu mine. Dimineaţa? Vizite, corespondenţă, 
toalete, seara? Baluri, concerte. 

— Eşti gelos, Filip? 

— Eu? Să mă ferească Dumnezeu! Las altora rolul acesta 
neghiob de soţ gelos; sunt însă nemulţumit. 

— Filip, toate aceste învinuiri pe care i le aduci soţiei tale 
sunt copilării şi atâta vreme cât n-ai alte pricini mai 
temeinice... 

— Ascultă atunci: fără a fi vinovată, o femeie poate să dea 
loc la multe neînţelegeri; sunt anumite legături, anumite 
preferinţe pe care femeile tinere ţin să le arate în lume şi 
care sunt de ajuns pentru a-i face nenorociţi până şi pe 
bărbaţii cei mai puţin geloşi. 


— Ah, iată-ne ajunşi, în sfârşit, la obiect, după atâta 
vorbărie! Legăturile, preferinţele deci! De un ceas de când 
batem câmpii şi abia acum ai izbutit să spui ce anume te 
doare. 

— Ei bine, da... 

— Asta e însă altceva şi e mult mai serios. Prinţesa s-a 
făcut vinovată cumva de asemenea nedreptăţi faţă de tine? 

— Hotărât că da. 

— Cum, soţia ta, la patru zile după căsătorie, stă de vorbă 
cu altul în locul tău, preferă pe altul? Ia seama, Filip, mi-e 
teamă că exagerezi; când vrei prea mult să dovedeşti ceva, 
tocmai atunci nu dovedeşti nimic. 

Prinţul, speriat de seriozitatea mamei sale, încercă să 
răspundă, dar nu putu decât să bolborosească nişte cuvinte 
ce n-aveau nici un înţeles. 

— Iată că dai înapoi? Zise Ana de Austria? Şi îmi pare bine; 
asta înseamnă că recunoşti netemeinicia celor spuse. 

— Nu! Strigă Filip. Nu dau înapoi şi am să ţi-o dovedesc. 
Am spus legături, nu-i aşa? Am spus preferinţe, da? Ei bine, 
ascultă! 

Ana de Austria se pregăti numaidecât să asculte cu acea 
plăcere de cumătră pe care cea mai cumsecade femeie, cea 
mai desăvârşită mamă, fie ea şi regină, o simte totdeauna 
atunci când e vorba să se amestece în micile certuri ale 
unei căsnicii. 

— Ei bine? Reluă Filip? Spune-mi un lucru. 

— Ce anume? 

— Pentru ce soţia mea a păstrat o curte engleză? Explică- 
mi. 

Şi Filip îşi încrucişă braţele la piept, măsurând-o pe mama 
lui ca şi cum ar fi fost încredinţat că ea nu va avea ce să 
răspundă la această învinuire. 

— Dar? Vorbi Ana de Austria? E foarte simplu. Englezii 
sunt compatrioţii ei, au cheltuit o mulţime de bani ca s-o 
însoţească în Franţa şi n-ar fi frumos, n-ar fi nici chiar 


politic să se despartă dintr-o dată de o nobilime care n-a 
şovăit în faţa nici unei îndatoriri, a nici unei jertfe. 

— Eh, mamă, frumoasă jertfă, n-am ce zice, să vii într-o 
ţară străină unde poţi face, cu un scud, mai multă impresie 
decât în altă parte cu patru! Minunată îndatorire, nu-i aşa, 
să străbaţi o sută de leghe pentru a însoţi o femeie de care 
eşti îndrăgostit! 

— Îndrăgostit, Filip? Te gândeşti la cele ce spui? 

— Ba bine că nu! 

— Şi cine e îndrăgostit de Prinţesă? 

— Chipeşul duce de Buckingham!... Nu cumva vrei să-i iei 
apărarea, mamă? 

Ana de Austria se înroşi şi zâmbi în acelaşi timp. Numele 
ducelui de Buckingham trezea în dânsa amintiri atât de 
dulci şi atât de triste totodată. 

— Ducele de Buckingham? Murmură ea. 

— Da, unul din acei frumuşei de alcov, cum spunea bunicul 
meu, Henric al IV-lea. 

— Toţi din neamul Buckingham sunt bărbaţi leali viteji? 
Zise cu îndrăzneală Ana de Austria. 

— Prea bine, prea bine! Iat-o pe propria mea mamă luând 
apărarea galantului care-i face curte soţiei mele! Strigă 
Filip cu atâta deznădejde, încât constituţia lui plăpândă fu 
zguduită până la lacrimi. 

— Fiul meu! Fiul meu! Exclamă Ana de Austria. Asemenea 
vorbe nu sunt vrednice de un om ca tine. Soţia ta nu are 
nici un curtezan şi chiar dacă ar avea unul, acela n-ar fi 
domnul de Buckingham: bărbaţii din neamul lor, îţi repet, 
sunt loiali şi discreţi; ei respectă cu sfinţenie legile ospeţiei. 

— Eh, doamna? Ripostă Filip? Domnul de Buckingham e 
englez şi crezi că englezii respectă chiar cu atâta sfinţenie 
bunurile principilor francezi? 

Ana se înroşi pentru a doua oară sub peruca ei şi îşi 
întoarse faţa sub pretextul că vrea să apuce pana din 
călimară; în realitate, însă, voia să-şi ascundă de ochii fiului 
ei roşeaţa din obraji. 


— Într-adevăr, Filip? Zise ea? Ştii să găseşti cuvinte care 
mă surprind, iar pe tine mânia te orbeşte, aşa cum pe mine 
mă înspăimântă; gândeşte-te bine, dragul meu! 

— Doamnă, n-am nevoie să mă gândesc, căci văd. 

— Şi ce vezi? 

— Vad că domnul de Buckingham se ţine scai de soţia mea. 
Îndrăzneşte să-i facă daruri, iar ea are îndrăzneala de a le 
primi. leri, vorbea de o perniţă cu parfum de violete; or, 
parfumerii noştri francezi, doamnă, o ştii prea bine, căci le- 
ai cerut de atâtea ori, fără să poţi căpăta, parfumerii noştri 
n-au ajuns să aibă această esenţă. Ei bine, am văzut că 
ducele avea la el o asemenea perniţă cu parfum de violete. 
Prin urmare, cea pe care o avea soţia mea, de la elo 
căpătase. 

— Într-adevăr, domnule? Zise Ana de Austria? Dumneata 
clădeşti piramide pe vârfuri de ace. la seama! Te întreb, ce 
rău vezi în faptul că un compatriot îi dă o reţetă pentru un 
parfum nou compatrioatei sale? Aceste gânduri ciudate, ţi-o 
jur, îmi reamintesc cu durere de tatăl tău, care m-a făcut 
adeseori să sufăr pe nedrept. 

— Tatăl domnului de Buckingham era, fără îndoială, mai 
rezervat, mai respectuos decât fiul său? Zise Filip cu 
nesăbuinţă, fără a-şi da seama că o rănea adânc în inimă pe 
mama sa. 

Regina păli şi-şi duse o mână crispată la piept; dar, 
reculegându-se repede, vorbi: 

— În sfârşit, ai venit aici cu un gând oarecare? 

— De bună seamă. 

— Atunci vorbeşte. 

— Am venit, doamnă, cu gândul de a mă plânge fără 
înconjur şi de a te preveni că nu voi îngădui nimic din 
partea domnului de Buckingham. 

— Nu vei îngădui nimic? 

— Nu. 

— Ce vei face? 

— Mă voi plânge regelui. 


— Şi ce crezi c-o să-ţi răspundă regele? 

— Ei bine? Zise Prinţul cu o expresie de cruntă hotărâre, 
ce contrasta straniu cu blândeţea obişnuită a fizionomiei 
lui? Ei bine, atunci îmi voi face dreptate singur. 

— Ce înţelegi prin a-ţi face dreptate singur? Întrebă Ana 
de Austria cu oarecare groază. 

— Vreau ca domnul de Buckingham să-mi lase soţia în 
pace; vreau ca domnul de Buckingham să părăsească 
Franţa, şi-l voi face să-mi cunoască dorinţa. 

— Nu vei face să ţi se cunoască nimic, Filip? Răspunse 
regina? Căci dacă te vei purta astfel, dacă vei încălca legile 
ospitalităţii, voi cere să se ridice împotriva ta asprimea 
regelui. 

— Aşadar mă ameninţi, mamă! Strigă Filip, izbucnind în 
lacrimi. Mă ameninţi, când eu vin să mă plâng! 

— Nu, nu te ameninţ, ci vreau să-ţi stăvilesc mânia. Îţi 
spun că a lua împotriva domnului de Buckingham sau a 
oricărui alt englez o măsură necuvenită, că a folosi chiar un 
mijloc oricât de puţin neplăcut înseamnă să târăşti Franţa şi 
Anglia în dezbinări foarte dureroase. Cum, un Prinţ, fratele 
regelui Franţei, nu va şti să treacă peste o jignire, chiar 
reală, în faţa unei necesităţi politice? 

Filip făcu o mişcare. 

— De altminteri? Continuă regina? Jignirea nu e nici 
adevărată, nici posibilă şi nu e vorba decât de o gelozie 
ridicolă. 

— Doamnă, ştiu eu ce ştiu. 

— Iar eu, orice ai şti, te îndemn să-ţi stăpâneşti pornirea. 

— Dar nu mă mai pot stăpâni, doamnă. 

Regina se ridică în picioare, plină de demnitate, cu o 
răceală ceremonioasă. 

— Atunci, spune-mi, ce vrei să faci? Întrebă ea. 

— N-am de gând să fac nimic, doamnă, dar îmi exprim 
dorinţa. Dacă domnul de Buckingham nu va pleca de bună 
voie din casa mea, voi pune să i se închidă uşa. 


— Asta e o chestiune despre care va trebui să-i vorbim 
regelui? Zise Ana de Austria, cu inima bătându-i, cu vocea 
tremurândă. 

— Dar, doamnă? Strigă Filip, lovindu-şi mâinile una de 
alta? Fii mamă şi nu regină, deoarece eu îţi vorbesc ca fiu; 
între domnul de Buckingham şi mine totul se va termina în 
patru minute. 

— Tocmai asta nu vreau să se întâmple, domnule? Zise 
regina luându-şi atitudinea autoritară? Căci ar fi nedemn de 
dumneata. 

— Ei bine, nu voi da ochii cu el, dar îi voi impune dorinţa 
mea Prințesei. 

— Oh! Făcu Ana de Austria cu tristeţea aducerilor aminte. 
Să nu tiranizezi niciodată o femeie, fiul meu; să nu fii 
niciodată poruncitor cu soţia ta! O nevastă învinsă nu-i 
totdeauna şi convinsă. 

— Ce să fac atunci?... Voi cere sfatul celor din jurul meu. 

— Da, al sfetnicilor tăi făţarnici, al cavalerului de Lorraine, 
al lui de Wardes... Lasă-mi mie grija acestei trebi, Filip. Vrei 
ca ducele de Buckingham să plece, nu-i aşa? 

— Cât mai repede, doamnă. 

— Ei bine, trimite-l la mine pe duce, fiule! Zâmbegşte-i, nu-i 
spune nimic soţiei tale, regelui, nimănui. Sfaturi să nu 
primeşti decât din parte-mi. Vai, eu ştiu ce înseamnă o 
căsnicie tulburată de către domnii sfetnici. 

— Mă voi supune, mamă. 

— Şi vei fi mulţumit, Filip. Găseşte-mi-l pe duce. 

— Oh, asta nu va fi de loc greu. 

— Unde crezi că se află el acum? 

— Pe dracu! La uşa Prințesei, aşteptând-o să se scoale! E 
în afară de orice îndoială. 

— Bine? Făcu Ana de Austria cu deplin calm. Fii bun şi 
spune-i ducelui că îl rog să vină să mă vadă. 

Filip sărută mâna mamei sale şi se duse să-l caute pe 
domnul de Buckingham. 

Capitolul XXII For ever! 


Milord Buckingham, răspunzând invitaţiei reginei-mame, 
se prezentă la dânsa după o jumătate de ceas de la 
plecarea ducelui de Orleans. 

Când numele lui fu rostit de către valetul de la intrare, 
regina, care stătea cu coatele rezemate pe masă, ţinându-şi 
fruntea în palme, se ridică şi primi cu un surâs suav salutul 
plin de graţie şi de respect pe care i-l adresa ducele. 

Ana de Austria era frumoasă încă. Se ştie că la vârsta 
aceasta destul de înaintată, părul ei lung, cenuşiu, mâinile 
ei frumoase, buzele-i rumene stârneau încă admiraţia 
tuturor celor ce-o vedeau. În clipa aceea, pradă unei 
amintiri ce-i răscolea trecutul în piept, era tot aşa de 
frumoasă ca şi în zilele tinereţii sale, atunci când uşile 
palatului ei se deschideau pentru a-l primi, tânăr şi 
pasionat, pe tatăl acestui Buckingham, acel nefericit bărbat 
care trăise numai pentru ea, care murise cu numele ei pe 
buze. Ana de Austria îşi îndreptă deci asupra lui 
Buckingham o privire atât de tandră, încât se putea ghici în 
ea căldura unei iubiri materne şi în acelaşi timp ceva plăcut 
şi blând, ca o cochetărie de amantă. 

— Maiestatea voastră? Zise Buckingham cu respect? A 
dorit să-mi vorbească? 

— Da, duce? Răspunse regina în englezeşte. Binevoiţi şi 
luaţi loc. 

Această favoare pe care i-o Făcea Ana de Austria 
tânărului, aceasta mângâiere a limbii ţării sale, de care 
ducele fusese dezobişnuit de când se afla în Franţa, îi 
tulburară adânc sufletul. Bănui numai decât că regina avea 
să-i ceară ceva. 

După ce încercă, în primele momente, apăsarea aproape 
de neînvins ce-o cotropise, regina îşi reluă aerul ei 
zâmbitor. 

— Domnule? Întrebă ea în franţuzeşte? Cum găsiţi Franţa? 

— O ţară frumoasă, doamnă? Răspunse ducele. 

— Aţi mai văzut-o vreodată? 

— O singură dată, da, doamnă. 


— Dar, ca orice englez, preferaţi Anglia, desigur! 

— Îmi iubesc mai mult patria decât patria unui francez? 
Răspunse iarăşi ducele? Dar dacă maiestatea voastră m-ar 
întreba unde mi-ar plăcea mai mult să stau, la Londra sau la 
Paris, aş răspunde: la Paris. 

Ana de Austria observă tonul însufleţit cu care fuseseră 
rostite aceste cuvinte. 

— Aveţi, milord, mi s-a spus, o avere frumoasă în ţara 
dumneavoastră; locuiţi într-un palat vechi şi bogat. 

— Palatul tatălui meu? Răspunse Buckingham coborându- 
şi privirea. 

— Aveţi acolo multe lucruri de preţ şi multe mărturii din 
trecut? Spuse regina, răscolind fără să vrea amintiri ce nu 
se uită atât de uşor. 

— Într-adevăr? Zise ducele, simțindu-se cuprins de 
melancolia acestui început de convorbire? Oamenii de inimă 
visează mai mult la trecut sau la viitor, decât la prezent. 

— Asta aşa e? Rosti regina cu voce înceată. De aici 
rezultă? Adăugă ea? Că dumneavoastră, milord, care 
sunteţi un om de inimă... Veţi părăsi în curând Franţa... 
Pentru a vă reîntoarce la bogăţiile dumneavoastră, la 
amintirile dumneavoastră. 

Buckingham înălţă fruntea. 

— Nu cred, doamnă? Murmură el. 

— Cum? 

— Mă gândesc, dimpotrivă, să părăsesc Anglia, pentru a 
veni să trăiesc în Franţa. 

Fu rândul Anei de Austria să-şi arate uimirea. 

— Dar? Zise ea? Nu vă bucuraţi de favoarea noului rege? 

— Dimpotrivă, doamnă, maiestatea sa mă cinsteşte cu o 
bunăvoință fără margini. 

— Nu-mi închipui? Adăugă regina? Nici că averea vi s-a 
împuţinat; se pare că e foarte mare. 

— Averea mea, doamnă, n-a fost niciodată mai înfloritoare. 

— Atunci înseamnă că aveţi un motiv tainic? 


— Nu, doamnă? Se grăbi să răspundă Buckingham? Nu e 
nimic tainic în ceea ce m-a făcut să iau această hotărâre. 
Îmi place să trăiesc în Franţa, îmi place să fiu la o curte 
plină de gust şi de politeţe; iubesc, în sfârşit, doamnă, 
plăcerile acestea oarecum serioase, care nu sunt plăcerile 
ţării mele şi care se întâlnesc numai aici, în Franţa. 

Ana de Austria zâmbi cu înţeles. 

— Plăceri serioase! Făcu ea. V-aţi gândit bine, domnule de 
Buckingham, la această seriozitate? 

Ducele se bâlbâi. 

— Nu există plăcere atât de serioasă? Continuă regina? 
Care l-ar putea împiedica pe un bărbat de rangul 
dumneavoastră... 

— Doamnă? O întrerupse ducele? Maiestatea voastră 
stăruie prea mult asupra acestui punct, aşa mi se pare. 

— Găsiţi, duce? 

— E pentru a doua oară, dacă nu se supără maiestatea 
voastră, că lăudaţi farmecul Angliei, în dauna încântării pe 
care o simte oricine trăind în Franţa. 

Ana de Austria se apropie de tânăr şi, punându-şi mâna ei 
frumoasă pe umărul lui, care tresări la această atingere, îi 
spuse: 

— Domnule, crede-mă, nimic nu întrece bucuria de a trăi 
în ţara unde te-ai născut. Mi s-a întâmplat, mie însămi, în 
dese rânduri, să duc dorul Spaniei. Am trăit mult, milord, 
prea mult pentru o femeie şi vă mărturisesc că n-a fost an în 
care să nu fi simţit adânc în mine dorul Spaniei. 

— În nici un an, doamnă? Zise tânărul cu răceală. În 
niciunul din aceşti ani în care aţi fost o regină a frumuseţii, 
aşa cum, de altfel, sunteţi încă şi astăzi? 

— Oh, fără măguliri, duce! Sunt o femeie care v-ar putea fi 
mamă. Şi puse în aceste ultime cuvinte un accent, o 
dulceaţă ce pătrunseră inima lui Buckingham. Da? Adăugă 
ea? V-aş putea fi mamă şi iată pentru ce vreau sa vă dau un 
sfat. 

— Sfatul de a mă reîntoarce la Londra? Exclamă el. 


— Da, milord? Încuviinţă ea. 

Ducele îşi împreună mâinile cu un aer nenorocit, ce nu 
putea să-i scape acestei femei înclinate către simţăminte 
mângâietoare, graţie amintirilor ei mângâietoare. 

— Trebuie! Întări regina. 

— Cum? Strigă el de astă dată? Mi se spune în chip serios 
că trebuie să plec, că trebuie să mă exilez, ca trebuie să 
plec repede de aici? 

— Să vă exilați aţi spus? Ah, milord, s-ar crede că Franţa e 
patria dumneavoastră. 

— Doamnă, ţara oamenilor care iubesc e ţara celor pe 
care-i iubesc. 

— Nici un cuvânt mai mult, milord! Rosti regina. 
Dumneavoastră uitaţi cu cine vorbiţi! 

Buckingham căzu în genunchi. 

— Doamnă, doamnă, sunteţi un izvor de înţelepciune, de 
bunătate, de îndurare; doamnă, sunteţi nu numai cea dintâi 
din acest regat prin rang, sunteţi cea dintâi din lume prin 
virtuțile care vă fac divină; eu n-am spus nimic, doamnă. Am 
spus oare ceva la care să-mi răspundeţi cu un atât de crud 
cuvânt? Să mă fi trădat oare, doamnă? 

— V-aţi trădat? Zise regina cu voce slabă. 

— Dar n-am spus nimic! Nu ştiu nimic! 

— Aţi uitat că vorbiţi, că gândiţi în faţa unei femei şi de 
altminteri... 

— De altminteri? O întrerupse el repede? Nimeni nu ştie 
că mă ascultați. 

— Dimpotrivă, se ştie, duce; aveţi toate cusururile şi toate 
însuşirile tinereţii. 

— Am fost trădat! Am fost pârât! 

— De către cine? 

— De cei care, la Le Havre, au citit în inima mea, cu o 
drăcească pătrundere, ca într-o carte deschisă. 

— Nu ştiu de cine vreţi să vorbiţi. 

— Domnul de Bragelonne, de pildă. 


— E un nume de care am auzit, fără să-l cunosc pe cel 
care-l poartă. Nu, domnul de Bragelonne n-a spus nimic. 

— Atunci cine? Oh, doamnă, dacă cineva a avut cutezanţa 
să vadă în mine ceea ce eu însumi nu vreau să văd... 

— Ce vei face, duce? Zise regina, schimbând tonul. 

— Sunt taine care îi ucid pe cei ce le descoperă. 

— Cel care a descoperit taina dumitale, nebunule, n-a fost 
încă ucis; ceva mai mult, nici nu-l vei ucide, fiindcă ele 
înarmat cu toate drepturile: e un soţ, e un gelos, e al doilea 
gentilom al Franţei, e fiul meu, este ducele de Orleans. 

Buckingham păli. 

— Cât sunteţi de crudă, doamnă! Scrâşni el. 

— lată-te, duce de Buckingham? I se adresă Ana de 
Austria cu amărăciune? Trecând prin toate încercările şi 
luptându-te cu norii, când ţi-ar fi atât de uşor să rămâi 
împăcat cu dumneata însuţi. 

— Dacă am intrat în luptă, doamnă, vom şti să murim pe 
câmpul de bătălie? Răspunse tânărul cu glas stins, lăsându- 
se pradă celei mai dureroase apăsări. 

Ana se repezi la el şi-i luă mâna. 

— Villiers? Îi spuse ea în englezeşte, pe un ton atât de 
aspru, încât nimeni n-ar fi putut s-o înfrunte? Dar ce doreşti 
dumneata? Ca o mamă să-şi jertfească fiul? Ca o regină să 
consimtă la dezonoarea casei sale? Eşti un copil, scoate-ţi 
din cap asemenea gânduri! Cum, pentru a-ţi cruța dumitale 
o lacrimă, să înfăptuiesc eu aceste două nelegiuiri, Villiers? 
Vorbeai adineauri de morţi, dar morţii au fost cel puţin 
respectuoşi şi supuşi; morţii se înclinau în faţa unui ordin de 
surghiun; îşi duceau deznădejdea ca pe o comoară în inima 
lor, fiindcă deznădejdea venea de la femeia iubită, fiindcă 
moartea, atât de amăgitoare, era ca un dar, ca o favoare. 

Buckingham se ridică în picioare, cu chipul răvăşit, cu 
palmele lipite în dreptul inimii. 

— Aveţi dreptate, doamnă? Zise el? Dar cei de care vorbiţi 
primiseră ordinul de surghiun dintr-o gură iubită; nu erau 
alungaţi, erau rugaţi să plece şi nimeni nu-şi bătea joc de ei. 


— Nu; li se păstra amintirea chiar! Murmură Ana de 
Austria. Dar cine ţi-a spus că eşti alungat, ca eşti trimis în 
surghiun? Cine ţi-a spus că devotamentul dumitale va fi 
uitat? Eu nu vorbesc în numele nimănui, Villiers; vorbesc în 
numele meu, pleacă! Fă-mi acest mare bine, arată-mi atâta 
respect; a mai făcut asta cândva şi altcineva care-ţi purta 
numele. 

— Aşadar, pentru dumneavoastră, doamnă? 

— Numai pentru mine. 

— Nu va rămâne în urmă nici un om care să râdă, nici un 
prinţ care să spună: „Asta am vrut...!”.? 

— Duce, ascultă-mă. Şi aici, chipul august al bătrânei 
regine luă o expresie solemnă. Îţi jur că nimeni nu 
porunceşte aici, în afară de mine; îţi jur nu numai că nimeni 
nu va râde, nu se va lăuda, dar nimeni nu va călca respectul 
la care rangul dumitale îl impune. Bizuie-te pe mine, duce, 
cum m-am bizuit şi eu pe dumneata. 

— Nu sunteţi destul de convingătoare, doamnă; mă simt 
chinuit, deznădăjduit; consolarea, oricât de dulce şi de 
întreagă ar fi ea, nu mi se va părea îndeajuns de liniştitoare. 

— Prietene, ai cunoscut-o pe mama dumitale? Îl întrebă 
regina cu un zâmbet mângâietor. 

— Oh, prea puţin, doamnă, dar îmi amintesc că această 
nobilă femeie mă acoperea cu sărutări şi cu lacrimi ori de 
câte ori mă vedea plângând. 

— Villiers? Murmură regina trecându-şi braţul peste 
umărul tânărului? Eu sunt ca o mamă pentru dumneata şi, 
crede-mă, nimeni, niciodată, nu-mi va face fiul să plângă. 

— Mulţumesc, doamnă, mulţumesc! Zise tânărul înduioşat 
şi tulburat peste măsură. Acum simt că se mai găseşte încă 
în inima mea loc pentru un simţământ mai frumos şi mai 
nobil decât iubirea. 

Regina-mamă îl privi în ochi şi-i strânse mâna. 

— Du-te! Zise ea. 

— Când trebuie să plec? Porunciţi! 


— Când vei crede de cuviinţă, milord? Răspunse regina. 
Pleci, dar îţi alegi singur ziua şi ceasul. Astfel, în loc să pleci 
astăzi, cum ai dori-o de bună seamă, sau mâine, după cum 
mulţi s-ar putea aştepta, pleacă poimâine seară; atât doar, 
fă-ţi cunoscută încă de pe acum hotărârea dumitale. 

— Hotărârea mea! Murmura tânărul. 

— Da, duce. 

— Şi să nu mă mai întorc niciodată în Franţa? 

Ana de Austria stătu o clipă pe gânduri, adâncindu-se în 
dureroasa povară a meditaţiilor răscolite de această 
întrebare. 

— Îmi va fi plăcut? Răspunse ea? Să ştiu că vei reveni aici 
în ziua când eu mă voi duce să dorm somnul cel veşnic la 
Saint-Denis, alături de rege, soţul meu. 

— Care v-a făcut să suferiţi atât de mult! Zise Buckingham. 

— Care a fost regele Franţei? Răspunse regina. 

— Doamnă, sunteţi plină de bunătate, păşiţi într-o viaţă 
fericită, înotaţi în bucurie; vă aşteaptă ani mulţi în faţă. 

— Ei bine, atunci înseamnă că vei reveni târziu aici? Rosti 
regina, încercând să zâmbească. 

— Nu voi mai reveni niciodată? Răspunse Buckingham cu 
tristeţe? Deşi sunt un om tânăr. 

— Oh, slavă Domnului... 

— Moartea, doamnă, nu ţine seamă de numărul anilor, e 
nepărtinitoare: poţi muri tânăr, poţi trăi până la adânci 
bătrâneţe. 

— Duce, fără gânduri întunecate; am să-ţi spun ceva care 
are sa te înveselească. Revino peste doi ani. Citesc pe 
frumosul dumitale chip că gândurile care te fac să te 
întristezi astăzi ţi se vor părea nedemne de luat în seamă 
peste şase luni; iar în răgazul pe care ţi-l dau eu, ele vor fi 
murit şi vor fi fost uitate ele mult. 

— Socot că mă judecaţi mai bine adineauri, doamnă? 
Răspunse tânărul? Când îmi spuneaţi că asupra noastră, a 
celor din familia Buckingham, trecerea timpului nu lasă 
urme. 


— Tăcere! Oh, tăcere! Rosti regina, sărutându-l pe duce 
pe frunte cu o afecţiune pe care nu şi-o putu stăpâni. Haide, 
haide, nu mă mâhni iar, nu începe iar de la capăt! Eu sunt 
regină, dumneata eşti supus al regelui Angliei; regele Carol 
te aşteaptă. Adio, Villiers! Farewell, Villiers! 

— For ever! Răspunse tânărul. 

Şi plecă numaidecât, năpădit de lacrimi. Ana îşi apăsa 
palmele pe frunte; apoi, privindu-se în oglindă, murmură: 

— Orice s-ar spune, femeia e pururea tânără; într-un colţ 
al inimii sale, ea are totdeauna douăzeci de ani. 

Capitolul XXIII Unde maiestatea sa Ludovic al XIV-lea n-o 
găseşte pe domnişoara de la Valliere nici destul de bogată, 
nici destul de frumoasă pentru un gentilom de rangul 
vicontelui de Bragelonne. 

Raoul şi contele de La Fere ajunseră la Paris în seara zilei 
când Buckingham avusese această convorbire cu regina- 
mamă. De cum sosi, contele ceru, prin Raoul, o audienţă la 
rege. 

Regele îşi petrecuse o bună parte a zilei privind cu 
Prinţesa şi cu doamnele de la curte ţesăturile de Lyon pe 
care i le dăduse în clar cumnatei lui. Luase apoi masa la 
curte, pe urmă trecuse în sala de jocuri, după care, 
părăsind jocurile la ceasurile opt, ca de obicei, se închisese 
în cabinetul său pentru a lucra împreuna cu domnii Colbert 
şi Fouquet. 

Raoul se afla în anticameră în momentul când cei doi 
miniştri ieşiră şi regele îl zări prin deschizătura uşii. 

— Ce doreşte domnul de Bragelonne? Întrebă el. 

Tânărul se apropie. 

— Sire? Răspunse el? O audienţă pentru domnul conte de 
La Fere, care vine de la Blois cu marea rugăminte de a fi 
primit de maiestatea voastră. 

— Am un ceas de răgaz înainte de joc şi de cină? Zise 
regele. Domnul de La Fere e gata? 

— Domnul conte e jos, la ordinele maiestăţii voastre. 

— Să urce. 


Peste cinci minute, Athos intra la Ludovic al XIV-lea, primit 
de stăpân cu acea graţioasă bunăvoință pe care regele, cu 
un tact rar întâlnit la vârsta lui, o folosea pentru a cuceri pe 
acei oameni ce nu puteau fi cuceriţi prin favorurile 
obişnuite. 

— Conte? Zise regele? Lasă-mă să sper că ai venit să-mi 
ceri ceva. 

— N-o voi ascunde de loc maiestăţii voastre? Răspunse 
contele. Am venit, într-adevăr, cu o rugăminte. 

— S-o auzim! Făcu regele plin de voioşie. 

— Dar nu pentru mine, sire. 

— Cu atât mai rău! Dar, în sfârşit, voi face pentru 
protejatul dumitale, conte, ceea ce-mi refuzi să fac pentru 
domnia ta. 

— Maiestatea voastră mă consolează... Am venit să-i 
vorbesc regelui pentru vicontele de Bragelonne. 

— Conte, e ca şi cum ai vorbi pentru domnia ta. 

— Nu tocmai, sire... Ceea ce doresc să obţin pentru el de 
la maiestatea voastră n-aş putea-o cere pentru mine. 
Vicontele vrea să se însoare. 

— E tânăr încă; dar n-are a face... E un bărbat distins, îi 
voi găsi o soţie potrivită. 

— A şi găsit-o sire şi nu cere decât asentimentul maiestăţii 
voastre. 

— Ah, prin urmare, e vorba numai să semnez un contract 
de căsătorie? 

Athos se înclină. 

— Şi-a găsit o logodnică bogată şi de o condiţie care să-ţi 
convină? 

Athos şovăi o clipă. 

— Logodnica e domnişoară de neam bun? Răspunse el? 
Dar, de bogată, nu e bogată. 

— E un rău căruia îi vom găsi leacul. 

— Maiestatea voastră mă umple de recunoştinţă; totuşi, 
îmi va îngădui să fac o întrebare? 

— Fă, conte. 


— Maiestatea voastră pare a-şi arăta intenţia de a înzestra 
această tânără fată? 

— Da, fireşte. 

— Şi asta ca urmare a venirii mele la Luvru? M-aş simţi 
mâhnit, sire. 

— Fără falsă sensibilitate, conte; cum se numeşte 
logodnica? 

— Este? Răspunse Athos cu răceală? Domnişoara de La 
Valliere de La Baume Le Blanc. 

— Ah! Făcu regele căutând să-şi aducă aminte. Cunosc 
acest nume; un marchiz de La Valliere... 

— Da, sire, e fiica lui. 

— Ela murit? 

— Da, sire. 

— Iar văduva s-a căsătorit cu domnul de Saint-Remy, 
majordomul Prințesei de la Blois? 

— Maiestatea voastră e bine informată. 

— Aşa e, aşa e... Ceva mai mult, domnişoara face parte 
dintre domnişoarele de onoare ale Prințesei celei tinere. 

— Maiestatea voastră cunoaşte mai bine decât mine toată 
povestea. 

Regele se gândi o clipă, apoi, privind pe ascuns faţa 
îngrijorată a lui Athos, îi spuse fără ocol: 

— Conte, această domnişoară nu e prea frumoasă, mi se 
pare! 

— Nu ştiu ce să vă spun, sire? Răspunse Athos. 

— Eu am privit-o: nu m-a izbit prin nimic. 

— Are un aer de blândeţe şi de modestie, dar nu e prea 
frumoasă, într-adevăr, sire. 

— Părul ei blond e frumos, totuşi. 

— Cred că da. 

— Şi ochii săi albaştri la fel. 

— Aşa zic şi eu. 

— Deci, sub raportul frumuseţii, nu e ceva deosebit. Să 
trecem la bani. 


— O zestre de cincisprezece până la douăzeci de mii de 
livre cel mult, sire; îndrăgostiţii încă nu se gândesc la asta; 
eu însumi nu fac mare caz de bani. 

— De ceea ce prisoseşte, vrei să spui; dar de ceea ce este 
necesar, nu se pot lipsi. Cu o zestre de cincisprezece mii de 
livre, fără alte venituri, o femeie nu poate năzui să răzbată 
la curte. Îi vom întregi noi dota? Vreau să fac asta pentru 
Bragelonne. 

Athos se înclină. Regele observă stăruind încă o anumită 
răceală la conte. 

— Să trecem de la bani la merite? Zise Ludovic al XIV-lea. 
Fiică a marchizului de La Valliere, asta e bine; dar îl avem 
pe acest brav Saint-REmy, care strică puţin blazonul... Prin 
partea femeiască, ştiu, dar, oricum, îl strică: şi dumneata, 
conte, ţii cu tărie, cred, la blazon. 

— Eu, sire, nu mai ţin la nimic, decât la credinţa faţă de 
maiestatea voastră. 

Regele căzu din nou pe gânduri. 

— Observ, domnule? Zise el? Că mă surprinzi din ce în ce 
mai mult de când am început această convorbire. Ai venit 
să-mi ceri încuviințarea pentru o căsătorie, dar pari a face 
această cerere cu inima foarte îndoită. Oh, rareori se 
întâmplă să mă înşel, cu toate că sunt tânăr, căci faţă de 
unii îmi pun prietenia în slujba înţelepciunii; faţă de alţii, 
pun neîncrederea, care sporeşte puterea de pătrundere. 
Repet dar, dumneata nu faci această cerere din tot sufletul. 

— Ei bine, sire, e adevărat. 

— Atunci nu mai înţeleg nimic; renunţă. 

— Nu, sire; îl iubesc pe Bragelonne nespus de mult; el s-a 
îndrăgostit de domnişoara de La Valliere şi îşi făureşte tot 
felul de visuri pentru viitor; nu sunt dintre aceia care vor să 
distrugă iluziile tinereţii. Căsătoria asta nu-mi e pe plac, dar 
rog pe maiestatea voastră să consimtă la înfăptuirea ei cât 
mai degrabă, făcând astfel fericirea lui Raoul. 

— Bine, bine, conte, dar ea îl iubeşte? 


— Dacă maiestatea voastră doreşte să spun adevărul, eu 
nu cred în iubirea domnişoarei de La Valliere; e tânără, e o 
copilă, e neştiutoare; plăcerea de a vedea curtea, onoarea 
de a fi în serviciul Doamnei vor cântări în mintea ei mai 
mult decât dragostea care ar putea să-i sălăşluiască în 
inimă; cu alte cuvinte, va fi o căsătorie cum maiestatea 
voastră a văzut destule la curte; dar dacă Bragelonne o 
vrea, să fie aşa cum vrea el. 

— Nu semeni cumva cu acei părinţi slabi de voinţă care se 
fac sclavii copiilor lor? Rosti regele. 

— Sire, am voinţă împotriva celor răi, dar îmi calc pe inimă 
când e vorba de oameni cumsecade. Raoul suferă, e pradă 
mâhnirii: spiritul lui, senin de obicei, a devenit greoi şi 
întunecat; nu vreau să lipsesc pe maiestatea voastră de 
serviciile pe care el le poate aduce regelui său. 

— Te înţeleg? Răspunse Ludovic? Şi-ţi înţeleg mai ales 
inima. 

— Atunci? Adăugă contele? Nu mai e nevoie să spun 
maiestăţii voastre că scopul meu este să clădesc fericirea 
acestor copii, sau mai bine zis a acestui copil. 

— Şi eu vreau, ca şi dumneata, fericirea domnului de 
Bragelonne. 

— Nu mai aştept, sire, decât semnătura maiestăţii voastre. 
Raoul va avea cinstea de a se prezenta în faţa voastră 
pentru a primi încuviințarea. 

— 'Te înşeli, conte? Zise cu hotărâre regele. Ţi-am spus că 
vreau fericirea vicontelui, de aceea mă împotrivesc 
deocamdată la această căsătorie. 

— Dar, sire? Exclamă Athos? Maiestatea voastră mi-a 
făgăduit... 

— Nu asta, conte; nu ţi-am făgăduit asta, fiindcă nu intră 
în vederile mele. 

— Înţeleg toată bunăvoința şi generozitatea pe care 
maiestatea voastră le nutreşte faţă de mine, dar îmi iau 
îngăduinţa de a vă reaminti că am primit sarcina de a veni 
aici ca ambasador. 


— Un ambasador, conte, cere adesea, dar nu obţine 
totdeauna. 

— Ah, sire, ce lovitură pentru Bragelonne! 

— Lovitura o voi da eu; am să-i vorbesc vicontelui. 

— Iubirea, sire, e o putere de neînvins. 

— Oricine o poate învinge; te încredinţez de asta, conte. 

— Când ai sufletul unui rege, sufletul vostru, da, sire. 

— Nu te mai nelinişti asupra acestui subiect. Am anumite 
vederi în privinţa lui Bragelonne; nu spun că nu se va 
însura cu domnişoara de La Valliere, dar nu vreau să se 
căsătorească atât de tânăr; nu vreau s-o ia în căsătorie 
înainte ca ea să-şi fi mărit zestrea, iar el, la rândul său, 
înainte de a fi câştigat toate meritele pe care vreau să i le 
dau eu. Într-un cuvânt, conte, doresc să mai aştepte. 

— Sire, încă o dată... 

— Domnule conte, ai venit, spuneai, să-mi ceri o favoare? 

— Da, desigur. 

— Ei bine, acordă-mi domnia ta una: să nu mai vorbim 
despre asta. S-ar putea ca nu peste mult timp să fac un 
război; am nevoie de gentilomi liberi în jurul meu. Aş şovăi 
să trimit sub gloanţe şi în bătaia tunului un bărbat însurat, 
un părinte de familie; aş şovăi de asemeni, spre binele lui 
Bragelonne, să înzestrez, fără temeiuri solide, o fată 
necunoscută? Asta ar naşte gelozia în nobilimea mea. 

Athos făcu o plecăciune şi nu răspunse. 

— Asta e tot ce voiai să-mi ceri? Adăugă Ludovic al XIV-lea. 

— Absolut tot, sire şi cer îngăduinţa de a mă retrage. Dar 
trebuie să-l previn pe Raoul? 

— Nu te îngriji de asta, nu-ţi face supărări din această 
pricină. Spune-i vicontelui că mâine dimineaţă, când mă voi 
scula, am să-i vorbesc eu. Cât pentru astă-seară, conte, eşti 
aşteptat la jocul meu. 

— Sunt în costum de călătorie, sire. 

— Va veni o zi, sper, când n-ai să mă mai părăseşti. Nu mai 
e mult, conte, până când monarhia va fi stabilită în aşa fel, 


încât să poată oferi o demnă găzduire tuturor oamenilor cu 
meritele domniei tale. 

— Sire, atâta vreme cât un rege e mare în inimile 
supuşilor săi, nu mai are importanţă palatul în care 
locuieşte, întrucât el e adorat într-un templu. 

Spunând aceste cuvinte, Athos ieşi din cabinet şi îl regăsi 
afară pe Bragelonne, care-l aştepta. 

— Ei bine, domnule? Îl întrebă tânărul. 

— Raoul, regele e foarte binevoitor faţă de noi, poate nu în 
sensul la care te aştepţi, dar e bun şi generos cu familia 
noastră. 

— Domnule, îmi aduci o veste rea! Murmură tânărul 
pălind. 

— Regele îţi va spune mâine dimineaţă, cu propria lui 
gură, că nu e o veste rea. 

— Dar, în sfârşit, domnule, regele n-a semnat? 

— Regele vrea să-ţi facă el însuşi contractul, Raoul; şi vrea 
să-l facă aşa de bine, încât pentru asta îi trebuie timp. Cată 
a-ţi stăpâni mai curând nerăbdarea ta, decât a te îndoi de 
bunele intenţii ale regelui. 

Raoul, consternat, deoarece cunoştea sinceritatea contelui 
şi în acelaşi timp dibăcia lui, rămase adâncit într-o 
posomorâtă amorţire. 

— Nu vrei să vii puţin cu mine? Îl întrebă Athos. 

— Iartă-mă, domnule, te urmez? Bâigui el. 

Şi cobori scările în urma lui Athos. 

— Oh, fiindcă tot mă aflu aici? Rosti deodată contele? N-aş 
putea să-l văd şi pe domnul d'Artagnan? 

— Vrei să te conduc la apartamentul său? Zise 
Bragelonne. 

— Da, aş vrea. 

— E pe scara cealaltă, haidem. 

Şi schimbară drumul; dar, când ajunseră la capătul 
galeriei celei mari, Raoul zări un lacheu în livreaua contelui 
de Guiche, caro alergă iute spre el îndată ce-i auzi glasul. 

— Ce este? Îl întreba Raoul. 


— Acest bilet, domnule. Domnul conte a aflat că v-aţi întors 
şi s-a grăbit să vă scrie; vă caut de un ceas. 

Raoul se apropie de Athos pentru a desface scrisoarea. 

— Îmi dai voie, domnule? Zise el. 

— Poftim. 

„Scumpul meu Raoul? Scria contele de Guiche? Am să-ţi 
comunic o chestiune foarte importantă fără întârziere; ştiu 
că te-ai întors; vino la mine cât mai repede.” 

Abia termină de citit, când, ivindu-se din galerie, un valet, 
de astă dată în livreaua lui Buckingham, recunoscându-l pe 
Raoul, se apropie de el foarte respectuos. 

— Din partea milordului duce? Murmură valetul. 

— Ah! Exclamă Athos. Văd, Raoul, ca eşti căutat ca un 
general de armată; te las, mă voi duce singur la domnul 
d'Artagnan. 

— Te rog să mă ierţi, n-am ce face? Zise Raoul. 

— Da, da, te iert. Cu bine, Raoul. Mă poţi găsi la mine până 
poimâine, când mă întorc la Blois, daca nu vor surveni alte 
ordine. 

— Domnule, mâine îţi voi prezenta respectele mele. 

Athos plecă. Raoul deschise scrisoarea lui Buckingham. 

„Domnule de Bragelonne? Scria ducele? Dintre toţi 
francezii pe care i-am cunoscut, dumneata eşti acela care- 
mi placi mai mult; cred că o să am nevoie de prietenia 
dumitale. Am primit o anumită înştiinţare scrisă în cea mai 
bună franţuzească. Eu sunt englez şi mi-e teamă să n-o 
înţeleg greşit. Scrisoarea e semnată de un nume mare, iată 
tot ce pot să ştiu. Mă vei îndatora mult venind să mă vezi, 
căci am aflat că te-ai întors de la Blois. 

Al dumitale devotat, VILLIERS, DUCE DE BUCKINGHAM.” 

— Am să trec pe la stăpânul tău? Zise Raoul către valetul 
lui de Guiche, lăsându-l să plece. Iar peste un ceas voi fi la 
domnul de Buckingham? Adăugă el, făcând un semn cu 
mâna către mesagerul ducelui. 

Capitolul XXIV A bate apa cu spada. 


Ducându-se la el, Raoul îl găsi pe de Guiche stând de 
vorbă cu Manicamp şi cu de Wardes. Acesta din urmă, de 
când cu întâmplarea de la barieră, îl privea pe Raoul ca pe 
un străin. S-ar fi zis că nu se petrecuse nimic între ei; atât 
doar că aveau aerul că nu se cunosc. 

Raoul intra, iar de Guiche se grăbi să-l întâmpine. În timp 
ce-i strângea mâna prietenului său, Raoul îşi aruncă în fugă 
privirea asupra celorlalţi doi tineri. Spera să citească pe 
feţele lor ceva din ceea ce le frământa spiritele. De Wardes 
era însă rece şi de nepătruns. Manicamp părea cufundat în 
contemplarea unei mobile de la care nu-şi lua ochii. 

De Guiche îl duse pe Raoul într-un cabinet alăturat şi-i 
spuse să ia loc. 

— Cât de voios arăţi astăzi! Îl lăuda el. 

— E destul de ciudat? Răspunse Raoul? Căci nu sunt câtuşi 
de puţin vesel. 

— Întocmai ca şi mine, nu-i aşa, Raoul? Ne merge prost în 
dragoste. 

— Cu atât mai bine în ceea ce te priveşte, conte: vestea 
cea mai rea pe care mi-ai da-o despre dumneata şi care m- 
ar putea întrista şi mai mult, ar fi o veste bună faţă de ceea 
ce-i în sufletul meu. 

— Oh, atunci nu te mâhni într-atâta, căci nu numai că sunt 
foarte nenorocit, dar nu văd decât oameni fericiţi în jurul 
meu. 

— Iată ceea ce nu mai înţeleg de loc? Răspunse Raoul. 
Explică-te, prietene, explică-te. 

— Ai să înţelegi îndată. M-am luptat în zadar cu 
simţământul pe care tu l-ai văzut născându-se în mine, 
crescând în mine, înrobindu-mă cu totul; am chemat în 
ajutor toate poveţele şi toată puterea mea sufletească; am 
stat şi am judecat bine nenorocirea spre care mă 
îndreptam; am cercetat-o în adânc, e un abis, ştiu; dar nu- 
mi pasă, îmi voi urma drumul. 

— Nesocotitule! Nu mai poţi face un singur pas, fără a 
atrage asupră-ţi astăzi ruina, mâine moartea. 


— Întâmplă-se orice! 

— De Guiche! 

— M-am gândit în toate felurile; ascultă... 

— Oh, crezi că vei izbuti, crezi că Doamna te va iubi? 

— Raoul, nu cred nimic, sper, fiindcă speranţa e sădită în 
om şi ea nu-l părăseşte până la mormânt. 

— Dar să zicem că vei avea fericirea la care năzuieşti; 
atunci vei fi în mod sigur mai nenorocit decât dacă n-ai 
avea-o. 

— Te rog nu mă mai întrerupe, Raoul, căci n-ai să mă 
convingi de loc; ţi-o spun de la început: nu vreau să fiu 
convins. Am mers atât de departe, încât nu pot să mai dau 
înapoi, am suferit atât de mult, încât moartea îmi va apărea 
ca o binefacere. Sunt nu numai îndrăgostit până la delir, 
Raoul, sunt gelos până la furie. 

Raoul îşi lovi mâinile una de alta cu un sentiment ce părea 
mai degrabă mânie. 

— Bine! Zise el. 

— Bine sau rău, puţin îmi pasă. lată ceea ce vreau de la 
tine, prietenul meu, fratele meu. De trei zile, Prinţesa e în 
sărbătoare, în beţia plăcerilor. În prima zi n-am îndrăznit s- 
o privesc; o uram, fiindcă nu era atât de neno-rocită ca 
mine. A doua zi nu mi-am mai luat ochii de la ea; la rându-i, 
da, aşa cel puţin mi se părea că văd, Raoul, la rându-i, mă 
privi de câteva ori, dacă nu cu milă, în orice caz cu o 
anumită blândeţe. Dar între privirile ei şi ale mele s-a 
strecurat umbra altuia. Zâmbetul aceluia o face şi pe ea să 
zâmbească; alături de calul ei galopează neîncetat un cal 
care nu e al meu; la urechea ei murmură necontenit o voce 
mângâietoare, care nu e a mea. Raoul, de trei zile îmi arde 
capul, prin vine îmi curg flăcări. Această umbră trebuie s-o 
gonesc; acest zâmbet, să-l sting; această voce, s-o înăbuş. 

— Vrei să-l ucizi pe Domnul? Strigă Raoul. 

— Eh, nu. Nu sunt gelos pe Domnul; nu sunt gelos pe soţ; 
sunt gelos pe amant. 

— Amant? 


— Dar n-ai observat nimic aici, tu care acolo vedeai totul? 

— Eşti gelos pe domnul de Buckingham? 

— Îl urăsc de moarte! 

— Iarăşi? 

— Oh, de data asta socoteala se va încheia repede între 
nci; i-am luat-o înainte, l-am făcut să primească un bilet. 

— Tu eşti cel care l-ai scris? Tu? 

— De unde ştii că i-am scris? 

— Ştiu fiindcă el însuşi m-a încunoştinţat. lată. 

Şi-i întinse lui de Guiche scrisoarea pe care o primise 
aproape în aceeaşi clipă cu a sa. De Guiche o citi cu 
nerăbdare. 

— E scrisă de un om brav şi mai ales e un bărbat care ţine 
la onoare? Zise el. 

— Da, fireşte, ducele e un bărbat nobil; nu mai e nevoie să 
te întreb dacă tu i-ai scris în aceiaşi termeni nobili. 

— Îţi voi arăta scrisoarea mea când te vei duce să-l convoci 
din parte-mi. 

— Dar asta e aproape cu neputinţă. 

— Ce anume? 

— Să ma duc la el, eu. 

— De ce? 

— Ducele îmi cere sfatul; tu, de asemeni. 

— Oh, presupun că-mi vei da preferinţă. Ascultă, uite ce te 
rog să-i spui excelenţei sale... E un lucru simplu... Într-una 
din zilele astea, astăzi, mâine, poimâine, în ziua care-i 
convine, vreau să-l întâlnesc la Vincennes. 

— Mai gândeşte-te! 

— Credeam a-ţi fi spus că m-am gândit în toate felurile. 

— Ducele e străin; are o misiune care-l face inviolabil... 
Vincennes e foarte aproape de Bastilia. 

— Urmările mă privesc. 

— Dar motivul acestei întâlniri? Ce motiv vrei să-i arăt? 

— Nu te va întreba nimic despre asta, fii liniştit... Ducele 
trebuie să fie tot atât de plictisit de mine, pe cât sunt eu de 
el; ducele trebuie să mă urască tot atât cât îl urăsc şi eu. De 


aceea, te rog, du-te la duce şi, dacă va fi nevoie să-l rog ca 
să primească propunerea mea, îl voi ruga. 

— E de prisos... Ducele m-a înştiinţat că vrea să-mi 
vorbească. Acum e la jocul regelui... Să mergem acolo 
amândoi. Eu îl voi chema deoparte, în galerie; tu vei sta 
ascuns. Două cuvinte vor fi de ajuns. 

— Foarte bine, îl voi lua cu mine pe de Wardes, ca să am 
mai mult curaj. 

— De ce nu pe Manicamp? De Wardes o să vină şi aşa, 
chiar de l-am lăsa aici. 

— Da, ai dreptate. 

— N-a aflat nimic? 

— Oh, absolut nimic. Mai sunteţi supăraţi? 

— Nu ţi-a povestit nimic? 

— Nu. 

— Nu-mi place omul acesta şi, fiindcă nu l-am iubit 
niciodată, înseamnă că nu pot fi astăzi mai supărat pe el 
decât eram ieri. 

— Atunci să mergem. 

Coborâră toţi patru. Trăsura lui de Guiche aştepta la uşă 
şi-i conduse la Palatul Regal. Pe drum, Raoul îşi făuri un 
plan. Fiind singurul care cunoştea tainele celor doi nobili, el 
nu-şi pierduse nădejdea că va ajunge la o împăcare între ei. 
Ştia că are trecere la Buckingham: cunoştea înrâurirea pe 
care o avea asupra lui de Guiche; lucrurile nu i se păreau 
deci chiar atât de deznădăjduite. Alungând în galeria din 
faţa salonului regal, unde totul strălucea de lumini, unde 
cele mai frumoase şi mai ilustre femei de la curte se mişcau 
în sus şi în jos ca nişte aştri în văzduhul lor cotropit de 
flăcări, Raoul nu se putu împiedica de a-l uita o clipă pe de 
Guiche, pentru a o privi pe Louise, care, în mijlocul 
celorlalte doamne de onoare, asemenea unei porumbiţe 
vrăjite, sorbea din ochi cercul regesc, scânteietor de aur şi 
diamante. 

Bărbaţii stăteau în picioare, regele singur era aşezat. 
Raoul îl zări pe Buckingham. Era la zece paşi de Domnul, 


într-un grup de francezi şi de englezi care admirau 
înfăţişarea lui plină de măreție şi neasemuita bogăţie a 
costumului său. Unii dintre curtenii mai bătrâni îşi aduceau 
aminte că-l văzuseră cândva pe părinte şi această amintire 
nu era spre paguba fiului. 

Buckingham se întreținea cu Fouquet. Ministrul îi vorbea 
cu glas tare despre Belle-lIsle. 

— Nu pot să mă duc la el acum? Zise Raoul. 

— Aşteaptă şi alege prilejul, dar termină mai repede. Ard 
tot. 

— Ah, iată-l pe salvatorul nostru! Exclamă Raoul văzându-l 
pe d'Artagnan, care, foarte mândru în noul lui costum de 
căpitan de muşchetari, tocmai îşi făcea în galerie o intrare 
de cuceritor. 

Şi se îndreptă spre el. 

— Contele de La Fere te caută, cavalere? Zise Raoul. 

— Da? Răspunse d'Artagnan? Acum m-am despărţit de el. 

— Crezusem a înţelege că urma să petreceţi o parte din 
noapte împreună. 

— Ne-am şi dat întâlnire pentru mai târziu. 

Şi, în timp ce-i răspundea lui Raoul, d'Artagnan îşi plimba 
privirile distrate în stânga şi în dreapta, căutând pe cineva 
în mulţime sau urmărind ceva în apartament. Deodată, ochii 
i se opriră asupra unui punct, ca ochii unui vultur care a 
zărit prada căutată. Raoul se uită în direcţia aceea. Văzu că 
d'Artagnan şi de Guiche se salutară. Dar nu putu să observe 
asupra cui se oprise atunci privirea atât de curioasă şi atât 
de mândră a căpitanului. 

— Domnule cavaler? Zise Raoul? Numai dumneata ai 
putea să-mi faci un mare serviciu. 

— Care, scumpul meu viconte? 

— E vorba de a-l chema pe domnul de Buckingham, căruia 
vreau să-i spun două cuvinte, dar cum domnul de 
Buckingham vorbeşte cu domnul Fouquet, înţelegi că nu eu 
sunt acela care m-aş putea duce să le tulbur convorbirea. 

— Ah, ah, domnul Fouquet! E aici? Întrebă d'Artagnan. 


— E în faţa dumitale, iată-l. 

— Da, el este. Dar crezi că eu am mai multe drepturi decât 
tine? 

— Eşti un bărbat care se bucură de multă consideraţie. 

— Ah, aşa-i, sunt căpitan de muşchetari; dar a trecut atât 
de mult timp de când mi s-a tot făgăduit acest grad şi atât 
de puţin de când îl am, încât îmi uit mereu rangul. 

— Îmi vei face acest serviciu, nu-i aşa? 

— Domnul Fouquet, drace! 

— Ai ceva împotriva lui? 

— Nu, mai curând el are ceva împotriva mea; clar, fie; cum 
într-o zi sau alta va trebui să... 

— Uite, mi se pare că te priveşte; sau poate că...? 

— Nu, nu te înşeli de loc, mie îmi face această cinste. 

— Atunci, prilejul e tocmai bun. 

— Crezi? 

— Du-te, te rog. 

— Bine, mă duc. 

De Guiche nu-şi mai dezlipea ochii de la Raoul; acesta îi 
făcu semn că totul e în ordine. 

D'Artagnan păşi drept spre grup şi salută foarte politicos 
pe domnul Fouquet şi pe ceilalţi. 

— Bună ziua, domnule d'Artagnan. Vorbeam despre Belle- 
Isle-en-Mer? Zise Fouguet cu acel talent curtenitor şi cu 
acea ştiinţă a privirii pentru care este nevoie de o jumătate 
din viaţa ca să le desprinzi şi pe care unii oameni, în pofida 
încercărilor lor, nu şi le însuşesc niciodată. 

— Despre Belle-Isle-en-Mer? Ah, ah! Făcu d'Artagnan. 
Care vă aparţine, nu-i aşa, domnule Fouquet? 

— Domnul îmi spune că a dăruit-o regelui? Răspunse 
Buckingham. Cu plecăciune, domnule d'Artagnan. 

— Cunoşti cumva Belle-Isle, cavalere? Îl întrebă Fougquet 
pe muşchetar. 

— Am fost acolo o singură dată, domnule? Răspunse 
d'Artagnan ca un desăvârşit om de spirit şi ca om de lume. 

— Şi ai stat mult acolo? 


— Numai o zi, monseniore. 

— Şi ce-ai văzut? 

— Tot ce se poate vedea într-o zi. 

— O zi e mult pentru cineva cu privirea dumitale, domnule. 

D'Artagnan se înclină. 

În timpul acestei convorbiri, Raoul îi făcu semn lui 
Buckingham. 

— Domnule intendent superior? Zise Buckingham? Vi-l las 
pe căpitan, care se pricepe mai bine decât mine la 
bastioane, întărituri şi contraântărituri şi mă duc să 
întâlnesc un prieten care îmi face semn. Înţelegeţi... 

Într-adevăr, Buckingham se desprinse din grup şi se 
îndreptă spre Raoul, însă oprindu-se o clipă lângă masa 
unde jucau Prinţesa, regina-mamă, regina cea tânără şi 
regele. 

— Haide, Raoul? Zise de Guiche? Iată-l; repede şi fără 
şovăire! 

Buckingham, după ce făcu o plecăciune în faţa Prințesei, 
îşi continuă drumul înspre Raoul. Acesta îi veni în 
întâmpinare. De Guiche stătea nemişcat la locul său, de 
unde îi urmărea cu privirea. 

Lucrurile fuseseră combinate în aşa fel, încât întâlnirea 
celor doi tineri avu loc în spaţiul rămas gol dintre grupul 
jucătorilor şi galeria unde se plimbau în sus şi în jos, 
oprindu-se din când în când, pentru a vorbi, câţiva 
gentilomi gravi. Dar în clipa când cele două linii erau gata 
să se unească, ele fură deodată rupte de o a treia. Era 
Prinţul, care înainta spre ducele de Buckingham. Prinţul 
avea pe buzele sale trandafirii şi pomădate cel mai 
fermecător surâs. 

— Ei, Doamne? Zise el cu o politeţe plină de bunăvoință? 
Ce mi-a fost dat să aud, scumpul meu duce? 

Buckingham se întoarse brusc: nu-l văzuse pe Prinţ 
venind, îi auzise numai vocea, dintr-o dată. Tresări, fără să 
vrea. O uşoară paloare îi brazdă obrajii. 


— Monseniore? Întrebă el? Ce i s-a putut spune alteţei 
voastre, pentru a-i pricinui o uimire atât de mare? 

— Un lucru care mă deznădăjduieşte, domnule? Răspunse 
Prinţul? Un lucru care va însemna un doliu pentru întreaga 
curte. 

— Ah, alteţa voastră e prea bună? Zise Buckingham? 
Întrucât văd că vrea să-mi vorbească despre plecarea mea. 

— Întocmai. 

— Vai, monseniore, aflându-mă la Paris abia de cinci sau 
şase zile, plecarea mea nu poate fi un doliu decât pentru 
mine. 

De Guiche auzi răspunsul din locul unde se afla şi tresări 
la rândul său. 

— Plecarea sa! Murmură el. Ce vrea să spună? 

Filip continuă cu acelaşi zâmbet grațios: 

— Că regele Marii Britanii vă cheamă, domnule, înţeleg 
asta: se ştie că maiestatea sa Carol al II-lea, care îşi 
cunoaşte gentilomii, nu se poate lipsi de dumneavoastră. 
Dar ca noi să vă pierdem fără părere de rău, aşa ceva nu se 
poate concepe; primiţi deci omagiul alor mei. 

— Monseniore? Zise ducele? Credeţi că dacă părăsesc 
curtea Franţei... 

— O faceţi fiindcă sunteţi chemat, ştiu asta; dar, oricum, 
dacă socotiți că dorinţa mea ar avea oarecare trecere la 
rege, mă ofer să rog pe maiestatea sa Carol al II-lea de a vă 
lăsa printre noi câtăva vreme încă. 

— Atâta bunăvoință mă copleşeşte, monseniore? Răspunse 
Buckingham? Dar am primit ordine precise. Şederea mea în 
Franţa era limitată; eu am prelungit-o, cu riscul de a 
displăcea scumpului meu suveran. Abia astăzi mi-am adus 
aminte că trebuia să plec de-acum patru zile. 

— Oh! Făcu Prinţul. 

— Da; eu însă? Adăugă Buckingham ridicând vocea, în aşa 
fel ca să fie auzit şi de prințese? Eu mă asemuiesc acelui om 
din Orient care, timp de mai multe zile, a fost nebun din 
pricina unui vis frumos şi care, într-o bună dimineaţă, s-a 


trezit vindecat, adică cu judecata întreagă. Curtea Franţei 
are frumuseți ce se pot asemăna cu acel vis, monseniore, 
dar trebuie să ne trezim şi să ne ducem la datoriile noastre. 
N-aş putea deci prelungi şederea mea aici, aşa cum alteţa 
voastră are bunătatea de a mi-o cere. 

— Şi când aţi hotărât să plecaţi? Întrebă Filip foarte 
îndatoritor. 

— Mâine, monseniore... Echipajele mele sunt gata de trei 
zile. 

Ducele de Orleans făcu o mişcare din cap, care ar fi vrut 
să însemne: „Dacă aşa stau lucrurile, duce, nu mai e nimic 
de adăugat”. Buckingham îşi întoarse ochii spre regine; 
privirea lui o întâlni pe aceea a Anei de Austria, care-i 
mulţumi şi-l încuviinţă printr-un gest. Buckingham îi 
răspunse printr-un alt gest, ascunzând sub un zâmbet voios 
durerea ce-i străpungea inima. Prinţul se retrase în direcţia 
din care venise. Dar, în acelaşi timp, din direcţia opusă 
apăru de Guiche. Raoul se temu ca nu cumva nerăbdătorul 
tânăr să facă el propunerea pusă la cale şi-i ieşi înainte. 

— Nu, nu, Raoul, totul e de prisos acum? Zise de Guiche, 
întinzându-şi amândouă braţele către duce şi târându-l în 
dosul unei coloane... Oh, duce, duce? Rosti de Guiche? 
lartă-mi ceea ce ţi-am scris! Am fost nebun! Dă-mi 
scrisoarea înapoi! 

— E adevărat? Răspunse tânărul duce cu un zâmbet trist? 
Acum nu mai ai de ce să mă urâşti. 

— Oh, duce, duce, iartă-mă!... Prietenia mea, prietenia 
mea veşnică... 

— Pentru ce, într-adevăr, mai m-ai uri, conte, de vreme ce 
o părăsesc, de vreme ce n-am s-o mai văd? 

Raoul auzi aceste cuvinte şi, înțelegând că prezenţa lui era 
de prisos acum între aceşti tineri care nu-şi spuneau decât 
vorbe de prietenie, se retrase câţiva paşi într-o parte. Aceşti 
paşi îl apropiară de de Wardes. Acesta vorbea despre 
plecarea lui Buckingham. Interlocutorul lui era cavalerul de 
Lorraine. 


— Înţeleaptă retragere! Spunea de Wardes. 

— Pentru ce? 

— Pentru că îl scapă pe nobilul duce de o împunsătură de 
spadă. 

Şi amândoi începură să râdă. Raoul, indignat, se întoarse 
spre ei, cu sprâncenele încruntate, cu tâmplele zvâcnindu-i, 
cu un zâmbet dispreţuitor. Cavalerul de Lorraine se răsuci 
pe călcâie; de Wardes rămase nemişcat şi aşteptă. 

— Domnule? I se adresă Raoul lui de Wardes? Când ai să 
te laşi de urâtul obicei de a-i jigni pe cei ce nu sunt de faţă? 
Ieri îl ponegreai pe domnul d'Artagnan; astăzi, pe domnul 
duce de Buckingham. 

— Domnule, domnule? Ripostă de Wardes? Ştii prea bine 
că uneori îi jignesc şi pe cei ce sunt de faţă! 

Pieptul lui de Wardes îl atingea pe al lui Raoul, umerii lor 
se înfigeau unul în altul, feţele lor se aplecau una spre alta, 
ca pentru a se aprinde unul pe altul cu focul răsuflării şi al 
mâniei lor. Se vedea bine că unul era în culmea furiei, 
celălalt la capătul răbdării. Deodată auziră o voce plină de 
graţie şi îngăduinţa, care răsună la spatele lor: 

— Mi se pare că mi s-a rostit numele aici! 

Se întoarseră amândoi dintr-o dată: era d'Artagnan, care, 
cu o privire zâmbitoare, cu gura deschisă într-un zâmbet, îl 
înşfăcă de umăr pe de Wardes. Raoul se dădu un pas la o 
parte, spre a-i face loc muşchetarului. De Wardes, 
tremurând din tot trupul, păli; dar nu se mişcă din loc. 
D'Artagnan, cu acelaşi zâmbet pe buze, trecu în locul pe 
care i-l lăsase liber Raoul. 

— Mulţumesc, dragul meu Raoul? Zise el. Am a-ţi vorbi, 
domnule de Wardes. Nu pleca, Raoul; toată lumea poate să 
audă ceea ce am a-i spune domnului de Wardes. 

Apoi zâmbetul îi dispăru, privirea îi deveni rece şi ascuţită 
ca o lamă de oţel. 

— Sunt la ordinele dumitale, domnule? Bâigui de Wardes. 

— Domnule? Reluă d'Artagnan? De mult căutam prilejul să 
stau de vorbă cu dumneata; acest prilej s-a ivit abia astăzi. 


Cât despre loc, e rău ales, recunosc, dar, dacă vrei să-ţi dai 
osteneala să vii până la mine, acest la mine se află lângă 
scara care porneşte de la capătul galeriei. 

— Te urmez, domnule? Zise de Wardes. 

— Eşti singur aici, domnule? Întrebă d'Artagnan. 

— Nu, sunt cu domnii Manicamp şi de Guiche, doi prieteni 
buni. 

— Bine? Rosti d'Artagnan? Dar numai două persoane e 
cam puţin. Sper că vei mai găsi pe cineva, ce zici? 

— Fireşte? Răspunse tânărul care nu ştia unde voia să 
ajungă d'Artagnan. Oricâţi vei dori. 

— Prieteni? 

— Da, domnule. 

— Prieteni buni? 

— De bună seamă. 

— Ei bine, fă-ţi, rogu-te, o provizie de aşa ceva. Vino şi tu, 
Raoul... Adu-l şi pe domnul de Guiche; şi pe domnul de 
Buckingham, dacă vrei. 

— Oh, Doamne, ce tămbălău, domnule! Rosti de Wardes, 
încercând să zâmbească. 

Căpitanul îi făcu un mic semn cu mâna, ca pentru a-l 
îndemna să aibă răbdare. 

— Eu sunt totdeauna netulburat. Prin urmare, te aştept, 
domnule? Zise el. 

— Aşteaptă-mă. 

— Atunci, la revedere. 

Şi porni către apartamentul său. 

Camera lui d'Artagnan nu era goală; se afla acolo contele 
de La Fere, retras în firida unei ferestre. 

— Ei bine? Îl întrebă el pe d'Artagnan, când îl văzu intrând 
pe uşă. 

— Ei bine? Răspunse acesta? Domnul de Wardes 
binevoieşte să-mi acorde cinstea de a-mi face o mică vizită 
în tovărăşia câtorva prieteni de-ai săi şi de-al noştri. 

Într-adevăr, numaidecât după muşchetar apărură de 
Wardes şi Manicamp. Îi urmau de Guiche şi Buckingham, 


destul de nedumeriţi, neştiind ce voiau de la ei. Raoul 
venise şi el, însoţit de vreo doi-trei gentilomi. De cum intră, 
îşi roti privirea de jur împrejurul camerei. Zărindu-l pe 
conte, se duse şi se aşeză lângă el. 

D'Artagnan îşi primea musafirii cu toată curtenia de care 
era în stare. Îşi păstra o expresie potolită şi binevoitoare. 
Toţi cei care se găseau acolo erau oameni de vază, ocupând 
posturi la curte. Apoi, după ce rugă pe fiecare în parte să-l 
ierte pentru osteneala pricinuită, se întoarse către de 
Wardes, care, cu toată stăpânirea de sine, nu-şi ascunse 
totuşi o expresie pe care se citea un amestec de 
surprindere şi îngrijorare. 

— Domnule? I se adresă d'Artagnan? Acum că ne aflăm în 
afara Palatului Regal, acum că putem vorbi cu glas tare fără 
să călcăm convenienţele, am să te încunoştinţez pentru ce 
mi-am luat libertatea de a te ruga să treci pe la mine, 
convocându-i în acelaşi timp şi pe aceşti domni. Am aflat, 
prin domnul conte de La Fere, prietenul meu, despre 
vorbele defăimătoare pe care le-ai rostit pe seama mea; ai 
spus că mă socoteşti duşmanul dumitale de moarte, 
întrucât, zici dumneata, aş fi fost duşmanul tatălui dumitale. 

— E adevărat, domnule, am spus toate astea? Recunoscu 
de Wardes, a cărui paloare se aprinse uşor. 

— Aşadar, dumneata mă învinovăţeşti de o ucidere, de o 
greşeală sau de o laşitate? Te rog să-ţi precizezi acuzarea. 

— De faţă cu martori, domnule? 

— Da, se înţelege, de faţă cu martori şi bagi de seamă că i- 
am ales dintre cei mai buni cunoscători ai codului onoarei. 

— Dar dumneata nu ţii seamă de faptul că m-am purtat 
delicat, domnule. 'Te-am acuzat, e adevărat, însă am păstrat 
secretul asupra acuzării. N-am intrat în nici un amănunt, m- 
am mulţumit să-mi arăt ura faţă de nişte persoane pentru 
care era aproape o datorie de a ţi-o face cunoscută. N-ai 
luat în seamă discreţia mea, cu toate că era în interesul 
dumitale să păstrez tăcerea. Nu-ţi mai recunosc de loc 
prudenţa dumitale obişnuită, domnule d'Artagnan. 


D'Artagnan îşi muşcă un capăt al mustăţii. 

— Domnule? Zise el? Am avut cinstea de a te ruga să-ţi 
arăţi motivele pentru care mă urâăşti. 

— Cu glas tare? 

— La dracu! 

— Atunci, am să vorbesc. 

— Vorbeşte, domnule? Zise d'Artagnan ploconindu-se? le 
ascultăm cu toţii. 

— Ei bine, domnule, e vorba nu de o vina faţă de mine, ci 
de o vină faţă de tatăl meu. 

— Ai mai spus asta o dată. 

— Da, numai că sunt anumite chestiuni de care nu te 
apropii decât cu şovăială. 

— Dacă o astfel de şovăială există cu adevărat, te rog să ţi- 
o învingi, domnule. 

— Chiar în cazul că va fi vorba de o faptă ruşinoasă? 

— În toate cazurile. 

Martorii acestei scene începură să se uite unii la alţii cu o 
anumită îngrijorare. Totuşi se liniştiră repede, văzând că 
faţa lui d'Artagnan nu trăda nici un fel de tulburare. De 
Wardes continua să tacă. 

— Vorbeşte, domnule? Îl somă d'Artagnan. Vezi bine că ne 
faci să aşteptăm. 

— Ei bine, ascultați! Tatăl meu iubea o femeie, o femeie 
nobilă; această femeie îl iubea şi ea pe tatăl meu. 

D'Artagnan schimbă o privire cu Athos. De Wardes urmă. 

— Domnului d'Artagnan îi căzură în mână nişte scrisori în 
care era vorba de o întâlnire; dumnealui se deghiză în 
costumul celui care era aşteptat, se duse la întâlnire în locul 
lui şi abuză de faptul ca era întuneric. 

— E adevărat? Zise d'Artagnan. 

Un murmur uşor se auzi în rândul celor de faţă. 

— Da, am săvârşit această faptă urâtă. Ar fi trebuit să 
adaugi, domnule, întrucât te arăţi atât de nepărtinitor, că 
pe vremea când s-a petrecut întâmplarea de care mă 
învinuieşti nici nu împlinisem încă douăzeci şi unu de ani. 


— Fapta nu e mai puţin ruşinoasă? Zise de Wardes? Şi 
vârsta când începi să judeci e de ajuns pentru un gentilom 
ca să nu săvârşească o murdărie. 

Un nou murmur se auzi în preajmă, dar acum de uimire şi 
aproape de îndoială. 

— A fost un şiretlic ruşinos, într-adevăr? Zise d'Artagnan? 
Şi nu l-am aşteptat pe domnul de Wardes ca să vină să mă 
mustre pentru a mă mustra eu însumi şi încă destul de 
aspru, pentru ceea ce am făptuit. Cu timpul, am devenit mai 
înţelept, mai onest îndeosebi şi am plătit această greşeală 
prin îndelungi remuşcări. Dar, mă adresez dumneavoastră, 
domnilor, aceasta s-a întâmplat în anul 1626 şi era într-o 
vreme, din fericire dumneavoastră nu ştiţi asta decât din 
auzite, era într-o vreme când dragostea nu ţinea seamă de 
îngrădiri, iar cugetele nu-şi picurau, ca astăzi, veninul lor şi 
smirna. Eram soldaţi tineri, mereu bătându-ne, mereu 
bătuţi, totdeauna cu spada trasă din teacă, sau cel puţin pe 
jumătate trasă, totdeauna cu moartea în faţă; războiul ne 
învârtoşea sufletele, iar cardinalul nu ne mai dădea răgaz. 
În sfârşit, m-am căit şi, mai mult încă, mă căiesc încă şi 
acum, domnule de Wardes. 

— Da, domnule, înţeleg prea bine, căci o asemenea faptă 
nu putea să nu tragă după sine căinţe; dar asta nu te poate 
ierta de a fi pricinuit pierzania unei femei. Aceea despre 
care vorbeşti, sub vălul ruşinii, sub apăsarea ocării, aceea 
despre care vorbeşti a fugit, a părăsit Franţa şi nimeni n-a 
mai ştiut ce s-a întâmplat cu ea... 

— Oh? Rosti contele de La Fere întinzând braţul spre de 
Wardes cu un zâmbet sinistru? Ba da, domnule, a mai fost 
văzută şi sunt chiar aici, de faţă, câteva persoane care, 
auzind vorbindu-se despre ea, pot să o re-cunoască în 
portretul pe care i-l voi face eu acum. Era o femeie de 
douăzeci şi cinci de ani, slabă, palidă şi blondă, care se 
măritase în Anglia. 

— Se măritase? Întrebă de Wardes. 


— Ah, nu ştiai că era măritată? Vezi dar că noi suntem mai 
bine informaţi decât dumneata, domnule de Wardes. Ştii, 
desigur, că i se spunea milady, fără a se mai adăuga altceva 
la această denumire? 

— Da, domnule, ştiu asta. 

— Dumnezeule! Murmură Buckingham. 

— Ei bine, această femeie care venise din Anglia s-a 
reîntors în Anglia, după ce pusese la cale, nu mai puţin de 
trei ori, moartea lui d'Artagnan. Un act de dreptate, nu-i 
aşa? N-am nimic de zis, domnul d'Artagnan o făcuse de 
batjocură. Dar ceea ce nu mai e dreptate este că în Anglia, 
prin farmecul ei, această femeie l-a cucerit pe un tânăr care 
era în serviciul lordului Winter şi care se numea Felton. De 
ce păleşti, milord de Buckingham? De ce vi se aprind aşa 
ochii de mânie şi durere? Atunci sfârşiţi povestirea, milord 
şi spuneţi-i domnului de Wardes cine era acea femeie care a 
pus cuțitul în mâna celui ce l-a ucis pe tatăl dumneavoastră. 

Un strigăt zbură de pe buzele tuturor. Tânărul duce îşi 
scoase batista şi-şi şterse fruntea năpădită de sudoare. O 
mare tăcere se lăsă printre cei de faţă. 

— Vezi, domnule de Wardes? Spuse d'Artagnan? Că 
această povestire a avut darul de a tulbura cu atât mai 
mult, cu cât vorbele lui Athos au răscolit amintiri neplăcute; 
vezi dar ca nelegiuirea mea n-a fost pricină de pierzanie a 
unui suflet, căci sufletul era pe de-a-ntregul pierdut înainte 
de remuşcarea mea. Totuşi, a fost o mustrare de cuget. Aşa 
încât acum, când adevărul a ieşit la lumină, nu-mi mai 
rămâne, domnule de Wardes, decât să-ţi cer cu toată 
umilinţa iertare pentru această faptă ruşinoasă, aşa cum, 
de bună seamă, i-aş fi cerut iertare şi părintelui dumitale, 
dacă ar mai trăi şi dacă l-aş mai fi întâlnit atunci când m-am 
reîntors în Franţa după moartea regelui Carol |. 

— Dar e prea mult, domnule d'Artagnan! Strigară cu 
însufleţire câteva glasuri. 

— Nu, domnilor? Zise căpitanul. Acum, domnule de 
Wardes, sper că totul s-a lămurit între noi şi că nu vei mai 


dori să mă vorbeşti de rău. E o afacere încheiată, nu-i aşa? 

De Wardes se înclină, bâlbâind ceva. 

— Sper de asemenea? Continuă d'Artagnan apropiindu-se 
şi mai mult de tânăr? Că nu vei mai vorbi de rău pe nimeni 
de aici încolo, aşa cum ai urâtul obicei; căci un bărbat atât 
de cumpănit, atât de desăvârşit cum eşti dumneata, 
dumneata care-l cerţi pe un bătrân soldat, după treizeci şi 
cinci de ani, pentru o poznă făcută la tinereţe, dumneata, 
zic, care ţii atât de mult la curăţenia cugetului, îţi vei lua, la 
rându-ţi, în sinea dumitale, făgăduiala de a nu face nimic 
care să fie împotriva cugetului şi a onoarei. De aceea, 
ascultă bine ceea ce-mi rămâne să-ţi spun, domnule de 
Wardes. Fereşte-te ca vreo nouă poveste în care să fie 
amestecat şi numele dumitale să-mi mai ajungă la ureche! 

— Domnule? Zise de Wardes? N-are rost să fiu ameninţat 
pentru Nimic. 

— Oh, n-am terminat încă, domnule de Wardes? Adăugă 
d'Artagnan? Şi eşti silit să mă mai asculţi puţin. 

Cercul se strânse în jurul lor, însufleţit de curiozitate. 

— Vorbeai adineauri cât se poate de tare de cinstea unei 
femei şi de onoarea părintelui dumitale; ne-ai făcut mare 
plăcere vorbind astfel, căci e o încântare să te gândeşti ca 
acest simţământ de delicateţe şi onestitate, care nu trăia, s- 
ar părea, în sufletul nostru, trăieşte în sufletul copiilor 
noştri şi e frumos, în sfârşit, să vezi un tânăr la vârsta când 
de obicei se ia în derâdere cu prea multă uşurinţă cinstea 
femeilor, e frumos, zic, să vezi un tânăr care le respectă şi 
le apără. 

De Wardes îşi încleştă buzele şi pumnii, de bună seamă 
foarte neliniştit să ştie cum se va încheia acest discurs al 
cărui început se anunţa atât de rău. 

— Cum se face atunci? Continuă d'Artagnan? Că ţi-ai 
îngăduit să-i spui domnului viconte de Bragelonne că nu şi-a 
cunoscut mama? 

Ochii lui Raoul scânteiară. 


— Oh! Strigă el făcând un pas înainte. Domnule cavaler, 
domnule cavaler, asta e o chestiune care mă priveşte pe 
mine! 

De Wardes rânji cu răutate. D'Artagnan îl îndepărtă pe 
Raoul cu braţul. 

— Nu mă întrerupe, tinere? Zise el. Şi aruncându-şi 
privirea asupra lui de Wardes, urmă: Tratez aici o afacere 
care nu se rezolvă prin lovituri de spadă. O tratez în faţa 
unor bărbaţi de onoare, care, cu toţii, au învârtit mai mult 
decât o dată spada în mână. l-am ales anume. Or, aceşti 
domni ştiu că orice taină pentru care e scoasă spada din 
teacă nu mai e o taină. Repet deci întrebarea pe care i-o 
pun domnului de Wardes: ce te-a făcut să-l jigneşti pe acest 
tânăr, jignind în acelaşi timp pe tatăl şi pe mama lui? 

— Dar mi se pare? Replică de Wardes? Că vorbele sunt 
libere, când te-ai hotărât să le susţii prin toate mijloacele 
ce-i stau la îndemână unui om de lume. 

— Ah, domnule, spune-mi: care sunt mijloacele cu ajutorul 
cărora un om de lume poate susţine o vorbă urâtă? 

— Spada. 

— Eşti lipsit nu numai de logică, spunând asta, dar şi de 
credinţă şi de onoare; pui în primejdie viaţa mai multor 
oameni, fără să mai vorbim de a dumitale, care mi se pare 
foarte nesăbuită. Ştii însă că orice modă trece, domnule şi 
moda întâlnirilor pe teren a trecut, fără să mai punem la 
socoteală edictele maiestăţii sale, care opresc duelul. Deci, 
pentru a fi consecvent cu ideile dumitale de cavalerism, va 
trebui să-i ceri scuze domnului Raoul de Bragelonne; îi vei 
spune că regreţi de a-i fi adresat o vorbă nesocotită, că 
noblețea şi puritatea neamului său sunt scrise nu numai în 
inima lui, dar în toate faptele vieţii sale. Vei face asta, 
domnule de Wardes, cum am făcut-o şi eu adineauri, eu, 
bătrân căpitan, în faţa mustăţii dumitale de băieţandru. 

— Şi dacă n-o voi face? Întrebă de Wardes. 

— Ei bine, atunci se va întâmpla... 


— Ceea ce dumneata vrei să împiedici? Îl întrerupse de 
Wardes râzând? Se va întâmpla ca logica dumitale de 
împăciuire să ducă la o încălcare a edictelor regelui. 

— Nu, domnule? Spuse căpitanul cu mult calm? 'Ie înşeli. 

— Atunci ce se va întâmpla? 

— Se va întâmpla că mă voi duce la rege, cu care sunt în 
raporturi destul de bune; regele, căruia am avut fericirea 
de a-i face câteva servicii pe vremea când dumneata nici nu 
te născuseşi încă, regele, în sfârşit, care, la cererea mea, 
mi-a trimis un ordin în alb pentru domnul Baisemeaux de 
Montlezun, guvernatorul Bastiliei, regele mă va auzi 
spunându-i: „Sire, un om l-a jignit în chip laş pe domnul de 
Bragelonne în persoana mamei sale. Am scris numele 
acestui om pe ordinul de arestare pe care maiestatea 
voastră a binevoit să mi-l dea, astfel că domnul de Wardes 
se află la Bastilia pe timp de trei ani”. 

Şi d'Artagnan scoase din buzunar ordinul semnat de rege, 
arătându-i-l lui de Wardes. Apoi, văzând că tânărul nu era 
prea convins şi că lua aceasta drept o ameninţare fără 
temei, ridică din umeri şi se îndreptă cu răceală spre masa 
unde se aflau o călimară şi o pană a cărei lungime l-ar fi 
speriat chiar şi pe topograful Porthos. Abia atunci de 
Wardes văzu că ameninţarea era cum nu se poate mai 
serioasă; Bastilia era, încă de pe vremea aceea, ceva 
înspăimântător. Făcu un pas spre Raoul şi, cu un glas 
aproape de neînțeles, bâigui: 

— Domnule, îţi cer scuzele pe care mi le-a impus adineauri 
domnul d'Artagnan şi pe care mă văd silit să ţi la adresez. 

— O clipă, o clipă, domnule? Sări muşchetarul foarte 
nemulţumit? Te înşeli asupra termenilor. Eu n-am spus: „Şi 
pe care mă văd silit să ţi le adresez”. Am spus: „Şi pe care 
cugetul meu mă îndeamnă să ţi le cer”. Fraza asta merge 
mai bine decât cealaltă, crede-mă; va merge cu atât mai 
bine cu cât va fi mărturia cea mai adevărată a 
simţămintelor dumitale. 


— Subscriu la asta, deci? Zise de Wardes? Dar, într-adevăr, 
domnilor, mărturisiţi că o împunsătură de spadă, 
străpungând trupul, aşa cum se făcea odinioară, e mai 
dulce decât o asemenea tiranie. 

— Nu, domnule? Răspunse Buckingham? Întrucât o 
împunsătură de spadă, când o primeşti, nu înseamnă că ai 
sau nu ai dreptate; înseamnă doar că eşti mai mult sau mai 
puţin dibaci. 

— Domnule! Rosti de Wardes. 

— Ah, eşti gata să spui iar vreo răutate? Îl fulgeră 
d'Artagnan, tăindu-i vorba? Şi-ţi fac un bine silindu-te să te 
opreşti aici. 

— Asta e tot, domnule? Întrebă de Wardes. 

— Absolut tot? Răspunse d'Artagnan? Şi aceşti domni, 
dimpreună cu mine, suntem mulţumiţi de dumneata. 

— Crede-mă, domnule? I-o întoarse de Wardes? Mijloacele 
dumitale de împăciuire nu sunt prea fericite. 

— Şi pentru ce asta? 

— Pentru că ne despărţim, eu şi domnul de Bragelonne, 
fac rămăşag, duşmănindu-ne mai mult decât înainte. 

— În ce mă priveşte, te înşeli, domnule? Răspunse Raoul? 
Căci nu voi păstra în inima mea nici un atom de fiere 
împotriva dumitale. 

Aceasta ultimă lovitură îl zdrobi pe de Wardes. Îşi aruncă 
ochii de jur împrejur, ca un om rătăcit. 

D'Artagnan îi salută cu graţiozitate pe gentilomii care 
avuseseră bunăvoința să ia parte la aceste explicaţii şi 
fiecare se retrase, dându-şi mâna. Nimeni nu-i întinse mâna 
lui de Wardes. 

— Oh! Strigă tânărul răpus de mânia ce-i rodea inima. Oh, 
să nu găsesc oare pe nimeni asupra căruia să mă răzbun? 

— Ba da, domnule, mai sunt eu aici! Îi răsună în ureche un 
glas plin de ameninţare. 

De Wardes se întoarse şi-l văzu pe ducele de Buckingham, 
care, rămas acolo cu această intenţie, fără îndoială, se 
apropie încet de el. 


— Dumneata, domnule? Strigă de Wardes. 

— Da, eu. Eu nu sunt supus al regelui Franţei, domnule; 
eu nu voi mai rămâne pe pământul Franţei, căci mă întorc 
în Anglia. Eu, care am strâns în sufletul meu destulă 
deznădejde şi mânie, simt deci, ca şi dumneata, nevoia de a 
mă răzbuna pe cineva. Aprob întru totul principiile 
domnului d'Artagnan, dar nu mă simt obligat să le respect 
când e vorba de dumneata. Sunt englez şi vreau să-ţi 
propun, la rândul meu, ceea ce dumneata le-ai propus în 
zadar celorlalţi. 

— Domnule duce! 

— Haide, iubite domnule de Wardes, fiindcă eşti atât de 
înverşunat, ia-mă pe mine drept ţintă. Voi fi la Calais peste 
treizeci şi şase de ore. Vino cu mine, drumul ne va părea 
mai puţin lung mergând laolaltă, decât despărțiți. Acolo 
vom trage spadele pe nisipul peste care se revarsă marea şi 
care, şase ceasuri din zi, e teritoriul Franţei, iar celelalte 
şase ceasuri, teritoriul lui Dumnezeu. 

— Prea bine? Răspunse de Wardes? Primesc. 

— La dracu? Zise ducele? Dacă mă ucizi, iubite domnule 
de Wardes, îmi vei face, te încredinţez, un mare bine! 

— Voi face tot ce voi putea ca să-ţi fiu pe plac, duce? 
Răspunse de Wardes. 

— Atunci, ne-am înţeles, mergi cu mine. 

— Voi fi la dispoziţia dumitale. Drace, aveam nevoie, ca să 
mă potolesc, de o primejdie adevărată, de o întâlnire cu 
moartea. 

— Ei bine, cred că ai găsit ceea ce căutai. Cu plecăciune, 
domnule de Wardes; mâine, în cursul dimineţii, valetul meu 
de camera îţi va spune ora precisă a plecării. Vom călători 
împreună, ca doi buni prieteni. De obicei, călătoresc ca un 
om grăbit. Cu bine! 

Buckingham îl salută pe de Wardes şi intră la rege. De 
Wardes, cu sufletul strivit, ieşi de la Palatul Regal şi porni 
repede spre casa unde locuia. 

Capitolul XXV Baisemeaux de Montlezun. 


După lecţia puţin cam aspră pe care i-o dădură lui de 
Wardes, Athos şi d'Artagnan coborâră împreună scara ce 
ducea în curtea Palatului Regal. 

— Vezi tu? Îi spuse Athos lui d'Artagnan? Mai curând sau 
mai târziu, Raoul nu va scăpa de acest duel cu de Wardes; 
şi de Wardes e tot atât de curajos, pe cât e de rău. 

— Îi cunosc pe caraghioşii ăştia? Răspunse d'Artagnan? 
Am avut de-a face cu tatăl. Îţi mărturisesc, iar pe vremea 
aceea aveam muşchii straşnici şi o îndemânare de fiară, îţi 
mărturisesc, zic, că tatăl mi-a dat mult de furcă. Dar să mă 
fi văzut cum mă descurcam! Ah, prietene, astăzi nu se mai 
pomenesc asemenea lovituri; aveam un braţ care nu putea 
să stea o clipă locului, un braţ ca argintul viu, tu ştii asta, 
Athos, căci m-ai văzut de multe ori la treabă. Nu mai era o 
simplă bucată de oţel, era un şarpe care lua toate formele şi 
toate lungimile, ca să-şi poată înfige capul acolo unde 
trebuie, adică să muşte cât mai bine; săream la şase 
picioare, apoi la trei, îmi înfruntam adversarul corp la corp, 
apoi făceam un salt la zece picioare. Nu era putere 
omenească în stare să ţie piept unei atât de sălbatice 
sprinteneli. Ei bine, de Wardes tatăl, cu vitejia lui înnăscută, 
cu înverşunarea lui câinoasă, m-a făcut să asud mult, încât 
îmi aduc aminte şi acum că, la sfârşitul luptei, îmi simţeam 
degetele înţepenite de mânerul spadei. 

— Prin urmare bine îţi spuneam? Reluă Athos? Că fiul îl va 
căuta pe Raoul şi va sfârşi prin a-l întâlni pe teren, căci 
Raoul e uşor de găsit în asemenea împrejurări. 

— De acord, prietene, dar Raoul e un om cu judecată; el 
nu-l urăşte pe de Wardes, aşa a spus; va aştepta să fie 
provocat şi atunci situaţia lui va fi mai bună. Regele nu se 
va putea supăra pe el; de altminteri, vom găsi noi un mijloc 
de a-l potoli pe rege. Dar de ce aceste temeri, aceste 
îngrijorări, la tine care nu te nelinişteai niciodată cu una cu 
două? 

— Iată: totul mă tulbură. Raoul se duce mâine să-l vadă pe 
rege, care-i va spune hotărârea lui în privinţa căsătoriei. 


Raoul, îndrăgostit cum este, se va mâhni mult de tot şi dacă, 
în această proastă dispoziţie, îl va întâlni pe de Wardes, apoi 
îţi închipui! 

— Vom căuta să împiedicam trăsnetul, prietene. 

— Eu n-o sa mai pot, căci vreau să mă reîntorc la Blois. 
Toată această spoială simandicoasă de la curte, toate aceste 
clevetiri mă dezgustă. Nu mai sunt tânăr ca să pactizez cu 
josniciile de astăzi. Am citit în marea carte a lui Dumnezeu 
multe lucruri prea frumoase şi prea limpezi, ca să mă mai 
intereseze micile măguliri pe care şi le şoptesc aceşti 
oameni când vor să se prostească unii pe alţii. Într-un 
cuvânt, mă plictisesc la Paris, pretutindeni unde nu te am 
lângă mine şi fiindcă nu te pot avea lângă mine mereu, 
vreau să mă reîntorc la Blois. 

— Oh, cât de mult te înşeli, Athos! Cum îţi amăgeşti 
obârşia şi măreţia sufletească! Oamenii de calibrul tău sunt 
făcuţi să-şi arate până în ultima zi plenitudinea facultăţilor 
lor. lată: vechea mea spadă din La Rochelle, această lamă 
spaniolă, m-a slujit treizeci de ani fără cusur; într-o zi de 
iarna, căzând pe lespezile Luvrului, s-a spart ca un ciob, 
dragul meu. Am pus de mi s-a făcut din ea un cuţit de 
vânătoare ce va ţine încă o sută de ani de aici încolo. Tu, 
Athos, cu sufletul tău cinstit, cu sinceritatea ta, cu sângele 
tău rece şi cu instrucţia ta atât de temeinică, eşti omul care 
trebuie pentru a-i povăţui şi a-i îndruma pe regi. Rămâi aici: 
domnul Fouquet nu va dăinui cât lama mea spaniolească. 

— Haide, haide? Zâmbi Athos? Iată-l pe d'Artagnan care, 
după ce m-a ridicat în slăvi, făcând din mine un fel de zeu, 
mă azvârle din vârful Olimpului şi mă turteşte de pământ. 
Eu am ambiţii mai mari, prietene. Să fiu ministru, să fiu 
sclav, la naiba! Nu sunt nimic? Nu sunt aşa mai mare? Mi- 
aduc aminte că te auzeam adeseori spunându-mi marele 
Athos. Or, nu cred că, dacă aş fi ministru, ai mai fi de acord 
cu acest epitet. Nu, nu, eu nu mă predau atât de uşor! 

— Atunci să nu mai vorbim despre asta; renunţă la tot, 
chiar la fraternitate. 


— Oh, scumpul meu prieten, e prea aspru ceea ce-mi spui. 

D'Artagnan strânse cu însufleţire mâna lui Athos. 

— Da, da, renunţă fără teamă. Raoul se poate lipsi de tine, 
atâta vreme cât sunt eu la Paris. 

— Ei bine, atunci mă voi reîntoarce la Blois. Astă-seară ne 
vom lua rămas bun; mâine, în zorii zilei, voi încăleca pe cal. 

— Dar acum nu te poţi întoarce singur la han; de ce nu l-ai 
luat cu tine pe Grimaud? 

— Prietene dragă, Grimaud doarme; el se culcă devreme. 
Bietul meu bătrânel oboseşte repede. A venit cu mine de la 
Blois şi l-am silit să stea acasă, căci dac-ar trebui, pe 
neodihnite, să facă din nou cele patruzeci de leghe ce ne 
despart de Blois, ar muri, dar fără să crâcnească. Şi eu ţin 
mult la Grimaud al meu. 

— Îţi voi da un muşchetar să-ţi lumineze calea. Hei, să vină 
careva! 

Şi d'Artagnan se aplecă peste balustrada aurită. Şase sau 
opt capete de muşchetari se desprinseră din întuneric. 

— Cineva care vrea să-l însoţească pe domnul conte de La 
Fere! Strigă d'Artagnan. 

— Vă mulţumesc pentru bunăvoință, domnilor? Zise Athos. 
Dar n-aş vrea să stingheresc astfel pe nişte gentilomi. 

— L-aş însoţi eu bucuros pe domnul? Se auzi un glas? 
Dacă n-aş avea să-i vorbesc domnului d'Artagnan. 

— Cine-i acolo? Întrebă d'Artagnan scrutând întunericul. 

— Eu, scumpe domnule d'Artagnan. 

— Să mă ierte Dumnezeu, dar ăsta e glasul lui 
Baisemeaux! 

— Eu însumi, domnule. 

— Ei, dragul meu Baisemeaux, ce cauţi la curte? 

— Aştept ordinul dumitale, scumpe domnule d'Artagnan. 

— Ah, uituc ce sunt? Zise d'Artagnan? Într-adevăr, ai fost 
înştiinţat în legătură cu o arestare; dar de ce-ai venit 
dumneata, în loc să fi trimis un scutier? 

— Am venit eu, fiindcă am să-ţi spun ceva. 

— Şi de ce nu m-ai chemat mai devreme? 


— Aşteptam? Răspunse cu sfială domnul Baisemeaux. 

— Eu plec. Rămâi cu bine, d'Artagnan? Îi spuse Athos 
prietenului său. 

— Nu pleca înainte de a ţi-l prezenta pe domnul 
Baisemeaux de Montlezun, guvernatorul castelului Bastiliei. 

Baisemeaux se înclină; Athos făcu la fel. 

— Dar mi se pare c-ar trebui să vă cunoaşteţi? Adăugă 
d'Artagnan. 

— Parcă mi-aduc aminte de domnul? Zise Athos. 

— Ştii, dragul meu, e Baisemeaux, din garda regelui, cu 
care am făcut atâtea isprăvi frumoase, altădată, sub 
cardinal. 

— Foarte bine? Zise Athos luându-şi rămas bun cu voioşie. 

— Domnul conte de La Fere, al cărui nume de războinic 
era Athos? Şopti d'Artagnan la urechea lui Baisemeaux. 

— Da, da, un bărbat straşnic, unul din cei patru faimoşi? 
Zise Baisemeaux. 

— Chiar aşa. Dar, ia spune, dragă Baisemeaux, despre ce e 
vorba? 

— Dacă vrei să m-asculţi... 

— Mai întâi, în legătură cu ordinul meu, află că nu maie 
nici un ordin. Regele renunţă la arestarea persoanei cu 
pricina. 

— Ah, cu atât mai rău! Rosti Baisemeaux cu un suspin. 

— Cum cu atât mai rău? Strigă d'Artagnan râzând. 

— Fireşte? Răspunse guvernatorul Bastiliei. Prizonierii 
mei sunt veniturile mele. 

— Ah, e adevărat. Nu mă gândisem la asta. 

— Care va să zică, nici un ordin? 

Şi Baisemeaux suspină din nou. 

— Dumneata încaltea? Reluă el? Ştii că ai o poziţie 
frumoasă: căpitan-locotenent de muşchetari! 

— Destul de bună, da. Dar nu văd pentru ce m-ai invidia, 
dumneata, guvernatorul Bastiliei, care e cel dintâi castel al 
Franţei. 

— Asta o ştiu eu? Răspunse cu tristeţe Baisemeaux. 


— Vorbeşti de parcă ai fi un osândit, la dracu! Aş face 
schimb de venituri cu dumneata, dacă ai voi acest lucru. 

— Să nu vorbim de venituri? Zise Baisemeaux? Dacă vrei 
să nu-mi zdrobeşti inima. 

— Dar văd că te uiţi în dreapta şi-n stânga de parcă ţi-ar fi 
teamă să nu te aresteze, dumneata care-i păzeşti pe cei 
arestaţi. 

— Mă uit să văd dacă nu ne priveşte şi nu ne ascultă 
cineva şi ar fi mai bine să stăm de vorbă undeva, mai 
retraşi, dacă îmi îngădui această favoare. 

— Baisemeaux! Baisemeaux! Ai uitat deci că ne cunoaştem 
de treizeci şi cinci de ani! Nu lua faţă de mine aere de 
înfricoşat. Fii la largul dumitale. Eu nu-i mănânc de vii pe 
guvernatorii Bastiliei. 

— Ferească-i Cel de sus! 

— Haide, vino în curte, vom merge braţ la braţ; e un clar 
de lună minunat şi de-a lungul aleii, sub stejari, îmi vei 
povesti tărăşenia dumitale lugubră. Vino. 

Îl trase pe nefericitul guvernator în curte, îl luă la braţ, aşa 
precum spusese, şi, cu voioşia lui nestăvilită, îi zise: 

— Haide, dă-i drumul, Baisemeaux, deşartă-te. Ce vrei să- 
mi spui? 

— Povestea e cam lungă. 

— Vrei poate să începi prin a te văicări? Asta o va lungi şi 
mai mult. Mă prind că porumbeii dumitale de la Bastilia îţi 
aduc un venit de cincizeci de mii de livre. 

— Bine ar fi, dragă domnule d'Artagnan! 

— Mă uimeşti, Baisemeaux; ia priveşte-te puţin, dragul 
meu. Faci pe omul înfricoşat, la dracu! Am să te duc în faţa 
unei oglinzi şi acolo ai să vezi că eşti dolofan, înfloritor, 
grăsuţ şi rotund în obraji ca o roată de caşcaval; că ai nişte 
ochi ca doi cărbuni aprinşi şi că, fără această cută 
pârdalnică prin care te prefaci că ţi-e fruntea încreţită, nici 
nu pari de cincizeci de ani. Or, după câte ştiu, ai ajuns la 
şaizeci, nu? 

— Aşa e! 


— Ei, la dracu, ştiu bine că aşa e, aşa cum ştiu şi de venitul 
de cincizeci de mii de livre. 

Micul Baisemeaux bătu din picior. 

— Bine, bine? Zise d'Artagnan? Am să-ţi fac socoteala 
pungii: erai căpitan de gardă la domnul de Mazarin? 
Douăsprezece mii de livre pe an; încasate timp de 
doisprezece ani, fac, să zicem, o sută patruzeci de mii de 
livre. 

— Douăsprezece mii de livre! Pe ce lume te afli? Strigă 
Baisemeaux. Zgripţuroiul acela bătrân n-a dat niciodată mai 
mult de şase mii şi cheltuielile slujbei se ridicau la şase mii 
cinci sute. Domnul Colbert, care mi-a tăiat dintr-un condei 
cele şase mii de livre, a binevoit să-mi dea o gratificaţie de 
cincizeci de pistoli, astfel că, fără moşioara de la Montlezun, 
care îmi aduce douăsprezece mii de livre, n-aş fi putut-o 
scoate la capăt cu nevoile. 

— Să trecem peste cele ce-ai păţit, să revenim la cele 
cincizeci de mii de livre de la Bastilia. Aici ai, sper, locuinţă, 
hrană; primeşti şase mii de livre ca simbrie. 

— Să zicem! 

— An bun, an rău, cincizeci de prizonieri, care, unul peste 
altul, îţi aduc o mie de livre. 

— N-aş putea sa tăgăduiesc. 

— Asta înseamnă cincizeci de mii de livre pe an; stai în 
slujbă de trei ani, prin urmare ai încasat o sută cincizeci de 
mii de livre. 

— Uiţi un amănunt, scumpe domnule d'Artagnan. 

— Care? 

— Că dumneata ai primit slujba de căpitan din mâinile 
regelui. 

— Da, ştiu. Şi? 

— Pe câtă vreme eu am primit-o pe aceea de guvernator 
de la domnii Tremblay şi Louviere. 

— E drept; iar Tremblay nu era omul care să-ţi lase slujba 
lui pe degeaba. 


— Oh şi Louviere la fel. De aici rezultă că i-am dat 
şaptezeci şi cinci de mii de livre lui Tremblay, partea sa. 

— Frumos!... Şi lui Louviere? 

— Tot atăt. 

— Chiar când ai fost numit? 

— Nu, ar fi fost cu neputinţă. Regele nu voia, sau mai 
degrabă domnul de Mazarin nu voia să se vadă că au fost 
îndepărtați aceşti doi luptători pe baricade; şi atunci a fost 
nevoit să admită, pentru ca ei să se retragă, nişte condiţii 
aspre de tot. 

— Ce condiţii? 

— Cutremură-te!... Venitul pe trei ani, ca sfânţuială. 

— Drace! Aşa că cele o sută cincizeci de mii de livre au 
intrat în mâinile lor? 

— Exact. 

— Şi afară de asta? 

— O sumă de cincisprezece mii de scuzi sau cincizeci de 
mii de pistoli, cum vrei, în trei plaţi. 

— E nemaipomenit! 

— Dar asta nu e totul. 

— Ei, lasă-mă! 

— Dacă nu îndeplinesc una din condiţii, aceşti domni au 
dreptul să reintre în slujba lor. Regele a semnat asta. 

— E groaznic! De necrezut! 

— Şi totuşi e adevărat. 

— Te plâng, bietul meu Baisemeaux. Dar atunci, spune-mi, 
la ce dracu ţi-a mai acordat domnul de Mazarin această 
pretinsă favoare? Ar fi fost mai simplu să ţi-o refuze. 

— Oh, da, dar l-a silit sprijinitorul meu s-o facă. 

— Sprijinitorul dumitale? Cine-i ala? 

— La naiba, unul din prietenii dumitale, domnul d'Herblay! 

— Domnul d'Herblay? Aramis? 

— Aramis însuşi. A fost foarte binevoitor cu mine. 

— Binevoitor! Că te-a băgat la asemenea caznă! 

— Stai să vezi cum s-a întâmplat. Voiam să părăsesc 
serviciul cardinalului. Domnul d'Herblay le-a vorbit despre 


mine lui Louviere şi lui Tremblay; ei se ţineau tari. Râvneam 
mult la această slujbă, căci ştiam ce poate să aducă şi m-am 
plâns domnului d'Herblay despre sărăcia mea; el s-a oferit 
să răspundă pentru mine la fiecare soroc de plată. 

— Auzi colo! Aramis? Oh, dar mă uimeşti! Aramis să 
răspundă pentru dumneata? 

— Ca om de onoare. A obţinut semnătura. Tremblay şi 
Louviere au părăsit slujba, iar eu am plătit în fiecare an 
unuia din aceşti domni douăzeci şi cinci de mii de livre ca 
beneficiu; în fiecare an, de asemeni, în luna mai, domnul 
d'Herblay venea el însuşi la Bastilia şi-mi aducea două mii 
cinci sute de pistoli spre a-i împărţi crocodilior mei. 

— Atunci, îi datorezi o sută cincizeci de mii de livre lui 
Aramis? 

— Oh, iată deznădejdea mea, nu-i datorez decât o sută de 
Mii. 

— Nu te înţeleg prea bine. 

— Eh, fără îndoială! El n-a venit decât doi ani. Astăzi însă 
suntem în 31 mai şi el n-a venit, iar scadenţa e mâine la 
amiază. Încât, dacă mâine nu voi plăti, aceşti domni, în baza 
contractului, pot să reintre în slujbă; voi fi despuiat şi voi fi 
muncit trei ani, plătind două sute cincizeci de mii de livre, 
pe degeaba, scumpe domnule d'Artagnan, absolut pe 
degeaba. 

— Asta e foarte ciudat? Murmură d'Artagnan. 

— Recunoşti acum că aş putea să am o cută pe frunte? 

— Oh, da! 

— Recunoşti acum că, cu toată rotunjimea asta de 
caşcaval, cu toată îmbujorarea din obrajii ca două mere şi 
cu toată strălucirea acestor ochi ca doi cărbuni aprinşi, am 
ajuns să mă tem că nu voi avea măcar o felie de caşcaval 
sau măcar un măr să-mi potolesc foamea şi nici ochi ca să- 
mi plâng soarta? 

— E trist, într-adevăr. 

— Am venit deci la dumneata, domnule d'Artagnan, căci 
numai dumneata mă poţi scoate din încurcătură. 


— Cum asta? 

— Îl cunoşti pe abatele d'Herblay? 

— La dracu! 

— Îl ştii că e cam ascuns? 

— Eh, da. 

— Atunci să-mi dai adresa eparhiei lui, căci l-am căutat la 
Noisy-le-Sec, dar nu mai e acolo. 

— La naiba, e episcop la Vannes! 

— Vannes, în Bretania? 

— Da. 

Omul cel mărunţel începu să-şi smulgă părul din cap. 

— Vai de mine! Se văită el. Cum să ajung la Vannes până 
mâine la amiază?... Sunt un om pierdut. Vannes! Vannes! Se 
văicărea întruna Baisenieaux. 

— Deznădejdea dumitale îmi face rău. Ascultă, un episcop 
nu stă veşnic la el acasă; monseniorul d'Herblay s-ar putea 
să nu fie chiar atât de departe cum crezi. 

— Oh, dă-mi adresa lui! 

— N-o ştiu nici eu, prietene. 

— Hotărât, sunt pierdut! Mă duc să m-arunc la picioarele 
regelui. 

— Dar, Baisemeaux, nu te mai înţeleg; de ce, dacă Bastilia 
putea să aducă cincizeci de mii de livre, n-ai făcut în aşa fel 
ca să aducă o sută de mii? 

— Fiindcă sunt un om cinstit, dragă domnule d'Artagnan şi 
fiindcă deţinuţii mei sunt hrăniţi ca nişte prinţişori. 

— La dracu! Ai ajuns prea departe. Atunci îndoapă-te cu 
buna dumitale hrană şi până mâine la amiază să te văd 
crăpat. 

— Ce cruzime! Îţi mai arde de râs! 

— Nu, dimpotrivă, mă întristezi... Ascultă, Baisemeaux, 
eşti un om de cuvânt? 

— Oh, căpitane! 

— Ei bine, dă-ţi cuvântul de onoare că n-ai să sufli nimănui 
o vorbă din ceea ce am să-ţi spun acum. 

— Nimănui! Nimănui! 


— Vrei să pui mâna pe Aramis? 

— Cu orice preţ. 

— Ei bine, du-te şi caută-l pe domnul Fouquet. 

— Ce legătură...? 

— Neghiob ce eşti!... Unde e Vannes? 

— Păi... 

— Vannes se află în dioceza Belle-Isle, sau Belle-Isle în 
dioceza Vannes. Belle-Isle e a domnului Fougquet; domnul 
Fouquet l-a numit pe domnul d'Herblay la această 
episcopie. 

— Dumneata îmi deschizi ochii şi îmi redai viaţa. 

— Cu atât mai bine. Atunci du-te şi spune-i limpede 
domnului Fouquet că vrei să-i vorbeşti domnului d'Herblay. 

— Aşa-i! Aşa-i! Striga Baisemeausx plin de fericire. 

— Şi? Adăugă d'Artagnan, oprindu-l cu o privire aspră? 
Cuvântul de onoare? 

— Oh, e sfânt! Răspunse omuleţul, pregătindu-se s-o ia la 
fugă. 

— Unde te duci? 

— La domnul Fouquet. 

— Nu, domnul Fouquet se află la joc, cu regele. Ai să te 
duci la domnul Fouquet mâine dimineaţă, devreme; asta e 
tot ce poţi face. 

— Mă voi duce! Mulţumesc! 

— Îţi doresc noroc! 

— Mulţumesc. 

— lată o poveste năstruşnică? Murmură d'Artagnan, care, 
după ce se despărţi de Baisemeaux, urcă încet treptele 
scării. Ce dracu să-l fi împins oare pe Aramis să-l bage pe 
Baisemeaux într-o asemenea încurcătură? Lasă... Osă 
aflăm noi asta într-o bună zi! 

Capitolul XXVI Jocul Regelui. 

Fouquet se afla, după cum spusese d'Artagnan, la masa de 
joc a regelui. 

Se părea că plecarea lui Buckingham aruncase balsam în 
toate inimile chinuite în ajun. Domnul, strălucind de voie 


bună, îi făcea mii de semne călduroase mamei sale. Contele 
de Guiche nu se mai putea despărţi de Buckingham şi, în 
timp ce juca, se întreținea cu el asupra diverselor pro- 
bleme ale călătoriei. Buckingham, cu un aer visător şi plin 
de bunăvoință, ca orice om de inimă care a luat o hotărâre, 
îl asculta pe conte şi-i arunca din când în când Doamnei o 
privire încărcată de regrete şi de dragoste fierbinte. 
Prinţesa, în sânul fericirii sale, îşi împărțea gândurile între 
rege, care juca alături de ea, Domnul, care făcea uşoare 
glume pe seama celor ce câştigau mult şi de Guiche, care 
trăda o voioşie ce întrecea măsura. Cât despre 
Buckingham, el aproape că n-o mai preocupa; pentru 
dânsa, acest trecător pe aici, acest izgonit era o amintire, 
nu mai era un om. 

Aşa sunt făcute inimile uşuratice: legate prea mult de 
prezent, ele o rup din rădăcini cu tot ceea ce le-ar putea 
stingheri măruntele socoteli privind o mulţumire egoistă. 
Doamna s-ar fi obişnuit cu zâmbetul, atenţia, suspinele unui 
Buckingham aflat de faţă; dar, din depărtare, zâmbete, 
suspine, îngenuncheri, ce rost mai aveau? Vântul strâmtorii, 
ce mâna corăbiile grele, încotro va împinge oare aceste 
suspine? Cine putea să ştie? 

Ducele îşi dădea seama de această schimbare şi îşi simţea 
inima rănită de moarte. Fire delicată, mândră şi predispusă 
la simţăminte adânci, el blestema ziua în care pasiunea îi 
cotropise sufletul. Privirile pe care i le trimitea Doamnei se 
răciră încetul cu încetul la suflul de gheaţă al gândurilor 
sale. Nu putea încă dispreţui, dar avea destulă tărie pentru 
a impune tăcere strigătelor năvalnice din inima sa. 

Pe măsură ce Doamna ghicea transformările din sufletul 
lui, se străduia să-şi sporească şi mai mult strălucirea, 
pentru a-l tulbura şi mai tare. Intenţiile ei, sfioase şi 
nehotărâte la început, se afirmară mai apoi cu toată 
puterea: trebuia să fie remarcată cu orice preţ şi mai 
presus de oricine, mai presus chiar de regele însuşi. Şi era 
remarcată. Reginele, în ciuda demnităţii lor, regele, în ciuda 


respectelor impuse de etichetă, fura eclipsaţi. Reginele, 
mândre şi înţepate, luară la început în glumă şi trecură cu 
vederea acest lucru. Doamna Henriette, regina-mamă, fu 
uimită ea însăşi de strălucirea pe care o recăpăta neamul 
ei, graţie vioiciunii nepoatei lui Henric al IV-lea. Regele, 
gelos atât ca tânăr, gelos atât ca rege pe tot ceea ce se 
ridica mai presus de el în jurul său, nu se putu împiedica de 
a depune armele în faţa acestei zburdălnicii franceze căreia 
însuşirile împrumutate vieţii engleze îi dădeau şi o mai 
mare putere de atracţie. Se lăsă prins ca un copil de 
această cuceritoare frumuseţe ce punea spiritul în mişcare. 
Ochii Doamnei aruncau fulgere în toate părţile. Voioşia se 
desprindea de pe buzele sale de purpură ca înţelepciunea 
de pe buzele bătrânului grec Nestor. 

În jurul reginelor şi regelui, toată curtea, vrăjită de 
farmecul Prințesei, observă pentru prima dată că se putea 
şi râde în faţa celui mai mare rege de pe pământ, în chip de 
oameni vrednici de a fi socotiți cei mai politicoşi şi mai 
spirituali oameni din lume. 

Doamna, din seara aceea, se bucură de un succes în stare 
să zăpăcească pe orice muritor ce nu s-ar fi născut în aceste 
sfere înalte care se numesc Un tron şi care sunt la adăpost 
de asemenea amețeli, datorită înălţimii lor. Începând din 
acel moment, regele o privi pe Doamna ca pe un personaj 
de vază. Buckingham o privi ca pe o cochetă în stare să 
producă cele mai crude chinuri. De Guiche o privi ca pe o 
divinitate. Curtenii, ca pe un astru a cărui lumină trebuia să 
devină un focar pentru orice favoare, pentru orice treaptă a 
puterii. Totuşi, Ludovic al XIV-lea, cu câţiva ani în urmă, nu 
catadicsise nici măcar să-i dea mâna acestei urâţenii, la un 
bal. Totuşi, Buckingham o adorase în genunchi pe această 
cochetă. Totuşi, de Guiche se uitase la această divinitate ca 
la o femeie. Totuşi, curtenii nu îndrăzniseră să aplaude 
apariţia acestui astru, de teamă să nu displacă regelui, 
căruia pe vremuri acest astru nu-i era pe plac. 


lată acum ce se petrecu, în seara aceea de neuitat, în sala 
de joc a regelui. Regina cea tânără, deşi spaniolă şi nepoată 
a Anei de Austria, îl iubea pe rege şi nu ştia să-şi ascundă 
simţămintele. Ana de Austria, iscoditoare ca orice femeie şi 
impunătoare ca orice regină, înţelese puterea Doamnei şi 
se înclină numaidecât în faţa ei. Ceea ce făcu pe regina cea 
tânără să se ridice de pe scaun şi să se retragă în 
apartamentul ei. Regele abia dacă luă în seamă această 
plecare, în pofida semnelor de prefăcută indispoziţie pe 
care le dădea. Bizuindu-se pe regulile etichetei, pe care 
începuse s-o introducă la curte ca element pentru orice fel 
de relaţie, Ludovic al XIV-lea nu se tulbură câtuşi de puţin; 
el oferi braţul Doamnei, fără să se uite la Domnul, fratele lui 
şi o conduse pe tânăra Prinţesă până la uşa apartamentului 
ei. Se observă că, în pragul uşii, maiestatea sa, liber de 
orice constrângere sau nemaiputându-se stăpâni, lăsă să-i 
iasă din piept un lung şi adânc suspin. Femeile, căci lor nu 
le scapă nimic, domnişoara de Montalais, în primul rând, nu 
pierdură prilejul de a şuşoti între ele: 

— Regele a oftat. 

— Doamna a oftat. 

Şi aşa era. Doamna oftase uşor, dar cu un acompaniament 
mult mai primejdios pentru liniştea regelui. Ea oftase 
închizându-şi frumogşii ochi negri, apoi şi-i redeschisese şi, 
aşa încărcaţi cum erau de o nespusă tristeţe, şi-i ridicase 
asupra regelui, al cărui chip, în momentul acela, se 
împurpurase deodată. În urma acestei îmbujorări, a acestui 
schimb de oftări şi a tuturor acestor gesturi regale, se vede 
treaba că Montalais săvârşise o indiscreţie şi că această 
indiscreţie o tulburase pesemne pe prietena ei, căci 
domnişoara de La Valliere, mai puţin pătrunzătoare, fără 
îndoială, păli când regele se înroşi, apoi, întrucât serviciul o 
chema să fie lângă Doamna, intră, tremurând, după 
Prinţesă, fără a se gândi să-şi pună mănuşile, aşa cum o 
cerea ceremonialul. E adevărat că această provincială 
putea să ia drept scuză fâstâcirea pe care i-o cauzase 


maiestatea regală. Într-adevăr, domnişoara de La Valliere, 
preocupată să închidă uşa, îşi îndreptase, fără să vrea, ochii 
asupra regelui, care se retrăgea de-a-ndărătelea. 

Regele se întoarse în sala de jocuri; voia să se întreţină cu 
diferite persoane, dar se putea vedea limpede că gândurile 
îi erau în altă parte. Încurcă mai multe jocuri, de pe urma 
cărora traseră folos diverşi seniori ce păstraseră acest 
obicei de pe vremea domnului de Mazarin, cel de tristă 
amintire, dar de bune socoteli. Astfel, Manicamp, oricât ar fi 
fost el de distrat, lucru asupra căruia cititorul nu mai poate 
avea îndoieli, Manicamp, omul cel mai cinstit de pe lume, 
trase pur şi simplu spre el douăzeci de mii de livre ce 
stăteau pe postav şi a căror proprietate se părea că nu şi-o 
revendică nimeni. Astfel, domnul de Wardes, căruia îi vuia 
oarecum capul din pricina tuturor întâmplărilor din seara 
aceea, pierdu şaizeci de dubloni de aur, pe care-i câştigă 
domnul de Buckingham şi pe care acesta, nefiind în stare, 
ca şi părintele sau, să-şi mânjească mâinile cu o sumă de 
bani atât de neîn-semnată, îi lăsă lumânărarului, acel 
lumânărar având datoria să fie veşnic treaz. 

Regele îşi recăpătă puţină atenţie abia în clipa când 
domnul Colbert, care pândea de câteva momente, se 
apropie şi, foarte respectuos, de bună seamă, dar totodată 
stăruitor, îşi strecură unul din sfaturile sale în urechea plină 
încă de vuiet a maiestăţii sale. La acest sfat, Ludovic îşi 
încordă atenţia şi, deodată, aruncându-şi privirile înaintea 
lui, întrebă: 

— Oare domnul Fouguet nu-i aici? 

— Ba da, sire, ba da? Răspunse glasul intendentului 
superior, care stătea de vorbă cu Buckingham. 

Şi se apropie. Regele făcu un pas spre el, cu un aer 
fermecător, degajat. 

— Iartă-mă, domnule ministru, dacă-ţi tulbur convorbirea? 
Zise Ludovic? Dar te chem pretutindeni unde am nevoie de 
dumneata. 


— Serviciile mele sunt totdeauna la dispoziţia regelui? 
Răspunse Fouquet. 

— Şi mai ales vistieria? Rosti regele, silindu-se să 
zâmbească. 

— Vistieria mai înainte de orice? Zise cu răceală Fouquet. 

— lată despre ce e vorba, domnule: vreau să dau o 
serbare la Fontainebleau. Casă deschisă pentru 
cincisprezece zile. Am nevoie de... 

Regele se uită pieziş la Colbert. Fouquet aştepta 
netulburat. 

— De?... Întrebă el. 

— De patru milioane? Rosti regele, răspunzând la 
zâmbetul crud al lui Colbert. 

— Patru milioane? Repetă Fouquet, făcând o plecăciune 
adâncă. 

Şi unghiile, înfigându-i-se în carnea pieptului, pătrunseră 
până la sânge, fără ca seninătatea de pe faţa lui să fie o 
singură clipă tulburată. 

— Da, domnule? Zise regele. 

— Când, sire? 

— Dar... Când vei putea... Adică... Nu, cât mai curând cu 
putinţă. 

— Îmi trebuie timp. 

— Timp! Strigă triumfător Colbert. 

— Timp ca să pot număra scuzii? Rosti intendentul 
superior cu un dispreţ suveran. Nu se poate mânui şi nu se 
poate socoti decât un milion pe zi, domnule. 

— Atunci, patru zile? Spuse Colbert. 

— Oh! Răspunse Fouguet adresându-se regelui. Slujbaşii 
mei se întrec cu firea când e vorba de un serviciu pentru 
maiestatea sa. Suma va fi pregătită în trei zile. 

Fu rândul lui Colbert să pălească. Regele îl privi cu 
nedumerire. 

Fouquet se retrase fără îngâmfare, fără slăbiciune, 
zâmbind numeroşilor prieteni în privirile cărora numai el 
singur vedea o adevărată prietenie, un legământ ce mergea 


până la compătimire. Dar ministrul nu trebuia judecat după 
zâmbetul lui; Fouguet avea, în realitate, moartea în suflet. 
Câteva pi-cături de sânge pătau, sub haină, țesătura fină ce- 
i acoperea pieptul. Haina ascundea sângele; zâmbetul îi 
ascundea furia. După felul cum se urcă în trăsură, oamenii 
săi ghiciră că stăpânul nu era în apele lui. Din această 
bănuială rezultă că ordinele fură îndeplinite cu acea 
precizie ce se observă în manevrele de pe un vas de război 
comandat pe furtună de un căpitan cătrănit. Trăsura nu 
alerga, zbura. Fouguet abia avu timp să-şi adune gândurile 
până acasă. De îndată ce ajunse, urcă la Aramis. Episcopul 
nu se culcase încă. 

În ce-l priveşte pe Porthos, el se ospătase din belşug cu o 
pulpă de berbec la frigare, cu doi fazani fripţi şi cu un 
munte de raci; apoi pusese să ise ungă trupul cu uleiuri 
parfumate, aşa cum făceau luptătorii din antichitate; pe 
urmă, după ungere, se înfăşurase în flanele şi ceruse să fie 
dus într-un pat uşor încălzit şi stropit. 

Aramis, precum am spus, nu se culcase încă. Îmbrăcat 
într-un halat de catifea, scria, scrisori după scrisori, cu 
scrisul lui mic şi înghesuit, care, într-o pagină, putea să 
cuprindă un sfert de volum. 

Uşa se deschise cu zgomot; intendentul superior apăru în 
prag, palid, tulburat, răvăşit. Aramis ridică faţa. 

— Buna seara, scumpă gazdă? Zise el. 

Şi privirea lui cercetătoare observă toată această 
supărare, toată această nelinişte. 

— A fost frumos jocul la rege? Întrebă Aramis, ca să lege o 
convorbire. 

Fouquet se aşeză şi, cu un gest, îi arătă uşa lacheului care- 
| însoţise. Apoi, după ce lacheul ieşi, răspunse: 

— Foarte frumos! 

Şi Aramis, care-l urmărea cu privirea, îl văzu cum se 
întinde pe perini, cu o mare nestăpânire. 

— Ai pierdut, ca de obicei? Întrebă Aramis, cu pana în 
mână. 


— Mai mult ca oricând? Răspunse Fouquet. 

— Dar e ştiut că dumneata nu te topeşti cu firea când 
pierzi. 

— Uneori. 

— Hm! Domnul Fouquet jucător prost? 

— Sunt jocuri şi jocuri, domnule d'Herblay. 

— Cât ai pierdut, monseniore? Întrebă Aramis cu oarecare 
nelinişte. 

Fouquet se reculese o clipă, spre a-şi alege tonul, apoi, 
fără nici un tel de tulburare, răspunse: 

— Seara asta mă costă patru milioane. 

Şi un râs amar însoţi ultimele vibrații ale acestor cuvinte. 
Aramis nu se aştepta la o cifră atât de mare; el lăsă pana să- 
i cadă din mână. 

— Patru milioane! Repetă el. Ai pus la joc patru milioane? 
Cu neputinţă! 

— Domnul Colbert îmi ţinea cărţile? Răspunse intendentul 
superior cu acelaşi râs sinistru. 

— Ah, acum înţeleg, monseniore. Aşadar, o nouă cerere de 
fonduri? 

— Da, prietene. 

— Din partea regelui? 

— Din gura lui însuşi. E cu neputinţă ca un om să fie 
doborât cu un zâmbet mai drăgălaş ca al lui! 

— Drace! 

— Se zici de asta? 

— La naiba! Zic că vor să te ruineze, e limpede. 

— Asta e părerea dumitale? 

— Asta. De altminteri n-ar trebui să te mire, fiindcă este 
tocmai ceea ce noi prevăzusem mai de mult. 

— Fie; dar nu mă aşteptam la patru milioane. 

— E adevărat că suma e mare; dar, la urma urmei, patru 
milioane nu înseamnă moartea unui om, e cazul să o 
spunem, mai ales când acest om se numeşte domnul 
Fouquet. 


— Dacă mi-ai cunoaşte fundul lăzii, dragul meu d'Herblay, 
ai fi mai puţin liniştit. 

— Şi i-ai făgăduit? 

— Dar ce-ai fi vrut să fac? 

— În ziua când eu voi refuza, Colbert se va oferi să dea. De 
unde? Nu ştiu! Dar va găsi bani şi eu aş fi pierdut! 

— Nu mai încape îndoială. Şi peste câte zile ai făgăduit 
aceste patru milioane? 

— În trei zile. Regele părea foarte grăbit. 

— În trei zile! 

— Oh, prietene? Rosti Fougquet? Şi când te gândeşti că 
adineauri, când treceam pe stradă, oamenii strigau; „lată-l 
pe bogatul domn Fouquet, în trăsură!” Într-adevăr, dragă 
d'Herblay, să-ţi pierzi minţile, nu aha! 

— Oh, nu, monseniore, până aici! Treaba asta nu merită 
atâta supărare? Zise pe un ton dispreţuitor Aramis, 
împrăştiind cenuşă peste scrisoarea pe care abia o 
terminase. 

— Atunci, un leac, un leac pentru această boală fără leac! 

— Nu e decât unul singur: plăteşte. 

— Dar nu ştiu dacă voi mai avea această sumă. Vistieria 
trebuie să fie golită; s-a plătit pentru Belle-lsle; s-a plătit 
întreţinerea; banii, de când cu ivirea mijlocitorilor, sunt rari. 
Admiţând totuşi că voi plăti de astă dată, ce voi face rândul 
viitor? Căci, te rog să mă crezi, n-am ajuns la capăt! Când 
regii prind gustul banilor, sunt ca tigrii nărăviţi la carne de 
om: înghit mereu! Într-o bună zi mă voi vedea silit să spun: 
„Cu neputinţă, sire!” Ei bine, în ziua aceea voi fi pierdut! 

Aramis dădu uşor din umeri. 

— Un om cu poziţia domniei tale, monseniore? Zise el? Nu 
poate fi pierdut decât atunci când vrea să fie. 

— Un om, în orice poziţie ar fi el, nu poate lupta împotriva 
unui rege. 

— Hm! În tinereţea mea, eu m-am luptat cu cardinalul de 
Richelieu, care era rege în Franţa, ba mai mult, cardinal! 


— Am eu armate, trupe, comori? Nu mai am nici măcar 
Belle-Isle. 

— Eh, nevoia e mama născocirilor. Când vei crede că totul 
e pierdut... 

— Ei bine? 

— Se va descoperi ceva neaşteptat, care va salva totul. 

— Şi cine va descoperi acest minunat ceva? 

— Dumneata. 

— Eu? Mă dau bătut în materie de descoperiri. 

— Atunci, eu. 

— Bun. Dacă-i aşa, pune-te pe treabă numaidecât. 

— Ah, avem destul timp. 

— Dumneata mă ucizi cu acest sânge rece, d'Herblay? Zise 
intendentul superior ştergându-şi cu batista fruntea plină 
de sudoare. 

— Nu-ţi mai aminteşti cele ce ţi-am spus într-o zi? 

— Ce mi-ai spus? 

— Să nu te laşi prada îngrijorării, dacă mai ai o brumă de 
curaj. Mai ai? 

— Aşa cred. 

— Atunci nu te îngrijora. 

— Prin urmare, ne-am înţeles: în clipa supremă, îmi vei 
sări în ajutor, nu-i aşa, d'Herblay? 

— Nu va însemna decât să-ţi dau înapoi ceea ce-ţi datorez, 
monseniore. 

— E datoria oamenilor de finanţe să-şi plece urechea la 
nevoile unor oameni ca dumneata, d'Herblay. 

— Dacă bunăvoința e datoria oamenilor de finanţe, 
milostenia e virtutea oamenilor bisericii. Dar, de data asta, 
ieşi singur din încurcătură, monseniore. N-ai căzut încă atât 
de jos: în ultima clipă, vom vedea noi. 

— Vom vedea peste puţin, crede-mă. 

— Fie. Deocamdată, îngăduie-mi să-ţi spun că, în ceea ce 
mă priveşte, îmi pare nespus de rău că stai aşa de prost cu 
banii. 

— Pentru ce asta? 


— Fiindcă voiam să-ţi cer şi eu obolul. 

— Pentru dumneata? 

— Pentru mine sau pentru ai mei, pentru ai mei sau pentru 
ai noştri. 

— Şi cât anume? 

— Ah, linişteşte-te; o sumă bunicică, e drept, dar nu prea 
mare. 

— Spune, cât? 

— Oh, cincizeci de mii de livre. 

— Un fleac! 

— Adevărat? 

— Fără îndoială; cincizeci de mii de livre se găsesc 
oricând. Ah, de ce oare pungaşul acela care se numeşte 
domnul Colbert nu se mulţumeşte cu atât de puţin ca 
dumneata! Nu mi-aş mai face atâta sânge rău. Şi când îţi 
trebuie această sumă? 

— Mâine dimineaţă. 

— Bine, şi...? 

— Ah, ai dreptate, în ce scop, vrei să întrebi? 

— Nu, cavalere, nu; n-am nevoie de lămuriri. 

— Ba da; nu este mâine 1 iunie? 

— Da, şi? 

— Scadenţa unuia dintre obligaţiile noastre. 

— Aşadar, avem obligaţii? 

— Fără îndoială: mâine plătim ultima noastră treime. 

— Care treime? 

— Din cele o sută cincizeci de mii de livre ale lui 
Baisemeaux. 

— Baisemeaux? Cine mai e şi ăsta? 

— Guvernatorul Bastiliei. 

— Ah, da, aşa-i; m-ai pus să plătesc o sută cincizeci de mii 
de franci pentru omul acesta. 

— Şi nu e bine? 

— Dar în ce scop? 

— Pentru slujba lui, pe care a cumpărat-o sau, mai bine 
zis, pe care noi am cumpărat-o de la Tremblay şi Louviere. 


— Nu prea-mi mai amintesc limpede toate astea. 

— Înţeleg, ai atâtea pe cap! Totuşi, nu cred că ai vreo 
afacere mai importantă decât aceasta. 

— Atunci, spune-mi, cu ce rost am cumpărat noi slujba 
aceea? 

— Ca să-i fim de folos. 

— Aha! 

— Mai întâi lui. 

— Şi pe urmă? 

— Pe urmă, nouă. 

— Cum, nouă? Râzi de mine? 

— Monseniore, sunt vremuri când un guvernator al 
Bastiliei poate să fie o cunoştinţă foarte plăcută. 

— Am fericirea să nu te înţeleg, d'Herblay. 

— Monseniore, avem poeţii noştri, inginerul nostru, 
arhitectul nostru, muzicanţii noştri, tipograful nostru, 
pictorii noştri; ne mai trebuia şi un guvernator al Bastiliei. 

— Ah, crezi? 

— Monseniore, să nu ne facem iluzii; suntem pe cale de a 
ajunge la Bastilia, scumpe domnule Fouquet? Zise prelatul, 
arătându-şi de sub buzele palide dinţii lui frumoşi, care 
erau încă aceiaşi dinţi adoraţi cu treizeci de ani în urmă de 
Marie Michon. 

— Şi crezi că pentru atâta lucru nu e prea mult o sută 
cincizeci de mii de livre, d'Herblay? Te încredinţez că, de 
obicei, îţi foloseşti cu mai multă chibzuinţă banii. 

— Va veni o zi când vei recunoaşte că această credinţă e 
greşită. 

— Dragul meu d'Herblay, în ziua când ai ajuns la Basstlia, 
nu te mai poţi bizui pe trecut. 

— Ba da, dacă obligaţiile luate sunt îndeplinite la timp; şi 
apoi, crede-mă, acest cumsecade Baisemeaux n-are o inima 
de curtean. Sunt convins că-mi va păstra multă 
recunoştinţă pentru aceşti bani; fără să mai punem la 
socoteală, cum îţi spun, monseniore, că actele le păstrez eu. 


— La dracu, ce fel de afacere mai e şi asta? Cămătărie 
când e vorba de binefacere! 

— Monseniore, monseniore, nu te amesteca în treaba asta! 
Dacă e cămătărie, asta mă priveşte pe mine singur; de pe 
urma ei vom trage însă folos amândoi, asta-i tot. 

— Vreo intrigă, d'Herblay...? 

— Nu zic nu. 

— Şi Baisemeaux complice? 

— De ce nu? Sunt alţii şi mai răi. Aşadar, pot conta mâine 
pe cei cinci mii de pistoli? 

— Îi vrei astă-seară? 

— Ar fi şi mai bine, căci am de gând să pornesc la drum cât 
mai devreme; bietul Baisemeaux, care nu ştie ce-am 
devenit, trebuie că stă ca pe jar. 

— Vei avea suma peste un ceas. Ah, d'Herblay, dobânda 
celor o sută cincizeci de mii de franci nu va compensa 
niciodată cele patru milioane ale mele? Zise Fouquet 
ridicându-se. 

— De ce nu, monseniore? 

— Bună seara! Am treabă cu slujbaşii mei, înainte de a mă 
duce să mă culc. 

— Noapte bună, monseniore! 

— D'Herblay, îmi doreşti ceva ce-mi va fi cu neputinţă să 
am. 

— Voi căpăta cele cincizeci de mii de livre astă-seară. 

— Da. 

— Ei bine, atunci culcă-te fără nici o grijă; ţi-o spun eu. 
Noapte bună, monseniore! 

În ciuda acestei urări şi a tonului cu care fusese făcută, 
Fouquet ieşi dând neîncrezător din cap şi scoțând un oftat 
adânc. 

Capitolul XXVII Micile socoteli ale domnului Baisemeaux 
de Montlezun. 

Şapte ceasuri băteau la Saint-Paul, când Aramis, călare, în 
costum de burghez, adică îmbrăcat într-o haină de postav 
colorat, având drept semn de deosebire un fel de cuţit de 


vânătoare la brâu, trecu pe lângă strada Petit-Musc şi se 
opri în capul străzii 'Tournelles, la poarta castelului Bastiliei. 
Două gărzi făceau de strajă la poartă. Nu stătură mult pe 
gânduri ca să-i deschidă lui Aramis, care intră călare pe cal, 
şi-i arătară cu mâna o lungă alee mărginită de clădiri pe 
dreapta şi pe stânga. Această alee ducea până la podul 
mobil, adică până la adevărata intrare. 

Podul mobil era lăsat; tocmai se începea serviciul la castel. 
Santinela de la corpul de gardă dinafară îl opri pe Aramis 
şi-l întrebă pe un ton destul de repezit ce treabă îl aducea 
acolo. Aramis îi spuse cu politeţea lui obişnuită că treaba 
pentru care venise era dorinţa de a-i vorbi domnului 
Baisemeaux de Montlezun. Primul paznic strigă la un al 
doilea paznic, aşezat într-o cuşcă, dincolo de poartă. Acesta 
scoase capul printr-o deschizătură şi-l cercetă cu toată 
atenţia pe noul venit. Aramis repetă dorinţa ce-l mânase 
încoace. Paznicul chemă numaidecât un subofițer care se 
plimba printr-o curte destul de largă şi care, aflând despre 
ce este vorba, alergă să caute un ofiţer din statul-major al 
guvernatorului. Acest din urmă ofiţer, după ce ascultă 
cererea lui Aramis, îl rugă să aştepte puţin, dădu să plece, 
dar se întoarse din drum, întrebându-l care e numele său. 

— Nu pot să ţi-l spun, domnule? Zise Aramis. Află numai că 
am să-i comunic domnului guvernator chestiuni de o atât de 
mare însemnătate, încât pot să răspund de la început de un 
lucru, anume că domnul Baisemeaux va fi încântat să mă 
vadă. Ceva mai mult, dacă îi vei spune că e persoana pe 
care el o aşteaptă la 1 iunie, sunt convins că va alerga el 
însuşi să mă întâmpine. 

Ofiţerului nu putea să-i intre în cap că un om atât de sus- 
pus ca domnul guvernator se va osteni să iasă înaintea unui 
alt om atât de puţin important cum părea să fie acest mic 
burghez de pe cal. 

— Foarte bine, domnule, ai sosit la timp. Domnul 
guvernator se pregăteşte să iasă, iată-i trăsura cu caii 
înhămaţi, în curtea Guvernământului; aşa că nu va fi nevoie 


să vină să te întâmpine, întrucât are să te vadă când va 
trece pe aici. 

Aramis făcu din cap un semn de încuviinţare; nu voia să le 
arate celorlalţi că ar fi un personaj de seamă; aşteptă deci 
în tăcere şi cu răbdare, aplecat peste oblâncul şeii. Nu 
trecură nici zece minute, că văzu cum trăsura 
guvernatorului se urni din loc şi se apropie de poartă. 
Guvernatorul se ivi, se urcă în trăsură şi se pregăti să plece 
undeva. Dar acelaşi ceremonial avu loc pentru stăpânul 
casei, ca pentru orice străin suspect: paznicul din cuşcă îi 
ieşi înainte în clipa când trăsura dădu să intre sub portic şi 
guvernatorul deschise uşiţa pentru a se supune el, cel 
dintâi, consemnului. În felul acesta, paznicul rămânea 
încredinţat că nimeni nu ieşea din Bastilia pe ascuns. 

Trăsura pătrunse sub portic. Dar în timp ce se deschidea 
poarta cea mare de fier, ofiţerul se apropie de trăsura ce se 
oprise pentru a doua oară şi-i spuse ceva guvernatorului. 
Acesta întinse numaidecât capul pe uşiţă şi-l zări pe Aramis, 
călare, la capătul podului mobil. Scoase îndată un strigăt de 
bucurie şi cobori, sau mai degrabă sări din trăsură, venind, 
în mare grabă, să-i strângă mâinile lui Aramis şi să-i ceară 
mii de scuze. Puțin a lipsit să nu-i sărute dosul palmelor. 

— Greu se mai intră la Bastilia, domnule guvernator! Să 
fie oare la fel pentru cei care sunt aduşi aici fără voia lor, ca 
şi pentru cei care vin de bunăvoie? 

— Iertare! lertare! Ah, monseniore, ce bucuros sunt că 
văd pe sfinţia voastră! 

— Sst! Nu te gândeşti, dragă domnule de Baisemeaux? Ce- 
ar crede oamenii ăştia văzând un episcop în veşmintele 
mele de-acum? 

— Ah, să-mi fie cu iertare, nu mi-a dat prin minte... Calul 
domnului la grajd! Strigă Baisemeaux. 

— Nu, nu, la dracii, nu! Zise Aramis. 

— Dar pentru ce? 

— Pentru că am cinci mii de pistoli în traista de la şa. 


Faţa guvernatorului se lumină atât de tare, încât deţinuţii, 
dacă l-ar fi văzut, ar fi putut crede că e vizitat de vreun 
prinţ de sânge. 

— Da, da, aveţi dreptate. Calul la Guvernământ! Vreţi, 
scumpe domnule d'Herblay, să ne urcăm în trăsură ca să 
mergem până la mine? 

— Să mă urc într-o trăsură pentru a străbate o curte, 
domnule guvernator! Mă crezi oare atât de beteag! Nu, pe 
jos, domnule guvernator, pe jos! 

Baisemeaux îşi oferi atunci braţul ca sprijin, dar prelatul 
nu se folosi de el. Ajunseră astfel la Guvernământ, 
Baisemeaux frecându-şi mâinile şi trăgând cu ochiul spre 
calul înşeuat, Aramis cercetând zidurile sumbre şi goale 
dimprejur. 

Un vestibul destul de spaţios, o scară dreaptă, cu trepte 
albe de piatră, duceau la apartamentele lui Baisemeaux. 
Acesta trecu prin anticameră, prin sala de mâncare, unde 
se pregătea micul dejun, deschise o mică uşă ascunsă şi se 
închise cu oaspetele său într-un cabinet mare, ale cărui 
ferestre dădeau pieziş spre curţile din interior şi spre 
grajduri. 

Baisemeausx îl pofti pe prelat să şadă, cu acea politeţe 
smerită pe care numai un om cumsecade sau un om foarte 
recunoscător poate să o cunoască în toate tainele ei. Jilţ cu 
braţe, pernă sub picioare, masă cu rotiţe, de care să-şi 
rezeme coatele? Guvernatorul pregăti totul el însuşi. El 
însuşi aşeză apoi pe acea masă, cu o grijă plină de 
religiozitate, săculeţul cu aur pe care unul din soldaţii lui îl 
adusese sus cu un respect nu mai mic decât al unui preot 
care aduce sfânta împărtăşanie. 

Soldatul ieşi. Baisemeaux închise uşa în urma sa, trase 
perdeaua la fereastră şi se uită în ochii lui Aramis pentru a 
vedea dacă nu-i lipsea nimic. 

— Ei bine, monseniore? Zise el, rămânând în picioare. 

— Ţineţi mult să fiţi cel mai nedezminţit om de cuvânt! 


— În afaceri, dragă domnule de Baisemeaux, 
punctualitatea nu e o virtute, ci o simplă îndatorire. 

— Da, în afaceri, pricep; dar cu mine nu trataţi nici o 
afacere, monseniore, îmi faceţi doar un serviciu. 

— Haide, haide, dragă domnule Baisemeaux, recunoaşte 
că, în ciuda acestei punctualităţi, n-ai fost scutit de oarecare 
nelinişte. 

— În privinţa sănătăţii dumneavoastră, da, fără îndoială? 
Bolborosi Baisemeaux. 

— Am voit să vin de ieri, dar n-am putut, fiind prea obosit? 
Adaugă Aramis. 

Baisemeaux se grăbi să mai vâre o pernă la şalele 
musafirului său. 

— Dar? Reluă Aramis? Mi-am făgăduit să vin să-ţi fac o 
vizită astăzi, cât mai de dimineaţă. 

— Sunteţi un om minunat, monseniore. 

— Ei bine, m-am cam grăbit, aşa mi se pare. 

— Cum asta? 

— Da, te pregăteai de plecare. 

Baisemeaux se înroşi. 

— Într-adevăr? Zise el? Eram pe punctul de a ieşi. 

— Atunci te-am întors din drum? 

Încurcătura lui Baisemeaux deveni vădită. 

— 'Te stingheresc poate? Continuă Aramis, înfigându-şi 
privirea ascuţită în bietul guvernator. Dacă aş fi ştiut asta, 
n-aş mai fi venit. 

— Ah, monseniore, cum puteţi crede că m-aţi putea 
stingheri vreodată, dumneavoastră? 

— Mărturiseşte că te duceai să cauţi bani. 

— Nu? Se bâlbâi Baisemeaux? Nu, v-o jur, mă duceam... 

— Domnul guvernator se mai duce la domnul Fouquet? Se 
auzi tocmai atunci, de jos, din curte, glasul maiorului. 

Baisemeaux alergă ca un apucat la fereastră. 

— Nu, nu! Ţipă el înfuriat. Cine dracu vorbeşte de domnul 
Fouquet? Sunteţi beţi? Pentru ce mă tulburaţi când ştiţi că 
am treabă? 


— 'Te duceai la domnul Fougquet? Zise Aramis ascuţindu-şi 
buzele? La abate sau la intendentul superior? 

Baisemeaux avea mare poftă să trântească o minciună, dar 
îi lipsi curajul. 

— La domnul intendent superior? Zise el. 

— Atunci, vezi bine că aveai nevoie de bani, de vreme ce te 
duceai la cel care-i poate da. 

— Dar nu, monseniore! 

— Haide, haide, n-ai încredere în mine? 

— Scumpul meu senior, neştiind, neputând afla locul unde 
v-aş fi găsit... 

— Oh, ai fi primit bani de la domnul Fouquet, dragă 
domnule Baisemeaux, e un om care are mâna largă. 

— Vă jur că n-aş fi îndrăznit niciodată să-i cer bani 
domnului Fouquet. Voiam să-i cer adresa dumneavoastră, 
atâta tot. 

— Adresa mea, de la domnul Fouguet? Exclamă Aramis, 
căscând ochii mari, fără să vrea. 

— Da? Rosti Baisemeaux fâstâcit de privirea prelatului? 
Da, fără îndoială, de la domnul Fouquet. 

— Nu e nici un rău în asta, domnule Baisemeaux, numai 
că, mă întreb, pentru ce-i cereai adresa mea domnului 
Fougquet? 

— Ca să vă scriu. 

— Înţeleg? Zise Aramis zâmbind? Dar nu asta voiam sa 
spun; nu te întreb în ce scop te duceai să ceri adresa mea, 
te întreb cum se face că te duceai să o ceri tocmai domnului 
Fouquet? 

— Ah? Răspunse Baisemeaux? Fiindcă domnul Fouquet 
având Belle-Isle... 

— Ei bine, şi? 

— Belle-lIsle, care se află în dioceza Vannes şi cum 
dumneavoastră sunteţi episcop de Vannes... 

— Scumpe domnule de Baisemeaux, întrucât ştiai că sunt 
episcop de Vannes, nu mai aveai nevoie să te duci să-i ceri 
adresa mea domnului Fouquet. 


— Mă rog, domnule? Zise Baisemeaux încolţit? Am săvârşit 
cumva vreo nesocotinţă? În cazul acesta, vă cer iertare. 

— Haidade! Dar cum puteai oare să săvârşeşti o 
nesocotinţă? Întrebă foarte liniştit Aramis. 

Şi căutând să se însenineze la chip, zâmbindu-i în acelaşi 
timp guvernatorului, Aramis se întreba cum se face că 
Baisemeaux, care nu-i cunoştea adresa, ştia totuşi că 
Vannes era reşedinţa sa. „O să lămuresc eu asta”? Îşi zise el 
în sinea lui. Apoi, cu glas tare: 

— Hai, dragul meu guvernator, vrei să încheiem micile 
noastre socoteli? 

— La ordinele dumneavoastră, monseniore. Dar, mai 
înainte, spuneţi-mi, monseniore... 

— Ce? 

— Nu-mi faceţi cinstea să luaţi dejunul cu mine, ca de 
obicei? 

— Ba da, foarte bucuros. 

— Minunat. 

Baisemeaux bătu de trei ori într-o tipsie. 

— Ce înseamnă asta? Întrebă Aramis. 

— Că am pe cineva la masă şi să se facă pregătirile 
cuvenite. 

— Ah, drace! Şi-ai bătut de trei ori! Am impresia, crede- 
mă, dragul meu guvernator, că îmi dai prea multă 
importanţă. 

— Oh, auzi vorbă! De altminteri, e o datorie pentru mine 
să vă primesc cât pot mai bine. 

— De unde şi până unde? 

— Fiindcă nici un prinţ n-a făcut pentru mine ceea ce-aţi 
făcut dumneavoastră! 

— Ei, iarăşi? Lasă asta! 

— Ba nu, ba nu... 

— Să vorbim despre altceva, sau, mai bine, spune-mi, eşti 
mulţumit de cum îţi merg afacerile la Bastilia? 

— N-am de ce să mă plâng. 

— Deţinuţii îţi aduc ceva venit? 


— Prea puţin. 

— Drace! 

— Domnul de Mazarin nu era atât de cărpănos. 

— Ah, da, ţi-ar prinde bine un guvern bănuitor, ca al 
fostului cardinal. 

— Da, sub el, treaba mergea bine. Fratele eminenţei sale 
cenuşii aici şi-a făcut averea. 

— Crede-mă, dragul meu guvernator? Zise Aramis 
apropiindu-se de Baisemeaux? Un rege tânăr face cât un 
cardinal bătrân. Tinereţea îşi are neîncrederile ei, furiile ei, 
pasiunile ei, în timp ce bătrâneţea e stăpânită de ură, de 
prevedere, de temeri. Le-ai plătit lui Tremblay şi Louviere 
beneficiile pe cei trei ani? 

— Oh, Doamne, da! 

— În aşa fel că nu rămâne să le mai dai decât cele cincizeci 
de mii de livre pe care ţi le-am adus? 

— Da. 

— Aşadar, fără economii? 

— Ah, monseniore, dând acestor domni cincizeci de mii de 
livre din partea mea, vă jur că le dau tot ceea ce câştig. Asta 
i-o spuneam şi domnului d'Artagnan, aseară. 

— Ah? Făcu Aramis, ai cărui ochi scânteiară o clipă, pentru 
a se stinge numaidecât? Ah, l-ai văzut aseară pe 
d'Artagnan... Şi cum o mai duce acest bun prieten? 

— Mai bine ca oricând. 

— Şi ce zici că-i spuneai, domnule Baisemeaux? 

— Îi spuneam? Răspunse guvernatorul fără să-şi dea 
seama de zăpăceala sa? Îi spuneam că la mine deţinuţii o 
duc prea bine. 

— Câţi ai? Întrebă Aramis într-o doară. 

— Şaizeci. 

— Ei, dar asta e o cifră destul de frumuşică. 

— Ah, monseniore, altădată erau ani când se aflau aici şi 
două sute. 

— Dar, în sfârşit, nici şaizeci nu sunt de lepădat. Lasă, n-ai 
de ce să te plângi. 


— Nu, fără îndoială, căci, dacă ar fi altul în locul meu, 
fiecare i-ar aduce câte o sută cincizeci de pistoli. 

— O sută cincizeci de pistoli! 

— Doamne! Faceţi socoteala: pentru un prinţ de sânge, 
bunăoară, primesc cincizeci de livre pe zi. 

— Numai că dumneata n-ai nici un prinţ de sânge aici, cel 
puţin aşa presupun? Făcu Aramis cu un tremur uşor în glas. 

— Nu, slavă Domnului! Adică, nu, din păcate. 

— Cum din păcate? 

— Păi da, fiindcă altfel aş fi subvenţionat. 

— Ai dreptate. 

— Se dau, deci, pentru un prinţ de sânge, cincizeci de 
livre. 

— Da. 

— Pentru un mareşal al Franţei, treizeci şi şase de livre. 

— Dar, deocamdată, n-ai nici mareşali ai Franţei, după 
cum n-ai nici prinți de sânge, nu-i aşa? 

— Vai, nu! Ce-i drept însă, locotenenţii-generali şi 
brigadierii sunt socotiți la câte douăzeci şi patru livre şi am 
doi. 

— A, bun! 

— Vin apoi consilierii parlamentari, care îmi aduc câte 
cincisprezece livre. 

— Şi câţi din ăştia ai? 

— Patru. 

— Nu ştiam că aceşti consilieri sunt atât de bine preţuiţi. 

— Da, însă de la cincisprezece livre cobor numaidecât la 
zece. 

— La zece? 

— Da, un judecător de pace, un apărător, un om al 
bisericii, zece livre. 

— Şi din ăştia ai şapte? Bună afacere! 

— Nu, proastă! 

— De ce? 

— Pentru că nu pot să nu tratez pe aceşti bieţi oameni, 
care sunt oricum ceva, la fel ca pe un consilier al 


parlamentului. 

— Într-adevăr, ai dreptate, nu văd cum s-ar putea face o 
deosebire de cinci livre între unii şi alţii. 

— Vă daţi seama, dacă gătesc un peşte bun, îl plătesc 
totdeauna cu patru sau cinci livre; dacă prepar o găină 
grasă, mă costă o livră şi jumătate. Cresc multe orătănii în 
ogradă, nimic de zis, dar trebuie să le cumpăr grăunţe şi 
nici nu vă puteţi închipui ce armată de şoareci avem aici. 

— Ei bine, de ce n-ai împotriva lor vreo jumătate de duzină 
de pisici? 

— Ei da, pisicile îi vânează, dar a trebuit să renunţ la ele, 
fiindcă ştiţi cum se folosesc pisicile de grăunţe... Am fost 
nevoit să iau şoricari, pe care i-am adus tocmai din Anglia, 
ca să stârpesc atâta şobolănime. Dar câinii mănâncă 
îngrozitor de mult; mă costă cât un deţinut de categoria a 
cincea, fără a mai ţine seama că uneori dau iama prin 
iepurii şi găinile mele. 

Îl asculta oare Aramis sau nu-l asculta? Greu de spus; ochii 
lui plecaţi în jos arătau un om care-l urmărea cu atenţie pe 
interlocutorul său, mâna lui neliniştită arăta însă pe unul 
care se gândea la altceva. Episcopul medita, într-adevăr. 

— Cum vă spuneam deci? Continuă Baisemeaux? O pasăre 
mai acătării se ridică la o livră şi jumătate, iar un peşte bun 
mă costă patru sau cinci livre. Şi la Bastilia se dau trei mese 
pe zi; deţinuţii, fiindcă n-au altceva de făcut, mănâncă toată 
ziua; un om care îmi aduce zece livre, consumă şapte livre 
şi cincizeci de centime. 

— Dar îmi spuneai ca pe cei de zece livre îi îngrijeşti la fel 
ca pe cei de cincisprezece livre. 

— Da, se înţelege. 

— Prea bine! Atunci înseamnă că de la cei de cincisprezece 
livre îţi rămâne un câştig de şapte livre şi jumătate. 

— Trebuie să-mi scot paguba de undeva? Zise Baisemeaux, 
care îşi dădu seama că se lăsase prins cu ocaua mică. 

— Ai dreptate, dragă guvernatorule; dar nu mai ai şi 
deţinuţi sub zece livre? 


— Oh, ba da! Aici se numără burghezii şi avocaţii. 

— Să le fie de bine. La cât e taxat unul din ăştia? 

— La cinci livre. 

— Şi de cât mănâncă? 

— La dracu! Înţelegeţi doar că nu li se poate da în fiecare 
zi peşte sau friptura de pasăre şi nici vin de Spania la orice 
masă; dar, oricum, tot au de trei ori pe săptămână câte un 
prânz îmbelşugat. 

— Dar asta e curată filantropie, dragul meu guvernator, şi- 
ai să ajungi să te ruinezi. 

— Nu. Gândiţi-vă la un lucru: când cel de cincisprezece 
livre nu şi-a mâncat toată friptura, sau când cel de zece 
livre a mai lăsat ceva în blid, aceste resturi le trimit celor de 
cinci livre; şi asta e un adevărat banchet pentru bieţii de ei. 
Ce vreţi, trebuie să fiu milos! 

— Şi cât îţi rămâne, în mijlociu, de la cei de cinci livre? 

— Un franc şi jumătate. 

— Bravo, eşti un om cinstit, Baisemeaux! 

— Mulţumesc! 

— Nu, într-adevăr, o spun cu toată sinceritatea. 

— Mulţumesc, mulţumesc, monseniore. De astă dată cred 
că aveţi dreptate. Dar ştiţi ce mă face să sufăr? 

— Nu. 

— Ei bine, mă doare inima pentru burghezii de jos şi 
pentru aprozii notarilor, taxaţi la câte trei livre. Ăştia nu văd 
niciodată crapul de Rin sau morunul din Canalul Mânecii. 

— Înţeleg. Dar de la cei de cinci livre nu se întâmplă să 
mai rămână câte ceva? 

— Oh, monseniore, să nu mă socotiți până într-atâta de 
hain! Mă străduiesc să-l fac fericit şi pe burghezul de jos 
sau pe ajutorul de notar, dându-le şi lor câte o aripioară de 
potârniche, câte o felioară de friptură de căprioară sau o 
fărâmă de pateu cu trufe, bunătăţi pe care nu le-au mai 
gustat ei decât în vis; ce-i drept, acestea sunt resturi de la 
cei de douăzeci şi patru de livre; mănâncă, beau, la sfârşit 
strigă: „Trăiască regele!” şi binecuvântează Bastilia; cu 


două sticle de vin de Champagne, care mă costă un sfert de 
livră bucata, îi ameţesc în fiecare duminică. Oh, ăştia se 
roagă pentru mine şi sunt singurii cărora le pare rău când 
pleacă de la închisoare. Şi ştiţi ce-am remarcat? 

— Nu, nu ştiu. 

— Ei bine, am remarcat... lar asta e o adevărată fericire 
pentru casa mea, am remarcat că unii deţinuţi, după ce 
sunt puşi în libertate, fac tot ce pot ca să se întoarcă din 
nou aici şi cât mai curând. Pentru ce fac asta, dacă nu ca să 
se înfrupte din bucatele mele? 

Aramis zâmbi cu un aer îndoielnic. 

— Zâmbiţi? 

— Da. 

— Vă spun că avem aici nume înscrise de trei ori în decurs 
de doi ani. 

— Ar trebui să văd, ca să cred. 

— Oh, pot să vă arăt, cu toate ca nu e îngăduit să 
deschidem condica în faţa străinilor. 

— Cred că nu e îngăduit. 

— Dar dumneavoastră, monseniore, dacă vreţi să vedeţi cu 
ochii proprii... 

— Aş fi încântat, o mărturisesc. 

— Ei bine, fie! 

Baisemeaux se duse la un sertar şi scoase din el o condică 
mare. Aramis îl urmărea cu privirea aprinsă. Baisemeaux se 
întoarse, puse condica pe masă, răsfoi câteva file şi se opri 
la litera M. 

— lată? Zise el? Ăsta, de pildă. 

— Cine anume? 

— Martinier, 1659; Martinier, iunie 1660; Martinier, 
martie 1661. Pamflete, mazarinade etc.” Dar pricepeţi că 
ăsta nu e decât un pretext, fiindcă n-a fost încarcerat 
pentru mazarinade; amicul se denunța el singur, ca să fie 
închis la Bastilia. Şi cu ce scop, domnule? Cu scopul de a 
reveni să mănânce la bucătăria mea pentru trei livre pe zi. 

— Pentru trei livre! Nenorocitul! 


— Da, monseniore: poetul e taxat la ultima categorie, mai 
jos decât burghezul umil şi decât ajutorul de notar; dar, v- 
am spus, tocmai acestora le fac şi eu surprize. 

Aramis mai întoarse, cu un gest maşinal, câteva foi ale 
condicii, continuând să citească, dar fără să pară că-l 
interesează vreunul din numele citite. 

— În 1660, vedeţi, optzeci de înscrişi? Zise Baisemeaux? În 
1659, tot opizeci. 

— Ah, Seldon! Făcu Aramis. Cunosc acest nume, aşa nu se 
pare. Nu mi-ai vorbit chiar dumneata de un tânăr cu acest 
nume? 

— Da, da, un diavol de student care a făcut... Cum numiţi 
dumneavoastră asta, două versuri latineşti care se leagă 
între ele? 

— Un distih. 

— Da, chiar aşa. 

— Nenorocitul! Pentru un distih! 

— Drace, repede vi se mai înmoaie inima! Dar ştiţi că acest 
distih l-a făcut împotriva iezuiţilor? 

— Mi-e totuna; oricum, pedeapsa mi se pare prea aspră. 

— Nu-l plângeţi: anul trecut vă interesaţi parcă de el. 

— Fără îndoială. 

— Ei bine, întrucât interesul vostru, monseniore, e 
atotputernic aici, din ziua aceea îl tratez, ca pe unul de 
cincisprezece livre. 

— Ca şi pe acesta adică? Zise Aramis, care, după ce mai 
întorsese câteva file, se oprise la unul din numele ce venea 
numaidecât după al lui Martinier. 

— Întocmai, ca şi pe acesta. 

— Să fie oare italian acest Marchiali? Întrebă Aramis 
arătând cu vârful degetului numele asupra căruia se oprise. 

— Sst! Făcu Baisemeaux. 

— De ce sst? Rosti Aramis, crispându-şi fără să vrea mâna- 
i albă. 

— Credeam că v-am vorbit despre acest Marchiali. 

— Nu, e întâia oară când aud rostindu-i-se numele. 


— Se prea poate, pesemne că v-am vorbit fără să-l 
numesc. 

— Nu-i vreun bătrân păcătos şi acesta? Întrebă Aramis 
încercând să zâmbească. 

— Nu, dimpotrivă, e un om tânăr. 

— Ah, ah, atunci fărădelegea lui trebuie să fie cu atât mai 
mare! 

— De neiertat! 

— A ucis pe cineva? 

— Aş. 

— A pus foc? 

— Nici. 

— Vreo defăimare? 

— Ei nu. E acela care... Şi Baisemeaux se pleca la urechea 
lui Aramis, făcându-şi pâlnie amândouă palmele: E acela 
care îşi îngăduie să semene cu... 

— Ah, da, da! Zise Aramis. Acuma ştiu, mi-ai vorbit de el 
anul trecut; dar păcatul lui mi s-a părut destul de mic... 

— Mic! 

— Sau, mai degrabă, străin de voinţa lui. 

— Monseniore, când cineva îşi găseşte o astfel de 
asemănare, n-o face fără o anumită voinţă. 

— În sfârşit, îl uitasem, ăsta e adevărul. Dar, auzi, scumpa 
mea gazdă? Spuse Aramis închizând condica? Mi se pare că 
suntem chemaţi. 

Baisemeaux luă condica, o duse repede la loc, în scrinul pe 
care-l încuie cu grijă şi băgă cheia în buzunar. 

— Doriţi să ne aşezăm la masă, monseniore? Zise apoi. 
Căci, într-adevăr, nu v-aţi înşelat, suntem chemaţi la dejun. 

— Cum vrei, scumpul meu guvernator. 

Şi trecură în sala de mâncare. 

Capitolul XXVIII Dejunul domnului Baisemeaux. 

Aramis era cumpătat de obicei; de data asta însă, 
abţinându-se de la vin, din care bău cât mai puţin, onoră 
cum se cuvine dejunul lui Baisemeaux, care de altminteri 
merita toate laudele. Gazda, la rându-i, devenise de o 


voioşie nestăpânită; vederea celor cinci mii de pistoli, la 
care îşi întorcea din când în când ochii, făcea să-i crească 
inima de bucurie. Din când în când, apoi, se uita şi la 
Aramis, cu o adâncă recunoştinţă. Acesta se lăsase pe 
speteaza scaunului şi sorbea din pahar, cu vârful buzelor, 
câteva picături de vin, pe care le plimba pe limbă ca un 
cunoscător. 

— Să mai îndrăznească cineva să-mi spună că se trăieşte 
rău la Bastilia! Zise el clipind din ochi. Fericiţi deţinuţii care 
capătă măcar o jumătate de sticlă pe zi din acest minunat 
bourgogne! 

— "Toţi cei de cincisprezece livre îl beau? Răspunse 
Baisemeaux. E un vin foarte vechi. 

— Oare şi bietul nostru şcolar, sărmanul nostru Seldon, 
gustă din el? 

— Nu! Elnu! 

— Dar mi se pare că te-am auzit spunând că el face parte 
din rândul celor de cincisprezece livre! 

— El? Nici pomeneală! Un om care face districte... Sau 
cum le-aţi spus la acelea? 

— Distihuri... 

— La cincisprezece livre! Haidade! Vecinul lui e la 
cincisprezece livre. 

— Vecinul lui? 

— Da. 

— Care? 

— Celălalt, al doilea Bertaudiere. 

— Scumpul meu guvernator, iartă-mă, dar dumneata 
vorbeşti o limbă pentru care trebuie o anumită ucenicie ca 
s-o înţelegi. 

— Aşa-i, scuzaţi. Al doilea Bertaudiere, să vedeţi, înseamnă 
cel care stă la catul al doilea al turnului Bertaudiere. 

— Prin urmare, Bertaudiere e numele unuia din turnurile 
Bastiliei? Într-adevăr, am auzit eu că fiecare turn are câte 
un nume. Şi unde se află acest turn? 


— Uitaţi, acela-i? Zise Baisemeaux ducându-se la 
fereastră. Peste curtea asta din stângă, al doilea. 

— Foarte bine. Ah, acolo zace deţinutul de cincisprezece 
livre? 

— Da. 

— Şi de când e închis acolo? 

— Ah, Doamne! De şapte sau opt ani, cam aşa ceva. 

— Cum cam aşa ceva? Nu mai ştii datele? 

— Pe ăsta l-am găsit aici, scumpe domnule d'Herblay. 

— Dar Louviere, dar Tremblay socot că ar fi trebuit să-ţi 
spună. 

— Oh, scumpul meu domn... lertaţi, iertaţi... Vreau să 
spun monseniore. 

— Nu face nimic. Spuneai că...? 

— Spuneam că tainele Bastiliei nu se moştenesc o dată cu 
cheile Guvernământului. 

— Ah, aşa! Atunci, cu deţinutul ăsta e un mister, un secret 
de stat? 

— Oh, chiar un secret de stat nu cred; e un secret 
oarecare, ca tot ce se petrece la Bastilia. 

— Foarte bine? Zise Aramis? Dar atunci de ce vorbeşti cu 
mai multă libertate despre Seldon, decât despre... 

— Decât de-al doilea Bertaudiere? 

— Exact. 

— Păi fiindcă, după părerea mea, vina unui om care a făcut 
un distih e mai mică decât a aceluia care seamănă cu... 

— Da, da, te înţeleg, dar temnicerii... 

— Ce este cu temnicerii? 

— Stau de vorbă cu deţinuţii, nu-i aşa? 

— Fără îndoială. 

— Atunci deţinuţii le vor fi spunând că sunt nevinovaţi. 

— Nu le spun decât asta, toţi; e isonul tuturor. 

— Da, dar asemănarea asta despre care îmi vorbea; 
adineauri? 

— Adică? 

— Nu le sare în ochi temnicerilor? 


— Oh, scumpe domnule d'Herblay, trebuie să fii om de 
curte, ca dumneavoastră, ca să ţii seamă de aceste 
amănunte. 

— Ai de o mie de ori dreptate, dragă domnule Baisemeaux. 
Încă un strop din acest bourgogne, dacă nu te superi. 

— Nu un strop, un pahar. 

— Nu, nu. Dumneata ai rămas muşchetar până în vârful 
unghiilor, pe câtă vreme eu am devenit episcop. Un strop 
pentru mine, un pahar pentru dumneata. 

— Fie. 

Aramis şi guvernatorul ciocniră. 

— Şi apoi? Zise Aramis, cercetând cu privirea-i 
strălucitoare rubiniul ce juca în paharul pe care-l ţinea cu 
mâna în dreptul ochilor, ca şi cum ar fi vrut să-l soarbă cu 
toate simţurile deodată? Şi apoi, ceea ce dumneata numeşti 
o asemănare, altul poate că nici n-ar lua-o în seamă. 

— Oh, ba da! Oricine care ar cunoaşte cât de cât persoana 
cu care se aseamănă. 

— Eu cred, dragă domnule Baisemeaux, că asta nu-i decât 
o născocire a minţii dumitale. 

— Nu, pe cinstea mea! 

— Ascultă? Stărui Aramis? Eu am văzut mulţi oameni care 
semănau cu acela despre care vorbim, dar, din respect, nu 
se pomenea nimic despre aşa ceva. 

— Fără îndoială, căci sunt asemănări şi asemănări; aceasta 
este însă izbitoare şi, dacă l-aţi vedea... 

— Ei bine? 

— V-aţi încredința singur. 

— Dacă l-aş vedea? Zise Aramis cu un aer nepăsător? Dar 
nu-l voi vedea niciodată, după cât se pare. 

— Şi de ce nu? 

— Fiindcă numai dacă aş călca pragul uneia din încăperile 
acelea îngrozitoare, m-aş socoti înmormântat pentru 
totdeauna. 

— Eh, nu! Locuinţa e bună. 

— Lasă, lasă! 


— Cum lasă, lasă? 

— Nu te cred pe cuvânt, iată totul. 

— Daţi-mi voie, daţi-mi voie! Nu-l plângeţi pe al doilea 
Bertaudiere. La dracu! Are o cameră bună, mobilată plăcut, 
cu covoare. 

— Nu zău! 

— Da, da! Nu-i de loc nenorocit flăcăul ăsta! Cea mai bună 
încăpere de la Bastilia i s-a dat lui. A avut mare noroc! 

— Haide, haide? Zise Aramis cu răceală? N-o să mă faci 
acum să cred că la Bastilia se găsesc şi odăi de lux; cât 
despre covoarele dumitale... 

— Ei bine, cât despre covoarele mele? 

— Ce să mai vorbim, ele nu există decât în închipuirea 
dumitale; eu nu văd decât păianjeni, şobolani, broaşte chiar. 

— Broaşte? Ah, în celule, nu zic nu. 

— Oricum, eu nu prea văd mobile şi nici o zdreanţă de 
Covor. 

— Dar dacă aţi vedea cu ochii dumneavoastră, ce-aţi zice? 
Zise Baisemeaux întărâtat. 

— Nu, oh, la dracu, nu! 

— Chiar pentru a vă încredința de asemănarea aceea, pe 
care o tăgăduiţi ca şi covoarele? 

— Vreun spectru, poate vreo umbră, vreun nenorocit care 
trage să moară. 

— Nu, nu! Un voinic tot aşa de solid ca Podul Nou din 
Paris. 

— Trist, posomorât? 

— Câtuşi de puţin; plin de zburdălnicie. 

— Haidade! 

— Ăsta e cuvântul; l-am spus, nu-l mai retrag. 

— E cu neputinţă! 

— Veniţi cu mine! 

— Unde? 

— O să vedeţi! 

— Unde vrei sa mă duci? 

— Să dăm o raită prin Bastilia. 


— Ce-ai spus? 

— O să vedeţi, o să vedeţi cu ochii dumneavoastră. 

— Dar regulamentele? 

— Oh, despre asta n-aveţi nici o grijă. E ziua de ieşire a 
maiorului meu: locotenentul e de rond la bastioane; suntem 
stăpâni deplini. 

— Nu, nu, dragă guvernatorule; numai când mă gândesc 
la huruitul zăvoarelor ce trebuiesc trase şi m-apucă groaza. 

— Ei, ce atâta teamă? 

— S-ar putea să mă uiţi pe la altreilea sau al patrulea 
Bertaudiere şi... Brr!... 

— Glumiţi? 

— Nu, îţi vorbesc foarte serios. 

— Daţi cu piciorul unui prilej neasemuit. Ştiţi că, pentru a 
obţine favoarea pe care eu v-o fac gratuit, unii prinți de 
sânge au plătit până la cincizeci de mii de livre? 

— Ce spui? Să stârnească oare atâta curiozitate? 

— Fructul oprit, monseniore! Fructul oprit! 
Dumneavoastră, ca om al bisericii, ştiţi ce înseamnă asta. 

— Nu. Eu, unul, dacă aş avea vreo curiozitate, ar fi pentrul 
bietul autor al distihului. 

— Ei bine, haidem la acela; stă la al treilea Bertaudiere şi 
el. 

— Pentru ce spui: şi el? 

— Pentru ca eu, dacă aş avea o curiozitate, ar fi pentru 
camera aceea frumoasă, cu covoare şi pentru cel ce 
locuieşte în ea. 

— Hm! Mobile am mai văzut; iar un chip fără însemnătate 
nu prezintă interes. 

— Un cincisprezece livre, monseniore, un cincisprezece 
livre e totdeauna demn de a fi văzut. 

— Ei da, tocmai voiam să te întreb: de ce cincisprezece 
livre pentru acesta şi numai trei livre pentru bietul Seldon? 

— Ah, vedeţi, e un lucru minunat această deosebire, 
scumpul meu domn şi iată unde se vede din plin bunătatea 
regelui... 


— A regelui? A regelui zici? 

— A cardinalului vreau să spun. „Nenorocitul ăsta? Şi-a 
spus domnul de Mazarin? Nenorocitul ăsta e sorocit să 
rămână toată viaţa în temniţă.” 

— Pentru ce? 

— Doamne! Mi se pare că fărădelegea lui e veşnică şi tot 
aşa trebuie să-i fie şi osânda. 

— Veşnicâ? 

— Fără îndoială. Dacă nu va avea norocul să se 
îmbolnăvească de vărsat, pricepeţi?... Dar asemenea noroc 
e rar, căci aerul la Bastilia nu e tocmai rău. 

— Judecata dumitale e cum nu se poate mai năstruşnică, 
scumpe domnule de Baisemeaux. 

— Nu-i aşa? 

— Vrei să spui, cu alte cuvinte, că nenorocitul acela va 
trebui să îndure fără întrerupere, până la capătul zilelor 
lui... 

— Să îndure? N-am spus asta, monseniore; un 
cincisprezece livre nu îndură nimic. 

— Îndură temniţa, în orice caz. 

— Fără îndoială, asta e o fatalitate; dar această suferinţă îi 
e îndulcită întrucâtva. Ce mai, veţi recunoaşte că acest 
flăcău nu fusese adus pe lume ca să mănânce toate 
bunătăţile pe care le mănâncă aici. La naiba, priviţi: avem 
pe masa noastră un pateu de care nici nu ne-am atins, 
aceşti raci din care abia am ciugulii, raci de Marna, mari ca 
nişte homari, uitaţi-vă. Ei bine, toate astea vor porni spre al 
doilea Bertaudiere, dimpreună cu o sticlă din acest vin pe 
care-l găsiţi atât de straşnic. Şi acum, că le vedeţi, sper că 
nu vă mai îndoiţi. 

— Nu, scumpul meu guvernator, nu; numai că dumneata 
te gândeşti doar la acele fericite cincisprezece livre şi îl uiţi 
cu totul pe sărmanul Seldon, protejatul meu. 

— Fie! În cinstea domniei voastre, va fi zi de sărbătoare 
pentru el: va primi pişcoturi şi prăjituri şi această sticluţă 
de porto. 


— Eşti un om de ispravă, ţi-am mai spus-o şi ţi-o repet, 
dragul meu Baisemeaux. 

— Să mergem, să mergem? Zise guvernatorul, puţin 
ameţit, pe de o parte de vinul pe care-l băuse, pe de alta de 
laudele lui Aramis. 

— Să nu uiţi că te urmez numai ca să-ţi fac pe plac? Zise 
prelatul. 

— Oh, când ne-om întoarce o să-mi mulţumiţi. 

— Atunci, să mergem. 

— Aşteptaţi numai să-i dau de veste temnicerului cu cheile. 

Baisemeaux bătu de două ori în tipsie; se ivi un om. 

— Mă duc prin turnuri! Strigă guvernatorul. Fără paznici, 
fără tobe, fără zarvă, s-a înţeles? 

— Dacă nu mi-aş lăsa aici mantia? Zise Aramis prefăcându- 
se îngrozit? Aş crede, într-adevăr, că intru în temniţă ca 
osândit. 

Temnicerul porni înaintea guvernatorului; Aramis, la 
dreapta lui; câţiva soldaţi împrăştiaţi prin curte se înşirară 
drepţi, ca nişte pari nemişcaţi, la trecerea guvernatorului. 
Baisemeaux îl îndemnă pe oaspetele lui să urce mai multe 
trepte, ce dădeau pe un fel de esplanadă; de acolo ajunseră 
pe podul mobil, unde paznicii îi ieşiră înainte 
guvernatorului şi-l recunoscură. 

— Domnule? Spuse atunci guvernatorul, întorcându-se 
către Aramis şi vorbindu-i în aşa fel, încât paznicilor nu le 
scăpa nici un cuvânt? Domnule, ai o memorie bună, nu-i 
aşa? 

— Pentru ce? Întrebă Aramis. 

— Pentru planurile şi pentru măsurătorile dumitale; căci, 
după cum ştii, nu-i e îngăduit nimănui, nici măcar 
arhitecţilor, să intre la persoanele de aici cu hârtie, pene 
sau plaivasuri. 

„Bun! Îşi zise Aramis în sinea lui. Se pare că sunt luat 
drept un arhitect. N-o fi cumva vreo glumă de-a lui 
d'Artagnan, care m-a văzut inginer la Belle-lsle?” Apoi, cu 
glas tare: 


— Fii liniştit, domnule guvernator; în meseria noastră, o 
aruncătură de ochi şi o memorie bună sunt de ajuns. 

Baisemeaux nu mişcă nici o sprânceană: paznicii îl luară 
pe arhitect drept ceea ce părea să fie. 

— Ei bine, să mergem mai întâi la Bertaudiere? Zise 
Baisemeaux cu aceeaşi intenţie de a fi auzit de străji. 

— Sa mergem? Răspunse Aramis. 

Apoi, adresându-se temnicerului cu cheile, guvernatorul 
spuse: 

— Tu îi vei duce între timp celui de la numărul 2 ospăţul de 
care ţi-am vorbit. 

— Numărul 3, dragă domnule Baisemeaux, numărul 3; 
iarăşi l-ai uitat. 

— Ai dreptate. 

Şi începură să urce. Traseră şi deschiseră atâtea zăvoare, 
atâtea uşi zăbrelite şi atâtea broaşte numai în aceasta 
singură curte, câte ar fi fost de ajuns pentru un oraş întreg. 


Aramis nu era nici visător, nici un om cu simţirea prea 
ascuţită; făcuse versuri în tinereţea lui, dar acum avea 
inima uscată, ca orice bărbat de cincizeci şi cinci de ani 
care a iubit mult femeile, sau, mai bine zis, care a fost mult 
iubit de ele. Totuşi, când puse piciorul pe treptele de piatră 
tocite, pe care călcaseră atâţia năpăstuiţi ai vieţii, când se 
simţi pătruns de răceala bolților întunecate, umede de 
atâtea lacrimi, fu, de bună seamă, înduioşat, căci fruntea i 
se înclină, privirile i se umeziră, şi-l urmă pe Baisemeaux 
fără a-i mai spune o vorbă. 

Capitolul XXIX Al doilea de la Bertaudiere. 

La al doilea etaj, fie din pricina oboselii, fie că era prea 
tulburat, musafirul simţi că i se taie răsuflarea. Se rezemă 
cu spatele de zid. 

— Vreţi să începem cu cel de-aici? Întrebă Baisemeaux. 
Întrucât vom trece de la unul la altul, e acelaşi lucru, cred, 
dacă vom urca de la al doilea la al treilea, sau dacă vom 
cobori de la al treilea la al doilea. De altminteri, în 
încăperea de aici sunt de făcut oarecare reparaţii? Se grăbi 
el să adauge cu intenţia de a fi auzit de paznicul ce se afla 
lângă ei. 

— Nu, nu! Protestă cu însufleţire Aramis. Mai sus, mai sus, 
domnule guvernator, dacă vrei; sus e mai multă grabă. 

Şi continuară să urce. 

— Cere cheile temnicerului? Îi şopti Aramis. 

— Bucuros. 

Baisemeaux luă cheile şi deschise el însuşi uşa încăperii a 
treia. Temnicerul intră cel dintâi şi puse pe masă porţia de 
hrană pe care bunul guvernator o numea ospăț. Apoi ieşi. 
Deţinutul nu făcuse nici o mişcare. După aceea intră 
Baisemeaux, în timp ce Aramis rămase în prag. De acolo, el 
văzu un tânăr, un copilandru aproape, de optsprezece ani, 
care, ridicând capul la auzul unui zgomot neobişnuit, sări 
jos din pat când îl zări pe guvernator şi, împreunându-şi 
mâinile, începu să strige: 

— Mama! Mama! 


În strigătul acestui tânăr era atâta durere, încât Aramis 
simţi că se cutremură fără voia lui. 

— Dragul meu oaspete? Îi spuse Baisemeaux silindu-se să 
zâmbească? 'Ţi-am adus în acelaşi timp o distracţie şi un 
întăritor, distracţia pentru spirit, întăritorul pentru corp. 
lată-l pe domnul care va face anumite măsurători la 
dumneata şi iată nişte dulciuri pentru a sfârşi masa. 

— Oh, domnule, domnule? Răspunse tânărul? Lasă-mă 
singur un an întreg, hrăneşte-mă un an numai cu pâine şi 
apă, dar spune-mi că după un an voi ieşi de aici, spune-mi 
că după un an îmi voi revedea mama. 

— Dar, dragul meu? Zise Baisemeaux? le-am auzit pe 
dumneata însuţi spunând că mama ţi-e foarte săracă şi că 
stăteai foarte prost la ea, pe când aici, la naiba! 

— Dacă e săracă, domnule, cu atât mai mult se cuvine să-i 
lăsaţi singurul sprijin pe care-l are. Că stăteam prost la ea? 
Oh, domnule, când eşti liber te simţi bine pretutindeni! 

— În sfârşit, de vreme ce dumneata însuţi mărturiseşti că 
n-ai făcut decât pârdalnicul acela de distih... 

— Şi fără gând rău, domnule, v-o jur, fără nici un gând rău; 
îl citeam pe Marţial când mi-a venit în minte acea idee. Oh, 
domnule, să fiu pedepsit, să mi se taie mâna cu care l-am 
scris, voi munci cu cealaltă; dar să fiu lăsat lângă mama. 

— Copilul meu? Zise Baisemeaux? Ştii prea bine că asta nu 
atârnă de mine; eu nu pot decât să-ţi măresc raţia de 
hrană, să-ţi dau un păhărel de porto, să-ţi strecor un 
pesmet între două blide. 

— O, Dumnezeule, Dumnezeule! Strigă tânărul, 
prăbuşindu-se pe spate şi rostogolindu-se pe duşumea. 

Aramis, neputând să îndure prea mult timp această scenă, 
se retrase pe uşă, la capătul scării. 

— Nenorocitul! Murmură el încet. 

— Oh, da, domnule, e nenorocit, însă numai din vina 
părinţilor. 

— Cum asta? 


— Fără îndoială... Pentru ce l-au pus să înveţe 
latineasca?... Prea multă ştiinţă, vedeţi prea bine, domnule, 
dăunează... Eu nu ştiu nici să scriu, nici să citesc latineşte 
de aceea nici nu sunt la închisoare. 

Aramis se uită cu nedumerire la acest om care spunea că 
nu e la închisoare, deşi era temnicer al Bastiliei. Cât despre 
Baisemeaux, văzând că nici sfaturile, nici vinul lui de Porto 
nu aveau nici un efect, ieşi el însuşi foarte tulburat. 

— Ei, uşa, uşa! Strigă temnicerul. Aţi uitat să închideţi uşa. 

— Aşa-i? Zise Baisemeaux. Poftim, ţine cheile. 

— Voi cere iertarea acestui copilandru? Zise Aramis. 

— lar dacă n-o veţi obţine? Adăugă Baisemeaux? Cereţi 
măcar să fie trecut la zece livre; vom avea de câştigat 
amândoi şi el şi eu. 

— Dacă şi celălalt deţinut îşi strigă tot astfel mama? Zise 
Aramis? Mai bine nu mai intru; voi face măsurătoarea de 
afară. 

— Oh, oh! Răspunse temnicerul. Să nu vă fie teamă, 
domnule arhitect, ăsta e blând ca un mieluşel; ca să-şi 
strige mama, ar trebui să vorbească şi el nu vorbeşte 
niciodată. 

— Atunci să intrăm? Rosti Aramis cu jumătate de gură. 

— Oh, domnule? Întrebă temnicerul cu cheile? 
Dumneavoastră sunteţi arhitect de închisoare? 

— Da. 

— Şi încă nu v-aţi obişnuit cu astfel de lucruri? Ciudat! 

Aramis îşi dădu seama că, pentru a nu trezi bănuieli, 
trebuia să-şi cheme în ajutor tot sângele rece. 

Baisemeaux avea cheile, deschise uşa. 

— Rămâi afară? Îi spuse el temnicerului? Şi aşteaptă-ne la 
capătul scării. 

Temnicerul ascultă şi se retrase. 

Baisemeausx intră cel dintâi şi deschise cu mâna lui cea de 
a doua uşă. Atunci, în pătratul de lumină ce se strecura prin 
fereastra zăbrelită se zări un tânăr inimos la chip, mai mult 
scund, cu părul tăiat scurt, cu o barbă ce apucase să 


crească bine; stătea pe un scăunel, cu cotul pe un jilţ de 
care îşi rezema partea de sus a trupului. Haina lui, aruncată 
pe pat, era de catifea neagră, subţire, iar el respira cu 
nesaţ aerul proaspăt ce-i umplea pieptul acoperit de o 
cămaşă din cea mai bună mătase ce se putea găsi. 

La intrarea guvernatorului, tânărul întoarse capul cu o 
mişcare domoală şi, recunoscându-l pe Baisemeaux, se 
ridică şi salută curtenitor. Dar când îşi îndreptă ochii spre 
Aramis, care rămăsese în umbră, acesta se cutremură, păli 
şi scăpă din mână pălăria pe care o ţinea între degete, ca şi 
cum toţi muşchii i-ar fi plesnit deodată. 

În acest timp, Baisemeauzx, obişnuit cu prezenţa 
deţinutului său, părea că nu lua câtuşi de puţin parte la 
tulburarea împărtăşită de Aramis; el aşeză pe masă pateul 
şi racii, aşa cum ar fi făcut un slujitor plin de zel. Ocupat cu 
acestea, nu observă nici pe departe neliniştea ce pusese 
stăpânire pe musafirul său. Dar după ce termină, 
adresându-se tânărului deţinut, îi spuse: 

— Arăţi plăcut la faţă, semn că-ţi merge bine. 

— Foarte bine, domnule, mulţumesc? Răspunse tânărul. 

Glasul lui era cât pe-aci să-l năucească pe Aramis. Fără să- 
şi dea seama, făcu un pas înainte, cu buzele tremurând. 
Această mişcare era atât de uşor de observat, încât nu-i 
scăpă lui Baisemeaux, oricât era el de ocupat. 

— lată un arhitect care a venit să cerceteze soba 
dumitale? Zise Baisemeaux. Scoate fum? 

— Niciodată, domnule. 

— Spuneaţi că nimeni nu poate fi fericit în închisoare? Zise 
guvernatorul frecându-şi mâinile şi uitându-se către Aramis. 
Iată, totuşi, un deţinut care e fericit. Dumneata nu te plângi 
de nimic, sper! 

— De nimic, domnule. 

— Şi nu ţi-e urât aici? Întrebă Aramis. 

— Niciodată. 

— Ei? Făcu Baisemeaux încet? Aveam dreptate? 


— Doamne, ce vrei, dragul meu guvernator, în faţa 
evidenţei trebuie să te pleci. E îngăduit să i se pună câteva 
întrebări? 

— Oricâte vă doreşte inima. 

— Ei bine, fă-mi atunci plăcerea şi întreabă-l dacă ştie 
pentru ce se află aici. 

— Domnul mă roagă să te întreb? Zise Baisemeaux? Dacă 
cunoşti motivele detenţiunii dumitale. 

— Nu, domnule? Răspunse tânărul cu simplitate nu le 
cunosc. 

— Dar e cu neputinţă? Rosti Aramis înfierbântându-se fără 
să vrea. Dacă n-ai şti motivul detenţiunii clumitale, n-ai sta 
aici atât de liniştit! 

— Am fost furios în primele zile. 

— Şi acum de ce nu mai eşti? 

— Fiindcă am stat şi m-am gândit. 

— Ciudat! Zise Aramis. 

— Nu-i aşa că-i uluitor? Adăugă Baisemeaux. 

— Şi la ce te-ai gândit? Întrebă Aramis. Ai putea să 
răspunzi, domnule? 

— M-am gândit că, întrucât n-am săvârşit nici o 
fărădelege, Dumnezeu nu mă poate pedepsi. 

— Dar ce altceva e închisoarea? Întrebă Aramis? Dacă nu 
o pedeapsă? 

— Vai, nu ştiu? Răspunse tânărul. Tot ceea ce pot să vă 
spun este că ceea ce gândesc astăzi se deosebeşte cu totul 
de ceea ce gândeam acum şapte ani. 

— Auzindu-te vorbind astfel, domnule şi văzând 
resemnarea dumitale, s-ar putea crede că îţi place să stai la 
închisoare. 

— O îndur. 

— Cu încredințarea că într-o zi vei fi liber? 

— Nu mai cred nimic, domnule; sper, şi-atâta tot; dar şi 
speranţa, o mărturisesc, îmi scade cu fiecare zi ce trece. 

— Dar, în sfârşit, de ce n-ai fi liber, de vreme ce ai fost 
odată? 


— Tocmai asta e? Răspunse tânărul? Cauza care mă 
împiedică să mai aştept libertatea: de ce-aş mai fi fost 
închis, dacă ar fi fost vorba să mi se redea libertatea mai 
târziu? 

— Ce vârstă ai dumneata? 

— Nu ştiu. 

— Cum te numeşti? 

— Am uitat numele care mi s-a dat. 

— Părinţii dumitale? 

— Nu i-am cunoscut niciodată. 

— Dar cei care te-au crescut? 

— Nu mă socoteau fiul lor. 

— Ai iubit pe cineva înainte de a fi adus aici? 

— Îmi iubeam doica şi florile. 

— Asta e tot? 

— Îl iubeam şi pe valetul meu. 

— Îţi pare rău după doica şi valetul acela? 

— Am plâns mult când au murit. 

— Au murit după ce ai fost adus aici sau înainte de asta? 

— Au murit în ajunul zilei când am fost ridicat. 

— Amândoi deodată? 

— Amândoi deodată. 

— Şi cum te-au ridicat? 

— A venit un om să mă caute, m-a urcat într-o trăsură care 
era închisă cu zăvoare şi m-a adus aici. 

— Şi l-ai putea recunoaşte pe acest om? 

— Purta mască. 

— Nu-i aşa că această poveste e nemaipomenită? Îi spuse 
încet Baisemeaux lui Aramis. 

Aramis abia mai răsufla. 

— Da, nemaipomenită? Murmură el. 

— Dar ceea ce-i şi mai ciudat este că mie niciodată nu mi-a 
spus atâtea câte v-a spus dumneavoastră acum. 

— Poate din pricină că nu l-ai întrebat! Zise Aramis. 

— Asta se poate? Răspunse Baisemeaux? Eu nu sunt 
curios. Dar, vedeţi, camera e frumoasă, nu-i aşa? 


— Foarte frumoasă. 

— Un covor... 

— Minunat. 

— Mă prind că el nu avea unul ca asta înainte de a veni 
aici. 

— Cred. Apoi, întorcându-se către tânăr, îl întrebă: Nu-ţi 
aminteşti dacă ai fost vizitat vreodată de vreun străin sau 
de vreo străină? 

— Oh, ba da, de trei ori, de o femeie care, de fiecare dată, 
s-a oprit cu trăsura la poartă, apoi a intrat acoperită de un 
văl pe care nu şi-l ridica decât atunci când închideam uşa şi 
eram singuri. 

— Îţi mai reaminteşti acea femeie? 

— Da. 

— Ce-ţi spunea ea? 

Tânărul surâse cu tristeţe. 

— Mă întreba ceea ce mă întrebaţi şi dumneavoastră, dacă 
sunt fericit şi dacă nu mi-e urât. 

— Iar când venea, sau când pleca? 

— Mă cuprindea cu braţele, mă strângea la piept, mă 
săruta. 

— 'Ţi-o aminteşti bine? 

— Foarte bine. 

— Te întreb dacă îţi aminteşti trăsăturile chipului ei! 

— Da. 

— Deci, ai recunoaşte-o dacă întâmplarea ţi-ar aduce-o în 
faţă sau te-ar pune în faţa ei? 

— Oh, fără nici o îndoială! 

O rază de fugară mulţumire trecu pe chipul lui Aramis. În 
acea clipă, Baisemeausx îl auzi urcând pe temnicerul cu 
cheile. 

— Vreţi să ieşim? Îi spuse repede lui Aramis. 

Pesemne că Aramis aflase tot ceea ce dorea să afle. 

— Când doriţi? Răspunse el. 

Tânărul îi văzu că se pregătesc să plece şi-i salută 
politicos. Baisemeaux răspunse printr-o simplă înclinare a 


capului. Aramis, probabil din respect pentru durerea 
deţinutului, îl salută cu o plecăciune adâncă. leşiră. 
Baisemeaux trase uşa după ei. 

— Ei bine? Întrebă Baisemeaux pe scară? Ce spuneţi de 
toată povestea asta? 

— Am descoperit taina, dragul meu guvernator? Răspunse 
Aramis. 

— Ia auzi! Şi care e această taină? 

— În casa aceea s-a săvârşit un asasinat. 

— Haidade! 

— Înţelegi, valetul şi doica morţi în aceeaşi zi. 

— Dar cum? 

— Otravă. 

— Ah! Ah! 

— Ce părere ai de asta? 

— Că s-ar putea să fie adevărat... Oare acest tânăr să fie 
un ucigaş? 

— Eh, cine-ţi spune asta? Cum îţi închipui că bietul copil a 
putut să fie un ucigaş? 

— Asta mă întrebam şi eu. 

— Crima s-a întâmplat în casa lui? Asta e de ajuns. Poate 
că i-a văzut pe ucigaşi, iar ei se tem să nu-i dea în vileag. 

— Drace, dacă ştiam asta... 

— Ce-ai fi făcut? 

— Puneam să fie supravegheat mai îndeaproape. 

— Oh, nu pare c-ar avea chef să fugă. 

— Ah, deţinuţii, nu-i cunoaşteţi! 

— Îi daţi cărţi de citit? 

— Niciodată; e absolut oprit. 

— Absolut? 

— Ordin scris de domnul Mazarin, cu mâna lui. 

— Mai ai acest ordin? 

— Da, monseniore; vreţi să-l vedeţi când ne-om întoarce să 
vă luaţi mantaua? 

— Vreau, autografele îmi plac foarte mult. 


— Acesta e cât se poate de citeţ; n-are decât o singură 
ştersătură. 

— Aha, o singură ştersătură! Şi ce ascunde această 
ştersătură? 

— O cifră. 

— O cifră? 

— Da. Mai întâi scria: întreţinere de 50 de livre. 

— Ca prinții de sânge, va să zică? 

— Dar cardinalul va fi văzut că se înşelase, pricepeţi: a 
şters pe zero şi a adăugat un 1 înaintea lui 5. Ei, clar bine 
că mi-am adus aminte... 

— Ce? 

— Nu spuneţi nimic despre asemănare? 

— Nu spun nimic, dragă domnule Baisemeaux, dintr-un 
motiv foarte simplu: că nici nu există. 

— Ei, asta-i! 

— Sau, dacă există, ea e numai în închipuirea dumitale; 
dar, chiar de-ar exista undeva, eu cred că ai face mai bine 
să nu mai vorbeşti despre ea. 

— Adevărat? 

— Regele Ludovic al XIV-lea, înţelegi foarte bine, nu te-ar 
ierta niciodată dacă ar afla că împrăştii zvonul că unul 
dintre supuşii lui are îndrăzneala de a-i semăna. 

— Aşa-i, aşa-i? Zise Baisemeausx îngrozit? Dar n-am vorbit 
despre asta decât cu dumneavoastră şi, înţelegeţi, 
monseniore, mă bizui pe discreţia domniei voastre. 

— Cât despre asta, fii liniştit. 

— Mai doriţi să vedeţi ordinul? Întrebă Baisemeaux încă 
speriat. 

— Fără îndoială. 

Vorbind astfel, ajunseră din nou în apartamentul 
guvernatorului. Baisemeaux scoase din dulap o condică 
specială, asemănătoare cu aceea pe care i-o arâtase mai 
înainte lui Aramis, dar cu o cataramă încuiată. Cheia cu 
care se deschidea această cataramă făcea parte dintr-o 
legătură pe care Baisemeaux o purta mereu cu el. Apoi, 


punând ceaslovul pe masă, îl deschise la litera M şi-i arătă 
lui Aramis următoarea însemnare din coloana pentru 
deţinuţi: „Nici o carte, rufărie din cea mai fină, haine 
îngrijite; să nu fie scos la plimbare, să nu i se schimbe 
temnicerul, să nu intre nimeni la el. 

15 livre pentru hrană. Domnul Baisemeaux poate să facă 
plângere dacă cele 15 livre nu ajung.” 

— Iată, da? Zise Baisemeaux? Tocmai mă gândesc să fac 
plângere. 

Aramis închise condica. 

— Da? Spuse el apoi? E scrisul domnului de Mazarin: îi 
recunosc slova. Şi acum, scumpul meu guvernator? 
Continuă pe urmă, ca şi cum cu această ultimă constatare 
şi-ar fi îndeplinit dorinţele? Acum, dacă vrei, să trecem la 
micile noastre socoteli. 

— Ei bine, ce termen doriţi să iau? Hotărâţi-l 
dumneavoastră. 

— Nu lua nici un termen; fă-mi o simplă chitanţă pentru o 
sută cincizeci de mii de franci. 

— Plătibili? 

— La cererea mea. Dar, să fim înţeleşi, nu ţi-i voi cere 
decât atunci când şi dumneata vei avea putinţa să mi-i dai. 

— Oh, asta mă bucură? Zise Baisemeaux surâzând. Dar v- 
am mai dat două adeverinţe - 

— Da, într-adevăr, iată-le, le rup. 

Şi, după ce-i arătă guvernatorului cele două adeverinţe, 
Aramis le rupse. Copleşit de o asemenea dovadă de 
încredere, Baisemeaux scrise fără şovăire o chitanţă pentru 
o sută cincizeci de mii de franci plătibili la cererea 
prelatului. Aramis, care urmărise pe deasupra umărului 
guvernatorului mâna care scria, luă chitanţa şi o băgă în 
buzunar fără să aibă aerul că ar mai citi-o, ceea ce-i dădu şi 
mai multă încredere lui Baisemeaux. 

— lar acum? Zise Aramis? N-ai să te superi pe mine, nu-i 
aşa, dacă am să-ţi iau vreun deţinut? 


— Cum asta? 

— Foarte simplu, obţinând iertarea lui. Nu ţi-am spus oare 
că sărmanul Seldon mă interesează mult? 

— Ah, e adevărat! 

— Ei bine? 

— Treaba dumneavoastră; faceţi cum vreţi. Văd că aveţi 
braţul lung şi mâna largă. 

— Adio, atunci! Adio! 

Şi Aramis plecă, însoţit de binecuvântările guvernatorului. 

Capitolul XXX Cele două prietene. 

La ceasul când domnul Baisemeaux îi arăta lui Aramis 
deţinuţii din Bastilia, o trăsură se opri în faţa porţii doamnei 
de Belliere şi la acel ceas, încă prea devreme, o tânără 
femeie cu chipul ascuns sub o glugă de mătase urcă scara. 

Când fu anunţată doamna Vanel, doamna de Belliere citea, 
sau, mai bine zis, sorbea cu privirile slovele unei scrisori, pe 
care se grăbi s-o ascundă undeva. Abia îşi sfârşise toaleta 
de dimineaţă şi slujnicele sale se aflau încă în camera 
alăturată. La numele şi la paşii Margueritei Vanel, doamna 
de Belliere alergă s-o întâmpine. I se păru că vede în ochii 
prietenei sale o strălucire ce nu arăta nici sănătate, nici 
bucurie. 

Marguerite o îmbrăţişa, îi strânse mâinile, abia dându-i 
răgaz să vorbească. 

— Draga mea? Îi spunea? M-ai uitat oare de tot? Nu te mai 
gândeşti la altceva decât la plăcerile de la curte? 

— N-am văzut nici măcar serbările căsătoriei. 

— Atunci, ce faci tot timpul? 

— Mă pregătesc să plec la Belliere. 

— La Belliere? 

— Da. 

— La ţară, deci. Îmi place să te văd bucuroasă că pleci. 
Dar eşti cam palidă. 

— Nu, mă simt minunat. 

— Cu atât mai bine, eram îngrijorată. Nu ştii ce mi s-a 
spus! 


— Se spun atâtea lucruri! 

— Oh, dar am auzit ceva nemaipomenit! 

— Cât de bine te pricepi să-i aţâţi pe cei ce te ascultă, 
Marguerite! 

— Aşa-s eu. Mă tem însă să nu te supăr. 

— Oh, în nici un caz. Ştii doar că nu mă pierd cu firea aşa 
uşor. 

— Ei bine, se spune că... Ah, Doamne, nu voi putea 
niciodată să-ţi împărtăşesc una ca asta! 

— Atunci să nu mai vorbim? Zise doamna de Belliere, care 
ghicea o răutate în aceste şovăiri de început, dar care era 
totuşi mistuită de curiozitate. 

— Ei bine, scumpă marchiză, se spune că de la o vreme îl 
regreţi tot mai puţin pe domnul de Belliere, bietul om! 

— Vorbe rele, Marguerite; îl regret şi-l voi regreta 
totdeauna pe soţul meu. Dar au trecut doi ani de cânda 
murit, iar eu n-am decât douăzeci şi opt şi durerea pierderii 
lui nu trebuie să stăpânească toate faptele, toate gândurile 
vieţii mele. Sunt încredinţată, Marguerite, că tu, tu, ca 
femeie desăvârşită ce eşti, n-ai să dai crezare celor ce se 
spun. 

— De ce nu? Tu ai o inimă atât de iubitoare! Răspunse cu 
răutate doamna Vanel. 

— Şia ta e la fel, Marguerite şi totuşi nu te-am văzut 
niciodată răpusă de necaz când inima îţi era rănită. 

Aceste cuvinte erau o aluzie directă la ruptura dintre 
Marguerite şi intendentul superior. Era totodată o dojană 
ascunsă, dar la fel de directă, îndreptată spre inima tinerei 
femei. Ca şi cum n-ar fi aşteptat decât acest semnal ca să-şi 
arunce săgeata, Marguerite strigă: 

— Ei bine, Elise, se spune că eşti îndrăgostită. 

Şi o străpunse cu privirea pe doamna de Belliere, care nu 
se putu împiedica să nu roşească. 

— Cine mai ţine seama de câte defăimări se fac pe seama 
femeilor? Replică marchiza după o clipă de tăcere. 

— Oh, nimeni nu te defăimează, Elise! 


— Cum, se spune că sunt îndrăgostită şi asta nu-i o 
defăimare? 

— Mai întâi, dacă e adevărat, nu e defăimare, e o simplă 
clevetire şi apoi, fiindcă nu mă laşi să termin, lumea nu 
spune că te-ai fi prins în mrejele acestei iubiri. 'Te 
zugrăveşte, dimpotrivă, ca pe o iubită virtuoasă, înarmată 
cu gheare şi dinţi, închizându-te la tine ca într-o fortăreață 
şi încă o fortăreață de necucerit, ca aceea a Danaei, cu 
toate că turnul Danaei era clădit din aramă. 

— Ai mult spirit, Marguerite? Zise doamna de Belliere 
tremurând. 

— Totdeauna m-ai măgulit, Elise... Pe scurt, se spune că 
nimeni nu te poate seduce şi nimeni nu poate ajunge la tine. 
Vezi dar că nu eşti defăimată... Dar la ce te gândeşti, când 
îţi vorbesc? 

— Cine, eu? 

— Da, eşti roşie toată şi-ai amuţit. 

— Caut să înţeleg? Răspunse marchiza ridicându-şi 
frumoşii ei ochi, cu un început de furie? Caut să înţeleg la 
ce ai putut să faci aluzie, tu, atât de pricepută în mitologie, 
asemuindu-mă cu Danae. 

— Ah, ah! Făcu Marguerite. La asta te gândeşti? 

— Da. Nu ţi-aduci aminte că la mănăstire, când încercam 
să dezlegăm probleme de aritmetică... Ah, e cam greu ceea 
ce vreau să-ţi spun, iar eu... Nu ţi-aduci aminte că, dacă ni 
se dădea un termen, noi trebuia să-l găsim pe celălalt? Şi 
apoi caută şi caută. 

— Dar nu ghicesc ce vrei să spui! 

— Nimic mai simplu, totuşi. Pretinzi că sunt îndrăgostită, 
nu-i aşa? 

— Aşa mi s-a spus. 

— Ei bine, nu se spune, cred că sunt îndrăgostită de o 
închipuire. Nu e nici un nume de om în toate vorbele astea? 

— Fireşte că da, e şi un nume. 

— Ei bine, draga mea, nu e de mirare că eu trebuie să caut 
acest nume, de vreme ce tu nu vrei să mi-l spui. 


— Scumpa mea marchiză, văzându-te roşind, credeam că 
n-ai să-ţi baţi prea mult capul ca să-l găseşti. 

— Cuvântul tău Danae m-a pus în încurcătură. Cine spune 
Danae, spune ploaie de aur, nu-i aşa? 

— Adică Iupiter se schimbase pentru Danae în ploaie de 
aur. 

— Amantul meu atunci... Acela pe care mi-l dai... 

— Oh, iartă-mă, eu îţi sunt prietenă şi nu-ţi dau pe nimeni. 

— Fie!... Atunci duşmanii. 

— Vrei să-ţi spun numele? 

— E o jumătate de ceas de când mă faci să-l aştept. 

— Îl vei auzi. Nu te speria, e un om mare. 

— Bine! 

Marchiza îşi înfigea unghiile în carnea palmelor, ca un 
osândit la apropierea securii. 

— E un bărbat foarte bogat? Adăugă Marguerite? Poate 
cel mai bogat. În sfârşit e... 

Marchiza închise o clipă ochii. 

— E ducele de Buckingham! Zise Marguerite izbucnind în 
râs. 

Perfidia fusese calculată cu o dibăcie de necrezut. Acest 
nume, care cădea fără sens în locul numelui pe care-l 
aştepta marchiza, făcu asupra bietei femei efectul acelor 
securi neascuţite care-i ciopârţiseră, fără a-i ucide, pe 
domnii de Chalais9 şi de Thou10, condamnaţi la eşafod. 
Doamna de Belliere nu-şi pierdu însă cumpătul. 

— Aveam dreptate să te recunosc o femeie de spirit? Zise 
ea. Mă faci să petrec o clipă plăcută. Gluma e minunată... 
Nu l-am văzut niciodată pe domnul de Buckingham. 

— Niciodată? Rosti Marguerite stăpânindu-şi râsul. 

— N-am ieşit de loc din casă de când ducele se află la 
Paris. 

— Oh! Reluă doamna Vanei, întinzându-şi piciorul zglobiu 
spre o bucată de hârtie ce flutura pe covor, în apropiere de 
fereastră. Poţi să nu te vezi cu cineva, dar poţi să-i scrii. 


Marchiza simţi un fior rece: hârtia aceea era plicul 
scrisorii pe care o citea în momentul când sosise prietena 
ei. lar plicul era pecetluit cu armele intendentului superior. 
Retrăgându-se puţin pe canapeaua sa, doamna de Belliere 
îşi aruncă poalele largi ale rochiei de mătase peste bucata 
de hârtie, acoperind-o cu totul. 

— Spune, Marguerite? Zise ea apoi? Spune-mi, pentru a- 
mi înşira toate aceste prostii ai venit la mine aşa de 
dimineaţă? 

— Nu, am venit ca să te văd, mai întâi şi ca să-ţi aduc 
aminte de vechiul nostru obicei, atât de plăcut şi atât de 
frumos, ştii, când ne duceam să ne plimbăm la Vincennes şi 
când, sub un stejar, într-un zăvoi, vorbeam despre cei care 
ne iubeau şi pe care-i iubeam. 

— Vrei să mă iei la o plimbare? 

— Sunt cu trăsura şi am trei ceasuri libere. 

— Nu sunt îmbrăcată, Marguerite... Şi... Dacă vrei să stăm 
de vorbă, nu e nevoie să ne ducem la pădurea de la 
Vincennes, vom găsi şi în grădina mea un copac frumos, o 
alee stufoasă, o pajişte presărată cu părăluţe şi violetele 
acestea al căror parfum se simte de aici. 

— Draga mea marchiză, îmi pare rău că mă refuzi... 
Simţeam nevoia să-mi uşurez inima într-a ta. 

— Dar îţi repet, Marguerite, inima mea e a ta şi aici, în 
această cameră şi aici, aproape, sub teiul din grădina mea, 
ca şi acolo, sub un stejar din pădure. 

— Pentru mine nu-i totuna, marchiză... Când mă apropii de 
Vincennes, îmi simt suspinele mai aproape de ţinta spre 
care se îndreaptă mereu de câteva zile încoace. 

Marchiza îşi ridică dintr-o dată faţa. 

— Te miri, nu-i aşa... Că mă gândesc încă la Saint-Mande? 

— La Saint-Mande? Exclamă doamna de Belliere. 

Şi privirile celor două femei se încrucişară, ca două spade 
ce se întâlnesc în prima ciocnire a unei lupte. 

— Tu, atât de mândră?... Adăugă cu dispreţ marchiza. 


— Eu... Atât de mândră!... Răspunse doamna Vanel. Aşa 
sunt făcută eu... Nu pot ierta uitarea, nu pot îndura 
necredinţa. Când părăsesc pe cineva şi-l fac să plângă, sunt 
ispitită să mai iubesc încă; dar când sunt părăsită şi văd că 
celălalt râde, atunci iubesc ca o nebună. 

Doamna de Belliere făcu o mişcare fără să vrea. „E 
geloasă”? Îşi zise Marguerite. 

— Atunci? Spuse marchiza? Eşti îndrăgostită nebuneşte 
de... Domnul de Buckingham... Nu, mă înşel... De domnul 
Fougquet? 

Doamna Vanel simţi lovitura şi tot sângele îi năvăli în 
inimă. 

— Şi vrei să mergi la Vincennes... la Saint-Mande chiar! 

— Nu ştiu ce voiam, dar tu mi-ai fi putut da un sfat. 

— În ce privinţă? 

— Cum ai mai făcut-o adesea. 

— Da, însă nu şi de data asta; căci eu, eu nu iert, ca tine. 
Iubesc mai puţin, poate; dar când inima mi-a fost jignită, e 
pentru totdeauna. 

— Domnul Fougquet nu te-a jignit, totuşi? Zise cu 
nevinovăție de fecioară Marguerite Vanel. 

— Înţelegi foarte bine ceea ce vreau să-ţi spun. Domnul 
Fouquet nu m-a jignit cu nimic; faţă de mine nu s-a 
învrednicit nici cu vreo favoare, nici cu vreo ocară, tu însă ai 
de ce să te plângi de el. Eşti prietena mea, nu-ţi voi da, deci, 
sfatul pe care-l aştepţi. 

— Ah, faci presupuneri? 

— Suspinele de care vorbeai adineauri sunt mai mult 
decât nişte semne. 

— Ah, dar tu mă striveşti! Făcu deodată tânăra femeie, 
adunându-şi toate puterile, ca luptătorul ce se pregăteşte 
să dea ultima lovitură. Nu ţii seama decât de patimile şi 
slăbiciunile mele; de sentimentele curate şi generoase nu 
vrei să vorbeşti. Dacă mă simt împinsă, în clipa de faţă, spre 
intendentul superior, dacă fac chiar un pas spre el, ceea ce 
este cu putinţă, ţi-o mărturisesc, este din pricină că soarta 


domnului Fouquet mă tulbură adânc, întrucât, după 
părerea mea, el este unul dintre bărbaţii cei mai nefe-riciţi 
astăzi. 

— Ah? Făcu marchiza, ducându-şi o mână la inimă? S-a 
mai întâmplat oare ceva nou? 

— Nu ştii, aşadar? 

— Nu ştiu nimic? Răspunse doamna de Belliere cu acel 
freamăt de nelinişte ce opreşte gândul şi vorba, ce poate 
opri chiar inima să mai bată. 

— Draga mea, s-a întâmplat că toată favoarea regelui s-a 
întors de la domnul Fouquet, pentru a trece de partea 
domnului Colbert. 

— Da, aşa se spune. 

— Şi e firesc, după dezvăluirea complotului de la Belle- 
Isle. 

— Am auzit însă că descoperirea acelor fortificaţii l-a 
umplut de cinste pe domnul Fouquet. 

Marguerite se porni să râdă cu atâta cruzime, că doamna 
de Belliere i-ar fi împlântat în clipa aceea, cu multă plăcere, 
un pumnal în inimă. 

— Draga mea? Continuă Marguerite? Nu mai e vorba de 
cinstea domnului Fouquet, e vorba de salvarea lui. Până în 
trei zile, ruina intendentului superior va fi un fapt 
îndeplinit. 

— Oh? Făcu marchiza, surâzând la rândul ei? Înseamnă să 
se meargă prea repede. 

— Am spus trei zile fiindcă vreau să mă mai leg încă de o 
speranţă. Dar, mai mult ca sigur, catastrofa se va produce în 
douăzeci şi patru de ore. 

— Şi pentru ce? 

— Pentru cel mai simplu dintre toate motivele: domnul 
Fouquet nu mai are bani. 

— În lumea finanţelor, draga mea Marguerite, cutare n- 
are astăzi un ban, dar poate să aibă mâine milioane. 

— Asta putea să i se întâmple domnului Fouquet atunci 
când avea doi prieteni bogaţi şi pricepuţi care goleau de 


bani toate sipetele şi strângeau grămezi de aur pentru el; 
dar aceşti prieteni sunt morţi. 

— Scuzii nu mor, Marguerite; sunt ascunşi, îi cauţi, dai de 
ei şi-i cumperi. 

— Tu vezi totul în alb şi în roz, cu atât mai bine pentru 
tine. Păcat că nu eşti Egeria domnului Fouquet, i-ai putea 
arăta izvorul de unde să scoată milioanele pe care i le-a 
cerut regele ieri. 

— Milioane? Şopti marchiza cu groază. 

— Patru... Număr cu soţ. 

— Infama! Murmură doamna de Belliere, torturată de 
bucuria crudă a celeilalte... Dar cred că domnul Fouquet 
are patru milioane? Răspunse ea apoi cu multă îndrăzneală. 

— Dacă le are pe acestea cerute de rege astăzi? Zise 
Marguerite? Poate că nu le va mai avea pe acelea pe care 
regele i le va cere peste o lună. 

— Regele îi va mai cere şi alţi bani? 

— Fără îndoială şi iată de ce îţi spun că ruina bietului 
domn Fouquet devine de neînlăturat. Din orgoliu, va scoate 
bani de unde va şti, dar când nu va mai avea, va cădea. 

— E adevărat? Zise marchiza cutremurându-se? Planul e 
tare... Spune-mi, domnul Colbert îl urăşte atât de mult pe 
domnul Fouquet? 

— Nu cred că-l iubeşte... Or, domnul Colbert e un om 
puternic; câştigă mult când îl cunoşti de-aproape: concepţii 
mari, voinţă, discreţie... Va ajunge departe. 

— Va fi intendent superior? 

— "Tot ce este cu putinţă... lată pentru ce, buna mea 
marchiză, mă simt mişcată când mă gândesc la acest biet 
om care m-a iubit, m-a adorat chiar; iată pentru ce, 
văzându-l atât de nenorocit, îi iert necredinţa... De care, 
sunt înclinată să cred, se căieşte acum; iată pentru ce nu m- 
aş da îndărăt de a-i aduce o mângâiere, de a-l ajuta cu un 
sfat; el ar înţelege de ce fac asta şi le-ar primi bucuros. E 
plăcut să fii iubită, vezi tu... Bărbaţii preţuiesc mult 
dragostea, când nu sunt orbiţi de putere. 


Marchiza, zăpăcită, zdrobită de aceste atacuri pline de 
cruzime, calculate cu dibăcie şi precizia unui tir de artilerie, 
nu mai ştia ce să răspundă; nu mai ştia nici ce să 
gândească. Glasul perfidei luase intonaţiile cele mai 
drăgăstoase; vorbea ca o femeie, dar ascundea instincte de 
panteră. 

— Ei bine? Spuse doamna de Belliere, care aştepta în 
zadar ca Marguerite să înceteze de a lovi mereu în 
duşmanul înfrânt? Ei bine, de ce nu te duci să stai de vorbă 
cu domnul Fougquet? 

— Într-adevăr, marchiză, ideea ta nu e rea. Dar nu, nu se 
cade să fac eu, cea dintâi, primul pas. Domnul Fouquet mă 
iubeşte, fără îndoială, însă e prea mândru. Nu mă pot 
expune să fiu gonită... Trebuie, de altminteri, să-mi cruţ şi 
bărbatul. Nu-mi spui nimic? Bine, mă voi duce să mă sfă- 
tuiesc cu domnul Colbert. 

Se ridică zâmbind, ca şi cum ar fi fost hotărâtă să plece. 
Marchiza nu avu puterea să facă la fel. Marguerite se 
îndepărtă câţiva paşi, spre a se bucura în continuare de 
umilitoarea durere în care era adâncită rivala ei, apoi, 
deodată, o întrebă pe gazdă: 

— Nu mă conduci până jos? 

Marchiza se ridică, palidă şi rece, fără a se mai gândi la 
plicul pe care căutase să-l ascundă la începutul convorbirii 
şi pe care, la primul pas, îl lăsă la vedere. Apoi deschise uşa 
ce da în camera de rugăciune şi, fără măcar să mai întoarcă 
faţa spre Marguerite Vanel, trecu dincolo. Marguerite rosti, 
sau mai degrabă bolborosi trei sau patru cuvinte, pe care 
doamna de Belliere nu le auzi. Dar, de îndată ce marchiza 
dispăru, înverşunata ei rivală nu-şi putu stăpâni dorinţa de 
a se încredința că presupunerile ei erau întemeiate: se în- 
tinse ca o panteră şi luă plicul de jos. 

— Ah? Murmură ea, scrâşnind din dinţi? Citea chiar o 
scrisoare de la domnul Fouguet când am intrat eu aici! 

Şi ieşi, la rândul ei, din cameră. 


În acest timp, marchiza, trecută dincolo de pragul uşii 
sale, se simţi la capătul puterilor: o clipă rămase nemişcată, 
palidă şi încremenită ca o statuie; apoi, ca o statuie pe care 
furtuna o răstoarnă de pe soclul ei, se clătină şi căzu 
neînsufleţită pe covor. Răbufneala căderii ei răsună în 
acelaşi timp cu huruitul trăsurii Margueritei ce ieşea pe 
poarta palatului. 

Capitolul XXXI Argintăria doamnei de Belliere. 

Lovitura fusese cu atât mai dureroasă, cu cât căzuse pe 
neaşteptate; marchizei i-a trebuit deci câtva timp până să-şi 
revină; dar, odată reînsufleţită, începu să se gândească 
numaidecât la cele ce aveau să se întâmple de aici încolo. 
Ca atare, ea relua, chiar dacă ar fi fost ca viaţa să i se 
prăbuşească încă o dată, firul ideilor pe care i le stârnise 
neîndurătoarea ei prietenă. Trădare, apoi negre ameninţări 
ascunse sub o aparenţă de interes obştesc, iată ce 
însemnau uneltirile lui Colbert. Bucuria josnică în faţa unei 
apropiate căderi, sforţări necontenite pentru a ajunge la 
acest ţel, seduceri nu mai puţin vinovate decât însăşi crima, 
iată ceea ce punea la cale Marguerite. 

Marchiza văzu cu tristeţe, mai mult decât cu indignare, că 
regele se scălda într-un complot care întrecea duplicitatea 
lui Ludovic al XIII-lea pe când era bătrân şi zgârcenia lui 
Mazarin de pe vremea când n-ajunsese încă să se afunde 
până la gât în aurul francez. Dar, numaidecât, spiritul 
acestei curajoase femei îşi recăpătă întreaga tărie şi încetă 
de a se mai opri la speculaţiile înapoiate ale compătimirii. 
Marchiza nu se număra printre aceia care se văicăresc 
atunci când trebuie să facă ceva şi cărora le place să 
deplângă o nenorocire pe care au putinţa s-o uşureze. 
Stătu, timp de aproape zece minute, cu fruntea în palmele 
reci ca gheaţa; apoi, ridicându-şi capul, sună, cu o mână 
hotărâtă şi cu un gest plin de energic, femeile sale de 
serviciu. Ştia ce avea de făcut. 

— S-a pregătit totul pentru plecarea mea? Întrebă pe una 
dintre cameriste, care intră pe uşă. 


— Da, doamnă; dar nu credeam că doamna marchiză va 
pleca la Belliere înainte de trei zile. 

— Totuşi, podoabele şi nestematele sunt strânse? 

— Da, doamnă; dar de obicei toate astea le lăsăm la Paris; 
doamna nu-şi ia niciodată giuvaericalele la ţară. 

— Şi zici că toate sunt împachetate? 

— În cabinetul doamnei. 

— Şi obiectele de aur? 

— În lăzi. 

— Şi argintăria? 

— În scrinul cel mare, de stejar. 

Marchiza tăcea; apoi, cu o voce liniştită, zise: 

— Să fie chemat argintarul meu. 

Femeile se retraseră să împlinească ordinul. Marchiza 
trecu atunci în cabinetul ei şi cercetă, cu multă atenţie, 
toate lădiţele şi sertarele. Niciodată nu dăduse atâta 
importanţă acestor bogății care fac mândria unei femei; 
niciodată nu privise aceste podoabe, decât pentru a le alege 
pe cele care îi trebuiau, după garniturile şi culorile lor. 
Acum admira mărimea rubinelor şi limpezimea 
diamantelor; se întrista dacă zărea o pată, dacă descoperea 
cel mai mic cusur; i se părea că aurul era prea slab şi că 
pietrele erau lipsite de valoare. 

Argintarul o surprinse în această îndeletnicire când intră 
pe uşă. 

— Domnule Faucheux? Îi spuse ea? Dumneata mi-ai 
furnizat toată argintăria pe care o am, nu-i aşa? 

— Da, doamnă marchiză. 

— Nu mai mi-aduc aminte la cât se ridica nota de plată. 

— A celei noi, doamnă, sau a aceleia pe care v-a dăruit-o 
domnul de Belliere la căsătorie? Căci le-am furnizat pe 
amândouă. 

— Ei bine, a celei noi, mai întâi. 

— Doamnă, ibricele, căniţele şi farfuriile, cu capacele lor, 
fructierele şi piuliţele, bombonierele şi carafele au costat-o 
pe doamna marchiză şaizeci de mii de livre. 


— Numai atât, pentru Dumnezeu? 

— Doamna găsea atunci că nota era prea scumpă... 

— Aşa-i, aşa-i! Mi-amintesc, într-adevăr, că erau scumpe; 
lucrul lor, se înţelege. 

— Da, doamnă: gravuri, cizelări, forme noi. 

— Şi la cât se ridică lucrul, din acest preţ? Nu şovăi. 

— O treime din valoare, doamnă. Însă... 

— Să trecem acum la celălalt serviciu, la cel vechi, pe care 
l-am primit de la soţul meu. 

— Oh, doamnă, e mai puţin lucrat decât cel de care am 
vorbit. Nu se ridică decât la treizeci de mii de livre, valoare 
netă. 

— Şaptezeci! Murmură marchiza. Dar, domnule Faucheux, 
mai e şi argintăria rămasă de la mama; ştii, lucrurile acelea 
masive de care n-am vrut să mă despart, fiind amintiri. 

— Ah, doamnă, aceasta ar fi un bun mijloc de câştig pentru 
oameni care, ca şi doamna marchiză, nu şi-ar mai putea 
păstra văsăria. Pe vremea aceea, doamnă, nu se lucrau 
obiecte atât de uşoare ca astăzi. Se lucrau în lingouri. De 
aceea, această veselă nu mai e pe gustul nostru; totuşi, 
cântăreşte. 

— Iată, iată tot ce vreau să ştiu. Cât preţuieşte? 

— Cincizeci de mii de livre, cel puţin. Nu vorbesc şi de 
vasele acelea mari de pe bufet, care, fiecare, valorează cinci 
mii de livre argint: adică zece mii de livre amândouă. 

— O sută treizeci! Murmură marchiza. Eşti sigur de aceste 
cifre, domnule Faucheux? 

— Sigur, doamnă. De altfel, nu e greu să le cântărim. 

— Cantităţile le am trecute în condicele mele. 

— Oh, sunteţi o femeie ordonată, doamnă marchiză. 

— Să trecem la altceva? Zise doamna de Belliere. 

Şi deschise un scrin. 

— Recunosc aceste smaralde? Zise negustorul? Eu vi le- 
am montat; sunt cele mai frumoase de la curte. Adică nu, 
cele mai frumoase sunt ale doamnei de Châtillon; le-a primit 


de la domnul de Guise. Ale dumneavoastră, doamnă, vin 
după acelea. 

— Şi preţuiesc? 

— Montate? 

— Nu; presupune c-ar fi de vânzare. 

— Ştiu că s-ar găsi destui cumpărători! Exclamă domnul 
Faucheux. 

— Iată tocmai ceea ce voiam să te întreb. Le-ar cumpăra 
cineva? 

— Oricine ar cumpăra pietrele dumneavoastră, doamnă; 
se ştie că aveţi cele mai frumoase podoabe din Paris. 
Dumneavoastră nu sunteţi dintre femeile care se schimbă; 
când cumpăraţi ceva, e lucru de preţ; iar când aveţi un 
lucru bun, îl păstraţi. 

— Deci cât s-ar plăti pe aceste smaralde? 

— O sută treizeci de mii de livre. 

Marchiza scrise pe o tăbliță, cu un condei, cifra spusă de 
argintar. 

— Şi acest colier de rubine? Întrebă ea. 

— Rubine roz? 

— lată-le. 

— Sunt frumoase, sunt superbe. Nu ştiam că aveţi aceste 
pietre, doamnă. 

— Preţuieşte-le. 

— Două sute de mii de livre. Acela de la mijloc face el 
singur o sută de mii. 

— Da, da, la atât mă gândeam şi eu? Zise marchiza. 
Diamante, diamante, oh, am atât de multe: inele, lănţişoare, 
cercei, agrafe, ace! Preţuieşte-le, domnule Faucheux, 
preţuieşte-le. 

Argintarul îşi scoase lupa, tiriziile, cântări, cercetă cu lupa, 
apoi spuse încet, făcându-şi socoteala: 

— lată pietre care-i pot aduce doamnei marchize o rentă 
de patruzeci de mii de livre. 

— Le preţuieşti la opt sute de mii de livre? 

— Aproape. 


— La atât mă gândeam şi eu. Dar monturile sunt aparte. 

— Ca totdeauna, doamnă. Şi dacă aş fi chemat sa vând sau 
să cumpăr, m-aş mulţumi drept beneficiu numai cu aurul 
acestor monturi: m-aş alege cu vreo douăzeci şi cinci de mii 
de livre. 

— Frumoasă sumă! 

— Da, doamnă, foarte frumoasă. 

— Primeşte beneficiul, cu condiţia să-mi prefaci în bani 
lichizi toate aceste pietre? 

— Dar, doamnă? Strigă argintarul îngrozit? Presupun că 
nu aveţi de gând să vă vindeţi diamantele! 

— Tăcere, domnule Faucheux, nu te nelinişti din pricina 
asta; dă-mi numai răspunsul. Dumneata eşti un om cinstit, 
furnizor al casei mele de treizeci de ani; i-ai cunoscut pe 
tatăl şi pe mama mea, pe care-i serveau tatăl şi mama 
dumitale. Îţi vorbesc ca unui prieten: primeşti aurul 
monturilor pentru suma pe care vreau să mi-o aduci în 
schimbul pietrelor? 

— Opt sute de mii de livre! Este enorm! 

— Ştiu. 

— Cu neputinţă să găsesc atâţia bani. 

— Oh, nu te cred! 

— Dar, doamnă, gândiţi-vă la vâlva pe care o va face în 
lume vestea că vă puneţi bijuteriile în vânzare! 

— Nimeni nu va afla... Dumneata îmi vei face tot atâtea 
podoabe false, care să semene cu cele adevărate. Nu 
răspunde nimic: aşa vreau eu. Vinde cu bucata, vinde numai 
pietrele. 

— Asta îmi va fi foarte uşor... Domnul caută giuvaeruri, 
pietre preţioase pentru toaleta Doamnei. Voi plasa fără nici 
o greutate DomnulUI lucruri în valoare de şase sute de mii 
de livre. Sunt convins că ale dumnea-voastră sunt cele mai 
frumoase. 

— Când asta? 

— În mai puţin de trei zile. 


— Ei bine, restul îl vei plasa la particulari; deocamdată, fă- 
mi un contract de vânzare garantată... Cu plata peste trei 
zile. 

— Doamnă, doamnă, gândiţi-vă bine, vă rog... Pierdeţi o 
sută de mii de livre, dacă vă grăbiţi. 

— Voi pierde şi două sute, la nevoie. Vreau ca totul să se 
facă astă-seară. Primeşti? 

— Primesc, doamnă marchiză... Nu vă ascund că voi 
câştiga din asta cinci mii de pistoli. 

— Cu atât mai bine! În ce monedă îmi vei da banii? 

— În aur sau în bilete ale băncii de Lyon, plătibile la 
domnul Colbert. 

— Primesc? Zise marchiza cu însufleţire. Du-te şi adu-mi 
cât mai repede suma, în bilete, ai auzit? 

— Da, doamnă; dar vreau să... 

— Nici un cuvânt, domnule Faucheux! Ah, argintăria, o 
uitasem... Cât îmi dai pe ea? 

— Cincizeci de mii de livre, doamnă. 

— Un milion? Îşi spuse marchiza. Domnule Faucheux, vei 
lua de asemeni aurăria, argintăria şi întreaga veselă. Voi 
spune că le-am dat la topit pentru a face alte modele mai pe 
gustul meu. 'Topeşte-le, zic şi adu-mi valoarea în aur... 
Numaidecât. 

— Bine, doamnă marchiză. 

— Vei pune aurul într-o lădiţă; vei trimite acest aur printr- 
un vânzător al dumitale, fără ca oamenii mei să-l vadă; 
vânzătorul mă va aştepta într-o trăsură. 

— Aceea a doamnei Faucheux? Întrebă argintarul. 

— Dacă vrei, o voi lua de la dumneata. 

— Da, doamnă marchiză. 

— Îţi dau trei oameni de-ai mei, ca să ducă argintăria la 
dumneata. 

— Da, doamnă. 

Marchiza sună. 

— Furgonul? Zise ea? La dispoziţia domnului Faucheux! 


Argintarul salută şi ieşi, spunând ca furgonul să-l urmeze 
îndeaproape şi vestind el însuşi, în gura mare, că marchiza 
îşi trimite vesela la topit, pentru a face una mai nouă. 

Trei ceasuri mai târziu, ea se duse la domnul Faucheux şi 
primi de la dânsul opt sute de mii de livre în bilete ale 
băncii de Lyon şi două sute cincizeci de mii de livre în aur, 
totul închis într-un sipet pe care un vânzător abia îl putu 
căra până la trăsura doamnei Faucheux. Căci doamna 
Faucheux îşi avea trăsura ei. Fiică a unui preşedinte de 
conturi, ea îi adusese soţului, sindic al argintarilor, treizeci 
de mii de scuzi. Aceşti treizeci de mii crescuseră şi se 
înmulţiseră în răstimp de douăzeci de ani. Argintarul era 
milionar, dar om modest. Pentru nevasta lui cumpărase o 
venerabilă caleaşcă, meşterită în 1648, adică la zece ani 
după ce se născuse regele. Această caleaşcă, sau, mai 
degrabă, această căsuţă pe roate constituia mândria 
întregului cartier; era zugrăvită toată cu scene alegorice şi 
cu nori împânziţi cu stele de aur şi de argint. 

În acest echipaj, ce stârnea aproape râsul, se urcă distinsa 
femeie, sub privirea vânzătorului, care îşi strângea cu sfială 
genunchii, de teamă să nu atingă rochia nobilei doamne. Şi 
acelaşi vânzător îi strigă vizitiului, mândru că ducea în 
butcă o marchiză: 

— Drumul spre Saint-Mande! 

Capitolul XXXII Zestrea. 

Caii domnului Faucheux erau demni descendenţi din rasa 
Perche, cu genunchii mari şi cu picioarele tot pe atât de 
butucănoase. Ca şi caleaşca, ei datau din cealaltă jumătate 
a veacului. Nu alergau deci cu iuţeala armăsarilor 
englezeşti ai domnului Fougquet. Astfel că făcură până la 
Saint-Mande nu mai puţin de două ceasuri. Se poate spune 
însă că mer-geau cu o anumită măreție. lar măreţia înlătură 
zdruncinările. 

Marchiza se opri în faţa unei porţi binecunoscute, cu toate 
că n-o văzuse decât o dată, ne amintim, într-o împrejurare 
nu mai puţin penibilă decât aceea care o aducea aici şi 


acum. Scoase din buzunar o cheie, o vâri cu mâna ei mică şi 
albă în broască, împinse uşa, care se deschise fără zgomot, 
şi-i spuse vânzătorului să urce sipetul la etajul întâi. Dar 
sipetul acesta era atât de greu, că vânzătorul se văzu silit 
să-l cheme în ajutor pe vizitiu. 

Sipetul fu aşezat în acel mic cabinet, anticameră sau mai 
degrabă budoar, ce ţinea de salonul unde noi l-am văzut pe 
domnul Fouquet îngenuncheat la picioarele marchizei. 
Doamna de Belliere îi dărui un ludovic vizitiului, un surâs 
fermecător vânzătorului şi le făcu semn la amândoi să 
plece. Ea închise uşa în urma lor şi rămase astfel singură, în 
aşteptare, baricadată. Nici un servitor nu se ivea înăuntru. 
Totul era însă în aşa fel pregătit, de parcă un spirit nevăzut 
ar fi ghicit nevoile şi dorinţele musafirului, sau mai bine-zis 
ale musafirei care era aşteptată. Focul în vatră, lumânările 
în candelabre, răcoritoarele pe mescioară, cărţile pe birou, 
florile proaspete în vaze japoneze. Ai fi zis o casă a 
minunilor. 

Marchiza aprinse candelabrele, respiră parfumul florilor, 
se aşeză şi căzu pe dată într-o adâncă visare. Dar această 
reverie, oricât de tristă, era îmbibată de o anumită 
dulceaţă. Vedea în faţa sa o comoară pusă în mijlocul 
camerei. Un milion pe care-l smulsese din averea ei, aşa 
cum o secerătoare smulge o albăstrea din coroniţa ei. Îşi 
făurea cele mai dulci visuri. Se gândea mai presus şi mai 
înainte de toate la un mijloc de a-i lăsa tot acest bănet 
domnului Fouquet, fără ca el să ştie de unde îi pică un 
asemenea dar. Un astfel de gând i se înfăţişă, se înţelege, în 
primul rând în minte. Şi cu toate că, în timp ce se gândea la 
el, planul i se părea greu de înfăptuit, nu deznădăjdui totuşi 
în dorinţa de a ajunge la ţintă. Trebuia să sune pentru a-l 
chema pe domnul Fougquet şi apoi să fugă îndată din casă, 
mai fericită decât dacă, în loc de a da un milion, ar fi primit 
ea însăşi un milion. Dar, de când venise aici, din clipa când 
dăduse cu ochii de acest budoar atât de cochet, din care s- 
ar fi zis că o cameristă avusese grijă să şteargă până şi 


ultimul fir de praf, din clipa când văzuse acest salon atât de 
bine întreţinut, încât ar fi putut crede că zânele care 
stăteau acolo abia atunci plecaseră, ea se întrebă dacă 
privirile acelora care fugiseră la ivirea sa, duhuri, zâne, 
strigoi sau făpturi omeneşti, nu o recunoscuseră cumva. 
Atunci Fougquet ar afla totul, iar ceea ce n-ar afla, ar bănui; 
Fougquet n-ar primi în dar ceea ce ar primi poate cu titlu de 
împrumut, aşa încât, îndreptat pe acest făgaş, planul n-ar 
ajunge la ţintă şi n-ar duce la nici un rezultat. Era deci 
nevoie, pentru a reuşi, să facă totul în chipul cel mai serios. 
Trebuia ca ministrul să înţeleagă întreaga primejdie ce-l 
ameninţa, pentru a se supune capriciului generos al unei 
femei; trebuia, în fine, pentru a-l convinge, să folosească tot 
farmecul unei prietenii sincere şi, dacă atâta nu ar fi fost de 
ajuns, toată înflăcărarea unei dragoste puternice, pe care 
nimic n-ar putea-o abate de la hotărârea ei nestrămutată de 
a-l îndupleca. 

Într-adevăr, ministrul era cunoscut ca un bărbat galant şi 
plin de demnitate. Avea să primească oare el obolul unei 
femei? Nu, se va împotrivi şi dacă totuşi vreun glas în lume 
ar fi fost în stare să-i înfrângă împotrivirea, acesta era 
numai glasul femeii pe care o iubea. 

Acum, altă îndoială, o îndoială crudă, străpungea inima 
doamnei de Belliere cu durerea şi cu ascuţimea rece a unui 
pumnal. Era oare el în stare să iubească? Acest spirit fugar, 
această inimă nestatornică se putea oare hotări să se 
oprească o clipă, fie chiar şi pentru a contempla un înger? 
Nu cumva şi Fouquet, în ciuda înţelepciunii lui, în ciuda 
sufletului lui cinstit, era asemenea acelor cuceritori ce 
varsă lacrimi pe câmpul de bătălie atunci când au repurtat 
o victorie? „Ei bine, asupra acestui lucru trebuie să mă 
lămuresc şi în aceasta privinţă trebuie să-l judec? Îşi spuse 
marchiza. Cine ştie dacă această inimă atât de râvnită nu e 
o inimă vulgară şi plină de necurăţenii, cine ştie dacă acest 
spirit nu se va dovedi a fi, atunci când îl voi pune la 
încercare, josnic şi de proastă calitate?... Haide, haide! 


Adăugă ea apoi. Prea multă îndoială, prea multă şovăire! La 
încercare! La încercare!” Se uită la pendula din perete. 
„Sunt ceasurile şapte, trebuie să fi sosit; e ora semnăturilor. 
Haide!” Şi, ridicându-se cu o nestăpânită nerăbdare, se 
îndreptă spre oglindă, în care îşi surâse cu zâmbetul 
hotărât al întregului devotament; răsuci după aceea arcul şi 
trase mânerul soneriei. Apoi, istovită parcă mai dinainte de 
lupta în care se aruncase, se apropie de un fotoliu şi 
îngenunche în neştire lângă el, cu fruntea acoperită de 
palmele-i tremurătoare. 

După zece minute, auzi scrâşnind arcul de la uşă. Uşa 
alunecă pe ţâţânele ei nevăzute. Fouquet se ivi. Era palid la 
faţă şi parcă apăsat de greutatea unui gând amar. Nu se 
grăbea, ci venea, atâta tot. Trebuie că povara care-l apăsa 
era destul de mare, de vreme ce un om robit plăcerii, 
pentru care plăcerea era totul, se mişca atât de încet la o 
astfel de chemare. 

Într-adevăr, noaptea, încărcată de visuri chinuitoare, îi 
înăsprise trăsăturile, de obicei înzestrate cu o nobilă 
nepăsare, şi-i săpase în jurul ochilor cearcăne vinete şi 
adânci. Totuşi, era încă frumos, încă mândru, iar expresia 
melancolică a gurii, expresie atât de rară la el, dădea 
fizionomiei sale o înfăţişare nouă, ce-l întinerea. Îmbrăcat în 
negru, cu pieptul bombat de dantele răvăşite de mâna-i 
neliniştită, intendentul superior se opri cu privirea 
înceţoşată de gânduri în pragul acestei odăi unde de atâtea 
ori venise să guste o fericire aşteptată. 

Această blândeţe mohorâtă, această tristeţe surâzătoare, 
ce înlocuia exaltarea bucuriei, făcură asupra doamnei de 
Belliere, care-l privea de departe, un efect de nedescris. 
Ochiul unei femei ştie să citească toată trufia sau toată 
suferinţa în trăsăturile bărbatului pe care-l iubeşte; s-ar 
zice că, în ciuda slăbiciunii lor, Dumnezeu a fost cu femeile 
mai darnic decât a fost cu celelalte creaturi ale sale. Ele îşi 
pot ascunde simţămintele în faţa bărbatului; bărbatul nu şi 
le poate ascunde pe ale sale. Marchiza ghici dintr-o privire 


toată nenorocirea ministrului. Ghici că-şi petrecuse o 
noapte fără somn, o zi plină de necazuri. Din clipa aceea se 
simţi tare, înțelegând că-l iubeşte pe Fougquet mai presus de 
orice. Se ridică de jos şi se apropie de el: 

— Mi-ai scris azi-dimineaţă? Îi spuse ea? C-ai început să 
mă uiţi şi că eu, fiindcă nu m-ai mai văzut de mult, am 
încetat fără îndoială să mă mai gândesc la dumneata. Am 
venit să-ţi dovedesc că te înşeli, domnule şi asta cu atât mai 
mult cu cât citesc în ochii dumitale un anumit lucru. 

— Care, doamnă? Întrebă Fouquet foarte mirat. 

— Că niciodată nu m-ai iubit atât de mult ca în clipa de 
faţă, tot astfel cum dumneata ar trebui să citeşti în 
hotărârea mea de a veni aici că nu te-am uitat de loc. 

— Oh, dumneata, marchiză? Rosti Fouquet, al cărui nobil 
chip fu luminat o clipă de o rază de bucurie? Dumneata eşti 
un înger şi bărbaţii n-au dreptul să se îndoiască de 
dumneata. Nu le rămâne decât să se umilească şi să ceară 
iertare! 

— Atunci să-ţi fie dată iertarea! 

Fouquet voi să îngenuncheze în faţa ei. 

— Nu? Zise marchiza? Aşază-te alături de mine. Ah, urât 
gând îţi mai trece prin minte! 

— De unde deduci asta, doamnă? 

— Din zâmbetul dumitale, care-ţi tulbură întreaga 
fizionomie. Spune-mi, la ce te gândeşti? Vorbeşte deschis, fii 
sincer, între prieteni nu există taine. 

— Ei bine, doamnă, spune-mi atunci, pentru ce această 
asprime faţă de mine, de trei sau patru luni încoace? 

— Această asprime? 

— Da; nu mi-ai spus oare să nu te mai vizitez? 

— Vai, prietene dragă? Răspunse doamna de Belliere cu 
un suspin adânc? Din cauză că vizita dumitale la mine ţi-a 
pricinuit o mare nenorocire, din cauză că locuinţa mea e 
supravegheată, din cauză că aceiaşi ochi care te-au văzut o 
data te-ar mai putea vedea încă, din cauză că socot mai 
puţin primejdios pentru dumneata să vin eu aici, decât să vii 


dumneata la mine; în sfârşit, din cauză că te găsesc destul 
de nefericit, pentru a nu voi să-ţi sporesc şi mai mult 
nefericirea... 

Fouquet tresări. Aceste cuvinte îi aduceau aminte de 
necazurile de la vistierie, lui, care, cu câteva minute mai 
înainte, nu se gândea decât la speranţele amantului. 

— Nefericit, eu? Bâigui apoi, încercând să zâmbească. 
Într-adevăr, marchiză, cu tristeţea dumitale m-ai face să 
cred că aşa este. Oare aceşti ochi frumoşi nu se uită la mine 
decât ca să mă plângă? Oh, aştept de la ei o altă mângâiere. 

— Nu eu sunt tristă, domnule; priveşte-te în oglindă: 
dumneata eşti. 

— Marchiză, sunt puţin palid, e adevărat, dar din pricina 
prea multor treburi; regele mi-a cerut ieri bani. 

— Da, patru milioane; ştiu asta. 

— Ştii? Strigă Fouquet surprins. Dar cum de o ştii? Abia 
aseară, la joc, după plecarea reginelor şi în prezenţa unei 
singure persoane, regele mi-a... 

— Vezi, deci, că ştiu; asta e de ajuns, nu-i aşa? Ei bine, 
continuă, prietene; regele ţi-a cerut... 

— Ei bine, înţelegi, marchiză, a trebuit să caut banii, apoi 
să-i număr, apoi să-i trec în registre; asta cere timp. De la 
moartea domnului de Mazarin se simte oarecare greutate şi 
încurcătură în serviciul finanţelor. Administraţia mea e 
supraîncărcată; iată pentru ce am vegheat toată noaptea. 

— Cel puţin ai găsit suma? Întrebă cu nelinişte marchiza. 

— Ar fi de mirare, marchiză? Răspunse Fouquet cu 
voioşie? Ca un intendent superior să nu aibă în lăzile lui o 
biată sumă de patru milioane. 

— Da, cred că o ai, sau că o vei avea. 

— Cum adică o voi avea? 

— Nu e mult de când ţi s-au mai cerut două milioane. 

— Mie mi se pare, dimpotrivă, că a trecut un veac de 
atunci. Dar să nu mai vorbim de bani, te rog! 

— Din contră, tocmai despre ei vreau să vorbim, prietene. 

— Oh! 


— Ascultă, n-am venit decât pentru asta aici. 

— Dar ce vrei să spui? Întrebă intendentul superior, ai 
cărui ochi exprimau o mare curiozitate. 

— Domnule, intendenţa superioară e o slujbă pe viaţă? 

— Marchiză! 

— Observă că eu îţi răspund la toate întrebările şi cu 
deplină sinceritate. 

— Marchiză, mă uimeşti, îmi vorbeşti ca un om de afaceri. 

— E foarte simplu: vreau să-mi plasez nişte bani la 
dumneata şi, fireşte, vreau să ştiu dacă prezinţi garanţii. 

— Într-adevăr, marchiză, încep să-mi pierd capul şi nu mai 
ştiu unde vrei să ajungi. 

— Vorbesc cu toată seriozitatea, dragă domnule Fouquet; 
am oarecare fonduri ce mă stingheresc. M-am săturat să tot 
cumpăr pământuri şi vreau să însărcinez pe un prieten să- 
mi pună în valoare banii. 

— Dar asta nu e atât de grabnic, îmi închipui! Zise 
Fouquet. 

— Dimpotrivă, e grabnic, chiar foarte grabnic. 

— Ei bine, vom vorbi despre asta mai târziu. 

— Nu mai târziu, căci banii mei sunt aici. 

Marchiza îi arătă intendentului superior sipetul, apoi îl 
deschise, lăsând să se vadă în el teancuri de bilete şi o 
grămadă de aur. Fouguet se ridicase în aceeaşi clipă ca şi 
doamna de Belliere; rămase câtva timp pe gânduri, pe 
urmă, dintr-o dată, se trase înapoi, păli şi căzu pe un scaun, 
ascunzându-şi faţa în palme. 

— Oh, marchiză, marchiză! Murmură el. 

— Ce este, domnule? 

— Ce crezi oare despre mine, ca să-mi faci un asemenea 
dar? 

— Despre dumneata? 

— Fără îndoială. 

— Dar să vedem ce crezi dumneata însuţi? Spune. 

— Aceşti bani i-ai adus aici pentru mine; mi-i dai fiindcă 
mă ştii la strâmtoare. Oh, nu tăgădui, ghicesc totul. Oare 


nu-ţi cunosc eu inima? 

— Ei bine, dacă îmi cunoşti inima, trebuie să vezi că eu îţi 
ofer inima. 

— Aşadar, am ghicit! Striga Fouquet. Eh, doamnă, într- 
adevăr, nu ţi-am dat niciodată dreptul să mă jigneşti astfel. 

— Să te jignesc! Murmură ea pălind. Ciudată gingăşie 
omenească! Mă iubeşti, mi-ai spus sau nu aşa? Mi-ai cerut 
sau nu, în numele acestei iubiri, reputaţia mea, onoarea 
mea? lar când îţi ofer aceşti bani, mă refuzi! 

— Marchiză, marchiză, ai fost liberă să-ţi păstrezi ceea ce 
numeşti reputaţia dumitale şi onoarea dumitale. Lasă-mi 
libertatea de a le păstra şi eu pe ale mele. Lasă-mă să mă 
ruinez, lasă-mă să cad sub povara urii ce mă înconjoară, 
sub povara greşelilor pe care le-am săvârşit, sub povara 
chiar a remuşcărilor mele; dar, în numele cerului, marchiză, 
nu mă zdrobi sub această ultimă lovitură! 

— Adineauri te arătaseşi lipsit de spirit, domnule Fouquet? 
Zise ea. 

— Se poate, doamnă. 

— lar acum iată-te lipsit de inimă. 

Fouquet îşi apăsă mâna crispată peste pieptul gâfâind. 

— Striveşte-mă, doamnă? Murmură el? N-am ce să 
răspund. 

— 'Ţi-am oferit prietenia mea, domnule Fouquet. 

— Da, doamnă; dar te-ai mărginit la atăt. 

— Ceea ce fac dovedeşte o prietenă? 

— Fără îndoială. 

— Şi respingi această dovadă a prieteniei mele? 

— O resping. 

— Priveşte-mă în faţă, domnule Fouquet. Ochii marchizei 
scânteiară. Îţi ofer dragostea mea. 

— Oh, doamnă! Îngână Fouquet. 

— 'Te iubesc, mă auzi, de multă vreme; femeile au, ca şi 
bărbaţii, falsele lor gingăşii. Te iubesc de mult, dar nu voiam 
să ţi-o spun. 

— Oh! Făcu Fouquet, împreunându-şi mâinile. 


— Ei bine, ţi-o spun acum. Mi-ai cerut această dragoste în 
genunchi, iar eu ţi-am refuzat-o; eram oarbă, cum ai fost şi 
dumneata adineauri. lată iubirea mea, ţi-o ofer întreagă. 

— Da, iubirea, dar numai iubirea. 

— Iubirea mea, fiinţa mea, viaţa mea! Totul, totul, totul! 

— Oh, Doamne! Exclamă Fouquet uluit. 

— Îmi primeşti dragostea? 

— Oh, dar mă striveşti sub greutatea propriei mele 
bucurii! 

— Vei fi mulţumit, spune, spune... Dacă voi fi întreagă a 
dumitale? 

— E cea mai mare fericire! 

— Atunci, ia-mă. Dar, dacă îţi sacrific o prejudecată, 
sacrifică-mi şi dumneata un scrupul. 

— Doamnă, doamnă, nu mă ispiti! 

— Prietene, prietene, nu mă refuza! 

— Oh, ia seama la ceea ce propui! 

— Fouquet, un cuvânt... „Nu...!”. Şi voi deschide această 
uşă? Zise ea, arătând uşa ce dădea în stradă. Şi nu mă vei 
mai vedea. Un alt cuvânt... „Da...!”. Şi te voi urma unde vei 
voi, cu ochii închişi, fără apărare, fără împotrivire, fără 
remuşcări. 

— Elise!... Elise!... Dar acest sipet? 

— E zestrea mea. 

— E ruina ta! Strigă Fouquet, răscolind aurul şi hârtiile. E 
aici un milion... 

— Exact... Podoabele mele, care nu-mi vor mai folosi la 
nimic dacă nu mă iubeşti, care nu-mi vor mai folosi, de 
asemeni, dacă mă vei iubi aşa cum te iubesc eu! 

— Oh, e prea mult, prea mult! Murmură Fouquet. Cedez, 
cedez, fie numai şi pentru a preamări acest devotament. 
Primesc zestrea... 

— Iată şi femeia? Adăugă marchiza, aruncându-se în 
braţele lui. 

Capitolul XXXIII Pe terenul lui Dumnezeu. 


În acest timp, Buckingham şi de Wardes făceau, în bună 
tovărăşie şi într-o înţelegere deplină, drumul de la Paris la 
Calais. 

Buckingham se grăbise să-şi ia rămas bun de la cei de la 
curte, în aşa fel încât întrevederile cele mai importante le 
scurtă cât putu mai mult. Vizitele la Domnul şi la Doamna, la 
regina cea tânără şi la regina văduvă fuseseră reduse la 
una singură pentru toate aceste persoane. Aceasta ca o 
măsură de prevedere luată de regina-mamă, care-l cruța 
astfel de neplăcerea de a mai sta singur de vorbă cu 
Domnul şi de primejdia de a o revedea pe Doamna. 

Buckingham îl îmbrăţişă pe de Guiche şi pe Raoul, 
asigurându-l pe cel dintâi de întreaga lui consideraţie, iar 
pe al doilea de o statornică prietenie, sortită să învingă 
toate piedicile şi să nu se lase zdruncinată nici de 
depărtare, nici de trecerea timpului. 

Carele cu încărcăturile lor plecaseră înainte; el porni la 
drum seara, în trăsură, împreună cu întreaga sa curte. 

De Wardes, nemulţumit că fusese silit să se ţină, ca să 
spunem aşa, de coada acestui englez, căutase în mintea lui 
ageră toate mijloacele spre a scăpa de această povară; dar 
nimeni nu-i dădu nici o mână de ajutor, astfel că se văzu 
nevoit să tragă ponoasele pentru înţepăturile şi pentru 
vorbele lui răutăcioase. Cei cărora li s-ar fi putut destăinui, 
în calitate de oameni de spirit, i-ar fi râs în nas, vorbindu-i 
de superioritatea ducelui. Ceilalţi, mai greu de urnit, dar 
mai cumpăniţi, i-ar fi aruncat în faţă ordinele regelui, care 
opreau duelul. Alţii, în sfârşit şi aceştia erau cei mai 
numeroşi, deşi, din bunătate creştinească sau din mândrie 
naţională, i-ar fi putut da un sprijin, n-aveau chef să 
înfrunte o dizgrație şi cel mult le-ar fi şoptit miniştrilor la 
ureche că plecarea ducelui ar putea degenera într-un mic 
masacru. Astfel că, mai de voie, mai de nevoie, de Wardes 
îşi pregăti lucrurile de drum, luă doi cai şi, urmat de un 
singur lacheu, se îndreptă spre bariera de unde urma să ia 
trăsura lui Buckingham. 


Ducele îşi primi rivalul ca şi cum ar fi legat cea mai plăcută 
cunoştinţă: se strânse ca să-i facă loc în cupeu, îi oferi 
zaharicale, îi acoperi genunchii cu mantia căptuşită cu 
blană de jder, care stătea aruncată pe bancheta din faţă. 
Apoi vorbiră: 

— Despre curte, fără să pomenească nimic de Doamna; 

Despre Domnul, fără să pomenească nimic de căsnicia lui; 

Despre rege, fără să pomenească de cumnata lui; 

Despre regina-mamă, fără să pomenească de nora ei: 

Despre regele Angliei, fără să pomenească de sora lui; 

Despre starea sufletească a fiecărui călător, fără să 
rostească nici un nume primejdios. 

Astfel, călătoria, care se continua în etape scurte, fu 
plăcută. 

Astfel, Buckingham, adevărat francez prin spirit şi prin 
educaţie, fu încântat că-şi alesese un atât de bun însoțitor 
de drum. 

Ospeţe gustoase servite în pripă, întreceri la călărie prin 
frumoasele lunci întâlnite în drum, vânători de iepuri, căci 
ducele îşi luase cu sine ogarii şi timpul se scurgea repede şi 
în voioşie. 

Buckingham se asemăna puţin cu acest minunat fluviu 
Sena, care îmbrăţişează de o mie de ori Franţa în cotiturile 
lui amoroase, înainte de a se hotări să se reverse în ocean. 
Dar, părăsind Franţa, Buckingham ducea şi mai mult dorul 
noii franceze pe care o condusese la Paris; nu era gând care 
să nu-i stârnească o amintire şi, prin urmare, un regret. De 
aceea, când, uneori, se adâncea în gânduri, în ciuda marii 
lui stăpâniri de sine, de Wardes îl lăsa să plutească în 
reveriile sale. Această delicateţe l-ar fi înduioşat de bună 
seamă pe Buckingham şi i-ar fi schimbat dispoziţiile cu 
privire la de Wardes dacă acesta, chiar tăcând din gură, ar 
fi avut o privire mai puţin răutăcioasă şi un zâmbet mai 
puţin fals. Dar ura din instinct e neînfrântă: nimic nu o 
poate stinge; un pumn de cenuşă o acoperă uneori, însă ea 
coace sub această cenuşă cu şi mai multă furie. 


După ce se bucurară de toate petrecerile pe care le 
puteau întâlni pe drum, ajunseră, în sfârşit, la Calais. Era 
către apusul zilei a şasea. Încă din ajun, oamenii ducelui o 
luaseră înainte şi pregătiseră o barcă. Această barcă era 
menită să-i ducă până la iahtul ce rătăcea prin larg, de-a 
lungul coastei, sau se oprea în loc, la două sau trei bătăi de 
tun de țărm, atunci când îşi simţea aripile albe obosite. 
Barca, ducându-se şi venind de câteva ori, avea să care la 
bord toate echipajele ducelui. 

Caii fură urcați în barcă, de aici fură ridicaţi pe puntea 
corăbiei cu ajutorul unor cuşti făcute anume şi căptuşite în 
aşa fel, încât copitele cailor, chiar în momentele de panică 
sau nerăbdare, se loveau de pereţii moi; aceşti pereţi îi 
apărau în acelaşi timp şi de juliturile ce le-ar fi ştirbit 
frumuseţea. Opt din aceste cuşti, puse unele peste altele, 
umpleau fundul corăbiei. După cum se ştie, în timpul 
scurtelor traversări pe mare, caii, tremurând de spaimă, nu 
mănâncă nimic, ba chiar se zbârlesc la vederea celei mai 
bune hrane pe care o primesc cu atâta bucurie pe uscat. 

Încetul cu încetul, întregul echipaj al ducelui fu astfel 
transportat pe iaht şi atunci oamenii lui se reîntoarseră 
pentru a-l vesti că totul era gata şi că, dacă doreşte să se 
îmbarce împreună cu gentilomul francez, nu-i mai aşteaptă 
decât pe ei. Căci nimeni nu-şi închipuia că gentilomul 
francez ar fi putut avea de încheiat cu milordul duce şi alte 
socoteli decât acelea ale prieteniei. Buckingham îi răspunse 
stăpânului bărcii că el ar fi gata de plecare, dar cum marea 
era prea frumoasă, iar sfârşitul zilei făgăduia un apus de 
soare minunat, se gândea să nu se îmbarce decât peste 
noapte, rămânând sa facă, la înserare, o plimbare pe țărm. 
De altfel, adăugă el, aflându-se într-o foarte bună tovărăşie, 
nu avea nici o grabă să se îmbarce pe corabie. Spunând 
acestea, le arătă oamenilor care-l înconjurau măreaţa 
privelişte a cerului împurpurat la orizont şi treptele de nori 
scămoşaţi ce urcau de la discul soarelui până la zenit, 
semănând cu un lanţ de munţi ale căror vârfuri ar fi 


îngrămădite unul într-altul. Toată această învălmăşeală de 
nori era smălțuită la bază cu un fel de spumă însângerată 
ce căpăta culorile opalului şi sidefului pe măsură ce privirea 
se ridica de jos în sus. Marea, la rândul ei, era brăzdată de 
aceleaşi reflexe şi pe fiecare creastă de val albastru 
scânteia un punct de lumină, asemenea unui rubin aşezat în 
raza unei lămpi. Înserarea caldă, miresmele sărate 
îndrăgite de visătorii cu închipuirea aprinsă, vântul de 
răsărit suflând în adieri blânde şi potolite, apoi, în 
depărtare, iahtul profilându-se negru, cu formele lui 
ascuţite, pe fondul cerului împurpurat, iar ici şi colo pânzele 
triunghiulare ale goeletelor înclinate în azur ca nişte aripi 
de pescăruşi ce calcă apa, priveliştea merita, într-adevăr, să 
fie admirată. 

Gloata curioşilor se ţinea după valeţii cu fireturi de aur, 
printre care, zărindu-l pe intendent şi pe secretar, mulţi 
credeau că-l văd pe stăpân şi pe prietenul lui. Cât despre 
Buckingham, îmbrăcat foarte simplu, cu o vestă de mătase 
cenuşie şi cu o haină până la genunchi, de catifea violetă, cu 
pălăria trasă pe ochi, fără decoraţii şi broderii, nu era luat 
în seamă mai mult decât era de Wardes, îmbrăcat în negru 
ca un procuror. 

Oamenii ducelui primiseră însărcinarea să aştepte la țărm 
cu o barcă pregătită pentru transportarea stăpânului lor, 
dar fără a veni să-l ia mai înainte ca el sau prietenul lui să-i 
fi chemat. Orice-ar vedea că se întâmplă! Adăugase el 
apăsând pe aceste cuvinte, în aşa fel ca ele să fie bine 
înţelese. 

După câţiva paşi făcuţi pe plajă, Buckingham îi spuse lui 
de Wardes: 

— Cred, domnule, că a sosit vremea să ne luăm rămas bun. 
Uite, marea se umflă, în zece minute ea se va întinde aşa de 
mult peste nisipul pe care călcăm, încât nu vom mai avea 
unde să punem piciorul. 

— Milord, sunt la dispoziţia dumitale, numai că... 

— Numai că ne aflăm încă pe pământul regelui, nu-i aşa? 


— Asta vream să spun. 

— Ei bine, atunci vino; se află acolo, după cum vezi, un fel 
de insuliţă înconjurată de o apă mică; apa creşte însă 
necontenit şi insuliţa tinde să dispară din minut în minut. 
Această insulă îi aparţine lui Dumnezeu, căci ca se află între 
fluxul şi refluxul mării, astfel că regele n-o are trecută pe 
hărţile sale. O vezi? 

— O văd. Dar acum nu putem să ajungem la ea fără să ne 
udăm la picioare. 

— Da, însă observă că ea formează un dâmb destul de înalt 
şi că apa creşte de jur împrejur, ocolindu-i vârful. Înseamnă 
că ne vom putea întâlni foarte bine pe acea mică scenă. Ce 
părere ai? 

— Eu voi socoti bine ales orice loc unde spada mea va avea 
cinstea de a se încrucişa cu a dumitale, milord. 

— Ei bine, dacă-i aşa, haide. Îmi pare nespus de rău că te 
voi sili să te uzi la picioare, domnule de Wardes, dar va 
trebui, cred, să-i poţi spune regelui: „Sire, nu m-am duelat 
pe pământul maiestăţii voastre”. E poate ceva cam subtil în 
asta, dar, de când cu Port-Royal-ul, dumneavoastră plutiţi în 
subtilităţi. Oh, să nu ne plângem însă, asta vă face să aveţi 
un spirit plin de farmec şi care nu vă aparţine decât 
dumneavoastră, francezilor. Dacă vrei, să ne grăbim, 
domnule de Wardes, căci, iată, marea se umflă şi noaptea se 
lasă. 

— Dacă nu merg mai repede, milord, este fiindcă nu vreau 
să ţi-o iau înainte. Nu te-ai udat, domnule duce? 

— Până acum nu. Dar ia priveşte colo: caraghioşii aceia ai 
mei se tem să nu ne înecăm şi sunt gata să ne sară în ajutor 
cu barca. Iată-i cum saltă pe crestele valurilor şi ce ciudaţi 
par; dar asta îmi dă rău de mare. N-ai vrea să ne întoarcem 
cu spatele la ei? 

— Dacă te vei întoarce cu spatele la ei, vei avea soarele în 
faţă, milord. 

— Oh, soarele e slab la ceasul acesta şi va dispare în 
curând; nu te nelinişti în privinţa asta. 


— Cum doreşti, milord; dacă mi-am spus părerea, am 
făcut-o din delicateţe. 

— Ştiu, domnule de Wardes, şi-ţi apreciez observaţia. Nu 
vrei să ne scoatem hainele? 

— Cum hotărăşti, milord. 

— E mai comod. 

— Atunci, sunt gata. 

— Spune-mi, domnule de Wardes, dar deschis, fără nici o 
jenă, te simţi cumva prost pe nisipul acesta ud, sau te mai 
consideri încă pe teritoriu francez? Dacă da, ne putem bate 
în Anglia sau pe puntea iahtului meu. 

— E foarte bine aici, milord; atât doar, am onoarea de a-ţi 
atrage atenţia, că marea creşte mereu, astfel încât abia 
vom avea timp... 

Buckingham făcu un semn de încuviinţare, îşi scoase haina 
şi-o aruncă pe nisip. De Wardes făcu la fel. Cele două 
trupuri, albe ca nişte stafii pentru cei care le priveau de pe 
țărm, se desenau clare în umbra roşie-violetă ce cobora din 
cer. 

— Pe legea mea, domnule duce, nu vom putea face nici o 
mişcare aici! Zise de Wardes. Nu simţi cum se afundă 
picioarele în nisip? 

— Sunt îngropat până la glezne? Răspunse Buckingham, 
fără să mai vorbesc de apa care ne pătrunde. 

— Eu sunt ud tot... În gardă, domnule duce! 

De Wardes trase spada din teacă. Ducele îl imită. 

— Domnule de Wardes? Spuse atunci Buckingham? Un 
ultim cuvânt, te rog... Mă bat cu dumneata fiindcă nu te 
iubesc, fiindcă mi-ai sfâşiat inima luând în râs o anumită 
pasiune a mea, pe care o mărturisesc în clipa de faţă şi 
pentru care aş fi foarte fericit să-mi dau viaţa. Eşti un om 
rău, domnule de Wardes şi vreau să fac toate sforţările 
pentru a te ucide; căci, simt asta, dacă nu vei muri în 
această luptă, vei face mai târziu mult rău prietenilor mei. 
lată ce aveam să-ţi spun, domnule de Wardes. 

Şi Buckingham salută. 


— Iar eu, milord, iată ce am a-ţi răspunde: nu te-am urât 
mai înainte; dar acum, că ai ghicit cu cine ai de-a face, te 
urăsc şi mă voi strădui din toate puterile mele să te ucid. 

Şi de Wardes îl salută la rându-i pe Buckingham. 

În aceeaşi clipă, spadele li se încrucişară; două fulgere se 
întâlniră în întuneric. Lamele de oţel se căutau, se aşteptau, 
se atingeau. Dar amândoi erau buni spadasini; primele 
mişcări nu duseră la nici un rezultat. 

Noaptea se lăsase repede. Bezna era atât de adâncă, încât 
atacau şi se apărau călăuziţi numai de instinct. Deodată, de 
Wardes simţi că spada lui se oprise în ceva: îl împunsese pe 
Buckingham în umăr. Spada ducelui se lăsă în jos, o dată cu 
braţul. 

— Oh! Făcu el. 

— Atins, nu-i aşa, milord? Zise de Wardes, retrăgându-se 
doi paşi înapoi. 

— Da, domnule, însă uşor. 

— Totuşi, ai ieşit din gardă. 

— E prima senzaţie produsă de fierul rece; dar mi-am 
revenit. Să reîncepem, te rog, domnule. Şi, degajând cu o 
sinistră avântare a spadei, ducele zgârie pieptul 
marchizului. Atins, de asemeni? Zise el. 

— Nu? Răspunse de Wardes, rămânând nemişcat. 

— Nu se poate! Îţi văd cămaşa roşie! Strigă Buckingham. 

— Atunci? Mârâi de Wardes furios? Atunci... Primeşte! 

Şi, fandând cu pricepere, străpunse antebraţul lui 
Buckingham. Vârful spadei trecu printre cele două oase. 
Buckingham îşi simţi braţul drept paralizat; întinse braţul 
stâng, înhăţă spada, gata să-i cadă din mâna amorţită, şi, 
înainte ca de Wardes să se fi pus în gardă, îi străpunse 
pieptul. De Wardes se clătină, genunchii i se îndoiră şi, 
lăsându-şi spada înfiptă în braţul ducelui, căzu în apă, care 
se înroşi cu un reflex mai real decât acela răsfrânt din norii 
amurgului. 

De Wardes nu murise. Dar îşi dădea seama de primejdia 
îngrozitoare ce-l ameninţa: marea avea să-l înghită. Ducele 


simţi şi el primejdia. Cu un efort brusc şi cu un strigăt 
ascuţit de durere, smulse spada înfiptă în braţul lui şi, 
întorcându-se către de Wardes, îl întrebă: 

— Ai murit, marchize? 

— Nu? Răspunse de Wardes cu glasul înăbuşit de sângele 
ce-i năvălea din plămâni spre gâtlej? Dar nu mai am mult. 

— Ei bine, ce-i de făcut? Să vedem, poţi merge? 

Buckingham îl ridică într-un genunchi. 

— Cu neputinţă? Rosti de Wardes. Apoi, recăzând, 
murmură: Cheamă-ţi oamenii, sau mă înec. 

— Haide! Strigă Buckingham. Hei, cei din barcă! Veniţi 
repede, repede! 

Barca începu să înainteze pe apă, dând din toate vâslele. 
Dar marea creştea mai repede decât putea să alerge barca. 
Buckingham văzu că de Wardes era gata să fie acoperit de 
un talaz; cu braţul său stâng, teafăr şi nerănit, îl cuprinse 
de grumaz şi-l trase mai sus. Valul se revărsă până în 
dreptul brâului, dar nu-l putu mişca din loc. Ducele porni 
apoi spre țărm. Dar abia făcu zece paşi, că un al doilea 
talaz, mai mare, mai ameninţător, mai furios decât primul, îl 
lovi în coşul pieptului, îl prăvăli la pământ şi îl acoperi. Apoi, 
la reflux, trupul ducelui şi al lui de Wardes rămaseră întinse 
pe nisip. De Wardes leşinase. 

În acel moment, patru mateloţi ai ducelui, înțelegând 
primejdia, se aruncară în apă şi, într-o secundă, fură lângă 
Buckingham. Mare le fu spaima când îl văzură pe stăpânul 
lor plin de sânge pe măsură ce apa se scurgea de pe el spre 
genunchi şi spre picioare. Voiră să-l ia pe braţe. 

— Nu, nu! Zise ducele. La țărm, marchizul, la țărm! 

— Moarte! Moarte francezului! Strigară surd englezii. 

— Caraghioşilor! Se răsti ducele, rididându-se cu un gest 
superb şi împroşcându-i cu sânge. Supuneţi-vă! Domnul de 
Wardes la țărm, domnul de Wardes la adăpost de orice 
pericol, altfel vă spânzur pe toţi! 

Între timp se apropiase şi barca. Secretarul şi intendentul 
săriră la rândul lor în apă şi veniră lângă marchiz. Acesta 


nu mai dădea semne de viaţă. 

— Veţi răspunde cu capul de acest om! Zise ducele. La 
țarm! Domnul de Wardes la țărm! 

Fu luat pe braţe şi fu dus pe nisipul uscat, unde marea nu 
ajungea niciodată. Câţiva curioşi, precum şi vreo cinci-şase 
pescari, se strânseseră la mal, atraşi acolo de neobişnuitul 
spectacol al celor doi oameni care se duelau în apa ce le 
ajungea până la genunchi. Pescarii, văzând că vine spre ei 
un grup de oameni ducând pe braţe un rănit, intrară şi ei 
până la glezne în apă. Englezii le dădură rănitul în clipa 
când acesta începea să-şi redeschidă ochii. Apa sărată a 
mării şi nisipul mărunt îi pătrunseseră în răni, pricinuindu-i 
dureri de nedescris. 

Secretarul ducelui scoase din buzunar o pungă plină şi i-o 
înmână celui care părea mai vrednic dintre cei de faţă. 

— Din partea stăpânului meu, milordul duce de 
Buckingham? Îi spuse el? Pentru a i se da domnului marchiz 
de Wardes toate îngrijirile ce se pot găsi. 

Şi se reîntoarse, urmat de ai lui, până la barca în care se 
urcase cu mare greutate Buckingham, dar numai după ce 
văzuse că de Wardes era în afară de orice primejdie. 

Marea crescuse şi mai mult; hainele brodate şi cingătorile 
de mătase fură năpădite de apă. Multe pălării fură luate de 
valuri. Cât despre hainele milordului duce şi a lui de 
Wardes, acestea fuseseră împinse de flux până la țărm. De 
Wardes fu înfăşurat în haina ducelui, crezându-se că era a 
lui şi fu dus pe braţe spre oraş. 

Capitolul XXXIV Întreita iubire. 

După plecarea lui Buckingham, de Guiche îşi închipui că 
lumea era acum numai a lui, fără a o mai împărţi cu nimeni. 

Domnul, care nu mai avea nici un motiv să fie gelos şi care, 
de altminteri, se lăsa tot mai mult în voia cavalerului de 
Lorraine, îngăduia în casa lui mai multă libertate decât ar fi 
putut să dorească chiar cei mai pretenţioşi. 

La rândul său, regele, care prinsese gustul de a sta în 
preajma Prințesei, născocea petreceri după petreceri 


pentru a face şederea la Paris cât mai plăcută; astfel că nu 
era zi fără o serbare la Palatul Regal sau fără o recepţie la 
Prinţ. Regele pusese să se facă pregătiri la Fontainebleau, 
unde avea să primească întreaga curte şi toată lumea era 

pe picior de plecare. 

Prinţesa ducea viaţa cea mai ocupată cu putinţă. Glasul ei, 
pana sa, nu mai aveau nici o clipă de răgaz. Convorbirile cu 
de Guiche căpătau încetul cu încetul acel interes în care nu 
se putea să nu se recunoască preludiile marilor pasiuni. 
Când ochii se înduioşează într-o discuţie despre culorile 
stofelor, când petreci un ceas vorbind despre calităţile şi 
parfumul unui flacon sau ale unei flori, sunt în acest soi de 
convorbiri cuvinte pe care toată lumea le aude, dar sunt şi 
gesturi sau suspine pe care nu toată lumea poate să le 
vadă. 

După ce Doamna vorbise destul cu domnul de Guiche, 
vorbea şi cu regele, care venea s-o vadă cu regularitate în 
fiecare zi. Se juca, se făceau versuri, se alegeau devize şi 
embleme; primăvara aceasta nu era numai primăvara 
naturii, era tinereţea unei curţi întregi. 

Regele era tânăr, frumos şi mai galant ca oricine altul. 
Iubea ca un îndrăgostit toate femeile, chiar şi pe regină, 
soţia lui. Dar marele rege era omul cel mai sfios sau cel mai 
rezervat din regatul său, încât nu-şi mărturisise nici măcar 
lui însuşi simţămintele proprii. Această sfială îl reţinea în 
marginile simplei politeţi şi nici o femeie nu putea să se 
laude că era preferată faţă de altele. Se putea presimţi că 
ziua când el îşi va declara imboldurile sufleteşti va fi aurora 
unei noi suveranităţi; dar el nu se declara. Domnul de 
Guiche se folosea de acest lucru, rămânând regele întregii 
curţi amoroase. Se spunea că-i trăsese clopotele 
domnişoarei de Montalais, se spunea că-i sfârâiau călcâiele 
după domnişoara de Châtillon; acum însă aproape că nu se 
mai uita la nici o femeie de la curte. N-avea ochi şi urechi 
decât pentru una singură. De aceea căută pe nesimţite să-şi 
cucerească un loc în casa Domnului, care-l iubea şi-l reţinea 


cât mai mult în preajma lui. Sălbatic din fire, fusese greu de 
ţinut pe loc înainte de venirea Prințesei; după sosirea ei nu-i 
mai venea să părăsească palatul. Lucru care, observat de 
toată lumea, fu înregistrat mai ales de geniul rău al casei, 
cavalerul de Lorraine, căruia Domnul îi arăta o deosebită 
simpatie, fiindcă era totdeauna vesel, chiar şi în răutăţile 
sale şi avea mult duh, ceea ce făcea ca timpul să treacă într- 
un mod mai plăcut. 

Cavalerul de Lorraine, spunem, văzând că de Guiche 
ameninţa să-l îndepărteze, recurse la un mijloc ce nu putea 
da greş. Dispăru, lăsându-l pe Prinţ în încurcătură. În prima 
zi a dispariţiei sale, Domnul aproape nu-i simţi lipsa, căci de 
Guiche era alături şi, în afară de convorbirile cu Doamna, el 
îşi consacră cu eroism ceasurile din zi şi din noapte 
Prințului. A doua zi însă, nevăzând pe niciunul în jurul său, 
Prinţul întrebă unde e cavalerul. I se răspunse că nimeni nu 
ştia nimic. 

De Guiche, după ce-şi petrecuse dimineaţa alegând 
broderii şi franjuri cu Doamna, veni să-l consoleze pe Prinţ. 
Dar după-masă mai erau de cercetat nişte lalele şi de 
prețuit nişte ametiste: de Guiche se reîntoarse în salonul 
Doamnei. 

Prinţul rămase iarăşi singur; era ora când îşi făcea toaleta; 
se pomeni dintr-o dată că e cel mai nenorocit dintre oameni 
şi întrebă din nou dacă se primise vreo veste de la cavaler. 

— Nimeni nu ştie unde ar putea fi găsit domnul cavaler? 
Fu răspunsul care i se dădu. 

Domnul, neştiind cum să-şi mai omoare urâtul, se duse în 
haină de casă şi cu scufie pe cap la Doamna. Aici se aflau o 
mulţime de tineri care râdeau şi şuşoteau în toate colţurile: 
ici un grup de femei chicoteau pe înfundate în jurul unui 
bărbat; dincolo, Manicamp şi Malicorne erau răpiți de 
Montalais, de domnişoara de Ionnay-Charente şi de alte 
două fete vesele. Mai departe, Doamna sta aşezată pe 
perne, iar de Guiche, în genunchi lângă ea, ţinea întinsă 
palma plină de perle şi pietre preţioase, dintre care 


Prinţesa le arăta cu degetul ei subţire şi alb pe cele care-i 
plăceau mai mult. În alt colţ, un cântăreţ din chitară îngâna 
nişte melodii spaniole după care Prinţesa se înnebunea de 
când le auzise cântate, cu o anumită melancolie, pentru 
regina cea tânără: numai că, ceea ce spaniola murmura cu 
pleoapele umezite de lacrimi, englezoaica fredona cu un 
surâs ce lăsa să i se vadă dinţii de sidef. Acest salon, astfel 
populat, prezenta cea mai veselă imagine a plăcerii. 

Intrând, Prinţul fu surprins să vadă acolo atâta lume care 
se distra fără el. Fu atât de gelos, încât nu se putu stăpâni 
să nu strige, ca un copil: 

— Cum, vă veseliţi aici şi eu mă plictisesc singur? 

Vocea lui fu ca o bubuitură de tunet ce întrerupe dintr-o 
dată ciripitul păsărelelor într-un frunziş; se făcu o tăcere 
adâncă. De Guiche sări numaidecât în picioare. Malicorne 
se făcu mic în dosul rochiei domnişoarei de Montalais. 
Manicamp înalţă capul şi luă poziţia şi aerul cel mai 
ceremonios. Chitaristul vâri chitara sub o masă şi trase 
covorul ca să n-o vadă Prinţul. Singură Doamna nu se mişcă 
de la locul ei şi, zâmbindu-i soţului, îi răspunse: 

— Ştiam că e ceasul când îţi faci toaleta. 

— Şi care a fost ales pentru distracţii! Bombăni Prinţul. 

Această replică plină de supărare fu semnalul împrăştierii: 
femeile se risipiră ca un stol de păsări speriate; cântăreţul 
din chitară se topi ca o umbră; Malicorne, apărat de 
Montalais, care-şi întindea poalele rochiei, se strecură în 
dosul unei tapiserii. Cât despre Manicamp, el sări în 
ajutorul lui de Guiche, care, fireşte, rămăsese alături de 
Doamna şi amândoi înfruntară ciocnirea, laolaltă cu 
Prinţesa. Contele era prea fericit ca să se supere pe soţ; dar 
Prinţul era pornit împotriva soţiei lui. Acestuia îi trebuia un 
motiv de ceartă; îl căuta cu tot dinadinsul şi plecarea 
grăbită a celor de acolo, care se veseleau înainte de venirea 
lui şi păreau atât de tulburaţi de prezenţa sa, îi sluji ca 
pretext. 


— Pentru ce fug toţi la ivirea mea? Zise el pe un ton 
mMorocănos. 

Doamna răspunse cu răceală că, de câte ori apare 
stăpânul, familia se retrage la o parte, din respect. Şi, 
rostind aceste cuvinte, ea făcu o strâmbătură atât de 
caraghioasă şi atât de glumeaţă, că de Guiche şi Manicamp 
nu se putură stăpâni şi izbucniră în râs. Prinţesa îi imită. 
Voioşia lor îl cuprinse şi pe Prinţ, care se văzu silit să se 
aşeze, deoarece, râzând, îşi pierdea mult din gravitatea sa. 
În sfârşit, el încetă să râdă, dar mânia îi spori. Era mai 
furios acum, din pricină că se lăsase cuprins de râs, decât 
fusese în clipa când îi văzuse pe ceilalţi râzând. Îl privea pe 
Manicamp cu ochi mari, neîndrăznind să-şi descarce mânia 
pe contele de Guiche. 

Dar la un semn poate prea dispreţuitor, Manicamp şi de 
Guiche ieşiră. Astfel că Prinţesa rămase singură, începu să- 
şi strângă cu un aer trist perlele, fără a mai zâmbi măcar şi 
vorbi încă şi mai puţin. 

— Observ fără nici un fel de greutate? Zise Prinţul? Că 
sunt primit ca un străin la dumneata, doamnă. 

Şi ieşi foarte întărâtat. În cale se întâlni cu Montalais, care 
stătea în aticameră. 

— E plăcut să vină cineva să vă vadă? Zise el? Dar numai 
de la uşă. 

Montalais făcu plecăciunea cea mai adâncă. 

— Nu înţeleg? Zise ea? Ceea ce alteţa voastră regală îmi 
face cinstea de a-mi spune. 

— Spun, domnişoară, că atunci când râdeţi cu toţii în 
apartamentul Doamnei, e musafir nepofitit cel ce nu rămâne 
afară. 

— Alteța voastră regală nu se gândeşte la sine, de bună 
seamă, când spune asta. 

— Dimpotrivă, domnişoară, tocmai despre mine vorbesc, 
tocmai la mine mă gândesc. E limpede, n-am motive să mă 
mândresc cu primirile ce mi se fac aici. Cum, într-o zi când 
la Doamna, adică la mine, se strânge lume şi se face muzică, 


într-o zi când vreau să mă distrez şi eu puţin, toţi fug... Ah, 
am ajuns, aşadar, spaima tuturor, încât toţi se retrag când 
mă văd?... Înseamnă oare că se petrec aici lucruri urâte în 
absenţa mea? 

— Dar? Răspunse Montalais? Nu s-a făcut astăzi nimic în 
plus, monseniore, faţă de ceea ce se face în toate zilele. 

— Cum, în toate zilele se râde aşa? 

— Da, monseniore. 

— În toate zilele sunt aici grupuri ca acelea pe care le-am 
văzut acum? 

— Mereu la fel, monseniore. 

— Şi, în fine, în toate zilele se zdrăngăneşte la strunele 
acelea? 

— Monseniore, chitara s-a întâmplat să fie astăzi; dar când 
n-avem chitară, avem lăute şi flaute; femeile se plictisesc 
fără muzică. 

— Mă rog! Dar bărbaţii aceia? 

— Care bărbaţi, monseniore? 

— Domnul de Guiche, domnul de Manicamp şi ceilalţi. 

— “Toţi fac parte din casa monseniorului. 

— Da, da, ai dreptate, domnişoară. 

Şi Prinţul intră în apartamentele sale. Era foarte abătut. 
Se trânti în cel mai adânc fotoliu, fără a se mai privi în 
oglindă. 

— Unde poate să fie cavalerul? Se întrebă el. 

În apropierea Prințului se afla un valet. Acesta îi auzi 
întrebarea. 

— Nu se ştie, monseniore. 

— Iarăşi acest răspuns!... Primul care-mi va mai răspunde: 
„Nu se ştie”, va fi izgonit de aici. 

Toată lumea, auzind aceasta, fugi din preajma Prințului, 
aşa cum fugise şi din preajma Prințesei. Atunci, Prinţul fu 
cuprins de o furie nespusă. Dădu cu piciorul într-un scrin, 
care se rostogoli pe parchet, sfărâmându-se în treizeci de 
bucăţi. Apoi, cu cel mai mare sânge rece, trecu în galerie şi 
răsturnă rând pe rând un vas de smalţ, un ibric de porfir şi 


un candelabru de bronz. Totul făcu un zgomot asurzitor. 
Oamenii băgară capetele pe uşi. 

— Ce doreşte monseniorul? Cuteză să întrebe cu sfială 
căpitanul gărzilor. 

— Fac muzică? Răspunse monseniorul scrâşnind din dinţi. 

Căpitanul gărzilor trimise să fie chemat în grabă medicul 
alteţei sale regale. Dar, înaintea medicului, sosi Malicorne, 
care-i spuse Prințului: 

— Monseniore, domnul cavaler de Lorraine mă urmează. 

Prinţul îl privi atunci pe Malicorne şi-i zâmbi recunoscător. 
Într-adevăr, cavalerul de Lorraine intra pe uşă. 

Capitolul XXXV Gelozia domnului de Lorraine. 

Ducele de Orleans scoase un strigăt de mulţumire când îl 
zări pe cavalerul de Lorraine. 

— Ah, ce fericire! Exclamă el. Prin ce întâmplare te mai 
putem vedea? N-ai dispărut, aşa după cum se spunea? 

— Ba da, monseniore. 

— Un capriciu? 

— Un capriciu? Eu să am capricii faţă de alteţa voastră? 
Respectul... 

— Lasă încolo respectul, de care nu mi-ai dat dovadă 
niciodată. Te dezleg de el. Pentru ce-ai plecat? 

— Pentru că-i eram întru totul de prisos monseniorului. 

— Fii mai lămurit. 

— Monseniorul are în preajma sa oameni mult mai 
distractivi decât aş putea fi eu. Nu mă simt în stare să lupt; 
de aceea m-am retras. 

— Toată această rezervă n-o văd întemeiată. Care sunt 
oamenii contra cărora nu vrei să lupţi? Guiche? 

— Nu numesc pe nimeni. 

— Dar e absurd! Te stinghereşte Guiche? 

— Nu spun asta, monseniore! Nu mă faceţi să vorbesc, ştiţi 
prea bine că de Guiche este unul dintre prietenii noştri 
buni. 

— Atunci cine? 

— lertaţi-mă, monseniore, dar să schimbăm vorba, vă rog. 


Cavalerul ştia foarte bine că setea şi curiozitatea se aţâţă 
cu atât mai mult atunci când înlături băutura sau 
explicaţiile. 

— Nu, vreau să aflu pentru ce-ai dispărut! 

— Ei bine, am să v-o spun; dar să n-o luaţi în nume de rău. 

— Vorbeşte! 

— Mi-am dat seama că devenisem stânjenitor. 

— Pentru cine? 

— Pentru Doamna. 

— Cum asta? Rosti Prinţul uimit. 

— Foarte simplu: Doamna e poate geloasă de prietenia pe 
care binevoiţi să mi-o acordaţi. 

— "Ţi-a mărturisit-o ea? 

— Monseniore, Doamna nu-mi adresează niciodată 
cuvântul, mai ales de la o vreme încoace. 

— De când? 

— Din clipa când domnul de Guiche, plăcându-i mai mult 
decât mine, e primit la orice oră. 

Prinţul roşi. 

— La orice oră?... Ce înseamnă cuvintele acestea, 
cavalere? Zise el cu asprime. 

— Vedeţi dar, monseniore, că am izbutit să vă supăr? 
Ştiam că aşa are să se întâmple. 

— Nu mă superi, însă rosteşti vorbele cam la repezeală, 
întrucât Doamna îl preferă pe Guiche mai mult decât pe 
dumneata? 

— Nu voi mai spune nimic? Zise cavalerul cu un salut plin 
de ceremonie. 

— Dimpotrivă, vreau să vorbeşti. Dacă te-ai retras din 
pricina asta, înseamnă că eşti gelos. 

— Se cuvine să fii gelos atunci când iubeşti, monseniore; 
oare alteţa voastră nu e gelos pe Doamna? Dacă alteţa 
voastră ar vedea întotdeauna pe cineva în preajma 
Doamnei, pe cineva tratat cu prea multă îngăduinţă, n-ar 
intra la gânduri? Ne apărăm prietenii la fel ca şi iubirea. 


Alteța voastră regală mi-a făcut uneori marea cinste de a 
mă numi prietenul său. 

— Da, da, însă iată încă un cuvânt cu două înţelesuri; 
cavalere, ai astăzi o conversaţie nefericită. 

— Care cuvânt, monseniore? 

— Ai spus cineva tratat cu prea multa îngăduinţă... Ce 
înţelegi dumneata prin această îngăduinţă? 

— Ceva foarte simplu, monseniore? Răspunse cavalerul cu 
o mare voie bună. Astfel, de pildă, când un soţ vede că soţia 
lui cheamă de preferinţă pe cutare sau cutare bărbat lângă 
ea, când acest bărbat se găseşte totdeauna la căpătâiul 
patului ei sau la portiera trăsurii sale, când în marginea 
poalelor rochiilor soţiei se găseşte oricând un locşor unde 
să calce piciorul acestui bărbat, când amândoi se întâlnesc 
în afara subiectelor conversaţiei, când floarea uneia este de 
aceeaşi culoare cu paglica celuilalt, când muzica se face în 
apartament, iar supeul se ia în dormitor, când, la apariţia 
soţului, toţi amuţesc în jurul soţiei, când soţul se pomeneşte 
pe neaşteptate că are drept prieten pe cel mai îndatoritor, 
pe cel mai tandru dintre bărbaţi, deşi, cu opt zile mai 
înainte, acesta părea cel mai puţin al lui... Atunci... 

— Atunci, încheie. 

— Atunci, spun, monseniore, soţul are tot dreptul să fie 
gelos. Dar toate aceste amănunte nu-şi au rostul, ele n-au 
nici o legătură cu ceea ce vorbeam noi. 

Prinţul se frământa, se străduia să răspundă ceva. 

— Nu mi-ai spus totuşi? Sfârşi el prin a rosti? Pentru ce te- 
ai depărtat. Adineauri spuneai c-ai făcut-o de teamă să nu 
stinghereşti pe cineva, ai adăugat chiar c-ai remarcat la 
Doamna o înclinare de a-l favoriza pe de Guiche. 

— Ah, monseniore, n-am spus asta. 

— Ba da! 

— Dar, dacă am spus-o, nu mă gândeam la nimic rău. 

— În sfârşit, te-ai gândit la ceva? 

— Monseniorul mă pune în încurcătură. 


— Nu-i nimic, vorbeşte. Dacă spui adevărul, pentru ce să 
te pun în încurcătură? 

— Eu spun totdeauna adevărul, monseniore, dar şovăi 
mereu când e vorba să repet ceea ce aud de la alţii. 

— Ah, să repeţi... Atunci se pare că s-a spus ceva? 

— Mărturisesc că mi-a vorbit cineva. 

— Cine? 

Cavalerul luă o înfăţişare aproape încruntată. 

— Monseniore? Zise el? Mă supuneţi unei anchete, mă 
trataţi ca pe un acuzat în faţa judecății... Numai că 
zvonurile care zboară pe lângă urechea unui gentilom nu se 
opresc totdeauna acolo. Alteța voastră vrea să dau acestor 
zvonuri însemnătatea unui eveniment? 

— În sfârşit? Adăugă Prinţul cu ciudă? Un fapt e sigur şi 
anume acela că te-ai retras din pricina acestor zvonuri. 

— Trebuie să spun adevărul: mi s-a vorbit despre 
stăruinţele domnului de Guiche pe lângă Doamna, atât şi 
nimic mai mult; o plăcere nevinovată, repet, şi, pe 
deasupra, îngăduită. Monseniorul să nu fie însă nedrept şi 
să nu împingă lucrurile prea departe. Asta nu vă priveşte. 

— Nu mă priveşte când se vorbeşte despre stăruinţele lui 
de Guiche pe lângă Doamna...? 

— Nu, monseniore, nu; şi ceea ce vă spun i-aş spune-o şi 
lui de Guiche însuşi, atât de curată mi se pare curtea pe 
care i-o face Doamnei; i-aş spune-o şi ei însăşi. Dar ştiţi de 
ce mă tem? Mă tem să nu fiu luat drept un gelos din pricina 
favorurilor, când eu nu sunt gelos decât din prietenie. Vă 
cunosc partea slabă, ştiu că, atunci când iubiţi, nu vreţi să 
mai ţineţi seamă de nimic. Or, o iubiţi pe Doamna, şi, de 
altminteri, cine n-ar iubi-o? Urmăriţi bine cercul în care vă 
plimb: Doamna l-a remarcat printre prietenii noştri pe cel 
mai chipeş şi mai atrăgător; ea ne va face să-l privim pe 
acesta în aşa fel, încât îi veţi lăsa pe planul al doilea pe 
ceilalţi. Dispreţul vostru m-ar face să mor; e destul să-l 
îndur pe cel al Doamnei. De aceea, m-am hotărât, 
monseniore, să las locul celui favorit, a cărui fericire o 


invidiez, păstrându-i totuşi o prietenie sinceră şi o sinceră 
admiraţie. Spuneţi, aveţi ceva împotriva acestui fel de a 
privi lucrurile? Este al unui bărbat galant? Purtarea mea e 
vrednică de un prieten adevărat? Răspundeţi-mi măcar un 
cuvânt, acum, după ce m-aţi interogat cu atâta asprime. 

Prinţul se aşezase, îşi ţinea tâmplele în mâini şi-şi răvăşea 
părul cu degetele. După o tăcere destul de lungă pentru ca 
tânărul cavaler să fi putut cântări efectul manevrelor lui 
oratorice, monseniorul se ridică. 

— la să vedem? Zise el? Dar să fii deschis. 

— Ca întotdeauna. 

— Bun! Ştii prea bine că noi am observat ceva în legătură 
cu extravagantul acela de Buckingham. 

— Oh, monseniore, n-o învinovăţiţi pe Doamna, sau vă 
părăsesc pentru totdeauna! Cum, aici aţi ajuns? La 
bănuieli? 

— Nu, nu, cavalere, n-o bănuiesc pe Doamna; dar în 
sfârşit... Văd. Compar. 

— Buckingham era un nebun. 

— Un nebun asupra căruia chiar tu mi-ai deschis ochii. 

— Nu, nu? Protestă cu însufleţire cavalerul? Nu eu v-am 
deschis ochii, ci de Guiche! Oh, să nu confundăm! 

Şi începu să râdă cu acel râs strident ce seamănă cu un 
şuier de năpârcă. 

— Da, da, într-adevăr... Tu spui doar câteva vorbe, pe când 
Guiche se arăta de-a dreptul gelos. 

— Cred şi eu? Adăugă cavalerul pe acelaşi ton? El luptă 
pentru altar şi cămin. 

— Cum ai spus? Întrebă Prinţul cu semeţie şi revoltat de 
această glumă perfidă. 

— Fără îndoială, nu este oare domnul de Guiche primul 
gentilom al casei voastre? 

— În sfârşit? Răspunse Prinţul ceva mai calm? Crezi că 
această pasiune a lui Buckingham a fost observată? 

— Se-nţelege! 


— Ei bine şi zici că şi a domnului de Guiche e observată la 
fel? 

— Dar, monseniore, recădeţi în aceeaşi greşeală; nimeni 
nu spune că domnul de Guiche ar avea vreo pasiune. 

— Bine, bine! 

— Vedeţi, monseniore, ar fi mai bine, de o sută de ori mai 
bine, să mă lăsaţi să dispar, decât să vă stârnesc, cu 
scrupulele mele, nişte bănuieli pe care Doamna le-ar 
considera drept crime şi ar avea dreptate. 

— Ce-ai face în locul meu? 

— Un lucru înţelept. 

— Care? 

— N-aş mai lua în seamă vanitatea acestor epicurieni noi şi 
în felul acesta zvonurile ar cădea de la sine. 

— Voi vedea, voi chibzui. 

— Oh, aveţi destul timp, primejdia nu e mare şi apoinu e 
vorba nici de primejdie, nici de pasiune; e vorba numai de 
teama pe care o am de a vedea că prietenia voastră pentru 
mine slăbeşte. De îndată ce-mi veţi reda încrederea cu 
aceeaşi bunăvoință, nici un alt gând nu-mi va mai trece prin 
minte. 

Prinţul clătină din cap ca şi cum ar fi vrut să spună: „Dacă 
ţie nu-ţi va mai trece, mie îmi va trece!” 

Dar, sosind ora dejunului, monseniorul trimise să fie 
prevenită Doamna. 1 se aduse răspunsul că Doamna nu 
putea să ia parte la masa mare şi că avea să prânzească la 
dânsa. 

— Eu n-am nici o vină? Zise Prinţul. Azi-dimineaţă am 
căzut pe neaşteptate în momentul când se veseleau cu 
muzică, am făcut pe gelosul şi acum sunt pedepsit. 

— Vom lua masa singuri? Zise cavalerul cu un suspin. Îmi 
pare rău de de Guiche. 

— Oh, lui Guiche îi va trece repede supărarea, e o fire 
bună! 

— Monseniore? Spuse deodată cavalerul? Mi-a venit o 
idee: adineauri, în timpul convorbirii noastre, poate că am 


amărât pe alteţa voastră şi v-am trezit anumite bănuieli. Se 
cade să fiu tot eu împăciuitorul... Mă duc să-l caut pe conte 
şi să-l aduc încoace. 

— Ah, cavalere, eşti un suflet minunat! 

— Spuneţi asta ca şi cum aţi fi surprins. 

— Doamne, dar nu eşti în fiecare zi atât de drăguţ! 

— Fie; în schimb, ştiu să îndrept o greşeală pe care am 
săvârşit-o, mărturisiţi! 

— Mărturisesc! 

— Alteța voastră vrea să-mi facă plăcerea de-a aştepta aici 
câteva clipe? 

— Bucuros, du-te... Voi încerca costumul pentru 
Fontainebleau. 

Cavalerul plecă şi îşi chemă oamenii săi cu o mare grijă, ca 
şi cum le-ar fi dat nişte ordine tainice. Toţi porniră în 
diferite direcţii, în timp ce el îşi păstră valetul de cameră. 

— Află? Îi spuse? Dar află numaidecât dacă domnul de 
Guiche nu-i la Doamna. Însă, vezi, cum vei afla asta? 

— Foarte uşor, domnule cavaler: îl voi întreba pe 
Malicorne, care va afla de la domnişoara de Montalais. Dar 
trebuie să vă spun de la început că întrebarea va fi de 
prisos, căci toţi oamenii domnului de Guiche sunt plecaţi: 
probabil că şi stăpânul lor a plecat o dată cu ei. 

— Informează-te totuşi. 

Nu trecură nici zece minute şi valetul de cameră se 
reîntoarse, îl trase într-un chip misterios pe stăpânul său pe 
o scară de serviciu şi-l făcu să intre într-o cămăruţă a cărei 
fereastră dădea spre grădină. 

— Ce s-a întâmplat? Întrebă cavalerul. Pentru ce atâtea 
precauţiuni? 

— Priviţi, domnule? Zise valetul de cameră. 

— Ce? 

— Priviţi acolo jos, sub castan. 

— Bine... Ah, Doamne, îl văd pe Manicamp, care aşteaptă; 
ce aşteaptă oare? 


— Veţi vedea îndată, dacă veţi avea puţină răbdare... Colo, 
acum vedeţi? 

— Văd unul, doi, patru muzicanți cu instrumentele lor şi 
după ei, împingându-i din urmă, pe de Guiche în persoană. 
Dar ce face acolo? 

— Aşteaptă să i se deschidă uşa cea mică de la scara 
doamnelor de onoare; va urca pe acolo la Doamna, unde se 
va auzi o nouă cântare în timpul mesei. 

— E foarte frumos ceea ce-mi spui. 

— Nu-i aşa, domnule? 

— Domnul Malicorne ţi-a spus toate astea? 

— EI însuşi. 

— "Ţine la tine deci? 

— "Ţine la Domnul. 

— Pentru ce? 

— Pentru că vrea să facă parte din casa sa. 

— La naiba, va face! Ce ţi-a dat pentru asta? 

— Taina pe care v-o vând, domnule. 

— 'Ţi-o plătesc cu o sută de pistoli. Ţine! 

— Mulţumesc, domnule... Priviţi, uşa cea mică se deschide 
şi o femeie cheamă muzicanţii înăuntru. 

— E Montalais. 

— Mai încet, domnule, nu rostiţi prea tare acest nume; 
cine spune Montalais, spuse Malicorne. Dacă vă puneţi rău 
cu unul, aveţi de furcă cu celălalt. 

— Bine, n-am văzut nimic. 

— Iar eu n-am primit nimic? Zise valetul vârând punga în 
buzunar. 

Cavalerul, având certitudinea că de Guiche intrase acolo, 
se reîntoarse la Domnul, pe care-l găsi îmbrăcat în costumul 
său splendid, strălucind de bucurie şi de frumuseţe. 

— Se spune? Strigă de Lorraine? Că regele a ales soarele 
ca deviză; adevărul e, monseniore, că vouă vi se potriveşte 
mai bine această deviză. 

— Şi Guiche? 


— De negăsit. A fugit, s-a evaporat. Scandalul vostru de 
azi-dimineaţă l-a speriat. A dispărut de-acasă. 

— Hm, e în stare, neghiobul, să fi luat poşta şi să se fi dus 
la proprietăţile lui. Bietul băiat! Îl vom chema înapoi, lasă. 
Haidem să mâncăm. 

— Monseniore, astăzi e ziua ideilor; mi-a mai venit una în 
cap. 

— Care? 

— Monseniore, Doamna e supărată pe alteţa voastră şi are 
dreptate să fie. Îi datoraţi o scuză; duceţi-vă să mâncaţi 
împreună. 

— Oh, ăsta e un sfat pentru un soţ slab. 

— E pentru un soţ bun. Prințesei îi e urât; va plânge în 
farfurie, va avea ochii roşii. Un soţ care face ca ochii soţiei 
lui să se roşească e un soţ nesuferit. Duceţi-vă, monseniore, 
duceţi-vă! 

— Nu, am spus să mi se aducă masa aici. 

— Haide, haide, monseniore, vom fi trişti amândoi: eu îmi 
voi simţi inima împovărată ştiind că Doamna e singură, iar 
alteţa voastră, oricât de neînduplecat veţi voi să păreţi, veţi 
suspina totuşi. Luaţi-mă şi pe mine la prânzul Doamnei şi va 
fi o surpriză foarte plăcută. Fac prinsoare că vom petrece 
de minune; azi-dimineaţă v-aţi înşelat. 

— Tot ce se poate. 

— Fără nici un poate; e un fapt. 

— Cavalere, cavalere, tu mă sfătuieşti rău! 

— Vă sfătuiesc bine, e în folosul vostru: costumul acesta de 
culoarea panselelor, brodat cu aur, vă vine de minune. 
Doamna va fi mai subjugată de bărbat decât de procedeu. 
Haide, monseniore! 

— M-ai înduplecat, să mergem. 

Prinţul, împreună cu cavalerul, ieşi din apartamentul său 
şi se îndreptă spre acela al Prințesei. Cavalerul şopti la 
urechea valetului său aceste cuvinte: 

— Oameni în faţa uşii celei mici. Nimeni să nu poată fugi 
pe acolo! Repede! 


Şi, urmându-l pe Prinţ, ajunse în anticamera Doamnei. 
Uşierii se pregăteau să dea de veste. 

— Nimeni să nu se mişte? Zise cavalerul zâmbind. 
Monseniorul vrea să facă o surpriză. 

Capitolul XXXVI Prinţul e gelos pe de Guiche. 

Prinţul intră brusc, asemenea oamenilor cu gânduri curate 
şi care cred că fac o plăcere, sau asemenea celor care speră 
să surprindă o taină, ca un trist obol al geloşilor. 

Doamna, îmbătată de primele măsuri ale muzicii, dansa cu 
o patimă nebună, lăsând la o parte dejunul început. 
Dansatorul ei era domnul de Guiche, cu braţele ridicate, cu 
ochii pe jumătate închişi, cu genunchiul pe parchet, ca acei 
dansatori spanioli cu priviri voluptoase, cu gesturi 
mângâietoare. Prinţesa se învârtea în jurul lui, cu acelaşi 
surâs şi cu aceeaşi vrajă aţâţătoare. Montalais admira. Lia 
Valliere, aşezată într-un colţ, privea cu un aer visător. 

E cu neputinţă să redăm efectul pe care-l produse asupra 
acestor oameni fericiţi apariţia neaşteptată a Domnului. 
Este de asemenea cu neputinţă de redat efectul pe care-l 
produse asupra lui Filip vederea acestor oameni fericiţi. 
Contele de Guiche nu mai avu puterea să se ridice de jos; 
Doamna rămăsese la jumătatea pasului şi mişcării sale, fără 
să poată îngâna un cuvânt. Cavalerul de Lorraine, rezemat 
de pervazul uşii, zâmbea ca un om adâncit în cea mai 
nevinovată admiraţie. 

Paloarea prinţului, tremurul convulsiv al mâinilor şi 
piciorului fu primul simptom care-i trezi la realitate pe cei 
de faţă. O mare tăcere urmă după tropotele dansului. 
Cavalerul de Lorraine se folosi de acest răgaz pentru a veni 
să-i salute pe Doamna şi respectiv pe de Guiche, 
prefăcându-se că-i confundă în reverenţele sale cu cei doi 
stăpâni ai casei. Prinţul, apropiindu-se la rândul său, zise cu 
un glas răguşit: 

— Sunt încântat; veneam aici crezând că te găsesc bolnavă 
şi mâhnită, dar te văd prinsă în noi plăceri; într-adevăr, e o 
fericire! Casa mea e cea mai veselă din univers! Apoi, 


întorcându-se către de Guiche, îi spuse: Conte, nu te ştiam 
un dansator atât de iscusit. Şi, revenind la soţia lui: Fii mai 
bună cu mine? 1 se adresă el cu o amărăciune sub care îşi 
ascundea mânia. De câte ori se petrece la dumneata, 
cheamă-mă şi pe mine... Sunt un Prinţ foarte însingurat. 

De Guiche îşi recăpătă sângele rece şi, cu o mândrie 
firească, ce-i stătea atât de bine, zise: 

— Monseniorul ştie că întreaga mea viaţă e în serviciul 
său: oricând va fi vorba să o dau, voi fi gata s-o fac; azi însă, 
nefiind vorba decât de dans, dansez. 

— Şi ai dreptate? Zise Prinţul cu răceală. Şi apoi, doamnă? 
Continuă el? Nu observi că doamnele dumitale îmi răpesc 
prietenii cei mai buni? Domnul de Guiche nu-i al vostru, 
doamnă, e al meu. Dacă vrei să iei masa fără mine, ai 
doamnele. Când mănânc singur, eu am gentilomii mei; nu 
mă lipsi până şi de ei. 

Doamna simţi şi dojana şi lecţia. Roşeaţa îi năpădi dintr-o 
dată obrajii. 

— Domnule? Răspunse ea? Nu ştiam, venind la curtea 
Franţei, că Prinţesele de rangul meu sunt considerate ca 
femeile din Turcia. Nu ştiam că nu le e îngăduit să vadă 
bărbaţi; dar dacă asta îţi e dorinţa, mă voi supune; nu te 
ruşina de loc dacă vrei să pui zăbrele la ferestrele mele. 

Această ripostă, care îi făcu să zâmbească pe Montalais şi 
pe de Guiche, răscoli mânia în inima Prințului, mânie din 
care o bună parte se risipise prin cuvintele ce le rostise. 

— Foarte bine! Zise el pe un ton stăpânit. lată cum sunt 
respectat în casa mea! 

— Monseniore! Monseniore! Murmură cavalerul la 
urechea Prințului, în aşa fel încât toată lumea observă că 
voia să-l potolească. 

— Să mergem! Rosti Prinţul drept orice răspuns, 
trăgându-l pe cavaler după el şi răsucindu-se cu o mişcare 
bruscă, gata aproape s-o îmbrâncească pe Doamna. 

De Lorraine îşi urmă stăpânul până în apartamentul său, 
unde Prinţul nu avu răbdare să se aşeze şi dădu frâu liber 


mâniei ce-i clocotea în piept. Cavalerul îşi ridică ochii în 
tavan, îşi împreună mâinile şi nu scotea o vorbă. 

— Părerea ta? Strigă Domnul. 

— Despre ce, monseniore? 

— Despre tot ce se petrece aici. 

— Oh, monseniore, e grav! 

— E odios! Viaţa nu se poate duce astfel! 

— Într-adevăr, nu e o fericire! Zise cavalerul. Şi tocmai 
sperasem să avem linişte după plecarea nebunului acela de 
Buckingham. 

— Iar acum e şi mai rău! 

— Nu spun asta, monseniore. 

— Nu, dar o spun eu, căci Buckingham nu îndrăznise să 
facă nici pe sfert din ceea ce am văzut astăzi. 

— Ce anume? 

— Să se ascundă pentru a dansa, să se prefacă pentru a 
lua masa în doi. 

— Oh, monseniore, nu, nu! 

— Ba da! Ba da! Strigă Prinţul întărâtându-se singur ca un 
copil răutăcios. Dar nu voi mai îndura asta multă vreme! 
Vreau să se ştie ce se petrece aici! 

— Monseniore, un scandal... 

— La naiba, să mă ruşinez eu, când ei nu se ruşinează faţă 
de mine? Aşteaptă-mă aici, cavalere, aşteaptă-mă! 

Prinţul dispăru în camera alăturată şi-l întrebă pe uşier 
dacă regina-mamă se reîntorsese de la capelă. 

Ana de Austria era fericită: liniştea restabilită în sânul 
familiei sale, o întreagă curte bucuroasă de prezenţa unui 
suveran tânăr şi pornit spre lucruri mari, veniturile statului 
sporite, pacea la graniţe asigurată, totul o făcea să prevadă 
un viitor luminos. Din când în când doar o răscolea amin- 
tirea acelui băiat tânăr pe care-l primise ca o mamă bună şi- 
Il alungase ca una vitregă. Un suspin îi încheie gândul. 
Deodată, ducele de Orleans intră la dânsa. 

— Mamă? Strigă el trăgând cu nerăbdare draperiile în 
urma lui, la uşă? Lucrurile nu mai pot să meargă astfel! 


Ana de Austria îşi ridică frumoşii ei ochi asupra lui şi, cu o 
netulburată blândeţe, îl întrebă: 

— Despre ce lucruri vrei să vorbeşti? 

— Vreau să vorbesc de Doamna. 

— Soţia ta? 

— Da, mamă. 

— Mă prind că nebunul de Buckingham îi va fi trimis vreo 
scrisoare de bun rămas. 

— Ei bine, nu, mamă, nu-i vorba de Buckingham. 

— De cine atunci? Căci bietul băiat era pe punctul de a-ţi 
pune gelozia la încercare şi credeam că... 

— Mamă, Doamna l-a şi înlocuit pe domnul de 
Buckingham. 

— Filip, ce-ţi iese din gură? Rosteşti cuvintele cu prea 
multă uşurătate. 

— Nu, nu. Doamna a întors-o atât de bine, încât sunt încă 
şi mai gelos. 

— Doamne şi pe cine? 

— Cum, n-ai băgat de seamă nimic? 

— Nu. 

— N-ai observat că domnul de Guiche e mereu la ea, 
mereu cu ea? 

Regina îşi pocni palmele şi începu să râdă. 

— Filip? Zise ea? La tine nu mai e vorba de un cusur, eo 
boală. 

— Boală sau cusur, doamnă, eu sufăr. 

— Şi pretinzi că s-ar putea vindeca un rău care există 
numai în închipuirea ta? Vrei să ţi se dea dreptate, deşi 
gelozia ta n-are nici un temei? 

— Ah, iată că reîncepi să spui despre acesta ceea ce 
spuneai şi despre celălalt. 

— Asta, fiul meu? Rosti pe un ton sec regina? Fiindcă ceea 
ce credeai despre celălalt reîncepi să crezi şi despre acesta. 

Prinţul se înclină puţin înţepat. 

— Şi dacă ţi-aş cita fapte? Zise el? Ai crede? 


— Fiul meu, pentru orice alt lucru, în afară de gelozie, te- 
aş crede fără să-mi aduci dovezi; dar când e vorba de 
gelozie, nu-ţi făgăduiesc nimic. 

— Asta e ca şi cum maiestatea ta mi-ar porunci să tac şi m- 
ar scoate din cauză. 

— Câtuşi de puţin; eşti fiul meu şi-ţi datorez toată 
îngăduinţa unei mame. 

— Oh, mărturiseşte-ţi gândul: îmi datorezi toată 
îngăduinţa cuvenită unui nebun. 

— Nu exagera, Filip şi ia seama să nu-mi vorbeşti despre 
soţia ta ca despre o femeie uşuratică... 

— Dar faptele? 

— "Te ascult. 

— Azi-dimineaţă se făcea muzică la Doamna, la ceasurile 
zece. 

— Un lucru nevinovat. 

— Domnul de Guiche stătea de vorbă cu ea, numai ei 
amândoi... Ah, am uitat să-ţi spun că de opt zile el n-o mai 
părăseşte, se ţine de dânsa ca o umbră. 

— Dragul meu, dacă ar fi ceva rău, s-ar ascunde. 

— Bun! Exclamă atunci ducele. Asta aşteptam să-mi spui. 
Ţine minte ce-ai spus! Azi-dimineaţă, zic, i-am surprins şi 
mi-am exprimat fără înconjur nemulţumirea. 

— Fii sigur că asta e de ajuns; ai fost poate chiar prea 
aspru. Soţiile tinere sunt supărăcioase. Mustrându-le 
pentru un rău pe care nu l-au făcut înseamnă adesea să le 
spui că-l puteau face. 

— Bine, bine, aşteaptă! Reţine de asemenea şi ceea ce-ai 
spus acum, doamnă: „Lecţia de azi-dimineaţă e da ajuns şi, 
dacă ar face ceva rău, s-ar ascunde”. 

— Aşa am spus, da. 

— Dar, puţin după aceea, căindu-mă de slăbiciunea mea de 
azi-dimineaţă şi ştiind că Guiche stă supărat la el acasă, m- 
am dus din nou la Doamna. Ghiceşte ce-am găsit acolo? Alte 
muzici şi dansuri şi Guiche? Ascuns acolo! 

Ana de Austria îşi încruntă sprâncenele. 


— O nechibzuinţă? Zise ea. Şi ce-a spus Doamna? 

— Nimic. 

— Dar Guiche? 

— La fel... Ba da... Ela bâlbâit nişte obrăznicii. 

— Şi tu ce crezi, Filip? 

— C-am fost orb, că Buckingham nu era decât un pretext 
şi că adevăratul vinovat e Guiche. 

Ana ridică din umeri. 

— Şi atunci? 

— Vreau ca Guiche să plece din preajma mea, ca şi 
Buckingham şi voi cere asta regelui, afară numai dacă... 

— Dacă? 

— N-ai să faci dumneata această rânduială, doamnă, 
dumneata care eşti atât de înţeleaptă şi de bună. 

— N-o voi face. 

— Cum, mamă? 

— Ascultă, Filip, nu sunt în fiecare zi dispusă să mă cert cu 
oamenii; am autoritate asupra celor tineri, dar nu m-aş 
putea folosi de ea fără să o pierd; de altfel, nimic nu 
dovedeşte că domnul de Guiche ar fi vinovat. 

— Mi-a displăcut. 

— Asta te priveşte. 

— Bine, atunci ştiu ce am de făcut? Zise Prinţul cu 
îndârjire. 

Ana îl privi neliniştită. 

— Şi ce vei face? Întrebă ea. 

— Îl voi îneca în bazin, prima oară când îl voi mai găsi în 
casă la mine. 

După o asemenea crudă ameninţare, Prinţul aşteptă un 
efect de groază. Regina rămase însă nepăsătoare. 

— N-ai decât? Zise ea. 

Filip era slab ca o femeie; începu să urle: 

— Sunt trădat, nimeni nu mă iubeşte! Iat-o şi pe mama 
mea trecând de partea duşmanilor mei! 

— Mama ta vede mai departe decât tine şi nu se osteneşte 
să te mai povăţuiască, fiindcă nu vrei s-o asculţi. 


— Mă voi duce la rege! 

— Asta voiam să-ţi şi spun. Aştept pe maiestatea sa aici, e 
ora sa de vizită. Plânge-te. 

N-apucă să termine, că Filip auzi uşa de la anticameră 
deschizându-se cu zgomot. Îl cuprinse teama. Se desluşeau 
paşii regelui, ale cărui tălpi scârţâiau pe covoare. Prinţul 
dispăru pe o uşiţă, lăsând-o pe regină singură. Ana de 
Austria începu să râdă. Râdea încă în clipa când intră 
regele. El venea, foarte îndatoritor, să afle despre 
sănătatea, cam zdruncinată, a reginei-mame. Venea, de 
asemeni, s-o anunţe ca toate pregătirile pentru călătoria la 
Fontainebleau erau terminate. Văzând-o că râde, se simţi 
mai puţin îngrijorat şi-o întrebă, el însuşi zâmbind, ce 
anume o face să fie atât de veselă. Ana de Austria îi luă 
mâna şi, cu o voce plină de haz, îi zise: 

— Ştii, sunt mândră că am sânge spaniol în vine. 

— Pentru ce, doamnă? 

— Pentru că spaniolele sunt mai cumsecade, cel puţin în 
comparaţie cu englezoaicele. 

— Explică-te. 

— De când te-ai însurat, n-ai avut motiv să-i faci nici o 
mustrare reginei, nu-i aşa? 

— Nu, de bună seamă. 

— Şi s-a scurs destul timp de când te-ai însurat. Fratele 
tău, dimpotrivă, e însurat numai de cincisprezece zile. 

— Şi? 

— Se plânge de Doamna pentru a doua oară. 

— Cum! larăşi Buckingham? 

— Nu, altul. 

— Cine? 

— Guiche. 

— Aşa! Atunci Doamna e o cochetă. 

— Mă tem că da. 

— Sărmanul meu frate! Zise regele zâmbind. 

— Îngădui cochetăria, după câte văd. 


— Când e vorba de Doamna, da; de fapt, Prinţesa nu e 
cochetă. 

— Fie; dar fratele tău îşi va pierde capul din pricina asta. 

— Ce vrea? 

— Să-l înece pe Guiche. 

— Cam violent. 

— Nu râde. Ele deznădăjduit. Gândeşte-te la un mijloc. 

— Ca să-l salvez pe Guiche, bucuros. 

— Oh, dacă fratele tău te-ar auzi vorbind astfel, ar 
conspira împotrivă-ţi, aşa cum a făcut unchiul vostru, 
Domnul, împotriva regelui, părintele tău. 

— Nu. Filip mă iubeşte tare mult şi eu îl iubesc tare mult la 
rândul meu; vom trăi ca buni prieteni. În rezumat, ce 
doreşte de la mine? 

— S-o împiedici pe Doamna de a mai fi cochetă şi pe 
Guiche de a mai fi galant. 

— Numai atât? Fratele meu îşi face o idee prea mare 
despre puterea regală... Să schimbi firea unei femei! Cu un 
bărbat mai treacă-meargă, dar cu o femeie? 

— Cum ai să te descurci? 

— Îi voi spune un cuvânt lui Guiche, care e băiat deştept, 
şi-l voi face să înţeleagă. 

— Dar Doamna? 

— Cu ea e mai greu; un cuvânt nu va fi de ajuns; va trebui 
să-i ţin predici. 

— Lucrul e însă grabnic. 

— Oh, voi căuta să mă zoresc cât mai mult cu putinţă. 
Avem repetiţie de balet astăzi după-masă. 

— Vei ţine predica dansând? 

— Da, doamnă. 

— Şi făgăduieşti o convertire? 

— Voi curma erezia prin convingere sau prin foc. 

— Îţi doresc izbândă! Pe mine să nu mă amesteci însă în 
toate astea? Doamna nu mi-ar ierta-o niciodată; şi, soacră 
fiind, trebuie să mă înţeleg cu nora mea. 


— Doamnă, regele va lua totul asupra lui. Uite, chiar mă 
gândesc. 

— La ce? 

— Ar fi poate mai bine să mă duc eu însumi la Doamna. 

— E puţin cam solemn. 

— Da, dar solemnitatea nu le stă rău predicatorilor şi apoi 
lăutele baletului vor acoperi jumătate din vorbele mele. 
Afară de asta, e nevoie să împiedicăm vreo furie de-a 
fratelui meu... E mai bine să mă grăbesc... Doamna e în 
apartamentele sale? 

— Aşa cred. 

— Motivele neînțelegerilor, te rog. 

— În două cuvinte, iată: mereu muzică... Stăruinţa lui 
Guiche... Bănuieli de ascunzişuri şi urzeli... 

— Dovezi? 

— Niciuna. 

— Bine; mă duc la Doamna. 

Şi regele începu să-şi privească, în oglindă, costumul 
bogat şi faţa care-i strălucea ca diamantele de pe el. 

— Aşadar, Domnul e ţinut la distanţă? Zise el. 

— Oh, focul şi apa nu se gonesc cu mai multă înverşunare! 

— De ajuns, mamă, îţi sărut mâinile... Cele mai frumoase 
mâini din Franţa. 

— Izbuteşte, sire... Fii împăciuitorul acestei căsnicii. 

— Nu mă folosesc de ambasador? Răspunse regele. Prin 
asta vreau să-ţi spun că voi izbândi. 

Şi ieşi râzând, scuturându-şi cu multă atenţie 
îmbrăcămintea, în timp ce se îndrepta spre apartamentul 
Prințesei. 

Capitolul XXXVII Mediatorul. 

Când regele apăru la Doamna, toţi curtenii, pe care vestea 
unei scene conjugale îi împrăştiase prin jurul 
apartamentelor, începură să se simtă pradă celor mai mari 
nelinişti. Chiar se şi stârni în această privinţă o furtună pe 
care cavalerul de Lorraine, în mijlocul grupurilor, o discuta 
cu bucurie în toate elementele ei, îngroşându-le pe cele mai 


slabe şi manevrându-le, conform planurilor lui răutăcioase, 
pe cele mai tari, cu scopul de a produce efectele cele mai 
rele cu putinţă. 

Aşa după cum prevăzuse Ana de Austria, prezenţa regelui 
dădu un caracter solemn evenimentului. Nu era un lucru 
mărunt, în 1662, nemulţumirea Domnului din pricina 
Doamnei şi amestecul regelui în treburile particulare ale 
Domnului. De aceea se văzu cum cei mai îndrăzneţi bărbaţi, 
care-l înconjurau pe contele de Guiche încă din primele 
momente, se depărtau acum de el cu un fel de groază; 
contele însuşi, cuprins de panica celorlalţi, se retrase la el, 
singur. 

Regele intră la Doamna salutând, aşa cum avea obiceiul să 
facă totdeauna. Doamnele de onoare erau înşirate la rând 
în galerie, la trecerea sa. Oricât de preocupat ar fi fost 
maiestatea sa, îşi aruncă totuşi ochiul de stăpân asupra 
acestor două rânduri de tinere şi încântătoare femei ce-şi 
lăsau cu modestie feţele în jos. Toate se înroşiseră simțind 
privirea regelui aţintită asupra lor. Una singură, al cărei păr 
lung cădea în bucle mătăsoase pe cei mai frumoşi umeri din 
lume, una singură era palidă şi abia îşi stăpânea emoția, cu 
toate că prietena ei o îmboldea necontenit cu cotul. Aceasta 
era La Valliere, căreia Montalais se străduia să-i insufle, 
prin semne şi priviri, curajul care ei nu-i lipsea niciodată. 
Regele nu se putu stăpâni să nu întoarcă faţa. Toate 
frunţile, ce abia se ridicaseră, se plecară din nou; numai 
capul acela blond rămase nemişcat, ca şi cum n-ar mai fi 
avut nici o putere şi nici o voinţă. 

Intrând la Doamna, Ludovic o găsi pe cumnata lui întinsă 
pe jumătate peste pernele din camera ei. Aceasta se ridică 
numaidecât şi făcu o reverență adâncă, îngăimând câteva 
cuvinte de mulţumire pentru cinstea ce i se arăta. Apoi se 
aşeză din nou, învinsă de o slăbiciune, prefăcută, fără 
îndoială, căci un colorit fermecător îi îmbujora obrajii, iar 
ochii, din pricina câtorva lacrimi pe care abia şi le ştersese, 
aveau parcă şi mai multă strălucire. 


Regele se aşeză, fără a-i fi scăpat, datorită acelui spirit de 
observaţie ce-l caracteriza, nici dezordinea din cameră, nici 
aceea, tot atât de vădită, de pe chipul Doamnei şi luă un aer 
de voioşie. 

— Sora mea? Zise el? La ce oră vrei să repetăm astăzi 
figurile de balet? 

— Ah, sire? Răspunse ea clătinându-şi încet şi trist capul 
fermecător? Binevoiţi şi iertaţi-mă pentru astăzi; tocmai 
aveam de gând să previn pe maiestatea voastră că astăzi nu 
voi putea lua parte la repetiţie. 

— Cum? Făcu regele cu o surprindere stăpânită? Sora 
mea, eşti cumva indispusă? 

— Da, sire. 

— Atunci să trimit după medicii alteţei tale. 

— Nu, căci medicii nu-mi pot alina cu nimic răul de care 
sufăr. 

— Mă înspăimânţi! 

— Sire, vreau să cer maiestăţii voastre îngăduinţa de a mă 
reîntoarce în Anglia. 

Regele făcu o mişcare. 

— În Anglia? Spune limpede ceea ce vrei să spui, doamnă. 

— O spun fără tragere de inimă, sire? Răspunse cu 
hotărâre nepoata lui Henric al IV-lea. Şi frumoşii ei ochi 
negri scânteiară aprinşi. Da, îmi pare rău că trebuie să-i fac 
maiestăţii voastre mărturisiri de acest fel, dar mă simt prea 
nefericită la curtea maiestăţii voastre şi vreau să mă întorc 
în familia mea. 

— Doamnă, Doamnă! 

Şi regele se apropie. 

— Ascultaţi-mă, sire? Continuă tânăra femeie, recăpătând 
asupra interlocutorului ei puterea de dominare pe care i-o 
dădeau frumuseţea şi firea sa nestăpânită? Eu sunt 
obişnuită cu suferinţa. De tânără încă am fost umilită, am 
fost dispreţuită. Oh, să nu spuneţi că nu-i aşa, sire! Adăugă 
ea cu un surâs. 

Regele se înroşi. 


— Atunci, vă spun, eram gata să cred că Dumnezeu mă 
adusese pe lume pentru asta, pe mine, fiica unui rege 
puternic; dar, fiindcă-i zdrobise tatălui meu viaţa, mie putea 
să-mi zdrobească numai mândria. Am suferit mult, am 
făcut-o să sufere şi pe mama; am jurat însă că dacă 
vreodată Dumnezeu mă va ajuta să-mi duc zilele în 
libertate, fie chiar şi ca o lucrătoare din popor care-şi 
câştigă pâinea prin truda sa, nu voi mai îndura nici cea mai 
mică umilire. Şi ruga mi-a fost ascultată: am recăpătat 
bogăţia cuvenită rangului meu, naşterii mele; am urcat 
până la treptele tronului; am crezut că, aliindu-mă cu un 
principe francez, voi găsi în el o rudă, un prieten, un egal; 
dar constat că n-am găsit decât un stăpân şi asta mă 
revoltă. Mama nu va afla nimic, iar maiestatea voastră, pe 
care o respect şi... O iubesc... 

Regele tresări: nici un glas nu-i sunase încă atât de plăcut 
în urechi. 

— Maiestatea voastră, spun, sire, care ştiţi totul, fiindcă aţi 
venit aici, poate că mă veţi înţelege. Dacă nu mi-aţi fi trecut 
pragul, veneam eu să vă caut. Nu vreau decât libertatea de 
a putea să plec fără îngrădire. Las în seama maiestăţii 
voastre, pe care vă consider un om nobil şi delicat, grija de 
a mă dezvinovăţi şi a mă apăra. 

— Sora mea, sora mea? Bâigui regele, copleşit de acest 
atac atât de direct? Te-ai gândit bine la enorma răspundere 
a planului pe care ţi l-ai făurit? 

— Sire, eu nu stau să mă gândesc, eu simt. Lovită, resping 
din instinct lovitura? lată totul! 

— Dar ce ţi s-a făcut? Să vedem! 

Prinţesa, se vedea bine, voia ca prin această manevră de 
care se folosesc totdeauna femeile, să înlăture orice 
mustrare şi să arunce ea una mai gravă; din acuzată, să 
devină acuzatoare. E semnul neîndoios al vinovăţiei; dar 
prin această întorsătură vădită, femeile, chiar cele mai 
puţin dibace, ştiu să iasă de fiecare dată învingătoare. 
Regele nu băgă de seamă că venise la ea ca s-o întrebe: „Ce 


i-ai făcut fratelui meu?” şi că se rezumase doar a spune: 
„Ce ţi s-a făcut?” 

— Ce mi s-a făcut? Răspunse Doamna. Oh, trebuie să fii 
femeie ca să înţelegi, sire: m-a făcut să plâng. 

Şi cu un deget alb-sidefiu, care nu-şi găsea perechea ca 
fineţe, îşi arătă ochii înlăcrimaţi şi începu din nou să plângă. 

— Sora mea, te rog! Zise regele apropiindu-se şi mai mult, 
pentru a-i lua o mâna pe care ea şi-o lăsă umedă şi 
tremurătoare. 

— Sire, am fost mai întâi lipsită de prezenţa unui prieten al 
fratelui meu. Milordul de Buckingham era pentru mine un 
oaspe plăcut, voios, un compatriot care-mi cunoştea 
obiceiurile, aş spune aproape un însoțitor de-a lungul vieţii, 
căci am petrecut multe zile împreună, alături de ceilalţi 
prieteni ai noştri, în frumosul parc de la Saint-James. 

— Dar, sora mea, Villiers era îndrăgostit de dumneata! 

— Pretext! Şi ce dacă domnul de Buckingham ar fi fost sau 
nu îndrăgostit de mine? Zise ea cu un aer foarte serios. Să 
fie oare un pericol pentru mine un bărbat îndrăgostit?... Ah, 
sire, nu e de ajuns ca cineva să te iubească. 

Şi zâmbi cu atâta drăgălăşenie, cu atâta fineţe, că regele 
simţi inima bătându-i tare, gata să i se spargă în piept. 

— În sfârşit şi dacă fratele meu ar fi gelos? O întrerupse el. 

— Bine, consimt asta, iată un motiv. Dar domnul de 
Buckingham a fost alungat. 

— Alungat?... Oh, nu! 

— Expulzat, respins, trimis înapoi, dacă vă place mai mult, 
sire. Unul dintre primii gentilomi ai Europei s-a văzut silit 
să părăsească în pripă curtea regelui Franţei, a lui Ludovic 
al XIV-lea, ca un om de rând, din pricina unei priviri sau a 
unui buchet de flori. Nu e o laudă pentru curtea cea mai 
galantă... Iertare, sire, uitam că, vorbind astfel, lovesc în 
puterea voastră suverană. 

— Vai de mine! Nu, sora mea, nu eu l-am trimis înapoi pe 
domnul de Buckingham!... Îmi plăcea foarte mult! 


— Nu? Făcu Doamna cu şiretenie. Ah, atunci cu atât mai 
bine! 

Şi accentuă acest cu atât mai bine ca şi cum în locul 
acestor cuvinte ar fi rostit cu atât mai rău. Urmă o tăcere 
de câteva clipe. Prinţesa reluă: 

— Domnul de Buckingham plecat... Ştiu acum pentru ce şi 
prin cine... credeam că-mi voi recăpăta liniştea... Dar nu... 
lată că Domnul găseşte alt pretext; iată că... 

— lată că apare altul? Zise regele cu voioşie. Şi e firesc: 
eşti frumoasă, doamnă, vei fi iubită totdeauna. 

— Atunci? Strigă Prinţesa? Voi fi înconjurată de 
singurătate! Oh, asta vor, asta mi se pregăteşte! Dar nu, 
prefer să mă întorc la Londra. Acolo sunt cunoscută, sunt 
apreciată. Voi avea prietenii mei, fără a mă teme că unii şi 
alţii vor cuteza să spună că îmi sunt amanți. La naiba, urâtă 
bănuială, mai ales din partea unui gentilom! Ah, Domnul a 
scăzut mult în ochii mei de când am văzut, de când am 
constatat că se poartă cu mine ca un tiran. 

— Ei, ei, fratele meu nu e vinovat de altceva decât că te 
iubeşte. 

— Mă iubeşte! Domnul mă iubeşte? Ah, sire... Şi începu să 
râdă cu hohote. Domnul nu va iubi niciodată o femeie? 
Continuă ea? Fiindcă se iubeşte prea mult pe sine; da, din 
nenorocire pentru mine, Domnul face parte din speța cea 
mai rea de geloşi: e gelos fără a iubi. 

— Mărturiseşte totuşi? Zise regele, care începea să se 
pasioneze de această convorbire aprinsă, vioaie? 
Mărturiseşte că Guiche te iubeşte. 

— Ah, sire, eu nu ştiu nimic! 

— Ar trebui să vezi. Un bărbat care iubeşte se trădează. 

— Domnul de Guiche nu s-a trădat. 

— Sora mea, sora mea, îl aperi pe domnul de Guiche! 

— Eu? Nici nu mă gândesc! Oh, sire, atât i-ar mai lipsi 
nefericirii mele, o bănuială din partea voastră! 

— Nu, doamnă, nu? Se grăbi să răspundă regele. Nu te 
mâhni în zadar. Oh, plângi! Te conjur, linişteşte-te! 


Ea plângea însă de-a binelea; lacrimi mari îi curgeau pe 
mâini. Regele îi apucă o mână şi-i sorbi una din aceste 
lacrimi. Ea îl privi cu atâta tristeţe şi cu atâta duioşie, încât 
el îşi simţi inima răpusă. 

— Nu ai nimic cu Guiche? Întrebă regele mai neliniştit 
decât s-ar fi cuvenit să fie în rolul său de mediator. 

— Dar nimic, nimic! 

— Atunci pot să-l îmbunez pe fratele meu. 

— Eh, sire, nimic nu-l va îmbuna. Să nu credeţi că e numai 
gelos. Domnul a fost rău povăţuit şi e o fire bănuitoare. 

— Oricine poate să fie aşa, când e vorba de dumneata. 

Doamna îşi lăsă ochii în jos şi tăcu. Regele făcu la fel, 
ţinându-i însă mereu mâna într-a lui. Această tăcere de o 
clipă dăinui un veac. Doamna îşi retrase încet mâna. Acum 
era sigură de izbândă. Cucerise câmpul de bătălie. 

— Domnul se plânge? Spuse regele cu sfială? Că în loc să 
stai cu el, în locul societăţii lui preferi alte cercuri 
particulare. 

— Sire, Domnul îşi petrece vremea privindu-se mereu în 
oglindă şi punând la cale tot felul de răutăţi împotriva 
femeilor, împreună cu domnul cavaler de Lorraine. 

— Oh, mergi, mi se pare, prea departe! 

— Spun ceea ce este. Observaţii! Veţi vedea, sire, dacă am 
dreptate. 

— Voi observa. Dar, până atunci, ce satisfacţie i-am putea 
da fratelui meu? 

— Plecarea mea. 

— Iar repeţi acest cuvânt? Strigă regele puţin iritat, ca şi 
cum ar fi crezut că în zece minute se produsese o asemenea 
schimbare, încât Doamna ar fi renunţat la ideile ei de mai 
înainte. 

— Sire, nu mai pot să fiu fericită aici? Zise ea. Domnul de 
Guiche îl stânjeneşte pe Domnul. Va fi oare îndepărtat şi el? 

— Dacă va fi nevoie, de ce nu? Răspunse zâmbind Ludovic 
al XIV-lea. 


— Ei bine şi după domnul de Guiche?... Pe care-l voi 
regreta de altfel, vă previn, sire. 

— Ah, îl vei regreta? 

— Fără îndoială! E binevoitor, se poartă cu mine ca un 
prieten, mă distrează. 

— Ah, dacă te-ar auzi Domnul! Rosti regele, nemulţumit. 
Să ştii că nu mă voi mai însărcina să vă împac şi nici nu voi 
mai încerca s-o fac! 

— Sire, în momentul de faţă credeţi că l-aţi putea 
împiedica pe Domnul să fie gelos pe primul venit? Iar eu 
ştiu foarte bine că domnul de Guiche nu e primul venit. 

— Iarăşi! Te previn că, în calitate de frate, voi începe să-l 
urăsc pe domnul de Guiche. 

— Ah, sire? Zise Doamna? Nu vă însuşiţi, vă rog, nici 
simpatiile, nici duşmăniile Domnului. Rămâneţi rege: va fi 
mai bine pentru maiestatea voastră şi pentru toată lumea. 

— Eşti o adorabilă zeflemistă, doamnă şi înţeleg de ce 
chiar şi cei pe care-i batjocoreşti te adoră. 

— De aceea, sire, voi, pe care-l socoteam apărătorul meu, 
treceţi acum de partea celor care mă asupresc? Răspunse 
Doamna. 

— Eu asupritorul dumitale? Ferit-a sfântul! 

— Atunci? Stărui ea cu un aer rugător? Încuviinţaţi 
cererea mea. 

— Dar ce mi-ai cerut? 

— Să mă reîntorc în Anglia. 

— Oh, asta nu, niciodată! Strigă Ludovic al XIV-lea. 

— Sunt, prin urmare, prizonieră? 

— În Franţa, da. 

— Şi atunci, ce trebuie să fac? 

— Ei bine, sora mea, uite, am să-ţi spun. 

— Ascult pe maiestatea voastră ca o slugă umilă. 

— În loc de a prefera anumite intimităţi oarecum 
nepotrivite, în loc să ne creezi îngrijorări cu izolarea 
dumitale, arată-te în mijlocul nostru mereu, nu ne mai 
părăsi; să trăim în familie. De bună seamă, domnul de 


Guiche e un om curtenitor; dar, în sfârşit, dacă noi n-avem 
spiritul său... 

— Oh, sire, ştiţi bine că faceţi pe modestul! 

— Nu, ţi-o jur. Poţi fi rege şi să simţi totuşi că ai mai puţin 
noroc de a plăcea decât cutare sau cutare gentilom. 

— Jur că nu credeţi un singur cuvânt din ceea ce spuneţi, 
sire. 

Regele o privi pe Doamna cu multă tandreţe. 

— Vrei să-mi făgăduieşti un lucru? Zise el. 

— Care? 

— Să nu-ţi mai pierzi în apartamentul dumitale, împreună 
cu străinii, timpul pe care ni-l datorezi nouă. Vrei să facem 
împotriva dușmanului comun o alianţă ofensivă şi 
defensivă? 

— O alianţă cu maiestatea voastră, sire? 

— De ce nu? Oare nu eşti o putere? 

— Dar, sire, sunteţi un aliat credincios? 

— Vei vedea, doamnă. 

— Şi din ce zi va începe această alianţă? 

— De astăzi. 

— Voi întocmi eu tratatul? 

— Foarte bine! 

— Şi maiestatea voastră îl va semna? 

— Orbeşte. 

— Oh, atunci, sire, vă făgăduiesc minuni; sunteţi astrul 
curţii şi când veţi apărea în faţa mea... 

Ei bine? 

— Totul va străluci. 

— Oh, doamnă, doamnă? Zise Ludovic al XIV-lea? Ştii 
foarte bine că întreaga lumină vine de la dumneata şi că 
dacă eu am ales soarele ca deviză, asta e numai o emblemă. 

— Sire, vă măguliţi prea mult aliata; asta înseamnă că 
vreţi s-o amăgiţi? Zise Doamna ameninţându-l pe rege cu 
degetul ei, mustrător. 

— Cum, crezi că vreau să te amăgesc atunci când te 
încredinţez de întreaga mea afecţiune? 


— Da. 

— Şi ce te face să te îndoieşti? 

— Un lucru. 

— Unul singur? 

— Da. 

— Care? Aş fi tare nefericit dacă m-aş vedea învins de un 
singur lucru. 

— Acest lucru nu stă în puterea voastră, sire şi nici chiar în 
puterea lui Dumnezeu. 

— Şi care e acest lucru? 

— Trecutul. 

— Doamnă, nu înţeleg? Zise regele, care înţelesese totuşi 
foarte bine. 

Prinţesa îi luă mâna. 

— Sire? Spuse ea? Am avut nenorocirea de a va displace 
vreme atât de îndelungată, încât am aproape dreptul să mă 
întreb astăzi cum de aţi putut îngădui să vă fiu cumnată. 

— Să-mi displaci? Mi-ai displăcut, dumneata? 

— Haide, nu tăgăduiţi. 

— Dă-mi voie... 

— Nu, nu, mi-aduc aminte bine. 

— Alianţa noastră începe de astăzi? Rosti regele cu o 
însufleţire ce nu era prefăcută. Nu-ţi mai aduce aminte, 
deci, de trecut, aşa cum nu-mi mai amintesc nici eu; mă 
gândesc numai la prezent. Îl am sub ochi, iată-l, priveşte! 

Şi o trase pe Prinţesă în faţa unei oglinzi, în care ea se 
văzu îmbujorată şi frumoasă, atât de frumoasă că ar fi fost 
în stare să sucească şi minţile unui sfânt. 

— Asta n-are importanţă? Zise ea? Asta nu poate fi 
chezăşia unei alianţe trainice. 

— E nevoie să jur? Întrebă regele, ameţit de întorsătura 
plină de vrajă pe care o luase această convorbire. 

— Oh, nu refuz niciodată un jurământ sincer! Zise 
Doamna. E un temei pentru a avea încredere. 

Regele îngenunche pe un covoraş şi luă mâna Doamnei. 
Ea, cu un surâs pe care un pictor nu l-ar putea niciodată 


reda, iar un poet nu l-ar putea decât imagina, îi dădu 
amândouă mâinile, în care el îşi ascunse fruntea 
înfierbântată. Niciunul, nici altul nu putură găsi un cuvânt. 

Regele simţi că Doamna îşi retrage palmele, atingându-i 
uşor obrajii. Se ridică numaidecât şi ieşi din apartament. 
Curtenii îi observă roşeaţa din obraji şi deduseră că scena 
fusese furtunoasă. Dar cavalerul de Lorraine se grăbi să 
spună: 

— Oh, nu, domnilor, fiţi pe pace! Când maiestatea sa e 
furios, se îngălbeneşte. 

Capitolul XXXVIII Sfătuitorii. 

Regele o părăsi pe Doamna într-o stare de mare tulburare, 
pe care abia el însuşi şi-o putea explica. 

Este cu neputinţă, într-adevăr, să se explice jocul tainic al 
acestor simpatii ciudate, care se aprind dintr-o dată şi fără 
vreun motiv întemeiat, după mulţi ani petrecuţi în cea mai 
netulburată linişte, în cea mai desăvârşită nepăsare a două 
inimi sortite să se iubească. De ce Ludovic al XIV-lea o 
dispreţuise, aproape o urâse altădată pe Doamna? De ce 
acum 0 găsea, pe aceeaşi femeie, atât de frumoasă, atât de 
ispititoare şi pentru ce, nu numai că se gândea la ea, dar 
era obsedat de dânsa? Pentru ce, la rândul ei, Doamna, ai 
cărei ochi şi al cărei spirit erau atrase în altă parte, arăta, 
de opt zile, faţă de rege, un fel de favoare ce te ducea cu 
gândul la cele mai strânse intimităţi? 

Nu trebuie să se creadă că Ludovic îşi făurise vreun plan 
de seducere: legătura care o unea pe Doamna cu fratele 
său era, sau cel puţin i se părea, o barieră de netrecut; era 
chiar încă prea departe de această barieră ca să-şi dea 
seama că ea există. Dar pe panta pasiunilor ce cuprind 
inima şi spre care tinereţea ne împinge totdeauna cu 
putere, nimeni nu poate spune unde se va opri, nici măcar 
acela care a cântărit bine, dinainte, toţi sorții de izbândă 
sau de înfrângere. Cât despre Doamna, înclinarea ei către 
rege poate fi explicată uşor: era tânără, cochetă şi dornică 
să stârnească admiraţia. Era una din acele naturi cu porniri 


nestăvilite care, la un teatru, ar fi în stare să sară peste 
cărbuni aprinşi numai pentru a smulge spectatorilor un 
ropot de aplauze. Nu era deci surprinzător că, odată 
pornită pe treptele acestui urcuş, după ce fusese adorată 
de Buckingham, trecuse la de Guiche, care îi era superior 
lui Buckingham, fie numai şi prin acest merit care se 
bucură de multă trecere în ochii femeilor, noutatea; nu era 
deci de mirare, spunem, ca Prinţesa să-şi fi înălţat ambiția 
până la a fi admirată de rege, care era nu numai cel dintâi 
din regat, dar şi unul dintre bărbaţii cei mai frumoşi şi mai 
spirituali. Cât despre subita pasiune a lui Ludovic pentru 
cumnata lui, fiziologia nu ne-ar putea da decât nişte 
explicaţii banale, iar natura ne-ar duce la unele din 
afinităţile ei misterioase. Doamna avea cei mai frumoşi ochi 
negri, Ludovic cei mai frumoşi ochi albaştri din lume. 
Doamna era veselă şi zburdalnică, Ludovic melancolic şi 
potolit. Menite să se întâlnească pentru întâia oară pe 
terenul unui interes şi al unei curiozităţi comune, aceste 
două naturi opuse între ele se aprinseseră prin atingerea 
asperităţilor lor reciproce. Ludovic, întorcându-se la el, îşi 
dădu seama că Doamna era femeia cea mai seducătoare de 
la curte. Doamna, rămânând singură, se gândea, cu 
plăcere, că produsese asupra regelui o impresie puternică. 
Dar acest sentiment, la ea trebuia să fie pasiv, în timp ce la 
rege nu putea fi împiedicat de a izbucni cu toată puterea 
firească spiritului unui tânăr bărbat, mai ales al unui tânăr 
care nu are decât să voiască pentru a-şi vedea împlinite 
toate dorinţele. 

Regele îl anunţă mai întâi pe Domnul că lucrurile s-au 
împăcat, că Doamna avea pentru el cel mai mare respect, 
cea mai sinceră afecţiune, dar că era o fire mândră, 
temătoare chiar şi ale cărei susceptibilităţi trebuiau trecute 
cu vederea. Domnul replică, pe tonul acela dulce-acru pe 
care-l folosea de obicei faţă de fratele său, că el nu putea 
înţelege susceptibilităţile unei femei ale cărei purtări 
meritau, după părerea lui, să fie supuse unei anumite 


cenzuri şi că, dacă cineva are dreptul să se considere rănit, 
acela este el, Domnul, căruia nu i se poate contesta acest 
drept. Dar atunci regele îi răspunse pe un ton destul de viu 
şi care dovedea interesul ce i-l purta cumnatei sale: 

— Doamna e mai presus de orice cenzură, crede-mă! 

— A altora, da, sunt de acord? Zise Prinţul? Dar nu şi de a 
mea, aşa presupun. 

— Ei bine? Ripostă regele? Ţin să-ţi spun, frate, că 
purtările Doamnei nu merită cenzura ta. Da, e fără îndoială 
o femeie tânără, foarte distrată şi foarte ciudată, dar care 
dă dovadă de cele mai bune sentimente. Caracterul englez 
nu e totdeauna bine înţeles în Franţa, dragă frate şi 
libertatea moravurilor engleze îi uimeşte uneori pe cei care 
nu ştiu că această libertate e întemeiată chiar pe inocenţă. 

— Ah? Zise Domnul din ce în ce mai nemulţumit? De 
vreme ce maiestatea ta ia apărarea soţiei mele, pe care eu 
o acuz, înseamnă că ea e nevinovată şi atunci nu mai am 
nimic de spus. 

— Frate? Se grăbi să reia regele, căruia glasul conştiinţei 
îi şoptea în adâncul inimii că Domnul avea întrucâtva 
dreptate? Frate, tot ceea ce spun şi mai ales tot ceea ce fac 
e numai pentru fericirea ta. Am aflat că te-ai plâns de lipsă 
de încredere sau de lipsă de respect din partea Doamnei şi 
nu vreau de loc ca neliniştile tale să se prelungească prea 
mult. Intra în datoriile mele să veghez asupra căminului 
tău, ca şi asupra căminului celui mai umil dintre supuşii 
mei. Şi am văzut, cu cea mai mare plăcere, că temerile tale 
n-au nici un fundament. 

— Dar? Stărui Domnul pe un ton interogativ şi aţintindu-şi 
ochii asupra fratelui său? Ceea ce maiestatea ta a constatat 
referitor la Doamna şi mă închin în faţa înţelepciunii tale 
regale, a verificat oare şi în cazul celor ce-au pricinuit 
scandalul de care mă plâng? 

— Ai dreptate, frate? Zise regele? Voi cerceta. 

Aceste cuvinte cuprindeau un ordin, în acelaşi timp cu o 
consolare. Prinţul înţelese asta şi se retrase. Ludovic se 


duse însă la mama lui; simţea că avea nevoie de o iertare 
mai deplină decât aceea pe care o smulsese de la fratele 
său. 

Ana de Austria n-avea faţă de domnul de Guiche aceleaşi 
motive de a fi îngăduitoare ca faţă de Buckingham. 
Observă, de la cele dintâi cuvinte, că Ludovic nu era dispus 
să fie aspru; ea însă fu. Era unul din vicleşugurile obişnuite 
ale bătânei regine de a ajunge să cunoască adevărul. Dar şi 
Ludovic trecuse de vârsta uceniciei: aproape de un an era 
rege. În acest an avusese destul timp să înveţe să se 
prefacă. Ascultând-o pe Ana de Austria şi lăsând-o să-şi 
dezvăluie toate gândurile, făcând doar câte un semn de 
încuviinţare cu privirea sau cu mâna, se convinse, după 
anumite jocuri ale ochilor, după anumite aluzii uşoare, că 
regina, atât de pricepută în materie de galanterii, ghicise, 
sau cel puţin bănuise slăbiciunea lui pentru Doamna. Dintre 
toţi sfetnicii săi, Ana de Austria trebuia să fie cel mai 
însemnat; dintre toţi rivalii lui, Ana de Austria putea să fie 
cel mai periculos. Ludovic schimbă deci tactica. O învinovăţi 
pe Doamna, îl căină pe Domnul, ascultă ceea ce mama lui 
spunea despre de Guiche, aşa cum ascultase ceea ce 
spusese despre Buckingham. Apoi, când simţi că ea se 
încredinţase că repurtase asupra lui o victorie deplină, o 
părăsi. 

Toată curtea, adică toţi favoriţii şi toţi intimii şi erau mulţi, 
întrucât se aflau acolo cinci stăpâni, se reuniră seara pentru 
repetiţia de balet. 

În acest răstimp, bietul de Guiche îşi mai alină necazurile 
prin cele câteva vizite pe care le primi. Dintre acestea, era 
una de care se temea, dar de care îşi lega şi nădejdea 
aproape în aceeaşi măsură. Era vizita cavalerului de 
Lorraine. Pe la ceasurile trei după-amiază, cavalerul intră la 
conte. Chipul lui era dintre cele mai liniştitoare. Domnul, îi 
spuse el lui de Guiche, devenise foarte voios şi nimeni n-ar fi 
putut spune că vreun nor cât de mic ar fi întunecat 


vreodată cerul conjugal. De altminteri, Domnul nu purta 
niciodată pică nimănui! 

De multă vreme la curte, cavalerul de Lorraine stabilise 
ca, dintre cei doi fii ai lui Ludovic al XIII-lea, Domnul era cel 
care moştenise firea părintească, o fire schimbătoare, 
nehotărâtă, bună în aparenţă, rea în fond, dar cu siguranţă 
nulă pentru prietenii lui. Îi dădu mai ales multe speranţe lui 
de Guiche demonstrându-i că Doamna va ajunge în curând 
să-l ducă de nas pe soţul ei şi că, prin urmare, acela îl va 
conduce pe Domnul, care va izbuti să o conducă pe 
Doamna. La care de Guiche, neîncrezător şi cu prezenţă de 
spirit, răspunse: 

— Da, cavalere, numai că eu o socot pe Doamna foarte 
periculoasă. 

— În ce sens? 

— În sensul că a băgat de seamă că Domnul nu e un 
bărbat care se pasionează după femei. 

— Asta e adevărat? Zise cavalerul de Lorraine râzând. 

— Şi atunci... 

— Ei bine? 

— Doamna alege pe primul venit, făcând din el obiectul 
preferințelor sale şi atrăgându-l pe soţ prin gelozie. 

— Adânc! Adânc! Exclamă cavalerul. 

— Adevărat! Răspunse de Guiche. 

Dar niciunul, nici altul nu-şi mărturisiră gândurile până la 
capăt. De Guiche, în timp ce învinuia astfel caracterul 
Doamnei, în sinea lui îi cerca iertare din adâncul inimii. 
Cavalerul, admirând profunzimea de gândire a lui de 
Guiche, îl îndruma cu ochii închişi spre prăpastie. De 
Guiche îl descusu atunci mai îndeaproape asupra efectului 
produs de scena de dimineaţă şi asupra efectului, mai grav 
încă, produs de scena din timpul mesei. 

— Dar ţi-am mai spus că i-a făcut pe toţi să râdă, în frunte 
cu Domnul! Răspunse cavalerul de Lorraine. 

— Totuşi? Mai aruncă de Guiche o întrebare? Mi s-a vorbit 
de o vizită a regelui la Doamna! 


— Ei bine, e adevărat; Doamna era singura care nu râdea 
şi regele s-a dus la ea spre a o face să râdă. 

— Astfel căâ...? 

— Astfel că nimic nu s-a schimbat în programul zilei. 

— Şi baletul se repetă? 

— De bună seamă. 

— Eşti sigur? 

— Foarte sigur. 

La acest punct al convorbirii celor doi tineri, pe uşa intră 
Raoul, cu fruntea îngândurată. Zărindu-l, cavalerul, care 
avea pentru el, ca pentru orice caracter nobil, o ură 
ascunsă, se ridică în picioare. 

— Atunci, ma sfătuieşti să?... Îl întrebă de Guiche pe 
cavaler. 

— Te sfătuiesc să dormi liniştit, dragul meu conte. 

— Eu însă, de Guiche? Zise Raoul? Îţi dau un sfat cu totul 
deosebit. 

— Care, prietene? 

— Acela de a încăleca pe cal şi de a pleca la una dm 
proprietăţile dumitale; acolo, dacă ţii să urmezi sfatul 
cavalerului, poţi să dormi liniştit şi nestingherit de nimeni, 
oricât îţi va face plăcere. 

— Cum, să plece? Strigă cavalerul făcând pe surprinsul. Şi 
pentru ce-ar pleca de Guiche? 

— Pentru că şi dumneata nu se poate să nu ştii asta, mai 
ales dumneata, pentru că toată lumea a început să 
vorbească despre o scenă care s-ar fi petrecut aici între 
Domnul şi de Guiche. 

De Guiche păli. 

— Nu-i adevărat? Răspunse cavalerul? Nu-i adevărat; iar 
dumneata ai fost rău informat, domnule de Bragelonne. 

— Am fost, dimpotrivă, foarte bine informat, domnule? I-o 
întoarse Raoul? Şi sfatul pe care i-l dau lui de Guiche e un 
sfat prietenesc. 

În timpul acestui schimb de cuvinte, de Guiche, puţin uluit, 
se uita pe rând când la unul, când la celălalt dintre cei doi 


sfătuitori ai lui. Simţea în sinea sa că în momentul acela se 
dădea o luptă de care avea să atârne tot restul vieţii lui de 
aici încolo. 

— Nu-i aşa? Zise cavalerul adresându-i-se contelui? Nu-i 
aşa, de Guiche, că scena n-a fost atât de furtunoasă precum 
pare să creadă domnul viconte de Bragelonne, care, de 
altfel, nici nu era de faţă? 

— Domnule? Stărui Raoul? Furtunoasă ori nu, eu nu 
vorbesc acum de scena în sine, ci de urmările pe care le 
poate avea. Ştiu că Domnul a ameninţat. Ştiu că Doamna a 
plâns. 

— Doamna a plâns? Strigă de Guiche fără voia lui şi 
împreunându-şi mâinile. 

— Ah, ca să vezi! Zise cavalerul râz. Înd. Iată un amănunt 
pe care nu-l ştiam. Hotărât, eşti mai bine informat decât 
mine, domnule de Bragelonne. 

— Şi tocmai fiindcă sunt mai bine informat decât 
dumneata, cavalere, tocmai de aceea insist ca de Guiche să 
plece cât mai departe. 

— Dar nu şi încă o dată nu! Îmi pare rău că te contrazic, 
domnule viconte, dar această plecare n-are nici un rost. 

— E grabnică. 

— Şi pentru ce-ar trebui să plece? Ia să vedem. 

— Dar regele? Regele? 

— Regele? Exclamă de Guiche. 

— Ei da, îţi spun, regele se interesează de această afacere. 

— Ei şi? Zise cavalerul. Regele ţine la de Guiche şi mai ales 
la tatăl său; gândeşte-te că, dacă ar pleca, contele ar 
însemna să mărturisească singur că a săvârşit o faptă urâtă. 

— Cum asta? 

— Fără îndoială, când cineva fuge, dovedeşte că e vinovat 
sau că se teme. 

— Sau că este necăjit ca un om învinuit pe nedrept? Zise 
Bragelonne. Să dăm plecării sale caracterul necazului, 
nimic nu e mai uşor; vom spune că am făcut amândoi tot ce 
ne-a stat în putinţă ca să-l oprim şi dumneata cel puţin nu 


vei minţi. Haide, haide, de Guiche, eşti nevinovat; scena de 
astăzi trebuie să te fi rănit, dragul meu; pleacă, pleacă, de 
Guiche. 

— Ei nu, de Guiche, rămâi? Zise cavalerul? Rămâi tocmai 
fiindcă, aşa cum spunea domnul de Bragelonne, eşti 
nevinovat. lartă-mă încă o dată, viconte, dar nu sunt de 
aceeaşi părere cu dumneata. 

— Crede ce vrei, domnule, dar observă, te rog, că exilul pe 
care de Guiche şi-l va impune singur va fi de scurtă durată. 
Îi va pune capăt oricând va voi şi, întorcându-se dintr-un 
exil voluntar, va regăsi zâmbetul pe toate buzele; pe câtă 
vreme, dimpotrivă, o proastă dispoziţie a regelui poate 
stârni o furtună ale cărei urmări nimeni nu va îndrăzni să le 
prevadă. 

Cavalerul surâse. 

— La dracu, e tocmai ceea ce doresc! Murmură el încet, 
numai pentru sine. 

Şi în acelaşi timp înalţă din umeri. Această mişcare nu-i 
scăpă contelui; el se temea că, dacă va pleca de la curte, ar 
putea să dea impresia că o face de frică. 

— Nu, nu? Strigă el? S-a hotărât! Rămân, Bragelonne! 

— Profet sunt? Zise cu tristeţe Raoul. Nenorocire ţie, de 
Guiche, nenorocire! 

— Şi eu sunt profet, dar nu pentru a proroci nenorocirea; 
dimpotrivă, conte şi îţi spun rămâi, rămâi! 

— Repetiţia de balet va avea totuşi loc, eşti sigur? Îl 
întrebă de Guiche. 

— Absolut sigur. 

— Ei bine, vezi, Raoul? Reluă de Guiche silindu-se să 
zâmbească. Vezi, o curte unde se dansează cu atâta poftă 
nu este o curte posomorâtă, pregătită pentru lupte 
lăuntrice. Hai, mărturiseşte că am dreptate, Raoul! 

Raoul dădu din cap. 

— Nu mai am nimic de spus? Răspunse el. 

— În sfârşit? Întrebă cavalerul, curios de a şti din ce izvor 
căpătase Raoul veştile a căror exactitate se vedea silit să o 


recunoască în sinea lui? Dumneata zici că eşti bine 
informat, domnule viconte; dar cum ai putea fi informat mai 
bine decât mine, care sunt unul din prietenii cei mai 
apropiaţi ai Domnului? 

— Domnule? Răspunse Raoul? În faţa unei asemenea 
declaraţii, mă plec. Da, dumneata trebuie să fii mai bine 
informat, recunosc asta, şi, întrucât un om de onoare nu 
poate să spună altceva decât ceea ce ştie, să vorbească 
altfel decât cum gândeşte, tac, mă socotesc învins şi îţi las 
câmpul de bătaie. 

Şi, într-adevăr, Raoul, ca unul ce părea a nu dori decât 
odihna, se trânti într-un fotoliu larg, în timp ce contele îşi 
chema oamenii ca să-l îmbrace. Cavalerul simţea că timpul 
e înaintat şi-ar fi vrut să plece, dar se temea ca Raoul, 
rămânând singur cu de Guiche, să nu-l îndemne să ia altă 
hotărâre. Aruncă deci în joc ultima lui armă. 

— Doamna va fi strălucitoare? Zise el? Încearcă astăzi 
costumul ei de Pomonă. 

— Ah, aşa-i! Exclamă contele. 

— Da, da? Continuă cavalerul? A dat toate ordinele 
necesare în această privinţă. Ştii, domnule de Bragelonne, 
că regele va întruchipa primăvara? 

— Va fi minunat? Zise de Guiche? Şi iată un motiv mai bun 
decât toate celelalte pe care mi le-ai dat până acum de a 
rămâne: întrucât eu joc rolul lui Vertumniu şi voi dansa în 
pas cu Doamna, nu mai pot pleca fără un ordin al regelui, 
deoarece absenţa mea ar dezorganiza baletul. 

— lar eu? Zise cavalerul? Voi avea un simplu rol de satir 
şchiop; e drept că sunt un dansator prost şi nu am piciorul 
făcut pentru aşa ceva. Domnilor, la revedere! Nu uita coşul 
cu fructe pe care trebuie să i-l oferi Pomonei, conte! 

— Oh, nu voi uita nimic, fii liniştit? Zise de Guiche, foarte 
fericit. 

„Acum sunt sigur că nu va mai pleca”? Îşi spuse cavalerul 
de Lorraine, ieşind pe uşă. 


Raoul, după plecarea cavalerului, nu încercă să-şi mai 
convingă prietenul; îşi dădea seama că s-ar fi ostenit 
degeaba. 

— Conte? Îi spuse el totuşi, cu vocea lui tristă şi 
melodioasă? Conte, te arunci într-o pasiune cumplită. 'Te 
cunosc, eşti o fire nepotolită; aceea pe care o iubeşti e la 
fel... Ei bine, admit pentru o clipă că ea te-ar putea iubi... 

— Oh, niciodată! Strigă de Guiche. 

— De ce spui niciodată? 

— Fiindcă ar fi o mare nenorocire pentru amândoi. 

— Atunci, dragă prietene, în loc de a te privi ca pe un 
nechibzuit, dă-mi voie să te privesc ca pe un nebun. 

— Pentru ce? 

— Eşti pe deplin încredinţat, hai, răspunde-mi cu toată 
sinceritatea, că nu-i vei cere nimic aceleia pe care o iubeşti? 

— Oh, da, sunt foarte sigur de asta! 

— Atunci, iubeşte-o de departe. 

— Cum, de departe? 

— Fără îndoială; ce-ţi pasă că e sau nu e de faţă, de vreme 
ce nu doreşti nimic de la ea? lubeşte un portret, iubeşte o 
amintire. 

— Raoul! 

— Ilubeşte o umbră, o iluzie, o himeră, iubeşte dragostea, 
dând un nume idealului tău. Ah, întorci capul! Intră valeţii, 
nu mai spun nimic. În împrejurări fericite sau nefericite, 
bizuie-te pe mine, de Guiche. 

— La naiba, mă şi bizui! 

— Ei bine, iată tot ce-aveam să-ţi spun. Fă-te frumos, de 
Guiche, fă-te cât mai frumos. Cu bine! 

— Nu vii la repetiţia baletului, viconte? 

— Nu, am de făcut o vizită în oraş. Îmbrăţişează-mă, de 
Guiche. Cu bine! 

Reuniunea avea loc la rege. Reginele mai întâi, apoi 
Doamna, câteva doamne de onoare alese şi un mare număr 
de curteni, de asemenea aleşi, precedau exerciţiile de dans 
prin conversații pline de spirit, cum ştiau să facă oamenii pe 


vremea aceea. Niciuna dintre doamnele invitate nu 
îmbrăcase costumul de serbare, aşa cum prevăzuse 
cavalerul de Lorraine; dar se vorbea mult despre bogatele 
şi ingenioasele desene făcute de diferiţi pictori pentru 
baletul semizeilor. Astfel erau numiţi regii şi reginele al 
căror Pantheon avea să fie Fontainebleau. 

Domnul intră ţinând în mână desenul ce înfăţişa 
personajul pe care avea să-l joace el; avea încă fruntea 
puţin întunecată. Reverenţa pe care o făcu în faţa tinerei 
regine şi a mamei sale fu plină de curtoazie şi afecţiune. O 
salută apoi aproape cavalereşte pe Doamna şi se răsuci pe 
călcâie. Acest gest şi această răceală fură remarcate. 

Domnul de Guiche o despăgubi însă pe Prinţesă printr-o 
privire învăpăiată şi Doamna, trebuie să o spunem, 
ridicându-şi pleoapele, îl răsplăti cu o înflăcărare însutită. 
Trebuie să o spunem, de asemeni, că niciodată de Guiche 
nu fusese atât de frumos, iar privirea Doamnei iluminase 
parcă şi mai mult chipul fiului mareşalului de Grammont. 
Cumnata regelui simţea o furtună bubuind deasupra 
capului ei; mai simţea apoi că în cursul acestei zile, atât de 
bogată în prevestirea unor întâmplări viitoare, săvârşise, 
faţă de cel care o iubea cu atâta aprindere şi pasiune, o 
nedreptate, dacă nu o gravă trădare. Acum i se părea că 
sosise momentul când trebuia să dea socoteală, în faţa 
bietului sacrificat de această nedreptate din timpul 
dimineţii. Inima Doamnei bătea tare şi bătea pentru de 
Guiche. Contele era deplâns cu toată sinceritatea, contele o 
preocupa mai mult decât oricine. Nu mai era vorba de 
Domnul, de rege, de milordul Buckingham. De Guiche 
singur îi stăpânea acum toate gândurile şi toate 
simţămintele. 

Totuşi, Domnul era şi el un bărbat destul de frumos; dar 
nu putea fi asemuit contelui. Căci, se ştie şi toate femeile o 
spun, e totdeauna o mare deosebire între frumuseţea 
amantului şi aceea a soţului. Or, în situaţia de faţă, după 
retragerea Domnului, după acea reverență plină de 


curtoazie şi afecţiune făcuta tinerei regine şi reginei-mame, 
după acel salul rece şi cavaleresc adresat Doamnei şi care 
fusese remarcat de toţi curtenii, după toate acestea, 
spunem, în reuniunea de la rege, amantul câştigă mult faţă 
de soţ. Domnul însă era prea mare senior ca să ţină seama 
de acest amănunt. Nimic nu produce mai mult efect decât o 
idee bine fixată despre superioritate, când e vorba să arăţi 
inferioritatea unui om care are această părere despre el 
însuşi. 

Regele se ivi. Toată asistenţa urmărea desfăşurarea 
evenimentelor în privirea ce începea să dea tonul, întocmai 
ca sprânceana lui lupiter Fulgerătorul. 

Ludovic n-avea nimic din tristeţea fratelui său; el era 
strălucitor. Cercetând o parte din desenele ce i se arătau 
din toate părţile, îşi exprimă părerile sau criticile, făcând 
fericiţi sau nefericiţi cu un singur cuvânt. Deodată, privirea 
lui, care aluneca pieziş către Doamna, observă muta 
corespondenţă statornicită între Prinţesa şi conte. Buzele 
regale se încleştară şi când se redeschiseră o făcură pentru 
a da glas unor fraze banale. 

— Doamnelor? Zise regele, înaintând spre regine? Am 
primit ştirea că totul e pregătit la Fontainebleau, aşa după 
cum am dispus. 

Un murmur de încântare se stârni în grupuri. Regele citi 
pe feţele tuturor dorinţa vie de a primi o imitație pentru 
serbare. 

— Voi pleca mâine? Adaugă el. 

Tăcere adâncă în sânul adunării. 

— Şi invit? Termină regele? Persoanele care mă înconjoară 
să se pregătească pentru a mă însoţi. 

Zâmbetul însenină toate feţele. Numai aceea a Domnului 
îşi păstra caracterul de proastă dispoziţie. Atunci începură 
să se perinde prin faţa regelui şi a doamnelor seniorii care 
se grăbeau să-i mulţumească maiestăţii sale pentru marea 
cinste a invitaţiei. Când îi veni rândul lui de Guiche, regele îi 
spuse: 


— Ah, domnule, nu te văzusem aici! 

Contele făcu o plecăciune. Doamna păli. De Guiche dădu 
să deschidă gura pentru a-şi exprima şi el mulţumirea. 

— Conte? Zise regele? Iată vremea când se fac ultimele 
însămânţări. Sunt sigur că agricultorii dumitale din 
Normandia vor fi fericiţi să te vadă la proprietăţile domniei 
tale. 

Şi, după acest atac brutal, regele îi întoarse spatele 
nenorocitului conte. Fu rândul lui de Guiche să pălească; 
făcu doi paşi spre rege, uitând că nu se cade a i se vorbi 
maiestăţii sale fără a fi întrebat. 

— Poate că n-am înţeles bine? Bolborosi el. 

Regele întoarse uşor capul şi, cu acea privire rece şi 
neclintită ce cade ca o spadă nemiloasă în inima celor 
dizgraţiaţi, el repetă rar, pronunţând cuvintele unul câte 
unul: 

— Am spus proprietăţile domniei tale! 

O sudoare de gheaţă năpădi fruntea contelui, iar mâinile i 
se deschiseră, lăsând să-i cadă pălăria pe care o ţinea între 
degetele-i tremurătoare. Ludovic căută privirea mamei sale, 
ca pentru a-i arăta că se purtase ca un adevărat stăpân. 
Apoi căută privirea triumfătoare a fratelui său, ca pentru a-l 
întreba dacă răzbunarea îi era pe plac. În sfârşit, îşi 
îndreptă ochii asupra Doamnei. Prinţesa zâmbea şi vorbea 
cu doamna de Noailles. Ea nu auzise nimic, sau mai curând 
se prefăcea că nu auzise nimic. Cavalerul de Lorraine 
privea de asemeni cu una din acele stăruinţe duşmănoase 
ce par a da căutăturii unui om puterea pârghiei care 
smulge, ridică şi aruncă departe un obstacol. 

Domnul de Guiche rămase singur în cabinetul regelui; 
toată lumea dispăruse. Prin faţa ochilor săi, de om 
nenorocit, dansau doar nişte umbre. Deodată se smulse din 
cruda deznădejde ce pusese stăpânire pe el şi alergă cu 
răsuflarea tăiată să se închidă în apartamentul său, unde 
Raoul, credincios sumbrelor lui presimţiri, îl aştepta însă. 


— Ei bine? Murmură acesta văzându-şi prietenul intrând 
cu capul gol, cu privirea rătăcită, cu mersul împleticit. 

— Da, da, e adevărat, da... 

De Guiche nu putu spune mai mult; căzu istovit pe perne. 

— Şi ea?... Întrebă Raoul. 

— Ea! Strigă nefericitul conte ridicând spre cer un pumn 
încleştat de furie. Ea...! 

— Ea ce spune? 

— Spune că rochia îi vine bine. 

— Şi ce face? 

— Râde. 

Un hohot zănatic de râs zgudui toţi nervii bietului 
surghiunit. Apoi el căzu pe spate? Era zdrobit. 

Capitolul XXXIX Fontainebleau. 

De patru zile, toate încântările reunite în minunatele 
grădini de la Fontainebleau făceau din această reşedinţă un 
cuib de desfătări. 

Domnul Colbert se întrecea pe sine însuşi... Dimineaţa, 
socoteala cheltuielilor de peste noapte; ziua programe, 
probe, angajări, plăţi. Strânsese patru milioane şi le folosea 
cu o chibzuială savantă. Se îngrozea cât de mult bănet 
înghiţeau scenele mitologice. Un silvan, o driadă nu costa 
mai puţin de o sută de livre pe zi. Costumul fiecăruia se 
ridica la trei sute de livre. Pulberea şi pucioasa care se 
ardeau în focurila de artificii atingeau în fiecare noapte o 
sută de mii de livre. Mai erau apoi iluminaţiile pe marginea 
ochiurilor de apă, ce consumau şi ele treizeci de mii de livre 
pe seară. 

Serbările păreau însă falnice. Colbert nu-şi mai încăpea în 
piele de bucurie. Îi vedea în orice clipă pe Doamna şi pe 
rege ieşind la vânătoare sau pentru recepţia personajelor 
fantastice, solemnităţi ce se repetau de cincisprezece zile în 
continuu şi făceau să strălucească tot mai mult spiritul 
Doamnei şi dărnicia regelui. Căci Doamna, eroina serbării, 
asculta oraţiile reprezentanţilor unor popoare necunoscute, 
garamanţi, sciți, hiperboreeni, caucazieni şi patagoni, ce 


păreau că ies din măruntaiele pământului pentru a veni să-i 
facă urări, iar regele dăruia fiecărui ales al acestor noroade 
câte un diamant sau câte un alt obiect de preţ. Şi atunci, 
solii aceştia îi asemuiau, în versuri mai mult sau mai puţin 
groteşti, pe rege cu Soarele, pe Doamna cu Febe, sora lui, 
fără a pomeni nimic de regina sau de Domnul, ca şi cum 
regele ar fi fost însurat cu doamna Henriette a Angliei şi nu 
cu infanta Maria-lereza. 

Fericita pereche, ţinându-se de mâini, strângându-şi abia 
simţit degetele, sorbea cu înghiţituri mari băutura aceasta 
atât de dulce a măgulirii, pe care o aţâţa tinereţea, 
frumuseţea, puterea şi iubirea. 

Fiecare personaj de la Fontainebleau se mira de marea 
înrâurire pe care Doamna o căpătase asupra regelui. 
Fiecare îşi spunea în şoaptă că Doamna era adevărata 
regină. Şi, într-adevăr, regele întărea aceste ciudate 
presupuneri prin fiecare gând al lui, prin fiecare cuvânt, 
prin fiecare privire. Îşi lega toate dorinţele, îşi căuta 
inspiraţiile în ochii Doamnei şi când Prinţesa binevoia să 
zâmbească, el se îmbăta de bucuria sa. Dar Doamna, la 
rândul ei, se îmbăta oare în aceeaşi măsură de puterea ei, 
văzând că toată lumea îi cade la picioare? N-ar fi putut s-o 
spună nici ea singură; dar ceea ce ştia bine era ca nu avea 
nici o dorinţă, că se simţea nespus de fericită. 

Din toate aceste schimbări, al căror izvor se afla în voinţa 
regală, rezulta că Domnul, în loc să fie al doilea personaj al 
regatului, devenise în realitate al treilea. Era mai rău decât 
pe vremea când de Guiche îşi suna chitarele sale în 
apartamentul Doamnei. Atunci Domnul avea cel puţin 
satisfacția de a-l pune la respect pe cel care-l stingherea. 
Acum însă, după plecarea rivalului, izgonit de fratele său 
regele, Domnul purta pe umeri un jug cu mult mai greu 
decât înainte. 

În fiecare seară, Doamna se reîntorcea la dânsa istovită. 
Călăria, băile în Sena, spectacolele, mesele întinse sub 
frunzare, balurile pe marginea marelui canal, concertele ar 


fi fost de ajuns ca să omoare nu o femeie firavă şi plăpândă, 
dar chiar şi pe cel mai robust elveţian de la castel. E 
adevărat că atunci când e vorba de dansuri, de concerte, de 
plimbări, o femeie e cu mult mai rezistentă decât cel mai 
voinic fiu al celor treisprezece cantoane. Dar, oricât de 
întinse ar fi puterile unei femei, ele au un capăt şi nu pot 
ţine mult timp piept unui asemenea trai. 

Cât despre Domnul, el nu avea nici măcar mulţumirea de a 
o vedea pe Doamna abdicând de la regalitatea ei seara. 
Căci, noaptea, Doamna locuia în pavilionul regal, împreună 
cu regina cea tânără şi cu regina-mamă. 

E de la sine înţeles că domnul cavaler de Lorraine nu-l 
părăsea nici o clipă pe Domnul şi se grăbea să toarne o 
picătură de fiere peste fiecare rană primită de acesta. Aşa 
se face că Domnul, care la început, după plecarea lui de 
Guiche, se simţise vesel şi întinerit parcă, recăzu în 
melancolic la trei zile după instalarea curţii la 
Fontainebleau. 

Dar iată că într-o zi, pe la ceasurile doua, Domnul, care se 
sculase târziu şi pusese mai multă grijă ca de obicei în 
ţinuta sa, iată că Domnul, care nu auzise vorbindu-se încă 
nimic despre programul din ziua aceea, făcu planul să-şi 
strângă curtea sa în jurul lui, pentru a se duce cu Doamna, 
să supeze la Moret, unde avea o frumoasă casă de ţară. Se 
îndreptă, deci, spre pavilionul reginelor şi intră, foarte 
nedumerit că nu întâlneşte în cale nici un om din serviciul 
regal. Pătrunse singur în apartament. O uşă se deschidea la 
stânga, spre dormitorul Doamnei, una la dreapta, spre 
dormitorul tinerei regine. În camera soţiei lui, Domnul află, 
din gura unei subrete care îşi vedea acolo de treaba ei, că 
toată lumea plecase la ceasurile unsprezece să se îmbăieze 
în Sena, ca plecarea se făcuse cu mare alai, că toate 
acestea se întâmplaseră de mai bine de un ceas. „Bun! Îşi 
zise Domnul. Ideea e fericită. E o căldură înăbuşitoare, deci 
mă voi scălda bucuros şi eu.” Şi îşi strigă oamenii... Nimeni 
nu se ivi. Chemă pe cineva de la Doamna; toţi erau plecaţi. 


Cobori la grajduri. Un rândaş îi spuse că nu se mai găsea 
nici o trăsură, nici o caleaşcă. Atunci ceru să fie înşeuaţi doi 
cai, unul pentru el, unul pentru valetul său de cameră. 
Rândaşul îi răspunse foarte respectuos că nu mai avea nici 
un cal. Domnul, galben de mânie, se urcă din nou în 
apartamentul reginelor. Se duse până la camera de 
rugăciune a Anei de Austria. De acolo, prin draperia 
desfăcută, o zări pe tânăra lui cumnată îngenuncheată în 
faţa reginei-mame; se părea că avea ochii plini de lacrimi. 
Nu fusese nici văzut, nici auzit. Se apropie tiptil de draperie 
şi trase cu urechea: spectacolul acestei dureri îi stârni 
curiozita-tea. Regina cea tânără nu numai că plângea, dar 
se plângea. 

— Da? Spunea ea? Regele mă tratează cu nepăsare, 
regele nu mai ştie decât de petreceri şi petreceri la care eu 
nu iau parte niciodată. 

— Răbdare, răbdare, fiica mea? Răspunse Ana de Austria 
în spaniolă. 

Apoi, tot în limba spaniolă, ea adăugă câteva sfaturi pe 
care Domnul nu le înţelese. Regina cea tânără răspundea 
prin învinuiri amestecate cu lacrimi şi suspine, printre care 
Domnul desluşea adesea cuvântul banos pe care Maria- 
Tereza îl rostea cu furie şi dispreţ. „Băile? Îşi spuse 
Domnul? Băile. S-ar părea că are ce are cu băile.” Şi se 
străduia să lege între ele frânturile de fraze pe care izbutea 
să le înţeleagă. Ajunse astfel să vadă că regina plângea 
amarnic şi că, dacă Ana de Austria n-o putea mângâia, 
încerca cel puţin să o mângâie. 

Domnul se temea să nu fie surprins ascultând la uşă, de 
aceea tuşi uşor. Cele două regine întoarseră capetele, 
amândouă deodată. Domnul intră. Când îl văzu pe Prinţ, 
tânăra regină se ridică repede şi-şi şterse ochii. Domnul ştia 
prea bine ce se petrece acolo pentru a nu întreba nimic, 
ştia prea bine să fie politicos pentru a rămâne mut, deci 
salută numai. Regina-mamă îi zâmbi cu drăgălăşenie. 

— Ce vrei, fiul meu? Întrebă ea. 


— Eu?... Nimic?... Se bâlbâi Domnul. Căutam... 

— Pe cine? 

— Mamă, o căutam pe Doamna. 

— Doamna e la scăldătoare. 

— Dar regele? Zise Domnul pe un ton care o făcu pe 
regină să se cutremure. 

— Şi regele, dimpreună cu toată curtea? Răspunse Ana de 
Austria. 

— Atunci, dumneata, doamnă? Făcu Domnul. 

— Oh, eu? Murmură tânăra regină? Eu sunt spaima 
tuturor celor care se distrează. 

— Şi eu de asemeni, după cât se pare? Adăugă Domnul. 

Ana de Austria îi făcu un semn din ochi nurorii sale, care 
se retrase izbucnind în lacrimi. Domnul îşi încruntă 
sprâncenele. 

— Tristă casă regală? Zise el. Ce părere ai, mamă? 

— Dar... Nu. Nu. Ioată lumea aici caută să petreacă. 

— La naiba, tocmai asta îi întristează pe cei cărora aceste 
petreceri nu le priesc. 

— Cu ce ton spui asta, dragul meu Filip! 

— Ah, mamă, o spun aşa cum o gândesc. 

— Explică-te: ce s-a întâmplat? 

— Întreabă pe cumnata mea, care îţi vorbea adineauri de 
necazurile ei. 

— Necazurile ei... Care?... 

— Da, am ascultat fără să vreau, dar, mărturisesc, am 
ascultat... Ei bine, am auzit cum sora mea se plângea de 
faimoasele bai ale Doamnei. 

— Oh, nebunie... 

— Nu, nu, nu; când plângi, nu eşti totdeauna nebun... 
Banos spunea regina; asta nu înseamnă băi? 

— Îţi repet, fiul meu? Zise Ana de Austria? Că sărmana ta 
cumnată e de o gelozie copilărească. 

— În acest caz, doamnă? Răspunse Prinţul? Mă învinuiesc 
cu toată umilinţa că am acelaşi cusur cu ea. 

— Şi tu, fiul meu? 


— De bună seamă. 

— Şi tu şi tu eşti gelos pe băile acelea? 

— Cred şi eu! 

— Oh! 

— Cum, regele se duce să se scalde cu soţia mea şi n-o ia 
pe regină? Cum, Doamna se duce să se scalde cu regele şi 
nu-mi face măcar cinstea de a mă preveni? Şi vrei ca biata 
mea cumnată să fie mulţumită? Vrei ca eu să fiu mulţumit? 

— Dar, dragul meu Filip? Zise Ana de Austria? Eşti din 
cale-afară de exagerat! După ce-ai făcut să fie izgonit 
domnul de Buckingham, după ce-ai făcut să fie surghiunit 
domnul de Guiche, vrei acum să-l goneşti pe rege de la 
Fontainebleau? 

— Oh, nu pot avea o astfel de pretenţie, doamnă! Zise cu 
acreală Prinţul. Dar pot foarte bine să mă retrag eu şi mă 
voi retrage. 

— Gelos pe rege! Gelos pe fratele tău! 

— Gelos pe fratele meu, pe rege, da, doamnă, gelos, gelos, 
gelos! 

— Vai de mine, domnule! Strigă Ana de Austria, 
prefăcându-se mâniată şi indignată. Încep să te cred nebun 
şi duşmanul înverşunat al liniştii mele, de aceea te las în 
plata Domnului, neputându-mă apăra împotriva unor 
asemenea născociri. 

Şi, spunând acestea, părăsi încăperea, lăsându-l pe Prinţ 
pradă celei mai cumplite furii. Domnul rămase o clipă 
buimăcit; apoi, revenindu-şi în fire, pentru a-şi aduna toate 
puterile, cobori din nou la grajd, îl chemă pe rândaş şi îi 
ceru o trăsură, apoi un cal; iar la dublul răspuns al acestuia 
că nu avea nici cal, nici trăsură, Domnul smulse o biciuşcă 
din mâinile unui îngrijitor şi începu să-l gonească pe bietul 
nevinovat de-a lungul curţii, plesnindu-l cu biciul, fără să 
ţină seama de văicărelile şi cererile lui de iertare; apoi, 
obosit, cu răsuflarea tăiată, plin de năduşeală, tremurând 
din toate mădularele, urcă iarăşi în apartamentul său, 


prefăcu în ţăndări cele mai frumoase porţelanuri, după care 
se trânti pe pat, îmbrăcat şi încălţat, strigând: 

— Ajutor! Ajutor! 

Capitolul XL. Baia. 

La Valvins, sub bolțile de nepătruns ale răchitelor înflorite 
şi ale sălciilor care îşi plecau ramurile verzi până atingeau 
cu vârfurile crengilor unda albastră, o plută, lungă şi lată, 
cu trepte acoperite de perdele albăstrii, slujea de refugiu 
Dianelor ce se scăldau în râu şi pe care le pândeau cu ochi 
pătimaşi, la ieşirea din apă, douăzeci de Acteoni împodobiţi 
cu pene, ce galopau pe malul îmbrăcat în muşchi şi învăluit 
în miresme, de la marginea pădurii. Dar Diana însăşi, chiar 
o Diană pudică, înfăşurată într-o hlamidă lungă, ar fi fost 
mai puţin castă, mai puţin ferită de privirile străine decât 
era Doamna, tânără şi frumoasă ca însăşi această zeiţa. 
Căci, în pofida veşmântului ei subţire, vânătoriţei tot i se 
mai vedea un genunchi alb şi rotund; în pofida tolbei de 
săgeți pe care o purta pe grumaz, i se mai zăreau totuşi 
umerii arşi de soare; pe când un văl lung, înfăşurat de o 
sută de ori, o acoperea pe Doamna, atunci când se furişa în 
braţele femeilor ei şi o făcea să rămână ascunsă celor mai 
pofticioase şi celor mai învăpăiate priviri. 

În clipa când ea păşi pe trepte, poeţii care se aflau acolo şi 
toţi erau poeţi când era vorba de Doamna, cei douăzeci de 
poeţi care galopau la țărm se opriră şi strigară într-un glas 
că nu picături de apă erau acelea ce se scurgeau de pe 
trupul Doamnei, ci perle care cădeau şi se pierdeau în 
şuvoiul prea fericit al râului. Regele, care se afla în centrul 
acestor poezii şi al acestor omagii, le impuse tăcere 
guralivilor, a căror vervă n-ar mai fi secat niciodată şi trase 
de frâu, întorcând calul, de teamă să nu jignească, chiar sub 
perdelele de mătase, modestia femeii şi demnitatea 
principesei. Se făcu deci un mare gol în scenă şi o mare 
tăcere pe plută. După mişcări, după jocul cutelor, după 
ondularea perdelelor, se ghicea graba femeilor de a-şi sluji 
stăpâna. 


Regele asculta zâmbind frazele gentilomilor săi, dar se 
putea vedea, privindu-l, că atenţia nu-i era câtuşi de puţin 
la cele ce spuneau ei. Într-adevăr, de îndată ce zornăitul 
inelelor alunecând pe vergelele de fier dădu de veste că 
Doamna se îmbrăcase şi că zeiţa avea să apară, regele se 
întoarse numaidecât, alergă spre țărm şi dădu semnalul 
tuturor acelora pe care serviciul sau buna lor plăcere îi 
chema în preajma Doamnei. Pajii se grăbiră să vină, 
aducând caii de căpestre; caleştile, trase la umbră sub 
frunzişuri, se apropiară de cort, dimpreună cu puzderia de 
valeţi, de hamali şi de femei, care, în timp ce stăpânii se 
scăldaseră, se retrăseseră deoparte, împărtăşindu-şi 
părerile, criticile şi interesele lor, aidoma unui jurnal fugar 
al acestei epoci, jurnal de care nimeni nu-şi mai aminteşte 
astăzi, nici chiar valurile, aceste oglinzi ale personajelor, 
aceste ecouri ale discuţiilor, valurile, acei martori pe care 
Dumnezeu i-a prăvălit în imensitate, după cum pe actorii 
scenei de acolo i-a aruncat în eternitate. 

Toată această lume îngrămădită pe malurile râului, fără a 
mai ţine seama de mulţimea de ţărani atraşi de dorinţa de a 
vedea pe rege şi pe principesă, toată această lume fu, timp 
de opt sau zece minute, cel mai învălmăşit, cel mai plăcut 
talmeş-balmeş din câte se pot închipui. 

Regele descălecă şi înaintă câţiva paşi pe jos; toţi curtenii 
făcură la fel; el îi oferi braţul Doamnei, al cărei costum de 
călărie arăta o talie elegantă, ce se ghicea sub veşmântul de 
lână fină, cusut cu argint. Părul, ud încă şi mai întunecat 
decât abanosul, îi umezea gâtul atât de alb şi atât de curat. 
Sănătatea şi bucuria scânteiau în ochii ei frumoşi; era 
odihnită şi plină de neastâmpăr, sorbea aerul în răsuflări 
prelungi, sub umbrela brodată pe care i-o ţinea un paj. 
Nimic mai tandru, mai grațios şi mai poetic decât aceste 
două chipuri îngemănate sub pălăria trandafirie a umbrelei: 
regele, ai cărui dinţi albi sclipeau într-un zâmbet 
neîntrerupt, Doamna, ai cărei ochi negri străluceau ca două 
nestemate în reflexele mişcătoare ale mătăsurilor. 


Când Doamna ajunse la calul ei, un minunat buiestraş 
andaluz, de un alb fără pată, puţin cam greoi poate, dar cu 
un cap inteligent şi plin de vioiciune, în care se regăsea 
amestecul de sânge arab atât de fericit îmbinat cu sângele 
spaniol şi cu o coadă lungă ce mătura pământul şi când 
Prinţesa, cu mişcări lenevoase, se prefăcea că nu poate să 
vâre piciorul în scară, regele o prinse în braţe, în aşa fel 
încât un braţ al Doamnei înconjură ca un arc de foc gâtul 
monarhului. Ludovic, retrăgându-se, atinse fără să vrea cu 
buzele acest braţ ce nu voia să se îndepărteze. Apoi, 
Prinţesa mulţumindu-i regelui scutier, toată lumea fu, într-o 
clipă, în şa. 

Regele şi Doamna se abătură din drum, lăsând să treacă 
înainte trăsurile, hăitaşii, gonacii. Un mare număr de 
călăreţi, scăpaţi de jugul etichetei, dădură pinteni cailor şi 
porniră după trăsurile în care se aflau doamnele de onoare, 
fragede ca nişte nimfe în jurul Dianei şi echipajele îşi luară 
zborul în zumzetul de râsete, de şuşotiri şi de fâşâituri 
mătăsoase. 

Regele şi Doamna îşi ţineau caii la pas. În urma maiestăţii 
sale şi a Prințesei, cumnata lui, dar la o depărtare destul de 
respectuoasă, curtenii gravi sau dornici să fie la îndemâna 
şi sub ochii regelui călăreau încet, strunindu-şi caii 
neastâmpăraţi, potrivindu-şi pasul după acela al 
armăsarilor regelui şi Doamnei şi gustau tot ceea ce poate 
oferi mai plăcut şi mai pasionat schimbul de păreri între 
nişte oameni de spirit care aruncă într-un chip foarte 
elegant mii de glume şi de răutăţi pe seama aproapelui lor. 
În hohotele lor înăbuşite, în pufniturile râsului lor sardonic, 
Domnul, acest nefericit absent, nu era, fireşte, cruțat. În 
schimb, se arătau îndureraţi, ba unii oftau chiar când se 
gândeau la soarta lui de Guiche şi, trebuie să o mărturisim, 
compătimirea îşi avea rostul ei acolo. 

Totuşi, regele şi Doamna, îndemnându-şi caii şi repetând 
de o sută de ori ceea ce le puneau pe buze curtenii care-i 
făceau sa vorbească, porniră în galop de vânătoare şi atunci 


cărările adânci ale pădurii prinseră să răsune sub tropotul 
acestei cavalcade. După convorbirile în şoaptă, după 
dialogurile cu caracter de confidenţă, după frazele 
schimbate cu un fel de mister urmară izbucnirile cele mai 
zgomotoase: de la hăitaşi până la prinți, voioşia îi cuprinse 
deodată pe toţi. Întreaga ceată începu să râdă şi să strige. 
Gaiţele şi coţofenele se refugiau cu ţipete speriate în 
coroanele stufoase ale stejarilor, cucul îşi întrerupse vaierul 
lui monoton în inima codrului, piţigoii şi cintezoii zburau în 
stoluri, în timp ce căprioarele, cerbii şi ciutele săreau, 
îngrozite, prin tufişuri. Această ceată, răspândind în calea 
ei, ca o dâră, veselia, zgomotul şi lumina, fu precedată la 
castel, ca să spunem astfel, de propria ei zarvă. 

Regele şi Doamna intrară în oraş, salutaţi laolaltă de 
aclamaţiile generale ale mulţimii. Doamna se grăbi să-l 
caute pe Domnul. Instinctul îi spunea că-l făcuse să stea 
prea mult în afara acestei veselii. Regele se duse să le 
întâlnească pe regine. Ştia că trebuie să le despăgubească, 
pe una mai ales, pentru îndelungata lui absenţă. Dar 
Doamna nu fu lăsată să intre la Domnul. 1 se răspunse că 
Prinţul dormea. Regele, în loc s-o întâlnească pe Maria- 
Tereza zâmbind ca întotdeauna, o găsi în galerie pe Ana de 
Austria, care, pândind sosirea lui, îi ieşi înainte, îl apucă de 
mână şi-l trase la dânsa. Ceea ce-şi spuseră sau, mai 
degrabă, ceea ce-i spuse regina-mamă lui Ludovic al XIV- 
lea, nimeni n-a putut să ştie vreodată; dar se putea bănui, 
desigur, după chipul răscolit pe care-l avea regele când ieşi 
de la această întrevedere. Noi însă, având menirea de a 
interpreta, îm-părtăşind totodată cititorului interpretările 
noastre, ar însemna să nu ne facem datoria lăsându-l în 
necunoştinţă de cauză asupra rezultatului acestei 
întrevederi. Îl va găsi îndeajuns de dezvoltat, aşa sperăm 
cel puţin, în capitolul următor. 

Capitolul XLI Vânătoarea de fluturi. 

Regele, intrând în apartamentul său pentru a da unele 
dispoziţii şi pentru a-şi potoli năvala gândurilor, găsi pe 


masa de toaletă un bileţel al cărui scris părea prefăcut. Îl 
deschise şi citi: „Veniţi repede, am o mie de lucruri să vă 
spun.” 

Nu trecuse chiar atât de mult de când regele şi Doamna se 
despărţiseră, pentru ca aceste o mie de lucruri să fie o 
continuare a celorlalte trei mii pe care şi le spuseseră pe 
drumul ce desparte Valvins de Fontainebleau. De aceea, 
cuprinsul bileţelului şi graba lui îi dădură mult de gândit 
regelui. 

Îşi potrivi puţin toaleta şi plecă să-i facă o vizita Doamnei. 

Prinţesa, care nu voia să se vadă că-l aşteaptă, coborâse în 
parc împreună cu toate doamnele de onoare. Când regele 
afla ca Doamna îşi părăsise apartamentele pentru a se duce 
la plimbare, strânse în grabă toţi gentilomii pe care-i putu 
găsi la îndemână şi-i pofti să-l urmeze în parc. 

Doamna ieşise să prindă fluturi pe o mare pajişte 
mărginită de tufe de mirt şi de grozamă. Privea cum cele 
mai tinere şi mai harnice dintre domnişoarele ei de onoare 
alergau prin parc şi, cu spatele întors către pâlcul de 
carpeni, aştepta foarte neliniştită sosirea regelui, căruia îi 
dăduse întâlnire aici. Scârţâitul unor paşi pe nisipul aleii o 
făcu să întoarcă faţa. Ludovic al XIV-lea era în capul gol; el 
doborâse cu bastonul un fluture coadă de păun, pe care 
domnul de Saint-Aignan îl culese aproape amorţit din iarbă. 

— Vezi, doamnă? Zise regele? Că şi eu prind fluturi pentru 
dumneata? Şi se apropie de dânsa. Domnilor? Se adresă 
apoi către gentilomii care îi alcătuiau suita? Prindeţi fiecare 
câte un fluture, împreună cu aceste doamne. 

Însemna că toată lumea trebuia să plece. Se putu vedea 
atunci un spectacol destul de curios: bătrânii curteni, 
curtenii graşi alergară după fluturi, pierzându-şi pălăriile 
prin tufe şi războindu-se cu mirtul şi cu grozama ca şi cum 
s-ar fi luptat cu spaniolii. 

Regele îi oferi Doamnei braţul şi alese împreună cu ea, 
drept centru de observaţie, o bancă aşezată sub o streaşină 
de muşchi verde, un fel de colibă înfiripată de mintea 


sfioasă a vreunui grădinar care introdusese pitorescul şi 
fantezia în stilul sever al grădinăriei de pe atunci. Această 
streaşină, pe care creşteau păpădii şi trandafiri urcători, 
adăpostea o bancă fără spătar, în aşa fel încât cei care 
stăteau acolo, izolaţi în mijlocul pajiştei, vedeau şi erau 
văzuţi din toate părţile, dar nu puteau să fie auziţi fără ca ei 
înşişi să nu-i vadă pe cei ce s-ar fi apropiat ca să-i asculte. 
Din acest loc, unde se aşezară cei doi confidenţi, Ludovic le 
făcu un semn de încuviinţare vânătorilor; apoi, ca şi cum ar 
fi discutat cu Doamna despre fluturele înfipt într-un ac de 
aur şi prins la pălăria ei, o întrebă: 

— Crezi că e bine ca să stăm de vorbă aici? 

— Da, sire, căci am nevoie să fiu auzită numai de 
maiestatea voastră, dar văzută de toată lumea. 

— Şi eu de asemeni? Zise regele. 

— Biletul meu v-a surprins? 

— M-a îngrozit! Dar ceea ce am să-ţi spun eu e mult mai 
important. 

— Oh, nu! Ştiţi că Domnul mi-a închis uşa? 

— Dumitale? Şi pentru ce? 

— Nu bănuiţi? 

— Ah, doamnă, dar atunci avem să ne spunem amândoi 
acelaşi lucru! 

— Ce vi s-a întâmplat oare? 

— Vrei să încep eu? 

— Da. Eu am spus tot ce aveam de spus. 

— Atunci e rândul meu. Află că, la întoarcere, am găsit-o 
pe mama care mă aştepta şi m-a tras la dânsa. 

— Oh, regina-mamă! E grav? Rosti Doamna cu nelinişte. 

— Aşa cred şi eu. lată ce mi-a spus... Dar, mai întâi, 
îngăduie-mi un preambul. 

— Vorbiţi, sire. 

— Domnul ţi-a vorbit vreodată despre mine? 

— Adesea. 

— Şi a pomenit vreodată de gelozia lui? 

— Oh, de mai multe ori chiar! 


— În legătură cu mine? 

— Nu, dar în legătură cu... 

— Da, ştiu, cu Buckingham, cu de Guiche. 

— Exact. 

— Ei bine, doamnă, iată că Domnul se arată acum gelos pe 
mine. 

— Ce spuneţi? Replică Prinţesa cu un zâmbet răutăcios. 

— Dar, după cum mi se pare, noi doi n-am dat niciodată loc 
la... 

— Niciodată! Eu cel puţin... Dar cum aţi aflat de gelozia 
Domnului? 

— Mama mi-a adus la cunoştinţă că Domnul a intrat la 
dânsa ca un furios, că i s-a plâns de... lartă-mă. 

— Spuneţi, spuneţi! 

— L-a vorbit despre cochetăria dumitale. Se pare că 
Domnul este nedrept. 

— Sunteţi prea bun, sire. 

— Mama l-a potolit; dar el a pretins că e potolit prea de 
multe ori şi că nu vrea să mai fie. 

— N-ar fi făcut mai bine să nu se fi amestecat de loc? 

— Asta am spus şi eu. 

— Mărturisiţi, sire, că lumea se gândeşte numai la răutăţi. 
Cum, un frate, o soră nu pot vorbi împreună, nu se pot 
bucura să stea alături în societate, fără a da loc la 
comentarii, la bănuieli? Căci, la urma urmei, sire, noi nu 
facem nici un rău, n-avem nici un chef să facem râu. 

Şi-i aruncă regelui acea privire mândră şi aţâţătoare care 
aprinde flacăra dorinţei chiar şi în omul cel mai rece sau cel 
mai cuminte. 

— Nu, aşa e? Suspina Ludovic. 

— Înţelegeţi, sire, că dacă povestea asta mai continuă, voi 
fi silită să izbucnesc într-o bună zi? Poftim, judecaţi 
purtarea noastră: este sau nu este ea cuviincioasă? 

— Oh, fireşte, e cuviincioasă. 

— Singuri adesea, căci ne plac la amândoi aceleaşi lucruri, 
am putea să alunecăm spre cele rele; am făcut-o oare 


vreodată?... Pentru mine sunteţi un frate, nimic mai mult. 

Regele îşi încruntă sprâncenele. Ea continuă: 

— Mâna voastră, care o întâlneşte adeseori pe-a mea, nu- 
mi stârneşte acele tresăriri, acea tulburare pe care amanţii, 
bunăoară... 

— Oh, destul, destul, te conjur! Rosti regele pradă 
chinurilor. Eşti neîndurătoare şi-ai să mă faci să mor. 

— Doamne, de ce? 

— În sfârşit... Spui limpede că nu simţi nimic alături de 
mine. 

— Oh, sire... Nu spun asta!... Afecţiunea mea... 

— Henriette, destul!... 'Ţi-o cer încă o dată... Dacă mă crezi 
de marmură, ca pe dumneata, schimbă-ţi părerea. 

— Nu vă înţeleg. 

— Aşa e? Oftă regele, lăsându-şi ochii în jos. Prin urmare, 
întâlnirile noastre... Strângerile noastre de mâini... Privirile 
schimbate între noi... lartă-mă, iartă-mă... Da, ai dreptate, 
acum ştiu ce vrei să spui. 

Îşi îngropă faţa în palme. 

— Luaţi seama, sire? Rosti iute Doamna? lată că domnul 
de Saint-Aignan vă priveşte. 

— Ăsta-i adevărul! Exclamă regele furios. Nici o brumă de 
libertate, nici un fel de sinceritate în relaţiile cu alţii!... 
Crezi c-ai găsit un prieten, şi-ai dat de-o iscoadă... O 
prietenă şi n-ai decât o... soră. 

Doamna tăcu, plecându-şi privirea. 

— Domnul, e gelos! Murmură ea cu un accent al cărui 
farmec şi dulceaţă nimeni nu le-ar putea reda. 

— Oh? Oftă adânc regele? Ai dreptate. 

— Vedeţi dar? Murmura ea învăluindu-l cu o privire ce-i 
ardea inima? Sunteţi liber; nu sunteţi bănuit, nu vi se 
înveninează fericirea casnică. 

— Vai, dumneata nu ştii încă nimic! Nu ştii că regina e 
geloasă! 

— Maria-lereza? 


— Până la nebunie. Gelozia Domnului a pornit de la a ei; a 
plâns, i s-a tânguit mamei mele, ne-a învinuit pentru aceste 
bai la râu, care mie îmi fac atâta plăcere. 

„Şi mie!” adăugă Doamna din priviri. 

— Deodată, Domnul, care trăgea cu urechea, a auzit 
cuvântul banos, pe care-l rostea regina cu amărăciune; asta 
l-a lămurit. A intrat furios, s-a amestecat în convorbire şi a 
dojenit-o pe mama cu atâta asprime, încât ea a trebuit să-l 
părăsească pe loc. Asta înseamnă că dumneata ai de-a face 
cu un soţ gelos, iar eu văd ridicându-se în faţa mea 
necontenit, fără îndurare, spectrul geloziei, cu ochii umflaţi, 
cu obrajii supţi, cu gura strâmbată sinistru. 

— Biet rege! Murmură Doamna, lăsându-şi mâna s-o 
atingă uşor pe cea a lui Ludovic. 

El reţinu această mână şi, pentru a o strânge fără să dea 
de bănuit spectatorilor care nu se îngrijeau atâta de fluturi 
cât căutau sa afle câte ceva şi să înţeleagă vreuna din 
tainele legăturii dintre rege şi Doamna, Ludovic apropie de 
cumnata lui fluturele neînsufleţit şi amândoi se aplecară ca 
şi cum ar fi vrut să numere miile de ochişori de pe aripile 
sale sau firişoarele ce le acopereau cu o pulbere de aur. 
Niciunul, nici altul nu scoteau o vorbă; părul li se atingea, 
răsuflările li se îngreunau, mâinile le ardeau strânse una 
într-alta. Se scurseră astfel cinci minute. 

Capitolul XLII Ce se poate prinde alergând după fluturi. 

Cei doi tineri rămaseră o clipă cu frunţile înclinate sub 
povara acestui dublu simţământ de dragoste înmugurită 
care face să crească atâtea flori în imaginaţiile celor de 
douăzeci de ani. Doamna Henriette îl privea pe Ludovic pe 
furiş. Era una din acele firi bine întocmite, care ştie să 
privească în ele însele, dar în acelaşi timp şi în alţii. Ea 
vedea dragostea în adâncul inimii lui Ludovic, aşa cum un 
înotător priceput vede o perlă în adâncul mării. Înţelese că 
Ludovic căzuse pradă şovăielii, dacă nu chiar îndoielii şi că 
trebuie să îmboldească această inimă vlăguită ori poate 
prea sfioasă. 


— Aşadar?... Rosti ea, întrebând şi totodată rupând 
tăcerea. 

— Ce vrei să spui? Întrebă la rândul său Ludovic, după ce 
stătuse o clipă pe gânduri. 

— Vreau să spun că va trebui să mă reîntorc la hotărârea 
pe care o luasem. 

— Ce hotărâre? 

— Aceea pe care am spus-o maiestăţii voastre. 

— Când? 

— În ziua când încercam să ne explicăm geloziile 
Domnului. 

— Şi ce mi-ai spus în ziua aceea? Întrebă Ludovic cu 
nelinişte. 

— Nu vă mai reamintiţi, sire? 

— Ah, dacă e vorba iarăşi de ceva rău, mai bine să-mi 
amintesc cât mai târziu. 

— Oh, nu e rău decât pentru mine, sire? Răspunse doamna 
Henriette? Dar un rău necesar. 

— Ei, Doamne! 

— Şi pe care-l voi îndura. 

— În sfârşit, spune, care este acest rău? 

— Plecarea! 

— Oh, iarăşi această crudă hotărâre? 

— Sire, credeţi-mă că n-am făcut-o fără a mă lupta din 
răsputeri cu mine însămi... Sire, trebuie, credeţi-mă, să mă 
întorc în Anglia. 

— Oh, niciodată, niciodată! Nu voi îngădui să părăseşti 
Franţa! Strigă regele. 

— Şi totuşi? Spuse Doamna, căutând să pară de o dulce şi 
tristă neclintire? Totuşi, sire, nimic nu poate fi mai grabnic; 
şi, ceva mai mult, sunt încredinţată că asta este şi voinţa 
mamei voastre. 

— Voința! Rosti regele. Oh, oh, scumpă soră, ai pronunţat 
în faţa mea un cuvânt neobişnuit. 

— Dar? Răspunse surâzând doamna Henriette? Nu vă 
simţiţi fericit să împliniţi voinţa unei mame atât de bune? 


— Destul, te implor; dumneata îmi sfâşii inima. 

— Eu? 

— Dar cine altul? Îmi vorbeşti de această plecare cu o 
linişte... 

— Nu sunt făcută să fiu fericită, sire? Răspunse Prinţesa 
cu o voce melancolică? Şi m-am obişnuit de tânără, să-mi 
văd răsturnate cele mai scumpe gânduri. 

— Vorbeşti adevărat? Şi această plecare ţi-ar răsturna un 
gând care îţi este scump? 

— Dacă aş răspunde da, nu-i aşa, sire că durerea voastră 
s-ar transforma în răbdare? 

— Crudo! 

— Luaţi seama, sire, se apropie cineva. 

Regele privi în jurul lui. 

— Nu? Zise el. Apoi, reîntorcându-se către Doamna: 
Ascultă, Henriette, în loc de a încerca să învingi gelozia 
Domnului printr-o plecare ce m-ar ucide... 

Henriette înălţă uşor din umeri, ca o femeie care se 
îndoieşte. 

— Da, care m-ar ucide? Repetă Ludovic. la să vedem, în 
loc de a te opri la această plecare, oare imaginaţia 
dumitale... Sau mai degrabă inima dumitale nu te sfătuieşte 
şi altfel? 

— Dar cum aţi vrea să mă sfătuiască inima mea, Doamne? 

— În sfârşit, ia spune, cum i se dovedeşte cuiva că se înşală 
stăruind în gelozia sa? 

— Mai întăi, sire, nedându-i nici un motiv să fie gelos, 
adică iubindu-l numai pe el. 

— Oh, mă aşteptam la ceva mai bun! 

— La ce vă aşteptaţi? 

— Să-mi răspunzi foarte simplu, că geloşii pot fi potoliţi 
ascunzându-li-se dragostea ce se îndreaptă către obiectul 
geloziei lor. 

— E greu de ascuns aşa ceva, sire. 

— Totuşi, numai învingând greutăţile poţi ajunge la 
fericire. În ceea ce mă priveşte, îţi jur că-i voi dezminţi pe 


geloşii mei, dacă va fi nevoie, prefăcându-mă că mă port 
faţă de dumneata ca faţă de toate celelalte femei. 

— Rău mijloc, slab mijloc? Zise tânăra Prinţesă clătinând 
din capul ei fermecător. 

— Dumneata toate le găseşti rele, scumpă Henriette? Zise 
Ludovic nemulţumit. Distrugi tot ceea ce propun eu. Pune 
cel puţin altceva în loc, caută. Eu mă încred mult în 
inventivitatea femeilor; inventează şi dumneata ceva. 

— Ei bine, am găsit. Mă ascultați, sire? 

— Mă mai întrebi? Vorbeşti de viaţa mea şi de moartea 
mea şi mă mai întrebi dacă ascult! 

— Ei bine, judec lucrurile prin mine însămi. Dacă ar fi 
vorba să fiu pusă la încercare asupra intenţiilor soţului meu 
cu privire la altă femeie, un lucru m-ar linişti mai mult ca 
orice. 

— Care? 

— Acela de a vedea, mai întâi, că nu mă interesează de 
acea femeie. 

— Ei bine, iată tocmai ceea ce-ţi spuneam eu adineauri. 

— Fie, dar eu aş vrea, pentru a fi pe deplin liniştită, să-l 
văd că se interesează de alta. 

— Ah, te înţeleg? Răspunse Ludovic zâmbind. Dar, spune- 
mi, scumpă Henriette... 

— Ce? 

— Dacă mijlocul este ingenios, el nu e de loc caritabil. 

— Pentru ce? 

— Vindecând rana în spiritul gelosului, îi faci altă rană în 
inimă. El n-o să se mai teamă, e adevărat, dar o să sufere, 
ceea ce mi se pare a fi mai rău. 

— De acord; dar cel puţin nu-l mai surprinde, nu-l mai 
bănuieşte pe rivalul său, nu mai pune la îndoială dragostea, 
îşi concentrează toate forţele într-o direcţie unde forţele 
sale nu vor face nici un rău nimănui. Într-un cuvânt, sire, 
sistemul meu, pe care, mărturisesc, mă miră să văd că-l 
combateţi, le face rău geloşilor, e adevărat, dar le face bine 
îndrăgostiţilor. Or, vă întreb, sire, cine, în afară de 


maiestatea voastră poate, s-a gândit vreodată să-i plângă pe 
geloşi? Nu sunt ei oare nişte proşti, nişte proşti melancolici, 
totdeauna nefericiţi, fie ca au sau nu motive? Înlăturaţi 
motivul, nu veţi distruge răul. Această boală îşi are 
rădăcinile în închipuire şi, ca toate bolile închipuite, e 
nevindecabilă. Uite, îmi amintesc de o vorbă, scumpul meu 
sire, de un aforism al bunului meu medic Dawley, un doctor 
savant şi spiritual, pe care, dacă n-ar fi fratele meu, care nu 
se poate lipsi de el, l-aş avea acum lângă mine: „Când suferi 
de două rele? Îmi spunea el? Alege-l pe cel care te supără 
mai puţin, pe acela ţi-l voi lăsa; căci, Dumnezeul meu? 
Adăuga el? Acela îmi este absolut necesar ca să te pot lecui 
de celălalt”. 

— Bine spus, bine gândit, dragă Henriette? Zise regele 
galeş. 

— Oh, noi avem mulţi oameni pricepuţi la Londra, sire. 

— Şi aceşti oameni pricepuţi au elevi adorabili; acest 
Daley, Darley... Cum i-ai spus? 

— Dawley. 

— Ei bine, îi voi face de mâine o pensie pentru aforismul 
lui; iar dumneata, Henriette, începe, te rog, prin a alege pe 
cea mai mică dintre durerile dumitale. Nu-mi răspunzi, 
zâmbeşti! Am ghicit, cea mai mică dintre durerile dumitale 
este, nu-i aşa, şederea în Franţa. Ţi-o voi lăsa pe aceasta şi, 
pentru a porni lupta împotriva celeilalte, vreau să caut 
chiar de astăzi un subiect de trăncăneală pentru geloşii de 
orice sex care ne persecută. 

— Sst! De astă dată chiar vine cineva? Zise Doamna. 

Şi se aplecă să culeagă un brebenel din iarba deasă. 

Într-adevăr, venea cineva, căci, pe neaşteptate, o mulţime 
de tinere femei dădură buzna peste creasta dâmbului, 
umate de cavaleri; pricina acestei năpustiri era un magnific 
sfinx cu aripile din faţa asemenea penelor unei cucuvele, iar 
cu cele din spate catifelate ca nişte petale de trandafir. 
Aceasta pradă de neasemuit căzuse în plasa domnişoarei de 
Tonnay-Charente, care o arăta cu mândrie rivalelor ei, mai 


puţin pricepute decât ea în a prinde fluturi. Regina 
prinzătorilor de fluturi se opri la douăzeci de paşi de banca 
pe care şedeau Ludovic cu doamna Henriette, se rezemă cu 
spatele de trunchiul unui uriaş stejar, încolăcit cu iederă şi 
înfipse fluturele în vârful prăjinii sale lungi. 

Domnişoara de Tonnay-Charente era foarte frumoasă; de 
aceea, bărbaţii le părăsiseră pe celelalte femei, pentru a 
veni sub pretextul de a-i face complimente pentru dibăcia 
ei, să se strângă în preajma sa. Regele şi Prinţesa priveau 
pe sub sprâncene această scenă, aşa cum oamenii în vârstă 
se uită de sus la jocurile copiilor. 

— Ştiu că se distrează! Glăsui regele. 

— Mult, sire; am observat întotdeauna că se petrece din 
plin acolo unde se întâlnesc tinereţea şi frumuseţea. 

— Ce zici de domnişoara de 'Tonnay-Charente, Henriette? 
Întrebă regele. 

— Spun că e puţin prea blondă? Răspunse Doamna, 
legându-se de la început de singurul cusur ce i se putea 
găsi frumuseţii aproape desăvârşite a viitoarei doamne de 
Montespan. 

— Puțin prea blondă, fie; dar frumoasă, cu toate acestea, 
aşa mi se pare. 

— E părerea voastră, sire? 

— Ei da. 

— Prea bine, atunci e şi a mea. 

— Şi e căutată, vezi? 

— Oh, în această privinţă, da; îndrăgostiţii roiesc în jurul 
ei. Dacă am căuta să prindem îndrăgostiţi în loc să prindem 
fluturi, pe ce frumoasă pradă am pune mâna acolo! 

— Spune, Henriette, ce s-ar zice dacă regele s-ar 
amesteca printre toţi aceşti îndrăgostiţi, lăsându-şi ochii să- 
i fugă în partea aceea? Ar mai putea cineva să fie gelos şi 
atunci? 


— Oh, sire, domnişoara de Tonnay-Charente e un leac 
foarte bun? Răspunse Doamna cu un suspin uşor. Ea l-ar 
vindeca pe gelos, e adevărat, dar ar putea să facă o geloasă. 

— Henriette! Henriette! Strigă regele. Îmi umpli inima de 
bucurie! Da, da, ai dreptate, domnişoara de lonnay- 
Charente e prea frumoasă spre a servi de mantie. 

— De mantie regală? Zise doamna Henriette zâmbind. 
Mantia regelui trebuie să fie frumoasă. 

— Mă sfătuieşti, deci? Întrebă Ludovic. 

— Oh, eu ce v-aş putea spune, sire, decât că, dând un 
astfel de sfat, ar însemna să dau arme împotriva mea 
însămi. Ar fi o nebunie sau trufie să fiţi sfătuit a lua drept 
eroină a unei false iubiri o femeie mai frumoasă decât aceea 
pentru care pretindeţi că simţiţi o iubire adevărată. 

Regele căută cu mâna mâna Doamnei, cu ochii ochii ei, 
apoi îngână câteva cuvinte atât de drăgăstoase, dar în 
acelaşi timp rostite atât de încet, încât istoricul, care e 
dator să audă totul, nu le putu auzi. Pe urmă zise cu glas 
tare: 

— Ei bine, atunci alege-o dumneata pe aceea care va 
trebui să-i tămăduiască pe geloşii noştri. Către aceea îmi voi 
îndrepta toate gândurile, toate atenţiile, tot timpul pe care-l 
voi smulge treburilor mele; aceleia, Henriette, îi voi oferi 
floarea pe care o voi culege pentru dumneata, simţămintele 
de dragoste pe care le vei trezi în mine; aceleia îi voi acorda 
privirea pe care nu voi îndrăzni să ţi-o mai adresez şi care 
ar trebui să te smulgă din nepăsarea dumitale. Dar alege-o 
bine, cu teama că voind să mă gândesc la ea, cu teama că 
dăruindu-i roza culeasă de propriile mele degete, să nu mă 
pomenesc cucerit de dumneata şi ochiul, mâna, buzele să 
nu se reîntoarcă pe neaşteptate la dumneata, chiar dacă 
întregul univers ar fi să-mi cunoască taina. 

În timp ce aceste cuvinte se revărsau din gura regelui, ca 
un şuvoi de iubire, Doamna se înroşea şi palpita, fericită, 
mândră, îmbătată; nu găsea nimic să răspundă, orgoliul şi 
setea ei de măguliri erau satisfăcute. 


— Voi da greş? Zise ea ridicându-şi ochii frumoşi spre 
dânsul? Dar nu în sensul în care mă rugaţi, căci toată 
această tămâie pe care vreţi s-o ardeţi pe altarul unei alte 
zeițe, ah, sire, mă va face geloasă de asemeni; şi vreau ca 
tămâia să fie numai pentru mine şi nu vreau să se 
rătăcească pe drum nici o singură părticică din ea. Deci, 
sire, o voi alege, cu regala voastră îngăduinţă, pe aceea 
care mi se va părea cea mai puţin în stare să vă subjuge şi 
care va lăsa ca imaginea mea să rămână neştirbită în 
sufletul vostru. 

— Am noroc? Spuse regele? Că inima dumitale nu-i atât de 
rea, astfel m-ar îngrozi ameninţarea pe care mi-o faci; ne- 
am luat însă în această privinţă măsurile de apărare şi în 
jurul dumitale, ca şi în jurul meu, va fi greu să întâlnim o 
fiinţă neplăcută. 

Pe când regele vorbea astfel, Doamna se ridicase în 
picioare, străbătuse cu privirea toată pajiştea şi, după o 
cercetare amănunţită şi mută, zise, chemându-l pe rege la 
dânsa: 

— Uite, sire, vedeţi colo, pe povârnişul colinei, lângă tufişul 
acela de călini, o frumoasă întârziată, care merge singură, 
cu faţa plecată, cu braţele legănându-se pe lângă trup, 
căutând parcă ceva printre florile pe care le calcă în 
picioare, ca toţi cei ce umblă cu gândurile rătăcite? 

— Domnişoara de La Valliere? Tresări regele. 

— Da. 

— Oh! 

— Nu vă convine, sire? 

— Dar priveşte-o, biata copilă e slabă, aproape un schelet. 

— Ei, dar oare eu sunt grasă? 

— Şi e tristă să te facă să mori! 

— Va fi altfel decât mine, care sunt învinuită că-s prea 
veselă. 

— Dar e şchioapă! 

— Credeţi? 


— Fără îndoială. Priveşte, a lăsat toată lumea să-i treacă 
înainte, de teamă să nu i se observe meteahna. 

— Ei bine, va alerga mai încet decât Dafne şi nu va putea 
fugi de Apolo. 

— Henriette, Henriette? Murmură regele cu posomoreală? 
Ai ales-o înadins pe cea mai pocită dintre domnişoarele 
dumitale de onoare. 

— Da, dar e una dintre domnişoarele mele de onoare, 
notaţi asta. 

— E adevărat. Şi ce vrei să spui cu aceste vorbe? 

— Vreau să spun că, pentru a vizita această nouă 
divinitate, nu vă veţi putea lipsi de a veni la mine şi ca, 
buna-cuviinţă neîngăduind flăcării voastre să se închine de- 
a dreptul zeiţei, veţi fi constrâns s-o vedeţi numai în cercul 
meu şi deci de a-mi vorbi mie, vorbindu-i ei. Vreau să spun, 
în sfârşit, că geloşii nu vor mai avea de ce să creadă că 
veniţi la mine pentru mine, deoarece veţi veni pentru 
domnişoara de La Valliere. 

— Care şchiopătează. 

— Puțin de tot. 

— Care nu deschide niciodată gura. 

— Dar care, când şi-o deschide, arată nişte dinţi foarte 
frumoşi. 

— Care le poate servi de model osteologiştilor. 

— Favoarea voastră o va îngraşă. 

— Henriette! 

— Dar nu mi-aţi dat oare dreptul să aleg? 

— Vai, da! 

— Ei bine, asta e alegerea mea. V-o impun. Primiţi-o. 

— Oh, aş primi şi o Furie, dacă mi-ai impune-o dumneata! 

— La Valliere e blândă ca o mieluşea; să nu vă temeţi că vi 
se va împotrivi vreodată când îi veţi spune că o iubiţi. 

Şi Doamna începu să râdă. 

— Oh, nu ţi-e teamă că am să-i spun aşa ceva prea des, nu- 
i aşa? 

— E dreptul meu. 


— Fie. 

— Tratatul e deci făcut? 

— Semnait. 

— Îmi veţi păstra o prietenie de frate, o curtenie frăţească, 
o galanterie de rege, nu-i aşa? 

— Îţi voi păstra o inima care s-a obişnuit să bată numai la 
porunca dumitale. 

— Ei bine, credeţi că viitorul ne va fi pus la adăpost în felul 
acesta? 

— Aşa sper. 

— Mama voastră va înceta de a mă mai privi ca o 
duşmancă? 

— Da. 

— Maria-Tereza va înceta de a mai vorbi în spaniolă faţă 
de Domnul, căruia îi displac convorbirile în limbi străine 
deoarece crede totdeauna ca e ponegrit? 

— Vai şi se înşală oare? Murmură regele cu tandreţe. 

— Şi ca să închei? Adăugă Prinţesa? Regele va mai fi 
învinuit că se gândeşte la iubiri neîngăduite, când adevărul 
este că nu simţim nimic unul pentru altul, decât o prietenie 
ferită şi de cea mai mică pată? 

— Da, da? Îngână regele. În schimb se va spune altceva. 

— Ce se va spune, sire? Într-adevăr, nu vom fi oare 
niciodată liniştiţi? 

— Se va spune? Continuă regele? Că am gusturi proaste; 
dar ce mai înseamnă amorul meu propriu, când e vorba de 
liniştea dumitale? 

— De onoarea mea, sire şi de aceea a familiei noastre, 
vreţi să spuneţi. De altfel, credeţi-mă, nu vă grăbiţi s-o 
desconsideraţi astfel pe La Valliere; şchioapătă puţin, e 
adevărat, dar nu e lipsită de un anumit bun simţ. Şi, pe 
urmă, tot ce atinge regele se preface în aur. 

— În sfârşit, doamnă, fii încredinţată de un lucru, că îţi 
rămân totuşi recunoscător; m-ai putea face să plătesc şi mai 
scump şederea dumitale în Franţa. 

— Sire, se apropie cineva. 


— Nu-i bine? 

— Un ultim cuvânt. 

— Care? 

— Sunteţi prevăzător şi înţelept, sire, dar de astă dată va 
trebui să chemaţi în ajutor toată prudenţa şi toată 
înţelepciunea voastră. 

— Oh! Exclamă regele râzând. Voi începe chiar de astă- 
seară să-mi joc rolul şi vei vedea dacă am înzestrarea să 
înfăţişez cum se cuvine un păstor. După gustare vom face o 
mare plimbare prin pădure, apoi vom avea supeu şi balet la 
ceasurile zece. 

— Ştiu asta. 

— Or, flacăra mea va ţâşni astă-seară mai sus decât 
focurile de artificii, va lumina mai limpede decât 
lampioanele amicului nostru Colbert; ea va străluci aşa de 
tare, încât reginele şi Domnul îşi vor simţi ochii orbiţi. 

— Luaţi seama, sire, luaţi seama! 

— Ei, Doamne, dar ce-am făcut oare? 

— Iată că sunt gata să-mi retrag complimentele de 
adineauri... Sunteţi prevăzător, sunteţi înţelept am spus... 
Dar începeţi printr-o nebunie îngrozitoare! Credeţi că o 
pasiune se aprinde astfel, într-o clipă, ca o torţă? Credeţi că 
un rege ca voi poate cădea, fără nici o pregătire, la 
picioarele unei fete ca La Valliere? 

— Oh, Henriette! Henriette! Henriette! Te-am prins... Nici 
n-am început asaltul şi mă jefuieşti! 

— Nu, dar vreau să vă aduc la gânduri mai bune. Lăsaţi 
flacăra să se aprindă încetul cu încetul, n-o faceţi să 
ţâşnească dintr-o dată. lupiter tună şi luminează cu fulgere 
înainte de a da foc cerului. Orice lucru îşi are un pre-ludiu. 
Dacă o să vă înfierbântaţi astfel, nimeni nu vă va crede 
îndrăgostit şi toată lumea vă va socoti nebun. Afară numai 
dacă nu se va ghici totul. Oamenii sunt uneori mai puţin 
proşti decât lasă să se pară. 

Regele se văzu silit să admită că Doamna era un înger de 
înţelepciune şi un diavol de şiretenie. Se înclină. 


— Ei bine, fie? Zise el? Voi medita asupra planului meu de 
atac; generalii, vărul meu de Conde, bunăoară, asudă 
deasupra hărților lor strategice înainte de a pune în 
mişcare unul singur din acei pioni care se numesc corpuri 
de armată; eu voi întocmi un întreg plan de atac. Ştii foarte 
bine că dragostea e subdivizată în tot felul de 
circumscripţii. Ei bine, mă voi opri în satul Micilor-Precauţii, 
în cătunul Biletelor-Dulci, înainte de a apuca drumul spre 
lubirea-Vădită; poteca e bătătorită, ştii asta şi biata 
domnişoară de Scudery nu-mi va ierta de loc că am mers 
de-a dreptul la ţintă. 

— Iată-ne ajunşi pe calea cea bună, sire. Şi-acum, îngăduiţi 
să ne despărţim? 

— Din păcate, trebuie, căci, iată, ne despart ei. 

— Ah? Zise doamna Henriette? Într-adevăr, iată-i că ne 
aduc sfinxul domnişoarei de Tonnay-Charente în sunete de 
trâmbiţe, aşa cum se cinstesc marii vânători. 

— Prin urmare, ne-am înţeles: astă-seară, în timpul 
plimbării, mă voi furişa în pădure şi, găsind-o pe La Valliere 
fără dumneata... 

— O voi face să nu fie lângă mine. De asta mă îngrijesc eu. 

— Foarte bine. Mă voi duce la ea, în mijlocul prietenelor 
sale şi voi arunca prima săgeată. 

— Fiţi bun ochitor? Zise Doamna râzând? Şi loviți drept în 
inimă. 

Şi Prinţesa se despărţi de rege pentru a ieşi înaintea 
grupului vesel ce se apropia cu falsă ceremonie, în ropotul 
strigătelor ce ieşeau din toate gurile prefăcute în surle de 
vânătoare. 

Capitolul XLIII Baletul anotimpurilor. 

După gustare, care avu loc spre ceasurile cinci, regele 
intră în cabinetul său, unde îl aşteptau croitorii. Era vorba 
să încerce, în sfârşit, acel faimos costum al Primăverii, 
pentru care se cheltuise atâta imaginaţie, atâtea eforturi de 
gândire din partea desenatorilor şi a ornamentiştilor curţii. 


Cât despre balet, toată lumea îşi ştia rolul şi cum şi-l va 
juca. Ludovic se hotărâse totuşi să facă din acesta obiectul 
unei surprize. Ca atare, de cum termină convorbirea şi se 
întoarse în apartamentul lui, îi chemă pe cei doi maeştri de 
ceremonii, Villeroy şi Saint-Aignan. Amândoi răspunseră că 
nu se aştepta decât ordinul său şi că totul era pregătit 
pentru începere; dar pentru ca acest ordin să fie dat, era 
nevoie de un timp frumos şi de o noapte prielnică. 

Regele deschise fereastra; pulberea de aur a înserării se 
cernea la orizont prin luminişurile pădurii, albă ca 
ninsoarea de zăpadă, iar luna îşi făcuse apariţia pe cer. Nici 
o cută pe suprafaţa apelor verzi; lebedele însele, odihnindu- 
se pe aripile lor strânse, ca nişte corăbii ancorate, păreau 
că sunt pătrunse de căldura acrului, de răcoarea apei şi de 
liniştea unei minunate seri. Regele, văzând toate acestea, 
contemplând acest tablou măreț, dădu ordinul pe care-l 
cereau domnii de Villeroy şi de Saint-Aignan. Pentru ca 
acest ordin să fie însă îndeplinit regeşte, mai era necesară o 
ultimă întrebare; Ludovic al XIV-lea o puse acestor doi 
gentilomi. Întrebarea se compunea din două cuvinte: 

— Aveţi bani? 

— Sire? Răspunse de Saint-Aignan? Ne-am înţeles cu 
domnul Colbert. 

— A, foarte bine. 

— Da, sire şi domnul Colbert a spus că va fi la maiestatea 
voastră îndată ce maiestatea voastră îşi va arăta intenţia de 
a da urmare serbărilor al căror program l-aţi alcătuit. 

— Atunci, să vină. 

Ca şi cum Colbert ar fi ascultat la uşă pentru a fi la curent 
cu cele ce se vorbeau înăuntru, el intra de cum auzi că 
regele îi rostise numele în faţa celor doi curteni. 

— Ah, foarte bine, domnule Colbert? Zise maiestatea sa. 
Aşadar, la posturile dumneavoastră, domnilor! 

De Saint-Aignan şi Villeroy ieşiră. Regele se aşeză într-un 
fotoliu, lângă fereastră. 

— Astă-seară se va juca baletul, domnule Colbert? Zise el. 


— Atunci, sire, mâine voi plăti notele. 

— Cum adică? 

— Le-am făgăduit furnizorilor că le voi achita cheltuielile a 
doua zi după ce baletul va avea loc. 

— Fie, domnule Colbert; dacă ai făgăduit, plăteşte. 

— Foarte bine, sire; dar, pentru a plăti, trebuie bani, cum 
spunea domnul de Lesdiguieres. 

— Cum, cele patru milioane făgăduite de domnul Fougquet 
n-au fost încă vărsate? Am uitat să-ţi cer socoteala. 

— Sire, au fost în mâinile maiestăţii voastre la ora 
hotărâtă. 

— Ei bine? 

— Ei bine, sire, sticlele colorate, tocurile de artificii, 
lăutele şi bucătarii au mâncat patru milioane în opt zile. 

— În întregime? 

— Până la ultima centimă. De câte ori maiestatea voastră a 
ordonat să fie iluminate marginile marelui canal, pentru 
asta s-a ars atâta ulei câtă apă e în bazine. 

— Bine, bine, domnule Colbert. În sfârşit, deci nu mai ai 
bani, nu-i aşa? 

— Eu nu mai am, dar are domnul Fouquet. 

Şi chipul lui Colbert se lumină de o bucurie sinistră. 

— Ce vrei să spui? Întrebă Ludovic. 

— Sire, noi l-am făcut pe domnul Fougquet să dea şase 
milioane. El ni le-a dat cu prea multă bunăvoință pentru a 
nu mai da şi altele dacă va fi nevoie. Şi astăzi avem nevoie; 
trebuie, deci, să se execute. 

Regele încruntă sprânceana. 

— Domnule Colbert? Zise el accentuând numele 
financiarului? Eu nu înţeleg aşa lucrurile; nu vreau să se 
folosească faţa de unul din slujitorii mei mijloace de 
constrângere care l-ar stânjeni şi l-ar încurca în serviciul 
lui. Domnul Fouquet a dat şase milioane în opt zile, asta e o 
sumă. 

Colbert păli. 


— Totuşi? Spuse el? Maiestatea voastră nu vorbea astfel 
acum câtva timp; bunăoară, atunci când fuseseră primite 
veştile de la Belle-Isle. 

— Ai dreptate, domnule Colbert. 

— Şi nimic nu s-a schimbat de atunci; ba dimpotrivă. 

— În gândurile mele, domnule, totul s-a schimbat. 

— Cum, sire, maiestatea voastră nu mai crede în 
comploturi? 

— Afacerile mele mă privesc, domnule intendent şi ţi-am 
mai spus că mă îngrijesc eu singur de ele. 

— Atunci? Zise Colbert tremurând de mânie şi de spaimă? 
Văd că am nefericirea de a cădea în dizgraţia maiestăţii 
voastre. 

— Câtuşi de puţin; îmi eşti, dimpotrivă, foarte agreabil. 

— Eh, sire? Rosti ministrul cu acea repezeală prefăcută şi 
bine plasată când era vorba să măgulească amorul propriu 
al regelui? La ce bun să fiu agreabil maiestăţii voastre, dacă 
nu-i mai sunt util? 

— Îmi rezerv serviciile dumitale pentru un prilej mai bun 
şi, crede-mă, ele îmi vor fi de mai mult folos. 

— Deci, planul maiestăţii voastre în privinţa serbării...? 

— Ai nevoie de bani, domnule Colbert? 

— De şapte sute de mii de livre, sire. 

— Le vei lua din vistieria mea particulară. 

Colbert făcu o plecăciune. 

— Şi? Adăugă Ludovic? Întrucât mi se pare greu ca, în 
ciuda cumpătării dumitale, să poţi face faţă cu o sumă atât 
de mică cheltuielilor ce nu vreau să fie cruţate, am să-ţi 
semnez un bon de trei milioane. 

Regele luă o pană şi semnă numaidecât. Apoi, dându-i 
hârtia lui Colbert, zise: 

— Fii liniştit, planul pe care l-am adoptat e un plan regesc, 
domnule Colbert. 

Şi cu aceste cuvinte, rostite cu toată maiestatea pe care 
tânărul rege ştia s-o ia în asemenea împrejurări, îl concedie 
pe Colbert pentru a-i primi pe croitori. 


Ordinul dat de rege fu cunoscut de întregul 
Fontainebleau; se ştia că monarhul îşi probează costumul şi 
că baletul va avea loc în seara aceea. Această veste se 
răspândi cu iuţeala fulgerului şi în goana ei aprinse toate 
cochetăriile, toate dorinţele, toate ambițiile nebuneşti. Într- 
o clipă, ca prin farmec, oricine ştia să ţină în mână un ac, 
oricine ştia să deosebească un pantalon de salon de nişte 
nădragi de vânătoare, cum spune Moliere, fu chemat să fie 
la dispoziţia eleganţilor şi a doamnelor. 

Regele îşi sfârşi toaleta la ceasurile nouă; apăru apoi în 
trăsura sa deschisă, împodobită cu ramuri şi flori. Reginele 
luaseră loc pe o splendidă estradă aşezată lângă malul 
heleşteului, în faţa unei scene de o încântătoare eleganţă. 

În cinci ceasuri, meşterii tâmplari înjghebaseră toate 
părţile componente ale acestei scene; tapiţerii întinseseră 
draperiile, aşezaseră scaunele, şi, ca la semnul unei 
baghete magice, o mie de braţe, ajutându-se unele pe 
altele, fără să se încurce între ele, construiseră edificiul în 
sunetele muzicilor, în timp ce artificierii iluminau teatrul şi 
marginile lacului cu un număr incalculabil de făclii. Fiindcă 
cerul era înstelat şi nu avea nici un nor, fiindcă nu se auzea 
nici un foşnet de vânt prin pădurea întinsă, ca şi cum natura 
însăşi se supusese fanteziei regelui, fundul acestei scene 
fusese lăsat deschis. În aşa fel că, în spatele primelor 
planuri ale decorului, se zărea ca fundal acel minunat cer 
spuzit de stele, acea suprafaţă netedă a apei în-conjurată 
de lumini ce se reflectau în ea şi umbrele albăstrii ale 
copacilor uriaşi, cu coroanele lor rotunde. 

Când apăru regele, sala era plină şi prezenta o 
îngrămădire sclipitoare de pietre preţioase şi de aur, în 
care, la prima aruncătură de ochi, nu puteai distinge nici o 
fizionomie. Încetul cu încetul, pe măsură ce văzul se 
obişnuia cu atâta strălucire, cele mai rare frumuseți 
prindeau a se înfiripa una câte una, ca stelele pe cer pentru 
cel care a închis o clipă ochii, apoi i-a deschis iarăşi. 


Scena înfăţişa o dumbravă; câţiva fauni, ridicându-şi 
picioarele cu copite, săreau ici şi colo; se ivi o driadă, care îi 
ispitea s-o urmărească; altele se strânseră în jurul ei, ca s-o 
apere şi începură să se hârjonească astfel, dansând. 
Deodată îşi făcu apariţia, pentru a restabili ordinea şi 
pacea, zeul Primăverii cu întreaga sa curte. Elementele, 
puterile subordonate lui, din mitologie, cu toate atributele 
lor, se repezeau pe urmele stăpânului atât de fermecător şi 
atât de grațios. Anotimpurile, alăturându-se Primăverii, se 
înşirau în juru-i, formând un cadril care, pe rişte cuvinte 
mai mult sau mai puţin măgulitoare, încropeau dansul. 
Muzica? Oboaie, flaute, alăute? Zugrăvea plăcerile 
campestre. 

De la început, regele fu întâmpinat cu un ropot de aplauze. 
Era îmbrăcat într-o tunică de flori, care-i scotea în evidenţă, 
în loc s-o îngroaşe, talia zveltă şi bine legată. Piciorul, unul 
dintre cele mai elegante de la curte, căpăta şi mai multă 
graţie într-un ciorap de mătase de culoarea pielii, o mătase 
atât de fină şi atât de străvezie, încât ai fi putut spune că 
este pielea însăşi. Cel mai încântător pantof de catifea de 
culoarea liliacului deschis, cu funduliţe de flori şi de frunze, 
îi strângea piciorul mic şi subţire. Bustul era în armonie cu 
această parte de jos a trupului; un păr bogat, în bucle 
ondulate, un aer de prospeţime exprimat de strălucirea 
frumoşilor ochi albaştri, ce răscoleau cu dulceaţa lor 
inimile, o gură cu buzele ispititoare ce abia se deschideau 
pentru câte un zâmbet scurt? Aşa se înfăţişa craiul anului, 
care putea fi socotit şi pe drept cuvânt, în seara aceea, 
regele tuturor Iubirilor. În mersul lui era ceva din suava 
măreție a unui zeu. Nu dansa, plutea prin aer. 

Această intrare produse deci un efect strălucitor. Deodată, 
după cum am spus, fu zărit contele de Saint-Aignan, care 
căuta să se apropie de rege sau de Doamna. Prinţesa, 
îmbrăcată într-o rochie lungă, diafană şi uşoară cum sunt 
cele mai fine mătăsuri ce ies din mâna neîntrecutelor 
ţesătoare din Malinois, cu genunchiul conturat adesea sub 


cutele veşmântului, cu piciorul mic în pantoful de satin, 
înaintă plină de voioşie în fruntea cortegiului de bacante şi 
se opri în locul ce-i fusese ales pentru dans. Aplauzele 
ţinură atât de mult, încât contele avu destul timp pentru a 
se apropia de rege, care se oprise pe vârful unui picior. 

— Ce este, Saint-Aignan? Întrebă Primăvara. 

— Doamne, sire? Răspunse curteanul galben la faţă? 
Maiestatea voastră nu s-a gândit la dansul Fructelor. 

— Ba da; l-am suprimat. 

— Nu, sire, maiestatea voastră n-a dat acest ordin şi 
muzica îl va cânta. 

— Asta e supărător! Murmură regele. Dansul nu poate fi 
executat, din pricină că lipseşte de Guiche. Va trebui 
suprimat. 

— Oh, sire, un sfert de ceas de muzică fără dansuri 
înseamănă să dea peste cap tot baletul. 

— Atunci, conte... 

— Oh, sire, nenorocirea cea mare nu e asta, căci, la urma 
urmei, orchestra va putea încă să taie, de bine de rău, 
partea aceea, dacă va fi nevoie, dar... 

— Dar ce? 

— Domnul de Guiche e aici. 

— Aici? Replică regele încruntându-şi sprinceana. Aici?... 
Eşti sigur...? 

— Îmbrăcat pentru balet, sire. 

Regele simţi că i se înroşesc obrajii. 

— Poate că te înşeli? Zise el. 

— Atât de puţin, sire, încât maiestatea voastră n-are decât 
să privească la dreapta. Contele aşteaptă. 

Ludovic întoarse repede faţa în partea aceea; şi, într- 
adevăr, la dreapta sa, strălucind de frumuseţe în costumul 
de Vertumniu, de Guiche aştepta ca regele să-l privească, 
spre a-i adresa cuvântul. A descrie uimirea regelui, pe a 
Domnului, care se frământa în loja lui, a descrie şuşotelile, 
mişcările capetelor în sală, a descrie ciudata tresărire a 
Doamnei, când îl văzu pe partenerul ei, e o sarcină pe care 


noi o lăsăm altora mai pricepuţi. Regele rămăsese cu gura 
căscată şi îl privea întruna pe conte... Acesta se apropie 
respectuos, cu fruntea înclinat. 

— Sire? Zise el? Cel mai umil slujitor al maiestăţii voastre 
vine să vă servească astăzi, aşa cum a făcut-o şi în zilele de 
bătălii. Regele, fără dansul Fructelor, ar pierde cea mai 
frumoasă scenă din balet. N-am vrut ca un astfel de 
neajuns, pricinuit de mine, să ştirbească armonia, graţia şi 
iscusinţa regelui; mi-am părăsit deci agricultorii, pentru a 
veni în sprijinul suveranului meu. 

Fiecare din aceste cuvinte cădea măsurat, armonios, 
convingător în urechea lui Ludovic al XIV-lea. Măgulirea îi 
plăcu, tot aşa cum curajul îl uimi. Se mulţumi să răspundă: 

— Nu ţi-am spus să te întorci, conte. 

— Aveţi dreptate, sire, dar maiestatea voastră nu mi-a 
spus nici să rămân acolo. 

Regele simţi că timpul trece. Scena aceasta, prelungindu- 
se, putea să încurce totul. O singură umbră la acest tablou 
şi l-ar strica pentru totdeauna. De altfel, regele era 
însufleţit de gânduri bune; el regăsi în ochii atât de grăitori 
ai Doamnei o inspiraţie nouă. Privirea Henriettei îi spunea 
parcă: „Fiindcă ai stârnit gelozia în alţii, împarte în două 
bănuielile; cine se teme de doi rivali, nu se teme de 
niciunul”. Doamna, prin această diversiune abilă, îl scoase 
din impas. Regele îi surâse lui de Guiche. 

De Guiche nu înţelese o iotă din limbajul mut al Doamnei. 
Văzu doar că ea se prefăcea a nu-l băga în seamă. Odată 
iertarea dobândită, o atribui inimii Prințesei. Regele făcu pe 
placul tuturor. Singur Domnul nu pricepu nimic. 

Baletul reîncepu; el fu încântător. Când lăutele, prin 
însufleţirea lor, îi prinseră în iureşul dansului pe aceşti 
iluştri actori, când pantomima naivă a epocii, poate şi mai 
naivă încă prin jocul foarte mediocru al auguştilor histrioni, 
atinse punctul culminant al triumfului, sala era gata să se 
năruie din pricina aplauzelor puternice. 


De Guiche strălucea ca un soare, dar ca un soare de la 
curte, ce se resemnează să rămână pe planul al doilea. 
Dispreţuind acest succes, pentru care Doamna nu-i 
mărturisea nici un fel de recunoştinţă, el nu se gândea 
decât să recucerească fără şovăială favorul vădit al 
Prințesei. Ea nu-i acordă însă nici măcar o singură privire. 
Încetul cu încetul, toată bucuria lui, toată strălucirea lui se 
înecară în nelinişte şi amărăciune, aşa fel că picioarele i se 
înmuiară, braţele i se îngreuiară, capul i se înceţoşă. Din 
acel moment, regele rămase pe drept cuvânt cel mai bun 
dansator al cadrilului. Îi aruncă o privire piezişă rivalului 
înfrânt. De Guiche nu mai era nici măcar curtean; dansa 
prost, nu mai ştia să măgulească; peste puţin, nici nu mai 
dansă. Regele şi Doamna triumfară. 

Capitolul XLIV Nimfele din parcul de la Fontainebleau. 

Regele se opri o clipă pentru a se bucura de triumful său, 
care, am spus, era atât de deplin pe cât putea să fie cu 
putinţă. Apoi se întoarse către Doamna, spre a o admira 
puţin şi pe ea. 

Tinerii iubesc poate cu mai multă forţă, cu mai multă 
înflăcărare, cu mai multă pasiune decât oamenii de vârstă 
înaintată; dar ei au în acelaşi timp toate celelalte 
sentimente dezvoltate în proporţie cu tinereţea şi avântul 
lor; în aşa fel că amorul propriu fiind aproape totdeauna, la 
ei, echivalentul iubirii, acest din urmă sentiment, combătut 
de legile ponderaţiunii, nu atinge niciodată acea treaptă a 
desăvârşirii pe care el o capătă la bărbaţii şi la femeile între 
treizeci şi treizeci şi cinci de ani. Ludovic se gândea, deci, la 
Doamna, dar numai după ce se gândise mai întâi la el 
însuşi, iar Doamna se gândea mult la sine, poate fără a se 
gândi câtuşi de puţin la rege. Însă victima, în mijlocul 
acestor amoruri şi amoruri proprii regele, era de Guiche. 
Astfel, toată lumea putu remarca, în acelaşi timp, 
frământarea şi pleoştirea bietului gentilom, iar această 
pleoştire, mai ales, era cu atât mai uşor de observat, cu cât 


nimeni nu-l văzuse până atunci cu braţele căzute, cu capul 
îngreuiat, cu ochii lipsiţi de strălucirea lor obişnuită. 

Or, cineva nu se întristează chiar într-atâta când e vorba 
numai de o chestiune de gust sau de eleganţă. Astfel, starea 
aceasta a lui de Guiche fu pusă, de către cei mai mulţi, pe 
seama artei lui de curtean. Alţii însă, căci ochi pătrunzători 
se găsesc destui la curte, alţii însă observă toată paliditatea 
şi amorţeala lui, paliditate şi amorţeală pe care nu putea să 
le prefacă, dar nici să le ascundă şi se trase concluzia, pe 
bună dreptate, că de Guiche nu juca rolul unui linguşitor. 
Aceste suferinţe, aceste succese, aceste comentarii fură 
învăluite, amestecate, pierdute în vuietul aplauzelor. Dar, 
după ce reginele îşi exprimară mulţumirea lor, iar 
spectatorii entuziasmul, după ce regele se duse la loja lui 
spre a-şi schimba costumul, în timp ce Domnul, îmbrăcat ca 
femeie, după obiceiul său, intră la rândul lui în dans, de 
Guiche, reculegându-se, se apropie de Doamna, care, 
aşezată în fundul scenei, aştepta să intre a doua oară în joc 
şi căutase singurătatea în mijlocul mulţimii ca spre a-şi 
pregăti dinainte efectele sale coregrafice. Se înţelege că, 
adâncită în această meditare gravă, ea nu văzu, sau se 
prefăcu a nu vedea nimic din ceea ce se petrecea în juru-i. 
De Guiche, găsind-o deci singură lângă o pânză pe care era 
zugrăvit un tufiş, se apropie de dânsa. Două dintre 
domnişoarele de onoare, costumate în hamadriade, văzând 
că de Guiche se apropie de Doamna, se retraseră cu 
respect. De Guiche înaintă până în mijlocul cercului şi o 
salută pe alteţa sa regală. Dar alteţa sa regală, fie că 
observase sau nu salutul, nici nu întoarse capul. Un fior îl 
străbătu pe sărmanul nenorocit: nu se aştepta la o 
nepăsare atât de mare, el care nu văzuse nimic, nu aflase 
nimic şi, prin urmare, nu putea să ghicească nimic. Deci, 
constatând că salutul lui nu primea nici un răspuns, mai 
făcu un pas şi, cu o voce pe care se străduia, dar în zadar, 
să şi-o stăpânească, zise: 


— Am onoarea de a prezenta umilele mele respecte 
Doamnei. 

De astă dată, alteţa sa regală catadicsi să-şi îndrepte ochii 
visători spre conte. 

— Ah, domnul conte de Guiche? Rosti ea? Dumneata eşti. 
Bună seara! 

Şi-şi întoarse iarăşi privirea de la el. Contele simţi că-şi 
pierde cumpătul. 

— Alteța sa regală a dansat minunat adineauri? Zise el. 

— Găseşti? Rosti într-o doară Doamna. 

— Da, personajul e întru totul potrivit cu firea alteţei 
voastre regale. 

Doamna se răsuci pe scaun şi, aruncându-i lui de Guiche o 
privire pătrunzătoare, îl întrebă: 

— Cum asta? 

— De bună seamă. 

— Explică-te! 

— Reprezentaţi o divinitate frumoasă, dispreţuitoare, 
nepăsătoare? Răspunse el. 

— Vrei să vorbeşti de Pomona, nu, domnule conte? 

— Vorbesc de zeiţa pe care o reprezintă alteţa voastră 
regală. 

Doamna rămase o clipă cu buzele crispate. 

— Dar şi dumneata, domnule? Vorbi ea? Eşti un dansator 
desăvârşit! 

— Oh, eu, doamnă, sunt dintre aceia neluaţi în seamă, sau 
care sunt repede daţi uitării dacă, din întâmplare, au fost 
remarcaţi. 

Şi cu aceste cuvinte, însoţite de unul din acele suspine 
adânci, care fac să tresară până şi ultimele fibre ale fiinţei, 
cu inima plină de deznădejde şi durere, cu fruntea 
învăpăiată, cu privirea tulbure, făcu o plecăciune, 
clătinându-se şi se retrase în dosul tufişului de pe pânză. 
Doamna, drept orice răspuns, dădu uşor din umeri. Şi 
fiindcă domnişoarele ei de onoare se retrăseseră, după cum 
am spus, din discreţie, în timpul cât durase această 


convorbire, Prinţesa le chemă cu o privire. Acestea erau 
domnişoarele de 'Tonnay-Charente şi de Montalais. 
Amândouă, la semnul Doamnei, se apropiară în grabă. 

— Aţi auzit, domnişoarelor? Întrebă Prinţesa. 

— Ce, doamnă? 

— Ce-a spus contele de Guiche. 

— Nu. 

— Într-adevăr, se vede cât de colo? Continuă Prinţesa cu 
un accent de compătimire? Că exilul a obosit spiritul acestui 
biet domn de Guiche. Apoi, mai tare, ca nu cumva 
nenorocitului să-i scape vreun cuvânt, adăugă: Mai întâi, a 
dansat prost, pe urmă, n-a spus decât nişte nimicuri. 

Şi se ridică, fredonând aria după care avea să danseze. 

De Guiche auzise totul. Cuţitul i se înfipse în adâncul immii 
şi i-o zdrobi. Atunci, cu riscul de a tulbura toată armonia 
serbării prin amărăciunea lui, fugi, sfâşiindu-şi în bucăţi 
frumosul său costum de Vertumniu şi aruncând în cale 
frunzele de viţă, rugii de mure, ramurile de migdal şi toate 
micile atribuie artificiale ale divinității pe care o întruchipa. 
După un sfert de ceas era înapoi, în teatru. Dar se putea 
lesne înţelege că numai un efort puternic al raţiunii asupra 
nebuniei îl întorsese din drum, sau poate aşa e făcută inima 
omului, să nu-l lase să rămână prea multă vreme departe de 
aceea care i-a zdrobit-o. 

Doamna îşi încheia dansul. Îl văzu, dar nu-i acordă nici o 
privire. El, la rândul său, îmbufnat, furios, îi întoarse spatele 
când ea trecu prin faţa lui, însoţită de nimfele sale şi de o 
suită de linguşitori. 

În acest timp, în partea cealaltă a teatrului, lângă lac, o 
femeie stătea pe o bancă, cu ochii aţintiţi la una din 
ferestruile de lângă scenă. Pe această ferestruie se 
revărsau dâre lungi de lumină. Era ferestruia de la loja 
regală. De Guiche părăsind teatrul, de Guiche ducându-se 
să caute aerul de care avea atât de mare nevoie, De Guiche 
trecu pe lângă această femeie şi o salută. Ea, la rându-i, 
zărindu-l pe tânăr, se ridică în grabă, ca o femeie surprinsă 


în prada gândurilor pe care ar fi vrut să le ascundă până şi 
ei înseşi. De Guiche o recunoscu. Se opri. 

— Bună seara, domnişoară! Rosti el cu însufleţire. 

— Bună seara, domnule conte! 

— Ah, domnişoară de La Valliere? Continuă de Guiche? Cât 
de fericit sunt să vă întâlnesc! 

— Şi eu de asemeni, domnule conte, sunt fericită de 
această întâmplare? Răspunse tânăra fată făcând o mişcare 
să se retragă. 

— Oh, nu, nu! Nu mă părăsiţi? Zise de Guiche întinzând 
mâna spre ea? Căci ar însemna să dezminţiţi bunele cuvinte 
pe care le-aţi rostit. Rămâneţi, vă rog; e seara cea mai 
frumoasă de pe lume. Dumneavoastră fugiţi de zgomot! Vă 
place să fiţi singură! Ei bine, da, înţeleg asta; toate femeile 
care au inimă sunt astfel. Niciodată n-ai să vezi pe vreuna 
plictisindu-se departe de vârtejul acestor plăceri 
zgomotoase. Of, domnişoară, domnişoară! 

— Dar ce aveţi, domnule conte? Întrebă La Valliere cu 
oarecare spaimă. Păreţi frământat. 

— Eu? Nu, nici vorbă. 

— Atunci, domnule de Guiche, îngăduiţi-mi să vă aduc 
acum mulţumirile pe care aveam de gând să vi le aduc cu 
primul prilej ce s-ar fi ivit. Datorită bunăvoinţei 
dumneavoastră, ştiu asta, am avut norocul să fiu primită 
printre domnişoarele de onoare ale Doamnei. 

— Ah, da, într-adevăr, mi-aduc aminte şi mă felicit că am 
făcut-o, domnişoară. Dumneavoastră sunteţi îndrăgostită de 
cineva? 

— Eu? 

— Oh, iertaţi-mă, nu mai ştiu ce vorbesc; vă cer de o mie 
de ori iertare! Doamna avea dreptate, multă dreptate: 
exilul acesta brutal mi-a zdruncinat cu totul mintea. 

— Dar regele v-a primit bine, aşa mi se pare, domnule 
conte. 

— Găsiţi?... M-a primit bine... Poate... Da. 


— Fără îndoială, v-a primit bine; căci, în definitiv, v-aţi 
întors fără îngăduinţa lui, nu-i aşa? 

— E adevărat, cred că aveţi dreptate, domnişoară. Dar nu 
l-aţi văzut cumva pe aici pe domnul viconte de Bragelonne? 

La Valliere tresări la acest nume. 

— De ce această întrebare? Murmură ea. 

— Oh, Doamne, v-am rănit iarăşi? Răspunse de Guiche. În 
acest caz sunt un adevărat nenorocit, demn de plâns! 

— Da, foarte nenorocit şi demn de plâns, domnule de 
Guiche, căci se pare că suferiţi îngrozitor. 

— Oh, domnişoară, de ce n-am şi eu o soră devotată, o 
prietenă sinceră! 

— Aveţi prieteni, domnule de Guiche şi domnul viconte de 
Bragelonne, de care întrebaţi adineauri, este, dacă nu mă 
înşel, unul din aceşti buni prieteni. 

— Da, da, într-adevăr, e unul din bunii mei prieteni. Adio, 
domnişoară, adio! Primiţi omagiile mele! 

Şi dispăru ca un nebun spre marginea lacului. Umbra lui 
neagră se strecura, crescând şi descrescând, printre 
lampioanele aprinse şi ochiurile mari, strălucitoare, de apă. 
La Valliere îl urmări câtva timp cu privirea, compătimitor. 

— Oh, da, da? Murmură ea? Suferă şi încep să înţeleg 
pentru ce. 

Abia încheie, când prietenele sale, domnişoarele de 
Montalais şi de Tonnay-Gharente, alergară spre ea. Îşi 
terminaseră rolurile, îşi dezbrăcaseră costumele de nimfe 
şi, încântate de această noapte fermecătoare, de succesele 
serii, veneau s-o reîntâlnească pe prietena lor. 

— Cum, ai şi sosit? Îi spuseră ele. Noi credeam că o să fim 
primele la întâlnire. 

— Sunt aici de un sfert de ceas? Răspunse La Valliere. 

— Oare dansul nu ţi-a plăcut? 

— Nu. 

— Şi nici spectacolul? 

— Nici. Dacă e vorba de spectacol, îmi place mai mult 
acela al copacilor aceştia negri, printre care se zăreşte câte 


o lumină scânteind ca un ochi roşu, aci deschizându-se, aci 
închizându-se. 

— E poetă această La Valliere? Zise Tonnay-Charente. 

— Adică nesuferită? Adăugă Montalais. Ori de câte ori e 
vorba să râdem puţin sau să facem haz de ceva, La Valliere 
plânge; ori de câte ori e vorba să plângem, noi, femeile, 
pentru o zorzoană pierdută, pentru amorul propriu jignit, 
pentru o găteală care nu ne place, La Valliere râde. 

— Oh, în ceea ce mă priveşte, eu nu pot să fiu astfel? Zise 
domnişoara de Ionnay-Charente. Sunt femeie, dar femeie 
cum nu sunt multe; cine mă iubeşte, mă încântă, cine mă în- 
cântă, îmi place prin măgulirile sale şi cine mă place... 

— Ei bine, termină odată! O îmboldi Montalais. 

— Nu-i chiar aşa de uşor? Răspunse domnişoara de 
Tonnay-Charente râzând cu hohote. Termină tu în locul 
meu, tu care ai atâta spirit. 

— Dar tu, Louise? Întrebă Montalais? Pe tine te place 
cineva? 

— Asta nu priveşte pe nimeni? Răspunse tânăra fată 
ridicându-se de pe banca acoperită cu muşchi pe care 
şezuse tot timpul cât ţinuse baletul. Acum, domnişoarelor, 
ne făcusem planul să petrecem noaptea asta fără 
supravegheri şi fără însoțitori. Suntem trei, ne simţim bine 
laolaltă, vremea e minunată; priviţi în partea aceea, iată 
luna care urcă încet pe boltă, argin-tând crestele castanilor 
şi ale stejarilor. Oh, frumoasă plimbare! Dulce libertate! 
Dragă iarbă a pădurii! Minunată bucurie pe care mi-o face 
prietenia voastră! Să ne luăm de braţ şi să pornim printre 
copaci! Toţi ceilalţi, în clipa aceasta, sunt ocupați să se 
pregătească pentru o plimbare făcută cu toată pompa; se 
pun şeile pe cai, se aduc trăsurile, cu cei patru catâri ai 
reginei şi cele patru iepe albe al Doamnei. Noi să ne căutăm 
repede un colţişor, unde să nu ne găsească nici un ochi, 
unde să nu ne urmărească nici un pas. Îţi aminteşti, 
Montalais, pădurile de la Cheverny şi din Chambord, sau 


aleile nesfârşite de plopi de la Blois? Câte visuri n-am 
depănat îm-preună acolo! 

— Şi câte taine nu ne-am împărtăşit! 

— Aşa e. 

— Şi eu? Zise domnişoara de Ionnay-Charente? Visez 
mult, numai că... 

— Nouă nu ne spune nimic? O întrerupse Montalais? Astfel 
că tot ce visează domnişoara de Tonnay-Charente, singură 
Athenais ştie... 

— Linişte! Strigă domnişoara de La Valliere. Aud paşi 
venind din partea aceea. 

— Haide repede, repede, în tufiş? Le grăbi Montalais. 
Apleacă-te, Athenais, eşti o lungană! 

Domnişoara de Tonnay-Charente se aplecă fără a crâcni. 
Aproape în aceeaşi clipă se zăriră, într-adevăr, doi 
gentilomi, cu capetele înclinate, ţinându-se de braţ, păşind 
încet pe nisipul mărunt al aleii ce înainta pe lângă malul 
lacului. Fetele se făcură mici, spre a nu fi văzute. 

— E domnul de Guiche? Şopti Montalais la urechea 
domnişoarei de Tonnay-Charente. 

— E domnul de Bragelonne? Şopti aceasta la urechea 
domnişoarei de La Valliere. 

Cei doi tineri continuau să se apropie, vorbind cu 
însufleţire. 

— Pe aici am întâlnit-o mai adineauri? Spunea contele. 
Dacă m-aş fi mulţumit s-o văd numai, aş spune că mi s-a 
părut; dar am vorbit cu ea. 

— Aşa! Eşti sigur? 

— Da, dar poate că am speriat-o. 

— Cum asta? 

— Ei, Doamne! Eram încă înnebunit de ceea ce ţi-am 
povestit, astfel că ea nu va fi priceput nimic din cuvintele 
mele şi se va fi speriat. 

— Oh? Zise Bragelonne? Nu te nelinişti, prietene. Ea e 
bună, te va ierta; e înţeleaptă, va înţelege. 

— Da, dar dacă a înţeles, dacă a înţeles totul? 


— Ei şi? 

— Şi dacă vorbeşte? 

— Oh, n-o cunoşti pe Louise, conte! Zise Raoul. Louise are 
toate virtuțile şi nici un singur cusur. 

Şi tinerii trecură mai departe, astfel încât, îndepărtându- 
se, glasurile li se pierdură încetul cu încetul. 

— Ai auzit, La Valliere? Zise domnişoara de Tonnay- 
Charente. Domnul viconte de Bragelonne a spus Louise 
vorbind de tine! Cum vine asta? 

— Am fost crescuţi împreună? Răspunse domnişoara de La 
Valliere? Ne cunoaştem de când eram copii. 

— Şi apoi domnul de Bragelonne e logodnicul tău, oricine 
ştie asta. 

— Oh, eu nu ştiam! E adevărat, domnişoară? 

— Adică? Răspunse Louise înroşindu-se? Domnul de 
Bragelonne mi-a făcut cinstea să-mi ceară mâna... Însă... 

— Însă ce? 

— Se pare că regele... 

— Ei bine? 

— Ca regele nu vrea să consimtă la această căsătorie. 

— Ei, dar pentru ce regele! Ce amestec are regele! Strigă 
Aure cu aprindere. Regele are oare dreptul de a se vâri în 
astfel de lucruri. Doamne sfinte!... „Politica e politică, ma 
amore e amore”? Cum spunea domnul de Mazarin. Aşa că 
dacă-l iubeşti pe domnul de Bragelonne şi te iubeşte şi el, 
căsătoriţi-vă. Vă dau eu consimţământul. 

Athenais începu să râdă. 

— Oh, vorbesc foarte serios? Îi spuse Montalais? Şi 
părerea mea, în împrejurarea asta, face mai mult decât 
părerea regelui, presupun. Nu-i aşa, Louise? 

— Haide, haide, domnii aceia s-au dus? Zise La Valliere. Să 
ne folosim de singurătate şi să străbatem pajiştea pentru a 
intra în pădure. 

— Cu atât mai mult? Zise Athenais? Cu cât văd lumini 
pornind de la castel şi de la teatru, ceea ce mi se pare că 
vesteşte plecarea ilustrului alai. 


— Să fugim! Ziseră toate trei deodată. 

Şi, ridicându-şi cu graţie cutele lungi ale rochiilor de 
mătase, străbătură în grabă spaţiul ce se întindea între 
malul lacului şi marginea cea mai întunecată a parcului. 
Montalais, sprintenă ca o căprioară, Athenais, încordată ca 
o lupoaică tânără, săreau prin iarba moale şi un Acteon 
cutezător ar fi zărit din când în când picioarele lor, iuți şi 
subţiri, ivindu-se de sub poala grea a rochiilor de mătase. 
La Valliere, mai firavă şi mai pudică, îşi fâlfâia rochiile în 
urmă; neputând să alerge din pricina piciorului ei, nu 
întârzie să strige după celelalte. Şi, rămasă în urmă, le sili 
pe celelalte două prietene s-o aştepte. În acea clipă, un 
bărbat ascuns într-un şanţ presărat cu mâţişori de salcie 
sări deodată pe marginea acelui şanţ şi începu să alerge în 
direcţia castelului. Cele trei femei, la rândul lor, ajunseră la 
marginea parcului ale cărui poteci le erau prea bine 
cunoscute. Largi alei înflorite se întindeau de-a lungul 
şanţurilor; gărduleţe de verdeață apărau în această parte, 
pe cei ce se plimbau, de năvala cailor sau a trăsurilor. Într- 
adevăr, în depărtare se auzeau huruind, pe pământul uscat 
al drumului, trăsurile reginelor şi cea a Doamnei. Mai mulţi 
călăreţi le urmau în cadenţa atât de bine imitată de 
versurile regulate ale lui Virgiliu. Sunetul unei muzici 
depărtate se strecura prin tropotul acesta, iar când 
instrumentele încetau, privighetoarea, cântăreaţa stăpânită 
de un mare orgoliu, trimitea alaiului pe care-l simţea 
înaintând pe sub coroanele copacilor cele mai complicate, 
mai suave şi mai savante triluri. În jurul cântăreţei 
scânteiau, în întunecimea pădurii, ochii vreunei bufniţe ce 
se bucura de această armonie. Astfel, serbarea întregii curţi 
era şi serbarea oaspeţilor tainici ai pădurii; căci, fără 
îndoială, căprioara asculta în tufişul ei, fazanul pe creanga 
lui, vulpea furişată în viziunea sa. Se ghicea existenţa 
acestor vietăţi nocturne şi invizibile în mişcarea bruscă a 
unei ramuri, în foşnetul grăbit al frunzelor, care le făceau 
pe nimfele refugiate în pădure să scoată câte un țipăt scurt, 


apoi, liniştindu-se numaidecât, să râdă şi să pornească mai 
departe. Astfel ajunseră la stejarul regal, venerabilă umbră 
a unui stejar care, în tinereţea lui, auzise suspinele lui 
Henric al II-lea pentru frumoasa Diana din Poitiers, iar ceva 
mai târziu pe ale lui Henric al IV-lea pentru tot atât de 
frumoasa Gabrielle d'Estrees. Sub acest stejar falnic, 
grădinarii strângeau totdeauna muşchiul verde şi iarba 
moale, în aşa fel că nicăieri şi niciodată picioarele obosite 
ale unui rege nu se simțeau mai bine ca în acest culcuş. 
Trunchiul arborelui forma un spătar cam tare, dar destul de 
larg ca să poată sta alături patru persoane. lar sub crengile 
ce se plecau spre trunchi, glasurile se ridicau printre 
ramuri, pierzându-se în frunzişul lor bogat. 

Capitolul XLV Ce se vorbea sub stejarul regal. 

Era în dulceaţa aerului, în liniştea frunzişului o mută 
chemare ce le îndemna pe cele trei tinere fete să schimbe 
râsetele lor glumeţe într-o convorbire potolită şi serioasă. 
Însăşi aceea dintre ele care era cea mai zburdalnică, 
Montalais, de exemplu, dădu tonul. Începu printr-un oftat. 

— Ce fericire? Zise ea? Să ne aflăm aici, libere, singure, 
putând să fim acum sincere, mai ales faţă de noi înşine! 

— Da? Răspunse domnişoara de Tonnay-Charente? Căci 
curtea, oricât de strălucitoare ar fi ea, ascunde totdeauna o 
minciună sub faldurile de catifea sau sub sclipirea 
diamantelor. 

— Eu? Adăugă La Valliere? Eu nu mint niciodată; când nu 
pot să spun adevărul, tac. 

— Tu nu te vei bucura multă vreme de favoare, draga 
mea? Zise Montalais. Aici nu e ca la Blois, unde-i spuneam 
bătrânei DOAMNE de-acolo toate necazurile şi toate 
dorinţele noastre. Doamna îşi avea zilele ei când îşi amintea 
că fusese şi ea tânără cândva. În acele zile, oricine vorbea 
cu Doamna găsea în dânsa o prietenă sinceră. Doamna ne 
povestea despre dragostea ei cu Domnul, iar noi îi 
povesteam despre iubirile ei cu alţii, sau cel puţin despre 
zvonurile care umblau în legătură cu galanteriile sale. Biata 


femeie! Era atât de curată la suflet! Râdea de tot ceea ce-i 
spuneam, iar noi de asemenea. Unde o fi ea acum? 

— Ah, Montalais, veselă Montalais? Strigă La Valliere? lată 
că te vad suspinând; pădurea te inspiră şi astă-seară eşti 
aproape înţeleaptă. 

— Domnişoarelor? Zise Athenais? Nu trebuie să vă pară 
rău după curtea de la Blois, atâta vreme ce vă simţiţi 
fericite la noi, aici. O curte e locul unde se strâng bărbaţii şi 
femeile pentru a vorbi despre lucrurile pe care mamele şi 
tutorii pe care duhovnicii, mai ales, le interzic cu asprime. 
La curte se vorbeşte despre aceste lucruri sub egida 
regelui şi a reginelor; nu e plăcut? 

— Oh, Athenais! Murmură Louise înroşindu-se. 

— Athenais e sinceră astă-seară? Zise Montalaissă ne 
folosim de prilej. 

— Da, să ne folosim, căci sunt în stare să dezvălui astă- 
seară cele mai intime dintre tainele inimii mele. 

— Ah, dacă domnul de Montespan ar fi aici! Exclamă 
Montalais. 

— Credeţi că-l iubesc pe domnul de Montespan? Murmură 
frumoasa domnişoară. 

— E chipeş, presupun! 

— Da şi asta nu e cea mai neînsemnată însuşire pe care o 
are în ochii mei. 

— Se înţelege. 

— Aş spune mai mult: este, dintre toţi bărbaţii care pot fi 
văzuţi aici, cel mai chipeş şi cel mai... 

— Ce se aude acolo? Tresări La Valliere, răsucindu-se 
deodată pe banca de muşchi... 

— Vreun cerb care fuge printre ramuri. 

— Mie nu mi-e teamă decât de bărbaţi? Zise Athenais. 

— Când nu seamănă cu domnul de Montespan! 

— Sfârşeşte cu răutăţile... Domnul de Montespan e 
îndrăgostit de mine, dar asta nu înseamnă nimic. Nu-l avem 
oare aici pe domnul de Guiche care e îndrăgostit de 
Doamna? 


— Bietul, bietul băiat! Rosti La Valliere. 

— De ce bietul?... Doamna e destul de frumoasă şi destul 
de nobilă, presupun. 

La Valliere dădu cu tristeţe din cap. 

— Când iubeşti? Zise ea? Nu e vorba nici de frumuseţe, 
nici de nobleţe; dragele mele, când iubeşti nu te gândeşti 
decât la inima şi la ochii aceluia sau aceleia de care eşti 
îndrăgostit. 

Montalais începu să râdă zgomotos. 

— Inimă, ochi, oh, dulcegării! Zise ea. 

— Vorbesc în ce mă priveşte? Răspunse La Valliere. 

— Simţăminte mari, însă reci? Adăugă Athenais cu un aer 
protector. 

— Nu le ai, domnişoară? Întrebă Louise. 

— Ba da, domnişoară; dar altceva vreau să spun. Cum 
poate fi plâns un bărbat care e îndrăgostit de o femeie ca 
Doamna? Dacă e vreo disproporţie în asta, ea e în dauna 
contelui. 

— Oh, nu, nu? Protestă La Valliere? E în dauna Doamnei! 

— Explică-te. 

— Mă explic. Doamna nici nu vrea să ştie măcar ce este 
aceea dragoste. Ea se joacă cu acest simţământ ca un copil 
cu artificiile a căror scânteie poate aprinde un palat. 
Strălucire, iată tot ce-i trebuie ei. Bucurie şi dragoste este 
țesătura din care vrea să-i fie croită întreaga viaţă. Domnul 
de Guiche o va iubi pe această femeie ilustră; ea însă nu-l va 
iubi. 

Athenais izbucni într-un hohot de râs dispreţuitor. 

— Asta înseamnă a iubi? Zise ea. Unde sunt nobilele tale 
sentimente de-adineauri? Virtutea unei femei nu stă oare în 
refuzul curajos al oricărei intrigi cu urmări? O femeie 
chibzuită şi înzestrată cu o inimă generoasă trebuie să-i 
privească pe bărbaţi fără a-i face s-o iubească, s-o adore 
chiar şi să spună o dară mai mult în viaţă: „lată, mi se pare 
că dacă n-aş fi fost ceea ce sunt, l-aş fi disprețuit mai puţin 
pe acesta decât pe ceilalţi”. 


— Atunci? 1 se adresă La Valliere, împreunându-şi mâinile? 
Asta i-o făgăduieşti tu domnului de Montespan? 

— Ei da, lui ca şi tuturor celorlalţi. Ce! i-am spus că-i 
recunosc o anumită superioritate, asta nu-i de ajuns? Draga 
mea, suntem femei, adică regine, atâta timp cât natura ne 
dă prilejul să deţinem această regalitate? De la 
cincisprezece la treizeci şi cinci de ani. N-ai decât să ai 
inimă după aceea, când nu-ţi va mai rămâne decât atât. 

— Oh, oh! Murmură La Valliere. 

— Foarte bine! Strigă Montalais. lată o adevărată femeie! 
Athenais, vei ajunge departe! 

— Nu eşti de aceeaşi părere? 

— Oh, din creştet până-n tălpi! Zise răutăcioasa. 

— Glumeşti, nu-i aşa, Montalais? O întrebă Louise. 

— Nu, nu, aprob tot ce-a spus Athenais; numai că... 

— Numai câ? 

— Ei bine, nu pot să le traduc în faptă. Am cele mai 
desăvârşite principii, iau hotărâri faţă de care planurile 
stathiderului şi cele ale regelui Spaniei sunt jocuri de copii, 
apoi, în ziua când să le aduc la îndeplinire, nimic. 

— Te pierzi cu firea? Întrebă, nu fără dispreţ, Athenais. 

— Într-un chip nevrednic. 

— Nefericită făptură? Adăugă Athenais. Dar cel puţin 
alegi? 

— Doamne... Doamne, nu! Soarta mi se pare totdeauna 
împotrivă: visez împărați şi dau peste... 

— Aure! Aure! Strigă La Valliere. Fie-ţi milă, nu jertfi, din 
plăcerea de a spune un cuvânt, pe cei care te iubesc cu o 
dragoste atât de sinceră! 

— Oh, în privinţa asta mă descurc binişor: cei care mă 
iubesc sunt fericiţi că nu-i alung, draga mea. Cu atât mai 
rău pentru mine, dacă am vreo slăbiciune; dar cu atât mai 
rău pentru ei, dacă m-aş răzbuna pe dumnealor. Şi, zău, am 
să mă răzbun! 

— Aurel! 


— Bine faci? Zise Athenais? Şi poate că vei ajunge la 
acelaşi rezultat. Asta se numeşte a fi cochetă, înţelegeţi, 
domnişoarelor? Bărbaţii, care sunt nişte proşti în multe 
privinţe, sunt mai ales în aceea că ei confundă sub acest 
cuvânt de cochetărie mândria unei femei şi firea ei 
schimbătoare. Eu sunt mândră, adică de necucerit; îi reped 
pe pretendenți, dar fără nici un fel de gând de a-i atrage. 
Bărbaţii spun că sunt cochetă, fiindcă au amorul propriu de 
a crede că-i doresc. Alte femei, Montalais, de exemplu, s-au 
lăsat ademenite de măguliri; ele ar fi pierdut fără 
binecuvântatul resort al instinctului, care le îndeamnă să se 
schimbe dintr-o dată şi să-i urască pe aceia ale căror 
măguliri le primeau altădată. 

— Savantă disertaţie! Zise Montalais cu tonul unui 
degustător care se desfată. 

— Odioasă! Murmură Louise. 

— Datorită acestei cochetării, căci iată adevărata 
cochetărie? Continuă domnişoara de Ionnay-Charente? 
Amantul ce nu-şi mai încăpea în piele de orgoliu acum un 
ceas, se dezumflă într-o clipă de toată îngâmfarea amorului 
său propriu. Îşi lua aere de învingător, iar acum dă înapoi; 
voia să pară că ocroteşte, iar acum cade din nou în 
genunchi. De aici rezultă că, în loc de un soţ gelos, 
nesuferit, cum sunt toţi, ai de-a face cu un amant totdeauna 
tremurând, totdeauna doritor, totdeauna supus, din această 
singură pricină că are în faţă o amantă totdeauna nouă. lată 
şi fiţi încredințate de asta, domnişoarelor, ce înseamnă 
cochetăria. Prin aceasta poţi fi regină între femei, când n-ai 
primit de la Dumnezeu harul atât de preţios de a-ţi ţine în 
frâu inima şi mintea. 

— Oh, cât eşti de isteaţă? Zise Montalais? Şi cât de bine 
înţelegi menirea femeilor! 

— Îmi pregătesc o fericire a mea proprie? Spuse Athenais 
cu modestie. Mă apăr, ca toţi îndrăgostiţii slabi, împotriva 
asupririi celor mai tari. 

— La Valliere văd că nu spune nimic. 


— Oare fiindcă nu e de părerea noastră? 

— Eu nu înţeleg nimic? Răspunse Louise. Vorbiţi ca nişte 
fiinţe ce n-ar fi sortite să trăiască pe această lume. 

— Frumoasă lume! Zise Montalais. 

— O lume? Adăugă Athenais? În care bărbatul o tămâiază 
pe femeie până o face să cadă ameţită, ca apoi s-o 
batjocorească după ce a căzut. 

— Cine îţi vorbeşte de cădere? Zise Louise. 

— Ah, iată o teorie nouă, draga mea; arată-mi, te rog, 
mijlocul de a nu fi învinsă, o dată ce te-ai lăsat târâtă de 
dragoste. 

— Oh? Strigă tânăra fată, ridicându-şi spre cerul întunecat 
frumoşii ei ochi umezi? Oh, dacă aţi şti ce înseamnă să ai o 
inimă, v-aş explica şi v-aş convinge; o inimă care iubeşte e 
mai tare decât toată cochetăria şi decât toată mândria de 
care vorbiţi voi. Niciodată o femeie nu e iubită, aşa cred eu 
şi Dumnezeu mă aude, niciodată un bărbat nu iubeşte ca un 
idolatru decât atunci când se simte iubit. Lasă-i pe bătrânii 
din comedii să se creadă adoraţi de cochete. Tânărul se 
cunoaşte pe sine însuşi, el nu se pierde cu firea; dacă are 
pentru cochetă o dorinţă, o înflăcărare, o furie? Vedeţi că vă 
las gândirii câmp liber şi cât vreţi de larg? Într-un cuvânt, 
dacă o cochetă poate să-i sucească minţile, niciodată nu va 
face din el un îndrăgostit. Iubirea, vedeţi voi, aşa cum o 
înţeleg eu, e un sacrificiu necontenit, absolut, întreg; dar nu 
sacrificiul numai uneia din cele doua părţi. Este abnegaţia 
deplină a două suflete care vor să se topească într-unul 
singur. Dacă voi iubi vreodată, îl voi ruga pe iubitul meu să 
mă lase liberă şi curată; îi voi spune şi el va înţelege, că 
sufletul mi-e sfâşiat de acest refuz, iar el, el care mă va iubi, 
simțind dureroasa măreție a sacrificiului meu, la rându-i se 
va jertfi ca şi mine, mă va respecta, nu va caută niciodată să 
mă facă să cad, pentru a mă batjocori după ce-am căzut, 
aşa cum spuneai adineauri aruncând cu pietre în iubirea pe 
care eu aşa o înţeleg. lată ce înseamnă pentru mine 
dragostea. Şi-acum îmi veţi spune că iubitul meu mă va 


dispreţui; nu cred asta, afara doar dacă elva fi cel mai 
ticălos dintre oameni, dar inima mea mi-e chezaşă că nu voi 
alege niciodată astfel de oameni. Privirea mea îl va răsplăti 
pentru jertfele sale sau îi va impune virtuţi pe care n-ar fi 
crezut niciodată că le are. 

— Dar, Louise? Strigă Montalais? Tu ne vorbeşti despre 
toate acestea, fără a le pune în practică! 

— Ce vrei să spui? 

— Eşti adorată de Raoul de Bragelonne, iubită în 
genunchi. Bietul băiat e victima virtuţii talc, aşa cum ar fi, 
sau chiar mai mult decât ar fi a cochetăriei mele sau a 
mândriei domnişoarei Athenais. 

— Asta e pur şi simplu o altă treaptă a cochetăriei? Zise 
Athenais? Şi La Valliere, după câte văd, o foloseşte fără nici 
un fel de şovăială. 

— Oh! Făcu Louise. 

— Da, aceasta se numeşte instinct: sensibilitate 
desăvârşită, căutare atentă a sentimentelor, revărsare 
continuă de porniri pasionate, care nu ajung niciodată până 
la capăt. Oh, e o mare dibăcie asta şi e foarte eficace! Acum, 
când stau şi mă gândesc, aş prefera şi eu această tactică de 
a lupta împotriva bărbaţilor, în locul mândriei mele, 
deoarece ea îţi oferă avantajul de a-i face să creadă uneori 
în simpla încercare de convingere; oricum, de aici încolo, 
fără a mă condamna în totul pe mine, o declar superioară 
simplei cochetării în care crede Montalais. 

Cele două fete începură să râdă. Numai La Valliere tăcea 
şi clătina din cap, îngândurată. Apoi, după o clipă, zise: 

— Dacă mi-ai spune de faţă cu un bărbat numai un sfert 
din cele ce mi-ai spus acum sau dacă aş fi încredinţată doar 
că ai gândi aşa ceva, aş muri de durere şi de ruşine chiar în 
acest loc. 

— Ei bine, mori, drăguţa mea? Răspunse domnişoara de 
Tonnay-Charente? Căci, dacă nu e nici un bărbat aici, sunt 
în schimb două femei, prietenele tale, care îţi spun deschis 
şi fără ocol că eşti o cochetă din instinct, o cochetă naivă, 


adică cea mai primejdioasă specie de cochete din câte 
există pe lume. 

— Oh, domnişoarelor! Suspină La Valliere înroşindu-se şi 
aproape podidită de lacrimi. 

Cele două însoţitoare ale ei izbucniră pentru a doua oară 
în râs. 

— Ei bine, îi voi cere lămuriri lui Bragelonne. 

— Lui Bragelonne? Se miră Athenais. 

— Ei da, acestui flăcău curajos ca Cezar, fin şi spiritual ca 
domnul Fouquet, acestui biet tânăr care te cunoaşte de 
doisprezece ani, te iubeşte şi care, totuşi, daca ar fi să te 
credem, nu ţi-a sărutat, până acum, nici măcar vârful 
degetelor. 

— Explică-ne această cruzime, tu, femeia cu inimă! Zise 
Athenais către La Valliere. 

— O voi explica printr-un singur cuvânt: virtutea. Nu 
cumva negi virtutea? 

— Haide, Louise, nu minţi? Zise Montalais apucând-o de 
mână. 

— Dar ce vreţi să vă spun? Strigă La Valliere. 

— Ce vrei. Dar orice-ai spune, eu rămân la părerea mea 
despre tine: cochetă din instinct, cochetă naivă, adică, am 
spus-o şi o mai spun, cea mai primejdioasă dintre toate 
cochetele. 

— Oh, nu, nu, te rog, nu crede una ca asta! 

— Cum, doisprezece ani de neclintire absolută? 

— Oh, acum doisprezece ani eu nu aveam decât cinci. 
Nevinovăţia unei copile nu poate fi trecută în seama unei 
fete mari. 

— Ei, bine, acum ai şaptesprezece ani: să zicem trei ani, în 
loc de doisprezece. Timp de trei ani ai fost mereu şi în 
întregime crudă. Şi aveai împotrivă-ţi colţurile tainice de la 
Blois, întâlnirile sub cerul înstelat, întârzierile nocturne pe 
sub platani, cei douăzeci de ani ai lui vorbind celor 
paisprezece ani ai tăi, văpaia din ochii lui îndreptaţi numai 
către tine. 


— Fie, fie; dar asta a fost totul! 

— Cu neputinţă! 

— Dar, Doamne, de ce e cu neputinţă? 

— Spune-ne lucruri vrednice de crezare, draga mea şi te 
vom crede. 

— Dar, în sfârşit, presupuneţi un lucru. 

— Care? Să vedem. 

— Spune repede, altfel vom presupune mai mult decât ai 
vrea. 

— Să presupunem, deci, că aş fi crezut că-l iubesc, fără a 
iubi de loc. 

— Cum, n-ai iubit de loc? 

— Ce vreţi, dacă am fost altfel decât sunt toate celelalte 
atunci când iubesc, înseamnă că n-am iubit; că nu mi-a sosit 
încă vremea. 

— Louise! Louise! Zise Montalais. la seama, am să-ţi 
dovedesc că n-ai dreptul să vorbeşti astfel. Raoul nu e aici, 
nu-l amări în lipsa lui, fii milostivă şi dacă, privind lucrurile 
mai de aproape, crezi că nu-l iubeşti, spune-i-o. Bietul băiat! 

Şi începu să râdă. 

— Domnişoara îl deplângea adineauri pe domnul de 
Guiche? Interveni Athenais. Nu s-ar putea găsi oare 
explicaţia acestei nepăsări faţă de unul în compătimirea 
faţă de celălalt? 

— Loviţi-mă, domnişoarelor? Murmură La Valliere cu 
tristeţe? Loviţi-mă, deoarece nu mă puteţi înţelege. 

— Oh, oh? Răspunse Montalais? Amărăciune, durere, 
lacrimi! Dar noi râdem, Louise şi nu suntem, te asigur, 
monştrii pe care-i crezi. Uită-te la Athenais cea mândră, 
cum i se spune: ea nu-liubeşte pe domnul de Montespan, e 
adevărat, dar ar fi nenorocită dacă domnul de Montespan 
n-ar iubi-o... Uită-te la mine! Râd de domnul Malicorne, dar 
acest biet Malicorne de care râd ştie prea bine când poate 
să ducă mâna mea la buzele lui. Şi apoi, cea mai în vârstă 
dintre noi n-are încă douăzeci de ani... Ce viitor! 

— Nebune! Nebune ce sunteţi! Murmură Louise. 


— Ai dreptate? Rosti Montalais? Şi numai tu ai spus aici 
cuvinte înțelepte. 

— De bună seamă! 

— De acord? Răspunse Athenais. Aşadar, hotărât, nu-l 
iubeşti pe acest biet domn de Bragelonne? 

— Poate! Zise Montalais. Nu e încă sigură. Dar, în orice 
caz, ascultă, Athenais: dacă domnul de Bragelonne devine 
liber, îţi dau un sfat, ca prietenă. 

— Ce sfat? 

— Să te uiţi bine la el, înainte de a te decide pentru 
domnul de Montespan. 

— Oh, dacă iei lucrurile aşa, draga mea, domnul de 
Bragelonne nu e singurul la care te poţi uita cu plăcere. 
Nici domnul de Guiche, de exemplu, nu e de lepădat. 

— N-a strălucit astă-seară? Zise Montalais? Şi ştiu din 
izvor sigur că Doamna l-a găsit nesuferit. 

— Domnul de Saint-Aignan, în schimb, a strălucit destul şi 
pot să spun că multe dintre cele ce l-au văzut dansând nu-l 
vor uita atât de repede. Nu-i aşa, La Valliere? 

— Pentru ce-mi pui mie această întrebare? Nici nu l-am 
văzut dansând, nici nu-l cunosc. 

— Nu l-ai văzut pe domnul do Saint-Aignan? Nu-l cunoşti? 

— Nu. 

— Haide, haide, nu te preface că ai o virtute mai grozavă 
decât mândria noastră! Doar ai ochi, nu-i aşa? 

— Foarte buni. 

— Atunci i-ai văzut pe toţi dansatorii din astă-seară? 

— Da, aproape pe toţi. 

— lată un aproape pe toţi destul de nepoliticos pentru ei. 

— Îţi spun ceea ce este. 

— Ei bine, dintre toţi aceşti gentilomi pe care aproape i-ai 
văzut, la care ţi s-au oprit ochii? 

— Da? Adăugă Montalais? Da, dintre domnul da Saint- 
Aignan, domnul de Guiche, domnul... 

— Nu prefer pe niciunul, domnişoarelor, îi găsesc pe toţi 
deopotrivă de bine. 


— Atunci, în această strălucită adunare, în mijlocul acestei 
curţi, cea dintâi din lume, nu ţi-a plăcut nimeni? 

— Nu spun asta. 

— Atunci vorbeşte. Hai, împărtăşeşte-ne şi nouă idealul 
tău. 

— Nu e vorba de un ideal. 

— Prin urmare, cineva există totuşi? 

— Zău, domnişoarelor? Izbucni La Valliere, pierzându-şi 
răbdarea? Nu vă mai înţeleg de loc! Cum, aveţi ca şi mine o 
inimă, aveţi ca şi mine ochi şi vorbiţi de domnul de Guiche, 
de domnul de Saint-Aignan, de domnul?... Mai ştiu eu cine? 
Când regele se afla în mijlocul lor? 

Aceste cuvinte, aruncate la repezeală de un glas tulburat, 
nestăpânit, făcură să răsune în aceeaşi clipă de o parte şi 
de alta a tinerei fete câte o exclamaţie care aproape o 
speriară. 

— Regele! Strigară deodată Montalais şi Athenais. 

La Valliere îşi lăsa fruntea să-i cadă în palme. 

— Oh, da, regele, regele! Murmură ea. Aţi văzut vreodată 
pe cineva care să se asemene cu regele? 

— Aveai dreptate adineauri când spuneai că ai ochi foarte 
buni, domnişoară, căci vezi departe, foarte departe. Din 
păcate, regele nu face parte din rândul acelora asupra 
cărora au dreptul să se oprească nişte bieţi ochi ca ai 
noştri. 

— Oh, e adevărat, e adevărat! Strigă La Valliere. Nu le e 
dat tuturor ochilor să privească în faţă soarele. Eu însă îl voi 
privi, chiar de-ar fi să orbesc! 

În acel moment şi ca şi cum ar fi fost stârnite de cuvintele 
ce ieşiseră din gura domnişoarei de La Valliere, un foşnet 
de frunze şi un fâşâit de mătase se auziră în dosul tufişului 
alăturat. Fetele tresăriră îngrozite. Ele vedeau bine 
frunzele care se mişcau, fără să vadă însă obiectul care le 
mişca. 

— Oh, un lup sau un mistreţ! Strigă Montalais. Să fugim, 
domnişoarelor, să fugim! 


Şi cele trei tinere fete se ridicară în prada unei spaime de 
nedescris, o luară la fugă pe prima alee ce le ieşi în cale şi 
nu se mai opriră decât la marginea pădurii. Acolo, cu 
răsuflările tăiate, înghesuindu-se una într-alta, simțind 
fiecare cum bate inima în pieptul celeilalte, încercară să-şi 
recapete liniştea, dar nu izbutiră decât după câtva timp. În 
cele din urmă, văzând luminile ce scânteiau înspre castel, 
se hotărâră să pornească spre acele lumini. 

La Valliere era moartă de oboseală. Aure şi Athenais o 
sprijineau de braţe. 

— Oh, am scăpat ca prin urechile acului! Zise Montalais. 

— Domnişoarelor, domnişoarelor? Spuse La Valliere? Eu 
mă tem să nu fi fost ceva mai rău decât un lup. În ceea ce 
mă priveşte şi spun ceea ce gândesc, aş prefera să fiu 
sfâşiată de vie de o fiară sălbatică, decât să fi fost auzită de 
cineva. Oh, nebună, nebună ce sunt! Cum am putut să 
gândesc, cum am putut să rostesc asemenea lucruri! 

Şi, cu acestea, capul i se înclină ca un spic de trestie; apoi 
îşi simţi picioarele înmuindu-se, toate puterile o părăsiră şi 
alunecă, aproape neînsufleţită, din braţele prietenelor ei, 
căzând pe iarba aleii. 

Capitolul XLVI Neliniştea Regelui. 

S-o lăsăm pe biata La Valliere, pe jumătate leşinată între 
prietenele sale şi să ne reîntoarcem în preajma stejarului 
regal. Cele trei fete nu făcuseră nici douăzeci de paşi în 
fuga lor, când foşnetul care le îngrozise atât de tare spori şi 
mai mult în frunziş. O formă omenească, care pe măsură ce 
dădea la o parte ramurile tufişului se distingea mai bine, 
apăru sub coroana stejarului şi, văzând locul liber, izbucni 
într-un hohot de râs. E de prisos să mai spunem că această 
formă omenească era a unui tânăr şi elegant gentilom, care 
îi făcea semne, nerăbdător, aceluia ce apăru numaidecât în 
urma lui. 

— Ei bine, sire? Zise a doua formă înaintând cu sfiala? 
Oare maiestatea voastră să le fi gonit pe tinerele noastre 
îndrăgostite? 


— Ei, Doamne, da! Răspunse regele. Te poţi arăta fără nici 
o grijă, Saint-Aignan! 

— Dar, sire, luaţi seama, veţi fi recunoscut. 

— Ţi-am spus doar că au fugit! 

— lată o întâlnire fericită, sire, şi, dacă aş îndrăzni să dau 
un sfat maiestăţii voastre, aş spune să le urmărim. 

— Dar cred că sunt departe. 

— Eh, se vor lăsa ajunse, mai ales dacă vor afla cine sunt 
cei care le urmăresc. 

— Cum aşa, domnule încrezut? 

— Doamne! Una dintre ele m-a găsit pe gustul ei, iar alta 
v-a asemuit cu soarele. 

— Motiv în plus să rămânem ascunşi, Saint-Aignan. 
Soarele nu se arată noaptea. 

— Pe legea mea, sire, maiestatea voastră nu e curioasă? În 
locul vostru, eu aş vrea să ştiu cine sunt cele două nimfe, 
cele două driade, cele două hamadriade care au păreri atât 
de bune despre noi. 

— O, le voi recunoaşte uşor, fără să alerg după ele, te 
încredinţez. 

— Cum, sire? 

— La naiba, după glas! Sunt de la curte şi aceea care 
vorbea despre mine avea o voce fermecătoare. 

— Ah, iată că maiestatea voastră se lasă înrâurit de 
măguliri. 

— Nu s-ar putea spune că e un mijloc pe care-l foloseşti şi 
tu. 

— Oh, iertare, sire, sunt un neghiob. 

— Bine, haide să căutăm unde ţi-am spus. 

— Şi pasiunea aceea despre care mi-aţi vorbit în taină, 
sire, să fie oare dată uitării atât de repede? 

— Oh, nu, nu! Cum vrei să uiţi nişte ochi ca aceia ai 
domnişoarei de La Valliere? 

— Oh, dar cealaltă are o voce atât de fermecătoare! 

— Care? 

— Aceea care iubeşte soarele. 


— Domnule de Saint-Aignan! 

— Iertare, sire! 

— De altminteri, nu mă supăr dacă tu crezi că-mi plac atât 
de mult vocile drăgălaşe şi ochii frumoşi. Te cunosc, eşti un 
flecar îngrozitor şi mâine voi avea de plătit pentru 
încrederea pe care ţi-am arătat-o. 

— Cum asta? 

— Spun că mâine toată lumea va şti că m-am uitat la 
această mică La Valliere; dar, ia seama, Saint-Aignan, numai 
tu cunoşti această taină a mea şi dacă o singură persoană 
îmi va vorbi despre ea, voi şti cine mi-a trădat secretul! 

— Oh, ce căldură, sire! 

— Înţelegi, nu vreau de loc ca această biată fată să fie 
compromisă! 

— Sire, n-aveţi nici o grijă! 

— Îmi făgăduieşti? 

— Sire, vă dau cuvântul meu! 

„Bun? Îşi zise regele, râzând, în sinea lui? Mâine toată 
lumea va şti ca am alergat în noaptea asta după La 
Valliere.” Apoi, încereând să se orienteze, zise: 

— Ei asta-i, dar ne-am rătăcit! 

— Ah, nu e nici o primejdie. 

— Unde se ajunge prin această poartă? 

— La Rond-Point, sire. 

— Unde ne duceam când am auzit glasurile acelea de 
femei? 

— Da, sire şi acel sfârşit de convorbire în care am avut 
onoarea de a auzi numele meu rostit alături de al maiestăţii 
voastre. 

— 'Te întorci cam des la asta, Saint-Aignan! 

— Maiestatea voastră mă va ierta, dar sunt încântat să aflu 
că o femeie se gândeşte la mine, fără ca eu să fi ştiut şi fără 
să fi făcut nimic în această privinţă. Maiestatea voastră nu 
poate înţelege o astfel de mulţumire, ea al cărui rang şi ale 
cărei merite atrag atenţia şi stârnesc iubirea pretutindeni. 


— Ei bine, da, Saint-Aignan? Zise regele, sprijinindu-se 
prieteneşte de braţul gentilomului şi pornind pe cărarea ce 
socotea că trebuie să ducă spre castel? Mă vei crede sau 
nu, dar această naivă mărturisire, această preferinţă 
dezinteresată a unei femei care nu-mi va atrage poate 
niciodată privirea... Într-un cuvânt, misterul acestei 
aventuri mă tulbură şi, într-adevăr, dacă n-aş fi atât de 
preocupat de La Valliere... 

— Oh, asta să nu vă neliniştească, maiestatea voastră are 
destul timp. 

— Ce vrei să spui? 

— Se zice că La Valliere e foarte cinstită. 

— Tu mă aţâţi, Saint-Aignan, sunt nerăbdător s-o văd. 
Haide, haide! 

Regele minţea, nu era câtuşi de puţin nerăbdător; 
dimpotrivă, avea alt rol de jucat. Şi porni cu un pas iute. 
Saint-Aignan îl urma, păstrând însă o anumită distanţă. 
Deodată, regele oprindu-se, curteanul făcu acelaşi lucru. 

— Saint-Aignan? Întrebă el? Nu auzi nişte suspine? 

— Eu? 

— Da, ascultă. 

— Într-adevăr, ba şi ţipete mi se pare. 

— Vin din partea asta? Zise regele arătând cu mâna. 

— S-ar zice că sunt suspinele, gemetele unei femei? Spuse 
domnul de Saint-Aignan. 

— Hai repede! 

Şi regele, împreună cu favoritul, apucând pe o cărare 
piezişă, începură să alerge prin iarbă. Pe măsură ce 
înaintau, strigătele se auzeau tot mai bine. 

— Ajutor! Ajutor! Chemau două voci. 

Cei doi tineri alergară şi mai tare. Cu cât se apropiau mai 
mult, cu atât strigătele deveneau ţipete. 

— Ajutor! Ajutor! Se auzea mereu. 

Iar aceste ţipete sporeau goana regelui şi a însoţitorului 
său. Deodată, la marginea unui şanţ, sub nişte sălcii cu 
ramurile plecate, ei zăriră o femeie în genunchi, ţinând o 


altă femeie leşinată. La câţiva paşi de acolo, o a treia striga 
după ajutor, în mijlocul potecii. Când îi văzu pe cei doi 
gentilomi, despre care nu-şi dădea seama cine sunt, ţipetele 
femeii care striga după ajutor se înteţiră. Regele o luă 
înaintea însoţitorului său, sări şanţul şi ajunse în apropierea 
grupului în momentul când, din cealaltă parte a aleii ce 
ducea spre castel, apărură vreo zece persoane, atrase de 
aceleaşi ţipete care-i atrăseseră pe rege şi pe domnul de 
Saint-Aignan. 

— Ce s-a întâmplat aici, domnişoarelor? Întrebă Ludovic. 
— Regele! Strigă domnişoara de Montalais, scăpând din 
mână, în uluirea ei, capul bietei La Valliere, care căzu astfel 

întinsă în întregime pe iarbă. 

— Da, regele. Dar ăsta nu-i un motiv s-o laşi aşa pe 
prietena dumitale. Cine e dânsa? 

— E domnişoara de La Valliere, sire. 

— Domnişoara de La Valliere? 

— Care a leşinat... 

— Ah, Doamne? Exclamă regele? Biata copilă! Repede, 
repede, un medic! 

Dar, în zelul cu care rostise aceste cuvinte, regele nu se 
mai îngrijise ca, atât exclamaţia cât şi gesturile care o 
însoțeau, să nu-i pară cam prea puţin însufleţite domnului 
de Saint-Aignan, care tocmai auzise din gura sa 
mărturisirea acestei mari iubiri ce-i atinsese inima. 

— Saint-Aignan? Adăugă suveranul? Ai grijă, te rog, de 
domnişoara de La Valliere. Cheamă un medic. Eu mă duc s- 
o previn pe Doamna despre accidentul care i s-a întâmplat 
domnişoarei sale de onoare. 

Într-adevăr, în timp ce domnul de Saint-Aignan se îngrijea 
ca domnişoara de La Valliere să fie dusă la castel, regele 
alergă înainte, bucuros ca avea prilejul de a se apropia încă 
o dată de Doamna şi de a-i vorbi sub un pretext oarecare. 

Din fericire, tocmai trecea o trăsură; îi făcu semn vizitiului 
să oprească şi persoanele dinăuntru, aflând de accident, se 
grăbiră să-i cedeze locul domnişoarei de La Valliere. 


Curentul de aer produs de iuţeala cu care mergea trăsura o 
readuse pe bolnavă la viaţă. Ajunsa la castel, ea putu, cu 
toate ca era foarte slăbită, să coboare din trăsură şi, cu 
ajutorul domnişoarelor Montalais şi Athenais, pătrunse în 
interiorul apartamentelor. Fu aşezată într-o cameră ce 
ţinea de saloanele de la parter. Apoi, ca şi cum această 
întâmplare n-ar fi produs prea mare efect asupra celor ce 
se plimbau, promenada fu reluată. 

Între timp, regele o întâlni pe Doamna într-un boschet, se 
aşeză alături de dânsa şi piciorul lui îl căută încet pe al 
Prințesei sub scaunul acesteia. 

— Luaţi seama sire,? Îi şopti Henriette? Nu păreţi a fiun 
bărbat nepăsător. 

— Vai? Răspunse Ludovic al XIV-lea la acelaşi diapazon? 
Mi-e teamă să nu fi încheiat o convenţie mai presus de 
puterile noastre. Apoi, cu glas tare, întrebă: Ai aflat de 
accident? 

— Ce accident? 

— Oh, Dumnezeule, de bucurie că te revâd, am şi uitat că 
venisem anume să-ţi vorbesc despre el. Sunt totuşi foarte 
îndurerat de această întâmplare: una dintre domnişoarele 
dumitale de onoare, biata La Valliere, şi-a pierdut 
cunoştinţa. 

— Ah, sărmana copilă? Zise fără a se tulbura Prinţesa? Şi 
ce-a păţit? Apoi, încet: Dar nu vă gândiţi, sire? Vreţi să se 
creadă că aveţi o mare pasiune pentru această fată şi staţi 
aici, când ea dă să moară dincolo! 

— Ah, doamnă, doamnă? Zise regele suspinând? Cât de 
bine te pricepi să-ţi joci rolul şi cum te gândeşti la toate? Şi 
se ridică. Doamnă? Spuse apoi destul de tare pentru ca 
toată lumea să-l audă? Îngăduieşte-mi să te părăsesc; 
neliniştea mea e mare şi vreau să mă încredinţez eu însumi 
dacă au fost date toate îngrijirile cuvenite. 

Şi regele se retrase pentru a se duce din nou lângă La 
Valliere, în timp ce asistenţa începu să comenteze aceste 
cuvinte ale lui: „Neliniştea mea e mare”. 


Capitolul XLVII Taina Regelui. 

Pe drum, regele îl întâlni pe contele de Saint-Aignan. 

— Ei bine, Saint-Aignan? Întrebă el cu prefăcută nelinişte? 
Cum se simte bolnava? 

— Dar, sire? Se bâlbâi de Saint-Aignan? Mărturisesc, spre 
ruşinea mea, că nu mai ştiu nimic. 

— Cum nu mai ştii? Vorbi regele, străduindu-se să dea a 
înţelege că ia în serios această lipsă de atenţie pentru 
obiectul predilecţiei sale. 

— Sire, iertaţi-mă, dar m-am întâlnit cu una din cele trei 
fete care vorbeau sub copac şi mărturisesc că asta mi-a 
făcut mare plăcere. 

— Ah, ai şi găsit-o? Spuse numaidecât regele. 

— Pe aceea care vorbea atât de frumos despre mine, şi, 
găsind-o pe a mea, mă duceam s-o caut pe a voastră, sire, 
când am avut fericirea de a întâlni pe maiestatea voastră. 

— Prea bine; dar înainte de toate, domnişoara de La 
Valliere! Vorbi regele, credincios rolului său. 

— Oh, iată o frumuseţe demnă de luat în seamă? Zise 
Saint-Aignan? Şi leşinul ei face mare vâlvă, întrucât 
maiestatea voastră se interesa de ea înainte de această 
întâmplare. 

— Dar numele frumoasei dumitale, Saint-Aignan, e secret? 

— Sire, ar trebui să fie un secret, ba chiar unul foarte 
mare; dar pentru maiestatea voastră, ştiţi foarte bine, nu 
pot exista secrete. 

— Numele ei, atunci? 

— Domnişoara de Tonnay-Charente. 

— E frumoasă? 

— Mai presus de orice, da, sire. l-am recunoscut glasul 
care rostea cu atâta drăgălăşenie, numele meu şi m-am dus 
lângă ea, i-am pus întrebări, atât cât mi-a fost cu putinţă să 
o fac în mijlocul mulţimii, iar ea mi-a spus, fără să bănuiască 
nimic, că se afla, cu puţin mai înainte, după stejarul cel 
mare, cu două prietene, când apariţia unui lup sau a unui 
hoţ le-a speriat şi le-a pus pe fugă. 


— Dar? Întrebă regele cu nerăbdare? Numele celor două 
prietene? 

— Sire? Se bâlbâi Saint-Aignan? Maiestatea voastră mă 
poate închide la Bastilia. 

— Pentru ce? 

— Pentru că sunt un egoist şi un prost. Surprinderea mea 
a fost atât de mare făcând o asemenea cucerire şi o atât de 
fericită descoperire, încât m-am oprit aici. De altminteri, n- 
aş fi putut crede că maiestatea voastră, preocupată cum o 
ştiam de domnişoara de La Valliere, ar mai fi dat vreo în- 
semnătate celor auzite acolo; pe urmă domnişoara de 
Tonnay-Charente m-a părăsit în grabă, pentru a se duce 
lângă domnişoara de La Valliere. 

— Bine, să sperăm că voi avea şi eu norocul tău. Vino, 
Saint-Aignan. 

— Regele meu are ambiţie, precum văd şi nu îngăduie să-i 
scape nici o cucerire. Ei bine, îi făgăduiesc că voi căuta 
până la capăt şi de altfel, printr-una din cele trei graţii, vom 
afla numele celorlalte, iar o dată cu numele şi taina. 

— Oh şi eu voi face la fel? Zise regele. Nu am nevoie decât 
să-i aud glasul pentru a o recunoaşte. Dar să ne oprim aici 
deocamdată şi, hai, condu-mă la această biată La Valliere. 

„Ei? Îşi spuse Saint-Aignan? Iată, într-adevăr, o pasiune ce 
se înfiripă pentru această fetiţă. E nemaipomenit! Aşa ceva 
n-aş fi putut crede niciodată!” Şi cum, în timp ce gândea 
acestea, îi arătase regelui sala în care fusese dusă La 
Valliere, regele intră acolo. Saint-Aignan îl urmă. 

Într-o sală scundă, lângă o fereastră mare ce dădea spre 
grădină, La Valliere, aşezată într-un fotoliu larg, aspira cu 
răsuflări adânci aerul înmiresmat al nopţii. De la pieptu-i 
desfăcut, dantelele cădeau răvăşite printre buclele 
frumosului ei păr blond, împrăştiat peste umerii albi. Cu 
privirea obosită, străbătută de văpăi aproape stinse şi 
înecată în şuvoaie mari de lacrimi, ea nu mai trăia decât ca 
una din acele minunate vedenii din visurile noastre ce se 
perindă atât de firave şi atât de poetice prin faţa ochilor 


închişi ai celui care doarme, desfăcându-şi aripile fără să le 
mişte şi deschizându-şi buzele fără să scoată nici un sunet. 

Această paloare de sidef a tinerei La Valliere avea un 
farmec pe care nimic nu l-ar putea reda; suferinţa 
trupească şi sufletească înfăşurase această dulce înfăţişare 
cu o armonie de nobilă durere; nemişcarea totală a braţelor 
şi bustului ei o făcea să semene mai mult cu o moartă decât 
cu o făptură vie; părea că nu aude nici şoaptele prietenelor 
sale, nici larma depărtată ce se ridica din împrejurimi. Se 
întreținea cu ea însăşi, iar frumoasele ei mâini, lungi şi 
delicate, tresăreau din timp în timp, ca sub fiorul unor 
atingeri nevăzute. 

Regele intră fără ca ea să fi observat sosirea lui, într-atât 
de cufundată era în reveria sa. El văzu însă de departe acel 
chip adorabil peste care luna învăpăiată îşi revărsa lumina 
liniştită a lămpii sale de argint. 

— Dumnezeule? Strigă regele cu o nestăpânită groază? E 
moartă! 

— Nu, nu, sire? Rosti încet Montalais? Dimpotrivă, îi e mai 
bine. Nu-i aşa, Louise, ca te simţi mai bine? 

La Valliere nu răspunse nimic. 

— Louise? Adăuga Montalais? E regele, care binevoieşte 
să întrebe de sănătatea ta. 

— Regele! Exclamă Louise, ridicând cu tresărire capul, ca 
şi cum un izvor de viaţă i-ar fi reînsufleţit deodată inima. 
Regele întreabă de sănătatea mea? 

— Da? Răspunse Montalais. 

— Regele e, aşadar, aici? Zise La Valliere, fără a îndrăzni 
să privească în jurul ei. 

— Asta e vocea! Asta e vocea aceea! Şopti Ludovic cu 
învolburare la urechea lui Saint-Aignan. 

— Ei da? Răspunse Saint-Aignan? Maiestatea voastră are 
dreptate, e îndrăgostită de soare. 

— Sst! Făcu regele. Apoi, apropiindu-se de La Valliere: Nu 
te simţi bine, domnişoară? Adineauri, în parc, te-am văzut 
leşinată chiar. Ce ţi s-a întâmplat? 


— Sire? Bâigui biata copilă tremurând şi fără pic de 
culoare în obraji? Credeţi-mă, nici eu nu ştiu ce să spun. 

— Ai umblat prea mult? Zise regele? Şi poate oboseala... 

— Nu, sire? Se grăbi să răspundă Montalais pentru 
prietena sa? Nu poate să fie oboseala, căci ne-am petrecut 
o parte din seară aşezate sub stejarul regal. 

— Sub stejarul regal! Repetă regele, tresărind. Deci nu m- 
am înşelat, ea este. 

Şi-i adresă contelui o ocheadă plină de înţeles. 

— Ah, da? Zise Saint-Aignan? Sub stejarul regal, cu 
domnişoara de Ionnay-Charente. 

— De unde ştiţi asta? Întrebă Montalais. 

— Dar am aflat într-un chip foarte simplu: domnişoara de 
Tonnay-Charente mi-a spus. 

— Atunci poate v-a spus şi pricina pentru care a leşinat La 
Valliere? 

— Doamne, mi-a vorbit de un lup sau de un hoţ, nu mai 
ştiu bine. 

La Valliere asculta cu ochii pironiţi, cu pieptul zbătându-i- 
se, ca şi cum ar fi înţeles, printr-o încordare a spiritului, o 
parte a adevărului. Ludovic luă această atitudine şi acest 
zbucium drept continuarea unei spaime de care nu scăpase 
încă. 

— Nu-ţi fie teamă, domnişoară? Spuse el cu un început de 
tulburare pe care nu şi-o putea ascunde? Lupul care te-a 
speriat atât de tare era un lup cu două picioare. 

— Era un om! Era un om! Strigă Louise. Un om carea 
auzit totul! 

— Ei bine, domnişoară, dar ce rău vezi dumneata în faptul 
că cineva ar fi stat şi ar fi ascultat? Socoţi oare că aţi spus 
cuvinte care nu puteau fi auzite? 

La Valliere îşi lovi mâinile una de alta şi le duse repede la 
fruntea a cărei roşeaţă încerca să şi-o ascundă. 

— Oh? Întrebă ea? În numele cerului, cine s-a furişat 
acolo? Cine a auzit cele ce am spus? 

Regele făcu un pas şi-i luă o mână. 


— Eu eram, domnişoară? Zise el înclinându-se cu un blând 
respect. Te sperie asta cumva? 

La Valliere scoase un țipăt; pentru a doua oară, puterile o 
părăsiră şi, rece, gemând deznădăjduită, recăzu nemişcată 
în fotoliul ei. Regele avu timpul să întindă un braţ, astfel că 
fata se pomeni pe jumătate susţinută de el. 

La doi paşi de rege şi de la Valliere, domnişoarele de 
Tonnay-Charente şi Montalais, amuţite şi parcă împietrite, 
amintindu-şi convorbirea pe care o avuseseră cu La 
Valliere, nici nu se mai gândeau să-i vină în ajutor, zăpăcite 
cum erau de prezenţa regelui, care, cu un genunchi la 
pământ, o ţinea pe La Valliere de mijloc. 

— Maiestatea voastră a auzit totul, sire? Murmură 
Athenais. 

Dar regele nu răspunse; el avea privirea îndreptată către 
ochii pe jumătate închişi ai domnişoarei de La Valliere şi 
ţinea în mână braţul ei lipsit de putere. 

— La naiba? Zise Saint-Aignan, care spera, la rându-i, s-o 
vadă pe domnişoara de Ionnay-Charente leşinată şi se 
grăbea s-o sprijine cu braţele deschise? Dar nu ne-a scăpat 
un cuvânt din tot ce s-a spus acolo! 

Însă mândra Athenais nu era femeia care să leşine aşa de 
uşor; îi aruncă o privire cumplită lui Saint-Aignan şi fugi. 
Montalais, mai curajoasă, veni repede lângă Louise şi o 
primi din mâinile regelui, care era pe cale să-şi piardă capul 
simţindu-şi faţa atinsă de părul înmiresmat al bolnavei. 

— Să fie într-un ceas bun! Murmură Saint-Aignan. lată o 
întâmplare grozavă, şi, dacă nu voi fi primul care să o 
povestesc, va fi vai de mine. 

Regele se apropie de el şi, cu glas tremurând, cu o mină 
furioasă, scrâşni: 

— Conte, nici un cuvânt! 

Bietul rege uitase că, numai cu un ceas mai înainte, îi 
făcuse aceluiaşi om aceeaşi recomandaţie, dar dorind cu 
totul altceva şi anume ca acest om să fie cât mai indiscret. 


Drept care şi recomandaţia de acum părea să fie tot atât de 
zadarnică precum fusese şi cea dintâi. 

Peste o jumătate de ceas, întregul Fontainebleau ştia că 
domnişoara de La Valliere avusese sub stejarul regal o 
convorbire cu Montalais şi Tonnay-Charente şi că în această 
convorbire ca îşi mărturisise dragostea pentru rege. Se 
ştia, de asemeni, că regele, după ce-şi arătase îngrijorarea 
pe care i-o stârnise starea domnişoarei de La Valliere, 
devenise palid şi fusese cuprins de tremur primind-o în 
braţele sale pe frumoasa leşinată, astfel încât fu pe deplin 
stabilit, în mintea tuturor curtenilor, că cel mai mare 
eveniment al vremii se produsese, în sfârşit: anume, că 
maiestatea sa o iubea pe domnişoara de La Valliere şi că, 
prin urmare, Domnul putea să doarmă de aici încolo fără 
nici o grijă. Ceea ce, de altfel, regina-mamă, tot atât de 
surprinsă ca şi ceilalţi de această bruscă schimbare, se 
grăbi să împărtăşească tinerei regine şi lui Filip de Orleans. 
Numai că făcu aceasta într-un chip diferit faţă de fiecare. 
Nurorii sale: 

— Vezi, Tereza? Îi spuse ea? Că ai săvârşit o mare greşeală 
învinuindu-l pe rege? Poftim, astăzi i se dă o nouă amantă; 
de ce aceea de astăzi ar fi mai adevărată decât aceea de 
ieri şi aceea de ieri decât aceea de azi? 

Iar Domnului, povestindu-i întâmplarea de la stejarul 
regal: 

— Te mai încăpăţânezi în geloziile tale absurde, dragul 
meu Filip? lată, s-a dovedit că regele şi-a pierdut capul 
pentru această mică La Valliere. Nu-i spune nimic nevestei 
tale: regina ar afla fără întârziere. 

Această din urmă confidenţă avu un efect imediat. 
Domnul, înseninat, triumfător, o căută pe soţia lui şi, 
întrucât nu era încă miezul nopţii, iar serbarea trebuia să 
ţină până la ceasurile două dimineaţa, îi oferi braţul pentru 
o mică plimbare. Dar, după câţiva paşi numai, cel dintâi 
lucru pe care-l făcu fu să calce sfatul pe care i-l dăduse 
mama lui. 


— Să nu-i spui nimic reginei, auzi, despre cele ce se 
povestesc pe socoteala regelui? Zise el pe un ton misterios. 

— Dar ce se povesteşte? Întrebă Doamna. 

— Că fratele meu a căzut pradă, pe neaşteptate, unei 
pasiuni ciudate. 

— Pentru cine? 

— Pentru tinerica aceea de La Valliere. 

Era întuneric, aşa ca Doamna putu să zâmbească în voie. 

— Ah? Făcu ea? Şi de când ţine asta? 

— De câteva zile, după câte se pare. Dar până acum nu 
era decât fum şi flacăra s-a aprins abia astă-seară. 

— Regele are gust? Zise Doamna. După părerea mea, 
micuța e încântătoare. 

— Ai aerul că-ţi baţi joc de mine, scumpa mea. 

— Eu? Ce te îndeamnă să crezi? 

— Oricum, această pasiune va face fericită cel puţin o 
persoană, fie ea şi La Valliere. 

— Dar? Adăugă Prinţesa? Într-adevăr, domnule, vorbeşti 
ca şi cum ai fi citit în adâncul inimii domnişoarei mele de 
onoare. Cine îţi spune că ea va consimţi să răspundă la 
pasiunea regelui? 

— Şi cine-ţi spune că nu va răspunde? 

— Îl iubeşte pe vicontele de Bragelonne. 

— Ah, crezi? 

— E chiar logodnica lui. 

— A fost. 

— Cum asta? 

— Da; când i s-a cerut regelui încuviințarea pentru această 
căsătorie, el a refuzat să o dea. 

— A refuzat? 

— Da şi faţă de contele de La Fere însuşi, căruia regele îi 
păstrează, ştii asta, o mare stimă pentru rolul pe care l-a 
jucat în restaurarea fratelui dumitale, precum şi în alte 
câteva evenimente petrecute mai demult. 

— Ei bine, bieţii îndrăgostiţi vor trebui să aştepte până 
când regele va binevoi să-şi schimbe părerea; sunt tineri, 


au destul timp. 

— Ah, draga mea? Zise Filip zâmbind la rândul lui? Văd că 
nu cunoşti partea cea mai nostimă a acestei întâmplări. 

— Nu, n-o cunosc. 

— Aceea care l-a mişcat adânc pe rege. 

— Regele a fost mişcat adânc? 

— Până în străfundul inimii. 

— Dar despre ce este vorba? Spune-mi repede, te rog! 

— De o aventură cum nu se poate mai romantică. 

— Ştii bine cât de mult îmi plac astfel de aventuri şi totuşi 
mă faci să aştept? Zise Prinţesa cu nerăbdare. 

— Ei bine, iată... 

Şi Domnul făcu o pauză. 

— Ascult. 

— Sub stejarul regal... Ştii unde e stejarul regal? 

— N-are importanţă... Sub stejarul regal, aşadar? 

— Ei bine, domnişoara de La Valliere, crezându-se singură 
cu două prietene, le-a făcut mărturisiri despre dragostea ei 
pentru rege. 

— Ah! Exclamă Doamna cu un început de nelinişte. Despre 
dragostea ei pentru rege? 

— Da. 

— Şi când asta? 

— Acum un ceas. 

Doamna tresări. 

— Şi nimeni nu cunoştea această dragoste? 

— Nimeni. 

— Nici chiar maiestatea sa? 

— Nici chiar maiestatea sa. Mica persoană îşi păstra taina 
închisa în străfundul inimii, până când, deodată, taina fiind 
mai puternică decât ea, a ieşit la iveală. 

— Şi de la cine ai aflat această absurditate? 

— Dar toată lumea o ştie! 

— Şi de unde o ştie toată lumea, spune! 

— De la însăşi La Valliere, care şi-a mărturisit această 
iubire faţă de Montalais şi 'lonnay-Charente, prietenele ei. 


Doamna se opri din mers şi, cu o mişcare bruscă, îşi trase 
mâna de la braţul soţului ei. 

— Acum un ceas zici că a făcut această mărturisire? 
Întrebă dânsa. 

— Aproape. 

— Şi regele a aflat? 

— "Tocmai asta e partea cea mai romantică a întâmplării, 
că regele se găsea cu Saint-Aignan în dosul stejarului regal 
şi a auzit toată acea interesantă convorbire, fără a-i scăpa 
un singur cuvânt. 

Doamna simţi o împunsătura în inimă. 

— Dar l-am văzut pe rege puţin după aceea? Zise ea fără 
să se controleze? Şi nu mi-a spus nimic. 

— Cum era să-ţi spună! Rosti Domnul, naiv ca un soţ care 
triumfă. Se ferea să-ţi vorbească despre asta tocmai el care 
dăduse dispoziţii la toată lumea să nu-ţi spună o vorbă 
despre cele petrecute. 

— Ce-ai spus? Strigă Doamna furioasă. 

— Spun că voia să-ţi ascundă întâmplarea. 

— Şi pentru ce s-ar feri de mine? 

— De teamă ca prietenia dumitale cu tânăra regină să nu 
te îndemne să-i dezvălui ceva acesteia, iată totul. 

Doamna îşi lăsă capul în jos; se simţea rănită de moarte. 
Din clipa aceea nu mai putea avea odihnă până când nu 
avea să-l întâlnească pe rege. 

Cum un rege este, în chip firesc, ultimul din regatul său 
care află ce se vorbeşte despre el şi cum un îndrăgostit este 
singurul care nu ştie ce se spune despre iubita lui, când 
regele o zări pe Doamna, care-l căuta, se îndreptă spre ea 
puţin tulburat, dar, ca totdeauna, bucuros şi plin de graţie. 
Doamna aştepta ca el să deschidă vorba despre La Valliere. 
Apoi, fiindcă Ludovic nu spunea nimic, îl întrebă: 

— Şi micuța aceea? 

— Care micuță? Se miră regele. 

— La Valliere... Nu mi-aţi spus, sire, că-şi pierduse 
cunoştinţa? 


— Nici acum nu se simte mai bine? Zise regele 
prefăcându-se că nici nu-i pasă. 

— Dar asta va dăuna zvonului pe care maiestatea voastră 
ar trebui să-l facă să se răspândească, sire. 

— Care zvon? 

— Că vă interesaţi de ea. 

— Oh, sper că zvonul se va răspândi totuşi? Zise regele cu 
un aer distrat. 

Doamna aştepta încă; ea voia să vadă dacă regele îi va 
vorbi ceva despre aventura de la stejarul regal. Dar regele 
nu scoase o vorbă. Doamna, la rândul ei, nu deschise gura 
despre această întâmplare, astfel că regele se despărţi de 
ea fără să-i fi făcut nici cea îmi mică mărturisire. Abia îl 
văzu însă pe rege plecat şi Doamna se duse să-l caute pe 
Saint-Aignan. Acesta era uşor de găsit, căci se asemăna cu 
acele bastimente însoţitoare ce se ţin totdeauna alături de 
vasele cele mari. 

Saint-Aignan era tocmai omul care-i trebuia Doamnei, în 
starea de spirit în care se găsea ea acum. El nu căuta decât 
o ureche ceva mai nobilă decât celelalte, pentru a-i povesti 
întâmplarea în toate amănuntele ei. Astfel, nu-i ascunse 
Doamnei nici măcar un singur cuvânt. După ce sfârşi, 
Doamna îi spuse: 

— Mărturiseşte că e o poveste cât se poate de frumoasă. 

— Poveste, nu; întâmplare, da. 

— Mărturiseşte că, poveste sau întâmplare, mi-ai spus-o 
aşa cum ai auzit-o şi dumneata de la alţii, dar că n-ai fost de 
faţă. 

— Doamnă, pe onoarea mea, am fost acolo! 

— Şi crezi că declaraţiile acelea i-au făcut vreo impresie 
regelui? 

— Aşa cum mi-au făcut mie cele ale domnişoarei de 
Tonnay-Charente? Răspunse Saint-Aignan. Ascultaţi-mă, 
doamnă, domnişoara de La Valliere l-a comparat pe rege cu 
soarele: ce poate fi mai măgulitor? 

— Regele nu se lasă ameţit de asemenea măguliri. 


— Doamnă, regele e oricum mai mult om decât soare şi 
asta am văzut adineauri, când La Valliere i-a căzut în braţe. 

— La Valliere i-a căzut în braţe regelui? 

— Oh, era un tablou dintre cele mai plăcute! Închipuiţi-vă 
că La Valliere stătea întinsă şi că... 

— Ei bine, ce-ai văzut? Spune, vorbeşte! 

— Am văzut ceea ce alte zece persoane au văzut în acelaşi 
timp cu mine şi anume am văzut că, atunci când La Valliere 
căzuse în braţele sale, regele era să leşine. 

Doamna scoase un mic țipăt, singurul semn al furiei sale 
surde. 

— Mulţumesc? Zise ea râzând nervos? Eşti un povestitor 
neîntrecut, domnule de Saint-Aignan. 

Şi o luă la fugă, singură şi gâfâind, spre castel. 

Capitolul XLVIII Curse de noapte. 

Domnul o părăsise pe Prinţesă în cea mai bună dispoziţie 
din lume şi cum se obosise mult în cursul acelei zile, se 
retrase în apartamentul lui, lăsându-i pe fiecare din ai săi 
să-şi sfârşească noaptea aşa cum avea să le facă plăcere. 
Întorcându-se la dânsul, Prinţul se ocupă de toaleta sa de 
noapte cu un tabiet mai pronunţat ca de obicei, dată fiind 
starea de deplină mulţumire ce-l stăpânea. Astfel, în timp ce 
valeţii de cameră îi pregăteau cele necesare, el fredona 
principalele arii ale baletului pe care-l cântaseră alăutele şi 
pe care regele îl dansase. Apoi chemă croitorii, ceru să i se 
arate costumele de a doua zi şi, deoarece era foarte 
mulţumit de ei, le împărţi câteva gratificaţii. În sfârşit, 
întrucât cavalerul de Lorraine, văzându-l intrând, intră şi el 
la rândul său, Domnul îl copleşi cu amabilităţi. Acesta, după 
ce-l salută pe Prinţ, rămase o clipă tăcut, ca un şef de 
trăgători care studia terenul pentru a şti în ce punct anume 
să-şi îndrepte focul; apoi, părând a se decide, zise: 

— Aţi observat un lucru cu totul neobişnuit, monseniore? 

— Nu, care? 

— Proasta primire pe care maiestatea sa a făcut-o în 
aparenţă contelui de Guiche. 


— În aparenţă? 

— Da, fără îndoială, fiindcă, în realitate, i-a arătat favoarea 
sa. 

— Dar eu n-am băgat de seamă? Zise Prinţul. 

— Cum, n-aţi băgat de seamă că în loc să-l trimită înapoi în 
exilul său, aşa cum era firesc, regele l-a autorizat în ciudata 
lui rezistenţă şi i-a îngăduit să-şi reia locul în balet? 

— Şi socoţi că regele a făcut rău, cavalere? Întrebă 
Domnul. 

— Nu sunteţi de părerea mea, Prinţe? 

— Nu prea, dragul meu cavaler şi eu îl încuviinţez pe rege 
că nu şi-a arătat mânia faţă de un nenorocit, mai degrabă 
nebun decât rău intenţionat. 

— Pe cinstea mea? Zise cavalerul? În ce mă priveşte, 
mărturisesc că această mărinimie mă uimeşte peste 
măsură. 

— Şi pentru ce te uimeşte? Întrebă Filip. 

— Pentru că l-aş fi crezut pe rege mai gelos? Răspunse cu 
răutate cavalerul. 

De câteva clipe, Domnul simţea că în cuvintele cavalerului 
se ascundea ceva iritant; ultima frază a acestuia puse foc la 
cazan. 

— Gelos! Strigă Prinţul. Gelos! Ce înseamnă cuvântul ăsta? 
Gelos pentru ce, dacă eşti bun, sau din cauza cui? 

Cavalerul îşi dădu seama că lăsase să-i scape una din 
răutăţile sale, aşa cum făcea adesea. Încercă deci să 
îndrepte greşeala, atât cât îi mai stătea în putinţă s-o facă. 

— Gelos pentru autoritatea sa? Zise el cu o naivitate 
prefăcută? De ce altceva vreţi ca regele să fie gelos? 

— Ah? Făcu monseniorul? Foarte bine! 

— Oare? Continuă cavalerul? Alteța voastră regală ar fi 
cerut iertarea acestui simpatic conte de Guiche? 

— Vai, nu! Răspunse Domnul. Guiche e un băiat de spirit şi 
de curaj, dar a fost cam uşuratic faţă de Doamna, astfel că 
nu-i vreau nici răul, nici binele. 


Cavalerul îl aţâţa împotriva lui de Guiche, aşa cum 
încercase să-l aţâţe împotriva regelui; dar crezu a înţelege 
că momentul înclina spre iertare şi chiar către cea mai 
deplină nepăsare, astfel că, pentru a lămuri lucrurile, se 
vedea nevoit să vâre lumina chiar sub nasul soţului. Cu un 
asemenea joc însă poţi frige uneori pe alţii, dar mai adesea 
te frigi pe tine însuţi. „Prea bine, prea bine? Îşi spuse în 
sinea lui cavalerul? Îl voi aştepta de pe Wardes; el va face 
într-o zi mai mult decât mine într-o lună, deoarece cred, 
Dumnezeu să mă ierte, sau, mai degrabă, Dumnezeu să-l 
ierte, că el e şi mai gelos decât sunt eu. Şi apoi, nu de 
Wardes îmi e de trebuinţă, ci o întâmplare, pe care n-o văd 
ivindu-se altfel. Că de Guiche s-a întors după ce fusese 
izgonit, fireşte, lucrul e grav; dar toată gravitatea dispare 
când te gândeşti că de Guiche a revenit în momentul când 
Doamna nu se mai ocupă de el. Într-adevăr, Doamna se 
ocupă de rege, asta e limpede. Dar, cu toate că dinţii mei 
nu-l pot muşca şi nici n-au voie să-l muşte pe rege, sigur 
este că Doamna nu se va mai putea ocupa prea multă 
vreme de rege, dacă, după cum se, spune, regele nu se mai 
ocupă de dânsa. De aici rezultă că trebuie să stăm liniştiţi şi 
să aşteptăm naşterea unui nou capriciu, care va pune vârf 
la toate.” Cu acestea, cavalerul se întinse cu resemnare în 
fotoliul pe care Domnul îi îngăduise să se aşeze în prezenţa 
sa şi, nemaiavând nici o răutate de spus, iată că isteţul 
cavaler de Lorraine nu mai avea nici spirit. Din fericire, 
Domnul avea o mare provizie de voioşie, aşa cum am spus, 
din care se înfruptară amândoi până în momentul când, 
concediindu-şi valeţii şi ofiţerii, Prinţul trecu în camera sa 
de culcare. Retrăgându-se, îl însărcină pe cavaler să-i 
transmită Doamnei complimentele sale şi să-i spună că, 
noaptea fiind rece, Domnul, care se temea de dureri de 
dinţi, n-avea să mai coboare în parc până la ziuă. 

Cavalerul ajunse la Prinţesă tocmai în clipa când şi ea se 
întorcea la dânsa. Ca un mesager credincios, se achită de 
însărcinarea primită şi observă mai întâi nepăsarea, ba 


chiar tulburarea cu care Doamna primi cele transmise de 
soţul ei. În asta i se păru că vede ceva oarecum nou. Dacă 
Doamna ar fi ieşit din casă cu acest aer ciudat, el ar fi 
urmărit-o. Dar Doamna se întorcea, deci nu era nimic de 
făcut. Se răsuci pe călcâie ca un bâtlan care nu ştie încotro 
s-o apuce, interogă acrul, pământul, apa, înălţă capul şi se 
hotări deodată, pornind cu un gest maşinal spre aleile 
parcului. Dar nu făcu nici o sută de paşi şi întâlni doi tineri 
care mergeau la braţ, cu capetele plecate, lovind cu vârful 
piciorului pietricelele pe care le găseau în cale? Vagă 
distracţie ce părea să le însoţească gândurile. Erau domnii 
de Guiche şi de Bragelonne. Văzându-i, cavalerul de 
Lorraine avu, ca întotdeauna, un simţământ de repulsie. Le 
făcu totuşi un salut adânc, la care i se răspunse cu aceeaşi 
măsură. Apoi, observând că parcul se golea, că iluminaţiile 
începeau sa se stingă, că adierea dimineţii prindea să se 
simtă, o luă la stânga şi intră în castel prin curtea cea mică. 
Ceilalţi doi o apucară la dreapta şi-şi continuară drumul 
spre marele parc. 

În momentul când cavalerul urca mica scară ce ducea la 
intrarea ascunsă, el zări o femeie, urmată de o alta, ivindu- 
se sub arcada ce făcea legătura între curtea mică şi curtea 
cea mare. Aceste două femei îşi iuţeau paşii, pe care 
foşnetul rochiilor lor de mătase îi trădau în noaptea destul 
de întunecoasă. Croiala măntăluţelor lor, talia elegantă, 
mersul misterios şi mândru totodată prin care se distingeau 
cele două femei şi mai ales aceea care păşea înainte, îl 
izbiră pe cavaler. „lată două femei pe care le cunosc, 
desigur”? Îşi spuse el, oprindu-se pe ultima treaptă a 
peronului. Apoi, în clipa când, cu instinctul lui de copoi, se 
pregătea să le urmărească, unul din lacheii săi, care alerga 
după el de câtva timp, îl opri: 

— Domnule? Îi spuse acesta? A sosit curierul. 

— Bine, bine! Răspunse cavalerul. Avem timp mâine. 

— Dar sunt două scrisori grabnice, pe care domnul cavaler 
va fi poate bucuros să le citească. 


— Ah! Făcu acum cavalerul. Şi de unde vin ele? 

— Una vine din Anglia, cealaltă din Calais; aceasta din 
urmă a sosii prin ştafetă şi pare să fie foarte importantă. 

— Din Calais? Dar cine dracu-mi scrie din Calais? 

— Cred că am recunoscut slova prietenului 
dumneavoastră, contele de Wardes. 

— Oh, dacă-i aşa, urc numaidecât? Zise cavalerul, uitând 
în aceeaşi clipă planul său de iscodire. 

Şi urcă, într-adevăr, pe când cele două femei ce-i rămaseră 
necunoscute dispărură la capătul arcadei, în partea opusă 
aceleia prin care intraseră. Noi le vom urmări însă pe ele, 
lăsându-l pe cavaler să-şi vadă de corespondenţa sa. 

Ajungând la careul de arbori, aceea care mergea înainte 
se opri puţin, obosită, şi, ridicând cu grijă gluga, întrebă: 

— Mai e mult până la copacul acela? 

— Oh, da, doamnă, mai bine de cinci sute de paşi; dar 
doamna să se oprească o clipa, n-o să poată merge mereu 
aşa. 

— Ai dreptate. 

Şi Prinţesa, căci ea era, se rezemă de un arbore. 

— Ascultă, domnişoară? Adăugă ea după ce răsuflă o 
clipă? Să nu-mi ascunzi nimic, să-mi spui adevărul. 

— Oh, doamnă, iată că aţi şi devenit severă? Zise tânăra 
fată cu glas tulburat. 

— Nu, draga mea Athenais, fii liniştită, căci nu-ţi vreau 
câtuşi de puţin răul. De altminteri, toate astea nu mă 
privesc pe mine. Eşti îngrijorată din pricina celor ce-aţi 
vorbit sub stejarul acela, te temi să nu-l fi rănit cumva pe 
rege şi eu vreau să te liniştesc căutând să mă încredinţez cu 
ochii mei dacă aţi putut fi auzite. 

— Oh, da, doamnă, regele era atât de aproape de noi! 

— Dar, în sfârşit, nu vorbeaţi, cred, atât de tare încât să se 
audă toate cuvintele, nu-i aşa? 

— Doamnă, noi ne credeam absolut singure. 

— Şi eraţi trei? 

— Da, La Valliere, Montalais şi eu. 


— Astfel că dumneata, dumneata personal, ai spus ceva 
necuviincios la adresa regelui? 

— Mi-e teamă că da. Dar, în acest caz, alteţa voastră va 
avea bunătatea să mă împace cu maiestatea sa, nu-i aşa, 
doamnă? 

— Dacă va fi nevoie, îţi făgăduiesc. Totuşi, după cum ţi-am 
spus, e mai bine să n-o iei înaintea răului şi să te asiguri mai 
întâi dacă răul a fost cu adevărat săvârşit. Noaptea e 
întunecoasă, iar întunericul e şi mai mare sub aceşti copaci 
stufoşi. Poate că n-ai fost recunoscută de rege. Prevenindu- 
l, vorbindu-i dumneata cea dintâi, înseamnă că te dai de gol 
singură. 

— Oh, doamnă, doamnă! Dacă a recunoscut-o pe 
domnişoara de La Valliere, mă va fi recunoscut şi pe mine. 
De altfel, domnul de Saint-Aignan nu mi-a lăsat nici o 
îndoială în această privinţă. 

— Dar, în sfârşit, ai spus ceva care să-l supere pe rege? 

— Nimic, doamnă, nimic. Alta a spus însă lucruri prea 
măgulitoare şi atunci poate că vorbele mele să fi contrastat 
cu ale ei. 

— Această Montalais e atât de nebună! Zise Doamna. 

— Oh, nu e Montalais! Ea n-a spus nimic. E La Valliere. 

Doamna tresări ca şi cum n-ar fi ştiut totul mai dinainte. 

— Oh, nu, nu? Vorbi ea? Regele poate că n-a auzit. De 
altminteri, vom face proba pentru care am venit aici. Arată- 
mi stejarul? Şi Doamna îşi reluă mersul. Ştii unde este? 
Întrebă ea. 

— Vai, da, doamnă! 

— Şi-ai să-l regăseşti? 

— L-aş regăsi cu ochii închişi. 

— Atunci e foarte bine. Dumneata te vei aşeza pe banca pe 
care aţi stat, pe banca unde se afla La Valliere şi ai să 
vorbeşti cu acelaşi ton şi în acelaşi chip; eu mă voi ascunde 
în tufiş şi, dacă voi auzi, îţi voi spune. 

— Da, doamnă. 


— Înseamnă că dacă ai vorbit cu adevărat atât de tare 
încât regele să te fi auzit, ei bine... 

Athenais părea că aşteaptă cu nelinişte sfârşitul acestei 
fraze. 

— Ei bine? Continuă Doamna cu o voce înecată, fără 
îndoială din pricina mersului prea repede? Ei bine, te voi 
apăra... 

Şi îşi iuți şi mai tare pasul. Deodată se opri. 

— Mi-a venit o idee? Zise ea. 

— Oh, o idee bună, desigur! Răspunse domnişoara de 
Tonnay-Charente. 

— Montalais trebuie să fie tot atât de încurcată ca şi voi 
două! 

— Mai puţin, fiindcă ea e mai puţin compromisă, spunând 
mai puţine vorbe. 

— Nu importă, te va putea ajuta printr-o mică minciună. 

— Oh, mai ales dacă va şti că Doamna vrea să mă apere! 

— Bine! Am găsit, cred, ceea ce ne trebuie, copila mea. 

— Ce fericire! 

— Vei spune că ştiaţi, toate trei, de prezenţa regelui în 
dosul acestui copac, sau în dosul tufişului, o să vedem noi, 
tot aşa cum ştiaţi că se afla acolo şi domnul de Saint-Aignan. 

— Da, doamnă. 

— Căci, nu trebuie să ţi-o ascund, Athenais, Saint-Aignan 
bate toba despre cele câteva cuvinte foarte măgulitoare 
pentru el pe care le vei fi rostit acolo. 

— Vedeţi, doamnă, vedeţi că a auzit totul, de vreme ce 
domnul de Saint-Aignan a auzit! Exclamă Athenais. 

Doamna vorbise fără să se gândească prea mult la cele ce 
spusese, de aceea îşi muşcă buzele. 

— Oh, ştii cum e Saint-Aignan! Zise ea. Favoarea regelui îl 
ameţeşte şi atunci dă drumul la tot ce-i vine pe buze; de 
multe ori născoceşte. Dar nu despre asta e vorba. Regele a 
auzit sau nu a auzit? lată problema. 

— Ei bine, da, doamnă, a auzit! Zise Athenais cu 
deznădejde. 


— Atunci faceţi ceea ce spun eu: susţineţi cu tărie că ştiaţi, 
toate trei, mă înţelegi, toate trei, căci dacă se vor îndoi de 
una, se vor îndoi şi de celelalte; susţineţi, deci, că ştiaţi 
toate trei de prezenţa regelui şi a domnului de Saint-Aignan 
şi că aţi vrut să vă distraţi pe socoteala celor ce ascultau în 
tufiş. 

— Ah, doamnă, pe socoteala regelui! Niciodată nu vom 
îndrăzni să spunem una ca asta! 

— Dar nu e decât o glumă, o simplă glumă; o răutate 
nevinovată şi cu totul îngăduită unor femei pe care bărbaţii 
vor să le surprindă. În felul acesta, totul se explică. Ceea ce 
Montalais a spus despre Malicorne, o glumă; ceea ce 
dumneata ai spus despre domnul de Saint-Aignan, tot o 
glumă; ceea ce La Valliere a putut să spună... 

— Şi pe care tare ar mai vrea să le retracteze. 

— Eşti sigură? 

— Oh, da, răspund de asta! 

— Ei bine, cu atât mai mult, tot glumă şi asta. Domnul 
Malicorne n-o să se supere niciodată. Domnul de Saint- 
Aignan o să rămână încremenit şi se va râde de el în loc să 
se râdă de voi. În sfârşit, regele va fi pedepsit pentru 
curiozitatea lui, nedemnă de rangul său. Să se râdă puţin 
de rege într-o împrejurare ca asta şi nu cred că o să se 
plângă. 

— Ah, doamnă, sunteţi, într-adevăr, un înger de bunătate 
şi de înţelepciune! 

— E în interesul meu. 

— Cum asta? 

— Mă întrebi cum de e în interesul meu să le apăr pe 
domnişoarele mele de onoare de clevetiri, de jigniri, de 
calomnii poate? Vai, ştii prea bine, copila mea, curtea nu 
iartă niciodată pe cei asupra cărora se abat astfel de 
năpaste! Dar mi se pare că am mers foarte mult; n-am ajuns 
oare la locul cu pricina? 

— Încă cincizeci sau şaizeci de paşi. Să apucăm la stânga, 
doamnă, dacă vreţi. 


— Aşadar, ai încredere în Montalais? Întrebă Doamna. 

— Oh, da! 

— Va face tot ce vei vrea dumneata? 

— Tot! Va fi chiar încântată! 

— Dar în La Valliere?... încercă să afle Prinţesa. 

— Oh, cu ea va fi mai greu, doamnă; ea nu îngăduie 
minciuna. 

— Totuşi, când va vedea că e în interesul ei... 

— Mă tem că asta n-o va abate de la ideile sale. 

— Da, da? Zise Doamna? Am şi fost prevenită în acest 
sens; e o persoană foarte pretențioasă, una din acele 
mofturoase care-l pun pe Dumnezeu înainte, pentru a se 
ascunde în dosul lui. Dar, dacă nu vrea să mintă, parcă o 
văd că se va expune la batjocura întregii curţi, parcă o văd 
că-l va întărâta pe rege printr-o mărturisire pe cât de 
ridicolă, pe atât de necuviincioasă şi atunci domnişoara de 
La Baume Le Blanc de La Valliere nu va avea de ce să se 
mire că am trimis-o înapoi la porumbeii ei, pentru ca acolo, 
în Touraine, în Blaisois, sau nu mai ştiu unde, să poată face 
cât îi place pe cinstita şi pe neprihănita. 

Aceste cuvinte fură rostite cu o tărie şi chiar cu o asprime 
care o înspăimântară pe domnişoara de Tonnay-Charente. 
Drept care, ea îşi făgădui în sine, în ceea ce-o privea, să 
mintă atât cât va fi nevoie să o facă. 

Într-o astfel de bună înţelegere ajunseră Doamna şi 
însoţitoarea ei până aproape de stejarul regal. 

— Acesta este? Zise Tonnay-Charente. 

— Vom vedea îndată dacă se aude? Răspunse Doamna. 

— Sst! Făcu tânăra fată reţinând-o pe Doamna cu un gest 
brusc, în care uitase de orice etichetă. 

Doamna se opri. 

— Vedeţi că se aude? Zise Athenais. 

— Ce se aude? 

— Ascultaţi! 

Doamna îşi opri răsuflarea şi atunci se auziră, într-adevăr, 
aceste cuvinte rostite de o voce suavă şi tristă, plutind prin 


văzduh: 

— Oh, îţi spun, viconte, îţi spun că o iubesc ca un nebun; îţi 
spun că o iubesc atât de mult, încât sunt în stare să mor 
pentru ea. 

Auzind această voce, Doamna tresări şi, sub glugă, o rază 
de voioşie îi lumină faţa. O opri la rândul ei pe însoţitoarea 
sa şi, cu un mers uşor, o întoarse vreo douăzeci de paşi 
înapoi, adică până acolo de unde vocea aceea nu se mai 
auzea: 

— Stai aici, draga mea Athenais? Îi spuse ea? Şi ai grijă să 
nu ne surprindă nimeni. Mi se pare că e vorba de dumneata 
în această convorbire. 

— De mine, doamnă? 

— De dumneata, de... Sau mai degrabă de aventura 
voastră. Am să ascult eu; amândouă am fi descoperite. Du- 
te şi caut-o pe Montalais şi aşteaptă-mă cu ea la marginea 
pădurii. Apoi, fiindcă Athenais şovăia, Prinţesa îi spuse pe 
un ton ce nu îngăduia cumpănire: Du-te! 

Fata îşi strânse faldurile foşnitoare ale rochiei şi, pe o 
cărare ce tăia de-a curmezişul pădurea, ajunse la aleile din 
parc. 

Cât despre Doamna, ea se pitulă în tufiş, cu spatele 
rezemat de un castan uriaş, care avea o creangă tăiată la 
câteva palme de pământ, încât ţinea loc de scaun. Şi acolo, 
plină de nelinişte şi teamă, îşi spuse: „Acum, fiindcă se aude 
aşa de bine de aici, să ascultăm ce-i va spune despre mine 
domnului de Bragelonne acest alt nebun îndrăgostit care se 
numeşte contele de Guiche”. 

Capitolul XLIX Unde prinţesa capătă dovada că, ascultând, 
poţi auzi ce se vorbeşte. 

Urmă o clipă de tăcere, ca şi cum toate şoaptele 
misterioase ale nopţii ar fi amuţit deodată, pentru a asculta 
împreună cu Doamna această tinerească mărturisire de 
dragoste. 

Era rândul lui Raoul să vorbească. El se rezemă, alene de 
trunchiul bătrânului stejar şi răspunse cu vocea lui blânda 


şi armonioasă: 

— Vai, dragul meu de Guiche, asta e o mare nenorocire! 

— Oh, da? Oftă acesta? Mare, ştiu! 

— Nu mă asculţi, de Guiche; sau, mai degrabă, nu mă 
înţelegi. Îţi spun că e o mare nenorocire pentru tine nu 
fiindcă iubeşti, ci fiindcă nu-ţi poţi ascunde iubirea. 

— Cum asta? Întrebă de Guiche. 

— Da, tu nu-ţi dai seama de un lucru şi anume că acum, 
aici, nu numai singurului tău prieten, adică unui om care 
mai curând s-ar omori decât să-ţi dezvăluie taina, nu-ţi dai 
seama, zic, că nu numai singurului tău prieten îi 
împărtăşeşti dragostea ta, ci primului venit care îţi iese în 
cale. 

— Primului venit! Repetă de Guiche. Eşti nebun, 
Bragelonne, de-mi spui asemenea lucruri? 

— Dar aşa este! 

— Cu neputinţă! Cum e posibil şi în ce chip aş fi devenit 
oare atât de indiscret? 

— Vreau să spun, prietene, că ochii, gesturile, suspinele 
tale vorbesc fără voia ta; că orice pasiune fără frâu îl face 
pe om să-şi iasă din el însuşi. Atunci acest om nu se mai 
poate stăpâni; e în prada unei nebunii care-l îndeamnă să-şi 
povestească necazul copacilor, cailor, văzduhului, dacă n- 
are nici o fiinţă cu judecată în faţa căreia să-şi descarce 
sufletul. Or, bietul meu prieten, nu uita un lucru: că rareori 
se întâmplă să nu fie prin preajmă cineva care să asculte 
tocmai ceea ce nu trebuie să fie auzit. 

De Guiche scoase un oftat adânc. 

— Uite? Continuă Bragelonne? Din seara asta începi să mă 
îngrijorezi; de când te-ai reîntors aici, ţi-ai povestit de o 
sută de ori şi în o sută de chipuri dragostea ce i-o porţi; şi 
chiar daca n-ai fi spus nimic, însăşi revenirea ta este o 
indiscreţie teribilă. Vreau să ajung la următoarea concluzie: 
dacă nu te vei controla mai bine decât o faci, într-o zi sau 
alta se va produce o explozie. Cine te va salva atunci? 
Spune, răspunde-mi! Cine o va salva pe ea însăşi? Căci, 


oricât de nevinovată ar fi de dragostea ta, această dragoste 
va fi în mâinile duşmanilor ei o acuzaţie împotriva sa. 

— Ah, Dumnezeule! Exclamă de Guiche. 

Şi un alt oftat adânc îi însoţi această exclamaţie. 

— Asta nu înseamnă că-mi răspunzi, de Guiche. 

— Ba da. 

— Ei bine, ia să vedem, ce-mi răspunzi? 

— Îţi răspund, dragă prietene, că în ziua aceea nu voi fi 
mai mort decât mă simt astăzi. 

— Nu înţeleg. 

— Da; atâtea zbuciumau m-au răpus. Astăzi nu mai sunt o 
fiinţă care gândeşte, care face ceva; astăzi nu mă mai socot 
un om, oricât de nevolnic ar fi el; de aceea, vezi tu, astăzi 
ultimele mele puteri s-au scurs, ultimele mele hotărâri s-au 
sleit şi renunţ să mă mai lupt. Când eşti pe câmpul de 
bătălie, aşa cum am fost de multe ori împreună şi porneşti 
de unul singur la încăierare, adesea te întâlneşti cu un grup 
de cinci sau şase rivali şi, cu toate că tu eşti singur, te aperi; 
mai apar alţi şase şi atunci te înfierbânţi şi te îndârjeşti; dar 
dacă se mai ivesc încă şase, opt sau zece în jurul tău, dai 
pinteni calului, dacă mai ai un cal, sau te laşi să fii ucis, ca 
să nu fugi. Ei bine, aici am ajuns cu: mai întâi m-am luptat 
cu mine însumi; pe urmă cu Buckingham. Acum a apărut 
regele; nu voi lupta împotriva regelui, nici chiar, mă 
grăbesc sa ţi-o spun, dacă regele s-ar retrage; nu voi lupta 
nici chiar împotriva firii acestei femei. Oh, nu-mi fac nici o 
iluzie: intrat în mrejele acestei iubiri, ştiu că sunt sortit 
morţii. 

— Nu pe ea trebuie s-o învinuieşti pentru asta? Răspunse 
Raoul? Ci pe tine. 

— Cum adică? 

— Ei bine, o ştii pe Prinţesă puţin zvăpăiată, dornică 
totdeauna de ceva nou, setoasă de măguliri, chiar dacă 
măgulirile ar veni din partea unui orb sau a unui copil şi 
încă te mai aprinzi în asemenea măsură încât să te mistui 
cu totul? Uită-te la femeie, iubeşte-o, căci oricine nu are 


inima stăpânită de altă iubire nu poate s-o vadă fără s-o 
iubească. Dar, iubind-o, respectă în dânsa, mai întâi, rangul 
soţului ei, apoi pe el însuşi, apoi, în sfârşit, gândeşte-te la 
propria ta apărare. 

— Îţi mulţumesc, Raoul. 

— Pentru ce? 

— Pentru că, văzând cât sufăr pentru această femeie, tu 
mă mângâi, pentru că îmi spui despre ea tot binele pe care-l 
gândeşti şi poate chiar pe acela pe care nu-l gândeşti. 

— Oh? Făcu Raoul? Te înşeli, de Guiche; nu tot ceea ce 
gândesc spun şi atunci nu vorbesc de loc; dar când vorbesc, 
nu ştiu nici să mă prefac, nici să amăgesc şi cine mă ascultă 
poate să mă creadă. 

În acest timp, Doamna, cu gâtul întins, cu urechea aţintită, 
cu ochiul mărit şi căutând să vadă în întuneric, sorbea cu 
lăcomie până şi cea mai mică şoaptă ce fremăta printre 
ramuri. 

— Oh, atunci eu o cunosc mai bine decât tine! Strigă de 
Guiche. Nu e zvăpăiată, ci uşuratică; nu e dornică de ceva 
nou, ci n-are nici memorie, nici credinţă; nu e pur şi simplu 
atrasă de măguliri, ci e cochetă cu rafinament şi cruzime. O 
cochetă în stare să te ucidă, oh, da, ştiu asta! Iată, crede- 
mă, Bragelonne, îndur toate chinurile iadului; netemător, 
iubind cu patimă primejdia, mă lovesc acum de o primejdie 
mai mare decât puterile şi curajul meu. Dar, ascultă-mă, 
Raoul, îmi pregătesc o izbândă care o va costa multe 
lacrimi. 

Raoul îşi privi prietenul cu stăruinţă şi cum acesta, 
aproape înăbuşit de emoție, îşi lăsă capul pe spate, 
sprijinindu-l de trunchiul stejarului, îl întrebă: 

— O izbândă? Şi care? 

— Care? 

— Da. 

— Într-o zi mă voi opri în faţa ei; într-o zi îi voi spune: 
„Eram tânăr, iubeam ca un nebun; aveam totuşi destul 
respect pentru a cădea la picioarele tale şi a rămâne aşa, cu 


fruntea în ţărână, dacă privirile tale nu m-ar fi ridicat până 
la mâna ta. Am crezut că-ţi înţeleg privirea, m-am ridicat şi 
atunci, fără să-ţi fi făcut nimic altceva, decât că te iubeam şi 
mai mult, dacă s-ar putea închipui aşa ceva, atunci, 
tresăltând de fericire în sinea ta, m-ai zdrobit printr-un 
capriciu, femeie fără inimă, femeie fără credinţă, femeie 
lipsită de dragoste! Nu eşti vrednică de iubirea unui om 
cinstit, oricât ţi-ar curge prin vine sânge regal; şi mă 
pedepsesc cu moartea pentru a te fi iubit prea mult şi mor 
blestemându-te”. 

— Oh? Strigă Raoul înspăimântat de accentul de adânc de 
adevăr ce străbătea cuvintele tânărului conte? Oh, ţi-am 
spus, de Guiche, că eşti nebun de-a binelea! 

— Da, da? Zise de Guiche urmându-şi gândul? Şi pentru că 
aici nu mai avem războaie, mă voi duce acolo, la 
miazănoapte, voi cere să intru în slujba Imperiului şi se va 
găsi el vreun ungur, vreun croat sau vreun turc care se va 
milostivi să-mi trimită un glonte în cap. 

De Guiche nu sfârşi bine, sau mai degrabă în timp ce 
sfârşea, un foşnet îl făcu să tresară o dată cu Raoul, care 
sări în picioare. Dar contele, adâncit în gândurile lui, 
rămase nemişcat, cu tâmplele îngropate între cele două 
palme. 'Tufişul se desfăcu şi în faţa celor doi tineri apăru o 
femeie, palidă, răvăşită. Cu o mână dădea la o parte 
ramurile ce i-ar fi lovit obrajii, iar cu cealaltă îşi ridica gluga 
mantiei ce-i acoperea umerii. În privirea aceea umezită şi 
scânteietoare, în mersul acela regesc, în înălţimea gestului 
acela suveran şi, mai mult decât în toate acestea, după 
bătăile inimii sale, de Guiche o recunoscu pe Doamna şi, 
scoțând un strigăt înăbuşit, îşi trase palmele de la tâmple şi- 
şi acoperi cu ele ochii. Raoul, tremurând, peste măsură de 
uluit, îşi răsucea pălăria în mână, bolborosind câteva 
cuvinte vagi de respect. 

— Domnule de Bragelonne? Zise Prinţesa? Fii bun, te rog 
şi vezi dacă femeile mele nu sunt pe undeva, pe alei sau 


prin boschete. Iar dumneata, domnule conte, rămâi, sunt 
obosită şi-mi vei da braţul dumitale. 

Un trăsnet dacă ar fi căzut la picioarele nefericitului tânăr 
l-ar fi îngrozit mai puţin decât aceste cuvinte reci şi rostite 
pe un ton sever. Totuşi, întrucât, după cum o spusese mai 
adineauri, nu-i mai păsa de nimic şi întrucât, în adâncul 
inimii sale, luase hotărâri de neclintit, de Guiche se ridică şi, 
văzând şovăirea lui Bragelonne, îi adresă o privire plină de 
resemnare şi de supremă mulţumire. În loc să-i răspundă 
numaidecât Doamnei, făcu un pas spre viconte şi 
întinzându-i mâna pe care i-o ceruse Prinţesa, strânse mâna 
leală a prietenului sau, lăsând să-i scape un suspin, prin 
care părea să dăruiască prieteniei ultimele tresăriri de 
viaţă pe care le mai simţea în adâncul inimii lui. 

Doamna aşteptă, ea cea atât de mândră, ea care nu ştia să 
aştepte, Doamna aşteptă până când această convorbire 
mută luă sfârşit. Mâna ei, regala sa mână, rămăsese întinsă 
în aer şi, după ce Raoul plecă, recăzu fără mânie, dar nu şi 
fără emoție, în a lui de Guiche. Erau singuri în mijlocul 
pădurii întunecate şi mute şi nu se mai auzeau decât paşii 
lui Raoul îndepărtându-se în grabă pe aleile învăluite în 
beznă. Deasupra capetelor lor se întindea bolta deasă şi 
înmiresmată a frunzişului, prin deschizăturile căreia se 
vedeau licărind ici şi colo câteva stele pe cer. 

Doamna îl trase încet pe de Guiche la vreo sută de paşi de 
copacul acesta indiscret, care auzise şi lăsase să se audă 
atâtea lucruri în seara aceasta, şi, oprindu-se la un luminiş 
învecinat, de unde se putea vedea până la o anumită 
depărtare de jur împrejur, vorbi, fremătând: 

— Te-am adus aici, deoarece acolo unde ne aflam fiecare 
vorbă poate fi auzită. 

— Fiecare vorbă poate fi auzită? Aşa aţi spus, doamnă? 
Repetă aproape maşinal tânărul. 

— Da. 

— Ceea ce înseamnă că?... Murmură de Guiche. 

— Ceea ce înseamnă ca am auzit tot ce-ai spus. 


— Oh, Doamne, Doamne, asta îmi mai lipsea! Bâigui 
tânărul. 

Şi îşi lăsă capul moale, cum face un înotător obosit sub 
valul care se prăvale peste el. 

— Prin urmare? Zise ea? Mă judeci aşa cum ai vorbit? 

De Guiche păli, întoarse capul şi nu răspunse nimic: simţea 
că era pe cale să leşine. 

— Foarte bine? Continuă Prinţesa cu o voce plină de 
blândeţe. Prefer această sinceritate care mă poate răni, 
decât o măgulire ce m-ar înşela. Fie! Deci, după părerea 
dumitale, domnule de Guiche, sunt cochetă şi josnică. 

— Josnică? Strigă tânărul. Josnică, dumneavoastră? Oh, 
dar eu n-am spus, nu puteam să spun că ceea ce preţuiesc 
mai mult decât orice pe lume ar fi ceva josnic! Nu, nu, n-am 
spus aşa ceva! 

— O femeie care vede cum un bărbat e mistuit de focul 
aprins de ea însăşi şi nu caută să stingă acest foc este, după 
părerea mea, o femeie josnică. 

— Oh, ce vă pasă de cele ce-am spus eu? Zise tânărul. Ce 
sunt eu, Doamne, alături de alteţa voastră şi de ce să vă 
neliniştiţi dacă mai sunt sau nu mai sunt pe această lume? 

— Domnule de Guiche, dumneata eşti bărbat, aşa cum eu 
sunt femeie şi cunoscându-te atât cât te cunosc, nu vreau să 
te arunc în braţele morţii; îmi schimb faţă de dumneata şi 
firea şi purtările. Voi fi nu sinceră, căci aşa sunt 
întotdeauna, ci adevărată. Te rog deci, domnule conte, să 
nu mă mai iubeşti şi să uiţi că ţi-am adresat vreodată un 
cuvânt sau o privire. 

De Guiche ridică faţa, învăluind-o pe Doamna cu o privire 
plină de patimă. 

— Dumneavoastră? Zise el? Vă cereţi iertare? 
Dumneavoastră mă rugaţi pe mine? 

— Da, fără îndoială; pentru că am săvârşit răul, trebuie să 
îndrept acest rău. Aşadar, domnule conte, iată ce-am 
hotărât. Dumneata îmi vei ierta uşurătatea, cochetăria. Nu 
mă întrerupe. Eu îţi voi ierta faptul de a fi spus că sunt 


uşuratică şi cochetă, ba poate ceva şi mai rău încă; şi vei 
renunţa la gândul morţii, păstrând familiei dumitale, regelui 
şi doamnelor un cavaler pe care toată lumea îl stimează şi 
mulţi îl iubesc. 

Doamna rosti acest ultim cuvânt cu un accent atât de 
sincer şi chiar atât de drăgăstos, încât inima tânărului era 
gata să-i sară din piept. 

— Oh, doamnă, doamnă!... Murmură el. 

— Ascultă-mă încă? Adăugă ea. După ce vei fi renunţat la 
mine, de nevoie mai întâi, apoi pentru a-mi îndeplini 
rugămintea, atunci mă vei judeca altfel şi, sunt sigură, vei 
înlocui această dragoste, iertată fie această nebunie, cu o 
prietenie sinceră, pe care mi-o vei oferi din toată inima şi 
care, îţi jur, va fi primită cu toată căldura. 

De Guiche, cu fruntea plină de sudoare, cu inima zdrobită, 
cu toate fibrele tremurându-i, îşi muşca buzele, bătea din 
picior, îşi devora, într-un cuvânt, cumplita lui durere. 

— Doamnă? Zise el? Ceea ce-mi propuneţi acum e cu 
neputinţă şi nu voi primi niciodată un asemenea târg. 

— Cum? Se miră Doamna? Refuzi prietenia mea...? 

— Nu, nu! Fără prietenie, doamnă. Vreau mai bine să mor 
din dragoste, decât să trăiesc cu prietenia. 

— Domnule conte! 

— Oh, doamnă? Izbucni de Guiche? Am ajuns la clipa 
supremă când nu mai poate fi vorba de altă consideraţie, de 
alt respect decât consideraţia şi respectul unui bărbat 
cinstit faţă de o femeie adorată. Alungaţi-mă, blestemaţi- 
mă, condamnaţi-mă, veţi avea dreptul să o faceţi. M-am 
plâns de dumneavoastră, dar nu m-am plâns atât de amar 
decât fiindcă vă iubesc; v-am spus că voi muri şi voi muri; 
viu, mă veţi uita; mort, nu mă veţi uita niciodată, sunt sigur 
de asta! 

De data asta ea, care stătea dreaptă şi gânditoare şi care 
era la fel de tulburată ca şi tânărul, întoarse o clipă capul 
aşa cum îl întorsese puţin mai înainte el. Apoi, după o scurtă 
tăcere, îl întrebă: 


— Mă iubeşti, aşadar? 

— Oh, ca un nebun! Şi gata să mor, aşa precum spuneaţi. 
Gata să mor, fie că mă veţi alunga, fie că mă veţi asculta. 

— Atunci e un rău fără nădejde? Spuse ea cu un aer 
glumeţ. Un rău ce trebuie tratat prin alintări. Hai, dă-mi 
mâna... E rece ca gheaţa! 

De Guiche îngenunche, lipindu-şi buzele nu pe una, ci pe 
amândouă mâinile fierbinţi ale Doamnei. 

— Prea bine, iubeşte-mă dar? Zise Prinţesa? Dacă altfel nu 
se poate. 

Şi-i strânse degetele aproape pe nesimţite, ridicându-l 
astfel de jos, pe jumătate ca o regină, pe jumătate ca o 
iubită. De Guiche se înfioră din tot trupul. Doamna simţi 
fiorul trecând prin vinele tânărului şi înţelese că acesta 
iubea cu adevărat. 

— Braţul dumitale, conte? Zise ea? Şi să ne întoarcem la 
castel. 

— Ah, doamnă! Îi răspunse contele uluit, împleticindu-se, 
cu ochii învăpăiaţi de un nor de flăcări. Ah, aţi găsit un al 
treilea mijloc de a mă ucide! 

— Noroc că e cel mai lung, nu-i aşa? Zise ea. 

Şi îl trase spre terasa castelului. 

Capitolul L. Scrisorile lui Aramis. 

Pe când treburile lui de Guiche, îmbunătăţite astfel dintr-o 
dată, fără ca el să poată ghici cauza acestor schimbări în 
bine, luau întorsătura nesperată pe care am văzut-o, Raoul, 
înțelegând invitaţia Doamnei, se depărtase, pentru a nu 
stânjeni o explicaţie ale cărei rezultate nu le bănuia câtuşi 
de puţin şi se amestecă printre domnişoarele de onoare 
împrăştiate prin parc. 

În acest timp, cavalerul de Lorraine, retras în camera lui, 
citea cu surprindere scrisoarea lui de Wardes, în care 
acesta îi povestea, sau, mai degrabă, pusese să-i fie 
povestite, prin mâna valetului său de cameră, lovitura de 
spadă primită la Calais şi toate amănuntele acelei aventuri, 
rugându-l să-i comunice lui de Guiche sau Domnului tot 


ceea ce ar putea să displacă unuia sau alteia dintre ei în 
această întâmplare. De Wardes ţinea mai ales să-i 
demonstreze cavalerului violenţa iubirii lui Buckingham 
pentru Doamna şi încheia scrisoarea vestindu-l că el 
socotea că i se răspunde acestei pasiuni. 

Citind acest ultim paragraf, cavalerul înălţă din umeri; 
într-adevăr, de Wardes rămăsese mult în urma 
evenimentelor, după cum se putea vedea. El rămăsese de- 
abia la Buckingham. Cavalerul aruncă hârtia, peste umăr, 
pe o masă alăturată şi, pe un ton dispreţuitor, zise: 

— Orice s-ar spune, e de necrezut; acest sărman de 
Wardes e totuşi un băiat cu spirit; dar, într-adevăr, nu pare 
atât de repede, te mucezeşti în provincie. Să-l ia naiba pe 
acest nătăfleţ, care ar trebui să-mi scrie lucruri importante 
şi-mi scrie asemenea nerozii! În locul acestui răvaş nesărat, 
ce nu spune nimic, aş fi găsit acolo afară, în boschete, o 
intrigă tocmai bună pentru a compromite o femeie, poate 
chiar pentru a-l vâri într-un duel pe un bărbat şi a-l face pe 
Domnul să se bucure trei zile în şir. Se uită la ceas. Acum? 
Continuă el? E prea târziu. Sunt ceasurile unu dinspre ziuă: 
toată lumea trebuie să se fi dus la rege, unde se încheie 
noaptea; păcat, un prilej pierdut, afară dacă nu cumva vreo 
şansă nemaipomenită... 

Şi rostind aceste cuvinte, ca şi cum şi-ar fi invocat steaua 
proteguitoare, cavalerul se apropie înciudat de fereastra de 
unde se vedea o parte singuratică a grădinii. Deodată, de 
parcă un geniu rău i-ar fi ascultat obida, zări, revenind spre 
castel în tovărăşia unui bărbat, o mantie de mătase de 
culoare închisă şi recunoscu aceeaşi siluetă care-i atrăsese 
luarea-aminte cu o jumătate de ceas mai înainte. „Ei, 
Doamne! Gândi el pocnind din palme. Dumnezeu să mă 
bată, cum spune prietenul nostru Buckingham, iată 
misterul care îmi trebuie!” Şi se repezi numaidecât pe 
scări, în speranţa de a ajunge la timp în curte pentru a 
recunoaşte femeia cu glugă şi pe însoţitorul ei. Dar, la uşa 
care dădea în curtea cea mică, aproape că se lovi faţă în 


faţă cu Doamna, al cărei chip radios se ivea plin de o voioşie 
încântătoare de sub gluga ce-l înfăşura fără să-l ascundă. 
Din nefericire însă, Doamna era singură. 

Cavalerul îşi făcu socoteala că, de vreme ce o văzuse, 
acum cinci minute, cu un gentilom, acest gentilom nu putea 
să fie prea departe. În consecinţă, abia o salută în grabă pe 
Prinţesă, lipindu-se de perete spre a-i lăsa loc să treacă, 
apoi, în timp ce ea se îndepărta cu repeziciunea unei femei 
ce se teme să nu fie recunoscută şi băgând de seamă că era 
foarte preocupată de ea însăşi pentru a se mai nelinişti din 
pricina lui, cavalerul porni în fugă spre grădină, rotindu-şi 
ochii, cu nerăbdare, în toate părţile şi îmbrăţişând cu 
privirea un câmp cât mai larg cu putinţă. Ajunsese la timp: 
gentilomul care o însoţise pe Doamna nu dispăruse încă; 
atât numai că se îndrepta cu paşi iuți spre o aripă a 
castelului, unde avea să-l scape din ochi. Nu era nici o clipă 
de pierdut; cavalerul se luă în fugă după el, spunându-şi că 
va trebui să-şi încetinească pasul numai când se va apropia 
de necunoscut; dar, cu toate măsurile sale, necunoscutul 
dădu colţul înaintea lui. Cum era însă limpede că acela pe 
care-l urmărea mergea încet, gânditor, cu capul înclinat sub 
povara tristeţii sau a fericirii, cavalerul îşi spunea că tot îl 
va ajunge din urmă, dacă nu cumva, după ce va da colţul, 
nu se va furişa pe vreo uşă oarecare. Ceea ce s-ar fi 
întâmplat de bună seamă dacă, în clipa când el însuşi trecea 
pe lângă colţ, cavalerul nu s-ar fi lovit de două persoane ce 
veneau tocmai atunci din partea opusă. Era cât pe-aci să le 
arunce câteva cuvinte de ocara acestor doi încurcă-lume, 
când, ridicând ochii, îl recunoscu pe domnul intendent 
superior. Fouquet era însoţit de o persoană pe care 
cavalerul o vedea pentru întâia oară. Această persoană era 
sfinţia sa episcopul de Vannes. 

Oprit în loc din pricina importanţei personajului întâlnit şi 
silit de legile bunei-cuviinţe să ceară scuze acolo unde se 
aştepta să i se ceară lui scuze, cavalerul se retrase un pas 
din cale şi cum domnul Fouquet se bucura, dacă nu de 


prietenia, cel puţin de respectul tuturor, cum regele însuşi, 
cu toate că era mai curând duşmanul decât prietenul său, îl 
trata pe domnul Fouquet ca pe un om vrednic de stimă, 
cavalerul făcu ceea ce-ar fi făcut şi regele: îl salută pe 
domnul Fouquet, care-l salută la rândul lui cu o politeţe 
binevoitoare, văzând că acest gentilom se lovise de el din 
întâmplare şi nu cu o intenţie rea. Apoi, aproape 
numaidecât, recunoscând pe cavalerul de Lorraine, 
ministrul îi adresă câteva complimente, la care cavalerul se 
simţi dator să răspundă. 

Oricât de scurtă fu această convorbire, cavalerul de 
Lorraine vedea, cu o ciudă ucigătoare, cum necunoscutul 
lui se făcea din ce în ce mai mic şi se pierdea în întuneric. 
De aceea se resemnă şi, odată resemnat, rămase pe de-a 
întregul al domnului Fougquet. 

— Ah, domnule? Zise el? Aţi sosit cam târziu. S-a vorbit 
mult aici de lipsa dumneavoastră şi l-am auzit pe Domnul 
mirându-se că, fiind invitat de rege, n-aţi venit totuşi. 

— Mi-a fost cu neputinţă s-o fac, domnule, dar, odată liber, 
iată că sosesc. 

— Parisul e liniştit? 

— Pe deplin. Capitala a primit cu bunăvoință ultima sa 
chemare la tribut. 

— Ah, înţeleg, aţi vrut să vă încredinţaţi de această 
bunăvoință, înainte de a veni să luaţi parte la serbările 
noastre. 

— Totuşi, de sosit am sosit, puţin cam târziu însă. Mă voi 
adresa deci dumitale, domnule, pentru a te întreba dacă 
regele e în parc sau în castel, dacă aş putea să-l văd astă- 
seară sau va trebui să aştept până mâine. 

— L-am pierdut din vedere pe rege de aproape o jumătate 
de ceas? Răspunse cavalerul. 

— Se află poate la Doamna? Întrebă Fouquet. 

— La Doamna nu cred, căci am văzut-o chiar acum intrând 
pe scara cea mică; dacă, bineînţeles, gentilomul pe care l- 
aţi întâlnit adineauri nu va fi fost cumva regele însuşi... 


Şi cavalerul aşteptă, cu speranţa că va auzi numele celui 
pe care-l urmărise. Dar Fouquet, fie că-l recunoscuse sau 
nu pe de Guiche, se mulţumi să răspundă: 

— Nu, domnule, nu era monarhul. 

Cavalerul, dezamăgit, salută; dar, în timp ce saluta, 
aruncând o ultimă privire în jurul său şi zărindu-l pe 
domnul Colbert în mijlocul unui grup, îi spuse intendentului 
superior: 

— lată, domnule, colo, sub copacii aceia, e cineva care v-ar 
putea lămuri mai bine decât mine. 

— Cine? Întrebă Fouquet, a cărui vedere slabă nu putea 
pătrunde întunericul. 

— Domnul Colbert? Răspunse cavalerul. 

— Ah, foarte bine! Persoana aceea care le vorbeşte 
oamenilor de colo, ce duc torţele, e domnul Colbert? 

— EI însuşi. Dă ordine pentru mâine celor însărcinaţi cu 
luminile. 

— Mulţumesc, domnule. 

Şi Fouquet făcu din cap o mişcare ce arăta că aflase tot 
ceea ce voia să ştie. La rândul lui, cavalerul, care nu aflase 
nimic, se retrase cu un salut adânc. 

Abia se depărta acesta, că Fouquet, încreţindu-şi 
sprâncenele, căzu într-o scurtă reverie. Aramis îl privi o 
clipă cu un fel de compătimire plină de tristeţe. 

— Ei bine? Îi spuse el? Iată-te îngândurat numai la rostirea 
numelui acestui om. Cum, triumfător şi vesel adineauri, iată 
că te posomorăşti deodată la vederea acestei nevolnice 
fantome? Ascultă-mă, domnule: crezi în norocul dumitale? 

— Nu? Răspunse cu glas stins Fouquet. 

— Şi pentru ce? 

— Fiindcă sunt prea fericit în acest moment? Răspunse el 
cu o voce tremurătoare. Ah, scumpul meu d'Herblay, 
dumneata, care eşti atât de învăţat, trebuie să cunoşti 
povestea unui oarecare tiran din Samos. Eu ce-aş putea să-i 
dau mării, pentru a înlătura primejdia ce mă ameninţă? Oh, 
ţi-o repet, prietene, sunt prea fericit, atât de fericit, încât nu 


mai doresc nimic în afară de ceea ce am... M-am urcat atât 
de sus... Cunoşti deviza mea: Quo non ascendet (Unde nu 
va ajunge oare?). M-am urcat atât de sus, încât acuma nu- 
mi rămâne decât să cobor. Îmi este deci cu neputinţă să 
cred în sporirea unui noroc care şi aşa, e mai presus de tot 
ce poate să râvnească un om. 

Aramis zâmbi, îndreptându-şi spre Fouquet privirea lui 
atât de mângâietoare şi atât de pătrunzătoare. 

— Dacă ţi-aş cunoaşte fericirea? Zise el? M-aş teme poate 
să nu-mi atrag dizgraţia domniei tale; dar mă socoteşti un 
adevărat prieten, adică mă găseşti bun la necazuri, iată 
totul. Asta e mult şi de mare preţ, ştiu. Totuşi, în adevăr, am 
dreptul de a-ţi cere să-mi încredinţezi din când în când 
lucrurile fericite care ţi se întâmplă şi la care eu voi lua 
parte, o ştii prea bine, cu aceeaşi bucurie ca şi când ar fi 
vorba de mine însumi. 

— Dragul meu prelat? Zise Fouquet râzând? Tainele mele 
sunt prea profane spre a le încredința unui episcop, oricât 
ar fi el om de lume. 

— Hm, om de lume când e vorba de spovedanie? 

— Ah, aş roşi peste măsură dacă ai fi duhovnicul meu. 

Şi Fouquet începu să ofteze. Aramis continua să-l 
privească, fără vreo altă manifestare a gândurilor lui, decât 
un zâmbet mut. 

— Bine? Zise el? Discreţia e o mare virtute. 

— Tăcere! Rosti Fouquet. lată această veninoasă fiară care 
m-a recunoscut şi se apropie de noi. 

— Colbert? 

— Da; îndepărtează-te, dragul meu d'Herblay; nu vreau ca 
ticălosul ăsta să te vadă alături de mine; ar începe să te 
duşmănească. 

Aramis îi strânse mâna. 

— Ce nevoie am eu de prietenia lui? Zise el. Nu te am pe 
domnia ta? 

— Da, însă s-ar putea ca eu să nu fiu totdeauna? Răspunse 
cu tristeţe Fouquet. 


— În ziua aceea, dacă o zi ca aceea se va ivi vreodată? 
Spuse foarte liniştit Aramis? Vom chibzui dacă vom lua în 
seamă prietenia domnului Colbert sau vom înfrunta 
duşmănia lui. Dar, spune-mi, scumpe domnule Fouquet, în 
loc să stai de vorbă cu acest ticălos, cum i-ai făcut cinstea 
de a-l numi, convorbire căreia eu nu-i văd nici un rost, de ce 
nu te duci, dacă nu la rege, cel puţin la Prinţesă? 

— La Prinţesă? Tresări ministrul, pradă amintirilor sale. 
Da, fără îndoială, la Prinţesă. 

— Nu uita? Continuă Aramis? Că am auzit vorbindu-se de 
marea favoare de care se bucură Doamna de două sau trei 
zile încoace. Este, cred, în vederea politicii domniei tale şi a 
planurilor noastre să faci curte, cu stăruinţă, prietenilor 
maiestăţii sale. E un mijloc de a clătina autoritatea 
născândă a domnului Colbert. Du-te, deci, cât mai repede 
cu putinţă la Doamna şi pune-te bine cu această aliată. 

— Dar? Zise Fouguet? Eşti sigur că regele îşi are cu 
adevărat ochii îndreptaţi, în momentul acesta, asupra ei? 

— Dacă acul s-ar fi întors, asta nu s-ar fi putut întâmpla 
decât de azi-dimineaţă. Ştii că eu am iscoadele mele. 

— Bine, mă voi duce la ea; şi, pentru orice piedică, am 
mijlocul meu de a ajunge la dânsa: o minunată pereche de 
camee antice, încrustate cu diamante. 

— Am văzut-o: nimic mai bogat şi mai regesc. 

Fură întrerupţi în clipa aceea de un lacheu ce conducea un 
curier. 

— Pentru domnul ministru de finanţe? Spuse cu glas tare 
curierul, întinzându-i lui Fouquet o scrisoare. 

— Pentru monseniorul episcop? Spuse încet lacheul, 
dându-i o scrisoare lui Aramis. 

Şi întrucât lacheul avea în mână o torţă, se aplecă între 
ministru şi episcop, aşa fel ca amândoi să poată citi în 
acelaşi timp. 

La vederea scrisului subţire şi strâns de pe plic, Fouquet 
tresări de bucurie; numai aceia care iubesc sau care au 
iubit vreodată pot înţelege tulburarea sa, mai întâi, apoi 


fericirea lui. Desfăcu repede scrisoarea, care nu cuprindea 
decât aceste cuvinte: „E un ceas de când te-am părăsit, e 
un veac de când nu ţi-am spus te iubesc.” 

Asta era totul. 

Doamna de Belliere îl părăsise, într-adevăr, pe Fouquet de 
un ceas, după ce petrecuse cu el două zile; şi de teamă ca 
amintirea ei să nu se şteargă prea repede din inima pe care 
o regreta, îi trimitea curierul să-i înmâneze această 
importantă misivă. Fouquet sărută scrisoarea şi-l răsplăti pe 
aducător cu un pumn de aur. 

În acest timp, Aramis citea, cum am arătat, la rândul său, 
dar cu mai multă răceală şi cumpănire, răvaşul următor: 
„Regele a fost lovit astă-seară de un fapt ciudat: o femeie îl 
iubeşte. A aflat asta din întâmplare, ascultând convorbirea 
tinerei fete cu prietenele sale. Regele este acum prins cu 
totul de acest nou capriciu. Femeia se numeşte domnişoara 
de La Valliere şi e de o frumuseţe destul de mediocră 
pentru ca acest capriciu să devină o mare pasiune. 

Atenţie la domnişoara de La Valliere.” 

Nici o vorbă despre Doamna. Aramis îndoi încet biletul şi-l 
vâri în buzunar. Cât despre Fouquet, el sorbea încă 
parfumul scrisorii sale. 

— Monseniore! Zise Aramis atingându-i uşor braţul. 

— Ce este? Întrebă Fouquet. 

— Mi-a venit o idee. Cunoşti o fată cu numele La Valliere? 

— Doamne, nu! 

— Gândeşte-te bine! 

— Ah, cred că da, e una dintre domnişoarele de onoare ale 
Doamnei. 

— Asta trebuie să fie. 

— Ei şi? 

— Ei bine, monseniore, acestei fete trebuie să-i faci o vizită 
astă-seară. 

— Hm, cum aşa? 

— Mai mult chiar, acestei fete va trebui să-i dai cameele 
domniei tale. 


— Hai dade! 

— Ştii, monseniore, că eu dau numai sfaturi bune. 

— Dar acest neprevăzut... 

— Asta e treaba mea... Repede, o curte în regulă tinerei La 
Valliere, monseniore. Voi depune mărturie la doamna de 
Belliere că nu e decât o curte politică. 

— Ce tot spui acolo, prietene? Strigă nemulţumit Fouquet. 
Ce nume ai rostit acum? 

— Un nume care ar trebui să-ţi dovedească, domnule 
intendent superior, că, bine informat asupra domniei tale, 
eu pot să fiu tot atât de bine informat şi cu privire la alte 
persoane. Fă-i deci curte junei La Valliere. 

— Voi face curte oricui vei voi? Răspunse Fouquet cu 
paraclisul în inima. 

— Încet, încet, să coborâm pe pământ, călătorule din al 
şaptelea cer? Zise Aramis? Se apropie domnul Colbert. Oh, 
dar grupul din jurul lui a crescut cât timp ne-am citit 
bileţelele noastre; e înconjurat, măgulit, slăvit; hotărât, e o 
putere! 

Într-adevăr, Colbert păşea însoţit de toţi curtenii ce se mai 
aflau în parc şi fiecare îi aducea, referitor la felul cum se 
deslăşurase serbarea, lauda care îi mergea la inimă. 

— Dacă La Fontaine ar fi aici? Zise Fouquet cu un surâs? 
Ce frumos prilej ar avea să recite fabula Broasca ce vrea s- 
ajungă la fel de mare ca boul! 

Colbert se apropia învăluit de un cerc strălucitor de 
lumină; Fouquet îl aştepta nemişcat, cu un zâmbet uşor 
dispreţuitor. Colbert îi zâmbea în acelaşi fel; îl văzuse pe 
rivalul său de mai bine de un sfert de ceas şi venea spre el 
în silă. În zâmbetul lui Colbert se citea chiar o anumită 
duşmănie. 

— Oh, oh? îi şopti Aramis ministrului? Nemernicul vine să- 
ţi mai ceară niscaiva milioane pentru a plăti artificiile sale şi 
cioburile de sticlă colorată. 

Colbert salută cel dintâi, cu un aer prin care se străduia să 
pară cât mai respectuos; Fouquet răspunse cu o uşoară 


mişcare din cap. 

— Ei bine, monseniore? Întrebă Colbert? Ce vă spun ochii? 
Am avut oare gust? 

— Un gust desăvârşit? Răspunse Fouquet, fără ca cineva 
să fi putut observa în aceste cuvinte cea mai mică luare în 
derâdere. 

— Oh? Zise Colbert pe un ton răutăcios? Sunteţi prea 
îngăduitor... Noi, oamenii regelui, suntem săraci, iar 
Fontainebleau nu e o reşedinţă ce s-ar putea asemui cu 
Vaux. 

— Asta e adevărat? Răspunse flegmatic Fouquet, care 
stăpânea cu privirea pe toţi actorii acestei scene. 

— Ce vreţi, monseniore? Continuă Colbert? Am făcut şi noi 
atât cât ne-au îngăduit mijloacele. 

Fouquet făcu un gest de încuviinţare. 

— Dar? Urmă Colbert? Ar fi vrednic de bogăţia voastră, 
monseniore, să-i oferiţi maiestăţii sale o serbare în 
minunatele voastre grădini... În acele grădini care v-au 
costat şaizeci de milioane. 

— Şaptezeci şi două? Murmură Fouquet. 

— Cu atât mai mult? Adăugă Colbert. lată ceva ce-ar fi cu 
adevărat măreț. 

— Dar crezi, domnule? Zise Fouquet? Că maiestatea sa va 
binevoi să primească invitaţia mea? 

— Oh, nu mă îndoiesc de asta? Se grăbi să răspundă 
Colbert? Şi mă fac chezaş că aşa va îi. 

— E foarte drăguţ din partea dumitale? Zise Fouquet. Pot 
deci să mă bizui pe domnia ta? 

— Da, monseniore, da, fără îndoială. 

— Atunci, voi chibzui? Zise Fouquet. 

— Primeşte, primeşte? Îi şopti în grabă la ureche Aramis. 

— Veţi chibzui? Repetă Colbert. 

— Da? Răspunse Fouquet? Pentru a vedea în ce zi aş putea 
face invitaţia mea regelui. 

— Oh, chiar şi astă-seară, monseniore, chiar şi astă seară! 


— De acord? Răspunse intendentul superior. Domnilor, aş 
vrea să vă invit şi pe dumneavoastră, dar ştiţi că oriunde se 
duce regele, pretutindeni e la el acasă; ca atare, se cuvine 
să fiţi invitaţi de maiestatea sa. 

Un murmur de mulţumire străbătu grupul. Fouquet salută 
şi plecă. 

„Orgolios nenorocit! Îşi zise în sinea lui Colbert. Primeşti, 
deşi ştii că asta are sa te coste zece milioane.” 

— M-ai ruinat? Îi spuse Fouquet în şoaptă lui Aramis. 

— Te-am salvat? Răspunse acesta, în timp ce Fouquet urca 
treptele peronului şi trimitea să fie întrebat regele dacă mai 
putea să fie văzut în astă-seară. 

Capitolul LI Slujbaşul ordonat. 

Regele, nerăbdător să rămână singur cu el însuşi pentru a 
studia cele ce se petreceau în propria lui inima, se 
retrăsese în apartamentele sale, unde domnul de Saint- 
Aignan venise să-l caute după convorbirea avută cu 
Doamna. Despre această convorbire am vorbit mai înainte. 

Favoritul, mândru de dubla lui importanţă şi simțind că, de 
două ceasuri, devenise confidentul regelui, începea, oricât 
ar fi fost el de respectuos, să trateze oarecum de sus 
treburile curţii şi, de pe poziţia unde se afla, sau, mai 
degrabă, unde norocul îl aruncase, nu vedea în jurul lui 
decât amoruri şi ghirlande. Dragostea regelui pentru 
Doamna, a Domnului pentru rege, a lui de Guiche pentru 
Doamna, a domnişoarei de La Valliere pentru rege, a lui 
Malicorne pentru Montalais, a domnişoarei de Tonnay- 
Charente pentru el, Saint-Aignan, nu erau oare destule, 
într-adevăr, pentru a face pe un curtean să se zăpăcească 
de tot? Căci Saint-Aignan întruchipa modelul curteanului 
din trecut, prezent şi viitor. 

De altfel, el se arăta un atât de bun povestitor şi un 
observator atât de priceput, încât regele îl ascultă cu mult 
interes, mai ales când îi vorbi despre atenţia deosebită prin 
care Doamna căutase să-l descoasă în legătură cu tot ceea 
ce i se întâmplase domnişoarei de La Valliere. 


Acum, când regele nu mai simţea pentru doamna 
Henriette nimic din ceea ce încercase până atunci, această 
curiozitate arzătoare a Doamnei de a căpăta cât mai multe 
lămuriri oferea o satisfacţie amorului său propriu, care nu 
putea să-i scape. El avu deci această mulţumire, dar numai 
atăt şi inima lui nu se îngrijoră nici o clipă de ceea ce putea 
să gândească sau să nu gândească Doamna despre toată 
acea aventură. Totuşi, după ce Saint-Aignan sfârşi, regele, 
pregătindu-se pentru toaleta de noapte, întrebă: 

— Acum, Saint-Aignan, cred că ştii cine este domnişoara 
de La Valliere, nu-i aşa? 

— Nu numai cine este, dar şi cine va fi. 

— Ce vrei să spui? 

— Vreau să spun că este ceea ce orice femeie doreşte să 
poată ajunge, adică să fie iubită de maiestatea voastră; 
vreau să spun că va fi tot ceea ce maiestatea voastră va voi 
să fie. 

— Nu asta te-am întrebat... Nu vreau să ştiu ce este ea 
astăzi şi nici ce va fi mâine: ai spus-o tu singur şi asta mă 
priveşte pe mine; dar vreau să ştiu ce era ieri. Spune-mi 
deci ce se vorbeşte despre ea. 

— Se zice că e foarte cuminte. 

— Oh? Făcu regele zâmbind? E numai un zvon. 

— Destul de rar la curte, sire, ca să fie crezut când se 
răspândeşte. 

— Poate că ai dreptate, dragul meu... De familie bună? 

— Excelentă: copila marchizului de La Valliere şi fiica 
vitregă a vrednicului domn de Saint-REemy. 

— Ah, da, majordomul mătuşii mele... Îmi aduc aminte, da, 
acum îmi amintesc: am văzut-o când am trecut pe la Blois. 
Ne-a fost prezentată de Doamna, mătuşa mea. Trebuie 
Chiar să-mi reproşez că atunci nu i-am dat toată atenţia pe 
care o merita. 

— Oh, sire, maiestatea voastră are prilejul acum să 
recâştige timpul pierdut. 


— Şi se zvoneşte, spui, că domnişoara de La Valliere n-ar 
avea nici un amant? 

— Oricum, nu cred că maiestatea voastră s-ar teme prea 
mult de o rivalitate. 

— Stai puţin! Exclamă deodată regele cu un accent cât se 
poate de serios. 

— Ce-aţi spus, sire? 

— Îmi aduc aminte de ceva. 

— Ah! 

— Dacă n-are amant, are un logodnic. 

— Un logodnic? 

— Cum, nu ştiai asta, conte? 

— Nu. 

— Tu, omul atotştiutor! 

— Cer iertare maiestăţii voastre. Şi regele îl cunoaşte pe 
acest logodnic? 

— La naiba, tatăl lui a venit să-mi ceară să-i semnez 
contractul! Este... 

Regele era gata, fără îndoială, să rostească numele 
vicontelui de Bragelonne, când se opri deodată, 
încruntându-şi sprâncencle. 

— Este?... Repetă Saint-Aignan. 

— Nu-mi mai amintesc? Răspunse Ludovic al XIV-lea 
încercând să-şi ascundă o tulburare pe care numai cu greu 
ţi-o stăpânea. 

— Pot să vin în ajutorul maiestăţii voastre? Întreba contele 
de Saint-Aignan. 

— Nu, deoarece nici nu mai ştiu de cine voiam să vorbesc, 
crede-mă; mi-aduc aminte vag că una din domnişoarele de 
onoare trebuia să se mărite... Dar i-am uitat numele. 

— Era cumva domnişoara de Tonnay-Charente cea care 
trebuia să se mărite? Întrebă Saint-Aignan. 

— Poate că da? Răspunse regele. 

— Atunci mirele era domnul de Montespan; dar 
domnişoara de Ionnay-Charente n-a vorbit, mi se pare, 


niciodată despre, asta în aşa fel încât să-i sperie pe 
pretendenți. 

— În sfârşit? Zise regele? Nu ştiu nimic, sau aproape 
nimic, despre domnişoara de La Valliere. Saint-Aignan, te 
însărcinez să capeţi informaţii despre ea. 

— Da, sire şi când voi avea cinstea să revăd pe maiestatea 
voastră spre a i le da? 

— Când le vei avea. 

— Le voi căpăta repede, dacă informaţiile vor ţine pasul cu 
dorinţa mea de a-l revedea pe rege. 

— Bine spus! Dar ascultă, Doamna a arătat în vreun fel că 
ar avea ceva cu această fată? 

— Nu, sire. 

— Doamna nu s-a supărat de loc? 

— Nu ştiu asta; atât doar că râdea mereu. 

— Foarte bine. Ah, aud zgomot în anticamere, aşa mi se 
pare; pesemne că vor să-mi anunţe vreun curier. 

— Într-adevăr, sire. 

— Ia vezi ce este, Saint-Aignan. 

Contele se duse la uşă şi schimbă câteva cuvinte cu valetul 
de la intrare. 

— Sire? Zise el întorcându-se? E domnul de Fouquet, care 
a sosit chiar acum, la un ordin al regelui, după cum spune. 
S-a prezentat la castel, dar ora fiind înaintată, nu mai 
stăruie să fie primit în audienţă astă-seară; se mulţumeşte 
să-şi anunţe prezenţa. 

— Domnul Fouquet! I-am scris la ceasurile trei, invitându-l 
să fie la Fontainebleau mâine dimineaţă; a sosit la 
Fontainebleau la ceasurile două, ăsta da zel! Strigă regele, 
fericit de a se vedea ascultat cu atâta sârguinţă. Ei bine, 
dimpotrivă, domnul Fouquet va fi binevenit în audiența sa. 
L-am chemat, îl voi primi. Să fie introdus. Iar tu, conte, 
aleargă după informaţii, şi, pe mâine! 

Regele îşi duse un deget la buze şi Saint-Aignan ieşi cu 
inima tresăltând de bucurie, poruncindu-i uşierului să-l 
introducă pe domnul Fougquet. Ministrul îşi făcu astfel 


intrarea în camera regelui. Ludovic al XIV-lea se ridică spre 
a-l primi. 

— Bună seara, domnule Fouquet? Zise el cu un surâs 
binevoitor. Te felicit pentru punctualitate; mesajul meu 
trebuie să-ţi fi sosit, totuşi, destul de târziu. 

— La nouă ceasuri seara, sire. 

— Ai lucrat mult zilele acestea, domnule Fouquet, căci mi 
s-a spus ca n-ai mai ieşit din cabinetul de la Saint-Mande de 
trei sau patru zile. 

— Într-adevăr, am stat închis acolo trei zile, sire? 
Răspunse Fouquet înclinându-se. 

— Ştii, domnule Fouquet, că aveam multe să-ţi spun? 
Continuă regele cu aerul său cel mai grațios. 

— Maiestatea voastră mă copleşeşte şi, întrucât se arată 
atât de binevoitoare cu mine, îmi îngăduie să-i amintesc 
făgăduiala unei audienţe ce-mi fusese făcută? 

— Ah, da, un om al bisericii, care se crede dator să-mi 
mulţumească, nu-i aşa? 

— Întocmai, sire. Ora este poate rău aleasă, dar timpul 
aceluia pe care l-am adus e foarte drămuit şi cum 
Fontainebleau se află pe drumul spre dioceza lui... 

— Dar cine e? 

— Cei din urmă episcop de Vannes pe care maiestatea 
voastră, la recomandarea mea, a binevoit să-i învestească 
acum trei luni. 

— Se poate? Zise regele, care semnase fără să citească. Şi 
e aici? 

— Da, sire. Vannes e o dioceză însemnată; enoriaşii acestui 
pastor au nevoie de cuvântul său divin, sunt nişte sălbatici 
care trebuiesc mereu instruiți şi lămuriţi, iar domnul 
d'Herblay e neîntrecut în astfel de misiuni. 

— Domnul d'Herblay! Rosti regele, răscolindu-şi amintirile, 
ca şi cum acest nume, auzit de demult, nu i-ar fi fost totuşi 
necunoscut. 

— Oh? Făcu numaidecât Fouquet? Maiestatea voastră nu 
cunoaşte acest nume obscur al unuia dintre cei mai 


credincioşi şi mai preţioşi slujitori ai săi? 

— Nu, mărturisesc... Şi vrea să plece înapoi? 

— A primit astăzi nişte scrisori în urma cărora ar trebui 
poate să plece; astfel că, înainte de a porni la drum spre 
ţinutul îndepărtat care se numeşte Bretania, ar dori să 
prezinte omagiile sale maiestăţii voastre. 

— Şi aşteaptă? 

— E aici, sire. 

— Atunci, să intre. 

Fougquet făcu un semn uşierului, care stătea în dosul 
tapiseriei. Uşa se deschise şi Aramis intră. Regele îl lăsă să- 
şi rostească omagiile sale, învăluind cu o privire lungă 
această fizionomie pe care nimeni n-o mai putea uita după 
ce a văzut-o o dată. 

— Vannes! Zise el. Dumneata eşti episcop la Vannes, 
domnule? 

— Da, sire. 

— Vannes e în Bretania? 

Aramis făcu o plecăciune. 

— Aproape de mare? 

Aramis se înclină din nou. 

— La câteva leghe de Belle-Isle? 

— Da, sire? Răspunse Aramis? La şase leghe, aşa cred. 

— Şase leghe, adică la doi paşi? Zise Ludovic al XIV-lea. 

— Nu pentru noi, bieţii bretoni, sire? Zise Aramis. Şase 
leghe, dimpotrivă, e o distanţă, dacă socotiți pe uscat; dacă 
aceste şase leghe sunt socotite pe mare, atunci e o 
imensitate. Or, am avut cinstea de a-i spune regelui că şase 
leghe sunt numărate pe mare, de la ţărm până la Belle-Isle. 

— Se spune că domnul Fouquet are acolo o casă foarte 
frumoasă! Vorbi regele. 

— Da, aşa se spune? Răspunse Aramis, privindu-l în linişte 
pe Fouquet. 

— Cum aşa se spune? Strigă regele. 

— Da, sire. 


— Într-adevăr, domnule Fouquet, mă miră un lucru, 
mărturisesc. 

— Care, sire? 

— Ai în fruntea parohiilor dumitale un bărbat ca domnul 
d'Herblay şi nu i-ai arătat încă Belle-Isle! Cum se face una 
ca asta? 

— Oh, sire? Răspunse episcopul, fără a-i lăsa timp lui 
Fouquet să deschidă gura? Noi, prelaţii bretoni, stăm mai 
mult lângă altarele noastre. 

— Domnule de Vannes? Zise regele? Îl voi pedepsi pe 
domnul Fouquet pentru lipsa lui de grijă. 

— În ce fel, sire? 

— Te voi muta de acolo. 

Fouquet îşi muşcă buzele; Aramis zâmbi. 

— Cât aduce Vannes? Întrebă regele. 

— Şase mii de livre, sire? Răspunse Aramis. 

— Ah, Doamne, atât de puţin?! Atunci înseamnă că ai alte 
venituri, domnule de Vannes! 

— Nu am nimic, sire; atât doar că domnul Fougquet îmi mai 
numără o mie două sute de livre pe an pentru banca 
epitropilor. 

— Bine, bine, domnule d'Herblay, eu îţi făgăduiesc mai 
mult. 

— Sire... 

— Mă voi gândi la dumneata. 

Aramis se înclină. La rândul lui, regele îl salută aproape cu 
respect, aşa cum avea, de altminteri, obiceiul să facă faţă de 
femei şi de oamenii bisericii. Aramis înţelese că audiența lui 
se sfârşise; se retrase rostind o frază dintre cele mai simple, 
o frază de adevărat preot de ţară şi ieşi. 

— Iată o figură demnă de luat în seamă? Zise regele, 
urrnărindu-l cu privirea atât timp cât putu să-l vadă, ba 
oarecum chiar şi după ce nu-l mai văzu. 

— Sire? Răspunse Fouquct? Dacă acest episcop ar avea 
mai multă şcoală, nici un prelat din regat nu i-ar putea sta 
alături în a merita cele mai mari distincţiuni. 


— Nu e învăţat? 

— A schimbat spada pe sutană şi destul de târziu. Dar asta 
n-are a face, dacă maiestatea voastră îmi va îngădui să-i 
reamintesc de domnul de Vannes la timpul şi locul... 

— 'Te rog chiar. Dar mai înainte de a vorbi despre el, să 
vorbim despre dumneata, domnule Fouquet. 

— Despre mine, sire? 

— Da, am o mie de complimente să-ţi fac. 

— Nu voi şti, într-adevăr, cum să exprim în faţa maiestăţii 
voastre bucuria de care mă simt copleşit. 

— Da, domnule Fouquet, înţeleg. Da, am avut cândva alte 
păreri despre dumneata. 

— Şi eram nenorocit atunci, sire. 

— Dar ele au trecut. Nu ţi-ai dat seama de asta? 

— Ba da, sire. Aşteptam însă cu resemnare ziua 
adevărului. Se pare că această zi a venit, în sfârşit. 

— Ah, ştiai că eşti în dizgraţia mea? 

— Vai, sire, da! 

— Şi ştii pentru ce? 

— Foarte limpede: regele credea că fur banii statului. 

— O, nu! 

— Sau, mai bine zis, că sunt un administrator nepriceput. 
În sfârşit, maiestatea voastră credea că dacă poporul n-are 
bani, nu va avea nici regele. 

— Da, am crezut asta; dar am văzut că mă înşelam. 

Fouquet se înclină. 

— Nu mai avem răzvrătiri, jalbe? 

— Şi avem încă bani? Adăugă Fouquet. 

— Adevărul e că în luna din urmă mi-ai dat atât cât am 
cerut. 

— Şi mai am încă, nu numai pentru toate nevoile, dar şi 
pentru toate capriciile maiestăţii voastre. 

— Slavă Domnului, domnule Fouquet? Răspunse regele cu 
seriozitate? Nu te voi pune la încercare. Până în două luni, 
vreau să nu-ţi mai cer nimic. 


— Mă voi folosi de asta pentru a-i strânge regelui cinci sau 
şase milioane spre a-i sluji ca prime fonduri în caz de 
război. 

— Cinci sau şase milioane? 

— Numai pentru casa regală, bineînţeles. 

— 'Te aştepţi deci la un război, domnule Fouquet? 

— Cred că dacă Dumnezeu i-a dat vulturului un cioc şi 
gheare, a făcut-o pentru ca prin ele să-şi arate regalitatea. 

Regele se îmbujoră de plăcere. 

— Am cheltuit cam mult cu serbările acestea, domnule 
Fouquet; n-ai să mă cerţi? 

— Sire, maiestatea voastră are încă douăzeci de ani de 
tinereţe şi un miliard de risipit în aceşti douăzeci de ani. 

— Un miliard? E cam mult, domnule Fougquet? Zise regele. 

— Voi face economii, sire... De altminteri, maiestatea 
voastră are în domnul Colbert şi în mine doi oameni de 
ispravă. Unul vă va face să cheltuiţi banii şi acela voi fi eu, 
dacă slujirea mea va fi totdeauna pe placul maiestăţii sale; 
celălalt vi-i va economisi şi acela va fi domnul Colbert. 

— Domnul Colbert? Repetă regele uimit. 

— De bună seamă, sire; domnul Colbert se pricepe ca 
nimeni altul să ţină socotelile. 

La această laudă adusă rivalului de către rival însuşi, 
regele se simţi cuprins de încredere şi admiraţie. Căci, într- 
adevăr, nici în glasul, nici în privirea lui Fouquet nu era 
nimic care să dezmintă vreo silabă din cuvintele rostite de 
el; se vedea bine că nu aducea o laudă pentru a-şi crea 
dreptul de a face două mustrări. Regele înţelese şi, 
depunând armele în faţa unei atari mărinimii şi înţelepciuni, 
zise: 

— Îl lauzi pe domnul Colbert? 

— Da, sire, îl laud, căci, pe lângă că e un bărbat de merit, îl 
socot foarte devotat intereselor maiestăţii voastre. 

— Şi asta fiindcă adesea s-a împotrivit vederilor dumitale? 
Întrebă regele surâzând. 

— Tocmai de aceea, sire. 


— Lămureşte-mă, te rog. 

— E foarte simplu: eu sunt omul care trebuie pentru a face 
să intre banii; el, omul care trebuie pentru a-i împiedica să 
iasă. 

— Haide, haide, domnule intendent superior, ce naiba, nu 
poţi să-mi spui şi altceva care să înlocuiască această părere 
atât de bună? 

— Din punct de vedere administrativ, sire? 

— Da. 

— Absolut nimic, sire. 

— Adevărat? 

— Pe cuvânt de onoare, nu cunosc în Franţa un slujbaş mai 
bun decât domnul Colbert. 

Acest cuvânt, slujbaş, nu avea în 1661 înţelesul oarecum 
de subaltern care i se dă astăzi; dar în gura domnului 
Fouquet, căruia regele i se adresase cu domnule intendent 
superior, el căpătă o nuanţă de ceva umilitor şi mărunt, 
care-l punea în chip admirabil pe domnul Fouquet la locul 
lui şi pe domnul Colbert la al său. 

— Ei bine? Zise Ludovic al XIV-lea? Totuşi el este acela 
care, oricât de econom ar fi, a pregătit serbările mele de la 
Fontainebleau; şi te asigur, domnule Fougquet, că n-a 
împiedicat; câtuşi de puţin banii să iasă din vistieria mea. 

Fouquet se înclină, dar fără să răspundă. 

— Nu este şi părerea dumitale? Întreba regele. 

— Găsesc, sire? Răspunse ministrul? Că domnul Colbert a 
făcut totul cu foarte multă ordine şi merită, sub acest 
raport, toate laudele maiestăţii voastre. 

Acest cuvânt, ordine, se lega foarte bine de cuvântul 
slujbaş. Nici o fire nu avea, mai mult decât a regelui, acea 
sensibilitate vie, acea fineţe de tact care întrevede şi 
surprinde ordinea senzaţiilor înaintea senzaţiilor înseşi. 
Ludovic al XIV-lea înţelese deci că slujbaşul făcuse totul, 
după părerea lui Fouquet, cu prea multă ordine, adică 
serbările atât de splendide de la Fontainebleau ar fi putut 
să fie şi mai splendide încă. Regele simţi, în consecinţă, că 


cineva ar putea să găsească unele cusururi acestor 
distracţii ale lui; încercă deci un fel de dezamăgire, ca 
provincialul care, îmbrăcat în cel mai frumos costum din 
garderoba sa, vine la Paris, unde omul cu adevărat elegant 
se uită la el prea mult, sau nu se uită de loc. 

Această parte a convorbirii, atât de cumpănită şi atât de 
isteaţă, în ceea ce-l priveşte pe domnul Fouquet, îl făcu pe 
rege să-l stimeze şi mai mult pentru caracterul omului şi 
pentru destoinicia ministrului. 

Fouquet ieşi de la rege la ceasurile două dinspre ziuă, iar 
suveranul se întinse în pat puţin neliniştit, puţin abătut de 
lecţia voalată pe care o primise; şi două bune sferturi de 
ceas fură jertfite de el căutând să-şi aducă aminte cum 
arătau broderiile, tapiseriile, listele de gustări, arhitectura 
arcurilor de triumf, instalaţiile de iluminări şi artificii 
imaginate de ordinea slujbaşului Colbert. Rezultatul fu că, 
gândindu-se bine la tot ce se petrecuse aici timp de opt zile, 
regele găsi că serbările sale nu fuseseră tocmai la înălţime. 

Dar Fouquet reuşise, prin politeţea, prin graţia, prin 
mărinimia lui, să-l ponegrească pe Colbert mai mult decât 
reuşise acesta, prin viclenia, prin răutatea şi prin ura lui 
stăruitoare, să-l ponegrească pe Fouquet. 

Capitolul LII Fontainebleau la ceasurile două dinspre ziuă. 

După cum am văzut, de Saint-Aignan ieşise din camera 
regelui în clipa când intendentul superior tocmai intra. 
Fusese însărcinat cu o misiune grabnică; asta însemna că 
avea să facă tot ce-i stătea în putinţă pentru a-şi întrebuința 
timpul cât mai cu folos. 

Era un om rar acest de Saint-Aignan, pe care noi l-am 
prezentat ca fiind prieten al regelui: unul din acei curteni 
preţioşi, al cărui spirit săritor şi plin de intenţii bune punea 
în umbră, în acea vreme, orice favorit trecut sau viitor, 
clătinând prin exactitate până şi servilismul lui Dangeau. De 
aceea, Dangeau nu mai era un favorit, era un îngăduit al 
regelui. 


De Saint-Aignan îşi făcu deci planul de bătaie. El se gândi 
că primele informaţii pe care trebuia să le capete nu puteau 
să-i vină decât de la de Guiche. Se duse deci să-l vadă pe de 
Guiche. 

De Guiche, pe care l-am văzut dispărând după un colţal 
castelului şi care lăsa a se crede că se îndrepta spre camera 
lui, nu se întorsese încă acasă. De Saint-Aignan porni în 
căutarea lui. După ce se învârti, se roti, cercetă şi întrebă 
peste tot, de Saint-Aignan dădu cu ochii de ceva ce semăna 
cu o formă omenească rezemată de un copac. Această 
formă stătea nemişcată ca o statuie şi parcă foarte adâncită 
în contemplarea unei ferestre, cu toate ca perdelele acelei 
ferestre fuseseră bine închise. Cum acea fereastră era 
tocmai fereastra Doamnei, de Saint-Aignan îşi spuse că 
pomenita formă omenească, nu putea să fie decât de 
Guiche. Se apropie încet de el şi văzu că nu se înşelase. 

De Guiche rămăsese, după întrevederea cu Doamna, 
pătruns de o atât de mare fericire, încât întreaga lui forţă 
sufletească abia dacă putea să o suporte. 

În ceea ce-l priveşte pe de Saint-Aignan, el ştia că de 
Guiche avusese un oarecare merit în introducerea 
domnişoarei de La Valliere în serviciul Doamnei? Un 
curtean ştie orice şi-şi aminteşte de orice. Un singur lucru 
nu ştia de Saint-Aignan: anume, sub ce titlu şi în ce condiţii 
acordase de Guiche protecţia lui domnişoarei de La Valliere. 
Dar cum, întrebând şi descusând, rareori se întâmplă să nu 
afli câte ceva, de Saint-Aignan trăgea nădejdea să afle câte 
ceva, sau chiar tot, trăgându-l de limbă pe de Guiche, pe 
ocolite, bineînţeles, dar în aceiaşi timp cu toată stăruința de 
care era în stare. Planul lui Saint-Aignan era acesta: dacă 
informaţiile căpătate aveau să fie bune, se va grăbi să-i 
comunice regelui că pusese mâna pe o perlă, cerând 
privilegiul de a încrusta această perlă la coroana regală. 
Dacă informaţiile aveau să fie rele, ceea ce se putea, la 
urma urmei, va trebui să vadă în ce măsură regele ţinea la 
de La Valliere şi să potrivească apoi lucrurile în aşa fel încât 


fata să fie expulzată, el făcându-şi din această îndepărtare 
un merit faţă de toate femeile care puteau să aibă pretenţii 
asupra inimii regelui, începând cu Doamna şi sfârşind cu 
regina. În cazul când regele se va arăta că nu e dispus să 
renunţe la pasiunea lui, îi va ascunde notele sale; în acest 
caz, îi va face cunoscut domnişoarei de La Valliere că 
asemenea note rele se află închise într-un sertar tainic al 
memoriei lui şi că numai el le cunoaşte; astfel, se va arăta 
mărinimos în ochii nenorocitei fete şi o va ţine mereu 
suspendată între recunoştinţă şi teamă, făcându-şi din ea o 
prietenă la curte, adică o complice, care, urmărind propriile 
sale interese, urmăreşte totodată interesele complicelui ei. 
lar dacă într-o zi bomba trecutului va exploda, 
presupunând că această bombă va exploda cândva, de 
Saint-Aignan îşi făgădui să ia toate măsurile de precauţie, 
făcând pe ignorantul în faţa regelui. Faţă de La Valliere va 
juca, chiar şi în ziua aceea, un rol de neştirbită mărinimie. 

Înarmat cu toate aceste gânduri, făurite într-o jumătate de 
ceas, în focul setei sale de izbândă, Saint-Aignan, cel mai 
bun fiu al lumii, cum ar fi spus La Fontaine, porni cu 
intenţia bine determinată de a-l face pe de Guiche să 
vorbească, adică de a-l tulbura în fericirea lui, fericire 
despre care Saint-Aignan nu ştia, de altfel, nimic. 

Era ceasul unu dinspre ziua când Saint-Aignan îl zări pe 
de Guiche stând în picioare, nemişcat, sprijinit de trunchiul 
unui copac şi cu ochii pironiţi la fereastra aceea luminoasă. 
Unu dinspre ziuă: adică ora cea mai dulce a nopţii, aceea pe 
care pictorii o încununează cu mirt şi maci înfloriţi, ora 
când ochii sunt obosiţi, când inima bate mai greu, când 
capul cade în jos, ora ce aruncă spre ziua care s-a dus o 
privire de regret şi adresează zilei ce se pregăteşte să vină 
un salut drăgăstos. 

Pentru de Guiche era aurora unei fericiri de nedescris? Ar 
fi dat o comoară cerşetorului ce i-ar fi ieşit în cale, numai să 
nu-l tulbure în depănarea visurilor sale. Şi iată ca tocmai la 
această ora, Saint-Aignan, prost inspirat, căci egoismul e 


totdeauna un rău sfătuitor, se apropie şi-l bătu pe umăr, 
chiar în clipa când contele murmura un cuvânt sau mai 
degrabă un nume. 

— Ah? Rosti el cu sfială? Te căutam. 

— Pe mine? Făcu de Guiche, tresărind. 

— Da şi te găsesc visând la lună. Eşti cumva atins de 
meteahna poeziei, scumpul meu conte şi te-ai apucat să faci 
versuri? 

Tânărul conte îşi sili faţa să exprime un zâmbet, în timp ce 
în adâncul inimii sale mii şi mii de sentimente contrarii 
zâmbetului se ridicau împotriva lui Saint-Aignan. 

— Tot ce se poate? Rosti el. Dar prin ce fericită 
împrejurare aici? 

— Ah, iată ceea ce-mi dovedeşte că nu m-ai auzit bine. 

— Cum aşa? 

— Da, fiindcă am început prin a-ţi spune că te căutam. 

— Mă căutai, dumneata? 

— Da şi te-am prins. 

— Cu ce m-ai prins, dacă nu te superi? 

— Cântând-o pe Philis. 

— E adevărat, nu tăgăduiesc? Zise de Guiche râzând. Da, 
dragul meu conte, o cânt pe Philis. 

— Dumitale ţi-e îngăduit s-o faci. 

— Mie? 

— Fără îndoială, dumitale. Dumitale, vajnicul ocrotitor al 
oricărei femei frumoase şi spirituale. 

— Ce naiba îmi îndrugi acolo? 

— Adevăruri recunoscute, o ştiu bine. Dar, ascultă, sunt 
îndrăgostit. 

— Dumneata? 

— Da. 

— Cu atât mai bine, dragă conte. Vino şi povesteşte-mi şi 
mie. 

Şi de Guiche, temându-se, poate cam târziu, ca Saint- 
Aignan să nu observe fereastra luminată, îl luă de braţ pe 
conte şi încercă să-l tragă în altă parte. 


— Oh? Făcu acesta, împotrivindu-se? Nu mă duce spre 
pădurea aceea întunecată, e prea multă umezeală acolo. Să 
rămânem la lumina lunei, vrei? 

Şi, lăsându-se oarecum târât de braţul lui de Guiche, se 
opri pe o alee din preajma castelului. 

— Haide? Zise de Guiche, resemnat? Du-mă unde îţi va 
face plăcere şi întreabă-mă tot ce-ţi pofteşte inima. 

— Ce drăguţ din partea dumitale! Apoi, după o clipă de 
tăcere, Saint-Aignan adăugă: Dragă conte, aş dori să-mi 
spui două cuvinte despre o anumită persoană pe care ai 
protejat-o dumneata. 

— Şi pe care o iubeşti? 

— Nu spun nici da, nici nu, dragul meu... Înţelegi că nu-ţi 
dai inima aşa, cu una cu două şi că trebuie să iei mai înainte 
măsuri de siguranţă. 

— Ai dreptate? Zise de Guiche cu un oftat? E lucru preţios 
o inimă. 

— A mea, mai ales, e tandră şi ţi-o arât aşa cum e. 

— O, eşti cunoscut, conte! Mai departe? 

— lată. E vorba, pe scurt, de domnişoara de Tonnay- 
Charente. 

— Aşa!... Scumpul meu Saint-Aignan, ai înnebunit 
pesemne! 

— Pentru ce spui asta? 

— Eu n-am protejat-o niciodată pe domnişoara de Ionnay- 
Charente! 

— Nu se poate! 

— Niciodată! 

— Dar nu dumneata ai ajutat-o pe domnişoara de Ionnay- 
Charcnte să intre în serviciul Doamnei? 

— Domnişoara de Tonnay-Charente şi dumneata trebuie să 
ştii asta mai bine ca oricine, dragul meu conte, se trage 
dintr-o familie destul de bună ca să fie dorită şi cu atât mai 
mult ca să fie primită. 

— Îţi baţi joc de mine. 

— Nu, pe cuvânt de onoare şi zău dacă ştiu ce vrei să spui! 


— Prin urmare, nu i-ai înlesnit cu nimic primirea? 

— Cu nimic. 

— Nici n-o cunoşti? 

— Am văzut-o pentru întâia oară în ziua când s-a prezentat 
la Doamna. Aşa că, neprotejând-o, necunoscând-o, n-aş 
putea să-ţi dau despre ea, draga conte, lămuririle pe care le 
doreşti. 

Şi de Guiche făcu o mişcare pentru a se despărţi de 
interlocutorul său. 

— Stai, stai o clipă, dragă conte? Zise Saint-Aignan. N-ai 
să-mi scapi atât de uşor. 

— lartă-mă, dar mi se pare că e timpul să ne ducem la 
culcare. 

— Totuşi nu te duceai la culcare atunci când, nu spun că 
te-am întâlnit, ci te-am găsit. 

— Atunci, dragă conte, dacă mai ai să mă întrebi ceva, îţi 
stau la dispoziţie. 

— Şi faci bine, zău aşa! O jumătate de oră mai mult sau 
mai puţin, dantelele dumitale nu vor fi nici mai mult, nici 
mai puţin mototolite. Jură-mi că n-ai să-mi spui nimic rău 
despre ea şi că, dacă ai fi avut să-mi spui ceva rău, nu asta 
este pricina tăcerii dumitale. 

— Oh, biata copilă, o cred curată cum e cristalul! 

— Mă umpli de bucurie. Totuşi n-aş vrea să am în faţa 
dumitale aerul unui om atât de rău informat precum par. Se 
ştie că dumneata ai căutat şi ai adus pentru casa Prințesei o 
parte din domnişoarele ei de onoare. S-a făcut chiar şi un 
cântec despre asta. 

— Dumneata ştii, dragă prietene, că se fac cântece despre 
orice. 

— Îl cunoşti? 

— Nu; dar cântă-mi-l, îi voi face cunoştinţă. 

— N-aş putea să-ţi spun cum începe, dar mi-aduc aminte 
cum se sfârşeşte. 

— Bine; e şi asta ceva. 

— Mereu de Guiche e-n căutare de domnişoare de onoare. 


— Ideea e slabă, iar rima săracă. 

— Ah, ce vrei, dragul meu, stihurile nu sunt făcute nici de 
Racine, nici de Moliere, ci de La Leuillade şi un mare senior 
nu poate să rimeze ca un te miri ce coate goale. 

— Îmi pare rău, într-adevăr, că nu-ţi aminteşti decât 
sfârşitul. 

— Aşteaptă, aşteaptă, iată că-mi amintesc începutul celui 
de-al doilea cuplet. 

— Ascult. 

— El le-a găsit, nu-i un mister, Pe Montalais şi... 

— Şi La Valliere! Ei drăcie! Strigă de Guiche scos din 
sărite, dar mai ales pentru că nu ştia unde voia să ajungă 
Saint-Aignan. 

— Da, da, aşa e, La Valliere. Ai găsit dumneata singur 
rima, dragul meu. 

— Frumoasă descoperire, n-am ce zice! 

— Montalais şi La Valliere, ele sunt cele două fete pe care 
le-ai protejat. 

Şi Saint-Aignan începu să râdă. 

— Prin urmare, în cântec nu e vorba şi de domnişoara de 
Tonnay-Charente? Întrebă de Guiche. 

— Nu, zău că nu! 

— Atunci, eşti mulţumit? 

— Fără îndoială; în schimb, e vorba de Montalais? Zise 
Saint-Aignan, continuând să râdă. 

— Oh, pe ea o găseşti pretutindeni! E o domnişoară tare 
Zglobie. 

— O cunoşti? 

— Prin altcineva. Era protejată de un oarecare Malicorne, 
pe care-l protejează Manicamp; Manicamp m-a rugat să cer 
un loc de domnişoară de onoare, pentru Montalais, în casa 
Doamnei şi un post de ofiţer, pentru Malicorne, în casa 
Domnului. Le-am cerut; ştii bine că am o slăbiciune pentru 
caraghiosul ăsta de Manicamp. 

— Şi le-ai obţinut? 


— Pentru Montalais, da; pentru Malicorne, da şi nu, căci 
nu e încă decât tolerat. Asta e tot ce voiai să afli? 

— Rămâne rima. 

— Ce rimă? 

— Rima pe care ai găsit-o dumneata. 

— La Valliere? 

— Da. 

Şi Saint-Aignan îşi reluă râsul care începea să-l enerveze 
pe de Guiche. 

— Ei bine? Zise acesta din urmă? Am băgat-o şi pe ea la 
Doamna, e adevărat. 

— Ha! Ha! Ha! Făcu de Saint-Aignan. 

— Dar? Continuă de Guiche cu aerul său cel mai rece? M- 
ai face nespus de fericit, dragă conte, dacă n-ai mai râde pe 
seama acestui nume. Domnişoara de La Baume Le Blanc de 
La Valliere e o persoană foarte cuminte. 

— Foarte cuminte? 

— Da. 

— Nu ştii, aşadar, zvonul cel nou? Strigă de Saint-Aignan. 

— Nu şi mi-ai face un mare bine, dragă conte, dacă l-ai 
păstra pentru dumneata şi pentru cei ce-l trâmbiţează. 

— Ei, na! S-ar zice că iei lucrurile astea în serios! 

— Le iau, da; domnişoara de La Valliere e iubită de unul 
din bunii mei prieteni. 

Saint-Aignan tresări. 

— Oh, oh! Făcu el. 

— Da, conte? Adăugă de Guiche. Prin urmare, înţelegi, 
dumneata, omul cel mai bine crescut din Franţa, înţelegi că 
nu pot îngădui ca prietenul meu să fie pus într-o situaţie 
ridicolă. 

— Oh, minunat! 

Şi Saint-Aignan începu să-şi roadă unghiile, jumătate 
înciudat, jumătate dezamăgit în curiozitatea lui. De Guiche 
îi făcu un salut de despărţire. 

— Mă alungi? Zise Saint-Aignan, care murea de dorinţa să 
cunoască numele prietenului. 


— Nu te alung de loc, drăguţule!... Vreau să-mi termin 
versurile câtre Philis. 

— Ce fel de versuri? 

— Un catren. Pricepi, nu-i aşa? Un catren e lucru sfânt. 

— Vai de mine, da! 

— Şi cum, din patru versuri ce-l compun în mod firesc, mai 
am de făcut trei versuri şi un emistih, am nevoie de toată 
liniştea minţii mele. 

— Asta se înţelege. Cu bine, conte! 

— Cu bine! 

— Ascultă-mă... 

— Ce? 

— Ai uşurinţă la compus? 

— Foarte multă. 

— Crezi că vei sfârşi cele trei versuri şi jumătate până 
mâine dimineaţă? 

— Sper. 

— Ei bine, atunci pe mâine. 

— Pe mâine; adio! 

Saint-Aignan se văzu silit să se despartă; se despărţi şi 
dispăru în dosul aleii de carpeni. 

În timpul acestei convorbiri, de Guiche şi Saint-Aignan 
ajunseseră destul de departe de castel. Orice matematician, 
orice poet şi orice visător are momentele lui de distracţie; 
Saint-Aignan se trezi deci, când îl părăsi pe de Guiche, la 
capătul boschetelor, în locul unde încep dependinţele şi 
unde, în dosul unor pâlcuri de salcâmi şi de castani ce-şi 
împreunau ramurile prin vrejuri de clematită şi de viţă 
sălbatică, se ridică zidul despărțitor dintre parc şi curtea 
dependinţelor. Saint-Aignan, rămas singur, porni către 
aceste clădiri; de Guiche o apucă în partea cealaltă. Unul, 
prin urmare, se întorcea la terase, pe când celalalt se 
îndrepta spre ziduri. 

Saint-Aignan mergea pe sub o boltă adâncă de sorb, liliac 
şi păducel, păşind prin nisipul moale, învăluit în umbră, fără 
să facă nici un zgomot pe covorul de muşchi verde pe care 


călca. Rumega o răzbunare, ce i se părea însă greu de 
atins, simțindu-se despotcovit, cum ar fi spus Tallemant des 
Reaux, din pricină că nu aflase mai multe lucruri despre La 
Valliere, cu toată tactica savantă pe care o folosise ca să 
aducă vorba despre ea. Deodată, un zgomot de glasuri 
omeneşti îi lovi auzul. Era parcă un amestec de şuşotiri, de 
tânguiri femeieşti şi de exclamaţii întrebătoare; erau apoi 
râsete înfundate, suspine, ţipete înăbugşite de surprindere; 
dar, pe deasupra tuturor, stăruia glasul acela femeiesc. 
Saint-Aignan se opri pentru a-şi da seama ce se întâmplă; 
constată atunci cu o mare uimire că şoaptele nu veneau de 
pe pământ, ci coborau din frunzişul copacilor. Îşi ridică faţa, 
strecurându-se pe sub bolta de verdeață şi zări pe coama 
zidului o femeie căţărată pe o scară, în mare zor de a vorbi, 
prin gesturi şi cuvinte, cu un bărbat agăţat într-un copac, 
de unde nu i se vedea decât capul, deoarece restul trupului 
i se pierdea în rămurişul unui castan. Femeia era dincoace 
de zid, bărbatul, dincolo. 

Capitolul LIII Labirintul. 

De Saint-Aignan umbla numai după nişte informaţii şi iată 
că dădea peste o aventură. Era un adevărat noroc. Curios 
să afle pentru ce şi mai cu seamă despre ce vorbeau 
bărbatul şi femeia aceea, la o oră atât de târzie şi într-o 
situaţie atât de neobişnuită, de Saint-Aignan se făcu mititel 
de tot şi se târi până aproape de picioarele scării. Acolo, 
căutând să se aşeze cât mai bine cu putinţă, se rezemă cu 
spatele de un arbore şi ascultă. Auzi dialogul următor. 
Vorbea femeia. 

— Într-adevăr, domnule Manicamp? Spunea ea cu un glas 
care, în ciuda tonului mustrător, păstra un ciudat accent de 
cochetărie? Într-adevăr, dumneata eşti de o indiscreţie 
nemaipomenită şi, pe deasupra, foarte primejdioasă. Nu 
puteam sta mult de vorbă astfel, fără să nu fim surprinşi. 

— Asta se prea poate? O întrerupse bărbatul la rândul lui, 
pe un ton flegmatic şi nepăsător. 


— Ei bine, gândeşte-te ce s-ar spune. Oh, dacă m-ar vedea 
cineva aici, îţi mărturisesc c-aş muri de ruşine! 

— Oh, ar fi o mare copilărie; noroc însă că nu te cred în 
stare s-o faci. 

— Măcar de-ar fi ceva între noi; dar să te alegi cu ponosul 
pe degeaba, zău dacă nu sunt o proastă! Adio, domnule 
Manicamp! 

„Bun, ştiu cine e bărbatul; să vedem acum cine e femeia”? 
Îşi zise Saint-Aignan, cercetând la capătul scării cele două 
picioare încălţate în pantofi de satin albastru ca cerul şi cu 
ciorapi de culoarea pielii. 

— Ei, stai, stai! Strigă Manicamp. Te rog, domnişoară 
Montalais, nu fugi, ce naiba, am încă să-ţi spun lucruri de 
cea mai mare importanţă! 

La această chemare a interlocutorului ei, Montalais se opri 
la mijlocul scării. „Montalais? Îşi zise în sinea lui de Saint- 
Aignan? Una din cele trei guralive. Fiecare îşi are, aşadar, 
aventura ei; numai că, după câte înţelesesem, aventura 
acesteia se numea Malicorne, iar nu Manicamp”. În aceeaşi 
clipă, nenorocitul de Manicamp se mută pe o cracă mai sus 
în castan, fie pentru a găsi o poziţie mai bună de stat, fie 
pentru a schimba locul şi a putea vorbi mai în voie cu fata. 

— Stai puţin şi ascultă-mă? Zise el? Ştii bine, doar, că n-am 
venit cu nici un gând rău aici. 

— Fără îndoială... Dar, atunci, ce înseamnă scrisoarea pe 
care mi-ai trimis-o, amintindu-mi de o anumită 
recunoştinţă? Ce înseamnă întâlnirea asta pe care mi-ai 
cerut-o la o astfel de oră şi într-un astfel de loc? 

— "Ţi-am adus aminte de recunoştinţă, spunânduc-ţi că eu 
sunt acela care te-am ajutat să intri în serviciul Doamnei, 
deoarece, dorind foarte mult să ajung la această întâlnire 
pe care ai avut bunăvoința să mi-o acorzi, am folosit, ca s-o 
obţin, mijlocul ce mi s-a părut cel sigur. De ce te-am chemat 
la o astfel de oră şi într-un astfel de loc? Fiindcă ora mi s-a 
părut tainică, iar locul ferit de ochii lumii. Or, aveam de 


gând să te întreb anumite lucruri şi pentru asta trebuie să 
fim undeva unde să nu ne audă şi să nu ne vadă nimeni. 

— Domnule de Manicamp! 

— Al dumitale cu cele mai bune gânduri, scumpă 
domnişoară. 

— Domnule de Manicamp, cred că ar fi mai bine să mă 
retrag. 

— Ascultă-mă, sau, altfel, sar din cuibul meu într-al 
dumitale; şi fereşte-te să mă mai superi, căci şi aşa, craca 
asta de castan, pe care stau, mă chinuie la culme. Nu face 
ca ea şi ascultă-mă. 

— Te ascult, n-am încotro; dar fii scurt, căci, dacă 
dumneata ai o cracă ce te supără, pe mine mă supără 
muchia de la stinghia scării, care mi-a intrat în tălpi. Am să 
rămân fără pantofi, te previn. 

— Fă-mi plăcerea şi întinde-mi mâna, domnişoară. 

— Pentru ce? 

— Întinde-mi-o, hai! 

— Poftim; dar ce vrei să faci? 

— Vreau sa te trag mai aproape de mine. 

— În ce scop? Sper că n-ai de gând sa mă faci să mă urc în 
copacul dumitale? 

— Nu; dar vreau să te aşezi pe coama zidului; acolo, unde, 
locul e mai larg şi mai bun şi aş da oricât dacă mi-ai îngădui 
să mă aşez şi eu alături de dumneata. 

— Asta nu! Stai bine acolo unde stai; are să ne vadă 
cineva. 

— Crezi? Întrebă Manicamp pe un ton ademenitor. 

— Sunt sigură. 

— Fie. Rămân în castanul meu, cu toate că stau foarte 
prost. 

— Domnule Manicamp, domnule Manicamp, ne depărtăm 
de subiect! 

— Aşa e, ai dreptate. 

— Mi-ai scris, da? 

— Foarte adevărat. 


— Dar pentru ce mi-ai scris? 

— Închipuieşte-ţi că astăzi, la ceasurile două, de Guicha a 
plecat. 

— Ei şi? 

— Văzându-l că pleacă, l-am urmărit, aşa cum am obiceiul 
să fac adesea. 

— Îmi dau seama, de vreme ce eşti aici. 

— Aşteaptă puţin... Ştii că bietul de Guiche era înfundat 
până la gât în dizgrație, nu-i aşa? 

— Vai, da! 

— A săvârşit, deci, cea mai mare nesocotinţă venind să 
întâlnească la Fontainebleau pe aceia care l-au exilat de la 
Paris şi mai ales pe aceia din preajma cărora era alungat. 

— Judeci ca răposatul Pitagora, domnule Manicamp. 

— Or, de Guiche e încăpățânat ca un îndrăgostit: n-a ţinut 
seama de niciuna din mustrările mele. L-am rugat, l-am 
implorat, dar n-a vrut să asculte de nimic... Ah, drace! 

— Ce-ai păţit? 

— lartă-mă, domnişoară, dar blestemata de cracă despre 
care am avut cinstea să-ţi vorbesc mi-a sfâşiat pantalonii. 

— Noroc ca e noapte? Răspunse Montalais râzând. Spune 
mai departe, domnule Manicamp. 

— De Guiche a plecat, aşadar, în trapul calului, iar eu m- 
am ţinut după el, însă la pas. Îţi dai seama, să sări în apă o 
dată cu un prieten ce pare atât de grăbit înseamnă să fii ori 
un prost, ori un nebun. L-am lăsat deci pe de Guiche s-o ia 
înainte şi cu veneam încet pe urma lui, ca un înţelept, încre- 
dinţat cum eram că nenorocitul nu va fi primit sau, dacă va 
fi, va face cale-ntoarsă la primul cuvânt usturător, astfel că-l 
voi vedea revenind încă şi mai repede decât plecase, fără ca 
eu să fi ajuns mai departe de Ris sau Melun, ceea ce e 
destul, gândeşte-te, să faci unsprezece leghe la dus şi tot 
atâtea la întors. 

Montalais dădu din umeri. 

— Ai chef de râs, domnişoară; dar dacă, în loc să stai 
comod, pe coama unui zid, ca dumneata, ai fi călare pe o 


craca de copac, ca mine, te-ai simţi cum e mai prost şi ai 
avea o mare poftă să cobori. 

— Încă puţină răbdare, dragă domnule Manicamp şi vei 
scăpa îndată. Spuneai, deci, că trecuseşi dincolo de Ris şi 
Melun. 

— Da, trecusem dincolo de Ris şi Melun şi-mi continuam 
drumul, mirându-mă că nu-l văd întorcându-se. În sfârşit, 
iată-mă la Fontainebleau şi, intrat, îl caut pretutindeni pe 
de Guiche, dar nimeni nu l-a văzut, nimeni nu i-a vorbit în 
oraş; a sosit în goana calului, a intrat în castel şi a dispărut. 
De la ceasurile opt, de-aseară, mă aflu la Fontainebleau, 
căutându-l pe de Guiche în toate părţile, dar nici urmă de 
de Guiche. Să mor de îngrijorare! Pricepi că n-aveam de 
gând să mă arunc în gura lupului, intrând şi eu în castel, 
aşa cum a făcut nesocotitul meu prieten; am venit doar 
până la dependinţe, de unde ţi-am trimis o scrisoare. Acum, 
domnişoară, în numele cerului, scapă-mă de îngrijorarea 
ce-a pus stăpânire pe mine! 

— Nimic mai uşor, dragă domnule Manicamp: prietenul 
dumitale de Guiche a fost foarte bine primit. 

— Cum? 

— Regele l-a primit sărbătoreşte. 

— Regele, care-l surghiunise? 

— Doamna i-a zâmbit; Domnul părea că-l iubeşte mai mult 
decât înainte. 

— Ah, ah! Făcu Manicamp. Dacă-i aşa, îmi explic de ce şi 
cum de a rămas. Şi n-a pomenit nimic despre mine? 

— Nici un cuvânt. 

— Urât din partea lui. Şi-acum ce face? 

— După toate probabilitățile, doarme, sau, dacă nu 
doarme, visează. 

— Şi ce s-a făcut aici toată seara? 

— S-a dansat. 

— Faimosul balet. Cum a fost de Guiche? 

— Minunat. 


— Drăguţul de el! Acum, iartă-mă, domnişoară, dar nu-mi 
rămâne decât să trec de aici la dumneata. 

— Cum adică? 

— Înţelege, nu-mi închipui că au să-mi deschidă poarta 
castelului la ora asta şi, ca să mă culc agăţat de craca pe 
care mă aflu, aş face-o bucuros, însă declar că lucrul este cu 
neputinţă pentru or ce fiinţă vie, în afara de un papagal. 

— Dar eu, domnule Manicamp, nu pot să introduc un 
bărbat în castel făcându-l să sară peste zid! 

— Ba doi, domnişoară? Se auzi o a doua voce, darcu un 
accent atât de sfios, încât se vedea limpede că proprietarul 
ei îşi dădea seama de necuviinţa unei asemenea cereri. 

— Doamne sfinte! Exclamă Montalais încercând să-şi 
arunce privirea spre rădăcina castanului. Cine îmi vorbeşte 
de acolo? 

— Eu, domnişoară. 

— Cine eşti dumneata? 

— Malicorne, preasupusul dumitale servitor. 

Şi, spunând acestea, Malicorne se întinse de la pământ 
până la primele crengi şi de la primele crengi până la 
înălţimea zidului. 

— Domnul Malicorne!... Sfântă Fecioară, dar sunteţi 
amândoi nebuni! 

— Cum te simţi, domnişoară? Întreba Malicorne, silindu-se 
să pară cât mai politicos. 

— Dumneata mai lipseai! Rosti Montalais deznădăjduită. 

— Oh, domnişoară? Murmură Malicorne? Nu fi rea, te rog. 

— În sfârşit, domnişoară? Zise Manicamp? Suntem 
prietenii dumitale şi nimeni nu doreşte moartea prietenilor 
săi. Or, a ne lăsa să petrecem noaptea aici unde suntem 
înseamnă să ne osândeşti la moarte. 

— Oh? Răspunse Montalais? Domnul Malicorne e voinic şi 
n-are să se prăpădească dacă va petrece o noapte sub cerul 
înstelat. 

— Domnişoară! 

— Asta va fi pedeapsa ce i se cuvine pentru escapada lui. 


— Fie. Malicorne n-are decât să se târguiască cu 
dumneata; eu însă trec dincolo? Zise Manicamp. 

Şi, îndoind faimoasa cracă împotriva căreia se plânsese cu 
atâta amărăciune, sfârşi, ajutându-se cu mâinile şi cu 
picioarele, prin a se aşeza alături de Montalais. Fata încercă 
să-l îmbrâncească pe Manicamp, dar acesta se propti mai 
bine în zid. Această hărţuială, care ţinu câteva secunde, îşi 
avu partea ei hazlie, parte pe care ochiul domnului de 
Saint-Aignan, fără nici o îndoială, n-o lăsă să-i scape. Dar 
Manicamp învinse. Stăpân acum pe scară, îşi puse piciorul 
pe o treaptă, apoi îi oferi mâna, cu galanterie, rivalei lui. În 
acest timp, Malicorne luă, în castan, locul pe care-l ocupase 
Manicamp, pregătindu-se, la rândul lui, să treacă mai 
departe, pe coama zidului. 

Manicamp şi Montalais coborâră câteva trepte ale scării. 
Manicamp stăruind, Montalais râzând şi apărându-se. Se 
auzi atunci glasul lui Malicorne, care se tânguia. 

— Domnişoară? Spunea el? Nu mă părăsi aici, te rog din 
suflet! Sunt într-o poziţie foarte proastă şi nu pot să ajung 
singur dincolo de zid, fără să păţesc ceva. Că Manicamp şi-a 
rupt pantalonii, îl priveşte? Îi are pe ai domnului de Guiche; 
eu însă nu-i voi avea nici măcar pe-ai lui Manicamp, pentru 
bunul motiv că sunt rupţi. 

— Sunt de părere? Zise Manicamp, fără să ţină seamă de 
lamentările lui Malicorne? Sunt de părere că lucrul cel mai 
bun e să mă duc chiar acum să-l caut pe de Guiche. Mai 
târziu mă tem că n-am să mai pot pătrunde la el. 

— Asta e şi părerea mea? Răspunse Montalais. Du-te, da, 
domnule Manicamp. 

— Mii de mulţumiri! La revedere, domnişoară! Rosti 
Manicamp sărind la pământ. Nu există persoană mai 
binevoitoare ca dumneata. 

— Domnule Manicamp, sluga dumitale. Şi-acum să mă 
scap şi de Malicorne. 

Malicorne scoase un oftat. 

— Haide, haide? Îl îndemna Montalais. 


Manicamp făcuse câţiva paşi; dar, reîntorcându-se la 
scară, întrebă: 

— Spune-mi, domnişoară, pe unde se ajunge la domnul de 
Guiche? 

— Ah, aşa-i... Nimic mai simplu: o iei pe lângă şirul de 
carpeni... 

— Oh, foarte bine! 

— Ajungi la răspântia din poieniţa verde. 

— Bun! 

— Acolo vei da de patru alei... 

— Minunat! 

— O vei apuca pe una din ele... 

— Pe care? 

— Cea din dreapta. 

— Cea din dreapta? 

— Nu, cea din stânga. 

— Ei, drace! 

— Nu, nu... Aşteaptă... 

— Mi se pare că nu eşti prea sigură. Aminteşte-ţi bine, te 
rog, domnişoară. 

— Cea din mijloc. 

— Zici că sunt patru. 

— E adevărat. Tot ce ştiu este că, din acestea patru, una 
duce drept la Doamna; numai pe aceea o cunosc eu. 

— Dar domnul de Guiche cred că nu se află la Doamna, nu- 
i aşa? 

— Slavă Domnului, nu. 

— Aceea care duce la Doamna mi-e deci de prisos, şi-aş 
dori s-o schimb cu aceea care duce la domnul de Guiche. 

— Da, fireşte, o cunosc şi pe aceea: dar, ca să ţi-o arăt de 
aici, mi-ar fi cu neputinţă. 

— Dar, în sfârşit, domnişoară, să presupunem că aş fi găsit 
această preafericită alee. 

— Atunci, ai şi ajuns. 

— Bine. 

— Da şi nu-ţi va mai rămâne decât să străbaţi labirintul. 


— Numai atât? Drace, mai e şi un labirint? 

— Destul de încâlcit, da; chiar şi ziua te rătăceşti uneori, 
căci are o mulţime de ocoluri şi întortocheri. Trebuie să faci 
mai întâi trei ocoluri la dreapta, apoi două la stânga, pe 
urmă unul... Stai, unul sau două? Aşteaptă puţin... În 
sfârşit, după ce-ai ieşit din labirint, vei ajunge într-o alee de 
sicomori şi această alee de sicomori te duce drept la 
pavilionul unde e găzduit domnul de Guiche. 

— Domnişoară? Zise Manicamp? Iată o îndrumare cum nu 
se poate mai bună şi nu mă îndoiesc că, urmând-o întocmai, 
n-am să mă rătăcesc. De aceea, vreau să-ţi cer un mic 
serviciu. 

— Care? 

— Să-mi dai braţul şi să mă conduci dumneata însăţi, ca o 
altă... ca o altă... Cunosc totuşi mitologia, domnişoară, dar 
gravitatea evenimentelor m-a făcut să uit totul. Vino deci cu 
mine, te rog. 

— Şi eu? Strigă Malicome. Şi eu? Mă lăsaţi în părăsire? 

— Ei, domnule, cu neputinţă! Îi răspunse Montalais lui 
Manicamp. S-ar putea să fiu văzută cu dumneata la ora asta 
şi dă-ţi seama ce s-ar spune! 

— Vei avea de partea dumitale conştiinţa, domnişoară? 
Zise Manicamp pe un ton sentenţios. 

— Cu neputinţă, domnule, cu neputinţă! 

— Atunci, lasă-mă să-l ajut pe Malicorne să coboare: e un 
băiat deştept şi care ştie să se descurce cu uşurinţă; mă va 
călăuzi el, şi, dacă ne vom rătăci, ne vom rătăci doi deodată 
şi ne vom regăsi unul pe altul. În doi, dacă ne vom întâlni cu 
cineva, vom avea aerul a ceva; pe când singur, voi avea 
aerul unui amant sau al unui hoţ. Vino, Malicorne, iată 
scara! 

— Domnule Malicorne? Strigă Montalais? Îţi interzic să-ţi 
părăseşti copacul, altfel îţi vei atrage toată mânia mea! 

Malicorne îşi şi întinsese un picior spre marginea zidului, 
dar şi-l retrase cu întristare. 

— Sst! Făcu încet Manicamp. 


— Ce este? Întrebă Montalais. 

— Aud paşi. 

— Oh, Dumnezeule! 

Într-adevăr, paşii bănuiţi deveniseră un zgomot desluşit, 
frunzişul se dădu la o parte şi de Saint-Aignan apăru 
deodată, cu privirea voioasă şi cu mâna întinsă, 
surprinzându-l pe fiecare în poziţia în care se afla: adică pe 
Malicorne în copac, cu gâtul întins, pe Montalais pe scară şi 
lipită de ea, pe Manicamp jos, cu un picior ridicat, gata să 
pornească la drum. 

— Ei, bună seara, Manicamp? Zise contele? Fii binevenit, 
dragă prietene! Ne-ai lipsit astă-noapte şi toată lumea a 
întrebat de tine. Domnişoară de Montalais, preaplecata 
dumitale slugă! 

Montalais se înroşi ca focul. 

— Ah, Doamne! Gângăvi ea, ascunzându-şi faţa în palme. 

— Domnişoară? Zise de Saint-Aignan? Linişteşte-te, 
cunosc toată nevinovăția dumitale şi voi depune mărturie 
de asta. Manicamp, urmează-mă. Carpeni, răspântie, 
labirint, toate mă cunosc? Voi fi Ariadna dumitale. Ce zici, 
iată numele mitologic pe care-l uitaseşi! 

— Acesta este, ai dreptate, conte, îţi mulţumesc! 

— Dar, cu acelaşi prilej, conte? Zise Montalais? Ia-l şi pe 
domnul Malicorne. 

— Nu, nu! Se împotrivi Malicorne. Domnul Manicamp a 
vorbit destule cu dumneata, domnişoară; acum e rândul 
meu, dacă îmi îngădui; am şi eu să-ţi spun o mulţime de 
lucruri în legătură cu viitorul nostru. 

— Ai auzit? Zise contele râzând. Rămâi cu el, domnişoară. 
Nu ştii că noaptea asta e noaptea tainelor? 

Şi, luând braţul lui Manicamp, contele îl conduse cu un pas 
repede în direcţia aleii pe care Montalais o cunoştea atât de 
bine, dar o arăta atât de rău. Montalais îi urmări din ochi 
până când nu se mai văzură. 

Capitolul LIV Cum a fost izgonit Malicorne de la hanul 
„Frumosul Păun” 


În vreme ce Montalais îi urmărea cu privirea pe conte şi 
pe Manicamp, Malicorne se folosi de neatenţia fetei pentru 
a se aşeza într-o poziţie mai bună. Când ea îşi reîntoarse 
faţa, deosebirea intervenită în poziţia lui Malicorne îi sări 
numaidecât în ochi: Malicorne era aşezat într-un chip ce 
amintea de o maimuţă, cu dosul pe zid şi cu picioarele pe 
prima stinghie a scării. Viţa sălbatică şi caprifoiul îi 
acopereau capul ca unui faun, iar joardele răsucite de 
iederă îi dădeau parcă picioare de ţap. Cât despre 
Montalais, nimic nu-i lipsea ca să fie luată drept o driadă 
desăvârşită. 

— Aşa? Rosti ea, urcându-se cu o treaptă mai sus pe 
scară? Ai de gând să mă nenoroceşti de tot, vrei să mă 
asupreşti într-una, tiran ce eşti? 

— Eu? Făcu Malicorne? Eu, tiran? 

— Da, mă compromiţi fără întrerupere, domnule 
Malicorne! Eşti un monstru de răutate! 

— Eu? 

— Ce cauţi la Fontainebleau? Spune! Nu locuieşti la 
Orleans? 

— Ce caut aici, mă întrebi? Dar trebuia să te văd. 

— Ah, mare nevoie! 

— Pentru dumneata, domnişoară, poate că nu e, dar 
pentru mine este. Cât despre locuinţa mea, ştii prea bine că 
am părăsit-o şi că de aici înainte nu am altă locuinţă decât 
aceea pe care o ai şi dumneata. Deci, locuinţa dumitale fiind 
deocamdată la Fontainebleau, la Fontainebleau am venit şi 
eu. 

Montalais dădu din umeri. 

— Voiai să mă vezi, nu-i aşa? 

— Fără îndoială. 

— Ei bine, m-ai văzut, eşti mulţumit, pleacă! 

— O, nu! Făcu Malicorne. 

— Cum, 0, nu? 

— N-am venit numai să te văd; am venit să vorbesc cu 
dumneata. 


— Prea bine, vom vorbi mai târziu şi în altă parte. 

— Mai târziu! Dumnezeu ştie dacă te voi mai întâlni mai 
târziu în altă parte. Nicăieri nu vom găsi un colţişor mai 
prielnic decât acesta de aici. 

— Dar nu pot astă-seară, nu pot în acest moment! 

— Pentru ce? 

— Pentru că în noaptea asta s-au întâmplat o mie de 
lucruri. 

— Ei bine, al meu va fi al o mie unulea. 

— Nu, nu; domnişoara de Tonnay-Charente mă aşteaptă în 
camera noastră pentru a-mi face o comunicare de cea mai 
mare însemnătate. 

— De când te aşteaptă? 

— De cel puţin un ceas. 

— Atunci? Zise bucuros Malicorne? N-o să moară dacă va 
mai aştepta câteva minute. 

— Domnule Malicorne? I-o întoarse Montalais? Uiţi unde 
te afli! 

— Adică dumneata uiţi de mine, domnişoară, în timp ce eu 
mă chinuiesc să joc rolul pe care mi-l impui, zău aşa! 
Domnişoara, de opt zile nu fac decât să dau târcoale pe aici, 
fără ca dumneata să fi binevoit măcar o singură dată să 
observi că sunt prin apropiere. 

— Dai târcoale pe aici, de opt zile? 


— Ca un vârcolac; pârlit colo de focurile de artificii care 
mi-au ars două peruci, pătruns dincolo, în răchite, de 
umezeala serii sau de stropii de apă ai fântânilor ţâşnitoare, 
mereu flămând, mereu încovrigat, cu teama de a fi luat la 
goană şi gata de a sări peste un zid. La naiba, domnişoară, 
asta nu e o soartă pentru o făptură care nu e nici iepure, 
nici salamandră, nici vidră! Dar dacă dumneata duci 
neomenia până acolo încât să mă faci să calc în picioare 
condiţia mea de om, o îndur şi p-asta. Ce dracu! Om sunt şi 
om voi rămâne, doar dacă nu se va hotări altceva acolo sus! 

— Ei bine, spune, ce doreşti, ce-mi ceri? Ce vrei de la 
mine? Întrebă Montalais, oarecum înduplecată. 

— Era sau nu să-mi răspunzi că nu ştiai că mă aflam la 
Fontainebleau? 

— Eu... 

— Fii sinceră. 

— Bănuiam. 

— Ei bine, de opt zile n-ai fi putut să mă vezi măcar o dată 
pe zi? 

— Totdeauna am fost împiedicată de ceva, domnule 
Malicorne. 

— Mofturi! 

— Întreabă-le pe celelalte domnişoare, dacă pe mine nu 
mă crezi. 

— Eu nu întreb niciodată pe altul pentru a mă lămuri 
asupra unor lucruri pe care le cunosc mai bine decât 
oricine. 

— Potoleşte-te, domnule Malicorne, au să se schimbe 
toate. 

— Chiar şi trebuie! 

— Ştii că, de eşti sau de nu eşti văzut, cineva se gândeşte 
mereu la dumneata? Zise Montalais cu zâmbetul ei 
dezmierdător. 

— Oh, cineva se gândeşte la mine... 

— Pe cuvânt de onoare. 

— Şi nimic altceva? 


— În ce privinţă? 

— În legătură cu primirea mea în suita Domnului. 

— Ah, dragă domnule Malicorne, zilele acestea nu s-a 
putut sta de vorbă cu alteţa sa regală. 

— Dar acum? 

— Acum e altceva; de ieri nu mai e gelos. 

— Hm! Şi cum i-a trecut gelozia? 

— S-a întâmplat ceva. 

— Povesteşte-mi şi mie ce s-a întâmplat. 

— S-a răspândit zvonul că regele şi-ar ii aţintit ochii 
asupra altei femei şi Domnul s-a domolit deodată. 

— Şi cine a răspândit acest zvon? 

Montalais cobori vocea. 

— Între noi fie vorba? Zise ea? Cred că Doamna şi cu 
regele sunt înţeleşi în această privinţă. 

— Ah, ah! Făcu Malicorne. Era singurul mijloc. Dar domnul 
de Guiche, nenorocitul de el? 

— Oh, de Guiche este pur şi simplu ignorat! 

— Şi-au scris? 

— Doamne, nu! N-am văzut pe nimeni ţinând o pană în 
mână de opt zile încoace. 

— În ce raporturi eşti cu Doamna? 

— Dintre cele mai bune. 

— Dar cu regele? 

— Regele îmi zâmbeşte de câte ori mă vede. 

— Bun. Şi-acum, spune-mi, asupra cărei femei s-au oprit 
cei doi amanți pentru a le servi de paravan? 

— Asupra bunei mele La Valliere. 

— Oh, oh, biata fată! Dar ar trebui să se împiedice una ca 
asta, draga mea! 

— Pentru ce? 

— Pentru că domnul Raoul de Bragelonne o va ucide sau 
se va ucide, dacă ar avea vreo bănuială. 

— Raoul! Acest atât de cumsecade Raoul! Crezi? 

— Femeile au pretenţia că se pricep în materie de pasiuni? 
Răspunse Malicorne? Dar ele nu ştiu să citească nici măcar 


în propriile lor inimi sau în propriii lor ochi. Ei bine, îţi spun 
eu că domnul de Bragelonne o iubeşte pe La Valliere atât de 
mult, încât, dacă ea îi va da a înţelege că-l înşală, se va 
ucide sau o va ucide. 

— Regele e aici ca s-o apere? Zise Montalais. 

— Regele! Rosti Malicorne. 

— Fără îndoială. 

— Eh, Raoul îl va ucide pe rege ca pe-un soldăţoi. 

— Doamne sfinte! Exclamă Montalais. Dar ai înnebunit de 
tot, domnule Malicorne! 

— Nici un pic. lot ceea ce-ţi spun acum, draga mea, e 
dimpotrivă, foarte serios; în ceea ce mă priveşte, ştiu un 
lucru. 

— Care? 

— Că-l voi preveni pe Raoul, cu binişorul, despre această 
glumă. 

— Taci, nesăbuitule! Rosti Montalais urcând încă o treaptă 
pe scară, pentru a veni mai aproape de Malicorne. Să nu-i 
sufli o vorbă lui Bragelonne! 

— Şi de ce, mă rog? 

— Fiindcă tu nu ştii încă nimic. 

— Dar ce mai e? 

— E că astă-seară... Nu ne-ascultă nimeni? 

— Nimeni. 

— E că astă-seară, sub stejarul regal, La Valliere a spus, cu 
glas tare şi cu toată nevinovăția, aceste cuvinte: „Nu pot să 
cred că, după ce l-ai văzut pe rege, ai mai putea să iubeşti 
alt bărbat”. 

Malicorne făcu o săritură pe creasta zidului. 

— Ah, Doamne! Exclamă el. A spus ea asta? 

— Cuvânt cu cuvânt. 

— Şi chiar gândeşte aşa? 

— La Valliere nu spune decât ceea ce gândeşte. 

— Dar aşa ceva cere răzbunare! Zise Malicorne. Ah, 
femeile sunt nişte vipere! 

— Potoleşte-te, dragul meu Malicorne, potoleşte-te! 


— Ba nu! Dimpotrivă, să tăiem râul de la rădăcină! Să-i 
prevenim pe Bragelonne; mai e încă timp. 

— Neghiobule, află că nu mai e nici un timp? Răspunsa 
Montalais. 

— Ce vrei să spui? 

— Cuvintele rostite de La Valliere... 

— Ei da! 

— Cuvintele acestea la adresa regelui... 

— Ei bine? 

— Ei bine, ele au ajuns la adresă. 

— Regele a aflat? I-a spus cineva regelui? 

— Regele a auzit cu urechile lui. 

— Obime, cum striga domnul cardinal! 

— Regele era ascuns în tufişul de lângă stejarul regal. 

— Asta înseamnă? Zise Malicorne? Că de aici înainte 
pianul regelui şi al Doamnei va merge ca pe roate, trecând 
peste trupul bietului Bragelonne. 

— După cum ai spus-o. 

— E îngrozitor! 

— Asta este. 

— Pe legea mea? Zise Malicorne după un minut de tăcere, 
în care se gândi adânc? Să nu ne punem umilele noastră 
fiinţe între un stejar bătrân şi un mare rege, căci vom fi 
striviţi, draga mea. 

— Asta voiam să-ţi spun şi eu. 

— Să ne gândim la noi. 

— Aşa socot şi eu. 

— Deschide-ţi, deci, frumoşii ochişori. 

— lar dumneata urechile acelea mari. 

— Apropie-ţi guriţa pentru un sărut dulce şi prelung. 

— Iată? Zise Montalais, care-i plăti numaidecât cu o 
pupătură scurtă şi zgomotoasă. 

— Acum, ia să vedem! Aşadar, domnul de Guiche o iubeşte 
pe Doamna; La Valliere îl iubeşte pe rege; regele o iubeşte 
pe Doamna, dar şi pe La Valliere; iar Domnul, dânsul nu 
iubeşte pe nimeni în afară de sine însuşi. Între toate aceste 


amoruri, până şi un prost ar putea să-şi facă o situaţie, cu 
atât mai mult nişte persoane deştepte ca noi. 

— 'Tot cu visurile dumitale! 

— Adică tot cu realităţile mele. Lasă-te condusă de mine, 
draga mea, căci nici până acum n-ai nimerit-o rău, nu-i aşa? 

— Nu. 

— Ei bine, viitorul n-o să fie mai prejos de trecut. Atât însă 
că, de vreme ce toţi se gândesc la ei, să ne gândim şi noi la 
ale noastre. 

— E foarte adevărat. 

— Dar numai la ale noastre! 

— Fie! 

— Alianţă ofensivă şi defensivă! 

— Sunt gata să jur pentru ea. 

— Ridică mâna şi spune: Totul pentru Malicorne! 

— "Totul pentru Malicorne! 

— Totul pentru Montalais! Răspunse Malicorne, ridicând la 
rându-i mâna. 

— Şi-acum, ce trebuie să facem? 

— Să fim mereu cu ochii deschişi, cu urechile aţintite, să 
strângem arme împotriva altora şi să nu le lăsăm să ne 
atingă pe cele ce-ar putea fi îndreptate împotriva noastră. 

— Ne-am înţeles! 

— S-a făcut! 

— Am jurat! Şi acum, că pactul e încheiat, adio! 

— Cum adio? 

— Fără îndoială! Întoarce-te la hanul dumitale. 

— La hanul meu? 

— Da! N-ai tras la hanul „Frumosul Păun”? 

— Montalais, Montalais! Prin urmare ştiai că mă aflu la 
Fontainebleau! 

— Şi ce dovedeşte asta? Că ţi se dă mai multă atenţie 
decât meriţi, ingratule! 

— Văleu! 

— Întoarce-te, deci, la „Frumosul Păun”. 

— Ei bine, tocmai asta e. 


— Ce? 

— Că nu mai e cu putinţă. 

— Dar n-aveai o odaie acolo? 

— Da, însă n-o mai am. 

— N-o mai ai? Şi cine ţi-a luat-o? 

— Aşteaptă să vezi... După ce-am alergat să te caut, m-am 
întors istovit la han, când am zărit o targă pe care patru 
ţărani aduceau un călugăr bolnav. 

— Un călugăr? 

— Da, un franciscan bătrân, cu barba căruntă. În timp ce 
priveam acest călugăr bolnav, au intrat cu el în han. Şi 
fiindcă au început să urce scara, urcam şi eu în urma lor, 
dar când am ajuns în capul scării, am văzut că l-au băgat în 
camera mea. 

— În camera dumitale? 

— Da, chiar în camera mea. Am crezut că e o greşeală şi 
m-am dus de l-am întrebat pe hangiu; hangiul mi-a spus că 
odaia închiriată de mine pentru opt zile a fost închiriată 
franciscanului pentru a noua zi. 

— Oh, oh! 

— Tot aşa am strigat şi cu: „Oh, oh!” Am făcut chiar mai 
mult decât atât, am vrut să mă supăr. M-am urcat din nou 
sus. M-am adresat franciscanului în persoană. Voiam să-l 
dojenesc pentru procedeul lui necuviincios. Dar acest 
călugăr, cu toate că părea să fie pe moarte, se ridică într-un 
cot, mă sfredeli cu nişte ochi învăpăiaţi şi, cu un glas ce-ar fi 
fost în stare să comande o şarjă de cavalerie, strigă: 
„Aruncaţi-l pe uşă pe caraghiosul ăsta!” Ceea ce şi făcură 
numaidecât hangiul şi cei patru ţărani, care mă trimiseră 
pe scară în jos ceva mai repede decât s-ar fi cuvenit. lată 
cum se face, draga mea, că nu mai am locuinţă. 

— Dar cine e acest franciscan? Întrebă Montalais. E cumva 
vreun general? 

— Chiar aşa; acesta este, mi se pare, titlul pe care i-l 
dădea unul dintre ţărani, vorbind cu el în şoaptă. 

— Astfel câ?... Făcu Montalais. 


LLA 


— Astfel că nu mai am odaie, nu mai am han, nu mai am 
adăpost şi sunt hotărât, aşa cum era adineauri şi prietenul 
meu Manicamp, să nu dorm sub cerul liber. 

— Şi ce vrei să faci? Tresări Montalais. 

— Aici e toată problema! Rosti Malicorne. 

— Dar nimic mai simplu? Se auzi un al treilea glas. 
Montalais şi Malicorne scoaseră, amândoi deodată, un 
strigăt scurt. Era de Saint-Aignan. 

— Dragă domnule Malicorne? Spuse acesta? O fericită 
întâmplare mă readuce aici pentru a te scoate din 
încurcătură. Vino, îţi ofer o cameră la mine şi pe aceasta, ţi- 
O jur, nici un franciscan nu ţi-o va mai lua. Cât despre 
dumneata, scumpa domnişoară, fii liniştită: cunoşteam taina 
domnişoarei de La Valliere, ca şi pe a domnişoarei de 
Tonnay-Charente; acum ai avut bunătatea de a mi-o 
încredința şi pe a dumitale, mulţumesc. Le voi păstra tot 
atât de bine pe toate trei, ca pe una singură. 

Montalais şi Malicorne se priviră ca doi şcolari prinşi cu 
şoalda; dar cum, la urma urmei, Malicorne vedea un mare 
câştig în propunerea ce i se făcuse, îi aruncă o privire plină 
de resemnare lui Montalais, la care aceasta răspunse în 
acelaşi fel. Apoi Malicorne cobori scara treaptă cu treaptă, 
gândindu-se la fiecare pas cum ar putea face să-i smulgă lui 
Saint-Aignan, bucăţică cu bucăţică, tot ceea ce ştia acesta 
în legătură cu taina de care pomenise adineauri. 

Montalais plecase înaintea lor, dispărând ca o căprioară şi 
nici o răspântie, nici un labirint nu fură în stare să-i încurce 
paşii. Cât despre Saint-Aignan, acesta îl duse, într-adevăr, 
pe Malicorne la el, primindu-l cu întreaga bunăvoință de 
care era în stare, încântat că-i avea în mână pe cei doi tineri 
care, presupunând că de Guiche ar rămâne mut, puteau să- 
i dea toate informaţiile de care avea nevoie despre cele trei 
domnişoare de onoare. 

Capitolul LV Ce se petrecuse în realitate la hanul 
„Frumosul Păun” 


Mai întâi, le vom da cititorilor câteva amănunte despre 
hanul „Frumosul Păun”; apoi vom trece la descrierea 
călătorilor care trăseseră acolo. 

Hanul „Frumosul Păun”, ca orice han, îşi datora numele 
unei firme. Această firmă înfăţişa un păun care se umfla în 
pene. Numai că, după pilda anumitor zugravi care au dat 
şarpelui ce-o ispitea pe Eva chipul unui flăcău ademenitor, 
zugravul acestei firme dăduse frumosului păun un chip de 
femeie. Acest han, epigramă vie la adresa acelei jumătăţi a 
speţei omeneşti care face farmecul vieţii, cum zice domnul 
Legouve, se ridica la Fontainebleau pe cea dintâi stradă 
laterală de pe partea stângă, cum veneai de la Paris şi care 
tăia marea arteră ce forma, ea singura, întregul oraş 
Fontainebleau. Strada laterală se numea pe atunci strada 
Lyonului, fără îndoială din pricină că, geograficeşte, era 
îndreptată în direcţia celei de a doua capitale a regatului. 
Ea se compunea din două case locuite de burghezi, case 
despărțite una de alta prin două mari grădini împrejmuite 
cu lese de garduri vii. La prima vedere, se părea însă că 
erau trei case pe strada aceea mică; să explicăm cum, în 
ciuda acestei aparenţe, nu erau totuşi decât două. 

Hanul „Frumosul Păun” îşi avea faţada principală pe 
strada cea mare; dar în dos, pe strada Lyonului, doua 
corpuri de clădiri, despărțite de două ogrăzi, cuprindeau 
nişte încăperi mari, unde puteau să poposească oricât de 
mulţi drumeţi, fie pe jos, fie călări, fie chiar în trăsură, 
oferind nu numai masă şi adăpost, dar şi plimbare sau 
singurătate celor mai bogaţi curteni, dacă, după vreo 
înfrângere la palat, doreau să se retragă în ei înşişi pentru 
a-şi rumega în linişte căderea sau pentru a urzi planuri de 
răzbunare. De la ferestrele din dos ale acestui corp de 
clădiri, călătorii vedeau, mai înainte de toate, strada, cu 
iarba ce creştea printre pietrele caldarâmului, pe care colții 
ei le desfăceau încetul cu încetul. Apoi, frumoasele tufe de 
soc şi de păducel care înlănţuiau, ca între nişte braţe verzi 
şi înflorite, casele burgheze despre care am vorbit. După 


aceea, prin despărţiturile dintre aceste case, alcătuind un 
fundal de tablou şi desenându-se ca un orizont de netrecut, 
un şir de arbori mari şi stufoşi? Cei dintâi paznici ai pădurii 
adânci ce porneşte încă de la intrarea în Fontainebleau. 
Aveai putinţa deci, dacă închiriai un apartament pe colţul 
străzii celei mari, a Parisului, să priveşti şi să asculţi 
trecătorii şi toată larma lor, precum şi serbările din oraş, iar 
în partea cealaltă, pe strada Lyonului, să-ţi odihneşti ochii 
cu priveliştea largă şi potolită a naturii. Fără a mai pune la 
socoteală că, la caz de nevoie, dacă cineva ar fi bătut în 
poarta cea mare din strada Parisului, puteai să fugi prin 
porţile din strada Lyonului şi, străbătând grădinile dintre 
casele burgheze, să te faci nevăzut în desişul pădurii. 

Malicorne, care, ne amintim, a adus vorba cel dintâi 
despre acest han al „Frumosului Păun”, povestind cum a 
fost izgonit de acolo, Malicorne, gândindu-se la ale lui, era 
departe de a-i fi spus lui Montalais tot ceea ce ar fi putut să- 
i spună despre acest curios han. Ne vom strădui să umplem 
noi acest regretabil gol lăsat de Malicorne. 

Malicorne uitase să spună, bunăoară, cum ajunsese el să 
locuiască la hanul „Frumosul Păun”. De asemeni, în afară 
de franciscanul despre care a spus câteva cuvinte, n-a dat 
nici un amănunt despre ceilalţi muşterii ai hanului. Totuşi, 
felul în care pătrunseseră acolo, modul cum trăiau, 
greutatea de care se lovea orice alt călător, dacă nu era o 
persoană de vază, ca să pătrundă în han fără un cuvânt de 
ordine şi să stea acolo fără anumite măsuri de prevedere 
trebuiau să izbească de bună seamă pe oricine şi, 
îndrăznim să o spunem, trebuie că-l izbiseră chiar şi pe 
Malicorne însuşi. Dar, după cum am spus, el avea anumite 
preocupări personale care-l împiedicau să observe multe 
din cele ce se petreceau în jurul lui. 

Într-adevăr, toate încăperile hanului „Frumosul Păun” 
erau reţinute şi ocupate de străini care locuiau acolo şi 
duceau o viaţă foarte potolită? Oameni cu feţe binevoitoare, 
dintre care Malicorne nu cunoştea pe niciunul. Toţi aceşti 


călători sosiseră la han în acelaşi timp cu el şi fiecare 
intrase acolo cu un fel de cuvânt de ordine, care la început 
îl nedumerise pe Malicorne; dar, informându-se personal, 
aflase că hangiul îşi motiva acest soi de măsuri de 
prevedere prin faptul că oraşul, plin cum era de seniori 
bogaţi, putea să fie tot atât de bine înţesat de cei mai dibaci 
şi mai nărăviţi pungaşi. Era în joc, deci, reputaţia unei case 
ca aceea de la „Frumosul Păun” de a nu-şi lăsa oaspeţii 
jefuiţi între zidurile ei. De aceea, Malicorne se întreba 
uneori, când rămânea singur şi se gândea la poziţia lui de la 
„Frumosul Păun”, cum de a fost lăsat să pătrundă în acest 
han, mai ales că, după venirea lui, a văzut cu ochii săi cum 
atâtor altora li se închidea uşa în nas. Ceea ce-l mira şi mai 
mult era faptul că Manicamp, care, după părerea lui, 
trebuia să fie privit ca un senior respectat de toată lumea, 
vrând să-şi bage calul în grajdul de la „Frumosul Păun”, 
fusese trimis la plimbare? Cal şi călăreț? Chiar de la sosire, 
cu un nescio vos cât se poate de răspicat. Era deci o 
problemă pe care, ocupat cum era cu urmărirea planurilor 
lui de dragoste şi ambiţie, Malicorne nu-şi dăduse osteneala 
s-o aprofundeze. 

Ce-i drept, chiar dacă ar fi voit s-o facă, nu vom cuteza să 
spunem că ar fi reuşit, cu toată înţelepciunea pe care noii- 
am atribuit-o. 

Câteva minute îi vor dovedi cititorului că era nevoie să fie 
Oedip în persoană pentru a dezlega o astfel de enigmă. De 
opt zile locuiau în acel han şapte călători, veniţi toţi a doua 
zi după fericita seară în care Malicorne pusese ochii pe 
„Frumosul Păun”. Aceste şapte personaje, sosite fără mare 
vâlvă, erau: 

Mai întâi, un comandant al armatei germane, cu secretarul 
său, cu doctorul, cu trei lachei şi cu şapte cai. Acest 
comandant se numea contele de Wostpur. 

Un cardinal spaniol, cu doi nepoți, doi secretari, un ofiţer 
al casei lui şi doisprezece cai. Acest cardinal se numea 
monseniorul Herrebia. 


Un bogat neguţător din Bremen, cu lacheul lui şi cu doi 
cai. Acest neguţător se numea meinheer Bonstett. 

Un senator venețian, cu soţia şi cu fiica lui, amândouă de o 
rară frumuseţe. Senatorul se numea signor Marini. 

Un proprietar din Scoţia, însoţit de şapte munteni din 
neamul său, toţi pe jos. Proprietarul se numea Mac Cumnor. 

Un austriac din Viena, fără titlu şi fără blazon, venit cu 
trăsura; semăna mai mult cu un preot, dar aducea puţin şi 
cu un soldat. 1 se spunea Consilierul. 

În sfârşit, o doamnă flamandă, cu un lacheu, o femeie de 
serviciu şi o domnişoară de companie. Alai, ţinută, cai 
frumoşi. I se spunea Doamna flamandă. 

Toţi aceşti călători sosiseră în aceeaşi zi, după cum am 
spus, şi, cu toate acestea, descinderea lor nu stârnise nici o 
zarvă în han, nici o forfotă pe stradă, apartamentul 
fiecăruia fiind pregătit mai dinainte, la cererea curierilor 
sau a secretarilor lor, veniţi în ajun sau chiar în dimineaţa 
aceea. 

Malicorne apăruse cu o zi înaintea lor şi, călătorind pe un 
cal slab, împovărat cu un cufăr nu prea mare, se anunţase 
la hanul „Frumosul Păun” ca prieten al unui senior curios să 
vadă serbările şi care, la rândul lui, urma să sosească peste 
puţin. Hangiul, la aceste cuvinte, zâmbise, ca şi cum l-ar fi 
cunoscut fie pe Malicorne, fie pe prietenul lui, seniorul, şi-i 
spusese doar atât: 

— Alegeţi-vă, domnule, apartamentul care vă va fi pe plac, 
dat fiind că aţi venit cel dintâi. 

Şi asta cu acea plecăciune atât de obişnuită la hangii, de 
parcă ar fi vrut să spună: „Fiţi liniştit, domnule, ştim cu cine 
avem de-a face şi veţi fi slujit cum se cuvine”. 

Aceste cuvinte şi gestul care le însoţise i se păruseră lui 
Malicorne binevoitoare, dar cam în doi peri. Or, cum el nu 
voia să facă cheltuieli prea mari, iar dacă ar fi cerut o 
cameră mică ar fi fost fără îndoială refuzat, din pricină că 
nu i s-ar mai fi dat aceeaşi importanţă, se grăbi să asculte 
de cuvintele hangiului şi să-l păcălească prin propria lui 


şiretenie. Astfel, zâmbind ca un om obişnuit să i se ofere 
totdeauna ceea ce i se cuvine, răspunse: 

— Scumpă gazdă, voi lua apartamentul cel mai bun şi mai 
vesel. 

— Cu grajd? 

— De bună seamă. 

— Pentru care zi? 

— Chiar de-acum, dacă se poate. 

— Foarte bine. 

— Numai că? Se grăbi să adauge Malicorne? Nu voi ocupa 
de îndată apartamentul cel mare. 

— Bun! Făcu hangiul cu aerul că înţelege. 

— Anumite pricini, pe care le vei înţelege mai târziu, mă 
silesc să nu închiriez deocamdată decât această odăiţă. 

— Da, da, da? Zise hangiul. 

— Prietenul meu, când va veni, va lua apartamentul cel 
mare şi, fireşte, cum apartamentul va fi al lui, îţi va plăti el 
chiria. 

— Foarte bine, foarte bine! Rosti hangiul. Asta era 
înţelegerea. 

— Asta era înţelegerea? 

— Cuvânt cu cuvânt. 

— Nemaipomenit! Murmură Malicorne. Prin urmare, 
pricepi despre ce este vorba? 

— Da. 

— Atunci e în regulă. Şi fiindcă ai priceput... Căci 
dumneata văd că pricepi repede, nu-i aşa? 

— Fără nici o greşeală. 

— Ei bine, haide şi-mi arată camera mea. 

Stăpânul „Frumosului Păun” porni înaintea lui Malicorne, 
cu boneta în mână. 

Malicorne se instala în odaia lui şi rămase acolo, foarte 
surprins să-l vadă pe hangiu, de câte ori urca sau cobora, 
făcându-i cu ochiul mici semne ce arătau că între ei s-ar fi 
stabilit cea mai deplină înţelegere. „Mi se pare că eo 
neînțelegere la mijloc? Îşi spunea Malicorne? Dar, 


aşteptând ca lucrurile să se lămurească, eu mă aleg cu 
folosul şi asta e partea cea mai bună din toată această 
afacere.” Şi din odaia lui se repezea ca un câine de 
vânătoare pe urmele noutăţilor şi curiozităţilor de la curte, 
lăsând-se pârpălit ici, udat leoarcă dincolo, după cum îi 
spusese el însuşi domnişoarei de Montalais. 

A doua zi după instalarea sa văzuse ivindu-se pe rând cei 
şapte călători, ce umplură dintr-o data tot hanul. Faţă de 
atâta lume, de atâtea echipaje, de asemenea alaiuri, 
Malicorne îşi freca bucuros mâinile, gândindu-se că, de-ar 
mai fi zăbovit o zi, n-ar mai fi găsit un pat unde să se poată 
odihni după explorările sale. 

După ce toţi aceşti străini fură cazaţi, hangiul intră în 
odăiţa lui şi, cu bunăvoința sa obişnuita, i se adresă: 

— Scumpul meu domn, dumneavoastră vă rămâne 
apartamentul cel mare dintr-al doilea corp de clădire: ştiţi 
asta? 

— Fără îndoială, ştiu. 

— E un adevărat plocon pe care vi-l fac. 

— Mulţumesc! 

— Astfel că, atunci când are să vă vină prietenul... 

— Ei bine? 

— Ei bine, va fi mulţumit de mine, iar dacă nu, înseamnă 
că e un om prea pretenţios. 

— Iartă-mă, îmi îngădui să-ţi spun câteva cuvinte în 
legătură cu prietenul meu? 

— Spuneţi, pentru Dumnezeu! Sunteţi doar stăpânul. 

— Trebuia să vină, după cum ştii. 

— Şi după cum va şi veni. 

— Dar s-ar putea să-şi fi schimbat planul. 

— Asta nu. 

— Eşti sigur? 

— Sunt sigur. 

— Oricum, dacă vei avea cumva vreo îndoială... 

— Ei? 

— Eu îţi spun: nu răspund că are să vină. 


— Dar v-a spus totuşi că... 

— Fireşte, mi-a spus; dar dumneata ştii: omul propune şi 
Dumnezeu dispune, verba volant, scrtpta marient. 

— Adică? 

— Adică vorbele zboară, scrisul rămâne: şi cum el nu mi-a 
scris nimic, ci s-a mulţumit numai să-mi spună din gură, îţi 
dau dezlegare, fără să te îndemn numaidecât la asta... Ah, 
înţelegi, îmi vine foarte greu să-ţi explic... 

— Pentru ce anume îmi dai dezlegare? 

— Doamne, să închiriezi apartamentul lui, dacă ţi se iveşte 
un preţ bun. 

— Eu? 

— Da, dumneata. 

— Niciodată, domnule, niciodată nu voi face una ca asta. 
Dacă dumneavoastră nu v-a scris... 

— Nu. 

— Mi-a scrie mie. 

— Ah! 

— Da. 

— Şi în ce fel? Să vedem daca scrisoarea se potriveşte cu 
vorbele lui. 

— lată cam ce mi-a sens: „Domnule proprietar al hotelului 
„Frumosul Păun, Cred că ai fost înştiinţat despre întâlnirea 
pe care şi-au dat-o la hotelul dumitale câteva personaje de 
vază; eu fac parte din societatea care se reuneşte la 
Fontainebleau. Opreşte deci o cămăruţă pentru un prieten 
care va veni înaintea mea sau după mine...” 

Dumneavoastră sunteţi acest prieten, nu-i aşa? Întrebă 
hangiul de la „Frumosul Păun”, întrerupându-se o clipă. 

Malicorne se înclină cu modestie. Hangiul reluă: 

— Şi un apartament mare pentru mine. Apartamentul cel 
mare mă priveşte pe mine; doresc însă ca preţul cămăruţei 
să fie cât mai mic, ea fiind destinată unui om mai sărman. 

— Dumneavoastră sunteţi acela, nu-i aşa? Întrebăhangiul. 

— Da, eu? Zise Malicorne. 


— Atunci suntem înţeleşi: prietenul dumneavoastră va 
plăti pentru apartamentul cel mare, iar dumneavoastră 
pentru cămăruţă. 

„Să fiu ars de viu? Îşi zise Malicorne în sinea lui? Dacă 
pricep ceva din toate astea.” Apoi, cu glas tare: 

— Şi, spune-mi, ai fost mulţumit de nume? 

— De ce nume? 

— De numele care încheia scrisoarea. Prezenta destulă 
încredere? 

— Dar tocmai asta vreau să vă întreb şi eu? Zise hangiul. 

— Cum, scrisoarea nu era semnată? 

— Nu? Făcu hangiul, căscându-şi ochii năpădiţi de mister 
şi curiozitate. 

— Atunci? Răspunse Malicorne, imitând gestul şi făcând pe 
misteriosul? Dacă nu şi-a dat numele... 

— Ei bine? 

— Trebuie să înţelegi că are motivele lui ca să n-o facă. 

— Fără îndoială. 

— Şi că nu voi fi tocmai eu, prietenul lui, omul lui de 
încredere, acela care să-i dau în vileag numele. 

— Aşa e, domnule? Răspunse hangiul? De aceea nici nu 
stăruiesc. 

— Preţuiesc această bunătate. În ceea ce mă priveşte, 
după cum a spus prietenul meu, odăiţa intrând în sarcina 
mea, să ne înţelegem asupra preţului. 

— Domnule, suntem înţeleşi. 

— Ştiu, dar socoteala bună face prieteni buni. Să ne 
socotim deci. 

— Nu e nici o grabă. 

— Să ne socotim totuşi. Cameră, mâncare pentru mine, loc 
la grajd şi hrană pentru cal: cât pe zi? 

— Patru livre, domnule. 

— Asta înseamnă douăsprezece livre pentru cele trei zile 
care au trecut? 

— Da, domnule, douăsprezece livre. 

— Poftim douăsprezece livre ce ţi se cuvin. 


— Ei, domnule, dar de ce să-mi plătiţi numaidecât? 

— Pentru că? Zise Malicorne coborând vocea şi făcând pe 
misteriosul, deoarece vedea că misterul prinde bine? 
Pentru că, dacă va fi nevoie să plec pe neaşteptate, ceea ce 
s-ar putea întâmpla dintr-un moment într-altul, e mai cinstit 
ca socoteala să fie făcută. 

— Domnule, aveţi dreptate. 

— Deci, pot sta liniştit în camera mea? 

— Ca la dumneavoastră acasă. 

— Atunci, cu bine. La revedere! 

Hangiul se retrase. Rămas singur, Malicorne stătu şi se 
gândi în felul următor: „Numai domnul de Guiche sau 
Manicamp au putut să-i scrie hangiului meu; domnul de 
Guiche, fiindcă vrea să aibă o locuinţă în afara curţii, pentru 
cazul că va izbândi sau nu va izbândi; Manicamp, fiindcă va 
fi fost însărcinat de domnul de Guiche în această misiune. 
lată ce trebuie să-şi fi spus domnul de Guiche sau 
Manicamp: apartamentul cel mare, pentru a primi în el, în 
chip cât mai plăcut, vreo doamnă acoperită în văluri grele, 
ca să nu fie recunoscută şi pentru ca pomenita doamnă să 
poată ieşi pe a doua uşă, din dos, ce dă în strada aproape 
pustie şi care duce spre pădure. Cămăruţa, pentru a-l 
adăposti până una alta fie pe Manicamp, confidentul 
domnului de Guiche şi paznic grijuliu al intrării, fie pe 
domnul de Guiche însuşi, jucând în acelaşi timp, pentru mai 
multă siguranţă şi rolul stăpânului şi pe acela al 
confidentului. Dar acea reuniune care trebuie să aibă loc şi 
care are cu adevărat loc la han? Sunt, fără îndoială, oameni 
ce urmează să fie prezentaţi regelui. Dar acest om sărman, 
pentru care a fost oprită cămăruţa? Un vicleşug, desigur, 
pentru a-l acoperi mai bine pe de Guiche sau pe Manicamp. 
Dacă e aşa şi aşa se pare că este, atunci răul e numai pe 
jumătate rău: iar de la Manicamp la Malicorne nu mai e 
vorba decât de pungă”. După ce se gândi astfel, Malicorne 
se culcă şi dormi fără nici o grijă, lăsând pe cei şapte străini 


să ocupe şi să străbată în toate sensurile cele şapte 
apartamente ale hanului „Frumosul Păun”. 

De câte ori se lăsa păgubaş de a mai da târcoale pe la 
curte, de câte ori se întorcea istovit de alergături şi iscodiri, 
sătul de a mai scrie bilete pe care nu avea niciodată prilejul 
să le trimită la adresa lor, atunci se închidea în prealiniştita 
lui odăiţă şi, cu coatele rezemate pe balconul împodobit cu 
călţunaşi şi garofiţe, trăgea cu ochiul la călătorii aceia 
ciudaţi, pentru care se părea că Fontainebleau nu strălucea 
nici prin iluminaţii, nici prin petreceri, nici prin serbări. 
Asta ţinu până în ziua a şaptea, zi pe care noi am descris-o 
în amănunţime, împreună cu noaptea sa, în capitolele 
precedente. 

În noaptea aceea, Malicorne stătea la fereastra, sorbind 
aerul curat, când, pe la ceasurile unu dinspre ziuă, apăru 
Manicamp, călare, cu nasul în vânt, cu o înfăţişare 
îngrijorată şi foarte plictisită. „Bun? Îşi zise Malicorne 
recunoscându-l de la prima privire? lată omul meu, care 
vine să-şi ia în primire apartamentul, adică odăiţa în care 
stau eu.” Şi îl strigă pe Manicamp. Manicamp ridică faţa şi-l 
recunoscu, la rându-i, pe Mahcorne. 

— Ei drace! Strigă el descreţindu-şi fruntea. Fii bine găsit, 
Malicorne! Mă învârtesc prin Fontainebleau căutând trei 
lucruri de care nu pot să dau nicăieri: pe de Guiche, o 
cameră şi un grajd. 

— În privinţa domnului de Guiche nu pot să-ţi dau nici o 
veste, nici bună, nici rea, fiindcă nu l-am văzut de loc; cât 
despre cameră şi grajd, asta-i cu totul altceva. 

— Ah! 

— Da; au fost reţinute chiar aici. 

— Reţinute? Şi de cine? 

— De dumneata, mi se pare. 

— De mine? 

— N-ai reţinut o locuinţă aici? 

— Nici pomeneală de aşa ceva! 

În acea clipă, hangiul apăru în prag. 


— Ai o cameră? Îl întrebă Manicamp. 

— Aţi reţinut-o, domnule? 

— Nu. 

— Atunci n-am. 

— Dacă-i aşa, află că am reţinut o cameră. 

— O cameră sau un apartament. 

— Ce vrei dumneata. 

— Prin scrisoare? Întrebă hangiul. 

Malicorne îi făcu un semn din cap lui Manicamp să spună 
că da. 

— Ei, fireşte, prin scrisoare? Zise Manicamp. N-ai primit o 
scrisoare de la mine? 

— Trimisă în ce zi? Întrebă hangiul, căruia şovăielile lui 
Manicamp îi cam dădeau de bănuit. 

Manicamp îşi frecă urechea şi se uită spre fereastra iui 
Malicorne; dar Malicorne plecase de la fereastră şi cobora 
scara spre a veni în ajutorul prietenului său. 

Chiar în acel moment, un călător înfăşurat într-o pelerină 
spaniolă apăru în poarta hanului, astfel că putu să audă 
bine cele ce se vorbeau acolo. 

— Vă întreb în ce zi mi-aţi trimis scrisoarea aceea pentru a 
reţine un apartament la mine? Întrebă a doua oară hangiul, 
stăruind. 

— Miercurea trecută? Zise cu o voce blândă şi prietenoasă 
misteriosul străin, care atinse cu mâna umărul hangiului. 

Manicamp se dădu un pas înapoi, iar Malicorne, care 
păşea pragul, îşi frecă la rândul lui o ureche. Hangiul îl 
salută pe noul venit ca pe omul în care recunoştea pe 
adevăratul său oaspe. 

— Domnule? Îi spuse el cu multă cuviinţă? Apartamentul 
dumneavoastră vă aşteaptă, întocmai ca şi grajdul. Numai 
că... Şi privi de jur împrejur. Caii dumneavoastră? Întrebă 
apoi. 

— Caii mei vor sosi sau nu vor sosi. Dar ce-ţi pasă, de 
vreme ce ţi se plăteşte pentru ceea ce s-a reţinut? 

Hangiul făcu o plecăciune şi mai adâncă. 


— Mi-ai păstrat? Continuă călătorul necunoscut? 
Cămăruţa pe care ţi-am cerut-o? 

— Hait! Făcu Malicorne, căutând să se ascundă într-un 
colţ. 

— Domnule, prietenul dumneavoastră stă în ea de opt zile? 
Răspunse hangiul arătând spre Malicorne, care încerca să 
se facă tot mai mititel în colţul său. 

Călătorul, desfăcându-şi pelerina până în dreptul nasului, 
îi aruncă o privire scurtă lui Malicorne. 

— Domnul nu e prieten cu mine? Zise el. 

Hangiul sări în sus. 

— Nu-l cunosc pe domnul? Adăugă călătorul. 

— Cum! Strigă hangiul, adresându-se lui Malicorne. Cum, 
nu sunteţi prietenul domnului? 

— Ce-ţi pasă, de vreme ce ţi se plăteşte? Zise Malicorne, 
parodiindu-l cu mult sânge rece pe străin. 

— Îmi pasă aşa de mult? Răspunse hangiul, care începea 
să-şi dea seama că era vorba de o substituire de persoană? 
Încât te rog, domnule, să liberezi numaidecât camerele 
reţinute înaintea dumitale de altcineva. 

— Dar, mă rog? Stărui Malicorne? Domnul n-are nevoie 
chiar acum de o cameră la primul şi de un apartament la al 
doilea... Dacă domnul ia camera, voi lua eu apartamentul; 
dacă domnul alege apartamentul, atunci eu voi păstra 
camera. 

— Îmi pare rău, domnule? Răspunse călătorul cu vocea lui 
blândă? Dar îmi trebuiesc de îndată şi apartamentul şi 
camera. 

— Şi pentru ce, mă rog? Întrea Malicorne. 

— Apartamentul pentru mine. 

— Fie. Şi camera? 

— Priviţi? Răspunse călătorul arătând cu mâna spre un fel 
de cortegiu care se apropia. 

Malicorne îşi întoarse privirea în direcţia arătată de străin 
şi văzu o targă pe care se afla acel franciscan despre a 
cărui instalare în camera sa îi vorbise lui Montalais, punând 


câteva înflorituri de la el şi pe care încercase în zadar să-l 
aducă la simţăminte mai bune. 

Rezultatul sosirii călătorului necunoscut şi a franciscanului 
bolnav fu izgonirea lui Malicorne, care se pomeni dat afară 
pe uşă de către hangiul de la „Frumosul Păun” şi de cei 
patru ţărani care purtau targa călugărului. Cititorul 
cunoaşte îndeajuns urmările acestei izgoniri, precum şi 
convorbirea lui Manicamp cu Montalais, pe care Manicamp, 
mai îndemânatic decât Malicorne, o găsise înaintea lui, 
cerându-i să-i dea veşti despre de Guiche; de asemeni şi 
convorbirea care a urmat, dintre Montalais şi Malicorne; în 
fine şi felul cum contele de Saint-Aignan le-a găsit câte un 
culcuş, atât lui Manicamp, cât şi lui Malicorne. Ne rămâne 
să le arătăm cititorilor cine erau călătorul cu pelerină, 
adevăratul chiriaş al apartamentului şi al cămăruţei pe care 
o ocupase Malicorne şi franciscanul acela, tot atât de 
misterios, a cărui sosire, combinată cu aceea a călătorului 
cu pelerină, avusese darul de a încurca planurile celor doi 
prieteni. 

Capitolul LVI Un iezuit în anul al unsprezecelea. 

Şi mai întâi, pentru a nu-l face pe cititor să aştepte, ne vom 
grăbi să răspundem la prima întrebare. 

Călătorul cu pelerina trasă peste faţă era Aramis. Acesta, 
după ce se despărţise de Fouquet şi scosese dintr-o ladă 
deschisă de lacheul său un costum de călăreț, ieşise din 
castel şi venise la hanul „Frumosul Păun”, unde, cu şapte 
zile mai înainte, reţinuse, prin scrisoare, aşa cum arătase 
hangiul, o cameră şi un apartament. 

Îndată după izgonirea lui Malicorne şi Manicamp, Aramis 
se apropie de franciscan şi-l întrebă ce alege, apartamentul 
sau camera. Franciscanul întrebă unde se află unul şi unde 
cealaltă. 1 se răspunse că apartamentul era în al doilea şi 
camera în primul corp de clădiri. 

— Atunci camera? Zise el. 

Aramis nu mai adaugă nimic şi, cu o deplină supunere, îi 
spuse hangiului: 


— Camera. 

Şi, salutând cu tot respectul, se retrase în apartament. 
Franciscanul fu dus numaidecât în cameră. 

Acum, nu vi se pare surprinzător acest respect al unui 
prelat faţă de un simplu călugăr şi încă un călugăr dintr-un 
ordin cerşetoresc, căruia i se dădea, fără ca el să fi cerut-o 
mai dinainte, o cameră la care râvneau atâţia călători? Cum 
se poate explica apoi sosirea neaşteptată a lui Aramis la 
hanul „Frumosul Păun”, el care, după ce intrase cu domnul 
Fouguet la castel, putea să fie găzduit acolo împreună cu 
ministrul? 

Franciscanul îndură urcuşul pe scară fără să scoată un 
icnet, cu toate că se vedea bine cât de mare îi era suferinţa 
şi că la fiecare lovire a tărgii de perete sau de marginea 
scării simţea în tot trupul o zdruncinătură puternică. În 
sfârşit, când ajunse în odaia lui, le spuse purtătorilor: 

— Ajutaţi-mă să trec în jilţul acela. 

Aceştia lăsară targa pe podea şi, ridicându-l pe bolnav cu 
cea mai mare grijă de care erau în stare, îl mutară în 
fotoliul pe care-l arătase el şi care se afla la capătul patului. 

— Acum? Adăugă bolnavul cu o voce şi cu gesturi cât se 
poate de blajine? Chemaţi-l aici pe hangiu. 

Oamenii se supuseră. Peste cinci minute, hangiul de la 
„Frumosul Păun” apăru în pragul uşii. 

— Prietene? Îi spuse franciscanul? Dă-le drumul, te rog, 
acestor oameni cumsecade; sunt vasali ai vicontelui de 
Melun. M-au găsit leşinat pe drum, din pricina căldurii, şi, 
fără să se gândească dacă osteneala le va fi sau nu 
răsplătită, au vrut să mă ducă acasă la ei. Dar eu ştiu cât îi 
costă pe cei săraci găzduirea pe care o dau unui bolnav şi 
am preferat să fiu adus la han, unde, de altfel, eram 
aşteptat. 

Hangiul îl privi pe franciscan cu nedumerire. Călugărul 
făcu semnul crucii pe piept, cu vârful degetelor şi într-un 
anumit fel. Hangiul răspunse făcând acelaşi semn pe 
umărul stâng. 


— Da, e adevărat? Zise el? Eraţi aşteptat, părinte; însă 
nădăjduiam că veţi veni la noi într-o stare mai bună. 

Şi, întrucât ţăranii se uitau cu uimire la acest hangiu atât 
de mândru, devenit dintr-o dată respectuos în faţa unui biet 
călugăr, franciscanul scoase din buzunarul adânc al sutanei 
sale vreo două-trei monede de aur, pe care le arătă 
celorlalţi. 

— Iată, prieteni? Zise el? Cu ce va fi plătită îngrijirea ce mi 
se va da. Aşa că fiţi liniştiţi şi nu vă temeţi să mă lăsaţi aici. 
Metocul meu, pentru care bat drumurile, nu vrea să cerşesc 
nimic. Dar cum bunăvoința pe care mi-aţi arătat-o merită o 
răsplată, luaţi aceşti doi ludovici şi duceţi-vă în pace. 

Ţăranii se codeau să primească; hangiul luă cei doi 
ludovici din mâna călugărului şi-i puse în palma unuia 
dintre ţărani. Cei patru purtători se retraseră, căscând 
ochii mai mari ca niciodată. 

După ce uşa se închise şi în timp ce hangiul stătea în 
picioare, foarte respectuos, cu spatele lipit de ea, 
franciscanul se reculese o clipă. Apoi îşi trecu peste fruntea 
îngălbenită o mână slăbită de febră şi, cu degetele ţepene, 
îşi netezi, tremurând, firele cărunte ale bărbii. Ochii lui 
mari, adânciţi în fundul capului din pricina bolii şi a oboselii, 
păreau că urmăresc în gol un gând, fix şi dureros. 

— Ce doctori aveţi la Fontainebleau? Întrebă el în cele din 
urmă. 

— Avem trei, părinte. 

— Cum se numesc? 

— Luiniguet, mai întâi. 

— Şi apoi? 

— Apoi un frate carmelit, pe nume fratele Hubert. 

— Şi celălalt? 

— Celălalt e un mirean, anume Grisart. 

— A, Grisart! Murmură călugărul. Cheamă.-l iute pe 
domnul Grisart. 

Hangiul făcu o mişcare de supuşenie grăbită. 

— Şi încă ceva: ce preoţi aveţi pe aici? 


— Ce preoţi? 

— Da, din ce ordine? 

— Sunt iezuiţi, augustini şi cordelieri. Dar, părinte, iezuiţii 
sunt cei mai aproape; voi chema un duhovnic iezuit, nu-i 
aşa? 

— Da, du-te. 

Hangiul ieşi. 

S-a ghicit, de bună seamă, că la semnul crucii schimbat 
între ei, hangiul şi bolnavul se recunoscuseră ca doi adepţi 
ai temutei Companii a lui Isus. 

Rămas singur, franciscanul scoase din buzunar un maldăr 
de hârtii, aruncându-şi ochii cu o atenţie sporită asupra 
unora dintre ele. Dar boala de care suferea îi înfrânse tăria: 
ochii i se dădură peste cap, fruntea îi fu năpădită de o 
sudoare rece şi el căzu aproape leşinat, întins pe spate, cu 
braţele atârnându-i de o parte şi de alta a jilţului. Stătea 
aşa de mai bine de cinci minute, fără să mai facă vreo 
mişcare, când hangiul se întoarse şi intră în odaie, 
împreună cu doctorul, căruia abia îi lăsase răgaz să se 
îmbrace. Zgomotul sosirii lor, năvala de aer rece stârnită de 
deschiderea uşii îl treziră pe bolnav din amorţeală. Strânse 
la repezeală hârtiile împrăştiate şi, cu mâna-i lungă şi 
descărnată, le ascunse sub perna fotoliului. Hangiul ieşi, 
lăsându-i împreună pe bolnav şi pe doctor. 

— Haide? Rosti franciscanul către doctor? Haide, domnule 
Grisart, apropie-te, căci nu e vreme de pierdut; pipăie, 
pune urechea, judecă şi dă sentinţa. 

— Gazda noastră? Răspunse doctorul? Îmi spusese că voi 
avea cinstea de a îngriji un adept al Companiei lui Isus. 

— Un adept, da? Glăsui franciscanul. Spune-mi deci 
adevărul; mă simt foarte rău; mi se pare că voi muri. 

Doctorul apucă mâna călugărului şi-i pipăi pulsul. 

— Oh, oh? Făcu el? Febră primejdioasă! 

— Ce înţelegi prin febră primejdioasă? Întrebă bolnavul cu 
o privire poruncitoare. 


— Unui adept din primul sau din al doilea an? Răspunse 
doctorul, iscodindu-l pe călugăr din ochi? l-aş spune o boală 
ce se poate lecui. 

— Dar mic? Întrebă franciscanul. 

Doctorul şovăi. 

— Uită-te la părul meu alb şi la fruntea încreţită de 
gânduri? Vorbi călugărul? Uită-te la zbârciturile prin care 
îmi număr încercările; sunt un iezuit în al unsprezecelea an, 
domnule Grisart. 

Doctorul tresări. Într-adevăr, un iezuit în al unsprezecelea 
an era unul din acei oameni iniţiaţi în toate tainele 
ordinului, unul din acei oameni pentru care ştiinţa nu mai 
are secrete, societatea nu mai are stavile, supunerea 
temporală nu mai e legată de nimic. 

— Atunci? Zise Grisart, salutându-l cu respect? Mă găsesc 
în faţa unui maestru? 

— Da şi ca atare fă ceea ce trebuie. 

— Adică vreţi să ştiţi...? 

— Starea mea adevărată. 

— Ei bine? Spuse medicul? E o febră a creierului, altfel 
spus, o meningită acută, ajunsă la cel mai înalt grad de 
intensitate. 

— Prin urmare, nu mai sunt speranţe, nu-i aşa? Întrebă 
franciscanul pe un ton ferm. 

— Nu spun asta? Răspunse doctorul. Totuşi, dată fiind 
moleşeala creierului, respiraţia scurtă, pulsul mărit, tăria 
febrei cumplite care vă mistuie... 

— Şi care m-a trântit la pământ de trei ori, de azi- 
dimineaţă? Adăugă fratele. 

— De aceea îi şi spun cumplită. Dar cum de n-aţi rămas 
undeva, pe drum? 

— Eram aşteptat aici, trebuia să vin cu orice preţ. 

— Chiar cu preţul vieţii? 

— Chiar şi atunci. 

— Ei bine, date fiind toate aceste simptome, trebuie să vă 
spun că situaţia e aproape deznădăjduită. 


Franciscanul zâmbi într-un chip ciudat. 

— Ceea ce-mi spui dumneata poate fi de ajuns pentru un 
adept, chiar din al unsprezecelea an, dar pentru mine e 
prea puţin, meştere Grisart şi eu am dreptul să cer mai 
mult. Haide, să-i spunem adevărului pe nume, să nu ne mai 
ascundem, să vorbim ca şi cum ne-am adresa lui Dumnezeu. 
De altminteri, am şi trimis după un duhovnic. 

— Oh, eu mai nădăjduiesc totuşi? Bâigui doctorul. 

— Răspunde! Zise bolnavul, arătând cu un gest plin de 
demnitate un inel de aur a cărei montură fusese până 
atunci întoarsă înăuntru şi pe care era gravat semnul 
distinctiv al ordinului iezuiţilor. 

Grisart scoase o exclamaţie. 

— Generalul! Strigă el. 

— 'Tăcere! Făcu franciscanul. Pricepi, deci, că trebuie să 
spunem adevărul. 

— Seniore, seniore, chemaţi duhovnicul? Murmură 
Grisart? Căci în două ceasuri, la prima înrăutăţire, veţi 
cădea în delir şi veţi intra în criză. 

— Tot e bine? Spuse bolnavul, ale cărui sprâncene se 
încruntară o clipă. Mai am, aşadar, două ceasuri? 

— Da, mai ales dacă luaţi băutura pe care am să v-o trimit 
eu. 

— Ea îmi va mai da două ceasuri? 

— Două ceasuri. 

— O voi lua, de-ar fi chiar şi otravă, căci aceste două 
ceasuri îmi sunt necesare nu numai mie, dar şi gloriei 
ordinului. 

— Oh, ce pierdere! Murmură doctorul. Ce nenorocire 
pentru noi! 

— E pierderea unui om, atâta tot? Răspunse franciscanul? 
Şi Dumnezeu va avea grijă ca sărmanul călugăr care vă 
părăseşte să găsească un vrednic înlocuitor. Adio, domnule 
Grisart; e o îngăduinţă a lui Dumnezeu că te-am întâlnit. Un 
doctor care n-ar fi fost adeptul sfintei noastre congregaţii 
nu m-ar fi făcut să cunosc adevărata mea stare ori, crezând 


că voi mai avea multe zile de trăit, n-aş mai fi putut să iau 
măsurile de trebuinţă. Dumneata eşti om învăţat, domnule 
Grisart, asta ne face cinste la toţi: mi-ar fi părut rău să văd 
un nepriceput în meseria lui, chiar de-ar fi fost de-al nostru. 
Adio, meştere Grisart, adio şi trimite-mi repede leacul 
dumitale! 

— Binecuvântaţi-mă cel puţin, monseniore! 

— Cu duhul, da... Du-te... Cu spiritul, îţi spun... Animo, 
meştere Grisart... Viribus impossiblle. 

Şi se prăbuşi iarăşi în jilţul său, aproape leşinat din nou. 
Meşterul Grisart şovăi între a-i da un ajutor imediat sau a 
alerga să-i pregătească leacul făgăduit. De bună seamă că 
se hotări în favoarea leacului, deoarece ieşi ca vârtejul din 
cameră şi dispăru în josul scării. 

Capitolul LVII Secretul de stat. 

La câteva momente după plecarea doctorului Grisart sosi 
duhovnicul. Abia trecu pragul uşii, că franciscanul îl măsură 
de sus până jos cu privirea lui adâncă. Apoi, clătinându-şi 
capul palid, murmură: 

— lată un spirit nevolnic şi sper că Dumnezeu mă va ierta 
că mor fără ajutorul acestui suflet schilod. 

Duhovnicul, la rândul său, se uita cu uimire, aproape cu 
spaima la muribund. Nu mai văzuse ochi atât de aprinşi în 
clipa când să se închidă, privire atât de cumplită în 
momentul când să se stingă. 

Franciscanul făcu un semn scurt şi poruncitor cu mâna. 

— Aşază-te aici, părinte? Spuse el? Şi ascultă-mă. 

Duhovnicul iezuit, bun preot de altfel, dar simplu şi prea 
puţin iniţiat, care, dintre toate misterele ordinului, nu 
cunoscuse decât iniţierea, se plecă în faţa superiorității 
muribundului. 

— Sunt în acest han mai multe persoane? Continua 
franciscanul. 

— Dar? Întrebă iezuitul? Credeam că am venit pentru o 
spovedanie. Asta vă e spovedania? 

— De ce-mi pui această întrebare? 


— Pentru a şti dacă trebuie să păstrez taina cuvintelor ce- 
mi veţi spune. 

— Cuvintele mele sunt litere de spovedanie; le încredinţez 
datoriei dumitale de duhovnic. 

— Foarte bine? Zise preotul, aşezându-se în jilţul din care 
se ridicase cu multă caznă franciscanul, pentru a se duce să 
se întindă în pat. 

Franciscanul continuă. 

— Sunt, îţi spuneam, mai multe persoane în acest han. 

— Am auzit asta. 

— Aceste persoane trebuie să fie în număr de opt. 

lezuitul făcu un semn pe care celălalt îl înţelese. 

— Prima căreia vreau să-i vorbesc? Zise muribundul? Este 
un german din Viena şi se numeşte baronul de Wostpur. Îmi 
vei face plăcerea de a te duce să-l cauţi şi să-i spui că acela 
pe care-l aşteaptă a sosit. 

Duhovnicul îşi privi uimit penitentul: spovedania aceasta i 
se părea cu totul neobişnuită. 

— Supune-te! Spuse franciscanul cu tonul poruncitor al 
unui comandant. 

Bunul iezuit, foarte supus, se ridică şi ieşi din cameră. 
După ieşirea lui, franciscanul reluă hârtiile pe care un acces 
al bolii îl silise să le pună deoparte prima dată. 

— Baronul de Wostpur. Da! Zise el. Ambiţios, prost, îngust. 

Îndoi hârtiile şi le vâri din nou sub pernă. Nişte paşi repezi 
se auziră la capătul coridorului. Duhovnicul intră, urmat de 
baronul de Wostpur, care mergea cu capul înălţat ca şi cum 
ar fi vrut să spargă tavanul cu penajul lui. Şi, văzându-l pe 
franciscanul acesta cu privirea întunecată, precum şi 
simplitatea odăii lui, neamţul întrebă: 

— Cine mă cheamă? 

— Eu! Rosti franciscanul. Apoi, întorcându-se către 
duhovnic, îi spuse: Părinte, lasă-ne o clipă singuri; când 
domnul va ieşi, vei reintra dumneata. 

lezuitul ieşi şi, fără îndoială, se folosi de această alungare 
momentană din camera muribundului său pentru a-i cere 


hangiului câteva lămuriri în legătură cu acest ciudat 
penitent, care îşi tratează duhovnicul aşa cum e tratat un 
valet de cameră. 

Baronul se apropie de pat şi vru să spună ceva, dar 
franciscanul, ridicând mâna, îi impuse tăcere. 

— Clipele sunt preţioase? Spuse acesta din urmă cu grabă. 
Aţi venit aici pentru concurs, nu-i aşa? 

— Da, părinte. 

— Speraţi să fiţi ales general al iezuiţilor? 

— Sper, da. 

— Ştiţi în ce condițiuni se poate ajunge la acest înalt grad, 
care face dintr-un om un stăpân al regilor şi un egal al 
papilor? 

— Cine eşti dumneata? Întreba baronul? Ca să mă supui 
acestui interogatoriu? 

— Sunt cel pe care-l aşteptaţi. 

— Alegătorul general? 

— Sunt alesul. 

— Sunteţi...? 

Franciscanul nu-i dădu timp să termine: întinse mâna-i 
slăbită spre el? La un deget sclipea inelul generalatului. 
Baronul se trase înapoi uluit; apoi, numaidecât, înclinându- 
se cu profund respect, strigă: 

— Cum! Dumneavoastră aici, monseniore? În camera asta 
sărăcăcioasă, în patul acesta mizer, căutând şi alegând pe 
viitorul general, adică pe urmaşul vostru? 

— Nu te nelinişti din pricina asta, domnule. Ci mai bine 
gândeşte-te să îndeplineşti condiţia principală, care este 
aceea de a furniza ordinului un secret de-o asemenea 
importanţă, încât una dintre cele mai mari curţi ale Europei 
să fie înfeudată pentru totdeauna ordinului, prin mijlocirea 
dumitale. Ei bine, ai acest secret, aşa cum ai făgăduit că-l 
vei avea, atunci când ai adresat marelui consiliu cererea 
dumitale? 

— Monseniore... 


— Dar, să procedăm în bună rânduială... Dumneata eşti 
baronul de Wostpur? 

— Da, monseniore. 

— Această scrisoare este a dumitale? 

Generalul iezuiţilor trase o hârtie din grămadă şi o puse 
sub ochii baronului. Acesta îşi aruncă ochii asupra ei şi, cu 
uu semn afirmativ, răspunse: 

— Da, monseniore, scrisoarea e a mea. 

— Şi poţi să-mi arăţi răspunsul trimis de secretarul 
marelui consiliu? 

— lată-l, monseniore. 

Baronul întinse franciscanului o scrisoare având această 
simplă adresă: „Excelenței sale baronului de Wostpur.” 

Şi cuprinzând această singură frază: „De la 15 la 22 mai, 
Fontainebleau, hanul „Frumosul Păun”. 

A.M.D.G.” 

— Bun! Făcu franciscanul. lată-ne faţă în faţă. Vorbeşte! 

— Am un corp de trupe format din cincizeci de mii de 
oameni; toţi ofiţerii sunt câştigaţi. Mi-am instalat tabăra pe 
Dunăre. Pot să-l răstorn în patru zile pe împărat, care se 
opune, după cum ştiţi, progresului ordinului nostru şi să-l 
înlocuiesc prin acela dintre principii familiei sale pe care-l 
va desemna ordinul. 

Franciscanul ascultă fără să dea semne că mai trăieşte. 

— Asta-i tot? Întrebă el. 

— Planul meu prevede şi o revoluţie europeană? Zise 
baronul. 

— Prea bine, domnule de Wostpur, ai sa primeşti 
răspunsul. Întoarce-te în apartamentul dumitale, iar peste 
un sfert de ceas să fii plecat din Fontainebleau. 

Baronul ieşi retrăgându-se de-a-ndărătelea şi cu atâtea 
plecăciuni, de parcă s-ar fi aflat în faţa împăratului pe care 
voia să-l trădeze. 

— Asta nu e un secret, e un complot? Murmură 
franciscanul... De altminteri? Adăugă el după o clipă de 
gândire? Viitorul Europei nu se mai află astăzi în mâinile 


casei de Austria. Şi, cu un creion roşu pe care-l ţinea între 
degete, tăie de pe listă numele baronului de Wostpur. Să 
trecem la cardinal acum? Zise el. Din partea Spaniei 
trebuie să avem ceva mai acătării. Ridicându-şi ochii, îl zări 
pe duhovnicul care aştepta ordinele sale, supus ca un şcolar 
cuminte. Ah, ah! Făcu el, observând această supuşenie. I-ai 
vorbit hangiului? 

— Da, monseniore, şi doctorului. 

— Lui Grisart? 

— Da. 

— S-a întors? 

— Aşteaptă aici, cu băutura făgăduită. 

— Prea bine; dacă va fi nevoie, îl voi chema. Acum înţelegi 
toată însemnătatea spovedaniei mele, nu-i aşa? 

— Da, monseniore. 

— Atunci du-te şi adu-l pe cardinalul spaniol Herrebia. 
Grăbeşte-te. De data asta însă, întrucât ştii despre ce e 
vorba, vei rămâne lângă mine, căci simt că mă lasă puterile. 

— Să-l chem pe doctor? 

— Nu încă, nu încă... Deocamdată, cardinalul spaniol... Du- 
te! 

După cinci minute, cardinalul intra, palid şi neliniştit, în 
camera cea mică. 

— Am auzit, monseniore că?... Bolborosi cardinalul. 

— La fapt? Spuse franciscanul cu voce stinsă. Şi-i arătă 
cardinalului o scrisoare trimisă de acesta marelui consiliu. 
E scrisul dumitale? Întrebă el. 

— Da; însă... 

— Şi convocarea dumitale? 

Cardinalul şovâia să răspundă. Purpura lui se răzvrătea 
împotriva sutanei sărăcăcioase a franciscanului. 
Muribundul întinse mâna şi arătă inelul. Inelul îşi făcu 
efectul, mai mare încă pe măsură ce personajul asupra 
căruia franciscanul îşi impunea puterea sa era mai suspus. 

— Secretul, secretul, repede! Vorbi bolnavul, sprijinindu- 
se de duhovnicul sau. 


— Coram işti? Întrebă la rândul lui cardinalul neliniştit. 

— Vorbeşte în spaniolă? Zise franciscanul, pregătindu-se 
să asculte cu cea mai deplină atenţie. 

— Ştiţi, monseniore? Zise cardinalul, continuând 
convorbirea în castiliană? Că una din condiţiile căsătoriei 
Infantei cu regele Franţei este renunţarea absolută, din 
partea Infantei, cât şi din partea regelui Ludovic, la orice 
favoare în ce priveşte coroana Spaniei! 

Franciscanul făcu un semn afirmativ. 

— Din asta rezultă? Urmă cardinalul? Că pacea şi 
înţelegerea între cele două regate depind de respectarea 
acestei clauze a contractului. 

Acelaşi semn al franciscanului. 

— Nu numai Franţa şi Spania? Adăugă cardinalul? Ci şi 
întreaga Europă ar fi zguduită de încălcarea uneia dintre 
părţi. 

Alt semn din cap al bolnavului. 

— Înseamnă deci? Spuse mai departe vorbitorul? Că acela 
care ar putea să prevadă evenimentele şi să dea ca sigur 
ceea ce apare totdeauna învăluit într-un nor în mintea 
omului, adică ideea binelui sau a răului ce va să vie de aici 
încolo, ar feri lumea de o mare nenorocire şi ar întoarce 
spre folosul ordinului evenimentul bănuit în însuşi creierul 
aceluia ce-l pregăteşte. 

— Pronto! Pronto! Murmură franciscanul, care păli şi se 
rezemă de preot. 

Cardinalul se apropie de urechea muribundului. 

— Ei bine, monseniore? Zise el? Ştiu că regele Franţei a 
hotărât ca, la cel dintâi pretext, o moarte de pildă, fie aceea 
a regelui Spaniei, fie aceea a unui frate al Infantei, Franţa 
să ridice pretenţii şi să ceară, cu arma în mână, moştenirea 
şi eu deţin planul politic întocmit de Ludovic al XIV-lea 
pentru această împrejurare. 

— Unde-i acest plan? Întrebă franciscanul. 

— lată-l? Răspunse cardinalul. 

— De a cui mână e scris? 


— De a mea. 

— Nu mai ai nimic de spus? 

— Cred că am spus destul, monseniore? Răspunse 
cardinalul. 

— Ai dreptate, ai adus un mare serviciu ordinului. Dar cum 
ai căpătat amănuntele cu ajutorul cărora ai alcătuit acest 
plan? 

— Am în solda mea slugile regelui Franţei şi primesc de la 
ele toate hârtiile care nu au fost aruncate în foc. 

— Bună metodă? Murmură franciscanul silindu-se să 
zâmbească. Domnule cardinal, vei pleca din acest han în 
decurs de un sfert de ceas; răspunsul îţi va fi trimis; du-te. 

Cardinalul se retrase. 

— Cheamă-l pe Grisart şi du-te de-l caută pe veneţianul 
Marini? Spuse bolnavul. 

În timp ce duhovnicul îndeplinea ordinul, franciscanul, în 
loc să şteargă numele cardinalului, aşa cum făcuse cu al 
baronului, făcu o cruce în dreptul acestui nume. Apoi, 
istovit de această sforţare, căzu în pat, strigând numele 
doctorului Grisart. Când îşi reveni în fire, băuse jumătate 
dintr-o licoare ce i se dăduse într-un pahar şi era sprijinit 
de doctor, în timp ce veneţianul şi duhovnicul stăteau 
retraşi lângă uşă. 

Veneţianul trecu prin aceleaşi formalităţi ca şi ceilalţi doi 
concurenţi, şovăi ca şi ei la vederea celor doi străini, apoi, 
primind şi el încredințarea că se afla în faţa generalului, 
dezvălui că papa, înspăimântat de puterea ordinului, urzea 
un plan de expulzare generală a iezuiţilor şi căuta să intre 
în legătură cu toate curţile Europei, spre a obţine sprijinul 
lor. Spuse numele auxiliarilor pontifului, mijloacele sale de 
acţiune, arătă locul din Arhipelag unde, la un semn al său, 
doi cardinali adepţi în anul unsprezece şi prin ur-mare şefi 
superiori, aveau să fie deportaţi, împreună cu alţi treizeci şi 
doi dintre principalii adepţi din Roma. 

Franciscanul îi mulţumi lui signor Marini. Nu era, într- 
adevăr, un serviciu fără însemnătate pe care-l aducea 


congregaţiei denunţarea acestui plan pontifical. După care, 
veneţianul primi ordinul de a pleca într-un sfert de ceas şi 
ieşi bucuros, ca şi cum ar fi şi căpătat inelul, însemnul 
comandamentului congregaţiei. Dar, în timp ce el se 
depărta, franciscanul murmura în patul său: 

— “Toţi aceşti oameni sunt iscoade sau zbiri, niciunul nu e 
general; toţi au descoperit câte un complot, niciunul nu are 
un secret. lar Compania lui Isus nu trebuie să stăpânească 
prin ruină, prin război sau prin forţă, ci prin înrâurirea 
misterioasă pe care o dă superioritatea morală. Nu, omul 
nu e găsit şi, culme a nenorocirii, Dumnezeu mă loveşte, 
căci am să mor. Oh, trebuie oare ca ordinul să se 
prăbuşească o dată cu mine, din lipsă de conducător? 
Trebuie oare ca moartea care mă pândeşte să spulbere şi 
viitorul congregaţiei? Acest viitor pe care încă zece ani din 
viaţa mea l-ar fi eternizat, căci părea a se deschide luminos 
şi strălucitor, o dată cu domnia noului rege! 

Aceste cuvinte, gândite pe jumătate, rostite pe jumătate, 
fură ascultate de bunul iezuit cu groază, aşa cum ai asculta 
verbele unui bolnav ce începe să aiureze, în timp ce Grisart, 
spirit mai înalt, le sorbea ca pe nişte revelații ale unei lumi 
necunoscute pe care ochii lui o vedeau, dar mâinile nu 
puteau s-o atingă. 

Deodată, franciscanul se ridică pe pernă. 

— Să sfârşim? Zise el? Moartea pune stăpânire pe mine. 
Oh, adineauri muream liniştit, nădăjduind... Acum cad 
deznădăjduit, afară doar dacă printre cei ce rămân... 
Grisart, Grisart, fă-mă să mai trăiesc încă un ceas! 

Grisart se apropie de muribund şi-i dădu să înghită câteva 
picături, nu din băutura ce se afla în pahar, ci dintr-o 
sticluţă pe care o avea în buzunar. 

— Chemaţi-l pe scoţian! Strigă franciscanul. Chemaţi-l pe 
neguţătorul din Bremen! Chemaţi-i! Chemaţi-i! Oh, Isuse! 
Mor! Isuse! Mă înăbuş! 

Duhovnicul alergă să caute ajutoare, ca şi cum s-ar găsi 
undeva o putere omenească în stare să înlăture degetul 


morţii ce apăsa pe bolnav; dar în pragul uşii se întâlni cu 
Aramis care, cu mâna la gură, ca o statuie a lui Harpocrate, 
zeul tăcerii, îl împinse cu privirea spre fundul odăii. 
Doctorul şi duhovnicul făcură totuşi o mişcare, după ce se 
sfătuiră din ochi, pentru a-l îndepărta pe Aramis. Acesta 
însă, cu două cruci făcute pe pieptul său, fiecare în alt fel, îi 
ţintui locului pe amândoi. 

— Un şef! Murmurară amândoi deodată. 

Aramis pătrunse încet în camera unde muribundul se 
lupta cu cele dintâi atingeri ale agoniei. Cât despre 
franciscan, fie ca leacul îşi făcuse efectul, fie că această 
apariţie a lui Aramis îi dădea puteri, se zvârcoli pe pat şi, cu 
ochii aprinşi, cu gura întredeschisă, cu părul năclăit de 
sudoare, se ridică într-un cot. 

Aramis simţi că aerul din cameră era înăbuşitor: toate 
ferestrele erau închise, locul ardea în vatră, doua lumânări 
de ceară galbenă se topeau pe masă în sfeşnicele de aramă 
şi încălzeau şi mai mult atmosfera cu fumul lor gros. Aramis 
deschise o fereastră şi, aruncându-i bolnavului o privire 
plină de înţelegere şi respect, îi spuse: 

— Monseniore, vă cer iertare c-am venit fără să fi fost 
chemat, dar starea voastră mă îngrijorează şi m-am temut 
să nu muriţi înainte de a mă fi văzut, căci eu sunt abia al 
şaselea pe lista voastră. 

Muribundul tresări şi cercetă lista. 

— Dumneata eşti dar acela care pe vremuri se numea 
Aramis, iar mai apoi d'Herblay? Dumneata eşti episcopul de 
Vannes? 

— Da, monseniore. 

— Te cunosc, te-am văzut. 

— La ultimul jubileu, am fost împreună la Sfântul Părinte. 

— Ah, da, e adevărat, mi-aduc aminte. Şi vrei să fii trecut 
în rând cu ceilalţi? 

— Monseniore, am auzit spunându-se că ordinul are 
nevoie de un mare secret de stat şi, ştiind că din modestie 
v-aţi hotărât să renunţaţi la sarcinile voastre şi să le 


încredinţaţi aceluia care va aduce acest secret, am scris că 
sunt gata să iau parte la concurs, întrucât deţin un secret 
pe care-l socot de mare însemnătate. 

— Vorbeşte? Zise franciscanul? Sunt gata să te ascult şi să 
judec însemnătatea acestui secret. 

— Monseniore, un secret ca acela pe care voi avea cinstea 
de a vi-l încredința nu se poate rosti prin cuvinte. Orice idee 
care s-a desprins odată din văzduhul gândirii şi s-a 
manifestat într-un chip oarecare nu mai aparţine nici măcar 
aceluia care a zămislit-o. Cuvântul poate fi surprins de o 
ureche vrăjmaşă căreia nu-i scapă nimic; nu trebuie, deci, 
să-l aruncăm la întâmplare, căci atunci secretul nu mai e 
secret. 

— Şi cum socoţi dumneata c-ai putea să împărtăşeşti acest 
secret? Întrebă muribundul. 

Aramis le făcu semn, cu o mână, doctorului şi duhovnicului 
să se îndepărteze, iar cu cealaltă îi întinse franciscanului o 
hârtie închisă în două plicuri. 

— Oare scrisul? Întrebă franciscanul? Nu e şi mai 
primejdios încă decât cuvântul? Spune! 

— Nu, monseniore? Răspunse Aramis? Fiindcă veţi găsi în 
acest plic un scris cu un caracter pe care numai 
dumneavoastră şi cu mine îl putem înţelege. 

Franciscanul se uita la Aramis cu o uimire din ce în ce mai 
mare. 

— Este? Continuă acesta? Cifrul pe care-l aveaţi în 1655 şi 
pe care singur secretarul vostru, Juan Jujan, acum răposat, 
l-ar putea dezlega dacă s-ar mai întoarce pe această lume. 

— Aşadar, dumneata cunoşteai acest cifru? 

— Eu i l-am dat. 

Şi Aramis făcu o plecăciune plină de graţie şi respect, apoi 
se îndrepta spre uşă, ca şi cum ar fi vrut să plece. Dar un 
gest al franciscanului, însoţit de un strigăt de chemare, îl 
opri. 

— Isuse! Exclamă el. Ecce homo! Pe urmă, după ce mai citi 
o dată hârtia din mână, zise: Vino repede, vino! 


Aramis se apropie de franciscan cu aceeaşi înfăţişare 
potolită şi cu acelaşi aer respectuos. Franciscanul, cu braţul 
întins, ardea la flacăra lumânării hârtia pe care i-o dăduse 
Aramis. După aceea, luând mâna lui Aramis şi trăgând-o 
spre el: 

— Cum şi prin cine ai putut să afli un asemenea secret? 
Întrebă el. 

— Prin doamna de Chevreuse, prietena intimă, confidenta 
reginei. 

— Şi doamna de Chevreuse? 

— E moartă acum. 

— Dar altcineva, altcineva mai cunoaşte acest secret? 

— Numai un bărbat şi o femeie din popor. 

— Cine sunt aceştia? 

— Cei care l-au crescut. 

— Şi ce s-a întâmplat cu ei? 

— Au murit de asemenea... Acest secret arde ca focul. 

— Totuşi dumneata ai supravieţuit. 

— Nimeni nu ştie că eu îl cunosc. 

— De când deţii dumneata acest secret? 

— De cincisprezece ani. 

— Şi nu l-ai dezvăluit nimănui? 

— Voiam să trăiesc, monseniore. 

— Şi-l încredinţezi ordinului, fără ambiţie, fără gând 
ascuns? 

— Îl încredinţez ordinului cu o anumită ambiţie şi cu un 
anumit gând? Răspunse Aramis? Căci, dacă veţi mai trăi, 
monseniore, veţi face din mine, acum când mă cunoaşteţi, 
ceea ce pot, ceea ce trebuie să fiu. 

— Şi fiindcă eu mor? Strigă franciscanul? Fac din tine 
urmaşul meu... lată! 

Şi, smulgându-şi inelul, îl trecu în degetul lui Aramis. Apoi, 
întorcându-se către cei doi spectatori ai acestei scene, le 
spuse: 

— Fiţi martori şi întăriţi în orice împrejurare că, bolnav 
trupeşte, dar sănătos la minte, am dăruit, din proprie voinţă 


şi în deplină libertate, acest inel, semn al atotputerniciei, 
monseniorului d'Herblay, episcop de Vannes, pe care-l 
numesc urmaşul meu şi în faţa căruia, eu, umilul păcătos ce 
se pregăteşte să se înfăţişeze înaintea lui Dumnezeu, mă 
închin cel dintâi, ca să dau pildă tuturora. 

Şi franciscanul se plecă, într-adevăr, în timp ce doctorul şi 
iezuitul căzură în genunchi. Aramis, mai palid decât însuşi 
muribundul, îşi îndrepta privirea rând pe rând la toţi actorii 
acestei scene. Ambiţia satisfăcută îi năvălea o dată cu 
sângele spre inimă. 

— Să ne grăbim? Zise franciscanul. Ceea ce aveam de 
făcut aici mă zoreşte, nu-mi dă pace! Mi-e teamă că nu voi 
mai apuca să termin. 

— Voi face eu restul? Adăugă Aramis. 

— Foarte bine? Rosti franciscanul. Apoi, adresându-se 
medicului şi iezuitului, le spuse: Lăsaţi-ne singuri. 

Amândoi se supuseră. 

— Prin acest inel? Vorbi călugărul? Eşti omul care trebuie 
pentru a clătina lumea întreagă; prin acest inel vei răsturna 
totul; prin acest inel vei clădi din nou: In hoc signo vinces! 
Încuie uşa? Îi spuse franciscanul. 

Aramis trase zăvorul şi se apropie de bolnav. 

— Papa a conspirat împotriva ordinului? Zise franciscanul? 
Papa trebuie să moară. 

— Va muri? Răspunse cu tot calmul Aramis. 

— Îi datorăm şapte sute de mii de livre unui neguţător din 
Bremen, pe nume Bonstett, care a venit aici să ceară 
garanţia semnăturii mele. 

— Va fi plătit? Zise Aramis. 

— Şase cavaleri de Malta, ale căror nume sunt scrise aici, 
au descoperit, prin indiscreţia unui adept din anul al 
unsprezecelea, al treilea mister; va trebui să afli ce-au făcut 
aceşti oameni cu secretul, să pui mâna pe el şi să-l distrugi. 

— Aşa voi face. 

— Trei adepţi periculoşi trebuiesc trimişi în Tibet, ca să 
piară acolo? Sunt osândiţi. Aici sunt numele lor. 


— Am să execut sentinţa. 

— În sfârşit, mai e o doamnă din Anvers, nepoată a lui 
Ravaillac; ea deţine anumite hârtii care defăimează ordinul. 
Familia ei primeşte, de cincizeci şi unu de ani, un subsidiu 
de cincizeci de mii de livre. Subsidiul e greu; ordinul nu e 
prea bogat... Răscumpără hârtiile pentru o sumă de bani 
plătită odată pentru totdeauna, sau, în caz de refuz, taie 
subsidiul... Fără risc. 

— Voi chibzui? Zise Aramis. 

— O corabie venind dinspre Lima trebuia să intre 
săptămâna trecută în portul Lisabona; am răspândit zvonul 
că e încărcată cu ciocolată; în realitate e plină cu aur. 
Fiecare lingou e ascuns sub un strat de ciocolată. Această 
corabie e a ordinului; aduce şaptesprezece milioane de 
livre, pe care le vei lua în primire: iată scrisorile de 
împuternicire. 

— În ce port să-i spun să vină? 

— La Bayonne. 

— Dacă vântul nu va fi potrivnic, până în trei săptămâni va 
fi acolo. Asta e tot? 

Franciscanul făcu un semn afirmativ din cap, căci nu mai 
putea să vorbească: sângele îi năvălea în gât şi la tâmple, îi 
ţâşnea pe gură, prin nări, prin ochi. Nenorocitul nu mai avu 
timp decât să-i strângă mâna lui Aramis şi se prăbuşi, 
înţepenit, din pat pe duşumea. Aramis puse mâna în dreptul 
inimii lui; inima îi încetase să mai bată. În timp ce se aplecă, 
Aramis văzu că o bucăţică din hârtia pe care i-o dăduse 
franciscanului nu fusese mistuită de flăcări. O ridică şi o 
arse până la cel din urmă atom. Apoi, chemându-i pe doctor 
şi pe duhovnic, îi spuse acestuia din urmă: 

— Penitentul dumitale e acum în faţa lui Dumnezeu; nu 
mai are nevoie decât de rugăciuni şi de o groapă de mort. 
Du-te şi pregăteşte o înmormântare cât mai simplă, aşa 
cum i se potriveşte unui biet călugăr... Du-te. 

lezuitul ieşi. Atunci, întorcându-se către doctor şi zărindu-i 
chipul palid şi îngrijorat, Aramis îi spuse încet: 


— Domnule Grisart, goleşte acest pahar şi curăţă-l; a 
rămas prea mult din ceea ce marele consiliu ţi-a poruncit să 
pui în el. 

Grisart, uluit, zdrobit, trăsnit, era să cadă pe spate. Aramis 
înalţă din umeri în semn de milă, luă paharul şi vărsă 
conţinutul în cenuşa din vatră. Apoi ieşi ducând cu sine 
hârtiile mortului. 

Capitolul LVIII Misiune. 

A doua zi, sau, mai bine zis, în aceeaşi zi? Căci întâmplările 
pe care le-am povestit se încheiaseră abia la ceasurile trei 
dimineaţa? Înainte de prânz, în timp ce regele pleca la 
liturghie împreună cu cele două regine, în timp ce Domnul, 
împreună cu cavalerul de Lorraine şi alţi câţiva intimi 
încălecau pe cai pentru a se duce la râu, unde aveau de 
gând să facă una din acele bai după care doamnele se 
înnebuneau şi întrucât la castel nu mai rămăsese decât 
Doamna, care, sub pretext de indispoziţie, nu voise să iasă, 
se zări, sau mai degrabă nu se zări, Montalais furişându-se 
din camera domnişoarelor de onoare şi trăgând-o după ea 
pe La Valliere, care se ascun-dea cât mai mult cu putinţă; 
amândouă, strecurându-se prin grădini şi uitându-se mereu 
în urma lor, ajunseră până la aleea de carpeni. 

Vremea era noroasă; un vânt fierbinte îndoia tulpinile 
florilor şi ale tutelor; praful încins, spulberat de pe drumuri, 
se urca în vârtejuri până la înălţimea copacilor. 

Montalais care, în fuga lor, îndeplinise sarcina de călăuză 
pricepută, mai făcu vreo câţiva paşi, apoi, întorcându-se să 
vadă dacă nimeni nu le asculta sau nu le urmărea, zise: 

— Haide, slavă Domnului, suntem singure. De ieri, toată 
lumea ne iscodeşte şi s-a format în jurul nostru un cerc, de 
parcă am fi cu adevărat ciumate. 

La Valliere lăsa capul în jos şi scoase un suspin uşor. 

— În sfârşit, e de necrezut? Continua Montalais. De la 
domnul Malicorne până la domnul de Saint-Aignan, toată 
lumea are ce are cu taina noastră. Haide, Louise, să ne 
înţelegem puţin, ca să ştiu ce-mi rămâne de făcut. 


La Valliere ridică spre prietena sa ochii ei frumoşi, limpezi 
şi adânci ca azurul unui cer de primăvară. 

— Iar eu? Zise ea? Te-aş întreba pentru ce am fost 
chemate la Doamna; de ce ne-am culcat la dânsa, în loc să 
ne culcăm ca de obicei în camera noastră; de ce te-ai întors 
atât de târziu azi-noapte şi de unde pornesc măsurile de 
supraveghere care au fost luate azi-dimineaţă cu privire la 
noi? 

— Scumpa mea Louise, tu răspunzi la întrebarea mea 
printr-o altă întrebare, sau mai curând prin zece alte 
întrebări, ceea ce nu înseamnă deloc că-mi dai un răspuns. 
Îţi voi explica toate astea mai târziu şi fiindcă sunt lucruri 
de o însemnătate mai mică, poţi să mai aştepţi. Ceea ce 
vreau să-mi spui, căci totul va atârna de asta, e să 
mărturiseşti dacă este sau nu este vorba de o taină. 

— Nu ştiu dacă e vreo taină? Răspunse La Valliere? Dar 
ceea ce ştiu, în ce mă priveşte cel puţin, este că am săvârşit 
o mare nesocotinţă prin vorbele mele prosteşti de azi- 
noapte şi prin leşinul acela şi mai prostesc; fiecare 
trăncăneşte azi pe seama noastră. 

— Vorbeşte în numele tău, draga mea? Zise Montalais 
râzând? În numele tău şi al lui Tonnay-Charente, căci 
amândouă aţi făcut ieri declaraţii norilor, declaraţii care, 
din nefericire, au fost auzite. 

La Valliere îşi plecă din nou capul. 

— În adevăr? Murmură ea? Tu mă faci să sufăr şi mai mult. 

— Eu? 

— Da, aceste glume mă jignesc de moarte. 

— Ascultă, ascultă, Louise. Nu sunt glume şi, dimpotrivă, 
nimic nu e mai serios. Nu te-am smuls din castel, n-am 
renunţat la liturghie, nu m-am prefăcut că am migrenă ca 
Doamna, migrena pe care Doamna n-o are tot aşa cum n-o 
am nici eu, în sfârşit, n-am desfăşurat de zece ori mai multă 
diplomaţie decât a putut să moştenească domnul Colbert de 
la domnul de Mazarin pentru a o folosi faţă de domnul 
Fouguet, decât cu gândul de a izbuti să-ţi încredinţez cele 


patru dureri ale mele, cu singurul scop ca, fiind singure, 
undeva unde să nu ne asculte nimeni, să cădem amândouă 
de acord. Nu, nu, crede-mă, dacă te întreb, n-o fac numai 
din curiozitate, ci pentru că situaţia e într-adevăr critică. Se 
ştie ce-ai spus tu azi-noapte, se şuşotesc tot felul de lucruri 
despre asta. Fiecare brodează cum poate, cu florile 
fanteziei lui. Ai avut cinstea astă-noapte şi o ai încă şi în 
această dimineaţă de a fi subiectul de discuţie al curţii, 
draga mea şi numărul gesturilor drăgălaşe şi spirituale ce ţi 
se atribuie ar face-o să crape de ciudă pe domnişoara de 
Scudery şi pe fratele ei, dacă li s-ar povesti toate aşa cum s- 
au întâmplat. 

— Ah, buna mea Montalais? Zise sărmana copilă? Tu ştii 
mai bine ca oricine ceea ce-am spus, fiindcă am vorbit doar 
de faţă cu tine. 

— Da, ştiu. Dar, Doamne, nu asta este partea cea mai 
gravă. N-am uitat nici o singură vorbă din tot ce-ai spus tu, 
dar te gândeai, oare, atunci, la ceea ce spuneai? 

Louise se tulbură. 

— Iar întrebări? Strigă ea. Ah, Doamne, de ce oare, în 
vreme ce eu aş da o lume întreagă ca să uit ceea ce am 
spus... Alţii se înţeleg parcă anume ca să mă facă să-mi 
reamintesc? Oh, iată ceva groaznic, într-adevăr! 

— Ce e groaznic? Spune! 

— Să ai o prietenă de la care ai aştepta o cruţare, un sfat, 
un sprijin, dar care mă chinuie şi mă ucide! 

— Hopa! Făcu Montalais. După ce nu voiai să vorbeşti 
deloc, acum ai început să spui prea multe. Nimeni nu se 
gândeşte să te ucidă, nici măcar să-ţi fure ceva, fie chiar şi 
taina ta; aş vrea să mi-o împărtăşeşti de bună voie şi nu 
altfel, căci nu e vorba numai de treburile tale, ci şi de ale 
noastre; Tonnay-Charente ţi-ar spune acelaşi lucru ca şi 
mine dacă ar fi aici. Ei bine, află că, aseară, ea îmi ceruse o 
întrevedere în camera noastră, unde m-am şi dus, după 
disputele mele manicampiene şi malicorniene, dar unde am 
ajuns cam târziu, e adevărat, după ce Doamna sechestrase 


toate dom-nişoarele de onoare, silindu-ne să dormim la ea, 
în loc să dormim la noi. Or, Doamna a sechestrat 
domnişoarele de onoare pentru ca ele să nu aibă timp să se 
înţeleagă între dânsele, iar azi-dimineaţă dumneaei s-a 
închis cu Tonnay-Charente în acelaşi scop. Spune-mi deci, 
dragă prietenă, ce trebuie să declarăm, Athenais şi cu mine, 
despre tine, iar noi îţi vom spune ce-ai putea tu să declari 
despre noi. 

— Nu înţeleg prea bine întrebarea pe care mi-o pui? Şopti 
Louise foarte tulburată. 

— Hm! Îmi faci impresia, dimpotrivă, că înţelegi foarte 
bine. Dar vreau să precizez întrebarea, ca să nu-ţi dau 
prilejul de a ocoli răspunsul. Ascultă deci: îl iubeşti pe 
domnul de Bragelonne? E limpede aşa, ce zici? 

La această întrebare, care căzu ca prima bombă a unei 
armate atacatoare într-o cetate atacată, Louise făcu o 
mişcare de surprindere. 

— Dacă-l iubesc pe Raoul! Exclamă ea. Prietenul meu din 
copilărie, fratele meu! 

— Ei, nu, nu, nu! lată că iar îmi scapi, sau mai bine zis 
încerci să-mi scapi. Nu te întreb dacă-l iubeşti pe Raoul, 
fratele şi prietenul tău din copilărie; te întreb dacă-l iubeşti 
pe vicontele de Bragelonne, logodnicul tău! 

— O, Doamne, draga mea, câtă asprime în glasul tău! Zise 
Louise. 

— Fără înconjur; nu sunt nici mai aspră, nici mai blajină ca 
de obicei. Îţi pun o întrebare; răspunde la această 
întrebare. 

— Hotărât lucru? Rosti Louise cu o voce înăbuşită? Tu nu- 
mi vorbeşti ca prietenă, în schimb eu îţi voi răspunde ca o 
prietenă sinceră. 

— Răspunde. 

— Ei bine, am o inimă plină de scrupule şi de o mândria 
ridicolă când e vorba de ceea ce o femeie e datoare să 
păstreze ca o taină şi nimeni n-a citit până acum sub acest 
raport, în sufletul meu. 


— Asta o ştiu. Dacă aş fi putut să citesc, nu te-aş mai sâcâi 
cu întrebările; ţi-aş spune numai atât: „Buna mea Louise, ai 
fericirea de a-l cunoaşte pe domnul de Bragelonne, care e 
un băiat cumsecade şi o partidă frumoasă pentru o fată fără 
zestre. Domnul de La Fere îi va lăsa fiului său o rentă de 
cincisprezece mii de livre. Tu vei avea deci într-o bună zi o 
rentă de cincisprezece mii de livre, ca soţie a acestui fiu; e 
foarte bine. Nu te mai uita dar nici în dreapta, nici în 
stânga, du-te drept către domnul de Bragelonne, adică la 
altarul unde te va conduce el. Pe urmă? Ei bine, pe urmă, 
ţinând seama de firea lui, vei fi sau emancipată sau sclavă, 
adică vei avea dreptul să faci toate nebuniile pe care le fac 
oamenii prea liberi sau prea înrobiţi”. Iată, scumpa mea 
Louise, ceea ce ţi-aş spună mai înainte de toate, dacă ţi-aş fi 
citit în adâncul inimii. 

— Iar eu ţi-aş mulţumi? Bâigui Louise? Cu toate că sfatul 
nu mi se pare întru totul bun. 

— Aşteaptă, aşteaptă... Căci, îndată ce ţi l-aş fi dat, aş fi 
adăugat: „Louise, e primejdios să-ţi petreci zile întregi cu 
capul aplecat în piept, cu mâinile nemişcate, cu privirea 
pierdută în gol; e primejdios să cauţi aleile întunecoase şi să 
ocoleşti distracţiile ce înfloresc înaintea tuturor fetelor; e 
primejdios, Louise, să scrii cu vârful pantofului pe nisip, 
cum faci tu, litere pe care oricât le-ai şterge pe urmă cu 
talpa, tot se mai zăresc, mai ales când aceste litere 
seamănă mai mult cu L decât cu B; e primejdios, în sfârşit, 
să-ţi vâri în cap mii de închipuiri bizare, roadele singurătăţii 
şi ale migrenei; aceste închipuiri sapă obrajii unei biete 
copile, în acelaşi timp în care sapă şi creierul, în aşa fel 
încât, nu rareori se întâmplă, în asemenea împrejurări, să 
vezi cum cea mai plăcută făptură din lume devine cea mai 
posacă şi cum cea mai spirituală devine cea mai neroadă”. 

— Mulţumesc, scumpa mea Aure? Răspunse La Valliere cu 
blândeţe. E în firea ta să-mi vorbeşti astfel, şi-ţi mulţumesc 
că-mi vorbeşti după cum ţi-e firea. 


— Şi nu vorbesc decât pentru cei cu capul în nori; nu lua 
deci din vorbele mele decât pe acelea pe care le vei crede 
că merită să le reţii. lată, îmi vine în minte nu mai ştiu ce 
poveste despre o fată melancolică sau visătoare, căci mai 
zilele trecute domnul Dangeau îmi demonstra că melancolia 
ar trebui să se scrie, gramatical, melancholia, cu un h, dat 
fiind că acest cuvânt francez e format din două cuvinte 
greceşti, unul însemnând negru şi celălalt fiere. Mă 
gândeam, aşadar, la acea tânără persoană care a murit de 
fiere neagră, deoarece îşi închipuia că prinţul, regele sau 
împăratul... Dar, zău, n-are importanţă care, se îndrăgostise 
de ea; în timp ce prinţul, regele sau împăratul, care vrei tu, 
se vedea cât de colo că iubea pe altcineva şi, lucru ciudat, 
lucru de care ea nu-şi dădea seama, deşi pentru toată 
lumea din jurul ei era limpede, ea slujea ca paravan al 
iubirii lor. Râzi, ca şi mine, de această fată prostuţă, nu-i 
aşa, La Valliere? 

— Râd? Murmură Louise palidă ca o moartă? Da, de bună 
seamă, râd. 

— Şi ai dreptate, căci întâmplarea e hazlie. Faptul sau 
povestea, spune-i cum vrei, mi-a plăcut; iată de ce am 
reţinut-o şi de ce ţi-o împărtăşesc şi ţie. Îţi închipui, buna 
mea Louise, ce prăpăd ar face în creierul tău, de pildă, o 
melancolie de felul acesta, cu h? În ce mă priveşte, m-am 
hotărât să-ţi spun povestea, căci dacă aşa ceva i s-ar 
întâmpla vreuneia din noi, e bine să fim pătrunse de acest 
adevăr: astăzi aşa ceva e o momeală; mâine va fi un prilej 
de batjocură; poimâine va fi moartea. 

La Valliere tresări şi se îngălbeni încă şi mai mult. 

— Când un rege se interesează de noi? Continuă 
Montalais? El ne face să vedem asta şi dacă noi suntem 
bunul pe care-l râvneşte, ştie să-şi păstreze bunul. Vezi dar, 
Louise, că, în asemenea împrejurări, fetele expuse unor 
astfel de primejdii e bine să-şi facă mărturisiri între ele, în 
aşa fel ca inimile ne-melancolice să vegheze asupra celor 
care ar putea să devină. 


— 'Tăcere, tăcere! Şopti La Valliere. Se aude cineva. 

— Se aude, într-adevăr? Zise Montalais? Dar cine poate să 
fie? Toată lumea e la liturghie cu regele, sau la vânătoare, 
cu Domnul. 

La capătul aleii, tinerele fete zăriră în aceeaşi clipă, sub 
bolta de verdeață, mersul grațios şi statura impunătoare a 
unui bărbat tânăr, care, cu spada sub braţ şi cu o mantie pe 
umeri, cu pintenii zornăind la cizme, le saluta de departe cu 
un zâmbet blând şi plăcut. 

— Raoul! Exclamă Montalais. 

— Domnul de Bragelonne! Murmură Louise. 

— Iată un judecător care vine să ne împace pe amândouă? 
Zise Montalais. 

— Oh, Montalais, Montalais, fie-ţi milă! Suspină La Valliere. 
După ce-ai fost crudă cu mine, nu te arăta şi neîndurătoare! 

Aceste cuvinte, rostite cu toată ardoarea unei rugăciuni, 
şterseră de pe faţă, dacă nu şi din inima lui Montalais, orice 
urmă de ironie. 

— Oh, iată-te frumos ca un Amadis, domnule de 
Bragelonne şi tot ca el de înarmat şi împintenat! I se adresă 
ea lui Raoul. 

— Mii de respecte, domnişoarelor? Răspunse Bragelonne 
înclinându-se. 

— Dar, ia spune, pentru ce această ţinută? Întrebă 
Montalais, în timp ce La Valliere, deşi îl privea pe Raoul cu 
aceeaşi surprindere ca şi prietena ei, păstra totuşi tăcerea. 

— Pentru ce? Făcu Raoul. 

— Da? Îndrăzni la rândul ei La Valliere. 

— Pentru că mă pregătesc de drum? Răspunse Raoul 
privind la Louise. 

Tânăra fată se simţi lovită de o teamă superstiţioasă şi se 
clătină. 

— Pleci, Raoul? Tresări ea. Şi unde te duci? 

— Draga mea Louise? Spuse tânărul cu calmul lui firesc? 
Mă duc în Anglia. 

— Şi ce vei face în Anglia? 


— Regele mă trimite acolo. 

— Regele! Exclamară în acelaşi timp Louise şi Aure, care 
schimbară fără să vrea o privire între ele, amintindu-şi şi 
una şi alta de convorbirea pe care abia o întrerupseseră. 

Raoul observă privirea lor, dar nu putu înţelege ce 
însemna ea. O atribui, foarte firesc, interesului pe care i-l 
arătau lui cele două fete. 

— Maiestatea sa? Zise el? A binevoit să-şi aducă aminte că 
domnul conte de La Fere este bine văzut de regele Carol a 
II-lea. Azi-dimineaţă deci, pe când pleca la liturghie, regele, 
întâlnindu-mă în cale, mi-a făcut un semn din cap. Şi eu m- 
am apropiat. „Domnule de Bragelonne? Mi-a spus? Vei 
trece pe la domnul Fouquet, care a primit de la mine nişte 
scrisori pentru regele Marii Britanii; aceste scrisori le vei 
duce dumneata.” Am făcut o plecăciune. „Ah, înainte de a 
pleca? Adăugă el? Fii bun şi treci pe la Doamna, să primeşti 
comisioanele pentru regele fratele ei.” 

— Doamne! Murmură Louise, foarte neliniştită şi foarte 
îngândurată în acelaşi timp. 

— Atât de grabnic? Ţi s-a spus să pleci atât de grabnic? 
Zise Montalais, înmărmurită de această întâmplare 
neaşteptată. 

— Pentru a te supune acelora pe care-i respecţi? Răspunse 
Raoul? Trebuie să-i asculţi fără zăbavă. În zece minute, 
după ce am primit ordinul, eram gata. Doamna, prevenită, 
aşterne pe hârtie scrisoarea pe care a binevoit să-mi facă 
onoarea de a mi-o încredința. Între timp, aflând de la 
domnişoara de Ilonnay-Charente că trebuie să fiţi prin 
partea aleii de carpeni, am venit încoace şi iată că v-am 
întâlnit pe amândouă. 

— Şi amândouă deopotrivă de întristate, după cum vezi? 
Spuse Montalais spre a veni în ajutorul Louisei, a cărei 
fizionomie se întuneca văzând cu ochii. 

— Întristate? Repetă Raoul, strângând cu o drăgăstoasă 
curiozitate mâna Louisei de La Valliere. Oh, într-adevăr, ai 
mâna rece! 


— Nu e nimic. 

— Răceala aceasta n-ajunge până la inimă, nu-i aşa, 
Louise? Întrebă tânărul cu un surâs plin de blândeţe. 

Louise ridică numaidecât capul, ca şi cum această 
întrebare ar fi pornit dintr-o bănuială şi-ar fi răscolit o 
remuşcare. 

— Oh, ştii bine? Murmură ea cu un efort? Că niciodată 
inima mea nu se va răci faţă de un prieten ca dumneata, 
domnule de Bragelonne. 

— Mulţumesc, Louise. Îţi cunosc şi inima şi sufletul şi nu 
după o atingere de mână se judecă o simţire ca a dumitale, 
ştiu asta. Louise, ştii cât de mult te iubesc şi cu ce încredere 
şi bucurie ţi-am oferit viaţa mea; mă vei ierta, prin urmare, 
nu-i aşa, că-ţi vorbesc puţin ca un copil? 

— Vorbeşte, domnule Raoul? Zise Louise tremurând? 'Ile 
ascult. 

— Nu pot pleca departe de dumneata, ducând cu mine o 
frământare, fără sens, ştiu, dar care mă sfâşie. 

— Pleci pentru multă vreme? Întreba La Vallierc cu o voce 
sugrumată, în timp ce Montalais întorcea capul în altă 
parte. 

— Nu, probabil că nu voi lipsi mai mult de cincisprezece 
zile. 

La Valliere îşi duse o mână la inima pe care şi-o simţea 
zdrobită. 

— Ce ciudat! Urmă Raoul privind cu tristeţe spre tânăra 
fată. De multe ori te-am părăsit pentru a lua parte la 
încăierări primejdioase şi plecam totdeauna vesel, cu inima 
deschisă, cu gândul însufleţit de bucuria reîntoarcerii, de 
speranţele viitorului, cu toate că atunci mă duceam să 
înfrunt gloanţele spaniolilor sau halebardele necruțătoare 
ale valonilor. Astăzi plec fără nici o primejdie, fără nici o 
teamă, pentru a culege, pe cel mai uşor drum din lume, o 
răsplătire pe care mi-o făgăduieşte această favoare a 
regelui; plec pentru a te cuceri poate; căci ce altă favoare 
mai prețioasă ca dumneata mi-ar putea acorda regele? Ei 


bine, Louise, nu ştiu, într-adevăr, cum se face, dar toată 
această bucurie, tot acest viitor fuge din faţa ochilor mei, se 
destramă ca o trâmbă de fum, ca un vis înşelător şi simt 
aici, aici, în adâncul inimii, o mare tristeţe, o apăsare greu 
de exprimat prin cuvinte, ceva încruntat, nemişcat şi 
neînsufleţit, ca un cadavru. Oh, ştiu foarte bine pentru ce, 
Louise: pentru că nu te-am iubit niciodată ca în clipa asta. 
Oh, Doamne! Doamne! 

La această ultimă exclamaţie, pornită dintr-o inimă 
zdrobită, Louise izbucni în lacrimi şi căzu în braţele lui 
Montalais. Aceasta, care nu era totuşi o fire dintre cele mai 
duioase, îşi simţi ochii umezindu-i-se, iar inima strângându- 
i-se ca într-un cerc de fier. 

Raoul îşi vedea logodnica plângând. Privirea lui nu 
pătrundea, se ferea să pătrundă dincolo de acest plâns. Îşi 
îndoi un genunchi în faţa ei şi-i sărută mâna cu buzele 
fierbinţi. În această sărutare îşi punea toată inima lui. 

— Ridică-te, ridică-te? Îi spuse Montalais aproape să 
plângă ea însăşi? Căci iat-o pe Athenais venind încoace. 

Raoul îşi şterse genunchiul cu dosul mânecii, îi mai zâmbi 
o dată Louisei, care nu-l mai privea, şi, după ce strânse cu 
înflăcărare mâna lui Montalais, se întoarse pentru a o saluta 
pe domnişoara de Ionnay-Charente, a cărei rochie de 
mătase începea să se audă foşnind pe nisipul mărunt al 
aleii. 

— Doamna a sfârşit scrisoarea? O întrebă el, când fata 
ajunse la câţiva paşi de dânsul. 

— Da, domnule viconte, scrisoarea e gata, pecetluită şi 
alteţa sa regală te aşteaptă. 

Raoul, la aceste cuvinte, abia îşi mai îngădui răgazul să o 
salute pe Athenais, îi aruncă o ultimă privire Louisei, făcu 
un ultim semn spre Montalais şi porni grăbit spre castel. 
Dar, pe măsură ce se îndepărta, întorcea capul şi privea 
necontenit în urma. Până când, la cotitura aleii celei mari, 
întorcând încă o dată faţa, nu mai văzu nimic. La rândul lor, 


cele trei fete se uitară după el, urmărindu-l, cu gânduri 
diferite, cum se în-depărtează. 

— În sfârşit? Zise Athenais rupând cea dintâi tăcerea? În 
sfârşit, iată-ne singure, putând să vorbim în voie despre 
întâmplarea de azi-noapte şi să ne înţelegem asupra celor 
ce vom avea de făcut de aici înainte. Or, dacă vreţi să mă 
ascultați? Continuă ea rotindu-şi ochii în toate părţile? Am 
să vă explic, cât mai pe scurt cu putinţă, mai întâi datoria 
noastră, aşa cum o văd eu, apoi, dacă nu mă veţi înţelege 
din câteva vorbe şi voinţa Doamnei. 

Şi domnişoara de 'Tonnay-Charente apăsă pe aceste ultime 
cuvinte, în aşa fel încât să nu lase nici o îndoiala prietenelor 
ei asupra însărcinării oficiale cu care fusese învestită. 

— Voința Doamnei?! Strigară în acelaşi timp Montalais şi 
La Valliere. 

— Ultimatum! Răspunse cu un aer diplomatic domnişoara 
de Tonnay-Charente. 

— Dar, pentru Dumnezeu, domnişoară? Murmură La 
Valliere? Doamna ştie oare...? 

— Doamna ştie mai mult chiar decât am vorbit noi? Spuse 
răspicat Athenais. De aceea, domnişoarelor, să fim bine 
înţelese. 

— Oh! Oh! Făcu Montalais. Sunt numai urechi; vorbeşte, 
Athenais. 

— Doamne! Doamne! Murmură Louise tremurând toată. 
Voi mai putea oare trăi după cele întâmplate în noaptea 
aceasta? 

— Oh, nu te pierde cu firea astfel? O încurajă Athenais? 
Căci avem noi o scăpare. 

Şi aşezându-se între cele două prietene ale ei, luând câte o 
mână a fiecăreia şi strângându-le între-ale sale, începu să 
vorbească. La şuşotirea primelor sale cuvinte se putu auzi 
tropotul unui cal ce galopa pe pavajul drumului mare, 
dincolo de grilajul castelului. 

Capitolul LIX Fericit ca un prinţ. 


În clipa când pătrundea în castel, Bragelonne se întâlni cu 
de Guiche. Dar, înainte de a se întâlni cu Raoul, de Guiche 
se întâlnise cu Manicamp, care se întâlnise la rândul său cu 
Mali-corne. Cum îl întâlnise Malicorne pe Manicamp? 
Foarte simplu: îl aşteptase să se întoarcă de la liturghie, 
unde se dusese împreună cu domnul de Saint-Aignan. 
Revăzându-se, ei se bucurară că avuseseră acest noroc şi 
Manicamp se folosi de această împrejurare pentru a-l 
întreba pe prietenul său dacă nu-i mai rămăseseră cumva 
câţiva scuzi prin fundul buzunarului. Malicorne, fără să se 
mire de aceasta întrebare, la care pesemne că se aştepta, 
răspunse că orice buzunar din care scoţi mereu fără să mai 
pui nimic în loc se aseamănă cu acele puțuri care dau apă 
multă chiar şi iarna, dar pe care grădinarii sfârşesc prin a 
le seca vara; că buzunarul său, al lui Malicorne, era fără 
îndoială adânc şi-ţi făcea o mare plăcere să bagi mâna în el 
pe vreme de belşug, dar că, din păcate, prea numeroasele 
cheltuieli îl goliseră acum cu totul. La care Manicamp 
răspunse cu un aer visător: 

— E drept. 

— Ar fi deci timpul să-l umplem din nou? Adaugă 
Malicorne. 

— Fără îndoială; dar cum? 

— Nimic mai uşor, scumpe domnule Manicamp. 

— Bine, spune. 

— O slujbă pe lângă Domnul şi buzunarul va fi plin. 

— Această slujbă n-o ai? 

— Am numai titlul. 

— Ei bine? 

— Titlul fără slujbă e o pungă fără bani. 

— E drept? Răspunse încă o dată Manicamp. 

— Să vânăm deci slujba? Stărui titularul. 

— Scumpul, preascumpul meu? Oftă Manicamp? O slujbă 
pe lângă Domnul, iată una din marile greutăţi ala situaţiei 
noastre. 

— Oh! Oh! 


— Fără îndoială; în clipa de faţă nu-i putem cere nimic 
Domnului. 

— Şi pentru ce asta? 

— Pentru că nu suntem bine cu el. 

— Absurd? Rosti scurt Malicorne. 

— Hm! Dar dacă i-am face curte Doamnei? Zise 
Manicamp? Crezi, ce zici, că am intra în grațiile Domnului? 

— Nici vorbă; dacă i-am face curte Doamnei şi ne-am 
dovedi destoinici, nu se poate să nu fim adoraţi de către 
Domnul. 

— Mda! 

— Sau, altfel, suntem nişte proşti! Grăbeşte-te deci, 
domnule Manicamp, dumneata care eşti un mare om politic, 
să-l împaci pe domnul de Guiche cu alteţa sa regală. 

— la spune, dumitale, Malicorne, ce ţi-a dezvăluit domnul 
de Saint-Aignan? 

— Mie? Nimic! Mi-a pus câteva întrebări şi atâta tot. 

— Ei bine, cu mine a fost mai puţin discret. 

— "Ţi-a dezvăluit ceva...? 

— Că regele e îndrăgostit nebun de domnişoara de La 
Valliere. 

— Asta o ştiam, la dracu! Răspunse Malicorne ironic. Şi 
fiecare o spune cu glas tare, încât toată lumea a aflat 
noutatea. Dar, până una alta, fă, te rog, aşa cum te sfătuiesc 
eu: du-te la domnul de Guiche şi încearcă să-i convingi să 
pună o vorbă bună pe lângă Domnul. Ce naiba, atâta 
trecere are el la alteţa sa regală! 

— Pentru asta însă trebuie să-l găsim pe de Guiche. 

— Mi se pare că ăsta nu e un lucru prea greu. Fă, ca să-l 
vezi, ceea ce am făcut eu ca să te văd pe dumneata; 
aşteaptă-l undeva, ştii doar că e un om căruia îi place să se 
plimbe. 

— Da, însă pe unde se plimbă? 

— Frumoasă întrebare, pe legea mea! E îndrăgostit de 
Doamna, e adevărat? 

— Aşa se spune. 


— Ei bine, se plimbă prin faţa apartamentelor Doamnei. 

— Ah, uite, dragul meu Malicorne, nu te-ai înşelat de loc, 
iată-l că vine. 

— Şi pentru ce ai voi să mă înşel? Ai constatat cumva că e 
în obiceiul meu? Spune... Priveşte, nu pare în toane bune. 
Ei, ai nevoie de bani? 

— Ah! Făcu Manicamp cu jale. 

— Eu am nevoie de slujbă. De îndată ce Malicorne va avea 
slujbă, Malicorne va avea şi bani. Nimic nu-i mai uşor decât 
asta. 

— Ei bine, atunci fii liniştit. Voi face tot ce-mi stă în putinţă. 

— Să te vedem. 

De Guiche se apropia; Malicorne se retrase la o parte; 
Manicamp îl atacă pe de Guiche. Contele era posomorât şi 
îngândurat. 

— Spune-mi ce rimă cauţi, scumpul meu conte? Zise 
Manicamp. Am una care se potriveşte foarte bine cu a 
dumitale, mai ales dacă a dumitale se termină cu vis. 

De Guiche ridică faţa şi, recunoscând un prieten, îl luă de 
braţ. 

— Nu, dragă Manicamp? Răspunse el? Caut altceva, nu o 
rimă. 

— Spune-mi şi mie ce cauţi. 

— lar dumneata ai să mă ajuţi să găsesc ceea ce caut? 
Adăugă contele? Dumneata care eşti un leneş, adică un 
spirit de ingeniozitate. 

— Să-mi pun la încercare ingeniozitatea, dragă conte. 

— lată faptul: vreau să mă apropii de o casă unde am 
treabă. 

— N-ai decât să te îndrepţi spre casa aceea? Zise 
Manicamp. 

— Ştiu. Însă acea casă e locuită de un soţ gelos. 

— E mai gelos decât dulăul Cerber? 

— Nu mai mult, dar tot atât. 

— Are trei guri, ca acel înspăimântător paznic al 
Infernului? Oh, nu ridica din umeri, dragă conte; îmi fac 


această întrebare cu un scop precis, întrucât poeţii pretind 
că, pentru a-l îmblânzi pe Cerber al meu, e destul să-i aduci 
o prăjitură. Or, eu care văd lucrurile prin prizma prozei, 
adică a realităţii, zic: o singură prăjitură e prea puţin 
pentru trei guri. Dacă gelosul dumitale are trei guri, conte, 
atunci du-i trei prăjituri. 

— Manicamp, astfel de sfaturi i-aş putea cere domnului 
Beautru. 

— Pentru a căpăta altele mai bune, domnule conte? I-o 
întoarse Manicamp cu un aer de seriozitate comică? Invocă, 
dacă nu te superi, un motiv mai acătării decât acela pe care 
mi l-ai arătat. 

— Ah, dacă Raoul ar fi aici? Zise de Ghiche? El m-ar 
înţelege. 

— Cred şi eu, mai ales dacă i-ai spune: aş vrea tare mult s- 
o văd pe Doamna mai de aproape, dar mă tem de Domnul, 
care e gelos. 

— Manicamp! Strigă contele înfuriat şi încercând să-l 
strivească pe zeflemist sub privirea lui de plumb. 

Dar zeflemistul nu păru să fie câtuşi de puţin tulburat. 

— Aşadar, despre ce e vorba, dragul meu conte? Întrebă 
Manicamp. 

— Cum, iei în derâdere numele cele mai sacre? Strigă de 
Guiche. 

— Ce nume; dragul meu? 

— Domnul! Doamna! Cele dintâi nume ale regatului. 

— Dragul meu conte, te înşeli într-un chip ciudat şi eu ţi- 
am pomenit de cele dintâi nume ale regatului. Ţi-am 
răspuns în legătură cu un soţ gelos al cărui nume nu mi l-ai 
spus, dar care, se înţelege de la sine, trebuie să aibă o soţie; 
ţi-am răspuns aşa: ca s-o vezi pe Doamna, apropie-te de 
Domnul. 

— Şoitar netrebnic? Zise contele surâzând? Oare asta ai 
spus? 

— Nimic altceva. 

— Atunci, bine. 


— Şi? Reluă Manicamp? Dacă vrei să aduci vorba despre 
doamna ducesă de... Şi domnul duce de... Fie, îţi voi spune: 
„Să ne apropiem de această casă, oricare ar fiea; eo 
tactică de pe urma căreia, în nici un caz, iubirea dumitale 
nu va avea de pierdut”. 

— Ah, Manicamp, un pretext, un pretext bun, găseşte-mi-l! 

— Un pretext, la naiba! O sută de pretexte, o mie de 
pretexte! Dacă Malicorne ar fi aici, el ţi-ar fi găsit până 
acum cincizeci de mii de pretexte foarte bune! 

— Cine e acest Malicorne? Întrebă de Guiche, clipind din 
ochi ca un om care caută să-şi aducă aminte. Mi se pare că 
numele acesta mi-e cunoscut... 

— Dacă ţi-e cunoscut! Cred şi eu: îi datorezi treizeci de mii 
de scuzi părintelui său. 

— Ah, da; e băiatul acela cumsecade din Orleans... 

— Căruia i-ai făgăduit o slujbă pe lângă Domnul; nu soţul 
gelos, celălalt. 

— Ei bine, dacă prietenul tău Malicorne are atâta spirit, 
să-mi găsească atunci un mijloc prin care să fiu adorat de 
Domnul, să-mi găsească un pretext pentru a mă împăca din 
nou cu el. 

— Fie, am să-i vorbesc. 

— Dar cine vine de-acolo? 

— E vicontele de Bragelonne. 

— Raoul! Da, într-adevăr. 

Şi de Guiche se duse repede în întâmpinarea tânărului 
viconte. 

— Tu eşti, dragul meu Raoul? I se adresă de Guiche. 

— Da, te căutam pentru a-mi lua rămas bun, dragă 
prietene? Răspunse Raoul strângând mâna contelui. Bună 
ziua, domnule Manicamp. 

— Cum, pleci, viconte? 

— Da, plec... O misiune din partea regelui. 

— Unde te duci? 

— La Londra. Acum mă duc la Doamna; trebuie să-mi dea 
o scrisoare pentru maiestatea sa regele Carol al II-lea. 


— Ai s-o găseşti singură, căci Domnul a ieşit. 

— Încotro...? 

— Să facă o baie în râu. 

— Atunci, dragă prietene, tu care faci parte dintre 
gentilomii Domnului, ia-ţi sarcina şi cere-i scuze în numele 
meu. L.aş fi aşteptat să primesc ordinele sale, dacă dorinţa 
de a pleca fără întârziere nu mi-ar fi fost transmisă de 
domnul Fouquet, din partea maiestăţii sale. 

Manicamp îi făcu semn lui de Guiche cu cotul: 

— lată pretextul? Zise el. 

— Care? 

— Scuzele domnului de Bragelonne. 

— Slab pretext? Rosti de Guiche. 

— Excelent, dacă Domnul nu-ţi poartă pică; zadarnic, ca 
oricare altul, dacă Domnul te urăşte. 

— Ai dreptate, Manicamp; un pretext, oricare ar fi, iată 
ceea ce-mi trebuie. Aşadar, călătorie bună, dragă Raoul! 

Şi, cu acestea, cei doi prieteni se îmbrăţişară. 

Cinci minute mai târziu, Raoul intra la Doamna, aşa după 
cum îl invitase domnişoara de Tonnay-Charente. Doamna se 
afla încă la masa unde abia sfârşise scrisoarea. În faţa ei 
ardea lumânarea de ceară roşie cu care o pecetluise. 
Numai că, în preocuparea sa, deoarece Doamna părea 
foarte preocupată, uitase să sufle în această lumânare. 

Bragelonne era aşteptat; fu anunţat de îndată ce sosi. 
Vicontele era eleganța însăşi; era cu neputinţă să-l vezi o 
dată, fără să nu ţi-l reaminteşti mereu; şi Doamna nu numai 
că-l văzuse o dată, dar şi-l reamintea foarte bine, fiind unul 
dintre cei pe care-i avusese prima dată înaintea ei şi care o 
însoţise de la Le Havre la Paris. Doamna păstra deci o 
foarte plăcută amintire despre Bragelonne. 

— Ah? Îi spuse ea? Iată-te, domnule; te vei duce să-l vezi 
pe fratele meu, care va fi bucuros să-l răsplătească pe fiu cu 
o parte din recunoştinţa pe care i-o datorează părintelui. 

— Contele de La Fere, doamnă, a fost răsplătit din plin, 
pentru puţinul pe care a avut fericirea să-l facă pentru 


rege, prin bunătatea pe care regele i-a arătat-o, iar eu mă 
duc acum să prezint regelui respectul, devotamentul şi 
recunoştinţa tatălui şi fiului. 

— Îl cunoşti pe fratele meu, domnule viconte? 

— Nu, alteţă; e pentru prima dată când voi avea fericirea 
de a vedea pe maiestatea sa. 

— Dumneata n-ai nevoie să-i fii recomandat. Iotuşi, dacă 
te îndoieşti cumva de valoarea dumitale personală, 
vorbeşte-i fără nici o sfială în numele meu, n-am să te 
dezmint. 

— Oh, alteţa voastră e prea bună! 

— Nu, domnule de Bragelonne. Mi-aduc aminte că am 
făcut drumul împreună şi am putut să-mi dau seama de 
înţelepciunea dumitale, în mijlocul nesăbuitelor nebunii la 
care se dedau, în stânga şi în dreapta dumitale, doi dintre 
cei mai smintiţi de pe lumea aceasta, domnii de Guiche şi de 
Buckingham. Dar să nu mai vorbim despre ei; să vorbim 
despre dumneata. Te duci în Anglia spre a te stabili acolo 
pentru mai multă vreme? lartă-mi întrebarea: o fac nu din 
curiozitate, ci pentru că aşa îmi dictează dorinţa de a-ţi fi de 
folos cu ceva. 

— Nu, doamnă: mă duc în Anglia pentru a îndeplini o 
misiune pe care a binevoit să mi-o încredinţeze maiestatea 
sa, atâta tot. 

— Şi ai de gând să te reîntorci în Franţa? 

— De îndată ce această misiune va fi îndeplinită, afară 
doar dacă maiestatea sa Carol al II-lea nu-mi va da alte 
ordine. 

— Îţi va face, în orice caz, sunt sigură de asta, rugămintea 
de a rămâne cât mai mult în preajma lui. 

— Atunci, întrucât nu voi putea să refuz, am să rog mai 
dinainte pe alteţa voastră regală să binevoiască a-i aminti 
regelui Franţei că are departe de sine pe unul dintre cei 
mai credincioşi slujitori. 

— Ia seama că, atunci când te va rechema, să nu priveşti 
ordinul său ca un abuz de putere. 


— Nu vă înţeleg, doamnă. 

— Curtea Franţei e neasemuită, ştii asta; dar avem şi noi, 
la curtea Angliei, câteva femei frumoase. 

Raoul zâmbi. 

— Oh? Făcu Doamna? lată un zâmbet care nu prevesteşte 
nimic bun pentru compatrioţii mei. E ca şi cum le-ai spune, 
domnule de Bragelonne: „Am venit la voi, dar mi-am lăsat 
inima dincolo de strâmtoare”. Oare nu asta înseamnă 
zâmbetul dumitale? 

— Alteța voastră are darul de a citi până în adâncul 
sufletului: acum veţi înţelege dar pentru ce orice şedere 
prelungită la curtea Angliei va fi pentru mine o durere. 

— Şi îmi este îngăduit să întreb dacă un atât de brav 
cavaler va fi răsplătit la întoarcere? 

— Doamnă, am fost crescut împreună cu aceea pe care o 
iubesc şi cred că ea are pentru mine aceleaşi simţăminte pe 
care le am eu pentru dânsa. 

— Ei bine, pleacă atunci cât mai repede, domnule de 
Bragelonne, revino repede şi, la întoarcere, vom putea 
vedea doi oameni fericiţi, deoarece sper că nici o piedică nu 
stă în calea fericirii dumneavoastră. 

— Este totuşi una, doamnă; una mare. 

— Ce spui! Care? 

— Voința regelui. 

— Voința regelui!... Regele se împotriveşte la căsătoria 
dumitale? 

— Sau cel puţin caută s-o întârzie. I-am cerut regelui 
consimţământul prin contele de La Fere, dar, fără a-l refuza 
cu tot dinadinsul, i-a spus deschis că trebuie să mai aştepte. 

— Persoana pe care o iubeşti e oare nevrednică de 
dumneata? 

— Ea merită şi dragostea unui rege, doamnă. 

— Vreau să spun că poate noblețea ei nu este de acelaşi 
rang cu a dumitale. 

— Aparține unei familii foarte bune. 

— E tânără, frumoasă? 


— Are şaptesprezece ani şi pentru mine e de o frumuseţe 
neîntrecută. 

— E în provincie sau la Paris? 

— Acum se află la Fontainebleau, doamnă. 

— La curte? 

— Da. 

— O cunosc? 

— Are cinstea de a face parte din casa alteţei voastre 
regale. 

— Numele ei? Întrebă Prinţesa tulburată, dar în aceiaşi 
timp reculegându-se repede şi adăugând: Bineînţeles, dacă 
numele ei nu e o taină. 

— Nu, doamnă. Dragostea mea e prea curată ca să fac din 
ea o taină faţă de cineva şi cu atât mai puţin în ochii alteţei 
voastre, care e atât de bună cu mine. Se numeşte 
domnişoara Louise de La Valliere. 

Doamna nu-şi putu stăpâni un strigăt, care era mai mult 
decât o uimire. 

— Ah! Făcu ea, La Valliere... Aceea care ieri... Şi se 
întrerupse. Dar adăugă: Aceea care ieri seară a avut o 
indispoziţie, aşa cred. 

— Da, doamnă, am aflat despre această întâmplare abia 
azi-dimineaţă. 

— Şi ai văzut-o înainte de a veni aici? 

— Am avut plăcerea să-mi iau rămas bun de la dânsa. 

— Şi zici că regele? Întrebă Doamna, făcând un efort spre 
a se stăpâni? Zici că regele a... amânat căsătoria dumitale 
cu această copila? 

— Da, doamnă, a amânat-o. 

— Şi a invocat vreun motiv pentru această amânare? 

— Niciunul. 

— E mult de când contele de La Fere i-a cerut 
încuviințarea? 

— Mai mult de o lună, doamnă. 

— Ciudat! Murmură Prinţesa şi ceva ca un nor îi învălui 
privirea. O lună? Repetă ea. 


— Cam atât. 

— Ai dreptate, domnule viconte? Spuse Prinţesa cu un 
surâs în care Bragelonne ar fi putut să vadă o anumită 
nemulţumire? Ai dreptate, nu trebuie ca fratele meu să te 
reţină prea mult acolo; du-te, deci, cât mai repede şi, în 
prima scrisoare pe care o voi trimite în Anglia, am să te 
rechem în numele regelui. 

Apoi Doamna se ridică pentru a-i înmâna lui Bragelonne 
scrisoarea pe care o pregătise. Raoul înţelese că audiența 
lui se sfârşise; luă scrisoarea, se înclină în faţa Prințesei şi 
ieşi. 

— O lună! Murmură Prinţesa. Să fi fost oare orbită eu 
până într-atât şi el s-o iubească de o lună? 

Şi cum Doamna nu avea altceva de făcut, începu să 
întocmească o scrisoare către fratele ei, în al cărei post- 
scriptum trebuia să-l recheme pe Bragelonne. 

Contele de Guiche cedase, după cum am văzut, 
stăruinţelor lui Manicamp şi se lăsă târât de el până la 
grajduri, unde cerură să li se pună şeile pe cai; apoi, pe 
mica alee a cărei descriere am făcut-o mai înainte, porniră 
în întâmpinarea Domnului, care, ieşind din baie, se întorcea 
înviorat spre castel, având pe cap un voal de femeie, pentru 
ca soarele, destul de fierbinte, să nu-i pârlească faţa. 

Domnul se afla într-una din acele bune dispoziţii care îi 
inspirau adesea admiraţie pentru propria lui frumuseţe. În 
apă, avusese prilejul să compare albeaţa trupului său cu 
aceea a trupurilor curtenilor săi şi graţie îngrijirilor de care 
alteţa sa regală nu uita niciodată, nimeni nu putuse, nici 
chiar cavalerul de Lorraine, să se asemene cu el. În afară 
de asta, Domnul înotase cu oarecare succes şi toţi nervii lui, 
destinşi cu măsură prin această binefăcătoare afundare în 
apa rece, îi ţineau trupul şi spiritul într-un fericit echilibru. 

lată de ce, văzându-l pe de Guiche care venea spre el în 
trapul unui admirabil cal alb, Prinţul nu-şi putu stăpâni o 
exclamaţie de bucurie. 


— Mi se pare c-am nimerit-o bine? Spuse Manicamp, care 
crezu a citi această voioşie pe chipul alteţei sale regale. 

— A, bună ziua, Guiche, bună ziua, bietul meu Guiche! 
Strigă Prinţul. 

— Salut monseniorului! Răspunse de Guiche, încurajat de 
acest ton al vocii lui Filip. Sănătate, bucurie, fericire şi 
prosperitate alteţei voastre! 

— Fii bine venit, Guiche şi treci în dreapta mea, dar ţine-ţi 
calul în frâu, căci vreau să merg la pas pe sub bolțile 
acestea răcoroase. 

— La ordinele voastre, monseniore. 

Şi de Guiche îşi trase calul în dreapta Prințului, aşa cum 
fusese invitat. 

— Hai, scumpul meu de Guiche? Zise Prinţul? Hai, 
vorbeşte-mi despre acel de Guiche pe care l-am cunoscut 
cândva şi care îi făcea curte soţiei mele. 

De Guiche se înroşi până în albul ochilor, în timp ce 
Domnul izbucni în râs, ca şi cum ar fi făcut cea mai 
spirituală glumă din lume. Cei câţiva privilegiați care-l 
înconjurau pe Domnul crezură de datoria lor să-l imite, cu 
toate că nu auziseră ce spusese şi se pomeniră cuprinşi de 
un hohot de râs care pornea de la cel din frunte, trecea de- 
a lungul cortegiului şi se stingea la cel din urmă. De Guiche, 
roşu ca para cum era, îşi păstra totuşi cumpătul: Manicamp 
nu-l slăbea din ochi. 

— Ah, monseniore? Răspunse de Gutch? Fiţi îndurător cu 
un nenorocit; nu mă băgaţi în gura domnului cavaler de 
Lorraine! 

— Ce vrei să spui? 

— Dacă vă va auzi glumind pe socoteala mea, va folosi 
prilejul şi va cleveti fără măsură. 

— În legătură cu dragostea ta pentru Prinţesă? 

— Oh, monseniore, fie-vă milă! 

— Haide, haide, de Guiche, mărturiseşte că i-ai făcut ochi 
dulci Doamnei. 

— Niciodată nu voi mărturisi aşa ceva, monseniore. 


— Din respect pentru mine? Ei bine, te scutesc de respect, 
de Guiche. Mărturiseşte, ca şi cum ar fi vorba de 
domnişoara de Chalais, sau de domnişoara de La Valliere. 
Apoi, după o scurtă întrerupere, reluă, începând să râdă: 
Na-ţi-o bună! lată că mă joc cu o spadă cu două tăişuri. 
Lovesc în tine, dar lovesc şi în fratele meu; Chalais şi La 
Valliere, cea dintâi logodnica ta, cea de a doua viitoarea lui 
amantă. 

— Într-adevăr, monseniore? Răspunse contele? Sunteţi 
astăzi de o dispoziţie încântătoare. 

— Nu neg, aşa e. Mă simt bine şi pe urmă mi-a făcut mare 
plăcere că te-am văzut. 

— Mulţumesc, monseniore. 

— Erai supărat pe mine? 

— Eu, monseniore? 

— Da. 

— Şi pentru ce, Doamne? 

— Fiindcă am curmat sarabandele şi spaniolismele tale. 

— Oh, alteţă! 

— Haide, nu tăgădui. Ai ieşit în ziua aceea de la Prinţesa 
cu o privire înfuriată; asta ţi-a adus ghinion, dragul meu şi 
ai dansat baletul de aseară într-un chip vrednic de plâns. 
Nu te încrunta, de Guiche; când te burzuluieşti aşa, parcă 
ai fi un urs. Dacă Prinţesa se va fi uitat la tine aseară, sunt 
sigur de un lucru... 

— Care, monseniore? Alteţa voastră mă înspăimântă. 

— Că se va fi lecuit de tine. 

Şi Prinţul râse cu o poftă şi mai mare. 

„Hotărât? Gândi Manicamp? Rangul nu înseamnă nimic; 
toţi sunt la fel.” 

Prinţul continuă: 

— În sfârşit, iată-te întors; să sperăm că o dată cu asta va 
deveni şi cavalerul mai drăguţ. 

— Cum aşa, monseniore, prin ce minune pot avea eu vreo 
înrâurire asupra cavalerului de Lorraine? 

— Foarte simplu, e gelos pe tine. 


— Ei, asta-i! Adevărat? 

— E aşa cum îţi spun. 

— Îmi face prea multă cinste. 

— Înţelegi, când eşti tu aici, mă mângâie; când eşti plecat, 
mă martirizează. Trec necontenit de la una la alta... Şi apoi, 
nu ştii ce idee mi-a trăsnit în cap! 

— Nu pot să-mi dau seama, monseniore. 

— Ei bine, când te aflai în surghiun, căci ai fost surghiunit, 
dragul meu Guiche... 

— La naiba, monseniore, din a cui vină? Rosti de Guiche, 
luând un aer bosumflat. 

— Oh, fii sigur că nu din a mea, dragă conte! Răspunse 
alteţa sa regală. Eu nu i-am cerut regelui să te 
surghiunească, pe cinstea mea de Prinţ! 

— Nu alteţa voastră, monseniore, ştiu asta, ci... 

— Ci Doamna? Oh, cât despre asta, nu spun nu. Dar ce 
dracu i-ai făcut Doamnei, ia spune? 

— Într-adevăr, monseniore... 

— Femeile se răzbună în felul lor, ştii prea bine şi soţia 
mea nu face excepţie de la regulă. Dar, dacă ea te-a 
surghiunit, eu n-am nimic cu tine, să ştii. 

— În cazul acesta, monseniore? Se bucură de Guiche? Nu 
mai sunt decât pe jumătate nenorocit. 

Manicamp, care venea în urma lui de Guiche şi căruia nu-i 
scăpa un cuvânt din cele ce spunea Prinţul, se plecă în şa 
până aproape de coama calului pentru a-şi ascunde râsul pe 
care nu şi-l mai putea stăpâni. 

— De altfel, surghiunul tău a făcut să-mi răsară în cap un 
plan. 

— Bun! 

— Când cavalerul, nemaivăzându-te aici şi fiind sigur că 
acum va domni numai el, îmi făcea sânge rău şi în timp ce o 
priveam, prin comparaţie cu acest om răutăcios, pe soţia 
mea atât de bună şi atât de drăgălaşă cu mine, pe care o 
nesocoteam totuşi, mi-a dat în minte să devin un soţ model, 


o raritate, o curiozitate la curte: mi-a dat în minte să-mi 
iubesc nevasta. 

De Guiche se uită la Prinţ cu un aer de înmărmurire, fără 
să fie câtuşi de puţin prefăcut. 

— Oh, monseniore? Se bâigui el, tremurând? Nu cumva aţi 
luat această hotărâre în chip serios? 

— Pe legea mea, da! Eu am averea pe care fratele meu mi- 
a dăruit-o la căsătorie; ea are bani şi încă mulţi, deoarece 
capătă în acelaşi timp şi de la fratele ei şi de la cumnatul ei, 
adică şi din Anglia şi din Franţa. Ei bine, am putea părăsi 
curtea. M-aş putea retrage la castelul de la Villers- 
Cotterets, care e trecut pe numele meu, în mijlocul unei 
minunate păduri, unde am putea cunoaşte adevărata 
dragoste, în aceleaşi locuri în care a trăit bunicul meu 
Henric al IV-lea cu frumoasa Gabrielle... Ce zici de acest 
plan, de Guiche? 

— Spun că te face să te înfiori, monseniore? Răspunse de 
Guiche, care se înfiorase cu adevărat. 

— Ah, văd că n-ai mai vrea să fii surghiunit a doua oară. 

— Eu, monseniore? 

— Lasă, n-am de gând să te iau cu noi, aşa cum mă 
hotărâsem la început. 

— Cum, cu noi, monseniore? 

— Da, dacă, din întâmplare, mi s-ar năzări să mă supăr pe 
curte. 

— Oh, monseniore, orice ar fi, voi urma pe alteţa voastră 
până la capătul lumii. 

— Neghiob ce eşti! Scrâşni Manicamp, împingându-şi calul 
în de Guiche cu scopul de a-l opri să mai spună şi alte 
prostii. Apoi, trecând pe lângă el, ca şi cum nu şi-ar mai 
putea struni calul, îi şopti iute: Dar gândeşte-te la ceea ce 
spui! 

— Atunci? Zise Prinţul? Ne-am înţeles; dacă îmi eşti atât 
de devotat, te iau cu mine. 

— Oriunde, monseniore, oriunde? Răspunse înveselit de 
Guiche? Oriunde şi chiar din clipa aceasta. Sunteţi gata? 


Şi de Guiche îşi împintenă râzând calul, care făcu două 
sărituri înainte. 

— O clipă, o clipă? Strigă Prinţul? Să trecem mai întâi pe 
la castel. 

— Pentru ce? 

— Pentru a o lua pe soţia mea, ce naiba! 

— Cum? Întrebă de Guiche. 

— Fără îndoială, întrucât ţi-am spus ca e un plan de 
dragoste conjugală, trebuie deci să-mi iau nevasta. 

— Atunci, monseniore? Răspunse contele? Sunt 
deznădăjduit, dar de Guiche nu vă mai poate urma. 

— Cum? 

— Da. Pentru ce să o luaţi şi pe Doamna? 

— Poftim! Fiindcă îmi dau seama c-o iubesc. 

De Guiche păli uşor, încercând totuşi să-şi păstreze 
aparenta voioşie. 

— Dacă o iubiţi pe Doamna, monseniore? Spuse el? 
Aceasta dragoste vă poate fi de ajuns şi nu mai aveţi nevoie 
de alţi prieteni. 

— Nu e rău, nu e rău? Murmură Manicamp. 

— Hei, văd că iar începe să-ţi fie teamă de Doamna? 
Replică Prinţul. 

— Ascultaţi-mă, monseniore, mi s-a plătit destul în privinţa 
asta; o femeie care a cerut să fiu surghiunit... 

— Oh, Doamne, urât caracter mai ai, de Guiche; cum te 
stăpâneşte pizma, prietene! 

— Aş vrea să vă văd în locul meu, monseniore. 

— De bună seamă, din pricina asta ai dansat atât de prost 
aseară: voiai să te răzbuni, făcând-o pe Doamna să 
greşească pasul. Ah, de Guiche, asta nu e cinstit şi am să i-o 
spun Doamnei. 

— Oh, puteţi să-i spuneţi orice veţi voi, monseniore. Alteţa 
sa nu mă va uri mai mult decât o face acum. 

— Ei, ei! Exagerezi, prietene, pentru cele cincisprezece 
zile de şedere forţată la ţară, pe care ţi le-a impus ea. 


— Monseniore, cincisprezece zile sunt cincisprezece zile, 
dar când le petreci plictisindu-te de moarte, cincisprezece 
zile sunt o veşnicie. 

— Aşa că n-ai de gând s-o ierţi? 

— Niciodată. 

— Haide, haide, de Guiche, fii băiat mai cumsecade, vreau 
să te împac din nou cu ea; vei recunoaşte, când vei sta mai 
mult de vorbă cu ea, că nu e deloc rea şi că are mult spirit. 

— Monseniore... 

— Vei vedea că ştie să primească oaspeţii ca o prinţesă şi 
să râdă ca o burgheză; vei vedea că, atunci când vrea, ştie 
să facă ceasurile să treacă repede ca minutele. De Guiche, 
prietene, trebuie să-ţi schimbi părerea despre soţia mea. 

„Hotărât? Îşi spuse Manicamp? lată un soţ căruia numele 
soţiei lui îi va aduce nenorocire şi răposatul rege Gandaule 
era un adevărat tigru pe lângă monseniorul.” 

— În sfârşit? Adaugă Prinţul? Îţi vei schimba părerea 
despre soţia mea, de Guiche, ţi-o garantez eu. Numai că 
trebuie să-ţi arăt calea. Ea nu e ca oricare alta şi nu oricine 
poate să ajungă la inima sa. 

— Monseniore... 

— Fără împotrivire, de Guiche, sau ne certam! I-o tăie 
Prinţul. 

— Dar dacă el vrea? Şopti Manicamp la urechea lui de 
Guiche? Fă-i pe plac. 

— Monseniore? Zise contele? Mă voi supune. 

— Şi pentru început? Reluă monseniorul? Astă-seară se 
face muzică la Doamna; vei lua masa cu mine şi te voi 
conduce la ea. 

— Oh, în privinţa asta, monseniore? Obiectă de Guiche? 
Îngăduiţi-mi să mă împotrivesc. 

— Încă! Dar asta e curată răzvrătire! 

— Doamna m-a primit prea urât aseară, de faţă cu toată 
lumea. 

— Adevărat! Zise Prinţul râzând. 


— În aşa fel, încât nici nu mi-a răspuns când i-am vorbit; 
poate că e bine să n-ai amor propriu, dar când e prea puţin, 
e prea puţin, cum se spune. 

— Conte, după-masă te vei duce la tine să te îmbraci, apoi 
vei veni să mă iei; te voi aştepta. 

— Pentru că alteţa voastră îmi porunceşte cu orice chip... 

— Cu orice chip! 

„Nu va renunţa nici în ruptul capului? Îşi spuse iarăşi 
Manicamp? Şi acest soi de lucruri se înfig cu toată dârzenia 
în mintea soţilor. Ah, de ce nu l-a putut auzi domnul Moliere 
pe acesta? L.-ar fi pus în versuri.” 

Prinţul şi curtea sa, vorbind şi glumind astfel, intrară în cel 
mai răcoros apartament al castelului. 

— Să nu uit? Zise de Guiche în pragul uşii? Am o 
însărcinare pentru alteţa voastră regală. 

— Du-o la îndeplinire. 

— Domnul de Bragelonne a plecat la Londra, din ordinul 
regelui şi m-a rugat să transmit monseniorului respectele 
sale. 

— Mulţumesc! Călătorie bună vicontelui, la care ţin rnult. 
Şi acum du-te să-ţi schimbi costumul, de Guiche şi revino la 
noi. lar dacă nu vei reveni... 

— Ce se va întâmpla, monseniore? 

— Se va întâmpla că voi pune să fii aruncat în Bastilia. 

— Atunci, hotărât lucru? Zise de Guiche râzând? Alteța sa 
regală Domnul e contrariul alteţei sale regale Doamna. 
Doamna pune să fiu trimis în surghiun fiindcă nu mă 
iubeşte de loc, Domnul pune să fiu în-temniţat fiindcă mă 
iubeşte prea mult. Mulţumesc, Domnule! Mulţumesc, 
Doamnă! 

— Haide, haide? Îi spuse Prinţul? Eşti un prieten 
încântător şi ştii bine că nu mă pot lipsi de tine. Întoarce-te 
repede. 

— Fie, dar, la rândul meu, îmi place să cochetez puţin, 
monseniore. 

— Adică? 


— Nu mă întorc la alteţa voastră decât cu o condiţie. 

— Care? 

— Am o rugăminte pentru prietenul unuia din prietenii 
mei. 

— Pe nume? 

— Malicorne. 

— Vulgar nume! 

— Purtat însă cu demnitate, monseniore. 

— Fie. Ei bine? 

— Ei bine, îi datorez domnului Malicorne un loc la curtea 
voastră, monseniore. 

— Ce fel de loc? 

— Un loc oarecare; de supraveghetor, bunăoară. 

— La naiba, asemenea loc se găseşte; ieri l-am concediat 
pe intendentul apartamentelor mele. 

— E bine şi intendent al apartamentelor, monseniore. Ce 
are de făcut? 

— Nimic, decât să privească şi să dea raport. 

— Poliţie de interior? 

— Exact. 

— Oh, ce bine i se potriveşte asta lui Malicorne! Îndrăzni 
să spună Manicamp. 

— Îl cunoşti pe cel despre care e vorba, domnule 
Manicamp? Întrebă Prinţul. 

— Foarte îndeaproape, monseniore. E prietenul meu. 

— Şi părerea dumitale? 

— Este că monseniorul nu va avea niciodată un intendent 
al apartamentelor mai bun ca acesta. Cum e plătit un 
asemenea post? Îl întrebă contele pe Prinţ. 

— Nu ştiu; dar mi s-a spus totdeauna că nu este destul de 
bine plătit, când omul îşi vede de treabă. 

— Ce înţelegeţi prin a-şi vedea de treabă, Prinţe? 

— Adică atunci când slujbaşul e om de spirit. 

— În cazul acesta cred că monseniorul va fi mulţumit, 
deoarece Malicorne e plin de spirit ca un diavol. 


— Bun. Dacă-i aşa, postul o să mă coste mult? Răspunse 
Prinţul râzând. Îmi faci un adevărat dar, conte. 

— Aşa cred şi eu, monseniore. 

— Ei bine, du-te şi dă-i de veste lui Melicorne al tău... 

— Malicorne, monseniore. 

— N-am să mă deprind niciodată cu numele ăsta! 

— Şi totuşi îl rostiţi bine pe al lui Manicamp, monseniore. 

— Oh, îl voi rosti foarte bine şi pe al lui Manicorne. 
Obişnuinţa mă va ajuta. 

— Spuneţi-i oricum, monseniore, vă făgăduiesc că 
inspectorul apartamentelor voastre nu se va supăra de loc; 
e cea mai înţelegătoare fire din câte se pot întâlni. 

— Ei bine, atunci, dragul meu de Guiche, comunică-i 
numirea sa... Dar, stai... 

— Ce e, monseniore? 

— Vreau să-l văd mai înainte. Dacă e tot atât de urât pe cât 
îi e numele, mă răzgândesc. 

— Monseniorul îl cunoaşte. 

— Eu? 

— Fără îndoială. Monseniorul a avut prilejul să-l vadă o 
dată la Palatul Regal; cred că chiar eu vi l-am prezentat. 

— Ah, foarte bine, îmi reamintesc... Drace, e un băiat tare 
drăguţ! 

— Ştiam că monseniorul trebuie să-l fi remarcat. 

— Da, da, da! Vezi tu, de Guiche, vreau ca, nici eu, nici 
soţia mea, să nu avem urâţenii în faţa ochilor. Soţia mea va 
lua totdeauna ca domnişoare de onoare numai fete 
frumoase; eu voi lua, la rândul meu, numai gentilomi 
chipeşi. În felul acesta, vezi tu, de Guiche, dacă eu voi avea 
copii, vor fi de bună inspiraţie şi dacă soţia mea va face 
copii, se va fi uitat la modele frumoase. 

— Judecata e bine întocmită, monseniore? Zise Manicamp, 
aprobând în acelaşi timp din ochi şi din gură. 

Cât despre de Guiche, se pare că el nu găsi judecata tot 
atât de bine întocmită, căci îşi dădu părerea numai printr- 
un gest, dar şi acest gest făcut cu multă nehotărâre. 


Manicamp alergă să-i împărtăşească lui Malicorne fericita 
veste pe care o aflase. De Guiche se duse să-şi pună, cam 
fără tragere de inimă, costumul de salon. Domnul, cântând, 
râzând şi privindu-se în oglindă, aştepta ora mesei într-o 
dispoziţie ce-ar fi îndreptăţit din plin acest proverb: „Fericit 
ca un prinţ”. 

Capitolul LX Povestea unei naiade şi a unei driade. 

Toată lumea luase gustarea la castel şi după gustare se 
pregăti pentru ţinuta de salon. 

Gustarea avea loc de obicei la ceasurile cinci. Să punem 
un ceas pentru mâncare şi două ceasuri pentru schimbarea 
costumelor. Fiecare era deci gata către ceasurile opt seara. 
Aşa că, pe la ceasurile opt seara începură prezentările la 
Doamna. Căci, după cum am spus, în seara aceea era 
rândul Doamnei să primească. Şi de la seratele Doamnei nu 
se gândea nimeni să lipsească, deoarece serile petrecute la 
ea aveau tot farmecul pe care regina, această cuminte şi 
minunată prinţesă, nu izbutise niciodată să-l dea 
reuniunilor sale. Căci unul din meritele bunătăţii este, din 
nefericire, să creeze mai puţină voioşie decât ar putea-o 
face un spirit răutăcios. Cu toate acestea, să ne grăbim a o 
spune, spirit răutăcios nu este nicidecum epitetul ce i s-ar 
putea atribui Doamnei. Această fire de elită închidea în ea 
prea multă adevărată mărinimie, prea multe elanuri nobile 
şi gânduri înalte, pentru a putea fi numita o fire 
răutăcioasă. Dar Doamna avea acea virtute de a nu se lăsa 
călcată în picioare, virtute adesea atât de fatală pentru cel 
care-o deţine, întrucât duce la zdrobire acolo unde altă 
însuşire ar impune o plecăciune; de aici rezultă că loviturile 
nu se înmuiau câtuşi de puţin când ajungeau la ea, aşa cum 
se întâmpla cu acest suflet înfăşat în vată care era Maria- 
Tereza. Inima ei tresărea la fiecare atac şi, întocmai ca în 
acele încrâncenări de la jocurile cu inele, Doamna, dacă nu 
era lovită în aşa fel încât să fie scoasă din luptă, întorcea 
loviturile cu vârf şi îndesat nesocotitului, oricine ar fi fost el, 
care i se punea împotrivă. Este oare aceasta răutate? Este 


oare doar asprime? Noi socotim că naturile puternice şi 
bogate sunt acelea care, asemenea arborelui ştiinţei, 
produc în acelaşi timp şi binele şi răul, creangă îngemănată 
şi pururi înflorită, pururi roditoare, al cărei fruct bun ştiu 
să-l vadă numai cei cărora le e foame de el şi al cărui fruct 
rău îl mănâncă cei de prisos şi cei netrebnici, care şi mor 
din această pricină, ceea ce, la urma urmei, nu este o 
nenorocire. 

Deci Doamna, care îşi făurise bine în minte planul ei de a 
doua regină, sau chiar de primă regină, Doamna, spunem, 
făcea ca în jurul ei lumea să se simtă totdeauna încântată 
prin conversaţie, prin întâlniri, prin libertatea neştirbită pe 
care o lăsa fiecăruia de a-şi rosti cuvântul său, cu condiţia, 
bineînţeles, ca acest cuvânt să fie frumos sau folositor. Şi, 
de necrezut, din această pricină, la Doamna se vorbea 
poate mai puţin ca în alte părţi. Doamna îi dispreţuia pe 
flecari şi se răzbuna crud pe ei: îi lăsa să vorbească. Ea 
dispreţuia de asemeni înfumurarea şi nu-i ierta nici chiar 
regelui acest cusur. Domnul suferea de această boală şi 
Prinţesa îşi luase nemaipomenita sarcina de a-l lecui de ea. 
Încolo, poeţi, oameni de duh, femei frumoase, ea îi primea 
pe toţi ca o stăpână mai presus de sclavii ei. Îndeajuns de 
visătoare în mijlocul tuturor acestor zburdălnicii pentru a-i 
face să viseze pe poeţi, îndeajuns de stăpână pe farmecele 
sale pentru a străluci chiar şi în mijlocul celor mai 
recunoscute frumuseți, îndeajuns de spirituală pentru ca şi 
cei mai neîntrecuţi s-o asculte cu plăcere. Se poate lesne 
bănui cine anume era atras de reuniuni ca acelea care se 
ţineau la Doamna: tineretul dădea navală. Când regele e 
tânăr, totul e tânăr la curte. De aceea, bătrânele doamne, 
capete tari de pe vremea Regenţei sau a ultimei domnii, 
rămâneau ursuze; dar la ursuzenia lor se răspundea râzând 
de aceste venerabile persoane care duseseră spiritul de 
dominație până la a comanda trupe de soldaţi în războiul 
Frondei, pentru ca, spunea Doamna, să nu-şi piardă cu totul 
înrâurirea asupra bărbaţilor. 


Când bătură ceasurile opt, alteţa sa regală intră în marele 
salon, însoţită de doamnele de onoare şi găsi aici câţiva 
curteni care aşteptau de mai bine de zece minute. Printre 
aceşti sosiți mai devreme, ea îl căuta pe acela care credea 
că trebuia să fi venit acolo înaintea tuturor. Dar nu-l zări. 
Aproape în aceeaşi clipă în care Prinţesa îşi sfârşea 
investigația sa, fu anunţat Domnul. 

Prinţul era strălucitor la înfăţişare. Toate nestematele 
cardinalului Mazarin, acelea, se înţelege, pe care ministrul 
nu avusese încotro şi trebuise să le lase, toate nestematele 
reginei-mame, ba chiar şi unele ale soţiei sale, le avea pe el 
Domnul în ziua aceea. Nu-i de mirare, deci, că strălucea ca 
un soare. În urma lui, cu pas domol şi cu un aer de pocăință 
admirabil jucat, venea de Guiche, îmbrăcat într-un costum 
de catifea de culoarea mărgăritarului cenuşiu, brodat cu 
argint şi cu panglicuţe albastre. De Guiche purta, de 
asemeni, dantele care erau tot atât de frumoase în telul lor 
ca şi pietrele preţioase ale Domnului. Pana de la pălărie îi 
era roşie. 

Doamna avea mai multe culori. Ei îi plăcea roşul în tapete, 
griul în veşminte, albastrul la flori. 

Domnul de Guiche, astfel îmbrăcat, era de o frumuseţe pe 
care toată lumea putea s-o remarce. O anumită paliditate 
atrăgătoare, o anumită visare în priviri, mâini de o albeaţă 
de crin sub dantelele mari, gura cu o trăsătură 
melancolică? Era destul, într-adevăr, să-l vezi pe domnul de 
Guiche, pentru a mărturisi că puţini bărbaţi la curtea 
Franţei se puteau asemui cu el. Din aceasta rezultă că 
Domnul, care avea pretenţia să eclipseze o stea, dacă o stea 
s-ar fi luat la întrecere cu el, fu, dimpotrivă, eclipsat cu 
desăvârşire în toate imaginaţiile, care sunt judecători foarte 
tăcuţi, desigur, dar şi foarte necruţători în judecăţile lor. 

Doamna îi aruncase o privire în treacăt lui de Guiche; dar 
oricât de fugară fusese această privire, ea îi aşternu pe 
frunte o împurpurare încântătoare. Doamna îl găsise pe de 
Guiche, cu adevărat, atât de frumos şi atât de elegant, încât 


era aproape să nu mai regrete cucerirea regală pe care 
simţea că o pierde din mână. Îşi lăsă deci inima, fără voia ei, 
să-i împingă tot sângele până în mijlocul obrajilor. 

Domnul, luând aerul său trufaş, se apropie de ea. Elnu 
observase roşeaţa Prințesei, sau, dacă o observase, era 
departe de a o atribui adevăratei cauze. 

— Doamnă? Zise el, sărutând mâna soţiei? E aici un 
dizgraţiat, un nenorocit surghiunit, pe care îmi iau sarcina 
de a ţi-l prezenta. Ţine seamă, te rog, că e unul dintre cei 
mai buni prieteni ai mei şi că primirea pe care i-o vei face 
va fi o măgulire pentru mine. 

— Ce surghiunit? Ce dizgraţiat? Întrebă Doamna rotindu- 
şi ochii în jurul ei, dar fără a şi-i opri la conte mai mult decât 
la alţii. 

Era momentul să fie împins în scenă protejatul. Prinţul se 
dădu la o parte şi-i lăsă loc lui de Guiche, care, cu un aer 
destul de posomorât, se apropie de Doamna şi-i făcu o 
reverență. 

— Dar cum? Întrebă Doamna, ca şi când ar fi încercat cea 
mai vie uimire? Domnul conte de Guiche este dizgraţiatul, 
surghiunitul? 

— Da, el? Murmură ducele. 

— Aşa e? Zise Doamna. Nu se vede decât el aici. 

— Ah, doamnă, eşti nedreaptă? Rosti Prinţul. 

— Eu? 

— Fără îndoială. Dar fie. Haide, iartă-l pe bietul băiat. 

— Să-l iert, pentru ce? Ce-aş putea oare să-i iert eu 
domnului de Guiche? 

— La drept vorbind, explică-te, de Guiche. Ce vrei să ţi se 
ierte? Întrebă Prinţul. 

— Vai, alteţa sa regală ştie foarte bine? Răspunse contele 
cu prefăcătorie. 

— Haide, haide, dă-i mâna, doamnă? Zise Filip. 

— Dacă asta îţi face plăcere, domnule... 

Şi, cu o indescriptibilă mişcare a ochilor şi a umerilor, 
Doamna întinse frumoasa ei mână parfumată în faţa 


tânărului, care o atinse cu buzele. E de crezut că această 
atingere ţinu prea mult şi că Doamna nu-şi retrase prea 
repede mâna, căci ducele adăugă: 

— De Guiche nu e râu, doamnă şi n-are să te muşte, 
desigur. 

Cei din jur luară ca pretext aceste cuvinte, cum nu se 
poate prea glumeţe, pentru a râde cu hohote. Într-adevăr, 
situaţia era vrednică de băgat în seamă şi câteva spirite 
binevoitoare făcură totul ca ea să nu treacă neobservată. 

Domnul se bucura încă de efectul vorbelor sale, când fu 
anunţat regele. 

În acest moment, aspectul salonului era acesta pe care 
vom încerca să-l zugrăvim. În mijloc, în faţa căminului 
încărcat de flori, sta Doamna, cu domnişoarele sale de 
onoare, ce formau două aripi, în jurul cărora zburdau 
fluturii de la curte. Alte grupuri erau strânse în dreptul 
firidelor de la ferestre, cum fac în rondurile lor prestabilite 
Străjile unei garnizoane, şi, din locurile respective, 
prindeau din zbor cuvintele pornite din grupul principal. 
Din unul din aceste grupuri, cel mai apropiat de cămin, 
Malicorne, numit, cât ai bate din palme, de către Manicamp 
şi de Guiche, intendent al apartamentelor, Malicorne, a 
cărui uniformă de ofiţer era gata de mai bine de două luni, 
sclipea în podoabele sale şi îşi arunca spre Montalais, 
extrema stângă a Doamnei, tot focul ochilor lui şi toate 
scânteierile veşmintelor sale de catifea. 

Doamna vorbea cu domnişoara de Châtillon şi cu 
domnişoara de Crequi, cele mai apropiate de ea şi arunca 
din când în când câte un cuvânt şi Domnului, care plecă de 
lângă dânsa de îndată ce valetul de la intrare strigă: 

— Regele! 

Domnişoara de La Valliere era, ca şi Montalais, în stânga 
Doamnei, adică penultima din rând; la dreapta ei fusese 
aşezată domnişoara de Tonnay-Charente. Se afla deci în 
poziţia acelor corpuri de trupă a căror slăbiciune e bănuită 
şi tocmai de aceea sunt puse între două forţe încercate. 


Flancată astfel de cele două prietene ale sale de aventuri, 
La Valliere, fie că era mâhnită din pricina plecării lui Raoul, 
fie că era încă tulburată de întâmplările petrecute de 
curând şi care începuseră să-i facă numele cunoscut în 
lumea curtenilor, La Valliere, spunem, îşi ascundea în dosul 
evantaiului ochii puţin înroşiţi şi părea să dea o mare 
atenţie cuvintelor pe care Montalais şi Athenais i le 
strecurau pe rând, când într-o ureche, când în cealaltă. 

În clipa când numele regelui fu rostit, un freamăt mare se 
produse în tot salonul. Doamna, în calitate de gazdă, se 
ridică spre a-l primi pe regescul oaspete; dar, ridicându-se, 
oricât ar fi fost de preocupată, aruncă o privire la stânga sa 
şi această privire, pe care încrezutul de Guiche o interpretă 
ca fiind adresată lui, se opri, după ce alunecă de-a lungul 
cercului, asupra domnişoarei de La Valliere, la care văzu o 
vie roşeaţă în obraji şi o adâncă tulburare. 

Regele păşi în mijlocul grupului, devenit acum unul singur 
printr-o mişcare ce se făcu, în chip firesc, de la margini spre 
centru. Toate frunţile se plecau în faţa maiestăţii sale, toate 
femeile se îndoiau ca nişte crini măreţi şi mlădioşi în faţa 
regelui Aquilo. 

Maiestatea sa nu avea nimic solemn, am putea spune 
nimic regal în seara aceea, bineînţeles în afară de tinereţea 
şi de frumuseţea lui. Un anumit aer de voioşie reală şi de 
bună dispoziţie trezi dintr-o dată toate spiritele; şi iată că 
fiecare îşi făgădui o seară minunată, chiar dacă n-ai vedea 
decât marea dorinţă pe care o avea maiestatea sa de a 
petrece la Doamna. 

Dacă cineva putea, prin bucuria şi prin voioşia lui, să-l 
egaleze pe rege, acesta era domnul de Saint-Aignan, roz la 
faţă, la haine şi la panglici, cu idei roze mai ales? Şi, în 
seara aceea, domnul de Saint-Aignan era plin de idei. Ceea 
ce dăduse o înflorire nouă tuturor acestor idei care 
germinau în spiritul lui voios era faptul că o văzuse pe 
domnişoara de 'Tonnay-Charente îmbrăcată, ca şi el, în roz. 
N-am vrea totuşi să spunem că şiretul curtean nu ştiuse mai 


dinainte că frumoasa Athenais avea să se îmbrace în 
această culoare: se pricepea atât de bine în arta de a face 
să flecărească un croitor sau o cameristă asupra planurilor 
stăpânei sale! Îi trimise, deci, tot atâtea ocheade asasine 
domnişoarei Athenais câte noduri de panglici avea la 
pantofi şi la haină, adică făcu o adevărată risipă. 

Regele adresându-i complimentele sale Doamnei şi 
Doamna fiind aproape rugată să se aşeze, cercul se alcătui 
îndată. Ludovic îi ceru Domnului să-i spună cum a fost la 
scăldătoare; el însuşi povesti, trăgând cu ochiul spre 
doamne, că poeţii se întrec în a pune în versuri această 
galantă distracţie a băilor de la Valvins şi că unul din ei mai 
ales, domnul Loret, pare a fi primit destăinuirile vreunei 
nimfe a apelor, atât de multe adevăruri a putut să spună în 
versurile sale. 

Multe doamne se simţiră datoare să roşească. Regele 
profită de acest prilej pentru a trage cu ochiul mai în voie; 
singură Montalais nu se roşise şi nu-şi coborâse ochii de la 
rege, astfel că-l văzu sorbind-o cu privirea pe domnişoara 
de La Valliere. Această îndrăzneață domnişoară de onoare, 
care se numea Montalais, făcu să se plece în jos privirea 
regelui, scăpând-o astfel pe Louise de La Valliere de sub o 
văpaie arzătoare ce i-ar fi fost probabil transmisă de acea 
privire. 

Ludovic era acum prins de Doamna, care-l copleşea cu 
întrebările şi nimeni pe lume nu se pricepea să pună 
întrebările ca ea! El însă încerca să dea convorbirii un 
caracter general şi, spre a izbuti, trebui să-şi sporească 
spiritul şi galanteria. 

Doamna ţinea foarte mult la măguliri; se hotări deci să le 
smulgă cu orice preţ, şi, adresându-se regelui. Îi zise: 

— Sire, maiestatea voastră, care ştie tot ce se întâmplă în 
regatul său, trebuie să fi cunoscut mai dinainte versurile ce 
i-au fost povestite domnului Loret de acea nimfă; 
maiestatea voastră vrea să ni le împărtăşească şi nouă? 


— Doamnă? Răspunse regele cu o graţie neîntrecută? Nu 
am această cutezanţă... Nu poate fi îndoială că, dumneata 
personal, te-ai simţi oarecum încurcată să asculţi anumite 
detalii... Dar de Saint-Aignan povesteşte frumos şi reţine 
foarte bine versurile; iar dacă nu le reţine, le improvizează. 
Ţi-l înfăţişez ca poet desăvârşit. 

De Saint-Aignan, adus în scenă, fu nevoit să se producă, 
dar cât mai puţin necuviincios cu putinţă. Din nefericire 
însă pentru Doamna, el nu se gândea decât la treburile lui, 
adică în loc să-i aducă Doamnei măgulirile pe care ea şi le 
dorea, se apucă să tragă spuza pe turta lui puţin mai mult 
decât îi era îngăduit. Aruncându-şi deci, pentru a suta oară, 
privirea către frumoasa Athenais, care punea în practică 
fără abatere teoria sa din ajun, adică nu catadicsea să-şi 
privească adoratorul, Saint-Aignan începu prin a spune: 

— Sire, maiestatea voastră mă va ierta fără îndoială ca am 
reţinut prea puţin versurile pe care nimfa i le-a dictat lui 
Loret; dar acolo unde regele n-a reţinut nimic, ce-aş putea 
face eu, un biet spirit mult mai slab? 

Doamna nu fu încântată de această ploconire de curtean. 

— Ah, doamnă? Continuă de Saint-Aignan? Astăzi nu se 
mai vorbeşte despre ceea ce spun nimfele de apă dulce. 
Într-adevăr, am fi ispitiţi să credem că nu se mai întâmplă 
nimic interesant în regatele lichide. Numai pe uscat, 
doamnă, se petrec marile evenimente. Ah, pe uscat, 
doamnă, atâtea poveşti pline de... 

— Bine! Făcu Doamna. Şi ce se petrece pe uscat? 

— Asta ar trebui să le întrebăm pe driade? Răspunse 
contele? Căci driadele trăiesc în păduri, după cum alteţa 
voastră o ştie. 

— Ştiu chiar că sunt prin firea lor vorbăreţe, domnule de 
Saint-Aignan. 

— E adevărat, doamnă; dar atunci când nu dezvălui decât 
lucruri frumoase, ar fi nedrept să le învinuim de vorbărie 
goală. 


— Aşadar, ele dezvăluie lucruri frumoase? Întrebă cu un 
aer şăgalnic Prinţesa. În adevăr, domnule de Saint-Aignan, 
îmi aţâţi curiozitatea şi, dacă aş fi regele, ţi-aş porunci 
numaidecât să ne povesteşti acele lucruri frumoase pe care 
le spun doamnele driade, întrucât numai dumneata singur, 
aici, pari să pricepi limba lor. 

— Oh, pentru aşa ceva, doamna, eu sunt la ordinele 
maiestăţii sale? Răspunse cu glas tare contele. 

— Pricepe limba driadelor? Zise Domnul. Fericit om acest 
Saint-Aignan. 

— Ca însăşi limba franceză, monseniore. 

— Atunci povesteşte? Ceru Doamna. 

Regele se simţi încurcat; fără îndoială că omul lui avea să-l 
vâre în vreo afacere pârdalnică. Simţea bine asta, datorită 
atenţiei generale stârnită de primele cuvinte ale lui de 
Saint-Aignan, stârnită de asemeni şi de atitudinea 
neobişnuită a Doamnei. Cei mai discreţi păreau gata să 
soarbă fiecare cuvânt pe care avea să-l rostească contele. 
Se tuşea, se apropiau unu de alţii, se trăgea cu coada 
ochiului spre anumite doamne, care, ele însele, spre a 
înfrunta cu mai multă decenţă, sau cu mai multă hotărâre, 
aceste priviri inchizitoriale şi atât de apăsătoare, îşi 
pregăteau evantaiele şi luau înfăţişări de dueliste gata să 
răspundă la atacul adversarilor lor. 

Pe vremea aceea era atât de îndătinat obiceiul 
conversaţiilor ce ieşeau dm comun şi al povestirilor 
spinoase, încât acolo unde un întreg salon din zilele noastre 
ar bănui scandal, răzbunare, tragedie şi s-ar împrăştia cu 
groază, în salonul Doamnei fiecare se pregătea să se aşeze 
cât mai bine pe scaunul lui, astlel încât să nu piardă nici un 
cuvânt, nici un gest din comedia compusă spre folosul său 
de domnul de Saint-Aignan şi a cărei încheiere, oricare ar fi 
fost stilul şi intriga, trebuia să fie cu necesitate perfectă în 
privinţa calmului şi a observaţiei. 

Contele era cunoscut ca un om bine crescut şi ca un 
admirabil povestitor. Începu deci, cu tot curajul, în mijlocul 


unei tăceri adânci, care l-ar fi putut fâstâci pe oricare altul, 
în afară de el. 

— Doamnă, regele îmi îngăduie să mă adresez mai întâi 
alteţei voastre regale, întrucât se arată a fi cea mai curioasă 
din cercul ei; voi avea deci onoarea de a spune alteţei 
voastre regale că driada locuieşte de preferinţă în 
scorburile stejarilor şi cum driadele sunt nişte minunate 
făpturi mitologice, ele îşi aleg de obicei arborii cei mai 
frumoşi, adică aceia cu trunchiurile cele mai groase. 

La această introducere, care, sub un văl străveziu, 
reamintea faimoasa întâmplare de la stejarul regal, care 
jucase un rol atât de mare în seara precedentă, multe inimi 
începură să bată de bucurie sau de nelinişte, încât, dacă de 
Saint-Aignan n-ar fi avut un glas aşa de puternic şi de sonor, 
aceste bătăi ale inimi s-ar fi auzit pe deasupra glasului său. 

— Trebuie să fie driade şi la Fontainbleau? Spuse Doamna 
pe un ton cât se poate de calm? Căci niciodată în viaţa mea 
n-am văzut stejari mai frumoşi ca aceia din parcul regal de 
aici. 

Şi, spunând aceste cuvinte, îşi întoarse în direcţia lui de 
Guiche o privire de care acesta nu se mai putea plânge ca 
de aceea de mai înainte, care, după cum am spus, avea o 
anumită nuanţă de ceva fugar, nuanţă destul de dureroasă 
pentru o inimă atât de iubitoare. 

— Într-adevăr, doamnă, chiar de Fontainebleau voiam să 
vorbesc alteţei voastre regale? Răspunse de Saint-Aignan? 
Deoarece driada a cărei poveste o urmărim locuieşte în 
parcul castelului maiestăţii sale. 

Se intrase în subiect; acţiunea începuse; auditori şi 
narator, nimeni nu mai putea să dea înapoi. 

— Să ascultăm? Zise Doamna? Căci povestirea mi se pare 
a avea nu numai farmecul unei poveşti populare, dar şi al 
unei cronici foarte apropiate de noi. 

— Se cuvine să încep cu începutul? Reluă contele. Aşadar, 
la Fontainebleau, într-o colibă cu o frumoasă înfăţişare, 
locuiesc nişte păstori. Unul e păstorul Tircis, care 


stăpâneşte cele mai bogate păşuni, moştenite de la părinţii 
lui. Tircis e tânăr şi frumos şi însuşirile sale îl fac să fie 
primul dintre păstorii de prin aceste părţi. Se poate deci 
spune cu toată îndrăzneala că e regele acelor locuri. 

Un uşor murmur de aprobare îl însufleţi pe povestitor, 
care continuă: 

— Curajul lui e deopotrivă cu puterea lui; nimeni nu-l 
întrece în dibăcie la vânătoarea de fiare sălbatice, nimeni 
nu dă sfaturi mai înțelepte ca el. Când îşi mâiia calul prin 
frumoasele câmpii ale ținuturilor sale, când, în întrecerile 
pentru dovedirea îndemânării şi-a isteţimii, e în fruntea 
celorlalţi păstori care i se supun cu credinţă, ai zice că e 
zeul Marte învârtindu-şi lancea pe câmpiile Traciei, sau şi 
mai bine încă, Apolo, zeul luminii, învăluind pământul cu 
săgețile lui încinse de flăcări. 

Fiecare îşi spunea că acest portret alegoric al regelui nu 
era începutul cel mai rău pe care povestitorul l-ar fi putut 
alege. De aceea îşi făcu efectul şi asupra asistenţei, care, 
atât din datorie cât şi plăcere, aplaudă cu însufleţire şi 
asupra regelui însuşi, căruia îi plăceau foarte mult laudele, 
atunci când erau la locul lor, ba nu-i displăceau nici chiar 
atunci când erau puţin exagerate. Domnul de Saint-Aignan 
continuă. 

— Şi nu numai datorită capriciilor gloriei, doamnele, şi-a 
căpătat păstorul Tircis un renume care a făcut din el regele 
păstorilor. 

— Al păstorilor de la Fontainebleau? Zise regele zâmbind 
către Doamna. 

— Oh? Strigă Doamna? Fontainebleu e luat doar la 
întâmplare de către poet; eu aş spune: al păstorilor din 
întreaga lume. 

Regele îşi uită rolul de ascultător pasiv şi se înclină. 

— Dar mai ales? Urmă de Saint-Aignan în mijlocul unui 
murmur măgulitor? Mai ales în preajma femeilor frumoase 
se desfăşoară pe deplin meritele acestui rege al păstorilor. 
E un păstor al cărui spirit e pe atât de fin pe cât de curată îi 


e inima; ştie să spună un compliment cu o graţie care 
cucereşte, ştie să iubească cu o discreţie care făgăduieşte 
plăcutelor şi fericitelor lui cuceriri soarta cea mai vrednică 
de invidiat. Niciodată nu se înfurie, niciodată nu uită. Cine L- 
a văzut pe 'Tircis şi l-a auzit, trebuie să-l iubească; cine îl 
iubeşte şi e iubit de el, a întâlnit fericirea. 

De Saint-Aignan făcu aici o pauză? Gusta voluptatea 
laudelor? Şi acest portret, oricât de grotesc ar fi fost umflat, 
găsise încuviințarea mai ales în anumite urechi pentru care 
meritele păstorului nu păreau sa fi fost prea exagerate. 
Doamna îl îndemnă pe orator să continue. 

— Tircis? Reluă contele? Avea un prieten credincios, au 
mai degrabă un slujitor devotat, care se numea... Amyntas. 
— Ah, să auzim portretul lui Amyntas! Rosti cu şiretenie 
Doamna. Eşti un pictor atât de bun, domnule de Saint- 

Aignan! 

— Doamnă... 

— Oh, conte de Saint-Aignan, să nu-l jertfeşti, te rog, pe 
acest biet Amyntas! Nu ţi-aş ierta-o niciodată! 

— Doamnă, Amyntas e de o condiţie prea inferioară, mai 
ales faţă de Tircis, pentru ca persoana lui să poată avea 
onoarea de a se face vreo asemănare. În antichitate erau 
anumiţi prieteni din aceştia şi anumiţi servitori care se 
lăsau să fie îngropaţi de vii la picioarele stăpânilor lor. La 
picioarele lui Tircis, acolo este locul lui Amyntas; el nici nu 
cere altul şi dacă vreodată ilustrul erou... 

— Ilustrul păstor, vrei să spui? Rosti Doamna prefăcându- 
se că-l corectează pe de Saint-Aignan. 

— Alteța voastră regală are dreptate, m-am înşelat? Reluă 
curteanul. Dacă păstorul Tircis, zic, binevoieşte uneori să-l 
numească pe Amyntas prietenul său şi să-şi deschidă inima 
în faţa lui, aceasta e o favoare fără pereche, de care cel din 
urmă se bucură ca de cea mai însemnată fericire. 

— "Toate acestea? Îl întrerupse Doamna? Arată 
devotamentul absolut al lui Amyntas pentru Tircis, dar nu 
ne dau portretul lui Amyntas. Conte, nu-l înfrumuseţa dacă 


nu-ţi place, dar zugrăveşte-ni-l aşa cum e; vreau să cunosc 
portretul lui Amyntas. 

De Saint-Aignan se supuse, după ce făcu o plecăciune 
adâncă în faţa cumnatei maiestăţii sale. 

— Amyntas? Zise el? E ceva mai în vârstă decât Tircis; nu e 
un păstor cu totul defavorizat de natură; se poate chiar 
spune că Muzele au binevoit să zâmbească la naşterea lui, 
aşa cum Hebe zâmbeşte tinereţii. Nu are ambiția să 
strălucească; o are pe aceea de a fi iubit şi poate că s-ar 
învrednici de asta, dacă ar fi cunoscut mai îndeaproape. 

Acest din urmă paragraf fu întărit de o ocheadă ucigătoare 
trimisă de-a dreptul către domnişoara de Ionnay-Charente, 
care înfruntă lovitura fără a se clătina. Dar modestia şi 
dibăcia aluziei avuseseră un mare efect: Amyntas culese 
rodul dorit, prin aplauze; capul lui Tircis însuşi dădu 
semnalul pnntr-o încuviinţare plină le bunăvoință. 

— Şi iată că? Continuă de Saint-Aignan? Tircis şi Amyntas 
se plimbau într-o seară prin pădure vorbind despre 
amărăciunile lor în dragoste. Notaţi că aici începe 
povestirea driadei, doamnelor; altminteri, cum am fi putut 
noi afla ce-şi spuneau Tircis şi Amyntas, care erau cei mai 
discreţi păstori de pe pământ? Ei aleseră deci colţul cel mai 
stufos din pădure, pentru a se ascunde de ceilalţi şi a-şi 
împărtăşi nestânjeniţi necazurile lor, când deodată auzul le 
fu lovit de murmurul unor glasuri 

— Ah, ah! Făcu cineva în preajma povestitorului. lată că 
totul devine nespus de interesant! 

Aci, Doamna, asemenea generalului ager care îşi 
inspectează armata, le străpunse cu o privire pe Montalais 
şi pe Tonnay-Charente, care începeau să facă feţe-feţe. 

— Aceste glasuri melodioase? Urma de Saint-Aignan? 
Erau ale câtorva păstoriţe care voiseră şi ele să se bucure 
de răcoarea codrului şi care, ştiind că acel colţ era mai 
retras, aproape neumblat, se strânseseră acolo pentru a-şi 
împărtăşi unele păreri cu privire la viaţa păstorească. 


Un imens hohot de râs, stârnit de ultima frază a lui Saint- 
Aignan, un foarte fin zâmbet al regelui privind către 
Tonnay-Charente, acestea fură rezultatele ţintirii. 

— Driada ne asigură? Vorbi mai departe Saint-Aignan? Că 
păstoriţele erau trei şi că toate trei erau tinere şi frumoase. 

— Numele lor? Întrebă Doamna cu un glas liniştit. 

— Numele lor? Făcu de Saint-Aignan care se zburili 
împotriva acestei indiscreţii. 

— Fără îndoială. I-ai numit pe păstori Tircis şi Amyntas; 
numeşte-le şi pe păstoriţe într-un fel oarecare. 

— Oh, doamnă, eu nu sunt un născocitor, un truver, cum se 
spunea odinioară; eu povestesc ceea ce a spus driada. 

— Şi cum le numea driada dumitale pe acele păstoriţe? 
Într-adevăr, iată o memorie răuvoitoare. Sau această driadă 
era certată cu zeiţa Mnemosyna? 

— Doamnă, aceste păstoriţe... Dar ţineţi seama că a da în 
vileag nume de femei e un adevărat sacrilegiu. 

— De care o femeie te iartă, conte, cu condiţia să ne spui 
numele păstoriţelor. 

— Ele se numeau Philis, Amaryllis şi Galateea. 

— Minunat! N-am pierdut nimic aşteptând? Zise Doamna? 
Şi iată trei nume încântătoare. Acum, portretele lor! 

De Saint-Aignan făcu o nouă mişcare de împotrivire. 

— Oh, să procedăm în ordine, te rog, conte? Stărui 
Doamna. Nu-i aşa, sire, că trebuie să ni se zugrăvească 
portretele păstoriţelor? 

Regele, care se aştepta la această stăruinţă şi care 
începea să simtă o anumită nelinişte, nu crezu de cuviinţă 
să se pună rău cu o atât de primejdioasă interogatoare. Se 
gândea apoi că de Saint-Aignan, în portretele sale, va găsi 
mijlocul de a strecura câteva trăsături delicate ce vor 
bucura urechile pe care maiestatea sa avea interesul să le 
încânte. Cu această speranţă, dar şi cu această teamă, 
Ludovic încuviinţă ca de Saint-Aignan să facă portretele 
păstoriţelor Philis, Amaryllis şi Galateea. 


— Ei bine, atunci fie! Zise de Saint-Aignan, ca un om care 
îşi ia inima în dinţi. 

Şi începu. 

Capitolul LXI Sfârşitul poveştii naiadei şi driadei 

— Philis? Zise de Saint-Aignan aruncând o privire 
provocatoare spre Montalais, cam în felul cum un spadasin 
încercat îşi îndeamnă, într-un asalt, rivalul demn de el sa se 
pună în gardă? Philis nu e nici brună nici blondă, nici înaltă 
nici scundă, nici rece nici aprinsă; e, oricât ar fi ea de 
păstoriţă, spirituală ca o prinţesa şi neastâmpărată ca un 
demon. Are o privire căreia nimic nu-i scapă. Şi tot ceea ce 
vede cu ochii doreşte cu inima. E o pasăre care, ciripind 
necontenit, aci atinge iarba în zbor, aci se ridică în aer după 
un fluture, aci se opreşte pe ramura cea mai înaltă a unui 
copac şi de acolo le face în ciudă păsărarilor, să vină s-o 
prindă sau s-o agaţe în plasele lor. 

Portretul era atât de asemănător, încât toate privirile se 
întoarseră spre Montalais care, cu ochii larg deschişi, cu 
nasul în sus, îl asculta pe de Saint-Aignan ca şi cum ar fi fost 
vorba de o persoană ce n-ar fi avut nici o legătură cu ea. 

— Asta e tot, domnule de Saint-Aignan? Întrebă Prinţesa. 

— Oh, alteţa voastră regală, portretul e doar schiţat şi ar 
mai fi încă multe de spus. Dar mi-e teamă să nu obosesc 
răbdarea alteţei voastre, sau să nu rănesc modestia 
păstoriţei, astfel că trec la prietena ci Amaryllis. 

— Prea bine, domnule de Saint-Aignan? Zise Doamna? 
Treci la Amaryllis; noi te urmărim. 

— Amaryllis e cea mai în vârstă dintre cele trei; totuşi? Se 
grăbi să adauge de Saint-Aignan? Această vârsta înaintată 
nu atinge nici douăzeci de ani. 

Sprâncenele domnişoarei de Tonnay-Charente, care se 
încruntaseră la începutul povestirii, se descreţiră acum cu 
un zâmbet uşor. 

— Ea e înaltă la trup şi are un păr lung pe care şi-l 
împleteşte după modelul statuilor greceşti; mersul îi e 
maiestuos şi gesturile pline de mândrie, astfel încât pare 


mai degrabă o zeiţă decât o simplă muritoare, iar printre 
zeițe, aceea care îi seamănă cel mai mult este Diana 
vânătoriţa; cu singura deosebire că această cruda păstoriţă, 
şterpelindu-i într-o zi tolba cu săgeți lui Amor, pe când 
bietul Cupidon dormea într-un tufiş de trandafiri, în loc să-şi 
îndrepte arcul înspre oaspeţii pădurii, ea şi-l descarcă fără 
mila în păstorii care trec pe acolo şi pe care-i poate vedea şi 
ochi cu săgețile sale. 

— Oh, urâcioasă păstoriţă! Vorbi Doamna. N-o să se aleagă 
şi ea până la urmă cu una din acele săgeți pe care le aruncă 
fără milă în dreapta şi în stânga? 

— Asta e şi speranţa tuturor păstorilor noştri? Zise de 
Saint-Aignan. 

— Şi mai ales a lui Amyntas, nu-i aşa? Adăugă Doamna. 

— Păstorul Amyntas e atât de timid? Spuse de Saint- 
Aignan cu aerul cel mai modest pe care-l putea lua? Încât, 
dacă speră şi el asta, nimeni n-a putut afla ceva, căci el îşi 
ascunde speranţa în cel mai adânc ungher al inimii. 

Un murmur dintre cele mai măgulitoare întâmpină această 
profesiune de credinţă a povestitorului în legătură cu 
păstorul Amyntas. 

— Şi Galateea? Întreba Doamna. Sunt nerăbdătoare să 
văd o mână dibace reluând portretul ei de unde l-a lăsat 
Virgiliu şi terminându-l sub ochii noştri. 

— Doamnă? Răspunse de Saint-Aignan? Faţă de marele 
Virgiliu Maro, umilul vostru servitor nu e decât un 
poetastru; totuşi, încurajat de ordinul vostru, voi face tot ce- 
mi stă în putinţă. 

— Te ascultăm? Zise Doamna. 

De Saint-Aignan îşi întinse un picior, un braţ şi îşi ţuguie 
amândouă buzele. 

— Albă ca spuma laptelui? Începu el? Aurie ca spicul de 
grâu, ea răspândeşte în văzduh miresmele parului ei bălai. 
Încât te întrebi dacă nu este cumva însăşi acea frumoasă 
Europa care a trezit iubirea în inima lui lupiter, pe când se 
juca împreună cu prietenele sale pe pajiştea înflorită. Din 


ochii ei, albaştri ca azurul cerului în cele mai minunate zile 
de vară, coboară o lumină dulce şi mângâietoare; reveria o 
hrăneşte, amorul o îmbogăţeşte. Iar când îşi încruntă 
sprânceana sau când îşi apleacă fruntea spre pământ, 
soarele se întunecă în văzduh în semn de doliu. Dimpotrivă, 
când râde, întreaga fire îşi recapătă voioşia şi păsările, care 
amuţiseră o clipă, îşi reîncep cântecele lor în frunzişul 
copacilor. Această păstoriţă îndeosebi? Zise de Saint-Aignan 
ca să încheie? Această păstoriţă e vrednică de adoraţia 
tuturor; şi dacă vreodată inima ei se va dărui cuiva, ferice 
de muritorul pe care dragostea sa feciorelnică îl va înălța la 
treapta unui zeu! 

Doamna, ascultând zugrăvirea acestui portret, aşa cum 
făceau toţi ceilalţi, se mulţumi să-şi arate încântarea 
subliniind părţile cele mai poetice prin câteva clătinări din 
cap; dar era cu neputinţă de spus dacă aceste semne de 
încântare se refereau la talentul povestitorului sau la 
asemănarea portretului. Rezultă că, Doamna neaplaudând 
făţiş, nimeni nu-şi îngădui să aplaude, nici chiar Domnul 
însuşi, care găsea în sinea sa că de Saint-Aignan se oprise 
prea mult asupra portretelor păstoriţelor, după ce trecuse 
oarecum cam repede peste portretele păstorilor. Adunarea 
părea deci de gheaţă. 

De Saint-Aignan, care îşi sleise şi retorica şi penele în 
nuanţarea portretului Galateei şi care se aştepta, după 
primirea favorabilă făcută celorlalte părţi, să audă un ropot 
de aplauze pentru aceasta din urmă, fu şi mai îngheţat 
decât regele şi întreaga reuniune. 

Urmă o clipă de tăcere, ruptă, în sfârşit, de Doamna: 

— Ei bine, sire? Întrebă ea? Ce spune maiestatea voastră 
despre aceste trei portrete? 

Regele voia să vină în ajutorul lui de Saint-Aignan, cu 
gândul de a se pune pe sine la adăpost. 

— Găsesc că Amaryllis e frumoasă, după părerea mea? 
Zise el. 


— Mie îmi place mai mult Philis? Adăugă Domnul. E o fată 
straşnică, sau mai bine zis un straşnic băieţoi de nimfă. 

Ceilalţi avură dreptul să râdă. 

De data aceasta, privirile fură atât de directe, încât 
Montalais simţi cum roşeaţa i se urcă în obraji într-un şuvoi 
de flăcări violete. 

— Prin urmare? Reluă Doamna? Aceste păstoriţe îşi 
spuneau...? 

Dar de Saint-Aignan, rănit în amorul propriu, nu se mai 
simţea în stare să înfrunte atacul unor forţe proaspete şi 
odihnite. 

— Doamnă? Zise el? Aceste păstoriţe îşi împărtăşeau una 
alteia micile lor înclinări. 

— Haide, haide, domnule de Saint-Aignan, dumneata eşti 
un fluviu de poezie pastorală? Îl îndemnă Doamna cu un 
surâs drăgălaş ce-l reînvioră puţin pe narator. 

— Îşi spuneau că dragostea e o primejdie, dar că lipsa 
dragostei e moartea inimii. 

— Şi concluzia lor?... Întrebă Doamna. 

— Concluzia lor e că trebuie să iubeşti. 

— Foarte bine. Şi puneau pentru asta anumite condițiuni? 

— Condiţiunea de a alege? Răspunse de Saint-Aignan. 
Trebuie să adaug chiar, şi, vă reamintesc, driada este aceea 
care vorbeşte, că una dintre păstoriţe, Amaryllis, cred, se 
împotrivea cu atâta îndârjire dragostei, fără ca totuşi să se 
apere prea mult atunci când inima i-a fost cucerită de 
imaginea unui anumit păstor. 

— Amyntas sau Tircis? 

— Amyntas, doamnă? Răspunse cu modestie de Saint- 
Aignan. Dar numaidecât Galateea, dulcea Galateea cu ochii 
albaştri, spuse că nici Amyntas, nici Alphesibeu, nici Tityr, 
nici alt păstor dintre cei mai chipeşi de prin partea locului 
nu putea să se asemene lui Tircis, că Tircis îi umbrea pe toţi 
ceilalţi bărbaţi, aşa cum stejarul întrece prin măreție toţi 
ceilalţi copaci şi crinul prin splendoare toate celelalte flori. 
Ea îi făcu chiar lui Tircis un portret atât de frumos, că 


Tircis, care o asculta, a trebuit să fie cu adevărat măgulit, în 
ciuda măririi sale. Şi iată că aşa se dovedi că Tircis şt 
Amyntas erau preţuiţi de Amaryllis şi Galateea. Şi tot astfel, 
taina acestor două inimi fu dezvăluită în întunecimea nopţii 
şi în liniştea adâncă a pădurii. lată, doamnă, ce mi-a 
povestit driada, ea care ştie tot ce se petrece în scorburile 
stejarilor şi tufişurile din jurul lor, ea care cunoaşte aleanul 
pasărilor şi înţelege cântecele lor de dragoste, în sfârşit, ea 
care desluşeşte freamătul vântului printre ramuri şi 
zumzetul găzelor de aur sau de smarald în corolele florilor 
sălbatice; ea mi-a spus toată această poveste, eu n-am făcut 
decât s-o repet. 

— Şi acum ai terminat, nu-i aşa, domnule de Saint-Aignan? 
Întrebă Doamna cu un surâs care-l făcu pe rege să se 
cutremure. 

— Am terminat, da, doamnă? Răspunse de Saint-Aignan? 
Şi sunt fericit dacă am putut să ofer alteţei voastre câteva 
clipe de voioşie. 

— Clipe prea scurte? Zise Prinţesa? Căci n-ai povestit 
decât ceea ce ştiai; dar, scumpe domnule de Saint-Aignan, 
dumneata ai avut nenorocul să asculţi numai ceea ce a spus 
o singură driadă, nu-i aşa? 

— Da, doamnă, una singură, mărturisesc. 

— Atunci înseamnă ca ai trecut pe lângă o mică naiadă ce 
nu te atrăgea prin nimic, dar care ştia mai multe decât 
driada dumitale, dragul meu conte. 

— O naiadă? Repetară câteva glasuri ce începeau să 
prevadă că povestea va avea şi o urmare. 

— Fără îndoială! Alături de acel stejar de care vorbeşti şi 
care se numeşte stejarul regal, după cât cred cel puţin, nu-i 
aşa, domnule de Saint-Aignan...? 

Saint-Aignan şi regele schimbară câte o privire. 

— Da, doamnă? Răspunse de Saint-Aignan. 

— Ei bine, e acolo un mic izvor care susură printre 
pietricele şi se strecoară pe sub flori de miozotis şi printre 
pilcuri de părăluţe. 


— Cred că Doamna are dreptate? Zise regele neliniştit, cu 
inima suspendată la frazele cumnatei sale. 

— Oh, este unul, da, răspund eu în locul dânsului? 
Continuă Doamna? lar dovada cea mai bună este că naiada 
care îşi are sălaşul în acel izvor m-a oprit din drum pe mine, 
cea care vă vorbesc aici. 

— Hm! Făcu de Saint-Aignan. 

— Da, da? Adăugă Prinţesa? M-a oprit pentru a-mi spune o 
mulţime de lucruri pe care domnul de Saint-Aignan nu le-a 
pus în povestirea sa. 

— Hai, povesteşte acum dumneata? Zise Domnul? Căci 
povesteşti cu mult farmec. 

La complimentul conjugal, Prinţesa răspunse printr-o 
înclinare plină de graţie. 

— Eu n-o să am poezia contelui şi nici talentul lui pentru a 
depăna toate amănuntele. 

— Asta nu înseamnă că vei fi ascultată cu mai puţin 
interes? Zise regele, care simţea de pe-acum ceva îndreptat 
împotriva lui în povestirea cumnatei sale. 

— Vorbesc, de altminteri? Continuă Prinţesa? În numele 
acelei mici naiade, care este totuşi cea mai fermecătoare 
semizeiţă pe care am întâlnit-o vreodată. Ea râdea cu atâta 
poftă în timp ce-mi povestea, încât m-a făcut ca, în virtutea 
axiomei medicale: „Râsul e molipsitor”, să vă cer îngăduinţa 
de a râde şi eu acum, pe măsură ce-mi voi aminti cuvintele 
ei. 

Regele şi Saint-Aignan, care văzură înflorind pe multe feţe 
un început de veselie aidoma aceleia pe care o anunţa 
Doamna, sfârşiră prin a se privi între ei şi a se întreba din 
ochi dacă în toate acestea nu se ascunde cumva vreo 
conspirație oarecare. 

Dar Doamna era hotărâtă să sucească şi să răsucească 
fără milă cuțitul în rană; de aceea reluă cu un aer de naivă 
candoare, adică aerul cel mai primejdios cu putinţă. 

— Prin urmare, treceam pe-acolo? Spuse ea? Şi cum paşii 
mei întâlneau în cale o mulţime de flori proaspete, abia 


deschise, m-am încredinţat că Philis, Amaryllis, Galateea şi 
toate celelalte păstoriţe ale dumitale nu se abătuseră încă 
pe acel drum, înainte de a veni eu. 

Regele îşi muşcă buzele. Povestirea se arăta din ce în ce 
mai amenințătoare. 

— Mica mea naiadă? Urmă Doamna? Îşi îngâna cântecelul 
ei în pătucul din unda râuşorului; când am văzut că mă 
chema, atingându-mi marginea rochiei, m-am gândit să nu-i 
fac o primire răuvoitoare şi asta cu atât mai mult cu cât, la 
urma urmei, o divinitate, fie ca şi de ordinul al doilea, 
preţuieşte totdeauna mai mult decât o prinţesă muritoare. 
Deci, m-am apropiat de naiadă şi iată ce mi-a spus ea, 
izbucnind în hohote de râs: „Închipuieşte-ţi, prinţesă”... 
Reţineţi, sire, naiada e aceea care vorbeşte! 

Regele făcu un semn de încuviinţare; Doamna reluă firul 
povestirii: 

— Închipuieşte-ţi, prinţesă, că malurile miletului meu au 
fost martorele unei întâmplări dintre cele mai hazlii. Doi 
păstori curioşi, curioşi până la indiscreţie, s-au lăsat 
păcăliţi, într-un chip care te-ar face să mori de râs, de către 
trei nimfe, sau trei păstoriţe...” Vă cer iertare, dar nu-mi 
mai aduc aminte dacă naiada a spus nimfe sau păstoriţe. 
Dar asta n-are importanţă, nu-i aşa? Să trecem mai 
departe. 

La acest preambul, regele se înroşi vizibil, iar de Saint- 
Aignan, pierzându-şi cumpătul, începu să caşte cei mai 
neliniştiţi ochi din lume. 

— Cei doi păstori, urmă mica mea naiadă râzând întruna, 
se luară după cele trei domnişoare”... Ah, nu, vreau să spun 
cele trei nimfe... lertare, iar mă înşel: cele trei păstoriţe. 
Oricum, asemenea faptă nu e frumoasă, ea ar putea să le 
supere pe cele ce sunt urmărite în felul acesta. De m-aş 
adresa tuturor doamnelor de aici, sunt sigură, niciuna nu 
mă va dezminţi. 

Regele, foarte tulburat de ceea ce avea să urmeze, îşi 
dădu părerea printr-un gest. 


— Dar, îmi spuse mai departe naiada, păstoriţele îi 
văzuseră pe Tircis şi Amyntas strecurându-se în pădure; şi 
cu ajutorul lunii, ele îi recunoscuseră venind pe alee...” Ah, 
râdeţi? Se întrerupse Doamna. Aşteptaţi, aşteptaţi, nu 
suntem încă la capăt! 

Regele păli; de Saint-Aignan îşi ştergea fruntea năpădită 
de sudoare. În grupurile femeilor se auzeau mici râsete 
înăbugşite sau frânturi de şoapte aruncate în grabă. 

— Păstoriţele, spuneam, văzând indiscreţia celor doi 
ciobani, se duseră şi se aşezară la poalele stejarului regal, 
iar când simţiră că indiscreţii lor urmăritori se apropiaseră 
atât de mult încât puteau să audă tot ceea ce aveau să 
spună ele, începură să le facă în chip nevinovat, în chipul 
cel mai nevinovat din lume, nişte declaraţii de dragoste atât 
de înfocate, încât amorul propriu, firesc la orice bărbat şi 
chiar la păstorii cei mai sentimentali, făcu ca acele vorbe să 
li se pară celor doi ascultători mai dulci decât nişte picături 
de miere. 

Regele, la aceste cuvinte pe care adunarea nu le putea 
asculta fără să pufnească în râs, lăsă să-i ţâşnească un 
fulger din priviri. Cât despre Saint-Aignan, el îşi înfipse 
bărbia în piept şi, sub potopul râsului din jurul său, simţea 
cuprinzându-l o ciudă amară şi adâncă împotriva tuturor. 

— Oh? Zise regele, săltându-se în fotoliul său? Iată, n-am 
ce zice, o glumă foarte frumoasă, desigur şi pe care ai 
povestit-o, doamnă, într-un chip nu mai puţin frumos; însă, 
ai înţeles, ai înţeles dumneata cu adevărat limba naiadelor 
acelora? 

— Dar contele pretinde că a înţeles-o pe aceea a driadelor! 
Ripostă înţepată Doamna. 

— Fără îndoială? Zise regele. Însă, precum ştii, contele are 
slăbiciunea de a năzui să ajungă la Academie şi în acest 
scop el a învăţat tot felul de lucruri pe care, din fericire, 
dumneata nu le cunoşti şi s-ar putea ca limba nimfei de apă 
dulce să se numere tocmai printre aceste lucruri pe care nu 
le-ai studiat. 


— Înţelegeţi, sire? Răspunse Doamna? Că pentru astfel de 
fapte nu te poţi încrede numai în tine însuţi; urechea unei 
femei nu e ceva care să nu poată să greşească, a spus 
sfântul Augustin; de aceea, am ţinut să am şi alte păreri în 
afara de a mea şi cum naiada mea, în calitatea ei de 
divinitate, este poliglotă... Astfel se spune, nu-i aşa, 
domnule de Saint-Aignan? 

— Da, doamnă? Zise de Saint-Aignan, cu totul zăpăcit. 

— Deci? Continuă Prinţesa? Cum naiada mea, în calitatea 
ei de divinitate, este poliglotă şi cum mi-a vorbit mai întâi în 
engleză, m-am temut, precum aţi spus, să nu fi înţeles 
greşit şi atunci le-am chemat pe domnişoarele Montalais, de 
Tonnay-Charente şi La Valliere, rugând-o pe naiadă să-mi 
mai spună o dată în limba franceză povestirea pe care mi-o 
spusese în engleză. 

— Şi a făcut-o? Întrebă regele. 

— Oh, e cea mai binevoitoare divinitate din câte există. Da, 
sire, mi-a spus-o a doua oară. Aşa că nu mai poate fi nici o 
îndoială asupra exactităţii. E adevărat, domnişoarelor? Zise 
Prinţesa întorcându-se spre stânga trupei sale? E adevărat 
că naiada a vorbit exact aşa cum am povestit eu şi că n-am 
ştirbit cu nimic adevărul?... Philis... lertare, m-am 
încurcat!... Domnişoară Aure de Montalais, e adevărat? 

— Oh, întru totul, doamnă? Rosti limpede domnişoara de 
Montalais. 

— E adevărat, domnişoară de Tonnay-Charente? 

— Curatul adevăr? Răspunse Athenais cu o voce nu mai 
puţin hotărâtă, dar ceva mai greu de auzit. 

— Şi dumneata, La Valliere? Întrebă Doamna. 

Biata copilă simţea privirea arzătoare a regelui îndreptată 
asupra ei; nu îndrăznea să nege, nu îndrăznea să mintă; îşi 
lăsă capul în jos în semn de încuviinţare. Şi rămase aşa, fără 
să-şi mai ridice faţa, pe jumătate îngheţată de un fior mai 
dureros decât acela al morţii. 

Această întreită mărturie îl strivi pe rege. Cât despre 
Saint-Aignan, el nici nu mai încerca să-şi ascundă 


deznădejdea şi, fără să mai ştie ce spune, bolborosi: 

— Frumoasă glumă! Bine jucată, doamnelor păstoriţe! 

— Dreaptă pedeapsa pentru păcatul curiozităţii! Decretă 
regele cu un glas răguşit. Oh, cine va mai îndrăzni, după 
osânda primită de Tircis şi Amyntas, cine va mai îndrăzni să 
caute să afle ce se petrece în inima păstoriţelor? Eu, unul, 
nu, mărturisesc... Dar dumneavoastră, domnilor? 

— Nici eu! Nici eu! Repetă în cor grupul curtenilor. 

Doamna triumfă de această amărăciune a regelui; ea se 
bucura, crezând că povestirea sa era, sau avea să fie, 
deznodământul tuturor celor întâmplate. Cât despre 
Domnul, care râsese cu poftă ascultând ambele povestiri, 
fără să înţeleagă nimic, el se întoarse către de Guiche şi-i 
zise: 

— Ei, conte, tu nu spui nimic? Nu găseşti nimic de spus? 
Nu cumva le plângi de milă domnilor Tircis şi Amyntas? 

— Îi plâng din tot sufletul meu, da? Răspunse de Guiche? 
Căci, într-adevăr, iubirea e o himeră atât de dulce, încât 
pierzând-o, oricât ar fi ea de himeră, înseamnă a pierde mai 
mult decât viaţa. Deci, dacă aceşti doi păstori au crezut că 
sunt iubiţi şi dacă s-au simţit fericiţi, iar dacă, apoi, în locul 
acestei fericiri întâlnesc nu numai vidul, care e la fel ca 
moartea, dar şi o batjocură a iubirii, ceea ce e mai rău 
decât o sută de mii de morţi... Ei bine, spun că Tircis şi 
Amyntas sunt oamenii cei mai nenorociţi pe care-i cunosc. 

— Şi ai dreptate, domnule de Guiche? Zise regele? Căci, 
oricum, moartea e o pedeapsă prea aspră pentru un pic de 
curiozitate. 

— Atunci s-ar părea că povestirea naiadei mele i-a 
displăcut regelui? Întrebă cu nevinovăție Doamna. 

— Oh, doamnă, nu te amăgi? Răspunse Ludovic atingând 
mâna Prințesei. Naiada dumitale mi-a plăcut cu atât mai 
mult cu cât a spus numai adevărul şi cu cât povestirea ei, 
trebuie să o recunosc, e sprijinită pe mărturii neîndoielnice. 

Şi aceste cuvinte căzură cu toată greutatea lor peste La 
Valliere, însoţită de o privire pe care nimeni, de la Socrate 


până la Montaigne, n-ar fi putut-o defini aşa precum ar 
merita. Această privire şi aceste cuvinte sfârşiră prin a o 
zdrobi pe nefericita fată, care, sprijinită de umărul domni- 
şoarei de Montalais, părea că-şi pierduse cunoştinţa. 

Regele se ridică fără să fi observat acest incident, căruia, 
de altfel, nimeni nu-i dădu importanţă; şi, împotriva 
obiceiului său, căci de regulă rămânea până târziu la 
Doamna, îşi ceru iertare şi se retrase în apartamentele sale. 
De Saint-Aignan îl urmă numaidecât, pe atât de nenorocit la 
plecare, pe cât de fericit se arătase la venire. 

Domnişoara de 'Tlonnay-Charente, mai puţin sensibilă la 
tulburări decât La Valliere, nu se sperie de nimic şi nu 
leşină de loc. Totuşi, ultima privire în care o învăluise de 
Saint-Aignan avusese parcă o altfel de măreție decât ultima 
uitătură a regelui. 


Sfârşitul volumului II 
xXx x* 


Volumul 3 

Continuarea romanelor: „Cei trei muşchetari”, „După 
douăzeci de ani”, „Vicontele de Bragelonne vol. 1, 2.” 

Capitolul I Psihologie regală. 

Regele intră în apartamentele sale cu un pas grăbit. Se 
prea poate că Ludovic al XIV-lea mergea atât de repede ca 
să nu se clatine. Ai fi zis că lăsa în urma lui vălul unui doliu 
misterios. Voioşia aceea pe care toată lumea o observase în 
mişcările lui la venirea sa în salonul Doamnei şi de care toţi 
se bucuraseră, nimeni n-o adâncise poate în adevăratul ei 
sens; dar acum, această plecare atât de furtunoasă, acest 
chip atât de răvăşit, fiecare le înţelese, sau cel puţin crezu 
că le înţelege fără mare greutate. Cutezanţele Doamnei, 
glumele ei puţin cam aspre pentru o fire uşor de întărâtat şi 
mai ales pentru o fire de rege, asemuirea, prea directă, fără 
îndoială, a acestui rege cu un om de rând? Iată motivele pe 


care adunarea le dădea plecării atât de pripite şi atât de 
neaşteptate a lui Ludovic al XIV-lea. 

Doamna, mai pătrunzătoare ca alţii, nu văzu nici ea totuşi 
altceva în purtarea monarhului. Şi se simţea mulţumită că 
lovise întrucâtva în amorul propriu al aceluia care, uitând 
atât de repede înţelegerea încheiată, părea că luase 
hotărârea să dispreţuiască, fără a se sinchisi de nimic, cele 
mai nobile şi mai ilustre cuceriri. Nu era tocmai lipsit de 
însemnătate pentru Doamna, în situaţia în care se găseau 
lucrurile, de a-l face pe rege să priceapă că era totuşi o 
deosebire între a iubi pe plan înalt şi a umbla după un amor 
oarecare, ca un cadet de provincie. Prin iubirile acestea 
mari, care-şi făceau simţite regalitatea şi atotputernicia, 
păstrându-şi într-o anumită măsură eticheta şi mândria, un 
rege nu numai că nu se cobora cu nimic, dar îşi câştiga 
chiar liniştea, apărarea, misterul şi respectul tuturor. 
Amorurile vulgare, dimpotrivă, îi aduceau, chiar şi din 
partea celor mai umili supuşi, clevetiri şi zâmbete de 
sarcasm; pierdea atunci din măreţia lui, socotită ca 
neputând da greş şi neputând fi ştirbită. Coborât în sfera 
măruntelor mizerii omeneşti, el se lovea acolo de biete 
furtuni lipsite de glorie. Într-un cuvânt, a face din regele- 
zeu un simplu muritor, atingându-l în inimă, sau chiar 
numai în obraz, ca pe cel din urmă dintre supuşii lui, 
însemna să aduci o lovitură îngrozitoare orgoliului ce 
stăpânea acest sânge clocotitor: Ludovic putea fi captivat 
mai degrabă prin amor propriu, decât prin iubire. Doamna 
îşi ticluise bine răzbunarea; şi, după cum am văzut, se şi 
răz-bunase. 

Să nu se creadă totuşi că Doamna era pradă pasiunilor 
oarbe ale eroinelor din evul mediu şi că privea lucrurile sub 
aspectul lor sumbru; Doamna, dimpotrivă, tânără, 
graţioasă, spirituală, cochetă, îndrăgostită mai mult din 
fantezie, din imaginaţie sau ambiţie, decât dintr-o pornire a 
inimii, Doamna, dimpotrivă, inaugura acea epocă de plăceri 
uşoare şi trecătoare ce se întinde pe parcursul celor o sută 


douăzeci de ani câţi se numără între jumătatea veacului al 
XVII-lea şi cele trei pătrimi ale veacului al XVIII-lea. 

Doamna vedea, prin urmare, sau, mai bine zis, credea că 
vede lucrurile sub adevărata lor înfăţişare; ea ştia că 
regele, augustul ei cumnat, fusese cel dintâi care râsese de 
sărmana La Valliere şi că, după obiceiul lui, nu era de 
presupus că s-ar putea îndrăgosti vreodată de persoana de 
care avusese prilejul să râdă, fie chiar şi numai o singură 
clipă. Şi apoi nu era aici şi amorul propriu, acest demon 
şoptitor care joacă un rol atât de mare în comedia 
dramatică ce se numeşte viaţa unei femei? Amorul propriu 
care-i striga cu glas tare, în şoaptă, cu jumătate de voce, pe 
toate tonurile posibile, că nu se putea în nici un chip ca ea, 
prinţesă, tânără, frumoasă, bogată, să fie pusă alături de 
biata La Valliere, tot atât de tânără ca şi dânsa, e adevărat, 
dar nu atât de frumoasă şi, pe deasupra, cu desăvârşire 
săracă. lar această părere a Doamnei nu trebuie să mire pe 
nimeni: se ştie doar că firile cele mai puternice sunt acelea 
care se măgulesc cel mai mult în comparaţiile pe care le fac 
între ele şi alţii, între alţii şi ele. 

Vom fi poate întrebaţi ce urmărea Doamna prin acest atac 
atât de savant întocmit? Pentru ce atâtea forţe risipite, dacă 
nu era serios vorba să-l smulgă pe rege de lângă o inimă 
nouă în care el voia să se instaleze? Avea oare nevoie 
Doamna să-i dea o asemenea importanţă domnişoarei de La 
Valliere, câtă vreme nu se temea de ea? Nu, Doamna nu se 
temea de La Valliere, în lumina vederilor unui istoric care 
cunoaşte faptele şi ştie cum se înlănţuiesc ele în viitor sau 
cum s-au înlăn-ţuit în trecut; Doamna nu era nici proroc, 
nici sibilă; ea nu putea să citească mai mult decât oricare 
altul în această teribilă şi fatală carte a viitorului, care 
închide în paginile ei cele mai tainice evenimentele cele mai 
serioase. Nu, Doamna voia pur şi simplu să-l pedepsească 
pe rege pentru că-i ascunsese înclinarea lui către o altă 
femeie; voia să-i dovedească în chip limpede că, dacă el 
folosea acest soi de arme ofensive, atunci ea, femeie de 


spirit şi de viţă, găsea fără doar şi poate în arsenalul 
imaginaţiei sale armele defensive în stare să ţină piept chiar 
atacurilor unui rege. Şi, pe urmă, mai voia să-i arate că, în 
acest gen de războaie, regii nu mai sunt regi sau, în tot 
cazul, că regii, luptând pentru propria lor piele, ca nişte 
oameni de rând, pot să-şi vadă coroanele căzând la cea 
dintâi lovitură primită; că, în sfârşit, dacă la început, 
bizuindu-se pe frumuseţea lui, sperase să fie adorat de 
toate femeile de la curtea sa, asta era o pretenţie pur 
omenească, îndrăzneață, jignitoare pentru unele femei 
situate mai sus decât altele şi că lecţia, dată la timp acestui 
cap regal prea înalt şi prea mândru, nu va fi decât 
folositoare. 

lată, desigur, care erau gândurile Doamnei cu privire la 
rege. Ceea ce se întâmplase mai înainte rămânea în afara 
lor. 

Aşadar, am văzut că ea acţionase asupra spiritului 
domnişoarelor sale de onoare şi pregătise în toate 
amănuntele comedia care tocmai se jucase. 

Regele fu de-a dreptul uluit. De când scăpase de sub tutela 
domnului de Mazarin, era pentru întâia oară când se vedea 
iarăşi tratat ca un simplu om. O astfel de severitate, din 
partea supuşilor săi, i-ar fi dat prilejul să se împotrivească. 
În luptă, puterile cresc. Dar să se ia la harţă cu nişte femei, 
să fie încolţit de nişte biete provinciale venite de la Blois 
anume pentru asta, era culmea dezonoarei pentru un rege 
tânăr, plin de vanitatea pe care i-o stârneau deopotrivă şi 
însuşirile sale personale şi puterea regală. 

Nu era nici o măsură de luat, nici mustrări, nici surghiun, 
nici a o face pe supăratul. A face pe supăratul ar fi însemnat 
să mărturisească singur că a fost atins, ca Hamlet, de o 
spadă cu vârful fără apărătoare? Arma ridicolului. Să te 
prefaci supărat pe femei, ce umilire! Mai ales când aceste 
femei au la-ndemână râsul pentru a se răzbuna! O, dacă, în 
loc să lase totul pe seama femeilor, un curtean oarecare s- 
ar fi amestecat în această intrigă, cu câtă plăcere s-ar fi 


slujit Ludovic al XIV-lea de prilej pentru a-l arunca în 
Bastilia! 

Dar şi aici mânia regelui se oprea în loc, învinsă de 
puterea judecății. Să ai o armată, închisoare, o putere 
aproape divină şi să pui această atotputernicie în slujba 
unei mărunte dorinţe de răzbunare, iată ceva nedemn nu 
numai de un rege, dar chiar de un om. Trebuia deci să-şi 
mistuie în tăcere, pur şi simplu, ocara şi să-şi pună pe faţă 
masca blândeţii şi a bunăvoinţei. Trebuia să o trateze pe 
Doamna ca pe o prietenă. Ca pe o prietenă!... Şi de ce nu? 
Căci Doamna sau pusese la cale cele ce s-au întâmplat, sau 
întâmplările îi dăduseră apă la moară. Dacă ea era aceea 
care pusese la cale totul, o făcuse cu multă îndrăzneală, 
dar, la urma urmei, oare nu ăsta era rolul ei firesc? Cine se 
dusese s-o caute, în cele mai dulci momente al lunii sale de 
miere, pentru a-i şopti la ureche cuvinte de dragoste? Cine 
cutezase să înfrunte riscurile adulterului, mai mult chiar, 
ale in-cestului? Cine, retras în dosul omnipotenţei sale 
regale, îi spusese acestei tinere femei: „Nu te teme de 
nimic, iubeşte-l pe regele Franţei, el e mai presus de toţi şi 
un gest al braţului său înarmat cu sceptru te va apăra 
împotriva tuturor, chiar împotriva remuşcărilor tale”? Deci 
tânăra Prinţesă se supusese acestui cuvânt regesc, cedase 
la acest glas ispititor, iar acum, după ce făcuse sacrificiul 
moral al onoarei sale, se vedea plătită pentru acest 
sacrificiu printr-o necredinţă cu atât mai umilitoare, cu cât 
avea drept pricină o femeie cu mult mai prejos decât aceea 
care la început se crezuse a fi iubită. Aşa încât, dacă 
Doamna ar fi fost instigatoarea acestei răzbunări, Doamna 
ar fi avut dreptate. Dacă, dimpotrivă, ea n-avea nici un 
amestec în această întâmplare, ce motiv avea regele să se 
supere pe ea? Trebuia oare, sau, mai degrabă, putea ea să 
stăvilească limbuţia câtorva guri provinciale? Trebuia oare, 
printr-un exces de zel rău înţeles, să înăbuşe, cu riscul de a 
o învenina, obrăznicia celor trei fetişcane? 


Toate aceste gânduri erau tot atâtea înţepături în însuşi 
orgoliul regelui; dar, după ce-şi reaminti cu de-amănuntul 
cele petrecute, Ludovic se miră, stând şi chibzuind, adică 
după ce-şi legase rănile, că simte alte dureri surde, 
necunoscute şi de nesuportat. Şi, ceea ce nu îndrăznea să-şi 
mărturisească nici lui însuşi, era că aceste mâhniri 
apăsătoare porneau chiar din inima sa. 

Şi, într-adevăr, se cuvine ca povestitorul s-o mărturisească 
în faţa cititorului, aşa cum regele şi-o mărturisea lui însuşi: 
îşi lăsase inima să-i fie ademenită de acea declaraţie 
copilărească a domnişoarei de La Valliere; crezuse într-o 
dragoste curată, într-o dragoste adresată bărbatului din el, 
într-o dragoste străină de orice interes; şi sufletul său, mai 
tânăr şi mai naiv decât ar fi crezut, sărise în întâmpinarea 
celuilalt suflet ce se îndrepta spre el cu toate năzuinţele 
sale. 

Lucrul cel mai puţin obişnuit în istoria atât de complexă a 
dragostei este dubla tresărire a iubirii în două inimi dintr-o 
dată: nici simultaneitate, nici egalitate; unul din îndrăgostiţi 
începe să iubească aproape întotdeauna înaintea celuilalt, 
după cum unul sfârşeşte să iubească, aproape întotdeauna, 
mai târziu decât celălalt. Astfel încât curentul electric se 
stabileşte în funcţie de intensitatea primei pasiuni care se 
aprinde. Cu cât domnişoara de La Valliere se arătase mai 
îndrăgostită, cu atât regele se simţea mai atras spre ea. Şi 
tocmai asta era ceea ce îl uimea pe rege. Căci era limpede 
pentru el că nici un curent de simpatie nu putuse să-i 
străbată inima, deoarece mărturisirea aceea a fetei nu era 
dragoste, deoarece mărturisirea aceea a ei nu era decât o 
insultă adusă bărbatului şi regelui, deoarece, în sfârşit şi 
asta mai ales îl ardea ca un fier roşu, deoarece, în sfârşit, 
vorbele acelea nu erau decât o prefăcătorie. 

Aşadar, această copilă, căreia, la o privire mai atentă, i se 
putea tăgădui totul, frumuseţe, blazon, spirit, aşadar, 
această copilă, aleasă de Doamna însăşi tocmai pentru 
starea ei umilă, nu numai că îl provocase pe rege, dar îl 


dispreţuise pe rege, adică pe un bărbat care, asemeni unui 
sultan din Asia, n-avea decât să-şi arunce ochii, să întindă 
mâna, să lase să-i cadă batista. 

Şi totuşi, din ajun, el era preocupat de această copilă în 
aşa măsură, că nu se mai gândea decât la ea, n-o mai visa 
decât pe ea; din ajun, imaginaţia lui se complăcea în a-i 
împodobi imaginea cu toate vrăjile pe care ea nu le avea; 
din ajun, în sfârşit, el, pe care-l chemau atâtea treburi, pe 
care-l chemau atâtea femei, îşi consacrase toate minutele 
vieţii sale, toate bătăile inimii sale acestei singure reverii. 
Într-adevăr, era prea mult, sau era prea puţin. 

Indignarea îl făcea pe rege să uite de orice, chiar de faptul 
că de Saint-Aignan era alături de el; iar această indignare 
se manifesta prin cele mai necruțătoare mustrări la adresa 
altora. 

E adevărat că de Saint-Aignan se ghemuise într-un colţ şi 
privea din acel colţ cum se înteţeşte furtuna. Dezamăgirea 
lui i se părea probabil un lucru de nimic în comparaţie cu 
mânia regală. Asemuia micul său amor propriu cu 
nemărginitul orgoliu al acestui rege jignit şi, cunoscând 
inima regilor în general şi pe a celor puternici în particular, 
se întreba dacă această greutate a furiei, suspendată până 
acum în gol, nu va sfârşi în curând prin a cădea asupra lui, 
tocmai pentru faptul că era cu totul nevinovat şi că alţii 
erau de vină. 

Într-adevăr, regele se opri dintr-o dată din mersul sau 
nestăpânit şi, aruncând asupra lui de Saint-Aignan o privire 
încruntată, strigă: 

— Şi tu, de Saint-Aignan? 

De Saint-Aignan făcu o mişcare ce voia să spună: „Ei bine, 
sire?” 

— Da, ai fost la fel de neghiob ca şi mine, nu-i aşa? 

— Sire? Bâigui de Saint-Aignan. 

— Te-ai lăsat prins de această glumă de prost gust. 

— Sire? Zise de Saint-Aignan cuprins de un fel de tremur? 
Maiestatea voastră să nu se mânie: femeile, o ştiţi prea 


bine, sunt nişte făpturi nedesăvârşite, create pentru rău; 
deci a aştepta de la ele binele este a le cere imposibilul. 

Regele, care avea un respect adânc faţă de sine şi care 
începea să-şi stăpânească pasiunile cu acea putere pe care 
avea să şi-o păstreze toată viaţa, regele simţi că se cobora 
pe sine arătând un atât de mare interes pentru un subiect 
atât de neînsemnat. 

— Nu? Răspunse el cu însufleţire? Nu, te înşeli, Saint- 
Aignan, nu mă mânii deloc; mă mir numai că ne-am lăsat 
jucaţi cu atâta dibăcie şi atâta îndrăzneală de aceste două 
fetişcane. Mă mir mai ales că, în loc să ne dăm seama de ce 
se întâmplă, am făcut nebunia de a ne lăsa conduşi de 
propria noastră inimă. 

— Oh, inima, sire, inima e un organ care trebuie redus la 
simplele lui funcțiuni fizice şi căruia trebuie să i se interzică 
toate funcțiunile morale. Mărturisesc, în ce mă priveşte, că 
atunci când am văzut inima maiestăţii voastre preocupată 
atât de mult de această mică... 

— Preocupat, eu? Inima mea preocupată? Spiritul meu 
poate; cât despre inimă... Ea era... 

Ludovic îşi dădu seama şi de astă dată, că, pentru a umple 
un gol, se pomenea în faţa unui alt gol. 

— De fapt? Adăugă el? N-am nimic să-i reproşez acestei 
copile. Ştiam foarte bine că iubeşte pe altul. 

— Pe vicontele de Bragelonne, da. Prevenisem despre asta 
pe maiestatea voastră. 

— Fără îndoială. Dar nu erai primul. Contele de La Fere 
îmi ceruse mâna domnişoarei de La Valliere pentru fiul său. 
Ei bine, la întoarcerea acestuia din Anglia, îi voi căsători, 
căci se iubesc. 

— În adevăr, recunosc în asta întreaga mărinimie a 
regelui. 

— Haide, Saint-Aignan, ascultă-mă, să nu mai vorbim 
despre astfel de lucruri? Zise Ludovic. 

— Da, să căutăm a uita afrontul, sire? Încuviinţă curteanul, 
resemnat. 


— De altfel, va fi foarte uşor? Vorbi regele, modulând un 
suspin. 

— Şi, pentru început, eu?... Rosti Saint-Aignan. 

— Ei bine? 

— Ei bine, am să fac o epigramă pe seama acestui trio. O 
voi intitula: Naiadă şi Driadă şi cred că are să-i facă plăcere 
Doamnei. 

— Fă, Saint-Aignan, fă? Murmură regele. Îmi vei citi apoi 
versurile, asta mă va distra. Ah, dar n-are a face, n-are a 
face, Saint-Aignan? Adăugă regele ca un om ce răsuflă cu 
greutate? Lovitura cere o tărie supraomenească pentru a fi 
îndurată cu demnitate. 

În timp ce regele încheia astfel, luând aerul celei mai 
îngereşti răbdări, unul dintre valeţii de serviciu începu să 
ciocăne timid în uşa de la cameră. Saint-Aignan se retrase 
la o parte, din respect. 

— Intră? Zise regele. 

Valetul întredeschise uşa. 

— Ce doreşti? Îl întrebă Ludovic. 

Valetul arătă o scrisoare îndoită în formă de triunghi. 

— Pentru maiestatea sa? Răspunse el. 

— Din partea cui? 

— Nu ştiu; a fost adusă de unul dintre ofiţerii de serviciu. 

Regele făcu un semn; valetul îi înmână biletul. Cu el în 
mână, regele se apropie de o lumânare, desfăcu hârtia, citi 
semnătura şi lăsă să-i scape un strigăt. 

De Saint-Aignan era destul de politicos pentru a nu privi 
direct; dar, fără să privească, vedea şi auzea totul. Alergă 
lângă monarh. Regele, cu un gest, îi făcu semn valetului să 
iasă. 

— Oh, Dumnezeule! Murmură regele citind. 

— Maiestatea voastră se simte rău? Întrebă de Saint- 
Aignan cu braţele întinse. 

— Nu, nu, Saint-Aignan; citeşte! 

Şi-i dădu biletul. Ochii lui Saint-Aignan se opriră asupra 
semnăturii. 


— La Valliere! Exclamă el. Oh, sire! 

— Citeşte! Citeşte! 

Şi Saint-Aignan citi: „Sire, iertaţi-mi cutezanţa, iertaţi-mi 
mai ales lipsa de formalitate care însoţeşte această hârtie; 
un bilet mi se pare mai grabnic şi mai stăruitor decât o 
scrisoare; îmi îngădui deci să adresez un bilet maiestăţii 
voastre. 

M-am întors în camera mea zdrobită de durere şi de 
oboseală, sire şi implor din partea maiestăţii voastre 
favoarea unei audienţe în care voi putea spune întregul 
adevăr regelui meu. 

Semnat: LOUISE DE LA VALLIERE” 

— Ei bine? Întrebă regele, reluând hârtia din mâinile lui 
Saint-Aignan, uimit şi el de cele ce citise. 

— Ei bine? Repetă Saint-Aignan. 

— Ce zici de asta? 

— Nu ştiu ce să cred. 

— Totuşi spune ceva! 

— Sire, micuța va fi auzit bubuind trăsnetul şi se va fi 
speriat. 

— Să se sperie, de ce? Întrebă Ludovic cu mărinimie. 

— Doamne, ce vreţi, sire! Maiestatea voastră are atâtea 
motive să se supere pe autorul, sau pe autorii unei glume 
atât de răutăcioase şi memoria maiestăţii voastre, 
îndreptată spre vinovat, va fi o veşnică ameninţare pentru 
imprudentă. 

— Saint-Aignan, eu nu gândesc ca tine. 

— Regele trebuie să gândească mai bine decât mine. 

— Ei bine, eu văd în aceste rânduri durere, apăsare şi 
acum, îndeosebi, când îmi amintesc unele amănunte din 
scena care s-a petrecut la Doamna... În fine... 

Regele se opri cu aceste cuvinte pe buze. 

— În fine? Reluă Saint-Aignan? Maiestatea voastră va 
îngădui audiența, iată ceea ce e mai limpede ca orice. 

— Voi face mai mult, Saint-Aignan. 

— Ce veţi face, sire? 


— Ia-ţi mantia. 

— Dar, sire... 

— Ştii unde este camera domnişoarelor de onoare ale 
Doamnei? 

— Bineînţeles. 

— Cunoşti vreun mijloc de a pătrunde înăuntru? 

— Oh, aşa ceva nu. 

— Dar, în sfârşit, trebuie să cunoşti pe cineva de pe-acolo! 

— În adevăr, maiestatea voastră e un izvor de idei 
înțelepte. 

— Cunoşti pe cineva? 

— Da. 

— Pe cine cunoşti? Spune! 

— Cunosc pe un anumit tânăr care se are bine cu o 
anumită domnişoară. 

— De onoare? 

— Da, de onoare, sire. 

— Cu domnişoara de Tonnay-Charente? Întrebă Ludovic 
râzând. 

— Nu, din păcate; cu Montalais. 

— Cum se numeşte tânărul? 

— Malicorne. 

— Bun. Te poţi bizui pe el? 

— Aşa cred, sire. El trebuie să aibă o cheie... Şi dacă are, 
întrucât şi eu i-am făcut lui un serviciu... Mi-o va 
împrumuta. 

— E foarte bine! Să mergem. 

— Sunt la ordinele maiestăţii voastre. 

Regele îşi aruncă mantia sa pe umerii lui Saint-Aignan, iar 
el o luă pe a acestuia. Apoi ieşiră amândoi în vestibul. 

Capitolul II Ceea ce nu prevăzuse nici naiada, nici driada. 

De Saint-Aignan se opri la capătul scării ce ducea spre 
domnişoarele de onoare, la mezanin şi la Doamna, 
deasupra. De acolo, printr-un valet pe care-l întâlni în 
drum, îi dădu de veste lui Malicorne, care se afla încă la 


Domnul. Nu trecură nici zece minute şi Malicorne se ivi, cu 
nasul în vânt, adulmecând prin umbră. 

Regele se retrase mai în urmă, ascunzându-se în partea 
cea mai întunecoasă a vestibulului. De Saint-Aignan, 
dimpotrivă, făcu un pas înainte. Dar la primele cuvinte prin 
care acesta îşi formulă dorinţa, Malicorne bătu în 
retragere. 

— Oh, oh? Zise el? Dumneavoastră cereţi să fiţi introdus în 
camerele domnişoarelor de onoare? 

— Da. 

— Dar înţelegeţi că nu pot face un asemenea lucru fără să 
ştiu ce scop urmăriţi prin asta. 

— Din nenorocire, scumpe domnule Malicorne, îmi este cu 
neputinţă să-ţi dau vreo explicaţie; trebuie deci să te încrezi 
în mine ca într-un prieten care te-a scos din încurcătură ieri 
şi te roagă să-l scoţi dumneata pe el astăzi. 

— Eu însă, domnule, v-am spus ce voiam: voiam să nu 
dorm sub cerul liber şi orice om cinstit poate mărturisi o 
asemenea dorinţă; pe când dumneavoastră, dumneavoastră 
nu mărturisiţi nimic. 

— Crede-mă, scumpe domnule Malicorne? Stărui de Saint- 
Aignan? Că, dacă mi-ar fi îngăduit să mă explic, m-aş 
explica. 

— Atunci, dragă domnule, cu neputinţă să vă dau voie să 
intraţi la domnişoara de Montalais. 

— De ce? 

— Dumneavoastră ştiţi mai bine ca oricine, fiindcă m-aţi 
surprins pe un zid făcându-i curte domnişoarei de 
Montalais; şi, ar fi frumos din partea mea, spuneţi şi 
dumneavoastră, ca tocmai eu, care-i fac curte, să vă deschid 
uşa de la camera ei? 

— Eh, dar cine-ţi spune că pentru ea îţi cer cheia? 

— Atunci pentru cine? 

— Ea nu locuieşte singură, nu-i aşa? 

— Nu, fără îndoială. 

— Stă cu domnişoara de La Valliere? 


— Da. Însă dumneavoastră n-aveţi cu domnişoara de La 
Valliere mai multe legături decât aveţi cu domnişoara de 
Montalais şi nu sunt decât doi oameni cărora le-aş da 
această cheie: unul este domnul de Bragelonne, dacă m-ar 
ruga să i-o dau; celălalt e regele, dacă mi-ar ordona-o. 

— Ei bine, dă-mi cheia, domnule, îţi ordon! Rosti regele 
ieşind din întuneric şi desfăcându-şi mantia. Domnişoara de 
Montalais va cobori lângă dumneata, în timp ce noi vom 
urca la domnişoara de La Valliere; căci numai cu ea singură 
avem treabă. 

— Regele! Exclamă Malicorne, plecându-şi fruntea până la 
genunchii regelui. 

— Da, regele? Zise Ludovic surâzând? Regele, care îţi 
preţuieşte atât împotrivirea, cât şi capitularea. Ridică-te, 
domnule şi fă-ne serviciul pe care ţi-l cerem. 

— Sire, la ordinele voastre? Răspunse Malicorne, luând-o 
pe scară în sus. 

Malicorne se pleca mereu în semn de supunere, în timp ce 
continua să urce. Dar regele, cu o vie hotărâre, îl urma aşa 
de repede, că, deşi Malicorne se afla cu mai multe trepte 
înaintea lui, ajunseră amândoi deodată în faţa camerei 
fetelor. Zări atunci, prin uşa rămasă întredeschisă în urma 
lui Malicorne, pe La Valliere, aşezată într-un fotoliu, iar în 
celălalt colţ pe Montalais, care îşi pieptăna părul, în rochie 
de casă, în picioare în faţa unei oglinzi mari, parlamentând 
cu Malicorne. 

Regele deschise uşa brusc şi intră. Montalais scoase un 
țipăt la zgomotul pe care-l făcu uşa, apoi, recunoscându-l pe 
rege, fugi şi se ascunse. Văzându-l pe rege, La Valliere se 
ridică, la rândul ei, pentru o clipă, ca o moartă reînsufleţită, 
pe urmă căzu din nou în fotoliul ei. Regele înaintă încet spre 
ea. 

— Mi-ai cerut o audienţă, domnişoară? Îi spuse el cu o 
anumită răceală. Sunt gata să te ascult, vorbeşte. 

De Saint-Aignan, credincios rolului său de surd, de orb şi 
de mut, se aşezase, într-un ungher de după uşă, pe un 


scăunel fără spetează pe care întâmplarea i-l scosese parcă 
la comandă în cale. Adăpostit după tapiseria ce servea de 
draperie la uşă, cu spatele rezemat de perete, asculta astfel 
fără să fie văzut, rezumându-se la rolul câinelui de pază 
care aşteaptă şi veghează fără să-şi stânjenească întru 
nimic stăpânul. 

La Valliere, cuprinsă de spaimă văzându-l pe rege atât de 
iritat, se ridică pentru a doua oară şi, rămânând într-o 
atitudine de umilinţă, bâigui, rugătoare: 

— Sire, iertaţi-mă. 

— Dar, domnişoară, ce vrei să-ţi iert? Întrebă Ludovic al 
XIV-lea. 

— Sire, am săvârşit o mare greşeală; mai mult decât o 
mare greşeală, o mare crimă. 

— Dumneata? 

— Sire, am adus o ofensă maiestăţii voastre. 

— Pentru nimic în lume? Răspunse Ludovic al XIV-lea. 

— Sire, vă rog, nu păstraţi faţă de mine această cumplită 
asprime care arată mânia îndreptăţită a regelui. Ştiu că v- 
am adus o ofensă, sire; dar simt nevoia să vă explic cum v- 
am jignit fără să fi voit acest lucru, sire. 

— Mai întâi, domnişoară? Zise regele? În ce fel crezi că m- 
ai ofensat? Eu nu văd cum. Să fie oare printr-o glumă de 
tânără fată, glumă foarte nevinovată, de altfel? Ai făcut haz 
pe seama unui tânăr prea încrezut în sine: nimic mai firesc; 
orice altă femeie, în locul dumitale, ar fi făcut acelaşi lucru. 

— Oh, maiestatea voastră mă striveşte cu astfel de 
cuvinte! 

— Şi pentru ce, oare? 

— Fiindcă dacă gluma ar fi pornit de la mine, ea n-ar mai fi 
fost cu totul nevinovată. 

— În sfârşit, domnişoară? Reluă regele? Asta e tot ce voiai 
să-mi spui cerându-mi o audienţă? 

Şi regele dădu să facă un pas înapoi. Atunci La Valliere, cu 
glasul scurt şi întretăiat, cu ochii secaţi de văpaia lacrimilor, 
făcu la rândul ei un pas spre rege. 


— Maiestatea voastră a auzit totul? Întrebă ea. 

— Tot ce? 

— Tot ce-am spus eu sub stejarul regal? 

— Nu mi-a scăpat un singur cuvânt, domnişoară. 

— Şi maiestatea voastră, atunci când m-a auzit, a putut 
avea convingerea că am abuzat de credulitatea sa? 

— Da, credulitate, foarte bine, acesta e cuvântul. 

— Şi maiestatea voastră n-a bănuit că o biată fată ca mine 
poate fi constrânsă uneori să asculte de voinţa altcuiva? 

— Ilartă-mă, dar n-aş crede niciodată că aceea a cărei 
voinţă părea să se exprime cu atâta libertate sub stejarul 
regal s-ar putea lăsa influenţată până într-atât de voinţa 
altcuiva. 

— Oh, dar ameninţarea, sire? 

— Ameninţarea!... Cine te ameninţa? Cine îndrăznea să te 
amenințe? 

— Cei care au dreptul să o facă, sire. 

— Eu nu recunosc nimănui dreptul să amenințe în regatul 
meu. 

— Iertaţi-mă, sire, se află chiar în preajma maiestăţii 
voastre persoane destul de suspuse pentru a avea, sau 
pentru a crede că au dreptul de a pierde pe o fată fără 
viitor, fără avere şi mângâindu-se numai cu bunul ei 
renume. 

— Dar cum să o piardă? 

— Făcând-o să-şi piardă acest bun renume printr-o 
ruşinoasă izgonire. 

— Oh, domnişoară? Zise regele cu un aer de adâncă 
nemulţumire? Îmi plac mult oamenii care se dezvinovăţesc 
fără să învinovăţească pe alţii. 

— Sire! 


— Da şi îmi vine greu, mărturisesc, să văd că o justificare 
uşoară, cum ar putea să fie a dumitale, se complică în faţa 
mea printr-o țesătură de mustrări şi învinuiri. 

— Cărora nu le daţi crezare, da? Strigă La Valliere. 

Regele rămase tăcut. 

— Oh, spuneţi-mi-o-n faţă! Repetă La Valliere cu un accent 
apăsat. 

— Îmi pare rău că trebuie să ţi-o mărturisesc? Rosti regele 
înclinându-se cu răceală. 

Tânăra fată scoase o exclamaţie de îndurerare şi zise, 
lovindu-şi mâinile una de alta: 

— Aşadar, nu mă credeţi? 

Regele nu răspunse nimic. Trăsăturile domnişoarei de La 
Valliere se înăspriră deodată în faţa acestei tăceri. 

— Aşadar, presupuneţi că eu, eu? Întări ea? Am urzit acest 
ridicol, acest mârşav complot de a glumi într-un chip atât de 
neruşinat pe seama maiestăţii voastre? 

— Ei, Doamne, nu e nici ridicol, nici mârşav? Zise regele? 
Nu e nici măcar un complot: e o zeflemea mai mult sau mai 
puţin plăcută, asta-i totul. 

— Oh? Murmură tânăra fată deznădăjduită? Regele nu mă 
crede, regele nu vrea să mă creadă. 

— Prea bine, nu vreau să te cred! 

— Dumnezeule! Dumnezeule! 

— Ascultă: ce poate fi mai firesc, la urma urmei? Regele 
mă urmăreşte, mă ascultă, mă pândeşte; regele vrea poate 
să se amuze pe socoteala mea; ei bine, să ne amuzăm şi noi 
pe socoteala lui şi cum regele e un om de inimă, să ne 
legăm de inima lui. 

La Valliere îşi ascunse faţa în palme, înăbuşindu-şi un 
suspin. Regele însă continuă să vorbescă: se răzbuna fără 
milă pe biata victimă pentru tot ceea ce suferise el însuşi. 

— Să începem deci cu această poveste, că-l iubesc şi îl 
socot mai presus de toţi ceilalţi. Regele e atât de naiv şi atât 
de vanitos totodată, încât mă va crede şi atunci vom 


trâmbiţa această naivitate a regelui şi vom putea râde din 
plin. 

— Oh? Strigă La Valliere? A gândi aşa ceva, a gândi aşa 
ceva e groaznic! 

— Dar? Spuse mai departe regele? Asta nu e totul: dacă 
acest prinţ plin de vanitate va lua joaca noastră în serios, 
dacă va face imprudenţa să arate în faţa lumii ceva ce-ar 
părea a fi o bucurie, ei bine, în faţa întregii curţi, regele va 
fi umilit; şi, într-o zi, îi voi putea spune o poveste nostimă 
iubitului meu, îi voi putea aduce o parte de zestre soţului, 
prin această aventură a unui rege păcălit de o tânără fată 
răutăcioasă. 

— Sire! Strigă La Valliere zguduită, înnebunită. Nici un 
cuvânt mai mult, vă implor! Nu vedeţi oare că mă ucideţi? 
— O, glume! Murmură regele, care începea totuşi să se 

înduioşeze. 

La Valliere căzu în genunchi, dar atât de tare, încât 
genunchii îi pocniră de parchet. Apoi zise, împreunându-şi 
mâinile: 

— Sire, prefer să îndur ruşinea, nu însă să ajung la 
trădare. 

— Ce faci? 1 se adresă regele, fără să dea totuşi vreun 
semn că ar avea de gând s-o ridice. 

— Sire, când vă voi fi jertfit cinstea şi judecata mea, atunci 
veţi crede poate în loialitatea mea. Povestea care vi s-a spus 
la Doamna, de către Doamna, e un neadevăr; ceea ce-am 
spus eu sub stejarul cel mare... 

— Ei bine? 

— Numai acela e adevărul. 

— Domnişoară! Strigă regele. 

— Sire? Continuă La Valliere pradă viitorii senzaţiilor ei? 
Sire, de-ar trebui să mor de ruşine chiar în acest loc unde 
îmi sunt înfipţi genunchii, vă voi repeta până îmi va pieri 
glasul: am spus că vă iubeam... Ei bine, vă iubesc! 

— Dumneata? 


— Vă iubesc, sire, din ziua în care v-am văzut întâia oară, 
din ziua când, la Blois, unde tânjeam, privirea voastră 
regală a căzut asupra mea, luminoasă şi întăritoare; vă 
iubesc, sire! E o crimă de lezmajestate, ştiu, ca o biată fată 
ca mine să se îndrăgostească de regele ei şi să i-o spună. 
Pedepsiţi-mă pentru această îndrăzneală, dispreţuiţi-mă 
pentru această nesocotinţă, dar nu spuneţi niciodată, nu 
credeţi nici o clipă că v-am putut ofensa, că v-am putut 
trăda. Mă cobor dintr-un sânge credincios regalității, sire; 
şi îmi iubesc... Îmi iubesc regele!... Oh, simt că mor! 

Şi deodată, sleită de puteri, fără glas, cu răsuflarea stinsă, 
căzu frântă în două, asemeni acelei flori de care vorbeşte 
Virgiliu şi pe care a atins-o coasa secerătorului. 

Regele, la aceste cuvinte, la această strigătoare declaraţie, 
nu mai simţi nici ură, nici îndoială; inima lui întreagă se 
deschise la flacăra vie a acestei iubiri care vorbea într-un 
grai atât de nobil şi atât de curajos. De aceea, când auzi 
mărturia pătimaşă a acestei iubiri, se topi deodată şi-şi 
acoperi faţa cu palmele. Dar când La Valliere îi apucă 
mâinile, când fierbintea strângere a tinerei fete 
îndrăgostite îi năpădi în artere, se înfierbântă la rândul lui 
şi, apucând-o pe La Valliere de mijloc, o ridică şi o lipi de 
pieptul său. Ea însă, istovită, lăsându-şi capul să-i atârne pe 
umăr, părea că nu mai trăieşte. Atunci regele, îngrozit, îl 
strigă pe de Saint-Aignan. 

De Saint-Aignan, care dusese discreţia până la a sta 
neclintit în locul lui, prefăcându-se că-şi şterge o lacrimă, 
alergă numaidecât la chemarea regelui. Îl ajută pe Ludovic 
s-o aşeze pe fată într-un fotoliu, îi frecă mâinile, o stropi cu 
esenţă de flori, strigându-i: 

— Domnişoară, haide, domnişoară, s-a sfârşit, regele vă 
crede, regele vă iartă. Ei, na, na! Luaţi seama, l-aţi tulburat 
prea tare pe rege, domnişoară; maiestatea sa e simţitor, 
maiestatea sa are o inimă. Ah, la naiba, domnişoară, treziţi- 
vă, regele e foarte palid! 


Într-adevăr, regele pălise mult. Cât despre La Valliere însă, 
ea nici nu se mişca. 

— Domnişoară, domnişoară? Reluă de Saint-Aignan? Zău 
aşa, veniţi-vă în fire, vă rog, vă implor, e timpul! Gândiţi-vă 
la un lucru: dacă regele se va simţi rău, voi fi silit să chem 
medicul. Ah, ce întâmplare, Dumnezeule! Domnişoară, 
scumpă domnişoară, treziţi-vă, faceţi un efort, repede, 
repede! 

Era cu neputinţă de a desfăşura mai multă elocvenţă decât 
făcea de Saint-Aignan; dar altceva mai puternic şi mai 
vibrant decât această elocvenţă o trezi pe La Valliere. 
Regele îngenunchease lângă ea şi îşi depunea în palma fetei 
acele sărutări fierbinţi care sunt pentru mână ceea ce 
sărutarea buzelor este pentru chip. Ea îşi reveni în cele din 
urmă în fire, îşi deschise încet ochii obosiţi şi, cu o privire 
stinsă, murmură uşor: 

— Oh, sire, maiestatea voastră m-a iertat, aşadar? 

Regele nu răspunse... Era încă prea emoţionat. De Saint- 
Aignan crezu de cuviinţă să se îndepărteze din nou... 
Înţelesese flacăra ce ţâşnea din ochii maiestăţii sale. 

La Valliere se ridică. 

— Şi acum, sire? Spuse ea cu mult curaj? Acum când m-am 
dezvinovăţit, aşa sper cel puţin, în faţa maiestăţii voastre, 
îngăduiţi-mi să mă retrag într-o mănăstire. Acolo îl voi 
binecuvânta pe regele meu toată viaţa, acolo voi muri 
iubindu-l pe Dumnezeu, care mi-a dat pe lumea asta o zi de 
fericire. 

— Nu, nu? Răspunse regele? Nu, dimpotrivă, vei sta şi vei 
trăi aici, binecuvântându-l pe Dumnezeu şi iubindu-l pe 
Ludovic, care îţi va da o viaţă de fericire, pe Ludovic care te 
iubeşte, pe Ludovic care ţi-o jură! 

— Oh, sire! Sire...! 

Şi cum La Valliere se îndoia încă, sărutările regelui 
deveniră atât de aprinse, că de Saint-Aignan crezu de 
datoria lui să treacă de partea cealaltă a tapiseriei. Dar 


aceste sărutări, pe care ea nu avu puterea să le respingă de 
la început, prinseră s-o ardă pe tânăra fată. 

— Oh, sire? Strigă ea atunci? Nu mă faceţi să mă căiesc de 
a fi fost atât de loială, căci ar însemna să înţeleg că 
maiestatea voastră mă dispreţuieşte încă. 

— Domnişoară? Spuse deodată regele, retrăgându-se plin 
de respect? Nu iubesc şi nu onorez pe nimeni pe lume mai 
mult ca pe dumneata şi nimeni de aici încolo nu va avea în 
inima mea mai multă preţuire decât dumneata, o jur în faţa 
lui Dumnezeu; de aceea, îţi cer iertare pentru pornirea mea 
nestăvilită, domnişoară, ea venea dintr-o iubire prea mare: 
dar pot să-ţi dovedesc că te voi iubi şi mai mult, 
respectându-te atât cât vei voi şi vei dori. Apoi, înclinându- 
se în faţa ei şi luându-i mâna, rosti: Domnişoară, vrei să-mi 
faci cinstea de a primi sărutarea pe care o depun acum pe 
mâna dumitale? 

Şi buzele regelui atinseră uşor, cu foarte mult respect, 
mâna tremurătoare a tinerei fete. 

— De azi încolo? Adăugă Ludovic ridicându-se şi învăluind- 
o pe La Valliere cu privirea? De azi încolo eşti sub 
oblăduirea mea. Nu vorbi nimănui de răul pe care ţi l-am 
făcut, iartă-le altora răul pe care ţi l-au putut face. Pe viitor, 
vei fi atât de mult deasupra celorlalţi, încât, departe de a-ţi 
mai inspira teamă, ei nu-ţi vor mai stârni decât milă. 

Şi salută cu religiozitate, ca la ieşirea dintr-un templu. Pe 
urmă îl chemă pe de Saint-Aignan, care se apropie umil. 

— Conte? Spuse el? Sper că domnişoara va binevoi să-ţi 
acorde puţină prietenie, în schimbul aceleia pe care eu i-o 
voi păstra întotdeauna. 

De Saint-Aignan îşi îndoi genunchiul în faţa domnişoarei 
de La Valliere. 

— Câtă bucurie pentru mine? Murmură el? Dacă 
domnişoara îmi va face o asemenea onoare! 

— Mă duc să-ţi trimit înapoi prietena? Zise regele. Adio, 
domnişoară, sau, mai degrabă, la revedere! Fii bună şi nu 
mă uita în rugăciunile dumitale. 


— Oh, sire? Răspunse La Valliere? Fiţi liniştit: sălăşluiţi în 
inima mea împreună cu Dumnezeu însuşi. 

Acest ultim răspuns îl îmbătă cu totul pe rege, care, foarte 
fericit, îl trase pe de Saint-Aignan pe scară în jos. 

Doamna nu prevăzuse un asemenea deznodământ: nici 
naiada, nici driada nu-i vorbiseră nimic în această privinţă. 

Capitolul III Noul general al iezuiţilor. 

În timp ce La Valliere şi regele amestecau în prima lor 
mărturisire toate necazurile trecutului, toată fericirea 
prezentului, toate speranţele viitorului, Fouquet, reîntors la 
el, adică în apartamentul ce-i fusese rezervat la castel, se 
întreţinu cu Aramis exact despre ceea ce regele dăduse 
uitării în acel moment. 

— Acum spune-mi, domnule d'Herblay? Începu Fouquet 
după ce-şi instală oaspele într-un fotoliu şi luă şi el loc 
alături? Acum spune-mi unde ne aflăm cu afacerea Belle- 
Isle şi dacă ai mai primit veşti noi în legătură cu ea. 

— Domnule intendent superior? Răspunse Aramis? Totul 
se desfăşoară după cum dorim noi: cheltuielile au fost 
acoperite, nimeni n-a aflat despre planurile noastre. 

— Dar garnizoana pe care regele voia să o trimită acolo? 

— Am primit azi-dimineaţă ştirea că a sosit în insulă de 
cincisprezece zile. 

— Şi cum a fost primită? 

— Foarte bine. 

— Iar vechea garnizoană, ce s-a întâmplat cu ea? 

— A fost readusă pe continent la Sarzeau şi a fost 
numaidecât îndreptată spre Quimper. 

— Şi noii soldaţi? 

— Sunt de partea noastră în ceasul de faţă. 

— Eşti sigur de ceea ce-mi spui, scumpe domnule de 
Vannes? 

— Sigur şi vei vedea singur, de altfel, cum s-au petrecut 
lucrurile. 

— Numai că, dintre toate garnizoanele, ştii asta, Belle-Isle 
este cea mai oropsită. 


— Ştiu asta şi am procedat în consecinţă; fără libertate de 
a se mişca, fără legături cu restul lumii, fără femei, fără 
jocuri; astfel încât? Adăugă Aramis cu unul din acele 
surâsuri pe care numai el le avea? Astăzi ţi-e mai mare mila 
să-i vezi pe bieţii băieţi cu câtă nerăbdare caută să se 
distreze şi cât de gata sunt să asculte de cel care le plăteşte 
micile lor petreceri. 

— Dar dacă ar petrece bine la Belle-Isle? 

— Dacă ar petrece pe cheltuiala regelui, l-ar iubi pe rege; 
dar dacă se plictisesc din ordinul regelui şi petrec în 
numele domnului Fouquet, îl vor iubi pe domnul Fouquet. 

— Şi l-ai prevenit pe administratorul meu astfel ca, îndată 
după sosirea lor... 

— Nu; au fost lăsaţi opt zile să se plictisească în toată 
puterea cuvântului; după opt zile însă au început să se 
plângă, spunând că cei dinaintea lor o duceau mai bine 
decât ei. Li s-a răspuns atunci că vechii ofiţeri au ştiut să-şi 
facă un prieten din domnul Fougquet şi că domnul Fouquet, 
cunoscându-i ca prieteni, s-a arătat darnic cu ei, în aşa fel 
încât niciunul să nu se plictisească pe pământurile sale. Ei 
au stat să chibzuiască. Dar numaidecât administratorul a 
adăugat că, fără să primească ordinele domnului Fouquet, 
el îl cunoştea destul de bine pe stăpânul său pentru a şti că 
orice gentilom în serviciul regelui îl interesa pe domnul 
Fouquet şi că, deşi nu-i văzuse încă pe noii veniţi, va face 
pentru ei tot atât cât făcuse şi pentru ceilalţi. 

— Minunat! Şi, în această privinţă, rezultatele au fost pe 
măsura făgăduielilor, sper! Doresc, dumneata ştii asta, să 
nu se făgăduiască în numele meu nimic ce nu s-ar putea 
îndeplini. 

— Cât despre asta, li s-au pus la dispoziţie ofiţerilor noştri 
două fregate şi caii dumitale; li s-au dat cheile de la casa 
principală; astfel că acum fac partide de vânătoare şi de 
plimbări cu doamnele care se găsesc la Belle-Isle şi cu 
acelea pe care le-au putut aduce de prin împrejurimi şi care 
nu se tem de răul de mare. 


— Şi sunt destule din acestea la Sarzeau şi la Vannes, nu-i 
aşa, sfinţia ta? 

— Oh, pe toată coasta! Răspunse netulburat Aramis. 

— Dar în ce-i priveşte pe soldaţi? 

— N-au fost nici ei daţi uitării, fireşte; soldaţii se 
mulţumesc cu vin, cu hrană din belşug şi cu o soldă cât mai 
mare. 

— Foarte bine; astfel că...? 

— Astfel că ne putem bizui pe această garnizoană, care se 
arată a fi mai credincioasă decât cealaltă. 

— Bine. 

— De aici rezultă că, dacă Dumnezeu ne va ajuta să se 
schimbe garnizoana la fiecare două luni numai, în decurs de 
trei ani toată armata Franţei va fi trecut pe acolo şi în loc să 
avem un singur regiment de partea noastră, vom avea 
cincizeci de mii de oameni. 

— Da, îmi dau seama, domnule d'Herblay? Zise Fouquet? 
Că dumneata eşti un prieten preţios, neprecupeţit; dar, în 
toate acestea? Adăugă el râzând? L-am uitat pe amicul 
nostru du Vallon: ce face el? Mărturisesc că, în răstimpul 
celor trei zile cât am stat la Saint-Mande, nu m-am gândit la 
dânsul. 

— Oh, eu, în schimb, nu l-am dat de loc uitării? Spuse 
Aramis. Porthos se află încă la Saint-Mand6, uns la toate 
încheieturile, răsfăţat cu de-ale mâncării, nelipsit de vinuri 
alese; l-am lăsat să se plimbe prin parcul cel mic, prin care 
numai dumneata singur te plimbi când eşti acolo; şi se 
plimbă toată ziua. A reînceput să umble într-adevăr; îşi 
încearcă puterile frângând trunchiurile ulmilor tineri sau 
făcând să trosnească stejarii bătrâni, aşa cum se distra 
cândva Milon din Crotona şi întrucât în parc nu se găsesc 
lei, nu mă îndoiesc că-l vom regăsi întreg şi teafăr. E un om 
straşnic acest Porthos al nostru! 

— Da; numai că, aşteptând, are să se plictisească. 

— A, niciodată! 

— O să înceapă să pună întrebări. 


— Nu vede pe nimeni. 

— Dar, în sfârşit, aşteaptă sau speră ceva? 

— L-am lăsat să creadă într-o speranţă pe care i-o vom 
îndeplini într-o bună zi şi trăieşte cu această speranţă. 

— Care anume? 

— Aceea de a fi prezentat regelui. 

— Oh, oh, în ce calitate? 

— Ca inginer la Belle-Isle. 

— Ar fi cu putinţă? 

— Dece nu. 

— Ai dreptate. Dar acum n-ar fi mai bine să se reîntoarcă 
la Belle-Isle? 

— E chiar nevoie de el acolo; m-am şi gândit să-l trimit cât 
mai repede în insulă. Porthos are multă prestanţă; e un om 
ale cărui părţi slabe le cunoaştem numai noi? Eu, 
d'Artagnan şi Athos. Nu se dă niciodată bătut şi e plin de 
demnitate; în faţa ofiţerilor, va face impresia unui paladin 
de pe vremea cruciadelor. Va îmbăta tot statul-major, fără 
ca el să se ameţească şi va fi pentru toată lumea un obiect 
de admiraţie şi de simpatie; şi apoi, dacă s-ar întâmpla să 
avem nevoie ca un ordin de-al nostru să fie îndeplinit de 
cineva, Porthos e un consemn viu, astfel încât oricine va 
trebui să treacă pe acolo pe unde va hotări el. 

— Atunci, trimite-l înapoi. 

— Acesta este şi planul meu, dar abia peste câteva zile, 
căci trebuie să-ţi spun un lucru. 

— Ce anume? 

— Mă tem de d'Artagnan. El nu e la Fontainebleau, după 
cum ai putut să bagi de seamă şi d'Artagnan nu lipseşte 
degeaba, el nu stă niciodată degeaba. De aceea, acum, că 
treburile mele sunt încheiate, voi încerca să aflu care sunt 
treburile lui d'Artagnan. 

— Treburile dumitale sunt încheiate, zici? 

— Da. 

— În acest caz, eşti un om fericit şi aş vrea să pot spune 
acelaşi lucru şi despre mine. 


— Sper că nu ai de ce să fii neliniştit, totuşi! 

— Eh! 

— Regele te primeşte foarte binevoitor. 

— E adevărat. 

— Şi Colbert te lasă în pace? 

— Aproape. 

— Dacă-i aşa? Zise Aramis cu acea înlănţuire de idei în 
care consta tăria lui? Dacă-i aşa, atunci putem să ne gândim 
la ceea ce-ţi spuneam ieri cu privire la mititică. 

— Care mititică? 

— Ai şi uitat? 

— Da. 

— Cu privire la domnişoara de La Valliere. 

— Ah, aşa e. 

— Nu te trage inima s-o cucereşti pe această fată? 

— Dintr-un singur punct de vedere nu. 

— Care? 

— Că inima mea e dăruită alteia şi apoi nu simt absolut 
nimic pentru această copilă. 

— Oh, oh! Făcu Aramis. Inima ţi-e dăruită, ai spus? 

— Da. 

— Ei, drace! Trebuie să iei seama la asta. 

— Pentru ce? 

— Pentru că ar fi groaznic să nu fii stăpân pe inimă, atunci 
când, ca în cazul dumitale, ai atâta nevoie de cap. 

— Ai dreptate. De aceea, precum vezi, la cea dintâi 
chemare a dumitale, am şi părăsit totul. Dar să ne 
întoarcem la mititică. La ce crezi oare c-ar folosi să mă ocup 
de ea? 

— lată: regele, se spune, are un capriciu pentru această 
fată; aşa se crede, cel puţin. 

— Şi dumneata, care le ştii pe toate, mai ştii şi altceva? 

— Ştiu că regele s-a schimbat repede; alaltăieri era nebun 
după Doamna; acum câteva zile, Domnul se plânsese 
reginei-mame împotriva regelui; au fost certuri conjugale, 
mustrări materne. 


— De unde ştii toate astea? 

— În sfârşit, le ştiu. 

— Şi? 

— În urma acestor certuri şi mustrări, regele nu i-a mai 
adresat nici un cuvânt şi nu i-a mai dat nici o atenţie alteţei 
sale regale. 

— După care? 

— După care şi-a îndreptat ochii spre domnişoara de La 
Valliere. La Valliere e domnişoară de onoare a Doamnei. Ştii 
ce se numeşte în dragoste un paravan? 

— Fără îndoială. 

— Ei bine, domnişoara de La Valliere e paravanul 
Doamnei. Foloseşte-te de această situaţie. N-ai nevoie de 
aşa ceva, dar, în sfârşit, amorul propriu rănit va face 
cucerirea mai uşoară: mititica va cunoaşte taina regelui şi a 
Doamnei. lar dumneata ştii ce poate face un om inteligent 
cu o asemenea taină. 

— Dar cum să ajung la ea? 

— Dumneata mă întrebi asta? Se miră Aramis. 

— De bună seamă, n-o să am timp să mă ocup de ei. 

— E o fată săracă, umilă, îi vei crea o situaţie: şi fie că îl 
subjugă pe rege ca amantă, fie că nu se apropie de el decât 
ca o confidentă, vei avea în ea o nouă adeptă. 

— Nu e rău? Zise Fouquet. Dar ce-am putea face cu privire 
la această fată? 

— Atunci când ai dorit o femeie, ce-ai făcut, domnule 
ministru? 

— l-am scris. l-am făcut declaraţii de dragoste. Am 
adăugat că sunt la dispoziţia ei şi am semnat Fouquet. 

— Şi a rezistat vreuna? 

— Una singură? Răspunse Fouquet. Dar acum patru zile a 
cedat şi ea, ca toate celelalte. 

— Vrei să-ţi dai osteneala de a-i scrie? Spuse Aramis, 
întinzându-i o pană lui Fouquet. 

Fouquet o luă. 


— Dictează? Zise el. Mi-e capul plin de atâtea alte griji, că 
n-aş fi în stare să însăilez nici două rânduri. 

— Fie? Spuse Aramis. Scrie. 

Şi îi dictă: „Domnişoară, v-am văzut şi n-o să vă miraţi 
deloc spunându-vă că v-am găsit frumoasă. Dar, din lipsă de 
o poziţie demnă, de dumneavoastră, n-o să puteţi face 
altceva decât să lânceziţi la curte. Dragostea unui bărbat 
cinstit, în cazul că aveţi o ambiţie, ar putea fi o completare a 
spiri-tului şi farmecului dumneavoastră. 

Îmi aştern dragostea la picioarele dumneavoastră; dar, 
întrucât o dragoste, fie ea oricât de umilă şi discretă, poate 
să întineze obiectul cultului ei, nu se cade ca o persoană cu 
meritele dumneavoastră să rişte a fi compromisă fără un 
rezultat în ce priveşte viitorul ei. Dacă veţi binevoi să 
răspundeţi la iubirea mea, iubirea mea vă va dovedi 
recunoştinţa sa, ajutându-vă să deveniți pentru totdeauna 
liberă şi independentă.” 

După ce scrise acestea, Fouquet îşi întoarse ochii către 
Aramis. 

— Semnează? Îi spuse episcopul. 

— E neapărată nevoie? 

— Semnătura dumitale sub aceste rânduri face un milion; 
uiţi asta, scumpul meu ministru? 

Fouquet semnă. 

— Acum, prin cine vei trimite scrisoarea? Întreba Aramis. 

— Printr-un valet de încredere. 

— Pe care te poţi bizui? 

— E omul meu de taină. 

— Foarte bine. 

— De altminteri, jucăm, în toată povestea asta, un joc care 
nu e deloc greu. 

— Cum asta? 

— Dacă ceea ce spui despre legăturile acestei fete cu 
regele şi cu Doamna e adevărat, regele îi va da tot bănetul 
pe care ea îl va dori. 

— Dar regele mai are bani de aruncat? Întrebă Aramis. 


— Doamne, aşa se pare, căci nu mai cere. 

— Oh, are să ceară din nou, fii liniştit. 

— Ceva mai mult chiar, mă aşteptam să-mi vorbească 
despre serbarea mea de la Vaux. 

— Ei bine? 

— Nu mi-a spus nimic. 

— Are să-ţi spună. 

— Oh, îl crezi pe rege prea crud, dragul meu d'Herblay! 

— Nu pe el, în persoană. 

— Regele e tânăr, deci e bun. 

— E tânăr, deci e slab sau supus pasiunilor; iar domnul 
Colbert ţine în mâinile lui necioplite slăbiciunea şi pasiunile 
sale. 

— Vezi bine, dar, că te temi de el. 

— Nu tăgăduiesc asta. 

— Atunci sunt pierdut. 

— Cum adică? 

— Nu eram tare în preajma regelui decât prin bani. 

— Da, şi? 

— Acum sunt ruinat. 

— Nu eşti ruinat. 

— Cum nu? Îmi cunoşti dumneata afacerile mai bine decât 
mine? 

— Poate că da. 

— Şi dacă totuşi îmi va cere serbarea aceea? 

— O vei da. 

— Dar cu ce bani? 

— Ţi-au lipsit vreodată? 

— Oh, dacă ai şti cu ce preţ mii-am procurat pe cei din 
urmă! 

— Cei pe care îi vei avea nu te vor costa nimic. 

— Dar cine mi-i va da? 

— Eu. 

— Îmi vei da dumneata şase milioane? 

— Da. 

— Dumneata, şase milioane? 


— Zece, dacă va fi nevoie. 

— Într-adevăr, scumpul meu d'Herblay? Exclamă Fouquet? 
Încrederea dumitale mă îngrozeşte mai mult decât însăşi 
mânia regelui. 

— Ei, lasă! 

— Dar cine eşti dumneata? 

— Mă cunoşti, mi se pare. 

— Să zicem că mă înşel; spune-mi, atunci, ce gânduri ai? 

— Vreau pe tronul Franţei un rege care să-i fie devotat 
domnului Fouquet şi vreau ca domnul Fouquet să-mi fie 
devotat mie. 

— Oh? Strigă Fouguet strângându-i mâna? Dacă e vorba 
să fiu al dumitale, află că sunt întru totul; dar, cre-de-mă, 
dragul meu d'Herblay, îţi faci iluzii! 

— În ce privinţă? 

— Niciodată regele nu-mi va fi devotat mie. 

— Nu ţi-am spus că regele îţi va fi devotat, aşa mi se pare. 

— Ba da, dimpotrivă, aşa ai spus. 

— Nu ţi-am spus regele. Am spus un rege. 

— Nu e acelaşi lucru? 

— Din contră, e cu totul altceva. 

— Nu mai înţeleg nimic. 

— Ai să înţelegi. Presupune că acest rege va fi altcineva 
decât Ludovic al XIV-lea. 

— Altcineva? 

— Da, care va primi totul de la dumneata. 

— Cu neputinţă. 

— Chiar şi tronul său. 

— Oh, eşti nebun! Nu există alt om în afară de regele 
Ludovic al XIV-lea care ar putea sta pe tronul Franţei, nu 
văd pe altcineva pentru asta, pe nimeni altul. 

— Eu, unul, văd totuşi pe cineva. 

— Doar dacă nu cumva e vorba de Domnul? Zise Fouquet 
privindu-l cu nelinişte pe Aramis... Însă Domnul... 

— Nu e vorba de Domnul. 


— Dar cum crezi că un prinţ care nu e de sânge, cum vrei 
ca un prinţ fără nici un drept... 

— Regele meu, sau, mai degrabă, regele dumitale, va fi tot 
ce trebuie să fie, n-avea nici o grijă. 

— la seama, ia seama, domnule d'Herblay, mă faci să mă 
cutremur, mă faci să-mi vie ameţeala. 

Aramis zâmbi. 

— O ameţeală şi un cutremur care te costă prea puţin? 
Răspunse el. 

— Oh, încă o dată, mă înspăimânţi. 

Aramis zâmbi din nou. 

— Râzi? Întrebă Fouquet. 

— În ziua hărăzită, vei râde şi dumneata ca mine; acum 
însă, trebuie să fiu singurul care râde. 

— Oh, explică-te! 

— În ziua hărăzită, am să mă explic, nu te îngriji de asta. 
Nici dumneata nu eşti sfântul Petru, după cum nici eu nu 
sunt Christos, totuşi îţi voi spune: „Om cu atât de puţină 
credinţă, de ce te îndoieşti?” 

— Ei, Doamne, mă îndoiesc... Mă îndoiesc fiindcă nu văd. 
— Atunci înseamnă că eşti orb şi nu te voi mai privi ca pe 
sfântul Petru, ci ca pe sfântul Pavel şi îţi voi spune: „Va veni 

o zi când ochii ţi se vor deschide”. 

— Oh? Făcu Fouquet? Cât aş vrea să cred! 

— Păcat însă că nu crezi! Dumneata, pe care te-am ajutat 
de zece ori să treci prăpastia în care singur căzuseşi, nu 
crezi, dumneata care de la procuror general te-ai înălţat la 
rangul de intendent al statului, de la rangul de intendent la 
rangul de cel dintâi ministru şi care de la rangul de cel 
dintâi ministru vei trece la acela de conducător al 
palatului... Dar nu? Rosti el cu veşnicul lui surâs. Nu, nu, 
dumneata nu poţi să vezi şi, ca atare, nu poţi să crezi aşa 
ceva. 

Şi Aramis se ridică pentru a se retrage. 

— Un ultim cuvânt? Zise Fouquet. Niciodată nu mi-ai 
vorbit astfel, niciodată nu te-ai arătat atât de încrezător, 


sau, mai bine zis, atât de îndrăzneţ. 

— Pentru că, spre a vorbi cu glas tare, trebuie să fii stăpân 
pe ceea ce spui. 

— Şi dumneata eşti? 

— Fireşte. 

— De când asta? 

— De ieri. 

— Oh, domnule d'Herblay, ia seama, împingi siguranţa 
până la cutezanţă! 

— Fiindcă atunci când eşti puternic, poţi fi cutezător. 

— Dumneata eşti puternic? 

— "Ţi-am oferit zece milioane, ţi le ofer încă. 

Fouquet se ridică, foarte tulburat la rândul lui. 

— la să vedem? Zise el? Ia să vedem: ai vorbit de 
răsturnarea regilor, de înlocuirea lor cu alţi regi. Să mă 
ierte Dumnezeu, dar, dacă nu sunt nebun, asta ai spus 
adineauri. 

— Nu eşti câtuşi de puţin nebun, iar eu, într-adevăr, asta 
am spus adineauri. 

— Şi pentru ce-ai spus-o oare? 

— Pentru că poţi vorbi astfel despre tronuri răsturnate şi 
despre regi înălţaţi, când te simţi mai presus de regii şi de 
tronurile... De pe lumea asta. 

— Atunci eşti atotputernic? Strigă Fouquet. 

— 'Ţi-am spus-o şi ţi-o repet? Răspunse Aramis cu ochiul 
scăpărător şi cu buza tremurândă. 

Fouquet se prăbuşi într-un fotoliu şi îşi lăsă capul să-i cadă 
în palme. Aramis îl privi o clipă, aşa cum ar fi făcut 
arhanghelul destinelor omeneşti în faţa unui simplu 
muritor. 

— Cu bine? Îi spuse el? Culcă-te liniştit şi trimite 
scrisoarea făcută pentru La Valliere. Mâine ne vom vedea 
din nou, nu-i aşa? 

— Da, mâine? Murmură Fouquet clătinând din cap ca un 
om care îşi revine în fine? Dar unde ne vom revedea? 

— La plimbarea regelui, dacă vrei. 


— Foarte bine. 

Şi se despărţiră. 

Capitolul IV Furtuna. 

A doua zi, vremea se arătă mohorâtă şi ceţoasă şi cum 
toată lumea ştia că era fixată o plimbare în programul 
regal, fiecare, când se sculă, îşi aruncă mai întâi ochii spre 
cer. 

Pe vârfurile arborilor plutea o negură deasă şi fierbinte, ce 
abia avusese puterea să se ridice la treizeci de picioare 
deasupra pământului sub razele unui soare ce nu se zărea 
decât prin vălul greu şi întunecat al unui nor. 

În dimineaţa aceea nu căzuse rouă. Iarba era uscată, 
florile erau ofilite. Păsările cântau cu mai puţină voioşie ca 
de obicei în frunzişul nemişcat, ce părea amorţit. Murmurul 
ciudat, nedesluşit, plin de viaţă, ce părea că se naşte şi 
trăieşte prin soare, acea răsuflare a naturii care vorbeşte 
necontenit în mijlocul tuturor celorlalte freamăte nu se 
simţea nicăieri, liniştea nu fusese niciodată atât de mare. 

Această tristeţe a cerului lovi ochii regelui în clipa când se 
sculă şi se duse la fereastră. Dar cum toate ordinele pentru 
plimbare fuseseră date, cum toate pregătirile fuseseră 
făcute, cum, amănunt şi mai hotărâtor, Ludovic îşi legase de 
această plimbare toate făgăduielile luate faţă de imaginaţia 
lui, şi, putem chiar spune, faţă de imboldurile inimii lui, 
regele decise, fără să stea în cumpănă, că starea timpului 
nu putea sa înrâurească plimbarea plănuită şi că, oricum ar 
fi vremea, plimbarea trebuia să aibă loc. 

De altfel, sunt în anumite domnii pământeşti, favorizate de 
cer, ceasuri când s-ar crede că voinţa unui rege de pe 
pământ poate să abată din drum voinţa divină. Augustus îl 
avea pe Virgiliu care să-i spună: Nocte placet ţoţă redeunt 
spectacula mane. („Noaptea hotărăşte ca jocurile publice să 
se reia în întregime dimineaţa”) Ludovic al XIV-lea îl avea 
pe Boileau, care trebuia să-i spună cu totul altceva şi pe 
Dumnezeu, care trebuia să se arate aproape tot atât de 


binevoitor pentru el, aşa cum lupiter fusese pentru 
Augustus. 

Ludovic ascultă liturghia de dimineaţă ca de obicei, însă, 
trebuie să o mărturisim, cu gândurile puţin întoarse de la 
Creator, fiindcă în mintea lui stăruia amintirea creaturii. În 
timpul slujbei, el se îndeletnici să numere şi asta nu numai o 
dată, minutele, apoi secundele ce-l despărţeau de fericitul 
moment când va începe plimbarea, adică de momentul când 
Doamna va porni la drum împreună cu domnişoarele sale 
de onoare. 

Altminteri, e de la sine înţeles că nimeni la castel nu aflase 
de întrevederea ce avusese loc în ajun între La Valliere şi 
rege. Poate că Montalais, cu flecăreala ei cunoscută, ar fi 
putut să dezvăluie ceva; dar Montalais, în această 
împrejurare, era ţinută în frâu de Malicorne, care-i ferecase 
gura cu lacătul interesului comun. Cât despre Ludovic al 
XIV-lea, el era atât de fericit, încât îi iertase, sau aproape îi 
iertase Doamnei mica ei răutate din ajun. Într-adevăr, acum 
putea mai curând să se laude, decât să se plângă de 
aceasta. Fără gluma răutăcioasă a Doamnei, el n-ar fi primit 
scrisoarea trimisă de La Valliere; fără această scrisoare, n- 
ar fi avut loc întrevederea şi fără această întrevedere, ar fi 
rămas pradă nehotărârii. Stăruia deci prea multă fericire în 
inima lui pentru ca să mai încapă acolo vreo pizmă 
împotriva cuiva, cel puţin în acel moment. Ca atare, în loc 
să-şi încrunte sprânceana zărind-o pe cumnata lui, Ludovic 
îşi făgădui să-i arate şi mai mult prietenie şi să-i facă o 
primire mai graţioasă ca de obicei. Dar asta numai cu o 
condiţie şi condiţia era ca dânsa să apară cât mai devreme. 

Iată lucrurile la care se gândea Ludovic în timpul liturghiei 
şi care, trebuie să o spunem, îl făceau să uite, în decursul 
serviciului divin, pe acela de care ar fi trebuit să ţină mai 
ales seamă în calitatea lui de rege preacreştin şi de fiu mai 
mare al Bisericii. Noroc că Dumnezeu e îngăduitor cu 
rătăcirile tinereşti; tot ce e dragoste, chiar dragoste 
vinovată, găseşte atât de uşor iertare în părinteasca lui 


înţelegere, încât, ieşind de la slujbă, Ludovic, ridicându-şi 
ochii spre cer, putu să vadă, printre spărturile unui nor, un 
colţ al covorului de azur pe care calcă picioarele atotstă- 
pânitorului. 

Se întoarse la castel şi cum plimbarea fusese hotărâtă abia 
pe la amiază, iar acum nu erau decât ceasurile zece, se 
apucă să lucreze cu râvnă, împreună cu Colbert şi Lyonne. 
Dar cum, în timp ce lucra, Ludovic trecea mereu de la masă 
la fereastră, iar această fereastră se afla în partea dinspre 
pavilionul Doamnei, el putu să-l vadă în curte pe domnul 
Fougquet, căruia curtenii, în virtutea favoarei de care se 
bucurase în ajun, îi arătau mai multă atenţie ca oricând; 
Fouquet venea, cu un aer cât se poate de bine dispus şi 
fericit, să-i facă, la rândul lui, curte regelui. 

Instinctiv, zărindu-l pe Fouquet, regele se întoarse către 
Colbert. Colbert era numai surâs şi părea el însuşi plin de 
mulţumire şi de voioşie. Fericirea aceasta îl stăpânea din 
clipa când unul din secretarii lui intrase şi-i adusese un 
portofel pe care, fără să-l deschidă, vistiernicul îl vârâse în 
ma-rele buzunar al pantalonilor săi. Dar, cum în bucuria lui 
Colbert era totdeauna ceva necurat, Ludovic preferă, între 
cele două surâsuri, pe acela al lui Fouquet. Îi făcu semn 
intendentului superior să urce, apoi, întorcându-se către 
Lyonne şi Colbert, le spuse: 

— Încheiaţi acest lucru şi lăsaţi-l pe biroul meu; îl voi 
cerceta când voi fi cu mintea mai limpede. 

Şi ieşi. 

La semnul regelui, Fouguet se grăbi să urce. Cât despre 
Aramis, care-l însoțea pe intendentul superior, aceste se 
amestecă în grupul curtenilor de rând şi se pierdu în 
mijlocul lor, fără ca regele să-l fi observat măcar. 

Regele şi Fougquet se întâlniră la capătul scării. 

— Sire? Zise Fouquet văzând binevoitoarea primire pe 
care i-o pregătea Ludovic? Sire, de câteva zile, maiestatea 
voastră mă umple de bucurie. Nu mai e un rege tânăr, ciun 


zeu tânăr cel care domneşte în Franţa, zeul plăcerii, al 
fericirii şi al dragostei. 

Regele roşi. Oricât de măgulitor, complimentul era puţin 
cam direct. 

Ludovic îl conduse pe Fouquet într-un mic salon ce 
despărţea cabinetul lui de lucru de camera de dormit. 

— Ştii pentru ce te-am chemat? Spuse regele aşezându-se 
pe marginea ferestrei, în aşa fel ca să nu piardă nimic din 
ceea ce s-ar fi petrecut pe terasa unde dădea cea de a doua 
intrare a pavilionului Doamnei. 

— Nu, sire... Dar, după zâmbetul grațios al maiestăţii 
voastre, pentru ceva plăcut, sunt încredinţat de asta. 

— Ah, presupui? 

— Nu, sire, privesc şi înţeleg. 

— Atunci, te înşeli. 

— Eu, sire? 

— Căci te-am chemat, dimpotrivă, ca să-ţi fac o mustrare. 

— Mie, sire? 

— Da şi dintre cele mai serioase. 

— Într-adevăr, maiestatea voastră mă înspăimântă... Şi cu 
toate astea aştept, plin de încredere, judecata şi bunătatea 
voastră. 

— Ce-am auzit, domnule Fouquet, că pregăteşti o mare 
serbare la Vaux? 

Fouquet zâmbi cum face bolnavul la primul fior al unei boli 
uitate, dar care revine. 

— Şi pe mine nu vrei să mă inviţi? Continuă regele. 

— Sire? Răspunse Fouquet? Nu mă gândeam la această 
serbare şi abia ieri seară unul din prietenii mei (Fougquet 
apăsă pe acest cuvânt) a binevoit să-mi dea ideea. 

— Dar ieri seară ne-am văzut şi nu mi-ai spus nimic despre 
asta, domnule Fouquet. 

— Sire, cum puteam să sper că maiestatea voastră va 
cobori în asemenea măsură din înaltele sfere în care 
trăieşte, încât să-mi cinstească locuinţa cu prezenţa sa 
regală? 


— lartă-mă, domnule Fouquet, dar nu-mi vorbiseşi nimic 
despre serbarea dumitale. 

— Nu i-am vorbit regelui despre această serbare, repet, 
fiindcă, mai întâi, nimic nu fusese încă hotărât în legătură 
cu ea, şi, în al doilea rând, fiindcă mă temeam de un refuz. 

— Dar ce te făcea să-ţi fie teamă de un refuz, domnule 
Fougquet? Bagă de seamă, vreau să merg cu dumneata până 
la capăt. 

— Sire, marea dorinţă pe care o aveam de a şti că regele 
va primi invitaţia mea. 

— Ei bine, domnule Fouquet, nimic mai uşor, pe cât văd, 
decât să ne înţelegem. Dumneata doreşti să mă inviţi la 
serbare, eu doresc să vin; invită-mă şi voi veni. 

— Cum! Maiestatea voastră va binevoi să primească? 
Murmură intendentul superior. 

— Într-adevăr, domnule? Zise regele râzând? Cred că am 
să fac mai mult decât să primesc: cred că am să mă invit 
singur. 

— Maiestatea voastră mă copleşeşte cu atâta cinste şi cu 
atâta bucurie! Strigă Fouguet. Mă văd silit să repet ceea ce 
domnul de La Vieuville îi spunea bunicului vostru Henric al 
IV-lea: Domine, non sum dignus. („Stăpâne, nu sunt 
vrednic”) 

— Răspunsul meu la aceasta, domnule Fouquet, e că, dacă 
vei da o serbare, invitat sau nu, voi veni la serbarea 
dumitale. 

— Oh, mulţumesc, mulţumesc, regele meu! Rosti Fouquet 
înălţând capul sub această favoare, care, în gândul lui, 
însemna ruina sa. Dar cum a fost prevenită maiestatea 
voastră? 

— Prin zvon public, domnule Fouquet, care spune cele mai 
bune lucruri despre dumneata şi adevărate minuni despre 
casa domniei tale. Nu vei fi mândru, domnule Fouquet, că 
regele va fi gelos pe dumneata? 

— Asta mă va face cel mai fericit om de pe pământ, sire, 
deoarece în ziua când regele va fi gelos pe reşedinţa mea 


de la Vaux, înseamnă că voi avea ceva demn de a-i oferi 
regelui meu. 

— Ei bine, domnule Fouquet, pregăteşte-ţi serbarea şi 
deschide larg uşile casei domniei tale. 

— lar maiestatea voastră, sire, hotărâți ziua. 

— De astăzi într-o lună. 

— Sire, maiestatea voastră nu mai doreşte nimic altceva? 

— Nimic, domnule intendent superior, decât ca, de aici 
încolo, să te am lângă mine cât mai des cu putinţă. 

— Sire, am cinstea de a mă număra printre cei care vor 
însoţi pe maiestatea voastră la plimbare. 

— Foarte bine; tocmai ies, într-adevăr, domnule Fouquet, 
căci iată doamnele care vin la întâlnire. 

Şi, rostind aceste cuvinte, regele se retrase de la fereastră 
nu numai cu nerăbdarea unui tânăr, ci cu a unui tânăr 
îndrăgostit, pentru a lua mănuşile şi bastonul pe care i le 
întindea valetul său de cameră. 

Afară se auzeau tropotele cailor şi uruitul roţilor prin 
nisipul din curte. Regele cobori scările. În clipa când apăru 
pe peron, fiecare se opri în loc. Regele păşi drept către 
regina cea tânără. Cât despre regina-mamă, din ce în ce 
mai suferindă din pricina bolii ce-o atinsese, ea nu mai voise 
să iasă. Maria-lereza se urcă în trăsură împreună cu 
Doamna şi-l întrebă pe rege în ce parte doreşte să fie făcută 
plimbarea. Regele, care o zări în clipa aceea pe La Valliere, 
palidă încă în urma celor petrecute în ajun, urcându-se într- 
o caleaşcă împreună cu trei dintre prietenele ei, îi răspunse 
reginei că n-avea nici un fel de preferinţă şi că se va simţi 
bine oriunde se va afla dânsa. Regina porunci atunci să li se 
spună călăreţilor să se îndrepte spre Apremont. Călăreţii 
porniră înainte. 

Regele se urcă în şa. Câteva minute, el urmă trăsura 
reginei şi a Doamnei, călărind pe lângă portieră. 

Timpul se mai limpezise puţin; totuşi, un fel de văl de 
pulbere, asemenea unei pânze murdare, se întindea pe 
toată suprafaţa cerului; soarele făcea să strălucească în 


bătaia razelor sale pulberea argintie ce plutea în văzduhul 
îmbâcsit. Căldura devenise înăbuşitoare. Dar cum regele nu 
părea să ia în seamă starea cerului, nimeni nu se mai 
nelinişti de asta şi plimbarea, conform ordinului pe care-l 
dăduse regina, se îndreptă spre Apremont. 

Convoiul curtenilor era zgomotos şi vesel: se vedea că 
fiecare căuta să uite şi să-i facă şi pe ceilalţi să uite 
convorbirile înveninate din ajun. Doamna, mai ales, era 
încântătoare. 

Într-adevăr, Doamna, văzându-l pe rege lângă portiera 
trăsurii şi cum nu presupunea că el putea să fie acolo 
pentru regină, era însufleţită de speranţa că monarhul se 
întorsese la dânsa. Dar, după aproape un sfert de leghe de 
drum, regele, adresându-le un surâs grațios, le salută şi îşi 
struni calul, lăsând să treacă prin faţa lui trăsura reginei, 
apoi aceea a primelor doamne de onoare, apoi pe toate 
celelalte la rând, care, văzându-l că se opreşte, voiră să se 
oprească şi ele. Însă regele le făcu semn cu mâna să-şi 
urmeze calea mai departe. Când trecu trăsura în care se 
afla La Valliere, regele se apropie de ea. Le salută pe cele 
dinăuntru şi tocmai se pregătea să pornească pe lângă 
trăsura domnişoarelor de onoare, aşa cum mersese pe 
lângă aceea a Doamnei, când, deodată, şirul trăsurilor se 
opri în drum. 

Fără îndoială, regina, neliniştită că regele rămăsese în 
urmă, dăduse ordin să se întrerupă mersul. Ne amintim că 
ei i se lăsase libertatea de a conduce plimbarea. Regele o 
întrebă care îi era dorinţa pentru care oprise brusc 
trăsurile. 

— Vreau să mergem pe jos? Răspunse regina. 

De bună seamă, ca spera că regele, care urma călare 
trăsura domnişoarelor de onoare, nu va îndrăzni să le 
urmeze pe acestea pe jos. 

Ajunseseră în mijlocul pădurii. Plimbarea, într-adevăr, se 
anunţa frumoasă, frumoasă mai ales pentru visători şi 
pentru îndrăgostiţi. Trei minunate alei lungi, umbrite şi 


neumblate, porneau din mica răspântie unde făcuseră 
popas. Alei îmbrăcate în verdeață, dantelate de frunzişuri, 
sfârşindu-se fiecare prin câte o palmă de cer ce se 
întrezărea pe sub bolțile de crengi? Iată cum arăta locul. 

La capătul acestor alei treceau într-o parte şi în alta, dând 
semne vădite de îngrijorare, căprioarele speriate, care, 
după ce se opreau o clipă în mijlocul cărării şi ridicau capul 
în sus, o zbugheau ca nişte săgeți, afundându-se, dintr-o 
săritură, în ascunzişul pădurii, unde se făceau nevăzute, în 
timp ce, din când în când, câte un iepure filosof, aşezându- 
se pe coadă, îşi scărpina botul cu labele dinainte şi 
adulmeca aerul pentru a-şi da seama dacă toţi aceşti 
oameni care se apropiau şi care veneau să-i tulbure astfel 
meditaţiile, ospeţele şi iubirile nu erau urmaţi de vreun 
câine cu labele strâmbe sau nu aveau vreo puşcă ascunsă la 
subsuoară. 

Întreaga societate, de altminteri, coborâse din trăsură, de 
îndată ce o văzuse pe regină coborând. Maria-Tereza apucă 
braţul uneia dintre doamnele ei de onoare şi, după ce 
aruncă o privire piezişă regelui, care nu părea să bage 
câtuşi de puţin de seamă că era ţinta atenţiei reginei, se 
adânci în pădure pe cea dintâi cărare ce-i ieşi înainte. 

Doi însoțitori mergeau înaintea regelui, curăţând cu 
bastoanele cărarea de crengi uscate şi înlăturând mărăcinii 
ce puteau să încurce drumul. 

Coborând din trăsură, Doamna se pomeni lângă ea cu 
domnul de Guiche, care se înclină în faţa ei, gata să-i stea la 
dispoziţie. 

Domnul, încântat de baia făcută cu două zile în urmă, 
declarase că optează pentru râu şi, îngăduindu-i lui de 
Guiche să plece, rămăsese la castel împreună cu Manicamp 
şi cavalerul de Lorraine. Nu mai simţea nici urmă de 
gelozie. În zadar fu deci căutat printre cei din cortegiu; dar, 
cum Domnul era un prinţ cu apucături ciudate, care de 
obicei nu prea ţinea seama de plăcerea generală, lipsa lui fu 
mai curând un prilej de mulţumire, decât de regret. 


Fiecare urmă exemplul dat de regină şi de Doamna, 
pornind încotro îi era pe plac, la întâmplare şi la noroc. 

Regele, am spus, rămăsese lângă La Valliere şi, 
descălecând chiar în clipa când se deschidea uşa de la 
trăsură, îi oferi braţul. Nuniaidecât, Montalais şi Tonnay- 
Charente se îndepărtară, prima din calcul, a doua din 
discreţie. Atât doar ca între ele exista această deosebire: pe 
când una se îndepărta din dorinţa de a-i fi pe plac regelui, 
cealaltă o făcea spre a-i displace. 

În timpul ultimei jumătăţi de ceas, vremea însăşi se 
zbârlise: vălul acela de ceaţă, ca împins de un vânt cald, se 
retrăsese spre apus; apoi, îmbrâncit de un curent potrivnic, 
rătăcea greoi, domol, prin văzduh. Se simţea că se apropie 
furtuna; dar cum regele nu o vedea, nimeni nu se credea 
îndreptăţit s-o vadă. 

Plimbarea fu, deci, continuată; câteva spirite neliniştite îşi 
ridicau din când în când ochii spre cer. Altele, mai fricoase, 
se plimbau fără să se depărteze de trăsuri, unde se 
gândeau să găsească un adăpost în caz de ploaie. Dar cea 
mai mare parte a cortegiului, văzându-l pe rege intrând 
fără teamă în pădure cu La Valliere, cea mai mare parte a 
cortegiului, spunem, îl urmă pe rege. Ceea ce regele 
văzând, o luă de mână pe La Valliere şi se furişă cu ea pe o 
cărare lăturalnică, unde, de astă dată, nimeni nu îndrăzni 
să-l mai urmeze. 

Capitolul V Ploaia. 

În acest timp, chiar în partea spre care se îndreptaseră, 
singuri, regele şi La Valliere, doi bărbaţi înaintau în sus, 
mergând pe sub copaci, în loc să ţină mijlocul cărării, fiind 
foarte îngrijoraţi de felul cum arăta cerul. Aveau capetele 
plecate, ca nişte oameni ce se gândesc la probleme mari. 
Nu-i văzuseră nici pe de Guiche, nici pe Doamna, nici pe 
rege, nici pe La Valliere. Deodată, ceva spintecă văzduhul, 
ca o ţâşnire de foc, urmată de un bubuit surd şi îndepărtat. 

— Ah? Zise unul dintre cei doi bărbaţi ridicând capul? Vine 
furtuna. Ne întoarcem la trăsuri, scumpul meu d'Herblay? 


Aramis se uită în sus, cercetând atmosfera. 

— 0? Făcu el? Nu e cazul să ne grăbim! Apoi reluă 
convorbirea pe care, fără îndoială, o întrerupsese: Spuneai, 
deci, că scrisoarea pe care am întocmit-o aseară trebuie să 
fi ajuns până în ceasul de faţă la destinaţie. 

— Sunt mai mult ca sigur că da. 

— Prin cine ai trimis-o? 

— Prin omul meu de taină, aşa cum am avut onoarea să-ţi 
spun. 

— "Ţi-a adus răspunsul? 

— Nu l-am mai văzut; pesemne că fata se afla în 
apartamentul Doamnei, sau poate se îmbrăca în camera ei 
şi va fi spus să aştepte. A venit apoi ora plecării şi am pornit 
încoace. Aşa că nu ştiu ce s-a petrecut acolo. 

— L-ai văzut pe rege înainte de plecare? 

— Da. 

— Cum l-ai găsit? 

— Foarte cumsecade sau ticălos, după cum va fi fost sincer 
sau ascuns. 

— Şi serbarea? 

— Va avea loc peste o lună. 

— S-a invitat singur? 

— Cu o stăruinţă în care am recunoscut amestecul lui 
Colbert. 

— Foarte bine. 

— Noaptea nu ţi-a spulberat iluziile? 

— Ce iluzii? 

— În legătură cu sprijinul pe care poţi să mi-l dai în 
această împrejurare. 

— Nu, am stat şi am scris toată noaptea, astfel încât toate 
ordinele au fost date. 

— Serbarea va costa câteva milioane, să nu te amăgeşti cu 
gândul. 

— Eu îţi voi da şase... Pregăteşte şi dumneata încă două 
sau trei, ca să fie. 

— Eşti un om miraculos, dragul meu d'Herblay! 


Aramis surâse. 

— Dar? Întrebă Fouquet cu un rest de îngrijorare? De 
vreme ce vânturi astfel milioanele, de ce, acum câteva zile, 
nu i-ai dat din buzunarul dumitale cele cincizeci de mii de 
livre lui Baisemeaux? 

— Pentru că, acum câteva zile, eram la fel de sărac ca Iov. 

— Şi astăzi? 

— Astăzi sunt mai bogat decât regele. 

— Prea bine? Zise Fouquet? Mă pricep la oameni. Ştiu că 
n-ai fi în stare să-ţi calci cuvântul; şi nu vreau să-ţi pătrund 
taina: aşa că, să nu mai vorbim despre asta. 

În acel moment se auzi un bubuit înfundat, care izbucni 
deodată într-un tunet ce cutremură văzduhul. 

— Oh, oh? Făcu Fouguet? Ţi-am spus eu! 

— Haide? Zise Aramis? Repede la trăsuri. 

— Nu vom mai avea timp? Răspunse Fouquet? lată ploaia. 

Într-adevăr, ca şi cum cerul s-ar fi deschis, o răpăială cu 
picuri mari începu să răsune numaidecât pe bolta de frunziş 
a pădurii. 

— Oh? Zise Aramis? Mai avem încă timp să ajungem, la 
trăsuri înainte ca apa să pătrundă prin frunziş. 

— Ar fi poate mai bine? Zise Fouquet? Să ne adăpostim în 
vreo grotă. 

— Da, însă unde să găsim grota? Întrebă Aramis. 

— Ştiu eu una, la zece paşi de aici? Răspunse Fouguet cu 
un zâmbet. Apoi, după ce privi în jur, adăugă: Da, e acolo. 

— Ce fericit eşti că ai o memorie aşa de bună! Zise Aramis, 
zâmbind la rândul lui. Dar nu ţi-e teamă că, văzând că nu ne 
mai întoarcem, vizitiul dumitale are să-şi închipuie că am 
apucat alt drum şi are să plece o dată cu celelalte trăsuri 
ale curţii? 

— Oh? Răspunse Fouquet? Nu e nici o primejdie: când îmi 
las vizitiul şi trăsura undeva, numai un ordin precis al 
regelui ar putea să-i urnească din loc şi poate nici atunci. 
De altminteri, mi se pare că nu suntem singurii care am 
ajuns atât de departe: aud paşi şi un murmur de glasuri. 


Şi, spunând acestea, Fouquet se întoarse, desfăcând cu 
bastonul un pâlc de ramuri ce-i închideau calea. Privirea lui 
Aramis pătrunse o dată cu a lui prin deschizătură. 

— O femeie! Exclamă Aramis. 

— Un bărbat! Rosti Fouquet. 

— La Valliere! 

— Regele! 

— Oh, oh? Făcu Aramis? Nu cumva regele cunoaşte şi el 
peştera dumitale? Nu m-aş mira câtuşi de puţin; mi se pare 
că e în strânse legături cu nimfele de la Fontainebleau. 

— Nu-i nimic? Zise Fouquet? Să mergem totuşi acolo. Dacă 
n-o cunoaşte, vom vedea ce are să facă; dacă o cunoaşte, 
cum ea are două guri, în timp ce elva intra pe una, noi vom 
ieşi pe cealaltă. 

— E departe? Întrebă Aramis. lată că a început să ne ude 
ploaia. 

— Am şi ajuns. 

Fouquet dădu la o parte câteva ramuri şi în faţa lor apăru 
o scobitură în stâncă, acoperită în întregime de curpeni, de 
bălării şi de un strat gros de muşchi. Fouquet arătă calea. 
Aramis îl urmă. 

În clipa când să intre în grotă, Aramis întoarse capul. 

— Oh, oh? Zise el? Iată-i că pătrund în pădure, iată-i că vin 
încoace. 

— Ei bine, să le cedam locul? Rosti Fouquet zâmbind şi 
trăgându-l pe Aramis de poala mantiei. Nu cred, totuşi, ca 
regele să cunoască peştera mea. 

— Într-adevăr? Răspunse Aramis? Caută un adăpost, însă 
un copac cu frunzişul mai des, asta-i tot. 

Aramis nu se înşela: ragele privea în sus, nu în jurul lui. O 
ţinea pe La Valliere de braţ, cu mâna lui pe mâna ei. 

La Valliere începea să alunece prin iarba udă. Ludovic 
privi cu mai multă atenţie de jur împrejur şi, zărind un 
stejar uriaş, cu ramuri stufoase, o trase pe La Valliere sub 
coroana lui. Biata fată privea cu nelinişte în jurul ei; părea 
că se teme şi totodată că doreşte să fie urmărită de cineva. 


Regele o lipi cu spatele de trunchiul copacului, a cărui 
largă circumferință, apărată de desimea frunzişului, era 
încă uscată, ca şi cum în acel moment ploaia n-ar fi căzut în 
şuvoaie. El stătea în faţa ei, cu capul gol. După o clipă însă, 
câteva picături pătrunseră prin rămurişul copacului şi 
căzură pe fruntea regelui, care nu le luă în seamă. 

— Oh, sire! Murmură La Valliere, vrând să-l apere cu 
propria lui pălărie. 

Dar regele se înclină şi refuză cu îndărătnicie să-şi 
acopere capul. 

— Acum avem prilejul să le oferim locul nostru? Şopti 
Fouquet la urechea lui Aramis. 

— Acum avem prilejul să ascultăm şi să nu scăpăm o vorbă 
din ceea ce-şi vor spune? Răspunse Aramis la urechea lui 
Fouquet. 

Într-adevăr, amândoi tăcură chitic şi glasul regelui putu să 
ajungă până la ei. 

— Oh, Doamne sfinte, domnişoară? Zise regele? Văd, sau 
mai degrabă îţi ghicesc neliniştea; crede-mă că-mi pare 
foarte rău de a te fi îndepărtat de restul grupului şi de a te 
fi adus într-un loc unde ai să suferi din pricina ploii. Te-a şi 
udat, ba poate ţi-e şi frig? 

— Nu, sire. 

— Tremuri totuşi. 

— Sire, mă tem să nu se interpreteze în rău lipsa mea într- 
un moment când, fără îndoială, toată lumea s-a strâns la un 
loc. 

— 'Ţi-aş propune să ne întoarcem la trăsuri, domnişoară; 
dar, iată, priveşte, ascultă şi spune-mi dacă e cu putinţă să 
ne mişcăm de aici în clipa de faţă. 

Într-adevăr, cerul răsuna de trăsnete şi ploaia cădea în 
şiroaie. 

— De altminteri? Continuă Ludovic? Nu se poate face nici 
o interpretare în defavoarea dumitale. Nu eşti oare însoţită 
de regele Franţei, adică de primul gentilom al regatului? 


— De bună seamă, sire? Răspunse La Valliere? Şi asta e o 
mare cinste pentru mine; însă nu pentru mine mă tem de 
cele ce s-ar putea spune. 

— Pentru cine, atunci? 

— Pentru voi, sire. 

— Pentru mine, domnişoară? Spuse regele, surâzând. Nu 
înţeleg ce vrei să spui. 

— Maiestatea voastră a uitat oare cele ce s-a întâmplat 
aseară la alteţa sa regală? 

— Oh, să uităm asta, te rog, sau, mai degrabă, îngăduie-mi 
să-mi reamintesc totul, spre a-ţi mulţumi încă o dată pentru 
scrisoarea dumitale şi... 

— Sire? Îl întrerupse La Valliere? Începe să curgă apa şi 
maiestatea voastră stă cu capul descoperit. 

— Te rog, să nu ne îngrijim decât de dumneata, 
domnişoară. 

— Oh, eu? Răspunse La Valliere cu un surâs? Eu sunt o 
ţărancă obişnuită să colind câmpiile Loarei şi parcul de la 
Blois, pe orice vreme. Iar cât despre îmbrăcămintea mea? 
Adăugă ea privindu-şi rochia simplă, de muselină? 
Maiestatea voastră vede prea bine că n-am mare lucru de 
pierdut. 

— E adevărat, domnişoară, am observat nu numai o dată 
că datorezi totul aproape numai dumitale însăţi şi nimic 
îmbrăcăminţii. Nu eşti deloc cochetă şi asta, după mine, e o 
mare însuşire. 

— Sire, nu mă faceţi mai perfectă decât sunt şi spuneţi mai 
degrabă: nu eşti în stare să fii cochetă. 

— Pentru ce asta? 

— Pentru că? Răspunse La Valliere zâmbind? Pentru că nu 
sunt bogată. 

— Atunci mărturiseşte că-ţi plac lucrurile frumoase! Rosti 
cu însufleţire regele. 

— Sire, nu socotesc frumoase decât lucrurile la care pot să 
ajung. Tot ceea ce e prea sus pentru mine... 

— 'Te lasă nepăsătoare? 


— Îmi e străin, ca fiindu-mi neîngăduit. 

— lar eu, domnişoară? Răspunse regele? Socotesc că nu 
eşti la curtea mea pe treapta pe care ai merita să fii. Nu mi 
s-a vorbit îndeajuns, de bună seamă, despre serviciile 
familiei dumitale. Înzestrarea casei dumitale a fost în chip 
crud nesocotită de către unchiul meu. 

— Oh, nu, sire. Alteța sa regală monseniorul duce de 
Orleans a fost totdeauna cât se poate de bun cu domnul de 
Saint-Remy, tatăl meu vitreg. Serviciile au fost neînsemnate 
şi se poate spune că am fost răsplătiți după faptele noastre. 
Nu toată lumea are norocul să găsească prilejuri de a-şi 
sluji regele cu strălucire. Fireşte, nu mă îndoiesc că, dacă 
prilejul s-ar fi ivit, familia mea ar fi dat dovadă de o inimă 
tot atât de mare pe cât îi era dorinţa, dar noi n-am avut 
această fericire. 

— Ei bine, domnişoară, e datoria regilor să îndrepte 
greşelile hazardului şi îmi iau bucuros sarcina de a repara, 
cât mai repede, în ceea ce te priveşte, vitregia soartei. 

— Nu, sire? Strigă La Valliere cu aprindere? Vă rog să 
lăsaţi lucrurile în starea în care sunt. 

— Cum, domnişoară, refuzi ceea ce trebuie, ceea ce vreau 
să fac pentru dumneata? 

— S-a făcut tot ceea ce doream, sire, atunci când mi s-a 
acordat cinstea de a fi numită în casa Doamnei. 

— Dar dacă refuzi pentru dumneata, primeşte cel puţin 
pentru ai dumitale. 

— Sire, intenţia voastră atât de mărinimoasă mă tulbură şi 
mă sperie, căci, făcând pentru familia mea ceea ce 
bunătatea voastră vă îndeamnă să faceţi, maiestatea 
voastră ne va crea nouă pizmuitori, iar sieşi duşmani. 
Lăsaţi-mă, sire, în situaţia modestă în care mă aflu, lăsaţi 
simţămintelor pe care le pot încerca gingaşa bucurie a 
dezinteresării. 

— Oh, iată un limbaj cu adevărat minunat? Zise regele. 

— Aşa e? Murmură Aramis la urechea lui Fouquet? Şi 
regele nu trebuie să fie obişnuit cu aşa ceva. 


— Dar dacă ea va răspunde tot aşa şi la scrisoarea mea? 
Întrebă Fouquet. 

— Lasă? Răspunse Aramis? Să nu ne grăbim şi să 
aşteptăm sfârşitul. 

— Şi apoi, scumpe domnule d'Herblay? Adăugă 
intendentul superior, neputând să creadă în toate vorbele 
pe care le spusese La Valliere? E adesea un calcul dibaci în 
a căuta să pari dezinteresat cu regii. 

— Este tocmai ceea ce gândeam şi eu acum? Răspunse 
Aramis. Dar să ascultăm. 

Regele se apropie de La Valliere şi, cum ploaia pătrundea 
tot mai mult prin frunzişul stejarului, îşi ţinu pălăria 
deasupra capului tinerei fete. Ea îşi ridică frumoşii săi ochi 
albaştri spre această pălărie regală care o apăra de ploaie 
şi dădu din cap, lăsând să-i scape un suspin. 

— Oh, Doamne? Murmură regele? Ce gând trist poate să 
mai ajungă până la inima dumitale, când eu o ocrotesc cu a 
mea? 

— Sire, am sa vă spun. Am mai încercat să ating această 
chestiune, atât de greu de ridicat pentru o fată de vârsta 
mea, dar maiestatea voastră mi-a impus tăcerea. Sire, 
maiestatea voastră nu-şi mai aparţine; sire, maiestatea 
voastră e însurat; orice sentiment ce-ar îndepărta pe 
maiestatea voastră de regină, împingând pe maiestatea 
voastră să se ocupe de mine, ar fi pentru regină izvorul unei 
adânci tristeţi. 

Regele încercă s-o întrerupă, dar ea continuă cu un gest 
rugător: 

— Regina iubeşte pe maiestatea voastră cu o dragoste 
lesne de înţeles; regina urmăreşte din ochi pe maiestatea 
voastră la fiecare pas care o depărtează de dânsa. Având 
fericirea de a fi întâlnit un asemenea soţ, că se roagă 
cerului cu lacrimi în ochi să-i păstreze acest dar şi e geloasă 
de cea mai neînsemnată mişcare a inimii voastre. 

Regele voi iarăşi să spună ceva, dar şi de astă dată La 
Valliere îndrăzni să-l oprească. 


— N-ar fi oare o faptă vinovată? Îi spuse ea? Dacă, văzând 
o dragoste atât de vie şi atât de nobilă, maiestatea voastră i- 
ar da reginei un prilej de gelozie? Oh, iertaţi-mi acest 
cuvânt, sire! Oh, Doamne, e cu neputinţă, ştiu, sau mai 
degrabă ar trebui să fie cu neputinţă ca regina cea mai 
măreaţă din lume să fie geloasă pe o biată fată ca mine! Dar 
e femeie, această regină şi inima sa, ca a oricărei simple 
femei, se poate înclina către bănuielile pe care oamenii răi i 
le-ar stârni. În numele cerului, sire, nu vă ocupați de mine, 
nu sunt vrednică de atâta cinste! 

— Oh, domnişoară? Rosti atunci regele? Dar nu te 
gândeşti că, vorbindu-mi astfel, nu faci decât să-mi schimbi 
stima în admiraţie? 

— Sire, luaţi cuvintele mele drept ceea ce nu vor să fie; mă 
vedeţi mai bună decât sunt; mă socotiți mai vrednică decât 
m-a creat Dumnezeu. Fiţi îndurător, sire, căci, dacă nu l-aş 
şti pe rege cel mai generos om din regatul său, aş crede că 
regele vrea să-şi bată joc de mine. 

— Oh, fireşte, nici vorbă nu poate fi ca dumneata să crezi 
una ca asta! Strigă Ludovic. 

— Sire, voi fi silită să o cred, dacă regele continuă să-mi 
vorbească în felul acesta. 

— Sunt, aşadar, un Prinţ tare nefericit? Zise regele cu o 
tristeţe care nu avea nimic prefăcut? Cel mai nefericit Prinţ 
al creştinătăţii, deoarece n-am puterea de a o face să 
creadă în cuvintele mele pe aceea pe care o iubesc cel mai 
mult pe lume şi care îmi zdrobeşte inima refuzând să 
creadă în iu-birea mea. 

— Oh, sire? Rosti La Valliere îndepărtându-se încet de 
rege, care se apropiase din ce în ce mai mult de ea? Iată, mi 
se pare că furtuna se potoleşte şi ploaia încetează. 

Dar, chiar în clipa când biata copilă rostea aceste cuvinte, 
pentru a-şi înfrâna inima, care, fără îndoială, bătea în 
acelaşi tact cu a regelui, furtuna se hotări să o dezmintă: un 
fulger albăstrui învălui pădurea într-o lumină fantastică şi 
un tunet asemănător cu o salvă de artilerie bubui deasupra 


capetelor celor doi tineri, ca şi cum creasta stejarului sub 
care se adăposteau ar fi slobozit ea însăşi această 
descărcare. Fata nu-şi putu stăpâni un țipăt de groază. 
Regele, cu un braţ, o apropie de pieptul său, iar pe celălalt 
şi-l ridică deasupra capului ei, ca pentru a o apăra de 
trăsnet. Urmă o clipă de tăcere în care acest grup, plin de 
farmec, ca tot ce este tânăr şi plăcut, rămase nemișcat, în 
timp ce Fouquet şi Aramis îi priveau cu admiraţie, nu mai 
puţin neclintiţi la locurile lor decât erau regele şi Lia 
Valliere. 

— Oh, sire, sire? Murmură La Valliere? Auziţi? 

Şi îşi lăsă capul să-i cadă pe umărul lui. 

— Da? Răspunse regele? Vezi că furtuna nu s-a potolit? 

— Sire, e o prevestire. 

Regele zâmbi. 

— Sire, e glasul lui Dumnezeu care ameninţă. 

— Ei bine? Zise regele? Am să consider acest fulger o 
prevestire şi chiar o ameninţare, dacă în răstimp de cinci 
minute se va repeta cu aceeaşi putere fi cu aceeaşi 
dârzenie; dar dacă nu, dă-mi voie să cred că furtuna e 
furtună şi nimic altceva. 

În aceeaşi clipă, regele ridică faţa ca pentru a întreba 
cerul. Dar, ca şi cum cerul ar fi fost complicele lui Ludovic, 
în răstimpul celor cinci minute de tăcere care urmară după 
trăsnetul ce-i speriase pe cei doi îndrăgostiţi nu se mai auzi 
nici o bubuitură nouă, iar când un tunet răsună iarăşi, ce se 
rostogolea în depărtare, încât ai fi zis că în decurs de cinci 
minute furtuna, pusă pe goana, ar fi străbătut zeci de leghe, 
biciuită de aripa vântului. 

— Ei bine, Louise? Spuse regele în şoaptă? Acum mă mai 
ameninţi oare cu mânia cerului? Şi, fiindcă ai vrut să faci 
din trăsnet o prevestire, te mai îndoieşti oare că nu poate fi 
vorba, în nici un caz, de o prevestire rea? 

Tânăra fată ridică încet capul. Între timp, apa străbătuse 
bolta frunzişului şi acum cădea în picuri mari pe chipul 
regelui. 


— Oh, sire, sire! Şopti ea cu un accent trădând atâta 
îngrijorare, încât îl tulbură până şi pe rege în cel mai înalt 
grad. Oare pentru mine stă regele cu capul descoperit în 
ploaie? Murmură ea. Dar cine sunt eu? 

— Eşti, vezi bine? Răspunse regele? Divinitatea care 
goneşte furtuna, zeiţa care readuce timpul frumos! 

Într-adevăr, o rază de soare, strecurându-se prin desişul 
pădurii, făcea să strălucească, asemeni unor diamante, 
picăturile de apă ce se prelingeau pe marginea frunzelor 
sau se desprindeau şi picurau în jos printre crengile 
copacului. 

— Sire? Zise La Valliere aproape învinsă, dar făcând o 
sforţare supremă? Sire, pentru cea din urmă oară, gândiţi- 
vă la durerile pe care maiestatea voastră va avea să le 
îndure din pricina mea. În această clipă, Dumnezeule! 
Sunteţi căutat, sunteţi chemat. Regina trebuie să fie 
neliniştită, iar Doamna, oh, Doamna!... Strigă tânăra fată cu 
o pornire ce semăna a groază. 

Acest nume avu un anume efect asupra regelui: el tresări 
şi o lăsă pe La Valliere, pe care o ţinuse până atunci în 
braţele sale. Apoi se duse la marginea cărării, pentru a se 
uita de-a lungul ei, după care se reîntoarse cu un aer 
îngrijorat lângă La Vailiere. 

— Doamna ai spus? Întrebă el. 

— Da, Doamna; Doamna, care e de asemeni geloasă? 
Răspunse La Valliere cu o voce gravă. 

Şi ochii ei, atât de sfioşi, cu o căutătură atât de nevinovată, 
îndrăzniră să se oprească o clipă în ochii regelui. 

— Dar? Rosti Ludovic străduindu-se să-şi ascundă o 
tresărire? Doamna nu are, mi se pare, nici un motiv să fie 
geloasă pe mine, Doamna nu are nici un drept... 

— Vai! Murmură La Valliere. 

— Oh, domnişoară? Zise regele aproape cu o notă de 
mustrare în glas? Oare şi dumneata te numeri printre aceia 
care cred că sora are dreptul să fie geloasă pe frate? 


— Sire, nu stă în căderea mea să pătrund tainele 
maiestăţii voastre. 

— Oh, crezi asta, întocmai ca şi ceilalţi? Zise regele. 

— Cred că Doamna e geloasă, da, sire? Răspunse fără 
şovăială La Valliere. 

— O, Doamne! Exclamă regele cu nelinişte. Ai observat 
asta din felul ei de a se purta faţă de dumneata? Doamna ţi- 
a dat vreo dovadă de rea-credinţă pe care ai putea-o pune 
pe seama geloziei? 

— Niciodată, sire; eu însemn atât de puţin! 

— Oh, dacă ar fi aşa?... Rosti Ludovic cu o tărie 
neobişnuită. 

— Sire? Îl întrerupse tânăra fată? Nu mai plouă; şi mi se 
pare că vine cineva; da, vine cineva. 

Şi uitând de orice etichetă, apucă braţul regelui. 

— Ei bine, domnişoară? Răspunse regele? Lasă să vină. 
Cine va îndrăzni să găsească ceva rău în faptul că i-am ţinut 
tovărăşie domnişoarei de La Valliere? 

— Îndurare, sire! Oh, are să li se pară ciudat că sunteţi 
atât de ud, că v-aţi sacrificat pentru mine. 

— Nu mi-am făcut decât datoria de gentilom? Zise 
Ludovic? Şi vai de acela care nu şi-o va face pe a lui, 
criticând purtările regelui său! 

Într-adevăr, în acel moment se văzură apărând pe alee 
câteva chipuri grăbite şi curioase, care păreau să caute 
ceva şi care, zărindu-l pe rege şi pe La Valliere, lăsară a se 
înţelege că găsiseră ceea ce căutau. Erau trimişii reginei şi 
ai Doamnei, care îşi scoaseră pălăriile de pe cap, în semn 
că-l văzuseră pe maiestatea sa. Totuşi, Ludovic nu-şi părăsi 
deloc, oricât de stingherită se simţea La Valliere, atitudinea 
lui plină de respect şi duioşie drăgăstoasă. Apoi, când toţi 
curtenii se strânseră în alee, după ce toată lumea putu să 
vadă măsura în care el îşi manifesta atenţia faţă de tânăra 
fată, rămânând în picioare şi cu capul gol înaintea ei în 
timpul furtunii, regele îi oferi braţul, o conduse spre grupul 
care aştepta, răspunse din cap la salutul pe care i-l făcea 


fiecare şi, cu pălăria în mână, o însoţi până la trăsura ei. Şi 
cum ploaia continua încă să cadă, ca un ultim salut al 
furtunii ce se îndepărta, celelalte doamne, pe care 
respectul le împiedicase de a se urca în trăsuri înaintea 
regelui, primeau fără glugi şi fără pelerine şfichiuirea 
acestei ploi de care regele, cu pălăria lui, o apăra, atât cât îi 
stătea în putinţă, pe cea mai umilă dintre ele. 

Regina şi Doamna fură nevoite, ca şi celelalte, să vadă 
această curtenie exagerată a regelui; Doamna îşi pierdu 
chiar într-atât stăpânirea, încât îi făcu an semn reginei, cu 
cotul, spunându-i: 

— Priveşte! Priveşte, te rog! 

Regina închise ochii, ca şi cum ar fi simţit că o apucă 
ameţeala. Îşi acoperi faţa cu palma şi se urcă repede în 
trăsură. Doamna se urcă după dânsa. Regele încălecă pe 
cal şi, fără să arate vreo preferiuţă vreuneia dintre portiere, 
se reîntoarse la Fontainebleau cu frâul pe coama calului, 
visător şi adâncit în gânduri. 

După ce mulţimea se depărtă, după ce auziră ultimele 
tropote ale cailor şi trăsurilor stingându-se încet, după ce 
se încredinţară că nimeni nu-i mai putea vedea, Aramis şi 
Fougquet ieşiră din grota lor. Apoi porniră amândoi, tăcuţi, 
pe alee. Aramis îşi arunca privirea nu numai înaintea şi 
înapoia lui, dar şi într-o parte şi în alta, în desişul pădurii. 

— Domnule Fouquet? Zise el după ce se asigură că nimeni 
nu mai era prin împrejurimi? Trebuie să capeţi înapoi, cu 
orice preţ, scrisoarea trimisă fetei. 

— Asta va fi uşor? Răspunse Fouquet? Dacă omul meu nu 
i-o va fi dat-o încă. 

— Oricum, trebuie să fie cu putinţă, înţelegi? 

— Da, regele o iubeşte pe fată, asta vrei să spui, nu? 

— O iubeşte mult şi ceea ce-i mai rău este că, la rândul ei 
şi fata îl iubeşte cu patimă. 

— Ceea ce înseamnă că trebuie să schimbăm tactica, nu-i 
aşa? 


— Fără nici o îndoială; şi nu ai timp de pierdut. Trebuie s-o 
vezi pe La Valliere şi fără a te mai gândi să devii amantul ei, 
ceea ce e cu neputinţă, te vei declara cel mai credincios şi 
cel mai umil slujitor al ei. 

— Aşa voi face? Răspunse Fouquet? Şi nu voi avea nici un 
fel de părere de rău; fata asta mi se pare plină de inimă. 

— Sau de iscusinţă? Adăugă Aramis? Dar tocmai de aceea 
trebuie să faci ceea ce ţi-am spus. Apoi, după o clipă de 
tăcere, încheie: Sau eu mă înşel, sau această fată va fi 
marea pasiune a regelui. Să ne urcăm în trăsură şi să 
pornim în goana cailor spre castel. 

Capitolul VI Tobie. 

La două ceasuri după ce trăsura intendentului superior 
pornise, ducându-i, din ordinul lui Aramis, pe amândoi la 
Fontainebleau cu iuţeala norilor ce alergau pe cer împinşi 
de ultima suflare a furtunii, La Valliere se afla în camera ei, 
îmbrăcată într-o rochie simplă de muselină şi îşi termina 
gustarea, aşezată la o măsuţă de marmură lucioasă. 
Deodată, uşa se deschise şi un valet o anunţă că domnul 
Fougquet îi cerea îngăduinţa să-i prezinte omagiile sale. Fata 
îl făcu să repete această veste; biata copilă nu-l cunoştea pe 
domnul Fouquet decât după nume şi nu bănuia ce putea să 
aibă ea comun cu un intendent superior al finanţelor. Totuşi, 
întrucât se putea ca el să vină din partea regelui şi cum, 
după convorbirea pe care noi am relatat-o, acest lucru era 
foarte posibil, ca se privi repede în oglindă, îşi potrivi în 
grabă buclele lungi ale părului, apoi spuse ca vizitatorul să 
fie introdus. 

La Valliere nu-şi putea ascunde însă o anumită tulburare. 
Vizita intendentului superior nu era un eveniment obişnuit 
în viaţa unei femei de la curte. Fouquet, atât de cunoscut 
prin generozitatea, galanteria şi bunăvoința lui faţă de 
femei, primise mai multe invitaţii decât ceruse el să fie 
primit. În multe case, prezenţa ministrului însemna avere. 
În nenumărate inimi, ea însemna dragoste. 


Fouquet intră cât se poate de respectuos la domnişoara de 
La Valliere, prezentându-se cu acea graţie care era semnul 
distinctiv al oamenilor de seamă din acel veac şi care astăzi 
nu mai poate fi înţeleasă, nici măcar în portretele epocii, 
unde pictorii au încercat să-i facă să trăiască. La Valliere 
răspunse la salutul ceremonios al lui Fougquet printr-o 
reverență de fată de pension şi-i arătă un scaun. Dar 
Fouguet spuse, înclinându-se: 

— Nu mă voi aşeza, domnişoară, înainte de a mă fi iertat. 

— Eu? Întrebă La Valliere. 

— Da, dumneavoastră. 

— Şi pentru ce să vă iert, Doamne? 

Fouquet îşi aţinti privirea pătrunzătoare asupra tinerei 
fete şi crezu a nu vedea pe chipul ei decât cea mai 
nevinovată surprindere. 

— Observ, domnişoară? Zise el? Că sunteţi tot atât de 
mărinimoasă pe cât de înţeleaptă şi citesc în ochii 
dumneavoastră iertarea pe care o cer. Dar nu-mi este de 
ajuns numai o iertare rostită cu buzele, vă rog sămă 
credeţi, vreau o iertare pornită din inimă şi din gând. 

— Pe cuvântul meu, domnule? Spuse La Valliere? Vă jur că 
nu vă înţeleg deloc. 

— Iată încă o dovadă de gingăşie care mă farmecă? 
Răspunse Fouquet? Şi înţeleg că nu vreţi să mă vedeţi 
roşind în faţa dumneavoastră. 

— Roşind? Roşind în faţa mea? Dar, spuneţi, pentru ce să 
roşiţi”? 

— Să mă înşel oare? Zise Fouquet? Sau trebuie să mă 
bucur că purtarea mea faţă de dumneavoastră nu v-a 
supărat cu nimic? 

La Valliere ridică din umeri. 

— Hotărât, domnule? Răspunse ea? Vorbiţi în enigme, iar 
eu sunt prea nepricepută, pe cât se pare, ca să vă înţeleg. 

— Fie? Rosti Fougquet? Nu voi mai stărui. Spuneţi-mi însă 
numai un lucru, vă rog: că pot să mă bizui pe iertarea 
dumneavoastră sinceră şi întreagă. 


— Domnule? Zise La Valliere cu un fel de nerăbdare? Nu 
pot să vă dau decât un răspuns şi sper că elvă va mulţumi. 
Dacă aş şti cu ce-aţi greşit faţă de mine, fireşte că v-aş ierta. 
Cu atât mai mult, deci, vă rog să mă credeţi, necunoscând 
această greşeală... 

Fouquet îşi muşcă buzele, aşa cum ar fi făcut Aramis. 

— Atunci? Murmură el? Pot spera că, în ciuda celor 
întâmplate, vom rămâne în bună înţelegere şi că veţi 
binevoi să-mi faceţi plăcerea de a crede în prietenia mea 
cea mai respectuoasă. 

La Valliere crezu că era pe cale să înţeleagă. „Ah? Îşi 
spuse în sinea ei? Nu l-aş fi crezut pe domnul Fouquet aşa 
de dornic de a căuta firele unei protecţii atât de noi.” Apoi 
zise cu glas tare: 

— Prietenia dumneavoastră, domnule? Îmi oferiţi prietenia 
dumneavoastră? Dar, într-adevăr, asta e pentru mine o 
mare cinste şi dumneavoastră mă copleşiţi. 

— Ştiu, domnişoară? Răspunse Fougquet? Că prietenia 
stăpânului poate să pară mai strălucitoare şi mai demnă de 
a fi râvnită decât a slujitorului; dar vă încredinţez că 
aceasta din urmă va fi tot atât de devotată, tot atât de 
sinceră şi cu desăvârşire dezinteresată. 

La Valliere se înclină; în glasul intendentului superior era, 
într-adevăr, multă convingere şi un real devotament. De 
aceea îi întinse mâna. 

— Vă cred? Spuse ea. 

Fouquet luă cu însufleţire mâna pe care i-o întindea fata. 

— Atunci? Adăugă el? Nu vedeţi nici o greutate, nu-i aşa, 
în a-mi da înapoi acea nenorocită scrisoare? 

— Ce scrisoare? Se miră La Valliere. 

Fouquet o mai întrebă o dată, dar acum cu toată puterea 
stăruitoare a privirii lui. Aceeaşi nevinovăție a fizionomiei, 
aceeaşi candoare a chipului. 

— Bine, domnişoară? Zise el după această tăgăduire? Mă 
văd silit să mărturisesc că sistemul dumneavoastră este cel 
mai delicat din lume şi n-aş mai fi eu însumi un bărbat 


cinstit dacă m-aş mai teme de ceva în faţa unei femei atât 
de mărinimoase ca dumneavoastră. 

— Credeţi-mă, domnule Fougquet? Răspunse La Valliere? 
Cu mare părere de rău mă văd nevoită să vă repet că nu 
înţeleg absolut nimic din cuvintele dumneavoastră. 

— Aşadar, pe cuvânt de onoare, n-aţi primit nici o 
scrisoare din partea mea, domnişoară? 

— Pe cuvânt de onoare, niciuna? Răspunse cu hotărâre La 
Valliere. 

— Prea bine, asta îmi e de ajuns, domnişoară şi îngăduiţi- 
mi să reînnoiesc asigurarea deplinei mele stime şi a 
întregului meu respect. 

Apoi, făcând o plecăciune, ieşi pentru a se duce să-l 
întâlnească pe Aramis, care-l aştepta la el, lăsând-o pe La 
Valliere să se întrebe dacă nu cumva intendentul superior 
se scrântise la cap. 

— Ei bine? Întrebă Aramis care-l aştepta cu nerăbdare pe 
Fouquet? Eşti mulţumit de favorită? 

— Încântat? Răspunse Fouquet? E o femeie plină de inimă 
şi înţelepciune. 

— Nu s-a supărat de loc? 

— Departe de aşa ceva; ba chiar mi-a făcut impresia că 
nici n-a înţeles. 

— N-a înţeles ce? 

— Că i-aş fi trimis o scrisoare. 

— Totuşi trebuie că te-a înţeles, de vreme ce ţi-a dat 
scrisoarea, întrucât presupun că ţi-a înapoiat-o. 

— Nici poveste de aşa ceva. 

— Dar măcar te-ai încredinţat că ar fi ars-o? 

— Dragă domnule d'Herblay, a trecut un ceas de când mă 
tot joc de-a vorbele fără şir şi acest joc, oricât ar fi de 
plăcut, începe să mă plictisească. Află deci că mititica s-a 
prefăcut că nu înţelege nimic din ceea ce-i spuneam eu: a 
tăgăduit c-ar fi primit vreo scrisoare; aşa că, tăgăduind 
primirea, n-a putut nici să mi-o dea înapoi, nici să o ardă. 


— Oh, oh? Făcu Aramis cu nelinişte? Ce-mi tot spui 
dumneata? 

— Îţi spun că mi-a jurat pe toţi zeii că n-a primit nici o 
scrisoare de la mine. 

— Oh, asta e prea de tot! Şi n-ai stăruit? 

— Am stăruit, dimpotrivă, până la a întrece măsura. 

— Şi a tăgăduit mereu? 

— Mereu. 

— Nu s-a dezminţit nici o clipă? 

— Nici o clipă. 

— Atunci, dragul meu, ai lăsat scrisoarea noastră în 
mâinile ei? 

— N-am avut încotro, la naiba! 

— Oh, ce mare greşeală! 

— Dar ce dracu ai fi făcut dumneata în locul meu? 

— De bună seamă nu putea fi silită, dar asta mă pune pe 
gânduri; o asemenea scrisoare nu trebuie să ne stea 
împotrivă. 

— Oh, această fată e mărinimoasă. 

— Dacă ar fi cu adevărat, ţi-ar fi înapoiat scrisoarea. 

— Îţi spun că e mărinimoasă; m-am uitat în ochii ei şi mă 
pricep să citesc în ochii altora. 

— Prin urmare, o socoţi de bună credinţă? 

— O, sunt convins de asta! 

— Ei bine, eu cred că ne înşelăm. 

— Cum adică? 

— Eu cred că, într-adevăr, aşa după cum ţi-a spus, nici n-a 
primit scrisoarea. 

— Cum, să nu fi primit scrisoarea? 

— Nu. 

— Şi ce presupui? 

— Presupun că, dintr-un motiv pe care nu-l cunoaştem, 
omul dumitale nu i-a dus scrisoarea. 

Fouquet bătu într-o tipsie. Apăru un valet. 

— Cheamă-l pe Tobie? Îi spuse ministrul. 


După o clipă se ivi un om cu privirea neliniştită, cu gura 
fină, cu braţele scurte, cu spatele încovoiat. Aramis îşi 
îndreptă asupra lui ochiul său pătrunzător. 

— Îmi dai voie să-l întreb eu? Zise el. 

— Fă cum vrei? Răspunse Fouquet. 

Aramis făcu o mişcare, gata să-i adreseze cuvântul 
lacheului, dar se opri deodată. 

— Nu? Spuse el? Ar vedea că dăm prea multă importanţă 
răspunsului său; întreabă-l dumneata; eu mă voi preface că 
scriu. 

Aramis se aşeză, într-adevăr, la o masă, cu spatele către 
lacheu, dar urmărindu-i fiecare gest şi fiecare privire într-o 
oglindă din faţă. 

— Apropie-te, Tobie? Zise Fouquet. 

Lacheul se apropie cu un pas destul de sigur. 

— Cum ai îndeplinit însărcinarea pe care ţi-am dat-o? Îl 
întrebă Fouquet. 

— Am îndeplinit-o ca de obicei, monseniore? Răspunse 
omul. 

— Bine, vorbeşte. 

— Am intrat la domnişoara de La Valliere, care se afla la 
liturghie şi i-am lăsat biletul pe masa de toaletă. Nu mi-aţi 
spus aşa? 

— Ba da; asta e tot? 

— Absolut tot, monseniore. 

— Nu era nimeni acolo? 

— Nimeni. 

— Te-ai ascuns, aşa cum ţi-am spus eu? 

— Da. 

— Şi ea s-a întors? 

— După zece minute. 

— Şi nimeni n-a putut să ia scrisoarea? 

— Nimeni, căci n-a intrat nimeni. 

— De afară; dar dinăuntru? 

— Din locul unde eram ascuns, puteam să văd până în 
fundul odăii. 


— Ascultă? Zise Fouquet privindu-l ţintă pe lacheu? Dacă 
acea scrisoare a căzut în mâini străine, spune-mi-o din 
capul locului, căci, dacă s-a făcut cumva vreo greşeală, o vei 
plăti cu capul. 

Tobie tresări, dar se stăpâni repede. 

— Monseniore? Zise el? Am lăsat scrisoarea în locul unde 
v-am spus şi nu cer decât o jumătate de ceas pentru a vă 
dovedi că scrisoarea se află în mâinile domnişoarei de La 
Valliere, sau pentru a v-o aduce înapoi. 

Aramis îl cerceta într-ascuns pe lacheu. Fouquet îl privea 
cu toată încrederea; omul acesta îl servise cu vrednicie timp 
de douăzeci de ani. 

— Bine, dute? Zise el? Dar să-mi aduci dovada de care 
vorbeai. 

Lacheul ieşi. 

— Ei bine, ce crezi din toate astea? Îl întrebă Fouquet pe 
Aramis. 

— Cred că trebuie, printr-un mijloc oarecare, să te 
convingi de adevăr. Mă gândesc că scrisoarea ori a ajuns, 
ori n-a ajuns în mâinile domnişoarei de La Valliere; în 
primul caz, trebuie ca La Valliere să ţi-o trimită înapoi, sau 
să-ţi dea satisfacția de a o arde în faţa dumitale; în al doilea 
caz, trebuie să căpătăm scrisoarea, chiar de-ar fi ca să ne 
coste un milion. Nu eşti de aceeaşi părere? 

— Da; numai că, dragul meu episcop, mi se pare că 
dumneata exagerezi lucrurile. 

— Orb, orb ce eşti! Murmură Aramis. 

— La Valliere, pe care noi o socotim de o dibăcie fără 
pereche, nu-i decât o cochetă care speră că-i voi face curte, 
deoarece i-am şi făcut puţină, iar acum, după ce s-a 
încredinţat că regele e îndrăgostit de ea, speră să mă ţină 
în şah cu această scrisoare. E foarte firesc. 

Aramis clătină din cap. 

— Dumneata nu crezi la fel? Întrebă Fouquet. 

— Ea nu e cochetă? Răspunse Aramis. 

— Dă-mi voie să-ţi spun că... 


— Oh, mă pricep când e vorba de femei cochete? Rosti 
Aramis. 

— Prietene! Prietene! 

— A trecut mult de când mi-am făcut studiile, asta vrei să 
spui. Oh, femeile nu se schimbă niciodată! 

— Da, însă bărbaţii se schimbă şi dumneata eşti astăzi mai 
bănuitor ca altă dată. Apoi, începând să râdă, zise: Spune, 
dacă La Valliere ar vrea să mă iubească în proporţie de o 
treime, iar pe rege de două treimi, găseşti că această 
situaţie ar fi acceptabilă? 

Aramis se ridică, neliniştit. 

— La Valliere? Zise el? N-a iubit niciodată pe cineva şi nu-l 
va iubi decât pe rege. 

— Dar, mă rog, ce-ai face dumneata? 

— Întreabă-mă mai bine ce-aş fi făcut. 

— Ei bine, ce-ai fi făcut? 

— Mai întâi, nu l-aş fi lăsat pe acest om să plece. 

— 'Tobie? 

— Da, Tobie; e un trădător! 

— Oh! 

— Sunt sigur. Nu l-aş fi lăsat să iasă până nu mi-ar fi 
mărturisit adevărul. 

— Dar mai e încă vreme. 

— În ce sens? 

— Să-l chemăm înapoi şi întreabă-l dumneata însuţi. 

— Fie! 

— 'Te încredinţez însă că e de prisos. Îl am de douăzeci de 
ani şi nu mi-a făcut niciodată nici cea mai mică încurcătură, 
cu toate că? Adaugă Fougquet râzând? Nu i-ar fi fost greu de 
loc. 

— Totuşi cheamă-l. Azi-dimineaţă mi s-a părut ca l-am 
văzut stând de vorbă cu unul dintre oamenii domnului 
Colbert. 

— Unde asta? 

— În faţa grajdurilor. 


— Nici pomeneală! Toţi oamenii mei sunt la cuțite cu 
slugile acestui ticălos. 

— L-am văzut, îţi spun! Şi chipul lui, care trebuia să-mi fie 
necunoscut când a intrat adineauri aici, m-a izbit într-un fel 
neplăcut. 

— De ce n-ai spus nimic atunci când era aici? 

— Fiindcă de-abia acum văd limpede în amintirile mele! 

— Oh, oh, dumneata mă sperii, zău aşa! Spuse Fouquet. Şi 
lovi încă o dată în tipsie. 

— Numai să nu fie prea târziu? Zise Aramis. 

Fouquet lovi a doua oară. Valetul de camera apăru în uşă. 

— Tobie! Îi spuse Fougquet. Cheamă-l pe Tobie. 

Valetul de cameră se retrase, închizând uşa. 

— Mă laşi pe mine, nu-i aşa? 

— Întru totul. 

— Pot folosi orice mijloc ca să aflu adevărul? 

— Orice. 

— Chiar şi intimidarea? 

— 'Te fac procuror general în locul meu. 

Aşteptară zece minute, dar în zadar. Fouquet, nerăbdător, 
bătu din nou în tipsie. 

— Tobie! Striga el. 

— Dar, monseniore? Zise valetul? S-a dus să-l caute. 

— Nu poate să fie departe, nu l-am trimis nicăieri. 

— Mă duc să văd, monseniore. 

Şi valetul de cameră închise iarăşi uşa după el. 

Aramis, în acest timp, se plimba, neliniştit, însă fără să 
scoată o vorbă, prin cabinet. 

Mai aşteptară încă zece minute. Apoi Fouquet sună în aşa 
fel, încât ar fi putut să trezească un cimitir întreg. Valetul 
de cameră se întoarse oarecum tremurând, ceea ce lăsa să 
se creadă că nu aducea o veste bună. 

— Monseniorul se înşală? Zise el mai înainte ca Fouquet 
să-i pună vreo întrebare? Monseniorul trebuie să-i fi dat 
vreo însărcinare lui Tobie, căci s-a dus la grajduri, a luat cel 
mai bun cal şia pus şaua peel. 


— Ei bine? 

— A plecat. 

— A plecat? Zbieră Fouquet. După el, să fie adus înapoi! 

— Ei, ei? Făcu Aramis, apucându-l de braţ? Să ne potolim; 
răul e săvârşit. 

— Răul e săvârşit? 

— Fără îndoială, eram sigur de asta. Acum, să nu facem 
zarvă; să cântărim lovitura şi să ne apărăm, dacă mai 
putem. 

— La urma urmei? Zise Fouquet? Nenorocirea nu e prea 
mare. 

— Crezi asta? Întrebă Aramis. 

— Fireşte. Îi e îngăduit oricărui bărbat să-i scrie un bilet 
de dragoste unei femei. 

— Unui bărbat, da; unui supus, nu; mai ales când de 
această femeie e îndrăgostit regele. 

— Eh, prietene dragă, regele n-o iubea pe La Valliere 
acum opt zile; n-o iubea nici chiar ieri şi scrisoarea e de 
ieri; nu puteam bănui dragostea regelui, atunci când ea nici 
nu exista. 

— Fie? Replică Aramis. Din nenorocire însă, scrisoarea nu 
avea dată. lată ceea ce mă frământă mai mult. Ah, dacă ar fi 
avut măcar data de ieri, nu m-aş mai nelinişti pentru 
dumneata. 

Fouquet ridică din umeri. 

— Am intrat, aşadar, la stăpân? Zise el? Şi regele să fie 
oare rege asupra gândurilor şi simţurilor mele? 

— Ai dreptate? Răspunse Aramis? Să nu dăm lucrurilor 
mai multă însemnătate decât se cuvine. Şi apoi... Ei bine, 
dacă vom fi ameninţaţi, vom găsi noi mijloacele să ne 
apărăm. 

— Oh, ameninţaţi! Rosti Fouquet. Sper că nu vei pune 
această pişcătură de furnică în rândul amenințărilor ce mi- 
ar putea compromite averea şi viaţa, nu-i aşa? 

— Eh, gândeşte-te bine, domnule Fouguet, o pişcătură de 
furnică poate ucide un uriaş, dacă furnica e veninoasă. 


— Dar acea atotputernicie a dumitale, de care-mi vorbeai 
mai înainte, spune, s-a sleit oare cu totul? 

— Sunt atotputernic, da; însă nu sunt nemuritor. 

— Deocamdată, să-l regăsim pe Tobie, ăsta mi se pare a fi 
lucrul cel mai grabnic. Nu eşti de aceeaşi părere? 

— Oh, cât despre asta, nu vei mai da ochii cu el? Zise 
Aramis? lar dacă îţi era de folos, lasă-te păgubaş. 

— Oricum, trebuie să fie el pe undeva? Zise Fouquet. 

— Ai dreptate? Zise Aramis? De asta mă voi îngriji eu. 

Capitolul VII Cei patru sorţi de câştig ai Doamnei. 

Regina Ana o rugase pe regina cea tânără să vină să-i facă 
o vizită. De câtăva vreme, suferindă şi coborând de pe 
soclul frumuseţii sale, de pe soclul tinereţii ei cu acea 
iuţeală a decli-nului ce vesteşte decăderea femeilor care au 
luptat prea mult, Ana de Austria vedea că la metehnele 
trupeşti se adăuga durerea de a nu mai fi socotită decât ca 
o amintire firavă în mijlocul noilor frumuseți, al spiritelor 
tinere şi al puterilor proaspete de la curte. Sfaturile 
doctorului, ca şi acelea ale oglinzii, o mâhneau mai puţin 
decât aceste necruțătoare avertismente ale societăţii 
curtenilor, care, asemenea şoarecilor de pe o corabie, 
părăseau cala unde apa e pe cale să pătrundă din pricina 
putre-zirii bârnelor. 

Ana de Austria nu era de loc mulţumită de puţinele ceasuri 
pe care i le acorda fiul ei mai mare. Regele, fiu îndatoritor, 
venea la început să petreacă alături de mama lui un ceas 
dimineaţa şi un ceas seara, însă şi asta mai mult din 
bunăvoință decât din dragoste; apoi, de când îşi luase 
asupră-şi cârma treburilor statului, vizitele de dimineaţă şi 
de seara se reduseseră la o jumătate de ceas, pentru ca, 
încetul cu încetul, vizita de dimineaţă să fie până la urmă 
suprimată. Nu se mai vedeau decât la liturghie; însăşi vizita 
de seara fusese înlocuită printr-o simplă întrevedere, fie la 
rege, în adunare, fie la Doamna, unde regina venea destul 
de voioasă, din dorinţa de a-i vedea pe cei doi fii ai ei. De 
aici rezultă înrâurirea crescândă pe care Doamna o 


cucerise asupra curţii şi care făcea din casa ei locul 
adevăratelor reuniuni regale. 

Ana de Austria simţea asta. Văzându-se suferindă şi 
osândită de suferinţă la retrageri din ce în ce mai dese, ea 
era deznădăjduită să prevadă că cele mai multe din zilele şi 
serile sale se vor scurge de acum încolo în singurătate, 
restrişte şi amărăciune. Îşi amintea cu groază izolarea în 
care o lăsa pe vremuri cardinalul Richelieu, crude şi 
chinuitoare seri, în cursul cărora se mângâia totuşi cu 
tinereţea şi frumuseţea sa, ce sunt totdeauna însoţite de 
adierile speranţei. Îşi făuri planul de a muta curtea în casa 
ei şi de a o atrage acolo şi pe Doamna, cu strălucita ei suită, 
în reşedinţa posomorâtă şi plină de tristeţe unde văduva 
unui rege al Franţei şi mama unui rege al Franţei nu putea 
face altceva decât să consoleze cu văduvia ei timpurie soţia 
veşnic înlăcrimată a unui rege al Franţei. 

Ana stătea şi chibzuia. Se slujise mult de intrigă în viaţa ei. 
În vremurile bune, atunci când în mintea sa tânără 
încolţeau planuri totdeauna frumoase, avea în preajma ei, 
pentru a-i răscoli ambiția şi dragostea, o prietenă mai 
zvăpăiată şi mai ambițioasă ca dânsa, o prietenă pe care o 
iubise, lucru rar la curte, dar pe care consideraţiuni josnice 
o îndepărtaseră apoi de ea. Dar, de atâţia ani, în afară de 
doamna de Motteville, în afară de Molena, această doică 
spaniolă, confidentă în calitatea ei de compatriotă şi de 
femeie, cine altcineva se putea mândri de a-i fi dat vreun 
sfat folositor reginei? Cine, pe urmă, dintre toate aceste 
înfăţişări tinere, îi putea aminti trecutul ei, singurul prin 
care mai trăia încă? Ana de Austria îşi aminti de doamna de 
Chevreuse, la început surghiunită mai mult din propria ei 
voinţă decât din aceea a regelui, apoi moartă în exil ca soţie 
a unui gentilom obscur. Se întreba ce i-ar fi spus altădată 
doamna de Chevreuse în împrejurări ca acelea de acum, în 
împletirea lor de intrigi comune, şi, după o adâncă 
meditaţie, i se părea că această femeie şireată, cu o 
agerime şi cu o experienţă bogată, îi răspundea cu glasul ei 


ironic: „loţi aceşti tineri de azi sunt săraci şi lacomi de 
bogăţie. Ei au nevoie de aur şi de venituri spre a-şi îndeplini 
dorinţele lor; ia-i dar aşa cum sunt şi foloseşte-te de ei”. 

Ana de Austria îşi însuşi acest sfat. Punga ei era plină; 
dispunea de o însemnată sumă de bani, strânsă de Mazarin 
pentru dânsa şi pusă la loc sigur. Avea apoi cele mai 
frumoase pietre preţioase din Franţa şi îndeosebi perle de o 
asemenea mărime, încât îl făceau pe rege să ofteze ori de 
câte ori le vedea, deoarece perlele coroanei sale nu erau, 
pe lângă acestea, decât nişte mărunte boabe de mei. 

Ana de Austria nu se mai bucura nici de frumuseţe, nici de 
farmec. Era în schimb bogată şi-i momea pe cei care veneau 
la dânsa fie lăsându-i să câştige la joc, fie prin daruri făcute 
cu dibăcie în zilele de bună dispoziţie, fie prin miluiri de 
rente smulse din avutul regelui, la cerere, lucru pe care se 
hotărăsc să-l practice numai pentru a-şi păstra trecerea. Şi 
se folosi de aceste mijloace mai întâi pe lângă Doamna, a 
cărei apropiere îi era mai necesară decât toate celelalte. 

Doamna, cu toată încrederea pe care o avea în spiritul şi în 
tinereţea ei, căzu în capcana ce i se întinsese. Îmbogăţită 
rând pe rând cu daruri, cu înzestrări, ea prinse gustul 
acestor moşteniri pretimpurii. 

Ana de Austria se folosi de aceleaşi mijloace şi faţă de 
Domnul şi chiar faţă de regele însuşi. Organiză loterii în 
casa ei. 

În ziua în care am ajuns cu povestirea noastră, era vorba 
de o astfel de încercare a norocului la regina-mamă şi 
bătrâna prinţesă pusese la loterie două brățări foarte 
bogate în briliante şi de o lucrătură extrem de fină. 
Medalioanele erau camee antice de o mare valoare; ca preţ, 
diamantele nu reprezentau o sumă prea considerabilă, însă 
originalitatea, raritatea lucrăturii ieşeau din comun, încât 
lumea de la curte dorea nu numai să le aibă, dar măcar să 
vadă aceste nestemate pe braţul reginei şi în zilele când ea 
le purta era o adevărată favoare să ţi se îngăduie să le 
admiri, sărutându-i mâinile. 


Curtenii adoptaseră în această privinţă anumite forme de 
galanterie, instaurând aforismul că brăţările ar fi 
nepreţuite, dacă n-ar avea nenorocul să fie prinse pe nişte 
braţe ca acelea ale reginei. Acest compliment avusese 
cinstea să fie tradus în toate limbile Europei şi peste o mie 
de distihuri latineşti şi franţuzeşti circulau pe această temă. 

Ziua în care Ana de Austria se hotări pentru loterie era un 
moment decisiv: regele nu mai dăduse de două zile pe la 
mama lui, iar Doamna făcea pe supărata după întâmplarea 
cu driadele şi naiadele. Regelui îi trecuse supărarea, dar un 
alean mai puternic decât orice îl făcea să rămână deasupra 
furtunilor şi a plăcerilor de la curte. 

Ana de Austria îşi alese bine momentul, dând de veste că a 
doua zi, seara, va avea loc la ea faimoasa loterie. În acest 
Scop, ea se văzu cu regina cea tânără, pe care, după cum 
am arătat, o chemase să-i facă o vizită în cursul dimineţii. 

? Copila mea? Îi spuse ea? Am să-ţi dau o veste bună. 
Regele mi-a vorbit despre dumneata lucrurile cele mai 
drăgălaşe. Regele e tânăr şi poate fi uşor prins în mreje; 
dar, atâta timp cât vei sta lângă mine, el nu va îndrăzni să 
se îndepărteze de dumneata, pentru care simte, de altfel, o 
dragoste puternică. Astă-seară va fi loterie la mine; vii şi 
dumneata? 

— Mi s-a spus? Rosti tânăra regină cu un fel de sfioasă 
dojană? Că maiestatea voastră pune la loterie frumoasele 
sale brățări, care sunt de o asemenea raritate, încât n-ar 
trebui să lăsăm să fie scoase din scrinul coroanei, fie şi 
numai pentru că sunt ale maiestăţii voastre. 

— Copila mea? Spuse atunci Ana de Austria, care înţelese 
gândurile tinerei regine şi voia să o mângâie pentru că nu-i 
făcuse ei acest dar? Trebuie s-o atrag cu orice chip la mine 
pe Doamna. 

— Pe Doamna? Murmură înroşindu-se tânăra regină. 

— Fireşte; nu crezi că e mai bine să ai alături o rivală, 
pentru a o supraveghea şi stăpâni, decât să-l ştii pe rege la 
ea, mereu dispus să-i facă curte, ca de obicei? Această 


loterie e prilejul de care mă folosesc în acest scop: mă 
condamni oare? 

— Oh, nu! Făcu Maria-lereza, bătând din palme cu acea 
copilărească bucurie spaniolă. 

— Şi nu-ţi mai pare rău, draga mea, că nu ţi-am dăruit 
aceste brățări, aşa cum aveam de gând la început? 

— Oh, nu! Oh, nu, preabună mamă! 

— Ei bine, scumpa mea fiică, atunci să te faci cât mai 
frumoasă, pentru ca seara noastră să fie cu adevărat 
strălucită: cu cât vei fi mai veselă, cu atât vei fi mai 
fermecătoare şi le vei umbri pe toate celelalte femei prin 
graţie, ca şi prin rangul dumitale. 

Maria-lereza plecă însufleţită de fericire. 

După un ceas, Ana de Austria o primea pe Doamna, 
copleşind-o cu mângâieri: 

— Veste bună? Zise ea? Regele e încântat de loteria mea. 

— Eu? Răspunse Doamna? Nu sunt tot atât de încântată; 
să vad nişte brățări atât de frumoase la mâiniie altei femei 
decât ale voastre, regina mea, sau ale mele, iată ceva cu 
care nu mă pot împăca. 

— Ei, ei? Făcu Ana de Austria, ascunzând sub un zâmbet o 
durere crâncenă ce-o încerca atunci? Nu te revolta, fetiţo... 
Şi nu te grăbi să iei lucrurile în rău. 

— Ah, doamnă, norocul e orb... Şi aveţi, mi s-a spus, două 
sute de bilete. 

— Cam atâtea. Dar nu uita că numai unul e câştigător. 

— Ştiu. Şi cui îi va cădea? Puteţi să-mi spuneţi? Zise 
Doamna cu deznădejde. 

— Mă faci să-mi aduc aminte că am avut un vis azi- 
noapte... Ah, visurile nu mă înşală şi sunt rare... Dorm atât 
de puţin. 

— Ce-aţi visat?... Vă doare ceva? 

— Nu? Răspunse regina înăbuşindu-şi, cu o admirabilă 
stăpânire, chinul unei noi înţepături la sân. Am visat că 
regele câştigase brăţările. 

— Regele? 


— Şi ai să mă întrebi ce-o să facă regele cu brăţările, nu-i 
aşa? 

— Într-adevăr. 

— Apoi ai să adaugi că ar fi foarte bine să câştige regele, 
deoarece, având aceste brățări, va trebui să le dea cuiva. 

— Să vi le înapoieze, de pildă. 

— În cazul acesta, eu le-aş dărui imediat; căci nu-ţi 
închipui, cred? Spuse regina zâmbind? Că am pus aceste 
brățări ia loterie fiindcă sunt strâmtorată. Le-am pus pentru 
a le dărui, fără să stârnesc zâzanii; dar dacă hazardul n-o să 
vrea să mă scoată din încurcătură, ei bine, voi corija 
hazardul... Şi ştiu eu cui să-i ofer brăţările. 

Aceste cuvinte fură însoţite de un zâmbet atât de grăitor, 
încât Doamna se simţi datoare să-l răsplătească printr-un 
sărut de mulţumire. 

— Dar? Adăugă Ana de Austria? Ştii tot aşa de bine ca şi 
mine că regele nu-mi va înapoia brăţările, dacă le va 
câştiga. 

— Atunci i le va dărui reginei. 

— Nu; din acelaşi motiv pentru care nu mi le va mai da 
înapoi; şi pe urmă, dacă eu aş fi vrut să i le ofer reginei, n- 
aş fi avut nevoie de el pentru asta. 

Doamna aruncă o privire către brățări, care, în caseta lor, 
scânteiau pe o consolă din apropiere. 

— Cât sunt de frumoase! Exclamă ea suspinând. Ah? 
Adăugă Doamna? Dar, iată, am uitat că visul maiestăţii 
voastre nu e decât un vis. 

— M-ar mira foarte mult? Reluă Ana de Austria? Ca visul 
meu să mă înşele; rareori mi se întâmplă asta. 

— Atunci aţi putea fi o profetă. 

— 'Ţi-am spus, copila mea, că eu nu visez aproape 
niciodată; dar e o legătură atât de ciudată între visul acesta 
şi gândurile mele! Se potriveşte atât de bine cu planurile 
mele! 

— Ce planuri? 

— Acela, bunăoară, ca dumneata să câştigi brăţările. 


— Prin urmare, nu le va câştiga regele? 

— Ah? Continuă Ana de Austria? Nu e mult de la inima 
maiestăţii sale la inima dumitale... A dumitale care eşti sora 
lui dragă... Nu e mult, zic, astfel încât să se poată spune că 
visul e înşelător. Toţi sorții sunt de partea dumitale; ia stai 
şi-i socoate. 

— Îi socot. 

— Mai întâi, aceia din vis. Daca regele câştigă, nu e 
îndoială că el îţi va dărui brăţările. 

— Asta o dată. 

— Dacă ai să câştigi dumneata, le vei avea oricum. 

— Se înţelege; e şi asta cu putinţă. 

— În sfârşit, dacă le câştigă Domnul! 

— Oh? Făcu Doamna râzând cu hohote? El le va dărui 
cavalerului de Lorraine. 

Ana de Austria începu să râdă ca şi nora ei, adică cu atâta 
poftă încât durerea o cuprinse din nou şi se îngălbeni 
deodată la faţă, în mijlocul acestei veselii. 

— Ce aveţi? Întrebă Doamna înspăimântată. 

— Nimic, nimic, o împunsătură aici... Am râs prea mult... 
Eram, deci, la al patrulea sorţ de câştig. 

— Oh, pe acesta nu-l văd de loc. 

— Iartă-mă, dar mai sunt şi eu la rând şi dacă am să câştig 
eu, te poţi bizui pe mine. 

— Mulţumesc! Mulţumesc! Strigă Doamna. 

— Sper că eşti favorizată şi că visul începe să capete de 
pe-acum contururile depline ale realităţii. 

— Într-adevăr, mă faceţi să sper şi să am încredere? Zise 
Doamna? Şi brăţările câştigate în felul acesta îmi vor fi de o 
sută de ori mai preţioase. 

— Pe diseară, deci! 

— Pe diseară. 

Şi prinţesele se despărţiră. 

Ana de Austria, după ce îşi părăsi nora, îşi spuse, 
cercetând brăţările: 


— Sunt preţioase, într-adevăr, deoarece, datorită lor, astă- 
seară îmi voi fi apropiat o inimă şi voi fi descoperit totodată 
o taină. Apoi, întorcându-se spre alcovul pustiu, ea rosti în 
gol: Tot aşa ai fi împletit şi tu lucrurile, biata mea 
Chevreuse?... Spune, n-am dreptate? 

Şi, ca o mireasmă din alte vremuri, toată tinereţea ei, 
toate iluziile închipuirii sale, toată fericirea o înfăşurară 
blând, o dată cu ecoul acestei invocări. 

Capitolul VIII Loteria. 

Seara, la ceasurile opt, toată lumea era adunată la regina- 
mamă. 

Ana de Austria, în mare ţinută de ceremonie, frumoasă 
prin rămăşiţele de frumuseţe şi prin toate mijloacele pe 
care cochetăria le poate pune în nişte mâini pricepute, îşi 
ascundea, sau mai degrabă căuta să-şi ascundă, în faţa 
mulţimii de tineri curteni ce-o înconjurau şi o admirau încă, 
datorită intereselor despre care am vorbit în capitolul 
precedent, urmele tot mai vizibile ale suferinţei ce avea să o 
răpună câţiva ani mai târziu. 

Doamna, aproape tot atât de cochetă ca şi Ana de Austria, 
iar regina, ca totdeauna, simplă şi firească, erau aşezate 
alături şi îşi disputau bunele ei graţii. 

Doamnele de onoare, reunite în corpore ca să poată 
rezista cu mai multă tărie şi, prin urmare, cu mai mult 
succes vorbelor răutăcioase pe care tinerii le aruncau 
asupra lor, se încurajau reciproc, ca un batalion în linie de 
luptă, pentru a se apăra cât mai bine şi a da ripostele 
cuvenite. 

Montalais, neîntrecută în acest război de trăgători, 
ocrotea întregul front prin focul neîntrerupt pe care-l 
îndrepta asupra inamicului. 

De Saint-Aignan, deznădăjduit de severitatea îndărătnică 
a domnişoarei de Tonnay-Charente, încerca să-i întoarcă 
spatele; dar, învins de strălucirea cuceritoare a celor doi 
mari ochi ai frumoasei, nu făcea decât să-şi declare în 
fiecare clipă înfrângerea prin noi semne de supunere, 


cărora domni-şoara de Tonnay-Charente le răspundea 
printr-o şi mai mare aroganță. De Saint-Aignan nici nu mai 
ştia cărui sfânt să i se închine. 

La Valliere avea în jurul ei nu o curte, ci un început de 
curte. 

De Saint-Aignan, sperând că în felul acesta va atrage 
asupra lui privirile tinerei Athenais, venise să o salute pe 
fată cu un respect care, pentru anumite spirite mai puţin 
informate, lăsa să creadă că ar sta în cumpănă între 
Athenais şi Louise. Dar martorii erau tocmai aceia care nici 
nu văzuseră, nici nu auziseră nimic despre scena din timpul 
ploii. Totuşi, cum cei mai mulţi ştiau câte ceva şi ştiau chiar 
bine, dragostea lui mărturisită stârni atenţia atât a celor 
mai isteţi, cât şi a celor mai proşti de la curte. A celor dintâi, 
pentru că-şi spuneau, unii, ca Montaigne: „Ce ştiu eu?” A 
celorlalţi, pentru că spuneau ca Rabelais: „Iot ce se poate”. 
Numărul cel mai mare era de partea acestora din urmă, aşa 
cum la vânătoare cinci sau şase copoi dibaci se iau după 
mirosul vânatului, în timp ce tot restul haitei se ţine după 
mirosul copoilor. 

Prinţesele şi regina cercetau toaletele doamnelor şi 
domnişoarelor de onoare, ca şi pe ale celorlalte doamne; şi 
astfel uitau pentru o clipă că sunt regine, pentru a-şi aduce 
aminte că erau femei. Adică sfâşiau din priviri, fără milă, 
toate fustele, aşa cum ar fi spus Moliere. 

Ochii celor două prințese căzuseră în acelaşi timp asupra 
domnişoarei de La Valliere, care, după cum am amintit, era 
foarte anturată în clipa aceea. Doamna fu necruțătoare: 

— Într-adevăr? Spuse ea aplecându-se către regina- 
mamă? Dacă soarta ar fi dreaptă, ar favoriza-o pe această 
biată La Valliere. 

— Asta nu e cu putinţă? Răspunse regina-mamă, zâmbind. 

— De ce? 

— Pentru că nu sunt decât două sute de bilete şi nu toată 
lumea a putut fi trecută pe listă. 

— Aşadar, ea nu are bilet? 


— Nu. 

— Ce păcat! Ar fi putut să câştige brăţările şi să le vândă. 

— Să le vândă? Se miră regina-mamă. 

— Da, asta ar ajuta-o să-şi facă o zestre şi n-ar fi sortită să 
se mărite fără trusou, cum probabil că se va întâmpla. 

— Ce spui! Adevărat? Zise regina-mamă. Biata copilă nu 
are îmbrăcăminte? 

Şi rosti aceste cuvinte ca o femeie care n-a ştiut niciodată 
ce este aceea sărăcia. 

— Doamne, dar priviţi: cred, Dumnezeu să mă ierte, că are 
aceeaşi rochie, acum, seara, pe care a purtat-o şi azi- 
dimineaţă la plimbare şi pe care şi-a putut-o păstra curată 
datorită grijii regelui de a o apăra de ploaie. 

Chiar în clipa când Doamna spunea aceste cuvinte, intră 
regele. Cele două prințese poate că n-ar fi observat sosirea 
lui, într-atât erau de preocupate să le judece pe celelalte. 
Însă Doamna o văzu deodată pe La Valliere, care stătea în 
picioare în faţa galeriei, tulburându-se şi şoptindu-le ceva 
curtenilor care o înconjurau: aceştia se îndepărtară 
numaidecât. Mişcarea aceasta o făcu pe Doamna să-şi 
întoarcă ochii spre uşă. În aceeaşi clipă, căpitanul gărzii îl 
anunţă pe rege. La anunţarea regelui, La Valliere, care 
până atunci îşi avea privirea aţintită asupra galeriei, îşi lăsă 
repede ochii în jos. 

Regele intră. Era îmbrăcat cu o măreție plină de gust şi 
vorbea cu Domnul şi cu ducele de Roquelaure, care-l 
însoțeau? Domnul, la dreapta, ducele de Roquelaure, la 
stânga. 

Regele se îndreptă mai întâi spre regine, pe care le salută 
cu un respect grațios. Luă mâna mamei sale şi o sărută, îi 
adresă câteva complimente Doamnei în legătură cu 
eleganța toaletei sale, apoi începu să păşească prin faţa 
adunării. La Valliere fu salutată ca toate celelalte, nici mai 
mult, nici mai puţin decât celelalte. După aceea, maiestatea 
sa reveni lângă mama şi soţia lui. 


Curtenii, văzând că regele nu-i adresează decât o frază 
banală tinerei fete atât de căutată în cursul dimineţii, se 
grăbiră să tragă o concluzie din această răceală. Concluzia 
era că regele avusese un capriciu, dar că acest capriciu îi 
trecuse acum. Iotuşi, ei ar fi trebuit să observe un lucru, 
anume că, lângă La Valliere, printre curteni, se afla domnul 
Fougquet, a cărui respectuoasă politeţe îi slujea de adăpost 
fetei, în mijlocul feluritelor tulburări ce-o frământau în chip 
vădit. Domnul Fougquet se pregătea, de altfel, să vorbească 
mai îndeaproape cu domnişoara de La Valliere, când 
domnul Colbert se apropie şi, după ce făcu o plecăciune în 
faţa lui Fouquet, după toate regulile celei mai respectuoase 
politeţi, păru hotărât să rămână lângă La Valliere pentru a 
sta de vorbă cu ea. Fouquet se retrase mofluz. 

Toată această scenă era urmărită cu ochi mari de 
Montalais şi Malicorne, care-şi împărtăşeau unul altuia 
observaţiile proprii. 

De Guiche, aşezat în dreptul unei ferestre, n-o vedea decât 
pe Doamna. Dar, cum Doamna, la rândul ei, îşi îndrepta 
mereu privirea către La Valliere, ochii lui de Guiche, 
conduşi de aceia ai Doamnei, se întorceau din când în când 
şi asupra fetei. La Valliere simţi instinctiv oprindu-se asupra 
ei toată greutatea acestor priviri, pline, unele de interes, 
altele de invidie. Dar ea nu primea, ca să-şi uşureze această 
povară, nici un cuvânt de îmbărbătare din partea 
prietenelor sale, nici o privire de dragoste din partea 
regelui. Astfel că nimeni n-ar fi putut să spună cât de mult 
suferea biata copilă. 

Regina-mamă ceru să se aducă măsuţa pe care se aflau 
biletele de loterie, în număr de două sute şi o rugă pe 
doamna de Motteville să citească lista jucătorilor. E de la 
sine înţeles că această listă era întocmită după toate legile 
etichetei: regele se afla în frunte, apoi venea regina-mamă, 
pe urmă regina, pe urmă Domnul, după el Doamna şi aşa 
mai departe. 


Inimile băteau cu putere în timp ce se citea lista. La regină 
se aflau nu mai puţin de trei sute de invitaţi. Fiecare se 
întreba dacă numele său va străluci printre ale celorlalţi 
privilegiați. 

Regele asculta cu aceeaşi atenţie ca şi ceilalţi. După ce fu 
strigat ultimul nume, el văzu că La Valliere nu fusese 
trecută pe listă. Toţi, de altfel, băgară de seamă această 
omisiune. Regele se înroşi, ca sub şfichiuirea unei aţâţări. 

La Valliere, bundă şi resemnată, nu dădu nici un semn de 
nemulţumire. 

În tot timpul cât se citise lista, regele n-o slăbise din ochi: 
tânăra fată se topea sub această fericită învăluire pe care o 
simţea strălucind în jurul ei, prea bucuroasă şi prea curată 
la suflet cum era, pentru ca alt gând, în afară de acela al 
iubirii, să-i fi stăpânit spiritul sau inima. Răsplătind prin 
necurmata lui atenţie această înduioşătoare abnegaţie, 
regele îi arătă iubitei lui că înţelegea tăria şi gingăşia 
simţămintelor ei. 

După citirea listei, toate feţele femeilor omise sau uitate 
fură brăzdate de umbra mâhnirii. Malicorne fusese şi el 
uitat, printre bărbaţi şi strâmbătura lui îi spunea limpede 
lui Montalais, omisă de asemenea de pe listă: „Lasă, o să ne 
făurim noi singuri norocul, astfel ca să nu ne mai ocolească 
altădată”. „Oh, aşa-i”? Răspunse zâmbetul înţelegător al 
domnişoarei Aure. 

Biletele fură împărţite fiecăruia după numărul pe care-l 
avea. Mai întâi, regele şi-l primi pe al său, apoi regina- 
mamă, pe urmă Domnul, regina, Doamna şi aşa mai 
departe. După aceea, Ana de Austria deschise un săculeţ 
din piele de Spania, în care se aflau două sute de numere 
gravate pe plăcuţe de sidef şi întinse săculeţul deschis celei 
mai tinere dintre doamnele de onoare, pentru a trage 
dinăuntru o plăcuţă. Aşteptarea de-a lungul acestor 
pregătiri foarte domoale era mai curând încordată de 
lăcomie, decât de curiozitate. 


De Saint-Aignan se apleca la urechea domnişoarei de 
Tonnay-Charente şi-i şopti: 

— Întrucât avem fiecare câte un număr, domnişoară, să ne 
unim şansele. Dumitale brăţara, dacă voi câştiga eu; mie, 
daca vei câştiga dumneata, o singură privire a ochilor 
dumitale frumoşi. 

— Nu? Răspunse Athenais? Păstrează brăţara, dacă o vei 
câştiga. Fiecare cu norocul lui. 

— Eşti nemiloasă? Zise de Saint-Aignan? Şi am să te 
pedepsesc cu un catren: 

Frumoasa Iris, eşti prea crudă. 

Cu dragostea ce eu ţi-o port... 

— Tăcere! Îl întrerupse Athenais. Mă împiedici să aud 
numărul câştigător. 

— Numărul 1! Strigă tânăra fată care scosese o plăcuţă de 
sidef din săculeţul de piele de Spania. 

— Regele! Exclamă regina-mamă. 

— Regele a câştigat! Repetă regina, veselă. 

— Ah, regele! Visul vostru! Şopti voioasă Doamna la 
urechea Anei de Austria. 

Singur regele nu manifestă nici un fel de încântare. 
Mulţumi totuşi norocului care-l favoriza, adresând un mic 
salut domnişoarei ce fusese aleasă ca vestitoare a zeiţei 
protectoare. Apoi, primind din mâinile Anei de Austria 
caseta în care se aflau brăţările, spuse, în mijlocul 
murmurelor nesă-ţioase ale adunării: 

— Sunt, cu adevărat, atât de frumoase aceste brățări? 

— Priveşte-le? Răspunse Ana de Austria? Şi judecă singur. 

Regele se uită la ele. 

— Da? Zise el? Şi iată, într-adevăr, un minunat medalion. 
Ce lucrătură! 

— Ce lucrătură! Repetă Doamna. 

Regina Maria-lereza văzu cu uşurinţă, de la prima 
aruncătură de ochi, că regele nu-i va dărui ei brăţările; dar, 
cum se părea că nu avea de gând să i le ofere nici Doamnei, 
se declară mulţumită, sau aproape mulţumită. 


Regele se aşeză. Cei mai intimi dintre curteni veniră, rând 
pe rând, să admire îndeaproape această minune, care, 
numaidecât, trecu din mână în mână, cu îngăduinţa regelui. 
Apoi toţi, cunoscători sau nu, se întrecură în laude, 
copleşindu-l pe rege cu felicitările lor. 

Toată lumea avea, într-adevăr, ce să admire: unii 
briliantele, alţii felul cum erau lucrate. Doamnele mai ales 
se dovediră nerăbdătoare să vadă o asemenea comoară ce 
nu mai putea fi smulsă din mâinile cavalerilor. 

— Domnilor, domnilor? Zise regele, căruia nu-i scăpa 
nimic? S-ar spune, într-adevăr, că purtaţi brățări ca sabinii: 
lăsaţi-le puţin şi doamnelor, care mi se pare a avea pe drept 
cuvânt pretenţia de a se pricepe mai bine ca 
dumneavoastră la astfel de lucruri. 

Această frază i se păru Doamnei începutul unei hotărâri pe 
care tocmai o aştepta. Citea, de altfel, aceeaşi fericită 
speranţă în ochii reginei-mame. 

Curteanul care le ţinea în mână în clipa când regele făcu 
această observaţie în mijlocul forfotei generale se grăbi să 
depună brăţările în mâinile reginei Maria-lereza, care, 
ştiind bine, sărmana femeie, că nu-i erau destinate ei, le 
privi în treacăt şi i le dădu repede Doamnei. Aceasta şi, mai 
mult decât ea, Domnul îşi aruncară asupra brăţărilor o 
privire lungă şi râvnitoare. Apoi Doamna trecu bijuteriile în 
mâinile doamnelor din preajma ei, rostind un singur cuvânt, 
însă cu un accent care făcea cât o frază întreagă: 

— Minunate! 

Doamnele, care primiseră brăţările din mâinile Prințesei, 
le cercetară îndelung, atât cât le fu în putinţă, apoi le lăsară 
să circule din mână în mână, spre dreapta. 

În acest timp, regele se întreţinu în linişte cu de Guiche şi 
cu Fouquet. Ei vorbeau mai mult decât îi asculta el. Obişnuit 
să prindă din zbor frânturi de fraze, urechea lui, ca şi a 
tuturor oamenilor care se bucură de o superioritate 
nedezminţită asupra celorlalţi, nu reţinea din vorbele 
aruncate în dreapta şi în stânga decât pe acelea demne de 


a fi auzite şi care meritau un răspuns. Cât despre atenţia 
lui, ea era îndreptată în altă parte. Şi rătăcea prin salon, 
laolaltă cu privirile. 

Domnişoara de 'Tlonnay-Charente era ultima dintre 
doamnele înscrise pentru bilete, şi, ca şi cum şi-ar fi păstrat 
locul pe care-l avea pe listă, după ea nu mai urmau decât 
Montalais şi La Valliere. Când brăţările ajunseră la acestea 
două de la capătul rândului, se părea că nimeni nu le mai 
dădea atenţie. Neînsemnătatea mâinilor care mângâiau în 
acel moment podoabele făcea parcă să scadă valoarea 
giuvaerurilor. Ceea ce n-o împiedica pe Montalais să tresară 
de plăcere, de invidie şi de poftă, văzând pietrele de o rară 
frumuseţe, încântată de ele mai mult decât de felul cum 
erau lucrate. Nu putea fi îndoială că, pusă să aleagă între 
prețuirea lor în bani şi frumuseţea lor artistică, Montalais n- 
ar fi şovăit să prefere diamantele, cameelor. De aceea, îi 
venea greu să se despartă de ele şi să i le treacă prietenei 
sale La Valliere. Aceasta se uită la nestemate cu o privire 
aproape nepăsătoare. 

— Ah, cât de bogate sunt aceste brățări! Şi ce minunate 
sunt! Exclamă Montalais. lar tu nu te extaziezi în faţa lor, 
Louise! Zău, parcă nici n-ai fi femeie! 

— Ba da? Răspunse tânăra fată cu un accent de adorabilă 
melancolie. Dar la ce bun să râvneşti ceva care nu se poate 
să ne aparţină? 

Regele, cu capul aplecat înainte, asculta ceea ce spunea 
tânăra fată. Abia îi atinse urechea murmurul glasului ei, că 
se ridică plin de strălucire, străbătu tot cercul, pentru a 
ajunge de la locul său la locul unde se afla La Valliere, şi-i 
spuse: 

— Domnişoară, te înşeli! Eşti femeie şi orice femeie are 
dreptul să râvnească asemenea bijuterii. 

— Oh, sire! Zise La Valliere. Maiestatea voastră nu crede 
oare deloc în modestia mea? 

— Cred că eşti înzestrată cu toate virtuțile, domnişoară, cu 
sinceritate, ca şi cu celelalte; te rog deci să-mi spui, cu 


sinceritate, ce părere ai despre aceste brățări? 

— Că sunt frumoase, sire şi că nu pot fi oferite decât unei 
regine. 

— Mă bucur că ai o asemenea părere, domnişoară; 
brăţările sunt ale dumitale şi regele te roagă să le primeşti. 

Şi cum, printr-o mişcare ce semăna mai mult a groază, La 
Valliere îi întindea regelui caseta, regele îndepărtă cu 
blândeţe mâna tremurătoare a domnişoarei de La Valliere. 
O tăcere de uimire, mai funebră decât tăcerea din preajma 
unui mort, cuprinse adunarea. Totuşi, în partea unde se 
aflau reginele nu se auzise ceea ce spusese el, nu se 
înţelesese ceea ce făcuse regele. O prietenă binevoitoare îşi 
luă sarcina să răspândească vestea. Aceasta fu Tonnay- 
Charente, căreia Doamna îi făcu semn să se apropie. 

— Ah, Doamne! Exclamă de 'Tonnay-Charente. Ce fericire 
pe La Valliere! Regele i-a dăruit brăţările! 

Doamna îşi muşcă buzele cu atâta putere, încât sângele îi 
ţâşni la suprafaţa pielii. Regina cea tânără privi rând pe 
rând, când spre La Valliere, când spre Doamna şi începu să 
râdă. Ana de Austria îşi sprijini bărbia în pumnul ei alb şi 
rămase un răstimp adâncită în mrejele unei bănuieli ce-i 
zdrobea spiritul şi ale unei dureri cumplite, ce-i sfâşia 
inima. De Guiche, văzând-o pe Doamna că păleşte şi 
înțelegând pricina ce-o făcea să pălească, părăsi repede 
adunarea şi dispăru. Malicorne putu atunci să se strecoare 
lângă Montalais şi, la adăpostul zarvei convorbirilor ce se 
stârniră, îi spuse: 

— Aure, ai alături de tine norocul şi viitorul nostru. 

— Da? Răspunse Montalais. 

Şi o îmbrăţişa cu dragoste pe La Valliere, deşi în sinea ei 
ar fi fost în stare s-o sugrume. 

Capitolul IX Malaga. 

În tot timpul acestei lungi şi îndârjite ciocniri între 
ambițiile de la curte şi pornirile inimilor, unul dintre 
personajele noastre, poate cel mai puţin demn de a fi 


neglijat, era totuşi foarte neglijat, foarte uitat şi foarte 
nenorocit. 

Într-adevăr, d'Artagnan, d'Artagnan, căci se cuvine să-i 
spunem pe nume pentru a ne aduce aminte că mai exista şi 
el, d'Artagnan nu avea absolut nimic comun cu această 
lume uşuratică şi plină de strălucire. După ce-l urmase pe 
rege timp de două zile la Fontainebleau şi după ce privise 
toate aventurile ciobăneşti şi toate travestirile eroi-comice 
ale suveranului său, muşchetarul simţise că toate acestea 
nu aveau nici o legătură cu rosturile vieţii lui. Oprit la fiece 
pas de oameni care-l întrebau: 

— Cum găseşti că-mi vine acest costum, domnule 
d'Artagnan? 

El răspundea cu glasul său potolit, dar batjocoritor: 

— Găsesc că eşti la fel de bine îmbrăcat ca şi cea mai 
frumoasă maimuţă din bâlciul de la Saint-Laurent. 

Era unul din complimentele pe care le făcea d'Artagnan 
atunci când nu voia să facă altul; vrând-nevrând, omul 
trebuia să se mulţumească şi cu atât. lar când era întrebat: 

— Domnule d'Artagnan, cum ai să te îmbraci astă-seară? 

El răspundea: 

— Diseară am să mă dezbrac. 

Ceea ce le făcea să râdă chiar şi pe doamne. 

Dar, după două zile petrecute astfel, muşchetarul, văzând 
că nimic serios nu se întâmplă în jurul său şi că regele 
uitase cu totul, sau cel puţin părea că uitase cu desăvârşire 
de Paris, de Saint-Mande şi de Belle-Isle, că domnul Colbert 
nu se gândea decât la lampioane şi la focuri de artificii, că 
doamnele aveau pentru ce să-şi facă ocheade sau să 
primească ocheade o lună de zile de aici încolo, d'Artagnan 
îi ceru regelui un concediu pentru treburi de familie. 

În seara când d'Artagnan îi cerea acest lucru, regele se 
pregătea de culcare, istovit de atâtea jocuri şi dansuri. 

— Vrei sa mă părăseşti, domnule d'Artagnan? Îl întrebă el 
cu un aer mirat. 


Ludovic al XIV-lea nu putea înţelege că cineva dorea să se 
despartă de el când avea marea cinste să se afle în preajma 
sa. 

— Sire? Zise d'Artagnan? Vă părăsesc întrucât nu vă mai 
pot fi de nici un folos. Ah, dacă aş putea să vă fiu sprijin în 
timp ce dansaţi, atunci ar fi cu totul altceva! 

— Dar, dragă domnule d'Artagnan? Răspunse regele cu 
gravitate? În dansurile noastre n-avem nevoie de sprijin. 

— Ah? Făcu muşchetarul cu ironia lui fină? lată, nu ştiam 
asta! 

— Dar nu m-ai văzut oare dansând? Întrebă regele. 

— Ba da; însă eu credeam că jocul se încinge pe măsură ce 
se desfăşoară. M-am înşelat: un motiv în plus ca să mă 
retrag. Sire, o repet, nu aveţi nevoie de mine; de altminteri, 
dacă maiestatea voastră va avea nevoie, va şti unde să mă 
găsească. 

— Bine? Zise regele. 

Şi-i încuviinţă concediul. 

Aşadar, nu-l vom mai căuta pe d'Artagnan la 
Fontainebleau, ar fi de prisos; dar, cu îngăduinţa cititorilor, 
îl vom regăsi în strada Lombarzilor, la „Drugul de Aur”, la 
venerabilul nostru prieten Planchet. 

Sunt ceasurile opt seara, e cald, o singură fereastră a 
rămas deschisă, aceea a unei odăi de la primul cat. Un 
miros de băcănie, amestecat cu mirosul mai puţin exotic, 
dar mai pătrunzător, al gunoaielor de pe stradă, urcă spre 
nările muşchetarului. D'Artagnan, trântit într-un jilţ înalt, 
cu spătarul drept, cu picioarele nu întinse, ci rezemate de 
un scăunel, formează unghiul cel mai obtuz din câte se pot 
închipui. Ochiul său, atât de ager şi atât de iscoditor de 
obicei, e acum fix, aproape închis şi a luat drept ţintă 
neschimbătoare micul colţ de cer albastru ce se zăreşte 
dincolo de ascuţişul coşurilor; pata aceasta albastră nu e 
mai mare decât ar trebui ca să fie cârpit cu ea unul din sacii 
cu linte sau cu fasole ce constituie principala mobilă din 
prăvălia de la parter. 


Întins astfel, cufundat astfel în contemplarea 
transfenestrală, d'Artagnan nu mai e un războinic, nu mai e 
un ofiţer al palatului, ci un burghez dormitând între masa 
de prânz şi cină, între cină şi culcare; unul din acele 
respectabile creiere scorojite în care nu se mai găseşte loc 
pentru nici o idee, într-atât materia stă de strajă la porţile 
înţelepciunii şi are grijă să împiedice cu îndărătnicie 
contrabanda ce s-ar putea face prin introducerea vreunui 
simptom de gândire în cutia craniană. 

Am spus că se înnoptase; în dughene se aprindeau lămpile, 
în timp ce ferestrele de la apartamentele de sus se 
închideau; o patrulă de soldaţi de pază făcea să se audă pe 
stradă tropotul neregulat al paşilor. D'Artagnan continua să 
nu audă nimic şi să nu vadă decât colţişorul lui de cer 
albastru. La doi paşi de el, în întuneric, culcat pe un sac de 
porumb, Planchet, întins pe burtă deasupra sacului, cu 
mâinile împreunate sub bărbie, îl privea pe d'Artagnan cum 
se gândeşte, visează sau poate doarme cu ochii deschişi. 
Observarea aceasta dăinuia de câtăva vreme. În cele din 
urmă, Planchet începu să mormăie: 

— Hm! Hm! 

D'Artagnan însă nu făcu nici o mişcare. Planchet îşi spuse 
atunci că va trebui să recurgă la un mijloc mai de ispravă; 
după ce cumpăni îndelung, ceea ce i se păru lui mai potrivit 
în împrejurările de faţă fu să se prăvale de pe sacul său pe 
duşumea, boscorodindu-se pe el însuşi: 

— Nătărăule! 

Dar, oricât de mare ar fi fost tărăboiul făcut de Planchet în 
căderea sa, d'Artagnan, care în cursul vieţii lui auzise 
destule zgomote şi mai mari, păru să nu dea nici cea mai 
mică atenţie celui de acum. Nu-i vorbă, tocmai atunci o 
căruţă uriaşă, încărcată cu pietre, coborând de pe strada 
Saint-Mederic, înăbugşi cu uruitul roţilor sale bufnitura 
căderii lui Planchet. 'Totuşi, Planchet crezu că-l vede 
zâmbind uşor, în semn de mută încuviinţare, la cuvântul 
nătărău. Ceea ce, prinzând curaj, îl făcu să întrebe: 


— Dormiţi cumva, domnule d'Artagnan? 

— Nu, Planchet, nici măcar nu dorm? Răspunse 
muşchetarul. 

— Mă doare inima? Rosti Planchet? Auzindu-vă vorbind 
aşa: nici măcar. 

— Dar de ce, dragă Planchet? Oare acest cuvânt nu e şi el 
din limba noastră? 

— Ba da, domnule d'Artagnan. 

— Atunci? 

— Ei bine, acest cuvânt mă întristează adânc. 

— Explică-mi şi mie tristeţea ta, Planchet? Zise 
d'Artagnan. 

— Când spuneţi că nici nu dormiţi măcar, e ca şi cum aţi 
spune că nu aveţi nici măcar mângâierea de a dormi. Sau, 
cu alte cuvinte, e ca şi cum aţi spune: Planchet, mă 
plictisesc de moarte. 

— Planchet, tu ştii însă că eu nu mă plictisesc niciodată. 

— În afară de astăzi şi de alaltăieri. 

— Hm! 

— Domnule d'Artagnan, iată opt zile de când v-aţi întors 
de la Fontainebleau; iată opt zile de când nu mai aveţi nici 
ordine de dat, nici companie de comandat. Vă lipseşte 
bubuitul muschetelor, al tobelor şi al regalității; la drept 
vorbind, eu, care am ţintit în mână o muschetă, înţeleg asta. 

— Planchet? Răspunse d'Artagnan? Te încredinţez că nu 
mă plictisesc câtuşi de puţin aici. 

— Atunci, ce faceţi acolo, întins ca un mort? 

— Prietene Planchet, era în timpul asediului din La 
Rochelle, când mă aflam acolo, când te aflai şi tu, când ne 
aflam cu toţii laolaltă, era în timpul asediului din La 
Rochelle un arab vestit pentru priceperea lui de a trage cu 
tunul. Era un băiat deştept, cu toate că avea o culoare 
ciudată, culoarea măslinelor tale. Ei bine, acest arab, după 
ce mânca sau după ce-şi termina treaba, se culca şi stătea 
nemişcat, aşa cum stau eu acum şi fuma nu ştiu ce buruiană 
de leac, trăgând fumul printr-o ţeavă lungă, cu vârful de 


chihlimbar; iar dacă vreun comandant, trecând pe acolo, îl 
muştruluia că-l vede mereu dormind, el răspundea 
netulburat: „Mai bine să stai jos decât în picioare, mai bine 
să dormi decât să şezi, mai bine mort decât culcat”. 

— Era un arab întunecat şi prin culoarea şi prin cugetările 
lui? Zise Planchet. Mi-l amintesc prea bine. Reteza capetele 
protestanților cu o deosebită plăcere. 

— Întocmai şi le îmbălsăma atunci când credea el că 
merită osteneala. 

— Da, iar când se apuca să îmbălsămeze cu ierburile şi 
buruienile lui vrăjite, semăna cu unul care împleteşte 
coşuri. 

— Da, Planchet, acela e, ai dreptate. 

— Oh, am şi eu oleacă de memorie! 

— Nu mă îndoiesc; dar ce zici de felul cum gândea el? 

— Domnule, îl găsesc desăvârşit într-o privinţă şi neghiob 
în alta. 

— Limpede, Planchet, limpede! 

— Ei bine, domnule, într-adevăr, mai bine să stai jos decât 
în picioare, mai ales atunci când eşti obosit, în anumite 
împrejurări... (Şi Planchet zâmbi cu un aer ştrengăresc.) 
Mai bine să dormi decât să şezi; dar cât despre ultima 
cugetare: mai bine mort decât culcat, spun deschis că pe 
asta o socot fără noimă. Preferinţa mea de netăgăduit este 
pentru pat şi dacă dumneavoastră nu sunteţi de aceeaşi 
părere, este numai din pricină că, după cum am mai avut 
cinstea de a o spune, vă plictisiţi de moarte. 

— Planchet, tu îl cunoşti pe domnul La Fontaine? 

— Spiţerul din colţul străzii Saint-Mederic? 

— Nu, fabulistul. 

— A, jupânul corb...? 

— Exact. Ei bine, eu sunt ca iepurele lui. 

— Are, deci şi un iepure? 

— Are tot soiul de dobitoace. 

— Ei bine şi ce face, mă rog, acest iepure? 

— Se gândeşte. 


— 0, o! 

— Planchet, eu sunt ca iepurele domnului La Fontaine: mă 
gândesc. 

— Vă gândiţi? Spuse Planchet cu îngrijorare. 

— Da: locuinţa ta, Planchet, e destul de tristă ca să te 
îmbie la cugetări; eşti de acord, sper. 

— Totuşi, domnule, aveţi vederea la stradă. 

— La naiba şi asta ţi se pare odihnitor, nu-i aşa? 

— Nu e mai puţin adevărat, domnule, că dacă aţi locui în 
partea din dos, v-aţi plictisi şi mai rău... Nu, vreau să spun 
că v-aţi gândi şi mai mult. 

— Pe cinstea mea, nu ştiu, Planchet. 

— Chipurile? Zise băcanul? Dacă gândurile 
dumneavoastră ar fi ca acelea care v-au îndrumat spre 
restaurarea recelui Carol al II-lea... 

Şi Planchet lasă să se audă un mic râs ce nu era lipsit de o 
anumită semnificaţie. 

— Ah, Planchet, prietene? Zise d'Artagnan? Ai început să 
fii ambițios. 

— Oare nu s-o mai fi găsind vreun rege de restaurat, 
domnule d'Artagnan, sau vreun Monck de închis în ladă? 

— Nu, dragul meu Planchet, toţi regii sunt aşezaţi pe 
tronurile lor... Poate mai puţin bine decât stau eu pe 
scaunul acesta, dar, în sfârşit, îşi are fiecare tronul lui. 

Şi d'Artagnan scoase un oftat. 

— Domnule d'Artagnan? Zise Planchet? Dumneavoastră 
mă faceţi să sufăr. 

— Eşti prea bun, Planchet. 

— Am o bănuială, Dumnezeu să mă ierte. 

— Ce bănuială? 

— Domnule d'Artagnan, văd că slăbiţi... 

— Oh? Făcu d'Artagnan, lovindu-se în pieptul care răsună 
ca o platoşă goală? E cu neputinţă, Planchet! 

— Ah, vedeţi? Zise Planchet cu însufleţire? Dacă e să 
slăbiţi în casa mea... 

— Ei bine? 


— Ei bine, sunt gata sa fac o nelegiuire. 

— Nu mai spune! 

— Da. 

— Şi ce-ai face? Ia să vedem. 

— L-aş căuta pe cel care vă pricinuieşte necazurile. 

— lată că acum am un necaz. 

— Da, chiar aveţi unul. 

— Nu, Planchet, nu. 

— Dar eu vă spun că da, aveţi un necaz, care vă face să 
slăbiţi. 

— Slăbesc? Eşti sigur? 

— Văzând cu ochii... Malaga! Dacă veţi slăbi şi mai mult, 
pun mâna pe spadă şi mă duc drept la domnul d'Herblay, 
să-i tai beregata. 

— Hei! Făcu d'Artagnan săltându-se în jilţul său. Ce tot 
spui acolo, Planchet? Ce amestec are numele domnului 
d'Herblay în băcănia ta? 

— Bine, bine, supăraţi-vă dacă vreţi, înjuraţi-mă dacă vă 
place, dar, la dracu, ştiu eu ce ştiu! 

După aceste din urmă cuvinte ale lui Planchet, d'Artagnan 
se aşeză în jilţ în aşa fel încât să nu-i scape nimic din ochi, 
adică rămase cu cele două mâini sprijinite pe genunchi şi cu 
gâtul întins spre cumsecadele băcan. 

— Haide, explică-te? Zise el? Şi spune-mi cum de-ai putut 
să rosteşti un asemenea blestem? Domnul d'Herblay, fostul 
tău şef, prietenul meu, om al bisericii, un muşchetar care a 
ajuns episcop şi vrei să ridici spada împotriva lui, Planchet? 

— Aş ridica spada şi împotriva tatălui meu, când vă văd în 
halul ăsta. 

— Domnul d'Herblay, un gentilom! 

— Puțin îmi pasă mie dacă e sau nu gentilom. Va face să 
aveţi gânduri negre, iată tot ce ştiu. Şi gândurile negre vă 
slăbesc. Malaga! Nu vreau ca domnul d'Artagnan să plece 
de la mine mai slab decât când a venit. 

— Cum mă face să am gânduri negre? Hai, lămureşte-mă, 
lămureşte-mă! 


— Iată trei nopţi de când visaţi urât. 

— Eu? 

— Da, dumneavoastră şi în aceste visuri strigaţi mereu: 
„Aramis! Prefăcutul de Aramis!” 

— Ah, am spus eu asta? Zise d'Artagnan neliniştit. 

— Aţi spus-o, pe cinstea lui Planchet. 

— Ei şi mai departe? Ştii zicătoarea, prietene: „Visul te 
minte”. 

— Nu; căci, de trei zile, de câte ori aţi ieşit din casă, nu 
uitaţi să mă întrebaţi la întoarcere: „L-ai văzut pe domnul 
d'Herblay?” Sau: „Ai primit vreo scrisoare pentru mine din 
partea domnului d'Herblay?” 

— Dar nu se pare că e firesc să mă interesez de acest bun 
prieten, nu-i aşa? Zise d'Artagnan. 

— Nimic de zis, dar nu până într-atât ca să slăbiţi. 

— Planchet, am să mă îngraş, îţi dau cuvântul meu de 
onoare! 

— Bine, domnule, primesc; fiindcă ştiu că atunci când vă 
daţi cuvântul de onoare, el e sfânt. 

— Şi nu-l voi mai visa pe Aramis. 

— Foarte bine. 

— Nu te voi mai întreba dacă au sosit scrisori de la domnul 
d'Herblay. 

— Minunat! 

— Dar să-mi explici un lucru. 

— Spuneţi, domnule. 

— Mie nu-mi scapă nimic... 

— Ştiu asta. 

— Şi adineauri ai rostit o ocară neobişnuită... 

— Da. 

— Pe care n-o rosteşti oricând. 

— Malaga! Asta vreţi să spuneţi? 

— Întocmai. 

— E înjurătura mea preferată de când sunt băcan. 

— Ai dreptate, e un nume de stafidă. 


— E înjurătura mea de mânie! O dată ce-am zis Malaga, nu 
mai sunt om. 

— Dar nu-ţi cunoşteam această înjurătură. 

— Aşa e, domnule, am împrumutat-o şi eu de la alţii. 

Şi Planchet, rostind aceste cuvinte, clipi din ochi cu un aer 
şiret, lucru ce-i atrase atenţia lui d'Artagnan. 

— He! He! Făcu el. 

Planchet repetă: 

— He! He! 

— Haide, haide, domnule Planchet! 

— Doamne sfinte, domnule? Zise Planchet? Eu nu sunt ca 
dumneata, eu nu-mi petrec viaţa gândind. 

— Foarte rău. 

— Vreau să spun plictisindu-mă; viaţa noastră e scurtă, 
domnule, de ce să nu ne bucurăm de ea? 

— Eşti un filosof epicurean, după cât se pare, Planchet. 

— Şi de ce nu? Mâna e zdravănă, scrie şi cântăreşte 
zahărul sau mirodeniile; piciorul e sănătos, dansează sau te 
duce la plimbare; stomacul are dinţi buni, rupe şi mistuie; 
inima nu e prea învârtoşată; ei bine, domnule... 

— Ei bine, ce, Planchet? 

— Ah, iată!... Zise Planchet frecându-şi mâinile. 

D'Artagnan îşi puse picior peste picior. 

— Plancher, prietene? Zise el? Mă sperii şi mă uimeşti. 

— Pentru ce, domnule? 

— Fiindcă îmi apari sub o lumină cu totul nouă. 

Planchet, măgulit peste măsură, continuă să-şi frece 
mâinile de-ai fi zis că vrea să le jupoaie. 

— Ah, ah? Murmură el? Fiindcă nu sunt decât un animal 
de povară, dumneavoastră mă socotiți un prostănac? 

— Bine, Planchet şi asta e o judecată în felul ei. 

— Urmăriţi-mi firul gândurilor, domnule? Adăugă Planchst. 
Mi-am spus: fără plăcere nu există fericire pe pământ. 

— Oh, e foarte adevărat ce-ai spus, Planchet! Îl întrerupse 
d'Artagnan. 


— Dar, mergând mai departe, dacă nu e plăcere, care nu 
se întâlneşte pe toate cărările, să avem măcar unele 
mângâieri... 

— Şi tu le ai? 

— De bună seamă. 

— Explică-mi şi mie cum se întâmplă asta! 

— Mă înarmez cu un scut, ca să mă apăr de urât. Îmi 
orânduiesc timpul cât pot s-o duc fără grijă şi în ziua când 
simt că începe să-mi fie urât, mă pun pe petreceri. 

— Şi treaba asta nu e grea? 

— Câtuşi de puţin. 

— Iar toate astea le-ai descoperit tu singur? 

— Eu singur. 

— E o adevărată minune! 

— Ce-aţi zis? 

— Am zis că filosofia ta n-are pereche pe lume. 

— Ei bine, atunci urmaţi pilda mea. 

— Mă ispiteşte s-o fac. 

— Trăâiţi ca mine. 

— Nici n-aş dori altceva mai bun; numai că nu toate 
sufletele sunt plămădite din acelaşi aluat şi s-ar putea ca, 
vrând să petrec ca tine, să mă plictisesc şi mai rău... 

— Eh, încercaţi mai întâi. 

— Cum faci tu? Să vedem. 

— Aţi băgat de seamă că dispar din când în când? 

— Da. 

— Într-un anumit fel? 

— La intervale regulate. 

— Pe legea mea, aşa e! Prin urmare, aţi băgat de seamă? 

— Dragul meu Planchet, tu înţelegi că atunci când te vezi 
cu cineva aproape în fiecare zi, dacă unul dispare, celălalt îi 
simte lipsa. Oare tu nu-mi simţi lipsa, când eu sunt în 
campanie? 

— Foarte mult. E ca şi cum aş fi un trup fără suflet. 

— Acestea fiind zise, să mergem mai departe. 

— Cam la ce dată am obiceiul să dispar? 


— La 15 şi la 30 ale fiecărei luni. 

— Şi stau plecat? 

— Una ori două, uneori trei, uneori patru zile. 

— Ce credeţi că făceam eu în acest timp? 

— Încasări. 

— Iar la întoarcere cum mă găseaţi la înfăţişare? 

— Foarte mulţumit. 

— Vedeţi, dumneavoastră înşivă o spuneţi, totdeauna 
mulţumit. Şi de unde venea această mulţumire? 

— De acolo că negoţul îţi merge bine; că toate 
cumpărăturile de orez, de prune, de zahăr rafinat, de pere 
uscate, de siropuri îţi ieşeau la socoteală. Tu ai avut mereu 
o fire deosebită, Planchet; de aceea n-am fost câtuşi de 
puţin mirat văzânduc-te că te faci băcan, care este unul din 
negoţurile cele mai variate şi mai plăcute, întrucât umbli 
aproape numai cu mărfuri culese din sânul naturii, 
totdeauna gustoase şi înmiresmate. 

— E bine spus, domnule; dar cât de mult greşiţi! 

— Cum, greşesc? 

— Când spuneţi că mă duc la fiecare cincisprezece zile 
după încasări sau cumpărături. Oh, oh, domnule, cum naiba 
aţi putut să credeţi una ca sta? Oh, oh, oh! 

Şi Planchet începu să râdă cu atâta poftă, încât îl făcea pe 
d'Artagnan să se îndoiască adânc de propria lui 
înţelepciune. 

— Mărturisesc? Zise muşchetarul? Că nu sunt la înălţimea 
ta. 

— Domnule, aşa e! 

— Cum aşa e? 

— Trebuie să fie aşa, de vreme ce o spuneţi 
dumneavoastră; dar ţineţi seama că asta nu vă face să 
decădeţi cu nimic în faţa mea. 

— Ah, ce fericire! 

— Nu, dumneavoastră sunteţi un om de geniu, zău! Când e 
vorba de război, de surprinderi, de tactică şi de încercuiri 
neaşteptate, Doamne, regii par nişte nimicuri pe lângă 


trupeşti, a dulceţii vieţii, dacă se poate spune aşa, ei bine, 
domnule, să nu-mi pomeniţi de oamenii de geniu, fiindcă ei 
sunt propriii lor călăi. 

— Bine, Planchet? Zise d'Artagnan fremătând de 
curiozitate? lată că te ascult cu cel mai mare interes. 

— Acum vă plictisiţi mai puţin decât adineauri, nu-i aşa? 

— Nu mă plictisesc deloc; dimpotrivă, de când ai început 
să-mi vorbeşti, petrec de minune. 

— Atunci, să-i dam înainte. Am sa vă vindec eu, lăsaţi pe 
mine! 

— Nici nu doresc altceva. 

— Vreţi să încerc? 

— Chiar acum. 

— Fie. Aveţi niscaiva cai aici? 

— Da: zece, douăzeci, treizeci. 

— Nu e nevoie de atâţia; doi sunt de ajuns. 

— Îţi stau la dispoziţie, Planchet. 

— Bun. Vă iau cu mine. 

— Când? 

— Mâine. 

— Unde? 

— Ah, prea întrebaţi multe. 

— Oricum, trebuie să recunoşti că mă interesează să ştiu 
unde mă duc. 

— Vă place viaţa la ţară? 

— Prea puţin, Planchet. 

— Atunci vă place la oraş? 

— Depinde. 

— Ei bine, am să vă duc într-un loc jumătate oraş, 
jumătate sat. 

— S-a făcut. 

— Într-un loc unde o să vă simţiţi bine, sunt sigur. 

— Minunat! 

— Şi, ciudăţenie, într-un loc de unde aţi fugit fiindcă vi se 
ura. 


— Mie? 

— De moarte! 

— La Fontainebleau vrei să zici? 

— La Fontainebleau, da. 

— 'Te duci la Fontainebleau, aşa dar? 

— Acolo mă duc. 

— Şi ce-ai să faci tu la Fontainebleau, Doamne sfinte? 

Planchet îi răspunse lui d'Artagnan printr-o clipire din ochi 
plină de şiretenie. 

— Ai vreun petic de pământ pe acolo, nelegiuitule? 

— Oh, o sărăcie, o cocioabă. 

— Te-am prins. 

— Dar e frumuşică, pe cuvântul meu de onoare! 

— Voi merge la moşia lui Planchet! Exclamă d'Artagnan. 

— Oricând veţi voi. 

— Dar parcă spuneai că mâine! 

— Mâine, dacă vreţi; şi aşa mâine suntem în 14, adică în 
ajunul zilei când încep să mă tem de plictiseală. Prin 
urmare, ne-am înţeles. 

— Ne-am înţeles. 

— Îmi veţi împrumuta un cal de-al dumneavoastră? 

— Pe cel mai bun. 

— Nu, îl prefer pe cel mai blând; n-am fost niciodată un 
călăreț straşnic, dumneavoastră ştiţi, iar în băcănie mi s-au 
ruginit mădularele şi mai mult; şi apoi... 

— Şi apoi? 

— Şi apoi? Adăugă Planchet cu o altă clipire din ochi? Nu 
vreau să mă obosesc. 

— De ce? Se încumetă să întrebe d'Artagnan. 

— Fiindcă nu m-aş mai putea distra? Răspunse Planchet şi 
cu aceasta se ridică de pe sacul său de porumb, întinzându- 
se şi pocnindu-şi toate oasele, unul după altul, într-un fel de 
armonie prelungă. 

— Planchet! Planchet! Strigă d'Artagnan. Declar că nu se 
găseşte pe pământ un sybarit care să se poată asemui cu 


tine. Ah, Planchet, se vede cât de colo că n-am mâncat 
împreună, unul lângă altul, un butoi de sare! 

— Şi pentru ce asta, domnule? 

— Pentru că nu te cunosc încă îndeajuns? Răspunse 
d'Artagnan? Hotărât lucru, abia acum încep să cred ceea ce 
gândisem la Boulogne, în ziua când l-ai sugrumat, sau era s- 
o faci, pe Lubin, valetul domnului de Wardes şi anume, 
Planchet, că tu eşti un om tare de ispravă. 

Planchet se porni să râdă cu un râs plin de înfumurare, îi 
spuse bună seara muşchetarului şi cobori în odaia din 
spatele prăvăliei, care-i slujea drept cameră de culcare. 
D'Artagnan îşi reluă poziţia de la început, în jilţ şi fruntea 
lui, descreţită o clipă, deveni mai îngândurată ca oricând. 
Aproape că şi uitase năzbătiile şi visurile lui Planchet. „Da? 
Îşi spuse el, reluând firul gândurilor întrerupt de hazlia 
convorbire pe care am redat-o mai sus? Da, aici e totul: 

1. Să aflu ce voia Baisemeaux de la Aramis; 

2. Să aflu pentru ce Aramis se fereşte de mine; 

3. Să aflu unde e Porthos. 

Asupra acestor trei puncte pluteşte un mister. Dar? 
Continuă d'Artagnan? Întrucât prietenii noştri nu vor să 
mărturisească nimic, să ne bizuim pe biata noastră 
deşteptăciune. Vom face ce-om putea, la dracu! Sau, 
Malaga! Cum spune Planchet.” 

Capitolul X Scrisoarea domnului Baisemeaux. 

Credincios planului său, a doua zi dimineaţa d'Artagnan se 
duse să-i facă o vizită domnului Baisemeaux. 

La Bastilia era zi de curăţenie: tunurile erau frecate, 
lustruite, scările spălate; temnicerii căutau parcă să-şi 
lustruiască până şi cheile. Cât despre soldaţii din 
garnizoană, ei se plimbau prin curţile interioare, sub 
pretext că erau destul de curaţi. 

Comandantul Baisemeausx îl primi pe d'Artagnan într-un 
chip mai mult decât amabil; dar fu cu el de o rezervă atât 
de mare, încât d'Artagnan, cu toată dibăcia lui, nu putu să-i 
smulgă din gură o singură silabă. Cu cât se ferea mai mult, 


cu atât neîncrederea lui d'Artagnan sporea. Acesta din 
urmă sfârşi chiar prin a-şi spune că purtarea 
comandantului se datora vreunei dispoziţii proaspete, 
primite anume. Căci Baisemeaux nu i se păruse lui 
d'Artagnan, la Palatul Regal, omul rece şi de nepătruns pe 
care-l găsea acum la Bastilia. Când d'Artagnan încercă să-l 
facă să vorbească despre afacerile băneşti atât de grabnice 
care-l mânaseră atunci în căutarea lui Aramis şi care-i 
stârniseră atâta chef de vorbă în seara aceea, Baisemeaux 
spuse că are de dat nişte ordine în închisoare şi-l lăsă pe 
d'Artagnan să se frământe atât de îndelung în aşteptare, 
încât muşchetarul nostru, încredinţat că nu va scoate nici o 
vorbă de la el, părăsi Bastilia înainte ca Baisemeaux să se fi 
întors din inspecția lui. Dar în minte îi încolţise o bănuială şi 
odată bănuiala ivită, spiritul lui d'Artagnan nu mai avea 
astâmpăr. El era, printre oameni, ceea ce pisica e printre 
patrupede? Întruparea neliniştii şi în acelaşi timp a 
nerăbdării. O pisică aţâţată nu mai stă locului, asemenea 
unui ghemotoc de mătase pe care vântul îl poartă în toate 
părţile. O pisică la pândă e ca şi moartă la postul ei de 
observaţie şi nici foamea, nici setea n-o pot clătina din 
nemişcarea sa. 

D'Artagnan, care ardea de nerăbdare, îşi scutură deodată 
acest simţământ, ca pe o mantie prea grea. Îşi spunea că 
lucrul ce i se ascundea era tocmai acela pe care ar trebui 
să-l ştie cu tot dinadinsul. În consecinţă, el se gândi că 
Baisemeaux se va grăbi să-i dea de veste lui Aramis, dacă 
Aramis îi va fi spus să facă aceasta. Ceea ce se şi întâmplă. 

Baisemeaux abia avu timp să se întoarcă din turn, că 
d'Artagnan se şi puse la pândă într-un colţ de lângă strada 
Petit-Muse, în aşa fel că vedea de acolo pe toţi cei care 
ieşeau pe poarta Bastiliei. După vreun ceas de pândă, lângă 
„Grapa de Aur”, de sub un zăplaz unde găsise un petic de 
umbră, d'Artagnan văzu ieşind un soldat din gardă. Asta 
era cea mai bună dovadă pe care ar fi dorit-o. Orice paznic 
sau temnicer îşi avea zilele şi chiar orele de ieşire din 


Bastilia, deoarece toţi erau constrânşi să nu aibă nici 
neveste, nici locuinţă în castel şi, prin urmare, puteau ieşi 
oricând, fără să trezească curiozitatea cuiva. Numai că un 
soldat încazarmat trebuia să stea înăuntru o zi şi o noapte, 
atunci când era de gardă, asta o ştia toată lumea şi 
d'Artagnan o ştia mai bine ca oricine. Un astfel de soldat nu 
putea să iasă în ţinută de serviciu decât dacă avea de 
îndeplinit un ordin grabnic şi însemnat. 

Soldatul, spuneam, ieşi din Bastilia şi, încet-încet, ca un 
fericit muritor căruia în loc să stea încremenit în faţa unui 
pârlit de corp de gardă sau într-un bastion nu mai puţin 
plictisitor, i se oferă prilejul de a gusta libertatea unită cu o 
plimbare, aceste două plăceri făcând parte din serviciul pe 
care-l avea de îndeplinit, se îndreptă spre mahalaua Saint- 
Antoine, adulmecând aerul, soarele şi întorcându-şi mereu 
ochii după femei. 

D'Artagnan îl urmări de la distanţă. Nu-şi făcuse nici o 
idee asupra rostului şi misiunii lui. „Mai întâi? Îşi spuse el? 
Trebuie să-l văd la faţă pe caraghiosul ăsta. Un om văzut de 
aproape e un om cântărit.” Astfel că d'Artagnan iuți pasul 
şi, ceea ce nu era greu, trecu înaintea soldatului. Nu numai 
că-i zări faţa, care părea destul de isteaţă şi hotărâtă, dar îi 
văzu şi nasul, care era puţin cam roşu. „Amicului îi place să 
bea”? Îşi spuse el. În clipa când îi văzu nasul, mai zări la 
centura soldatului o bucată de hârtie albă. „Bun, are o 
scrisoare? Adăugă în sinea lui d'Artagnan. Însă un sol-dat 
se consideră prea fericit că e ales de domnul Baisemeaux să 
ducă un ordin şi el nu pierde pentru nimic în lume mesajul.” 

În timp ce d'Artagnan îşi frământa pumnii, soldatul înainta 
fără grijă spre mahalaua Saint-Antoine. „Se duce, de bună 
seamă, la Saint-Mande€? Îşi spuse muşchetarul? Şi eu n-o să 
aflu ce cuprinde scrisoarea...” Să-i vie rău, nu altceva. 
„Dacă aş fi în uniformă? Gândea d'Artagnan? L-aş înhăţa pe 
răcan dimpreună cu scrisoarea lui. Primul corp de gardă 
mi-ar veni în ajutor. Şi să fiu al naibii dacă mi-aş spune 
numele într-o afacere ca asta! Să-l trag la băutură, ar intra 


la bănuială şi mă va îmbăta el pe mine... Drace, nu ştiu ce 
să fac, nu mă mai ajută mintea! Să-l atac pe acest nenorocit, 
să-l provoc la luptă, să-l ucid pentru o scrisoare! Ar mai 
merge, dacă ar fi vorba de scrisoarea unei regine către un 
lord, sau a unui cardinal către o regină. Dar, Doamne, 
pentru nişte intrigi păcătoase ale domnilor Aramis şi 
Fouquet la adresa domnului Colbert! Viaţa unui om pentru 
atâta lucru! Nu, ele nu merită nici măcar zece scuzi!” 

În timp ce filosofa astfel, muşcându-şi unghiile şi mustaţa, 
zări un mic grup de arcaşi şi un comisar. Aceşti oameni 
târau un bărbat chipeş, care se zbătea în mâinile lor. Arcaşii 
îi sfâşiaseră îmbrăcămintea şi-l trăgeau după ei. El spunea 
să se poarte mai frumos cu dânsul, fiind gentilom şi soldat. 
Când arestatul îl zări pe soldat, strigă: 

— Hei, soldat, vino-ncoa'! 

Soldatul porni cu acelaşi pas spre cel care-l chema, iar 
mulţimea se luă după el. 

Atunci, lui d'Artagnan îi veni o idee. Era cea dintâi? Şi vom 
vedea că nu era o idee rea. În vreme ce gentilomul îi 
povestea soldatului că fusese prins într-o casă şi luat drept 
hoţ, cu toate că nu era decât un amant, soldatul îl căina şi 
căuta să-l mângâie şi să-i dea sfaturi cu acea gravitate pe 
care soldatul francez o pune în slujba amorului său propriu 
şi a spiritului de corp. D'Artagnan se strecură la spatele 
soldatului împins de mulţime şi-i smulse pur şi simplu hârtia 
de la cingătoare. Cum, în acele clipe, gentilomul cărtănit 
trăgea de soldat, cum comisarul trăgea de gentilom, 
d'Artagnan putu să pună mâna pe hârtie fără nici un fel de 
greutate. Se retrase apoi la vreo zece paşi, în dosul 
stâlpului unei case şi citi pe adresă: „Domnului du Vallon, la 
domnul Fouquet, la Saint-Mande.” 

— Bun! Îşi zise el. 

Şi desfăcu pecetea fără să rupă plicul, apoi scoase hârtia 
îndoită în patru, care cuprindea numai aceste cuvinte: 
„Dragă domnule du Vallon, fii bun fi transmite-i domnului 
d'Herblay că a venit la Bastilia şi mi-a pus câteva întrebări. 


Al dumitale devotat, DE BAISEMEAUX” 

— Ei bine, am nimerit-o! Exclamă d'Artagnan. Acum totul 
e limpede. Porthos se află acolo. 

Sigur de ceea ce voia să ştie, muşchetarul gândi: „Drace! 
Iată un biet soldat căruia turbatul şi hoţul de Baisemeaux îi 
va plăti scump vicleşugul meu!... Dacă se întoarce fară 
scrisoare, ce-o să păţească oare? La urma urmei, nu mai am 
nevoie de acest bilet. După ce-ai înghiţit oul, la ce-ţi mai 
trebuie găoacea?” 

D'Artagnan văzu că arcaşii şi comisarul îl lămuriseră pe 
soldat şi-l târau mai departe pe prizonierul lor. Acesta era 
înconjurat de mulţime şi se tânguia într-una. D'Artagnan se 
furişă în mijlocul gloatei şi lăsă să cadă scrisoarea pe 
pământ, fără ca nimeni să vadă, apoi se îndepărtă cu pas 
iute. 

Soldatul îşi reluă drumul spre Saint-Mande, gândindu-se 
mai mult la gentilomul care-i ceruse sprijinul. Deodată îşi 
aduse aminte de scrisoare şi, uitându-se la cingătoare, văzu 
că nu mai era acolo. Strigătul lui de groază îi făcu plăcere 
lui d'Artagnan. Bietul soldat îşi roti ochii în jurul său, în- 
gălbenit de spaimă, şi, în sfârşit, la vreo douăzeci de paşi în 
urma lui, zări binecuvântatul plic. Se repezi asupra lui, ca 
vulturul asupra prăzii. Plicul era puţin prăfuit, puţin 
mototolit, dar, oricum, scrisoarea fusese găsită. D'Artagnan 
observă că soldatul se uita cu multă atenţie la pecetea des- 
făcută; dar sfârşi prin a se linişti şi vâri din nou răvaşul la 
cingătoare. 

— Du-te? Rosti d'Artagnan? Acum am destulă vreme; poţi 
s-o iei înainte. Se pare că Aramis nu-i la Paris, căci 
Baisemeaux îi scrie lui Porthos. Dragul de Porthos, ce 
bucurie să-l revăd... Şi să stau de vorbă cu el! Zise 
gasconul. 

Şi, potrivindu-şi pasul după al soldatului, îşi făgădui să 
ajungă cu un sfert de ceas după ella domnul Fouquet. 

Capitolul XI Unde cititorul va vedea cu plăcere ca Porthos 
n-a pierdut nimic din puterea lui. 


D'Artagnan îşi făcuse, după obiceiul lui, socoteala că un 
ceas are şaizeci de minute şi un minut şaizeci de secunde. 
Datorită acestui calcul, absolut perfect, în minute şi 
secunde, el ajunse în faţa porţii intendentului superior 
exact în clipa când soldatul ieşea fără să mai aibă nimic la 
cingătoare. D'Artagnan se prezentă la intrare, unde un 
portar, galonat de sus până jos, întredeschise uşa la ivirea 
lui. Muşchetarul ar fi vrut să intre fără să-şi spună numele, 
dar acest lucru nu se putea. Îşi rosti deci numele. Cu toată 
această concesie, care ar fi putut să înlăture orice greutate, 
aşa cel pu-ţin credea d'Artagnan, portarul stătea încă în 
cumpănă; totuşi, la rostirea pentru a doua oară a titlului de 
căpitan în garda regelui, portarul, fără să-i lase dintr-o dată 
liberă trecerea, nu i-o mai închidea ca înainte. D'Artagnan 
înţelese că omul primise un consemn pe care nu-l putea 
călca. Se hotărî deci să trântească o minciună, lucru care, 
de altfel, nu-l costa prea mult, mai ales atunci când vedea în 
minciună salvarea statului, sau pur şi simplu interesul său 
personal. Adăugă astfel, la cele declarate mai înainte, că 
soldatul care adusese o scrisoare pentru domnul du Vallon 
nu era altul decât trimisul său şi că acea scrisoare avea 
drept scop să vestească sosirea lui. Cu aceasta, nimeni nu 
se mai putea împotrivi la intrarea lui şi d'Artagnan trecu 
pragul uşii. Un valet voi să-l însoţească, dar el îi spuse că 
era de prisos să se mai ostenească, dat fiind că ştia prea 
bine şi singur unde avea să-l găsească pe domnul du Vallon. 
Nu se mai putea răspunde nimic în faţa unui om atât de 
bine informat. Fu lăsat să se ducă singur. 

Peroane, saloane, grădini, toate fură trecute în revistă de 
către muşchetar. Colindă un sfert de ceas prin această casă 
mai mult decât regală, în care se numărau tot atâtea 
minunăţii câte mobile, tot atâţia servitori câte coloane şi uşi. 
„Hotărât? Îşi zise el? Această casă nu se termină decât la 
marginea pământului. Nu cumva lui Porthos i se va fi 
năzărit să se întoarcă la Pierrefonds, fără să iasă din casa 
domnului Fouquet?” În sfârşit ajunse într-o aripă mai 


retrasă a castelului, înconjurată de un zid de piatră 
deasupra căruia se căţăraţi o puzderie de plante grase, 
încărcate de flori, mari şi pietroase ca nişte roade. Din loc 
în loc, pe zidul împrejmuitor, se înălţau statui cu înfăţişări 
sfioase sau pline de mister. Erau vestale învăluite în câte un 
peplum cu falduri mari, străji agere, ascunse sub voalurile 
lor de marmură şi înfăşurând palatul cu privirile ior furişe. 
Un Hermes cu degetul la gură, o Iris cu aripile întinse, o 
Noapte acoperită de maci dominau parcul şi clădirile ce se 
retrăgeau dincolo de copaci; toate aceste statui se profilau 
în alb deasupra chiparoşilor înalţi, ce-şi îndreptau vârfurile 
negre spre albastrul cerului. În jurul chiparoşilor se 
încolăceau măceşi bătrâni, ce-şi atârnau de fiecare creangă 
inelele înflorite şi presărau peste ramurile de jos şi peste 
statui o ploaie de petale înmiresmate. 

Aceste podoabe încântătoare i se părură muşchetarului 
supremul efort al spiritului omenesc. Se afla într-o 
dispoziţie sufletească ce-l îndemna să poetizeze. Gândul că 
Porthos locuia într-un asemenea Eden îl înclina să-şi facă 
despre Porthos o părere mai bună, într-atât e de adevărat 
că până şi spiritele cele mai înalte nu sunt absolvite de 
înrâurirea mediului înconjurător. 

D'Artagnan găsi uşa pe care o căuta; la uşă, un fel de arc, 
pe care-l mişcă. Uşa se deschise. D'Artagnan intră, închise 
uşa la loc şi pătrunse într-un pavilion construit în formă de 
cerc, unde nu se auzeau alte zgomote decât susurul 
cascadelor şi cântecele păsărilor. La uşa pavilionului dădu 
peste un lacheu. 

— Aici locuieşte domnul baron du Vallon, nu-i aşa? Zise 
d'Artagnan fără pic de şovăire. 

— Da, domnule? Răspunse lacheul. 

— Anunţă-l că domnul cavaler d'Artagnan, căpitan al 
muşchetarilor maiestăţii sale, îl aşteaptă. 

D'Artagnan fu introdus într-un salon. Acolo nu aşteptă 
prea mult: un pas cunoscut cutremură podeaua din sala 
alăturată, o uşă se deschise, sau mai degrabă se dădu de 


perete şi Porthos veni să se arunce în braţele prietenului 
său cu un fel de stânjenire ce nu-i stătea de loc rău. 

— Tu aici? Strigă el. 

— Dar tu? Răspunse d'Artagnan. Ah, şiretule! 

— Da? Zise Porthos zâmbind cu un aer încurcat? Da, mă 
găseşti la domnul Fouquet şi asta te miră întrucâtva, nu-i 
aşa? 

— Câtuşi de puţin! La urma urmei, de ce n-ai fi unul din 
prietenii domnului Fouquet? Domnul Fougquet are mulţi 
prieteni, mai ales printre oamenii de spirit. 

Porthos avu modestia să nu ia măgulirea ca fiind adresată 
lui. 

— Şi apoi? Adăugă el? M-ai văzut la Belle-Isle. 

— Un motiv mai mult ce mă îndeamnă să cred că faci parte 
dintre prietenii domnului Fouquet. 

— Adevărul este că îl cunosc? Zise Porthos oarecum 
stingherit. 

— Ah, prietene? Zise d'Artagnan? Cât eşti de vinovat faţă 
de mine! 

— Cum asta? Strigă Porthos. 

— Cum? Făureşti o lucrare măreaţa ca fortificațiile de la 
Belle-Isle şi mie nu-mi spui nimic! 

Porthos se făcu roşu ca para. 

— Ceva mai mult chiar? Continuă d'Artagnan? Mă vezi 
acolo, ştii că sunt omul regelui şi nu te gândeşti că regele, 
dornic să-l cunoască pe bărbatul de merit care 
desăvârşeşte o operă despre care i s-au spus cele mai 
frumoase lucruri, nu te gândeşti că regele m-a trimis acolo 
pentru a afla cine e acest bărbat! 

— Cum, regele te-a trimis pentru a afla...? 

— La dracu! Să nu mai vorbim de asta. 

— Ei drăcie! Strigă Porthos. Dimpotrivă, să vorbim! 
Aşadar, regele ştia că la Belle-lIsle se fac fortificaţii? 

— Hei, dar ce crezi, că regele nu le ştie pe toate? 

— "Totuşi, nu ştia cine face fortificațiile? 


— Asta nu; însă, în urma celor ce i s-au spus despre 
lucrări, nu se îndoia că trebuie să fie un ilustru om de 
război. 

— Drace? Rosti Porthos? Dacă aş fi ştiut asta! 

— N-ai mai fi fugit de la Vannes, nu-i aşa? 

— Nu. Ce-ai spus văzând că nu mai sunt acolo? 

— Dragul meu, am stat şi m-am gândit. 

— A, da, te-ai gândit... Tu ştii să şi gândeşti... Şi la ce 
rezultat ai ajuns, gândindu-te? 

— Am ghicit întregul adevăr. 

— Aha, ai ghicit? 

— Da. 

— Şi ce-ai ghicit? Ia să vedem? Zise Porthos, aşezându-se 
mai bine pe un scaun şi luând înfăţişarea unui sfinx. 

— Am ghicit, mai întâi, că tu construieşti fortificațiile din 
Belle-Isle. 

— Păi, asta nu era greu de ghicit: doar m-ai văzut lucrând 
acolo. 

— Aşteaptă puţin, căci am mai ghicit ceva: anume că 
fortifici Belle-Isle din ordinul domnului Fouguet. 

— Asta e adevărat. 

— Dar nu e totul. Când mă pornesc să ghicesc, nu mă 
opresc la mijlocul drumului. 

— Dragul meu d'Artagnan! 

— Am ghicit că domnul Fouquet voia să păstreze taina cea 
mai mare în legătură cu aceste fortificaţii. 

— Avea de gând, într-adevăr, după cât cred eu? Zise 
Porthos. 

— Da, însă ştii de ce ţinea atât de mult să păstreze taina? 

— Doamne, ca să nu se afle! Răspunse Porthos. 

— În primul rând. Dar această dorinţă pornea dintr-o 
galanterie... 

— E drept? Zise Porthos? Am auzit şi eu că domnul 
Fouquet este foarte galant. 

— Dintr-o galanterie faţă de rege. 

— Oh! Oh! 


— Te miră asta? 

— Da. 

— Nu ştiai nimic? 

— Nu. 

— Ei bine, eu ştiu totul. 

— Înseamnă că eşti un vrăjitor. 

— Nici pe departe! 

— Atunci cum de-ai aflat? 

— Ah, uite, printr-un mijloc foarte simplu: l-am auzit pe 
domnul Fouquet însuşi vorbindu-i regelui despre asta. 

— Spunându-i ce? 

— Că a pus să se fortifice Belle-Isle pentru el şi că o să-i 
ofere în dar Belle-Isle. 

— Ah, l-ai auzit pe domnul Fouquet spunându-i asta 
regelui? 

— Cuvâut cu cuvânt. Ba chiar a adăugat: „Belle-Isle a fost 
fortificată de către un inginer care îmi e prieten, om cu 
multe merite, pe care voi cere îngăduinţa să-l prezint 
regelui”. „Numele lui?” a întrebat regele. „Baronul du 
Vallon”? A răspuns domnul Fouquet. „Prea bine. 

— A încuviinţat regele? Să mi-l prezinţi.” 

— Regele a încuviinţat, zici? 

— Pe cinstea lui d'Artagnan! 

— Oh, oh! Făcu Porthos. Atunci, de ce nu i-am fost 
prezentat? 

— Nu ţi s-a vorbit încă nimic despre această prezentare? 

— Ba da, însă aştept mereu. 

— Ai răbdare, va veni. 

— Hm! Hm! Mormăi Porthos. 

D'Artagnan se prefăcu că nu-l aude şi, schimbând vorba, 
întrebă: 

— Dar locuieşti într-o singurătate deplină, dragul meu 
prieten, nu-i aşa? 

— Totdeauna mi-a plăcut singurătatea. Sunt o fire 
melancolică? Răspunse Porthos cu un suspin. 

— Uite, ciudat! Zise d'Artagnan. Nu băgasem de seamă! 


— Asta de când m-am consacrat studiilor? Zise Porthos cu 
un aer preocupat. 

— Sper însă că munca spiritului nu e în dauna sănătăţii 
trupului! 

— Oh, nu, deloc! 

— Puterile te ţin tot aşa? 

— Mă ţin bine, prietene, mă ţin bine. 

— Ce-am auzit, că în primele zile după venirea ta aici... 

— Da, nu puteam să mă mai mişc, nu-i aşa? 

— Cum asta? Se miră d'Artagnan cu un surâs? Din ce 
pricină nu puteai să te mai mişti? 

Porthos îşi dădu seama că spusese o nerozie şi voi s-o 
repare. 

— Da, am venit de la Belle-lIsle până aici pe nişte cai 
proşti? Zise el? Şi asta mi-a frânt oasele. 

— Nu mă miră, căci, venind pe urmele tale, am văzut vreo 
şapte sau opt cai morţi pe drum. 

— Sunt greu, ce să-i faci? Zise Porthos. 

— În aşa fel încât te-ai obosit prea tare? 

— Grăsimea s-a topit pe mine şi din pricina asta m-am 
îmbolnăvit. 

— Ah, sărmanul Porthos!... Dar Aramis cum s-a purtat cu 
tine în acea vreme? 

— Foarte bine... A pus să fiu îngrijit chiar de medicul 
domnului Fouquet. Însă închipuieşte-ţi că după opt zile nu 
mai puteam să răsuflu. 

— Cum aşa? 

— Odaia era prea mică, n-aveam destul aer pentru 
plămânii mei. 

— Zău? 

— Aşa mi s-a spus, cel puţin... Şi am fost mutat în altă 
încăpere. 

— Unde aveai aer din belşug? 

— Ceva mai mult, da, însă nu puteam să fac nici o mişcare. 
Doctorul spunea că n-am voie să mă mişc; eu, din contra, 


mă simţeam, mai în putere ca oricând. Asta a dat naştere 
unui grav accident. 

— Ce accident? 

— Închipuieşte-ţi, prietene, m-am revoltat împotriva 
prescripţiilor acestui dobitoc de medic şi m-am hotărât să 
ies din casă fie că el vrea sau nu vrea. În consecinţă, i-am 
poruncit valetului care mă slujea să-mi aducă veşmintele. 

— Pe lângă toate celelalte, te lăsaseră gol, dragul meu 
Porthos? 

— Nu, deloc! Aveam, dimpotrivă, o frumuseţe de halat. 
Lacheul s-a supus; m-am îmbrăcat cu hainele mele, care 
deveniseră prea lungi; dar, lucru ciudat, picioarele mi se 
îngroşaseră foarte mult. 

— Da, înţeleg. 

— Iar cizmele nu mă mai încăpeau. 

— Picioarele ţi se umflaseră, pesemne. 

— Asta-i, ai ghicit. 

— Drace! Şi ăsta e accidentul de care voiai să-mi vorbeşti? 

— Ei bine, da. Eu n-am stat să mă gândesc, ca tine. Mi-am 
spus: „De vreme ce picioarele mi-au intrat de zece ori în 
cizme, nu e nici o pricină ca ele să nu intre şi a unsprezecea 
oară”. 

— De astă dată, dragul meu Porthos, dă-mi voie să ţi-o 
spun, erai lipsit de logică. 

— Pe scurt, m-am rezemat de un perete şi am încercat să 
încalţ cizma dreaptă; trăgeam cu mâinile, împingeam cu 
genunchiul, făcând sforţări nemaipomenite, când, deodată, 
rămăsei cu cele două urechi ale cizmei în mâini, iar piciorul 
îmi scăpă din strânsoare şi căzu ca o catapultă. 

— Catapultă! Se vede că te pricepi la fortificaţii, dragă 
Porthos! 

— Piciorul îmi căzu, deci, ca o catapultă şi se lovi de 
perete, care se prăbuşi. Prietene, am crezut că, asemenea 
lui Samson, dărâmasem templul. Să fi văzut câte tablouri, 
câte porţelanuri, câte vaze de flori, câte tapiserii şi vergele 
de draperii se prăvăliseră la pământ! 


— Zău? 

— Fără a mai pune la socoteală că dincolo de perete era 
un dulap plin cu porţelanuri. 

— Pe care l-ai răsturnat? 

— Pe care l-am aruncat în cealaltă parte a odăii. 

Porthos începu să râdă. 

— Într-adevăr, e de necrezut! 

Şi d'Artagnan începu să râdă şi el, ca Porthos. Porthos 
începu atunci să râdă mai tare ca d'Artagnan. 

— Am spart? Zise Porthos cu o voce întretăiată de această 
veselie crescândă? Porţelanuri în valoare de peste trei mii 
de franci. Ha! Ha! Ha! 

— Bravo! Făcu d'Artagnan. 

— Iar oglinzi, în valoare de peste patru mii de franci, Ha! 
Ha! Ha! 

— Minunat! 

— În afară de un policandru care mi-a căzut drept în cap şi 
s-a zdrobit în mii de bucăţi. Ha! Ha! Ha! 

— Drept în cap? Zise d'Artagnan, care se ţinea cu mâna de 
burtă. 

— În creştetul capului. 

— Şi nu ţi l-a spart? 

— Nu, pentru că, după cum ţi-am spus, policandrul fiind de 
sticlă, s-a prefăcut în cioburi. 

— Ah, policandrul era de sticlă? 

— De sticlă de Veneţia; o raritate, prietene, o piesă care n- 
avea pereche, un obiect ce cântărea două sute de livre. 

— Şi care ţi-a căzut în cap? 

— În cap... da! Închipuieşte-ţi un glob de cristal aurit, 
încrustat de jur împrejur, cu mirodenii care ardeau sus, cu 
ciocuri ce luminau când erau aprinse. 

— Bineînţeles; dar nu erau aprinse? 

— Din fericire, nu; altfel aş fi luat foc. 

— Aşa că te-ai ales numai cu o turtire. 

— Nu. 

— Cum nu? 


— Nu, policandrul mi-a căzut în cap şi se pare că noi avem 
acolo, în vârful capului, un os foarte tare. 

— Cine ţi-a spus asta, Porthos? 

— Doctorul. Un fel de boltă care ar putea susţine până şi 
catedrala Notre-Dame din Paris. 

— Oho! 

— Da, se pare că aşa e ţeasta noastră. 

— Asta ţi se potriveşte ţie, dragă prietene; poate ţeasta ta 
să fie aşa, nu şi a celorlalţi. 

— Se poate? Zise Porthos cu mândrie. Fapt este că, atunci 
când a căzut policandrul peste această boltă pe care o avem 
în vârful capului, s-a stârnit un bubuit ca o descărcare de 
tun; cristalul s-a făcut ţăndări şi eu am căzut jos ud leoarcă. 

— De sânge, dragă Porthos? 

— Nu, de mirodeniile care miroseau ca alifiile; era foarte 
plăcut, dar miroseau prea tare şi aproape că mă ameţeau 
parfumurile alea. Ai simţit şi tu vreodată, nu-i aşa, 
d'Artagnan? 

— Da, atunci când sorb mireasma de lăcrămioare. Prin 
urmare, dragul meu prieten, ai căzut jos din pricina loviturii 
şi ai ameţit din pricina mirosurilor. 

— Dar ceea ce era neobişnuit şi doctorul mi-a spus, pe 
cuvântul lui de onoare, că n-a mai văzut niciodată aşa 
ceva... 

— Te aleseseşi măcar cu un cucui? Îl întrerupse 
d'Artagnan? 

— Cu cinci. 

— De ce cinci? 

— Aşteaptă: policandrul avea în partea de jos cinci 
ornamente aurite, foarte ascuţite. 

— Au! 

? Aceste cinci ornamente mi-au pătruns prin păr, pe care-l 
port foarte des, precum vezi. 

— Din fericire. 

— Şi mi s-au înfipt în piele. Dar, să vezi ciudăţenie, aşa 
ceva nu mi s-a întâmplat decât mie. În loc să facă găuri, mi- 


au făcut cucuie. Doctorul nu mi-a putut explica asta într-un 
chip mulţumitor. 

— Ei bine, am să ţi-o explic eu. 

— Mi-ai face un mare serviciu? Zise Porthos clipind din 
ochi, ceea ce era la el un semn că ascultă cu atenţia cea mai 
mare. 

— De când ţi-ai pus creierul pe treabă, cu studii înalte şi 
calcule însemnate, capul a avut de câştigat, astfel că ai 
acuma un cap prea plin de învăţătură. 

— Crezi? 

— Sunt sigur. De aici rezultă că, în loc să lase să pătrundă 
ceva dinafară înăuntrul capului, cutia ta osoasă, fiind prea 
plină, se foloseşte de deschizăturile ce se fac, pentru a lăsa 
să se reverse acest preaplin. 

— Ah! Făcu Porthos, căruia această explicaţie i se părea 
mai limpede decât aceea a doctorului. 

— Cele cinci cucuie făcute de cele cinci ornamente ale 
policandrului erau de bună seamă grămezi de ştiinţă, 
împinse în afară de forţa lucrurilor. 

— Într-adevăr? Zise Porthos? Şi dovadă e că mă durea mai 
mult în afară decât înăuntru. Am să-ţi mărturisesc chiar că, 
atunci când îmi puneam pălăria pe cap, îndesând-o cu toată 
acea energie plină de graţie pe care o avem noi, gentilomii 
de spadă, ei bine, când apăsam ceva mai tare, simţeam 
nişte dureri îngrozitoare. 

— Porthos, te cred. 

— De aceea, dragă prietene? Spuse uriaşul? Domnul 
Fouquet, văzând şubrezenia casei, s-a hotărât să-mi dea 
altă locuinţă. Aşa se face că am fost adus aici. 

— În parcul ăsta nu intră nimeni, nu-i aşa? 

— Nimeni. 

— E rezervat întâlnirilor, da? E parcul despre care se 
vorbeşte atâta, în legătură cu petrecerile tainice ale 
intendentului superior? 

— Nu ştiu; eu unul, n-am avut nici întâlniri, nici petreceri 
tainice; dar aici am libertatea să-mi încerc muşchii şi mă 


folosesc de această îngăduinţă smulgând arborii din 
rădăcini. 

— Şi pentru ce faci asta? 

— Ca să nu-mi înţepenească mâinile şi apoi ca să dau jos 
cuiburile de păsări: mi se pare mult mai uşor aşa, decât să 
mă urc eu în vârful copacilor. 

— Eşti pastoral ca Tircis, dragul meu Porthos. 

— Da, îmi plac ouăle mici; îmi plac mai mult decât cele 
mari. Nici nu-ţi închipui ce gustare bună e o omletă de 
patru sau cinci sute de ouă de scatiu, de cintezoi, de graur, 
mierlă şi sturz. 

— Cinci sute de ouă, e cutremurător! 

— Atâtea încap într-o tigaie? Zise Porthos. 

D'Artagnan îl admiră timp de cinci minute pe Porthos, ca şi 
cum l-ar fi văzut pentru întâia oară. Cât despre Porthos, el 
se topea de fericire sub privirea prietenului său. Rămaseră 
câteva clipe aşa, d'Artagnan uitându-se la el, Porthos 
topindu-se de fericire. 

D'Artagnan căuta cu tot dinadinsul să dea o întorsătură 
nouă convorbirii. 

— Şi-ţi petreci bine vremea aici, Porthos? Întrebă el în cele 
din urmă, fireşte după ce găsise ceea ce căuta. 

— Nu totdeauna. 

— Înţeleg; dar când ţi se urăşte prea tare, atunci ce faci? 

— Oh, n-o să mai stau mult aici. Aramis aşteaptă să mi se 
dezumfle ultimul cucui şi să mă prezinte regelui, care nu 
poate suferi cucuiele, după câte mi s-a spus. 

— Aşadar, Aramis e la Paris? 

— Nu. 

— Dar unde e? 

— La Fontainebleau. 

— Singur? 

— Cu domnul Fouquet. 

— Foarte bine. Dar ştii ceva? 

— Nu. Spune-mi şi-am să ştiu. 

— Mi se pare că Aramis te-a dat uitării. 


— Crezi? 

— Acolo, ştii, se râde, se dansează, se dau serbări, vinurile 
domnului de Mazarin curg gârlă. În fiecare seară sunt 
balete. 

— Drace! Drace! 

— De aceea, te înştiinţez că scumpul tău Aramis te-a dat 
uitării. 

— Da, s-ar putea întâmpla şi uneori m-am gândit şi eu la 
asta. 

— Măcar de nu te-ar trage pe sfoară, şmecherul! 

— Oh! 

— Îl cunoşti, e o vulpe bătrână acest Aramis! 

— Da, dar să mă tragă pe sfoară... 

— Ascultă: mai întâi te-a închis aici. 

— Cum m-a închis? Ce, eu sunt închis aici? 

— Cam aşa ceva. 

— Te poftesc să-mi demonstrezi asta. 

— Nimic mai uşor. leşi vreodată? 

— Nu. 

— Ai încălecat pe vreun cal? 

— Niciodată. 

— Prietenii tăi au voie să vină să te vadă? 

— N-a venit niciunul. 

— Ei bine, amice, a nu ieşi niciodată, a nu încăleca pe cal, 
a nu-ţi vedea prietenii, asta se cheamă că eşti închis. 

— Şi ce interes ar avea Aramis să mă ţină închis? Întrebă 
Porthos. 

— Ei lasă, Porthos, fii sincer! Zise d'Artagnan. 

— Sunt foarte sincer. 

— Aramis a făcut planul fortificațiilor de la Belle-Isle, nu-i 
aşa? 

Porthos se înroşi. 

— Da? Rosti el? Însă asta e tot ce-a făcut. 

— E adevărat şi după părerea mea nu-i mare lucru. 

— Şi eu cred la fel. 

— Bun; îmi pare bine că ne potrivim la gânduri. 


— El nici n-a călcat vreodată la Belle-Isle? Zise Porthos. 

— Ca să vezi! 

— Eu mă duceam la Vannes, cum ai putut să constaţi. 

— Zi, mai bine, după cum am constatat. Ei bine, iată cum 
stau lucrurile, dragul meu Porthos: Aramis, care n-a făcut 
decât planurile, vrea să treacă drept inginer, în timp ce pe 
tine, care ai înălţat zidurile piatră cu piatră, care ai 
construit fortăreaţa şi turnurile, vrea să te coboare la 
rangul de simplu constructor. 

— De constructor, adică de zidar? 

— De zidar, da. 

— Unul care întinde mortarul cu mistria? 

— Chiar aşa. 

— Adică un salahor? 

— Ai ghicit. 

— Oh, oh, iubite Aramis, te crezi încă la douăzeci şi cinci 
de ani, precum s-ar spune! 

— De-ar fi numai atât! Dar el te socoate pe tine de 
cincizeci. 

— Aş vrea să-l văd la treabă. 

— Da. 

— Pe el care suferă de gută. 

— Da. 

— Şi de piatră la rinichi. 

— Da. 

— Căruia îi lipsesc trei dinţi. 

— Ba patru. 

— Pe când eu, uite! 

Şi Porthos îşi desfăcu buzele groase şi-şi arătă două şiruri 
de dinţi doar ceva mai puţin albi ca zăpada, dar tot atât de 
netezi, tot atât de tari şi sănătoşi ca fildeşul. 

— Nici nu-ţi închipui, Porthos, cât de mult ţine regele la 
dinţi? Spuse d'Artagnan. Ai tăi m-au hotărât: te voi 
prezenta regelui. 

— Tu? 


— De ce nu? Crezi oare că sunt mai rău văzut la curte 
decât Aramis? 

— Oh, nu! 

— "Te temi cumva că aş avea cea mai mică pretenţie asupra 
fortificațiilor de la Belle-Isle? 

— Oh, nici gând de aşa ceva! 

— Fac totul numai pentru binele tău. 

— Nu mă îndoiesc de asta. 

— Ei bine, sunt prieten apropiat al regelui şi dovada e că 
atunci când trebuie să i se spună ceva neplăcut, eu îmi iau 
această sarcină. 

— Dar, dragă prietene, dacă mă vei prezenta tu... 

— Ei, ce-are să fie? 

— O să se supere Aramis. 

— Pe mine? 

— Nu, pe mine. 

— Moft! Că te-ar prezenta el sau că te-aş prezenta eu, de 
vreme ce trebuie să fii prezentat, e totuna. 

— O să fie nevoie să-mi fac un costum nou. 

— Ăsta pe care-l ai e foarte bun. 

— Oh, cel pe care l-am comandat e şi mai frumos. 

— Nu uita însă: regelui îi place simplitatea. 

— Atunci voi fi cât mai simplu. Dar ce va zice domnul 
Fouquet când va afla că am plecat? 

— Eşti oare prizonierul lui pe cuvânt de onoare? 

— Nu, nici vorbă! Dar i-am făgăduit că nu voi pleca din 
Saint-Mande fără să-i dau de veste. 

— Aşteaptă, vom veni şi la asta. Acum ai ceva de făcut aici? 

— Eu? Nimic de seamă, sau aproape nimic. 

— Eşti poate mijlocitorul lui Aramis în vreo afacere 
încurcată? 

— Pe legea mea, nu! 

— Tot ce-ţi spun, îţi dai seama, e în interesul tău. 
Presupun, bunăoară, că ai sarcina să-i trimiţi lui Aramis 
anumite mesaje, anumite scrisori. 

— Ah, scrisori, da. Îi trimit unele scrisori. 


— Unde i le trimiţi? 

— La Fontainebleau. 

— Ai vreuna la tine? 

— Păi... 

— Lasă-mă să termin. Ai vreuna la tine? 

— Tocmai am primit una mai adineauri. 

— Interesantă? 

— Bănuiesc. 

— Nu le citeşti niciodată? 

— Nu sunt curios din fire. 

Şi Porthos scoase din buzunar scrisoarea adusă de soldat, 
pe care el n-o citise, dar pe care d'Artagnan o citise mai 
înainte. 

— Ştii ce trebuie să faci? Spuse d'Artagnan. 

— La naiba, ceea ce fac totdeauna, să i-o trimit. 

— Nu. 

— Vrei s-o păstrez cumva? 

— Nici asta. Nu ţi s-a spus că această scrisoare ar fi de 
mare însemnătate? 

— Ba chiar de foarte mare însemnătate. 

— Ei bine, trebuie s-o duci tu însuţi la Fontainebleau. 

— Lui Aramis? 

— Da. 

— Ai dreptate. 

— Şi, pentru că regele e acolo... 

— Vei folosi prilejul...? 

— Voi folosi prilejul ca să te prezint regelui. 

— Ah, drăcia dracului! D'Artagnan, într-adevăr, numai tu 
eşti în stare să le rostuieşti pe toate! 

— Aşadar, în loc să-i trimitem prietenului nostru mesageri 
mai mult sau mai puţin credincioşi, îi vom duce noi înşine 
scrisoarea. 

— La asta nu mă gândisem şi totuşi, e foarte simplu. 

— Treaba fiind grabnică, dragul meu Porthos, să plecăm 
numaidecât. 


— Într-adevăr? Zise Porthos? Cu cât vom pleca mai 
repede, cu atât misiva lui Aramis va întârzia mai puţin. 

— Porthos, judeci totdeauna cu înţelepciune şi la tine 
logica ţine pasul cu imaginaţia. 

— Găseşti? Făcu Porthos. 

— E rezultatul studiilor temeinice? Răspunse d'Artagnan. 
Haide, să mergem. 

— Dar? Murmură Porthos? Făgăduiala mea faţă de domnul 
Fouquet? 

— Ce făgăduiala? 

— Că nu voi pleca din Saint-Mande fără să-i dau de veste. 

— Ah, dragul meu Porthos? Răspunse d'Artagnan? Ce copil 
eşti! 

— Cum adică? 

— Vei ajunge la Fontainebleau, nu-i aşa? 

— Acolo îl vei găsi pe domnul Fouquet. 

— Da. 

— La rege, probabil. 

— La rege? Repetă Porthos plin de mândrie. 

— 'Te vei duce la el şi-i vei spune: „Domnule Fouquet, am 
onoarea să vă anunţ că am plecat de la Saint-Mande”. 

— Şi? Adăugă Porthos cu aceeaşi mândrie? Văzându-mă la 
Fontainebleau, în cabinetul regelui, domnul Fougquet nu va 
putea spune că mint. 

— Dragul meu Porthos, tocmai voiam să deschid gura 
pentru a spune şi eu acelaşi lucru: mi-o iei totdeauna 
înainte. Oh, Porthos, ce bine te ţii tu! Anii n-au lăsat nici o 
urmă asupra ta. 

— Nu prea. 

— Atunci, ne-am înţeles. 

— Eu cred că da. 

— Nu mai ai nici un scrupul? 

— Cred că nu. 

— Atunci, te iau cu mine. 

— Foarte bine; ma duc să spun să pună şeile pe caii mei. 

— Ai cai aici? 


— Am cinci. 

— Pe care ai cerut să ţi-i aducă de la Pierrefonds? 

— Pe care mi i-a dăruit domnul Fougquet. 

— Dragul meu Porthos, n-avem nevoie de cinci cai pentru 
doi inşi; de altfel mai am şi eu trei la Paris, ceea ce ar face 
opt; ar fi prea mulţi. 

— N-ar fi prea mulţi, dacă aş avea oamenii mei aici; dar, 
din păcate, nu-i am. 

— Îţi pare rău după oamenii tăi? 

— Îmi pare rău după Mousqueton, el îmi lipseşte. 

— Minunată inimă! Exclamă d'Artagnan. Dar, ascultă-mă, 
lasă-ţi caii aici, aşa cum l-ai lăsat pe Mousqueton acolo. 

— De ce să-i las? 

— Fiindcă, mai târziu... 

— Ei bine? 

— Ei bine, mai târziu s-ar putea să fie bine că domnul 
Fouquet să nu-ţi fi dat nimic. 

— Nu înţeleg ce vrei să spui? Zise Porthos. 

— Nu foloseşte la nimic să înţelegi. 

— Totuşi... 

— Am să-ţi explic mai târziu, Porthos. 

— E vorba de politică, fac prinsoare. 

— Şi încă de cea mai înaltă. 

Porthos îşi înclină capul în faţa cuvântului politică; apoi, 
după o clipă de gândire, adăugă: 

— Am să-ţi mărturisesc, d'Artagnan, că eu nu mă pricep în 
politică. 

— O ştiu, la naiba, prea bine. 

— Nimeni nu ştie asta; mi-ai spus-o tu însuţi, tu, care eşti 
un viteaz între viteji. 

— Ce ţi-am spus, Porthos? 

— Că fiecare cu norocul lui. Aşa mi-ai spus tu şi am văzut 
că ai dreptate. Sunt zile când te simţi mai puţin fericit decât 
în altele când eşti împuns cu spada. 

— Aşa gândesc eu. 


— Şi eu gândesc tot aşa, cu toate că nu cred în loviturile 
ce-ar putea să ucidă. 

— Drace şi totuşi le-ai făcut multora de petrecanie. 

— Da, însă pe mine nu m-a răpus nimeni. 

— Judecata ta e straşnică. 

— Deci, nu cred să mor vreodată de tăişul unei spade, sau 
de glonţul vreunei puşti. 

— Atunci înseamnă că nu ţi-e teamă de nimic?... Ah, de 
apă, poate? 

— Nu, înot ca o vidră. 

— Atunci, de friguri? 

— Nu le-am avut niciodată şi nici nu cred să le am cândva; 
dar am să-ţi mărturisesc un lucru... 

Şi Porthos cobori glasul. 

— Ce anume? Întrebă d'Artagnan, coborând vocea la 
acelaşi diapazon cu Porthos. 

— Îţi mărturisesc? Răspunse Porthos? Că am o groază 
cumplită de politică. 

— Ei, aş! Exclamă d'Artagnan. 

— Chiar aşa! Zise Porthos cu o voce de stentor. l-am 
cunoscut pe eminenţa sa domnul cardinal de Richelieu şi pe 
eminenţa sa domnul cardinal de Mazarin; unul învârtea un 
fel de politică, celălalt alt fel de politică. N-am fost niciodată 
mai mulţumit de una decât de cealaltă; cea dintâi a făcut să 
li se taie capetele domnilor de Mareillac, de Thou, de Cinqg- 
Mars, de Chalais, de Boutteville şi de Montmorency; a doua 
a scărmâănat o mulţime de partizani ai Frondei, printre care 
ne numărăm şi noi, dragul meu. 

— Ba printre care, dimpotrivă, nu ne numărăm? Spuse 
d'Artagnan. 

— Oh, ba da, căci dacă scoteam spada pentru cardinal, 
loveam pentru rege. 

— Scumpul meu Porthos! 

— Hai să închei. Aşadar, groaza mea de politică e aşa de 
mare, că, dacă şi aici e vorba de politică, atunci prefer să 
mă întorc la Pierrefonds. 


— Ai avea dreptate, dacă ar fi aşa; dar cu mine, dragă 
Porthos, n-ai de ce să te temi de politică, asta e limpede. Ai 
lucrat la fortificațiile de la Belle-Isle; regele a vrut să afle 
numele iscusitului inginer care a pus pe picioare lucrările 
de acolo; tu eşti sfios ca toţi oamenii de adevărată valoare. 
Poate că Aramis vrea să te ţină în umbră, dar eu te scot la 
lumină; eu arăt cine eşti, spun ce-ai făcut; regele te va 
răsplăti? lată toată politica mea. 

— Şi a mea, pe toţi dracii! Zise Porthos întinzându-i mâna 
lui d'Artagnan. 

Dar d'Artagnan cunoştea mâna lui Porthos; el ştia că odată 
prinsă între cele cinci degete ale baronului, o mână 
oarecare nu va scăpa nescrântită. Îi întinse deci prietenului 
său nu mâna, ci pumnul. Porthos nu băgă de seamă nimic. 
După aceea, ieşiră împreună din Saint-Mande. Paznicii 
şuşotiră ceva şi-şi suflară la ureche câteva cuvinte pe care 
d'Artagnan le auzi, dar se feri să i le împărtăşească şi lui 
Porthos. „Prietenul nostru? Îşi zise el? Era pur şi simplu 
prizonierul lui Aramis. Să vedem ce va ieşi acum, din 
punerea în libertate a acestui conspirator.” 

Capitolul XII Şoarecele şi brânza. 

D'Artagnan şi Porthos porniră pe jos, aşa cum făcuse 
d'Artagnan la venire. 

Când d'Artagnan, intrând primul în prăvălie la „Drugul de 
Aur”, îi spuse lui Planchet că domnul du Vallon va fi unul din 
oaspeţii privilegiați, când Porthos, păşind în dugheană, făcu 
să se clatine mărfurile atârnate deasupra uşii, atingându-le 
cu penele de la pălăria sa, ceva ca o presimţire dureroasă 
tulbură bucuria pe care Planchet şi-o făgăduise pentru a 
doua zi. Dar băcanul nostru avea o inimă de aur, relicvă 
prețioasă rămasă din alte vremuri mai bune, care sunt şi au 
fost totdeauna pentru bătrâni vremurile tinereţii lor, iar 
pentru cei tineri bătrâneţea înaintaşilor lor. Planchet, în 
pofida tresăririi sale lăuntrice, înăbuşită îndată ce fu 
simțită, îl primi deci pe Porthos cu un respect plin de o 
caldă cordialitate. 


Porthos, puţin ţeapăn la început, din pricina distanţei 
sociale ce exista pe vremea aceea între un baron şi un 
băcan, sfârşi prin a deveni mai omenos văzând la Planchet 
atâta bunăvoință şi atâta atenţie. Fu mai ales sensibil la 
libertatea ce i se îngădui, sau mai degrabă i se oferi, de a-şi 
înfige mâinile lui mari în lăzile cu fructe uscate şi pişcoturi, 
în sacii cu migdale şi nuci, în sertarele încărcate cu 
zaharicale. De aceea, cu toate că Planchet îl poftise să urce 
în apartamentul de deasupra, Porthos îşi alese, pentru 
noaptea pe care avea s-o petreacă aici, prăvălia de jos, 
unde degetele lui puteau să atingă în orice clipă tot ceea ce 
el simţea cu nasul şi vedea cu ochii. Smochinele cărnoase 
de Provence, alunele din Forest, prunele de Touraine fură 
pentru Porthos obiectul unei delectări pe care o degustă 
timp de cinci ore fără întrerupere. Între dinţii lui, ca între 
nişte pietre de moară, se spărgeau în continuu sâmburii, ale 
căror sfărâmături umpluseră duşumeaua şi trosneau sub 
tălpile celor ce intrau sau ieşeau; Porthos curăța între 
buzele sale, dintr-o mişcare, ciorchinii mari de stafide, de o 
culoare ce bătea în violet, aşa încât o jumătate de livră 
trecea din gura lui în stomacul lui cât ai clipi din ochi. 

Într-un colţ al dughenei, vânzătorii, înfricoşaţi şi pitiţi în 
dosul sacilor, se uitau unii la alţii fără a îndrăzni să scoată o 
vorbă. Nu-l cunoşteau pe Porthos şi nu-l mai văzuseră 
niciodată până atunci. Neamul acelor titani care purtaseră 
ultimele cuirase ale lui Hugo Capet, ale lui Filip-August şi 
Francisc I începea să dispară. Ei se întrebau deci în sinea 
lor dacă n-aveau de-a face cumva cu căpcăunul din poveste, 
ce va face să dispară în bărdăhanul lui fără fund toată 
prăvălia lui Planchet şi asta fără să clintească de la locul lor 
butoaiele şi sacii încărcaţi. 

Ronţăind, mestecând, spărgând, scuipând, sugând şi 
înghițind, Porthos îi spunea din când în când băcanului: 

— Aveţi aici o prăvălie încărcată cu de toate, prietene 
Planchet. 


— În curând n-o să mai rămână nimic, dacă o să mai stea 
mult aici? Mormăi primul vânzător, căruia Planchet îi 
făgăduise c-o să-l facă urmaşul lui. 

Şi, în deznădejdea lui, se apropie de Porthos, care ocupase 
toată trecerea dintre odaia din dos şi prăvălie. Credea că 
Porthos are să se ridice şi că această mişcare îl va face să-şi 
uite de preocupările lui mistuitoare. 

— Ce vrei dumneata, prietene? Îl întrebă Porthos cu un 
zâmbet binevoitor. 

— Aş vrea să trec, domnule, dacă asta nu vă stânjeneşte. 

— Ai toată libertatea? Zise Porthos? Şi nu mă stânjeneşti 
deloc. 

Şi în aceeaşi clipă îl apucă pe băiat de brâu, îl ridică în sus 
şi-l depuse în partea cealaltă, făcând totul cu acelaşi zâmbet 
binevoitor. Băiatul, speriat, în momentul când Porthos îl lăsă 
jos nu se mai putu sprijini pe picioare şi căzu pe spate peste 
nişte plute. Totuşi, văzând aerul plin de blândeţe al 
uriaşului, prinse din nou curaj. 

— Ah, domnule? Rosti el? Luaţi seama. 

— La ce, prietene? Întrebă Porthos. 

— Are să vă ia burta foc. 

— Cum asta, bunul meu prieten? Se miră Porthos. 

— "Toate bunătăţile de aici au o mare putere de ardere, 
domnule. 

— Care? 

— Stafidele, alunele, migdalele. 

— Da; însă dacă migdalele, alunele şi stafidele încălzesc... 

— Asta fără doar şi poate, domnule. 

— Le voi răci cu miere. 

Şi, întinzând mâna spre o balercă cu miere, ce se afla 
alături, desfăcută, vâri înăuntru măsura de care se serveau 
vânzătorii şi dădu pe gât deodată mai mult de o jumătate de 
livră. 

— Prietene? Zise apoi? Acum aş vrea să-mi aduci nişte apă. 

— Într-o găleată, domnule? Întrebă cu naivitate 
vânzătorul. 


— Nu, într-o carafă; o carafă îmi ajunge? Răspunse 
Porthos cu un aer glumeţ. 

Şi ducând sticla la gură, ca un trâmbiţaş când vrea să sune 
din trâmbiţă, o goli din câteva înghiţituri. 

Plancâiet tresări din toate fibrele ce corespund simţurilor 
de proprietate şi de amor propriu. Iotuşi, gazdă ce nu 
dezminţea ospitalitatea antică, el se prefăcea că stă de 
vorbă cu d'Artagnan şi-i repeta acestuia, necontenit, cu 
aprindere: 

— Ah, domnule, ce bucurie!... Ah, domnule, câtă cinste! 

— La ce oră se mănâncă aici, Planchet? Mi-e foame? Zise 
Porthos. 

Primul vânzător îşi împreună mâinile, implorând pronia 
cerească. Ceilalţi doi se lăsară sub tejghea, ca Porthos să nu 
simtă mirosul de carne proaspătă. 

— Vom lua aici numai o mică gustare? Răspunse 
d'Artagnan? Şi, după ce vom ajunge la ţară, la Planchet, 
vom mânca acolo mai bine. 

— Ah, mergem la dumneavoastră la ţară, Planchet? Zise 
Porthos. Cu atât mai bine atunci! 

— Mă copleşiţi, domnule baron. 

Domnule baron făcu o deosebită impresie asupra băieţilor 
de prăvălie, care vedeau un bărbat de cel mai înalt rang 
având o poftă de mâncare pe măsura rangului. De fapt, 
acest titlu îi linişti. Nu mai auziseră niciodată ca unui 
căpcăun să i se spună domnule baron. 

— Voi lua câteva pişcoturi, ca să am pe drum? Zise cu 
nepăsare Porthos. 

Şi, spunând acestea, goli o cutie cu pişcoturi preparate cu 
anason în buzunarul larg al surtucului său. 

— Prăvălia mea a scăpat! Exclamă Planchet. 

— Da, ca brânza, adăugă primul vânzător. 

— Ce brânză? 

— Brânza aceea de Olanda în care a intrat un şoarece şi 
din care n-am mai găsit decât coaja. 


Planchet îşi roti ochii prin prăvălie şi, văzând cele ce 
scăpaseră neatinse de dinţii lui Porthos, socoti comparaţia 
băiatului cam exagerată. Acesta însă pricepu ce se petrecea 
în mintea stăpânului său. 

— Numai de nu s-ar mai întoarce! Zise el. 

— N-aveţi cumva pe-aici nişte fructe? Întrebă Porthos, 
urcând spre încăperile de sus, unde fuseseră chemaţi la 
gustare. 

„Vai! Vai!” făcu în sinea lui băcanul, adresându-i lui 
d'Artagnan o privire rugătoare, pe care acesta o pricepu 
însă doar pe jumătate. 

După gustare, porniră la drum. 

Se făcuse târziu când cei trei călăreţi, plecaţi din Paris pe 
la ceasurile şase, păşiră pe pavajul din Fontainebleau. 
Drumul fusese plin de voioşie. Lui Porthos îi plăcea mult 
tovărăşia lui Planchet, întrucât acesta se arăta foarte 
respectuos faţă de el şi-i povestea cu tragere de inimă 
despre ogoarele, pădurile şi heleşteiele sale. Porthos avea 
gusturi şi mândrii de proprietar. 

D'Artagnan, văzându-i pe cei doi însoțitori prinşi în vorbă, 
o luă pe marginea drumului şi, lăsând frâul să se legene pe 
coama calului, se desprinse de lumea înconjurătoare, ca şi 
de Porthos şi Planchet. 

Luna se strecura uşor printre frunzişul albăstrui al 
pădurii. Miresmele câmpului se urcau, îmbietoare, spre 
nările cailor, care le adulmecau cu răsuflări mari de 
bucurie. Porthos şi Planchet începură să vorbească despre 
fân. Planchet îi destăinui lui Porthos că, la vârsta lui coaptă, 
nesocotise, într-adevăr, agricultura, pentru a se îndeletnici 
cu negoţul, dar că toată copilăria şi-o petrecuse în Picardia, 
hoinărind prin lucerna ce-i ajungea până la genunchi şi pe 
sub merii verzi, încărcaţi cu roade roşii; de aceea, se jurase 
ca, de îndată ce va face destulă avere, să se întoarcă la 
natură şi să-şi sfârşească zilele aşa cum şi le începuse, cât 
mai aproape de pământul în care se duc până la urmă toţi 
oamenii. 


— Eh, eh! Zise Porthos. Atunci, dragă domnule Planchet, 
înseamnă că vă apropiaţi de retragere. 

— Cum adică? 

— Da, mi se pare că sunteţi pe cale de a strânge o mică 
avere. 

— Ei da? Răspunse Planchet? Am agonisit eu ceva. 

— Cât vreţi să strângeţi şi la ce sumă socotiți că v-aţi putea 
retrage? 

— Domnule? Zise Planchet, fără să răspundă la întrebare? 
Oricât ar fi ea de interesantă, domnule, un singur lucru mă 
frământă. 

— Ce lucru? Întrebă Porthos întorcând ochii în urmă, ca şi 
cum ar fi căutat lucrul ce-l frământă pe Planchet şi de care 
ar fi vrut să-l scape. 

— Altădată? Zise băcanul? Mi-aţi fi spus Planchet, pe nume 
şi m-aţi fi întrebat: „Cât vrei să strângi, Planchet şi la ce 
sumă ai de gând să te retragi?” 

— Fireşte, fireşte, aşa aş fi întrebat altădată? Răspunse 
cinstitul Porthos, simțind că e pus într-o uşoară 
încurcătură? Numai că altădată... 

— Altădată eram lacheul domnului d'Artagnan, aşa vreţi să 
spuneţi, nu-i aşa? 

— Da. 

— Ei bine, dacă astăzi nu mai sunt lacheul său, îi sunt încă 
un slujitor credincios; şi, mai mult chiar, încă de pe atunci... 

— Ei da, Planchet? 

— Încă de pe atunci am avut cinstea de a fi asociatul său. 

— Oh, oh! Făcu Porthos. Cum! D'Artagnan şi-a băgat banii 
în băcănie? 

— Nu, nu? Răspunse d'Artagnan, pe care aceste cuvinte îl 
treziră din visarea lui şi-i îndreptară atenţia către 
convorbirea celor doi cu iuţeala şi uşurinţa ce-i caracterizau 
fiecare mişcare a gândului şi trupului său. Nu d'Artagnan a 
intrat în negoţul de băcănie, ci Planchet a intrat în politică. 
Asta-i totul! 


— Da? Zise Planchet cu mândrie şi satisfacţie totodată? 
Am făcut împreună o mică afacere, care mie mi-a adus o 
sută de mii de livre, iar domnului d'Artagnan două sute de 
Mii. 

— Oh, oh! Făcu Porthos cu admiraţie. 

— Astfel că, domnule baron? Continuă băcanul? Vă rog să- 
mi spuneţi din nou Planchet, ca în trecut şi să mă tutuiţi 
iarăşi. Nu vă puteţi închipui ce plăcere mi-ar face asta! 

— O voi face, dacă aşa vrei tu, dragul meu Planchet? 
Răspunse Porthos. 

Şi întrucât se afla aproape de Planchet, ridică mâna spre 
a-l bate pe umăr, în semn de adâncă prietenie. Dar o 
mişcare providenţială a calului abătu gestul călăreţului, în 
aşa fel că mâna sa căzu asupra calului lui Planchet. 
Animalul se îndoi din şale. D'Artagnan se porni să râdă şi să 
gândească cu glas tare: 

— Ia seama, Planchet, căci dacă Porthos începe să te 
iubească, o să vrea să te mângâie şi dacă te mângâie, te 
turteşte. Vezi tu, Porthos a rămas la fel de puternic! 

— Oh? Răspunse Planchet? Mousqueton n-a murit, cu 
toate că domnul baron îl iubeşte mult. 

— De bună seamă? Zise Porthos cu un oftat ce-i făcu pe cei 
trei cai să se sperie deodată? Şi chiar azi-dimineaţă îi 
spuneam lui d'Artagnan cât de mult îi simt lipsa. Dar, 
spune-mi, Planchet... 

— Mulţumesc, domnule baron, mulţumesc. 

— Bine, băiatule, bine! Spune-mi, câte pogoane are parcul 
tău? 

— Parcul? 

— Da. O să vorbim despre ogoare pe urmă, iar după aceea 
despre pădure. 

— Unde toate astea, domnule? 

— La castelul tău. 

— Dar, domnule baron, eu n-am nici castel, nici parc, nici 
ogoare, nici pădure. 


— Atunci ce ai? Întrebă Porthos. Şi de ce spuneai că 
mergem la tine la conac? 

— N-am spus la conac, domnule baron? Răspunse Planchet 
puţin umilit? Ci am pomenit doar de un petic de pământ. 

— Ah, ah! Zise Porthos. Înţeleg, vrei să ne faci o surpriză. 

— Nu, domnule baron, spun adevărul: n-am decât două 
cămăruţe pentru prieteni, atâta tot. 

— Dacă-i aşa, unde se plimbă prietenii tâi? 

— Mai întâi, prin pădurea regelui, care e foarte frumoasă. 

— Adevărul e că pădurea e frumoasă? Zise Porthos? 
Aproape tot atât de frumoasă ca şi pădurea mea de la Berri. 

Planchet făcu ochii mari. 

— Aveţi o pădure asemenea aceleia de la Fontainebleau, 
domnule baron? Bâigui el. 

— Da, am chiar două; însă aceea de la Berri îmi place mai 
mult. 

— De ce? Întrebă cu un aer grațios Planchet. 

— Mai întăi, fiindcă nu-i cunosc marginile; iar în al doilea 
rând, fiindcă e plină de braconieri. 

— Şi pentru ce vă face această mulţime de braconieri să vă 
placă pădurea aceea mai mult? 

— Din pricină că ei prind vânatul meu, iar eu îi vânez pe ei 
şi asta, pentru mine, în timp de pace, seamănă, în mic, a 
război. 

Ajunseseră la acest punct al convorbirii, când Planchet, 
ridicând ochii, zări primele case din Fontainebleau, care se 
desenau în linii groase pe cer, în timp ce deasupra 
îngrămădirii înghesuite şi neregulate de ziduri se înălţau 
acoperişurile ţuguiate ale castelului, ale cărui olane roşii 
străluceau sub razele lunii ca solzii unui peşte uriaş. 

— Domnilor? Zise Planchet? Am onoarea să vă anunţ că 
am ajuns la Fontainebleau. 

Capitolul XIII Conacul lui Planchet. 

Călăreţii ridicară capetele şi văzură că cinstitul Planchet 
spusese purul adevăr. Zece minute mai târziu, se aflau în 
strada Lyonului, dincolo de hanul „La Frumosul Păun”. Un 


gard înalt, de soc stufos, pâlcuri de păducel şi de hamei 
formau o împrejmuire neagră şi de nepătruns, în dosul 
căreia se ridica o casă albă, cu acoperişul larg, de ţiglă. 
Două ferestre ale acestei case dădeau la stradă. Amândouă 
erau întunecate. Între ele, o uşă mică, deasupra cu o 
streaşină menţinută de doi stâlpi, ţinea loc de intrare. La 
acea uşă se ajungea păşind peste un prag înalt. 

Planchet descălecă de pe cal, ca şi cum s-ar fi pregătit să 
bată în uşă; dar, răzgândindu-se, luă calul de frâu şi mai 
făcu încă vreo treizeci de paşi. Cei doi însoțitori îl urmară. 
Planchet ajunse în faţa unei porţi de scânduri, cu acoperiş, 
aflată la treizeci de paşi mai încolo, şi, ridicând un zăvor de 
lemn, singura închizătoare a acestei porţi, o împinse 
înăuntru. 

Apoi intră mai întâi el, pe urmă trase şi calul de frâu, într-o 
curte mică, plină de bălegar, al cărui miros puternic arăta 
că în apropiere se afla un grajd. 

— Straşnic miros! Rosti tare Porthos, descălecând la 
rândul său. Parc-aş fi la staulele mele de vaci de la 
Pierrefonds. 

— Eu n-am decât o vacă? Se grăbi să spună Planchet, cu 
modestie. 

— Eu am treizeci? Zise Porthos? Sau, mai bine zis, nici nu 
le mai ştiu numărul. 

Cei doi călăreţi intraţi în curte, Planchet închise din nou 
poarta în urma lor. 

În acest timp, d'Artagnan, care sărise din şa cu 
sprinteneala lui obişnuită, mirosea aerul din jur şi, bucuros 
ca un parizian care dă de verdeață, smulse cu o mână un fir 
de caprifoi, iar cu cealaltă o floare de răsură. Porthos 
întinse braţul după mazărea ce atârna de-a lungul aracilor 
şi începu să mănânce, sau, mai degrabă, să rumege şi 
păstăile şi boabele. 

Planchet se duse numaidecât să-l scoale pe un fel de ţăran, 
bătrân şi neputincios, care dormea într-un şopron, pe o 
grămadă de iarbă acoperită cu o zdreanţă. Țăranul, 


recunoscându-l pe Planchet, îi spuse stăpânul nostru, spre 
marea încântare a băcanului. 

— Du caii la iesle, moşnege şi dă-le hrană bună? Zise 
Planchet. 

— Oh, da, da, bietele dobitoace? Răspunse ţăranul? Oh, 
da, am să le hrănesc pe săturate! 

— Încet, încet, moşule? Zise d'Artagnan. La dracu, ce vrei 
să faci? Ovăz şi un braţ de paie, atâta tot! 

— Şi apă rece pentru calul meu? Zise Porthos? Căci mi se 
pare că e însetat. 

— Oh, n-aveţi nici o grijă, domnilor? Spuse Planchet? Moş 
Celestin e un fost jandarm din Ivry, ştie el ce trebuie să facă 
la grajd. Haide, poftiţi în casă! 

Şi-i trase pe cei doi prieteni pe o cărăruie umbrită, ce 
străbătea printre nişte brazde de zarzavaturi, apoi printr- 
un petic de lucernă, ajungând astfel într-o grădiniţă în dosul 
căreia se afla casa a cărei faţadă o văzuseră mai înainte, din 
stradă. 

Pe măsură ce se apropiau, puteau să distingă, prin două 
ferestre deschise în partea de jos şi care dădeau spre 
camera dinăuntru, interiorul lui Planchet. Această cameră, 
luminată plăcut de o lampă aşezată pe masă, apărea în 
fundul grădinii ca o imagine îmbietoare a liniştii, a odihnei 
şi a fericirii. Pretutindeni unde cădeau, dârele de lumină ce- 
o porneau de la flacăra lămpii, împrăştiindu-se peste faianţa 
veche, peste dulapul ce strălucea de curăţenie, peste arma 
atârnată în mijlocul unei tapiserii, se răsfrângeau în reflexe 
plăcute ce parcă atârnau deasupra lucrurilor, spre 
încântarea ochiului. 

Această lampă care lumina odaia, în timp ce frunzele de 
iasomie şi de curcubeţică se întindeau pe peretele dintre 
cele două ferestre, făcea să strălucească viu o faţă de masă 
dungată şi albă ca un covor de zăpadă. Două tacâmuri erau 
aşezate pe această faţă de masă. Un vin îngălbenit de 
vechime îşi juca rubinele în cleştarul cu multe feţe al sticlei 


cu gâtul alungit şi o oală mare de faianţă albastră, cu capac 
de argint, sta plină cu un cidru spumos. 

Lângă masă, într-un jilţ cu spătar înalt, dormea o femeie 
de treizeci de ani, cu chipul înflorit de sănătate şi 
prospeţime. lar pe genunchii acestei făpturi sănătoase, o 
pisică mare şi blândă, încolăcită peste labele strânse sub ea, 
cu ochii închişi, lăsa să se audă torsul acela caracteristic, ce 
pare să spună în limbajul felinelor: „Sunt pe deplin fericită”. 

Cei doi prieteni se opriră în faţa ferestrei, deopotrivă de 
uimiţi. Planchet, văzând surprinderea lor, fu cuprins de o 
dulce bucurie. 

— Ah, ştrengarule? Îi spuse d'Artagnan? Acum înţeleg 
unde o ştergeai tu de la prăvălie! 

— Oh, oh, iată ce rufărie albă! Zise la rândul lui Porthos, 
cu un glas de tunet. 

La zgomotul acestui glas, pisica fugi speriată, femeia se 
trezi tresărind şi Planchet, luând un aer ospitalier, îi pofti pe 
cei doi însoțitori în camera unde era aşezată masa. 

— Dă-mi voie, draga mea? Zise el? Să-ţi prezint pe domnul 
cavaler d'Artagnan, ocrotitorul meu. 

D'Artagnan luă mâna acestei gazde ca un om de curte şi 
cu aceleaşi maniere cavalereşti ca şi cum ar fi luat mâna 
Doamnei. 

— Domnul baron du Vallon de Bracieux de Pierrefonds? 
Adăugă Planchet. 

Porthos făcu un salut de care Ana de Austria s-ar fi 
declarat foarte mulţumită, oricât ar fi fost ea de 
pretențioasă. 

Veni apoi şi rândul lui Planchet. Acesta o îmbrăţişă cu 
toată puterea pe doamna, după ce făcuse totuşi un semn 
către d'Artagnan şi Porthos, ca pentru a le cere îngăduinţa. 
Lucru ce-i fu acordat, se înţelege. 

D'Artagnan îi adresă lui Planchet un compliment: 

— lată? Zise el? Un om care ştie să-şi orânduiască viaţa. 

— Domnule? Răspunse Planchet râzând? Viaţa e un capital 
pe care omul trebuie să-l plaseze cu cea mai mare dibăcie... 


— Iar tu văd că ai o dobândă straşnică? Adăugă Porthos, 
râzând de se cutremurau ferestrele. 

Planchet se întoarse către gospodina lui: 

— Draga mea? Zise el? Îi vezi aici pe cei doi bărbaţi care 
mi-au îndrumat o parte din viaţă. Numele lor ţi le-am rostit 
adesea, vorbindu-ţi despre ei. 

— Şi încă pe ale altor doi? Zise femeia cu un accent 
flamand foarte pronunţat. 

— Doamna e olandeză? Întrebă d'Artagnan. 

Porthos îşi răsuci mustaţa, după cum băgă de seamă 
d'Artagnan, căruia nu-i scăpa nimic. 

— Sunt din Anvers? Răspunse gazda. 

— Şi se numeşte doamna Gechter? Adăugă Planchet. 

— Dar tu nu-i spui niciodată aşa doamnei? Zise 
d'Artagnan. 

— De ce? Întrebă Planchet. 

— Pentru că ar însemna s-o îmbătrâneşti de câte ori i-ai 
rosti numele. 

— Nu, eu îi spun Truchen. 

— Fermecător nume? Zise Porthos. 

— Truchen? Continuă Planchet? Mi-a venit din Flandra, 
împreună cu virtutea ei şi cu două mii de florini. A fugit de 
lângă un soţ urâcios, care o bătea. În calitatea mea de 
picard, mi-au plăcut totdeauna artesiencele. Din Artois în 
Flandra nu-i decât un pas. A venit să i se plângă naşului ei, 
înaintaşul meu din strada Lombarzilor; mi-a lăsat în seamă 
cele două mii de florini, pe care i-am vârât în afaceri şi care 
i-au adus apoi zece mii. 

— Bravo, Planchet! 


— E liberă, e bogată; are o vacă, le porunceşte unei 
slujnice şi lui moş Celestin; ea îmi ţese toate cămăşile, îmi 
împleteşte toţi ciorapii de iarnă, nu mă vede decât o dată la 
cincisprezece zile şi binevoieşte să se simtă fericită. 

— Fericită sunt cu ateverat?... Zise Truchen languroasă. 

Porthos îşi răsuci şi cealaltă emisferă a mustăţii. „Drace! 
Drace! Îşi zise d'Artagnan. Oare Porthos să aibă vreun 
gând...?” 

Între timp, Triichen, înțelegând despre ce era vorba, o 
chemă în grabă pe bucătăreasă, mai puse două tacâmuri şi 
încărcă masa cu cele mai alese bunătăţi, care fac dintr-o 
cină un ospăț şi dintr-un ospăț un festin. Unt proaspăt, 
pastramă de vacă, sardele şi ton, întreagă băcănia lui 
Planchet. Pui fript, legume, salată, peşte de baltă, peşte de 
râu, vânat de pădure, toate darurile provinciei. Pe 
deasupra, Planchet se întoarse din pivniţă cu zece sticle al 
căror înveliş se pierdea sub un strat gros de ţărână 
negricioasă. 

Toate acestea făcură să-i tresalte inima în piept lui 
Porthos. 

— Mi-e foame? Zise el. 

Şi se aşeză alături de coana Truichen, aruncându-i priviri 
ucigaşe. D'Artagnan se aşeză în partea cealaltă a cucoanei. 
Planchet, discret şi bucuros, luă loc în faţa lor. 

— Să nu vă supăraţi? Zise el? Dacă, în timpul mesei, 
Truichen se va ridica din când în când: ea va pregăti odăile 
pentru dormit. 

Într-adevăr, gospodina pleca deseori şi la etajul de sus se 
auzeau paturile scârţâind şi rotiţe zornăind pe duşumele. 

În această vreme, cei trei bărbaţi mâncau şi beau vârtos, 
mai ales Porthos. Era o plăcere să-i vezi. Cele zece sticle 
rămăseseră zece cadavre când Truichen cobori cu brânza. 

D'Artagnan îşi păstrase întreaga demnitate. Porthos, 
dimpotrivă, îşi pierduse o parte din a sa. Cântau despre 
război, vorbeau în cântece. D'Artagnan fu de părere să se 
facă un nou drum la pivniţă şi cum Planchet nu mai putea 


merge cu toată siguranţa unui destoinic spadasin, căpitanul 
de muşchetari se oferi să-l însoţească. Plecară împreună, 
fredonând nişte cântece care i-ar fi înspăimântat până şi pe 
cei mai flămânzi draci. 

Truchen rămase la masă, alături de Porthos. Pe când cei 
doi beţivani scotoceau printre lemnele din pivniţă, se auzi 
acel ţocăit scurt şi sonor pe care-l fac două buze ce sug un 
obraz. „Porthos se va fi crezând în La Rochelle”? Îşi zise 
d'Artagnan. 

Se întoarseră sus, încărcaţi de sticle. Planchet nu mai 
vedea nimic, atâta chef de cântat avea. D'Artagnan, pe care 
văzul nu-l înşela niciodată, observă însă că obrazul stâng al 
doamnei Truchen era mai roşu decât cel din dreapta. La 
rândul lui, Porthos zâmbea la stânga gospodinei şi îşi 
răsucea cu amândouă mâinile deodată cele două fuioare ale 
mustăţii. Truchen îi zâmbea şi ea uriaşului senior. 

Vinul înţepător de Anjou făcu din cei trei bărbaţi trei 
diavoli mai întâi, trei mămăligi după aceea. D'Artagnan nu 
mai fu în stare decât să ia un sfeşnic şi să-i lumineze lui 
Planchet scara ce ducea la propria lui odaie. Planchet îl 
trăgea pe Porthos, pe care-l împingea şi Trichen de la 
spate, plină de voioşie la rândul ei. Tot d'Artagnan fu acela 
care nimeri odăile şi descoperi paturile. Porthos se trânti 
într-al său, dezbrăcat de prietenul lui, muşchetarul. 
D'Artagnan să aruncă într-al său, spunând: 

— La dracu! Mă jurasem să nu mai pun în gură nici un 
strop din acest vin gălbui, ce miroase a praf de puşcă. Tii, 
dacă muşchetarii şi-ar vedea căpitanul în asemenea hal! 
Apoi, trăgând perdelele în jurul patului, adăugă: Noroc că 
n-au să mă vadă. 

Planchet fu cărat în braţe de Truchen, care-l dezbrăcă, pe 
urmă lăsă draperiile şi închise uşile. 

— E plăcut să petreci la conac? Zise Porthos întinzându-şi 
picioarele, care-i trecură prin tăblia patului, lucru ce stârni 
o pocnitură şi o spărtură uriaşă, pe care însă nimeni nu le 


mai luă în seamă, atât de bine petrecuseră la conacul lui 
Planchet. 

La ceasurile două după miezul nopţii, toată lumea sforăia. 

Capitolul XIV Ce se vedea din casa lui Planchet. 

Zorile îi găsiră pe cei trei viteji dormind cu gurile căscate. 
Truchen trăsese obloanele, ca o femeie grijulie ce nu voia 
ca răsăritul soarelui să le strice somnul oaspeţilor ei. Astfel, 

era încă întuneric sub draperiile lui Porthos şi sub 
baldachinul lui Planchet când d'Artagnan, trezit cel dintâi 
de o rază indiscretă ce se furişase pe fereastră, sări iute din 
pat, ca şi cum ar fi vrut să fie în frunte la atac. Apoi luă cu 
asalt odaia lui Porthos, învecinată cu a sa. 

Vrednicul Porthos sforăia de parcă bubuia cerul; îşi 
expunea cu mândrie în întuneric trupul uriaş, iar pumnul 
umflat îi atârna la marginea patului, pe covoraşul de jos. 
D'Artagnan îl trezi şi Porthos se frecă la ochi cu multă 
plăcere după un somn atât de adânc. 

În acest timp, Planchet se îmbrăcase şi venise să-i 
întâmpine, la uşile lor, pe cei doi oasipeţi, buimaci încă de 
cheful din ajun. 

Cu toate că abia se făcuse ziuă, toată casa era în picioare. 
Bucătăreasa măcelărea fără milă în curtea păsărilor, iar 
moş Celestin culegea de zor cireşe în livadă. Porthos, foarte 
voios, îi întinse o mână lui Planchet, iar d'Artagnan ceru 
îngăduinţa s-o pupe pe doamna Triichen. Aceasta, care nu 
păstra niciodată pică celor învinşi, se apropie de Porthos, 
căruia îi fu acordată aceeaşi favoare. Porthos o pupă pe 
doamna Truchen cu un oftat adânc. Atunci Planchet îi luă de 
mână pe cei doi prieteni: 

— Vreau să vă arăt ceva? Le spuse el. Aseară, am intrat 
aici ca într-un cuptor şi n-am putut să vedem nimic; la 
lumina zilei însă, toate îşi schimbă înfăţişarea şi cred că veţi 
fi mulţumiţi. 

— Să începem cu priveliştea din jur? Zise d'Artagnan. O 
privelişte frumoasă îmi place mai mult ca orice; eu am locuit 


totdeauna în case regale şi prinții se pricep destul de bine 
să-şi aleagă astfel de vederi. 

— Şi eu? Adăugă Porthos? Am ţinut totdeauna la vederile 
frumoase. În castelul meu de la Pierrefonds am pus să se 
croiască patru alei, care dau o perspectivă minunată. 

— Veniţi să vedeţi şi perspectiva mea? Zise Planchet. 

Şi-i trase pe cei doi oaspeţi la o fereastră. 

— Ah, da, asta e strada Lyonului? Spuse d'Artagnan. 

— Da. Am două ferestre aici, care nu au însă o vedere prea 
frumoasă. Se zăreşte hanul acela, mereu plin de lume şi 
foarte gălăgios; e o vecinătate nu tocmai plăcută. Aveam 
aici patru ferestre, dar n-am mai păstrat decât două. 

— Să vedem mai departe? Zise d'Artagnan. 

Pătrunseră într-un coridor ce ducea la odăi; Planchet 
deschise obloanele. 

— lată, iată? Se miră Porthos? Dar ce se zăreşte acolo? 

— Pădurea? Răspunse Planchet. Ea ţine loc de orizont; o 
linie totdeauna groasă, care e galbenă primăvara, verde 
vara, roşcată toamna şi albă în timpul iernii. 

— Foarte bine, însă e ca o perdea care împiedică vederea 
mai departe. 

— Aşa e? Zise Planchet? Dar de aici se vede bine... 

— Oh, ce câmp întins!... Exclamă Porthos. Uite, ce-mi văd 
ochii acolo?... Cruci, pietre! 

— Dar e cimitirul! Strigă d'Artagnan. 

— Într-adevăr, într-adevăr? Întări Planchet? Şi vă asigur 
că e ceva foarte ciudat. Nu trece zi, fără să nu fie 
înmormântat cineva acolo. Fontainebleau e destul de mare. 
Uneori, vezi fete tinere îmbrăcate în alb, conduse cu 
prapuri, alteori magistrați municipali sau burghezi bogaţi, 
jeluiţi de cântăreţi şi de toată liota parohială, din când în 
când şi ofiţeri din casa regală. 

— Mie nu-mi plac toate astea? Zise Porthos. 

— Nu e de loc vesel? Adăugă d'Artagnan. 

— Vă încredinţez că asta îţi aduce aminte de cele sfinte? 
Replică Planchet. 


— Ah, se prea poate! 

— Da? Reluă Planchet? Toţi vom muri într-o zi şi e undeva 
un dicton pe care-l ţin bine minte, anume: „Gândul morţii e 
un gând care te uşurează”. 

— Nu zic că nu-i aşa? Rosti Porthos. 

— Dar? Obiectă d'Artagban? Tot atât de bine te uşurează 
şi gândul la verdeață, la flori, la râuri, la cerul albastru, la 
câmpiile fără sfârşit... 

— Dacă le-aş avea, nu le-aş da cu piciorul? Zise Planchet? 
Dar cum n-am decât acest mic cimitir, înflorit, plin de iarbă 
şi el, unde dăinuie umbra şi liniştea, mă mulţumesc cu atât 
şi mă gândesc la oamenii din oraş, care îşi petrec viaţa în 
strada Lombarzilor, bunăoară ascultând cum huruie printre 
case două mii de căruţe pe zi şi privesc cum înoată prin 
noroaie o sută cincizeci de mii de persoane... 

— Însă vii? Îl întrerupse Porthos? Vii, dragul meu! 

— Tocmai de aceea? Adăugă Planchet cu sfială? Mă simt 
parcă mai odihnit când văd şi câţiva morţi. 

— Năzdrăvanul ăsta de Planchet? Zise d'Artagnan? A fost 
făcut să fie poet, tot aşa cum e băcan. 

— Domnule? I-o întoarse Planchet? Sunt şi eu unul din 
acele mărunte aluaturi omeneşti pe care Dumnezeu le-a 
plămădit pentru a vieţui o bucată de vreme şi pentru a găsi 
bune toate bucuriile ce le însoțesc în trecerea lor pe 
pământ. 

D'Artagnan se aşeză mai aproape de fereastră şi, această 
filosofie a lui Planchet părându-i-se plină de tâlc, începu să 
viseze. 

— Mii de draci! Strigă Porthos. lată că a şi început 
comedia! Mi se pare mie sau se aude un bocet? 

— E un bocet, da? Zise d'Artagnan. 

— Oh, e o înmormântare de săraci? Zise cu dispreţ 
Planchet. Nu e decât preotul care prohodeşte, ţârcovnicul şi 
copilul care ţine isonul. Vedeţi, domnilor, răposatul sau 
răposata nu e de os domnesc. 

— Nu, căci nimeni nu urmează convoiul. 


— Ba da? Zise Porthos? Zăresc un bărbat. 

— Da, ai dreptate, un bărbat învăluit într-o mantie? 
Confirmă d'Artagnan. 

— Ceva care nu merită osteneala să fie văzut? Zise 
Planchet. 

— Ceva care pe mine mă interesează? Rosti d'Artagnan cu 
însufleţire, sprijinindu-se cu coatele de pervazul ferestrei. 

— lată, iată, văd că le-aţi prins gustul? Spuse Planchet cu 
voioşie. Aşa am păţit şi eu: în primele zile mă apuca jalea 
făcând atâtea cruci toată ziua, iar cântările de îngropăciune 
îmi pătrundeau în creier ca nişte cuie; de atunci însă mă 
legăn cu cântările şi pot sa vă spun că n-am văzut nicăieri 
păsări mai frumoase ca acelea din cimitir. 

— Pe mine? Mormăi Porthos? Nu mă amuză de loc; mai 
bine cobor. 

Planchet făcu doar o săritură şi-i oferi lui Porthos braţul, 
ca să-l plimbe prin grădină. 

— Hei, rămâi acolo? Strigă Porthos întorcând capul spre 
d'Artagnan. 

— Da, prietene, da; am să vă ajung din urmă. 

— Eh, domnul d'Artagnan nu se înşală. A şi început 
înmormântarea? 

— Nu încă. 

— Ah, da, groparul aşteaptă să fie legate frânghiile în jurul 
coşciugului... Uite, intră o femeie prin poarta din dos a 
cimitirului. 

— Da, da, dragă Planchet? Zise cu neastâmpăr 
d'Artagnan? Dar lasă-mă, lasă-mă: încep să-mi vină 
gândurile care uşurează, nu mă tulbura. 

Planchet odată plecat, d'Artagnan urmări cu nesaţ, de 
după oblonul pe jumătate închis, spectacolul ce se 
desfăşura în faţa lui. Cei doi ciocli care duceau mortul 
desfăcură chingile de la năsălie şi lăsară povara lor să 
alunece încet în groapă. La câţiva paşi, bărbatul cu mantie, 
singurul spectator al acestei scene lugubre, stătea rezemat 
de un chiparos înalt, ascunzându-şi faţa de ochii preotului şi 


ai groparilor. Trupul răposatului fu îngropat în mai puţin de 
cinci minute. 

Groapa odată astupată, preotul se pregăti să plece. 
Groparii îi spuseră ceva şi porniră pe urmele lui. Bărbatul 
în mantie îi salută când trecură prin dreptul lui şi depuse o 
monedă în mâna unui gropar. 

— Drace, dar omul ăsta e Aramis! Murmura d'Artagnan. 

Aramis, într-adevăr, rămase singur, cel puţin deocamdată; 
căci, abia îşi întoarse capul şi pasul unei femei, însoţit de 
foşnetul unei rochii, se auzi pe cărare, în apropierea lui. El 
se întoarse numaidecât şi-şi scoase pălăria cu respectul 
unui adevărat curtean; apoi o conduse pe femeie sub bolta 
de frunziş a unor castani şi tei ce umbreau un mormânt 
fastuos. 

— Ah, asta-i bună! Îşi zise d'Artagaan. Episcopul de 
Vannes are o întâlnire! E acelaşi abate Aramis care le făcea 
curte femeilor din Moisy-le-Sec! Da? Adăugă muşchetarul? 
Numai că, într-un cimitir, e o întâlnire sfinţită. 

Şi începu să râdă. 

Convorbirea ţinu mai bine de o jumătate de ceas. 
D'Artagnan nu putea să vadă chipul femeii, căci stătea cu 
spatele la el. Dar vedea bine, după atitudinea ţeapănă a 
celor două personaje, după gesturile lor măsurate, după 
felul cumpănit, plin de prevedere, cu care se priveau, parcă 
apărându-se, parcă atacând, vedea bine că nu vorbeau ca 
doi îndrăgostiţi. La sfârşitul convorbirii, femeia se ridică şi 
ea fu aceea care se înclină adânc în faţa lui Aramis. 

— Oh, oh? Zise iarăşi d'Artagnan? Dar asta se încheie ca o 
adevărată întâlnire de dragoste!... Cavalerul cade în 
genunchi la început; domnişoara e îmblânzită apoi şi ea 
este aceea care se roagă... Cine o fi această domnişoară? Aş 
da un vârf de unghie ca s-o văd la faţă! 

Dar aşa ceva îi fu cu neputinţă. Aramis se îndepărtă cel 
dintâi; apoi femeia se acoperi în vălurile sale şi plecă şi ea. 

D'Artagnan nu mai putea sta locului; alergă la fereastra ce 
dădea în strada Lyonului. Aramis tocmai intra în han. 


Femeia apucase în partea cealaltă. Părea că se duce spre 
echipajul alcătuit din doi cai şi o trăsură ce se vedea la 
marginea pădurii. Mergea încet, cu capul plecat, cufundată 
în gânduri. 

— La dracu! La dracu! Trebuie s-o cunosc pe această 
femeie! Îşi spuse încă o dată muşchetarul. 

Şi fără să mai stea în cumpănă, porni pe urmele ei. Pe 
drum, se întreba prin ce mijloc ar putea s-o facă şi ridice 
vălul. 

— Nu e tânără? Îşi zise el. E o femeie din lumea mare. 
Dracul să mă ia, dar parcă aş cunoaşte acest mers! 

În timp ce alerga, zornăitul pintenilor şi tropotul cizmelor 
lui pe pământul bătătorit al străzii stârneau un zgomot 
neobişnuit. Un mare noroc îi veni în ajutor, un noroc la care 
nici nu se aştepta. Zgomotul paşilor lui o nelinişti pe femeie; 
ea crezu că e urmată sau urmărită, ceea ce era adevărat şi 
întoarse capul. D'Artagnan sări în sus, ca şi cum o salvă de 
alice pentru vrăbii i-ar fi ciuruit gleznele; apoi, făcând o 
rotire, ca pentru a se întoarce din drum, murmură: 

— Doamna de Chevreuse! 

D'Artagnan nu voia să se lase până nu va afla totul. Îi 
spuse lui moş Celestin să se ducă să-l întrebe pe gropar 
cine era mortul care a fost îngropat în dimineaţa aceea. 

— Un biet cerşetor franciscan? Răspunse acesta? Care n- 
avea nici măcar un câine ca să-l iubească pe această lume şi 
să-l urmeze pe ultimul său drum. 

„Dacă ar fi aşa? Gândi d'Artagnan? Aramis n-ar fi luat 
parte la înmormântarea lui. Domnul episcop de Vannes nu 
ţine loc de câine credincios; dar că are miros cât un câine, 
asta n-o neg!” 

Capitolul XV Cum Porthos, Truchen şi Planchet se 
despărţiră ca buni prieteni, datorită lui d'Artagnan. 

Fu un adevărat prăpăd la conacul lui Planchet. Porthos 
rupse o scară şi doi cireşi, răscoli tufele de zmeură, dar nu 
putu să culeagă nimic; din cauza centironului, spunea el. 
Truchen, care începuse a se obişnui cu uriaşul, îi răspunse: 


— Nu este ţentiron de vina, este burta. 

Şi Porthos, plin de bucurie, o pupă pe Truchen, care îi 
culese apoi zmeură din belşug, îndemnându-l s-o mănânce 
din palma ei. D'Artagnan, surprinzându-i asupra acestui 
fapt, îl certă pe Porthos pentru lenea lui şi-l plânse în sinea 
sa pe Planchet. Porthos se ospăta însă mai departe şi, după 
ce sfârşi, zise, trăgând cu ochiul spre Truchen: 

— Mi-ar plăcea să stau mai mult aici. 

Truchen zâmbi. Planchet făcea la fel, nu fără oarecare 
stinghereală. Atunci d'Artagnan îi spuse lui Porthos: 

— Nu trebuie, prietene, ca desfătările de aici să te facă să 
uiţi adevăratul scop al călătoriei noastre la Fontainebleau. 

— Prezentarea mea regelui? 

— Exact! Mă duc să dau o raită prin oraş, ca să pregătesc 
lucrurile. Să nu ieşi de aici, te rog. 

— Oh, nu, nu! Strigă Porthos. 

Planchet se uită la d'Artagnan cu o anumită teamă. 

— Veţi lipsi mult? Îl întrebă el. 

— Nu, prietene şi chiar de astă-seară am să te scap de doi 
oaspeţi care îţi stau ca o povară pe cap. 

— Oh, domnule d'Artagnan, cum puteţi să spuneţi aşa 
ceva? 

— Eh, dragul meu, tu ai o inimă foarte bună, dar casa ţi-e 
mică. În jurul ei sunt doi stânjeni de pământ, ce-ar putea 
găzdui un rege şi l-ar face fericit, dar tu nu te-ai născut 
senior, asta e. 

— Dar nici domnul Porthos nu s-a născut senior? Murmură 
Planchet. 

— Ela devenit însă, dragul meu; de douăzeci de ani e 
suzeran pe un venit de două sute de mii de livre, iar de 
cincizeci de ani e stăpânul a doi pumni şi al unui grumaz ce 
nu şi-au găsit încă pereche în acest minunat regat al 
Franţei. Porthos e un foarte mare senior alături de tine, 
fiule, şi... Dar nu-ţi spun mai mult; te ştiu băiat inteligent. 

— Ba nu, ba nu, domnule, lămuriţi-mă! 


— Priveşte-ţi grădina răvăşită, cămara goală, patul stricat, 
pivniţa pustiită, uită-te la... Doamna Truchen... 

— Ah, Doamne! Zise Planchet. 

— Porthos, mă înţelegi, e senior peste treizeci de sate care 
numără trei sute de vasale foarte zglobii, iar Porthos e un 
adevărat bărbat! 

— Ah, Doamne! Repetă Planchet. 

— Doamna Truchen e o femeie foarte cumsecade? 
Continuă d'Artagnan? Păstreaz-o pentru tine, înţelegi? 

Şi-l bătu cu palma pe umăr. În clipa aceea, băcanul dădu 
cu ochii de Truchen şi Porthos, retraşi sub umbra unui pom. 
Truchen, cu o graţie de-a dreptul flamandă, îi punea lui 
Porthos cercei din cireşe la urechi, iar Porthos râdea ca un 
îndrăgostit, de parc-ar fi fost Samson în faţa Dalilei. 
Planchet îi strânse mâna lui d'Artagnan şi porni spre 
umbrar. 

Să nu vorbim cu păcat despre Porthos, dar el nu se 
sinchisi... De bună seamă, nu socotea că face vreun lucru 
rău. Iruchen nu se sinchisi nici ea, ceea ce-l supără pe 
Planchet; dar băcanul avusese de-a face cu destulă lume în 
prăvălia lui, pentru a-şi stăpâni firea în faţa unei 
nemulțumiri ca atare. 

Planchet îl luă de braţ pe Porthos şi-i propuse să meargă 
să-i arate caii. Porthos spuse că se simte obosit. Planchet îl 
pofti atunci pe baronul du Vallon să guste o dulceaţă pe 
care o făcea el însuşi şi care nu avea pereche. Baronul 
primi. Şi astfel, toată ziua, Planchet avu grijă să nu-l mai 
scape din ochi pe rivalul său. Îşi jertfi chiselele cu dulceţuri, 
ca să-şi păstreze onoarea de familist. 

D'Artagnan se reîntoarse după două ceasuri. 

— Totul s-a aranjat? Zise el. Am văzut pe maiestatea sa în 
clipa când pleca la vânătoare: regele ne aşteaptă în astă 
seară. 

— Regele mă aşteaptă! Strigă Porthos îmbătat de fericire. 

Şi, s-o mărturisim, căci inima omului e ca valul nestatornic, 
începând din clipa aceea Porthos nu se mai uită la doamna 


Truchen cu acea căldură pătrunzătoare ce muiase inima 
anversezei. 

Planchet căută să ţină trează această sete de mărire. El 
povesti, sau mai degrabă aminti toate splendorile din timpul 
ultimei domnii: bătăliile, asediile, serbările. Vorbi despre 
luxul englezilor, despre trofeele cucerite de cei trei viteji, 
dintre care d'Artagnan, cel mai negăbat în seamă la 
început, sfârşise prin a deveni şeful lor. Îl entuziasmă pe 
Porthos, pomenindu-i de tinereţea lui dusă; lăudă cât putu 
mai mult neprihănirea acestui mare senior şi religiozitatea 
cu care respecta el prietenia; fu bun de gură, fu nespus de 
dibaci. Îl vrăji pe Porthos, o tulbură pe Triichen, îl puse pe 
gânduri pe d'Artagnan. 

La ceasurile şase, muşchetarul porunci să fie pregătiţi caii 
şi-l puse pe Porthos să se îmbrace. Îi mulţumi lui Planchet 
pentru buna lui găzduire şi-i strecură la ureche câteva 
cuvinte despre o slujbă pe care ar putea să i-o găsească la 
curte, ceea ce-l înălţă numaidecât pe Planchet în ochii 
doamnei Truchen, în faţa cărora bietul băcan, atât de 
cumsecade, atât de mărinimos, atât de devotat, scăzuse 
mult de la ivirea şi de la asemuirea lui cu cei doi mari 
seniori. Căci aşa sunt făcute femeile: râvnesc la ceea ce nu 
au şi dispreţuiesc ceea ce au căpătat după multă râvnire. 

După ce-i făcu acest bine prietenului său Planchet, 
d'Artagnan îi spuse încet lui Porthos: 

— Prietene, ai un inel foarte frumos în deget. 

— Trei sute de pistoli? Răspunse Porthos. 

— Doamna Truchen ţi-ar păstra şi mai mult amintirea dacă 
i-ai dărui ei acest inel? Zise d'Artagnan. 

Porthos şovăi. 

— Găseşti că nu e destul de frumos inelul? Întrebă 
muşchetarul. Te înţeleg; un mare senior, ca tine, nu vrea să 
fie găzduit de o fostă slugă fără să-şi plătească din belşug 
găzduirea; dar, crade-mă, Planchet are o inimă atât de 
bună, încât nu va ţine seama că posezi un venit de o sută de 
mii de livre. 


— Aş vrea? Zise Porthos, măgulit de aceste cuvinte? Să-i 
dau doamnei Truichen mica mea căşărie de la Bracieux: 
face cât un inel frumos pe un deget... Doisprezece stânjeni. 

— E prea mult, dragul meu Porthos, prea mult 
deocamdată... Păstrează căşăria pentru mai târziu. Şi, 
scoţându-i diamantul din deget, se apropie de Triuchen: 
Doamnă? Zise el? Domnul baron nu ştie cum să te roage să 
primeşti, ca semn al prieteniei lui, acest mic inel. Domnul 
du Vallon este unul din oamenii cei mai generoşi şi discreţi 
pe care-i cunosc. Ar fi vrut să-ţi ofere o căşărie pe care o 
are la Bracieux, dar eu l-am sfătuit altfel. 

— Oh! Făcu Truchen, sorbind din ochi diamantul. 

— Domnule baron! Rosti Planchet înduioşat. 

— Bunul meu prieten! Bâigui Porthos, încântat de-a fi fost 
atât de bine ajutat de către d'Artagnan. 

Toate aceste exclamaţii, încrucişându-se, făcură ca ziua să 
se sfârşească într-un chip patetic, după ce ameninţase să 
aibă un deznodământ grotesc. Dar d'Artagnan era acolo şi 
totdeauna când muşchetarul conducea, lucrurile se 
terminau după gustul şi dorinţa lui. 

Se pupară. Truchen, readusă în fire de dărnicia baronului, 
rămase rezervată la locul ei şi nu-i oferi decât o frunte 
sfioasă şi împurpurată uriaşului senior faţă de care se 
simţise atât de familiară în ajun. Planchet însuşi fu pătruns 
de recunoştinţă. 

Pornit pe calea dărniciei, baronul Porthos şi-ar fi golit 
bucuros buzunarele în mâinile bucătăresei şi ale lui 
Celestin. Dar d'Artagnan îl opri. 

— E rândul meu? Zise el. 

Şi-i dădu un pistol femeii şi doi pistoli moşneagului. Fu 
răsplătit cu blagosloviri în stare să înmoaie până şi inima lui 
Harpagon şi să-l facă filantrop. 

D'Artagnan îl rugă pe Planchet să-l însoţească până la 
castel, şi-l introduse pe Porthos în apartamentul său de 
căpitan, fără să fi fost zărit de niciunul dintre cei pe care nu 
dorea să-i întâlnească. 


Capitolul XVI Prezentarea lui Porthos. 

În aceeaşi seară, la ceasurile şapte, regele dădea audienţă 
unui ambasador al Provinciilor-Unite, în marele salon. 
Audienţa ţinu un sfert de ceas. După aceea primi pe noii 
prezentaţi şi câteva doamne, care intraseră cele dintâi. 

Într-un colţ al salonului, în dosul unei coloane, Porthos şi 
d'Artagnan stăteau de vorbă amândoi, aşteptând să le vină 
rândul. 

— Ai aflat vestea cea nouă? Îl întrebă muşchetarul pe 
prietenul său. 

— Nu. 

— Ei bine, priveşte! 

Porthos se ridică în vârful picioarelor şi-l văzu pe domnul 
Fougquet, în costum de ceremonie, conducându-l la rege pe 
Aramis. 

— Aramis! Exclamă Porthos. 

— Prezentat regelui de către domnul Fouquet. 

— Ah! Făcu Porthos. 

— Pentru că a fortificat Belle-Isle? Continuă d'Artagrtan. 

— Şi eu? 

— Tu? Tu, dragă, după cum am avut cinstea de a-ţi spune, 
tu eşti bunul Porthos, pâinea lui Dumnezeu; pe tine te-au 
rugat să mai stai puţin la Saint-Mande. 

— Ah! Repetă Porthos. 

— Dar, din fericire, mai sunt şi eu pe-aici? Spuse 
d'Artagnan? Şi-mi va veni şi mie rândul numaidecât. 

În acel moment, Fouquet se adresă regelui: 

— Sire? Zise el? Vreau să vă cer o favoare maiestăţii 
voastre. Domnul d'Herblay nu e un ambițios, dar ştie că 
poate să fie de ajutor. Maiestatea voastră are nevoie de un 
plenipotenţiar la Roma şi acesta trebuie să fie un om 
puternic! Am putea găsi o pălărie pentru domnul d'Herblay. 

Regele făcu o mişcare. 

— Eu vin rareori cu cereri la maiestatea voastră? Zise 
Fouquet. 


— E un caz? Răspunse regele, care îşi traducea totdeauna 
prin aceste cuvinte şovăirile la care nimeni nu mai putea 
spune nimic. Fouquet şi Aramis se priviră unul pe altul. 
Regele adăugă: 

— Domnul d'Herblay ar putea să ne fie de folos şi în 
Franţa; ca arhiepiscop, de pildă. 

— Sire? Obiectă Fougquet cu o graţie ce-i era recunoscută? 
Maiestatea voastră îl copleşeşte pe domnul d'Herblay; 
arhiepiscopia poate să fie, în intenţiile regelui, un pas spre 
pălăria de cardinal; una n-o exclude pe cealaltă. 

Regele îi admiră prezenţa de spirit şi zâmbi. 

— Nici d'Artagnan n-ar fi răspuns mai bine? Zise el. 

Dar nu apucă să rostească bine acest nume, că d'Artagnan 
se şi ivi alături. 

— Maiestatea voastră m-a chemat? Întrebă el. 

Aramis şi Fouquet făcură un pas, să se depărteze. 

— Îngăduiţi, sire? Zise repede d'Artagnan, care-l trase 
înainte pe Porthos? Îngăduiţi să prezint maiestăţii voastre 
pe domnul baron du Vallon, unul dintre cei mai viteji 
gentilomi ai Franţei. 

Aramis, când îl văzu pe Porthos, se tăcu alb ca varul; 
Fougquet îşi încleştă pumnii sub dantela manşetelor. 
D'Artagnan le zâmbi amândurora, în timp ce Porthos se 
înclină, vădit emoţionat, în faţa maiestăţii regale. 

— Porthos aici! Şopti Fougquet la urechea lui Aramis. 

— Sst! E o trădare? Răspunse acesta. 

— Sire? Continua d'Artagnan? Sunt şase ani de când ar fi 
trebuit să-l prezint maiestăţii voastre pe domnul du Vallon; 
dar anumiţi oameni se aseamănă stelelor: nu ies la iveală 
fără cortegiul prietenilor lor. Pleiada a rămas unită, iată de 
ce am ales pentru prezentarea domnului du Vallon 
momentul când îl puteţi vedea alături de el şi pe domnul 
d'Herblay. 

Aramis era pe cale de a-şi pierde cumpătul. Îl fulgeră pe 
d'Artagnan cu o privire semeaţă, ca pentru a primi sfidarea, 
pe care părea să i-o arunce acesta. 


— Ah, aceşti domni sunt prieteni buni? Întrebă regele. 

— Foarte buni, sire şi unul răspunde pentru celălalt. 
Întrebaţi-l pe domnul de Vannes cum a fost fortificată Belle- 
Isle? 

Fouquet se retrase cu un pas. 

— Belle-Isle? Răspunse Aramis cu răceala? A fost 
fortificată de către domnul. 

Şi-l arătă pe Porthos, care salută pentru a doua oară. 

Ludovic admira, dar nu ştia ce să creadă. 

— Da? Zise d'Artagnan. Acum întrebaţi-l pe domnul baron 
cine l-a ajutat în lucrările sale? 

— Aramis! Se grăbi să răspundă Porthos cu sinceritatea lui 
recunoscută. 

Şi arătă către episcop. 

„Ce dracu vrea să însemne toată povestea asta şi ce sfârşit 
va avea această comedie?” se întreba în sinea lui episcopul. 

— Cum? Zise regele? Domnul cardinal... Vreau să spun 
episcop... Se numeşte Aramis? 

— Nume de război? Explică d'Artagnan. 

— Nume dat între prieteni? Adăugă Aramis. 

— Fără modestie? Interveni d'Artagnan. Sub înfăţişarea 
unui preot, sire, se ascunde cel mai strălucit ofiţer, cel mai 
viteaz gentilom, cel mai învăţat teolog al regatului vostru. 

Ludovic înălţă fruntea. 

— Şi un inginer! Zise el admirând fizionomia cu adevărat 
demnă pe atunci de admirat a lui Aramis. 

— Inginer când se întâmplă, sire? Răspunse acesta. 

— Camaradul meu, fost muşchetar, sire? Adăugă 
d'Artagnan cu căldură? Omul ale cărui sfaturi le-au fost de 
o sută de ori de folos miniştrilor părintelui maiestăţii 
voastre... Domnul d'Herblay, într-un cuvânt, care, împreună 
cu domnul du Vallon, cu mine şi cu contele de La Fere, 
cunoscut de maiestatea voastră... Alcătuiau acel cadril de 
care s-a vorbit mult în timpul răposatului rege şi în copilăria 
maiestăţii voastre. 


— Şi care a fortificat Belle-Isle? Repetă regele cu glas 
adânc. 

Aramis făcu un pas înainte. 

— Pentru a-l sluji pe fiu? Zise el? Cum l-am slujit pe tată. 

D'Artagnan îl privea îndeaproape pe Aramis în timp ce 
rostea aceste cuvinte. Descifra atâta respect adevărat, 
atâta călduros devotament, atâta convingere neclintită, 
încât el, d'Artagnan, omul care veşnic se îndoia, el, 
neînvinsul, se simţea de astă dată dezarmat. „Nu poate 
avea un asemenea accent cineva care minte”? Gândi în 
sinea lui. 

Ludovic se lăsă convins. 

— În acest caz? Îi spuse el lui Fouquet, care aştepta cu 
nelinişte rezultatul acestei înfruntări? Pălăria de cardinal îi 
e acordată. Domnule d'Herblay, îţi dau cuvântul meu pentru 
prima promoţie. Mulţumegşte-i domnului Fouquet. 

Aceste cuvinte fură auzite de Colbert, care îşi simţi inima 
sfâşiată. leşi cu paşi repezi din salon. 

— Domnule du Vallon? Zise apoi regele? Exprimă-ţi şi 
dumneata dorinţa... Vreau ca slujitorii tatălui meu să fie 
răsplătiți. 

— Sire?... Murmură Porthos. 

Dar nu putu să spună mai mult. 

— Sire? Strigă d'Artagnan? Acest vrednic gentilom este 
emoţionat de maiestatea persoanei voastre, el care a 
înfruntat cu bărbăţie privirea şi focul a mii de duşmani. Dar 
ştiu ce gândeşte şi eu, care sunt mai obişnuit acum să 
privesc soarele în faţă... Vă voi exprima gândurile sale: nu 
are nevoie de nimic, nu doreşte nimic altceva decât 
fericirea de a contempla pe maiestatea voastră timp de un 
sfert de ceas. 

— Vei lua masa cu mine în seara aceasta? Zise regele 
salutându-l pe Porthos cu un zâmbet grațios. 

Porthos se împurpura de fericire şi mândrie. Regele îi făcu 
semn că e liber să plece şi d'Artagnan îl împinse spre ieşire, 
după ce-l îmbrăţişă cu căldură. 


— Să stai lângă mine la masă? Îi spuse Porthos la ureche. 

— Da, prietene. 

— Aramis e supărat pe mine, nu-i aşa? 

— Aramis nu te-a iubit niciodată ca acum. Gândeşte-te că 
eu l-am ajutat să capete pălăria de cardinal. 

— Aşa e? Zise Porthos. Dar, ia spune, regelui îi place ca 
cineva să mănânce mult la masa lui? 

— Înseamnă să-l măguleşti? Răspunse d'Artagnan? Căci 
are o poftă de mâncare cu adevărat regală. 

— Asta mă bucură? Zise Porthos. 

Capitolul XVII Confruntări. 

Aramis făcuse pe furiş un ocol pentru a se întâlni cu 
Porthos şi d'Artagnan. Ajunse lângă cel dintâi în dosul unei 
coloane şi, strângându-i mâna, îl întrebă: 

— Ai fugit din închisoarea mea? 

— Nu-l certa? Interveni d'Artagnan. Eu i-am dat, dragă 
Aramis, cheia care l-a pus în libertate. 

— Ah, prietene? Replică Aramis, adresându-se lui Porthos? 
Nu puteai să mai ai puţină răbdare? 

D'Artagnan sări în ajutorul lui Porthos, pe care începuseră 
să-l treacă sudorile. 

— Voi, oamenii bisericii? Îi spuse el lui Aramis? Sunteţi 
nişte mari capete politice. Noi ăştia, mânuitorii de spadă, 
mergem drept la ţintă. lată faptul: mă dusesem să-i fac o 
vizită drăguţului de Baisemeaux... 

Aramis îşi aţinti urechea. 

— lacă? Zise Porthos? Mi-am adus aminte că amo 
scrisoare de la Baisemeaux pentru tine, Aramis. 

Şi Porthos îi întinse scrisoarea pe care o cunoaştem. 
Aramis ceru îngăduinţa să o citească şi o citi, fără ca 
d'Artagnan să fi părut o singură clipă stânjenit de această 
împrejurare, pe care o prevăzuse de altfel. Nu-i vorbă, 
Aramis căută să nu se trădeze prin nimic, lucru pentru care 
d'Artagnan îl admiră mai mult ca oricând. Scrisoarea odată 
citită, Aramis o vâri în buzunar cu cel mai desăvârşit calm. 

— Spuneai, aşadar, scumpe căpitane? Întrebă el. 


— Spuneam? Reluă muşchetarul? Că mă dusesem să-i fac 
o vizită lui Baisemeaux, în interes de serviciu. 

— În interes de serviciu? Se miră Aramis. 

— Da? Răspunse d'Artagnan. Şi, fireşte, am vorbit despre 
tine şi despre ceilalţi prieteni ai noştri. Trebuie să spun că 
Baisemeaux m-a primit destul de rece. Am şi plecat repede. 
Dar, pe când ieşeam de la el, un soldat m-a oprit şi mi-a 
spus (mă recunoştea, de bună seamă, cu toate că eram în 
costumul de oraş): „Căpitane, vrei să-mi faci un bine şi să- 
mi citeşti numele scris pe plicul acesta?” Şi am citit: 
„Domnului du Vallon, la Saint-Mande, la domnul Fouquet”. 
Drace? Mi-am zis? Porthos nu s-a întors, aşa precum 
credeam, la Pierrefonds sau la Belle-Isle, ci e la Saint- 
Mande, la domnul Fouquet. Domnul Fouquet nu e însă la 
Saint-Mande. Porthos e deci singur, sau cu Aramis. Hai să-l 
văd pe Porthos! Şi m-am dus să-l văd pe Porthos. 

— Foarte bine! Zise Aramis, cu un aer visător. 

— Asta nu mi-ai povestit-o! Rosti Porthos. 

— Nici nu am avut vreme, prietene. 

— Şi l-ai adus pe Porthos la Fontainebleau? 

— La Planchet. 

— Planchet locuieşte la Fontainebleau? Întrebă Aramis. 

— Da, lângă cimitir! Strigă Porthos, fără să-şi dea seama 
ce face. 

— Cum, lângă cimitir? Tresări Aramis bănuitor. 

„Hai, gata? Îşi zise muşchetarul? Să ne folosim de 
încurcătură, dacă e încurcătură!” 

— Da, lângă cimitir? Repetă Porthos. Planchet e, fără 
îndoială, un băiat minunat, care face nişte dulceţuri 
grozave, dar ferestrele casei lui dau spre cimitir. E 
întristător! Aşa, bunăoară, azi-dimineaţă... 

— Azi-dimineaţă?... Murmură Aramis din ce în ce mai 
tulburat. 

D'Artagnan se întoarse cu spatele şi se duse să bată toba, 
cu degetele, în geam. 


— Azi-dimineaţă? Continuă Porthos? Am văzut 
înmormântarea unui creştin. 

— Ah! Ah! 

— Era ceva trist de tot! Eu, unul, n-aş putea să trăiesc într- 
o casă de unde vezi mereu numai morţi... Lui d'Artagnan, 
dimpotrivă, părea că-i place. 

— Ah, a văzut şi d'Artagnan? 

— N-a văzut, a sorbit din ochi toată întâmplarea. 

Aramis simţi că se înăbuşă şi se întoarse să-l privească pe 
muşchetar; dar acesta intrase în vorbă şi discuta însufleţit 
cu de Saint-Aignan. 

Episcopul continuă să-l mai tragă de limbă pe Porthos; 
apoi, după ce stoarse tot sucul din această lămâie uriaşă, 
aruncă la o parte coaja. Se întoarse spre prietenul său 
d'Artagnan şi, bătându-l pe umăr, îi zise, după ce de Saint- 
Aignan se depărtă, căci se anunţase masa regelui: 

— Prietene! 

— Prieten scump! Răspunse d'Artagnan. 

— Noi nu luăm masa cu regele astă-seară. 

— Ba da, eu o iau. 

— Poţi să stai de vorbă cu mine zece minute? 

— Douăzeci. Atât îi trebuie maiestăţii sale până vine la 
masă. 

— Unde vrei să vorbim? 

— Dar şi aici, pe aceste canapele; regele a plecat, astfel că 
sala a rămas goală şi putem vorbi în linişte. 

— Atunci să ne aşezăm. 

Se aşezară. Aramis apucă o mână a lui d'Artagnan. 

— Mărturiseşte, prietene? Zise el? Că l-ai îndemnat pe 
Porthos să nu mai aibă încredere în mine. 

— Mărturisesc, dar nu în sensul în care înţelegi tu. L-am 
văzut pe Porthos plictisindu-se de moarte şi am vrut ca, 
prezentându-l regelui, să fac pentru el şi pentru tine ceea 
ce voi n-aţi putea face niciodată. 

— Ce anume? 

— Elogiul vostru, al amândurora. 


— Ai făcut-o într-un chip nobil, mulţumesc. 

— Şi ţi-am apropiat pălăria de cardinal, care era cam 
departe. 

— Ah, recunosc! Zise Aramis cu un zâmbet ciudat. Într- 
adevăr, eşti un bărbat nepreţuit când e vorba să vii în 
sprijinul prietenilor tăi. 

— De fapt, n-am făcut altceva decât să-l sprijin pe Porthos. 

— Oh şi eu aveam de gând să fac acelaşi lucru! Dar tu ai 
braţul mai lung decât noi. 

Fu rândul lui d'Artagnan să zâmbească. 

— Uite ce e? Zise Aramis? Să fim sinceri unul cu altul; mă 
iubeşti ca şi altădată, dragul meu d'Artagnan? 

— La fel ca şi-altădată? Răspunse d'Artagnan, fără să 
mintă prea mult dându-i acest răspuns. 

— Atunci, îţi mulţumesc şi să ne spunem adevărul până la 
capăt? Zise Aramis. Ai fost la Belle-Isie ca trimis al regelui? 

— Să zicem. 

— Voiai, aşadar, să ne răpeşti plăcerea de a-i oferi regelui 
Belle-Isle fortificată în întregime? 

— Dar, prietene dragă, pentru a vă răpi o plăcere, ar fi 
trebuit ca mai întâi să vă cunosc intenţiile. 

— Ai fost la Belle-Isle fără să ştii nimic? 

— În ceea ce te priveşte, da! Cum dracu vrei să-mi fi 
închipuit că Aramis a devenit un inginer priceput la 
fortificaţii ca Polibiu sau Arhimede? 

— Aşa-i. Totuşi ai bănuit că sunt amestecat în treaba de 
acolo? 

— Ah, da! 

— Şi despre Porthos la fel? 

— Dragul meu, n-am avut cum să ghicesc că Aramis ar fi 
inginer. Şi n-aş fi putut să ghicesc că Porthos a şi devenit. 
Un latin a spus: „Devii orator, poet te naşti”. Dareln-a 
spus: „Le naşti Porthos şi devii inginer”. 

— "Ţi-ai păstrat toată vioiciunea de spirit? Zise Aramis cu 
răceală. Mai departe. 

— Mai departe. 


— După ce-ai aflat taina noastră, te-ai grăbit să i-o spui 
regelui? 

— M-am grăbit cu atât mai mult, bunul meu prieten, cu cât 
am văzut că tu te grăbeai şi mai tare. Când un bărbat ce 
cântăreşte două sute cincizeci şi opt de livre, ca Porthos, 
părăseşte postul său, când un prelat gutos (iartă-mă, tu 
singur mi-ai spus că suferi de gută), când un prelat bate 
drumurile în goană, eu trag concluzia că aceşti doi prieteni, 
care n-au voit să mă prevină, aveau de ascuns faţă de mine 
lucruri de cea mai mare însemnătate şi? Pe cinstea mea?! O 
iau şi eu la goană... Şi alerg atât de repede cât îmi îngăduie 
slăbiciunea mea şi faptul că nu sufăr de gută. 

— Dragă prietene, dar nu te-ai gândit că ai fi putut să ne 
faci, mie şi lui Porthos, un prost serviciu? 

— Ba m-am gândit; dar voi, Porthos şi cu tine, m-aţi făcut 
să joc rolul unui caraghios la Beile-Isle. 

— lartă-mă? Zise Aramis. 

— Nu te supăra? Zise d'Artagnan. 

— Prin urmare, acum ştii totul? Reluă Aramis. 

— Pe cinstea mea, nu. 

— Ştii că a trebuit să-l previn numaidecât pe domnul 
Fougquet, pentru ca el să ţi-o ia înainte la rege? 

— Tocmai asta nu înţeleg, de ce trebuia. 

— Domnul Fougquet are duşmani, recunoşti? 

— Ei, da. 

— Are mai ales unul... 

— Primejdios? 

— De moarte! Ei bine, pentru a înfrânge influenţa acestui 
duşman, domnul Fouquet a trebuit să-i facă regelui dovada 
unui mare devotament şi a unor mari sacrificii. I-a făcut o 
surpriză maiestăţii sale, oferindu-i Belle-Isle. Tu, ajungând 
cel dintâi ia Paris, surpriza s-ar fi spulberat... Am fi avut 
aerul că cedăm de frică. 

— Înţeleg. 

— lată tot misterul? Spuse Aramis, mulţumit că-l 
convinsese pe muşchetar. 


— Numai că? Zise acesta? Mai simplu ar fi fost să mă fi 
tras deoparte, la Belle-Isle şi să-mi fi spus: „Dragă prietene, 
noi fortificăm Belle-Isle-en-Mer pentru a i-o oferi regelui. 
Fă-ne plăcerea şi spune-ne pentru cine lucrezi. Eşti 
prietenul domnului Colbert sau al domnului Fougquet?” 
Poate că n-aş fi răspuns nimic; dar tu ai fi stăruit: „Eşti 
prietenul meu?” Şi eu ţi-aş fi spus: „Da”. 

Aramis înclină capul. 

— În felul acesta? Urmă d'Artagnan? M-ai fi legat de mâini 
şi de picioare, iar eu i-aş fi spus regelui: „Sire, domnul 
Fouquet fortifică Belle-Isle şi încă foarte bine; dar iată un 
mesaj pe care guvernatorul din Belle-Isle m-a rugat să-l 
prezint maiestăţii voastre”. Sau mai degrabă: „lată o vizită 
a domnului Fouquet, în vederea intenţiilor sale”. N-aş mai fi 
jucat astfel rolul unui neghiob, surpriza v-ar fi izbutit din 
plin, iar noi nu ne-am fi uitat chiorâş unul la altul. 

— Pe când aşa? Replică Aramis? Astăzi ai procedat ca un 
prieten al domnului Colbert. Eşti cumva prietenul lui? 

— Păcatele mele, nu! Se lepădă muşchetarul. Domnul 
Colbert e un ticălos şi îl urăsc aşa cum l-am urât pe 
Mazarin, dar fără să mă tem de el. 

— Ei bine? Zise Aramis? Eu îl iubesc pe domnul Fougquet şi 
sunt al lui. Cunogşti situaţia mea... N-am avere... Domnul 
Fouguet mi-a dat putinţa să agonisesc câte ceva, să am o 
episcopie; domnul Fouquet m-a îndatorat, ca un om 
binevoitor, şi-mi reamintesc încă destul de lume, pentru a 
preţui bunele procedee. Pe scurt, domnul Fougquet mi-a 
cucerit inima şi m-am pus în slujba lui. 

— Nimic mai bun. Ai un stăpân vrednic de încredere. 

Aramis îşi muşcă buzele. 

— Cel mai bun, cred, din câţi se pot întâlni. 

Apoi făcu o pauză. D'Artagnan se feri să-l tulbure. 

— Ştii cumva prin ce împrejurare s-a pomenit Porthos 
amestecat în toate astea? 

— Nu? Răspunse d'Artagnan. Sunt curios din fire, e 
adevărat, dar nu-l descos niciodată pe un prieten, dacă el 


vrea să-mi ascundă o taină. 

— Eu am să ţi-o spun totuşi. 

— Nu e nevoie, dacă mărturisirea mă obligă la ceva. 

— Oh, nu te teme de nimic! Porthos e omul pe care-l 
iubesc cel mai mult, fiindcă e simplu şi bun; Porthos e un om 
drept. De când sunt episcop, caut cu precădere firile 
simple, care mă fac să iubesc adevărul şi să urăsc intriga. 

D'Artagnan îşi mângâie mustaţa. 

— L-am înţeles şi l-am căutat pe Porthos: n-avea nici o 
treabă, iar prezenţa lui îmi amintea de zilele mele frumoase 
de altădată, fără a mă gândi să fac ceva rău în prezent. L- 
am chemat pe Porthos la Vannes. Domnul Fouquet, care 
ţine la mine, aflând că Porthos mi-e prieten, i-a făgăduit 
ordinul la prima promoţie; iată tot secretul. 

— Nu mă voi folosi de el? Zise d'Artagnan. 

— O ştiu, dragă prietene; nimeni nu are mai multă onoare 
ca tine. 

— Mă mândresc cu asta, Aramis. 

— Acum... Şi prelatul îşi privi prietenul până în adâncul 
sufletului. Acum să vorbim despre noi, pentru noi. Vrei să 
devii unul din prietenii domnului Fouquet? Nu mă întrerupe 
înainte de a şti ce vreau să spun. 

— Te ascult. 

— Vrei să devii mareşal al Franţei, pair, duce şi să ai un 
ducat de un milion? 

— Dar, prietene? Întrebă d'Artagnan? Ca să capăt toate 
astea, ce trebuie să fac? 

— Să fii omul domnului Fouquet. 

— Eu sunt omul regelui, prietene. 

— Nu întru totul, presupun. 

— Oh, d'Artagnan e dintr-o bucată! 

— Ai, îmi închipui, o ambiţie pe măsura inimii mari pe care 
o porţi în piept. 

— Da, am. 

— Ei bine? 


— Ei bine, doresc să fiu mareşal al Franţei; dar regele mă 
va face mareşal, duce, pair; regele îmi va da toate acestea. 

Aramis îl sfredeli pe d'Artagnan cu o privire scurtă. 

— Oare nu e regele stăpânul? Întrebă d'Artagnan. 

— Nimeni nu tăgăduieşte asta; dar şi Ludovic al XIII-lea 
era stăpân. 

— Oh, prietene dragă, însă între Richelieu şi Ludovic al 
XIII-lea nu exista un d'Artagnan? Răspunse în linişte 
muşchetarul. 

— În jurul regelui? Zise Aramis? Sunt destule pietre de 
care te loveşti. 

— Nu însă şi regele, nu-i aşa? 

— De bună seamă, numai că... 

— Uite ce e, Aramis, eu văd că toţi se gândesc la ei şi 
niciunul la acest tânăr prinţ; eu mă voi susţine, susţinându- 
l. 

— Şi ingratitudinea? 

— Numai cei slabi se tem de ea. 

— Eşti atât de sigur de tine? 

— Cred că da. 

— Dar regele s-ar putea să nu mai aibă nevoie de tine. 

— Dimpotrivă, cred că va avea mai multă nevoie ca 
oricând; gândeşte-te, prietene, dacă va trebui să fie arestat 
un nou Conde, cine-l va aresta? Numai asta... Ea singură în 
toată Franţa. 

Şi d'Artagnan bătu cu palma teaca spadei sale. 

— Ai dreptate? Rosti Aramis pălind. 

Şi se ridică, strângându-i mâna lui d'Artagnan. 

— lată ultima chemare la masă? Zise căpitanul de 
muşchetari. Îmi dai voie... 

Aramis îşi trecu braţul pe după grumazul muşchetarului 
şi-i ispuse: 

— Un prieten ca tine e piatra cea mai prețioasă de la 
coroana regală. 

Apoi se despărţiră. 


„Bine-am spus eu? Gândi d'Artagnan? Că aici se ascunde 
ceva.” „Să ne grăbim să dăm foc pulberii? Îşi spuse Aramis? 
D'Artagnan ne-a arătat fitilul.” 

Capitolul XVIII Prinţesa şi de Guiche. 

Am văzut cum plecase din sală contele de Guiche în ziua 
când Ludovic al XIV-lea îi oferise cu atâta galanterie 
domnişoarei de La Valliere minunatele brățări câştigate la 
loterie. Contele se plimbă câtva timp prin jurul palatului, cu 
mintea sfâşiată de mii de bănuieli şi mii de nelinişti. Apoi fu 
văzut pândind într-un colţ al parcului, în dreptul pâlcului de 
carpeni, plecarea Doamnei. 

Se scurse o bună jumătate de ceas. Singur în clipele 
acelea, contele nu putea spune că era străbătut de gânduri 
voioase. Îşi scosese carneţelul din buzunar şi se hotări, 
după mii de şovăieli, să scrie aceste cuvinte: „Doamnă, vă 
rog să-mi acordaţi o întrevedere de câteva clipe. Să nu vă 
sperie această cerere, care nu trece dincolo de profundul 
respect ce mă face al dumneavoastră etc., etc.” 

Semnă această ciudată cerere, împăturită ca un răvaş de 
dragoste, când văzu ieşind din castel mai multe femei, apoi 
câţiva bărbaţi, în sfârşit aproape tot cercul reginei. O zări 
pe La Valliere însăşi, pe urmă pe Montalais vorbind cu 
Malicorne. Îi văzu pe toţi oaspeţii, până la ultimul, care, cu 
puţin mai înainte, umpleau salonul reginei-mame. 

Doamna nu trecuse încă; ea trebuia oricum să străbată 
curtea pentru a ajunge în apartamentele sale, şi, din colţul 
parcului, de Guiche se strecură în curte. În sfârşit, o văzu 
ieşind pe Doamna, însoţită de doi paji ce duceau făcliile 
aprinse. Mergea repede şi când ajunse în faţa uşii, strigă: 

— Paji, să fie căutat domnul conte de Guiche. Are să-mi 
aducă un răspuns în legătură cu o însărcinare pe care i-am 
dat-o. Dacă e liber, să fie rugat să treacă pe la mine. 

De Guiche rămase mut, ascuns în întuneric; dar, de îndată 
ce Doamna păşi pragul, el se repezi spre scăriţa de la 
intrare, luând aerul cel mai nepăsător, dar căutând să fie 
văzut de pajii care şi porniseră în grabă spre locuinţa lui. 


LLA 


„Ah, Doamna mă caută!” îşi zise el foarte emoţionat şi 
mototoli biletul devenit acum de prisos. 

— Conte? Zise unul dintre paji zărindu-l? Suntem fericiţi 
că v-am întâlnit. 

— Ce este, domnii mei? 

— Un ordin de la Doamna. 

— Un ordin de la Doamna? Rosti de Guiche cu 
surprindere. 

— Da, conte, alteţa sa regală vă cheamă; îi datoraţi, ne-a 
spus, un răspuns în legătură cu o însărcinare. Sunteţi liber? 

— Sunt întru totul la ordinul alteţei sale regale. 

— Atunci, binevoiţi şi veniţi cu noi. 

Urcat la Prinţesă, de Guiche o găsi palidă şi tulburată. La 
uşă stătea Montalais, puţin neliniştită de ceea ce se 
petrecea în mintea stăpânei sale. 

De Guiche se ivi în prag. 

— Ah, dumneata eşti, domnule de Guiche! Rosti Prinţesa. 
Intră te rog... Domnişoară de Montalais, nu mai am nevoie 
de dumneata. 

Montalais şi mai nedumerită încă, spuse noapte bună şi 
ieşi. Cei doi interlocutori rămaseră singuri. 

Contele se simţea stăpân pe situaţie: Doamna fusese aceea 
care îi dăduse o întâlnire. Dar cum s-ar putea folosi contele 
de acest avantaj? Doamna era o fiinţă atât de capricioasă! 
Alteţa sa regală avea o fire atât de schimbătoare! Ceea ce şi 
dovedi fără întârziere, căci deschizând vorba, ea întrebă: 

— Ei bine, n-ai să-mi spui nimic? 

El crezu că-i ghicise gândul; crezu, căci aşa sunt făcuţi cei 
ce iubesc, lesne încrezători şi orbi ca poeţii şi ca profeţii, 
crezu că ea îi înţelesese dorinţa ce-l frământa de a o vedea, 
precum şi motivul acestei dorinţe. 

— Ba da, doamnă? Murmură el? Şi mi se pare totul foarte 
ciudat. 

— Întâmplarea cu brăţările, nu-i aşa? Zise ea cu 
aprindere. 

— Da, doamnă. 


— Îl crezi pe rege îndrăgostit? Spune! 

De Guiche o privi lung; ea îşi plecă ochii sub aceste priviri 
care pătrundeau până în adâncul inimii. 

— Cred? Răspunse el? Că regele s-ar putea să-şi fi pus în 
gând să facă în ciudă cuiva; altfel nu s-ar arăta atât de 
grăbit pe cât este; nu s-ar încumeta să întunece virtutea 
unei fete până acum mai presus de orice discuţie. 

— Cum! Această neruşinată? Zise pe un ton tăâios Prinţesa. 

— Pot încunoştinţa pe alteţa voastră regală? Vorbi de 
Guiche cu o hotărâre plină de respect? Că domnişoara de 
La Valliere este iubită de un om care merită toată 
consideraţia, întrucât e un bărbat cu însuşiri alese. 

— Oh, Bragelonne poate? 

— Prietenul meu. Da, doamnă. 

— Ei bine, chiar dacă e prietenul dumitale, ce-i pasă 
regelui de asta? 

— Regele ştie că Bragelonne e logodnicul domnişoarei de 
La Valliere; şi cum Raoul l-a slujit pe rege cu toată 
vrednicia, regele nu va săvârşi un rău ce nu va mai putea fi 
îndreptat. 

Doamna începu să râdă cu hohote, ceea ce-i făcu lui de 
Guiche o impresie dureroasă. 

— Vă repet, doamnă, că eu nu-l cred pe rege îndrăgostit 
de La Valliere şi dovada că nu-l cred e că tocmai voiam să vă 
întreb al cui amor propriu caută să-l înţepe maiestatea sa în 
această împrejurare? Dumneavoastră, care cunoaşteţi toată 
curtea, m-aţi putea ajuta să găsim răspunsul, cu atât mai 
mult cu cât, aşa precum se spune pretutindeni, alteţa 
voastră regală e în relaţii de strânsă prietenie cu regele. 

Doamna îşi muşcă buzele şi, întrucât n-avea ce să 
răspundă, căută să schimbe firul convorbirii. 

— Dovedeşte-mi? Zise ea, aţintind asupra lui una din acele 
priviri în care se oglindeşte parcă sufletul întreg? 
Dovedeşte-mi că mă căutai să-mi pui întrebări, mie care te- 
am chemat aici. 


De Guiche scoase atunci din buzunar, cu gravitate, biletul 
pe care-l scrisese şi i-l arătă. 

— Simpatie? Zise ea. 

— Da? Răspunse contele cu o nemărginită tandreţe? Da, 
simpatie. Eu însă v-am explicat cum şi pentru ce vă căutam: 
dumneavoastră, doamnă, îmi face impresia că vă întrebaţi 
încă şi acum pentru ce m-aţi chemat aici. 

— Ai dreptate. 

Şi nu ştiu ce să mai spună. 

— Aceste brățări au să mă facă să-mi pierd capul? Zise ea 
deodată. 

— Vă aşteptaţi cumva ca regele să vi le ofere? Întrebă de 
Guiche. 

— Şi de ce nu? 

— Dar, înaintea dumneavoastră, doamnă, înaintea 
dumneavoastră, cumnata lui, era regina, soţia regelui. 

— Înainte de La Valliere? Rosti Prinţesa cu înveninare? Nu 
eram eu, nu era întreaga curte? 

— Vă încredinţez, doamnă? Zise cu mult respect contele? 
Că dacă aţi fi auzită vorbind astfel, că dacă cineva v-ar 
vedea ochii înroşiţi şi, Dumnezeu să mă ierte, lacrima asta 
ce vi se iveşte între gene, oh, da, toată lumea ar spune că 
alteţa voastră regală e geloasă. 

— Geloasă! Rosti Prinţesa cu semeţie. Geloasă pe La 
Valliere? 

Se aştepta să-l vadă pe de Guiche înclinându-se în faţa 
tonului ei semeţ şi a gestului ei plin de mândrie. 

— Geloasă pe La Valliere, da, doamnă? Repetă el neclintit. 

— Mi se pare, domnule? Îngăimă ea? Că dumneata îţi 
permiţi să mă insulţi! 

— Nu cred asta, doamnă? Răspunse contele, puţin 
neliniştit, dar hotărât să ţină în frâu această mânie 
nestăpânită. 

— leşi! Strigă Prinţesa în culmea întărâtării, într-atât 
sângele rece şi respectul mut al lui de Guiche o scoseseră 
din sărite. 


De Guiche se retrase un pas, făcu o reverență cu 
încetineală, se ridică alb ca manşetele pe care le purta şi, 
cu 0 voce uşor schimbată, zise: 

— Nu merita osteneala să mă grăbesc, pentru a mă alege 
cu această nedreaptă dizgrație. 

Şi întoarse spatele fără grabă. Nu făcu cinci paşi, că 
Doamna se repezi ca o tigroaică după el, îl apucă de 
mânecă şi, întorcându-l spre dânsa, îi zise, tremurând de 
furie: 

— Respectul dumitale prefăcut este mai jignitor ca jignirea 
însăşi. Mă rog, jigneşte-mă, dar cel puţin spune o vorbă! 

— lar dumneavoastră, doamnă? Răspunse contele calm, 
trăgând spada din teacă? Străpungeţi-mi inima, dar nu mă 
chinuiţi în felul acesta. 

După privirea pe care el o aţinti asupra-i, privire încărcată 
de dragoste, de hotărâre, de deznădejde chiar, ea înţelese 
că un bărbat atât de potolit în aparenţă îşi va înfige spada 
în piept dacă i-ar mai spune un singur cuvânt. Îi smulse 
fierul din mână şi, strângându-i braţul cu o pornire ce putea 
să fie luată drept dragoste, îi spuse: 

— Conte, cruţă-mă. Vezi bine că sufăr şi n-ai nici o milă. 

Lacrimile, ultima criză a acestui acces, îi înăbuşiră glasul. 
De Guiche, văzând-o că plânge astfel, o luă în braţe şi o 
duse până la fotoliu; după o clipă, ea izbucni în hohote. 

— De ce? Murmură el la picioarele sale? Nu-mi mărturisiţi 
necazurile ce vă întunecă sufletul? Iubiţi pe cineva? 
Spuneţi-mi. Sunt gata să mor, dar numai după ce vă voi fi 
uşurat, consolat, slujit chiar. 

— Oh, mă iubeşti atât de mult? Murmură ea învinsă. 

— Atât de mult vă iubesc, da, doamnă. 

Ea îi întinse amândouă mâinile. 

— Iubesc pe cineva, într-adevăr? Rosti ea atât de încet, 
încât nimeni n-ar fi putut s-o audă. 

E] o auzi totuşi. 

— Pe rege? Întrebă. 


Ea dădu uşor din cap şi surâsul îi fu asemenea acelor 
luminări ale norilor prin care, după furtună, ai crede că vezi 
deschizându-se porţile paradisului. 

— Dar? Adăugă Prinţesa? O inimă nobilă e frământată şi 
de altfel de pasiuni. Iubirea e poezie; dar viaţa acestei inimi 
este orgoliul. Conte, m-am născut pe un tron, sunt mândră 
şi geloasă de rangul meu. Pentru ce regele îşi apropie ceea 
ce nu e vrednic de el? 

— Iarăşi? Vorbi de Guiche. lată că o persecutați pe această 
biată fată, care va fi soţia prietenului meu. 

— Eşti atât de naiv, ca să crezi asta? 

— Dacă n-aş crede-o? Răspunse el foarte palid deodată? 
Bragelonne ar fi prevenit chiar mâine, da, dacă aş bănui că 
această biată La Valliere şi-ar fi uitat jurământul pe care i l- 
a făcut lui Raoul. Dar nu, ar fi o crimă să trădez taina unei 
femei; ar fi o crimă să tulbur liniştea unui prieten. 

— Dumneata socoţi? Zise Prinţesa cu o sălbatică izbucnire 
de râs? Că a nu şti ce se petrece în jurul tău înseamnă 
fericire? 

— Aşa socot? Răspunse el. 

— Dovedeşte! Dovedeşte-mi-o! Îl aţâţă ea. 

— E foarte uşor. Doamnă, se vorbeşte la curte că regele vă 
iubeşte şi că-l iubiţi pe rege. 

— Ei bine? Zise ea răsuflând cu greu. 

— Ei bine, presupuneţi că Raoul, prietenul meu, ar fi venit 
şi mi-ar fi spus: „Da, regele o iubeşte pe Doamna; da, regele 
a cucerit inima Doamnei”. Cred că l-aş fi ucis pe Raoul! 

— Ar fi trebuit? Zise Prinţesa cu acea încăpățânare a 
femeilor ce se simt de necucerit? Ar fi trebuit ca domnul 
Bragelonne să aibă dovezi pentru a-ţi vorbi astfel. 

— Fapt este? Răspunse de Guiche cu un oftat? Că, nefiind 
înştiinţat, nu m-a preocupat aceasta şi iată că neştiinţa mea 
mi-a salvat viaţa. 

— Vei duce egoismul şi răceala dumitale până acolo? 
Spuse Doamna? Încât îl vei lăsa pe acest nefericit tânăr să o 
iubească mai departe pe La Valliere? 


— Până în ziua când voi vedea că La Valliere e vinovată, da, 
doamnă. 

— Dar brăţările? 

— Ei, doamnă, întrucât dumneavoastră înşivă vă aşteptaţi 
să le primiţi de la rege, ce-aş mai putea spune? 

Argumentul era puternic; Prinţesa fu zdrobită. Din clipa 
aceea nu mai avu ce să răspundă. Dar, cum era o inimă 
plină de nobleţe, cum spiritul ei venea totdeauna în ajutor, 
ea înţelese întreaga delicateţe a lui de Guiche. Citi limpede 
în inima lui că-l bănuia pe rege de a o iubi pe La Valliere, 
dar nu voia să se folosească de această portiţă de scăpare 
vulgară, care constă în a prăbuşi un rival în spiritul unei 
femei, dându-i acesteia încredințarea, certitudinea că acest 
rival face curte altei femei. Ghici că el o bănuia pe La 
Valliere, dar că spre a-i lăsa timp să se îndrepte, spre a nu-i 
da prilejul să se piardă pentru totdeauna, îşi rezerva 
dreptul de a interveni direct atunci când va fi cazul, sau de 
a o mustra la momentul potrivit. Citi, într-un cuvânt, atâta 
măreție sufletească, atâta generozitate în inima iubitului ei, 
încât simţi că se aprinde şi a sa în apropierea unei flăcări 
atât de curate. De Guiche, rămânând, cu toată teama lui de 
a displace, un bărbat consecvent şi devotat, creştea în ochii 
ei până la proporţiile unui erou, coborând-o pe dânsa la 
starea de femeie geloasă şi mică la suflet. Îl iubi din clipa 
aceea cu atâta căldură, încât nu se putu împiedica de a-i da 
o dovadă. 

— Iată atâtea vorbe de prisos? Zise ea apucându-i mâna. 
Bănuială, nelinişte, dispreţ, durere, cred că am rostit toate 
aceste cuvinte pe rând. 

— Din păcate, da, doamnă. 

— Şterge-le din inima-ţi, aşa cum şi eu le smulg dintr-a 
mea. Conte, că această La Valliere îl iubeşte pe rege sau nu- 
l iubeşte, că regele o iubeşte sau n-o iubeşte pe La Valliere, 
să facem, din clipa aceasta, o deosebire între cele două 
roluri ale noastre. Văd că faci ochii mari; pun rămăşag că 
nu mă înţelegi! 


— Sunteţi atât de ageră, doamnă, încât tremur totdeauna 
de teamă să nu vă displac. 

— Iată-l cum tremură, frumosul îngrozit! Rosti ea cu o 
drăgălăşenie plină de farmec. Da, domnule, am două roluri 
de jucat. Sunt sora regelui şi cumnata soţiei lui. În această 
calitate, nu am oare dreptul să mă preocupe intrigile 
căsniciei lor? Care e părerea dumitale? 

— Cât mai puţin, doamnă. 

— Aşa e, dar mai e şi o chestiune de demnitate; şi, pe 
urmă, sunt soţia Domnului. 

De Guiche scoase un suspin. 

— Ceea ce? Adăugă ea cu tandreţe? Ar trebui să te facă 
să-mi vorbeşti totdeauna cu cel mai suveran respect. 

— Oh! Exclamă el căzându-i la picioare şi sărutându-i-le cu 
aprindere, ca pe ale unei divinităţi. 

— Dar? Murmură Prinţesa? Cred că mai am şi un alt rol. Îl 
uitasem. 

— Care? Care? 

— Sunt femeie? Răspunse ea şi mai încet încă. lubesc. 

De Guiche se ridică. Ea îi întinse braţele. Buzele li se 
împreunară. Un pas se auzi în dosul tapiseriei. Montalais 
ciocăni. 

— Ce s-a întâmplat, domnişoară? Întrebă Doamna. 

— Cineva îl caută pe domnul de Guiche? Răspunse 
Montalais, care avusese destul timp să vadă fâstâcirea 
actorilor acestor patru roluri, căci de Guiche şi-l jucase şi el 
cu eroism pe al său. 

Capitolul XIX Montalais şi Malicorne. 

Montalais avea dreptate. Domnul de Guiche, chemat peste 
tot, era foarte expus, datorită mulţimii însăşi a treburilor, să 
nu poată răspunde nicăieri. Aşa că şi aceasta e tăria 
situaţiilor slabe, Doamna, în pofida orgoliului ei rănit, în 
ciuda furiei sale lăuntrice, n-o putu dojeni cu mânie, 
deocamdată cel puţin, pe Montalais, care încălcase cu atâta 
neobrăzare consemnul aproape regal prin care fusese 
îndepărtată. 


De Guiche, de asemenea, îşi pierdu capul, sau, mai bine să 
o spunem de-a dreptul, el îşi pierduse capul înainte de a se 
fi ivit Montalais, căci, de îndată ce auzi glasul fetei, fără să- 
şi mai ia rămas bun de la Doamna, aşa cum cea mai simplă 
bună-cuviinţă o cerea, chiar între egali, o zbughi pe uşă cu 
inima învolburată, cu mintea zăpăcită, lăsând-o pe Prinţesă 
cu o mână ridicată şi făcându-i un gest de despărţire. Cel 
mult, de Guiche putea să spună, cum avea să spună 
Cherubin o sută de ani mai târziu, că ducea pe buzele lui o 
fericire pentru o eternitate întreagă. 

Montalais îi găsi deci pe cei doi îndrăgostiţi foarte 
încurcaţi: încurcat era cel care fugea, încurcată era şi cea 
care rămânea. Drept care, tânăra fată murmură, aruncând 
o privire interogativă în jurul ei: 

— Cred că, de data asta, ştiu atât cât poate dori să ştie cea 
mai curioasă femeie din lume. 

Doamna se simţi aşa de stânjenită de această privire 
inchizitorială, încât, ca şi cum ar fi auzit vorbele murmurate 
de Montalais, nu-i spuse nimic domnişoarei sale de onoare 
şi, lăsându-şi ochii în jos, trecu în camera ei de culcare. 
Ceea ce văzând, Montalais trase cu urechea. Şi o auzi pe 
Doamna întorcând cheia în uşă. Din clipa aceea, ea înţelese 
că era liberă pentru tot restul nopţii şi, făcând în faţa uşii 
care abia se închisese un gest destul de nerespectuos, ce 
voia să spună: „Noapte bună, Prinţesă!”, cobori să-l 
reîntâlnească pe Malicorne, foarte preocupat în momentul 
acela să urmărească din ochi un curier plin de praf care 
tocmai ieşea de la contele de Guiche. 

Montalais îşi dădu numaidecât seama că Malicorne făcea 
un lucru de mare însemnătate; îl lăsă deci să-şi holbeze 
ochii, să-şi întindă gâtul şi când el reveni la poziţia sa 
firească, îl bătu uşurel pe umăr: 

— Ei bine? Întrebă fata? Ce e nou? 

— Domnul de Guiche e îndrăgostit de Doamna? Răspunse 
Malicorne. 

— Straşnică veste! Eu am aflat o noutate mai proaspătă. 


— Şi ce anume ai aflat? 

— Că Doamna e îndrăgostită de domnul de Guiche. 

— Una e urmarea celeilalte. 

— Nu întotdeauna, frumosul meu domn. 

— Această axiomă se referă la mine? 

— Persoanele prezente sunt, ca de obicei, scoase din 
cauză. 

— Mulţumesc? Spuse Malicorne. Dar de partea cealaltă? 
Reluă el întrebările. 

— Regele a venit astă-seară, după loterie, să o vadă pe 
domnişoara de La Valliere. 

— Ei bine, a văzut-o? 

— Nu. 

— Şi de ce nu? 

— Uşa era încuiată. 

— Astfel căâ...? 

— Astfel că regele s-a întors mofluz, ca un simplu hoţ care 
şi-a uitat uneltele acasă. 

— Bun. 

— Dar în partida a treia? Întrebă Montalais. 

— Curierul care a venit la domnul de Guiche a fost trimis 
de domnul de Bragelonne. 

— Bun! Rosti Montalais bătând din palme. 

— Pentru ce bun? 

— Fiindcă avem cu ce să ne îndeletnicim. Dacă ne-am 
plictisi acum, ar fi rău de noi. 

— Ar trebui să ne împărţim rolurile? Zise Malicorne? Astfel 
ca să nu încurcăm lucrurile. 

— Nimic mai simplu? Răspunse Montalais. Trei intrigi, 
ţesute cu cap, duse cu îndemânare, dau, una peste alta, în 
cifră rotundă, trei bilete pe zi. 

— Oh! Strigă Malicorne ridicând din umeri. Dar nu te 
gândeşti, draga mea, că trei bilete într-o zi se potriveşte 
pentru simţămintele unor burghezi! Un muşchetar în 
serviciu, o fată la mănăstire, schimbându-şi biletul zilnic la 
înălţimea unei scări sau printr-o gaură făcută în zid... Într- 


un bilet e cuprinsă toată poezia acestor biete inimi. Pe când 
în cazul nostru... Oh, înseamnă că-l cunoşti puţin pe 
ibovnicul regal, draga mea! 

— Bine, concluzia! Zise Montalais neliniştită. S-ar putea să 
vină cineva. 

— Concluzia? Dar abia sunt la naraţiune! Mai am încă trei 
puncte de adăugat. 

— Zău că o să mă omoare cu flegma lui de flamand! Strigă 
Montalais. 

— lar dumneata, dumneata ai să mă faci să-mi pierd capul 
cu această nerăbdare de italiancă. Ţi-am spus că 
îndrăgostiţii noştri îşi vor scrie volume, dar unde vrei să 
ajungi cu asta? 

— La aceea că niciuna din doamnele noastre nu poate să 
păstreze scrisorile pe care le va primi. 

— Asta fără doar şi poate. 

— Că domnul de Guiche nu va îndrăzni nici el să le 
păstreze pe ale sale. 

— Ceea ce este cu putinţă. 

— Ei bine, le voi păstra eu pe toate. 

— Iată, într-adevăr, ceva imposibil? Zise Malicorne. 

— Şi de ce, mă rog? 

— Pentru că nu eşti la dumneata acasă; pentru că stai în 
aceeaşi cameră cu La Valliere, pentru că în odaia unei 
domnişoare de onoare intră oricine, oricând vrea şi 
scotoceşte totul; pentru că mă tem de regină, care e 
geloasă ca o spaniolă, de regina-mamă, geloasă ca două 
spaniole, şi, în sfârşit, de Doamna, geloasă ca zece spaniole. 

— Ai uitat pe cineva. 

— Pe cine? 

— Pe Domnul. 

— Nu vorbeam decât de femei. Să numărăm deci. 

— Domnul, nr. 1. 

— Nr. 2, de Guiche. 

— Nr. 3, vicontele de Bragelonne. 

— Nr. 4, regele. 


— Regele? 

— De bună seamă, regele, care va fi nu numai cel mai 
gelos, dar şi cel mai puternic dintre toţi. Ah, draga mea! 

— Ce vrei să spui? 

— În ce viespar te-ai vârât! 

— Nu încă atât de primejdios, dacă vei voi să mă urmezi. 

— Fără îndoială că te voi urma. Numai că... 

— Numai căâ...? 

— Cred că ar fi mai înţelept să dăm înapoi, cât mai e încă 
timp. 

— Eu, dimpotrivă, cred că cel mai înţelept este să ne 
aşezăm de la început în fruntea tuturor acestor intrigi. 

— Singură nu vei face nimic. 

— Cu dumneata împreună, voi conduce şi zece asemenea 
intrigi. Acesta este elementul meu, înţelegi? Sunt făcută să 
trăiesc la curte, aşa cum salamandra e făcută să trăiască în 
mijlocul flăcărilor. 

— Comparaţia dumitale nu mă mulţumeşte câtuşi de puţin, 
dragă prietenă. I-am auzit spunând pe învățații foarte 
învăţaţi, mai întâi, că nu există salamandre şi că chiar de-ar 
exista, ele ar fi arse şi ar ieşi fripte gata din foc. 

— Învăţaţii dumitale pot să fie foarte învăţaţi în materie de 
salamandre. Dar savanții dumitale n-au să-şi spuie niciodată 
cele ce-ţi spun eu acum: Aure de Montalais e menită să fie, 
până într-o lună, primul diplomat de la curtea Franţei! 

— Bine, dar cu condiţia ca eu să fiu al doilea. 

— S-a făcut: alianţă ofensivă şi defensivă, bineînţeles! 

— Caută însă şi te fereşte de scrisori. 

— 'Ţi le voi transmite pe măsură ce-mi vor cădea în mână. 

— Ce-i vom spune regelui despre Doamna? 

— Că Doamna îl iubeşte neîncetat pe rege. 

— Ce-i vom spune Doamnei despre rege? 

— Că va face greşeala cea mai mare dacă nu-l va menaja. 

— Ce-i vom spune domnişoarei de La Valliere despre 
Doamna? 

— Tot ce vom vrea: La Valliere e a noastră. 


— A noastră? 

— De două ori. 

— Cum vine asta? 

— Mai întăi, prin vicontele de Bragelonne. 

— Lămureşte-mă. 

— N-ai uitat, sper, că domnul de Bragelonne i-a trimis mai 
multe scrisori domnişoarei de La Valliere! 

— Nu uit nimic. 

— Aceste scrisori eu le-am primit, eu le-am ascuns. 

— Şi, prin urmare, le mai păstrezi încă? 

— Totdeauna. 

— Unde? Aici? 

— O, nu! Le am la Blois, în cămăruţa pe care o ştii. 

— Cămăruţa mult iubită, cămăruţă a dragostei, 
anticameră a palatului în care te voi face să trăieşti într-o 
zi! Dar, iartă-mă, zici că toate aceste scrisori se află în 
cămăruţa aceea? 

— Da. 

— Şi nu le-ai pus într-un scrin? 

— Fără îndoială, în acelaşi scrin unde puneam şi scrisorile 
pe care le primeam de la dumneata şi unde le aruncam şi 
pe ale mele atunci când treburile sau plăcerile te 
împiedicau să vii la întâlnire. 

— Ah, foarte bine! Zise Malicorne. 

— Pentru ce această satisfacţie? 

— Pentru că văd că nu mai e nevoie să alerg la Blois după 
scrisori. Le am aici. 

— Ai adus scrinul aici? 

— Îmi era drag, fiind al dumitale. 

— Ia seama atunci, în scrin se găsesc scrisori originale ce 
vor avea un preţ mare mai târziu. 

— Ştiu asta, la naiba şi iată de ce râd şi încă din toată 
inima. 

— Acum, un ultim cuvânt. 

— Pentru ce ultimul? 

— Avem nevoie de ajutorul cuiva? 


— Al nimănui. 

— Valeţi, slujitoare? 

— Răi, detestabili! Dumneata vei duce scrisorile, 
dumneata le vei primi. Oh, să lăsăm mândria la o parte! 
Altfel, dacă domnul Malicorne şi domnişoara Aure nu-şi vor 
face singuri afacerile, vor trebui să se resemneze a le vedea 
făcute de alţii. 

— Ai dreptate; dar ce se petrece oare la domnul de 
Guiche? 

— Nimic, îşi deschide fereastra. 

— Să ne ascundem. 

Şi fugiră amândoi; conjuraţia fusese încheiată. 

Fereastra care se deschise era, într-adevăr, aceea a 
contelui de Guiche. Dar, aşa cum şi-ar putea închipui 
ignoranţii, el n-o deschisese şi nu ajunsese la fereastră 
numai spre a încerca să vadă umbra Doamnei în dosul 
perdelelor sale, iar preocuparea lui nu era acum aceea a 
unui îndrăgostit. Primise, după cum am spus, un curier; 
acest curier îi fusese trimis de Bragelonne. Vicontele de 
Bragelonne îi scrisese contelui de Guiche. Acesta din urmă 
citise şi recitise scrisoarea, care îi făcuse o adâncă impresie. 

— Ciudat! Ciudat! Murmură el. Prin ce mijloace atât de 
puternice îi mână soarta pe oameni spre ţintele lor? 

Şi părăsi fereastra pentru a se apropia de lumină; reciti 
pentru a treia oară această scrisoare, ale cărei slove îi 
ardeau în acelaşi timp şi spiritul şi ochii. 

„Calais. 

Dragul meu conte, L-am găsit la Calais pe domnul de 
Wardes, care a fost greu rănit într-o întâlnire cu domnul de 
Buckingham. 

E un om viteaz, după cum ştii, acest de Wardes, dar 
duşmănos şi plin de răutate. Mi-a vorbit mult despre tine, 
pentru care, spunea, are o deosebită simpatie; despre 
Doamna, pe care o găseşte frumoasă şi drăgălaşă. A ghicit 
dragostea ta pentru persoana pe care o ştii. 


Mi-a vorbit, de asemenea, despre o persoana care îmi e 
dragă şi mi-a stârnit cel mai viu interes, deplângându-mă 
foarte mult, totul cu neprecizări care m-au speriat la 
început, dar pe care am sfârşit prin a le socoti drept 
rezultate ale înclinărilor lui către mister. lată faptul: 

El a primit veşti de la curte. Înţelegi că nu puteau fi decât 
de la domnul de Lorraine. Se zvoneşte, spun veştile lui, 
despre o schimbare survenită în afecțiunea regelui. Ştii la 
cine se referă asta. Apoi, mai spun veştile lui, se vorbeşte 
despre o domnişoară de onoare care ar da loc la fel de fel 
de clevetiri. 

Aceste fraze vagi nu m-au lăsat să dorm. Stau şi mă 
mustru, de ieri încoace, că firea mea dreaptă şi slabă, în 
ciuda unei anumite dârzenii, nu m-a lăsat să dau riposta 
cuvenită acestor insinuări. Într-un cuvânt, domnul de 
Wardes pleca la Paris; n-am căutat să-i întârzii plecarea, 
cerându-i lămuriri; şi apoi mi se părea prea aspru, 
mărturisesc, să-l iau la rost pe un om ale cărui râni abia se 
vindecaseră. Pe scurt, a plecat spunând că va face popasuri 
dese şi s-a dus să ia parte, zicea el, la curiosul spectacol pe 
care curtea se pregăteşte să-l dea peste puţină vreme. A 
adăugat la aceste cuvinte anumite felicitări, pe urmă 
anumite condoleanţe. Nu le-am priceput nici pe unele, nici 
pe celelalte. Eram frământat de gândurile mele şi de 
neîncrederea ce mi-o trezea acest om, neîncredere pe care, 
tu ştii mai bine ca oricine, n-am putut să mi-o înving 
niciodată. 

Dar, după plecarea lui, am intrat şi mai mult la bănuieli. E 
cu neputinţă ca un caracter cum e acela al lui de Wardes să 
nu fi pus o picătură din răutatea sa în raporturile pe care 
le-am avut împreună. E deci cu neputinţă ca în toate acele 
vorbe misterioase pe care le-a spus domnul de Wardes să 
nu fie şi un înţeles tainic care să mă pună pe gânduri în 
ceea ce mă priveşte, sau cu privinţă la persoana pe care o 
Ştii. 


Silit cum eram să plec numaidecât spre a împlini 
însărcinarea regelui, nu mi-a dat în minte să alerg după 
domnul de Wardes pentru a-i cere explicaţie asupra 
vorbelor sale în doi peri; îţi trimit însă un curier şi această 
scrisoare, care îţi va arăta toate îndoielile mele. Te socot în 
locul meu; eu îmi frământ mintea, tu fă ceva. Domnul de 
Wardes va sosi acolo în curând; află ce a vrut să spună, 
dacă nu ştii încă nimic. 

În rest, domnul de Wardes pretindea că domnul de 
Buckingham a părăsit Parisul copleşit de bunăvoința 
DOAMNEI; iată o chestiune care m-ar fi făcut să pun 
numaidecât mâna pe spadă, dacă nu mi-aş fi gândit că mă 
găsesc într-o situaţie când slujirea regelui trebuie să treacă 
înaintea oricărei zâzanii. 

Arde această scrisoare, pe care ţi-o aduce Olivain. Şi cine 
spune Olivain, spune încrederea însăşi. 

Binevoieşte, te rog, dragul meu conte, şi-i aminteşte de 
mine domnişoarei de La Valliere, căreia îi sărut respectuos 
mâinile. 

Te îmbrăţişează, al tău, VICONTE DE BRAGELONNE. 

P. S. Dacă ceva grav intervine, căci trebuie să prevedem 
totul, dragă prietene, trimite-mi un curier cu acest singur 
cuvânt: „Vino” şi voi fi la Paris după treizeci şi şase de 
ceasuri de la primirea scrisorii tale.” 

De Guiche suspină, împături scrisoarea pentru a treia oară 
şi, în loc s-o arunce în foc, cum îl îndemnase Raoul, o vâri în 
buzunar. Simţea nevoia s-o citească şi s-o recitească mereu. 

— Câtă tulburare şi câtă încredere în acelaşi timp? 
Murmură contele. Tot sufletul lui Raoul e în această 
scrisoare; a uitat să pomenească de contele de La Fere, dar 
vorbeşte despre respectul pe care i-l păstrează Louisei! Mă 
previne pe mine, mă roagă pentru el. Ah? Continuă de 
Guiche cu un gest ameninţător? Te amesteci în treburile 
mele, domnule de Wardes? Ei bine, mă voi ocupa şi eu de 
ale dumitale! Cât despre tine, sărmane Raoul, inima ta îmi 


lasă în grijă o comoară; voi veghea asupra ei, să n-ai nici o 
teamă! 

Această făgăduială făcută, de Guiche trimise după 
Malicorne, rugându-l să treacă pe la dânsul fără zăbavă, 
dacă era cu putinţă. Malicorne răspunse chemării cu o 
grabă ce era primul rezultat al convorbirii lui cu Montalais. 

Cu cât de Guiche, care se credea acoperit, îi punea mai 
multe întrebări lui Malicorne, cu atât acesta, care lucra în 
umbră, îi ghicea gândurile. Rezultă că, după un sfert de 
ceas de convorbire, în care răstimp de Guiche crezu că 
descoperise întregul adevăr în legătură cu La Valliere şi 
regele, el nu află absolut nimic în afară de ceea ce văzuse 
cu ochii lui, în timp ce Malicorne află sau ghici, cum vreţi, 
că Raoul avea bănuieli, acolo, departe şi că de Guiche îşi 
luase sarcina să vegheze şi să apere comoara Hesperidelor. 
Malicorne primi să fie balaurul. 

De Guiche socoti că făcuse totul pentru prietenul său şi nu 
se mai ocupă decât de ale lui. 

Fu anunţată pentru a doua zi seara întoarcerea lui de 
Wardes şi prima lui înfăţişare la rege. După aceea, 
convalescentul trebuia să se ducă la Domnul. 

De Guiche se prezentă la Domnul înainte de ora hotărâtă. 

Capitolul XX Cum a fost primit de Wardes la Curte. 

Domnul îl primise pe de Wardes cu acea aleasă favoare pe 
care împrospătarea spiritului o impune unui caracter 
nestatornic atunci când se iveşte ceva nou. 

De Wardes, care, într-adevăr, nu mai fusese văzut de o 
lună, era un fruct nou. A-l mângâia însemna mai întâi o 
necredinţă arătată celor vechi şi o necredinţă are 
totdeauna farmecul ei; însemna apoi o reparare ce i se 
cuvenea. Domnul îl trată deci într-un chip cu totul deosebit. 

Domnul cavaler de Lorraine, care se temea foarte mult de 
acest rival, dar care respecta această a doua natură întru 
totul asemănătoare cu a sa, plus curajul, domnul cavaler de 
Lorraine avu pentru de Wardes mângâieri şi mai dulci încă 
decât acelea ale Domnului. 


De Guiche era acolo, după cum am arătat, dar sta puţin 
mai la o parte, aşteptând cu răbdare ca toate aceste 
îmbrăţişări să ia sfârşit. 

De Wardes, în timp ce vorbea cu ceilalţi şi chiar cu 
Domnul, nu-l scăpa din ochi pe de Guiche; instinctul îi 
spunea că acesta se afla acolo numai pentru el. De aceea se 
îndreptă spre de Guiche de îndată ce termină cu ceilalţi. 
Amândoi schimbară complimentele cele mai curtenitoare; 
după care, de Wardes se reîntoarse la Domnul şi la ceilalţi 
gentilomi. 

În mijlocul acestor felicitări de bun sosit fu anunţată 
Doamna. Prinţesa aflase despre sosirea lui de Wardes. Ea 
ştia totul despre duelul lui cu Buckingham. Nu se simţea 
totuşi stânjenită că se afla acolo la primele cuvinte pe care 
trebuia să le rostească cel pe care-l ştia duşmanul ei. Ea era 
însoţită de câteva doamne de onoare. 

De Wardes îi făcu Doamnei cele mai graţioase reverenţe, 
apoi anunţă din capul locului, pentru a deschide ostilitățile, 
că era gata să dea ştiri despre domnul de Buckingham şi 
prietenii lui. Era un răspuns direct la răceala cu care îl 
primise Doamna. 

Atacul era puternic; Doamna simţi lovitura, fără să pară că 
o primise. Îşi aruncă repede ochii asupra Domnului şi 
asupra lui de Guiche. Domnul roşi, de Guiche păli. Numai 
Doamna nu-şi schimbă fizionomia; dar, înțelegând câte 
neplăceri putea să-i facă acest duşman în faţa celor două 
personaje care-l ascultau, se plecă zâmbitoare către călător. 
Acesta schimbă numaidecât vorba. 

Doamna era îndrăzneață, imprudentă chiar; orice 
retragere o împingea înainte. După prima strângere de 
inimă, intră din nou în foc. 

— Ai suferit mult din pricina rănilor, domnule de Wardes? 
Întrebă ea. Căci am auzit că ai avut nenorocul să fii rănit. 

Fu rândul lui de Wandes să tresară; el îşi muşcă buzele. 

— Nu, doamnă? Răspunse? Aproape deloc. 

— Totuşi, pe căldura asta îngrozitoare... 


— Aerul mării e rece, doamnă şi apoi aveam o consolare. 

— Oh, cu atât mai bine!... Care? 

— Aceea de a şti că adversarul meu suferea mai mult 
decât mine. 

— Ah, el a fost rănit mai grav decât dumneata? Nu ştiam 
asta? Zise Prinţesa cu o desăvârşită nepăsare. 

— Oh, doamnă, vă înşelaţi, sau mai degrabă lăsaţi a se 
crede că vă înşelaţi ascultând vorbele mele. Nu spun că ar fi 
suferit trupeşte mai mult decât mine, ci că inima îi era 
rănită. 

De Guiche înţelese unde ţintea discuţia; îşi luă îndrăzneala 
să-i facă semn Doamnei; acest semn o ruga să se retragă 
din luptă. Dar ea, fără a-i răspunde lui de Guiche, 
prefăcându-se că nici nu-l ia în seamă şi mereu zâmbitoare, 
întrebă: 

— Dar cum, domnul de Buckingham era rănit în inimă? Nu 
credeam, până acum, că o rană la inimă se poate vindeca. 

— Vai, doamnă? Răspunse cu graţiozitate de Wardes? 
Toate femeile cred aşa ceva şi tocmai asta le face să aibă 
asupra noastră superioritatea încrederii. 

— Draga mea, n-ai înţeles bine? Zise Prinţul, pierzându-şi 
răbdarea. Domnul de Wardes vrea să spună că ducele de 
Buckingham a fost atins la inimă de altceva decât de o 
spadă. 

— A, bine, bine! Exclamă Doamna. Ah, e o glumă a 
domnului de Wardes; foarte bine. Totuşi aş vrea să ştiu, 
oare domnul de Buckingham ar gusta această glumă? Într- 
adevăr, păcat că nu se află şi el aici, domnule de Wardes! 

Un fulger trecu prin ochii interlocutorului ei. 

— Oh? Rosti el scrâşnind din dinţi? Şi eu aş vrea asta! 

De Guiche nu făcu nici o mişcare. Doamna părea că 
aşteaptă să-i sară în ajutor. 

Domnul şovăia. Cavalerul de Lorraine făcu un pas şi luă 
cuvântul. 

— Doamnă? Zise el? De Wardes ştie prea bine că, pentru 
un Buckingham, o rană la inimă nu e un lucru nou şică tot 


ce-a spus el s-a mai văzut. 

— În loc de un aliat, doi duşmani? Murmură Doamna? Doi 
duşmani uniţi între ei, înverşunaţi! 

Şi schimbă firul convorbirii. 

A schimba firul convorbirii este, se ştie, un drept al 
prinților, iar eticheta obligă pe ceilalţi să-l respecte. Restul 
întrevederii fu deci moderat: principalii actori îşi 
terminaseră rolurile. 

Doamna se retrase devreme şi Domnul, care voia să-i 
vorbească, îi dădu braţul. Cavalerul se temea ca buna 
înţelegere să nu se statornicească între cei doi soţi, 
lăsându-i să plece liniştiţi împreună. Se îndreptă deci spre 
apartamentul Domnului, pentru a-l surprinde la întoarcere 
şi a distruge, cu trei vorbe, toate bunele impresii pe care 
Doamna le-ar fi putut sădi în inima lui. 

De Guiche făcu un pas câtre de Wardes, care era 
înconjurat de multă lume. Îi arătă prin aceasta dorinţa de a 
vorbi cu el. De Wardes îi făcu semn, din ochi şi din cap, că 
înţelegea. Pentru străini, acest semn nu era decât o 
manifestare de prietenie. Atunci de Guiche se întoarse 
liniştit şi aşteptă. 

Nu avu însă prea mult de aşteptat. De Wardes, după ce 
scăpă de cei din jurul lui, veni lângă de Guiche şi, după un 
nou salut, începură să se plimbe amândoi, unul lângă altul. 

— Ai călătorit bine la întoarcere, dragul meu de Wardes? 
Zise contele. 

— Excelent, după cum vezi. 

— Şi ai rămas tot vesel ca de obicei? 

— Mai mult ca oricând. 

— Asta e o mare fericire. 

— Ce vrei, totul e bufonerie pe lumea asta, totul e grotesc 
în jurul nostru! 

— Ai dreptate. 

— Ah, eşti, aşadar, de aceeaşi părere? 

— La dracu! Şi ne aduci veşti de acolo? 

— Pe legea mea, nu! Vin să aflu aici veşti. 


— Spune, nu te-ai întâlnit totuşi, nu de mult, la Boulogne, 
cu cineva, cu unul din prietenii noştri? 

— Cu cineva... Din prietenii noştri...? 

— Ai memoria scurtă, după cum văd. 

— Ah, da: Bragelonne? 

— Exact. 

— Care se ducea cu o misiune la regele Carol al II-lea? 

— Aşa e. Ei bine, nu ţi-a spus, sau nu i-ai spus... 

— Nu mai ştiu ce i-am spus, îţi mărturisesc sincer; dar ştiu 
ceea ce nu i-am spus. 

De Wardes era şiretenia însăşi. Simţea foarte bine, după 
atitudinea lui de Guiche, atitudine plină de răceală, de 
demnitate, că întrevederea lor va lua o întorsătură 
neplăcută. Se hotări deci să lase convorbirea să-şi urmeze 
la întâmplare firul, dar el să se ţină mereu în gardă. 

— Si, dacă nu te superi, ce anume nu i-ai spus? Îl întrebă 
de Guiche. 

— Ei bine, ceea ce se vorbeşte despre La Valliere. 

— La Valliere... Ce mai e şi asta? Şi ce lucrări atât de 
ciudate ai putut să afli dumneata acolo, pe când 
Bragelonne, care era aici, nu le-a aflat? 

— Îmi pui această întrebare în mod cu adevărat serios? 

— Cât se poate de serios! 

— Cum, dumneata, om de curte, dumneata, care trăieşti în 
preajma Doamnei, dumneata, comeseanul casei, prietenul 
Doamnei, dumneata, favoritul frumoasei noastre Prinţese? 

De Guiche se făcu roşu de mânie. 

— De care Prinţesă vorbeşti? Întrebă el. 

— Dar nu cunosc decât una, dragul meu. Vorbesc de 
Doamna. Oare mai ai şi altă Prinţesă în inimă? Spune! 

De Guiche era gata să izbucnească, dar observă 
prefăcătoria. 

O ceartă era de neînlăturat între cei doi tineri. De Wardes 
voia însă ca cearta să se desfăşoare în numele Doamnei, în 
timp ce de Guiche n-o primea decât în numele domnişoarei 
de La Valliere. De aceea, începând din acea clipă, între ei se 


înfiripă un joc de prefăcătorii necontenite şi care aveau să 
dureze până când unul avea să fie atins în plin. 

De Guiche îşi recăpătă deodată tot sângele rece. 

— Nu e câtuşi de puţin vorba aici despre Doamna, dragul 
meu de Wardes? Zise el? Ci despre ceea ce spuneai 
dumneata însuţi adineauri. 

— Şi ce spuneam eu adineauri? 

— Că i-ai ascuns lui Bragelonne anumite lucruri. 

— Pe care dumneata le cunoşti tot atât de bine ca şi mine? 
Replică de Wardes. 

— Nu, pe onoarea mea! 

— Haidade! 

— Dacă mi le spui, le voi şti; altfel nu, îţi jur! 

— Cum, eu vin de departe, de la şaizeci de leghe, în timp 
ce dumneata nu te-ai clintit de aici, ai văzut cu ochii 
dumitale ceea ce zvonurile mi-au vestit mie acolo şi acum te 
aud spunând cu toată seriozitatea că nu ştii nimic? Oh, 
conte, nu eşti deloc milos cu mine! 

— Crede ce vrei, de Wardes, dar, îţi repet, nu ştiu nimic. 

— Faci pe discretul; e prudent din parte-ţi. 

— Aşadar, nu-mi vei spune nimic, nimic, ca şi lui 
Bragelonne? 

— Faci pe neştiutorul, dar sunt convins că Doamna nu va fi 
tot atât de stăpână pe sine ca dumneata. 

„Ah, făţarnicule? Gândi de Guiche? Iată-te adus pe terenul 
tău.” 

— Ei bine? Continuă de Wardes? Dacă e atât de greu să ne 
înţelegem cu privire la Bragelonne şi La Valliere, atunci să 
vorbim despre chestiunile dumitale personale. 

— Dar? Răspunse de Guiche? Eu nu am chestiuni 
personale. Presupun că nu i-ai spus nimic lui Bragelonne ce 
nu mi-ai putea spune acum şi mie! 

— Nu. Dar, pricepi, de Guiche? Cu cât sunt mai neştiutor 
în privinţa unor lucruri, cu atât sunt mai stăpân pe altele. 
Dacă ar fi să-ţi vorbesc, de pildă, despre legăturile 
domnului de Buckingham la Paris, întrucât am călătorit 


împreună cu ducele, aş putea să-ţi spun lucrurile cele mai 
interesante. Vrei să ţi le spun? 

De Guiche îşi trecu mâna peste fruntea năpădită de 
sudoare. 

— Nu? Zise el? De o sută de ori nu! Nu simt nici o 
curiozitate pentru ceea ce nu mă priveşte personal. Domnul 
de Buckingham nu e pentru mine decât o simplă cunoştinţă, 
pe câtă vreme Raoul mi-e un prieten foarte apropiat. Deci 
nu mă interesează să ştiu ce i s-a întâmplat domnului de 
Buckingham, dar mă interesează foarte mult să aflu ce i s-a 
întâmplat lui Raoul. 

— La Paris? 

— Da, la Paris sau la Boulogne. Înţelegi, eu sunt aici; dacă 
se petrece ceva, eu mă găsesc aici pentru a face faţă la 
orice, în timp ce Raoul e absent şi nu mă are decât pe mine 
să-l reprezint; prin urmare, chestiunile lui Raoul înaintea 
alor mele. 

— Dar Raoul se va întoarce. 

— Da, după ce-şi va îndeplini misiunea. Până atunci, îţi dai 
seama, nu pot lăsa să se vorbească despre el anumite 
lucruri, fără ca eu să le cercetez. 

— Cu atât mai mult cu cât el va rămâne oarecare timp la 
Londra? Zise de Wardes cu un rânjet semnificativ. 

— Crezi? Întrebă de Guiche cu un aer naiv. 

— La naiba, îţi închipui oare că a fost trimis la Londra 
numai ca să se ducă până acolo şi să se întoarcă? Nu, a fost 
trimis la Londra ca să rămână acolo. 

— Ah, conte? Zise de Guiche strângându-l cu putere de 
braţ pe de Wardes? Iată o bănuială destul de neplăcută 
pentru Bragelonne şi care justifică pe deplin ceea ce mi-a 
scris el de la Boulogne. 

De Wardes tăcu o clipă: dorinţa de a bârfi îl împinsese 
prea departe şi, din propria lui nesocotinţă, căzuse singur 
în capcană. 

— Ei bine, să vedem ce ţi-a scris? Întrebă el. 


— Că ai strecurat cu perfidie câteva vorbe în doi peri cu 
privire la domnişoara de La Valliere şi că păreai a lua în râs 
marea lui încredere în această fată. 

— Da, am făcut aceasta? Zise de Wardes? Şi mă aşteptam, 
făcând-o, să-l aud pe vicontele de Bragelonne spunând ceea 
ce un bărbat îi spune unui alt bărbat când acesta din urmă 
îl supără cu ceva. Astfel, de pildă, dacă eu aş căuta un motiv 
de ceartă cu dumneata, ţi-aş spune ca Doamna, după ce-a 
pus ochii pe domnul de Buckingham, dovedeşte acum că nu 
l-a îndepărtat pe frumosul duce decât în favoarea dumitale. 

— Oh, asta nu m-ar jigni pentru nimic în lume, dragul meu 
de Wardes! Răspunse de Guiche surâzând, în ciuda fiorului 
ce simţea că-i străbate vinele ca o injecție de foc. La dracu, 
o asemenea favoare e dulce ca mierea! 

— De acord; numai că, dacă aş ţine cu orice preţ să mă 
cert cu dumneata, aş căuta să-ţi smulg o dezminţire şi ţi-aş 
vorbi de un anumit boschet unde te-ai întâlnit cu această 
ilustră Prinţesă, de anumite îngenuncheri, de anumite 
sărutări de mâini şi dumneata, care eşti un om tainic, 
dumneata, aprins şi întărâtat... 

— Ei bine, nu, ţi-o jur? Rosti de Guiche întrerupându-l cu 
zâmbetul pe buze, deşi simţea că moare de ciudă? Nu, îţi 
jur că asta nu m-ar răni câtuşi de puţin şi că nu ţi-aş da nici 
o dezminţire. Ce vrei, scumpul meu conte, aşa sunt eu 
făcut! Când e vorba de lucruri cate mă privesc, rămân rece 
ca gheaţa. Ah, dar e cu totul altceva când e vorba de un 
prieten care nu se află de faţă, de un prieten care, plecând, 
mi-a lăsat în grijă apărarea intereselor lui. Oh, pentru acest 
prieten, crede-mă, de Wardes, mă aprind ca focul! 

— 'Te înţeleg, domnule de Guiche, dar, aşa cum singur ai 
spus, nu poate fi vorba între noi, în clipa de faţă, nici de 
Bragelonne, nici de această fetişcană fără însemnătate care 
se numeşte La Valliere. 

Tocmai atunci, câţiva tineri de la curte străbăteau salonul 
şi, auzind cuvintele ce fuseseră rostite, erau dispuşi să le 


asculte şi pe cele ce aveau să urmeze. De Wardes observă 
aceasta şi continuă cu glas tare: 

— O, dacă La Valliere ar fi o cochetă ca Doamna, ale cărei 
nazuri, foarte nevinovate, o recunosc, l-au izgonit mai întâi 
pe domnul de Buckingham în Anglia şi apoi te-au trimis pe 
dumneata în surghiun, căci, orice s-ar zice, te-ai lăsat prins 
în mrejele ei, nu-i aşa, domnule? 

Gentilomii se apropiară, de Saint-Aignan în frunte, 
Manicamp după el. 

— Eh, dragul meu, ce să-i faci? Zise de Guiche râzând? 
Sunt un închipuit, toată lumea ştie asta! Am luat în serios o 
glumă şi m-am pomenit trimis în exil. Dar am văzut 
greşeala, mi-am îngenuncheat mândria la picioarele cui 
trebuia şi am obţinut reîntoarcerea, dezvinovăţindu-mă în 
chip onorabil şi făgăduindu-mi să mă vindec de acest cusur, 
încât, după cum vezi, m-am şi vindecat în aşa fel că astăzi 
râd de ceea ce, cu patru zile în urmă, îmi sfâşia inima. Dar 
el, Raoul, e iubit; el nu râde de zvonurile ce-i pot tulbura 
fericirea, de zvonurile al căror interpret te-ai făcut 
dumneata, deşi ştiai, conte, ca şi mine, ca şi aceşti domni, ca 
toată lumea de la curte, că aceste zvonuri nu erau decât o 
defăimare. 

— O defâimare! Strigă de Wardes, furios de a se vedea 
prins în cursă de sângele rece al lui de Guiche. 

— Ei da, o defăimare. Doamne, iată scrisoarea lui, în care 
îmi spune c-ai vorbit-o de rău pe domnişoara de La Valliere 
şi în care mă întreabă dacă tot ceea ce i-ai spus despre 
această fată este adevărat. Vrei să-i fac judecători pe aceşti 
domni, de Wardes? Şi, cu cel mai desăvârşit sânge rece, de 
Guiche citi cu glas tare paragraful din scrisoare referitor la 
de La Valliere. Şi acum? Continuă de Guiche? Pentru mine e 
limpede că ai vrut să destrami fericirea scumpului meu 
Bragelonne şi că vorbele dumitale porneau numai din 
răutate. 

De Wardes se uită în jurul lui, pentru a vedea dacă va 
primi vreun sprijin de undeva; dar, la gândul că de Wardes 


o defăimase, fie direct, fie indirect, pe aceea care era idolul 
zilei, fiecare clătină din cap şi de Wardes nu văzu în 
preajma sa decât oameni gata să-l învinovăţească. 

— Domnilor? Zise de Guiche, ghicind din instinct 
sentimentele celorlalţi? Discuţia mea cu domnul de Wardes 
se poartă asupra unui subiect atât de delicat, încât e bine 
ca nimeni să nu audă mai mult decât s-a auzit. De aceea, 
păziţi uşile, vă rog şi lăsaţi-ne să terminăm această 
convorbire între noi, aşa cum se cuvine între doi gentilomi 
dintre care unul a căutat să-i aducă o jignire celuilalt. 

— Domnilor! Domnilor! Strigară cei din jur. 

— Găsiţi oare c-am făcut rău luând apărarea domnişoarei 
de La Valliere? Zise de Guiche. În acest caz, mă consider 
vinovat şi-mi retrag cuvintele jignitoare pe care le-am putut 
spune împotriva domnului de Wardes. 

— La dracu, nu! Rosti de Saint-Aignan. Domnişoara de La 
Valliere e un înger. 

— Virtutea, puritatea întruchipată! Adăugă Manicamp. 

— Vezi dar, domnule de Wardes? Zise de Guiche? Că nu 
sunt singurul care iau apărarea acestei biete copile. 
Domnilor, vă rog, pentru a doua oară, să ne lăsaţi singuri. 
Priviţi, e cu neputinţă să fim mai calmi decât suntem. 

Curtenii nici nu voiau altceva decât să se retragă; unii se 
îndreptară spre o uşă, ceilalţi spre cealaltă. Cei doi tineri 
rămaseră singuri. 

— Frumos joc! Zise de Wardes către conte. 

— Nu-i aşa? Răspunse acesta. 

— Ce vrei? Eu m-am prostit în provincie, dragul meu, în 
timp ce dumneata, care ai căpătat atâta stăpânire asupra 
dumitale însuţi, mă depăşeşti, conte. Înveţi totdeauna ceva 
în societatea femeilor! Primeşte, deci, felicitările mele! 

— Le primesc. 

— Pe care i le vei reîntoarce Doamnei. 

— O, acum, dragă domnule de Wardes, să vorbim oricât de 
tare vei voi. 

— Nu mă provoca. 


— Oh, te provoc! Eşti cunoscut ca un om rău; dacă vei face 
aceasta, vei trece drept un laş şi Domnul va pune să fii 
spânzurat chiar astă-seară de drugul ferestrei lui. Vorbeşte, 
scumpul meu de Wardes, vorbeşte! 

— Sunt bătut. 

— Da, însă nu atât cât ar trebui. 

— Văd că nu te-ai da în lături să mă snopeşti în bătaie. 

— Nu, deloc. 

— Drace! Deocamdată însă, dragul meu conte, ai nimerit-o 
prost; după cele câte am păţit, nu mai pot face faţă unei 
încăierări. Am pierdut prea mult sânge la Boulogne; la cel 
mai mic efort, rănile mi s-ar redeschide şi, într-adevăr, ai 
termina repede cu mine. 

— Asta aşa e? Zise de Guiche? Totuşi, când ai venit aici, 
aveai o mină bună şi-ţi arătai braţele puternice. 

— Da, braţele mă ajută încă, e adevărat, însă picioarele îmi 
sunt slăbite şi, apoi, n-am mai mânuit spada de când cu 
blestematul acela de duel; în timp ce dumneata, sunt sigur, 
faci exerciţii în fiecare zi pentru a-ţi desăvârşi îndemânarea. 

— Pe cuvânt de onoare, domnule? Răspunse de Guiche? 
lată o jumătate de an de când n-am mai făcut exerciţii. 

— Nu, degeaba, conte, oricât aş vrea, nu mă voi bate, cu 
dumneata cel puţin. Îl voi aştepta pe Bragelonne, deoarece 
îmi spui că Bragelonne e cel supărat pe mine. 

— O, nu, n-ai să-l aştepţi pe Bragelonne! Zbieră de Guiche 
scos din răbdări. Căci, singur ai spus, Bragelonne s-ar 
putea să se întoarcă târziu şi, până să vină el, firea dumitale 
păcătoasă şi-ar face de cap. 

— "Totuşi voi avea o scuză. la seama! 

— Îţi dau opt zie, ca să te întremezi. 

— Aşa e mai bine. În opt zile, vom vedea. 

— Da, da, înţeleg: în opt zile vei putea fugi la duşman. Ei 
bine, nu, nu! 

— Eşti nebun, domnule? Zise de Wardes făcând un pas 
înapoi. 


— lar dumneata eşti un ticălos dacă nu vrei să te baţi de 
bună voie! 

— Ei bine? 

— 'Te voi pâri regelui că n-ai vrut să te baţi după ce-ai 
defăimat-o pe La Valliere. 

— Ah? Făcu de Wardes? Eşti primejdios de perfid, 
domnule om cumsecade! 

— Nimic nu poate fi mai prejos decât perfidia aceluia care 
face totdeauna pe cinstitul. 

— Redă-mi atunci picioarele, sau lasă-ţi sânge pentru a ne 
potrivi puterile. 

— Nu, propun altceva mai bun. 

— Ce, spune! 

— Vom încăleca amândoi pe cai şi vom schimba câte trei 
focuri de pistoale. Eşti un trăgător de prima mână. Te-am 
văzut doborând rândunele dintr-un glonte şi din goana 
calului. Nu spune nu, te-am văzut! 

— Mi se pare că ai dreptate? Zise de Wardes? Şi, dacă-i 
aşa, s-ar putea să te ucid. 

— Într-adevăr, mi-ai face un mare serviciu. 

— Mă voi sili să-ţi îndeplinesc dorinţa. 

— Ne-am înţeles? 

— Dă-mi mâna. 

— Iat-o... Dar cu o condiţie. 

— Care? 

— Jură-mi că nu-i vei spune nimic regelui şi nici nu vei 
pune pe altcineva să-i spună. 

— Nu-i voi spune, ţi-o jur. 

— Mă duc să-mi iau calul. 

— Şi eu pe-al meu. 

— Unde ne vom duce? 

— Pe câmp; cunosc un loc cât se poate de bun. 

— Mergem împreună? 

— De cenu! 

Şi, îndreptându-se amândoi spre grajduri, trecură pe sub 
ferestrele Doamnei, unde se zărea o lumină slabă: o umbră 


creştea în dosul perdelelor de dantelă. 

— Iată acolo o femeie? Zise de Wardes surâzând? Căreia 
nici prin gând nu-i trece că noi ne ducem la moarte pentru 
ea. 

Capitolul XXI Lupta. 

De Wardes îşi alese calul său, iar de Guiche pe al lui. Apoi 
fiecare şi-l înşeuă singur, cu câte o şa cu cobur pentru 
pistoale. De Wardes n-avea nici un pistol. De Guiche avea 
două perechi. Trimise să i le aducă de acasă, le încărcă şi-i 
dădu lui de Wardes să aleagă. De Wardes alese pistoalele pe 
care le mai folosise de douăzeci de ori, aceleaşi cu care de 
Guiche îl văzuse doborând rândunelele din zbor. 

— N-ai să te miri? Zise el? Dacă-mi iau toate măsurile de 
precauţie. Dumneata îţi cunoşti armele. Nu fac altceva, 
deci, decât să-mi egalizez sorții cu ai dumitale. 

— Observaţia era de prisos? Răspunse de Guiche? Eşti în 
drepturile dumitale. 

— Acum? Zise de Wardes? Te rog să mă ajuţi să încalec, 
deoarece simt încă oarecare greutate. 

— Atunci, ar fi trebuit să pornim pe jos. 

— Nu, odată în şa, mă simt în puteri. 

— Foarte bine, să nu mai vorbim despre asta. 

Şi de Guiche îl ajută să se urce pe cal. 

— Dar? Zise pe urmă tânărul? În graba noastră de a ne 
ucide unul pe altul, n-am ţinut seama de un lucru. 

— De care? 

— Că e noapte şi că ar trebui să ne omorâm pe dibuite. 

— Nu e nimic. Rezultatul va fi acelaşi. 

— Totuşi, mai e şi altceva, peste care nu putem trece, 
anume că oamenii cinstiţi nu se bat niciodată în duel fără 
martori. 

— Oh? Strigă de Guiche? Dumneata doreşti ca şi mine ca 
totul să fie în orânduială! 

— Da, căci n-aş vrea de loc să se spună că m-ai asasinat şi 
cu atât mai puţin, în cazul că te voi ucide eu, n-aş vrea să fiu 
învinuit de crimă. 


— S-a spus aşa ceva despre duelul dumitale cu domnul de 
Buckingham? Întrebă de Guiche. Şi el s-a desfăşurat totuşi 
în aceleaşi condițiuni în care se va desfăşura şi-al nostru. 

— Da, dar atunci era încă ziuă, iar noi ne aflam în apă 
până la coapse; afară de asta, un mare număr de spectatori 
erau înşiraţi pe țărm şi ne priveau îndeaproape. 

De Guiche stătu o clipă să cumpănească, dar gândul? 
Care-i mai trecuse o dată prin minte? Că de Wardes voia să 
aibă martori pentru a aduce iarăşi vorba despre Doamna şi 
a da astfel o întorsătură nouă întâlnirii, îi stărui şi mai tare 
în minte. Nu răspunse deci nimic şi când de Wardes îl 
întrebă pentru ultima oară cu o privire, îi răspunse printr- 
un semn din cap care voia să spună că e mai bine să 
rămână la cele ce-au hotărât. 

Cei doi adversari porniră aşadar la drum şi ieşiră din 
castel pe poarta pe care o cunoaştem, întrucât am văzut că 
în apropierea ei se aflau Montalais şi Malicorne. Noaptea, 
ca pentru a împrăştia căldura zilei, îngrămădise toţi norii la 
un loc şi-i împingea în tăcere şi încet de la apus la răsărit. 
Această boltă, fără fulgere şi fără tunete în văzduh, apăsa 
cu toată greutatea deasupra pămmtului şi începea să se 
destrame, la suflarea vântului, ca o pânză uriaşă desprinsă 
de pe un perete. Picăturile de ploaie cădeau calde şi mari 
pe drum, strângând praful în cocoloaşe mici şi rotunde. În 
acelaşi timp, mărăcinişurile, care presimţeau apropierea 
furtunii, florile ofilite, copacii cu frunzişul învolburat 
împrăştiau mii de miresme îmbătătoare, ce răscoleau în 
creier amintiri plăcute, gânduri de tinereţe, de viaţă lungă, 
de fericire şi iubire. 

— Ţărâna miroase tare frumos? Zise de Wardes. O 
cochetărie din partea ei, vrând să ne tragă spre ea. 

— Ascultă? Adăugă de Guiche? Mi-au venit câteva idei şi 
vreau să ţi le împărtăşesc. 

— În legătură cu? 

— În legătură cu lupta noastră. 

— Într-adevăr, e timpul, mi se pare, să ne pregătim. 


— Va fi o luptă obişnuită, care va respecta regula? 

— Să vedem care e regula dumitale! 

— Vom descăleca într-o pajişte înverzită, vom lega caii de 
cel dintâi copac întâlnit în cale, ne vom apropia unul de altul 
fără arme, pe urmă ne vom îndepărta câte o sută cincizeci 
de paşi fiecare, pentru a ne întoarce apoi faţă în faţă. 

— Bun! Aşa l-am ucis pe bietul Follivent, acum trei 
săptămâni, la Saint-Denis. 

— lartă-mă, ai uitat un amănunt. 

— Care? 

— În duelul cu Follivent, vă îndreptaţi unul către altul cu 
spadele între dinţi şi cu pistoalele în mână. 

— E adevărat. 

— Da data aceasta, dimpotrivă, fiindcă nu putem merge pe 
jos, aşa cum singur ai spus, vom încăleca din nou pe cai şi 
ne vom lua la ochi, iar cel care va apuca să tragă primul va 
fi în câştig. 

— E mai bine aşa, fără îndoială, numai că acum e noapte; 
înseamnă că trebuie să tragem mai multe gloanţe, ceea ce 
nu s-ar întâmpla ziua. 

— Fie. În cazul acesta, fiecare va trage trei focuri, două 
încărcate de la început, al treilea după o nouă încărcare. 

— Minunat! Unde va avea loc lupta? 

— Ai vreo preferinţă? 

— Nu. 

— Vezi păduricea aceea din faţa noastră? 

— Pădurea Rochin? Foarte bine. 

— O cunoşti? 

— Ca-n palmă. 

— Atunci ştii că are un luminiş la mijloc. 

— Da. 

— Să mergem la el. 

— Gata! 

— E un fel de teren natural închis, cu tot felul de 
drumeaguri, pârtii, cărărui, gropi, ocolişuri şi alei; acolo ne 
vom simţi foarte bine. 


— Dacă dumneata vrei, n-am nimic împotrivă. Am ajuns 
cred. 

— Da. lată pajiştea din mijlocul pădurii. Lumina slabă ce se 
prefiră de la stele, cum spune Corneille, se strânge în acest 
loc împrejmuit de copaci ca un ţarc natural. 

— Bine. Să facem cum spui. 

— Atunci să fixăm condiţiile. 

— lată-le pe ale mele: dacă e ceva care nu-ţi convine, 
spune. 

— Te ascult. 

— Dacă e ucis calul, stăpânul lui e obligat să continue 
lupta pe picioare. 

— Fără doar şi poate, deoarece n-avem cai de schimb. 

— Dar asta nu-l obligă pe adversar să descalece şi el. 

— Adversarul va fi liber să facă aşa cum i se va părea mai 
bine. 

— Adversarii, după ce s-au întâlnit o dată, pot să nu se mai 
depărteze şi, prin urmare, să tragă unul în altul în plin. 

— Admis. 

— Trei focuri, nu mai multe, da? 

— Sunt de ajuns cred. lată pulbere şi cartuşe pentru 
pistolul dumitale. Măsoară trei încărcături, ia trei cartuşe; 
voi face şi eu la fel, apoi vom arunca restul de pulbere şi 
cartuşele de prisos. 

— Şi vom jura pe Crist, nu-i aşa? Adăugă de Wardes? Că 
niciunul nu va avea la el nici pulbere, nici alte cartuşe? 

— S-a făcut. Eu jur. 

De Guiche întinse braţul spre cer. De Wardes îl imită. 

— Şi acum, dragul meu conte? Zise el? Dă-mi voie să-ţi 
spun că nu m-am înşelat cu nimic. Eşti sau vei fi amantul 
Doamnei. Am descoperit taina şi ţi-e teamă să n-o dezvălui; 
vrei să mă ucizi, pentru a fi sigur că nu voi vorbi; e simplu şi 
în locul dumitale aş face la fel. 

De Guiche lăsă capul în jos. 

— Dar? Continuă de Wardes triumfător? Crezi că mai 
merită, spune, să-mi arunci în braţe aceasta tristă afacere a 


lui Bragelonne? Ia seama, prietene, încolţind mistrețul, îl 
îndârjeşti, înfuriind vulpea, o faci să devie mai feroce ca 
jaguarul. De aici rezultă că, silindu-mă să intru în luptă, mă 
voi apăra până la moarte. 

— E dreptul dumitale. 

— Da, însă, nu uita, voi face mult rău. Astfel, pentru 
început, bănuieşti, desigur, că n-am făcut prostia să-mi 
îngrop taina, sau mai bine zis taina dumitale, în inimă. 
Există un prieten, un prieten inteligent, dumneata îl 
cunoşti, care ştie taina mea; aşa că, gândeşte-te bine, dacă 
mă ucizi, moartea mea nu va sluji la mare lucru; pe când, 
dimpotrivă, dacă te ucid eu? Doamne, totul e cu putinţă?! Îţi 
dai seama ce va urma. 

De Guiche se cutremură. 

— Dacă te ucid eu? Adăugă de Wardes? Îi vei fi lăsat 
Doamnei doi duşmani care vor face tot ce le va sta în 
putinţă ca s-o ruineze. 

— Oh, domnule? Strigă de Guiche furios? Nu te bizui astfel 
pe moartea mea; din aceşti doi duşmani, pe unul sper să-l 
ucid chiar astă-seară, iar pe celălalt cu primul prilej. 

De Wardes nu răspunse decât printr-un hohot de râs atât 
de diabolic, încât un om superstiţios ar fi fost cuprins de 
groază. Din fericire, de Guiche nu se pierdea cu firea chiar 
într-atât. 

— Cred? Zise el? Că totul e în ordine, domnule de Wardes; 
de aceea, ia-o înainte, te rog, afară numai dacă nu preferi s- 
o fac eu. 

— Nu? Zise de Wardes? Sunt încântat să te cruţ de-o 
osteneală. 

Şi, dând pinteni calului, străbătu în galop luminişul în 
toată întinderea lui şi îşi alese locul într-un punct de pe 
marginea pajiştei, situat în partea opusă punctului în care 
se oprise de Guiche. Contele rămase nemişcat. 

La o distanţă de aproape o sută de paşi, cei doi adversari 
nu se vedeau unul pe altul, cufundaţi în bezna deasă pe 
care o făceau în jurul lor coroanele ulmilor şi ale castanilor. 


Se scurse un minut, în cea mai adâncă tăcere. După 
trecerea acestui minut, fiecare, în întunericul în care se 
afla, auzi două ţăcănituri ale cocoşului răsunând pe patul 
pistolului. 

De Guiche, urmând tactica obişnuită, îşi porni calul la 
galop, încredinţat că va găsi o îndoită garanţie de siguranţă 
în ondularea calului şi în iuţeala calului. Alerga în linie 
dreaptă spre punctul unde, după părerea lui, trebuia să se 
afle adversarul său. Se aştepta ca, la jumătatea drumului, 
să-l întâlnească pe de Wardes; se înşelă însă. Îşi continuă 
goana, presupunând că de Wardes îl aştepta nemişcat. Dar, 
după ce străbătu două treimi din teren, văzu o lumină 
ţâşnind în faţa lui şi un glonţ îi reteză, şuierând, pana ce i se 
înălţa la pălărie. Aproape în acelaşi timp şi ca şi cum focul 
primei descărcări ar fi fost tras numai ca s-o lumineze pe 
cealaltă, o a doua pocnitură răsună în noapte şi un al doilea 
glonte nimeri în capul calului lui de Guiche, ceva mai jos de 
ureche. Animalul se prăbuşi. 

Aceste două gloanţe, venind dintr-o direcţie cu totul opusă 
aceleia în care se aştepta să-l găsească pe de Wardes, îl 
uimiră peste măsură pe de Guiche; dar, cum era un bărbat 
ce nu-şi pierdea niciodată sângele rece, îşi calculă repede 
căderea, totuşi nu atât de bine încât vârful cizmei să nu fie 
prins sub cal. Din fericire, în agonia lui, animalul se zvârcoli 
o dată şi de Guiche putu să-şi smulgă piciorul de sub 
apăsare. Se ridică în picioare, se pipăi; nu era rănit. 

În clipa când îşi văzuse calul clătinându-se, îşi vârâse cele 
două pistoale în tocuri, de teamă ca în cădere să nu se 
descarce vreunul, sau amândouă deodată, ceea ce l-ar fi 
dezarmat fără rost. Odată în picioare, îşi scoase pistoalele 
din tocuri şi înaintă spre locul unde, după flacăra 
descărcărilor, îl văzuse apărând pe de Wardes. Încă de la 
prima împuşcătură, de Guiche îşi dăduse seama de 
manevra adversarului său, care era cum nu se poate mai 
simplă. În loc să se repeadă spre de Guiche sau să stea şi 
să-l aştepte în punctul unde se afla, de Wardes se mutase cu 


vreo cincisprezece paşi mai încolo, în cercul de întuneric 
unde nu putea fi văzut de adversarul său, şi, în momentul 
când acesta trecuse prin dreptul lui, ochise şi trăsese în 
voie, goana calului slujindu-l, în loc să-l stânjenească. 

Am văzut că, în ciuda întunericului, primul glonte trecuse 
la o şchioapă numai de creştetul lui de Guiche. De Wardes 
era însă atât de sigur de lovitura sa, încât crezuse că-l vede 
pe de Guiche prăvălindu-se. Mare-i fu mirarea când, 
dimpotrivă, călăreţul rămăsese în şa. Apăsă pe cocoşul 
pistolului pentru a slobozi al doilea glonte, dar mişcă mâna, 
aşa că ucise calul. Ar fi fost un noroc pentru el dacă de 
Guiche ar fi rămas prins sub cal, căci înainte ca acesta să se 
fi ridicat, de Wardes şi-ar fi încărcat al treilea glonte şi l-ar 
fi avut pe de Guiche în mână. Dar, cu totul dimpotrivă, de 
Guiche sărise în picioare şi avea de tras trei gloanţe. 

De Guiche înţelese situaţia în care se afla... Trebuia să i-o 
ia înainte lui de Wardes. Porni în goană, spre a-l surprinde 
înainte ca acesta să apuce să-şi încarce pistolul. 

De Wardes îl vedea apropiindu-se ca o furtună. Plumbul 
era exact cât ţeava şi intra greu. O încărcătură pripită ar fi 
riscat să-i prăpădească ultimul foc. O încărcătură bună 
însemna pierdere de vreme, sau chiar pierderea vieţii. Îşi 
struni calul, făcându-l să se ridice în două picioare. 

De Guiche se roti la stânga şi, în momentul când calul 
recăzu pe picioarele dinainte, glontele porni, smulgându-i 
pălăria lui de Wardes. De Wardes înţelese că avea o clipă în 
favoarea lui? Se grăbi să termine încărcarea pistolului. 

De Guiche, văzând că adversarul său nu cade, aruncă 
primul pistol, care nu-i mai folosea la nimic şi se îndreptă 
spre de Wardes cu al doilea pistol ridicat. Dar la al treilea 
pas, de Wardes îl ochi din mers şi trase. Un răcnet de mânie 
fu răspunsul: braţul contelui se crispă şi se lăsă în jos. 
Pistolul se rostogoli alături. 

De Wardes îl văzu pe conte aplecându-se, ridicând pistolul 
cu mâna stângă şi făcând încă un pas spre el. Clipa era 
hotărâtoare. 


— Sunt pierdut? Murmură de Wardes? Nu e rănit de 
moarte. 

Dar, în momentul când de Guiche întindea pistolul spre de 
Wardes, capul, umerii şi şalele contelui se frânseră dintr-o 
dată. El scoase un suspin dureros şi se prăbuşi la picioarele 
calului lui de Wardes. 

— Acum e acum! Murmură acesta. 

Şi, trăgând de frâu, dădu pinteni. Calul sări peste trupul 
înţepenit şi-l duse pe de Wardes în goană la castel. Ajuns 
acolo, acesta stătu un sfert de ceas să cumpănească. În 
graba lui de a părăsi terenul de luptă, nu mai căutase să se 
încredinţeze dacă de Guiche murise sau nu. O dublă ipoteză 
frământa acum spiritul neliniştit al lui de Wardes: de Guiche 
era sau mort sau numai rănit. Dacă de Guiche era mort, 
trebuia oare să-i lase trupul astfel în gura lupilor? Ar fi fost 
o cruzime de prisos, căci dacă de Guiche era ucis, el nu mai 
putea vorbi niciodată. lar dacă nu era ucis, la ce bun, 
nedându-i nici un ajutor, să se înfăţişeze ca un sălbatic lipsit 
de mărinimie? Se opri la această din urmă consideraţie. 

Astfel că de Wardes se interesă să afle unde e Manicamp. 

I se spuse că Manicamp, după ce-l căutase pe de Guiche şi 
nu-l găsise nicăieri, se culcase. De Wardes se duse şi-l trezi 
pe somnoros, povestindu-i toată întâmplarea, pe care 
Manicamp o ascultă fără să scoată o vorbă, dar cu o 
expresie de energie crescândă ce nu s-ar fi putut bănui în 
felul de a fi al lui Manicamp. Abia după ce de Wardes 
termină de povestit, el rosti un singur cuvânt: 

— Haide! 

Pe drum, Manicamp îşi frământă în fel şi chip mintea şi, pe 
măsură ce de Wardes povestea cele petrecute, el se 
posomora tot mai mult la faţă. 

— Prin urmare? Spuse apoi, după ce de Wardes termină? 
Crezi că e mort? 

— Vai, da! 

— Şi v-aţi bătut fără martori? 

— Aşa a vrut el. 


— Ciudat! 

— Cum ciudat? 

— Da, caracterul lui de Guiche nu prea lăsa să se creadă 
una ca asta. 

— Te îndoieşti cumva de vorbele mele? 

— Eh, eh! 

— Te îndoieşti, da? 

— Puțin... Dar mă voi îndoi şi mai mult, te previn, dacă 
bietul băiat e mort. 

— Domnule Manicamp! 

— Domnule de Wardes! 

— Mi se pare că mă insulţi! 

— Depinde cum o iei. Ce să fac, mie nu mi-au plăcut 
niciodată oamenii care vin şi-ţi spun: „L-am ucis pe domnul 
Cutare într-un tufiş; e o mare nenorocire, dar l-am ucis în 
mod cinstit”. Noaptea e prea neagră pentru asemenea 
poveste, domnule de Wardes. 

— Linişte, am ajuns. 

Într-adevăr, începea să se întrezărească micul luminiş şi, 
în mijlocul lui, hoitul înţepenit al calului. La dreapta calului, 
în iarba neagră, zăcea, cu faţa la pământ, bietul conte, 
scăldat în propriul lui sânge. Rămăsese în acelaşi loc şi nu 
părea că făcuse vreo mişcare. 

Manicamp se aplecă în genunchi, îl răsuci pe conte şi-l găsi 
rece şi mânjit de sânge. Îl lăsă din nou pe iarbă. Apoi, 
întinzându-se, căută prin jurul lui, până când găsi pistolul 
lui de Guiche. 

— Nenorocire! Zise el atunci, ridicându-se palid ca un 
spectru şi cu pistolul în mână. Nenorocire! Nu te-ai înşelat, 
da, e mort! 

— Mort? Repetă de Wardes. 

— Da şi pistolul e încărcat? Adăugă Manicamp cercetând 
cu degetul butoiaşul. 

— Dar nu ţi-am spus că l-am ochit din mers şi că am tras în 
el în momentul când şi el mă ţintea pe mine? 


— Eşti sigur că te-ai luptat cu el, domnule de Wardes? 
Căci, mărturisesc, mi-e teamă că dumneata l-ai asasinat. 
Oh, nu te supăra, dumneata ai tras trei gloanţe, iar pistolul 
lui e încărcat! Dumneata i-ai ucis calul, iar el, de Guiche, 
unul dintre cei mai buni trăgători din Franţa, nu te-a atins 
nici pe dumneata, nici calul dumitale! Uite ce-i, domnule de 
Wardes, ţi-ai făcut un mare râu că m-ai adus aici! lot acest 
sânge al lui mi s-a urcat la cap. Sunt puţin beat şi cred, pe 
cinstea mea, întrucât prilejul mi se oferă pe loc, cred c-am 
să-ţi zbor creierii. Domnule de Wardes, încredinţează-ţi 
sufletul lui Dumnezeu! 

— Domnule de Manicamp, dar nu te gândeşti ce faci? 

— Ba tocmai că mă gândesc foarte bine. 

— Vrei să mă asasinezi? 

— Fără nici o remuşcare, deocamdată cel puţin. 

— Eşti sau nu un gentilom? 

— Am fost paj; deci, am făcut dovada. 

— Atunci, lasă-mă să-mi apăr viaţa. 

— Aha! Ca să-mi faci şi mie ceea ce i-ai făcut bietului de 
Guiche. 

Şi Manicamp, ridicând pistolul, îl opri, cu braţul întins şi cu 
sprâncenele încruntate, în dreptul pieptului lui de Wardes. 
De Wardes nici nu încercă măcar să fugă; era împietrit. 

Deodată, în această cumplită tăcere de o clipă, care lui de 
Wardes i se păru un veac, se auzi un suspin prelung. 

— Oh? Strigă de Wardes? Trăieşte! Trăieşte! Ajutor, 
domnule de Guiche, vrea să mă asasineze! 

Manicamp se trase înapoi şi, între cei doi tineri, contele 
încercă să se ridice cu greu, sprijinindu-se într-un braţ. 
Manicamp aruncă pistolul la zece paşi, apoi se repezi la 
prietenul său, scoțând un strigăt de bucurie. De Wardes îşi 
şterse fruntea năpădită de sudoare rece ca gheaţa. 

— Tocmai la timp! Murmură el. 

— Ce ai? Îl întrebă Manicamp pe de Guiche. Unde eşti 
rănit? 

De Guiche îşi arătă braţul zdrobit şi pieptul sângerând. 


— Conte? Strigă de Wardes? Sunt învinuit că te-am 
asasinat! Vorbeşte, te conjur, spune că m-am luptat în mod 
cinstit! 

— E adevărat? Zise rănitul? Domnul de Wardes a luptat 
loial şi oricine va spune altfel îşi va face din mine un 
duşman. 

— Ei, domnule? Zise Manicamp? Ajută-mă mai întâi să-l 
ducem de aici pe acest sărman tânăr şi apoi îţi voi da toate 
satisfacţiile pe care le vei cere, sau, dacă eşti cumva grăbit, 
să facem altceva şi mai bine: să legăm rănile contelui cu 
batista dumitale şi cu a mea şi, întrucât au mai rămas două 
focuri de tras, să le tragem. 

— Mulţumesc? Răspunse de Wardes. Am văzut de două ori 
moartea în decurs de un ceas: e prea urâtă această moarte 
şi prefer scuzele dumitale. 

Manicamp începu să râdă şi de Guiche de asemenea, cu 
toate că suferea cumplit. Cei doi tineri voiră să-l ia pe braţe, 
dar el spuse că se simte destul de în puteri ca să meargă 
singur. Glonţul îi zdrobise inelarul şi degetul cel mic, apoi 
alunecase pe o coastă, fără să-i pătrundă în piept. Deci, mai 
mult durerea decât gravitatea rănii îl fulgerase pe de 
Guiche. 

Manicamp îi trecu un braţ pe după umăr, de Wardes îi luă 
celălalt braţ, şi-l duseră astfel la Fontainebleau, la medicul 
care-l asistase în ultimele clipe ale vieţii pe franciscan, 
înaintaşul lui Aramis. 

Capitolul XXII Cina Regelui. 

Regele se aşezase, în acest timp la masă şi suita puţin 
numeroasă, a invitaţilor zilei luase loc de o parte şi de alta a 
lui, după gestul obişnuit ce le arăta că pot să stea jos. 

În acea epocă, deşi eticheta nu era încă statornicită aşa 
cum avea să se întâmple mai târziu, curtea Franţei o 
rupsese în întregime cu tradiţiile de voioşie şi de 
sporovăială patriarhală ce se mai întâlneau încă pe vremea 
lui Henric al IV-lea şi pe care spiritul bănuitor al lui Ludovic 
al XIII-lea le înlăturase încetul cu încetul, pentru a le înlocui 


cu înclinații fastuoase către o măreție pe care fusese 
deznădăjduit că nu putuse s-o atingă. 

Regele mânca aşadar la o măsuţă separată, care domina, 
ca biroul unui preşedinte, mesele învecinate; am spus 
măsuţă, dar să ne grăbim a adăuga că această măsuţă era 
totuşi cea mai mare de acolo. Afară de aceasta, era aceea 
pe care se îngrămădea un număr prodigios de bucate 
dintre cele mai variate: peşte, vânat, cărnuri de animale 
domestice, fructe, legume şi conserve. 

Regele, tânăr şi viguros, mare vânător, deprins cu toate 
exerciţiile violente, avea, pe deasupra, acea fierbinţeală 
firească a sângelui, comună tuturor Burbonilor, care 
mistuie repede orice şi redeschide mereu pofta de 
mâncare. Ludovic al XIV-lea era deci un mesean de temut; îi 
plăcea să-şi critice bucătarii, dar când le făcea cinstea să-i 
laude, aceste laude erau de-a dreptul copleşitoare. 

Regele începea prin a mânca mai multe supe, fie 
amestecate, într-un fel de ghiveci, fie pe rând; el însoțea, 
sau mai curând despărţea aceste supe prin câte un pahar 
de vin vechi. Înghiţea repede şi cu lăcomie. 

Porthos, care mai întâi aşteptase, din respect, ca 
d'Artagnan să-i facă un semn cu cotul, văzându-l pe rege că 
se înfruptă astfel, se întoarse către muşchetar şi-i şopti la 
ureche: 

— Mi se pare că putem începe: maiestatea sa ne dă pildă. 
Ia priveşte! 

— Regele mănâncă? Zise d'Artagnan? Dar în acelaşi timp 
şi vorbeşte; fă în aşa chip ca, dacă din întâmplare îţi va 
adresa un cuvânt, să nu te prindă cu gura plină; ar fi 
neplăcut. 

— Cel mai bun mijloc ar fi atunci? Răspunse Porthos? Să 
nu mă ating de nimic. Dar mi-e o foame de lup, mărturisesc 
şi toate bucatele astea au un miros atât de îmbietor, încât 
îmi aţâţă deopotrivă şi nările şi stomacul. 

— Nu da a înţelege că nu vrei să mănânci? Îl sfătui 
d'Artagnan? Regele s-ar supăra. Maiestatea sa are obiceiul 


să spună că cel ce munceşte bine mănâncă bine şi nu vrea 
să vadă pe cineva făcând nazuri la masa lui. 

— Atunci, cum să fac să nu fiu cu gura plină în timp ce 
mănânc? Întrebă Porthos. 

— Foarte simplu? Răspunse căpitanul de muşchetari? Să 
înghiţi repede îmbucătura în clipa când vezi că regele îţi 
face cinstea de a-ţi adresa cuvântul. 

— Prea bine. 

Şi, începând din acel moment, Porthos se porni să care la 
gură cu un entuziasm destul de controlat totuşi. 

Regele ridica din când în când ochii asupra grupului şi, ca 
un bun cunoscător ce era, aprecia dispoziţiile comeseanului 
său. 

— Domnul du Vallon! Zise el. 

Porthos era la o tocană de iepure şi tocmai înfuleca o 
halcă. Auzindu-şi numele rostit pe neaşteptate, tresări 
deodată şi, cu un mare efort al gâtlejului, înghiţi 
îmbucătura pe nemestecate. 

— Sire? Răspunse el cu un glas sugrumat, dar cu o 
pronunțare destul de limpede. 

— Daţi-i domnului du Vallon această friptură de miel? Zise 
regele. Îţi place carnea de oaie, domnule du Vallon? 

— Sire, îmi place orice? Răspunse Porthos. 

La care d'Artagnan îi suflă: 

— Tot ce-mi oferă maiestatea voastră. 

Porthos repetă: 

— Tot ce-mi oferă maiestatea voastră. 

Regele făcu din cap un semn că e încântat. 

— Mănânci bine când munceşti bine? Zise monarhul, 
bucuros că avea drept comesean un mâncău de forţa lui 
Porthos. 

Porthos primi tava cu friptura de miel şi-şi trase în farfurie 
o bună parte din ea. 

— Ei bine? Făcu regele. 

— Minunată! Răspunse Porthos calm. 


— Prin părţile dumitale se găsesc oi atât de gustoase, 
domnule du Vallon? Îl iscodi regele. 

— Sire? Zise Porthos? Cred că şi prin părţile mele, ca 
peste tot, ceea ce e mai bun e în primul rând al regelui; 
apoi, eu nu mănânc oaia aşa cum o mănâncă maiestatea 
voastră. 

— Auzi! Auzi! Şi cum o mănânci dumneata? 

— De regulă, eu pun să mi se frigă berbecul întreg. 

— Întreg? 

— Da, sire! 

— Şi în ce fel? 

— lată cum: bucătarul meu? Năzdrăvanul e german, sire? 
Bucătarul meu împănează berbecul cu cârnăciori, pe care-i 
aduce de la Strasbourg, cu şunculiţe, pe care le aduce de la 
Troyes, cu prepeliţe, pe care le aduce din Pithiviers, prin nu 
ştiu ce mijloc îi scoate apoi oasele, ca dintr-o pasăre, 
lăsându-i însă pielea, care se întăreşte şi se rumeneşte; şi 
când îl tai în felii, ca pe un cârnat gros, se scurge din el o 
zeamă aurie, care e plăcută la vedere şi deosebit de bună la 
gust. 

Şi Porthos îşi plesni limba în cerul gurii. Regele făcu ochii 
mari de mirare şi, atacând fazanul la tavă ce-i fusese adus, 
zise: 

— Iată, domnule du Vallon, o mâncare după care îmi lasă 
gura apă. Cum, berbecul întreg? 

— Întreg, da, sire. 

— Daţi-i acest fazan domnului du Vallon, văd că se pricepe. 

Ordinul fu îndeplinit. Apoi, revenind la berbec: 

— Şi nu e prea gras pregătit în felul acesta? 

— Nu, sire; grăsimea se scurge o dată cu zeama şi pluteşte 
deasupra; atunci şeful bucătar, înainte de a o tăia în felii, dă 
grăsimea la o parte, cu o lingură de argint pe care am pus 
să o facă anume. 

— Şi unde locuieşti dumneata? Întrebă regele. 

— La Pierrefonds, sire. 


— La Pierrefonds? Unde vine asta, domnule du Vallon? 
Înspre Belle-Isle? 

— Oh, nu, sire! Pierrefonds se află în Soissonnais. 

— Eu credeam că-mi vorbeşti despre aceşti berbeci din 
pricina ierbii sărate din preajma mării. 

— Nu, sire; am păşuni care nu sunt sărate, e drept, dar 
asta nu înseamnă că sunt mai puţin bune. 

Regele trecu la felul următor, însă fără a-l slăbi din ochi pe 
Porthos, care îşi vedea de treaba lui nestânjenit. 

— Ai o mare poftă de mâncare, domnule du Vallon? Zise 
el? Şi eşti un comesean care-mi placi. 

— Ah, pe legea mea, sire, dacă maiestatea voastră ar veni 
vreodată la Pierrefonds, am împărţi împreună un berbec, 
căci nici cu pofta voastră de mâncare nu mi-e ruşine. 

D'Artagnan îl călcă zdravăn cu piciorul pe sub masă şi 
Porthos se înroşi. 

— La vârsta fericită a maiestăţii voastre? Zise Porthos ca s- 
o dreagă? Eram la muşchetari şi niciodată nu mă puteam 
sătura. Maiestatea voastră are o bună poftă de mâncare, 
după cum am avut cinstea de a v-o spune, dar alege 
bucatele cu prea multă căutare pentru a fi numit un mare 
mâncăcios. 

Regele păru încântat de complimentele acestui potrivnic al 
său. 

— Încearcă şi aceste creme? Îi spuse lui Porthos. 

— Sire, maiestatea voastră mă cinsteşte prea mult ca să 
nu-i spun întregul adevăr. 

— Spune, domnule du Vallon, spune! 

— Ei bine, sire, în materie de dulciuri, nu-mi plac decât 
aluaturile, dar şi acestea trebuie să fie cât se poate de 
groase; toate spumele astea îmi umflă stomacul şi ocupă un 
loc pe care prefer să-l umplu cu altceva mai săţios. 

— Ah, domnilor? Zise regele arătând spre Porthos? Iată un 
adevărat model de gastronomie. Aşa mâncau părinţii noştri, 
care ştiau să se hrănească? Adăugă maiestatea sa? Pe când 
noi, noi abia ciugulim. 


Şi, spunând acestea, luă o farfurie de piept de pasăre 
asortat cu felii de şuncă. Porthos, la rândul lui, trase un 
castron încărcat cu potârnichi şi crâstei. Paharnicul umplu 
cu voioşie pocalul regelui. 

— 'Toarnă-i şi domnului du Vallon din vinul meu? Zise 
maiestatea sa. 

Aceasta era una din marile cinstiri la masa regală. 
D'Artagnan îi făcu semn, cu genunchiul, prietenului său. 

— Dacă vei fi în stare să mănânci numai jumătate din capul 
de mistreţ ce se află colo? Îi spuse el lui Porthos? Te văd 
duce şi pair în mai puţin de un an. 

— Numaidecât? Zise Porthos cât se poate de liniştit. 

Şi, într-adevăr, căpăţâna de mistreţ nu întârzie să urmeze 
la rând, căci regelui îi făcea plăcere să-l îmbie pe acest 
straşnic oaspete şi nu-i trecea o mâncare lui Porthos mai 
înainte de a fi gustat-o el însuşi; gustă deci şi din capul de 
mistreţ. lar Porthos se dovedi un om de ispravă, căci, în loc 
să mănânce jumătate, aşa cum spusese d'Artagnan, dădu 
gata trei sferturi din căpăţână. 

— E cu neputinţă? Zise regele cu jumătate glas? Ca un 
gentilom care mănâncă atât de mult în fiecare zi şi cu atâta 
poftă, să nu fie cel mai cinstit bărbat din regatul meu. 

— Ai auzit? Îi şopti d'Artagnan la ureche prietenului său. 

— Da, cred că mă bucur de oarecare favoare? Zise Porthos 
legănându-se pe scaun. 

— Oh, ai vântul în pupa! Da, da, da! 

Regele şi Porthos continuară să mănânce astfel, spre 
marea mulţumire a comesenilor, dintre care unii încercară, 
după pilda celor doi, să-i urmeze, însă văzându-se nevoiţi să 
se dea bătuţi la jumătatea drumului. Regele se aprinse la 
faţă şi sângele care-i împurpura obrajii arăta că era pe cale 
de a se declara sătul. Când ajungea aici, Ludovic al XIV-lea, 
în loc să dea semne de voioşie, ca toţi băutorii, se posomora 
şi devenea morocănos. Porthos, dimpotrivă, devenise vesel 
şi avea chef de vorbă. Piciorul lui d'Artagnan trebui să-i 
aducă nu numai o dată aminte că se cam întrecea cu gluma. 


Fu adus desertul. Regele nu se mai gândea la Porthos; el 
întorcea mereu ochii spre uşă şi chiar fu auzit întrebând de 
câteva ori pentru ce întârzie de Saint-Aignan să se ivească. 
În sfârşit, în momentul când maiestatea sa terminase o 
ceaşcă de compot de prune, scoțând un oftat adânc, domnul 
de Saint-Aignan se arătă în pragul uşii. Privirea regelui, 
care îşi pierduse treptat din strălucire, se lumină deodată. 
Contele se îndreptă spre masa regelui şi, la apropierea lui, 
Ludovic al XIV-lea se ridică în picioare. Toată lumea se 
ridică de asemenea, chiar şi Porthos, care tocmai termina o 
prăjitură cu nuci în stare să încleşteze până şi fălcile unui 
crocodil. Cina se încheiase. 

Capitolul XXIII După cină. 

Regele îl luă de braţ pe Saint-Aignan şi trecu în camera 
alăturată. 

— Ai cam întârziat, conte! Vorbi regele. 

— Trebuia s-aduc răspunsul, sire? Zise contele. 

— I-a trebuit oare atâta de mult timp ca să răspundă la 
cele ce i-am scris eu? 

— Sire, maiestatea voastră a binevoit să-i scrie în versuri; 
domnişoara de La Valliere a ţinut să-i plătească regelui cu 
aceeaşi monedă, adică în aur. 

— Versuri, de Saint-Aignan!... Exclamă regele fericit. Dă- 
mi-le, dă-mi-le repede! 

Şi Ludovic rupse plicul în care se afla o scrisorică, 
alcătuită, într-adevăr, din versuri pe care istoria ni le-a 
transmis întregi, cu toate că ele sunt mai bune ca intenţie 
decât ca factură. Oricum ar fi fost însă, aceste versuri îl 
încântară pe rege, care-şi manifestă bucuria prin efuziuni 
nestăpânite; dar tăcerea generală îi aduse aminte lui 
Ludovic, atât de atent la convenienţe, că bucuria lui ar 
putea să dea loc la interpretări nedorite. Se întoarse şi vâri 
scrisoarea în buzunar; apoi, făcând un pas ce-l apropie din 
nou de pragul uşii lângă care se aflau oaspeţii, zise: 

— Domnule du Vallon, mi-a făcut mare plăcere să te 
cunosc şi-mi va fi plăcut oricând să te revăd. 


Porthos se înclină aşa cum ar fi făcut colosul din Rodos şi 
ieşi de-a-ndăratelea. 

— Domnule d'Artagnan? Continuă regele? Vei aştepta 
ordinele mele în galerie; îţi rămân îndatorat că mi l-ai 
prezentat pe domnul du Vallon. Domnilor, mă reîntorc 
mâine la Paris, pentru plecarea ambasadorilor Spaniei şi 
Olandei. Pe mâine deci! 

Sala se goli numaidecât. Regele luă din nou braţul lui de 
Saint-Aignan şi-l puse să-i citească încă o dată versurile 
domnişoarei de La Valliere. 

— Cum le găseşti? Întrebă el. 

— Sire... Încântătoare! 

— Ele mă încântă, într-adevăr şi dacă ar fi cunoscute... 

— Oh, poeţii ar fi geloşi; dar ei nu le vor cunoaşte. 

— Il le-ai dat pe-ale mele? 

— Oh, sire, le-a sorbit din ochi. 

— Mă tem că erau slabe. 

— Domnişoara de La Valliere n-a spus asta despre ele. 

— Crezi că le-a găsit pe gustul ei? 

— Sunt sigur, sire... 

— Ar trebui să-i răspund, atunci. 

— Oh, sire... Acum... După-masă... Maiestatea voastră s-ar 
obosi prea mult. 

— Cred că ai dreptate: studiul, după-masă, nu e indicat. 

— Mai ales munca de poet; şi apoi, în clipa aceasta, se 
poate ca domnişoara de La Valliere să aibă alte preocupări. 

— Ce preocupări? 

— Ah, sire, ca toate celelalte doamne de onoare. 

— Pentru ce? 

— Din pricina celor întâmplate bietului de Guiche. 

— Ah, Doamne, a păţit ceva de Guiche? 

— Da, sire, are o mână zdrobită, pieptul găurit, e pe 
moarte. 

— Dumnezeule! Şi cine ţi-a spus asta? 

— Manicamp l-a adus adineauri la un medic din 
Fontainebleau şi vestea s-a răspândit peste tot. 


— Adus la un medic? Sărmanul de Guiche! Dar cum dei s- 
a întâmplat aşa ceva? 

— Ah, sire, tocmai asta e: cum de i s-a întâmplat aşa ceva? 

— Îmi vorbeşti cu un aer ciudat, de Saint-Aignan. Dă-mi 
amănunte. Ce spune el? 

— El nu spune nimic, sire, ceilalţi spun. 

— Care ceilalţi? 

— Cei care l-au adus, sire. 

— Şi cine sunt aceştia? 

— Nu ştiu, sire; dar domnul de Manicamp ştie, domnul de 
Manicamp este unul din prietenii săi. 

— Ca toată lumea? Zise regele. 

— Oh, nu, sire, vă înşelaţi? Reluă de Saint-Aignan? Nu 
toată lumea e prietenă cu domnul de Guiche. 

— De unde ştii asta? 

— Regele vrea să mă explic? 

— Fără îndoială, vreau. 

— Ei bine, sire, cred că am auzit vorbindu-se despre o 
ceartă între doi gentilomi. 

— Când? 

— Chiar în astă-seară, înainte de cina maiestăţii voastre. 

— Asta nu dovedeşte nimic. Am dat ordonanţe atât de 
aspre în privinţa duelurilor, încât nimeni, presupun, nu va 
îndrăzni să le calce. 

— Dumnezeu mi-e martor că nu vreau să iau apărarea 
nimănui! Exclamă de Saint-Aignan. Dar maiestatea voastră 
mi-a poruncit să vorbesc, deci vorbesc. 

— Spune atunci cum a fost rănit contele de Guiche. 

— Sire, se zice că a fost rănit de cineva care stătea la 
pândă la o vânătoare. 

— Astă-seară? 

— Astă-seară. 

— Un braţ zdrobit! O gaură în piept! Şi cu cine a fost la 
vânătoare domnul de Guiche? 

— Nu ştiu, sire... Dar domnul de Manieamp ştie, sau 
trebuie să ştie. 


— Dumneata îmi ascunzi ceva, de Saint-Aignan. 

— NIMIC, sire, nimic. 

— Atunci lămureşte-mi întâmplarea; s-a spart cumva ţeava 
vreunei muschete? 

— Poate că da. Dar, gândindu-mă bine nu, sire, căci alături 
de de Guiche a fost găsit pistolul lui încărcat. 

— Pistolul lui? Dar nimeni nu se duce la vânătoare cu 
pistolul, aşa mi se pare. 

— Sire, se mai spune că şi calul lui de Guiche a fost ucis şi 
că hoitul animalului se află încă pe teren. 

— Calul lui? De Guiche a stat călare la pândă, la această 
vânătoare? De Saint-Aignan, nu înţeleg nimic din cele ce-mi 
spui! Unde s-au petrecut toate acestea? 

— Sire, în pădurea Rochin, în poieniţa de-acolo. 

— Bine, cheamă.-l pe domnul d'Artagnan. 

De Saint-Aignan se supuse. Muşchetarul intră la rege. 

— Domnule d'Artagnan? Îi spuse suveranul? Vei ieşi pe 
portiţa de la scara particulară. 

— Da, sire. 

— Vei încăleca pe cal. 

— Da, sire. 

— Şi te vei duce în poieniţa din pădurea Rochin. Cunoşti 
locul? 

— Sire, m-am bătut acolo de două ori. 

— Cum? Strigă regele uimit de acest răspuns. 

— Sire, pe timpul edictelor domnului cardinal de 
Richelieu? Preciză d'Artagnan cu obişnuita lui nesinchisire. 

— Asta-i altceva, domnule. 'Te vei duce acolo deci şi vei 
cerceta cu toată grija împrejurimile. Un om a fost rănit în 
acel loc şi vei găsi acolo un cal mort. Îmi vei spune ce crezi 
despre această întâmplare. 

— Bine, sire. 

— Să rămânem înţeleşi: vreau să cunosc părerea dumitale, 
iar nu a altcuiva. 

— O veţi avea într-un ceas, sire. 

— Nu ai voie să stai de vorbă cu nimeni, oricine ar fi. 


— Afară de cel care îmi va da un felinar? Zise d'Artagnan. 

— Da, bineînţeles? Zise regele, zâmbind în faţa acestei 
libertăţi pe care n-o îngăduia nimănui, decât căpitanului 
său de muşchetari. 

D'Artagnan ieşi pe scara cea mică. 

— Acum, să fie chemat medicul meu? Adăugă Ludovic. 

Zece minute mai târziu, medicul regelui apăru cu sufletul 
la gură. 

— Domnule, te vei duce cu trăsura? Îi spuse regele? 
Împreună cu domnul de Saint-Aignan, acolo unde te va 
călăuzi el şi îmi vei da un rapot despre starea bolnavului pe 
care-l vei găsi în casa unde te rog să te duci. 

Medicul se supuse fără a scoate o vorbă, aşa cum 
începuseră să i se supună toţi, încă de pe atunci, lui Ludovic 
al XIV-lea şi ieşi înaintea lui de Saint-Aignan. 

— Dumneata, de Saint-Aignan, trimite-l la mine pe 
Manicamp, până când n-apucă medicul sa stea de vorbă cu 
el. 

De Saint-Aignan ieşi şi el. 

Capitolul XXIV Cum îndeplini d'Artagnan misiunea pe care 
i-o încredinţase Regele. 

În vreme ce regele lua aceste ultime dispoziţii pentru a 
ajunge la adevăr, d'Artagnan, fără să piardă o clipă, alergă 
la grajd, trase din cui un felinar, îşi înşeuă singur calul şi 
porni spre locul ce i-l desemnase maiestatea sa. 

Ţinându-şi făgăduiala făcută, nu văzu şi nu stătu de vorbă 
cu nimeni şi, după cum am spus, împinse conştiinciozitatea 
până acolo, că nu ceru ajutorul nici unui valet sau grăjdar 
pentru a se pregăti de plecare. D'Artagnan era unul dintre 
acei oameni care, în momentele grele, nu-şi precupe-ţesc 
meritele proprii când e vorba să îndeplinească o sarcină. 

După cinci minute de galopare, ajunse la pădure, legă 
calul de primul copac întâlnit în cale şi pătrunse pe jos până 
la luminiş. Acolo, străbătu cu piciorul şi cu felinarul în mână 
toată poieniţa, pustie de la un capăt la altul, înainte, înapoi, 
măsură, răscoli şi, după o jumătate de ceas de cercetări, 


încălecă din nou pe cal, tăcut, îngândurat, se întoarse la pas 
în Fontainebleau. 

Ludovic aştepta în cabinetul său: era singur şi înşira pe o 
bucată de hârtie rânduri pe care de la prima aruncătură de 
ochi d'Artagnan le găsi neregulate şi cu multe ştersături. 
Trase concluzia că erau versuri. Regele ridică faţa şi-l zări 
pe muşchetar. 

— Ei bine, domnule? Întrebă el? Îmi aduci veşti? 

— Da, sire. 

— Ce-ai văzut acolo? 

— lată, probabil, ce s-a petrecut, sire? Răspunse 
d'Artagnan. 

— Eu ţi-am cerut o certitudine, nu probabilităţi. 

— Voi încerca să mă apropii de ea atât cât îmi va sta în 
putinţă; timpul era potrivit pentru cercetări de felul acelora 
pe care le-am făcut: a plouat astă-seară şi drumurile erau 
înmuiate... 

— La fapt, domnule d'Artagnan. 

— Sire, maiestatea voastră mi-a spus ca s-ar afla un cal 
mort în poieniţa din pădurea Rochin? Am început deci prin 
a căuta pe toate cărările. Spun cărări, deoarece în poieniţă 
se pătrunde prin patru cărări. Aceea pe care am apucat eu 
era singura pe care se observau călcături proaspete. Doi cai 
trecuseră pe acolo, unul lângă altul: cele opt copite ale lor 
lăsaseră urme ce se vedeau bine în glod. Unul dintre 
călăreţi părea să fi fost mai grăbit decât celălalt: calul lui 
mergea cu o jumătate de trup înaintea celuilalt. 

— Prin urmare, eşti sigur că au fost doi? Întrebă regele. 

— Da, sire. Erau doi cai mari, cu pas regulat, cai obişnuiţi 
cu astfel de drumuri, căci au trecut amândoi de-a 
curmezişul şanţul din jurul poieniţei. 

— Mai departe, domnule. 

— Apoi călăreţii s-au oprit o clipă, fără îndoială ca să fixeze 
condiţiile luptei; caii nu aveau astâmpăr. Unul dintre 
călăreţi presupun că vorbea, celălalt asculta şi se mulțumea 
doar să răspundă; calul său zgâria pământul cu copita, ceea 


ce dovedeşte că, preocupat cum era să asculte, stăpânul îi 
lăsase frâul liber. 

— Şi a avut loc o luptă? 

— Fără îndoială. 

— Continuă: eşti un observator isteţ. 

— Unul dintre cei doi călăreţi a rămas pe loc? Acela care 
asculta; celălalt a străbătut poiana şi, mai întâi, a căutat să 
se aşeze cu faţa spre adversarul său. Atunci cel care 
rămăsese pe loc a dat pinteni calului şi a parcurs trei 
sferturi din poiană, crezând că se îndreaptă spre rival; dar 
acesta se mutase în alt loc, pe marginea luminişului. 

— Nu cunoşti numele nici unuia, nu-i aşa? 

— Nu, sire. Ştiu doar atât că acela care se afla la marginea 
pădurii avea un cal negru. 

— De unde ştii asta? 

— Câteva fire din coada calului său au rămas agăţate în 
mărăcinii de pe marginea poienii. 

— Mai departe. 

— Cât despre celălalt cal, nu mi-a fost greu să-l recunosc, 
întrucât a rămas mort pe terenul de luptă. 

— Şi cum a murit acest cal? 

— Un glonte i-a găurit ţeasta. 

— Glontele era de pistol sau de flintă? 

— De pistol, sire. De altfel, rana calului m-a ajutat să-mi 
dau seama de tactica folosită de cel care l-a ucis. S-a mişcat 
pe sub streaşină pădurii ca să-l aibă pe adversarul său în 
flanc. l-am urmărit mersul prin iarbă. 

— Mersul calului cel negru? 

— Da, sire. 

— Continuă, domnule d'Artagnan. 

— Acuma, că maiestatea voastră cunoaşte poziţia celor doi 
adversari, îl părăsesc pe călăreţul ce stătea pe loc, pentru a 
mă ţine după cel care străbătea poiana în galop. 

— Prea bine. 

— Calul celui care gonea a fost doborât dintr-o lovitură. 

— Cum ai aflat asta? 


— Călărețul n-a mai avut timp să sară de pe cal şi a căzut 
sub el. Am văzut urma piciorului, pe care şi l-a tras cu mare 
greutate de sub trupul calului. Pintenul, prins sub 
greutatea animalului, a zgâriat adânc pământul. 

— Bine. Şi ce-a făcut după ce s-a ridicat? 

— A pornit de-a dreptul spre adversarul său. 

— Care stătea sub streaşină pădurii? 

— Da, sire. Apoi, ajungând la o depărtare potrivită, s-a 
oprit deodată, căci tălpile lui au lăsat urme pe iarbă, una 
lângă alta, a tras, dar nu şi-a nimerit adversarul. 

— De unde ştii că nu l-a nimerit? 

— Am găsit pălăria găurită de un glonte. 

— Ah, o dovadă! Strigă regele. 

— Nu îndeajuns de grăitoare, sire? Răspunse d'Artagnan 
cu răceală. E o pălărie fără litere, fără însemne; doar cu o 
pană roşie, ca la toate pălăriile; panglica însăşi n-are nimic 
deosebit. 

— Şi omul cu pălăria găurită a tras al doilea glonte? 

— Oh, sire, el trăsese cele două gloanţe ale sale. 

— Cum ai constatat asta? 

— Am găsit două umpluturi de câlţi pe jos. 

— Şi glontele care n-a ucis calul, ce s-a întâmplat cu el? 

— A retezat pana de la pălăria celui în care fusese tras, 
apoi un mesteacăn subţire din cealaltă parte a poienei. 

— Atunci, omul cu calul negru era dezarmat, în timp ce 
adversarul său mai avea de tras un glonte. 

— Sire, în răstimpul cât călăreţul trântit la pământ s-a 
ridicat, celălalt şi-a încărcat din nou arma. Însă era foarte 
tulburat, mâna îi tremura. 

— De unde ştii? 

— Jumătate din încărcătură s-a risipit pe jos, iar ela 
aruncat vergeaua, nemaiavând timp s-o pună la locul ei, de- 
a lungul ţevii. 

— Domnule d'Artagnan, ceea ce-mi spui dumneata e 
uluitor! 


— Nu este decât rezultatul cercetării, sire şi oricare altul 
în locul meu ar fi spus acelaşi lucru. 

— Văd toată scena numai ascultându-te. 

— Am reconstituit-o, într-adevăr, în mintea mea, căutând 
să mă apropii cât mai mult de adevăr. 

— Acum să ne întoarcem la călăreţul care rămăsese pe jos. 
Ai spus că se îndrepta spre adversarul său, în timp ce 
acesta îşi reîncărca pistolul. 

— Da; însă în momentul când el ochea, celălalt a tras. 

— Oh! Făcu regele. Şi? 

— Lovitura a fost îngrozitoare, sire; călăreţul de jos a 
căzut cu faţa la pământ, după ce s-a împleticit trei paşi. 

— Unde a fost atins? 

— În două locuri: la mâna dreaptă mai întâi, apoi glontele 
i-a pătruns în piept. 

— Dar cum poţi să deduci asta? Întrebă regele cu 
admiraţie. 

— Oh, e foarte simplu: mânerul pistolului era plin de sânge 
şi se vedea urma glontelui, cu frânturi dintr-un inel zdrobit. 
Rănitul şi-a pierdut, după toate probabilitățile, inelarul şi 
degetul cel mic. 

— Asta în ce priveşte mâna, de acord; dar rana de la 
piept? 

— Sire, am dat de două băltoace de sânge, la depărtare de 
două picioare şi jumătate una de alta. Lângă o băltoacă, 
iarba fusese smulsă de mâna crispată; lângă cealaltă, iarba 
era doar culcată, din pricina greutăţii trapului. 

— Bietul de Guiche! Exclamă regele. 

— Ah, domnul de Guiche era? Zise fără tulburare 
muşchetarul. Am bănuit şi eu asta, dar nu îndrăzneam s-o 
spun maiestăţii voastre. 

— Şi ce te-a făcut să bânuieşti? 

— Am recunoscut însemnele familiei Grammont încrustate 
pe şaua calului ucis. 

— Şi crezi că a fost rănit grav? 


— Foarte grav, deoarece a căzut dintr-o dată şi a rămas 
mult timp nemişcat. Totuşi, s-a putut ridica şi merge, ajutat 
de doi prieteni. 

— Aşadar, l-ai văzut întorcându-se încoace? 

— Nu; însă am descoperit urmele paşilor a trei oameni: cel 
din dreapta şi cel din stânga mergeau uşor, cu paşi teferi; 
cel de la mijloc, în schimb, păşea cu mare greutate. De 
altfel, în urma lui lăsa o dâră de sânge. 

— Acum, domnule, după ce ai reconstituit atât de bine 
lupta, fără să-ţi scape nici un amănunt, spune-mi două 
cuvinte despre adversarul lui de Guiche. 

— Oh, sire, nu ştiu cine este. 

— Dumneata, care vezi totul atât de bine! 

— Da, sire? Rosti d'Artagnan? Văd totul, dar nu pot spune 
tot ce văd şi întrucât afurisitul acela a scăpat şi a fugit, 
maiestatea voastră să-mi îngăduie de a spune că nu eu sunt 
cel care-l voi denunța. 

— Cu toate acestea, cel care se bate în duel e un vinovat, 
domnule. 

— Nu pentru mine, sire? Răspunse d'Artagnan cu sânge 
rece. 

— Domnule? Strigă regele? Îţi dai seama de ceea ce spui? 

— Cât se poate de bine, sire; dar, vedeţi, în ochii mei, un 
bărbat care se bate fără teamă e un viteaz. lată părerea 
mea. Maiestatea voastră poate să aibă alta, e firesc, sunteţi 
stăpânul. 

— Domnule d'Artagnan, am ordonat totuşi... 

D'Artagnan îl întrerupse pe rege cu un gest respectuos. 

— Mi-aţi ordonat, sire, să mă duc să aflu împrejurările în 
care s-a desfăşurat o luptă: vi le-am spus. Dacă îmi ordonaţi 
să-l arestez pe duşmanul domnului de Guiche, mă voi 
supune; dar nu-mi ordonaţi să-l denunţ, căci asta n-o voi 
face. 

— Ei bine, arestează-l! 

— Numiţi-l, sire. 

Ludovic bătu din picior. Apoi, după o clipă de gândire, zise: 


— Ai de zece, de douăzeci, de o sută de ori dreptate! 

— Aşa cred şi eu, sire; sunt fericit că maiestatea voastră 
gândeşte la fel ca mine. 

— Încă un cuvânt... Cine i-a dat ajutor lui de Guiche? 

— Nu ştiu. 

— Dar vorbeai de doi oameni... Au fost, deci şi martori? 

— N-a fost nici un martor. Mai mult chiar... Domnul de 
Guiche odată căzut, adversarul său a fugit, fără să-i dea 
vreun ajutor. 

— Mizerabilul! 

— Doamne, sire, e rezultatul ordonanţei voastre! Omul s-a 
bătut, a scăpat de la o moarte, vrea să scape şi de la alta. 
Ne amintim ce-a păţit domnul de Boutteville... La naiba! 

— Dar atunci înseamnă că e un laş. 

— Nu, e prevăzător. 

— Prin urmare, a fugit? 

— Da şi încă atât de iute cât putea să alerge calul sau. 

— Încotro a apucat? 

— În direcţia castelului. 

— Şi pe urmă? 

— Pe urmă, am avut onoarea de a o spune maiestăţii 
voastre, doi bărbaţi au venit, pe jos şi l-au ridicat pe domnul 
de Guiche. 

— Ce dovadă ai că aceşti doi bărbaţi au venit după 
sfârşitul luptei? 

— Ah, o dovadă limpede de tot: în timpul luptei, ploaia 
contenise, terenul nu apucase să sugă toată apa căzută şi 
era foarte moale, încât paşii se îngropau în el; după luptă 
însă, atunci când domnul de Guiche stătuse leşinat, 
pământul se întărise şi paşii nu se mai înfundau atât de 
adânc în el. 

Ludovic îşi lovi palmele una de alta, în semn de admiraţie. 

— Domnule d'Artagnan? Zise el? Dumneata eşti, într- 
adevăr, cel mai dibaci om din regatul meu. 

— E ceea ce gândea domnul de Richelieu şi ceea ce 
spunea domnul de Mazarin, sire. 


— Acum, rămâne să vedem dacă isteţimea dumitale n-are, 
totuşi, vreun cusur. 

— Oh, sire, omul se înşală: Errare humanum est? Rosti 
filosofic muşchetarul. 

— Atunci, dumneata nu faci parte din rândul oamenilor, 
domnule d'Artagnan, căci îmi vine a crede că dumneata nu 
greşeşti niciodată. 

— Maiestatea voastră a spus că rămâne să vedem. 

— Da. 

— Cum asta, dacă mi-e îngăduit? 

— Am trimis să fie chemat domnul de Manicamp şi domnul 
de Manicamp trebuie să sosească dintr-o clipă într-alta. 

— Domnul de Manicamp cunoaşte taina? 

— Domnul de Guiche n-are secrete faţă de domnul de 
Manicamp. 

D'Artagnan dădu din cap. 

— Nimeni n-a fost de faţă la luptă, o repet, şi, afară dacă 
domnul de Manicamp nu e unul dintre cei doi bărbaţi care l- 
au adus... 

— Ssst! Făcu regele. Iată-l că vine. Rămâi aici şi ascultă. 

— Foarte bine, sire? Zise muşchetarul. 

În aceeaşi clipă, Manicamp şi de Saint-Aignan apărură în 
pragul uşii. 

Capitolul XXV Pânda. 

Regele îi făcu un semn muşchetarului, alt semn lui de 
Saint-Aignan. Semnele erau poruncitoare şi voiau să spună: 
„Pe viaţa voastră, nici un cuvânt!” 

D'Artagnan se retrase, ca un soldat supus, într-un colţ al 
cabinetului. De Saint-Aignan, ca favorit, se rezemă de 
spătarul fotoliului regal. 

Manicamp, cu piciorul drept întins înainte, cu zâmbetul pe 
buze, cu mâinile albe şi pline de graţie, făcu reverenţa de 
rigoare în faţa regelui. Ludovic îi întoarse salutul cu o 
uşoară înclinare a capului. 

— Bună seara, domnule de Manicamp? Rosti el. 


— Maiestatea voastră mi-a făcut cinstea să fiu chemat aici? 
Zise Manicamp. 

— Da, pentru a afla de la dumneata toate amănuntele în 
legătură cu nefericitul accident ce i s-a întâmplat contelui 
de Guiche. 

— Oh, sire, e dureros. 

— Ai fost acolo? 

— Nu tocmai, sire. 

— Dar ai ajuns la faţa locului la câteva clipe după ce totul 
se săvârşise, nu-i aşa? 

— Da, sire, cam după o jumătate de ceas. 

— Şi unde s-a petrecut nenorocirea? 

— Cred, sire, că locul se cheamă răscrucea din pădurea 
Rochin. 

— Da, locul de întâlnire al vânătorilor. 

— Acela e, sire. 

— Ei bine, povesteşte-mi tot ce ştii despre această 
nefericită întâmplare, domnule de Manicamp. Povesteşte. 

— Dar se poate ca maiestatea voastră să fie la curent cu 
cele întâmplate şi mă tem să n-o obosesc spunându-i lucruri 
deja cunoscute. 

— Nu, nu-ţi fie teamă de asta. 

Manicamp se uită în jurul lui; nu-l văzu decât pe 
d'Artagnan, sprijinit de perete, pe d'Artagnan calm, 
binevoitor, voios şi pe de Saint-Aignan, care-l adusese aici şi 
care continua să stea rezemat de fotoliul regelui, cu o 
înfăţişare tot atât de graţioasă. În cele din urmă, se hotări 
să vorbească. 

— Maiestatea voastră ştie prea bine? Zise el? Că 
accidentele sunt obişnuite la vânătoare. 

— La vânătoare? 

— Da, sire, vreau să spun, la pânda pentru vânarea 
animalelor. 

— Ah, ah? Făcu regele? Aşadar accidentul s-a întâmplat la 
pândă? 


— Da, sire? Cuteză Manicamp? Maiestatea voastră nu ştie 
asta? 

— Aproape că nu? Zise regele iute, căci lui Ludovic al XIV- 
lea nu-i plăcea niciodată să mintă. Prin urmare, zici că 
accidentul s-a întâmplat la pândă? 

— Din nenorocire, da, sire. 

Regele tăcu o clipă. 

— La pândă pentru ce fel de jivină? Întrebă apoi. 

— Un mistreţ, sire. 

— Ce idee la de Guiche, să se ducă aşa, de unul singur, să 
vâneze mistreți! Asta e treabă de ţăran şi bună, cel mult, 
pentru cineva care nu are, ca mareşalul de Grammont, câini 
şi gonaci, ca să vâneze ca un adevărat gentilom. 

Manicamp îşi îndoi umerii. 

— Tinereţea e cutezătoare? Zise el pe un ton sentenţios. 

— În sfârşit... Continuă? Îl îndemnă regele. 

— Aşa se face că? Vorbi Manicamp, neîndrăznind să-şi dea 
drumul şi rostind cuvintele unul câte unul, cum îşi mişcă 
picioarele într-o mlaştină un om al bălții? Aşa se face, sire, 
că bietul de Guiche s-a dus singur la vânătoare. 

— Singur, auzi! Straşnic vânător! Dar domnul de Guiche 
nu ştie că mistrețul se repede la om când nu a fost doborât 
de la primul glonte? 

— Tocmai asta s-a şi întâmplat, sire. 

— Prin urmare, aflase că o fiară se află prin apropiere? 

— Da, sire. Nişte ţărani o văzuseră în cartofi. 

— Şi ce fel de jivină era? 

— Un mistreţ tânăr. 

— Trebuia să mă fi prevenit, domnule, că de Guiche avea 
de gând să-şi pună capăt vieţii; căci l-am văzut eu însumi la 
vânătoare, e un ochitor foarte priceput. Când trage asupra 
animalului gonit, asmuţind haita, îşi ia toate măsurile de 
prevedere şi trage totdeauna cu carabina. De data asta, a 
înfruntat mistrețul doar cu nişte simple pistoale! 

Manicamp tresări. 


— Pistoale de lux, bune să se bată în duel cu un om, nu cu 
un mistreţ, ce dracu! 

— Sire, sunt unele lucruri pe care nu le înţelegem 
niciodată bine. 

— Ai dreptate şi întâmplarea ce ne preocupă e dintre 
acestea. Continuă. 

În timpul acestei convorbiri, de Saint-Aignan, care i-ar fi 
făcut poate semn lui Manicamp să nu meargă prea departe, 
era țintuit fără încetare de privirea îndărătnică a regelui. Îi 
era deci cu neputinţă să-i şoptească ceva. Cât despre 
d'Artagnan, statuia Tăcerii, din Atena, era mai zgomotoasă 
şi mai expresivă decât el. Manicamp continuă deci, pornit 
pe calea pe care apucase, să se înfunde tot mai mult în 
minciună. 

— Sire? Zise el? lată cum s-au petrecut probabil lucrurile. 
De Guiche pândea mistrețul. 

— Călare sau pe jos? Întrebă regele. 

— Călare. A tras asupra fiarei, n-a ochit-o. 

— Neîndemânaticul! 

— Fiara s-a repezit asupra lui. 

— Şi calul a fost ucis? 

— Ah, maiestatea voastră ştie asta? 

— Mi s-a spus că a fost găsit un cal mort în poiana din 
pădurea Rochin. Am bănuit că era calul lui de Guiche. 

— Era chiar al lui, într-adevăr, sire. 

— Bine, în ce priveşte calul; dar de Guiche? 

— De Guiche, odată căzut de pe cal, a fost încolţit de 
mistreţ şi rănit la o mână şi la piept. 

— Groaznică întâmplare! Dar, trebuie s-o mărturisesc, e 
vina lui de Guiche. Cine a mai pomenit să se ducă cineva la 
vânătoare de mistreți doar cu nişte pistoale în mână! A uitat 
oare fabula lui Adonis? 

Manicamp se scărpină la ceafă. 

— E adevărat? Murmură el? Mare nesocotinţă. 

— Cum îţi explici asta, domnule Manicamp? 

— Sire, ce i-e scris omului, aceea îi e dat. 


— Ah, eşti fatalist? 

Manicamp se simţea din ce în ce mai strâns cu uşa. 

— Asta n-am să ţi-o iert, domnule Manicamp! Adăugă 
regele. 

— Mie, sire? 

— Da. Cum, eşti prietenul lui de Guiche, ştii că vrea să facă 
astfel de nebunii şi nu l-ai oprit? 

Manicamp nu ştia ce să mai spună: tonul regelui nu era al 
unui om gata să creadă cele ce aude. Pe de altă parte, acest 
ton nu avea nici asprimea dramei, nici stăruința 
interogatoriului. Era în el mai mult zeflemea decât 
ameninţare. 

— Şi dumneata zici? Continuă regele? Că acel cal mort 
care a fost găsit acolo era al lui de Guiche? 

— Oh, Doamne, da, al lui! 

— Şi asta nu te-a mirat? 

— Nu, sire. La ultima vânătoare, maiestatea voastră îşi 
aminteşte, domnul de Saint-Maure s-a pomenit cu calul ucis 
sub dânsul în acelaşi chip. 

— Era, însă cu pântecul sfâşiat. 

— Fără îndoială, sire. 

— Dacă şi calul lui de Guiche ar fi avut pântecul sfâşiat, ca 
al domnului de Saint-Maure, nu m-ar mai fi mirat nimic, 
crede-mă. 

Manicamp făcu ochii mari. 

— Dar ceea ce mă uimeşte? Continuă regele? Este că 
acest cal al lui de Guiche a fost găsit nu cu pântecul sfâşiat, 
ci cu capul sfărâmat. 

Manicamp se tulbură. 

— Oare mă înşel eu? Reluă regele. Nu la tâmplă a fost lovit 
calul lui de Guiche? Recunoaşteţi, domnule de Manicamp, 
că acest lucru e ciudat. 

— Sire, calul, ştiţi foarte bine, e un animal foarte 
inteligent; va fi încercat să se apere. 

— Dar un cal se apără cu picioarele de dinapoi, nu cu 
capul. 


— Atunci înseamnă că, speriat, a făcut o săritură în lături? 
Stărui Manicamp? Şi mistrețul, înţelegeţi, sire, mistrețul... 

— Da, înţeleg ce-a păţit calul; dar călăreţul? 

— E foarte limpede, mistrețul s-a întors de la cal la călăreț, 
şi, după cum am avut cinstea de a o spune maiestăţii 
voastre, i-a zdrobit mâna lui de Guiche în clipa când acesta 
se pregătea să tragă al doilea glonte; apoi, printr-o lovitură 
de rât, i-a găurit pieptul cu colții. 

— Totul pare să fie cât se poate de adevărat, domnule de 
Manicamp; faci rău că n-ai încredere în elocinţa dumitale, 
deoarece ai un dar minunat de a povesti. 

— Regele e prea bun? Rosti Manicamp salutând cu un aer 
cât se poate de fâstâcit. 

— Începând de astăzi însă, voi interzice gentilomilor mei 
să se mai ducă singuri la vânătoare. La naiba, asta ar fi tot 
una cu a le îngădui să se bată în duel! 

Manicamp tresări şi făcu o mişcare ca pentru a sa retrage. 

— Regele e mulţumit de cele ce i-am spus? Întrebă, el. 

— Încântat. Dar nu te retrage încă, domnule de 
Manicamp? Zise Ludovic? Mai am treabă cu dumneata. 

„Aşa, aşa? Gândi d'Artagnan? Încă unul care nu are tăria 
noastră. „ Şi scoase un oftat ce putea să însemne: „Oh, 
bărbaţii de tăria noastră, unde sunt oare azi?” 

În acel moment, un uşier ridică draperia şi-l anunţă pe 
medicul regelui. 

— Ah? Exclamă Ludovic? lată-l pe domnul Valot, care l-a 
vizitat pe domnul de Guiche! O să căpătăm veşti noi despre 
rănit. 

Manicamp se simţi mai încurcat ca oricând. 

— În felul acesta, cel puţin? Adăugă regele? Vom avea 
conştiinţa împăcată. 

Şi-i aruncă o privire lui d'Artagnan, care nici nu clipi 
măcar. 

Capitolul XXVI Medicul. 

Domnul Valot intră. Scena era aceeaşi: regele aşezat în 
fotoliu, de Saint-Aignan rezemat de speteaza sa, d'Artagnan 


lipit de perete, Manicamp în picioare ca şi mai înainte. 

— Ei bine, domnule Valot? Întrebă regele? Ai făcut ceea ce 
ţi-am spus eu? 

— În cea mai mare grabă, sire. 

— Ai fost la confratele dumitale din Fontainebleau? 

— Da, sire. 

— Şi l-ai găsit acolo pe domnul de Guiche? 

— L-am găsit pe domnul de Guiche. 

— În ce stare? Spune sincer. 

— Într-o stare jalnică, sire. 

— Totuşi, mistrețul nu l-a mâncat de viu, nu-i aşa? 

— Să-l mănânce, pe cine? 

— Pe de Guiche. 

— Ce mistreţ? 

— Mistreţul care l-a rănit. 

— Domnul de Guiche a fost rănit de un mistreţ? 

— Aşa se spune, cel puţin. 

— Vreun braconier mai degrabă... 

— Cum, vreun braconier...? 

— Vreun soţ gelos, vreun amant izgonit, care, ca să se 
răzbune, va fi tras în el. 

— Dar ce spui dumneata, domnule Valot? Rănile domnului 
de Guiche nu sunt pricinuite de colţul unui mistreţ? 

— Rănile domnului de Guiche sunt pricinuite de un glonte 
de pistol, care i-a zdrobit inelarul şi degetul cel mic de la 
mâna dreaptă, apoi s-a oprit în muşchii intercostali de la 
piept. 

— Un glonte! Eşti sigur că domnul de Guiche a fost rănit 
de un glonte?... Strigă regele, prefăcându-se foarte 
surprins. 

— Vai de mine? Zise Valot? Atât de sigur, încât, iată, sire! 

Şi-i arătă regelui un glonte pe jumătate turtit. Regele îl 
privi fără să-l atingă. 

— Avea asta în piept, bietul băiat? Întrebă el. 

— Nu chiar în piept. Glontele n-a pătruns acolo, ci s-a 
turtit, după cum vedeţi, fie lovindu-se de tocul pistolului, fie 


de partea dreaptă a sternului. 

— Doamne sfinte! Spuse regele cu toată seriozitatea. Dar 
dumneata nu mi-ai pomenit nimic despre una ca asta, 
domnule de Manicamp! 

— Sire... 

— Ce înseamnă, spune, această născocire cu mistrețul, cu 
pânda, cu vânătoarea de noapte? Hai, vorbeşte! 

— Ah, sire... 

— Mi se pare că ai avut dreptate? Zise regele întorcându- 
se către căpitanul său de muşchetari? Şi că acolo a fost o 
luptă. 

Regele avea, mai mult decât oricine, acea însuşire a celor 
mari de a-i înjosi şi de a-i dezbina pe cei mici. Manicamp îi 
aruncă lui d'Artagnan o privire necruțătoare. D'Artagnan 
înţelese această privire şi nu voi să rămână sub povara 
acuzării. Făcu un pas înainte. 

— Sire? Zise el? Maiestatea voastră mi-a poruncit să mă 
duc să cercetez poiana din pădurea Rochin şi să-i spun, pe 
urmă, ce s-a petrecut acolo, după umila mea părere. V-am 
împărtăşit constatările mele, dar n-am rostit nici un nume. 
Maiestatea voastră, cel dintâi, a pomenit numele domnului 
conte de Guiche. 

— Bine, bine, domnule? Zise regele tăios? Dumneata ţi-ai 
făcut datoria şi sunt mulţumit de felul cum ţi-ai îndeplinit-o; 
asta trebuie să-ţi ajungă. Dumneata însă, domnule de 
Manicamp, nu ţi-ai făcut-o pe-a dumitale, căci m-ai minţit. 

— Minţit, sire! Cuvântul e prea aspru. 

— Găseşte dumneata altul. 

— Sire, nu voi căuta altul. Am avut nefericirea de a 
displace maiestăţii voastre şi ceea ce socotesc că e mai bine 
este să primesc cu supunere dojenile pe care maiestatea 
voastră va crede de cuviinţă să mi le facă. 

— Ai dreptate, domnule, îmi displace totdeauna cineva 
care îmi ascunde adevărul. 

— Uneori, sire, nici nu-l cunoaştem. 

— Încetează de a mai minţi, altfel îţi îndoiesc pedeapsa. 


Manicamp se înclină, alb ca varul. D'Artagnan făcu încă un 
pas înainte, hotărât să intervină dacă furia crescândă a 
regelui ar fi întrecut anumite margini. 

— Domnule? Continuă regele? Vezi bine că e zadarnic să 
mai tăgăduieşti. Domnul de Guiche s-a bătut în duel. 

— Nu spun nu, sire şi maiestatea voastră ar fi dat dovadă 
de mărinimie dacă nu l-ar fi silit pe un gentilom să 
ocolească adevărul. 

— Silit! Cine te-a silit? 

— Sire, domnul de Guiche mi-e prieten. Maiestatea 
voastră a oprit duelul sub pedeapsa cu moartea. O minciună 
îmi salvează prietenul. Mint, deci. 

„Bun! Îşi spuse d'Artagnan. Iată un băiat isteţ, bravo lui 

— Domnule? Reluă regele? În loc de a minţi, ar fi trebuit 
să-l împiedici de a se bate în duel. 

— Oh, sire, maiestatea voastră, care sunteţi gentilomul cel 
mai desăvârşit din Franţa, ştie foarte bine că noi, oamenii 
de spadă, nu l-am socotit niciodată pe domnul de Boutteville 
dezonorat fiindcă a murit în Piaţa Grevei! Ceea ce 
dezonorează este să fugi din faţa adversarului, iar nu să 
înfrunţi călăul. 

— Ei bine, fie? Zise Ludovic al XIV-lea? Vreau să-ţi găsesc 
un mijloc ca să îndrepţi totul. 

— Dacă e dintre acelea care convin unui gentilom, mă voi 
folosi de el fără întârziere, sire. 

— Numele adversarului domnului de Guiche? 

„Oh, oh? Îşi spuse d'Artagnan? O luăm iar ca pe vremea lui 
Ludovic al XIII-lea...?” 

— Sire!... Zise Manicamp pe un ton mustrător. 

— Nu vrei să-l numeşti, aşa mi se pare? Zise regele. 

— Sire, nu-l cunosc. 

„Bravo!” exclamă în sinea lui d'Artagnan. 

— Domnule de Manicamp, înmânează căpitanului spada 
dumitale! 

Manicamp se înclină cu toată graţia, îşi desprinse spada de 
la cingătoare, surâzând şi i-o întinse muşchetarului. Atunci, 


LL 


de Saint-Aignan sări repede între el şi d'Artagnan. 

— Sire? Zise contele? Cu îngăduinţa maiestăţii voastre. 

— Fă cum vrei? Răspunse regele, mulţumit poate în 
adâncul inimii că cineva se aşeza între el şi mânia ce pusese 
stăpânire pe dânsul. 

— Manicamp, eşti un om brav şi regele va preţui conduita 
dumitale; dar, vrând să-ţi aperi prietenii, se întâmplă 
adesea să le faci mai mult rău. Manicamp, cunoşti numele 
de care te întreabă maiestatea sa? 

— E adevărat, îl cunosc. 

— Atunci spune-l. 

— Dacă ar fi trebuit să-l spun, aş fi făcut-o până acum. 

— Atunci îl voi spune eu, care nu sunt, ca dumneata, 
amestecat în această afacere. 

— Dumneata eşti liber, da; totuşi, mi se pare că... 

— Oh, fără mărinimie rău înţeleasă! Nu te voi lăsa să 
ajungi la Bastilia pentru o treabă ca asta. Vorbeşte, sau, 
dacă nu, vorbesc eu! 

Manicamp era un băiat deştept; el înţelese că făcuse tot ce 
trebuia pentru ca ceilalţi să aibă despre el o părere bună; 
acum nu-i mai rămânea decât să se menţină pe această 
poziţie, recâştigând bunele graţii ale regelui. 

— Vorbeşte, domnule? Îi spuse el lui de Saint-Aignan. În ce 
mă priveşte, am făcut tot ceea ce cugetul meu îmi îngăduia 
să fac şi cugetul meu a mers poate prea departe? Adăugă el 
întorcând ochii către rege? Deoarece nu s-a supus 
poruncilor maiestăţii sale; dar maiestatea sa nu va uita, 
sper, când va afla că am vrut să apăr onoarea unei femei. 

— A unei femei? Întrebă regele neliniştit. 

— Da, sire. 

— O femeie a fost pricina acestui duel? 

Manicamp înclină din cap. Regele se ridică şi se apropie de 
Manicamp. 

— Dacă persoana e demnă de stima noastră? Zise el? Nu 
mă voi mai plânge că ai recurs la astfel de menajamente; 
dimpotrivă. 


— Sire, tot ce ţine de casa regelui, sau de casa fratelui său, 
merită stimă în ochii mei. 

— De casa fratelui meu? Repetă Ludovic al XIV-lea cu un 
fel de şovăire... Pricina acestui duel este o femeie din casa 
fratelui meu? 

— Sau a Doamnei. 

— Ah, a Doamnei? 

— Da, sire. 

— Atunci această femeie...? 

— Este una dintre domnişoarele de onoare ale casei alteţei 
sale regale doamna ducesă de Orleans. 

— Pentru care s-a bătut domnul de Guiche, vrei să spui? 

— Da şi de astă dată nu mai mint. 

Ludovic făcu o mişcare plină de tulburare. 

— Domnilor? Zise el întorcându-se către spectatorii 
acestei scene? Fiţi buni şi retrageţi-vă o clipă; vreau să 
rămân singur cu domnul de Manicamp. Ştiu că are să-mi 
spună lucruri de mare însemnătate pentru dezvinovăţirea 
sa, dar nu îndrăzneşte s-o facă de faţă cu martori... Reia-ţi 
spada, domnule de Manicamp. 

Manicamp îşi prinse din nou spada la cingătoare. 

— Hotărât, şmecherul e plin de prezenţă de spirit? 
Murmură muşchetarul luând braţul lui de Saint-Aignan şi 
ieşind împreună cu el. 

— O să se descurce? Şopti acesta din urmă la urechea lui 
d'Artagnan. 

— Şi încă foarte onorabil, conte. 

Manicamp le aruncă lui de Saint-Aignan şi căpitanului o 
privire recunoscătoare, ce nu fu observată de rege. 

— Eh, eh? Făcu d'Artagnan în timp ce trecea pragul uşii? 
Aveam o părere proastă despre generaţia nouă. Ei bine, mă 
înşelam: tinerii aceştia au cap! 

Valot ieşi înaintea favoritului şi a căpitanului. Regele şi 
Manicamp rămaseră singuri în cabinet. 

Capitolul XXVII Unde d'Artagnan recunoaşte că s-a înşelat 
şi că Manicamp era cel care avea dreptate. 


Regele se încredința singur, ducându-se până la uşă, că 
nimeni nu asculta, apoi se întoarse şi se aşeză nerăbdător în 
faţa interlocutorului său. 

— Aşa? Zise el? Acum, că suntem singuri, domnule de 
Manicamp, spune tot ce ai de spus. 

— Cu cea mai mare sinceritate, sire? Răspunse tânărul. 

— Dar înainte de toate? Adaugă regele? Află că la nimic nu 
ţin mai mult decât la onoarea femeilor. 

— Tocmai pentru asta vă cruţam delicateţea, sire. 

— Da, acum înţeleg totul. Spui, deci, că e vorba de o 
domnişoară de onoare a cumnatei mele şi că persoana în 
chestiune, adversarul lui de Guiche, în sfârşit omul pe care 
nu vrei să-l numeşti... 

— Dar al cărui nume vi-l va spune domnul de Saint-Aignan, 
sire. 

— Da! Zici, prin urmare, că acest om a ofensat pe cineva 
din preajma Doamnei? 

— Pe domnişoara de La Valliere, da, sire. 

— Ah! Făcu regele ca şi cum s-ar fi aşteptat la asta, şi, 
totuşi, ca şi cum această veste i-ar fi străpuns inima. Ah, 
domnişoara de La Valliere a fost jignită? 

— Nu spun chiar că a fost jignită, sire. 

— Dar, în sfârşit... 

— Spun că se vorbea despre dânsa în termeni puţin 
măgulitori. 

— În termeni puţin măgulitori, despre domnişoara de La 
Valliere! Şi nu vrei să-mi spui cine era neobrăzatul...! 

— Sire, credeam că suntem înţeleşi şi că maiestatea 
voastră a renunţat să facă din mine un denunţător. 

— Aşa e, ai dreptate? Zise regele, domolindu-se. De altfel, 
voi afla cât de curând numele aceluia care va trebui să fie 
pedepsit! 

Manicamp vedea limpede că discuţia se îndrepta spre alt 
făgaş. Regele, la rândul lui, simţea că se lăsase târât cam 
prea departe. De aceea, se grăbi să adauge: 


— Şi-l voi pedepsi nu atât fiindcă e vorba de domnişoara 
de La Valliere, cu toate că o stimez în chip deosebit, ci 
fiindcă obiectul acestei gâlcevi e o femeie. Deoarece vreau 
să cred că la curtea mea femeile sunt respectate şi nimeni 
nu se ceartă din pricina lor. 

Manicamp se înclină. 

— Şi acum, spune, domnule de Manicamp? Reluă regele? 
Ce se vorbeşte despre domnişoara de La Valliere? 

— Maiestatea voastră nu bănuieşte nimic? 

— Eu? 

— Maiestatea voastră ştie foarte bine ce fel de glume îşi 
pot îngădui oamenii tineri. 

— S-a spus, fără îndoială, că iubeşte pe cineva? Aruncă 
regele. 

— Tot ce se poate. 

— Dar domnişoara de La Valliere are dreptul să iubească 
pe cine-i place? Zise regele. 

— Este tocmai ceea ce susţinea de Guiche. 

— Şi din pricina asta s-a bătut? 

— Da, sire, numai din această pricină. 

Regele roşi. 

— Şi? Vorbi el? Mai mult nu ştii? 

— Asupra cărui capitol, sire? 

— Asupra capitolului foarte interesant despre care 
vorbeşti acum. 

— Şi ce anume doreşte regele să afle? 

— Ei bine, de pildă numele bărbatului pe care-l iubeşte La 
Valliere şi căruia adversarul lui de Guiche îi tăgăduia 
dreptul de a iubi. 

— Sire, nu ştiu nimic, n-am auzit nimic, n-am văzut nimic; 
dar îl consider pe de Guiche un bărbat cu însuşiri alese şi 
dacă, pentru un moment, a luat locul protectorului 
domnişoarei de La Valliere este fiindcă acest protector se 
află prea suspus pentru a o apăra el însuşi pe fată. 

Aceste cuvinte erau mai mult decât străvezii, de aceea îl 
făcură pe rege să roşească din nou, însă de astă dată de 


plăcere. El îl bătu uşor pe umăr pe Manicamp. 

— Bine, bine, eşti nu numai un om de spirit, domnule de 
Manicamp, dar şi un vrednic gentilom, şi-l găsesc pe 
prietenul dumitale de Guiche un paladin întru totul pe 
gustul meu; ai să-i spui asta, nu-i aşa? 

— Aşadar, sire, maiestatea voastră mă iartă? 

— Pentru toate. 

— Şi sunt liber? 

Regele surâse şi-i întinse mâna lui Manicamp. Manicamp 
apucă această mână şi o sărută. 

— Şi apoi? Adăugă regele? Povesteşti minunat. 

— Eu, sire? 

— Mi-ai făcut o descriere desăvârşită a întâmplării aceleia 
a lui de Guiche. Vedeam mistrețul ieşind din pădure, 
vedeam calul prăbuşindu-se, vedeam jivina repezindu-se la 
călăreț. Dumneata nu povesteşti, dumneata pictezi. 

— Sire, îmi vine să cred că maiestatea voastră binevoieşte 
să-şi bată joc de mine? Zise Manicamp. 

— Dimpotrivă? Răspunse Ludovic al XIV-lea cu seriozitate? 
Râd atât de puţin, domnule de Manicamp, încât vreau să 
povesteşti la toată lumea această aventură. 

— Aventura cu vânătoarea de mistreți? 

— Da, aşa cum mi-ai spus-o mie, fără să schimbi un singur 
cuvânt, înţelegi? 

— Foarte bine, sire. 

— O vei povesti? 

— Fără să pierd nici o clipă. 

— Ei bine, cheamă-l acum, dumneata însuţi, pe domnul 
d'Artagnan; sper că nu-ţi maie teamă deel! 

— Oh, sire, atâta vreme cât sunt încredinţat de grațiile 
maiestăţii voastre faţă de mine, nu mă mai tem de nimic. 

— Cheamă-i atunci? Zise regele. 

Manicamp deschise uşa. 

— Domnilor? Strigă el? Regele vă pofteşte. 

P'Artagnan, Saint-Aignan şi Valot se reîntoarseră în 
cabinet. 


— Domnilor? Li se adresă regele? V-am chemat pentru a 
vă spune că explicaţia domnului de Manicamp m-a 
satisfăcut pe deplin. 

D'Artagnan îi aruncă lui Valot, într-o parte şi lui Saint- 
Aignan, în cealaltă, o privire care însemna: „Ei bine, nu v- 
am spus eu?” 

Regele îl conduse pe Manicamp până la uşă şi acolo îi 
spuse în şoaptă: 

— Domnul de Guiche să se îngrijească şi mai ales să se 
vindece repede; vreau să-i mulţumesc cât mai curând, în 
numele tuturor femeilor, dar îndeosebi să-l sfătuiesc să nu 
mai facă ceea ce a făcut. 

— De va trebui să moară de o sută de ori, sire, va face de o 
sută de ori acelaşi lucru, când e vorba de onoarea maiestăţii 
voastre. 

Aluzia era directă. Dar, după cum am mai spus, regelui 
Ludovic al XIV-lea îi plăceau tămâierile şi, bucuros că le 
primeşte, nu era prea pretenţios în privinţa calităţii lor. 

— Prea bine, prea bine? Zise el lăsându-l pe Manicamp să 
plece? Îl voi vedea eu însumi pe de Guiche şi-i voi spune să 
fie cuminte. 

Manicamp ieşi cu spatele. Atunci regele se întoarse către 
ceilalţi trei spectatori ai acestei scene. 

— Domnule d'Artagnan! Zise el. 

— Sire. 

— Spune-mi, te rog, cum se face că ai putut avea privirea 
atât de tulbure, dumneata care de obicei te lauzi cu ochi 
atât de buni? 

— Eu am privirea tulbure, sire? 

— Fără îndoială. 

— Probabil că aşa este, de vreme ce maiestatea voastră o 
spune. Dar în ce privinţă tulbure, dacă îmi e îngăduit să 
întreb? 

— În legătură cu întâmplarea din pădurea Rochin. 

— Ah! Ah! 


— De bună seamă. Ai văzut urmele a doi cai, călcăturile a 
doi oameni, ai descoperit amănuntele unui duel. Ei bine, 
nimic din toate acestea n-a existat; nălucire curată! 

— Ah! Ah! Făcu încă o dată d'Artagnan. 

— 'Ţi s-a părut că vezi urme de cal, ţi s-a părut că a fost un 
duel. A fost lupta lui de Guiche cu mistrețul, atâta tot. 
Numai că lupta a fost lungă şi încrâncenată, aşa am 
impresia. 

— Ah! Ah! Continuă d'Artagnan. 

— Şi când mă gândesc că am putut crede o clipă în 
asemenea eroare! Dar dumneata vorbeai cu atâta 
siguranţă... 

— Într-adevăr, sire, se vede treaba c-am avut orbul 
găinilor? Zise d'Artagnan cu o voioşie ce-l încântă pa rege. 

— Prin urmare, recunoşti? 

— La naiba, sire, cum să nu recunosc? 

— În aşa fel, că acum vezi lucrurile...? 

— Cu totul altfel decât cum le vedeam cu o jumătate de 
ceas mai înainte. 

— Şi atribui această deosebire de a vedea...? 

— Oh, unui lucru foarte simplu, sire: acum o jumătate de 
ceas mă întorceam de la pădurea Rochin, unde n-am avut, 
ca să fac lumină în jurul meu, decât un nenorocit de felinar 
de la grajd... 

— Pe când acum...? 

— Acum am toate făcliile din cabinetul maiestăţii voastre, 
şi, pe deasupra, cei doi ochi ai regelui, care luminează ca 
doi sori. 

Regele începu să râdă, iar de Saint-Aignan izbucni în 
hohote. 

— Întocmai ca şi domnul Valot? Zise d'Artagnan, luându-i 
regelui vorba din gură. El şi-a închipuit nu numai că domnul 
de Guiche ar fi fost rănit de un glonte, dar că i-a şi scos un 
glonte din piept. 

— Vai de mine! Se miră Valot. Mărturisesc că... 

— Nu-i aşa că ai crezut acest lucru? Îl întrebă d'Artagnan. 


— Adică nu numai că am crezut? Zise Valot? Dar încă şi 
acum pot să jur că aşa e. 

— Ei bine, dragă doctore, află că ai visat toate astea. 

— Am visat? 

— Rana domnului de Guiche, vis; glonţul, vis... De aceea, 
crede-mă, să nu mai vorbim despre asta. 

— Bine zis? Aprobă regele. Povaţa pe care ţi-o dă domnul 
d'Artagnan e înţeleaptă. Să nu mai vorbeşti nimănui de 
visurile dumitale, domnule Valot, şi, pe cinstea mea de 
gentilom, n-o să-ţi pară rău! Bună seara, domnilor! Oh, trist 
lucru e o vânătoare de mistreți! 

— Trist lucru? Repetă d'Artagnan cu glas tare? O 
vânătoare de mistreți! 

Şi repetă aceste cuvinte prin toate odăile pe unde trecu. 
Apoi ieşi din castel, ducându-l cu sine pe Valot. 

— Acum, că am rămas singuri? Îi spuse regele lui de Saint- 
Aignan? Cum se numeşte adversarul lui de Guiche? 

De Saint-Aignan se uită în ochii regelui. 

— Oh, nu şovăi? Zise regele? Ştii prea bine că voi fi silit să 
iert. 

— De Wardes? Rosti de Saint-Aignan. 

— Bine. Dar, intrând repede în camera de culcare, Ludovic 
al XIV-lea zise: A ierta nu înseamnă a uita. 

Capitolul XXVIII E bine uneori să ai două coarde la arc. 

Manicamp ieşea de la rege, foarte fericit că se descurcase 
atât de bine, când, ajungând la capătul de jos al scării şi 
trecând prin faţa unei draperii, se simţi deodată tras de 
mânecă. Întoarse capul şi o recunoscu pe Montalais, care-l 
aştepta să treacă şi care, într-un chip misterios, cu trupul 
aplecat înainte, îi spuse în şoaptă: 

— Domnule, vino repede, te rog. 

— Unde, domnişoară? Întrebă Manicamp. 

— Mai întâi, un adevărat cavaler nu mi-ar fi pus această 
întrebare, el m-ar fi urmat fără să mai aibă nevoie de vreo 
explicaţie. 


— Ei bine, domnişoară? Zise Manicamp? Sunt gata să mă 
comport ca un adevărat cavaler. 

— Nu, e prea târziu acum, nu mai ai acelaşi merit. Vom 
merge la Doamna. Vino. 

— Ah, ah! Făcu Manicamp. Ne ducem la Doamna. 

Şi o urmă pe Montalais, care alerga înaintea lui sprintenă 
ca o Galatee. „De astă dată? Îşi spunea Manicamp ţinându- 
se după călăuza lui? Nu cred să-mi mai meargă cu poveştile 
de vânătoare. Voi încerca totuşi şi, la nevoie... pe legea 
mea! La nevoie vom născoci altceva.” Montalais gonea 
mereu înainte. „Ce obositor? Gândi Manicamp? Să ai în 
acelaşi timp nevoie şi de cap şi de picioare!” În sfârşit, 
ajunseră. 

Doamna îşi terminase toaleta de noapte: era într-un 
elegant halat de casă; dar se vedea limpede că îşi pusese 
această toaletă înainte de a fi încercat emoţiile ce-o 
tulburau încă. Acum aştepta cu o nerăbdare bătătoare la 
ochi. Astfel că Montalais şi Manicamp o găsiră în picioare, 
lângă uşă. La zgomotul paşilor lor, Doamna sărise să-i 
întâmpine. 

— Ah? Zise ea? În sfârşit! 

— lată-l pe domnul de Manicamp? Răspunse Montalais. 

Doamna îi făcu semn fetei să se retragă. Montalais se 
supuse. Prinţesa o urmări cu ochii, în tăcere, până când uşa 
se închise în urma ei; apoi, întorcându-se către Manicamp, 
întrebă: 

— Ce s-a întâmplat şi ce aud, domnule de Manicamp? E 
cineva rănit la castel? 

— Da, doamnă, din nenorocire... Domnul de Guiche. 

— Da, domnul de Guiche? Repetă Prinţesa. Într-adevăr, am 
auzit vorbindu-se, dar nimeni nu mi-a confirmat. Prin 
urmare e adevărat, domnului de Guiche i s-a întâmplat 
această nenorocire? 

— Chiar lui, doamnă. 

— Ştii, nu-i aşa, domnule de Manicamp? Zise Prinţesa cu 
însufleţire? Că duelurile nu-i sunt pe plac regelui? 


— Ştiu, doamnă; însă un duel cu o fiară sălbatică nu poate 
fi pedepsit de maiestatea sa. 

— Oh, n-o să-mi aduci jignirea de a crede că iau în serios 
povestea aceea absurdă, răspândită nu ştiu cu ce scop şi 
pretinzând că domnul de Guiche a fost rănit de un mistreţ. 
Nu, nu, domnule, adevărul e cunoscut şi, în acest moment, 
în afară de faptul că e rănit, domnul de Guiche e ameninţat 
să-şi piardă şi libertatea. 

— Vai, doamnă? Zise Manicamp? O ştiu foarte bine, dar ce- 
i de făcut? 

— L-ai văzut pe maiestatea sa? 

— Da, doamnă. 

— Şi ce i-ai spus? 

— I-am povestit că domnul de Guiche s-a aşezat la pândă, 
că un mistreţ a ieşit din pădurea Rochin, că domnul de 
Guiche a tras în el, şi, în sfârşit, că fiara, furioasă, s-a 
năpustit asupra trăgătorului, ucigându-i calul şi rănindu-l 
pe el însuşi foarte grav. 

— Şi regele a crezut toate astea? 

— De la un cap la altul. 

— Oh, mă uimeşti, domnule de Manicamp, mă uimeşti 
foarte mult! 

Şi Doamna începu să se plimbe în sus şi în jos, aruncând 
din când în când câte o privire interogativă spre Manicamp, 
care rămăsese nepăsător şi fără să se mişte din locul unde 
se oprise când intrase. În cele din urmă se opri şi ea. 

— Cu toate acestea? Zise Prinţesa? Toată lumea e de acord 
să atribuie altă cauză acestei răni. 

— Şi ce cauză, doamnă? Întrebă Manicamp. Îmi e îngăduit, 
fără să fiu indiscret, de a adresa această întrebare alteţei 
voastre? 

— Dumneata întrebi asta, dumneata, prietenul intim al 
domnului de Guiche? Dumneata, confidentul lui? 

— Oh, doamnă, prieten intim, da; confident însă, nu. 
Domnul de Guiche e unul din acei bărbaţi care pot avea 


secrete, care chiar au, desigur, dar nu le spun altora. De 
Guiche e discret, doamnă. 

— Ei bine, atunci, aceste secrete pe care domnul de 
Guiche le închide în inima lui, voi avea eu plăcerea să ţi le 
dezvălui? Spuse Prinţesa cu ciudă? Căci, în adevăr, regele 
ar putea să te întrebe a doua oară şi, dacă, în această a 
doua oară, ai să-i înşiri aceeaşi poveste ca prima dată, s-ar 
putea să nu se mai declare mulţumit. 

— Dar, doamnă, cred că alteţa voastră se înşală în privinţa 
regelui. Maiestatea sa a fost foarte mulţumită de mine, vă 
jur! 

— Atunci, dă-mi voie să-ţi spun, domnule de Manicamp, că 
asta dovedeşte un singur lucru şi anume că maiestatea sa 
se declară prea uşor mulţumit. 

— Mă tem că alteţa voastră greşeşte oprindu-se la această 
părere. Maiestatea sa e cunoscut ca neacceptând decât 
motivele bine întemeiate. 

— Şi crezi că-ţi va fi recunoscător pentru născocirea 
dumitale îndatoritoare, când mâine chiar va afla că domnul 
de Guiche a avut, din pricina domnului de Bragelonne, 
prietenul său, o ceartă care a degenerat în întâlnire pe 
teren? 

— O ceartă din pricina domnului de Bragelonne? Se miră 
Manicamp cu aerul cel mai nevinovat din lume. Ce am 
cinstea să aud din gura alteţei voastre? 

— De ce te miră asta? Domnul de Guiche e supărăcios, 
mânios, se aprinde repede. 

— Eu îl socot, dimpotrivă, doamnă, pe domnul de Guiche 
foarte potolit şi un om ce nu se supără şi nu se maniază 
decât cu motive bine întemeiate. 

— Prietenia nu e oare un motiv întemeiat? Întrebă 
Prinţesa. 

— O, desigur, doamnă, mai ales pentru o inimă ca a lui! 

— Ei bine, domnul de Bragelonne e unul din prietenii 
domnului de Guiche; n-ai să tăgăduieşti acest lucru! 

— Un foarte bun prieten. 


— Ei bine, domnul de Guiche i-a luat apărarea domnului 
de Bragelonne şi cum domnul de Bragelonne era plecat şi 
nu putea să se bată, s-a bătut pentru dânsul. 

Manicamp prinse a zâmbi şi făcu câteva mişcări din cap şi 
din umeri ce voiau să spună: „Doamne, dacă ţineţi cu tot 
dinadinsul...” 

— Ei, hai? Rosti nerăbdătoare Prinţesa? Vorbeşte! 

— Eu? 

— Fireşte, e limpede că nu eşti de aceeaşi părere cu mine 
şi că ai ceva de spus. 

— Nu am de spus, doamnă, decât un singur lucru. 

— Spune.-l! 

— Că nu înţeleg nimic din cele ce-mi faceţi onoarea de a- 
mi povesti. 

— Cum, nu înţelegi nimic din această ceartă a domnului de 
Guiche cu domnul de Wardes? Strigă Prinţesa aproape 
mânioasă. 

Manicamp tăcu. 

— Ceartă? Continuă ea? Pornită de la un cuvânt mai mult 
sau mai puţin răutăcios şi mai mult sau mai puţin întemeiat, 
rostit pe seama virtuţii unei anumite femei? 

— Ah, al unei anumite femei! Asta e altceva? Zise 
Manicamp. 

— Începi să înţelegi, nu-i aşa? 

— Alteța voastră mă va ierta, dar nu îndrăznesc... 

— Nu îndrăzneşti? Zise Doamna scoasă din fire. Ei bine, 
aşteaptă, atunci am să îndrăznesc eu! 

— Doamnă, doamnă! Strigă Manicamp, ca şi cum s-ar fi 
îngrozit. Luaţi seama la cele ce aveţi de gând să spuneţi! 

— Ah, se pare că, dacă aş fi bărbat, te-ai bate cu mine în 
duel, în ciuda edictelor maiestăţii sale, aşa cum domnul de 
Guiche s-a bătut cu domnul de Wardes şi asta pentru 
virtutea domnişoarei de La Valliere. 

— A domnişoarei de La Valliere! Exclamă Manicamp, 
făcând o săritură subită, ca şi cum ar fi fost la o sută de 


leghe departe de a se aştepta să audă pronunţându-se 
acest nume. 

— Oh, ce-ai păţit, domnule de Manicamp, de sări aşa? Zise 
Doamna cu ironie în glas. Ai oare neobrăzarea de a te îndoi, 
dumneata, de această virtute? 

— Dar nu e vorba pentru nimic în lume, în toate acestea, 
despre virtutea domnişoarei de La Valliere, doamnă! 

— Cum, când doi bărbaţi îşi crapă ţestele pentru o femeie, 
dumneata spui că n-are nici un amestec în toate astea şi că 
nu e câtuşi de puţin vorba de ea? Ah, domnule de 
Manicamp, nu te credeam un atât de bun curtean! 

— Iertare, iertare, doamnă? Protestă tânărul? Dar iată că 
ne depărtăm de subiect. Dumneavoastră îmi faceţi cinstea 
de a-mi vorbi o limbă, iar eu, pe cât mi se pare, vă vorbesc 
alta. 

— Poftim? 

— Iertare, am crezut a înţelege că alteţa voastră voia să- 
mi spună că domnii de Guiche şi de Wardes s-au bătut 
pentru domnişoara de La Valliere. 

— Ei da! 

— Pentru domnişoara de La Valliere, nu-i aşa? Stărui 
Manicamp. 

— Eh, Doamne, nu spun că domnul de Guiche se ocupă 
personal de domnişoara de La Valliere; se ocupă prin 
procură. 

— Prin procură? 

— Haide, haide, nu face la nesfârşit pe omul surprins. 
Toată lumea ştie că domnul de Bragelonne e logodnicul 
domnişoarei de La Valliere şi că, plecând la Londra într-o 
misiune pe care regele i-a încredinţat-o, el l-a însărcinat pe 
prietenul său, domnul de Guiche, de a veghea asupra 
acestei interesante persoane. 

— Ah, nu mai spun nimic. Alteța voastră este informată. 

— De totul, te previn. 

Manicamp începu să râdă, lucru ce-o înfurie pe Prinţesă, 
care, după cum se ştie, nu avea o fire prea îngăduitoare. 


— Doamnă? Reluă discretul Manicamp, înclinându-se în 
faţa Prințesei? Să înmormântăm această afacere, care nu va 
fi niciodată limpezită. 

— Oh, în privinţa asta nu mai e nimic de făcut, întrucât 
totul este foarte limpede. Regele va afla că de Guiche a luat 
apărarea acestei micuţe aventuriere care îşi dă aere de 
mare doamnă; el va mai afla că domnul de Bragelonne, 
numindu-l ca paznic permanent al grădinii Hesperidelor pe 
prietenul său, domnul de Guiche, acesta i-a dat peste mână 
marchizului de Wardes, care voia să culeagă mărul de aur 
din pom. Dar nu trebuie să uiţi, domnule de Manicamp, 
dumneata, care le ştii pe toate, că şi regele râvneşte, la 
rândul lui, la această faimoasă comoară şi că s-ar putea să-i 
poarte pică domnului de Guiche pentru faptul de a se fi 
instituit apărătorul ei. Acum eşti lămurit, mai ai nevoie de 
vreo altă părere? Vorbeşte, întreabă. 

— Nu, doamnă, nu; nu vreau să ştiu nimic mai mult decât 
atăt. 

— Află totuşi, fiindcă trebuie să ştii asta, domnule de 
Manicamp, află că indignarea maiestăţii sale va fi urmată de 
efecte cumplite. La prinții cu o fire cum este aceea a 
regelui, mânia răscolită de dragoste e un adevărat uragan. 

— Pe care alteţa voastră îl va potoli, doamnă. 

— Eu? Strigă Prinţesa cu un gest de violentă ironie. Eu? 
Dar în ce calitate? 

— Pentru că nu vă plac nedreptăţile, doamnă. 

— Şi ar fi o nedreptate, după părerea dumitale, să-l 
împiedic pe rege de a-şi vedea de iubirile sale? 

— Veţi interveni, totuşi, în favoarea lui de Guiche. 

— Ei, de astă dată eşti nebun, domnule? Zise Prinţesa pe 
un ton plin de semeţie. 

— Dimpotrivă, doamnă, sunt în cea mai perfectă stare 
mintală, şi, o repet, îl veţi apăra pe domnul de Guiche în 
faţa regelui. 

— Eu? 

— Da. 


— Şi cum asta? 

— Deoarece cauza domnului de Guiche e şi cauza alteţei 
voastre, doamnă? Zise încet, dar cu aprindere Manicamp, ai 
cărui ochi prinseră a străluci. 

— Ce vrei să spui? 

— Spun, doamnă, că mă surprinde să văd cum alteţa 
voastră n-a bănuit un pretext în numele domnişoarei de La 
Valliere, pe care şi-a propus să-l apere domnul de Guiche, în 
locul domnului de Bragelonne, plecat. 

— Un pretext? 

— Da. 

— Dar ce fel de pretext? Repetă Prinţesa, bâlbâindu-se şi 
uitându-se ţintă în ochii lui Manicamp. 

— Cred, doamnă? Zise tânărul? Că am vorbit destul, 
presupun, pentru a o îndupleca pe alteţa voastră să nu-l 
mai învinovăţească în faţa regelui pe acest biet de Guiche, 
asupra căruia s-ar putea abate toate duşmăniile pe care le 
urzeşte o anumită partidă, foarte deosebită de a voastră. 

— Vrei să spui, dimpotrivă, mi se pare, că toţi aceia care n- 
o iubesc pe domnişoara de La Valliere şi poate chiar unii 
dintre aceia care o iubesc, se vor năpusti asupra contelui? 

— Oh, doamnă, duceţi oare atât de departe îndărătnicia şi 
nu vreţi să vă aplecaţi deloc urechea la vorbele unui prieten 
devotat? Trebuie oare să-mi iau riscul de a vă displăcea, 
trebuie oare să numesc, fără voia mea, persoana care a fost 
adevărata cauză a acestui duel? 

— Persoana? Spuse Doamna, aprinzându-se la faţă. 

— Trebuie oare? Continuă Manicamp? Să vă spun cât de 
supărat, de furios, de indignat este bietul de Guiche din 
pricina celor ce se spun despre această persoană? Trebuie 
oare să vă amintesc, dacă dumneavoastră nu vreţi să o 
recunoaşteţi şi dacă pe mine respectul mă împiedică să o 
numesc, trebuie oare să vă amintesc scenele pe care 
Domnul le-a avut cu milordul de Buckingham din pricina 
acestei persoane şi toate insinuările ce s-au făcut în 
legătură cu izgonirea ducelui? Trebuie oare să vă arăt grija 


contelui de a menaja, de a apăra, de a nu-i displăcea 
persoanei pentru care el trăieşte, pentru care el respiră? Ei 
bine, o voi face şi când vă voi reaminti toate acestea poate 
că veţi înţelege de ce contele, la capătul răbdării, hărțuit 
mai de mult de către de Wardes, la cel dintâi cuvânt 
necuviincios pe care acesta l-a rostit pe seama persoanei în 
cauză, a luat foc şi nu s-a mai gândit decât la răzbunare. 

Prinţesa îşi ascunse faţa în palme. 

— Domnule! Domnule! Strigă ea. Îţi dai seama ce spui şi 
cui i te adresezi? 

— Atunci, doamnă? Reluă Manicamp ca şi cum nici n-ar fi 
auzit exclamaţiile Prințesei? Nimic nu vă va mai surprinde, 
nici furia contelui de a provoca acest duel, nici admirabila 
lui precauţie de a-l abate pe un teren unde să nu atingă cu 
nimic interesele alteţei voastre. În asta constă mai ales 
marele lui merit şi desăvârşita lui îndrăzneală; iar dacă 
persoana pentru care de fapt contele de Guiche s-a bătut şi 
şi-a vărsat sângele îi datorează vreo recunoştinţă 
sărmanului rănit, asta este nu pentru sângele pe care el l-a 
pierdut, nu pentru durerea pe care o îndură, ci pentru tot 
ceea ce a făcut spre a păstra neîntinată o onoare la care 
ţine mai mult decât la a lui însuşi. 

— Oh! Exclamă Doamna, ca şi cum ar fi fost singură în 
încăpere. Oh, să fi fost oare cu adevărat din cauza mea? 

Manicamp răsuflă uşurat; izbândea, în sfârşit, după mare 
trudă; putea să răsufle în voie. Doamna, la rândul ei, 
rămase câteva clipe adâncită într-o îngândurare 
apăsătoare. 

I se ghicea tulburarea după zvâcnetul încordat al 
pieptului, după înceţoşarea ochilor, după felul cum îşi apăsa 
neîncetat mâna pe inimă. Dar, la ea, cochetăria nu era o 
pasiune stearpă; era, dimpotrivă, o flacără ce-şi căuta 
hrana şi o găsea. 

— Atunci? Rosti încet? Contele a îndatorat două persoane 
în acelaşi timp, căci domnul de Bragelonne îi datorează şi el 
o mare recunoştinţă domnului de Guiche, cu atât mai mare 


cu cât, pretutindeni şi totdeauna, domnişoara de La Valliere 
va trece drept persoana apărată de acest generos ocrotitor. 

Manicamp înţelese că în inima Prințesei mai rămânea încă 
o urmă de îndoială şi spiritul lui se îndârji în faţa acestei 
rezistenţe. 

— Grozav serviciu, ce să spun? Rosti el? I-a făcut 
domnişoarei de La Valliere! Grozav serviciu i-a făcut şi 
domnului de Bragelonne! Duelul acesta a stârnit o zarvă ce 
întunecă pe jumătate cinstea bietei copile, o zarvă ce-l va 
pune fără doar şi poate în conflict cu vicontele. Urmează de 
aici că focurile de pistol ale domnului de Wardes au avut 
trei rezultate în loc de unul: a zdrobit cinstea unei femei, 
fericirea unui bărbat şi totodată? Cine ştie? L-a rănit de 
moarte pe unul dintre cei mai vrednici gentilomi ai Franţei. 
Ah, doamnă, logica voastră e cât se poate de rece: ea 
osândeşte totdeauna, nu iartă niciodată. 

Ultimele cuvinte ale lui Manicamp clătinară ultima îndoială 
ce mai dăinuia încă nu în inima, ci în spiritul Doamnei. Nu 
mai era o prinţesă plină de scrupule, sau o femeie 
frământată de bănuieli, ci o inimă care simţea răceala 
adâncă a unei răni. 

— Rănit de moarte! Murmură ea cu o voce înăbuşită. Oh, 
domnule de Manicamp, aşa ai spus, rănit de moarte, nu? 

Manicamp nu răspunse decât printr-un suspin amarnic. 

— Prin urmare, zici că bietul conte a căpătat o rană 
primejdioasă? Stărui Prinţesa. 

— Eh, doamnă, are o mână zdrobită şi un glonte în piept. 

— Doamne Dumnezeule! Strigă Prinţesa cuprinsă de 
înfiorare. Dar e groaznic, domnule de Manicamp! O mână 
zdrobită, spui? Un glonte în piept? Dumnezeule! Şi asta a 
făcut-o nemernicul acela, asasinul acela de de Wardes? 
Hotărât, cerul nu e drept! 

Manicamp părea în prada unei mari tulburări. Într-adevăr, 
cheltuise multă energie în ultima parte a pledoariei lui. Cât 
despre Doamna, ea nu mai era în stare să ţină măsura; căci 


la ea, când vorbea pasiunea, nici mânia, nici simpatia, nimic 
nu-i mai putea înfrâna pornirile. 

Prinţesa se apropie de Manicamp, care se lăsase să cadă 
într-un jilţ, ca şi cum durerea ar fi fost o scuză destul de 
puternică pentru a săvârşi o încălcare a legilor etichetei. 

— Domnule? Zise ea apucându-l de mână? Spune-mi 
adevărul. 

Manicamp ridică faţa. 

— Domnul de Guiche? Adăugă Doamna? E în primejdie de 
moarte? 

— De două ori, doamnă? Răspunse el. Mai întâi, din pricina 
hemoragiei ce s-a declarat în urma ruperii unei artere de la 
mână; pe urmă, din pricina rănii de la piept, care, aceasta 
cel puţin e temerea medicului, se pare că a atins un organ 
esenţial. 

— Atunci, s-ar putea să moară? 

— Să moară, da, doamnă şi fără să fi avut măcar 
mângâierea de a şti că alteţa voastră a luat cunoştinţă de 
devotamentul său. 

— Îi vei vorbi dumneata despre asta. 

— Eu? 

— Da; nu eşti prietenul lui? 

— Eu? O, nu, doamnă, eu nu-i voi spune domnului de 
Guiche, dacă nenorocitul va mai fi în stare să mă audă, eu 
nu-i voi spune decât ceea ce am văzut, adică toată cruzimea 
dumneavoastră faţă de el. 

— Domnule, oh, nu! Nu vei săvârşi această barbarie! 

— O, ba da, doamnă, îi voi spune adevărul. Căci, la urma 
urmei, natura e puternică la un om de vârsta lui, medicii 
sunt savanţi şi dacă, printr-o întâmplare, bietul conte va 
supravieţui rănilor sale, n-aş vrea ca el să fie expus să 
moară din pricina durerilor inimii, după ce va fi scăpat de 
acelea ale trupului. 

Cu aceste cuvinte, Manicamp se ridică şi, cu un respect 
adânc, părea că ar cere să se retragă. 


— Cel puţin, domnule? Zise Prinţesa, oprindu-l cu un aer 
rugător? Fii bun şi spune-mi în ce stare se găseşte 
bolnavul? Ce doctor îl îngrijeşte? 

— Se simte foarte rău, doamnă? Asta în ce priveşte starea 
lui. Cât despre medic, e îngrijit de însuşi medicul maiestăţii 
sale, domnul Valot. Acesta, de altfel, e asistat de un confrate 
al lui, la care a fost dus de la început domnul de Guiche. 

— Cum, nu se află la castel? Se miră Doamna. 

— Vai, doamnă, sărmanul era într-o stare atât de gravă, 
încât n-a mai putut fi adus până aici. 

— Dă-mi adresa, domnule? Zise Prinţesa cu nerăbdare? 
Voi trimite să mi se aducă veşti despre el. 

— Strada Feurre; o casă de cărămidă, cu obloane albe. 
Numele medicului e înscris pe poartă. 

— Dumneata te reîntorci acum lângă rănit, domnule de 
Manicamp? 

— Da, doamnă. 

— Atunci, vei avea bunăvoința să-mi faci un serviciu? 

— Sunt la ordinele alteţei voastre. 

— Fă ceea ce voiai să faci, întoarce-te lângă domnul de 
Guiche, îndepărtează-i pe toţi de acolo, apoi fii bun şi 
retrage-te şi dumneata. 

— Doamnă... 

— Să nu pierdem timpul cu explicaţii de prisos. Atâta îţi 
cer; nu vedea în asta altceva decât ceea ce este, nu cere 
alte lămuriri decât ceea ce-ţi cer. Voi trimite acolo pe una 
din femeile mele, două poate, dată fiind ora înaintată şi n-aş 
vrea ca ele să te vadă, sau, ca să fiu sinceră, n-aş vrea ca 
dumneata să le vezi: sunt scrupule pe care trebuie să le 
înţelegi, mai ales dumneata, domnule de Manicamp, care 
pricepi totul. 

— Oh, doamnă, foarte bine! Pot chiar să fac mai mult, să 
merg înaintea mesagerelor voastre; ăsta va fi în acelaşi 
timp un mijloc de a le arăta cu mai multă siguranţă calea şi 
de a le proteja, dacă întâmplarea ar face, contra oricărei 
probabilităţi, să aibă nevoie de ajutor. 


— Şi apoi prin acest mijloc, îndeosebi, ele vor putea intra 
fără nici o greutate, nu-i aşa? 

— Fără îndoială, doamnă, căci, mergând înaintea lor, voi 
înlătura orice greutăţi, dacă întâmplarea ar face ca ele să 
existe. 

— Ei bine, du-te, du-te, domnule de Manicamp şi aşteaptă 
la capătul scării. 

— Mă duc, doamnă. 

— Stai puţin. 

Manicamp se opri. 

— Când vei auzi coborând două femei, să ieşi şi să 
porneşti, fără a întoarce capul, pe drumul ce duce la bietul 
conte. 

— Dar dacă, din întâmplare, vor cobori alte persoane, iar 
eu mă voi înşela asupra lor? 

— Vor bate uşor de trei ori din palme. 

— Da, doamnă. 

— Acum pleacă. 

Manicamp se întoarse, salută pentru ultima oară şi ieşi cu 
inima plină de bucurie. El ştia foarte bine că prezenţa 
Doamnei era cel mai bun balsam pentru rănile bolnavului. 

Nu trecu un sfert de ceas şi scârţâitul unei uşi care se 
deschise şi se închise cu mare precauţie ajunse până la el. 
Apoi auzi paşi uşori coborând scara; apoi cele trei bătăi din 
palme, adică semnul convenit. leşi numaidecât şi, credincios 
cuvântului dat, se îndreptă, fără să-şi întoarcă faţa, 
străbătând străzile din Fontainebleau, spre locuinţa 
medicului. 

Capitolul XXIX Domnul Malicorne, arhivar al Regatului 
Franţei. 

Două femei, înfăşurate în mantiile lor şi cu ochii ascunşi 
sub măşti de catifea neagră, păşeau cu mare sfială pe 
urmele lui Manicamp. 

La primul etaj, în dosul perdelelor de damasc roşu, licărea 
dulcea lumină a unei lămpi aşezate pe o măsuţă de noapte. 
La celălalt capăt al aceleiaşi odăi, într-un pat cu coloane 


răsucite, înconjurat de perdele la fel cu acelea prin care se 
strecura lumina lămpii, stătea întins de Guiche, cu capul 
sprijinit pe două perne, cu ochii învăluiţi de o ceaţă groasă; 
şuviţele lungi de păr, inelate şi răspândite pe pernă, 
acopereau în neorânduiala lor tâmplele uscate şi palide ale 
tânărului. Se simţea că febra era cel mai stăruitor oaspete 
al acestei camere. 

De Guiche visa. Gândurile lui urmăreau prin întuneric unul 
din acele visuri ale delirului pe care Dumnezeu le trimite pe 
cărarea morţii înaintea celor sortiţi să cadă în universul 
nefiinţei. Câteva pete de sânge încă neînchegat se zăreau 
pe podelele odăii. 

Manicamp urcă scara în mare grabă; abia când ajunse în 
prag se opri, împinse uşa încet, îşi vâri capul în cameră şi, 
văzând că totul era în linişte, se apropie în vârful picioarelor 
de jilţul înalt de piele, mobilă rămasă de pe vremea domniei 
lui Henric al IV-lea, şi, observând că îngrijitoarea bolnavului 
adormise, o trezi şi o rugă să treacă în odaia alăturată. 
Apoi, în picioare lângă pat, rămase o clipă nemişcat, 
întrebându-se dacă trebuia să-i trezească pe de Guiche 
pentru a-i împărtăşi vestea cea bună. Dar cum în dosul 
draperiei de la uşă începuse să se audă foşnetul mătăsos al 
rochiilor şi răsuflarea întretăiată a însoţitoarelor sale, 
văzând chiar această draperie mişcându-se a nerăbdare, se 
strecură de-a lungul patului şi o urmă pe îngrijitoare în 
odaia alăturată. Atunci, chiar în clipa când el dispărea, 
draperia se ridică şi cele două femei intrară în camera din 
care Manicamp abia ieşise. Aceea care intră prima îi făcu 
însoţitoarei sale un gest poruncitor care o ţintui pe un 
scăunel lângă uşă. Pe urmă se îndreptă cu paşi hotărâți 
spre pat, trase perdelele pe vergeaua de fier şi le răsuci în 
sul la căpătâiul bolnavului. Ea văzu atunci chipul palid al 
contelui; îi văzu mâna dreaptă înfăşurată într-o pânză de-o 
albeaţă orbitoare, întinsă pe cuvertura cu înflorituri simple 
ce acoperea o parte a acestui pat de suferinţă. Se 


cutremură când zări o picătură de sânge înroşind tot mai 
mult acea bucată de pânză. 

Pieptul alb al tânărului era descoperit, ca şi cum răcoarea 
nopţii l-ar fi ajutat să respire astfel cu mai multă uşurinţă. O 
fâşie de pânză ţinea legată rana, în jurul căreia se lărgea un 
cerc vânăt de sânge scurs. Un suspin adânc se desprinse de 
pe buzele tinerei femei. Se sprijini de stâlpul patului şi privi, 
prin crăpăturile măştii sale, acest dureros spectacol. O 
răsuflare grea, stridentă, se strecura, ca un horcăit al 
morţii, printre dinţii încleştaţi ai contelui. Femeia mascată 
apucă mâna stângă a rănitului. Această mână frigea ca un 
cărbune aprins. Dar, în clipa când ea fu atinsă de mâna rece 
a femeii, înrâurirea acestei răceli fu atât de puternică, încât 
de Guiche deschise ochii şi încercă să revină la viaţă, 
însufleţindu-şi privirea. Primul lucru pe care-l zări fu năluca 
ce stătea rezemată de stâlpul patului său. La văzul ei, ochii i 
se măriră, dar fără ca spiritul să-l ajute să înţeleagă ceva. 
Atunci femeia făcu un semn către însoţitoarea ei, care 
rămăsese lângă uşă; fără îndoială, aceasta cunoştea lecţia, 
deoarece, cu o voce limpede şi gravă, fără pic de şovăială, 
rosti următoarele cuvinte: 

— Domnule conte, alteţa sa regală Doamna vrea să ştie 
cum suportaţi durerile acestei răni şi vă împărtăşeşte prin 
gura mea regretul pe care-l încearcă ştiindu-vă suferind. 


La cuvântul Doamna, de Guiche tresări; el nu văzuse încă 
persoana al cărei glas îl auzise. Îşi îndreptă deci privirea 
spre punctul de unde venea această voce. Dar, întrucât 
mâna cea rece nu-l părăsise, îşi reîntoarse ochii spre năluca 
nemişcată de lângă patul său. 

— Dumneavoastră îmi vorbiţi, doamnă? Întrebă el cu glas 
stins? Sau împreună cu dumneavoastră mai e şi altcineva în 
această cameră? 

— Da? Răspunse fantoma cu o voce foarte înceată şi 
lăsându-şi capul în jos. 

— Ei bine? Zise rănitul cu mare greutate? Mulţumesc. 
Spuneţi-i Doamnei că nu-mi pare rău că mor, dacă dânsa şi- 
a reamintit de mine. 

La cuvintele nu-mi pare rău că mor, rostite de un 
muribund, femeia mascată nu-şi mai putu stăpâni lacrimile 
ce i se prelingeau pe sub mască şi-i apărură pe obraji acolo 
unde masca nu-i mai acoperea. De Guiche, dacă ar fi fost 
mai stăpân pe simţurile lui, le-ar fi văzut rostogolindu-se ca 
nişte perle scânteietoare şi căzând pe patul său. 

Femeia, uitând că are mască, îşi duse mâna la ochi, pentru 
a şi-i şterge, dar dând cu degetele de catifeaua rece şi 
supărătoare, smulse cu furie masca de la ochi şi o aruncă 
pe duşumea. La această înfăţişare neaşteptată, ce părea că 
se desprinde dintr-un nor, de Guiche scoase un strigăt şi 
întinse braţele spre ea. Dar cuvintele i se stinseră pe buze, 
după cum toate puterile i se sleiseră în vine. Mâna lui 
dreaptă, care urmase impulsul voinţei sale fără să ţină 
seama de tăria efortului, mâna lui dreaptă recăzu pe pat şi, 
numaidecât, fâşia aceea de pânză albă se înroşi de o pată şi 
mai mare încă. Dar în acest timp, ochii tânărului suferind se 
închideau şi se deschideau mereu, ca şi cum ar fi început 
lupta cu îngerul neînfrânt al morţii. Apoi, după câteva 
mişcări neputincioase, capul îi recăzu nemişcat pe pernă. 
Atâta doar că, în loc de palid, acum se făcuse alb ca varul. 

Femeia se sperie; dar, de data aceasta, împotriva 
obişnuinţei, groaza o îmbărbătă. Se aplecă deasupra 


tânărului, sorbind cu răsuflarea ei faţa aceasta rece şi fără 
nici o culoare, pe care aproape o atingea; apoi depuse o 
sărutare grăbită pe mâna stângă a lui de Guiche, care, 
zguduit ca de o descărcare electrică, se trezi pentru a doua 
oară, deschise ochii mari, pierduţi şi recăzu într-un leşin 
adânc. 

— Să mergem? Îi spuse ea însoţitoarei sale? Să mergem, 
nu mai putem rămâne prea mult aici: mi-e teamă să nu fac 
vreo nebunie. 

— Doamnă, doamnă, alteţa voastră a uitat masca? O 
preveni grijulie însoţitoarea. 

— Ia-o dumneata? Răspunse stăpâna ei, pornind în neştire 
pe scară. 

Şi cum poarta de la stradă rămăsese întredeschisă, cele 
două păsări uşurele se strecurară prin această 
deschizătură şi, cu mersul lor iute, ajunseră repede la 
castel. 

Una dintre cele două femei urcă până în apartamentul 
Doamnei şi dispăru acolo. Cealaltă intră în apartamentul 
domnişoarelor de onoare, adică la parter. Ajunsă în camera 
sa, aceasta din urmă se aşeză la o masă şi, fără a mai sta să 
răsufle, scrise în grabă următorul bileţel: „Astă-seară 
DOAMNA s-a dus să-l vadă pe de Guiche. Totul merge de 
minune în partea mea. Vezi de a ta şi nu uita să arzi această 
bucată de hârtie.” 

Apoi îndoi scrisoarea, dându-i o formă alungită şi, ieşind 
din cameră, cu foarte multă precauţie, străbătu coridorul 
care ducea la corpul de serviciu al gentilomilor Domnului. 
Acolo se opri în faţa unei uşi, sub care, după ce bătu uşor de 
două ori în ea, vâri bileţelul şi fugi. Pe urmă, întorcându-se 
în camera ei, avu grijă să facă să dispară orice urmă ce i-ar 
fi putut trăda ieşirea şi scrierea acelui bileţel. În mijlocul 
grijii ce-o preocupa, în scopul pe care l-am arătat, ea zări 
pe masă masca Doamnei, pe care o luase cu dânsa, urmând 
ordinul stăpânei sale, dar uitând să i-o dea înapoi. 


— Oh, oh? Zise ea? Să nu uit să fac mâine ceea ce am uitat 
să fac astăzi. 

Apucă masca de capătul ei de catifea şi, simţindu-şi 
degetul cel mare umed, se uită la el. Era nu numai umed, 
dar roşu. Masca, atunci când fusese aruncată, căzuse într- 
una din acele pete de sânge care, am spus mai înainte, erau 
întinse pe podea, şi, din exteriorul negru ce venise din 
întâmplare în atingere cu el, sângele pătrunsese în partea 
dinăuntru şi înroşise căptuşeala de mătase albă. 

— Oh, oh! Zise Montalais, căci cititorii noştri au 
recunoscut-o desigur după toate mişcările pe care le-am 
descris. Oh, oh! Nu-i voi mai da înapoi această mască, ea a 
devenit nespus de prețioasă acum. 

Şi, ridicându-se, alergă spre un scrin de lemn de arțar, în 
care îşi ţinea închise mai multe lucruri de toaletă şi de 
parfumerie. 

— Nu, nu aici? Se răzgândi ea? O asemenea pradă nu 
trebuie aruncată oriunde, la voia întâmplării. Apoi, după o 
clipă de tăcere şi cu un zâmbet ce era numai alei, 
Montalais adăugă: Frumoasă mască pătată de sângele 
acestui viteaz cavaler, tu trebuie să stai în altă parte, alături 
de scrisorile domnişoarei de La Valliere, alături de scrisorile 
lui Raoul, alături de întreaga această colecţie amoroasă, în 
sfârşit, care va face într-o zi istoria Franţei şi istoria 
regalității. Vei intra în mâinile lui Malicorne? Continuă 
nebunatica fată râzând, în timp ce începe să se dezbrace? 
Ale acestui vrednic domn Malicorne? Mai spuse ea suflând 
în lumânare? Care crede că nu e decât intendent al 
apartamentului Domnului, dar pe care eu îl fac arhivar şi 
istoriograf al casei Burbonilor şi al celor mai bune case din 
regat. Să se mai plângă şi acum, dacă îndrăzneşte, acest 
urâcios de Malicorne! 

Apoi trase perdelele la pat şi adormi. 

Capitolul XXX Călătoria. 

A doua zi, când fusese hotărâtă plecarea, regele, la 
ceasurile unsprezece fix, cobori, împreună cu reginele şi cu 


Doamna, scara cea mare, pentru a lua loc în trăsura sa, la 
care erau înhămaţi şase cai ce băteau nerăbdători din 
copite. 

Toată curtea aştepta în rondul din curtea castelului, în 
haine de călătorie: şi era un minunat spectacol această 
îngrămădire de cai înşăuaţi, de trăsuri gata de drum, de 
bărbaţi şi de femei în jurul cărora se mişcau ofiţerii, valeţii 
şi pajii de la palat. 

Regele se urcă în trăsura sa, împreună cu cele două 
regine. Doamna făcu la fel, împreună cu Domnul. 
Domnişoarele de onoare le urmară exemplul şi luară loc, 
două câte două, în trăsurile ce le fuseseră destinate. 

Trăsura regelui porni în frunte, după ea venea aceea a 
Doamnei, apoi urmau celelalte, după etichetă. 

Vremea era călduroasă; o subţire adiere de vânt, care se 
crezuse în cursul dimineţii că va fi destul de puternică 
pentru a răcori văzduhul, fu repede înăbuşită de soarele 
ascuns între nori şi nu se mai simţea, în zăduful uşor ce se 
ridica de la pământ, decât ca o boare fierbinte ce stârnea 
un praf mărunt şi-i lovea în faţă pe călătorii grăbiţi să 
ajungă la ţintă. 

Doamna fu cea dintâi care se plânse de căldură. Domnul îi 
răspunse răsturnându-se pe canapeaua trăsurii, ca un om 
gata să leşine şi se stropi cu ape şi parfumuri, scoțând 
mereu suspine şi oftaturi prelungi. Atunci Doamna îi spuse 
cu aerul ei cel mai amabil: 

— Într-adevăr, domnule, credeam că vei fi atât de galant, 
încât, pe căldura aceasta îmi vei lăsa trăsura numai mie, iar 
domnia ta vei face drumul călare. 

— Călare! Strigă Prinţul cu un accent de groază ce lăsa să 
se vadă cât de departe era de a adera la acest plan ciudat. 
Călare! Dar nu te gândeşti, doamnă, că toată pielea mea s- 
ar duce bucăţică cu bucăţică, în contact cu această văpaie 
pârdalnică? 

Doamna începu să râdă. 

— Vei lua umbrela mea? Zise ea. 


— Dar osteneala de a o ţine? Răspunse Domnul cu cea mai 
desăvârşită candoare. De altfel, nici nu am cal. 

— Cum nu ai cal! Replică Prinţesa, care, dacă nu putea să 
rămână singură, avea cel puţin satisfacția să-şi înţepe soţul. 
Te înşeli, domnule, căci văd colo murgul favorit al domniei 
tale. 

— Calul meu murg? Zise Prinţul încercând să facă spre 
portieră o mişcare ce-i ceru atâta trudă, încât n-o îndeplini 
decât pe jumătate şi se grăbi să-şi reia poziţia nemişcată. 

— Da? Răspunse Doamna? Calul domniei tale, pe care-l 
duce de frâu domnul de Malicorne. 

— Bietul animal? Zise Prinţul? Cât trebuie să-i fie de cald! 

Şi, rostind aceste cuvinte, închise ochii, asemenea unui 
muribund gata să-şi dea sufletul. Doamna, la rândul ei, se 
trânti moleşită în celălalt colţ al trăsurii, închizând şi ea 
ochii, dar nu ca să doarmă, ci pentru a-şi depăna în voie 
gândurile. 

În acest timp, regele, aşezat în partea dinainte a trăsurii, 
întrucât locurile din spate le cedase celor două regine, 
încerca acel adânc zbucium al îndrăgostiţilor nerăbdători 
care, fără să-şi poată înfrâna setea lor arzătoare, doresc 
mereu să vadă obiectul dubit, apoi se retrag, mulţumiţi 
doar pe jumătate, fără să-şi dea seama că n-au făcut decât 
să-şi aţâţe şi mai mult necruţătoarea lor sete. 

Regele, mergând în frunte, după cum am spus, nu putea, 
de la locul său, să vadă trăsurile doamnelor şi 
domnişoarelor de onoare, care veneau în urma tuturor. 
Trebuia, apoi, să răspundă nesfârşitelor întrebări ale 
reginei celei tinere, care, fericită că-l avea alături pe 
scumpul ei soţ, cum spunea fără a mai ţine seama de 
eticheta regală, îl învăluia cu toată dragostea sa, îl copleşea 
cu atenţiile sale, de teamă să nu se apropie cineva şi să i-l 
răpească, sau să nu-i vie lui pofta s-o părăsească. 

Ana de Austria, căreia de nimic nu-i păsa în momentul 
acela, decât de junghiurile surde ce-o înţepau din când în 
când sub sân, Ana de Austria căuta să pară voioasă şi, cu 


toate că ghicea frământarea regelui, îi prelungea cu răutate 
parcă supliciul, reluând pe neaşteptate convorbirea tocmai 
în clipele când regele, adâncit în el însuşi, se pregătea să 
mângâie în gând iubirea lui tainică. 

Toate acestea, atenţiile călduţe ale reginei, cicăleala Anei 
de Austria, sfârşiră prin a deveni de nesuportat pentru 
rege, care nu mai ştia cum să-şi stăpânească pasiunile 
inimii. Se plânse mai întâi de căldură: era o pregătire 
pentru alte tânguiri. O făcu însă cu destulă îndemânare 
pentru ca Maria-lereza să nu bănuiască unde ţintea el. 
Luând deci de bune cele spuse de Ludovic, regina începu 
să-i facă vânt cu penele sale de struţ. Dar căldura odată 
alungată, regele se plânse de dureri de pântece şi de 
furnicări în picioare şi, cum tocmai atunci trăsura se opri 
pentru a schimba caii, regina întrebă: 

— Vrei să coborâm puţin împreună? Şi mie mi-au amorţit 
picioarele. Vom face câţiva paşi pe jos, apoi, când ne vor 
ajunge din urmă trăsurile, ne vom urca din nou la locurile 
noastre. 

Regele încruntă din sprâncene: la grea încercare îl supune 
pe cel ce-o înşală o femeie geloasă, care, deşi chinuită de 
gelozie, se stăpâneşte cu destulă tărie pentru a nu-i da nici 
un prilej să se înfurie. Oricum, regele nu putu să refuze; 
primi deci, cobori, dădu braţul reginei şi făcură împreună 
câţiva paşi, în timp ce se schimbară caii. Mergând astfel pe 
jos, îşi arunca privirea cu un fel de invidie către curtenii ce 
aveau fericirea să facă drumul călare. Regina înţelese 
repede că plimbarea pe jos îi plăcea tot atât de puţin 
regelui ca şi călătoria în trăsură. Ceru deci să-şi reia locul în 
cupeu. Regele o conduse până la scara trăsurii, dar el nu se 
urcă împreună cu dânsa. Făcu trei paşi înapoi şi căută, în 
şirul de caleşti, să o vadă pe aceea care-l interesa atât de 
mult. 

La portiera celei de a şasea trăsuri se zărea chipul alb al 
domnişoarei de La Valliere. Cum regele, oprit în loc, se 
complăcea în gândurile lui fără să observe că totul era gata 


şi că nu-l aşteptau decât pe el, auzi deodată, la trei paşi, un 
glas care i se adresa cu mult respect. Era domnul de 
Malicorne, în costum de scutier, ţinând sub braţul stâng 
frâurile a doi cai. 

— Maiestatea voastră doreşte un cal? Întrebă el. 

— Un cal? Ai adus cumva vreunul din caii mei? Zise regele 
încercând să-l recunoască pe acest gentilom a cărui 
înfăţişare nu-i era încă destul de familiară. 

— Sire? Răspunse Malicorne? Am cel puţin un cal ce poate 
sta la dispoziţia maiestăţii voastre. 

Şi Malicorne arătă calul murg al Domnului pe care-l 
văzuse mai înainte Doamna. Animalul era superb şi 
împodobit cu cele mai frumoase valtrapuri. 

— Dar acesta nu este unul din caii mei, domnule? Zise 
regele. 

— Sire, e un cal din grajdurile alteţei sale regale. Dar 
alteţa sa regală nu merge călare când e prea cald. 

Regele nu spuse nimic, dar se apropie repede de calul ce 
bătea pământul cu copitele. Malicorne făcu o mişcare ca să- 
i ţină scara; maiestatea sa fu dintr-o săritură în şa. 

Regăsindu-şi voioşia datorită acestui noroc neaşteptat, 
Ludovic alergă surâzând la trăsura reginelor, care-l 
aşteptau, şi, cu tot aerul nemulţumit al Mariei-lereza, el 
zise: 

— Ah, iată că am găsit acest cal şi mă folosesc de el. Mă 
înăbuşeam în trăsură. La revedere, doamnele mele! 

Apoi, aplecându-se cu graţie pe coama rotunjită a 
bidiviului său, dispăru într-o secundă. 

Ana de Austria scoase capul pe uşa trăsurii, pentru a-l 
urmări cu privirea; regele nu se depărtase prea mult, căci, 
ajungând în dreptul celei de a şasea trăsuri, îşi struni calul 
şi îşi scoase pălăria. Aici, o salută pe La Valliere, care, 
văzându-l, lăsă să-i scape o exclamaţie de surpriză, în timp 
ce se roşi toată de plăcere. 

Montalais, care se afla în celălalt colţ al trăsurii, îl salută 
pe rege cu o plecăciune adâncă din cap. Apoi, ca femeie 


înţeleaptă, se prefăcu a admira peisajul şi se retrase şi mai 
mult în colţul ei, la stânga. 

Convorbirea dintre rege şi La Valliere începu ca orice 
convorbire dintre îndrăgostiţi, mai întâi prin priviri 
grăitoare, apoi prin câteva cuvinte fără un sens deosebit. 
Regele îi spuse cât de cald îi fusese în trăsură şi că apariţia 
unui cal căzuse ca o adevărată binefacere. 

— Iar binefăcătorul? Adăugă el? E un om cât se poate de 
inteligent, căci mi-a ghicit gândurile. Acum, am o singură 
dorinţă, de a şti cine este gentilomul care şi-a slujit cu atâta 
pricepere regele, scăpându-l de cruda plictiseală în care se 
afla. 

Montalais, în timpul acestui schimb de cuvinte, care de la 
început îi atrăsese atenţia, veni din nou mai în faţă şi se 
aşeză în aşa fel, încât să poată întâlni privirea regelui la 
sfârşitul frazei sale. Rezultatul fu că, regele privind şi spre 
ea şi spre Lia Valliere pe când punea întrebarea, Montalais 
putu să creadă că regele i se adresa ei şi, prin urmare, se 
simţi îndreptăţită să răspundă. Ceea ce şi făcu. 

— Sire, calul pe care călăreşte maiestatea voastră e unul 
din caii Domnului, pe care-l ducea de frâu unul dintre 
gentilomii alteţei sale regale. 

— Şi cum se numeşte acest gentilom, rogu-te, 
domnişoară? 

— Domnul de Malicorne, sire. Numele făcu efectul 
obişnuit. 

— Malicorne? Repetă regele zâmbind. 

— Da, sire? Răspunse Aure. Priviţi, este călăreţul care 
galopează aici, la stânga mea. 

Şi-l arătă, într-adevăr, pe Malicorne al nostru, care, cu un 
aer fericit, galopa lângă portiera din stânga, ştiind foarte 
bine că se vorbea despre dânsul în acel moment, dar fără să 
întoarcă de loc capul, ca şi cum ar fi fost surd şi mut. 

— Da, acesta este? Zise regele? Îmi amintesc chipul lui şi-i 
voi ţine minte numele. 

Şi regele o privi cu multă tandreţe pe La Valliere. 


Aure nu mai avea altceva de făcut; aruncase în joc numele 
lui Malicorne; terenul pe care căzuse era bun; acum nu-i 
mai rămânea decât să lase numele să încolţească şi apoi 
evenimentele să-i aducă roadele. Drept urmare, se ghemui 
iarăşi în colţul ei, de unde putea să-i facă domnului de 
Malicorne atâtea semne îmbucurătoare câte ar fi vrut, 
deoarece domnul de Malicorne avusese fericirea de a fi pe 
placul regelui. Şi Montalais nu pierdu prilejul. lar 
Malicorne, cu auzul lui fin şi cu ochiul său isteţ, prinse din 
zbor aceste cuvinte: 

— Totul merge bine! 

Cuvinte însoţite de o mimică ce părea că transmite o 
sărutare. 

— Din păcate, domnişoară? Zise în cele din urmă regele? 
lată că libertatea de la ţară va înceta; serviciul dumitale pe 
lângă Doamna va fi de aici încolo mai riguros şi nu ne vom 
putea vedea aşa de uşor. 

— Maiestatea voastră ţine prea mult la Doamna? Răspunse 
Louise? Pentru a nu-i face din timp în timp câte o vizită; şi 
când maiestatea voastră va trece prin cameră... 

— Ah? Rosti regele cu o voce caldă ce cobora la fiecare 
vorbă? A ne zări din treacăt nu înseamnă a ne vedea, deşi 
pentru dumneata se pare că e destul şi atât. 

Louise nu răspunse nimic; un suspin îi năpădi inima, dar 
ea şi-l înăbuşi în piept. 

— Ai o mare putere de stăpânire? Zise atunci regele. Lia 
Valliere zâmbi cu tristeţe. 

— Foloseşte această putere în iubire? Adăugă el? Şi-l voi 
lăuda pe Dumnezeu că te-a înzestrat cu ea. 

La Valliere continuă să tacă, dar îşi ridică spre rege o 
privire încărcată de dragoste. În acea clipă, ca şi cum ar fi 
fost sfâşiat de această privire arzătoare, Ludovic îşi trecu 
mâna peste frunte şi, îmboldindu-şi calul cu genunchii, îl 
făcu să treacă vreo câţiva paşi mai înainte. Ea, lăsându-se 
pe spate, cu ochii pe jumătate închişi, îl învăluia cu privirea 
pe acest frumos cavaler, ale cărui pene de la pălărie 


unduiau în bătaia vântului: admira braţele lui îndoite cu 
graţie, piciorul subţire şi nervos strângând coapsele calului, 
rotunjimea tâmplelor sale acoperite de minunate bucle 
inelate ce se desfăceau uneori în fluturări largi, lăsând să i 
se vadă o ureche trandafirie şi încântătoare. În sfârşit, 
iubea, biata copilă şi se lăsa în vraja iubirii ei. 

După câteva clipe, regele reveni lângă ea. 

— Oh? Zise el? Nu simţi oare că tăcerea dumitale îmi 
străpunge inima? Oh, domnişoară, cât de nemiloasă trebuie 
să fii atunci când te-ai hotărât să-ţi întorci ochii de la 
cineva; şi apoi te văd nestatornică... Oricum, oricum, mă 
tem de această dragoste adâncă pe care ţi-o port. 

— Oh, sire, vă înşelaţi? Răspunse La Valliere. Când voiiubi 
pe cineva, va fi pentru toată viaţa. 

— Când vei iubi! Rosti regele cu un accent apăsat. Cum, 
nu iubeşti încă pe nimeni? 

Ea îşi ascunse faţa în palme. 

— Vezi, vezi că am dreptate să te învinovăţesc? Zise 
regele. Vezi că eşti nestatornică şi capricioasă, poate chiar 
cochetă? Vezi? Oh, Doamne, Doamne! 

— Oh, nu! Făcu ea. Nu vorbiţi astfel, sire. Nu! Nu! Nu! 

— Îmi făgăduieşti, atunci, că vei fi totdeauna aceeaşi 
pentru mine? 

— Oh, totdeauna, sire! 

— Că nu vei avea niciodată acele asprimi care zdrobesc 
inima, acele schimbări neaşteptate care m-ar ucide? 

— Nu, oh, nu! 

— Ei bine, iată, îmi plac făgăduielile, îmi place să pun sub 
semnul jurământului, adică sub ocrotirea lui Dumnezeu, tot 
ceea ce îmi stârneşte inima şi dragostea. Promite-mi sau, 
mai degrabă, jură-mi, jură-mi că, dacă în această viaţă pe 
care o vom începe, viaţă plină de sacrificii, de taine, de 
dureri, viaţă bogată în piedici şi în înţelesuri greşite, jură-mi 
că dacă ne vom fi înşelat, dacă nu ne vom fi înţeles pe 
deplin, că dacă vom fi păcătuit cu ceva unul faţă de altul? Şi 
asta e o adevărată crimă în dragoste, Louise... 


Ea tresări până în adâncul sufletului: era prima dată când 
îşi auzea numele rostit astfel de către regescul ei iubit. Cât 
despre Ludovic, el îşi scoase mănuşa şi întinse braţul pe 
fereastra trăsurii. 

— Jură-mi? Continuă regele? Că, în toate neînțelegerile 
noastre, niciodată, oricât de departe am fi unul de altul, 
niciodată nu vom lăsa să treacă o noapte fără ca, în cearta 
noastră o vizită, sau cel puţin un mesaj din partea unuia 
dintre noi să nu aducă celuilalt mângâierea şi liniştea. 

La Valliere apucă în mâinile ei reci mâna arzătoare a 
iubitului ei şi o strânse uşor, până când o mişcare a calului, 
speriat de roata ce se învârtea lângă picioarele lui, o smulse 
din această fericire. Jurase. 

— Întorceţi-vă, sire? Murmură ea? Întorceţi-vă lângă 
regina. Presimt o furtună acolo, o furtună ce-mi ameninţă 
fericirea. 

Ludovic se supuse, o salută pe domnişoara de Montalais şi 
porni în galop pentru a ajunge din urmă trăsura reginelor. 
În trecere îl zări pe Domnul dormind. Doamna nu dormea 
însă. Ea îi spuse regelui, din mersul trăsurii: 

— Ce cal frumos, sire!... Nu cumva e calul murg al 
Domnului? 

Cât despre regina cea tânără, ea nu rosti decât aceste 
cuvinte: 

— 'Te simţi mai bine, scumpul meu sire? 

Capitolul XXXI Trium-Feminat. 

Ajuns la Paris, regele se duse la consiliu şi lucră acolo o 
bună parte din zi. Regina rămase la dânsa cu regina-mamă 
şi izbucni în lacrimi numaidecât după ce se despărţise de 
rege. 

— Ah, mamă? Zise ca? Regele nu mă mai iubeşte. Ce voi 
deveni, Dumnezeule? 

— Un soţ iubeşte totdeauna o femeie ca dumneata, draga 
mea? Răspunse Ana de Austria. 

— Dar va veni un timp, mamă, când el va iubi altă femeie 
în locul meu. 


— Ce înţelegi prin a iubi? 

— Oh, să te gândeşti totdeauna la cineva, să doreşti s-o 
vezi mereu pe acea persoană. 

— Şi ai observat cumva? Zise Ana de Austria? Că regele 
face astfel de lucruri? 

— Nu, doamnă? Răspunse regina cea tânără, şovăind. 

— Ei, vezi, Maria? 

— Însă, mamă, recunoşti că regele mă neglijează. 

— Regele, fiica mea, aparţine întregului său regat. 

— "Tocmai de aceea nu-mi mai aparţine mie; tocmai de 
aceea mă voi vedea, cum s-au văzut atâtea regine, părăsită, 
uitată, în timp ce dragostea, gloria şi onorurile vor fi pentru 
altele, oh, mamă, regele e atât de frumos! Câte femei îi vor 
spune că-l iubesc, câte îl vor iubi chiar! 

— Rareori femeile iubesc un bărbat în persoana unui rege. 
Dar dacă se va întâmpla aşa ceva şi mă îndoiesc, mai bine e 
să doreşti, Maria, ca aceste femei să-l iubească cu adevărat 
pe soţul dumitale. Mai întâi, dragostea unei amante e un 
element de tulburare rapidă a dragostei amantului şi apoi, 
din pricina dragostei sale, amanta pierde orice putere de 
stăpânire asupra amantului, de la care nu doreşte nici 
măreție, nici bogăţie, ci numai dragoste. Doreşte, dar, ca 
regele să nu iubească şi ca amanta lui să iubească oricât de 
mult. 

— Oh, mamă, câtă putere îţi dă o dragoste adâncă! 

— Şi mai spui că eşti părăsită. 

— E adevărat, e adevărat, nu mai ştiu ce spun. E, totuşi, 
un mare chin, mamă, pe care nu-l voi putea înfrânge. 

— Ce chin? 

— Gândul că şi-ar găsi o altă iubire, că ar avea o altă 
căsnicie alături de a noastră; gândul că şi-ar găsi o familie 
lângă o altă femeie. Oh, dacă aş afla vreodată că regele are 
Copii... Aş muri! 

— Maria! Maria! Rosti regina-mamă cu un zâmbet, 
apucând mâna tinerei regine. Ţine minte vorba pe care ţi-o 
voi spune eu şi care să-ţi servească totdeauna ca o 


consolare: regele nu poate avea un Delfin fără dumneata, 
câtă vreme dumneata poţi avea fără el. 

La aceste cuvinte, însoţite de un expresiv hohot de râs, 
regina-mamă îşi părăsi nora, pentru a se duce s-o întâmpine 
pe Doamna, a cărei sosire în marele cabinet îi fusese 
anunţată de un paj. 

Doamna abia avusese răgaz să se dezbrace. Apăruse cu 
una din acele fizionomii răscolite, care trădează un plan a 
cărui îndeplinire aţâţă şi al cărui rezultat nelinişteşte. 

— Veneam să întreb? Zise ea? Dacă maiestăţile voastre 
simt vreo oboseală după mica noastră călătorie. 

— Niciuna? Răspunse regina-mamă. 

— Puțin? Adaugă Maria-Tereza. 

— Eu, doamnele mele, am fost mai ales foarte neliniştită. 

— Neliniştită, de ce? Întrebă Ana de Austria. 

— Din pricina oboselii ce-l va ajunge pe rege după atâta 
galopare pe cal. 

— Ei, asta-i face bine regelui. 

— Şi i-am dat chiar eu acest sfat? Zise Maria-lereza 
schimbându-se la faţă. 

Doamna nu răspunse nimic la asta, decât că unul din acele 
surâsuri ce-i erau proprii numai ei îi înflori pe buze fără să 
treacă pe restul chipului. Apoi, schimbând numaidecât firul 
convorbirii: 

— Am regăsit Parisul întru totul la fel ca Parisul pe care-l 
lăsasem: aceleaşi intrigi, aceleaşi urzeli, aceleaşi cochetării. 

— Intrigi?... Ce intrigi? Întrebă regina-mamă. 

— Se vorbeşte mult pe seama domnului Fouquet şi a 
doamnei Plessis-Belliere. 

— Care e a zecea mie poveste la rând? Replică regina- 
mamă. Dar urzelile, rogu-te? 

— Avem, după cât se pare, neînţelegeri cu Olanda. 

— În ce privinţă? 

— Domnul îmi vorbea despre întâmplarea aceea cu 
medaliile. 


— Ah? Interveni regina cea tânără? Medaliile bătute în 
Olanda... pe care se vede un nor ce umbreşte soarele 
regelui. Greşeşti numind asta o urzeală, e o insultă. 

— Ce merită disprețul şi regele o va dispreţui? Adăugă 
regina-mamă. Dar pomeneai şi de cochetării. Nu cumva vrei 
să vorbeşti de doamna de Olonne? 

— Nu, nu; mă voi opri la ceva mai apropiat de noi. 

— Casa de usted („Casa dumneavoastră”)? Şopti regina- 
mamă, fără să-şi mişte buzele, la urechea nurorii sale. 

Doamna nu auzi nimic şi continuă: 

— Aţi aflat vestea cea groaznică? 

— Oh, da, rănirea domnului de Guiche. 

— Şi o puneţi, ca toată lumea, pe seama unei întâmplări de 
vânătoare? 

— Ei, da? Rostiră amândouă reginele, de astă dată 
interesate. 

Doamna se apropie cu un pas. 

— Un duel? Zise ea încet. 

— Ah! Făcu încruntată Ana de Austria, în urechile căreia 
suna atât de urât acest cuvânt duel, interzis în Franţa încă 
de pe vremea când domnea ea. 

— Un duel nenorocit, care era să-l coste pe Domnul doi 
dintre cei mai buni prieteni ai lui, iar pe rege doi buni 
slujitori. 

— Şi din ce s-a pornit acest duel? Întrebă regina cea 
tânără, îmboldită de un instinct tainic. 

— Cochetării? Răspunse triumfător Doamna. Aceşti domni 
s-au luat la harţă în legătură cu virtutea unei anumite 
femei: unul a găsit că Pallas nu era nimic pe lângă ea, 
celălalt a pretins că această femeie se comporta ca Venus 
ispitindu-l pe Marte, şi, credeţi-mă, aceşti domni s-au bătut 
ca Hector cu Ahile. 

— Venus ispitindu-l pe Marte? Îşi spuse încet regina cea 
tânără, fără a îndrăzni să aprofundeze alegoria. 

— Şi cine-i această femeie? Întrebă pe un ton tăios Ana de 
Austria. Ai spus, mi se pare, o doamna de onoare. 


— Am spus eu asta? Făcu Doamna. 

— Da. Mi se pare că te-am auzit rostindu-i şi numele. 

— Ştiţi oare că o femeie de soiul ăsta e o pacoste pentru o 
casă regală? 

— Domnişoara de La Valliere! Rosti regina-mamă. 

— Doamne, da, mititica aceea urâtă. 

— Dar o credeam logodită cu un gentilom care nu e nici 
domnul de Guiche, nici domnul de Wardes, presupun. 

— Se poate, doamnă. 

Regina cea tânără luă o tapiserie pe care începu să o 
desfacă, silindu-se să pară cât mai liniştită, deşi tremurul 
degetelor o dădea de gol. 

— Şi ce spuneai de Venus şi de Marte? Urmă regina- 
mamă. Există oare şi vreun Marte? 

— Aşa se laudă ea. 

— Se laudă ea cu asta? 

— De aici s-a stârnit şi lupta celor doi. 

— Domnul de Guiche a susţinut cauza lui Marte? 

— Da, se înţelege, ca un bun slujitor. 

— Ca un bun slujitor! Strigă tânăra regină, uitând de 
rezerva sa şi dând drumul geloziei. Slujitorul cui? 

— Marte? Răspunse Doamna? Neputând fi apărat decât în 
dauna acestei Venus, domnul de Guiche a susţinut 
desăvârşita nevinovăție a lui Marte, afirmând fără îndoială 
că Venus se laudă susţinând contrariul. 

— Şi domnul de Wardes? Întrebă liniştită Ana de Austria? 
Răspândea zvonul că Venus avea dreptate? 

„Ah, de Wardes? Gândi în sinea ei Doamna? Vei plăti 
scump această rană făcută celui mai nobil dintre oameni 
Şi începu să-şi arunce asupra lui de Wardes toată 
înverşunarea sa, plătind astfel datoria rănitului, cât şi a ei 
însăşi, cu încredințarea că va aduce în viitor ruina 
dușmanului ei. Spuse atât de multe, încât lui Manicamp, 
dacă ar fi fost de faţă, i-ar fi părut rău că-şi ajutase atât de 
bine prietenul, deoarece de aici nu putea urma decât ruina 
acestui nenorocit duşman. 


VW 


— În toate astea? Zise Ana de Austria? Eu nu văd decât un 
rău, care este această La Valliere. 

Regina cea tânără îşi reluă lucrul fără să dea nici un semn 
de tulburare. Doamna asculta. 

— Nu eşti de aceeaşi părere? O întrebă Ana de Austria. Nu 
crezi că ea a fost adevărata pricină a acestei zâzanii şi a 
luptei? 

Doamna răspunse printr-un gest care nu era nici 
afirmaţie, nici negaţie. 

— Atunci nu mai înţeleg de loc ce voiai să-mi spui 
pomenind de primejdia ce rezultă din cochetărie? Reluă 
Ana de Austria. 

— E adevărat? Se grăbi să explice Doamna? Că dacă 
tânăra persoană n-ar fi fost cochetă, Marte n-ar fi băgat-o 
în seamă. 

Acest cuvânt Marte făcu să i se roşească o clipă obrajii 
tinerei regine; dar ea îşi văzu mai departe de lucrul 
început. 

— Nu vreau ca la curtea mea bărbaţii să se înarmeze 
astfel unii împotriva altora? Zise cu oarecare trufie Ana de 
Austria. Aceste obiceiuri au fost poate de folos într-o vreme 
când nobilimea, fiind divizată, nu avea alt mijloc de 
apropiere decât galanteria. Atunci, femeile, domnind 
singure, aveau privilegiul de a menţine valoarea 
gentilomilor prin dese duelări. Astăzi însă, slavă Domnului, 
nu e decât un singur stăpân în Franţa. Acestui stăpân i se 
cuvin toate gândurile şi toate puterile. Nu voi îngădui ca 
fiului meu să i se smulgă vreunul dintre slujitorii lui. Şi se 
întoarse către regina cea tânără. Ce putem face cu această 
La Valliere? Întrebă ea. 

— La Valliere? Zise regina, arătându-se surprinsă. Nu 
cunosc acest nume. 

Şi răspunsul fu însoţit de unul din acele surâsuri îngheţate 
ce se poartă numai pe buzele regale. Doamna era ea însăşi 
o mare prinţesă, mare prin spirit, prin naştere, prin orgoliu; 


totuşi, greutatea acestui răspuns o zdrobi; se văzu silită să 
aştepte o clipă, spre a-şi reveni. 

— Este una dintre domnişoarele mele de onoare? 
Răspunse apoi cu o înclinare a capului. 

— Atunci? Replică Maria-lereza pe acelaşi ton? Asta te 
priveşte pe dumneata, soră... Nu pe noi. 

— lartă-mă? Reluă Ana de Austria? Mă priveşte şi pe mine. 
Şi înţeleg foarte bine? Urmă ea aruncându-i Doamnei o 
privire cu subînţeles? Înţeleg pentru ce Doamna mi-a spus 
ceea ce mi-a spus. 

— Tot ceea ce rosteşte gura voastră, doamnă? Zise 
prinţesa engleză? Porneşte din însuşi glasul înţelepciunii. 

— Trimiţând-o pe această fată înapoi în provincia ei? Zise 
Maria-lereza cu blândeţe? 1 se va face acolo o pensie. 

— Din caseta mea? Strigă Doamna cu aprindere. 

— Nu, nu, doamnă? O întrerupse Ana de Austria? Fără 
izbucniri, dacă nu te superi. Regelui nu-i place să se 
vorbească rău despre femei. Toate astea, dacă nu te superi, 
să rămână în familie. Doamnă, fiţi bună şi chemaţi-o aici pe 
această fată. Dumneata, copila mea, fii bună şi te retrage 
câteva clipe la dumneata. 

Rugăminţile bătrânei regine erau ordine. Maria-Tereza se 
ridică şi trecu în apartamentul ei, iar Doamna trimise un paj 
să o cheme pe La Valliere. 

Capitolul XXXII Prima ceartă. 

La Valliere intră la regina-mamă fără să-i treacă pentru 
nimic în lume prin minte că împotriva ei se pusese la cale 
un complot primejdios. Credea că fusese chemată în 
legătură cu serviciul ei şi niciodată regina-mamă nu fusese 
aspră cu ea în astfel de împrejurări. De altfel, neţinând 
direct de autoritatea Anei de Austria, nu putea să aibă cu 
dânsa decât legături oficiale, cărora propria ei bunăvoință 
şi rangul augustei Prinţese o îndemnau să le acorde cea mai 
mare grijă. Înaintă deci spre regina-mamă cu acel surâs 
dulce şi blând ce constituia principala trăsătură a 
frumuseţii sale. Dar cum nu îndrăznea să se apropie prea 


mult, Ana de Austria îi făcu semn să vină până la jilţul ei. În 
clipa aceea intră Doamna şi, cu un aer cât se poate de 
liniştit, se aşeză lângă soacra ei, reluând lucrul pe care-l 
întrerupsese Maria-Iereza. 

La Valliere, în loc de ordinul pe care se aştepta să-l 
primească numaidecât, observă aceste pregătiri şi cercetă 
curioasă, dacă nu chiar cu nelinişte, chipurile celor două 
Prinţese. 

Ana stătea pe gânduri. Doamna păstra o aparenţă de 
nepăsare ce-ar fi îngrijorat pe unele persoane mai slabe de 
înger. 

— Domnişoară? Rosti deodată regina-mamă, fără a se 
gândi să-şi îndulcească accentul spaniol, ceea ce obişnuia să 
facă totdeauna, afară de momentele când era furioasă? Vino 
să stăm puţin de vorbă despre dumneata, pentru că toată 
lumea vorbeşte despre dumneata. 

— Despre mine? Exclamă La Valliere pălind. 

— Te prefaci că nu ştii, frumoaso... Ai aflat de duelul dintre 
domnul de Guiche şi domnul de Wardes? 

— Doamne sfinte! Doamnă, zvonul acesta a ajuns ieri până 
la mine? Răspunse La Valliere împreunându-şi mâinile. 

— Şi nu-l cunoşteai mai dinainte, acest zvon? 

— Pentru ce să-l fi cunoscut, doamnă? 

— Pentru că doi bărbaţi nu se bat niciodată fără un motiv 
şi dumneata trebuie să cunoşti motivele neînţelegerii dintre 
cei doi adversari. 

— N-am ştiut absolut nimic, doamnă. 

— E un mijloc de apărare cam banal să tăgăduieşti cu 
încăpățânare şi dumneata, care eşti o fată deşteaptă, 
domnişoară, ar trebui să te fereşti de banalităţi. Caută 
altceva. 

— Pentru Dumnezeu, doamnă, maiestatea voastră mă 
îngrozeşte cu acest aer îngheţat. Să am oare nenorocul de 
a-mi fi atras dizgraţia voastră? 

Doamna începu să râdă. La Valliere o privi cu un aer uluit. 
Ana reluă: 


— Dizgraţia mea!... Să-ţi atragi dizgraţia mea! Dar nu-ţi 
dai seama, domnişoară de La Valliere? Pentru ca cineva să- 
şi atragă dizgraţia mea, ar trebui ca acea persoană să mă 
preocupe! Nu mă gândesc la dumneata decât fiindcă se 
vorbeşte puţin cam mult despre dumneata şi mie, personal, 
nu-mi place să se vorbească despre domnişoarele de onoare 
de la curtea mea. 

— Maiestatea voastră îmi face cinstea să mi-o spună? 
Replică La Valliere speriată? Dar nu înţeleg întrucât s-ar 
putea vorbi despre mine. 

— Ei bine, am să te lămuresc eu. Domnul de Guiche se zice 
că ţi-ar fi luat apărarea. 

— Mie? 

— Dumitale însăţi. E vorba de un cavaler şi frumoaselor 
aventuriere le place când cavalerii ridică lancea pentru ele. 
Eu urăsc terenurile de luptă şi, prin urmare, urăsc mai ales 
aventurile, aşa că... Bagă-ţi bine în cap! 

La Valliere îngenunche la picioarele reginei, care-i 
întoarse spatele. Întinse braţele spre Doamna, care-i râse în 
nas. Un simţământ de mândrie o făcu să se ridice. 

— Doamnelor? Zise ea? Am întrebat ce crimă am săvârşit; 
maiestatea voastră trebuie să mi-o spună, dar observ că 
maiestatea voastră mă osândeşte înainte de a-mi fi dat 
putinţa să mă explic. 

— Eh? Strigă Ana de Austria? Frumoase fraze, doamnă, 
frumoase simţăminte, nimic de zis! E o infantă această 
copilă, una din pretendentele la marele Cirus... O comoară 
de dragoste şi de cuvinte eroice. Se vede, frumoasa mea, că 
ne-am şlefuit spiritul în contactul cu capetele încoronate! 

La Valliere se simţi muşcată de inimă; deveni nu numai 
palidă, dar albă ca un crin şi parcă toate puterile o părăsiră. 
— Voiam să-ţi spun? Interveni cu dispreţ regina? Că, dacă 
vei continua să nutreşti astfel de sentimente, înseamnă să 

ne umileşti, pe noi, femeile, în aşa măsură, încât să ne 
ruşinăm de a ne mai afla în preajma dumitale. Fii modestă, 
domnişoară. Dar, ce-am auzit? Eşti logodită, nu-i aşa? 


La Valliere îşi apăsa inima pe care o nouă lovitură i-o sfâşie 
şi mai tare. 

— Răspunde când ţi se vorbeşte. 

— Da, doamnă. Cu un gentilom. 

— Care se numeşte? 

— Domnul viconte de Bragelonne. 

— Ştii că ăsta e un adevărat noroc pentru dumneata, 
domnişoară şi că, fără avere, fără poziţie... Fără mari 
farmece personale, ar trebui să binecuvântezi cerul care ţi- 
a deschis un asemenea viitor? 

La Valliere nu răspunse nimic. 

— Unde e acum acest viconte de Bragelonne? Întrebă 
iarăşi regina. 

— În Anglia? Răspunse Doamna? Unde vestea despre 
succesele domnişoarei nu va întârzia să-i parvină. 

— O, cerule! Murmură La Valliere, deznădăjduită. 

— Ei bine, domnişoară? Zise Ana de Austria? Vom pune să 
fie adus înapoi acest tânăr şi vei fi trimisă undeva împreună 
cu el. Dacă eşti de altă părere, căci fetele au vederi bizare, 
încrede-te în mine, te voi îndrepta pe calea cea bună; am 
făcut acest lucru pentru fete mai prejos ca dumneata. 

La Valliere nu mai auzea nimic. Nemiloasa regină adăugă: 

— 'Te voi trimite singură într-un loc unde vei putea 
cumpăni în linişte. Cumpănirea potoleşte clocotul sângelui; 
ea împrăştie toate nălucirile tinereţii. Presupun că m-ai 
înţeles, da? 

— Doamnă! Doamnă! 

— Nici un cuvânt! 

— Doamnă, sunt nevinovată de tot ceea ce maiestatea 
voastră poate să presupună. Doamnă, priviţi-mi 
deznădejdea. Iubesc, respect atât de mult pe maiestatea 
voastră! 

— Atât ar mai trebui, să nu mă respecţi? Spuse regina cu o 
rece ironie în glas. Atât ar mai trebui, să nu fii nevinovată. 
Îţi închipui cumva că m-aş mulţumi să mă opresc aici, dacă 
ai fi săvârşit greşeala? 


— Oh, doamnă, dar mă ucideţi! 

— Fără scene de comedie, te rog, sau voi lua asupră-mi 
deznodământul. Haide, întoarce-te la dumneata şi lecţia 
mea să-ţi fie de învăţătură! 

— Doamnă? Se adresă La Valliere ducesei de Orleans, 
apucându-i mâinile? Rugaţi-vă pentru mine, dumneavoastră 
care sunteţi atât de bună. 

— Eu? Răspunse aceasta cu o voioşie jignitoare. Eu, 
bună?... Ah, domnişoară, gândeşte-te la ceea ce spui! 

Şi, cu o mişcare bruscă, aruncă mâna tinerei fete. Aceasta, 
în loc să leşine, aşa cum se puteau aştepta cele două 
Prinţese văzând paloarea şi lacrimile ei, îşi recăpătă 
deodată calmul şi demnitatea; făcu o reverență adâncă şi 
ieşi. 

— Ei bine? Zise Ana de Austria către Doamna? Crezi că se 
va cuminţi? 

— Mă îndoiesc de firile blânde şi răbdătoare? Răspunse 
Doamna. Nimic nu poate fi mai îndrăzneţ ca o inimă 
răbdătoare, nimic nu poate fi mai sigur de sine ca o fire 
blândă. 

— 'Te încredinţez că acum se va gândi bine înainte de a-şi 
ridica ochii la zeul Marte. 

— Afară numai dacă nu se va sluji de scutul lui? Replică 
Doamna. 

O privire mândră a reginei-mame fu răspunsul la această 
observaţie, care nu era lipsită de tâlc şi cele două femei, 
aproape sigure de victoria lor, se duseră s-o întâlnească pe 
Maria-lereza, care le aştepta fără să-şi trădeze nerăbdarea. 

Erau atunci ceasurile şase şi jumătate dinspre seară şi 
regele îşi lua gustarea. Nu pierdu nici o clipă: odată 
gustarea terminată şi treburile încheiate, îl apucă pe de 
Saint-Aignan de braţ şi-i porunci să-l conducă la 
apartamentul domnişoarei de La Valliere. Curteanul făcu un 
mare semn de nedumerire. 

— Ei bine, ce? Răspunse regele. E un obicei pe care vreau 
să-l introduc şi ca să introduci un obicei, trebuie să începi 


odată. 

— Dar, sire, apartamentul fetelor e aici, ca o lampă 
aprinsă: toată lumea îi vede pe cei ce intră şi pe cei ce ies. 
Mi se pare că un pretext... Acesta, de pildă... 

— Să vedem. 

— Dacă maiestatea voastră va voi să aştepte până când 
Doamna se va retrage la dânsa. 

— Fără pretexte! Fără aşteptări! Destul cu ascunzişurile, 
cu misterele! Nu văd de ce regele Franţei s-ar dezonora 
întreţinând legături cu o fată de spirit. Afurisit să fie cel ce 
se gândeşte la rău! 

— Sire, sire, maiestatea voastră îmi va ierta stăruința... 

— Vorbeşte. 

— Şi regina? 

— Ai dreptate! Ai dreptate! Vreau ca regina să fie 
totdeauna respectată. Ei bine, mă voi duce numai astă- 
seară la domnişoara de La Valliere, apoi, după aceea, voi 
ţine seama de toate pretextele tale. Mâine, vom vedea; astă- 
seară n-am timp. 

De Saint-Aignan nu răspunse nimic; cobori scara înaintea 
regelui şi străbătu curţile cu o ruşine pe care n-o putea 
şterge nici măcar această mare cinste de a-i sluji de călăuză 
regelui. Şi asta din pricină că de Saint-Aignan voia să 
rămână nepătat în faţa Doamnei şi a celor două regine. Din 
pricină că nu voia să-i displacă nici domnişoarei de La 
Valliere şi că, pentru a face atâtea lucruri frumoase, era 
greu să nu se lovească de unele piedici. Căci ferestrele 
tinerei regine, ale reginei-mame şi chiar acelea ale 
Doamnei dădeau toate spre curtea fetelor. A fi văzut 
conducându-l pe rege însemna s-o rupă cu trei mari 
prințese, cu trei femei în care îşi putea pune toată 
încrederea, pentru slaba nădejde în efemera putere a unei 
metrese. 

Acest nenorocit de Saint-Aignan, care avusese atâta curaj 
ca s-o ocrotească pe La Valliere pe aleea de copaci sau în 
parcul de la Fontainebleau, nu se mai simţea în stare de 


nimic la lumina zilei: îi găsea mii de cusururi acestei fete şi 
ardea de dorinţa de a i le împărtăşi regelui. 

În sfârşit, chinul lui ajunse la capăt: curţile fură străbătute. 
Nici o perdea nu se mişcă, nici o fereastră nu se deschise. 
Regele mergea cât putea de repede: mai întâi din cauza 
nerăbdării lui, apoi din cauza lungilor picioare ale lui de 
Saint-Aignan, care-l preceda. În faţa uşii, de Saint-Aignan 
voi să dispară, dar regele îl opri. Era o atenţie de care 
curteanul ar fi vrut tare mult să scape. Trebui să-l urmeze 
pe Ludovic până la domnişoara de La Valliere. 

La sosirea monarhului, tânăra fată tocmai îşi ştergea ochii 
de lacrimi; se grăbi să-şi ascundă plânsul, dar regele 
observă. O întrebă ca un îndrăgostit dornic să afle totul, 
stărui chiar. 

— N-am nimic, sire? Zise ea. 

— Totuşi plângeai. 

— Oh, nu, sire! 

— Priveşte, de Saint-Aignan, mă înşel eu? 

De Saint-Aignan trebui să răspundă; se simţea însă foarte 
încurcat. 

— Oricum, ai ochii roşii, domnişoară? Zise regele. 

— Din pricina prafului de pe drum, sire. 

— Ei nu, nu! Nu ai nici aerul acela de mulţumire care te 
face atât de frumoasă şi de atrăgătoare. Şi nu vrei să te uiţi 
la mine. 

— Sire! 

— Ba, ce spun! Te fereşti chiar să-mi întâlneşti privirea! 

Într-adevăr, ea întoarse faţa în altă parte. 

— Dar, în numele cerului, ce s-a întâmplat? Întrebă 
Ludovic, al cărui sânge începu să clocotească în vine. 

— Vă spun încă o dată, nimic, sire; şi sunt gata să 
dovedesc maiestăţii voastre că spiritul mi-e atât de liber pe 
cât doriţi. 

— Spiritul dumitale liber, când te văd stânjenită de toate, 
chiar de gesturile dumitale! Oare te-a rănit, te-a supărat 
cineva? 


— Nu, nu, sire. 

— Oh, ar trebui să mi-o spui! Rosti tânărul Prinţ cu nişte 
ochi scânteietori. 

— Dar nimeni, sire, nimeni nu m-a jignit. 

— Atunci, haide, reia-ţi voioşia aceea plină de visare, sau 
melancolia aceea surâzătoare care-mi plăcea atât de mult la 
dumneata azi-dimineaţă; haide... Te rog! 

— Da, sire, da. 

Regele bătu din picior. 

— lată ceva inexplicabil? Zise el? O asemenea schimbare! 

Şi-l privi pe Saint-Aignan, care şi el, observase tânjirea 
domnişoarei de La Valliere, ca şi îngrijorarea regelui. 

Ludovic o rugă în zadar, se strădui în zadar să învingă 
această stare nefericită, tânăra fată era zdrobită; nici chiar 
chipul morţii n-ar fi putut s-o smulgă din toropeala ei. 
Regele văzu în toată această îndărătnică mâhnire o taină 
care-l punea pe gânduri: începu să privească în jurul lui cu 
un aer bănuitor. 

În camera domnişoarei de La Valliere se afla un portret în 
miniatură al lui Athos. Regele zări acest portret, care 
semăna mult cu Bragelonne, căci fusese făcut pe vremea 
când contele era tânăr. Aruncă spre acest portret o privire 
încruntată. 

La Valliere, în starea de apăsare în care se găsea şi la o 
sută de leghe, de altfel, de gândul de a-şi îndrepta atenţia 
către această pictură, nu putu ghici frământările regelui. Şi 
apoi regele se cufundase într-o amintire chinuitoare, ce-i 
bântuia adesea spiritul, dar pe care căutase totdeauna s-o 
înlăture, îşi aducea aminte de prietenia a doi tineri, încă de 
la naşterea lor. Îşi aducea aminte de logodna care urmase. 
Îşi aducea aminte că Athos venise să-i ceară mâna 
domnişoarei de La Valliere, pentru Raoul. Îşi închipui că, la 
întoarcerea ei la Paris, La Valliere primise pesemne unele 
veşti de la Londra şi că aceste veşti erau în dauna înrâuririi 
pe care el putuse s-o capete asupra fetei. Aproape în 


aceeaşi clipă se simţi pişcat la tâmple de crudul tăune ce se 
numeşte gelozie, întrebă din nou, muşcat de amărăciune. 

Dar La Valliere nu putea să-i răspundă: ar fi trebuit să-i 
spună totul, ar fi trebuit s-o învinuiască pe regină, s-o acuze 
pe Doamna. Era o luptă fâţişă pe care trebuia s-o dea cu 
cele două mari şi puternice Prinţese. La început i se păru 
că, nefăcând nimic pentru a ascunde regelui ceea ce se 
petrecea în sufletul ei, regele putea să citească limpede în 
inima sa prin acest văl al tăcerii. Că, dacă el o iubea cu 
adevărat, trebuia să înţeleagă totul, să ghicească totul. La 
urma urmei, ce altceva este simpatia, dacă nu flacăra divină 
care trebuie să lumineze inimile şi să-i scutească pe 
adevărații îndrăgostiţi de mijlocirea cuvintelor? Tăcea deci, 
mulţumindu-se să ofteze, să plângă, să-şi ascundă faţa în 
palme. 

Aceste suspine, aceste sughiţuri, care mai întâi îl 
înduioşară, apoi îl speriară, îl iritau acum pe Ludovic al XIV- 
lea. El nu putea admite împotrivirea, cu atât mai puţin 
împotrivirea suspinelor şi a lacrimilor. Cuvintele lui 
deveniră aspre, stăruitoare, violente chiar. Era o nouă 
durere ce se adăuga la celelalte dureri ale tinerei fete. Ea 
îşi spori, faţă de ceea ce privea ca o nedreptate din partea 
iubitului ei, tăria de a-şi învinge nu numai celelalte dureri, 
dar mai ales pe aceasta din urmă. 

Regele începu să treacă la acuzări directe. La Valliere nici 
nu încercă să se apere măcar; ea îndură toate aceste 
învinuiri fără să răspundă altfel decât printr-o clătinare a 
capului, fără să rostească alte cuvinte decât aceste două 
exclamaţii ce pornesc din inimile adânc rănite: 

— Dumnezeule! Dumnezeule! 

Dar, în loc să potolească furia regelui, acest strigăt de 
durere o aţâţa şi mai mult: era invocarea unei puteri mai 
mari decât a lui, a unei fiinţe ce putea s-o apere împotriva 
lui. 

De altfel, regele se vedea secondat de Saint-Aignan. 
Acesta, după cum am mai spus, presimţea că furtuna se 


înteţeşte; el nu ştia până unde poate merge iubirea lui 
Ludovic al XIV-lea, prevedea însă loviturile celor trei 
Prinţese, ruina bietei La Valliere şi nu era atât de cavaler 
încât să nu se teamă că va fi târât în această ruină. De 
Saint-Aignan nu răspunse deci la întrebările regelui decât 
prin cuvinte rostite cu jumătate de gură sau prin gesturi 
întretăiate, ce aveau ca scop să învenineze lucrurile şi să 
stârnească o ceartă al cărei rezultat trebuia să-l scape de 
grija de a mai străbate curţile, în plină zi, pentru a-l urma 
pe ilustrul său însoțitor până la uşa domnişoarei de La 
Valliere. 

În acest timp, regele se aprindea tot mai mult. Făcu trei 
paşi, gata să plece, dar se întoarse din drum. Tânăra fată 
nici nu ridicase capul, cu toate că zgomotul paşilor ar fi 
trebuit să-i dea de veste că iubitul ei se îndepărta. Regele 
se opri o clipă în faţa ei, cu braţele încrucişate. 

— Pentru ultima dată, domnişoară? Zise el? Vrei să 
vorbeşti? Vrei să-mi dai o explicaţie la această schimbare, la 
această nehotărâre, la aceste toane? 

— Ce vreţi să vă spun, Doamne! Murmură La Valliere. 
Vedeţi bine, sire, că sunt zdrobită în clipa de faţă! Vedeţi 
bine că nu mai sunt în stare de nici o voinţă, de nici un 
gând, de nici un cuvânt! 

— E oare atât de greu să-mi spui adevărul? În puţinele 
cuvinte pe care le-ai rostit acum, ai fi putut să-l 
mărturiseşti. 

— Adevărul, cu privire la ce? 

— La tot. 

Adevărul năvăli atunci dintr-o dată, din inima, pe buzele 
domnişoarei de La Valliere. Braţele ei făcură o mişcare 
pentru a se deschide, dar gura îi rămase mută, braţele îi 
recăzură neputincioase. Biata copilă nu fusese încă atât de 
nenorocită pentru a cuteza să dezvăluie tot ceea ce ştia ea. 

— Nu ştiu nimic? Bâigui încet. 

— Oh, asta e mai mult decât cochetărie! Strigă regele. Mai 
mult decât capriciu: e trădare! 


Şi de astă dată, fără ca nimic să-l mai poată opri, fără ca 
imboldurile inimii să-l mai poată face să se întoarcă din 
drum, ieşi pe uşă cu o atitudine deznădăjduită. De Saint- 
Aignan îl urmă, nedorind altceva decât să plece. 

Ludovic al XIV-lea nu se opri decât pe scară şi, rezemându- 
se de marginea ei, zise: 

— Vezi cât de crud am fost înşelat? 

— Cum asta, sire? Întrebă favoritul. 

— De Guiche s-a bătut pentru vicontele de Bragelonne. Şi 
acest Bragelonne... 

— Ei bine? 

— Ei bine, ea îl iubeşte încă! Într-adevăr, de Saint-Aignan, 
aş muri de ruşine dacă, în trei zile, îmi va mai rămâne în 
inimă un singur atom din această dragoste. 

Şi Ludovic al XIV-lea îşi reluă goana spre apartamentul lui. 

— Ah, eu i-am spus maiestăţii voastre! Murmură de Saint- 
Aignan alergând în urma regelui şi trăgând cu ochiul, pe 
furiş, la toate ferestrele. 

Din nefericire, la plecare nu fu la fel ca la venire. O perdea 
se ridică: în dosul ei era Doamna. Doamna îl văzuse pe rege 
ieşind din apartamentul domnişoarelor de onoare. 

După ce regele trecu, ea se ridică şi ieşi grăbită de la 
dânsa; urcă, două câte două, treptele scării ce ducea la 
camera de unde tocmai coborâse regele. 

Capitolul XXXIII Deznădejde. 

După plecarea regelui, La Valliere se ridicase, cu braţele 
întinse, ca pentru a-l urma, ca pentru a-l opri; apoi, după ce 
uşile se închiseră, după ce zgomotul paşilor lui se pierdu în 
depărtare, ea nu mai avu decât exact atâta putere ca să se 
ducă şi să cadă la picioarele crucifixului din camera sa. 
Rămase acolo istovită, zdrobită, adâncită în durerea sa, fără 
să mai simtă nimic altceva decât această durere, de care 
nici nu-şi dădea seama, de altfel, decât datorită instinctului 
şi senzaţiilor pe care le încerca. 

În mijlocul acestui uragan al gândurilor ce-o năpădiră, La 
Valliere auzi uşa deschizându-se din nou. Tresări şi întoarse 


capul, crezând că e regele care revenea la dânsa. Se înşela; 
era Doamna. Dar ei nu-i păsa acum de Doamna. 

Recăzu, cu fruntea sprijinită pe pupitrul de rugăciuni. Era 
Doamna, tulburată, răvăşită, amenințătoare. Ce mai 
însemna şi asta? 

— Domnişoară? 1 se adresă Prinţesa, oprindu-se în faţa ei? 
Foarte frumos, n-am ce zice, să îngenunchezi, să te rogi, să 
faci pe pocăita! Dar oricât de supusă ai fi dinaintea regelui 
ceresc, se cuvine să asculţi puţin şi de voinţa prinților de pe 
pământ. 

La Valliere îşi ridică cu greu capul în semn de respect. 

— Mai adineauri? Continuă Doamna? [i s-a dat un sfat, aşa 
mi se pare, nu? 

Privirea înţepenită şi buimacă a domnişoarei de La Valliere 
arata că nu ştia şi că uitase despre ce era vorba. 

— Regina? Reluă Doamna? Ţi-a cerut să te porţi în aşa fel, 
încât nimeni să nu mai poată vorbi pe socoteala dumitale. 

Ochii domnişoarei de La Valliere deveniseră întrebători. 

— Ei bine? Urmă Doamna? Acum a ieşit de la dumneata 
cineva a cărui prezenţă e o acuzare. 

La Valliere rămase mută mai departe. 

— Nu trebuie? Adăugă Doamna? Ca tocmai casa mea, care 
e aceea a primei prințese de sânge, să dea o pildă rea la 
curte; dumneata vei fi izvorul acestei pilde rele. De aceea, 
îţi fac cunoscut, domnişoară, acum, când nu mai e niciun 
martor în jurul nostru, căci nu vreau să te umilesc, îţi fac 
cunoscut, aşadar, că eşti liberă să pleci chiar în acest 
moment şi că te poţi întoarce lângă mama dumitale, la 
Blois. 

La Valliere nu putea să cadă mai jos decât atât; Lia Valliere 
nu putea să îndure mai mult decât îndurase. Nici o fibra nu 
i se mişcă pe faţă; mâinile îi rămaseră împreunate pe 
genunchi, ca acelea ale divinei Magdalena. 

— M-ai auzit? Întrebă Doamna. 

O simplă tremurare ce-i străbătu tot trupul răspunse în 
locul fetei. Şi cum victima nu dădea nici un alt semn de 


viaţă, Doamna ieşi. 

Atunci, cu inima încremenită, cu sângele ce-i îngheţase 
parcă în vine, Lia Valliere simţi încetul cu încetul zvâcniri din 
ce în ce mai puternice în pumni, în gât, la tâmple. Aceste 
zvâcniri, crescând treptat, se transformară curând într-un 
vârtej ameţitor, în vălmăşagul căruia vedea învolburându-se 
chipurile tuturor prietenilor ei, luptându-se cu duşmanii ei. 
Auzea, în acelaşi timp, înfruntându-se în urechile ei 
asurzite, cuvinte amenințătoare şi şoapte de dragoste; nu 
mai ştia ce se petrece cu dânsa: i se părea că e smulsă din 
rădăcinile vieţii şi purtată pe aripile unei furtuni 
îngrozitoare, apoi, la capătul drumului unde o împingea 
vârtejul acela ameţitor, vedea ridicându-se piatra 
mormântului şi deschizându-i-se în faţă văzduhul 
înspăimântător şi negru al nopţii eterne. 

Dar această dureroasă obsesie a visurilor sfârşi prin a se 
potoli, făcând loc resemnării obişnuite a firii sale. O rază de 
speranţă se strecură în inima ei, ca o rază de lumină în 
celula unui condamnat. Se întoarse cu gândul la drumul 
dinspre Fontainebleau, îl văzu pe rege călărind la fereastra 
trăsurii ei, spunându-i c-o iubeşte, cerându-i dragostea ei, 
punând-o să jure şi jurând el însuşi că nu va lăsa să treacă 
nici o seară, niciodată, după o ceartă, fără ca o vizită, un 
răvaş, un semn să nu aducă, după tulburările înserării, 
odihna binefăcătoare a nopţii. Regele însuşi hotărâse aşa, el 
o pusese să jure, el însuşi făcuse acest jurământ. Era deci 
cu neputinţă ca regele să nu-şi ţină făgăduiala pe care el 
însuşi i-o ceruse ei, afară numai dacă regele nu era un 
despot care poruncea iubirii, aşa cum le poruncea supuşilor 
respectul, afara numai dacă regele nu era un nepăsător pe 
care cea dintâi piedică ar fi în stare să-l oprească din drum. 

Regele, acest blând ocrotitor, care, printr-un cuvânt, 
printr-un singur cuvânt, putea face să înceteze toate 
suferinţele sale, regele se alătura, aşadar, duşmanilor ei. 
Oh, dar mânia lui nu poate să dăinuie prea mult! Acum, 
când e singur, el trebuie că suferă la fel ca şi ea. Dar el, el 


nu e încătuşat ca ea; poate să facă ceva, să se mişte, să 
vină; pe când ea, ea nu poate decât să aştepte. 

Şi aştepta din tot sufletul, biata copilă. Căci era cu 
neputinţă ca regele să nu vină la dânsa! 

Ceasurile erau de-abia zece şi jumătate. El are să vină, sau 
îi va scrie, sau îi va trimite un cuvânt de bine prin domnul 
de Saint-Aignan. Dacă va veni, oh, cum se va arunca 
înaintea lui! Cum va izgoni acea sfiiciune pe care o socotea 
acum nelalocul ei! Cum îi va spune: „Nu sunt eu aceea care 
nu te iubesc; dar ele nu vor ca eu să te iubesc!” 

Şi atunci, trebuie s-o spunem, gândindu-se la toate acestea 
şi pe măsură ce se gândea mai mult la toate, îl găsea pe 
Ludovic mai puţin vinovat. Într-adevăr, el nu ştia nimic. Ce 
va fi crezut el despre încăpăţânarea ei de a păstra tăcerea? 
Nepotolit, uşor la mânie, aşa cum era cunoscut regele, e de 
mirare chiar că şi-a putut păstra atâta timp stăpânirea de 
sine. Oh, fără îndoială, ea n-ar fi făcut aşa; ea ar fi înţeles, 
ar fi ghicit totul. Dar ea nu era decât o biată fată şi nu un 
mare rege. Oh, dacă ar veni! Dacă ar veni!... Cum l-ar ierta 
pentru tot ce a făcut-o că sufere! Cum l-ar iubi şi mai mult, 
după ce suferise atâta! Şi, cu urechea aţintită spre uşă, cu 
buzele întredeschise, aştepta? Dumnezeu s-o ierte pentru 
acest gând profan? Sărutul ce flutura cu atâta naivitate pe 
buzele regelui azi-dimineaţă, când el rostea cuvântul iubire. 

Dacă regele nu va veni, îi va scrie măcar; era a doua 
speranţă, mai puţin dulce, mai puţin fericită decât cealaltă, 
dar care-i va dovedi tot atâta dragoste, o dragoste mai 
temătoare însă. Oh, cum va sorbi din ochi acea scrisoare! 
Cum se va grăbi să răspundă! Cum, de îndată ce mesagerul 
va fi plecat, cum va săruta, va reciti, va strânge lângă inima 
ei binecuvântată bucăţica de hârtie care-i va aduce liniştea, 
odihna, fericirea! Fie, regele nu va veni; dar dacă regele 
nu-i va scrie, e cu neputinţă ca el să nu-l trimită cel puţin pe 
Saint-Aignan, sau ca Saint-Aignan să nu vie cu de la sine 
putere. Chiar şi unui al treilea, cum îi va spune totul! 
Maiestatea regală nu va mai fi acolo să facă să-i îngheţe 


cuvintele pe buze şi atunci nici o îndoială nu va mai putea 
rămâne în inima regelui. 

Totul în fiinţa domnişoarei de La Valliere, inimă şi privire, 
trup şi spirit, era numai aşteptare. Îşi spunea că mai avea 
încă un ceas de speranţă, că până la miezul nopţii regele ar 
putea să vină, să-i scrie sau să-i trimită pe cineva; că abia la 
miezul nopţii orice aşteptare va fi de prisos, orice speranţă 
va fi pierdută. 

De câte ori auzea vreun zgomot în palat, biata copilă 
credea că ea era pricina zgomotului; de câte ori treceau 
oameni prin curte, credea că aceşti oameni erau mesageri 
ai regelui venind la ea. 

Bătură ceasurile unsprezece; apoi unsprezece şi un sfert; 
apoi unsprezece şi jumătate. Minutele se scurgeau încet în 
această înfrigurare şi totuşi ele fugeau prea repede. Bătură 
trei sferturi. Miezul nopţii! Miezul nopţii! Ultima şi suprema 
speranţă! 

Cu ultima bătaie a orologiului, ultima lumină se stinse; cu 
ultima lumină, ultima speranţă. Aşadar, regele o amăgise şi 
el. Îşi călca, primul, jurământul pe care i-l făcuse în aceeaşi 
zi. Douăsprezece ceasuri între jurământ şi călcarea 
jurământului! Nu fusese prea lungă iluzia! Deci nu numai 
că regele n-o iubea, dar o dispreţuia pe aceea pe care toată 
lumea o ocăra. O dispreţuia până la a o lăsa pradă ruşinii 
unei izgoniri, care era egală cu o pedeapsă, care o scotea 
din rândul lumii. Şi totuşi, el, regele, el era cel dintâi 
vinovat de această năpastă căzută asupra ei. 

Un zâmbet amar, singurul semn al mâniei, care, în timpul 
acestui lung zbucium, trecu pe chipul angelic al victimei, un 
zâmbet amar îi apăru în colţul buzelor. Într-adevăr, pentru 
ea, ce mai rămânea pe pământ, după rege? Nimic. Dar 
Dumnezeu sălăşluia în cer. Se gândi la Dumnezeu. 

— Doamne? Murmură ea? Numai tu îmi poţi spune ce-mi 
rămâne de făcut! Numai de la tine aştept totul, căci numai 
de la tine trebuie să aştept. 


Şi îşi îndreptă ochii către crucifixul ale cărui picioare le 
sărută cu evlavie. „Iată? Îşi zise? Un stăpân care nu uită şi 
nu părăseşte niciodată pe cei ce nu-l părăsesc şi nu-l uita. 
Numai pentru el merită să te jertfeşti.” 

Atunci, dacă cineva şi-ar fi putut furişa privirile în această 
cameră, ar fi putut să vadă cum biata deznădăjduită luă o 
ultimă hotărâre, se opri asupra unui plan suprem pe care 
şi-l făuri în minte. Atunci, ca şi cum genunchii n-ar mai fi 
avut tărie s-o susţină, se lăsă să cadă încet-încet pe treapta 
micului pupitru de rugăciune şi, cu capul sprijinit de lemnul 
crucii, cu privirea încordată, cu răsuflarea gâfâindă, aşteptă 
să vadă la fereastră ivirea primelor raze de lumină ale 
zorilor. 

Ceasurile două o găsiră în această stare de năucire sau, 
mai bine zis, în acest extaz. Nu mai ştia de sine. Astfel, când 
zări geana violetă a dimineţii revărsându-se pe deasupra 
acoperişurilor palatului şi făcând să se desluşească uşor 
contururile Cristului de fildeş pe care-l ţinea în braţe, se 
ridică, adunându-şi toate puterile ce-i mai rămăseseră, 
sărută picioarele divinului martir şi cobori scara odăii 
trăgându-şi peste cap gluga unei mantii, în timp ce cobora. 

Ajunsese la gheretă chiar în momentul când rondul 
muşchetarilor deschidea poarta pentru a lăsa să intre cea 
dintâi gardă de elveţieni. Atunci, strecurându-se prin 
spatele oamenilor de pază, se văzu în stradă, mai înainte ca 
şeful patrulei să fi apucat să se întrebe cine era această 
tânără femeie care ieşea aşa de dimineaţă din palat. 

Capitolul XXXIV Fuga. 

La Valliere mergea în urma patrulei. Patrula o luă la 
dreapta, pe strada Saint-Honore; La Valliere o apucă, 
maşinal, la stânga. 

Hotărârea ei era luată, planul era întocmit: voia să se ducă 
la mănăstirea carmelitelor, de la Chaillot, unde stareţa se 
bucura de faima unei severităţi ce le făcea să tremure pe 
cochetele de la curte. 


La Valliere nu văzuse niciodată Parisul, ea nu ieşise 
niciodată pe jos, astfel că n-ar fi nimerit drumul chiar dacă 
ar fi fost într-o stare de spirit mai potolită. Nu e de mirare 
deci că pornise în sus pe strada Saint-Honor6, în loc s-o 
apuce în partea cealaltă. Dar se grăbea să se îndepărteze 
de Palatul Regal şi se îndepărta. Auzise doar că Chaillot se 
afla pe malul Senei, aşa că acum ea cobora către Sena. Coti 
pe strada Coqg şi, neputând să străbată Luvrul, se îndrepta 
către biserica Saint-Germain-l'Auxerrois, trecând pe lângă 
răspântia unde Perrault îşi ridică mai târziu colonada sa. 
Curând ajunse la chei. Mergea în fugă şi foarte tulburată. 
Abia dacă mai simţea slăbiciunea aceea care, din când în 
când, îi amintea, făcând-o să şchiopăteze uşor, de piciorul 
pe care şi-l scrântise în copilărie. 

La un alt ceas din zi, purtarea ei ar fi stârnit bănuiala chiar 
şi a celor mai nepăsători, ar fi atras privirile chiar şi ale 
oamenilor mai puţin curioşi. Dar la ceasurile două şi 
jumătate dimineaţa străzile Parisului sunt pustii, sau 
aproape pustii, încât nu întâlneşti pe ele decât lucrătorii 
harnici ce se duc să-şi câştige pâinea zilnică, sau 
petrecăreţii periculoşi ce se întorc acasă după o noapte de 
chef şi desfrâu. Pentru cei dintâi, ziua se începe; pentru 
ceilalţi, abia se sfârşeşte. 

La Valliere se temea de toate aceste înfăţişări, căci 
necunoaşterea ei în privinţa oamenilor n-o putea ajuta să 
facă deosebire între cei cu adevărat cumsecade şi cei ce 
umblau cu gânduri răufăcătoare. Pentru ea, mizeria era o 
grozăvie şi toţi trecătorii pe care-i întâlnea i se păreau a fi 
dintre aceia care trăiesc în mizerie. 

Îmbrăcămintea sa, pe care nu şi-o schimbase din ajun, era 
îngrijită, chiar dacă se observa că e puţin mototolită, căci 
era aceeaşi cu care se dusese la regina-mamă; afară de 
asta, sub gluga pe care şi-o trăsese puţin peste cap, ca să 
vadă pe unde calcă, palitatea obrajilor şi ochii ei frumoşi le 
vorbeau un limbaj necunoscut acestor oameni din popor, şi, 


fără ca ea s-o ştie, biata fugară atrăgea poftele unora şi 
mila altora. 

La Valliere alergă astfel, gâfâind, gonită parcă din urmă, 
până în dreptul Pieţii Grevei. Din loc în loc se oprea, îşi 
ducea mâna la inimă, se rezema de zidul unei case, răsufla 
un răstimp, apoi îşi relua drumul mergând şi mai repede 
decât înainte. Când ajunse în Piaţa Grevei, La Valliere se 
pomeni faţă în faţă cu un grup de trei bărbaţi cheflii, 
împleticindu-se, duhnind a vin, ce coborau dintr-o dubă 
ancorată în port. Această dubă era încărcată cu butoaie şi 
se vedea cât de colo că ei cinstiseră pe deplin marfa. Îşi 
cântau isprăvile bahice pe trei glasuri diferite, când, 
ajungând la capătul punţii ce da spre chei, se împiedicară 
deodată de fată, care tocmai trecea pe acolo. La Valliere se 
opri. Ei, la rândul lor, văzând o femeie în veşminte de curte, 
se răsuciră pe picioare, se luară de mâini şi-o încercuiră pe 
La Vailiere, cântându.-i: 

Tu, ce-ţi petreci noaptea singurică, Hai cu noi, să râdem 
împreună... 

La Vailiere înţelese că aceşti bărbaţi i se adresau ei şi că n- 
o lăsau să treacă mai departe; încercă de câteva ori să se 
desprindă din încercuire, dar toate strădaniile îi fură în 
zadar. Picioarele i se înmuiară, îşi dădu seama că era gata 
să cadă şi scoase un țipăt de spaimă. Dar, în aceeaşi clipă, 
cercul ce-o înconjura se rupse sub puterea unei izbituri 
dinafară. Unul dintre cheflii fu răsturnat la stânga, al doilea 
se rostogoli la dreapta până la marginea apei, al treilea se 
clătină pe picioare. Un ofiţer de muşchetari se ivi în faţa 
fetei, cu sprâncenele încruntate, cu un rânjet ameninţător 
pe buze, cu braţul ridicat să-şi continue loviturile. Beţivii o 
luară la goană când văzură uniforma, dar mai ales simțind 
tăria pumnului ce se năpustise asupra lor. 

— Ei drăcie? Strigă ofiţerul? Iat-o pe domnişoara de La 
Vailiere! 

La Vailiere, zăpăcită de ceea ce se petrecuse, uluită să se 
audă strigată pe nume, ridică ochii şi-l recunoscu pe 


d'Artagnan. 

— Da, domnule? Zise ea? Eu sunt, chiar eu. Şi în aceeaşi 
clipă se sprijini de braţul lui. Ai să mă aperi, nu-i aşa, 
domnule d'Artagnan? Adăugă ea cu o voce rugătoare. 

— De bună seamă că am să te apăr. Dar unde-ai pornit, 
Doamne sfinte, la ceasul ăsta? 

— Mă duc la Chaillot. 

— 'Te duci la Chaillot prin Rapee? Dar bine, domnişoară, 
dumneata îi întorci spatele! 

— Atunci, domnule, fii bun de-mi arată calea şi, dacă vrei, 
însoţeşte-mă câţiva paşi. 

— Oh, bucuros. 

— Dar cum se face că te afli aici? Prin ce îndurare a 
cerului s-a întâmplat ca tocmai dumneata să-mi vii în 
ajutor? Mi se pare, într-adevăr, că visez; mi se pare că 
înnebunesc. 

— Mă aflu aici, domnişoară, întrucât am o casă în Piaţa 
Grevei, la „Icoana Maicii Domnului”; am venit ieri să-mi 
încasez chiriile şi am rămas peste noapte acolo. M-am sculat 
mai devreme, pentru a mă duce la palat să-mi controlez 
străjile. 

— Mulţumesc! Zise La Valliere. 

„lată ce făceam eu, da? Îşi spuse d'Artagnan? Dar ea, ce 
face ea şi pentru ce se duce la Chaillot în toiul nopţii?” Şi-i 
oferi braţul. La Valliere îl luă şi porni împreună cu el, 
mergând repede. Totuşi, această grabă ascundea o mare 
sfârşeală. D'Artagnan simţi asta şi-i propuse domnişoarei de 
La Valliere să se odihnească; ea nu primi însă. 

— După cât se vede, nu ştii încotro e Chaillot! Întrebă el. 

— Într-adevăr, nu ştiu. 

— E foarte departe. 

— Nu-i nimic. 

— E cel puţin o leghe până acolo. 

— Voi străbate această leghe. 

D'Artagnan nu mai zise nimic; înţelegea totul după ton, 
atunci când se afla în faţa unei hotărâri nestrămutate. Mai 


mult o ducea pe sus decât o însoțea pe La Valliere. În 
sfârşit, zăriră turlele. 

— În care clădire vrei să intri, domnişoară? Întrebă 
d'Artagnan. 

— La carmelite, domnule. 

— La carmelite? Strigă d'Artagnan cu uimire. 

— Da şi fiindcă Dumnezeu mi te-a scos în cale ca să mă 
ajuţi, primeşte mulţumirile mele şi rămâi cu bine. 

— La carmelite? Şi rămâi cu bine? Dar vrei cumva să te 
călugăreşti? Strigă d'Artagnan. 

— Da, domnule. 

— Dumneata! 

Era în acest dumneata, pe care l-am însoţit cu trei semne 
de exclamaţie pentru a-l face cât mai expresiv cu putinţă, 
era în acest dumneata un întreg poem, ce-i răscolea 
domnişoarei de La Valliere şi amintirile ei mai vechi de la 
Blois şi amintirile proaspete de la Fontainebleau, ce-i 
spunea parcă: „Dumneata, care ai fi putut să fii atât de 
fericită cu Raoul, dumneata, care ai fi putut să fii puternică 
prin Ludovic, vrei să intri la mănăstire, dumneata?” 

— Da, domnule, eu? Răspunse ea. Vreau să-l slujesc pe 
Dumnezeu; renunţ la totul de pe această lume. 

— Dar nu te înşeli oare alegând această chemare? Nu te 
gândeşti că poate nu este voinţa lui Dumnezeu? 

— Nu, deoarece Dumnezeu a îngăduit sa te întâlnesc 
acum. Dacă n-ai fi fost dumneata, fără îndoială aş fi căzut de 
oboseală şi de vreme ce Dumnezeu te-a trimis în calea mea, 
înseamnă că el a voit aşa, ca să-mi pot atinge țelul. 

— Oh? Rosti d'Artagnan cu îndoială? Asta mi se pare prea 
adânc. 

— Oricum ar fi? Reluă tânăra fată? Acum îmi cunoşti şi 
dorinţa şi hotărârea. Şi nu vreau să te mai rog decât un 
singur lucru, adresându-ţi totodată mulţumirile mele. 

— Spune, domnişoară. 

— Regele nu ştie că am fugit de la Palatul Regal. 

D'Artagnan făcu o mişcare. 


— Regele? Adăugă fata? Nu cunoaşte gândurile mele. 

— Regele nu ştie?... Strigă d'Artagnan. Dar, domnişoară, 
ia seama: te-ai gândit bine la ceea ce faci? Nimeni nu 
trebuie să facă ceva fără ştirea regelui, mai ales persoanele 
de la curte. 

— Nu mă mai număr printre persoanele de la curte, 
domnule. 

D'Artagnan privi spre tânăra fată cu o uimire crescândă. 

— Oh, nu te nelinişti, domnule? Continuă La Valliere? Totul 
este bine gândit şi chiar dacă n-ar fi, e prea târziu acum ca 
să revin asupra hotărârii mele: faptul e împlinit. 

— Ei bine, spune, domnişoară, care e rugămintea 
dumitale? 

— Domnule, în numele milei ce i se cuvine unei fiinţe 
nenorocite, în numele mărinimiei dumitale sufleteşti, în 
numele onoarei dumitale de gentilom, te rog să-mi faci un 
jurământ. 

— Un jurământ? 

— Da. 

— Care? 

— Jură-mi, domnule d'Artagnan, că nu-i vei spune regelui 
că m-ai văzut şi că m-am dus la carmelite. 

D'Artagnan dădu din cap. 

— Nu voi jura niciodată asta? Zise el. 

— Şi pentru ce? 

— Pentru că-l cunosc pe rege, pentru că te cunosc şi pe 
dumneata, pentru că mă cunosc pe mine însumi, pentru că, 
zău, cunosc prea bine toată speța omenească. Nu, nu voi 
face un asemenea jurământ! 

— Atunci? Strigă La Valliere cu o energie de care nimeni 
n-ar fi crezut-o în stare? În locul binecuvântărilor ce ţi le-aş 
fi putut trimite până la sfârşitul zilelor mele, fii blestemat! 
Căci dumneata mă faci cea mai nenorocită dintre toate 
făpturile omeneşti. 

Am spus că d'Artagnan înţelegea toate accentele ce 
porneau din inimă, aşa că nu putu să reziste la acesta. Văzu 


cât de schimbate erau trăsăturile fetei; văzu cum îi 
tremurau mâinile şi picioarele; văzu cum acest trup 
plăpând şi neputincios era zguduit de durere; pricepu că 
orice împotrivire ar fi ucis-o. 

— Fie atunci cum doreşti dumneata? Zise el. Fii liniştită, 
domnişoară, nu-i voi spune nimic regelui. 

— Oh, mulţumesc! Mulţumesc! Strigă La Valliere. Eşti cel 
mai generos dintre oameni! 

Şi, în bucuria ei nespusă, apucă mâinile lui d'Artagnan şi le 
strânse într-ale sale. Muşchetarul se simţi înduioşat. „La 
dracu! Îşi zise el. lată una care începe de acolo de unde 
altele sfârşesc. Pas de te mai ţine tare!” 

Atunci, La Valliere, care, în momentul de paroxism al 
durerii ei, căzuse pe o piatră, se ridică şi porni spre 
mănăstirea carmelitelor, ce se zărea înălțându-se în lumina 
dimineţii. D'Artagnan o urmări cu privirea de departe. Uşa 
de la vorbitor era întredeschisă. La Valliere se strecură prin 
ea ca o umbră palidă şi, mulţumindu-i lui d'Artagnan cu un 
singur semn din mână, dispăru din faţa lui. 

Rămas singur, muşchetarul se gândi la cele ce se 
petrecuseră. „lată, pe legea mea? Îşi spuse el? Ceea ce se 
poate numi o poziţie falsă... A păstra o asemenea taină 
înseamnă a ţine în buzunar un cărbune aprins şi a spera că 
el nu va arde postavul. A nu păstra taina, după ce-ai jurat s- 
o păstrezi, înseamnă să fii un om lipsit de onoare. De obicei, 
gândurile bune îmi vin în minte mergând; de astă dată însă, 
ori eu mă înşel, ori trebuie să umblu prea mult pentru a 
găsi o soluţie la această afacere... Unde să mă duc?... Pe 
legea mea, dacă stau şi mă gândesc, tot înspre Paris, căci 
într-acolo e mai bine... Numai că s-o pornim repede... Dar, 
ca să umbli repede, ar fi bine să ai patru picioare, nu două. 
Din păcate, deocamdată nu am decât cele două picioare ale 
mele... Un cal?! Cum am auzit la teatrul din Londra? Dau 
coroana pentru un cal!... Dar, ia stai, pe mine n-o să mă 
coste chiar atât de scump... E un post de muşchetari la 


bariera Conferinţei şi acolo voi găsi nu un cal, cât îmi 
trebuie, ci zece.” 

În virtutea acestei hotărâri, luată cu repeziciunea lui 
obişnuită, d'Artagnan cobori numaidecât dealul, ajunse la 
post, acolo încălecă pe cel mai bun fugar pe care-l putu găsi 
şi, în zece minute, fu la Palat. 

Orologiul Palatului Regal bătea ceasurile cinci. D'Artagnan 
se informă despre rege. Regele se culcase la ora lui 
obişnuită, după ce lucrase cu domnul Colbert şi dormea 
încă, aşa cel puţin era de presupus. 

— Prin urmare? Zise el? Fata mi-a spus adevărul, regele 
nu ştie nimic; dacă ar şti numai jumătate din cele ce s-au 
întâmplat, Palatul Regal ar fi, la ora asta, întors cu susul în 
jos. 

Capitolul XXXV Cum şi-a petrecut timpul Ludovic, la 
rândul lui, între ceasurile zece jumătate şi miezul nopţii. 

Regele, după ce plecase din camera domnişoarelor de 
onoare, îl găsi în cabinetul lui pe Colbert, care-l aştepta 
pentru a primi dispoziţii în legătură cu ceremonia de a doua 
zi. Era vorba, după cum am mai spus, de primirea 
ambasadorilor olandezi şi spanioli. 

Ludovic al XIV-lea avea grave motive de nemulţumire 
împotriva Olandei: statele amânaseră de mai multe ori 
legăturile lor cu Franţa şi, fără să-şi dea seama sau fără să 
se teamă de-o ruptură, nesocoteau încă o dată alianţa cu 
regele preacreştin, pentru a urzi tot felul de intrigi în 
înţelegere cu Spania. 

La urcarea sa pe tron, adică la moartea lui Mazarin, 
Ludovic al XIV-lea găsise această afacere politică deschisă. 
Era o chestiune destul de greu de rezolvat pentru un rege 
tânăr; dar cum, atunci, întreaga naţiune era regele, tot ce 
făcea capul, trupul era dator să îndeplinească. Puţină furie? 
Reacţia sângelui tânăr şi fierbinte asupra creierului? Era de 
ajuns pentru a schimba o veche linie politică şi a crea un alt 
sistem. Rolul diplomaților din acea vreme se mărginea în a 


pune la cale, între ei, loviturile de stat de care suveranii lor 
puteau să aibă nevoie. 

Ludovic nu se afla într-o stare de spirit ce-ar fi putut să-i 
dicteze o politică înţeleaptă. Tulburat încă după cearta pe 
care o avusese cu La Valliere, rătăcea prin cabinet foarte 
dornic să găsească un prilej de a izbucni, după ce se 
stăpânise atâta timp. 

Colbert, văzându-l pe rege, cântări dintr-o privire situaţia 
şi înţelese frământarea monarhului. Stătu în cumpănă. 
Când suveranul îi ceru părerea despre cele ce trebuia să 
spună a doua zi, vistiernicul începu prin a găsi ciudat că 
maiestatea sa nu rusese pus la curent de către domnul 
Fouquet. 

— Domnul Fougquet? Zise el? Cunoaşte toată această 
afacere cu Olanda; prin mâinile lui trece întreaga 
corespondenţă. 

Regele, obişnuit să-l audă pe domnul Colbert ponegrindu-l 
pe domnul Fouquet, nu răspunse nimic la aceste cuvinte; se 
mulţumi să asculte numai. Colbert observă efectul produs şi 
se grăbi să dea înapoi, spunând că domnul Fouquet nu era 
totuşi atât de vinovat pe cât ar părea să fie la prima 
impresie, dat fiind că el avea în acest moment alte 
preocupări mai mari. Regele se arătă intrigat. 

— Ce preocupări? Întrebă el. 

— Sire, oamenii nu sunt decât oameni şi domnul Fougquet 
are scăderile lui, în ciuda marilor sale merite. 

— Ah, dar cine n-are scăderi, domnule Colbert...? 

— Chiar şi maiestatea voastră are? Îndrăzni să spună 
Colbert, care ştia să strecoare o mustrare uşoară într-o 
măgulire bine socotită, întocmai ca săgeata care brăzdează 
văzduhul cu greutatea ei datorită penelor slabe care o 
menţin. 

Regele zâmbi. 

— Şi ce cusur are domnul Fouquet? Mai întrebă el. 

— Mereu acelaşi, sire: se zice că e îndrăgostit. 

— Îndrăgostit? De cine? 


— Nu ştiu prea mult, sire; eu mă amestec atât de puţin în 
galanterii, cum se spune. 

— Oricum, ceva tot ştii dumneata, de vreme ce vorbeşti! 

— Am auzit rostindu-se... 

— Ce? 

— Un nume. 

— Care? 

— Nu mi-l mai amintesc. 

— Încearcă totuşi. 

— Cred că este acela al uneia dintre domnişoarele de 
onoare ale Doamnei. 

Regele tresări. 

— Ştii mai multe decât vrei să spui, domnule Colbert? 
Murmură el. 

— Oh, sire, vă asigur că nu. 

— Dar, în sfârşit, toată lumea le cunoaşte pe aceste 
domnişoare de onoare ale Doamnei; rostindu-le numele, 
poate ca îl vei găsi pe acela pe care îl cauţi. 

— Nu, sire. 

— Încearcă. 

— Ar fi în zadar, sire. Când e vorba de numele unei femei 
compromise, memoria mea e un scrin de aramă a cărui 
cheie am pierdut-o. 

O umbră întunecă spiritul şi fruntea regelui; apoi, căutând 
să arate că e stăpân pe sine şi înălţând capul, zise: 

— Să trecem la această afacere cu Olanda. 

— Mai întâi, sire, la ce oră doreşte maiestatea voastră să-i 
primească pe ambasadori? 

— Cât mai de dimineaţă. 

— La ceasurile unsprezece? 

— E prea târziu... La ceasurile nouă. 

— E cam devreme. 

— Între prieteni, asta n-are nici o însemnătate: faci tot ce 
vrei cu prietenii; când e vorba însă de duşmani, atunci cu 
atât mai bine dacă se supără. Nu mi-ar părea rău, te asigur, 


să sfârşesc cu aceste păsări de baltă care mă obosesc cu 
țipetele lor. 

— Sire, va fi aşa cum doreşte maiestatea voastră... La 
ceasurile nouă, deci... Voi da ordinele cuvenite. Va fi o 
audienţă solemnă? 

— Nu. Vreau să mă lămuresc cu ei, iar nu să înveninez 
lucrurile, cum se întâmplă întotdeauna când e de faţă lume 
multă; dar, în acelaşi timp, vreau să-i fac să înţeleagă 
limpede, pentru a nu mai avea prilejul s-o ia de la capăt. 

— Maiestatea voastră să desemneze persoanele care vor fi 
prezente la această recepţie. 

— Voi întocmi lista... Să vorbim despre ambasadori: ce vor 
ei? 

— Aliați cu Spania, nu câştigă nimic; aliaţi cu Franţa, pierd 
mult. 

— Cum vine asta? 

— Aliați cu Spania, se văd înconjurați şi ocrotiţi de 
posesiunile aliaţilor lor; nu pot să muşte din ele, oricât ar 
vrea s-o facă. De la Anvers la Rotterdam nu e decât un pas 
prin Escaut şi Meusa. Dacă vor să muşte din prăjitura 
spaniolă, voi, sire, ginerele regelui Spaniei, puteţi ajunge în 
două zile la Bruxelles, în fruntea cavaleriei voastre. Vor deci 
să se certe cu maiestatea voastră şi să vă facă să suspectaţi 
Spania într-atât, încât să nu vă amestecați în treburile ei. 

— Atunci nu e mai simplu? Zise regele? Să încheie cu mine 
o alianţă puternică, din care eu voi câştiga ceva, în vreme 
ce ei ar câştiga totul? 

— Nu, căci dacă ar ajunge, din întâmplare, să vă aibă ca 
vecin, maiestatea voastră nu e un vecin comod: tânăr, 
aprins, războinic, regele Franţei poate să dea Olandei 
lovituri grele, mai ales dacă se apropie de ea. 

— Înţeleg perfect, domnule Colbert şi totul e bine explicat; 
dar concluzia, te rog? 

— Înţelepciunea nu lipseşte niciodată hotărârilor 
maiestăţii voastre. 

— Ce-mi vor spune aceşti ambasadori? 


— Ei vor spune că doresc foarte mult alianţa cu maiestatea 
voastră, dar aceasta va fi o minciună; spaniolilor le vor 
spune că cele trei puteri trebuie să se unească împotriva 
prosperității Angliei, dar şi aceasta va fi o minciună, căci 
aliata firească a maiestăţii voastre este astăzi Anglia, care 
are vase, în timp ce maiestatea voastră nu are; numai 
Anglia poate stăvili puterea olandezilor în Indii; Anglia, în 
sfârşit, e o ţară monarhică, unde maiestatea voastră are 
alianţe bazate pe legături de sânge. 

— Bine; şi ce le-ai răspunde dumneata? 

— Le-aş răspunde, sire, cu o moderaţiune fără egal, că 
Olanda e o ţară pe care regele Franţei nu poate să se 
bizuie, că simptomele spiritului public, la olandezi, sunt 
îngrijorătoare pentru maiestatea voastră, că anumite 
medalii au fost bătute acolo cu devize de-a dreptul 
jignitoare. 

— La adresa mea? Strigă tânărul rege înfuriat. 

— Oh, nu, sire, nu; jignitoare nu e cuvântul potrivit şi 
poate că m-am înşelat. Voiam să spun măgulitoare din cale- 
afară pentru batavi. 

— Oh, dacă e aşa, puţin importă mândria batavilor? Zise 
regele, oftând. 

— Maiestatea voastră are de o mie de ori dreptate. Totuşi, 
nu e niciodată o greşeală politică, regele o ştie mai bine 
decât mine, de a fi nedrept atunci când vrei să obţii o 
concesie. Maiestatea voastră, plângându-se cu oarecare 
susceptibilitate de batavi, va apărea în ochii lor mai demnă 
de luat în seamă. 

— Ce este cu acele medalii? Întrebă Ludovic. Căci, dacă 
voi aduce vorba despre ele, trebuie să ştiu ce spun. 

— Credeţi-mă, sire, nici eu nu ştiu mare lucru... O anumită 
deviză puţin cam semeaţă... lată sensul, cuvintele n-ar 
putea adăuga prea mult faptului. 

— Bine, voi accentua cuvântul medalie şi ei vor înţelege 
dacă vor voi. 


— Oh, vor înţelege! Maiestatea voastră va mai putea 
strecura şi câteva cuvinte despre anumite pamflete care 
sunt răspândite în ţara lor. 

— Niciodată! Pamfletele îi murdăresc mai mult pe cei care 
le scriu decât pe cei împotriva cărora sunt scrise. Domnule 
Colbert, îţi mulţumesc. Poţi să te retragi. 

— Sire... 

— La revedere! Nu uita ora şi să fii acolo. 

— Sire, aştept lista maiestăţii voastre. 

— Ai dreptate. 

Regele părea abătut; nu se gândea câtuşi de puţin la lista 
aceea. 

Pendula bătu ceasurile unsprezece şi jumătate. Pe chipul 
Prințului se putea citi lupta crâncenă dintre dragoste şi 
mândrie. Convorbirea politică făcuse ca supărarea lui 
Ludovic să scadă mult şi chipul palid, întristat, al 
domnişoarei de La Valliere îi vorbea imaginaţiei sale un 
limbaj cu totul diferit decât al medaliilor olandeze sau al 
pamfletelor batave. Stătu zece minute şi se întrebă dacă 
trebuie sau nu trebuie să se reîntoarcă la domnişoara de La 
Valliere; dar, Colbert stăruind respectuos să primească 
lista, regele roşi la gândul că se frământa din pricina 
dragostei, când afacerile de stat îşi cereau întâietatea. Dictă 
deci: 

— Regina-mamă... Regina... Doamna... Doamna de 
Motteville... Domnişoara de Châtillon, doamna de Navailles. 
Iar dintre bărbaţi: Domnul... Domnul prinţ de Conde€... 
Domnul de Grammont... Domnul de Manicamp... Domnul de 
Saint-Aignan... Şi ofiţerii de serviciu. 

— Şi miniştrii? Întrebă Colbert. 

— Se înţelege de la sine, dimpreună cu secretarii. 

— Sire, mă duc să pregătesc totul: ordinele vor fi la 
adresele respective mâine dimineaţă. 

— Spune mai bine că astăzi? Replică Ludovic cu tristeţe. 
Bătea miezul nopţii. Era ora când biata La Valliere se 
prăpădea de mâhnire şi de durere. 


Intră serviciul regelui, pentru a pregăti cele pentru 
culcare. Regina aştepta de un ceas. 

Ludovic trecu la dânsa, cu un suspin; dar, în timp ce ofta, 
el se felicita pentru tăria sa. Se aplauda singur că era 
neclintit în dragoste, ca şi în politică. 

Capitolul XXXVI Ambasadorii. 

D'Artagnan aflase aproape în întregime tot ceea ce am 
povestit noi acum, căci el era prieten cu toţi oamenii de 
folos ai casei, slujitori îndatoritori, mândri de a fi bine văzuţi 
de căpitanul de muşchetari, deoarece căpitanul era o 
putere; apoi, în afară de ambiţie, mai era şi mândria de a 
însemna ceva pentru un bărbat atât de vrednic cum era 
d'Artagnan. Muşchetarul căuta să afle astfel în fiecare 
dimineaţă ceea ce nu putuse să vadă sau să audă în ajun, 
nefiindu-i posibil să fie în ace-laşi timp în toate părţile, în 
aşa fel că, din cele ce observa singur în fiecare zi şi din cele 
ce-i spuneau alţii, el făcea un mănunchi pe care-l dezlega la 
nevoie, pentru a scoate din-tr-însul cutare armă pe care o 
socotea necesară. În chipul acesta, cei doi ochi ai lui 
d'Artagnan îl slujeau la fel de bine ca şi cei o sută de ochi ai 
lui Argus. Secrete politice, secrete de stradă, vorbe scăpate 
curtenilor la ieşirea din anticameră? D'Artagnan ştia totul şi 
închidea totul în vastul şi de nepătrunsul mormânt al 
memoriei sale, alături de secretele regale plătite atât de 
scump, păstrate cu atâta credinţă. Află, aşadar, despre 
întrevederea cu Colbert; află despre întâlnirea dată 
ambasadorilor pentru dimineaţa aceea; află că acolo va fi 
vorba şi despre medalii; şi, reconstituind convorbirea din 
cele câteva cuvinte ce ajunseseră până la el, îşi reluă postul 
în apartamente, pentru a fi prezent în clipa când regele se 
va scula. 

Regele se trezi foarte devreme, ceea ce dovedea că şi el, la 
rândul lui, dormise destul de prost. Pe la ceasurile şapte, 
întredeschise uşor uşa. D'Artagnan era la postul lui. 
Maiestatea sa avea obrazul palid şi părea obosit; de altfel, 
nu-şi sfârşise încă toaleta. 


— Cheamă-l pe domnul de Saint-Aignan? Zise regele. 

De Saint-Aignan se aştepta fără îndoială să fie chemat, 
căci, în clipa când muşchetarul se duse la dânsul, era gata 
îmbrăcat. De Saint-Aignan se grăbi să se supună şi intră la 
rege. 

Puțin după aceea, regele şi de Saint-Aignan treceau prin 
curte; regele mergea înainte. D'Artagnan era la fereastra 
ce dădea în curte; nu avu nevoie să se mişte din loc pentru 
a-l urmări pe rege cu privirea. S-ar fi zis că bănuise de mai 
înainte unde se va duce regele. 

Regele se ducea la domnişoarele de onoare. Asta nu-l miră 
câtuşi de puţin pe d'Artagnan. Nu se îndoia, deşi La Valliere 
nu-i spusese nimic, că maiestatea sa avea de îndreptat 
unele greşeli. 

De Saint-Aignan îl urma ca şi în ajun, mai puţin neliniştit 
totuşi, mai puţin îngrijorat, deoarece spera că la ceasurile 
şapte dimineaţa nu se treziseră decât el şi cu regele dintre 
toţi auguştii oaspeţi ai castelului. 

D'Artagnan stătea la fereastra lui, nepăsător şi calm. Ai fi 
jurat că nu vedea nimic şi că habar n-avea cine erau cei doi 
căutători de aventuri ce străbăteau curtea învăluiţi în 
mantiile lor. Şi totuşi, d'Artagnan, având aerul că nu se uită 
de loc la ei, nu-i scăpa nici o clipă din ochi, ba încă, 
fluierând acel vechi marş al muşchetarilor de care nu-şi 
amintea decât în împrejurările mari, ghicea şi chiar măsura 
mai dinainte furtuna de ţipete şi de mânie ce avea să se 
dezlănţuie la reîntoarcere. 

Într-adevăr, regele, ajungând la camera domnişoarei de La 
Valliere şi găsind-o goală, cu patul nedesfăcut, se 
înspăimântă şi o chemă pe Montalais. Montalais veni în 
grabă; dar uimirea ei fu egală cu aceea a regelui. Tot ce 
putu să-i spună maiestăţii sale fu că o auzise parcă 
plângând pe La Valliere o bună parte din noapte; dar, ştiind 
că maiestatea sa venise la dânsa, nu îndrăznise să întrebe 
ce s-a petrecut. 

— Dar? Întrebă regele? Unde crezi că s-a putut duce? 


— Sire? Răspunse Montalais? Louise e o persoană foarte 
sentimentală şi adesea am văzut-o sculându-se în zorii zilei 
şi ducându-se în parc; poate să fie acolo şi în dimineaţa 
aceasta. 

Lucrul i se părea cu putinţă regelui, care cobori 
numaidecât pentru a porni în căutarea fugarei. D'Artagnan 
îl văzu reapărând schimbat la faţă şi vorbindu-i cu 
însufleţire însoţitorului său. Se îndreptă apoi spre grădini. 
De Saint-Aignan îl urma gâfâind. D'Artagnan nu se clintea 
de la fereastră, fluierând încontinuu, părând că nu vede 
nimic şi văzând totul. 

— Aha, aha? Murmură el după ce regele dispăru? 
Pasiunea maiestăţii sale e mai puternică decât o credeam! 
Face acum, după cât mi se pare, ceea ce n-a făcut pentru 
domnişoara de Mancini. 

Regele se ivi din nou, după un sfert de ceas; căutase peste 
tot, era cu răsuflarea tăiată. E de la sine înţeles că nu găsise 
NIMIC. 

De Saint-Aignan venea după el, făcându-şi vânt cu pălăria 
şi întrebând, cu o voce sugrumată, pe primii servitori 
apăruţi, pe toţi cei pe care-i întâlnea în cale dacă ştiau ceva. 
Pe alee, se întâlni cu Manicamp. Acesta venise de la 
Fontainebleau făcând popasuri multe; pe când ceilalţi 
făcuseră drumul în şase ore, el îl făcuse în douăzeci şi 
patru. 

— N-ai văzut-o cumva pe domnişoara de La Valliere? Îl 
întrebă de Saint-Aignan. 

La care Manicamp, totdeauna năuc şi cu gândurile aiurea, 
crezând că e vorba de de Guiche, răspunse: 

— Mulţumesc, contele se simte mai bine. 

Şi îşi continuă drumul până în anticameră, unde îl găsi pe 
d'Artagnan, căruia îi ceru să-l lămurească ce era cu aerul 
acela speriat pe care i se păruse că-l avea regele. 
D'Artagnan îi răspunse că se înşală şi că, dimpotrivă, regele 
era de-o voioşie nebună. 


Între timp, bătură ceasurile opt. La această oră, regele îşi 
lua, de obicei, gustarea. Era îndătinat, prin codul etichetei, 
ca regelui să-i fie totdeauna foame la ceasurile opt. Ceru să 
i se aducă micul dejun pe o măsuţă, în camera de culcare şi 
mâncă la repezeală. De Saint-Aignan, de care nu voia să se 
despartă, îi ţinea de urât. Apoi primi câteva audienţe 
militare. În timpul acestor audienţe, îl trimise pe Saint- 
Aignan să facă cercetări. După aceea, mereu preocupat, 
mereu neliniştit, pândind mereu întoarcerea lui de Saint- 
Aignan, care îşi pusese toţi oamenii pe goană şi alerga el 
însuşi peste tot, regele se pomeni că a ajuns la ceasurile 
nouă. La nouă fix, trecu în cabinetul său. Ambasadorii se 
iviră şi ei la prima bătaie ce vestea ceasurile nouă. Când 
orologiul sună ultima bătaie, apărură reginele şi Doamna. 

Ambasadorii erau trei din partea Olandei şi doi din a 
Spaniei. Regele le aruncă o privire scurtă şi salută. În 
aceeaşi clipă intră pe uşă şi de Saint-Aignan. Intrarea lui 
era pentru rege mult mai importantă decât aceea a 
ambasadorilor, oricât de mulţi ar fi fost şi din orice ţară ar fi 
venit ei. Astfel, înainte de toate, regele îi făcu un semn 
interogativ lui de Saint-Aignan, la care acesta răspunse 
printr-o negare cât se poate de limpede. Regele era să-şi 
piardă tot cumpătul; dar, cum reginele, cei mari şi 
ambasadorii aveau ochii aţintiţi la el, făcu o sforţare 
puternică să se stăpânească şi-i pofti pe aceştia din urmă să 
vorbească. Atunci, unul din membrii deputăţiei spaniole ţinu 
un lung discurs, în care lăuda foloasele alianţei cu Spania. 
Regele îl întrerupse, spunându-i: 

— Domnule, sper că ceea ce e bine pentru Franţa, trebuie 
să fie foarte bine pentru Spania. 

Această frază, dar mai ales tonul tăios cu care fusese 
rostită, îl făcu pe ambasador să pălească, iar pe cele două 
regine să roşească, deoarece, spaniole şi una şi cealaltă, se 
simțeau rănite, de acest răspuns, în orgoliul lor de înrudire 
şi de naţionalitate. 


Ambasadorul olandez luă cuvântul la rândul lui şi se 
plânse de suspiciunile pe care regele le arăta faţă de 
guvernul ţării sale. Regele îl întrerupse: 

— Domnule? Zise el? E ciudat că dumneata vii să te plângi 
când eu sunt acela care aş avea motive să mă plâng; şi 
totuşi, după cum vezi, n-o fac. 

— Să vă plângeţi, sire? Întrebă olandezul. Dar pentru care 
jignire? 

Regele zâmbi cu amărăciune. 

— Mă învinovăţeşti cumva, domnule? Zise el? Că am 
suspiciuni faţă de un guvern care îngăduie şi încurajează 
ofensele publice? 

— Sire...! 

— Trebuie să-ţi spun? Reluă regele, iritându-se mai mult 
de amărăciunile lui personale decât de chestiunile politice? 
Trebuie să-ţi spun că Olanda e o ţară unde îşi găsesc 
adăpost cei ce mă urăsc şi mai ales cei ce mă defăimează. 

— Oh, sire...! 

— Ah, vrei dovezi, nu-i aşa? Ei bine, îţi pot aduce cu 
uşurinţă dovezi. De unde pornesc acele pamflete 
necuviincioase care mă înfăţişează ca pe un monarh lipsit 
de glorie şi de autoritate? Tiparniţele dumneavoastră gem 
de astfel de lucruri. Dacă ar fi aici secretarii mei, ţi-aş cita 
titlurile lucrărilor, dimpreună cu numele celor ce le 
tipăresc. 

— Sire? Răspunse ambasadorul? Un pamflet nu poate fi 
opera unei naţiuni. E drept oare ca un rege atât de mare, 
cum este maiestatea voastră, să facă răspunzător un întreg 
popor pentru nelegiuirile unor ticăloşi care n-au ce mânca? 

— Fie, să zicem că ai dreptate, domnule. Dar când 
monetăria din Amsterdam bate medalii în defavoarea mea 
şi asta e o nelegiuire a câtorva ticăloşi? 

— Medalii? Se bâlbâi ambasadorul. 

— Medalii, da! Repetă regele privind către Colbert. 

— Rog pe maiestatea voastră? Cuteză olandezul? Să fie 
sigură că... 


Regele se uita mereu la Colbert; dar Colbert avea aerul că 
nu înţelege nimic şi tăcea, în ciuda imboldurilor regelui. 

Atunci d'Artagnan se apropie şi, scoțând din buzunar o 
medalie pe care o puse în palma regelui, zise: 

— lată medalia pe care o cere maiestatea voastră. 

Regele o luă. Atunci, el putu să vadă, cu ochiul acela care, 
de când era stăpân, nu făcea decât să domine, atunci el 
putu să vadă, spunem, o imagine batjocoritoare, 
reprezentând Olanda care, întocmai ca losua11, oprea 
soarele din mers, cu această legendă: „In conspecta meo, 
stetit sol”. 

— În faţa mea, soarele s-a oprit! Strigă regele furios. Ah, 
cred că nu veţi mai tăgădui acum. 

— lar soarele? Zise d'Artagnan? E acesta. 

Şi arătă, pe toţi pereţii cabinetului, emblema multiplicată 
şi strălucitoare, ce-şi arunca pretutindeni superba sa 
deviză: „Nec pluribus impar”12. 

Mânia lui Ludovic, sporită prin răscolirile durerii lui 
personale, nici nu avea nevoie de acest impuls pentru a 
întrece orice măsură. În ochii lui se vedea licărind dorinţa 
vie de a căuta o ceartă, ce era gata să izbucnească. O 
privire a lui Colbert zăgăzui furtuna. 

Ambasadorul încercă să ceară scuze. El spuse că vanitatea 
popoarelor nu duce la urmări grave; că Olanda, chiar cu 
micile ei puteri, era mândră de a-şi fi păstrat rangul de 
mare naţiune, fie şi în faţa unor regi puternici şi dacă 
oarecare înfumurare i-a ameţit pe compatrioţii lui, regele e 
rugat să ierte această rătăcire. 

Regele părea că cere o povaţă. Privi spre Colbert, care 
rămase însă nemişcat. Privi apoi spre d'Artagnan. Acesta 
dădu din umeri. Acest gest fu ca un stăvilar ridicat prin care 
se dezlănţui furia regelui, ţinută prea mult timp în frâu. 

Nimeni neştiind unde putea să ducă această furie, toţi 
păstrară o tăcere posomorâtă. Al doilea ambasador se folosi 
de acest moment pentru a începe şi el să ceară scuze. 


În timp ce ambasadorul vorbea şi în timp ce regele, 
recăzut încetul cu încetul în mâhnirea lui de ordin personal, 
asculta acest glas plin de tulburare, aşa cum un om 
îngândurat ascultă vuietul unei cascade, d'Artagnan, care-l 
avea la stânga lui pe Saint-Aignan, se apropie de el şi, cu o 
voce bine măsurată, ca să poată fi auzită de rege, zise: 

— Ai aflat vestea, conte? 

— Ce veste? Întrebă Saint-Aignan. 

— Întâmplarea cu La Valliere. 

Regele tresări şi făcu, fără să vrea, un pas spre cei doi 
oameni, care vorbeau între ei. 

— Şi ce s-a întâmplat cu La Valliere? Întrebă iarăşi de 
Saint-Aignan pe un ton ce se poate lesne închipui. 

— Eh, biata copilă! Zise d'Artagnan. S-a dus la mănăstire. 

— La mănăstire? Exclamă de Saint-Aignan. 

— La mănăstire? Exclamă şi regele în mijlocul discursul lui 
pe care şi-l continua ambasadorul. 

Apoi, sub imperiul etichetei, se stăpâni, dar trăgând cu 
urechea mai departe. 

— La ce mănăstire? Întrebă de Saint-Aignan. 

— La carmelitele de la Chaillot. 

— Carmelitele de la Chaillot! De unde nalba ştii asta? 

— Chiar din gura ei. 

— Ai văzut-o dumneata? 

— Eu am condus-o până acolo. 

Regele nu pierdu nici un cuvânt; fierbea în sinea lui şi 
începu să se piardă cu firea. 

— Dar de ce-a fugit? Mai întrebă de Saint-Aignan. 

— Fiindcă sărmana copilă a fost gonită ieri de la curte? 
Răspunse d'Artagnan. 

Nu termină bine această frază, că regele făcu un gest 
autoritar. 

— Destul, domnule! I se adresă el ambasadorului. Destul! 
Pe urmă, înaintând către căpitan. Cine spune? Strigă el? Că 
La Valliere s-a dus la mănăstire? 

— Domnul d'Artagnan? Rosti favoritul. 


— Şi e adevărat ceea ce spui? Zise regele întorcându-se 
spre muşchetar. 

— Adevărat ca adevărul însuşi. 

Regele strânse din pumni şi se făcu alb la faţă. 

— Dar parcă ai mai adăugat ceva, domnule d'Artagnan? 
Zise el. 

— Nu mai ştiu ce anume, sire. 

— Ai adăugat că domnişoara de La Valliere a fost alungată 
de la curte. 

— Da, sire. 

— Şi e adevărat şi acest lucru? 

— Informaţi-vă, sire. 

— La cine? 

— Oh! Făcu d'Artagnan ca omul ce-ar vrea să arate că nu 
poate spune mai mult. 

Regele sări deodată, lăsând baltă pe ambasadori, pe 
miniştri, pe curteni, pe politicieni. Regina-mamă se ridică în 
picioare: ea auzise totul, sau, ceea ce nu auzise, ghicise. 
Doamna, răpusă de mânie şi spaimă, încercă să se ridice şi 
ea, ca şi regina-mamă, dar recăzu pe fotoliul care, din 
pricina prăbuşirii Prințesei, alunecă înapoi. 

— Domnilor? Grăi regele? Audienţa e sfârşită: voi face 
cunoscut răspunsul meu, sau mai bine zis voinţa mea, atât 
Spaniei, cât şi Olandei. 

Şi, cu un gest impunător, le arătă ambasadorilor că puteau 
sa plece. 

— Ia seama, fiul meu? Îi şopti regina-mamă cu indignare? 
la seama, mi se pare că nu te mai poţi stăpâni. 

— Ah, doamnă? Răcni tânărul leu cu un gest ce stârnea 
groaza? Dacă nu sunt stăpân pe mine, voi fi, te încredinţez, 
pe cei care mă calcă în picioare! Vino cu mine, domnule 
d'Artagnan, vino! 

Şi părăsi sala, făcându-i pe ceilalţi să încremenească de 
uimire şi de spaimă. 

Regele cobori scara şi se pregăti să străbată curtea 
palatului. 


— Sire? Spuse d'Artagnan? Maiestatea voastră a greşit 
drumul. 

— Nu, mă duc la grajduri. 

— Nu e nevoie, sire; am caii pregătiţi pentru maiestatea 
voastră. 

Regele nu-i răspunse slujitorului său decât printr-o privire, 
dar această privire făgăduia mai mult decât ar fi îndrăznit 
să spere trei de-alde d'Artagnan la un loc. 

Capitolul XXXVII Chaillot. 

Cu toate că nimeni nu-i chemase, Manicamp şi Malicorne îl 
urmară pe rege şi pe d'Artagnan. Erau doi oameni foarte 
inteligenţi; atât însă că Malicorne sosea adesea prea 
devreme, din ambiţie, iar Manicamp sosea adesea prea 
târziu, din lene. De astă dată ajunseră amândoi la timp. 

Cinci cai erau gata de plecare. Doi fură luaţi de rege şi 
d'Artagnan; doi de Manicamp şi Malicorne. Un paj de la 
grajduri încălecă pe al cincilea. Toată cavalcada porni în 
galop. 

D'Artagnan alesese într-adevăr bine caii; erau adevăraţi 
fugari pentru îndrăgostiţii nerăbdători? Caii nu fugeau, 
zburau. 

După zece minute de la plecare, cavalcada, sub forma unui 
vârtej de praf, ajunse la Chaillot. Regele sări literalmente 
din şa. Dar, oricât de repede ar fi făcut această mişcare, el îl 
găsi pe d'Artagnan la picioarele calului său. Ludovic îi 
adresă lui d'Artagnan un zâmbet de mulţumire şi aruncă 
frâul în braţele pajului. Apoi intră cu un pas grăbit în 
vestibul şi, împingând uşa cu putere, pătrunse în vorbitor. 

Manicamp, Malicorne şi pajul rămaseră afară; d'Artagnan 
îşi urmă stăpânul. 

De cum păşi în vorbitor, primul lucru ce-l izbi pe rege fu s- 
o vadă pe Louise nu în genunchi, ci culcată la picioarele 
unui mare crucifix de piatră. Tânăra fată era întinsă pe 
lespedea umedă, abia zărindu-se în umbra acestei săli în 
care lumina nu pătrundea decât printr-o fereastră îngustă, 
zăbrelită şi năpădită de plante agăţătoare. Era singură, 


neînsufleţită, rece ca piatra deasupra căreia îşi odihnea 
trupul obosit. 

Văzând-o astfel, regele o crezu moartă şi scoase un strigăt 
îngrozitor, ce-l făcu pe d'Artagnan să alerge la el. Regele îşi 
trecuse un braţ pe sub mijlocul tinerei fete. D'Artagnan îi 
ajută regelui s-o ridice pe biata femeie, ce părea atinsă de 
suflarea morţii. Regele o luă atunci în braţe şi-i încălzi 
mâinile şi tâmplele îngheţate cu sărutările lui. 

D'Artagnan se agăţă de frânghia clopotului din turn. 
Surorile carmelite dădură buzna din toate părţile. 
Cucernicele călugăriţe începură să scoată ţipete de 
indignare la vederea acestor bărbaţi care ţineau în braţele 
lor o femeie. 

Stareţa sosi şi ea îndată. Dar, femeie mai de lume decât 
toate femeile de la curte, în pofida austerităţii ei, de la 
prima aruncătură de privire îl recunoscu pe rege după 
respectul ce i-l arătau însoțitorii lui, ca şi după aerul de 
stăpân prin care domina întreaga asistenţă. Văzându-l pe 
rege, ea se retrase în chilia sa; acesta era un mijloc de a nu- 
şi păta demnitatea personală. Trimise în schimb, prin 
câteva maici, tot felul de leacuri, ape de-ale reginei 
Ungariei, melisă etc. Etc., poruncind în acelaşi timp ca toate 
uşile să fie închise. Era şi timpul: durerea regelui devenise 
gălăgioasă şi dez-nădăjduită. 

Regele părea hotărât să trimită după medicul său, când La 
Valliere îşi reveni în simţiri. Deschizând ochii, cel dintâi 
lucru pe care-l văzu fu regele la picioarele ei. Fără îndoială 
că nu-l recunoscu, deoarece scoase un oftat dureros. 
Ludovic o învăluia într-o privire nepotolită. În sfârşit, ochii 
ei rătăciţi se opriră asupra regelui. Acum îl recunoscu şi 
făcu un efort să se desprindă din braţele lui. 

— Cum? Murmură ea? Jertfa nu s-a împlinit încă? 

— Oh, nu, nu? Strigă regele? Şi nici nu se va împlini, ţi-o 
jur! 

Fata se ridică, slabă şi zdrobită cum era. 

— Dar trebuie? Rosti ea? Trebuie, nu mă mai opriţi. 


— Să te las să te jertfeşti, eu? Strigă Ludovic. Niciodată! 
Niciodată! 

— Bun! Murmură d'Artagnan. E timpul să plecăm. De 
vreme ce-au început să vorbească, să ne astupăm urechile. 

D'Artagnan ieşi; cei doi îndrăgostiţi rămaseră singuri. 

— Sire? Adăugă La Valliere? Nici un cuvânt mai mult, vă 
rog. Nu zădărniciţi singurul viitor în care mai sper, adică 
mântuirea mea; şi nici pe al vostru, adică gloria voastră, 
pentru un capriciu. 

— Un capriciu? Strigă regele. 

— Oh, acum, sire? Zise La Valliere? Acum văd limpede în 
inima voastră. 

— Dumneata, Louise? 

— Oh, da, eu! 

— Explică-te! 

— O pornire de neînțeles, nechibzuită, poate să vă pară 
pentru un moment o scuză întemeiată; dar maiestatea 
voastră are îndatoririle sale care nu se pot împăca, sire, cu 
dragostea pentru o biată fată. Uitaţi-mă. 

— Eu, să te uit? 

— Aţi şi făcut-o. 

— Mai degrabă mor! 

— Sire, o puteţi iubi pe aceea la a cărei moarte aţi 
consimţit cu atâta cruzime în noaptea aceasta? 

— Ce vrei să spui? Haide, fii limpede. 

— Mi-aţi cerut ieri dimineaţă, spuneţi, să vă iubesc? Şi ce 
mi-aţi făgăduit în schimb? Că nu va trece niciodată miezul 
nopţii fără a-mi aduce o împăcare, atunci când vă veţi fi 
supărat pe mine. 

— Oh, iartă-mă, iartă-mă, Louise! Eram nebun de gelozie! 

— Sire, gelozia e un simţământ rău, care renaşte ca 
neghina tăiată din rădăcină. Veţi fi mereu gelos şi veţi sfârşi 
prin a mă ucide. Aveţi milă şi lăsaţi-mă să mor. 

— Încă un cuvânt ca acesta, domnişoară şi mă vei vedea 
sfârşindu-mă la picioarele dumitale. 


— Nu, nu, sire, eu ştiu mai bine cât preţuiesc. Credeţi-mă 
şi nu vă pierdeţi înşivă pentru o biată nenorocită pe care 
toată lumea o dispreţuieşte. 

— Oh, numeşte-i pe aceia pe care-i acuzi, numeşte-i! 

— Nu am să mă plâng împotriva nimănui, sire; nu mă acuz 
decât pe mine. Adio, sire! Vă faceţi rău singur vorbindu-mi 
astfel. 

— Ia seama, Louise! Vorbindu-mi în felul acesta, mă aduci 
la deznădejde. la seama! 

— Oh, sire! Sire! Lăsaţi-mă lângă Dumnezeu, vă rog! 

— 'Te voi smulge chiar din braţele lui Dumnezeu! 

— Dar, mai întâi? Strigă sărmana copilă? Smulgeţi-mă din 
ghearele acestor duşmani cruzi care vor să-mi distrugă 
viaţa şi cinstea. Dacă aveţi atâta tărie să mă iubiţi, aveţi şi 
atâta putere ca să mă apăraţi! Dar nu, aceea pe care 
spuneţi că o iubiţi e batjocorită, umilită, alungată! 

Şi buna copilă, silită de durerea ei să acuze, îşi frângea 
braţele plângând cu hohote. 

— Ai fost alungată! Strigă regele. lată pentru a doua oară 
că aud acest cuvânt. 

— Într-un mod josnic, sire. Vedeţi bine, n-am alt ajutor 
decât pe Dumnezeu, altă mângâiere decât rugăciunile, alt 
adăpost decât mănăstirea. 

— Vei avea palatul meu, vei avea curtea mea. Oh, nu te 
teme de nimic, Louise! Aceia, sau mai bine zis acelea care 
te-au alungat ieri, vor tremura mâine în faţa dumitale. Ce 
spun, mâine? Chiar în dimineaţa asta am răcnit, am 
ameninţat. Aş putea dezlănţui trăsnetul pe care-l stăpâ-nesc 
încă. Louise! Louise, vei fi crud răzbunată! Lacrimi de 
sânge vor răsplăti lacrimile dumitale. Numeşte-i numai pe 
cei ce-ţi doresc răul. 

— Niciodată! Niciodată! 

— Atunci cum vrei să lovesc? 

— Sire, cei care ar trebui loviți vor face să vi se clatine 
braţul. 


— Oh, nu mă cunoşti de loc! Strigă regele mânios. Decât 
să mi se clatine braţul, mai curând voi da foc regatului meu 
şi-mi voi blestema familia. Da, îmi voi strivi chiar şi acest 
braţ, dacă el nu va fi în stare să doboare pe aceia care o 
duşmănesc pe cea mai dulce dintre făpturi. 

Şi, într-adevăr, rostind aceste cuvinte, Ludovic izbi furios 
cu pumnul în lemnăria de stejar a peretelui, ce scoase un 
sunet lugubru. 

La Valliere se îngrozi. Mânia acestui tânăr atotputernic 
avea ceva impunător şi sinistru, deoarece, ca şi furia 
furtunii, putea să fie ucigătoare. Ea, a cărei durere credea 
că nu are seamăn, fu învinsă de această durere ce se 
manifesta prin violenţă şi ameninţări. 

— Sire? Zise ea? Vă rog, pentru cea din urmă oară, lăsaţi- 
mă singură. Liniştea acestui refugiu mi-a dat întărire; mă 
simt mai liniştită sub oblăduirea lui Dumnezeu. Dumnezeu e 
un ocrotitor în faţa căruia se spulberă toate măruntele 
răutăţi omeneşti. Sire, încă o dată, lăsaţi-mă în paza lui 
Dumnezeu. 

— Atunci? Strigă Ludovic? Spune deschis că nu m-ai iubit 
niciodată, spune că umilinţa mea, spune că remuşcările 
mele îţi mângâie orgoliul, dar că puţin îţi pasă de durerea 
mea. Spune că regele Franţei nu e pentru dumneata un 
îndrăgostit a cărui iubire ar putea să-ţi aducă fericirea, ci 
un despot al cărui capriciu a zdrobit în inima dumitale până 
şi ultima fibră a simţirii. Nu spune că îl cauţi pe Dumnezeu, 
spune că fugi de rege. Nu, Dumnezeu nu priveşte cu ochi 
buni hotărârile nestrămutate; Dumnezeu admite pocăinţa şi 
remuşcările; el iartă, el îngăduie iubirea. 

Louise era străbătură de o durere sfâşietoare auzind 
aceste cuvinte ce-o frigeau ca jarul până în cele mai adânci 
fibre. 

— Dar n-aţi auzit ce-am spus? Întrebă ea. 

— Ce? 

— N-aţi auzit că sunt alungată, dispreţuită, batjocorită? 


— 'Te voi face cea mai respectată, cea mai adorată, cea mai 
invidiată femeie de la curtea mea. 

— Dovediţi-mi că n-aţi încetat de a mă iubi. 

— Cum să ţi-o dovedesc? 

— Plecaţi şi lăsaţi-mă. 

— 'Ţi-o voi dovedi nemaipărăsindu-te niciodată. 

— Dar credeţi că eu voi îngădui asta, sire? Credeţi ca vă 
voi lăsa să declaraţi război împotriva întregii voastre 
familii? Credeţi că vă voi lăsa să vă smulgeţi, pentru mine, 
de lângă mamă, soţie şi soră? 

— Ah, le-ai numit, în sfârşit! Aşadar, ele sunt acelea care 
au făcut răul? Pe Dumnezeul atotputernic, le voi pedepsi! 

— lar eu iată pentru ce mă tem de viitor, iată pentru ce nu 
voiesc să primesc nimic, iată pentru ce nu doresc să fiu 
răzbunată. Destule lacrimi, pentru Dumnezeu, destule 
dureri, destulă amărăciune! Oh, niciodată nu voi mai stârni 
alte amărăciuni, alte dureri, alte lacrimi, oricine ar fi să fie. 
Am gemut prea mult, am plâns prea mult, am suferit prea 
mult! 

— Dar lacrimile mele, durerile, amărăciunile mele, acestea 
nu înseamnă nimic pentru dumneata? 

— Nu-mi vorbiţi astfel, sire, în numele cerului! În numele 
cerului, nu-mi vorbiţi astfel! Am nevoie de întregul meu 
curaj pentru a duce jertfa până la capăt. 

— Louise! Louise, te conjur! Hotărăşte, porunceşte, 
răzbună-te sau iartă. Dar nu mă părăsi! 

— Ah, trebuie să ne despărţim, sire. 

— Dar nu mă iubeşti de loc? 

— Oh! Numai Dumnezeu ştie asta! 

— Minciună! Minciună! 

— Dacă nu v-aş iubi, sire, v-aş lăsa mână liberă să mă 
răzbunaţi; aş primi, în schimbul ocărilor ce mi s-au adus, 
acest dulce triumf al orgoliului pe care mi-l propuneţi. 
Vedeţi însă că nu vreau dulcea răsplată a iubirii voastre, a 
iubirii voastre care e viaţa mea totuşi, deoarece am vrut să 
mor, crezând că nu mă mai iubiţi. 


— Ei bine, da, da, acum ştiu, acum recunosc: eşti cea mai 
sfântă, cea mai venerabilă dintre femei. Niciuna nu e mai 
vrednică decât dumneata, nu numai de iubirea şi de 
respectul meu, dar de iubirea şi respectul tuturor. De aceea 
niciuna nu va fi iubită ca dumneata, Louise, niciuna nu va 
avea asupra mea puterea pe care o ai dumneata. Da, ţi-o 
jur, aş zdrobi în această clipă lumea, ca pe un pahar de 
sticlă, dacă lumea mi-ar sta împotrivă. Îmi porunceşti să mă 
potolesc, să iert? Fie, mă voi potoli. Vrei să domnesc prin 
blândeţe şi îngăduinţă? Voi fi blând şi îngăduitor. Dictează- 
mi cum să mă port, mă voi supune! 

— Ah, Dumnezeule, dar ce sunt eu, o biată copilă, pentru 
a-i dicta o silabă măcar unui rege ca maiestatea voastră? 

— Eşti viaţa şi sufletul meu! Doar nu sufletul conduce 
trupul? 

— Oh, mă iubiţi prin urmare, scumpul meu sire? 

— În genunchi, cu braţele ridicate spre dumneata, din 
toate puterile pe care Dumnezeu le-a sădit în mine! Te 
iubesc atât de mult, încât aş fi gata să-mi dau viaţa cu 
zâmbetul pe buze, dacă mi-ai cere asta! 

— Mă iubiţi? 

— Oh, da! 

— Atunci nu mai am nimic de dorit pe această lume... Daţi- 
mi mâna, sire şi să ne spunem adio! Am cunoscut în viaţă 
întreaga fericire ce-mi putea fi hărăzită. 

— Oh, nu, nu, spune că viaţa ta abia începe! Fericirea ta 
nu e ieri, e astăzi, e mâine, e totdeauna! Al tău e viitorul! Al 
tău e tot ce e al meu! Nu mai vorbi de despărţire, 
izgoneşte-ţi din minte aceste gânduri negre. Iubirea e 
Dumnezeul nostru, e ceea ce le trebuie sufletelor noastre. 
Tu vei trăi pentru mine, după cum eu voi trăi pentru tine! 

Şi prosternându-se în faţa ei, îi sărută genunchii cu o 
inexprimabilă pornire de bucurie şi recunoştinţă. 

— Oh, sire, sire, totul este un vis. 

— Pentru ce un vis? 


— Fiindcă nu mă mai pot reîntoarce la curte. Surghiunită, 
cum să vă mai revăd? Nu e mai bine să rămân la mănăstire, 
pentru a păstra aici, în balsamul iubirii voastre, ultimele 
tresăriri ale inimii voastre şi ultima voastră mărturie? 

— Surghiunită, dumneata? Strigă Ludovic al XIV-lea. Dar 
cine surghiuneşte, când eu vreau reîntoarcerea? 

— Oh, sire, cineva care domneşte mai presus de regi: 
lumea de la curte şi părerile ei. Gândiţi-vă, nu veţi putea 
iubi o femeie care a fost alungată; aceea pe care mama 
voastră a întinat-o cu o bănuială, aceea pe care sora voastră 
a rănit-o cu o pedeapsă, aceea nu e vrednică de maiestatea 
voastră. 

— Nu e vrednică de mine aceea care îmi aparţine? 

— Da, acesta e adevărul, sire; din moment ce vă aparţine, 
iubita voastră a devenit o nevrednică. 

— Ah, ai dreptate, Louise şi toate gingăşiile sunt în sufletul 
dumitale. Ei bine, nu vei fi surghiunită. 

— Oh, se vede bine că n-aţi auzit-o pe Doamna! 

— Mă voi sfătui cu mama. 

— Oh, dacă aţi fi văzut-o pe mama voastră! 

— Şi ea? Sărmană Louise! Aşadar, toată lumea e împotriva 
dumitale? 

— Da, da, sărmană Louise, care se şi încovoiase sub 
biciuirea furtunii când aţi venit aici, când maiestatea 
voastră a desăvârşit zdrobirea. 

— Oh, iartă-mă! 

— Deci n-o veţi îndupleca nici pe una, nici pe cealaltă; 
credeţi-mă, răul e fără leac, deoarece nu vă voi lăsa 
niciodată să faceţi apel la violenţă sau la putere. 

— Ei bine, Louise, pentru a-ţi dovedi cât de mult te iubesc, 
voi săvârşi un lucru: mă voi duce la Doamna. 

— Voi, sire? 

— Îi voi cere să-şi schimbe sentinţa; o voi sili chiar. 

— O veţi sili? O, nu, nu! 

— Ai dreptate. Atunci o voi îndupleca. 

Louise dădu din cap. 


— Mă voi ruga, dacă va fi nevoie? Zise Ludovic. Vei crede 
în dragostea mea, după aceea? 

Louise îşi ridică faţa. 

— Oh, niciodată, pentru mine, niciodată să nu vă umiliţi! 
Lăsaţi-mă mai bine să mor. 

Ludovic căzu pe gânduri; trăsăturile lui se întunecară. 

— Voi iubi atât cât ai iubit şi dumneata? Zise el. Voi suferi 
atât cât ai suferit şi dumneata; aceasta va fi ispăşirea mea 
în ochii dumitale. Haide, domnişoară, să lăsăm la o parte 
aceste meschine zâzanii. Să fim mari ca durerea noastră, să 
fim tari ca iubirea noastră! Şi, rostind aceste cuvinte, o 
cuprinse în braţe şi o încercui cu mâinile lui. Singura mea 
bucurie, viaţa mea, urmează-mă? Zise el. 

La Valliere făcu un ultim efort, în care îşi concentră nu 
toată voinţa sa, căci nu mai era stăpână pe voinţa ei, ci 
toate puterile sale. 

— Nu! Răspunse ea cu glas stins. Nu, nu, aş muri de 
ruşine! 

— Nu, te vei reîntoarce ca o regină. Nimeni nu ştie că ai 
plecat... Singur d'Artagnan... 

— M-a trădat deci şi el? 

— Cum asta? 

— Jurase... 

— Jurasem să nu-i spun nimic regelui? Zise d'Artagnan 
vârându-şi capul pe uşa întredeschisă. Şi mi-am ţinut 
cuvântul. I-am vorbit domnului de Saint-Aignan; nu e vina 
mea dacă regele a auzit, nu-i aşa, sire? 

— E adevărat, iartă-l? Zise regele. 

La Valliere zâmbi şi-i întinse muşchetarului mâna ei albă şi 
plăpândă. 

— Domnule d'Artagnan? Zise regele fericit? Caută o 
trăsură pentru domnişoara. 

— Sire? Răspunse căpitanul? Trăsura aşteaptă. 

— Oh, iată o adevărată pildă de slujitor! Exclamă regele. 

„Era şi timpul s-o recunoşti”? Murmură d'Artagnan, 
măgulit, oricum, de această laudă. 


La Valliere era învinsă; după câteva şovăiri, ea se lăsă, fără 
să se mai împotrivească, în voia regescului ei iubit. 

Dar, la uşa vorbitorului, se smulse de la braţul regelui şi se 
întoarse la crucifixul de piatră, pe care-l sărută, spunând: 

— Doamne, tu m-ai chemat; Doamne, tu m-ai îndepărtat de 
la tine. Dar bunătatea ta e nemărginită. De aceea, când mă 
voi reîntoarce aici, uită că am plecat; căci, dacă mă voi 
reîntoarce, n-am să te mai părăsesc niciodată. 

Regele lăsă să-i scape un suspin. D'Artagnan îşi şterse o 
lacrimă. 

Ludovic o conduse pe tânăra femeie până la trăsură, o 
ajută să se urce înăuntru şi-l aşeză pe d'Artagnan alături de 
ea. Iar el, sărind în şa, porni în galop spre Palatul Regal, 
unde, de îndată ce ajunse, trimise să i se dea de veste 
Doamnei că doreşte să-i acorde o scurtă audienţă. 

Capitolul XXXVIII La Doamna. 

După felul cum regele îi părăsise pe ambasadori, cei mai 
puţin iniţiaţi credeau că va urma un război. Ambasadorii 
înşişi, neinstruiţi asupra cronicii intime a regelui, socoteau 
că li se adresa lor această frază devenită celebră: „Dacă nu 
sunt stăpân pe mine, voi fi faţă de cei care mă calcă în 
picioare”. 

Din fericire pentru destinele Franţei şi ale Olandei, 
Colbert ieşise după ei şi le dăduse câteva explicaţii; în 
schimb, reginele şi Doamna, ştiind foarte bine tot ce se 
petrece în jurul lor, auzind această frază plină de 
ameninţări, plecaseră din sală îngrijorate şi stăpânite de 
ciudă. Doamna mai ales, simțind că mânia regelui se va 
abate asupra ei şi cum era ambițioasă şi mândră din cale- 
afară, în loc să se ducă să ceară ajutorul reginei-mame, se 
retrase la dânsa, dar dacă nu fără nelinişte, cel puţin fără 
gândul de a ocoli lupta. Din timp în timp, Ana de Austria 
trimitea mesageri pentru a se informa dacă regele se 
reîntorsese. 

Tăcerea ce domnea în palat în legătură cu această afacere 
a dispariţiei Louisei era, pentru cei care cunoşteau firea 


trufaşă şi mânioasă a regelui, prevestirea unui mare şir de 
nenorociri. Dar Doamna, înfruntând cu tărie toate aceste 
zvonuri, se închise în apartamentul ei, o chemă pe 
Montalais şi, cu glasul cel mai puţin tulburat, o puse pe 
această fată să-i povestească tot ce s-a întâmplat. În clipa 
când guraliva Montalais îşi încheia relatarea ei cu tot felul 
de precauţii oratorice şi cu recomandarea către toleranţă, 
adresată Doamnei, sub beneficiul reciprocităţii, domnul 
Malicorne se ivi la Prinţesă pentru a-i cere acesteia o 
audienţă. 

Vrednicul prieten al domnişoarei de Montalais purta pe 
chip toate semnele tulburării celei mai vii. Era cu neputinţă 
să se înşele: întrevederea cerută de rege trebuia să fie unul 
dintre cele mai interesante capitole ale acestei poveşti de 
inimă a regilor şi oamenilor. 

Doamna fu, într-adevăr, tulburată de această grabă a 
cumnatului ei; nu-l aştepta aşa de repede; nu se aştepta, 
mai ales, la o intervenţie directă a lui Ludovic. Or, femeile, 
care duc atât de bine războiul pe ascuns, sunt totdeauna 
mai puţin îndemânatice şi mai puţin tari când e vorba să 
privească o luptă în faţă. 

Doamna, am mai spus, nu era dintre acelea care dau 
înapoi, ea avea cusurul sau calitatea contrară. Ducea prea 
departe vitejia; de aceea, această veste primită de la rege, 
prin Malicorne, avu asupra ei efectul unei trâmbiţe care 
sună începutul bătăliei. Ridică deci, cu mândrie, mănuşa. 

Cinci minute mai târziu, regele urca scara. Era roşu încă 
la faţă, după goana calului. Costumul lui prăfuit şi mototolit 
contrasta cu toaleta atât de îngrijită şi atât de elegantă a 
Doamnei, care şi ea, pălise sub roşul de pe obraji. 

Ludovic nu făcu nici o introducere; se aşeză. Montalais 
dispăru. Doamna se aşeză şi ea în faţa regelui. 

— Sora mea? Zise Ludovic? Ştii că domnişoara de La 
Valliere a fugit azi-noapte de la ea şi că s-a dus să-şi poarte 
durerea, deznădejdea, într-o mănăstire? 

Rostind aceste cuvinte, glasul regelui era ciudat de mişcat. 


— Aflu aceasta de la maiestatea voastră? Răspunse 
Prinţesa. 

— Aş fi crezut că ai aflat azi-dimineaţă, în timpul recepţiei 
ambasadorilor? Zise regele. 

— După tulburarea voastră, da, sire, am bănuit că s-a 
întâmplat ceva neobişnuit, dar fără să ghicesc ce anume. 

Regele, care era sincer şi mergea de-a dreptul la ţintă, 
adăugă: 

— Sora mea, pentru ce-ai alungat-o pe domnişoara de La 
Valliere? 

— Pentru că serviciul ei îmi displăcea? Răspunse sec 
Doamna. 

Regele se făcu stacojiu şi în ochii lui pâlpâi o flacără pe 
care cutezanţa Doamnei numai cu greu o înfrunta. El se 
stăpâni, totuşi şi continuă: 

— Trebuie să existe un motiv foarte întemeiat, sora mea, 
pentru ca o femeie bună ca dumneata să izgonească şi să 
dezonoreze nu numai o tânără fată, dar întreaga ei familie. 
Ştii prea bine că oraşul are ochii aţintiţi asupra purtării 
femeilor de la curte. A alunga o domnişoară de onoare 
înseamnă să-i arunci pe umeri o crimă, o mare greşeală în 
orice caz. Care este crima, care este greşeala domnişoarei 
de La Valliere? 

— Deoarece vă faceţi protectorul domnişoarei de La 
Valliere? Răspunse cu răceală Doamna? Am să vă dau 
explicaţiile pe care sunt îndreptăţită să nu le dau nimănui. 

— Nici chiar regelui? Strigă Ludovic înarmându-se cu un 
gest de mânie. 

— M-aţi numit sora voastră? Replică Doamna? Şi sunt la 
mine acasă. 

— Asta n-are nici o importanţă! Zise tânărul monarh 
ruşinat de a se fi lăsat târât de furie. Nu poţi spune, 
doamnă şi nimeni nu poate spune în acest regat că are 
dreptul să nu se explice în faţa mea. 

— Dacă priviţi astfel lucrurile? Zise Doamna cu o sumbră 
mânie? Nu-mi rămâne decât să mă închin în faţa maiestăţii 


voastre şi să tac. 

— Nu, să nu folosim fraze cu două înţelesuri. 

— Protecţia pe i-o arătaţi domnişoarei de La Valliere îmi 
impune respectul. 

— Să nu folosim fraze cu două înţelesuri, am spus; ştii 
prea bine că eu, ca şef al nobilimii din Franţa, sunt dator să 
dau socoteală tuturor de onoarea familiilor. Dumneata, 
alungând-o pe domnişoara de La Valliere sau pe oricare 
alta... 

Ridicare din umeri din partea Doamnei. 

— Sau pe oricare alta, repet? Continuă regele? Şi, întrucât 
o dezonorezi pe această fată procedând astfel, îţi cer o 
explicaţie pentru a confirma sau a combate această măsură. 

— Să combateţi această măsură? Strigă Doamna cu 
semeţie. Cum? Când eu alung din casa mea pe una din 
slujitoarele mele, mi-aţi putea porunci să o primesc înapoi? 

Regele tăcu. 

— Asta n-ar fi un exces de putere, sire, ar fi o necuviinţă. 

— Doamnă! 

— Oh, m-aş revolta, ca femeie, împotriva unui abuz ce 
trece peste orice demnitate; altfel n-aş mai fi o Prinţesă din 
sângele vostru, o fiică de rege; aş fi cea din urmă dintre 
creaturi, aş fi mai înjosită decât slujnica alungată. 

Regele zvâcni de furie. 

— În pieptul dumitale nu bate o inimă! Strigă el. Dacă te 
porţi astfel cu mine, atunci dă-mi voie să mă port şi eu cu 
aceeaşi asprime. 

Uneori, un glonţ rătăcit cade ca din senin într-o bătălie. 
Această frază, pe care regele n-o rostise cu vreo intenţie, o 
lovi pe Doamna şi o zdruncină o clipă; putea să se aştepte, 
într-o zi sau alta, la represalii. 

— În sfârşit, sire? Zise ea? Explicaţi-vă. 

— Te întreb, doamnă, cu ce ţi-a greşit domnişoara de La 
Valliere? 

— E cea mai şireată urzitoare de intrigi din câte cunosc; a 
făcut să se bată între ei doi prieteni; a ajuns să se vorbească 


despre ea în termeni atât de ruşinoşi, încât toată curtea 
încruntă din sprâncene numai când i se rosteşte numele. 

— Ea? Ea? Strigă regele. 

— Sub această înfăţişare atât de blândă şi atât de ipocrită? 
Continuă Doamna? Ascunde un spirit plin de viclenie şi 
răutate. 

— Ea? 

— Voi vă puteţi înşela, sire, dar eu o cunosc: e în stare să 
stârnească ura între cele mai apropiate rude şi cei mai buni 
prieteni. Vedeţi bine că seamănă vrajba chiar între noi doi. 

— Te contrazic?... Zise regele. 

— Sire, luaţi seama un lucru: noi trăiam în cea mai bună 
înţelegere, şi, prin spusele ei, prin plângerile ei pline de 
prefăcătorie, a aţâţat pe maiestatea voastră împotriva mea. 

— Jur? Începu atunci regele? Că niciodată o vorbă urâtă n- 
a ieşit de pe buzele ei; jur că chiar în clipele când eram mai 
furios, ea nu m-a lăsat să ameninţ pe nimeni; jur că 
dumneata nu ai o prietenă mai devotată şi mai 
respectuoasă. 

— Prietenă? Rosti Doamna cu o expresie de dispreţ 
suprem. 

— la aminte, doamnă? Spuse regele? Uiţi că dumneata m- 
ai înţeles cândva şi că, din acest moment, totul devine fapt. 
Domnişoara de La Valliere va fi ceea ce voi vrea eu să fie şi 
mâine, dacă aşa voi înţelege eu, va fi gata să se aşeze pe un 
tron. 

— Nu s-a născut cu acest drept, în orice caz şi nu puteţi 
face asta decât pentru viitor, dar nu şi pentru trecut. 

— Doamnă, am fost faţă de dumneata plin de atenţie şi 
bunăvoință, nu mă sili să-mi amintesc că eu sunt stăpânul. 

— Sire, aţi repetat-o de două ori până acum. Am avut 
cinstea să vă spun că mă închin cu tot respectul. 

— Atunci vrei să-mi faci favoarea ca domnişoara de La 
Valliere să se întoarcă la dumneata? 

— La ce bun, sire, de vreme ce aveţi să-i daţi un tron? Eu 
însemn prea puţin pentru a ocroti o putere atât de mare. 


— Renunţă la acest spirit răutăcios şi dispreţuitor. Pentru 
mine, acordă-i îngăduinţa dumitale. 

— Niciodată! 

— Vrei să fac război în familia mea? 

— Am şi eu familia mea, unde mă voi refugia. 

— E o ameninţare? Şi uiţi situaţia chiar într-atât? Crezi că 
dacă vei ajunge până la ofensă, rudele dumitale te vor 
susţine? 

— Sper, sire, că nu mă veţi forţa la nimic ce nu va fi demn 
de rangul meu. 

— lar eu speram că-ţi vei aminti de prietenia noastră, că 
mă priveai ca pe un frate. 

Doamna se opri o clipă. 

— Nu înseamnă că nu vă privesc ca pe un frate? Zise ea 
apoi? Dacă mă împotrivesc unei nedreptăţi a maiestăţii 
voastre. 

— O nedreptate? 

— Oh, sire, dacă aş vorbi lumii despre purtarea acestei La 
Valliere, dacă reginele ar şti... 

— Haide, haide, Henriette, lasă-ţi inima să grăiască; adu-ţi 
aminte că m-ai iubit, adu-ţi aminte că inima oamenilor 
trebuie să fie tot atât de miloasă ca şi inima Stăpânului 
suveran. Nu fi neînduplecată cu ceilalţi; iart-o pe La 
Valliere. 

— Nu pot: m-a jignit. 

— Dar eu, eu? 

— Sire, pentru voi aş face totul pe lume, afară de asta. 

— Atunci, mă aduci la deznădejde... Mă arunci pe acea 
ultimă treaptă unde se opresc cei slabi; mă îndemni la 
mânie şi izbucnire. 

— Sire, vă îndemn la rațiune. 

— La raţiune?... Sora mea, nu mai am rațiune. 

— Sire, fiţi înţelept! 

— Sora mea, ai milă, e prima oară când mă rog de cineva; 
sora mea, nu mai sper decât în dumneata. 

— Oh, sire, plângeţi? 


— De furie, da, de umilinţă. Să fiu obligat să mă cobor 
până la rugăminţi, eu, regele! Toată viaţa mea voi detesta 
această clipă. Sora mea, m-ai făcut să îndur într-o secundă 
mai multă durere decât am putut să prevăd în cele mai 
grele încercări ale vieţii mele. 

Şi regele, ridicându-se în picioare, se lăsă năpădit de 
lacrimi, care, într-adevăr, erau lacrimi de mânie şi de 
ruşine. 

Doamna fu nu înduioşată, căci nici cele mai blânde dintre 
femei n-au milă atunci când e vorba de orgoliu, ci fu 
cuprinsă de teama ca aceste lacrimi să nu târască după ele 
tot ceea ce era omenos în inima regelui. 

— Porunciţi, sire? Zise ea? Şi întrucât preferaţi să fiu 
umilită eu în locul vostru, cu toate că umilinţa mea vi fi 
cunoscută de toată lumea, pe când a voastră nu mă are 
decât pe mine ca martor, vorbiţi, mă voi supune regelui. 

— Nu, nu, Henriette! Strigă Ludovic într-un elan de 
recunoştinţă. Vei fi cedat unui frate! 

— Nu mai am frate, de vreme ce mă supun. 

— Vrei întregul meu regat, în semn de mulţumire? 

— Cât de mult iubiţi? Zise ea? Atunci când iubiţi! 

El nu răspunse. Luă mâna Doamnei şi i-o acoperi de 
sărutări. 

— Aşadar? Zise Ludovic? O vei primi înapoi pe această 
biată fată, o vei ierta, vei recunoaşte bunătatea, cinstea 
inimii sale? 

— O voi menţine în casa mea. 

— Nu, îi vei reda prietenia dumitale, scumpa mea soră. 

— N-am iubit-o niciodată. 

— Ei bine, din dragoste pentru mine, te vei purta frumos 
cu ea, nu-i aşa, Henriette? 

— Fie, o voi trata ca pe o femeie a voastră! 

Regele înălţă capul. Cu această frază scăpată atât de 
funest, Doamna distrusese toată valoarea sacrificiului ei. 
Regele nu-i mai datora nimic. Rănit, lovit mortal, răspunse: 


— Mulţumesc, doamnă, îmi voi aminti veşnic de binele pe 
care mi l-ai făcut. 

Şi salutând cu un aer ceremonios, ieşi. Trecând prin faţa 
unei oglinzi, îşi văzu ochii înroşiţi şi bătu din picior de 
mânie. Dar era prea târziu: Malicorne şi d'Artagnan, postați 
la uşă, îi văzuseră ochii. „Regele a plâns”? Îşi spuse 
Malicorne. 

D'Artagnan se apropie respectuos de rege. 

— Sire? Zise el în şoaptă? E mai bine să apucaţi pe scara 
cea mică pentru a vă întoarce în apartamentele voastre. 

— De ce? 

— Fiindcă praful de pe drum a lăsat urme pe faţa voastră? 
Răspunse muşchetarul. Pe aici, sire, pe aici. 

„La dracu! Gândi apoi el, când regele cedă ca un copil. Vai 
de cei care o vor face să plângă pe aceea care-l face pe 
rege să plângă!” 

Capitolul XXXIX Batista domnişoarei de la Valliere. 

Doamna nu era rea; era doar înfuriată. Regele nu era 
nechibzuit; era doar îndrăgostit. De bine ce abia 
încheiaseră amândoi acest soi de pact, care trebuia s-o 
repună pe La Valiiere în drepturile sale şi unul şi celălalt 
căutară să câştige teren. Regele voi s-o vadă pe La Valliere 
la orice oră din zi. Doamna, care simţea ciuda regelui după 
scena cu rugăminţile, nu voia s-o abandoneze pe La Valliere 
fără luptă. Punea deci tot felul de piedici în calea regelui. 

Într-adevăr, regele, pentru a se bucura de prezenţa iubitei 
lui, se vedea silit să-i facă curte cumnatei sale. Din acest 
plan decurgea toată politica Doamnei. Cum ea alesese pe 
cineva ca s-o secondeze şi cum acest cineva era Montalais, 
regele se vedea încercuit de fiecare dată când venea la 
Doamna. Îl luau în primire şi nu-i mai dădeau drumul. 
Doamna desfăşura în aceste întrevederi o graţie şi un spirit 
ce lăsau totul în umbră. 

Montalais mergea pe urmele ei. Nu întârzie deci să-i 
devină de nesuferit regelui. Lucru la care ea se aştepta. 
Atunci fata îl puse în acţiune pe Malicorne; acesta găsi 


mijlocul de a-i spune regelui că se afla la curte o tânără 
persoană foarte nenorocită. Regele întrebă cine era această 
persoană. Malicorne răspunse că e domnişoara de 
Montalais. La care regele declară că e foarte firesc ca o 
asemenea persoană să fie nenorocită când ea însăşi stă în 
calea fericirii altora. Malicorne dădu explicaţii, potrivit 
ordinelor date de domnişoara de Montalais. 

Regele deschise ochii bine; el observă că Doamna, de 
îndată ce apărea maiestatea sa, se ivea şi dânsa; că stătea 
în coridoare până la plecarea regelui; că îl conducea la 
ieşire, de teamă să nu vorbească în anticameră cu vreuna 
din fetele ei. 

Într-o seară merse şi mai departe. Regele era aşezat pe 
scaun, în mijlocul doamnelor şi ţinea în mână, sub manşetă, 
un bilet pe care voia să-l strecoare în palma domnişoarei de 
La Valliere. Doamna ghici şi intenţia şi biletul. Dar era greu 
să-l împiedice pe rege să facă ceea ce dorea. Totuşi, trebuia 
să fie împiedicat de a se apropia de La Valliere, de a-i spune 
bună ziua şi de a lăsa să-i cadă biletul pe genunchi, în dosul 
evantaiului sau în batistă. 

Regele, care era şi el numai ochi, n-avea de unde şti că i se 
întindea o cursă. Se ridică şi îşi trase fotoliul, foarte liniştit, 
lângă domnişoara de Châtillon, căreia începu să-i 
vorbească. Se făceau jocuri de rime; de la domnişoara de 
Châtillon, trecu lângă Montalais, apoi lângă domnişoara de 
Tonnay-Charente. Astfel, prin această manevră dibace, se 
pomeni aşezat în faţa domnişoarei de La Valliere, pe care o 
acoperea în întregime cu spatele. 

Doamna se prefăcea că e foarte ocupată; ea îndrepta 
desenul unei flori pe o canava de tapiserie. 

Regele îi arătă colţul alb al biletului domnişoarei de La 
Valliere şi aceasta întinse batista, cu o privire ce voia să 
spună: „Puneţi-l aici!” Apoi regele îşi puse batista sa pe 
braţul fotoliului, de unde, cu o mişcare destul de discretă, o 
lăsă să cadă jos. Atunci La Valliere puse repede batista ei pe 
fotoliu. Regele o luă, ca şi cum ar fi fast a lui, înfăşură 


biletul în ea, fără să dea impresia că ar face ceva şi o repuse 
pe braţul fotoliului. Domnişoarei de La Valliere nu-i 
rămânea decât să întindă mâna şi să ia batista cu 
nepreţuitul bilet. 

Doamna însă văzuse totul. Ea îi spuse domnişoarei de 
Châtillon: 

— Châtillon, ridică, te rog, batista regelui de pe covor. 

Şi tânăra fată se grăbi să îndeplinească ordinul; dar regele 
mişcându-se, La Valliere tulburându-se, toată lumea văzu 
cealaltă batistă pe braţul fotoliului. 

— Ah, iertaţi-mă, maiestatea voastră are două batiste? 
Zise Prinţesa. 

Regele fu silit să vâre în buzunar batista domnişoarei de 
La Valliere, împreună cu a lui. El căpătă astfel o amintire de 
la iubită, în schimb iubita pierdea un catren care-l costase 
pe rege zece ceasuri şi care, pentru el, făcea poate cât un 
poem. De unde mânia regelui şi deznădejdea domnişoarei 
de La Valliere. Şi una şi alta ar fi greu de descris. Dar 
numaidecât se petrecu o întâmplare de necrezut. Când 
regele se ridică să se întoarcă în apartamentul său, 
Malicorne, prevenit nu se ştie cum, se afla în anticameră. 

Anticamerele Palatului Regal erau cam întunecoase, iar 
seara, la Doamna, ceremoniile se desfăşurau cu multă 
simplitate: luminăţia era deci slabă. Regelui îi plăcea 
această lumină slabă. Se ştie că îndrăgostiţii, al căror spirit 
şi a căror inimă ard necontenit, nu doresc altă lumină decât 
aceea din spiritele şi inimile lor. 

Aşadar, anticamera era întunecoasă; un singur paj purta o 
făclie aprinsă înaintea maiestăţii sale. Regele mergea încet, 
rumegându-şi furia în tăcere. Malicorne trecu foarte 
aproape de rege, gata să-l atingă, şi-i ceru iertare cu o 
umilinţă desăvârşită; dar regele, foarte prost dispus, îl trată 
foarte rău pe Malicorne, care se retrase fără zgomot. 

Ludovic se culcă, după ce avu, în seara aceea, o mică 
ceartă cu regina şi a doua zi, înainte de a se duce în 
cabinetul său de lucru, simţi dorinţa să sărute batista 


domnişoarei de La Valliere. Îl chemă pe valetul său de 
cameră. 

— Adu-mi? Zise el? Haina pe care am purtat-o aseară; dar 
fii cu băgare de seamă să nu te atingi de nimic din ceea ce 
se găseşte în ea. 

Ordinul fu îndeplinit; regele scotoci el însuşi în buzunarele 
hainei. Nu găsi însă decât batista sa; aceea a domnişoarei 
de La Valliere dispăruse. În timp ce făcea tot felul de 
presupuneri şi bănuieli, i se aduse o scrisoare din partea 
domnişoarei de La Valliere. Scrisoarea era concepută în 
aceşti termeni: „Ce drăguţ din partea voastră, scumpul meu 
senior, că mi-aţi trimis aceste frumoase versuri! Cât de 
măiastră şi stăruitoare e dragostea voastră! Cum să nu fiţi 
iubit?” „Ce înseamnă toate acestea? Gândi regele. Trebuie 
să fie o greşeală.” 

— Caută bine? Îi spuse apoi valetului de cameră? O batistă 
ce trebuie să se afle în buzunarul meu şi dacă n-o găseşti, 
sau dacă te-ai atins de ea... 

Dar se răzgândi. Să faci o afacere de stat din pierderea 
unei batiste înseamnă să dai prilej clevetirilor, astfel că 
adăugă: 

— Aveam în acea batistă o notă de mare însemnătate, care 
se va fi rătăcit printre cute. 

— Dar, sire? Zise valetul de cameră? Maiestatea voastră n- 
a avut decât o batistă, pe care iat-o. 

— Ai dreptate? Răspunse regele scrâşnind din dinţi? Ai 
dreptate. Ah, sărăcie, cât de mult te pizmuiesc! Fericit cel 
ce-şi pune şi îşi scoate din buzunarul său batistele şi biletele 
ce-i aparţin. 

Reciti scrisoarea domnişoarei de La Valliere, întrebându-se 
prin ce întâmplare catrenul putuse să ajungă la destinaţie. 
Scrisoarea mai avea şi un post-scriptum: „Vă trimit prin 
mesagerul vostru acest răspuns, atât de puţin vrednic de 
darul primit.” 

— Foarte bine! Am să aflu ceva interesant! Zise el cu 
bucurie. Cine e afară? Întrebă apoi? Şi cine mi-a adus acest 


bilet? 

— Domnul Malicorne? Răspunse cu sfială valetul de 
cameră. 

— Să intre. Malicorne intră. 

— Vii din partea domnişoarei de La Valliere? Întrebă 
regele cu un suspin. 

— Da, sire. 

— Şi i-ai dus domnişoarei de La Valliere ceva din partea 
mea? 

— Eu, sire? 

— Da, dumneata. 

— Nu, sire, nimic. 

— Domnişoara de La Valliere mi-a scris însă negru pe alb. 

— Oh, sire, domnişoara de La Valliere se înşală. 

Regele îşi încreţi fruntea. 

— Ce înseamnă jocul acesta? Rosti el. Explică-te. Pentru ce 
domnişoara de La Valliere te numeşte mesagerul meu?... Ce 
i-ai dus acestei domnişoare? Răspunde repede, domnule. 

— Sire, i-am dus domnişoarei de La Valiiere o batistă; 
atâta tot. 

— O batistă... Ce batistă? 

— Sire, aseară, în clipa când am făcut greşeala dea mă 
lovi de persoana maiestăţii voastre, stângăcie pe care-o voi 
deplânge întreaga mea viaţă, mai ales după nemulţumirea 
pe care mi-aţi arătat-o, în acea clipă, sire, am rămas 
încremenit de deznădejde; maiestatea voastră era însă prea 
departe ca să-mi audă scuzele şi am văzut pe jos ceva alb. 

— Oh! Făcu regele. 

— M-am aplecat; era o batistă. Am crezut mai întâi că, 
lovind pe maiestatea voastră, am ajutat ca această batistă 
să cadă din buzunar; dar pipăind-o cu respect, am simţit o 
monogramă şi, cercetând-o, am văzut că era monograma 
domnişoarei de La Valliere. M-am gândit că, trecând pe 
acolo, această domnişoară va fi scapat-o din mână şi m-am 
grăbit să i-o dau la întoarcere, astfel că asta e tot ce i-am 


dat domnişoarei de La Valliere. Rog pe maiestatea voastră 
să mă creadă. 

Malicorne părea atât de nevinovat, atât de dezolat, atât de 
umil, încât regele simţi o mare plăcere să-l asculte. Îi 
mulţumi pentru această întâmplare ca pentru cel mai 
preţios serviciu pe care i-l făcuse. 

— Iată, este a doua oară când am fericirea de a mă întâlni 
cu dumneata, domnule? Zise el. Poţi să te bizui pe prietenia 
mea. 

Adevărul este că Malicorne furase, pur şi simplu, batista 
din buzunarul regelui, cu îndemânarea de care ar fi dat 
dovadă cel mai isteţ dintre borfaşii acestui brav oraş Paris. 

Doamna nu află nimic despre această întâmplare. Dar 
Montalais i-o spuse prietenei sale La Valliere şi La Valliere i- 
o povesti mai târziu regelui, care făcu un haz nespus de ea 
şi-l proclamă pe Malicorne mare om politic. 

Ludovic al XIV-lea avea dreptate şi se ştie că el nu se înşela 
niciodată asupra oamenilor. 

Capitolul XL. Unde e vorba de nişte grădinari, de nişte 
scări şi de domnişoarele de onoare. 

Din păcate, minunile nu dăinuie prea mult, în timp ce 
proasta dispoziţie a Doamnei a dăinuit multă vreme. La 
capătul a opt zile, regele ajunsese să n-o mai poată vedea 
pe La Valliere fără ca o privire iscoditoare să n-o 
întâlnească pe a lui. De câte ori se punea la cale o plimbare, 
pentru a nu se mai repeta scena cu ploaia sau cu stejarul 
regal, Doamna declara că nu se simte bine şi, graţie acestor 
indispoziţii, ea nu ieşea, iar domnişoarele sale de onoare 
trebuiau să rămână în casă. Cât despre vizite nocturne, nici 
vorbă nu putea fi; orice punte era tăiată în această privinţă. 
Astfel că, sub acest raport, încă din primele zile, regele avu 
de îndurat piedici ce-l făceau să sufere cumplit. 

Ca şi la Fontainebleau, el îl luă cu sine pe Saint-Aignan şi 
voi să-i facă o vizită domnişoarei de La Valliere. Dar n-o găsi 
decât pe domnişoara de Tonnay-Charente, care se porni să 
ţipe că au năpustit peste ea focul şi hoţii, în aşa fel că o 


întreagă legiune de femei, de supraveghetoare şi de paji îi 
săriră în ajutor, iar Saint-Aignan, rămas singur pentru a 
salva onoarea stăpânului său, care se mulţumi să fugă, se 
alese, din partea reginei-mame şi a Doamnei, cu un perdaf 
cât se poate de aspru. Afară de asta, a doua zi mai primi şi 
două provocări din partea familiei de Mortemart. A trebuit 
să intervină regele. 

Această încurcătură se datora faptului că Doamna 
ordonase pe neaşteptate o schimbare în locuinţa fetelor ei, 
în sensul că La Valliere şi Montalais au fost aduse să doarmă 
chiar în cabinetul stăpânei lor. 

Nimic nu mai era deci cu putinţă, nici măcar trimiterea de 
răvaşe: a scrie sub ochii unui Argus atât de feroce, sub o 
blândeţe atât de schimbătoare cum era aceea a Doamnei, 
însemna a se expune la cele mai mari primejdii. E lesne de 
închipuit în ce stare de iritare continuă şi de furie 
crescândă îl puneau pe el toate aceste înţepături de ac. 
Regele îşi făcea mereu sânge rău, căutând noi mijloace şi 
cum el nu se destănuia nici lui Malicorne, nici lui 
d'Artagnan, mijloacele nu puteau fi găsite. Malicorne se 
străduia, ici şi colo, să facă unele încercări eroice pentru a-l 
determina pe rege să aibă încredere în el, însă fie de 
ruşine, fie din prudenţă, regele se arăta la început ispitit, 
dar pe urmă bătea numaidecât în retragere. 

Aşa, de pildă, într-o seară, pe când regele străbătea parcul 
şi privea cu tristeţe spre ferestrele Doamnei, Malicorne se 
împiedică de o scară sub o tufă de merişor şi se răsti la 
Manicamp, care mergea împreună cu el în urma regelui şi 
care nu se împiedicase de nimic şi nu răspunse nimic. 

— N-ai băgat de seamă că m-am lovit de o scară şi că era 
să cad? 

— Nu? Răspunse Manicamp, distrat ca totdeauna? Dar 
după cât se pare, n-ai căzut, nu? 

— Ce-are a face! Asta nu înseamnă că trebuie lăsate 
scările aşa, pe unde se întâmplă. 


— Da, oricine se poate lovi de ele, mai ales când umblă cu 
capul în nori. 

— Lasă asta! Eu vreau să spun că nu trebuie uitate scările 
astfel, sub ferestrele domnişoarelor de onoare. 

Regele tresări uşor. 

— Ce vrei să spui? Întrebă Manicamp. 

— Vorbeşte mai tare? Îi şopti Malicorne, strângându-l de 
braţ. 

— Ce vrei să spui? Repetă Manicamp mai tare. 

Regele ciuli urechea. 

— Apăi uite? Zise Malicorne? O scară lungă de 
nouăsprezece picioare, care poate ajunge până la înălţimea 
ferestrelor. 

Manicamp, în loc să răspundă, rămase pe gânduri. 

— Întreabă-mă la care ferestre? Îi şopti Malicorne. 

— De care ferestre vorbeşti? Îl întrebă Manicamp cu glas 
tare. 

— De ale Doamnei. 

— Ei, na! 

— O, nu spun că ar îndrăzni cineva să se urce la Doamna; 
dar în cabinetul Doamnei, despărţit doar de un perete, 
dorm domnişoarele de La Valliere şi Montalais, care sunt 
două fete drăguţe. 

— Doar de un perete? Se miră Manicamp. 

— Uite, priveşte, colo, la apartamentul luminat al 
Doamnei; vezi acolo două ferestre? 

— Da. 

— Şi fereastra aceea de lângă ele, luminată mai slab, o 
vezi? 

— Foarte bine. 

— Aceea e a domnişoarelor de onoare. lată, iată, le e cald 
pesemne, domnişoara de La Valliere tocmai deschide 
fereastra. Ah, un îndrăgostit cu mult curaj ar putea să-i 
spună orice, dacă ar şti că se află aici această scară de 
nouăsprezece picioare care ajunge până acolo sus! 


— Dar ziceai că nu e singură. Stă cu domnişoara de 
Montalais, aşa spuneai. 

— Domnişoara de Montalais nu contează: e o prietenă din 
copilărie, foarte credincioasă; un adevărat puț unde poţi să 
arunci toate tainele pe care vrei să le îngropi. 

Nici un cuvânt din această convorbire nu-i scăpă regelui. 
Malicorne observă chiar că regele îşi încetinise mersul, spre 
a-i da timp să sfârşească. Apoi, când ajunse lângă poartă, le 
spuse tuturor să se retragă, în afară de Malicorne. Acest 
lucru nu miră pe nimeni; se ştia că regele e îndrăgostit şi 
toţi bânuiau că voia să facă versuri sub clar de lună. Cu 
toate că nu era lună în seara aceea, regele poate că avea 
totuşi de făcut niscaiva versuri. loată lumea se retrase. 
Atunci regele se întoarse către Malicorne, care aştepta 
respectuos ca maiestatea sa să-i adreseze cuvântul. 

— Ce spuneai adineauri despre scară, domnule Malicorne? 
Îl întrebă el. 

— Eu, sire? Vorbeam eu despre o scară? 

Şi Malicorne ridică ochii spre cer, ca şi cum ar fi vrut să-şi 
cheme înapoi cuvintele ce-şi luaseră zborul prin văzduh. 

— Da, despre o scară de nouăsprezece picioare. 

— Ah, da, sire, e adevărat; dar îi vorbeam domnului de 
Manicamp şi dacă aş fi ştiut că maiestatea voastră ne aude, 
aş fi tăcut. 

— Şi de ce-ai fi tăcut? 

— Pentru că n-aş fi vrut să fie certat grădinarul care a 
uitat-o acolo... Nemernicul! 

— Lasă, nu te teme de asta... la să vedem, ce e cu această 
scară? 

— Maiestatea voastră doreşte să o vadă? 

— Da. 

— Nimic mai uşor, ea e aici, sire. 

— În tufa de merişor? 

— Exact. 

— Arată-mi-o. 


Malicorne se întoarse din drum şi-l conduse pe rege la 
scară. 

— Iat-o, sire? Zise el. 

— Trage-o puţin mai încoace. 

Malicorne târi scara până la alee. Regele păşi de-a lungul 
ei. 

— Hm! Făcu el. Şi zici că are nouăsprezece picioare? 

— Da, sire. 

— Nouăsprezece picioare e cam mult; nu cred că e atât de 
lungă. 

— Aşa nu se vede, sire. Dacă scara ar fi în picioare, 
rezemată de un copac sau de un zid, s-ar vedea mai bine, 
căci am putea face comparaţie. 

— Oh, mă îndoiesc, domnule Malicorne. Îmi vine greu să 
cred că scara asta ar avea nouăsprezece picioare. 

— Deşi ştiu că maiestatea voastră are ochiul sigur, totuşi 
fac rămăşag că aşa este, precum spun. 

Regele dădu din cap. 

— Există un mijloc foarte bun să verificăm? Zise 
Malicorne. 

— Care? 

— Oricine ştie, sire, că parterul palatului are o înălţime de 
optsprezece picioare. 

— E drept, se poate şti. 

— Ei bine, sprijinind scara de zid, ne vom putea da seama. 

— Ai dreptate. 

Malicorne ridică scara ca pe un fulg şi o rezemă de zid. El 
alese, sau mai degrabă întâmplarea alese tocmai fereastra 
de la cabinetul unde dormea La Valliere, pentru a face 
această experienţă. Scara ajunse până la brâul de sub 
fereastră, adică până aproape de geam, astfel că un om 
căţărat pe treapta cea mai de sus, un om de talie mijlocie, 
cum era regele, bunăoară, putea foarte uşor să stea de 
vorbă cu aceea, sau mai bine zis cu acelea care se aflau în 
cameră. Cum fu înălţată scara, regele, lăsând la o parte 
teatrul pe care-l juca, începu să urce treptele, în timp ce 


Malicorne ţinea scara. Dar abia ajunse pe la jumătatea 
călătoriei lui aeriene, că o patrulă de elveţieni apăru în parc 
şi se îndreptă chiar către scară. Regele cobori repede şi se 
ascunse într-un tufiş. 

Malicorne înţelese că trebuie să se sacrifice. Dacă s-ar fi 
ascuns şi el, soldaţii ar fi căutat până ar fi dat sau de el, sau 
de rege, ba poate chiar de amândoi deodată. Mai bine era 
să fie găsit numai el singur. Drept care, Malicorne se 
ascunse aşa de bine, ca să fie numaidecât arestat. Odată 
arestat, Malicorne fu condus la post; odată dus la post, îşi 
spuse numele; odată numele rostit, fu recunoscut. 

Între timp, din tufiş în tufiş, regele ajunse până la uşa din 
dos a apartamentului său, foarte ruşinat şi mai ales foarte 
înciudat. Cu atât mai mult cu cât zarva arestării le atraseră 
la ferestrele lor pe La Valliere şi Montalais şi Doamna însăşi 
apăru la a sa, între două lumânări aprinse, întrebând ce s-a 
întâmplat acolo. 

La post, Malicorne ceru să fie pus faţă în faţă cu 
d'Artagnan. Muşchetarul alergă numaidecât la chemarea 
lui Malicorne. Dar în zadar încercă el să se 
dezvinovăţească, în zadar d'Artagnan înţelese cum stăteau 
lucrurile; în zadar aceste două spirite atât de ascuţite şi 
dibace căutară să dea o altă întorsătură întâmplării; lui 
Malicorne nu-i rămase altă scăpare decât să declare că 
voise să intre la domnişoara de Montalais, aşa cum de 
Saint-Aignan fusese învinuit că încercase să forţeze uşa 
domnişoarei de Tonnay-Charente. 

Doamna era neînduplecată din acest dublu motiv că, dacă 
într-adevăr Malicorne avusese de gând să intre noaptea, pe 
fereastră, în locuinţa ei, cu ajutorul unei scări, pentru a o 
vedea pe Montalais, aceasta era din partea lui Malicorne o 
faptă condamnabilă şi care trebuia pedepsită. Iar în al 
doilea rând, dacă Malicorne, în loc să facă totul în numele 
lui, a procedat ca interpus între La Valliere şi o altă 
persoană, pe care ea nu voia să o numească, vina lui era cu 
atât mai mare, întrucât pasiunea, care scuză toate, nu 


putea fi invocată aici ca o scuză pentru el. Doamna începu 
deci să ţipe în gura mare şi ceru ca Malicorne să fie izgonit 
din casa Domnului, fără a se gândi, în orbirea ei, că 
Malicorne şi Montalais o aveau la mână prin vizita sa făcută 
la de Guiche, ca şi prin alte taine tot atât de delicate. 
Montalais, furioasă, voi să se răzbune numaidecât, dar 
Malicorne îi demonstră că sprijinul regelui făcea mai mult 
decât toate dizgraţiile din lume şi că era bine să sufere 
pentru rege. Malicorne avea însă dreptate. Aşa că, deşi era 
femeie, sau mai bine zis de zece ori femeie, Montalais se 
lăsă convinsă de el. 

Şi apoi, să ne grăbim a o spune, regele, la rândul lui, sări 
în ajutorul învinuitului. Mai întâi, îi numără lui Malicorne o 
despăgubire de cincizeci de mii de livre, în schimbul 
postului pe care-l pierduse. Pe urmă, îl numi în propria lui 
casă, fericit că se putea răzbuna pe Doamna pentru tot 
ceea ce-i făcuse să sufere, atât pe el, cât şi pe La Valliere. 
Dar nemaiavându-l pe Malicorne ca să-i fure batistele şi să-i 
măsoare scările, bietul îndrăgostit era dezolat. Nu mai 
trăgea nădejde să se apropie vreodată de La Valliere, atâta 
vreme cât ea ar rămâne la Palatul Regal. Nici o demnitate şi 
nici o sumă de bani nu puteau schimba situaţia. 

Din fericire, Malicorne era la postul său. Făcu ce făcu şi se 
întâlni cu Montalais. E adevărat că, la rândul ei, fata făcea 
tot ce-i stătea în putinţă pentru a-l întâlni pe Malicorne. 

— Ce faci tu noaptea, la Doamna? O întrebă el pe fată. 

— Ce să fac, dorm? Răspunse ea. 

— Cum aşa, dormi? 

— De bună seamă. 

— Dar e foarte râu că dormi; nu se cuvine ca, pradă unei 
dureri ca aceea pe care o încerci, o fată să doarmă. 

— Şi care este, rogu-te, durerea ce-o încerc eu? 

— Nu eşti deznădăjduită că nu mai sunt aproape de tine? 

— Nu, deoarece ai primit cincizeci de mii de livre şi o 
slujbă la rege. 


— Asta n-are a face, dar eşti îndurerată că nu poţi să mă 
mai vezi cum mă vedeai înainte; eşti deznădăjduită mai ales 
din pricină că mi-am pierdut încrederea Doamnei. Nu-i aşa? 
Spune! 

— Oh, e foarte adevărat! 

— Ei bine, această durere te împiedică să dormi noaptea şi 
atunci începi să suspini, să plângi, îţi sufli nasul cu zgomot 
şi asta de zece ori pe minut. 

— Dar, dragul meu Malicorne, Doamna nu suferă nici cel 
mai mic zgomot la dânsa. 

— Asta o ştiu prea bine, la naiba, că nu poate să sufere 
nimic; tocmai de aceea îţi spun, văzând o durere atât de 
mare, se va grăbi să te dea şi pe tine pe uşă afară. 

— Înţeleg unde vrei să ajungi. 

— Bine că înţelegi! 

— Şi ce se va întâmpla pe urmă? 

— Se va întâmpla ca, rămânând singură, fără tine, La 
Valliere va scoate noaptea asemenea gemete şi asemenea 
suspine, încât va face un tărăboi cât două la un loc. 

— Atunci va fi mutată în altă cameră. 

— Da, dar în care? 

— În care? Iată-te la mare încurcătură, domnule 
Născocitor! 

— Câtuşi de puţin. Oricare va fi această cameră, ea va fi 
oricum mai bună decât aceea de lângă Doamna. 

— Asta e adevărat. 

— Ei bine, pune-te chiar din această noapte pe tânguiri. 

— Am să te ascult. 

— Şi îndeamn-o şi pe La Valliere să facă acelaşi lucru. 

— N-avea grijă, ea plânge de pe acum, încet. 

— Foarte bine, să plângă mai tare. 

Şi se despărţiră. 

Capitolul XLI Unde e vorba de dulgherie şi unde se dau 
câteva amănunte despre felul cum se poate face o scară. 

Sfatul primit de Montalais fu împărtăşit şi de La Valliere, 
care spuse însă că nu era destul de înţelept, dar, după 


oarecare împotrivire, pornită mai mult din teamă decât din 
lipsă de voinţă, sfârşi prin a se hotări să-l pună în aplicare. 

Această poveste, a celor două fete plângând într-una şi 
umplând cu lamentările lor camera de culcare a Doamnei, 
fu capodopera lui Malicorne. Cum nimic nu e mai adevărat 
decât ceea ce pare neadevărat, nimic mai firesc decât ceea 
ce pare nefiresc, acest soi de poveste din O mie şi una de 
nopţi prinse de minune la Doamna. Ea o îndepărtă mai întâi 
pe Montalais. Apoi, peste trei zile, sau mai bine zis peste 
trei nopţi după ce o îndepărtase pe Montalais, o îndepărtă 
şi pe La Valliere. 

Acesteia din urmă i se dădu o cameră în micile 
apartamente de la mansardă, aflate deasupra 
apartamentelor rezervate pentru gentilomi. Un etaj, adică o 
podea, le despărţea pe domnişoarele de onoare de ofiţeri şi 
gentilomi. O scară particulară, pe care avea sarcina să o 
supravegheze doamna de Navailles, ducea până la ele. 
Pentru mai multă siguranţă, doamna de Navailles, care 
auzise vorbindu-se despre încercările anterioare ale 
maiestăţii sale, pusese zăbrele la ferestre şi la gurile 
şemineurilor. Cinstea domnişoarei de La Valliere, a cărei 
cameră semăna mai mult cu o cuşcă decât cu altceva, era 
deci cât se poate de bine apărată. 

Domnişoara de La Valliere, când se afla la dânsa şi stătea 
acolo cea mai mare parte a timpului, deoarece Doamna nu 
mai apela la serviciile ei ştiind-o mai în siguranţă sub supra- 
vegherea doamnei de Navailles, domnişoara de La Valliere 
n-avea altă distracţie decât să privească printre zăbrelele 
ferestrei sale. Dar, într-o dimineaţă, pe când privea ca de 
obicei, îl zări pe Malicorne la o fereastră paralelă cu a sa. El 
ţinea în mână un poloboc de dulgher; măsura din ochi 
clădirile din jur şi aşternea pe hârtie tot felul de formule 
algebrice. Semăna astfel cu unui din acei ingineri care, din 
colţul unui şanţ, măsoară unghiurile unui bastion sau iau 
înălţimea zidurilor unei fortărețe. 


La Valliere îl recunoscu pe Malicorne şi-l salută. Malicorne, 
la rândul lui, răspunse printr-un salut larg şi dispăru de la 
fereastră. Ea se miră de această răceală, puţin obişnuită la 
un caracter atât de puţin schimbăcios cum era al lui 
Malicorne; dar îşi aminti că bietul băiat îşi pierduse slujba 
din pricina ei şi că, deci, nu putea s-o mai vadă cu ochi buni, 
mai ales că, după toate probabilitățile, ea nu va fi niciodată 
într-o poziţie de unde ar putea să-i redea flăcăului ceea ce 
pierduse. Ştia să ierte jignirile şi cu atât mai mult înţelegea 
necazurile altora. 

La Valliere i-ar fi cerut sfatul lui Montalais, dacă Montalais 
ar fi fost acolo; dar Montalais era departe. La ceasul acesta, 
Montalais îşi făcea corespondenţa. 

Deodată, La Valliere zări un obiect ce zbură de la fereastra 
unde-l văzuse pe Malicorne, străbătu văzduhul, pătrunse 
printre zăbrele şi se rostogoli pe parchetul odăii sale. Se 
repezi, foarte curioasă, spre acest obiect şi-l ridică de jos. 
Era unul din acele mosorele pe care se deapăână mătasea. 
Atât că, în loc de mătase, pe mosorel era înfăşurată o 
bucată de hârtie. 

La Valliere o desfăcu şi citi: „Domnişoară, Sunt dornic să 
aflu două lucruri: primul, de a şti dacă parchetul 
apartamentului dumitale e de lemn sau de cărămidă; al 
doilea, de a şti, iarăşi, la ce depărtare de fereastră este 
aşezat patul dumitale. 

lartă-mă dacă te supăr şi fii bună de-mi răspunde pe 
aceeaşi cale pe care ai primit scrisoarea mea, adică pe 
calea mosorelului. Dar, în loc de a-l arunca în camera mea, 
aşa cum l-am aruncat eu într-a dumitale, lasă-l mai bine să 
cadă jos. Şi socoteşte-mă, înainte de toate, domnişoară, 
umilul şi respectuosul dumitale servitor, MALICORNE. 

Scrie, te rog, pe aceeaşi bucată de hârtie.” 

— Ah, bietul băiat? Suspină La Valliere? Se vede treaba c-a 
înnebunit. 

Şi-şi îndreptă către corespondentul său, pe care-l 
întrezărea în penumbra camerei, o privire plină de o caldă 


compătimire. Malicorne înţelese şi clătină din cap, ca şi cum 
i-ar fi răspuns: „Nu, nu, n-am înnebunit, fii liniştită”. Ea 
surâse cu un aer de îndoială. „Nu, nu? Repetă el gestul? 
Capul mi-e sănătos.” Şi arătă cu degetul la cap. Apoi, făcând 
semne cu mâna, ca un om care ar scrie repede, îi dădu a 
înţelege, cu o privire rugătoare: „Scrie-mi”. 

Chiar dacă el ar fi fost nebun, La Valliere nu vedea nimic 
rău în a face ceea ce-i cerea Malicorne. Luă deci un creion 
şi scrise: De lemn. Apoi numără zece paşi de la fereastră 
până la pat şi mai scrise: Zece paşi. După acestea se uită 
spre Malicorne, care o salută şi-i făcu semn că se duce jos. 
La Valliere înţelese că el cobora pentru a primi mosorelul. 
Se apropie de fereastră şi, urmând îndemnul lui Malicorne, 
îl lăsă să cadă în jos. Ghemul se rostogolea încă pe lespezi, 
când Malicorne se repezi, îl ajunse, îl ridică, începu să-l 
despoaie, aşa cum face o maimuţă cu o nucă şi alergă mai 
întâi spre locuinţa domnului de Saint-Aignan. 

De Saint-Aignan îşi alesese, sau mai degrabă ceruse să i se 
dea locuinţa cât mai aproape cu putinţă de rege, asemenea 
acelor plante care caută razele soarelui pentru a se 
dezvolta cât mai bine. Apartamentul lui se compunea din 
două încăperi, chiar în carpul clădirii unde locuia Ludovic al 
XIV-lea. Domnul de Saint-Aignan era mândru de această 
vecinătate, care-i îngăduia să ajungă uşor la maiestatea sa 
şi-i prilejuia, pe deasupra, favoarea unor întâlniri 
neaşteptate. 

În momentul când noi vorbim despre el, de Saint-Aignan 
era ocupat să supravegheze tapisarea celor două încăperi, 
pe care le voia cât mai frumoase, în speranţa că ar avea 
onoarea de a primi aici, din când în când, vizita regelui; căci 
maiestatea sa, de când se îndrăgostise de La Valliere, îl 
alesese pe de Saint-Aignan drept confidentul său şi nu se 
putea lipsi de el nici ziua, nici noaptea. 

Malicorne ceru să fie introdus la conte, lucru pentru care 
nu întâmpină nici o greutate, întrucât era bine văzut de 
rege şi trecerea unuia e totdeauna o momeală pentru 


celălalt. De Saint-Aignan îl întrebă pe vizitator dacă-i 
aducea vreo veste nouă. 

— Una mare! Răspunse acesta. 

— Ah, ah! Făcu de Saint-Aignan, curios ca orice favorit. S-o 
auzim! 

— Domnişoara de La Valliere s-a mutat. 

— Ce vorbeşti? Zice de Saint-Aignan deschizând ochii 
mari. 

— Da. 

— Locuia la Doamna. 

— Exact. Dar Doamna s-a plictisit de vecinătatea ei şi a 
instalat-o într-o cameră care se află chiar deasupra 
viitorului dumneavoastră apartament. 

— Cum, sus? Strigă de Saint-Aignan cu surprindere şi 
arătând cu degetul etajul de deasupra. 

— Nu? Răspunse Malicorne? Jos. Şi-i arătă corpul de 
clădiri din faţă. 

— Atunci pentru ce spui că odaia ei se află deasupra 
apartamentului meu? 

— Fiindcă nu mă îndoiesc că apartamentul dumneavoastră 
trebuie să fie în mod firesc sub camera domnişoarei de La 
Valliere. 

La aceste cuvinte, de Saint-Aignan îi aruncă sărmanului 
Malicorne o privire asemănătoare cu aceea pe care i-o 
aruncase, cu un sfert de ceas mai înainte, La Valliere. Adică 
îl credea nebun. 

— Domnule? Îi spuse Malicorne? Cer îngăduinţa să 
răspund gândurilor dumneavoastră. 

— Cum, gândurilor mele...? 

— Fără îndoială. N-aţi înţeles, mi se pare, prea bine ceea 
ce am vrut sa spun. 

— Mărturisesc că nu. 

— Ei bine, ştiţi desigur că sub apartamentul domnişoarelor 
de onoare ale Doamnei locuiesc gentilomii regelui şi ai 
Domnului. 

— Da, ştiu că Manicamp, de Wardes şi alţii locuiesc acolo. 


— Întocmai. Ei bine, domnule, admiraţi această potrivire 
cu totul ciudată: cele două camere rezervate pentru 
domnul de Guiche se află chiar sub cele două camere în 
care stau domnişoarele de Montalais şi domnişoara de La 
Valliere. 

— Ei şi ce-i cu asta? 

— Este... Că cele două camere sunt libere, deoarece 
domnul de Guiche, rănit, stă bolnav la Fontainebleau. 

— Îţi spun, dragul meu domn, că nu înţeleg nimic. 

— Ah, dacă aş fi avut fericirea să mă numesc de Saint- 
Aignan, eu aş înţelege totul numaidecât. 

— Şi ce-ai face dumneata atunci? 

— Aş schimba imediat camerele pe care le ocup aici, cu 
acelea pe care domnul de Guiche nu le ocupă acolo. 

— Te-ai gândit bine? Rosti de Saint-Aignan cu un aer 
dispreţuitor. Să părăsesc primul post de onoare, 
vecinătatea regelui, un privilegiu acordat numai prinților de 
sânge, ducilor şi pairilor?... Dar, scumpe domnule de 
Malicorne, dă-mi voie să-ţi spun că eşti nebun. 

— Domnule? Răspunse tânărul cu gravitate? Săvârşeşti 
două greşeli deodată... Mă numesc Malicorne pur şi simplu 
şi nu sunt nebun. Apoi, scoțând o hârtie din buzunar, 
continuă: Ascultaţi; după aceea vă voi arăta aceasta. 

— Ascult? Zise de Saint-Aignan. 

— Ştiţi că Doamna o ţine din scurt pe La Valliere, aşa cum 
Argus o ţinea din scurt pe nimfa lo. 

— Ştiu, da. 

— Ştiţi că regele a vrut să-i vorbească prizonierei, dar în 
zadar, căci nici dumneavoastră, nici eu n-am izbutit să-i 
facem această bucurie. 

— Dumneata însă mai ştii şi altceva, dumneata care eşti 
păţit, domnule Malicorne. 

— Ei bine, ce credeţi că i s-ar putea întâmpla aceluia a 
cărui imaginaţie i-ar pune faţă în faţă pe cei doi 
îndrăgostiţi? 


— Oh, regele nu şi-ar mărgini recunoştinţa la puţin lucru, 
crede-mă. 

— Domnule de Saint-Aignan...! 

— Mai departe? 

— N-aţi fi curios să încercaţi şi dumneavoastră 
recunoştinţa regelui? 

— Fără îndoială? Răspunse de Saint-Aignan? O favoare a 
stăpânului meu, după ce-mi voi fi făcut datoria, nu poate să- 
mi fie decât foarte prețioasă. 

— Atunci, priviţi această hârtie, domnule conte. 

— Ce-i această hârtie? Un plan? 

— Planul celor două camere ale domnului de Guiche, care, 
după cum prevăd, vor deveni ale dumneavoastră. 

— Oh, asta nu, orice s-ar întâmpla! 

— De ce? 

— Pentru că cele două camere ale mele de aici sunt 
râvnite de prea mulţi gentilomi, cărora nu vreau să le las 
pentru nimic în lume: de domnul de Roquelaure, de domnul 
de La Ferte, de domnul Dangeau. 

— Atunci vă părăsesc, domnule conte şi mă duc să ofer 
unuia din aceşti domni planul pe care vi l-am prezentat şi 
foloasele ce decurg din el. 

— Dar de ce nu le păstrezi pentru dumneata? Întrebă de 
Saint-Aignan cu un aer iscoditor. 

— Pentru că regele nu-mi va face niciodată cinstea să mă 
viziteze pe mine, în timp ce se va duce cu plăcere la unul 
din aceşti domni. 

— Cum, regele s-ar duce la unul din aceşti domni? 

— La dracu! Dacă s-ar duce... Pun rămăşag pe unul la zece 
că da. Cum adică, mă întrebaţi dacă regele se va duce într- 
un apartament care-l va apropia de domnişoara de La 
Valliere. 

— Frumoasă apropiere... Cu un etaj întreg între ei. 
Malicorne desfăcu bucăţica de hârtie de pe mosorel. 

— Domnule conte? Zise el? Reţineţi, vă rog, că podeaua 
camerei domnişoarei de La Valliere e un simplu parchet de 


lemn. 

— Ei şi ce-i cu asta? 

— Ei bine, veţi lua un lucrător dulgher, care, închis la 
dumneavoastră, fără să ştie unde se află, va face o 
deschizătură în tavanul dumneavoastră şi, deci, în 
parchetul domnişoarei de La Valliere. 

— Auzi, Dumnezeule! Strigă de Saint-Aignan ca trăsnit. 

— Mă rog? Făcu Malicorne. 

— Vreau să spun că iată o idee destul de îndrăzneață, 
domnule. 

— Regelui îi va părea la mintea oricui, vă asigur. 

— Îndrăgostiţii nu se gândesc niciodată la primejdii. 

— De ce primejdie vă temeţi, domnule conte? 

— Dar o asemenea găurire a tavanului va face un zgomot 
îngrozitor, tot palatul va răsuna. 

— Oh, domnule conte, eu sunt sigur că lucrătorul pe care 
vi-l voi aduce nu va face nici cel mai mic zgomot. Va tăia un 
pătrat de şase picioare cu un ferăstrău înfăşurat în câlţi şi 
nimeni, nici chiar vecinii nu vor băga de seamă că el 
lucrează. 

— Ah, scumpe domnule Malicorne, dumneata mă 
zăpăceşti, dumneata mă tulburi cu totul. 

— Să mergem mai departe? Răspunse în linişte Malicorne. 
Am făcut, prin urmare, o gaură în tavan, nu-i aşa? 

— Da. 

— Veţi pune acolo o scară, ce-i va îngădui fie domnişoarei 
de La Valliere să coboare la dumneavoastră, fie regelui să 
urce la domnişoara de La Valliere. 

— Dar această scară se va vedea? 

— Nu, căci, la dumneavoastră, ea va fi ascunsă de un 
perete pe care veţi întinde o tapiserie la fel cu aceea care 
va împodobi întregul apartament, iar la domnişoara de La 
Valliere va dispărea sub un capac care va fi parchetul însuşi 
şi care se va deschide sub pat. 

— Într-adevăr! Murmură de Saint-Aignan, ai cărui ochi 
începură să strălucească. 


— Acum, domnule conte, nu mai e nevoie să vă spun că 
regele va veni adesea foarte bucuros într-o cameră unde se 
va afla o astfel de scară. Nu mă îndoiesc că domnul 
Dangeau va fi încântat de ideea mea, de aceea mă duc să i-o 
înfăţişez. 

— Ah, scumpe domnule Malicorne? Strigă de Saint- 
Aignan? Uiţi că mie mi-ai vorbit cel dintâi şi că, prin 
urmare, am dreptul de întâietate. 

— Vreţi deci să vă prefer? 

— Dacă vreau? Ie cred! 

— Adevărul e, domnule de Saint-Aignan, că prin asta vă 
ofer un cordon la prima promoţie şi poate chiar vreun 
ducat. 

— E, în orice caz? Răspunse de Saint-Aignan roşu de 
plăcere? Un prilej de a-i arăta regelui că nu s-a înşelat 
numindu-mă adesea prietenul său, prilej pe care ţi-l voi 
datora dumitale, dragă domnule Malicorne. 

— Şi sper că nu veţi uita asta! Zise Malicorne cu un surâs. 

— Mă voi mândri chiar, domnule! 

— Eu, domnule, eu nu sunt prietenul regelui, eu sunt 
slujitorul său. 

— Da şi dacă crezi că această scară îmi va aduce mie un 
cordon albastru, dumitale îţi va aduce un sul în care va fi 
închis un titlu de nobleţe. 

Malicorne se înclină. 

— Acum nu ne mai rămâne decât să ne punem pe treabă? 
Zise de Saint-Aignan. 

— Nu văd întrucât regele s-ar împotrivi; totuşi, cereţi-i 
permisiunea. 

— Chiar acum mă duc la el. 

— lar eu mă duc să caut lucrătorul de care avem nevoie. 

— Când va fi aici? 

— Astă-seară. 

— Nu uita să iei toate măsurile de prevedere. 

— Îl voi aduce legat la ochi. 

— Iar eu îţi voi trimite una din trăsurile mele. 


— Fără steme. 

— Cu unul din lacheii mei, fără livrea, bineînţeles! 

— Perfect, domnule conte. 

— Dar La Valliere? 

— Ce-i cu ea? 

— Ce va spune când va vedea toate astea? 

— Vă asigur că o vor interesa foarte mult. 

— Cred. 

— Sunt chiar convins că dacă regele nu va avea 
îndrăzneala să urce la ea, ea va avea curiozitatea să 
coboare. 

— Să sperăm? Zise de Saint-Aignan. 

— Da, să sperăm? Repetă Malicorne. 

— Atunci, mă duc la rege. 

— Şi faceţi foarte bine. 

— La ce oră, diseară, vei avea lucrătorul? 

— La ceasurile opt. 

— Şi cât timp crezi că-i va trebui până va tăia cu ferăstrăul 
pătratul acela? 

— Cam două ceasuri; numai că, după aceea, îi va trebui 
oarecare timp ca să termine ceea ce se numeşte legătura 
între camere. O noapte şi o parte din ziua de mâine; cu 
scară cu tot, trebuie să socotim două zile. 

— Două zile e cam mult. 

— Doamne, când te-ai apucat să deschizi o poartă spre 
paradis, se cuvine, cel puţin, ca această poartă să fie făcută 
cum trebuie. 

— Ai dreptate; pe curând, scumpe domnule Malicorne. 
Mutarea mea va fi gata poimâine seara. 

Capitolul XLII Plimbare la lumina faclelor. 

De Saint-Aignan, fericit de cele ce auzise, încântat de cele 
ce întrezărea, alergă în goana mare spre cele două camere 
ale lui de Guiche. El care, cu un sfert de ceas mai înainte, 
nu şi-ar fi dat cele două camere ale sale nici pentru un 
milion, acum era gata să cumpere cu un milion, dacă i s-ar fi 
cerut, cele două odăi pe care le râvnea atât de mult. Dar nu 


se lovi de cereri aşa de mari. Domnul de Guiche nu ştia încă 
unde avea să locuiască şi, de altfel, era prea greu bolnav ca 
să-l preocupe în aceste momente locuinţa. De Saint-Aignan 
puse deci mâna pe cele două odăi ale lui de Guiche. La 
rândul lui, domnul Dangeau căpătă cele două camere ale lui 
de Saint-Aignan, plătind o sfănţuială de şase mii de livre 
intendentului contelui şi crezând că făcuse o afacere 
strălucită. Camerele în care stătea Dangeau fură rezervate 
pentru viitoarea locuinţă a lui de Guiche. Şi toate acestea 
fără a se putea afirma cu siguranţă că, în ciuda acestor 
schimbări, de Guiche va locui vreodată în acele camere. În 
ceea ce-l priveşte pe Dangeau, el era atât de fericit, încât 
nu-şi mai dădu osteneala să pre-supună că de Saint-Aignan 
avea interese superioare pentru a se muta din 
apartamentul său. 

La un ceas după noua hotărâre luată de Saint-Aignan, 
acesta era stăpân pe cele două camere. Peste zece minute 
de la instalarea lui de Saint-Aignan în cele două camere, 
Malicorne se prezentă la el împreună cu tapiţerii. 

În acest timp, regele îl chemă pe de Saint-Aignan; oamenii 
alergară la el, dar acolo dădură de Dangeau; Dangeau îi 
trimise la de Guiche, unde îl găsiră în sfârşit pe Saint- 
Aignan. Dar toate acestea îl făcură pe favorit să întârzie, 
astfel că regele îşi manifestase de două sau de trei ori 
nerăbdarea până când de Saint-Aignan ajunse cu sufletul la 
gură la stăpânul său. 

— Aşadar şi tu mă părăseşti? Îl întâmpină Ludovic al XIV- 
lea cu acest ton plângător prin care Cezar, cu o mie opt 
sute de ani mai înainte, trebuie că rostise: Tu quoque13. 

— Sire? Răspunse de Saint-Aignan? Nu-l părăsesc câtuşi 
de puţin pe rege, dimpotrivă; dar eram ocupat cu mutarea 
mea. 

— Ce mutare? Credeam că ai terminat cu mutarea de 
acum trei zile. 

— Da, sire. Însă nu mă simţeam bine unde stăteam şi am 
trecut în corpul de clădiri din faţă. 


— Când spun că şi tu mă părăseşti! Strigă regele. Oh, asta 
întrece orice margini. Prin urmare, n-aveam decât o femeie 
la care inima mea ţinea şi întreaga familie s-a coalizat ca să 
mi-o răpească. Nu aveam decât un prieten căruia îi 
împărtăşeam necazurile mele şi care mă ajuta să-mi port 
durerile, dar acest prieten s-a săturat de tânguirile mele şi 
mă părăseşte fără ca măcar să-mi ceară îngăduinţa. 

De Saint-Aignan începu să râdă. Regele bănui că trebuie 
să fie vreo taină în această lipsă de respect. 

— Ce s-a întâmplat? Întrebă el plin de speranţă. 

— Sire, acest prieten, pe care maiestatea voastră îl 
muştruluieşte, încearcă să-i redea regelui său fericirea pe 
care a pierdut-o. 

— Ai să mă ajuţi s-o văd pe La Valliere? Întrebă Ludovic al 
XIV-lea. 

— Sire, nu pot să răspund încă; dar... 

— Dar...? 

— Dar aşa sper. 

— Oh, cum? Cum? Spune-mi, de Saint-Aignan. Vreau să 
cunosc planul tău, vreau să te ajut din toate puterile mele. 
— Sire? Răspunse de Saint-Aignan? Nu ştiu încă nici eu 
prea bine cum voi face pentru a ajunge la ţel; dar am toate 

motivele să cred că, de mâine... 

— De mâine zici? 

— Da, sire. 

— Oh, ce fericire! Dar pentru ce te muţi? 

— Pentru a vă sluji mai bine. 

— Şi întrucât, mutându-te, mă poţi sluji mai bine? 

— Ştiţi unde se află cele două camere care au fost 
rezervate contelui de Guiche? 

— Da. 

— Atunci ştiţi unde mă mut. 

— Fără îndoială, dar asta nu mă lămureşte cu nimic. 

— Cum, nu înţelegeţi, sire, că deasupra acestei locuinţe 
sunt alte două camere? 

— Care? 


— Una, a domnişoarei de Montalais, cealaltă... 

— Cealaltă a domnişoarei de La Valliere, da, de Saint- 
Aignan? 

— Chiar aşa, sire. 

— Oh, Saint-Aignan, aşa este, da, aşa este! Saint-Aignan, ai 
avut o idee minunată, o idee de prieten, de poet; 
apropiindu-mă de ea, atunci când universul întreg ne 
desparte, preţuieşti pentru mine mai mult decât Pilade 
pentru Oreste, decât Patrocle pentru Achile. 

— Sire? Zise de Saint-Aignan cu un surâs? Mă îndoiesc că, 
atunci când maiestatea voastră ar cunoaşte planurile mele 
în toată întinderea lor, ar continua să-mi mai acorde nişte 
măguliri atât de înalte. Ah, sire, mă tem că voi avea parte 
de cele mai urâte cuvinte, pe care anumiţi puritani de la 
curte nu se vor da în lături să mi le arunce atunci când vor 
afla ceea ce am de gând să fac pentru maiestatea voastră. 

— Saint-Aignan, mor de nerăbdare; Saint-Aignan, mă usuc 
pe picioare; Saint-Aignan, nu mai pot aştepta până mâine... 
Mâine! Dar până mâine mi se pare o eternitate! 

— "Totuşi, sire, dacă binevoiţi, vă propun să ieşiţi 
numaidecât şi să vă potoliţi această nerăbdare, făcând o 
mică plimbare. 

— Cu tine, da; vom studia planurile tale, vom vorbi despre 
ea. 

— Nu, sire, eu rămân în casă. 

— Atunci cu cine să ies? 

— Cu doamnele. 

— Ah, pentru nimic în lume, nu, Saint-Aignan! 

— Sire, trebuie. 

— Nu, nu! De o mie de ori nu! Nu mă voi supune la cel mai 
groaznic supliciu? De a fi la doi paşi de ea, de a o vedea, de 
a-i atinge rochia în treacăt şi de a nu-i putea spune nimic. 
Nu, renunţ la acest supliciu pe care tu îl socoţi o fericire şi 
care nu e decât o tortură ce-mi arde ochii, ce-mi frânge 
braţele şi-mi zdrobeşte inima. Să o văd în prezenţa tuturor 
străinilor şi să nu-i pot spune că o iubesc, când toată fiinţa 


mea îi arată această dragoste şi să mă trădez în faţa 
tuturor! Nu, mi-am jurat să nu mai fac acest lucru, şi-mi voi 
ţine jurământul. 

— Totuşi, sire, vă rog să mă ascultați. 

— Nu ascult nimic, Saint-Aignan. 

— În acest caz, voi continua singur. Trebuie, sire, vă rog să 
înţelegeţi, trebuie, e absolută nevoie ca Doamna şi 
domnişoarele ei de onoare să lipsească două ceasuri din 
palat. 

— Mă uluieşti, Saint-Aignan! 

— E greu pentru mine să poruncesc regelui meu; dar, în 
această împrejurare, poruncesc, sire. Am nevoie de o 
plimbare, sau de o partidă de vânătoare. 

— Dar această plimbare, această vânătoare ar apărea ca 
un capriciu, ca o bizarerie! Manifestând asemenea toane, ar 
însemna să arăt întregii curţi că nu mai sunt stăpân pe 
inima mea. Şi nu se spune oare destul şi aşa, că visez 
cucerirea lumii, dar că mai înainte ar trebui să încep prin a 
mă cuceri pe mine însumi? 

— Cei care spun asta, sire, sunt nişte neruşinaţi şi nişte 
răuvoitori; dar, oricine ar fi ei, dacă maiestatea voastră 
preferă să-i asculte, eu nu mai am nimic de adăugat. Atunci, 
ziua de mâine va fi amânată pentru un timp nedeterminat. 

— Saint-Aignan, voi ieşi astă-seară... Diseară mă voi culca 
la Saint-Germain, la lumina faclelor; mâine voi dejuna acolo 
şi mă voi reîntoarce la Paris pe la ceasurile trei. E bine aşa? 

— E foarte bine. 

— Atunci voi pleca diseară la ceasurile opt. 

— Maiestatea voastră a ghicit ora care-mi trebuie. 

— Şi nu vrei să-mi spui nimic? 

— Adică nu pot să vă spun nimic. Dibăcia e mare lucru pe 
lumea aceasta, sire; totuşi, hazardul joacă un atât de mare 
rol în înfăptuirile ei, încât eu am obiceiul de a lăsa pe seama 
hazardului partea cea mai mică, încredinţat că el va face în 
aşa fel ca lucrurile să iasă cât mai bine. 

— Atunci mă bizui pe tine. 


— Şi faceţi foarte bine. 

Întărit astfel, regele se duse drept la Doamna, unde 
anunţă plimbarea plănuită. Doamna crezu la început că 
vede, în această partidă neaşteptată, o uneltire a regelui 
pentru a se întâlni cu La Valliere, fie pe drum, apărat de 
întuneric, fie altfel; dar se feri să-şi trădeze vreo bănuială 
faţă de cumnatul ei şi primi invitaţia cu zâmbetul pe buze. 
Dădu, cu glas tare, ordinul ca domnişoarele de onoare să o 
urmeze, rezervându-şi dreptul ca mai târziu, în ceasul serii, 
să facă ceea ce i se va părea mai potrivit pentru a răsturna 
planurile regelui. Apoi, după ce rămase singură şi pe când 
bietul îndrăgostit, care dăduse această dispoziţie, putea să 
creadă că domnişoara de La Valliere va face parte din suită, 
în momentul poate când el se mângâia cu gândul la această 
tristă fericire a îndrăgostiţilor persecutați, care este de a 
gusta, fie şi numai văzându-se, bucuriile ce le sunt astfel 
interzise, în acel moment Doamna, în mijlocul 
domnişoarelor sale de onoare, spunea: 

— Îmi vor fi de ajuns două însoţitoare astă-seară: 
domnişoara de Tonnay-Charente şi domnişoara de 
Montalais. 

La Valliere prevăzuse lovitura şi, ca atare, se aştepta la ea; 
dar persecutarea o făcu mai tare. Nu-i lăsă Doamnei 
satisfacția de a vedea pe faţa ei urmele loviturii pe care o 
primea în inimă. Dimpotrivă, surâzând cu acea nespusă 
drăgălăşenie ce dădea chipului ei o înfăţişare angelică, zise: 

— Aşadar, Doamnă, eu sunt liberă astă-seară? 

— Da, fără îndoială. 

— Mă voi folosi de acest prilej pentru a lucra la tapiseria 
pe care alteţa sa regală a avut bunăvoința s-o remarce şi pe 
care, de la început, am avut onoarea de a i-o oferi. 

Şi, făcând o reverență plină de respect, se retrase la 
dânsa. Domnişoarele de Montalais şi de Tonnay-Charente 
făcură acelaşi lucru. 

Vestea plimbării ieşi o dată cu ele din camera Doamnei şi 
se răspândi în tot palatul. Zece minute mai târziu, 


Malicorne cunoştea hotărârea Doamnei şi strecura sub uşa 
lui Montalais un bileţel cu următorul conţinut: „Irebuie ca 
L.. V. Să-şi petreacă noaptea cu DOAMNA.” 

Montalais, conform înțelegerilor luate, arse mai întâi 
bileţelul, apoi începu să se gândească. 

Montalais era o fată deşteaptă şi îşi întocmi repede planul. 
La ora când trebuia să se ducă la Doamna, adică pe la 
ceasurile cinci, ea străbătu curtea alergând şi, ajunsă la 
zece paşi de un grup de ofiţeri, scoase un țipăt, căzu în chip 
grațios într-un genunchi, se ridică şi-şi continuă drumul, 
însă şchiopătând. Gentilomii dădură fuga s-o ajute. 
Montalais îşi scrântise un picior. Dar, credincioasă datoriei 
sale, ea ţinu să urce totuşi la Doamna. 

— Ce s-a întâmplat şi de ce şchiopătezi? O întrebă aceasta. 
Te luasem drept La Valliere. 

Montalais povesti cum, grăbindu-se să vină mai repede, îşi 
scrântise un picior. Doamna păru s-o căineze şi voi să 
cheme, chiar atunci, un chirurg. Dar fata, încredinţând-o că 
nu era nimic grav, zise: 

— Doamnă, îmi pare nespus de rău numai de faptul că n- 
am să-mi pot îndeplini serviciul şi aş fi vrut s-o rog pe 
domnişoara de La Valliere să mă înlocuiască pe lângă alteţa 
voastră... 

Doamna îşi încruntă sprânceana. 

— Dar nu m-am dus încă să-i spun? Continuă Montalais. 

— Şi de ce nu te-ai dus? Întrebă Doamna. 

— Fiindcă biata La Valliere părea aşa de fericită că are o 
seară şi o noapte libere, încât nu am destul curaj s-o rog să 
facă serviciul în locul meu. 

— Cum, se bucură până într-atât? Întrebă Doamna, 
surprinsă de aceste cuvinte. 

— Aproape că e nebună de bucurie; cântă, ea care 
totdeauna e atât de melancolică. De altfel, alteţa voastră 
ştie că nu-i place să se arate în lume şi că firea ei ascunde 
un grăunte de sălbăticie. 


„Oh, oh? Făcu în sinea ei Doamna? Voioşia asta ascunde 
ceva!” 

— S-a şi pregătit? Continuă Montalais? Să cineze la ea 
diseară, împreună cu una din cărţile sale îndrăgite. Şi apoi, 
alteţa voastră are încă alte şase domnişoare, care vor fi 
fericite să vă însoţească; de aceea, nu m-am mai dus să-i 
propun domnişoarei de La Valliere. 

Doamna tăcu. 

— Am făcut bine? Adăugă Montalais cu o uşoară strângere 
de inimă, văzând că nu-i prea reuşise şiretlicul acesta, în 
care îşi pusese toată încrederea, astfel că nu mai socotise 
necesar să născocească altul. Doamna mă aprobă? Întrebă 
ea. 

Doamna se gândea că, în timpul nopţii, regele ar putea 
foarte bine să părăsească Saint-Germain şi, cum de la Paris 
la Saint-Germain nu erau decât patru leghe şi jumătate, el 
ar putea să fie într-un ceas la Paris. 

— Spune-mi? Zise ea? La Valliere, aflând că te-ai rănit, s-a 
oferit cel puţin să te însoţească? 

— Oh, ea n-a aflat încă de accidentul meu şi chiar dacă ar 
şti, nu i-aş cere, fireşte, nimic care s-o smulgă de la 
planurile sale. Cred că vrea să realizeze singură, astă- 
seară, partida de plăcere a fostului rege, care-i spunea 
domnului de Saint-Mars: „Să ne plictisim, domnule de 
Saint-Mars, să ne plictisim împreună”. 

Doamna era convinsă că o anumită taină de îndrăgostită 
se ascundea în această sete de singurătate. Această taină 
nu putea fi decât întoarcerea lui Ludovic, peste noapte. Nu 
mai încăpea nici o îndoială, La Valliere fusese prevenită 
despre această întoarcere, de aici bucuria ei de a rămâne la 
Palatul Regal. Era, desigur, un plan pus la cale mai dinainte. 
„N-o să mă las păcălită de ei”? Îşi spuse Doamna. Şi luă o 
hotărâre nestrămutată. 

— Domnişoară de Montalais? Zise ea? Fii bună şi anunţ-o 
pe prietena dumitale, domnişoara de La Valliere, că îmi 
pare rău, dar trebuie să-i tulbur planurile ei de singurătate; 


în loc să se plictisească singură aici, aşa cum ar fi dorit, va 
veni să se plictisească laolaltă cu noi, la Saint-Germain. 

— Ah, biata La Valliere? Şopti Montalais cu un aer 
îndurerat, dar cu inima plină de bucurie. Oh, Doamnă, nu 
există un mijloc ca alteţa voastră... 

— Destul? Zise Doamna? Aşa am hotărât! Prefer societatea 
domnişoarei de La Baume Le Blanc oricărei alte 
întovărăşiri. Du-te de-o trimite la mine şi îngrijeşte-ţi 
piciorul. 

Montalais nu aşteptă să i se repete ordinul. Se întoarse 
acasă, îi scrise răspunsul lui Malicorne şi-l vâri sub covor. 
SE VA DUCE? Spunea acest răspuns. O spartană n-ar fi 
scris ceva mai laconic. 

„În acest chip? Gândea Doamna? O voi supraveghea pe 
drum, iar noaptea va dormi lângă mine şi să vedem dacă 
maiestatea sa va putea schimba un cuvânt cu domnişoara 
de La Valliere.” 

La Valliere primi ordinul de a pleca la plimbare cu aceeaşi 
blândă nepăsare cu care primise ordinul de a rămâne. 
Totuşi, în sinea ei, se bucura foarte mult şi privea această 
schimbare în hotărârea Prințesei ca o consolare pe care i-o 
trimitea Providența. Mai puţin pătrunzătoare decât 
Doamna, ea punea totul pe seama hazardului. 

În timp ce toată lumea, cu excepţia celor căzuţi în 
dizgrație, a bolnavilor şi a persoanelor cu picioarele 
scrântite, se îndrepta spre Saint-Germain, Malicorne îşi 
vârâse dulgherul său într-o trăsură a domnului de Saint- 
Aignan şi-l aducea în camera de sub odaia domnişoarei de 
La Valliere. Omul se puse numaidecât de lucru, îmbărbătat 
de strălucita răsplată ce i se făgăduise. Şi cum i se puseseră 
la îndemână sculele cele mai bune, luate de la inginerii 
casei regale, între altele, un ferăstrău cu dinţi atât de 
zdraveni, încât puteau să taie în apă bârnele de stejar tari 
ca fierul, lucrul înainta repede şi o bucată pătrată de tavan, 
aleasă între două grinzi, căzu în braţele lui Saint-Aignan, 
Malicorne şi ale unui valet de încredere, personaj adus pe 


lume ca să vadă şi să audă totul, dar să nu spună nimic. Atât 
doar că, în, virtutea unui nou plan indicat de Malicorne, 
deschizătura fu făcută într-un colţ. Şi iată pentru ce: 

Cum nu exista cabinet de toaletă în camera domnişoarei 
de La Valliere, aceasta ceruse şi obținuse chiar în dimineaţa 
aceea, un marc paravan, menit să ţină locul unui perete. 
Paravanul fusese aşezat la locul lui. Era destul de larg ca să 
acopere deschizătura care, de altfel, avea să fie ascunsă 
sub tot felul de obiecte din lemn de abanos. 

Gaura odată făcută, lucrătorul se strecură printre grinzi şi 
pătrunse în camera domnişoarei de La Valliere. Ajuns aici, 
netezi cu ferăstrăul marginile tăieturii, chiar din bucăţile de 
parchet, făcu o trapă ce se îmbuca aşa de bine în 
deschizătura, încât ochiul cel mai priceput n-ar fi putut să 
vadă acolo decât marginile obişnuite ale bucăţilor din 
lemnul parchetului. 

Malicorne prevăzuse totul. Un ivăr şi două balamale, 
cumpărate mai dinainte, fură prinse de această trapă. Una 
din acele mici scări în spirală, ce începeau să se folosească 
pe atunci în multe case, fu de asemenea cumpărată de gata 
de către ingeniosul Malicorne, care o plăti cu două mii de 
livre. Era puţin mai lungă decât trebuia, însă dulgherul îi 
tăie câteva trepte, reducând-o la măsura necesară. Această 
scară, menită să susţină o atât de ilustră povară, fu prinsă 
de zid numai prin două cârlige. Partea de jos fu înfiptă chiar 
în parchetul contelui şi fixată cu două şuruburi de metal; 
regele şi întregul său consiliu ar fi putut să urce şi să 
coboare pe această scară fără nici o teamă. 

Ciocanele băteau numai deasupra unor perniţe de câlţi, 
pilele muşcau fără zgomot, cu mânerul înfăşurat în cârpe, 
cu lama muiată mereu în untdelemn. De altfel, partea cea 
mai zgomotoasă a lucrului fusese executată în timpul nopţii 
şi în cursul dimineţii, adică în lipsa domnişoarei de La 
Valliere şi a Doamnei. 

Când, pe la ceasurile două, curtea se reîntoarse la Palatul 
Regal şi când La Valliere se urcă în camera ei, toate erau la 


locul lor şi nici cel mai mărunt fir de rumeguş, nici cea mai 
mică aşchie nu arăta violarea domiciliului. Numai de Saint- 
Aignan, care voise să ajute cât mai mult la această treabă, 
îşi zgâriase degetele şi-şi sfâşiase cămaşa, vărsând o baltă 
de sudoare în serviciul regelui. Palmele mai ales îi erau 
pline de băgşici. Aceste băşici apăruseră din pricină că ţinuse 
scara lui Malicorne. Afară de asta, adusese el singur, una 
câte una, cele cinci bucăţi ale scării, formată fiecare din 
câte două trepte. În sfârşit, putem s-o spunem, regele, dacă 
l-ar fi văzut lucrând cu atâta râvnă pentru el, i-ar fi jurat 
recunoştinţă eternă. 

Aşa precum prevăzuse Malicorne, omul calculelor exacte, 
lucrătorul termină toate operaţiile sale în douăzeci şi patru 
de ore. Primi douăzeci şi patru de ludovici şi plecă peste 
măsură de mulţumit; primise atât cât câştiga el de obicei în 
şase luni de zile. 

Nimeni nu avea nici cea mai mică bănuială despre ceea ce 
se petrecuse sub apartamentul domnişoarei de La Valliere. 

Dar, în seara celei de a doua zile, după ce La Valliere 
părăsise iatacul Doamnei şi se întorsese în camera ei, o 
uşoară trosnitură se auzi în fundul odăii. Mirată, fata se uită 
să vadă de unde vine zgomotul. Trosnitura se repetă. 

— Cine-i acolo? Întrebă ea cu un accent de groază. 

— Eu? Răspunse glasul atât de cunoscut al regelui. 

— Voi!... Voi!... Strigă tânăra fată care se crezu o clipă în 
mrejele unui vis. Dar unde... Unde sunteţi, sire? 

— Aici? Răspunse regele desfăcând una din tăbliile 
paravanului şi apărând ca o umbră în fundul odăii. 

La Valliere scoase un țipăt şi căzu, tremurând, într-un 
fotoliu. 

Capitolul XLIII Apariţia. 

La Valliere îşi reveni repede din surpriza sa; căutând să fie 
cât mai respectuos, regele îi dădu prin prezenţa lui mai 
multă încredere decât îi putuse arăta prin apariţia lui. Dar, 
văzând că ceea ce o neliniştea mai ales pe La Valliere era 
mijlocul prin care el pătrunsese la dânsa, îi explică sistemul 


scării ascunse în dosul paravanului, făcând-o să înţeleagă 
îndeosebi că prezenţa lui aici nu era o arătare 
supranaturală. 

— Oh, sire? Îi spuse La Valliere, clătinându-şi capul ei bălai 
cu un surâs plin de farmec? Prezent sau absent, nu e clipă 
în care maiestatea voastră să nu apară în gândurile mele. 

— Ceea ce înseamnă, Louise? 

— Oh, ceea ce ştiţi foarte bine, sire: că nu trece o singură 
clipă fără ca biata fată a cărei taină aţi surprins-o la 
Fontainebleau şi de care v-aţi încredinţat apoi la picioarele 
crucifixului, să nu se gândească la voi. 

— Louise, mă umpli de bucurie şi fericire. 

La Valliere zâmbi cu tristeţe şi adăugă: 

— Dar, sire, v-aţi gândit oare că această ingenioasă 
născocire nu ne poate fi de nici un folos? 

— De ce? Spune: aştept. 

— Pentru că această cameră în care locuiesc, sire, nu e 
câtuşi de puţin ferită de cercetări şi iscodiri: Doamna poate 
să vină aici întâmplător; oricând în timpul zilei se abate aici 
câte una din prietenele mele; ca să încui uşa pe dinăuntru, 
ar însemna să mă dau singură de gol, ca şi cum aş scrie 
deasupra ei: „Nu intraţi, regele e aici!” Uite, chiar şi acum, 
nimic nu împiedică, sire, ca uşa să se deschidă dintr-o dată 
şi maiestatea voastră să fie surprinsă alături de mine. 

— Atunci? Zise regele râzând? Chiar că voi fi luat drept o 
fantomă, căci nimeni n-ar putea să spună pe unde am venit 
aici. Şi numai fantomele sunt în stare să treacă prin ziduri şi 
prin tavane. 

— Oh, sire, dar gândiţi-vă ce aventură, ce scandal s-ar 
isca! Niciodată nu se va fi vorbit mai mult pe seama 
domnişoarelor de onoare, aceste sărmane făpturi pe care 
răutatea nu le cruţă de loc. 

— Şi ce concluzii tragi din toate astea, draga mea 
Louise?... Hai spune-mi, mărturiseşte. 

— C-ar trebui... Vai, iertaţi-mă, e prea aspru ceea ce vreau 
să spun. 


Ludovic zâmbi. 

— Spune, totuşi? O îndemnă el. 

— Ar trebui ca maiestatea voastră să renunţe la scară, la 
născociri şi la surprize de felul acesta; căci răul de a fi văzut 
aici, sire, va fi mai mare decât fericirea de a vă întâlni. 

— Ei bine, dragă Louise? Răspunse regele cu un accent 
plin de iubire? În loc să renunţ la această scară prin care 
mă urc aici, există un alt mijloc, mult mai simplu, la care 
dumneata nu te-ai gândit. 

— Un alt mijloc...? 

— Da, altul. Oh, înseamnă că nu mă mai iubeşti aşa cum te 
iubesc eu, Louise; dovadă că nu-ţi pui mintea la încercare. 

La Valliere îl privi în ochi. Ludovic îi întinse mâna, pe care 
ea i-o strânse încet. 

— Spui? Continua regele? Că voi fi surprins venind aici, 
unde oricine poate să intre când vrea? 

— Uite, sire, chiar în clipa când îmi vorbiţi despre asta, 
tremur de teamă. 

— Înţeleg... Dar dumneata nu vei fi surprinsă de nimeni 
coborând această scară şi venind în camerele ce se află 
dedesubt. 

— Sire, sire, ce vreţi să spuneţi? Strigă La Valliere 
îngrozită. 

— M-ai înţeles greşit, Louise, de vreme ce cuvintele mele 
îţi stârnesc atâta mânie. Mai întâi, ştii ale cui sunt camerele 
acelea? 

— Ale domnului conte de Guiche. 

— Nu, ale domnului de Saint-Aignan. 

— Adevărat? Exclamă La Valliere. 

Şi acest cuvânt, scăpat din inima bucuroasă a fetei, 
scăpără ca un fulger de dulci prevestiri în inima înflorită a 
regelui. 

— Da, ale domnului de Saint-Aignan, prietenul nostru, zise 
el. 

— Dar, sire, eu n-aş putea să intru în camera domnului de 
Saint-Aignan, tot aşa cum n-aş fi intrat într-a domnului de 


Guiche? Rosti îngerul redevenit femeie. 

— De ce n-ai putea, Louise? 

— Cu neputinţă! Cu neputinţă! 

— Eu cred, Louise, că, sub ocrotirea regelui, totul e cu 
putinţă. 

— Sub ocrotirea regelui? Zise ea cu o privire încărcată de 
dragoste. 

— Oh, te încrezi în cuvântul meu, nu-i aşa? 

— Mă încred când nu sunteţi de faţă, sire; dar când sunteţi 
aici, când îmi vorbiţi, când vă văd, nu mai cred în nimic. 

— Ce trebuie să fac pentru a te convinge, Dumnezeule? 

— E lipsă de respect, ştiu, să nu mă încred în cuvântul 
regelui; dar pentru mine nu mai sunteţi rege. 

— Oh, slavă Domnului, aşa sper şi eu! Vezi cât de mult mă 
străduiesc ca să găsesc o soluţie? Ascultă, prezenţa unui al 
treilea te-ar linişti? 

— Prezenţa domnului de Saint-Aignan? Da. 

— Într-adevăr, Louise, îmi sfâşii inima cu asemenea 
bănuieli. 

La Valliere nu răspunse nimic; îl înfăşură pe Ludovic cu 
acea privire limpede ce pătrunde până în adâncul inimilor, 
apoi spuse: 

— Oh, oh, nu de voi mă tem şi nu asupra voastră se 
îndreaptă bănuielile mele. 

— Primesc atunci? Zise regele cu un oftat? Ca domnul de 
Saint-Aignan, care are fericitul privilegiu de a-ţi inspira 
încredere, să fie totdeauna de faţă la întrevederile noastre, 
îţi făgăduiesc. 

— Adevărat, sire? 

— Pe cuvântul meu de gentilom! Iar dumneata, la rându- 
ţi...? 

— Aşteptaţi, oh, asta nu e totul. 

— Mai e şi altceva, Louise? 

— Oh, fără îndoială; nu vă grăbiţi, sire, căci n-am ajuns 
încă la capăt. 

— Bine, sfârşeşte prin a-mi zdrobi inima! 


— Înţelegeţi, sire, că această întrevedere trebuie să aibă, 
chiar şi faţă de domnul de Saint-Aignan, un motiv cât de cât 
întemeiat. 

— Un motiv întemeiat! Rosti regele pe un ton de blând 
Teproş. 

— Fireşte. Gândiţi-vă, sire! 

— Oh, eşti o fiinţă plină de prevedere şi, crede-mă, singura 
mea dorinţă este să te pot egala în această privinţă. Ei bine, 
Louise, va fi aşa cum doreşti dumneata. Întrevederile 
noastre vor avea un motiv întemeiat şi eu am şi găsit acest 
motiv. 

— În sensul că, sire...? 

— În sensul că, de mâine, dacă vrei... 

— Mâine? 

— Vrei să spui că e prea târziu? Exclamă regele strângând 
în palmele sale mâna fierbinte a domnişoarei de La Valliere. 

În acea clipă se auziră paşi pe coridor. 

— Sire, sire? Strigă La Valliere? Se apropie cineva, auziţi? 
Sire, sire, fugiţi, vă rog! 

Regele nu făcu decât o săritură şi fu, din fotoliu, în dosul 
paravanului. 

Era şi timpul; pe când regele trăgea una din tăblii în 
dreptul lui, clanţa uşii se deschise şi Montalais apăru în 
prag. E de la sine înţeles că intră dintr-o dată, fără să 
îndeplinească nici o ceremonie. Ea ştia, vicleana, că a bate 
la uşă, înainte de a deschide, însemna să-i arate prietenei 
sale o neîncredere jignitoare. Montalais intră deci în 
cameră şi, după ce-şi roti ochii în jur, observând cele două 
scaune foarte aproape unul de altul, lăsă să se scurgă 
oarecare timp, încercând să închidă uşa care, nu se ştie din 
ce pricină, nu voia să se închidă, încât regele avu răgazul să 
tragă clapa şi să coboare la de Saint-Aignan. 

Un zgomot, pe care o ureche mai puţin fină decâta einu l- 
ar fi perceput, îi dădu de veste lui Montalais că regele 
dispăruse; ea izbuti să închidă atunci uşa cea îndărătnică şi 
se apropie de La Valliere. 


— Trebuie să vorbim, Louise? Îi spuse acesteia? Trebuie să 
vorbim serios; cred că eşti de aceeaşi părere. 

Louise, oricât ar fi fost de tulburată, nu reţinu totuşi fără o 
tainică îngrijorare cuvântul serios, pe care Montalais îl 
accentuase dinadins. 

— Doamne, scumpa mea Aure? Murmură ea? Dar ce s-a 
mai întâmplat? 

— S-a întâmplat, dragă prietenă, că Doamna se îndoieşte 
de toate. 

— De toate ce? 

— Mai e oare nevoie să-ţi explic? Nu pricepi ce vreau să 
spun? Ei bine, cred că ai observat schimbările Doamnei de 
câteva zile încoace; ai observat că ea te-a ţinut lângă dânsa, 
apoi te-a alungat, pentru a te primi iarăşi. 

— E ciudat, într-adevăr; dar sunt obişnuită cu ciudăţeniile 
ei. 

— Ceva mai mult încă. Ai băgat de seamă, pe urmă, că 
Doamna, după ce te-a oprit să iei parte la plimbare, ieri ţi-a 
poruncit după aceea să mergi totuşi la plimbare? 

— Am băgat de seamă, fără îndoială. 

— Ei bine, se pare că Doamna are acum dovezi 
îndestulătoare împotrivă-ţi, nimic nemaifiind în Franţa care 
să poată opri acest torent ce înlătură toate stăvilarele din 
calea lui; şi înţelegi la ce mă gândesc când spun cuvântul 
torent. 

La Valliere îşi ascunse faţa în palme. 

— Mă gândesc? Continuă Montalais necruțătoare? La acel 
torent care a dat buzna pe poarta carmelitelor de la 
Chaillot şi a răsturnat toate prejudecățile curţii, atât la 
Fontainebleau cât şi la Paris. 

— Vai, vai mie! Murmură La Valliere, cu faţa mereu 
acoperită de degetele printre care i se scurgeau lacrimile. 

— Oh, nu te mâhni astfel, căci n-ai ajuns decât la 
jumătatea chinurilor tale. 

— Doamne, Dumnezeule? Strigă tânăra fată 
înspăimântată? Dar ce se mai poate întâmpla? 


— Ei bine, iată despre ce e vorba. Doamna, nemaiavând 
alte ajutoare în Franţa, întrucât s-a folosit pe rând de cele 
două regine, de Domnul şi de întreaga curte, Doamna şi-a 
adus aminte de o anumită persoană care are asupra nişte 
aşa-zise drepturi. 

La Valliere se făcu albă ca o statuie de ceară. 

— Această persoană? Continuă Montalais? Nu se află la 
Paris în acest moment. 

— Oh, Dumnezeule! Suspină La Valliere. 

— Această persoană, dacă nu mă înşel, e plecată în Anglia. 

— Da, da? Murmură La Valliere pe jumătate zdrobită. 

— Nu-i aşa că această persoană se afla acum la curtea 
regelui Carol al II-lea? Spune. 

— Da. 

— Ei bine, astă-seară, din cabinetul Doamnei a pornit o 
scrisoare la Saint-James, cu ordinul pentru curier de a nu 
se opri decât la Hampton-Court, care e, pe cât se pare, o 
reşedinţă regală situată la douăsprezece mile de Londra. 

— Da, şi? 

— Or, cum Doamna scrie la Londra cu regularitate din 
cincisprezece în cincisprezece zile şi cum curierul obişnuit 
a fost trimis la Londra abia acum trei zile, mă gândesc că 
numai o împrejurare gravă a făcut-o pe Doamna să pună 
iarăşi mâna pe pană. Ştii doar cât de leneşă e ea la scris. 

— Oh, da! 

— Ceva îmi spune că această scrisoare a fost trimisă în 
legătură cu tine. 

— În legătură cu mine? Repetă nefericita fată cu 
docilitatea unui automat. 

— Şi când am văzut-o pe biroul Doamnei, înainte de a fi 
închisă, mi s-a părut că era... 

— Că era ce? 


— Dar poate m-am înşelat. 

— Ce?... Spune. 

— Că îi era adresată lui Bragelonne. 

La Valliere se ridică în picioare, pradă celei mai dureroase 
nelinişti. 

— Montalais? Zise ea cu glasul sugrumat de plâns? Toate 
visurile surâzătoare ale tinereţii şi nevinovăţiei s-au 
spulberat din sufletul meu. Nu mai am nimic să-ţi ascund, 
nici ţie, nici altcuiva. Viaţa mea e acum ca o carte deschisă 
în care poate să citească toată lumea, de la rege până la cel 
din urmă trecător. Aure, scumpa mea Aure, ce să fac? Ce- 
am să deviu? 

Montalais se apropie cu un pas. 

— Doamne, întreabă-te pe tine? Zise ea. 

— Ei bine, nu-l iubesc pe domnul de Bragelonne; şi când îţi 
spun că nu-l iubesc, cată şi mă înţelege: îl iubesc aşa cum 
cea mai bună soră poate să-l iubească pe un frate; dar el nu 
asta îmi cere mie, iar eu nu asta i-am făgăduit lui. 

— În sfârşit, îl iubeşti pe rege? Zise Montalais? Şi asta e 
cea mai bună scuză. 

— Da, îl iubesc pe rege? Murmură înăbuşit tânăra fată? Şi 
am plătit destul de scump dreptul de a rosti aceste cuvinte. 
Ei bine, spune, Montalais, ce poţi face pentru mine sau 
împotriva mea, în situaţia în care mă găsesc? 

— Vorbeşte mai limpede. 

— Ce ţi-aş putea spune? 

— Aşadar, nimic mai deosebit? 

— Nu? Zise Louise cu uimire. 

— Bun. Atunci nu-mi ceri decât un sfat? 

— Da. 

— Cu privire la domnul Raoul? 

— Nimic altceva. 

— E o chestiune delicată? Răspunse Montalais. 

— Nu, nimic nu e delicat în toată povestea asta. Să mă 
căsătoresc cu el, spre a-mi ţine făgăduiala pe care i-am 
făcut-o? Să-l ascult mai departe pe rege? 


— Ştii bine că mă pui în grea încurcătură? Zise Montalais 
zâmbind. Mă întrebi dacă trebuie să te căsătoreşti cu Raoul, 
căruia îi sunt prietenă şi căruia i-am produs o mare durere 
pronunţându-mă împotriva lui. Mă întrebi apoi dacă să-l mai 
asculţi pe rege, a cărui supusă sunt şi pe care l-aş jigni dacă 
te-aş sfătui într-un anume fel. Ah, Louise, Louise, nici nu-ţi 
dai seama cum te joci cu o poziţie destul de spinoasă! 

— Nu m-ai înţeles, Aure? Zise La Valliere rănită de tonul 
uşor glumeţ pe care-l luase Montalais. Dacă vorbesc de 
căsătoria cu domnul de Bragelonne este fiindcă aş putea s-o 
fac, fără să-i pricinuiesc nici o neplăcere; dar, din acelaşi 
motiv, dacă-l ascult pe rege, se cuvine oare să-l fac 
uzurpatorul unui bun, mărunt, e adevărat, dar căruia 
dragostea îi împrumută o amprentă de o oarecare valoare? 
Ceea ce-ţi cer, prin urmare, e de a-mi arăta un mijloc de a 
ieşi cât mai onorabil din această încurcătură, fie într-o 
parte, fie în alta, sau, mai bine zis, te întreb de partea cui ar 
fi mai cinstit să mă hotărăsc? 

— Draga mea Louise? Răspunse Montalais după o clipă de 
tăcere? Eu nu sunt din cei şapte înţelepţi ai Greciei şi nu am 
reguli de conduită absolut fixe; dar, în schimb, am oarecare 
experienţă şi pot să-ţi spun că niciodată o femeie nu cere un 
sfat de felul aceluia pe care mi-l ceri tu, fără a fi la grea 
încercare. Or, tu ai făcut o promisiune solemnă şi tu ai 
cuvânt; dacă eşti deci în încurcătură, luând un astfel de 
angajament, nu sfatul unei străine, căci totul e străin pentru 
o inimă plină de iubire, nu sfatul meu, crede-mă, te-ar putea 
scoate din această situaţie. Nu ţi-l voi da, prin urmare, cu 
atât mai mult cu cât, în locul tău, eu m-aş simţi şi mai 
nehotărâtă după, decât înainte de a primi un sfat. Tot ceea 
ce pot să fac e să-ţi repet ceea ce ţi-am mai spus: vrei să te 
ajut? 

— Ah, da! 

— Ei bine, asta e totul... Spune-mi cum vrei să te ajut: 
spune-mi pentru cine şi împotriva cui? În felul acesta ne 
vom feri să facem vreo greşeală. 


— Dar, mai întâi? Zise La Valliere strângând mâna 
prietenei sale? Tu pentru cine, sau împotriva cui te declari? 

— Pentru tine, dacă îmi eşti cu adevărat prietenă... 

— Eşti sau nu confidenta Doamnei? 

— Iată un motiv în plus ca să-ţi fiu de folos. Dacă n-aş şti 
nimic din această parte, nu te-aş putea ajuta şi, prin 
urmare, tu nu te-ai alege cu nimic de pe urma sfaturilor 
mele. Prieteniile nu trăiesc decât prin acest soi de foloase 
reciproce. 

— Asta înseamnă că vei rămâne în acelaşi timp prietenă cu 
Doamna? 

— Fireşte. Îţi pare rău? 

— Nu? Rosti La Valliere îngândurată, căci această 
sinceritate crudă i se părea o ofensă adusă femeii şi o 
greşeală făcută faţă de prietenă. 

— Foarte bine? Zise Montalais? Căci altfel ai fi o proastă. 

— Prin urmare, ai să mă ajuţi? 

— Cu devotament, mai ales dacă şi tu mă ajuţi la fel. 

— S-ar zice că nu-mi cunoşti inima? Îi replică La Valliere 
privind-o pe Montalais cu ochi mari, nedumerită. 

— Eh, Doamne, de când suntem la curte ne-am schimbat 
mult, draga mea Louise. 

— Cum asta? 

— Foarte simplu: erai oare acolo, la Blois, a doua regină a 
Franţei? 

La Valliere îşi lăsă capul în jos şi începu să plângă. 
Montalais o privi într-un chip greu de definit şi rosti în 
şoaptă aceste cuvinte: 

— Biata fată! Apoi, răzgândindu-se, murmură: Bietul rege! 

O sărută pe Louise pe frunte şi se întoarse în apartamentul 
ei, unde o aştepta Malicorne. 

Capitolul XLIV Portretul. 

În această maladie care se numeşte dragoste, crizele se 
succed la intervale totdeauna mai scurte atunci când răul 
se declară. Mai târziu, accesele se răresc, pe măsură ce se 
apropie vindecarea. Acestea spuse ca axiomă în general şi 


ca început de capitol în particular, să continuăm povestirea 
noastră. 

În ziua următoare, zi fixată de rege pentru prima întâlnire 
la Saint-Aignan, La Valliere, dând paravanul la o parte, găsi 
pe parchet un bilet scris de mâna lui Ludovic. Acest bilet 
trecuse de la etajul de jos la cel de sus prin tăietura făcută 
în tavan. Nici o mână indiscretă, nici o privire curioasă nu 
putea să urce sau să arunce acolo această bucăţică de 
hârtie. 

Fusese una din ideile lui Malicorne. Văzând cât de folositor 
îi devenise regelui Saint-Aignan prin locuinţa lui, el nu 
lăsase ca acest curtean să se facă necesar şi ca mesager, de 
aceea, cu de la sine putere, îşi rezervă pentru sine acest din 
urmă rol. Lia Valliere citi cu nerăbdare biletul, prin care i se 
indica ora două după-amiază ca ceas al întâlnirii, arătându- 
i-se în acelaşi timp mijlocul prin care putea să ridice clapa 
fixată în parchet. Şi fii cât mai frumoasă! Adăuga post- 
scriptum-ul răvaşului. Aceste ultime cuvinte o surprinseră 
pe fată, dar totodată o şi liniştiră. 

Ceasurile treceau încet. În sfârşit, se apropie momentul 
hotărât. La fel de punctuală ca şi preoteasa Hero, în clipa 
când bătură ceasurile două, Louise ridică încet capacul şi îl 
găsi pe rege în vârful scării, aşteptând-o foarte respectuos 
să-i dea mâna. Această atenţie deosebită o mişcă mult pe 
fată. 

La picioarele scării, cei doi îndrăgostiţi îl găsiră pe conte, 
care, cu un surâs şi o reverență de cel mai bun gust îi 
mulţumi domnişoarei La Valliere pentru onoarea ce i-o 
făcea de a-i vizita apartamentul. Apoi, întorcându-se către 
rege, zise: 

— Sire, omul nostru a sosit. 

La Valliere privi neliniştită spre rege. 

— Domnişoară? Îi spuse regele? Dacă te-am rugat să-mi 
acorzi cinstea de a cobori aici, am făcut-o cu un anumit 
scop. Am trimis să fie chemat un pictor foarte înzestrat, 
care redă într-un chip minunat asemănarea şi vreau să-l 


autorizezi să-ţi zugrăvească portretul. De altfel, dacă ţii 
mult la asta, portretul va rămâne la dumneata. 

La Valliere roşi. 

— Vezi dar? Adăugă regele? Nu vom mai fi numai trei aici, 
ci patru. Eh, Doamne, de vreme ce nu suntem singuri, 
putem fi oricât de mulţi. 

La Valliere strânse uşor vârful degetelor de la mâna 
regescului ei iubit. 

— Să trecem în camera de alături, dacă maiestatea 
voastră binevoieşte? Zise de Saint-Aignan. 

Deschise uşa şi-şi pofti oaspeţii dincolo. 

Regele păşea după La Valliere şi-i sorbea din ochi gâtul alb 
ca sideful, deasupra căruia cădeau buclele dese şi răsucite 
ale părului ei argintiu. La Valliere era îmbrăcată într-o 
rochie de mătase grea, de culoare cenuşiu-deschis, cu 
irizări trandafirii; un şirag de perle negre îi făcea parcă şi 
mai alb gru-mazul; în mâinile ei fine şi diafane răsucea un 
buchet de pansele, de roze de Bengal şi de clematite cu 
frunzuliţele tăiate cu măiestrie, deasupra cărora se înălța, 
ca o cupă din care se vor revărsa mii de miresme, o lalea de 
Harlem în tonuri cenuşii şi violete, o specie rară şi 
desăvârşită care-l costase cinci ani de combinaţii pe 
grădinar şi cinci mii de livre pe rege. Acest buchet, Ludovic 
îl pusese în mâna domnişoarei de La Valliere în clipa când îi 
adresase salutul său. 

În camera a cărei uşă o deschisese Saint-Aignan se afla un 
bărbat tânăr, îmbrăcat într-un costum de catifea uşoară, cu 
nişte frumoşi ochi negri şi cu părul lung, întunecat. Era 
pictorul. Pânza era pregătită, culorile preparate. El se 
înclină în faţa domnişoarei de La Valliere cu acea gravă 
curiozitate a artistului care îşi studiază modelul, îl salută 
apoi pe rege, discret, ca şi cum nu l-ar fi cunoscut şi, deci, 
ar fi salutat pe un gentilom oarecare. Pe urmă, conducând-o 
pe domnişoara de La Valliere până la scaunul ce-o aştepta, 
o pofti să ia loc. 


Tânăra fată se aşeză cu multă graţie şi cu un fel de 
delăsare, având mâinile ocupate şi punându-şi picioarele pe 
nişte perniţe, apoi, pentru ca privirile ei să nu rămână în gol 
sau să nu aibă nimic silit, pictorul o rugă să-şi caute o 
preocupare. Atunci Ludovic al XIV-lea, zâmbind, veni şi se 
aşeză pe perniţe, la picioarele iubitei lui. Astfel, ea, lăsată 
puţin pe spate, rezemată de muchia fotoliului, cu florile în 
mână şi el, cu ochii ridicaţi spre dânsa, sorbind-o din priviri, 
formau un grup plin de farmec, pe care artistul îl contemplă 
câteva minute cu încântare, în timp ce de Saint-Aignan, la 
rândul lui, îl contempla cu o adâncă invidie. 

Pictorul schiţă repede contururile; apoi, la primele 
trăsături de pensulă, pe fondul cenuşiu al pânzei prinse a se 
ivi dulcele şi poeticul chip cu ochii blânzi, cu obrajii 
îmbujoraţi sub podoaba părului ei de un argintiu limpede şi 
pur. 

În acest timp, cei doi îndrăgostiţi vorbeau puţin şi se 
priveau mult; uneori, ochii lor deveneau atât de languroşi, 
încât pictorul era silit să-şi întrerupă lucrul, pentru a nu 
înfăţişa o Erycină în loc de o La Valliere. Atunci de Saint- 
Aignan sărea în ajutor: recita versuri sau istorisea una din 
acele anecdote pe care le spunea Patru şi pe care Tallemant 
de Reaux le povestea atât de bine. Iar când La Valliere se 
simţea obosită, se odihneau cu toţii. În astfel de clipe, un 
castron de porțelan de China, încărcat cu cele mai alese 
fructe din câte se puteau găsi şi vinul de Xeres, distilându-şi 
topazul în argintul cizelat, serveau ca accesorii pentru acest 
tablou din care pictorul trebuia să prindă nuanțele cele mai 
efemere. 

Ludovic era îmbătat de dragoste; La Valliere, de fericire; 
Saint-Aignan, de ambiţie. Pictorul îşi strângea amintiri 
pentru bătrâneţe. 

Se scurseră astfel două ore; apoi, când bătură ceasurile 
patru, La Valliere se ridică şi-i făcu un semn regelui. 
Ludovic se ridică şi el, trecu în faţa tabloului şi-i adresă 
artistului câteva complimente măgulitoare. De Saint-Aignan 


lăudă asemănarea, după părerea lui, de pe acum asigurată. 
La Valliere, la rândul ei, îi mulţumi pictorului, roşindu-se şi 
trecu în camera alăturată, unde regele o urmă, după ce-l 
chemă şi pe de Saint-Aignan. 

— Pe mâine, nu-i aşa? Zise el către La Valliere. 

— Dar, sire, gândiţi-vă că s-ar putea să intre cineva în 
odaia mea şi dacă nu mă găseşte acasă? 

— Ei bine? 

— Ce voi deveni atunci? 

— Prea eşti fricoasă, Louise! 

— În sfârşit, dacă Doamna mă va chema la dânsa? 

— Oh? Replică regele? Când va veni oare ziua aceea în 
care îmi vei spune că înfrunţi totul, pentru a nu te mai 
părăsi? 

— În ziua aceea, sire, aş fi o nesocotită şi nu va trebui să 
mă ascultați. 

— Pe mâine, Louise. 

La Valliere scoase un oftat; apoi, neputându-se împotrivi 
dorinţei regelui, răspunse: 

— Dacă aşa voiţi, sire, pe mâine. 

Şi, rostind aceste cuvinte, urcă încet scara şi dispăru din 
ochii iubitului ei. 

— Ei bine, sire?... Întrebă de Saint-Aignan, după ce La 
Valliere plecă. 

— Ei bine, de Saint-Aignan, ieri mă credeam cel mai fericit 
dintre oameni. 

— Şi maiestatea voastră se crede cumva, astăzi, cel mai 
nenorocit? Zise contele zâmbind. 

— Nu; însă această dragoste e o sete pe care nimic n-o 
poate stinge! În zadar beau, în zadar sorb picăturile de apă 
pe care dibăcia ta mi le procură; cu cât beau, cu atât mi-e 
sete mai tare. 

— Sire, e puţin greşeala voastră; maiestatea voastră 
singură şi-a creat poziţia în care se află. 

— Ai dreptate, de Saint-Aignan. 


— Deci, în acest caz, sire, mijlocul de a fi fericit este să vă 
socotiți mulţumit şi să aşteptaţi. 

— Să aştept! Cunogşti oare tu cuvântul acesta, să aştepţi? 

— Ei, sire, ei! Nu deznădăjduiţi. Am făcut tot ce mi-a stat 
în putinţă, voi mai încerca încă. 

Regele dădu din cap cu un aer dezolat. 

— Cum, sire, nu sunteţi mulţumit de tot ce-am făcut până 
acum? 

— Eh, ba da, scumpul meu de Saint-Aignan; dar mai caută, 
pentru numele lui Dumnezeu, mai caută! 

— Sire, îmi iau sarcina să încerc, iată tot ce pot să spun. 

Regele voi să mai vadă o dată portretul, neputând să 
revadă originalul. Îi indică pictorului câteva schimbări, apoi 
ieşi, în urma lui, de Saint-Aignan îi spuse artistului că poate 
să plece. 

Şevalete, culori şi pictor abia trecură pragul, că Malicorne 
îşi arătă capul între cele două draperii de la uşă. De Saint- 
Aignan îl primi cu braţele deschise, totuşi nu fără o anumită 
tristeţe. Norul care trecuse peste soarele regal îl întuneca 
acum şi pe credinciosul satelit. 

Malicorne văzu, de la prima aruncătură de ochi, 
zăbranicul de pe faţa lui de Saint-Aignan. 

— Oh, domnule conte? Zise el? Ce întunecat sunteţi astăzi! 

— Am şi de ce, zău aşa, dragă domnule Malicorne; poţi 
crede că regele nu e mulţumit? 

— Nu e mulţumit de scară? 

— Oh, nu, dimpotrivă, scara a plăcut mult. 

— Atunci, tapetarea camerelor nu e pe gustul său? 

— Oh, la asta nici nu s-a gândit. Nu, ceea ce-i displace 
regelui... 

— Am să v-o spun eu, domnule conte: este faptul de a fial 
patrulea la o întâlnire de dragoste. Cum, domnule conte, n- 
aţi ghicit oare asta? 

— Cum aş fi putut să ghicesc, dragă domnule Malicorne, 
când eu n-am făcut decât să urmez întru totul instrucţiunile 
regelui? 


— Într-adevăr, maiestatea sa a ţinut cu tot dinadinsul să vă 
vadă alături de sine? 

— De bună seamă. 

— Şi tot maiestatea sa a voit să fie adus pictorul pe care l- 
am întâlnit jos? 

— A cerut, domnule Malicorne, a cerut! 

— Atunci înţeleg foarte bine? La dracu?! Că maiestatea sa 
a fost nemulțumită. 

— Nemulţumită că m-am supus şi am îndeplinit fără nici o 
întârziere ordinele sale? Nu te mai înţeleg, zău? 

Malicorne se scărpină după ureche. 

— La ce oră? Întrebă el? Spusese regele că vine aici? 

— La două. 

— Şi eraţi aici, aşteptându-l pe rege? 

— De la unu şi jumătate. 

— Ah, asta e! 

— Drace! Ar fi fost poate mai bine să nu fiu punctual în 
faţa regelui? 

Malicorne, cu tot respectul pe care i-l purta lui de Saint- 
Aignan, nu se putu împiedica de a da din umeri. 

— Şi acestui pictor? Zise el? Regele i-a spus să vie tot la 
ceasurile două? 

— Nu; însă eu l-am adus aici de la prânz. Ce vrei, mai bine 
să aştepte un pictor două ceasuri, decât regele un minut. 

Malicorne începu să râdă pe înfundate. 

— Haide, dragă domnule Malicorne, râzi mai puţin de 
mine şi vorbeşte mai mult. 

— Mi-o cereţi? 

— Te rog. 

— Ei bine, domnule conte, dacă vreţi ca regele să fie mai 
mulţumit data viitoare când va veni... 

— Vine mâine. 

— Ei bine, dacă vreţi ca regele să fie mai mulţumit mâine... 

— Ei drăcia dracului! Cum spunea bunicul său. Dacă 
vreau! Se înţelege că vreau! 


— Ei bine, mâine, în momentul când va veni regele, căutaţi 
să aveţi o treabă pe afară, dar ceva care nu suferă amânare 
şi care trebuie neapărat îndeplinit. 

— Oh, oh! 

— Pentru douăzeci de minute. 

— Să-l las pe rege singur timp de douăzeci de minute? 
Strigă de Saint-Aignan îngrozit. 

— Atunci să ne închipuim că n-am spus nimic? Zise 
Malicorne îndreptându-se spre uşă. 

— Stai, stai, domnule Malicorne! Ei bine, termină, încep să 
înţeleg. Dar pictorul? Pictorul? 

— Oh, pictorul trebuie să întârzie cel puţin o jumătate de 
ceas. 

— O jumătate de ceas, atâta? 

— Da, atâta. 

— Dragă domnule, voi face aşa cum spui dumneata. 

— Şi cred că veţi proceda foarte bine. Îmi permiteţi să vin 
să văd cum merg lucrurile? 

— Fireşte. 

— Am onoarea să fiu slujitorul dumneavoastră respectuos, 
domnule de Saint-Aignan. 

Şi Malicorne ieşi de-a-ndăratelea. 

„Hotărât, băiatul ăsta e mai deştept decât mine”? Îşi zise 
de Saint-Aignan cu toată convingerea. 

Capitolul XLV Hampton-Court. 

Descoperirea pe care am văzut că Montalais i-o 
împărtăşea prietenei sale La Valliere către sfârşitul 
penultimului nostru capitol ne face să ne întoarcem, cum e 
şi firesc, la principalul erou al acestei povestiri, un biet 
cavaler rătăcitor din pricina capriciului unui rege. 

Dacă cititorul binevoieşte să ne urmeze, vom trece 
împreună cu el strâmtoarea aceea, mai furtunoasă decât 
Europa, care desparte Calais de Dover; vom străbate 
câmpia verde şi îmbelşugată, udată de mii de pârâiaşe, ce 
înconjoară Charing, Maidstone şi zeci de alte oraşe, unele 
mai pitoreşti decât altele şi vom ajunge, în sfârşit, la 


Londra. De acolo, aidoma unor copoi porniţi pe urmele 
vânatului, după ce vom fi aflat că Raoul a făcut un prim 
popas la White-Hall şi un al doilea la Saint-James, după ce 
vom fi aflat că a fost primit de Monck şi introdus în cea mai 
aleasă societate de la curtea lui Carol al II-lea, vom goni mai 
departe după el, până la una din reşedinţele de vară ale lui 
Carol al II-lea, în apropierea oraşului Kingston, la Hampton- 
Court, scăldată de apele Tamisei. Fluviul nu e încă, în 
această parte, trufaşa cale care târăşte zilnic pe ea o 
jumătate de milion de călători şi-şi învolburează apele 
negre ca ale Cocytului, spunând: „Şi eu sunt marea”. Nu, 
aici nu e decât un râu liniştit, cu undele verzi şi cu malurile 
acoperite de muşchi, cu largi coturi de apă în care se 
oglindesc sălcii şi fagi şi pe care se văd doar câteva bărci 
uscate de soare ce lâncezesc ici şi colo în mijlocul 
stufărişului, în câte un zăvoi de arini şi de miozotis. 
Priveliştile se întind de jur împrejur liniştite şi bogate; casa 
de cărămidă străpunge cu hornurile ei, din care iese un fum 
albăstrui, o platoşă groasă de pomişori cu frunze verzi şi 
bobiţe roşii: copilul, îmbrăcat într-o bluză stacojie, apare şi 
dispare prin ierburile înalte, ca o floare de mac ce se mişcă 
în bătaia vântului. Berbecii mari, albi, rumegă cu ochii 
închişi la umbra plopilor pitici, şi, din loc în loc, pescăruşul, 
cu penajul de aur şi smarald, aleargă ca o minge vrăjită pe 
deasupra apei şi zvântură cu neastâmpărul său undiţa 
semenului omenesc, pescarul, care pândeşte, aşezat pe 
marginea luntrii, linul şi lostriţa. 

Deasupra acestui paradis, alcătuit din umbră deasă şi din 
lumină blândă, se înalţă clădirea de la Hampton-Court, 
zidită de Wolsey, loc de odihnă pe care orgoliosul cardinal îl 
întocmise ca să fie râvnit chiar şi de un rege şi pe carea 
fost silit, ca un curtean fricos ce era, să i-l dea stăpânului 
său, Henric al VIII-lea, care-şi încruntase sprânceana de 
invidie şi de lăcomie de îndată ce dăduse cu ochii de noul 
castel. Hampton-Court, cu zidurile sale de cărămidă, cu 
ferestrele sale mari, cu frumoasele lui garduri de fier, 


Hampton-Court, cu miile sale de turnulețe şi clopotniţe 
bizare, cu terase discrete şi cu fântâni interioare asemenea 
celor de la Alhambra, Hampton-Court e leagănul 
trandafirilor, al iasomiei şi al clematitelor. E bucuria ochilor 
şi a mirosului, e cadrul cel mai fermecător al tabloului de 
dragoste pe care-l desfăşura aici Carol al II-lea, printre 
voluptuoasele picturi ale lui Tizian, Pordenone şi Van Dyck, 
el care păstra în galeria sa portretul lui Carol I, regele 
martir, iar în tapetele de lemn găurile gloanţelor puritane 
trase de soldaţii lui Cromwell, la 24 august 1648, atunci 
când îl aduseseră pe Carol 1 ca prizonier la Hampton-Court. 
Aici îşi stabilise curtea sa acest rege pururi beat de 
plăceri, acest rege poet prin dorinţele lui, acest nenorocit 
de odinioară, care îşi plătea cu o zi de voluptate fiecare 
minut scurs altădată în deznădejde şi mizerie. Dar nu iarba 
moale de la Hampton-Court, atât de moale încât credeai că 
păşeşti pe covoare de catifea, nu brazdele de flori dese ce 
învăluiau trunchiul fiecărui arbore şi formau culcuşuri 
pentru trandafirii înalţi de douăzeci de picioare ce se 
răspândeau în văzduh ca nişte jerbe de foc, nu teii uriaşi ale 
căror crengi se plecau până la pământ ca ramurile unor 
sălcii şi ascundeau sub umbra sau mai degrabă sub pletele 
lor bogate orice iubire şi orice reverie, nu acestea erau 
frumuseţile pe care le îndrăgea Carol al II-! Ea în superbul 
lui palat de la Hampton-Court. Poate îi plăceau mai cu 
deosebire lacurile acelea roşcate, asemenea undelor Mării 
Caspice, cu suprafeţele lor întinse, încreţite de un vântişor 
răcoros, vălurile ca părul Cleopatrei, apele acelea acoperite 
cu frunze late şi cu nuferi albi, ale căror flori vânjoase se 
întredeschid pentru a lăsa să se vadă cum germinează 
înăuntru ouşorul de aur sclipitor în adâncul învelişului 
lăptos, apele acelea misterioase şi pline de şoapte, pe 
deasupra cărora plutesc lebede negre şi răţuşte lacome, cu 
pieptul îmbrăcat într-un pufuşor de mătase, ce vânează 
pururi musculiţele aninate pe firişoare de stânjenei sau 
brotăceii ascunşi sub perdeaua de lintiţă verde. Poate că-i 


plăceau, de asemenea, brusturii stufoşi, cu frunzi-şul lor 
bălţat, punţile zâmbitoare întinse peste canaluri, ciutele ce 
smulgeau iarba pe aleile nesfârşite şi codobaturile ce 
săreau în zboruri scurte pe marginea tufişurilor şi a 
pâlcurilor de trifoi. Fiindcă erau de toate în parcul de la 
Hampton-Court; erau, mai ales, tufe întregi de trandafiri 
albi ce se ridicau de-a lungul spalierelor pentru a-şi înclina 
apoi către pământ neaua lor mirositoare; şi mai ales erau 
acolo sicomori bătrâni, cu trunchiuri îmbrăcate în verdeață, 
ce-şi îngropau rădăcinile într-o poetică şi bogată holdă de 
ierburi. Dar nu, ceea ce-i plăcea mai mult lui Carol al II-lea 
în parcul de la Hampton-Court erau umbrele îmbietoare ce 
se lăsau după-amiaza de-a lungul teraselor, atunci când, ca 
şi Ludovic al XIV-lea, punea să li se zugrăvească frumuseţea 
în marele său cabinet, graţie unuia din cele mai destoinice 
peneluri ale epocii sale, peneluri ce ştiau să aştearnă pe 
pânză o rază scăpată din atâţia ochi fermecaţi de dulcea 
licoare a iubirii. 

În ziua când poposim la Hampton-Court, cerul e limpede şi 
senin aproape ca cerul Franţei; aerul e încropit de o 
căldură umedă, muşcatele, măzărichea mirositoare, 
broşteanul şi eliotropul, risipite cu miile prin răzoare, 
umplu văzduhul cu miresmele lor îmbătătoare. Este ceasul 
unu după-amiază. Regele, întors de la vânătoare, a luat 
dejunul, i-a făcut o vizită ducesei de Castelmaine, metresa 
recunoscută, şi, după această dovadă de fidelitate, îşi poate 
îngădui până seara diverse infidelităţi, după bunul său plac. 

Întreaga curte zburdă şi se desfată. Este vremea când 
doamnele cer cu toată seriozitatea gentilomilor să-şi spună 
părerea despre cutare sau cutare picior mai mult sau mai 
puţin drăgălaş, după cum e încălţat cu un ciorap de mătase 
roză sau cu un ciorap de mătase verde. E vremea când 
Carol al II-lea declară că o femeie nu poate avea trecere 
fără ciorapii de mătase verde, dat fiind că domnişoara Lucy 
Stewart poartă ciorapi de această culoare. 


În timp ce regele îşi împărtăşeşte astfel preferinţele sale, 
vom vedea pe aleea de fagi din faţa terasei o tânără 
doamnă într-un veşmânt de culoare sobră, mergând la un 
pas în urma unui alt veşmânt de culoare liliachie, cu dungi 
de un albastru mai întunecat. Ele străbat pajiştea de gazon, 
în mijlocul căreia se înalţă o frumoasă fântână cu sirene de 
bronz şi se îndreaptă, vorbind, spre terasă, de-a lungul 
căreia, de la intrarea de cărămidă roşie, se desfac spre parc 
mai multe cabine de forme diferite; dar cum aceste cabine 
sunt mai toate ocupate, cele două femei trec mai departe: 
una înroşindu-se, cealaltă dând gânditoare din cap. 

— Unde ne ducem, Stewart? O întrebă cea mai tânără 
dintre cele două femei pe însoţitoarea ei. 

— Draga mea Graffton, ne ducem, vezi bine, acolo unde ne 
îndeamnă paşii tăi. 

— Ai mei? 

— Bineînţeles, ai tăi! La capătul palatului, spre banca 
aceea unde tânărul francez aşteaptă şi suspină. 

Miss Mary Graffton se opri deodată. 

— Nu, nu? Zise ea? Nu merg într-acolo. 

— Pentru ce? 

— Să ne întoarcem, Stewart. 

— Dimpotrivă, să mergem acolo şi să ne lămurim. 

— Asupra cărui lucru? 

— Dacă vicontele de Bragelonne ia parte la toate 
plimbările tale, după cum tu iei parte la toate plimbările lui. 

— Şi din asta tragi concluzia că mă iubeşte sau că-l 
iubesc? 

— De ce nu? E un gentilom foarte plăcut. Sper că nu mă 
aude nimeni? Zise miss Lucy Stewart, întorcând capul cu un 
surâs ce arăta, de altfel, că îngrijorarea ei nu era prea 
mare. 

— Nu, nu? Răspunse Mary? Regele e în cabinetul oval, 
împreună cu domnul de Buckingham. 

— Oh, în legătură cu domnul de Buckingham, Mary... 

— Ce? 


— Mi se pare că s-a declarat cavalerul tău de când s-a 
reîntors din Franţa; ce-ţi spune inima în această privinţă? 

Mary Graffton dădu din umeri. 

— Bine, bine, îl voi întreba pe frumosul Bragelonne? Zise 
Stewart râzând. Haide repede, să-l căutăm. 

— Pentru ce te grăbeşti aşa? 

— Am să-i spun ceva. 

— Nu încă; ascultă-mă mai întâi. Numai tu poţisămă 
desluşeşti, Stewart, tu care cunoşti micile taine ale regelui. 

— Crezi asta? 

— Ei, Doamne, dacă nici tu nu ştii, atunci cine ar putea să 
ştie? Spune, de ce domnul de Bragelonne se află în Anglia şi 
ce face el aici? 

— Ceea ce face orice gentilom trimis de un rege la un alt 
rege. 

— Fie; dar, vorbind serios, cu toate că nu ne pricepem 
niciuna în politică, ştim totuşi destule lucruri pentru a ne da 
seama că domnul de Bragelonne nu are aici nici o misiune 
importantă. 

— Ascultă? Zise Stewart cu o gravitate afectată? Pentru 
tine sunt în stare să trădez un secret de stat. Vrei să-ţi recit 
scrisoarea de prezentare dată de regele Ludovic al XIV-lea 
domnului de Bragelonne şi adresată maiestăţii sale regelui 
Carol al II-lea? 

— Da, fireşte că vreau. 

— Iat-o: „Fratele meu, îţi trimit un gentilom de la curtea 
mea, fiul cuiva care îţi e drag. Poartă-te frumos cu el, te rog 
şi fă-l să iubească Anglia”. 

— Aşa i-a scris? 

— Cuvânt cu cuvânt... Sau aproape. Nu răspund de formă, 
dar răspund de fond. 

— Ei bine şi ce-ai dedus din asta, sau, mai degrabă, ce-a 
dedus regele? 

— Că maiestatea sa franceză avea motivele sale să-l 
îndepărteze pe domnul de Bragelonne şi să-l însoare... În 
altă parte decât în Franţa. 


— Astfel că, în virtutea acestei scrisori...? 

— Regele Carol al II-lea l-a primit pe domnul de 
Bragelonne aşa cum ştii, cu toată strălucirea şi cu toată 
prietenia; i-a dat cea mai frumoasă cameră de la White-Hall 
şi cum tu eşti cea mai prețioasă persoană de la curtea lui, 
refuzându-i mai ales inima... Haide, nu te înroşi... A voit să 
facă totul pentru a-ţi plăcea gentilomul francez, oferindu-i 
astfel un dar frumos. lată pentru ce, tu, moştenitoarea a 
trei sute de mii de livre, tu, viitoare ducesă, tu, atât de 
frumoasă şi atât de bună, eşti silită să iei parte la toate 
plimbările pe care le face domnul de Bragelonne. Pe scurt, 
e un complot, un fel de conspirație. Dacă, deci, vrei să 
aprinzi focul, eu îţi pregătesc fitilul. 

Miss Mary zâmbi cu acea expresie fermecătoare ce-i era 
proprie şi, strângând braţul însoţitoarei sale, zise: 

— Fă-i plăcere regelui. 

— Da, da; însă domnul de Buckingham e gelos. la seama! 
Replică Stewart. 

Abia fură rostite aceste cuvinte, că domnul de Buckingham 
ieşi din unul din pavilioanele de pe terasă şi, apropiindu-se 
gânditor de cele două femei, zise: 

— "Te înşeli, miss Lucy, nu, nu sunt gelos; iar dovada, miss 
Mary, e că iată-l acolo pe acela care ar trebui să fie pricina 
geloziei mele, vicontele de Bragelonne, care stă şi visează 
singur. Bietul băiat! Îngăduie deci să-i las în seamă 
graţioasa dumitale companie pentru câteva minute, dat 
fiind că eu am de vorbit ceva, în aceste câteva minute, cu 
miss Lucy Stewart. Apoi, înclinându-se către Lucy, spuse: 
Vrei să-mi faci onoarea de a-mi lua braţul şi a merge să-l 
salutăm pe rege, care ne aşteaptă? 

Şi, cu aceste cuvinte, Buckingham, continuând să 
zâmbească, o apucă de mână pe miss Lucy Stewart şi o 
trase după el. 

Rămasă singură, Mary Graffton, cu capul aplecat pe umăr, 
în acea atitudine de graţioasă moliciune caracteristică 
tinerelor englezoaice, stătu o clipă nemişcată, cu ochii 


aţintiţi la Raoul, dar parcă nehotărâtă asupra celor ce 
trebuia să facă. În sfârşit, după ce obrajii i se îmbujorară şi i 
se îngălbeniră clipă de clipă, trădând lupta ce se dădea în 
inima ei, păru să ia o hotărâre şi înaintă cu pas sigur spre 
banca unde stătea Raoul şi unde, după cum s-a spus, visa de 
unul singur. 

Zgomotul paşilor lui miss Mary, oricât de slab ar fi fost pe 
covorul de verdeață, îl trezi din visare pe Raoul; el întoarse 
capul, o zări pe tânăra fată şi porni în întâmpinarea acestei 
tovarăşe de singurătate pe care un destin fericit i-o scotea 
în cale. 

— Am fost trimisă la dumneata, domnule? Zise Mary 
Graffton? Mă primeşti? 

— Şi cui trebuie să-i fiu recunoscător pentru o asemenea 
bucurie, domnişoară? Întrebă Raoul. 

— Domnului de Buckingham? Răspunse Mary, încercând 
să pară cât mai voioasă cu putinţă. 

— Domnului de Buckingham, care caută cu atâta pasiune 
preţioasa dumneavoastră companie?! Domnişoară, să vă 
cred oare? 

— Într-adevăr, domnule, vezi şi dumneata, totul conspiră 
pentru ca să petrecem împreună cea mai bună sau, mai 
curând, cea mai lungă parte a zilelor de aici. Ieri, regele 
însuşi mi-a poruncit să mă aşez lângă dumneata, la masă; 
astăzi, domnul de Buckingham este cel care m-a rugat să 
viu să stau cu dumneata pe această bancă. 

— Şi el s-a retras ca să-mi lase mie locul? Întrebă Raoul, 
oarecum fâstăcit. 

— Priveşte colo, la capătul aleii: el dispare împreună cu 
miss Stewart. Şi în Franţa oamenii dau dovadă de 
asemenea bunăvoință, domnule viconte? 

— Domnişoară, mi-ar fi greu să spun cum este în Franţa, 
căci de-abia dacă sunt francez. Am trăit prin mai multe ţări 
şi aproape totdeauna ca soldat; apoi am petrecut multă 
vreme la ţară; sunt un sălbatic. 

— Nu te simţi bine în Anglia, nu-i aşa? 


— Nu ştiu? Răspunse Raoul pe gânduri şi scoțând un oftat. 

— Cum, nu ştii...? 

— Iertaţi-mă? Spuse Raoul scuturând. Din cap şi 
adunându-şi gândurile. lertaţi-mă, n-am auzit ce-aţi 
întrebat. 

— Oh? Zise tânăra femeie oftând la rândul ei? Ce rău a 
făcut ducele de Buckingham ca m-a trimis aici! 

— Rău? Rosti deodată Raoul. Aveţi dreptate: compania 
mea este posomorâtă şi vă plictisiţi alături de mine. Domnul 
de Buckingham a făcut rău dacă v-a trimis aici. 

— Tocmai pentru aceea? Replică tânăra femeie cu un glas 
vibrant şi plin de seriozitate? Iocmai pentru că nu mă 
plictisesc alături de dumneata a făcut rău domnul de 
Buckingham că m-a trimis la dumneata. 

Raoul roşi la rândul lui. 

— Atunci? Întrebă el? Cum se face că domnul de 
Buckingham vă trimite să staţi cu mine şi cum se face că 
dumneavoastră înşivă veniţi aici? Domnul de Buckingham 
vă iubeşte şi-l iubiţi şi dumneavoastră... 

— Nu? Răspunse apăsat Mary? Nu! Domnul de 
Buckingham nu mă iubeşte de loc, pentru că o iubeşte pe 
ducesa de Orleans; iar, în ceea ce mă priveşte, eu nu simt 
nimic pentru duce. 

Raoul privi spre tânăra femeie cu uimire. 

— Eşti cumva prieten cu domnul de Buckingham, viconte? 
Întrebă ea. 

— Domnul duce îmi face onoarea de a mă numi prietenul 
său de când ne-am cunoscut în Franţa. 

— Atunci nu sunteţi decât nişte simple cunoştinţe? 

— Nu, deoarece domnul duce de Buckingham e prietenul 
cel mai bun al unui gentilom la care cu ţin ca la un frate. 

— Domnul conte de Guiche? 

— Da, domnişoară. 

— Care e îndrăgostit de ducesa de Orleans? 

— O, cine v-a spus asta? 


— Şi pe care ea îl iubeşte? Continuă netulburată tânăra 
femeie. 

Raoul îşi lăsă capul în jos; miss Mary Graffton adăugă cu 
un suspin: 

— Amândoi sunt fericiţi!... Haide, părăseşte-mă, domnule 
de Bragelonne, căci domnul de Buckingham ţi-a dat mare 
belea pe cap trimiţându-mă să-ţi ţiu de urât. Inima dumitale 
e în altă parte şi abia dacă te înduri să-mi adresezi un 
cuvânt. Recunoaşte, recunoaşte... N-ar fi frumos din parte- 
ţi, viconte, dacă n-ai recunoaşte. 

— Doamnă, recunosc. 

Ea îl învălui cu o privire. Era atât de simplu şi atât de 
frumos, ochii lui aveau atâta limpezime, se citea în ei atâta 
blândă onestitate şi atâta hotărâre, încât unei femei 
distinse, aşa cum era miss Mary, nu i-ar fi putut trece prin 
cap că tânărul acesta ar putea fi un nesimţit sau un 
neghiob. Dar vedea limpede că el iubeşte cu toată patima 
inimii lui o altă femeie. 

— Da, înţeleg? Zise ea? Eşti îndrăgostit de cineva din 
Franţa. 

Raoul se înclină. 

— Ducele cunoaşte această iubire? 

— Nimeni nu ştie nimic? Răspunse Raoul. 

— Atunci mie de ce mi-ai spus? 

— Domnişoară... 

— Haide, vorbeşte. 

— Nu pot. 

— Dacă-i aşa, am să caut să mă lămuresc singură. Nu vrei 
să-mi spui nimic întrucât eşti încredinţat acum că eu nu-l 
iubesc pe duce, întrucât îţi închipui că m-aş fi putut 
îndrăgosti de dumneata, întrucât eşti un gentilom plin de 
inimă şi de simţire şi, în loc să iei, măcar ca să te distrezi o 
clipă, o mână ce se apropie de a dumitale, în loc să-i 
zâmbeşti gurii mele care îţi zâmbeşte, preferi, dumneata 
care eşti tânăr, să-mi spui, mie, care sunt frumoasă: „lubesc 
pe cineva din Franţa”. Ei bine, îţi mulţumesc, domnule de 


Bragelonne, eşti un nobil gentilom şi tocmai de aceea te 
iubesc şi mai mult... Cu prietenie. Şi acum să nu mai vorbim 
de mine, să vorbim despre dumneata. Uită că miss Graffton 
ţi-a vorbit despre ea; spune-mi de ce eşti trist şi de ce pari 
şi mai trist de câteva zile încoace? 

Raoul fu mişcat până în adâncul sufletului de accentul atât 
de blând şi atât de duios al glasului ei; nu putea găsi un 
singur cuvânt ca să răspundă. Fata îi veni şi de astă dată în 
ajutor. 

— Plânge-mă? Zise ea. Mama mea era franceză. Pot deci 
spune că şi eu sunt franceză prin sânge şi suflet. Dar 
deasupra acestei însuşiri stăruie necontenit ceața şi 
tristeţea Angliei. Uneori am visuri de aur şi de fericiri 
neîntrecute; deodată însă se lasă ceața şi-mi întunecă toate 
visurile. Şi de data asta s-a întâmplat la fel. lartă-mă, ţi-am 
vorbit destul; dă-mi mâna şi povesteşte-mi amărăciunile 
dumitale ca unei prietene. 

— Sunteţi franceză aţi spus, franceză prin sânge şi suflet? 
— Da şi repet nu numai că mama era franceză, dar cum 
tatăl meu, prieten cu regele Carol I, se refugiase în Franţa 
în timpul cât a ţinut procesul prinţului, ca şi în timpul cât a 

trăit Protectorul, am fost crescută la Paris. O dată cu 
restaurarea regelui Carol al II-lea, tatăl meu s-a reîntors în 
Anglia, pentru a muri aici la scurt timp după aceea, bietul 
părinte! Atunci, regele Carol m-a făcut ducesă şi mi-a 
întregit moştenirea. 

— Şi mai aveţi vreo rudă în Franţa? Întrebă Raoul cu un 
adânc interes. 

— Am 0 soră, mai mare decât mine cu şapte sau opt ani, 
căsătorită în Franţa, dar acum e văduvă; se numeşte 
doamna de Belliere. 

Raoul făcu o mişcare de surprindere. 

— O cunoşti? 

— Am auzit rostindu-se numele ei. 

— E îndrăgostită şi ea, iar în ultimele scrisori îmi spune că 
e fericită; ceea ce înseamnă că este iubită. Eu, după cum ţi- 


am spus, domnule de Bragelonne, am pe jumătate sufletul 
ei, dar nici măcar pe jumătate din fericirea ei. Dar să 
vorbim despre dumneata. Pe cine iubeşti în Franţa? 

— O fată dulce şi neprihănită ca un crin. 

— Dar, dacă şi ea te iubeşte, pentru ce eşti trist? 

— Mi s-a spus că nu mă mai iubeşte. 

— Şi sper că nu crezi, nu-i aşa? 

— Cel care mi-a scris n-a semnat scrisoarea. 

— Un denunţ anonim! Oh, asta e o trădare! Zise miss 
Grafifton. 

— lată? Zise Raoul arătându-i fetei biletul pe care-l citise 
de o sută de ori. 

Mary Graffton luă biletul şi citi: „Viconte? Glăsuia 
scrisoarea? Faci bine că petreci acolo, în mijlocul 
frumoaselor doamne de la curtea regelui Carol al II-lea, 
căci, la curtea regelui Ludovic al XIV-lea, citadela iubirii 
dumitale e luată cu asalt. Rămâi deci pentru totdeauna la 
Londra, sărmane viconte, sau întoarce-te cât mai repede la 
Paris.” 

— Fără nici o semnătură? Zise miss Mary. 

— Niciuna. 

— Atunci nu lua în seamă cele scrise aici. 

— Nu le iau; dariată o a doua scrisoare. 

— De la cine? 

— De la domnul de Guiche. 

— Oh, asta e altceva! Şi această scrisoare ce spune? 

— Citiţi. 

„Prietene dragă, sunt rănit, bolnav. Revino, Raoul, revino! 

DE GUICHE” 

— Şi ce-ai de gând să faci? Întrebă tânăra fată cu o 
strângere de inimă. 

— Intenţia mea, primind aceste scrisori, era să cer 
numaidecât îngăduinţa regelui ca să plec. 

— Şi când ai primit această scrisoare? 

— Alaltăieri. 

— E trimisă din Fontainebleau. 


— E ciudat, nu-i aşa? Curtea se află la Paris, în sfârşit, m- 
am dus la rege. Dar când i-am vorbit de plecarea mea, ela 
început să râdă şi mi-a spus: „Domnule ambasador, ce te 
îndeamnă să pleci? Te cheamă cumva stăpânul dumitale?” 
M-am înroşit, n-am ştiut ce să răspund; căci, într-adevăr, 
regele m-a trimis aici şi n-am primit nici un ordin de 
reîntoarcere. 

Mary îşi încruntă sprânceana, cu îngândurare. 

— Şi te-ai hotărât să rămâi? Întrebă ea. 

— Trebuie, domnişoară. 

— Dar aceea pe care o iubeşti? 

— Ei bine? 

— Ţi-a scris? 

— Niciodată. 

— Niciodată! Oh, atunci nu te iubeşte oare? 

— Cel puţin nu mi-a scris nimic de când am plecat încoace. 

— Dar înainte îţi scria? 

— Uneori... Oh, sper că va fi fost împiedicată de ceva. 

— lată-l pe duce: tăcere! 

Într-adevăr, Buckingham reapăru la capătul aleii, singur şi 
surâzător; se apropie încet şi le întinse mâna celor doi 
vorbitori. 

— V-aţi înţeles? Li se adresă el. 

— Cu privire la ce? Întrebă Mary Graffton. 

— Asupra a ceea ce poate să te facă fericită, dragă Mary, 
iar pe Raoul să-l facă mai puţin nenorocit. 

— Nu înţeleg ce vrei să spui, milord? Zise Raoul. 

— lată părerea mea, miss Mary. Vrei s-o exprim de faţă cu 
domnul? 

Şi zâmbi. 

— Dacă vrei să spui? Răspunse fata cu mândrie? Că eram 
dispusă să-l iubesc pe domnul de Bragelonne, e de prisos, 
căci i-am spus-o. 

Buckingham stătu o clipă pe gânduri, apoi, fără a se 
fâstâci, aşa cum se aştepta ea, zise: 


— 'Te cunosc ca un spirit delicat şi mai ales ca un suflet 
cinstit, de aceea te-am lăsat cu domnul de Bragelonne, a 
cărui inimă bolnavă s-ar putea vindeca în mâinile unui 
medic ca dumneata. 

— Dar, milord, înainte de a vorbi de inima domnului de 
Bragelonne, vorbeşte-mi de a dumitale. Vrei să vindec două 
inimi dintr-o dată? 

— Ai dreptate, miss Mary, dar dă-mi voie să-ţi spun că eu 
am pus capăt oricărei speranţe zadarnice, recunoscând că 
rana mea e nevindecabilă. 

Mary se gândi o clipă. 

— Milord? Zise ea? Domnul de Bragelonne e un om fericit. 
lubeşte şi e iubit. Dânsul n-are deci nevoie de un medic ca 
mine. 

— Domnul de Bragelonne? Răspunse Buckingham? E în 
ajunul unei boli grave şi are nevoie, mai mult decât oricând, 
ca cineva să se îngrijească de inima lui. 

— Explicaţi-vă, milord? Zise Raoul tresărind. 

— Am să mă explic încetul cu încetul; dar, dacă doreşti, pot 
să-i spun lui miss Mary ceea ce dumneata nu e bine să auzi. 

— Milord, mă faceţi să sufăr cumplit; milord, 
dumneavoastră ştiţi ceva. 

— Ştiu că miss Mary Graffton e cel mai încântător leac pe 
care o inimă bolnavă l-ar putea întâlni în cale. 

— Milord, ţi-am spus că vicontele de Bragelonne iubeşte 
pe altcineva? Zise tânăra fată. 

— Se înşală. 

— Prin urmare ştiţi, domnule duce? Ştiţi că mă înşel? 

— Atunci spune, pe cine iubeşte? Strigă tânăra fată. 

— Ilubeşte o femeie nevrednică de el? Răspunse liniştit 
Buckingham, cu acea flegmă pe care numai un englez poate 
să o pună în vorbele şi simţămintele sale. 

Miss Mary Graffton scoase un țipăt uşor, care, nu mai 
puţin decât cuvintele rostite de Buckingham, făcu să apară 
în obrajii lui Bragelonne paloarea nedumeririi şi tremurul 
spaimei. 


— Duce? Zise el? Aţi rostit acum asemenea cuvinte, încât, 
fără să mai întârzii o clipă, mă duc să caut explicaţia la 
Paris. 

— Vei rămâne aici? Zise Buckingham. 

— Eu? 

— Da, dumneata. 

— Cum asta? 

— Fiindcă nu ai dreptul să pleci şi fiindcă nu poţi părăsi 
îndatoririle faţă de un rege pentru o femeie, fie ea chiar 
demnă de a fi iubită, aşa cum este miss Mary Graffton. 

— Atunci, lămuriţi-mă. 

— O voi face. Dar vei rămâne? 

— Da, dacă îmi vorbiţi deschis. 

Aici ajunseseră şi fără îndoială că Buckingham avea de 
gând să spună nu tot ce se întâmplase, dar tot ce ştia el, 
când un valet al regelui apăru la capătul terasei şi se 
îndreptă spre pavilionul unde se afla regele cu miss Lucy 
Stewart. Valetul mergea înaintea unui curier prăfuit, ce 
părea că numai de câteva clipe coborâse din şa. 

— Un curier din Franţa! Curierul Doamnei! Exclamă 
Raoul, recunoscând livreaua ducesei. 

Valetul şi curierul se anunţară la rege, în timp ce ducele şi 
miss Graffton schimbară o privire plină de înţeles. 

Capitolul XLVI Curierul Doamnei. 

Carol al II-lea era pe cale de a-i dovedi, sau încerca să-i 
dovedească lui miss Stewart că nu se gândea decât la ea; în 
consecinţă, îi făgăduise o dragoste asemenea aceleia pe 
care bunicul său, Henric al IV-lea, o avusese pentru 
frumoasa Gabrielle. Din nefericire pentru Carol al II-lea, 
nimerise o zi proastă, o zi în care miss Stewart îşi pusese în 
gând să-l facă gelos cu orice preţ. De aceea, la făgăduinţele 
lui, în loc să se înduioşeze, aşa cum spera regele, ea izbucni 
în hohote de râs. 

— Oh, sire, sire? Zise ea continuând să râdă? Dacă aş avea 
nefericita idee de a vă cere o dovadă a acestei dragoste, mi- 
ar fi foarte uşor să văd că minţiţi. 


— Ascultă? Îi spuse Carol? Cunoşti pânzele de Rafael pe 
care le am eu; ştii cât de mult ţin la ele; toată lumea mi le 
râvneşte. Mai ştii încă ceva: că tatăl meu le-a cumpărat prin 
Van Dyck. Vrei să ţi le trimit chiar astăzi dumitale? 

— Oh, nu! Răspunse fata. Păstraţi-le la voi, sire, eu nu am 
loc pentru astfel de oaspeţi. 

— Atunci am să-ţi dăruiesc Hampton-Court, ca să ai unde 
să întinzi aceste pânze. 

— Fiţi mai puţin generos, sire şi iubiţi o vreme cât mai 
îndelungată, iată tot ceea ce vă cer. 

— Te voi iubi totdeauna; nu e destul? 

— Râdeţi, sire. 

— Vrei oare să plâng? 

— Nu; dar aş vrea să vă văd puţin mai melancolic. 

— Slavă Domnului, frumoasa mea, am fost destul 
melancolic: paisprezece ani de exil, de sărăcie, de mizerie; 
mi se pare că am plătit îndeajuns; şi apoi, tristeţea urâţeşte. 

— Nu-i aşa, uitaţi-vă la tânărul francez. 

— Ah, vicontele de Bragelonne! Şi dumneata îmi vorbeşti 
de el? E o pedeapsă de la Dumnezeu, toate înnebunesc 
după el, unele după altele. De altfel, el are şi de ce să fie 
trist. 

— De ce, vreţi să-mi spuneţi? 

— Ah, pentru asta ar trebui să-ţi dezvălui unele secrete de 
stat. 

— Va trebui s-o faceţi dacă vreau eu, deoarece mi-aţi 
făgăduit să-mi împliniţi orice dorinţă. 

— Ei bine, se plictiseşte în această ţară. Eşti mulţumită? 

— Se plictiseşte? 

— Da, ceea ce dovedeşte că e un neghiob. 

— Cum, un neghiob? 

— Fără îndoială. Pricepi? Îi dai voie să se îndrăgostească 
de miss Mary Graffton şi el se plictiseşte. 

— Aşa! Se pare deci că dacă n-aţi fi iubit de miss Lucy 
Stewart, maiestatea voastră s-ar consola iubind-o pe miss 
Mary Graffton? 


— Nu spun asta; mai întâi, ştii bine că Mary Graffton nu 
mă iubeşte; şi nimeni nu se consolează de o dragoste 
pierdută, decât printr-o nouă dragoste. Dar, încă o dată, nu 
de mine e vorba, ci de tânărul acesta. Se spune că aceea pe 
care a lăsat-o în urma lui e o Elenă, o Elenă dinainte de 
venirea lui Paris, bineînţeles. 

— Aşadar, a părăsit pe cineva acest gentilom? 

— Adică e părăsit. 

— Bietul băiat! De fapt, aşa-i trebuie! 

— Cum aşa-i trebuie? 

— Da, pentru ce-a plecat? 

— Crezi c-a făcut-o de plăcere? 

— A fost deci silit? 

— Din ordin, draga mea Stewart; a părăsit Parisul din 
ordin. 

— Şi din al cui ordin? 

— Ghiceşte. 

— Al regelui? 

— Exact. 

— Ah, acum îmi deschideţi ochii. 

— Dar să nu spui nimic nimănui, te rog. 

— Ştiţi bine că, în privinţa discreţiei, sunt la fel ca un 
bărbat. Prin urmare, regele l-a trimis aici? 

— Da. 

— Şi, în lipsa lui, i-a luat iubita. 

— Da; şi, închipuie-ţi, bietul băiat, în loc să-i mulţumească 
regelui, se lamentează. 

— Să-i mulţumească regelui că i-a luat iubita? Ah, dar ceea 
ce spuneţi, sire, nu e deloc galant faţă de femei în general şi 
faţă de iubite în particular. 

— Dar înţelege-mă, ce naiba! Dacă aceea pe care i-o 
răpeşte regele ar fi o miss Graffton sau o miss Stewart, i-aş 
da dreptate, l-aş găsi chiar că nu e destul de deznădăjduit; 
este însă vorba de o fată slabă şi şchioapă... Naiba s-o ia de 
fidelitate, cum se spune în Franţa! Să renunţi la una bogată 


pentru una săracă, s-o laşi pe aceea care te iubeşte pentru 
aceea care te înşală, s-a mai văzut oare asta vreodată? 

— Credeţi că Mary doreşte cu adevărat să-i fie pe plac 
vicontelui, sire? 

— Da, cred. 

— Ei bine, vicontele se va obişnui în Anglia. Mary e o fată 
deşteaptă şi când ea vrea ceva, apoi vrea! 

— Draga mea Stewart, ţine seama, numai dacă vicontele 
se va aclimatiza în ţara noastră! Nu mai de mult decât 
alaltăieri a venit să-mi ceară îngăduinţa de a pleca. 

— Şi i-aţi refuzat-o? 

— Te cred! Regele, fratele meu, ţine prea mult ca el să fie 
plecat, iar în ceea ce mă priveşte, am şi eu amorul meu 
propriu: să nu se spună într-o zi că l-am momit pe acest 
young man cu fata cea mai nobilă şi mai dulce din Anglia... 

— Sunteţi galant, sire? Zise miss Stewart cu un zâmbet 
fermecător. 

— Nu e vorba de miss Stewart? Adăugă regele? Eaeo 
momeală regală şi întrucât eu m-am lăsat prins de ea, altul, 
sper, n-o să se mai prindă. Spun, deci, că nu-i voi fi făcut în 
zadar ochi dulci acestui tânăr; el va rămâne la noi, se va 
căsători aici, sau, Dumnezeu să mă ierte...! 

— Şi sper că, odată căsătorit, în loc să se supere pe 
maiestatea voastră, dimpotrivă, îi va fi recunoscător; căci 
toată lumea de aici caută să-i fie pe plac, până şi domnul de 
Buckingham, care, lucru de necrezut, e umbrit de el. 

— Ba până şi miss Stewart, care-l socoteşte un cavaler 
încântător. 

— Ascultaţi, sire, aţi lăudat-o destul în faţa mea pe miss 
Graffton, lăsaţi-mi-l şi mie puţin pe Bragelonne. Dar, fiindcă 
a venit vorba, de câtva timp sunteţi, sire, de o bunătate care 
mă surprinde: vă gândiţi la cei ce nu sunt de faţă, iertaţi 
jignirile, sunteţi aproape desăvârşit. Cum se face asta? 

Carol al II-lea prinse a zâmbi. 

— Asta din pricină că admiţi să fii iubită? Zise el. 

— Oh, trebuie să fie un alt motiv. 


— Într-adevăr, vreau să-l îndatorez pe fratele meu Ludovic 
al XIV-lea. 

— Mai căutaţi unul. 

— Ei bine, adevăratul motiv este că Buckingham mi l-a 
recomandat pe acest tânăr şi mi-a spus: „Sire, sunt gata să 
renunţ la miss Graffton în favoarea vicontelui de 
Bragelonne; faceţi ca mine”. 

— Oh, ducele e, orice s-ar spune, un gentilom demn de 
laudă. 

— Ei, haide, te aprinzi acum pentru Buckingham. Se pare 
că vrei să mă chinuieşti cu tot dinadinsul astăzi. 

În acel moment cineva bătu uşor în uşă. 

— Cine îşi îngăduie să ne tulbure? Zise Carol al II-lea, 
nemulţumit. 

— Într-adevăr, sire, iată unul care îşi îngăduie cea mai 
mare cutezanţă şi, pentru a vă pedepsi... Şi se duse să 
deschidă uşa. Ah, e un mesager din Franţa! Vesti miss 
Stewart. 

— Un mesager din Franţa! Se miră regele. Din partea 
surorii mele, poate? 

— Da, sire? Zise uşierul? Un mesager foarte important. 

— Să intre, să intre? Răspunse Carol al II-lea. 

Curierul intră. 

— Aduci vreo scrisoare din partea ducesei de Orleans? 
Întrebă regele. 

— Da, sire? Răspunse curierul? Şi atât de grabnică încât 
am avut nevoie de numai douăzeci şi şase de ore ca s-o 
înmânez maiestăţii voastre, dar am pierdut trei sferturi de 
ceas la Calais. 

— Ţi se va recunoaşte acest zel? Rosti regele şi deschise 
scrisoarea. Apoi se porni să râdă cu hohote. Dumnezeu să 
mă ierte? Zise el? Dar nu mai înţeleg nimic! 

Şi reciti scrisoarea pentru a doua oară. 

Miss Stewart se prefăcea cu totul nepăsătoare, deşi era 
mistuită de curiozitate. 


— Francis? Îi spuse regele valetului său? Vreau ca acest 
vrednic băiat să fie ospătat şi primit cum se cuvine, iar 
mâine-dimineaţă, când se va trezi, să găsească la căpătâiul 
lui o pungă cu cincizeci de ludovici. 

— Sire! 

— Du-te, prietene, du-te! Sora mea a avut dreptate să-ţi 
spună să te grăbeşti: e o chestiune ce nu suferă întârziere. 
Şi începu să râdă mai tare ca înainte. Mesagerul, valetul 
de cameră şi miss Stewart însăşi nu ştiau ce să mai creadă. 
— Ah? Făcu regele răsturnându-se în fotoliu? Şi când mă 

gândesc că ai dat gata pe drum... Câţi cai? 

— Doi. 

— Doi cai pentru a aduce această veste! Foarte bine; du- 
te, prietene, du-te. 

Curierul ieşi împreună cu valetul de cameră. Carol al II-lea 
se duse la fereastră, o deschise şi, aplecându-se în afară, 
strigă de acolo: 

— Duce, duce de Buckingham, scumpul meu Buckingham, 
vino, te rog! 

Ducele se grăbi să răspundă la chemare; dar, ajuns în 
pragul uşii şi văzând-o pe miss Stewart, şovăi să intre. 

— Haide, vino şi închide uşa, duce. 

Ducele se supuse şi, văzându-l pe rege cuprins de atâta 
voioşie, se apropie surâzând şi el. 

— Ei bine, scumpul meu duce, unde-ai ajuns cu francezul 
tău? 

— M-a adus, sire, la cea mai deplină deznădejde. 

— Ei, pentru ce? 

— Pentru că adorabila miss Graffton vrea să se mărite cu 
dânsul şi el nu vrea. 

— Dar acest francez e un adevărat beoţian! Strigă miss 
Stewart. Să spună da, sau să spună nu şi să se termine 
odată! 

— Dar? Răspunse Buckingham cu toată seriozitatea? Ştiţi, 
sau ar trebui să ştiţi, doamnă, că domnul de Bragelonne 
iubeşte pe altcineva. 


— Atunci? Zise regele venind în ajutorul lui miss Stewart? 
Nimic mai simplu: să spună nu. 

— Oh, am încercat să-i dovedesc că face o greşeală dacă n- 
ar spune da. 

— I-ai mărturisit cumva că La Valliere îl înşală? 

— Vai, da, foarte limpede. 

— Şi ce-a făcut? 

— A sărit în sus, gata să zboare peste canal. 

— În sfârşit? Zise miss Stewart? Bine că a făcut ceva; 
credeţi-mă, ăsta e un semn încurajator. 

— Eu însă? Continuă Buckingham? L-am oprit şi l-am dat 
în seama lui miss Mary; acum sper că n-o să mai plece, aşa 
cum avea de gând. 

— Avea de gând să plece? Exclamă regele. 

— O clipă m-am îndoit că vreo putere omenească ar fi în 
stare să-l oprească; dar miss Mary l-a învăluit cu toată 
privirea ei: o să rămână aici. 

— Ei bine, iată ceea ce face să te înşeli, Buckingham? Zise 
regele izbucnind în râs. Acest nenorocit e predestinat. 

— Predestinat la ce? 

— Să fie înşelat, ceea ce n-ar fi nimic; dar văzând că e, 
asta înseamnă mult. 

— Cu atâta depărtare şi cu ajutorul lui miss Graffton, 
lucrurile s-ar putea îndrepta. 

— Ei bine, nu; aici nu mai poate fi vorba nici de depărtare, 
nici de miss Graffton. Bragelonne va pleca la Paris peste un 
ceas. 

Buckingham tresări, miss Stewart făcu ochii mari. 

— Dar, sire, maiestatea voastră ştie prea bine că aşa ceva 
nu se poate? Zise ducele. 

— Adică, dragul meu Buckingham, nu se mai poate acum 
să se întâmple altfel. 

— Sire, închipuiţi-vă că acest tânăr e un adevărat leu. 

— Asta vreau şi eu, Villiers. 

— Şi că furia lui e cumplită. 

— Nu spun nu, prietene. 


— Dacă îşi va vedea nenorocirea de aproape, va fi cu atât 
mai rău pentru acel care i-a pricinuit-o. 

— Mă rog; şi ce vrei să fac? 

— De-ar fi vorba chiar de rege? Accentuă Buckingham? Şi 
n-aş putea răspunde pentru el. 

— Oh, regele îşi are muşchetarii săi care-l păzesc? Zise 
Carol netulburat. Eu ştiu asta, eu care am făcut anticameră 
la el, la Blois. Îl are pe domnul d'Artagnan. Eh, ăsta da 
paznic! Nu mi-ar păsa, crede-mă, de douăzeci de furii ca 
aceea a lui Bragelonne al tău, dacă aş avea patru paznici ca 
domnul d'Artagnan. 

— Oh, dar maiestatea voastră, care e atât de bună, să se 
gândească puţin? Zise Buckingham. 

— Poftim? Răspunse Carol al II-lea, întinzându-i ducelui 
scrisoarea? Citeşte şi răspunde-mi: ce-ai face tu în locul 
meu? 

Buckingham luă cu un gest domol scrisoarea Doamnei şi 
citi aceste cuvinte, tremurând de emoție: „Pentru tine, 
pentru mine, pentru onoarea şi binele tuturor, trimite-l 
imediat în Franţa pe domnul de Bragelonne. 

Sora ta devotată, HENRIETTE.” 

— Ce zici de asta, Villiers? 

— Pe cinstea mea, sire, nu mai spun nimic? Răspunse 
ducele stupefiat. 

— Mă vei sfătui oare, tocmai tu? Întrebă regele cu un aer 
binevoitor? Să n-o ascult pe sora mea când îmi vorbeşte cu 
atâta stăruinţă? 

— Oh, nu, nu, sire. Şi totuşi... 

— N-ai citit post-scriptum-ul, Villiers; e sub îndoitură şi mi- 
a scăpat şi mie la început; citeşte-l. 

Ducele dezdoi un capăt al hârtiei, unde se ascundea acest 
rând: „Mii de amintiri celor care mă iubesc.” 

Fruntea palidă a ducelui se lăsă în jos; scrisoarea îi 
tremura între degete, ca şi cum hârtia ar fi devenit grea ca 
plumbul. 


Regele aşteptă o clipă, apoi, văzând că Buckingham 
rămânea tăcut, spuse: 

— Să-şi urmeze deci soarta lui, aşa cum noi o urmăm pe-a 
noastră; fiecare îşi are calvarul lui pe această lume; eu l-am 
avut pe-al meu, l-am avut şi pe-al alor mei: am purtat două 
cruci pe umeri. Dar acum, la naiba cu toate grijile! Du-te, 
Villiers, du-te şi adu-mi-l pe acest gentilom. 

Ducele deschise uşa cu zăbrele a pavilionului şi, arătându-i 
regelui pe Raoul şi pe Mary care mergeau unul lângă altul, 
zise: 

— Oh, sire, ce cruzime pentru această biată miss Graffton! 

— Haide, haide, cheamă-l? Îl îndemnă Carol al II-lea 
încruntându-şi sprâncenele negre. Toată lumea a devenit 
oare sentimentală aici? Aşa, uite-o şi pe miss Stewart care- 
şi şterge ochii de lacrimi. Ah, afurisit francez! 

Ducele îl strigă pe Raoul şi, ducându-se s-o ia de mână pe 
miss Graffton, o trase în faţa cabinetului regelui. 

— Domnule de Bragelonne? Zise Carol al II-lea? Parcă îmi 
ceruseşi, alaltăieri, îngăduinţa să te reîntorci la Paris. 

— Da, sire? Răspunse Raoul, pe care această introducere îl 
zăpăci la început. 

— Ei bine, dragă viconte, mi se pare că te-am refuzat, aşa- 
i? 

— Da, sire. 

— Şi te-ai supărat pe mine? 

— Nu, sire, căci maiestatea voastră s-a împotrivit, desigur, 
din motive întemeiate; maiestatea voastră e prea bună şi 
prea înţeleaptă pentru a nu face totul cu chibzuinţă. 

— Ţi-am invocat, cred, acest motiv; că regele Franţei nu te 
rechemase? Da? 

— Da, sire, într-adevăr, asta mi-aţi răspuns. 

— Ei bine, am stat şi m-am gândit, domnule de 
Bragelonne: dacă regele nu ţi-a fixat data reîntoarcerii, pe 
mine m-a rugat să-ţi fac cât mai plăcută şederea în Anglia; 
Or, de vreme ce mi-ai cerut să pleci, înseamnă că şederea în 
Anglia nu-ţi face, pesemne, prea multă plăcere, aşa-i? 


— N-am spus asta, sire. 

— Nu; însă cererea dumitale arăta, cel puţin? Zise regele? 
Că şederea în altă parte ţi-ar face mai multă plăcere decât 
aceea de aici. 

În acea clipa, Raoul se întoarse cu faţa spre uşă, în pragul 
căreia stătea rezemată miss Graffton, palidă şi întristată. Cu 
cealaltă mână se ţinea de braţul lui Buckingham. 

— Nu răspunzi nimic? Continuă Carol. Zicala franceză are 
dreptate: „Cine tace, consimte”. Ei bine, domnule de 
Bragelonne, mă văd în măsură să-ţi îndeplinesc dorinţa: 
poţi pleca în Franţa oricând vei voi, nu mai am nimic 
împotrivă. 

— Sire!... Exclamă Raoul. 

— Oh! Murmură Mary strângând braţul lui Buckingham. 

— Vei putea fi astă-seară la Dover? Adăugă regele? Fluxul 
începe la ceasurile două dimineaţa. 

Raoul, nevenindu-i să creadă, bolborosi câteva cuvinte ce 
înclinau între mulţumiri şi iertăciuni. 

— Îţi spun deci drum bun, domnule de Bragelonne şi îţi 
doresc multă fericire? Zise regele ridicându-se. Fă-mi 
plăcerea şi păstrează, în amintirea mea, acest diamant, pe 
care-l pregătisem pentru un dar de nuntă. 

Miss Graffton părea gata să cadă jos. 

Raoul primi diamantul; în timp ce-l lua, simţea cum îi 
tremură genunchii. Adresă câteva cuvinte de mulţumire 
regelui, câteva cuvinte de măgulire lui miss Stewart, şi-l 
căută din ochi pe Buckingham, pentru a-şi lua rămas bun de 
la el. Regele se folosi de această clipă şi dispăru. 

Raoul îl văzu pe duce încercând s-o încurajeze pe miss 
Grafifton. 

— Spune-i să rămână, domnişoară, te rog? Murmură 
Buckingham. 

— Îi spun să plece? Răspunse miss Graffton, recăpătându- 
şi însufleţirea. Nu fac parte dintre acele femei care au mai 
multă mândrie decât inimă. Dacă cineva îl iubeşte în 
Franţa, să se întoarcă în Franţa şi să mă binecuvânteze, pe 


mine care l-am sfătuit să se ducă să-şi găsească fericirea 
acolo. Dacă, dimpotrivă, nu-l mai iubeşte, să se reîntoarcă 
aici, îl voi iubi şi atunci, iar nefericirea lui nu-l va scădea cu 
nimic în ochii mei. În însemnele casei mele sunt gravate 
aceste cuvinte, pe care Dumnezeu mi le-a sădit în inimă: 
Habenti pacem, egenti cuncta? „Bogaţilor puţin, săracilor 
totul”. 

— Mă îndoiesc, prietene? Zise Buckingham? Că vei găsi 
acolo fericirea pe care o laşi aici. 

— Cred, sau cel puţin sper? Răspunse Raoul cu un aer 
mohorât? Că aceea pe care o iubesc e demnă de mine; dar, 
dacă e adevărat că port în suflet o dragoste nevrednică, aşa 
cum ai încercat să mă faci să înţeleg, domnule duce, o voi 
smulge din inima mea, chiar de-ar fi să-mi smulg o dată cu 
această dragoste şi inima din piept. 

Mary Graffton îşi ridică ochii spre el cu o expresie de 
nemărginită milă. Raoul zâmbi cu tristeţe. 

— Domnişoară? Zise el? Diamantul pe care mi l-a dăruit 
regele era pregătit pentru dumneata; dă-mi voie să ţi-l ofer. 
Dacă mă însor în Franţa, mi-l vei înapoia; dacă nu mă însor, 
păstrează-l. 

Şi, salutând, se îndepărtă. 

„Ce vrea să spună?” gândea Buckingham în timp ce Raoul 
strângea cu mult respect mâna de gheaţă a lui miss Mary. 
Miss Graffton înţelese privirea pe care Buckingham şi-o 
aţintise asupra ei. 

— Dacă ar fi fost un inel de logodnă? Zise ea? Nu l-aş fi 
primit pentru nimic în lume. 

— I-ai dat a înţelege, totuşi, că îl aştepţi. 

— Oh, duce? Rosti tânăra fată suspinând? O femeie ca 
mine nu poate fi niciodată o mângâiere pentru un bărbat ca 
el. 

— Atunci crezi că nu se va mai întoarce? 

— Niciodată? Răspunse miss Graffton cu o voce 
sugrumată. 


— Ei bine, eu îţi spun că va găsi acolo o fericire distrusă, o 
logodnică pierdută... Onoarea lui însăşi pătată... Ce-i va 
rămâne, deci, ca să pună în locul dragostei dumitale? Oh, 
spune, Mary, dumneata care te cunoşti atât de bine? 

Miss Graffton îşi puse mâna ei albă pe braţul lui 
Buckingham şi, în timp ce Raoul se îndepărta în goană pe 
aleea de tei, ea murmură cu o voce stinsă aceste versuri din 
Romeo şi Julieta: 

Alege între a pleca şi-a trăi, Sau între a rămâne şi-a muri. 

Pe când silabisea ultimul cuvânt, Raoul dispăru în zare. 
Miss Graffton se întoarse acasă la dânsa mai palidă şi mai 
tăcută ca o umbră. 

Buckingham se folosi de curierul care-i adusese regelui 
scrisoarea, pentru a-i scrie Doamnei şi contelui de Guiche. 

Regele avusese dreptate. La ceasurile două dimineaţa, 
fluxul mării era în toi şi Raoul se îmbarcă pentru Franţa. 

Capitolul XLVII Saint-Aignan urmează sfatul lui Malicorne. 

Regele supraveghea executarea portretului domnişoarei 
de La Valliere cu o grijă ce pornea atât din dorinţa de a 
vedea că-i seamănă îndeaproape, dar şi cu scopul de a face 
ca lucrarea să ţină cât mai multă vreme. Trebuia să-l vezi 
cum urmărea penelul, cum aştepta terminarea unui plan 
sau rezultatul unei combinaţii de culoare şi cum îl sfătuia pe 
pictor să facă diferite modificări, la care acesta consimţea 
cu o supunere pornită dintr-un adânc respect. Apoi, când 
pictorul, urmând sfatul lui Malicorne, întârzia puţin, sau 
când Saint-Aignan îşi făcea de lucru în altă parte, trebuia să 
vezi şi nimeni nu le vedea, tăcerile acelea pline de înţeles 
care uneau într-un singur suspin două suflete dornice să se 
înţeleagă şi totodată dornice de linişte şi de visare. Atunci 
minutele treceau ca sub puterea unei vrăji. Regele se 
apropia de iubita lui, învăluind-o în văpaia privirilor sale, în 
atingerea răsuflării lui. De se auzea un zgomot în 
anticameră; de sosea pictorul sau se reîntorcea Saint- 
Aignan cerându-şi scuze, regele începea să vorbească ceva, 
La Valliere îi răspundea repede, iar ochii lor îi spuneau 


favoritului că, în lipsa lui, îndrăgostiţii trăiseră împreună un 
veac. Într-un cuvânt, Ma-licorne, acest filosof fără voia lui, 
ştiuse să-i deschidă regelui pofta de a se bucura din plin, 
laolaltă cu senzaţia născută din certitudinea că e foarte 
fericit. 

Nimic din ceea ce o îngrijora pe La Valliere nu se întâmplă. 
Nimeni nu bănui că, în timpul zilei, ea lipsea două sau trei 
ore din odaia sa. Se prefăcea că nu se simte bine cu 
sănătatea. Cei care veneau la dânsa băteau în uşă mai 
înainte de a intra. Malicorne, omul născocirilor năstruşnice, 
făurise un mecanism acustic prin care La Valliere era 
anunţată în apartamentul lui Saint-Aignan de vizitele pe 
care le primea în camera ei de sus. În felul acesta, fără să 
se vadă că a lipsit, fără să aibă nici un confident, se 
reîntorcea la dânsa, cu o mică întârziere ce le dădea de 
gândit poate unora, dar care înfrângea totuşi cu bărbăţie 
bănuielile celor mai înverşunaţi iscoditori. 

Malicorne îi ceruse lui Saint-Aignan părerea a doua zi. 
Saint-Aignan se văzuse silit să declare că acest sfert de ceas 
de libertate îi dădea regelui o voioşie dintre cele mai 
fericite. 

— Va trebui să îndoim doza? Răspunse Malicorne? Dar 
fără să se bage de seamă; să aşteptăm mai bine să dorească 
asta. 

Şi acest lucru fu dorit aşa de repede, încât, într-o seară, în 
a patra zi, în momentul când pictorul îşi strângea uneltele, 
înainte ca Saint-Aignan să se fi întors, la intrarea lui în 
cameră Saint-Aignan zări pe faţa domnişoarei de La Valliere 
o umbră de nemulţumire pe care fata nu şi-o putuse 
ascunde. Regele fu mai puţin ascuns, el îşi arătă ciuda 
printr-o ridicare din umeri foarte semnificativă. La Valliere 
se înroşi atunci toată. „Bun! Îşi spuse Saint-Aignan în 
gândul său. Domnul Malicorne va fi încântat astă-seară.” 

Într-adevăr, Malicorne fu încântat în seara aceea. 

— E cât se poate de limpede? Îi spuse el contelui? Că 
domnişoara de La Valliere spera că veţi întârzia cel puţin 


zece minute. 

— Iar regele o jumătate de ceas, scumpe domnule 
Malicorne. 

— Aţi fi un rău slujitor al regelui? Răspunse acesta? Dacă i- 
aţi refuza maiestăţii sale această jumătate de ceas de 
mulţumire. 

— Dar pictorul? Obiectă Saint-Aignan. 

— Voi avea grijă şi de asta? Zise Malicorne. Lăsaţi-mă 
numai să mă călăuzesc după chipuri şi împrejurări; am şi eu 
metodele mele de magie, şi, pe când vracii măsoară cu 
astrolabul înălţimea soarelui, a lunii şi a constelaţiilor, eu 
mă mulţumesc să văd dacă ochii au cearcăne vinete, sau 
dacă gura descrie un arc concav sau convex. 

— Atunci observă bine! 

— N-aveţi nici o grijă. 

Şi iscusitul Malicorne avu destule prilejuri să observe. 
Chiar în seara aceea, regele îi făcu o vizită Doamnei, 
împreună cu reginele şi acolo luă o mutră atât de 
posomorâtă, scoase nişte oftaturi atât de adânci şi o privi pe 
La Valliere cu nişte ochi atât de trişti, încât Malicorne îi 
şopti lui Montalais, la despărţire: 

— Pe mâine! 

Şi se duse să-l caute pe pictor acasă la el, în strada 
Jardins-Saint-Paul, spre a-l ruga să amâne şedinţa peste 
două zile. 

Saint-Aignan nu era acasă, când La Valliere, acum 
obişnuită cu etajul de jos, ridică trapa şi coborâ. Regele, ca 
întotdeauna, o aştepta pe scară, cu un buchet de flori în 
mână; când ea apăru, o luă în braţe. La Valliere, foarte 
emoţionată, privi în jurul ei, dar nevăzându-l decât pe rege, 
nu spuse nimic. 

Se aşezară. Ludovic, întins pe pernele de la picioarele ei, 
cu capul înclinat pe genunchii iubitei lui, simțindu-se ca 
într-un adăpost de unde nimeni nu putea să-l alunge, o 
privea cu nesaţ şi, ca şi cum s-ar fi irosit clipa când nimic nu 
mai putea să despartă aceste două suflete, fata, la rândul ei, 


începu să-l soarbă din ochi. Atunci, din ochii ei atât de 
blânzi şi atât de curaţi se desprinse o flacără ce ţâşnea 
necontenit şi ale cărei raze se îndreptau către inima regelui 
ei iubit, pentru a o încălzi mai întâi, pentru a o topi apoi cu 
totul. 

Înfiorat de atingerea genunchilor ei tremurători, tresărind 
de fericire când Louise îi mângâia părul cu palma, regele se 
cufunda în această beţie dulce şi se temea că o să-i vadă 
intrând, dintr-o clipă în alta, fie pe pictor, fie pe Saint- 
Aignan. În această chinuitoare stare de nelinişte, el se 
străduia să izgonească patima ce-i răscolea sângele, chema 
somnul inimii şi al simţurilor, căuta să alunge realitatea 
întru totul pregătită, ca să alerge după o umbră. 

Dar uşa nu se deschise nici pentru Saint-Aignan, nici 
pentru pictor; draperiile nici nu se mişcau măcar. O tăcere 
de mister şi de voluptate făcea să amuţească până şi 
păsărelele în coliviile lor aurite. Regele, nemaiputându-se 
stăpâni, întoarse capul şi îşi lipi gura fierbinte de cele două 
mâini împreunate ale fetei; La Valliere îşi pierdu judecata şi- 
şi strânse sub buzele iubitului ei mâinile cuprinse de 
nervozitate, Ludovic se răsuci pe genunchi, clătinându-se şi 
cum La Val-liere nu-şi mişcase capul, fruntea regelui ajunse 
în dreptul buzelor tinerei femei, care, în extazul ei, atinse 
cu un sărut fugar şi foarte uşor părul parfumat ce-i 
mângâia obrajii. Regele o cuprinse în braţe şi, fără ca ea să 
se împotrivească, schimbară cel dintâi sărut, sărutul acela 
arzător ce preface dragostea în delir. 

Nici pictorul, nici Saint-Aignan nu apărură în ziua aceea. 

Un fel de beţie apăsătoare şi dulce, care răcoreşte 
simţurile şi face să se scurgă prin vine, ca o otravă lentă, 
somnul, somnul acela plăcut şi moleşitor ca o viaţă fericită, 
cobori, asemenea unui nor, între viaţa trecută şi viaţa ce 
abia începea a celor doi îndrăgostiţi. În sânul acestui somn 
încărcat de visuri, un zgomot nedesluşit ce se auzea la 
etajul de sus o nelinişti uşor pe La Valliere, dar fără să o 
smulgă din vraja în care plutea. Totuşi, întrucât acest 


zgomot stăruia, cum devenea tot mai limpede, trezind-o la 
realitate pe tânăra femeie cuprinsă de beţia iluziei, ea se 
ridică speriată, încântătoare în răvăşirea ei şi spuse: 

— Cineva mă aşteaptă sus. Ludovic, Ludovic, nu auzi? 

— Ei, dar tu eşti aceea pe care o aştept eu şi pe care toţi 
ceilalţi o vor aştepta de acum încolo? Zise regele cu 
dragoste. 

Ea ridică însă puţin capul şi răspunse cu o privire în care 
străluceau două lacrimi mari: 

— Da, o fericire furată pe ascuns! O putere ce se va feri 
mereu de ochii lumii! Mândria mea va trebui să tacă, la fel 
ca şi inima. 

Zgomotul de sus se auzi din nou. 

— Aud glasul lui Montalais? Zise La Valliere. 

Şi urcă repede scara. Regele urcă împreună cu ea, 
neputându-se hotări s-o părăsească şi acoperindu-i cu 
sărutări mâinile, poalele rochiei. 

— Da, da? Repeta La Valliere, cu trupul ieşit pe jumătate 
prin deschizătură? Da, e Montalais care mă cheamă; 
trebuie să se fi întâmplat ceva important. 

— Atunci, du-te, iubirea mea? Îi şopti regele? Dar întoarce- 
te cât mai degrabă. 

— Oh, astăzi nu! Cu bine! Cu bine! 

Şi se mai aplecă o dată pentru a-şi săruta iubitul, apoi 
dispăru. 

Montalais o aştepta, într-adevăr, foarte neliniştită, foarte 
palidă. 

— Iute, iute? Îi strigă ea? Îi aud urcând. 

— Pe cine? Cine urcă? 

— EI! Ah, prevăzusem asta! 

— Dar cine el? Mă faci să mor! 

— Raoul? Murmură Montalais. 

— Eu, da, eu! Răsună un glas voios pe ultimele trepte ale 
scării principale. 

La Valliere scoase un țipăt cumplit şi se retrase spre 
mijlocul camerei. 


— Ilată-mă, iată-mă, dragă Louise? Zise Raoul alergând 
spre ea. Oh, ştiam că mă iubeşti mereu! 

La Valliere făcu un gest de groază, apoi un alt gest de 
blestem; încercă să spună ceva, dar nu fu în stare să 
articuleze decât atât: 

— Nu! Nu! Şi căzu în braţele lui Montalais, murmurând: 
Nu te apropia de mine! 

Montalais îi făcu un semn lui Raoul, care, împietrit în 
pragul uşii, se ferea să mai înainteze spre interiorul 
camerei. Apoi, aruncându-şi ochii către paravan, Montalais 
şopti: 

— Oh, nesocotito! N-ai tras capacul la loc! 

Şi se retrase în colţul camerei, pentru a trage mai întâi 
paravanul, apoi pentru a lăsa, în dosul paravanului, capacul. 
Dar din deschizătură se ridică regele, care auzise ţipătul 
domnişoarei de La Valliere şi-i venea în ajutor. El căzu în 
genunchi în faţa ei, copleşind-o cu întrebări pe Montalais, 
care începea să-şi piardă capul. 

Dar în clipa când regele cădea în genunchi, un răcnet de 
durere se auzi dincolo de uşă şi un zgomot de paşi pe 
coridor. Regele vru să alerge şi să vadă cine scosese acest 
răcnet, ai cui erau acei paşi. Montalais încercă să-l 
oprească, dar în zadar. Regele, părăsind-o pe La Valliere, se 
îndrepta spre uşă; Raoul era însă departe, astfel că regele 
nu mai văzu decât o umbră ce dădea colţul coridorului. 

Capitolul XLVIII Doi vechi prieteni. 

În timp ce la curte fiecare se gândea la treburile sale, 
dincolo de Piaţa Grevei un bărbat se îndrepta pe furiş spre 
o casă pe care noi o cunoaştem mai de mult, căci am văzut- 
O, într-o zi de răscoală, asediată de către d'Artagnan. 
Această casă avea intrarea principală prin piaţa Baudoyer. 
Destul de mare, înconjurată de grădini, închisă în partea 
dinspre strada Saint-Jean de ateliere de fierărie care o 
fereau de privirile curioase, era închisă în această întreită 
centură de piatră, de zgomote şi de verdeață, ca o mumie 
îmbălsămată, ferecată în lada ei cu trei capace. 


Bărbatul despre care vorbim mergea cu un pas iute, deşi 
părea să fie trecut de prima tinereţe. Văzându-i mantaua de 
culoarea zidului şi spada lungă ce-i ieşea de sub poalele 
mantalei, nimeni n-ar fi bănuit că el umblă după vreo 
aventură; dar dacă i-ai fi cercetat mai îndeaproape 
sfârcurile mustăţilor răsucite, obrazul proaspăt şi neted ce i 
se zărea sub pălărie, ai fi ghicit din capul locului că nu 
putea fi vorba decât de o aventură amoroasă. 

Abia apucă acest cavaler să intre în casă şi orologiul de la 
Saint-Gervais sună opt ceasuri. La zece minute după aceea, 
o doamnă, urmată de un lacheu înarmat, veni să bată la 
aceeaşi uşă, pe care o slugă bătrână i-o deschise 
numaidecât. Această doamnă îşi ridică vălul în timp ce 
trecea pragul. Nu mai era o frumuseţe, dar era încă o 
femeie; nu mai era tânără, dar era încă suplă şi cu o 
înfăţişare atrăgătoare. Ascundea, sub o toaletă bogată şi de 
gust, o vârstă pe care numai Ninon de Lenclos ar fi 
înfruntat-o cu zâmbetul pe buze. Dar cum apăru în vestibul, 
cavalerul ale cărui trăsături le-am schiţat numai îi ieşi 
înainte cu mâinile întinse spre ea. 

— Scumpă ducesă! Zise el. Bună seara! 

— Bună seara, scumpul meu Aramis? Răspunse ducesa. 

Apoi o conduse într-un salon elegant mobilat, ale cărui 
ferestre înalte erau împresurate de ultimele flăcări ale zilei 
ce se strecurau printre vârfurile negre ale câtorva brazi din 
apropiere. Se aşezară amândoi, unul lângă altul. 

Nici bărbatul, nici femeia nu se gândeau să aprindă 
luminile şi se învăluiau astfel în umbră, ca şi cum ar fi vrut 
sa se învăluie împreună în uitare. 

— Cavalere? Zise ducesa? Nu mi-ai mai dat nici un semn 
de viaţă de când ne-am văzut ultima oară la Fontainebleau 
şi mărturisesc că prezenţa dumitale, în ziua morţii 
franciscanului, mărturisesc că iniţierea dumitale în anumite 
secrete mi-au produs cea mai puternică surprindere pe 
care am încercat-o vreodată. 


— Pot să-ţi explic prezenţa mea acolo, pot să-ţi explic şi 
iniţierea mea? Zise Aramis. 

— Dar mai înainte de toate? Rosti ducesa cu însufleţire? 
Să vorbim puţin despre noi. lată atâta vreme de când 
suntem doi buni prieteni. 

— Da, doamnă, şi, cu vrerea lui Dumnezeu, vom fi încă, 
dacă nu prea multă vreme de aici încolo, dar cât vom mai 
trăi. 

— Asta e sigur, cavalere şi vizita mea aici e o mărturie. 

— În prezent nu mai avem, doamnă ducesă, aceleaşi 
interese ca altădată? Zise Aramis surâzând fără teamă, căci 
în penumbra încăperii nu se putea observa că zâmbetul lui 
nu mai avea nici farmecul, nici sinceritatea de pe vremuri. 

— Astăzi, cavalere, avem fiecare alte interese. Orice vârstă 
vine cu ale ei; dar întrucât ne înţelegem astăzi, stând de 
vorbă, tot aşa de bine cum ne-am înţeles altădată fără să ne 
spunem nimic, să stăm de vorbă. Vrei? 

— Ducesă, la ordinele dumitale. Ah, iartă-mă, dar cum ai 
aflat adresa mea? Şi pentru ce m-ai căutat? 

— Pentru ce? 'Ţi-am spus-o doar: din curiozitate. Voiam să 
ştiu ce legături erau între dumneata şi franciscanul acela, 
cu care eu aveam treabă şi care a murit într-un chip atât de 
ciudat. Ţi-aduci aminte că la întâlnirea noastră de la 
Fontainebleau, în cimitir, lângă mormântul abia închis, eram 
amândoi atât de tulburaţi, încât nu ne-am putut mărturisi 
nimic unul altuia. 

— Da, doamnă. 

— Ei bine, nici n-am apucat să te părăsesc atunci, că m-am 
şi căit. Am fost totdeauna dornică să pătrund cât mai multe 
taine; ştii că doamna de Longueville e la fel de curioasă ca 
şi mine, nu-i aşa? 

— Nu ştiu, doamnă? Răspunse Aramis cu discreţie. 

— Mi-am amintit deci? Continuă ducesa? Că nu ne-am 
spus nimic în cimitirul acela, nici dumneata despre 
legăturile pe care le aveai cu franciscanul de a cărui 
înmormântare te-ai îngrijit, nici eu despre treburile pe care 


le aveam cu el. De aceea, asta mi s-a părut nedemn de doi 
prieteni ca noi şi am căutat prilejul să vin la dumneata 
pentru a-ţi face dovada că-ţi sunt devotată şi că Marie 
Michon, biata dispărută, a lăsat pe pământ o umbră care 
ține minte. 

Aramis se aplecă spre mâna ducesei şi depuse pe ea o 
sărutare galantă. 

— Ai avut probabil oarecare bătaie de cap până m-ai găsit? 
Zise el. 

— Da? Răspunse ea, nemulțumită că Aramis aducea vorba 
despre cele ce dorea să afle el? Dar te ştiam prieten cu 
domnul Fouquet şi m-am interesat prin preajma domnului 
Fouquet. 

— Prieten? Oh, spui prea mult, doamnă! Exclamă 
cavalerul. Un sărman preot favorizat de acest generos 
protector, o inimă plină de recunoştinţă şi devotament, iată 
tot ce sunt pentru domnul Fouquet. 

— El te-a făcut episcop? 

— Da, ducesă. 

— Însă, frumosule muşchetar, asta e pentru dumneata ca o 
pensie pe viaţă. 

„Aşa cum e pentru tine intriga politică”? Gândi în sinea lui 
Aramis. Şi, cu glas tare, adăugă: 

— Te-ai informat despre mine la domnul Fougquet? 

— Destul de uşor. Aţi fost împreună la Fontainebleau, ai 
făcut apoi o scurtă călătorie la dioceza dumitale, care e 
Belle-Isle-en-Mer, mi se pare! 

— Nu, nu, doamnă? Răspunse Aramis. Dioceza mea e 
Vannes. 

— Chiar asta voiam sa spun. Credeam însă că Belle-Isle- 
en-Mer... 

— E o proprietate a domnului Fouquet, iată totul. 

— Oh, tocmai mi se spusese că Belle-Isle-en-Mer e 
fortificată şi cum eu te ştiu om de război, prietene... 

— M-am dezvăţat de aşa ceva de când sunt om al bisericii? 
Zise Aramis oarecum înţepat. 


— Mă rog... Am aflat, aşadar, că ai venit de la Vannes şi am 
trimis să fie întrebat un prieten, domnul conte de La Fere. 

— Ah! Făcu Aramis. 

— Acesta e însă un om discret: mi-a răspuns că nu-ţi 
cunoaşte adresa. 

„Athos e mereu acelaşi? Îşi zise episcopul? Ce e bun, bun 
rămâne!” 

— Aşa că... Îţi dai seama, nu puteam să mă arăt aici, unde 
regina-mamă nu mă vede de mult cu ochi buni. 

— Ştiu şi asta mă miră foarte mult. 

— Oh, are motivele ei să se poarte astfel! Dar să trecem 
peste ele... Sunt, deci, silită să mă ascund, dar, din fericire, 
l-am întâlnit pe domnul d'Artagnan, unul din vechii dumitale 
prieteni, nu-i aşa? 

— Unul dintre prietenii mei de azi, ducesă. 

— Şi el m-a îndrumat spre dumneata; m-a trimis la domnul 
Baisemeaux, guvernatorul Bastiliei. 

Aramis se cutremură şi ochii lui aruncară, în penumbră, o 
ţâşnire pe care nu şi-o putu ascunde faţă de pătrunzătoarea 
sa prietenă. 

— Domnul Baisemeaux! Rosti el. Şi pentru ce te-a trimis 
d'Artagnan la domnul Baisemeaux? 

— Ah, nu ştiu. 

— Ce vrei să spui cu asta? Zise episcopul, adunându-şi 
toate forţele cerebrale pentru a susţine cu demnitate lupta. 

— Domnul Baisemeaux îţi era îndatorat, aşa mi-a spus 
d'Artagnan. 

— E adevărat. 

— Iar adresa unui creditor se cunoaşte totdeauna, ca şi 
aceea a unui debitor. 

— Şi asta e adevărat. Şi atunci Baisemeaux te-a 
îndreptat...? 

— La Saint-Mande, unde ţi-am lăsat o scrisoare. 

— Pe care iat-o şi care îmi e nespus de prețioasă? Zise 
Aramis? Fiindcă ei îi datoresc plăcerea de a te revedea. 


Ducesa, încântată de a fi învins fără prea multă bătaie de 
cap toate greutăţile acestei convorbiri delicate, răsuflă 
uşurată. Aramis nu răsuflă însă deloc. 

— Am ajuns, prin urmare, la vizita pe care i-ai făcut-o lui 
Baisemeaux? Zise el. 

— Nu? Răspunse ea râzând? Ceva mai departe. 

— Atunci la pizma pe care i-o porţi reginei-mame. 

— Şi mai departe încă? Adăugă ea? Şi mai departe; am 
ajuns la legăturile mele intime... E simplu? Reluă ducesa 
fără a se codi. Ştii că trăiesc cu domnul de Laicques? 

— Da, doamnă. 

— Un semisoţ? 

— Aşa se spune. 

— La Bruxelles? 

— Da. 

— Ai aflat, desigur, că am fost ruinată şi despuiată de către 
copiii mei. 

— Oh, ce mizerie, ducesă! 

— E îngrozitor! A trebuit să fac ceva pentru a trăi şi mai 
ales ca să nu stau degeaba. 

— Se înţelege. 

— Aveam duşmănii de care să mă ocup, prietenii pe care le 
puteam servi; nu mai aveam însă nici credit şi nici 
protectori. 

— Dumneata, care-ai protejat atâta lume! Rosti cu 
suavitate Aramis. 

— Aşa se întâmplă totdeauna, cavalere. L-am văzut în 
acest timp pe regele Spaniei. 

— Ei! 

— Care numise un general al iezuiţilor, cum e regula. 

— Ah, aşa e regula? 

— Ce, nu ştiai? 

— Iartă-mă, eram cu gândul în altă parte. 

— Într-adevăr, dumneata trebuie să ştii asta, dumneata 
care erai în legături atât de strânse cu franciscanul. 

— Cu generalul de iezuiţi vrei să spui? 


— Întocmai... Deci, l-am văzut pe regele Spaniei. Îmi voia 
binele, dar nu putea să mi-l facă. M-a recomandat totuşi în 
Flandra, pe mine şi pe Laicques şi mi-a dat o pensie din 
fondurile ordinului. 

— AL iezuiţilor? 

— Da. Generalul, vreau să spun franciscanul, mi-a trimis-o. 

— Foarte bine. 

— Dar, pentru a-mi statornici situaţia, trebuie, după 
statutele ordinului, să fac anumite servicii... Ştii că aşa se 
procedează. 

— Nu, nu ştiam. 

Doamna de Chevreuse se întrerupse spre a-l privi în ochi 
pe Aramis; dar în încăpere se făcuse întuneric beznă. 

— Ei bine, da, aşa se procedează? Reluă ea. Trebuie, deci, 
să par că am o întrebuințare oarecare. Am propus să 
călătoresc pentru ordin şi m-au numit printre adepţii 
călători. Înţelegi, era numai o aparenţă şi o formalitate. 

— Înţeleg prea bine. 

— Aşa mi-am încasat pensia, care era foarte bună. 

— Doamne, ducesă, ceea ce-mi spui dumneata e o lovitură 
de pumnal pentru mine! Dumneata, silită să primeşti o 
pensie din partea iezuiţilor! 

— Nu, cavalere, din partea Spaniei. 

— Ah, dacă nu te-ar opri conştiinţa, ducesă, mi-ai putea 
mărturisi că e acelaşi lucru. 

— Nu, nu, câtuşi de puţin! 

— În sfârşit, din toată averea dumitale, ţi-a mai rămas... 

— Mi-a mai rămas Dampierre. Atâta tot. 

— Încă e ceva. 

— Da, însă un Dampierre plin de datorii, un Dampierre 
ipotecat, un Dampierre puţin ruinat, ca şi proprietara sa. 

— Şi regina-mamă vede toate acestea cu un ochi uscat? 
Întrebă Aramis cu o privire iscoditoare, ce nu întâlni însă 
decât întunericul. 

— Da, a uitat totul. 

— Ai încercat, mi se pare, ducesă, să reintri în graţii. 


— Da; numai că, printr-o ciudăţenie pe care nu ştiu cum s- 
o numesc, iată că micul rege moşteneşte antipatia pe care 
scumpul lui părinte mi-a păstrat-o totdeauna. Ah, îmi vei 
spune dumneata, sunt una dintre acele femei pe care le 
urăşte toată lumea; nu sunt dintre acelea pe care toţi le 
iubesc. 

— Scumpă ducesă, să ajungem repede, te rog, la ceea ce 
te aduce aici, căci mi se pare că ne putem fi de folos unul 
altuia. 

— M-am gândit şi eu la acest lucru. Venisem, deci, la 
Fontainebleau cu un dublu scop. Mai întâi, fusesem 
chemată acolo de franciscanul pe care l-ai cunoscut... Dar, 
ia spune, cum l-ai cunoscut? Căci eu ţi-am povestit viaţa 
mea, dumneata încă nu mi-ai spus nimic despre a dumitale. 

— L-am cunoscut într-un chip foarte firesc, ducesă. Am 
studiat teologia cu el la Parma; ne-am împrietenit acolo, dar 
fie treburile, fie călătoriile, fie războiul ne-au despărţit după 
aceea. 

— Ştiai că e general al iezuiţilor? 

— Bănuiam numai. 

— Şi, în sfârşit, prin ce ciudată întâmplare te-ai nimerit şi 
dumneata la hanul acela unde se adunaseră adepţii 
călători? 

— Oh? Răspunse Aramis cu un glas măsurat? A fost numai 
o întâmplare. Mă duceam la Fontainebleau, la domnul 
Fougquet, pentru a intra într-o audienţă la rege; eram în 
treacăt pe acolo; nu mă cunoştea nimeni; l-am văzut în 
drum pe acest biet muribund şi l-am recunoscut. Restul îl 
ştii, a murit în braţele mele. 

— Da, dar lăsânduc-ţi în cer şi pe pământ o putere atât de 
mare, încât ai dat în numele lui ordine supreme. 

— M-a însărcinat, într-adevăr, cu câteva comisioane. 

— Şi pentru mine? 

— 'Ţi-am spus. Aveai de primit o sumă de douăsprezece mii 
de livre. Cred că ţi-am dat semnătura necesară pentru a 
încasa banii. Nu i-ai încasat? 


— Ba da, ba da. Oh, dragul meu prelat, dai aceste ordine, 
mi s-a spus, cu atâta mister şi cu o atât de augustă măreție, 
încât toată lumea te consideră urmaşul marelui dispărut. 

Aramis se înroşi de enervare. Ducesa continuă: 

— M-am informat? Zise ea? La regele Spaniei şi el mi-a 
luminat îndoielile asupra acestui punct. Orice general al 
iezuiţilor este numit de el şi trebuie să fie spaniol, după 
statute. Dumneata nu eşti spaniol şi n-ai fost numit de 
regele Spaniei. 

Aramis nu răspunse decât prin aceste cuvinte: 

— Vezi bine, ducesă, că greşeai, de vreme ce regele 
Spaniei ţi-a spus toate acestea. 

— Da, dragă Aramis; eu însă m-am gândit la altceva. 

— La ce? 

— Ştii că eu mă gândesc la toate. 

— Oh, da, ducesă. 

— Cunoşti spaniola? 

— Orice francez care a făcut Fronda vorbeşte spaniola. 

— Ai trăit în Flandra? 

— Trei ani. 

— Ai fost şi la Madrid? 

— Cincisprezece luni. 

— Eşti, deci, în măsură să fii naturalizat spaniol oricând 
doreşti. 

— Crezi? Se miră Aramis cu o bonomie care avu darul de a 
o amăgi pe ducesă. 

— Fără îndoială... Doi ani de şedere şi cunoaşterea limbii 
sunt condiţiile necesare. Dumneata ai stat trei ani şi 
jumătate... Adică cincisprezece luni mai mult. 

— Unde vrei să ajungi, scumpă doamnă? 

— lată unde: stau bine cu regele Spaniei. 

„Nici eu nu stau rău”? Se gândi Aramis. 

— Vrei? Continuă ducesa? Să-i cer, pentru dumneata, 
regelui, succesiunea franciscanului? 

— Oh, ducesă! 

— O ai cumva? Întrebă ea. 


— Nu, pe cuvântul meu! 

— Ei bine, pot să-ţi fac acest serviciu. 

— De ce nuil-ai făcut domnului de Laicques, ducesă? E un 
om plin de însuşiri şi pe care-l iubeşti. 

— Da, desigur; dar nu m-am gândit la asta. În sfârşit, lasă-l 
la o parte pe Laicques şi răspunde: vrei? 

— Ducesă, mulţumesc, nu! 

Ea tăcu. „A şi fost numit”? Gândi în sinea sa. Apoi doamna 
de Chevreuse adăugă: 

— Dacă mă refuzi astfel, nu mai îndrăznesc să-ţi cer nimic 
pentru mine. 

— Oh, cere, cere ce vrei. 

— Să cer!... Nu pot s-o fac, de vreme ce nu ai puterea să- 
mi dai ceea ce-ţi cer. 

— Oricât de puţin aş putea, cere totuşi. 

— Am nevoie de o sumă de bani pentru a face reparaţii la 
Dampierre. 

— Ah? Răspunse Aramis cu răceală?... Bani? Să vedem, 
ducesă, cât ţi-ar trebui? 

— Oh, o sumă rotundă. 

— Cu atât mai rău! Ştii că nu sunt bogat. 

— Dumneata nu; dar ordinul. Dacă ai fi general... 

— Ştii, prin urmare, că nu sunt general. 

— Oricum, ai un prieten care trebuie să fie bogat: domnul 
Fouquet. 

— Domnul Fouquet? Doamnă, e şi el ruinat mai mult de 
jumătate. 

— Am auzit, dar nu voiam să cred. 

— Pentru ce, ducesă? 

— Pentru că am de la cardinalul Mazarin nişte scrisori, 
adică Laicques le are, în care e vorba de nişte socoteli 
ciudate. 

— Ce socoteli? 

— În legătură cu nişte rente vândute, cu nişte 
împrumuturi, nu-mi mai aduc bine aminte. Oricum, din 
scrisorile semnate de Mazarin reiese că vistiernicul de pe 


atunci ar fi sustras vreo treisprezece milioane din avutul 
statului. Cazul e grav. 

Aramis îşi înfipse unghiile în carne. 

— Cum? Zise el? Ai asemenea scrisori şi nu i-ai spus nimic 
domnului Fougquet? 

— Ah? Răspunse ducesa? Asemenea lucruri sunt rezerve 
care se păstrează. În ziua când ai nevoie de ele, le scoţi din 
scrin. 

— Şi ziua aceea a sosit? Întrebă Aramis. 

— Da, dragul meu. 

— Şi-ai să-i arăţi aceste scrisori domnului Fouquet? 

— Aş prefera să vorbesc despre ele cu dumneata. 

— Trebuie că ai mare nevoie de bani, dragă prietenă, dacă 
te gândeşti la astfel de lucruri, dumneata care ai o părere 
atât de proastă despre proza domnului de Mazarin. 

— Am, într-adevăr, nevoie de bani. 

— Şi apoi? Adăugă Aramis pe un ton rece? Probabil că te- 
ai chinuit mult recurgând la acest mijloc. E cât se poate de 
crud. 

— Oh, dacă aş fi vrut să fac răul şi nu binele? Spuse 
doamna de Chevreuse? În loc de a-i cere generalului 
ordinului sau domnului Fouquet cele cinci sute de mii de 
livre de care am nevoie... 

— Cinci sute de mii de livre! 

— Numai atât. Găseşti că e prea mult? Pentru a repara 
Dampierre am nevoie de cel puţin atât. 

— Da, doamnă. 

— Spun că, în loc de a cerşi această sumă, m-aş fi putut 
duce la vechea mea prietenă, regina-mamă; scrisorile 
soţului ei, signor Mazarini, mi-ar fi slujit să ajung la dânsa şi 
i-aş fi cerut această bagatelă, spunându-i: „Doamnă, vreau 
să am cinstea de a primi pe maiestatea voastră la 
Dampierre; îngăduiţi-mi să repun Dampierre pe picioare”. 

Aramis nu scoase un cuvânt. 

— Ei bine? Zise ea? La ce te gândeşti? 

— Fac nişte adunări? Răspunse Aramis. 


— În timp ce domnul Fouquet face scăderi. Iar eu încerc să 
înmulţesc. Minunaţi calculatori mai suntem! Ce bine ne-am 
putea înţelege toţi! 

— Îmi dai voie să mai reflectez? Zise Aramis. 

— Nu... Pentru o asemenea treabă, între oameni ca noi, 
răspunsul nu poate fi altul decât da sau nu şi numaidecât. 

„E. o cursă? Gândi episcopul? E cu neputinţă ca o astfel de 
femeie să fie ascultată de Ana de Austria.” 

— Ei bine? Făcu ducesa. 

— Ei bine, doamnă, aş fi foarte surprins dacă domnul 
Fouquet ar putea dispune de cinci sute de mii de livre la ora 
actuală. 

— Atunci să nu mai vorbim despre asta? Zise ducesa? Şi 
Dampierre se va restaura cum va putea. 

— Oh, nu eşti, presupun, chiar într-atât de strâmtorată! 

— Nu, nu sunt niciodată strâmtorată. 

— Şi regina va face, de bună seamă, pentru dumneata? 
Continuă episcopul? Ceea ce marele vistiernic nu poate 
face. 

— Oh, se poate... Dar, spune-mi, n-ai vrea, de pildă, să-i 
vorbesc eu însumi domnului Fouquet despre aceste 
scrisori? 

— În această privinţă, poţi face, ducesă, tot ceea ce 
doreşti; însă domnul Fouquet se simte sau nu se simte 
vinovat; dacă da, îl ştiu destul de mândru ca să n-o 
mărturisească; dacă nu, se va supăra foc de această 
ameninţare. 

— Dumneata judeci totdeauna ca un înger. Şi ducesa se 
ridică în picioare. 

— Prin urmare, îl vei denunța pe domnul Fouquet reginei? 
Întrebă Aramis. 

— Să-l denunţ?... Oh, josnic cuvânt. Nu-l voi denunța, 
dragă prietene; dumneata te pricepi prea bine în politică 
pentru a şti cum se procedează în astfel de împrejurări: voi 
lua măsurile cuvenite împotriva domnului Fouquet, iată 
totul. 


— Ai dreptate. 

— Şi, într-un astfel de război, o armă e o armă. 

— Fără îndoială. 

— Odată împăcată cu regina-mamă, aş putea să fiu 
primejdioasă. 

— E dreptul dumitale, ducesă. 

— De care mă voi folosi, dragă prietene. 

— Dar ştii că domnul Fouquet se are foarte bine cu regele 
Spaniei, ducesă? 

— Oh, presupun. 

— Domnul Fouquet, dacă vei lua măsuri împotriva lui, 
precum zici, va lua şi el împotriva dumitale. 

— O să-l faci! 

— Va fi şi el în dreptul lui, nu-i aşa? 

— Desigur. 

— Şi, cum stă bine cu Spania, îşi va face o armă din 
această prietenie. 

— Cu alte cuvinte, se va pune bine cu generalul iezuiţilor, 
nu-i aşa, dragul meu Aramis? 

— S-ar putea întâmpla, ducesă. 

— Şi atunci mi se va tăia pensia pe care o primesc prin 
acesta. 

— Mă tem că da. 

— Mă voi resemna. Eh, dragul meu, după Richelieu, după 
Frondă, după exil, ce-ar mai putea-o speria pe doamna de 
Chevreuse? 

— Pensia, după cum ştii, e de patruzeci şi opt de mii de 
livre. 

— Vai, ştiu asta! 

— Şi pe urmă, când declari război cuiva, loveşti, cunoşti 
regula, în prietenii duşmanului. 

— Ah, vrei să spui că se va atinge şi de bietul Laicques? 

— E aproape de neînlăturat, ducesă. 

— Oh, el nu primeşte decât douăsprezece mii de livre ca 
pensie. 


— Da, numai că regele Spaniei are putere: la sfatul 
domnului Fouquet, l-ar putea închide pe domnul Laicques în 
vreo fortăreață. 

— De asta nu mă tem prea mult, bunul meu prieten, căci, 
datorită unei împăcări cu Ana de Austria, voi obţine ca 
Franţa să ceară punerea în libertate a domnului Laicques. 

— E adevărat. Dar atunci te vei lovi de alt neajuns. 

— De care? Întrebă ducesa, prefăcându-se surprinsă şi 
speriată. 

— Ştii şi vei vedea că, odată afiliată ordinului, nu mai ieşi 
din el fără unele greutăţi. Secretele la care ai putut ajunge 
sunt primejdioase, ele poartă germenii nenorocirii pentru 
cei ce le dezvăluie. 

Ducesa reflectă o clipă. 

— lată ceea ce e mai serios? Zise ea. Voi chibzui asupra 
acestui lucru. 

Şi, cu toată întunecarea ce se lăsase, Aramis simţi o privire 
arzătoare ca fierul roşu desprinzându-se din ochii prietenei 
sale, pentru a se înfige în inima lui. 

— Să recapitulăm? Zise Aramis, care îşi şi luă măsurile de 
apărare, vârându-şi mâna sub pulpana veşmântului, unde 
avea ascuns un stilet. 

— Aşa-i, să recapitulăm: socoteala dreaptă face prieteni 
buni. 

— Suprimarea pensiei dumitale. 

— Patruzeci şi opt de mii de livre şi cu a lui Laicques, 
douăsprezece mii, fac şaizeci de mii de livre; asta vrei să 
spui, nu-i aşa? 

— Exact şi mă gândesc ce-ai avea de câştigat în schimb? 

— Cinci sute de mii de livre pe care mi le va da regina. 

— Sau pe care nu ţi le va da. 

— Cunosc eu mijlocul de a le căpăta! Zise cu nesocotinţă 
ducesa. 

Aceste cuvinte îl făcură pe cavaler să-şi încordeze mintea. 
Începând cu această greşeală a adversarei, spiritul i se 


puse în aşa măsură în gardă, încât el câştigă mereu teren, 
în timp ce ea pierdu avantajul pe care-l avea. 

— Să zicem că vei primi aceşti bani? Reluă el? Dar vei 
pierde îndoit, deoarece vei primi o pensie de o sută de mii 
de franci, în loc de şaizeci de mii şi asta zece ani la rând. 

— Nu, căci nu voi suferi această micşorare a venitului 
decât pe timpul ministeriatului domnului Fouquet; şi eu nu 
cred să mai fie ministru decât două luni. 

— Ah! Făcu Aramis. 

— Sunt sinceră, după cum vezi. 

— Îţi mulţumesc, ducesă. Dar te înşeli crezând că, după 
căderea în dizgrație a domnului Fouquet, ordinul va 
reîncepe să-ţi plătească pensia. 

— Cunosc un mijloc prin care voi face ordinul să-mi dea 
banii, după cum cunosc mijlocul prin care o voi face pe 
regina-mamă să mă ajute. 

— În cazul acesta, ducesă, suntem siliţi să înclinăm steagul 
în faţa dumitale. A dumitale e izbânda! Al dumitale, 
triumful! Fii îndurătoare, rogu-te. Sunaţi, trâmbiţe! 

— Cum e cu putinţă? Reluă ducesa, fără a ţine seama de 
ironia lui? Să te mai târguieşti pentru o nenorocită sumă de 
cinci sute de mii de livre, când e vorba să scapi? Vreau să 
spun prietenul dumitale, iartă-mă, protectorul dumitale? De 
o neplăcere ca aceea pe care o produce un război între 
mine şi dumneavoastră? 

— Ducesă, iată de ce: pentru că, după cele cinci sute de 
mii de livre, domnul de Laicques îşi va cere şi el partea sa, 
care va fi tot de cinci sute de mii de livre, nu-i aşa? Apoi, 
după partea domnului de Laicques şi a dumitale, va veni 
rândul copiilor dumitale, al săracilor dumitale, al întregii 
lumi şi nişte scrisori, oricât de compromiţătoare ar fi ele, nu 
fac trei sau patru milioane. Doamne, Dumnezeule, ducesă, 
giuvaericalele reginei Franţei valorează mai mult decât 
aceste petice de hârtie cu iscălitura lui Mazarin şi totuşi ele 
n-au costat nici un sfert din ceea ce ceri dumneata astăzi. 


— Ah, e adevărat, e adevărat. Dar negustorul îşi vinde 
marfa cu cât vrea. E treaba cumpărătorului să primească 
sau să refuze. 

— Uite, ducesă, vrei să-ţi spun de ce nu voi cumpăra 
scrisorile dumitale? 

— Spune. 

— Scrisorile dumitale iscălite de Mazarin sunt false. 

— Haidade! 

— Fără îndoială. Ar fi cel puţin straniu ca, certată cu 
regina din pricina lui Mazarin, să fi putut avea cu acesta din 
urmă legături atât de intime; asta ar da de bănuit că a fost 
la mijloc o pasiune, un spionaj, 0... zău, nu vreau să rostesc 
cuvântul. 

— Rosteşte-l totuşi. 

— O obligaţie. 

— "Totul e adevărat; dar ceea ce nu e mai puţin adevărat e 
cuprinsul scrisorilor. 

— Îţi jur, ducesă, că nu te vei putea folosi de ele pe lângă 
regină. 

— Oh, ba da, mă pot folosi de orice pe lângă regină. 

„Bun? Gândi Aramis. Cântă, mironosiţă! Şuieră, viperă 

Dar ducesa vorbise destul; făcu doi paşi spre uşă. 

Aramis îi păstra o ură cumplită... Blestemul pe care 
învinsul îl face să se audă în urma calului învingătorului. 
Sună. În salon se aduseră luminile. Atunci, episcopul se 
pomeni într-un cerc de făclii ce-şi răsfrângeau razele vii pe 
chipul înfrânt al ducesei. Aramis îşi opri îndelung privirea 
ironică asupra obrajilor ei palizi şi uscați, asupra ochilor ce 
scăpărau de sub două pleoape fără gene, asupra gurii ale 
cărei buze ascundeau cu grijă nişte dinţi înnegriţi şi rari. La 
rândul lui, îşi întinse cu graţie piciorul zvelt şi nervos, capul 
impunător şi mândru şi zâmbi pentru a lăsa să i se zărească 
dinţii, care, la lumină mai ales, păstrau încă destulă 
strălucire. Bătrâna cochetă simţi în faţa ei pe galantul 
zeflemist; se afla chiar în dreptul unei oglinzi mari, în care 
toată îmbătrânirea sa, ascunsă cu atâta grijă, apărea şi mai 


LL 


pronunţată prin contrast. Atunci, fără a-l mai saluta măcar 
pe Aramis, care făcu o plecăciune, sprinten şi fermecător ca 
muşchetarul de odinioară, porni cu pasul şovâăielnic şi 
îngreuiat parcă de graba de a ieşi cât mai repede. Aramis 
însă alunecă pe parchet ca un zefir, conducând-o până la 
uşă. 

Doamna de Chevreuse făcu un semn uriaşului ei lacheu, 
care îşi reluă muscheta şi părăsi această casă, unde doi 
prieteni atât de buni nu se putuseră potrivi la gânduri din 
pricină că se înţeleseseră prea bine unul pe altul. 

Capitolul XLIX Unde se vede că un târg care nu se poate 
face cu unul, se poate face cu altul. 

Aramis nu se înşelase: de cum trecu pragul casei din piaţa 
Baudoyer, doamna ducesă de Chevreuse spuse să fie 
condusă la locuinţa ei. Fără îndoială, se temea să nu fie 
urmărită şi căuta să arate că nu are de gând să se ducă în 
altă parte. Dar, de îndată ce se întoarse acasă, de îndată ce 
se încredinţă că nimeni nu se va ţine după dânsa pentru a o 
nelinişti, deschise portiţa grădinii ce dădea într-o alta 
stradă şi se duse în strada Croix-des-Petits-Champs, unde 
locuia domnul Colbert. 

Am spus că se înserase; se înnoptase ar trebui să spunem 
şi era o noapte întunecoasă. Parisul, potolindu-şi larma, 
ascundea în bezna lui îngăduitoare şi pe nobila ducesă ce-şi 
târa întreaga politică şi pe simpla burgheză care, întârziată 
la o cină în oraş, apuca, la braţul unui amant, drumul cel 
mai lung pentru a se întoarce la căminul conjugal. 

Doamna de Chevreuse era prea obişnuită cu politica 
nocturnă pentru a şti că un ministru nu se ascunde 
niciodată, chiar la el acasă, de tinerele femei cărora nu le 
place praful biroului, sau de bătrânele doamne cu 
experienţă, care se tem de ecourile indiscrete ale 
ministerelor. 

Un valet o primi pe ducesă sub bolta peristilului şi, trebuie 
s-o spunem, o primi destul de rece. Acest om îi explică chiar, 
după ce o văzu la faţă, că nu se cuvenea, la o asemenea oră 


şi la o asemenea vârstă, să-l tulbure din lucrul său de 
noapte pe domnul Colbert. Dar doamna de Chevreuse, fără 
să se supere, îşi scrise pe o foiţă din carneţelul ei numele, 
un nume zgomotos, ce sunase de atâtea ori neplăcut în 
urechile lui Ludovic al XIII-lea şi ale marelui cardinal. Ea-şi 
mâzgăli numele cu scrisul lăbărţat al celui ce abia ştie 
carte, aşa cum se întâmpla cu marii seniori din acel timp, 
îndoi hârtia într-un fel ce-i era propriu şi i-o dădu valetului 
fără să mai rostească nici un cuvânt, dar cu o privire atât de 
poruncitoare, încât sluga, obişnuită să-şi cunoască oamenii, 
mirosi că avea de a face cu o prinţesă şi îşi lăsă capul în jos, 
alergând la domnul Colbert. 

E de la sine că ministrul scoase un mic strigăt desfăcând 
biletul şi că acest strigăt, lămurindu-l îndeajuns pe valet 
asupra interesului pe care trebuia să-l acorde acestei vizite 
misterioase, se întoarse repede s-o introducă pe ducesă. 
Femeia urcă astfel, cu destulă greutate, primul etaj al 
frumoasei case de curând terminate, se opri pe palier, 
pentru a răsufla o clipă şi se pomeni în faţa domnului 
Colbert, care-i deschisese el însuşi uşa şi o aştepta în prag. 
Ducesa stătu un moment, înainte de a intra, cercetându-l cu 
privirea pe cel la care venise cu o anumită treabă. 

La prima impresie, capul mare, rotund, cu părul des, cu 
sprâncenele stufoase, mutra dizgraţioasă a acestui chip 
teşit de o tichie asemănătoare cu aceea a preoţilor, 
înfăţişarea aceasta, într-un cuvânt, o făcu pe ducesă să 
creadă că nu va întâmpina greutăţi în negocierile ei, dar îi 
stârni totodată şi un destul de mic interes în dezbaterea 
problemelor. Căci acest om cam grosolan nu părea să fie 
sensibil la farmecul unei răzbunări rafinate sau al unei 
ambiţii rănite. Dar, după ce studie mai îndeaproape ochii 
mici şi pătrunzători, cuta ce brăzda în lung această frunte 
bombată, severă, crisparea imperceptibilă a acelor buze, pe 
care se desluşea o bonomie fără ifose, doamna de 
Chevreuse îşi schimbă părerea şi putu să-şi spună: „Mi-am 
găsit omul”. 


— Ce anume face să am onoarea de a primi vizita 
dumneavoastră, doamnă? Întrebă vistiernicul regelui. 

— Nevoia pe care o am de dumneata, domnule? Răspunse 
ducesa? Şi pe care dumneata o ai de mine. 

— Sunt fericit, doamnă, auzind prima parte a frazei 
dumneavoastră, dar, cât priveşte a doua parte... 

Doamna de Chevreuse se aşeză în fotoliul pe care i-l 
împinsese Colbert. 

— Domnule Colbert, dumneata eşti intendent al 
finanţelor? 

— Da, doamnă. 

— Şi năzuieşti să devii ministru...? 

— Doamnă! 

— Nu tăgădui; ar însemna să lungim vorba degeaba. 

— Totuşi, doamnă, oricât de plin de bunăvoință, de politeţe 
chiar, m-aş arăta faţă de o persoană de rangul 
dumneavoastră, nimic nu mă va face să mărturisesc că 
încerc să-l înlătur pe superiorul meu. 

— N-am spus că vrei să-l înlături, domnule Colbert. Am 
rostit, oare, eu, aşa ceva? Nu cred. Cuvântul a-l înlocui e 
mai puţin agresiv şi mai potrivit din punct de vedere 
gramatical, cum ar spune domnul de Voiture. Pretind deci 
că vrei să-l înlocuieşti pe domnul Fouquet. 

— Averea domnului Fougquet, doamnă, e din acelea care ţin 
piept atacurilor. Domnul ministru joacă, în secolul nostru, 
rolul colosului din Rodos: corăbiile trec pe sub el şi nu-l pot 
răsturna. 

— Şi eu m-aş fi servit de exact aceeaşi comparaţie. Da, 
domnul Fouquet joacă rolul colosului din Rodos. Dar mi- 
aduc aminte că am auzit povestindu-se la domnul Conrart... 
Un academician, cred... Că acest colos din Rodos odată 
prăbuşit, neguţătorul care i-a venit de hac... Un simplu 
neguţător, domnule Colbert... A pus să se încarce patru 
sute de cămile cu dărâmăturile lui. Un neguţător! Adică 
unul mult mai puţin puternic decât un intendent al 
finanţelor. 


— Doamnă, vă pot asigura că n-am să-l răstorn niciodată 
pe domnul Fouquet. 

— Ei bine, domnule Colbert, întrucât văd că stărui să faci 
pe delicatul cu mine, ca şi cum n-ai şti că mă numesc 
doamna de Chevreuse şi că sunt bătrână, că adică ai în faţă 
o femeie care a făcut politică cu domnul Richelieu şi care nu 
mai are timp de pierdut, întrucât, zic, săvârşeşti această 
nechibzuinţă, o să caut oameni mai înţelegători şi mai 
grăbiţi să se îmbogăţească. 

— Dar despre ce este vorba, doamnă, despre ce este 
vorba? 

— Dumneata mă faci să n-am încredere în negocierile de 
astăzi, domnule. Îţi jur însă că, dacă, pe vremea mea, o 
femeie s-ar fi dus la domnul de Cinqg-Mars, care, orice s-ar 
zice, nu era un mare spirit, îţi jur că, dacă i-ar fi spus 
despre cardinal ceea ce îţi spun eu astăzi despre domnul 
Fouguet, domnul Cinq-Mars n-ar mai fi stat pe gânduri şi ar 
fi trecut de îndată la treabă. 

— Vă rog, doamnă, vă rog, puţină îngăduinţă. 

— Aşadar, consimţi să-l înlocuieşti pe domnul Fouquet? 

— Dacă regele îl îndepărtează pe domnul Fouquet, da, 
fireşte. 

— Încă un cuvânt de prisos! E limpede că, dacă nu l-ai dat 
încă la o parte pe domnul Fouquet, este din pricină ca n-ai 
putut s-o faci. Şi aş fi o mare proastă dacă, venind la 
dumneata, nu ţi-aş aduce tocmai ceea ce-ţi lipseşte. 

— Sunt dezolat că trebuie să stăruiesc, doamnă? Zise 
Colbert, după o tăcere ce-i îngădui ducesei să măsoare 
toată adâncimea prefăcătoriei lui? Dar trebuie să vă previn 
că, de şase ani încoace, denunţuri după denunţuri curg 
împotriva domnului Fouquet, fără ca totuşi poziţia domnului 
ministru să se fi clătinat vreodată. 

— E vreme pentru toate, domnule Colbert; cei care au 
făcut aceste denunţuri nu se numeau doamna de Chevreuse 
şi nu aveau dovezi de greutatea celor şase scrisori ale 
domnului de Mazarin, stabilind delictul de care e vorba. 


— Delictul? 

— Crima, dacă îţi place mai mult. 

— O crimă? Săvârşită de domnul Fouquet? 

— Atât şi nimic altceva... Dar ce ciudat lucru, domnule 
Colbert; dumneata, care ai un chip rece şi prea puţin 
expansiv, văd că te-ai luminat deodată la faţă. 

— O crimă? 

— Îmi pare bine că asta are oarecare efect asupra 
dumitale. 

— Oh, din pricină că acest cuvânt poate să însemne atâtea 
lucruri, doamnă. 

— Înseamnă un brevet de ministru al finanţelor pentru 
dumneata şi o scrisoare de surghiun sau de trimitere la 
Bastilia pentru domnul Fouquet. 

— lertaţi-mă, doamnă ducesă, dar e aproape cu neputinţă 
ca domnul Fouquet să fie surghiunit; întemnițat, dizgraţiat? 
E destul de mult spus şi aşa! 

— Oh, eu ştiu ce vorbesc! Reluă pe un ton rece doamna de 
Chevreuse. Nu trăiesc atât de departe de Paris ca să nu aflu 
ce se petrece aici. Regele nu-l priveşte cu ochi buni pe 
domnul Fouquet şi s-ar descotorisi bucuros de el, dacă i s-ar 
da prilejul. 

— Trebuie însă ca prilejul să fie bun. 

— E destul de bun. Ca să-ţi spun, e un prilej pe care eu îl 
evaluez la cinci sute de mii de livre. 

— Cum asta? Întrebă Colbert. 

— Vreau să spun, domnule, că, având în mâinile mele acest 
prilej, nu-l voi trece într-ale domniei tale decât în schimbul 
sumei de cinci sute de mii de livre. 

— Foarte bine, doamnă, înţeleg. Dar, fiindcă aţi fixat un 
preţ pentru vânzare, să vedem şi valoarea mărfii. 

— Oh, un lucru mărunt: şase scrisori, ţi-am spus, ale 
domnului de Mazarin; autografe care nu sunt prea scumpe, 
te încredinţez, dat fiind că arată într-un chip de netăgăduit 
că domnul Fouquet a firitisit mari sume de bani pentru a şi 
le însuşi. 


— Într-un chip de netăgăduit? Zise Colbert cu ochii 
strălucitori de bucurie. 

— De netăgăduit! Vrei să citeşti scrisorile? 

— Din toată inima. Copiile, bineînţeles. 

— Se înţelege că da. 

Doamna ducesă scoase de la sân o legăturică turtită din 
pricina strângerii corsetului de catifea. 

— Citeşte? Zise ea. 

Colbert se repezi cu lăcomie asupra bucăţilor de hârtie şi 
le devoră cu ochii. 

— Minunat! Exclamă apoi. 

— E destul de limpede, nu-i aşa? 

— Da, doamnă, da. Domnul de Mazarin i-ar fi dat nişte 
bani domnului Fougquet, care i-ar fi păstrat. Dar ce bani? 

— Ah, da, ce bani? Dacă vom izbuti să ne înţelegem 
împreună, la aceste scrisori voi adăuga o a şaptea, care îţi 
va da ultimele lămuriri. 

Colbert chibzui o clipă. 

— Şi originalele scrisorilor? 

— Întrebare fără rost. E ca şi cum eu te-aş întreba: 
domnule Colbert, sacii cu banii pe care mi-i vei da vor fi 
plini sau goi? 

— Prea bine, doamnă. 

— Ne-am înţeles? 

— Nu încă. 

— Cum? 

— Mai e un lucru la care nu ne-am gândit niciunul, nici 
altul. 

— Spune-mi-l. 

— Domnul Fouquet nu poate fi îngenuncheat în această 
împrejurare decât printr-un proces. 

— Da. 

— Un scandal public. 

— Da. Şi? 

— Ei bine, nu i se poate face nici proces, nici scandal. 

— Fiindcă? 


— Fiindcă e procuror general în parlament; fiindcă totul în 
Franţa? Administraţia, armata, justiţia, negoţul? Se leagă 
printr-un lanţ de bună înţelegere care se numeşte spirit de 
corp. Aşa că, doamnă, niciodată parlamentul nu va îngădui 
ca şeful lui să fie târât în faţa unui tribunal. Şi chiar dacă va 
fi târât prin autoritate regală, niciodată nu va fi condamnat. 

— Ah, crede-mă, domnule Colbert, asta nu mă priveşte. 

— Ştiu, doamnă, dar asta mă priveşte pe mine şi scade 
valoarea ofertei dumneavoastră. La ce mi-ar putea sluji 
dovada unei crime, fără putinţa condamnării? 

— Bănuit numai, domnul Fouquet îşi va pierde 
însărcinarea de ministru. 

— lată mare lucru! Exclamă Colbert, ale cărui trăsături 
întunecate se luminară deodată, căpătând o expresie de ură 
şi răzbunare. 

— Ah, ah, domnule Colbert? Zise ducesa? lartă-mă, nu te 
ştiam atât de impresionabil. Bine, foarte bine! Atunci, 
fiindcă îţi trebuie mai mult decât pot să-ţi ofer, să nu mai 
vorbim de asta. 

— Ba da, doamnă, să vorbim, să vorbim. Dar întrucât 
valorile dumneavoastră au scăzut, micşoraţi-vă şi preţurile. 

— Te târguieşti? 

— E necesar pentru cine vrea să plătească cinstit. 

— Cât îmi dai? 

— Două sute de mii de livre. 

Ducesa îi râse în nas; apoi, deodată, zise: 

— Aşteaptă. 

— Consimţi? 

— Nu încă; am altă combinaţie. 

— Spuneţi. 

— Îmi vei da trei sute de mii de livre. 

— Nu, nu pot. 

— Oh, atât sau nimic... Dar nu asta e totul. 

— Mai e ceva?... Deveniţi imposibilă, doamnă ducesă. 

— Mai puţin decât crezi; de astă dată nu-ţi mai cer bani. 

— Atunci ce? 


— Un serviciu. Dumneata ştii că am iubit-o totdeauna pe 
regină. 

— Ei bine? 

— Ei bine, vreau să am o întrevedere cu maiestatea sa. 

— Cu regina? 

— Da, domnule Colbert, cu regina, care nu-mi mai e 
prietenă, e drept, de multă vreme, dar care mi-ar putea fi 
din nou, dacă s-ar ivi prilejul. 

— Maiestatea sa nu mai primeşte pe nimeni, doamnă. E 
foarte rău bolnavă. Ştiţi poate că durerile o încearcă din ce 
în ce mai des. 

— Tocmai pentru asta doresc să o văd pe maiestatea sa. 
Închipuieşte-ţi că la noi, în Flandra, sunt mulţi cei care 
suferă de această boală. 

— De cancer? O boală groaznică, de nelecuit. 

— Să nu crezi asta, domnule Colbert. Țăranul flamand e 
întrucâtva omul naturii; s-ar putea spune că elnu are o 
femeie, ci o femelă. 

— Ei bine, doamnă? 

— Ei bine, domnule Colbert, în timp ce el îşi fumează pipa, 
femeia lucrează: scoate apă din puț, încarcă măgarul sau 
catârul, se împovărează ea însăşi. Muncind atâta, e hărţuită 
încoace şi încolo, ba uneori mai e şi bătută. Cancerul vine 
dintr-o lovitură. 

— Aşa e. 

— Flamandele nu mor însă cu una cu două. Atunci când 
boala se înrăutăţeşte, ele umblă după leac. Şi călugărițele 
din Bruges se pricep să tămăduiască orice fel de boală. Au 
ape rare, alifii, ierburi; îi dau bolnavei o sticluţă şi o 
lumânare, ajutând astfel tagma lor şi slujindu-l şi pe 
Dumnezeu prin vânzarea acestor două soiuri de mărfuri 
făcute de ele însele. Îi voi aduce deci reginei apă 
călugărească de la Bruges. Maiestatea sa se va vindeca şi 
va aprinde atâtea lumânări câte va crede de cuviinţă. Vezi 
dar, domnule Colbert, că a mă împiedica să mă duc s-o văd 
pe regină este aproape o crimă de regicid. 


— Doamnă ducesă, sunteţi o femeie prea deşteaptă şi mă 
zăpăciţi; totuşi, nu pot să nu-mi dau seama că sub această 
mare milostivire faţă de regină se ascunde un mic interes 
personal. 

— Am încercat oare să-ţi ascund asta, domnule Colbert? Ai 
zis, mi se pare, un mic interes personal. Află că e un mare 
interes şi ţi-l voi dovedi prin câteva cuvinte. Dacă mă ajuţi 
să intru la maiestatea sa, mă mulţumesc cu trei sute de mii 
de livre din cele cerute; dacă nu, îmi păstrez scrisorile, 
afară doar de cazul că-mi vei număra, bani peşin, cinci sute 
de mii de livre. 

Şi, ridicându-se după aceste cuvinte hotărâtoare, bătrâna 
ducesă îl lăsă pe Colbert într-o neplăcută stare de uluială. A 
se târgui mai departe nu mai era cu putinţă; a nu se târgui 
însemna să piardă mult prea mult. 

— Doamnă? Zise el? Voi avea plăcerea să vă număr o sută 
de mii de scuzi. 

— Oh, făcu ducesa. 

— Dar cum voi căpăta scrisorile adevărate? 

— În chipul cel mai simplu, dragă domnule Colbert... În 
cine ai mai multă încredere? 

Posomorâtul financiar începu să râdă în tăcere, în aşa fel 
că marile lui sprâncene negre fâlfâiau în sus şi în jos ca 
două aripi de liliac, sub cuta adâncă a frunţii sale gălbejite. 

— În nimeni? Spuse el. 

— O, vei face totuşi o excepţie în favoarea dumitale, 
domnule Colbert. 

— Cum adică, doamnă ducesă? 

— Vreau să spun că, daca îţi vei da osteneala să vii cu mine 
până la locul unde se află scrisorile, ele îţi vor fi înmânate 
chiar dumitale însuţi şi vei putea să le verifici, să le 
controlezi. 

— Aşa e. 

— Vei avea însă la dumneata şi cei o sută de mii de scuzi, 
fiindcă nici eu nu mă încred în nimeni. 


Domnul vistiernic Colbert se înroşi până în vârful 
urechilor. Era, ca toţi oamenii pricepuţi în arta cifrelor, de o 
probitate matematică şi puţin obişnuită. 

— Voi aduce, doamnă? Zise el? Suma făgăduită, în două 
bonuri plătibile la casieria mea. Sunteţi mulţumită? 

— De ce nu sunt, aceste bonuri, de câte un milion fiecare, 
domnule intendent!... Deci, am onoarea să-ţi arăt drumul. 

— Permiteţi-mi să spun să înhame caii. 

— Mă aşteaptă trăsura mea jos, domnule. 

Colbert tuşi ca un om nehotărât. Se gândi un moment că 
propunerea ducesei era o cursă; că poate cineva aştepta la 
poartă...; că această doamnă, al cărei secret i se vindea lui 
Colbert cu cinci sute de mii de livre, trebuie că-i oferise 
acest secret şi domnului Fougquet pentru aceeaşi sumă. Cum 
şovăia prea mult, ducesa îl privi în albul ochilor. 

— Preferi să mergem cu trăsura dumitale? Întrebă ea. 

— Mărturisesc că da. 

— Te temi cumva că-ţi întind vreo capcană? 

— Doamnă ducesă, dumneavoastră aveţi o fire zglobie şi 
eu, care sunt atât de serios, aş putea să fiu compromis de o 
glumă. 

— Da; în sfârşit, ţi-e frică? Ei bine, ia-ţi trăsura dumitale şi 
atâţia lachei câţi doreşti... Dar gândeşte-te bine... Ceea ce 
facem noi amândoi o ştim numai noi; dacă un al treilea ar 
vedea ceva, e ca şi cum ar afla toată lumea. La urma urmei, 
pentru mine e tot una; trăsura mea va veni după a dumitale 
şi mă declar mulţumită să mă urc în trăsura dumitale 
pentru a merge la regină. 

— La regină? 

— Ai şi uitat? Cum, o clauză de-o asemenea importanţă 
pentru mine ţi-a scăpat din vedere? Ce puţin înseamnă asta 
pentru dumneata, Doamne! Dacă aş fi ştiut, ţi-aş fi cerut un 
preţ dublu. 

— M-am răzgândit, doamnă ducesă; nu vă voi însoţi. 

— Adevărat?... Şi pentru ce? 


— Pentru că am o încredere nemărginită în 
dumneavoastră. 

— Mă copleşeşti!... Dar, atunci, cum voi primi eu cei o sută 
de mii de scuzi? 

— lată-i. 

Vistiernicul aşternu câteva cuvinte pe o bucată de hârtie, 
pe care i-o dădu ducesei. 

— Sunteţi plătită? Zise el. 

— Actul e valabil, domnule Colbert şi am să te răsplătesc 
pentru aceasta. 

Şi, rostind aceste cuvinte, începu să râdă. Râsul doamnei 
de Chevreuse era un murmur sinistru; orice om care simte 
tinereţea, încrederea, dragostea, viaţa bătând în inima lui 
ar prefera să audă un plâns în locul acestui râset înfiorător. 

Ducesa îşi descheie partea de sus a ilicului şi scoase de la 
sânul ei înroşit un ghemotoc de hârtii legate cu o panglică 
de culoarea focului. Copcile se desfăcută repede sub 
apăsarea grea a degetelor ei nervoase. Pielea, zgâriată uşor 
de frecarea şi scoaterea hârtiilor, apărea fără ruşine în faţa 
ochilor vistiernicului, foarte mirat de aceste preliminarii 
ciudate. Ducesa continua să râdă mereu. 

— lată? Zise ea? Adevăratele scrisori ale domnului de 
Mazarin. Acum le ai şi, ceva mai mult, ducesa de Chevreuse 
s-a dezbrăcat în faţa dumitale, ca şi cum ar fi fost... Nu 
vreau să-ţi spun nume ce te-ar face trufaş sau gelos. Prin 
urmare, domnule Colbert? Zise ea încheindu-şi şi 
înnodându-şi la repezeală rochia? Norocul dumitale e 
consfințit; însoţeşte-mă la regină. 

— Nu, doamnă. Dacă vă veţi atrage din nou dizgraţia 
maiestăţii sale şi dacă s-ar afla la Palatul Regal că eu v-am 
introdus la dânsa, regina nu mi-ar ierta asta niciodată. Nu. 
Am oameni devotați la palat, aceştia vă vor ajuta să intraţi, 
fără ca eu să fiu compromis. 

— Cum vrei, numai să intru. 

— Cum le spuneţi dumneavoastră călugăriţelor de la 
Bruges care-i vindecă pe bolnavi? 


— Beghine. 

— Sunteţi o beghină. 

— Mă rog; va trebui însă să nu mai fiu. 

— Asta vă priveşte. 

— Stai! Stai! Nu vreau să fiu expusă să mi se refuze 
intrarea! 

— Şi asta vă priveşte, doamnă. Voi porunci primului valet 
de cameră al gentilomului de serviciu la maiestatea sa de a 
lăsa să intre o beghină care aduce un leac bun pentru 
uşurarea durerilor maiestăţii sale. Veţi lua scrisoarea mea, 
vă veţi îngriji de leacuri şi de explicaţiile necesare. 
Recomand o beghină, n-o cunosc pe doamna de Chevreuse. 

— Foarte bine! 

— lată scrisoarea de recomandare, doamnă! 

Capitolul L. Pielea ursului. 

Colbert îi dădu ducesei scrisoarea, apoi trase încet scaunul 
în dosul căruia stătea ea. Doamna de Chevreuse salută 
foarte degajat şi ieşi. 

Colbert, care recunoscuse slova lui Mazarin, după ce 
numără scrisorile, îl sună pe secretar şi-i spuse să se ducă 
să-l caute acasă la el pe domnul Vanel, consilier la 
parlament. Secretarul răspunse că domnul consilier, 
credincios obiceiului său, venise tocmai atunci să-i dea 
vistiernicului raportul asupra principalelor lucrări ce 
fuseseră dezbătute chiar în ziua aceea în şedinţa 
parlamentului. 

Colbert se apropie de lumânări, reciti scrisorile 
răposatului cardinal, zâmbi de mai multe ori recunoscând 
marea valoare a pieselor pe care i le dăduse doamna de 
Chevreuse, apoi, sprijinindu-şi câteva minute uriaşul lui cap 
în podul palmelor, se adânci în gânduri. 

În timpul acestor câteva minute, un bărbat robust şi înalt, 
cu faţa osoasă, cu ochii nemişcaţi, cu nasul turtit, îşi făcuse 
apariţia în cabinetul lui Colbert, cu o siguranţă plină de 
modestie, ce dovedea un caracter mlădios şi hotărât 
totodată, mlădios în faţa stăpânului care putea să arunce 


prada, neînduplecat faţă de căţeii ce i-ar fi putut smulge de 
la gură această pradă prețioasă. Domnul Vanel avea sub 
braţ un dosar voluminos; îl puse pe birou, alături de cele 
două coate ce sprijineau capul domnului Colbert. 

— Bună seara, domnule Vanel? Zise acesta trezindu-se din 
meditaţia lui. 

— Bună seara, monseniore? Răspunse cu naturaleţe Vanel. 

— Ar trebui să-mi spui domnule? Îl corectă cu blândeţe 
Colbert. 

— Miniştrilor li se spune monseniore? Zise Vanel cu un 
netulburat sânge rece. Sunteţi ministru. 

— Nu încă! 

— Ba da, eu vă spun monseniore; de altfel, sunteţi seniorul 
meu şi asta e de ajuns; dacă vă displace să vă spun astfel în 
faţa lumii, îngăduiţi-mi să vă numesc aşa în particular. 

Colbert îşi ridică faţa până în dreptul lumânărilor şi citi, 
sau încercă să citească pe chipul lui Vanel, pentru a vedea 
câtă sinceritate era în această dovadă de devotament. Dar 
consilierul ştia să înfrunte greutatea unei priviri, fie ea 
chiar şi a monseniorului. Colbert oftă. Nu izbutise să 
citească nimic pe faţa lui Vanel; era posibil ca Vanel să fie 
sincer. Colbert se gândi că acest inferior îi era superior, prin 
aceea că avea o soţie necredincioasă. 

În clipa când el deplângea soarta acestui om, Vanel scoase 
cu încetineală din buzunar un bilet parfumat, pecetluit cu 
ceară de Spania, şi-l întinse monseniorului. 

— Ce-i asta, Vanel? 

— O scrisoare de la nevasta mea, monseniore. 

Colbert tuşi. Luă scrisoarea, o deschise, o citi şi o vâri în 
buzunar, în timp ce Vanel răsfoia nepăsător dosarul de pe 
birou. 

— Vanel? Zise deodată protectorul către protejat? 
Dumneata eşti un om muncitor, nu-i aşa? 

— Da, monseniore. 

— Douăsprezece ceasuri de lucru nu te îngrozesc? 

— Lucrez cincisprezece pe zi. 


— Cu neputinţă! Un consilier n-ar trebui să lucreze mai 
mult de trei ceasuri pentru parlament. 

— Oh, îi mai ţin locul unui prieten faţă de care am anumite 
obligaţii, şi, fiindcă îmi mai rămâne timp liber, studiez 
ebraica. 

— Eşti bine privit în parlament, Vanel? 

— Cred că da, monseniore. 

— S-ar cuveni să nu putrezeşti pe scaunul de consilier. 

— Dar ce să fac pentru aceasta? 

— Să-ţi cumperi o slujbă. 

— Ce fel de slujbă? 

— Una mai acătării. Ambiţiile mărunte sunt cele mai greu 
de împlinit. 

— Pungile mici, monseniore, sunt cele mai greu de umplut. 

— Ia spune, ce slujbă ţi-ai dori dumneata? Întrebă Colbert. 

— Nu m-am gândit la alta, credeţi-mă. 

— Ştiu eu una bună, însă ar trebui să fii rege pentru ca s-o 
poţi cumpăra fără bătaie de cap; dar regele, bănuiesc, nu 
va avea fantezia să cumpere o slujbă de procuror general. 

Auzind aceste cuvinte, Vanel îşi aţinti asupra lui Colbert 
privirea sa umilă şi tristă totodată. Colbert se întrebă dacă 
fusese înţeles, sau măcar ghicit de gândurile acestui om. 

— Îmi vorbiţi de slujba de procuror general la parlament, 
monseniore? Zise Vanel. Nu cunosc decât una singură, 
aceea a domnului Fouguet. 

— Chiar de aceea e vorba, dragul meu consilier. 

— Vă arde de glumă, monseniore; dar, înainte ca o marfă 
să fie cumpărată, nu trebuie oare ca ea să fie vândută? 

— Eu cred, domnule Vanel, că această slujbă va fi scoasă în 
curând la vânzare... 

— La vânzare?... Slujba de procuror a domnului Fougquet? 

— Aşa se spune. 

— Slujba care-l face inviolabil, scoasă la vânzare? Oh! Oh! 

Şi Vanel începu să râdă. 

— Te-ai speria rău de o asemenea slujbă? Întrebă cu toată 
seriozitatea Colbert. 


— Să mă sperii? Nu... 

— Ai vrea s-o capeţi? 

— Monseniorul îşi bate joc de mine? Răspunse Vanel. Cum 
să nu vrea un consilier de parlament să devină procuror 
general? 

— Atunci, domnule Vanel... Fiindcă ţi-am spus că slujba e 
scoasă la vânzare... 

— Monseniorul spune asta. 

— Aşa se zvoneşte. 

— Dar, repet, e cu neputinţă! Niciodată un om nu-şi 
aruncă scutul în dosul căruia îşi adăposteşte onoarea, 
averea şi viaţa. 

— Sunt unii nebuni care se cred mai presus de orice 
vânturi ale norocului, domnule Vanel. 

— Da, monseniore; numai că aceşti nebuni nu fac 
nebuniile lor spre folosul unor bieţi Vaneli ca mine. 

— De ce nu? 

— Fiindcă aceşti Vaneli sunt săraci. 

— E adevărat că slujba domnului Fouquet poate să coste 
mult. Ce-ai fi în stare să dai pentru ea, domnule Vanel? 

— "Tot ce am, monseniore. 

— Adică? 

— Trei până la patru sute de mii de livre. 

— Şi slujba costă? 

— Un milion şi jumătate, pe puţin. Cunosc oameni care au 
oferit un milion şapte sute de mii de livre, fără să-l 
ispitească pe domnul Fouquet. Dar dacă, din întâmplare, 
domnul Fouquet ar vrea s-o vândă, ceea ce eu nu cred, cu 
toate că am auzit... 

— Ah, ai auzit ceva? Cine ţi-a spus? 

— Domnul de Gourville... Domnul Pellisson; ah, aşa se 
vorbeşte. 

— Ei bine, dacă domnul Fouquet ar vrea s-o vândă...? 

— Eu tot n-aş putea s-o cumpăr, dat fiind că domnul 
ministru n-o va vinde decât pe bani gheaţă şi nimeni nu are 
un milion şi jumătate de pus pe masă. 


Colbert îl întrerupse aici pe consilier printr-o strâmbătură 
autoritară. Căzu din nou pe gânduri. 

Văzând atitudinea serioasă a stăpânului, văzând stăruința 
lui în a aduce vorba despre acest subiect, domnul Vanel 
aştepta o soluţie, fără a îndrăzni s-o provoace. 

— Lămureşte-mă şi pe mine, rogu-te? Zise atunci Colbert? 
Care sunt privilegiile slujbei de procuror general? 

— Dreptul de a pune sub acuzare pe orice supus francez 
care nu e prinţ de sânge; anularea oricărei acuzări 
împotriva unui francez care nu e rege sau prinţ. Procurorul 
general este braţul drept al regelui care loveşte în vinovaţi, 
dar în acelaşi timp e şi braţul care poate să stingă flacăra 
dreptăţii. De aceea, domnul Fouquet poate să-l înfrunte pe 
rege însuşi, asmuţind împotriva lui parlamentul; de aceea, 
regele se va avea bine cu domnul Fouquet, orice-ar fi, 
pentru a-şi promulga edictele sale. Procurorul general 
poate fi o unealtă de mare folos, dar şi primejdioasă 
totodată. 

— Vrei să fii procuror general, Vanel? Întrebă pe 
neaşteptate Colbert, îndulcindu-şi privirea şi glasul. 

— Eu? Strigă acesta uimit. Dar am avut cinstea deavă 
spune că-mi lipsesc cel puţin un milion şi o sută de mii de 
livre pentru asta. 

— Vei împrumuta această sumă de la prietenii dumitale. 

— Nu am prieteni mai bogaţi decât mine. 

— Un om cinstit ca dumneata! 

— Dacă toată lumea ar gândi ca dumneavoastră, 
monseniore! 

— E destul că gândesc eu, şi, la nevoie, voi răspunde 
pentru dumneata. 

— Luaţi seama la zicală, monseniore. 

— Care zicală? 

— Cine răspunde, plăteşte. 

— Fie şi aşa. 

Vanel se ridică, ameţit de acest sprijin atât de nebănuit, 
atât de neaşteptat venit din partea unui om pe care şi cei 


mai uşuratici îl luau în serios. 

— Nu vă bateţi joc de mine, monseniore? Zise el. 

— Haide, să trecem repede la treabă, domnule Vanel. Zici 
că domnul Gourville ţi-a vorbit despre slujba domnului 
Fougquet? 

— Şi domnul Pellisson. 

— Oficial sau prieteneşte? 

— lată cuvintele lor: „Parlamentarii sunt oameni bogaţi şi 
ambiţioşi; ar trebui să pună mână de la mână ca să strângă 
două sau trei milioane pentru domnul Fouquet, protectorul 
lor, lumina lor”. 

— Şi dumneata ce-ai spus? 

— Am spus că, din partea mea, aş putea să dau zece mii de 
livre, dacă ar fi nevoie. 

— Ah, prin urmare îl iubeşti pe domnul Fougquet? Strigă 
Colbert cu o privire plină de ură. 

— Nu; dar domnul Fougquet e procurorul nostru general; 
se îndatorează, se îneacă; iar noi trebuie să salvăm onoarea 
corpului. 

— Iată pentru ce domnul Fouquet va rămâne totdeauna 
nevătămat, atâta vreme cât va ocupa această slujbă? 
Răspunse Colbert. 

— La cele de mai sus? Urmă Vanel? Domnul Gourville a 
adăugat: „A face o pomană domnului Fougquet e un 
procedeu umilitor, la care el va răspunde printr-un refuz; 
parlamentul trebuie să strângă bani pentru a cumpăra în 
mod demn slujba procurorului său general şi atunci totul va 
fi bine? Onoarea corpului rămâne teafără, iar mândria 
domnului Fougquet neştirbită”. 

— Asta înseamnă că chestiunea e deschisă. 

— Aşa am zis şi eu, monseniore. 

— Ei bine, domnule Vanel, te vei duce numaidecât şi-i vei 
căuta pe domnii Gourville şi Pellisson. Mai cunoşti vreun 
prieten de-al domnului Fouquet? 

— Îl cunosc bine pe domnul de La Fontaine. 

— La Fontaine, stihuitorul? 


— Da; îi făcea versuri soţiei mele, când domnul Fougquet 
era prieten cu noi. 

— Adresează-te atunci lui pentru a obţine o întrevedere cu 
domnul ministru. 

— Bucuros; dar suma? 

— În ziua şi la ora hotărâtă, domnule Vanel, vei fi învestit 
cu suma necesară, nu te îngriji de asta. 

— Monseniore, atâta dărnicie! Îl umbriţi pe rege, îl 
întreceţi pe domnul Fouquet. 

— O clipă... Să nu facem risipă de cuvinte. N-o să-ţi dau 
chiar aşa un milion patru sute de mii de livre; am şi eu copii. 

— Eh, domnule, îmi veţi împrumuta această sumă şi asta e 
de ajuns. 

— Ţi-o împrumut, da. 

— Cereţi orice dobândă, orice garanţie, monseniore, sunt 
gata să primesc şi, dorinţele dumneavoastră odată 
satisfăcute, voi repeta că-i întreceţi pe regi şi pe domnul 
Fouquet în dărnicie. Spuneţi, care sunt condiţiile 
dumneavoastră? 

— Îmi vei înapoia banii în opt ani. 

— O, foarte bine! 

— Ipotecă pe slujbă însăşi. 

— Minunat! Asta e totul? 

— Aşteaptă. Îmi rezerv dreptul de a răscumpăra slujba cu 
o despăgubire de o sută cincizeci de mii de livre, dacă în 
gestiunea acestei slujbe nu vei urma o linie conformă cu 
interesele regelui şi cu planurile mele. 

— Ah! Ah! Făcu Vanel puţin tulburat. 

— E ceva care te-ar putea nemulţumi, domnule Vanel? 
Întrebă Colbert cu răceală. 

— Nu, nu! Se grăbi să răspundă Vanel. 

— Ei bine, vom semna actul atunci când vei voi. Şi-acum, 
du-te la prietenii domnului Fouquet. 

— Mă duc în zbor... 

— Şi obţine o întrevedere cu ministrul. 

— Da, monseniore. 


— Fii larg la concesiuni. 

— Da. 

— Şi odată totul pus în rânduială...? 

— Mă voi grăbi să întăresc prin semnături. 

— la seama!... Să nu-i pomeneşti nimic de semnătură 
domnului Fouquet, nici de sumă, nici de învoială, înţelegi? 
Altfel vei pierde totul! 

— Atunci ce să fac, monseniore? E cam greu... 

— Încearcă numai să-l tragi de limbă pe domnul Fouquet... 
Du-te! 

Capitolul LI La Regina-Mamă. 

Regina-mamă se afla în camera ei de culcare de la Palatul 
Regal, împreună cu doamna de Motteville şi cu senora 
Molina. Regele, aşteptat până seara, nu apăruse; regina, 
foarte neliniştită, trimisese de câteva ori să întrebe ce-i cu 
el. Totul prevestea furtună. Curtenii şi doamnele se fereau 
să se întâlnească prin anticameră şi coridoare, spre a nu 
aduce vorba despre subiecte compromiţătoare. 

Domnul îl însoţise pe rege, în cursul dimineţii, la o partidă 
de vânătoare. Doamna nu ieşea din casă şi părea supărată 
pe toată lumea. Cât despre regina-mamă, ea, după ce-şi 
făcuse rugăciunile în latineşte, vorbea despre ale casei cu 
cele două prietene ale sale, în cea mai curată castiliană. 
Doamna de Motteville, care înţelegea foarte bine această 
limbă, răspundea în franţuzeşte. Când cele trei femei 
epuizară toate formulele de prefăcătorie şi de politeţe 
pentru a ajunge să spună că purtarea regelui le făcea să 
moară de mâhnire pe regină, pe regina-mamă şi pe toate 
neamurile sale, după ce aruncară, în termeni aleşi, toate 
blestemele împotriva domnişoarei de La Valliere, regina- 
mamă îşi încheie acuzaţiile prin aceste cuvinte ce exprimau 
gândurile şi caracterul ei: 

— Estas hijos! Rosti ea către Molina. 

Ceea ce însemna: „Copiii ăştia!” Cuvânt greu în gura unei 
mame; cuvânt teribil în gura unei regine care, ca Ana de 


Austria, ascundea în sufletul ei întunecat atâtea taine 
ciudate. 

— Da? Răspunse Molina? Copiii ăştia, pentru care se 
jertfeşte orice mamă! 

— Pentru care? Adăugă regina? O mamă a jertfit totul! 

Şi nu-şi sfârşi fraza. 1 se păru, când ridică ochii spre 
portretul în picioare al palidului Ludovic al XIII-lea, că soţul 
ei lăsase încă o dată să i se umple de lumină ochii stinşi, să i 
se umfle de mânie nările pe pânză. Portretul prindea viaţă; 
nu vorbea, dar ameninţa. O tăcere adâncă urmă după 
ultimele cuvinte ale reginei. Molina începu să răscolească 
panglicile şi dantelele dintr-un coş mare. Doamna de 
Motteville, surprinsă de această rază de înţelegere ce 
străfulgeră deodată şi privirea confidentei şi pe aceea a 
stăpânei, doamna de Motteville, spunem, îşi plecă ochii în 
jos, ca femeia discretă, şi, căutând să nu vadă, asculta cu 
auzul încordat. Nu prinse însă decât un „hm!” semnificativ 
al ducesei spaniole, care era întruparea însăşi a prudenţei. 
Mai prinse apoi un oftat ieşit ca o ultimă răsuflare din 
pieptul chinuit al reginei. Ridică numaidecât capul. 

— Va doare ceva? Întrebă ea. 

— Nu, Motteville, nu; de ce mă întrebi asta? 

— Maiestatea voastră a gemut. 

— Ai dreptate, de fapt; nu prea mă simt bine. 

— Domnul Valot e pe-aci prin apropiere, la Doamna mi se 
pare. 

— La Doamna, de ce? 

— Doamna are nervi. 

— Frumoasă boală! Domnul Valot face rău că se duce la 
Doamna, când un alt medic ar putea s-o vindece pe ea... 

Doamna de Motteville îşi ridică din nou privirile, mirată. 

— Un alt medic decât domnul Valot? Zise ea. Dar care? 

— Munca, Motteville, munca... Ah, dacă cineva e bolnav, 
asta e biata mea fiică. 

— Şi maiestatea voastră. 

— Mai puţin în astă-seară. 


— Nu vă încredeţi în asta, doamnă. 

Şi, ca pentru a confirma ameninţarea doamnei de 
Motteville, o durere ascuţită o împunse pe regină în inimă, 
o făcu să pălească şi o răsturnă într-un fotoliu, cu toate 
simptomele unui leşin subit. 

— Picăturile mele! Murmură ea. 

— Îndat'! Îndat'! Răspunse Molina, care, fără să se 
grăbească de loc, se duse şi scoase dintr-un scrin cu solzi 
auriţi o sticlă mare de cristal zgrunţuros şi i-o aduse 
destupată reginei. 

Aceasta respiră cu frenezie de mai multe ori şi murmură: 

— Prin asta mă va omori Dumnezeu. Facă-se sfânta lui 
voie! 

— Nu moare omul de durere? Adăugă Molina punând 
sticla la loc, în scrin. 

— Maiestatea voastră se simte bine acum? Întrebă 
doamna de Motteville. 

— Ceva mai bine. 

Şi regina îşi duse degetul la buze spre a-i impune discreţie 
favoritei sale. 

— E ciudat! Zise după o clipă de tăcere doamna de 
Motteville. 

— Ce e ciudat? Întrebă regina. 

— Maiestatea voastră îşi mai aminteşte ziua când această 
durere a apărut pentru prima dată? 

— Mi-amintesc că era o zi tare tristă, Motteville. 

— Ziua aceea nu putea fi totuşi tristă pentru maiestatea 
voastră. 

— De ce? 

— Pentru că, în aceeaşi zi, acum douăzeci şi trei de ani, 
doamnă, s-a născut maiestatea sa regele de azi, gloriosul 
vostru fiu. 

Regina scoase un țipăt, îşi sprijini fruntea în palme şi se 
adânci câteva clipe în gânduri. Să se fi lăsat pradă 
amintirilor sau necazurilor? Să fi fost cuprinsă iarăşi de 
durere? 


Molina îi aruncă doamnei de Motteville o privire aproape 
furioasă, atât de mult semăna cu o dojană, dar demna 
femeie, neînţelegând nimic, se pregătea să pună o 
întrebare spre a-şi şti conştiinţa împăcată, când Ana de 
Austria, ridicându-se deodată, zise: 

— Ziua de 5 septembrie! Da, durerea mea a apărut în ziua 
de 5 septembrie. Mare bucurie într-o zi, mare durere în 
alta. O durere mare? Adăugă ea încet? Ca o ispăşire a unei 
prea mari bucurii! 

Şi, începând din acel moment, Ana de Austria, care părea 
că-şi sleise întreaga memorie şi întreaga judecată, rămase 
amuţită, cu ochiul posomorât, cu gândul pustiu, cu braţele 
atârnându-i pe lângă trup. 

— Ar trebui să ne ducem la culcare? Zise Molina. 

— Numaidecât, Molina. 

— S-o lăsăm singură pe regină? Adăugă tenacea spaniolă. 

Doamna de Motteville se ridică; pe obrajii albi ai reginei 
curgeau încet câteva lacrimi strălucitoare şi mari ca 
lacrimile de copil. Molina, văzând acest lucru, o ţintui cu 
privirea ei întunecată şi pătrunzătoare pe Ana de Austria. 

— Da, da? Zise imediat regina. Lasă-ne, Motteville. Du-te. 

Acest cuvânt lasă-ne sună cu totul neplăcut în urechea 
favoritei franceze. El însemna că avea să urmeze un schimb 
de taine sau de amintiri. El însemna că oa treia persoană 
era de prisos în momentul cel mai interesant al întrevederii. 

— Doamnă, Molina va fi de ajuns pentru serviciul 
maiestăţii voastre? Întrebă franceza. 

— Da? Răspunse spaniola. 

Şi doamna de Motteville se înclină. Deodată, o bătrână 
femeie de casă, îmbrăcată în aceleaşi veşminte pe care le 
purta la curtea Spaniei prin 1620, dădu la o parte 
draperiile de la uşă şi, surprinzând-o pe regină cu ochii plini 
de lacrimi, pe doamna de Motteville gata să se retragă, pe 
Molina punând la cale ceva, strigă cu voioşie către regină, 
apropiindu-se cu paşi repezi de grup: 

— Leacul! Leacul! 


— Ce leac, Chica? Întrebă Ana de Austria. 

— Pentru boala maiestăţii voastre? Răspunse bătrâna. 

— Cine-l aduce? Întrebă cu însufleţire doamna de 
Motteville. Domnul Valot? 

— Nu, o doamnă din Flandra. 

— O doamnă din Flandra? O spaniolă? Întrebă regina. 

— Nu ştiu. 

— Cine o trimite? 

— Domnul Colbert. 

— Numele ei? 

— Nu şi l-a spus. 

— Starea? 

— O s-o cunoaşteţi din gura ei. 

— Cum arată? 

— E mascată. 

— Vezi cine-i, Molina! Strigă regina. 

— Nu e nevoie? Răspunse în aceeaşi clipă o voce hotărâtă 
şi blândă totodată, ce se auzi dincolo de tapiserii, voce care 
le făcu să tresară pe celelalte doamne, iar pe regină să se 
simtă străbătută de un fior. 

Îndată după aceea, o femeie mascată apăru între draperii. 
Mai înainte ca regina să fi apucat să spună ceva, 
necunoscuta zise: 

— Sunt o doamnă din rândul beghinelor din Bruges şi 
aduc, într-adevăr, leacul care o va tămădui pe maiestatea 
voastră. 

Toate tăcură. Beghina nu îndrăznea să înainteze. 

— Vorbeşte? Zise regina. 

— După ce vom rămâne singure? Rosti beghina. 

Ana de Austria le aruncă o privire însoţitoarelor ei; 
acestea se retraseră. 

Beghina făcu atunci trei paşi către regină şi se înclină cu 
respect. Regina se uita cu neîncredere la această femeie, 
care o privea la rândul ei cu nişte ochi scânteietori prin 
găurile măştii sale. 


— Regina Franţei să fie oare atât de bolnavă? Zise Ana de 
Austria? Încât să se fi aflat până şi printre beghinele din 
Bruges că are nevoie de un leac? 

— Maiestatea voastră, slavă Domnului, nu e atât de 
bolnavă încât să nu mai poată scăpa. 

— În sfârşit, spune cum ai aflat că sunt suferindă? 

— Maiestatea voastră are prieteni în Flandra. 

— Şi prietenii aceştia te-au trimis? 

— Da, doamnă. 

— Numeşte-i. 

— Cu neputinţă, doamnă şi în zadar, de vreme ce memoria 
maiestăţii voastre n-a fost trezită de tresăririle inimii. 

Ana de Austria ridică faţa, încercând să descopere sub 
ascunzişul măştii şi în taina acestor cuvinte numele aceleia 
care vorbea cu o atât de familiară îndrăzneală. Apoi, dintr-o 
dată, obosită de această curiozitate ce-i rănea orgoliul 
recunoscut, ea zise pe un ton rece: 

— Doamnă, dumneata uiţi că persoanelor regale nu li se 
vorbeşte cu masca pe faţă! 

— Vă rog să mă iertaţi, doamnă? Răspunse cu umilinţă 
beghina. 

— Nu pot să te iert, dar pot să te scuz dacă-ţi scoţi masca. 

— Am făcut un jurământ, doamnă, acela de a veni în 
ajutorul celor întristaţi sau suferinzi, fără a lăsa pe nimeni 
să-mi vadă faţa. Aş fi putut aduce uşurare trupului şi 
sufletului vostru; dar, pentru că maiestatea voastră nu-mi 
îngăduie, mă retrag. Adio, doamnă, adio! 

Aceste cuvinte fură rostite cu atâta farmec şi respect, încât 
făcură să scadă furia şi neîncrederea reginei, fără a-i potoli 
însă curiozitatea. 

— Ai dreptate? Zise ea? Nu se cuvine ca cei ce suferă să 
dispreţuiască mângâierile trimise lor de Dumnezeu. 
Vorbeşte, doamnă şi fie, după cum singură ai spus, ca 
prezenţa dumitale să-mi aducă o uşurare a trupului... Ah, 
am ajuns să cred că Dumnezeu vrea să-l pună la crude 
încercări. 


— Să vorbim mai întâi de suflet, dacă binevoiţi? Zise 
beghina? De sufletul care, sunt sigură, trebuie să sufere tot 
atât de mult. 

— Sufletul meu? 

— Sunt cancere sfâşietoare, a căror muşcătură nu se vede. 
Acestea, regină, lasă pielei toată albeaţa ei de fildeş şi nu 
ard carnea cu flăcările lor albăstrii; doctorul care se 
apleacă deasupra pieptului bolnavului nu aude scrâşnind în 
muşchi, sub năvala sângelui, dinţii nesătui ai acestui 
monstru; niciodată fierul, niciodată focul n-au răpus sau 
înfrânt furia acestor flageluri ucigătoare; ele se cuibăresc în 
mintea omului şi-o corup; cresc în inimă şi-o fac să 
plesnească; iată, doamnă, atâtea cancere fatale pentru 
regine; nu suferiţi cumva de vreunul din ele? 

Ana ridică braţul de o albeaţă sclipitoare şi de o rotunjime 
încă perfectă, ca în anii tinereţii sale. 

— Aceste râuri despre care îmi vorbeşti? Zise ea? Fac 
parte din însăşi viaţa noastră, a celor mari de pe pământ, 
cărora Dumnezeu le-a dat povara sufletului. Când aceste 
râuri devin prea mari, Atotputernicul ne cheamă în faţa 
tribunalului ispăşirilor. Acolo, lepădăm sarcina de pe umeri 
şi tainele toate. Dar nu uita că acelaşi suveran suprem 
măsoară încercările după puterile făpturilor lui şi puterile 
însele nu sunt mai prejos de poverile mele; pentru tainele 
altora, Dumnezeu m-a înzestrat cu destulă tărie ca să le ţin 
închise în mine; pentru tainele mele, nu mă încred nici în 
duhovnicul meu. 

— Văd că sunteţi la fel de curajoasă ca totdeauna faţă de 
duşmanii voştri, doamnă; şi constat că nu aveţi încredere în 
prieteni. 

— Reginele n-au prieteni; şi dacă n-ai altceva să-mi spui, 
dacă te simţi inspirată de Dumnezeu, ca o profeteasă, 
retrage-te, căci mă tem de viitor. 

— Eu aş fi crezut? Răspunse fără şovâăire beghina? Că vă 
temeţi mai mult de trecut. 


Nu apucă să termine această frază, că regina, ridicând 
capul, strigă pe un ton scurt şi tăios: 

— Spune! Spune! Să ne răfuim în chip deschis, fără ocol, 
până la capăt, altfel... 

— Lăsaţi amenințările, regină? Zise beghina cu blândeţe. 
Am venit la voi plină de respect şi compătimire, am venit 
aici trimisă de o prietenă. 

— Atunci dovedeşte-o! Uşurează, în loc să înăspreşti răul! 

— Foarte uşor; şi maiestatea voastră va vedea dacă e 
vorba de o prietenă. 

— Vorbeşte. 

— Ce nenorocire s-a întâmplat maiestăţii voastre de 
douăzeci şi trei de ani încoace? 

— Dar... Nenorociri destul de mari; nu l-am pierdut oare 
pe rege? 

— Nu vorbesc despre nenorociri de soiul acestora. Vreau 
să vă întreb dacă de la... Naşterea regelui... Vorba 
nesocotită a unei prietene i-a pricinuit maiestăţii voastre 
vreo amărăciune. 

— Nu înţeleg ce vrei să spui? Răspunse regina strângând 
din dinţi spre a-şi stăpâni tulburarea. 

— Am să mă fac înţeleasă. Maiestatea voastră îşi aduce 
aminte că regele s-a născut la 5 septembrie 1638, la 
ceasurile unsprezece şi un sfert? 

— Da? Bâigui regina. 

— La douăsprezece şi jumătate? Continuă beghina? 
Delfinul, botezat în mare grabă de monseniorul de Meaux, 
sub ochii regelui, sub ochii voştri, era recunoscut 
moştenitor al coroanei Franţei. Regele s-a dus în capela din 
vechiul castel de la Saint-Germain pentru a asculta un Ie- 
Deum. 

— Toate acestea sunt adevărate? Murmură regina. 

— Lăuzia maiestăţii voastre s-a făcut în prezenţa 
Domnului, acum răposat, a prinților şi a doamnelor de la 
curte. Medicul regelui, Bouvard şi chirurgul Honore stăteau 


în anticameră. Maiestatea voastră a adormit pe la ceasurile 
trei şi s-a trezit abia pe la şapte, e adevărat? 

— Întru totul. Dar dumneata îmi povesteşti aici ceea ce 
toată lumea ştie la fel de bine ca mine şi ca dumneata. 

— Ajung, doamnă, la ceea ce puţine persoane ştiu. Puţine 
persoane am spus? Ah, aş putea să spun două persoane, 
căci erau cinci cu totul altădată, însă, de câţiva ani, prin 
moartea principalilor participanţi, taina se păstrează şi mai 
bine. Regele, stăpânul nostru, îşi doarme somnul de veci 
alături de părinţii lui; moaşa Peronne a murit şi ea, de 
Laporte nu-şi mai aduce nimeni aminte. 

Regina deschise gura ca să spună ceva; trecându-şi palma 
de gheaţă peste obraz, îşi simţi faţa năpădită de o sudoare 
fierbinte. 

— Se făcuseră ceasurile opt? Urmă beghina. Regele cina, 
foarte voios; în jurul lui erau numai râsete, veselie, pahare 
pline ochi; poporul chiuia sub balcoane; elveţienii, 
muşchetarii şi străjile rătăceau prin oraş, purtaţi în triumf 
de studenţii beţi. Aceste vuiete nemaipomenite de fericire 
generală îl făceau să scâncească încet, în braţele doamnei 
de Hausac, guvernanta lui, pe delfin, viitorul rege al 
Franţei, ai cărui ochi, când aveau să se deschidă, trebuiau 
să vadă două coroane în fundul leagănului său. Deodată, 
maiestatea voastră a scos un țipăt ascuţit şi doamna 
Peronne s-a repezit la căpătâiul vostru. Doctorii cinau într-o 
sală îndepărtată. Palatul, pustiu de teama de a fi ocupat de 
mulţime, nu mai avea nici consemne, nici străji. Moaşa, 
după ce-a cercetat starea sănătăţii maiestăţii voastre, a 
scos şi ea un țipăt, speriată, şi, luându-vă în braţe, 
deznădăjduită, nebună de durere, îl trimise pe Laporte să-i 
dea de veste regelui că maiestatea sa regina voia să-l vadă 
în camera ei. Laporte, după cum ştiţi, doamnă, era un 
bărbat cu mult spirit şi cu sânge rece. El nu se apropie de 
rege ca o slugă îngrozită care îşi dă seama de însemnătatea 
lui şi vrea să-i înspăimânte şi pe ceilalţi; de altfel, nu era o 
veste înspăimântătoare aceea pe care avea s-o audă regele. 


Fapt este că Laporte apăru, cu zâmbetul pe buze, lângă 
scaunul regelui şi-i spuse: „Sire, regina e fericită, dar ar fi şi 
mai fericită dacă ar vedea pe maiestatea voastră”. În ziua 
aceea, Ludovic al XIII-lea ar fi fost în stare să-şi dea coroana 
şi unui sărăntoc pentru o vorbă bună. Vesel, uşor, sprinten, 
regele sări de la masă, spunând, pe tonul pe care l-ar fi 
putut avea Henric al IV-lea: „Domnilor, mă duc să-mi văd 
nevasta”. Ajunse la dumneavoastră, doamnă, în clipa când 
doamna Peronne îi întindea un al doilea prinţ, frumos şi 
voinic ca şi cel dintâi, spunându-i: „Sire, Dumnezeu nu vrea 
ca vreodată regatul Franţei să cadă pe mâna femeilor!” 
Regele, în bucuria lui nestăpânită, se repezi la acest copil şi 
strigă: „Îţi mulţumesc, o, Doamne!” 

Beghina se opri aci, văzând cât de mult suferea regina. 
Ana de Austria, adâncită în fotoliu, cu capul aplecat, cu 
privirea nemişcată, asculta fără să mai audă nimic şi buzele 
ei se mişcau convulsiv, rostind poate o rugăciune către 
Dumnezeu sau un blestem împotriva acestei femei. 

— Ah? Reluă cu glas tare beghina? Să nu credeţi că dacă 
nu e decât un singur delfin în Franţa, dacă regina a lăsat 
acest copil să lâncezească departe de tron, să nu credeţi că 
a fost o mamă rea. Oh, nu... Sunt oameni care ştiu câte 
lacrimi a vărsat ea; sunt oameni care au putut să numere 
sărutările fierbinţi pe care i le-a dat sărmanei făpturi, în 
schimbul acestei vieţi de mizerie şi beznă la care o rațiune 
de stat l-a condamnat pe fratele geamăn al lui Ludovic al 
XIV-lea. 

— Dumnezeule! Dumnezeule! Murmură stins regina. 

— Se ştie? Continuă cu aprindere beghina? Că regele, 
văzând că are doi fii de aceeaşi vârstă, cu aceleaşi drepturi, 
tremura pentru destinul Franţei, pentru liniştea statului 
său. Se ştie că domnul cardinal de Richeleu, consultat în 
această problemă de Ludovic al XIII-lea, stătu şi se gândi 
mai bine de un ceas în cabinetul maiestăţii sale, apoi rosti 
această sentinţă: „S-a născut un rege pentru a fi urmaşul 
maiestăţii voastre. Dumnezeu a vrut să se mai nască unul 


pentru a fi urmaşul celui dintâi; dar, deocamdată, noi n- 
avem nevoie decât de primul născut; să-l ascundem pe-al 
doilea de ochii Franţei, după cum Dumnezeu a vrut să-l 
ascundă de ochii părinţilor lui”. Un prinţ înseamnă pentru 
stat pacea şi securitatea; doi pretendenți la tron înseamnă 
război civil şi anarhie. Regina se ridică brusc, albă ca varul 
şi cu pumnii strânşi. 

— Dumneata ştii prea multe? Zise ea cu o voce surdă? De 
vreme ce te atingi de secrete de stat. Cât despre prietenii 
de la care ai aflat acest secret, aceştia sunt nişte nemernici, 
nişte falşi prieteni. Dumneata eşti complicea lor în 
nelegiuirea ce se săvârşeşte astăzi. Şi acum scoate-ţi 
masca, sau pun să fii arestată de căpitanul meu de gardă! 
Oh, acest secret nu mă face să mă înspăimânt! E ca o otravă 
pe care ai băut-o şi-acum mi-o dai înapoi! Dar ea îţi va 
îngheţa pieptul. Începând din această clipă, nici secretul, 
nici viaţa dumitale nu-ţi mai aparţin! 

Ana de Austria, însoţindu-şi cuvintele de un gest 
ameninţător, făcu doi paşi către beghină. 

— Poftim? Zise aceasta? Măsuraţi fidelitatea, onoarea, 
discreţia prietenilor părăsiţi. 

Şi îşi smulse masca de pe faţă. 

— Doamna de Chevreuse! Exclamă regina. 

— Singura cunoscătoare a tainei, împreună cu maiestate 
voastră. 

— Ah? Murmură Ana de Austria? Vino să te îmbrăţişez, 
ducesă! Vai, înseamnă să-ţi omori prietenii jucându-te astfel 
cu durerile lor ucigătoare! 

Şi regina, sprijinindu-şi capul pe umărul bătrânei ducese, 
lăsă să-i curgă din ochi un şiroi de lacrimi amare. 

— Cât sunteţi încă de tânără! Zise ducesa cu o voce 
înăbuşită. Mai puteţi plânge! 

Capitolul LII Două prietene. 

Regina o privi cu mândrie pe doamna de Chevreuse. 

— Mi se pare? Zise ea? Că ai rostit cuvântul fericită 
vorbind de mine. Până astăzi, ducesă, credeam că e cu 


neputinţă ca o făptură omenească să fie mai puţin fericită 
decât regina Franţei. 

— Doamnă, aţi fost, într-adevăr, o mamă a durerilor. Dar, 
alături de aceste mizerii ilustre despre care am vorbit 
împreună adineauri, noi, două vechi prietene despărțite de 
răutatea oamenilor, alături, zic, de aceste nefericiri regeşti, 
aveţi şi unele bucurii, mai mici, e adevărat, dar foarte mult 
râvnite pe această lume. 

— Care? Întrebă cu amărăciune Ana de Austria. Cum mai 
poţi rosti cuvântul bucurie, ducesă, dumneata care, chiar 
adineauri, spuneai că trupul şi sufletul meu au nevoie de 
alinare? 

Doamna de Chevreuse se gândi o clipă. 

— Cât de departe sunt regii de ceilalţi oameni! Murmură 
apoi ea. 

— Ce vrei să spui? 

— Vreau să spun că sunt atât de departe de zbuciumările 
vieţii, încât uită cu totul frământările şi nevoile altora. 
Întocmai ca locuitorul din munţii Africii, care, înconjurat de 
podişurile înverzite şi udate de râuri răcoritoare, nu 
înţelege că locuitorul din deşert moare de sete şi de foame 
în mijlocul întinderilor nesfârşite arse de soare. 

Regina se înroşi uşor; înţelegea totul. 

— Ştii? Zise ea? Că am făcut rău lăsânduc-te în părăsire. 

— Oh, doamnă, se zice că regele a moştenit ura pe care 
mi-o purta părintele său. Regele m-ar da numaidecât afară, 
dacă ar şti că sunt la Palatul Regal. 

— Nu spun că regele te-ar privi cu ochi buni, ducesă? 
Răspunse regina? Dar eu aş putea... În taină... 

Ducesa schiţă un zâmbet neîncrezător, care o tulbură pe 
interlocutoarea ei. 

— De altfel? Se grăbi să adauge regina? Ai făcut foarte 
bine că ai venit aici. 

— Mulţumesc, doamnă. 

— Chiar de n-ar fi decât pentru a ne aduce bucuria 
dezminţirii zvonului despre moartea dumitale. 


— S-a zvonit, într-adevăr, că aş fi murit? 

— Peste tot. 

— Copiii mei n-au îmbrăcat, totuşi, doliul. 

— Ah, dumneata ştii, ducesă, curtea pleacă adesea în 
călătorii; îi vedem rar pe domnii d'Albert de Luynes, şi, date 
fiind preocupările în mijlocul cărora trăim necontenit, multe 
lucruri ne scapă. 

— Maiestatea voastră nu va fi crezut însă în zvonul despre 
moartea mea. 

— De ce nu? Ah, toţi suntem muritori. Nu vezi oare că şi 
eu, sora dumitale mai mică, aşa cum ne spuneam odinioară, 
mă îndrept către mormânt? 

— Maiestatea voastră, dacă ar fi crezut că am murit, 
trebuia să se mire că n-a primit nici o vorbă din partea mea. 

— Moartea vine uneori pe neaşteptate, ducesă. 

— Oh, maiestate, sufletele împovărate de taine, ca acele 
despre care vorbeam adineauri, au întotdeauna nevoie de o 
uşurare, pe care şi-o pregătesc mai dinainte. Printre aceste 
pregătiri pentru veşnicie, cauţi să-ţi pui în rânduială şi 
hârtiile din sertar. 

Regina tresări. 

— Maiestatea voastră? Zise ducesa? Va afla în mod sigur 
ziua în care voi muri. 

— Cum anume? 

— Fiindcă maiestatea voastră va primi a doua zi, sub un 
înveliş împătrit, tot ce a scăpat din micile noastre scrisori 
misterioase de pe vremuri. 

— Nu le-ai ars? Strigă Ana cu groază. 

— Oh, scumpă maiestate? Răspunse ducesa? Numai 
trădătorii aruncă în foc o corespondenţă regală. 

— Trădătorii? 

— Da, fără îndoială; sau mai degrabă se prefac că o ard şi 
o păstrează sau o vând. 

— Dumnezeule! 

— Cei credincioşi, dimpotrivă, ascund cu cea mai mare 
grijă asemenea comori; apoi, într-o zi, ei vin la regina lor şi-i 


spun: „Doamnă, am îmbătrânit, sunt bolnav; mă ameninţă 
primejdia morţii pe mine, primejdia dezvăluirii secretului pe 
maiestatea voastră; primiţi deci aceste hârtii periculoase şi 
ardeţi-le singură”. 

— Hârtii periculoase! Care? 

— În ce mă priveşte, eu n-am decât una, e adevărat, dar 
foarte primejdioasă. 

— Oh, ducesă, vorbeşte, vorbeşte! 

— E biletul acela... Care poartă data de 2 august 1644, 
prin care mă îndemnați să mă duc la Noisy-le-Sec spre a 
vedea pe acel scump şi nefericit copil. E scris cu mâna 
voastră, doamnă: „Scump şi nefericit copil”. 

Se lăsă o tăcere adâncă între ele: regina scruta abisul, 
doamna de Chevreuse întindea capcana. 

— Da, nefericit, foarte nefericit! Murmură Ana de Austria. 
Tristă viaţă a mai dus, bietul copil, pentru a ajunge la un 
sfârşit atât de crud! 

— A murit? Exclamă cu surprindere ducesa, stăpânită de o 
curiozitate al cărui accent sincer regina îl urmări cu 
lăcomie. 

— A slăbit până când s-a stins, uitat, ofilit, asemenea 
acelor sărmane flori dăruite de un îndrăgostit şi pe care 
iubita le lasă să se usuce într-un sertar, pentru a le ascunde 
de ochii lumii. 

— A murit! Repetă ducesa cu un aer de descurajare care 
ar fi putut s-o bucure pe regină, dacă el n-ar fi fost învăluit 
într-o umbră de îndoială. A murit la Noisy-le-Sec? 

— Da, în braţele îngrijitorului său, biet slujitor cinstit, care 
n-a mai trăit mult după aceea. 

— Era şi de aşteptat; nu-i uşor să porţi un astfel de doliu şi 
un astfel de secret. 

Regina nu-şi dădu osteneala să pătrundă ironia acestei 
reflecţii. Doamna de Chevreuse continuă: 

— Ei bine, doamnă, am întrebat, acum câţiva ani, chiar la 
Noisy-le-Sec despre soarta acestui copil atât de nenorocit. 
Mi s-a spus că nu e dat ca mort şi iată pentru ce nu m-am 


arătat îndurerată de la început în faţa maiestăţii voastre. 
Oh, de bună seamă, dacă aş fi crezut aşa ceva, m-aş fi ferit 
să fac cea mai mică aluzie la aceasta tristă întâmplare, 
pentru a nu răscoli durerile fireşti ale maiestăţii voastre. 

— Zici că la Noisy copilul nu era socotit mort? 

— Nu, doamnă. 

— Şi atunci ce se spunea despre el? 

— Se spunea... Dar toţi ne înşelăm, fără îndoială. 

— Spune, totuşi. 

— Se spunea că într-o seară, prin 1645, o doamnă 
frumoasă şi plină de măreție, ceea ce se vedea uşor în ciuda 
măştii şi a mantiei care o acopereau, o doamnă din lumea 
bună, din lumea cea mai bună, se înţelege, venise cu o 
trăsură la răspântia drumului, aceeaşi răspântie, ştiţi, unde 
aşteptam eu veşti despre tânărul prinţ, când maiestatea 
voastră binevoia să mă trimită acolo. 

— Da, şi? 

— Şi că îngrijitorul i-a dat copilul acelei doamne. 

— Apoi? 

— A doua zi, îngrijitorul şi copilul nu mai erau în ţară. 

— Ca să vezi, e un sâmbure de adevăr în toate acestea, 
deoarece, într-adevăr, bietul copil a murit printr-una din 
acele întâmplări fulgerătoare care fac ca, până la şase ani, 
după spusele medicilor, viaţa copiilor să atârne de un fir de 
păr. 

— Oh, ceea ce spune maiestatea voastră e purul adevăr; 
nimeni nu ştie asta mai bine ca doamna, nimeni n-o crede 
mai mult ca mine. Dar, închipuiţi-vă ciudăţenie... 

„Ce-o mai fi oare?” îi străfulgeră prin gând reginei. 

— Persoana care mi-a dat aceste amănunte, care se 
interesează despre sănătatea copilului, persoana care... 

— Ai încredinţat cuiva o astfel de sarcină? Oh, ducesă! 

— Cuiva care e mut ca maiestatea voastră şi ca mine 
însămi; să zicem c-aş fi chiar eu, doamnă. Acest cineva, zic, 
trecând după câtva timp prin Iouraine... 

— Prin 'Touraine? 


— Recunoscu pe îngrijitor şi copilul? Ilertaţi-mă, crezu că-i 
recunoaşte? Amândoi în viaţă, veseli, fericiţi şi sănătoşi 
amândoi, unul în floarea bătrâneţii, celălalt în floarea 
tinereţii! Judecaţi deci după asta dacă merită să mai pui 
vreun temei pe zvonurile care circulă, dacă face să mai 
crezi în ceea ce spune lumea! Dar o obosesc pe maiestatea 
voastră. Oh, nu vreau să fac asta şi mă voi retrage 
numaidecât, după ce voi reînnoi încredințarea 
respectuosului meu devotament faţă de maiestatea voastră. 

— Mai stai, ducesă; să vorbim puţin despre dumneata. 

— Despre mine? Oh, doamnă, nu vă coborâţi privirile atât 
de jos. 

— De ce vorbeşti aşa? Nu eşti dumneata cea mai veche 
prietenă a mea? Eşti oare supărată pe mine, ducesă? 

— Eu? Doamne, dar pentru ce să fiu? Aş fi venit oare la 
maiestatea voastră, dacă aş fi avut vreun motiv de 
supărare? 

— Ducesă, anii trec; trebuie să ne unim împotriva morţii, 
care ne ameninţă. 

— Doamnă, mă copleşiţi cu asemenea cuvinte măgulitoare. 

— Nimeni nu m-a iubit şi nu m-a slujit ca dumneata, 
ducesă. 

— Maiestatea voastră îşi mai aduce aminte? 

— Totdeauna... Ducesă, o dovadă de prietenie. 

— Ah, doamnă, toată fiinţa mea aparţine maiestăţii 
voastre. 

— Dovada, s-o vedem! 

— Ce dovadă vreţi să vă dau? 

— Cere-mi ceva pentru dumneata. 

— Să vă cer ceva? 

— Oh, ştiu că eşti sufletul cel mai dezinteresat, cel mai 
mare, cel mai regesc. 

— Nu mă lăudaţi prea mult, doamnă? Zise ducesa 
neliniştită. 

— Nu te voi lăuda niciodată atât cât meriţi. 


— Cu vârsta, cu necazurile, omul se schimbă mult, 
doamnă. 

— Să te audă Dumnezeu, ducesă! 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Da, ducesa de altădată, frumoasa, mândra, adorata 
Chevreuse mi-ar fi răspuns cu trufie: „Nu vreau nimic din 
parte-ţi”. Binecuvântate fie deci necazurile, dacă le vei fi 
cunoscut, căci ele te vor fi schimbat întrucâtva şi poate că 
acum îmi vei răspunde: „Primesc”. 

Ducesa îşi îmblânzi privirea şi zâmbetul; se simţea vrăjită 
şi nu se mai ascundea în faţa interlocutoarei sale. 

— Spune, draga mea? Zise regina? Ce vrei? 

— Se cuvine oare să vorbesc deschis? 

— Fără nici o şovâială. 

— Ei bine, maiestatea voastră ar putea să-mi facă o 
bucurie nespusă, o bucurie neasemuită. 

— Să auzim? Rosti regina oarecum mai rece, dat fiind o 
anumită îngrijorare. Dar, mai înainte de toate, aminteşte-ţi, 
buna mea Chevreuse, că depind de puterea fiului meu, aşa 
cum altădată depindeam de puterea soţului meu. 

— Vă voi menaja, scumpă regină. 

— Spune-mi Ana, ca odinioară; va fi un ecou plăcut al 
frumoasei noastre tinereţi. 

— Fie. Ei bine, venerata mea stăpână, scumpă Ana... 

— Mai ştii spaniola? 

— Ca întotdeauna. 

— Atunci cere-mi în spanioleşte. 

— Iată: fă-mi onoarea de a veni să petreci câteva zile la 
Dampierre. 

— Asta-i tot? Exclamă regina uluită. 

— Da. 

— Nimic altceva? 

— Doamne, dar ţi se pare cumva că nu-ţi cer prin asta să- 
mi faci cel mai mare bine? Dacă-i aşa, înseamnă că nu mă 
mai cunoşti deloc. Ai să vii? 

— Da, din toată inima. 


? Oh, mulţumesc! 

— Şi voi fi fericită? Adăugă regina cu neîncredere? Dacă 
prezenţa mea îţi va folosi la ceva. 

— Dacă-mi va folosi? Zise ducesa râzând. Oh, nu, nu! Ea 
îmi va fi plăcută, dulce, mângâietoare, da, de o mie de ori 
da. Aşadar, îmi făgăduieşti? 

— Am jurat. 

Ducesa luă mâna atât de frumoasa a reginei şi o acoperi 
cu sărutări. 

„E. o femeie cumsecade, în fond? Gândi regina?... Şi. Cu un 
spirit generos.” 

— Maiestatea voastră? Reluă ducesa? Va consimţi să-mi 
dea un răgaz de cincisprezece zile? 

— Da, fireşte! Dar pentru ce? 

— Pentru că? Răspunse ducesa? Ştiind că sunt în 
dizgrație, nimeni nu va voi să-mi împrumute cei o sută de 
mii de scuzi de care am nevoie pentru a face reparaţii la 
Dampierre. Dar, când se va afla că fac reparaţii pentru a 
primi acolo pe maiestatea voastră, toţi banii din Paris se vor 
scurge către mine. 

— Ah! Făcu regina clătinând uşor din cap cu înţeles. O sută 
de mii de scuzi! Ai nevoie de o sută de mii de scuzi pentru 
reparaţii la Dampierre? 

— Chiar atât. 

— Şi nimeni nu vrea să ţi-i împrumute? 

— Nimeni. 

— 'Te voi împrumuta eu, dacă vrei, ducesă. 

— Oh, n-aş îndrăzni! 

— Ai face o mare greşeală. 

— Adevărat? 

— Pe cuvântul meu de regină!... O sută de mii de scuzi, la 
drept vorbind, nu e o sumă prea mare. 

— Nu-i aşa? 

— Nu, desigur. Oh, ştiu că n-ai fost niciodată răsplătită aşa 
cum se cuvine pentru discreţia dumitale. Ducesă, împinge 
te rog spre mine măsuţa aceea, am să-ţi fac un bon către 


domnul Colbert; ba nu, către domnul Fougquet, care e un om 
mult mai galant. 

— Şi va plăti? 

— Dacă nu va plăti el, voi plăti eu; dar ar fi prima dată 
când m-ar refuza. 

Regina scrise câteva cuvinte, îi dădu hârtia ducesei şi o 
lăsă să plece, după ce o îmbrăţişă cu toată căldura. 

Capitolul LIII Cum a ticluit Jean de la Fontaine prima lui 
poveste. 

Toate aceste intrigi şi-au trăit traiul; mintea omenească, 
atât de multiplă în manifestările ei, s-a putut dezvolta în 
voie în cele trei cadre pe care i le-a oferit naraţiunea 
noastră. Poate că va mai fi vorba de politică şi de intrigi şi în 
tabloul pe care-l pregătim, dar resorturile ce-l compun vor 
fi atât de bine ascunse, încât nu se vor vedea decât florile şi 
zugrăvelile, întocmai ca într-unul din acele teatre de bâlci 
unde apare pe scenă un colos ce se mişcă încet, condus de 
picioarele mici şi braţele subţiri ale unui copil pitit în 
învelişul lui. 

Ne vom reîntoarce la Saint-Mande6, unde marele vistiernic 
îşi primeşte, ca de obicei, aleasa lui societate de epicurieni. 

De câtva timp, stăpânul casei a trecut prin grele încercări. 
Fiecare îşi dă seama că ministrul e tot mai strâmtorat. Nu 
mai au loc reuniunile acelea mari şi zgomotoase. Finanţele 
au fost un pretext pentru Fouquet şi niciodată, după cum o 
spune cu atâta spirit Gourville, nu s-a pomenit un pretext 
mai înşelător de finanţe, nici umbră. 

Domnul Vatel se străduieşte să păstreze reputaţia casei. 
Totuşi, grădinarii, de la care vine belşugul din cămări, se 
plâng că n-au mai fost plătiţi de multă vreme. Furnizorii de 
vinuri spaniole trimit necontenit bonuri de plată, pe care 
nimeni nu le achită. Pescarii pe care ministrul i-a tocmit pe 
coastele Normandiei fac socoteala că, dacă li s-ar plăti tot 
ce Li se cuvine, s-ar putea retrage liniştiţi pe uscat. Peştele, 
din pricina căruia va muri, mai târziu, Vatel, nu mai soseşte 
la Saint-Mande. 


Totuşi, în zilele hărăzite primirii, prietenii lui Fouquet dau 
năvală mai mulţi ca de obicei. Gourville şi abatele Fougquet 
vorbesc despre finanţe, adică abatele îi cere cu împrumut 
lui Gourville câţiva pistoli. Pellisson, picior peste picior, 
termină repetarea unui discurs prin care Fouquet va trebui 
să redeschidă parlamentul. Acest discurs e o capodoperă 
prin aceea că Pellisson îl face pentru prietenul său, adică 
punând în el tot ceea ce, fără îndoială, n-ar fi îndrăznit să 
pună dacă-l făcea pentru sine. lată-i că, certându-se pe 
seama rimelor uşoare, din fundul grădinii apar Loret şi La 
Fontaine. Pictorii şi muzicienii se îndreaptă, la rândul lor, 
spre sala de mâncare. Când vor bate ceasurile opt, va 
începe masa. Ministrul nu-i face niciodată să aştepte pe 
oaspeţii lui. 

Ornicele arată şapte ceasuri şi jumătate; pofta de mâncare 
se anunţă a fi grozavă. 

După ce toţi oaspeţii s-au adunat, Gourville se apropie de 
Pellisson, îl smulge din reveria lui şi-l aduce în mijlocul unui 
salon ale cărui uşi le închise în urma lor. 

— Ei bine? Întrebă el? Ce e nou? 

Pellisson, ridicându-şi capul său înţelept şi blând, 
răspunse: 

— Am împrumutat douăzeci şi cinci de mii de livre de la 
mătuşa mea. lată-le în bonuri de casă. 

— Bun! Zise Gourville. Ne mai trebuiesc doar o sută 
nouăzeci şi cinci de mii de livre pentru plata ratei întâi. 

— Plata cui? Întrebă La Fontaine pe tonul cu care ar fi 
spus: „L.ai citit pe Baruch?” 

— Iată încă unul cu capul în nori? Zise Gourville. Cum, 
chiar dumneata ne-ai adus vestea că pământul de la Corbeil 
urmează să fie scos în vânzare de un creditor al domnului 
Fouquet; chiar dumneata ai fost cu ideea ca toţi prietenii lui 
Epicur să-şi dea obolul, mână de la mână; dumneata însuţi 
ai spus că-ţi vei vinde o parte din casa de la Château- 
Thierry, pentru a-ţi vărsa cota; şi tot dumneata vii acuma să 
întrebi: „Plata cui?” 


Un hohot general de râs însoţi această dojană, făcându-l 
pe La Fontaine să se înroşească tot. 

— Iertare, iertare? Bâigui el? Aşa e, am uitat. Oh, nu! 
Însă... 

— Însă nu-ţi mai aduceai aminte! I-o aruncă Loret. 

— Iată adevărul. Fapt este că el are dreptate. Între a uita 
şi a nu-ţi mai aduce aminte e o mare deosebire. 

— Atunci? Adăugă Pellisson? Îţi dai partea dumitale, 
rezultată din preţul casei vândute? 

— Vândute? Nu încă. 

— Nu ţi-ai vândut cocioaba? Întrebă Gourville îngrijorat, 
căci el ştia că poetul e un lasă-mă să te las. 

— N-a vrut nevastă-mea? Răspunse acesta din urmă. Alte 
hohote de râs. 

— Totuşi, ai fost la Château-Thierry în acest scop? I se 
răspunse. 

— Da, călare. 

— Bietul Jean! 

— Am schimbat opt cai pe drum, am ajuns istovit. 

— Straşnic prieten!... Şi acolo te-ai odihnit? 

— Odihnit? Eh, de! Acolo am dat peste altă belea. 

— Ce-ai mai păţit? 

— Nevastă-mea îi făcuse ochi dulci aceluia căruia voiam 
să-i vând casa. Omul şi-a luat cuvântul înapoi; l-am chemat 
atunci să se bată în duel. 

— Foarte bine! Şi v-aţi bătut? 

— S-ar zice că nu. 

— Nu ştii, care va să zică, ce s-a întâmplat? 

— Nu; s-au amestecat nevastă-mea şi rudele ei în toată 
treaba. Am stat un sfert de ceas cu spada în mână; dar n- 
am fost rănit. 

— Şi adversarul? 

— Adversarul nici atât; el nu apăruse pe teren. 

— Minunat! Se auzi din toate părţile. Şi pesemne că te-ai 
înfuriat. 


— Foarte tare; mă alesesem cu un guturai; m-am întors 
acasă şi nevastă-mea m-a luat la ceartă. 

— Netam-nesam? 

— Netam-nesam. Mi-a aruncat o pâine în cap, o pită din 
acelea mari. 

— Şi dumneata? 

— Eu? l-am răsturnat masa în braţe şi în braţele oaspeţilor 
ei; apoi am sărit pe cal şi iată-mă aici. 

Nimeni nu şi-ar fi putut stăpâni râsul la auzul acestei 
epopei comice. După ce uraganul de hohote se mai potoli 
puţin, La Fontaine fu întrebat: 

— Deci, asta-i tot ce-ai adus? 

— Oh, nu! Mi-a venit o idee grozavă. 

— S-o auzim. 

— Aţi băgat de seamă că în Franţa se fac multe poezii 
glumeţe? 

— Desigur? Răspunse adunarea. 

— Şi că? Adăugă La Fontaine? Se tipăresc foarte puţine 
dintre ele? 

— Legile sunt aspre, e drept. 

— Ei bine, marfa rară e o marfă scumpă, mi-am zis eu. 
Drept care, am început să compun o mică poemă foarte 
deocheată. 

— Oh, oh, dragă poete! 

— O poemă absolut fără perdea. 

— Oh! Oh! 

— Cât se poate de cinică. 

— Drace! Drace! 

— Am pus în ea? Continuă poetul netulburat? Toate rimele 
galante pe care le-am putut găsi. 

Toţi se prăpădeau de râs, în timp ce acest brav poet făurea 
o asttel de firmă pentru marfa sa. 

— Şi? Urmă el? Mi-am pus în gând să întrec tot ce-au scris 
Boccaccio, Aretino şi alţi maeştri de acest gen. 

— Dumnezeule! Strigă Pellisson. Dar un astfel de poem ar 
fi condamnat! 


— Crezi? Întrebă La Fontaine eu naivitate. Dar vă jur că n- 
am făcut asta pentru mine, ci numai pentru domnul 
Fouquet. 

Această concluzie încântătoare puse vârf hazului 
asistenţei. 

— Şi am vândut acest opuscul cu opt sute de livre, prima 
ediţie! Strigă La Fontaine, frecându-şi mâinile de bucurie. 
Cărţile de rugăciune nu se vând nici cu jumătate din acest 
preţ. 

— Ar fi fost mai bine să faci două cărţi de rugăciune? Zise 
Gourville râzând. 

— E prea mult de lucru şi nu sunt destul de distractive? 
Răspunse La Fontaine netulburat. Cele opt sute de livre ale 
mele se găsesc în acest săculeţ: vi le ofer. 

Şi depuse, într-adevăr, ofranda sa în mâinile vistiernicului 
epicurienilor. Fu apoi rândul lui Lorct, care dădu cinci sute 
de livre; ceilalţi se executară şi ei. Când făcură socoteala, 
văzură că se strânsese în tolbă suma de patruzeci de mii de 
livre. 

Niciodată nişte galbeni dăruiţi cu atâta generozitate n-au 
atârnat mai greu în talgerele divine, unde mila trage de 
partea sufletelor bune şi bunelor intenţii, împotriva 
arginţilor falşi ai cuvioşilor ipocriţi. 

Scuzii zornăiau încă pe masă în clipa când intendentul 
superior intră sau, mai degrabă, se strecură în sală. Auzise 
totul. Şi acest om care învârtise atâtea miliarde, acest bogat 
care cunoscuse toate plăcerile şi toate onorurile, aceasta 
inimă largă, acest creier fecund care topise, ca într-un 
creuzet lacom, substanţa materială şi morală a celui dintâi 
regat din lume, domnul Fouquet, fu văzut trecând pragul cu 
ochii plini de lacrimi şi repezindu-se să-şi înfunde degetele 
albe şi fine în aurul şi argintul din sac. 

— Biată pomană? Zise el cu un glas duios şi mişcat? Ai să 
dispari în cuta cea mai mică a pungii mele goale; dar tu mi- 
ai umplut până peste margini inima, pe care nimeni n-o va 


putea seca vreodată. Vă mulţumesc, prieteni dragi, vă 
mulţumesc! 

Şi cum nu putea să-i îmbrăţişeze dintr-o dată pe toţi cei ce 
se aflau de faţă şi care plângeau şi ei puţin, oricât ar fi fost 
de filosofi, îl strânse în braţe pe La Fontaine, spunându-i: 

— Brav prieten care s-a lăsat bătut de nevastă şi blestemat 
de duhovnicul său, pentru mine! 

— Eh, asta nu-i nimic? Răspunse poetul. Să aştepte 
creditorii dumneavoastră încă doi ani şi voi da gata până 
atunci alte o sută de poveşti, care, vândute în câte două 
ediţii fiecare, vor plăti întreaga datorie. 

Capitolul LIV La Fontaine negociator. 

Fouquet îi strânse mâna lui La Fontaine cu o vie 
însufleţire. 

— Dragul meu poet? Îi spuse el? Fă-ne încă o sută de 
asemenea poveşti, nu numai pentru cei optzeci de pistoli pe 
care-i va aduce fiecare din ele, dar şi pentru a îmbogăţi 
limba noastră cu o sută de capodopere. 

— Oh, oh! Zise La Fontaine, umflându-se în pene. Nu 
trebuie să se creadă că i-am adus domnului intendent 
superior numai această idee şi aceşti optzeci de pistoli! 

— Oh? Strigară toţi din toate părţile? Domnul de La 
Fontaine e în fonduri astăzi! 

— Binecuvântată fie ideea, dacă ea mi-aduce unul sau 
două milioane? Rosti Fouquet plin de fericire. 

— Cu siguranţă! Răspunse La Fontaine. 

— Repede! Repede! Strigă adunarea. 

— la seama? Şopti Pellisson la urechea lui La Fontaine? Ai 
avut mare succes până acum, dar nu arunca săgeata 
dincolo de ţintă. 

— N-avea grijă, domnule Pellisson şi dumneata, care eşti 
om de gust, vei fi cel dintâi care mă vei aproba. 

— E vorba de milioane? Întrebă Gourville. 

— Am aici un milion cinci sute de mii de livre, domnule 
Gourville. 

Şi se bătu cu palma la şold. 


— E dat naibii gasconul de la Château-Thierry! Afirmă 
Loret. 

— Nu buzunarul ar trebui să-l arăţi? Zise Fouquet? Ci 
creierul. 

— Bravo, domnule intendent superior? Replică La 
Fontaine? Dumneavoastră sunteţi nu numai procuror 
general, ci şi poet. 

— Aşa e! Strigară Loret, Conrart şi toţi cei de faţă care 
erau oameni de litere. 

— Sunteţi, zic, un poet şi un pictor, un sculptor, un prieten 
al artelor şi ştiinţelor; dar, recunoaşteţi singur, nu sunteţi 
un om al justiţiei. 

— Recunosc? Răspunse domnul Fouquet surâzând. 

— Dacă aţi fi chemat la Academie, aţi refuza, nu-i aşa? 

— Cred că da, de nu s-ar supăra academicienii. 

— Ei bine, atunci pentru ce, nevrând să faceţi parte din 
Academie, primiţi să faceţi parte din parlament? 

— Oh, oh? Interveni Pellisson? Am început să vorbim 
despre politică! 

— Întreb? Continuă La Fontaine? Dacă domnului Fouquet 
îi stă bine sau nu roba de magistrat. 

— Aici nu e vorba de robă? Replică Pellisson, nemulţumit 
de râsetele adunării. 

— Dimpotrivă, e vorba de robă? Ripostă Loret. 

— Dezbrăcaţi-l de robă pe procurorul general? Zise 
Conrart? Şi-l vom avea pe domnul Fouquet, de care nu ne 
putem plânge; dar, cum nu există procuror general fără 
robă, declarăm, împreună cu domnul de La Fontaine, că 
roba e într-adevăr o sperietoare. 

— Fugiunt risus leporesque? Decreta Loret. 

— Râsul şi graţia? Traduse un savant. 

— Eu? Adăugă Pellisson cu gravitate? N-aş traduce aşa 
cuvântul lepores. 

— Dar cum l-ai traduce dumneata? Întrebă La Fontaine. 

— L-aş traduce astfel: „Ilepurii fug când îl văd pe domnul 
Fouquet”. 


Hohote de râs, la care intendentul superior se asocie. 

— De unde şi până unde iepurii? Obiectă Conrart înţepat. 

— Fiindcă iepurele va fi acela care nu se va bucura deloc 
văzându-l pe domnul Fouquet în atribuţiile forţei sale 
parlamentare. 

— Oh! Oh! Murmurară poeţii. 

— Quo non ascendet? Zise Conrart? Mi se pare cu 
neputinţă cu o robă de procuror. 

— lar mie mi se pare cu neputinţă fără robă? Se 
încăpăţână Pellisson. Dumneata ce zici, Gourville? 

— Eu socot că roba e bună? Răspunse acesta? Dar socot 
totodată că un milion şi jumătate face mai mult decât o 
robă. 

— Şi eu sunt de părerea lui Gourville? Interveni Fouquet, 
tăind scurt discuţia prin opinia lui, care trebuia, în mod 
necesar, să le domine pe ale celorlalţi. 

— Un milion şi jumătate! Bolborosi Pellisson. La naiba! 
Cunosc eu o fabulă indiană... 

— Povesteşte-mi-o? Îl rugă La Fontaine? Vreau s-o ştiu şi 
eu. 

— Povesteşte! Povesteşte! 

— Era o broască ţestoasă cu o mare carapace? Începu 
Pellisson. Când o amenințau duşmanii, ca se închidea la 
carapacea sa. Într-o zi, cineva îi spuse: „Trebuie să-ţi fie 
tare cald vara într-o astfel de casă, de unde, pe deasupra, 
nu poţi să-ţi arăţi nici grațiile dumitale. Iată, vipera îţi dă un 
milion şi jumătate pe carapacea asta”. 

— Bună! Zise intendentul superior râzând. 

— Şi pe urmă? Întrebă La Fontaine, curios să afle mai 
degrabă povestea decât morala. 

— Broasca îşi vându carapacea şi rămase goală. Un vultur 
o zări; îi era foame; o sfâşie cu ciocul şi o devoră. 

— O muthos deloi?... („Morala faptului”) întrebă Conrart. 

— Că domnul Fouquet ar face mai bine să-şi păstreze roba. 

La Fontaine luă morala în serios. 

— L-ai uitat pe Eschil? Îi aruncă el adversarului său. 


— Ce vrei să spui? 

— Eschil cel Pleşuv. 

— Ce-i cu el? 

— Eschil, căruia un vultur, pesemne chiar vulturul 
dumitale, mare amator de broaşte țestoase, îi luă, de sus, 
craniul drept o piatră şi aruncă în creştetul acestui craniu o 
broască ţestoasă ghemuită în carapacea ei. 

— Ei, Doamne, La Fontaine are dreptate! Rosti Fouquet 
căzut pe gânduri. Orice vultur, când are poftă de broaşte 
țestoase, ştie el să le spargă ţeasta fără să-l coste nimic; mai 
câştigate sunt broaştele țestoase care-şi vând învelişul 
năpârcilor pentru un milion şi jumătate. Adu-mi o năpârcă 
darnică, Pellisson, ca aceea din fabula dumitale, şi-i voi da 
bucuros carapacea mea. 

— Rara avis în terris! („Rară pasăre pe pământ”) exclamă 
Conrart. 

— Aidoma unei lebede negre, nu-i aşa? Adaugă La 
Fontaine. Ei bine, da, hotărât lucru, o pasăre întru totul 
neagră e foarte rară; dar eu am găsit una. 

— Ai găsit un cumpărător pentru postul meu de procuror? 
Întrebă Fouquet. 

— Da, domnule. 

— Dar domnul intendent superior n-a spus niciodată c-ar 
vrea să-l vândă? Interveni Pellisson. 

— Iartă-mă, dar chiar dumneata însuţi ai vorbit despre 
asta? Zise Conrari. 

— Sunt martor? Sări şi Gourville. 

— "Ţine mult la frumoasele discursuri pe care mi le face? 
Zise Fouguet râzând. Şi cine-i cumpărătorul, La Fontaine, 
spune? 

— O pasăre neagră, un consilier de parlament, un om 
vrednic. 

— Care se numeşte...? 

— Vanel. 

— Vanel! Exclamă Fouquet. Vanel, soţul doamnei...? 

— Întocmai, soţul ei; da, domnule. 


— Dragul de el! Zise Fouquet cu interes. Vrea să fie 
procuror general? 

— Vrea să fie tot ceea ce sunteţi dumneavoastră, 
domnule? Zise Gourville? Şi să facă tot ceea ce aţi făcut 
dumneavoastră. 

— Oh, dar asta e foarte hazliu! Povesteşte-ne, La Fontaine. 

— E foarte simplu. Mă văd cu el din când în când. Mai 
adineauri l-am întâlnit iar: se plimba prin Piaţa Bastiliei 
tocmai în clipa când mă pregăteam să iau trăsura pentru 
Saint-Mande. 

— Îşi pândea nevasta, desigur? Îl întrerupse Loret. 

— Oh, pentru Dumnezeu, nu! Zise Fouquet cu aerul cel 
mai firesc. Omul nu e gelos. 

— Îmi iese în cale, deci, mă îmbrăţişează, mă duce în 
crâşma „La Icoana Sfântului Fiacre „ şi-mi povesteşte 
necazurile lui. 

— Are necazuri? 

— Da; nevastă-sa îi cere să fie ambițios. 

— Şi ce ţi-a spus? 

— Că i-a vorbit cineva de o slujbă la parlament; că a fost 
rostit numele domnului Fouquet, că, de-atunci, doamna 
Vanel visează să se numească doamna procuror general şi 
că nu e noapte să nu viseze asta. 

— Drace! 

— Biata femeie! Murmură Fouquet. 

— Aşteptaţi. Conrart îmi spune mereu că nu mă pricep la 
afaceri: o să vedeţi cum am făcut-o pe aceasta. 

— S-auzim! 

— Dar ştii? I-am spus lui Vanel? Că o slujbă ca aceea a 
domnului Fouquet costă mulţi bani?, „Cam cât?, mă întrebă 
el. „Domnul Fouquet a refuzat suma de un milion şapte sute 
de mii de livre., „Nevastă-mea? Răspunse Vanel? O evalua 
cam la un milion patru sute de mii., „Bani gheaţă?, l-am 
întrebat eu. „Da; şi-a vândut o proprietate în Guienne şi şi-a 
pus banii deoparte.” 


— E o sumă frumuşică, să pui mâna pe ea dintr-o dată! Îşi 
dădu cu părerea abatele Fouquet, care până atunci nu 
scosese o vorbă. 

— Biata doamnă Vanel! Glăsui Fouquet. 

Pellisson dădu din umeri. 

— Un demon? Şopti el la urechea lui Fouquet. 

— De bună seamă!... Ar fi frumos să folosim banii acestui 
demon pentru a îndrepta răul pe care şi l-a făcut pentru 
mine un înger. 

Pellisson îl privi cu un aer nedumerit pe Fouquet, ale cărui 
gânduri se îndreptau, începând din această clipă, către o 
altă ţintă. 

— Ei bine? Întrebă La Fontaine? Ce ziceţi de târgul meu? 

— Admirabil, dragă poete! 

— Da? Rosti Gourville? Numai că acela se laudă c-ar vrea 
să cumpere un cal, dar n-are cu ce plăti nici măcar 
căpăstrul. 

— Vanel se va lăsa păgubaş dacă va fi luat din scurt? Se 
auzi glasul abatelui Fouquet. 

— Nu cred? Zise La Fontaine. 

— Ştii dumneata ceva? 

— Ştiu că n-aţi aflat încă sfârşitul povestirii mele. 

— Ah, dacă mai e şi un sfârşit? Zise Gourville? Pentru ce 
ne-ai lăsat la mijlocul drumului? 

— Semper ad adventum14, nu-i aşa? Zise Fougquet cu tonul 
unui mare senior, care se încurcă în barbarisme. 

Latiniştii bătură din palme. 

— Sfârşitul este? Reluă La Fontaine? Că Vanel, această 
pasăre dârză, aflând că vin la Saint-Mande, m-a rugat să-l 
aduc aici. 

— Oh! Oh! 

— Şi să-l prezint, dacă se poate, monseniorului. 

— Astfel căâ...? 

— Astfel că aşteaptă pe terasa Bel-Air. 

— Ca un cărăbuş. 

— Spui asta, Gourville, din pricina antenelor, răutăciosule! 


— Ei bine, domnule Fouquet? 

— Ei bine, nu vreau ca soţul doamnei Vanel să capete 
guturai la uşa mea; trimite să-l caute, La Fontaine, pentru 
că dumneata ştii unde l-ai lăsat. 

— Mă duc eu însumi. 

— Merg şi eu cu dumneata? Zise abatele Fouquet? Voi 
căra sacii. 

— Fără glume proaste? Rosti cu asprime Fouquet. Vreau 
ca afacerea să fie serioasă, dacă e vorba de o afacere. Mai 
întâi, să fim ospitalieri. Scuză-mă, La Fontaine, faţă de acest 
om de treabă şi spune-i că sunt deznădăjduit că l-am făcut 
să aştepte, dar n-am ştiut că era acolo. 

La Fontaine plecase însă. Din fericire, Gourville se luă 
după el; căci, cu gândul numai la cifre, poetul greşise 
drumul şi o apucase spre Saint-Maur. 

După un sfert de ceas, domnul Vanel fu introdus în 
cabinetul intendentului superior, acelaşi cabinet a cărei 
descriere am făcut-o mai amănunţit la începutul acestei 
povestiri. Fouquet, văzându-l că intră, îl chemă pe Pellisson 
şi-i vorbi timp de câteva minute la ureche. 

— Reţine bine asta? Îi spuse el? Ca toată argintăria, toată 
vesela, toate giuvaerurile să fie împachetate şi urcate în 
trăsură. Vei înhăma caii cei negri; argintarul te va însoţi; vei 
amâna cina până la sosirea doamnei de Belliere. 

— Ar trebui să i se dea de veste doamnei de Belliere? Zise 
Pellisson. 

— Nu-i nevoie, de asta mă îngrijesc eu. 

— Foarte bine. 

— Du-te, prietene. 

Pellisson plecă, neînţelegând prea bine ce avea de făcut, 
dar încrezându-se, ca toţi adevărații prieteni, în voinţa 
căreia i se supunea. În asta constă tăria oamenilor de elită. 
Neîncrederea sălăşluieşte numai în caracterele inferioare. 

Vanel făcu o plecăciune în faţa intendentului superior. Se 
pregătea să înceapă o cuvântare. 


— Ia loc, domnule? Îl pofti cu politeţe Fouquet. Mi se pare 
că vrei să cumperi slujba mea, da? 

— Monseniore... 

— Cât poţi să-mi dai pe ea? 

— Dumneavoastră, monseniore, trebuie să hotărâți suma. 
Ştiu că vi s-au mai făcut oferte. 

— Mi s-a spus că doamna Vanel o preţuieşte la un milion 
patru sute de mii de livre. 

— E tot ce avem noi. 

— Poţi să-mi dai banii pe loc? 

— Nu-i am la mine? Răspunse cu naivitate Vanel, uimit de 
această simplicitate, de această mărinimie, el care se 
aştepta la lupte, la şiretlicuri, la tot felul de hărţuieli. 

— Când îi vei avea? 

— Când va dori monseniorul. 

Şi tremura de teamă ca nu cumva Fouquet să-şi bată joc 
de el. 

— Dacă n-ar fi oboseala de a te întoarce până la Paris, eu 
aş spune imediat... 

— Oh, monseniore... 

— Dar? Îl întrerupse intendentul superior? Să lăsăm 
numărarea şi semnăturile pentru mâine-dimineaţă. 

— Prea bine? Răspunse Vanel, îngheţat, zăpăcit. 

— La ceasurile şase? Adăugă Fouquet. 

— La ceasurile şase? Repetă Vanel. 

— Cu bine, domnule Vanel! Spune-i doamnei Vanel că-i 
sărut mâinile. 

Şi Fouquet se ridică. Atunci Vanel, căruia i se urcase 
sângele în obraji şi care începea să-şi piardă capul, grăi cu 
toată seriozitatea: 

— Monseniore, monseniore, îmi daţi cuvântul de onoare? 

Fouquet întoarse capul spre el. 

— La naiba! Zise el. Dar dumneata? 

Vanel şovăi, tremură şi sfârşi prin a întinde cu sfială mâna. 
Fouquet şi-o întinse şi el pe-a lui, cu nobleţe. Această mână 
loială simţi o secundă sudoarea fierbinte a unei mâini 


făţarnice. Vanel strânse degetele lui Fouguet pentru a se 
convinge mai bine. Ministrul îşi retrase încet mâna. 

— Adio! Zise el. 

Vanel porni de-a-ndărătelea spre uşă, o luă la goană prin 
vestibul şi dispăru. 

Capitolul LV Veselia şi diamantele doamnei de Belliere. 

Îndată după plecară lui Vanel, Fouguet stătu o clipă pe 
gânduri. 

— Nu poţi face niciodată destul pentru femeia pe care ai 
iubit-o? Zise el. Marguerite vrea să fie nevastă de procuror; 
de ce nu i-aş împlini această dorinţă? Acum, când conştiinţa 
cea mai scrupuloasă nu mi-ar putea arunca nici o vină, să 
ne gândim la femeia care mă iubeşte. Doamna de Belliere 
trebuie să fie acolo. 

Şi arătă cu degetul spre uşa secretă. Ştiindu-se singur, 
deschise coridorul subteran şi se îndreptă repede spre 
galeria ce făcea legătura între casa din Vincennes şi 
locuinţa lui. Nu se mai gândise să-i dea de veste prietenei 
lui, trăgând de clopoțel, fiind încredinţat că ea n-avea să 
lipsească nici acum, ca niciodată, de la întâlnire. 

Într-adevăr, marchiza era acolo. Îl aştepta. Zgomotul pe 
care-l făcu intendentul superior îi atrase atenţia; se ridică şi 
se duse să tragă bileţelul pe care el i-l vâri sub uşă: „Vino, 
marchiză; eşti aşteptată la masă”. Fericită şi nerăbdătoare, 
doamna de Belliere se urcă în trăsură în bulevardul 
Vincennes şi veni să-i întindă mâna lui Gourville. Care, 
pentru a-i face şi mai mult pe plac stăpânului, pândea 
sosirea ei în curte. 

Marchiza nu văzuse caii negri ai lui Fouquet, albi de 
spumă şi plini de aburi, care-i aduceau la Saint-Mande pe 
Pellisson şi pe argintarul acela căruia doamna de Belliere îi 
vânduse vesela şi giuvaericalele sale. Pellisson îl introduse 
pe acest om în cabinetul din care Fouquet nu plecase încă. 
Ministrul îi mulţumi argintarului pentru bunăvoința de a fi 
păstrat la el aceste bogății pe care ar fi avut dreptul să le 
vândă oricând. Îşi aruncă ochii asupra totalului socotelii, 


care se ridica la un milion trei sute de mii de livre. Apoi, 
aşezându-se la biroul său, scrise un bon de un milion patru 
sute de mii de livre, plătibile, la vedere, a doua zi înainte de 
amiază, la casieria lui. 

— O sută de mii de livre ca dobândă! Se bucură argintarul. 
Oh, monseniore, câtă mărinimie! 

— Nu, nu, domnule? Zise Fouquet bătându-l pe umăr? 
Sunt anumite îndatoriri care nu pot fi plătite niciodată. 
Dobânda este aproape aceea la care te-ai fi aşteptat; dar 
mai rămâne răsplata pentru serviciul dumitale. 

Şi spunând aceste cuvinte, scoase de la manşetă un buton 
de diamante pe care acelaşi argintar îl preţuise în 
nenumărate rânduri la trei mii de pistoli. 

— Primeşte asta în amintirea mea? Îi spuse el argintarului. 
Şi acum, cu bine, eşti un om cumsecade. 

— Iar dumneavoastră, monseniore? Răspunse argintarul 
foarte emoţionat? Dumneavoastră sunteţi un admirabil 
senior. 

Fouquet îl conduse pe vrednicul argintar pe o uşă ascunsă; 
apoi se duse s-o primească pe doamna de Belliere, care se 
afla în mijlocul celorlalţi oaspeţi. 

Marchiza era frumoasă totdeauna; dar în seara aceea ea 
era strălucitoare. 

— Nu găsiţi, domnilor? Zise Fouquet? Că doamna e deo 
frumuseţe neîntrecută astă-seară? Şi ştiţi pentru ce? 

— Fiindcă doamna e cea mai frumoasă dintre femei? 
Răspunse unul. 

— Nu; ci fiindcă e cea mai bună. Totuşi... 

— Totuşi? Întrebă marchiza surâzând. 

— Totuşi, bijuteriile pe care le poartă doamna astă-seară 
sunt pietre false. 

Ea roşi. 

— Oh! Oh! Făcură toţi convivii. Poţi spune asta fără nici o 
teamă când e vorba de o femeie cu cele mai frumoase 
diamante din Paris. 

— Ce zici? 1 se adresă Fouquet, încet, lui Pellisson. 


— Eh, încep să pricep, în sfârşit? Răspunse acesta? Şi aţi 
făcut bine ce-aţi făcut. 

— Asta mă bucură? Zise ministrul zâmbind. 

— Monseniorul e servit! Strigă Vatel cu maiestate. 

Grămada de oaspeţi se repezi cu mai puţină încetineală 
decât era obiceiul în asemenea serbări ministeriale spre 
sala de mâncare, unde-i aştepta o privelişte încântătoare. 
Pe bufete, pe etajere, pe masă, printre revărsări de flori şi 
de lumini, scânteia de-ţi lua ochii cea mai bogată veselă de 
aur şi de argint din câte s-ar fi putut vedea vreodată. Era o 
moştenire a acelor vechi minunăţii pe care artiştii florentini, 
aduşi de familia de Medicis, le sculptaseră, le cizelaseră, le 
turnaseră în forma unor flori, pe vremea când se găsea 
atâta aur în Franţa; aceste minunăţii ascunse, îngropate în 
timpul războaielor civile, fuseseră scoase din nou la vedere, 
cu sfială, în perioadele de acalmie ale acestui război al 
bunului gust care se numea Frondă; atunci când seniorii, 
bătându-se între ei, se ucideau unii pe alţii, dar nu se 
jefuiau. Toată această veselă era marcată cu blazonul 
doamnei de Belliere. 

— Uite? Strigă La Fontaine? Un P ŞiunB. 

Dar ceea ce stârnea mai multă curiozitate era tacâmul 
marchizei, aşezat în locul pe care Fouquet i-l rezervase ei; 
alături de el se înălța o piramidă de diamante, de safire, de 
smaralde şi de camee antice; agate pe care vechii greci din 
Asia Mică le încrustaseră cu monturi de aur din Misia, 
ciudate mozaicuri din bătrâna Alexandrie, lucrate în argint, 
brățări masive din Egiptul Cleopatrei, ce umpleau un mare 
vas de-al lui Palissy, sprijinit pe trei picioare de bronz aurit, 
sculptate de Benvenuto. 

Marchiza păli văzând ceea ce nu credea că are să mai 
revadă vreodată. O tăcere adâncă, prevestind o mare 
voioşie, domnea în sala încremenită şi amuţită. Fouguet nu 
făcu nici măcar un singur semn spre a îndepărta valeţii 
înzorzonaţi, ce alergau, albine harnice, în jurul bufetelor 
vaste şi a măsuţelor de servit. 


— Domnilor? Zise el? Această întreagă veselă pe care o 
vedeţi aici aparţinea doamnei de Belliere care, într-o zi, 
văzându-şi un bun prieten la mare strâmtoare, a trimis tot 
aurul şi toată scumpătatea aceasta la argintarul ei, 
dimpreună cu grămada aceea de bijuterii ce se înalţă în faţa 
domniei sale. Această faptă frumoasă a unei prietene 
trebuie să fie înţeleasă de nişte prieteni ca dumneavoastră. 
Fericit omul care se vede iubit astfel! Să bem în sănătatea 
doamnei de Belliere! 

Un ropot de aplauze şi de urale acoperi cuvintele 
intendentului superior şi o făcu pe biata femeie să cadă 
mută, uluită, pe scaunul ei, nemaiştiind ce se întâmplă cu 
ea, asemenea acelor păsări din vechea Grecie ce săgetau 
văzduhul deasupra arenei, la Olimpia. 

— Şi pe urmă? Adăugă Pellisson, pe care orice virtute îl 
mişca, pe care orice frumuseţe îl încânta? Să bem şi în 
sănătatea aceluia care a inspirat această frumoasă faptă a 
doamnei; căci un asemenea bărbat e vrednic de a fi iubit. 

Acum era rândul marchizei. Se ridică palidă şi 
surâzătoare; întinse paharul cu o mână slăbită, ale cărei 
degete tremurătoare atinseră degetele lui Fouguet, în timp 
ce ochii ei stinşi căutau dragostea ce ardea încă în inima lui 
generoasă. 

Început în chipul acesta eroic, ospăţul se transformă 
repede într-o sărbătoare; nimeni nu căuta să strălucească 
prin spirit, căci nimănui nu-i lipsea aşa ceva. La Fontaine îşi 
uită vinul său de Gorgny şi-i îngădui lui Vatel să-l reîmpace 
cu vinurile de Rhon şi din Spania. Abatele Fouquet devenise 
atât de bun, încât Gourville îi spuse: 

— Bagă de seamă, domnule abate, dacă ai să fii aşa de 
blând, au să te mănânce alţii. 

Ceasurile se scurgeau în fericire, scuturând flori de 
trandafiri peste convivi. Contrar obiceiului său, intendentul 
superior nu se ridică de la masă înainte de a fi fost servite 
ultimele bunătăţi ale desertului. Le zâmbea celor mai mulţi 
dintre prieteni, beat ca un om care şi-a ameţit inima, dar nu 


şi capul, şi, într-un târziu, îşi ridică, în sfârşit, ochii către 
orologiu. 

Deodată se auzi un uruit de trăsură în curte şi? Lucru 
ciudat? Zgomotul acesta străbătu prin gălăgia şi cântecele 
de acolo. Fouquet ciuli urechea şi-şi întoarse faţa spre 
anticameră. Il se părea că dincolo păşea cineva şi că paşii, în 
loc să umble pe pământ, călcau pe inima lui. Instinctiv, îşi 
trase piciorul de sub piciorul doamnei de Belliere, care i-l 
apăsa cu talpa de mai bine de două ceasuri. 

— Domnul d'Herblay, episcop de Vannes! Strigă uşierul. 

Şi chipul posomorăât şi îngândurat al lui Aramis se ivi în 
prag, între căpeţelele a două ghirlande rupte, din pricină că 
fuseseră atinse de flacăra unei lămpi. 

Capitolul LVI Chitanţa domnului de Mazarin. 

Fouquet ar fi scos un strigăt de bucurie zărindu-şi un nou 
prieten, dacă aerul rece, privirea distrată a lui Aramis nu l- 
ar fi făcut să-şi impună stăpânire. 

— Ai venit să ne ajuţi să terminăm desertul? Întrebă totuşi 
el. Sper că nu te vei îngrozi auzind gălăgia pe care o fac 
nebuniile noastre! 

— Monseniore? Răspunse Aramis foarte respectuos? Voi 
începe prin a-mi cere iertare că am venit să tulbur vesela 
dumneavoastră reuniune; apoi, după ce veţi termina 
petrecerea, vă voi cere un moment de răgaz pentru o 
convorbire despre afaceri. 

Întrucât acest cuvânt afaceri făcuse pe câţiva epicurieni 
să-şi plece urechea, Fouquet se ridică. 

— Afacerile mai înainte de orice, domnule d'Herblay? Zise 
el. Ce fericiţi suntem când afacerile nu ne cheamă decât la 
sfârşitul unui ospăț! 

Şi, spunând acestea, luă braţul doamnei de Belliere, care-l 
privea cu un fel de nelinişte şi o conduse într-un salon 
alăturat, unde o încredinţă celor mai cuminţi dintre 
comeseni. Apoi, apucându-l pe Aramis de braţ, se îndreptă 
spre cabinetul său. Odată ajuns aici, Aramis lăsă la o parte 
respectul şi eticheta. Se aşeză pe scaun. 


— Ghici? Zise el? Ce mi-au văzut ochii astă-seară? 

— Dragul meu cavaler, de câte ori începi astfel, sunt sigur 
că am să te aud spunând ceva neplăcut. 

— Nici de data asta nu te-ai înşelat, scumpul meu prieten? 
Răspunse Aramis. 

— Nu mă mai ţine pe jar? Rosti încruntat Fouquet. 

— Ei bine, am văzut-o pe doamna de Chevreuse. 

— Bătrâna ducesă? 

— Da. 

— Sau umbra ei! 

— Nu. O lupoaică bătrână. 

— Fără dinţi? 

— Poate, dar nu fără gheare. 

— Ei bine, pentru ce m-ar uri? Nu sunt zgârcit cu femeile 
care fac pe sfintele. E o calitate care prinde totdeauna, 
chiar la o femeie care nu mai îndrăzneşte să aţâţe 
dragostea. 

— Doamna de Chevreuse ştie prea bine că nu eşti zgârcit, 
dovadă că vrea să-ţi smulgă nişte bani. 

— Aşa! Sub ce motiv? 

— Ah, motivele nu-i lipsesc niciodată. Are ea unul. 

— Să-l aud. 

— Se pare că ducesa deţine mai multe scrisori de la 
domnul de Mazarin. 

— Asta nu mă miră: prelatul era galant. 

— Da; însă aceste scrisori nu se referă la amorurile 
prelatului. În ele e vorba, se zice, de nişte afaceri băneşti. 

— E mai puţin interesanti. 

— Nu bănuieşti chiar de loc oare ce vreau să spun? 

— Câtuşi de puţin. 

— N-ai auzit cumva că eşti învinuit de a fi sustras anumite 
fonduri? 

— De o sută de ori! De o mie de ori! De când mă ocup cu 
afacerile, dragul meu d'Herblay, n-am auzit vorbindu-se 
decât despre asta. E ca şi cum, dumitale, ca episcop, ţi s-ar 
aduce învinuirea că nu eşti credincios; dumitale, ca 


muşchetar, că eşti fricos. Ceea ce i se aruncă necontenit în 
spinare unui ministru de finanţe e că fură banii statului. 

— Bine; să precizăm însă, deoarece domnul de Mazarin 
face precizări, după câte spune ducesa. 

— Să vedem, ce precizări face el. 

— E vorba de o sumă de vreo treisprezece milioane, 
despre care se zice că ţi-ar fi destul de greu să arăţi cum ai 
folosit-o. 

— 'Treisprezece milioane! Repetă intendentul superior 
alungindu-se în fotoliu, spre a-şi putea aţinti mai bine 
privirea în tavan. Treisprezece milioane... Ah, drace! Vezi 
dar, le caut printre cele pe care sunt acuzat că le-aş fi furat. 

— Nu râde, iubite domn, chestiunea e gravă. Sigur este că 
ducesa are aceste scrisori şi că scrisorile trebuie să fie 
preţioase, de vreme ce ea voia să le vândă cu cinci sute de 
mii de livre. 

— Se poate urzi o calomnie de toată frumuseţea cu un 
asemenea preţ? Răspunse Fouquet. Ei, dar înţeleg ce vrei 
să spui. 

Fouquet începu să râdă din toată inima. 

— Cu atât mai bine! Zise Aramis oarecum uşurat. 

— Mi-aduc aminte de povestea cu aceste treisprezece 
milioane. Da, asta e; ştiu despre ce e vorba. 

— Asta mă bucură mult. Vrei să mă lămureşti şi pe mine? 

— Închipuieşte-ţi, dragul meu, că signor Mazarin? 
Dumnezeu să-l ierte?! A căpătat într-o zi un plocon de 
treisprezece milioane de pe urma vânzării unor pământuri 
în litigiu, în ţinutul Valteline; le-a trecut în registrul de 
încasări, mi le-a transmis mie şi mi-a spus să le număr 
printre cheltuielile de război. 

— Prea bine. Atunci destinaţia e justificată. 

— Nu tocmai; cardinalul le-a plasat pe numele meu şi mi-a 
trimis o descărcare. 

— Ai această descărcare, desigur. 


— Cum să n-o am! Zise Fouquet foarte liniştit, ridicându-se 
şi ducându-se s-o caute în sertarele imensului său birou de 
abanos încrustat cu aur şi fildeş. 

— Ceea ce admir la dumneata? Zise Aramis încântat? Este 
mai întâi memoria dumitale, apoi sângele rece şi în sfârşit 
ordinea desăvârşită ce domneşte în administraţia dumitale, 
care eşti un poet prin excelenţă. 

— Da? Răspunse Fouguet? Sunt ordonat din lene, spre a- 
mi cruța osteneala de a răscoli prea mult. Astfel, ştiu că 
chitanţa lui Mazarin se află în al treilea sertar, la litera M; e 
destul să deschid sertarul şi dau numaidecât de hârtia de 
care am nevoie. Aş găsi-o şi noaptea, pe întuneric. 

Şi scotoci cu o mână sigură prin teancul de hârtii 
îngrămădite în sertarul deschis. 

— Mai mult încă? Reluă el? Îmi amintesc această hârtie, ca 
şi cum aş avea-o în faţa ochilor: e mare, puţin zgrunţuroasă, 
cu marginea aurită; Mazarin făcuse o pată de cerneală pe 
cifra care arăta data. Ei drăcie! Exclamă el. Dar iată că 
hârţoaga, ştiind pesemne că o caut şi că am nevoie de ea, se 
ascunde şi nu vrea să iasă la iveală. 

Şi ministrul îşi vâri ochii până în fundul sertarului. Aramis 
se ridică în picioare. 

— Ciudat! Exclamă Fougquet. 

— Memoria dumitale îţi joacă festa de astă dată, scumpul 
meu domn; caută în altă parte. 

Fougquet luă maldărul de hârtii şi-l mai cercetă o dată; apoi 
se îngălbeni. 

— Nu te încăpăţâna să cauţi numai aici? Zise Aramis. Mai 
vezi şi în alt sertar. 

— De prisos, de prisos. Nu m-am înşelat niciodată. Nimeni, 
în afara de mine, nu umblă cu astfel de hârtii; nimeni nu 
deschide acest sertar, la care, după cum vezi, am făcut o 
închizătoare secretă, al cărei cifru nu-l cunosc decât eu. 

— Ce concluzie tragi atunci? Întrebă Aramis neliniştit. 

— Că chitanţa lui Mazarin mi-a fost furată. Doamna de 
Chevreuse are dreptate, cavalere; sunt un jefuitor al 


banilor publici; am furat treisprezece milioane din vistieria 
statului; sunt un hoţ, domnule d'Herblay. 

— Domnule, domnule, nu te enerva, nu-ţi pierde firea! 

— Cum să nu mă enervez, cavalere? Că doar nu e de 
glumă! Un proces pus pe roate, o judecată în toată regula şi 
prietenul dumitale, domnul intendent superior, poate să-l 
urmeze la Montfaucon pe colegul lui, Enguerrand de 
Marigny, sau pe predecesorul său, Samblanqay. 

— Oh? Făcu Aramis zâmbind? Nu chiar aşa de repede. 

— Cum nu aşa de repede! Ce-ţi închipui că a putut să facă 
doamna de Chevreuse cu acele scrisori? Căci dumneata le- 
ai refuzat, nu-i aşa? 

— Ah, da, le-am refuzat din capul locului. Bănuiesc că s-a 
dus şi le-a vândut domnului Colbert. 

— Ei bine, vezi? 

— Am spus că bănuiesc, dar aş putea spune ca sunt sigur, 
deoarece am pus să fie urmărită şi, după ce s-a despărţit de 
mine, s-a întors la dânsa, apoi a ieşit pe poarta din dos şi s-a 
îndreptat spre casa intendentului, din strada Croix-des- 
Petits-Champs. 

— Atunci, proces, scandal, dezonoare şi totul căzând ca un 
trăsnet, orbeşte, brutal, fără milă. 

Aramis se apropie de Fouquet, care tremura în fotoliu, în 
faţa sertarelor deschise; îi puse mâna pe umăr şi, cu un glas 
cald, îi spuse: 

— Nu uita că poziţia domnului Fougquet nu se poate 
compara cu aceea a lui Samblancay sau a lui Marigny. 

— Şi pentru ce, Doamne? 

— Pentru că procesul acestor miniştri a apucat să se 
judece şi sentinţa a fost executată; pe când cu dumneata nu 
se poate întâmpla acelaşi lucru. 

— Încă o dată te întreb, pentru ce? În toate timpurile, un 
jefuitor de bani publici e un nelegiuit. 

— Nelegiuiţii care ştiu să-şi găsească un refugiu nu sunt 
niciodată în primejdie. 

— Să caut să scap? Să fug? 


— Nu despre asta îţi vorbesc şi dumneata uiţi că astfel de 
procese sunt cerute de parlament, judecate de procurorul 
general, iar dumneata eşti procuror general. Ar urma deci 
să te judeci şi să te condamni singur... 

— Oh! Strigă deodată Fouquet, lovind cu pumnul în masă. 

— Ei bine, ce e? Ce s-a întâmplat? 

— E că nu mai sunt procuror general. 

Aramis, la rândul lui, se îngălbeni ca ceara. Îşi strânse 
degetele de trosniră unul după altul, apoi, fulgerându-l pe 
Fouquet cu o privire rătăcită, zise, apăsând pe fiecare 
silabă: 

— Nu mai eşti procuror general? 

— Nu. 

— De când? 

— De patru sau cinci ceasuri. 

— Ia seama! Îl întrerupse cu răceală Aramis. Îmi vine să 
cred că nu mai eşti în toate minţile, prietene; linişteşte-te. 

— Îţi spun? Reluă Fouquet? Că chiar astăzi a venit cineva, 
din partea prietenilor mei şi mi-a oferit un milion patru sute 
de mii de livre pentru slujba de procuror general, iar eu am 
vândut-o. 

Aramis rămase încremenit; faţa lui inteligentă şi ironică 
luă un aer de posomorâtă spaimă, care avu asupra 
ministrului mai mult efect decât toate ţipetele şi 
discursurile din lume. 

— Aşadar, aveai nevoie de bani? Rosti el în cele din urmă. 

— Da, ca să plătesc o datorie de onoare. 

Şi-i povesti în câteva cuvinte lui Aramis despre 
generozitatea doamnei de Belliere şi modul cum socotise de 
cuviinţă să răsplătească această generozitate. 

— Frumoasă lovitură! Bâigui Aramis. Şi cât te-a costat? 

— Exact un milion patru sute de mii de livre, cât am 
căpătat pe slujba mea. 

— Şi ai primit dintr-o dată, fără a mai chibzui? O, nesocotit 
prieten! 

— N-am primit încă banii, dar îi voi primi mâine. 


— Prin urmare, treaba nu s-a făcut încă? 

— E ca şi făcută, deoarece i-am dat argintarului un bon de 
casă, pentru la amiază, iar banii cumpărătorului îi voi avea 
între ceasurile şase şi şapte dimineaţa. 

— Domnul fie lăudat! Exclamă Aramis bătând din palme. 
Totul nu e încă sfârşit, devreme ce n-ai fost plătit. 

— Dar argintarul? 

— Vei primi de la mine cele un milion patru sute de mii de 
livre, mâine la douăsprezece fără un sfert. 

— Un moment! Un moment! Dar eu voi semna cedarea 
slujbei mâine dimineaţă, la ceasurile şase. 

— Oh, îţi răspund că nu vei semna! 

— Mi-am dat cuvântul de onoare, cavalere. 

— Dacă ţi l-ai dat, ţi-l vei lua înapoi, asta e tot. 

— Oh, ce vorbeşti dumneata? Strigă Fougquet cu un accent 
profund loial. Să-ţi calci cuvântul de onoare atunci când te 
numeşti Fouquet? 

La privirea severă a ministrului, Aramis răspunse printr-o 
privire aproape mânioasă. 

— Domnule? Zise el? Cred că am meritul de a fi socotit un 
om cinstit, nu-i aşa? Sub tunica de ostaş, mi-am primejduit 
de cinci sute de ori viaţa; sub rasa preoțească, le-am adus 
servicii dintre cele mai mari lui Dumnezeu, statului şi 
prietenilor mei. Un cuvânt de onoare preţuieşte atât cât 
preţuieşte omul care şi-l dă. El e aur curat, atunci când 
omul şi-l ţine; devine paloş tăios când omul nu vrea să şi-l 
ţină. Şi se apără cu acest cuvânt, aşa cum s-ar apăra cu o 
armă a onoarei, ştiut fiind că, dacă nu-şi ţine cuvântul dat, 
omul de onoare e în primejdie de moarte, are în orice caz 
mai mult de pierdut decât ar avea adversarul lui de 
câştigat. Şi atunci, domnule, fiecare se bizuie pe Dumnezeu 
şi pe dreptul său. 

Fouquet îşi înclină capul, spunând: 

— Eu sunt un biet breton încăpățânat şi simplu; spiritul 
meu îl admiră şi se teme de al dumitale. Nu vreau să spun 
că-mi ţin cuvântul din virtute; mi-l ţin, dacă vrei, din 


obişnuinţă; dar, orice s-ar zice, oamenii simpli sunt destul 
de cinstiţi ca să admire această obişnuinţă; este singura 
mea virtute, lasă-mi onoarea ce decurge din ea. 

— Atunci, vei semna mâine vânzarea funcţiei care te apără 
împotriva tuturor duşmanilor dumitale? 

— Voi semna. 

— 'Te vei preda legat de mâini şi de picioare pentru o aşa 
zisă onoare pe care o vor dispreţui chiar şi cei mai 
înverşunaţi cazuişti? 

— Voi semna. 

Aramis scoase un oftat adânc şi privi în jurul lui cu năduful 
unui om care ar vrea să spargă ceva. 

— Mai avem un mijloc? Zise el? Şi sper că nu mă vei refuza 
să-l foloseşti măcar pe acesta. 

— Fără îndoială că nu, dacă e cinstit... ca tot ce-mi propui 
dumneata, dragă prietene. 

— Nu cunosc nimic mai cinstit decât o renunțare din 
partea cumpărătorului dumitale. Îţi e prieten? 

— Desigur... Dar... 

— Dar... Dacă îmi îngădui să mă ocup eu de asta, atunci 
nu-mi pierd cu desăvârşire speranţa. 

— Oh, te voi lăsa să faci tot ce vrei. 

— Cu cine ai tratat? Ce fel de om e acela? 

— Nu ştiu dacă dumneata cunoşti parlamentul. 

— În mare parte. E vreun prezident oarecare? 

— Nu; un simplu consilier. 

— Ah! Ah! 

— Care se numeşte Vanel. 

Aramis se făcu stacojiu la faţă. 

— Vanel! Strigă el ridicându-se în picioare. Vanel! Bărbatul 
Marguerite! Vanel? 

— Chiar el! 

— Bărbatul fostei dumitale metrese? 

— Da, dragul meu. Ea a ţinut să fie doamna procuror 
general. Îi datoram asta bietului Vanel şi apoi sunt în câştig, 
deoarece înseamnă să-i fac încă o plăcere nevestei lui. 


Aramis înaintă un pas către Fouquet şi-l apucă de mână. 

— Cunoşti cumva? Întrebă el cu sânge rece? Numele 
noului amant al doamnei Vanel? 

— Ah, are un nou amant? Nu ştiam; şi, crede-mă, habar n- 
am cum se numeşte el. 

— Se numeşte domnul Jean-Baptiste Colbert; e intendent 
de finanţe; locuieşte în strada Croix-des-Petits-Champs, 
acolo unde s-a dus doamna de Chevreuse astă-seară cu 
scrisorile lui Mazarin, pe care vrea să le vândă. 

— Dumnezeule! Murmură Fouquet, ştergându-şi fruntea 
năpădită de sudoare. Dumnezeule! 

— Acum începi să înţelegi, nu-i aşa? 

— Că sunt pierdut, da. 

— Crezi că asta merită să ţii ceva mai puţin decât Regulus 
la cuvântul dat? 

— Nu? Rosti Fouquet. 

— Oamenii încăpăţânaţi? Murmură Aramis? Se aranjează 
totdeauna în aşa fel încât să fie admiraţi. 

Fouquet îi întinse mâna. În acel moment, un bogat ornic 
lucrat din plăci de sidef, cu figurine de aur, aşezat pe o 
consolă în faţa căminului, bătu şase ceasuri dimineaţa. O 
uşă scârţâi în vestibul. 

— Domnul Vanel? Zise Gourville apărând în uşa 
cabinetului? Întreabă dacă monseniorul poate să-l 
primească. 

Fouquet, după ce schimbă o privire repede cu Aramis, 
răspunse: 

— Spune-i domnului Vanel să intre. 

Capitolul LVII Ciorna domnului Colbert. 

Vanel, intrând la acest moment al convorbirii, nu era 
altceva pentru Aramis şi Fouquet decât punctul care 
încheie o frază. Dar pentru Vanel, care venea întins, 
prezenţa lui Aramis în cabinetul lui Fouquet trebuie că a 
avut cu totul altă semnificaţie. De aceea cumpărătorul, de la 
cel dintâi pas pe care-l făcu în cameră, îşi opri asupra 
figurii, în acelaşi timp atât de delicate şi atât de dârze, a 


episcopului de Vannes, o privire surprinsă, care deveni 
numaidecât iscoditoare. Cât despre Fouquet, adevărat om 
politic, adică stăpân pe el însuşi, făcu, prin puterea voinţei 
sale, să-i dispară de pe faţă orice urmă a emoţiei pricinuite 
de revelaţiile lui Aramis. Nu mai era, deci, omul doborât de 
nenorocire şi simțindu-se strâns cu uşa; îşi înălţă capul cu 
semeţie şi întinse mâna, făcându-i semn lui Vanel să intre. 
Era doar prim-ministru şi se afla în casă la el. 

Aramis îl cunoştea pe intendentul superior. Întreaga 
gingăşie a inimii lui, întreaga bunăvoință a spiritului său, pe 
el nu-l puteau mira cu nimic. Se mărgini deci, deocamdată, 
la rolul dificil al omului care priveşte şi ascultă pentru a afla 
şi a înţelege, pregătit să ia mai târziu parte activă la 
discuţie. 

Vanel era vădit tulburat. Înainta până la mijlocul 
cabinetului, salutând în dreapta şi în stânga. 

— Am venit?... Mormăi el. 

Fouquet făcu un semn din cap. 

— Eşti foarte punctual, domnule Vanel? Zise ministrul. 

— În afaceri, monseniore? Răspunse Vanel? Socot că 
punctualitatea e o virtute. 

— Da, domnule. 

— Iertaţi-mă? Se amestecă Aramis arătând cu degetul 
spre Vanel şi adresându-se lui Fouquet? Iertaţi-mă, domnul 
e acela care vrea să cumpere o slujbă, nu-i aşa? 

— Eu sunt? Răspunse Vanel, încurcat de tonul foarte tăios 
cu care Aramis pusese întrebarea. Dar cum se cuvine să-i 
spun celui cu care am onoarea? 

— Spune-mi monseniore? Răspunse sec Aramis. 

Vanel făcu o plecăciune. 

— Haide, haide, domnilor? Zise Fougquet? Fără ceremonii; 
să venim la treburile noastre. 

— Monseniorul vede prea bine? Zise Vanel? Nu aştept 
decât buna sa plăcere. 

— Dimpotrivă? Zise Fougquet? Eu sunt acela care aştept. 

— Ce aşteaptă monseniorul? 


— Credeam că poate ai să-mi spui ceva. 

„Oh, oh? Îşi zise Vanel în sinea lui? S-a răzgândit, sunt 
pierdut!” Apoi, recăpătându-şi curajul: 

— Nu, monseniore, nimic, nimic în afară de ceea ce v-am 
spus ieri şi sunt gata să vă repet astăzi. 

— Să vorbim deschis, domnule Vanel, târgul nu e puţin 
cam împovărător pentru dumneata? Spune! 

— De bună seamă, monseniore, un milion patru sute de mii 
de livre e o sumă importantă. 

— Atât de importantă? Zise Fouquet? Încât am stat şi m- 
am gândit... 

— La ce v-aţi gândit, monseniore? Întreba Vanel cu o vie 
tresărire. 

— M-am gândit că poate dumneata nu eşti încă în măsură 
să cumperi... 

— Oh, monseniore! 

— Linişteşte-te, domnule Vanel, nu vreau să spun că ai să- 
ţi calci cuvântul din pricină că nu-ţi vei putea ţine 
angajamentul. 

— Ah, monseniore, m-aţi jigni şi aţi avea dreptate s-o 
faceţi, dacă lucrurile ar sta aşa? Răspunse Vanel? Căci 
numai un nesocotit sau un nebun e în stare să-şi ia 
angajamente pe care nu şi le poate ţine şi eu am privit 
totdeauna o învoială încheiată ca o treabă terminată. 

Fouquet se înroşi. Aramis făcu un hm! De nerăbdare. 

— Nu trebuie, totuşi, să mergi prea departe cu asemenea 
principii, domnule? Zise intendentul superior? Căci spiritul 
omului e schimbător şi plin de mici capricii foarte scuzabile, 
chiar foarte respectabile uneori; cutare a dorit ieri ceva, 
pentru ca astăzi să se câiască. 

Vanel simţi o sudoare rece curgându-i pe frunte şi pe 
obraji. 

— Monseniore!... Bolborosi el. 

Aramis, încântat că-l vede pe intendentul superior intrând 
cu atâta hotărâre în luptă, îşi sprijini cotul pe marmura unei 
console şi începu să se joace cu un cuţitaş de aur cu 


mânerul de malahit. Fouquet prinse curaj; după o clipă de 
tăcere, zise: 

— Uite, dragă domnule Vanel, am să-ţi explic cum stau 
lucrurile. 

Vanel se frământa. 

— Dumneata eşti un om cumsecade? Continuă Fouquet? 
Şi, ca şi mine, ai să înţelegi. 

Vanel se clătină. 

— Ieri, voiam să vând. 

— Monseniorul a făcut mai mult decât că a voit să vândă; 
monseniorul a vândut. 

— Ei bine, fie! Astăzi însă îţi cer să-mi faci favoarea de a-mi 
da înapoi cuvântul pe care l-ai primit din partea mea. 

— Acest cuvânt l-am primit? Zise Vanel ca un ecou ce se 
încăpăţânează să nu se stingă. 

— Ştiu. Tocmai de aceea te rog, domnule Vanel? Mă auzi? 
Te rog să mi-l dai înapoi... 

Fouquet se opri. Cuvintele te rog, al căror efect imediat el 
nu-l vedea, aceste cuvinte îi sfâşiau parcă gâtlejul în timp ce 
le rostea. Aramis, jucându-se mai departe cu acel cuţitaş, îl 
măsură pe Vanel cu o privire ce părea că vrea să-l pătrundă 
până în adâncul sufletului. Vanel se înclină. 

— Monseniore? Zise el? Sunt mişcat de onoarea ce mi-o 
faceţi de a mă consulta asupra unui fapt împlinit; dar... 

— Nu mai spune nici un dar, dragă domnule Vanel. 

— Îmi pare rău, monseniore, dar gândiţi-vă că am adus 
banii; vreau să spun suma. Şi deschise un mare portofel. 
Iată, monseniore? Adăugă el? Am aici contractul de vânzare 
pe care l-am făcut asupra unui pământ al nevestei mele. 
Hârtia e în regulă, are toate semnăturile de trebuinţă, 
plătibilă la vedere; sunt bani gheaţă. Într-un cuvânt, 
afacerea e încheiată. 

— Dragă domnule Vanel, nu există afacere pe această 
lume, oricât de însemnată ar fi ea, care să nu se poată 
răsturna pentru a obliga... 

— Fără îndoială?... Murmură cu stângăcie Vanel. 


— Pentru a obliga un om, din care îţi vei face astfel un 
prieten? Continuă Fouquet. 

— Fără îndoială, monseniore. 

— Un prieten cu atât mai bun, domnule Vanel, cu cât 
serviciul făcut va fi mai mare. Ei bine, spune, domnule, ce 
hotărâre iei? 

Vanel se îndărătnicea să tacă. 

Între timp, Aramis îşi pusese la punct observaţiile sale. 
Faţa îngustă a lui Vanel, orbitele adâncite în fundul capului, 
sprâncenele răsfrânte ca nişte arcade îi dezvăluiau 
episcopului de Vannes un tip de avar şi de ambițios. A lovi 
într-o pasiune printr-o altă pasiune, aceasta era metoda lui 
Aramis. Îl văzu pe Fouquet învins, demoralizat; el se aruncă 
atunci în luptă cu alte arme, noi. 

— Mă scuzaţi, monseniore? Zise el? Aţi uitat să-l faceţi pe 
domnul Vanel să înţeleagă că interesele lui sunt diametral 
opuse cu această renunțare la vânzare. 

Vanel se uită la episcop cu o mare uimire: nu se aştepta să 
găsească în el un apărător. Fouquet se opri, de asemenea, 
ca să-l asculte pe Aramis. 

— Astfel? Continuă acesta? Domnul Vanel a vândut un 
pământ al doamnei, soţia sa, pentru a cumpăra slujba 
voastră, monseniore; ei bine, asta e o afacere; nu iei de 
acolo şi pui dincolo, aşa cum a făcut dumnealui, un milion 
patru sute de mii de livre, fără pierderi însemnate, fără 
mari bătăi de cap. 

— Aşa este? Rosti Vanel, căruia Aramis, cu privirile lui 
luminoase, îi smulgea adevărul tocmai din străfundul inimii. 

— Bătăile de cap? Urmă Aramis? Se rezolvă prin cheltuieli 
şi, când cheltuielile se fac în bani, cheltuielile băneşti se 
numără în rândul întâi printre celelalte greutăţi. 

— Da, da? Zise Fouquet, care începea să înţeleagă unde 
voia să ajungă Aramis. 

Vanel rămase amuţit: pricepuse totul. Aramis observă 
răceala, dar şi abţinerea lui de a spune ceva. „Bun, mutră 
urâtă? Îşi zise el? Faci pe tăcutul până vei afla suma; lasă, 


nu te teme, voi abate asupra ta o ploaie de bani, încât vei 
capitula.” 

— Trebuie să-i oferim numaidecât domnului Vanel o sută 
de mii de scuzi? Zise Fouguet în generozitatea sa. 

Suma era frumoasă. Şi un prinţ s-ar fi mulţumit cu un 
astfel de bacşiş. O sută de mii de scuzi, în vremea aceea, 
era zestrea unei fiice de rege. 

Vanel nu scoase o vorbă. „E un pungaş? Gândi episcopul? 
Vrea cinci sute de mii de livre în cap.” Şi-i făcu un semn lui 
Fouquet. 

— Se pare că ai cheltuit mai mult decât atât, domnule 
Vanel? Zise intendentul superior. Oh, banii aduc numai 
necazuri! Da, e de la sine înţeles că ai făcut un sacrificiu 
vânzând acel pământ. Eh, Doamne, unde mi-a fost capul? Îţi 
voi semna un bon de cinci sute de mii de livre. Şi astfel îţi 
voi rămâne îndatorat pentru totdeauna. 

Vanel nu trăda nici un semn de bucurie sau de dorinţă. 
Fizionomia lui rămase împietrită, nici un muşchi nu i se 
clinti pe faţă. Aramis îi aruncă o privire deznădăjduită lui 
Fouguet. Apoi, apropiindu-se de Vanel, îl apucă de gulerul 
hainei cu gestul familiar oamenilor cu mare vază. 

— Domnule Vanel? Îi spuse el? Nu strâmtorarea, nu 
împrăştierea banilor, nu vânzarea pământului te preocupă 
pe dumneata, ştiu. Mergi cu gândul mult mai departe. 
Notează bine cuvintele mele. 

— Da, monseniore. 

Şi nenorocitul începu să tremure: focul din ochii prelatului 
îl ardea fără cruţare. 

— Îţi ofer deci, cu, în numele intendentului superior, nu 
trei sute de mii de livre, nu cinci sute de mii, ci un milion. 
Un milion, auzi? 

Şi îl scutură cu nervozitate de guler. 

— Un milion! Repetă Vanel, palid ca ceara. 

— Un milion, cu alte cuvinte, în vremea noastră, un venit 
de şaizeci şi şase de mii de livre. 


— Haide, domnule? Zise Fougquet? Aşa ceva nu se refuză. 
Răspunde deci, primeşti? 

— Cu neputinţă?... Murmură Vanel. 

Aramis îşi muşcă buzele şi ceva ca un nor alb trecu peste 
fizionomia lui. În dosul acestui nor se ghicea un fulger. Nu-l 
slăbea de loc pe Vanel. 

— Ai cumpărat slujba cu un milion patru sute de mii de 
livre, aşa e? Ei bine, ţi se va da tot pe atâta. Înseamnă că ai 
câştigat un milion şi jumătate numai venind să-i faci o vizită 
domnului Fouquet şi să-i strângi mâna. Onoare şi profit în 
acelaşi timp, domnule Vanel. 

— Nu pot? Răspunse Vanel cu glas surd. 

— Prea bine! Rosti atunci Aramis, care îl strânsese cu 
atâta putere de haină, încât, când îi dădu drumul, Vanel fu 
cât pe-aci să cadă pe spate, ca izbit de ceva. Prea bine! 
Acum se vede limpede cu ce scopuri ai venit dumneata aici! 

— Da, se vede? Adăugă Fouquet. 

— Dar?... Făcu Vanel, încercând să-şi ţină firea în faţa 
slăbiciunii acestor doi oameni de onoare. 

— Borfaşul ridică glasul, aşa mi se pare! Rosti Aramis pe 
tonul unui împărat înfuriat. 

— Borfaş? Repetă Vanel. 

— Nemernic am vrut să spun? Adăugă Aramis, 
recăpătându-şi tot sângele rece. Haide, scoate repede actul 
dumitale de vânzare, domnule; trebuie să-l ai prin vreun 
buzunar, pregătit mai dinainte, aşa cum asasinul îşi ţine 
pistolul sau pumnalul ascuns sub mantie. 

Vanel, bolborosi ceva. 

— Destul! Strigă Fouquet. Actul, repede! 

Vanel se scotoci, tremurând, în buzunar; îşi scoase de 
acolo portofelul şi din portofel căzu o bucată de hârtie; în 
timp ce Vanel îi întindea lui Fouguet o altă hârtie. Aramis se 
repezi asupra hârtiei căzute jos, al cărei scris îl recunoscu. 

— lertaţi, e ciorna actului? Zise Vanel. 

— Văd? Răspunse Aramis cu un surâs mai crud decât o 
plesnitură de bici? Şi, ceea ce admir îndeosebi e că această 


ciornă e scrisă de mâna domnului Colbert. lată, 
monseniore, priveşte. 

Şi-i trecu ciorna lui Fouquet, care recunoscu adevărul 
faptului. Încărcat de ştersături, de adăugiri, cu marginile 
înnegrite, acest act, dovadă grăitoare a urzelilor lui Colbert, 
venea să-i arate victimei totul. 

— Ei bine? Murmură Fouquet. 

Vanel, zdrobit, părea să caute în jur o groapă fără fund, în 
care să se arunce pentru totdeauna. 

— Ei bine? Răspunse Aramis? Dacă nu te-ai numi Fouquet 
şi dacă duşmanul dumitale nu s-ar numi Colbert, dacă n-ai 
avea în faţă decât pe hoţul acesta laş, aci prezent, ţi-aş 
spune: neagă... O asemenea dovadă anulează orice cuvânt 
de onoare; însă oamenii aceştia ar crede că ţi-e frică; s-ar 
teme mai puţin. Ţine, monseniore! Şi-i întinse pana. 
Semnează? Zise el. 

Fouquet îi strânse mâna lui Aramis, dar în locul actului ce i 
se prezentă, el luă hârtiuţa. 

— Nu, nu asta? Zise repede Aramis? Ci aceasta; cealaltă e 
prea prețioasă ca să n-o păstrezi bine. 

— Ah, nu? Răspunse Fouquet? Voi semna peste scrisul 
domnului Colbert, uite chiar şi scriu: „Aprob scrisul”. Şi 
semnă. Poftim, domnule Vanel? Zise el apoi. 

Vanel înşfăcă hârtia, dădu banii şi voi să fugă. 

— O clipă! Îl opri Aramis. Eşti sigur că sunt toţi banii aici? 
Banii se numără, domnule Vanel, mai cu seamă când sunt 
din aceia pe care domnul Colbert îi dă femeilor. Ah, acest 
vrednic domn Colbert nu e generos ca domnul Fougquet! 

Şi Aramis, silabisind fiecare cuvânt, fiecare literă a bonului 
de încasat, îşi revărsă, picătură cu picătură, întreaga lui 
furie, întregul lui dispreţ asupra nenorocitului, care suferi 
timp de un sfert de ceas acest supliciu. Apoi îl izgoni, nu 
numai din gură, dar şi cu un gest, aşa cum ai izgoni un om 
de nimic, un lacheu. 

Odată Vanel plecat, ministrul şi prelatul, cu ochii aţintiţi 
unul asupra celuilalt, păstrară o clipă de tăcere. 


— Ei bine? Zise Aramis rupând cel dintâi tăcerea? Cu ce îl 
asemeni dumneata pe omul care, trebuind să se lupte cu un 
duşman înarmat, înverşunat, îmbrăcat în platoşă, intră în 
luptă gol, îşi aruncă armele şi-i trimite sărutări graţioase 
adversarului? Buna-credinţă, domnule Fouquet, e o armă 
de care ticăloşii se folosesc adesea împotriva oamenilor 
cumsecade şi ea le izbuteşte. Oamenii cumsecade ar trebui 
deci să se folosească, la rândul lor, de reaua credinţă 
împotriva nemernicilor. Numai aşa ei vor fi tari, fără a 
înceta de a fi cinstiţi. 

— Faptele lor s-ar numi atunci fapte de ticăloşi? Răspunse 
Fouquet. 

— Câtuşi de puţin! Li s-ar putea spune cochetărie, 
probitate. În sfârşit, pentru că ai terminat cu acest Vanel, 
pentru că te-ai lipsit de satisfacția de a-l dobori retrăgându- 
ţi cuvântul dat, pentru că ai întors împotrivă-ţi singura 
armă care ne-ar putea pierde... 

— Ah, prietene? Îl întrerupse Fouquet cu tristeţe? Ai 
devenit ca acel preceptor filosof de care ne vorbea într-o zi 
La Fontaine... El vede că i se îneacă copilul şi-i ţine un 
discurs în trei părţi. 

Aramis zâmbi. 

— Filosof, da; preceptor, da; copil care se îneacă, da; dar 
copil care va scăpa de la înec, ai să vezi! Şi, mai întâi, să 
vorbim despre afaceri. 

Fougquet îl privi cu un aer nedumerit. 

— Nu mi-ai împărtăşit oare dumneata, cândva, un anumit 
plan despre o serbare la Vaux? 

— 0? Zise Fouquet? Asta a fost în timpuri bune! 

— O serbare la care, dacă nu mă înşel, regele se invitase 
singur? 

— Nu, dragul meu prelat: o serbare la care domnul 
Colbert l-a îndemnat pe rege să se invite. 

— Ah, da, ca fiind o serbare prea costisitoare, în stare să te 
ruineze. 


— Aşa e. În timpurile bune, cum îţi spuneam adineauri, 
aveam această ambiţie, de a arăta duşmanilor mei belşugul 
veniturilor mele; aveam mândria de a-i îngrozi, făcând să 
apară milioane acolo unde ei nu vedeau decât falimente 
posibile. Astăzi însă îmi închei socotelile cu statul, cu regele, 
cu mine însumi; astăzi sunt pe cale de a deveni omul 
zgârceniei; voi şti să dovedesc lumii că drămuiesc dinarii 
aşa cum mânuiam sacii cu pistoli şi, începând de mâine, 
echipajele mele vândute, casele puse zălog, cheltuielile 
întrerupte... 

— Începând de mâine? Îi tăie vorba Aramis pe un ton 
liniştit? Te vei ocupa, dragul meu, fără încetare, de acea 
frumoasă serbare de la Vaux, care va trebui să fie amintită 
cândva printre cele mai strălucite măreţii ale minunatei 
dumitale epoci. 

— Eşti nebun, cavalere d'Herblay! 

— Eu? Nu gândeşti, cred, cele ce spui. 

— Cum! Dar ştii cât poate să coste o serbare, oricât de 
simplă, la Vaux? Între patru şi cinci milioane. 

— Eu nu-ţi vorbesc de o serbare oricât de simplă, dragul 
meu intendent superior. 

— Totuşi, de vreme ce va fi dată în cinstea regelui, nu 
poate fi simplă? Adăugă Fouquet, care nu înţelegea unde 
voia să ajungă Aramis. 

— De bună seamă, trebuie să fie de o măreție neîntrecută. 

— Atunci, voi risipi zece până la douăsprezece milioane. 

— Vei risipi douăzeci, dacă va fi nevoie? Zise Aramis 
netulburat. 

— De unde le voi lua? Strigă Fouquet. 

— Asta mă priveşte pe mine, domnule intendent superior 
şi te rog să n-ai nici o grijă. Banii îţi vor fi la dispoziţie mai 
repede decât vei fixa dumneata proiectul acestei serbări. 

— Cavalere! Cavalere! Exclamă Fouquet cuprins de 
amețeli. Unde mă târăşti? 

— Dincolo de prăpastia în care era să cazi? Răspunse 
episcopul de Vannes. Agaţă-te de pulpana mea; n-avea 


teamă. 

— De ce nu mi-ai spus asta mai devreme, Aramis? A fost o 
zi când, cu un milion, m-ai fi putut salva. 

— Pe când astăzi... Pe când astăzi mă va costa douăzeci? 
Zise prelatul. Ei bine, fie!... Dar explicaţia e simplă, 
prietene: în ziua de care-mi vorbeşti, nu aveam la îndemână 
milionul trebuitor. Astăzi voi avea cu uşurinţă cele douăzeci 
de milioane de care este nevoie. 

— Dumnezeu să te audă şi să mă scape! 

Aramis reîncepu să zâmbească în felul lui ciudat, aşa cum 
îi era obiceiul. 

— Pe mine Dumnezeu mă aude totdeauna? Zise el. Asta, 
poate, fiindcă îl rog pe un ton mai ridicat. 

— Mă las întru totul pe mâna dumitale? Murmură 
Fouquet. 

— Oh, eu nu privesc aşa lucrurile! Eu, eu mă las întru totul 
pe mâna dumitale! Ca atare, dumneata, care eşti spiritul cel 
mai ascuţit, cel mai priceput şi cel mai cu gust, vei hotări 
până în cele mai mici amănunte cum să fie întocmită 
serbarea. Atât doar... 

— Atât doar? Întrebă Fouquet ca un om obişnuit să simtă 
preţul parantezelor. 

— Ei bine, lăsându-ţi întreaga pregătire a amănuntelor, eu 
îmi iau sarcina să supraveghez executarea. 

— În ce fel? 

— Vreau să zic că vei face din mine, pentru ziua aceea, un 
majordom, un intendent superior, un fel de factotum, care 
va ţine locul atât al căpitanului de gărzi, cât şi al 
pivnicerului; voi pune oamenii în mişcare, voi păstra cheile 
tuturor uşilor; dumneata vei da ordinele, e adevărat, dar mi 
le vei da mie; ele vor trece prin gura mea pentru a ajunge 
acolo unde trebuie, înţelegi? 

— Nu, nu înţeleg. 

— Dar primeşti? 

— La dracu! Da, prietene! 


— E tot ce ne trebuie. Îţi mulţumesc şi apucă-te să 
întocmeşti lista invitaţilor. 

— Şi pe cine să invit? 

— Pe toată lumea. 

Capitolul LVIII Unde autorului i se pare că e timpul să se 
întoarcă la vicontele de Bragelonne. 

Cititorii noştri au băgat de seamă, desigur, că în această 
povestire se desfăşoară paralel aventurile generaţiei noi şi 
cele ale generaţiei trecute. Pentru unii? Reflexul gloriei de 
odinioară, frumuseţea întâmplărilor dureroase din această 
lume. Tot pentru aceştia? Liniştea care învăluie inima şi face 
ca sângele să se închege în jurul cicatricelor care au fost 
cândva răni grele. Pentru ceilalţi? Zvârcolirile amorului 
propriu şi ale iubirii, amărăciunile crude şi bucuriile 
ascunse: viaţa, în locul amintirii. Dacă o anumită varietate a 
sărit totuşi în ochii cititorului pe parcursul naraţiunii 
noastre, faptul se datoreşte nuanţelor bogate ce răsar din 
această dublă paletă, unde două tablouri se îmbină şi se 
amestecă, armonizându-şi tonul lor sever cu tonul lor vesel. 
Calmul emoţiilor din unul îşi are sorgintea în înseşi emoţiile 
din celălalt. După ce ai sorbit înţelepciunea cu cei bătrâni, 
îţi place să te laşi furat de nebunii cu cei tineri. De aceea, 
atunci când firul acestei povestiri nu va lega îndeajuns de 
bine capitolul pe care l-am scris cu acela pe care ne 
pregătim să-l scriem, nu trebuie să ne facem mai multe griji 
decât îşi făcea Ruysdael pentru a picta un cer de toamnă 
după ce abia terminase o primăvară. Îi cerem cititorului să 
procedeze la fel şi să-l re-întâlnească pe Raoul de 
Bragelonne chiar în starea în care îl lăsase ultima noastră 
descriere. 

Năuc, îngrozit, deznădăjduit sau, mai degrabă, fără 
judecată, fără voinţă, fără vreo hotărâre, el o luă la goană 
după scena al cărei final îl văzuse în camera domnişoarei de 
La Valliere. Regele, Montalais, Louise, această cameră, 
această întorsătură ciudată a lucrurilor, durerea Louisei, 
spaima domnişoarei de Montalais, furia regelui, totul îi 


prevestea o nenorocire. Dar care? Întors de la Londra 
fiindcă i se vorbise de o primejdie, el se lovea de la primul 
pas de aparenţa acestei primejdii. Nu era oare destul 
pentru un îndrăgostit? Da, fără îndoială. Dar nu era de 
ajuns pentru o inimă nobilă, mândră de a face totul în 
numele unei cauze drepte, cum era a lui. Totuşi, Raoul nu 
căuta explicaţii acolo unde le caută numaidecât îndrăgostiţii 
geloşi sau mai puţin timizi. Nu se grăbi s-o întrebe pe iubita 
lui: „Louise, nu mă mai iubeşti? Louise, îl iubeşti pe altul?” 
Om plin de curaj, care ţinea la prietenie aşa cum ţinea şi la 
dragoste, respectându-şi cu religiozitate cuvântul, după 
cum credea fără clintire în cuvântul altuia, Raoul îşi zise: 
„De Guiche mi-a scris ca să mă prevină; de Guiche ştie deci 
ceva; mă duc să-l întreb pe de Guiche ce ştie el şi să-i spun 
ce-am văzut eu”. 

Calea nu era lungă. De Guiche, adus de la Fontainebleau 
la Paris de două zile, începea să se înzdrăvenească după 
rana sa şi făcea primii paşi prin odaie. Scoase un strigăt de 
bucurie când îl văzu pe Raoul intrând cu un aer de prieten 
furios. Raoul scoase un strigăt de durere văzându-l pe de 
Guiche atât de palid, atât de slăbit, atât de trist. Două 
cuvinte şi gestul pe care-l făcu rănitul ca să se ferească de 
braţul lui Raoul fură de ajuns pentru acesta din urmă să 
înţeleagă adevărul. 

— Ah, iată! Zise Raoul aşezându-se alături de prietenul 
său. lubeşti şi eşti gata să mori. 

— Nu, nu, nu se moare atât de uşor? Răspunse de Guiche 
zâmbind? De vreme ce mă vezi pe picioare, de vreme ce te 
strâng în braţele mele. 

— Ah, te înţeleg. 

— Şi eu te înţeleg pe tine. Crezi cumva că sunt nenorocit, 
Raoul? 

— Vai! 

— Nu. Sunt cel mai fericit dintre oameni! Sufăr cu trupul, 
dar nu cu inima, nu cu sufletul. Dacă ai şti!... Oh, sunt cel 
mai fericit dintre oameni! 


— Ah, cu atât mai bine! Răspunse Raoul. Cu atât mai bine, 
şi-ţi doresc ca asta să dăinuie cât mai mult cu putinţă. 

— S-a sfârşit; sunt fericit până la moarte, Raoul. 

— Tu, nu mă îndoiesc; dar ea... 

— Ascultă, prietene, o iubesc... Fiindcă... Dar văd că nu mă 
asculţi. 

— lartă-mă. 

— Te frământă ceva? 

— Da. În primul rând, sănătatea ta. 

— Nu, nu e asta. 

— Dragul meu, nu faci bine, cred, punându-mi, tu mie, 
astfel de întrebări. 

Şi accentuă cuvintele tu mie cu intenţia de a-l lămuri întru 
totul pe prietenul său asupra durerii proprii şi a greutăţii 
de a fi lecuită. 

— Îmi vorbeşti astfel, Raoul, din pricina celor ce ţi-am scris 
eu. 

— Da... Vrei să vorbim despre asta după ce-mi vei fi 
povestit până la sfârşit bucuriile şi amărăciunile tale? 

— Dragă prietene, sunt al tău, chiar din clipa asta, al tău. 

— Mulţumesc. Sunt nerăbdător... Ard de curiozitate... Am 
făcut drumul de la Londra până aici în jumătate din timpul 
de care au nevoie în mod obişnuit curierii statului. Ei bine, 
ce voiai? 

— Nimic altceva, dragă prietene, decât să te fac să vii. 

— Ei bine, iată-mă. 

— Foarte bine atunci. 

— Bânuiesc că trebuie să mai fie şi altceva! 

— Pe cinstea mea, nu! 

— De Guiche! 

— Îţi jur! 

— Dar nu m-ai smuls cu atâta violenţă din braţele 
speranţelor, nu m-ai expus unei dizgraţii a regelui prin 
această întoarcere, care este o încălcare a ordinelor sale, în 
sfârşit, nu mi-ai înfipt gelozia, acest şarpe cumplit, în inimă, 
pentru a-mi spune: „Foarte bine, dormi liniştit”. 


— Nu-ţi spun „dormi liniştit”, Raoul; dar, înţelege-mă, nu 
vreau şi nici nu pot să-ţi spun altceva. 

— Ah, prietene, drept cine mă iei? 

— Cum? 

— Dacă ştii, de ce mi-ascunzi adevărul? Dacă nu ştii, 
pentru ce mă avertizezi? 

— Ai dreptate, am greşit. Ah, îmi pare rău de ceea ce am 
făcut, Raoul. Nu e nici o nenorocire să-i scrii unui prieten: 
„Vino!” Dar să-l ai pe acest prieten în faţă, să simţi cum 
tremură, cum gâfâie în aşteptarea unui cuvânt pe care nu 
îndrăzneşti să i-l spui... 

— Îndrăzneşte! Eu am o inimă, dacă tu nu ai! Strigă Raoul 
în culmea deznădejdii. 

— lată că ai devenit nedrept şi uiţi că ai de-a face cu un 
biet rănit... Jumătate din cauza inimii tale... Haide, 
linişteşte-te! Ţi-am spus: „Vino”. Ai venit. Nu-i cere mai mult 
unui nenorocit ca de Guiche. 

— Mi-ai spus să viu, sperând că am să văd cu ochii mei, nu- 
i aşa! 

— Însă... 

— Fără îndoială! Am văzut totul. 

— Ah! Făcu de Guiche. 

— Sau, cel puţin, am crezut că... 

— Ei vezi, te îndoieşti. Şi dacă te îndoieşti, sărmanul meu 
prieten, ce-mi mai rămâne mie de făcut? 

— Am văzut-o pe La Valliere tulburată... Pe Montalais 
speriată... pe rege... 

— Pe rege? 

— Da... Îţi întorci privirea... Aici e primejdia, aici e răul; 
regele, nu-i aşa? 

— Nu spun nimic. 

— Oh, spui de mii şi mii de ori mai mult! Fapte, fii bun, ai 
milă, fapte! Prietene, singurul meu prieten, vorbeşte! Mi-e 
inima zdrobită, îmi sângerează! Mor de disperare...! 

— Dacă e aşa, scumpul meu Raoul? Răspunse de Guiche? 
Îmi uşurezi mult sarcina şi am să vorbesc, încredinţat că nu- 


ţi voi spune decât lucruri mângâietoare în comparaţie cu 
deznădejdea în care te văd. 

— Ascult! Ascult...! 

— Ei bine? Zise contele de Guiche? Pot să spun ceea ceai 
afla şi din gura primului venit. 

— A primului venit? Aşadar, toată lumea vorbeşte? Strigă 
Raoul. 

— Înainte de a spune: „Toată lumea vorbeşte”, prietene, 
trebuie să ştii mai întâi despre ce se poate vorbi. Nu e 
vorba, îţi jur, de nimic care să nu fie în fond foarte 
nevinovat, poate o plimbare... 

— Ah, o plimbare cu regele? 

— Da, cu regele; mi se pare că regele s-a mai plimbat şi 
altădată cu domnişoarele de onoare, fără ca asta... 

— Nu mi-ai fi scris, ţi-aş putea repeta, dacă această 
plimbare ar fi fost ceva obişnuit. 

— Ştii că în timpul furtunii aceleia ar fi fost mai bine ca 
regele să se fi adăpostit undeva, decât să stea cu capul gol, 
în picioare, alături de La Valliere; însă... 

— Însă...? 

— Regele e foarte politicos! 

— Oh, de Guiche, de Guiche, tu mă ucizi! 

— Atunci, să nu-ţi mai spun nimic. 

— Ba da, continuă; plimbarea aceea a fost urmată şi de 
altele? 

— Nu; adică, da; a mai fost întâmplarea de la stejar. Dar 
despre asta eu nu ştiu nimic. 

Raoul se ridică. De Guiche încercă să se ridice şi el, în 
ciuda slăbiciunii sale. 

— Vezi? Adăugă el? Nu voi mai spune nici un cuvânt; am 
vorbit prea mult, sau prea puţin. Alţii te vor lămuri, dacă 
vor voi sau dacă vor putea; datoria mea era să te previn şi 
am făcut-o. De aici înainte cată şi te descurcă singur. 

— Să întreb pe alţii? Ah, nu-mi eşti prieten, tu care îmi 
vorbeşti astfel! Zise tânărul foarte întristat. Primul pe care 
l-aş întreba, va fi un răutăcios sau un prost; răutăcios, mă 


va minţi ca să mă chinuiască; prost, va face şi mai rău 
poate. Ah, de Guiche, de Guiche, în două ceasuri voi fi 
întâlnit zece minciuni şi zece dueluri. Scapă-mă! Nu e mai 
bine să cunosc de la început tot răul? 

— Dar nu ştiu nimic, îţi spun. Eram rănit, bolnav. Îmi 
pierdusem judecata, n-am auzit despre toate astea decât ca 
prin vis. Dar, la naiba, noi batem câmpii, când avem omul 
nostru la îndemână. Nu eşti oare prietenul lui d'Artagnan? 

— Oh, că bine zici, bine zici! 

— Du-te la el! Îţi va face lumină, fără să-ţi orbească ochii. 

În clipa aceea intră un lacheu. 

— Ce este? Întrebă de Guiche. 

— Domnul conte e aşteptat în sala Porţelanurilor. 

— Bine. Îmi dai voie, dragă Raoul? De când pot să merg, 
sunt atât de mândru! 

— 'Ţi-aş oferi braţul, de Guiche, dacă n-aş bănui că e vorba 
de o femeie. 

— Cred că da? Răspunse de Guiche cu un zâmbet. 

Şi-l părăsi pe Raoul. Acesta rămase nemişcat, pierdut, 
zdrobit, ca un miner deasupra căruia s-ar fi prăbuşit o 
boltă; e rănit, sângele îi curge, nu poate să mai gândească 
nimic, încearcă să-şi revină şi să-şi salveze viaţa prin 
judecată. 

Câteva minute îi fură de ajuns lui Raoul pentru a împrăştia 
străfulgerările stârnite de cele două descoperiri. Abia îşi 
reluase firul gândurior, când, deodată, prin uşa 
întredeschisă, crezu că recunoaşte vocea lui Montalais în 
sala Porţelanurilor. 

— Ea! Strigă Raoul. Da, e glasul ei. Oh, iată o femeie care 
ar putea să-mi spună adevărul; dar, să încep să o întreb 
chiar aici? Se ascunde chiar şi de mine; de bună seamă că 
vine din partea Doamnei... O voi vedea la dânsa. Acolo îmi 
va explica teama ei, fuga, stângăcia cu care m-a îndepărtat; 
îmi va spune totul... Chiar dacă domnul d'Artagnan, care 
ştie totul, îmi va fi potolit inima... Doamna... O cochetă... Ei 
bine, da, o cochetă, dar care iubeşte în clipele ei bune, o 


cochetă care, ca viaţa şi ca moartea, îşi are capriciile ei, dar 
care l-a făcut pe de Guiche să spună că e cel mai fericit 
dintre oameni. El, oricum, e în al nouălea cer. Haide! 

Plecă din camera contelui şi, mulţumindu-se că nu-i 
vorbise lui de Guiche decât despre sine, ajunse numaidecât 
la d'Artagnan. 

Capitolul LIX Bragelonne continuă să pună întrebări. 

Căpitanul era de serviciu; îşi făcea rândul, care-i venea din 
opt în opt zile, adâncit în jilţul de piele, cu pintenul înfipt în 
duşumea, cu spada între genunchi şi citea nişte scrisori, 
răsucindu-şi agale mustaţa. 

D'Artagnan scoase un mormăit de bucurie văzându-l pe 
fiul prietenului său. 

— Raoul, băiatule? Zise el? Prin ce întâmplare fericită te-a 
chemat înapoi regele? 

Aceste cuvinte avură un ecou neplăcut în auzul tânărului 
care, aşezându-se, răspunse: 

— Pe legea mea, nu ştiu. Tot ce ştiu este că m-am întors. 

— Hm! Făcu d'Artagnan, îndoind scrisorile, cu o privire 
iscoditoare îndreptată către cel din faţa lui. Ce vrei să spui, 
băiete? Că regele nu te-a chemat şi totuşi te-ai întors? Nu 
înţeleg prea bine. 

Raoul era palid la chip şi îşi învârtea pălăria în mână cu un 
aer încruntat. 

— Ce-i cu înfăţişarea asta la tine şi ce înseamnă 
convorbirea asta ca de mort! Rosti căpitanul. Cu atâta te-ai 
ales din Anglia? La dracu! Şi eu am fost în Anglia, dar m-am 
întors de acolo vesel ca un cintezoi. Vrei să-mi explici? 

— Am prea multe să-ţi spun. 

— Ah, ah! Ce face tatăl tău? 

— Dragă prietene, iartă-mă, tocmai asta voiam să te întreb 
şi eu. 

D'Artagnan îşi ascuţi şi mai mult privirea aceea căreia 
nimic nu-i scăpa. 

— Eşti supărat? Întrebă el. 

— La naiba! O ştii foarte bine, domnule d'Artagnan. 


— Eu? 

— Fără îndoială. Oh, nu mai face pe miratul! 

— Nu fac de loc pe miratul, dragă prietene. 

— Scumpe căpitan, îmi dau foarte bine seama că atunci 
când e vorba de şiretenie, ca şi atunci când e vorba de 
putere, eu voi fi învins de dumneata. În acest moment însă 
sunt un nătâng şi un neputincios. Nu am nici creier, nici 
braţ; nu mă disprețul totuşi; ajută-mă. Într-un cuvânt, sunt 
cel mai nenorocit dintre oameni. 

— Oh, oh, dar pentru ce, rogu-te? Întrebă d'Artagnan, 
descheindu-se la centiron şi îndulcindu-şi zâmbetul. 

— Fiindcă domnişoara de La Valliere mă înşală. 

D'Artagnan nu-şi schimbă cu nimic expresia. 

— Te înşală! Te înşală! lată vorbe mari. Cine ţi le-a spus? 

— Toată lumea. 

— Ah, dacă toată lumea spune, înseamnă că trebuie să fie 
ceva adevărat. Eu, unul, nu cred în foc, decât dacă văd fum. 
E caraghios, dar aşa este. 

— Aşadar, crezi? Zise Bragelonne cu o tresărire. 

— Ah, dacă mă iei repede... 

— Ce vrei să fac? 

— Ei bine, eu nu mă amestec în treburi din acestea; o ştii 
foarte bine. 

— Nici pentru un prieten? Pentru un fiu? 

— Mai ales pentru el. Dacă ai fi un străin, ţi-aş spune... ba 
nu ţi-aş spune nimic... Ce mai face Porthos, ştii ceva despre 
el? 

— Domnule? Strigă Raoul, strângându-i mâna lui 
d'Artagnan? În numele prieteniei pe care i-ai arătat-o 
părintelui meu! 

— Ah, drace, dar mi se pare că eşti tare bolnav... De 
curiozitate. 

— Nu de curiozitate, de dragoste. 

— Bun! Altă vorbă mare. Dacă ai fi cu adevărat 
îndrăgostit, dragul meu Raoul, ar fi cu totul altceva. 

— Ce vrei să spui? 


— Vreau să spun că, dacă ai fi cuprins de o dragoste 
serioasă, aş putea să stau de vorbă cu inima ta... Dar e cu 
neputinţă. 

— Îţi mărturisesc că o iubesc nebuneşte pe Louise. 

D'Artagnan citi cu ochii lui pătrunzători până în adâncul 
inimii lui Raoul. 

— Cu neputinţă, îţi repet... Eşti şi tu ca toţi tinerii; nu eşti 
îndrăgostit, eşti nebun. 

— Ei bine şi dacă ar fi chiar aşa? 

— Niciodată un om înţelept n-a putut îndrepta o minte 
dintr-un cap zăpăcit. Şi mie mi s-a întâmplat să-mi pierd 
busola de o sută de ori în viaţă. Dacă m-ai asculta, nu m-ai 
înţelege; dacă m-ai înţelege, nu m-ai crede; dacă m-ai 
crede, nu m-ai urma. 

— Oh, încearcă, încearcă! 

— Mai mult chiar: dacă aş fi atât de nenorocit încât să ştiu 
ceva şi atât de prost ca să-ţi spun... Mi-eşti prieten, zici? 

— Oh, da! 

— Ei bine, mi-e teamă că am să mă cert cu tine. Căci n-ai 
să mă ierţi niciodată că ţi-am distrus o iluzie, cum se spune 
în dragoste. 

— Domnule d'Artagnan, dumneata ştii totul; şi mă laşi în 
ghearele îndoielii, ale deznădejdii, ale morţii? E groaznic! 

— Auzi, auzi! 

— Nu mă plâng altora niciodată, ştii asta. Dar, întrucât 
tatăl meu şi Dumnezeu nu mi-ar ierta-o niciodată că mi-am 
zburat creierii cu un glonte de pistol, ei bine, îl voi pune pe 
primul venit să-mi povestească ceea ce dumneata nu vrei 
să-mi spui, îl voi dezminţi şi... 

— Şi îl vei ucide? Frumoasă treabă! Cu atât mai bine! Ce 
mă priveşte pe mine asta? Ucide, băiatule, ucide, dacă asta 
îţi face plăcere. E ca şi cum aş întâlni pe cineva care se 
vaită de dureri de dinţi, spunându-mi: „Ah, ce rău mă 
doare! Am să muşc fierul cu dinţii”. Iar eu îi răspund: 
„Muşcă, prietene, muşcă! Dacă vrei să rămâi fără dinţi!” 


— Nu voi omori pe nimeni, domnule? Răspunse Raoul cu 
un aer întunecat. 

— Da, oh, da, aşa vă grozăviţi voi, ăştia de azi! Te vei lăsa 
să fii ucis, nu-i aşa? Ah, mare ispravă şi cum am să te mai 
plâng, crede-mă! Toată ziua n-am să fac decât să mă tângui: 
„Era un prostănac plin de mândrie, micul Bragelonne! De 
două ori brută! Toată viaţa m-am străduit să-l învăţ să ţină o 
spadă în mână şi nătărăul a făcut în aşa fel încât să fie tras 
ca o pasăre în frigare!” Haide, Raoul, du-te şi pune pe 
cineva să te ucidă, prietene. Nu ştiu cine te-a învăţat 
această logică, dar, să mă bată Dumnezeu, cum spun 
englezii, îmi vine să cred că acela a fost un hoţ care n-a 
făcut decât să-i fure tatălui tău banii. 

Raoul, fără a răspunde nimic, îşi îngropă faţa în mâini şi 
murmură: 

— Nu mai există prieteni, nu! 

— Ei, ce mormăi acolo? Îl întrebă d'Artagnan. 

— Nu există decât nepăsători care îşi bat joc. 

— Fleacuri! Eu nu-mi bat joc, oricât aş fi de gascon. Şi 
nepăsător! Dacă aş fi, te-aş fi trimis la toţi dracii de acum 
un sfert de ceas; căci tu îl întristezi pe un om nebun de 
bucurie, şi-l ucizi de viu pe un om trist. Cum, tinere, vrei să 
te fac s-o urăşti pe iubita dumitale şi să te îndemn să 
dispreţuieşti femeile, care sunt gloria şi fericirea vieţii 
omeneşti? 

— Domnule, vorbeşte, vorbeşte şi te voi binecuvânta! 

— Eh, dragul meu, îţi închipui cumva că mi-am împuiat 
capul cu toate poveştile acelea despre dulgher şi pictor, 
despre scară şi portret şi alte o sută de mii de întâmplări 
care te fac să adormi în picioare? 

— Un dulgher! Ce amestec poate avea un dulgher aici? 

— Pe cinstea mea, habar n-am! Am auzit şi eu că un 
dulgher ar fi făcut o gaură în tavan. 

— La La Valliere?... 

— Ah, nu ştiu unde. 

— La rege? 


— Bravo! Dacă ar fi fost la rege, crezi că ţi-aş fi spus, nu? 

— La cine atunci? 

— Iată un ceas de când mă obosesc să-ţi repet că habar n- 
am. 

— Dar ce e cu pictorul? Cu portretul acela...? 

— Se pare că regele ar fi pus să i se facă portretul unei 
doamne de la curte. 

— Al lui La Valliere? 

— Ei, dar nu-ţi vine decât numele ăsta pe buze! Cine-ţi 
vorbeşte de La Valliere? 

— De n-ar fi vorba de ea, ce m-ar interesa pe mine 
altcineva? 

— Nici nu vreau să te intereseze. Dar fiindcă mă întrebi, îţi 
răspund. Fiindcă vrei să afli cronica scandaloasă, ţi-o înşir. 
Fă ce ştii. 

Raoul îşi lovi fruntea cu deznădejde. 

— Să mori, nu altceva? Murmură el. 

— Ai mai spus-o o dată. 

— Da, ai dreptate. 

Şi făcu un pas să plece. 

— Unde pleci? Îl întrebă d'Artagnan. 

— Mă duc să caut pe cineva care să-mi spună adevărul. 

— Pe cine? 

— O femeie. 

— Domnişoara de La Valliere însăşi, nu-i aşa? Zise 
d'Artagnan cu un surâs. Ah, asta e o idee năstruşnică! Vrei 
să fii consolat, ei bine, vei fi fără întârziere! Ea nu-ţi va 
vorbi rău despre ea însăşi, du-te! 

— Te înşeli, domnule? Răspunse Raoul? Femeia căreia mă 
voi adresa îmi va vorbi numai de rău. 

— Montalais, pun rămăşag! 

— Da, Montalais. 

— Ah, prietena ei! O femeie care, în această calitate, va 
exagera foarte mult şi binele şi răul. Nu te duce să vorbeşti 
cu Montalais, dragul meu Raoul. 


— Nu asta e pricina pentru care mă îndemni să n-o văd pe 
Montalais. 

— Ei bine, îţi mărturisesc că ai dreptate... Dar, la urma 
urmei, de ce m-aş juca eu cu tine ca pisica cu un biet 
şoarece? Mă mâhneşti, zău aşa! Dacă vreau să nu vorbeşti 
cu Montalais, cel puţin deocamdată, este fiindcă îţi va 
dezvălui taina şi apoi toată lumea va bate toba. Mai 
aşteaptă, dacă poţi. 

— Nu pot. 

— Păcat! Vezi tu, Raoul, dacă aş avea o idee... Dar n-am 
niciuna. 

— Făgăduieşte-mi, prietene, că mă vei plânge, asta îmi va 
fi de ajuns şi lasă-mă să mă descurc singur. 

— Ah, să te las să te înfunzi şi mai mult în încurcături! Nu, 
dragul meu! Aşază-te la această masă şi ia pana. 

— Ce să fac cu ea? 

— Să-i scrii lui Montalais şi să-i ceri o întâlnire. 

— Ah! Făcu Raoul, înhăţând pana pe care i-o întindea 
căpitanul. 

În acea clipă, uşa se deschise şi un muşchetar, apropiindu- 
se de d'Artagnan, zise: 

— Căpitane, e aici domnişoara de Montalais, care vrea să- 
ţi vorbească. 

— Mie? Se miră d'Artagnan. Să intre şi se va vedea dacă 
vrea să vorbească chiar cu mine. 

Şiretul căpitan nu se înşelase. Montalais, de cum intră, îl 
zări pe Raoul şi strigă: 

— Domnule! Domnule!... lartă-mă, domnule d'Artagnan. 

— Te iert, domnişoară? Zise d'Artagnan. Ştiu că, la vârsta 
mea, cei care mă caută o fac numai fiindcă au nevoie de 
mine. 

— Îl căutam pe domnul de Bragelonne? Răspunse 
Montalais. 

— Ce potriveală! Şi eu te căutam pe dumneata. 

— Raoul, nu vrei să te duci cu domnişoara? 

— Din toată inima! 


— Atunci du-te! Şi-l împinse pe Raoul spre uşă; apoi, 
apucând-o de mână pe Montalais, îi şopti: Fii fată bună: 
cruţă-l şi cruţ-o. 

— Ah? Răspunse Montalais pe acelaşi ton? Nu eu sunt 
aceea care îi va vorbi. 

— Cum asta? 

— Doamna m-a trimis să-l caut. 

— Ah, aşa! Exclamă d'Artagnan, Doamna îl caută? Într-un 
ceas, bietul băiat va fi vindecat. 

— Sau mort? Adăugă Montalais cu compătimire. Cu bine, 
domnule d'Artagnan. 

Şi alergă să-l ajungă pe Raoul, care o aştepta departe de 
uşă, foarte nedumerit şi foarte neliniştit de acest dialog 
care nu făgăduia nimic bun. 

Capitolul LX Două gelozii. 

Îndrăgostiţii privesc cu bucurie tot ceea ce se leagă de 
obiectul iubirii lor. Raoul nici nu se văzu bine cu Montalais 
şi începu să-i sărute mâna cu însufleţire. 

— Lasă, lasă? Rosti cu tristeţe fata. Sărutările dumitale. 
Sunt pierdere de vreme, dragă domnule Raoul; te 
încredinţez chiar că nu-ţi vor fi de nici un folos. 

— Cum?... Ce?... Explică-mi, scumpa mea Aure... 

— Are să-ţi explice Doamna totul. Căci te conduc la dânsa. 

— Ce spui...? 

— Tăcere! Şi fără priviri speriate. Aici, ferestrele au ochi 
mari şi zidurile urechi largi. Fă-mi plăcerea de a nu mă mai 
privi aşa; fă-mi plăcerea de a-mi vorbi cu glas tare despre 
ploaie, despre timp frumos şi despre distracţiile din 
Anglia... 

— În sfârşit... 

— Ah!... Te previn că undeva, nu ştiu unde, dar undeva, 
Doamna trebuie să aibă un ochi aţintit asupra noastră şi o 
ureche care ascultă. Eu nu mă tem, crede-mă, c-aş fi 
izgonită sau închisă la Bastilia. Să vorbim, deci, tare sau, 
mai bine, să nu ne spunem nimic. 


Raoul îşi strânse pumnii, îşi iuți pasul şi luă înfăţişarea 
unui om voios, e adevărat, dar a unui om voios ce se 
îndreaptă spre supliciu. Montalais, cu ochiul treaz, cu 
mersul liniştit, cu nasul în vânt, mergea înaintea lui. 

Raoul fu introdus numaidecât în cabinetul Doamnei. „Fie? 
Îşi zise el? Această zi va trece fără să aflu nimic. Lui de 
Guiche i-a fost prea milă de mine: s-a înţeles cu Doamna şi, 
amândoi, printr-un complot prietenesc, îndepărtează 
limpezirea problemei. De ce nu am aici un duşman 
declarat?... Pe şarpele de Wardes, bunăoară; ar muşca, e 
adevărat; dar nici eu n-aş şovăi... Şovăieli... Îndoieli... Mai 
bine moartea! 

Raoul se afla în faţa Doamnei. Henriette, mai fermecătoare 
ca oricând, stătea pe jumătate răsturnată într-un fotoliu, cu 
picioarele ei mici pe o pernă de catifea brodată; se juca, în 
braţe, cu o pisicuţă ciufulită, ce-i muşca degetele şi se agăța 
cu ghearele de dantela de la gulerul Prințesei. Doamna 
medita; medita profund; a trebuit să audă vocea lui 
Montalais, glasul lui Raoul, pentru a se trezi din această 
reverie. 

— Alteța voastră m-a chemat? Zise pentru a doua oară 
Raoul. 

Doamna tresări, ca şi cum s-a fi trezit dintr-un vis. 

— Bună ziua, domnule de Bragelonne? Răspunse ea? Da, 
te-am chemat. Iată-te, deci, reîntors din Anglia! 

— La ordinele alteţei voastre regale. 

— Mulţumesc. Lasă-ne singuri, Montalais. 

Montalais ieşi. 

— Poţi să-mi dai câteva minute, nu-i aşa, domnule de 
Bragelonne? 

— Întreaga mea viaţă aparţine alteţei voastre regale? 
Răspunse cu respect Raoul, care bănuia ceva sumbru în 
toată această politeţe a Doamnei şi căruia acest ceva 
sumbru nu-i displăcea, convins că el ascundea o anumită 
afinitate a sentimentelor Doamnei cu ale lui proprii. 


Într-adevăr, toţi oamenii inteligenţi de la curte cunoşteau 
voinţa capricioasă şi despotismul plin de toane al 
caracterului ciudat pe care-l avea Prinţesa. Doamna fusese 
măgulită peste măsură de omagiile regelui; Doamna făcuse 
să se vorbească despre ea şi sădise în sufletul reginei acea 
ucigătoare gelozie care e viermele ce roade orice fericire 
femeiască; Doamna, într-un cuvânt, spre a-şi vindeca o 
mândrie rănită, îşi impunea o inimă de îndrăgostită. 

Noi ştim ce anume făcuse Doamna pentru a-l aduce înapoi 
pe Raoul, îndepărtat de Ludovic al XIV-lea. Scrisoarea 
trimisă de ea lui Carol al II-lea, Raoul n-o cunoştea; 
d'Artagnan însă o bănuise. Acest inexplicabil amestec de 
dragoste şi vanitate, această duioşie de neînțeles, această 
ne-maipomenită prefăcătorie, cine le-ar putea explica? 
Nimeni, nici chiar acel înger rău care aprinde flacăra 
cochetăriei în inima femeilor. 

— Domnule de Bragelonne? Zise Prinţesa după o clipă de 
tăcere? Te-ai reîntors mulţumit? 

Bragelonne se uită la doamna Henriette şi, văzând-o 
palidă din pricina a ceea ce ascundea, din pricina a ceea ce 
nu voia să spună, deşi ardea de dorinţa de a-i împărtăşi 
totul, întrebă: 

— Mulţumit? Dar de ce anume aţi vrea să fiu mulţumit sau 
nemulţumit, doamnă? 

— Dar de ce anume poate fi mulţumit sau nemulţumit un 
om de vârsta dumitale şi cu înfăţişarea dumitale? 

„Ce repede o ia! Gândi Raoul puţin speriat. Ce-o fi având 
de gând să-mi strecoare în inimă?” Apoi, îngrozit de ceea ce 
avea să afle şi voind să amâne clipa, atât de dorită, dar şi 
atât de temută, în care avea să afle totul, răspunse: 

— Doamnă, lăsasem aici un prieten în cea mai deplină 
sănătate şi la întoarcere l-am găsit bolnav. 

— Vrei să vorbeşti de domnul de Guiche? Zise doamna 
Henriette cu o netulburată linişte. Îţi este, se spune, un 
foarte bun prieten! 

— Da, doamnă. 


— Ei bine, e adevărat, a fost rănit; dar acum se simte mai 
bine. Oh, domnul de Guiche nu e de plâns! Adăugă ea 
repede. Apoi, reculegându-se: Dar oare de ce-ar fi de 
plâns? Se plânge el de ceva? Are vreo mâhnire pe care noi 
să n-o cunoaştem? 

— Nu vorbesc decât de rana lui, doamnă. 

— Cu atât mai bine, căci, în privinţa celorlalte, domnul de 
Guiche pare să fie foarte fericit: arată foarte voios. Uite, 
domnule de Bragelonne, sunt gata să cred că şi dumneata 
ai căuta să fii rănit trupeşte ca el... Nu-i mare lucru o rană 
trupească! 

Raoul tresări. „Iar se întoarce la asta? Îşi spuse în sinea 
lui. Vai...!” 

Dar, deşi el nu răspunse nimic: 

— Poftim? Zise ea. 

— N-am spus nimic, doamnă. 

— N-ai spus nimic! Mă dezaprobi, deci? Eşti mulţumit, prin 
urmare? 

Raoul se apropie cu un pas. 

— Doamnă? Vorbi el? Alteța voastră regală vrea să-mi 
spună ceva, dar generozitatea firească o îndeamnă, să-şi 
aleagă cuvintele. Rog pe alteţa voastră să nu mai şovăie. 
Sunt tare şi ascult. 

— Ah? Răspunse Henriette? Dar ce înţelegi dumneata din 
toate astea? 

— Ceea ce alteţa voastră vrea să mă facă să înţeleg. 

Şi Raoul tremură, fără să vrea, rostind aceste cuvinte. 

— Într-adevăr? Murmură Prinţesa? E crud; dar, de vreme 
ce-am început... 

— Da, doamnă, întrucât alteţa voastră a binevoit să 
înceapă, binevoiască să şi termine... 

Henriette se ridică din fotoliu şi făcu agitată câţiva paşi 
prin cameră. 

— Ce ţi-a spus domnul de Guiche? Întrebă ea deodată. 

— Nimic, doamnă. 

— Nimic! Nu ţi-a spus nimic? Oh, cât de bine îl recunosc! 


— Voia să mă cruţe, de bună seamă. 

— Şi iată ce numesc prietenii prietenie! Dar domnul 
d'Artagnan, de la care vii, el ţi-a spus ceva? 

— Nimic mai mult decât de Guiche, doamnă. 

Henriette făcu un gest de nerăbdare. 

— Cel puţin? Zise ea? Ştii ce se vorbeşte la curte? 

— Nu ştiu nimic, doamnă. 

— N-ai aflat nimic nici despre scena cu ploaia? 

— Nici despre scena cu ploaia...! 

— Nici despre plimbarea în doi prin pădure? 

— Nici despre plimbarea în doi prin pădure...! 

— Nici despre fuga la Chaillot? 

Raoul, care se prâăbuşea ca floarea tăiată de coasă, făcu 
sforţări supraomeneşti pentru a zâmbi şi răspunse cu un 
glas plin de blândeţe: 

— Am avut onoarea de a spune alteţei voastre regale că nu 
ştiu absolut nimic. Sunt un biet uitat care se reîntoarce din 
Anglia; între oamenii de aici şi mine erau atâtea valuri 
zgomotoase, încât vuietul tuturor celor despre care îmi 
vorbeşte alteţa voastră n-a putut ajunge până la urechea 
mea. 

Henriette fu mişcată de această paloare, de această 
blândeţe, de această putere de suferinţă. Simţământul 
dominant al inimii ei era o vie dorinţă de a-l auzi pe 
sărmanul îndrăgostit vorbindu-i despre aceea care-l făcea 
să se chinuie astfel. 

— Domnule de Bragelonne? Zise ea? Ceea ce prietenii 
dumitale n-au vrut să facă, vreau să fac eu pentru 
dumneata, pe care te stimez şi te preţuiesc. Eu voi fi cu 
adevărat prietena dumitale. [ii aici capul sus, ca un om 
cinstit şi nu vreau să ţi-l pleci sub povara ridicolului; peste 
opt zile, s-ar putea spune a dispreţului. 

— Ah? Făcu Raoul alb ca varul? Până acolo s-a ajuns? 

— N-ai aflat încă nimic? Zise Prinţesa? Dar văd că 
bănuieşti ce s-a întâmplat. Ai fost logodnicul domnişoarei de 
La Valliere, aşa-i? 


— Da, doamnă. 

— În această calitate, mă simt datoare să te previn; cum, 
dintr-o zi în alta, o voi alunga pe domnişoara de La Valliere 
de la mine... 

— O veţi alunga pe La Valliere? Strigă Raoul. 

— Fără îndoială. Crezi că voi ţine mereu seama de 
lacrimile şi de bocetele regelui? Nu, nu, casa mea nu va mai 
fi multă vreme adăpostul unor astfel de îndeletniciri. Dar 
văd că te clatini... 

— Nu, doamnă, iertaţi-mă? Zise Bragelonne făcând un 
efort? Credeam doar că am să mor, asta e totul. Alteţa 
voastră mi-a făcut cinstea de a-mi spune că regele a plâns, 
s-a rugat... 

— Da, însă în zadar. 

Şi-i povesti lui Raoul scena de la Chaillot şi deznădejdea 
regelui la întoarcere; îi povesti apoi îngăduinţa ei însăşi şi, 
pe urmă, teribila frază prin care prinţesa jignită, cocheta 
umilită, îngenunchease mânia regală. 

Raoul îşi plecă încet capul. 

— Ce zici de toate acestea? Îl întrebă ea. 

— Regele o iubeşte! Răspunse Raoul. 

— Ai însă aerul de a spune că ea nu-l iubeşte. 

— Vai, mă gândesc încă la vremea când m-a iubit, doamnă. 

Henriette stătu o clipă în admiraţia acestei sublime 
neîncrederi; apoi, dând din umeri, zise: 

— Nu mă crezi, aşadar? Ah, cât de mult o iubeşti 
dumneata! Şi cum te îndoieşti că dumneaei îl iubeşte pe 
rege! 

— Până nu voi avea dovada, da, doamnă, mă îndoiesc. 
Ilertaţi, şi-a dat cuvântul şi, înţelegeţi, e o fată cu suflet 
nobil. 

— Dovada?... Ei bine, fie! Vino cu mine! 

Capitolul LXI Vizită la domiciliu. 

Prinţesa, mergând înaintea lui Raoul, îl conduse de-a 
lungul curţii spre corpul de clădiri unde locuia La Valliere 
şi, urcând scara pe care o urcase şi Raoul în aceeaşi 


dimineaţă, se opri la uşa camerei unde tânărul, la rândul 
lui, fusese primit într-un chip atât de ciudat de către 
Montalais. 

Momentul era bine ales pentru înfăptuirea planului 
întocmit de doamna Henriette: castelul era gol; regele, 
curtenii şi doamnele de onoare erau plecaţi la Saint- 
Germain; doamna Henriette, singura, ştiind că Bragelonne 
se întorsese şi gândindu-se la folosul pe care-l va putea 
trage din această întoarcere, pretextase o indispoziţie şi 
rămăsese în apartamentul ei. Doamna era deci sigură că va 
găsi pustii atât camera domnişoarei de La Valliere, cât şi 
apartamentul contelui de Saint-Aignan. Scoase din buzunar 
o cheie de rezervă şi deschise uşa odăii domnişoarei sale de 
onoare. 

Bragelonne îşi aruncă privirea în această cameră, pe care 
o recunoscu îndată şi impresia pe care i-o făcu vederea 
acestei odăi fu unul dintre primele chinuri ce-l aşteptau 
acolo. 

Prinţesa îl privi îndeaproape şi ochiul ei experimentat putu 
să vadă tot ce se petrecea în inima tânărului. 

— Mi-ai cerut dovezi? Îi spuse ea? Să nu te surprindă, 
deci, dacă ţi le voi da. Şi, dacă nu te simţi în stare să le 
suporţi, mai e încă timp, ne putem retrage. 

— Mulţumesc, doamnă? Răspunse Bragelonne? Dar am 
venit aici ca să mă conving. Mi-aţi făgăduit să mă 
convingeţi, convingeţi-mă. 

— Intră înăuntru? Zise Doamna? Şi închide uşa după 
dumneata. 

Bragelonne se supuse şi se întoarse către Prinţesă, pe 
care o interogă din ochi. 

— Ştii unde te afli? Întrebă doamna Henriette. 

— Dar totul mă îndeamnă să văd, doamnă, că mă găsesc în 
camera domnişoarei de La Valliere. 

— Chiar aşa şi este. 

— Aş face, totuşi, alteţei voastre observaţia că această 
cameră e o cameră şi nu o dovadă. 


— Aşteaptă. 

Prinţesa se apropie de piciorul patului, strânse paravanul 
şi, arătând spre parchet, zise: 

— Uite, apleacă-te şi ridică dumneata însuţi trapa aceasta. 

— Această trapă? Exclamă Raoul cu surprindere. 

Cuvintele lui d'Artagnan începeau să-i revină în memorie 
şi-şi aducea aminte că d'Artagnan rostise întâmplător acest 
cuvânt. Şi Raoul căută din ochi, dar în zadar, o crăpătură 
care să indice o bortă sau vreun inel cu ajutorul căruia să 
poată ridica o parte anumită din duşumea. 

— Ah, ai dreptate? Zise doamna Henriette râzând? Am 
uitat de resortul ascuns: a patra stinghie a parchetului; o 
apăsare pe locul unde scândura are un nod. Aşa sună 
instrucţiunea. Apasă dumneata însuţi, viconte, apasă aici. 

Raoul, galben ca un mort, apăsă cu degetul cel mare pe 
locul indicat şi, într-adevăr, în aceeaşi clipă, resortul se 
mişcă şi capacul se ridică de la sine. 

— E foarte ingenios? Zise Prinţesa? Şi se vede că 
arhitectul a prevăzut că resortul va fi manevrat de o mână 
mică: observi că trapa se ridică singură? 

— O scară! Strigă Raoul. 

— Da şi foarte elegantă chiar? Zise doamna Henriette. 
Uite, viconte, scara are şi o rampă, menită să împiedice 
căderea persoanelor delicate ce s-ar încumeta să o coboare, 
ceea ce mă face să am curajul de a o coborâ. Haide, 
urmează-mă, viconte, urmează-mă. 

— Dar, înainte de a vă urma, doamnă, unde duce această 
scară? 

— Ah, e adevărat, am uitat să-ţi spun. 

— Ascult, doamnă? Murmură Raoul cu răsuflarea tăiată. 

— Ştii poate că domnul de Saint-Aignan locuia mai înainte 
aproape uşă în uşă cu regele? 

— Da, doamnă, ştiu; aşa era înainte de plecarea mea şi am 
avut cinstea, nu o dată, să-l vizitez în vechea sa locuinţă. 

— Ei bine, el a obţinut din partea regelui schimbarea 
acelui comod şi frumos apartament, pe care-l cunoşti, cu 


aceste două cămăruţe la care duce scara de aici şi care 
formează o locuinţă de două ori mai mică şi de zece ori mai 
depărtată de aceea a regelui, a cărui vecinătate nu e, totuşi, 
câtuşi de puţin dispreţuită, în general, de domnii de la 
curte. 

— Foarte bine, doamnă? Rosti Raoul. Dar continuaţi, vă 
TOg, căci nu înţeleg încă nimic. 

— Ei bine, întâmplarea a făcut? Urmă Prinţesa? Ca 
această locuinţă a domnului de Saint-Aignan să se afle sub 
aceea a domnişoarelor mele de onoare şi îndeosebi sub a 
domnişoarei de La Valliere. 

— Dar ce rost au această trapă şi această scară? 

— Doamne, nu ştiu. Dar vrei să coborâm la domnul de 
Saint-Aignan? Poate că acolo vom găsi dezlegarea enigmei. 

Şi Doamna dădu exemplul, coborând înainte. Raoul o 
urmă, oftând. Fiecare treaptă ce scârţâia sub tălpile lui 
Bragelonne îl făcea sa pătrundă cu câte un pas în acest 
apartament misterios, unde sălăşluiau încă suspinele scoase 
de La Valliere şi cele mai suave parfumuri ale trupului ei. 
Bragelonnne simţi, sorbind aerul cu răsuflări adânci, că 
tânăra fată trecuse de bună seamă pe acolo. Apoi, după 
aceste urme ale parfumului ei, dovezi invizibile, dar 
neîndoielnice, apărură florile pe care le iubea ea, cărţile pe 
care le citea ea. Dacă Raoul ar mai fi avut vreo îndoială, se 
spulbera şi aceasta în faţa tainicei îmbinări de gusturi şi de 
potriviri dintre nevoile spiritului şi existenţa obiectelor de 
care fata se înconjura în viaţă. La Valliere era pentru 
Bragelonne atât de prezentă aici prin mobile, prin alegerea 
stofelor, prin chiar reflexele parchetului! Fără glas, zdrobit, 
nu avea ce să afle mai mult şi o urma pe neînduplecata lui 
călăuză doar aşa cum un osândit îşi urmează călăul. 
Doamna, crudă ca orice femeie gingaşă şi aprinsă, nu-i 
ascundea nici un amănunt. 

Dar, trebuie să o spunem, în ciuda soiului de apatie în care 
căzuse, lui Raoul, chiar de-ar fi rămas singur, nu i-ar fi 
scăpat niciunul din aceste amănunte. Fericirea femeii 


iubite, când această fericire vine din partea unui rival, e o 
tortură pentru bărbatul gelos. Pentru un gelos ca Raoul, 
însă, pentru această inimă ce cunoştea pentru întâia oară în 
viaţă amărăciunea fierei, fericirea Louisei era o moarte 
dintre cele mai ruşinoase, moartea sufletului şi a trupului. 
Ghicea totul: mâinile care se strânseseră, chipurile 
apropiate ce se cununaseră în faţa oglinzilor, ca un 
jurământ atât de dulce pentru îndrăgostiţii ce se văd astfel 
de două ori, spre a-şi întipări şi mai bine în amintire acest 
tablou. Ghicea sărutările nevăzute sub căderea draperiilor 
grele, smulse din agăţătoarele lor. Tălmăcea în chinuitoare 
dureri graiul paturilor de odihnă, retrase în umbra lor 
complice. Acest lux, această rânduială îmbietoare, această 
grijă minuțioasă de a cruța orice stinghereală persoanei 
iubite, sau de a-i face o surpriză plăcută, această putere a 
dragostei, sporită de puterea regală, fură pentru Raoul o 
lovitură mortală. Oh, dacă există o uşurare a sfâşietoarelor 
dureri provocate de gelozie, aceea este inferioritatea 
bărbatului ce-a fost preferat în locul tău! Pe când, 
dimpotrivă, dacă există un iad în inima iadului, o tortură 
fără nume în vorbirea omenească, aceasta e atotputernicia 
unui zeu pusă la dispoziţia rivalului, o dată cu darurile 
tinereţii, ale frumuseţii, ale graţiei. În astfel de momente, se 
pare că Dumnezeu însuşi e împotriva îndrăgostitului 
disprețuit. 

O ultimă durere îi era rezervată bietului Raoul: doamna 
Henriette ridică o perdea de mătase şi, în dosul acestei 
perdele, el zări portretul în care apărea La Valliere. Şi nu 
numai portretul ei, dar însăşi La Valliere, tânără, frumoasă, 
veselă, sorbind viaţa prin toţi porii făpturii sale, căci, la 
optsprezece ani, viaţa este dragoste. 

— Louise? Murmură Bragelonne? Louise! Aşadar, e 
adevărat? Oh, tu nu m-ai iubit niciodată, căci niciodată nu 
m-ai privit astfel! 

Şi i se părea că inima i se zvârcoleşte în piept. 


Doamna Henriette îl privea, aproape invidiind această 
durere, deşi ştia bine că n-are ce invidia, deoarece ea era 
iubită de către de Guiche aşa cum La Valliere era iubită de 
Bragelonne. 

Raoul surprinse privirea aceasta a doamnei Henriette. 

— Oh, iertare, iertare! Zise el. Ar fi trebuit să fiu mai 
stăpân pe mine, ştiu, aflându-mă în faţa dumneavoastră, 
doamnă. Dar, facă cel Atotputernic, Dumnezeul cerului şi al 
pământului, să nu cunoaşteţi niciodată durerea ce mă sfâşie 
pe mine în această clipă! Căci sunteţi femeie şi de bună 
seamă că n-aţi putea îndura un asemenea chin. lertaţi-mă, 
eu nu sunt decât un biet gentilom, pe când dumneavoastră 
faceţi parte din rândul celor fericiţi, al celor atotputernici, 
al celor aleşi, care... 

— Domnule de Bragelonne? Îl întrerupse Henriette? O 
inimă ca a dumitale e vrednică de îngrijirile şi de 
mângâierile unei inimi de regină. Sunt prietena dumitale, 
domnule; de aceea, n-am voit ca viaţa dumitale să fie 
otrăvită de perfidie şi mânjită de ridicol. Eu sunt aceea 
care, mai curajoasă decât toţi pretinşii dumitale prieteni, cu 
excepţia domnului de Guiche, am făcut ca să te reîntorci de 
la Londra; eu sunt aceea care îţi dezvălui aceste dovezi 
dureroase, dar necesare, ce-ţi vor aduce vindecarea, dacă 
eşti un îndrăgostit cutezător şi nu un Amadis plângăreţ. Nu- 
mi mulţumi! Plânge-mă chiar şi cată să-l slujeşti cu aceeaşi 
credinţă pe rege. 

Raoul zâmbi cu amărăciune. 

— Ah, e adevărat! Rosti el. Uitasem asta: regele e stăpânul 
meu. 

— E vorba de libertatea dumitale! E vorba de viaţa 
dumitale! 

O privire limpede şi pătrunzătoare a lui Raoul o făcu pe 
doamna Henriette să-şi dea seama că se înşela şi ca ultimul 
ei argument nu era dintre acelea care să-l impresioneze pe 
acest tânăr. 


— la seama, domnule de Bragelonne? Adăugă ea? Căci, 
dacă nu-ţi vei cumpăni faptele, vei stârni mânia unui prinţ 
în stare să treacă peste orice margini ale raţiunii; îţi vei 
arunca în durere şi prietenii şi familia. Pleacă-te, supune-te, 
vindecă-ţi rănile! 

— Mulţumesc, doamnă? Răspunse el. Preţuiesc sfatul pe 
care mi-l dă alteţa voastră şi voi încerca să-l urmez. Dar, un 
ultim cuvânt, vă rog. 

— Spune. 

— E oare o indiscreţie din partea mea cerându-vă să-mi 
dezvăluiţi cum aţi descoperit secretul acestei scări, al 
acestei trape, al acestui portret? 

— Oh, nimic mai simplu! Ca să le pot supraveghea, am 
câte o cheie de rezervă de la camerele domnişoarelor mele 
de onoare. Mi s-a părut ciudat că La Valliere se închide 
adesea în camera ei; mi s-a părut ciudat că domnul de 
Saint-Aignan şi-a schimbat locuinţa; mi s-a părut ciudat că 
regele vine să-i facă zilnic o vizită domnului de Saint- 
Aignan, chiar dacă acesta îi era mai dinainte prieten; în 
sfârşit, mi s-a părut ciudat că atâtea lucruri s-au întâmplat 
în lipsa dumitale şi că multe obiceiuri de la curte s-au 
schimbat. Nu vreau să fiu păcălită de rege, nu vreau să-i 
slujesc de paravan pentru iubirile lui; căci după La Valliere, 
care plânge, va urma la rând Montalais, care râde, apoi 
Tonnay-Charente, care cântă; acesta nu e un rol demn de 
mine. Am trecut peste toate scrupulele prieteniei şi am 
descoperit secretul... Te rănesc, ştiu; încă o dată, iartă-mă, 
dar aveam de îndeplinit o datorie. Acum, totul s-a sfârşit, 
iată-te prevenit; va veni furtuna, fii cu băgare de seamă. 

— Vă gândiţi, totuşi, la ceva, doamnă? Răspunse 
Bragelonne cu fermitate? Căci nu veţi presupune că voi 
primi în tăcere ruşinea pe care o sufăr şi trădarea ce mi se 
face. 

— Vei lua în această privinţă hotărârea pe care o vei crede 
de cuviinţă, domnule Raoul. Dar nu împărtăşi nimănui 
mijlocul prin care ai cunoscut adevărul; iată tot ceea ce te 


rog, iată singurul preţ pe care-l cer pentru serviciul ce ţi l- 
am făcut. 

— Nu vă temeţi de nimic, doamnă? Răspunse Bragelonne 
cu un zâmbet amar. 

— L-am câştigat de partea mea pe lăcătuşul de care 
îndrăgostiţii s-au folosit în scopurile lor. Ai fi putut foarte 
bine să faci ca mine, nu-i aşa? 

— Da, doamnă. Alteța voastră regală nu-mi dă nici un alt 
sfat şi nu-mi impune nici o altă rezervă, decât aceea de a n- 
o compromite? 

— Nici o alta. 

— Pot deci să rog pe alteţa voastră regală de a-mi îngădui 
să rămân un minut aici? 

— Fără mine? 

— Oh, nu, doamnă! Asta n-are nici o importanţă; ceea ce 
vreau să fac, pot să fac şi în prezenţa voastră. Vă cer un 
minut pentru a scrie câteva cuvinte cuiva. 

— E o mare îndrăzneală, domnule de Bragelonne. la 
seama! 

— Nimeni nu va afla că alteţa voastră regală mi-a făcut 
onoarea de a mă conduce aici. De altfel, voi semna 
scrisoarea. 

— Cum vrei, domnule. 

Raoul îşi scoase carneţelul din buzunar şi aşternu pe o 
foiţă de hârtie albă aceste cuvinte: „Domnule conte, Nu te 
mira că găseşti această foaie de hârtie semnată de mine, 
mai înainte ca unul dintre prietenii mei, pe care-l voi trimite 
foarte curând la dumneata, va fi avut cinstea de a-ţi explica 
scopul vizitei mele. 

VICONTE RAOUL DE BRAGELONNE” 

Înfăşură hârtia, o vâri în broasca uşii ce dădea în camera 
celor doi îndrăgostiţi şi, încredinţat că bileţelul era destul 
de vizibil pentru ca de Saint-Aignan să-l observe când va 
intra, porni după Prinţesă, care ajunsese deja în vârful 
scării. Pe palier, se despărţiră: Raoul dând a-i mulţumi 
alteţei sale, Henriette deplângând, sau prefăcându-se că-l 


deplânge din toată inima pe nenorocitul pe care-l 
condamnase la un atât de groaznic supliciu. „Oh? Îşi spuse 
ea, văzându-l cum se depărtează palid şi cu ochii 
însângeraţi? Oh, dacă aş fi ştiut, i-aş fi ascuns adevărul 
acestui nefericit tânăr!” 

Capitolul LXII Metoda lui Porthos. 

Mulțimea personajelor pe care le-am introdus în această 
lungă povestire face ca fiecare să apară numai atunci când 
îi vine rândul şi numai după necesităţile istorisirii. Aşa se 
explică de ce cititorii noştri n-au mai avut prilejul să-l 
întâlnească pe amicul nostru Porthos după reîntoarcerea lui 
de la Fontainebleau. 

Onorurile pe care le primise din partea regelui nu 
schimbaseră cu nimic firea domoală şi binevoitoare a 
respectabilului senior; numai că îşi ţinea acum capul ceva 
mai sus ca de obicei şi o anumită măreție se observa în felul 
de a fi, de când i se acordase favoarea de a sta la masă cu 
regele. Sala de mâncare a maiestăţii sale produsese un 
anumit efect asupra lui Porthos. Seniorul de Bracieux şi 
Pierrefonds îşi amintea cu multă mândrie că, în timpul 
acelei cine de neuitat, o gloată de servitori şi un mare 
număr de ofiţeri, ce stăteau la spatele mesenilor, dădeau un 
aer solemn ospăţului şi mobilau frumos încăperea. Porthos 
îşi făgădui să-l investească pe domnul Mouston cu o 
demnitate oarecare, să stabilească o ierarhie în rândurile 
slugilor lui şi să-şi întocmească astfel o casă militară? Ceea 
ce nu era ceva neobişnuit printre marii căpitani, dat fiind 
că, în veacul precedent, se putuse vedea acest lux la domnii 
de Treville, de Schomberg, de La Vieuville, fără a mai vorbi 
de domnii de Richelieu, de Conde sau de Bouillon-Turenne. 
EI, Porthos, prieten al regelui şi al domnului Fouquet, 
baron, inginer etc., de ce nu s-ar bucura şi dânsul de toate 
plăcerile legate de marile venituri şi marile merite? 

Părăsit întrucâtva de Aramis, care, după cum ştim, se 
ocupa mult de domnul Fouquet, dat uitării oarecum, din 
pricina serviciului, de către d'Artagnan, plictisit de Truchen 


şi de Planchet, Porthos se surprinsese visând, fără să prea 
ştie la ce; dar oricui l-ar fi întrebat: „Îţi lipseşte ceva, 
Porthos?” el i-ar fi răspuns fără şovăială: „Da”. 

După una din acele mese îmbelşugate în timpul căreia 
Porthos încercase să-şi reamintească toate amănuntele 
ospăţului regal, pe jumătate voios, datorită vinului bun, pe 
jumătate trist, din pricina gândurilor ambiţioase, baronul se 
pregătea pentru un început de siestă, când valetul său de 
cameră veni să-l anunţe că domnul de Bragelonne voia să-i 
vorbească. Porthos trecu în camera alăturată, unde îl găsi 
pe tânărul său prieten în starea sufletească pe care o 
cunoaştem. Raoul îi strânse mâna lui Porthos, care, surprins 
de atâta gravitate, îi oferi un scaun. 

— Iubite domnule du Vallon? Zise Raoul? Am venit să te 
rog să-mi faci un serviciu. 

— Ai căzut tocmai la timp, tânărul meu prieten? Răspunse 
Porthos. Am primit opt mii de livre azi-dimineaţă de la 
Pierrefonds şi, dacă de bani ai nevoie... 

— Nu, nu de bani e vorba; îţi mulţumesc, excelentul meu 
prieten. 

— Îmi pare rău! Am auzit totdeauna spunându-se că asta e 
cel mai rar serviciu pe care i-l poţi face cuiva, dar şi cel mai 
uşor de îndeplinit. Vorba asta mi-a plăcut şi eu ţin să repet 
vorbele care mi-au plăcut. 

— Ai o inimă pe atât de bună, pe cât de sănătoasă ţi-e 
mintea. 

— Eşti prea drăguţ. Vrei să mănânci cumva? 

— Oh, nu, nu mi-e foame. 

— Eh, ce zici? Groaznică ţară Anglia, nu-i aşa? 

— Nu prea; totuşi... 

— Oricum, dacă nu s-ar găsi acolo peştele acela care e 
minunat şi carnea care nu se află în altă parte, ar fi cu 
neputinţă de trăit în Anglia. 

— Da... Eu veneam însă... 

— 'Te-ascult. Dă-mi voie numai să mă răcoresc puţin. Multă 
sare se mai pune în bucate la Paris! Uff! 


Şi Porthos ceru să i se aducă o sticlă cu vin de Champagne. 
Apoi, după ce umplu mai întâi paharul lui Raoul, goli dintr-o 
sorbitură o mare cupă, şi, mulţumit, reluă: 

— Aveam nevoie de asta pentru a te asculta fără să-mi 
fugă gândurile în altă parte. Acum sunt cu totul al tău. Ce 
vrei să-mi ceri, dragă Raoul? Ce-ţi doreşte inimioara? 

— Spune-mi, ce părere ai dumneata despre certuri, 
scumpe prietene? 

— Părerea mea?... Eşti bun să vorbeşti ceva mai lămurit? 
Răspunse Porthos scărpinându-se la tâmplă. 

— Vreau să spun: dumneata îţi păstrezi firea când se iscă 
vreo neînțelegere între nişte prieteni apropiaţi şi nişte 
străini? 

— Oh, mi-o păstrez sută-n sută, ca întotdeauna. 

— Foarte bine; şi ce faci în asemenea cazuri? 

— Când prietenii mei intră în vreo gâlceavă, eu am un 
principiu. 

— Care? 

— Anume că timpul pierdut nu se mai întoarce înapoi şi că 
nu poţi încheia mai bine o afacere de soiul ăsta decât atunci 
când zâzania e încă în toi. 

— Ah, zău, ăsta e principiul dumitale? 

— Absolut. De aceea, de îndată ce neînţelegerea a 
izbucnit, pun părţile faţă-n faţă. 

— Mda, aşa-i. 

— Înţelegi deci că, în felul acesta, e cu neputinţă ca 
tărăşenia să nu ajungă la o încheiere. 

— Eu credeam? Zise cu surprindere Raoul? Că, pornită pe 
făgaşul ăsta, o neînțelegere ar trebui, dimpotrivă... 

— Pentru nimic în lume! Gândegşte-te că eu am avut în 
viaţa mea cam la o sută optzeci până la o sută nouăzeci de 
dueluri regulate, fără a mai pune la socoteală întâlnirile şi 
ciocnirile întâmplătoare. 

— E o cifră frumoasă! Zise Raoul zâmbind fără să vrea. 

— Oh, asta nu-i nimic; eu sunt o fire blândă!... D'Artagnan 
îşi numără duelurile cu sutele. E adevărat ca el e un om 


repezit şi înţepat, i-am spus-o de nenumărate ori. 

— Prin urmare? Reluă Raoul? Dumneata aranjezi 
conflictele pe care ţi le încredinţează prietenii dumitale? 

— Şi nu s-a întâmplat să fi dat greş vreodată? Răspunse 
Porthos cu bunătate şi cu o încredere care făcură să-i 
crească inima în piept lui Raoul. 

— Dar? Întrebă el? Aranjamentele acestea sunt măcar 
onorabile? 

— Oh, te asigur de asta; şi fiindcă veni vorba, am să-ţi 
explic un alt principiu al meu. O dată ce un prieten mi-a 
adus la cunoştinţă cearta lui, iată cum procedez: mă duc 
numaidecât să-l caut pe adversarul lui; în acest scop, mă 
înarmez cu politeţe şi sânge rece, care sunt de rigoare în 
asemenea împrejurări. 

— Datorită lor, pesemne, aranjezi dumneata atât de bine şi 
atât de sigur încăierările? Zise Raoul cu oarecare 
amărăciune. 

— Cred şi eu. Aşadar, mă duc la adversar şi-i spun: 
„Domnule, e cu neputinţă să nu-ţi dai seama în ce măsură l- 
ai insultat pe prietenul meu”. 

Raoul îşi încruntă sprânceana. 

— Uneori, chiar destul de des? Continuă Porthos? 
Prietenul meu n-a fost jignit cu nimic; ba poate că ell-a 
ofensat pe celălalt. Spune dacă discursul meu nu e plin de 
dibăcie! 

Şi Porthos izbucni într-un hohot de râs. 

„De bună seamă? Îşi zise Raoul în timp ce alături de el 
răsuna tunetul formidabil al acestei ilarităţi? De bună 
seamă, n-am noroc. De Guiche mă primeşte cu răceală, 
d'Artagnan mă ia în râs, Porthos e un molâu: niciunul nu 
vrea să aranjeze această afacere aşa cum vreau eu. Şi când 
mă gândesc că venisem la Porthos ca să găsesc la elo 
spadă, în loc de o povaţă!... Ah, ce nenoroc!” 

Porthos se opri din râs şi continuă: 

— Aşadar, prin câteva cuvinte l-am făcut pe adversar să-şi 
recunoască greşeala. 


— Depinde? Zise Raoul dus pe gânduri. 

— Nu depinde, în mod sigur! L-am făcut deci să-şi 
recunoască greşeala; în acel moment îmi desfăşor apoi 
toată curtenia, pentru a ajunge mai uşor la fericita împlinire 
a planului meu. Mă apropii deci, cu o înfăţişare blândă, şi, 
apucându-l de mână pe adversar... 

— Oh! Făcu Raoul nerăbdător. 

— Domnule, îi spun, acum că te-ai încredinţat de jignire, 
nu ne mai rămâne decât să încheiem socotelile. Între 
prietenul meu şi dumneata urmează să aibă loc un schimb 
de procedee graţioase. Drept care, am sarcina să-ţi fac 
cunoscută lungimea spadei prietenului meu.” 

— Ce spui? Exclamă Raoul. 

— Stai puţin!... „Lungimea spadei prietenului meu. Am un 
cal jos; prietenul meu e în cutare loc şi aşteaptă cu 
nerăbdare amabila dumitale ivire; am să te conduc acolo; în 
drum, îl vom lua pe martorul dumitale şi treaba e 
încheiată...” 

— Şi? Întrebă Raoul, palid de ciudă? Îi împaci pe cei doi 
adversari pe teren? 

— Poftim? Se miră Porthos. Să-i împac? Dar pentru ce? 

— Spuneai că treaba e aranjată... 

— Fără îndoială, căci prietenul meu aşteaptă. 

— Ei bine şi ce dacă aşteaptă? 

— Ei bine, dacă aşteaptă, înseamnă că-şi dezmorţeşte 
picioarele. Adversarul, din contră, e încă ţeapăn de pe cal: 
se aliniază pe teren şi prietenul meu îl ucide pe adversar. Şi 
cu asta s-a terminat. 

— Ah, îl ucide? Strigă Raoul. 

— La dracu! Zise Porthos. Am avut eu vreodată prieteni 
care să se lase ucişi? Am o sută şi unul de prieteni, în 
fruntea cărora se află domnul tatăl tău, Aramis şi 
d'Artagnan, toţi oameni care trăiesc şi acum, aşa socot. 

— Ah, scumpul meu baron! Exclamă Raoul cuprins de 
bucurie. 

Şi îl îmbrăţişa pe Porthos. 


— Aprobi metoda mea, nu-i aşa? Îl întrebă uriaşul. 

— O aprob cu atâta tărie, încât i-aş cere şi eu ajutorul 
astăzi, fără întârziere, ba chiar acum. Dumneata eşti omul 
pe care-l caut. 

— Bun; m-ai găsit. Vrei să te baţi? 

— Nu mă mai întreba! 

— Foarte firesc... Şi cu cine? 

— Cu domnul de Saint-Aignan. 

— Îl cunosc... Un băiat încântător, care a fost foarte drăguţ 
cu mine în ziua când am avut onoarea de a lua masa cu 
regele. Fireşte, îi voi întoarce bunăvoința, chiar dacă nu mi- 
ar sta în obicei. Aşadar, te-a insultat? 

— De moarte. 

— Drace! Pot să-i spun şi lui tot aşa: de moarte? 

— Mai mult chiar, dacă vrei! 

— E şi mai bine. 

— lată o afacere ca şi încheiată, nu-i aşa? Zise Raoul cu un 
zâmbet. 

— Se înţelege de la sine... Unde-l aştepţi? 

— Ah, stai, nu-i chiar aşa de simplu. Domnul de Saint- 
Aignan e foarte bun prieten cu regele. 

— Am auzit şi eu de asta. 

— Şi dacă-l ucid? 

— Îl vei ucide, nu mai încape îndoială. Rămâne să-ţi iei 
măsurile de trebuinţă; dar, astăzi, asemenea lucruri se 
lovesc de unele greutăţi. Dacă ai fi trăit pe vremea noastră, 
eh, ar fi fost cu totul altceva! 

— Dragă prietene, nu m-ai înţeles. Vreau să spun că 
domnul de Saint-Aignan, fiind prieten al regelui, afacerea 
va fi mai greu de dus la capăt, întrucât regele ar putea să 
afle mai dinainte şi... 

— Ei, nu! Metoda mea, o cunoşti doar: „Domnule, l-ai jignit 
pe prietenul meu şi...” 

— Da, ştiu. 

— Şi apoi: „Domnule, calul meu aşteaptă jos”. Îl iau deci cu 
mine, mai înainte de a apuca să-i spună cuiva. 


— Crezi că te va urma aşa uşor? 

— La dracu, aş vrea s-o văd şi p-asta! Ar fi primul care să 
n-o facă. E drept că tinerii de azi... Dar, he! Îl voi lua pe sus 
dacă va fi nevoie! 

Şi Porthos, întărindu-şi şi vorbele prin gest, îl ridică pe 
Raoul de jos, luându-l în braţe cu scaun cu tot. 

— Foarte bine? Zise tânărul râzând. Nu ne mai rămâne 
decât să-i punem domnului de Saint-Aignan întrebarea. 

— Ce întrebare? 

— În legătură cu ofensa. 

— Ei bine, dar lucrul e ştiut, mi se pare. 

— Nu, dragă domnule du Vallon, obiceiul, la noi, tinerii de 
azi, cum spui dumneata, este că trebuie să explicăm 
motivele ofensei. 

— Prin noua voastră metodă, da. Ei bine, atunci 
povesteşte-mi despre ce e vorba. 

— Este că... 

— Ei, drace, iată partea plicticoasă! Altădată noi n-aveam 
nevoie să mai povestim. Ne băteam fiindcă trebuia să ne 
batem. Eu, unul, nu cunosc un motiv mai sănătos. 

— Ai toată dreptatea, prietene! 

— Ascult motivul dumitale. 

— Aş avea cam mult de povestit. Dar, întrucât trebuie să 
arăt cum stau lucrurile... 

— Da, da, la naiba! După noua metodă. 

— Întrucât, zic, trebuie să arăt cum stau lucrurile şi cum, 
pe de altă parte, afacerea e plină de greutăţi şi cere un 
secret absolut... 

— Oh! Oh! 

— Va fi destul să-i spui domnului de Saint-Aignan numai 
atăt şi el va înţelege că m-a ofensat: mai întâi, mutându-se 
din locuinţa lui. 

— Mutându-se din locuinţa lui?... Bine: una la mână? Zise 
Porthos, care începu să numere pe degete. Pe urmă? 

— Pe urmă, primind să se construiască un capac în noua 
lui locuinţă. 


— Înţeleg? Zise Porthos? Un capac. Drace, asta e grav! Îmi 
dau seama că trebuie să fii furios din această pricină! Şi 
pentru ce-a pus, caraghiosul, să facă asemenea capace, fără 
să-ţi ceară părerea? Capace... Auzi!... Eu n-am niciunul 
acasă, decât acela de la pivniţa din Bracieux! 

— Vei adăuga? Mai spuse Raoul? Că ultimul meu motiv de 
a mă socoti insultat este portretul pe care domnul de Saint- 
Aignan îl ştie. 

— Eh, Doamne, mai e şi un portret?... Cum, o mutare, un 
capac şi un portret? Păi, prietene? Zise Porthos? E destul 
numai unul din aceste motive ca să faci să se sfârtece una 
pe alta toată gentilomia din Franţa şi din Spania, ceea ce nu 
e puţin lucru! 

— Aşadar, scumpul meu, eşti îndeajuns de înarmat? 

— Voi lua cu mine doi cai. Alege locul de întâlnire şi, în 
timp ce vei aştepta, fă plecări şi suceşte-te la dreapta şi la 
stânga, asta îţi dă o uşurinţă rară în mişcări. 

— Mulţumesc. Voi aştepta în pădurea de la Vincennes, în 
apropiere de schitul franciscan. 

— Asta e bine... Unde-l găsesc pe domnul de Saint-Aignan? 

— La Palatul Regal. 

Porthos sună dintr-un clopot mare. Apăru un valet. 

— Costumul meu de ceremonie? Zise el? Calul meu şi un 
cal de rezervă. 

Valetul făcu o plecăciune şi ieşi. 

— Tatăl tău ştie ceva? Întrebă Porthos. 

— Nu; am să-i scriu. 

— Dar d'Artagnan? 

— Nici domnul d'Artagnan. El e om prevăzător, m-ar fi 
întors din drum. 

— D'Artagnan e un om care poate să-ţi dea un sfat bun 
totuşi? Zise Porthos, mirat, în modestia lui cinstită, că 
tânărul se gândise la el când se mai afla şi un d'Artagnan pe 
faţa pământului. 

— Scumpe domnule du Vallon? Replică Raoul? Nu mă 
întreba nimic mai mult, te rog. Am spus tot ce aveam de 


spus. Acum, aştept fapte; şi le aştept cât mai aspre şi 
hotărâtoare, aşa cum ştii să le pregăteşti dumneata. Pentru 
asta te-am şi ales. 

— Vei fi mulţumit de mine! Răspunse Porthos. 

— Şi nu uita, dragă prietene, că, în afară de noi, nimeni nu 
trebuie să afle despre această întâlnire. 

— Asemenea lucruri se bagă însă de seamă? Zise Porthos? 
Atunci când se dă de un trup mort în pădure. Ah, prietene 
dragă, îţi făgăduiesc orice, în afară de ascunderea mortului. 
E acolo, îl vede oricine, n-ai cum să faci. Eu am un principiu: 
să nu îngropi leşul. Asta înseamnă că te socoţi ucigaşul lui. 
La noroc! Cum zice normandul. 

— Vrednic şi scump prieten, la lucru! 

— Bizuie-te pe mine! Zise uriaşul golind sticla, în timp ce 
lacheul întindea pe o mobilă somptuosul său costum şi 
dantelele. 

Cât despre Raoul, el ieşi, spunându-şi cu o tainică bucurie: 
„Oh, rege perfid! Rege trădător! Nu pot să mă ating de 
tine! Nici nu vreau s-o fac! Regii sunt persoane sacre; dar 
complicele tău, sluga ta, care te reprezintă, laşul acesta îţi 
va plăti nelegiuirea! Îl voi ucide în numele tău, şi, după 
aceea, vom vedea ce facem cu Louise!” 

Capitolul LXIII Mutarea, capacul şi portretul. 

Porthos, însărcinat, spre marea lui satisfacţie, cu o misiune 
care-l întinerea, economisi o jumătate de ceas din timpul ce- 
i trebuia de obicei spre a-şi pune costumul de ceremonie. 
Apoi, ca om care se frecase îndeajuns de lumea mare, 
începu prin a-şi trimite lacheul să întrebe dacă domnul de 
Saint-Aignan era acasă. ] se aduse răspunsul că domnul 
conte de Saint-Aignan a avut cinstea de a-l însoţi pe rege la 
Saint-Germain, împreună cu întreaga curte, dar că domnul 
conte se întorsese chiar atunci. La acest răspuns, Porthos se 
grăbi să plece şi ajunse la locuinţa lui de Saint-Aignan în 
clipa când acesta tocmai spunea să i se tragă cizmele. 

Plimbarea fusese minunată. Regele, din ce în ce mai 
îndrăgostit şi din ce în ce mai fericit, se arăta de o voioşie 


nespusă faţă de toată lumea; făcea risipă de gingăşii cu 
nimic asemuite, cum spuneau poeţii din acea vreme. 
Domnul de Saint-Aignan, ne amintim, era poet şi socotea că 
o dovedise cu prisosinţă în multe împrejurări memorabile 
pentru ca nimeni să nu-i conteste acest titlu. Ca un neobosit 
ronţăitor de rime, pe tot timpul drumului îi copleşise de 
catrene, sextine şi madrigale, pe rege mai întâi, pe La 
Valliere apoi. La rândul lui, regele era în vervă şi compusese 
un distih. Cât despre La Valliere, ca toate femeile care 
iubesc, ea făcuse două sonete. 

După cum se vede, fusese o zi bogată pentru Apolo. De 
aceea, reîntors la Paris, de Saint-Aignan, care ştia mai 
dinainte că versurile lui vor colinda străzile, se îngrijea, mai 
mult decât o făcuse în timpul plimbării, de factura şi ideea 
lor. În consecinţă, asemenea unui tată drăgăstos care se 
pregăteşte să-şi scoată odraslele în lume, el se întreba dacă 
publicul va găsi drepte, corecte şi gra-ţioase aceste 
plăsmuiri ale imaginaţiei lui. Astfel, spre a rămâne cu inima 
împăcată, domnul de Saint-Aignan îşi recita lui însuşi 
madrigalul următor, pe care i-l spusese din memorie regelui 
şi-i făgăduise să i-l dea scris pe hârtie, la întoarcere: 

Privirea ta şireată nu vrea s-arate, Iris, Ce inimii, în taină, 
gândirea îi şopteşte; 

Zi, lris, pentru ce acel ce te iubeşte. 

Sortit e să nu vadă-n ochii-ţi decât vis? 

Acest madrigal, oricât ar fi el de grațios, nu i se părea prea 
desăvârşit lui de Saint-Aignan în clipa când îl trecu de la 
tradiţia orală la poezia scrisă pe hârtie. Mulţi îl găsiseră 
încântător şi în primul rând autorul însuşi; dar, la o a doua 
lectură, nu mai avea acelaşi farmec. De aceea, de Saint- 
Aignan, aşezat la masa lui, picior peste picior şi 
scărpinându-se la tâmple, repeta: 

Privirea ta şireată nu vrea s-arate, Iris... 

— Oh, acest vers? Murmură de Saint-Aignan? E cât se 
poate de bun. Aş adăuga chiar că sună ca la Ronsard sau 
Malherbe, deci sunt mulţumit de el. Din păcate, nu e acelaşi 


lucru cu al doilea. Multă dreptate avea cine-a spus că 
primul vers e cel mai uşor de făcut. 

Şi continuă să recite: 

Ce inimii, în taină, gândirea îi şopteşte... 

— Ah, gândirea şoptindu-i inimii! De ce nu i-ar şopti mai 
bine inima gândirii? Pe legea mea, în ceea ce mă priveşte, 
nu văd de ce n-ar merge şi aşa. Cum dracu mi-au răsărit în 
minte aceste două emistihuri! În schimb, al treilea e bun! 

Zi, Iris, pentru ce acel ce te iubeşte... 

Cu toate că rima nu e de loc bogată... Şopteşte şi iubeşte. 
Ei, dar abatele Boyer, care e un mare poet, a rimat ca mine, 
şopteşte şi iubeşte, în tragedia „Oropast sau Falsul 
Tonaxar”, fără să mai punem la socoteală că nici domnul 
Corneille n-a ocolit această rimă în tragedia „Sophonisbe”. 
Să trecem deci peste şopteşte şi iubeşte. Da, însă versul e 
cam obraznic. Mi-aduc aminte că regele şi-a muşcat unghia 
când l-a auzit. Într-adevăr, versul are aerul să-i spună 
domnişoarei de La Valliere: „Cum se face că sunt vrâjit de 
tine?” Cred că ar fi fost mai bine aşa: 

Slăvit să fie zeul care mă osândeşte... 

Osândeşte! Ei bine, da, iată încă o politeţe. Regele osândit 
faţă de La Valliere... Nu! 

Şi mai recită o dată: 

Slăvit să fie zeul... Ce viaţa îmi sorteşte... 

— Nu e rău; cu toate că ce viaţa îmi sorteşte e destul de 
slab. Dar, zău aşa, nu poate să fie totul bun într-un catren. 
Pentru ce acel ce te iubeşte... Care acel, cine? 
Obscuritate... Dar asta nu-i nimic, căci de vreme ce regele 
şi La Valliere m-au înţeles, are să mă înţeleagă toată lumea. 
Da, dar uite unde-i partea cea mai tristă, în ultimele două 
emistihuri: Sortit e să nu vadă-n ochii-ţi decât vis. Versul mi 
se pare forţat. Şi apoi, să spui că totul nu e decât un vis! 
Nu, nu e o idee fericită. Au să mă ia în răspăr toţi confrații 
mei, mâzgălitori de hârtie. Vor numi poeziile mele versuri 
de mare senior şi dacă regele ar auzi spunându-i-se că sunt 
un poet prost, i-ar trece prin cap să o creadă. 


Şi tot şoptindu-şi aceste vorbe inimii şi inima-i şoptind 
gândirii, contele aproape că se dezbrăcase. Tocmai îşi 
lepădase haina şi vesta, pentru a-şi pune halatul de casă, 
când i se anunţă vizita baronului du Vallon de Bracieux de 
Pierrefonds. 

— Ei? Se miră el? Cine mai e şi ciorchinele ăsta nume? N- 
am mai auzit de el. 

— E? Răspunse lacheul? Un gentilom care a avut onoarea 
de a lua masa cu domnul conte, la ospăţul regelui, în timpul 
şederii maiestăţii sale la Fontainebleau. 

— Cu regele? La Fontainebleau? Strigă de Saint-Aignan. 
Atunci, repede, repede, spune-i gentilomului să intre. 

Lacheul se grăbi să se supună. Porthos apăru pe uşă. 
Domnul de Saint-Aignan avea memoria curtenilor; îl 
recunoscu dar, de la prima vedere, pe acest senior 
provincial cu o reputaţie bizară şi pe care regele îl primise 
atât de bine la Fontainebleau, în pofida celor câteva 
zâmbete ale ofiţerilor ce se aflau de faţă. Înaintă deci spre 
Porthos cu toate semnele unei bunăvoinţe pe care baronul o 
găsea foarte firească, el care arbora, intrând în casa unui 
adversar, stindarul celei mai rafinate politeţi. 

De Saint-Aignan îi aruncă o privire lacheului care-l 
anunţase pe Porthos, îndemnându-l să-i ofere un scaun. 
Acesta din urma, care nu vedea nimic nepotrivit în toată 
această politeţe, se aşeză şi tuşi uşor. Cei doi gentilomi 
schimbară între ei câteva cuvinte de amabilitate, aşa cum 
era obiceiul. Apoi, întrucât contele era cel care primea 
vizita, zise: 

— Domnule baron, cărei fericite împrejurări datorez 
favoarea vizitei dumneavoastră? 

— Este tocmai ceea ce mă pregăteam să am cinstea vă 
explica, domnule conte? Răspunse Porthos? Dar, iertaţi- 
mă... 

— Ce s-a întâmplat, domnule? Întrebă de Saint-Aignan. 

— Bag de seamă că vă sfărâm scaunul. 

— Nu, domnule? Zise de Saint-Aignan? Câtuşi de puţin. 


— Ba da, domnule conte, ba da, îl rup; şi încă atât de bine, 
că, dacă nu mă ridic, voi cădea pe spate, poziţie cu totul 
nepotrivită pentru rolul grav pe care am venit să-l joc în 
faţa domniei voastre. 

Porthos se ridică. Tocmai la timp, căci scaunul se 
strâmbase şi se aplecase pe-o parte cu câteva degete. De 
Saint-Aignan căută din ochi un sprijin mai solid pentru 
oaspetele său. 

— Mobilele moderne? Zise Porthos în timp ce contele îşi 
rotea ochii de jur împrejur? Mobilele moderne sunt de o 
şubrezenie caraghioasă. În tinereţea mea, pe vremea când 
mă aşezam pe un scaun cu mai multă putere decât astăzi, 
nu-mi amintesc să fi rupt vreunul, în afară de acelea pe care 
le zdrobeam cu braţele prin hanuri. 

De Saint-Aignan zâmbi cu plăcere la această glumă. 

— Dar? Zise Porthos aşezându-se pe o canapea care 
începu să geamă, rezistând totuşi? Din păcate, nu despre 
asta e vorba. 

— Cum din păcate? Nu cumva ai venit să-mi aduci vreun 
mesaj de rău augur, domnule baron? 

— De rău augur pentru un gentilom? Oh, nu, domnule 
conte! Răspunse cu nobleţe Porthos. Am venit doar să vă 
anunţ că l-aţi ofensat în chipul cel mai crud pe unul din 
prietenii mei. 

— Eu, domnule? Strigă de Saint-Aignan. Eu l-am ofensat 
pe unul din prietenii dumitale? Şi pe care, te rog? 

— Pe domnul Raoul de Bragelonne. 

— L-am ofensat eu pe domnul de Bragelonne? Strigă de 
Saint-Aignan. Ah, dragă domnule, dar aşa ceva e cu 
neputinţă, căci domnul de Bragelonne, pe care-l cunosc 
puţin, aş putea spune chiar că nu-l cunosc de loc, e în 
Anglia; nevăzându-l de foarte mult timp, nu ştiu cum l-aş fi 
putut ofensa. 

— Domnul de Bragelonne e la Paris, domnule conte? Zise 
Porthos netulburat? Iar cât despre faptul dacă l-aţi ofensat, 
vă răspund că e adevărat, întrucât el însuşi mi-a spus. Da, 


domnule conte, l-aţi ofensat într-un mod crud, l-aţi ofensat 
mortal, vă repet cuvântul. 

— Dar e cu neputinţă, domnule baron, îţi jur, e cu 
neputinţă! 

— De altminteri? Adăugă Porthos? Nu puteţi ignora acest 
lucru, dat fiind că domnul de Bragelonne mi-a declarat că v- 
ar fi prevenit printr-un bilet. 

— N-am primit nici un bilet, domnule, îţi dau cuvântul meu 
de onoare! 

— Asta e nemaipomenit! Răspunse Porthos. Şi totuşi, ceea 
ce spune Raoul... 

— Am să vă conving îndată că n-am primit nimic? Zise de 
Saint-Aignan. Şi sună. Basque? Întrebă el? Câte bilete sau 
scrisori au venit aici în lipsa mea? 

— Trei, domnule conte. 

— De la...? 

— Un bilet de la domnul de Fiesque, cel al doamnei de La 
Ferte şi scrisoarea domnului de Las Fuentes. 

— Asta e tot? 

— Tot, domnule conte. 

— Spune adevărul în faţa domnului, numai adevărul, mă 
auzi? Răspund pentru tine. 

— Domnule, mai e un bilet al... 

— Al cui?... Spune repede, hai! 

— Al domnişoarei de La Vall... 

— De ajuns atât? Întrerupse Porthos cu discreţie. Foarte 
bine, vă cred, domnule conte. 

De Saint-Aignan îl lăsă pe valet să plece şi se duse să 
închidă el însuşi uşa în urma lui; dar când se întoarse, 
privind din întâmplare înaintea lui, zări în broasca uşii de la 
camera alăturată faimoasa bucăţică de hârtie pe care 
Bragelonne o vârâse acolo la plecare. 

— Ce-i asta? Exclamă el. 

Porthos, care stătea cu spatele spre uşă, se întoarse. 

— Oh! Oh! Făcu el. 

— Un bilet în gaura cheii! Strigă de Saint-Aignan. 


— S-ar putea să fie al nostru, domnule conte? Zise 
Porthos. Ia vedeţi. 

De Saint-Aignan trase hârtiuţa. 

— Un bilet de la domnul de Bragelonne! Rosti el. 

— Vedeţi că am avut dreptate? Oh, când spun eu ceva... 

— Adus aci de domnul de Bragelonne însuşi? Murmura 
contele pălind. Dar asta e de neîngăduit! Cum a putut să 
intre el aici? 

De Saint-Aignan mai sună o dată. Basque apăru din nou. 

— Cine a intrat aici în timp ce eu eram la plimbare cu 
regele? 

— Nimeni, domnule. 

— Nu se poate! Trebuie că a fost cineva. 

— Dar, domnule, nimeni n-a putut să intre, deoarece toate 
cheile erau în buzunarul meu. 

— Totuşi, acest bilet era în gaura cheii. Cine l-a vârât 
acolo? Că doar n-a venit singur! 

Basque îşi desfăcu braţele, în semn de ignoranță absolută. 

— Este posibil ca domnul de Bragelonne însuşi să-l fi pus 
acolo! Zise Porthos. 

— Atunci înseamnă că a intrat aici? 

— Fără îndoială, domnule. 

— Şi totuşi cheile se aflau în buzunarul meu? Reluă 
Basque cu toată stăruința. 

De Saint-Aignan mototoli biletul, după ce-l citi. 

— Aici se ascunde ceva? Murmură el îngândurat. 

Porthos îl lăsă o clipă în apele lui. Apoi reveni la misiunea 
sa. 

— N-aţi vrea să ne întoarcem la afacerea noastră? Întrebă 
el, adresându-se lui Saint-Aignan, după ce lacheul plecase. 

— Acum mi se pare că înţeleg totul, după acest bilet adus 
în chip atât de ciudat. Domnul de Bragelonne îmi anunţă un 
prieten... 

— Eu sunt prietenul lui; prin urmare, pe mine mă anunţă. 

— Ca să mi se prezinte o provocare? 

— Întocmai. 


— Se plânge că l-am ofensat? 

— În mod crud, de moarte! 

— Când şi cu ce prilej, dacă eşti bun? Căci rândurile lui 
sunt prea misterioase şi nu înţeleg nimic din ele. 

— Domnule? Răspunse Porthos? Prietenul meu trebuie că 
are dreptate, iar cât despre rândurile lui, dacă ele sunt 
misterioase, cum spuneţi, asta nu e decât din vina 
dumneavoastră. 

Porthos rosti aceste ultime cuvinte cu o încredere care, 
pentru un om puţin obişnuit eu felul său de a fi, putea să 
dea loc la o mulţime de înţelesuri. 

— Mister, aşadar! Atunci să vedem misterul! Zise de Saint- 
Aignan. 

Porthos făcu o plecăciune. 

— Îngăduiţi-mi să nu mă amestec în treaba asta, domnule? 
Răspunse el? Şi din motive bine întemeiate. 

— Înţeleg, înţeleg perfect. Da, domnule, să trecem la 
fapte. Spune, domnule, te ascult. 

— Mai întâi, domnule? Începu Porthos? E vorba de 
mutarea dumneavoastră din vechea locuinţă. 

— E adevărat, m-am mutat? Zise de Saint-Aignan. 

— Recunoaşteţi? Făcu Porthos cu un aer de vădită 
satisfacţie. 

— Dacă recunosc? Ei bine, da, recunosc. Pentru ce n-aş 
recunoaşte? 

— Aţi recunoscut! Bun! Notă Porthos ridicând un deget în 
sus. 

— Dar spune-mi, domnule, întrucât mutarea mea i-a putut 
pricinui vreun neajuns domnului de Bragelonne? Răspunde, 
te rog, căci nu înţeleg nimic din vorbele dumitale. 

Porthos îl opri scurt. 

— Domnule? Zise el pe un ton grav? Această acuzare este 
prima din cele pe care domnul de Bragelonne le ridică 
împotriva dumneavoastră. Şi dacă o ridică, înseamnă că a 
fost rănit. 


De Saint-Aignan bătu parchetul cu talpa piciorului, foarte 
iritat. 

— Asta seamănă cu a căuta ceartă cu tot dinadinsul? Zise 
el. 

— Un om atât de cumsecade ca vicontele de Bragelonne 
nu poate căuta ceartă cu tot dinadinsul? Răspunse Porthos. 
Dar, în sfârşit, n-aveţi nimic de adăugat în privinţa mutării, 
nu-i aşa? 

— Nu, mai departe. 

— Ah, mai departe? Dar, observați, domnule, că vi se 
aduce o acuzare grea, la care dumneavoastră nu 
răspundeţi nimic, sau mai degrabă răspundeţi cu uşurinţă. 
Cum, domnule, vă mutaţi, asta îl jigneşte pe domnul de 
Bragelonne şi nu vă cereţi scuze? Foarte bine! 

— Ce-e?... Strigă de Saint-Aignan, pe care tonul flegmatic 
al acestui personaj începea să-l înfurie. Cum adică? Am 
nevoie să-i cer eu părerea domnului de Bragelonne dacă să 
ma mut sau nu? Haidade, domnule! 

— În mod obligator, domnule. Obligator! Dar veţi 
recunoaşte că asta nu e nimic în comparaţie cu a doua 
acuzare. 

Porthos îl privi cu un aer încruntat. 

— Şi capacul acela, domnule? Adăugă el? Capacul acela? 

De Saint-Aignan se îngălbeni ca ceara. Se răsuci pe scaun 
cu atâta nervozitate, încât Porthos, oricât de puţin ştia el 
despre ce este vorba, îşi dădu seama că lovitura nimerise la 
ţintă. 

— Capacul? Murmură de Saint-Aignan. 

— Da, domnule, explicaţi-i rostul dacă puteţi? Zise Porthos 
ridicând capul. 

De Saint-Aignan îşi lăsă faţa în jos. 

— Oh? Sunt trădat? Bâigui el. Se ştie totul! 

— Totdeauna se ştie totul! Răspunse Porthos care nu ştia 
Nimic. 

— Dumneata mă zăpăceşti, domnule? Continuă de Saint- 
Aignan? Mă zăpăceşti în aşa măsură, încât nu mai ştiu unde 


mi-e capul. 

— Conştiinţă încărcată, domnule! Oh, situaţia 
dumneavoastră nu e de loc bună. 

— Domnule! 

— Iar când lumea va afla şi va începe să judece... 

— Oh, domnule? Zise cu tărie contele? O asemenea taină 
trebuie să fie ţinută ascunsă, chiar şi de acela căruia i-a fost 
făcută cunoscută! 

— Ne vom gândi la asta? Răspunse Porthos? Şi taina nu va 
ajunge mai departe, vă asigur. 

— Dar, domnule? Reluă de Saint-Aignan? Domnul de 
Bragelonne, cunoscând această taină, îşi dă seama de 
primejdia la care se expune şi pe care o poate stârni? 

— Domnul de Bragelonne nu se expune la nici o primejdie, 
domnule şi nu se teme de nimic, veţi vedea asta în curând, 
cu ajutorul lui Dumnezeu. 

„Omul ăsta e un turbat? Gândi de Saint-Aignan. Ce are cu 
mine?” Apoi, cu glas tare: 

— Uite ce-i, domnule, să lăsăm baltă această afacere. 

— Dar portretul? Răcni Porthos cu un glas de tunet, ce 
făcu să-i îngheţe sângele în vine contelui. 

Întrucât portretul era al domnişoarei de La Valliere şi 
fiindcă asupra acestui lucru nu mai putea fi îndoială, de 
Saint-Aignan simţi cum i se ridică o ceaţă de pe ochi. 

— Ah? Exclamă el? Ah, domnule, mi-aduc aminte că 
domnul de Bragelonne era logodnicul ei! 

Porthos luă un aer impozant? Maiestatea pe care o 
arborează ignoranţa. 

— Pe mine nu mă priveşte? Zise el? Şi nici pe 
dumneavoastră, dacă prietenul meu era sau nu logodnicul 
aceleia de care spuneţi. Ba chiar mă surprinde că rostiţi 
acest cuvânt indiscret. Asta vă poate îngreuia situaţia, 
domnule. 

— Dumneata eşti înţelepciunea, cinstea şi bunătatea 
întruchipată, domnule. Acum văd totul limpede. 

— Cu atât mai bine! Zise Porthos. 


— Şi? Adăugă de Saint-Aignan? M-ai făcut să înţeleg totul 
în chipul cel mai inteligent şi mai delicat. Mulţumesc, 
domnule, mulţumesc! 

Porthos se umflă de mândrie. 

— Iar acum, că ştim despre ce este vorba, îngăduie-mi să- 
ţi explic... 

Porthos înălţă capul ca un om care nu vrea să audă nimic; 
de Saint-Aignan continuă însă: 

— Sunt deznădăjduit, crede-mă, de tot ceea ce se 
întâmplă; dar dumneata ce-ai fi făcut în locul meu? Haide, 
între noi, spune-mi ce-ai fi făcut? 

Porthos dădu din cap. 

— Nu e vorba de ceea ce-aş fi făcut eu, tinere. Recunoşti 
cele trei învinuiri ce ţi le aduc, da? 

— Cât priveşte cea dintâi, în legătură cu mutarea, 
domnule şi aci mă adresez unui om înţelept şi de onoare, 
spune, când o voinţă augustă mi-a cerut să mă mut, trebuia, 
puteam eu să nu mă supun? 

Porthos făcu o mişcare, dar de Saint-Aignan nu-i lăsă 
timpul să o ducă până la sfârşit. 

— Ah, sinceritatea mea te mişcă? Zise el, interpretând 
mişcarea în felul său. Recunoşti că am dreptate. 

Porthos nu răspunse nimic. 

— Să trec la nenorocitul acela de capac? Urmă de Saint- 
Aignan, apucându-l pe Porthos de braţ. La capacul acesta, 
pricina răului, izvorul tuturor necazurilor; la capacul acesta 
făcut în scopul pe care dumneata îl ştii. Ei bine, ca să-ţi 
vorbesc deschis, presupui oare că eu, din propria mea 
voinţă, am pus să se facă, într-un asemenea loc, un capac 
menit să?... Oh, nu, nu crezi asta şi încă o dată îţi dai 
seama, înţelegi, ghiceşti că o voinţă mai mare decât mine 
mi-a impus acest lucru. Dumneata ştii ce înseamnă o 
pornire, nu vreau să spun de dragoste, această nebunie ce 
calcă totul în picioare... Căci, Dumnezeule!... Din fericire, 
am de-a face cu un om plin de inimă şi de simţire; altfel, 
scandalul şi nenorocirea s-ar fi abătut de mult asupra ei, 


biata copilă... Şi asupra aceluia... pe care nu vreau să-l 
numesc. 

Porthos, zăpăcit, năpădit de această avalanşă de cuvinte şi 
gesturi, făcea mii de eforturi pentru a înfrunta vorbăria lui 
Saint-Aignan, din care nu înţelegea o iotă, ţinându-se 
ţeapăn şi nemişcat pe scaunul său. 

De Saint-Aignan, pornit pe panta destăinuirilor, continuă 
să peroreze, dând un accent nou glasului său, o vehemenţă 
crescândă gesturilor: 

— Cât despre portret, căci înţeleg că portretul e învinuirea 
cea mai gravă, cât despre portret, socoteşte şi dumneata, 
am eu vreo vină? Cine a dorit să aibă portretul ei? Eu? Cine 
e îndrăgostit de ea? Eu? Cine se ţine după ea? Eu?... Cine i- 
a sucit capul? Eu? Nu, de o mie de ori nu! Îmi dau seama că 
domnul de Bragelonne trebuie să fie tare nenorocit, îmi dau 
seama că aceste dureri sunt cumplite. Uite, eu însumi sufăr. 
Dar nici o împotrivire nu e cu putinţă. Să intre în luptă? Va 
fi luat în râs. De s-ar încăpăţâna numai şi va fi pierdut. Îmi 
vei spune că deznădejdea e o nebunie; dar dumneata eşti 
un om cu judecată şi dumneata mă înţelegi. Văd după 
înfăţişarea dumitale gravă, îngândurată, posomorâtă chiar, 
că însemnătatea situaţiei nu te-a lăsat rece. Întoarce-te deci 
la domnul de Bragelonne şi mulţumeşte-i, după cum îi 
mulţumesc şi eu, că a ales drept mijlocitor un om de meritul 
dumitale. Crede-mă că, în ce mă priveşte, voi păstra o 
recunoştinţă veşnică aceluia care a ştiut să împace cu atâta 
dibăcie şi cu atâta înţelepciune neînţelegerea dintre noi. Şi 
întrucât soarta a vrut ca această taină să fie cunoscută de 
patru în loc de trei, ei bine, această taină, care l-ar putea 
îmbogăţi pe unul mai ambițios, mă bucur de a o împărţi cu 
dumneata, domnule; mă bucur din toată inima. Începând 
din acest moment, fă ce vrei cu mine, sunt la dispoziţia 
dumitale. Ce-aş putea să fac pentru dumneata? Ce-aş putea 
să cer, să impun chiar? Vorbeşte, domnule, vorbeşte. 

Şi, după obiceiul înrădăcinat în manifestările de prietenie 
ale curtenilor din acea vreme, de Saint-Aignan se repezi şi-l 


îmbrăţişă pe Porthos, strângându-l cu căldură în braţele 
sale. Porthos se lăsă îmbrăţişat cu o răceală 
nemaipomenită. 

— Vorbeşte! Repetă de Saint-Aignan. Ce doreşti să obţii? 

— Domnule? Zise Porthos? Am jos un cal în plus; fă-mi 
plăcerea şi încalecă pe el: e minunat şi nu-ţi va face nici o 
festă. 

— Să încalec pe cal? Dar pentru ce? Întrebă de Saint- 
Aignan cu o vie curiozitate. 

— Pentru a merge cu mine acolo unde ne aşteaptă domnul 
de Bragelonne. 

— Ah, vrea să-mi vorbească, pricep; vrea să capete 
lămuriri! E de la sine înţeles. Dar, în această clipă, nu pot, 
mă aşteaptă regele. 

— Regele o să mai aştepte. 

— Şi unde mă aşteaptă domnul de Bragelonne? 

— La schitul franciscan, în pădurea Vincennes. 

— Aşa! Ne ţinem de glume? 

— Nu cred; eu, cel puţin, nu. 

Şi Porthos dădu înfăţişării lui rigiditatea celor mai aspre 
trăsături. 

— Dar schitul franciscan e un loc pentru dueluri, mi se 
pare! Ei bine, ce rost are să merg eu acolo? 

Porthos îşi scoase încet spada din teacă. 

— lată măsura spadei prietenului meu? Zise el. 

— Drace! Omul acesta e nebun! Strigă de Saint-Aignan. 

Porthos îşi simţi sângele năvălindu-i în obraji. 

— Domnule? Vorbi el? Dacă n-aş avea onoarea de a mă afla 
în locuinţa dumitale şi de a sluji interesele domnului de 
Bragelonne, te-aş arunca pe fereastră! Ar fi timp câştigat şi 
n-ai mai sta pe gânduri. Vii la Vincennes, domnule? 

— Să vezi... 

— Vii sau nu, de bună voie? 

— Păi... 

— Dacă nu vii, te voi conduce acolo pe sus! la seama! 

— Basque! Strigă de Saint-Aignan. 


Basque apăru în uşă. 

— Regele îl cheamă pe domnul conte? Zise el. 

— Asta-i altceva? Murmură Porthos. Serviciul regelui mai 
înainte de orice. Vom aştepta acolo până diseară, domnule. 

Şi salutându-l pe de Saint-Aignan cu toată curtenia lui 
obişnuită, Porthos ieşi, încântat că aranjase astfel încă un 
duel. 

De Saint-Aignan se uită după el până ieşi; apoi, 
îmbrăcându-şi din nou, la repezeală, costumul, porni în 
grabă, potrivindu-şi din mers ţinuta şi spunându-şi: 

— La Vincennes!... La Vincennes!... Vom vedea noi ce va 
spune regele despre asta. Nu-l văd bine, zău! 

Capitolul LXIV Rivali politici. 

Regele, în urma acelei plimbări atât de fertile pentru 
Apolo şi în cursul căreia fiecare îşi plătise tributul său 
Muzelor, cum spuneau poeţii de pe vremea aceea, îl găsi, la 
reîntoarcere, pe domnul Fouquet, aţinându-i calea. În 
spatele lui venea domnul Colbert, care-l întâmpinase într-un 
coridor, ca şi cum ar fi stat la pândă, şi-l urma acum pe rege 
ca o umbră credincioasă şi prevăzătoare? Domnul Colbert, 
cu capul lui pătrat şi cu largul lui costum în neorânduială, 
ce-l făcea să semene puţin cu un senior flamand după o 
partidă de bere. 

Domnul Fouquet, la vederea duşmanului său, rămase 
liniştit şi se mulţumi, în tot cursul scenei care va urma, să-şi 
păstreze acea atitudine, atât de greu de menţinut, a omului 
superior în inima căruia zvâcneşte disprețul, dar care nu 
vrea să-şi dea pe faţă acest dispreţ, de teamă să nu-i facă 
prea multă cinste adversarului său. 

Colbert, în schimb, nu-şi ascundea o bucurie jignitoare. 
Pentru el, venirea domnului Fouquet era o încercare 
neîndemânatică, sortită de la început eşecului, cu toate că 
lucrurile nu ajunseseră încă la capătul lor. Colbert făcea 
parte din acea şcoală a oamenilor politici care nu admiră 
decât dibăcia şi nu stimează decât succesul. În plus, 
Colbert, care nu era numai un om pizmuitor şi răutăcios, 


dar care cunoştea îndeaproape toate interesele regelui, 
fiindcă era înzestrat cu suprema probitate a cifrelor, putea 
să se înarmeze oricând cu pretextul, atât de binevenit când 
ţi-ai pus în gând să-l sapi pe cineva, că urându-l şi căutând 
să-l dărâme pe domnul Fouquet, o făcea în vederea binelui 
statului şi a demnităţii regale. 

Niciunul din aceste amănunte nu-i scăpa lui Fougquet. Pe 
sub sprâncenele groase ale duşmanului său, în ciuda jocului 
necontenit al pleoapelor acestuia, el citea, prin ochi, până în 
fundul inimii lui Colbert; văzu deci tot ce sălăşluia în sufletul 
acestui om: ură şi sete de izbândă. Dar căutând să pătrundă 
totul, el rămânând de nepătruns, se însenină la faţă, zâmbi 
cu acel surâs fermecător ce era numai al lui, dând salutului 
său mlădierea cea mai nobilă şi cea mai largă totodată. 

— Sire? Zise? Văd, după voioşia maiestăţii voastre, că aţi 
făcut o foarte frumoasă plimbare. 

— Minunată, într-adevăr, domnule intendent superior, 
minunată! Ai făcut rău că n-ai venit cu noi, aşa cum te 
invitasem. 

— Sire, am avut de lucru? Răspunse ministrul. 

Fouquet nu simţi nevoia să-şi întoarcă faţa; nu se uita de 
loc în partea unde se afla Colbert. 

— Ah, viaţa la ţară, domnule Fougquet! Exclamă regele. 
Doamne, ce mult aş dori să pot trăi mereu la ţară, în aer 
curat, la umbra copacilor! 

— Oh, sper că maiestatea voastră nu e obosită de pe acum 
de tron! Zise Fouquet. 

— Nu; dar tronurile de verdeață sunt parcă mai plăcute. 

— Într-adevăr, sire, maiestatea voastră răspunde tuturor 
dorințelor mele vorbind astfel. locmai voiam să-i prezint o 
chemare. 

— Din partea cui, domnule intendent superior? 

— Din partea nimfelor de la Vaux. 

— Ah, ah! Făcu Ludovic al XIV-lea. 

— Regele a binevoit să-mi facă o promisiune? Zise 
Fouquet. 


— Da, mi-aduc aminte. 

— Serbarea de la Vaux, acea faimoasă serbare, nu-i aşa, 
sire? Zise Colbert, încercând să dea dovadă de credit 
amestecându-se în convorbire. 

Fouquet, cu un adânc dispreţ, nu luă în seamă fraza lui. 
Era, pentru el, ca şi cum Colbert nici nu gândise, nici nu 
vorbise. 

— Maiestatea voastră ştie? Zise el? Că mă pregătesc să 
primesc la reşedinţa mea de la Vaux pe cel mai bun dintre 
Prinţi, pe cel mai puternic dintre regi. 

— Am făgăduit, domnule? Răspunse Ludovic al XIV-lea 
surâzând? Şi un rege nu-şi calcă niciodată cuvântul. 

— lar eu, sire, am venit să-i spun maiestăţii voastre că sunt 
întru totul la ordinele sale. 

— Îmi pregăteşti niscaiva minunăţii, domnule intendent 
superior? 

Şi Ludovic al XIV-lea aruncă o ocheadă către Colbert. 

— Minunăţii? Oh, nu, sire! Nu mă încumet la aşa ceva; 
sper să-i pot oferi regelui câteva clipe de plăcere, poate 
câteva cupe de uitare. 

— Nu, nu, domnule Fouquet? Zise regele. Stăruiesc 
asupra cuvântului minunăţie. Oh, dumneata eşti un vrăjitor, 
îţi cunoaştem puterea, ştim că vei găsi aur, chiar de n-ar fi 
deloc aur pe lume. Poporul spune că îl faci singur. 

Fouquet simţi că lovitura pornea din două părţi deodată, 
că regele îl împungea cu o săgeată din arcul său şi cu una 
din arcul lui Colbert. Începu să râdă. 

— Oh? Replică el? Poporul ştie prea bine din ce mină scot 
eu aurul acesta. O ştie poate chiar prea bine; de altfel? 
Adăugă nu fără o anumită mândrie? Pot încredința pe 
maiestatea voastră că aurul destinat să plătească serbarea 
de la Vaux nu va face să curgă nici sânge, nici lacrimi. 
Sudori, poate. Dar vor fi răsplătite. 

Regele rămase ca buimăcit. Vru să-l privească pe Colbert, 
acesta voi să răspundă ceva, dar o ţintire de vultur, o privire 


foarte leală, regală chiar, aruncată de Fouquet, făcu să i se 
oprească vorba pe buze. 

Între timp regele se dezmetici. Se întoarse către Fouquet 
şi-i spuse: 

— Deci, îmi faci invitaţia? 

— Da, sire, dacă maiestatea voastră binevoieşte. 

— Pentru ce zi? 

— Pentru ziua pe care o veţi alege, sire. 

— Vorbeşti ca un vrăjitor care poate face orice, domnule 
Fouquet. Eu, unul, n-aş putea spune aşa ceva. 

— Maiestatea voastră va face, când va voi, tot ceea ce un 
rege poate şi trebuie să facă. Regele Franţei are slujitori 
destoinici pentru serviciul şi plăcerile sale. 

Colbert încercă să-l privească pe intendentul superior 
pentru a-şi da seama dacă aceste cuvinte erau o revenire la 
sentimente mai puţin duşmănoase faţă de el. Fougquet nici 
nu se uită la rivalul său: Colbert nu exista pentru el. 

— Ei bine, în opt zile îţi convine? Întrebă regele. 

— În optzile, sire. 

— Astăzi e marţi; să hotărâm pentru duminica cealaltă? 
— Răgazul pe care maiestatea sa binevoieşte să-l acorde 
va fi de mare folos pentru desăvârşirea lucrărilor pe care le 
execută arhitecţii mei spre deplina încântare a regelui şi a 

prietenilor săi. 

— Şi, vorbind de prietenii mei? Întrebă regele? Cum îi vei 
alege? 

— Regele e stăpân pretutindeni, sire; regele întocmeşte 
lista şi dă porunci. Toţi cei pe care va binevoi să-i poftească 
vor fi oaspeţi foarte bine primiţi la mine. 

— Mulţumesc! Răspunse regele mişcat de acest gând 
nobil, exprimat cu un accent tot atât de nobil. 

Fouquet se despărţi apoi de Ludovic al XIV-lea, după ce-i 
dădu câteva amănunte în legătură cu anumite afaceri 
curente. Ceva îi spunea însă că, în schimb, Colbert va 
rămâne cu regele, că vor vorbi despre el, că niciunul, nici 
altul nu-l vor cruța. Dorinţa de a-i da o ultimă lovitură 


duşmanului său, o lovitură puternică, îi apăru ca o 
compensație pentru tot ceea ce va avea de suferit. Se 
întoarse deci repede, din pragul uşii, şi, adresându-se 
regelui, zise: 

— lertaţi-mă, sire, iertaţi-mă! 

— Pentru ce să te iert, domnule? Întrebă Prinţul cu o voce 
blândă. 

— De o mare greşeală, pe care am săvârşit-o fără să-mi 
dau seama. 

— O greşeală, dumneata? Ah, domnule Fougquet, va trebui 
să te iert, n-am încotro. Cu ce-ai greşit? Sau împotriva cui? 

— Împotriva convenienţelor, sire. Uitasem să-i fac 
cunoscut maiestăţii voastre o împrejurare deosebit de 
importantă. 

— Care? 

Colbert fu străbătut de un fior: crezu că e vorba de un 
denunţ. Puterea lui va fi poate demascată? Un cuvânt al lui 
Fouquet, o dovadă adusă şi toată favoarea de care se 
bucura el se va spulbera în faţa lealităţii tinereşti a lui 
Ludovic al XIV-lea. Intendentul se cutremură deci de teamă 
ca o lovitură îndrăzneață să nu-i răstoarne toate planurile, 
şi, de fapt, lovitura putea fi dată atât de bine, încât Aramis, 
ochitor priceput, n-ar fi ratat-o. 

— Sire? Zise Fougquet cu un aer degajat? Deoarece aţi avut 
bunăvoința să mă iertaţi, vă voi mărturisi deschis: azi- 
dimineaţă mi-am vândut una din funcțiunile mele. 

— Una din funcțiunile dumitale? Strigă regele. Şi care 
anume? 

Colbert se schimbă dintr-o dată la faţă. 

— Aceea care îmi dădea, sire, un aer aspru, într-o robă 
lungă: funcțiunea de procuror general. 

Ludovic scoase un strigăt, fără să vrea şi se uită la Colbert. 

— Cui i-ai vândut această funcţiune, domnule Fouquet? 
Întrebă regele. 

Colbert se sprijini de marginea căminului. 


— Unui consilier al parlamentului, sire, care se numeşte 
domnul Vanel. 

— Vanel? 

— Un prieten al domnului intendent Colbert? Adăugă 
Fouquet, lăsând să cadă aceste cuvinte cu o graţie 
inimitabilă, cu o expresie de nepăsare şi nevinovăție pe care 
pictorul, actorul şi poetul trebuie să renunţe de ao 
reproduce cu penelul, cu gestul sau cu pana. 

Apoi, spunând aceasta, strivindu-l pe Colbert sub 
greutatea superiorității sale, intendentul superior îl salută 
din nou pe rege şi plecă, pe jumătate răzbunat prin 
stupefacţia Prințului şi prin umilirea favoritului. 

— Să fie oare cu putinţă? Se întrebă regele după ce 
Fouquet dispăru. Şi-a vândut această funcţiune? 

— Da, sire? Răspunse Colbert înadins. 

— E nebun! Nu se putu opri să exclame regele. 

Colbert, de astă dată, nu mai răspunse: întrezărise gândul 
stăpânului. Acest gând era pentru el o răzbunare. La ura lui 
se adăuga acum gelozia; la planul său de ruinare venea să 
se alăture o ameninţare de dizgrație. De aici încolo? Colbert 
înţelese prea bine asta? Între Ludovic al XIV şi el, gândurile 
lui duşmănoase nu se vor mai lovi de piedici, iar prima mare 
greşeală a lui Fougquet, care va putea fi luată drept pretext, 
va preceda cu puţin pedeapsa finală. Fougquet lăsase să-i 
cadă arma din mână. Ura şi invidia se grăbiră s-o ridice. 

Colbert fu invitat de rege la serbarea de la Vaux; el salută 
ca un om sigur de sine şi primi ca un om care îndatorează. 

Regele tocmai se gândea la de Saint-Aignan, care urma în 
ordinea invitaţilor, când uşierul îl anunţă pe contele de 
Saint-Aignan. Colbert se retrase cu discreţie la sosirea 
acestui Mercur regal. 

Capitolul LXV Rivali în dragoste. 

De Saint-Aignan se despărţise de rege abia cu două 
ceasuri mai înainte; dar în acest prim clocot al iubirii lui, 
Ludovic al XIV-lea, când n-o vedea pe La Valliere, simţea 
nevoia să vorbească despre ea. Şi singura persoană cu care 


putea să vorbească despre ea în voie era de Saint-Aignan; 
contele îi era deci indispensabil. 

— Ah, dumneata, conte? Îl întâmpină el de două ori 
bucuros, întâi pentru că-l vedea, în al doilea rând pentru că 
nu-l mai vedea pe Colbert, a cărui înfăţişare ursuză îl 
indispunea întotdeauna. Cu atât mai bine! Mă bucur că te 
văd. Vei lua parte la călătorie, nu-i aşa? 

— La călătorie, sire? Se miră de Saint-Aignan. Ce 
călătorie? 

— Aceea pe care o vom face pentru a ne duce la serbarea 
pe care domnul intendent superior o dă în cinstea noastră 
la Vaux. Ah, de Saint-Aignan, vei vedea, în sfârşit, o serbare 
pe lângă care petrecerile noastre de la Fontainebleau nu 
sunt decât nişte jocuri de copii. 

— La Vaux? Intendentul superior dă o serbare pentru 
maiestatea voastră, la Vaux? Doar atât? 

— Doar atât! Eşti încântător când faci pe dispreţuitorul. Ei 
bine, află tu care faci pe dispreţuitorul, că în clipa când se 
va şti că domnul Fougquet mă primeşte la Vaux, de duminică 
în opt zile, mulţi vor da buzna spre a fi invitaţi la această 
serbare. Îţi repet deci, de Saint-Aignan, vei face călătoria 
împreună cu noi. 

— Da, dacă până atunci nu voi porni în altă călătorie, mai 
lungă şi mai puţin plăcută. 

— Care? 

— Aceea a Styxului, sire. 

— Ei, poftim! Exclamă regele râzând. 

— Nu, serios, sire? Adăugă de Saint-Aignan. Sunt invitat la 
o astfel de călătorie şi în aşa fel, într-adevăr, încât nu ştiu 
cum aş putea face ca să refuz. 

— Nu te înţeleg, dragul meu. Ştiu, ai vervă poetică; dar 
vezi să nu cazi de la Apolo la Febus. 

— Ei bine, atunci, dacă maiestatea voastră binevoieşte să 
mă asculte, nu voi supune prea multă vreme torturii atenţia 
regelui. 

— Vorbeşte. 


— Regele îl cunoaşte pe domnul baron du Vallon? 

— Da, îl cunosc. Un vrednic slujitor al regelui, tatăl meu şi 
un straşnic comesean, într-adevăr! Căci de acela care a luat 
masa la Fontainebleau îmi vorbeşti, nu-i aşa? 

— Chiar despre el. Dar maiestatea voastră a uitat să 
adauge la meritele sale încă unul: un foarte cumsecade 
omorâtor de oameni. 

— Cum, domnul du Vallon vrea să te ucidă? 

— Vrea să mă dea pe mâna altuia, ceea ce-i totuna. 

— Oh, auzi ce veste! 

— Nu râdeţi, sire, căci nu spun nimic care să fie mai prejos 
de adevăr. 

— Şi zici că a pus pe altul să te ucidă? 

— La asta se gândeşte el pentru moment, acest vrednic 
gentilom. 

— Fii liniştit, te voi apăra dacă n-are dreptate. 

— Ah, mai e şi un dacă. 

— Fără îndoială. Hai, răspunde ca şi cum ar fi vorba de 
altcineva, bietul meu de Saint-Aignan: are sau n-are 
dreptate? 

— Maiestatea voastră va putea să judece. 

— Ce i-ai făcut? 

— Oh, lui nimic; dar se pare că i-am făcut ceva unuia din 
prietenii lui. 

— E acelaşi lucru; şi prietenul lui este unul din cei patru 
vestiți muşchetari? 

— Nu, e fiul unuia dintre cei patru faimoşi. 

— Şi ce i-ai făcut acestui fiu? Spune. 

— Doamne! Am ajutat pe cineva să-i răpească iubita. 

— Şi mărturiseşti asta? 

— Trebuie să mărturisesc, deoarece e adevărat. 

— În acest caz, eşti vinovat. 

— Ah, sunt vinovat? 

— Da, şi, pe legea mea, dacă te ucide... 

— Ei bine? 

— Ei bine, va fi în dreptul său. 


— Ah, iată cum judecaţi, sire! 

— Găseşti că procedeul e rău? 

— Îl găsesc cam pripit. 

— Judecată dreaptă şi grabnică, zicea bunicul meu Henric 
al IV-lea. 

— Atunci, regele să semneze cât mai repede iertarea 
adversarului meu, care mă aşteaptă în pădurea Vincennes 
pentru a mă ucide. 

— Numele lui şi un pergament. 

— Sire, iată un pergament pe masa maiestăţii voastre; cât 
despre numele lui... 

— Cât despre numele lui? 

— E vicontele de Bragelonne, sire. 

— Vicontele de Bragelonne? Strigă regele, trecând de la 
râs la cea mai adâncă uimire. Apoi, după un moment de 
tăcere, ştergându-şi sudoarea ce-i curgea pe frunte, 
murmură: Bragelonne! 

— Nimeni altul, sire? Zise de Saint-Aignan. 

— Bragelonne, logodnicul lui...? 

— Oh, Doamne, da! Bragelonne, logodnicul lui... 

— Dar parcă era la Londra! 

— Da; însă pot să vă răspund că nu mai e acolo, sire. 

— Şi acum e la Paris? 

— Adică e la Vincennes, unde mă aşteaptă, după cum am 
avut onoarea de a-i spune regelui. 

— Ştiind totul? 

— Chiar mai mult decât trebuie! Dacă regele vrea să vadă 
biletul pe care mil-a lăsat... 

Şi de Saint-Aignan scoase din buzunar biletul pe care-l 
cunoaştem. 

— După ce maiestatea sa îl va fi citit? Zise el? Voi avea 
onoarea de a-i spune cum mi-a parvenit acest bilet. 

Regele citi cu nervozitate, apoi întrebă numaidecât: 

— Ei bine? 

— Ei bine, maiestatea voastră are cunoştinţă de o anumită 
broască cizelată, care închide o anumită uşă de lemn de 


abanos, ce desparte o anumită cameră de un anumit 
sanctuar în albastru şi alb? 

— Fireşte că da, budoarul Louisei. 

— Da, sire. Ei bine, în gaura acelei broaşte am găsit acest 
bilet. Cine l-a vârât acolo? Domnul de Bragelonne, sau 
dracul în persoană? Dar, cum biletul miroase a ambră şi nu 
a pucioasă, înclin să cred că nu e vorba de drac, ci numai de 
domnul de Bragelonne. 

Ludovic îşi lăsă capul în jos şi păru că se adânceşte în nişte 
gânduri triste. Poate că în clipa aceea ceva ca o remuşcare 
îi săgetă inima. 

— Oh? Oftă el? Acea taină descoperită! 

— Sire, voi face tot ce-mi va sta în putinţă pentru ca 
această taină să moară în pieptul în care e închisă? Zise de 
Saint-Aignan, cu un accent de mare bravură spaniolă. 

Şi făcu un pas, dând să iasă pe uşă; dar regele îl opri cu un 
gest. 

— Unde te duci? Îl întrebă el. 

— Acolo unde sunt aşteptat, sire. 

— Ce să faci acolo? 

— Să mă bat, probabil. 

— Să te baţi? Strigă regele. O clipă, te rog, domnule 
conte! 

De Saint-Aignan dădu din cap, ca un copil care se supără 
când cineva vrea să-l oprească de a se arunca într-un puț 
sau de a se juca cu un cuţit. 

— Şi totuşi, sire?... Murmură el. 

— Mai întâi? Zise regele? Nu sunt lămurit. 

— Oh, asupra acestui punct, maiestatea voastră n-are 
decât să pună întrebări şi voi face lumină? Răspunse de 
Saint-Aignan. 

— Cine ţi-a spus că domnul de Bragelonne a pătruns în 
camera cu pricina? 

— Biletul acesta, pe care l-am găsit în broasca uşii, după 
cum am avut onoarea de a-i spune maiestăţii voastre. 

— Ce te face să crezi că el l-a pus acolo? 


— Cine altul ar fi îndrăznit să-şi ia o asemenea sarcină? 

— Ai dreptate. Cum a intrat la tine? 

— Ah, aici e marea încurcătură, ţinând seama că toate 
uşile erau închise şi că lacheul meu, Basque, avea cheile în 
buzunarul lui. 

— Ei bine, îl va fi cumpărat pe lacheul tău. 

— Cu neputinţă, sire. 

— Pentru ce cu neputinţă? 

— Pentru că, dacă l-ar fi cumpărat, nu l-ar fi pierdut pe 
bietul băiat? De care ar fi putut să aibă nevoie şi mai târziu? 
Lăsând să se înţeleagă limpede că s-a folosit de el. 

— Aşa e. Acum n-ar mai rămâne decât o singură 
presupunere. 

— Să vedem, sire, dacă această presupunere se potriveşte 
cu aceea pe care o fac şi eu! 

— Mă gândesc că se poate să fi intrat pe scară. 

— Vai, sire, asta mi se pare mai mult decât probabil! 

— Nu e mai puţin adevărat, însă, că cineva trebuie să-i fi 
vândut secretul capacului. 

— Să i-l fi vândut sau să i-l fi dat. 

— Pentru ce această distincţie? 

— Pentru că anumite persoane, sire, fiind mai presus de 
preţul unei trădări, dau şi nu vând. 

— Ce vrei să spui? 

— Oh, sire, maiestatea voastră are un spirit prea subtil 
pentru a au înţelege, cruţându-mi astfel greutatea de a 
rosti un nume. 

— Ai dreptate: Doamna! 

— Ah! Făcu de Saint-Aignan. 

— Doamna, care se arătase neliniştită de mutarea 
dumitale. 

— Doamna, care păstrează cheile de la camerele 
domnişoarelor ei de onoare şi care are destulă putere ca să 
descopere ceea ce nimeni, cu excepţia voastră, sire, sau a 
ei, n-ar descoperi. 

— Şi crezi că sora mea s-a aliat cu Bragelonne? 


— De, sire, de...! 

— Până într-atât încât să-i fi dezvăluit toate aceste 
amănunte? 

— Poate şi mai multe încă. 

— Mai multe!... Ce anume? 

— Poate că l-a însoţit chiar. 

— Unde? Jos la tine? 

— Credeţi c-ar fi cu neputinţă, sire? 

— Oh! 

— Ascultaţi, regele ştie dacă Doamnei îi plac parfumurile? 

— Da, e o plăcere pe care a deprins-o de la mania. 

— Mai ales parfumul de verbină? 

— E mireasma ei preferată. 

— Ei bine, în apartamentul meu miroase a verbină. 

Regele căzu pe gânduri. 

— Dar? Spuse el după o clipă de tăcere? Pentru ce 
Doamna ar fi împotriva mea, alături de Bragelonne? 

Şi rostind aceste cuvinte? La care de Saint-Aignan ar fi 
putut răspunde foarte uşor prin acestea: „Gelozie 
femeiască!”? Regele îl cercetă pe prietenul său până în 
adâncul sufletului, pentru a vedea dacă acesta ştie ceva 
despre galanteria tainică pe care i-o arătase cumnatei sale. 
De Saint-Aignan nu era însă un curtean prost; el nu se lăsa 
ispitit cu una cu două să descopere secrete de familie; era 
prea bun prieten cu Muzele, pentru a nu se gândi adesea la 
acel sărman Ovidiu Naso, ai cărui ochi au vărsat atâtea 
lacrimi pentru a ispăşi crima de a fi văzut nu se ştie ce în 
casa lui August. Trecu deci cu dibăcie pe lângă secretul 
Doamnei. Dar, cum dăduse dovadă de isteţime arătând că 
Doamna intrase la el împreună cu Bragelonne, trebui să 
plătească dobânda acestui amor-propriu şi să răspundă fără 
ocol la întrebarea regelui: „Pentru ce Doamna ar fi 
împotriva mea, alături de Bragelonne?” 

— Pentru ce? Răspunse de Saint-Aignan. Dar maiestatea 
voastră uită că domnul conte de Guiche este cel mai bun 
prieten al vicontelui de Bragelonne? 


— Nu văd legătura? Zise regele. 

— Ah, iertaţi-mă, sire? Vorbi de Saint-Aignan? Dar 
credeam că domnul conte de Guiche e un mare prieten al 
Doamnei. 

— Ai dreptate? Recunoscu regele. Nu mai e nevoie să ne 
batem capul: lovitura porneşte de aici. 

— Şi, pentru a se apăra, regele nu e de părere c-ar trebui 
să răspundă printr-o altă lovitură? 

— Da; însă nu de soiul acelora care se practică în pădurea 
Vincennes. 

— Maiestatea voastră uită? Zise iarăşi de Saint-Aignan? Că 
sunt gentilom şi că am fost provocat. 

— Asta nu te priveşte pe tine. 

— Da, însă eu sunt aşteptat lângă schitul franciscan de mai 
bine de un ceas, sire; eu sunt împricinat şi eu voi fi 
dezonorat dacă nu mă duc acolo unde sunt aşteptat. 

— Cea mai înaltă onoare a unui gentilom este supunerea 
faţă de regele său. 

— Sire... 

— Îţi poruncesc să rămâi aici! 

— Sire... 

— Supune-te! 

— Cum doreşte maiestatea voastră, sire. 

— De altfel, vreau să limpezesc toată această afacere; 
vreau să ştiu cum şi-au bătut joc de mine cu atâta 
îndrăzneală, pătrunzând în sanctuarul bucuriilor mele. Cei 
care au făcut aceasta, de Saint-Aignan, nu tu va trebui să-i 
pedepseşti, căci nu onoarea ta au atins-o, cipea mea. 

— Rog pe maiestatea voastră să nu-şi reverse mânia 
asupra domnului de Bragelonne, care, în această treabă, a 
fost poate lipsit de prevedere, dar nu de loialitate. 

— Destul! Voi şti să văd ce e drept şi ce nedrept, chiar în 
culmea mâniei! Nici un cuvânt despre toate acestea, mai 
ales în faţa Doamnei. 

— Dar ce să fac cu domnul de Bragelonne, sire? Va trimite 
să mă caute, şi... 


— Îi voi vorbi eu, sau voi pune pe cineva să-i vorbească, 
înainte de a se însera. 

— Încă o dată, sire, vă rog, fiţi îngăduitor cu el. 

— Am fost îngăduitor destul până acum, conte! Zise 
Ludovic al XIV-lea încruntându-şi sprânceana. A sosit timpul 
să le arăt anumitor persoane că eu sunt stăpânul aici. 

Abia rosti aceste cuvinte, care lăsau să se înţeleagă că o 
nouă pornire împotriva cuiva se adăuga uneia mai vechi, 
când uşierul apăru în pragul cabinetului. 

— Ce este? Întrebă regele. Şi pentru ce vii când n-ai fost 
chemat? 

— Sire? Răspunse uşierul? Maiestatea voastră mi-a 
poruncit, odată pentru totdeauna, să-l las pe domnul conte 
de La Fere să intre ori de câte ori va voi să-i vorbească 
maiestăţii voastre. 

— Ei, şi? 

— Domnul conte de La Fere e aici şi aşteaptă. 

Regele şi de Saint-Aignan schimbară, la aceste cuvinte, o 
privire în care se observa mai mult nelinişte decât 
surprindere. Ludovic şovăi o clipă. Apoi, aproape 
numaidecât, luând o hotărâre, îi spuse lui de Saint-Aignan: 

— Du-te, du-te de o caută pe Louise şi împărtăşeşte-i toate 
urzelile ce se împletesc împotriva noastră; fă-o să înţeleagă 
că Doamna şi-a reînceput persecuțiile şi că a pus în acţiune 
o mulţime de oameni care ar fi făcut mai bine să rămână 
neutri. 

— Sire... 

— Dacă Louise se sperie? Adăugă regele? Linişteşte-o; 
spune-i că dragostea regelui e un scut pe care nimic nu-l 
poate clătina. Dacă, ceea ce îmi place să nu cred, a aflat 
totul, sau dacă va fi avut şi ea vreo neplăcere, spune-i, de 
Saint-Aignan? Accentuă regele, tremurând de mânie şi 
înfrigurare? Spune-i că, de astă dată, nu numai că o voi 
apăra, dar o voi răzbuna şi cu atâta asprime, încât nimeni, 
de aici încolo, nu va mai îndrăzni să-şi ridice ochii la dânsa! 

— Asta e tot, sire? 


— Tot! Du-te repede şi rămâi credincios măcar tu, care 
trăieşti în mijlocul acestui infern fără a avea speranţa 
paradisului, ca mine. 

De Saint-Aignan se întrecu pe sine în a-şi repeta 
manifestările de devotament: apucă mâna regelui, o sărută 
şi plecă fericit. 

Capitolul LXVI Rege şi nobleţe. 

Ludovic se reculese în mare grabă, pentru a părea cât mai 
voios în faţa domnului de La Fere. Presimţea că, fireşte, 
contele nu venea la el din întâmplare. Bănuia în mod vag 
rostul acestei vizite; dar faţă de un om ca Athos, cu un spirit 
atât de distins, prima impresie nu trebuia să aibă nimic 
neplăcut, nimic care să-i trădeze tulburarea. 

Când tânărul rege se încredinţă că era destul de calm în 
aparenţă, îi porunci uşierului să-l introducă pe conte. Peste 
câteva minute, Athos, în costum de ceremonie, împodobit cu 
ordinele pe care numai el avea dreptul să le poarte în 
Franţa, se înfăţişă cu un aer atât de grav şi atât de solemn, 
încât regele putu să judece, de la prima privire, dacă se 
înşelase sau nu în presimţirile sale. 

Ludovic făcu un pas spre conte şi-i întinse, surâzând, o 
mână deasupra căreia Athos se plecă plin de respect. 

— Domnule conte de La Fere? Îi spuse regele vorbind 
repede? Vii atât de rar la mine, încât e o adevărată fericire 
să te văd. 

Athos se înclină şi răspunse: 

— Aş fi vrut să am bucuria de a fi totdeauna în preajma 
maiestăţii voastre. 

Acest răspuns rostit pe un asemenea ton voia să spună 
limpede: „Aş fi dorit să pot fi unul din sfetnicii regelui, spre 
a-l feri de anumite greşeli”. Regele înţelese şi, hotărât să 
păstreze în faţa acestui om avantajul calmului şi avantajul 
rangului, zise: 

— Vad că ai să-mi spui ceva. 

— Altfel nu mi-aş fi îngăduit să mă prezint dinaintea 
maiestăţii voastre. 


— Spune repede, domnule; sunt gata să-ţi îndeplinesc 
dorinţa. 

Regele se aşeză. 

— Sunt convins? Răspunse Athos pe un ton uşor 
emoţionat? Că maiestatea voastră îmi va da toată 
satisfacția. 

— Ah? Făcu regele cu un fel de trufie? Ai venit aici ca să-mi 
formulezi o plângere? 

— N-ar fi o plângere? Zise Athos? Dacă maiestatea 
voastră... Dar, iertaţi-mă, sire, am să iau lucrurile de la 
capăt. 

— Aştept. 

— Regele îşi aminteşte că, în timpul plecării domnului de 
Buckingham, am avut cinstea de a-i vorbi o dată. 

— Atunci sau cam pe-atunci... Da, îmi aduc aminte, numai 
că subiectul convorbirii... L-am uitat. 

Athos tresări. 

— Voi avea cinstea de a i-l reaminti regelui? Zise el. Era 
vorba de o cerere pe care o adresam maiestăţii voastre, în 
legătură cu intenţia domnului de Bragelonne de a se 
căsători cu domnişoara de La Valliere. 

„lată-ne şi aici!” gândi regele. Apoi, cu glas tare: 

— Mi-aduc aminte. 

— În acel timp? Urmă Athos? Regele a fost atât de bun şi 
atât de generos faţă de mine şi de domnul de Bragelonne, 
încât niciunul din cuvintele rostite de maiestatea sa atunci 
nu mi s-a şters din minte. 

— Şi?... Făcu regele. 

— Şi regele, căruia i-o cerusem pe domnişoara de La 
Valliere pentru domnul de Bragelonne, m-a refuzat. 

— E adevărat! Rosti sec Ludovic. 

— Pe motivul? Se grăbi să precizeze Athos? Că logodnica 
n-avea o situaţie în lumea de la curte. 

Ludovic se sili să asculte în linişte. 

— Că?... Adăugă Athos? Nu avea destulă avere. 

Regele se adânci în fotoliul său. 


— Că nu era de neam mare. 

Alt semn de nerăbdare din partea regelui. 

— Că nu era prea frumoasă? Mai spuse Athos fără nici o 
milă. 

Acest din urmă adaus, înfipt în inima îndrăgostitului, îl 
făcu să-şi piardă cu totul răbdarea. 

— Domnule? Zise el? Văd că ai o memorie foarte bună! 

— E ceea ce mi se întâmplă întotdeauna când am marea 
cinste de a sta de vorbă cu regele? Răspunse contele fără a 
se tulbura. 

— În sfârşit, am spus atunci toate astea, fie! 

— Şi i-am mulţumit din toată inima maiestăţii voastre, 
întrucât aceste cuvinte mărturiseau un interes nobil pentru 
domnul de Bragelonne. 

— Dar, îţi mai aduci aminte? Zise regele apăsând pe 
fiecare vorbă? Că şi dumneata erai împotriva acestei 
căsătorii? 

— E adevărat, sire. 

— Şi că îmi cereai aprobarea în contra convingerilor 
dumitale? 

— Da, maiestatea voastră. 

— În sfârşit, îmi mai amintesc de asemenea, căci am şi eu o 
memorie tot atât de bună ca şi a dumitale, îmi mai 
amintesc, zic, că ai rostit atunci aceste cuvinte: „Nu cred în 
dragostea domnişoarei de La Valliere pentru domnul de 
Bragelonne”. E adevărat? 

Athos simţi lovitura, dar nu se clătină. 

— Sire? Răspunse el? Am cerut de la început iertare 
maiestăţii voastre, dar, în această convorbire, sunt anumite 
lucruri care nu vor putea fi înţelese decât la sfârşit. 

— S-auzim sfârşitul atunci. 

— Iată-l! Maiestatea voastră mi-a spus că amână această 
căsătorie pentru binele domnului de Bragelonne. 

Regele tăcu. 

— Astăzi domnul de Bragelonne e atât de nenorocit, încât 
nu va mai putea răbda multă vreme să-i ceară maiestăţii 


voastre să ia o hotărâre. 

Regele păli. Athos îl privi ţintă. 

— Şi... Ce vrea să ceară... Domnul de Bragelonne? Întrebă 
regele cu şovăială. 

— Acelaşi lucru pe care-l cerusem eu regelui în ultima 
întrevedere: consimţământul maiestăţii voastre pentru 
această căsătorie. 

Regele tăcu din nou. 

— Motivele ce-ar putea constitui piedici sunt înlăturate 
pentru noi? Continuă Athos. Domnişoara de La Valliere, fără 
avere, nefiind de neam mare, nefiind frumoasă, este totuşi 
singura partidă bună pentru domnul de Bragelonne, 
deoarece el o iubeşte. 

Regele îşi strânse mâinile una într-alta. 

— Regele şovăie? Întrebă contele, fără a-şi pierde nimic 
nici din fermitatea, nici din respectul său. 

— Nu şovăi... Refuz! Ripostă regele. 

Athos se reculese un moment. 

— Am avut onoarea? Zise el cu o voce blândă? De a-i face 
cunoscut regelui că nici o piedică nu va sta în calea 
dragostei domnului de Bragelonne şi că hotărârea lui 
rămâne nestrămutată. 

— Dar mai e şi voinţa mea; e o piedică, aşa cred! 

— Cea mai serioasă dintre toate? Replică Athos. 

— Ah! 

— Şi acum, ne este îngăduit să cerem, cu toată umilinţa, 
maiestăţii voastre explicaţia acestei împotriviri? 

— Explicaţie?... E o întrebare? Rosti regele. 

— O cerere, sire. 

Regele îşi puse amândoi pumnii pe marginea mesei. 

— Dumneata ai pierdut tactul vieţii de la curte, domnule 
de La Fere? Zise el cu un glas stăpânit. La curte nu se pun 
întrebări regelui. 

— E adevărat, sire; dar, dacă nu se pun întrebări, se fac 
presupuneri. 

— Presupuneri! Ce vrea să mai spună şi asta? 


— Aproape totdeauna presupunerea unui supus implică 
sinceritatea regelui... 

— Domnule! 

— Şi lipsa de încredere a supusului? Completă cu 
îndrăzneală Athos. 

— Mi se pare că te întreci cu măsura? Zise monarhul 
cuprins fără să vrea de furie. 

— Sire, mă văd silit să caut în altă parte ceea ce credeam 
că am să găsesc la maiestatea voastră. În loc de a avea un 
răspuns din partea voastră, mă văd silit să caut unul în mine 
însumi. 

Regele se ridică în picioare. 

— Domnule conte? Zise? Ţi-am acordat tot timpul pe care 
îl aveam liber. 

Era o curmare a întrevederii. 

— Sire? Răspunse contele? N-am avut timp să-i spun 
regelui tot ceea ce venisem să-i spun şi îl văd atât de rar pe 
rege, încât trebuie să mă folosesc de prilej. 

— Ajunseseşi la presupuneri; acum vei trece la ofense! 

— Oh, sire, să-l ofensez pe rege, eu? Niciodată! Întreaga 
mea viaţă am susţinut că regii sunt mai presus de ceilalţi 
oameni, nu numai prin rang şi putere, dar şi prin noblețea 
inimii şi valoarea spiritului. N-aş putea niciodată crede că 
regele meu, acela care mi-a spus o vorbă, ar păstra în 
această vorbă vreun gând ascuns. 

— Ce vrei să spui? Ce fel de gând ascuns? 

— Mă explic? Rosti cu răceală Athos. Dacă, refuzând mâna 
domnişoarei de La Valliere pentru domnul de Bragelonne, 
maiestatea voastră avea alte intenţii decât fericirea şi 
prosperitatea vicontelui... 

— Vezi bine, domnule, că dumneata mă ofensezi. 

— Dacă, cerând un răgaz vicontelui, maiestatea voastră 
voise numai să-l îndepărteze pe logodnic de domnişoara de 
La Valliere... 

— Domnule! Domnule! 


— E ceea ce am auzit spunându-se peste tot, sire. 
Pretutindeni se vorbeşte despre dragostea maiestăţii 
voastre pentru domnişoara de La Valliere. 

Regele îşi sfâşie mănușşile, pe care, spre a-şi păstra 
cumpătul, le muşca într-una de câteva minute. 

— Nenorocire celor ce se amestecă în treburile mele! 
Strigă el. Am luat o hotărâre: voi zdrobi toate piedicile! 

— Ce piedici? Întrebă Athos. 

Regele se opri pe loc, ca un cal nărăvaş căruia zăbala i-a 
zgândărit cerul gurii răsucindu-se cu putere. 

— O iubesc pe domnişoara de La Valliere! Zise el deodată 
cu multă nobleţe, dar şi cu însufleţire. 

— Dar? Îl întrerupse Athos? Asta n-ar împiedica-o pe 
maiestatea voastră să-l însoare pe domnul de Bragelonne 
cu domnişoara de La Valliere. Sacrificiul e vrednic de un 
rege; el e meritat de domnul de Bragelonne, care a adus 
multe servicii şi poate fi socotit un bărbat demn de laudă. În 
felul acesta, regele, renunțând la dragostea lui, va face 
dovadă în acelaşi timp de generozitate, de recunoştinţă şi 
de simţ politic. 

— Domnişoara de La Valliere? Zise regele cu un glas 
înăbuşit? Nu-l iubeşte pe domnul de Bragelonne. 

— Regele ştie asta? Întrebă Athos cu o privire adâncă. 

— O ştiu. 

— De puţină vreme, pesemne; căci, de bună seamă, dacă 
regele o ştia şi la prima mea întrevedere, maiestatea sa s-ar 
fi ostenit să mi-o spună. 

— De puţină vreme, da. 

Athos păstră un moment de tăcere. 

— Nu înţeleg atunci? Zise el? De ce regele l-a mai trimis 
pe domnul de Bragelonne la Londra. Acest exil i-a surprins 
pe drept cuvânt pe cei care ţin la onoarea regelui. 

— Cine vorbeşte de onoarea regelui, domnule de La Fere. 

— Onoarea regelui, sire, este compusă din onoarea întregii 
sale nobilimi. Când regele îl ofensează pe unul din 
gentilomii săi, adică atunci când el ciunteşte o fărâmă din 


onoarea lui, înseamnă că şi-a ciuntit lui însuşi, regelui, o 
parte din onoare. 

— Domnule de La Fere! 

— Sire, l-aţi trimis pe vicontele de Bragelonne la Londra 
înainte de a fi amantul domnişoarei de La Valliere, sau după 
aceea? 

Regele, furios mai ales fiindcă se simţea dominat, voi să-l 
concedieze pe Athos cu un gest. 

— Sire, am să vă spun totul? Reluă contele. Nu voi ieşi de 
aici decât satisfăcut de maiestatea voastră, sau de mine 
însumi. Satisfăcut, dacă-mi veţi dovedi că aveţi dreptate; 
satisfăcut, dacă vă voi dovedi că vă înşelaţi. Oh, mă veţi 
asculta, sire! Sunt bătrân şi iubesc tot ceea ce e cu 
adevărat măreț şi cu adevărat puternic în regat. Sunt un 
gentilom care şi-a vărsat sângele pentru părintele vostru şi 
pentru voi, fără să fi cerut niciodată nimic, nici maiestăţii 
voastre, nici părintelui vostru. N-am făcut rău nimănui în 
această lume şi i-am îndatorat pe regi. Mă veţi asculta, sire! 
Vin să vă cer socoteală pentru onoarea unuia din slujitorii 
voştri, pe care l-aţi înjosit printr-o minciună sau l-aţi trădat 
printr-o slăbiciune. Ştiu că aceste cuvinte supără pe 
maiestatea voastră, dar pe oamenii ca mine, faptele ne ucid; 
ştiu că vă gândiţi ce pedeapsă să daţi sincerităţii mele; dar 
mai ştiu ce pedeapsă i-aş cere lui Dumnezeu împotriva 
voastră, atunci când i-aş povesti nelegiuirea pe care aţi 
săvârşit-o şi nenorocirea pe care aţi abătut-o asupra fiului 
meu. 

Regele se plimba prin cabinet cu paşi mari, cu mâna la 
piept, cu faţa roşie, cu ochii aprinşi. 

— Domnule? Strigă el deodată? Dacă aş fi rege pentru 
dumneata, ai fi fost pedepsit până acum! Dar nu sunt decât 
un om şi am dreptul să iubesc pe acest pământ pe cei cemă 
iubesc, fericire ce se întâmplă atât de rar! 

— Nu aveţi acest drept, ca om, mai mult decât îl aveţi ca 
rege; sau, dacă voiaţi să vi-l luaţi în mod loial, trebuia să-l 
preveniţi pe domnul de Bragelonne, iar nu să-l exilați! 


— Mi se pare că mă cerţi, într-adevăr! Rosti Ludovic al 
XIV-lea cu acea maiestate pe care numai el ştia să şi-o 
impună în privire şi în voce. 

— Speram că-mi veţi răspunde? Zise contele. 

— Ai să capeţi curând răspunsul meu, domnule. 

— Cunoaşteţi gândul meu? Replică domnul de La Fere. 

— Uiţi că-i vorbeşti regelui, domnule; e o crimă! 

— Uitaţi că zdrobiţi viaţa a doi oameni; e un păcat de 
moarte, sire! 

— Pleacă, numaidecât! 

— Nu înainte de a vă spune: fiu al lui Ludovic al XIII-lea, îţi 
începi rău domnia, căci ţi-o începi prin răpire şi necinste! 
Eu şi neamul meu ne simţim scutiţi de a-ţi mai păstra acea 
dragoste şi acel respect pentru care îl pusesem pe fiul meu 
să jure în cavourile de la Saint-Denis, în faţa osemintelor 
nobililor tăi strămoşi. Aţi devenit duşmanul nostru, sire şi de 
aici încolo nu vom mai asculta decât de Dumnezeu, singurul 
nostru stăpân. Luaţi seama! 

— Ameninţi? 

— Oh, nu? Răspunse cu tristeţe Athos? Şi nu am în suflet 
mai multă bravadă decât teamă; Dumnezeu, de care vă 
vorbesc, sire, aude ce spun; el ştie că, pentru integritatea, 
pentru onoarea coroanei voastre, îmi voi vărsa încă şi astăzi 
tot sângele pe care mi l-au mai lăsat în vine douăzeci de ani 
de război civil şi de războaie peste hotare. Pot deci să vă 
încredinţez că nu ameninţ nici pe rege, nici pe om; dar vă 
spun: veţi pierde doi slujitori ucigând credinţa în inima 
tatălui şi dragostea în inima fiului! Unul nu mai crede în 
cuvântul regal, celălalt nu mai crede în loialitatea 
oamenilor, nici în puritatea femeilor. Unul e mort în ce 
priveşte respectul, celălalt în ce priveşte supunerea. Adio! 

Spunând aceasta, Athos îşi frânse spada în două, lovind-o 
de genunchi, puse încet pe parchet cele două bucăţi rupte 
şi, salutându-l pe rege, care se înăbuşea de mânie şi de 
ruşine, ieşi din cabinet. 


Ludovic, prăbuşit deasupra mesei, stătu câteva minute 
aşa, până se linişti; apoi, ridicându-se deodată, sună furios: 

— Să vie domnul d'Artagnan! Le spuse uşierilor, care-l 
priveau îngroziţi. 

Capitolul LXVII Furtuna continuă. 

Fără îndoială, cititorii noştri se vor fi întrebat cum se face 
că Athos a apărut la rege tocmai la momentul potrivit, el 
despre care n-am mai auzit vorbindu-se de atâta timp. 
Pretenţia noastră, ca romancier, fiind mai ales aceea de a 
înlănţui evenimentele unele după altele cu o logică aproape 
fatală, ne socotim pregătiţi să răspundem şi vom răspunde 
la această întrebare. 

După ce părăsise Palatul Regal, Porthos, credincios rolului 
său de om care poate aranja dueluri, se dusese să-l 
întâlnească pe Raoul lângă schitul franciscan din pădurea 
Vincennes şi-i povestise, în cele mai mici amănunte, 
întrevederea lui cu domnul de Saint-Aignan; apoi, în 
încheiere, îi spusese că însărcinarea pe care i-o dăduse 
regele favoritului său va duce, probabil, la o întârziere 
oarecare, dar că, după despărţirea de rege, de Saint- 
Aignan se va grăbi să răspundă la chemarea pe care i-o 
făcuse Raoul. Dar Raoul, mai puţin credul decât vechiul său 
prieten, trase concluzia, din cele povestite de Porthos, că, 
dacă de Saint-Aignan îl va vedea pe rege, îi va povesti totul 
monarhului şi că, dacă de Saint-Aignan îi va povesti totul, 
regele îl va opri pe conte de a se înfăţişa pe teren. Drept 
care, pe temeiul acestei deducţii, îl lăsase pe Porthos să 
păzească locul, pentru cazul, foarte puţin probabil, că de 
Saint-Aignan ar veni, şi, de altfel, spunându-i lui Porthos să 
nu rămână pe teren mai mult de un ceas sau un ceas şi 
jumătate. Ceea ce Porthos nu voi să ia în seamă şi, din 
contră, se hotări să stea neclintit locului, ca şi cum ar fi vrut 
să prindă rădăcini acolo, smulgându-i lui Raoul făgăduiala 
că de la tatăl său, se va întoarce acasă la el, în aşa fel ca 
lacheul lui Porthos să ştie unde-l poate găsi, dacă se va 
întâmpla ca de Saint-Aignan să vină la întâlnire. 


Bragelonne părăsise aşadar Vincennes şi pornise de-a 
dreptul spre Athos, care, de două zile, se afla la Paris. 
Contele fusese, de fapt, prevenit printr-o scrisoare a lui 
d'Artagnan. Raoul era deci oarecum aşteptat de către tatăl 
său, care, după ce-i întinse mâna şi-l îmbrăţişă, îi făcu semn 
să se aşeze. 

— Ştiu că vii la mine, viconte, ca la un prieten; ştiu că eşti 
trist şi îndurerat; spune-mi, ce te aduce aici? 

Tânărul se înclină şi îşi începu povestirea. Mai mult decât o 
dată, în cursul povestirii, lacrimile îi înăbuşiră glasul şi un 
suspin ce-i zgudui pieptul întrerupse naraţiunea. Totuşi, 
izbuti să o ducă până la capăt. 

Athos ştia, desigur, la ce trebuia să se aştepte, căci, după 
cum am spus, d'Artagnan îi scrisese ceva mai înainte; dar, 
ţinând să-şi păstreze până la urmă acel calm şi acea 
seninătate care formau partea aproape supraomenească a 
caracterului său, zise: 

— Raoul, eu nu cred nimic din cele ce se spun; eu nu cred 
nimic din ceea ce te face pe tine să te temi; şi asta nu din 
pricină că persoane demne de încredere nu mi-au dezvăluit 
nimic în legătură cu această întâmplare, dar fiindcă, în 
sufletul şi în cugetul meu, eu socot cu neputinţă ca regele 
să-şi fi insultat astfel un gentilom. Garantez, deci, pentru 
rege şi am să-ţi aduc dovada a ceea ce-ţi spun. 

Raoul, clătinându-se ca un om beat între ceea ce văzuse cu 
ochii lui şi această netulburată încredere pe care o avea 
într-un om ce nu minţise niciodată, se înclină şi se mulţumi 
să răspundă: 

— Bine, du-te, domnule conte; voi aştepta aici. 

Şi se aşeză în fotoliu cu faţa îngropată în palme. Athos se 
îmbrăcă şi plecă. La rege, se întâmplă ceea ce noi le-am 
povestit cititorilor noştri, care l-au văzut intrând la 
maiestatea sa şi apoi l-au văzut ieşind. 

Când se reîntoarse acasă, îl găsi pe Raoul palid şi 
posomorât, fără să se fi mişcat din poziţia lui deznădăjduită. 
Totuşi, la auzul uşilor care se deschideau, la auzul paşilor 


tatălui său care se apropia, tânărul ridică încet ochii. Athos 
era galben la faţă, cu capul gol, abătut; îi dădu mantia şi 
pălăria lacheului, făcându-i semn să se retragă, apoi se 
aşeză lângă Raoul. 

— Ei bine, domnule? Întrebă tânărul, mişcându-şi cu 
tristeţe capul de sus în jos? Acum te-ai convins pe deplin? 

— Da, Raoul; regele o iubeşte pe domnişoara de La 
Valliere. 

— Prin urmare, o mărturiseşte? Strigă Raoul. 

— Fără şovâire? Răspunse Athos. 

— Şi ea? 

— Pe ea n-am văzut-o. 

— Nu, dar regele ţi-a vorbit despre ea. Ce ţi-a spus? 

— A spus că-l iubeşte. 

— Oh, vezi, vezi, domnule! 

Şi tânărul făcu un gest de deznădejde. 

— Raoul? Reluă contele? I-am spus regelui, crede-mă, tot 
ceea ce i-ai fi putut spune tu însuţi; şi sunt încredinţat că i- 
am vorbit în termeni cumpăniţi, însă plini de hotărâre. 

— Şi ce i-ai spus, domnule? 

— l-am spus, Raoul, că totul s-a sfârşit între el şi noi, că de 
azi înainte să nu te mai socoată printre slujitorii lui; i-am 
spus că eu însumi mă voi retrage pentru totdeauna 
deoparte. Nu-mi rămâne să mai ştiu decât un singur lucru. 

— Care, domnule? 

— Dacă tu ai luat vreo hotărâre. 

— O hotărâre? Cu privire la ce? 

— În privinţa dragostei şi... 

— Spune, domnule. 

— Şi a răzbunării; căci mă tem că te gândeşti la 
răzbunare. 

— Oh, domnule, dragostea... Poate că într-o zi, mai târziu, 
voi izbuti să mi-o smulg din inimă. Sper să izbutesc, cu 
ajutorul lui Dumnezeu şi cu înţeleptele sfaturi ale domniei 
tale. La răzbunare nu m-am gândit decât sub stăpânirea 


unui gând rău, căci pe adevăratul vinovat nu mă voi putea 
răzbuna niciodată; de aceea, am renunţat la răzbunare. 

— Va să zică, deci, nu te gândeşti să-i ceri socoteală 
domnului de Saint-Aignan. 

— Nu, domnule. l-am aruncat mănuşa o dată; dacă o 
ridică, îl voi înfrunta, dacă nu, o voi lăsa la pământ. 

— Şi La Valliere? 

— Nu cred ca domnul conte să se fi gândit vreodată în 
mod serios că aş fi în stare să mă răzbun pe o femeie? 
Răspunse Raoul cu un surâs atât de trist, încât făcu să 
apară o lacrimă sub pleoapa acestui om care se aplecase de 
atâtea ori asupra durerilor lui, ca şi asupra durerii altora. 

Îi întinse lui Raoul mâna; vicontele i-o strânse cu toată 
căldura. 

— Prin urmare, domnule conte, acum eşti încredinţat că 
răul e fără remediu? Întrebă tânărul. 

Athos, la rândul lui, dădu din cap. 

— Bietul meu copil! Murmură el. 

— Te gândeşti că mai sper încă? Zise Raoul? Şi mă plângi. 
Oh, adevărul e că mi-e cu neputinţă s-o dispreţuiesc, aşa 
cum ar trebui, pe aceea pe care am iubit-o atât de mult. 
Atâta timp cât nu mă simt vinovat faţă de ea, voi fi fericit şi-i 
voi ierta totul. 

Athos se uita cu tristeţe la fiul său. Aceste câteva cuvinte 
rostite de Raoul păreau smulse din propria lui inimă. În 
acea clipă, lacheul îl anunţă pe domnul d'Artagnan. Acest 
nume răsună într-un chip diferit în urechile lui Athos şi în 
cele ale lui Raoul. 

Muşchetarul îşi făcu apariţia cu un zâmbet uşor pe buze. 
Raoul rămase neclintit; Athos se îndreptă spre prietenul său 
cu o expresie ce nu-i scăpă lui Bragelonne. D'Artagnan îi 
răspunse lui Athos printr-o clipire din ochi; apoi, 
apropiindu-se de Raoul şi apucându-i mâna, zise, 
adresându-se în acelaşi timp şi tatălui şi fiului: 

— Ei bine, mi se pare că trebuie să-l consolăm pe băiat, 
nu-i aşa? 


— Iar tu, bun ca totdeauna, vii să mă ajuţi în această 
încercare grea? Răspunse Athos. 

Şi, spunând acestea, Athos strânse mâna lui d'Artagnan în 
mâinile lui. Raoul crezu a observa că această strângere de 
mână avea un înţeles deosebit de acela al cuvintelor pe care 
le rostise contele. 

— Da? Răspunse muşchetarul netezindu-şi mustaţa cu 
mâna cealaltă, rămasă liberă? Da şi mai vin... 

— Fii bine venit, domnule cavaler, nu pentru mângâierea 
pe care o aduci, ci pentru faptul că ai venit. Eu sunt 
consolat. 

Şi schiţă un surâs mai trist decât orice lacrimi pe care 
d'Artagnan le va fi văzut vreodată curgând. 

— Să fie într-un ceas bun! Rosti d'Artagnan. 

— Dar? Adăugă Raoul? Ai sosit tocmai în momentul când 
domnul conte îmi vorbea despre întrevederea sa cu regele. 
Vei îngădui, nu-i aşa, ca domnul conte să-şi urmeze 
povestirea începută? 

Şi ochii tânărului păreau că ar fi vrut să citească până în 
adâncul inimii muşchetarului. 

— Întrevederea sa cu regele? Rosti d'Artagnan pe un ton 
atât de firesc, încât nici vorbă nu putea fi să te îndoieşti de 
uimirea lui. Aşadar, l-ai văzut pe rege, Athos? 

Athos zâmbi. 

— Da? Zise el? L-am văzut. 

— Ah, adevărat, dumneata nu ştiai că domnul conte a fost 
la maiestatea sa? Întrebă Raoul numai pe jumătate 
neliniştit. 

— Oh, ba da, ştiam. 

— Atunci sunt mai liniştit? Zise Raoul. 

— Liniştit, în ce privinţă? Întrebă Athos. 

— Domnule? Răspunse Raoul? lartă-mă; dar, cunoscând 
prietenia pe care mi-ai făcut cinstea să mi-o arăţi 
întotdeauna, mă temeam să nu-i fi exprimat cumva regelui, 
în termeni prea tari, durerea şi indignarea domniei tale şi 
atunci regele... 


— Şi atunci regele? Repetă d'Artagnan. Haide, spune, 
Raoul! 

— lartă-mă şi dumneata, domnule d'Artagnan? Zise Raoul. 
O clipă m-am temut, mărturisesc, că ai venit aici nu ca 
prieten al casei, ci în calitate de căpitan al muşchetarilor. 

— Eşti nebun, dragul meu Raoul! Strigă d'Artagnan cu un 
hohot de râs în care un observator atent ar fi avut parte să 
vadă mai mult decât sinceritate. 

— Cu atât mai bine! Zise Raoul. 

— Da, nebun şi ştii ce te povăţuiesc? 

— Spune, domnule; venind din parte-ţi, sfatul trebuie să 
fie bun. 

— Ei bine, te povăţuiesc, după călătoria pe care ai făcut-o 
în Anglia, după vizita la domnul de Guiche, după vizita la 
Doamna, după vizita la Porthos, după drumul la Vincennes, 
te povăţuiesc să te odihneşti puţin; culcă-te şi dormi 
douăsprezece ceasuri, iar după ce te vei trezi, ia un cal şi 
goneşte-l până se umple de spumă. 

Şi, trăgându-l spre el, îl îmbrăţişa ca pe copilul său. Athos 
făcu la fel; numai că, se vede bine, sărutarea tatălui era mai 
duioasă decât a prietenului şi îmbrăţişarea mai puternică. 

Tânărul privi din nou către cei doi bărbaţi, căutând să le 
citească în suflet cu toată puterea lui de pătrundere. Dar 
privirea i se înmuie deodată întâlnind fizionomia zâmbitoare 
a muşchetarului şi chipul potolit şi blând al contelui de La 
Fere. 

— Şi unde vrei să te duci, Raoul? Întrebă acesta din urmă, 
văzând că Bragelonne se pregăteşte să plece. 

— Acasă la mine, domnule? Răspunse tânărul cu glasul lui 
atât de trist şi atât de plăcut. 

— Prin urmare, acolo vei fi găsit, dacă cineva ar avea să-ţi 
spună ceva? 

— Da, domnule. Crezi că ar avea cineva să-mi spună ceva? 

— Poţi să ştii? Rosti Athos. 

— Da, noi mângâieri? Zise d'Artagnan împingându-l încet 
pe Raoul spre uşă. 


Raoul, văzând seninătatea de pe chipurile celor doi 
prieteni, ieşi de la conte ducând cu el numai simţământul 
durerii sale proprii. 

— Slavă Domnului! Murmură el. Acum pot să nu nu mai 
gândesc decât la mine însumi. 

Şi, înfăşurându-se în mantia lui în aşa fel ca trecătorii să 
nu-i vadă chipul întristat, porni către locuinţa sa, aşa cum 
se înţelesese cu Porthos. 

Cei doi prieteni se uitau în urma lui cu un simţământ 
asemănător de compătimire. Atâta doar că fiecare şi-l 
exprima într-un fel deosebit. 

— Bietul Raoul! Murmură Athos scoțând un suspin. 

— Bietul Raoul! Murmură d'Artagnan dând din umeri. 

Capitolul LXVIII Heu, Miser! 15 „Bietul Raoul!” rostise 
Athos. „Bietul Raoul!” rostise şi d'Artagnan. Căinat de 
aceşti doi bărbaţi atât de vajnici, Raoul trebuia să fie, într- 
adevăr, tare nenorocit. De aceea, când se văzu singur, 
numai cu sine, lăsând în urma lui un prieten inimos şi un 
părinte îngăduitor, când îşi aminti mărturisirea făcută de 
rege cu privire la dragostea sa pentru iubita lui, Louise de 
La Valliere, pe care i-o fura, îşi simţi inima zdrobită, aşa 
cum fiecare dintre noi şi-a simţit-o zdrobită o dată în viaţă, 
la prima iluzie distrusă, la prima dragoste trădată. 

— Oh? Murmură el? Totul s-a sfârşit aşadar! Nu mai pot 
aştepta nimic, nu mai pot spera nimic! Mi-a spus-o şi de 
Guiche, mi-a spus-o şi tatăl meu, mi-a spus-o şi domnul 
d'Artagnan. Totul este, deci, un vis pe această lume! Un vis 
a fost tot ce-am năzuit de zece ani încoace! Un vis, unirea 
inimilor noastre! Un vis, toată această viaţă de dragoste şi 
fericire! Nebun ce-am fost, desfăşurându-mi visul în văzul 
lumii, în ochii prietenilor şi duşmanilor mei, făcându-i pe 
prieteni să se întristeze de amărăciunea mea şi pe duşmani 
să se bucure de durerile mele!... De aceea, nenorocirea 
mea va sfârşi printr-o dizgrație răsunătoare, printr-un 
scandal public. De aceea, mâine, voi fi arătat, spre marea 
mea ruşine, cu degetul! 


Şi, în ciuda calmului pe care i-l făgăduise tatălui său şi lui 
d'Artagnan, Raoul lăsă să se audă câteva cuvinte de surdă 
ameninţare. 

— Totuşi? Continuă el? Dacă m-aş numi de Wardes şi dacă 
aş avea în acelaşi timp mlădierea şi tăria domnului 
d'Artagnan, aş râde cu gura până la urechi, le-aş spune 
femeilor că această fiinţă perfidă, slăvită de dragostea mea, 
nu-mi răscoleşte decât un singur regret, acela de a mă fi 
lăsat amăgit de prefăcutele ei semne de nevinovăție; unii 
batjocoritori i-ar bate în strună regelui pe socoteala mea; 
m-aş pune la pândă în calea batjocoritorilor şi m-aş răzbuna 
pe unii dintre ei. Bărbaţii ar începe să se teamă de mine şi 
după al treilea pe care-l voi fi doborât la pământ, aş fi 
adorat de femei. Da, iată o hotărâre pe care aş putea s-o iau 
şi însuşi contelui de La Fere i-ar face plăcere aşa ceva. N-a 
trecut oare şi el, în tinereţea lui, prin necazurile prin care 
trec eu acum? N-a căutat să se izbăvească şi el de dragoste, 
prin beţie? Mi-a spus-o doar de-atâtea ori. De ce n-aş 
înlocui şi eu, la urma urmei, dragostea prin plăcere? A 
suferit şi el, ca şi mine, mai mult poate! Povestea unui 
bărbat să fie oare povestea tuturor bărbaţilor? O încercare 
mai mult sau mai puţin lungă, mai mult sau mai puţin 
dureroasă? Glasul întregii omeniri nu e decât un nesfârşit 
țipăt. Dar ce-i pasă de durerile altora aceluia care suferă? 
Rana deschisă în alt piept îndulceşte ea cu ceva rana 
căscată în pieptul nostru? Sângele care curge lângă noi 
opreşte el sângele nostru? Această chinuire generală scade 
ea cu ceva chinul fiecăruia? Nu, fiecare suferă pentru sine, 
fiecare se luptă cu durerea lui, fiecare plânge cu lacrimile 
lui. Şi apoi, ce a fost viaţa pentru mine, până acum? O arenă 
rece şi stearpă, unde m-am luptat totdeauna pentru alţii, 
niciodată pentru mine. Când pentru un rege, când pentru o 
femeie. Regele m-a trădat, femeia m-a disprețuit. Oh, 
nesocotitul de mine!... Femeile! N-aş putea oare să le fac pe 
toate să ispăşească nelegiuirea uneia dintre ele? Dar ce 
trebuie pentru asta?... Să nu mai ai inimă sau să uiţi c-ai 


avut una şi să fii tare, chiar faţă de slăbiciune; să nu te laşi 
învins, chiar dacă simţi că pierzi partida. Ce trebuie ca să 
ajungi la asta? Să fii tânăr, frumos, puternic, îndrăzneţ, 
bogat. Sunt, sau voi fi toate acestea. Şi onoarea? Eh, dar ce- 
i onoarea? O teorie pe care fiecare o înţelege în felul său. 
Tatăl meu îmi spunea: „Onoarea e respectul pe care-l 
datorezi altora şi mai ales pe care ţi-l datorezi ţie însuţi”. De 
Guiche însă şi Manicamp şi de Saint-Aignan mai ales, îmi 
spuneau: „Onoarea constă în a sluji pasiunile şi plăcerile 
regelui”. O astfel de onoare e uşoară şi plină de folos. Cu o 
astfel de onoare, aş putea să-mi păstrez locul la curte, să 
devin gentilom de cameră, să am un întreg regiment la 
picioarele mele. Cu o astfel de onoare, aş putea să fiu duce 
şi pair. Pata pe care a aruncat-o asupra mea această femeie, 
durerea prin care ea mi-a zdrobit inima, mie, Raoul, 
prietenul ei din copilărie, nu-l atinge întru nimic pe domnul 
de Bragelonne, bun ofiţer, brav căpitan, care se va acoperi 
de glorie la cea dintâi întâlnire şi care va însemna de o sută 
de ori mai mult decât înseamnă astăzi domnişoara de La 
Valliere, metresa regelui; căci regele nu se va căsători 
niciodată cu domnişoara de La Valliere şi cu cât o va arăta 
mai mult în ochii lumii ca metresă a lui, cu atât va lărgi fâşia 
de ruşine pe care i-o pune pe frunte în loc de coroană şi pe 
măsură ce lumea o va dispreţui, aşa cum o dispreţuiesc eu, 
faima mea va creşte mereu. Ah, am mers împreună, alături, 
ea şi eu, în timpul primilor, în timpul celor mai frumoşi ani 
ai vieţii noastre, ţinându-ne de mână de-a lungul cărării 
fermecate şi pline de flori a tinereţii, pentru ca să ne trezim 
acum la o răspântie unde ea se desparte de mine, unde 
fiecare apucă pe alt drum, ce ne va îndepărta mereu, tot 
mai mult, de-acum încolo, unul de altul; şi, ca să ajung la 
capătul acestui drum, Doamne, sunt singur, sunt 
deznădăjduit, sunt zdrobit. Vai, nenorocitul de mine...! 

Aici ajunsese Raoul cu gândurile lui întunecate, când se 
pomeni că atinge cu piciorul pragul casei sale. Venise până 


aici fără să vadă străzile prin care trecuse, fără să ştie pe 
unde mersese; împinse uşa, păşi înăuntru şi urcă scara. 

Ca în cele mai multe case de pe vremea aceea, scara era 
întunecată şi palierele erau adâncite în beznă. Raoul locuia 
la primul etaj; se opri şi sună. Olivain îi apăru în faţă, îi luă 
din mână spada şi mantia. Raoul deschise singur uşa care, 
din anticameră, dădea într-un mic salon destul de bine mo- 
bilat pentru un salon de tânăr burlac şi împodobit cu flori 
de către Olivain, care, cunoscând gusturile stăpânului său, 
se grăbise să i le împlinească, fără a se gândi dacă Raoul va 
observa sau nu va observa lucrul acesta. 

În salon se afla un portret al domnişoarei de La Valliere, 
desenat de ea însăşi şi pe care i-l dăruise lui Raoul. Acest 
portret, agăţat deasupra unui jilţ mare, acoperit cu stofă de 
damasc de culoare închisă, fu primul punct spre care se 
îndreptă Raoul, primul obiect asupra căruia îşi opri ochii. 
De fapt, făcea ca de obicei: de fiecare dată când intra în 
casă, privirea îi era atrasă, mai înainte de orice, de acest 
portret. Şi acum, ca întotdeauna, se apropie de portret, îşi 
sprijini genunchiul de marginea jilţului şi începu să-l 
privească îndeaproape, cu tristeţe. Stătea cu braţele 
încrucişate la piept, cu capul aplecat, cu ochii potoliţi şi 
uşor înceţoşaţi, cu gura strânsă într-un zâmbet amar. Se 
uita mereu la imaginea adorată; apoi, tot ceea ce spusese 
mai înainte îi reveni din nou în minte, tot ceea ce suferise îi 
cotropi din nou inima, şi, după o lungă tăcere, rosti el 
pentru a treia oară: 

— Vai, nenorocitul de mine! 

Abia murmură aceste patru cuvinte, că un oftat şi un 
suspin se auziră la spatele lui. Se întoarse repede şi, într-un 
colţ al salonului, zări, în picioare, cu capul plecat, cu un văl 
pe faţă, o femeie care, la intrarea lui, rămăsese ascunsă în 
dosul uşii, iar apoi el n-o mai putuse vedea, întrucât nu mai 
în-torsese faţa spre ea. 

Înaintă spre această femeie, despre a cărei prezenţă 
nimeni nu-i dăduse de veste, salutând-o şi cercetând-o în 


acelaşi timp, când, deodată, capul aplecat se ridică, vălul 
dat la o parte lăsă să i se vadă faţa şi un chip alb şi trist 
apăru înaintea lui. Raoul se trase un pas înapoi, ca şi cum s- 
ar fi trezit în faţa unei fantome. 

— Louise! Strigă el cu un accent atât de deznădăjduit, 
încât nimeni n-ar fi putut crede că glasul omenesc e în stare 
să scoată un asemenea strigăt fără ca toate fibrele inimii 
celui care-l rostea să nu plesnească dintr-o dată. 

Capitolul LXIX Răni peste răni. 

Domnişoara de La Valliere, căci ea era, făcu un pas înainte. 

— Da, eu sunt, Louise? Murmură. 

În acest răstimp însă, oricât de repede ar fi trecut clipele, 
Raoul avu răgazul să se dezmeticească. 

— Dumneata, domnişoară? Zise el. Apoi, cu un accent greu 
de definit, tânărul adăugă: Dumneata, aici? 

— Da, Raoul? Repetă fata? Da, eu sunt şi te aşteptam. 

— lartă-mă; când am intrat nu ştiam că... 

— Da şi l-am rugat pe Olivain să nu-ţi spună... 

Şovăi; şi cum Raoul nu se grăbea să-i răspundă, între ei se 
lăsă un moment de tăcere, o tăcere în cursul căreia s-ar fi 
putut auzi bătăile celor două inimi, care nu răsunau la 
unison una cu alta, ci tot aşa de tare una ca şi cealaltă. 

Era rândul Louisei să vorbească. Fata făcu o sforţare. 

— Voiam să-ţi vorbesc? Zise ea? Trebuia să te văd 
neapărat... Eu însămi... Singură... Nu m-am dat îndărăt de 
la un pas care trebuie să rămână o taină; căci nimeni, în 
afară de dumneata, n-ar înţelege, domnule de Bragelonne. 

— În adevăr, domnişoară? Se bâigui Raoul, zăpăcit, cu 
răsuflarea tăiată? Şi eu, în ciuda bunei păreri pe care o ai 
despre mine, mărturisesc că... 

— Vrei să-mi faci plăcerea de a te aşeza şi a mă asculta? 
Zise Louise întrerupându-l cu cea mai dulce dintre voci. 

Bragelonne o privi o clipă; apoi, clătinând cu tristeţe din 
cap, se aşeză, sau mai curând căzu pe un scaun. 

— Vorbeşte? Zise el. 


Ea aruncă o privire furişă de jur împrejur. Această privire 
era o rugăminte şi cerea, mai stăruitor încă decât o 
făcuseră cuvintele rostite cu o clipă mai înainte, ca totul să 
rămână o taină. 

Raoul se ridică şi, ducându-se la uşa pe care o deschise, 
spuse: 

— Olivain, nu sunt acasă pentru nimeni. Apoi, întorcându- 
se către La Valliere, o întrebă: 

— Asta este ceea ce doreşti? 

Nimic n-ar putea reda efectul pe care-l făcură asupra 
Louisei aceste cuvinte, ce voiau să spună: „Vezi că eu încă 
tot te mai înţeleg?” 

Ea îşi duse batista la ochi pentru a-şi şterge o lacrimă 
rebelă; apoi, reculegându-se o clipă, zise: 

— Raoul, nu-ţi întoarce de la mine privirea atât de bună şi 
atât de sinceră; nu eşti bărbatul care să dispreţuiască o 
femeie pentru că ea şi-a dăruit inima altuia, chiar dacă 
această dragoste ar însemna nenorocirea lui sau i-ar răni 
adânc mândria. 

Raoul nu răspunse nimic. 

— Ah? Continuă La Valliere? Totul e foarte adevărat! 
Cauza mea e rea şi nici nu ştiu cu ce vorbe să încep. lată, 
cred că cel mai bun lucru este să-ţi povestesc fără ocol tot 
ceea ce mi se întâmplă. Spunând numai adevărul, voi găsi 
calea cea dreaptă prin beznă, printre şovăieli, printre 
piedicile ce-mi stau în faţă, pentru a-mi uşura inima care mă 
apasă şi care vrea să ţi se întindă la picioare. 

Raoul continua să rămână tăcut. La Valliere îl privea cu un 
aer ce voia să spună: „Încurajează-mă! Fie-ţi milă, spune un 
cuvânt!” Dar Raoul tăcea şi fata se văzu nevoită să 
vorbească mai departe. 

— Adineauri? Zise ea? Domnul de Saint-Aignan a venit la 
mine din partea regelui. 

Şi îşi lăsă ochii în jos. Lia rândul său, Raoul şi-i întoarse pe 
ai lui în altă parte, pentru a nu mai vedea nimic. 


— Domnul de Saint-Aignan a venit la mine din partea 
regelui? Repetă ea? Şi mi-a spus că ai aflat totul. 

Aici, încercă să-l privească în faţă pe cel care primea încă 
o rană, după ce mai primise atâtea altele; dar îi fu cu 
neputinţă să întâlnească ochii lui Raoul. 

— Mi-a mai spus că eşti foarte supărat pe mine, lucru de 
altfel uşor de înţeles. 

De astă dată Raoul întoarse ochii către tânăra fată şi un 
zâmbet dispreţuitor îi încreţi buzele. 

— Oh? Continuă ea? Te rog, nu spune că ai simţit faţă de 
mine altceva decât o mare ură. Raoul, aşteaptă să-ţi spun 
totul, aşteaptă să ajung până la sfârşit. 

Fruntea lui Raoul se însenină din nou, sub imboldul 
propriei lui voințe, cuta de la buze i se şterse şi ea. 

— Dar, mai întâi? Zise La Valliere? Mai întâi, cu mâinile 
împreunate, cu fruntea plecată, îţi cer iertare, ţie, celui mai 
generos, celui mai nobil dintre oameni. Dacă nu ţi-am spus 
ce se petrece în sufletul meu, nici o clipă, crede-mă, nu m- 
aş fi gândit să te înşel. Oh, te implor, Raoul, te rog în 
genunchi, spune-mi ceva, fie şi o ocară. Mai bine o ocară 
rostită de buzele tale, decât o bănuială cuibărită în inima ta. 

— Îţi admir această mărinimie, domnişoară? Zise Raoul, 
făcând un efort asupra lui însuşi pentru a-şi păstra calmul. 
A lăsa pe cineva să nu ştie că-l înşeli, e loial; dar a înşela e 
urât şi nu te socot în stare de aşa ceva. 

— Domnule, multă vreme am crezut că te iubesc mai 
presus de orice şi atâta timp cât am crezut în această 
dragoste, ţi-am spus că te iubesc. La Blois, te iubeam. A 
trecut regele pe la Blois, dar eu credeam că te mai iubesc 
încă; aş fi putut jura în faţa altarului. Dar a venit o zi când 
totul s-a schimbat. 

— Ei bine, în ziua aceea, domnişoară, văzând că eu te 
iubesc ca şi înainte, loialitatea trebuia să-ţi poruncească să- 
mi spui că nu mă mai iubeşti. 

— În ziua aceea, Raoul, în ziua când am citit până în 
adâncul inimii mele, în ziua când mi-am dat seama că nu-mi 


mai stăpâneşti toate gândurile mele, în ziua când am văzut 
că un alt viitor mi se deschide în faţă decât acela de a-ţi fi 
prietenă, iubită, soţie, în ziua aceea, Raoul, nu mai erai? 
Vai?! Lângă mine. 

— Ştiai unde sunt, domnişoară; trebuia să-mi scrii. 

— Raoul, n-am îndrăznit. Am fost laşă, Raoul. Ce vrei, 
Raoul, te cunoşteam atât de bine, ştiam atât de bine că mă 
iubeşti, încât am tremurat numai la gândul durerii pe care 
ţi-aş fi făcut-o; şi asta e atât de adevărat, Raoul, încât chiar 
în acest moment în care îţi vorbesc, cu fruntea plecată, cu 
inima strânsă, cu glasul plin de suspine, cu ochii încărcaţi 
de lacrimi, fără să am altă apărare decât sinceritatea mea, 
nu cunosc altă durere decât aceea pe care o citesc în ochii 
tăi. 

Raoul încercă să zâmbească. 

— Nu? Zise tânăra fată, cu o convingere adâncă? Nu-mi 
face această jignire de a te ascunde faţă de mine. Mă 
iubeai, ştiu; erai sigur că mă iubeşti; nu te înşelai de loc în 
această privinţă, nu-ţi minţeai de loc inima, pe când eu, 
eu... 

Şi, foarte palidă, cu braţele ridicate deasupra capului, se 
lăsă să cadă în genunchi. 

— Pe când dumneata? Zise Raoul? Dumneata îmi spuneai 
că mă iubeşti, dar iubeai pe altul! 

— Vai, aşa este! Exclamă biata copilă. Vai, da, iubesc pe 
altul; şi acest altul... Dumnezeule! Lasă-mă să spun, căci 
asta e singura mea scuză, Raoul? Pe acest altul îl iubesc mai 
mult decât îmi iubesc viaţa mea, mai mult ca pe Dumnezeu. 
lartă-mi greşeala, sau pedepseşte-mi trădarea, Raoul. Am 
venit aici nu ca să mă apăr, ci ca să-ţi spun: ştii ce înseamnă 
a iubi? Ei bine, eu iubesc! Sunt gata să-mi dau sufletul, să- 
mi dau viaţa celui pe care-l iubesc! Dacă elva înceta să mă 
iubească vreodată, voi muri de durere, afară doar dacă 
Dumnezeu nu-mi va veni în ajutor, afară doar dacă Cel de 
sus nu mă va lua în împărăţia lui. Raoul, am venit aici ca să 
mă supun voinţei tale, oricare ar fi ea; ca să mor, dacă vrei 


să mor. Ucide-mă deci, Raoul, dacă inima îţi spune că merit 
moartea. 

— la seama, domnişoară? Zise Raoul? Femeia care cere 
moartea este aceea care nu-i mai poate dărui decât sângele 
ei iubitului trădat. 

— Ai dreptate? Suspină La Valliere. 

Raoul scoase un oftat adânc. 

— Şi iubeşti fără să poţi uita? Strigă Raoul. 

— Iubesc fără să vreau să uit, fără dorinţa de a-mi abate 
iubirea în altă parte? Răspunse fata. 

— Bine? Rosti Raoul. Mi-ai spus, într-adevăr, tot ceea ce 
aveai să-mi spui, tot ceea ce doream să ştiu. Şi acum, 
domnişoară, eu sunt cel care îţi cer iertare, eu sunt cel care 
era să-ţi stau ca o piedică în calea vieţii, eu sunt cel care am 
greşit, eu sunt cel care, înşelându-mă, te-am ajutat să te 
înşeli. 

— Oh? Făcu La Valliere? Nu-ţi cer atât de mult, Raoul. 

— 'Toate acestea sunt din vina mea, domnişoară? Continuă 
Raoul. Mai cunoscător decât dumneata în privinţa căilor 
spinoase ale vieţii, era de datoria mea să te luminez; nu 
trebuia să mă bizui pe ceva nesigur, trebuia să-ţi fac să 
vorbească inima, dar abia am făcut să-ţi vorbească gura. Ţi- 
o repet, domnişoară, te rog să mă ierţi! 

— Cu neputinţă! Cu neputinţă! Strigă ea. Îţi baţi joc de 
mine! 

— Cum cu neputinţă? 

— Da, e cu neputinţă să fie cineva atât de bun, atât de 
mărinimos, atât de desăvârşit! 

— Fii atentă! Zise Raoul cu un zâmbet amar. Adineauri 
doar erai gata să spui că nu te iubeam. 

— Oh, mă iubeşti ca un frate bun; lasă-mă să sper asta, 
Raoul. 

— Ca un frate bun? Nu te amăgi, Louise! Te iubeam ca un 
amant, ca un soţ, ca cel mai îndrăgostit bărbat care te 
iubeşte. 

— Raoul! Raoul! 


— Ca un frate? Oh, Louise, te iubeam atât de tare, încât 
eram gata să-mi dau pentru dumneata sângele picătură cu 
picătură, să-mi dau carnea bucată cu bucată, să-mi dau 
viaţa clipă cu clipă. 

— Raoul, Raoul, fie-ţi milă! 

— 'Te iubeam aşa de tare, Louise, că acum inima mi-e 
moartă, nu mai cred în nimic, nici de pe pământ, nici din 
cer. 

— Raoul, Raoul, prietenul meu, te conjur, cruţă-mă! Strigă 
La Valliere. Ah! Dacă aş fi ştiut...! 

— E prea târziu, Louise. lubeşti, eşti fericită. Îţi citesc 
bucuria printre lacrimi; în dosul lacrimilor pe care le varsă 
lealitatea dumitale, simt suspinele iubirii. Louise, Louise, ai 
făcut din mine ultimul dintre oameni! Retrage-te, te conjur. 
Adio! Adio! 

— lartă-mă, te implor! 

— Oh, n-am făcut ceva mai mult? Nu ţi-am spus oare că 
încă te iubesc? 

Ea îşi ascunse faţa în palme. 

— Şi spunându-ţi aceasta? Înţelegi, Louise? Spunându-ţi-o 
într-o clipă ca aceasta, spunându-ţi-o aşa cum ţi-o spun, e ca 
şi cum ţi-aş dicta sentinţa mea de moarte. Adio! 

La Valliere vru să-şi întindă braţele spre el. 

— Nu trebuie să ne mai vedem pe această lume? Zise 
Raoul. 

Ea dădu să scoată un țipăt. El îi închise gura cu palma. La 
Valliere îi sărută palma şi leşină. 

— Olivain? Strigă Raoul? la-o pe această tânără doamnă şi 
du-o în trăsura ei, care aşteaptă la poartă. 

Olivain o ridică pe braţe. Raoul făcu o mişcare, ca pentru a 
se repezi spre La Valliere să-i dea cel dintâi şi cel din urmă 
sărut; dar, oprindu-se deodată, rosti: 

— Nu, această bucurie nu mi-e hărăzită mie. Eu nu sunt 
regele Franţei, ca să fur. 

Şi se întoarse în camera lui, în timp ce lacheul o cobora pe 
La Valliere, încă leşinată. 


Capitolul LXX Ce bănuise Raoul. 

Raoul plecat, cele două exclamaţii care-l urmaseră odată 
stinse, Athos şi d'Artagnan se regăsiră, singuri, unul în faţa 
celuilalt. Athos îşi reluă numaidecât aerul îngrijorat pe care- 
l avea la sosirea lui d'Artagnan. 

— Ei bine, dragă prietene? Zise el? Ce veste ai venit să-mi 
aduci? 

— Eu? Întrebă d'Artagnan. 

— Fireşte, tu. Doar n-ai fost trimis încoace chiar aşa, 
degeaba. 

Athos surâse. 

— Păi de! Făcu d'Artagnan. 

— Am să-ţi vin în ajutor, dragul meu. Regele e furios, nu-i 
aşa? 

— Trebuie să-ţi mărturisesc că nu e prea mulţumit. 

— Şi-ai venit...? 

— Din partea lui, da. 

— Să mă arestezi? Spune! 

— Ai pus degetul pe rană, prietene. 

— Mă aşteptam la asta. Să mergem! 

— O, o, la naiba! Exclamă d'Artagnan. Ce eşti aşa grăbit? 

— Mă tem să nu te fac să întârzii? Zise Athos zâmbind. 

— Am destul timp. Dar nu eşti curios să ştii cum s-au 
petrecut lucrurile între mine şi rege? 

— Dacă vrei să-mi povesteşti, dragă prietene, te voi 
asculta cu plăcere. 

Şi-i arătă lui d'Artagnan un fotoliu larg, în care acesta se 
întinse în toată voia. 

— Ţin să-ţi povestesc? Zise d'Artagnan? Mai ales pentru că 
întrevederea a fost destul de ciudată. 

— Ascult. 

— Ei bine, mai întâi regele a trimis să mă cheme. 

— După plecarea mea? 

— Coborai ultimele trepte ale scării, după câte mi-au spus 
muşchetarii. Am venit. Dragă prietene, nu era roşu, era 
vânăt la faţă. Nu ştiam încă ce se întâmplase. Dar jos, pe 


parchet, am văzut o spadă ruptă în două. „Căpitane 
d'Artagnan!” strigă regele de cum mă zări. „Sire!” am 
răspuns. „M-am despărţit de domnul de La Fere, care e un 
obraznic!” „Un obraznic?” strigai cu un asemenea accent, 
că regele tăcu deodată. „Căpitane d'Artagnan? Reluă 
regele cu dinţii încleştaţi? Ai să mă asculţi şi ai să te supui.” 
„Asta e datoria mea, sire.” „Am vrut să-l cruţ pe acest 
gentilom, despre care păstrez câteva amintiri bune, de 
ruşinea de a fi arestat chiar aici.” „Ah! Ah!” exclamai 
netulburat. „Dar? Continuă el? Dumneata ai să iei o 
trăsură...” Am făcut o mişcare. „Dacă nu vrei să-l arestezi 
dumneata însuţi? Adăugă regele? Trimite-l la mine pe 
căpitanul gărzilor.” „Sire? Am răspuns? Nu e nevoie de 
căpitanul gărzilor, de vreme ce eu sunt de serviciu.” „N-aş 
vrea să te silesc la ceva neplăcut? Zise regele cu bunătate? 
Căci dumneata m-ai slujit totdeauna bine, domnule 
d'Artagnan.” „Nu mă siliţi la nimic, sire? Răspunsei eu. Sunt 
de serviciu, iată totul.” „Dar? Zise regele cu uimire? Mi se 
pare că sunteţi prieteni, dumneata şi contele, nu?” „Chiar 
de-ar fi vorba de tatăl meu, sire, nu voi fi mai puţin de 
serviciu.” Regele mă privi îndeaproape; văzând neclintirea 
de pe faţa mea, păru mulţumit. „Ai să-l arestezi deci pe 
contele de La Fere?” întrebă el. „Fără îndoială, sire, dacă 
îmi daţi ordin.” „Ei bine, îţi dau ordin.” M-am înclinat. 
„Unde e contele, sire?” „Ai să-l cauţi dumneata.” „Si-l voi 
aresta oriunde s-ar găsi?” „Da... Totuşi, încearcă să-l găseşti 
acasă la el. lar dacă e plecat cumva la moşia lui, ieşi din 
Paris şi prinde-l pe drum.” Am salutat; dar, cum stăteam pe 
loc, regele mă întrebă: „Ei bine?” „Aştept, sire.” „Ce 
aştepţi?” „Ordinul semnat.” Regele a părut contrariat. Într- 
adevăr, însemna să facă un nou abuz de autoritate; însemna 
să repare actul arbitrar, dacă era totuşi un act arbitrar. Luă 
pana, şovăitor şi îngândurat şi scrise: „Ordin către domnul 
cavaler d'Artagnan, căpitan-locotenent al muşchetarilor 
mei, de a-l aresta pe domnul conte de La Fere, oriunde l-ar 
gasi.” 


LIA 


Apoi întoarse faţa către mine. Eu aşteptam neclintit. Fără 
îndoială, i se părea că vede o bravadă în liniştea mea, căci 
semnă repede şi-mi dădu ordinul. „Du-te!” îmi spuse. M-am 
supus şiiată-mă aici. 

Athos strânse mâna prietenului său. 

— Să mergem? Zise el. 

— Oh? Făcu d'Artagnan? Dar nu ai cumva unele mici 
treburi de pus la punct înainte de a-ţi părăsi locuinţa? 

— Eu? N-am nimic. 

— Cum! 

— Doamne, da! Tu ştii, d'Artagnan, că am fost totdeauna 
un simplu călător pe pământ, gata să mă duc la capătul 
lumii la un ordin al regelui meu, gata să părăsesc această 
lume pentru a trece în cealaltă, la ordinul Dumnezeului 
meu. Ce-i trebuie omului pregătit astfel? O ladă pentru 
bagaje sau un sicriu. Sunt gata, dragă prietene, astăzi, ca şi 
întotdeauna. la-mă deci. 

— Dar Bragelonne...? 

— L-am crescut în aceleaşi principii pe care mi le-am făurit 
mie însumi şi ai văzut că, de îndată ce te-a zărit, a ghicit 
motivul ce te aducea aici. Am căutat să-l amăgim o clipă; 
dar, fii pe pace, se aşteaptă să fiu dizgraţiat, astfel că n-o să 
se sperie prea mult din pricina asta. Să mergem. 

— Să mergem? Zise în linişte d'Artagnan. 

— Prietene? Spuse contele? Întrucât mi-am rupt spada în 
faţa regelui şi i-am aruncat-o în bucăţi la picioare, cred ca 
voi fi scutit acum de a ţi-o mai depune în mână. 

— Ai dreptate; dar, la urma urmei, ce dracu vrei să fac eu 
cu spada ta? 

— Să merg înainte sau în urma ta? 

— Ai să mergi la braţul meu? Răspunse d'Artagnan. 

Şi luă braţul contelui de La Fere pentru a cobori împreună 
treptele. Ajunseră aşa pe platforma scării. 

Grimaud, pe care-l întâlniseră în anticameră, privea cu 
ochi neliniştiţi această plecare. Cunoştea prea bine viaţa, 
pentru a nu-şi da seama că aici se ascundea ceva necurat. 


— Ah, tu eşti, bunul meu Grimaud? Zise Athos. Ne 
ducem... 

— Să facem o plimbare cu trăsura mea? Întrerupse 
d'Artagnan cu o mişcare prietenească din cap. 

Grimaud îi mulţumi lui d'Artagnan printr-o strâmbătură ce 
voia să fie cu tot dinadinsul un zâmbet şi-i însoţi pe cei doi 
prieteni până la trăsură. Athos se urcă cel dintâi; 
d'Artagnan îl urmă, fără a-i spune nimic surugiului. 
Plecarea lor simplă şi foarte liniştită nu stârni nici un fel de 
zarvă prin vecini. Când trăsura ajunse pe chei: 

— Mă duci la Bastilia, precum văd! Zise Athos. 

— Eu? Întrebă d'Artagnan. Te duc unde vrei tu, nicăieri în 
altă parte. 

— Cum aşa? Se miră contele. 

— La dracu! Râse d'Artagnan. Înţelegi foarte bine, 
scumpul meu conte, că nu mi-am luat această sarcină decât 
ca tu să poţi face tot ce pofteşti. Nu te aştepta să te arunc în 
temniţă aşa, dintr-o dată, fără a fi cumpănit lucrurile. Paca 
nu m-aş fi gândit la toate astea, l-aş fi lăsat pe căpitanul de 
gărzi să facă treaba. 

— Prin urmare?... Întrebă Athos. 

— Prin urmare, îţi repet, ne ducem unde vrei tu. 

— Scumpe prietene? Zise Athos îmbrăţişându-l pe 
d'Artagnan? Cât de bine te recunosc în fapta asta a ta! 

— Doamne, dar mi se pare foarte simplu. Vizitiul ne va lăsa 
la bariera Cours-la-Reine; acolo vei găsi un cal, pus de mine 
să te aştepte pregătit; cu acest cal, vei face trei poşte dintr- 
0 goană, iar eu voi avea grijă să nu mă întorc la rege pentru 
a-i spune că ai plecat decât în momentul când va fi cu 
neputinţă să mai fii ajuns din urmă. Între timp, tu vei fi 
ajuns la Le Havre şi de la Le Havre, în Anglia, unde vei găsi 
frumoasa casă pe care mi-a dăruit-o prietenul meu, domnul 
Monck, fără a mai vorbi de ospitalitatea pe care ţi-o va oferi 
regele Carol. Ei bine, ce zici de acest plan? 

— Du-mă la Bastilia? Răspunse Athos zâmbind. 

— Cap sec! Zise d'Artagnan. la gândeşte-te! 


— La ce? 

— Că nu mai ai douăzeci de ani. Crede-mă, prietene, îţi 
spun asta judecând după mine. Temniţa e moarte curată 
pentru oamenii de vârsta noastră. Nu, nu, n-aş putea îndura 
să te ştiu putrezind în închisoare. Numai când mă gândesc 
şi mă apucă durerea de cap! 

— Prietene? Răspunse Athos? Dumnezeu m-a făcut, din 
fericire, tare şi la trup şi la suflet. Crede-mă, voi fi tare până 
la ultima suflare. 

— Dar asta nu-i tărie, dragul meu, e nebunie curată! 

— Nu, d'Artagnan, e o judecată bine chibzuită. Să nu crezi 
că aş fi discutat cu tine chestiunea de a şti dacă te vei 
nenoroci făcându-mă să scap. Aş fi urmat planul tău, dacă 
fuga ar fi intrat în vederile mele. Te-aş fi ascultat, aşa cum şi 
tu, în asemenea împrejurare, m-ai fi ascultat, fără îndoială, 
pe mine. Nu, te cunosc prea bine pentru ca nici să nu mai 
vorbim despre asta. 

— Ah, dacă m-ai lăsa s-o fac? Zise d'Artagnan? Cum l-aş 
mai pune pe rege să alerge după tine! 

— Ele rege, dragă prietene. 

— Oh, pentru mine e totuna. Şi, oricât de rege este el, i-aş 
spune verde în faţă: „Sire, închideţi, exilați, ucideţi totul în 
Franţa şi în Europa; ordonaţi-mi să arestez şi înjunghii pe 
cine doriţi, chiar şi pe Domnul, fratele vostru; dar nu vă 
atingeţi de vreunul dintre cei patru muşchetari, că altfel, la 
dracu...!” 

— Dragă prietene? Răspunse Athos cu tot calmul? Aş vrea 
să te conving de un lucru, anume că vreau să fiu arestat, că 
doresc o arestare mai mult decât orice. 

D'Artagnan făcu o mişcare din umeri. 

— Ce vrei? Continuă Athos? Aşa voi face: de mă vei lăsa să 
plec, mă voi întoarce singur spre a mă constitui prizonier. 
Vreau să-i dovedesc acestui tânăr că strălucirea coroanei 
lui are darul de a zăpăci, vreau să-i dovedesc că nu poate fi 
cel dintâi între oameni decât cu condiţia de a fi cel mai 
generos şi cel mai înţelept. Mă pedepseşte, mă închide, mă 


torturează? Fie! Face abuz de putere şi vreau să-l aduc să 
înţeleagă ce este o remuşcare, aşteptând ca Dumnezeu să-i 
arate ce este aceea o pedeapsă. 

— Prietene? Răspunse d'Artagnan? Ştiu prea bine că, 
atunci când tu spui nu, nu rămâne! Nu mai stăruiesc. Vrei 
să mergem la Bastilia? 

— Acolo vreau să mă duci. 

— Am înţeles... La Bastilia! Îi strigă d'Artagnan vizitiului. 

Şi lăsându-se pe perna trăsurii, îşi rodea mustaţa cu o 
înverşunare care, pentru Athos, însemna o hotărâre luată 
sau pe cale de a fi luată. 

Se făcu tăcere în trăsura care continua să se legene pe 
roţiie ei, dar fără a merge nici mai repede, nici mai încet 
decât până atunci. Athos reluă mâna muşchetarului. 

— Nu eşti supărat pe mine, nu-i aşa, d'Artagnan? Întrebă 
el. 

— Eu? Eh, la dracu, nu! Ceea ce tu faci din eroism, eu aş fi 
făcut-o din încăpățânare. 

— Dar eşti de aceeaşi părere, că Dumnezeu mă va 
răzbuna, aşa e, d'Artagnan? 

— Şi ştiu eu pe pământ nişte oameni care îl vor ajuta pe 
Dumnezeu în această privinţă! Zise căpitanul. 

Capitolul LXXI Trei oaspeţi miraţi că iau masa împreună. 

Trăsura ajunse la prima poartă a Bastiliei. Un paznic o 
opri şi d'Artagnan nu avu să spună decât un cuvânt pentru 
ca numaidecât consemnul să fie ridicat. Trăsura intră pe 
poartă. 

În timp ce înaintau pe aleea lungă, străjuită de copaci 
înalţi, ce ducea la curtea Guvernământului, d'Artagnan, al 
cărui ochi de linx vedea totul, chiar prin ziduri, strigă 
deodată: 

— Hei, dar ce văd? 

— Spune, ce vezi, prietene? Îl întrebă liniştit Athos. 

— Priveşte acolo! 

— În curte? 

— Da, repede, grăbeşte-te. 


— Ei bine, o trăsură. 

— Tocmai. 

— Vreun biet arestat, ca şi mine, care e adus aici. 

— Ar fi prea caraghios! 

— Nu înţeleg ce vrei să spui. 

— Grăbeşte-te şi te uită, să vezi cine coboară din trăsura 
aceea. 

Chiar atunci, un al doilea paznic veni să-l oprească pe 
d'Artagnan. Formalităţile erau îndeplinite fără grabă. În 
acest timp, Athos putea să vadă bine, la o sută de paşi, pe 
omul pe care i-l arătase prietenul său. Acest om cobora, 
într-adevăr, din trăsură, chiar la poarta Guvernământului. 

— Ei bine? Întrebă d'Artagnan? Îl vezi? 

— Da; e un bărbat în costum cenuşiu. 

— Ce zici de asta? 

— Nu ştiu nimic; e, cum ţi-am spus, un bărbat în costum 
cenuşiu, care coboară din trăsură; asta-i totul. 

— Athos, fac rămăşag că e el. 

— Cine el? 

— Aramis. 

— Aramis arestat? Imposibil! 

— Nu-ţi spun că e arestat, deoarece, după cum vedem, e 
singur în trăsură. 

— Atunci, ce caută aici? 

— Oh, îl cunoaşte pe Baisemeaux, guvernatorul? Răspunse 
muşchetarul pe un ton prefăcut. Pe legea mea, am sosit la 
timp! 

— Pentru ce? 

— Ca să vedem totul. 

— Nu-mi convine această întâlnire; Aramis, văzându-mă, 
se va simţi stingherit, mai întâi că mă vede el, apoi că-l văd 
eu. 

— Aici ai dreptate. 

— Din păcate, n-ai ce face când te întâlneşti cu cineva la 
Bastilia; chiar de-ai vrea să-l ocoleşti sau să fugi înapoi, e cu 
neputinţă. 


— Asculta, Athos, am o idee: e vorba să-l cruţăm pe Aramis 
de stinghereala despre care vorbeai tu adineauri. 

— Cum anume? 

— Ai să vezi, sau, pentru a lămuri lucrurile mai bine, lasă- 
mă pe mine să vorbesc, aşa cum ştiu eu; pe tine nu te voi 
pune să minţi, ştiu că aşa ceva e cu neputinţă. 

— Ei bine, atunci? 

— Ei bine, am să mint eu pentru amândoi; e foarte uşor, 
când ai firea şi obişnuinţa unui gascon. 

Athos zâmbi. 'Trăsura se opri acolo unde se oprise şi aceea 
pe care am semnalat-o noi, adică chiar în pragul 
Guvernământului. 

— Ne-am înţeles? Îi şopti d'Artagnan prietenului său. 

Athos confirmă printr-un gest. Urcară scara. 

Dacă cineva se va mira de uşurinţa cu care au intrat pe 
poarta Bastiliei, vom aminti că, la intrare, adică acolo unde 
trecerea era mai grea, d'Artagnan spusese paznicului ca 
aduce un deţinut politic. La a treia poartă însă, adică după 
ce-au intrat, el îi spuse slujbaşului doar atât: 

— La domnul Baisemeaux. 

Şi trecură amândoi mai departe. Peste puţin se aflau în 
sala de mâncare a guvernatorului, unde prima înfăţişare 
care îi sări în ochi lui d'Artagnan fu aceea a lui Aramis, 
aşezat alături de Baisemeaux şi aşteptând să se aducă un 
ospăț gustos, al cărui miros umpluse tot apartamentul. 

Dacă d'Artagnan făcu pe surprinsul, Aramis nu se prefăcu 
de loc; tresări când îi văzu pe cei doi prieteni ai lui, fără a-şi 
putea ascunde o anumită tulburare. 

Athos şi d'Artagnan începură să-i salute pe Aramis şi pe 
Baisemeaux, iar acesta din urmă, uimit, zăpăcit de prezenţa 
celor trei oaspeţi, se învârtea fără astâmpăr încoace şi 
încolo, în jurul lor. 

— Ah, uite? Zise Aramis? Prin ce întâmplare aici...? 

— Noi te întrebăm pe tine asta! Replică d'Artagnan. 

— Am venit oare toţi trei să ne constituim prizonieri? 
Strigă Aramis cu o prefăcută veselie. 


— Eh! Eh! Exclamă d'Artagnan. Ce-i drept, zidurile astea 
miros al naibii a închisoare! Domnule Baisemeaux, ştii că m- 
ai invitat la masă alaltăieri? 

— Eu? Tăgădui Baisemeaux. 

— Ei, asta-i! S-ar zice că ai picat din nori. Nu ţi-aduci 
aminte? 

Baisemeaux păli, roşi, se uită la Aramis, care-l privea ţintă 
şi sfârşi prin a bolborosi: 

— Da, fireşte... Sunt încântat... Dar... pe cinstea mea... Nu 
ştiu ce... Ah, pârdalnică memorie. 

— Eh, am greşit? Zise d'Artagnan ca un om supărat. 

— Greşit, de ce? 

— Am greşit că mi-am amintit, pe cât se pare. 

Baisemeaux se repezi la el. 

— Nu mi-o lua în nume de rău, dragă căpitane? Îi spuse? 
Sunt cel mai netot cap al regatului. Scoate-mă dintre 
porumbeii mei şi din hulubăria lor şi nu mai fac nici cât un 
răcan de şase săptămâni. 

— În sfârşit, acum văd că-ţi aminteşti? Zise d'Artagnan cu 
aplomb. 

— Da, da? Răspunse guvernatorul şovăind? Îmi aduc 
aminte. 

— Eram cu toţii la rege; dumneata îmi spuneai nu ştiu ce 
poveste despre socotelile dumitale cu domnii Louviere şi 
Tremblay. 

— Ah, da, exact! 


— Şi despre bunăvoința pe care ţi-o arată domnul 
d'Herblay. 

— Aşa! Strigă Aramis privindu-l în albul ochilor pe 
nenorocitul de guvernator. Dar spuneai că nu ai memorie, 
domnule Baisemeaux! 

Acesta i se adresă repede muşchetarului: 

— Ah, aşa este; dumneata ai dreptate. Mi se pare că mi- 
aduc aminte. O mie de milioane de scuze! Dar notează bine, 
scumpe domnule d'Artagnan, acum ca şi oricând, rugat sau 
nerugat, dumneata eşti stăpân la mine, dumneata şi domnul 
d'Herblay, prietenul dumitale? Zise el întorcându-se către 
Aramis? Ca şi domnul? Adăugă apoi înclinându-se în faţa lui 
Athos. 

— M-am gândit şi eu la asta? Răspunse d'Artagnan. lată ce 
m-a adus încoace; neavând nimic de făcut astă-seară la 
Palatul Regal, voiam să gust din bucatele dumitale, când, pe 
drum, m-am întâlnit cu domnul conte. 

Athos salută. 

— Domnul conte, care ieşea de la maiestatea sa, mi-a 
înmânat un ordin care cere grabnică îndeplinire. Dar cum 
ne aflam pe aproape de aici, am ţinut să trec totuşi, măcar 
numai spre a-ţi strânge mâna şi a ţi-l prezenta pe domnul, 
despre care îmi vorbiseşi atât de frumos atunci, la rege, în 
seara aceea când... 

— Foarte bine! Foarte bine! Domnul conte de La Fere, nu-i 
aşa? 

— Chiar el. 

— Domnul conte e binevenit. 

— Şi va lua masa astă-seară cu dumneavoastră amândoi? 
Nu-i aşa? În timp ce eu, biet ogar neobosit, va trebui să 
alerg după treburile mele. Fericiţi muritori mai sunteţi, n- 
am ce zice! Adăugă el scoțând un oftat pe care numai 
Porthos l-ar fi putut face atât de răsunător. 

— Cum aşa, pleci? Glăsuiră Aramis şi Baisemeaux uniţi 
într-un acelaşi simţământ de voioasă surprindere. 

Nuanţa nu-i scăpă lui d'Artagnan. 


— Vă las în locul meu? Zise el? Un bun şi nobil comesean. 

Şi bătu uşor pe umăr pe Athos, care, el însuşi, se mira de 
tot ceea ce se întâmpla aici, fără a-şi putea ascunde întru 
totul uimirea; această nuanţă fu prinsă însă de astă dată 
numai de Aramis, domnul Baisemeaux nefiind de calibrul 
celor trei prieteni. 

— Cum, ne părăseşti? Se miră preabunul guvernator. 

— Vă cer un ceas sau un ceas şi jumătate. Mă voi 
reîntoarce la desert. 

— Oh, te vom aştepta cu masa! Îl asigură Baisemeaux. 

— Ar însemna să mă obligaţi prea mult. 

— Ai să te întorci cu adevărat? Îl întrebă Athos 
neîncrezător. 

— Fără nici o îndoială? Răspunse el strângându-i mâna pe 
ascuns. Apoi adăugă, mai încet: Aşteaptă-mă, Athos; fii vesel 
şi, mai ales, nu vorbi nimic despre afacerea noastră, nici în 
ruptul capului. 

O nouă strângere de mână îl îndemnă pe conte să rămână 
pe loc şi să nu scoată o vorbă. 

Baisemeaux îl conduse pe d'Artagnan până la poartă. 

Aramis, cu vorbe mieroase, îl luă în primire pe Athos, 
hotărât să-l facă să vorbească; dar Athos era înzestrat cu 
toate virtuțile până la cel mai înalt grad. Când nevoia o 
cerea, el putea să fie cel mai bun orator din lume; în ocazii 
ca aceasta, însă, să-l fi tăiat şi n-ai fi putut să scoţi o vorbă 
de la el. 

Aceşti trei domni se aşezară deci, la zece minute după 
plecarea lui d'Artagnan, la o masă întinsă, încărcată cu 
luxul gastronomic cel mai substanţial. Bucatele alese, 
preparatele cele mai îmbietoare, vinurile cele mai felurite 
apărură rând pe rând la această masă, servită pe spezele 
regelui şi din cheltuiala căreia domnul Colbert ar fi putut cu 
uşurinţă să economisească două treimi, fără ca din această 
pricină să slăbească cineva la Bastilia. 

Baisemeaux fu singurul care mâncă şi bău zdravăn. 
Aramis nu refuză nimic, dar abia ciuguli din toate; Athos, 


după ciorbă şi după cele trei antreuri, nu se mai atinse de 
nimic. 

Convorbirea fu, nici mai mult nici mai puţin, aceea care 
putea să se înfiripe între trei bărbaţi atât de deosebiți între 
ei ca temperament şi ca intenţii. 

Aramis nu înceta să se întrebe prin ce ciudată împrejurare 
Athos se afla la Baisemeaux când d'Artagnan nu mai era 
acolo şi de ce d'Artagnan nu se găsea acolo, de vreme ce 
Athos rămăsese. Athos, la rândul său, căuta să pătrundă 
toată adâncimea spiritului lui Aramis, care trăia din 
şiretlicuri şi intrigi; el îşi privi o clipă îndeaproape omul şi-l 
mirosi că punea la cale ceva de mare însemnătate. Apoi se 
întoarse la propriile lui necazuri, întrebându-se pentru ce 
d'Artagnan părăsise Bastilia cu o grabă atât de ciudată, 
lăsând acolo un deţinut introdus într-un chip aşa de 
neobişnuit şi aşa de puţin conform cu regulile cunoscute. 

Dar nu asupra acestor personaje ne vom opri noi atenţia. 
Pe ei îi vom lăsa acolo, să-şi vadă de treaba lor, în faţa 
grămezilor de claponi, de potârnichi şi de peşti măcelăriți 
de satârul generos al lui Baisemeaux. Cel pe care-l vom 
urmări este d'Artagnan, care, după ce se urcă din nou în 
trăsura ce-l adusese aici, îi strigă surugiului, la ureche: 

— La rege! Dar iute ca săgeata. 

Capitolul LXXII Ce se petrecea la Luvru în timpul ospăţului 
de la Bastilia. 

Domnul de Saint-Aignan îşi îndeplinise misiunea de 
mesager pe lângă domnişoara de La Valliere, aşa cum s-a 
văzut într-unul din capitolele precedente; dar, oricât de bun 
orator ar fi fost el, nu izbuti să convingă pe fată că avea un 
protector atât de puternic în rege şi că nu trebuia să se mai 
gândească la nimeni altul, de vreme ce regele era de partea 
sa. 

Într-adevăr, de la primele cuvinte pe care confidentul le 
rosti în legătură cu descoperirea faimosului secret, Louise, 
deznădăjduită, începu să scoată nişte strigăte ascuţite şi se 
lăsă pradă unei dureri de care regele n-ar fi fost de loc 


încântat dacă, dintr-un colţ al apartamentului, ar fi putut 
urmări această scenă. De Saint-Aignan, în calitatea sa de 
ambasador, se burzului, aşa cum ar fi făcut şi stăpânul lui şi 
se întoarse la rege, spunându-i tot ceea ce văzuse şi tot 
ceea ce auzise. Îl vom regăsi deci aici, foarte tulburat, în 
prezenţa lui Ludovic, care era şi mai tulburat încă. 

— Dar? Îl întrebă regele pe curtean, după ce acesta îşi 
încheie povestirea? Ce-a spus în concluzie? O voi putea 
măcar vedea înainte de cină? Va veni ea sau va trebui să 
trec eu pe la dânsa? 

— Cred, sire, că dacă maiestatea voastră doreşte s-o vadă, 
va trebui ca regele să facă nu numai primii paşi, ci drumul 
întreg. 

— Nu ţi-a spus nimic pentru mine! Aşadar, acest 
Bragelonne îi stăpâneşte încă inima? Murmură Ludovic al 
XIV-lea printre dinţi. 

— Oh, sire, asta nu e cu putinţă, căci domnişoara de La 
Valliere nu vă iubeşte decât pe voi şi din toată inima! Dar, 
ştiţi, domnul de Bragelonne se trage dintr-un neam dârz, ce 
ţine în mare cinste amintirea eroilor romani. 

Regele zâmbi uşor. Ştia la ce avea să se aştepte: Athos 
avea să-l părăsească. 

— Cât despre domnişoara de La Valliere? Continuă de 
Saint-Aignan? Ea a fost crescută la Doamna văduvă, adică 
retrasă de lume şi ţinută din scurt. Aceşti doi logodnici şi-au 
făcut, la rece, jurăminte copilăreşti în faţa lunei şi a stelelor, 
şi, pricepeţi, sire, numai naiba le-ar mai putea desface! 

De Saint-Aignan credea că o să-l facă pe rege să râdă; dar, 
dimpotrivă, de la simplul zâmbet, Ludovic trecu la 
seriozitatea cea mai deplină. Începea să simtă de pe acum 
ceea ce contele îi făgăduise lui d'Artagnan să-i dea regelui: 
remuşcări. Se gândea că, într-adevăr, cei doi tineri se iubi- 
seră şi îşi juraseră să se căsătorească; că unul dintre ei îşi 
ţinuse cuvântul, iar cealaltă era prea cinstită sufleteşte 
pentru a nu suferi cumplit că-şi călcase jurământul. Şi, o 
dată cu remuşcările, gelozia prinse a înţepa şi ea inima 


regelui. Nu scoase nici o vorbă şi, în loc să se ducă la mama 
sa, ori la regină, ori la Doamna, ca să-şi ostoiască năduful 
făcându-le pe doamne să râdă, aşa cum îşi spunea singur, se 
adânci în marele fotoliu în care Ludovic al XIII-lea, augustul 
său părinte, se plictisise zile la rând şi ani întregi alături de 
Baradas şi Cing-Mars. 

De Saint-Aignan înţelese că regele nu avea chef să facă 
haz în momentele acelea. El recurse la ultima încercare şi 
rosti numele Louisei. Regele ridică ochii. 

— Ce va face maiestatea voastră astă-seară? Să o previn 
pe domnişoara de La Valliere? 

— Doamne, dar mi se pare că e prevenită? Răspunse 
regele. 

— Veţi face poate o plimbare? 

— Am fost la plimbare? Zise regele. 

— Atunci, sire? 

— Ei bine, să ne gândim, de Saint-Aignan, să stăm şi să ne 
gândim, fiecare la ale sale; când domnişoara de La Valliere 
va fi regretat destul ceea ce regretă (remuşcările începeau 
să încolţească în inima lui), ei bine, atunci ea va binevoi 
poate să ne dea o veste! 

— Ah, sire, puteţi greşi atât de mult faţă de o inimă atât de 
credincioasă? 

Regele se ridică în picioare, roşu de ciudă; gelozia îşi făcea 
efectul. De Saint-Aignan îşi dădea seama că ajunsese la 
momentul cel mai greu, când draperia de la uşă se trase 
deodată la o parte. Regele tresări; primul lui gând fu că 
cineva îi aducea un bilet din partea domnişoarei de La Val- 
liere; dar, în locul unui mesager al dragostei, nu-l zări decât 
pe căpitanul lui de muşchetari, în picioare şi mut, în pragul 
uşii. 

— Domnul d'Artagnan! Rosti Ludovic. Ah... Ei bine? 

D'Artagnan se uită mai întâi spre de Saint-Aignan. Privirea 
regelui se îndreptă în aceeaşi direcţie ca şi a căpitanului. 
Cele două priviri erau cât se poate de grăitoare pentru 
oricine; cu atât mai mult erau pentru de Saint-Aignan. 


Curteanul salută şi ieşi. Regele şi d'Artagnan rămaseră 
singuri. 

— S-a făcut? Întrebă regele. 

— Da, sire? Răspunse căpitanul de muşchetari cu glas 
apăsat? S-a făcut. 

Regele nu mai găsi nimic de adăugat. Totuşi, orgoliul îi 
poruncea să nu se oprească aici. Când un rege a luat o 
hotărâre, chiar nedreaptă, trebuie să le dovedească tuturor 
celor care l-au văzut luând-o şi mai ales lui însuşi că a avut 
dreptate s-o ia. Există un mijloc pentru aceasta, un mijloc 
aproape de neînfrânt, anume: să-i găsească o vină victimei. 
Ludovic, crescut de Mazarin şi Ana de Austria, îşi cunoştea 
mai bine decât orice prinţ meseria sa de rege. Ceea ce şi 
căută să dovedească în această împrejurare. După o clipă 
de tăcere, în cursul căreia făcu în sinea lui reflecţiile pe 
care noi le-am făcut în auzul tuturor, întrebă cu un aer 
nepăsător: 

— Ce-a spus contele? 

— Nimic, sire. 

— Oricum, nu s-a lăsat să fie arestat fără să spună nimic. 

— A spus că se aştepta să fie arestat sire. 

Regele înălţă capul cu mândrie. 

— Presupun că domnul conte de La Fere nu şi-a mai 
continuat rolul lui de răzvrătit! Zise el. 

— Mai întâi, sire, ce înţelegeţi prin răzvrătit? Întrebă 
netulburat muşchetarul. Este oare un răzvrătit, în ochii 
regelui, omul care nu numai că se lasă întemnițat la 
Bastilia, dar chiar se opune celor care nu vor să-l conducă 
acolo? 

— Care nu vor să-l conducă acolo? Strigă regele. Ce-mi 
aud urechile, căpitane? Ai înnebunit? 

— Nu cred, sire. 

— Vorbeşti de oameni care nu voiau să-l aresteze pe 
domnul conte de La Fere... 

— Da, sire. 

— Şi cine sunt aceşti oameni? 


— Cei cărora maiestatea voastră le-a dat această 
însărcinare! Răspunse muşchetarul. 

— Dar pe dumneata te-am însărcinat cu asta! Strigă 
regele. 

— Da, sire, pe mine. 

— Şi îndrăzneşti să-mi spui că, în pofida ordinului meu, 
aveai de gând să nu-l arestezi pe omul care ne-a insultat? 

— Chiar asta a fost intenţia mea, da, sire. 

— Oh! 

— Ceva mai mult, i-am propus să încalece pe un calpe 
care-l pregătisem pentru el la bariera Conferinţei. 

— Şi cu ce scop îi pregătiseşi acel cal? 

— Cu scopul, sire, ca domnul conte de La Fere să fugă la 
Le Havre şi, de acolo, în Anglia. 

— Dar asta ar fi fost o trădare, domnule! Strigă iarăşi 
regele, cu ochii scăpărându-i de o furie sălbatică. 

— Exact. 

Nu mai era nimic de răspuns la nişte afirmaţii făcute pe un 
asemenea ton. Regele simţi o împotrivire atât de dârză, 
încât rămase înmărmurit. 

— Cel puţin aveai vreun motiv, domnule d'Artagnan, când 
ai procedat astfel? Îl interogă regele cu maiestate. 

— Eu am întotdeauna un motiv, sire. 

— Cred că nu poate fi acela al prieteniei, singurul pe care 
l-ai putea invoca, singurul care te-ar putea scuza, deoarece 
ne înţelesesem asupra acestui capitol. 

— Cu mine, sire? 

— Nu te-am lăsat să alegi dacă vrei sau nu vrei să-l 
arestezi pe domnul conte de La Fere? 

— Da, sire, însă... 

— Însă ce? Îl întrerupse regele nerăbdător. 

— Însă prevenindu-mă, sire, că, dacă nu-l arestez eu, îl va 
aresta, căpitanul gărzilor. 

— Îţi ofeream posibilitatea cea mai bună, din moment ce 
nu-ţi forţam mâna. 

— Mie, da, sire; dar prietenului meu, nu. 


— Nu? 

— Fără îndoială, căci, fie de mine, fie de căpitanul gărzilor, 
prietenul meu tot ar fi fost arestat. 

— Acesta e devotamentul dumitale, domnule? Un 
devotament care cumpăneşte, care alege? Dumneata nu 
eşti soldat, domnule! 

— Aştept ca maiestatea voastră să-mi spună ce sunt! 

— Ei bine, eşti un frondeur! 

— De când nu mai există Fronda, sire... 

— lar dacă ceea ce spui e adevărat... 

— Ceea ce spun eu e totdeauna adevărat, sire. 

— Atunci de ce-ai mai venit aici? Să aud. 

— Am; venit aici să-i spun regelui: sire, domnul de La Fere 
se află la Bastilia... 

— Asta nu datorită dumitale, pe cât se pare. 

— E adevărat, sire; dar, în sfârşit, e acolo şi dacă e acolo se 
cuvine ca maiestatea voastră să ştie acest lucru. 

— Ah, domnule d'Artagnan, dumneata îţi înfrunţi regele! 

— Sire... 

— Domnule d'Artagnan, te fac atent că abuzezi de 
răbdarea mea. 

— Dimpotrivă, sire. 

— Cum dimpotrivă? 

— Vreau să fiu arestat şi eu. 

— Să fii arestat, dumneata? 

— Da, sire. Prietenului meu are să i se urască acolo şi am 
venit să-i propun maiestăţii voastre să-mi îngăduie de a-i 
ţine tovărăşie. Maiestatea voastră n-are decât să rostească 
un singur cuvânt şi mă voi aresta eu singur; nu voi mai avea 
nevoie de căpitanul gărzilor pentru asta, vă asigur. 

Regele se repezi la masă şi luă pana spre a scrie ordinul 
pentru întemnițarea lui d'Artagnan. 

— Bagă de seamă că e pe vecie, domnule! Strigă el cu un 
accent ameninţător. 

— Nu mă îndoiesc? Răspunse muşchetarul? Căci, o dată ce 
veţi fi făcut una ca asta, nu veţi mai îndrăzni să mă mai 


priviţi în faţă! 

Regele aruncă pana cu furie. 

— Pleacă! Răcni el. 

— Oh, nu, sire, cu îngăduinţa maiestăţii voastre. 

— Cum nu? 

— Sire, am venit să-i vorbesc cu blândeţe regelui; regele s- 
a înfuriat, păcat, dar asta nu mă va împiedica să-i spun 
totuşi regelui ceea ce am să-i spun. 

— Demisia dumitale, domnule? Strigă regele? Demisia! 

— Sire, ştiţi că demisia nu mă sperie câtuşi de puţin, 
deoarece la Blois, în ziua când maiestatea voastră a refuzat 
regelui Carol milionul pe care i l-a dat prietenul meu, 
contele de La Fere, am prezentat regelui demisia mea. 

— Ei bine, atunci fă-o cât mai repede! 

— Nu, sire, căci nu de demisia mea e vorba acum; 
maiestatea voastră a luat pana pentru ca să mă trimită la 
Bastilia; pentru ce şi-a schimbat părerea? 

— D'Artagnan! Cap de gascon! Cine e rege, dumneata sau 
eu? Răspunde! 

— Din nefericire, maiestatea voastră, sire. 

— Cum din nefericire? 

— Da, sire, căci dacă aş fi fost eu... 

— Dacă ai fi fost dumneata, ai fi încuviinţat răzvrătirea 
domnului d'Artagnan, da? 

— Fără îndoială! 

— Adevărat? 

Şi regele ridică din umeri. 

— Şi i-aş spune căpitanului meu de muşchetari? Continuă 
d'Artagnan? I-aş spune, privindu-l cu ochi blânzi, iar nu cu 
fulgere de mânie, i-aş spune aşa: „Domnule d'Artagnan, am 
uitat că sunt rege. Am coborât de pe tron pentru a defăima 
pe un gentilom”. 

— Domnule? Strigă regele? Crezi că-l aperi pe prietenul 
dumitale întrecându-l în obrăznicie? 

— Oh, sire, voi merge şi mai departe decât el? Zise 
d'Artagnan? Şi asta din vina voastră! Vă voi spune ceea ce 


el nu v-a spus, el, omul însuşirilor delicate; vă voi spune: 
sire, i-aţi jertfit fiul, iar el şi-l apăra; l-aţi jertfit pe el însuşi; 
v-a vorbit în numele onoarei, religiei, virtuţii şi l-aţi respins, 
l-aţi alungat, l-aţi întemnițat. Eu voi fi mai aspru decât el, 
sire şi vă voi spune: sire, alegeţi! Vreţi prieteni sau lachei? 
Soldaţi sau dansatori meşteri în plecăciuni? Oameni 
adevăraţi sau paiaţe? Vreţi slujitori sau oameni încovoiaţi? 
Vreţi să fiţi iubit sau vreţi ca tuturor să le fie teamă de voi? 
Dacă preferaţi josnicia, intriga, laşitatea, oh, spuneţi-o, sire! 
Atunci, noi ne vom retrage, sire, noi ăştia, care suntem 
singurele rămăşiţe, aş spune mai mult, singurele modele ale 
vitejiei de altădată; noi care am slujit şi am întrecut poate în 
curaj şi în merite bărbăteşti oameni socotiți mari de pe- 
acum pentru posteritate. Alegeţi, sire şi grăbiţi-vă. Dacă v- 
au mai rămas câţiva mari seniori, păstraţi-i; curteni veţi 
avea totdeauna destui. Grăbiţi-vă şi trimiteţi-mă la Bastilia, 
alături de prietenul meu, căci dacă n-aţi ştiut să-l ascultați 
pe contele de La Fere, adică glasul cel mai blând şi cel mai 
nobil al onoarei, dacă nu-l puteţi înţelege pe d'Artagnan, 
adică glasul cel mai cinstit şi cel mai neabătut, al 
sincerităţii, înseamnă că nu sunteţi un rege bun, şi, mâine, 
veţi fi doar un biet rege nevrednic. Or, regii răi nu sunt 
iubiţi, iar bieţii regi nevrednici sunt izgonţi. lată ce aveam 
să vă spun, sire; e vina voastră că m-aţi făcut să ajung până 
aici! 

Regele se răsuci, palid şi îngheţat, în fotoliul său; era 
limpede că un trăsnet căzut la picioarele lui nu l-ar fi uluit 
mai mult; s-ar fi zis că-şi pierduse răsuflarea şi că se 
pregătea, să-şi dea duhul. Acest glas aspru al sincerităţii, 
cum îl numea d'Artagnan, îi străpunsese inima ca lama unui 
cuţit. 

D'Artagnan spusese tot ce avea de spus. Înţelegând mânia 
regelui, îşi scoase spada de la brâu şi, apropiindu-se 
respectuos de Ludovic al XIV-lea, o puse pe masă. Dar 
regele, cu un gest furios, împinse spada, care căzu jos şi se 
rostogoli până la picioarele lui d Artagnan. Oricât de stăpân 


pe el însuşi ar fi fost muşchetarul, se îngălbeni la rândul său 
şi zise, tremurând de indignare: 

— Un rege poate arunca în dizgrație un soldat; îl poate 
surghiuni, îl poate osândi la moarte; dar, de-ar fi de o sută 
de ori rege, n-are niciodată dreptul de a-l insulta, 
dezonorându-i spada. Sire, niciodată un rege al Franţei n-a 
zvârlit cu atâta dispreţ spada unui om ca mine. Această 
spadă pângărită, gândiţi-vă, sire, nu va mai avea de aici 
înainte altă teacă decât inima mea sau a voastră. O aleg pe 
a mea, sire şi mulţumiţi-i pentru asta lui Dumnezeu şi 
râăbdării mele! Apoi, repezindu-se spre spadă, rosti cu 
înverşunare: Fie ca sângele meu să cadă asupra capului 
vostru, sire! 

Şi, cu o mişcare iute, sprijinind mânerul spadei în parchet, 
îi îndreptă vârful spre pieptul său. Regele se repezi cu o 
mişcare şi mai iute decât aceea a lui d'Artagnan, 
cuprinzând cu braţul drept grumazul muşchetarului, iar cu 
mâna stângă apucând lama spadei de la mijloc şi băgând-o 
în teacă, fără să scoată nici o vorbă. D'Artagnan, ţeapăn, 
palid şi tremurând încă, îl lăsă pe rege să facă totul până la 
capăt, fără a-i da nici un fel de ajutor. Atunci Ludovic, 
înduioşat, întorcându-se la masă, luă pana, scrise câteva 
rânduri, le semnă şi întinse mâna spre d'Artagnan. 

— Ce este această hârtie, sire? Întrebă căpitanul. 

— Ordinul dat domnului d'Artagnan de a-l pune 
numaidecât în libertate pe domnul conte de La Fere. 

D'Artagnan luă mâna regală şi o sărută; apoi îndoi ordinul, 
îl vâri sub pieptarul de piele şi ieşi. Nici regele, nici 
căpitanul nu rostiră o silabă. 

— Oh, inimă omenească! Busolă a regilor! Murmură 
Ludovic al XIV-lea după ce rămase singur. Când oare voi fi 
în stare să citesc în cutele tale ca în paginile unei cărţi? Nu, 
nu sunt un rege rău; nu, nu sunt un biet rege nevrednic; 
dar sunt încă un copil. 


Sfârşitul volumului III 
xXx xX 


Volumul 4 

Continuarea romanelor: „Cei trei muşchetari”, „După 
douăzeci de ani”, „Vicontele de Bragelonne vol. 1, 2, 3”. 

Capitolul I Rivali politici. 

D'Artagnan îi făgăduise domnului Baisemeaux că va fi 
înapoi la sfârşitul mesei şi se ţinu de cuvânt. Erau la vinurile 
uşoare şi la băuturile dulci, despre care mergea vestea că 
se aflau din belşug în pivniţa guvernatorului, când pintenii 
căpitanului de muşchetari răsunară pe coridor şi el însuşi 
apăru în pragul uşii. 

Athos şi Aramis se feriseră să-şi dea pe faţă gândurile în 
timpul convorbirii. Astfel că niciunul din ei nu izbutise să 
ghicească ce era în capul celuilalt. Mâncaseră bine, 
discutaseră despre Bastilia, despre cea din urmă călătorie 
la Fontainebleau, despre viitoarea serbare pe care domnul 
Fouquet avea să o dea la Vaux. Se menţinuseră la 
generalităţi şi niciunul, în afară de Baisemeaux, nu atinsese 
chestiunile particulare. 

D'Artagnan căzu tocmai la mijlocul convorbirii, palid încă 
şi emoţionat după întrevederea sa cu regele. Baisemeaux se 
grăbi să-i ofere un scaun. D'Artagnan nu se codi să 
primească un pahar plin, şi-l goli dintr-o sorbitură. Athos şi 
Aramis observară amândoi că prietenul lor nu era în apele 
lui. Cât despre Baisemeaux, el nu-l mai vedea decât pe 
căpitanul de muşchetari al maiestăţii sale şi căuta cu tot 
dinadinsul să-i fie pe plac. A fi în preajma regelui însemna, 
pentru domnul Baisemeaux, a avea toate îndreptăţirile. 
Aramis, cu toate că vedea bine această tulburare, nu-i 
putea ghici însă pricina. Singur Athos credea că înţelege 
ceva. Pentru el, întoarcerea lui d'Artagnan şi mai ales 
frământarea omului atât de liniştit de obicei, însemna: „I- 
am cerut regelui ceva şi regele m-a refuzat” şi socotea că 
numai acesta putea fi adevărul. Athos zâmbi, se ridică de la 


masă şi-i făcu un semn lui d'Artagnan, ca spre a-i aminti că 
aveau altceva mai bun de făcut decât să stea şi să se 
ospăteze acolo. D'Artagnan pricepu îndemnul şi-i răspunse 
printr-un alt semn. Aramis şi Baisemeaux, urmărind acest 
dialog mut, priviră întrebător. Athos se simţi atunci dator să 
le dea lămuriri în legătură cu ceea ce se întâmpla. 

— Adevărul, prieteni? Zise contele de La Fere cu un surâs? 
Este că tu, Aramis, ai stat la masă cu un criminal de stat, iar 
dumneata, domnule Baisemeaux, cu propriul dumitale 
prizonier. 

Baisemeaux scoase o exclamaţie de surprindere şi 
aproape de bucurie. Acest simpatic domn Baisemeaux era 
mândru de închisoarea lui. Lăsând la o parte chestiunea 
câştigului, cu cât avea mai mulţi deţinuţi, cu atât era mai 
fericit; şi cu cât aceşti deţinuţi erau mai de soi, cu atât se 
simţea mai măgulit. 

În ce-l priveşte pe Aramis, acesta, luând o înfăţişare 
potrivită cu împrejurarea, zise: 

— Oh, dragă Athos, iartă-mă, dar aproape că bănuiam 
ceea ce se petrece. Vreo poznă de-a lui Raoul sau a 
domnişoarei de La Valliere, nu-i aşa? 

— Vai! Murmură Baisemeaux. 

— Iar tu? Continuă Aramis? Ca mare senior ce eşti, 
neţinând seama că palatul nu mai e ticsit acum decât de 
curteni, te-ai dus la rege şi i-ai vorbit fără ocol. 

— Ai ghicit, prietene. 

— Astfel încât? Bâigui Baisemeaux, speriat că avusese la 
masa lui pe un om căzut în dizgraţia maiestăţii sale? Astfel 
încât, domnule conte...? 

— Astfel încât, dragul meu guvernator? Răspunse Athos? 
Prietenul meu d'Artagnan îţi va înmâna hârtia aceea pe 
care o zăresc la cingătoarea lui şi care nu este altceva, 
desigur, decât ordinul pentru arestarea mea. 

Baisemeaux întinse mâna, cu supunerea lui obişnuită. 
D'Artagnan scoase, într-adevăr, două hârtii de la brâu şi pe 
una i-o dădu guvernatorului. Baisemeaux desfăcu hârtia şi 


citi cu jumătate de glas, privind către Athos pe deasupra 
rândurilor şi întrerupându-se mereu în cursul lecturii: 

— Ordin de întemniţare în castelul meu de la Bastilia..., 
Foarte bine... „În castelul meu de la Bastilia... Domnul 
conte de La Fere.” Oh, domnule, e pentru mine o dureroasă 
cinste de a vă ţine sub pază! 

— Vei avea un deţinut potolit, domnule? Rosti Athos cu 
glasul lui blând şi melodios. 

— Dar un deţinut care nu va sta mai mult de o luna la 
dumneata, dragul meu guvernator? Zise Aramis, în timp ce 
Baisemeaux, cu ordinul în mână, transcria în condica lui de 
înregistrări voinţa regală. 

— Ba nici măcar o zi sau, mai bine zis, nici măcar o 
noapte? Adăugă d'Artagnan arătând al doilea ordin al 
regelui? Căci acum, scumpe domnule Baisemeaux, va trebui 
să transcrii acolo şi acest ordin de punere numaidecât în 
libertate a contelui. 

— Ah? Făcu Aramis? M-ai scăpat de-o mare grijă, 
d'Artagnan! 

Şi strânse într-un chip plin de înţeles mâna muşchetarului, 
o dată cu aceea a lui Athos. 

— Ei, cum? Rosti cu uimire acesta din urmă? Regele îmi 
redă libertatea? 

— Citeşte, dragă prietene? Răspunse d'Artagnan. 

Athos luă ordinul şi-l citi. 

— E adevărat? Zise el. 

— Şi-i pare rău? Întrebă d'Artagnan. 

— Oh, nu, dimpotrivă. Eu nu-i vreau răul regelui şi cel mai 
mare rău pe care cineva îl poate dori regilor este de a-i face 
să săvârşească o nedreptate. Dar pesemne că ai avut de 
îndurat multe pentru asta, nu-i aşa? Hai, mărturiseşte, 
prietene. 

— Eu? Câtuşi de puţin! Răspunse muşchetarul râzând. 
Regele face tot ce doresc eu. 

Aramis se uită la d'Artagnan şi văzu că acesta minţea. În 
schimb, Baisemeaux nu-şi mai lua ochii de la muşchetar, 


pătruns de o adâncă admiraţie pentru acest om care-l făcea 
pe rege să zică aşa cum voia el. 

— Şi regele îl trimite pe Athos în surghiun? Întrebă 
Aramis. 

— Nu, nu chiar aşa; regele nici n-a adus vorba despre aşa 
ceva? Răspunse d'Artagnan. Dar părerea mea e că acum 
contele nu are altceva mai bun de făcut, afară numai dacă 
nu ţine să-i mulţumească regelui... 

— Nu ţin, într-adevăr? Zise Athos zâmbind. 

— Ei bine, eu cred că acum contele nu are altceva mai bun 
de făcut? Reluă d'Artagnan? Decât să se retragă la castelul 
său. De altfel, dragul meu Athos, vorbeşte, cere; dacă una 
din reşedinţe îţi place mai mult decât cealaltă, mă fac punte 
să ţi-o obţin pe aceea pe care o doreşti. 

— Nu, mulţumesc? Zise Athos? Nimic nu-mi poate face mai 
multă plăcere, dragă prietene, decât să mă reîntorc în 
singurătatea mea, la umbra vajnicilor mei copaci, pe malul 
Loarei. Dacă Dumnezeu e cel mai mare tămăduitor al 
rănilor sufletului, natura este cel mai desăvârşit leac. Aşa 
că, domnule? Continuă Athos întorcându-se către 
Baisemeaux? lată-mă liber, nu-i aşa? 

— Da, domnule conte, aşa cred, aşa sper cel puţin? Rosti 
guvernatorul întorcând pe o parte şi pe alta cele două 
bucăţi de hârtie? Afară numai dacă domnul d'Artagnan nu 
are cumva un altreilea ordin. 

— Nu, scumpe domnule Baisemeaux, nu? Zise 
muşchetarul? Execută-l pe-al doilea şi să ne oprim aici. 

— Ah, domnule conte? Reluă Baisemeaux adresându-se lui 
Athos? Nici nu ştiţi ce pierdeţi! V-aş fi trecut la treizeci de 
livre, în rând cu generalii; ce spun, la cincizeci, în rând cu 
prinții şi aţi fi mâncat în fiecare seară aşa cum aţi mâncat 
astă-seară. 

— Îngăduie-mi, domnule? Răspunse Athos? Să mă 
mulţumesc cu puţinul meu de-acasă. Apoi, întorcându-se 
către d'Artagnan, îi spuse: Să mergem, prietene. 

— Să mergem? Răspunse d'Artagnan. 


— Îmi va fi dată bucuria? Întrebă Athos? De a te avea ca 
tovarăş de drum, prietene? 

— Numai până la poartă, dragul meu? Răspunse 
d'Artagnan. După aceea, îţi voi spune ceea ce i-am spus şi 
regelui: „Sunt de serviciu”. 

— Dar tu, scumpul meu Aramis? Zise Arhos cu un zâmbet? 
Nu vrei să mă însoţeşti? La Fere e în drumul spre Vannes. 

— Eu, dragă prietene? Răspunse prelatul? Am o întâlnire 
astă-seară la Paris şi n-aş putea lipsi fără să-mi încurc 
anumite rosturi. 

— Atunci, iubite prietene? Zise Athos? Dă-mi voie să te 
îmbrăţişez şi să plec. Dragă domnule Baisemeaux, multe 
mulţumiri pentru bunăvoința dumitale şi mai ales pentru 
dovada pe care mi-ai arătat-o despre felul cum se trăieşte la 
Bastilia. 

Şi, după ce-l îmbrăţişă pe Aramis şi-i strânse mâna lui 
Baisemeaux, după ce primi urările de drum bun din partea 
amândurora, Athos se retrase împreună cu d'Artagnan. 

În timp ce deznodământul scenei de la Palatul Regal se 
încheia la Bastilia, să vedem ce se petrecea acasă la Athos şi 
la Bragelonne. 

Grimaud, după cum ştim, îl însoţise pe stăpânul său la 
Paris; după cum am arătat, fusese de faţă la plecarea de 
acasă a lui Athos; îl văzuse pe d'Artagnan muşcându-şi 
mustaţa şi îl văzuse pe stăpânul lui urcându-se în trăsură; 
cercetase îndeaproape cele două fizionomii şi le cunoştea 
bine pe amândouă de prea multă vreme pentru a nu 
înţelege, dincolo de masca nepăsării lor, că se petreceau 
lucruri grave. Îndată după plecarea lui Athos, începu să se 
fră-mânte îndelung. Îşi aminti felul ciudat în care Athos îşi 
luase rămas bun, îşi aminti stânjeneala, greu de observat 
pentru alţii, dar nu şi pentru el, a acestui stăpân ale cărui 
hotărâri erau atât de limpezi, a cărui voinţă era atât de 
neşovăielnică. Ştia că Athos nu luase nimic în afară de ceea 
ce avea pe el, şi, totuşi, îşi spunea că Athos nu plecase de- 
acasă pentru un ceas, nici chiar pentru o zi. În felul cum 


Athos rostise cuvântul de rămas bun, despărţindu-se de 
Grimaud, se putea vedea că era vorba de o plecare pentru 
mai multă vreme. Toate acestea îi reveniră în minte o dată 
cu simţămintele de dragoste adâncă pentru Athos, o dată cu 
groaza de golul şi singurătatea ce cuprind totdeauna 
închipuirea oamenilor care iubesc; toate acestea, spunem, îl 
făcură pe cinstitul Grimaud să se simtă foarte trist şi mai 
ales foarte neliniştit. 

Fără să-şi dea seama de ceea ce făcea de la plecarea 
stăpânului său, rătăcea singur prin toată casa, căutând, ca 
să spunem aşa, urmele stăpânului, asemuindu-se în 
aceasta? Căci tot ce e bun se aseamănă? Câinelui care nu 
se nelinişteşte de lipsa stăpânului, ci numai i se face un urât 
de moarte. Dar cum, la instinctul animalului, Grimaud 
adăuga judecata omului, el se simţea cuprins în acelaşi timp 
şi de urât şi de nelinişte. Negăsind nimic care să-i 
călăuzească gândurile, nevăzând nimic sau nedescoperind 
nimic care să-i potolească temerile, Grimaud începu să-şi 
închipuie ceea ce putuse să se întâmple. Dar închipuirea e 
izvorul sau, mai curând, supliciul inimilor bune. Într-adevăr, 
niciodată nu se întâmplă ca o inimă bună să gândească 
despre un prieten că e fericit sau că e voios. Niciodată 
porumbelul care şi-a luat zborul în văzduh nu-i trezeşte 
altceva decât groază porumbelului rămas în hulubărie. 
Grimaud trecu deci de la nelinişte la groază. Recapitulă tot 
ceea ce se petrecuse: scrisoarea lui d'Artagnan către Athos, 
scrisoare în urma căreia Athos păruse atât de abătut; apoi 
vizita lui Raoul la Athos, vizită în urma căreia Athos îşi 
pusese ordinele şi costumul de ceremonie; pe urmă, 
întrevederea aceea cu regele, întrevedere după care Athos 
se întorsese acasă atât de posomorât; pe urmă, discuţia 
dintre tată şi fiu, discuţie după care Athos îl îmbrăţişase cu 
atâta tristeţe pe Raoul, în timp ce acesta plecă atât de 
întristat la el acasă; în sfârşit, sosirea lui d'Artagnan 
muşcându-şi mustaţa, sosire în urma căreia domnul conte 
de La Fere se urcase în trăsură împreună cu d'Artagnan. 


Toate acestea alcătuiau o dramă în cinci acte, foarte 
limpede, mai ales pentru un analist de forţa şi pătrunderea 
lui Grimaud. Şi, din capul locului, Grimaud recurse la 
mijloacele de prim ordin: se duse să caute în haina pe care 
o lăsase stăpânul său scrisoarea lui d'Artagnan. Această 
scrisoare se găsea încă acolo şi iată care era conţinutul ei: 
„Dragă prietene, Raoul a venit să-mi ceară lămuriri despre 
purtarea domnişoarei de La Valliere în timpul şederii 
tânărului nostru prieten la Londra. Eu însă sunt un biet 
căpitan de muşchetari ale cărui urechi sunt împuiate toată 
ziua cu strigăte de cazarmă şi cu ceea ce se vorbeşte pe 
coridoarele palatului. Dacă i-aş fi spus lui Raoul tot ce cred 
a şti, bietul băiat ar fi murit dintr-o dată; eu însă, care sunt 
în serviciul regelui, nu pot vorbi despre treburile regelui. 
Dacă inima te îndeamnă, fă-o tu! Lucrurile te privesc mai 
mult decât pe mine şi aproape tot atât de mult ca şi pe 
Raoul.” 

Grimaud îşi smulse un firişor de păr din creştet. Şi-ar fi 
smuls el mai multe dacă ar fi avut o chică mai bogată! 
„lată? Îşi zise apoi? Nodul enigmei. Fata şi-a făcut de cap. 
Ceea ce se spune despre ea şi despre rege e adevărat. 
Tânărul nostru stăpân e înşelat. Pesemne c-o ştie. Domnul 
conte s-a dus la rege şi i-a vorbit pe şleau. Pe urmă, regele 
l-a trimis pe domnul d'Artagnan să potolească lucrurile. Ah, 
Dumnezeule? Îşi aminti Grimaud? Domnul conte s-a întors 
acasă fără spadă!” Această descoperire făcu să i se umple 
fruntea de sudoare cumsecadelui om. Nu stătu să 
chibzuiască mai mult, ci-şi înfundă pălăria pe cap şi alergă 
la locuinţa lui Raoul. 

După plecarea Louisei, Raoul îşi înăbuşise durerea, dacă 
nu dragostea, şi, silit să privească înainte pe acest drum 
primejdios spre care-l împingeau nebunia şi răzvrătirea, el 
îl văzu de la prima aruncătură de ochi pe tatăl său 
înfruntând împotrivirea regală, fiindcă Athos se hotărâse de 
la început să înfrunte această împotrivire. Într-o asemenea 
clipă de luminare şi înţelegere, nefericitul tânăr îşi aminti 


foarte bine semnele misterioase ale lui Athos, vizita 
neaşteptată a lui d'Artagnan şi întreaga înlănţuire a acestei 
ciocniri dintre un prinţ şi un supus apăru în faţa ochilor săi 
îngroziţi. D'Artagnan de serviciu, adică țintuit la postul său, 
nu venise, fireşte, la Athos pentru plăcerea de a-l vedea pe 
acesta. El venise ca să-i spună ceva. Acest ceva, în 
împrejurări atât de potrivnice, nu putea fi decât o 
nenorocire sau o primejdie. Raoul se cutremură la gândul 
că fusese egoist, că uitase de tatăl său pentru dragostea lui, 
că, într-un cuvânt, căutase mângâierea visului sau a 
deznădejdii, atunci când era poate vorba să respingă atacul 
făţiş îndreptat împotriva lui Athos. Aceste gânduri îl făcură 
să sară de pe scaun. Îşi încinse repede spada şi alergă spre 
locuinţa tatălui său. Pe drum se lovi de Grimaud, care, 
pornit de la polul opus, se grăbea, cu aceeaşi însufleţire, să 
descopere adevărul. Cei doi oameni se uitară cu uimire unul 
la altul: erau şi unul şi altul pradă aceleiaşi năluciri urzite 
de închipuirea lor. 

— Grimaud! Strigă Raoul. 

— Domnul Raoul! Strigă Grimaud. 

— Domnul conte e bine? 

— L-ai văzut? 

— Nu; unde e? 

— Îl caut şi eu. 

— Dar domnul d'Artagnan? 

— A plecat împreună cu el. 

— Când? 

— La zece minute după plecarea dumneavoastră. 

— Şi cum au plecat? 

— Cu trăsura. 

— Unde s-au dus? 

— Nu ştiu. 

— Tatăl meu a luat bani la dânsul? 

— Nu. 

— O spadă? 

— Nu. 


— Grimaud! 

— Domnule Raoul! 

— Mi se pare că domnul d'Artagnan a venit ca să... 

— Ca să-l aresteze pe domnul conte, nu-i aşa? 

— Da, Grimaud. 

— Aş fijurat că aşa e! 

— Pe ce drum au apucat? 

— Pe drumul spre chei. 

— La Bastilia? 

— Ah, Doamne, da! 

— Repede, să alergăm fără zăbavă! 

— Da, să alergăm. 

— Dar încotro? Zise deodată Raoul cu deznădejde. 

— Să trecem pe la domnul d'Artagnan; poate vom afla 
ceva acolo. 

— Nu; dacă s-au ascuns de mine fugind din casa tatălui 
meu, se vor ascunde pretutindeni. Să mergem la... Oh, 
Doamne, dar am înnebunit cu totul astăzi, bunul meu, 
Grimaud! 

— Unde să mergem? 

— Am uitat de domnul du Vallon. 

— Domnul Porthos? 

— Care mă aşteaptă! Ah, ţi-am spus, am înnebunit cu totul 
astăzi! 

— Care vă aşteaptă, unde? 

— La schitul franciscan de la Vincennes! 

— Ah, Doamne!... Din fericire, e lângă Bastilia. 

— Haidem, repede! 

— Domnule, să pun şeile pe cai. 

— Da, prietene, du-te şi pune-le. 

Capitolul II Unde Porthos e convins, fără să fi înţeles ceva. 

Vrednicul nostru Porthos, credincios tuturor legilor 
vechiului cavalerism, se hotărâse să-l aştepte pe domnul de 
Saint-Aignan până la apusul soarelui. Şi cum de Saint- 
Aignan nu avea să vină, cum Raoul uitase să-şi prevină 
martorul şi cum aşteptarea începea să devină din ce în ce 


mai lungă şi mai plictisitoare, Porthos trimisese să i se 
aducă, prin paznicul unei porţi, câteva sticle cu vin bun şi o 
halcă de carne, spre a-şi omori mai uşor timpul, dând din 
când în când pe gât câte o înghiţitură şi câte o îmbucătură. 
Ajunsese la ultimele dumicaturi, adică la cele din urmă 
firimituri, când Raoul îşi făcu apariţia, însoţit de Grimaud, 
amândoi în goana cailor. 

Porthos, zărind în lungul drumului pe cei doi călăreţi atât 
de grăbiţi, nu se îndoi nici o clipă că ei n-ar fi oamenii lui, şi, 
ridicându-se numaidecât din iarba în care se tolănise cu tot 
trupul, începu să-şi dezmorţească braţele şi genunchii, 
spunând: 

— Ce înseamnă să ai bune obiceiuri! Nemernicul a venit, 
în sfârşit. Dacă aş fi plecat de aici, n-ar fi găsit pe nimeni şi 
asta ar fi fost în folosul lui. 

Apoi se rezemă într-un şold, luând o atitudine marţială, şi, 
cu o zvâcnire a trupului, îşi scoase înainte uriaşul său piept 
bombat. Dar, în locul lui de Saint-Aignan, îl văzu pe Raoul, 
care, cu gesturi deznădăjduite, se apropie strigând: 

— Ah, dragă prietene, ah, iartă-mă! Ah, cât sunt de 
nenorocit! 

— Raoul! Exclamă Porthos foarte surprins. 

— Eşti supărat pe mine? Strigă Raoul repezindu-se să-l 
îmbrăţişeze pe Porthos. 

— Eu? De ce? 

— Fiindcă te-am dat uitării. Dar, priveşte-mă, nu mai ştiu 
unde mi-e capul. 

— Ei, haide, lasă! 

— Dacă ai şti, prietene! 

— L-ai ucis? 

— Pe cine? 

— Pe Saint-Aignan. 

— Ah, dacă ar fi vorba numai de Saint-Aignan! 

— Dar ce s-a mai întâmplat? 

— Domnul conte de la La Fere trebuie că e arestat ceasul 
ăsta. 


Porthos făcu o mişcare ce-ar fi năruit un zid. 

— Arestat!... De cine? 

— De d'Artagnan. 

— Cu neputinţă! Rosti Porthos. 

— Şi totuşi acesta e adevărul? Replică Raoul. 

Porthos se întoarse către Grimaud ca omul care are nevoie 
de o altă confirmare. Grimaud făcu un semn din cap. 

— Şi unde l-au dus? Întrebă Porthos. 

— Se pare că la Bastilia. 

— Ce te face să crezi asta? 

— Pe drum, am întrebat câţiva oameni, care au văzut 
trăsura trecând, iar alţii au văzut-o intrând la Bastilia. 

— Oh! Oh! Murmură Porthos şi făcu doi paşi. 

— Ce hotărăşti? Întrebă Raoul. 

— Eu? Nimic. Dar nu vreau ca Athos să rămână la Bastilia. 

Raoul se apropie de bravul Porthos. 

— Ştii că arestarea s-a făcut din ordinul regelui? 

Porthos îl privi pe tânăr ca şi cum i-ar fi spus: „Şi ce-mi 
pasă mie?” Acest răspuns mut i se păru atât de limpede lui 
Raoul, încât nu mai întrebă nimic. Încălecă pe cal. Porthos, 
ajutat de Grimaud, făcu la fel. 

— Să întocmim planul? Zise Raoul. 

— Da? Răspunse Porthos? Planul, aşa e, să-l întocmim. 

Raoul scoase un oftat adânc şi se opri deodată. 

— Ce ai? Întrebă Porthos. Vreo slăbiciune? 

— Nu, neputinţă. Suntem oare noi trei în stare să luăm cu 
asalt Bastilia? 

— Ah, dacă d'Artagnan ar fi aici, n-aş spune nu? Răspunse 
Porthos. 

Raoul se simţi cuprins de admiraţie văzând această 
vitejească încredere, ce nu era departe de a părea naivă. 
lată-i dar pe aceşti bărbaţi faimoşi, care, în trei sau în 
patru, înfruntau armate sau atacau fortărețe! Aceşti bărbaţi 
care speriaseră moartea şi care, supraviețuind unui veac în 
ruine, erau încă mai tari decât cei mai vajnici dintre tineri. 


— Domnule? Îi spuse el lui Porthos? Dumneata mă faci să 
mă gândesc la ceva: trebuie să-l vedem cu orice chip pe 
domnul d'Artagnan. 

— Fără doar şi poate. 

— Trebuie să se fi întors acasă, după ce-l va fi condus pe 
tatăl meu la Bastilia. 

— Să întrebăm mai întâi la Bastilia? Zise Grimaud, care 
vorbea rar, dar cu temei. 

Într-adevăr, se grăbiră să ajungă la poarta închisorii. Una 
din acele întâmplări pe care Dumnezeu le scoate în calea 
oamenilor de mare voinţă făcu ca Grimaud să zărească în 
aceeaşi clipă trăsura, ce tocmai cotea pe poarta cea mare a 
punţii mobile. Era în momentul când, după cum am văzut, 
d'Artagnan se întorcea de la rege. În zadar se grăbi Raoul 
să ajungă din urmă trăsura şi să vadă cine se afla înăuntru. 
Caii se opriseră dincolo de poarta cea mare, care se închise 
din nou, în timp ce o strajă ce făcea de pază întinse 
muscheta chiar în nasul calului lui Raoul. Tânărul se răsuci 
pe loc, fericit că dăduse cu ochii de trăsura în care se 
aflase, de bună seamă, tatăl său. 

— l-am dat de urmă? Zise Grimaud. 

— Dacă vom aştepta puţin, nu încape îndoială că va ieşi iar, 
nu-i aşa, prietene? 

— Afară numai dacă nu va fi şi d'Artagnan închis? 
Răspunse Porthos? Atunci totul e pierdut. 

Raoul nu spuse nimic. Orice era cu putinţă. Îl sfătui pe 
Grimaud să ducă şi să lege caii în ulicioara Jean-Beausire, 
pentru a trezi mai puţine bănuieli, iar el, cu privirea lui 
pătrunzătoare, începu să pândească ieşirea lui d'Artagnan 
sau a trăsurii cu pricina. Era lucrul cel mai bun de făcut. 
Într-adevăr, nu trecură douăzeci de minute, că poarta se 
deschise din nou şi trăsura reapăru dinăuntru. O sclipire a 
geamurilor îl împiedică pe Raoul să distingă figurile celor ce 
se aflau în caleaşcă. Grimaud jură însă că văzuse două 
persoane şi că stăpânul lui era una dintre ele. Porthos se 


uita pe rând când la Raoul, când la Grimaud, trăgând 
nădejde să ghicească ce aveau de gând. 

— E limpede? Zise Grimaud? Că dacă domnul conte e în 
trăsură, înseamnă ori că e pus în libertate, ori că e dus la 
altă închisoare. 

— Vom vedea asta după drumul pe care va apuca? 
Răspunse Porthos. 

— Dacă e pus în libertate? Adăugă Grimaud? Îl vor duce 
acasă. 

— Aşa e? Întări Porthos. 

— Trăsura n-o ia pe drumul spre casă? Constată Raoul. 

Într-adevăr, caii cotiră şi dispărură în mahalaua Saint- 
Antoine. 

— După ei! Strigă Porthos. Vom opri trăsura în cale şi-i 
vom spune lui Athos să fugă. 

— Răzvrătire! Murmură Raoul. 

Porthos îi aruncă lui Raoul o a doua privire, mai dârză 
decât cea dintâi. Raoul nu-i răspunse decât înfigând pintenii 
în coastele calului. Peste câteva clipe, cei trei călăreţi 
ajunseră din urmă trăsura şi mergeau atât de aproape de 
ea, încât răsuflările cailor abureau pereţii caleştii. 
D'Artagnan, ale cărui simţuri erau veşnic treze, auzi 
tropotul cailor. Era tocmai în clipa când Raoul îi spunea lui 
Porthos s-o ia înaintea trăsurii, pentru a vedea cine era 
persoana care-l însoțea pe Athos. Porthos se supuse, dar nu 
putu să vadă nimic: perdelele de la geamuri erau trase. 
Raoul fu cuprins de mânie şi nerăbdare. El înţelese că 
însoțitorii lui Athos căutau să rămână nevăzuţi şi se hotări 
să facă totul spre a dezvălui misterul. Pe de altă parte, 
d'Artagnan îl recunoscuse foarte bine pe Porthos; îl 
recunoscuse, de asemenea, prin crăpătura perdelei şi pe 
Raoul şi-l încunoştiinţa pe conte de rezultatul observaţiilor 
lui. Aşteptau să vadă dacă Porthos şi Raoul aveau să ducă 
lucrurile până la capăt. Ceea ce nu întârzie să se întâmple. 
Raoul, cu pistolul în mână, sări pe spinarea primului cal al 
trăsurii şi-i porunci surugiului să oprească. Porthos îl înhăţă 


pe surugiu de umăr şi-l aruncă de pe capră. Grimaud se şi 
repezi să deschidă uşa trăsurii, care se oprise din mers. 
Raoul îşi desfăcu braţele, strigând: 

— Domnule conte! Domnule conte! 

— Ei bine, tu eşti, Raoul? Exclamă Athos, beat de fericire. 

— Nu-i rău! Adăugă d'Artagnan cu un hohot de râs. 

Şi amândoi îi îmbrăţişară pe tânăr şi pe Porthos, care 
pusese mâna pe ei. 

— Bravul meu Porthos! Minunat prieten! Strigă Athos. 
Totdeauna tu! 

— Are tot douăzeci de ani! Exclamă d'Artagnan. Bravo, 
Porthos! 

— Drace! Răspunse Porthos oarecum încurcat. Şi noi care 
credeam că sunteţi arestaţi! 

— În vreme ce? Adăugă Athos? Nu e vorba decât de o 
plimbare în trăsura domnului d'Artagnan. 

— Vă urmărim de când aţi ieşit de la Bastilia? Rosti Raoul 
pe un ton bănuitor, ce suna puţin a mustrare. 

— Unde am fost să luăm masa cu acel cumsecade domn 
Baisemeaux. Îţi mai aduci aminte de Baisemeaux, Porthos? 

— La naiba, foarte bine! 

— L-am văzut acolo şi pe Aramis. 

— La Bastilia? 

— Am cinat împreună. 

— Ah! Făcu Porthos răsuflând uşurat. 

— Ne-a spus o mie de lucruri pentru tine. 

— Mulţumesc! 

— Unde se duce domnul conte? Întrebă Grimaud, pe care 
stăpânul lui îl răsplătise cu un zâmbet. 

— Ne ducem acasă, la Blois. 

— Cum aşa?... De-a dreptul? 

— De-a dreptul. 

— Fără bagaje? 

— Ei, Doamne, Raoul se va însărcina să mi le trimită acolo, 
sau să mi le aducă el însuşi când va veni, dacă va mai veni 
pe-acasă. 


— Dacă nimic nu-l mai opreşte la Paris? Zise d'Artagnan cu 
o privire hotărâtă şi tăioasă ca oţelul, dar nu mai puţin 
dureroasă, întrucât ea îi redeschidea rănile bietului tânăr? 
Va face bine să te urmeze, Athos. 

— Nimic nu mă mai opreşte la Paris? Răspunse Raoul. 

— Atunci, să mergem? Rosti numaidecât Athos. 

— Şi domnul d'Artagnan? 

— Oh, eu îl voi însoţi pe Athos până la marginea oraşului, 
apoi mă voi reîntoarce cu Porthos. 

— S-a făcut? Încuviinţă acesta. 

— Haide, fiul meu? Spuse contele trecându-şi braţul pe 
după grumazul lui Raoul, spre a-l trage în trăsură şi 
strângându-l lângă el. Grimaud? Urmă contele? Tu 
întoarce-te încet la Paris, cu calul tău şi cu cel al domnului 
du Vallon; căci eu şi cu Raoul vom încăleca aici pe cai, 
lăsând trăsura acestor doi domni, spre a-i duce la Paris; 
apoi, odată ajuns acasă, îmi vei strânge toate lucrurile, 
scrisorile şi le vei trimite la conacul nostru. 

— Dar? Observă Raoul, care încerca să-l facă pe conte să 
vorbească? Dacă vei mai veni la Paris, nu vei mai avea nici 
albituri, nici haine şi le vei duce lipsa. 

— Bănuiesc, Raoul, că multă vreme de aici încolo nu voi 
mai da pe la Paris. Ultima călătorie făcută aici nu mă 
îndeamnă să mă mai întorc vreodată. 

Raoul înclină capul şi nu mai spuse nimic. Athos cobori din 
trăsură şi încălecă pe calul care-l adusese pe Porthos; 
animalul părea foarte mulţumit de această schimbare. 

Se îmbrăţişară, îşi strânseră mâinile, îşi făcură mii de 
mărturii de prietenie veşnică. Porthos făgădui să petreacă o 
lună la Athos, cu prilejul primului său răgaz. D'Artagnan 
spuse că-şi va folosi în acelaşi scop primul său concediu; 
apoi, îmbrăţişându-l pe Raoul pentru ultima oară, îi zise: 

— Băiatule, îţi voi scrie. 

Era totul în aceste cuvinte ale lui d'Artagnan, care nu scria 
niciodată. Raoul fu mişcat până la lacrimi. Se smulse din 


braţele muşchetarului şi porni la drum. D'Artagnan se urcă 
în trăsură alături de Porthos. 

— Ei bine, scumpe prietene? Zise el? lată o zi mare! 

— Aşa e? Răspunse Porthos. 

— Trebuie să fii frânt de oboseală. 

— Nu prea. Totuşi, mă voi culca devreme, ca să fiu pregătit 
pentru mâine dimineaţă. 

— Dar pentru ce? 

— Drace, ca să termin ceea ce-am început! 

— Mă faci să mă cutremur, prietene. le văd tare neliniştit. 
Ce naiba ai început şi n-ai terminat încă? 

— Ascultă: Raoul nu s-a bătut. Trebuie să mă bat deci eu. 

— Cu cine?... Cu regele? 

— Cum cu regele? Strigă Porthos uluit. 

— Ei da, copil bătrân, cu regele! 

— Dar îţi spun că e vorba de domnul de Saint-Aignan! 

— Tocmai asta voiam să-ţi spun şi eu. Bătându-te cu acest 
gentilom, e ca şi cum ai scoate spada împotriva regelui. 

— Ah! Exclamă Porthos făcând ochii mari. Eşti sigur? 

— La dracu! 

— Ei bine, atunci cum să închei treaba asta? 

— Vom căuta să ne ospătăm din belşug, Porthos. Masa 
căpitanului de muşchetari e plină de bunătăţi. Acolo te vei 
întâlni cu frumosul de Saint-Aignan şi vei bea în sănătatea 
lui. 

— Eu? Strigă Porthos cu scârbă. 

— Cum? Zise d'Artagnan? Nu vrei să bei în sănătatea 
regelui? 

— Mii de draci, dar eu nu-ţi vorbesc de rege! Îţi vorbesc 
de domnul de Saint-Aignan! 

— Eu însă îţi repet că e acelaşi lucru. 

— Eh, atunci se schimbă treaba? Zise Porthos învins. 

— M-ai înţeles deci, nu-i aşa? 

— Nu înţeleg nimic? Răspunse Porthos? Dar mi-e totuna. 

— Da, totuna? Încheie d'Artagnan. Haidem la masă, 
Porthos. 


Capitolul III Societatea domnului Baisemeaux. 

Cititorii n-au uitat că, plecând de la Bastilia, d'Artagnan şi 
contele de La Fere îl lăsaseră acolo pe Aramis, în tovărăşia 
lui Baisemeaux. 

Baisemeaux nu băgă câtuşi de puţin de seamă că, după 
plecarea celor doi oaspeţi, convorbirea suferi de lipsa lor. El 
socotea că vinul de desert şi mai ales cel de la Bastilia, era 
minunat; el socotea, spunem, că vinul de desert era un 
stimulent cât se poate de bun pentru a-l face pe un om fără 
prihană să-şi dea drumul gurii. Îl cunoştea însă destul de 
puţin pe înălţimea sa, care niciodată nu era mai 
impenetrabil ca la desert. În schimb, înălţimea sa îl 
cunoştea perfect pe domnul Baisemeaux şi trăgea nădejde 
să-l facă pe guvernator să vorbească tocmai datorită 
mijlocului pe care acesta îl considera cel mai nimerit. 

Convorbirea, fără a lâncezi în aparenţă, lâncezea deci în 
realitate; căci Baisemeaux nu numai că vorbea aproape 
singur, dar nu vorbea decât despre această ciudată 
întâmplare a întemniţării lui Athos, urmată de acel ordin 
atât de grabnic de a-l repune în libertate. Baisemeaux, de 
altminteri, observase că cele două ordine, ordinul de 
arestare şi ordinul de punere în libertate, erau amândouă 
scrise de mâna regelui. Or, regele nu-şi dădea osteneala să 
scrie asemenea ordine decât în împrejurări ce ieşeau din 
comun. Faptul acesta era foarte interesant şi mai ales foarte 
încâlcit pentru Baisemeaux; dar cum totul era foarte 
limpede pentru Aramis, acesta nu dădea evenimentului 
aceeaşi însemnătate pe care i-o dădea bunul guvernator. 
Afară de asta, Aramis rareori se obosea să vină până aici 
pentru un lucru de nimic; şi el nu-i spusese încă domnului 
Baisemeaux pentru ce anume se obosise să vină acum. Aşa 
că, în momentul când Baisemeaux atingea punctul cel mai 
vrednic de luat în seamă al cuvântării sale, Aramis îl 
întrerupse deodată: 

— Spune-mi, dragă domnule Baisemeaux? Îl întrebă el? 
Dumneata n-ai alte distracţii la Bastilia decât acelea la care 


am luat şi eu parte în timpul celor două sau trei vizite pe 
care am avut cinstea de a ţi le face? 

Întrebarea era atât de neaşteptată, încât guvernatorul, ca 
o morişcă de vânt ce primeşte deodată o impulsionare 
opusă curentului obişnuit, rămase cu totul înmărmurit. 

— Distracţii? Zise el. Dar ele nu-mi lipsesc niciodată, 
monseniore. 

— Oh, cu atât mai bine! Şi în ce constau ele? 

— Apăi, sunt de tot soiul. 

— Vizite, fără îndoială! 

— Vizite? Nu. Vizitele nu se obişnuiesc la Bastilia. 

— Cum adică, vizitele sunt rare? 

— Foarte rare. 

— Chiar în ce priveşte societatea dumitale? 

— Ce înţelegeţi prin societatea mea?... Deţinuţii mei? 

— Oh, nu! Deţinuţii dumitale... Ştiu că dumneata le faci lor 
vizite, iar nu ei dumitale. Înţeleg prin societatea dumitale, 
dragă domnule Baisemeaux, lumea din care faci parte. 

Baisemeausx îl privi în albul ochilor pe Aramis; apoi, ca şi 
cum ceea ce presupusese o clipă era cu neputinţă, zise: 

— Oh, societatea mea e foarte restrânsă în prezent. Ca să 
vă mărturisesc adevărul, scumpe domnule d'Herblay, 
vizitele la Bastilia li se par neplăcute şi plictisitoare 
oamenilor de lume. Cât despre femei, ele nu vin să mă vadă 
aici decât cu o anumită groază, pe care numai eu ştiu cât 
mă chinuiesc ca să le-o potolesc cât de cât. Într-adevăr, cum 
să nu se sperie, sărmanele de ele, când văd aceste turnuri 
posomorâte şi când se gândesc că în ele stau nişte bieţi 
deţinuţi care... 

Şi, pe măsură ce ochii lui Baisemeaux se aţinteau asupra 
chipului lui Aramis, limba bunului guvernator se încurca tot 
mai mult în gură, în aşa fel că până la urmă i se încleştă cu 
totul. 

— Nu, nu m-ai înţeles, dragă domnule Baisemeaux? Zise 
Aramis? Nu m-ai înţeles... Nu vorbesc de societate în 


general, ci de o societate mai apropiată, din care, în sfârşit, 
faci parte. 

Baisemeaux scăpă aproape din mână paharul cu vin roşu 
pe care se pregătea să-l ducă la buze. 

— Din care fac parte? Întrebă el. 

— Ei da, fără îndoială, din care faci parte? Repetă Aramis 
cu cel mai desăvârşit sânge rece. Căci nu eşti oare membru 
al unei societăţi secrete, dragă domnule Baisemeaux? 

— Secrete? 

— Secrete sau misterioase. 

— Oh, domnule d'Herblay...! 

— Haide, nu te codi. 

— Dar credeţi-mă că... 

— Cred ceea ce ştiu. 

— Vă jur...! 

— Ascultă-mă, scumpe domnule Baisemeaux, eu spun da, 
dumneata spui nu; unul dintre noi e în mod obligatoriu de 
partea adevărului, iar celălalt e neapărat în fals. 

— Ei bine? 

— Ei bine, o să dăm totul pe faţă numaidecât. 

— Să vedem? Zise Baisemeaux? Să vedem. 

— Bea-ţi paharul de vin, domnule Baisemeaux! Îl îndemnă 
Aramis. Ce naiba, pari foarte speriat! 

— Nu, nu, câtuşi de puţin, nu. 

— Bea atunci. 

Baisemeaux bău, dar înghiţi cu noduri. 

— Ei bine? Reluă Aramis? Dacă, ziceam, nu faci parte din 
nici o societate secretă, sau misterioasă, cum vrei, 
denumirea n-are nici o importanţă, dacă, zic, nu faci parte 
dintr-o societate de acest fel, ei bine, nu vei înţelege o iotă 
din ceea ce am să-ţi spun, asta e totul. 

— Oh, fiţi sigur de mai înainte că n-am să înţeleg nimic! 

— E minunat atunci. 

— Încercaţi, să vedem. 

— Tocmai asta vreau să şi fac. Dacă, dimpotrivă, eşti 
membru al acestei societăţi, ai să-mi răspunzi numaidecât 


prin da sau nu. 

— Puneţi întrebarea? Zise Baisemeaux tremurând. 

— Căci vei fi de acord, scumpe domnule Baisemeaux urmă 
Aramis cu aceeaşi voce netulburată? Ca fiind de la sine 
înţeles, că nu poţi face parte dintr-o societate, nu te poţi 
bucura de foloasele pe care societatea le acordă afiliaţilor 
ei, fără să-ţi asumi în schimb anumite mici obligaţii. 

— Într-adevăr? Bolborosi Baisemeaux? Aşa ar fi dacă... 

— Ei bine? Continuă Aramis? În societatea despre care îţi 
vorbeam şi din care, după cât se pare, dumneata nu faci 
parte... 

— Daţi-mi voie? Îl întrerupse Baisemeaux? N-aş vrea totuşi 
să spun în mod absolut că... 

— Există un angajament pe care şi l-au luat toţi 
guvernatorii şi căpitanii de fortărețe afiliaţi ordinului. 

Baisemeaux păli. 

— Acest angajament? Reluă Aramis cu glas hotărât? Iată-l! 

Baisemeaux se ridică, pradă unei tulburări de nedescris. 

— Să auzim, domnule d'Herblay? Murmură el? Să auzim. 

Aramis spuse atunci, sau mai degrabă recită paragraful 
următor, cu acelaşi glas cu care ar fi citit dintr-o carte: 

— Orice guvernator sau căpitan de fortăreață va lăsa să 
intre când va fi nevoie şi la cererea deţinutului, un duhovnic 
afiliat ordinului”. 

Se opri. Baisemeaux era palid tot şi tremura atât de tare, 
încât îţi făcea milă să-l vezi. 

— Este sau nu textul angajamentului? Întrebă Aramis pe 
un ton potolit. 

— Monseniore!... Rosti Baisemeaux. 

— Ah, bine, mi se pare că începi să înţelegi. 

— Monseniore? Strigă Baisemeaux? Nu vă jucaţi astfel cu 
bietul meu cuget; mă socotesc prea puţin lucru faţă de 
domnia voastră, dacă vă ispiteşte reaua dorinţă de a-mi 
smulge micile taine ale administraţiei mele. 

— Oh, nu, te înşeli, domnule Baisemeaux; nu micile taine 
ale administraţiei dumitale vreau să le cunosc, ci pe acelea 


ale conştiinţei dumitale. 

— Ei bine, dacă e vorba de conştiinţa mea, treacă-meargă, 
scumpe domnule d'Herblay. Dar aveţi în vedere situaţia 
mea, care nu e tocmai obişnuită. 

— Nu e tocmai obişnuită, dragă domnule? Urmă Aramis 
fără cruţare? Dacă faci parte din această societate; ea este 
însă foarte normală dacă, dezlegat de orice angajament, n- 
ai de dat socoteală decât în faţa regelui. 

— Ei bine, domnule, ei bine, da, eu nu mă supun decât 
regelui. Cui, Doamne iartă-mă, vreţi să i se supună un 
gentilom francez, dacă nu regelui? 

Aramis nu făcu nici o mişcare; dar, cu glasul lui blând, zise: 

— E plăcut pentru un gentilom francez, pentru un prelat al 
Franţei, să-l audă vorbind cu atâta loialitate pe un om cu 
meritele dumitale, dragă domnule Baisemeaux. 

— Vă îndoiaţi cumva de mine, domnule? 

— Eu? Oh, nu! 

— Aşadar, nu vă îndoiţi? 

— Nu mă îndoiesc că un bărbat ca dumneata? Zise Aramis 
cu seriozitate? Îşi slujeşte în chip cinstit stăpânii pe care şi 
i-a ales de bună voie. 

— Stăpânii? Strigă Baisemeaux foarte mirat. 

— Am zis stăpânii. 

— Domnule d'Herblay, glumiţi, nu-i aşa? 

— Da, înţeleg, e o situaţie mai grea să ai mai mulţi stăpâni, 
decât dacă ai avea unul singur, dar această încurcătură vine 
de la dumneata, dragă domnule Baisemeaux; eu n-am nici o 
vină. 

— Nu, de bună seamă? Bâigui bietul guvernator, mai 
încurcat ca oricând. Dar ce faceţi? Vă ridicaţi? 

— Precum vezi. 

— Plecaţi? 

— Plec, da. 

— Dar ce ciudat vă purtaţi cu mine, monseniore! 

— Ciudat, eu? Unde vezi dumneata asta? 

— Spuneţi, aţi jurat să mă supuneţi la chinuri? 


— Nu şi mi-ar părea tare rău de-ar fi aşa. 

— Atunci mai staţi. 

— Nu pot. 

— De ce? 

— Fiindcă nu mai am ce să fac aici, şi, dimpotrivă, am 
treburi în alte părţi. 

— Treburi, atât de târziu? 

— Da. Înţelege, dragă domnule Baisemeaux, ca mi s-a 
spus, acolo de unde vin: „Orice guvernator sau căpitan va 
lăsa să intre când va fi nevoie şi la cererea deţinutului, un 
duhovnic afiliat ordinului”. Şi am venit; dumneata nu 
înţelegi însă ce vreau să spun, de aceea mă întorc să le 
spun oamenilor mei că s-au înşelat şi să mă trimită în altă 
parte. 

— Cum! Dumneavoastră sunteţi?... Strigă Baisemeaux 
privindu-l pe Aramis cu un aer aproape îngrozit. 

— Duhovnicul afiliat ordinului? Răspunse Aramis fără să-şi 
schimbe glasul. 

Dar, oricât de blajine ar fi fost aceste vorbe, ele avură 
asupra bietului guvernator efectul unui trăsnet. 
Baisemeaux se îngălbeni şi i se păru că frumoşii ochi ai lui 
Aramis erau două spade de foc ce i se înfigeau până în 
adâncul inimii. 

— Duhovnicul! Murmură el. Dumneavoastră, monseniore, 
duhovnicul ordinului? 

— Da, eu; dar nu mai avem nimic de vorbit împreună, de 
vreme ce dumneata nu eşti afiliat. 

— Monseniore... 

— Şi-mi dau seama că, nefiind afiliat, refuzi să îndeplineşti 
poruncile. 

— Monseniore? Repetă Baisemeaux? Vă rog, aveţi 
bunătatea şi mă ascultați. 

— Le ce bun? 

— Monseniore, nu zic că nu fac de loc parte din ordin... 

— Ah! Ah! 

— Nu spun că nu vreau să mă supun. 


— Ceea ce s-a petrecut seamănă totuşi cu o nesupunere, 
domnule Baisemeaux. 

— Oh, nu, monseniore, nu; voiam numai să mă încredinţez 
că... 

— Ce voiai să te încredinţezi? Zise Aramis pe un ton de 
supremă dojană. 

— Nimic, monseniore. Baisemeaux cobori vocea şi se 
înclină în faţa prelatului. Eu sunt totdeauna, pretutindeni, la 
voia stăpânilor mei? Zise el? Însă... 

— Foarte bine! Aşa îmi placi mai mult, domnule. 

Aramis se aşeză din nou pe scaun şi întinse paharul spre 
Baisemeaux, care nu fu în stare să i-l umple, atât de tare îi 
tremura mâna. 

— Ai spus însă? Reluă Aramis. 

— Însă? Continuă bietul om? Nefiind prevenit, nu puteam 
să mă aştept... 

— Oare Evanghelia nu spune: „Vegheaţi, căci clipa numai 
Dumnezeu o cunoaşte”? Oare prescripţiile ordinului nu 
spun: „Vegheaţi, căci ceea ce eu vreau, voi trebuie să vreţi 
totdeauna”? Şi ce te făcea să nu-l aştepţi pe duhovnic, 
domnule Baisemeaux? 

— Faptul că în momentul de faţă nici un deţinut nu e 
bolnav la Bastilia, monseniore. 

Aramis ridică din umeri. 

— Ce ştii dumneata? Zise el. 

— Dar mi se pare că... 

— Domnule Baisemeaux? Îl întrerupse Aramis, răsucindu- 
se pe scaunul său? lată valetul dumitale care vrea să-ţi 
spună ceva. 

În acea clipă, valetul lui Baisemeaux apăru, într-adevăr, în 
pragul uşii. 

— Ce este? Întrebă cu o tresărire Baisemeaux. 

— Domnule guvernator? Răspunse valetul? Vi s-a adus 
raportul medicului închisorii. 

Aramis îl privi pe Baisemeaux cu ochiul lui limpede şi 
sigur. 


— Ei bine, să intre cel ce l-a adus? Zise el. 

Mesagerul intră, salută şi depuse raportul. Baisemeausx îşi 
aruncă ochii peste el şi, ridicând faţa, zise cu surprindere: 

— Cel de la al doilea Bertaudiere e bolnav! 

— Spuneai deci, dragă domnule Baisemeaux, că toată 
lumea e sănătoasă în hotelul dumitale? Zise Aramis cu un 
aer galeş. 

Şi sorbi o înghiţitură de vin, fără a-şi lua ochii de la 
Baisemeaux. Atunci guvernatorul, făcând un semn din cap 
către mesager şi după ce acesta ieşi, zise, tremurând 
întruna: 

— Cred însă că în paragraf scrie: „La cererea deţinutului”, 
nu? 

— Da, aşa este? Răspunse Aramis. Dar ia vezi ce vrea 
acela, dragă domnule Baisemeaux. 

Într-adevăr, un sergent îşi vârâse capul prin deschizătura 
uşii. 

— Ce mai e? Strigă Baisemeaux. Nu puteţi să mă lăsaţi în 
pace zece minute? 

— Domnule guvernator? Zise sergentul? Bolnavul de la al 
doilea Bertaudiere i-a spus temnicerului să vă ceară să-i 
trimiteţi un duhovnic. 

Baisemeaux era gata să cadă pe spate. Aramis binevoi să-l 
sprijine, după cum binevoise să-l înspăimânte. 

— Ce să-i răspund? Întrebă Baisemeaux. 

— Păi, ce vrei dumneata? Îi spuse Aramis, încreţindu-şi 
buzele. Asta te priveşte: nu sunt eu guvernatorul Bastiliei. 

— Spune-i? Zise tare Baisemeaux? Spune-i deţinutului că 
va avea ceea ce cere. 

Sergentul ieşi. 

— Oh, monseniore, monseniore? Murmură Baisemeaux? 
Cum aş fi putut bănui?... Cum aş fi putut să prevăd? 

— Cine ţi-a spus că trebuia să bănuieşti? Cine te-a rugat să 
prevezi? Răspunse Aramis pe un ton dispreţuitor. Ordinul 
bănuieşte, ordinul ştie, ordinul prevede: nu e destul atâta? 

— Ce porunciţi acum? Întrebă Baisemeaux. 


— Eu? Nimic. Nu sunt decât un biet preot, un simplu 
duhovnic. Aştept ordinul dumitale, ca să mă duc să-l văd pe 
bolnav. 

— Oh, monseniore, nu vă ordon, vă rog să vă duceţi! 

— Prea bine. Atunci, condu-mă. 

Capitolul IV Deţinutul. 

După această ciudată transformare a lui Aramis în 
duhovnic al ordinului, Baisemeaux nu mai era acelaşi om. 
Până atunci, Aramis fusese pentru vrednicul guvernator un 
prelat căruia îi datora respect, un prieten căruia îi datora 
recunoştinţă; dar o dată cu descoperirea ce-i răvăşise toate 
gândurile, el devenise un inferior, iar Aramis un şef. Aprinse 
el însuşi un fanai, chemă un purtător de chei şi, întorcându- 
se către Aramis, zise: 

— La ordinele monseniorului. 

Aramis se mulţumi să facă un semn din cap, care voia să 
spună: „Prea bine!” şi un semn cu mâna, care voia să 
spună: „După dumneata!” Baisemeaux porni înainte. 
Aramis îl urmă. 

Era o frumoasă noapte înstelată; paşii celor trei oameni 
răsunau pe lespezile coridoarelor şi zornăitul cheilor 
atârnate la brâul temnicerului se auzea până în vârfurile 
turnurilor, ca pentru a reaminti deţinuţilor că libertatea era 
departe de ei. 

S-ar fi zis că schimbarea ce se produsese în Baisemeaux 
ajunsese până la deţinut. Temnicerul cu cheile, acelaşi care, 
la prima vizită a lui Aramis, se arătase atât de curios şi 
punea mereu întrebări, devenise acum nu numai mut, dar 
chiar nepăsător. Îşi ţinea capul în jos şi parcă se temea să-şi 
desfunde urechile. 

Ajunseră astfel la turnul Bertaudiere, ale cărui două etaje 
fură urcate în tăcere, cu o anumită încetineală, căci 
Baisemeaux, cu toate că se supunea, era totuşi departe de a 
arăta vreo tragere de inimă în această supunere. În sfârşit, 
se opriră în faţa uşii. lemnicerul nu fu nevoit să mai caute 


cheia, o avea pregătită. Uşa se deschise. Baisemeaux dădu 
să intre la deţinut; dar, oprindu-l în prag, Aramis îi spuse: 

— Nu scrie nicăieri că guvernatorul trebuie să asculte 
spovedania deţinutului. 

Baisemeaux se înclină şi-i făcu loc să treacă lui Aramis, 
care luă fanalul din mâna temnicerului şi intră; apoi, cu un 
gest, făcu semn să se închidă uşa în urma lui. O clipă, 
rămase în picioare, cu urechea aţintită, ascultând dacă 
Baisemeaux şi temnicerul se îndepărtau; pe urmă, după ce 
se încredinţă, prin descreşterea zgomotului, că ei 
părăsiseră turnul, puse fanalul pe masă şi-şi roti privirea în 
jur. Pe un pat acoperit cu postav verde, la fel cu toate 
celelalte paturi de la Bastilia, atât doar că era mai nou, sub 
nişte perdele largi şi pe jumătate trase, stătea întins tânărul 
în preajma căruia noi l-am mai introdus o dată pe Aramis. 
Conform regulilor din închisoare, osânditul se afla în 
întuneric. Lia ceasul stingerii, el a trebuit să sufle în 
lumânare. Se vedea că era un deţinut favorizat, deoarece se 
bucura de rarul privilegiu de a ţine lumina aprinsă până în 
momentul când se suna stingerea. Lângă pat se afla un jilţ 
larg de piele, cu picioarele răsucite, pe care era întins un 
costum de o curăţenie deosebită. O măsuţă, fără pene, fără 
cărţi, fără hârtii, fără cerneală, stătea tristă şi părăsită 
lângă fereastră. Câteva farfurii, pline încă, arătau că 
deţinutul abia se atinsese de bucatele ce-i fuseseră aduse. 

Aramis îl văzu pe tânăr întins pe pat, cu faţa pe jumătate 
acoperită de cele două braţe. Sosirea vizitatorului nu-l făcu 
să-şi schimbe poziţia; aştepta sau dormea. Aramis aprinse 
lu-mânarea cu lumina de la fanalul său, împinse încet jilţul 
şi se apropie de pat cu un vădit amestec de curiozitate şi 
respect. Tânărul ridică uşor capul. 

— Ce doreşti de la mine? Întrebă el. 

— N-ai cerut un duhovnic? 

— Ba da. 

— Eşti cumva bolnav? 

— Da. 


— Bolnav rău? 

Tânărul îşi îndreptă ochii pătrunzători spre Aramis şi zise: 

— Îţi mulţumesc. Apoi, după o clipă de tăcere, adăugă: 
Parcă te-am mai văzut o dată. 

Aramis se înclină. Fără îndoială, cercetarea pe care o făcu 
deţinutul, descoperirea acestui caracter plin de răceală, 
şiretenia şi puterea de dominare zugrăvite pe chipul 
episcopului de Vannes erau puţin liniştitoare în situaţia în 
care se afla tânărul, căci se grăbi să spună: 

— Mă simt mai bine. 

— Atunci? Întrebă Aramis. 

— Atunci, simţindu-mă mai bine, nu cred că mai am nevoie 
de duhovnic. 

— Nici chiar de harul de care îţi dădea de veste bileţelul 
pe care l-ai găsit în pâine? 

Tânărul tresări; dar înainte de a apuca să răspundă da sau 
nu, Aramis adăugă: 

— Nici chiar de acel ecleziast din gura căruia aştepţi să 
auzi o destăinuire de mare însemnătate? 

— Dacă-i aşa? Zise tânărul lăsându-şi din nou capul pe 
pernă? Atunci e altceva: ascult. 

Aramis îl privi apoi cu mai multă atenţie şi fu surprins de 
aerul acela de maiestate simplă şi firească. 

— Ia loc, domnule? Zise deţinutul. 

Aramis se supuse, făcând o plecăciune. 

— Cum o duci la Bastilia? Întrebă episcopul. 

— Foarte bine. 

— Nu te simţi rău aici? 

— Nu. 

— Nu tânjeşti după nimic? 

— După nimic. 

— Nici măcar după libertate? 

— Ce numeşti dumneata libertate, domnule? Întrebă 
deţinutul cu accentul omului ce se pregăteşte pentru o 
luptă. 


— Numesc libertate florile, aerul, lumina zilei, stelele, 
fericirea de a alerga oriunde te-ar mâna picioarele dumitale 
sprintene, de douăzeci de ani. 

Tânărul surâse; era greu de spus dacă era un surâs de 
resemnare sau de dispreţ. 

— Priveşte? Zise el? Am aici, în acest vas japonez, doi 
trandafiri, doi frumoşi trandafiri, rupţi ieri seara, abia 
îmbobociţi, din grădina guvernatorului; au înflorit azi- 
dimineaţă, deschizându-şi sub ochii mei corolele lor 
purpurii; din fiecare cută a petalelor se înalţă un parfum 
îmbătător; camera mea e plină de miresme. Aceşti doi 
trandafiri, priveşte-i, sunt cei mai frumoşi trandafiri; şi 
trandafirii sunt cele mai frumoase flori. Pentru ce vrei să 
doresc alte flori, de vreme ce le am aici pe cele mai 
frumoase dintre toate? 

Aramis se uită la tânăr cu nedumerire. 

— Dacă florile înseamnă libertate? Reluă captivul cu 
tristeţe? Atunci mă bucur de libertate, pentru că am aceste 
flori. 

— Oh, dar aerul? Zise Aramis. Aerul atât de trebuincios 
vieţii? 

— Ei bine, domnule? Răspunse deţinutul? Apropie-te de 
fereastră; e deschisă. Între cer şi pământ, vântul îşi 
deapănă vârtejurile de gheaţă, de foc, de aburi fierbinţi sau 
de adieri răcoroase. Aerul care vine de acolo îmi mângâie 
faţa, când, urcat pe acest jilţ, ridicat pe spătarul lui, cu 
braţul îndoit în jurul vergelelor de la fereastră, îmi închipui 
că înot în vid. 

Fruntea lui Aramis se întuneca pe măsură ce tânărul îi 
spunea toate acestea. 

— Lumina? Continuă el. Am mai mult decât lumină, am 
soarele? Un prieten care vine să mă viziteze în fiecare zi, 
fără permisiunea guvernatorului, fără să fie însoţit de 
temnicer. Intră pe fereastră, aşterne în camera mea o 
dungă mare de lumină, ce porneşte chiar de la fereastră şi 
se întinde spre patul meu, până la ciucurii perdelelor. 


Această dungă luminoasă creşte de la ceasurile zece până 
la amiază şi descreşte de la ceasurile unu până la trei, încet, 
ca şi cum, grăbindu-se să vină, îi pare rău că trebuie să mă 
pără-sească. Când ultima sa rază dispare, m-am bucurat 
patru ceasuri întregi de prezenţa lui. Nu e oare de ajuns 
atâta? Mi s-a spus că sunt nenorociţi care sapă în piatră, 
lucrători care muncesc în mine şi care nu văd niciodată 
soarele. 

Aramis îşi şterse fruntea. 

— Cât despre stele, care sunt atât de plăcute la vedere? 
Urmă tânărul? Ele se aseamănă toate, numai că nu au 
aceeaşi strălucire şi aceeaşi mărime. Eu sunt un favorizat; 
căci, dacă n-ai fi aprins acum această feştilă, ai fi putut să 
vezi frumoasa stea pe care o priveam din patul meu la 
venirea dumitale şi a cărei scânteiere îmi mângâia ochii. 

Aramis înclină capul; se simţea copleşit sub valul amar al 
acestei sumbre filosofii care este religia captivităţii. 

— Iată dar, în ce priveşte florile, aerul, lumina şi stelele? 
Zise tânărul cu aceeaşi linişte desăvârşită. Mai rămâne 
plimbarea. Nu mă plimb oare, toată ziua, prin grădina 
guvernatorului, dacă e timp frumos, sau aici, dacă plouă; la 
răcoare, dacă e cald, la căldură, dacă e frig, graţie sobei 
mele pe vreme de iarnă? Ah, crede-mă, domnule? Adăugă 
deţinutul cu o expresie ce nu era lipsită de o anumită 
amărăciune? Oamenii au făcut pentru mine tot ce poate să 
spere, tot ce poate să dorească o fiinţă omenească. 

— Oamenii, fie! Zise Aramis înălţând capul. Dar mi se pare 
că dumneata ai uitat de Dumnezeu. 

— Am uitat, într-adevăr, de Dumnezeu? Răspunse 
deţinutul fără să se tulbure. Dar pentru ce-mi spui asta? La 
ce bun să le vorbeşti de Dumnezeu deţinuţilor? 

Aramis îl privi în faţă pe acest tânăr ciudat, care avea 
resemnarea unui martir sub zâmbetul unui ateu. 

— Oare nu se află Dumnezeu în toate lucrurile? Murmură 
el pe un ton de mustrare. 


— Spune, mai bine, la capătul tuturor lucrurilor? 
Răspunse tânărul cu hotărâre. 

— Fie! Rosti Aramis. Dar să ne întoarcem la punctul de 
unde am plecat. 

— Nici nu vreau altceva? Zise tânărul. 

— Sunt duhovnicul dumitale. 

— Da. 

— Ei bine, întrucât trebuie să mi te spovedeşti, eşti dator 
să-mi spui adevărul. 

— Nici nu doresc altceva, decât să-ţi spun adevărul. 

— Orice deţinut a săvârşit o faptă nelegiuită pentru care a 
fost adus în închisoare. Ce faptă nelegiuită ai săvârşit 
dumneata? 

— M-ai mai întrebat asta, prima dată când ai venit aici? 
Zise deţinutul. 

— Dar te-ai ferit să-mi răspunzi, atunci, ca şi acum. 

— Şi ce te face să crezi că acum îţi voi răspunde? 

— Fiindcă acum sunt duhovnicul dumitale. 

— Atunci, dacă vrei să-ţi spun ce faptă nelegiuită am 
săvârşit, explică-mi ce este o nelegiuire. Căci, întrucât nu 
simt nimic în mine care să-mi stârnească mustrări, pot 
spune că nu sunt un om vinovat. 

— Uneori eşti vinovat în ochii maimarilor pământului nu 
numai fiindcă ai săvârşit o nelegiuire, dar fiindcă ştii că au 
fost săvârşite nelegiuiri. 

Deţinutul îşi încordă atenţia. 

— Da? Zise el după o clipă de tăcere? Înţeleg; da, ai 
dreptate, domnule; s-ar putea ca, în acest fel, să fiu un 
nelegiuit în ochii celor mari. 

— Ah, prin urmare ştii ceva? Zise Aramis, care crezu că 
întrezăreşte nu atât punctul slab, cât îmbucătura platoşei. 

— Nu, nu ştiu nimic? Răspunse tânărul? Dar uneori stau şi 
mă gândesc şi în aceste momente îmi spun că... 

— Ce-ţi spui? 

— Că dacă aş vrea să mă gândesc mai mult, sau aş 
înnebuni, sau aş ghici multe lucruri. 


— Şi atunci? Întrebă Aramis cu nerăbdare. 

— Atunci mă opresc. 

— Te opreşti? 

— Da, capul mi se îngreuiază, gândurile mi se întunecă, 
mă cuprinde urâtul şi aş dori... 

— Ce? 

— Nu ştiu, căci nu vreau să fiu cuprins de dorinţa 
lucrurilor pe care nu le am, eu care sunt atât de mulţumit 
cu ceea ce am. 

— 'Te temi de moarte? Întrebă Aramis cu o uşoară 
nelinişte. 

— Da? Răspunse tânărul zâmbind. 

Aramis simţi fiorul acestui zâmbet şi se cutremură. 

— Oh, întrucât te temi de moarte, înseamnă că ştii mai 
mult decât vrei să spui! Strigă el. 

— Dar dumneata? Zise deţinutul? Dumneata care m-ai 
făcut să te chem, dumneata care, după ce te-am chemat, vii 
aici făgăduindu-mi că ai să dai pe faţă o mulţime de lucruri, 
cum se face că acum dumneata eşti cel ce tace, iar eu cel ce 
vorbeşte? Pentru că purtăm amândoi câte o mască, sau să 
le ţinem mai departe, sau să le aruncăm amândoi deodată. 

Aramis simţi tăria şi totodată dreptatea acestei judecăţi. 
„Nu am de-a face cu un om obişnuit”? Gândi el. 

— Spune, ai vreo ambiţie? Întrebă apoi cu glas tare, fără 
să-l fi pregătit pe deţinut pentru această schimbare. 

— Ce-i aceea ambiţie? Întrebă tânărul. 

— E? Răspunse Aramis? Un simţământ care-l împinge pe 
om să dorească mai mult decât are. 

— Am spus că sunt mulţumit, domnule; dar se poate să mă 
înşel. Nu ştiu ce este ambiția, dar se poate să o am. Te rog, 
lămureşte-mă în această privinţă, nu vreau decât atât. 

— Un ambițios? Zise Aramis? E acela care râvneşte la mai 
mult decât îi îngăduie situaţia sa. 

— Eu nu râvnesc la mai mult decât îmi îngăduie situaţia? 
Zise tânărul cu o siguranţă care, încă o dată, îl făcu să se 
zguduie pe episcopul de Vannes. 


Tăcu. Dar, văzând ochii aprinşi, fruntea încreţită, 
atitudinea dârză a captivului, se simţea bine că altceva 
aştepta el, nu tăcerea. Aramis rupse atunci această tăcere. 

— M-ai minţit întâia oară când te-am văzut? Zise el. 

— Minţit? Strigă tânărul, ridicându-se pe pat, cu un 
asemenea accent în glas, cu o asemenea strălucire în ochi, 
că Aramis se dădu fără să vrea un pas înapoi. 

— Vreau să spun? Adăugă episcopul înclinându-se? Că mi- 
ai ascuns ceea ce ştii despre copilăria dumitale. 

— Tainele unui om sunt numai ale lui, domnule? Răspunse 
deţinutul? Şi nu le poate împărtăşi primului venit. 

— E adevărat? Zise Aramis, înclinându-se şi mai adânc ca 
înainte? E adevărat, iartă-mă. Dar şi astăzi sunt oare pentru 
dumneata primul venit? Te rog răspunde, monseniore! 

Acest titlu îl tulbură uşor pe deţinut, totuşi el nu păru 
mirat că îi era acordat. 

— Nu ştiu cine eşti, domnule? Răspunse el. 

— Oh, dacă aş avea destulă îndrăzneală, ţi-aş lua mâna şi 
ţi-aş săruta-o. 

Tânărul făcu o mişcare, ca pentru a-i întinde mâna lui 
Aramis; dar fulgerul ce-i ţâşnise din ochi i se stinse la 
marginea pleoapelor, iar mâna i se retrase rece şi 
neîncrezătoare. 

— Să săruţi mâna unui deţinut! Zise el clătinând din cap. 
La ce bun? 

— De ce mi-ai spus? Întrebă Aramis? Că te simţi bine aici? 
De ce mi-ai spus că nu râvneşti nimic? De ce în sfârşit, 
vorbindu-mi astfel, mă împiedici, la rându-mi, să fiu sincer 
cu dumneata? 

Aceeaşi strălucire străbătu pentru a treia oară ochii 
tânărului deţinut; dar, ca şi în celelalte rânduri, se stinse 
fără să fi adus ceva. 

— 'Te fereşti de mine? Zise Aramis. 

— De ce să mă feresc, domnule? 

— Oh, dintr-un motiv foarte simplu: anume, dacă ştii ceea 
ce e firesc să ştii, trebuie să te fereşti de toată lumea. 


— Atunci nu te mira că mă feresc de dumneata, de vreme 
ce bănuieşti că ştiu ceea ce nu ştiu. 

Aramis era cuprins de admiraţie în faţa acestei dârze 
rezistenţe. 

— Oh, mă faci să-mi ies din răbdări, monseniore! Strigă el 
lovind cu pumnul în braţul jilţului. 

— Iar eu nu te înţeleg de loc, domnule. 

— Ei bine, încearcă de mă înţelege. 

Deţinutul îl privi în ochi pe Aramis. 

— Mi se pare uneori? Spuse acesta din urmă? Că am în 
faţa mea omul pe care-l caut... Dar apoi... 

— Apoi... Acest om dispare, nu-i aşa? Constată deţinutul 
zâmbind. Cu atât mai bine! 

Aramis se ridică. 

— Hotărât? Rosti el? Nu mai am nimic de spus unui om 
care se fereşte de mine în măsura în care o faci dumneata. 
— lar eu? Adăugă deţinutul pe acelaşi ton? Nu am nimic 
de spus unui om care nu vrea să înţeleagă că un întemnițat 

trebuie să se ferească de orice. 

— Chiar şi de prietenii lui vechi? Zise Aramis. Oh, prea 
multă prudenţă, monseniore! 

— Prieteni vechi? Dumneata eşti unul din prietenii mei 
vechi? 

— Să vedem? Zise Aramis? Nu-ţi mai aduci oare deloc 
aminte să fi văzut cândva, în satul unde ţi-ai petrecut prima 
copilărie... 

— Cunoşti numele acelui sat? Întrebă deţinutul. 

— Noisy-le-Sec, monseniore? Răspunse numaidecât 
Aramis. 

— Continuă? Spuse tânărul fără ca faţa lui să arate că 
recunoştea sau tăgăduia. 

— Ascultă-mă, monseniore? Vorbi Aramis? Dacă ţii 
neapărat să continuăm acest joc, să ne oprim aci. Am venit 
să-ţi spun o mulţime de lucruri, e adevărat, dar trebuie să- 
mi dai a înţelege că şi dumneata, la rândul dumitale, simţi 
dorinţa de a le cunoaşte. Înainte de a vorbi, înainte de a 


dezvălui lucrurile atât de importante pe care le ţin închise 
în mine, recunoaşte că am nevoie de un ajutor, dacă nu de 
sinceritate, de puţină simpatie, dacă nu de încredere. Ei 
bine, dumneata te menţii într-o pretinsă ignoranță, care îmi 
taie orice avânt... Oh, nu pentru ceea ce crezi dumneata. 
Căci, oricât de neştiutor ai fi, sau oricât de nepăsător ai 
căuta să pari, nu eşti mai puţin decât ceea ce eşti, 
monseniore şi nimic? Nimic, mă auzi? Nu te va împiedica să 
fii ceea ce eşti! 

— Îţi făgăduiesc? Zise deţinutul? Să te ascult cu toată 
răbdarea. Totuşi, cred că am dreptul să repet întrebarea pe 
care ţi-am mai pus-o: cine eşti dumneata? 

— Îţi mai aminteşti, sunt cam cincisprezece sau 
optsprezece ani de atunci, să fi văzut la Noisy-le-Sec un 
cavaler care venea acolo însoţit de o doamnă, îmbrăcată 
mai întotdeauna în mătase neagră, cu panglici de culoarea 
focului în păr? 

— Da? Răspunse tânărul. O dată m-am interesat de 
numele acelui cavaler şi mi s-a spus că se numeşte abatele 
d'Herblay. M-am mirat că acest abate avea o înfăţişare atât 
de războinică şi mi s-a răspuns că nu e nimic de mirare în 
asta, întrucât fusese muşchetar al regelui Ludovic al XIII- 
lea. 

— Ei bine? Zise Aramis? Acel muşchetar de altădată, 
abatele de-atunci, episcopul de Vannes mai apoi, duhovnicul 
dumitale de astăzi, eu sunt. 

— Ştiu. le-am recunoscut. 

— Ei bine, monseniore, dacă ştii asta, trebuie să mai adaug 
un lucru pe care nu-l ştii: anume că, dacă prezenţa aici a 
acestui muşchetar, a acestui abate, a acestui episcop, a 
acestui duhovnic ar fi cunoscută de rege, astă-seară, mâine, 
cel care a pus totul în joc pentru a veni la dumneata ar 
vedea lucind securea călăului în fundul unei temnițe mai 
întunecate şi mai blestemate decât este a dumitale. 

Auzind aceste cuvinte rostite cu atâta hotărâre, tânărul se 
ridică pe pat şi-şi aţinti privirile din ce în ce mai scrutătoare 


în ochii lui Aramis. Urmarea acestei iscodiri fu că deţinutul 
păru să capete oarecare încredere. 

— Da? Murmură el? Da, mi-aduc bine aminte. Doamna 
despre care îmi vorbeşti a venit o dată cu dumneata şi de 
două ori cu femeia... 

Se întrerupse. 

— Cu femeia care venea să te vadă în fiecare lună, nu-i 
aşa, monseniore? 

— Da. 

— Ştii cine era doamna aceea? 

Un fulger păru gata să ţâşnească din ochii tânărului. 

— Ştiu că era o doamnă de la curte? Răspunse el. 

— 'Ţi-o aminteşti bine pe această doamnă? 

— Oh, amintirile mele sunt foarte limpezi în această 
privinţă? Zise tânărul deţinut? Am văzut-o o dată pe această 
doamnă împreună cu un bărbat cam de vreo patruzeci şi 
cinci de ani; am mai văzut-o o dată cu dumneata şi cu 
doamna în rochie neagră şi cu panglici de culoarea focului 
în păr; pe urmă am mai revăzut-o de două ori cu aceeaşi 
persoană. Aceste patru persoane, împreună cu tutorele 
meu şi cu bătrâna Perronnette, cu temnicerul şi cu 
guvernatorul de aici, sunt singurele persoane cărora le-am 
vorbit vreodată şi, într-adevăr, aproape singurele persoane 
pe care le-am văzut în viaţa mea. 

— Erai deci şi atunci la închisoare? 

— Dacă aici sunt la închisoare, acolo aş putea spune că 
eram liber, cu toate că libertatea îmi era destul de 
restrânsă; o casă din care nu ieşeam niciodată, o mare 
grădină înconjurată de ziduri pe care nu le puteam sări? 
Aceasta era locuinţa mea; dumneata o cunoşti, fiindcă ai 
venit acolo. De altfel, obişnuit să trăiesc în îngrădirea acelor 
ziduri şi a acelei case, n-am simţit niciodată dorinţa să ies. 
Deci poţi înţelege, domnule, că, nevăzând nimic din această 
lume, nu mai doresc nimic şi dacă ai venit să-mi povesteşti 
anumite lucruri, vei fi silit să-mi dezvălui totul. 


— Aşa voi şi face, monseniore? Zise Aramis înclinându-se? 
Căci asta e datoria mea. 

— Ei bine, începe atunci prin a-mi spune cine era tutorele 
meu. 

— Un prea bun gentilom, monseniore, un gentilom cinstit 
mai ales, un preceptor atât al trupului, cât şi al sufletului 
dumitale. Ai avut a te plânge vreodată de el? 

— O, nu, domnule, dimpotrivă; dar acest gentilom mi-a 
spus adesea că tatăl meu şi mama mea erau morţi; acest 
gentilom minţea sau spunea adevărul? 

— Era nevoit să urmeze ordinele ce i se dăduseră. 

— Atunci, m-a minţit? 

— Numai pe jumătate. Tatăl dumitale e mort. 

— Dar mama? 

— Ea e moartă pentru dumneata. 

— Dar pentru ceilalţi trăieşte, nu-i aşa? 

— Da. 

— Şi eu (tânărul îl scrută pe Aramis), eu sunt osândit să 
trăiesc în bezna unei închisori? 

— Vai, aşa cred! 

— Şi asta? Continuă tânărul? Din pricină că prezenţa mea 
în lume ar dezvălui o mare taină? 

— O mare taină, da. 

— Pentru a întemniţa la Bastilia un copil, cum eram eu, 
înseamnă că duşmanul meu trebuie să fie destul de 
puternic. 

— Este. 

— Mai puternic chiar decât mama? 

— De ce, adică? 

— Pentru că mama m-ar fi apărat. 

Aramis şovăi. 

— Mai puternic decât mama dumitale, da, monseniore. 

— Întrucât doica mea şi gentilomul acela au fost răpiți şi 
întrucât am fost despărţit de ei în felul acesta, înseamnă 
oare că eu eram sau că ei erau o mare primejdie pentru 
duşmanul meu? 


— Da, o primejdie de care duşmanul dumitale a scăpat 
făcând să dispară doica şi gentilomul? Răspunse în linişte 
Aramis. 

— Să dispară? Întrebă deţinutul. Şi cum au dispărut? 

— În chipul cel mai sigur? Răspunse Aramis? Sunt morţi. 

Tânărul păli uşor şi îşi trecu o mână tremurătoare peste 
obraz. 

— Otrăviţi? Întrebă el. 

— Otrăviţi. 

Deţinutul stătu o clipă pe gânduri. 

— De vreme ce aceste două fiinţe nevinovate? Reluă el? 
Singurii mei sprijinitori, au fost ucişi în aceeaşi zi, înseamnă 
că duşmanul meu trebuie să fie destul de crud, sau că a fost 
silit de necesitate; căci acel vrednic gentilom şi acea biată 
femeie n-au făcut niciodată rău cuiva. 

— Necesitatea e necruțătoare în familia dumitale, 
monseniore. De aceea, tot o necesitate mi-a impus, spre 
marele meu regret, să-ţi spun că acel gentilom şi acea doică 
au fost asasinați. 

— Oh, nu-mi aduci nici o veste nouă? Zise deţinutul 
încreţindu-şi sprâncenele. 

— Cum aşa? 

— Bănuiam asta. 

— Din ce cauză? 

— Am să-ţi spun. 

În acel moment, tânărul, sprijinindu-se în amândouă 
coatele, se apropie de faţa lui Aramis cu o expresie în care 
se citea atâta demnitate, abnegaţie şi înfruntare chiar, încât 
episcopul simţi electricitatea entuziasmului urcându-se în 
scântei mistuitoare de la inima lui ofilită spre craniul său 
tare ca oţelul. 

— Vorbeşte, monseniore. 'Ţi-am spus că mi-am pus în 
primejdie viaţa spre a veni aici. Oricât de puţin ar însemna 
viaţa mea, te rog să o primeşti ca o răscumpărare pentru a 
dumitale. 


— Ei bine? Reluă tânărul? lată ce mă face să bănuiesc că, 
într-adevăr, au fost omorâţi doica şi tutorele meu... 

— Căruia îi spuneai tată. 

— Da, căruia îi spuneam tată, deşi ştiam bine că nu eram 
fiul său. 

— Ce te-a făcut să presupui asta? 

— După cum dumneata eşti prea respectuos pentru un 
prieten, el era prea respectuos pentru un tată. 

— Eu? Zise Aramis? N-am de ce să mă prefac. 

Tânărul dădu din cap şi continuă: 

— De bună seamă, nu eram sortit să rămân veşnic 
întemnițat? Zise el? Şi ceea ce mă face să cred asta, acum 
mai ales, este grija ce mi se purta de a face din mine un 
cavaler cât mai desăvârşit. Gentilomul ce se afla în preajma 
mea m-a învăţat tot ce ştia el însuşi: matematicile, puţină 
geometrie, astronomie, scrimă, călărie. În fiecare dimineaţă 
mânuiam armele într-o sală scundă şi încălecam pe un cal în 
grădină. Ei bine, într-o dimineaţă, era vara, căci era tare 
cald, am adormit în acea sală scundă. Nimic până atunci, în 
afară de respectul tutorelui meu, nu-mi dăduse de ştire sau 
nu-mi stârnise bănuielile. Trăiam asemenea copiilor, 
păsărilor, plantelor, cu aer şi soare; împlinisem 
cincisprezece ani. 

— Aşadar, sunt opt ani de-atunci? 

— Da, aproape; am pierdut măsura timpului. 

— lartă-mă, dar ce-ţi spunea tutorele dumitale, ca să te 
îndemne la treabă? 

— Îmi spunea că omul trebuie să caute să-şi facă pe 
pământ o avere pe care Dumnezeu nu i-a dat-o la naştere; 
şi adăuga că, sărac, orfan, necunoscut, nu mă puteam bizui 
decât pe mine însumi, căci nimeni nu se interesa sau nu se 
va interesa vreodată de persoana mea. Mă aflam deci în 
acea sală scundă şi, obosit după lecţia de scrimă, 
adormisem. Tutorele meu era în camera lui de la etaj, aflată 
chiar deasupra mea. Deodată auzii parcă un țipăt scurt, 


scos de tutorele meu. Apoi strigătul: „Perronnette! 
Perronnette!” O chema pe doica mea. 

— Da, ştiu? Zise Aramis. Continuă, monseniore, continuă. 

— Pesemne că ea era în grădină, căci tutorele meu cobori 
scara în mare grabă. Mă sculai, neliniştit fiindcă-l vedeam 
pe el atât de neliniştit. Deschise uşa vestibulului ce da în 
grădină, strigând mereu: „Perronnette! Perronnette!” 
Ferestrele din sala cea scundă dădeau în curte; obloanele 
acestor ferestre erau trase, dar printr-o crăpătură a 
oblonului îl văzui pe tutorele meu apropiindu-se de un puţ 
larg, ce se afla aproape chiar sub ferestrele cabinetului său 
de lucru. Se aplecă peste ghizduri, privi în adâncul puţului 
şi scoase un nou țipăt, făcând nişte mari gesturi îngrozite. 
Din locul unde mă găseam, puteam nu numai să văd, dar să 
şi aud. Am văzut deci, am auzit deci totul. 

— Continuă, monseniore, te rog? Îl îndemnă Aramis. 

— Doamna Perronnette alergă la strigătele tutorelui meu. 
EI îi ieşi înainte, o luă de braţ şi o trase spre ghizdul 
puţului; apoi, plecându-se cu ea peste ghizd, îi spuse: 
„Priveşte, priveşte! Ce nenorocire!” „Haide, haide, 
linişteşte-te? Îi spunea doamna Perronnette. Ce s-a 
întâmplat?” „Scrisoarea aceea? Strigă tutorele? Vezi 
scrisoarea aceea?” Şi arăta cu mâna în fundul puţului. 
„Care scrisoare?” întrebă doica. „Scrisoarea pe care o vezi 
acolo jos e ultima scrisoare de la regină!” La aceste cuvinte, 
tresării. Tutorele meu, acela care trecea drept tatăl meu, 
acela care mă sfătuia mereu să fiu modest şi umil în viaţă, 
era în corespondenţă cu regina! „Ultima scrisoare de la 
regină? Strigă doamna Perronnette, fără să pară mirată de 
altceva decât că scrisoarea se afla în fundul puţului. Dar 
cum de-a ajuns acolo?” „O întâmplare, doamnă Perronnette, 
o întâmplare ciudată! Mă întorceam în odaia mea; când să 
intru, deschizând uşa, fereastra din faţa ei fiind deschisă, s- 
a stârnit un curent de aer; am văzut atunci o bucată de 
hârtie luându-şi zborul şi am recunoscut acea hârtie ca fiind 
scrisoarea reginei; am alergat la fereastră scoțând un țipăt, 


dar hârtia a fluturat o clipă în aer, apoi a căzut în puț.” „Ei 
bine? A zis doamna Perronnette? Dacă scrisoarea a căzut în 
puț, e ca şi cum ar fi arsă şi întrucât regina arde ea însăşi 
toate scrisorile de câte ori vine aici”... De câte ori vine aici! 
Prin urmare, femeia care venea acolo în fiecare lună era 
regina? Întrebă deţinutul, întrerupând o clipă firul 
povestirii. 

— Da? Dădu din cap Aramis. 

— Ai dreptate, ai dreptate? Continuă bătrânul gentilom? 
Dar în această scrisoare erau unele instrucţiuni. Acum de 
unde să ştiu ce am de făcut?, „Scrie-i repede reginei, 
povesteşte-i ce s-a petrecut şi regina îţi va trimite o a doua 
scrisoare în locul acesteia. „Oh, regina nu va voi să creadă 
în această întâmplare? A zis cumsecadele bătrân clătinând 
din cap? Va spune că am voit să păstrez această scrisoare, 
în loc să i-o dau înapoi ca pe celelalte, spre a-mi face din ea 
o armă. E atât de bănuitoare, iar domnul de Mazarin e atât 
de... Demonul ăsta de italian e în stare să ne otrăvească la 
cea danţai bănuială!” 

Aramis zâmbi cu o uşoară legănare a capului. 

— Ştii, doamnă Perronnette, amândoi sunt atât de sperioşi 
când e vorba de Filip!,, Filip era numele meu? Preciză 
deţinutul. „Ei bine, atunci nu mai putem sta cu mâinile în 
sân? Zise doamna Perronnette? Trebuie să punem pe 
cineva să coboare în puţ., „Da, pentru ca cel care va scoate 
hârtia să o citească până sus?, „Să aducem pe cineva din 
sat care nu ştie să citească; aşa vei fi liniştit., „Fie; dar cel 
care va cobori în puţ nu se va gândi oare la însemnătatea 
unui petic de hârtie pentru care am pus în primejdie viaţa 
unui om? Oricum, mi-ai dat o idee, doamnă Perronnette; da, 
cineva va cobori în puț şi acel cineva voi fi eu., „Dar, la 
această propunere, doamna Perronnette se porni să se 
vaite şi să strige în aşa măsură, să plângă şi să-l roage atât 
de tare pe bătrânul gentilom, încât el îi făgădui că se va 
duce să caute o scară destul de lungă pentru ca cineva să 
poată cobori în puț, în timp ce ea va da fuga la fermă să 


aducă un băiat mai curajos, căruia îi vor spune că o 
bijuterie de mare preţ a căzut în puț, că această bijuterie 
era înfăşurată în hârtie şi cum hârtia s-a desfăcut în apă? 
Observă tutorele meu? Nu va fi de mirare să găsească 
numai scrisoarea deschisă. „Poate că până atunci şi scrisul 
se va şterge”? Zise doamna Perronnette. „N-are a face, 
numai să avem scrisoarea. Înapoindu-i-o reginei, ea va 
vedea că n-am trădat-o şi deci, netrezindu-i bănuieli 
domnului de Mazarin, nu vom mai avea de ce să ne temem 
de el.” Această hotărâre luată, se despărţiră. Trăsei oblonul 
la loc şi, văzând că tu-torele meu se pregătea să se întoarcă 
în casă, mă aruncai pe perne cu capul vâjâindu-mi din 
pricina celor ce auzisem. Tutorele crăpă uşa la câteva clipe 
după ce mă aruncasem pe perne şi, crezându-mă aţipit, o 
închise uşor din nou. Abia se închise uşa, că mă sculai iar şi, 
aţintindu-mi urechea, i-am auzit paşii depărtându-se. Atunci 
m-am apropiat încă o dată de oblon şi i-am văzut pe tutore 
şi pe Perronnette plecând. Rămăsesem singur acasă. Nici 
nu închiseră bine poarta în urma lor, că, fără să mai pierd 
timp străbătând vestibulul, am sărit pe fereastră şi am 
alergat la puț. Acolo m-am aplecat peste ghizduri, aşa cum 
se aplecase tutorele meu. Un obiect alb şi luminos unduia 
pe cercurile tremurătoare ale apei verzui. Discul acela 
strălucitor mă vrăjea şi mă atrăgea; privirea îmi înţepenise 
acolo, răsuflarea mi se tăiase; puţul mă îmbia cu gura lui 
largă, cu răcoarea lui din adânc; mi se părea că citesc în 
fundul apei literele de foc pe care regina le scrisese pe 
peticul acela de hârtie. Atunci, fără să-mi dau seama ce fac 
şi însufleţit de una din acele porniri instinctive ce te împing 
spre un lucru fatal, legai un capăt al funiei de piciorul 
cumpenei puţului, apoi lăsai ciutura să coboare în apă, la o 
adâncime de trei picioare aproape? Toate acestea cu cea 
mai mare băgare de seamă, ca să nu ating preţioasa hârtie, 
care începea să-şi schimbe culoarea albicioasă devenind 
verzuie, dovadă că începea să se scufunde; după aceea, cu 


o cârpă udă în palme, m-am lăsat să alunec pe frânghie 
spre adânc. 

Când m-am văzut atârnat deasupra acelui ochi de apă 
neagră, când am văzut cerul micşorându-se deasupra mea, 
mă pătrunse fiorul, mă cuprinse ameţeala şi părul mi se 
zbârli în cap; dar voinţa din mine învingea totul şi spaima şi 
ameţeala. Atingând apa, mă aplecai dintr-o dată, ţinându- 
mă cu o mână de frânghie, în timp ce pe cealaltă o întinsei 
şi apucai preţiosul petic de hârtie ce se rupse în două între 
degetele mele, vârâi cele două bucăţi în buzunarul hainei, 
apoi, sprijinindu-mă cu picioarele de pereţii puţului, 
agăţându-mă cu mâinile, vânjos, sprinten şi mai cu seamă 
grăbit, ajunsei din nou la ghizdul de afară, pe care, sărindu- 
|, îl umplui cu apa ce se scurgea de pe partea din jos a 
trupului meu. Odată ieşit din puţ cu prada în mână, începui 
să alerg prin soare, până în fundul grădinii, unde se afla un 
fel de zăvoi. Acolo voiam să mă ascund. În clipa când 
puneam piciorul în vizuina mea, se auzi clopotul de la 
poarta cea mare, care suna totdeauna când o deschidea 
cineva. Era tutorele meu, care se întorcea. Terminasem la 
timp! Îmi făcui socoteala că îmi rămâneau zece minute până 
să ajungă la mine, dacă, bănuind unde sunt, ar fi venit într- 
acolo şi douăzeci de minute, dacă şi-ar fi dat osteneala să 
mă caute. Era destul ca să pot citi preţioasa scrisoare, ale 
cărei bucăţi m-am grăbit să le pun una lângă alta. Slovele 
începuseră să se şteargă. Cu toate acestea, am izbutit s-o 
descifrez în întregime. 

— Şi ce-ai citit, monseniore? Întrebă Aramis cu un viu 
interes. 

— Destul de multe, domnule, pentru a-mi da seama că 
valetul era un gentilom, iar Perronnette, fără să fie o 
doamnă din lumea mare, era totuşi mai mult decât o 
slujnică; în sfârşit, că eu însumi mă trăgeam dintr-un neam 
nobil, întrucât regina Ana de Austria şi primul ministru 
Mazarin îmi arătau atâta grijă. 

Tânărul se opri o clipă, foarte tulburat. 


— Şi ce s-a mai întâmplat? Întrebă Aramis. 

— S-a întâmplat, domnule? Răspunse tânărul? Că omul 
adus de tutorele meu n-a mai găsit nimic în puț, cu toate că 
l-a răscolit peste tot; s-a întâmplat că tutorele meu a văzut 
ghizdul udat; s-a întâmplat că eu nu mă uscasem încă bine 
de apă şi că doamna Perronnette a observat că hainele de 
pe mine erau ude de sus până jos; s-a întâmplat, în sfârşit, 
să fiu cuprins de o febră puternică din pricina apei reci şi a 
emoţiei produse de descoperirea mea, iar acele friguri fură 
urmate de un delir în timpul căruia am spus totul; astfel că, 
ajutat de propriile mele mărturisiri, tutorele găsi la 
căpătâiul meu cele două bucăţi ale scrisorii reginei. 

— Ah! Făcu Aramis. Acum înţeleg totul. 

— Din clipa aceea, cele ce-au urmat le presupun. Fără 
îndoială, bietul gentilom şi sărmana femeie, neîndrăznind să 
păstreze taina asupra celor ce s-au petrecut, i-au scris 
numaidecât reginei şi i-au trimis scrisoarea ruptă în două 
bucăţi. 

— După care? Întrebă Aramis? Ai fost arestat şi trimis la 
Bastilia? 

— Precum vezi. 

— Apoi cele două slugi ale dumitale au dispărut? 

— Vai, da! 

— Să-i lăsăm în pace pe cei morţi? Reluă Aramis? Şi să 
vedem ce putem face pentru cei vii. Mi-ai spus că eşti 
resemnat. 

— Şi ţi-o repet. 

— Fără să-ţi pese de libertate? 

— Aşa am spus. 

— Fără nici o ambiţie, nici un regret, nici un gând? 

Tânărul nu răspunse nimic. 

— Ei bine? Întrebă Aramis? De ce taci? 

— Cred c-am vorbit destul? Răspunse deţinutul? Şi că 
acum e rândul dumitale. Sunt obosit. 

— Am să-ţi fac pe plac? Zise Aramis. 


Apoi se reculese şi chipul i se umbri de o adâncă 
solemnitate. Se simţea că ajunsese la punctul cel mai 
important al rolului pe care venise să-l joace la închisoare. 

— Mai întăi, o întrebare? Zise el. 

— Care? S-o auzim. 

— În casa unde locuiai nu se afla nici o oglindă, nu-i aşa? 

— Ce înseamnă cuvântul acesta şi ce este o oglindă? 
Întrebă tânărul. Nu cunosc un asemenea cuvânt. 

— Oglinda este o sticlă sau un obiect în care se văd 
lucrurile din jur, în care îţi vezi, de pildă, toate trăsăturile 
feţei, aşa cum dumneata le vezi pe-ale mele cu ochiul liber. 

— Nu, nu exista în casă nimic de acest soi? Răspunse 
tânărul. 

Aramis îşi roti privirea de jur împrejur. 

— Nici aici nu există? Zise el. Aceleaşi măsuri de precauţie 
au fost luate şi aici, ca şi acolo. 

— În ce scop? 

— Îl vei afla îndată. Deocamdată, iartă-mă, mi-ai spus că 
te-au învăţat matematicile, astronomia, scrima, călăria; nu 
mi-ai pomenit nimic de istorie. 

— Câteodată, tutorele meu îmi povestea măreţele fapte ale 
regelui Ludovic cel Sfânt, ale lui Francisc I şi ale regelui 
Henric al IV-lea. 

— Atâta tot? 

— Cam atâta tot. 

— Ei bine, pricep, e şi aici o socoteală: după ce ţi s-au luat 
oglinzile, în care se reflecta prezentul, nu ţi s-a vorbit nimic 
de istorie, în care se reflectă trecutul. De când ai fost închis 
aici, nu ţi s-a dat nici o carte, astfel că multe lucruri, cu 
ajutorul cărora ai fi putut reconstitui edificiul năruit al 
amintirilor şi intereselor dumitale, îţi sunt necunoscute. 

— Aşa e? Răspunse tânărul. 

— Ascultă, am să-ţi spun eu, în câteva cuvinte, ce s-a 
petrecut în Franţa în ultimii douăzeci şi trei sau douăzeci şi 
patru de ani, adică de la data probabilă a naşterii dumitale, 


sau, în fine, dacă vrei, din momentul când începe să te 
intereseze totul. 

— Spune. 

Şi tânărul îşi reluă înfăţişarea gravă, gata de ascultare. 

— Ştii cine a fost fiul regelui Henric al IV-lea? 

— Ştiu cel puţin cine a fost urmaşul lui. 

— De unde ştii asta? 

— De pe o monedă, datată din 1610, care-l reprezenta pe 
regele Henric al IV-lea; de pe o altă monedă, datată din 
1612, care-l reprezenta pe regele Ludovic al XIII-lea. Am 
presupus, îhtrucât nu erau decât doi ani între cele două 
monezi, că Ludovic al XIII-lea trebuie să fi fost urmaşul lui 
Henric al IV-lea. 

— Atunci? Întrebă Aramis? Ştii că ultimul rege domnitor a 
fost Ludovic al XIII-lea? 

— Ştiu? Răspunse tânărul, roşindu-se uşor. 

— Ei bine, a fost un Prinţ plin de gânduri frumoase, 
însufleţit de planuri măreţe, planuri amânate însă mereu 
din pricina vitregiei timpurilor şi a luptelor pe care 
ministrul său, Richelieu, trebuia să le ducă împotriva 
seniorilor din Franţa. El, personal, vorbesc de Ludovic al 
XIII-lea, era o fire slabă. A murit tânăr şi într-un chip trist. 

— Ştiu asta. 

— A fost multă vreme preocupat de grija posterităţii sale. 
E o grijă chinuitoare asta, pentru Prinții care trebuie să lase 
în urma lor mai mult decât o simplă amintire, dacă vor ca 
gândurile şi strădaniile lor să nu se piardă. 

— Regele Ludovic al XIII-lea a murit fără să fi lăsat copii? 
Întrebă deţinutul, zâmbind uşor. 

— Nu, însă timp îndelungat a fost lipsit de fericirea de a-i fi 
avut; nu, însă multă vreme a crezut că va muri fără să aibă 
urmaşi. Şi acest gând îl dusese la o adâncă deznădejde, 
când, deodată, soţia lui, Ana de Austria... 

Deţinutul tresări. 

— Ştii? Întrebă Aramis? Că soţia lui Ludovic al XIII-lea se 
numea Ana de Austria? 


— Continuă? Zise tânărul deţinut fără să-i răspundă. 

— Când, deodată? Reluă Aramis? Regina Ana de Austria 
dădu de veste că era însărcinată. Bucuria fu mare la 
această veste şi toate făgăduinţele tindeau către un sfârşit 
fericit. Într-adevăr, la 5 septembrie 1638, ea născu un băiat. 

Aci, Aramis se uită la interlocutorul său şi i se păru că 
acesta pălise uşor. 

— Vei auzi acum? Urmă Aramis? O poveste pe care puţini 
oameni ar putea să ţi-o spună în ceasul de faţă; căci această 
poveste e o taină care e socotită moartă o dată cu morţii 
sau îngropată în taina spovedaniei. 

— Şi dumneata îmi vei dezvălui această taină? Se miră 
tânărul. 

— Oh? Zise Aramis cu un accent asupra căruia nimeni nu 
se putea înşela? Nu cred că această taină să fie expusă la 
ceva, încredinţând-o unui deţinut care n-are nici o dorinţă 
de a ieşi de la Bastilia! 

— Ascult, domnule. 

— Regina născu, aşadar, un băiat. Dar, în timp ce toată, 
lumea de la curte se bucura de această veste, în timp ce 
regele se grăbi să-l arate pe noul născut poporului şi 
nobilimii, în timp ce se aşeză plin de voioşie la masă pentru 
a sărbători această naştere fericită, regina, rămasă singură 
în camera ei, fu apucată pentru a doua oară de durerile 
facerii şi aduse pe lume un al doilea băiat. 

— Oh? Zise tânărul, dovedind că ştia mai multe decât 
mărturisea? Eu credeam că Domnul s-a născut abia în... 

Aramis ridică un deget. 

— Lasă-mă să continui? Zise el. 

Deţinutul scoase un suspin de nerăbdare şi aşteptă. 

— Da? Reluă Aramis? Regina născu un al doilea fiu, un al 
doilea băiat, pe care doamna Perronnette, moaşa, l-a primit 
în braţele ei. 

— Doamna Perronnette! Murmură tânărul. 

— Câţiva alergară numaidecât în sala unde mânca regeie 
şi-i spuseră la ureche cele întâmplate; regele se sculă de la 


masă şi se duse să vadă cu ochii lui. Dar, de data aceasta, pe 
chipul lui nu se mai citea bucuria, ci un simţământ ce 
semăna mai degrabă cu groaza. Doi băieţi gemeni îi 
schimbau în amărăciune bucuria pe care i-o produsese 
naşterea unuia singur, dat fiind că (şi ceea ce am să-ţi spun 
acum n-ai de unde s-o ştii, desigur), dat fiind că în Franţa 
tronul e moştenit de fiul cel mai mare. 

— Ştiu asta. 

— Şi că medicii şi jurisconsulţii pretind că poate fi pus la 
îndoială dacă fiul care a ieşit cel dintâi din pântecele mamei 
sale este cel mai mare prin legile firii şi ale lui Dumnezeu. 

Deţinutul scoase un strigăt înăbuşit şi se făcu mai aib 
decât cearşaful de deasupra lui. 

— Înţelegi, deci? Urmă Aramis? Că regele, care se 
bucurase atât de mult că avea un moştenitor, căzu deodată 
pradă deznădejdii la gândul că acum avea doi şi că, poate, 
cel născut la urmă şi care era necunoscut, va tăgădui mai 
târziu dreptul la întâietate al celuilalt, care se născuse cu 
două ceasuri mai înainte şi care, cu două ceasuri mai 
înainte, fusese recunoscut. Astfel, acest al doilea copil, 
punându-se în fruntea intereselor sau capriciilor unei 
partide, ar putea, într-o zi, să semene discordia şi războiul 
în regat, surpând, prin aceasta, dinastia pe care ar fi trebuit 
de fapt s-o întărească. 

— Oh, înţeleg, înţeleg!... Murmură tânărul deţinut. 

— Ei bine? Continuă Aramis? lată ce s-a zvonit, iată ce s-a 
spus, iată pentru ce unul din cei doi fii ai Anei de Austria, în 
chip nedemn despărţit de fratele lui, în chip nedemn răpit şi 
ascuns în cea mai neagră întunecime, iată pentru ce acest 
al doilea fiu a dispărut şi a dispărut atât de bine, încât 
nimeni în Franţa nu ştie astăzi dacă el mai trăieşte, în afară 
de mama lui. 

— Da, mama lui care l-a părăsit! Strigă deţinutul cu o 
expresie plină de deznădejde. 

— În afară? Adăugă Aramis? De doamna aceea în rochie 
neagră şi cu panglici ca focul şi în afară de... 


— În afară de dumneata, nu-i aşa? Dumneata care îmi 
povesteşti toate acestea, dumneata care îmi trezeşti în 
suflet curiozitatea, ura, ambiția şi? Cine ştie? Poate setea de 
răzbunare; în afară de dumneata, domnule, care, dacă eşti 
omul pe care-l aştept, omul despre care era vorba în bileţel, 
omul, în sfârşit, pe care Dumnezeu mi-l trimite, trebuie să ai 
la dumneata... 

— Ce? Întrebă Aramis. 

— Un portret al regelui Ludovic al XIV-lea, care domneşte 
în acest moment pe tronul Franţei. 

— Iată portretul? Dădu numaidecât răspunsul Aramis, 
întinzându-i deţinutului un medalion de smalţ, foarte bine 
lucrat, în care Ludovic al XIV-lea apărea mândru, frumos, 
plin de viaţă, ca să spunem aşa. 

Deţinutul luă repede portretul şi-şi fixă ochii asupra lui, ca 
şi cum ar fi vrut să-l mănânce din priviri. 

— Şi acum, monseniore? Zise Aramis? lată şi o oglindă. 

Episcopul îi lăsă deţinutului timp să-şi rânduiască 
gândurile. 

— Îngrozitor! Îngrozitor! Murmură tânărul privind cu 
înmărmurire portretul lui Ludovic al XIV-lea şi propriul său 
chip răsfrânt în oglindă. 

— Ce zici de asta? Îl întrebă atunci Aramis. 

— Zic că sunt pierdut? Răspunse captivul. Regele nu mă va 
cruța niciodată. 

— Iar eu mă întreb? Spuse episcopul aruncându-i 
deţinutului o privire scânteietoare, plină de înţeles? Eu mă 
întreb care din doi este regele, cel din portret sau cel pe 
care-l văd în această oglindă? 

— Regele, domnule, e cel care stă pe tron? Răspunse 
tânărul cu tristeţe? E cel care nu zace în închisoare, ci, 
dimpotrivă, îi trimite pe alţii acolo. Regalitatea înseamnă 
putere, iar eu, vezi bine, n-am nici o putere. 

— Monseniore? Răspunse Aramis cu un respect pe care 
nu-l arătase până atunci? Regele, ascultaţi-mă bine, va fi, 


dacă veţi voi, acela care, ieşind din închisoare, va şti să se 
menţină pe tronul pe care-l vor aşeza prietenii lui. 

— Domnule, nu mă duce în ispită? Rosti deţinutul cu 
amărăciune. 

— Monseniore, nu vă lăsaţi pradă slăbiciunii? Stărui 
Aramis cu îndărătnicie. V-am adus toate dovezile naşterii 
voastre; cercetaţi-le, dovediţi-vă vouă înşivă că sunteţi un 
fiu de rege şi după aceea să pornim la acţiune. 

— Nu, nu, e cu neputinţă. 

— Afară numai dacă? Adăugă episcopul cu ironie? Nu e 
scris în zodia neamului vostru ca fraţii îndepărtați de tron 
să fie, toţi, nişte prinți fără merite şi lipsiţi de onoare, ca 
domnul Gaston de Orleans, unchiul vostru, care de zece ori 
a conspirat împotriva regelui Ludovic al XIII-lea, fratele său. 

— Unchiul meu Gaston de Orleans a conspirat împotriva 
fratelui său? Strigă prinţul îngrozit. A conspirat ca să-l 
detroneze? 

— Da, monseniore, pentru nimic altceva. 

— Dar ce-mi spui dumneata, domnule? 

— Adevărul. 

— Şi a avut prieteni... Devotaţi? 

— Ca mine faţă de voi. 

— Ei bine şi ce-a făcut? A dat greş? 

— A dat greş, dar mereu din vina lui, şi, pentru a-şi 
răscumpăra, nu viaţa, căci viaţa fratelui regelui e sacră şi 
nimeni nu se poate atinge de ea, ci pentru a-şi răscumpăra 
libertatea, unchiul vostru a jertfit viaţa tuturor prietenilor 
săi, unul după altul. De aceea, el este astăzi o ruşine pentru 
istorie şi e blestemat de o sută de nobile familii din acest 
regat. 

— Înţeleg, domnule? Rosti prinţul? Şi unchiul meu şi-a ucis 
prietenii din slăbiciune sau din trădare? 

— Din slăbiciune; ceea ce, pentru prinți, e totdeauna o 
trădare. 

— Dar nu se poate să dai greş şi din neştiinţă, din 
nepricepere? Crezi oare că unui biet captiv ca mine, 


crescut nu numai departe de curte, dar şi departe de lume, 
crezi oare că i-ar sta în putinţă să-i ajute pe acei dintre 
prietenii lui care ar încerca să-l slujească? 

Şi cum Aramis se pregătea să răspundă, tânărul strigă 
deodată, cu o tărie ce dovedea plămada nobilă a sângelui 
său: 

— Noi vorbim aici de prieteni, dar ce fericită întâmplare ar 
putea să-mi aducă mie prieteni, mie care nu sunt cunoscut 
de nimeni şi care n-am, pentru a mi-i face, nici libertate, nici 
bani, nici putere? 

— Mi se pare că am avut onoarea de a-mi oferi serviciile 
alteţei voastre regale. 

— Oh, nu mă numi astfel, domnule: e o bătaie de joc, sau o 
barbarie. Nu mă face să mă gândesc la altceva în afară de 
zidurile închisorii ce mă înconjoară; lasă-mă să-mi iubesc 
mai departe, sau măcar să-mi îndur sclavia şi întunericul în 
care sunt aruncat. 

— Monseniore! Monseniore! Dacă-mi mai spuneţi o dată 
aceste cuvinte descurajate, dacă, după ce aţi avut dovada 
naşterii voastre, veţi arăta aceeaşi slăbiciune de spirit, de 
însufleţire, de voinţă, voi asculta îndemnul vostru şi voi 
dispărea, voi renunţa să mai slujesc un stăpân căruia 
venisem să-i ofer, cu atâta înflăcărare, cu atâta devotament, 
viaţa şi sprijinul meu. 

— Domnule? Replică prinţul? Înainte de a-mi fi spus tot 
ceea ce mi-ai spus, n-ar fi fost oare mai bine să te gândeşti 
că îmi zdrobeşti astfel inima pentru totdeauna? 

— Asta am şi vrut să fac, monseniore. 

— Domnule, pentru a-mi vorbi de mărire, de putere, de 
regalitate chiar, n-ai găsit alt loc mai bun decât o 
închisoare? Vrei să mă faci să cred în strălucire şi noi ne 
ascundem în beznă! Ridici în slavă gloria şi ne înăbuşim 
cuvintele sub perdelele acestui pat mizerabil! Vrei să-mi 
arăţi atotputernicia, dar eu aud paşii temnicerului pe 
coridor, aceşti paşi care te fac şi pe dumneata să tremuri 
mai rău decât mine! Pentru a mă face mai puţin 


neîncrezător, scoate-mă de la Bastilia. Dă aer plămânilor 
mei, pinteni picioarelor, o spadă braţului şi vom începe să 
ne înţelegem. 

— "Tocmai asta este şi intenţia mea, monseniore, să vă dau 
toate acestea, ba chiar mai mult decât atât. Dar, le vreţi cu 
adevărat? 

— Ascultă încă o dată, domnule? Îl întrerupse prinţul. Ştiu 
că se află străji la fiecare galerie, zăvoare la fiecare uşă, 
tunuri şi soldaţi la fiecare poartă. Cu ce vei învinge 
dumneata străjile şi vei amuţi tunurile? Cu ce vei sfărâma 
zăvoarele şi porţile? 

— Monseniore, cum v-a parvenit acel bilet pe care l-aţi citit 
şi care vestea sosirea mea aici? 

— Când e vorba de o scrisorică, poţi cumpăra uşor un 
temnicer. 

— Dacă se poate cumpăra unul, se pot cumpăra şi zece. 

— Ei bine, admit că ar fi cu putinţă să fie scos un biet 
captiv de la Bastilia, să fie chiar ascuns, pentru ca oamenii 
regelui să nu-i dea de urmă; este posibil, iarăşi, ca 
nenorocitul să fie ţinut bine într-un adăpost necunoscut de 
nimeni. 

— Monseniore! Zise Aramis cu un surâs. 

— Admit că acela care ar face toate astea pentru mine este 
mai mult decât un om; dar, dacă spui că sunt un prinţ, un 
frate al regelui, cum îmi vei reda rangul şi puterea pe care 
mama şi fratele meu mi le-au răpit? Şi dacă trebuie să duc o 
viaţă de lupte şi de vrăjmăşii, cum mă vei face să înving în 
aceste lupte şi să nu fiu învins de duşmanii mei? Ah, 
domnule, ia gândeşte-te! Aruncă-mă, chiar mâine, într-o 
peşteră întunecată, în fundul unui munte; dă-mi bucuria să 
ascult în libertate murmurul apelor şi al ogoarelor, să văd în 
libertate soarele în azur sau cerul răscolit de furtună, mi-e 
de-ajuns atâta! Nu-mi făgădui mai mult, căci, într-adevăr, 
nu-mi poţi da mai mult şi ar fi o crimă să mă amăgeşti, de 
vreme ce te socoţi prietenul meu. 

Aramis stătea şi asculta în tăcere. 


— Monseniore? Rosti el după o clipă de gândire? Admir 
înţelepciunea atât de dreaptă şi de hotărâtă care vă 
călăuzeşte cuvintele; sunt fericit că mi-am putut ghici 
regele. 

— Iarăşi! larăşi!... Ah, fie-ţi milă? Strigă prinţul 
strângându-şi între palmele îngheţate fruntea acoperită de 
o sudoare fierbinte? Nu abuza de mine; n-am nevoie să fiu 
rege, domnule, pentru a fi cel mai fericit dintre oameni. 

— Eu însă, monseniore, vreau să fiţi rege pentru fericirea 
întregii omeniri. 

— Ah! Făcu prinţul cu o nouă neîncredere stârnită de 
acest cuvânt. Ah, dar ce are să-i reproşeze omenirea 
fratelui meu? 

— Am uitat să spun, monseniore, că, dacă aţi voi să vă 
lăsaţi călăuzit de mine şi aţi consimţi să deveniți cel mai 
puternic Prinţ de pe faţa pământului, veţi servi interesele 
tuturor prietenilor pe care-i ştiu străduindu-se pentru 
izbânda cauzei noastre şi aceşti prieteni sunt foarte mulţi. 

— Foarte mulţi? 

— Iar numărul lor păleşte în faţa puterii lor, monseniore. 

— Explică-te. 

— Cu neputinţă! Mă voi explica, o jur înaintea lui 
Dumnezeu, care mă aude, în ziua când vă voi vedea aşezat 
pe tronul Franţei. 

— Dar fratele meu? 

— Îi veţi hotărî soarta. Îl plângeţi cumva? 

— Pe el, care mă lasă să mor într-o temniţă? Nu, nu-l plâng 
de loc! 

— Cu atât mai bine! 

— Ar putea veni el însuşi în această închisoare, să mă ia de 
mână şi să-mi spună: „Fratele meu, Dumnezeu ne-a făcut ca 
să ne iubim, nu să ne învrăjbim. Am venit la tine. O 
prejudecată sălbatică te-a osândit să pieri în întuneric, 
departe de oameni, lipsit de bucurii. Vreau să te aşez lângă 
mine, vreau să-ţi prind la cingătoare spada tatălui nostru. 
Te vei folosi oare de această apropiere ca să mă gâtui sau să 


mă constrângi? Vei ridica această spadă ca să-mi verşi 
sângele...?”. „Oh, nu? I-aş răspunde? Te privesc ca pe 
salvatorul meu şi te voi respecta ca pe stăpânul meu. Îmi 
dai mai mult decât mi-a dat însuşi Dumnezeu. Prin tine, mi- 
am recăpătat libertatea; prin tine, am dreptul să iubesc şi 
să fiu iubit în această lume.” 

— Şi v-aţi ţine cuvântul, monseniore? 

— Oh, pe viaţa mea! 

— Pe câtă vreme astăzi...? 

— Pe câtă vreme astăzi simt ca există vinovaţi pe care am 
datoria să-i pedepsesc... 

— În ce fel, monseniore? 

— Ce spui de această asemănare pe care Dumnezeu a pus- 
o între mine şi fratele meu? 

— Spun că în această asemănare e un semn al providenţei 
pe care regele n-ar fi trebuit să-l nesocotească; spun că 
mama voastră a săvârşit o nelegiuire deosebindu-i prin 
fericire şi prin noroc pe aceia pe care natura i-a zămislit 
atât de asemănători în pântecele ei şi ajung la concluzia că 
pedeapsa nu poate fi alta decât restabilirea echilibrului. 

— Ceea ce înseamnă...? 

— Că dacă vă voi reda locul ce vi se cuvine pe tronul 
fratelui vostru, fratele vostru vă va lua locul în închisoare. 

— Vai, suferinţa e prea mare în închisoare, mai ales după 
ce-ai sorbit din plin din cupa vieţii! 

— Alteța voastră regală va fi totdeauna liber să facă ceea 
ce va vrea; va ierta, dacă va crede de cuviinţă, după ce va fi 
pedepsit. 

— Bine. Şi acum ştii un lucru, domnule? 

— Spuneţi, prinţul meu. 

— Nu te voi mai asculta de loc decât după ce vom fi în 
afara zidurilor Bastiliei. 

— Tocmai voiam să-i spun alteţei voastre regale că nu voi 
mai avea onoarea de a o vedea decât o singură dată. 

— Când? 


— În ziua când prinţul meu va ieşi dintre aceste ziduri 
negre. 

— Să te audă Dumnezeu! Cum mă vei preveni? 

— Venind să vă iau de aici. 

— Dumneata însuţi? 

— Prinţul meu, nu veţi părăsi această încăpere decât 
împreună cu mine, iar dacă veţi fi silit să o faceţi în lipsa 
mea, amintiţi-vă că nu va fi din hotărârea mea. 

— Altfel spus, nici un cuvânt nimănui, în afară de 
dumneata? 

— Nimănui, în afară de mine. 

Aramis făcu o plecăciune adâncă. Prinţul îi întinse mâna. 

— Domnule? Zise el cu un accent ce-i pornea de-a dreptul 
din inimă? Am să-ţi spun un ultim cuvânt. Chiar dacă ai 
venit la mine cu gândul să mă pierzi, chiar dacă nu eşti 
decât o unealtă în mâinile duşmanilor mei, chiar dacă din 
această convorbire a noastră, în cursul căreia mi-ai citit 
până în adâncul inimii, va rezulta pentru mine ceva mai rău 
decât captivitatea, adică moartea, ei bine, fii binecuvântat, 
căci vei fi pus capăt chinurilor mele şi-mi vei fi adus liniştea 
în locul cumplitelor torturi ce mă sfâşie aici de opt ani 
încoace. 

— Monseniore, aşteptaţi ca să mă puteţi judeca? Zise 
Aramis. 

— Am spus că te voi binecuvânta şi te voi ierta. Dacă, 
dimpotrivă, ai venit să-mi redai locul pe care Dumnezeu mi 
l-a hărăzit sub soarele norocului şi al gloriei, dacă, datorită 
dumitale, voi putea trăi în amintirea oamenilor şi voi face 
cinste neamului meu prin câteva fapte de seamă sau prin 
câteva lucruri de bine făcute poporului meu, dacă de pe cea 
din urmă treaptă unde lâncezesc mă voi ridica în culmea 
onorurilor, ajutat de braţul dumitale generos, ei bine, cu 
dumneata, pe care te binecuvântez şi-ţi mulţumesc, cu 
dumneata voi împărţi gloria şi puterea mea! Şi încă vei fi 
prea puţin răsplătit; partea dumitale va fi mereu 


neîndeajuns de mare, căci niciodată nu voi izbuti să împart 
cu dumneata întreaga fericire pe care îmi vei fi dăruit-o. 

— Monseniore? Rosti Aramis mişcat de paliditatea şi de 
însufleţirea tânărului? Nobleţea inimii voastre mă umple de 
bucurie şi de admiraţie. Nu alteţa voastră regală va trebui 
să-mi mulţumească, ci urmaşii voştri pe care-i veţi 
înveşmânta în glorie. Da, vă voi fi dat mai mult decât viaţa, 
vă voi dărui nemurirea. 

Tânărul îi întinse mâna; Aramis căzu în genunchi şi i-o 
sărută. 

— Oh! Exclamă prinţul cu o modestie fermecătoare. 

— Este primul omagiu ce i se aduce viitorului nostru rege? 
Zise Aramis. Când vă voi revedea, voi spune: „Bună ziua, 
sire!” 

— Până atunci? Strigă tânărul ducându-şi degetele albe şi 
subţiri la inimă? Până atunci cruţă-mi viaţa şi de visuri şi de 
alte încercări, căci mi s-ar zdrobi! Oh, domnule, ce mică e 
temniţa mea, ce scundă e fereastra aceea, ce strâmte sunt 
uşile! Cum de s-a putut oare ca atâta măreție, atâta 
splendoare, atâta fericire să se abată încoace şi să se 
oprească la mine? 

— Alteța voastră regală mă umple de mândrie lăsând să se 
înţeleagă că eu am adus toate acestea aici. 

Şi bătu numaidecât în uşă. lemnicerul o deschise, 
împreună cu Baisemeaux, care, sfâşiat de nelinişte şi teamă, 
începuse, fără voia lui, să asculte la uşă. Din fericire, 
niciunul, nici altul dintre cei doi vorbitori nu uitaseră să-şi 
înăbuşe glasul chiar în cele mai cutezătoare elanuri ale 
pasiunii. 

— Ce spovedanie lungă! Zise guvernatorul încercând să 
râdă. Ar fi putut crede cineva vreodată că un osândit, un om 
aproape mort, a săvârşit păcate atât de multe şi atât de 
grele? 

Aramis tăcu. Era nerăbdător să iasă de la Bastilia, unde 
taina ce-l copleşea făcea parcă şi mai mare greutatea 


zidurilor. Când ajunseră din nou în cabinetul lui 
Baisemeaux, zise: 

— Să vorbim despre afacerile noastre, scumpul meu 
guvernator. 

— Vai! Suspină Baisemeaux. 

— Voiai să-mi ceri poliţa pentru cele o sută cincizeci de mii 
de livre? Întrebă episcopul. 

— Şi să vărs o treime din sumă? Adăugă cu un oftat adânc 
bietul guvernator, care făcu trei paşi spre dulapul de fier. 

— Iată-ţi chitanţa? Zise Aramis. 

— lată şi banii? Răspunse domnul Baisemeaux cu un 
întreit oftat. 

— Ordinul mi-a spus numai să dau o chitanţă pentru cele o 
sută cincizeci de mii de livre? Adăugă Aramis? Nu mi-a spus 
să iau şi banii. Cu bine, domnule guvernator! 

Şi plecă, lăsându-l pe Baisemeaux mai mult decât sufocat 
de surprindere şi bucurie în faţa acestui dar regesc, făcut 
cu atâta mărinimie de către duhovnicul special de la 
Bastilia. 

Capitolul V Cum Mouston se îngrăşase fără ştirea lui 
Porthos şi necazurile ce rezultară din aceasta pentru 
vrednicul gentilom. 

După plecarea lui Athos la Blois, Porthos şi d'Artagnan 
rareori se mai găseau împreună. Unul avea de îndeplinit o 
slujbă obositoare pe lângă rege, celălalt se ocupa cu o 
mulţime de cumpărături de mobile, pe care îşi pusese în 
gând să le ducă la moşiile sale şi cu ajutorul cărora voia să 
întocmească, la diversele lui reşedinţe, un lux asemănător 
cu acela de la curte, a cărui strălucire avusese prilejul s-o 
vadă atunci când fusese invitat la maiestatea sa. 

D'Artagnan, prieten credincios ca totdeauna, într-o 
dimineaţă când serviciul îi îngădui câteva clipe de răgaz, se 
gândi la Porthos şi, îngrijorat că nu mai auzise vorbindu-se 
despre el de mai bine de cincisprezece zile, se îndreptă 
spre locuinţa lui, unde îl prinse la scularea din pat. 
Vrednicul baron părea îngândurat; ba mai mult decât 


îngândurat, amărât. Stătea pe marginea patului, pe 
jumătate gol, cu picioarele atârnându-i, contemplând un 
purcoi de haine ce umpleau toată duşumeaua cu ciucurii, 
galoanele, broderiile şi amestecul lor de culori ţipătoare şi 
împestriţate. 

Porthos, trist şi visător ca iepurele lui La Fontaine, nu-l 
văzu intrând pe d'Artagnan, pe care, de altfel, îl ascundea 
în acel moment, cu spatele lui, domnul Mouston, a cărui 
corpolenţă personală, destul de mare spre a ascunde un om 
de vederea altui om, era în clipa aceea dublată de desfăşu- 
rarea unei haine bălţate, pe care intendentul i-o arăta 
stăpânului său ţinând-o de mâneci, în aşa fel ca să se vadă 
bine pe toate părţile. 

D'Artagnan se opri în prag şi-l cercetă pe Porthos cu un 
ochi nedumerit; apoi, întrucât prezenţa purcoiului de haine 
aruncate pe parchet rupea suspinuri adânci din pieptul 
vrednicului gentilom, d'Artagnan îşi spuse că e momentul 
să-l smulgă din această dureroasă contemplaţie şi tuşi uşor 
spre a-şi anunţa sosirea. 

— Ah! Făcu Porthos, a cărui faţă se lumină de bucurie. Ah, 
ah, iată-l pe d'Artagnan! Acum o să-mi vină, în sfârşit, o 
idee! 

Mouston, la aceste cuvinte, bănuind ce se petrecea la 
spatele lui, se dădu la o parte, zâmbind cu blândeţe către 
prietenul stăpânului său care se văzu astfel scăpat de 
obstacolul ce-i stătea în cale, împiedicându-l să se îndrepte 
spre d'Artagnan. Porthos, făcând să-i trosnească genunchii 
vânjoşi, se ridică în picioare şi, din doi paşi, străbătu odaia 
şi fu în faţa lui d'Artagnan, pe care-l strânse la piept cu o 
dragoste ce părea să prindă tot mai multă putere cu fiecare 
Zi ce se scurgea. 

— Ah? Repetă el? Tu eşti totdeauna binevenit, dragă 
prietene, dar astăzi ai picat mai bine ca oricând! 

— Haide, haide, ce-i tristeţea asta pe tine? Îl întrebă 
d'Artagnan. 


Porthos răspunse printr-o privire ce exprima un mare 
năduf. 

— Ei bine, spune-mi totul, Porthos prietene, afară numai 
dacă nu e la mijloc vreo taină. 

— Mai întâi, prietene? Zise Porthos? Ştii că eu nu am 
niciodată taine faţă de tine. Ascultă deci ce mă apasă. 

— Stai, Porthos, lasă-mă întâi să-mi descurc picioarele din 
acest vălmăşag de postavuri, mătăsuri şi catifele. 

— Oh, calcă fără grijă? Zise cu dispreţ Porthos? Toate sunt 
nişte cârpe. 

— La dracu! Cârpe, Porthos? Postavul ăsta de douăzeci de 
livre cotul, mătasea asta minunată, catifeaua asta regească? 

— Găseşti, dar, că hainele astea...? 

— Sunt splendide, Porthos, splendide! Pun rămăşag că 
numai tu ai aşa ceva în toată Franţa şi presupunând că n-ai 
să-ţi mai faci niciuna şi că ai să trăieşti o sută de ani, ceea 
ce nu m-ar mira de loc, ai putea să porţi încă haine noi- 
nouţe chiar şi în ziua morţii tale, fără să mai trebuiască să 
dai cu nasul pe la vreun croitor de azi şi până atunci. 

Porthos clătină din cap. 

— Haide, prietene? Zise d'Artagnan? Tristeţea asta, care 
nu-ţi stă în fire, mă îngrozeşte. Dragul meu Porthos, s-o 
dăm la naiba şi cu cât mai repede, cu atât mai bine! 

— Da, prietene, s-o dăm? Zise Porthos? Numai să se poată. 

— Ai primit vreo veste rea de la Bracieux, prietene? 

— Nu; pădurea a fost tăiată, dând o cantitate de lemne cu 
o treime mai mult decât mă aşteptam. 

— Atunci, a pierit peştele din heleşteiele de la Pierrefonds? 

— Nu, prietene; cu toate că s-a pescuit din belşug, cu ceea 
ce a mai rămas s-ar putea împuia toate bălțile din 
împrejurimi. 

— Nu cumva castelul de la Vallon va fi fost distrus de vreun 
cutremur? 

— Nu, prietene, dimpotrivă: un trăsnet a căzut la o sută de 
paşi de castel şi a făcut să ţâşnească un izvor într-un loc 
unde nu era nici un pic de apă. 


— Ei bine, atunci ce s-a întâmplat? 

— Am primit o invitaţie pentru serbarea de la Vaux? 
Răspunse Porthos cu o mutră de înmormântare. 

— Într-adevăr, ai de ce să te plângi! Regele a pricinuit, în 
căsniciile de la curte, mai bine de o sută de certuri 
cumplite, refuzând anumite invitaţii. Prin urmare, dragă 
prietene, te pregăteşti de călătorie la Vaux! Auzi, auzi, auzi! 

— Ah, Doamne, da! 

— O să ai ce vedea acolo, dragă prietene. 

— Vai, nu mă îndoiesc de asta! 

— Tot ce are Franţa mai de soi se va întâlni la Vaux. 

— Ah! Făcu Porthos smulgându-şi de deznădejde câteva 
fire de păr. 

— Ei, Doamne! Exclamă d'Artagnan. Eşti cumva bolnav, 
prietene? 

— Sunt mai zdravăn ca Podul Nou din Paris, pe toţi dracii! 
Nu-i asta. 

— Dar ce este atunci? 

— Este că n-am haine. D'Artagnan rămase uluit. 

— N-ai haine, Porthos? Strigă el. N-ai haine, când eu văd 
mai mult de cincizeci de costume aruncate pe jos? 

— Cincizeci, da, dar niciunul care să-mi vină! 

— Cum niciunul care să-ţi vină? Ce, nu ţi se ia măsura 
când te duci la croitor? 

— Ba da? Răspunse Mouston? Dar, din nenorocire, eu m- 
am îngrăşat. 

— Cum adică te-ai îngrăşat? 

— M-am făcut mai gros, cu mult mai gros decât domnul 
baron. Credeţi oare aşa ceva, domnule? 

— La dracu, dar asta se vede cât de colo! 

— Auzi, nesocotitule? Strigă Porthos? Se vede cât de colo! 

— Dar, în sfârşit, dragul meu Porthos? Reluă d'Artagnan 
cu o uşoară nerăbdare? Nu înţeleg de ce nu ţi-ar mai veni 
hainele ţie din pricină că s-a îngrăşat Mouston. 

— Am să-ţi explic numaidecât, prietene? Zise Porthos. Îţi 
mai aduci aminte că mi-ai povestit odată despre un general 


roman, Antoniu, care punea totdeauna şapte mistreți la 
frigare, în locuri diferite, pentru ca să aibă masa pregătită 
oriunde s-ar afla şi la orice oră din zi? Ei bine şi eu, întrucât 
s-ar fi putut să fiu chemat dintr-un moment într-altul la 
curte şi să rămân acolo o săptămână, am luat hotărârea să 
am totdeauna pregătite şapte costume pentru această 
împrejurare. 

— Straşnică judecată, Porthos! Numai că trebuie să ai 
averea ta ca să-ţi poţi îngădui asemenea fantezii. Fără a mai 
ţine socoteală de timpul pe care-l pierzi cu luatul măsurilor. 
Căci moda se schimbă atât de des? 

— Tocmai de aceea? Zise Porthos? Mă bucuram că am 
descoperit un mijloc care să mă scape de bătaia de cap. 

— la spune, Porthos, ce mijloc ai găsit? La dracu, nu m-am 
îndoit niciodată de isteţimea minţii tale! 

— Îţi aminteşti că Mouston era slab? 

— Da, pe vremea când se numea Mousqueton. 

— Dar îţi mai aduci aminte şi de timpul când a început să 
se îngraşe? 

— Nu, nu mai mi-amintesc. Te rog să mă ierţi, dragă 
Mouston. 

— Oh, domnul n-are nici o vină? Zise Mouston cu un aer 
binevoitor? Domnul era la Paris, iar noi eram la Pierrefonds. 

— În sfârşit, dragă Porthos, a fost o vreme când Mouston a 
început să se îngraşe. Asta voiai să spui, nu-i aşa? 

— Da, prietene şi mă bucuram foarte mult atunci. 

— Drace, cred şi eu? Zise d'Artagnan. 

— Înţelegi? Continuă Porthos? De câte griji mă scutea 
asta? 

— Nu, dragă prietene, nu înţeleg; dar, dacă ai să-mi 
explici... 

— Numaidecât, prietene. Mai întâi, după cum ai spus, e o 
pierdere de vreme cu luatul măsurii, chiar dacă n-ai face 
asta decât o dată la cincisprezece zile. Şi apoi s-ar putea să 
fii în călătorie şi dacă vrei să ai totdeauna la îndemână 
şapte costume... În fine, prietene, mi-e groază să mă las pe 


mâna fitecăruia să-mi ia măsura. Eşti sau nu eşti gentilom, 
ce naiba! Să te laşi pipăit de un caraghios, care-ţi măsoară 
piciorul, mijlocul, spatele, e umilitor, zău! Oamenii ăştia te 
găsesc prea umflat ici, prea scobit dincolo; îţi cunosc toate 
părţile slabe şi toate părţile tari. Ce mai, când scapi din 
mâinile unui croitor, te asemeni cu acele lăcaşuri întărite 
cărora un spion a venit să le ia grosimea zidurilor, 
adâncimea bolților. 

— Într-adevăr, dragul meu Porthos, ai nişte idei care 
numai ţie îţi pot trece prin cap! 

— Eh, înţelegi, când eşti inginer... 

— Şi când ai fortificat Belle-Isle... Ai dreptate, dragul meu! 

— Mi-a venit deci o idee şi fără îndoială că ea ar fi fost 
bună, fără nesocotinţa domnului Mouston. 

D'Artagnan îi aruncă o privire lui Mouston, care răspunse 
la această privire printr-o uşoară mişcare a trupului, ce voia 
să spună: „Ai să vezi îndată dacă sunt eu vinovat în toate 
astea”. 

— Mă bucuram, aşadar? Reluă Porthos? Văzându-l pe 
Mouston că se îngraşă şi chiar îl ajutam din toate puterile 
să facă niţică burticică, dându-i mâncare cât mai bună, cu 
speranţa că va ajunge să mă egaleze în grosime şi atunci îl 
voi putea trimite pe el să i se ia măsura în locul meu. 

— Drace! Drace! Acum pricep! Strigă d'Artagnan. În felul 
acesta, nu-ţi mai pierdeai vremea şi scăpai de toate acele 
umilinţe. 

— Ei, închipuieşte-ţi bucuria mea când, după un an şi 
jumătate de îndopare cu hrană bună, căci îmi dădeam 
osteneala de a-l hrăni eu însumi pe nemernicul ăsta... 

— Şi eu îmi dădeam toată silinţa, domnule? Zise Mouston 
cu modestie. 

— Asta aşa e. Închipuieşte-ţi, deci, bucuria mea când 
văzui, într-o dimineaţă, că Mouston trebuia să-şi sugă burta, 
aşa cum mi-o sugeam eu însumi, ca să poată trece prin mica 
uşă secretă pe care blestemaţii de arhitecţi au făcut-o la 
odaia răposatei doamne du Vallon, în castelul de la 


Pierrefonds. Şi, fiindcă veni vorba de această uşă, prietene, 
te-aş întreba, pe tine care le ştii pe toate, cum se poate ca 
neisprăviţii aceia de arhitecţi, care, prin meseria lor, ar 
trebui să aibă compasul în ochi, să se fi gândit să facă 
asemenea uşi, prin care nu pot trece decât persoane slabe? 

— Astfel de uşi? Răspunse d'Artagnan? Sunt menite 
pentru curtezani; or, curtezanii sunt îndeobşte persoane 
subțiri şi mlădioase. 

— Doamna du Vallon nu avea curtezani? Îl întrerupse 
Porthos cu fală. 

— Foarte adevărat, dragul meu? Zise d'Artagnan? Dar 
arhitecţii s-au gândit, pesemne, la cazul că te vei însura a 
doua oară. 

— Ah, se poate? Încuviinţă Porthos. Şi acum, că sunt 
lămurit în privinţa uşilor prea înguste, să ne întoarcem la 
îngrăşarea lui Mouston. Dar observă că aceste două lucruri 
se leagă între ele, prietene. Am băgat de seamă că 
totdeauna ideile se înlănţuie unele cu altele. Astfel, admiră 
acest fenomen. D'Artagnan: îţi vorbeam de Mouston, care e 
gras şi am ajuns la doamna du Vallon... 

— Care era slabă. 

— Hm, asta nu ţi se pare extraordinar? 

— Dragul meu, un învăţat care îmi e prieten, domnul 
Costar, a făcut aceeaşi constatare ca şi tine şi el numea asta 
cu un cuvânt grecesc pe care nu mi-l mai amintesc. 

— Ah, descoperirea mea nu e nouă deci? Strigă Porthos cu 
uimire. Şi eu care credeam că am găsit-o cel dintâi! 

— Dragul meu, ăsta e un fapt cunoscut dinainte de 
Aristotel, adică de acum aproape două mii de ani. 

— Ei bine, asta nu înseamnă că el e mai puţin adevărat? 
Zise Porthos, încântat că fusese pus în rând cu înţelepţii din 
antichitate. 

— Minunat! Dar să ne întoarcem la Mouston. L-am lăsat 
îngrăşându-se văzând cu ochii, aşa mi se pare. 

— Da, domnule? Zise Mouston. 


— În regulă? Rosti Porthos. Mouston se îngraşă deci aşa 
de tare, că-mi întrecu aşteptările, atingând la un moment 
dat măsura mea, lucru de care mă putui convinge într-o zi 
când îl văzui pe păcătosul ăsta îmbrăcat cu o haină făcută 
dintr-o vestă de-a mea; o vestă ce făcea o sută de pistoli 
numai prin broderiile sale. 

— Voiam s-o încerc, domnule? Zise Mouston. 

— Din clipa aceea? Reluă Porthos? Am hotărât ca Mouston 
să intre în legătură cu croitorii mei şi să i se ia măsura în 
locul meu şi pentru mine. 

— Foarte bine te-ai gândit, Porthos; însă Mouston e cu o 
palmă şi jumătate mai scund decât tine. 

— Ştiu. Dar i se lua măsura până la pământ, astfel că 
pulpana hainei făcută după măsura lui îmi venea mie până 
deasupra genunchilor. 

— Ce noroc pe tine, Porthos! Aşa ceva numai ţie ţi se putea 
întâmpla! 

— Eh, da, laudă-mă, ai şi de ce! Chiar în vremea aceea, 
adică acum aproape doi ani şi jumătate, a trebuit să plec la 
Belle-Isle şi ca să am totdeauna gata, pentru orice 
împrejurare, câte un costum după ultima modă, i-am lăsat 
vorbă lui Mouston să-şi facă în fiecare lună câte un rând de 
haine. 

— Şi te pomenegşti că Mouston nu ţi-a ascultat sfatul! Ah, 
ah, ai fi de neiertat, Mouston! 

— Dimpotrivă, domnule, dimpotrivă! 

— Nu, ce-i drept, n-a uitat să-şi facă haine, dar a uitat să 
mă anunţe că se îngrăşa mereu. 

— Doamne, nu e vina mea, domnule; croitorul 
dumneavoastră n-a găsit de cuviinţă să-mi spună că mă 
îngrăşam. 

— Astfel încât? Urmă Porthos? Nemernicul, în timp de doi 
ani, a crescut cu optsprezece şchioape în grăsime şi 
ultimele douăsprezece costume îmi sunt unele mai largi 
decât altele, de la o palmă până la o palmă şi jumătate. 


— Dar celelalte, lucrate la început, când aveaţi amândoi 
aceeaşi grosime? 

— Nu mai sunt la modă, scumpul meu prieten şi dacă le-aş 
îmbrăca aş avea aerul că viu din Siam şi că n-am mai călcat 
pe la curte de doi ani de zile. 

— Îţi înţeleg necazul. Ia spune, câte costume noi ai? 
Treizeci şi şase? Şi totuşi nu ai niciunul! Ei bine, trebuie să 
ţi-l faci pe al treizeci şi şaptelea; celelalte treizeci şi şase îi 
vor rămâne lui Mouston. 

— Ah, domnule? Zise Mouston cu un aer mulţumit? 
Adevărul este că domnul a fost totdeauna bun cu mine. 

— La dracu! Crezi că nu m-am gândit şi eu la asta sau că 
m-a împiedicat zgârcenia? Dar nu mai sunt decât două zile 
până la serbarea de la Vaux; am primit invitaţia ieri şi l-am 
chemat pe Mouston să vină aici cu toată garderoba; abia 
azi-dimineaţă mi-am dat seama de nenorocirea în care mă 
aflu, şt nici un croitor la modă nu s-ar putea însărcina să-mi 
facă un costum în două zile. 

— Adică un costum lucrat în fir de aur, nu-i aşa? 

— Aşa îl vreau! 

— O să aranjăm noi totul. Nu pleci decât peste trei zile, 
da? Invitaţiile sunt pentru miercuri, iar azi e duminică 
dimineaţa. 

— Ştiu, însă Aramis m-a sfătuit să fiu la Vaux cu douăzeci şi 
patru de ceasuri mai devreme. 

— Cum, Aramis? 

— Da, Aramis mi-a adus invitaţia. 

— Ah, foarte bine, înţeleg. Eşti invitat din partea domnului 
Fouquet. 

— Nu. Din partea regelui, prietene. Pe bilet scrie, negru 
pe alb: „Domnul baron du Vallon e înştiinţat că regele a 
binevoit să-l treacă pe lista invitaţilor...” 

— Foarte bine; dar vei pleca împreună cu domnul Fouquet. 

— Şi când mă gândesc? Strigă Porthos făcând să 
trosnească podeaua cu o lovitură din picior? Când mă 
gândesc că n-am un costum ca lumea, îmi vine să crăp de 


mânie! Am poftă să strâng pe cineva de gât sau să sparg 
ceva! 

— Nu sugruma pe nimeni şi nu sparge nimic, Porthos; voi 
avea eu grijă de toate. Îmbracă-te cu unul din cele treizeci 
şi şase de costume şi hai cu mine la un croitor. 

— Hm, misitul meu a fost pe la toţi, de azi-dimineaţă. 

— Şi la domnul Percerin? 

— Cine-i acest domn Percerin? 

— La naiba, e croitorul regelui! 

— Ah, da, da? Făcu Porthos, care voia să aibă aerul că îl 
cunoaşte pe croitorul regelui, deşi auzea pentru prima dată 
rostindu-se acest nume. Domnul Percerin, croitorul regelui, 
aşa-i. Dar m-am gândit că e prea ocupat. 

— Fără îndoială, e ocupat până peste cap, dar fii liniştit, 
Porthos, are să facă pentru mine ceea ce n-ar face pentru 
nimeni altul. Numai că va trebui să te laşi să ţi se ia măsura, 
prietene. 

— Ah? Oftă Porthos? Asta nu-mi place! Dar n-am încotro. 

— Ei, Doamne, vei face şi tu ca toţi ceilalţi, dragă prietene; 
vei face ceea ce face şi regele. 

— Cum! I se ia măsură şi regelui? Şi îngăduie el una ca 
asta? 

— Regele e om cu gust, dragul meu, iar tu eşti la fel, orice- 
ai vrea să zici. 

Porthos zâmbi cu un aer triumfător. 

— Atunci să mergem la croitorul regelui! Zise el. Şi de 
vreme ce îi ia măsură regelui, pe cinstea mea, cred că pot 
să-l las să mi-o ia şi mie! 

Capitolul VI Cine era jupânul Jean Percerin. 

Croitorul regelui, jupânul Jean Percerin, locuia într-o casă 
destul de mare, în strada Saint-Honore, alături de strada 
Pomul Uscat. Era un om căruia îi plăceau stofele frumoase, 
broderiile frumoase, catifelele frumoase, trăgându-se dintr- 
o familie în care toţi, din tată în fiu, fuseseră croitori ai 
regelui. Această moştenire urca până la Carol al IX-lea, 
care, după cum se ştie, avea adesea fantezii şi îndrăzneli pe 


care cu greu i le putea împlini cineva. Percerin de pe 
vremea aceluia era hughenot, ca şi Ambroise Pare şi fusese 
cruțat de către regina de Navarra, frumoasa Margot, cum i 
se spunea acesteia, datorită faptului că fusese singurul care 
putuse să-i întocmească acele desăvârşite îmbrăcăminţi de 
călărie pe care ea le purta cu plăcere, fiindcă-i acopereau 
anumite cusururi trupeşti pe care regina de Navarra le 
ascundea cu multă grijă. Percerin, scăpat de la moarte, 
făcuse, drept recunoştinţă, nişte frumoase hlamide negre, 
foarte puţin costisitoare, pentru regina Caterina, care sfârşi 
prin a binevoi să-l primească în preajma ei pe hughenot, cu 
toate că multă vreme îl ţinuse deoparte. Dar Percerin era 
un om prevăzător: el auzise spunându-se că nimic nu era 
mai primejdios pentru un hughenot decât zâmbetele 
reginei Caterina; şi, băgând de seamă că ea îi zâmbea mai 
des ca de obicei, se grăbi să treacă la catolicism împreună 
cu toată familia şi, ridicându-se mai presus de orice 
învinuire prin această con-vertire, ajunse la înalta poziţie de 
meşter croitor al coroanei Franţei. Sub Henric al III-lea, 
care era un rege ce ţinea să fie îmbrăcat cât mai bine, 
această poziţie atinse unul dintre cele mai înalte piscuri ale 
Cordilierilor. Percerin fusese un om dibaci toată viaţa lui şi, 
pentru a-şi păstra această faimă şi dincolo de mormânt, 
căută să nu şi-o piardă la moarte; răposă deci în plină 
putere de lucru şi tocmai la timpul potrivit, când fantezia lui 
începea să dea semne de sărăcire. Lăsă în urma lui un băiat 
şi o fată şi unul şi celălalt vrednici de numele pe care erau 
chemaţi să-l poarte: fiul, priceput în arta croielii şi precis ca 
un echer; fata, brodeză şi desenatoare de podoabe. Nunta 
lui Henric al IV-lea cu Maria de Medicis, doliurile atât de 
pline de fală ale numitei regine făcură, împreună cu unele 
cuvinte de laudă ieşite din gura domnului de Bassompierre, 
regele eleganţilor din vremea aceea, ca faima acestei a 
doua generaţii a Percerinilor să crească şi mai mult. 

Domnul Concino Concini şi soţia lui, Galiga, care străluciră 
mai apoi la curtea Franţei, voiră să italienizeze 


îmbrăcămintea şi aduseră croitori de la Florenţa; dar 
Percerin, lovit în patriotismul şi amorul său propriu, îi 
reduse la nimic pe aceşti străini prin cusăturile lui de 
brocart şi prin broderiile sale ce nu aveau pereche; în aşa 
fel că, până la urmă, Concini renunţă cel dintâi la 
compatrioţii lui şi-l ţinu pe croitorul francez într-o stimă 
atât de mare, încât nu mai vru să fie îmbrăcat decât de el; 
aşa se face că în ziua când Vitry îi zdrobi ţeasta cu o 
descărcătură de pistol pe micul pod al Luvrului, el era 
îmbrăcat cu o tunică executată de Percerin. Această tunică, 
ieşită din atelierul celebrului meşter, le prilejui parizienilor 
plăcerea de a smulge fâşii din ea, dimpreună cu bucăţi din 
trupul pe care-l acoperea. 

Cu toată favoarea de care Percerin se bucurase în faţa lui 
Concini, regele Ludovic al XIII-lea avu mărinimia de a nu-i 
păstra pică acestui croitor al său şi-l ţinu mai departe în 
slujba lui. În momentul când Ludovic cel Drept dădea 
această mare pildă de îngăduinţă, Percerin îşi creştea doi 
fii, dintre care unul îşi trecu examenul de încercare la nunta 
Anei de Austria, făcu pentru cardinalul Richelieu acel 
frumos costum spaniol cu care el dansă o sarabandă, 
întocmi costumele pentru tragedia Mirame şi cusu la 
mantia lui Buckingham acele faimoase perle sortite să se 
împrăştie pe parchetul de la Luvru. 

Puteai lesne deveni ilustru când îl îmbrăcai pe domnul de 
Buckingham, pe domnul de Cing-Mars, pe domnişoara 
Ninon, pe domnul de Beaufort şi pe Marion Delorme. Astfel, 
Percerin III atinsese apogeul gloriei atunci când tatăl său 
muri. Acest Percerin III, bătrân, glorios şi bogat, îl îmbrăca 
acum şi pe Ludovic al XIV-lea, dar, neavând copii, ceea ce 
era o mare mâhnire pentru el, întrucât dinastia sa avea să 
se stingă o dată cu dânsul, neavând copii, spunem, formase 
mai mulţi elevi, în care îşi punea toate speranţele. Avea 
trăsură, o moşioară, valeţi? Cei mai chipeşi din tot Parisul? 
Şi, prin autorizaţia specială a lui Ludovic al XIV-lea, o haită 
de câini de vânătoare. Îi îmbrăca pe domnii de Lyonne şi 


Letellier, de protecţia cărora se bucura; dar, vârât în 
politică şi cunoscător al secretelor de stat, nu izbutise 
niciodată să-i facă un costum domnului Colbert. Asta nu se 
explică, se ghiceşte. Marile spirite, de tot felul, trăiesc prin 
simţuri nevăzute, nebănuite; fac totul fără să ştie nici ei 
înşişi de ce şi cum. Marele Percerin, căci, împotriva regulii 
dinastiilor, abia ultimul dintre Percerini îşi merita 
supranumele de Cel Mare, marele Percerin, spunem, croia 
cu inspiraţie o rochie pentru regină sau un pantalon pentru 
rege, ticluia o mantie pentru Domnul sau un tipar de ciorap 
pentru Doamna; dar, cu tot geniul lui neîntrecut, nu putea 
să nimerească măsura domnului Colbert. 

— Omul acesta? Spunea el adesea? E în afara talentului 
meu şi nu voi izbuti să-l prind în acele mele. 

E de la sine înţeles că Percerin era croitorul domnului 
Fouquet şi că marele vistiernic îl preţuia mult. 

Domnul Percerin avea aproape optzeci de ani, dar era 
verde încă şi atât de uscat în acelaşi timp, spuneau curtenii, 
încât înţepa. Renumele şi averea lui erau atât de mari, încât 
domnul prinţ de Conde, acest rege al stăpânilor mai mici, îi 
dădea braţul şi stătea de vorbă cu el despre arta croitoriei, 
iar cei mai răi platnici dintre oamenii de la curte nu 
îndrăzneau niciodată să-şi amâne prea mult datoriile faţă 
de el, căci meşterul Percerin făcea o dată haine pe credit, 
dar nu şi a doua oară, dacă nu era plătit pentru prima 
comandă. 

Se poate uşor deduce că un asemenea croitor, în loc să 
alerge după muşterii, numai cu greu primea pe alţii noi. 
lată de ce Percerin nu voia să lucreze pentru burghezi sau 
pentru proaspeţii înnobilaţi. Se spunea chiar că domnul de 
Mazarin, în schimbul confecţionării fără plată a unui frumos 
costum de cardinal, pentru ceremonii, îi strecurase într-o 
bună zi, în buzunar, nişte titluri de nobleţe. 

Percerin avea mult spirit, dar era şi răutăcios. Mulţi îl 
socoteau foarte slobod la gură. La optzeci de ani, el lua cu 
mână încă sigură măsuri pentru corsetele femeilor. 


În casa acestui artist şi mare senior îl duse d'Artagnan pe 
deznădăjduitul Porthos. Acesta, pe drum, îi spunea 
prietenului său: 

— la seama, scumpul meu d'Artagnan, ia seama ca 
semeţia acestui Percerin, care trebuie să fie foarte 
nepoliticos, să nu calce în picioare demnitatea unui om ca 
mine, căci, te previn, dragă prietene, că, dacă nu va fi la 
locul lui, îi voi da peste nas. 

— O dată ce eşti prezentat de mine? Răspunse 
d'Artagnan? N-ai de ce să te temi, dragă prietene, chiar 
dac-ai fi... Ceea ce nu eşti. 

— Ah, vorba e că... 

— Cum? Ai ceva cu Percerin? Spune, Porthos. 

— Cred că, pe vremuri... 

— Ei bine, ce s-a întâmplat pe vremuri? 

— Mi se pare că l-am trimis odată pe Mousqueton la un 
pârlit cu numele ăsta. 

— Ei şi? 

— Şi pârlitul n-a vrut să mă îmbrace. 

— Oh, o neînțelegere, fără îndoială, pe care trebuie s-o 
lămurim numaidecât; poate că Mouston îl va fi confundat. 

— Se poate. 

— S-o fi încurcat în nume. 

— Tot ce-i cu putinţă; nătângul de Mouston n-a ţinut 
niciodată minte numele oamenilor. 

— lau totul pe seama mea. 

— Foarte bine. 

— Spune-i vizitiului să oprească, Porthos; am ajuns. 

— Aici stă? 

— Da. 

— Cum, aici? Dar suntem la Hale şi mi-ai spus că locuinţa 
lui e la colţul străzii Pomul Uscat. 

— Aşa e; dar priveşte. 

— Ei da, privesc şi văd că... 

— Că suntem la Hale, pe naiba! 


— N-oi fi vrând cumva ca armăsarii noştri să se urce pe 
trăsura din faţă? 

— Nu. 

— Şi nici ca aceia din faţa noastră s-o încalece pe cealaltă 
dinaintea ei. 

— Nu, fireşte. 

— Nici ca a doua trăsură din faţă să dea buzna peste 
celelalte treizeci sau patruzeci care aşteaptă aici de mai 
demult? 

— Ah, pe legea mea, ai dreptate! 

— Ah! 

— Ce de lume, dragul meu, ce de lume! 

— Vezi? 

— Şi ce fac aici toţi aceşti oameni? 

— E foarte simplu: îşi aşteaptă rândul. 

— Na! Sunt daţi afară cumva comedianţii de la palatul 
Bourgogne? 

— Nu, îşi aşteaptă rândul să intre la domnul Percerin. 

— Atunci înseamnă că vom avea şi noi de aşteptat. 

— Noi vom fi mai isteţi şi mai puţin mândri decât ei. 

— Şi deci ce vom face? 

— Vom cobori din trăsură, vom trece printre paji şi lachei 
şi vom intra la croitor; răspund eu de asta, mai ales dacă tu 
vei merge înaintea mea. 

— Haidem? Făcu Porthos. 

Pricina înghesuielii de acolo era că uşa domnului Percerin 
se afla închisă, iar un lacheu, în picioare, în faţa uşii, le 
explica iluştrilor clienţi ai ilustrului croitor că, deocamdată, 
domnul Percerin nu primea pe nimeni. Afară, se repeta din 
gură în gură ceea ce marele lacheu îi şoptise unui mare 
senior faţă de care se arăâtase mai binevoitor, anume că 
domnul Percerin lucra la cinci costume pentru rege şi că, 
dată fiind graba cu care trebuiau făcute, medita în 
cabinetul lui la ornamente, la culori şi la tăietura acestor 
cinci costume. Mulţi, încântați de această explicaţie, se 
întorceau fericiţi şi o transmiteau şi altora; dar câţiva, mai 


îndărătnici, stăruiau să li se deschidă uşa şi printre aceştia 
din urmă erau trei cuconiţe care urmau să ia parte la un 
balet deghizate în bucătărese, balet care avea să dea 
neapărat greş dacă cele trei costume de bucătăreasă n- 
aveau să fie croite chiar de mâna marelui Percerin. 

D'Artagnan, împingându-l din spate pe Porthos, care 
dădea grupurile la o parte cu statura lui, ajunse până la 
tejghele, în dosul cărora ucenicii croitori se întreceau să 
lucreze care de care mai bine. 

Am uitat să spunem că la uşă voiseră să-l oprească pe 
Porthos, ca şi pe ceilalţi; însă d'Artagnan sărise în faţă, 
rostise numai aceste cuvinte: „Ordin de la rege!” şi Porthos 
fu lăsat să intre împreună cu prietenul lui. 

Bieţii ucenici nu mai ştiau cum să facă spre a răspunde la 
pretenţiile clienţilor, în lipsa patronului, întrerupându-se 
mereu din împunsul cu acul ca să dea câte o desluşire; iar 
când mândria jignită sau aşteptarea zadarnică îi amenințau 
prea direct, cel ameninţat făcea un salt şi dispărea sub 
tejghea. Procesiunea seniorilor nemulţumiţi forma însă un 
tablou plin de amănuntele cele mai curioase. 

Căpitanul nostru de muşchetari, om cu privirea iute şi 
sigură, cuprinse totul dintr-o singură aruncătură de ochi. 
Dar după ce-şi roti privirea pe deasupra grupurilor, îşi opri 
ochii asupra unui bărbat ce se afla chiar în faţa lui. Acest 
bărbat, aşezat pe un scăunel, abia dacă îşi arăta capul din 
dosul tejghelei. Era un om ca la patruzeci de ani, cu o 
înfăţişare posomorâtă, cu obrajii palizi, cu ochi blânzi şi 
luminoşi. Se uita la d'Artagnan şi la ceilalţi cu mâna îndoită 
sub bărbie, ca un amator curios şi potolit. Dar, văzându-l şi 
recunoscându-l fără îndoială pe căpitanul nostru, îşi trase 
repede pălăria peste ochi. Poate că tocmai gestul acesta îi 
atrase privirea lui d'Artagnan. Dacă e aşa, înseamnă că 
omul cu pălăria trasă peste ochi ajunsese la un rezultat cu 
totul opus aceluia pe care l-ar fi dorit el. În rest, 
îmbrăcămintea acestui om era destul de simplă şi părul îi 
era pieptănat cu destulă neîngrijire pentru ca unii dintre 


clienţii cu mai puţin simţ de observaţie să-l ia drept un 
ucenic oarecare, ghemuit în dosul mesei şi împungând cu 
acul în postavul sau în catifeaua din mâinile lui, fără să dea 
greş niciodată. Totuşi, omul acesta umbla prea mult cu ochii 
pe sus pentru ca degetele să-i lucreze şi cu spor. 
D'Artagnan nu se înşelă în această privinţă şi văzu 
numaidecât că, dacă omul lucra, nu lucra la stofe. 

— Hei? Zise el adresându-se acestui bărbat? Ai devenit 
aşadar calfă de croitor, domnule Moliere? 

— Sst, domnule d'Artagnan! Răspunse în şoaptă omul. 
Taci, te rog mult, altfel faci să mă recunoască toţi. 

— Ei bine şi care ar fi răul? 

— De fapt, n-ar fi nici un rău; dar... 

— Dar vrei să spui că nu e nici bine, nu-i aşa? 

— O, nu; căci, îţi mărturisesc, mă îndeletniceam să studiez 
atâtea chipuri interesante ce se văd aici. 

— Dă-i înainte, domnule Moliere. Înţeleg cât de mult îţi 
poate folosi aceasta dumitale şi... Nu te voi tulbura câtuşi 
de puţin. 

— Mulţumesc. 

— Dar cu o condiţie: să-mi spui unde se află în clipa de faţă 
domnul Percerin. 

— Oh, bucuros: în cabinetul său. Numai că... 

— Numai că nu se poate intra acolo? 

— Cu neputinţă! 

— Pentru toată lumea? 

— Pentru toată lumea. M-a adus aici, ca să-mi pot face în 
voie observaţiile, apoi a plecat. 

— Ei bine, iubite domnule Moliere, îi vei da de veste că 
sunt aici, nu-i aşa? 

— Eu? Strigă Moliere pe tonul unui câine căruia i s-a luat 
din gură osul pe care-l înhăţase cu mare trudă. Eu, să mă 
mişc de aici? Ah, domnule d'Artagnan, ce rău te porţi cu 
mine! 

— Dacă nu-i vei da numaidecât de veste domnului Percerin 
că sunt aici? Zise d'Artagnan cu glas încet? Te previn de un 


lucru, iubite domnule Moliere, anume că nu ţi-l voi prezenta 
pe prietenul care a venit împreună cu mine. 

Moliere arătă cu un gest uşor spre Porthos. 

— Acela, nu-i aşa? Zise el. 

— Da. 

Moliere îşi aruncă asupra lui Porthos una din acele priviri 
ce scotocesc până în adâncul creierului şi al inimii. 
Cercetarea i se păru, fără îndoială, plină de făgăduinţe, căci 
se ridică numaidecât şi trecu în odaia de alături. 

Capitolul VII Mostrele. 

În acest timp, mulţimea se strecura încet, lăsând la fiecare 
colţ de tejghea un murmur sau o ameninţare, aşa cum, pe 
țărmul nisipos al oceanului, valurile lasă urme de spumă 
sau de alge încâlcite, după ce se retrag o dată cu refluxul 
mării. 

După zece minute, Moliere reapăru, făcându-i de sub 
perdea un semn lui d'Artagnan. Acesta se repezi spre el, 
trăgându-l şi pe Porthos, şi, după ce străbătură nişte 
coridoare destul de întortocheate, ajunseră în cabinetul lui 
Percerin. Bătrânul, cu mânecile suflecate, potrivea o bucată 
de brocart, cu flori mari de aur, ca să dea cât mai multe 
reflexe strălucitoare. Zărindu-l pe d'Artagnan, lăsă stofa pe 
masă şi veni spre el, nu prea bucuros, nici prea curtenitor, 
dar, în sfârşit, destul de binevoitor. 

— Domnule căpitan de gărzi? Zise el? Mă vei ierta, nu-i 
aşa, dar am foarte multă treabă. 

— Eh, da, lucrezi la costumele regelui. Ştiu asta, scumpe 
domnule Percerin. Îi faci trei, aşa mi s-a spus. 

— Cinci, scumpul meu domn, cinci! 

— Trei sau cinci, asta nu mă îngrijorează, meştere 
Percerin şi ştiu că dumneata le vei face să fie cele mai 
frumoase din lume. 

— E ştiut, da. Odată lucrate, vor fi cele mai frumoase din 
lume, nu zic nu; dar ca să fie cele mai frumoase din lume, 
trebuie mai întâi să fie şi pentru asta, domnule căpitan, am 
nevoie de timp. 


— Ei, na! Mai ai încă două zile, mai mult decât îţi trebuie, 
domnule Percerin? Zise d'Artagnan cu aerul cel mai 
flegmatic. 

Percerin ridică faţa, ca omul neobişnuit să fie contrazis nici 
chiar în capriciile lui; d'Artagnan însă se făcea a nu băga de 
seamă mutra pe care începea s-o ia ilustrul croitor de 
brocart. 

— Scumpe domnule Percerin? Continuă el? Ţi-am adus un 
client. 

— Ah! Ah! Făcu Percerin cu o strâmbătură de 
nemulţumire. 

— Domnul baron du Vallon de Bracieux de Pierrefonds? 
Adăugă d'Artagnan. 

Percerin schiţă un salut ce nu întâlni nici o simpatie la 
teribilul Porthos, care, de la intrarea în cabinet, se uita cam 
chiorâş la croitor. 

— Unul dintre cei mai buni prieteni ai mei? Sfârşi 
d'Artagnan. 

— Îl voi servi pe domnul? Zise Percerin? Dar puţin mai 
târziu. 

— Mai târziu? Şi când anume? 

— Când voi avea timp. 

— I-ai spus asta şi valetului meu? Interveni Porthos 
Morocănos. 

— Se poate? Răspunse Percerin? Sunt aproape veşnic luat 
cu asalt. 

— Prietene? Rosti Porthos pe un ton sentenţios? Omul, 
când vrea, găseşte totdeauna timp. 

Percerin deveni stacojiu, ceea ce, la bătrânii albiţi de 
vârstă, e un semn nu tocmai bun. 

— Domnul? Zise el? E liber, pe legea mea, să se ducă în 
altă parte. 

— Haide, haide, Percerin? Îi şopti d'Artagnan? Nu eşti 
prea drăguţ astăzi. Ei bine, am să-ţi spun ceva care te va 
face să cazi în genunchi în faţa noastră. Domnul este nu 
numai prietenul meu, dar şi prieten al domnului Fouquet. 


— Ah, ah! Făcu atunci croitorul. Dacă-i aşa, e cu totul 
altceva. Apoi, întorcându-se către Porthos, întrebă: Domnul 
baron e de-al domnului intendent superior? 

— Sunt pur şi simplu de-al meu, domnule? Izbucni Porthos 
chiar în clipa când tapiseria se ridica pentru a lăsa să intre 
un nou client. 

Moliere observa. D'Artagnan râdea. Porthos fierbea. 

— Dragă Percerin? Zise d'Artagnan? Fă-i un costum 
domnului baron; îţi cer eu asta. 

— Pe dumneata nu pot să te refuz, domnule căpitan. 

— Dar asta nu e tot: ai să-i faci acest costum numaidecât. 

— Cu neputinţă înainte de opt zile. 

— Atunci e ca şi cum ai refuza să i-l faci, deoarece 
costumul e destinat serbărilor de la Vaux. 

— Repet că e cu neputinţă? Răspunse cu încăpățânare 
bătrânul. 

— Ba nu, scumpe domnule Percerin, mai ales dacă te rog 
şi eu? Se auzi dinspre uşă un glas subţire, o voce metalică 
ce-l făcu pe d'Artagnan să-şi aţintească urechea. 

Era glasul lui Aramis. 

— Domnul d'Herblay! Tresări croitorul. 

— Aramis! Murmură d'Artagnan. 

— Ah, episcopul nostru! Zise Porthos. 

— Bună ziua, d'Artagnan! Bună ziua, Porthos! Bună ziua, 
prieteni! Strigă Aramis. Haide, haide, dragă domnule 
Percerin, fă-i domnului costumul şi îţi spun eu că, făcându-i- 
|, îi vei face o mare plăcere domnului Fouquet. 

Şi însoţi aceste cuvinte printr-un semn ce voia să spună: 
„Consimte şi lasă-i să plece”. Se pare că Aramis avea asupra 
meşterului Percerin o înrâurire mai mare decât aceea a lui 
d'Artagnan însuşi, căci croitorul făcu o plecăciune în semn 
că se învoieşte şi, întorcându-se către Porthos, zise cu 
asprime: 

— 'Treceţi dincolo să vi se ia măsura. 

Porthos se făcu roşu tot. D'Artagnan, văzând că se apropie 
furtuna, îi şopti lui Moliere: 


— Scumpe domnule, omul pe care-l vezi aici se socoteşte 
umilit atunci când i se măsoară cărnurile şi oasele cu care l- 
a înzestrat Dumnezeu; studiază-mi-l pe acest tip, meştere 
Aristofan şi foloseşte-te de el. 

Moliere n-avea nevoie să fie încurajat; îl învălui cu privirea 
pe baronul Porthos şi-i spuse: 

— Domnule, dacă vreţi să veniţi cu mine, vă voi lua măsură 
pentru un costum fără ca măsurătorul să vă atingă măcar. 

— Oh? Făcu Porthos? Cum se poate una ca asta, prietene? 

— Vă spun că nu se va folosi nici cotul, nici metrul la 
măsurătoare. E un procedeu nou, pe care l-am născocit noi, 
pentru a lua măsura oamenilor aleşi, cărora nu le face 
plăcere să fie atinşi de nişte bădărani oarecare. La noi vin 
mulţi bărbaţi delicaţi, care nu pot îndura să fie măsuraţi, 
obicei care, după părerea mea, întinează măreţia firească a 
omului şi dacă, din întâmplare, domnule, sunteţi unul dintre 
aceştia... 

— Mii de draci, se înţelege că sunt! 

— Straşnic! Se nimereşte tocmai bine, domnule baron,! 
Căci veţi face safteaua invenţiei noastre. 

— Dar cum dracul o să mi se ia măsura? Zise Porthos 
încântat. 

— Domnule? Răspunse Moliere înclinându-se? Dacă veţi 
binevoi să mă urmaţi, o să vedeţi. 

Aramis privea această scenă cu încordare. Credea 
pesemne că desluşeşte, după neastâmpărul lui d'Artagnan, 
că acesta avea să treacă dincolo, cu Porthos, pentru a nu 
pierde sfârşitul unei scene începute sub un atât de bun 
augur. Dar, oricât de isteţ ar fi fost Aramis, acum se înşela. 
Porthos şi Moliere plecară singuri; d'Artagnan rămase cu 
Percerin. De ce oare? Din curiozitate, desigur; sau, poate, 
cu gândul de a se mai bucura câteva clipe de prezenţa 
bunului său prieten Aramis. 

Moliere şi Porthos dispăruţi, d'Artagnan se apropie de 
episcopul de Vannes, lucru care păru a nu-i face nici o 
plăcere acestuia din urmă. 


— Tot pentru un costum ai venit, nu-i aşa, dragă prietene? 

Aramis zâmbi. 

— Nu? Zise el. 

— 'Te vei duce totuşi la Vaux?! 

— Mă voi duce, însă fără costum nou. Uiţi, dragă 
d'Artagnan, că un biet episcop de Vannes nu e atât de bogat 
ca să-şi facă haine noi pentru fiecare serbare? 

— Deh? Zise muşchetarul râzând? Dar poemele nu mai 
aduc nimic? 

— Oh, d'Artagnan? Răspunse Aramis? E atâta vreme de 
când nu mă mai gândesc la nimicurile astea! 

— Bine! Rosti d'Artagnan, fără să fie convins. 

Cât despre Percerin, el se cufundase din nou în 
contemplarea brocarturilor sale. 

— Nu ţi se pare? Zise Aramis cu un surâs? Că-l stingherim 
pe acest vrednic om, dragul meu d'Artagnan? 

„Aha, aha! Murmură muşchetarul în sinea lui. Vrei să spui 
că te stingheresc pe tine, amice.” Apoi, tare: 

— Ei bine, să mergem; eu nu mai am nicio treabă aici şi 
dacă eşti tot atât de liber ca şi mine, Aramis... 

— Nu, voiam să... 

— Ah, aveai să-i spui ceva în taină lui Percerin? De ce nu 
m-ai prevenit de la început? 

— În taină? Repetă Aramis? Da, fireşte, dar nu ferindu-mă 
de tine, d'Artagnan. Niciodată, te rog să mă crezi, nu voi 
avea ceva atât de tainic, încât un prieten ca tine să nu poată 
auzi. 

— Oh, nu, nu, mă retrag? Spuse d'Artagnan, dar dând 
glasului său un accent vădit de curiozitate, căci stânjeneala 
lui Aramis, oricât de bine ar fi fost ascunsă, nu scăpase 
atenţiei sale şi el ştia că la acest suflet de nepătruns, totul, 
chiar şi lucrurile cele mai puţin însemnate în aparenţă, se 
îndreptau de obicei spre o ţintă, o ţintă necunoscută, dar 
care, după cum cunoştea el firea prietenului său, 
muşchetarul îşi dădea seama că trebuia să fie foarte 
importantă. 


Aramis, la rândul lui, văzu că d'Artagnan avea unele 
bănuieli şi stărui: 

— Rămâi, te rog? Zise el? lată despre ce este vorba. Şi, 
întorcându-se către croitor, începu: Dragă Percerin... Sunt 
chiar fericit că eşti de faţă, d'Artagnan. 

— Ah, adevărat? Se miră iarăşi gasconul şi mai bănuitor 
încă decât până atunci. 

Percerin nu se mişcă. Aramis îl trezi deodată, smulgându-i 
din mână stofa la care lucra. 

— Dragul meu Percerin? Îi spuse el? L-am adus cu mine pe 
domnul Le Brun, unul din pictorii domnului Fouquet. 

„Ah, foarte bine? Gândi d'Artagnan? Dar pentru ce vine Le 
Brun?” 

Aramis se uita la d'Artagnan, care avea aerul că priveşte 
nişte gravuri înfăţişându-l pe Marc Antoniu. 

— Şi doriţi să-i faceţi un costum la fel cu acelea ale 
epicurienilor? Întrebă Percerin. 

Şi, spunând acestea pe un ton distrat, vrednicul croitor 
încercă să recapete bucata lui de brocart. 

— Un costum de epicurian? Întrebă d'Artagnan mirat. 

— În sfârşit? Zise Aramis cu cel mai fermecător surâs? E 
scris ca astă-seară scumpul nostru d'Artagnan să ne afle 
toate secretele; da, prietene, da. Ai auzit vorbindu-se de 
epicurienii domnului Fougquet, nu-i aşa? 

— Fără îndoială. Nu e un fel de societate a poeţilor, printre 
care La Fontaine, Loret, Pellisson, Moliere şi nu mai ştiu 
cine, a căror academie îşi are sediul la Saint-Mande? 

— Exact. Ei bine, le dăm uniforme poeţilor noştri şi-i 
înregimentăm în serviciul regelui. 

— Oh, foarte bine, ghicesc: o surpriză pe care domnul 
Fouquet i-o face regelui. Oh, fii liniştit, dacă asta e taina 
domnului Le Brun, n-o voi dezvălui. 

— Drăguţ ca întotdeauna, prietene. Nu, domnul Le Brun n- 
are nici o legătură cu asta; taina care-l priveşte e mult mai 
importantă! 


— Atunci, dacă e atât de importantă, mai bine să n-o 
cunosc? Zise d'Artagnan prefăcându-se că vrea să iasă. 

— Intră, domnule Le Brun, intră? Zise Aramis deschizând 
cu mâna dreaptă o uşă lăturalnică şi oprindu-l cu stânga pe 
d'Artagnan. 

— Pe legea mea, nu mai înţeleg nimic! Exclamă Percerin. 

Aramis tăcu o pauză, cum se spune în teatru. 

— Dragă domnule Percerin? Zise el? Lucrezi cinci costume 
pentru rege, nu-i aşa? Unul de brocart, unul de postav, 
pentru vânătoare, unul de catifea, unul de mătase unul din 
stofă de Florenţa! 

— Da. Dar de unde ştiţi toate acestea, monseniore? 
Întrebă Percerin uimit. 

— E foarte simplu, dragă domnule: acolo va fi vânătoare, 
ospăț, concert, promenadă şi recepţie; deci cinci ţesături 
cerute de etichetă. 

— Le ştiţi pe toate, monseniore! 

„Ehei şi încă multe altele!” îşi spuse în sinea lui 
d'Artagnan. 

— Dar? Strigă croitorul triumfător? Ceea ce nu ştiţi, 
monseniore, cu toate că sunteţi prinţ al bisericii, ceea ce 
nimeni nu va şti, ceea ce numai regele singur, domnişoara 
de La Valliere şi cu mine ştim este culoarea stofelor şi felul 
podoabelor; mai e apoi tăietura, îmbinarea, linia! 

— Ei bine? Zise Aramis? Tocmai astea am venit să te rog să 
mi le faci cunoscute, scumpe domnule Percerin. 

— Auzi colo! Strigă croitorul îngrozit, cu toate că Aramis 
rostise aceste cuvinte, pe care noi le-am repetat, cu glasul 
cel mai blând şi mai mieros. 

Pretenţia i se păru, după ce se gândi o clipă, atât de 
exagerată, de hazlie şi de nemaipomenită domnului 
Percerin, încât râse mai întâi încet, pe urmă tare, pentru ca 
să sfâr-şească apoi în hohote. D'Artagnan îi ţinu hangul, nu 
fiindcă găsea că lucrul era într-adevăr vrednic de râs, dar 
ca să nu-l lase pe Aramis să-şi adune gândurile. Acesta 


aşteptă să se potolească amândoi; apoi, după ce se liniştiră, 
zise: 

— La prima vedere s-ar părea că am rostit o absurditate, 
nu-i aşa? Dar d'Artagnan, care e înţelepciunea întrupată, te 
va lămuri că nu puteam să-ţi cer altceva decât ceea ce ţi-am 
cerut. 

— Să vedem? Zise muşchetarul atent, simțind, cu mirosul 
lui desăvârşit, că până atunci se înghiontiseră doar şi că 
momentul bătăliei abia acum se apropia. 

— Să vedem? Repetă Percerin cu neîncredere. 

— Pentru ce? Continuă Aramis? Dă domnul Fouquet o 
serbare în cinstea regelui? Oare nu ca să-i fie pe plac? 

— De bună seamă? Fu de acord Percerin. 

D'Artagnan încuviinţă cu un semn din cap. 

— Prin niţică galanterie? Prin oleacă de imaginaţie de bun 
gust? Printr-un şir de surprize asemenea aceleia despre 
care vorbeam adineauri, în legătură cu înregimentarea 
epicurienilor noştri? 

— Minunat! 

— Ei bine, iată surpriza, bunul meu prieten: domnul Le 
Brun, aci de faţă, e un om care desenează cu foarte multă 
exactitate. 

— Da? Zise Percerin? Am văzut tablouri făcute de domnul 
şi am băgat de seamă că hainele erau foarte bine redate. 
lată pentru ce mă învoiesc să-i fac numaidecât un costum, 
fie asemănător cu al domnilor epicurieni, fie deosebit. 

— Domnule dragă, luăm act cu bucurie de vorba dumitale; 
mai târziu ne vom folosi de ea; dar, deocamdată, domnul Le 
Brun are nevoie nu de hainele pe care le vei face pentru 
dânsul, ci de acelea pe care le faci pentru rege. 

Percerin execută o săritură înapoi, pe care d'Artagnan, om 
calm şi care cântăreşte bine lucrurile, nu o găsi prea 
exagerată, într-atât de ciudate şi de neaşteptate înţelesuri 
avea propunerea pe care o arunca Aramis. 

— Hainele regelui! Să dau unui fitecine hainele regelui!... 
Oh, ce să zic, domnule episcop, înălţimea voastră şi-a 


pierdut minţile! Strigă bietul croitor scos din răbdări. 

— Ajută-mă, d'Artagnan? Zise Aramis din ce în ce mai calm 
şi mai surâzător? Hai, ajută-mă să-l lămuresc pe domnul; 
căci tu înţelegi, nu-i aşa? 

— De, nu prea, îţi mărturisesc cinstit. 

— Cum, prietene, nu înţelegi că domnul Fouquet vrea să-i 
facă regelui surpriza de a-şi vedea portretul la sosirea sa la 
Vaux? Că portretul, a cărui asemănare va fi izbitoare, va 
trebui să aibă acelaşi costum pe care-l va purta regele în 
ziua când va vedea portretul? 

— Ah, da, da! Strigă muşchetarul aproape convins, atât de 
firească părea ideea aceasta. Da, dragul meu Aramis, ai 
dreptate; da, ideea este fericită. Pun rămăşag că tu ai 
născocit-o! 

— Nu ştiu? Răspunse cu nepăsare episcopul? Eu sau 
domnul Fouquet... Apoi, scrutând figura lui Percerin, după 
ce observase nehotărârea lui d'Artagnan, întrebă: Ei bine, 
domnule Percerin, ce zici? Spune. 

— Spun că... 

— Că eşti liber să refuzi, fără îndoială, ştiu asta foarte bine 
şi nici nu mă gândesc să te silesc, scumpe domn; mai mult 
chiar, înţeleg sfiiciunea dumitale de a îmbrăţişa ideea 
domnului Fougquet: nu vrei să laşi să se creadă că-l 
linguşeşti pe rege. Inimă nobilă, domnule Percerin! Inimă 
nobilă! 

Croitorul bolborosi ceva. 

— Ar fi, într-adevăr, o mare măgulire ce i s-ar face 
tânărului Prinţ? Continuă Aramis. Dar, mi-a declarat 
domnul intendent superior, dacă Percerin refuză, spune-i că 
nu mă voi supăra pe el pentru asta şi-l voi stima totdeauna. 
Numai că... 

— Numai că?... Repetă Percerin cu nelinişte. 

— Numai că? Urmă Aramis? Mă voi vedea silit să-i spun 
regelui (dragă domnule Percerin, înţelegi, domnul Fougquet 
vorbeşte astfel), numai că mă voi vedea silit să-i spun 
regelui: „Sire, aveam intenţia să ofer maiestăţii voastre 


portretul vostru; dar, dintr-un sentiment de delicateţe 
exagerat poate, dar nu mai puţin de înţeles, domnul 
Percerin s-a împotrivit”. 

— Împotrivit? Strigă croitorul, îngrozit de răspunderea ce 
avea să cadă pe umerii lui. Să mă împotrivesc eu dorinţei, 
voinţei domnului Fouquet, când e vorba să-i facă o plăcere 
regelui? Oh, pârdalnică vorbă aţi spus acum, domnule 
episcop! Să mă împotrivesc? Oh, nu eu am rostit asta, slavă 
Somnului! Domnul căpitan de muşchetari mi-e martor. Nu-i 
aşa, domnule d'Artagnan, că nu mă împotrivesc la nimic? 

D'Artagnan făcu un semn de abţinere, dovadă că voia să 
rămână neutru; presimţea că la mijloc trebuie să fie o 
intrigă, vreo comedie sau o tragedie; se dădea de ceasul 
morţii că n-o putea ghici, dar, deocamdată, ţinea să nu se 
amestece. 

Percerin însă, speriat de gândul că s-ar putea să i se spună 
regelui că se împotrivise când a fost vorba să i se facă o 
surpriză, îi oferi un scaun lui Le Brun şi începu să scoată 
dintr-un dulap patru costume strălucitoare, al cincilea fiind 
încă în mâinile ucenicilor şi aşeză pe rând aceste 
capodopere pe tot atâtea manechine de Bergman, care, 
aduse în Franţa pe vremea lui Concini, îi fuseseră dăruite 
lui Percerin II de către mareşalul d'Ancre, după înfrângerea 
croitorilor italieni, ruinaţi prin concurenţă. Artistul începu 
să deseneze, apoi să picteze veşmintele. Dar Aramis, care 
urmărea din ochi toate fazele muncii lui şi-l supraveghea 
îndeaproape, îl opri deodată. 

— Mi se pare că nu prea ai prins nuanțele, dragă domnule 
Le Brun? Îi spuse el. Culorile dumitale au să te înşele, pe 
pânză se va pierde acea asemănare desăvârşită de care 
avem absolută nevoie; îţi trebuie mai mult timp ca să 
distingi bine nuanțele. 

— E adevărat? Interveni Percerin? Dar tocmai timpul ne 
lipseşte şi în privinţa asta, veţi conveni, domnule episcop, 
nu pot să fac nimic. 


? Atunci nu vom face nici o treabă? Zise Aramis 
dezamăgit? Şi asta din pricina nepotrivirii culorilor. 

Totuşi, Le Brun copia stofele şi ornamentele cu cea mai 
mare fidelitate, lucru pe care Aramis îl urmărea cu o 
nerăbdare pe care nu şi-o putea ascunde. „la să vedem, ia 
să vedem! Îşi spunea iarăşi în sinea lui muşchetarul. La 
dracu, ce urzeală o mai fi şi asta?” 

— Hotărât, nu merge! Zise Aramis. Domnule Le Brun, 
închide-ţi lădiţele şi strânge-ţi pânzele. 

— E şi din pricină, domnule? Strigă pictorul necăjit? Că 
lumina e foarte proastă aici! 

— O idee, domnule Le Brun, o idee! Dacă am avea nişte 
mostre din stofe, de pildă, şi, fără grabă, la o lumină mai 
bună... 

— Oh, atunci? Strigă pictorul? Voi răspunde de totul! 

„Bun! Îşi zise d'Artagnan. Ăsta trebuie să fie nodul 
acţiunii. Are nevoie de câte o mostră din fiecare stofă. La 
dracu! 1 le va da oare Percerin?” 

Percerin, învins în ultimele lui împotriviri, înşelat, pe 
deasupra, de prefăcuta bunăvoință a lui Aramis, tăie cinci 
mostre din stofe şi i le înmână episcopului de Vannes. 

— E mai bine aşa. Nu e şi părerea ta, d'Artagnan, ce zici? 
Îl întrebă Aramis pe d'Artagnan. 

— Părerea mea, dragă Aramis? Răspunse d'Artagnan? 
Este că ai rămas acelaşi. 

— Şi, drept urmare, acelaşi prieten al tău? Zise episcopul 
cu un accent cât mai plăcut în glas. 

— Da, da? Rosti tare d'Artagnan. Apoi, în sinea lui: „Dacă 
sunt păcălit de tine, iezuit prefăcut, măcar să nu-ţi fiu 
complice şi ca să nu-ţi fiu complice, mai e încă timp s-o 
şterg de aici”. La revedere, Aramis? Adăugă el cu glas tare? 
La revedere, mă duc să văd ce face Porthos. 

— Atunci aşteaptă-mă şi pe mine? Zise Aramis, vârând 
mostrele în buzunarele sale. Aşteaptă-mă, căci am terminat 
aici şi mi-ar părea rău să nu-i spun un ultim cuvânt de bine 
prietenului nostru. 


Le Brun îşi strânse sculele, Percerin băgă costumele la loc 
în dulap, Aramis îşi apăsă buzunarele cu palmele, pentru a 
fi sigur că mostrele sunt bine închise şi cu toţii ieşiră din 
cabinet. 

Capitolul VIII În care Moliere s-a gândit poate pentru 
prima dată la „Burghezul Gentilom” 

D'Artagnan îl regăsi pe Porthos în sala alăturată; dar nu 
mai era un Porthos supărat, un Porthos umilit, ci un Porthos 
blând, radios, fermecător, stând de vorbă cu Moliere, care-l 
privea cu un fel de idolatrie şi ca un om care nu numai că 
nu văzuse niciodată ceva mai grozav, dar nici nu mai văzuse 
cândva ceva asemănător. 

Aramis se duse de-a dreptul la Porthos şi-i întinse mâna-i 
albă şi subţire, care dispăru cu totul în palma gigantică a 
vechiului său prieten, gest pe care Aramis nu-l făcea 
niciodată fără o anumită teamă. Dar strânsoarea 
prietenească sfârşindu-se fără dureri prea mari, episcopul 
de Vannes se întoarse către Moliere. 

— Ei bine, domnule? Îi spuse el? Mergi cu mine la Saint- 
Mande? 

— Merg oriunde doriţi, monseniore? Răspunse Moliere. 

— La Saint-Mande€? Strigă Porthos, foarte mirat să-l vadă 
pe mândrul episcop de Vannes în relaţii de amiciţie cu un 
ucenic de croitorie. Cum, Aramis, îl iei pe domnul la Saint- 
Mande? 

— Da? Zise Aramis cu surâsul lui cunoscut? E vremea să 
ne grăbim. 

— Şi apoi, dragul meu Porthos? Interveni d'Artagnan? 
Domnul Moliere nu e câtuşi de puţin ceea ce pare să fie. 

— Cum adică? Întrebă Porthos. 

— Da, domnul este una dintre cele mai bune calfe ale 
meşterului Percerin; e aşteptat la Saint-Mande spre a proba 
costumele de serbare pe care domnul Fouquet le-a 
comandat pentru epicurieni. 

— Chiar aşa? Confirmă Moliere. Da, domnule. 


— Atunci, haide, dragă domnule Moliere? Zise Aramis? 
Dacă, bineînţeles, ai terminat cu domnul du Vallon. 

— Noi am terminat? Răspunse Porthos. 

— Şi eşti mulţumit? Îl întrebă d'Artagnan. 

— Întru totul mulţumit? Declară Porthos. 

Moliere se despărţi de Porthos cu saluturi cât se poate de 
curtenitoare, apoi strânse mâna pe care i-o întinse pe furiş 
căpitanul de muşchetari. 

— Domnule? Adăugă Porthos fandosindu-se? Domnule, nu 
uita mai ales să respecţi termenul. 

— Veţi avea costumul gata chiar mâine, domnule baron? 
Răspunse Moliere. 

Şi plecă împreună cu Aramis. În urma lui, d'Artagnan, 
luându-l de braţ pe Porthos, îl întrebă: 

— Ce ţi-a făcut acest croitor, dragul meu Porthos, de te 
arăţi aşa de mulţumit de dânsul? 

— Ce mi-a făcut, prietene? Ce mi-a făcut? Strigă Porthos 
vădit fericit. 

— Da, te întreb ce ţi-a făcut? 

— Prietene, a făcut ceea ce nici un croitor n-a făcut 
vreodată: mi-a luat măsură fără să mă atingă. 

— Ce vorbeşti! Povesteşte-mi şi mie asta, dragul meu. 

— Mai întâi, prietene, s-a dus să caute nu ştiu unde un şir 
întreg de manechine de toate mărimile, sperând că se va 
găsi unul de talia mea; dar cel mai mare, păstrat pentru 
tambur -majorul elveţienilor, era cu două şchioape mai 
scurt şi cu o palmă mai strâmt. 

— Ah, adevărat? 

— Întocmai precum am avut cinstea să-ţi spun, dragul meu 
d'Artagnan. Dar e un mare om, sau mai degrabă un mare 
croitor acest domn Moliere! N-a fost câtuşi de puţin 
încurcat de asta. 

— Şi ce-a făcut? 

— Oh, un lucru foarte simplu. E de necrezut, pe legea 
mea! Oare toţi ceilalţi croitori să fie atât de nepricepuţi, 


încât să nu le dea în gând un asemenea mijloc? De câte 
chinuri şi umilinţe aş fi fost cruțat! 

— Fără să mai punem la socoteală costumele, dragă 
Porthos. 

— Da, treizeci de costume. 

— Ei bine, dragul meu Porthos, haide, spune-mi şi mie 
metoda domnului Moliere. 

— Moliere? Aşa i-ai spus? Voi căuta să-i ţin minte numele. 

— Da, sau Poquelin, dacă-ţi place mai mult. 

— Nu, îmi place mai mult Moliere. Când voi vrea să-mi 
aduc aminte numele lui, mă voi gândi la volieră, şi, cum 
chiar am una la Pierrefonds... 

— Minunat, dragul meu. Ei şi metoda domnului Moliere? 

— Iat-o. În loc să mă împartă în bucăţi, aşa cum fac toţi 
ceilalţi neisprăviţi, în loc să mă pună să mă îndoi din şale, sa 
mă sucesc din toate încheieturile, apucătură umilitoare şi 
urâtă... 

D'Artagnan făcu un semn de încuviinţare din cap. 

— Domnule, mi-a spus el, un om de lume se cuvine să-şi ia 
singur măsura. Faceţi-mi plăcerea şi apropiaţi-vă de această 
oglindă.” Atunci m-am apropiat de oglindă. Trebuie să-ţi 
mărturisesc că nu prea pricepeam ce voia să facă acest 
vrednic domn Voliere cu mine. 

— Moliere. 

— Ah, da, Moliere, Moliere. Şi cum teama de măsură nu 
mă părăsea de loc, i-am spus: „la seama cum ai să 
procedezi: sunt foarte gâdilicios, să ştii”. Dar el, cu vocea lui 
blândă (căci e un băiat binecrescut, prietene, s-o re- 
cunoaştem), el, cu vocea lui blândă, mi-a răspuns: 
„Domnule, pentru ca un costum să vă cadă bine, trebuie să 
fie făcut după imaginea dumneavoastră. Imaginea 
dumneavoastră e reflectată întocmai în oglindă. Vom lua, 
deci, mă-sură după imaginea dumneavoastră”. 

— Într-adevăr? Zise d'Artagnan? Te vedeai în oglindă, dar 
unde a găsit o oglindă în care tu să te poţi vedea întreg? 


— Dragul meu, e aceeaşi oglindă în care se priveşte şi 
regele. 

— Da; însă regele e ou un cap şi jumătate mai mic decât 
tine. 

— Ei bine, nu ştiu cum se face? Pesemne că e o metodă de 
a-l măguli pe rege? Dar oglinda era prea mare şi pentru 
mine. E adevărat că înălţimea ei se compunea din trei 
cristale de Veneţia suprapuse, iar lăţimea din tot atâtea 
cristale juxtapuse. 

— Oh, prietene, ce cuvinte frumoase foloseşti! De unde 
dracu ai învăţat termenii ăştia? 

— La Belle-Isle. Îi folosea Aramis când vorbea cu 
arhitectul. 

— Aha! Foarte bine! Să revenim la oglindă, dragul meu. 

— Atunci, acest minunat domn Voliere... 

— Moliere. 

— Da, Moliere, aşa e. Ai să vezi, prietene, că de-acum 
înainte n-am să-i mai încurc numele. Acest minunat domn 
Moliere începu să tragă cu o bucată de tibişir linii albe pe 
suprafaţa oglinzii, urmând conturul braţelor şi umerilor 
mei, în timp ce rostea mereu această maximă pe care o 
găsesc desăvârşită: „O haină nu trebuie să-l stânjenească 
de loc pe cel care o poartă”. 

— Într-adevăr? Zise d'Artagnan? lată o maximă reuşită, ce 
nu e pusă totdeauna în practică. 

— Tocmai de aceea am găsit-o şi eu atât de surprinzătoare, 
îndeosebi când el o mai şi dezvoltă. 

— Ce spui, a dezvoltat această maximă? 

— Ba bine că nu! 

— Să vedem dezvoltarea. 

— Căci, zicea el mai departe, se poate ca, într-o 
împrejurare grea, sau într-o poziţie supărătoare, să ai haina 
pe umeri şi să vrei să simţi că n-o ai.” 

— Asta e adevărat? Zise d'Artagnan. 

— Astfel”, a adăugat domnul Voliere... 

— Moliere. 


— Moliere, da. „Astfel, a adăugat domnul Moliere, dacă 
vreţi să trageţi spada din teacă, domnule şi sunteţi îmbrăcat 
cu acest costum, cum faceţi?” Scot haina de pe mine, i-am 
răspuns eu. „Ei bine, nu”, mi-a întors-o el. Cum nu? „Spun 
că un costum trebuie să fie făcut aşa de bine, încât să nu vă 
stânjenească de loc, nici chiar în trasul spadei.” 

— Ah! Ah! 

— Puneţi-vă în gardă, mi-a spus. Am executat atunci o 
săritură aşa de grozavă, că două ochiuri de la geam s-au 
făcut ţăndări. „Nu-i nimic, nu-i nimic, zice el, rămâneţi aşa.” 
Am ridicat braţul stâng în sus, am îndoit antebraţul cu 
multă graţie, având mâneca răsfrântă, ţinând pumnul 
strâns, în timp ce braţul drept, pe jumătate întins, îmi apăra 
cu cotul mijlocul şi cu palma pieptul. 

— Da? Zise d'Artagnan? Adevărata gardă, garda 
academică. 

— Acesta e cuvântul, prietene. Între timp, Voliere... 

— Moliere! 

— Zău, dragă prietene, parcă e mai bine să-i spun... Cum 
ai zis că-l mai cheamă? 

— Poquelin. 

— Îmi place mai mult să-i spun Poqguelin. 

— Dar cum ai să ţii minte mai uşor numele ăsta decât pe 
celălalt? 

— Să vezi... Se numeşte Poguelin, nu-i aşa? 

— Da. 

— Mă voi gândi la doamna Coquenard. 

— Şi? 

— Voi schimba Coque în Pogue, nard în lin şi în loc de 
Coquenard, voi avea Poquelin. 

— Formidabil! Strigă d'Artagnan uluit... Mai departe, 
dragul meu, te ascult cu încântare. 

— Acest Coquelin îmi desenă deci braţul pe oglindă. 

— Pogquelin. lartă-mă. 

— Dar cum am zis? 

— Ai zis Coquelin. 


— Ah, aşa e. Acest Poquelin îmi desenă deci braţul pe 
oglindă, dar, ce-i drept, i-a trebuit mult timp pentru asta; 
mă privea şi mă cerceta întruna? Nu-i vorbă, eram tare 
chipeş! „V-aţi obosit?” mă întrebă mai pe urmă. Puțin, 
răspunsei eu, lăsându-mă pe genunchi. Dar pot să mai stau 
încă un ceas. „Oh, nu, asta n-o voi îngădui. Avem aici nişte 
băieţi cumsecade, care vor socoti o cinste să vă sprijine 
braţele, aşa cum erau sprijinite pe vremuri braţele 
profeților când îl invocau pe Atotstăpânitorul.” Foarte bine! 
Am răs-puns. „Asta nu vă va umili?” Prietene, i-am spus eu 
atunci, este, mi se pare, o mare deosebire între a fi sprijinit 
şi a fi măsurat. 

— Distincția e plină de tâlc? Îl întrerupse d'Artagnan. 

— Numaidecât? Continuă Porthos? A făcut un semn şi s-au 
apropiat doi băieţi; unul îmi susţinea braţul stâng, iar 
celălalt, cu foarte multă îndemânare, îmi susţinea braţul 
drept. „Să vină încă un băiat!” strigă el. Şi a venit un al 
treilea băiat. „[ine-l pe domnul de şale”, îi spuse el. Băiatul 
mă apucă de şale. 

— Încât stăteai nemişcat? Îl întrebă d'Artagnan. 

— Absolut nemişcat. Şi Poquenard mă desena pe oglindă. 

— Pogquelin, dragul meu prieten. 

— Poquelin, ai dreptate. Uite, zău, tot mai bine e să-i spun 
Voliere. 

— Da. Şi cu asta s-a sfârşit? 

— În acest timp, Voliere mă desena, cum zic, pe oglindă. 

— Frumos din partea lui! 

— Îmi place, zău, foarte mult metoda asta: e respectuoasă 
şi-l ţine pe fiecare la locul lui. 

— Şi cum s-a terminat? 

— În aşa fel că nimeni nici măcar nu m-a atins, prietene. 

— În afară de cei trei băieţi care te sprijineau. 

— De bună seamă; dar ţi-am explicat, mi se pare, care e 
deosebirea dintre a sprijini şi a măsura. 

— E adevărat? Răspunse d'Artagnan, care îşi spuse apoi în 
sinea lui: „Pe legea mea, sau eu mă înşel cu totul, sau i-am 


făcut o mare pleaşcă acestui năzdrăvan de Moliere şi într-o 
zi vom vedea, fără îndoială, în vreuna din comediile lui, o 
scenă luată după natură”. 

Porthos zâmbea. 

— Ce te face să râzi? Îl întrebă d'Artagnan. 

— Trebuie oare să ţi-o mărturisesc? Ei bine, râd de câtă 
fericire mă simt cuprins. 

— O, asta aşa e; nu cunosc om mai fericit decât tine! Dar, 
ia spune, ce nouă bucurie s-a mai ivit? 

— Ei bine, dragul meu, felicită-mă. 

— Nici nu vreau altceva. 

— Se pare că sunt primul din lume căruia i s-a luat măsură 
în felul acesta. 

— Eşti sigur? 

— Aproape. Anumite semne schimbate între Voliere şi 
ceilalţi lucrători mi-au dat de înţeles că aşa este. 

— Ei bine, dragul meu, asta nu mă surprinde din partea lui 
Moliere. 

— Voliere, prietene. 

— Oh, nu, nu, la naiba! N-am decât să te las pe tine să-i 
spui Voliere, dar eu îi voi spune ca şi până acum, Moliere. Ei 
bine, ziceam că asta nu mă miră de loc din partea lui 
Moliere, care e un băiat isteţ şi căruia tu i-ai inspirat 
această idee straşnică. 

— Care-i va folosi mai târziu, sunt sigur! 

— Cum adică, te mai întrebi dacă o să-i folosească? Cred şi 
cu că-i va folosi şi încă mult. Căci, vezi tu, dragă prietene, 
Moliere e, dintre toţi croitorii noştri de renume, acela care-i 
îmbracă cel mai bine pe baronii noştri, pe conții şi pe 
marchizii noştri... pe măsura lor. 

Cu aceste cuvinte, a căror aluzie sau adâncime noi nu o 
vom mai comenta, d'Artagnan şi Porthos ieşiră de la 
meşterul Percerin şi se urcară din nou în trăsura lor. Îi vom 
lăsa acolo, cu îngăduinţa cititorului, pentru a ne întoarce 
alături de Moliere şi de Aramis, la Saint-Mande. 

Capitolul IX Stupul, albinele şi mierea. 


Episcopul de Vannes, foarte nemulţumit că-l întâlnise pe 
d'Artagnan la meşterul Percerin, se reîntoarse cât se poate 
de rău dispus la Saint-Mande. Moliere, dimpotrivă, încântat 
că găsise un model atât de bun pentru o schiţă şi că ştia 
unde avea să regăsească originalul când va voi să facă după 
acea schiţă un tablou, Moliere se reîntoarse acolo în cea 
mai perfectă bună dispoziţie. 

Tot etajul întâi, aripa stângă, era ocupat de epicurienii cei 
mai vestiți din Paris şi cei mai apropiaţi casei, 
îndeletnicindu-se, fiecare în compartimentul său, ca 
albinele în fagurii lor, să producă o miere destinată 
prăjiturii regale pe care domnul Fouquet se pregătea s-o 
servească maiestăţii sale Ludovic al XIV-lea în timpul 
serbării de la Vaux. Pellisson, cu pumnii strânşi la tâmple, îşi 
scormonea mintea adunând primele pietre pentru temelia 
prologului Supărăcioşilor, comedie în trei acte pe care urma 
să o reprezinte Pogquelin de Moliere, cum spunea 
d'Artagnan, sau Coguelin de Voliere, cum spunea Porthos. 
Loret, cu naivitatea lui de gazetar, compunea relatarea 
serbărilor de la Vaux înainte ca aceste serbări să fi avut loc. 
La Fontaine alerga de la unul la altul? Umbră hoinară, 
distrată, stânjenind, pisălogind, zumzăind şi şuşotind la 
urechea fiecăruia mii de flecăreli poetice. Îl pisă atât de 
mult pe Pellisson, încât acesta, ridicând capul, îl repezi, cu 
năduf: 

— Cel puţin, La Fontaine, dacă te lauzi că te plimbi prin 
grădinile Parnasului, culege-mi şi mie o rimă. 

— Ce rimă îţi trebuie? Întrebă fabulistul, cum îi spunea 
doamna de Sevigne. 

— Vreau o rimă la lumină. 

— Rugină? Răspunse La Fontaine. 

— Eh, dragă prietene, nu poţi vorbi de rugină când ridici 
în slavi plăcerile de la Vaux? Zise Loret. 

— De altfel, rima nici nu e prea bună? Adăugă Pellisson. 

— Cum nu e bună! Strigă La Fontaine surprins. 


— Da, dumneata ai o mare meteahnă, dragul meu, o 
meteahnă care te va împiedica întotdeauna să fii un poet de 
prim ordin: rimezi cu prea multă uşurinţă. 

— Oh, oh, găseşti, Pellisson? 

— Ei da, dragul meu, găsesc. Adu-ţi aminte că orimănue 
niciodată bună atâta vreme cât se poate găsi una şi mai 
bună. 

— Atunci n-am să mai scriu decât în proză? Zise La 
Fontaine, care luase în serios dojana lui Pellisson. Ah, m-am 
îndoit eu adesea c-aş fi poet, dar nu-s decât un ciuruc. Da, 
ăsta e adevărul! 

— Nu spune asta, dragul meu; eşti prea sentenţios şi ai în 
fabulele dumitale lucruri bune. 

— Şi ca să încep? Urmă La Fontaine continuându-şi 
gândul? Am să pun pe foc cele o sută de versuri pe care le- 
am făcut. 

— Unde sunt aceste versuri? 

— În capul meu. 

— Ei bine, dacă le ai în cap, nu poţi să le arzi! 

— Ai dreptate? Zise La Fontaine. Totuşi, dacă nu le ard... 

— Ei bine, ce se va întâmpla dacă nu le arzi? 

— Se va întâmpla că-mi vor rămâne în minte şi nu le voi 
mai uita niciodată. 

— Drace! Sări Loret. lată primejdia; asta înseamnă să 
înnebuneşti! 

— Drace! Drace! Drace! Ce-i de făcut? Repetă La 
Fontaine. 

— Am găsit eu un mijloc? Zise Moliere, care tocmai atunci 
intrase pe uşă şi auzise ultimele cuvinte. 

— Care? 

— Mai întâi scrie-le şi pe urmă dă-le foc. 

— Ce simplu! Ei bine, eu niciodată nu m-aş fi gândit la 
asta. E tare deştept diavolul ăsta de Moliere! Zise La 
Fontaine. Apoi, lovindu-se cu palma peste frunte: Ah, ai să 
fii veşnic un bou, Jean de La Fontaine! Adăugă el. 


— Ce tot îndrugi acolo, prietene? Îl întrerupse Moliere 
apropiindu-se de poet, ale cărui vorbe rostite în şoaptă le 
auzise. 

— Spun că am să fiu veşnic un bou, iubite confrate? 
Răspunse La Fontaine cu un oftat greu şi cu ochii plini de 
tristeţe. Da, prietene? Continuă el cu un necaz crescând? 
Se pare că rimez cu prea multă uşurinţă. 

— E un mare păcat, într-adevăr. 

— Vezi? Sunt un cârpaci! 

— Cine a spus asta? 

— La naiba, Pellisson! Nu-i aşa, Pellisson? 

Pellisson, adâncit din nou în compunerea sa, se feri să 
răspundă. 

— Dar dacă Pellisson a spus că eşti un cârpaci? Strigă 
Moliere? Te-a jignit profund! 

— Crezi? 

— Ah, dragul meu, te povăţuiesc, întrucât eşti gentilom, să 
nu laşi nepedepsită o astfel de insultă. 

— Eh! Făcu La Fontaine. 

— Te-ai bătut vreodată? 

— O singură dată, prietene, cu un locotenent de cavalerie 
uşoară. 

— Ce-ţi făcuse acela? 

— Se pare că mi-a sedus nevasta. 

— Ah, ah! Exclamă Moliere aproape pălind. 

Dar cum, la mărturisirea lui La Fontaine, ceilalţi întoarseră 
feţele, Moliere îşi păstră pe buze zâmbetul batjocoritor ce 
era pe cale de a se şterge şi, urmând să-l tragă de limbă pe 
La Fontaine, îl întrebă: 

— Şi cum s-a sfârşit acel duel? 

— S-a sfârşit că, pe teren, adversarul mi-a smuls spada din 
mână, apoi şi-a cerut scuze, făgăduindu-mi să nu mai calce 
în casa mea. 

— Şi te-ai declarat mulţumit? 

— Nu, dimpotrivă! Mi-am ridicat spada şi i-am zis: Să 
avem iertare, domnule, dar nu m-am bătut cu dumneata 


fiindcă ai fost amantul nevestei mele, ci fiindcă mi s-a spus 
că trebuie să mă bat. Or, întrucât n-am fost niciodată mai 
fericit ca de atunci încoace, fă-mi plăcerea şi continuă să vii 
în casa mea ca şi mai înainte; altfel, la dracu, vom relua 
lupta de la început! Aşa că? Încheie La Fontaine? A fost 
nevoit să rămână amantul nevestei mele, iar eu am 
continuat să fiu cel mai fericit soţ de pe pământ. 

Toţi izbucniră în râs. Singur Moliere îşi trecu palma peste 
ochi. De ce? Poate ca să-şi şteargă o lacrimă, poate ca să-şi 
înăbuşe un suspin. Căci, vai! Se ştie, Moliere era moralist, 
dar Moliere nu era filosof. 

— Oricum? Zise el revenind la discuţia de mai înainte? 
Pellisson te-a ofensat. 

— Ah, aşa-i şi uitasem de asta. 

— Dar am să-l provoc eu din partea ta. 

— O poţi face, dacă socoteşti că e absolut necesar. 

— Socotesc că e absolut necesar şi mă şi duc la el. 

— Stai puţin? Zise La Fontaine. Vreau să-ţi cer părerea. 

— În ce privinţă?... În legătură cu ofensa? 

— Nu; spune-mi dacă, într-adevăr, lumină nu rimează 
rugină. 

— Eu le-aş face să rimeze. 

— Drace, ştiam! 

— În viaţa mea, am făcut o sută de mii de asemenea 
versuri. 

— O sută de mii! Strigă La Fontaine. De patru ori mai mult 
decât Fecioara la care ciocăneşte domnul Chapelain! Oare 
tot despre acest subiect ai făcut o sută de mii de versuri, 
dragă prietene? 

— Ei, ia ascultă, tu cel veşnic cu capul în nori! Rosti 
Moliere. 

— Nu poate fi îndoială? Continuă La Fontaine? Că legumă, 
de pildă, rimează cu postumă. 

— La plural mai ales. 

— Da, mai ales la plural, întocmai ca rugină şi lumină. 
Pune deci rugini şi lumini, la plural, dragul meu Pellisson şi 


atunci merge? Zise La Fontaine apropiindu-se ca să-l bată 
pe umăr pe confratele său, a cărui insultă o uitase cu totul. 

— Lasă-mă în pace! Mormăi Pellisson. 

— Doamne, aşa zice Moliere şi Moliere se pricepe! A spus 
el singur că a făcut o sută de mii de versuri. 

— Haide? Zise Moliere râzând? Iată-l că s-a pornit! 

— La fel cum iarbă rimează foarte bine cu salbă, pun mâna 
în foc. 

— Dar?... Rosti Moliere. 

— Îţi spun asta? Continuă La Fontaine? Întrucât compui un 
divertisment pentru Sceaux, nu-i aşa? 

— Da, Supărăcioşii. 

— Ah, Supărăcioşii, da. Mi-aduc aminte. Ei bine, m-am 
gândit că un prolog ar fi foarte nimerit pentru 
divertismentul tău. 

— Fără îndoială, ar prinde de minune. 

— Ah, eşti de părerea mea? 

— Atât de mult, că te-am şi rugat să faci acest prolog. 

— M-ai rugat să-l fac, pe mine? 

— Da, pe tine; ba chiar, văzând că nu vrei, te-am rugat să 
i-l ceri lui Pellisson, care-l şi face în acest moment. 

— Ah, aşadar asta compune Pellisson acum? Pe legea mea, 
dragă Moliere, s-ar putea să ai şi tu dreptate câteodată. 

— Când anume? 

— Atunci când spui că sunt cu capul în nori. E un cusur 
pârdalnic ăsta, recunosc, dar mă voi îndrepta şi am să-ţi fac 
prologul. 

— Acum însă îl face Pellisson! 

— Aşa-i. Ah, mare zăpăcit mai sunt! Loret are dreptate să 
spună că sunt un cârpaci. 

— Dar nu Loret a spus asta, prietene. 

— Ei bine, puţin importă cine a spus-o. Prin urmare, 
divertismentul tău se numeşte Supărăcioşii. Ce-ar fi să 
rimezi capricioşii cu supărăcioşii? 

— La nevoie, da. 

— Şi chiar cu furioşii? 


— O, de astă dată nu! 

— Ar fi prea îndrăzneţ, nu-i aşa? Dar, la urma urmei, de 
ce-ar fi îndrăzneţ? 

— Diferenţa de silabe sare în ochi. 

— Presupuneam? Zise La Fontaine părăsindu-l pe Moliere 
şi apropiindu-se de Loret? Presupuneam... 

— Ce presupuneai? Îl întrebă Loret la mijlocul scandării 
unui vers. Hai, spune repede. 

— Tu compui prologul Supărăcioşilor, nu-i aşa? 

— Oh, nu, m-a ferit sfântul; Pellisson îl compune! 

— Aşa-i, Pellisson! Zise La Fontaine, îndreptându-se spre 
Pellisson. Presupuneam? Continuă el? Că nimfa de la Vaux... 

— Ah, admirabil! Strigă Loret. Nimfa de la Vaux! 
Mulţumesc, La Fontaine, mi-ai dat ultimele două versuri 
pentru cupletul meu: 

Şi răsplata muncii le-o. 

Dă lor nimfa de la Vaux. 

— Bravo! Asta da rimă! Strigă Pellisson. Dacă ai să rimezi 
tot aşa, La Fontaine, să-ţi fie de bine! 

— S-ar părea că aşa rimez, deoarece Loret zice că eu i-am 
dat ultimele două versuri pe care le-a rostit. 

— Ei bine, dacă rimezi astfel, ia spune, cum ai începe 
prologul meu? 

— Aş începe, bunăoară, aşa: O, nimfă... Care... După care 
aş pune un verb la persoana a doua singular, timpul 
prezent, modul indicativ şi apoi aş continua: din a grotelor 
răcoare. 

— Dar verbul, unde e verbul? Întrebă Pellisson. 

— Ca să-l admiri pe rege în toată-a lui splendoare? 
Declamă mai departe La Fontaine. 

— Dar verbul, verbul? Stărui cu încăpățânare Pellisson. La 
persoana a doua singular, prezent, indicativ? 

— Ei bine: ieşi. 

O, nimfă care ieşi din a grotelor răcoare. 

Ca să-l admiri pe rege în toată-a lui splendoare. 

— Ai spune: care ieşi? 


— De ce nu? 

— Care ieşi...! 

— Ah, dragul meu? Zise La Fontaine? Eşti groaznic de 
pedant! 

— Fără a mai lua în seamă? Adăugă Moliere? Că şi în al 
doilea vers, ca să-l admiri e slab, dragă La Fontaine. 

— Atunci, vezi bine că sunt un cârpaci, că nu-s bun de 
nimic, cum spuneai adineauri. 

— Dar n-am spus eu asta. 

— Atunci cum spunea Loret. 

— Nici Loret; Pellisson. 

— Ei bine, Pellisson are de o sută de ori dreptate. Dar ceea 
ce mă supără mai mult, dragul meu Moliere, e că nu vom 
avea gata costumele noastre de epicurieni. 

— Te aşteptai să-l ai gata pentru serbare? 

— Da, pentru serbare, cât şi pentru după serbare. Fata 
mea din casă mi-a spus că cel pe care-l am acum e cam 
trecut. 

— Drace, fata ta din casă are dreptate. E mai mult decât 
trecut! 

— Ah, să vezi? Reluă La Fontaine? Asta din pricină că l-am 
uitat pe jos, în camera mea şi pisica... 

— Ei bine, ce-i cu pisica...? 

— A fâtat pe el şi l-a cam boţit. 

Moliere izbucni în râs. Pellisson şi Loret îi urmară 
exemplul. În acel moment apăru episcopul de Vannes, 
ţinând sub braţ un sul de planuri şi de pergamente. Ca şi 
cum îngerul morţii ar fi îngheţat într-o secundă toate aceste 
spirite năstruşnice şi voioase, ca şi cum înfăţişarea palidă a 
lui Aramis ar fi speriat veselia celor ce-l cinsteau pe 
Xenocrate, tăcerea cuprinse deodată încăperea şi fiecare îşi 
reluă pana sa şi seriozitatea de rigoare. Episcopul le dădu 
câte o invitaţie celor ce se aflau de faţă şi le aduse 
mulţumiri din partea domnului Fouquet. Ministrul, le spuse 
el, reţinut de treburi în cabinetul său, nu putea să vină să-i 
vadă, dar îi ruga să-i trimită câte o bucată din lucrările lor 


din cursul zilei, pentru a-l face să-şi uite oboseala pricinuită 
de munca sa din cursul nopţii. La aceste cuvinte, toate 
frunţile se plecară deasupra meselor. La Fontaine însuşi 
începu să scrie de zor pe hârtie cu o pană grăbită; Pellisson 
îşi duse la bun sfârşit prologul, Moliere alcătui la repezeală 
cincizeci de versuri noi, inspirate de vizita pe care o făcuse 
la Percerin; Loret îşi încheie articolul în care preamărea 
mai dinainte strălucitele serbări, astfel că Aramis, încărcat 
cu această pradă ca regele albinelor? Trântor negru 
împodobit cu purpură de aur? Se întoarse în apartamentul 
său, tăcut şi plin de importanţă. Dar, înainte de a pleca, le 
spuse: 

— Nu uitaţi, domnii mei, că mâine seară vom porni cu toţii 
la drum. 


— Atunci trebuie să dau de veste acasă? Zise Moliere. 

— Ah, da, bietul Moliere! Rosti Loret cu un surâs ascuns. 
El îi iubeşte pe-ai lui. 

— Îi iubeşte, da? Replică Moliere cu zâmbetul lui blând şi 
trist. Îi iubeşte nu înseamnă însă că e iubit. 

— Eu? Zise La Fontaine? Sunt iubit la Château-Thierry, nu 
mă îndoiesc de asta. 

În acea clipă, Aramis se reîntoarse în încăpere, după o 
scurtă dispariţie. 

— Vine cineva cu mine? Întrebă el. Trec prin Paris, după 
ce voi fi stat de vorbă cu domnul Fouquet un sfert de ceas. 
Vă iau cu trăsura. 

— Vin eu! Zise Moliere. De acord; sunt grăbit. 

— Eu voi mânca aici? Adăugă Loret. Domnul de Gourville 
mi-a făgăduit nişte raci. 

Mi-a făgăduit nişte raci... 

Caută rima, La Fontaine! 

Aramis ieşi râzând, aşa cum ştia el să râdă; Moliere îl 
urmă. Se aflau la capătul scării, când La Fontaine crăpă uşa 
şi strigă: 

— Făgăduit-a nişte raci, Ca-n schimb o odă tu să-i faci. 

Hohotele de râs ale epicurienilor se înteţiră şi ajunseră 
până la urechile lui Fouquet, în momentul când Aramis 
deschise uşa cabinetului său. Cât despre Moliere, el se duse 
să spună să li se pregătească trăsura, în timp ce Aramis 
avea să schimbe cu ministrul cele câteva cuvinte pe care 
trebuia să i le spună. 

— Oh, cum mai râd acolo sus! Zise Fouquet cu un suspin. 

— Dumneata nu râzi, monseniore? 

— Mie nu-mi arde de râs, domnule d'Herblay. 

— Se apropie serbarea, da. 

— Şi banii se depărtează. 

— Nu ţi-am spus că asta e treaba mea? 

— Mi-ai făgăduit nişte milioane. 

— Le vei avea mâine, o dată cu sosirea regelui la Vaux. 


Fouquet îl privi adânc pe Aramis, trecându-şi palma 
îngheţată peste fruntea năduşită. Aramis înţelese că 
ministrul se îndoia de el, că nu-l credea în stare să aibă 
atâţia bani. 

Cum putea să-şi închipuie Fougquet că un biet episcop, fost 
abate, fost muşchetar, putea să facă rost de o asemenea 
sumă? 

— De ce te îndoieşti, omule? Întrebă Aramis. 

Fouquet zâmbi şi dădu din cap. 

— Omule lipsit de credinţă! Adăugă episcopul. 

— Dragă domnule d'Herblay? Răspunse Fouquet? Dacă voi 
cădea... 

— Ei bine, dacă vei cădea...? 

— Voi cădea cel puţin de atât de sus, încât mă voi zdrobi 
până jos. Apoi, scuturându-şi capul, ca pentru a se 
descotorosi de el însuşi, întrebă: De unde vii, dragul meu 
prieten? 

— De la Paris. 

— De la Paris? Ah! 

— Da, de la Percerin. 

— Şi ce-ai căutat la Percerin? Căci nu-mi închipui să-ţi faci 
prea multe griji din pricina costumelor pentru poeţii noştri. 

— Nu; m-am dus să pregătesc o surpriză. 

— O surpriză? 

— Da, pe care i-o vei face regelui. 

— Va costa scump? 

— Oh, o sută de pistoli, pe care-i vei da lui Le Brun. 

— Un pictor? Ah, cu atât mai bine! Şi ce va reprezenta 
acea pictură? 

— Îţi voi povesti totul; dar, până una alta, cu acest prilej 
am ales şi costumele pentru poeţii noştri. 

— Ei şi vor fi eleganţi, mândri? 

— Superbi! Nu vor fi mulţi seniori care să aibă asemenea 
costume. O să se vadă deosebirea dintre curtenii bogăției şi 
cei ai prieteniei. 

— Mereu spiritual şi generos, scumpul meu prelat! 


— Fac parte din şcoala dumitale! 

Fouquet îi strânse mâna. 

— Şi-acum unde te duci? Întrebă el. 

— Mă duc la Paris, după ce îmi vei fi dat o scrisoare. 

— O scrisoare? Către cine? 

— O scrisoare pentru domnul de Lyonne. 

— Şi ce vrei de la domnul de Lyonne? 

— Vreau să-mi semneze un ordin de închisoare. 

— Un ordin de închisoare? Ai de gând să bagi pe cineva la 
Bastilia? 

— Nu, dimpotrivă, vreau să scot pe cineva de acolo. 

— Ah! Pe cine? 

— Pe un biet tânăr, un copil, care a fost întemnițat, în 
curând sunt zece ani de-atunci, pentru două versuri 
latineşti făcute de el împotriva iezuiţilor. 

— Pentru două versuri latineşti! Şi pentru două versuri 
latineşti se află în temniţă de zece ani, nenorocitul? 

— Da. 

— N-a mai făptuit şi altă nelegiuire? 

— În afară de acele două versuri, e nevinovat ca dumneata 
şi ca mine. 

— Pe cuvântul dumitale? 

— Pe onoarea mea! 

— Şi se numeşte...? 

— Seldon. 

— Ah, dar asta e prea de tot! lar dumneata ştiai acest 
lucru şi nu mi-ai spus nimic? 

— Abia ieri a venit la mine mama lui, monseniore. 

— Şi această femeie e săracă? 

— În cea mai neagră mizerie. 

— Ah, Dumnezeule? Zise Fouquet? Îngădui uneori 
asemenea nedreptăţi, încât nu mă mir că sunt nenorociţi 
care se îndoiesc de tine! Poftim, domnule d'Herblay! 

Şi Fouquet, luând o pană, aşternu la repezeală câteva 
rânduri către colegul său Lyonne. 

Aramis luă scrisoarea şi se pregăti să plece. 


— Stai puţin? Zise Fouquet. 

Trase un sertar şi-i dădu zece bonuri de casă ce se găseau 
acolo. Fiecare bon era de o mie de livre. 

— lată? Zise el? Scoate-l pe fiu şi dă-i acestea mamei; dar 
să nu-i spui... 

— Ce, monseniore? 

— Că e cu zece mii de livre mai bogată decât mine; va zice 
că sunt un prost ministru de finanţe. Du-te şi nădăjduiesc că 
Dumnezeu îi va binecuvânta pe cei ce se gândesc la 
sărmanii lui. 

— Aşa nădăjduiesc şi eu? Răspunse Aramis sărutându-i 
mâna lui Fouquet. 

Şi ieşi în grabă, ducând cu sine scrisoarea pentru Lyonne, 
cele zece bonuri de casă pentru mama lui Seldon şi luându-l 
şi pe Moliere, care începuse să-şi piardă răbdarea. 

Capitolul X Încă un ospăț la Bastilia. 

Băteau ceasurile şapte seara la marele orologiu al 
Bastiliei, la acel faimos orologiu care, la fel ca toate 
lucrurile din închisoarea de stat, a căror folosinţă este o 
tortură, le amintea deţinuţilor scurgerea fiecărei ore a 
supliciului lor. Orologiul Bastiliei, împodobit cu chipuri, 
asemeni celor mai multe orologii din acea vreme, îl înfăţişa 
pe sfântul Petru în lanţuri. 

Era ceasul când bieţilor captivi li se aducea mâncarea. 
Uşile, scârţâind pe uriaşele lor ţâţâni, făceau loc să treacă 
tăvilor şi coşurilor pline cu bucate, a căror calitate, după 
cum ne-a arătat domnul Baisemeaux însuşi, corespundea 
condiţiei fiecărui deţinut în parte. În această privinţă, 
cunoaştem teoriile domnului Baisemeaux, împărţitor 
suveran al bunătăţilor gastronomice şi bucătar-şef al 
închisorii regale, ale cărui panere încărcate urcau acum 
treptele reci, pentru a duce osândiţilor puţină mângâiere, 
aflată în fundul sticlelor umplute cu măsură. 

Era totodată ceasul când domnul guvernator însuşi se 
aşeza la masă. În ziua aceea, el avea un oaspete, astfel că 
frigarea se învârtea în cuptor mai grea ca de obicei. 


Potârnichi fripte, alături de prepeliţe ce înconjurau un 
iepure împănat; pui de găină fierţi în zeama lor, muşchi 
prăjit şi stropit cu vin alb, anghinară de Guipuzcoa şi 
saramură de raci, iată, în afară de ciorbe şi alte gustări, 
care erau bunătăţile pregătite pentru domnul guvernator. 

Baisemeaux, aşezat la masă, îşi freca mâinile de plăcere 
privindu-l pe domnul episcop de Vannes, care, încălţat cu 
cizme, ca un cavaler, îmbrăcat în cenuşiu, cu spada la şold, 
vorbea despre foamea lui de lup cu o nerăbdare pe care nu 
şi-o mai putea stăpâni. 

Domnul Baisemeaux de Monilezun nu era deprins cu 
intimităţile înălţimii sale monseniorul de Vannes şi, în seara 
aceea, Aramis, cuprins de voioşie, îi făcea destăinuiri peste 
destăinuiri. Prelatul redevenise întrucâtva muşchetarul de 
altădată. Episcopul aproape că se pusese pe chef. Domnul 
Baisemeaux, la rândul lui, cu acea uşurinţă a oamenilor de 
rând, atinsese repede culmea voioşiei în faţa bunei 
dispoziţii, stăpânite totuşi, a oaspetelui său. 

— Domnule? Zise el? Căci în astă-seară nu îndrăznesc să 
vă spun monseniore... 

— Chiar aşa? Aprobă Aramis? Spune-mi domnule; uite, am 
cizme. 

— Ei bine, domnule, ştiţi de cine îmi amintiţi în seara asta? 

— Nu, pe legea mea! Răspunse Aramis turnându-şi vin în 
pahar. Dar sper să-ţi amintesc de un oaspete plăcut. 

— Îmi amintiţi de doi. Dragă Frangois, prietene, închide, te 
rog, fereastra aceea: curentul ar putea să stânjenească pe 
înălţimea sa. 

— Şi să plece! Adăugă Aramis. Bucatele au fost aduse pe 
masă, le vom mânca fără lacheu. Îmi place tare mult, când 
mă găsesc în cerc restrâns, când stau cu un prieten... 

Baisemeaux făcu o plecăciune plină de respect. 

— Îmi place tare mult? Continuă Aramis? Să mă servesc 
singur. 

— Frangois, pleacă! Ordonă Baisemeaux. Spuneam, 
aşadar, că înălţimea voastră îmi aduce aminte de două 


persoane: juna ilustră şi anume răposatul domn cardinal, 
marele cardinal, acela de la La Rochelle, care purta cizme 
ca şi dumneavoastră. E adevărat? 

— Da, pe legea mea! Zise Aramis. Şi celălalt? 

— Celălalt e un anumit muşchetar, foarte chipeş, foarte 
viteaz, îndrăzneţ şi veşnic fericit, care, din abate, s-a făcut 
muşchetar şi din muşchetar abate. 

Aramis catadicsi să zâmbească. 

— Din abate? Continuă Baisemeaux, încurajat de zâmbetul 
înălţimii sale? Din abate, episcop şi din episcop... 

— Ah, să ne oprim aici, rogu-te! Zise Aramis. 

— Vă spun, domnule, că îmi faceţi impresia unui cardinal. 

— Să lăsăm asta, dragă domnule Baisemeaux. Dumneata 
singur ai spus că port cizme ca un cavaler, dar nu vreau, 
totuşi, să mă pun rău cu biserica, chiar şi într-o seară ca 
asta. 

— Aveţi, cu toate astea, anumite gânduri rele, monseniore. 

— Oh, mărturisesc, rele ca tot ce este lumesc. 

— Umblaţi prin oraş, pe străzi, cu mască? 

— Aşa precum spui, cu mască. 

— Şi spada tot o mai mânuiţi cu dibăcie? 

— Cred că da, însă numai atunci când sunt silit. Fă-mi 
plăcerea şi cheamă-l pe Francois. 

— Aveţi vinul alături. 

— Nu pentru vin, ci pentru că e prea cald aici şi fereastra 
e închisă. 

— Totdeauna când stau la masă închid ferestrele, ca să nu 
aud rondurile sau sosirea curierilor. 

— Ah, da... Se aud când fereastra e deschisă? 

— Foarte bine încă şi asta stinghereşte. Înţelegeţi? 

— Totuşi, mă înăbuş. Franqois! 

Lacheul intră. 

— Deschide, te rog, fereastra, jupâne Frangois? Zise 
Aramis. Îngădui, dragă domnule Baisemeaux? 

— Monseniorul e ca şi stăpân aici? Răspunse guvernatorul. 

Fereastra fu deschisă. 


— Nu vi se pare? Întrebă Baisemeaux? C-aţi rămas singur 
acum, după ce domnul de La Fere s-a reîntors la locuinţa sa 
de la Blois? E un prieten vechi, nu-i aşa? 

— O ştii tot aşa de bine ca şi mine, Baisemeaux, fiindcă ai 
fost muşchetar ca şi noi. 

— Ah, când sunt cu prietenii, nu mai socotesc nici anii, nici 
sticlele golite. 

— Şi ai dreptate. Eu însă nu numai că-l iubesc pe domnul 
de La Fere, scumpe domnule Baisemeaux; îl venerez. 

— Ei bine, eu? Zise guvernatorul? E ciudat, dar eu îl 
prefer pe domnul d'Artagnan. lată un om care bea zdravăn 
şi îndelung. Astfel de oameni îşi spun toate gândurile la 
beţie. 

— Baisemeaux, îmbată-mă astă-seară, vreau să ne facem 
de cap ca pe vremuri. Şi dacă am vreo mâhnire în fundul 
inimii, îţi făgăduiesc că te voi lăsa s-o vezi aşa cum ai vedea 
un diamant în fundul paharului dumitale. 

— Bravo! Exclamă Baisemeaux. 

Şi îşi umplu un pahar mare cu vin, pe care-l dădu pe gât, 
bucurându-se că poate fi părtaş la făptuirea de către 
episcop a unui păcat capital. În timp ce bea însă, nu observă 
că Aramis urmărea cu toată luarea-aminte cele mai mici 
zgomote din curtea închisorii. 

Către ceasurile opt, la a cincea sticlă adusă pe masă de 
Francois, apăru un curier, dar, cu toate că acest curier făcu 
multă zarvă, Baisemeaux nu auzi nimic. 

— Să-l ia dracu! Rosti Aramis. 

— Pe cine? Pe cine? Întrebă Baisemeaux. Sper cănu e 
vorba de vinul pe care-l beţi şi nici de persoana care vă 
îndeamnă să-l beţi. 

— Nu; e un cal care face, el singur, atâta zgomot în curte, 
cât ar putea să facă un escadron întreg. 

— Bun! Trebuie să fie vreun curier? Răspunse 
guvernatorul umplându-şi cu vârf încă un pahar. Da, să-l ia 
dracu! Şi cât mai repede, ca să ne lase-n pace! Ura! Ura! 


— Pe mine m-ai uitat, Baisemeaux! Paharul meu e gol? 
Zise Aramis arătând un cristal sclipitor. 

— P-onoarea mea, eşti încântător... Frangois, vin! 

Frangois intră. 

— Vin, nătăfleaţă, din cel mai bun! 

— Da, domnule; dar... A venit un curier. 

— Am zis să-l ia dracu! 

— Domnule, totuşi... 

— Să lase hârtiile la grefă; o să vedem mâine. Mâine vom 
avea timp; mâine va fi ziuă? Zise Baisemeaux cântând 
oarecum ultimele cuvinte. 

— Ah, domnule? Bâigui soldatul Frangois cu oarecare 
şovăială? Domnule... 

— la seama? Zise Aramis? la seama! 

— La ce, scumpe domnule d'Herblay? Întrebă Baisemeaux 
pe jumătate beat. 

— O scrisoare trimisă prin curier unui guvernator de 
fortăreață poate fi uneori un ordin. 

— Aproape totdeauna. 

— Ordinele nu vin de la miniştri? 

— Da, fără îndoială; însă... 

— Iar miniştri nu fac decât să contrasemneze porunca 
regelui! 

— S-ar putea să ai dreptate. Dar, oricum, e plictisitor, mai 
ales când te afli la o masă îmbelşugată, împreună cu un 
prieten bun! Ah, iertaţi-mă, domnule, uit că eu sunt gazdă şi 
că-i vorbesc unui viitor cardinal. 

— Să lăsăm astea, dragă Baisemausx şi să revenim la 
soldatul dumitale, la Francois. 

— Ei bine, ce-a făcut Francois? 

— A murmurat ceva. 

— A greşit! 

— Totuşi, a murmurat, înţelegi, cum că se petrece ceva 
neobişnuit. S-ar putea să nu greşească Frangois că 
murmură, ci dumneata că nu-l auzi. 


— Eu? Să greşesc eu în faţa lui Francois? Asta mi se pare 
prea de tot! 

— O greşeală în serviciu. lartă-mă, dar am crezut de 
datoria mea să-ţi fac o observaţie pe care o socot de mare 
importanţă. 

— Oh, s-ar putea să ai dreptate? Bolborosi Baisemeaux? 
Ordinul regelui e sfânt! Dar ordinele care vin când stai la 
masă, repet, ce dracu... 

— Dacă i-ai fi făcut asta marelui cardinal, hei! Dragul meu 
Baisemeaux şi dacă acest ordin ar fi avut vreo importanţă... 

— O fac pentru a nu stingheri un episcop; astanueo 
scuză? La dracu! 

— Nu uita, Baisemeaux, că am purtat cândva tunică 
ostăşească şi că am obiceiul să văd pretutindeni consemne. 

— Vreţi deci...? 

— Vreau să-ţi faci datoria, prietene. Da, te rog, măcar faţă 
de soldatul ăsta. 

— E-n regulă? Zise Baisemeaux. 

Frangois aştepta încă. 

— Să mi se aducă acel ordin al regelui? Glăsui 
Baisemeaux. Apoi adăugă, mai încet: Ştiţi ce conţine? Am să 
vă spun; ceva foarte important, cam aşa: „Luaţi seama la 
focuri în preajma pulberăriei” sau: „Nu-l slăbiţi din ochi pe 
cutare, care e un evadat priceput”. Ah, dacă aţi şti, 
monseniore, de câte ori, în toiul nopţii, am fost trezit din cel 
mai dulce, din cel mai adânc somn, de curieri care veneau 
în goana cailor pentru a-mi spune, sau mai degrabă pentru 
a-mi aduce un plic în care se găseau doar aceste cuvinte: 
„Domnule Baisemeaux, e ceva nou?” Se vede cât de colo că 
aceia care îşi pierd timpul scriind asemenea ordine n-au 
dormit niciodată la Bastilia. Altfel ar cunoaşte mai bine 
grosimea acestor ziduri, desimea rondurilor şi grija 
ofiţerilor mei. Dar, ce vreţi, monseniore, meseria lor este să 
scrie ca să mă tulbure pe mine când sunt mai liniştit; ca să 
mă tulbure când sunt mai fericit? Adăugă Baisemeaux 


înclinându-se în faţa lui Aramis. Să-i lăsăm să-şi facă 
meseria. 

— Iar dumneata fă-ţi-o pe-a dumitale? Adăugă surâzând 
episcopul, a cărui privire era poruncitoare, în ciuda 
bunăvoinţei de care voia să dea dovadă. 

Frangois se ivi din nou. Baisemeaux îi smulse din mână 
ordinul trimis de miniştri. Îl desfăcu încet şi îl citi pe 
îndelete. Aramis se prefăcea că bea, ca să-l vadă mai bine 
pe amfitrion prin sticla paharului. Apoi, după ce citi: 

— Ce spuneam eu adineauri? Zise Baisemeaux. 

— Ce este? Întrebă episcopul. 

— Un ordin de punere în libertate. Vă întreb, asta eo 
veste ca să ne tulbure pe noi acum? 

— E o veste mare pentru cel care o aşteaptă, trebuie să 
recunoşti, dragul meu guvernator. 

— Dar la ceasurile opt seara? 

— O dovadă de milă. 

— Milă, milă, nimic de zis; dar e pentru nemernicul acela 
care se plictiseşte, nu pentru mine care mă distrez! Rosti 
Baisemeaux cu indignare. 

— Pierzi ceva prin asta? Deţinutul care ţi se ia făcea parte 
cumva din rândul celor mari? 

— Ah, pe naiba! Un neisprăvit, un şoarece, un cinci franci 
pe zi! 

— la să văd! Ceru domnul d'Herblay. Se poate? 

— Poftim, citiţi! 

— Scrie grabnic pe hârtie. Ai băgat de seamă, nu-i aşa? 
— Asta-i bună!... Grabnic!... Un om care stă aici de zece 
ani de zile! Se grăbesc acum să-i dea drumul; tocmai astă- 

seară, la ceasurile opt. 

Şi Baisemeaux, înălţând din umeri cu un dispreţ suveran, 
aruncă ordinul pe masă şi începu să mănânce din nou. 

— Aşa se întâmplă mai totdeauna? Vorbi el cu gura plină? 
Arestează omul într-o bună zi, îl hrănesc timp de zece ani 
şi-ţi scriu: „Fii cu ochii în patru asupra insului!” sau: „[ine-l 
strâns!”. Şi pe urmă, când te-ai obişnuit să vezi în deţinut 


un om primejdios, deodată, fără motiv, fără să fii prevenit, 
îţi scriu: „Pune-l în libertate!” Ba încă mai şi adaugă pe 
misiva lor: Grabnic! Înţelegeţi, monseniore, ai pentru ce să 
înalţi din umeri! 

— Ce vrei! Zise Aramis. Te indignezi, dar execuţi ordinul. 

— Bun! Bun! Îl execuţi... Oh, puţintică răbdare!... Sănuvă 
închipuiţi cumva că sunt un sclav. 

— Doamne, preascumpe domnule Baisemeaux, cine a spus 
asta? Se ştie doar cât de mult ţii la independenţa dumitale. 

— Slavă Domnului! 

— Dar ţi se cunoaşte şi inima bună. 

— Ah, ce să mai vorbim! 

— Şi supunerea faţă de superiori. Când ai fost odată 
soldat, vezi dumneata, Baisemeaux, îţi rămâne în sânge. 

— De aceea, mă voi supune întocmai şi mâine dimineaţă, în 
revărsatul zorilor, deţinutul cu pricina va fi pus în libertate. 

— Mâine? 

— În zori. 

— De ce nu astă-seară, mai ales că scrisoarea are pe plic şi 
înăuntru menţiunea: Grabnic? 

— Pentru că astă-seară stăm la masă şi avem şi noi graba 
noastră, nu-i aşa? 

— Dragă Baisemeaux, cu toate că sunt încălţat cu cizme, 
mă simt preot şi milostivirea e pentru mine o îndatorire mai 
apăsătoare decât foamea şi setea. Acest nenorocit a suferit 
atâta timp, întrucât îmi spui că e, de zece ani, pensionarul 
dumitale. Scurtează-i suferinţa. Îl aşteaptă o clipă fericită, 
redă-i-o cât mai repede. Dumnezeu te va răsplăti cu ani de 
fericire în paradisul lui. 

— Vreţi asta? 

— Te rog chiar. 

— Acum, în timpul cinei...? 

— 'Te rog; fapta dumitale îţi va aduce zece Benedicţiuni. 

— Fie precum doriţi. Dar atunci înseamnă că vom mânca 
bucatele reci. 

— Oh, asta nu e nici o pagubă! 


Baisemeaux se plecă pe spate spre a-l suna pe Frangois, 
apoi, printr-o mişcare foarte firească, se întoarse cu faţa la 
uşă. 

Ordinul rămăsese pe masă. Aramis prinse momentul când 
Baisemeaux se uita în altă parte, pentru a lua hârtia şi a o 
schimba cu o alta, îndoită în acelaşi fel şi pe care o scosese 
din buzunarul său. 

— Frangois? Zise guvernatorul? Să vină aici domnul major, 
împreună cu temnicerii de la Bertaudiere. 

Frangois ieşi înclinându-se şi cei doi meseni rămaseră din 
nou singuri. 

Capitolul XI Generalul ordinului. 

Între cei doi meseni se lăsă o clipă de tăcere, în cursul 
căreia Aramis nu-l slăbea din ochi pe guvernator. Acesta 
părea că nu prea voia să-şi întrerupă ospăţul şi se vedea cât 
de colo că încerca să caute un motiv oarecare, bun sau rău, 
pentru a mai zăbovi puţin, măcar până la desert. Şi, pe 
neaşteptate, se păru că găsise acest motiv. 

— Ei, dar stai! Strigă el. E cu neputinţă! 

— Cum cu neputinţă? Întrebă Aramis. la să vedem, dragă 
prietene, ce este cu neputinţă? 

— E cu neputinţă să dai drumul unui deţinut la un ceas ca 
ăsta. Unde se va duce, el care nu cunoaşte Parisul? 

— Se va duce unde va vedea cu ochii. 

— Da, dar asta-i ca şi cum ai pune în libertate un orb. 

— Am o trăsură, îl voi duce acolo unde va voi să meargă. 

— Aveţi răspuns la toate... Franqois, spune-i domnului 
major să se ducă să deschidă celula lui Seldon, la 
Bertaudiere, nr. 3. 

— Seldon? Rosti Aramis fără să pară surprins. Ai spus 
Seldon, nu-i aşa? 

— Am spus Seldon. E numele celui pus în libertate. 

— Oh, poate vrei să zici Marchiali? Rosti episcopul. 

— Marchiali? Ah, da! Ba nu, Seldon. 

— Cred că te înşeli, domnule Baisemeaux. 

— Am citit ordinul. 


— Şi eu. 

— Şi am văzut scris Seldon cu litere uite aşa de mari. 

Baisemeaux arăta cu degetul. 

— Iar eu am citit Marchiali cu litere atâtica. 

Şi Aramis arătă cu două degete. 

— De fapt, să lămurim cazul? Zise Baisemeaux, foarte 
sigur de el. Hârtia e aci, e destul s-o citim. 

— Eu văd: „Marchiali”? Reluă Aramis desfăcând hârtia. 
Uite! 

Baisemeaux îşi aruncă ochii peste hârtie şi braţele îi 
căzură deodată moi. 

— Da, da? Murmură el încremenit? Da, Marchiali. Scrie 
limpede, Marchiali! E adevărat! 

— Ah! 

— Cum?! Omul despre care mi se tot vorbeşte mereu? 
Omul asupra căruia mi se atrage în fiecare zi luarea- 
aminte? 

— Aici scrie Marchiali? Stărui cu neînduplecare Aramis. 

— Trebuie să recunosc că aşa e, monseniore, însă nu mai 
înţeleg nimic din toată povestea asta. 

— Ochii nu te înşală totuşi. 

— Pe cinstea mea, s-ar zice că aşa scrie, Marchiali! 

— Şi cu slove de-o şchioapă încă. 

— E nemaipomenit! Văd şi acum ordinul cu numele lui 
Seldon, un irlandez. Îl văd bine. Ah, ba chiar îmi amintesc 
că sub acest nume era o pată de cerneală. 

— Nu, nu văd nici o pată, nici un pic de cerneală. 

— Oh, la naiba, ba da! Era aşa de mare, că am scuturat cu 
mâna mea cenuşa ce mai rămăsese pe acea pată. 

— În sfârşit, oricum ar fi, dragă domnule Baisemeaux? I-o 
tăie Aramis? Şi orice-ai fi făcut dumneata, ordinul spune 
limpede să fie eliberat Marchiali, cu sau fără pată. 

— Ordinul spune să fie eliberat Marchiali? Repetă ca un 
papagal Baisemeaux, care încerca să-şi adune gândurile. 

— Şi-l vei pune în libertate pe acest deţinut. Dacă inima te 
îndeamnă să-i dai drumul şi lui Seldon, îţi declar că nu mă 


voi împotrivi pentru nimic în lume. 

Aramis punctă această frază printr-un surâs a cărui ironie 
sfârşi prin a-l dezmetici pe Baisemeaux, făcându-l să prindă 
curaj. 

— Monseniore? Întrebă el? Acest Marchiali nu e acelaşi 
deţinut pe care, mai alaltăieri, un preot, duhovnic al 
ordinului nostru, a venit să-l viziteze atât de imperios şi în 
mare taină? 

— Nu ştiu nimic despre asta, domnule? Răspunse 
episcopul. 

— Totuşi nu-i mult de-atunci, scumpe domnule d'Herblay. 

— Se poate; dar la noi, domnule, e bine ca omul de azi să 
nu mai ştie ce-a făcut omul de ieri. 

— Oricum? Rosti Baisemeaux? Vizita duhovnicului iezuit i- 
a adus noroc acestui deţinut. 

Aramis nu mai răspunse nimic şi reîncepu să mănânce şi 
să bea. Baisemeausx însă, fără a se mai atinge de nimic din 
ceea ce era pe masă, începu să cerceteze din nou ordinul, 
întorcându-l şi pe o faţă şi pe alta. În împrejurări obişnuite, 
această iscodire ar fi făcut ca atât de puţin stăpânitul 
Aramis să se înroşească până în vârful urechilor; acum însă, 
episcopul de Vannes nu se înfurie pentru atâta lucru, mai 
ales după ce-şi spusese în sinea lui că ar fi primejdios să se 
înfurie. 

— Aşadar, îi vei da drumul lui Marchiali? Zise el. Oh, 
straşnic e vinul ăsta vechi şi parfumat, dragul meu 
guvernator! 

— Monseniore? Răspunse Baisemeaux? Îi voi da drumul 
deţinutului Marchiali numai după ce voi fi chemat înapoi 
curierul care a adus ordinul şi mai ales după ce, 
interogându-l, mă voi fi convins că... 

— Ordinele sunt pecetluite şi curierul n-are cum să afle ce- 
i înăuntru. Cum vrei atunci să fii convins, ia spune? 

— Fie, monseniore; dar voi trimite ordinul înapoi la 
minister şi acolo domnul de Lyonne sau îl va retrage, sau îl 
va aproba. 


— Le ce bun toate astea? Zise Aramis cu multă stăpânire 
de sine. 

— La ce bun? 

— Da, mă întreb la ce-ar servi? 

— Ar servi să nu facem vreo greşeală, monseniore, să nu 
încălcăm respectul pe care orice subaltern îl datorează 
superiorilor lui, să nu nesocotim îndatoririle pe care ni le 
impune slujba. 

— Foarte bine, ai vorbit atât de înţelept, că te-am admirat. 
E adevărat, un subaltern datorează respect superiorilor lui; 
e vinovat atunci când greşeşte şi va fi pedepsit dacă 
nesocoteşte legile sau îndatoririle serviciului său. 

Baisemeaux se uită la episcop cu o mare uimire. 

— Înseamnă? Urmă Aramis? Că vrei să întrebi mai 
departe, pentru a fi cu cugetul împăcat, nu-i aşa? 

— Da, monseniore. 

— Şi că, dacă un superior îţi ordonă, te vei supune, da? 

— De asta nici să nu vă îndoiţi, monseniore. 

— Dumneata cunoşti semnătura regelui, domnule 
Baisemeaux? 

— Da, monseniore. 

— Nu se află pe acest ordin de punere în libertate? 

— Ba da, dar se poate... 

— Să fie falsă, nu-i aşa? 

— S-a mai întâmplat, monseniore. 

— Ai dreptate. Dar pe a domnului de Lyonne? 

— O văd limpede pe ordin; dar, aşa cum se poate ca 
semnătura regelui să fie contrafăcută, cu atât mai mult se 
poate să fie contrafăcută aceea a domnului de Lyonne. 

— Mergi pe drumul logicii cu paşi de uriaşi, domnule 
Baisemeaux? Zise Aramis? Şi argumentarea dumitale e fără 
cusur. Dar pe ce te bizui dumneata ca să crezi că aceste 
semnături sunt false? 

— Pe următorul lucru: lipsa semnatarilor. Nimeni nu poate 
controla semnătura maiestăţii sale, iar domnul de Lyonne 
nu e aici ca să-mi spună că ela semnat. 


— Ei bine, domnule Baisemeaux? Vorbi Aramis aţintindu-şi 
asupra guvernatorului privirea sa de vultur? Îmi însuşesc în 
mod sincer îndoielile dumitale, ca şi felul cum vrei să le 
limpezeşti, încât am să iau în mână o pană, dacă dumneata 
ai să mi-o dai. 

Baisemeausx îi dădu o pană. 

— Şi o foaie de hârtie albă? Adăugă Aramis. 

Baisemeaux îi întinse hârtia. 

— Voi scrie acum, eu, care sunt de faţă, care nu pot fi pus 
la îndoială? Nu-i aşa? Un ordin căruia, sunt sigur, îi vei da 
crezare, oricât de neîncrezător ai fi dumneata. 

Baisemeaux păli în faţa unei siguranţe atât de neclintite. | 
se părea că vocea lui Aramis, aşa de fermecătoare şi de 
voioasă până mai adineauri, devenise funebră şi sinistră, că 
lumânările din sfeşnice se schimbaseră în făclii ce 
luminează un cavou şi că vinul din pahare se transformase 
în potire de sânge. 

Aramis luă pana şi începu să scrie. Baisemeaux citea, 
îngrozit, peste umărul lui: „A. M. D. G.”? Scrise episcopul şi 
făcu o cruce deasupra acestor patru litere, care însemnau: 
„Ad majoretn Dei gloriam”. Apoi continuă: „Dorim ca 
ordinul prezentat domnului Baisemeaux de Montlezun, 
guvernator din partea regelui al castelului Bastiliei, să fie 
socotit de el bun şi temeinic şi adus numaidecât la 
îndeplinire. 

Semnat: d' HERBLAY, generalul ordinului prin graţia lui 
Dumnezeu.” 

Baisemeausx fu atât de uluit, încât trăsăturile feţei îi 
rămaseră înlemnite, buzele căscate, ochii încremeniţi. Nu 
făcu nici o mişcare, nu scoase o vorbă. În vasta încăpere nu 
se auzea decât bâzâitul unei musculiţe ce se învârtea în 
jurul lumânărilor. 

Aramis, fără a-i mai arunca măcar o privire omului pe 
care-l adusese într-o stare atât de jalnică, scoase din 
buzunar o cutioară în care se afla ceară neagră, închise 
scrisoarea, o pecetlui cu un sigiliu agăţat la pieptul său, sub 


încheietoarea hainei şi după ce toate aceste operaţii fură 
terminate îi înmână, fără să spună nimic, misiva domnului 
Baisemeaux. Acesta, ale cărui mâini tremurau de-ţi făceau 
mai mare mila, îşi plimbă privirea tulbure şi năucă pe 
deasupra hârtiei. O ultimă lucire de spaimă şi surpriză îi 
mai brăzdă o clipă chipul, apoi căzu pe un scaun, ca lovit în 
moalele capului. 

— Haide, haide? Vorbi Aramis după o lungă tăcere, în 
timpul căreia guvernatorul Bastiliei îşi recăpăta încetul cu 
încetul stăpânirea de sine? Nu mă face să cred, domnule 
Baisemeaux, că prezenţa generalului ordinului ar fi tot atât 
de cutremurătoare ca aceea a lui Dumnezeu şi că-l ucide pe 
cel ce l-a văzut. Curaj! Ridică-te, dă-mi mâna şi supune-te! 

Baisemeaux, liniştit, dacă nu mulţumit, ascultă, îi sărută 
mâna lui Aramis şi se ridică. 

— Să mă supun numaidecât? Murmură el. 

— Oh, fără exagerări, scumpa mea gazdă! Aşază-te din 
nou la locul dumitale şi să cinstim cum se cuvine acest 
minunat desert. 

— Monseniore, nu-mi pot reveni uşor dintr-o astfel de 
lovitură; eu care am râs, am glumit cu înălţimea voastră! Eu 
care am avut cutezanţa să vă pun pe picior de egalitate cu 
mine! 

— Taci, bătrânul meu camarad? Răspunse episcopul, care 
simţea cât de mult fusese întinsă coarda şi cât de primejdios 
ar fi dacă s-ar întâmpla să plesnească? Taci. Să ne trăim 
fiecare viaţa: tu, având ocrotirea şi prietenia mea; eu, 
supunerea ta. Aceste două tributuri plătite cu credinţă, să 
rămânem mai departe voioşi. 

Baisemeaux stătu puţin pe gânduri; întrezări, într-o 
clipire, urmările eliberării unui deţinut pe baza unui ordin 
fals, dar, punând în balanţă garanţia pe care i-o oferea 
ordinul oficial al generalului, nu se mai sperie de nimic. 
Aramis îi citea parcă gândurile. 

— Dragul meu Baisemeaux? Îi spuse el? Eşti un neghiob. 
Dezbară-te de obiceiul de a mai sta pe gânduri când eu îmi 


dau osteneala să gândesc pentru dumneata. 

Şi, la un nou gest al său, Baisemeaux se înclină încă o dată. 

— Ce trebuie să fac acum? Întrebă el. 

— Ce trebuie să faci când dai drumul unui deţinut? 

— Pentru asta am regulamentul. 

— Ei bine, urmează regulamentul, dragul meu. 

— Mă duc cu majorul meu la camera osânditului şi-l iau cu 
mine, dacă e un personaj de seamă. 

— Şi acest Marchiali nu e un personaj de seamă? Întrebă 
cu un aer nepăsător Aramis. 

— Nu ştiu? Răspunse guvernatorul ca şi cum ar fi zis: 
„Asta să mi-o arăţi dumneata”. 

— Atunci, dacă nu ştii, înseamnă că am dreptate; poartă-te 
cu acest Marchiali aşa cum te porţi cu cei mici. 

— Bine. Voi urma regulamentul. 

— Aşa! 

— Regulamentul spune că temnicerul, sau unul dintre 
subofiţeri, îl va aduce pe deţinut la guvernator, în grefă. 

— Ei bine, dar e foarte cuminte astfel. Şi pe urmă? 

— Pe urmă i se dau înapoi deţinutului lucrurile de preţ pe 
care le avea la el în momentul încarcerării, hainele, hârtiile, 
dacă ordinul ministrului nu dispune altfel. 

— Cum sună ordinul ministrului în legătură cu acest 
Marchiali? 

— Nu spune nimic, căci nenorocitul a venit aici fără lucruri 
de preţ, fără hârtii, aproape fără haine. 

— Atunci, totul e simplu! Într-adevăr, Baisemeaux, te sperii 
de orice fleac! Rămâi deci aici şi trimite să-l aducă pe 
deţinut la Guvernământ. 

Baisemeaux se supuse. Îl chemă pe locotenentul său şi-i 
dădu un consemn, pe care acesta îl transmise, fără să se 
tulbure, cui trebuia. O jumătate de ceas mai târziu se auzi o 
uşă închizându-se în curte: era uşa de la turnul care îşi lăsa 
prada să se bucure de libertate. 

Aramis suflă în toate lumânările ce ardeau în încăpere. 
Lăsă una singură aprinsă, de după uşă. Această lumină 


tremurătoare nu îngăduia privirii să distingă bine lucrurile 
din jur. Învălmăşea contururile şi feţele prin pâlpâirea 
licăririlor ei slabe. 

Paşii se apropiară. 

— Du-te înaintea oamenilor dumitale? Îi spuse Aramis lui 
Baisemeaux. 

Guvernatorul se supuse. Sergentul şi temnicerii dispărură. 
Baisemeausx se întoarse înăuntru, urmat de un deţinut. 

Aramis se aşeză în umbra; vedea, fără să fie văzut. 
Baisemeaux, cu glas tulburat, îi aduse la cunoştinţă 
tânărului ordinul care îi reda libertatea. Deţinutul ascultă 
fără să facă nici un gest, fără să rostească o singură vorbă. 

— Trebuie să juri, aşa cere regulamentul? Adăugă 
guvernatorul? Că nu vei spune nimic nimănui din tot ce-ai 
văzut sau ai auzit la Bastilia. 

Deţinutul zări o cruce; întinse mâna şi jură din vârful 
buzelor. 

— Acum, domnule, eşti liber; încotro ai de gând s-o apuci? 

Deţinutul întoarse capul, ca spre a căuta la spatele lui un 
sprijin pe care trebuia să se bizuie. Atunci Aramis ieşi din 
umbră. 

— lată-mă? Zise el? Gata să-l ajut pe domnul cu tot ce-mi 
va cere. 

Deţinutul roşi uşor şi, fără nici o şovâire, făcu un pas şi-şi 
trecu braţul pe sub acela al lui Aramis. 

— Dumnezeu să te aibă în sfânta sa pază! Rosti el cu un 
glas care, prin hotărârea lui, îl făcu pe guvernator să 
tresară, într-atât tonul acesta îl uimise. 

Aramis, strângând mâinile lui Baisemeaux, îi spuse: 

— Ordinul meu crezi că te stânjeneşte? Te temi că-l va găsi 
cineva, dacă ar scotoci pe aici? 

— Vreau să-l păstrez, monseniore? Răspunse Baisemeaux. 
Dacă va fi găsit la mine, ăsta va fi un semn neîndoielnic că 
voi fi pierdut, şi, în acest caz, veţi fi pentru mine un ultim şi 
puternic sprijin. 


— Fiind complicele dumitale, asta vrei să spui, nu-i aşa? 
Replică Aramis ridicând din umeri. Adio, Baisemeaux! Zise 
apoi. 

Caii aşteptau afară, bătând din copite de nerăbdare. 
Baisemeaux îl conduse pe episcop până la capătul de jos al 
scării. Aramis îl îndemnă pe însoţitorul lui să se urce în 
trăsură, se urcă şi el apoi şi, fără a-i mai da alt ordin 
vizitiului, zise: 

— Gata! 

Trăsura porni cu un uruit îngrozitor pe caldarâmul curţii. 
Un ofiţer, cu o faclă aprinsă, mergea înaintea cailor şi dădea 
fiecărui corp de gardă ordinul de liberă trecere. 

În timpul cât toate acele porţi se deschiseră şi se închiseră 
în urma lor, Aramis stătu cu răsuflarea la gură şi i s-ar fi 
putut auzi inima bătându-i cu putere în coşul pieptului. 
Deţinutul, ghemuit într-un colţ al trăsurii, nu dădea nici el 
semn de viaţă. În sfârşit, o zdruncinătură, mai mare decât 
celelalte, le dădu de veste că ultimul şanţ fusese trecut. În 
urma trăsurii se închidea ultima poartă, aceea din strada 
Saint-Antoine. Nu se mai vedeau ziduri nici la stânga, nici la 
dreapta; pretutindeni cer, pretutindeni libertate, 
pretutindeni viaţă. 

Caii, struniţi bine de o mână vânjoasă, merseră încet până 
în mijlocul cartierului. De acolo porniră la trap. Încetul cu 
încetul, fie că se încălziseră, fie că erau îmboldiţi, începură 
să gonească, şi, odată ajunsă la Bercy, trăsura părea că 
zboară, aşa de iute alergau bidiviii. Caii galopară astfel 
până la Ville-neuve-Saint-Georges, unde erau pregătiţi alţii 
de schimb. De aici, patru cai, în loc de doi, porniră cu 
trăsura înspre Melun, oprindu-se puţin în mijlocul pădurii 
de la Semart. Ordinul, fără îndoială, îi fusese dat de mai 
înainte surugiului, căci Aramis nici nu avu nevoie să-i mai 
facă vreun semn. 

— Ce este? Întrebă deţinutul, ca şi cum s-ar fi trezit dintr- 
un vis lung. 


— Este, monseniore? Răspunse Aramis? Că, înainte de a 
merge mai departe, trebuie să stăm de vorbă, alteţa voastră 
regală şi cu mine. 

— Voi aştepta prilejul, domnule? Zise tânărul prinţ. 

— Nu poate fi unul mai bun decât acesta, monseniore: 
suntem în mijlocul pădurii, nimeni nu ne poate auzi. 

— Dar surugiul? 

— Surugiul acestei diligenţe e surd şi e mut, monseniore. 

— Sunt al dumitale, domnule d'Herblay. 

— Vreţi să rămânem în trăsură? 

— Da; stăm bine aici şi mi-e dragă această trăsură; ea m-a 
readus la libertate. 

— Prea bine, monseniore... Încă o măsură de prevedere 
însă. 

— Care? 

— Ne aflăm aici pe drumul cel mare; s-ar putea să treacă 
niscaiva călăreţi sau alte trăsuri, în călătorie ca şi noi şi 
care, văzându-ne că stăm pe loc, ar crede că ni s-a 
întâmplat ceva. Să ne ferim de a primi vreun ajutor ce ne-ar 
stingheri. 

— Spune-i vizitiului să tragă trăsura într-o cărare mai 
lăturalnică. 

— "Tocmai asta voiam să şi fac, monseniore. 

Aramis îi făcu un semn mutului, atingându-l cu vârful 
degetului. Acesta se dădu jos de pe capră, apucă cei doi cai, 
din faţă, de căpestre şi-i trase în tufişurile dese, prin iarba 
moale a unei cărări întortocheate, la capătul căreia, în 
această noapte fără lună, norii formau o perdea mai neagră 
decât o pată de cerneală. Acestea făcute, omul se trânti pe 
un povârniş, în apropierea cailor, care smulgeau cu dinţii 
firele de iarbă din dreapta şi din stânga lor. 

— Te ascult? Zise tânărul prinţ către Aramis. Dar ce faci 
acolo? 

— Scot fultuiala din pistoale, căci nu mai avem nevoie 
acum de ele, monseniore. 

Capitolul XII Ispititorul 


— Prinţul meu? Începu Aramis, întorcându-se în trăsură, 
cu faţa către însoţitorul său? Oricât de slabă făptură aş fi 
eu, oricât de fără merit ca înţelepciune, oricât de 
neînsemnat pe treapta fiinţelor care cugetă, niciodată nu mi 
s-a întâmplat să stau de vorbă cu un om, fără a-i pătrunde 
gândurile dincolo de această mască vie care sunt chipurile 
noastre, fără a-i cunoaşte toate ascunzişurile. Astă-seară 
însă, în întunericul ce ne învăluie, în tăcerea în care vă văd, 
nu pot citi nimic în trăsăturile voastre şi ceva îmi spune că- 
mi va fi greu să vă smulg un cuvânt sincer de pe buze. Vă 
TOg, deci, nu din dragoste pentru mine, căci supuşii nu 
valorează nimic în balanţa pe care o ţin în mâna lor prinții, 
ci din dragoste pentru voi înşivă, să ascultați fiecare silabă a 
mea, fiecare inflexiune a glasului meu, căci, în împrejurările 
deose-bite în care ne aflăm, ele vor avea un înţeles şi o 
greutate cum niciodată vorbele unui om n-au avut pe 
această lume. 

— Ascult? Repetă tânărul prinţ cu hotărâre? Ascult, fără să 
mă las ademenit de nici o ambiţie, fără să mă tem de nimic 
din cele ce ai să-mi spui. 

Şi se adânci şi mai mult în pernele moi ale trăsurii, 
încercând să-şi ascundă de însoţitorul său nu numai ochii, 
dar parcă şi prezenţa persoanei sale. 

Bezna era groasă şi se lăsa, largă şi de nepătruns, din 
vârfurile încrengănate ale copacilor. Trăsura, cu uşile şi 
ferestrele închise, n-ar fi îngăduit să se strecoare înăuntru 
nici cea mai mică rază de lumină, chiar dacă vreun firişor 
scânteietor s-ar fi furişat printre valurile de negură ce se 
învălătuceau pe cărarea pădurii. 

— Monseniore? Reluă Aramis? Cunoaşteţi povestea 
guvernului care cârmuieşte astăzi Franţa. Regele s-a ridicat 
dintr-o copilărie captivă, cum a fost şi a voastră, întunecată 
cum a fost şi a voastră, încercuită cum a fost şi a voastră. 
Numai că, în loc să fi cunoscut, ca voi, sclavia închisorii, 
bezna singurătăţii, apăsarea unei vieţi ascunse, a trebuit să 
îndure toate mizeriile, toate umilinţele, toate înjosirile la 


lumina zilei, sub soarele nemilos al regalității; aceasta e o 
poziţie scăldată în strălucire, unde orice pată pare o dâră 
de noroi, unde orice glorie pare o pată. Regele a suferit 
mult, urăşte deci mult şi e setos de răzbunare. Va fi un rege 
rău. Nu spun că va face să curgă sânge ca Ludovic al XI-lea 
sau Carol al IX-lea, căci el nu are de răzbunat insulte de 
moarte; dar îşi va stoarce supuşii de bani şi de averi, căci a 
cunoscut prea mult sărăcia şi lipsa de bani. Îmi pun, deci, 
de la început, conştiinţa la adăpost judecând pe faţă 
meritele şi scăderile acestui prinţ, şi, dacă-l condamn, o fac 
cu cugetul împăcat. 

Aramis se opri o clipă. Nu pentru a asculta dacă liniştea 
pădurii era tot aşa de mare, ci pentru a-şi rândui şi mai bine 
gândunle în adâncul minţii lui, pentru a lăsa timp acestor 
gânduri să se întipărească puternic în mintea ascultătorului 
său. 

— Dumnezeu face bine tot ceea ce face? Continuă 
episcopul de Vannes? Şi de asta sunt atât de pătruns în 
sinea mea, încât m-am socotit totdeauna fericit că am fost 
ales de el ca păstrător al tainei pe care v-am ajutat s-o 
descoperiţi. Acestui Dumnezeu al dreptăţii şi al prevederii îi 
trebuia o unealtă dârză, stăruitoare, neclintită, pentru a 
îndeplini o faptă mare. Această unealtă sunt eu. Am 
dârzenia, stăruința, convingerea de care e nevoie; 
cârmuiesc un popor misterios care a luat ca îndreptar 
porunca însăşi a lui Dumnezeu: Patiens, quia aeternus! („E 
răbdător, căci e veşnic”) 

Prinţul făcu o mişcare. 

— Văd, monseniore? Zise Aramis? Că ridicaţi fruntea şi că 
acest popor pe care-l conduc eu vă uimeşte. Nu ştiaţi că 
aveţi de-a face cu un rege. Oh, monseniore, regele unui 
popor umil, al unui popor dezmoştenit; umil, fiindcă n-are 
putere decât târându-se; dezmoştenit, fiindcă totdeauna, 
aproape totdeauna de când e lumea aceasta, poporul meu 
nu seceră holdele pe care le seamănă şi nu mănâncă 
fructele pe care le creşte. Munceşte din greu pentru o 


abstracţie, îşi adună toate moleculele puterii lui pentru a 
zămisli din ea un om şi acestui om, cu sudoarea frunţii lui, îi 
încropeşte un nor din care geniul celui ales trebuie să facă, 
la rândul său, un nimb aurit de razele tuturor coroanelor 
creştinătăţii. lată omul pe care-l aveţi alături, monseniore. 
El a venit să vă spună că v-a scos din abis cu un scop măreț 
şi că, în vederea acestui ţel măreț, vrea să vă ridice 
deasupra puterilor pământeşti, deasupra lui însuşi. 

Prinţul atinse uşor cu mâna braţul lui Aramis. 

— Îmi vorbeşti? Zise el? De ordinul religios al cărui şef 
eşti. Din cuvintele dumitale înţeleg că, în ziua când vei vrea 
să-l dărâmi din slavă pe acela pe care-l vei fi ridicat acolo, îţi 
va fi foarte uşor s-o faci şi că ţii în mâna dumitale fiinţa pe 
care abia ai scos-o din beznă. 

— Alungaţi asemenea gânduri, monseniore! Replică 
episcopul. N-aş îndrăzni să intru într-un joc atât de 
primejdios cu alteţa voastră regală, dacă n-aş avea un dublu 
interes ca să câştig partida. În ziua când veţi fi înălţat, veţi 
fi înălţat pentru totdeauna. Urcând, veţi arunca la o parte 
scara pe care aţi păşit, o veţi face să se rostogolească atât 
de departe, încât niciodată ea nu se va mai ivi în faţa 
voastră pentru a vă reaminti că are dreptul la recunoştinţă. 

— Oh, domnule! 

— Exclamaţia voastră, monseniore, vine din adâncurile 
inimii. Mulţumesc. Credeţi-mă că năzuiesc la ceva mai mult 
decât la recunoştinţă; sunt încredinţat că, ajuns acolo unde 
trebuie să fiţi, mă veţi socoti şi mai vrednic încă de a vă fi 
prieten şi atunci, împreună, vom face, monseniore, lucruri 
atât de mari, încât se va vorbi multă vreme despre ele, până 
peste veacuri. 

— Spune-mi, domnule, spune-mi fără înconjur, ce sunt eu 
astăzi şi ce vrei dumneata să fiu mâine. 

— Sunteţi fiul regelui Ludovic al XIII-lea, sunteţi fratele 
regelui Ludovic al XIV-lea, sunteţi moştenitorul direct şi 
legitim al tronului Franţei. Păstrându-vă lângă el, aşa cum |- 
a păstrat pe Domnul, fratele vostru mai mic, regele şi-ar fi 


rezervat dreptul de a fi suveran legitim. Numai medicii şi 
Dumnezeu puteau să-i pună la îndoială acest drept. Doctorii 
ţin însă totdeauna mai mult la un rege care este, decât la 
unul care nu este. Dumnezeu ar săvârşi o greşeală făcându- 
i rău unui prinţ care e un om bun. Dar Dumnezeu a voit să 
fiţi asuprit şi această asuprire vă încununează astăzi rege al 
Franţei. Aveţi deci dreptul de a domni, fiindcă acest drept vi 
se contestă, aveţi dreptul de a fi recunoscut, fiindcă sunteţi 
ţinut ascuns; sunteţi de sânge divin, fiindcă nimeni n-a 
îndrăznit să vă verse sângele, aşa cum au făcut cu acela al 
servitorilor voştri. Vedeţi, prin urmare, cât de mult a făcut, 
pentru voi acest Dumnezeu pe care l-aţi învinuit de atâtea 
ori că a făcut totul împotriva voastră. V-a înzestrat cu 
trăsăturile, cu talia, cu vârsta şi cu vocea fratelui vostru şi 
toate motivele asupririi voastre vor deveni motivele unei 
înălţări triumfale. Mâine, poimâine, cu primul prilej, 
fantomă regală, umbră vie a lui Ludovic al XIV-lea, vă veţi 
aşeza pe tronul său, de unde voinţa lui Dumnezeu, 
încredinţată spre îndeplinire unui braţ omenesc, îl va fi 
aruncat pentru totdeauna. 

— Înţeleg? Rosti prinţul? Dar nu trebuie să fie vărsat 
sângele fratelui meu. 

— Veţi fi singurul judecător al soartei lui. 

— Taina aceea, folosita în dauna mea... 

— O veţi folosi, la rându-vă, împotriva lui. Ce-a făcut el 
pentru a o ascunde? V-a ascuns. Asemănare vie cu el, aţi fi 
dat pe faţă complotul lui Mazarin şi al Anei de Austria. Voi, 
prinţul meu, veţi avea acelaşi interes să-l ascundeţi pe cel 
ce vă va semăna ca prizonier, aşa cum voi îi semănaţi lui ca 
rege. 

— Mă întorc la cele ce te-am mai întrebat. Cine-l va ţine 
ascuns? 

— Cei ce v-au ţinut ascuns pe voi. 

— Dumneata cunoşti această taină, de care te-ai folosit 
spre a-mi veni în sprijin. O mai cunoaşte cineva? 

— Regina-mamă şi doamna de Chevreuse. 


— Ce vor face ele? 

— Nimic, dacă veţi voi aşa. 

— Cum asta? 

— Cum au să vă recunoască ele, dacă veţi face în aşa fel 
încât să nu fiţi recunoscut? 

— Ai dreptate. Sunt însă piedici mai greu de trecut. 

— Care, prinţe? 

— Fratele meu e însurat; nu pot să iau soţia fratelui meu. 

— Voi face ca o despărţire să fie încuviinţată de Spania; e 
în interesul politicii voastre viitoare, al moralei umane. Tot 
ce va fi cu adevărat nobil şi cu adevărat de folos pe lumea 
aceasta, va fi de părerea noastră. 

— Regele, întemnițat, va vorbi. 

— Cui vreţi să vorbească? Zidurilor? 

— Numeşti ziduri oamenii în care îţi vei pune încrederea? 

— La nevoie, da, alteţa voastră regală. De altminteri... 

— De altminteri...? 

— Vream să spun că voinţa lui Dumnezeu nu se opreşte la 
jumătatea drumului. Toate planurile de această însemnătate 
sunt întregite de rezultate, ca într-un calcul geometric. 
Regele, întemnițat, nu va fi pentru voi o stânjenire, aşa cum 
aţi fost voi pentru regele care domnea. Dumnezeu a 
zămislit acest suflet plin de ambiţie şi de nerăbdare. Pe 
urmă l-a molegşit, l-a slăbit, copleşindu-l cu onoruri şi cu 
obişnuinţa puterii suverane. Dumnezeu, care vrea ca 
încheierea acelui calcul geometric de care am avut cinstea 
de a vă pomeni să fie urcarea voastră pe tron şi înfrângerea 
celor ce vă stăteau împotrivă, a hotărât ca învinsul să-şi 
sfârşească repede suferinţele, după sfârşitul suferințelor 
voastre. A pregătit deci acest suflet şi acest trup pentru o 
agonie cât mai scurtă. Aruncat în temniţă ca un muritor de 
rând, închis împreună cu îndoielile voastre, lipsit de orice, 
obişnuindu-vă cu o viaţă aspră, voi aţi rezistat. Dar fratele 
vostru, captiv, dat uitării, îndepărtat de plăceri, nu va putea 
să îndure această ocară şi Dumnezeu îi va lua sufletul la 
timpul voit, adică foarte curând. 


În acest moment al sumbrei analize a lui Aramis, o pasăre 
de noapte scoase din adâncul tufişurilor acel croncănit 
jalnic şi prelung ce face să tresară orice vietate din jur. 

— Îl voi surghiuni pe regele detronat? Zise Filip străbătut 
de un fior? Va fi mai omeneşte aşa. 

— Bunul plac al regelui va hotărî în această privinţă? 
Răspunse Aramis. Deocamdată, am pus bine problema? Am 
găsit bine rezolvarea, potrivit dorințelor şi prevederilor 
alteţei voastre regale? 

— Da, domnule, da; n-ai uitat nimic, decât poate două 
lucruri. 

— Primul...? 

— Să vorbim cu aceeaşi sinceritate de care am dat dovadă 
în convorbirea noastră de până acum; să vorbim despre 
cauzele care pot duce la năruirea speranţelor pe care ni le 
facem; să vorbim despre primejdiile care ne pasc. 

— Vor fi mari, nesfârşite, îngrozitoare, de neînvins, dacă, 
după cum v-am spus, totul nu ne va ajuta să le reducem la 
zero. Nu vor exista primejdii nici pentru voi, nici pentru 
mine, dacă stăruința şi voinţa alteţei voastre regale vor fi 
deopotrivă de mari ca această desăvârşită asemănare cu 
regele pe care v-a dat-o natura. Vă repet, nu există 
primejdii, ci numai piedici. Dar acest cuvânt din urmă, care 
se întâlneşte în toate limbile, eu nu l-am înţeles niciodată; 
dacă aş fi rege, aş pune să fie şters din graiul omenesc, ca 
fiind absurd şi de prisos 

— Ba da, domnule, e o piedică foarte serioasă, o primejdie 
de neînlăturat, pe care o uiţi. 

— Ah! Făcu Aramis. 

— E conştiinţa care strigă, sunt remuşcările care sfâşie. 

— Da, e adevărat? Zise episcopul? E slăbiciunea inimii, de 
ea îmi amintiţi. Oh, aveţi dreptate, e o piedică uriaşă, 
recunosc. Calul care se teme de şanţ, cade în el şi moare! 
Omul care încrucişează spada tremurând, lasă spadei 
inamice locuri nepăzite de propria-i spadă, prin care cea a 


inamicului îşi găseşte repede drum! E adevărat! E 
adevărat! 

— Dumneata ai vreun frate? Îl întrebă tânărul pe Aramis. 

— Sunt singur pe lume? Răspunse acesta cu un accent sec 
şi precis ca o descărcare de pistol. 

— Dar iubeşti pe cineva pe această lume? Adăugă Filip. 

— Pe nimeni... Ba da, pe alteţa voastră regală. 

Tânărul prinţ se cufundă într-o tăcere atât de adâncă, 
încât şuierul răsuflării lui i se părea un zgomot asurzitor lui 
Aramis. 

— Monseniore? Reluă atunci acesta din urmă? N-am spus 
încă tot ceea ce aveam să-i spun alteţei voastre regale; nu i- 
am oferit încă prinţului meu tot ceea ce am pentru el, ca 
sfaturi binevenite şi ca ajutorare de folos. Nu e vorba de a 
arunca o rază de lumină în ochii celui care iubeşte 
întunericul; nu e vorba de a pune tunurile să bubuie în 
urechile omului blând care îndrăgeşte liniştea şi câmpia. 
Monseniore, am pregătită în gândurile mele întreaga 
voastră fericire; am s-o las să cadă de pe buzele mele, 
culegeţi-o cu râvnă, pentru voi, care iubiţi atât de mult 
cerul albastru, câmpiile înverzite şi aerul curat. Cunosc o 
ţară a bucuriilor, un paradis neştiut de nimeni, un colţ de 
lume unde, singur, liber, necunoscut, printre copaci, printre 
flori, lângă apele limpezi, veţi uita toate mizeriile pe care 
nebunia omenească, ispită a lui Dumnezeu, vi le-a înfăţişat 
adineauri. Oh, ascultaţi-mă, prinţe, nu bat câmpii! Am un 
suflet şi eu, încât ghicesc prăpastia dintr-al vostru. Nu vă 
voi lua neştiutor pentru a vă arunca în vârtejul vrerilor 
mele, al capriciului sau al ambiţiei mele. Totul sau nimic. 
Sunteţi strivit, sunteţi aproape mistuit de surplusul de aer 
pe care a trebuit să-l trageţi în piept într-un singur ceas de 
libertate. E un semn pentru mine că nu vreţi să continuaţi a 
respira în felul acesta, larg, adânc. Să ne oprim deci la o 
viaţă mai simplă, mai potrivită cu puterile noastre. 
Dumnezeu mi-e martor, jur pe atotputernicia lui că vreau să 
vă ofer fericirea prin viaţa pe care v-o propun. 


— Vorbeşte, vorbeşte! Rosti prinţul cu o însufleţire ce-l 
făcu pe Aramis să rămână pe gânduri. 

— Cunosc? Reluă prelatul? În Bas-Poitou un canton despre 
a cărui existenţă nu ştie nimeni în Franţa. Un ţinut de 
douăzeci de leghe? E foarte mult, nu-i aşa? Douăzeci de 
leghe, monseniore şi toate acoperite de ape, de păşuni şi de 
lunci; totul presărat cu insule împădurite. Aceste ostroave 
nesfârşite, învăluite în stufişuri ca într-o mantie groasă, 
dorm liniştite şi tăcute sub mângâierile dulci ale soarelui. 
Doar câteva familii de pescari le străbat alene cu lotcile lor 
mari, din lemn de plop sau de arin, ale căror funduri sunt 
căptuşite cu rogoz şi al căror înveliş e împletit din trestii 
viguroase. Aceste bărci, aceste bordeie plutitoare, se mişcă 
la întâmplare, purtate încoace şi încolo de suflarea vântului. 
Când se lovesc de un țărm, nimeni nu prinde de veste şi 
lovitura e atât de uşoară, încât pescarul care doarme 
înăuntru nici nu se trezeşte măcar din somn. lar când vrea 
el să oprească la mal, o face pentru că a văzut acolo cârduri 
de cristei sau de nagâţi, de rațe sau de cufundari, de lişiţe 
sau de sitari, pe care le vânează cu capcane sau cu plumbi 
de muschetă; cât despre lostriţele argintate, ţiparii fioroşi, 
ştiucile fâşneţe, bibanii aurii sau fumurii, aceştia cad cu 
miile în plase. N-ai decât să alegi peştii cei mai buni şi mai 
graşi şi să arunci restul în apă. Niciodată un om de la oraş, 
niciodată un soldat, niciodată un străin n-a călcat în acest 
ţinut. Soarele aici e blând şi dulce. Anumite povârnişuri 
susţin viţa de vie şi hrănesc cu o sevă darnică ciorchinii de 
struguri negri sau albi. O dată pe săptămână, o barcă aduce 
de la cuptorul care lucrează pentru toţi pâinea caldă şi 
aurie al cărei miros se simte de departe. Veţi trăi acolo ca 
un om din timpurile străvechi. Mai mare peste câinii flocoşi, 
stăpân al undiţelor, al muschetelor şi al frumoasei căsuțe de 
stuf, veţi trăi acolo în belşugul vânătoarei, departe de orice 
primejdie; veţi petrece astfel ani după ani, până când, 
schimbat, de nerecunoscut, îi veţi cere lui Dumnezeu să vă 
hărăzească o altă soartă. Sunt în acest sac o mie de pistoli, 


monseniore; mai mult decât trebuie pentru a cumpăra tot 
ţinutul de care v-am vorbit; mai mult decât trebuie pentru a 
trăi acolo un număr de ani egali ca număr cu zilele pe care 
le are un om de trăit; mai mult decât trebuie pentru ca să 
fiţi cel mai bogat, cel mai liber şi cel mai fericit din 
împrejurimi. Primiţi-i aşa cum vi-i ofer, cu sinceritate, cu 
voioşie. Îndată, de la trăsura în care ne aflăm, vom 
desprinde doi cai, iar mutul, servitorul meu, vă va conduce, 
mergând noaptea, dormind ziua, până în ţinutul despre 
care vă vorbesc şi astfel voi avea măcar mulţumirea că i-am 
făcut prinţului meu serviciul pe care el şi l-a ales. Voi fi făcut 
astfel un om fericit. Dumnezeu va fi mai mulţumit de mine 
decât dacă aş fi făcut un om puternic. Asta, de altminteri, e 
şi mai greu! Ei bine, ce răspundeţi, monseniore? lată banii. 
Oh, nu şovăiţi! În Poitou nu există nimic de care să vă 
temeţi, decât doar să nu vă îmbolnăviţi de friguri. Dar şi 
atunci, vracii din ţinut vă vor lecui în schimbul pistolilor 
voştri. Pe când dincolo, urmând cealaltă cale, sunteţi 
ameninţat să fiţi asasinat pe un tron sau sugrumat într-o 
închisoare. Pe sufletul meu o spun, acum, după ce am 
cântărit bine cele două căi, pe viaţa mea, mi-ar fi greu să 
aleg! 

— Domnule? Răspunse tânărul prinţ? Înainte de a lua o 
hotărâre, lasă-mă să cobor din trăsură, să fac câţiva paşi pe 
pământ şi să ascult glasul acela pe care Dumnezeu îl pune 
să vorbească în natura cea liberă. Zece minute, şi-ţi voi da 
răspunsul. 

— Coborâţi, monseniore? Zise Aramis înclinându-se cu 
foarte mult respect, atât de solemn şi de maiestuos fusese 
glasul celui ce se rostise astfel. 

Capitolul XIII Coroana şi tiara. 

Aramis coborâse din trăsură înaintea tânărului şi-i ţinea 
uşa deschisă. Îl văzu punând piciorul pe iarbă cu o tresărire 
din tot trupul şi făcând câţiva paşi nesiguri, aproape 
împleticindu-se. Ai fi zis că bietul deţinut nu era obişnuit să 
umble pe pământul acesta al oamenilor. 


Era în 15 august, către ceasurile unsprezece seara; nori 
mari ce prevesteau furtuna acoperiseră cerul şi sub 
perdeaua lor groasă dispărea orice urmă de lumină, orice 
colţ de zare. De-abia dacă se puteau desluşi marginile 
cărării de tufişurile învăluite într-o umbră adâncă şi neagră, 
ce devenea, după o scrutare mai îndelungată, ceva mai 
limpede în această întunecime completă. Dar miresmele ce 
se ridicau din iarbă, laolaltă cu celelalte, mai puternice şi 
mai pătrunzătoare, pe care le împrăştiau trunchiurile 
stejarilor, văzduhul cald şi învăluitor ce-l îmbia pentru 
prima dată după atâţia ani de temniţă, această nespusă 
bucurie a libertăţii în mijlocul naturii vorbeau într-un grai 
atât de ispititor pentru prinţ, încât oricât ar fi vrut să se 
stăpânească, am spune chiar oricât ar fi căutat să-şi 
ascundă această tresărire despre care am încercat să ne 
facem o idee, el se lăsă în voia tulburării sale şi scoase un 
suspin de fericire. Apoi, încetul cu încetul, îşi ridică în sus 
capul îngreunat de gânduri şi respiră cu lăcomie valurile de 
aer încărcate de arome ce-i mângâiau faţa înviorată. 
Încrucişându-şi braţele la piept, ca pentru a-l ţine strâns să 
nu plesnească sub povara acestei mari fericiri, sorbea cu 
nesaţ aerul necunoscut de el, ce adia în noapte sub bolta 
copacilor înalţi. Cerul pe care-l contempla, apele pe care le 
auzea murmurând, vietăţile pe care le simţea foşnind în 
jurul lui, nu erau toate astea adevărata realitate? Aramis nu 
era oare un nebun, crezând că se mai afla şi altceva la care 
ar putea să viseze el cumva pe lumea aceasta? 

Aceste tablouri îmbătătoare ale vieţii de la ţară, străine de 
griji, de temeri şi constrângeri, acest noian de zile fericite 
ce aţâţă fără încetare orice imaginaţie tânără, iată cea mai 
vajnică mreajă de care se poate agăța un nenorocit captiv, 
răpus de lespezile închisorii, gălbejit de aerul atât de 
drămuit al Bastiliei. Era mreaja pe care, ne amintim, i-o 
înfăţişase Aramis, oferindu-i totodată şi cei o mie de pistoli, 
aflaţi în trăsură, dimpreună cu acel Eden încântător pe 
care-l ascundeau de ochii lumii pustiurile din Bas-Poitou. 


Aşa gândea Aramis, în timp ce urmarea, cu o tulburare 
greu de descris, mersul împovărat de fericire al lui Filip, pe 
care-l vedea cufundându-se tot mai mult în negura 
şovăielilor lui. 

Într-adevăr, tânărul prinţ, adâncit în meditaţiile sale, nu 
mai atingea pământul decât cu picioarele, pe când sufletul 
lui, înălţat la picioarele lui Dumnezeu, îl ruga să arunce o 
rază de lumină peste această nehotărâre din care trebuia 
să izvodească viaţa sau moartea sa. 

Această clipă fu chinuitoare pentru episcopul de Vannes. 
El nu se mai aflase până atunci în prezenţa unei atât de 
mari nefericiri. Sufletul lui de oţel, obişnuit să se lovească în 
viaţă de piedici uşor de înfrânt şi care nu se socotise 
niciodată neputincios sau învins, avea oare să dea greş 
acum, în acest plan măreț al său, din pricină că nu 
prevăzuse înrâurirea pe care o aveau asupra unui trup 
omenesc câteva frunze de copaci îmbălsămate de câţiva litri 
de aer? 

Aramis, țintuit locului de fiorul îndoielilor sale, urmărea 
îndeaproape lupta dureroasă a lui Filip, care se zbătea între 
cei doi îngeri misterioşi. Acest supliciu ţinu zece minute, 
atât cât îi ceruse tânărul. În răstimpul acestei eternităţi, 
Filip nu încetă să privească cerul cu ochi rugători, trişti şi 
înlăcrămaţi. 

Aramis nu încetă să-l privească pe Filip cu ochi lacomi, 
învăpăiaţi, mistuitori. 

Deodată, capul tânărului se înclină. Gândurile îi coborâră 
din nou pe pământ. Privirea i se înăspri, fruntea i se brăzdă, 
gura i se înarmă cu un curaj sălbatic; apoi privirea i se 
aprinse din nou. Dar, de astă dată, în ea se zărea arzând 
flacăra splendorilor lumeşti; de astă dată, ea semăna cu 
privirea lui Satan pe vârful muntelui, când îi arăta lui Isus 
împărăţiile şi puterile pământeşti ca să-l poată ispiti mai 
uşor. Ochiul lui Aramis redeveni pe atât de blând, pe cât de 
întunecat fusese. Atunci, Filip, apucându-l de mână cu o 
mişcare zorită şi nervoasă, zise: 


— Haide, să mergem acolo unde se găseşte coroana 
Franţei. 

— Aceasta e hotărârea voastră, prinţe? Întrebă Aramis. 

— Da, hotărârea mea. 

— De nestrămutat? 

Filip nici măcar nu răspunse, ci îl privi cu încruntare pe 
episcop, ca şi cum l-ar fi întrebat dacă e cu putinţă ca un om 
să-şi schimbe vreodată părerea. 

— Această privire e încărcată de focul ce defineşte un 
mare caracter? Zise Aramis aplecându-se spre mâna lui 
Filip. Veţi fi mare, monseniore, vă încredinţez de asta. 

— Să reluăm, dacă vrei, convorbirea de acolo de unde am 
lăsat-o. Ţi-am spus, mi se pare, că voiam să mă înţeleg cu 
dumneata asupra a două puncte; în ce priveşte primejdiile 
sau piedicile, acest punct e lămurit. Celălalt se referă la 
condiţiile pe care mi le vei pune. E rândul dumitale să 
vorbeşti, domnule d'Herblay. 

— Condiţiile, prinţe? 

— Fără îndoială. N-ai să mă opreşti din drum pentru un 
asemenea amănunt şi n-ai să-mi aduci jignirea de a 
presupune că te cred străin de orice interes în această 
afacere. Aşa că, fără înconjur şi fără teamă, dezvăluie-mi 
gândurile dumitale. 

— lată-le, monseniore. Odată rege... 

— Când va fi asta? 

— Asta va fi mâine seară. Vreau să zic, în toiul nopţii. 

— Explică-mi cum. 

— Voi pune mai întâi o întrebare alteţei voastre regale. 

— Pune. 

— Am trimis alteţei voastre un om al meu de încredere, 
însărcinat să vă înmâneze un caiet cu însemnări scrise 
mărunt, aşternute pe hârtie cu toată grija, însemnări 
menite să ajute pe alteţa voastră să cunoască bine toate 
persoanele care alcătuiesc sau vor alcătui curtea voastră. 

— Am citit toate acele însemnări. 

— Cu atenţie? 


— Le ştiu pe dinafară. 

— Şi le-aţi şi înţeles? Iertaţi-mă, îmi îngădui să pun o astfel 
de întrebare unui biet uitat din temniţa de la Bastilia. Nu 
mai încape îndoială că, în opt zile, bucurându-vă de 
libertate şi de toată puterea ce vi se cuvine, nu va mai fi 
nevoie să întreb nimic în faţa unei înţelepciuni ca a voastră. 

— Atunci, întreabă-mă; vreau să fiu şcolarul pe care 
învățatul său preceptor îl pune să repete lecţia pe care 
trebuie să o ştie bine. 

— Întâi despre familia voastră, monseniore. 

— Despre mama mea, Ana de Austria? Despre 
amărăciunile ei, despre trista ei boală? Oh, o cunosc, o 
cunosc! 

— Dar al doilea frate al vostru? Zise Aramis înclinându-se. 

— Ai adăugat la acele însemnări nişte portrete atât de bine 
schiţate, desenate, zugrăvite, încât, mulţumită lor, am 
recunoscut pe toţi oamenii pe care însemnările dumitale mi 
i-a înfăţişat, cu caracterele, tabieturile şi povestea vieţii lor. 
Domnul, fratele meu, e un bărbat frumos, oacheş, cu 
obrazul palid; n-o iubeşte pe soţia lui, Henriette, pe care eu, 
Ludovic al XIV-lea, am iubit-o puţin, o mai iubesc încă din 
cochetărie, cu toate că m-a făcut să plâng mult în ziua când 
voia s-o izgonească pe domnişoara de La Valliere. 

— Să fiţi cu băgare de seamă în preajma acesteia? Zise 
Aramis. Îl iubeşte cu adevărat pe actualul rege. E greu să 
înşeli ochii unei femei care iubeşte. 

— E blondă, are ochi albaştri şi dragostea din ei mă va 
face s-o recunosc uşor. E puţin şchioapă şi scrie în fiecare zi 
câte o scrisoare, la care eu îi răspund prin domnul de Saint- 
Aignan. 

— Pe acesta îl cunoaşteţi? 

— Ca şi cum l-aş vedea şi ştiu pe deasupra ultimele versuri 
pe care mi le-a făcut, ca şi cele pe care i le-am compus eu, 
ca răspuns la ale lui. 

— Foarte bine. Pe miniştrii voştri îi cunoaşteţi? 


— Colbert, un chip urât şi întunecat, însă deştept; are un 
cap mare, greu, cu părul căzându-i peste frunte; duşmanul 
de moarte al domnului Fouquet. 

— Cât despre acesta, să nu ne mai ostenim. 

— Nu, deoarece, aşa dictând împrejurările, îmi vei cere să- 
| trimit în surghiun, da? 

Aramis, cuprins de admiraţie, se mulţumi să răspundă: 

— Veţi fi foarte mare, monseniore! 

— Vezi dar? Adăugă prinţul? Că ştiu bine lecţia şi, cu 
ajutorul lui Dumnezeu, apoi cu al dumitale, nu mă voi înşela 
niciodată. 

— Dar mai există o pereche de ochi destul de primejdioşi, 
monseniore. 

— Da, căpitanul de muşchetari, domnul d'Artagnan, 
prietenul dumitale. 

— Prietenul meu, n-am încotro! 

— Cel care a însoţit-o pe La Valliere la Chaillot, cel care i l- 
a dus pe Monck, închis într-o ladă, regelui Carol al II-lea, cel 
care a slujit-o atât de bine pe mama, cel căruia coroana 
Franţei îi datorează atât de mult, încât îi datorează totul. 
Îmi vei cere oare să-l trimit şi pe acesta în exil? 

— Niciodată, sire. D'Artagnan e un om căruia, la momentul 
potrivit, mă însărcinez să-i spun totul; dar feriţi-vă de el, 
căci, dacă ne descoperă înainte de a-i dezvălui taina, voi sau 
eu, vom fi prinşi sau ucişi. E un om care nu ştie multe. 

— Voi ţine seama. Vorbeşte-mi de domnul Fouquet. Ce vrei 
să faci cu el? 

— Încă o clipă, vă rog, monseniore. lertaţi-mă dacă par 
lipsit de respect punându-vă mereu întrebări. 

— E datoria dumitale s-o faci, mai mult chiar, e dreptul 
dumitale. 

— Înainte de a trece la domnul Fouquet, n-aş vrea să uit 
de un alt prieten al meu. 

— Domnul du Vallon. Hercule al Franţei. Cât despre 
acesta, soarta lui e asigurată. 

— Nu, nu despre el voiam să vorbesc. 


— Despre contele de La Fere, atunci? 

— Şi despre fiul lui, fiul nostru, al tuturor patru. 

— Băiatul acela care se topeşte de dragoste pentru La 
Valliere, pe care fratele meu i-a răpit-o într-un chip neloial! 
Fii liniştit, voi şti cum să fac ca să i-o dau înapoi. Spune-mi 
un lucru, domnule d'Herblay: poţi uita jignirile, atunci când 
iubeşti? Poţi ierta o femeie care te-a trădat? Intră asta în 
obiceiurile francezilor? Este asta o lege a inimii omeneşti? 

— Un bărbat care iubeşte aşa de tare, cum iubeşte Raoul 
de Bragelonne, sfârşeşte prin a uita păcatul iubitei lui; dar 
nu ştiu dacă Raoul va uita. 

— Voi avea eu grijă de asta. Atâta e tot ce voiai să-mi spui 
despre prietenul dumitale? 

— Atâta tot. 

— Să ne întoarcem acum la domnul Fouquet. Ce te 
gândeşti să fac cu el? 

— Să rămână, ca şi în trecut, intendent superior, vă rog 
chiar. 

— Fie! Dar acum el e prim-ministru. 

— Nu întru totul. 

— Îi va trebui totuşi un prim-ministru unui rege 
nepriceput şi încurcat, cum voi fi eu. 

— Maiestăţii voastre îi va trebui un prieten. 

— Nu am decât unul, pe dumneata. 

— Veţi avea şi alţii mai târziu; dar niciunul mai devotat, 
niciunul cu mai multă râvnă pentru gloria noastră. 

— Dumneata vei fi primul meu ministru. 

— Nu aşa de repede, monseniore. Asta ar stârni prea 
multă uimire şi ar da de bănuit. 

— Domnul de Richelieu, primul ministru al bunicii mele, 
Maria de Medicis, nu era decât episcop de Lucon, aşa cum 
dumneata eşti episcop de Vannes. 

— Văd că alteţa voastră regală s-a folosit din plin de 
însemnările mele. Această desăvârşită putere de 
pătrundere mă umple de bucurie. 


— Ştiu că domnul de Richelieu, datorită protecţiei reginei, 
a ajuns repede cardinal. 

— Va fi mai bine? Zise Aramis înclinându-se? Ca eu să nu 
fiu prim-ministru decât după ce alteţa voastră regală mă va 
fi numit cardinal. 

— Vei fi, înainte de două luni, domnule d'Herblay. Dar asta 
va fi prea puţin pentru dumneata. N-ai să mă superi 
cerându-mi mai mult, şi-ai să mă mâhneşti mulţumindu-te 
cu atât. 

— Aşadar, pot spera la ceva mai mult, monseniore? 

— Spune, spune! 

— Domnul Fougqguet nu va conduce mereu afacerile 
statului; va îmbătrâni repede. lubeşte plăcerile, pe care 
astăzi i le mai îngăduie munca sa, datorită restului de 
tinereţe de care se mai bucură; dar această tinereţe atârnă 
de prima amărăciune sau de prima boală ce-l va lovi. Îl vom 
cruța de amără-ciuni, fiindcă e un om galant şi o inimă 
nobilă. Dar nu-l vom putea feri de boală. De aceea, 
hotărârea e luată. După ce veţi fi plătit toate datoriile 
domnului Fouquet, după ce veţi fi însănătoşit finanţele, 
domnul Fouquet va putea rămâne rege la curtea sa de poeţi 
şi de pictori; noi îl vom fi făcut bogat. Atunci eu, ajuns prim- 
ministru al alteţei voastre regale, mă voi putea gândi la 
interesele mele şi ale voastre. 

Tânărul îi aruncă o privire lungă interlocutorului său. 

— Domnul de Richelieu, despre care vorbim? Zise Aramis? 
A făcut greşeala foarte mare de a-şi lua sarcina să 
guverneze numai Franţa. A lăsat doi regi, pe regele Ludovic 
al XIII-lea şi pe el însuşi, să stea amândoi pe un singur tron, 
când putea să-i aşeze mai comod pe două tronuri diferite. 

— Pe două tronuri? Zise tânărul îngândurat. 

— Într-adevăr? Continuă în linişte Aramis? Un cardinal 
prim-ministru al Franţei, ajutat de favoarea şi de 
bunăvoința regelui preacreştin, un cardinal căruia regele, 
stăpânul său, îi încredinţează tezaurul, armata, sfetnicii săi, 
acest om ar face o îndoită greşeală folosind numai între 


graniţele Franţei toate puterile pe care le are la-ndemână. 
Voi, de altfel? Adăugă Aramis aruncându-şi privirea până în 
adâncul ochilor lui Filip? Voi nu veţi fi un rege ca părintele 
vostru, blând, moale, obosit de toate; veţi fi un rege care va 
şti să se impună şi să conducă; nu veţi ţine seama de statele 
voastre; eu vă voi stânjeni aici. Totuşi, niciodată prietenia 
noastră nu trebuie să fie nu zic destrămată, dar nici măcar 
întunecată de vreun gând ascuns. Eu vă voi fi dat tronul 
Franţei, voi îmi veţi da tronul Sfântului Petru. Când braţul 
vostru leal, hotărât şi puternic va avea ca sprijin braţul unui 
papă, aşa cum voi fi eu şi Carol Quintul, care a stăpânit 
două treimi din lume şi Carol cel Mare, care a stăpânit-o în 
întregime, vor rămâne mai prejos de înălţimea taliei 
voastre. Eu n-am alianţe, n-am prejudecăţi, eu nu vă 
îndemn la persecuții împotriva ereticilor, eu nu vă voi 
arunca în războaie de familie. Eu voi spune: „Să împărţim 
amândoi universul: mie, sufletele, vouă, trupurile”. Şi cum 
eu voi muri cel dintâi, mă veţi moşteni. Ce spuneţi de planul 
meu, monseniore? 

— Spun că mă faci fericit şi mândru numai ascultându-te şi 
înţelegându-te, domnule d'Herblay. Vei fi cardinal; apoi, 
cardinal fiind, vei fi primul meu ministru. După aceea, îmi 
vei arăta ce trebuie să fac spre a te alege papă şi voi face. 
Cere-mi garanţii, dacă vrei. 

— De prisos. Nu voi face nimic, fără a vă ajuta pe voi să 
câştigaţi ceva; nu voi urca nici o treaptă, fără a vă ridica pe 
voi şi mai sus; voi sta totdeauna destul de departe de voi, 
pentru a nu vă stârni pizma, voi fi totdeauna destul de 
aproape spre a vă păstra ceea ce aţi câştigat şi a vă îngriji 
prietenia. 'Toate învoielile din lumea aceasta se rup din 
pricină că interesul comun ce le leagă tinde să atârne 
numai într-o parte. Asta nu se va întâmpla niciodată între 
noi. De aceea, n-am nevoie de garanţii. 

— Aşadar... Fratele meu... Va dispărea... Şi cum? 

— Foarte simplu. Îl vom lua din patul lui, cu ajutorul unei 
scânduri care se mişcă la o atingere de deget. Adormit sub 


coroană, se va trezi în captivitate. Rămas singur, veţi 
porunci din acel moment şi nu veţi avea alt interes mai 
mare, decât să mă păstraţi în apropierea voastră. 

— Aşa e. lată mâna mea, domnule d'Herblay. 

— Îngăduiţi-mi să îngenunchez cu tot respectul înaintea 
voastră, sire. Ne vom îmbrăţişa în ziua când şi unul şi altul 
vom avea pe frunte, voi coroana, eu tiara. 

— Îmbrăţişează-mă chiar acum şi fii mai mult decât un 
mare geniu, mai mult decât un geniu sublim şi priceput: fii 
bun pentru mine, fii părintele meu! 

Aramis era cât pe-aci să se înduioşeze auzindu-l vorbind 
astfel. 1 se păru că-şi simte inima învăluită de o boare 
necunoscută până atunci; dar această impresie se şterse 
repede. „Părintele său! Gândi el. Da, Sfântul Părinte!” 

Şi se urcară din nou în trăsura care porni în goană pe 
drumul spre Vaux-le-Vicomte. 

Capitolul XIV Castelul de la Vaux-le-Vicomte. 

Castelul de la Vaux-le-Vicomte, aşezat la o leghe depărtare 
de Melun, fusese clădit de Fouguet în anul 1653. Pe vremea 
aceea se găseau puţini bani în Franţa. Mazarin luase 
grosul, iar Fouquet risipea ce mai rămăsese. Dar, cum unii 
oameni au cusururi fecunde şi vicii utile, Fouquet, băgând 
milioanele în acest palat, găsise prilejul de a strânge 
laolaltă trei bărbaţi iluştri: Levau, arhitectul edificiului, Le 
NGtre, creatorul grădinilor şi Le Brun, decoratorul 
apartamentelor. 

Dacă palatul de la Vaux avea un cusur ce-ar fi putut sări în 
ochi, era aspectul lui măreț şi semeţia sa graţioasă; este 
încă şi astăzi de pomină numărul mare de stânjeni ai 
acoperişului, a cărui reparaţie înseamnă în zilele noastre 
ruina unor averi ce nu se mai compară cu cele de altădată, 
ca întreaga noastră epocă. 

Vaux-le-Vicomte, după ce ai trecut dincolo de marea lui 
poartă de fier, susţinută de cariatide, te întâmpină cu 
principala sa construcţie din vasta curte de onoare, 
înconjurată de şanţuri adânci, de-a lungul cărora se înalţă o 


puternică centură de piatră. Nimic mai nobil decât aripa 
din mijloc, proptită pe un peron ca un rege pe tronul său, 
având în jurul ei patru pavilioane care formează colţurile şi 
ale căror imense coloane ionice se ridică maiestuoase până 
la streaşina edificiului. Frizele împodobite cu arabescuri şi 
frontoanele ce încununează pilaştrii evocă pretutindeni 
bogăţia şi graţia. Turnurile, profilându-se deasupra tuturor 
acestora, dau amploare şi măreție. 

Această casă, zidită de un supus al regelui, se aseamănă 
cu un palat regal mai mult decât acele palate regale pe care 
Wolsey se socotea dator să i le ofere stăpânului său, de 
teamă ca nu cumva să-l facă gelos. 

Dar dacă măreţia şi gustul strălucesc şi se întrec pe sine 
într-o parte anumită a acestui palat, dacă ceva poate fi 
preferat desăvârşitei întocmiri a interioarelor, luxului 
aurăriilor, mulţimii de statui şi de picturi, acesta este 
parcul, acestea sunt grădinile de la Vaux. Fântânile 
ţâşnitoare, adevărate minuni în 1653, sunt încă şi astăzi 
nişte minuni; cascadele de acolo au stârnit admiraţia 
tuturor regilor şi tuturor prinților; cât despre faimoasa 
grotă, temă pentru atâtea versuri faimoase, sălaş al acelei 
vestite nimfe de la Vaux despre care Pellisson vorbea cu La 
Fontaine, socotim că e de prisos să-i mai descriem 
frumuseţile; căci n-am vrea să stârnim pe seama noastră 
acele critici la care medita pe atunci Boileau: 

Peste tot numai ghirlande, pretutindeni astragale. 


Încât abia te poţi mişca pe cărările grădinii. 

Noi ne vom mulţumi, ca Despreaux, să intrăm în acest 
parc în vârstă numai de opt ani, ale cărui creste, de pe- 
acum superbe, se îmbăiau purpurii în primele raze ale 
soarelui. Le Notre grăbise plăcerea lui Mecena: toate 
răsadurile dăduseră arbori de două ori mai mari, datorită 
îngrijirilor şi îngrăşămintelor active. Orice copac din 
împrejurimi ce făgăduia speranţe deosebite fusese scos din 
pământ cu rădăcini cu tot şi transplantat în parc. Fouquet 


putea să cumpere destui copaci ca să-şi împodobească 
parcul, de vreme ce cumpărase trei sate, cu tot ce se afla în 
jurul lor, ca să-l mărească. 

Domnul de Scudery spune despre acest palat că, pentru a- 
i uda grădinile, domnul Fouquet împărţise un râu într-o mie 
de şuvoaie şi reunise o mie de şuvoaie în căderi de apă. 
Acelaşi domn de Scudery mai spune şi altele, în Clelia sa, 
despre acest palat, ale cărui frumuseți le descrie în 
amănunţime. Noi însă vom fi mai înţelepţi şi-i vom trimite 
pe cititorii curioşi la Vaux, în loc să-i trimitem la Clelia. Cu 
toate că sunt tot atâtea leghe de la Paris la Vaux, câte 
volume are Clelia. 

Această splendidă reşedinţă era pregătită să-l primească 
pe cel mai mare rege din lume. Prietenii domnului Fougquet 
îşi aduseseră aici, unii actorii lor şi decorurile, alţii 
sculptorii şi pictorii, alţii penele lor ascuţite cu măiestrie. 
Era vorba de o adevărată întrecere a talentelor. Cascadele 
învolburate, deşi populate cu nimfe, revărsau o apă mai 
limpede decât cleştarul; ele răspândeau asupra tritonilor şi 
nereidelor de bronz valuri de spumă ce se irizau în văpaia 
soarelui strălucitor. O armată de servitori alerga în cete 
prin curţile şi prin coridoarele lungi, în timp ce Fouquet, 
sosit abia în dimineaţa aceea, se plimba tacticos, dar cu 
băgare de seamă, dând ultimele ordine, după ce intendenţii 
se prezentaseră în faţa lui. 

Era, după cum am spus, în ziua de 15 august. Soarele 
cădea din plin pe umerii zeilor de marmură şi de bronz; el 
încălzea apa în bazine şi cocea în livezi acele magnifice 
piersici de care regele îşi va aminti cu regret cincizeci de 
ani mai târziu, atunci când, la Marly, gustând minunatele 
soiuri aduse din grădinile sale, care costaseră Franţa de 
două ori mai mult decât costase Vaux, marele rege îi 
spusese cuiva: 

— Dumneata eşti prea tânăr ca să fi mâncat piersici din 
livezile domnului Fouquet! 


O, amintire! O, trâmbiţe ale faimei! O, glorie a acestei lumi! 
Acela care preţuia atât de bine meritele cuiva, acela care îşi 
însuşise moştenirea lui Nicolas Fouquet, acela care i-i luase 
pe Le Nâtre şi pe Le Brun, acela care-l trimisese pentru 
toată viaţa într-o închisoare de stat, acela nu-şi amintea 
decât de piersicile duşmanului său învins, răpus, uitat! În 
zadar aruncase Fouquet treizeci de milioane în bazinele 
sale, în ciopliturile sculptorilor, în scrierile poeţilor, în 
buzunarele pictorilor săi, crezând că astfel va face să se 
vorbească despre el! O piersică rumenă şi cărnoasă 
atârnată între araci, sub limbile verzi ale frunzelor ascuţite, 
această fărâmă de materie vegetală, pe care un vierme o 
roade pe dinăuntru, îi era de-ajuns marelui rege pentru a 
trezi în amintirea lui umbra îndurerată a ultimului 
intendent superior al Franţei. 

Bineînţeles că Aramis fusese acela care împărţise marea 
armată de servitori, care avusese grijă să pună paznici la 
intrări şi să pregătească apartamentele, Fouquet 
nemaiocupându-se decât de ansamblu. Ici, Gourville îi arăta 
cum fuseseră aşezate focurile de artificii; dincolo, Moliere îl 
conducea prin teatru; şi, în sfârşit, după ce vizitase capela, 
saloanele, gale-riile, Fougquet cobora istovit, când îl zări pe 
Aramis la capătul scării. Prelatul îi făcu un semn. Ministrul 
se duse să-l întâlnească pe prietenul său, care îl opri în faţa 
unui mare tablou aproape terminat. Aplecându-se peste 
această pânză, pictorul Le Brun, plin de sudoare, mânjit de 
vopsele, galben de oboseală şi de încordare, arunca 
ultimele trăsături cu penelul său zorit. Era acel faimos 
portret al regelui, atât de aşteptat, în costumul de 
ceremonie pe care Percerin se îndurase să i-l arate mai 
dinainte episcopului de Vannes. 

Fouquet se aşeză în faţa acestui tablou, care trăia, ca să 
spunem aşa, în toată prospeţimea cărnii şi în toată molcoma 
lui căldură. Privi chipul, socoti munca, admiră îndelung 
opera, apoi, negăsind o răsplată vrednică de această trudă 
de Hercule, îşi trecu braţul pe după grumazul pictorului şi-l 


îmbrăţişă. Domnul ministru mânjise prin aceasta un costum 
de o mie de pistoli, în schimb îl făcea fericit pe Le Brun. Fu 
o clipă de mare bucurie pentru artist, dar şi o clipă 
dureroasă pentru domnul Percerin, care se afla la spatele 
lui Fouquet şi admira în pictura lui Le Brun costumul acela 
pe care-l făcuse pentru maiestatea sa, operă de artă, 
spunea el, ce nu-şi găsea pereche decât în garderoba 
domnului ministru. 

Durerea şi tânguirile lui fură întrerupte de semnalul ce se 
dădu din turnul clădirii. Înspre Melun, pe câmpul unde nu 
se mai afla ţipenie de om, paznicii de la Vaux zăriseră 
cortegiul regelui şi al reginelor; maiestatea sa intra în 
Melun urmat de lungul şir de trăsuri şi călăreţi. 

— Într-un ceas vor fi aici? Îi spuse Aramis lui Fouquet. 

— Într-un ceas! Răspunse acesta cu un suspin. 

— Şi plebea asta care se întreabă la ce slujesc serbările 
regale? Continuă episcopul de Vannes, râzând cu râsul lui 
prefăcut. 

— Ah, dar asta mă întreb şi eu, care nu fac parte din plebe. 

— Îţi voi da răspunsul peste douăzeci şi patru de ore, 
monseniore. Acum ia-ţi înfăţişarea voioasă, căci e o mare zi 
de bucurie. 

— Ei bine, crede-mă, dacă vrei, d'Herblay? Zise ministrul 
cu un accent de adâncă sinceritate, arătând cu degetul în 
zare cortegiul lui Ludovic? Ştiu că el nu mă iubeşte de loc, 
nici eu nu-l iubesc prea mult, dar pe măsură ce se apropie 
de casa mea... 

— Ei bine, ce? 

— Ei bine, pe măsură ce se apropie de casa mea, îmi este 
mai sacru, îl simt regele meu, îmi e aproape scump. 

— Scump? Da? Rosti Aramis, apăsând pe acest cuvânt, aşa 
cum, mai târziu, avea să facă abatele Terray cu Ludovic al 
XV-lea. 

— Nu râde, d'Herblay; simt că, dacă el ar vrea, l-aş iubi cu 
adevărat pe acest tânăr. 


— Nu mie se cade să-mi spui asta? Răspunse Aramis? Ci 
domnului Colbert. 

— Domnului Colbert! Strigă Fouquet. Şi pentru ce? 

— Pentru că, atunci când va fi ministru de finanţe, va face 
să ai o pensie din caseta regelui. 

După ce aruncă această săgeată, Aramis salută. 

— Unde te duci? Îl întrebă Fougquet, posomorându-se 
deodată. 

— La mine, să-mi schimb costumul, monseniore. 

— Unde eşti instalat, d'Herblay? 

— În camera albastră, de la etajul al doilea. 

— Aceea care se află deasupra camerei regelui? 

— Exact. 

— Ce te-a îndemnat să stai acolo? Nici n-ai să te poţi 
mişca! 

— Toată noaptea, monseniore, eu dorm sau citesc în patul 
meu. 

— Dar oamenii dumitale? 

— Oh, n-am decât o persoană cu mine! 

— Numai atât? 

— Omul care îmi citeşte mi-e de ajuns. Cu bine, 
monseniore, nu te obosi prea mult. Păstrează-te proaspăt 
pentru sosirea regelui. 

— 'Te voi vedea? Îl voi vedea şi pe prietenul dumitale, du 
Vallon? 

— L-am instalat alături de mine. Se îmbracă. 

Şi Aramis, salutând cu capul şi cu un surâs, se depărta 
aidoma unui general care inspectează avanposturile după 
ce i s-a dat de veste că se apropie duşmanul. 

Capitolul XV Vinul de Melun. 

Regele intrase în Melun cu gândul doar de a străbate 
oraşul. Tânărului monarh îi era sete de plăceri. În tot timpul 
călătoriei, n-o văzuse decât de două ori pe La Valliere şi, 
dându-şi seama că nu-i va putea vorbi decât noaptea, în 
umbra grădinilor, după ceremonie, se grăbea să ajungă mai 
repede la Vaux. Dar el îşi făcuse planul fără să ţină seama 


de căpitanul său de muşchetari şi mai ales de domnul 
Colbert. 

Asemenea frumoasei Calipso, care nu se putea consola 
după plecarea lui Ulise, gasconul nostru nu se putea 
consola că nu ghicise motivul pentru care Aramis îi ceruse 
lui Percerin să-i arate costumele cele noi ale regelui. „Nu 
încape îndoială? Îşi spunea acest spirit pătrunzător în logica 
lui? Că episcopul de Vannes, amicul meu, a făcut asta cu un 
anumit scop.” Şi începu să-şi stoarcă creierul în fel şi chip. 

Lui d'Artagnan, atât de frecat cu toate intrigile de la curte, 
lui d'Artagnan, care cunoştea situaţia lui Fougquet mai bine 
decât însuşi Fouquet, îi încolţiră în minte cele mai 
năstruşnice bănuieli la vestirea acestei serbări care l-ar fi 
ruinat pe un om bogat şi care devenea cu neputinţă, 
nebunească, pentru un om ruinat. Şi apoi, prezenţa lui 
Aramis, revenit de la Belle-lIsle şi numit mare ordonator de 
către domnul Fouquet, amestecul lui necontenit în toate 
afacerile ministrului, vizitele domnului de Vannes la 
Baisemeaux, toate aceste lucruri necurate îl frământau 
adânc pe d'Artagnan de câteva săptămâni încoace. „Cu 
nişte oameni de teapa lui Aramis? Îşi spunea el? Nu poţi fi 
cel mai tare decât cu spada în mână. Câtă vreme Aramis 
era un războinic, mai puteai spera să-i vii de hac; de când 
şi-a pus peste cuirasă o sutană, ne vine el de hac nouă. Dar 
ce urmăreşte oare Aramis?” Şi d'Artagnan căzu pe gânduri. 
„Ce-mi pasă mie, la urma urmei, dacă nu vrea decât să-l 
răstoarne pe domnul Colbert?... Căci ce altceva ar putea 
năzui?” D'Artagnan îşi frecă fruntea, acest pământ mănos 
din care vârful unghiilor lui scosese adesea atâtea idei bune 
şi frumoase. Se gândi să stea de vorbă cu domnul Colbert; 
dar prietenia lui, jurământul lui de altădată îl legau încă 
mult de Aramis. Renunţă. De altfel, îl ura pe acest om de 
finanţe. Ar fi vrut să-şi deschidă inima în faţa regelui. Însă 
regele n-ar înţelege nimic din bănuielile lui, care n-aveau 
nici măcar o umbră de realitate. Se hotări să i se adreseze 
direct lui Aramis, cu primul prilej când îl va vedea. „Îl voi 


prinde între patru ochi şi-l voi lua repede, pe nepregătite? 
Îşi zise muşchetarul. Îi voi pune mâna pe inimă şi el îmi va 
mărturisi... Ce-mi va mărturisi? Da, îmi va mărturisi el ceva, 
căci, la dracu, ceva tot se ascunde aici!” 

Mai liniştit după toate acestea, d'Artagnan îşi făcu 
pregătirile de călătorie şi se îngriji de casa militară a 
regelui, destul de slabă încă, ca să fie bine întocmită şi ceva 
mai bine subsidiată, cu toată mica ei componenţă. Din toate 
aceste încercări ale căpitanului rezultă că regele se găsi în 
fruntea muşchetarilor săi, a elveţienilor şi a unui pichet de 
soldaţi francezi, de îndată ce ajunse în apropiere de Melun. 
Ai fi zis că era o mică armată. Domnul Colbert îi privea pe 
aceşti oameni de spadă cu multă bucurie. Ar fi vrut însă ca 
numărul lor să fie mai mare cu cel puţin o treime. 

— Pentru ce? Întrebă regele. 

— Pentru a-i face mai multă cinste domnului Fougquet? 
Răspunse Colbert. 

„Pentru a-l ruina mai repede!” gândea d'Artagnan. 

Armata apăru la porţile Melunului şi cârmuitorii oraşului îi 
aduseră regelui cheile, poftindu-l să intre la primărie 
pentru a gusta vinul de onoare. Regele, care voia să treacă 
mai departe şi să ajungă mai degrabă la Vaux, se făcu roşu 
de ciudă. 

— Cine-i nerodul care mi-a pricinuit această întârziere? 
Bombăni el printre dinţi, în timp ce primarul îşi ţinea 
discursul. 

— Nu eu? Răspunse d'Artagnan? Cred însă că domnul 
Colbert. 

Colbert auzi rostindu-i-se numele. 

— Ce doreşte domnul d'Artagnan? Întrebă el. 

— Doresc să ştiu dacă dumneata eşti cel care a făcut ca 
regele să zăbovească la vinul de Brie. 

— Da, domnule. 

— Atunci, pentru dumneata a rostit regele un epitet. 

— Care, domnule? 


— Nu mai ştiu... Aşteaptă... Imbecil. Nu, nu... Nerod, 
prost, iată cum s-a pronunţat maiestatea sa despre cel care 
avut ideea cu vinul de Melun. 

D'Artagnan, după această ispravă, îşi mângâie liniştit calul 
pe coamă. Capul mare al domnului Colbert se zburli cât o 
baniţă. Muşchetarul, văzându-l aşa de urâţit de mânie, nu 
se mulţumi cu atât. Primarul îi dădea înainte; regele se 
înroşea tot mai tare. 

— La dracu! Zise pe un ton nemulţumit d'Artagnan. 
Regele o să-şi iasă din răbdări. De unde naiba ţi-a venit 
ideea asta, domnule Colbert? N-ai nimerit-o! 

— Domnule? Replică financiarul înălţând capul? Ea mi-a 
fost dictată de zelul meu de a-l sluji pe rege. 

— Haidade! 

— Domnule, Melun e un oraş mare, un oraş bun, care 
plăteşte bine şi ar fi de prisos să-l nemulţumim. 

— Aşa zici dumneata! Eu însă, care nu sunt financiar, am 
văzut altceva în ideea dumitale. 

— Ce, domnule? 

— Dorinţa de a-i face puţin sânge rău domnului Fouguet, 
care se pârpăleşte acolo, în turnurile sale, aşteptându-ne. 

Lovitura fu aspră şi îşi atinse ţinta. Colbert se fâstâci. Se 
retrase cu capul între umeri. Din fericire, discursul luă 
sfârşit. Regele bău din vinul de onoare; apoi toată lumea 
reluă drumul prin mijlocul oraşului. Regele îşi muşca 
buzele, căci noaptea se apropia şi orice speranţă de a se 
plimba cu La Valliere se spulbera. 

Pentru ca întreaga suită a regelui să intre în Vaux, ar fi 
trebuit cel puţin patru ceasuri, datorită multelor consemne. 
De aceea, regele, care ardea de nerăbdare, le grăbi pe 
regine, ca să ajungă la Vaux înainte de căderea nopţii; dar 
în clipa când să pornească la drum, piedicile sporiră. 

— Ce-ar fi ca regele să doarmă la Melun? Îi spuse domnul 
Colbert, în şoaptă, lui d'Artagnan. 

Domnul Colbert era, fără îndoială, rău inspirat în ziua 
aceea pentru a-i vorbi astfel căpitanului de muşchetari. 


Acesta ghicise de la început că regele nu mai avea 
astâmpăr. D'Artagnan voia ca regele să intre în Vaux cu tot 
alaiul: el ţinea deci ca maiestatea sa să intre acolo cu 
întreaga suită deodată. Pe de altă parte, vedea bine că 
întinderile acestea îl scoteau din sărite pe nerăbdătorul 
monarh. Cum să împace aceste două greutăţi? D'Artagnan 
îi luă lui Colbert vorba din gură şi i-o aruncă regelui. 

— Sire? Zise el? Domnul Colbert întreabă dacă maiestatea 
voastră nu doreşte să doarmă la Melun. 

— Să dorm la Melun? Şi pentru ce? Strigă Ludovic al XIV- 
lea. Să dorm la Melun! Cine naiba s-a putut gândi la una ca 
asta, când domnul Fouquet ne aşteaptă în această seară? 

— Mă temeam? Răspunse numaidecât Colbert? Ca 
maiestatea voastră să nu întârzie şi, după etichetă, nu veţi 
putea intra în apartamentele voastre decât după ce toate 
locuinţele vor fi fost luate în primire de furier, iar 
garnizoana distribuită. 

D'Artagnan asculta cu urechea aţintită, rozându-şi 
mustaţa. Reginele auziră şi ele. Erau obosite, ar fi vrut să 
doarmă şi mai ales să-l împiedice pe rege de a se plimba, 
seara, cu domnul de Saint-Aignan şi cu doamnele de 
onoare; căci, ce prinţesele vor fi fost instalate în 
apartamentele lor, doamnele de onoare, după ce-şi vor fi 
terminat serviciul, aveau toată libertatea să se plimbe. 

Se vede deci că toate aceste interese, transformându-se în 
vapori, aveau să producă nori, iar norii, furtună. Regele n- 
avea mustață, ca să şi-o roadă; îşi muşcă, în schimb, 
nestăpânit, mânerul cravaşei. Cum să iasă din încurcătură? 
D'Artagnan zâmbea nepăsător; Colbert dădea din umeri. Pe 
cine să cadă beleaua? 

— Va fi consultată, în această privinţă, regina? Zise 
Ludovic al XIV-lea salutându-le pe doamne. 

Această atenţie din partea lui o măguli pe Maria-Tereza, 
care era bună şi generoasă şi care, lăsată să hotărască, 
răspunse cu tot respectul: 

— Eu voi împlini totdeauna cu plăcere voinţa regelui. 


— Cât timp ne trebuie ca să ajungem la Vaux? Întrebă Ana 
de Austria, tărăgănând fiecare silabă şi ducându-şi mâna la 
sânul îndurerat. 

— Un ceas pentru trăsurile maiestăţilor lor? Răspunse 
d'Artagnan? Pe nişte drumuri destul de frumoase. 

Regele îl săgetă cu o privire. 

— Un sfert de ceas pentru rege? Se grăbi să adauge 
muşchetarul. 

— Vom ajunge pe lumină? Zise Ludovic al XIV-lea. 

— Dar instalarea casei militare? Obiectă cu blândeţe 
Colbert? Îl va face pe rege să întârzie, oricât de mult s-ar 
grăbi. 

„Dobitocule! Zise în sinea lui d'Artagnan. Dacă aş avea 
interesul să-ţi distrug încrederea de care te bucuri, aş face- 
o în zece minute!” Apoi adăugă, cu glas tare: 

— În locul regelui, intrând în casa domnului Fouquet, care 
e un om binevoitor, nu m-aş mai îngriji de suita mea, ci aş 
păşi acolo ca prieten, însoţit numai de căpitanul gărzilor 
mele; astfel aş fi mai mare, mai sacru. 

Bucuria scânteia în ochii regelui. 

— Iată un sfat înţelept, doamnele mele? Zise el. Să 
mergem la un prieten ca prieten. Porniţi încet, domnilor 
care conduceţi echipajele; iar noi, domnilor, înainte! 

Şi trase după el pe toţi cavalerii. Colbert îşi ascunse 
marele său cap încruntat în dosul cefii calului său. 

„În sfârşit? Îşi zise d'Artagnan în timp ce galopa? Voi să 
stau de vorbă cu Aramis chiar în astă-seară. Şi apoi, domnul 
Fouquet e un om cumsecade, la dracu, am spus-o mereu şi 
o cred!” 

lată cum, pe la ceasurile şapte seara, fără trâmbiţe şi fără 
crainici trimişi înainte, fără purtători de facle şi fără 
muşchetari, regele apăru în faţa porţii de la Vaux, unde 
Fouquet, pregătit, aştepta de o jumătate de ceas, cu capul 
gol, în mijlocul personalului său şi al prietenilor lui. 

Capitolul XVI Nectar şi ambrozie. 


Domnul Fouquet îi ţinu scara regelui, care, după ce puse 
piciorul pe pământ, se îndreptă cu graţie din şale, apoi, cu 
şi mai multă graţie, întinse o mână, pe care Fouquet, în 
ciuda unei uşoare reţineri a regelui, o duse respectuos la 
buzele sale. 

Regele voia să aştepte, în curtea de la intrare, sosirea 
trăsurilor. Nu avu mult de aşteptat. Drumurile fuseseră 
bătute bine din ordinul ministrului. Nu se afla, de la Melun 
până la Vaux, nici măcar o piatră de mărimea unui ou. 
Astfel, trăsurile, înaintând ca pe un covor, le aduseră, fără 
hurducături şi fără să le obosească, pe toate doamnele, la 
ceasurile opt. Ele fură întâmpinate de doamna ministru, şi, 
în clipa când apărură, o lumină vie, ca un răsărit de soare, 
ţâşni din toţi copacii, din toate chipurile din parc, din toate 
marmorele. Această încântare ţinu până când maiestăţile 
lor se pierdură în interiorul palatului. 

Toate aceste minuni pe care cronicarul le-a îngrămădit, 
sau mai bine-zis le-a păstrat în istorisirea sa, cu riscul de a 
rivaliza cu romancierul, aceste splendori ale nopţii învinse, 
ale naturii înfrumuseţate, ale tuturor plăcerilor, ale tuturor 
lucrurilor îmbinate pentru satisfacerea simţurilor şi a 
spiritului, Fouquet le oferi cu prisosinţă regelui său, în 
această reşedinţă plină de farmec, faţă de care nici un 
suveran din Europa nu se putea lăuda că are una la fel. N-o 
să vorbim aici nici despre marele ospăț care le reuni pe 
maiestăţile lor, nici despre concerte, nici despre feericele 
schimbări de decor; ne vom mulţumi să zugrăvim chipul 
regelui, care, din vesel, deschis, fericit, cum era la început, 
deveni în curând posomorât, ursuz, supărat. Se gândea la 
propria lui locuinţă şi la acel biet lux de acolo, care nu era 
decât un apanaj al regalității, fără să fie proprietatea 
omului-rege. Vazele mari de la Luvru, vechile mobile şi 
văsăria rămasă de la Henric al II-lea, de la Francisc I, de la 
Ludovic al XI-lea nu erau decât amintiri istorice. Nu erau 
decât obiecte de artă, o învechită moştenire a rangului 
regal. La Fouquet, valoarea se recunoştea atât din calitatea 


materialului, cât şi din meşteşugirea lucrării. Fougquet 
mânca din vase de aur pe care artiştii lui le făcuseră şi le 
cizelaseră pentru el. Fouquet bea vinuri ale căror nume 
regele Franţei nici nu le ştia măcar; şi le sorbea din 
pocaluri care preţuiau fiecare mai mult decât toată pivniţa 
regală. Ce să mai spunem de sălile, de zugrăvelile, de 
tablourile, de servitorii şi de intendenţii de toate soiurile! 
Ce să mai spunem de serviciul în care ordinea înlocuia 
eticheta, belşugul întrecea consemnele, iar plăcerea şi 
mulţumirea oaspetelui deveneau suprema lege a tuturor 
celor ce ascultau de cuvântul gazdei! Acest stup de oameni 
ce se mişcau în toate părţile fără zgomot, această mulţime 
de oaspeţi mai puţin numeroşi decât slugile, aceste grămezi 
de farfurii şi de tacâmuri de aur şi argint, aceste revărsări 
de lumini, aceste jerbe de flori necunoscute, de care serele 
fuseseră despuiate ca de ceva ce prisosea, căci ele erau şi 
mai pline de frumuseți, acest tot armonios, care nu erau 
decât preludiul serbării făgăduite, îi cuceri pe cei de faţă, 
care îşi mărturisiră în mai multe rânduri admiraţia, nu prin 
glas sau prin gesturi, dar prin tăcere şi uimire, aceste două 
graiuri ale curtenilor ce nu cunosc frâul stăpânului. Cât 
despre rege, el îşi simţi ochii înroşindu-i-se; nici nu mai 
îndrăznea să se uite la regină. Ana de Austria, ce-şi întrecea 
totdeauna semenii prin mândrie, îşi strivi gazda prin 
disprețul pe care-l arăta faţă de tot ce i se servea dinainte. 
Regina cea tânără, bună din fire şi curioasă de a cunoaşte 
viaţa, îl lăudă pe Fouguet, gustă din toate bucatele cu mare 
poftă şi întrebă despre numele mai multor fructe ce 
apăreau pe masă. Fouquet răspunse că nici el nu ştie cum 
se numesc. Aceste fructe erau culese din livezile lui, el 
însuşi le îngrijea adesea, fiind un savant în materie de 
agronomie exotică. Regele înţelese această modestie a 
ministrului. Se simţi însă şi mai umilit. O găsea pe regină 
puţin cam din popor, iar pe Ana de Austria puţin cam 
Iunonă. Grija lui, în ce-l privea, era să rămână rece şi să nu 


întreacă măsura nici în privinţa dispreţului, nici în a simplei 
admiraţii. 

Dar Fouquet prevăzuse toate acestea; el era unul dintre 
acei oameni care prevăd orice. 

Regele ţinuse să declare de la început că, tot timpul cât se 
va afla la domnul Fougquet, ar dori ca ospeţele să nu fie 
supuse etichetei şi, prin urmare, să stea la masă laolaltă cu 
toată lumea. Totuşi, prin grija ministrului, mâncarea i se 
servea regelui aparte, dacă se poate spune aşa, în mijlocul 
comesenilor lui. Această mâncare, foarte bună prin felul 
cum era gătită, se compunea din tot ceea ce-i plăcea 
regelui, din tot ceea ce prefera el de obicei. Ludovic n-ar fi 
avut nici o scuză, el care era cel mai mare mâncău al 
regatului, să spună că nu-i era foame. Domnul Fouquet făcu 
şi mai mult: se aşeză la masă pentru a da ascultare unei 
porunci a regelui; dar, îndată după ce supele fură servite, 
se ridică şi începu să-l servească el însuşi pe rege, în timp 
ce doamna ministru stătea în picioare la spatele jilţului 
reginei. Dispreţul lunonei şi mofturile lui lupiter trebuiră să 
cedeze în faţa acestui exces de bunăvoință. Regina-mamă 
mâncă un pişcot înmuiat în vinul de San-Lucar, iar regele se 
înfruptă din toate, spunându-i domnului Fouquet: 

— Cu neputinţă, domnule intendent superior, de a pregăti 
o masă mai aleasă! 

La care, întreaga curte se porni să înfulece cu o asemenea 
furie, încât ai fi zis că norii de lăcuste ale Egiptului se 
abăâtuseră asupra unui lan de secară verde. 

Asta nu-l împiedică totuşi pe rege ca, după ce-şi domoli 
foamea, să redevină posomorât; posomorât în măsura 
voioşiei pe care se simţea dator s-o arate, posomorât mai 
ales în comparaţie cu buna mină pe care curtenii săi i-o 
făceau domnului Fouquet. 

D'Artagnan, care mânca mult şi bea vârtos fără să pară, 
nu lăsă să-i scape nici o îmbucătură, dar în acelaşi timp făcu 
un mare număr de observaţii ce-i fură de mult folos. 


După terminarea mesei, regele nu voi să piardă plimbarea. 
Parcul era luminat. Luna, ea însăşi, ca şi cum ar fi ascultat 
de ordinele seniorului de la Vaux, îşi presăra pulberea de 
argint pe deasupra crestelor copacilor şi-şi arunca 
diamantele şi scânteierile în unda lacurilor liniştite. 
Răcoarea era plă-cută. Aleile erau adâncite în umbră şi 
nisipul atât de moale, încât te îmbia să-l calci cu picioarele. 
Bucuria fu deplină, căci regele, găsind-o pe La Valliere la 
cotitura unei cărări, putu să-i strângă braţul şi să-i spună: 
„Ie iubesc”, fără să-l audă nimeni, în afară de domnul 
d'Artagnan, care păşea în urma lui şi de domnul Fouquet, 
care mergea înainte. 

Noaptea aceasta plină de vrajă se scurse însă repede. 
Regele ceru să fie condus în camera lui. Numaidecât, totul 
se puse în mişcare. Reginele se retraseră la culcare în 
sunete de lăute şi de flaute. Regele îşi întâlni, urcând, 
muşchetarii săi, pe care domnul Fouquet îi adusese de la 
Melun şi le dăduse să cineze. D'Artagnan îşi uitase de 
bănuielile lui. Se simţea obosit, mâncase prea mult şi voia, o 
dată în viaţa lui, să se bucure de o adevărată serbare, la un 
adevărat rege. „Domnul Fouquet îşi spunea el? E omul 
meu.” 

Regele fu condus, cu mare ceremonie, în camera lui 
Morfeu, pe care se cuvine să o descriem, măcar în treacăt, 
cititorilor noştri. Era cea mai frumoasă şi cea mai mare din 
tot castelul. Le Brun zugrăvise, în cupolă, visurile fericite şi 
visurile urâte pe care Morfeu le strecoară în somnul regilor, 
ca şi în al oamenilor de rând. Toate gingăşiile pe care le 
poate zămisli somnul, tot şuvoiul de miere şi parfumuri, de 
flori şi nectar, de voluptate sau de odihnă revărsate în 
simţuri le înfăţişase pictorul în frescele sale. Era o 
compoziţie pe cât de suavă într-o parte, pe atât de sinistră 
şi de groaznică în cealaltă. Cupe din care se prelinge 
otravă, spade ce fulgeră deasupra capului celui care 
doarme, vrăjitori şi fantome cu măşti hidoase, întunecimi 
brăzdate de câte o rază de lumină, mai înspăimântătoare 


decât vipiile sau beznele nopţii, iată ce născocise el ca 
revers la celelalte scene, pline de graţie şi frumuseţe. 
Regele, păşind în această cameră măreaţă, fu străbătut de 
un fior. Fouquet întrebă din ce pricină. 

— Mi-e somn? Răspunse Ludovic, palid ca ceara. 

— Maiestatea voastră doreşte să i se pregătească patul 
numaidecât? 

— Nu, mai am de vorbit cu câteva persoane? Zise regele. 
Să fie chemat domnul Colbert. 

Fouquet făcu o plecăciune şi ieşi. 

Capitolul XVII La un gascon, un gascon şi jumătate. 
D'Artagnan nu pierduse nici o clipă în zadar; aşa ceva nu 
intra în obiceiurile lui. După ce întrebase de Aramis, alergă 
peste tot, până când dădu de el. La rândul său, Aramis, de 
îndată ce regele intrase la Vaux, se retrăsese în camera lui, 
gândindu-se, fără îndoială, la vreo nouă plăcere menită să 

măgulească pe maiestatea sa. 

D'Artagnan se anunţă şi-l găsi la etajul al doilea, într-o 
frumoasă cameră, căreia i se spunea camera albastră, 
datorită tapetelor ei, îl găsi, spunem, pe episcopul de 
Vannes în compania lui Porthos şi a mai multor epicurieni 
moderni. Aramis se ridică şi-l îmbrăţişă pe prietenul lui, 
oferindu-i cel mai bun jilţ; şi, cum cei prezenţi observară că 
muşchetarul aştepta, fără îndoială, să rămână singur cu 
Aramis, epicurienii se retraseră unul câte unul. Porthos nu 
se clinti din loc. E adevărat că, deoarece mâncase prea 
mult, el dormea acum în jilţul său. Convorbirea nu fu 
stânjenită de acest al treilea. Porthos avea o răsuflare 
melodioasă şi se putea sta de vorbă pe acest soi de bas ca 
pe o melopee antică. 

D'Artagnan simţi că el era cel care trebuia să înceapă 
convorbirea. Scopul pentru care venise aici nu era simplu: 
de aceea, intră repede în subiect. 

— Ei bine, iată-ne, aşadar, la Vaux! Zise el. 

— Da, d'Artagnan. Îţi place aici? 

— Mult. Şi mi-e tare drag domnul Fouquet. 


— Nu-i aşa că e un om minunat? 

— Cum nu se poate mai minunat. 

— Se zice că regele începuse prin a fi rece, apoi 
maiestatea sa s-a dat pe brazdă. 

— Se vede treaba că n-ai văzut nimic, de vreme ce spui: 
„Se zice”. 

— Nu; discutam, cu domnii aceştia care au ieşit acum, 
despre reprezentaţia şi despre cavalcadele de mâine. 

— Ah, aşadar tu eşti cel care orânduieşte serbările de aici? 

— Sunt, după cum ştii, devotat plăcerilor fanteziei; am fost 
totdeauna poet, undeva în mine. 

— Îmi amintesc versurile tale. Erau drăguţe. 

— Eu le-am uitat; dar le ascult cu bucurie pe-ale altora, 
mai ales când aceşti alţii se numesc Moliere, Pellisson, La 
Fontaine etc. 

— Ştii la ce m-am gândit astă-seară, la masă, Aramis? 

— Nu. Spune-mi; altfel n-aş putea ghici. Tu ai atâtea în 
cap! 

— Ei bine, m-am gândit că adevăratul rege al Franţei nu 
este Ludovic al XIV-lea. 

— Auzi colo! Făcu Aramis, aţintindu-şi fără să vrea ochii în 
ochii muşchetarului. 

— Nu e el, ci domnul Fouquet. 

Aramis răsuflă uşurat şi prinse a zâmbi. 

— Ai devenit şi tu ca toţi ceilalţi: gelos! Zise apoi. Pun 
rămăşag că domnul Colbert ţi-a spus asta. 

D'Artagnan, spre a-l ademeni pe Aramis, îi povesti păţania 
lui Colbert în legătură cu vinul de Melun. 

— Afurisită fire, acest Colbert! Rosti Aramis. 

— Pe legea mea, da! 

— Şi când te gândeşti? Adăugă episcopul? Că acest 
caraghios va fi ministrul tău peste patru luni. 

— Ce spui! 

— Şi că-l vei sluji ca pe Richelieu, ca pe Mazarin. 

— Aşa cum îl slujeşti tu pe Fouquet? Zise d'Artagnan. 


— Cu deosebire, dragă prietene, că domnul Fougquet nu e 
domnul Colbert. 

— Ai dreptate. 

Şi d'Artagnan se prefăcu a se întrista. 

— Dar? Reluă el după o clipă? Pentru ce-mi spuneai că 
domnul Colbert va fi ministru peste patru luni? 

— Pentru că domnul Fouquet nu va mai fi? Răspunse 
Aramis. 

— Va fi ruinat, nu-i aşa? 

— La pământ! 

— Atunci pentru ce mai dă serbări? Se miră muşchetarul 
pe un ton de o bunăvoință atât de firească, încât episcopul 
fu o clipă înşelat de ea. Cum de nu i-ai spus să-şi vadă de 
treabă? 

Această ultimă parte a frazei mergea cam prea departe. 
Aramis intră din nou la bănuieli. 

— E vorba? Zise el? Să-l îmbuneze pe rege. 

— Ruinându-se? 

— Ruinându-se pentru el, da. 

— Ciudat calcul! 

— Nevoia îl impune. 

— Nu văd cum, dragă Aramis. 

— Ba da, vezi foarte bine duşmănia ce i-o poartă domnul 
Colbert. 

— Mai văd cum domnul Colbert îl îndeamnă pe rege să se 
lepede de ministrul său. 

— Asta sare în ochi. 

— Şi că se unelteşte contra domnului Fouquet. 

— Toată lumea o ştie. 

— S-ar zice că regele e împotriva unui om care e gata să-şi 
risipească tot avutul pentru a-i fi pe plac. 

— Cam aşa? Răspunse încet Aramis, puţin convins, dar 
dornic să dea altă întorsătură convorbirii. 

— Sunt nebunii şi nebunii? Reluă d'Artagnan. Mie însă nu- 
mi plac multe din cele pe care le faceţi voi aici. 

— Care anume? 


— Ospeţele, balul, concertul, teatrul, cavalcadele, 
cascadele, focurile de artificii, iluminaţiile, darurile, foarte 
bine, înţeleg asta; dar toate aceste cheltuieli nu sunt oare 
de ajuns? Mai trebuie...? 

— Ce? 

— Mai trebuie să se îmbrace toată casa din nou, de pildă? 

— Oh, ai dreptate. l-am spus asta domnului Fouquet; mi-a 
răspuns că, dacă ar fi destul de bogat, i-ar oferi regelui un 
castel nou-nouţ din vârful turnurilor până în pivnițe, nou cu 
tot ce se găseşte înăuntru şi că, după plecarea regelui, ar 
arde totul, pentru ca nimic să nu poată folosi şi altora. 

— Asta e spaniolism curat! 

— I-am spus-o şi eu. A adăugat: „Îmi va fi duşman oricine 
mă va sfătui să fac altfel”. 

— E adevărată nebunie, îţi spun; ca şi portretul acela. 

— Care portret? Întrebă Aramis. 

— Al regelui, surpriza aceea... 

— Ce surpriză? 

— Ei, pentru care ai luat mostre de la Percerin. 

D'Artagnan se opri. Aruncase săgeata. Nu-i rămânea decât 
să-i măsoare puterea. 

— E o simplă atenţie? Răspunse Aramis. 

D'Artagnan se apropie de prietenul său, îi luă amândouă 
mâinile şi, privindu-l drept în ochi, zise: 

— Aramis, mă mai iubeşti tu cât de cât? 

— Ce întrebare! 

— Bun. Atunci, fă-mi un serviciu. Spune-mi, pentru ce-ai 
luat mostre din stofa costumelor regelui, de la Percerin? 

— Vino cu mine să-l întrebi pe bietul Le Brun, care a lucrat 
cu ele două zile şi două nopţi. 

— Aramis, ăsta e un răspuns pentru toată lumea; dar 
pentru mine... 

— Drept să-ţi spun, d'Artagnan, mă surprinzi! 

— Fii sincer cu mine. Spune-mi adevărul: nu vrei, nu-i aşa, 
să mi se întâmple tocmai mie vreun bucluc. 


— Dragă prietene, nu te mai înţeleg deloc. Ce dracu ţi-a 
intrat în cap? 

— Mai crezi în presimţirile mele? Altădată credeai. Ei bine, 
o presimţire îmi spune că tu ai un plan ascuns. 

— Eu, un plan? 

— Nu sunt chiar sigur. 

— La naiba! 

— Nu sunt chiar sigur, dar aş putea să jur că aşa e. 

— Ei bine, d'Artagnan, mă faci să mă mâhnesc. Într- 
adevăr, dacă am un plan pe care trebuie să ţi-l ascund, ţi-l 
voi ascunde, nu-i aşa? Dacă am unul pe care trebuie să ţi-l 
dezvălui, aş fi făcut-o până acum. 

— Nu, Aramis, nu; sunt planuri care nu se dau pe faţă 
decât în momentul potrivit. 

— Atunci, bunul meu prieten? Răspunse episcopul râzând? 
Înseamnă că momentul potrivit n-a sosit încă. 

D'Artagnan dădu din cap cu tristeţe. 

— Prietenie! Prietenie! Suspină el. Deşartă vorbă! lată un 
om care, dacă i-aş cere-o, s-ar lăsa tăiat în bucăţi pentru 
mine. 

— E adevărat? Rosti Aramis cu nobleţe. 

— Şi acest om, care mi-ar da tot sângele său din vine, nu 
şi-ar deschide un colţişor din inimă în faţa mea. Oh, 
prietenie, o mai spun o dată, nu eşti decât umbră şi 
amăgire, ca tot ce străluceşte pe lumea asta! 

— Nu vorbi astfel de prietenia noastră? Zise episcopul cu 
glas hotărât şi convins. Ea nu e dintre acelea despre care 
pomeneşti tu. 

— la uită-te, Aramis. Suntem aici trei, din patru. lu mă 
înşeli, eu te bănuiesc, Porthos doarme. Frumos trio de 
prieteni, nu-i aşa? Ce-a mai rămas, vai, din noi! 

— Nu pot să-ţi spun decât un lucru, d'Artagnan şi ţi-l spun 
cu mâna pe evanghelie. Te iubesc ca şi în trecut. Dacă mă 
feresc uneori de tine, e din pricina altora, nu din pricina ta 
şi nici a mea. Orice voi face şi în orice voi izbuti, vei avea şi 
tu partea ta. Făgăduieşte-mi aceeaşi favoare, haide! 


— Dacă nu mă-nşel, Aramis, iată cuvinte care, în clipa când 
le rosteşti, sunt pline de generozitate. 

— Se poate. 

— Conspiri împotriva domnului Colbert. Dacă nu-i decât 
asta, la dracu, spune-mi; am cleştele, îi voi scoate chiar şi 
măselele. 

Aramis nu-şi putu ascunde un zâmbet de dispreţ ce i se 
strecură pe nobilul său chip. 

— Şi dacă aş conspira împotriva domnului Colbert, unde 
vezi tu răul? 

— Asta ar fi prea puţin pentru tine şi nu pentru a-l 
răsturna pe Colbert i-ai cerut tu mostrele lui Percerin. Oh, 
Aramis, noi nu suntem duşmani, suntem fraţi! Spune-mi ce 
ai de gând să faci şi, pe cinstea lui d'Artagnan, dacă nu te 
pot ajuta, îţi jur că voi rămâne neutru. 

— N-am de gând să fac nimic? Răspunse episcopul. 

— Aramis, un glas lăuntric îmi şopteşte ceva, mă face să 
văd bine, acest glas nu m-a înşelat niciodată. Tu îl urăşti pe 
rege! 

— Pe rege? Exclamă prelatul, arătându-se foarte surprins. 

— Surprinderea ta nu mă va convinge. Repet, pe rege. 

— Şi mă vei ajuta? Zise Aramis cu acelaşi zâmbet ironic. 

— Aramis, voi face mai mult decât să te ajut, mai mult 
decât să rămân neutru, te voi face scăpat. 

— Eşti nebun, d'Artagnan! 

— Sunt cel mai întreg la minte dintre noi amândoi. 

— Auzi, să mă bănuieşti, tu, că vreau să-l asasinez pe rege! 

— Dar cine-ţi vorbeşte de asta? Zise muşchetarul. 

— Atunci, să ne înţelegem: nu văd ce i s-ar putea face 
altceva unui rege legitim ca al nostru, dacă nu e asasinat. 

D'Artagnan nu răspunse nimic. 

— De altfel, tu ai gărzile şi muşchetarii tăi aici? Zise 
episcopul. 

— E adevărat. 

— Nu eşti la domnul Fouquet, eşti ca la tine acasă. 

— E adevărat. 


— În momentul de faţă, îl ai pe domnul Colbert, care-l 
aţâţă pe rege împotriva domnului Fougquet aşa cum l-ai 
aţâţa poate tu însuţi, dacă n-aş mai fi şi eu pe-aici. 

— Aramis, Aramis, te rog, vorbeşte ca unui prieten! 

— A vorbi ca unui prieten înseamnă a spune adevărul. 
Dacă mă gândesc să-l ating măcar cu un deget pe fiul Anei 
de Austria, adevăratul rege al ţării noastre, Franţa, dacă 
îmi trece prin cap să nu mă prosternez în faţa tronului său, 
dacă vreau ca ziua de mâine, aici, la Vaux, să nu fie ziua cea 
mai glorioasă din viaţa regelui meu, să mă trăsnească 
Dumnezeu, asta e! 

Aramis rostise aceste cuvinte cu faţa întoarsă către alcovul 
din camera lui, unde d'Artagnan, aşezat de-altminteri cu 
spatele spre acest alcov, nu putea bănui că se ascunde 
cineva. Vorbele pline de căldură ale prelatului, încetineala 
lor măsurată, solemnitatea jurământului, îl făcură pe 
muşchetar să se simtă pe deplin mulţumit. Apucă amândouă 
mâinile lui Aramis şi i le strânse cu înflăcărare. 

Aramis îndurase mustrările fără să pălească; se înroşi însă 
ascultând măgulirile. D'Artagnan înşelat, îi făcea cinste; 
d'Artagnan încrezător, îi stârnea un simţământ de ruşine. 

— Vrei să pleci? Îl întrebă el îmbrăţişându-l ca să-şi 
ascundă roşeaţa. 

— Da, mă cheamă serviciul. Trebuie să primesc consemnul 
de noapte. 

— Unde ai să dormi? 

— În anticamera regelui, după cât se pare. Dar Porthos? 

— Ia-l cu tine, dacă vrei; căci sforăie ca un tun. 

— Ah!... Nu stă cu tine? Întrebă d'Artagnan. 

— Nici vorbă! Îşi are apartamentul lui, nu ştiu unde. 

— Foarte bine! Zise muşchetarul, căruia această 
despărţire a celor doi asociaţi îi spulbera ultimele bănuieli. 

Şi-l zgâlţâi zdravăn de umăr pe Porthos. Acesta răspunse 
printr-un mârâit. 

— Haide! Îi spuse d'Artagnan. 


— Ah, iată-l şi pe d'Artagnan, bunul nostru prieten! Prin ce 
întâmplare aici?... Aşa-i, da, mă aflu la serbarea de la Vaux. 

— În costumul tău cel nou. 

— A fost tare cumsecade domnul Coquelin de Voliere, nu-i 
aşa? 

— Sst! Făcu Aramis. Calcă mai uşor, o să spargi 
duşumelele! 

— Că bine zici? Răspunse muşchetarul. Această cameră e 
chiar deasupra celei a regelui. 

— lar eu nu am luat-o ca sală de arme? Adăugă episcopul. 
Camera regelui are drept tavan mângâierile somnului. Nu 
uitaţi că parchetul meu e chiar deasupra acelui tavan. 
Noapte bună, prieteni, în zece minute am să şi adorm. 

Şi Aramis îi conduse până la uşă, râzând uşor. Apoi, după 
ce ei fură afară, trase repede zăvorul şi oblonind ferestrele, 
strigă: 

— Monseniore! Monseniore! 

Filip ieşi din alcov, împingând o uşă secretă ce se afla în 
dosul patului. 

— A şi început să aibă bănuieli domnul d'Artagnan acesta? 
Zise el. 

— Ah, l-aţi recunoscut pe d'Artagnan, nu-i aşa? 

— Înainte de a-i fi rostit dumneata numele. 

— E căpitanul vostru de muşchetari. 

— Mi-e foarte devotat? Răspunse Filip, accentuând 
pronumele personal. 

— Credincios ca un câine, care muşcă uneori. Dacă 
d'Artagnan nu vă va recunoaşte înainte ca celălalt să fi 
dispărut, vă puteţi bizui pe el toată viaţa. Căci, dacă n-a 
văzut nimic, va rămâne la fel de credincios; dacă va vedea 
prea târziu, e gascon, nu va mărturisi niciodată că s-a 
păcălit. 

— Aşa gândeam şi eu. Ce facem acum? 

— Treceţi la postul de observaţie şi priviţi culcarea regelui, 
ca să îndepliniţi la fel această ceremonie, când veţi fi în 
locul lui. 


— Foarte bine. Unde să stau? 

— Aşezaţi-vă pe acest scăunel. Eu voi trage parchetul la o 
parte. Veţi privi prin această deschizătură ce dă la 
ferestrele oarbe, tăiate în tavanul din camera regelui. 
Vedeţi ceva? 

— Îl văd pe rege. 

Şi Filip tresări ca şi cum ar fi văzut un duşman. 

— Ce face? 

— Îl îndeamnă pe un om să stea lângă el. 

— Domnul Fouquet. 

— Nu, nu; aşteaptă... 

— Amintiţi-vă însemnările mele, prinţe, portretele! 

— Omul pe care regele îl îndeamnă să stea în faţa lui e 
domnul Colbert. 

— Colbert împreună cu regele? Se miră Aramis. Cu 
neputinţă! 

— Priveşte. 

Aramis îşi strecură privirea prin tăietura parchetului. 

— Da? Zise el? Colbert însuşi. Oh, monseniore, ce-au să ne 
audă urechile şi ce va ieşi din această intimitate? 

— Nimic bun pentru domnul Fouguet, fără nici o îndoială. 

Prinţul nu se înşela. Am văzut că regele îl chemase pe 
Colbert şi acesta venise. Convorbirea dintre ei se desfăşura 
printr-una din acele înalte favoruri pe care regele n-o arăta 
decât arareori. E adevărat că regele se afla acum singur cu 
supusul său. 

— Colbert, stai jos. 

Vistiernicul, copleşit de bucurie, el care se temea să nu fie 
gonit, se codea să primească această înaltă cinste. 

— Se aşază? Întrebă Aramis. 

— Nu, rămâne în picioare. 

— Să ascultăm, prinţe. 

Şi viitorul rege, dimpreună cu viitorul papă, îi ascultau cu 
nerăbdare pe aceşti simpli muritori pe care-i aveau sub 
picioarele lor, gata să-i zdrobească dacă ar fi vrut s-o facă. 

— Colbert? Zise regele? M-ai supărat foarte rău astăzi. 


— Sire... Ştiam. 

— Foarte bine! Îmi place acest răspuns. Da, ştiai. Ai avut 
mult curaj ca s-o faci. 

— Riscam să nemulţumesc pe maiestatea voastră; dar 
riscam în acelaşi timp să nu-i fiu de ajutor atunci când 
trebuia. 

— Ce vrei să spui? Aveai vreo temere în privinţa mea? 

— Mă temeam de o indigestie, sire? Răspunse Colbert. 
Căci nu i se dau regelui asemenea ospeţe, decât spre a-l 
răpune printr-o masă îmbelşugată. 

Şi, aruncând această glumă fără noimă, Colbert aştepta 
încântat efectul ei. Ludovic al XIV-lea, omul cel mai 
înfumurat şi cel mai sensibil din regatul său, îi iertă totuşi 
această poznă lui Colbert. 

— E adevărat? Zise el? Domnul Fouguet mi-a dat o masă 
prea bogată. Spune-mi, Colbert, de unde ia dumnealui 
atâţia bani, pentru a face asemenea cheltuieli uriaşe? 
Dumneata ştii? 

— Da, sire, ştiu. 

— Poţi să-mi faci şi mie o socoteală? 

— Foarte uşor, sire, până la ultimul gologan. 

— Te ştiu tare în asemenea îndeletniciri. 

— Este cea dintâi calitate ce i se poate cere unui intendent 
al finanţelor. 

— Nu toţio au. 

— Mulţumesc maiestăţii voastre pentru o laudă atât de 
măgulitoare. 

— Deci, domnul Fougquet e bogat, foarte bogat şi asta, 
domnule, toată lumea o ştie. 

— Toată lumea, viii ca şi morţii. 

— Ce înţeles au vorbele acestea, domnule Colbert? 

— Viii privesc bogăţia domnului Fouquet; ei admiră un 
rezultat şi aplaudă; morţii însă, mai înţelepţi decât noi, 
cunosc cauzele şi acuză. 

— Ei bine, căror cauze îşi datoreşte domnul Fouquet 
bogăţia sa! 


— Funcţia de ministru îi favorizează uneori pe cei ce-o 
deţin. 

— Poţi să-mi vorbeşti mai limpede; nu te teme de nimic, 
suntem numai noi amândoi. 

— Nu mă tem niciodată de nimic, sub pavăza conştiinţei 
mele şi sub protecţia regelui meu, sire. 

Şi Colbert se înclină. 

— Deci, morţii, dacă ar vorbi...? 

— Uneori vorbesc, sire. Citiţi. 

— Ah! Murmură Aramis la urechea prinţului, care, alături 
de el, asculta fără să piardă o silabă. Fiindcă sunteţi aci, 
monseniore, ca să învăţaţi meseria de rege, ascultați o 
infamie cu adevărat regească. Veţi vedea acum una din 
acele scene pe care numai Dumnezeu singur, sau mai 
degrabă numai dracul e în stare s-o născocească şi s-o ducă 
la îndeplinire. Ascultaţi bine, nu lăsaţi să vă scape nimic! 

Prinţul îşi întări atenţia şi-l văzu pe Ludovic al XIV-lea 
luând din mâinile lui Colbert o hârtie pe care i-o întinsese 
acesta. 

— Scrisul răposatului cardinal! Zise regele. 

— Maiestatea voastră are o memorie bună? Răspunse 
Colbert înclinându-se? Şi e o însuşire minunată pentru un 
rege sortit să muncească, aceea de a recunoaşte 
numaidecât scrisul cuiva. 

Regele citi o scrisoare a lui Mazarin care, cunoscută de 
mult de către cititorii noştri, de când cu cearta dintre 
doamna de Chevreuse şi Aramis, nu va aduce nimic nou 
dacă am reproduce-o aici. 

— Nu înţeleg prea bine? Zise regele cu interes sporit. 

— Maiestatea voastră nu e încă obişnuită cu felul de a 
lucra al slujbaşilor de la vistierie. 

— Văd că e vorba de nişte bani daţi domnului Fouguet. 

— Treisprezece milioane. O sumă frumoasă! 

— Într-adevăr... Ei bine, aceste treisprezece milioane 
lipsesc din vistieria statului? Iată ceea ce nu înţeleg prea 


bine, după cum îţi spun. Pentru ce şi cum ar fi cu putinţă 
acest deficit? 

— Cu putinţă, nu spun; că e real însă, da. 

— Şi zici că lipsesc treisprezece milioane din vistieria 
statului? 

— Nu eu zic asta, registrul o dovedeşte. 

— lar această scrisoare a domnului de Mazarin arată cum 
a fost folosită această sumă şi numele celui care şi-a însuşit- 
0? 

— Maiestatea voastră se poate convinge de asta. 

— Da, într-adevăr, rezultă de aici că domnul Fougquet n-ar 
fi pus la loc cele treisprezece milioane. 

— Aceasta rezultă din scripte, da, sire. 

— Ei bine, atunci...? 

— Ei bine, atunci, sire, întrucât domnul Fougquet n-a pus la 
loc cele treisprezece milioane, înseamnă că şi le-a însuşit şi 
treisprezece milioane fac de patru ori şi ceva mai mult 
decât a putut să investească dărnicia maiestăţii voastre la 
Fontainebleau, unde, după cum vă aduceţi aminte, noi n-am 
cheltuit decât trei milioane în cap. 

Această amintire a serbării cu prilejul căreia regele, 
datorită unei vorbe a lui Fouquet, îşi dăduse pentru prima 
dată seama de inferioritatea lui, era, pentru un om 
stângaci, o răutate aruncată cu foarte multă îndemânare. 
Colbert făcea la Vaux ceea ce Fouquet îi făcuse lui la 
Fontainebleau, şi, ca adevărat om de finanţe, îşi culegea 
răsplata cu toate dobânzile. Deschizându-i astfel ochii 
regelui, Colbert nu mai avea mare lucru de adăugat. Simţi 
asta; căci regele se posomori deodată. Colbert aştepta 
primul cuvânt al regelui cu aceeaşi nerăbdare ca şi Filip şi 
Aramis la postul lor de observaţie. 

— Ştii la ce poate duce ceea ce-mi spui, Colbert? Zise 
regele după câteva clipe de gândire. 

— Nu, sire, nu ştiu. 

— Rezultă că însuşirea celor treisprezece milioane, dacă 
se va dovedi... 


— Dar este dovedită. 

— Vreau să spun dacă va fi declarată, domnule Colbert. 

— Poate fi chiar mâine, dacă maiestatea voastră... 

— Nu s-ar afla în casa domnului Fougquet? Îl întrerupse 
regele cu demnitate. 

— Regele e la el pretutindeni, sire, mai ales în casele 
făcute cu banii săi. 

— Mi se pare? Îi şopti Filip la ureche lui Aramis? Că 
arhitectul care a construit acest tavan, având în vedere 
întrebuinţarea ce i s-ar putea da, ar fi trebuit să-l facă în 
aşa fel, încât să se prăbuşească în capul unor ticăloşi cu un 
caracter atât de urât ca al acestui domn Colbert. 

— Şi eu mă gândesc tot aşa? Zise Aramis? Dar domnul 
Colbert e atât de aproape de rege în clipa asta! 

— E adevărat, s-ar isca problema succesiunii. 

— Din care ar trage foloase Domnul, fratele vostru mai 
Mic, monseniore. Să stăm mai bine liniştiţi şi să ascultăm 
mai departe. 

— Nu vom mai avea prea mult de ascultat? Zise tânărul 
prinţ. 

— Pentru ce, monseniore? 

— Pentru că, dacă eu aş fi rege, n-aş mai răspunde nimic. 

— Şi ce-aţi face atunci? 

— Aş aştepta până mâine dimineaţă, ca să iau o hotărâre. 

Ludovic al XIV-lea îşi ridică în sfârşit ochii şi, văzându-l pe 
Colbert nerăbdător să-i audă primul cuvânt, zise, 
schimbând dintr-o dată convorbirea: 

— Domnule Colbert, văd că s-a făcut târziu, am să mă culc. 

— Ah! Rosti Colbert. Aş fi vrut... 

— Pe mâine. Mâine dimineaţă voi lua o hotărâre. 

— Foarte bine, sire? Răspunse Colbert oarecum jignit, cu 
toate că în prezenţa regelui căuta să se stăpânească. 

Regele făcu un gest şi vistiernicul se retrase spre uşă de-a- 
ndărătelea. 

— Serviciul meu! Strigă regele. 


Oamenii ce-l slujeau pe rege intrară în apartament. Filip 
se pregătea să părăsească postul său de observaţie. 

— Un moment? Îi spuse Aramis cu blândeţea lui obişnuită. 
Ceea ce s-a petrecut nu e decât un amănunt şi mâine nu 
vom mai avea nici o grijă în privinţa asta; dar serviciul de 
noapte, eticheta pentru culcare, ah, monseniore, iată ceea 
ce este important. Observaţii, observați cum trebuie să vă 
suiţi în pat, sire. Priviţi, priviţi! 

Capitolul XVIII Colbert. 

Istoria ne va povesti sau mai degrabă istoria ne-a povestit 
evenimentele de a doua zi, serbările splendide pe care 
ministrul de finanţe le-a dat în cinstea regelui său. Doi mari 
scriitori au consemnat marea dispută care a avut loc între 
Cascadă şi Jerba de apă, precum şi lupta dintre Fântâna 
Coroanei şi Dobitoace pentru a şti care şi cui îi va plăcea 
mai mult. Deci, a doua zi, fură petreceri mari şi veselie; 
avură loc o plimbare, un ospăț, se reprezentă o comedie; o 
comedie în care, spre adânca lui surprindere, Porthos îl 
recunoscu pe domnul Coquelin de Voliere jucând în farsa 
Supărăcioşilor, cum denumea domnul de Bracieux de 
Pierrefonds acest divertisment. 

La Fontaine nu era, fără îndoială, de aceeaşi părere, ei 
care-i scria prietenului său, domnul Maucroix: „Noua 
lucrare a lui Moliere, Al hazului preavajnic făclier, Încântă 
azi a curţii lume, Făcând ca demnul său renume. 

S-ajungă dincolo de Roma mai departe. 

Mă bucur de-a lui faimă fără moarte.” 

După cum se vede, La Fontaine ascultase de sfatul lui 
Pellisson şi îşi îngrijise ceva mai bine rima. 

De altfel, Porthos era de părerea lui La Fontaine şi ar fi 
fost gata să spună ca şi el: „La dracu, acest Moliere are un 
demn renume, dar numai în materie de croitorie!” În 
privinţa teatrului, am spus-o, pentru domnul de Bracieux de 
Pierrefonds, Moliere nu era decât un farseur. 

Dar, preocupat încă de cele auzite în ajun, clocind în el 
otrava picurată de Colbert, regele, în tot cursul acelei zile 


atât de strălucitoare, atât de pline de bucurii felurite şi 
neaşteptate, în care toate minunăţiile din O mie şi una de 
nopţi păreau să se nască de sub paşii lui, regele se arătă 
rece, închis, posac. Nimic nu era în stare să-i descreţească 
fruntea. Se simţea că o ură adâncă, venind de departe, 
sporind încetul cu încetul, ca pârâul care se face râu prin 
miile de firişoare de apă ce se strâng în el, tremura în 
fundul su-fletului său. Abia către amiază începu să se mai 
însenineze. De bună seamă, luase o hotărâre. 

Aramis, care-l urma pas cu pas atât în gândurile, cât şi în 
mersul său, ajunse la concluzia că evenimentul pe care-l 
aştepta el n-o să se mai lase prea mult aşteptat. 

De astă dată, Colbert părea să fie întru totul de acord cu 
episcopul de Vannes şi chiar dacă pentru fiecare vârf de ac 
cu care împungea inima regelui ar fi primit un îndemn din 
partea lui Aramis, nu s-ar fi comportat mai bine. 

În toată ziua aceea, regele, care avea, fără îndoială, nevoie 
să-şi îndepărteze un gând negru, părea să caute pe atât de 
nerăbdător societatea domnişoarei de La Valliere, pe cât de 
dornic era să scape de aceea a domnului Colbert sau a 
domnului Fouquet. 

Se făcuse seară. Regele îşi arătase dorinţa să se plimbe 
numai după joc. Între cină şi plimbare, deci, se întinseră 
mesele de joc. Regele câştigă o mie de pistoli; după ce-i 
câştigă, îi vâri în buzunar, spunând: 

— Să mergem, domnilor, în parc. 

Acolo le întâlni pe doamne. Regele câştigase o mie de 
pistoli şi-i vârâse, după cum am spus, în buzunar. Dar 
domnul Fouquet ştiuse să piardă zece mii, astfel că în 
buzunarele curtenilor intraseră încă o sută nouăzeci de mii 
de livre, împrejurare ce făcea ca feţele curtenilor şi ale 
ofiţerilor din casa regală să fie cele mai voioase din lume. 
Nu tot aşa era însă şi faţa regelui, pe care, în ciuda 
câştigului ce nu-l lăsa nepăsător, stăruia mereu umbra unui 
nor. La colţul unei alei, Colbert îl aştepta. Se vede treaba că 
vistiernicul se afla acolo în virtutea unei întâlniri hotărâte 


mai dinainte, căci Ludovic al XIV-lea, care-l ocolise până 
atunci, îi făcu un semn şi se adânciră amândoi în parc. 

La Valliere observase şi ea fruntea mohorâtă şi privirea 
neliniştită a regelui; ea îl văzuse astfel şi cum nimic din ceea 
ce cocea în sufletul lui nu rămânea nepătruns de dragostea 
ei, fata înţelese că această mânie înăbuşită ameninţa pe 
cineva. Ea stătea în calea răzbunării ca un înger al 
îndurării. Întristată, nedumerită, pe jumătate sfâşiată de 
durere că fusese atât de mult timp despărțită de iubitul ei, 
neliniştită din pricina tulburării pe care o ghicea în sinea 
lui, fata se arătă la început oarecum încurcată, lucru căruia, 
în proasta dispoziţie în care se afla, regele îi dădu cu totul 
altă interpretare. Atunci, cum erau singuri, sau aproape 
singuri, deoarece Colbert, zărind-o pe fată, se oprise plin de 
respect şi rămase la zece paşi în urmă, regele se apropie de 
La Valliere şi-i luă mâna. 

— Domnişoară? Îi spuse el? Te pot întreba, fără să fiu 
indiscret, ce te frământă? Pieptul îţi palpită, ochii ţi-s umezi. 
— Oh, sire, dacă pieptul îmi palpită, dacă ochii mi-s umezi, 
dacă sunt tristă, în sfârşit, este din pricina tristeţii 

maiestăţii voastre. 

— Tristeţea mea? Oh, te înşeli, domnişoară! Nu, nu 
tristeţea e aceea care mă chinuieşte. 

— Dar ce vă chinuieşte, sire? 

— Umilinţa. 

— Umilinţa? Oh, ce vorbă-i asta, sire? 

— Vreau să spun, domnişoară, că acolo unde mă aflu eu, 
nimeni altul n-ar trebui să mai fie stăpân. Ei bine, priveşte 
şi spune dacă nu rămân în umbră, eu, regele Franţei, faţă 
de regele acestui domeniu. Oh? Continuă el, strângând din 
dinţi şi din pumn?... Oh! Şi când mă gândesc că acest 
rege... 

— Ei bine? Şopti La Valliere îngrozită. 

— Că acest rege e un slujitor necredincios, care se 
mândreşte cu bunul furat de la mine! De aceea, am să-i 
schimb acestui ministru obraznic serbarea lui într-un doliu 


de care nimfa de la Vaux, cum spun poeţii, îşi va aduce 
multă vreme aminte. 

— Oh, maiestate... 

— Ei bine, domnişoară, ai de gând să iei apărarea 
domnului Fouquet? Zise Ludovic al XIV-lea cu întărâtare. 

— Nu, sire, dar vă întreb dacă sunteţi bine informat. 
Maiestatea voastră a avut, mai mult decât o dată, prilejul să 
cunoască lipsa de temeinicie a acuzațiilor de la curte. 

Ludovic al XIV-lea îi făcu semn lui Coibert să se apropie. 

— Vorbeşte, domnule Colbert? Zise tânărul Prinţ? Căci, 
într-adevăr, mi se pare că domnişoara de La Valliere are 
nevoie de cuvântul dumitale pentru a crede în cuvântul 
regelui. Spune-i domnişoarei tot ce-a făcut domnul Fougquet. 
lar dumneata, domnişoară, te rog, ai bunătatea şi ascultă; 
povestea nu va fi lungă. 

De ce stăruia atât de mult Ludovic al XIV-lea? Lucru foarte 
simplu: inima nu-i era împăcată, în gândul său nu era prea 
convins; bănuia o intrigă ascunsă, întunecată, chinuitoare, 
în toată această poveste a celor treisprezece milioane şi ar 
fi vrut ca inima curată a domnişoarei de La Valliere, 
revoltată la ideea unui furt, să încuviinţeze, printr-un singur 
cuvânt, hotărârea pe care o luase el, dar pe care şovăia, 
totuşi, s-o ducă la îndeplinire. 

— Vorbiţi, domnule? 1 se adresă La Valliere lui Colbert, 
care se apropiase. Vorbiţi, de vreme ce regele vrea să vă 
ascult. Spuneţi, care este crima domnului Fouquet? 

— Oh, nu prea gravă, domnişoară? Răspunse hainul 
personaj. Un simplu abuz de încredere... 

— Spune, spune, Colbert, şi, după ce vei fi terminat, lasă- 
ne singuri şi du-te de-l anunţă pe domnul d'Artagnan că am 
să-i dau ordine. 

— Domnul d'Artagnan! Exclamă La Valliere. Dar pentru ce 
să fie anunţat domnul d'Artagnan, sire? Vă rog să-mi 
spuneţi. 

— La naiba, pentru a-l aresta pe acest titan orgolios, care, 
credincios devizei lui, ameninţă să se urce alături de mine. 


— Să-l arestaţi pe domnul Fouquet, aşa aţi spus? 

— Ah, te miră? 

— În casa lui? 

— De ce nu? Dacă e vinovat, e vinovat acasă la el, ca şi 
aiurea. 

— Domnul Fouquet, care se ruinează în acest moment 
pentru a-i face cinste regelui său? 

— Cred, în adevăr, că-i iei apărarea acestui trădător, 
domnişoară. 

Colbert începu să râdă încet. Regele se întoarse către el 
auzindu-l râzând astfel. 

— Sire? Zise La Valliere? Nu pe domnul Fouguet îl apăr, ci 
pe maiestatea voastră. 

— Pe mine!... Mă aperi dumneata? 

— Sire, vă veţi dezonora dând un astfel de ordin. 

— Mă dezonorez? Murmură regele, îngălbenindu-se de 
furie. Într-adevăr, domnişoară, pui o pasiune ciudată în cele 
ce rosteşti. 

— Pun pasiune nu în ceea ce rostesc, sire, ci în a sluji pe 
maiestatea voastră? Răspunse nobila fată. Voi pune, dacă va 
fi nevoie şi viaţa pentru asta şi cu aceeaşi pasiune, sire. 

Colbert vru să bâiguie ceva. Atunci La Valliere, această 
mieluşea blândă, se repezi la el şi, cu o privire sfredelitoare, 
îl făcu să tacă. 

— Domnule? Zise ea? Când regele ia o hotărâre dreaptă, 
chiar dacă e spre răul meu sau alor mei, tac; dar când 
regele face ceva spre binele meu sau al celor pe care-i 
iubesc şi dacă regele greşeşte, i-o spun în faţă. 

— Dar mi se pare, domnişoară? Îndrăzni să vorbească 
Colbert? Că şi eu îl iubesc pe rege. 

— Da, domnule, îl iubim amândoi, fiecare în felul său? 
Răspunse La Valliere pe un astfel de ton, încât inima 
tânărului rege tresări din adânc. Numai că eu îl iubesc atât 
de tare, încât toată lumea o ştie; îl iubesc atât de curat, 
încât regele însuşi nu se îndoieşte de dragostea mea. E 
regele şi stăpânul meu, eu sunt umila lui slujitoare; dar 


oricine se atinge de onoarea lui, se atinge de viaţa mea. 
Repet, deci, că aceia îl dezonorează pe rege, care îl 
sfătuiesc să-l aresteze pe domnul Fouquet în casa lui. 

Colbert îşi lăsă capul în jos, căci se simţea părăsit de rege. 
Totuşi, plecându-şi capul, murmură: 

— Domnişoară, n-aş mai avea decât un singur cuvânt de 
spus. 

— Nu-l spune, domnule, căci nu-l voi asculta. Ce mi-ai 
putea spune, de altfel? Că domnul Fougquet a săvârşit o 
nelegiuire? O ştiu, întrucât regele însuşi a spus-o; şi din 
moment ce regele a spus: „Cred”, nu mai e nevoie de altă 
gură să rostească: „Afirm”. Dar chiar dacă domnul Fouquet 
ar fi cel din urmă dintre oameni, o spun cu tărie: domnul 
Fouquet e sfânt pentru rege, deoarece regele e oaspetele 
său. Chiar dacă locuinţa lui ar fi un bârlog de tâlhari, chiar 
dacă Vaux ar fi o cavernă de falsificatori de bani sau de hoţi 
de drumul mare, casa lui e sacră, castelul lui nu poate fi 
călcat în picioare, întrucât aici locuieşte soţia lui şi e un loc 
de adăpost în care călăii n-au dreptul să intre! 

La Valliere tăcu. Fără să vrea, regele o admiră; fu învins de 
căldura acestui glas, de noblețea acestei cauze. Colbert, la 
rândul lui, se încovoie, strivit de inegalitatea acestei lupte. 
În sfârşit, regele răsuflă, clătină din cap şi întinse mâna 
spre La Valliere. 

— Domnişoară? Zise el cu blândeţe? Pentru ce vorbeşti 
împotriva mea? Ştii ce e în stare să facă acest ticălos, dacă-l 
voi lăsa liber? 

— Eh, Doamne, dar nu e o pradă pe care o aveţi mereu în 
mână? 

— Şi dacă scapă, dacă fuge? Strigă Colbert. 

— Ei bine, domnule, va fi o glorie veşnică pentru rege de 
a-l fi lăsat pe domnul Fouguet să fugă; şi cu cât elva fi mai 
vinovat, cu atât gloria regelui va fi mai mare, în comparaţie 
cu această nemernicie, cu această ruşine. 

Ludovic sărută mâna domnişoarei de La Valliere, lăsându- 
se să cadă la genunchii ei. 


V 


„Sunt pierdut!” gândi Colbert. Apoi, deodată, chipul i se 
lumină: „Oh, nu, nu! Nu încă!” îşi spuse el. Şi în timp ce 
regele, la adăpostul unui tei cu trunchiul uriaş, o strânse în 
braţe pe La Valliere cu toată căldura unei neţărmurite 
iubiri, Colbert scotoci în linişte într-o geantă, de unde 
scoase o hârtie îndoită în formă de scrisoare, o hârtie puţin 
îngălbenită parcă, dar care se vedea că-i era deosebit de 
prețioasă, deoarece vistiernicul zâmbea satisfăcut privind-o. 
Apoi îşi întoarse ochiul duşmănos către grupul minunat pe 
care-l formau în umbră tânăra fată şi regele, grup ce 
începea să fie luminat de lucirea faclelor ce se apropiau. 

Ludovic zări lucirea acestor facle răsfrângându-se în 
rochia albă a domnişoarei de La Valliere. 

— Du-te, Louise? Îi spuse el? Căci iată-i, vin încoace. 

— Domnişoară, domnişoară, vine cineva? Adăugă Colbert 
pentru a grăbi plecarea fetei. 

Louise dispăru repede printre copaci. Apoi, în timp ca 
regele, care îngenunchease la picioarele fetei, se ridica, 
Colbert zise: 

— Ah, domnişoara de La Valliere a lăsat să-i cadă ceva! 

— Ce? Întrebă regele. 

— O hârtie, o scrisoare, ceva alb; priviţi, colo, sire. 

Regele se aplecă numaidecât şi ridică scrisoarea, pe care o 
strânse în palmă. În acel moment, faclele se apropiară, 
scăldând în lumină această scenă învăluită în întuneric. 

Capitolul XIX Gelozie. 

Această revărsare de lumini, această năvală a tuturor, 
această nouă ovaţie făcută regelui de către Fougquet avură 
ca efect amânarea înfăptuirii unei hotărâri pe care La 
Valliere o făcuse şi aşa, să se clatine în inima lui Ludovic al 
XIV-lea. Îl privi pe Fouguet cu un fel de recunoştinţă, 
deoarece îi dăduse domnişoarei de La Valliere prilejul să se 
arate atât de generoasă, atât de mult stăpână pe inima lui. 

Era momentul celor din urmă minunăţii. Abia îl conduse 
Fouquet câţiva paşi pe rege spre castel, că un potop de 
lumini, ţâşnind cu un vuiet maiestuos din turnul cel mare de 


la Vaux, ca o auroră orbitoare, ilumină până în cele mai mici 
colţuri ale grădinilor. Începea focul de artificii. Colbert, la 
douăzeci de paşi de rege, pe care gazdele de la Vaux îl 
înconjurau şi-l sărbătoreau, căuta, cu toată încăpăţânarea 
gândului său funest, să întoarcă atenţia lui Ludovic către 
ideile de care măreţia acestui spectacol i-o îndepărtau prea 
mult. 

Deodată, în clipa când să-i întindă mâna lui Fougquet, 
regele simţi în palmă hârtia aceea pe care, după toate 
aparențele, La Valliere, fugind, o lăsase să cadă la picioarele 
lui. Magnetul cel mai puternic, al iubirii, îi atrăgea toate 
gândurile tânărului Prinţ către imaginea iubitei lui. La 
lumina acestor focuri, ce se făceau din clipă în clipă tot mai 
frumoase, stârnind strigăte de admiraţie în satele din 
împrejurimi, regele citi biletul, care credea că nu poate fi 
decât o scrisoare de dragoste lăsată de La Valliere pentru 
el. Dar, pe măsură ce citea, paloarea i se urca în obraji şi 
această mânie surdă, iluminată de jerbele de foc ce 
străluceau cu mii de culori, forma un spectacol îngrozitor, 
de care toată lumea s-ar fi cutremurat, dacă cei de faţă ar fi 
putut să vadă ce se petrecea în această inimă vânzolită de 
cele mai sinistre pasiuni. Pentru el, furia şi gelozia nu mai 
cunoşteau margini. Începând din clipa când descoperi 
negrul adevăr, totul dispăru? Bunătate, milă, respect 
pentru legile ospitalităţii. Puțin a lipsit ca, în durerea cruntă 
ce-i sfâşia inima, prea slabă încă pentru a putea ascunde 
suferinţa, puţin a lipsit să nu scoată un strigăt de alarmă şi 
să nu-şi cheme gărzile în jurul lui. 

Această scrisoare, aruncată la picioarele regelui de către 
Colbert, după cum aţi ghicit, de bună seamă, era aceea care 
dispăruse o dată cu încărunţitul Tobie, la Fontainebleau, 
după încercarea lui Fouquet de a cuceri inima domnişoarei 
de La Valliere. 

Fouquet vedea paloarea regelui, dar nu bănuia răul; 
Colbert vedea mânia lui şi se bucura de apropierea furtunii. 


Glasul lui Fouguet îl trezi pe tânărul Prinţ din sălbatica lui 
meditaţie. 

— Ce aveţi, sire? Întrebă cu graţie ministrul. 

Ludovic făcu o sforţare să se stăpânească, o mare sforţare. 

— Nimic? Răspunse el. 

— Mă tem ca maiestatea voastră să nu sufere de ceva. 

— Sufăr, într-adevăr, ţi-am mai spus, domnule, dar nu-i 
NIMIC. 

Şi regele, fără să aştepte sfârşitul jocurilor de artificii, se 
îndreptă spre castel. Fouquet îl însoţi. Toată lumea îi urmă. 
Ultimele jerbe se stinseră triste, fără să le mai privească 
nimeni. 

Ministrul încercă să-l mai întrebe ceva pe Ludovic al XIV- 
lea, dar nu primi nici un răspuns. Presupuse că avusese loc 
o ceartă între Ludovic şi La Valliere, în parc; că din asta i se 
trăgea mâhnirea şi că regele, care nu era supărăcios din 
fire, dar era foarte ambițios în dragoste, îşi vărsa necazul 
pe toţi după ce iubita lui se supărase pe el. Acest gând îl 
linişti; îi adresă chiar un surâs prietenesc şi consolator 
tânărului rege, când acesta îi spuse noapte bună. 

Dar asta nu era totul pentru rege. Mai trebuia să suporte 
ceremonia de culcare. Această ceremonie trebuia să se 
desfăşoare cu multă etichetă. A doua zi era hotărâtă 
plecarea. Trebuia deci ca oaspeţii să-i mulţumească gazdei 
şi să se arate încântați de cele douăsprezece milioane 
cheltuite pentru ei. 

Singurul lucru plăcut pe care Ludovic i-l putu spune lui 
Fouquet, despărţindu-se de el, fură aceste cuvinte: 

— Domnule Fouquet, vei primi veşti de la mine; spune-i, te 
rog, domnului d'Artagnan să vină aici. 

Şi sângele lui Ludovic al XIII-lea, pe care şi-l stăpânise 
atâta vreme, începu să-i clocotească în vine, făcându-l gata 
să pună a fi sugrumat Fouquet, aşa cum predecesorul său 
pusese să fie asasinat mareşalul d'Ancre. De aceea, îşi 
ascunse groaznica hotărâre sub unul din acele surâsuri 
regale care sunt fulgerele ce vestesc loviturile de stat. 


Fouquet apucă mâna regelui şi o sărută. Ludovic se 
cutremură din tot trupul, dar îşi lăsă totuşi mâna să fie 
atinsă de buzele ministrului. Cinci minute mai târziu, 
d'Artagnan, căruia i se transmisese ordinul regal, intră în 
camera lui Ludovic al XIV-lea. 

Aramis şi Filip erau într-a lor, mereu la pândă, mereu 
ascultând. 

Regele nu-i lăsă căpitanului de muşchetari timp sa ajungă 
până la fotoliul său. Îi ieşi înainte. 

— Ai grijă? Strigă el? Ca nimeni să nu pătrundă aici! 

— Bine, sire? Răspunse soldatul, a cărui privire urmărise 
mai dinainte schimbările de pe această fizionomie răvăşită. 
Şi dădu ordine la uşă; apoi, întorcându-se către rege, 
întrebă: E ceva nou la maiestatea voastră? 

— Câţi oameni ai cu dumneata? Zise regele fără să 
răspundă la vorbele muşchetarului. 

— Pentru ce, sire? 

— Câţi oameni ai cu dumneata? Repetă regele, bătând din 
picior. 

— Îi am pe muşchetari. 

— Apoi? 

— Am douăzeci de gărzi şi treisprezece elveţieni. 

— Câţi oameni trebuie pentru... 

— Pentru?... Făcu d'Artagnan cu marii lui ochi calmi. 

— Pentru a-l aresta pe domnul Fouquet. 

Căpitanul de muşchetari se retrase un pas înapoi. 

— Pentru a-l aresta pe domnul Fouquet? Rosti el apăsat. 

— Poate vrei să spui cumva că e cu neputinţă? Strigă 
regele cu o mânie rece şi plină de duşmănie. 

— Eu nu spun niciodată că un lucru ar fi cu neputinţă? 
Răspunse d'Artagnan jignit adânc. 

— Ei bine, fă-o! 

D'Artagnan se răsuci pe călcâie şi se îndreptă spre uşă. 
Distanţa până la uşă era mică: o străbătu din şase paşi. 
Acolo, se opri. 

— Iertare, sire? Zise el. 


— Ce e? Întrebă regele. 

— Ca să fac această arestare, aş vrea un ordin scris. 

— Pentru care motiv? Şi de când cuvântul regelui nu ţi-e 
de ajuns? 

— Pentru că un cuvânt al regelui, pornit dintr-un 
simţământ de mânie, se poate schimba, când simţământul 
se schimbă. 

— Fără fraze, domnule! Altceva gândeşti dumneata, de 
fapt. 

— Oh, eu totdeauna mă gândesc la ceva, şi-mi trec prin 
cap gânduri care, din păcate, nu le trec şi altora? Răspunse 
cu îndrăzneală d'Artagnan. 

Regele, în furia pornirii lui, se îndoi în faţa acestui om aşa 
cum îşi îndoaie calul genunchii sub mâna puternică a 
îmblânzitorului. 

— Spune-mi, ce gândeşti? Strigă el. 

— lată, sire? Răspunse d'Artagnan. Cereţi să fie arestat un 
om, în timp ce vă aflaţi încă sub acoperişul lui: e mânie. 
După ce vă va fi trecut mânia, veţi regreta ce-aţi făcut. 
Atunci vreau să vă pot arăta semnătura. Dacă asta nu mai 
îndreaptă lucrurile, ne va dovedi cel puţin regele greşeşte 
dacă se lasă condus de mânie. 

— Greşeşte dacă se lasă condus de mânie? Zbieră regele 
din răsputeri. Înseamnă că regele, părintele meu, că 
bunicul meu n-au fost niciodată mânioşi, sfinte Cristoase? 

— Regele, părintele vostru şi regele, bunicul vostru, erau 
mânioşi numai când se aflau în casa lor. 

— Regele e stăpân pretutindeni ca la el acasă. 

— lată o frază de lingugşitor şi care trebuie să vină de la 
domnul Colbert; dar nu acesta e adevărul. Regele e stăpân 
în orice casă numai după ce l-a izgonit pe proprietar. 

Ludovic îşi muşcă buzele. 

— Cum? Urmă d'Artagnan? Un om se ruinează pentru a vă 
face plăcere şi drept răsplată vreţi să-l arestaţi? La dracu, 
sire! Dacă m-aş numi Fouquet şi dacă mi s-ar face una ca 
asta, aş înghiţi dintr-o dată zece tuburi de artificii şi le-aş da 


foc, ca să arunc totul în aer, pe mine şi pe ceilalţi. Dar mi-e 
egal; dacă aşa vreţi, mă duc să îndeplinesc ordinul. 

— Du-te! Rosti regele. Dar ai destui oameni? 

— Credeţi oare, sire, că am să iau cu mine o oaste 
întreagă? A-l aresta pe domnul Fouquet e atât de uşor, încât 
şi-un copil ar face-o. A-l aresta pe domnul Fougquet e ca şi 
cum ai bea un absint. O strâmbătură şi gata! 

— Dacă se apără...? 

— El? Haidade! Să se apere, când o măsură ca asta face 
din el un rege şi un martir? Ascultaţi, dacă-i mai rămâne un 
milion, ceea ce eu nu cred, mă prind că l-ar pune la bătaie 
numai ca să aibă un asemenea sfârşit. Prea bine, sire, mă 
duc. 

— Stai! Strigă regele. 

— Ah, ce s-a întâmplat? 

— Să nu afle nimeni de arestarea lui. 

— Asta e mai greu. 

— De ce? 

— Pentru că nimic nu e mai simplu decât să mă duc, în 
mijlocul a o mie de persoane bine dispuse şi să-i spun 
domnului Fouquet: „În numele regelui, domnule, te 
arestez!” Dar ca să mă duc la el şi să-l urmăresc, să-i dau 
târcoale, să-l trag într-un colţ de unde nu mai poate să 
scape, în sfârşit, să-l răpesc din mijlocul oaspeţilor lui şi să 
vi-l fac prizonier, fără ca nici un „Vai!” să nu se audă, iată o 
greutate reală, adevărată, supremă, din care chiar şi cei 
mai dibaci nu ştiu cum s-ar descurca. 

— Mai adaugă: „E cu neputinţă!” şi atunci vom fi terminat 
şi mai repede! Ah, Doamne! Doamne! Să fiu oare înconjurat 
numai de oameni care mă împiedică să fac ce vreau eu? 

— Eu nu vă împiedic de la nimic. Este, sire? 

— Păzeşte-l pe domnul Fougquet până mâine dimineaţă, 
când voi lua o hotărâre. 

— Voi face întocmai, sire. 

— Şi revino aici, când mă voi scula, ca să primeşti noi 
ordine. 


— Voi reveni. 

— Acum, să fiu lăsat singur. 

— Nu mai aveţi nevoie nici de domnul Colbert? Zise 
muşchetarul, aruncând ultima săgeată înainte de a pleca. 

Regele tresări. Gândindu-se numai la răzbunare, uitase de 
corpul delict. 

— Nu, de nimeni? Răspunse el? De nimeni! Lasă-mă! 

D'Artagnan plecă. Regele închise el însuşi uşa, apoi începu 
să alerge furios prin cameră, ca taurul rănit ce târăşte după 
el panglicile şi suliţele înfipte în grumaz. Până la urmă, 
începu să se descarce, ţipând: 

— Ah, mizerabilul! Nu numai că-mi fură vistieria, dar, cu 
aceşti bani, îmi cumpără secretarii, prietenii, generalii, 
artiştii, îmi ia până şi iubita! Ah, iată pentru ce perfida 
aceea îl apăra cu atâta patimă!... Din recunoştinţă!... Cine 
ştie!... Poate chiar din dragoste! 

Se adânci câteva clipe în aceste gânduri dureroase. 

— Un satir! Adăugă el cu acea ură nemărginită pe care 
tinereţea o poartă oamenilor bătrâni ce se mai gândesc încă 
la dragoste. Un faun care face pe craidonul şi căruia nu i-a 
dat încă nimeni peste nas! Un afemeiat care ademeneşte cu 
aur şi diamante şi care pune pictorii să facă portretele 
metreselor lui în costume de zeițe! 

Regele tremura de mânie. 

— M-a mânjit tot! Continuă el. Mă ruinează! Mă va ucide! 
Acest om e prea mult pentru mine! E duşmanul meu de 
moarte! Acest om va trebui să cadă! Îl urăsc!... Îl urăsc!... Îl 
urăsc...! 

Şi, urlând astfel, lovea cu amândoi pumnii în braţele 
fotoliului în care se aşezase şi din care se ridică apoi ca un 
epileptic. 

— Mâine! Mâine!... Oh, slăvită zi! Murmură el. Când 
soarele va răsări, neavându-mă decât pe mine ca rival, omul 
acesta va cădea atât de jos, încât, văzând prăpastia în care-l 
aruncă mânia mea, va mărturisi în sfârşit că sunt mai mare 
decât el! 


Regele, neputându-se stăpâni nici o clipă, răsturnă cu o 
lovitură de pumn o masă aşezată lângă pat şi, în durerea 
ce-l cuprinsese, plângând aproape, înăbuşindu-se, se trânti 
peste aşternut îmbrăcat cum era, muşcând perna şi 
încercând să-şi găsească acolo odihna trupului. Patul gemu 
sub greutatea lui, apoi, în afară de câteva suspine scăpate 
din pieptul gâfâind al regelui, nu se mai auzi nimic în 
camera lui Morfeu. 

Capitolul XX Lezmajestate. 

Această furie smintită, ce pusese stăpânire pe rege la 
vederea şi la citirea scrisorii lui Fouquet către La Valliere, 
se topi încetul cu încetul într-o dureroasă istovire. 
Tinereţea, plină de sănătate şi de viaţă, având nevoie să 
recâştige chiar în aceeaşi clipă ceea ce pierde, nu cunoaşte 
acele insomnii fără sfârşit ce întruchipează, pentru un 
chinuit, legenda ficatului mereu crescând la loc al lui 
Prometeu. Acolo unde omul matur, în deplinătatea puterilor 
lui, sau unde bătrânul, în sleirea forţelor sale, găsesc o 
continuă sporire a durerii, tânărul, lovit pe neaşteptate de 
constatarea unui rău, izbuc-neşte în strigăte, în lupte făţişe 
şi este mai repede doborât de dârzul duşman pe care-l 
înfruntă. Odată răpus însă, el nu mai suferă. 

Ludovic fu domolit într-un sfert de ceas; după aceea încetă 
de a-şi mai strânge pumnii şi de a arde cu privirile sale 
obiectele de neînfrânt ale mâniei lui; încetă de a-i mai 
învinovăţi cu cele mai grele cuvinte pe domnul Fouquet şi 
pe La Valliere; căzu din furie în deznădejde şi din 
deznădejde în amorţeală. După ce se zbătu şi se răsuci timp 
de câteva clipe în pat, braţele îi recăzură moleşite de-a 
lungul trupului. Capul i se îngropa în perna de dantelă, 
picioarele îi zvâcniră obosite, străbătute de uşoare 
contracţii mus-culare, din piept nu-i mai ieşiră decât rare 
suspine. 

Zeul Morfeu, ce domnea ca suveran în această cameră 
căreia îi dăduse numele său şi prin care Ludovic îşi rotea 
ochii încărcaţi de mânie şi înroşiţi de lacrimi, zeul Morfeu 


aruncă asupra lui macii de care braţele îi erau încărcate, în 
aşa fel că regele îşi închise încetişor pleoapele şi adormi. 
Atunci i se păru, aşa cum se întâmplă adesea în primele 
clipe, când somnul e atât de dulce şi de potolit şi când el 
ridică trupul deasupra culcuşului, iar sufletul deasupra 
pământului, i se păru că zeul Morfeu, zugrăvit pe tavan, îi 
privea cu nişte ochi foarte omeneşti; că ceva lucea şi se 
mişca pe bolta odăii; că roiurile de vise sinistre, retrăgându- 
se o clipă, lăsau să se vadă un chip de om, cu mâna dusa la 
gură, într-o atitudine de meditaţie contemplativă. Şi, lucru 
ciudat, omul acesta semăna atât de bine cu regele, încât 
Ludovic crezu că-şi vede propriul său chip răsfrânt într-o 
oglindă. Atât doar că acel chip era cernit de un simţământ 
de adâncă milă. Apoi i se păru că bolta se dă încetul cu 
încetul la o parte, scăpându-i de sub privire şi că imaginile 
şi scenele pictate de Le Brun se întunecau şi se îndepărtau 
treptat. O clătinare uşoară, egală, cadenţată, asemenea 
unui vas ce se scufundă sub valuri, înlocui poziţia nemişcată 
a patului. Regele visa, fără îndoială şi în acest vis coroana 
de aur, de sub care se desfăceau faldurii perdelelor, se 
îndepărta o dată cu bolta de care rămânea atârnată, în aşa 
fel că îngerul înaripat, ce susţinea cu cele două mâini ale 
sale această coroană, părea că-l strigă în zadar pe rege, 
care se pierdea tot mai departe de ea. 

Patul se scufunda mereu. Ludovic, cu ochii deschişi, se lăsă 
învăluit de această halucinație cumplită. În sfârşit, lumina 
din camera regală întunecându-se cu totul, ceva rece, 
posomorât, de neînțeles, năpădi întreaga încăpere. Nu se 
mai zăreau nici picturi, nici zugrăveli de aur, nici perdele de 
catifea, ci numai pereţi de un cenuşiu murdar, pe care 
umbrele se îngroşaţi din ce în ce mai mult. Totuşi, patul se 
afunda necontenit şi, după un minut, care i se păru regelui 
un veac, atinse un strat de aer negru şi îngheţat. Acolo se 
opri. Regele nu mai vedea lumina din camera lui decât aşa 
cum, din fundul unui puț, se zăreşte lumina zilei. „Am avut 


un vis groaznic! Gândi el. Ar trebui să mă trezesc. Da, să 
mă trezesc!” 

Oricine a trecut prin starea zugrăvită de noi aici; nu e 
nimeni care, în mijlocul unui coşmar înăbuşitor, să nu-şi fi 
zis, graţie acelei luminiţe ce veghează în fundul creierului, 
dând toată lumina omenească s-a stins, nu e nimeni care să 
nu-şi fi zis: „Nu e nimic, visez!” Era ceea ce îşi spunea şi 
Ludovic al XIV-lea; dar la cuvintele: „Da, să mă trezesc!” îşi 
dădu seama nu numai că era treaz, dar că stătea cu ochii 
deschişi. Atunci şi-i roti repede în jur. 

În dreapta şi în stânga lui se aflau doi bărbaţi înarmaţi, 
înfăşuraţi, fiecare, în câte o mantie lungă şi cu feţele 
ascunse sub măşti. Unul din aceşti bărbaţi ţinea în mână o 
mică lampă, a cărei lucire roşiatică lumina cel mai trist 
tablou pe care-l poate întrezări un rege. 

Ludovic îşi spuse că visul său continua şi că, pentru a-i 
pune capăt, era destul să-şi mişte braţul, ori să facă să i se 
audă glasul. Sări jos din pat şi simţi sub tălpi un pământ 
jilav. Atunci, adresându-se bărbatului care ţinea lampa, îi 
zise: 

— Ce-i asta, domnule şi cine a pus la cale această glumă? 

— Nu e câtuşi de puţin o glumă? Răspunse cu un glas surd 
acela dintre cei doi mascaţi care ţinea în mână lampa. 

— Sunteţi oamenii domnului Fouquet? Întrebă regele 
puţin buimăcit. 

— N-are importanţă ai cui suntem! Răspunse fantoma. Eşti 
în mâna noastră, iată totul. 

Regele, mai mult iritat decât intimidat, se întoarse către a 
doua mască. 

— Dacă e vorba de vreo poznă? Zise el? Îi veţi spune 
domnului Fouquet că o găsesc nelalocul ei şi ordon să 
înceteze. 

Această a doua mască, spre care se întorsese regele, era 
un bărbat foarte înalt şi cu un volum foarte mare. Stătea 
drept şi nemişcat, întocmai ca un bloc de marmură. 


— Ei bine? Adăugă regele bătând din picior? Nu-mi 
răspundeţi nimic? 

— Nu-ţi răspundem, micul meu domn? Rosti uriaşul cu o 
voce de stentor? Întrucât n-avem ce să-ţi răspundem, decât 
că eşti primul supărăcios şi că domnul Cogquelin de Voliere a 
uitat să te treacă printre ai lui... 

— Dar, mă rog, ce vreţi cu mine? Strigă Ludovic, 
încrucişându-şi furios braţele la piept. 

— O să afli ceva mai târziu? Răspunse purtătorul lămpii. 

— Până atunci, unde mă aflu? 

— Priveşte! 

Ludovic privi într-adevăr; dar, la lumina lămpii pe care o 
ridică omul mascat, nu zări decât nişte pereţi umezi, pe 
care străluceau ici şi colo dâre argintii de melci. 

— Oh, oh! O temniţă? Zise regele. 

— Nu, o subterană. 

— Care duce...? 

— Binevoieşte şi ne urmează. 

— Nu mă voi mişca de aici! Strigă regele. 

— Dacă faci pe îndărătnicul, tinere prieten? Răspunse cel 
mai voinic dintre cei doi bărbaţi? Te voi lua pe sus, te voi 
înfăşură într-o mantie şi, dacă te vei înăbuşi în ea, pe legea 
mea, cu atât mai rău pentru dumneata! 

Şi, spunând aceste cuvinte, cel care le rostise scoase de 
sub mantia cu care îl ameninţa pe rege un braţ pe care 
Milon din Crotona ar fi fost fericit să-l aibă în ziua când îi 
veni nefericita idee de a frânge ultimul său stejar. 

Regele se temu de o violenţă; înţelegea că aceşti doi 
oameni, în puterea cărora se găsea, nu merseseră ei atât de 
departe ca să dea acum înapoi, şi, ca atare, vor duce treaba 
până la capăt. Clătină din cap. 

— Se pare că am căzut în mâinile a doi ucigaşi? Zise el. Să 
mergem! 

Niciunul dintre cei doi oameni nu răspunse la aceste 
cuvinte. Cel care ţinea lampa porni înainte; regele îl urmă; 
a doua mască venea după ei. Străbătură astfel o galerie 


lungă şi întortocheată, brăzdată de atâtea scări, cum nu se 
găsesc decât în misterioasele şi întunecatele palate ale Anei 
Radcliffe. După toate aceste cotituri, de-a lungul cărora 
regele auzi de mai multe ori vâjâituri de ape deasupra 
capului său, ajunseră în sfârşit la un coridor ce se termina 
cu o uşă de fier. Bărbatul cu lampa deschise această uşă cu 
cheile pe care le purta la cingătoarea sa, unde, în timpul 
mersului, regele le auzise mereu zornăind. 

Când uşa se deschise, lăsându-i să iasă la aer curat, 
Ludovic recunoscu acele miresme plăcute ce se desprind 
din copaci după o zi călduroasă de vară. O clipă, se opri 
şovăind; dar voinicul paznic ce venea în urma lui îl împinse 
afară din subterană. 

— Întreb încă o dată? Zise regele întorcându-se către cel 
ce cuteza să săvârşească această faptă neîngăduită, de a-şi 
atinge suveranul? Ce aveţi de gând să faceţi cu regele 
Franţei? 

— Încearcă să nu mai pui această întrebare? Răspunse 
omul cu lampa pe un ton ce nu îngăduia nici un fel de 
replică, întoomai ca faimoasele porunci ale regelui Minos. 

— Ar trebui să fii aspru pedepsit pentru vorba pe care ai 
rostit-o acum? Adăugă uriaşul stingând lumina pe care i-o 
trecuse tovarăşului lui? Dar regele nostru e un om prea 
cumsecade. 

Ludovic, la această ameninţare, făcu o mişcare atât de 
bruscă, încât s-ar fi putut crede că încerca să fugă; însă 
braţul uriaşului îi căzu greu pe umăr şi-l ţintui locului. 

— Dar, în sfârşit, unde mergem? Întrebă regele iarăşi. 

— Vino? Răspunse primul dintre cei doi oameni, cu un fel 
de respect, conducându-şi prizonierul către o trăsură ce 
părea să aştepte afară. 

Această trăsură era ascunsă în întregime în frunziş. Doi 
cai, având piedici la picioare, erau legaţi, de căpestre, de 
ramurile mai joase ale unui stejar falnic. 

— Urcă? Zise acelaşi bărbat deschizând uşa trăsurii şi 
coborând scara. 


Regele se supuse, se aşeză în fundul caleştii, a cărei uşă 
căptuşită şi prevărută cu zăvor se închise numaidecât în 
urma lui şi a însoţitorului său. Cât despre uriaş, el desfăcu 
piedicile şi legăturile cailor, îi înhămă el însuşi, apoi se urcă 
pe capră, unde nu se afla nimeni. Trăsura porni îndată la 
trap, apucă pe drumul Parisului şi în pădurea Senari găsi 
alţi doi cai legaţi de copaci, ca şi cei dintâi. Omul de pe 
capră schimbă caii şi continuă în goană drumul spre Paris, 
unde ajunseră pe la ceasurile trei dimineaţa. Echipajul 
străbătu cartierul Saint-Antoine şi, după ce strigă către 
santinelă: „Din ordinul regelui!”, vizitiul mână caii în incinta 
circulară a Bastiliei, îndreptându-se spre curtea 
Guvernământului. Acolo, caii se opriră, alibi de spumă, 
lângă treptele peronului. Un sergent de gardă alergă 
înaintea trăsurii. 

— Să fie trezit domnul guvernator? Zise vizitiul cu un glas 
tunător. 

În afară de acest glas, ce s-ar fi putut auzi tocmai de la 
intrarea în cartierul Saint-Antoine, totul era liniştit, atât în 
trăsură, cât şi în fortăreață. Zece minute mai târziu, domnul 
Baisemeaux apăru în pragul uşii, în halat de casă. 

— Ce s-a mai întâmplat? Întrebă el? Şi pe cine-mi mai 
aduceţi acolo? 

Omul cu lampa deschise portiţa trăsurii şi-i şopti două 
cuvinte vizitiului. Acesta se dădu repede jos de pe capră, 
luă o muschetă pe care o ţinuse la picioarele lui şi îndreptă 
ţeava armei către pieptul prizonierului. 

— Şi trage, dacă vorbeşte! Adăugă cu glas tare omul care 
cobora din trăsură. 

— Bine! Răspunse celălalt, fără să mai ceară altă lămurire. 

După ce dădu această dispoziţie, conducătorul regelui 
urcă treptele la capătul cărora aştepta guvernatorul. 

— Domnul d'Herblay! Exclamă acesta. 

— Sst! Făcu Aramis. Să intrăm la dumneata. 

— Oh, Doamne! Şi pe cine mi-aduci la ora asta? 


— O greşeală, dragă domnule Baisemeaux? Răspunse în 
linişte Aramis. Se pare că alaltăieri dumneata ai avut 
dreptate. 

— În ce privinţă? Întrebă guvernatorul. 

— Eh, în privinţa ordinului acela de punere în libertate, 
dragul meu. 

— Explică-mi, domnule... Nu, monseniore? Bâigui 
guvernatorul, năpădit în acelaşi timp şi de surprindere şi de 
spaimă. 

— E foarte simplu: îţi aminteşti, dragă domnule 
Baisemeaux, că ţi s-a trimis un ordin de punere în libertate? 

— Da, pentru Marchiali. 

— Ei bine, am crezut amândoi că era pentru Marchiali, nu- 
i aşa? 

— Fără îndoială. Totuşi, aduceţi-vă aminte că eu aveam 
îndoieli, că nu voiam, că dumneavoastră m-aţi constrâns. 

— Oh, ce vorbă rosteşti, dragă Baisemeaux!... le-am 
îndemnat, atâta tot. 

— Îndemnat, da; m-aţi îndemnat să vi-l dau şi 
dumneavoastră l-aţi luat cu trăsura. 

— Ei bine, dragul meu Baisemeaux, a fost o greşeală. 
Lucrul s-a dovedit la minister, astfel că îţi aduc un ordin al 
regelui pentru a-l pune în libertate pe... Seldon, diavolul 
acela de scoţian, ştii? 

— Seldon? Sunteţi sigur, cel puţin acum...? 

— Drace! Citeşte cu ochii dumitale? Zise Aramis 
înmânându-i ordinul. 

— Dar? Rosti Baisemeaux? Acest ordin e acela care mi-a 
mai trecut o dată prin mâini! 

— Adevărat? 

— E acelaşi pe care v-am spus că-l văzusem alaltăieri 
seară. La naiba, îl recunosc după pata de cerneală! 

— Nu ştiu dacă e acelaşi; fapt este că ţi-l aduc. 

— Şi-atunci celălalt? 

— Care celălalt? 

— Marchiali? 


— Ţi-l predau din nou. 

— Dar asta nu e de ajuns. Ca să-l primesc, îmi trebuie un 
alt ordin. 

— Nu spune asemenea lucru, dragul meu Baisemeaux; 
vorbeşti ca un copil! Unde e ordinul pe care l-ai primit cu 
privire la Marchiali? 

Baisemeaux alergă la dulapul său şi scoase de acolo 
ordinul. Aramis i-l smulse din mână, îl rupse tacticos în 
patru bucăţi, apropie bucăţile de lampă şi le arse. 

— Dar ce faceţi? Strigă Baisemeaux cuprins de groază. 

— Judecă puţin situaţia, dragul meu guvernator? Zise 
Aramis cu calmul lui netulburat? Şi ai să vezi cât e de 
simplu. Acum nu mai ai nici un ordin care să ceară ieşirea 
lui Marchiali de aici. 

— Oh, Doamne, nu! Sunt un om pierdut! 

— Nicidecum, întrucât ţi-l aduc înapoi pe Marchiali. Şi din 
moment ce ţi-l aduc înapoi, e ca şi cum nici n-ar fi ieşit. 

— Ah! Făcu guvernatorul năucit. 

— De bună seamă. Ai să-l închizi din nou, fără a pierde o 
clipă. 

— Cred şi eu! 

— Şi ai să mi-l dai pe acest Seldon, pe care noul ordin îl 
pune în libertate. În felul acesta, contabilitatea dumitale e 
în regulă. Pricepi? 

— Eu... Eu. 

— Ai priceput? Zise Aramis. Foarte bine! 

Baisemeaux îşi împreună mâinile a implorare. 

— Dar, pentru ce, spuneţi, după ce l-aţi luat pe Marchiali, 
mi-l aduceţi acum înapoi? Strigă nenorocitul guvernator, 
cuprins de o adâncă îndurerare şi totodată de o mare milă. 

— Pentru un prieten ca dumneata? Zise Aramis? Pentru un 
slujitor ca dumneata, nu mai am secrete. Şi episcopul îşi 
apropie gura de urechea lui Baisemeaux. Ştii? Adăugă el în 
şoaptă? Ce asemănare e între acest nenorocit şi...? 

— Şi regele; da. 


— Ei bine, primul lucru pe care l-a făcut Marchiali 
văzându-se în libertate a fost să susţină, ia ghici ce? 

— Gum vrei să ghicesc eu ce-a făcut dumnealui? 

— Să susţină că el e regele Franţei. 

— Oh, nenorocitul! Exclamă Baisemeaux. 

— Pentru asta s-a îmbrăcat în haine la fel cu acelea ale 
regelui şi a vrut să fie uzurpator. 

— Cerule îndurător! 

— Iată de ce ţi-l aduc înapoi, dragă prietene. E nebun şi-şi 
arată nebunia faţă de toată lumea. 

— Ce-i de făcut, atunci? 

— Foarte simplu: nu-l lăsa să stea de vorbă cu nimeni. 
Înţelegi că, de îndată ce nebunia lui a ajuns la urechile 
regelui, căruia i-a fost milă de nenorocirea lui şi care s-a 
văzut răsplătit pentru bunătatea sa cu o neagră 
ingratitudine, regele s-a făcut foc de mânie. De aceea, 
acum, ia bine aminte de asta, dragă domnule Baisemeaux, 
căci te priveşte direct, de aceea, acum, vor fi pedepsiţi cu 
moartea toţi cei ce-l vor lăsa să stea de vorbă cu altcineva în 
afară de mine, sau de regele în persoană. Mă auzi, 
Baisemeaux, pedeapsa cu moartea! 

— Dacă aud, la dracu! 

— Iar acum, coboară şi du-l înapoi în celula lui pe 
nenorocitul ăsta, dacă nu vrei cumva să-l chemi aici, sus. 

— La ce bun? 

— Da, e mai bine să-l închizi numaidecât, nu-i aşa? 

— Drace, se-nţelege! 

— Ei bine, atunci haide! 

Baisemeaux puse să se bată toba şi să sune clopotul care 
dădea de veste că toată lumea trebuia să intre înăuntru 
pentru a nu da cu ochii de un deţinut misterios. Apoi, după 
ce toate trecerile deveniră pustii, se duse la trăsură să ia în 
primire prizonierul, pe care Porthos, credincios 
consemnului, îl ţinea necontenit cu ţeava muschetei înfiptă 
în grumajii lui. 


— Ah, iată-te, nenorocitule! Se răsti Baisemeausx în faţa 
regelui. Aşa-ţi trebuie! Aşa-ţi trebuie! 

Şi numaidecât, spunându-i regelui să coboare din trăsură, 
îl conduse, însoţit de Porthos, care nu-şi scosese masca şi de 
Aramis, care şi-o pusese din nou pe a lui, la al doilea 
Bertaudiere şi-i deschise uşa odăii unde, timp de şase ani, 
gemuse Filip. 

Regele intră în celulă fără să rostească o vorbă. Era palid 
şi înspăimântat. Baisemeaux închise uşa în urma lui, răsuci 
de două ori cheia în broască şi, întorcându-se către Aramis, 
zise încet: 

— Pe legea mea, e adevărat că seamănă cu regele, totuşi, 
nu chiar atât cât mi-aţi spus dumneavoastră. 

— În aşa fel că? Vorbi Aramis? Dumneata nu te-ai fi păcălit 
luându-l pe unul drept altul, nu-i aşa? 

— Ei, cum s-ar putea oare? 

— Eşti un om minunat, dragul meu Baisemeaux? Adăugă 
episcopul. Acum, pune-l în libertate pe Seldon. 

— Aşa-i, uitasem... Mă duc să dau ordin. 

— Lasă mâine, ai destul timp. 

— Mâine? Nu, nu, chiar acum. Ferească-mă sfântul să mai 
stau pe gânduri o secundă! 

— Atunci, fă-ţi datoria dumitale; eu mă duc la ale mele. 
Dar ne-am înţeles, da? 

— Ce să ne înţelegem? 

— Că nimeni nu va intra la deţinut decât cu un ordin al 
regelui, ordin pe care ţi-l voi aduce eu însumi. 

— S-a înţeles. Adio, monseniore! 

Aramis se întoarse la însoţitorul lui. 

— Haide, prietene Porthos, la Vaux. Şi cât mai repede! 

— Te simţi mai uşor când ţi-ai slujit cu credinţă regele şi, 
slujindu-l pe el, ai scăpat ţara de primejdii? Zise Porthos. 
Caii nu mai au nici o povară. Să pornim. 

Şi trăsura, uşurată de un prizonier care, într-adevăr, i se 
părea destul de greu lui Aramis, trecu peste podul mobil al 
Bastiliei, care se ridică din nou în urma ei. 


Capitolul XXI O noapte la Bastilia. 

Suferinţa în lumea aceasta e împărţită pe măsura puterilor 
omului. Nu vrem să spunem că Dumnezeu cântăreşte 
totdeauna după tăria făpturii sale chinul ce i-l hărăzeşte să-l 
îndure; asta n-ar fi întru totul adevărat, deoarece 
Dumnezeu a mai lăsat pe lume moartea, care e adesea 
singurul refugiu al sufletelor prea aspru osândite în temniţa 
trupului. Suferinţa e dată pe măsura puterilor omeneşti, 
adică, în faţa aceluiaşi rău, cel slab suferă mai mult decât 
cel tare. Dar, din ce elemente e alcătuită această putere 
omenească? Nu cumva din încercări, din obişnuinţă, din 
experienţă? lată ceea ce nu ne vom da osteneala să 
demonstrăm; e o axiomă atât în ce priveşte spiritul, cât şi în 
ce priveşte trupul. 

Când tânărul rege, buimăcit, zdrobit, se văzu întemnițat, 
într-una din încăperile Bastiliei, îşi închipui mai întâi că 
moartea e asemenea unui somn, că îşi are şi ea visurile ei, 
că patul se prăbuşise în lespedea odăii de la Vaux, ca 
moartea îl urmase şi că, urmându-şi visul său de rege, 
Ludovic al XIV-lea, răposat, visa una din acele grozăvii, cu 
neputinţă de trăit în viaţă, care se numesc detronarea, 
întemnițarea şi insulta adusă unui rege altădată 
atotputernic. 

A fi martor, fantomă pipăibilă, la cumplita lui suferinţă, a 
pluti într-un mister de nepătruns, între ceea ce este şi ceea 
ce pare să fie, a vedea totul, a auzi totul, fără a încurca 
niciunul din aceste amănunte ale agoniei, nu era, îşi spunea 
regele, un supliciu cu atât mai înspăimântător, cu cât putea 
să fie veşnic? 

— Oare asta să se numească eternitate, infern? Murmură 
Ludovic al XIV-lea în clipa când uşa se închise în urma lui, 
împinsă de însuşi Baisemeaux. 

Nici nu căuta să privească în jurul său, şi, în această 
cameră, rezemat de un perete ca toţi pereţii, se lăsă 
adâncit în cumplita supoziţie a morţii lui, închizând ochii 
pentru a se cruța să vadă ceva poate şi mai îngrozitor încă. 


— Cum am murit oare? Se întrebă el pe jumătate 
înnebunit. Nu cumva patul acela a fost scufundat prin vreun 
vicleşug oarecare? Dar nu, nu-mi aduc aminte de nici o 
lovitură, de nici o zdruncinare... Nu voi fi fost oare otrăvit la 
masă, sau cu fumul de lumânări, la fel ca Jeanne d'Albert, 
străbunica mea? 

Deodată, răceala odăii căzu ca o mantie pe umerii lui 
Ludovic. 

— L-am văzut? Îşi zise el? Pe tatăl meu mort, întins pe 
patul său, în costumul regal. I-am văzut chipul palid, atât de 
liniştit şi atât de uşurat; şi mâinile lui atât de îndemânatice, 
devenite nesimţitoare; şi picioarele acelea înţepenite; toate 
acestea nu arătau a fi un somn încărcat de vise. Şi totuşi, 
cine ştie câte vise îi trimitea Dumnezeu acestui mort!... 
Acestui mort pe care atâţia alţii l-au precedat, aruncaţi de 
el în noaptea cea veşnică!... Nu, acest rege era încă rege; 
trona încă pe patul acela funebru, ca în jilţul său de catifea. 
Nu pierduse nimic din măreţia lui. Dumnezeu, care nu-l 
pedepsise pe el, nu mă poate pedepsi pe mine, care n-am 
făcut nimic. 

Un zgomot ciudat atrase deodată atenţia tânărului. 
Întoarse ochii şi văzu deasupra căminului, la picioarele unui 
Crist zugrăvit grosolan în frescă, un şobolan de o mărime 
îngrozitoare, ronţăind un coltuc de pâine uscată, aţintindu- 
şi asupra noului oaspe al încăperii o privire înţelegătoare şi 
plină de curiozitate. Regele se sperie; fu cuprins de scârbă; 
se retrase spre uşă, scoțând un țipăt ascuţit. Şi ca şi cum i- 
ar fi trebuit acest strigăt, scăpat din pieptul său, pentru a se 
recunoaşte pe el însuşi, Ludovic se regăsi viu, cu judecata 
întreagă, cu puterea lui firească de înţelegere. 

— Prizonier! Exclamă el. Eu, eu prizonier! 

Căută cu ochii un clopoțel, ca să sune. 

— Nu se află clopoţele la Bastilia? Îşi spuse el? Şi eu sunt 
închis la Bastilia. Dar cum am fost făcut prizonier? E o 
conspirație a domnului Fouquet, de bună seamă. Am fost 
atras la Vaux într-o cursă. Domnul Fougquet nu poate fi 


singur în această afacere. Agentul lui... Glasul acela... Era 
domnul d'Herblay; l-am recunoscut. Colbert avea dreptate. 
Dar ce vrea Fouquet? Să domnească în locul meu? Cu 
neputinţă! Cine ştie?... Gândi regele posomorât. Fratele 
meu, ducele de Orleans, unelteşte poate împotriva mea, aşa 
cum toată viaţa lui unchiul meu a uneltit împotriva tatălui 
meu. Dar regina? Dar mama? Dar La Valliere? Oh, La 
Valliere! Va fi dată pe mâna Doamnei. Biata copilă! Da, asta 
e, o vor fi închis, aşa cum m-au închis şi pe mine. 

Suntem pentru totdeauna despărțiți! 

Şi, numai la acest gând al despărțirii, îndrăgostitul izbucni 
în suspine, în vaiete, în răcnete. 

— E un guvernator aici? Continuă regele cu furie. Îi voi 
vorbi. Să-l strig. 

Strigă. Dar nici un glas nu răspunse la al său. Apucă 
scaunul şi începu să izbească tare cu el în uşa masivă de 
stejar. Lemnul răsună în lemn, stârnind ecouri lugubre în 
adâncimile gangului; dar nici o făptură care să răspundă, 
niciuna. Era pentru rege o nouă dovadă despre cât de 
puţină stimă i se arăta lui la Bastilia. Atunci, după ce-i trecu 
prima furie, zărind o fereastră zăbrelită, prin care 
pătrundea un romb de lumină purpurie ce trebuia să fie 
vestirea zorilor, Ludovic se porni să strige, mai încet la 
început, apoi din toate puterile. Nu se găsi nimeni să-i 
răspundă. Douăzeci de alte încercări, făcute rând pe rând, 
nu avură mai mulţi sorţi de izbândă. 

Sângele începea să-i clocotească în vine, tâmplele să-i 
zvâcnească. Această fire, obişnuită să poruncească, 
tremura de ciudă în faţa unei asemenea nesupuneri. Încetul 
cu încetul, mânia îi spori. Deţinutul sfărâmă scaunul, prea 
greu pentru mâinile lui şi se sluji de sfărâmătură ca de un 
berbece pentru a lovi în uşă. Izbea aşa de tare şi aşa de des, 
încât sudoarea începu să-i curgă pe frunte. Zgomotul 
deveni asurzitor şi neîntrerupt. Câteva strigăte înăbuşite îi 
răspundeau ici şi colo. Zarva asta avu asupra regelui un 
efect ciudat. Se opri s-o asculte. Erau vocile deţinuţilor, 


altădată victimele lui, acum tovarăşii săi. Aceste voci se 
strecurau ca nişte aburi prin grosimea duşumelelor, prin 
zidurile întunecate. Se răzvrăteau împotriva celui ce le tul- 
bura liniştea, aşa cum, fără îndoială, suspinele şi lacrimile 
lor îl blestemau pe cel ce-i trimisese la închisoare. După ce 
le răpise libertatea atâtor oameni, regele venea acum în 
mijlocul lor să le sperie şi somnul. Acest gând era gata să-l 
înnebunească de-a binelea. Îl făcu să-şi îndoiască puterile, 
sau mai degrabă voinţa, însetată să capete o desluşire sau o 
încheiere. Frântura de scaun reintră în funcţiune. După un 
ceas, Ludovic auzi ceva pe coridor, dincolo de uşă şi o 
izbitură puternică, dată în aceeaşi uşă, le curmă pe ale sale. 

— Hei, ce, ai înnebunit? Strigă o voce aspră şi grosolană. 
Ce te-a apucat în dimineaţa asta? 

„În dimineaţa asta?” gândi regele deodată. Apoi, 
binevoitor, întrebă: 

— Domnule, eşti cumva guvernatorul Bastiliei? 

— Drăguţule, te-ai scrântit la creier? Răspunse glasul? Dar 
ăsta nu-i un motiv să faci atâta tărăboi. Potoleşte-te, lua-te- 
ar dracu! 

— Eşti guvernatorul? Întrebă regele încă o dată. 

Se auzi o uşă închizându-se. 'lemnicerul plecă fără a 
catadicsi să mai spună măcar o vorbă. 

Când regele îşi dădu seama că celălalt plecase, furia lui nu 
mai cunoscu margini. Ager ca un tigru, sări de la masă la 
fereastră şi începu să zgâlţâie zăbrelele. Sparse un geam 
ale cărui cioburi căzură, cu un zăngănit prelung, pe 
caldarâmul curţii. Strigă până răguşi: „Guvernatorul! 
Guvernatorul!” Această izbucnire ţinu un ceas şi fu un 
adevărat acces de turbare. Cu părul răvăşit, încleiat pe 
frunte, cu hainele sfâşiate şi mânjite de var, cu cămaşa 
zdrenţuită, regele nu se potoli decât la capătul puterilor 
sale şi abia atunci înţelese cât de groase şi de nemiloase 
erau acele ziduri, cât de nepătruns acel ciment, pe care nici 
o încercare nu-l putea străpunge, decât numai aceea a 
timpului, având ca unealtă deznădejdea. Îşi sprijini fruntea 


de uşă şi îşi lăsă inima să se liniştească încetul cu încetul; o 
zbatere mai mult ar fi făcut-o să plesnească. 

— Are să vină? Îşi zise el? Momentul când mi se va aduce 
hrana ce se dă tuturor deţinuţilor. Atunci voi vedea pe 
cineva, voi vorbi, mi se va răspunde. 

Şi regele încercă să-şi aducă aminte la ce oră li se aducea 
prima mâncare deţinuţilor de la Bastilia. Nu cunoştea nici 
măcar acest amănunt. Fu pentru elo nouă lovitură de 
pumnal, surdă şi crudă, această remuşcare de a fi trăit 
douăzeci şi cinci de ani, rege şi fericit, fără să se fi gândit la 
tot ceea ce suferea un nenorocit căruia i se lua pe nedrept 
libertatea. Regele se înroşi de ruşine. Simţea că Dumnezeu, 
îngăduind această groaznică umilinţă, nu făcea decât să 
abată asupra unui om chinurile pe care acest om le 
aruncase asupra atâtor altora. Nimic nu putea fi mai 
potrivit pentru a reîntoarce la credinţă un suflet zdrobit de 
durere. Dar Ludovic nu îndrăzni să îngenuncheze spre a se 
ruga lui Dumnezeu, spre a-i cere să pună capăt încercărilor 
sale. 

— Dumnezeu ştie ce face? Zise el? Dumnezeu are 
dreptate. Ar fi o laşitate din partea mea să-i cer lui 
Dumnezeu ceea ce eu însumi am refuzat adesea semenilor 
mei. 

Aici ajunsese cu gândurile, mai bine zis cu agonia lui, când 
acelaşi zgomot se făcu auzit dincolo de uşă, urmat de astă 
dată de un zornăit de chei şi de scrâşnetul zăvoarelor 
răsucite în broaştele uşii. Regele făcu o săritură înainte, 
pentru a se apropia de cel care avea să intre; dar, deodată, 
gândindu-ise că aceasta era o mişcare nepotrivită cu rangul 
de rege, se opri, luă o înfăţişare nobilă şi calmă, ceea ce era 
uşor pentru ei şi aşteptă, cu spatele la fereastră, căutând 
să-şi ascundă tulburarea în faţa privirilor noului venit. Dar 
nu era decât un temnicer însărcinat să-i aducă un coşuleţ 
încărcat cu merinde. 

Regele se uită la acest om cu nelinişte; aştepta ca el să-i 
vorbească, să-i spună ceva. 


— Ah? Zise omul? Ai sfărâmat scaunul, nu m-am înşelat. Se 
vede treaba că ai turbat de tot! 

— Domnule? Îi spuse regele? Ia seama la cele ce vorbeşti; 
e spre marele dumitale bine. 

Temnicerul lăsă coşuleţul pe masă, apoi, măsurându-l pe 
cel ce i se adresa astfel, zise cu surprindere: 

— Ce-ai zis? 

— Anunţă-l pe guvernator să vină la mine? Adăugă regele 
cu nobleţe. 

— Ascultă, fătul meu? Zise temnicerul? Ai fost până acum 
băiat cuminte; nebunia însă te face rău şi vreau să te 
încunoştinţez de un lucru: ai sfărâmat scaunul şi ai făcut 
tărăboi; ăsta e un delict care se pedepseşte cu carcera. 
Făgăduieşte-mi că n-ai să mai repeţi şi nu-i voi spune nimic 
guvernatorului. 

— Vreau să-l văd pe guvernator? Răspunse regele fără să 
se sinchisească. 

— Te va băga la carceră, ia seama. 

— Vreau! Înţelegi? 

— Ah, iată că ţi se tulbură privirea. Bun, am să-ţi iau 
cuțitul. 

Şi temnicerul făcu ceea ce spusese, apoi închise uşa şi 
plecă, lăsându-l pe rege mai uluit, mai nenorocit şi mai 
singur ca oricând. În zadar reîncepu el să bată cu frântura 
de scaun în uşă; în zadar aruncă pe fereastră mâncarea şi 
blidele; nimeni nu-i mai răspundea nimic. 

Două ceasuri mai târziu, nu mai era un rege, un gentilom, 
un om, un creier; era un nebun care-şi rupea unghiile în 
lemnul uşii, care încerca să smulgă scândurile din duşumea, 
scoțând nişte ţipete atât de îngrozitoare, încât bătrâna 
Bastilie părea că tremură din temelii din pricină că 
îndrăznise să se întoarcă împotriva stăpânului ei. Cât 
despre guvernator, lui nici nu-i păsa. lemnicerul şi paznicii 
îi dădură raportul; dar la ce bun? Nebunii nu erau oare? 
Ceva obişnuit în fortăreață, iar zidurile nu erau mai tari 
decât nebunii? Domnul Baisemeaux, pătruns de tot ceea ce- 


i spusese Aramis şi ştiindu-se în regulă cu ordinul primit de 
la rege, nu voia decât un lucru, ca nebunul Marchiali să fie 
atât de nebun, încât să se spânzure de baldachinul lui sau 
de o vergea de la fereastră. 

Într-adevăr, acest deţinut nu-i aducea nici un folos şi-l 
stingherea mai mult decât s-ar fi cuvenit. Toate 
încurcăturile astea cu Seldon şi Marchiali, cu punerea în 
libertate şi întemiţarea din nou, cu asemănarea aceea 
ciudată, ar avea un sfârşit cum nu se poate mai bine venit. 
Baisemeaux credea chiar a fi observat că aşa ceva nu i-ar 
displăcea prea mult aici domnului d'Herblay. 

— Şi apoi, ce-i drept? Îi spunea Baisemeaux majorului său? 
Un deţinut oarecare e destul de nenorocit că se fie închis; 
suferă prea mult ca să nu te milostiveşti de el, dorindu-i 
moartea; cu atât mai mult când acest deţinut a înnebunit şi 
e în stare să muşte şi să facă tărăboi în Bastilia. Aşa că, pe 
legea mea, e o faptă milostivă să-i doreşti moartea; ar fi un 
lucru milostiv să-l ajuţi să se stingă fără a se mai chinui. 

Şi blândul guvernator ceru să i se aducă cel de-al doilea 
dejun. 

Capitolul XXII Umbra domnului Fouquet. 

D'Artagnan, încă sub povara convorbirii pe care o avusese 
cu regele, se întreba dacă într-adevăr mai era cu mintea 
întreagă, dacă scena se petrecea într-adevăr la Vaux; dacă 
el, d'Artagnan, era cu adevărat căpitanul de muşchetari, iar 
dacă domnul Fouquet era proprietarul castelului în care 
Ludovic al XIV-lea fusese găzduit cu atâta cinste. Aceste 
reflecţii nu erau însă ale unui om beat. Cu toate că, ce-i 
drept, se băuse zdravăn la Vaux. Vinurile domnului ministru 
fuseseră la înălţime în timpul serbării. Dar gasconul era un 
bărbat ce-şi păstra totdeauna capul limpede; el ştia, 
atingând doar oţelul spadei sale, să vadă în răceala acestui 
oţel îndemnurile pentru marile chemări. „Poftim? Îşi zise el 
părăsind apartamentul regal? lată-mă aruncat de istorie în 
destinele regelui şi în acele ale ministrului; se va scrie că 
domnul d'Artagnan, cadet din Gasconia, l-a luat de guler pe 


domnul Nicolas Fouquet, intendentul superior al finanţelor 
Franţei. Urmaşii mei, dacă-i voi avea, îşi vor face un renume 
din această arestare, aşa cum domnii de Luynes şi-au 
zămislit faima cu zdrenţele acelui biet mareşal d'Ancre. E 
vorba numai să îndeplinesc întocmai voinţa regelui. Oricine 
va putea să-i spună domnului Fougquet: „Spada dumitale, 
domnule!, Dar nu oricine va putea să-l înhaţe fără ca cineva 
să strige. Cum să procedez, deci, pentru ca domnul 
intendent superior să treacă de la cea mai înaltă favoare la 
ultima dizgrație, pentru a-l face să vadă că Vaux se schimbă 
într-o temniţă, pentru a-i da a înţelege că, după ce a gustat 
din tămâia lui Assuerus, va atârna în spânzurătoarea lui 
Aman, adică a lui Enguerrand de Marigny?” Aici fruntea lui 
d'Artagnan se întunecă de-ţi făcea mai mare mila. 
Muşchetarul avea mustrări de cuget. A-l trimite astfel la 
moarte (căci, de bună seamă, Ludovic al XIV-lea îl ura pe 
domnul Fouquet), a-l trimite, spunem, astfel la moarte pe 
acela pe care l-ai socotit omul cel mai galanton era un 
adevărat caz de conştiinţă. „Mi se pare? Îşi zise 
d'Artagnan? Că, afară doar dacă nu sunt un nemernic, aş 
face mai bine să-l înştiinţez pe domnul Fouquet despre 
gândul rău pe care i l-a pus regele. Dar, dacă trădez 
secretul stă-pânului meu, înseamnă că sunt un nemernic şi 
un trădător, crimă pedepsită de legile militare şi eu am 
văzut de douăzeci de ori până acum, în războaie, nenorociţi 
care atârnau în laţ pentru că făcuseră în mic ceea ce 
cugetul meu mă sfătuieşte să fac în mare. Nu, socot că un 
om înţelept trebuie să iasă din această încurcătură cu ceva 
mai multă dibăcie. Vorba e, sunt eu un om înţelept? E greu 
de presupus, dat fiind că de patruzeci de ani am risipit 
atâta înţelepciune, încât, dacă mi-a mai rămas de un pistol, 
ar fi o adevărată fericire.” D'Artagnan îşi luă capul în mâini, 
îşi smulse, fără să vrea, câteva fire din mustață şi adăugă: 
„Pentru care pricină să fi căzut oare domnul Fouquet în 
dizgrație? Pentru trei pricini: prima, pentru că nu-l iubeşte 
domnul Colbert; a doua, pentru că a vrut să se 


îndrăgostească de domnişoara de La Valliere; a treia, 
pentru că regele ţine la domnul Colbert şi o iubeşte pe 
domnişoara de La Valliere. E un om pierdut! Dar să-i pun eu 
genunchiul în piept, eu, un om de omenie, când el e răpus 
de intrigile femeilor şi-ale slujbaşilor? Haidade! Dacă e 
primejdios, îl voi trânti la pământ; dacă nu e decât 
persecutat, voi vedea! Am ajuns la acest punct şi nici 
regele, nici alt om nu mă va putea face să-mi schimb 
părerea. Dacă Athos ar fi aici, ar gândi ca şi mine. Aşa că, în 
loc să mă duc şi să-liau cu forţa pe domnul Fouquet, să-l leg 
burduf şi să-l închid, voi încerca să mă port cu el ca un om 
cumsecade. Vom sta de vorbă, se-nţelege; dar aşa cum se 
cuvine”. Şi d'Artagnan, potrivindu-şi cu o mişcare aparte 
cureaua pe umăr, porni drept la domnul Fouquet, care, 
după ce-şi luase rămas bun de la doamne, se pregătea să se 
ducă la culcare şi să doarmă liniştit după toate triumfurile 
de peste zi. 

Aerul era încă parfumat sau înăcrit, cum vreţi, de mirosul 
focurilor de artificii. Lumânările îşi aruncau ultimele lor 
pâlpâiri, florile cădeau ofilite, desprinse din jerbe, ciorchinii 
de dansatori şi de curteni se destrămau, împrăştiindu-se 
prin saloane. În mijlocul prietenilor săi, care-l lăudau şi 
primeau laudele lui, ministrul abia îşi mai ţinea ochii 
deschişi, de oboseală. Era dornic de odihnă, cădea frânt pe 
litiera laurilor culeşi după atâtea zile. S-ar fi zis că îşi 
încovoia capul sub greutatea noilor datorii pe care le făcuse 
în cinstea acestei serbări. 

Domnul Fouquet se retrase în camera lui, surăzător şi pe 
jumătate amorţit. Nu mai auzea nimic, nu mai vedea nimic; 
patul îl atrăgea cu putere, îl vrăjea. Zeul Morfeu, stăpânul 
bolţii zugrăvite de Le Brun, îşi întindea puterea sa şi asupra 
camerelor din jur, aruncându-şi macii lui şi asupra 
stăpânului casei. 

Domnul Fouquet, aproape singur, tocmai intrase în mâinile 
valetului său de cameră, când domnul d'Artagnan apăru în 
pragul apartamentului său. 


D'Artagnan nu izbutise niciodată să se demonetizeze la 
curte; cu toate că era văzut pretutindeni şi totdeauna, el 
făcea figură bună totdeauna şi pretutindeni. Este privilegiul 
anumitor firi, care se aseamănă prin asta cu fulgerele şi 
tunetele: toată lumea le cunoaşte, dar ivirea lor uimeşte de 
fiecare dată şi, când le simţi apropierea, cea din urmă 
impresie crezi că este şi cea mai puternică. 

— Iată! Domnul d'Artagnan? Zise domnul Fouquet, a cărui 
manşetă din dreapta tocmai îi fusese scoasă de pe braţ. 

— Pentru a vă sluji? Răspunse muşchetarul. 

— Intră, dragă domnule d'Artagnan. 

— Mulţumesc. 

— Ai venit să-mi faci vreo critică asupra serbării? 
Dumneata eşti un spirit căruia nu-i scapă nimic. 

— Oh, nu! 

— Te supără serviciul? 

— Câtuşi de puţin. 

— 'Ţi s-a dat poate o cameră care nu-ţi place? 

— Camera e minunată. 

— Ei bine, îţi mulţumesc că eşti atât de amabil şi e rândul 
meu să-ţi fiu îndatorat pentru cuvintele măgulitoare pe care 
mi le spui. 

Ceea ce însemna, fără nici o îndoială: „Dragul meu 
d'Artagnan, du-te şi te culcă, ai patul dumitale şi lasă-mă să 
fac şi eu acelaşi lucru”. 

D'Artagnan părea a nu înţelege. 

— Vreţi să vă culcaţi de pe-acum? Îi spuse el ministrului. 

— Da. Ai să-mi comunici ceva? 

— Nimic, domnule, nimic. Şi o să dormiţi aici? 

— După cum vezi. 

— Domnule, aţi dat o serbare foarte frumoasă în cinstea 
regelui. 

— Găseşti? 

— Oh, superbă! 

— Regele e mulţumit? 

— Încântat. 


— Te-a rugat cumva să-mi spui asta? 

— N-ar alege un mesager atât de puţin vrednic ca mine, 
monseniore. 

— Te înşeli, domnule d'Artagnan. 

— Acesta e patul dumneavoastră? 

— Da. Pentru ce-mi pui această întrebare? Eşti nemulţumit 
de-al dumitale? 

— Trebuie să fiu sincer? 

— Se înţelege că da. 

— Ei bine, nu-s mulţumit. 

Fouquet tresări. 

— Domnule d'Artagnan? Zise el? la camera mea. 

— Să vă lipsesc de ea pe dumneavoastră, monseniore? 
Niciodată! 

— Ce-i de făcut, atunci? 

— Îngăduiţi-mi să împart camera cu dumneavoastră. 

Fouquet se uită ţintă la muşchetar. 

— Ah, ah! Făcu el. Vii de la rege? 

— Ei bine, da, monseniore. 

— Şi regele vrea să te ştie culcat în odaia mea? 

— Monseniore... 

— Foarte bine, domnule d'Artagnan, foarte bine. 
Dumneata eşti stăpân aici. Fie cum doreşti. 

— Vă asigur, monseniore, că nu vreau să abuzez deloc... 

Domnul Fouquet se adresă valetului de cameră: 

— Lasă-ne singuri? Zise el. 

Valetul ieşi. 

— Ai să-mi vorbeşti ceva, domnule? Îl întrebă apoi pe 
d'Artagnan. 

— Eu? 

— Un om cu spiritul dumitale nu vine să-i vorbească unui 
om ca mine, la ora asta, fără motive grave. 

— Nu mă întrebaţi nimic, vă rog. 

— Dimpotrivă, ce vrei de la mine? 

— Nimic, decât compania dumneavoastră. 


— Să mergem în grădină? Rosti deodată ministrul? În 
parc... 

— Nu? Răspunse cu însufleţire muşchetarul? Nu! 

— Pentru ce nu? 

— Răcoarea de afară... 

— Haide, mărturiseşte că vrei să mă arestezi? Îi spuse 
ministrul căpitanului. 

— Niciodată! Rosti acesta. 

— Atunci, mă supraveghezi? 

— Pe onoarea mea, da, monseniore. 

— Pe onoarea dumitale?... Asta-i altceva! Ah, sunt arestat 
în casa mea? 

— Nu spuneţi asta, vă rog! 

— Dimpotrivă, o voi striga tare! 

— Dacă veţi striga, voi fi silit să vă impun tăcerea. 

— Bun! Cu forţa, la mine în casă? Ah, asta-i şi mai bună! 

— Văd că nu ne înţelegem de fel. Uite, se află aici o masă 
de şah. Să jucăm, dacă vă face plăcere, monseniore. 

— Domnule d'Artagnan, am căzut aşadar în dizgrație? 

— Câtuşi de puţin, dar... 

— Dar n-am voie să scap de sub ochii dumitale? 

— Nu înţeleg nici un cuvânt din ceea ce-mi vorbiţi, 
monseniore; şi, dacă doriţi să mă retrag, spuneţi-mi-o. 

— Dragă domnule d'Artagnan, felul dumitale de a te purta 
are să mă facă să înnebunesc. Picam de somn, dumneata m- 
ai trezit. 

— N-am să mi-o iert niciodată, şi, dacă voiţi să rămân 
împăcat cu mine însumi... 

— Ei bine? 

— Ei bine, culcaţi-vă aici, în faţa mea; voi fi foarte 
mulţumit. 

— Mă ţii sub pază...? 

— Atunci plec. 

— Nu te mai înţeleg deloc. 

— Noapte bună, monseniore. 


Şi d'Artagnan se prefăcu a se retrage. Domnul Fouquet 
alergă după el. 

— N-am să mă culc? Zise el. Îţi vorbesc serios şi fiindcă nu 
vrei să mă tratezi ca pe un om, fiindcă te joci astfel cu mine, 
am să te aţâţ ca pe un mistreţ. 

— Auzi colo! Exclamă d'Artagnan, prefăcându-se că 
zâmbeşte. 

— Poruncesc să mi se înhame caii şi plec la Paris? Zise 
domnul Fouquet, încercând să răscolească inima 
căpitanului de muşchetari. 

— Ah, dacă-i aşa, monseniore, se schimbă socoteala. 

— Mă arestezi? 

— Nu. Dar voi pleca împreună cu dumneavoastră. 

— Asta-i prea de tot, domnule d'Artagnan! Replică 
Fouguet pe un ton rece. Nu degeaba îţi merge faima că eşti 
un om de duh şi un om isteţ. Cu mine însă toate astea sunt 
de prisos. Fii scurt: fă-ţi datoria. Pentru ce mă arestezi? Cu 
ce-am greşit? 

— Oh, nu ştiu nimic cu ce-aţi greşit; dar nu vă arestez... În 
astă-seară... 

— Nu astă-seară! Strigă Fouquet pălind. Dar mâine? 

— Oh, azi nu e mâine, monseniore. Poate spune cineva ce 
va fi a doua zi? 

— Haide, haide repede, căpitane, lasa-mă să vorbesc cu 
domnul d'Herblay! 

— Din păcate, aşa ceva e cu neputinţă, monseniore. Am 
ordin să veghez ca să nu staţi de vorbă cu nimeni. 

— Nici cu domnul d'Harblay, căpitane, cu prietenul 
dumitale? 

— Monseniore, dar dacă domnul d'Herblay, prietenul meu, 
ar fi singurul cu care nu vă pot îngădui să staţi de vorbă? 

Fouquet se înroşi, apoi, luând un aer de resemnare: 

— Domnule? Zise el? Ai dreptate; primesc o lecţie pe care 
n-ar fi trebuit s-o provoc. Omul căzut nu mai are dreptul la 
nimic, nici chiar din partea acelora pe care i-a îmbogăţit, cu 


atât mai puţin a acelora cărora n-a avut fericirea să le facă 
vreodată vreun bine. 

— Monseniore! 

— Ai dreptate, domnule d'Artagnan; dumneata ai fost 
totdeauna faţă de mine într-o situaţie favorabilă, în situaţia 
ce i se potriveşte omului sortit să mă aresteze. Dumneata 
nu mi-ai cerut niciodată nimic. 

— Monseniore? Răspunse gasconul mişcat de această 
durere grăitoare şi nobilă? Vreţi să-mi daţi cuvântul 
dumneavoastră de om cinstit că nu veţi ieşi din această 
cameră? 

— La ce bun, dragă domnule d'Artagnan, de vreme ce 
dumneata mă ţii sub pază? [i-e teamă oare căam să mă 
împotrivesc celei mai falnice spade din regat? 

— Nu despre asta e vorba, monseniore; mă duc însă să vi-l 
caut pe domnul d'Herblay şi, prin urmare, am să vă las 
singur. 

Fouquet scoase un strigăt de bucurie şi de surprindere. 

— Să-l cauţi pe domnul d'Herblay? Să mă laşi singur? Zise 
el, încrucişându-şi braţele. 

— Unde locuieşte domnul d'Herblay? În camera albastră? 

— Da, prietene, da. 

— Prietenul dumneavoastră! Vă mulţumesc pentru acest 
cuvânt, monseniore! Îmi daţi astăzi ceea ce nu mi-aţi dat 
altădată. 

— Ah, mă salvezi! 

— Îmi ajung zece minute ca să mă duc de aici până la 
camera albastră şi să mă şi întorc? Întrebă d'Artagnan. 

— Chiar şi mai puţin. 

— lar ca să-l trezesc pe Aramis, care doarme bine, atunci 
când doarme şi să-l previn, mai pun încă cinci minute; deci, 
în total, voi lipsi un sfert de ceas. Acum, monseniore, îmi 
daţi cuvântul că nu veţi încerca în nici un fel să fugiţi şi că la 
reîntoarcere vă voi regăsi aici? 

— Ţi-l dau, domnule! Răspunse Fouquet strângând mâna 
muşchetarului cu o caldă recunoştinţă. 


D'Artagnan dispăru. Fouquet îl privi cum se îndepărtează, 
aşteptă cu o vădită nerăbdare până când se închise uşa în 
urma lui, apoi, după ce uşa se închise, se repezi la cheile lui, 
descuie câteva sertare secrete, ascunse în mobile, căută în 
zadar anumite hârtii rămase, fără îndoială, la Saint-Mande 
şi pe care-i părea rău că nu le putea găsi aici; pe urmă, 
strângând în mare grabă mai multe scrisori, contracte, 
registre, făcu un teanc şi le dădu repede foc pe vatra de 
marmură a căminului, fără a-şi mai da osteneala să scoată 
dinăuntru ulcelele cu flori îngrămădite acolo. În sfârşit, 
după ce făcu toate acestea, ca un om care a scăpat dintr-o 
mare primejdie şi pe care puterile îl părăsesc de îndată ce 
această primejdie a fost înlăturată, se lăsă să cadă istovit 
într-un jilţ. 

D'Artagnan se reîntoarse şi-l găsi pe Fouquet în această 
poziţie. Vrednicul muşchetar nu se îndoise nici o clipă că 
Fouguet, dându-şi cuvântul, nici nu se va gândi măcar să şi-l 
calce; dar îşi spuse că se va folosi de absenţa lui pentru a se 
scăpa de toate hârtiile, de toate însemnările, de toate 
contractele ce i-ar putea face şi mai gravă situaţia şi aşa 
desul de grea, în care se găsea. De aceea, ridicând capul ca 
un câine care adulmecă vânatul, simţi mirosul de fum pe 
care se aştepta să-l descopere în odaie, şi, descoperindu-l 
într-adevăr, făcu o mişcare din cap în semn de mulţumire. 

La intrarea lui d'Artagnan, Fougquet, la rândul său, ridică 
faţa spre el şi niciuna din mişcările muşchetarului nu putu 
să-i scape. Apoi privirile celor doi bărbaţi se reîntâlniră; 
amândoi îşi dădură seama că se înţeleseseră fără să fi 
schimbat o singură vorbă. 

— Ei bine? Întrebă Fouquet cel dintâi? Ce-i cu domnul 
d'Herblay? 

— Pe legea mea, monseniore? Răspunse d'Artagnan? Se 
vede treaba că domnului d'Herblay îi plac plimbările 
nocturne şi s-a dus să facă, la lumina lunii, în parcul de la 
Vaux, versuri împreună cu vreunii din poeţii 
dumneavoastră; căci nu l-am găsit în camera lui. 


— Cum! Nu era la el? Strigă Fougquet, care pierdea şi 
ultima speranţă; căci, fără să ştie în ce fel putea să-l salveze 
episcopul de Vannes, îşi dădea seama că, în realitate, nu se 
putea aştepta la vreun sprijin decât din partea lui. 

— Sau, dacă e în camera lui? Continuă d'Artagnan? Avut 
motivele lui să nu-mi răspundă. 

— Dar n-ai strigat destul de tare ca să te audă, domnule? 

— N-o să presupuneţi, monseniore, că, după ce m-am 
depărtat de ordinul primit, care nu-mi îngăduie să vă 
părăsesc nici o clipă, n-o să presupuneţi că aş fi atât de 
nebun încât să trezesc toată casa şi să fiu văzut la uşa 
episcopului de Vannes, pentru a-i da prilejul domnului 
Colbert să constate că v-am lăsat răgazul să vă ardeţi 
hârtiile! 

— Hârtiile mele? 

— Fără îndoială; aşa cel puţin aş fi făcut eu în locul 
dumneavoastră. Când mi se deschide o portiţă, caut să 
profit de asta. 

— Ei bine, da, mulţumesc; am profitat şi eu. 

— Şi aţi făcut foarte bine, la dracu! Fiecare om îşi are 
micile lui secrete, care nu-i privesc pe ceilalţi. Dar să 
revenim la Aramis, monseniore. 

— Ei bine, îţi spun că poate ai strigat prea încet şi nu te va 
fi auzit. 

— Oricât de încet l-ai striga pe Aramis, monseniore, el 
aude totdeauna când are interesul să audă. Repet ceea ce 
am spus: Aramis nu era în camera lui, monseniore, sau 
Aramis a avut, ca să nu răspundă la glasul meu, motive pe 
care eu nu le cunosc şi poate nici dumneavoastră nu le 
cunoaşteţi, oricât de devotat om v-ar fi înălţimea sa 
monseniorul episcop de Vannes. 

Fouquet scoase un oftat, se ridică, făcu de trei sau de 
patru ori înconjurul odăii şi sfârşi prin a se aşeza, cu o 
expresie de adâncă durere, pe magnificul său pat de 
catifea, împodobit cu cele mai splendide dantele. 


D'Artagnan se uita la Fouquet cu un simţământ de adâncă 
milă. 


— Am văzut cum au fost arestaţi mulţi oameni în viaţa 
mea? Zise muşchetarul cu melancolie. Am văzut cum a fost 
arestat domnul de Cinq-Mars, am văzut cum a fost arestat 
domnul de Chalais. Eram tânăr pe atunci. Am văzut cum a 
fost arestat domnul de Conde împreună cu prinţişorii, cum 
a fost arestat domnul de Retz, sau domnul Broussel. lertaţi- 
mă, monseniore, e supărător s-o spun, dar dintre toţi aceşti 
oameni, acela căruia îi semănaţi cel mai mult în momentul 
de faţă este cumsecadele Broussel. Puţin lipseşte ca să nu 
vă puneţi, ca el, şervetul în portofel şi să vă ştergeţi la gură 
cu hârtiile din sertare. La dracu, domnule Fouquet, un om 
ca dumneavoastră nu trebuie să pară atât de abătut! Dacă 
v-ar vedea prietenii...! 

— Domnule d'Artagnan? Răspunse ministrul cu un zâmbet 
plin de tristeţe? Dumneata nu poţi înţelege: tocmai fiindcă 
nu mă văd prietenii sunt aşa cum mă vezi domnia ta. Eu nu 
sunt făcut să fiu singur! Singur, nu în-semn nimic. Nu uita 
că mi-am trăit viaţa făcându-mi prieteni, în care speram să 
am tot atâtea sprijine la nevoie. Bogat fiind, toate aceste 
glasuri fericite şi fericite datorită mie, îmi ridicau osanele 
de slavă şi se întreceau în a-mi fi pe plac. La cea mai mică 
supărare, aceste glasuri, mai potolite, mă mângâiau totuşi 
în amărăciunile mele. Singurătatea, eu n-am cunoscut-o 
niciodată. Sărăcia, o fantomă pe care am întrezărit-o 
uneori, cu zdrenţele sale, la capătul drumului meu! Sărăcia 
e spectrul cu care mulţi dintre prietenii mei se joacă de 
atâţia ani, poetizând-o, lăudând-o, făcându-mă s-o iubesc şi 
eu! Sărăcia! Dar o primesc, o recunosc, o îmbrăţişez ca pe o 
soră dezmoştenită; căci sărăcia nu e singurătate, nu e 
surghiun, nu e închisoare! Aş putea fi oare vreodată sărac, 
eu, cu prieteni ca Pellisson, ca La Fontaine, ca Moliere? Cu 
o iubită ca?... Oh, dar singurătatea, pentru mine, omul 
deprins cu zgomotele lumii, pentru mine, omul plăcerilor, 
pentru mine, care sunt numai fiindcă ceilalţi sunt!... Oh, 
dacă ai şti cât de singur sunt în aceste clipe! Şi cât de mult 
îmi pari dumneata, care mă desparţi de tot ce mi-e drag, 


cât de mult îmi pari a fi imaginea însăşi a singurătăţii, a 
neantului şi a morţii! 

— Dar v-am spus, domnule Fougquet? Zise d'Artagnan, 
mişcat până în adâncul sufletului? V-am spus că exageraţi 
lucrurile. Regele vă iubeşte. 

— Nu? Răspunse Fouquet clătinând din cap? Nu! 

— Domnul Colbert e acela care vă urăşte. 

— Domnul Colbert? Nu-mi pasă de el! 

— Vă va ruina. 

— Oh, cât despre asta, îl desfid s-o poată face: sunt gata 
ruinat. 

La această ciudată mărturisire a ministrului, d'Artagnan 
îşi plimbă în jur o privire ce spunea multe. Cu toate că nu 
rostise nici o vorbă, Fouquet îi citi gândurile, căci adăugă: 

— Ce să faci cu toate aceste străluciri, când nu mai eşti 
nimic? Ştii la ce ne slujeşte cea mai mare parte a avuţiilor 
noastre, nouă, celor bogaţi? Să ne dezguste, prin însăşi 
măreţia lor, de tot ceea ce nu se ridică la înălţimea acestei 
măreţii. Vaux, îmi vei spune, splendorile de la Vaux, nu-i 
aşa? Ei bine, şi? Ce să fac cu aceste splendori? Odată 
ruinat, cu ce-aş mai turna apă în scocurile naiadelor mele, 
foc în măruntaiele salamandrelor mele, aer în piepturile 
tritonilor mei? Pentru a fi bogat, domnule d'Artagnan, 
trebuie să fii foarte bogat. 

D'Artagnan dădu din cap. 

— Oh, ştiu la ce te gândeşti? Răspunse numaidecât 
Fouquet. Dacă ai fi dumneata stăpân la Vaux, l-ai vinde şi ai 
cumpăra o sfoară de pământ undeva. Acest pământ ar avea 
păduri, livezi şi câmpii; acest pământ şi-ar îndestula 
stăpânul. Din patruzeci de milioane, te-ai alege cu... 

— Zece milioane? Îl întrerupse d'Artagnan. 

— Nici măcar cu un milion, dragă căpitane. Nimeni, în 
Franţa, nu e atât de bogat ca să cumpere Vaux cu două 
milioane şi să-l întreţină aşa cum e; nimeni nu va putea, 
nimeni nu se va pricepe. 

— Doamne? Zise d'Artagnan? Totuşi, un milion... 


— Ei bine? 

— Nu înseamnă mizerie. 

— Dar nici departe nu e de asta, scumpul meu domn. 

— Cum aşa? 

— Oh, dumneata nu poţi înţelege. Nu, nu vreau să-mi vând 
casa de la Vaux. Ţi-o dăruiesc dumitale, dacă vrei. 

Şi Fouquet însoţi aceste cuvinte cu o indescriptibilă 
ridicare din umeri. 

— Daţi-i-o regelui, veţi face un târg mai bun. 

— Regele n-are nevoie să i-o dau? Zise Fouquet. Mi-o va 
lua, pur şi simplu, dacă îi va face plăcere; iată de ce aş vrea 
mai bine să se năruie. Uite, domnule d'Artagnan, dacă 
regele nu s-ar afla sub acoperişul meu, aş lua această 
lampă, m-aş duce în turn şi aş da foc celor două lăzi de 
artificii păstrate acolo, prefăcându-mi palatul în scrum. 

— Ho-ho! Făcu nepăsător muşchetarul. Oricum, nu veţi 
putea arde grădinile. Şi ele sunt tot ce e mai frumos aici. 

— Eh? Adăugă surd Fougquet? Dar ce vorbesc eu, Doamne! 
Să ard Vaux! Să-mi distrug palatul! Dar Vaux nici nu e al 
meu; toate aceste bogății, toate aceste minuni aparţin, ca 
dobânzi, celui care le-a plătit, ăsta e adevărul; ca lucruri 
durate, ele sunt ale celor care le-au zămislit. Vaux e al lui Le 
Brun; Vaux e al lui Le N6tre; Vaux e al lui Pellisson, al lui 
Levau, al lui La Fontaine; Vaux e al lui Moliere, care a făcut 
să se joace aici Supărăcioşii; Vaux e al pos-terităţii, în 
sfârşit. Vezi dar, domnule d'Artagnan, că locuinţa mea nu 
mai e a mea. 

— Admirabil! Exclamă d'Artagnan. lată vorbe care-mi plac 
şi în care-l recunosc pe domnul Fouquet. Aceste vorbe mă 
fac să-l uit pe molâul Broussel şi în ele nu mai regăsesc 
văicărelile bătrânului frondeur. Dacă veţi fi ruinat, luaţi 
lucrurile aşa cum sunt; căci dumneavoastră, la dracu, 
aparţineţi posterităţii, încât n-aveţi dreptul să vă preţuiţi 
mai puţin decât se cuvine. Haide, uitaţi-vă la mine, la mine 
cel care s-ar părea că am oarecare superioritate asupră-vă 
din pricină că vă arestez; soarta, care împarte rolurile 


tuturor actorilor din această lume, mie mi-a dat unul mai 
puţin frumos, mai puţin plăcut decât al dumneavoastră; eu 
sunt unul dintre aceia care? Înţelegeţi? Socotesc că rolurile 
regilor şi ale celor puternici preţuiesc mai mult decât 
rolurile cerşetorilor sau ale lacheilor. E mai bine, chiar pe 
scenă şi chiar pe o altă scenă decât aceea a lumii, e mai 
bine să porţi un costum frumos şi să vorbeşti un grai ales, 
decât să târăşti pe podea o pereche de papuci sau să laşi să 
ţi se mângâie spinarea cu bastoane tari şi noduroase. Într- 
un cuvânt, dumneavoastră v-aţi scăldat în aur, aţi poruncit, 
v-aţi bucurat de toate plăcerile. Eu mi-am pus la bătaie 
braţul; eu m-am supus; eu am îndurat lipsuri. Ei bine, oricât 
de puţin aş însemna faţă de dumneavoastră, monseniore, vă 
mărturisesc un lucru: amintirea a tot ceea ce am făcut în 
viaţă îmi ţine loc de sprijinitoare ce nu mă lasă să-mi plec 
prea devreme bătrânul meu cap. Voi fi până la sfârşit 
acelaşi cal bun în escadron şi voi cădea deodată ţeapăn, 
întreg, viu încă, după ce-mi voi fi ales singur locul. Faceţi ca 
mine, domnule Fouquet; n-o să vă simţiţi mai rău decât 
acum. Asta nu li se întâmplă decât o dată oamenilor ca 
dumneavoastră. E o zicală latinească, ale cărei cuvinte le- 
am uitat, dar al cărei înţeles mi-l amintesc, deoarece m-am 
gândit mai mult decât o dată la ea; această zicală spune: 
„Sfârşitul încoronează opera”. 

Fouquet se ridică, se apropie şi îşi trecu braţul pe după 
gâtul lui d'Artagnan, strângându-l cu căldură la pieptul său, 
în timp ce, cu cealaltă mână, îi strângea mâna. 

— lată o predică frumoasă? Zise el după o pauză. 

— Predică de muşchetar, monseniore. 

— Dumneata ţii la mine, de vreme ce-mi spui toate astea. 

— Se poate. 

Fouquet recăzu pe gânduri; apoi, după o clipă, întrebă: 

— Dar domnul d'Herblay unde poate să fie? 

— Ah, asta mă întreb şi eu! 

— Nu îndrăznesc să te rog să-l cauţi. 


— Chiar de m-aţi ruga, n-aş face-o, domnule Fouquet. N-ar 
fi prudent. S-ar afla; şi Aramis, care n-are nici un amestec 
în toate astea, ar putea să fie compromis şi să cadă în 
aceeaşi dizgrație ca şi dumneavoastră. 

— Voi aştepta până la ziuă? Zise Fouquet. 

— Da, e cel mai bun lucru. 

— Şi ce vom face la ziuă? 

— Nu ştiu, monseniore. 

— Fă-mi o plăcere, domnule d'Artagnan. 

— Foarte bucuros. 

— Mă păzeşti, iar eu nu mă mişc de aici; dumneata 
îndeplineşti un ordin, nu-i aşa? 

— Da. 

— Ei bine, fii umbra mea, te rog! Prefer această umbră 
decât oricare alta. 

D'Artagnan se înclină. 

— Uită că eşti domnul d'Artagnan, căpitan de muşchetari; 
uită că eu sunt domnul Fouquet, intendent superior şi să 
vorbim despre afacerile mele. 

— La dracu, spinos lucru! 

— Crezi? 

— Da; însă pentru dumneavoastră, domnule Fouquet, îmi 
voi călca pe inimă. 

— Mulţumesc. Ce ţi-a spus regele? 

— Nimic. 

— Ah, astfel îmi vorbeşti? 

— Doamne! 

— Ce gândeşti despre situaţia mea? 

— Nimic. 

— Totuşi, în afară de o rea voinţă... 

— Situaţia dumneavoastră e grea. 

— În ce fel? 

— Prin faptul că sunteţi în casa dumneavoastră. 

— Oricât de grea ar fi, o înţeleg foarte bine. 

— La naiba, vă închipuiţi oare că, faţă de altcineva, m-aş fi 
purtat cu atâta sinceritate? 


— Sinceritate? Ai fost dumneata sincer cu mine, dumneata 
care nu vrei să-mi spui nimic? 

— Să încerc să fiu, atunci. 

— Aşa da, îmi place! 

— Ascultaţi, monseniore, iată cum m-aş fi purtat cu un 
altul în locul dumneavoastră: aş fi venit la uşa 
dumneavoastră, după plecarea slujitorilor, sau, dacă n-ar fi 
fost plecaţi, i-aş fi aşteptat la ieşire şi i-aş fi prins unul câte 
unul, ca pe nişte iepuri; i-aş fi băgat la cutie, fără larmă, m- 
aş fi întins pe covorul din faţa uşii şi, avându-vă în mână, 
fără să bănuiţi nimic, v-aş fi ţinut aşa până la scularea 
regelui. În felul acesta, nici o forfotă, nici o măsură de 
apărare, nici o zarvă; dar, totodată, nici un semn de 
prevenire pentru domnul Fouquet, nici o şovăială, niciuna 
din acele îngăduinţe ce şi le fac curtenii între ei în clipele 
hotărâtoare. Vă convine acest plan? 

— Mă face să mă cutremur. 

— Nu-i aşa? Ar fi fost trist să apar mâine, pe negândite şi 
să vă cer să-mi daţi spada. 

— Oh, domnule, aş fi murit de ruşine şi mânie! 

— Recunoştinţa dumneavoastră este prea grăitoare; n-am 
făcut chiar atât de mult, credeţi-mă. 

— Ceea ce e sigur, domnule, e că n-ai să mă faci să 
mărturisesc acelaşi lucru niciodată. 

— Ei bine, acum, monseniore, dacă sunteţi mulţumit de 
mine, dacă v-aţi mai liniştit după zguduitura pe care am 
îndulcit-o pe cât mi-a fost cu putinţă, să lăsăm timpul să 
bată din aripi; sunteţi răvăşit, aveţi nevoie să vă adunaţi 
gândurile; vă conjur, dormiţi sau prefaceţi-vă că dormiţi pe 
patul vostru, sau în patul vostru. Eu mă voi culca în acest 
fotoliu şi când dorm, somnul mi-e atât de greu, încât nici 
tunul nu m-ar mai putea trezi. 

Fougquet zâmbi. 

— Afară doar? Continuă muşchetarul? De cazul când ar 
deschide o uşă, fie secretă, fie vizibilă, fie de ieşire, fie de 
intrare. Oh, pentru aşa ceva am o ureche căreia nimic nu-i 


scapă. Un cât de mic scârţâit mă face să tresar. E o 
chestiune de deformare firească. Aşadar, începeţi, plimbaţi- 
vă prin cameră, scrieţi, ştergeţi, rupeţi, ardeţi; dar să nu vă 
atingeţi de cheia din broască; să nu puneţi mâna pe clanţă, 
căci mă veţi face să sar din somn şi asta mi-ar întărâta 
grozav nervii. 

— Hotărât, domnule d'Artagnan? Zise Fouguet? Dumneata 
eşti omul cel mai spiritual şi cel mai curtenitor din câţi 
cunosc şi nu am decât o singură părere de rău: aceea că ţi- 
am făcut prea târziu cunoştinţa. 

D'Artagnan scoase un oftat care voia să spună: „Ah, poate 
că mi-ai făcut-o, totuşi, prea devreme!” Apoi se adânci în 
jilţul său, în timp ce Fouquet, pe jumătate culcat pe pat şi 
sprijinit în cot, se gândea la cele ce i se întâmplau. 

Şi amândoi, lăsând lumânările aprinse, aşteptară astfel să 
se facă ziuă, iar cu cât Fouquet ofta mai tare, cu atât 
d'Artagnan sforăia mai vârtos. Nici o vizită, nici măcar 
aceea a lui Aramis, nu le tulbură liniştea; nici un zgomot nu 
se făcu auzit în vasta clădire. Afară, rondurile de onoare şi 
patrulele de muşchetari făceau să le scârţâie nisipul sub 
paşi; asta le dădea şi mai multă încredere celor ce 
dormeau. În curte, se mai auzeau şoaptele vântului şi 
susurul fântânilor, ce-şi depănau rosturile lor neîntrerupte, 
fără a se sinchisi de micile zvârcoliri şi de măruntele dureri 
din care sunt împletite viaţa şi moartea oamenilor. 

Capitolul XXIII Dimineaţa. 

Alături de lugubra soartă a regelui închis la Bastilia, 
muşcând de deznădejde zăvoarele şi zăbrelele, retorica 
vechilor cronicari n-ar uita să plaseze antiteza reprezentată 
de Filip dormind sub baldachinul regal. Nu spunem că 
retorica ar fi totdeauna nelalocul ei şi ar semăna totdeauna, 
în dauna adevărului, florile prin care ea vrea să smălţuiască 
istoria? Ne cerem însă iertare de a înfăţişa aici, cu toată 
grija, antiteza şi de a zugrăvi în amănunţime celălalt tablou, 
menit să slujească de revers celui dintâi. 


Tânărul prinţ cobori din odaia lui Aramis aşa cum regele 
coborâse din camera lui Morfeu. Tavanul se lăsă încet sub 
apăsarea domnului d'Herblay şi Filip se pomeni în faţa 
patului regal, care fusese din nou ridicat, după ce-şi 
depusese prizonierul în adâncurile subteranelor. Singur în 
mijlocul acestui lux, singur în preajma puterii sale, singur în 
faţa rolului pe care se vedea silit să-l joace, Filip simţi 
pentru întâia oară cum îi creşte sufletul sub năvala miilor 
de emoţii care sunt bătăile vitale ale unei inimi de rege. Dar 
paloarea îi cuprinse obrajii când privi patul acesta gol şi 
care păstra încă forma trupului fratelui său. 

Acest complice mut se reîntorsese la locul lui, după ce 
fapta fusese săvârşită. Se reîntorsese purtând cu sine 
urmele crimei şi îi vorbea vinovatului acel limbaj sincer şi 
brutal pe care complicele nu se teme niciodată să-l 
folosească faţă de complicele său. Spunea adevărul, fără 
înconjur. 

Filip, aplecându-se să vadă mai bine, zări batista jilavă 
încă de sudoarea rece care se scursese pe fruntea lui 
Ludovic al XIV-lea. Această sudoare îl îngrozi pe tânărul 
prinţ, aşa cum sângele lui Abel îl îngrozise pe Cain. 

— Ilată-mă faţă în faţă cu destinul meu? Murmură Filip, 
având privirea învăpăiată şi faţa galbenă ca ceara. Fi-va 
oare tot aşa de cumplit pe cât a fost de dureroasă, 
captivitatea? Silit să urmez în fiece clipă uzurpările 
gândului, voi putea oare acum să ascult de îndemnurile 
inimii?... Ei bine, da, regele a dormit în acest pat; da, 
aceasta este dunga lăsată de capul său pe pernă; batista 
aceasta a fost înmuiată în amărăciunea lacrimilor lui; iar eu 
şovăi să mă culc în acest pat, să strâng în mână această 
batistă pe care sunt brodate armele şi inițialele regelui!... 
Dar, haide, să fac ca domnul d'Herblay, care vrea ca fapta 
să fie totdeauna cu o treaptă mai presus de gând; să fac ca 
domnul d'Herblay, care se gândeşte numai la el şi se 
socoate om cinstit când nu şi-a nemulţumit sau nu şi-a 
trădat decât duşmanii. Patul acesta ar fi fost al meu, dacă 


Ludovic al XIV-lea nu mi l-ar fi răpit prin nelegiuirea 
săvârşită de mama noastră. Batista aceasta, brodată cu 
armele Franţei, ar fi trebuit să o folosesc eu, dacă, aşa cum 
spune domnul d'Herblay, aş fi fost lăsat la locul meu în 
leagănul regal. Filip, fiu al Franţei, urcă-te în patul tău! 
Filip, singurul rege al Franţei, reia-ţi blazonul! Filip, singur 
moştenitor prezumtiv al lui Ludovic al XIII-lea, tatăl tău, fii 
fără milă cu uzurpatorul, care nu încearcă, nici măcar în 
această clipă, remuşcări pentru tot ceea ce ai suferit tu! 

Şi, spunând acestea. Filip, în ciuda simţământului firesc de 
împotrivire a trupului, în ciuda tresăririlor şi spaimei care-i 
înfrânau voinţa, se culcă în patul regal şi-şi încorda muşchii 
ca să se aşeze mai bine în culcuşul cald încă al lui Ludovic al 
XIV-lea, în timp ce-şi ştergea fruntea cu batista umedă încă 
de sudoare. În clipa când îşi lăsa capul pe spate, adâncindu- 
se în perna moale, Filip zări deasupra lui coroana Franţei, 
susţinută, după cum am spus, de un înger cu aripi de aur. 
Acum, închipuie-şi-l oricine pe acest intrus regal, cu 
privirea întunecată, cu trupul tremurând. Este asemenea 
tigrului rătăcit pe o noapte furtunoasă, furişându-se printre 
trestii, într-o mlaştină necunoscută şi strecurându-se în 
bârlogul leului plecat. L-a atras mirosul de vietate, izul 
îmbietor al unui adăpost încălzit. A găsit un culcuş de 
ierburi uscate, o grămadă de oase zdrobite şi moi ca o 
măduvă; intră încet, îşi roteşte prin beznă privirea care 
arde ca focul şi care vede totul, îşi scutură picioarele ude, 
blana plină de nămol şi se tolăneşte greoi, cu botul său 
mare pe labele-i uriaşe, gata să adoarmă, dar în acelaşi 
timp pregătit şi pentru luptă. Din când în când, fulgerul ce 
scânteiază şi luminează ungherele văgăunii, trosnetul 
crengilor ce se lovesc unele de altele, pietrele ce scrâşnesc 
în rostogolirea lor, presimţirea unei primejdii apropiate îl 
smulg din aţipirea în care l-a aruncat oboseala. Poate fi o 
mare ambiţie să te culci în sălaşul leului, dar nu e cu putinţă 
să speri că vei dormi acolo fără nici o grijă. 


Filip îşi aţintea urechea la orice zgomot, îşi simţea inima 
zbătându-i-se la cea mai mică adiere de spaimă; dar, 
încrezător în puterea lui, întărită de hotărârea sa neclintită 
dusă până la capăt, aştepta fără slăbiciune ca o împrejurare 
supremă să-i dea prilejul să se măsoare cu el însuşi. 
Nădăjduia ca o mare primejdie să-i apară în faţă, asemenea 
acelor fulgere ale furtunii ce le arată năierilor înălţimea 
valurilor cu care au de luptat. Dar nu se întâmplă nimic. 
Liniştea, acest duşman de moarte al inimilor vânzolite, 
acest duşman de moarte al ambiţioşilor, îl învălui toată 
noaptea, cu perdeaua ei groasă de ceaţă, pe viitorul rege al 
Franţei, cuibărit sub coroana ce-i fusese răpită. 

Către dimineaţă, o umbră mai degrabă decât un trup 
omenesc se strecură în camera regală; Filip o aştepta şi 
ivirea ei nu-l surprinse câtuşi de puţin. 

— Ei bine, domnule d'Herblay? Întrebă el. 

— Ei bine, sire, totul s-a împlinit. 

— Cum? 

— Aşa cum ne aşteptam să se întâmple. 

— Împotrivire? 

— Înverşunată: plânsete, ţipete. 

— Apoi? 

— Apoi amorţeală. 

— Şi pe urmă? 

— Pe urmă, izbândă deplină şi tăcere desăvârşită. 

— Guvernatorul Bastiliei bănuieşte ceva? 

— Nimic. 

— Asemănarea dintre noi? 

— A fost temeiul succesului. 

— Dar, gândeşte-te, prizonierul nu va întârzia să ceară 
socoteală. Aşa aş fi făcut şi eu, eu care aveam de înfruntat o 
putere mult mai mare decât aceea pe care o deţin acum. 

— Am prevăzut totul. În câteva zile, poate chiar mai 
curând, dacă va fi nevoie, îl vom scoate pe deţinut din 
închisoare şi-l vom surghiuni undeva atât de departe... 

— Dar se poate întoarce din exil, domnule d'Herblay. 


— Atât de departe, am spus, încât puterile trupeşti ale 
omului şi durata vieţii lui nu-i vor ajunge ca să se mai 
întoarcă vreodată. 

Privirea tânărului rege şi aceea a lui Aramis se încrucişară 
cu o rece înţelegere reciprocă. 

— Şi domnul du Vallon? Întrebă Filip spre a schimba firul 
convorbirii. 

— Vă va fi prezentat astăzi şi, în mare taină, vă va felicita 
că aţi scăpat din primejdia pe care v-o întindea acest 
uzurpator. 

— Ce vom face cu el? 

— Cu domnul du Vallon? 

— Îi vom da un brevet de duce, nu-i aşa? 

— Da, un brevet de duce? Răspunse cu un surâs ciudat 
Aramis. 

— De ce râzi, domnule d'Herblay? 

— Mă bucură gândul prevăzător al maiestăţii voastre. 

— Prevăzător? Ce vrei să spui cu asta? 

— Maiestatea voastră se teme, fără îndoială, ca bietul 
Porthos să nu devină un martor supărător şi atunci vrea să 
se scape de el. 

— Făcându-l duce? 

— De bună seamă. Căci îl veţi ucide; va muri de bucurie şi 
o dată cu el va muri şi taina noastră. 

— Ah, Dumnezeule! 

— Eu? Zise nepăsător Aramis? Voi pierde în el un foarte 
bun prieten. 

În acea clipă şi la mijlocul acestui dialog fără noimă, sub 
care cei doi conspiratori îşi ascundeau bucuria şi mândria 
triumfului, Aramis auzi un zgomot care-l făcu să-şi ciulească 
urechea. 

— Ce este? Întrebă Filip. 

— Se luminează de ziuă, sire. 

— Ei bine? 

— Ei bine, înainte de a vă culca aseară în acest pat, v-aţi 
hotărât, probabil, să faceţi ceva în dimineaţa aceasta, de 


îndată ce se va lumina, nu-i aşa? 

— l-am spus căpitanului meu de muşchetari că-l voi 
aştepta? Răspunse numaidecât tânărul prinţ. 

— Dacă i-aţi spus aşa, are să vină, fără nici o îndoială, căci 
e un om punctual. 

— Aud paşi în vestibul. 

— E el. 

— Haide, să începem atacul? Zise tânărul rege cu 
hotărâre. 

— Luaţi seama! Strigă Aramis. A începe atacul şi tocmai cu 
d'Artagnan, ar fi o nebunie. D'Artagnan nu ştie nimic, n-a 
văzut nimic, e la o sută de leghe de a bănui misterul nostru; 
dar dacă va pătrunde aici, în dimineaţa asta, va mirosi cel 
dintâi că s-a întâmplat ceva şi asta îl va pune pe gânduri. 
Uite ce e, sire, înainte de a-l lăsa pe d'Artagnan să intre 
aici, trebuie să aerisim bine camera, sau să chemăm, 
înaintea lui, atâta lume, încât copoiul cel mai isteţ al acestui 
regat să fie pus în încurcătură de douăzeci de urme diferite. 

— Dar cum să-l îndepărtez, de vreme ce i-am spus să vină? 
Observă prinţul, nerăbdător să se măsoare cu un adversar 
atât de temut. 

— Mă îngrijesc eu de asta? Răspunse episcopul? Şi, drept 
început, am să dau o lovitură care îl va zăpăci pe omul 
nostru. 

— Dar şi el dă o lovitură? Replică iute prinţul. 

Într-adevăr, de afară se auzea o ciocănitură în uşă. Aramis 
nu se înşelase: era chiar d'Artagnan care se anunţa în felul 
acesta. 

Am văzut cum muşchetarul şi-a petrecut toată noaptea 
filosofând cu domnul Fouquet; dar, deşi era destul de obosit, 
nu se lăsă doborât de somn; şi, de îndată ce zorile îşi 
revărsară lumina lor albăstrie peste bogatele cornişe din 
camera ministrului, d'Artagnan se ridică din fotoliul său, îşi 
încinse spada, îşi netezi costumul cu mâneca hainei şi îşi 
scutură pălăria, ca un soldat de gardă ce se pregăteşte să 
fie trecut în inspecţie. 


— Pleci? Îl întrebă domnul Fouquet. 

— Da, monseniore; iar dumneavoastră? 

— Eu rămân aici. 

— Pe cuvânt? 

— Pe cuvânt. 

— Bine. De altfel, nu mă duc decât să primesc răspunsul 
acela, ştiţi care! 

— Sentința aceea, vrei să spui. 

— Uitaţi, am în mine ceva dintr-un vechi roman. În 
dimineaţa asta, sculându-mă, am observat că spada nu mi s- 
a agăţat în nici o cataramă, iar cureaua a rămas la locul ei. 
E neîndoielnic un semn. 

— De bine? 

— Da, închipuiţi-vă. De câte ori blestemata asta de curea 
mi se încurcă la spate, era un semn că voi fi pedepsit de 
domnul de Treville, sau că nu voi căpăta bani de la domnul 
de Mazarin. De câte ori spada mi se agăța în vreo cataramă, 
era semn că voi primi o însărcinare grea, aşa cum mi-a fost 
dat să am toată viaţa. De fiecare dată când spada îmi juca în 
teacă, însemna un duel fericit. De fiecare dată când mi se 
lovea de gleznă, însemna o rană uşoară. De câte ori ieşea 
singură din teacă, eram sigur că voi rămâne pe terenul de 
luptă şi că voi avea de-a face două sau trei luni de zile cu 
felceri şi cu tot felul de oblojeli. 

— Ah, dar nu te ştiam atât de bine prevenit de spada 
dumitale? Zise Fouquet cu un zâmbet palid ce denota o 
luptă cu propriile sale frământări. Ai cumva vreo piatră 
fermecată sau vreun talisman? Spada dumitale e miracu- 
loasă sau e vrăjită? 

— Spada mea, vedeţi, e o parte a trupului meu. Am uitat să 
spun că unii oameni sunt preveniţi de o furnicare a 
piciorului sau de o zvâcnire a tâmplei. Eu sunt prevenit de 
spada mea. Ei bine, în dimineaţa asta ea nu mi-a spus nimic. 
Ah, ba da... Iat-o că a căzut singură în ultimul ochi al 
leduncii. Ştiţi ce-mi prevesteşte asta? 

— Nu. 


— Ei bine, asta îmi prevesteşte o arestare pentru ziua de 
azi. 

— Ah! Făcu ministrul mai degrabă surprins decât indignat 
de această sinceritate. Dacă spada dumitale nu-ţi arată 
nimic rău, înseamnă deci că nu-ţi pare rău că mă arestezi. 

— Să vă arestez? Pe dumneavoastră? 

— Fără îndoială... Prevestirea aceea... 

— Ea nu vă priveşte pe domnia voastră, întrucât 
dumneavoastră sunteţi arestat de aseară. Deci, nu pe 
dumneavoastră vă voi aresta astăzi. lată pentru ce mă 
bucur, iată de ce spun că voi avea o zi fericită. 

Şi, rostind aceste cuvinte cu o graţie plină de căldură, 
căpitanul îi părăsi pe domnul Fouquet pentru a se duce la 
rege. Tocmai, păşea pragul odăii, când domnul Fouquet îl 
strigă: 

— O ultimă dovadă a bunăvoinţei dumitale. 

— Fie, monseniore. 

— Domnul d'Herblay; lasă-mă să-l văd pe domnul 
d'Herblay. 

— Voi face în aşa fel să vi-l aduc aici. 

Lui d'Artagnan nici prin cap nu-i trecea cât de adevărat 
vorbise. Era scris ca ziua aceea să însemne pentru el 
îndeplinirea prezicerilor pe care i le făcuse ivirea dimineţii. 

Se duse şi bătu, după cum am arătat, în uşa regelui. Uşa 
se deschise. Căpitanul era încredinţat că regele însuşi avea 
să-i deschidă. Această presupunere nu era de neadmis, dată 
fiind starea de tulburare în care muşchetarul îl lăsase pe 
Ludovic al XIV-lea în ajun. Dar în locul chipului regal pe 
care se pregătea să-l salute cu o adâncă plecăciune, se 
pomeni în faţă cu mutra lunguiaţă şi împietrită a lui Aramis. 
Puțin a lipsit ca d'Artagnan să nu scoată un strigăt, atât de 
mare îi fu surprinderea. 

— Aramis! Exclamă el. 

— Bună dimineaţa, dragă d'Artagnan? Răspunse cu 
răceală prelatul. 

— Aici? Bâigui muşchetarul. 


— Maiestatea sa te roagă? Zise episcopul? Să dai de veste 
că vrea să se odihnească, după toată oboseala de astă- 
noapte. 

— Ah! Exclamă d'Artagnan, care nu putea să înţeleagă 
cum se făcea că episcopul de Vannes, un favorit atât de 
neînsemnat în ajun, ajunsese, în decurs de şase ceasuri, la 
cea mai înaltă treaptă a norocului, aruncat tocmai în 
preajma patului regal. 

Într-adevăr, ca să transmiţi din pragul camerii monarhului 
ordinele regelui, ca să-i slujeşti de intermediar lui Ludovic 
al XIV-lea, ca să porunceşti în numele său, la doi paşi de el, 
trebuia să fii mai mult decât fusese Richelieu în timpul lui 
Ludovic al XIII-lea. Privirea grăitoare a lui d'Artagnan, gura 
lui căscată, mustaţa zbârlită rostiră toate acestea într-un 
limbaj cât se poate de limpede în faţa mândrului favorit, 
care nu se tulbură însă câtuşi de puţin. 

— Mai mult? Adăugă episcopul? Cată, domnule căpitan de 
muşchetari, să nu laşi decât audienţele cele mai înalte în 
dimineaţa aceasta. Maiestatea să vrea să mai doarmă încă. 

— Dar? Replică d'Artagnan, gata să se burzuluiască şi mai 
ales gata să-şi dea drumul bănuielilor pe care i le trezea 
tăcerea regelui? Dar, domnule episcop, maiestatea sa mi-a 
dat întâlnire pentru dimineaţa aceasta. 

— Pe mai târziu, pe mai târziu! Se auzi în fundul alcovului 
glasul regelui, glas ce-l făcu pe muşchetar să tresară din 
toată fiinţa. 

Se înclină, zăpăcit, prostit, zdrobit de surâsul lui Aramis, în 
urma acestor cuvinte rostite de rege. 

— Şi apoi? Continuă episcopul? Ca răspuns la cele ce 
veniseşi să-i ceri regelui, dragul meu d'Artagnan, iată un 
ordin de al cărui cuprins vei lua cunoştinţă aici, pe loc. 
Ordinul se referă la domnul Fouquet. 

D'Artagnan luă ordinul ce i se întinse. 

— Pus în libertate? Murmură el. Ah! 

Şi mai scoase un al doilea ah! Mai semnificativ încă decât 
cel dintâi. Asta pentru că acest ordin îi explica prezenţa lui 


Aramis la rege; pentru că Aramis, ca să obţină iertarea 
domnului Fouquet, trebuia să fie foarte sus în favoarea 
regală; pentru că această favoare explica, la rândul ei, 
trufia de necrezut cu care domnul d'Herblay dădea ordinul 
în numele maiestăţii sale. 

Lui d'Artagnan îi era de ajuns să înţeleagă ceva, pentru a 
înţelege totul. Salută şi făcu doi paşi spre ieşire. 

— Te însoțesc? Zise episcopul. 

— Unde? 

— La domnul Fouquet; vreau să mă bucur de bucuria lui. 

— Ah, Aramis, cât de mult mă intrigaseşi adineauri! Zise 
d'Artagnan. 

— Dar acum înţelegi, nu-i aşa? 

— La dracu! Auzi colo, dacă înţeleg! Zise el tare. Apoi, în 
şoaptă: Ei bine, nu? Şuieră printre dinţi? Nu înţeleg nimic. 
Dar n-are a face. Ordinul e ordin! Şi adăugă: Luaţi-o 
înainte, monseniore. 

D'Artagnan îl conduse pe Aramis la Fouguet. 

Capitolul XXIV Prietenul Regelui. 

Fouquet aştepta cu îngrijorare; îndepărtase până acum 
mai mulţi servitori, ba şi câţiva prieteni, care, grăbind ora 
când el primea de obicei, veniseră la uşa lui foarte devreme. 
Pe fiecare din aceştia, ascunzând primejdia ce-i atârna 
deasupra capului, îi întreba doar un singur lucru: unde 
putea să fie găsit Aramis. Când îl văzu pe d'Artagnan 
întorcându-se, când îl zări la spatele lui pe episcopul de 
Vannes, bucuria sa nu mai cunoscu margini, ea îi potoli 
dintr-o dată lunga sa nelinişte. A-l vedea pe Aramis era 
pentru intendentul superior un fel de uşurare a nenorocirii 
de a fi arestat. 

Prelatul era tăcut şi grav; d'Artagnan părea zăpăcit de 
toată această îngrămădire de evenimente aproape de 
necrezut. 

— Ei bine, căpitane, mi l-ai adus pe domnul d'Herblay? 

— Şi ceva mai bun încă, monseniore. 

— Ce anume? 


— Libertatea. 

— Sunt liber? 

— Sunteţi. Din ordinul regelui. 

Fouquet îşi recăpătă întreaga seninătate şi-l interogă cu 
privirea pe Aramis. 

— Oh, da, îi puteţi mulţumi domnului episcop de Vannes? 
Adăugă d'Artagnan? Căci datorită dânsului regele şi-a 
schimbat hotărârea. 

— Oh! Exclamă Fouquet, mai mult umilit de serviciul ce i 
se făcea, decât bucuros de rezultatul la care ajungea. 

— Iar domnia ta? Zise d'Artagnan adresându-se lui 
Aramis? Domnia ta, care-l ocroteşti pe domnul Fouquet, n-ai 
putea să faci ceva şi pentru mine? 

— Tot ce doreşti, dragul meu prieten? Răspunse episcopul 
cu vocea lui blândă. 

— Un singur lucru, atunci şi mă declar mulţumit. Spune- 
mi, cum ai devenit favoritul regelui, tu care nu i-ai vorbit 
decât de două ori în viaţa ta? 

— Unui prieten ca tine? Răspunse Aramis cu fineţe? Nu se 
cade să i se ascundă nimic. 

— Ah, bun! Spune. 

— Ei bine, tu crezi că nu l-am văzut pe rege decât de două 
ori, când eu l-am văzut de peste o sută de ori. Însă numai pe 
ascuns, asta e totul. 

Şi, fără a căuta să sporească roşeaţa pe care această 
mărturisire o făcu să apară pe fruntea lui d'Artagnan, 
Aramis se întoarse către domnul Fouquet, care părea tot 
atât de surprins ca şi muşchetarul. 

— Monseniore? Îi spuse el? Regele mă însărcinează să vă 
declar că e mai mult decât oricând prietenul vostru şi că 
serbarea atât de frumoasă, pe care cu atâta generozitate i- 
aţi oferit-o, l-a mişcat până în adâncul sufletului. 

Spunând acestea, îl salută pe domnul Fouquet într-un chip 
atât de respectuos, încât ministrul, neputând să înţeleagă 
nimic dintr-o diplomaţie aşa de înaltă, rămase amuţit, aiurit, 
înţepenit. 


D'Artagnan, la rândul lui, înţelese că aceşti doi oameni 
aveau să-şi spună ceva şi era gata să se supună acelui 
instinct al politeţii care, în asemenea cazuri, îl împinge spre 
uşă pe cela cărui prezenţă îi stânjeneşte pe ceilalţi; dar 
curiozitatea lui, biciuită de atâtea mistere, îl sfătui să 
rămână pe loc. Atunci Aramis, întorcându-se către el, îi 
spuse cu dulceaţă în glas: 

— Prietene, n-ai uitat, nu-i aşa, ordinul regelui de a nu fi 
tulburat în dimineaţa aceasta? 

Fraza era cât se poate de limpede. Muşchetarul înţelese 
ce voia Aramis; îl salută deci pe Fouquet, apoi pe episcop, 
cu un fel de respect ironic şi dispăru. În urma lui, Fouquet, 
care abia îşi putuse ascunde nerăbdarea cu care aştepta 
această clipă, se repezi la uşă spre a o închide, şi, 
întorcându-se către prelat, îi spuse: 

— Dragul meu d'Herblay, cred că e timpul să-mi explici şi 
mie ce se petrece aici. Într-adevăr, nu mai înţeleg nimic. 

— Am să-ţi explic totul? Răspunse Aramis aşezându-se şi 
îndemnându-l şi pe Fouquet să se aşeze. Cu ce să încep? 

— Cu asta, mai întâi: pentru ce regele mă pune iar în 
libertate? 

— Ar fi trebuit să întrebi mai degrabă pentru ce te-a 
arestat! 

— De când sunt arestat, am avut destul timp să mă 
gândesc la asta şi cred că e vorba de gelozie. Serbarea mea 
l-a nemulţumit pe domnul Colbert şi domnul Colbert a găsit 
ceva împotriva mea, s-a legat de Belle-Isle, bunăoară. 

— Nu, n-a fost vorba încă de Belle-Isle. 

— Atunci de ce? 

— Îţi mai aminteşti de acele chitanţe, referitoare la cele 
treisprezece milioane, pe care domnul de Mazarin a pus să- 
ţi fie furate? 

— Oh, da! Ei bine? 

— Ei bine, iată-te declarat hoţ. 

— Dumnezeule! 


— Şi asta nu e totul. Îţi aminteşti de scrisoarea pe care i-ai 
trimis-o domnişoarei de La Valliere? 

— Vai, aşa e! 

— lată-te declarat trădător şi corupător. 

— Atunci pentru ce m-a iertat? 

— N-am ajuns încă la acest punct al discuţiei noastre. 
Vreau să fii bine lămurit asupra faptului. Ţine seama de un 
lucru: regele te socoate vinovat de însuşirea fondurilor 
statului. Oh, la naiba! Eu ştiu bine că nu ţi-ai însuşit nici un 
ban; dar, ce vrei, regele, necunoscând chitanţele, nu poate 
face altceva decât să te creadă un hoţ. 

— lartă-mă, dar nu văd... 

— Ai să vezi. Regele, pe deasupra, citind bileţelul dumitale 
de dragoste şi aflând de propunerile pe care i le făceai 
domnişoarei de La Valliere, nu putea să mai aibă nici o 
îndoială asupra intenţiilor dumitale cu privire la frumoasa 
asta. Am dreptate? 

— Să zicem. Dar concluzia? 

— Ajung şi la asta. Regele îţi este deci un duşman de 
moarte, necruţător, veşnic. 

— De acord. Dar sunt eu oare atât de puternic, încât să nu 
fi avut îndrăzneala să mă distrugă, cu toată ura lui, cu toate 
mijloacele pe care slăbiciunea sau nenorocirea mea i le-a 
pus la îndemână? 

— E lucru dovedit? Răspunse Aramis cu răceală? Că 
regele s-a supărat pentru totdeauna pe dumneata. 

— Şi totuşi mă iartă. 

— Crezi? Întrebă episcopul cu o privire pătrunzătoare. 

— Fără să cred sinceritatea inimii, cred în realitatea 
faptului. 

Aramis dădu uşor din umeri. 

— Atunci, pentru ce Ludovic al XIV-lea te-ar fi însărcinat 
să-mi spui ceea ce mi-ai declarat adineauri? Întrebă 
Fouquet. 

— Regele nu m-a însărcinat cu nimic pentru dumneata. 


— Cu nimic!... Repetă ministrul uluit. Ei bine, dar 
ordinul...? 

— Ah, da, e un ordin, ai dreptate. 

Numai că aceste cuvinte fură rostite de Aramis cu un 
accent atât de ciudat, încât Fouquet nu se putu împiedica să 
nu tresară. 

— Ascultă, dumneata îmi ascunzi ceva? Zise el? Văd bine. 

Aramis îşi mângâie uşor bărbia cu degetele lui albe şi 
subțiri. 

— Regele mă trimite în surghiun? 

— Nu face şi dumneata ca acei copii care, în jocul lor, 
ghicesc unde e ascuns un obiect după clopoţelul care suna 
când se apropie sau când se depărtează de el. 

— Vorbeşte atunci! 

— Ghiceşte singur. 

— Mă faci să mă îngrozesc. 

— Ei, na!... Asta înseamnă că n-ai ghicit. 

— Ce ţi-a spus regele? În numele prieteniei noastre, nu mă 
mai ţine pe ghimpi. 

— Regele nu mi-a spus nimic. 

— Mă faci să crăp de nerăbdare, d'Herblay! Mai sunt 
ministru? 

— Atât cât vei voi. 

— Dar prin ce neaşteptată putere ai pus dintr-o dată 
stăpânire pe voinţa maiestăţii sale? 

— Ah, asta e! 

— Îl faci să zică aşa cum îi dictezi. 

— Cred şi eu. 

— E de necrezut, totuşi. 

— Aşa se pare. 

— D'Herblay, pe alianţa noastră, pe prietenia noastră, pe 
tot ce ai mai scump în această lume, te rog, vorbeşte-mi. 
Cum de ai ajuns atât de departe cu Ludovic al XIV-lea? Nu 
te iubea deloc mai înainte, ştiu bine. 

— Regele mă va iubi acum? Zise Aramis accentuând 
ultimul cuvânt. 


— A fost ceva neobişnuit între voi? 

— Da. 

— Un secret, poate? 

— Da, un secret. 

— Un secret în stare să schimbe hotărârile maiestăţii sale? 

— Eşti un bărbat cu adevărat superior, monseniore. Ai 
ghicit. Am descoperit, într-adevăr, un secret în stare să 
schimbe hotărârile regelui Franţei. 

— Aşa! Făcu Fouquet cu modestia unui om galant, care nu 
vrea să sâcâie cu întrebările. 

— Şi vei judeca singur? Adăugă Aramis. Ai să-mi spui dacă 
mă înşel sau nu asupra însemnătăţii acestui secret. 

— Ascult, de vreme ce eşti atât de bun ca să-ţi deschizi 
sufletul faţă de mine. Dar, prietene, observă că nu ţi-am 
cerut să-mi dezvălui nici o taină. 

Aramis stătu o clipă pe gânduri. 

— Nu-mi spune nimic! Strigă Fouquet. Mai avem destul 
timp. 

— Îţi aduci aminte? Zise episcopul ţinându-şi ochii în jos? 
De naşterea lui Ludovic al XIV-lea? 

— Ca şi cum s-ar fi întâmplat ieri. 

— Ai auzit spunându-se ceva deosebit pe seama acestei 
naşteri? 

— Nimic, decât că regele nu era cu adevărat fiul lui 
Ludovic al XIII-lea. 

— Asta nu apasă cu nimic asupra intereselor noastre şi nici 
asupra celor ale regatului. E fiul tatălui său, spune legea 
franceză, acela care are un tată recunoscut de lege. 

— E adevărat; dar lucrurile se schimbă când e vorba de a 
păstra curată spiţa unui neam. 

— Chestiune secundară. Deci, n-ai auzit nimic deosebit? 

— Nimic. 

— Iată unde începe secretul meu. 

— Ah! 

— Regina, în loc să nască un fiu, a născut doi băieţi. 

Fouquet ridică deodată capul. 


— Şi al doilea a murit? Întrebă el. 

— Ai să vezi. Aceşti doi gemeni trebuiau să fie mândria 
mamei lor şi nădejdea Franţei, dar slăbiciunea regelui, 
superstiţia lui l-au făcut să se teamă de o zâzanie între cei 
doi băieţi, egali în drepturi şi l-a suprimat pe unul dintre 
gemeni. 

— L-a suprimat, spui? 

— Aşteaptă... Aceşti doi copii au crescut mari: unul, pe 
tron şi dumneata eşti ministrul lui; celălalt, în întuneric şi 
singurătate... 

— Şi acesta? 

— E prietenul meu. 

— Dumnezeule! Dar ce-mi spui dumneata, domnule 
d'Herblay! Şi ce face acest sărman prinţ? 

— Întreabă-mă mai întâi ce-a făcut. 

— Da, da. 

— A fost crescut undeva, la ţară, apoi a fost închis într-o 
fortăreață cu numele Bastilia. 

— Să fie cu putinţă? Exclamă ministrul, împreunându-şi 
mâinile. 

— Unul era cel mai fericit dintre muritori, celălalt cel mai 
nenorocit dintre năpăstuiţi. 

— Şi mama lui nu ştie? 

— Ana de Austria ştie totul. 

— Dar regele? 

— Ah, regele nu ştie nimic. 

— Cu atât mai bine! Rosti Fouquet. 

Această exclamaţie păru să-l impresioneze foarte mult pe 
Aramis. Se uită cu un aer îngrijorat la interlocutorul său. 

— Iartă-mă, te-am întrerupt? Zise Fouquet. 

— Spuneam deci? Reluă Aramis? Că acest sărman prinţ 
era cel mai nenorocit dintre oameni, când Dumnezeu, care 
se gândeşte la toate făpturile lui, a luat hotărârea să-i vină 
în ajutor. 

— Oh, în ce fel? 


— Ai să vezi. Regele de pe tron... Spun regele de pe tron şi 
ghiceşti pentru ce? 

— Nu... Pentru ce? 

— Pentru că, bucurându-se de aceleaşi drepturi prin 
naştere, ar fi trebuit să fie amândoi regi. Eşti de aceeaşi 
părere? 

— Da, sunt de aceeaşi părere. 

— Precis? 

— Precis. Gemenii sunt unul şi acelaşi, în două trupuri. 

— Mă bucur că un legist de tăria dumitale şi cu autoritatea 
dumitale îmi dă această confirmare. Prin urmare, e stabilit 
că amândoi copiii aveau aceleaşi drepturi, nu-i aşa? 

— E stabilit... Dar, Dumnezeule, ce întâmplare! 

— N-am ajuns încă la capăt. Răbdare! 

— Eh, voi avea! 

— Dumnezeu a vrut să scoată în calea asupritului un 
răzbunător, un sprijinitor, dacă vrei. Se întâmplă că regele 
de pe tron, uzurpatorul... Eşti de aceeaşi părere cu mine, 
nu-i aşa, că e uzurpare acapararea şi stăpânirea fără griji, 
de unul singur, a unei moşteniri la care nu ai dreptul decât, 
cel mult, pe jumătate? 

— Uzurpare, acesta e cuvântul. 

— Atunci să trec mai departe. Dumnezeu a voit ca 
uzurpatorul să aibă ca prim-ministru un om de talent şi cu 
inima largă, iar pe deasupra un mare spirit. 

— Foarte bine, foarte bine! Strigă Fouquet. Înţeleg: te-ai 
bizuit pe mine ca să te ajut să îndrepţi greşeala făcută 
bietului frate al lui Ludovic al XIV-lea. Te-ai gândit bine: te 
voi ajuta. Mulţumesc, d'Herblay, mulţumesc! 

— Nici vorbă nu e de asta. Dacă nu mă laşi să termin! Zise 
Aramis, netulburat. 

— Ei bine, tac. 

— Domnul Fougquet, spuneam, fiind ministrul regelui de pe 
tron, începu să fie duşmănit de rege şi ameninţat în averea 
lui, în libertatea lui, în viaţa lui poate, de intrigă şi de ură, la 
care regele îşi pleca urechea cu prea multă uşurinţă. Dar 


Dumnezeu a mai îngăduit, tot spre binele prinţului 
năpăstuit, ca domnul Fouquet să aibă, la rândul său, un 
prieten devotat, care cunoştea secretul de stat şi care se 
simţea destul de tare ca să dea în vileag acest secret, după 
ce avusese tăria să-l ţină închis în inima lui douăzeci de ani. 

— Nu merge mai departe? Zise Fouquet, care nu mai 
vedea decât idei generoase? Te înţeleg şi ghicesc totul. 'Te- 
ai dus la rege, când ai aflat ştirea arestării mele; l-ai rugat, 
dar ela refuzat să te asculte; atunci l-ai ameninţat cu 
secretul, cu dezvăluirea lui şi Ludovic al XIV-lea, 
înspăimântat, a trebuit să-ţi făgăduiască, de teama de a nu 
da pe faţă totul, ceea ce îţi refuzase când îl rugaseşi cu 
binişorul. Înţeleg! Înţeleg! Îl ai pe rege la mână, înţeleg! 

— Nu înţelegi nimic? Răspunse Aramis? Şi iată că mă 
întrerupi încă o dată, dragă prietene. Apoi, dă-mi voie să ţi- 
o spun, dumneata nu prea ţii seama de logică şi nu vrei să-ţi 
pui la contribuţie memoria. 

— Cum aşa? 

— Mai ştii pe ce-am pus accentul la începutul convorbirii 
noastre? 

— Da, pe ura maiestăţii sale împotriva mea, ură de 
neînfrânt; dar ce ură poate rămâne nesimţitoare în faţa 
amenințării cu dezvăluirea unei asemenea taine? 

— Dezvăluirea unei asemenea taine! Ah, iată unde 
dumneata nu ţii seama de logică! Cum! Îţi închipui oare că 
dacă i-aş fi făcut regelui o asemenea destăinuire, aş mai fi 
în viaţă la ceasul ăsta? 

— Dar nu sunt nici zece minute de când te aflai la rege. 

— Aşa-i. N-ar fi avut timp să mă ucidă; ar fi avut însă timp 
să mă lege cobză şi să mă arunce într-o gherlă. Hei, mai 
mult şir în judecăţile noastre, ce dracu! 

Datorită acestei expresii muşchetăreşti, uitată de un om 
care nu se uita niciodată pe sine, Fouquet înţelese până la 
ce grad de enervare ajunsese calmul şi atât de stăpânitul 
episcop de Vannes. Se înfioră. 


— Şi apoi? Reluă acesta din urmă, după ce se potoli? Aş 
mai fi eu omul care sunt, aş mai fi eu un prieten cu 
adevărat, dacă te-aş expune, când regele te urăşte şi aşa, 
unui simţământ încă şi mai aprig al tânărului monarh? Că l- 
ai jefuit, nu-i nimic; că i-ai râvnit iubita, treacă-meargă; dar 
să-i ţii în mână coroana şi slava, haidade! Ar fi în stare să-ţi 
smulgă inima din piept chiar cu propriile-i mâini! 

— Nu L-ai lăsat să bănuiască nimic în legătură cu acest 
secret? 

— Aş fi înghiţit mai curând toate otrăvurile pe care 
Mitridate le-a băut timp de douăzeci de ani, ca să încerce să 
nu mai moară. 

— Ce-ai făcut, atunci? 

— Ah, am ajuns şi la asta! Mi se pare că am izbutit să-ţi 
stârnesc oarecare interes, monseniore. Mă asculţi mereu, 
nu-i aşa? 

— Dacă te ascult! Vorbeşte. 

Aramis făcu înconjurul odăii, se încredinţă că peste tot era 
linişte şi că nu trăgea nimeni cu urechea, apoi se reîntoarse 
lângă fotoliul în care Fouquet aştepta, cu nerăbdarea cea 
mai mare, destăinuirile lui. 

— Am uitat să-ţi spun? Reluă el, adresându-se lui Fougquet 
care-l asculta cu atenţia încordată? Am uitat să-ţi vorbesc 
despre o însuşire foarte importantă a celor doi gemeni: 
anume că Dumnezeu i-a făcut să semene atât de mult unul 
cu altul, încât numai el, dacă i-ar chema dinaintea 
tribunalului său, ar putea să-i deosebească pe unul de 
celălalt. Mama lor n-ar putea s-o facă. 

— Să fie cu putinţă? Exclamă Fouquet. 

— Aceeaşi nobleţe în trăsături, aceeaşi legănare în umblet, 
aceeaşi înălţime, acelaşi glas! 

— Dar gândurile? Dar deşteptăciunea? Dar cunoaşterea 
vieţii? 

— Oh, în privinţa asta se deosebesc, monseniore! Da, căci 
prizonierul de la Bastilia îi e cu mult superior fratelui său şi 
dacă, din închisoare, această biată victimă s-ar urca pe 


tron, Franţa nu va fi cunoscut, de când există ea, un stăpân 
mai puternic prin geniul, ca şi prin noblețea caracterului 
său. 

O clipă, Fouquet îşi lăsă fruntea, îngreuiată de acest imens 
secret, să-i cadă în palme. Aramis se apropie de dânsul: 

— Mai e o deosebire? Îi spuse el, continuându-şi opera de 
ispitire? O deosebire importantă pentru dumneata, 
monseniore, între cei doi gemeni, fiii lui Ludovic al XIII-lea: 
aceea că cel venit pe urmă nu-l cunoaşte pe domnul 
Colbert. 

Fouquet îşi ridică numaidecât faţa palidă şi încremenită. 
Săgeata nimerise nu în inimă, ci drept în creier. 

— Te înţeleg? Zise el către Aramis? Îmi propui o 
conspirație. 

— Aproape. 

— Una din acele încercări care, după cum spuneai 
dumneata însuţi la începutul acestei convorbiri, pot 
schimba soarta imperiilor. 

— Şi a intendenţilor superiori; da, monseniore. 

— Într-un cuvânt, îmi propui o substituire? Să-l pun pe fiul 
lui Ludovic al XIII-lea care se află astăzi în închisoare, în 
locul fiului lui Ludovic al XIII-lea care doarme în acest 
moment în camera lui Morfeu? 

Aramis zâmbi cu sinistra fluturare a gândului său sinistru. 

— Fie! Murmură el. 

— Dar? Zise Fouguet după o clipă de tăcere? Nu te 
gândeşti că această faptă politică e de natură să stârnească 
vânzolire în tot regatul şi că, pentru a smulge acest copac 
cu rădăcini adânci, care se numeşte un rege, pentru a-l 
înlocui cu altul, pământul nu se va întări niciodată atât de 
bine în jurul lui, încât să poată ţine piept vântului rămas de 
la vechea furtună şi clătinărilor pricinuite de mărimea lui 
însăşi? 

Aramis continua să zâmbească. 

— Gândeşte-te? Urmă Fouquet, înflăcărându-se cu acea 
putere a talentului ce formulează un plan şi-l face să 


rodească în câteva secunde şi cu acea privire cuprinzătoare 
ce întrevede toate consecinţele şi îmbrăţişează toate 
rezultatele? Gândeşte-te că va trebui să avem în jurul 
nostru nobilimea, clerul, starea a treia; a-l îndepărta pe 
Prinţul domnitor, a tulbura printr-un groaznic scandal 
mormântul lui Ludovic al XIII-lea, a pierde viaţa şi cinstea 
unei femei, Ana de Austria, viaţa şi liniştea altei femei, 
Maria-lereza şi după ce totul se va sfârşi, dacă se va 
sfârşi... 

— Nu te înţeleg? Zise Aramis cu răceală. Nu e nici un 
cuvânt de folos în tot ce-ai spus până acum. 

— Cum! Făcu ministrul surprins. Nu te gândeşti şi la 
partea practică, tocmai un om ca dumneata? le mărgineşti 
la bucuriile copilăreşti ale unei iluzii politice şi nesocoteşti 
sorții de izbândă, adică realitatea? E cu putinţă? 

— Prietene? Răspunse Aramis accentuând acest cuvânt cu 
un fel de familiaritate dispreţuitoare? Cum face Dumnezeu 
ca să-l aşeze în tron pe un rege, în locul altuia? 

— Dumnezeu? Strigă Fouguet. Dumnezeu îi dă un ordin 
agentului său, care-l ridică pe cel osândit, îl dă la o parte şi-l 
aşază pe învingător în tronul devenit gol. Dar uiţi că acest 
agent se numeşte moartea? Oh, Doamne, domnule 
d'Herblay, nu cumva te gândeşti să...? 

— Nu e vorba de asta, monseniore. Într-adevăr, dumneata 
mergi prea departe. Cine îţi spune că trebuie să fie omorât 
Ludovic al XIV-lea? Cine îţi spune că trebuie să urmezi pilda 
lui Dumnezeu în felul cum îşi îndeplineşte el vrerile? Nu. Eu 
voiam să-ţi spun că Dumnezeu face totul fără zarvă, fără să 
se simtă, fără să se vadă nimic şi că oamenii călăuziţi de 
Dumnezeu izbândesc ca şi el în treburile lor, în ceea ce 
încearcă, în ceea ce fac. 

— Ce vrei să spui? 

— Vreau să spun, prietene? Reluă Aramis, dând cuvântului 
prietene aceeaşi intonaţie ca şi adineauri, când îl rostise 
pentru prima dată? Vreau să spun că, dacă s-a produs vreo 


zarvă, vreun țipăt, vreo bruftuluială, în înlocuirea regelui cu 
prizonierul său, te invit să mi-o dovedeşti. 

— Ce-ai spus? Exclamă Fouquet, mai alb decât batista cu 
care îşi ştergea fruntea. Zici că...? 

— Du-te în camera regelui? Răspunse Aramis foarte 
liniştit? Şi te invit să bagi de seamă, dumneata care cunoşti 
misterul, că prizonierul de la Bastilia doarme acum în patul 
fratelui său. 

— Şi regele? Strigă Fouquet, cuprins de groază la auzul 
tuturor acestora. 

— Care rege? Rosti Aramis cu tonul său cel mai mieros. 
Acela care te urăşte, sau acela care te iubeşte? 

— Regele... De ieri...? 

— Regele de ieri? Fii liniştit, s-a dus să ia, la Bastilia, locul 
în care victima lui a stat prea multă vreme. 

— Dumnezeule! Şi cine l-a condus acolo? 

— Eu. 

— Dumneata? 

— Da şi în chipul cel mai simplu. L-am răpit astă-noapte şi 
în timp ce el cobora în beznă, celălalt se ridica la lumină. 
Cred că asta n-a stârnit nici un zgomot. Un fulger fără 
trăsnet, aşa ceva nu trezeşte pe nimeni din somn. 

Fouquet scoase un icnet surd, ca şi cum ar fi primit o 
lovitură nevăzută, şi, apucându-se de cap cu amândouă 
mâinile crispate, murmură: 

— Ai făcut dumneata asta? 

— Cu destulă îndemânare. Nu găseşti? 

— L-ai detronat pe rege? Lai închis? 

— Gata! 

— Şi asta s-a întâmplat aici, la Vaux? 

— Aici, la Vaux, în camera lui Morfeu. N-a fost construită 
oare tocmai în vederea unui asemenea act? 

— Şi când s-a petrecut totul? 

— Astă-noapte. 

— Astă-noapte? 

— Între ceasurile douăsprezece şi unu. 


Fouquet făcu o mişcare, ca şi cum ar fi vrut să se arunce 
asupra lui Aramis; dar se stăpâni. 

— La Vaux! În casa mea!... Rosti el cu o voce înăbuşită. 

— Cred că da. Acum, mai ales, e casa dumitale, dat fiind că 
domnul Colbert nu ţi-o mai poate fura. 

— Aşadar, sub acoperişul meu s-a înfăptuit această crimă! 

— Această crimă? Făcu Aramis cu uimire. 

— Această crimă îngrozitoare! Adăugă Fouquet, 
aprinzându-se din ce în ce mai tare. Această crimă mai 
înfiorătoare ca un asasinat, această crimă care-mi pătează 
pentru totdeauna numele şi mă face odios în faţa 
posterităţii. 

— Hei, dumneata delirezi, domnule? Răspunse Aramis cu 
un glas tulburat. Vorbeşti prea tare: ia seama! 

— Voi striga şi mai tare, ca să mă audă tot universul! 

— Domnule Fouquet, ia seama! 

Fouquet se întoarse către prelat, care-l străpungea cu 
privirea. 

— Da? Zise el? M-ai dezonorat săvârşind această trădare, 
această nelegiuire asupra oaspetelui meu, asupra celui care 
se odihnea liniştit în casa mea! Oh, nenorocire mie! 

— Nenorocire celui care se gândea, sub acoperişul 
dumitale, să te ruineze, să-ţi ia viaţa! Ai uitat asta? 

— Era oaspetele meu, mi-era rege! 

Aramis se ridică în picioare, cu ochii înroşiţi, cu gura 
tremurându-i. 

— Am oare de-a face cu un nebun? Zise el. 

— Ai de-a face cu un om cinstit. 

— Cu un smintit! 

— Un om care te va opri să-ţi duci nelegiuirea până la 
capăt! 

— Eşti smintit! 

— Un om care mai curând va muri, care mai curând te va 
ucide, decât să te lase să-i necinsteşti numele. 

Şi Fouquet se repezi la spada sa, aşezată de d'Artagnan la 
capul patului, strângând cu hotărâre în mână strălucitoarea 


lamă de oţel. Aramis îşi încruntă sprâncenele şi îşi strecură 
o palmă la piept, ca şi cum ar fi căutat acolo o armă. 
Această mişcare nu-i scăpă lui Fougquet. Nobil şi mândru în 
mărinimia lui, aruncă spada cât colo; aceasta se rostogoli 
până la picioarele patului; apoi, apropiindu-se de Aramis şi 
punându-şi braţul dezarmat pe umărul lui, îi spuse: 

— Domnule, mi-ar plăcea să mor aci, spre a nu supravieţui 
ocării mele, şi, dacă îmi mai păstrezi o fărâmă de prietenie, 
te rog, ucide-mă. 

Aramis rămase tăcut şi nemişcat. 

— Nu răspunzi nimic? 

Aramis ridică faţa încet şi o flacără a speranţei se 
reaprinse treptat în ochii lui. 

— Gândeşte-te, monseniore, la tot ce ne aşteaptă? Zise el. 
Această dreptate odată făcută, regele va trăi încă, dar 
întemnițarea lui îţi va fi scăpat viaţa. 

— Da? Răspunse Fouquet? Poate că dumneata ai lucrat în 
interesul meu, dar nu pot să-ţi primesc serviciul. Totuşi, nu 
vreau să te pierd. Vei părăsi numaidecât această casă. 

Aramis îşi înăbuşi un fulger ce-i ţâşnea din inima-i 
zdrobită. 

— Sunt ospitalier pentru toată lumea? Adăugă Fouquet cu 
o nespusă măreție. Nu vei fi sacrificat nici dumneata, după 
cum nu va fi nici acela a cărui pierdere ai pus-o la cale. 

— Dar dumneata vei fi? Zise Aramis cu o intonaţie seacă şi 
profetică? Dumneata vei fi, vei fi pierdut! 

— Primesc această prorocire, domnule d'Herblay; dar 
nimic nu vă va opri din drum. Vei părăsi Vaux, vei părăsi 
Franţa; îţi dau patru ceasuri ca să poţi scăpa de mânia 
regelui. 

— Patru ceasuri? Zise Aramis, rânjind cu neîncredere. 

— Pe cinstea lui Fouquet! Nimeni nu va porni pe urmele 
dumitale înainte de acest răgaz. Vei avea deci patru ceasuri 
câştigate faţă de cei pe care regele îi va trimite după 
dumneata. 

— Patru ceasuri! Repetă Aramis roşu ca focul. 


— E mai mult decât îţi trebuie ca să te îmbarci şi să ajungi 
la Belle-lIsie, pe care ţi-o ofer ca refugiu. 

— Ah? Murmură Aramis. 

— Belle-Isle e pentru dumneata, după cum Vaux e pentru 
rege. Pleacă, d'Herblay, pleacă; atât cât voi trăi eu, nu se va 
atinge nimeni nici de un fir de păr din capul dumitale. 

— Mulţumesc! Zise Aramis cu o sumbră ironie. 

— Pleacă dar şi dă-mi mâna, pentru ca amândoi să ne 
împlinim vrerile: dumneata să-ţi salvezi viaţa, eu să-mi 
salvez onoarea. 

Aramis îşi retrase de la sân palma pe care şi-o vârâse 
acolo. Era înroşită de sânge: îşi sfârtecase pieptul cu 
unghiile, ca pentru a-şi pedepsi trupul acesta ce făurise 
atâtea planuri, mai zadarnice, mai nebuneşti, mai pieritoarc 
decât însăşi viaţa omului. Lui Fouquet îi fu groază, îi fu milă: 
întinse braţele către Aramis. 

— Nu aveam nici o altă armă la mine? Murmură acesta, 
sălbatic şi cumplit ca umbra Didonei. 

Apoi, fără a atinge mâna lui Fougquet, îşi întoarse ochii şi 
făcu doi paşi înapoi. Ultimele lui cuvinte erau un blestem; 
ultimul său gest fu anatema pe care mâna lui roşie o aruncă 
asupra lui Fouquet, stropindu-l în faţă cu câteva picături de 
sânge. Şi amândoi ieşiră în goană din cameră, pornind pe 
scara secretă ce ducea la curţile dinlăuntru. 

Fouquet porunci să fie înhămaţi cei mai buni cai, iar 
Aramis se opri la capătul scării ce ducea la camera lui 
Porthos. Stătu îndelung pe gânduri, în timp ce trăsura lui 
Fougquet ieşea în galop din curtea castelului. 

— Să plec singur?... Se întreba Aramis. Să-l previn pe 
prinţ?... Oh, furie!... Să-l previn pe prinţ şi pe urmă ce fac? 
Să plec cu el?... Să târăsc după mine această mărturie 
acuzatoare?... Război?... Un război civil neîndurător?... 
Fără mijloace, vai!... Cu neputinţă!... Ce va face el fără 
mine?... Oh, fără mine, se va prăbuşi ca şi mine... Cine 
ştie?... Fa-că-se voia destinului!... A fost osândit, să rămână 
osândit!... Dumnezeu!... Diavol!... Sumbră şi batjocoritoare 


putere ce se numeşte geniu omenesc, nu eşti decât o 
adiere, mai searbădă şi mai vană decât vântul lovind în 
munţi; ţi se spune noroc, dar nu eşti nimic; cuprinzi totul cu 
suflarea ta, mişti pietrele din loc, munţii chiar, apoi deodată 
te frângi în faţa unei cruci de lemn uscat, în dosul căreia se 
află o altă putere nevăzută... pe care tu o tăgădui poate, 
dar care se răzbună pe tine şi te striveşte fără a-ţi face 
măcar cinstea de a-ţi spune cum se numeşte!... Pierdut!... 
Sunt pierdut!... Ce să fac?... Să mă duc la Belle-Isle?... Da. 
Şi Porthos care va rămâne aici şi va vorbi şi va spune totul! 
Porthos care va avea de suferit, poate!... Nu vreau ca 
Porthos să sufere. E unul dintre membrii ordinului meu: 
durerea lui e şi a mea. Porthos va pleca împreună cu mine, 
Porthos va împărtăşi soarta mea. Trebuie! 

Şi Aramis, temându-se să nu întâlnească pe cineva căruia 
această grabă să-i dea de bănuit, urcă scara fără să fie 
văzut de nimeni. 

Porthos, abia reîntors de la Paris, dormea dus, ca un om 
fără nici o povară pe inimă. Trupul lui gigantic uitase 
oboseala, în mintea lui nu stăruia nici un gând. Aramis intră 
încet ca o umbră şi atinse cu mâna-i tremurândă umărul 
uriaşului. 

— Haide? Strigă el? Haide, Porthos, haide! 

Porthos se supuse, se ridică, îşi deschise ochii, înainte de 
a-şi dezmorţi spiritul. 

— Plecăm? Zise Aramis. 

— Ah! Făcu Porthos. 

— Plecăm călări şi vom goni mai tare ca niciodată. 

— Ah! Repetă Porthos. 

— Îmbracă-te, prietene. 

Şi-l ajută pe uriaş să se îmbrace, îndesându-i în buzunare 
aur şi diamante. 

În timp ce se îngrijise de toate acestea, un zgomot uşor îi 
atrase atenţia. D'Artagnan îl privea prin deschizătura uşii. 
Aramis tresări. 

— Ce dracu faceţi atât de tulburaţi? Strigă muşchetarul. 


— Sst! Suşoti Porthos. 

— Plecăm într-o misiune? Adăugă episcopul. 

— Sunteţi fericiţi! Zise muşchetarul. 

— Eh! Răspunse Porthos. Sunt obosit; aş fi vrut mai bine 
să dorm; dar de, serviciul regelui...! 

— L-ai văzut cumva pe domnul Fouquet? Îl întrebă Aramis 
pe d'Artagnan. 

— Da, în trăsură, adineauri. 

— Şi ce ţi-a spus? 

— Mi-a spus adio. 

— Atâta tot? 

— Ce altceva ai fi vrut să-mi spună? De când aţi reintrat 
toţi în favoarea regelui, eu nu mai însemn nimic! 

— Ascultă? Îi spuse Aramis îmbrăţişându-l? Zilele tale 
bune s-au întors din nou; nu vei mai avea motive să 
pizmuieşti pe nimeni. 

— Ei, zău! 

— Îţi prezic pentru azi o întâmplare ce-ţi va întări şi mai 
mult poziţia. 

— Adevărat? 

— Ştii doar că eu sunt la curent cu toate veştile. 

— Oh, da! 

— Haide, Porthos, eşti gata? Pornim! 

— Pornim! 

— Să-l îmbrăţişăm pe d'Artagnan. 

— La dracu! 

— Şi caii? 

— Nu le ducem lipsa aici. Îl vrei pe-al meu? 

— Nu; Porthos îşi are grajdul lui. Adio! Adio! 

Şi cei doi fugari se urcară pe cai sub ochii căpitanului de 
muşchetari, care-i ţinu scara lui Porthos şi care îşi însoţi din 
ochi prietenii până când aceştia se pierdură în zare. „În 
oricare altă împrejurare? Gândi în sinea lui gasconul? Aş fi 
spus că oamenii ăştia fug de ceva; astăzi, însă, politica s-a 
schimbat mult, în aşa fel încât asta se numeşte acum a pleca 


în misiune. Tot ce se poate. Noi să ne întoarcem la treburile 
noastre.” Şi porni, cu un pas de filosof, spre odaia lui. 

Capitolul XXV Cum erau respectate consemnele la Bastilia. 

Fouquet alerga în goana cailor. Pe drum se gândea mereu 
cu groază la cele ce-i auziseră urechile. „Ce trebuie să fi 
fost în tinereţea lor aceşti oameni formidabili? Îşi spunea 
el? Dacă şi acum, la o vârstă înaintată, sunt în stare să mai 
facă asemenea planuri şi să le aducă la îndeplinire fără şo- 
văire!” Uneori se întreba dacă tot ceea ce-i spusese Aramis 
nu era un vis, dacă toată povestea nu era o cursă întinsă 
pentru el şi dacă, ajungând la Bastilia, n-avea să găsească 
acolo un ordin de arestare ce-l va trimite să stea alături de 
regele detronat. 

Cu aceste gânduri în cap, lăsă câteva ordine scrise şi 
închise cu peceţi, pe drum, în timp ce se schimbau caii. 
Aceste ordine se adresau lui d'Artagnan şi tuturor 
comandanților de gărzi a căror credinţă nu putea fi pusă la 
îndoială. „În acest chip? Îşi spuse Fouquet? Prizonier sau 
nu, îmi voi fi făcut datoria în numele onoarei. Ordinele nu 
vor ajunge decât după mine, dacă nu mă voi întoarce liber, 
astfel că ei nu vor avea timp să le rupă peceţile şi le voi 
putea lua înapoi. Dacă întârzii, înseamnă că mi s-a 
întâmplat o nenorocire. Atunci voi fi luat măsurile de 
trebuinţă, pentru mine şi pentru rege.” Pregătit în felul 
acesta, ajunse în faţa porţilor Bastiliei. Ministrul făcuse câte 
cinci leghe şi jumătate pe ceas. 

Ceea ce nu i se întâmplase niciodată lui Aramis, i se 
întâmplă acum lui Fouquet la Bastilia. Domnul Fouquet îşi 
spuse în zadar numele, încercă în zadar să se facă 
recunoscut? Nu fu lăsat deloc să intre. Rugându-se, 
amenințând, poruncind, înduplecă o strajă să-i dea de veste 
unui subofițer, care îl preveni, la rându-i, pe major. Cât 
despre guvernator, pe el nici vorbă nu putea fi să-l tulbure 
pentru atâta lucru. 

Fouquet, în trăsură, la poarta închisorii, stătea ca pe 
ghimpi şi aştepta întoarcerea subofiţerului, care se ivi, în 


sfârşit, cu o înfăţişare destul de posacă. 

— Ei bine? Îl întrebă Fouquet nerăbdător? Ce-a spus 
majorul? 

— Ei bine, domnule? Răspunse ostaşul? Domnul major mi- 
a râs în nas. Mi-a spus că domnul Fouquet e la Vaux şi chiar 
de-ar fi la Paris, domnul Fougquet nu se scoală niciodată la o 
oră ca asta. 

— La dracu, sunteţi o cireadă de neisprăviţi! Strigă 
ministrul coborând din trăsură. 

Şi, mai înainte ca subofiţerul să fi avut timp să închidă 
poarta, Fouquet se strecură prin deschizătură şi porni spre 
curte, în pofida strigătelor soldatului, care chema ajutor. 
Fougquet mergea înainte, fără să ţină seama de strigătele 
acestui om, care, ajungându-l din urmă, i se adresă 
santinelei de la poarta a doua: 

— Ai grijă, ai grijă, santinelă! 

Paznicul îşi înfipse sulița în pieptul ministrului, dar acesta, 
voinic şi îndemânatic, stăpânit de mânie cum era, smulse 
sulița din mâinile soldatului şi-l îmbrânci cât colo. 
Subofiţerul, care se apropiase prea mult, îşi primi şi el 
porţia lui; amândoi scoteau nişte răcnete atât de furioase, 
încât, la auzul acestui tărăboi, ieşi tot primul corp de gardă 
din postul cei mai înaintat. Printre soldaţi se găsi unul care-l 
recunoscu pe ministru şi strigă: 

— Monseniore!... Ah, monseniore!... Hei, opriţi-vă! 

Şi-i opri tocmai la timp pe soldaţii care se pregăteau să-şi 
răzbune camarazii. 

Fouquet porunci să i se deschidă poarta; i se ceru însă 
consemnul. Ordonă atunci să i se dea de veste 
guvernatorului; dar acesta auzise toată larma de la poartă 
şi, în fruntea unui pichet de douăzeci de oameni, alergă, 
urmat de major, la faţa locului, crezând că s-a produs un 
atac împotriva Bastiliei. Baisemeausx îl recunoscu şi el pe 
Fouquet şi îşi lăsă în jos spada pe care o ţinea ridicată. 

— Ah, monseniore? Se bâlbâi el? Vă cerem iertare...! 


— Domnule? Zise ministrul aprins la faţă şi plin de 
sudoare? Trebuie să-ţi adresez laudele mele: serviciul 
dumitale merge foarte bine! 

Baisemeaux păli, crezând că aceste cuvinte erau spuse în 
batjocură şi că ele prevesteau cine ştie ce furie oarbă. Dar 
Fouquet se linişti repede şi chemă cu un semn santinela şi 
pe subofiţerul lovit, care se frecau la umeri. 

— Paznicul va primi douăzeci de pistoli? Zise el? Iar 
ofiţerul cincizeci. Felicitările mele, domnilor; îi voi vorbi 
regelui despre dumneavoastră. Acum, vino cu mine, 
Baisemeaux. 

Şi, într-un murmur de mulţumire generală, porni cu 
guvernatorul spre Guvernământ. 

Baisemeaux tremura într-una, de ruşine şi de teamă. Vizita 
lui Aramis, în zorii zilei, i se părea acum plină de consecinţe, 
în faţa cărora un funcţionar ca el avea de ce să se sperie. 
Dar fu cu totul altceva când Fouquet, cu o voce seacă şi cu o 
privire poruncitoare, îl întrebă: 

— Domnule, l-ai văzut în dimineaţa aceasta pe domnul 
d'Herblay? 

— Da, monseniore. 

— Ei bine, domnule, nu te-ai îngrozit de crima al cărei 
complice te-ai făcut? 

„Am păţit-o!” îşi spuse în sinea lui Baisemeaux. Apoi, cu 
glas tare: 

— Despre ce crimă e vorba, monseniore? 

— Ai avea de ce să fii sfâşiat în bucăţi, domnule, bagă de 
seamă! Dar acum nu e timp pentru mânie. Condu-mă 
repede la prizonier! 

— La care prizonier? Bâigui Baisemeausx înfiorat. 

— 'Te faci că nu ştii, hai! De altminteri e poziţia cea mai 
bună. Într-adevăr, dacă ai mărturisi o asemenea 
complicitate, s-ar termina cu dumneata. De aceea, vreau să 
cred că chiar nu ştii nimic. 

— Vă rog, monseniore... 

— Bine. Condu-mă la prizonier. 


— La Marchiali? 

— Cine-i acest Marchiali? 

— E deţinutul adus azi-dimineaţă de domnul d'Herblay. 

— Şi se numeşte Marchiali? Zise ministrul, tulburat în 
convingerile sale de naiva încredere a lui Baisemeaux. 

— Da, monseniore, sub acest nume a fost înscris în 
registru. 

Fouquet privi până în fundul sufletului lui Baisemeaux şi 
citi acolo, cu acea obişnuinţă pe care le-o dă oamenilor 
exercitarea puterii, o sinceritate desăvârşită. De altfel, 
cercetând numai un minut această fizionomie, cum ar fi 
putut să creadă că Aramis şi-ar fi luat tocmai un astfel de 
părtaş? 

— E? Îl întrebă el pe guvernator? Deţinutul pe care 
domnul d'Herblay l-a luat cu sine alaltăieri? 

— Da, monseniore. 

— Şi pe care l-a adus înapoi azi-dimineaţă? Adăugă 
numaidecât Fouquet, care înţelese dintr-o dată mecanismul 
planului lui Aramis. 

— Acela e, da, monseniore. 

— Şi zici că se numeşte Marchiali? 

— Marchiali. Dacă monseniorul a venit aici ca să-l ia, cu 
atât mai bine; căci tocmai voiam să mă plâng de felul cum 
se poartă. 

— Dar ce face? 

— De azi-dimineaţă mă nemulţumeşte foarte mult; are 
nişte izbucniri de furie de-ai crede că dărâmă toată Bastilia 
cu răcnetele lui. 

— Am să te scap de el, într-adevăr? Zise Fouquet. 

— Ah, cu atât mai bine! 

— Du-mă la celula lui. 

— Monseniorul va binevoi să-mi arate ordinul... 

— Ce ordin? 

— Un ordin din partea regelui. 

— Aşteaptă să-ţi semnez unul. 


— Nu va fi de ajuns, monseniore; îmi trebuie ordinul 
regelui. 

Fouquet luă un aer iritat. 

— Dumneata? Zise el? Care eşti atât de scrupulos când e 
vorba să le dai drumul deţinuţilor, arată-mi, te rog, ordinul 
prin care l-ai eliberat pe acesta. 

Baisemeausx îi arătă ordinul de punere în libertate a lui 
Seldon. 

— Ei bine? Zise Fouquet? Dar Seldon nu e Marchiali! 

— Însă Marchiali n-a fost pus în libertate, monseniore; el e 
aici. 

— După ce-ai spus că domnul d'Herblay l-a luat şi l-a adus 
înapoi. 

— N-am spus eu asta. 

— Ai spus-o atât de bine, încât se pare că te mai aud încă. 

— M-a luat gura pe dinainte. 

— Domnule Baisemeaux, ia seama! 

— N-am de ce să mă tem, monseniore, sunt în regulă. 

— Îndrăzneşti să spui asta? 

— Aş spune-o şi în faţa unui apostol. Domnul d'Herblay mi- 
a adus un ordin de eliberare a lui Seldon şi Seldon a fost 
eliberat. 

— Eu îţi spun însă că Marchiali a fost scos de la Bastilia. 

— Trebuie să-mi dovediţi asta, monseniore. 

— Lasă-mă să-l văd. 

— Monseniore, cine cârmuieşte în acest regat ştie foarte 
bine că nimeni nu intră la deţinuţi fără un ordin special al 
regelui. 

— Domnul d'Herblay a intrat totuşi. 

— Ceea ce rămâne de dovedit, monseniore. 

— Domnule Baisemeaux, încă o dată, dă-ţi seama de ceea 
ce spui! 

— Actele sunt aici. 

— Domnul d'Herblay a căzut. 

— A căzut domnul d'Herblay? Cu neputinţă! 

— Vezi dar că te-a ademenit. 


— Ceea ce mă ademeneşte, monseniore, e numai serviciul 
regelui; îmi fac datoria; arătaţi-mi un ordin de la rege şi veţi 
intra. 

— Uite ce, domnule guvernator, ai cuvântul meu că, dacă 
mă laşi să intru la deţinut, îţi voi da în aceeaşi clipă un ordin 
al regelui. 

— Daţi-mi-l acum, monseniore. 

— Iar dacă refuzi, voi pune să fii arestat pe loc, împreună 
cu toţi ofiţerii dumitale. 

— Înainte de a săvârşi această violenţă, monseniore? Zise 
Baisemeaux foarte palid? Gândiţi-vă că noi nu ne supunem 
decât ordinelor regelui şi că vă va fi mai uşor să abţineţi 
unul pentru a-l vedea pe domnul Marchiali, decât să 
obţineţi unul pentru a-mi face atâta rău, mie, nevinovatul. 

— E adevărat, e adevărat! Strigă Fouquet furios. Ei bine, 
domnule Baisemeaux? Adăugă el cu o voce răsunătoare, 
trăgându-l mai aproape pe nenorocit? Ştii de ce ţiu atât de 
mult să vorbesc cu acest deţinut? 

— Nu, monseniore şi fiţi bun a observa cât de tare mă 
speriaţi: tremur de spaimă; uite, am să leşin. 

— Ai să leşini cu totul numaidecât, domnule Baisemeaux, 
când mă voi reîntoarce aici cu zece mii de oameni şi cu 
treizeci de tunuri. 

— Dumnezeule! S-ar zice că monseniorul şi-a pierdut 
minţile! 

— Când voi răscula împotriva dumitale şi a tunurilor 
dumitale blestemate tot poporul Parisului, sfărâmându-ţi 
porţile şi punând să fii spânzurat de crenelurile turnului cel 
mare. 

— Monseniore, monseniore, îndurare! 

— Îţi dau zece minute să te hotărăşti? Adăugă Fouquet cu 
o voce potolită. Uite, mă aşez aici, în acest fotoliu şi aştept. 
Dacă în zece minute tot te mai încăpăţânezi, plec şi n-ai 
decât să mă crezi nebun cât îţi va plăcea, dar vei vedea 
dumneata! 


Baisemeausx bătu din picior ca un om adus la deznădejde, 
dar nu răspunse nimic. Ceea ce văzând, Fouquet luă o pană, 
o înmuie în cerneală şi scrise: „Ordin către domnul staroste 
al neguţătorilor, de a strânge garda burgheză şi de a porni 
asupra Bastiliei, pentru slujirea regelui.” 

Baisemeaux dădu din umeri; Fougquet mai scrise unul: 
„Ordin către domnul duce de Bouillon şi către domnul prinţ 
de Conde, să ia comanda elveţienilor şi a gărzilor şi să 
pornească asupra Bastiliei, pentru slujirea maiestăţii 
sale...” 

Baisemeaux căzu pe gânduri; Fouquet scrise iar: „Ordin 
către orice soldat şi către orice burghez sau gentilom, de a 
urmări şi a prinde, oriunde s-ar găsi, pe cavalerul 
d'Herblay, episcop de Vannes şi pe complicii lui, care sunt: 
1. Domnul Baisemeaux, guvernatorul Bastiliei, învinuit de 
crimele de trădare, răzvrătire şi lezmajestate...” 

— Opriţi-vă, monseniore! Strigă Baisemeaux. Nu înţeleg 
absolut nimic din toate acestea; dar atâtea nenorociri, chiar 
de-ar fi dezlănţuite de nebunie, ne pot ajunge până în două 
ceasuri şi regele, care mă va judeca, va vedea dacă am 
făcut bine sau rău, călcând consemnul în faţa unor 
asemenea catastrofe. Haideţi la turn, monseniore; am să vi-l 
arăt pe Marchiali. 

Fouquet ieşi valvârtej din cameră, urmat de Baisemeaux, 
care-şi ştergea sudoarea rece ce-i năpădise fruntea. 

— Ce groaznică dimineaţă! Bolborosea acesta. Ce pacoste! 

— Mai repede! Îl sili Fouquet. 

Baisemeausx îi făcu semn temnicerului cu cheile să meargă 
înaintea lor. Se temea de însoţitorul său. Fouquet băgă de 
seamă. 

— Nu umbla cu copilării! Îi spuse el pe un ton aspru. Lasă-l 
aici pe acest om, ia cheile dumneata însuţi şi arată-mi 
drumul. Nimeni, înţelegi, nu trebuie să afle ce se va petrece 
aici! 

— Ah! Făcu Baisemeaux, nehotărât. 


— lar? Strigă Fouquet. Bine, mai spune o dată nu şi am să 
plec din Bastilia pentru a duce eu însumi acolo unde trebuie 
ordinele pe care le-am scris. 

Baisemeaux lăsă capul în jos, luă cheile şi porni cu 
ministrul pe scara ce ducea la turn. Pe măsură ce urcau 
prin această spirală ameţitoare, anumite murmure 
înăbuşite deveneau strigăte desluşite, apoi groaznice 
blesteme. 

— Ce se aude acolo? Întrebă Fouquet. 

— E Marchiali al vostru? Răspunse guvernatorul. lată cum 
urlă nebunii! 

Şi îşi însoţi acest răspuns cu o clipire din ochi plină mai 
mult de aluzii jignitoare, decât de respect faţă de Fouquet. 
Acesta se cutremură. Într-unul din aceste urlete, mai 
groaznic decât celelalte, recunoscu glasul regelui. Se opri 
în capul scării şi luă cheile din mâna guvernatorului. 
Baisemeaux crezu că nebunul cel nou are de gând să-i 
zdrobească ţeasta cu una din aceste chei. 

— Ah? Zise el? Domnul d'Herblay nu mi-a vorbit despre 
asta. 

— Cheile! Strigă Fouguet, smulgându-i-le din mână. Care-i 
aceea de la uşa pe care vreau s-o deschid? 

— Asta. 

Un răcnet îngrozitor, urmat de o lovitură puternică în uşă 
se rostogoli cu un ecou prelung pe scară. 

— Retrage-te! Îi spuse Fouquet lui Baisemeaux pe un ton 
ameninţător. 

— Nici nu vreau altceva? Murmură acesta. lată doi turbaţi 
care se vor găsi faţă în faţă. Unul îl va sfâşia pe celălalt, 
sunt sigur de asta. 

— Pleacă! Repetă Fougquet. Dacă vei pune piciorul pe 
această scară înainte de a te chema eu, află că vei lua locul 
celui mai nenorocit dintre deţinuţii Bastiliei. 

— Aş muri de m-aş vedea într-o asemenea stare! Bolborosi 
Baisemeaux, retrăgându-se cu paşi împleticiţi. 


Ţipetele deţinutului se auzeau din ce în ce mai tari. 
Fouquet aşteptă până când Baisemeaux cobori scara. Apoi 
vâri cheia în prima broască. Atunci abia auzi limpede glasul 
înăbuşit al regelui, care striga: 

— Ajutor! Sunt regele! Ajutor! 

Cheia de la uşa a doua nu era aceeaşi de la prima uşă. 
Fouquet a trebuit să caute mult în verigă. În acest timp, 
regele, nebun, smintit, apucat, ţipa cât îl ţinea gura: 

— Domnul Fouguet m-a adus aici! Scăpaţi-mă de domnul 
Fouguet! Eu sunt regele! Ajutor regelui, împotriva lui 
Fouquet! 

Aceste strigăte îi sfâşiau inima ministrului. Ele erau 
urmate de bufnituri îngrozitoare date în uşă cu scaunul 
acela de care regele se slujea ca de un berbece. Fougquet 
găsi, în sfârşit, cheia de care avea nevoie. Regele ajunsese 
la capătul puterilor: nu mai striga, răcnea. 

— Moarte lui Fougquet! Urla el. Moarte sceleratului 
Fouquet! 

În acea clipă, uşa se deschise. 

Capitolul XXVI Recunoştinţa Regelui. 

Cei doi bărbaţi, care dădeau să se repeadă unul asupra 
celuilalt, se opriră deodată, când se văzură şi scoaseră un 
strigăt de groază. 

— Ai venit să mă asasinezi, domnule? Rosti regele 
recunoscându-l pe Fouquet. 

— Regele în acest hal! Murmură ministrul. 

Nimic mai înspăimântător, într-adevăr, decât înfăţişarea 
tânărului Prinţ în clipa când Fougquet dădu cu ochii de el. 
Hainele îi erau în zdrenţe; cămaşa, descheiată şi sfâşiată, 
sugea în acelaşi timp şi sudoarea şi sângele ce-i curgeau pe 
pieptul şi de-a lungul braţelor pline de răni. Cu privirea 
rătăcită, palid, cu spume la gură, cu părul vâlvoi, Ludovic al 
XIV-lea prezenta imaginea cea mai vie a deznădejdii, a 
spaimei şi a foamei, întrunite într-o singură statuie. Fouquet 
fu atât de mişcat, atât de tulburat, încât alergă spre rege cu 
braţele deschise şi cu lacrimi în ochi. Ludovic ridică asupra 


ministrului ciozvârta de lemn de care se folosise în furiile 
lui. 

— Ei bine? Zise Fouquet cu o voce tremurătoare? Nu-l mai 
recunoaşteţi pe cel mai credincios prieten al maiestăţii 
voastre? 

— Prieten, dumneata? Răspunse Ludovic cu o scrâşnire 
din dinţi în care se desluşeau ura şi setea cumplită de 
răzbunare. 

— Un slujitor respectuos? Adăugă Fouquet, căzând în 
genunchi. 

Regele lăsă să-i cadă arma. Fougquet se apropie, îi sărută 
genunchii şi îl cuprinse cu înduioşare în braţe. 

— Regele meu! Copile! Rosti el. Cât trebuie să fi suferit! 
Ludovic, venindu-şi în fire în urma acestei schimbări a 
lucrurilor, se privi de sus până jos şi, ruşinat de halul în care 
se afla, ruşinat de nebunia lui, ruşinat de ocrotirea pe care 
o primea, se trase înapoi. Fouquet nu înţelese această 
mişcare. El nu-şi dădu seamă că mândria regelui nu-l va 
ierta niciodată de a fi fost martorul unei atari slăbiciuni. 

— Veniţi, sire, sunteţi liber? Zise el. 

— Liber? Rosti regele. Oh, îmi redai libertatea, după ce ai 
avut îndrăzneala să ridici mâna asupra mea? 

— Nu puteţi crede una ca asta! Strigă Fouquet cu 
amărăciune. Nu puteţi crede că aş avea vreo vină în toată 
această întâmplare! 

Şi vorbind repede, cu multă căldură chiar, îi povesti toată 
intriga ale cărei amănunte se cunosc. 

În timpul cât ţinu povestirea, Ludovic trecu prin cele mai 
chinuitoare frământări şi povestirea o dată încheiată, 
grozăvia primejdiei prin care trecuse îl lovi mai mult încă 
decât însemnătatea secretului cu privire la fratele său 
geamăn. 

— Domnule? Zise el deodată câtre Fouquet? Această dublă 
naştere e o minciună; cu neputinţă ca dumneata să te fi 
lăsat înşelat de aşa ceva! 

— Sire! 


— E cu neputinţă, îţi spun, să fie pusă la îndoială onoarea, 
virtutea mamei mele. Şi primul meu ministru nu i-a 
pedepsit încă pe cei vinovaţi? 

— Cumpăniţi bine, sire, înainte de a vă înfuria? Răspunse 
Fouquet. Naşterea fratelui vostru... 

— N-am decât un frate: pe Domnul. Îl cunoşti ca şi mine. E 
un complot aici, îţi spun, un complot începând de la 
guvernatorul Bastiliei... 

— Luaţi seama, sire; acest om a fost înşelat, ca toată 
lumea, de asemănarea cu prinţul. 

— Asemănare? Haidade! 

— Trebuie, totuşi, că acest Marchiali seamănă foarte mult 
cu maiestatea voastră, de vreme ce toţi ochii o observă? 
Stărui Fouquet. 

— Nerozie! 

— Nu spuneţi asta, sire; oamenii deprinşi să înfrunte 
privirea miniştrilor voştri, a mamei voastre, a ofiţerilor 
voştri, a familiei voastre, oamenii aceştia nu pot fi înşelaţi 
de asemănare. 

— Într-adevăr? Murmură regele. Şi unde sunt aceşti 
oameni? 

— La Vaux. 

— La Vaux! Şi îngădui ca ei să mai rămână acolo? 

— Lucrul cel mai grabnic era, mi se pare, să eliberez pe 
maiestatea voastră. Mi-am îndeplinit această datorie. Acum, 
voi face ceea ce îmi va porunci regele. Aştept. 

Ludovic stătu o clipă pe gânduri. 

— Să strângem trupele la Paris? Zise el. 

— Ordinele sunt şi date în această privinţă? Răspunse 
Fouquet. 

— Ai dat dumneata ordine? Strigă regele. 

— Pentru asta, da, sire. Maiestatea voastră va fi, peste un 
ceas, în fruntea a zece mii de oameni. 

Drept orice răspuns, regele îi luă mâna lui Fouguet cu 
atâta căldură, încât era uşor de văzut câtă neîncredere îi 


păstrase până atunci ministrului său, cu toată intervenţia 
acestuia din urmă de a-l salva. 

— Şi cu aceste trupe? Reluă regele? Îi vom încercui, în 
casa dumitale, pe răzvrătiți, care trebuie să se fi strâns sau 
întărit acolo. 

— Asta m-ar face să mă mir? Răspunse Fouquet. 

— Pentru ce? 

— Pentru că şeful lor, sufletul acţiunii, fiind demascat de 
mine, tot planul e, se pare zădărnicit. 

— L-ai demascat pe acel fals prinţ? 

— Nu, pe el nici nu l-am văzut. 

— Pe cine, atunci? 

— Şeful acţiunii nu este acel biet nenorocit. Acela nu e 
decât o unealtă, sortit să rămână toată viaţa lui un 
năpăstuit, acum, văd bine alta. 

— Fireşte! 

— Şeful e domnul abate d'Herblay, episcopul de Vannes. 

— Prietenul dumitale? 

— A fost prietenul meu, sire? Răspunse Fouguet cu 
nobleţe. 

— Ceea ce e, totuşi, o nenorocire pentru dumneata? Zise 
regele pe un ton mai puţin generos. 

— Asemenea prietenie nu avea nimic dezonorant, atâta? 
Vreme cât nu cunoşteam crima, sire. 

— Trebuia să o prevezi. 

— Dacă sunt vinovat, rămân la dispoziţia maiestăţii 
voastre. 

— Ah, domnule Fouquet, nu asta am vrut să spun? Adăugă 
regele, nemulţumit de a-şi fi trădat astfel gândurile-i rele. 
Ei bine, îţi mărturisesc, deşi mizerabilul acela purta mască, 
am avut o bănuială că nu putea să fie decât el. Dar, 
împreună cu acest şef al acţiunii, mai era unul, care executa 
ordinele. Acesta, care mă ameninţa cu puterea lui 
herculeană, cine era? 

— Acesta trebuie să fie prietenul lui, baronul du Vallon, 
fostul muşchetar. 


— Prietenul lui d'Artagnan? Prietenul contelui de La Fere? 
Aha? Strigă regele la rostirea acestui din urmă nume? Să 
nu trecem cu vederea legătura dintre conspiratori şi 
domnul de Bragelonne! 

— Sire, sire, nu mergeţi prea departe! Domnul de La Fere 
este cel mai cinstit om din Franţa. Mulţumiţi-vă cu ceea ce 
vă dau în mână. 

— Cu ceea ce-mi dai? Prea bine, căci mi-i dai pe vinovaţi, 
nu-i aşa? 

— Cum înţelege maiestatea voastră asta? Întrebă Fouquet. 

— Înţeleg? Răspunse regele? Că ne vom duce la Vaux cu 
trupele noastre, că vom pune mâna pe acel cuib de vipere şi 
că nu va scăpa nimeni; nimeni, nu-i aşa? 

— Maiestatea voastră îi va ucide pe aceşti oameni? Strigă 
Fouquet. 

— Până la ultimul! 

— Oh, sire! 

— Să ne înţelegem bine, domnule Fougquet! Zise regele cu 
semeţie. Eu nu mai trăiesc într-un timp când asasinatul e 
singura, ultima armă a regilor. Nu, slavă Domnului! Eu am 
parlamentele, care judecă în numele meu, am eşafoduri, 
unde sunt îndeplinite voinţele mele supreme. 

Fouquet păli. 

— Îmi iau libertatea? Zise el? De a atrage atenţia 
maiestăţii voastre că orice proces de acest fel e un scandal 
de moarte pentru demnitatea tronului. Nu trebuie ca 
numele august al Anei de Austria să intre în gura poporului, 
care râde de orice. 

— Trebuie să se facă dreptate, domnule! 

— Prea bine, sire; dar sângele regal nu poate curge pe 
eşafod! 

— Sângele regal? Crezi în asta? Strigă regele furios, 
bătând cu piciorul în duşumea. Această naştere dublă e o 
născocire. Aici, mai ales, în această născocire văd eu crima 
domnului d'Herblay. Şi această crimă vreau s-o pedepsesc, 
înainte de violenţa lor, de ocara ce mi-au făcut-o. 


— Pedeapsă cu moartea? 

— Cu moartea, da, domnule. 

— Sire? Rosti cu fermitate ministrul, a cărui frunte, multă 
vreme aplecată, se ridică plină de mândrie? Maiestatea 
voastră poate pune să i se taie capul, dacă aşa vrea, lui Filip 
al Franţei, fratele vostru; asta vă priveşte şi în această 
problemă veţi consulta pe Ana de Austria, mama voastră. 
Ceea ce va hotări ea va fi bun hotărât. Eu nu vreau să mă 
amestec, chiar de va fi vorba de onoarea coroanei voastre; 
dar am datoria să vă fac o rugăminte de grațiere şi v-o cer. 

— Spune? Zise regele, foarte tulburat de ultimele cuvinte 
ale ministrului. Ce doreşti? 

— Vă cer graţierea domnului d'Herblay şi a domnului du 
Vallon. 

— Ucigaşii mei? 

— Doi răzvrătiți, sire, atâta tot. 

— Ah, înţeleg, e foarte firesc să ceri graţierea prietenilor 
dumitale! 

— Prietenii mei? Făcu ministrul, jignit adânc. 

— Prietenii dumitale, da; dar siguranţa statului meu 
impune o pedeapsă exemplară pentru vinovaţi. 

— Nu-i voi aminti maiestăţii voastre că v-am redat 
libertatea, că v-am salvat viaţa. 

— Domnule! 

— Nu vă voi aminti că, dacă domnul d'Herblay ar fi vrut să- 
şi îndeplinească rolul său de asasin, ar fi putut să asasineze 
pe maiestatea voastră azi-dimineaţă, în pădurea Senart şi 
totul s-ar fi terminat. 

Regele tresări. 

— Un glonte de pistol în cap? Urmă Fouquet? Şi chipul lui 
Ludovic al XIV-lea, devenit de nerecunoscut, l-ar fi absolvit 
pentru totdeauna pe domnul d'Herblay de orice vină. 

Regele se îngălbeni de spaimă, văzând prin ce primejdie 
trecuse. 

— Domnul d'Herblay? Continuă Fouquet? Dacă ar fi fost 
un asasin, n-ar fi avut nevoie să-mi povestească planul său, 


pentru a izbândi. Scăpat de adevăratul rege, ar fi făcut ca 
falsul rege să nu fie bănuit de nimeni. Uzur-patorul ar fi fost 
recunoscut de Ana de Austria, fiindcă tot un fiu era şi acesta 
pentru ea. Uzurpatorul, pentru conştiinţa domnului 
d'Herblay, era tot un rege din sângele lui Ludovic al XIII- 
lea. Mai mult chiar, conspiratorul avea siguranţa, taina, 
mijlocul de a nu fi pedepsit niciodată. O descărcare de pistol 
i-ar fi adus toate acestea. Iertare pentru el, în numele 
salvării voastre, sire! 

Regele, în loc să fie mişcat de această zugrăvire atât de 
adevărată a generozităţii lui Aramis, se simţea umilit de 
moarte. Mândria lui neînfrântă nu se putea obişnui cu ideea 
că un om ţinuse atârnat în vârful degetului său firul unei 
vieţi regale. Fiecare cuvânt prin care Fouquet credea că 
poate obţine iertarea prietenilor lui turna o nouă picătură 
de venin în inima şi aşa înveninată, a lui Ludovic al XIV-lea. 
Nimic nu-l putu deci îndupleca, şi, adresându-se cu pornire 
lui Fouquet, îi spuse: 

— Nu ştiu, în adevăr, domnule, pentru ce-mi ceri iertarea 
acestor oameni! La ce bun să ceri ceea ce poţi obţine fără 
rugăminte? 

— Nu vă înţeleg, sire. 

— E uşor, totuşi. Unde ne aflăm aici? 

— La Bastilia, sire. 

— Da, într-o închisoare. Eu sunt luat drept nebun, nu-i 
aşa? 

— Aşa este, sire. 

— Şi nimeni nu-l cunoaşte aici decât pe Marchiali! 

— Într-adevăr. 

— Ei bine, nu schimba nimic din această situaţie. Lasă-l pe 
nebun să putrezească într-o celulă a Bastiliei şi domnii 
d'Herblay şi du Vallon nu mai au nevoie de iertarea mea. 
Noul lor rege îi va absolvi de orice vină. 

— Maiestatea voastră îşi bate joc de mine, sire şi rău face? 
Răspunse pe un ton sec Fouquet. Nu sunt atât de copil, iar 
domnul d'Herblay nu e atât de neghiob pentru a nu se fi 


gândit la toate acestea şi dacă eu aş fi vrut să am un nou 
rege, cum spuneţi, n-aş fi avut nevoie să vin şi să forţez 
porţile Bastiliei ca să vă scap de aici. Asta se înţelege de la 
sine. Maiestatea voastră are spiritul tulburat de mânie. 
Altfel nu l-ar jigni, pe nedrept, pe acela dintre slujitorii săi 
care i-a făcut cel mai mare serviciu. 

Ludovic îşi dădu seama că mersese prea departe, că 
porţile Bastiliei erau încă închise pentru el, în timp ce 
zăgazurile în dosul cărora acest generos Fouquet îşi 
stăpânea furia sa se ridicau încetul cu încetul. 

— N-am spus asta ca să te umilesc, ferească Dumnezeu! 
Răspunse regele. Dar dumneata te adresezi mie cerându-mi 
o grațiere, iar eu îţi răspund după cum îmi dictează 
conştiinţa; ori, conştiinţa mea îmi spune că vinovaţii despre 
care vorbim nu sunt vrednici nici de milă, nici de iertare. 

Fouquet nu mai zise nimic. 

— Ceea ce fac acum? Adăugă regele? E o faptă tot atât de 
generoasă ca şi ceea ce-ai făcut dumneata; căci sunt în 
stăpânirea dumitale. Aş spune chiar că e mai generoasă, 
ţinând seama că mai pui şi condiţii de care pot depinde 
libertatea mea, viaţa mea şi că, refuzând, ar însemna să le 
sacrific pe acestea. 

— Am greşit, într-adevăr? Răspunse Fougquet. Da, am avut 
aerul că vreau să vă smulg mila; îmi pare rău şi cer iertare 
maiestăţii voastre. 

— Şi eşti iertat, dragă domnule Fouquet? Zise regele cu un 
zâmbet ce sfârşi prin a readuce seninătatea pe chipul său, 
pe care atât de multele întâmplări din ajun şi până acum îl 
răvăşiseră cu totul. 

— Eu sunt iertat? Se încăpăţână să adauge ministrul? Dar 
domnii d'Herblay şi du Vallon? 

— Nu vor obţine niciodată iertarea lor, atât cât voi trăi eu! 
Răspunse neînduplecat regele. Fă-mi plăcerea şi nu-mi mai 
vorbi despre ei. 

— Maiestatea voastră va fi ascultată. 

— Şi nu-mi vei purta nici o pică pentru asta? 


— Oh, nu, sire; căci prevăzusem acest lucru. 

— Prevăzuseşi că voi refuza iertarea acestor domni? 

— De bună seamă şi am luat toate măsurile de cuviinţă. 

— Ce vrei să spui? Zise regele cu surprindere. 

— Domnul d'Herblay a venit să se dea pe mâinile mele, ca 
să spun aşa, domnul d'Herblay mi-a lăsat fericirea de a-mi 
salva regele şi ţara. Eu nu puteam să-l condamn pe domnul 
d'Herblay la moarte. Nu puteam nici să-l expun mâniei 
legitime a maiestăţii voastre. Ar fi fost acelaşi lucru ca şi 
cum l-aş fi ucis eu însumi. 

— Ei bine şi ce-ai făcut? 

— Sire, i-am dat domnului d'Herblay cei mai buni cai din 
grajdurile mele şi are patru ceasuri înaintea tuturor acelora 
pe care maiestatea voastră îi va trimite pe urmele lui. 

— Fie! Murmură regele. Dar lumea e destul de mare 
pentru ca alergătorii mei să câştige cele patru ceasuri de 
avans pe care i le-ai dat dumneata domnului d'Herblay. 

— Dându-i aceste patru ceasuri, sire, ştiam că-i dau viaţa. 
Îşi va păstra viaţa. 

— Cum aşa? 

— Gonind la drum astfel, cu patru ceasuri înaintea 
muşchetarilor voştri, va ajunge la castelul meu din Belle- 
Isle, unde i-am acordat azil. 

— Fie! Dar uiţi că mi-ai dăruit mie Belle-Isle? 

— Nu ca să arestaţi acolo pe prietenii mei. 

— Mi-o iei înapoi atunci? 

— Dacă-i vorba de asta, da. 

— Muşchetarii mei o vor cuceri şi totul se va sfârşi. 

— Nici muşchetarii, nici chiar armata voastră, sire? Zise 
Fouquet cu răceală. Belle-lIsle e de necucerit. 

Regele se înălbi la faţă; din ochi îi ţâşneau scântei. 
Fouquet se simţi pierdut; dar el nu era dintre aceia care 
dau înapoi în faţa glasului onoarei. Înfruntă deci privirea 
înveninată a regelui. Acesta îşi înăbuşi mânia şi, după o 
clipă de tăcere, zise: 

— Mergem la Vaux. 


— Sunt la ordinele maiestăţii voastre? Răspunse Fouquet 
înclinându-se adânc. Cred însă că maiestatea voastră va 
trebui să-şi schimbe îmbrăcămintea înainte de a apărea în 
faţa curţii. 

— Vom trece pe la Luvru? Zise regele. Haide. 

Şi ieşiră pe sub ochii buimăciţi ai lui Baisemeaux, care 
privea cum Marchiali era scos încă o dată din închisoare şi 
care îşi smulse ultimele fire de păr ce-i mai rămăseseră pe 
cap. 

E drept că Fouquet îi dăduse descărcare pentru scoaterea 
deţinutului şi că regele scrisese dedesubt: Văzut şi aprobat? 
LUDOVIC. Ultimă nebunie pe care Baisemeaux, 
nemaiputând lega între ele două idei, o primi cu o zdravănă 
lovitură de pumn ce şi-o repezi în falcă. 

Capitolul XXVII Falsul Rege. 

În acest timp, la Vaux, regalitatea uzurpatoare îşi urma 
fără nici o teamă rolul ei. Filip dădu ordin să fie primite în 
prima audienţă cele mai de seamă persoane de la curte, 
care aşteptau de dimineaţă să intre la rege. Se hotărâse să 
dea acest ordin, cu toate că domnul d'Herblay nu era de 
faţă şi nici nu apărea, iar cititorii noştri ştiu din care motive. 
Dar prinţul, neputând crede că absenţa lui se va prelungi 
prea mult, voia, ca toate spiritele îndrăzneţe, să-şi încerce 
puterea şi norocul, fără sfetnici şi fără îndrumări. 

Mai era şi un alt motiv care îl îndemnase la aceasta. Ana 
de Austria urma să vină şi ea; mama vinovată avea să se 
găsească în prezenţa fiului sacrificat. Şi Filip nu voia, dacă 
ar fi avut vreo slăbiciune, să-l facă martor la aceasta pe 
omul faţă de care, de aici înainte, trebuia să dea dovadă de 
o mare tărie. 

Filip deschise larg amândouă uşile şi mai multe persoane 
intrară, în tăcere. Filip nu făcuse şi nu spusese nimic în 
timpul cât valeţii de cameră îl îmbrăcaseră. El văzuse, în 
ajun, cum se comportase fratele lui. Îşi juca deci rolul de 
rege în aşa fel, încât să nu dea loc la nici o bănuială. Aşadar, 
numai după ce fu îmbrăcat în costumul de vânătoare, îşi 


primi vizitatorii. Memoria sa şi însemnările lui Aramis îi 
spuneau că mai întâi avea să intre Ana de Austria, ţinută de 
braţ de Domnul, apoi Doamna împreună cu domnul de 
Saint-Aignan. Zâmbi la ivirea acestor persoane şi se 
cutremură uşor recunoscându-şi mama. Chipul ei nobil şi 
impunător, brăzdat de durere, făcu să-şi simtă inima 
înmuindu-i-se pentru această faimoasă regină ce-şi jertfise 
un fiu în numele unei raţiuni de stat. Găsi că mama lui era 
frumoasă. Ştia că Ludovic al XIV-lea o iubea; îşi făgădui s-o 
iubească şi el şi să nu fie pentru bătrâneţea ei o pedeapsă 
neîndurătoare. Îşi privi fratele cu o înduioşare lesne de 
înţeles. Acesta nu uzurpase nimic, nu făcuse nici un rău în 
viaţa lui. Ramură îndepărtată de trunchi, el lăsa tulpina să 
crească, fără să-şi bată capul nici cu viaţa, nici cu 
regalitatea. Filip îşi făgădui să fie un frate bun pentru acest 
Prinţ, căruia îi era de-ajuns aurul, care dăruieşte plăcerile. 
Îl salută cu un aer afectuos pe Saint-Aignan, ce se istovea în 
zâm-bete şi în plecăciuni, şi-i întinse mâna tremurătoare 
Henriettei, cumnata lui, a cărei frumuseţe îl izbi. Zări însă 
în ochii acestei Prinţese un aer de răceală, care-i plăcu 
pentru uşurarea desfăşurării relaţiilor lor din viitor. „Îmi va 
fi mai uşor? Gândi în sinea lui? Să fiu fratele acestei femei, 
decât să-i fac curte, dacă ea îmi arată o răceală pe care 
fratele meu nu putea s-o aibă faţă de ea şi care mie îmi este 
impusă ca o datorie.” 

Singura vizită de care se temea în acel moment era aceea 
a reginei; inima lui, spiritul lui erau zbuciumate de o 
încercare atât de puternică, încât, cu toată voinţa lor de a 
rămâne tari, nu se ştia dacă vor putea rezista la o nouă 
zguduire. Din fericire, regina nu veni. 

Numaidecât, Ana de Austria începu o dizertaţie politică 
despre primirea pe care domnul Fouquet o făcuse casei 
regale a Franţei. Bătrâna regină amestecă duşmăniile ei cu 
laude la adresa regelui, cu întrebări despre sănătatea lui, 
cu mici măguliri de mamă şi cu mărunte viclenii 
diplomatice. 


— Ei bine, fiul meu? Întrebă ea? Te-ai răzgândit în 
legătură cu domnul Fougquet? 

— Saint-Aignan? Zise Filip? Fii bun şi du-te de vezi ce face 
regina. 

La aceste cuvinte, primele pe care Filip le rostea cu glas 
tare, uşoara deosebire dintre vocea lui şi aceea a lui 
Ludovic al XIV-lea fu surprinsă de urechea maternă; Ana de 
Austria îşi privi fiul cu o căutătură ciudată. 

De Saint-Aignan ieşi. Filip continuă: 

— Doamnă, nu-mi place să mi se vorbească de rău despre 
domnul Fouquet, ştii asta şi domnia ta însăţi mi-ai vorbit de 
bine despre el. 

— E adevărat; de aceea nici nu te întreb decât asupra 
stării sentimentelor pe care i le porți. 

— Sire? Zise Henriette? Eu l-am prețuit totdeauna pe 
domnul Fouquet. E un om cumsecade şi are mult gust. 

— Un intendent superior care nu se caliceşte niciodată? 
Adăugă Domnul? Şi care plăteşte în aur toate chitanţele ce 
le am la el. 

— Prea se gândeşte fiecare la ale lui aici? Zise bătrâna 
regină. Nimeni nu se gândeşte la stat: or domnul Fouquet, e 
un fapt, ruinează statul. 

— Lasă, mamă? Rosti Filip pe un ton mai scăzut? Nu 
cumva şi dumneata te faci pavăza domnului Colbert? 

— Cum asta? Tresări bătrâna regină deodată. 

— Da, căci într-adevăr? Răspunse Filip? Te aud vorbind 
despre toate acestea aşa cum ar vorbi vechea dumitale 
prietenă, doamna de Chevreuse. 

La acest nume, Ana de Austria păli şi îşi muşcă buzele. 
Filip aţâţase leoaica. 

— De ce-mi pomeneşti de doamna de Chevreuse? Zise ea? 
Şi de ce eşti pornit împotriva mea astăzi? 

Filip aruncă paie peste foc: 

— Dar doamna de Chevreuse n-a uneltit oare totdeauna în 
contra cuiva? Nu ţi-a făcut oare ea o vizită, nu de mult, 
mamă? 


— Domnule? Replică bătrâna regină? Îmi vorbeşti într-un 
fel care îmi aminteşte de regele, tatăl dumitale! 

— Tatăl meu n-o iubea pe doamna de Chevreuse şi avea 
dreptate? Zise prinţul. Nici eu n-o iubesc mai mult şi dacă 
se va gândi să vină aici, aşa cum venea altădată, ca să 
semene discordie şi ură sub pretext că cere bani, ei bine...! 

— Ei bine? Făcu semeaţă Ana de Austria, stârnind ea însăşi 
furtuna. 

— Ei bine? Reluă cu hotărâre tânărul rege? O voi alunga 
din regat pe doamna de Chevreuse, şi, o dată cu ea, pe toţi 
urzitorii de intrigi şi mistere! 

Regele nu cumpănise greutatea acestei fraze aprige, sau 
poate că voise să-i cunoască efectul întocmai ca acei oameni 
care, suferind de o durere continuă şi căutând să rupă 
monotonia acestei suferinţe, apasă pe rana lor pentru a 
simţi o durere mai ascuţită. 

Ana de Austria fu gata să leşine; ochii ei deschişi, dar 
lipsiţi de viaţă, nu mai văzură nimic timp de câteva clipe; 
întinse mâinile către celălalt fiu al ei, care se grăbi s-o 
prindă îndată în braţe, fără a se teme că-l supără pe rege. 

— Sire? Murmură ea? le porţi aspru cu mama dumitale. 

— Cum asta, doamnă? Răspunse el. Nu vorbesc decât de 
doamna de Chevreuse şi mama o preferă oare pe doamna 
de Chevreuse siguranţei statului meu şi siguranţei 
persoanei mele? Ei bine, îţi spun că doamna de Chevreuse a 
venit în Franţa ca să împrumute bani, că i s-a adresat 
domnului Fouquet spre a-i vinde un anumit secret... 

— Un anumit secret? Exclamă Ana de Austria. 

— Referitor la unele pretinse furturi pe care domnul 
intendent superior le-ar fi făcut; ceea ce e cu totul 
neadevărat? Adăugă Filip. Domnul Fougquet a alungat-o cu 
indignare, preferând stima regelui oricărei complicităţi cu 
intriganţii. Atunci, doamna de Chevreuse a vândut secretul 
domnului Colbert, dar cum e nesătulă de bani şi pentru că 
nu-i ajungeau cei o sută de mii de scuzi pe care i-a stors de 


la acest slujbaş, a mers şi mai sus, încercând să găsească o 
pungă şi mai bogată... E adevărat, doamnă? 

— Văd că ştii totul, sire? Murmură regina, mai mult 
neliniştită decât înfuriată. 

— Or? Continuă Filip? Cred că am dreptul să mă ridic 
împotriva acestei furii care urzeşte la curtea mea 
dezonoarea unora şi ruina altora. Dacă Dumnezeu a 
îngăduit ca anumite nelegiuri să fie săvârşite şi dacă le-a 
ascuns în umbra îndurării lui, eu nu voi îngădui ca doamna 
de Chevreuse să aibă puterea de a răsturna vrerile Celui de 
sus. 

Această din urmă parte a cuvântării lui Filip o tulbură atât 
de tare pe regină, încât fiului îi fu milă de dânsa. Îi apucă 
mâna şi i-o sărută cu multă căldură; ea nu simţi însă că, în 
această sărutare dată în pofida răzvrătirilor şi a 
vrăjmăşiilor din inima lui, era o iertare a celor opt ani de 
îngrozitoare suferinţe. 

Filip lăsă ca un moment de tăcere să potolească emoţiile 
ce se iscaseră; apoi, cu un fel de voioşie, zise: 

— Nu vom mai pleca astăzi; am un plan. 

Şi-şi întoarse ochii către uşă, unde spera să-l vadă pe 
Aramis, a cărui lipsă începea să-l neliniştească. Regina- 
mamă vru să se retragă. 

— Rămâi, mamă? Îi spuse el? Vreau să te împac cu domnul 
Fouquet. 

— Dar n-am nimic cu domnul Fouguet; mă pune pe 
gânduri numai risipa lui. 

— Vom face ordine în toate şi nu ne vom folosi decât de 
însuşirile bune ale ministrului. 

— Ce aşteaptă maiestatea voastră? Întrebă Henriette 
văzându-l pe rege că se uită mereu la uşă şi dorind să-i 
înfigă un ac în inimă, căci Doamna credea că regele o 
aşteaptă pe La Valliere, sau o scrisoare de la ea. 

— Sora mea? Răspunse tânărul, care ghicise totul datorită 
acelei minunate puteri de pătrundere de care norocul îi va 
îngădui să se folosească de aici încolo? Sora mea, aştept un 


bărbat foarte distins, un sfetnic dintre cei mai pricepuţi, pe 
care vreau să vi-l prezint tuturora, rugându-vă să-l primiţi 
cu toată îngăduinţa. Ah, intră, domnule d'Artagnan! 

D'Artagnan intră. 

— Ce doreşte maiestatea voastră? 

— Spune-mi, unde e domnul episcop de Vannes, prietenul 
dumitale? 

— Dar, sire... 

— Îl aştept şi nu-l văd venind. Să fie căutat. 

D'Artagnan rămase o clipă ca trăsnit; dar numaidecât, 
gândindu-se că Aramis părăsise Vaux în taină, cu o misiune 
din partea regelui, trase concluzia că regele voia să 
păstreze taina. 

— Sire? Întrebă el? Maiestatea voastră doreşte ca domnul 
d'Herblay să-i fie adus neapărat? 

— Neapărat nu e cuvântul? Răspunse Filip. Nu am chiar 
atâta nevoie de el; dar dacă poate fi găsit... 

„Am ghicit”? Îşi zise în sinea lui d'Artagnan. 

— Acest domn d'Herblay? Întrebă Ana de Austria? Nu e 
episcopul de Vannes? 

— Da, doamnă. 

— Un prieten al domnului Fouquet? 

— Da, doamnă; un fost muşchetar. 

Ana de Austria se înroşi. 

— Unul din acei patru viteji care, pe vremuri, au făcut 
atâtea isprăvi minunate. 

Bătrâna regină se căi că vrusese să muşte; întrerupse 
convorbirea spre a-şi mai păstra colții şi pentru altă dată. 

— Oricare ţi-ar fi alegerea, sire? Zise ea? O găsesc foarte 
bună. 

Toţi se înclinară. 

— Veţi vedea în dânsul? Adăugă Filip? Adâncimea 
domnului de Richelieu, fără zgârcenia domnului de 
Mazarin. 

— Un prim-ministru, sire? Întrebă Domnul speriat. 


— Îţi voi povesti totul, frate. Dar e ciudat că domnul 
d'Herblay nu mai vine! 

Chemă. 

— Să fie anunţat domnul Fougquet? Spuse el? Că vreau să-i 
vorbesc... Oh, de faţă cu dumneavoastră, de faţă cu 
dumneavoastră, nu vă retrageţi. 

Domnul de Saint-Aignan se reîntoarse, aducând ştiri 
mulţumitoare despre regină, care stătea în pat numai ca 
măsură de prevedere şi pentru a avea puterea să urmeze 
apoi în totul voinţa regelui. 

În timp ce domnul Fouquet şi Aramis erau căutaţi peste 
tot, noul rege îşi continua în linişte propriul său examen şi 
toată lumea, familie, ofiţeri, valeţi, îl recunoşteau pe rege în 
mişcări, în glas, în deprinderi. La rândul lui, Filip, aplicând 
fiecărui chip însemnările şi schiţele făcute cu atâta dibăcie 
de complicele său, Aramis, se purta în aşa fel, încât să nu 
trezească nici cea mai mică bănuială în mintea celor ce-l 
înconjurau. 

De aici înainte, nimic nu-l mai putea nelinişti pe uzurpator. 
Cu câtă ciudată uşurinţă răsturnase Providența cea mai 
strălucită sorocire de pe lume, pentru a o înlocui cu cea mai 
umilă! Filip admira această bunătate a lui Dumnezeu 
revărsată asupra lui şi o urma cu toate însuşirile naturii lui 
desăvârşite. Dar simţea uneori că o umbră se lasă peste 
razele noii sale glorii. Aramis nu apărea. 

Convorbirea lâncezea în familia regală; Filip, preocupat de 
ale lui, uitase să-i spună fratelui său şi doamnei Henriette 
că se pot retrage. Aceştia păreau nedumeriţi şi îşi pierdeau 
încetul cu încetul răbdarea. Ana de Austria se aplecă spre 
fiul ei şi-i şopti câteva cuvinte în spaniolă. Filip nu cunoştea 
de loc limba spaniolă; păli în faţa acestui obstacol 
neaşteptat. Dar, ca şi cum spiritul netulburatului Aramis l-ar 
fi ocrotit cu puterea lui de stăpânire, în loc să se 
zăpăcească, Filip se ridică în picioare. 

— Ei bine, ce faci? Răspunde! Zise Ana de Austria. 


— Ce e zarva aceea acolo? Întrebă Filip, întorcându-se cu 
faţa spre uşa de la scara secretă. 

Acolo se auzea un glas care striga: 

— Pe aici, pe aici! Mai aveţi doar câteva trepte, sire! 

— Glasul domnului Fouquet? Se miră d'Artagnan, care se 
afla lângă regina-mamă. 

— Nici domnul d'Herblay nu poate fi departe? Adăugă 
Filip. 

Văzu însă ceea ce era departe de a se aştepta să vadă 
tocmai atât de aproape de el. Toate privirile se întoarseră 
spre uşa pe unde avea să intre domnul Fouquet; dar nu el 
fu acela care intră. Un țipăt de groază porni din toate 
colţurile camerei, un strigăt dureros, scos de rege şi de cei 
de faţă. 

Nu le e dat oamenilor, nici chiar celor sortiţi să treacă prin 
întâmplările cele mai ciudate sau cele mai neobişnuite, să 
contemple un spectacol asemenea aceluia pe care-l oferea 
camera regală în clipa aceea. Storurile, trase pe jumătate, 
nu lăsau să pătrundă decât o lumină nesigură, strecurată 
printre perdelele mari de catifea, căptuşite cu mătase 
groasă. În această penumbră plăcută şi blândă, ochii se 
dilatau încetul cu încetul şi fiecare dintre cei prezenţi îi 
zărea pe ceilalţi mai mult cu închipuirea decât cu văzul. 
Totuşi, cum se întâmplă de obicei în asemenea împrejurări, 
nici un amănunt nu trecea neobservat şi orice nou obiect ce 
se înfăţişa vederii apărea luminos ca şi cum ar fi fost 
învăluit de strălucirea soarelui. 

Aşa se întâmplă şi cu Ludovic al XIV-lea, când se ivi, palid 
şi cu sprâncenele încruntate, sub draperia scării secrete. La 
spatele lui, Fouquet lăsa să i se vadă o faţă brăzdată de 
tristeţe şi severitate. 

Regina-mamă, care-l ţinea de mână pe Filip, zărindu-l pe 
Ludovic al XIV-lea, scoase ţipătul acela de care am vorbit, ca 
şi cum ar fi văzut o stafie. Domnul avu o mişcare de uluire şi 
întoarse capul, de la acela dintre cei doi regi pe care-l 
privea în faţă, către acela lângă care se afla. Doamna făcu 


un pas înainte, crezând că vede chipul cumnatului ei 
răsfrânt într-o oglindă. Iluzia era, de altfel, posibilă. Cei doi 
prinți, încremeniţi şi unul şi altul, căci nu mai e nevoie să 
descriem îngrozitorul fior ce-l străbătu pe Filip, şi, 
tremurând amândoi, strângând fiecare câte un pumn 
încleştat, se măsurară din priviri şi-şi înfipseră ochii, ca 
nişte pumnale, unul în sufletul celuilalt. Muţi, gâfâind, 
încovoiaţi, păreau gata să se arunce unul asupra altuia, ca 
doi vrăjmaşi de moarte. 

Această asemănare nemaipomenită a feţelor, a gesturilor, 
a trupurilor, totul, până chiar şi asemănarea costumelor, 
hotărâtă de întâmplare, căci Ludovic al XIV-lea trecuse pe la 
Luvru şi îmbrăcase un costum de catifea violetă, această 
desăvârşită potriveală dintre cei doi prinți sfârşi prin a 
răvăşi inima Anei de Austria. Totuşi, ea nu ghicea încă 
adevărul. Sunt, în viaţă, nenorociri pe care nimeni nu vrea 
să le creadă; spun mai curând că sunt născociri, năluci ale 
închipuirii. 

Ludovic nu se aşteptase la asemenea piedici. El credea că, 
de îndată ce se va ivi, va fi recunoscut. Soare viu, el nu 
îngăduia nici cea mai mică bănuială că ar avea pereche pe 
lume. El nu putea să admită ca vreo făclie să nu se 
preschimbe în beznă în clipa când apărea, strălucitoare, 
raza lui victorioasă. De aceea, zărindu-l pe Filip, fu mai 
cutremurat poate decât oricare altul din jurul său şi 
tăcerea, neclintirea lui ţinură loc de răgaz pentru 
reculegerea şi calmul ce precede cele mai violente izbucniri 
de mânie. 

Cât despre Fouquet, cine ar putea zugrăvi groaza şi 
înmărmurirea lui, trezindu-se în faţa acestei imagini vii a 
stăpânului său? Fouquet îşi spuse că Aramis avea dreptate, 
că acest nou venit era un rege tot atât de pur în spiţa sa ca 
şi celălalt şi că, a te codi să iei parte la o lovitură de stat cu 
atâta dibăcie înfăptuită de generalul iezuiţilor, însemna să 
fii un nebun în entuziasmul faţă de cineva, nevrednic să 
atingi vreodată cu mâna o operă politică. Şi apoi, Fouquet 


jertfea sângele lui Ludovic al XIII-lea, pentru alt sânge al lui 
Ludovic al XIII-lea; unei ambiţii egoiste, îi jertfea o ambiţie 
nobilă; dreptului de a păstra, îi sacrifica dreptul de a avea. 
Toată întinderea greşelii lui îi apăru deodată, la simpla 
vedere a noului pretendent. 

Tot ceea ce se petrecea în spiritul lui Fouquet rămase o 
taină pentru cei de faţă. Avu cinci minute ca să-şi 
concentreze gândurile asupra acestui punct al problemei 
sale de conştiinţă, cinci minute, adică cinci veacuri, în 
timpul cărora cei doi regi şi familia lor abia găsiră răgazul 
să-şi recapete răsuflarea, după o zguduire atât de 
puternică. 

D'Artagnan, rezemat de perete, în faţa lui Fougquet, cu 
pumnul dus la frunte, cu privirea pironită, se întreba care 
putea fi rostul acestei întâmplări extraordinare. N-ar fi 
putut spune numaidecât de ce anume se îndoia; dar ştia, 
desigur, că avea dreptate să se îndoiască şi că în această 
întâlnire a celor doi Ludovici ai XIV-iea se afla toată 
greutatea care, în ultimele zile, făcuse ca purtarea lui 
Aramis să fie atât de suspectă pentru muşchetar. 

Totuşi, aceste idei erau înfăşurate în văluri groase. Actorii 
acestei scene păreau că plutesc în ceața unui vis greu. 
Deodată, Ludovic al XIV-iea, mai nerăbdător şi mai obişnuit 
să comande, se repezi la una din ferestre şi ridică storul, 
sfâşiind perdeaua. Un val de lumină pătrunse în cameră, 
făcându-l pe Filip să se retragă în umbra alcovului. Ludovic 
prinse numaidecât această mişcare şi, adresându-se 
reginei, zise: 

— Mamă, nu-ţi mai recunoşti fiul din pricină că nimeni aici 
nu şi-a recunoscut regele? 

Ana de Austria tresări şi-şi ridică braţele spre cer, fără să 
poată rosti un singur cuvânt. 

— Mamă? Grăi Filip cu o voce potolită? Nu-l mai recunoşti 
pe fiul tău? 

De astă dată, Ludovic fu acela care se retrase câţiva paşi 
înapoi. Cât despre Ana de Austria, ea îşi pierdu echilibrul, 


lovită de remuşcări în cuget şi în suflet. Nimeni n-o sprijini, 
căci toţi erau împietriţi şi căzu în fotoliul ei, scoțând un 
suspin slab. 

Ludovic nu putu suporta acest spectacol şi acest afront. Se 
repezi la d'Artagnan, pe care începea să-l cuprindă 
ameţeala şi care se clătina lângă uşă, punctul său de sprijin. 

— La mine, muşchetare! Zise el. Priveşte-ne în faţă şi vezi 
care din amândoi, eu sau el, este mai palid? 

Această chemare îl trezi pe d'Artagnan şi făcu să vibreze 
în inima lui coarda supunerii. Îşi scutură fruntea şi, fără să 
mai şovăie nici o clipă, se apropie de Filip, în umărul căruia 
îşi înfipse mâna, spunându-i: 

— Domnule, eşti prizonierul meu! 

Filip nu-şi ridică ochii la cer, nu se clinti din locul unde 
stătea ca înfipt în parchet, cu privirea îndreptată numai 
către rege, fratele său. Îl mustra, într-o sublimă tăcere, 
pentru toate suferinţele lui din trecut, pentru toate 
chinurile din viitor. Împotriva acestui grai al sufletului, 
regele simţi că nu mai are nici o putere; îşi lăsă ochii în jos, 
trăgând după el în grabă pe fratele şi pe cumnata lui, 
uitându-şi mama prăbuşită în nemişcare la trei paşi de fiul 
pe care-l lăsa a doua oară să fie osândit la moarte. Filip se 
apropie de Ana de Austria şi-i spuse cu un glas blând, 
străbătut de o nobilă îndurerare: 

— Dacă n-aş fi fiul tău, te-aş blestema, mamă, că m-ai făcut 
atât de nenorocit! 

D'Artagnan simţi un fior trecându-i prin măduva oaselor. Îl 
salută cu respect pe tânărul prinţ şi-i spuse pe jumătate 
aplecat în faţa lui: 

— Iertaţi-mă, monseniore, eu nu sunt decât un soldat şi i- 
am jurat credinţă celui care a ieşit acum din această 
cameră. 

— Mulţumesc, domnule d'Artagnan. Dar ce s-a-ntâmplat 
cu domnul d'Herblay? 

— Domnul d'Herblay e în siguranţă, monseniore? 
Răspunse o voce la spatele lor? Şi atâta vreme cât eu voi fi 


viu sau liber, nimeni nu va face să i se clatine un singur fir 
de păr din cap! 

— Domnul Fouquet! Exclamă prinţul surâzând cu tristeţe. 

— Iertaţi-mă, monseniore? Zise Fouquet îngenunchind? 
Dar cel care a ieşit acum de aici era oaspetele meu. 

— lată? Murmură Filip cu un suspin? Adevăraţi prieteni şi 
adevărate inimi! Ele mă fac să-mi pară rău după lumea 
aceasta. Haide, domnule d'Artagnan, te urmez. 

În clipa când căpitanul de muşchetari se pregătea să iasă, 
Colbert apăru pe uşă, îi înmână lui d'Artagnan un ordin al 
regelui şi se retrase. D'Artagnan citi ordinul şi strânse cu 
mânie hârtia în pumn. 

— Ce este? Întrebă prinţul. 

— Citiţi, monseniore? Răspunse muşchetarul. 

Filip citi aceste cuvinte scrise la repezeală de mâna lui 
Ludovic al XIV-lea: „Domnul d'Artagnan îl va duce pe 
prizonier în insulele Sfânta Margareta. El îi va acoperi faţa 
cu o mască de fier, pe care prizonierul nu va avea voie s-o 
scoată, sub pedeapsa cu moartea.” 

— E drept? Zise Filip cu resemnare. Sunt gata. 

— Aramis avea dreptate? Îi spuse Fouquet, încet, 
muşchetarului. Şi acesta e rege tot atât cât celălalt. 

— Mai mult chiar! Răspunse d'Artagnan. Nu-i lipsesc însă 
decât doi oameni: eu şi dumneata. 

Capitolul XXVIII În care Porthos crede că aleargă după un 
ducat. 

Aramis şi Porthos, bucurându-se de timpul pe care i-l 
acordase Fouquet, făceau, prin goana lor, cinste cavaleriei 
franceze. 

Porthos nu înţelegea prea bine pentru ce fel de misiune 
era silit să se aştearnă la o asemenea alergătură; dar 
văzându-l pe Aramis cum împintena calul cu mânie, el, 
Porthos, îl împintena pe al său cu furie. Puseră astfel, în 
curând, douăsprezece leghe între ei şi Vaux; apoi trebuiră 
să schimbe caii şi să întocmească un fel de serviciu de 


poştă. În timpul unui popas, Porthos îndrăzni să-l întrebe pe 
Aramis încotro se îndreaptă. 

— Sst! Răspunse acesta. Află doar atât, că bogăţia noastră 
atârnă de iuţeala noastră. 

Şi ca şi cum Porthos ar fi fost muşchetarul din 1626, fără o 
para chioară în buzunar, o zbughi la drum. Cuvântul acesta 
magic, bogăţie, sună totdeauna plin în urechea omenească. 
El vrea să spună destul pentru cei care n-au nimic şi mai 
mult pentru cei care au destul. 

— Voi fi făcut duce? Zise Porthos cu glas tare. 

Vorbea cu el însuşi. 

— Tot ce se poate? Răspunse Aramis, rămas în urma lui 
Porthos, surâzând în felul său caracteristic. 

În tot acest timp, capul lui Aramis era numai flăcări; 
eforturile trupului nu izbutiseră încă să le înăbuşe pe cele 
ale spiritului. 'Iot ce se poate închipui ca mânie năvalnică, 
muşcături de durere ascuţită, ameninţări cu moartea 
clocotea, se învârtejea şi mugea în mintea prelatului învins. 
Fizionomia lui dezvăluia urmele vădite ale luptei crâncene 
dinlăuntrul său. Liber, pe drumul cel mare, de a nu-şi mai 
pune lacăt la gură, Aramis înjura cu năduf la orice poticnire 
a calului, la orice piedică din cale. Palid, uneori năpădit de o 
sudoare fierbinte, alteori cu fruntea rece şi uscată, bătea cu 
furie caii şi le însângera coastele. 

Porthos gemea văzând acestea, el al cărui cusur de frunte 
nu era înduioşarea. 

Goniră astfel opt ceasuri întregi şi ajunseră la Orleans. 
Erau ceasurile patru după-amiază. Aramis, răscolindu-şi 
amintirile, îşi spuse că nimic n-ar putea demonstra că ar 
mai fi cu putinţă să fie ajunşi din urmă. Ar însemna ca o 
trupă în stare să-l prindă pe Porthos şi pe el să fie cu totul 
năzdrăvană şi să găsească peste tot cei mai buni cai, ca să 
facă patruzeci de leghe în opt ceasuri. Oricum, 
presupunând că ar fi urmăriţi, ceea ce nu era sigur, fugarii 
aveau cinci ceasuri mai mult înaintea urmăritorilor. Aramis 
se gândi că dacă ar sta să se odihnească n-ar fi o 


nesocotinţă, dar că a-şi urma drumul ar fi şi mai bine. Într- 
adevăr, douăzeci de leghe în plus, străbătute cu aceeaşi 
iuţeală, încă douăzeci de leghe înghiţite şi nimeni, nici chiar 
d'Artagnan, n-ar mai pune mâna pe duşmanii regelui. 

Aramis îi stârni deci lui Porthos o mare mâhnire, 
spunându-i să încalece din nou. Goniră până la ceasurile 
şapte seara; nu mai aveau de făcut decât o poştă ca să 
ajungă la Blois. Aici însă, o întâmplare drăcească îl făcu pe 
Aramis să intre la gânduri. La acea poştă nu se găsea nici 
un cal. 

Prelatul se întrebă prin ce uneltire a iadului izbutiseră 
duşmanii lui să-i smulgă mijlocul de a merge mai departe, el 
care nu recunoştea întâmplarea drept o zeitate, el care 
găsea o cauza oricărui efect. Era mai degrabă înclinat să 
creadă că refuzul stăpânului poştei de a-i da cai, la un ceas 
ca ăsta, într-un ţinut ca ăsta, era urmarea unui ordin pornit 
tocmai de sus, ordin ce spunea ca acest zămislitor de 
maiestăţi să fie arestat, fără nici o vorbă, în fuga lui. Dar, în 
momentul când era gata să-şi dea drumul furiei, pentru a 
avea fie un cal, fie o lămurire, un gând îi trecu prin cap. Îşi 
aduse aminte că Athos locuia prin împrejurimi. 

— Nu plec mai departe? Spuse el? Şi nu voi străbate o 
poştă întreagă. Dă-mi doi cai pentru a-i face o vizită unuia 
din prietenii mei, senior care locuieşte prin apropiere. 

— Ce senior? Întrebă stăpânul poştei. 

— Domnul conte de La Fere. 

— 0? Răspunse omul, descoperindu-se cu respect? Un 
vrednic senior, da! Însă, oricât de mare mi-ar fi dorinţa de 
a-i face pe plac, nu vă pot da doi cai, toţi cei din poşta mea 
au fost reţinuţi de domnul duce de Beaufort. 

— Ah! Făcu Aramis dezamăgit. 

— Tot ce pot face? Adăugă stăpânul poştei? Este, dacă 
vreţi, să vă urcați într-o cărucioară pe care o am aici; voi 
înhăma la ea o iapă bătrână şi oarbă, dar bună încă de 
picioare, care vă va duce la domnul conte de La Fere. 

— Asta face un ludovic? Zise Aramis. 


— Nu, domnule, asta nu face decât un scud; este preţul pe 
care mi-l plăteşte domnul Grimaud, intendentul contelui, de 
câte ori se slujeşte de cărucioara mea şi n-aş vrea ca 
domnul conte să mă mustre că i-am luat mai mult unui 
prieten al său. 

— Să fie cum zici dumneata? Răspunse Aramis? Şi mai ales 
aşa cum îi face plăcere contelui de La Fere, pe care nici eu 
nu vreau să-l supăr cu ceva. Vei primi scudul ce ţi se cuvine; 
totuşi, cred că am dreptul să-ţi mai dau un ludovic pe 
deasupra, pentru ideea dumitale. 

— Fără îndoială! Rosti bucuros stăpânul poştei. 

Şi înhămă el însuşi iapa cea bătrână la cotiga ce scârţâăia 
din toate încheieturile. 

În acest timp, Porthos merita să fie observat. Credea că 
descoperise secretul şi nu-şi mai găsea astâmpăr de 
nerăbdare; mai întâi, fiindcă vizita la Athos îi era deosebit 
de plăcută; în al doilea rând, fiindcă spera să găsească 
acolo un pat şi o masă îmbelşugată. 

Stăpânul poştei, după ce înhămă iapa, îi spuse unei slugi 
să-i ducă pe străini până la domeniul La Fere. 

Porthos se aşeză în fundul căruţei, cu Aramis, şi-i şopti 
acestuia la ureche: 

— Am înţeles totul. 

— Ah, ah! Răspunse Aramis. Şi ce-ai înţeles, dragul meu? 

— Mergem, din partea regelui, să-i facem vreo propunere 
mare lui Athos. 

— Hm! Făcu Aramis. 

— Nu-mi spune nimic? Adăugă bunul Porthos, căutând să 
se ţină bine din pricina zdruncinăturilor? Nu-mi spune 
nimic, am să ghicesc singur. 

— Prea bine, prea bine, prietene, ghiceşte. 

Ajunseră la Athos către ceasurile nouă seara, pe o lună 
minunată. Această lumină feerică îl bucura nespus de mult 
pe Porthos; în schimb pe Aramis îl stânjenea aproape tot 
atât de mult. Îi şi mărturisi ceva în această privinţă lui 
Porthos, care-i răspunse: 


— Bine, am ghicit. Misiunea e secretă. 

Acestea fură ultimele lui cuvinte în căruţă. Căci argatul 
care-i însoțea îi întrerupse, spunând: 

— Domniile voastre au ajuns. 

Porthos şi prietenul lui coborâră în faţa porţii micului 
castel. Şi aici îi vom regăsi şi noi pe Athos şi pe Bragelonne, 
dispăruţi amândoi după descoperirea necredinţei 
domnişoarei de La Valliere. 

Dacă există vreo vorbă plină de adevăr, e aceasta: marile 
dureri închid în ele însele germenul consolării lor. Într- 
adevăr, dureroasa rană din sufletul lui Raoul îl apropiase de 
tatăl său şi numai Dumnezeu ştie în ce măsură îl puteau 
mângâia pe tânăr cuvintele pornite din gura şi din inima 
generoasă a lui Athos. Rana era departe de a se vindeca; 
însă Athos, tot vorbind mereu cu fiul său, încercând să-i 
însufle tânărului ceva din propria lui experienţă, sfârşise 
prin a-l face să înţeleagă că această durere a primei 
decepţii în dra-goste este necesară oricărei vieţi omeneşti şi 
că nimeni n-a iubit vreodată fără să o cunoască. 

Raoul îl asculta adesea, dar nu se lăsa convins. Căci nimic 
nu poate înlocui, în inima unui îndrăgostit, amintirea şi 
gândul la făptura iubită. Raoul îi răspundea atunci 
părintelui său: 

— Domnule, tot ceea ce-mi spui e adevărat; cred că nimeni 
n-a cunoscut ca dumneata durerile inimii; dar dumneata 
eşti un om prea mare prin înţelepciune, prea încercat de 
nenorociri, pentru a nu îngădui slăbiciunea unui soldat care 
suferă pentru întâia oară. Plătesc un tribut pe care nu-l voi 
plăti de două ori; dă-mi voie deci să mă cufund în durerea 
mea, să mă înec în ea până la a uita de mine însumi, până la 
a-mi pierde judecata. 

— Raoul! Raoul! 

— Crede-mă, domnule, niciodată nu mă voi putea obişnui 
cu gândul că Louise, cea mai castă şi cea mai nevinovată 
dintre femei, a putut să-l înşele într-un chip atât de josnic 
pe un bărbat atât de cinstit şi atât de credincios ca mine; 


niciodată nu mă voi putea hotări să văd această fiinţă bună 
şi blândă schimbându-se într-o femeie vicleană şi 
desfrânată. Louise decăzută! Louise nemernică! Ah, 
domnule, asta e mult mai crud pentru mine, decât gândul 
că Raoul e părăsit, că Raoul e nenorocit. 

Athos folosea atunci leacul eroic. Elo apăra pe Louise 
împotriva lui Raoul şi explica trădarea ei prin dragostea ei. 

— O femeie care ar cădea în braţele regelui fiindcă e 
rege? Spunea Athos? Ar merita să fie socotită nemernică; 
dar Louise îl iubeşte pe Ludovic. Tineri amândoi, el şi-a uitat 
rangul, că şi-a uitat jurămintele. Dragostei i se iartă totul, 
Raoul. Cei doi tineri se iubesc cu sinceritate. 

Şi, după ce dădea această lovitură de pumnal, Athos, 
suspinând, vedea cum Raoul se cutremură din pricina rănii 
sale, înfundându-se în adâncul pădurii sau refugiindu-se în 
camera lui, de unde, peste un ceas, reapărea palid, 
tremurând, dar învins. Atunci, apropiindu-se de Athos cu un 
zâmbet pe buze, îi săruta mâna, aşa cum câinele care a fost 
bătut se gudură pe lângă stăpân, ca să-şi ceară iertare. 
Raoul n-asculta decât de slăbiciunea lui, nu-şi mărturisea 
decât durerea lui. 

Aşa trecură zilele ce urmară după scena aceea când Athos 
zdruncinase atât de tare orgoliul neînfrânt al regelui. 
Niciodată, vorbind cu fiul său, el nu pomenise de această 
scenă; niciodată nu adusese vorba despre purtarea lui 
energică, ce l-ar fi mângâiat poate pe tânăr, arătându-i că 
rivalul său a fost îngenuncheat. Athos nu voia însă ca 
îndrăgostitul jignit să uite respectul pe care-l datora 
regelui. Iar când Bragelonne, aprins, furios, încruntat, 
vorbea cu dispreţ despre cuvintele regale, despre credinţa 
îndoielnică pe care anumiţi nebuni o pun în făgăduielile 
pornite de la tron, când, străbătând două veacuri cu iuţeala 
unei păsări ce zboară peste o strâmtoare pentru a trece de 
la o lume la alta, Raoul prevestea vremea când regii vor 
apărea mai mărunți decât oamenii de rând, Athos îi spunea 
cu glasul lui senin şi con-vingător: 


— Ai dreptate, Raoul; tot ceea ce spui tu se va întâmpla: 
regii îşi vor pierde prestigiul, aşa cum îşi pierd strălucirea 
stelele care şi-au trecut timpul. Dar până atunci, Raoul, noi 
nu vom mai fi; şi ţine minte ce-ţi spun: toţi pe lumea 
aceasta, bărbaţi, femei şi regi, trebuie să trăiască în 
prezent; în viitor nu putem trăi decât pentru Dumnezeu. 

lată ce discutau, ca de fiecare dată, Athos şi Raoul, 
plimbându-se pe lunga alee de tei a parcului, când se auzi 
sunând clopoţelul a cărei menire era să-l anunţe pe conte 
fie ca sosise ora mesei, fie că avea de primit o vizită. 
Numaidecât şi fără să dea vreo însemnătate acestui lucru, 
se întoarse din drum împreună cu fiul său, şi, la capătul 
aleii, se pomeniră amândoi faţă în faţă cu Porthos şi Aramis. 

Capitolul XXIX Despărțirea cea din urmă. 

Raoul scoase un strigăt de bucurie şi-l strânse cu multă 
căldură în braţe pe Porthos. Aramis şi Athos se îmbrăţişară 
ca doi bătrâni. Această îmbrăţişare însăşi era ca o întrebare 
adresată lui Aramis, care spuse numaidecât: 

— Prietene, nu vom rămâne mult timp la voi. 

— Ah! Făcu contele. 

— Vom sta numai atât? Adăugă Porthos? Cât să vă 
povestesc bucuria mea. 

— Ah! Făcu Raoul. 

Athos îl privi în tăcere pe Aramis, a cărui înfăţişare 
posomorâtă i se părea destul de puţin potrivită cu veştile 
bune despre care vorbea Porthos. 

— Ce bucurie ţi s-a întâmplat? Îl întrebă Raoul zâmbind. 
— Regele mă face duce? Îi răspunse cu un aer misterios 
bunul Porthos, aplecându-se la urechea tânărului? Duce cu 

brevet! 

Dar şoaptele lui Porthos erau totdeauna aşa de tari, încât 
puteau fi auzite de toată lumea; murmurele lui aveau 
diapazonul unui răcnet în toată regula. Athos îl auzi şi 
scoase o exclamaţie ce-l făcu pe Aramis să tresară. Acesta îl 
luă de braţ pe Athos şi, după ce-i ceru lui Porthos 


îngăduinţa să-l lase să vorbească puţin la o parte cu gazda, 
îi spuse contelui: 

— Dragul meu Athos, sunt zdrobit de durere. 

— De durere? Exclamă contele. Ah, dragă prietene! 

— Iată, în două cuvinte: am urzit o conspirație împotriva 
regelui; această conspirație a dat greş şi în momentul de 
faţă sunt urmărit, fără îndoială. 

— Eşti urmărit!... O conspiraţie!... Ei, prietene, ce tot 
spui? 

— Un trist adevăr. Sunt un om pierdut. 

— Dar Porthos... Titlul lui de duce... Asta ce mai e? 

— lată ceea ce mă doare mai mult; iată ceea ce mă apasă 
mai tare. Crezând într-o reuşită sigură, l-am târât în 
conspirația mea şi pe Porthos. El a contribuit la ea cu toate 
puterile, aşa cum ştii că face totdeauna, fără să ştie nimic şi 
iată-l azi compromis ca şi mine, pierdut ca şi mine. 

— Dumnezeule! 

Şi Athos se uită la Porthos, care le zâmbea fericit. 

— Trebuie să-ţi spun totul. Ascultă-mă? Continuă Aramis. 

Şi-i povesti toată întâmplarea pe care o cunoaştem. Athos 
îşi simţi de câteva ori, în timpul povestirii, fruntea năpădită 
de sudoare. 

— Ideea era mare? Zise el? Dar era şi o mare greşeală. 

— Pentru care iată-mă pedepsit, Athos. 

— De aceea îţi voi mărturisi gândul meu întreg. 

— Spune. 

— E o crimă. 

— De neiertat, ştiu. Lezmajestate! 

— Porthos! Bietul Porthos! 

— Cine ştia? Izbânda, ţi-am spus, era ca sigură. 

— Domnul Fouquet e un om cinstit. 

— Iar eu sunt un prost, judecându-l atât de greşit? Adăugă 
Aramis. Oh, înţelepciunea omenească! Oh, piatră de moară 
care macină o lume şi care, într-o zi, e oprită de un fir de 
nisip ce cade, nu se ştie de unde, între dinţii ei! 


— Spune, mai bine, de un diamant, Aramis. În sfârşit, răul 
s-a întâmplat. Ce-ai de gând să faci acum? 

— Îl iau cu mine pe Porthos. Niciodată regele nu va voi să 
creadă că acest vrednic om a făcut totul fără să ştie despre 
ce era vorba; niciodată nu va voi să creadă că Porthos 
socotea că-l slujeşte pe rege făcând ceea ce-a făcut. Va plăti 
cu capul greşeala mea. Şi nu vreau asta. 

— Şi unde ai de gând să-l duci? 

— La Belle-Isle, mai întâi. E un refugiu unde suntem la 
adăpost. Apoi, acolo am marea şi o corabie, ca să trecem, fie 
în Anglia, unde am multe legături... 

— Tu, în Anglia? 

— Da. Sau în Spania, unde am şi mai multe... 

— Exilându-l pe Porthos, îl ruinezi, căci regele îi va 
confisca averea. 

— Am prevăzut totul. Odată ajuns în Spania, voi şti să mă 
împac cu Ludovic al XIV-lea şi să-i cer iertare pentru 
Porthos. 

— Te bucuri de mare trecere, după câte văd, Aramis! Zise 
Athos cu un aer discret. 

— De mare trecere şi asta pentru binele prietenilor mei, 
amice Athos. 

Aceste cuvinte fură însoţite de o sinceră strângere de 
mână. 

— Mulţumesc? Răspunse contele. 

— Şi, fiindcă am ajuns aici? Reluă Aramis? Să recunoaştem 
că şi tu eşti un nemulţumit; şi tu şi Raoul îl duşmăniţi pe 
rege. Faceţi ca noi. Veniţi la Belle-Isle. Pe urmă, vom 
vedea... Îţi garantez, pe onoarea mea, că, într-o lună, 
războiul va fi declarat între Franţa şi Spania, în numele 
acestui fiu al lui Ludovic al XIII-lea, care e un infante şi el şi 
pe care Franţa îl tratează neomeneşte. Or, cum Ludovic al 
XIV-lea nu va primi un război făcut din acest motiv, îţi 
garantez o învoială al cărei rezultat va fi titlul de grande 
spaniol pentru Porthos şi pentru mine şi un ducat în Franţa 
pentru tine, care eşti deja grande de Spania. Primeşti? 


— Nu; eu prefer să-mi păstrez libertatea de a-l putea 
mustra pe rege; e o mândrie firească a neamului meu de a 
se socoti mai presus de orice neam regesc. Făcând ceea ce- 
mi propui tu, aş rămâne îndatorat regelui; aş câştiga, de 
bună seamă, pe acest pământ, dar aş pierde în conştiinţa 
mea. Îţi mulţumesc. 

— Atunci, dă-mi două lucruri, Athos: iertarea ta... 

— Oh, ţi-o dau, fireşte, dacă ai vrut să-l răzbuni, într- 
adevăr, pe cel slab şi asuprit, împotriva asupritorului. 

— Asta mi-e de-ajuns? Răspunse Aramis cu o împurpurare 
a feţei ce se pierdu în noapte. lar acum, dă-mi doi dintre cei 
mai buni cai ai tăi, ca să ajungem la a doua poştă, întrucât 
la prima de aici am fost refuzat, sub pretextul unei călătorii 
pe care domnul de Beaufort o face prin acest ţinut. 

— Vei avea cei doi cai mai buni ai mei, Aramis. Şi te rog să 
ai grijă de Porthos. 

— Oh, în privinţa asta fii fără teamă. Încă o întrebare: 
socoţi că fac bine ceea ce fac cu el? 

— Fapta fiind săvârşită, da; căci regele nu-l va ierta şi apoi 
tu ai totdeauna, orice s-ar zice, un sprijin în domnul 
Fouquet, care nu te va părăsi, fiind şi el foarte compromis, 
cu toată purtarea lui eroică. 

— Ai dreptate. Iată pentru ce, în loc să pornesc 
numaidecât pe mare, ceea ce ar arăta că mi-e frică şi că-mi 
recunosc vina, rămân pe pământ francez. Dar Belle-Isle va 
fi pentru mine pământul pe care-l voi vrea: englez, spaniol 
sau roman; totul atârnă de pavilionul pe care-l voi ridica. 

— Cum asta? 

— Pentru că eu am fortificat Belle-Isle şi nimeni nu va 
cuceri Belle-Isle, dacă eu o voi apăra. Şi apoi, cum singur ai 
spus adineauri, domnul Fouquet e amestecat şi el. Nimeni 
nu va ataca Belle-lIsle fără semnătura domnului Fouquet. 

— Aşa e. Totuşi, fii cu băgare de seamă. Regele e şiret şi e 
puternic. 

Aramis surâse. 


— Te rog să ai grijă de Porthos? Repetă contele cu un fel 
de stăruinţă seacă. 

— Ceea ce voi deveni eu, conte? Răspunse Aramis pe 
acelaşi ton? Va deveni şi fratele nostru Porthos. 

Athos se înclină, strângând mâna lui Aramis şi se duse să-l 
îmbrăţişeze cu căldură pe Porthos. 

— Sunt făcut ca să fiu fericit, nu-i aşa? Murmură acesta 
într-al nouălea cer, înfăşurându-se în mantia lui. 

— Vino, scumpule? Zise Aramis. 

Raoul ieşise înainte, pentru a pune să fie înşeuaţi cei doi 
cai. 

Grupul se despărţi în două. Athos privea cum cei doi 
prieteni ai lui se pregăteau de plecare; ceva ca o ceaţă îi 
învălui ochii şi-i apăsă inima. „Ciudat! Gândi el. De unde îmi 
vine îndemnul acesta de a-l îmbrăţişa pe Porthos încă o 
dată?” 

În aceeaşi clipă, Porthos se întoarse şi se apropie de 
vechiul său prieten cu braţele deschise. Această ultimă 
îmbrăţişare fu foarte însufleţită, ca atunci, în anii tinereţii, 
ca pe vremea când inima era caldă şi viaţa fericită. Pe urmă 
Porthos încălecă. Aramis se întoarse şi el pentru a-şi mai 
trece o dată braţul în jurul gâtului lui Athos. Acesta îi 
urmări în lungul drumului, privind cum se topeau în noapte 
cu mantiile lor albe. Ca două năluci, ei creşteau parcă 
depărtându-se de pământ, dar nu se pierdură nici în ceaţă, 
nici în coborâturile drumului: la orizont, părură amândoi a- 
şi lua avânt şi a se ridica încet, în sus, pierzându-se în nori. 
Atunci Athos, cu inima strânsă, porni spre casă, spunându-i 
lui Bragelonne: 

— Raoul, nu ştiu ce glas îmi şopteşte că i-am văzut pe 
aceşti doi oameni pentru ultima oară. 

— Nu mă miră, domnule, că te-ai gândit la asta? Răspunse 
tânărul? Deoarece şi eu am acelaşi simţământ şi eu simt că 
nu-i vom mai vedea niciodată pe domnii du Vallon şi 
d'Herblay. 


— Oh? Adăugă contele? Tu îmi vorbeşti astfel fiindcă eşti 
întristat de altceva şi vezi totul în negru; dar tu eşti tânăr; şi 
dacă se va întâmpla să nu-i mai vezi pe aceşti doi vechi 
prieteni, înseamnă că nu vor mai fi pe această lume, unde 
tu ai de trăit încă mulţi ani. Pe când eu... 

Raoul clătină uşor din cap şi se sprijini de umărul contelui, 
fără ca niciunul, nici celălalt să mai poată spune vreun 
cuvânt, deşi inimile le erau învolburate. 

Deodată, un tropot de cai şi un zvon de glasuri ce se 
auzeau la cotitura drumului dinspre Blois îi făcură să-şi 
întoarcă atenţia în partea aceea. Purtători de facle, călări, 
îşi mişcau voioşi torţele pe sub ramurile copacilor de pe 
marginea drumului, uitându-se din timp în timp înapoi, 
pentru a nu se depărta prea mult de călăreţii care veneau 
în urma lor. Faclele, zgomotul, praful stârnit de vreo 
doisprezece cai gătiţi ca de zile mari făceau un contrast 
ciudat, în mijlocul nopţii, cu dispariţia mută şi funebră a 
celor două umbre ale lui Porthos şi Aramis. 

Athos se îndreptă spre casă. Dar n-apucă să ajungă până 
la uşă, că poarta cea mare de fier păru cuprinsă de flăcări: 
toate faclele acelea se opriră să lumineze drumul. Un glas 
strigă: „Domnul duce de Beaufort!” Şi Athos porni repede 
spre poarta cea mare de la intrare. 

Ducele descălecase de pe cal şi căuta cu ochii în jurul lui. 

— Sunt aici, monseniore! Strigă Athos. 

— Ei, bună seara, dragă conte? Răspunse prinţul cu acea 
sinceră cordialitate ce cucerea toate inimile. E prea târziu 
pentru un prieten? 

— Ah, prinţe, intraţi! Răspunse contele. 

Athos şi domnul de Beaufort, sprijinit de braţul contelui, 
intrară în casă, urmaţi de Raoul, care păşea cu modestie şi 
respect laolaltă cu ofiţerii prinţului, printre care avea mulţi 
prieteni. 

Capitolul XXX Domnul de Beaufort. 

Prinţul întoarse faţa în clipa când Raoul, ca să-l lase singur 
cu Athos, închidea uşa şi se pregătea să treacă împreună cu 


ofiţerii într-o sală vecină. 

— Acesta e tânărul pe care-l laudă atât de des domnul de 
Cond€? Întrebă domnul de Beaufort. 

— Da, el, monseniore. 

— E un soldat! Spune-i să stea, conte. 

— Rămâi, Raoul, dacă monseniorul vrea? Zise Athos. 

— lată-l mare şi frumos, pe cinstea mea! Adăugă ducele. 
MIi-l vei da, domnule, dacă ţi-l voi cere? 

— Ce înţelegeţi prin asta, monseniore? Întrebă Athos. 

— Ei da, am venit aici să-mi iau rămas bun de la dumneata. 

— Rămas bun, monseniore? 

— Într-adevăr. N-ai aflat ce voi deveni? 

— Dar ceea ce aţi fost totdeauna, monseniore: un prinţ 
curajos şi un excelent gentilom. 

— Voi deveni un prinţ al Africii, un gentilom beduin. Regele 
mă trimite să fac cuceriri la arabi. 

— Ce-mi aud urechile, monseniore? 

— E ciudat, nu-i aşa? Eu, parizianul până în măduva 
oaselor, eu care am domnit asupra mahalalelor şi care eram 
numit regele Halelor, s-ajung din piaţa Maubert la 
minaretele din Djidgelli; să mă fac, din frondeur, 
aventurier! 

— Oh, monseniore, dacă nu mi-aţi spune chiar 
dumneavoastră asta... 

— N-ar fi de crezut, nu-i aşa? Crede-mă, totuşi şi să ne 
luăm rămas bun. lată ce înseamnă să reintri în favoare! 

— În favoare? 

— Da. Zâmbeşti? Ah, dragă conte, dar ştii pentru ce am 
primit? Ştii? 

— Pentru că alteţa voastră iubeşte gloria înainte de toate. 

— Oh, nu! Nu e nici o glorie, vezi dumneata, să te duci să 
tragi cu muscheta în oamenii aceia. Gloria, eu n-o privesc 
aşa şi e cu putinţă ca acolo să găsesc altceva... Dar am vrut 
şi vreau? Mă înţelegi, dragă conte? Ca viaţa mea să aibă şi 
această ultimă faţetă, după toate ciudatele oglindiri în care 
m-am văzut timp de cincizeci de ani. Căci, oricum, vei 


recunoaşte, e destul de ciudat să te fi născut fiu de rege, să 
fi luat parte la războaie. Împotriva regilor, să te fi numărat 
printre mărimile acestui veac, să-ţi fi ţinut cu cinste rangul, 
să te fi simţit un Henric al IV-lea, să fi fost mare amiral al 
Franţei şi să te duci să fii ucis la Djidgelli, printre toţi acei 
turci, sarazini şi mauri. 

— Monseniore, văd că stăruiţi prea mult asupra acestui 
subiect? Zise Athos tulburat. Cum se poate să presupuneţi 
că o soartă atât de strălucită se va stinge în acest chip 
mizerabil? 

— Crezi oare, om drept şi cinstit, că dacă mă duc în Africa 
pentru un scop atât de caraghios, nu voi reuşi să-mi ating 
ţinta fără să mă fac de râs? Crezi că nu voi face să se 
vorbească despre mine? Crezi că pentru a face să se 
vorbească despre mine, astăzi, când există domnul prinţ de 
Conde6, domnul de 'Turenne şi atâţia alţii, contemporani de- 
ai mei, eu, amiral al Franţei, nepotul lui Henric al IV-lea, eu, 
regele Parisului, mai am altceva de făcut decât să fiu ucis? 
La naiba! Se va vorbi despre mine, îţi spun; voi fi ucis, în 
ciuda tuturora. Dacă nu acolo, în altă parte. 

— Lăsaţi, monseniore? Răspunse Athos? Aţi început să 
exageraţi; şi dumneavoastră n-aţi exagerat niciodată decât 
în vitejie! 

— Haide, dragă prietene! Mulţumesc de aşa vitejie: să te- 
arunci în braţele scorbutului ori ale dizenteriei, să te laşi în 
gura lăcustelor sau să devii ţinta săgeţilor otrăvite, ca 
bunicul meu, Ludovic cel Sfânt! Ştii că blestemaţii aceia mai 
au încă săgeți otrăvite? Şi pe urmă dumneata mă cunoşti, 
îmi place să cred, de multă vreme şi ştii că atunci când 
vreau ceva, apoi vreau! 

— Aţi vrut să ieşiţi de la Vincennes, monseniore. 

— Oh, dumneata m-ai ajutat mult atunci. Dar, că veni 
vorba, mă întorc şi mă sucesc în toate părţile, fără să-l mai 
văd pe vechiul meu prieten, domnul Vaugrimaud! Ce face 
el? 


— Domnul Vaugrimaud a rămas aceeaşi foarte 
respectuoasă slugă a alteţei voastre? Zise Athos zâmbind. 

— Am aici o sută de pistoli, pentru el, ca moştenire. Căci 
mi-am făcut testamentul, conte. 

— Ah, monseniore! Monseniore! 

— Şi-nţelegi, dacă s-ar vedea că Grimaud e trecut în 
testamentul meu... 

Ducele prinse a râde. Apoi, adresându-se lui Raoul, care 
de la începutul acestei convorbiri căzute într-o visare 
adâncă, îi spuse: 

— Tinere, ştiu aici un anumit vin de Vouvray şi cred că... 

Raoul ieşi repede, pentru a spune să fie servit ducele. În 
acest timp, domnul de Beaufort apucă mâna lui Athos. 

— Ce-ai de gând să faci? Îl întrebă el. 

— Nimic, cel puţin deocamdată, monseniore. 

— Ah. Da, ştiu; de când cu pasiunea regelui pentru... La 
Valliere. 

— Da, monseniore. 

— Aşadar, e adevărat ce se spune?... Am cunoscut-o şi eu, 
cred, pe această mică Valliere. Nu e prea frumoasă, aşa mi 
se pare... 

— Nu e, monseniore? Confirmă Athos. 

— Ştii de cine-mi aminteşte ea? 

— Îi aminteşte de cineva alteţei voastre? 

— Îmi aminteşte de o fetişcană destul de drăguță, a cărei 
mamă locuia prin apropiere de Hale. 

— Ah, da! Făcu Athos, zâmbind uşor. 

— Frumoase timpuri! Adăugă domnul de Beaufort. Da, 
Valliere îmi aminteşte de fetişcana aceea. 

— Care a avut un copil, nu-i aşa? 

— Cred că da? Răspunse ducele cu nevinovăție şi cu un 
aer de nepăsătoare uitare, al cărui ton şi a cărui nuanţă ar 
fi greu de descris. Şi iată-l pe bietul Raoul, care e fiul 
dumitale, da? 

— E fiul meu, da, monseniore. 

— lată-l pe bietul băiat dat la o parte de rege. Şi-i supărat? 


— Mai mult decât atât, monseniore, s-a retras de la curte. 

— Şi vrei să-l laşi să lâncezească aici? E o greşeală. Ştii ce, 
dă-mi-l mie! 

— Vreau să-l păstrez lângă mine, monseniore. Nu-l mai am 
decât pe el pe lume şi atâta vreme cât va vrea să rămână... 

— Bine, bine? Răspunse ducele. Totuşi, eu ţi l-aş fi vindecat 
repede. Te încredinţez că e făcut dintr-un aluat din care se 
nasc mareşalii Franţei şi am văzut mai mult decât unul 
formaţi dintr-o asemenea stofă. 

— Se poate, monseniore, dar mareşalii Franţei sunt făcuţi 
de rege, iar Raoul nu va primi niciodată nimic ce vine de la 
rege. 

Raoul întrerupse această discuţie prin reîntoarcerea sa. 
Venea înaintea lui Grimaud, ale cărui mâini, stăpâne încă pe 
ele, duceau tava pe care se afla un pahar şi o sticlă cu vinul 
preferat al domnului duce. Văzându-l pe vechiul său 
protejat, ducele scoase o exclamaţie de bucurie. 

— Grimaud! Bună seara, Grimaud? Zise el. Cum merge? 

Servitorul se înclină adânc, tot atât de fericit ca şi nobilul 
său interlocutor. 

— Doi prieteni! Adăugă ducele, scuturând cu un gest 
puternic umărul cinstitului Grimaud. 

Altă plecăciune, mai adâncă şi mai fericită încă decât cea 
dintâi, din partea lui Grimaud. 

— Ce văd aici, conte? Un singur pahar? 

— Nu beau cu alteţa voastră decât dacă alteţa voastră mă 
pofteşte? Zise Athos cu o nobilă umilinţă. 

— La dracu! Bine ai făcut că ai cerut numai un pahar, vom 
bea amândoi din el, ca doi fraţi de arme. Dumneata mai 
întâi, conte. 

— Vă rog să-mi faceţi plăcerea deplină? Zise Athos, 
întinzând paharul ducelui. 

— Eşti un prieten încântător? Răspunse ducele de 
Beaufort, care bău şi-i trecu apoi pocalul de aur 
amfitrionului său. Dar asta nu e totul? Adăugă el. Mi-e sete 
încă şi vreau să-i fac onoare flăcăului acesta, care stă aci în 


pi-cioare. Eu aduc noroc, viconte? Îi spuse el lui Raoul. 
Doreşte-ţi ceva în clipa când vei bea din paharul meu şi să 
mă lovească ciuma dacă ceea ce-ai dorit nu se va împlini! 

Îi întinse pocalul lui Raoul, care-şi muie buzele în el din 
rugă, spunând tot atât de repede: 

— Mi-am pus ceva în gând, monseniore. 

În ochi îi strălucea o flacără sumbră, iar sângele i se 
urcase în obraji; Athos se îngrozi văzându-i numai surâsul 
acela straniu. 

— Şi ce ţi-ai pus în gând? Întrebă ducele, lăsându-se în 
fotoliu, în timp ce cu o mână îi dădea lui Grimaud sticla şi o 
pungă cu bani. 

— Monseniore, îmi făgăduiţi că-mi veţi da ceea ce mi-am 
pus în gând? 

— La naiba, am spus-o doar! 

— Mi-am pus în gând, domnule duce, să merg cu 
dumneavoastră la Djidgelli. 

Athos păli şi nu izbuti să-şi ascundă tulburarea. Ducele îşi 
privi prietenul ca şi cum ar fi căutat să-l ajute a se apăra 
împotriva acestei lovituri neprevăzute. 

— Asta e greu, scumpul meu viconte, foarte greu? Zise el 
cu glas coborât. 

— lertaţi-mă, monseniore, am fost indiscret? Reluă Raoul 
pe un ton ferm? Dar, întrucât m-aţi îndemnat să doresc... 

— Să doreşti să mă părăseşti pe mine? Îl întrerupse Athos. 

— Oh, domnule... Cum poţi crede asta? 

— Ei bine, la naiba! Strigă ducele. Tânărul viconte are 
dreptate. Ce să facă el aici? Va putrezi de mâhnire. 

Raoul se înroşi; prinţul, înfierbântat, continuă: 

— Războiul e o distrugere: în el câştigi totul, în el nu pierzi 
decât un lucru, viaţa; şi-atunci, cu-atât mai rău! 

— Adică pierzi amintirile? Rosti Raoul cu însufleţire? Şi- 
atunci cu-atât mai bine! 

Se căi că vorbise cu atâta aprindere, văzându-l pe Athos 
ridicându-se şi ducându-se să deschidă fereastra. Acest gest 
ascundea, fără îndoială, o mare frământare. Raoul se 


apropie numaidecât de conte. Dar Athos îşi înăbuşise 
regretul, căci reapăru în bătaia luminilor cu chipul său 
senin şi liniştit. 

— Ei bine? Zise ducele? Să vedem, pleacă sau nu pleacă? 
Dacă pleacă, va fi aghiotantul meu, conte; fiul meu. 

— Monseniore! Rosti Raoul, îndoindu-şi un genunchi. 

— Monseniore? Rosti contele, apucând mâna ducelui? 
Raoul va face aşa cum va voi. 

— Oh, nu, domnule, aşa cum vei voi dumneata! Întrerupse 
tânărul. 

— Ei drace! Strigă prinţul la rândul său. Nu va fi nici după 
cum vrea contele, nici după cum vrea vicontele, ci după 
cum vreau eu. Îl iau cu mine. Marina e un viitor strălucit, 
prietene. 

Raoul zâmbi cu şi mai multă tristeţe, încât, de data 
aceasta, Athos îşi simţi inima copleşită şi-i răspunse doar cu 
o privire dojenitoare. Raoul înţelese totul; se potoli şi căută 
să se stăpânească, astfel că nici un cuvânt nu-i mai scăpă de 
pe buze. 

Ducele se ridică, văzând ora înaintată şi zise foarte 
repede: 

— Sunt grăbit; dar dacă cineva mi-ar spune că mi-am 
pierdut timpul stând de vorbă cu un prieten, i-aş răspunde 
că am făcut însă o alegere bună. 

— Iertaţi-mă, domnule duce? Îl întrerupse Raoul? Să nu-i 
spuneţi asta regelui, căci nu pe rege îl voi sluji eu. 

— Eh, prietene, dar pe cine vei sluji atunci? Căci nu mai 
suntem pe vremea când puteai să zici: „Sunt al domnului de 
Beaufort”. Nu; astăzi toţi suntem ai regelui şi mari şi mici. 
De aceea, să fim înţeleşi, dacă vei face serviciul pe vasele 
mele, îl vei sluji pe rege, dragul meu viconte. 

Athos aştepta, cu un fel de bucurie nerăbdătoare, 
răspunsul pe care avea să-l dea, la această întrebare ce-l 
punea în încurcătură, Raoul, duşmanul neînduplecat al 
regelui, rivalul său. Tatăl spera că această piedică va 
schimba hotărârea fiului. Îi mulțumea aproape domnului de 


Beaufort, a cărui uşurătate sau a cărui generoasă explicaţie 
punea în cumpăna plecarea tânărului, singura lui bucurie. 
Dar Raoul, la fel de hotărât şi de liniştit, răspunse: 

— Domnule duce, această precizare pe care mi-o faceţi, eu 
am cântărit-o în cugetul meu. Voi servi pe unul din vasele 
dumneavoastră, întrucât aveţi bunăvoința să mă luaţi; dar 
voi sluji un stăpân mai puternic decât regele, îl voi sluji 
acolo pe Dumnezeu. 

— Pe Dumnezeu? Cum asta? Rostiră, amândoi deodată, 
Athos şi prinţul. 

— În intenţia mea este să-mi fac din asta o meserie şi să 
devin cavaler de Malta? Adăugă Bragelonne, care lăsă să-i 
cadă aceste cuvinte unul câte unul, mai reci ca picăturile de 
apă ce se preling din copacii negri în urma furtunilor de 
iarnă. 

La această ultimă lovitură, Athos se clătină, iar prinţul fu el 
însuşi zguduit. Grimaud scoase un geamăt surd şi scăpa din 
mână sticla, care căzu pe covor şi se sparse, fără a fi atras 
atenţia nici unuia dintre cei din jur. 

Domnul de Beaufort îl privi pe tânăr în faţă şi, cu toate că 
acesta îşi ţinea ochii în jos, citi în trăsăturile lui flacăra unei 
hotărâri pe care nimic n-ar fi putut s-o clatine. Cât despre 
Athos, el cunoştea prea bine sufletul acesta fierbinte şi 
neşovăielnic; nici nu se gândea măcar să încerce să-l abată 
de la drumul pe care şi-l alesese. Strânse mâna pe care i-o 
întinse ducele. 

— Conte, plec peste două zile la Toulon? Zise domnul de 
Beaufort. Vei veni să mă vezi la Paris, ca să ştim ce hotărâre 
ai luat? 

— Voi avea cinstea să vă mulţumesc acolo pentru toată 
bunăvoința voastră, prinţe? Răspunse contele. 

— Adu-mi-l şi pe viconte, fie că mă urmează sau nu? 
Adăugă ducele. El are cuvântul meu, iar eu nu i-l mai cer 
decât pe-al dumitale. 

Turnând astfel puţin balsam peste rana acestei inimi 
părinteşti, ducele îl trase de ureche pe bătrânul Grimaud, 


care clipea din ochi mai mult decât era firesc, apoi se 
întoarse la escorta lui din curte. Caii, odihniţi şi învioraţi de 
răcoarea unei frumoase nopţi, porniră la goană, 
îndepărtându-se de castel. Athos şi Bragelonne se pomeniră 
din nou singuri, faţă în faţă. 

Băteau ceasurile unsprezece. Tatăl şi fiul păstrară o tăcere 
pe care orice observator atent ar fi ghicit-o plină de strigăte 
şi de suspine. Dar aceşti doi bărbaţi erau atât de oţeliţi, 
încât orice emoție se topea pentru totdeauna, atunci când 
ei luau hotărârea s-o înăbuşe în inima lor. 

Petrecură astfel în tăcere şi aproape gâfâind, ceasul acela 
dinaintea miezului nopţii. Doar orologiul, bătând, le arătă 
câte minute ţinuse această dureroasă călătorie pe care 
sufletele lor o făcuseră în nemărginirea amintirilor 
trecutului şi a temerilor viitorului. Athos se ridică cel dintâi, 
rostind: 

— E târziu... Pe mâine, Raoul! 

Raoul se ridică la rândul lui şi-şi îmbrăţişă părintele, îl 
strânse la pieptul lui şi-i spuse cu un glas tremurător: 

— În două zile mă vei fi părăsit, aşadar, Raoul şi oare 
pentru totdeauna? 

— Domnule? Răspunse tânărul? Îmi pusesem în gând să- 
mi străpung inima cu vârful spadei mele, dar domnia ta m- 
ai fi socotit laş; am renunţat la acest gând, de aceea trebuie 
să ne despărţim. 

— Mă părăseşti plecând, Raoul. 

— Ascultă încă ceva, domnule, te rog. Dacă nu plec, voi 
muri aici de durere şi dragoste. Ştiu cât îmi va fi dat să mai 
trăiesc aici. Trimite-mă repede, domnule, altfel mă vei 
vedea stingându-mă sub ochii domniei tale, în această casă; 
e ceva mai tare ca voinţa mea, e ceva mai tare ca puterile 
mele; vezi bine că într-o lună am trăit cât în treizeci de ani 
şi că am ajuns la capătul vieţii mele. 

— Atunci? Zise Athos pe un ton rece? Pleci cu intenţia de a 
te duce să fii ucis în Africa? Oh, spune-o!... Nu mă minţi! 


Raoul păli şi tăcu timp de două secunde, care fură pentru 
tatăl său două ceasuri de agonie; apoi, deodată, vorbi: 

— Domnule, am făgăduit că-mi voi închina viaţa lui 
Dumnezeu. În schimbul sacrificiului pe care-l fac cu 
tinereţea şi cu libertatea mea, nu-i voi cere decât un singur 
lucru: să mă păstreze pentru dumneata, fiindcă dumneata 
eşti singura fiinţă care mă mai leagă de această lume. 
Numai Dum-nezeu poate să-mi dea tăria de a nu uita că 
dumitale îţi datoresc totul şi că nimic nu preţuieşte pentru 
mine mai mult ca dumneata. 

Athos îşi îmbrăţişă cu duioşie fiul şi-i spuse: 

— Mi-ai răspuns ca un om cinstit; peste două zile vom fi la 
domnul de Beaufort, la Paris; atunci vei face ceea ce vei 
crede că e bine să faci. Eşti liber, Raoul. Noapte bună! 

Şi porni încet spre camera lui de culcare. 

Raoul cobori în grădină, unde petrecu întreaga noapte 
plimbându-se pe aleea teilor înalţi. 

Capitolul XXXI Pregătiri de plecare. 

Athos nu-şi mai pierdu timpul încercând să lupte împotriva 
acestei hotărâri nestrămutate. El se îngriji, în cele două zile 
câte îi fuseseră îngăduite de duce, să pregătească 
echipamentul lui Raoul. Treaba asta cădea în sarcina 
bunului Grimaud, care se şi apucă să strângă şi să 
împacheteze totul, cu dragostea şi cu priceperea ce i se 
cunosc. 

Athos îi dădu ordin acestui vrednic servitor să pornească 
spre Paris de îndată ce echipajele vor fi gata şi pentru a nu-l 
face pe duce să aştepte, sau, în orice caz, pentru ca Raoul 
să nu întârzie dacă ducele i-ar fi simţit lipsa, apucă, chiar a 
doua zi după vizita domnului de Beaufort, drumul Parisului, 
împreună cu fiul său. 

Întoarcerea aceasta la Paris, în mijlocul tuturor oamenilor 
care-l cunoscuseră şi care-l iubiseră, era pentru bietul 
tânăr motivul unei tulburări uşor de înţeles. Fiecare 
înfăţişare îi amintea o suferinţă celui care suferise atâta, un 
episod al dragostei lui, celui care iubise atâta. Apropiindu- 


se de Paris, Raoul se simţea murind. Odată ajuns la Paris, 
nici nu mai ştia ce e cu el. Se duse la de Guiche, dar acoloi 
se spuse că domnul de Guiche era plecat la Domnul. 

Raoul se îndreptă spre Luxembourg şi, odată ajuns aici, 
fără a se fi îndoit o clipă că se afla într-un loc unde trăise La 
Valliere, auzi atâta muzică şi sorbi atâtea parfumuri, în 
urechi îi răsunară atâtea râsete voioase şi văzu atâtea 
umbre dansând, încât, dacă n-ar fi fost o femeie miloasă 
care-l zări stând posomorât şi palid sub un portic, ar fi 
rămas acolo câteva clipe, apoi ar fi plecat fără a se mai 
întoarce vreodată. Dar, după cum am spus, în primele 
anticamere el se opri, numai pentru a nu se amesteca 
printre toţi acei oameni fericiţi pe care-i simţea mişcându- 
se prin sălile învecinate. Şi când un valet al Domnului, 
recunoscându-l, îl întrebă dacă voia să-l vadă pe Domnul 
sau pe Doamna, Raoul abia putu să-i răspundă şi căzu pe o 
bancă de lângă o draperie de catifea, cu ochii aţintiţi la un 
orologiu ce se oprise din mers de mai bine de un ceas. 
Valetul trecu mai departe; peste puţin se ivi altul, mai 
deprins cu obiceiurile casei şi schimbă câteva vorbe cu 
Raoul, pentru a afla dacă voia să fie anunţat domnul de 
Guiche. Acest nume nu produse nici o mişcare în sărmanul 
Raoul. Valetul, stăruind, începu să povestească atunci că de 
Guiche născocise un nou joc de loterie şi că tocmai le învăţa 
pe doamne cum să joace. Raoul făcu nişte ochi mari, ca un 
om căzut din cer, dar nu răspunse nimic; tristeţea lui însă 
deveni şi mai vizibilă. 

Cu capul pe spate, cu picioarele moi, cu gura întredeschisă 
pentru a lăsa să-i scape mai uşor suspinele, Raoul rămase 
astfel uitat în această anticameră, când deodată o rochie 
apăru foşnind pe uşa unui salon lateral ce dădea în galerie. 
O femeie tânără, frumoasă şi veselă, dojenind un ofiţer de 
serviciu, ieşi de acolo, vorbind cu multă însufleţire. Ofiţerul 
răspundea prin cuvinte domoale, dar hotărâte; era mai 
curând o cicăleală de îndrăgostiţi decât o ceartă între doi 
oameni de curte şi totul sfârşi printr-o sărutare depusă pe 


degetele doamnei. Dintr-o dată, zărindu-l pe Raoul, doamna 
tăcu şi, îndepărtându-l pe ofiţer, zise: 

— Retrage-te, Malicorne; credeam că nu e nimeni aici. Te 
voi blestema dacă ne-a auzit sau ne-a văzut cineva! 

Malicorne dispăru numaidecât; tânăra doamnă se apropie 
la spatele lui Raoul şi, ascuţindu-şi buzele glumeţe, zise: 

— Domnul e un bărbat galant şi, fără îndoială... Dar se 
întrerupse, ca să scoată un țipăt. Raoul! Exclamă ea, 
înroşindu-se. 

— Domnişoara de Montalais! Murmură Raoul, mai palid la 
faţă decât moartea. 

Se ridică împleticindu-se şi vru s-o ia la fugă pe mozaicul 
alunecos; dar fata înţelese această durere sălbatică şi crudă 
şi simţi că în fuga lui Raoul era o învinuire sau, în orice caz, 
o bănuială ce se răsfrângea asupra ei. Femeie totdeauna 
prevăzătoare, socoti că nu trebuie să lase să-i scape prilejul 
unei explicaţii; Raoul însă, oprit de dânsa în mijlocul acelei 
galerii, nu părea că vrea să se predea fără luptă. Îi 
răspunse pe un ton atât de rece şi de fâstăcit, încât, dacă 
unul sau altul ar fi fost surprinşi astfel în acea clipă, toată 
curtea n-ar fi avut nici cea mai mică îndoială asupra purtării 
domnişoarei de Montalais. 

— Ah, domnule? Zise ea cu dispreţ? Nu e de loc demn de 
un gentilom ceea ce faci. Inima mă îndeamnă să-ţi vorbesc 
şi dumneata mă compromiţi printr-o primire aproape 
necuviincioasă. Greşeşti, domnule şi îţi confunzi prietenii cu 
duşmanii. Adio! 

Raoul se jurase să nu mai vorbească niciodată despre 
Louise, să nu se mai uite niciodată la cei care ar fi putut s-o 
vadă pe Louise; pleca într-o altă lume, pentru a nu mai 
întâlni nimic din ceea ce va fi văzut Louise, nimic din ceea 
ce va fi atins ea. Dar, după prima răbufnire a mândriei, 
după ce o întâlnise pe Montalais, prietena Louisei, pe 
Montalais care-i aducea aminte de turnuleţul de la Blois şi 
de bucuriile tinereţii lui, toate aceste hotărâri i se încâlciră 
în minte. 


— Iartă-mă, domnişoară; nu intră şi nu poate intra în firea 
mea să fiu necuviincios. 

— Vrei poate să-mi spui ceva? Întrebă Montalais cu 
surâsul ei de altădată. Ei bine, vino în altă parte; aici am 
putea fi surprinşi. 

— Unde? Întrebă el. 

Ea se uită la orologiu cu nehotărâre; apoi, după ce se 
gândi o clipă, răspunse: 

— La mine; am un răgaz de un ceas, în care putem vorbi 
nestingheriţi. 

Şi, pornind înainte, mai uşoară ca o zână, urcă în camera 
ei, unde Raoul o urmă. Acolo, închizând uşa şi dându-i 
cameristei mantia pe care până atunci o ţinuse pe braţ, ea îl 
întrebă pe Raoul: 

— Îl cauţi pe domnul de Guiche? 

— Da, domnişoară. 

— Îl voi ruga să urce aici, numaidecât după ce-ţi voi fi 
vorbit. 

— Te rog, domnişoară. 

— Mai eşti supărat pe mine? 

Raoul o privi o clipă; apoi, lăsându-şi ochii în jos, răspunse: 

— Da. 

— Crezi oare că eu am urzit complotul acela care a dus la 
despărţirea dumneavoastră? 

— Despărţire? Rosti el cu amărăciune. Oh, domnişoară, nu 
poate exista depărţire acolo unde n-a fost niciodată 
dragoste. 

— Greşeală! Răspunse Montalais. Louise te iubea. 

Raoul tresări. 

— Nu era vorba de dragoste, ştiu; dar ea te iubea şi ar fi 
trebuit s-o iei în căsătorie atunci, înainte de a te duce la 
Londra. 

Raoul hohoti într-un râs sinistru, care-o făcuse pe 
Montalais să se cutremure. 

— Vorbeşti cu atâta uşurinţă, domnişoară!... Oare mă 
puteam căsători cu cea cu care doream? Dar uiţi că regele 


îşi păstra încă de pe atunci pentru el metresa, adică pe 
aceea despre care vorbim? 

— Ascultă? Reluă tânăra femeie strângând mâinile reci ale 
lui Raoul într-ale sale? Ai făcut o mulţime de greşeli; un 
bărbat de vârsta dumitale nu trebuie să lase singură o 
femeie la care ţine. 

— Atunci înseamnă că nu mai există credinţă pe lume? 
Zise Raoul. 

— Nu, viconte? Răspunse cu multă stăpânire de sine 
Montalais. Totuşi, trebuie să-ţi spun că, în loc s-o iubeşti cu 
răceală şi ca un filosof pe Louise, dacă i-ai fi trezit 
dragostea... 

— Destul, domnişoară, te rog? O întrerupse Raoul. Îmi dau 
seama că sunteţi toate şi toţi dintr-un alt veac decât mine. 
Ştiţi să râdeţi şi să vă bateţi joc de orice într-un chip plăcut. 
Eu însă o iubeam pe domnişoara de... Dar nu putu să-i 
rostească numele. O iubeam, da, credeam în ea; astăzi sunt 
îndreptăţit să n-o mai iubesc. 

— Oh, viconte! Făcu Montalais arătându-i o oglindă. 

— Ştiu ce vrei să spui, domnişoară; m-am schimbat mult, 
nu-i aşa? Ei bine, ştii din ce pricină? Faţa mea e oglinda 
inimii mele: m-am schimbat înăuntru, ca şi în afară. 

— Te-ai consolat? Întrebă cu acreală Montalais. 

— Nu şi nu mă voi consola niciodată. 

— Şi nici n-ai să fii vreodată înţeles, domnule de 
Bragelonne. 

— Puțin îmi pasă de asta. Mă înţeleg prea bine eu însumi. 

— N-ai încercat măcar să-i vorbeşti Louisei? 

— Eu! Strigă tânărul, cu ochii scânteietori. Eu! Într- 
adevăr, de ce nu mă sfătuieşti să mă însor cu ea? Poate că 
regele ar consimţi, astăzi! 

Şi se ridică de pe scaun, plin de mândrie. 

— Văd? Zise Montalais? Că nu te-ai vindecat şi că biata 
Louise are un duşman mai mult. 

— Un duşman mai mult? 


— Da, favoritele nu sunt văzute cu ochi buni la curtea 
Franţei. 

— Oh, atâta vreme cât are un iubit care o apără, nu-i 
destul? A ştiut să aleagă astfel, încât duşmanii să nu poată 
lua nici o măsură împotriva lui. Apoi, după ce se oprio 
secundă, adăugă, cu o nuanţă de ironie ce nu se putea să-şi 
greşească ţinta: Şi, pe urmă, te are pe dumneata ca 
prietenă, domnişoară! 

— Eu? Oh, nu; nu mai sunt dintre acelea care au cutezanţa 
să se uite la domnişoara de La Valliere; dar... 

Acest dar plin de ameninţări şi de furtuni, acest dar ce 
făcu să-i bată inima lui Raoul, atât de multe dureri 
prevestea el pentru aceea pe care o iubise cu adevărat, 
acest cumplit dar, plin de înţeles la o femeie ca Montalais, fu 
întrerupt de un zgomot destul de puternic pe care cei doi 
vorbitori îl auziră în alcov, dincolo de despărţitura de lemn. 
Montalais îşi ciulea urechea şi Raoul abia se ridicase, când o 
femeie intră, foarte liniştită, pe uşa secretă pe care o 
închise în urma ei. 

— Doamna! Exclamă Raoul, recunoscând-o pe cumnata 
regelui. 

— Oh, nenorocita de mine! Murmură Montalais, sărind, 
dar prea târziu, înaintea Prințesei. Orologiul acela m-a 
înşelat cu o oră! Avu totuşi timp să-i spună Doamnei, care se 
îndrepta spre Raoul: Domnul de Bragelonne, doamnă. 

La aceste cuvinte, Prinţesa se opri deodată, scoțând la 
rândul ei un țipăt. 

— Alteța voastră regală? Zise repede Montalais? E atât de 
bună să se gândească la loterie şi... 

Prinţesa începea să-şi piardă cumpătul. Raoul se pregătea 
să plece, fără a fi înţeles nimic, deoarece simţea că le 
stânjeneşte pe cele două femei. Doamna căuta un cuvânt 
oarecare pentru a-şi recăpăta stăpânirea de sine, când un 
dulap se deschise în faţa alcovului şi domnul de Guiche 
apăru, foarte zâmbitor, din acel dulap. Cel mai uluit dintre 
toţi patru era, trebuie să o spunem, tot Raoul. Cu toate 


acestea, Prinţesa fu gata să leşine şi se sprijini de stâlpul 
patului. Nimeni nu îndrăzni s-o ajute. Această scenă ţinu 
câteva minute, într-o tăcere îngrozitoare. Raoul fu acela 
care o rupse, îndreptându-se spre conte, a cărui emoție de 
nedescris făcea să-i tremure genunchii şi spunându-i, în 
timp ce-i strângea mâinile: 

— Dragă conte, explică-i Doamnei că sunt prea nenorocit 
pentru a nu merita iertarea; explică-i, de asemenea, că am 
iubit mult în viaţa mea şi că dezgustul trădării de care am 
avut parte mă face necruţător cu orice altă trădare ce s-ar 
săvârşi în jurul meu. lată pentru ce, domnişoară? Adăugă el 
zâmbind către Montalais? Nu voi dezvălui niciodată taina 
vizitelor prietenului meu la dumneata. Obține din partea 
Doamnei, a Doamnei care e atât de generoasă şi atât de 
bună, aceeaşi iertare, pentru faptul de a te fi surprins 
adineauri în galerie. Sunteţi liberi şi unul şi altul, iubiţi-vă, 
fiţi fericiţi! 

Prinţesa avu un moment de deznădejde greu de redat prin 
cuvinte; nu se putea linişti la gândul că, în ciuda marei 
delicateţi de care dădea dovadă Raoul, se găsea la voia unei 
indiscreţii. Nu putea, de asemenea, să primească ieşirea pe 
care i-o oferea această delicată şiretenie. Tulburată, 
înciudată, ea se zbătea sub dubla muşcătură a acestor două 
chinuri. Raoul o înţelese şi-i veni încă o dată în ajutor. 
Îndoindu-şi genunchiul înaintea ei, îi spuse încet: 

— Doamnă, peste două zile voi fi departe de Paris, iar în 
cincisprezece zile departe de Franţa şi nimeni nu mă va mai 
revedea vreodată. 

— Pleci? Rosti ea bucuroasă. 

— Cu domnul de Beaufort. 

— În Africa! Strigă la rândul lui de Guiche. Tu, Raoul? Oh, 
prietene, în Africa, unde mor toţi! Şi, uitând de orice, uitând 
Chiar că această uitare de sine o compromitea pe Prinţesă 
mai mult decât prezenţa lui, zise: Ingratule, nici măcar nu 
mi-ai cerut sfatul! 

Şi-l îmbrăţişă pe Raoul. 


În acest timp, Montalais o făcu pe Doamna să dispară 
undeva, apoi dispăru şi ea. Raoul îşi trecu o mână peste 
frunte şi zise, surâzând: 

— Am visat! Apoi tare, către de Guiche, care-l privea tot 
mai adânc: Prietene? Îi spuse? Nu mă ascund de tine, care 
eşti alesul inimii mele: voi muri acolo, astfel că taina ta va fi 
îngropată o dată cu mine. 

— Oh, Raoul! Om minunat! 

— Ştii care e părerea mea, de Guiche? Iat-o: simt că voi fi 
mai fericit culcat sub pământ, decât am fost aici de o luna 
încoace. Sunt creştin, dragă prietene, dar dacă o asemenea 
suferinţă mai durează, nu ştiu ce se va întâmpla cu sufletul 
meu. 

De Guiche voi să spună ceva. 

— Nici un cuvânt despre mine? Îl opri Raoul. Ţi-aş putea 
da însă un sfat, scumpul meu prieten; şi nu e lipsit de 
însemnătate ceea ce vreau să-ţi spun. 

— Cum aşa? 

— Fără îndoială; tu rişti să suferi şi mai mult decât mine, 
pentru că tu eşti iubit. 

— Oh...! 

— Mă simt atât de bucuros că-ţi pot vorbi astfel! Ei bine, 
de Guiche, fereşte-te de Montalais. 

— E o prietenă foarte cumsecade. 

— Era prietenă cu... Aceea pe care o ştii... A făcut totul ca 
s-o piardă, din orgoliu. 

— 'Te înşeli, dragul meu. 

— lar astăzi, după ce a pierdut-o, vrea să-i smulgă şi 
singurul lucru prin care această femeie ar mai putea fi 
iertată în ochii mei. 

— Care lucru? 

— Dragostea ei. 

— Ce vrei să spui? 

— Vreau să spun că există un complot împotriva aceleia 
care e iubita regelui, complot urzit în casa Doamnei. 

— Poţi crede aşa ceva? 


— Sunt sigur de ceea ce spun. 

— Urzit de Montalais? 

— Pe ea socoate-o cea mai puţin primejdioasă dintre 
rivalele de care mă tem... Pentru cealaltă! 

— Vorbeşte mai limpede, dragă prietene, şi, dacă pot să te 
înţeleg... 

— În două cuvinte: Doamna e geloasă pe rege. 

— Ştiu... 

— Oh, nu-ţi fie teamă, ea te iubeşte, te iubeşte, de Guiche; 
îţi dai seama ce înseamnă aceste două vorbe? Ele înseamnă 
că poţi să ţii fruntea sus, că poţi să dormi liniştit, ca poţi să-i 
mulţumeşti lui Dumnezeu în fiecare clipă a vieţii tale! Te 
iubeşte, asta înseamnă că poţi să asculţi orice, chiar sfatul 
unui prieten care vrea să-ţi ocrotească fericirea. le iubeşte, 
de Guiche, te iubeşte! Tu nu vei cunoaşte nopţile acelea 
îngrozitoare, nopţile acelea fără sfârşit prin care trec, cu 
ochii uscați şi cu inima sfâşiată, alţi oameni sortiţi să moară. 
Tu vei trăi mult timp, dacă vei face ca avarii, care, fir cu fir, 
fărâmă cu fărâmă, mângâie şi strâng diamantele şi aurul. Te 
iubeşte! Îngăduie-mi să-ţi spun cum trebuie să te porţi ca să 
te iubească totdeauna. 

De Guiche se uită câtva timp la acest tânăr nenorocit, pe 
jumătate înnebunit de durere, care-i strecura în suflet un 
fel de remuşcare a fericirii lui. Raoul se smulse din 
deznădejdea sa bolnăvicioasă, pentru a căpăta glasul şi 
înfăţişarea unui om nepăsător. 

— O vor face să sufere mult pe aceea al cărei nume aş vrea 
să-l mai pot încă rosti? Zise el. Dar tu jură-mi nu numai că 
nu vei contribui la asta cu nimic, ci că o vei apăra, atunci 
când se va putea, aşa cum aş fi făcut-o eu însumi. 

— Jur! Răspunse de Guiche. 

— Şi? Adaugă Raoul? În ziua când îi vei fi făcut un mare 
serviciu, în ziua când ea îţi va mulţumi, făgăduieşte-mi că-i 
vei spune aceste cuvinte: „[i-am făcut acest bine, doamnă, 
în urma îndemnului domnului de Bragelonne, căruia 
dumneata i-ai făcut atâta rău”. 


— 'Ţi-o jur! Murmură de Guiche, înduioşat. 

— Asta e tot. Adio! Plec mâine sau poimâine, la Toulon. 
Dacă ai câteva ceasuri libere, acordă-mi-le. 

— Totul, totul! Strigă tânărul. 

— Mulţumesc! 

— Şi-acum unde te duci? 

— Mă duc să-l întâlnesc pe domnul conte la Planchet, unde 
sperăm să-l găsim pe domnul d'Artagnan. 

— Domnul d'Artagnan? 

— Vreau să-l îmbrăţişez înainte de a pleca. E un om 
straşnic, care ţine la mine. Adio, dragă prietene; eşti 
aşteptat, desigur. Pe mine mă vei găsi, oricând îţi va face 
plăcere, la locuinţa contelui. Adio! 

Cei doi tineri se îmbrăţişară. Cei care i-ar fi văzut astfel, pe 
unul şi pe altul, nu s-ar fi putut împiedica să spună, arătând 
înspre Raoul: 

— Acesta, iată, este un om fericit! 

Capitolul XXXII Inventarul lui Planchet. 

Athos, în timp ce Raoul se afla la Luxembourg, se dusese, 
într-adevăr, la Planchet spre a întreba de d'Artagnan. 
Gentilomul, sosind în strada Lombarzilor, găsi prăvălia 
băcanului cu susul în jos; dar nu era zarva unei vânzări 
fericite sau aceea din zilele când se aduc mărfuri noi. 
Planchet nu trona ca de obicei pe saci şi pe baloturi. Nu. Un 
băiat cu pana la ureche, altul cu un carneţel în mână înşirau 
de zor cifre, în timp ce un altreilea socotea şi cântărea. Era 
vorba de un inventar. Athos, care nu era negustor, se simţea 
puţin fâstâcit între toate acele obiecte ce-i încurcau drumul 
şi faţă de măreţia celor de acolo, care numărau şi măsurau 
cu atâta râvnă. Văzu că mai multor muşterii li se spusese să 
plece şi se gândi că el, care nu venise să cumpere ceva, îi va 
stânjeni şi mai tare pe cei dinăuntru. De aceea se adresă 
foarte politicos băieţilor de prăvălie, întrebându-i cum ar 
putea face ca să-i vorbească domnului Planchet. Răspunsul, 
aruncat cu destulă nepăsare, fu că domnul Planchet îşi 


termina de împachetat bagajele. Aceste cuvinte îl făcură pe 
Athos să-şi aţintească urechea. 

— Cum, bagajele? Întrebă el. Domnul Planchet pleacă 
undeva? 

— Da, domnule, chiar astăzi. 

— Atunci, domnilor, fiţi buni şi spuneţi-i că domnul conte 
de La Fere vrea să-i vorbească două secunde. 

La numele contelui de La Fere, unul din vânzători, obişnuit 
pesemne să audă rostindu-se acest nume totdeauna cu 
respect, se desprinse din grup şi se duse să-i dea de veste 
domnului Planchet. Era tocmai în clipa când Raoul, liber în 
sfârşit, după cruda scenă cu Montalais, sosea şi el la băcan. 

Planchet, la chemarea băiatului de prăvălie, îşi lăsă 
treburile baltă şi veni în grabă. 

— Ah, domnule conte? Strigă el? Câtă bucurie! Ce stea vă 
aduce la noi? 

— Dragul meu Planchet? Răspunse Athos, strângând 
mâinile fiului său, a cărui înfăţişare întristată o cerceta pe 
furiş? Am venit să aflu de la dumneata... Dar în ce 
încurcătură te găsesc! Eşti alb ca un morar, unde te-ai 
tăvălit aşa? 

— Ah, drace! Luaţi seama, domnule, nu v-apropiaţi de 
mine până nu mă scutur bine. 

— De ce? Făină sau praf, nu fac decât să albească. 

— Nu, nu! Ceea ce vedeţi aici, pe braţele mele, e arsenic. 

— Arsenic? 

— Da. Fac provizii pentru şoareci. 

— Oh, într-o prăvălie ca aceasta, şoarecii au un mare rol. 

— Nu mai e vorba de prăvălia asta, domnule conte; căci 
şoarecii nu m-au ros până acum, cât au să mă roadă de- 
acum încolo. 

— Ce vrei să spui? 

— Aţi putut vedea singur, domnule conte: se face 
inventarul. 

— Te laşi de negoţ? 

— Ei, Doamne, da. Predau marfa unui vânzător al meu. 


— Ce spui! Te-ai îmbogăţit atât de mult? 

— Domnule, nu-mi mai place la oraş; nu ştiu dacă e din 
pricină că îmbătrânesc şi, cum spunea domnul d'Artagnan 
într-o zi, când îmbătrâneşti începi să te gândeşti tot mai 
mult la cele trăite în tinereţe; dar, de la un timp, mă simt 
atras spre viaţa de la ţară şi spre grădinărie; ştiţi, eu am 
fost ţăran cândva. 

Şi Planchet întări această mărturisire printr-un râs puţin 
cam înfumurat pentru un om care ar fi căutat să pară umil. 
Athos încuviinţă printr-un gest. 

— Vrei să cumperi pământ? Întrebă el apoi. 

— Am şi cumpărat, domnule. 

— Ah, cu atât mai bine. 

— O căsuţă la Fontainebleau şi vreo douăzeci de stânjeni 
în jurul ei. 

— Foarte bine, Planchet, te felicit. 

— Dar, domnule, ne-am oprit rău aici; iată că praful meu 
blestemat vă face să tuşiţi. La dracu! N-aş vrea să-l otrăvesc 
pe cel mai vrednic gentilom din acest regat. 

Athos nu zâmbi la această glumă, care-l arăta pe Planchet 
dornic să se încerce în graiul lumii mari. 

— Da? Zise el? Să stăm de vorbă în altă parte; la 
dumneata, bunăoară. Căci ai o odaie a dumitale, nu-i aşa? 

— Se înţelege, domnule conte. 

— Sus, de bună seamă. 

Şi Athos, văzându-l pe Planchet în încurcătură, vru să-l 
scoată din impas, luând-o înainte. 

— Numai că?... Zise Planchet, codindu-se. 

Athos observă această şovăială şi, punând-o pe seama 
temerii băcanului că nu-i poate oferi o găzduire mai 
acătării, zise, fără a se opri din drum: 

— Nu-i nimic, nu-i nimic! Locuinţa unui negustor, în acest 
cartier, are dreptul să nu fie un palat. Să mergem înăuntru. 

Raoul păşi repede înainte şi deschise uşa. Două ţipete 
scurte se auziră în acelaşi timp; am putea spune chiar trei. 
Unul din aceste ţipete fu mai tare decât celelalte: era al 


unei femei. Celălalt ieşi din gura lui Raoul. Era o exclamaţie 
ds surpriză. Nici nu apucă bine să-l scoată, că şi închise 
repede uşa la loc. Al doilea țipăt porni de la Planchet. Părea 
că se speriase. 

— Iertare? Zise el apoi? Doamna mea se îmbracă. 

Raoul văzuse, fără îndoială, că Planchet spunea adevărul, 
căci făcu un pas înapoi, să coboare. 

— Doamna?... Rosti Athos. Ah, iartă-mă, dragul meu, dar 
nu ştiam că sus... 

— E Truchen? Adăugă Planchet înroşindu-se uşor. 

— Poate fi oricine, bunul meu Planchet; iartă-ne că am dat 
buzna aşa. 

— Nu, nu! Acum puteţi urca, domnilor. 

— Ba mai bine plecăm? Zise Athos. 

— Oh, doamna a fost prevenită, aşa că a avut destul timp 
să... 

— Nu, Planchet. Rămâi cu bine! 

— Vai, domnilor, dar nu-mi veţi face ruşinea să staţi pe 
scară, sau să plecaţi din casa mea fără a vă fi odihnit o 
clipă! 

— Dacă am fi ştiut că ai o femeie sus? Răspunse Athos cu 
obişnuitul lui sânge rece? Am fi cerut îngăduinţa s-o 
salutăm. 

Planchet se simţi foarte descumpănit de această 
îndrăzneală spusă cu atâta fineţe, încât o luă înainte şi 
deschise el însuşi uşa spre a-l lăsa pe conte şi pe fiul lui să 
intre. 

Truchen terminase cu îmbrăcatul: era într-o rochie de 
negustoreasă bogată şi cochetă. O ocheadă de nemţoaică, 
schimbată cu două priviri franţuzeşti; făcu apoi două 
reverenţe şi părăsi odaia, coborând în prăvălie. Dar nu fără 
a se opri dincolo de uşă pentru a asculta ce-i spun despre 
ea, lui Planchet, cei doi oaspeţi gentilomi. Athos bănui acest 
lucru şi nu deschise vorba asupra acestui capitol. Planchet 
însă era nerăbdător să dea lămuririle de care Athos se 
ferea. 


Astfel, cum unele îndărătnicii sunt mai tari decât orice pe 
lume, Athos se văzu silit să-l asculte pe Planchet povestindu- 
şi idilele sale de fericire, tălmăcite într-un limbaj mai cast 
decât cel al lui Longus. Băcanul mărturisi în felul acesta că 
Truchen îl vrăjise la o vârstă destul de coaptă şi că-i 
adusese noroc în afaceri, întocmai ca Ruth lui Booz. 

— Nu-ţi mai lipsesc decât urmaşii care să-ţi moştenească 
agoniseala? Zise Athos. 

— Dacă aş avea unul, ar moşteni trei sute de mii de livre? 
Răspunse Planchet. 

— Trebuie să-l ai? Rosti Athos mai mult în glumă? Fie 
măcar numai spre a nu ţi se irosi bunătatea de avere. 

Aceste cuvinte, bunătate de avere, îl ridicară pe Planchet 
în propriii lui ochi, ca pe vremuri glasul sergentului, când 
Planchet nu era decât un simplu soldat în regimentul din 
Piemont, unde-l aciuase Rochefort. 

Athos înţelese că băcanul se va însura cu Truchen şi că, 
vrând-nevrând, va căpăta un moştenitor. Asta i se păru cu 
atât mai limpede, cu cât află că vânzătorul căruia îi lăsa 
prăvălia era un verişor al lui Truchen. Athos văzu că băiatul 
acesta era roşu la faţă ca o micsandră, avea părul creţ şi 
era lat în umeri. Ştia deci tot ce se putea, tot ce se cuvenea 
să ştie despre soarta unui băcan. Rochiile frumoase ale lui 
Truchen nu răsplăteau aşadar numai ele singure plictiseala 
pe care femeia o va încerca trăind la ţară şi îndeletnicindu- 
se cu grădinăritul, alături de un soţ cu părul cărunt! Athos 
înţelese totul, după cum am spus, şi, fără nici o altă 
introducere, întrebă: 

— Ce face domnul d'Artagnan? Nu l-am găsit la Luvru. 

— Oh, domnule conte, domnul d'Artagnan a dispărut. 

— Dispărut? Exclamă Athos cu surprindere. 

— Oh, domnule, noi ştim ce înseamnă asta. 

— Eu însă nu ştiu. 

— Când domnul d'Artagnan dispare, înseamnă că e în vreo 
misiune, sau are de descurcat vreo afacere. 

— "Ţi-a spus el ceva? 


— Nimic. 

— Ai ştiut totuşi, altădată, că se duce în Anglia. 

— Atunci era vorba de speculaţiunea noastră? Zise 
Planchet cu nesăbuinţă. 

— Speculaţiune? 

— Vreau să spun?... Bâigui Planchet încurcat. 

— Bine, bine, nu vreau să te descos despre afacerile 
dumitale şi nici despre acelea ale prietenului nostru; numai 
grija pe care i-o port m-a îndrumat să te întreb despre el. 
De vreme ce căpitanul de muşchetari nu se află aici, de 
vreme ce nu pot căpăta de la dumneata nici o desluşire în 
privinţa locului unde ar putea fi găsit domnul d'Artagnan, te 
vom lăsa şi vom pleca. La revedere, Planchet! Rămâi cu 
bine. Să mergem, Raoul. 

— Domnule conte, aş vrea să vă pot spune... 

— Nu-i nevoie, nu-i nevoie. Nu-mi stă în obicei să trag de 
limbă o slugă credincioasă. 

Acest cuvânt, slugă, îl lovi neplăcut pe semimilionarul 
Planchet; dar respectul şi bunătatea lui firească îl făcură să- 
şi calce pe inimă. 

— Cred că nu dezvălui nici un secret, domnule conte, dacă 
vă spun că domnul d'Artagnan a trecut pe aici alaltăieri. 

— Ah, da! 

— Şi că a stat mai multe ceasuri cercetând o hartă 
geografică. 

— Destul, prietene, nu spune nimic mai mult. 

— lar această hartă iat-o aici, ca dovadă? Adăugă 
Planchet, ducându-se s-o caute pe peretele vecin, unde 
planul pe care-l studiase căpitanul, în timpul ultimei lui 
vizite la Planchet, era atârnat în cui, sub grindă, cu o 
sforicică. 

Şi-i aduse, într-adevăr, contelui de La Fere o hartă a 
Franţei, pe care ochiul pătrunzător al acestuia descoperi 
numaidecât nişte ace înfipte la rând; acolo unde nu erau 
ace, împunsăturile arătau cu prisosinţă drumul ce fusese 
însemnat pe hartă. Athos, urmărind cu privirea şirul de ace 


şi de găurele, înţelese că d'Artagnan apucase, fără îndoială, 
către miazăzi, ajungând până la Mediterana, prin apropiere 
de Toulon. În preajma oraşului Cannes, semnele şi 
împunsăturile se opreau. Contele de La Fere îşi frământă 
câteva clipe creierul ca să ghicească ce putea să caute 
muşchetarul la Cannes şi ce motive îl îndemnau să se ducă 
să cerceteze malurile râului Var. Toate strădaniile lui Athos 
nu-l duseră însă la nici un rezultat. Perspicacitatea lui 
obişnuită nu-l ajută cu nimic de astă dată. Raoul nu înţelese 
nici el mai mult decât înţelegea tatăl său. 

— Oricum? Zise tânărul, către conte, după ce acesta îi 
arătase cu degetul, în tăcere, drumul pe care nu încăpea 
îndoială că apucase d'Artagnan? Oricum, am putea spune 
că există a providenţă care vrea ca drumurile noastre să se 
întâlnească totdeauna cu acelea ale domnului d'Artagnan. 
Ilată-l prin apropiere de Cannes, iar dumneata, domnule, mă 
vei însoţi cel puţin până la Toulon. Fii sigur că vom da de el 
mai uşor în drumul nostru, decât pe această hartă. 

Apoi, luându-şi rămas bun de la Planchet, care îşi 
muştruluia băieţii de prăvălie, chiar şi pe verişorul lui 
Truchen, succesorul său, gentilomii porniră la drum, 
ducându-se să-i facă o vizită domnului duce de Beaufort. La 
ieşirea din prăvălia băcanului văzură un rădvan care 
aştepta nurii doamnei Truchen şi sacii de scuzi ai domnului 
Planchet. 

— Fiecare se îndreaptă spre fericire pe calea pe care şi-o 
alege? Zise Raoul cu tristeţe. 

— La Fontainebleau! Strigă Planchet către vizitiu. 

Capitolul XXXIII Inventarul domnului de Beaufort. 

Vorbind astfel cu Planchet despre d'Artagnan, văzându-l 
pe Planchet părăsind Parisul spre a se înmormânta în 
liniştea de la ţară, era, pentru Athos şi fiul său, ca un fel de 
rămas bun pe care şi-l luau ei înşişi de la zgomotul capitalei, 
de la viaţa lor de altădată. 

Ce lăsau, la drept vorbind, în urma lor aceşti doi oameni, 
dintre care unul umpluse întregul veac din urmă cu glorie, 


iar celălalt întreaga epocă nouă cu mâhnirea sa? Este de la 
sine înţeles că niciunul, nici altul dintre ei nu aveau nimic 
de cerut contemporanilor lor. Nu le mai rămânea decât să-i 
facă o vizită domnului de Beaufort şi să se înţeleagă asupra 
condiţiilor plecării. 

Ducele avea la Paris o locuinţă magnifică. Se bucura de 
una din acele averi fabuloase, de care anumiţi bătrâni îşi 
mai aminteau că le văzuseră înflorind pe vremea 
liberalităţilor lui Henric al III-lea. Pe atunci, într-adevăr, unii 
mari seniori erau mai bogaţi decât însuşi regele. Ei ştiau 
asta, se foloseau de acest privilegiu şi nu se dădeau în lături 
de la plăcerea de a umili puţin pe maiestatea sa regală. 
Tocmai această aristocrație egoistă fu aceea pe care 
Richelieu o con-strânse să contribuie cu sângele, cu punga 
şi cu plecăciunile ei la ceea ce s-a numit de atunci încoace 
serviciul regelui. 

De la Ludovic al XI-lea, cumplitul tăietor de mărimi, până 
la Richelieu, câte familii nu-şi ridicaseră frunţile! Câte, de la 
Richelieu până la Ludovic al XIV-lea, nu şi le plecaseră, 
pentru a nu le mai ridica niciodată! Dar domnul de Beaufort 
se născuse prinţ şi se trăgea dintr-un sânge ce nu putea să 
curgă pe eşafod, afară doar dacă poporul nu hotăra altfel. 
Acest prinţ păstrase deci obiceiul de a trăi pe picior mare. 
De unde îşi plătea el caii, servitorii şi ospeţele? Nimeni nu 
ştia, iar dânsul mai puţin, ca oricine. Însă, în vremea aceea, 
fiii de regi se bucurau de multă trecere şi nimeni nu refuza 
să devină creditorul lor, fie din respect, fie din devotament, 
fie din convingerea că într-o zi toate acestea vor fi plătite. 

Athos şi Raoul găsiră casa prinţului cu susul în jos, 
întocmai ca şi pe aceea a lui Planchet. Ducele îşi făcea şi el 
inventarul, adică împărțea prietenilor, cu toţii creditori ai 
săi, câte un obiect de valoare din casa lui. Având o datorie 
de aproape două milioane, ceea ce era enorm pe atunci, 
domnul de Beaufort îşi făcuse socoteala că nu va putea 
pleca în Africa fără o sumă frumoasă şi pentru a căpăta 
această sumă, le împărțea creditorilor vechi vesela, armele, 


bijuteriile şi mobilele, ceea ce însemna un gest mai măreț 
decât să vândă şi-i aducea un câştig îndoit. 

Într-adevăr, cum s-ar putea ca un om căruia îi datorezi 
zece mii de livre să nu primească un dar prețuit la şase mii, 
având însă meritul de a fi aparţinut descendentului lui 
Henric al IV-lea şi cum s-ar putea ca, după ce a primitun 
asemenea dar, să nu-i împrumute acestui generos senior 
alte zece mii de livre? Este tocmai ceea ce se şi întâmpla. 
Prinţul nu mai avea casă, lucru ce devenea de prisos pentru 
un amiral al cărui apartament este corveta sa. El nu mai 
avea arme, căci nu-i mai foloseau la nimic, de vreme ce se 
afla în mijlocul tunurilor lui; nu mai avea pietre preţioase, 
pe care le-ar putea înghiţi marea; avea în schimb trei sau 
patru sute de mii de scuzi în lăzile sale. Aşa că peste tot, în 
casă, era o zarvă nemaipomenită, de oameni veseli ce 
credeau cu toţii că-l jecmănesc pe monseniorul. 

Prinţul poseda în gradul cel mai înalt arta de a-i face 
fericiţi pe creditorii cei mai vrednici de plâns. Orice om 
strâmtorat, orice pungă goală găseau la el răbdare şi 
înţelegerea situaţiei lor. Unora le spunea: 

— Aş vrea să am eu ceea ce ai dumneata şi ţi-aş da totul. 

Iar altora: 

— N-am decât acest ibric de argint; preţuieşte oricând 
cinci sute de livre; ia-l. 

Ceea ce făcea? Într-atât un chip vesel seamănă a plată la 
timp? Ca prinţul să găsească totdeauna noi şi noi creditori. 

De astă dată, în casa lui nu se mai îndeplinea o ceremonie, 
ci s-ar fi zis că e un jaf: dădea totul. Povestea aceea 
orientală, cu arabul sărac care ia, la prădarea unui palat, o 
tingire în fundul căreia a ascuns un sac de aur şi pe care 
toată lumea îl lasă să treacă nestingherit şi fără a-l pizmui, 
acea poveste devenise la prinţ un adevăr. Un mare număr 
de furnizori se răsplăteau singuri din cămările ducelui. 
Astfel, oamenii gurii, scotocind prin dulapurile cu haine şi 
prin şelarii, nu puneau nici un preţ pe acele nimicuri după 
care se omorau şelarii sau croitorii. Dornici să le ducă 


nevestelor lor bunătăţi de-ale gurii dăruite de monseniorul, 
îi vedeai repezindu-se bucuroşi la chiselele şi clondirele 
glorios pecetluite cu armele prinţului. Domnul de Beaufort 
sfârşi prin a-şi da chiar şi caii şi fânul din şure. Făcu mai 
bine de treizeci de fericiţi cu vasele de la bucătărie şi peste 
trei sute cu ceea ce avea în pivniţă. Pe deasupra, toţi aceşti 
oameni plecau cu încredințarea că domnul de Beaufort îşi 
împrăştie astfel avutul deoarece ştia că va găsi noi comori 
ascunse sub corturile arabe. 'Toţi îşi spuneau, jefuindu-i 
casa, că regele îl trimitea la Djidgelli pentru a-şi reface 
averea pierdută; că bogăţiile Africii vor fi împărţite pe din 
două între amiral şi regele Franţei; că aceste bogății erau 
formate din mine de diamante şi de alte pietre preţioase; 
minelor de argint sau de aur din munţii Atlas nu li se făcea 
nici măcar cinstea de a fi amintite. În afară de minele ce vor 
fi exploatate, lucru ce nu se va întâmpla decât după 
campanie, mai era prada făcută de armată. Domnul de 
Beaufort va pune mâna pe tot ceea ce bogaţii hoţi de mare 
răpiseră creştinătăţii după bătălia de la Lepante. Numărul 
milioanelor nici nu mai putea fi socotit. Aşa că, la ce bun să 
mai păstreze nişte biete lucruri din viaţa lui din trecut cel 
care pornea în căutarea unor comori nepreţuite? Sau, la fel, 
pentru ce să fie cruțat bunul unui om care se cruța el însuşi 
atât de puţin? Iată care era situaţia. Athos, cu privirea lui 
iscoditoare, îşi dădu seama de acest lucru de la prima 
aruncătură de ochi. Îl găsi pe amiralul Franţei puţin cam 
ameţit, căci tocmai se ridicase de la masă, o masă de 
cincizeci de tacâmuri, unde se băuse mult pentru izbânda 
expediției; unde, la sfârşit, resturile fuseseră lăsate 
valeţilor, iar farfuriile goale celor curioşi. Prinţul se 
îmbătase la vederea ruinei şi totodată a popularității lui. 
Băuse vinul său vechi în cinstea viitorului său vin nou. Când 
îl văzu pe Athos cu Raoul, strigă: 

— Iată aghiotantul meu, care a sosit, în sfârşit! Vino 
încoace, conte! Vino încoace, viconte! 


Athos căuta un loc de trecere printre grămezile de rufărie 
şi de vase împrăştiate. 

— Ah, da, calcă peste ele, conte? Îl încurajă ducele. 

Şi-i oferi un pahar plin lui Athos. Acesta-l primi. Raoul însă 
abia îşi muie buzele. 

— Iată bagajul pe care ţi-l dau în grijă? Îi spuse prinţul lui 
Raoul. L-am pregătit din vreme, bizuindu-mă pe dumneata. 
Vei porni înaintea mea până la Antibes. 

— Da, monseniore. 

— lată ordinul. 

Şi domnul de Beaufort îi dădu lui Bragelonne ordinul. 

— Cunoşti marea? Îl întrebă apoi. 

— Da, monseniore, am călătorit adesea împreună cu 
domnul prinţ de Conde. 

— Bine. Toate corăbiile, toate bărcile de acolo mă vor 
aştepta ca să-mi formeze escorta şi să-mi care proviziile. 
Trebuie ca armata să se poată îmbarca peste cincisprezece 
zile cel mai târziu. 

— Aşa se va face, monseniore. 

— Acest ordin îţi dă dreptul să te duci şi să cercetezi în 
toate insulele de lângă coastă; acolo vei face înrolările şi vei 
trânge proviziile pe care le vei crede de trebuinţă, în 
numele meu. 

— Da, domnule duce. 

— Şi întrucât eşti un om sârguincios, întrucât vei lucra 
mult, vei cheltui şi mulţi bani. 

— Sper că nu, monseniore. 

— Eu sper că da. Vistiernicul meu a pregătit bonuri de 
câte o mie de livre, plătibile în oraşele din sud. i se vor da 
o sută de bucăţi. Aşa, dragă viconte. 

Athos îl întrerupse pe prinţ: 

— Păstraţi-vă banii, monseniore; războiul la arabi se face 
cu aur, dar şi cu plumb. 

— Eu vreau să încerc contrariul? Răspunse ducele? Şi apoi 
cunoşti ideile mele asupra acestei expediţii: mult zgomot, 
mult foc, iar eu voi dispărea, dacă va fi nevoie, în fum. 


Vorbind astfel, domnul de Beaufort ar fi voit ca toţi să 
izbucnească în râs; dar cu Athos şi Raoul n-o nimerise. Îşi 
dădu seama de asta numaidecât. 

— Ah? Zise el cu egoismul curtenitor al rangului şi al 
vârstei lui? Dumneavoastră sunteţi nişte oameni pe care nu 
trebuie să-i vezi îndată după masă; sunteţi treji, reci şi 
însetaţi, pe când eu mă clatin, sunt numai foc, numai vin; 
nu, să mă ia dracul, am să te văd totdeauna postind, 
viconte; iar dumneata, conte, dacă vei continua aşa, n-am să 
te mai văd niciodată. 

Spunea acestea strângându-i mâna lui Athos, care îi 
răspunse, zâmbind: 

— Monseniore, nu vă bucuraţi prea mult că aveţi atâţia 
bani. Vă prezic că, într-o lună, veţi rămâne amuţit, ţeapăn şi 
rece în faţa cufărului dumneavoastră şi atunci, avându-l pe 
Raoul alături, veţi fi surprins să-l vedeţi vesel, înflăcărat şi 
generos, fiindcă va putea să vă dea el nişte scuzi noi. 

— Dumnezeu să te audă! Strigă ducele încântat. Rămâi cu 
mine, conte. 

— Nu, plec cu Raoul; misiunea pe care i-o daţi nu e plăcută 
şi-i anevoioasă. Singur, îi va fi foarte greu s-o ducă la 
îndeplinire. N-aţi băgat de seamă, monseniore, că i-aţi dat o 
comandă de prim ordin? 

— Ei, aş! 

— Şi încă în marină! 

— Ai dreptate. Dar un om ca el nu duce oare la bun sfârşit 
tot ceea ce-şi pune în gând? 

— Monseniore, nu veţi găsi nicăieri atâta zel şi 
înţelepciune, atâta adevărată bravură ca la Raoul; dar dacă 
îmbarcarea nu se va putea face la timp, veţi avea ceea ce 
meritaţi. 

— lată-l că mă ceartă! 

— Monseniore, pentru a aproviziona o flotă, pentru a 
strânge o flotilă, pentru a înrola o garnizoană maritimă, i-ar 
trebui un an unui amiral. Raoul nu e decât căpitan de 
cavalerie şi-i daţi doar cincisprezece zile. 


— Îţi spun că se va descurca. 

— Nici nu mă îndoiesc; dar îl voi ajuta şi eu. 

— Mă bizui pe dumneata şi vreau să cred că, odată ajunşi 
la Toulon, n-ai să-l laşi să plece singur. 

— Oh! Făcu Athos clătinând din cap. 

— Răbdare! Răbdare! 

— Monseniore, lăsaţi-ne să plecăm. 

— Duceţi-vă şi norocul meu să vă însoţească! 

— Adio, monseniore şi fie ca norocul vostru să vă 
însoţească de asemenea! 

— Iată o expediţie care începe bine? Zise apoi Athos către 
fiul său. Nici merinde, nici oameni, nici tunuri! Ce-ai să faci 
aşa? 

— Eh? Murmură Raoul? Dacă toţi vor face acolo ceea ce 
voi face cu, nu va mai fi nevoie de nici o hrană! 

— Domnule? Îi răspunse cu asprime Athos? Nu fi nedrept 
şi nesocotit în egoismul sau în durerea dumitale, cum vrei 
să-i spui. Dacă pleci în acest război cu gândul de a muri 
acolo, nu mai ai nevoie de nimeni şi nu mai merită osteneala 
să fii recomandat domnului de Beaufort. Dacă însă rămâi 
lângă prinţul comandant, dacă primeşti răspunderea unei 
însărcinări în armată, atunci nu mai e vorba numai de 
domnia ta, ci e vorba de toţi acei soldaţi care, ca şi tine, au 
un suflet şi un trup, care îşi vor plânge patria şi vor îndura 
toate mizeriile soartei omeneşti. Află, Raoul, că ofiţerul e un 
călăuzitor tot atât de necesar ca şi un preot şi că trebuie să 
fie mai milostiv decât un preot. 

— Domnule, ştiam asta şi aşa am procedat până acum; aş 
mai fi făcut-o şi de-acum încolo... Dar... 

— Uiţi apoi că eşti fiul unei ţări mândre de gloria ei 
militară; du-te şi mori, dacă vrei, dar nu muri fără onoare şi 
fără folos pentru Franţa. Haide, Raoul, nu te întrista din 
cauza cuvintelor mele; te iubesc şi vreau să fii desăvârşit. 

— Ascult mustrările domniei tale, domnule? Rosti tânărul 
cu blândeţe? Şi ele mă uşurează, căci îmi dovedesc că 
cineva mă iubeşte încă. 


— Şi acum să mergem, Raoul. Timpul e atât de frumos, 
cerul atât de senin, cerul acesta pe care-l vom avea mereu 
deasupra capetelor noastre, pe care-l vei vedea şi mai senin 
încă la Djidgelli şi care îţi va vorbi acolo de mine, aşa cum 
îmi vorbeşte mie aici de Dumnezeu. 

După ce se înţeleseseră asupra acestui punct, cei doi 
gentilomi discutară despre năzdrăvăniile ducelui, traseră 
concluzia că Franţa nu va putea fi slujită într-un chip 
mulţumitor prin alcătuirea şi desfăşurarea expediției şi, 
rezumând această politică prin cuvântul vanitate, porniră la 
drum spre a se supune mai mult voinţei lor decât destinului. 

Jertfa era împlinită. 

Capitolul XXXIV 'Tipsia de argint. 

Călătoria fu plăcută. Athos şi fiul său străbătură toată 
Franţa, făcând câte cincisprezece leghe pe zi, uneori şi mai 
mult, după cum amărăciunea lui Raoul îi îndemna să 
grăbească pasul. Ajunseră după cincisprezece zile la Toulon 
şi-i pierdură cu totul urmele lui d'Artagnan la Antibes. Se 
vede treaba că muşchetarul voise să nu fie recunoscut de 
nimeni prin aceste locuri, căci Athos, după lămuririle pe 
care le culese, ajunse la încredințarea că oamenii îl 
văzuseră pe călăreţul descris de el lăsând caii şi luând o 
trăsură bine închisă, după ce trecuse dincolo de Avignon. 

Raoul era deznădăjduit că nu-l putea întâlni pe 
d'Artagnan; inima lui întristată simţea nevoia să-şi ia rămas 
bun şi să primească mângâierea inimii de oţel a celuilalt. 
Athos ştia din experienţă că d'Artagnan devenea de 
nepătruns atunci când pornea la o treabă serioasă, fie în 
interesul lui, fie pentru serviciul regelui. Se temea chiar să 
nu-şi jignească prietenul sau să nu-i facă vreo încurcătură 
întrebând prea mult despre el. Totuşi, când Raoul începu să 
înjghebeze flotila, strângând cutere şi barcazuri pentru a le 
trimite la Toulon, unul din pescari îi spuse contelui că barca 
lui se afla în reparaţie după o călătorie făcută la cererea 
unui gentilom ce părea foarte grăbit să se îmbarce. Athos, 
crezând că acest om minţea cu scopul de a scăpa de 


corvoadă şi a rămâne să câştige mai mulţi bani cu pescuitul 
după ce tovarăşii lui vor fi plecat, stărui să capete 
amănunte. Pescarul îi spuse atunci că, mai înainte cu vreo 
şase zile, un om venise să-i închirieze barca, într-o noapte, 
pentru a se duce până la insula Saint-Honorat. Se 
înţeleseseră asupra preţului; însă gentilomul avea un coş 
mare, de trăsură, pe care ţinea să-l urce cu tot dinadinsul în 
barcă, în pofida greutăților de tot felul pe care le ridica 
această treabă. Pescarul voise să se lase păgubaş. Atrăsese 
chiar atenţia asupra primejdiei ce-i păştea, dar codirile lui 
nu făcură decât să-i atragă un mare număr de bastoane pe 
spinare din partea acelui gentilom, care lovea de istov şi 
fără să se mai oprească. Ciorovăindu-se astfel, pescarul se 
plânse starostelui năierilor din An-tibes, care îşi făceau 
dreptate între ei şi se ajutau unii pe alţii; dar gentilomul 
scoase atunci un petic de hârtie, la vederea căruia 
starostele, plecându-se până la pământ, îl înduplecă pe 
pescar să se supună, mustrându-l chiar că se arătase 
îndărătnic. Şi astfel fusese nevoit să încarce totul şi să plece 
pe mare. 

— Dar toate astea? Zise Athos? Nu dovedesc cum ţi-ai 
stricat barca. 

— Să vedeţi cum. Mă îndreptam spre Saint-Honorat, aşa 
cum îmi poruncise acel gentilom; dar el îşi schimbă gândul, 
pretinzând că n-am să pot trece prin partea de miazăzi a 
mănăstirii. 

— Şi de ce nu? 

— Pentru că, domnule, acolo, în faţa turnului pătrat al 
Benedictinilor, în partea de miazăzi, se află un banc de 
nisip, aşa-numit al Călugărilor. 

— O stâncă? Întrebă Athos. 

— Ce se ridică până aproape de suprafaţa apei, făcând 
trecerea primejdioasă, dar pe unde eu m-am strecurat de o 
mie de ori; gentilomul însă mi-a poruncit să-l las la Sfânta 
Margareta. 

— Ei bine? 


— Ei bine, domnule? Strigă pescarul cu accentul lui 
provensal? Ori eşti marinar, ori nu eşti; ori îţi cunoşti rostul, 
ori nu eşti decât o râmă de apă dulce. M-am încăpățânat să 
nu merg mai departe. Gentilomul m-a apucat atunci de gât 
şi mi-a spus verde în faţă că are să mă sugrume. Ajutorul 
meu, auzind asta, a pus mâna pe un topor, iar eu la fel. 
Aveam de gând să ne răzbunăm pentru ceea ce păţisem mai 
înainte. Dar gentilomul îşi scoase spada cu o iuţeală atât de 
mare, că nici eu, nici omul meu nu ne puturăm apropia de 
el. Eram gata să arunc toporul în capul lui şi aveam tot 
dreptul s-o fac, nu-i aşa, domnule, căci un marinar e stăpân 
pe puntea lui cum e burghezul la el acasă. Mă pregăteam, 
zic, să-i crăp ţeasta în două gentilomului, ca să mă apăr, 
când deodată, mă credeţi sau nu, coşul acela de trăsură se 
deschise nu ştiu cum şi din el ieşi un fel de stafie, cu un coif 
negru pe cap, cu o mască neagră pe faţă, ceva a cărui 
vedere te îngrozea şi care începu să ne amenințe cu 
pumnul. 

— Cine era? Întrebă Athos. 

— Era dracul însuşi, domnule, căci gentilomul, foarte 
voios, strigă de îndată ce-l zări: „Ah, mulţumesc, 
monseniore!” 

— Ciudat! Murmură contele privind câtre Raoul. 

— Şi ce-ai făcut atunci? Îl întrebă acesta pe pescar. 

— Vă daţi seama, domnule, că doi bieţi oameni ca noi nu se 
puteau măsura cu doi gentilomi, darămite să te pui cu 
dracul; ah, ce să mai vorbim! Ne înţeleserăm din ochi, eu şi 
tovarăşul meu, şi, dintr-o săritură, furăm în apă; ne aflam la 
şapte sau opt sute de picioare de coastă. 

— Şi pe urmă? 

— Pe urmă, domnule, cum sufla un vânticel dinspre apus, 
barca fu împinsă către coastă şi se înţepeni în nisipurile din 
jurul Sfintei Margareta. 

— Oh!... Şi cei doi călători? 

— Eh, nu le purtaţi de grijă! lată cea mai bună dovad [că 
unul era dracul în persoană şi că-l ocrotea pe celălalt. Căci, 


după ce ne-am întors la barcă, înotând, în loc să-i găsim pe 
blestemaţii aceia zdrobiţi de stâncă, n-am mai găsit nimic, 
nici măcar coşul trăsurii aceleia. 

— Ciudat! Ciudat! Repetă contele. Dar, după aceea, ce-aţi 
mai făcut, prietene? 

— M-am plâns guvernatorului insulei Sfânta Margareta, 
care mi-a vârât pumnul sub nas, spunându-mi că, dacă-i voi 
mai îndruga astfel de baliverne, o să mă snopească în bice. 

— Guvernatorul? 

— Da, domnule. Şi unde mai pui că barca fusese stricată, 
stricată rău, căci se lovise cu botul în stânca Sfintei 
Margareta, iar călăfătarul mi-a cerut o sută douăzeci de 
livre ca să mi-o repare. 

— Prea bine? Zise Raoul? Vei fi scutit de serviciu. Du-te. 

— Să mergem la Sfânta Margareta, vrei? Îl întrebă apoi 
Athos pe Bragelonne. 


— Da, domnule; trebuie să lămurim lucrurile acolo, 
întrucât mi se pare că omul acesta nu ne-a spus adevărul. 

— Şi mie mi se pare la fel, Raoul. Povestea asta cu 
gentilomul mascat şi cu trăsura dispărută pare să ascundă 
mai degrabă ticăloşia pe care vulpoiul ăsta o va fi făptuit 
asupra călătorului, în mijlocul mării, spre a-l pedepsi că-l 
luase cu sila, pe el şi barca lui. 

— Aceeaşi bănuială o am şi eu şi mă gândesc că în trăsură 
se aflau mai degrabă lucruri de preţ decât un om oarecare. 

— Vom descurca noi asta, Raoul. Oricum, gentilomul acela 
seamănă cu d'Artagnan; îl recunosc după cum s-a purtat. 
Din păcate, nu mai suntem tinerii neînvinşi de altă-dată. 
Cine ştie dacă toporul sau ranga acestui hoţ de mare n-a 
izbutit să facă ceea ce spadele cele mai dibace din Europa, 
gloanţele şi ghiulele n-au putut să facă timp de patruzeci de 
ani! 

În aceeaşi zi, porniră spre Sfânta Margareta pe puntea 
unei goelete chemate de la Toulon prin ordin. Impresia pe 
care o avură punând piciorul pe pământ fu una dintre cele 
mai plăcute. Insula era plină de flori şi de roade; ea îi slujea 
de livadă guvernatorului, în partea cultivată. Portocalii, 
rodiile şi smochinii se încovoiau sub greutatea rodului lor 
de aur şi azur. De jur împrejurul acestei livezi, în partea 
necultivată, potârnichile roşii alergau în stoluri prin mără- 
cinişuri şi prin tufişurile de ienupăr şi, la fiecare pas pe care 
Raoul şi contele îl făceau, câte un iepure speriat sărea din 
brazdele de maghiran şi din bălării, pentru a se ascunde în 
vizuina lui. Încolo, această preafericită insulă era nelocuită. 
Cu suprafaţa netedă, neavând decât un golfuleţ unde 
trăgeau bărcile, ea slujea contrabandiştilor ca loc unde îşi 
ascundeau prăzile, în înţelegere cu guvernatorul, care le 
împărțea cu ei, cu condiţia ca hoţii să nu se atingă de vânat 
şi de belşugul grădinilor. Pe baza acestei înţelegeri, 
guvernatorul se mulțumea cu o garnizoană de opt oameni 
spre a-şi apăra fortăreaţa, în care mucezeau douăsprezece 
tunuri. Guvernatorul acesta era deci un arendaş fericit, ce 


recolta smochine, por-tocale, vinuri şi uleiuri, strângând 
grămezi de lămâi şi de chitre sub soarele cetăţii sale. 
Fortăreaţa, înconjurată de un şanţ adânc? Singura ei 
apărare? Îşi ridica în sus, ca trei capete, cele trei turnulețe, 
legate între ele prin platforme năpădite de muşchi verde. 

Athos şi Raoul dădură câtva timp târcoale îngrăditurilor 
livezii, fără să găsească pe nimeni care să-i introducă la 
guvernator. În cele din urmă intrară în grădina. Era în 
ceasul cel mai fierbinte al zilei, când totul se ascunde sub 
pietre sau sub ierburi. Cerul îşi desfăcea aripile sale de foc, 
înăbuşind orice zgomot, izgonind orice vietate. Potârnichile 
sub tufele de ienuperi, muştele sub umbra frunzelor, 
dormeau întocmai ca şi talazurile sub soare. Athos zări în 
grădină, între al doilea şi al treilea ţarc, un soldat ce ducea 
pe cap un fel de coş încărcat cu de-ale mâncării. Omul se 
întoarse foarte curând, de astă dată fără coş şi dispăru pe 
uşa unei gherete. Athos înţelese că acest om dusese de 
mâncare cuiva şi că, după ce-şi făcuse datoria, se pregătea 
să mănânce şi el. Deodată se auzi strigat şi, ridicând faţa, 
zări între zăbrelele unei ferestre ceva alb, ca o mână care 
se mişca şi ceva strălucitor, ca o armă în care se 
răsfrângeau razele soarelui. Şi, înainte de a-şi da seama de 
ceea ce văzuse, o dâră luminoasă, însoţită de un şuierat ce 
brazdă văzduhul, îl făcu să-şi întoarcă atenţia de la donjon 
la pământ. Un al doilea zgomot surd se auzi în şanţ şi Raoul 
alergă să ridice de jos o tipsie de argint ce se rostogolise pe 
nisipul uscat. Mâna care aruncase acea tipsie le făcu un 
semn celor doi gentilomi, apoi dispăru. Atunci Athos şi 
Raoul se apropiară unul de altul şi începură să cerceteze cu 
luare-aminte tipsia plină de praf. Pe fundul ei descifrară 
câteva cuvinte, zgâriate acolo cu vârful unui cuţit: „Sunt? 
Glăsuia inscripţia? Fratele regelui Franţei, azi întemnițat, 
mâine nebun. Gentilomi francezi, rugaţi-vă lui Dumnezeu 
pentru sufletul şi minţile odraslei stăpânilor voştri!” 

Athos scăpă din mână tipsia, în timp ce Raoul încerca să 
pătrundă înţelesul misterios al acestor cuvinte lugubre. În 


aceeaşi clipă, un strigăt se făcu auzit în vârful turnului. 
Raoul, iute ca fulgerul, îşi feri capul în jos, silindu-l pe tatăl 
său să se plece şi el. Ţeava unei muschete scânteia în bătaia 
soarelui pe creasta zidului. Un fum alb ţâşni ca un smoc de 
fulgi din gura muschetei şi un glonte se zdrobi într-o piatră, 
la şase şchioape de cei doi gentilomi. O a doua muschetă 
apăru sus, cu ţeava îndreptată către ei. 

— Ei drăcie! Strigă Athos. Omorâţi oamenii aici? Daţi-vă 
jos, laşilor ce sunteţi! 

— Da, coborâţi îndată de-acolo! Adăugă Raoul mânios, 
arătând cu pumnul spre cetate. 

Unul dintre cei doi trăgători, acela care se pregătea să 
tragă un nou foc de muschetă, răspunse la aceste strigăte 
printr-o exclamaţie de surprindere şi cum tovarăşul lui voia 
să ducă treaba mai departe şi tocmai îşi ridica muscheta 
încărcată din nou, cel care strigase împinse flinta într-o 
parte şi glontele zbură în aer. 

Athos şi Raoul, văzând că cei doi dispărură de pe zid, 
crezură că au să vină la ei şi aşteptară nemişcaţi să-i vadă 
ivindu-se. Dar nu trecură nici cinci minute şi un răpăit scurt 
de tobă îi chemă pe cei opt soldaţi ai garnizoanei, care 
apărură în partea cealaltă a şanţului, cu flintele în poziţie 
de tragere. În fruntea acestor oameni se afla un ofiţer, în 
care vicontele de Bragelonne îl recunoscu pe cel ce trăsese 
primul glonte de muschetă. Acest ofiţer le ordonă soldaţilor 
să se pregătească de tragere. 

— Vom fi împuşcaţi! Strigă Raoul. Să tragem spadele, 
altceva n-avem de făcut şi să sărim peste şanţ. Vom ucide 
fiecare măcar câte unul dintre aceşti nemernici, după ce 
muschetele lor se vor goli. 

Şi Raoul, însoţindu-şi glasul prin gest, sări, urmat de 
Athos, când o voce cunoscută răsună la spatele lor. 

— Athos! Raoul! Strigă această voce. 

— D'Artagnan! Răspunseră cei doi gentilomi. 

— Armele jos, la dracu! Strigă căpitanul către soldaţi. 
Eram sigur de ceea ce spuneam! 


Soldaţii îşi lăsară puştile jos de la umăr. 

— Ce se întâmplă cu noi? Întrebă Athos. Cum, suntem 
împuşcaţi fără să ni se dea măcar de veste? 

— Eu însumi eram să vă împuşc adineauri? Răspunse 
d'Artagnan? Şi dacă guvernatorul nu v-a nimerit, eu v-aş fi 
nimerit, dragi prieteni. Noroc că am luat obiceiul de a ochi 
mult înainte de a trage! Mi se părea că vă recunosc. Ah, 
scumpii mei prieteni, ce noroc! 

Şi d'Artagnan îşi şterse fruntea, căci alergase repede, iar 
tulburarea lui nu era o prefăcătorie. 

— Cum? Zise contele? Domnul acesta care a tras asupra 
noastră e guvernatorul fortăreței? 

— EI însuşi. 

— Şi de ce voia să ne ucidă? Ce i-am făcut noi? 

— La dracu! Aţi primit obiectul pe care l-a aruncat 
deţinutul. 

— Asta-i adevărat. 

— 'Tipsia aceea... Deţinutul a scris ceva pe ea, nu-i aşa? 

— Da. 

— Eram sigur. Ah, Doamne! 

Şi d'Artagnan, cu toate semnele unei nelinişti ucigătoare, 
luă tipsia pentru a citi inscripţia. După ce o citi, se făcu alb 
ca varul. 

— O, Doamne! Repetă el. Tăcere! Iată că vine 
guvernatorul. 

— Şi ce-o să ne facă? Avem noi vreo vină? 

— Aşadar, e adevărat? Murmură Athos cu jumătate de 
gură. Aşadar, e adevărat ce scrie acolo? 

— Tăcere, vă spun, tăcere! Dacă s-ar afla că ştiţi să citiţi 
sau dacă s-ar bănui că aţi înţeles, cât vă iubesc eu de mult, 
scumpi prieteni, de mi-aş da viaţa pentru voi... Dar... 

— Dar? Făcură Athos şi Raoul. 

— Dar nu v-aş putea scăpa de la închisoarea pe viaţă, chiar 
dacă v-aş scăpa de la moarte. Tăcere, deci şi iar tăcere! 

Guvernatorul se apropie, trecând şanţul pe un podeţ de 
scânduri. 


— Ei bine? 1 se adresă el lui d'Artagnan? Ce te opreşte? 

— Sunteţi spanioli, nu cunoaşteţi nici o iotă franţuzeşte? 
Le spuse celor doi prieteni repede, în şoaptă, căpitanul. 

Apoi, răspunzându-i guvernatorului: Ei bine, am avut 
dreptate; aceşti domni sunt doi căpitani spanioli pe care i- 
am cunoscut la Ypres, anul trecut... Nu ştiu o boabă 
franţuzeşte. 

— Aşa! Făcu guvernatorul cu luare-aminte. 

Şi dădu să citească inscripţia de pe tipsie. D'Artagnan însă 
i-o smulse din mână şi răzui literele cu vârful spadei sale. 

— Hei? Strigă guvernatorul? Ce faci? N-am voie să citesc? 

— E un secret de stat? Răspunse d'Artagnan sec? Şi 
întrucât ştii foarte bine cum sună ordinul regelui, că oricine 
îl va pătrunde va fi pedepsit cu moartea, n-am decât să te 
las, dacă vrei, să citeşti, însă îndată după aceea voi pune să 
fii împuşcat. 

În timpul acestui schimb de cuvinte, pe jumătate serios, pe 
jumătate în glumă, Athos şi Raoul păstrară o tăcere de 
gheaţă. 

— Dar nu se poate? Zise guvernatorul? Ca aceşti domni să 
nu înţeleagă măcar câteva cuvinte. 

— N-avea grijă! Chiar dacă ar înţelege ce se vorbeşte, n-ar 
putea citi ceea ce e scris. N-ar citi nici chiar în spaniolă. Nu 
uita că un nobil spaniol nu trebuie să ştie niciodată să 
citească. 

Această explicaţie ar fi trebuit să-l lămurească pe 
guvernator; totuşi nu se dădu bătut. 

— Pofteşte-i pe aceşti domni în fort? Zise el. 

— “Tocmai asta voiam să-ţi propun şi eu? Răspunse 
d'Artagnan. 

Adevărul este că el se gândea la cu totul altceva şi că ar fi 
vrut să-şi vadă prietenii la o sută de leghe de acolo. Dar, 
deocamdată, n-avea încotro. Le adresă, în spaniolă, celor 
doi gentilomi o invitaţie, pe care aceştia o primiră. Se 
îndreptară cu toţii spre intrarea în fort şi, incidentul odată 


închis, cei opt soldaţi se reîntoarseră la dulcea lor tihnă, 
tulburată o clipă de această întâmplare nemaipomenită. 

Capitolul XXXV Întemniţat şi temniceri. 

După ce intrară în fort şi în timp ce guvernatorul făcea 
unele pregătiri spre a-şi primi oaspeţii, Athos zise: 

— Uite ce-i, vreau un cuvânt de lămurire, acum când 
suntem numai noi. 

— Nimic mai simplu? Răspunse muşchetarul. Am adus în 
insulă un deţinut pe care regele vrea să nu-l vadă nimeni; 
apoi aţi sosit voi şi el v-a aruncat ceva printre zăbrelele de 
la fereastră; eu luam masa la guvernator, aşa că am văzut 
cum v-a aruncat acel obiect şi cum Raoul l-a ridicat de jos. 
Nu-mi trebuie mult ca să înţeleg, deci am înţeles şi am 
crezut că sunteţi vorbiţi cu deţinutul meu. Atunci... 

— Atunci ai dat ordin să fim împuşcaţi. 

— Pe legea mea, aşa este; dar dacă am sărit cel dintâi să 
pun mâna pe muschetă, am fost, din fericire, ultimul care vă 
lua la ochi. 

— Dacă m-ai fi ucis, d'Artagnan, aş fi avut fericirea să mor 
pentru casa regală a Franţei; şi e o mare cinste pentru 
cineva să fie ucis de mâna ta, care eşti cel mai nobil şi cel 
mai devotat apărător al coroanei. 

— Doamne, Athos, dar ce tot spui tu de casa regală? Se 
bâlbâi d'Artagnan. Cum, tu, conte, un bărbat înţelept şi cu 
mintea întreagă, crezi în prostiile astea scrise de un 
smintit? 

— Cred, da. 

— Cu atât mai mult, dragă cavalere, cu cât ai primit ordin 
să ucizi pe cei care ar crede în ele? Adăugă Raoul. 

— Asta? Răspunse căpitanul de muşchetari? Din pricină că 
orice defăimare, chiar dacă e absurdă, poate fi luată foarte 
uşor drept bună de câtre mulţime. 

— Nu, d'Artagnan? Zise Athos cu blândeţe? Adevărul este 
că regele nu vrea ca taina familiei lui să ajungă la urechile 
poporului şi astfel călăii fiului lui Ludovic al XIII-lea să fie 
învinuiți de ticăloşie. 


— Haide, haide, nu spune asemenea copilării, Athos, căci 
mă faci să nu te mai socot un om în toată firea. De altfel, 
lămureşte-mă, cum s-ar putea ca Ludovic al XIII-lea să aibă 
un fiu în insula Sfânta Margareta? 

— Un fiu pe care tu l-ai adus aici, mascat, în barca unui 
pescar, de ce nu? Zise Athos. 

D'Artagnan tresări. 

— Ah, ah! Făcu el. De unde ştii că o barcă de pescar...? 

— Te-a adus la Sfânta Margareta, împreună cu trăsura în 
care era închis deţinutul, cu deţinutul căruia îi spuneai 
monseniore? Ei bine, ştiu? Răspunse contele. 

D'Artagnan îşi muşcă mustaţa. 

— Să zicem? Rosti el? Că am venit aici cu o barcă şi cu o 
trăsură în care se afla un deţinut mascat; asta nu dovedeşte 
însă că deţinutul ar fi un prinţ... Un prinţ din casa regală a 
Franţei. 

— Oh, întreabă-l asta pe Aramis! Răspunse Athos cu 
răceală. 

— Pe Aramis? Exclamă muşchetarul surprins. L-ai văzut pe 
Aramis? 

— După înfrângerea de la Vaux, da; l-am văzut pe Aramis 
fugind, urmărit, pierdut şi el mi-a povestit destul ca să cred 
în jeluirea scrisă de acest nenorocit pe fundul tipsiei sale de 
argint. 

D'Artagnan îşi lăsă capul în jos, împovărat. 

— lată? Zise el? Cum se joacă Dumnezeu cu ceea ce 
oamenii numesc înţelepciunea lor! Straşnică taină e aceea 
căreia douăsprezece sau cincisprezece persoane îi cunosc 
dedesubturile!... Athos, blestemată fie întâmplarea care te- 
a pus faţă în faţă cu mine în această afacere! Căci acum... 

— Ei bine? Îl întrerupse Athos, cu severitatea lui 
prietenească? Taina ta e acum dezvăluită fiindcă o cunosc şi 
eu? Dar n-am cunoscut eu, oare, altele şi mai grele în viaţa 
mea? Adu-ţi aminte, dragul meu. 

— N-ai cunoscut niciodată una atât de primejdioasă? 
Răspunse d'Artagnan cu îndurerare. Mă urmăreşte un gând 


sinistru: ca toţi cei care se vor fi atins de această taină vor 
muri şi vor muri rău. 

— Facă-se voia lui Dumnezeu, d'Artagnan! Dar iată că vine 
guvernatorul tău. 

D'Artagnan şi prietenii lui îşi reluară numaidecât rolurile 
lor. 

Guvernatorul acesta, bănuitor şi aspru, era cu d'Artagnan 
de o politeţe ce mergea până la slugărnicie. Se mulţumi să 
fie drăguţ cu cei doi călători, dar să nu-i slăbească din ochi. 
Athos şi Raoul observară că el încerca adesea să-i încurce 
cu câte o întrebare sau să-i ia prin surprindere; dar ei nu se 
lăsau prinşi. Cele ce spusese d'Artagnan puteau să pară 
deci adevărate, chiar dacă guvernatorul nu credea asta. 
leşiră de la masă pentru a se duce să se odihnească. 

— Cum se numeşte omul acesta? Îl întrebă Athos pe 
d'Artagnan, în spaniolă. Are o înfăţişare care nu-mi place de 
loc. 

— De Saint-Mars? Răspunse căpitanul. 

— Elwva fi deci temnicerul tânărului prinţ? 

— Eh, cine ştie? lată-mă la Sfânta Margareta poate pentru 
totdeauna. 

— Haidade! Tu? 

— Dragă prietene, sunt în situaţia omului care a găsit o 
comoară în mijlocul unui pustiu. Ar vrea s-o ridice, dar nu 
poate; ar vrea s-o lase, dar nu îndrăzneşte. Regele nu mă va 
mai chema de aici, temându-se că un altul va fi un paznic 
mai puţin bun decât mine; şi totuşi îi pare rău că nu mă mai 
are lângă el, ştiind că nimeni nu-l va sluji mai bine ca mine. 
La urma urmei, fie cum o vrea Dumnezeu! 

— Dar? Zise Raoul? Tocmai pentru că nimic nu e sigur, 
şederea dumitale aici e vremelnică, astfel că te vei 
reîntoarce la Paris. 

— Întreabă-i, te rog, pe aceşti domni pentru ce au venit la 
Sfânta Margareta? Îi întrerupse Saint-Mars. 

— Au venit ştiind că la Saint-Honorat e o mănăstire de 
benedictini, pe care voiau să o vadă şi că în Sfânta 


Margareta e vânat bun. 

— La dispoziţia lor? Răspunse Saint-Mars? Ca şi a 
dumitale. 

D'Artagnan îi mulţumi. 

— Şi când pleacă? Mai întrebă guvernatorul. 

— Mâine? Răspunse d'Artagnan. 

Domnul de Saint-Mars se duse să-şi facă rondul, lăsându-l 
pe d'Artagnan singur cu cei doi presupuşi spanioli. 

— Oh? Oftă muşchetarul? lată o viaţă şi o societate care 
nu-mi convin câtuşi de puţin! Eu îi poruncesc acestui om, el 
însă mă stânjeneşte al dracului!... Haide, veniţi să vânăm 
câţiva iepuri? Plimbarea va fi frumoasă şi nu prea 
obositoare. Insula n-are decât o leghe şi jumătate în 
lungime şi o jumătate de leghe în lăţime. Un adevărat parc. 
Să ne distrăm. 

— Mergem unde vrei tu, d'Artagnan, dar nu ca să 
petrecem, ci ca să vorbim în voie. 

D'Artagnan îi făcu semn unui soldat; acesta înţelese, aduse 
câte o puşcă de vânătoare pentru fiecare gentilom, apoi 
intră din nou în fort. 

— Şi acum? Zise muşchetarul? Răspundeţi-mi, rogu-vă, la 
întrebarea pe care v-o pusese acest hain Saint-Mars: de ce- 
aţi venit în insulele Lerens? 

— Ca să-ţi spunem adio. 

— Să-mi spuneţi adio? Cum aşa? Raoul pleacă? 

— Da. 

— Cu domnul de Beaufort, fac prinsoare! 

— Cu domnul de Beaufort. Oh, tu ghiceşti totdeauna, 
dragă prietene! 

— Obişnuinţa, de... 

În timp ce între cei doi prieteni se lega această convorbire, 
Raoul, cu capul greu, cu inima încărcată, se aşezase pe 
nişte stânci acoperite de muşchi, cu muscheta pe genunchi 
şi, privind marea, privind cerul, ascultând glasul sufletului 
său, îi lăsa pe cei doi vânători să se îndepărteze încetul cu 


încetul. D'Artagnan băgă de seamă că tânărul rămăsese în 
urmă. 

— E tot mâhnit, nu-i aşa? Îl întrebă el pe Athos. 

— De moarte. 

— Oh, cred că exagerezi! Raoul e un om călit. Toate inimile 
nobile ca a lui au un al doilea înveliş, care le apără ca o 
carapace. Dacă primul înveliş sângerează, al doilea rezistă. 

— Nu? Răspunse Athos. Raoul are să moară. 

— Ei, drace! Făcu d'Artagnan, posomorându-se deodată. 
Nu mai adăugă nimic la această exclamaţie. Apoi, după o 
clipă: De ce-l laşi să plece? 

— Fiindcă asta e dorinţa lui. 

— Şi de ce nu te duci cu el? 

— Fiindcă nu vreau să-l văd murind. 

D'Artagnan îşi privi prietenul în ochi. 

— Tu ştii un lucru? Reluă contele, sprijinindu-se de braţul 
căpitanului? Tu ştii că, în viaţa mea, de puţine ori mi-a fost 
teamă de ceva. Ei bine, acum mă roade o teamă necurmată, 
aprigă, de neîndurat; mi-e teamă că va veni o zi când voi 
ţine cadavrul acestui copil în braţele mele. 

— Oh! Murmură d'Artagnan. Oh! 

— Are să moară, ştiu, sunt încredinţat de asta; şi nu vreau 
să-l văd murind. 

— Cum, Athos, vii să stai în faţa celui mai viteaz om pe care 
spui că l-ai cunoscut vreodată, a lui d'Artagnan al tău, a 
acestui om fără seamăn, cum îl numeai altădată, şi-i 
mărturiseşti, încrucişându-ţi braţele la piept, că te temi să 
nu-l vezi pe fiul tău mort, tu care ai văzut tot ce se poate 
vedea pe lumea asta? Ei bine, pentru ce ţi-e teamă de aşa 
ceva, Athos? Omul, pe acest pământ, trebuie să se aştepte 
la orice, să înfrunte totul. 

— Ascultă, prietene: după ce mi-am risipit puterile pe 
pământul acesta de care-mi vorbeşti tu, n-am mai păstrat 
decât două credinţe: aceea a vieţii, cu prieteniile mele, cu 
datoria mea de părinte şi aceea a veşniciei, cu dragostea şi 
cu respectul de Dumnezeu. Acum simt în mine, ca o 


revelaţie, că dacă Dumnezeu va hotări ca prietenul meu sau 
fiul meu să-şi dea ultima suflare în faţa mea... Oh, nici nu 
vreau să-ţi vorbesc despre asta, d'Artagnan! 

— Spune! Spune! 

— Îndur totul cu tărie, afară de moartea celor pe care-i 
iubesc. E singurul lucru fără tămăduire. Cel care moare 
câştigă, cel care vede murind pierde. Da. Uite: a şti că nu-l 
voi mai întâlni niciodată, niciodată pe pământ, pe acela a 
cărui vedere îmi făcea bucurie, a şti că nicăieri nu se mai 
află d'Artagnan, că nicăieri nu se mai află Raoul, oh... Sunt 
bătrân, mă vezi, nu mai am curaj, îl rog pe Dumnezeu să mă 
cruţe în slăbiciunea mea; dar dacă m-ar lovi în faţă şi în 
chipul acesta, ei bine, l-aş blestema. Un gentilom creştin nu 
trebuie să-şi blesteme Dumnezeul, d'Artagnan; e destul că 
şi-a blestemat un rege! 

— Hm!... Făcu d'Artagnan, răscolit de această crudă 
furtună a durerilor. 

— D'Artagnan prietene, tu care-l iubeşti pe Raoul, 
priveşte-l? Adăugă Athos, arătând spre fiul său? Priveşte 
tristeţea aceea care nu-l mai părăseşte nici o clipă. Cunoşti 
ceva mai îngrozitor decât să iei parte, clipă cu clipă, la 
agonia nesfârşită a acestei biete inimi? 

— Lasă-mă să-i vorbesc, Athos. Cine ştie! 

— Încearcă; am însă încredințarea că nu vei izbuti. 

— Nu voi căuta să-l consolez; îl voi ajuta. 

— Tu? 

— Fără îndoială. E oare pentru prima dată când o femeie 
se va fi dezmeticit în necredinţa ei? Mă duc la el, îţi spun. 

Athos clătină din cap şi-şi continuă plimbarea singur. 
D'Artagnan, tăindu-şi drum prin mărăcinişuri, se apropie de 
Raoul şi-i întinse mâna. 

— Ei bine? Îi spuse el? Vrei să-mi vorbeşti ceva? 

— Ţi-aş cere să-mi faci un serviciu? Răspunse Bragelonne. 

— Care? 

— Te vei reîntoarce într-o zi în Franţa, da? 

— Aşa sper. 


— E bine să scriu domnişoarei de La Valliere? 

— Nu, nu e bine. 

— Am să-i spun atâtea totuşi! 

— Atunci vino cu mine acolo şi spune.-i-le. 

— Niciodată! 

— Dacă-i aşa, crezi că o scrisoare va face mai mult decât 
ceea ce nu pot face cuvintele tale? 

— Ai dreptate. 

— Îl iubeşte pe rege? Rosti fără milă d'Artagnan. E o fată 
cinstită. 

Raoul tresări. 

— lar pe tine, pe tine pe care te-a părăsit, te iubeşte poate 
mai mult decât pe rege, însă într-alt fel. 

— D'Artagnan, crezi, într-adevăr, că-l iubeşte pe rege? 

— Îl iubeşte până la idolatrie. E o inimă în care nu mai 
poate avea loc alt simţământ. Ai putea să trăieşti mai 
departe alături de ea, ai putea să rămâi cel mai bun prieten 
al ei! 

— Ah! Făcu Raoul, luminându-se parcă în faţa acestei 
speranţe dureroase. 

— Vrei? 

— Ar însemna să fiu un laş. 

— Iată un cuvânt absurd, care m-ar putea face să-ţi 
dispreţuiesc înţelepciunea. Raoul, nu e niciodată o laşitate, 
înţelege, să faci ceea ce îţi este impus de o forţă majoră. 
Dacă inima îţi spune: „Du-te acolo sau mori”, du-te, Raoul. A 
fost oare ea josnică sau a făcut bine preferându-l în locul 
tău pe rege, ea căreia inima îi poruncea cu putere să-l 
prefere pe rege? Nu; a fost cea mai cinstită dintre toate 
femeile. Fă deci ca ea: urmează îndemnul inimii tale. Ştii 
oare un lucru de care eu sunt sigur, Raoul? 

— Care? 

— Că, privind-o de aproape, cu ochii unui bărbat gelos... 

— Ei bine? 

— Ei bine, vei înceta de a o mai iubi. 

— Mă faci să mă hotărăsc, dragul meu d'Artagnan. 


— Să te duci s-o vezi? 

— Nu, să plec spre a n-o mai revedea niciodată. Căci vreau 
s-o iubesc totdeauna. 

— Cinstit mărturisind? Rosti muşchetarul? lată o concluzie 
la care eram departe de a mă aştepta. 

— Iată, prietene, o vei revedea curând; dă-i această 
scrisoare, dacă socoţi de cuviinţă, care îi va arăta, ca şi 
domniei tale, tot ce se petrece în inima mea. Citeşte-o, am 
pregătit-o astă-noapte. Ceva îmi spunea că am să te 
întâlnesc astăzi aici. 

Şi-i întinse scrisoarea lui d'Artagnan, care o citi: 
„Domnişoară, nu eşti vinovată în ochii mei pentru faptul că 
nu mă iubeşti. Eşti vinovată de o singură greşeală, aceea de 
a mă fi lăsat să cred că mă iubeai. Această greşeală mă va 
costa viaţa. Dumitale ţi-o iert, dar mie nu mi-o pot ierta. Se 
spune că îndrăgostiţii fericiţi sunt surzi la gemetele 
îndrăgostiţilor neluaţi în seamă. Nu e acelaşi lucru cu 
dumneata, care nu m-ai iubit, decât poate cu teamă. Sunt 
încredinţat că, dacă aş fi stăruit pe lângă dumneata spre a 
schimba această prietenie în dragoste, ai fi făcut-o de 
teamă să nu mă vezi murind sau să nu pierzi stima pe care 
ţi-o păstram eu. Mă simt fericit că mor ştiindu-te mulţumită 
şi liberă de orice povară sufletească. 

Cât de mult mă vei iubi atunci când nu te vei mai teme de 
privirile sau de mustrările mele! Mă vei iubi, pentru că, 
oricât de frumoasă ţi se va părea o nouă dragoste, 
Dumnezeu nu m-a făcut cu nimic mai prejos decât acela pe 
care l-ai ales, iar devotamentul meu, sacrificiul, sfârşitul 
meu dureros vor face să mă bucur în ochii dumitale de o 
superioritate netăgăduită asupra lui. Am lăsat să-mi scape, 
în copi-lăreasca încredere a inimii mele, comoara pe care o 
aveam. Mulţi oameni îmi spun că mă iubeai destul de mult 
ca să ajungi să mă iubeşti şi mai mult. Acest gând mă face 
să-mi înăbuş orice amărăciune şi mă îndeamnă să nu socot 
pe nimeni altul vinovat, decât pe mine însumi. 


Încuviinţează acest ultim adio şi binecuvântează-mi 
retragerea în refugiul de nepătruns unde se stinge orice 
ură, unde dragostea dăinuieşte de-a pururi. 

Adio, domnişoară. Dacă mi s-ar cere să plătesc cu sângele 
meu fericirea dumitale, mi-aş da tot sângele din mine. Aş 
face astfel o jertfă din nenorocirea mea! 

RAOUL, VICONIE DE BRAGELONNE” 

— Scrisoarea e bună? Zise căpitanul. Nu-i găsesc decât un 
cusur. 

— Care? Strigă Raoul. 

— Acela că spune totul, afară de flacăra ce ţâşneşte ca o 
otravă ucigătoare din ochii, din inima ta, afară de dragostea 
nebunească ce te mistuie încă. 

Raoul păli şi tăcu. 

— De ce nu i-ai scris doar aceste cuvinte: „Domnişoară, în 
loc să te blestem, te iubesc şi mă duc să mor”. 

— Aşa e? Zise Raoul cu o bucurie sinistră. 

Şi rupând bucăţi scrisoarea pe care o smulse din mâna 
muşchetarului, aşternu pe o foiţă din carneţelul său aceste 
cuvinte: „Pentru fericirea de a-ţi spune încă o dată că te 
iubesc, săvârşesc laşitatea de a-ţi scrie şi spre a mă pedepsi 
pentru această laşitate, mor.” 

Şi semnă. 

— Îi vei da această foiţă, nu-i aşa, căpitane? Îi spuse apoi 
lui d'Artagnan. 

— Când? Întrebă acesta. 

— În ziua? Zise Bragelonne, arătând ultimul cuvânt? În 
ziua când vei scrie data sub aceste rânduri. 

Şi porni să-l întâlnească pe Athos, care se apropia cu paşi 
înceţi. 

În timp ce mergeau cu toţii spre fort, marea se umflă şi, cu 
acea aprigă furie ce învolburează dintr-o data Mediterana, 
stihiile se prefăcură în furtună. Ceva nedesluşit le apăru în 
faţa privirilor, ceva ce se mişca lângă un colţ al țărmului. 

— Ce-i acolo? Se miră Athos. O barcă sfărâmată! 

— Nu-i barcă? Răspunse d'Artagnan. 


— lartă-mă? Zise Raoul? E o barcă ce se grăbeşte să intre 
în port. 

— Într-adevăr, acolo e o barcă şi bine face că vrea să intre 
în golfuleţ; dar ceea ce ne arată Athos în nisip... 
Împotmolită... 

— Da, da, văd. 

— E trăsura pe care am aruncat-o eu în mare, după ce-am 
coborât cu deţinutul. 

— Ei bine? Zise Athos? Dacă vrei să mă asculţi, 
d'Artagnan, n-ai face rău să-i dai foc, ca să nu mai rămână 
nici o urmă din ea; altfel, pescarii din Antibes, care au 
crezut ca au de-a face cu diavolul, vor căuta să le 
dovedească tuturor că însoţitorul tău nu era decât un om. 

— Îţi preţuiesc sfatul, Athos şi am să dau ordin să fie 
îndeplinit chiar la noapte, ba mai bine am să-l îndeplinesc 
eu însumi. Dar acum să ne grăbim, căci începe ploaia şi 
trăsnetele sunt năprasnice. 

În clipa când treceau parapetul, vrând să intre într-o 
galerie a cărei cheie o avea d'Artagnan, îl zăriră pe domnul 
de Saint-Mars îndreptându-se spre încăperea unde se afla 
deţinutul. La un semn al lui d'Artagnan, se ascunseră cu 
toţii după colţul scării. 

— Ce să fie acolo? Întrebă Athos. 

— Ai să vezi. Priveşte. Deţinutul se întoarce de la capelă. 

Şi la lumina roşie a fulgerelor, în ceața vânătă pe care 
vântul o purta prin văzduhul încărcat, zăriră trecând, 
ţeapăn, la şase paşi în urma guvernatorului, un om 
îmbrăcat în negru, cu faţa acoperită de o mască de fier, 
cenuşie, prinsă de o cască de aceeaşi culoare, ce-i ascundea 
tot capul. Flăcările cerului făceau să ţâşnească reflexe 
orbitoare de pe casca de metal şi aceste reflexe, scăpărând 
în toate părţile, păreau că sunt privirile furioase pe care le 
arunca nenorocitul acela, din pricină că nu putea să 
blesteme. La mijlocul galeriei, deţinutul se opri o clipă să 
privească în zarea nesfârşită, să respire mireasma cu gust 


de pucioasă a furtunii, să soarbă cu lăcomie picăturile calde 
de ploaie; apoi scoase un suspin asemenea unui răcnet. 

— Vino, domnule? Zise repezit de Saint-Mars prizonierului 
său, căci începea să se neliniştească văzându-l că priveşte 
cu atâta interes dincolo de ziduri. Hei, domnule, vino! 

— Spune-i monseniore! Strigă din colţul său Athos, cu un 
glas atât de solemn şi atât de poruncitor, încât guvernatorul 
se simţi străbătut de un fior. 

Athos voia cu tot dinadinsul să i se păstreze respectul 
cuvenit unei maiestăţi căzute din măreție. Prizonierul 
întoarse capul. 

— Cine a vorbit acolo? Întrebă de Saint-Mars. 

— Eu? Răspunse d'Artagnan, care ieşi numaidecât din 
umbră. Ştii doar că aşa e ordinul. 

— Nu-mi spuneţi nici domnule, nici monseniore? Rosti la 
rândul lui deţinutul, cu un glas ce-l făcu pe Raoul să se 
cutremure până în adâncul sufletului? Spuneţi-mi 
BLESTEMAIUL! 

Şi trecu mai departe. Uşa grea, de fier, scrâşni în urma lui. 

— Iată un om într-adevăr nenorocit! Murmură surd 
muşchetarul, arătându-i lui Raoul încăperea unde era 
osândit să-şi ducă zilele prinţul. 

Capitolul XXXVI Făgăduielile. 

Abia apucă d'Artagnan să intre în camera sa, împreună cu 
prietenii lui, că un soldat de la fort veni să-i spună că-l 
cheamă guvernatorul. 

Barca pe care Raoul o văzuse plutind pe mare şi care 
părea atât de grăbită să intre în portuleţ, aducea la Sfânta 
Margareta o depeşă importantă pentru căpitanul de 
muşchetari. Dezlipind hârtia, d'Artagnan recunoscu scrisul 
regelui. 

„Cred? Spune Ludovic al XIV-lea? Că vei fi sfârşit cu 
îndeplinirea ordinelor mele, domnule d'Artagnan; întoarce- 
te numaidecât la Paris şi vino să mă vezi la Luvru.” 

— Iată-mi surghiunul încheiat! Strigă muşchetarul cu 
bucurie. Mulţumesc lui Dumnezeu, am scăpat de povara de 


a fi temnicer! 

Şi-i arătă scrisoarea lui Athos. 

— Aşadar, ne părăseşti? Întrebă acesta cu tristeţe. 

— Ca să ne revedem, scumpul meu prieten, dat fiind că 
Raoul e un băiat destul de mare pentru a pleca singur cu 
domnul de Beaufort şi care va îngădui ca tatăl lui să se 
întoarcă împreună cu domnul d'Artagnan, în loc de a-l sili să 
facă singur două sute de leghe până în La Fere. Nu-i aşa, 
Raoul? 

— Fără îndoială? Îngână acesta cu o expresie de adâncă 
părere de rău. 

— Nu, dragă prietene? Rosti Athos? Nu-l voi părăsi pe 
Raoul decât în ziua când corabia lui va fi dispărut la orizont. 
Atâta timp cât mai e încă în Franţa, nu mă voi despărţi de 
el. 

— Cum vrei, iubite prieten; dar cel puţin vom pleca 
împreună din Sfânta Margareta; nu pierdeţi prilejul de a 
folosi barca ce mă va duce pe mine la Antibes. 

— Cu dragă inimă; ni se va părea că nu vom fi niciodată 
destul de departe de acest fort şi de ceea ce am văzut cu 
mâhnire mai adineauri aici! 

Cei trei prieteni părăsiră deci mica insulă, după ce-şi luară 
rămas bun de la guvernator, şi, sub cele din urmă fulgerări 
ale furtunii care se îndepărta, priviră pentru ultima oară 
zidurile fortului, ce păreau albe în întuneric. 

D'Artagnan se despărţi de prietenii lui în aceeaşi noapte, 
după ce se uită cum ardea pe coasta Sfintei Margareta 
trăsura căreia i se dăduse foc din ordinele lui Saint-Mars, la 
sfatul căpitanului. Înainte de a încăleca pe cal şi după ce se 
desprinse din braţele lui Athos, zise: 

— Prieteni, semănaţi prea mult cu doi soldaţi ce-şi 
părăsesc postul. Ceva îmi spune că Raoul va avea nevoie să 
fie sprijinit în misiunea lui. Vreţi să cer dezlegarea de a 
trece în Africa împreună cu o sută de muschete bune? 
Regele nu mă va refuza şi am să vă iau cu mine. 


— Domnule d'Artagnan? Răspunse Raoul strângându-i 
mâna cu însufleţire? Mulţumesc pentru acest ajutor, care 
ne-ar da mai mult decât am dori noi, domnul conte şi cu 
mine. Eu, care sunt tânăr, am nevoie de zbuciumul spiritului 
şi de oboseala trupului, dar domnul conte are nevoie de cea 
mai deplină odihnă. Dumneata eşti cel mai bun prieten al 
lui, ţi-l las în seamă. Veghind asupra lui, vei avea în mânile 
dumitale cele două suflete ale noastre. 

— Trebuie să plec; calul meu văd că nu mai are astâmpăr? 
Zise d'Artagnan care, când se simţea adânc tulburat de 
ceva, schimba dintr-o dată vorba. Spune, conte, câte zile va 
mai rămâne Raoul aici? 

— Trei zile, cel mult. 

— Şi cât timp îţi trebuie ţie ca să te reîntorci acasă? 

— Oh, destul de mult? Răspunse Athos. Nu vreau să mă 
despart aşa curând de Raoul. Cu fiecare clipă ce va trece, el 
se va depărta tot mai mult de mine şi nu vreau să sporesc şi 
eu distanţa dintre noi. Voi face deci popasuri cât mai dese 
pe drum. 

— Pentru ce, prietene? Mersul încet te întristează şi apoi 
viaţa în hanuri nu e pentru un om ca tine. 

— Prietene, am venit încoace cu cai de poştă, dar acum 
vreau să-mi cumpăr doi cai buni. Or, pentru a-i avea mereu 
odihniţi, nu se cade să-i pun să facă mai mult de şapte sau 
opt leghe pe zi. 

— Unde-i Grimaud? 

— A sosit cu bagajele lui Raoul ieri dimineaţă şi l-am lăsat 
să doarmă. 

— Nu mai e nimic de făcut! Scrâşni d'Artagnan. Atunci, la 
revedere, dragă Athos, şi, dacă îţi vei da şi tu osteneala, ne 
vom îmbrăţişa curând. 

Acestea spuse, îşi vâri piciorul în scara pe care i-o ţinea 
Raoul. 

— Adio! Zise tânărul, îmbrăţişându-l. 

— Adio! Răspunse d'Artagnan, aruncându-se în şa. 


Calul făcu o săritură şi-l îndepărtă pe călăreț de prietenii 
lui. 

Această scenă avu loc în faţa casei alese de Athos, chiar la 
intrarea în Antibes şi unde d'Artagnan, după ce se 
ridicaseră de la masă, poruncise să i se aducă nişte cai buni. 
Drumul începea chiar de acolo şi se întindea, alb şi 
şerpuitor, prin aburii nopţii. Calul sorbea cu putere pe nări 
mireasma aspră şi sărată ce se ridica din împrejurimi. 

D'Artagnan se îndepărtă la trap, în timp ce Athos se 
întorcea întristat, cu Raoul, spre casă. Deodată auziră 
apropiindu-se de ei tropotul unui cal şi, la început, crezură 
că este ecoul acela ciudat ce loveşte auzul la fiecare 
cotitură a drumului. Dar nu, era călăreţul însuşi. 
D'Artagnan se întorcea în galop către prietenii lui. Aceştia 
scoaseră un strigăt de bucurie şi surprindere, iar căpitanul, 
sărind din şa cu sprinteneala unui om tânăr, se apropie şi 
cuprinse cu amândouă braţele capetele dragi ale lui Athos 
şi Raoul. Le ţinu mult timp strânse astfel, fără a spune o 
vorbă, fără a scăpa un singur suspin din pieptu-i răvăşit. 
Apoi, la fel de repede precum venise, dădu pinteni calului, 
care porni din nou, furios, la drum. 

— Ah! Vai! Făcu încet contele în urma lui. 

— Semn rău! Îşi spunea la rându-i d'Artagnan, căutând să 
câştige timpul pierdut. Nici n-am putut să le zâmbesc 
măcar. Semn rău! 

A doua zi, Grimaud era la treabă. Ordinele date de domnul 
de Beaufort se îndeplineau întocmai. Flotila, îndreptându-se 
spre Toulon prin grija lui Raoul, târa după ea, în mici 
ambarcaţiuni ce abia se puteau vedea în zare, nevestele şi 
prietenii pescarilor şi ai contrabandiştilor, luaţi cu arcanul 
pentru serviciul flotei. 

Timpul scurt ce le mai rămânea tatălui şi fiului să-l trăiască 
împreună se scurgea parcă şi mai repede, aşa cum îşi 
sporeşte iuţeala tot ceea ce porneşte să se prăvale în abisul 
veşniciei. 


Athos şi Raoul ajunseră la Toulon, care vuia de uruitul 
căruţelor, de zăngănitul armurilor, de tropotul cailor ce 
nechezau. Trâmbiţele sunau ascuţit, tobele răpăiau cu 
putere, străzile erau pline de soldaţi, de slugi şi de 
neguţători. Ducele de Beaufort se afla pretutindeni, 
grăbind îmbarcarea cu zelul şi nerăbdarea unui bun 
comandant. Îşi lăuda soldaţii, până şi pe cei mai umili; îşi 
certa ofiţerii, până şi pe cei mai destoinici. Muniţii, provizii, 
bagaje, voia să vadă totul cu ochii lui; cerceta echipamentul 
fiecărui ostaş, se îngrijea de sănătatea fiecărui cal. 
Uşuratic, nepăsător, plin de fumuri la el acasă, gentilomul 
redevenea aici soldat, marele senior? Căpitan, în faţa 
răspunderii pe care o primise. 

Totuşi, trebuie să o spunem, oricare ar fi fost grija pentru 
pregătirile plecării, se simţea pretutindeni o forfotă voioasă 
şi lipsa oricărei înfrigurări. 

Mersul treburilor mulţumindu-l, sau părând să-l 
mulţumească pe amiral, el îl lăudă pe Raoul şi dădu ultimele 
ordine pentru ridicarea pânzelor, ce fusese hotărâtă pentru 
a doua zi, în zori. Îi pofti pe conte şi pe fiul său să ia masa 
cu dânsul. Aceştia pretextară unele treburi la serviciu şi se 
retraseră mulţumind. Întorcându-se la hanul lor, străjuit de 
copaci înalţi, din mijlocul pieţii celei mari, ei luară cina 
acolo, în grabă, apoi Athos îl conduse pe Raoul la stâncile 
din marginea oraşului? Un lanţ de munţi cenuşii, de unde 
privirea se pierde în zare, cuprinzând un orizont lichid ce 
se întinde atât de mult în depărtare, încât pare la acelaşi 
nivel cu stâncile însele. 

Noaptea era frumoasă, ca întotdeauna în acest climat 
fericit. Luna, ridicându-se din spatele stâncilor, desfăşura 
parcă o maramă argintie pe covorul albastru al mării. În 
radă, mişcându-se în tăcere, vasele se înşirau la rând, 
pentru a înlesni îmbarcarea. Marea, încărcată de fosfor, se 
despica în faţa bărcilor ce transportau bagajele şi muniţiile; 
fiecare înaintare de provă răscolea o puzderie de flăcări 
albe şi din fiecare vâslă se prelingeau mii de stropi de 


diamante lichide. Se auzea cum mateloţii, cuceriţi de 
dărniciile amiralului, murmurau cântecele lor domoale şi 
naive. Uneori, scrâşnetul lan-ţurilor se îmbina cu bufnetul 
surd al ghiulelelor trântite pe fundul corăbiilor. Această 
privelişte şi aceste armonii îţi strângeau inima ca o temere 
şi o făceau să crească asemenea unei speranţe. În toată 
această viaţă se presimţea moartea. Athos se aşeză cu fiul 
său pe iarba de deasupra stâncilor. Prin jurul lor zburau în 
toate părţile lilieci mari, purtaţi în vârtejuri zgomotoase de 
goana lor zănatică şi oarbă, Raoul îşi întinsese picioarele 
dincolo de marginea stâncii, lăsându-le să atârne în acel gol 
ameţitor unde domneşte neantul. Când luna se ridică în 
văzduh, mângâind cu razele ei crestele din jur, când oglinda 
mării se ilumină în toată întinderea ei şi când luminiţe roşii 
străpunseră umbra neagră de pe fiecare corabie, Athos, 
adunându-şi toate gândurile, tot curajul, îi spuse fiului său: 

— Dumnezeu a făcut toate cele ce vedem noi acum, Raoul; 
el ne-a zămislit şi pe noi, bieţi atomi amestecați în acest 
mare univers; strălucim şi noi asemenea acestor lumini şi 
acestor stele, suspinăm ca aceste valuri, suferim ca aceste 
corăbii uriaşe ce îmbătrânesc spintecând talazurile şi se 
supun vântului ce le duce către o ţintă, aşa cum duhul lui 
Dumnezeu ne mână şi pe noi către un țărm. Totul vrea să 
trăiască, Raoul şi totul este frumos în lucrurile care trăiesc! 

— Domnule? Răspunse tânărul? Avem, într-adevăr, în faţa 
noastră o privelişte minunată. 

— Cât e de bun d'Artagnan? Schimbă dintr-o dată vorba 
Athos? Şi ce rară fericire e să te fi sprijinit o viaţă întreagă 
pe un prieten ca el! Iată ce ţi-a lipsit ţie, Raoul. 

— Un prieten? Zise cu tărie tânărul. Mi-a lipsit mie un 
prieten? 

— Domnul de Guiche e un tovarăş minunat? Reluă contele 
cu răceală? Dar eu cred că, în timpurile de azi, oamenii se 
gândesc mai mult decât pe vremea noastră la treburile lor 
şi la plăcerile lor. Tu ai căutat totdeauna viaţa retrasă; e o 
fericire în asta, de bună seamă; dar ţi-ai pierdut acolo tăria. 


Noi, cei patru, oarecum lipsiţi de plăcerile ce fac bucuria 
voastră, ne împotriveam cu dârzenie în faţa nenorocirilor. 

— Nu te-am întrerupt, domnule, pentru a-ţi spune ca am 
un prieten şi că acest prieten e domnul de Guiche. Fără 
îndoială, e bun şi generos şi mă iubeşte mult. Eu am trăit 
însă sub oblăduirea unei alte prietenii, domnule, tot atât de 
prețioasă, tot atât de vie ca şi aceea despre care-mi 
vorbeşti, fiindcă este a domniei tale. 

— Eu n-am fost un prieten pentru tine, Raoul? Zise Athos. 

— Eh, domnule şi pentru ce? 

— Pentru că te-am lăsat să crezi că viaţa n-are decât o 
singură faţă; pentru că, trist şi sever, vai, am tăiat 
totdeauna, fără să vreau, Dumnezeu mi-e martor, mugurii 
voioşiei ce ţâşneau mereu din copacul tinereţii tale; într-un 
cuvânt, pentru că, astăzi, îmi pare rău că n-am făcut din 
tine un bărbat care să îndrăgească veselia, petrecerile, 
zgomotul. 

— Nu ştiu de ce-mi vorbeşti astfel, domnule. Nu, te înşeli, 
nu dumneata m-ai făcut să fiu aşa cum sunt, ci dragostea 
aceasta care a pus stăpânire pe mine încă din clipa când 
copiii n-au decât tresăriri, firea mea înnăscută, care la alţii 
se capătă doar. Am crezut că voi fi totdeauna aşa cum mă 
ştiam; am crezut că Dumnezeu m-a aruncat pe un drum 
desţelenit, drept, plin de flori şi de fructe. Am avut în 
preajma mea grija şi tăria domniei tale. M-am crezut ocrotit 
şi puternic. Nimic nu m-a îndemnat să mă feresc; am căzut 
o dată şi atunci mi-am pierdut curajul pentru toată viaţa. N- 
aş greşi dacă aş spune că m-am zdrobit în această cădere. 
Oh, nu, domnule, dumneata ai fost în trecutul meu numai 
fericire şi eşti în viitorul meu ca o speranţă. Nu, nu pot 
învinui cu nimic viaţa pe care mi-ai croit-o; te binecuvântez 
şi te iubesc nespus de mult. 

— Dragul meu Raoul, cuvintele tale mă mângâie. Ele îmi 
dovedesc că te vei gândi puţin şi la mine în zilele ce vor 
urma. 

— Nu mă voi gândi decât la dumneata, domnule. 


— Raoul, ceea ce n-am făcut până acum pentru tine, voi 
face de aici înainte. Voi fi prietenul tău, nu tatăl tău. Vom 
trăi altfel, fără a ne mai înăbugşi pornirile, atunci când te vei 
întoarce. Şi asta se va întâmpla curând, nu-i aşa? 

— Fireşte, domnule, căci o expediţie ca aceasta nu poate fi 
prea lungă. 

— În curând atunci, Raoul, în curând, în loc să trăiesc 
chibzuindu-mi averea, îţi voi da tot venitul pământurilor 
mele. Îţi va ajunge să trăieşti pe picior mare în lume până la 
moartea mea, şi-mi vei da, sper, înainte de a se întâmpla 
asta, mângâierea că neamul meu nu se va stinge. 

— Voi face tot ceea ce mă vei îndemna? Răspunse Raoul 
foarte tulburat. 

— Fereşte-te, Raoul, ca în serviciul de aghiotant să te 
avânţi în întreprinderi prea primejdioase. Ai arătat ce poţi, 
toată lumea te ştie cât eşti de curajos. Nu uita că războiul 
arabilor e un război de capcane, de hărţuiri şi de măceluri. 

— Aşa se spune, da, domnule. 

— Nu e niciodată o glorie să cazi într-o capcană. E o 
moarte care se datorează îndeobşte semeţiei sau 
nesăbuinţei. Adesea chiar nu-l plânge nimeni pe cel care a 
sfârşit astfel. Şi cei pe care nu-i plânge nimeni, Raoul, au 
murit în zadar. Mai mult încă, învingătorul râde, iar noi, 
ceilalţi, nu tre-buie să suferim că acesta se bucură de 
greşelile noastre. Înţelegi ce vreau să-ţi spun, Raoul? Să nu 
crezi însă, Doamne fereşte, că te-aş povăţui să ocoleşti 
luptele! 

— Sunt prevăzător din fire, domnule şi am totdeauna 
noroc? Zise Raoul cu un surâs ce-i îngheţă inima bietului 
părinte? Căci? Se grăbi să adauge tânărul? În douăzeci de 
încăierări în care m-am aflat, nu m-am ales până acum 
decât cu o zgârietură. 

— Dar mai este? Zise Athos? Şi climatul, de care trebuie să 
ţii seama: cu frigurile nu-i de jucat. Regele Ludovic cel 
Sfânt se ruga lui Dumnezeu să fie lovit de o săgeată, sau de 
ciumă, dar nu de friguri. 


— Oh, domnule, cu cumpătare şi cu o viaţă chibzuită... 

— Domnul de Beaufort mi-a făgăduit? Îl întrerupse Athos? 
Să trimită la fiecare cincisprezece zile veşti în Franţa. Tu, 
aghiotantul lui, vei fi însărcinat să le expediezi; n-ai să mă 
uiţi, nu-i aşa? 

— Nu, domnule? Răspunse Raoul cu glas înăbuşit. 

— În sfârşit, Raoul, fiindcă eşti un bun creştin şi fiindcă şi 
eu sunt, se cuvine să ne bizuim pe ocrotirea largă a lui 
Dumnezeu sau a îngerilor noştri păzitori. Făgăduieşte-mi că 
de ţi se va întâmpla vreo nenorocire vreodată, te vei gândi 
în primul rând la mine. 

— În primul rând, oh, da! 

— Şi că mă vei chema. 

— Oh, da, te voi chema! 

— Mă visezi câteodată, Raoul? 

— În toate nopţile, domnule. În copilărie, te vedeam în vis 
blând şi liniştit, cu mâna întinsă deasupra mea şi iată 
pentru ce dormeam totdeauna adânc... Altădată! 

— Ne iubim prea mult? Zise contele? Pentru ca, începând 
din această clipă, în care ne despărţim, o parte din sufletele 
noastre să nu ne însoţească pretutindeni paşii şi unuia şi 
altuia şi să nu sălăşluiască acolo unde va sălăşlui fiecare 
dintre noi. Când tu vei fi trist, Raoul, eu îmi voi simţi inima 
năpădită de tristeţe şi când vei vrea să zâmbeşti gândindu- 
te la mine, să ştii că îmi trimiţi de acolo o rază din bucuria 
ta. 

— Nu-ţi făgăduiesc că voi fi vesel? Răspunse tânărul? Dar 
fii sigur că nu va trece un ceas fără să gândesc la 
dumneata; nici un ceas, îţi jur, afară doar dacă nu voi muri. 

Athos nu se mai putu stăpâni: cuprinse cu braţul grumazul 
fiului său şi-l strânse la piept cu toată căldura inimii lui. 

Luna lăsase locul întunericului; o dungă aurie se ridica la 
orizont, vestind apropierea zorilor. Athos îşi aruncă mantia 
pe umerii lui Raoul şi porni împreună cu el spre oraş, unde 
hamali şi cărăuşi, totul mişuna ca într-un uriaş furnicar. 


La capătul stâncii pe care o părăsiseră, Athos şi 
Bragelonne văzură o umbră neagră clătinându-se cu 
nehotărâre, ca şi cum s-ar fi ruşinat să fie văzută. Era 
Grimaud, care, îngrijorat, îşi urmase stăpânul pe creastă şi 
acum îl aştepta în drum. 

— Oh, bunule Grimaud? Exclamă Raoul? Ce cauţi aici? Ai 
venit să-mi spui că se apropie ceasul plecării, nu-i aşa? 

— Singur? Zise Grimaud, arătându-i-l pe Raoul lui Athos, 
cu un ton de mustrare ce dovedea cât de neliniştit era 
bătrânul. 

— Oh, ai dreptate! Strigă contele. Nu, Raoul nu va pleca 
singur; nu, el nu va rămâne pe un pământ străin fără un 
prieten care să-l mângâie şi să-i amintească de tot ce i-a 
fost drag. 

— Eu? Zise Grimaud. 

— Tu? Da, da! Exclamă Raoul, mişcat până în adâncul 
inimii. 

— Din păcate, tu eşti prea bătrân, bunul meu Grimaud. 

— Cu atât mai bine! Răspunse acesta cu un simţământ şi 
cu o înţelegere greu de descris. 

— Dar iată că a început îmbarcarea? Zise Raoul? Şi tu nu 
eşti gata. 

— Ba da! Zise Grimaud, arătând cheile de la cuferele lui, 
amestecate cu acelea ale tânărului său stăpân. 

— Dar? Mai obiectă Raoul? Nu-l poţi lăsa pe domnul conte 
singur; domnul conte, pe care nu l-ai părăsit niciodată. 

Grimaud îşi întoarse privirea înceţoşată spre Athos, ca 
pentru a măsura puterea unuia şi a celuilalt. Contele nu 
răspunse nimic. 

— Domnul conte ar dori mai mult să fie aşa? Zise Grimaud. 

— Da? Făcu Athos, înclinând capul. 

În acel moment, tobele porniră să răpăie toate deodată, 
iar trâmbiţele umplură văzduhul cu sunetele lor voioase. 
Din oraş începură să se scurgă regimentele ce urmau să ia 
parte la expediţie. Erau în număr de cinci, formate fiecare 
din patruzeci de companii. Regimentul regal mergea în 


frunte şi se recunoştea după uniforma albă cu tivituri 
albastre. Drapelele companiilor, cusute în cruce, pe fond 
violet şi cărămiziu, cu înmănuncheri de crini auriţi, lăsau să 
fâlfâie deasupra lor drapelul regimentului, alb, cu crucea pe 
floare de crin. Muşchetarii pe margini, cu bastoanele lor 
bifurcate în mână şi cu muschetele pe umăr, lăncierii la 
mijloc, cu suliţele de paisprezece picioare, se îndreptau 
veseli spre bărcile mici ce aveau să-i ducă, rând pe rând, la 
corăbiile mari. Regimentele Picardiei, Navarrei, 
Normandiei şi vasului-regal veneau în urma lor. Domnul de 
Beaufort ştiuse să aleagă. El însuşi se vedea departe, 
încheind coloana, cu statul său major. Avea să treacă mai 
bine de un ceas până va ajunge şi el la ţărmul mării. 

Raoul se îndreptă încet, cu Athos, spre țărm, pentru a-şi 
lua locul în coloană la trecerea prinţului. Grimaud 
supraveghea, cu însufleţirea unui tânăr, transportul 
bagajelor lui Raoul pe vasul amiral. Athos, cu braţul 
petrecut pe sub braţul fiului său, de care avea să se 
despartă în curând, se adâncea în cele mai dureroase 
gânduri, ameţit de atâta zarvă şi de atâta forfotă. 

Deodată, un ofiţer al domnului de Beaufort se apropie de 
ei şi le spuse că ducele îşi exprimase dorinţa de a-l vedea pe 
Raoul alături de dânsul. 

— Fii bun şi spune-i prinţului, domnule? Răspunse 
tânărul? Că îl rog să-mi îngăduie să mă bucur încă, în acest 
ultim ceas, de prezenţa domnului conte. 

— Nu, nu? Îl întrerupse Athos? Un aghiotant n-are dreptul 
să-şi părăsească generalul. Fii bun şi spune-i prinţului, 
domnule, că vicontele va veni lângă domnia sa. 

Ofiţerul se îndepărtă în galop. 

— Fie că ne luăm rămas bun aci, fie acolo? Adăugă 
contele? Tot despărţire se cheamă că este. 

Netezi cu grijă costumul fiului său, apoi îşi trecu, din mers, 
mâna prin părul lui. 

— "Ţine, Raoul? Zise el? O să ai nevoie de bani; domnul de 
Beaufort duce o viaţă pe scară mare şi sunt sigur că, acolo, 


vei vrea să-ţi cumperi şi tu cai şi arme, care sunt lucruri 
preţioase în ţara aceea. Dar cum nu-l slujeşti nici pe rege, 
nici pe domnul de Beaufort şi nu faci decât ceea ce-ţi 
dictează cugetul tău, nu te poţi bizui nici pe soldă, nici pe 
dărnicia cuiva. Şi vreau să nu duci lipsă de nimic la 
Djidgelli. Iată deci două sute de pistoli. Cheltuieşte-i, Raoul, 
dacă vrei să-mi faci cu adevărat o plăcere. 

Raoul îi strânse mâna tatălui său şi, la cotitura unei străzi, 
călare pe un minunat cal alb, îl văzură pe domnul de 
Beaufort, care răspundea prin graţioase plecăciuni din cap 
la aplauzele femeilor din oraş. Ducele îl strigă pe nume pe 
Raoul, şi-i întinse mâna contelui. Îi vorbi îndelung acestuia, 
adresându-i cuvinte atât de frumoase, încât inima 
sărmanului părinte se simţi puţin mai întărită. Li se părea 
totuşi amândurora şi tatălui şi fiului, că drumul lor era un 
drum al calvarului. Totdeauna, în astfel de împrejurări, este 
o clipă dureroasă, atunci când, înainte de a se despărţi de 
țărm, soldaţii şi marinarii schimbă ultimele îmbrăţişări cu 
familiile şi cu prietenii lor; moment suprem, când, în ciuda 
limpezimii cerului, în ciuda căldurii soarelui, în ciuda 
miresmelor din văzduh şi a vieţii ce clocoteşte în vine, totul 
pare negru, totul pare amar, totul face să te îndoieşti de 
Dumnezeu, prin chiar gura lui însuşi. 

Era obiceiul ca amiralul să se îmbarce la urmă de tot, 
împreună cu suita sa. Tunul aştepta să-şi slobozească glasul 
lui răsunător, dând de veste că, acum, comandantul a pus 
piciorul pe puntea corăbiei. Athos, uitând şi de amiral şi de 
flotă, chiar şi de mândria lui de bărbat cu inima tare, îşi 
desfăcu braţele încă o dată şi-l strânse, suspinând, pe fiul 
său la piept. 

— Însoţeşte-ne pe bord? Zise ducele mişcat? Mai avem o 
jumătate de ceas până la plecare. 

— Nu? Răspunse Athos? Nu; mi-am luat rămas bun o dată. 
Nu vreau să-mi iau de două ori. 

— Atunci, viconte, îmbarcă-te, îmbarcă-te repede! Adăugă 
prinţul, voind să cruţe lacrimile celor doi bărbaţi, ale căror 


inimi se topeau de jale. 

Şi, părinteşte, cu dragoste, plin de putere, aşa cum ar fi 
fost Porthos, îl luă pe Raoul în braţe şi-l urcă în barcă, ale 
cărei vâsle începură să taie apa la un semn. El însuşi, lăsând 
la o parte ceremonialul, sări peste marginea bărcii, 
împingând-o tare, cu piciorul, în mare. 

— Adio! Strigă Raoul. 

Athos nu răspunse decât printr-un semn; dar în aceeaşi 
clipă simţi ceva arzător pe mâna lui: era sărutarea 
respectuoasă a lui Grimaud, ultimul rămas bun al 
credinciosului servitor. După această sărutare, Grimaud 
sări de pe treapta debarcaderului pe scândura unei bărci 
cu două vâsle, ce fu luată şi trasă mai departe de o galeră 
cu douăsprezece lopeţi. Athos se aşeză pe stăvilarul de 
piatră, pierdut, surd, părăsit. Fiecare secundă îi smulgea 
încă o trăsătură, încă o nuanţă de pe chipul palid al fiului 
său. Cu braţele căzute, cu privirea înţepenită, cu gura 
întredeschisă, rămase cu ochii în ochii lui Raoul, stăpâniţi 
amândoi de aceleaşi simţăminte, de aceleaşi gânduri, în 
aceeaşi încremenire. 

Marea depărta încet-încet bărcile şi chipurile până la o 
distanţă de unde oamenii nu mai apar decât ca nişte 
puncte, iubirile ca nişte amintiri. Athos îl văzu pe fiul său 
urcând scara vasului-amiral, îl văzu sprijinindu-se cu 
coatele de marginea corăbiei, îl văzu aşezându-se într-un 
loc unde putea fi încă zărit de tatăl său. În zadar tunul 
bubui, în zadar de pe corăbii izbucni un strigăt puternic, 
prelungit la țărm de aclamații nesfârşite, în zadar larma 
aceasta încerca să umple urechile contelui, iar fumul să 
acopere ţinta atât de dragă a năzuinţelor lui: Raoul îi apăru 
până în ultima clipă şi punctul acesta abia întrezărit, 
trecând de la negru la cenuşiu, de la cenuşiu la alb, de la 
alb la nimic, dispăru pentru Athos mult mai târziu, după ce 
pentru toţi ceilalţi privitori corăbiile mari, cu pânzele lor 
umflate de vânt, se pierduseră în zare. 


Către amiază, când soarele ardea cu putere, iar vârfurile 
catargelor abia se mai zăreau, gata să alunece dincolo de 
linia strălucitoare a mării, Athos văzu ridicându-se în 
văzduh o umbră domoală, aeriană, ce se risipi îndată după 
ce se ivi: era fumul unei descărcări de tun prin care domnul 
de Beaufort ordonase să fie salutat pentru cea din urmă 
oară pământul Franţei. Abia atunci punctul acela se pierdu 
şi el sub cerul aprins şi Athos se întoarse cu pasul îngreuiat 
spre han. 

Capitolul XXXVII Între femei. 

D'Artagnan nu se putuse ascunde de prietenii lui aşa 
precum ar fi dorit. Soldatul călit, neînduplecatul mânuitor 
al spadei, cotropit de temeri şi de presimţiri, se lăsase 
câteva minute pradă slăbiciunilor omeneşti. 

Astfel, după ce-şi potoli inima şi-şi stăpâni tremurările 
cărnii, se întoarse către lacheul său, slugă tăcută şi gata să-i 
îndeplinească totdeauna cât mai repede poruncile, şi-i 
spuse: 

— Rabaud, află că trebuie să fac treizeci de leghe pe zi. 

— Bine, căpitane? Răspunse Rabaud. 

Şi din acea clipă, d'Artagnan, croit pe măsura iuţelii 
calului, ca un adevărat centaur, nu se mai gândi la nimic, 
adică se gândi la toate. Se întrebă pentru ce-l chema regele 
înapoi; pentru ce Masca de Fier aruncase o tipsie de argint 
la picioarele lui Raoul. La prima întrebare, răspunsul nu 
putea să fie îngrijorător: ştia prea bine că, dacă regele îl 
chema, însemna că avea nevoie de el; mai ştia apoi că 
Ludovic al XIV-lea dorea foarte mult să aibă o întrevedere 
între patru ochi cu acela pe care un secret atât de mare îl 
înălța pe treapta cea mai de sus a puternicilor regatului. 
Dar când era vorba să ştie ce mai voia regele, aici 
d'Artagnan nu se mai descurca. Muşchetarul nu se îndoia 
apoi nici asupra motivului ce-l îndemnase pe nefericitul de 
Filip să-şi dezvăluie rangul şi naşterea. Filip, ascuns pentru 
totdeauna sub masca lui de fier, surghiunit într-un ţinut 
unde oamenii păreau îngenuncheaţi în faţa stihiilor, Filip, 


lipsit până şi de prezenţa lui d'Artagnan, care-l copleşise cu 
onoruri şi bunăvoință, n-avea să mai vadă de-acum încolo 
pe această lume decât fantome şi dureri şi, cuprins de 
deznădejde, se hotărâse să se plângă oricui, crezând că 
dezvăluirile lui îi vor aduce un răzbunător. 

Felul cum muşchetarul era să-şi omoare cei mai buni 
prieteni, întâmplarea care-l făcuse pe Athos să ia 
cunoştinţă, în chip atât de ciudat, de acest mare secret de 
stat, plecarea lui Raoul, viitorul întunecat al acestuia, sortit 
unei morţi triste? Toate acestea îi stârneau lui d'Artagnan 
cele mai negre presimţiri, de care nici măcar goana calului 
nu-l putea dezbăra, aşa ca altădată. Muşchetarul trecea 
apoi, de la astfel de gânduri, la amintirea lui Porthos şi a lui 
Aramis, proscrişii. Îi vedea fugind, urmăriţi, ruinaţi amândoi 
deodată? Harnici arhitecţi ai unei averi pe care acum aveau 
s-o piardă pentru totdeauna; şi întrucât regele îşi chema 
omul de încredere într-un moment de furie şi răzbunare, 
d'Artagnan se temea să nu primească tocmai el vreo 
însărcinare ce-i va face inima să sângereze. 

Uneori, urcând câte un deal, în timp ce calul năduşit 
răsufla din greu, umflându-şi coastele, căpitanul, recăzând 
în gândurile sale, se mira de geniul uimitor al lui Aramis, un 
geniu de şiretenie şi intrigi, aşa cum numai două fuseseră 
produse de Frondă şi de războiul civil. Soldat, preot şi 
diplo-mat, galant, lacom şi viclean, Aramis nu luase 
niciodată lucrurile bune ale vieţii decât ca trepte spre a 
ajunge la cele rele. Spirit generos, dacă nu chiar inimă 
aleasă, el n-a făcut niciodată rău decât ca să strălucească 
puţin mai mult. Către sfârşitul vieţii, tocmai când să ajungă 
la ţintă, a făcut, întocmai ca Fiesco, conspiratorul, un pas 
greşit pe scândură şi s-a prăbuşit în mare. 

Dar Porthos, bunul şi naivul Porthos! Să-l vezi pe Porthos 
flămând, să-l vezi pe Mousqueton fără poleielile lui, ba 
poate chiar întemnițat, să vezi Pierrefonds, Bracieux 
dărâmate, pârjolite până-n temelii, iată atâtea dureri ce-i 
străpungeau inima lui d'Artagnan şi de câte ori una din 


aceste dureri îl pălea, tresărea întocmai ca şi calul său la 
înţepăturile tăunului sub bolta de verdeață. 

Niciodată un om de spirit nu simte urâtul atâta vreme cât 
trupul îi e trudit; niciodată un om cu trupul teafăr nu spune 
că viaţa e grea atâta vreme cât spiritul îi e preocupat de 
ceva. D'Artagnan, gonind fără încetare, gândind fără 
încetare, descălecă în Paris odihnit şi cu muşchii tari, 
întocmai ca un atlet pregătit să intre în arenă. Regele nu-l 
aştepta însă atât de repede şi plecase la vânătoare prin 
apropiere de Meudon. D'Artagnan, în loc să alerge după 
rege, aşa cum ar fi făcut altădată, se descălţă, se îmbăie şi 
aşteptă ca maiestatea sa să se întoarcă plină de praf şi 
zdrobită de oboseală. Îşi petrecu cele cinci ceasuri până la 
întoarcerea regelui mirosind, cum se zice, aerul casei şi 
înarmându-se împotriva oricărei surprize neplăcute. Află că 
regele era, de cincisprezece zile, posomorât; că regina- 
mamă era bolnavă şi foarte abâtută; că Domnul, fratele 
regelui, se întorcea la cele cucernice; că Doamna avea 
dureri de cap şi că domnul de Guiche plecase la una din 
moşiile lui. Află că domnul Colbert era foarte bine dispus şi 
că domnul Fouquet chema în fiecare zi alt medic să-l vadă, 
dar nici un medic nu-l vindeca, deoarece boala lui nu era 
dintre acelea pe care le pot vindeca doc-torii, afară doar de 
doctorii politici. Regele, i se mai spuse lui d'Artagnan, era 
cât se poate de binevoitor cu domnul Fougquet şi nu-l mai 
lăsa să se depărteze de lângă el; ministrul însă, atins la 
inimă asemenea acelor frumoşi copaci pe care-i roade 
înăuntru un vierme, se prăpădea din zi în zi în ciuda 
surâsului regal, acest soare al copacilor de la curte. 

D'Artagnan mai află că domnişoara de La Valliere devenise 
de neînlocuit pentru rege, că Prinţul, dacă se la ducea 
vânătoare şi n-o lua cu sine, îi scria de mai multe ori, nu în 
versuri, dar, ceea ce era mai rău, în proză şi pe pagini 
întregi. Astfel, primul rege al lumii, cum spunea pleiada 
poetică din vremea aceea, putea fi văzut coborând de pe cal 
cu o sprinteneală fără pereche şi creionând pe fundul 


pălăriei fraze pline de duh, pe care domnul de Saint- 
Aignan, aghiotantul pe viaţă, i le ducea domnişoarei de La 
Valliere cu riscul de a face să plesnească splina în cai. În 
acest timp, cerbii şi fazanii huzureau în pădure, fără să le 
pese de hăitaşi, în aşa fel încât, se spunea, arta vânătoarei 
avea să degenereze la curtea Franţei. 

D'Artagnan se gândi atunci la cele ce-l rugase nefericitul 
Raoul şi la scrisoarea aceea deznădăjduită, adresată unei 
femei ce-şi petrecea viaţa sperând mereu; şi cum lui 
d'Artagnan îi plăcea să filosofeze, se hotări să se folosească 
de absenţa regelui, spre a sta câteva clipe de vorbă cu 
domnişoara de La Valliere. Lucrul era uşor: Louise, în 
timpul vânătoarei regale, se plimba, împreună cu alte 
câteva doamne, printr-o galerie a Palatului Regal, unde 
căpitanul de muşchetari tocmai avea de inspectat nişte 
gărzi. 

D'Artagnan nu se îndoia că, de va putea să lege o 
convorbire despre Raoul, Louise îi va da prilejul să-i trimită 
sărmanului exilat o scrisoare plină de lucruri 
îmbucurătoare; ori, speranţa, sau cel puţin consolarea lui 
Raoul, în starea sufletească în care l-am lăsat, însemna 
soarele, însemna viaţa pentru cei doi oameni atât de dragi 
căpitanului nostru. Se îndreptă deci spre colţul unde ştia ca 
ar putea s-o găsească pe domnişoara de La Valliere. 

D'Artagnan o găsi pe La Valliere înconjurată de foarte 
multă lume. În aparenta ei singurătate, favorita regelui 
primea, ca o regină, ba mai mult decât regina, poate, 
omagiile de care Doamna fusese atât de mândră atunci 
când privirile regelui se îndreptaseră numai către ea, 
poruncind aceasta tuturor privirilor curtenilor. 

D'Artagnan, care nu era un domnişor, primea totuşi 
mângâieri şi zâmbete din partea doamnelor; era politicos în 
lume şi faima lui neîntrecută îi adusese tot atât de multe 
prietenii printre bărbaţi, câte admiratoare printre femei. 
Aşa că, de cum îl văzură că intră, domnişoarele de onoare 
se grăbiră să intre în vorbă cu el. Îl năpădiră cu întrebările. 


Unde a fost? Ce s-a-ntâmplat cu el? De ce nu s-a mai arătat 
pe frumosul său cal, făcând acele faimoase sărituri pe care 
le urmăreau cu atâta plăcere curioşii, din balconul regal? 
Le răspunse că se întorcea din ţara portocalelor. 
Domnişoarele izbucniră în râs. Era pe vremea când toată 
lumea călătorea, dar când o călătorie de o sută de leghe 
era, totuşi, o problemă încheiată adesea prin moarte. 

— Din ţara portocalelor? Strigă domnişoara de Ilonnay- 
Charente. Adică din Spania? 

— Ei, ei! Făcu muşchetarul. 

— Din Malta? Aruncă Montalais. 

— Te cam apropii, domnişoară. 

— Din vreo insulă? Întrebă La Valliere. 

— Domnişoară? Zise d'Artagnan? Nu vreau să vă bateţi 
capul căutând: e vorba de ţinutul unde, în momentul de 
faţă, domnul de Beaufort se îmbarcă pentru Algeria. 

— Ai văzut armata? Îl întrebară mai multe belicoase 
deodată. 

— Cum vă văd pe dumneavoastră? Răspunse d'Artagnan. 

— Şi flota? 

— Am văzut totul. 

— Avem şi noi prieteni pe-acolo? Întrebă domnişoara de 
Tonnay-Charente pe un ton nepăsător, dar în aşa fel încât să 
atragă atenţia asupra acestei întrebări. 

— Da? Răspunse d'Artagnan? Îi avem pe domnul de La 
Guillotiere, pe domnul de Mouchy, pe domnul de 
Bragelonne. 

La Valliere păli. 

— Domnul de Bragelonne? Strigă vicleana Athenais. Cum, 
a plecat în război... El? 

Montalais o călcă pe picior, dar în zadar. 

— Ştii care e părerea mea? Continuă ea fără milă, 
adresându-se lui d'Artagnan. 

— Nu, domnişoară şi sunt nerăbdător s-o cunosc. 

— Părerea mea este că toţi bărbaţii care au pornit în acest 
război sunt nişte nefericiţi în dragoste şi că se duc să caute 


acolo negrese mai puţin crude decât albele de aici. 

Câteva doamne începură să râdă; La Valliere aproape se 
pierdu cu firea; Montalais tuşea aşa de tare, că putea să 
trezească şi un mort. 

— Domnişoară? Interveni d'Artagnan? Dumneata greşeşti 
când vorbeşti de femei negre la Djidgelli; acolo, femeile nu 
sunt negre; e adevărat însă că nu sunt nici albe; sunt 
galbene. 

— Galbene! 

— Eh, să nu le vorbiţi de rău! N-am văzut culoare care să 
se potrivească mai bine cu nişte ochi negri şi cu o gură de 
mărgean. 

— Cu atât mai bine pentru domnul de Bragelonne! Zise 
domnişoara de Ionnay-Charente cu stăruinţă. Se va 
despăgubi, bietul băiat! 

Aceste cuvinte făcură să cadă o tăcere adâncă. D'Artagnan 
avu timpul să mediteze că femeile, aceste blânde 
porumbiţe, se tratează între ele cu mai multă cruzime decât 
o fac tigrii şi urşii. 

Pentru Athenais nu era de ajuns că o făcuse pe La Valliere 
să pălească; voia s-o vadă înroşindu-se. Reluând vorba, fără 
a-şi stăpâni gura, ea adăugă: 

— Ştii, Louise, că ai un mare păcat pe suflet? 

— Ce păcat, domnişoară? Murmură nefericita, căutând un 
sprijin în jurul ei, dar fără a-l găsi. 

— Ei? Continuă Athenais? Dar băiatul acesta îţi era 
logodnic. Te iubea. Şi tu l-ai alungat. 

— E un drept pe care orice femeie cinstită îl are? 
Răspunse Montalais cu un aer preţios. Când ştii că nu-l poţi 
face fericit pe un bărbat, mai bine să-l alungi. 

Louise nu putea să-şi dea seama dacă îi datora un blestem 
sau o mulţumire aceleia care o apăra în felul acesta. 

— Să-l alungi! Să-l alungi! Foarte bine? Zise Athenais? Dar 
nu ăsta e păcatul de care poate fi învinuită domnişoara de 
La Valliere. Adevăratul păcat este că l-a trimis pe bietul 
Bragelonne în război; în război, unde-l pândeşte moartea! 


Louise îşi trecu o mână peste fruntea rece ca gheaţa. 

— Iar dacă moare? Adăugă necruţătoarea? Numai tu îl vei 
fi ucis; iată păcatul! 

Louise, ea însăşi pe jumătate moartă, se apropie 
clătinându-se şi se agăţă de braţul căpitanului de 
muşchetari, a cărui înfăţişare trăda o tulburare neobişnuită. 

— Aveai să-mi spui ceva, domnule d'Artagnan? Întrebă ea 
cu un glas sugrumat de mânie şi durere. Ce-ai să-mi spui? 

D'Artagnan făcu câţiva paşi prin galerie, ţinând-o pe 
Louise de braţ; apoi, când fură destul de departe de ceilalţi, 
el îi răspunse: 

— Ceea ce aveam să-ţi spun, domnişoară, a rostit-o 
adineauri domnişoara de Ionnay-Charente, cam brutal, dar 
în întregime. 

Ea scoase un țipăt scurt şi, îndurerată de această nouă 
rană, o luă la fugă asemenea acelor sărmane păsărele lovite 
de moarte, care caută umbra hăţişului pentru a cădea 
zdrobite. 

La Valliere dispăru pe o uşă, în timp ce regele intră pe 
alta. Cea dintâi privire a Prințului se îndreptă către scaunul 
gol al iubitei lui; fiindcă n-o zări pe La Valliere acolo, 
încruntă din sprâncene; dar numaidecât îl văzu pe 
d'Artagnan, care-l saluta. 

— Ah, domnule? Zise el? Ai sosit repede şi sunt mulţumit 
de dumneata. 

Era expresia superlativă a satisfacţiei regale. Mulţi bărbaţi 
erau în stare să-şi dea viaţa pentru a smulge aceste cuvinte 
de pe buzele regelui. 

Domnişoarele de onoare şi curtenii, care făcuseră cerc, cu 
respect, în jurul regelui la intrarea lui, se retraseră 
văzându-l că vrea să stea de vorbă între patru ochi cu 
căpitanul de muşchetari. Ludovic o luă înainte şi-l trase pe 
d'Artagnan afară din sală, după ce o mai căâută o dată cu 
privirea pe La Valliere, a cărei absenţă nu putea s-o 
înţeleagă. Văzându-se la adăpost de urechile curioase, el 
întrebă: 


— Ei bine, domnule d'Artagnan, ce-i cu prizonierul? 

— E în temniţa lui, sire. 

— "Ţi-a spus ceva pe drum? 

— Nimic, sire. 

— Cum s-a purtat? 

— La un moment dat, pescarul care mă ducea la Sfânta 
Margareta s-a răzvrătit şi a vrut să mă ucidă. El... 
Prizonierul, a sărit să mă apere, în loc să încerce să fugă. 

Regele păli uşor. 

— Destul! Rosti scurt. 

D'Artagnan se înclină. Ludovic se plimba în sus şi în jos 
prin cabinetul său. 

— Erai la Antibes? Întrebă el? Când a sosit acolo domnul 
de Beaufort? 

— Nu, sire, tocmai plecam când a venit ducele. 

— Ah! 

Din nou tăcere. 

— Ce-ai văzut acolo? 

— O mulţime de oameni? Răspunse d'Artagnan cu răceală. 

Regele observă că d'Artagnan nu voia să vorbească. 

— Te-am chemat, domnule căpitan, pentru a te trimite să- 
mi pregăteşti găzduirea la Nantes. 

— La Nantes? Se miră d'Artagnan. 

— În Bretania. 

— Da, sire, în Bretania. Maiestatea voastră face această 
lungă călătorie la Nantes? 

— Acolo se vor întruni statele generale? Răspunse regele. 
Vreau să le fac două cereri şi ţin să fiu de faţă. 

— Când urmează să plec? Întrebă căpitanul. 

— Astă-seară... Mâine... Mâine seară, căci trebuie să te 
mai şi odihneşti. 

— Sunt odihnit, sire. 

— Minunat... Atunci, între astă-seară şi mâine, la voia 
dumitale. 

D'Artagnan salută ca şi cum ar fi vrut să se retragă; dar 
văzându-l pe rege foarte încurcat, zise, făcând doi paşi 


înainte: 

— Regele va lua şi curtea? 

— Se înţelege. 

— Atunci regele va avea nevoie de muşchetari, fără 
îndoială! 

Şi privirea pătrunzătoare a căpitanului îl sili pe rege să-şi 
lase ochii în jos. 

— la cu dumneata o brigadă? Răspunse Ludovic. 

— Asta e tot?... Regele nu are şi alte porunci să-mi dea? 

— Nu... Ah!...Bada...! 

— Ascult. 

— În castelul din Nantes, care e foarte rău împărţit, după 
câte se spune, te vei îngriji să pui muşchetari de strajă la 
uşa fiecăruia dintre marii demnitari pe care-i voi lua cu 
mine. 

— Marii demnitari? 

— Da. 

— Ca, de pildă, la uşa domnului de Lyonne? 

— Da. 

— A domnului Letellier? 

— Da. 

— A domnului de Brienne? 

— Da. 

— Şi a domnului intendent superior? 

— Fără îndoială. 

— Foarte bine, sire. Mâine dimineaţă voi fi plecat. 

— Oh, încă un cuvânt, domnule d'Artagnan. Îl vei întâlni la 
Nantes pe domnul duce de Gesvres, căpitanul gărzilor. Ai 
grijă ca muşchetarii dumitale să fie aşezaţi la posturi 
înainte de sosirea gărzilor. Primii veniţi au întâietate. 

— Da, sire. 

— Dar dacă domnul de Gesvres te va întreba de ce faci 
asta? 

— Cum, sire? Credeţi că domnul de Gesvres mă va întreba 
aşa ceva? 


Şi muşchetarul se răsuci pe călcâie cu o mişcare 
cavalerească, dispărând. 

— La Nantes! Îşi zise el coborând treptele. De ce n-a 
îndrăznit să spună din capul locului la Belle-Isle? 

În clipa când ajunse la uşa cea mare, un slujbaş al 
domnului de Brienne alergă după el. 

— Domnule d'Artagnan? Strigă acesta? lartă-mă... 

— Ce este, domnule Ariste? 

— Un bon, pe care regele m-a însărcinat să ţi-l înmânez. 

— Plătibil la casieria dumitale? Întrebă muşchetarul. 

— Nu, domnule, la casieria domnului Fouquet. 

D'Artagnan, surprins, citi bonul, scris de mâna regelui, 
care era pentru două sute de pistoli. „Cum? Gândi el după 
ce-i mulţumi cu un zâmbet omului domnului de Brienne? 
Călătoria asta va fi plătită de domnul Fougquet? La dracu! 
Parcă am fi pe vremea lui Ludovic al XI-lea! De ce oare n-a 
fost emis pentru casieria domnului Colbert? Mi l-ar fi plătit 
cu atâta bucurie!” Şi d'Artagnan, credincios principiului său 
de a nu lăsa niciodată să se răcească o semnătură abia 
căpătată, porni spre domnul Fouguet pentru a-şi încasa cei 
două sute de pistoli. 

Capitolul XXXVIII Cina cea de taină. 

Ministrul de finanţe fusese, fără îndoială, încunoştiinţat de 
apropiata călătorie la Nantes, căci le dădea o masă de 
despărţire prietenilor săi. De jos până sus, casa era plină de 
valeţi ce alergau cu tăvile încărcate şi de fâşâitul registrelor 
totul trădând o vânzolire înfrigurată atât în sipetul cu bani 
cât şi la bucătărie. 

D'Artagnan se prezentă, cu bonul său în mână, la birou, 
unde primi răspuns că era prea târziu ca să mai încaseze 
bani, deoarece casieria se închisese. El ripostă atunci prin 
cuvintele: 

— Serviciul regelui! 

Slujbaşul, tulburat oarecum, atât de gravă era înfăţişarea 
căpitanului, îi spuse că acesta e un motiv demn de luat în 


seamă, dar că şi obiceiurile casei trebuie luate în seamă; în 
consecinţă, îl ruga pe purtător să revină a doua zi. 

D'Artagnan ceru să-l vadă pe domnul Fouquet. Slujbaşul îi 
replică scurt că domnul intendent superior nu se amesteca 
în astfel de mărunţişuri şi-i trânti uşa în nas muşchetarului. 
Acesta prevăzuse gestul şi pusese talpa cizmei între uşă şi 
prag, în aşa fel că clanţa nu se închise şi slujbaşul se pomeni 
din nou faţă în faţă cu interlocutorul său. Atunci schimbă 
numaidecât tactica, spunându-i lui d'Artagnan, cu o politeţe 
speriată: 

— Dacă domnul vrea să-i vorbească domnului intendent 
superior, să treacă în anticamere; aici sunt birourile, unde 
monseniorul nu vine niciodată. 

— S-a făcut! Spune aşa! Zise d'Artagnan. 

— În partea cealaltă a curţii? Adaugă slujbaşul, fericit că 
scăpase de el. 

D'Artagnan străbătu curtea şi se trezi în forfota valeţilor. 

— Monseniorul nu primeşte la ora asta? I se răspunse de 
către un vlăjgan cu o tavă de argint, pe care se aflau trei 
fazani şi douăsprezece prepeliţe fripte. 

— Spune-i? Făcu vizitatorul apucând marginea tăvii şi 
oprindu-l pe valet? Că sunt domnul d'Artagnan, căpitanul- 
locotenent al muşchetarilor maiestăţii sale. 

Valetul scoase un strigăt de surprindere şi dispăru. 
D'Artagnan se ţinu după el cu paşi înceţi. Tocmai intra în 
anticameră, când îl văzu acolo pe domnul Pellisson, care 
venea, puţin schimbat la faţă, din sala de mâncare, pentru 
a-l întreba despre ce este vorba. Muşchetarul zâmbi. 

— Nu e nimic rău, domnule Pellisson; am de încasat nişte 
bani. 

— Ah! Făcu răsuflând uşurat prietenul lui Fouquet. 

Şi îl luă pe căpitan de mână, îl trase după el şi-l conduse în 
sala unde un mare număr de prieteni îl înconjurau pe 
ministrul aşezat la mijloc, într-un jilţ tapisat. 

Aici se găseau adunaţi toţi epicurienii care, altădată, la 
Vaux, făceau onorurile casei, spiritului şi banilor domnului 


Fouquet. Prieteni voioşi, cei mai mulţi încălziţi de ospăț, ei 
nu-şi părăsiseră protectorul la apropierea furtunii şi, cu 
toate amenințările cerului, cu tot cutremurul pământului, 
rămăseseră acolo, surâzători, îndatoritori, devotați la 
nenorocire, cum fuseseră şi la fericire. 

La stânga ministrului, doamna de Belliere; la dreapta lui, 
doamna Fouquet; s-ar fi spus că, sfidând legile lumii şi 
făcând să amuţească orice motive de zâzanie măruntă, cei 
doi îngeri păzitori ai acestui bărbat se întâlneau aici pentru 
a-i da, într-un moment de grea încercare, sprijinul braţelor 
lor înlănţuite. Doamna de Belliere era palidă, sfioasă şi plină 
de atenţie pentru doamna ministru, care, cu o mână pe 
mâna soţului ei, privea cu nelinişte spre uşa pe unde 
Pellisson avea să-l aducă pe d'Artagnan. 

Căpitanul intră plin de curtenire mai întâi, de admiraţie 
apoi, când, cu privirea lui căreia nu-i scăpa nimic, ghici şi în 
acelaşi timp citi pe feţele tuturor înţelesul simţămintelor ce- 
i frământau. 

Fouquet se ridică de pe scaunul său şi spuse: 

— lartă-mă, domnule d'Artagnan, dacă n-am ieşit să te 
întâmpin ca pe un trimis al regelui. 

Şi accentuă ultimele cuvinte cu un fel de îndârjire tristă, 
ce făcu să le îngheţe inimile prietenilor săi. 

— Monseniore? Răspunse d'Artagnan? Nu vin aici în 
numele regelui decât doar pentru a cere să mi se plătească 
un bon de două sute de pistoli. 

Toate frunţile se descreţiră, numai a lui Fougquet rămase 
întunecată. 

— Ah, făcu el. Pleci cumva şi dumneata la Nantes, 
domnule? 

— Nu ştiu unde am să plec, monseniore. 

— Dar? Interveni doamna Fouquet reînseninată? N-ai să 
pleci chiar atât de repede, domnule căpitan, încât să nu ne 
faci plăcerea de a te aşeza la masă alături de noi. 

— Doamnă, ar fi o mare cinste pentru mine; dar sunt atât 
de grăbit, încât, după cum vedeţi, a trebuit să-mi iau 


cutezanţa de a vă tulbura masa spre a ruga să mi se 
plătească acest bon. 

— Căruia i se va răspunde în aur? Zise Fouquet, făcând un 
semn intendentului său, care plecă numaidecât cu hârtia ce 
i-o întinsese d'Artagnan. 

— Oh! Făcu muşchetarul. N-aveam nici o grijă în privinţa 
plăţii: suntem doar într-o casă de încredere. 

Un zâmbet dureros flutură pe faţa palidă a lui Fougquet. 

— Nu te simţi bine? Întrebă doamna de Belliere. 

— Iarăşi atacul? Întrebă doamna Fouquet. 

— Nimic, mulţumesc! Răspunse ministrul. 

— Atacul? Făcu la rândul lui d'Artagnan. Sunteţi bolnav, 
monseniore? 

— O fierbinţeală pârdalnică, de când cu serbarea de la 
Vaux. 

— Aţi răcit noaptea, la grote? 

— Nu, nu; o emoție, atâta tot. 

— Aţi pus prea multă inimă ca să-l primiţi cât mai bine pe 
rege? Zise La Fontaine cu glas potolit, fără a-şi da seama că 
turna gaz peste foc. 

— Niciodată nu poţi spune că ai pus destulă inimă ca să-l 
primeşti pe rege? Îi răspunse încet Fougquet poetului său. 

— Domnul a vrut să spună prea multă însufleţire? Adăugă 
d'Artagnan cu deplină sinceritate şi cu multă blândeţe. 
Adevărul este, monseniore, că nicicând o găzduire n-a fost 
mai aleasă ca la Vaux. 

Doamna Fouquet lăsă să se înţeleagă limpede, prin toată 
înfăţişarea ei, că dacă Fouquet se purtase bine cu regele, 
regele nu se arăta la fel faţă de ministru. D'Artagnan 
cunoştea prea bine cumplita taină. O cunoşteau numai el şi 
cu Fouquet. Aceşti doi bărbaţi n-aveau însă, unul curajul să- 
Il plângă pe celălalt, celălalt dreptul să acuze. 

Căpitanul, căruia i se aduseră cei două sute de pistoli, se 
pregătea să se retragă, când Fouquet, ridicându-se în 
picioare, luă un pahar şi i-l întinse lui d'Artagnan. 


— Domnule? Zise el? În sănătatea regelui, orice s-ar 
întâmpla! 

— Şi în sănătatea voastră, monseniore, orice s-ar 
întâmpla! Răspunse muşchetarul, bând. 

Cu aceste cuvinte, care nu prevesteau nimic bun, salută 
întreaga adunare, care se ridică la salutul lui, apoi zornăitul 
pintenilor şi tropotul cizmelor sale se auziră răsunând 
afară, pe scară. 

— Crezusem o clipă că are ceva cu mine, iar nu cu banii 
mei? Rosti Fouquet încercând să zâmbească. 

— Cu dumneavoastră! Strigară prietenii săi. Şi pentru ce, 
Doamne?! 

— Oh! Făcu ministrul. Să nu ne amăgim degeaba, fraţii 
mei întru Epicur. Nu vreau să fac nici o asemănare între cel 
mai umil păcătos de pe pământ şi Dumnezeul pe care-l 
adorăm cu toţii, dar, vedeţi, el le-a dat într-o zi învăţăceilor 
săi un ospăț căruia i se spune Cina cea de taină şi care nu 
era decât o cină de despărţire, întocmai ca şi aceea pe care 
v-o dau eu acum. 

Un murmur de dureroasă dezminţire porni din toate 
colţurile mesei. 

— Închideţi uşile? Zise Fouquet. 

Toţi valeţii se retraseră. 

— Prieteni? Reluă Fougquet cu glas domol? Ce eram eu 
altădată? Ce sunt astăzi? Gândiţi-vă şi răspundeţi. Un om ca 
mine coboară prin aceea însăşi că nu mai poate urca; dar 
cum se va spune când el se va prăbuşi cu adevărat? Nu mai 
am bani, nu mai am trecere; nu mai am decât duşmani 
puternici şi prieteni fără putere. 

— Repede! Strigă Pellisson, ridicându-se în picioare. 
Pentru că ne vorbeşte cu atâta sinceritate, e de datorii 
noastră să fim şi noi sinceri. Da, sunteţi pierdut; da, vă 
îndreptaţi spre ruină; dar salvaţi-vă. Şi, înainte de toate, 
câţi bani ne-au mai rămas? 

— Şapte sute de mii de livre? Răspunse ministrul. 

— Pentru pâine? Murmură doamna Fouguet. 


— Pentru cai de poştă? Zise Pellisson? Cai de poştă şi 
fugiţi! 

— Unde? 

— În Elveţia, în Savoia, dar fugiţi! 

— Dacă monseniorul ar fugi? Zise doamna de Belliere? Se 
va spune că e vinovat şi că se teme. 

— Mai râu chiar, se va spune că am luat cu mine douăzeci 
de milioane. 

— Vom înainta memorii, spre a vă dezvinovăţi? Zise La 
Fontaine? Fugiţi! 

— Voi rămâne aici? Zise Fouquet. Şi apoi nu e oare totul în 
favoarea mea? 

— Ai Belle-lIsle! Strigă abatele Fouquet. 

— Şi mă voi duce acolo, fireşte, mergând la Nantes? 
Răspunse ministrul. Răbdare, deci, răbdare! 

— Până la Nantes, ce cale! Rosti doamna Fouguet. 

— Da, ştiu? Încuviinţă Fouquet. Dar ce-i de făcut? Regele 
mă cheamă la adunarea de acolo. Pentru a mă pierde, îmi 
dau seama de asta; şi a refuza să mă duc înseamnă să 
înrăutăţesc lucrurile. 

— Ei bine, am găsit mijlocul de a împăca totul! Strigă 
Pellisson. Veţi pleca la Nantes. 

Fouquet îl privi cu un aer nedumerit. 

— Dar cu prieteni şi în trăsura dumneavoastră până la 
Orleans şi în barca dumneavoastră până la Nantes. Gata de 
apărare, dacă veţi fi atacat; gata de fugă, dacă veţi fi 
ameninţat. Într-un cuvânt, vă veţi lua banii cu 
dumneavoastră pentru orice împrejurare, şi, fugind, nu veţi 
fi făcut decât să vă supuneţi voinţei regelui. Pe urmă, 
ajungând la mare, oricând veţi voi vă veţi îmbarca pentru 
Belle-lIsle şi de la Belle-lIsle vă veţi lua zborul oriunde veţi 
dori, asemenea vulturului ce porneşte în văzduh după ce-a 
fost izgonit din culcuşul lui. 

Toţi primiră cuvintele lui Pellisson cu încuviinţare. 

— Da, fă aşa? Îi spuse doamna Fouquet soţului ei. 

— Fă aşa? Îl îndemnă şi doamna de Belliere. 


— Aşa, aşa! Strigară ceilalţi prieteni. 

— Aşa voi face? Răspunse Fouquet. 

— Chiar astă-seară. 

— Într-un ceas. 

— Numaidecât. 

— Cu şapte sute de mii de livre îţi vei înjgheba o viaţă 
nouă? Zise abatele Fouquet. Cine ne va împiedica să 
înarmăm nişte corăbii la Belle-Isle? 

— Şi, dacă va fi nevoie, vom porni să descoperim o lume 
nouă? Adăugă La Fontaine, îmbătat de planuri şi entuziasm. 

O bătaie în uşă întrerupse acest cor de bucurii şi speranţe. 

— Un mesager al regelui! Strigă de afară maestrul de 
ceremonii. 

Deodată se făcu o tăcere adâncă, de parcă vestea pe care 
o aducea acest mesager n-ar fi fost decât un răspuns la 
toate planurile făurite cu o clipă mai înainte. Fiecare 
aştepta să vadă ce va face stăpânul casei, a cărui frunte era 
năpădită de sudoare şi care, cu adevărat, fu acum cuprins 
de friguri. 

Fouquet trecu în cabinetul lui, spre a primi mesagerul 
maiestăţii sale. Se făcuse, după cum am spus, o linişte atât 
de mare în camere şi în toate odăile de serviciu, încât se 
auzea glasul lui Fougquet, care răspundea: 

— Prea bine, domnule. 

Acest glas era totuşi frânt de oboseală, sugrumat de 
tulburare. După o clipă, Fougquet îl chemă pe Gourville, care 
străbătu galeria în mijlocul aşteptării generale. În cele din 
urmă, ministrul reapăru între oaspeţii lui, dar nu mai avea 
aceeaşi înfăţişare, palidă şi răvăşită, pe care o avusese la 
plecare: din palid, devenise vânăt; din răvăşit, descompus. 
Spectru viu, el înaintă cu braţele întinse, cu gura uscată, ca 
o umbră ce vine să-şi salute nişte prieteni de odinioară. 

Văzându-l astfel, fiecare se ridică, fiecare scoase un strigăt 
înăbuşit, fiecare alergă spre Fouguet. Acesta, privind către 
Pellisson, se sprijini de braţul soţiei lui şi strânse mâna 
îngheţată a marchizei de Belliere. 


— Ei bine? Rosti el cu o voce care nu mai avea nimic 
omenesc. 

— Ce s-a întâmplat, Doamne Dumnezeule? Îl întrebară 
toţi. 

Fouquet îşi desfăcu palma dreaptă, care era crispată, 
umedă; în palmă se afla o bucată de hârtie la care Pellisson 
se repezi îngrozit, citind următoarele rânduri scrise de 
mâna regelui: „Scumpe şi iubite domnule Fouquet, dă-ne 
din ceea ce ne mai datorezi suma de şapte sute de mii de 
livre, de care avem nevoie astăzi, pentru călătoria noastră. 

Şi, întrucât aflăm că nu stai bine cu sănătatea, ne rugăm 
lui Dumnezeu să te însănătoşească repede şi să te aibă în 
sfânta şi marea lui pază. 

LUDOVIC. 

Prezenta scrisoare ţine loc de adeverinţă de primire.” 

Un murmur de spaimă se stârni în toată sala. 

— Ei bine? Strigă Pellisson, la rândul lui? Aveţi această 
scrisoare? 

— Am primit-o, da. 

— Şi ce aveţi de gând să faceţi? 

— Nimic, căci am primit-o. 

— Dar... 

— Dacă am primit-o, Pellisson, înseamnă ca am şi plătit? 
Rosti ministrul cu o simplitate ce zdrobi inimile celor de 
faţă. 

— Ai plătit? Strigă doamna Fouquet deznădăjduită. Atunci 
suntem pierduţi. 

— Bine, bine, fără vorbe de prisos? Interveni Pellisson. Mai 
presus de bani, viaţa. Monseniore, pe cal, pe cal! 

— Să ne părăsească? Strigară în acelaşi timp cele două 
femei, înnebunite de durere. 

— Eh, monseniore, salvându-vă, ne salvaţi pe toţi! Pe cal! 

— Dar abia se poate ţine pe picioare! Priveşte! 

— Oh, dacă mai stăm mult pe gânduri?... Zise destoinicul 
Pellisson. 

— Are dreptate? Murmură Fouguet. 


— Monseniore! Monseniore! Strigă Gourville, urcând 
scara câte patru trepte deodată. Monseniore! 

— Ei, ce este? 

— Însoţeam, după cum ştiţi, pe mesagerul regelui cu 
banii... 

— Da. 

— Ei bine, ajungând la Palatul Regal, am văzut... 

— Ce-ai văzut? Strigară prietenii, neliniştiţi. 

— Am văzut muşchetarii încălecând pe cai? Zise Gourville. 

— Vedeţi? Strigă cineva. Vedeţi? Nu mai e nici o clipă de 
pierdut! 

Doamna Fouquet se năpusti pe uşă, cerând caii. Doamna 
de Belliere se repezi s-o prindă în braţe şi-i spuse: 

— Doamnă, pentru binele său, nu dezvălui nimic, nu da 
semne de spaimă. 

Pellisson alergă să poruncească să se înhame caii la 
trăsuri, între timp, Gourville strângea în pălăria lui aurul şi 
argintul pe care prietenii, cu ochii plini de lacrimi, îl putură 
arunca acolo, ca o ultimă ofrandă, ca o cucernică pomană 
pe care sărăcia o făcea nenorocirii. 

Ministrul, târât de unii, dus pe sus de alţii, fu vârât în 
trăsura lui. Gourville se urcă pe capră şi luă hăţurile în 
mâini; Pellisson o ţinea pe doamna Fouquet, leşinată. 
Doamna de Belliere avu mai multă tărie; ea fu răsplătită 
pentru asta: primi ultima sărutare a lui Fouquet. 

Lui Pellisson nu-i fu greu să le explice oamenilor că 
această plecare zorită se datora unui ordin al regelui care-i 
chema pe miniştri la Nantes. 

Capitolul XXXIX În trăsura domnului Colbert. 

Aşa după cum văzuse Gourville, muşchetarii regelui 
încălecară pe cai şi-l urmară pe căpitanul lor. Acesta, fiindcă 
nu voia să fie stânjenit în treburile lui, lăsă brigada sub 
comanda unui locotenent şi plecă singur mai departe, pe cai 
de poştă, spunându-le oamenilor lui să meargă cu cea mai 
mare iuţeală. Ştia el că, oricât de repede ar fi mers aceştia, 
nu puteau să ajungă înaintea lui. 


Avu timp să vadă, trecând prin strada Croix-des-Petits- 
Champs, un lucru ce-i dădu mult de gândit. Îl văzu pe 
domnul Colbert ieşind din casă, pentru a se urca în trăsura 
ce-l aştepta în faţa porţii. În această trăsură, d'Artagnan 
zări nişte şaluri femeieşti, şi, cum era curios din fire, vru să 
ştie numele femeilor ce se ascundeau sub acele şaluri. Ca să 
le poată vedea, dat fiind că ele se fereau să fie recunoscute, 
îşi împintenă calul şi ajunse atât de aproape de trăsură, 
încât izbi cu vârful cizmei portierele deschise, făcându-le să 
fluture în aer. Doamnele, speriate, scoaseră una un țipăt 
ascuţit, în care d'Artagnan recunoscu o femeie tânără, 
cealaltă o ocară, după care el recunoscu neruşinarea şi 
spurcăciunea unei doamne ce depăşise jumătatea de veac. 
Şalurile căzură de pe cele două feţe: una dintre femei era 
doamna Vanel, cealaltă era ducesa de Chevreuse. 

D'Artagnan avu ochiul mai ager decât doamnele. El le 
recunoscu, dar ele nu-l recunoscură şi acum râdeau 
amândouă de spaima lor, strângându-şi mâinile cu 
dragoste. „Bun! Îşi zise d'Artagnan. Bătrâna ducesă nu se 
mai lasă aşa de greu ca altădată în materie de prietenii; îi 
face curte amantei lui Colbert! Bietul domn Fouquet! Asta 
nu-i prevesteşte nimic bun.” Şi se îndepărtă. Domnul 
Colbert luă loc în trăsură, după care acest nobil trio porni 
într-un pelerinaj destul de agale spre pădurea de la 
Vincennes. 

În drum, doamna de Chevreuse o lăsă pe doamna Vanel la 
onorabilul ei soţ şi, rămasă singură cu Colbert, îşi continuă 
plimbarea vorbind despre afaceri. Avea un chef 
nemaipomenit de vorbă această simpatică ducesă şi, cum 
vorbea totdeauna spre răul altuia, dar totdeauna spre 
binele ei, conversaţia sa îi lua piuitul interlocutorului şi nu 
se sfârşea niciodată fără a-i aduce foloase dânsei. Îi spuse 
lui Colbert, care nu ştia încă, ce mare ministru era el şi cum 
Fouquet avea să devină un om de nimic. Îi făgădui să-l pună 
în legătură, atunci când va fi intendent superior, cu toată 
vechea nobilime a regatului şi-i ceru părerea asupra 


înrâuririi ce trebuia să i se lase domnişoarei de La Valliere. 
Îl lăudă, îl mustră, îl zăpăci. Îi dezvălui taina atâtor secrete, 
încât Colbert crezu un moment că are de-a face cu diavolul 
însuşi. Ea îi dovedi că-l are în mână astăzi pe Colbert, aşa 
cum îl avusese ieri pe Fouquet. Şi când elo întrebă, cu 
nevinovăție, de unde pornea această ură pe care i-o păstra 
ministrului, ea îl întrebă la rându-i: 

— Dar dumneata de ce-l urăşti atât? 

— Doamnă, în politică? Răspunse el? Deosebirile de sistem 
pot duce la dezbinări între oameni. Domnul Fouquet mi s-a 
părut că urmează un sistem opus adevăratelor interese ale 
regelui. 

Ea îl întrerupse: 

— N-o să-ţi mai vorbesc de domnul Fouguet. Călătoria pe 
care o face regele la Nantes ne va da dreptate. Domnul 
Fougquet, pentru mine, e un om sfârşit. Pentru dumneata, de 
asemenea. 

Colbert nu răspunse nimic. 

— La întoarcerea de la Nantes? Continuă ducesa? Regele, 
care nu caută decât un pretext, va spune că adunarea nu s- 
a comportat prea bine, că statele generale au făcut prea 
puţine sacrificii. Adunarea va spune că impozitele sunt prea 
grele şi că intendenţa superioară a adus poporul la sapă de 
lemn. Regele va arunca vina asupra domnului Fouquet şi 
atunci... 

— Şi atunci? Întrebă Colbert. 

— Oh, atunci va cădea în dizgrație! Nu este şi părerea 
dumitale? 

Colbert îi aruncă ducesei o privire ce voia să spună: „Dacă 
domnul Fouquet nu va fi decât dizgraţiat, asta, oricum, nu ţi 
se va datora dumitale”. 

— Trebuie? Se grăbi să adauge doamna de Chevreuse? 
Trebuie ca locul dumitale să fie asigurat, domnule Colbert. 
Vezi pe cineva între rege şi dumneata, după căderea 
domnului Fougquet? 

— Nu înţeleg? Zise el. 


— Ai să înţelegi. Unde ţintesc ambițiile dumitale? 

— N-am niciuna. 

— Atunci ar fi de prisos să-l mai răsturnăm pe ministru, 
domnule Colbert... N-ar folosi la nimic. 

— Am avut onoarea să vă spun, doamnă... 

— Oh, da, da, interesul regelui, ştiu; dar să vorbim, puţin şi 
de al dumitale. 

— Al meu este să slujesc interesele maiestăţii sale. 

— În sfârşit, îl vei pierde sau nu-l vei pierde pe domnul 
Fouquet? Răspunde fără ocol. 

— Doamnă, eu nu vreau să pierd pe nimeni. 

— Atunci nu înţeleg de ce ai cumpărat de la mine atât de 
scump scrisorile domnului de Mazarin cu privire la domnul 
Fouquet. Şi nu pricep nici de ce-ai pus aceste scrisori sub 
ochii regelui. 

Colbert o privi uluit pe ducesă şi rosti cu un aer încurcat: 

— Doamnă, eu înţeleg şi mai puţin de ce dumneavoastră, 
care aţi luat banii, îmi scoateţi acum pe nas toate acestea. 

— Pentru că? Răspunse bătrâna ducesă? Se cuvine ca 
măcar să ştii ce vrei; chiar dacă nu poţi face ceea ce vrei. 

— Aha! Murmură Colbert, răpus de această logică brutală. 

— Nu poţi? Spune. 

— Nu pot, mărturisesc, să înlătur anumite influenţe din 
jurul regelui. 

— Care luptă pentru domnul Fougquet? Numeşte-le. Am să 
te ajut să le spui pe nume. 

— S-auzim, doamnă. 

— La Valliere? 

— Oh, ea are o influenţă prea mică, nu se pricepe în 
afaceri şi nu se mai bucură de trecere. Domnul Fouquet i-a 
făcut curte. 

— A-l apăra înseamnă să se acuze pe ea însăşi, nu-i aşa? 

— Cred că da. 

— Mai e şi o altă influenţă, ce zici? 

— Una foarte mare. 

— Regina-mamă, poate? 


— Maiestatea sa regina-mamă are pentru domnul Fouquet 
o slăbiciune destul de dăunătoare pentru fiul ei. 

— Să nu crezi asta? Zise bătrâna zâmbind. 

— Oh? Făcu la rându-i Colbert, neîncrezător? Am 
constatat-o de atâtea ori! 

— Când? Altădată? 

— Ba chiar de curând, doamnă, la Vaux. Ea l-a împiedicat 
pe rege să-l aresteze pe domnul Fouquet. 

— Omul îşi mai schimbă părerile, dragă domnule. Ceea ce 
a putut să voiască de curând regina, poate să nu mai vrea 
astăzi. 

— De ce? Întrebă Colbert uimit. 

— Motivul nu ne interesează. 

— Ba ne interesează foarte mult, dimpotrivă; căci dacă aş 
şti că nu-i displac maiestăţii sale regina-mamă, aş lăsa la o 
parte toate scrupulele mele. 

— Ei bine, nu se poate să nu fi auzit vorbindu-se de un 
anumit secret, nu-i aşa? 

— Un secret? 

— Numeşte-l cum vrei. Pe scurt, regina-mamă a prins pică 
pe toţi cei care au luat parte, într-un fel sau în altul, la 
descoperirea acestui secret şi domnul Fouquet este, cred, 
unul dintre aceştia. 

— Atunci? Bâigui Colbert? Se poate pune bază pe 
încuviințarea reginei-mame? 

— Am plecat adineauri de la maiestatea sa, care m-a 
încredinţat de acest lucru. 

— Fie, doamnă. 

— Ceva mai mult: îl cunoşti poate pe un om care era 
prieten bun cu domnul Fougquet, domnul d'Herblay, un 
episcop, mi se pare? 

— Episcop de Vannes. 

— Ei bine, acest domn d'Herblay, care cunoştea de 
asemenea secretul, a fost pus în urmărire cu îndârjire de 
către regina-mamă. 

— Adevărat? 


— Şi e urmărit cu atâta înverşunare, încât, chiar de-ar fi 
mort, vrea să aibă capul lui, spre a fi sigură că nu va mai 
scoate o vorbă. 

— E dorinţa reginei-mame? 

— E un ordin. 

— Şi-l vor căuta pe acest domn d'Herblay, doamnă? 

— Oh, noi ştim bine unde se află! 

Colbert o privi pe ducesă în ochi. 

— Spuneţi, doamnă. 

— E la Belle-Isle-en-Mer. 

— La domnul Fouquet? 

— La domnul Fouquet. 

— Va fi prins! 

Fu rândul ducesei să zâmbească. 

— Nu crede asta atât de uşor? Zise ea? Şi nu te grăbi să-l 
crezi prins. 

— Dar pentru ce, doamnă? 

— Pentru că domnul d'Herblay nu e dintre acei oameni pe 
care pui mâna oricând vrei. 

— E un răzvrătit, atunci? 

— Oh, noi, ăştia, domnule Colbert, ne-am petrecut toată 
viaţa făcând-o pe răzvrătiţii şi cu toate astea, vezi bine, 
departe de a fi prinşi, îi prindem noi pe alţii. 

Colbert îi aruncă bătrânei ducese una din acele priviri 
sălbatice a cărei expresie nimic nu o poate reda şi, cu o 
hotărâre ce nu era lipsită de măreție, zise: 

— Nu mai sunt timpurile când supuşii câştigau ducate 
războindu-se cu regele Franţei. Domnul d'Herblay, dacă a 
pus la cale o conspirație, va muri pe eşafod. Le va face sau 
nu le va face asta plăcere duşmanilor lui, pe noi nu ne 
priveşte. 

Acest pe noi, sunând ciudat în gura lui Colbert, o puse pe 
gânduri pe ducesă. O clipă, se surprinse încercând să-l 
înţeleagă pe acest om. Colbert câştigase superioritatea în 
timpul convorbirii şi voia să şi-o păstreze. 


— Îmi cereţi, doamnă? Zise el? Să-l arestez pe acest domn 
d'Herblay? 

— Eu? Nu-ţi cer nimic. 

— Aşa credeam, doamnă; dar, fiindcă m-am înşelat, să 
trecem peste asta. Regele n-a spus încă nimic. 

Ducesa îşi muşcă unghiile. 

— De altminteri? Adăugă Colbert? Ce măruntă pradă acest 
episcop! Ce vânat pentru rege, un biet episcop! Oh, nu, nu; 
nu mă voi amesteca deloc! 

Ura ducesei se dădu pe faţă. 

— Dar un vânat pentru o femeie? Zise ea? Şi regina este o 
femeie. Dacă dânsa vrea să fie arestat domnul d'Herblay, 
înseamnă că are îndreptăţirile sale. Şi apoi domnul 
d'Herblay nu este oare prietenul celui care va cădea în 
dizgrație? 

— Oh, asta nu trage în cumpănă! Zise Colbert. Acest om va 
fi cruțat, dacă nu e duşmanul regelui. Nu v-ar conveni? 

— Nu spun nimic. 

— Da... Vreţi să-l vedeţi în închisoare, la Bastilia, de pildă? 

— Cred că un secret poate fi mai bine păstrat între zidurile 
Bastiliei, decât între cele de la Belle-Isle. 

— Îi voi vorbi regelui, care va lămuri lucrurile. 

— Până se vor lămuri lucrurile, domnule, episcopul de 
Vannes va fi fugit departe. Şi eu aş face la fel. 

— Să fugă? El? Şi unde să fugă? Europa e a noastră, sau la 
ordinele noastre, dacă nu e de fapt a noastră. 

— Va găsi el un adăpost, domnule. Se vede cât de colo că 
nu ştii cu cine ai de-a face. Nu-l cunoşti pe domnul 
d'Herblay, nu l-ai cunoscut pe Aramis. Este unul din cei 
patru muşchetari care, sub fostul rege, l-au făcut pe 
cardinalul de Richelieu să tremure şi care, în timpul 
Regenţei, i-au dat atâta bătaie de cap monseniorului de 
Mazarin. 

— Dar, doamnă, cum va face, afară doar dacă n-are un 
regat al lui? 

— Îl are, domnule. 


— Un regat al lui, domnul d'Herblay? 

— Îţi repet, domnule, că, dacă-i trebuie un regat, îl are, 
sau îl va avea. 

— Mă rog, dacă ţineţi cu tot dinadinsul, doamnă, ca acest 
răzvrătit să nu scape, vă asigur, nu va scăpa. 

— Belle-Isle e fortificată, domnule Colbert şi e fortificată 
de ei. 

— Chiar dacă ar fi apărată de el, Belle-Isle nu e de 
neînvins şi dacă domnul episcop de Vannes s-a închis la 
Belle-Isle, ei bine, doamnă, insula va fi luată cu asalt şi el va 
fi prins. 

— Poţi fi sigur, domnule, că zelul pe care-l arăţi pentru 
interesele reginei-mame o va mişca puternic pe maiestatea 
sa şi că vei fi răsplătit împărăteşte; dar ce să-i spun despre 
planurile dumitale în legătură cu acest om? 

— Că, odată prins, va fi aruncat într-o fortăreață de unde 
secretul nu va mai ieşi niciodată la lumină. 

— Foarte bine, domnule Colbert. Putem spune că, 
începând din această clipă, am făcut amândoi o alianţă 
puternică, dumneata şi cu mine şi că voi fi oricând la 
dispoziţia dumitale. 

— Dimpotrivă, doamnă, eu voi fi la dispoziţia 
dumneavoastră. Acest cavaler d'Herblay e un spion al 
Spaniei, nu-i aşa? 

— Mai mult decât atât. 

— Un ambasador tainic? 

— Urcă mai sus. 

— Aşteptaţi... Regele Filip al III-lea e un om credincios. 
Este... Duhovnicul lui Filip al III-lea? 

— Ceva şi mai mult încă. 

— Dracul să-l ia! Strigă Colbert, care nu se mai putu 
stăpâni şi scoase o înjurătură în faţa acestei mari doamne, a 
acestei vechi prietene a reginei, în sfârşit a ducesei de 
Chevreuse. Nu cumva e generalul iezuiţilor? 

— Mi se pare c-ai ghicit? Răspunse ducesa. 


— Ah, doamnă, atunci acest om ne va pierde pe toţi, dacă 
nu-l vom pierde noi pe el. Şi-ar trebui să ne grăbim! 

— Asta e şi părerea mea, domnule; dar nu îndrăzneam să 
ţi-o spun. 

— Şi am avut noroc că s-a legat de tron, în loc să se fi legat 
de noi. 

— Mai ţine seama de un lucru, domnule Colbert: niciodată 
domnul d'Herblay nu-şi pierde curajul şi dacă a dat greş o 
dată, va încerca a doua oară. Dacă i-a scăpat prilejul de a 
face un rege al lui, mai curând sau mai târziu va găsi altul 
pe care-l va face şi la care, în mod sigur, dumneata nu vei fi 
prim-ministru. 

Colbert îşi încruntă sprâncenele cu o expresie 
amenințătoare. 

— Sper că închisoarea va rezolva această problemă într-un 
chip mulţumitor pentru amândoi, doamnă. 

Ducesa prinse a zâmbi. 

— Dacă ai şti? Zise ea? De câte ori a scăpat Aramis din 
închisoare! 

— Oh? Ripostă Colbert? Ne vom îngriji ca de astă dată să 
nu mai scape! 

— Dar n-ai auzit ce ţi-am spus adineauri? Ai uitat că 
Aramis era unul din cei patru neînvinşi de care se temea 
până şi Richelieu? Şi, pe vremea aceea, cei patru 
muşchetari n-aveau încă ceea ce au astăzi: bani şi 
experienţă. Colbert îşi muşcă buzele. 

— Vom renunţa la închisoare? Zise el pe un ton mai jos. 
Vom găsi un adăpost de unde neînvinsul să nu mai poată 
ieşi. 

— Foarte bine, aliatul meu! Răspunse ducesa. Dar iată că 
s-a făcut târziu. Nu ne întoarcem acasă? 

— Cu atât mai bucuros, doamnă, cu cât trebuie să-mi fac 
pregătirile de plecare cu regele. 

— La Paris! Strigă ducesa către vizitiu. 

Şi trăsura se reîntoarse spre mahalaua Saint-Antoine, 
după încheierea acestui tratat care-l condamna la moarte 


pe ultimul prieten al lui Fouquet, pe ultimul apărător de la 
Belle-Isle, pe vechiul prieten al Mariei Michon, pe noul 
duşman al ducesei. 

Capitolul XL. Cele două bărci. 

D'Artagnan plecase; Fougquet plecase şi el, cu o grabă ce 
spori caldele simţăminte ale prietenilor săi. 

Primele momente ale acestei călătorii, sau mai bine zis ale 
acestei fugi, fură tulburate de spaima necontenită stârnită 
de orice tropot de cal, de orice uruit de trăsură ce se auzea 
în urma fugarului. Nu era de crezut, într-adevăr, ca Ludovic 
al XIV-lea, dacă ar fi vrut să pună mâna pe această pradă, s- 
o lase să-i scape; tânărul leu ştia încă de pe acum să vâneze 
şi avea copoi destul de ageri pentru a se bizui pe ei. Dar, 
încetul cu încetul, toate temerile se risipiră; ministrul, 
nefăcând altceva decât să gonească, se depărtase atât de 
mult de urmăritori, încât, judecând bine, nimeni nu l-ar mai 
fi putut ajunge. Cât despre pretext, prietenii avuseseră 
grijă să nu dea loc la nici o bănuială. Nu se ducea oare să-l 
întâlnească pe rege la Nantes şi graba lui nu dovedea ea 
însăşi zelul de care era însufleţit? Ajunse istovit, dar mai 
puţin îngrijorat, la Orleans, unde, mulţumită unui sol pe 
care-l trimisese înainte, găsi o barcă minunată, cu opt 
vâslaşi. 

Astfel de bărci, în formă de gondole, dar ceva mai largi şi 
ceva mai grele, având o cabină acoperită, ca un bordei şi o 
cămăruţă la pupă, cu pânze de cort, făceau pe vremea 
aceea serviciul între Orleans şi Nantes, pe Loara; dar 
traiectul acesta, lung în zilele noastre, părea atunci mai 
plăcut şi mai uşor de străbătut decât pe drumul mare, cu 
caii de poştă şi cu trăsurile proaste, gata să se răstoarne la 
orice hurducătură. Fouquet se urcă în această barcă, ce 
porni numaidecât. Vâslaşii, aflând că au cinstea de a-l duce 
în barca lor pe ministrul de finanţe, trăgeau la rame din 
răsputeri, căci acest cuvânt magic, finanţe, le făgăduia o 
răsplată bună, de care voiau să se arate vrednici. Barca 
zbura pe apele Loarei. Un timp cum nu se poate mai 


frumos, cu un soare ce se ridica de la răsărit, împurpurând 
totul în jur, făcea ca fluviul să fie mai limpede şi mai liniştit 
ca niciodată. Curentul şi vâslaşii îl purtară pe Fouquet aşa 

cum aripile poartă o pasăre; ajunse la Beaugency fără săi 

se fi întâmplat nimic pe drum. 

Fouquet spera să fie înaintea tuturor la Nantes; acolo, va 
sta de vorbă cu ocârmuitorii oraşului şi va căuta un sprijin 
printre cei mai de seamă reprezentanţi ai statelor generale; 
îşi va arăta însemnătatea, lucru uşor pentru un om de 
rangul lui şi va întârzia astfel catastrofa, chiar dacă nu va 
izbuti s-o înlăture cu totul. 

— De altfel? Îi spunea Gourville? La Nantes vei ghici sau 
vom ghici gândurile duşmanilor noştri; vom avea caii 
pregătiţi ca să ne refugiem în încâlcitul Poitou, vom avea o 
bărcuţă la-ndemână ca să pornim pe mare, şi, odată în 
largul mări, iată-ne la Belle-Isle, care e de necucerit. Dar, 
până una-alta, nimeni nu te pândeşte şi nimeni nu se ţine 
după noi. 

Dar abia termină de vorbit, când în depărtare, la o cotitură 
a fluviului, se zăriră catargurile unul cuter ce venea în josul 
apei. Vâslaşii lui Fouquet scoaseră un strigăt de uimire 
văzând cuterul acela. 

— Ce este? Întrebă Fouquet. 

— Un lucru nemaipomenit, monseniore? Răspunse 
stăpânul bărcii. Cuterul acela goneşte ca un uragan. 

Gourville tresări şi se urcă pe acoperişul cabinei, ca să 
vadă mai bine. Fouquet nu se urcă după el, dar îi spuse lui 
Gourville cu o nelinişte stăpânită: 

— Vezi ce este, dragul meu. 

Cuterul trecuse de cotul fluviului. Înainta cu atâta iuţeală, 
încât, în urma lui, se vedea înspumegându-se dunga albă 
trasă de el pe deasupra apei, în care se răsfrângeau razele 
soarelui. 

— Cum mai aleargă? Repetă stăpânul bărcii? Cum mai 
aleargă! Se vede treaba că-s bine plătiţi. N-aş fi crezut? 


Adăugă el? Să existe vâsle de lemn cu mai multă putere 
decât ale noastre; dar iată că astea ne întrec! 

— Cred şi eu! Strigă unul dintre vâslaşi. Ei sunt 
doisprezece, iar noi suntem opt. 

— Doisprezece? Făcu Gourville. Doisprezece vâslaşi? Cu 
neputinţă! 

Numărul de opt vâslaşi pentru o barcă nu fusese niciodată 
depăşit, chiar dacă în barcă s-ar fi aflat regele însuşi. I se 
făcuse acest hatâr ministrului de finanţe, dar mai mult din 
pricina grabei, decât din respect. 

— Ce înseamnă asta? Zise Gourville, căutând să 
desluşească, sub cortul ce se vedea acum bine, călătorii de 
dincolo, pe care ochiul cel mai ager n-ar fi putut încă să-l 
recunoască. 

— Trebuie să fie tare zoriţi. Căci nu e regele? Răspunse 
patronul. 

Pe Fouquet îl trecu un fior. 

— După ce vezi dumneata că nu e regele? Întrebă 
Gourville. 

— Mai întăi, fiindcă n-are steag alb cu flori de crin, aşa 
cum poartă totdeauna cuterul regal. 

— Şi apoi? Grăi Fouquet? Pentru că e cu neputinţă să fie 
regele, Gourville, dat fiind că regele era încă ieri la Paris. 

Gourville îi răspunse ministrului printr-o privire ce voia să 
spună: „Şi dumneata erai ieri la Paris!” 

— Şi după ce se vede că sunt zoriţi? Adăuga el, spre a 
câştiga timp. 

— După aceea, domnule? Răspunse patronul bărcii? Că 
oamenii ăştia, cu toate că au plecat în urma noastră, iată-i 
că ne-au ajuns, sau sunt aproape să ne-ajungă. 

— Ha! Făcu Gourville. Dar cine-ţi spune că n-au pornit din 
Beaugency, sau chiar din Niorţ? 

— N-am văzut nicăieri un cuter de puterea ăstuia, decât la 
Orleans. Vine de la Orleans, domnule şi se grăbeşte. 

Domnul Fouquet şi Gourville schimbară o privire. Patronul 
observă îngrijorarea lor. Atunci Gourville, spre a-i spulbera 


bănuielile, zise: 

— O fi vreun prieten care şi-a pus în gând să ne întreacă; 
dar să câştigăm partida şi să nu-i lăsăm să ne ajungă. 

Patronul tocmai deschise gura să spună că aşa ceva e cu 
neputinţă, când domnul Fougquet rosti cu glas tare: 

— Dacă e cineva care vrea să ne ajungă, n-are decât! 

— O să încercăm totuşi, monseniore? Zise patronul cu 
sfială. Haide, băieţi, trageţi tare! Vira! 

— Nu? Strigă Fouquet? Dimpotrivă, opriţi pe loc. 

— Monseniore, e o nebunie! Îi şopti Gourville, aplecându- 
se la urechea lui. 

— Opriţi pe loc! Repetă Fouquet. 

Cele opt vâsle se opriră dintr-o dată şi, înfigându-se în apă, 
făcură ca barca să tragă înapoi. Se oprise pe loc. Cei 
doisprezece vâslaşi de pe cuter nu băgară de seamă, la 
început, această manevră, căci ei continuau să vâslească cu 
atâta putere, încât se apropiară foarte curând ca la o bătaie 
de muschetă. Domnul Fougquet avea vederea slabă; 
Gourville nu vedea bine din pricina soarelui, care-i bătea în 
ochi; singur patronul, cu acea obişnuinţă şi cu acea 
limpezime pe care o dă lupta cu elementele firii, zări 
îndeaproape călătorii de pe cuterul celălalt. 

— Îi văd! Strigă el. Sunt doi. 

— Eu nu văd nimic? Zise Gourville. 

— O să-i vedeţi numaidecât; din câteva lopeţi, vor fi la 
douăzeci de paşi de noi. 

Dar ceea ce prevestea patronul nu se întâmplă; cuterul 
imită manevra comandată de domnul Fougquet şi, în loc să 
se apropie de presupuşii prieteni, se opri deodată în 
mijlocul fluviului. 

— Nu mai pricep nimic? Zise patronul bărcii. 

— Nici eu? Adăugă Gourville. 

— Dumneata, patroane, care vezi atât de bine oamenii din 
cuterul acela? Reluă Fouquet? Încearcă şi spune-ne cum 
arată la înfăţişare, mai înainte de a ne îndepărta de ei. 


— Mi s-a părut că erau doi? Răspunse barcagiul? Dar 
acum nu văd decât unul singur sub cort. 

— Cum arată? 

— E un bărbat oacheş, lat în umeri, cu gâtul scurt. 

Un norişor trecu în acel moment prin văzduh, întunecând 
pentru o clipă soarele. Gourville, care privea mereu cu 
mâna streaşină la ochi, putu să vadă acum ceea ce căuta, şi, 
sărind repede de pe acoperiş în cabina unde-l aştepta 
Fougquet, îi spuse cu un glas sugrumat de spaimă: 

— Colbert! 

— Colbert? Repetă Fouquet. Oh, iată ceva cu totul ciudat! 
Dar nu, nu se poate! 

— L-am recunoscut, îţi spun şi m-a recunoscut şi el atât de 
bine, încât a intrat numaidecât în cămăruţa de la pupă. 
Poate că l-a trimis regele să ne spună să ne întoarcem. 

— Dacă-i aşa, ar veni la noi, n-ar sta pe loc. Ce face acolo? 

— Ne supraveghează, fără îndoială, monseniore. 

— Nu-mi place nesiguranța! Strigă Fouquet. Să mergem la 
el. 

— Oh, monseniore, nu face asta! Cuterul e plin de oameni 
înarmaţi. 

— Mă va aresta, oare, Gourville? Atunci de ce nu vine 
încoace? 

— Monseniore, nu stă în demnitatea dumitale să te duci 
singur spre propria-ţi pierzare. 

— Dar să mă las urmărit ca un borfaş? 

— Nimic nu dovedeşte că eşti urmărit, monseniore, ai 
răbdare. 

— Ce să facem, atunci? 

— Să nu ne oprim din mers; mergând cât mai repede, vei 
arăta că te supui cu toată osârdia chemării regelui. Să 
sporim viteza. Om trăi şi-om vedea! 

— Ai dreptate. Daţi-i drumul! Strigă Fouquet. Dacă ei s-au 
oprit acolo, treaba lor; noi să mergem înainte. 

Patronul dădu semnalul şi vâslaşii lui Fougquet îşi reluară 
treaba cu tot sporul ce se putea aştepta de la nişte oameni 


care se odihniseră. Dar abia traseră o sută de lopeţi, că 
cealaltă barcă, aceea cu doisprezece vâslaşi, se puse şi ea în 
mişcare. 

Această goană ţinu toată ziua, fără ca depărtarea dintre 
cele două bărci să se micşoreze sau să se mărească. Către 
seară, Fouquet voi să încerce gândurile urmăritorului său. 
Le porunci vâslaşilor să tragă spre țărm, ca şi cum s-ar 
pregăti să debarce. Barca lui Colbert făcu aceeaşi manevră, 
tăind apa de-a curmezişul şi îndreptându-se spre țărm. 
Printr-o fericită întâmplare, în locul unde Fougquet se 
prefăcu debarca, un argat de la grajdurile castelului din 
Langeais mergea pe malul înflorit, ducând trei cai de 
căpestre. Fără îndoială, oamenii din cuterul cu doisprezece 
vâslaşi crezură că Fouquet se îndrepta spre caii aceştia, 
pregătiţi pentru fugă, căci se văzu cum patru sau cinci 
oameni, înarmaţi cu muschete, săriră din barcă şi porniră 
pe mal, la vale, ca spre a le ieşi înainte cailor şi călăreţului. 

Fouquet, mulţumit că-şi silise duşmanii să-şi dea pe faţă 
gândurile, luă aminte şi le porunci vâslaşilor să mâne mai 
departe. Oamenii lui Colbert se reîntoarseră şi ei 
numaidecât în barcă şi goana celor două echipaje reîncepu 
cu o nouă dârzenie. Ceea ce văzând Fouquet, se simţi 
ameninţat de aproape şi, cu un glas profetic, zise încet: 

— Ei bine, Gourville, ce spuneam eu la ultima noastră cină, 
la mine acasă? Mă îndrept sau nu spre ruină? 

— Oh, monseniore! 

— Aceste două bărci care se urmăresc cu atâta patimă, de 
parcă am vâna, domnul Colbert şi cu mine, un premiu de 
viteză pe apele Loarei, nu înseamnă oare cele două sorţi ale 
noastre şi nu crezi, Gourville, că una dintre ele se va 
scufunda la Nantes? 

— Oricum? Răspunse Gourville? Nimic nu este încă sigur; 
te vei înfăţişa înaintea adunării; vei arăta ce fel de om eşti; 
elocvenţa şi priceperea dumitale în afaceri sunt scutul şi 
spada ce te vor ajuta să te aperi, dacă nu şi să învingi. 
Bretonii nu te cunosc încă şi când te vor cunoaşte, vei fi 


câştigat cauza. Oh, domnul Colbert să se ţină bine, 
deoarece barca lui e tot atât de ameninţată să se răstoarne 
ca şi a dumitale. Amândouă merg repede, a lui mai repede 
ca a dumitale, e adevărat; dar vom vedea care va ajunge 
mai întâi la naufragiu. 

Fouquet, apucând mâna lui Gourville, zise: 

— Prietene, totul e notant: adu-ţi aminte de zicătoarea: Cei 
din urmă vor fi cei dintâi. Ei bine, Colbert se fereşte să mi-o 
ia înainte! E un om prudent acest Colbert! 

Avea dreptate; cele două bărci plutiră până la Nantes 
iscodindu-se una pe alta; când ministrul trase la țărm, 
Gourville spera că va putea găsi numaidecât o ascunzătoare 
şi că va pregăti caii pentru a fugi mai departe. Dar, la 
debarcader, a doua barcă trase lângă cea dintâi şi Colbert, 
apropiindu-se de Fouquet, îl salută pe chei cu gesturi de cel 
mai adânc respect. Gesturi atât de pline de tâlc şi cu atâta 
zarvă făcute, încât avură drept rezultat adunarea unei mari 
mulţimi de oameni la dană. 

Fouquet era pe deplin stăpân pe el; simţea că în aceste 
ultime clipe ale măreției lui avea datoria să rămână demn. 
Ţinea să cadă cât mai de sus, încât căderea lui să strivească 
măcar pe unul dintre duşmanii săi. Dacă Colbert se afla 
acolo, cu atât mai rău pentru el. lată de ce ministrul, 
apropiindu-se de Colbert, îi răspunse la salut cu acea 
semeaţă clipire din ochi ce-i era proprie: 

— Cum, dumneata aici, domnule Colbert? 

— Pentru a vă aduce omagiile mele, monseniore? Rosti 
acesta. 

— Dumneata erai în barca aceea? 

Şi arătă spre faimosul cuter cu doisprezece vâslaşi. 

— Da, monseniore. 

— Cu doisprezece vâslaşi? Adăugă Fouquet. Ce lux, 
domnule Colbert! O clipă crezusem că e regina-mamă, sau 
regele. 

— Monseniore... 

Şi Colbert se înroşi. 


— lată o călătorie care-i va costa mult pe cei care-o 
plătesc, domnule intendent? Zise Fouquet. Dar, în sfârşit, ai 
ajuns. Însă, precum vezi? Adăugă el după o clipă? Eu, care 
n-aveam decât opt vâslaşi, am ajuns înaintea dumitale. 

Şi-i întoarse spatele, lăsându-l cu totul nelămurit asupra 
faptului dacă manevrele celei de a doua bărci fuseseră sau 
nu observate de cea dintâi. Oricum, nu-i dădu satisfacția de 
a-i arăta că-i fusese frică. Colbert, zgâlţâit într-un chip atât 
de neplăcut, nu se pierdu cu firea; răspunse: 

— N-am ajuns mai repede, monseniore, fiindcă m-am oprit 
de câte ori te-ai oprit şi domnia ta. 

— Şi pentru ce asta, domnule Colbert? Strigă Fougquet, 
iritat de această josnică îndrăzneală a tonului celuilalt. 
Pentru ce, dacă aveai un echipaj mai bun decât al meu, nu 
m-ai ajuns din urmă, sau nu m-ai întrecut? 

— Din respect? Rosti intendentul, înclinându-se până la 
pământ. 

Fouquet se urcă într-o trăsură pe care i-o trimisese oraşul, 
nu se ştie de ce şi nici cum şi se îndreptă spre Primăria din 
Nantes, urmat de mulţimea care, de mai multe zile, fierbea 
în aşteptarea convocării statelor generale. 

De îndată ce trase la locul de găzduire, Gourville îl părăsi 
şi se duse să caute cai pentru drumul la Poitiers şi la Vannes 
şi să pregătească o corabie la Paimboeuf. Făcu toate aceste 
diferite operaţii într-o taină desăvârşită, cu o râvnă şi cu o 
generozitate atât de mare, că niciodată Fougquet, pe atunci 
chinuit de friguri, n-ar fi fost mai aproape de scăpare, dacă 
n-ar fi intervenit acest uriaş răsturnător al planurilor 
omeneşti: hazardul. 

În noaptea aceea, în oraş se răspândi zvonul că regele 
venea în cea mai mare grabă, călărind pe cai de poştă şi că 
va sosi în zece sau douăsprezece ceasuri. Poporul, în 
aşteptarea regelui, se bucura nespus privindu-i pe 
muşchetari, proaspăt poposiţi aici, în frunte cu domnul 
d'Artagnan, căpitanul lor şi care fuseseră încazarmaţi la 


castel, unde luaseră în primire toate posturile de strajă, în 
calitate de paznici de onoare. 

Domnul d'Artagnan, care era politicos din fire, se prezentă 
pe la ceasurile zece la ministru, spre a-i aduce omagiile lui 
respectuoase şi cu toate că ministrul era scuturat de friguri, 
cu toate că suferea şi era leoarcă de sudoare, îl primi totuşi 
pe d'Artagnan, care se simţi foarte măgulit de această 
cinste, lucru ce se va vedea din convorbirea pe care o avură 
împreună. 

Capitolul XLI Sfaturi prieteneşti. 

Fouquet se culcase devreme, ca un om care ţine la viaţă şi 
îşi ocroteşte cât mai mult cu putinţă acest subţire ţesut al 
existenţei, pe care frământările şi necazurile de pe lumea 
asta îl destramă atât de repede, fără a mai putea fi 
niciodată reparat. 

D'Artagnan se ivi în pragul camerei şi ministrul îl salută cu 
un bună seara foarte îndatoritor. 

— Bună seara, monseniore? Răspunse muşchetarul. Cum 
vă simţiţi după această călătorie? 

— Destul de bine. Mulţumesc. 

— Şi cu frigurile? 

— Destul de prost. Beau lichide, precum vezi. Abia am 
ajuns şi am şi impus oraşul Nantes la un tribut de ceai 
fierbinte. 

— Trebuie să dormiţi mai înainte de toate, monseniore. 

— La dracu, scumpe domnule d'Artagnan, aş dormi cu 
plăcere, dar... 

— Cine vă împiedică? 

— Dumneata, mai întâi. 

— Eu? Ah, monseniore...! 

— Fără îndoială. Oare, la Nantes ca şi la Paris, nu vii la 
mine în numele regelui? 

— Pentru Dumnezeu, monseniore? Replică numaidecât 
căpitanul? Lăsaţi-l pe rege în pace! În ziua când voi veni din 
partea regelui şi pentru ceea ce vreţi să spuneţi 
dumneavoastră, vă făgăduiesc că nu vă voi ţine nici o clipă 


pe jeratic. Mă veţi vedea punând mâna pe spadă, conform 
ordinului şi mă veţi auzi rostind, cu glasul acela pe care-l 
folosesc numai la mari ceremonii: „Monseniore, în numele 
regelui, sunteţi arestat!” 

Fouquet tresări fără să vrea, atât de firesc şi de apăsat 
fusese glasul acestui gascon totdeauna glumeţ. 
Presupunerea faptului în sine era aproape tot atât de 
îngrozitoare ca şi faptul însuşi. 

— Îmi făgăduieşti această sinceritate? Întrebă ministrul. 

— Pe onoare! Dar n-am ajuns încă până acolo, credeţi-mă. 

— Ce te face să bănuieşti asta? Eu, dimpotrivă, cred 
altceva. 

— N-am auzit vorbindu-se de aşa ceva? Răspunse 
d'Artagnan. 

— Eh, eh! Suspină Fouquet. 

— Ei nu, sunteţi un om foarte plăcut, în ciuda frigurilor 
acestea. Regele nu vrea şi nici nu se poate împiedica de vă 
iubi din adâncul inimii sale. 

Fouquet făcu o strâmbătură. 

— Dar domnul Colbert? Zise el. Şi domnul Colbert mă 
iubeşte aşa precum spui dumneata? 

— Eu nu vorbesc de domnul Colbert? Răspunse 
d'Artagnan. E un om plin de merite, nimic de zis! Nu vă 
iubeşte, se poate; dar, la dracu, veverița se poate feri de 
năpârcă, numai să vrea! 

— Ştii că-mi vorbeşti ca un prieten? Zise Fouquet. Pe viaţa 
mea, n-am întâlnit niciodată un om cu spiritul şi cu inima 
dumitale! 

— O spuneţi doar aşa! Replică d'Artagnan. Aţi aşteptat 
până astăzi ca să-mi aduceţi o asemenea măgulire? 

— Ce orbi suntem! Murmură Fouquet. 

— lată că vi se dogeşte glasul? Zise d'Artagnan. Beţi, 
monseniore; luaţi şi beţi. 

Şi, cu cea mai prietenoasă bunăvoință, îi întinse o ceaşcă 
de ceai. Fouquet o luă, mulţumindu-i printr-un zâmbet. 


— Astfel de lucruri nu mi se întâmplă decât mie? Reluă 
muşchetarul. Am trăit zece ani sub barba dumneavoastră, 
pe când vă curgeau prin mâini tone de aur; dădeaţi patru 
milioane pensii pe an, dar pe mine nici nu m-aţi băgat în 
seamă; şi, deodată, aflaţi că sunt şi eu pe lumea asta, tocmai 
în momentul când... 

— Când mă prăbuşesc? Îl întrerupse Fouquet. Ai dreptate, 
scumpe domnule d'Artagnan. 

— Nu vreau să spun asta. 

— Dar o gândeşti, oricum. Ei bine, dacă va fi să mă 
prăbuşesc, crede-mă pe cuvânt, nu va trece o singură zi 
fără să-mi spun, dându-mi cu pumnii în cap: „Neghiobule! 
Neghiobule! Aşa-ţi trebuie! L-ai avut pe domnul d'Artagnan 
la-ndemână şi nu te-ai folosit de el! Nu l-ai îmbogăţit!” 

— Mă copleşiţi! Zise căpitanul. Nu ştiu ce să mai cred 
despre dumneavoastră. 

— Iată un om care nu gândeşte ca domnul Colbert? Rosti 
ministrul. 

— Văd că acest Colbert nu vă mai dă pace! E mai rău ca 
frigurile! 

— Ah, am motivele mele? Zise Fouquet. Judecă-le şi 
dumneata. 

Şi-i povesti în amănunţime goana celor două bărci şi 
ipocrita urmărire a lui Colbert. 

— Nu e ăsta cel mai bun semn al ruinei mele? Spune! 

D'Artagnan deveni serios. 

— E adevărat? Zise el. Da, asta nu miroase a bine, cum 
spunea domnul de Treville. 

Şi-i aruncă lui Fouquet o privire pătrunzătoare şi plină de 
înţeles. 

— Nu-i aşa, căpitane, că sunt cu ochii pe mine? Nu-iaşa că 
regele m-a făcut să vin la Nantes pentru a mă îndepărta de 
Paris, unde aveam atâta lume în jurul meu şi pentru a pune 
mâna pe Belle-Isle? 

— Unde se află şi domnul d'Herblay? Adăugă d'Artagnan. 

Fouquet ridică faţa. 


— În ce mă priveşte, monseniore? Continuă d'Artagnan? 
Pot să vă încredinţez că regele nu mi-a vorbit nimic rău 
despre dumneavoastră. 

— Adevărat? 

— Regele mi-a poruncit să vin la Nantes, e adevărat; şi să 
nu-i spun nimic domnului de Gesvres. 

— Prietenul meu. 

— Domnului de Gesvres, da, monseniore? Repetă 
muşchetarul, ai cărui ochi nu încetau să vorbească o limbă 
opusă aceleia a buzelor. Regele mi-a mai poruncit să iau cu 
mine o brigadă de muşchetari, lucru ce pare de prisos la 
prima vedere, întrucât ţinutul e liniştit. 

— O brigadă? Făcu Fouquet, ridicându-se într-un cot. 

— Nouăzeci şi şase de călăreţi, da, monseniore; acelaşi 
număr de oameni câţi au fost trimişi să-i aresteze pe domnii 
de Chalais, de Cinq-Mars şi Montmorency. 

Fouquet ciuli urechea la aceste cuvinte, rostite totuşi fără 
vreo intonaţie deosebită. 

— Şi altceva? Întrebă el. 

— Alte câteva ordine fără însemnătate, ca acestea: 
„Păzeşte castelul; păzeşte fiecare cameră; nu lăsa nici o 
strajă de-a domnului de Gesvres să stea în post”. De-a 
domnului de Gesvres, prietenul dumneavoastră. 

— Şi în privinţa mea? Hârâi Fouquet? Ce ordine ai primit? 

— În privinţa dumneavoastră, monseniore, nici un cuvânt. 

— Domnule d'Artagnan, e vorba să-mi salvez onoarea; 
poate şi viaţa! Nu mă înşeli oare? 

— Eu?... Dar în ce scop? Sunteţi ameninţat de ceva? E 
drept, mai e un ordin, cu privire la trăsuri şi la bărci... 

— Un ordin? 

— Da; însă care nu vă priveşte. O simplă măsură 
poliţienească. 

— Ce ordin, căpitane? Care? 

— De a opri orice cal şi orice barcă să iasă din Nantes, fără 
o aprobare semnată de rege. 

— Dumnezeule mare! Dar... 


D'Artagnan începu să râdă. 

— Acest ordin nu intră în vigoare decât după sosirea 
regelui la Nantes; aşa că, vedeţi bine, monseniore, el nu vă 
priveşte întru nimic. 

Fouquet căzu pe gânduri; d'Artagnan se prefăcu a nu 
observa acest lucru. 

— De vreme ce v-am încredinţat secretul ordinelor ce mi s- 
au dat, înseamnă că ţin la dumneavoastră şi că am vrut să 
vă dovedesc că niciunul nu vă ameninţă. 

— Fără îndoială? Murmură Fouguet, îngândurat. 

— Să recapitulăm? Zise căpitanul cu privirea lui 
stăruitoare. Pază specială şi severă a castelului în care veţi 
fi găzduit şi dumneavoastră, nu-i aşa? Cunoaşteţi acest 
castel?... Ah, monseniore, o adevărată închisoare! 
Înlăturarea totală a domnului de Gesvres, care se bucură 
de cinstea de a vă fi prieten... Închiderea porţilor oraşului şi 
a râului, în afară de o singură trecere, dar numai după 
sosirea regelui... Ştiţi oare, domnule Fougquet, că dacă în loc 
să vorbesc unui om ca dumneavoastră, care sunteţi printre 
cei dintâi din regat, aş vorbi unei cunoştinţe frământate, 
neliniştite, m-aş compromite pentru totdeauna? Frumos 
prilej pentru cineva care ar vrea s-o şteargă! Nici poliţie, 
nici străji, nici ordine; drumul liber, calea pe apă deschisă, 
domnul d'Artagnan nevoit să-şi împrumute caii săi, dacă i s- 
ar cere! Toate astea trebuie să vă liniştească, domnule 
Fouquet, căci regele nu m-ar fi lăsat aşa, de capul meu, daci 
ar fi avut gânduri ascunse. Într-adevăr, domnule Fouquet, 
cereţi-mi tot ceea ce vă poate face plăcere: sunt la 
dispoziţia dumneavoastră; în schimb, dacă primiţi, vă cer un 
singur serviciu: acela de a le spune bună ziua lui Aramis şi 
lui Porthos, în cazul că vă veţi îmbarca pentru Belle-Isle, aşa 
cum aveţi dreptul să o faceţi, dar fără să vă grăbiţi şi fără şi 
plecaţi îmbrăcat doar cu halatul, aşa cum vă aflaţi acum. 

Cu aceste cuvinte şi cu plecăciune adâncă, muşchetarul, 
ale cărui priviri nu pierduseră nimic din larga lor 
bunăvoință, ieşi din apartament şi dispăru. Nu apucase încă 


să coboare treptele din vestibul, când Fouquet trase cu 
furie de sfoara clopoţelului şi strigă: 

— Caii mei! Barca mea! 

Nimeni nu răspunse. Ministrul se îmbrăcă singur cu tot ce 
putu găsi la îndemână. 

— Gourville!... Gourville!... Strigă el, în timp ce-şi vâra 
ceasul în buzunar. 

Clopoţelul suna încă, în timp ce Fouquet continua să 
strige: 

— Gourville!... Gourville...! 

Gourville se ivi palid, gâfâind. 

— Plecarea! Plecarea! Strigă intendentul superior de 
îndată ce-l văzu intrând. 

— Prea târziu! Răspunse prietenul sărmanului Fouquet. 

— Prea târziu? Pentru ce? 

— Ascultă! 

În faţa castelului se auzeau trâmbiţe sunând şi un răpăit 
de tobe. 

— Ce este, Gourville? 

— A sosit regele, monseniore. 

— Regele? 

— Regele, care a zburat din poştă în poştă; regele, care a 
gonit până crăpau caii şi care a ajuns aici cu opt ceasuri mai 
înainte decât îţi făcuseşi domnia ta socoteala. 

— Suntem pierduţi! Murmură Fouquet. Brav d'Artagnan, 
păcat că mi-ai vorbit prea târziu! 

Regele intra, într-adevăr, în oraş; peste puţin, se auzi un 
tun deasupra parapetelor şi altul, care-i răspundea, pe un 
vas din port. 

Fouquet îşi încruntă sprâncenele, chemă valeţii de cameră 
şi ceru să fie îmbrăcat în costumul de ceremonie. De la 
fereastra lui, privea printre perdele înghesuiala mulţimii şi 
mişcările unei mari trupe care-l urmase pe Prinţ, fără să se 
poată ghici cum şi de unde apăruse ea. 

Regele fu condus la castel cu mare alai; Fougquet îl văzu 
descălecând lângă rampa de la intrare şi şoptindu-i ceva la 


ureche lui d'Artagnan, care-i ţinea scara. D'Artagnan, după 
ce regele dispăru sub bolta de la intrare, porni spre 
locuinţa lui Fouquet, dar atât de încet, atât de încet şi 
oprindu-se mereu spre a le vorbi muşchetarilor săi, înşiraţi 
de-a lungul drumului, încât s-ar fi zis că număra secundele 
sau paşii înainte de a se hotări să îndeplinească ordinul. 

Fouquet deschise fereastra spre a-i vorbi încă în curte. 

— Ah! Strigă d'Artagnan zărindu-l. Sunteţi încă acasă, 
monseniore? 

Acest încă acasă fu de ajuns spre a-i dovedi lui Fouquet 
câte dezvăluiri şi câte sfaturi prieteneşti îi dăduse 
muşchetarul în prima lui vizită. Ministrul se mulţumi să 
scoată un suspin. 

— Dumnezeule, da, domnule? Răspunse el. Sosirea regelui 
mi-a răsturnat toate planurile pe care le făcusem. 

— Ah! Aţi aflat că a sosit? 

— L-am văzut, da, domnule. Dar, de astă dată, vii din 
partea lui...? 

— Să întreb cum vă simţiţi, monseniore. Şi, dacă sănătatea 
vă îngăduie, să vă rog să poftiţi la castel. 

— Şi vii cu mersul ăsta, domnule d'Artagnan, cu mersul 
ăsta? 

— Ah, Doamne! Rosti căpitanul. Acum, că e aici, nimeni nu 
se mai plimbă, nimeni nu mai face ce vrea; toţi trebuie să se 
supună consemnului, dumneavoastră ca şi mine, eu ca şi 
dumneavoastră. 

Fouquet mai scoase un suspin, se urcă în trăsură, atât de 
slăbit se simţea şi se îndreptă spre castel, urmat de 
d'Artagnan, a cărui bunăvoință nu era mai puţin 
înspăimântătoare acum, pe cât de mângăietoare şi de 
plăcută fusese ceva mai înainte. 

Capitolul XLII Cum îşi jucă Ludovic al XIV-lea micul său rol. 

În clipa când Fouquet se dădea jos din trăsură pentru a 
intra în castelul din Nantes, un om se apropie de el cu 
semnele celui mai mare respect şi-i întinse o scrisoare. 
D'Artagnan vru să-l împiedice pe acest om de a sta de vorbă 


cu Fouquet şi chiar îl îndepărtă, însă ministrul apucase să 
primească mesajul. Fouquet desfăcu scrisoarea şi o citi; în 
acel moment, o uşoară spaimă, pe care muşchetarul o 
observă cu uşurinţă, se zugrăvi pe trăsăturile primului 
ministru. Domnul Fouguet vâri hârtia în mica taşcă pe care 
o avea la subsuoară şi porni mai departe, spre 
apartamentele regelui. 

D'Artagnan, urcând în urma lui Fouquet, îl vedea, prin 
ferestruicile ce se aflau la fiecare etaj al turnului, pe omul 
care adusese scrisoarea privind de jur împrejurul lui în 
curte îi făcând semne mai multor persoane, ce dispărură pe 
străzile învecinate, după ce repetară şi ele aceleaşi semne 
făcute de personajul nostru. 

Fouquet fu lăsat să aştepte câteva secunde pe terasa ce da 
în micul coridor la capătul căruia fusese orânduit cabinetul 
regelui. D'Artagnan trecu, aici, înaintea ministrului, pe care 
până atunci, îl urmase cu mult respect şi intră în cabinetul 
regelui. 

— Ei bine? Îl întrebă Ludovic al XIV-lea care, de îndată ce-l 
zări, aruncă peste masa încărcată de hârtii o pânză mare, 
verde. 

— Ordinul a fost îndeplinit, sire. 

— Şi Fougquet? 

— Domnul intendent superior mă urmează? Răspunse 
d'Artagnan. 

— Peste zece minute să fie introdus la mine? Zise regele, 
făcându-i un semn lui d'Artagnan că poate să plece. 

Acesta ieşi din cabinet, dar abia ajunse în coridorul la 
capătul căruia aştepta Fouquet, că fu chemat înapoi de 
clopoţelul regelui. 

— N-a părut surprins? Întrebă regele. 

— Cine, sire? 

— Fouquet? Rosti regele, fără a spune, pentru a doua 
oară, domnul, amănunt ce-i întări căpitanului de muşchetari 
bănuielile. 

— Nu, sire? Răspunse el. 


— Bine. 

Şi Ludovic îi făcu încă o dată semn lui d'Artagnan să plece. 

Fouquet nu părăsise terasa unde fusese lăsat de 
însoţitorul lui; el mai citea o dată scrisoarea, al cărui 
cuprins era: „Ceva se urzeşte împotriva domniei tale. Poate 
nu vor îndrăzni la castel, dar o vor face când te vei întoarce 
în casa unde eşti găzduit. Locuinţa e înconjurată de 
muşchetari. Nu mai intra acolo: un cal alb te aşteaptă în 
dosul pieţii.” 

Domnul Fouquet recunoscu scrisul şi zelul lui Gourville. 
Nevoind ca, în cazul când i se va întâmpla vreo nenorocire, 
acest bileţel să-l compromită pe un prieten credincios, 
ministrul rupse hârtia în o mie de bucățele şi le aruncă în 
vânt peste balustrada terasei. D'Artagnan îl surprinse 
tocmai pe când privea cum zburau în văzduh ultimele 
resturi ale scrisorii. 

— Domnule? Zise el? Regele vă aşteaptă. 

Fouquet porni cu un pas hotărât prin micul coridor unde 
lucrau domnii de Brienne şi Rose, în timp ce ducele de 
Saint-Aignan, aşezat pe un scăunel, tot în coridor, părea să 
aştepte ordine şi căsca nerăbdător, cu spada între picioare. 
Lui Fouquet i se păru ciudat că domnii de Brienne, Rose şi 
de Saint-Aignan, de obicei atât de atenţi şi respectuoşi, abia 
se mişcară când trecu el, intendentul superior. Dar la ce 
altceva s-ar mai fi putut aştepta din partea unor curteni 
acela căruia regele nu-i mai spunea decât simplu Fouquet? 
Ridică fruntea şi, foarte hotărât să sfideze totul, intră la 
rege, după ce clopoţelul pe care-l cunoaştem îl anunţă la 
maiestatea sa. Regele, rămânând pe scaun, îi făcu un semn 
din cap şi, cu prefăcut interes, îl întrebă: 

— Ei, ce mai faci, domnule Fouquet? 

— Am o criză de friguri? Răspunse ministrul? Dar mă aflu 
la ordinele regelui. 

— Bine; mâine se va ţine adunarea statelor; ai vreo 
cuvântare pregătită? 

Fouquet se uită la rege cu nedumerire. 


— Nu, sire? Zise el? Dar am să improvizez una. Cunosc 
prea bine afacerile, pentru a nu mă descurca. Vreau să pun 
însă o singură întrebare, dacă maiestatea voastră îmi 
îngăduie. 

— Pune-o. 

— Pentru ce maiestatea sa nu i-a făcut primului ministru 
cinstea de a-l înştiinţa despre acest lucru la Paris? 

— Erai bolnav; nu voiam să te oboseşti. 

— Niciodată munca, niciodată o explicaţie nu mă oboseşte, 
sire şi pentru că a venit momentul să-i cer o explicaţie 
regelui meu... 

— Oh, domnule Fouquet, ce fel de explicaţie? 

— Asupra intenţiilor maiestăţii sale cu privire la mine. 

Regele se înroşi. 

— Am fost defăimat? Adăugă repede Fouquet? Şi apelez la 
dreptatea regelui pentru a stabili adevărul. 

— Îmi ceri în zadar acest lucru, domnule Fouquet; ştiu eu 
ce ştiu. 

— Maiestatea sa nu poate să ştie decât ceea ce i s-a spus şi 
eu nu i-am spus nimic, în timp ce alţii au vorbit de atâtea şi 
atâtea ori... 

— Ce vrei să spui? Întrebă regele, dornic să încheie 
această convorbire ce-l punea în încurcătură. 

— Am să merg direct la fapte, sire: învinuiesc un om care 
mă vorbeşte de rău în faţa maiestăţii voastre. 

— Nimeni nu te vorbeşte de rău, domnule Fouquet. 

— Acest răspuns, sire, îmi dovedeşte că am dreptate. 

— Domnule Fouguet, nu-mi plac învinuirile. 

— Dar eu nu sunt învinuit? 

— Am vorbit prea mult despre această chestiune. 

? Maiestatea voastră nu vrea să mă dezvinovâţesc? 

— Îţi repet că nu te învinuiesc de nimic. 

Fouquet făcu un pas înapoi, înclinându-se pe jumătate. „De 
bună seamă? Îşi spuse el? A luat o hotărâre. Numai cel ce 
nu poate să mai dea înapoi rămâne atât de îndârjit. A nu 
vedea primejdia în momentul acesta înseamnă să fiu orb; a 


nu încerca s-o înlătur înseamnă să fiu un prost.” Şi întrebă, 
cu glas tare: 

— Maiestatea voastră m-a chemat pentru vreo treabă? 

— Nu, domnule Fouquet, te-am chemat pentru un sfat pe 
care am a ţi-l da. 

— Aştept cu tot respectul, sire. 

— Odihneşte-te, domnule Fouquet; nu-ţi irosi puterile; 
adunarea de aici va fi scurtă şi după ce secretarii mei o vor 
fi închis, vreau ca cincisprezece zile să nu se mai vorbească 
despre politică în Franţa. 

— Regele nu are să-mi spună nimic în legătură cu această 
adunare a statelor generale? 

— Nu, domnule Fouquet. 

— Mie, intendentul superior al finanţelor? 

— Odihneşte-te, iată tot ce te rog şi tot ce am să-ţi spun. 

Fouquet îşi muşcă buzele şi-şi lăsă capul în jos. Cocea, fără 
îndoială, vreun gând ascuns. Regele bănui asta. 

— Te-ai supărat că te-am trimis să te odihneşti, domnule 
Fougquet? 

— Da, sire, nu sunt obişnuit cu odihna. 

— Dar eşti bolnav; trebuie să te îngrijeşti. 

— Maiestatea voastră îmi vorbea de o cuvântare, pentru 
mâine? 

Regele nu răspunse: această întrebare neaşteptată îl puse 
în încurcătură. Fouquet simţi greutatea acestei şovăiri. 
Crezu a citi în ochii tânărului Prinţ o primejdie ce-l făcu să 
intre şi mai mult la bănuieli. „Dacă par fricos? Gândi el? 
Sunt pierdut.” 

Regele, la rândul lui, nu se neliniştea decât de aceste 
bănuieli ale lui Fouquet. „Să fi mirosit ceva?” se întrebă el. 

„Dacă ceea ce va spune acum va fi aspru? Gândi încă o 
dată Fouquet? Dacă se înfurie sau se preface ca se înfurie, 
pentru a avea un pretext, ce-mi rămâne de făcut? Să 
îndulcim deci lucrurile. Gourville avea dreptate.” 

— Sire? Zise el deodată? Pentru că regele, în marea sa 
bunătate, se îngrijeşte de sănătatea mea până la a mă scuti 


de orice osteneală, n-aş putea oare să lipsesc de la consiliu 
mâine? Mi-aş petrece ziua stând în pat şi aş cere regelui să- 
mi trimită medicul său, pentru a încerca un leac împotriva 
acestor blestemate de friguri. 

— Fie precum doreşti, domnule Fouquet. Vei fi liber mâine, 
vei avea medicul, te vei face sănătos. 

— Mulţumesc? Rosti Fouquet înclinându-se. Apoi, prinzând 
curaj, întrebă: Fi-va-mi oare îngăduită fericirea de a-l primi 
pe rege la mine, în Belle-Isle? Întrebă el. 

Şi-l privi pe Ludovic în ochi pentru a cântări efectul acestei 
propuneri. Regele se înroşi din nou. 

— Ştii? Răspunse ei, încercând să surâdă? Că ai spus: la 
mine, în Belle-Isle? 

— Da, sire, e adevărat. 

— Ei bine, dar ai uitat că mi-ai dăruit cândva mie această 
Belle-Isle? Continua regele pe acelaşi ton prefăcut. 

— Şi asta e adevărat, sire. Însă, întrucât n-aţi luat-o în 
stăpânire, veţi veni să o luaţi acum. 

— Cu plăcere. 

— Era, de altfel, intenţia maiestăţii voastre, ca şi a mea şi 
n-am cuvinte să-i spun maiestăţii voastre cât de fericit şi de 
mândru mă simt văzând toată casa militară a regelui venind 
de la Paris pentru a lua în primire darul acesta. 

Regele răspunse, bâiguind, că nu-şi adusese muşchetarii 
de la Paris numai pentru o treabă ca asta. 

— Oh, cred şi eu! Zise Fouquet cu însufleţire. Maiestatea 
voastră ştie foarte bine că ar fi de ajuns să vie singură, cu 
bastonul în mână, pentru a nărui toate fortificațiile de la 
Belle-Isle. 

— La naiba! Strigă regele. Nu vreau ca aceste minunate 
forrtificaţii, care au costat atât de mult spre a fi ridicate, să 
se năruiască vreodată. Nu, să rămână acolo, împotriva 
olandezilor şi a englezilor. Ceea ce vreau să văd eu la Belle- 
Isle nici nu ghiceşti dumneata, domnule Fougquet: sunt 
frumoasele ţărănci, fete şi femei, de la câmpie sau de la 
pădure, care dansează atât de bine şi sunt atât de 


ispititoare cu fustele lor stacojii. Mi-au fost tare mult 
lăudate vasalele dumitale, domnule intendent superior! 
Haide, dă-mi prilejul să le văd şi eu! 

— Oricând doreşte maiestatea voastră. 

— Ai vreun mijloc de transport? Am merge chiar mâine, 
dacă vrei. 

Ministrul simţi lovitura, care nu era prea îndemânatică şi 
răspunse: 

— Nu, sire; nu cunoşteam dorinţa maiestăţii voastre, nu 
cunoşteam mai ales graba aceasta de a vedea Belle-Isle, 
încât nu m-am îngrijit de nimic. 

— Totuşi trebuie să ai vreo barcă pentru dumneata! 

— Am cinci; dar sunt toate fie în port, fie la Paimboeuf şi ca 
să ajungem la ele, sau să le chem încoace, îmi trebuie cel 
puţin douăzeci şi patru de ore. Să trimit un curier? Vreţi s-o 
fac? 

— Mai aşteaptă puţin; să-ţi treacă frigurile; mai aşteaptă 
până mâine. 

— Aşa-i... Cine ştie dacă mâine nu vom avea o mie de alte 
gânduri? Răspunse Fouquet, de astă dată fără a mai avea 
îndoieli şi foarte palid. 

Regele tresări şi întinse mâna spre clopoțel; dar Fouquet îl 
opri. 

— Sire? Zise el? Am un acces de friguri; tremur tot. Dacă 
mai rămân un minut aici, sunt în stare să leşin. Cer 
maiestăţii voastre îngăduinţa de a mă duce să mă bag în 
cuverturile mele. 

— Într-adevăr, tremuri; mă doare inima când te văd. Du-te, 
domnule Fouquet, du-te. Voi trimite să aflu cum te simţi. 

— Maiestatea Voastră mă copleşeşte. Peste un ceas am să 
mă simt mai bine. 

— Vreau să te însoţească cineva? Zise regele. 

— Cum veţi dori, sire; mă voi sprijini bucuros de braţul 
cuiva. 

— Domnul d'Artagraan! Strigă regele, sunând din clopoțel. 


— Oh, sire? Îl întrerupse Fouquet, râzând cu un aer care-l 
îngheţă pe Prinţ? Îmi daţi un căpitan de muşchetari spre a 
mă conduce la locuinţa mea? E o cinste ce mă pune pe 
gânduri, sire! Un simplu valet mi-ar fi de-ajuns. 

— Dar pentru ce, domnule Fouquet? Domnul d'Artagnan 
mă sprijină foarte bine şi pe mine! 

— Da; însă când vă sprijină, sire, o face pentru a vi se 
supune, pe când eu... 

— Ei bine? 

— Eu, dacă mă întorc acasă cu şeful muşchetarilor voştri, 
toată lumea va spune că m-aţi arestat. 

— Arestat? Repetă regele, mai palid decât Fouquet însuşi. 
Arestat? Oh...! 

— Eh, câte nu se spun! Continuă Fouquet râzând. Şi fac 
prinsoare că s-ar găsi unii oameni atât de răi, încât să-i 
bucure asta foarte mult. 

Această glumă îl fâstâci pe monarh. Fouguet fu atât de 
dibaci sau atât de fericit inspirat, încât Ludovic al XIV-lea 
dădu înapoi în faţa faptului la care se gândea şi pe care-l 
pregătea. Domnul d'Artagnan, când apăru, primi ordinul de 
a însărcina un muşchetar să-l însoţească pe ministru până 
acasă. 

— De prisos? Zise atunci Fougquet? Spadă pentru spadă! 
Mă mulţumesc cu Gourville, care mă aşteaptă jos. Asta însă 
nu mă împiedică de a mă bucura de societatea domnului 
d'Artagnan. Îmi pare bine că poate vedea Belle-Isle, 
dumnealui care se pricepe atât de mult la fortificaţii. 

D'Artagnan se înclină, fără să înţeleagă nimic din toată 
aceasta scenă. Fouquet salută şi el şi ieşi, prefăcându-se că 
merge fără nici o grijă, ca un om care se plimbă. Ajuns în 
afara castelului, îşi spuse: „Sunt salvat! Oh, da, da, ai să 
vezi Belle-Isle, rege neloial, dar după ce eu nu voi mai fi 
acolo!” Şi dispăru. 

D'Artagnan rămăsese cu regele. 

— Căpitane? Îi spuse maiestatea sa? Îl vei urmări pe 
domnul Fouquet de la o sută de paşi. 


— Da, sire. 

— Se duce acasă. Vei intra la dânsul. 

— Da, sire. 

— Îl vei aresta în numele meu şi-l vei închide într-o 
trăsură. 

— Într-o trăsură? Bine. 

— În aşa fel încât, pe drum, să nu poată vorbi cu nimeni şi 
nici să nu arunce bileţele oamenilor pe care-i va întâlni în 
cale. 

— Oh, iată o treabă grea, sire! 

— Nu. 

— Iertaţi-mă, sire; nu-l pot înăbuşi pe domnul Fouquet şi 
dacă va cere să respire, nu-l voi putea împiedica să o facă, 
închizând ferestrele şi trăgând perdelele. Va începe atunci 
să strige şi să arunce pe uşi oricâte bileţele va voi. 

— Am prevăzut asta, domnule d'Artagnan; o trăsură cu 
zăbrele va înlătura cele două neajunsuri de care vorbeşti. 

— O trăsură cu zăbrele de fier? Replică d'Artagnan. Dar 
nimeni nu poate face zăbrele de fier la o trăsură într-o 
jumătate de ceas şi maiestatea voastră îmi spune să mă duc 
chiar acum la domnul Fouquet! 

— Tocmai de aceea, trăsura cu pricina e gata pregătită. 

— Ah, atunci e cu totul altceva! Zise căpitanul. Dacă 
trăsura e pregătită, foarte bine, nu rămâne decât să 
pornească la drum. 

— Caii sunt înhămaţi. 

— Ah! 

— Iar vizitiul şi călăreţii aşteaptă în curtea cea mică a 
castelului. 

D'Artagnan făcu o plecăciune. 

— Nu-mi rămâne? Adăugă el? Decât să-l întreb pe rege 
unde trebuie să-l duc pe domnul Fouquet. 

— La castelul din Angers, mai întâi. 

— Foarte bine. 

— Pe urmă, vom vedea. 

— Da, sire. 


— Domnule d'Artagnan, încă un cuvânt: ai băgat de seamă 
că, pentru a-l ridica astfel pe Fouquet, nu folosesc gărzile 
mele, ceea ce-l va înfuria pe domnul de Gesvres? 

— Maiestatea voastră nu foloseşte gărzile sale? Zise 
muşchetarul puţin umilit? Fiindcă n-are încredere în 
domnul de Gesvres. Iată totul. 

— Ceea ce înseamnă, domnule, că am încredere în 
dumneata. 

— Ştiu, sire şi n-are rost s-o mai repetăm... 

— Decât pentru a-ţi spune, domnule, că, începând din 
acest moment, dacă se va întâmpla ca domnul Fougquet să 
evadeze printr-o împrejurare oarecare... S-au mai văzut 
cazuri din acestea. 

— Da, sire, foarte adesea, dar cu alţii, nu cu mine. 

— De ce nu cu dumneata? 

— Pentru că eu, sire, am vrut, cu puţin mai înainte, să-l 
salvez pe domnul Fouquet. 

Regele tresări. 

— Pentru că? Urmă căpitanul? Aveam dreptul să fac acest 
lucru, ghicind planul maiestăţii voastre, fără să mi se fi 
vorbit despre el şi pentru că îl socoteam pe domnul Fougquet 
un om cumsecade. Şi eram liber să-i mărturisesc prietenia 
mea unui astfel de om, nu-i aşa? 

— În adevăr, domnule, dumneata mă faci să nu mai am 
încredere în serviciile dumitale! 

— Dacă l-aş fi salvat atunci, eram cu desăvârşire 
nevinovat; spun mai mult chiar, aş fi făcut o faptă bună, căci 
domnul Fouquet nu e un om rău. Dar el s-a împotrivit, s-a 
lăsat în voia soartei; n-a căutat să folosească ceasul 
libertăţii. Cu atât mai rău! Acum am primit ordine, mă voi 
supune acestor ordine; îl puteţi socoti pe domnul Fouquet 
ca şi arestat. E ca şi închis în castelul din Angers. 

— Oh, dar nu-l ai încă în mână, căpitane! 

— Asta mă priveşte, sire; fiecare cu meseria lui. Totuşi, vă 
rog, gândiţi-vă bine. Îmi daţi cu adevărat ordinul să-l 
arestez pe domnul Fouquet? 


— Da, de o mie de ori da! 

— Atunci, scrieţi-o pe hârtie. 

— lată ordinul scris. 

D'Artagnan îl citi, îl salută pe rege şi ieşi. De pe terasa 
înaltă îl zări pe Gourville, care trecea voios, îndreptându-se 
spre casa unde locuia Fouquet. 

Capitolul XLIII Calul alb şi calul negru „lată ceea ce e 
surprinzător? Îşi spuse căpitanul. Gourville foarte voios şi 
umblând pe străzi, când ştie aproape sigur că domnul 
Fouquet se află în primejdie, când e aproape sigur că el, 
Gourville, i-a prevenit pe domnul Fougquet, prin biletul de 
adineauri, biletul acela pe care domnul intendent superior 
l-a rupt în mii de bucăţi pe terasă şi l-a aruncat în vânt. 
Gourville îşi freacă mâinile, caea ce înseamnă că a pus la 
cale ceva. De unde vine Gourville? Vine din strada lerbii. 
Unde duce strada lerbii?” Şi d'Artagnan urmări, pe 
deasupra acoperişurilor din Nantes, dominate de castel, 
liniile formate de străzi, aşa cum ar fi făcut pe un plan 
topografic; numai că, în loc de o hârtie moartă şi netedă, 
goală şi pustie, harta aceasta vie se întindea în relief, plină 
de mişcare, cu strigătele şi umbrele oamenilor şi lucrurilor. 
Din-colo de parapetul oraşului, nesfârşitele ogoare înverzite 
se înşirau de-a lungul Loarei, părând că se călătoresc către 
orizontul împurpurat ce brăzda azurul apelor şi verdele 
negricios al mlaştinilor. 

Chiar din faţa porţilor oraşului Nantes, două drumuri albe 
se desfăceau în zare ca două degete dezlipite ale unei mâini 
uriaşe. D'Artagnan, care îmbrăţişase cu privirea, de pe 
terasă, toată panorama din jur, fu condus de linia formată 
de strada lerbii până la capătul unuia din aceste drumuri, 
ce pornea chiar de la una din porţile oraşului. Mai avea un 
pas de făcut şi se pregătea să coboare scara terasei, să 
intre în turn, să ajungă la trăsura cu zăbrele şi să 
pornească spre casa lui Fouquet. Dar întâmplarea voi ca, în 
momentul când să apuce pe scară, privirea să-i fie atrasă de 
un punct mişcător ce se îndepărta pe linia acestui drum. 


„Ce-o fi acolo? Se întrebă muşchetarul. Un cal care aleargă, 
un cal scăpat, fără îndoială; ce tare goneşte!” Punctul miş- 
cător părăsi drumul şi apucă peste câmpul arat. „Un cal 
alb? Continuă căpitanul, care vedea acum bine culoarea ce 
se desluşea luminoasă pe fondul întunecat? Şi cineva e 
călare pe el; pesemne vreun copil care-l duce la adăpat la 
vreun prund din apropiere, luând-o de-a dreptul peste 
câmp.” 

În clipa când începu să coboare primele trepte ale scării 
d'Artagnan şi uitase de aceste gânduri repezi ca fulgerul şi 
împletite în timp ce imaginea i se perinda prin faţa ochilor. 
Câteva bucățele albe de hârtie erau împrăştiate pe treptele 
înnegrite ale scării. „Ei, ei! Îşi zise căpitanul. Iată câteva a 
urme din biletul rupt de domnul Fouquet. Bietul om! Şi-a 
împrăştiat taina în vânt; dar vântul n-a vrut să i-o ia şi, iată, 
o aduce regelui. Hotărât, sărmane Fouquet, te urmăreşte 
nenorocul! Lupta nu e egală; soarta e împotriva ta. Steaua 
lui Ludovic al XIV-lea o întunecă pe a ta; năpârca e mai 
puternică şi mai vicleană decât veverița.” D'Artagnan ridică 
una din aceste bucățele de hârtie, în timp ce cobora scara. 

? Scrisul mărunt al lui Gourville; nu m-am înşelat! 
Murmură el cercetând slovele de pe bucăţica de hârtie. Şi 
descifră cuvântul cal. Ei drăcie! Făcu el. 

Mai ridică o bucăţică de jos, dar pe aceasta nu era scris 
nimic. Pe o a treia bucăţică de hârtie citi cuvântul alb. 

— Cal alb? Silabisi el ca un copil care învaţă să citească. 
Ah, Dumnezeule, cal alb! Strigă bănuitorul căpitan. 

Şi, asemenea grăuntelui de pulbere de armă, care, la foc, 
se umflă şi se face de o sută de ori mai mare, d'Artagnan, 
plin deodată de gânduri şi de bănuieli, se întoarse repede 
pe terasă. Calul alb gonea, gonea mereu înspre Loara, la 
malul căreia se zărea, printre aburii ce se ridicau din apă, o 
pânză mică ce se clătina ca un fulg. 

— Oh, oh! Strigă muşchetarul. Un singur om poate goni cu 
atâta iuţeală peste câmpurile arate. Numai un Fouquet, un 
bancher, poate fugi aşa, în plină zi, pe un cal alb... Numai 


seniorul de la Belle-Isle aleargă să scape spre mare, când 
sunt atâtea păduri dese prin împrejurimi... Şi numai un 
d'Artagnan pe lume poate să-l ajungă din urmă pe domnul 
Fougquet, care are o jumătate de ceas înainte şi care în mai 
puţin de un ceas va fi pe corabia lui. 

Acestea zise, muşchetarul dădu ordin ca trăsura cu 
zăbrele de fier să fie dusă cât mai repede într-o pădurice de 
la marginea oraşului. Apoi îşi alese cel mai bun cal, sări pe 
el şi străbătu în goană strada lerbii, apucând nu pe drumul 
pe care o luase Fouquet, ci chiar pe malul Loarei, 
încredinţat că astfel va câştiga zece minute din timpul cât îi 
va trebui ca să-l ajungă, la încrucişarea celor două căi, pe 
fugar, care nu bănuia că ar putea să fie urmărit din această 
parte. 

În goana calului şi în nerăbdarea sa de urmăritor, 
înfierbântându-se ca la vânătoare, sau ca la război, 
d'Artagnan, atât de blând, atât de bun cu Fouquet, se 
pomeni că devenise deodată crud şi aproape sângeros. Mult 
timp alergă fără să fi mai zărit calul alb; furia lui căpătă 
proporţiile turbării; se temea că pierduse urma lui Fouquet; 
îşi spunea că acesta apucase pe vreo cărare croită pe sub 
pământ sau că-şi schimbase calul alb cu unul din acei 
faimoşi cai negri, iuți ca vântul, pe care d'Artagnan îi 
admirase de atâtea ori la Saint-Mande, râvnindu-i pentru 
tăria şi iuţeala lor la fugă. 

În aceste clipe, când vântul îl lovea în ochi făcându-l să 
lăcrimeze, când şaua ardea sub el, când calul sângerând 
peste tot şi nechezând de durere stârnea în urma lui o 
ploaie de nisip şi de pietre, d'Artagnan, înălțându-se în scări 
şi nevăzând nimic pe apă, nimic sub copaci, începu să 
scruteze văzduhul ca un smintit. Era pe cale de a înnebuni. 
În furia lui nemaipomenită, se gândea la căi aeriene, 
descoperite abia în veacul următor şi îşi amintea de Dedal, 
cu marile lui aripi ce-l salvaseră din închisorile cretane. Un 
muget surd îi ieşea de pe buze. Repeta într-una, mistuit de 
teama de a nu se face de ruşine: 


— Eu! Eu păcălit de un Gourville! Eu!... Se va spune c-am 
îmbătrânit, se va spune c-am primit un milion ca să-l las pe 
Fouquet să fugă! 

Şi îşi înfigea tot mai adânc pintenii în coastele calului. Făcu 
o leghe în două minute. Deodată, la marginea unui imaş, în 
dosul unui tufiş, zări ceva alb, care apăru, dispăru, apoi se 
văzu iar pe un povârniş mai înalt. D'Artagnan tresări de 
bucurie; gândurile i se înseninară din nou. Îşi şterse 
sudoarea ce-i şiroia pe frunte, îşi descleştă genunchii, 
făcând ca şi calul să răsufle mai în voie, şi, strângând frâul, 
încetini goana viteazului animal, complicele lui în această 
vânătoare de om. Putu astfel să cerceteze forma drumului şi 
distanţa dintre el şi Fouquet. 

Ministrul îşi istovise calul său alb gonindu-l prin arături. 
Simţea nevoia să iasă la un pământ mai tare şi o apucă spre 
drum, tăind în linie dreaptă peste ogor. D'Artagnan, la 
rândul lui, n-avea decât să meargă drept înainte, pe sub 
coama unui deal ce-l ascundea de ochii adversarului său, ca 
să-i iasă înainte chiar când Fouquet va ajunge la drum. 
Acolo va începe hărţuirea adevărată, acolo se va încinge 
lupta. 

D'Artagnan îşi lăsă calul să răsufle adânc. Observă că 
ministrul mergea la trap, adică îşi lăsa şi el calul să răsufle. 
Erau însă prea grăbiţi şi unul şi altul, pentru a ţine prea 
mult pasul acesta. Calul cel alb o zbughi ca o săgeată, de 
îndată ce dădu de un teren mai tare. D'Artagnan se aplecă 
peste oblânc şi calul său negru porni la galop. Amândoi 
urmau acelaşi drum; tropotele celor opt copite se 
amestecau unele cu altele; domnul Fouquet nu-l zărise încă 
pe d'Artagnan. Dar, ieşind de sub deal, un singur tropot 
răsuna în văzduh, acela al calului lui d'Artagnan, care 
gonea ca trăsnetul. Fouquet întoarse capul; îl văzu, la o sută 
de paşi în urma lui, pe duşmanul său, aplecat pe coama 
calului. Nici o îndoială: curelele acelea care străluceau, 
tunica aceea roşie erau ale unui muşchetar. Fougquet se 


aplecă şi el pe oblânc şi calul său alb câştigă vreo douăzeci 
de picioare în distanţă. 

„Oh? Îşi spuse d'Artagnan cu îngrijorare? Atenţie! Calul lui 
Fouquet nu e un cal oarecare!” Şi, cu luare-aminte, cercetă, 
cu ochiul lui sigur, iuţeala şi înfăţişarea acestui bidiviu. 
Spate rotund, coadă îngustă şi lungă, picioare subţiri şi 
scăpărătoare ca oţelul, copite mai tari decât cremenea. 
Dădu pinteni calului său, dar distanţa dintre ei rămânea 
aceeaşi. 

D'Artagnan trăgea cu urechea, din zbor: nici o răsuflare 
de cal nu ajungea până la el şi totuşi calul alb spinteca 
văzduhul. Calul negru, dimpotrivă, începea să gâfâie ca şi 
cum ar fi avut tignafes. „Chiar de-ar crăpa calul sub mine, 
dar trebuie să-l ajung!” îşi spuse muşchetarul. Şi începu să-l 
îndemne din zăbale, în timp ce cu pintenii împungea burta 
sângerândă a bietului animal. Calul, deznădăjduit, câştigă 
douăzeci ce stânjeni şi ajunse la o bătaie de pistol în urma 
lui Fouquet. „Curaj? Îşi zise muşchetarul? Curaj! Bălanul va 
obosi până la urmă; şi dacă nu va cădea calul, stăpânul lui 
tot va cădea!” Dar şi calul şi omul se ţineau tari, uniţi, 
câştigând iarăşi în distanţă. D'Artagnan scoase un răcnet 
sălbatic, ce-l făcu pe Fouquet să întoarcă faţa, în timp ce 
calul lui zbura ca vântul. 

— Straşnic cal! Grozav călăreț! Scrâşni căpitanul. Hei, la 
dracu, domnule Fouguet! Hei, în numele regelui! 

Fouquet nu răspunse. 

— Nu m-auzi? Urlă d'Artagnan. 

Calul făcu un pas greşit. 

— Drace! Răspunse laconic Fouquet. 

Şi goana continuă. 

D'Artagnan simţea că înnebuneşte; sângele îi năvăli în 
valuri la tâmple, în ochi. 

— În numele regelui, opreşte-te, sau te dobor cu un 
glonte! Strigă el încă o dată. 

— Fă-o! Răspunse Fouquet din goana calului. 


D'Artagnan smulse un pistol şi trase cocoşul, sperând că 
zăngănitul metalului îl va face pe rivalul său să se oprească. 

— Ai şi dumneata pistoale, apără-te! 

Fouquet întoarse într-adevăr capul, auzind zgomotul 
cocoşului, şi, privindu-l pe d'Artagnan drept în faţă. Îşi 
desfăcu, cu mâna dreaptă, haina ce-i acoperea pieptul, fără 
să se atingă de pistoalele sale. 

Între ei erau acum numai douăzeci de paşi. 

— La dracu! Strigă d'Artagnan. N-am să te ucid. Dacă n-ai 
de gând să tragi în mine, predă-te! Ce-i o închisoare? 

— Mai bine mor! Răspunse Fouquet. Voi suferi mai puţin. 

D'Artagnan, cuprins de furie, aruncă pistolul în drum. 

— Te voi prinde viu! Răcni el. 

Şi, printr-o sforţare de care numai acest neasemuit 
cavaler era în stare, ajunse cu calul său la zece paşi de calul 
alb; îşi şi întinsese mâna ca să apuce prada. 

— Haide, ucide-mă! E mai omeneşte! Strigă Fouquet. 

— Nu! Viu, viu! Şuieră căpitanul. 

Calul lui se poticni pentru a doua oară; al lui Fouguet o luă 
înainte. Era ceva nemaiauzit goana acestor doi cai, care au 
mai rezistau decât prin voinţa călăreţilor. După galopul 
nebunesc urmă un trap întins, apoi un trap încetinit. Dar 
goana li se părea tot atât de mare celor doi voinici istoviţi 
de oboseală. 

D'Artagnan, scos din răbdări, smulse de la brâu al doilea 
pistol şi-l îndreptă spre calul alb. 

— Trag în cal, nu în dumneata! Strigă el către Fouquet. 

Şi apăsă pe trăgaci. Animalul fu atins în şold; făcu o 
săritură furioasă şi se ridică în două picioare. 

Calul lui d'Artagnan căzu mort, sleit de puteri. „Suntun 
om dezonorat? Gândi muşchetarul? Sunt un om nenorocit.” 

— Fie-ţi milă, domnule Fouguet, aruncă-mi unul din 
pistoalele dumitale, să-mi zbor creierii! 

Fouquet îşi continuă goana. 

— Te implor! Te implor! Strigă d'Artagnan. Ceea ce 
dumneata nu vrei să faci acum, voi face eu însumi peste un 


ceas; dar aici, în mijlocul drumului acesta, aş muri vitejeşte, 
fără a-mi pierde cinstea. Fă-mi acest bine, dom-nule 
Fouquet! 

Fougquet nu răspunse, îndemnându-şi calul înainte. 
D'Artagnan începu să alerge pe jos după rivalul său. Rând 
pe rând, îşi aruncă la pământ pălăria, haina, care-l 
îngreuiau, apoi teaca spadei, ce-l încurca în fugă. Spada 
însăşi i se părea prea grea în mână, şi-o aruncă şi pe ea, ca 
şi teaca. 

Calul alb horcăia; d'Artagnan se apropia de el. Din trap, 
animalul, zdrobit, ajunse la pas, clătinându-şi capul într-o 
parte şi în alta, ameţit; sângele îi curgea pe nări, amestecat 
cu spumă. D'Artagnan, printr-o ultimă sforţare, se repezi la 
Fougquet, îl apucă de un picior şi-i spuse cu un glas 
întretăiat, înăbuşit: 

— Te arestez în numele regelui! Zdrobeşte-mi capul; ne 
vom fi făcut astfel amândoi datoria. 

Fouquet zvârli departe, în apele râului, cele două pistoale 
pe care ar fi putut pune mâna d'Artagnan; apoi, 
descălecând, zise: 

— Sunt prizonierul dumitale, domnule. Vrei să te sprijini 
de braţul meu, căci ai să cazi jos! 

— Mulţumesc? Bâigui d'Artagnan, care, într-adevăr, 
simţea că pământul se învârteşte cu el şi că cerul i se 
prăbuşeşte în cap. 

Şi se rostogoli în ţărână, sleit de puteri, abia răsuflând. 
Fouquet cobori malul râului, îşi umplu pălăria cu apă şi se 
întoarse să răcorească tâmplele muşchetarului, 
strecurându-i câteva picături reci între buze. D'Artagnan se 
ridică, privind în jurul lui cu ochi rătăciţi. Îl văzu pe Fouquet 
îngenuncheat, cu pălăria udă în mână şi zâmbindu-i cu o 
nespusă blândeţe. 

— N-ai fugit, aşadar! Rosti el. Oh, domnule, adevăratul 
rege, judecând după loialitate, după inimă, după mărinimia 
sufletească, nu e Ludovic de la Luvru, nici Filip din Sfânta 
Margareta, ci dumneata, proscrisul, osânditul! 


— Eu care nu sunt pierdut astăzi decât din pricina unei 
singure greşeli, domnule d'Artagnan. 

— Care, Dumnezeule? 

— Aceea că n-am ştiut să-ţi fiu prieten... Dar cum vom face 
să ne întoarcem la Nantes? Suntem destul de departe. 

— Aşa-i? Murmură d'Artagnan îngândurat şi mohorât la 
faţă. 

— Calul alb se va întrema poate; era un cal atât de bun! 
Urcă-te pe el, domnule d'Artagnan; eu voi merge pe jos 
până te vei fi odihnit. 

— Bietul animal! Rănit! Murmură muşchetarul. 

— Va merge, îţi spun, îl cunosc eu. Ceva mai mult, să 
încălecăm amândoi pe el. 

— Să încercăm? Zise căpitanul. 

Dar animalul, sub această îndoită povară, se încovoie, se 
împletici, apoi porni şi merse câteva minute, pe urmă se 
poticni şi căzu alături de calul negru, până lângă care 
ajunsese. 

— Vom merge pe jos, aşa a hotărât soarta; plimbarea va fi 
minunată? Reluă Fouquet trecându-şi braţul pe sub cel al 
lui d'Artagnan. 

— S-o ia dracul! Bufni acesta cu privirea ţeapănă, cu 
sprâncenele încruntate, cu inima grea. Blestemată zi! 

Făcură astfel, încet, cele patru leghe ce-i despărţeau de 
pădurea la marginea căreia îi aştepta trăsura cu o escortă. 
Când Fouquet zări această sinistră cuşcă, îi spuse lui 
d'Artagnan, care-şi lăsă ochii în jos, ruşinându-se parcă în 
locul lui Ludovic al XIV-lea: 

— lată o idee care nu vine de la un om cumsecade, 
căpitane d'Artagnan; ea nu-i a dumitale. Pentru ce aceste 
zăbrele? 

— Pentru a vă împiedica să aruncaţi bilete în afară. 

— Bună născocire! 

— Dar puteţi vorbi, dacă nu puteţi scrie? Adăugă 
muşchetarul. 

— Să vorbesc... Cu dumneata? 


— Da... Dacă aveţi chef. 

Fougquet stătu o clipă pe gânduri, apoi, privindu-l pe 
căpitan în faţă, îi spuse: 

— Un singur cuvânt; îl vei reţine? 

— Îl voi reţine. 

— ŞI-l vei spune cui vreau eu? 

— Îl voi spune. 

— Saint-Mande! Rosti în şoaptă Fouquet. 

— Bine. Pentru cine? 

— Pentru doamna de Belliere, sau pentru Pellisson. 

— S-a făcut! 

Trăsura trecu prin Nantes şi apucă drumul spre Angers. 

Capitolul XLIV Unde veverița cade şi năpârca zboară. 

Erau ceasurile două după-amiază. Regele, plin de 
nerăbdare, ieşea mereu din cabinetul său pe terasă şi, din 
când în când, deschidea uşa de la coridor, spre a vedea ce 
fac secretarii lui. 

Domnul Colbert, aşezat în acelaşi loc unde domnul de 
Saint-Aignan stătuse toată dimineaţa, vorbea încet cu 
domnul de Brienne. Regele deschise deodată uşa şi, 
adresându-li-se celor doi, întrebă: 

— Ce vorbiţi acolo? 

— Discutam despre prima şedinţă a adunării? Răspunse de 
Brienne, ridicându-se în picioare. 

— Foarte bine! Zise regele şi reintră în cabinet. 

După cinci minute, clopoţelul îl chemă pe Rose, care avea 
oră de primire. 

— Ai terminat copiile? Îl întrebă regele. 

— Nu încă, sire. 

— Vezi dacă domnul d'Artagnan s-a întors. 

— Nu încă, sire. 

— Ciudat! Murmură regele. Să vină domnul Colbert. 
Colbert se înfăţişă; aştepta această clipă de dimineaţă. 

— Domnule Colbert? Zise regele foarte neliniştit? Ar 
trebui totuşi să ştim ce s-a întâmplat cu domnul d'Artagnan. 

Colbert, cu glasul lui potolit, întrebă: 


— Unde crede regele că trebuie să-l caut? 

— Ei, domnule, nu ştii unde l-am trimis? Zise Ludovic cu 
asprime. 

— Maiestatea voastră nu mi-a spus nimic. 

— Domnule, sunt lucruri care se ghicesc şi dumneata, mai 
ales, eşti dintre aceia care le ghiceşti. 

— Am putut să presupun, sire; dar nu mi-am îngăduit să 
ghicesc totul. 

Abia sfârşi de rostit Colbert aceste cuvinte, că un glas mai 
aspru decât acela al regelui întrerupse convorbirea 
începută între monarh şi demnitar. 

— D'Artagnan! Exclamă regele foarte voios. 

D'Artagnan, palid şi cu o înfăţişare încruntată, i se adresă 
regelui: 

— Sire, maiestatea voastră este cel care a dat ordine 
muşchetarilor mei? 

— Ce ordine? Făcu regele. 

— Cu privire la locuinţa domnului Fouguet! 

— Niciunul! Răspunse Ludovic. 

— Ah, ah! Rosti muşchetarul, muşcându-şi mustaţa. Nu m- 
am înşelat: este domnul! 

Şi arătă spre Colbert. 

— Ce ordin? Spune! Zise regele. 

— Ordin de a răscoli o casă întreagă, de a bate servitorii şi 
ofiţerii domnului Fougquet, de a sparge sertarele, de a prada 
o locuinţă paşnică. La dracu! Un ordin de sălbatic! 

— Domnule! Făcu, foarte palid, Colbert. 

— Domnule? Îi ripostă d'Artagnan? Regele singur, înţelegi, 
regele singur are dreptul să le dea ordine muşchetarilor 
mei! Dumneata n-ai voie s-o faci şi ţi-o spun în faţa 
maiestăţii sale: nişte gentilomi ce poartă spadă nu sunt 
nişte coate-goale cu pana la ureche. 

— D'Artagnan! D'Artagnan! Murmură regele. 

— E umilitor! Continuă muşchetarul. Soldaţii mei sunt 
dezonoraţi! Eu nu comand o ceată de haidamaci sau de 
conţopişti de la vistierie, la dracu! 


— Dar ce s-a întâmplat? Explică-mi! Zise regele cu 
autoritate. 

— S-a întâmplat, sire, că domnul, domnul care n-a fost în 
stare să ghicească ordinele maiestăţii voastre şi care, prin 
urmare, n-a ştiut că eu îl arestam pe domnul Fouquet, 
domnul care a pus să se facă o cuşcă de fier pentru 
stăpânul lui de ieri, l-a trimis pe domnul de Roncherat la 
locuinţa domnului Fouquet şi, ca să pună mâna pe hârtiile 
intendentului superior, a ridicat toate mobilele dinăuntru. 
Mugşchetarii mei erau în jurul casei de azi-dimineaţă. Acesta 
fusese ordinul meu. Pentru ce şi-a îngăduit altcineva să-i 
bage în casă? Pentru ce, silindu-i să ia parte la acest jaf, a 
făcut din ei nişte complici? La dracu! Noi îl servim pe rege, 
dar nu suntem slugile domnului Colbert! 

— Domnule d'Artagnan? Rosti regele cu severitate? la 
seama, nu în prezenţa mea şi pe un asemenea ton, se 
cuvine să aibă loc astfel de explicaţii! 

— Am făcut totul spre binele regelui? Bolborosi Colbert cu 
o voce gâtuită. E prea mult să fiu tratat astfel de un ofiţer al 
maiestăţii sale şi asta fără putinţa de a mă răzbuna, din 
pricina respectului pe care i-l port regelui. 

— Respectul pe care i-l porţi regelui? Strigă d'Artagnan cu 
ochii plini de flăcări? Este, înainte de toate, să-i respecţi 
autoritatea, să insufli dragoste pentru persoana lui! Orice 
factor al unei forţe, chiar fără comandă, reprezintă această 
forţă şi când poporul blestemă mâna care-l loveşte, 
Dumnezeu aruncă vina pe mâna regală, înţelegi dumneata? 
Trebuie oare ca un soldat trecut timp de patruzeci de ani 
prin sânge şi răni să-ţi dea această lecţie, domnule? Trebuie 
ca milostivirea să fie partea mea şi cruzimea a dumitale? 
Dumneata ai arestat, ai legat şi ai întemnițat nişte oameni 
nevinovaţi! 

— Complicii domnului Fouquet, poate? Zise Colbert. 

— Cine îţi spune că domnul Fouquet are complici, sau 
chiar că el ar fi vinovat? Asta numai regele o ştie şi 
dreptatea lui nu e oarbă. Când el va spune: „Arestează, 


închide pe cutare oameni”, atunci trebuie să te supui. Nu- 
mi mai vorbi deci de respectul pe care i-l porţi regelui şi ia 
seama la cuvintele pe care le rosteşti, căci n-aş vrea ca ele 
să cuprindă vreo ameninţare, ştiut fiind că regele nu-i lasă 
pe cei ce-l servesc rău să-i amenințe pe cei care-l servesc cu 
credinţă, altfel? Dumnezeu să mă ierte?! Dacă aş avea un 
stăpân atât de ingrat, aş şti să mă fac singur respectat. 

Spunând acestea, d'Artagnan se proţăpi plin de semeţie în 
cabinetul regelui, cu privirea scânteind, cu mâna pe spadă, 
cu buzele tremurându-i, prefăcându-se şi mai înfuriat decât 
era cu adevărat. Colbert, umilit, clocotind de mânie, îl 
salută pe rege, ca şi cum i-ar fi cerut îngăduinţa să se 
retragă. Regele, clătinat în mândria şi în curiozitatea lui, nu 
ştia ce hotărâre să ia. D'Artagnan îl văzu că şovăie. A mai 
rămâne mult acolo însemna a face o greşeală; trebuia să 
obţină un triumf asupra lui Colbert şi singurul mijloc era să- 
| aţâţe atât de adânc şi atât de tare pe rege, încât să nu-i 
lase maiestăţii sale altă ieşire decât să aleagă între unul şi 
altul dintre cei doi vrăjmaşi. 

D'Artagnan, deci, se înclină, ca şi Colbert. Dar regele, care 
voia, mai presus de orice, să afle veşti cât mai exacte şi cât 
mai amănunțite despre arestarea intendentului superior al 
finanţelor, a aceluia care-l făcuse la un moment dat să 
tremure, regele, înțelegând că supărarea lui d'Artagnan îl 
va sili să amâne cu un sfert de ceas, cel puţin, amănuntele 
pe care ardea de nerăbdare să le cunoască, Ludovic, 
spunem, îl uită pe Colbert, care nu avea să-i spună nimic 
NOU, şi-l opri pe căpitanul său de muşchetari. 

— Bine, domnule? Zise el? Să rezolvăm mai întâi treaba 
pentru care ai venit aici; te vei odihni după aceea. 

D'Artagnan, care se pregătea să treacă pragul, se opri la 
chemarea regelui şi se întoarse din drum. Colbert fu nevoit 
să plece. Faţa lui luă o culoare stacojie; ochii săi negri şi 
duşmănoşi aruncară o flacără întunecată de sub 
sprâncenele-i stufoase; făcu un pas, se înclină dinaintea 
regelui, se ridică pe jumătate când trecu pe lângă 


d'Artagnan şi ieşi cu moartea în inimă. D'Artagnan, rămas 
singur cu regele, se îmblânzi într-o clipă, luând o înfăţişare 
potrivită cu momentul. 

— Sire? Zise el? Sunteţi un rege tânăr. Privind aurora, 
omul îşi poate da seama dacă ziua va fi frumoasă sau urâtă. 
Cum va putea poporul pe care Dumnezeu l-a orânduit sub 
legile voastre, sire, să prevadă sub ce zodie se va desfăşura 
domnia voastră, dacă, între voi şi el, lăsaţi să-şi facă de cap 
nişte miniştri stăpâniţi de ură şi răutate? Dar să ne 
întoarcem la ale mele, sire; să renunţăm la o discuţie care 
poate să vi se pară îndrăzneață, nelalocul ei chiar. Să 
revenim la mine. L-am arestat pe domnul Fougquet. 

— Ţi-a trebuit cam mult timp! Spuse regele pe un ton 
mustrător. 

D'Artagnan îl privi în ochi. 

— Văd că m-am exprimat greşit? Zise el. Am anunţat pe 
maiestatea voastră că l-am arestat pe domnul Fouquet? 

— Da; ei bine? 

— Ei bine, ar fi trebuit să-i spun maiestăţii voastre că 
domnul Fouquet m-a arestat pe mine; ar fi fost mai exact. 
Restabilesc deci adevărul: am fost arestat de domnul 
Fouquet. 

Fu rândul lui Ludovic al XIV-lea să se arate nedumerit; 
maiestatea sa rămase uimit. D'Artagnan, cu privirea lui 
pătrunzătoare, cântări într-o clipită tot ceea ce se petrecea 
în mintea stăpânului. Nu-i lăsă timp să pună întrebări. 
Povesti, cu acea poezie, cu acel pitoresc de care numai el 
poate era în stare pe atunci, evadarea domnului Fouquet, 
urmărirea, goana înverşunată, în sfârşit, acea mărinimie 
fără pereche a ministrului, care putea să fugă de zece ori, 
care putea să-şi ucidă de douăzeci de ori adversarul pornit 
pe urmele lui, dar care a preferat temniţa, poate şi mai rău 
chiar, decât să-l umilească pe acela trimis să-i răpească 
libertatea. 

Pe măsură ce căpitanul de muşchetari vorbea, regele se 
frământa, sorbindu-i cuvintele şi pocnindu-şi vârful unghiile 


unele de altele. 

— Rezultă de aici, sire, cel puţin pentru mine, că un om 
care se poartă astfel e un om cumsecade şi nu poate fi un 
duşman al regelui. Aceasta este părerea mea şi o repet în 
faţa maiestăţii voastre. Ştiu că regele îmi va spune: 
„Raţiune de stat” şi mă închin. Fie! N-am nimic de zis. Dar 
eu sunt soldat; am primit un ordin; ordinul a fost îndeplinit, 
fără vrerea mea, e adevărat; dar a fost îndeplinit Mai 
departe, tac. 

— Unde se află domnul Fouquet în acest moment? Întrebă 
Ludovic după o clipă de tăcere. 

— Domnul Fouquet, sire? Răspunse d'Artagnan? E în 
cuşca de fier pe care i-a pregătit-o domnul Colbert şi 
goneşte în galopul a patru cai zdraveni pe drumul ce duce 
la Angers. 

— De ce l-ai lăsat singur pe drum? 

— Pentru că maiestatea sa nu mi-a spus să mă duc la 
Angers. Dovada, cea mai bună dovadă pe care o invoc, este 
că regele mă căuta chiar adineauri... Şi apoi, mai aveam şi 
un alt motiv. 

— Care? 

— Fiind cu el, bietul domn Fouquet n-ar fi încercat 
niciodată să evadeze. 

— Ei bine? Strigă regele cu stupefacţie. 

— Maiestatea voastră trebuie să înţeleagă şi înţelege, 
negreşit, că dorinţa mea cea mai mare este să-l ştiu pe 
domnul Fouquet în libertate. L-am lăsat în seama unuia din 
brigadierii mei, cel mai netot pe care l-am putut găsi 
printre muşchetarii mei, pentru ca prizonierul să poată 
fugi. 

— Ai înnebunit, domnule d'Artagnan? Strigă regele, 
încrucişându-şi braţele la piept. Poate cineva să spună, 
asemenea prăpăstii, după ce a avut nenorocul să le 
gândească? 

— Ah, sire, n-o să vă aşteptaţi, desigur, din partea mea, să 
devin duşmanul domnului Fouquet, după toate cele cea 


făcut pentru mine şi pentru maiestatea voastră. Nu, să nu 
mi-l daţi niciodată în pază, dacă vreţi ca el să rămână 
zăvorât. Oricât de bine ar fi închisă colivia, pasărea tot va 
sfârşi prin a-şi lua zborul. 

— Sunt surprins? Zise regele cu un glas înfundat? Că nu 
te-ai grăbit să-l ajuţi şi dumneata pe acela pe care domnul 
Fouquet voia să-l pună pe tronul meu. Ai fi avut tot ce-ţi 
trebuie: dragoste şi recunoştinţă? În serviciul meu, 
domnule, ai de-a face cu un stăpân! 

— Dacă domnul Fouquet nu s-ar fi dus să vă caute la 
Bastilia? Răspunse d'Artagnan cu un glas apăsat? Un singur 
om ar fi făcut asta şi acest om sunt eu. O ştiţi prea bine, 
sire. 

Regele se stăpâni. În faţa acestor cuvinte atât de sincere, 
atât de adevărate, ale căpitanului său de muşchetari, nu 
mai avea ce să spună. Ludovic, ascultându-l pe d'Artagnan, 
îşi aminti de d'Artagnan cel de altădată, acela care, la 
Palatul Regal, sta ascuns în dosul perdelelor de la patul lui 
când poporul Parisului, condus de cardinalul de Retz, venise 
să se încredinţeze că regele era acolo; de d'Artagnan pe 
care-l saluta cu mâna pe fereastra trăsurii, atunci când se 
îndrepta spre Notre-Dame, întorcându-se de la Paris; de 
soldatul care demisionase la Blois; de locotenentul pe care-l 
chemase lângă dânsul, când moartea lui Mazarin îi dăduse 
puterea; de omul pe care-l găsise totdeauna loial, curajos şi 
devotat. Monarhul se apropie de uşă şi-l strigă pe Colbert. 
Acesta nu părăsise coridorul unde lucrau secretarii. Colbert 
apăru. 

— Colbert, ai pus dumneata să se facă o percheziţie la 
domnul Fouquet? 

— Da, sire. 

— Şi ce-ai constatat? 

— Domnul de Roncherat, trimis cu muşchetarii maiestăţii 
voastre, mi-a adus nişte hârtii? Răspunse Colbert. 

— Le voi vedea... Te rog să-mi dai mâna. 

— Mâna mea, sire? 


— Da, ca s-o pun în aceea a domnului d'Artagnan. La drept 
vorbind, d'Artagnan? Adăugă regele cu un surâs, 
întorcându-se către soldatul care, la vederea slujbaşului, îşi 
reluase atitudinea lui semeaţă? Dumneata nu-l cunoşti pe 
omul acesta; faceţi cunoştinţă. 

Şi i-l arătă pe Colbert. 

? E un slujitor neînsemnat în funcţii de subaltern, dar va fi 
un mare om dacă-l ridic la primul rang. 

— Sire! Bolborosi Colbert, zăpăcit de bucurie şi de teamă. 

— Am înţeles de ce? Şopti d'Artagnan la urechea regelui. 
Era gelos? 

— Întocmai şi gelozia sa îi ţinea aripile legate. 

— Va fi de aici înainte un şarpe înaripat? Murmură 
muşchetarul cu un rest de ură împotriva duşmanului său de 
adineauri. 

Dar Colbert, apropiindu-se de el, i se înfăţişă înaintea 
ochilor cu o fizionomie atât de deosebită de aceea pe care i- 
o ştia de obicei, îi apăru atât de bun, atât de blând, atât de 
supus, privirea lui luă expresia unei atât de nobile 
înţelegeri, încât d'Artagnan, cunoscător în fizionomii, fu 
mişcat, aproape zdruncinat în convingerile sale. Colbert îi 
strânse mâna. 

— Ceea ce ţi-a spus regele, domnule, dovedeşte cât de 
bine cunoaşte maiestatea sa oamenii. Împotrivirea dârză pe 
care am arătat-o până azi faţă de abuzuri, nu faţă de 
oameni, e o dovadă că am vrut să-i pregătesc regelui meu o 
mare domnie, ţării mele, o mare bunăstare. Am multe idei, 
domnule d'Artagnan; le vei vedea înflorind în soarele păcii 
publice; şi dacă n-am încredințarea şi fericirea de a câştiga 
prietenia oamenilor cinstiţi, sunt cel puţin sigur, domnule, 
că voi căpăta stima lor. Pentru admiraţia lor, domnule, mi-aş 
da şi viaţa. 

Această schimbare, această înălţare neaşteptată, această 
încuviinţare tăcută a regelui îi dădură mult de gândit 
muşchetarului. Îl salută foarte cuviincios pe Colbert, care 
nu-l slăbea din ochi. Regele, văzându-i împăcaţi, îi lăsă să 


plece; ieşiră împreună. Pe coridor, noul ministru, oprindu-l 
pe căpitan, îi spuse: 

— Este cu neputinţă, domnule d'Artagnan, ca un ochi ca al 
dumitale să nu fi înţeles, de la prima aruncătură de privire, 
ce fel de om sunt eu? 

— Domnule Colbert? Răspunse muşchetarul? Raza de 
soare pe care o avem în privire ne împiedică să vedem chiar 
şi cărbunii cei mai aprinşi. Omul ajuns la putere străluceşte, 
ştii asta, şi, de vreme ce-ai ajuns aici, pentru ce ai mai 
continua să-l asupreşti pe cel care a căzut în dizgrație şi s-a 
prăbuşit de atât de sus? 

— Eu, domnule? Zise Coilbert. Oh, domnule, nu-l voi asupri 
niciodată! Am vrut să administrez finanţele şi să le 
administrez singur, fiindcă sunt ambițios şi mai ales fiindcă 
am cea mai mare încredere în însuşirile mele; deoarece ştiu 
că tot aurul acestei ţări îmi va curge pe sub ochi, şi-mi place 
să privesc aurul regelui; deoarece, dacă voi trăi încă 
treizeci de ani, în treizeci de ani nici un singur ban nu mi se 
va lipi de degete; deoarece, cu acest aur, eu voi clădi 
hambare, palate, oraşe, voi construi porturi; voi întemeia o 
flotă puternică, voi înzestra corăbii, care vor duce numele 
Franţei până la popoarele cele mai îndepărtate; voi înfiinţa 
biblioteci, academii; voi face din Franţa prima ţară din lume 
şi cea mai bogată. lată pentru ce eram împotriva lui 
Fouquet, care mă împiedica să trec la fapte. Şi la urmă, 
când voi fi mare şi puternic, când Franţa va fi marc şi 
puternică, voi striga la rândul meu: „Îndurare!” 

— Îndurare ai spus? Atunci să-i cerem regelui să-i redea 
libertatea. Regele nu-l osândeşte azi decât din pricina 
dumitale. 

Colbert ridică încă o dată capul. 

— Domnule? Zise el? Ştii foarte bine că nu e nimic de făcut 
şi că regele are motive personale să-l urască pe domnul 
Fouquet, nu e nevoie să-ţi spun eu asta. 

— Regele va obosi, va uita. 


— Regele nu uită niciodată, domnule d'Artagnan... lată, 
regele cheamă şi va da un ordin; eu nu l-am înrâurit cu 
nimic, nu-i aşa? Ascultă. 

Într-adevăr, regele îşi chema secretarii. 

— Domnul d'Artagnan! Strigă el. 

— lată-mă, sire. 

— Dă-i domnului de Saint-Aginan douăzeci dintre 
muşchetarii dumitale, pentru a-l păzi pe domnul Fouquet. 

D'Artagnan şi Colbert schimbară o privire. 

— Şi, de la Angers? Continuă regele? Prizonierul va fi adus 
la Bastilia din Paris. 

— Ai avut dreptate? Îi spuse căpitanul ministrului. 

— Saint-Aignan? Adăugă regele? Vei trece prin arme pe 
oricine îi va vorbi în şoaptă, pe drum, domnului Fougquet. 

— Dar eu, sire? Zise ducele. 

— Dumneata, domnule, nu-i vei vorbi decât în prezenţa 
muşchetarilor. 

Ducele se înclină şi ieşi pentru a porni să îndeplinească 
ordinul. D'Artagnan voia să se retragă şi el; regele îl opri. 

— Domnule? Zise el? Te vei duce numaidecât să pui 
stăpânire pe insula şi castelul din Belle-Isle-en-Mer. 

— Da, sire. Eu singur? 

— Vei lua atâta trupă câtă va fi nevoie ca să nu dai greş, 
dacă vei întâmpina împotrivire. 

Un murmur de neîncredere şi linguşire se făcu auzit în 
rândurile curtenilor. 

— Asta s-a mai văzut? Zise d'Artagnan. 

— Am văzut-o în copilăria mea? Reluă regele? Şi nu vreau 
s-o mai vad. M-ai înţeles? Du-te, domnule şi să nu te întorci 
aici decât cu cheile cetăţii. 

Colbert se apropie de d'Artagnan. 

— O însărcinare? Zise el? Care, dacă o vei sfârşi cu bine, îţi 
va aduce bastonul de mareşal. 

— Pentru ce-mi spui aceste vorbe: dacă o voi sfârşi cu 
bine? 

— Fiindcă e foarte grea. 


— Ah, în ce privinţă? 

— Ştiu că ai prieteni la Belle-Isle, domnule d'Artagnan şi 
nu e uşor, pentru un om ca dumneata, să treacă peste 
trupul unui prieten spre a ajunge la ţintă. 

D'Artagnan lăsă capul în jos, în timp ce Colbert se întoarse 
lângă rege. 

Un sfert de ceas mai târziu, căpitanul primi ordinul scris 
de a arunca în aer Belle-lIsle, în caz că va întâmpina 
rezistenţă şi dreptul de a judeca şi osândi asupra tuturor 
localnicilor sau refugiaților, cu menţiunea de a nu lăsa să-i 
scape niciunul. „Colbert avea dreptate? Gândi d'Artagnan. 
Bastonul meu de mareşal al Franţei ar costa viaţa celor doi 
prieteni ai mei. Numai să nu se uite că prietenii mei nu sunt 
atât de proşti ca păsările şi ei n-au să aştepte mâna 
păsărarului ca să-şi desfacă aripile. Această mână, eu le-o 
voi arăta din vreme, încât ei vor avea răgazul s-o şteargă. 
Sărmane Porthos! Sărmane Aramis! Nu, izbânda mea nu vă 
va costa nici un fulg din aripile voastre!” 

Ajungând la această încheiere, d'Artagnan strânse armata 
regală, o îmbarcă la Paimboeuf şi ridică pânzele fără a mai 
fi pierdut o clipă. 

Capitolul XLV Belle-Isle-en-Mer. 

La capătul digului, pe parapetul bătut de marea furioasă 
în fluxul înserării, doi bărbaţi, ţinându-se de braţ, vorbeau 
cu însufleţire şi foarte tare, fără ca vreo altă făptură 
omenească să le poată auzi cuvintele, cu toate că acestea 
erau duse până departe de vânt, dimpreună cu spuma albă 
smulsă din crestele valurilor. Soarele se pregătea de 
culcare în marele giulgiu al oceanului, înroşit ca un cuptor 
uriaş. Din când în când, unul dintre cei doi bărbaţi se 
întorcea către răsărit, cercetând marea cu o sumbră 
nelinişte. Celălalt, cercetând trăsăturile însoţitorului său, 
părea că încearcă să-i citească în priviri. Apoi, muţi, 
amândoi, frământaţi de gânduri negre, îşi reluau plimbarea. 
Aceşti doi bărbaţi, oricine i-a recunoscut, erau proscrişii 
noştri, Porthos şi Aramis, refugiaţi la Belle-Isle după 


prăbuşirea speranţelor lor, după zădărnicirea marelui plan 
al domnului d'Herblay. 

— Orice ai spune tu, dragul meu Aramis? Repeta Porthos 
sorbind cu putere aerul sărat al mării ce-i umfla pieptul de 
gigant? Orice ai spune cu, Aramis, nu e lucru curat ca, de 
două zile, să nu se mai întoarcă nici o barcă de pescuit din 
câte au plecat. Marea nu e furtunoasă, iar timpul a fost 
mereu liniştit, fără cea mai mică răscolire şi chiar de-ar fi 
fost o furtună, nu toate bărcile noastre s-ar fi înecat. De 
aceea, zic, nu-i lucru curat şi această dispariţie a pescarilor 
mă pune pe gânduri, crede-mă. 

— Aşa-i? Murmură Aramis? Ai dreptate, prietene Porthos. 
În toate astea se ascunde ceva. 

— Şi, pe deasupra? Adăugă Porthos, căruia încuviințarea 
episcopului de Vannes părea să-i aţâţe gândurile? Pe 
deasupra, ai băgat de seamă că, chiar dacă bărcile s-ar fi 
înecat, nici o epavă n-a fost adusă de valuri la țărm? 

— Am băgat de seamă, ca şi tine, da. 

— Şi observă, rogu-te, că singurele două bărci ce îmi 
rămăseseră în insulă şi pe care le-am trimis în căutarea 
celorlalte... 

Aramis îşi întrerupse aci însoţitorul printr-un strigăt şi 
printr-o mişcare atât de bruscă, încât Porthos se opri 
încremenit. 

— Ce spui, Porthos? Cum? Ai trimis ultimele două bărci... 

— În căutarea celorlalte, da? Răspunse foarte nevinovat 
Porthos. 

— Nenorocitule! Ce-ai făcut? Atunci suntem pierduţi! 
Răcni episcopul. 

— Pierduţi?... Poftim? Făcu Porthos îngrozit. Pentru ce 
pierduţi, Aramis? De ce suntem pierduţi? 

Aramis îşi muşcă buzele. 

— Nimic, nimic. lartă-mă, voiam să spun... 

— Ce? 

— Că, dacă am vrea, dacă ne-ar veni pofta să facem o 
plimbare pe mare, n-am avea cum. 


— Hm! Asta te frământă? Straşnică poftă, pe legea mea! În 
ce mă priveşte, nu-i duc dorul deloc. Dacă mi-e dor de ceva, 
nu sunt, crede-mă, micile sau marile plăceri pe care le-aş 
putea avea la Belle-lIsle; dacă mi-e dor de ceva, Aramis, apoi 
mi-e dor de Pierrefonds, de Bracieux du Vallon, de frumoasa 
mea Franţă. Aici nu mă simt în Franţa, dragă prietene; mă 
simt undeva, nu ştiu unde. Oh, pot să ţi-o spun din toată 
inima şi dragostea ta îmi va ierta această sinceritate, dar îţi 
mărturisesc că nu sunt fericit la Belle-Isle; nu, crede-mă, 
eu, unul, nu sunt fericit aici! 

Aramis oftă încet. 

— Dragă prietene? Răspunse el? Iată pentru ce ai făcut 
rău că ai trimis în căutarea pescarilor plecaţi de două zile 
cele două bărci care ne mai rămăseseră. Dacă nu le-ai fi 
trimis după celelalte, acum am fi fost plecaţi. 

— Plecaţi? Dar consemnul, Aramis? 

— Ce consemn? 

— La naiba! Consemnul pe care mi-l repetai mereu şi cu 
orice prilej: că trebuie să apărăm Belle-Isle împotriva 
uzurpatorului. Ai uitat? 

— Aşa-i? Murmură încă o dată Aramis. 

— Vezi dar, dragul meu, că nu putem pleca de-aici şi că 
trimiterea celor două bărci în căutarea celorlalte nu ne 
încurcă întru nimic. 

Aramis tăcu şi privirea lui nedesluşită, ca a unui pescăruş, 
rătăci îndelung pe deasupra mării, cercetând văzduhul şi 
căutând să străpungă zarea. 

— Cu toate astea, Aramis? Continuă Porthos, care ţinea la 
gândul lui şi ţinea la acest gând cu atât mai mult cu cât 
episcopul îl găsise bun? Cu toate astea, nu mi-ai dat totuşi 
nici o lămurire cu privire la nenorocirea ce i s-ar fi putut 
întâmpla bărcilor noastre. Sunt întâmpinat cu ţipete şi 
tânguiri peste tot pe unde trec; copiii plâng văzându-şi 
mamele deznădăjduite, ca şi cum aş putea eu să le aduc 
înapoi părinţii şi soţii plecaţi. Ce crezi de asta, prietene, ce 
trebuie să le răspund? 


— Să presupunem orice, bunul meu Porthos, dar să nu 
spunem nimic. 

Acest răspuns nu-l mulţumi de loc pe Porthos. Se întoarse 
din drum şi mormăi ceva, înciudat. Aramis îl opri din mers 
pe vajnicul ostaş. 

— Îţi mai aduci aminte? Rosti el cu tristeţe, strângând cu 
multă căldură în mâinile sale cele două mâini ale uriaşului? 
Îţi mai aduci aminte, prietene, că în frumoşii ani ai tinereţii 
noastre, atunci când eram tari şi neînfrânţi, eu şi cu tine şi 
cu ceilalţi doi, îţi mai aduci aminte, Porthos, că, de câte ori 
ne venea cheful să ne întoarcem în Franţa, acest linţoliu de 
apă sărată nu ne putea niciodată opri din cale? 

— Oh? Făcu Porthos? Şase leghe! 

— Dacă m-ai fi văzut plutind pe o scândură, tu ai fi rămas 
la țărm, Porthos? 

— Nu, pe viul Dumnezeu, nu, Aramis! Dar astăzi, 
gândeşte-te, ce scândură ne-ar trebui, dragă prietene; mai 
ales mie! 

Şi seniorul de Bracieux îşi aruncă privirea, râzând cu 
mândrie, asupra rotunjimii lui colosale. 

— Spune drept, nu ţi-e puţin urât şi ţie la Belle-Isle? Nu 
tânjeşti după tihna reşedinţei tale, după palatul tău 
episcopal de la Vannes? Haide, mărturiseşte. 

— Nu? Răspunse Aramis, fără a îndrăzni să se uite la 
Porthos. 

— Atunci, să rămânem aici? Zise prietenul lui cu un oftat 
care, în ciuda sforţării de a şi-l înăbuşi, se revărsă cu 
zgomot din pieptul sau. Să rămânem, da! Şi, totuşi? Adăugă 
el? Dacă am vrea, uite-aşa, dacă ne-ar picni gândul, dacă ni 
s-ar face de întors în Franţa, acum când nu mai avem nici o 
barcă... 

— Ai mai băgat de seamă altceva, dragă prietene? Că, de 
când au dispărut bărcile noastre, de două zile de când 
pescarii noştri nu s-au mai întors, nici o bărcuţă n-a mai 
atins coastele insulei? 


— Da, aşa e, ai dreptate. Am băgat de seamă şi eu asta; 
ceea ce nu e greu, mai ales că, înainte de aceste două zile 
negre, vedeam poposind aici bărci şi şalupe cu zecile. 

— Ar trebui să facem cercetări? Zise Aramis deodată, cu o 
tresărire. Dacă aş pune să se construiască o corăbioară... 

— Dar sunt aici nişte plute, dragă prietene; vrei să scot 
una la apă? 

— O plută?... O plută?... Ce-ţi trece prin cap, Porthos? O 
plută, să ne răsturnăm? Nu, nu! Se împotrivi episcopul de 
Vannes. Nu asta-i treaba noastră, să ne ducem la fund! Să 
mai aşteptăm. Să mai aşteptăm puţin. 

Şi Aramis reîncepu să se plimbe, cu toate semnele unei 
nelinişti din ce în ce mai mari. Porthos, care obosise urmând 
fiecare pas înfrigurat al prietenului său, Porthos, care, în 
liniştea şi încrederea lui, nu înţelegea nimic, din acest soi de 
zbucium aprig ce se trăda prin tresăriri neîntrerupte, 
Porthos îl opri. 

— Să ne-aşezăm pe această stâncă? Îi spuse el. Stai aci, 
lângă mine, Aramis, şi, te conjur, pentru cea din urma oară, 
explică-mi, în aşa fel ca să pricep şi eu, explică-mi ce facem 
noi aici? 

— Porthos?... Rosti Aramis, încurcat. 

— Ştiu că falsul rege a vrut să-l detroneze pe regele 
adevărat. Mi-ai spus, am înţeles. Ei bine...? 

— Da? Făcu Aramis. 

— Ştiu că falsul rege plănuia să vândă Belle-Isle englezilor. 
Şi asta am înţeles-o. 

— Da. 

— Ştiu ca noi, inginerii şi căpitanii, am venit aici, în Belle- 
Isle, să luăm conducerea lucrărilor şi comanda celor zece 
companii formate, plătite şi supuse domnului Fouquet, mai 
bine zis a celor zece companii ale ginerelui său. Toate astea 
le-am înţeles. 

Aramis se ridică în picioare; îşi pierduse răbdarea. Ai fi zis 
că e un leu pişcat de un ţânţar. Porthos îl apucă de braţ. 


— Dar ceea ce nu înţeleg, cu toate că-mi bat capul, cu 
toate că mă frământ mereu, ceea ce nu pot să înţeleg şi nu 
voi înţelege niciodată este că, în loc să ni se trimită trupe, în 
loc să ni se aducă întăriri în oameni, în muniții şi în hrană, 
suntem lăsaţi fără bărci, Belle-lIsle e lăsată în voia soartei, 
fără ajutorare, fără apărare; este că, în loc să se ţină cu noi 
o legătură, fie prin semne, fie prin comunicări scrise sau 
verbale, ni se taie orice atingere cu lumea dinafară. Haide, 
Aramis, răspunde-mi, sau, mai bine, înainte de a-mi 
răspunde, vrei să-ţi spun eu care e părerea mea? Vrei să ştii 
ce gând mă bate şi ce mi-a încolţit în minte? 

Episcopul ridică faţa. 

— Ei bine, Aramis? Continuă Porthos? Mă gândesc, mi-a 
intrat în cap, mi s-a cuibărit în suflet teama că în Franţa s-a 
întâmplat ceva. Toată noaptea l-am visat pe domnul 
Fouquet, am visat peşti morţi, ouă sparte, odăi răvăşite şi 
date peste cap. Urâte vise, scumpul meu d'Herblay! Ce ţi-e 
şi cu visele astea! 

— Porthos, ce se zăreşte acolo? Îl întrerupse Aramis 
ridicându-se deodată şi arătându-i prietenului său un punct 
negru pe dunga împurpurată a mării. 

— O barcă! Răspunse Porthos. Da, văd bine, o barcă. Ah, 
vom avea ştiri, în sfârşit! 

— Două! Strigă episcopul, zărind încă o pânză. Două! Trei! 
Patru! 

— Cinci! Făcu Porthos la rândul lui. Şase! Şapte! Ah, 
Doamne, e o flotă! Dumnezeule! Dumnezeule! 

— Bărcile noastre, care pesemne că se întorc acasă? Zise 
Aramis cu nelinişte, în ciuda încrederii pe care căuta s-o 
arate. 

— Sunt prea mari pentru nişte bărci de pescari? Observă 
Porthos? Şi apoi nu vezi, prietene, că vin dinspre Loara? 

— Vin dinspre Loara... Da. 

— Şi, uite, toată lumea de aici le-a văzut ca şi mine; iată 
femeile şi copiii care au început să se urce pe stânci. 

Un bătrân pescar trecu pe acolo. 


— Acelea sunt bărcile noastre? Îl întrebă Aramis. 

Bătrânul cercetă adâncul zărilor. 

— Nu, monseniore? Răspunse el? Sunt corvete din 
serviciul regelui. 

— Corvete din serviciul regelui? Repetă Aramis tresărind. 
După ce le cunoşti dumneata? 

— După steag. 

— Dar? Zise Porthos? Abia se zăreşte corabia; cum naiba 
poţi să vezi dumneata steagul, dragă moşule? 

— Văd că au steag? Răspunse bătrânul. Bărcile noastre şi 
cele care fac negoţ n-au aşa ceva. Astea care vin încoace, 
domnule, slujesc de regulă la transportul trupelor. 

— Ah! Suspină Aramis. 

— Vivat! Strigă Porthos. Ni se trimit întăriri, nu-i aşa, 
Aramis? 

— Tot ce se poate. 

— Numai de n-ar fi englezi. 

— Dinspre Loara? Înseamnă să se fi întâmplat o 
nenorocire, Porthos; să fi trecut adică prin Paris? 

— Ai dreptate, sunt întăriri, fără îndoială; sau merinde. 
Aramis îşi duse mâinile la tâmple, fără a mai răspunde. 

Apoi, deodată, zise: 

— Porthos, pune să se dea alarma. 

— Alarma?... Crezi că e nevoie? 

— Da, iar tunarii să se urce la bateriile lor; servanţii să 
treacă la locurile lor şi să fie pregătite mai ales tunurile de 
coastă. 

Porthos făcu ochii mari. Se uită cu luare-aminte la 
prietenul său, ca şi cum ar fi vrut să se încredinţeze dacă 
era în toate minţile. 

— Mă duc eu, bunul meu Porthos? Reluă Aramis cu glasul 
lui bâând? Mă duc eu să dau ordine, scumpul meu prieten, 
dacă tu nu vrei să te duci. 

— Dar mă duc chiar acum! Rosti Porthos, care şi plecă să 
execute ordinul, însă uitându-se mereu în urma lui, spre a 


vedea dacă episcopul de Vannes nu se înşelase cumva şi 
dacă, revenit la gânduri noi, nu-l va chema înapoi. 

Se dădu alarma: trâmbiţele şi tobele răsunară, clopotul cel 
mare din turn începu să se bălăngănească. Numaidecăt, 
digurile, malurile se umplură de curioşi, de soldaţi; 
şomoioagele străluceau în manile servanţilor înşiraţi la 
coada tunurilor mari, culcate pe paturile lor de piatră. Când 
fiecare om fu la postul lui, când pregătirile de apărare fură 
întocmite, Porthos îi şopti cu sfială, la ureche, lui Aramis: 

— Fă-mă, Aramis, să înţeleg şi eu ce se întâmplă aici! 

— Ai să înţelegi peste puţin, dragul meu? Murmură 
domnul d'Herblay la această întrebare a locotenentului său. 

— Flota care vine de-acolo, flota care se îndreaptă cu 
pânzele desfăcute spre Belle-Isle e o flotă regală, nu-i aşa? 

— Dar, întrucât sunt doi regi în Franţa, Porthos, care 
dintre cei doi regi a trimis această flotă? 

— Ah, acum mi-ai deschis ochii! Răspunse uriaşul, luminat 
de acest argument. 

Şi Porthos, căruia acest răspuns al prietenului său îi 
deschisese ochii, sau mai bine zis îi smulsese pânza ce-i 
acoperea vederea, porni cu paşi iuți spre tunuri, pentru a-şi 
supraveghea oamenii şi a-i îndemna să-şi facă datoria. În 
acest timp, Aramis, cu ochii aţintiţi în zare, vedea cum se 
apropiau mereu corăbiile. Mulțimea şi soldaţii, căţăraţi pe 
toate vârfurile şi colţurile stâncilor, desluşiră mai întâi 
catargele, pe urma pânzele de jos, apoi pântecele 
corvetelor, purtând în cioc pavilionul regal al Franţei. 

Se întunecase de-a binelea, când una din aceste corvete, a 
cărei apropiere vârâse spaima în toată populaţia din Belle- 
Isle, se opri la o bătaie de tun de fortăreață. În ciuda 
întunecimii, se văzu un fel de învălmăşeală pe puntea 
acestei nave, de lângă care se desprinse o barcă şi trei 
vâslaşi, trăgând la lopeţi, se îndreptară spre port, ajungând, 
după câteva clipe, la picioarele fortului. Conducătorul 
acestei bărci sări pe chei. 'Ţinea o scrisoare în mână, o 
flutura prin aer şi părea că doreşte să stea de vorbă cu 


cineva. Acest om fu repede recunoscut de mai mulţi soldaţi 
ca fiind unul din piloţii de pe insulă. Era stăpânul uneia din 
acele două bărci păstrate de Aramis şi pe care Porthos, în 
îngrijorarea lui cu privire la soarta pescarilor dispăruţi de 
două zile, le trimisese pe urmele bărcilor pierdute. Omul 
ceru să fie dus la domnul d'Herblay. Doi soldaţi, la un semn 
al sergentului, îl luară între ei şi plecară cu el. 

Aramis se afla pe chei. Mesagerul se înfăţişă înaintea 
episcopului de Vannes. Bezna era aproape de nepătruns, cu 
toată lumina faclelor purtate de soldaţii ce mergeau la 
câţiva paşi înaintea lui Aramis. 

— Ei, Jonathas, din partea cui vii? 

— Monseniore, din partea celor care m-au prins. 

— Cine te-a prins? 

— După cum ştiţi, monseniore, plecasem în căutarea 
oamenilor noştri. 

— Da. Şi pe urmă? 

— Ei, bine, monseniore, la o leghe de aici am fost capturați 
de o vedetă a regelui. 

— A cărui rege? Întrebă Porthos. 

Jonathas căscă ochii mari. 

— Vorbeşte? Adăugă episcopul. 

— Am fost, cum spun, capturați şi duşi lângă cei care 
fuseseră prinşi ieri dimineaţă. 

— Dar ce-i nebunia asta, să vă prindă pe toţi? Îl întrerupse 
Porthos. 

— Domnule, pentru a ne împiedica să vă dăm de veste? 
Răspunse Jonathas. 

Porthos, la rândul lui, nu pricepu inimic. 

— Şi astăzi vi s-a dat drumul? Întrebă el. 

— Ca să vă aducem la cunoştinţă, domnule, că am fost 
prinşi. 

„Din ce în ce mai încurcat!” gândi cinstitul Porthos. 
Aramis, între timp, îşi făcea socotelile. 

— Aşadar? Zise el? O flotă regală supraveghează coastele? 

— Da, monseniore. 


LL 


— Comandată de cine? 

— De căpitanul de muşchetari ai regelui. 

— D'Artagnan? 

— D'Artagnan! Exclamă Porthos. 

— Mi se pare că aşa îl cheamă. 

— Şi el ţi-a dat această scrisoare? 

— Da, monseniore. 

— Apropiaţi faclele. 

— E scrisul lui? Zise Porthos. 

Aramis citi cu înfrigurare aceste rânduri: „Ordin al regelui 
de a cuceri Belle-Isle; 

Ordin de a trece prin sabie toată garnizoana, dacă se 
opune; 

Ordin de a lua prizonieri pe toţi oamenii garnizoanei; 

Semnat: D'ARTAGNAN, care, alaltăieri, l-a arestat pe 
domnul Fouquet, pentru a-l trimite la Bastilia.” 

Aramis păli şi mototoli hârtia în mână. 

— Ce este? Întrebă Porthos. 

— Nimic, prietene, nimic. Spune, Jonathas. 

— Monseniore! 

— Ai stat de vorbă cu domnul d'Artagnan? 

— Da, monseniore. 

— Ce ţi-a spus? 

— Că, pentru mai multe desluşiri, va vorbi cu monseniorul. 

— Unde? 

— Pe puntea vasului său. 

— Pe puntea vasului său? 

Porthos repetă: 

— Pe puntea vasului său? 

— Domnul muşchetar? Adăugă Jonathas? Mi-a poruncit să 
vă iau pe amândoi, pe dumneavoastră şi pe domnul inginer, 
în barca mea şi să vă duc la dânsul. 

— Să mergem? Zise Porthos. Drăguţul nostru de 
d'Artagnan! 

Aramis îl opri. 

— Eşti nebun? Strigă el. Cine-ţi spune că nu e o cursă? 


— A celuilalt rege? Şopti Porthos pe un ton misterios. 

— Am spus o cursă, prietene. Atât. 

— Tot ce se poate. Atunci, ce-i de făcut? Dacă d'Artagnan 
ne cheamă la el... 

— Cine-ţi spune că e d'Artagnan? 

— Ei, asta-i!... Dar scrisul lui... 

— Un scris poate fi plăsmuit. Ăsta e plăsmuit, tremurat. 

— Tu ai totdeauna dreptate. Dar, stând pe loc, nu vom afla 
NIMIC. 

Aramis tăcu. 

— E adevărat? Zise Porthos? Că, la urma urmei, n-avem 
nevoie să aflăm nimic. 

— Şi eu ce să fac? Întrebă Jonathas. 

— Ai să te întorci la acel căpitan. 

— Da, monseniore. 

— Şi-i vei spune că-l rugăm să vină el pe insulă. 

— Înţeleg? Murmură Porthos. 

— Da, monseniore? Răspunse Jonathas. Dar dacă acel 
căpitan nu vrea să vină la Belle-lIsle...? 


— Dacă nu vrea, spune-i că avem tunuri şi că ne vom folosi 
de ele. 

— Împotriva lui d'Artagnan? 

— Dacă e d'Artagnan, Porthos, el are să vină. Du-te, 
Jonathas, du-te. 

— Pe legea mea, nu mai înţeleg nimic! Zise Porthos. 

— Am să te fac să înţelegi, dragă prietene, a sosit timpul. 
Aşază-te pe acest afet de tun şi ascultă-mă. 

— Da, te ascult, la dracu! Nu te îndoi de asta. 

— Pot să plec, monseniore? Întrebă Jonathas. 

— Pleacă şi întoarce-te cu un răspuns. Hei, voi de-acolo, 
lăsaţi barca să plece! 

Barca se îndreptă către flota de corvete. Aramis luă în 
mâinile lui mâna lui Porthos şi începu explicaţiile. 

Capitolul XLVI Explicaţiile lui Aramis 

— Ceea ce am să-ţi spun, prietene Porthos, are să te 
surprindă poate, dar are să te şi lămurească. 

— Îmi place să fiu surprins? Zise Porthos cu îngăduinţă? 
Nu mă cruța deloc, te rog. Pe mine nu mă tulbură. Nu te 
teme deci, vorbeşte. 

— E greu, Porthos, e... greu; căci, într-adevăr, te previn 
pentru a doua oară, am să-ţi spun lucruri ciudate, cu totul 
neobişnuite. 

— Oh, tu vorbeşti aşa de frumos, dragă prietene, că te-aş 
asculta zile întregi. Aşadar, vorbeşte, rogu-te, şi, uite, mi-a 
venit o idee: ca să-ţi uşurez sarcina, ca să te ajut ba-mi spui 
aceste lucruri ciudate, am să-ţi pun întrebări. 

— Foarte bine. 

— Pentru ce ne luptăm noi aici, dragă Aramis? 

— Dacă ai să-mi pui multe întrebări ca asta, dacă aşa 
înţelegi tu să-mi uşurezi sarcina, dorinţa mea de a te 
lămuri, Porthos, nu va fi uşurată cu nimic adresându-mi 
astfel de întrebări. Dimpotrivă, tocmai aici e nodul gordian. 
Ei bine, prietene, cu un om bun, generos şi devotat ca tine 
se cuvine, pentru binele tău şi al meu, să încep mărturisirea 
cu tot curajul. Te-am înşelat, vrednicul meu prieten. 


— M-ai înşelat? 

— Doamne, da. 

— Şi asta spre binele meu, Aramis? 

— Aşa am crezut, Porthos; şi am crezut-o cu toată 
sinceritatea, prietene. 

— Atunci? Zise cinstitul senior de Bracieux? Mi-ai făcut un 
serviciu, şi-ţi mulţumesc pentru asta; căci dacă nu m-ai fi 
înşelat tu, m-aş fi putut înşela eu singur. Dar în ce privinţă 
m-ai înşelat? 

— În aceea că eu îl slujeam pe uzurpatorul împotriva 
căruia Ludovic al XIV-lea îşi îndreaptă acum toate puterile 
sale. 

— Uzurpatorul? Murmură Porthos frecându-şi fruntea? 
Este... Nu înţeleg prea bine. 

— Este unul dintre cei doi regi care se duşmănesc pentru 
coroana Franţei. 

— Foarte bine!... Atunci, tu l-ai slujit pe cel care nu e 
Ludovic al XIV-lea? 

— Ai spus adevărul, dintr-o dată. 

— Asta înseamnă că... 

— Asta înseamnă că suntem nişte răzvrătiți, sărmane 
prietene. 

— Drace! Drace!... Strigă Porthos zguduit. 

— Oh, dar linişteşte-te, dragă Porthos, vom găsi noi un 
mijloc să ne salvăm, crede-mă. 

— Nu asta mă face să mă cutremur? Răspunse Porthos. 
Ceea ce mă pune pe gânduri e cuvântul ăsta pârdalnic, 
răzvrătiți. 

— Ei, poftim...! 

— Căci, în felul acesta, ducatul ce mi-a fost făgăduit... 

— Uzurpatorul spusese că ţi-l dă. 

— Nu-i totuna, Aramis? Rosti Porthos cu măreție. 

— Prietene, dacă ar fi atârnat numai de mine, ai fi devenit 
prinţ. 

Porthos începu să-şi roadă unghiile, cu întristare. 


— Iată? Zise el? În ce constă vina ta că m-ai înşelat; căci, 
acest ducat odată făgăduit, mă bizuiam pe el. Oh, da, mă 
bizuiam pe el, ştiindu-te om de cuvânt, scumpul meu 
Aramis. 

— Sărmane Porthos! lartă-mă, te rog din suflet. 

— Aşadar? Urmă Porthos, fără a răspunde la rugămintea 
episcopului de Vannes? Aşadar, iată-mă certat cu regele 
Ludovic al XIV-lea? 

— Am să împac eu lucrurile, bunul meu prieten, am să 
împac eu lucrurile! Voi lua totul asupra mea. 

— Aramis! 

— Nu, nu, Porthos, te implor, lasă-mă să fac aşa cum spun 
eu. Fără nici o generozitate de prisos! Fără nici un 
devotament ce nu-şi are locul! Tu nu mi-ai cunoscut deloc 
planurile. Tu n-ai făcut nimic din capul tău. În ce mă 
priveşte pe mine, e cu totul altceva. Eu sunt singurul urzitor 
al complotului. Aveam nevoie de tovarăşul meu nedespărţit, 
te-am chemat şi tu ai venit la mine amintindu-ţi de vechea 
noastră deviză: „loţi pentru unul, unul pentru toţi”. Crima 
mea, dragă Porthos, este că am fost egoist. 

— lată o vorbă care-mi place? Zise Porthos? Şi de vreme 
ce-ai făcut totul numai pentru tine, n-am de ce să mă supăr. 
E atât de firesc! 

Şi, cu acest răspuns sublim, Porthos îi strânse călduros 
mâna lui Aramis. Aramis, în faţa acestei naive măreţii 
sufleteşti, se simţi mic. Era pentru a doua oară când se 
vedea silit să se plece înaintea superiorității inimii, mult mai 
puternică decât strălucirea spiritului. Răspunse printr-o 
mută şi însufleţită strângere de mână la generoasa 
mângâiere a prietenului său. 

— Acum? Zise Porthos? Că ne-am lămurit pe deplin, acum 
că-mi dau pe deplin seama de poziţia noastră faţă de regele 
Ludovic, cred, dragă prietene, că e timpul să mă faci să 
înţeleg intriga politică ale cărei victime suntem amândoi; 
căci, precât văd, la mijloc e o intrigă politică. 


— D'Artagnan, bunul meu Porthos, d'Artagnan are să vină 
şi are să-ţi dea toate desluşirile în această privinţă. Eu, 
iartă-mă, eu sunt copleşit de durere, sunt zdrobit de chinuri 
şi am nevoie de toată limpezimea minţii, de toată puterea 
de gândire, spre a te scoate din această încurcătură în care 
te-am târât cu atâta nesocotinţă; dar nimic nu e, de aici 
încolo, mai clar, nimic nu e mai curat ca poziţia ta. Regele 
Ludovic al XIV-lea nu mai are acum decât un singur duşman 
şi acela sunt eu, eu singur. Pe tine te-am făcut prizonier, tu 
m-ai urmat, iar azi îţi redau libertatea şi te vei întoarce la 
Prinţul tău. După cum vezi, Porthos, n-ai de ce să te temi. 

— Crezi? Zise Porthos. 

— Sunt pe deplin încredinţat. 

— Atunci de ce? Întrebă, cu minunatul lui bun simţ, 
Porthos? Atunci dacă lucrurile stau aşa, de ce, bunul meu 
prieten, de ce pregătim tunurile, muschetele şi toate 
armele? Mi se pare că mai simplu ar fi să-i spunem 
căpitanului d'Artagnan: „Dragă prietene, ne-am înşelat, 
vrem să îndreptăm greşeala; deschide-ne porţile, lasă-ne să 
plecăm şi bună ziua!” 

— Ah, nu! Răspunse Aramis dând din cap. 

— De ce nu? Eşti împotriva acestui plan, dragă prietene? 

— Văd în el o greutate. 

— Care? 

— În cazul că d'Artagnan va veni cu anumite ordine, vom fi 
siliţi să ne apărăm. 

— Haidade! Să ne apărăm împotriva lui d'Artagnan? Ce 
nebunie! A bunului nostru d'Artagnan...! 

Aramis dădu iarăşi din cap. 

— Porthos? Zise el? Dacă am pregătit şomoioagele ca să 
dăm foc la tunuri, dacă am cerut să sune semnalul de 
alarmă, dacă am chemat toţi oamenii la posturile lor pe 
parapete, pe aceste straşnice parapete de la Belle-Isle, pe 
care tu le-ai fortificat atât de bine, n-am făcut-o degeaba. 
Aşteaptă să vezi; sau mai bine nu, nu aştepta... 

— Şi ce să fac? 


— Dacă aş şti ţi-aş spune, prietene! 

— Dar e un mijloc mai simplu decât să ne apărăm: o 
corabie şi la drum spre Franţa, sau... 

— Dragă prietene? Zise Aramis zâmbind cu un fel de 
tristeţe? Să nu judecăm ca nişte copii; să fim bărbaţi la 
minte şi la faptă. Uite, în port s-a oprit o barcă. Priveşte, 
Porthos, priveşte cu atenţie! 

— E d'Artagnan, fără îndoială! Strigă Porthos cu un glas 
tunător, apropiindu-se de marginea parapetului. 

— Da, eu sunt? Răspunse căpitanul de muşchetari sărind 
sprinten pe treptele întăriturii. 

Şi urcă repede până la mica terasă unde-l aşteptau cei doi 
prieteni ai lui. În urma lui, Porthos şi Aramis zăriră un ofiţer 
ce se ţinea pas cu pas după căpitanul de muşchetari. 
D'Artagnan se opri pe trepte, la jumătatea drumului. 
Însoţitorul lui se opri şi el. 

— Spuneţi-le oamenilor voştri să se retragă! Strigă 
d'Artagnan către Porthos şi Aramis. Spuneţi-le să se retragă 
destul de departe, pentru a nu ne auzi glasurile. 

Ordinul, transmis de Porthos, fu executat într-o clipă. După 
aceea d'Artagnan, întorcându-se către cel care-l urma, îi 
spuse: 

— Domnule, aici nu mai suntem pe flota regelui, unde, în 
virtutea ordinelor pe care le ai, mi-ai vorbit cu atâta trufie 
mai adineaori. 

— Domnule? Răspunse ofiţerul? Nu ţi-am vorbit cu trufie; 
m-am supus numai, dar fără abatere, poruncilor ce mi s-au 
dat. Mi s-a spus să te urmez şi te urmez. Mi s-a spus să nu 
te las să vorbeşti cu nimeni fără a fi şi eu de faţă şi de aceea 
mă amestec în convorbirile dumitale. 

D'Artagnan fremăta de mânie, iar Porthos şi Aramis, care 
auziră acest dialog, fremătară şi ei, dar de nelinişte şi 
teamă. D'Artagnan, muşcându-şi mustaţa cu acel 
neastâmpăr ce-l stârnea în el o stare de enervare gata să 
izbucnească în furie, se apropie de ofiţer. 


— Domnule? Zise el cu un glas ceva mai scăzut, dar cu atât 
mai apăsat cu cât se prefăcea mai calm, pregătindu-se să 
dezlănţuie furtuna? Domnule, când am trimis o barcă aici, 
dumneata ai vrut să ştii ce le scriam apărătorilor din Belle- 
Isle. Mi-ai arătat un ordin; eu ţi-am arătat numaidecât, la 
rândul meu, biletul pe care-l scrisesem. Când stăpânul 
bărcii trimise de mine s-a întors, când am primit răspunsul 
acestor doi domni (şi-i arătă cu mâna pe Porthos şi Aramis), 
dumneata ai auzit tot ceea ce mi-a spus mesagerul. Toate 
acestea n-au încălcat ordinele dumitale; toate acestea au 
fost îndeplinite bine, cu precizie, fără abatere, aşa este? 

— Da, domnule? Bolborosi ofiţerul? Da, fără îndoială, 
domnule... Însă... 

— Domnule? Continuă d'Artagnan înfierbântându-se? 
Când ţi-am împărtăşit dorinţa de a părăsi puntea corăbiei 
mele pentru a veni la Belle-Isle, dumneata mi-ai cerut să mă 
însoţeşti; n-am stat în cumpănă: te-am luat cu mine. Acum 
eşti la Belle-Isle, nu-i aşa? 

— Da, domnule; însă... 

— Însă... Acum nu mai e vorba de domnul Colbert, care ţi- 
a dat aceste ordine, sau de oricine altcineva ale cărui 
instrucţiuni le urmezi: acum e vorba de un om care-l 
stinghereşte pe domnul d'Artagnan şi care se află singur, cu 
domnul d'Artagnan, pe treptele unei scări, la treizeci de 
picioare de suprafaţa apei sărate; rea poziţie pentru acest 
om, rea poziţie, domnule, te previn! 

— Dar, domnule, chiar dacă te stingheresc? Murmură sfios 
şi aproape speriat ofiţerul? Serviciul îmi impune să... 

— Domnule, ai avut nefericirea, dumneata sau cei care te- 
au trimis, să-mi aduci o jignire. Ea s-a comis. Nu pot să le 
cer socoteală celor care te chezăşuiesc, nu-i cunosc, sau ei 
sunt prea departe. Dar dumneata eşti sub mâna mea şi îţi 
jur pe Dumnezeu că, de mai faci un pas după mine, când voi 
ridica piciorul să mă urc la aceşti domni... Îţi jur pe numele 
meu că-ţi voi crăpa capul cu o lovitură de spadă şi te voi 
arunca în mare. Oh, întâmple-se ce s-o întâmpla! Nu m-am 


înfuriat decât de şase ori în viaţă, domnule şi în cele cinci 
ocazii care au precedat-o pe aceasta i-am venit de hac 
omului ce m-a adus într-o asemenea stare. 

Ofiţerul nu mai făcu nici o mişcare; se îngălbeni la auzul 
acestei ameninţări cumplite şi răspunse doar atât: 

— Domnule, îţi iei o grea răspundere ridicându-te 
împotriva consemnului ce mi s-a dat. 

Porthos şi Aramis, amuţiţi şi tremurând, sus, pe parapet, îi 
strigară muşchetarului: 

— Dragă d'Artagnan, ia seama! 

D'Artagnan le impuse tăcerea printr-un gest, apoi ridica 
piciorul, cu un calm înspăimântător, pentru a mai urca o 
treaptă şi se întoarse, cu spada în mână, să vadă dacă 
ofiţerul îl urma. Ofiţerul făcu un semn al crucii şi-l urmă. 
Porthos şi Aramis, care-l cunoşteau pe d'Artagnan al lor, 
scoaseră un strigăt şi se repeziră să oprească lovitura, pe 
care credeau că o şi aud. Dar d'Artagnan, trecând spada în 
mâna stângă, îi spuse ofițerului, cu un glas tulburat: 

— Domnule, eşti un om brav. Vreau să înţelegi mai bine 
ceea ce am să-ţi spun acum, decât ceea ce ţi-am spus 
adineauri. 

— Vorbeşte, domnule d'Artagnan, vorbeşte? Răspunse 
bravul ofiţer. 

— Aceşti domni pe care am venit să-i vedem şi împotriva 
cărora dumneata ai ordine, sunt prietenii mei. 

— Ştiu, domnule. 

— Înţelegi, deci, că nu mă pot purta cu ei aşa cum prevăd 
ordinele dumitale. 

— Înţeleg aceste motive. 

— Ei bine, lasă-mă să vorbesc cu ei fără martor. 

— Domnule d'Artagnan, dacă împlinesc cererea dumitale, 
dacă fac ceea ce-mi ceri, înseamnă să-mi calc cuvântul; 
dacă n-aş face aşa, te-aş supăra. Prefer prima situaţie celei 
de a doua. Vorbeşte cu prietenii dumitale şi nu mă 
dispreţui, domnule, dacă fac, din dragoste pentru 
dumneata, pe care te stimez şi te cinstesc, nu mă dispreţui 


dacă fac pentru dumneata şi numai pentru dumneata, o 
faptă neîngăduită. 

D'Artagnan, mişcat, îşi trecu repede braţul în jurul gâtului 
acestui tânăr ofiţer, apoi urcă sus la prietenii săi. Ofiţerul se 
învălui în mantaua lui şi se aşeză pe treptele scării 
acoperite de alge umede. 

— Ei bine? Le spuse d'Artagnan prietenilor săi? lată 
situaţia: judecaţi. 

Se îmbrăţişară toţi trei. Toţi trei se strânseră în braţe unul 
pe altul, ca în frumoasele zile ale tinereţii. Apoi Porthos 
întrebă: 

— Ce înseamnă toate măsurile astea? 

— Pesemne că bănuieşti ceva, dragă prietene? Răspunse 
d'Artagnan. 

— Nu prea, te încredinţez, scumpul meu căpitan; căci, la 
urma urmei, eu n-am făcut nimic; şi nici Aramis! Se grăbi să 
adauge minunatul om. 

D'Artagnan îi aruncă prelatului o privire mustrătoare, ce 
străpunse această inimă oţelită. 

— Dragul meu Porthos! Exclamă episcopul de Vannes. 

— Vedeţi unde s-a ajuns? Zise d'Artagnan. Nimeni n-are 
voie să plece din Belle-Isle, nimeni n-are voie să vină aici. 
Toate vasele voastre sunt consemnate. Dacă aţi fi încercat 
să fugiţi, aţi fi căzut în mâinile vedetelor care brăzdează 
marea şi vă pândesc pretutindeni. Regele vă vrea şi vă va 
prinde. 

Şi d'Artagnan îşi smulse furios câteva fire din mustaţa-i 
căruntă. Aramis se întunecă; Porthos se mânie. 

— Iată care era planul meu? Continuă d'Artagnan. Să vă 
aduc pe amândoi pe puntea mea, să vă am lângă mine şi 
apoi să vă dau drumul. Dar, în clipa aceasta, cine-mi va 
putea spune că, întorcându-mă la corabia mea, nu voi 
întâlni acolo un superior, că nu mă voi lovi de anumite 
ordine secrete, care-mi vor lua comanda pentru a o da 
altuia în locul meu şi care va dispune de mine şi de voi fără 
nici o speranţă de scăpare? 


— Trebuie să rămânem la Belle-Isle? Zise cu hotărâre 
Aramis? Şi îţi garantez că eu, unul, nu mă voi preda decât 
în cunoştinţă de cauză. 

Porthos nu spuse nimic. D'Artagnan observă tăcerea 
prietenului său. 

— Voi mai sta de vorbă cu atest ofiţer, cu acest brav om 
care mă însoţeşte şi a cărui curajoasă împotrivire mă 
bucură mult; căci se arată a fi un om cinstit, care, cu toate 
că e duşmanul nostru, face de o mie de ori mai mult decât 
un laş binevoitor. Să încercăm şi vom afla de la el ce are 
dreptul să facă, ce-i îngăduie sau ce-i interzice ordinul său. 

— Să încercăm? Zise Aramis. 

D'Artagnan se apropie de marginea parapetului, se aplecă 
deasupra scării ce cobora spre dig şi-l chemă pe ofiţer, care 
urcă numaidecât. 

— Domnule? Îi spuse d'Artagnan, după un schimb de 
curteniri cordiale şi fireşti între nişte gentilomi care se 
Cunosc şi se preţuiesc deopotrivă? Domnule, dacă aş vrea 
să-i iau pe aceşti domni de aici, ce-ai face dumneata? 

— Nu m-aş împotrivi, domnule; dar, întrucât am ordin 
personal, ordin scris, de a-i lua sub paza mea, îi voi lua sub 
paza mea. 

— Ah! Făcu d'Artagnan. 

— S-a sfârşit! Murmură surd Aramis. 

Porthos nu suflă nimic. 

— Luaţi-l, oricum, pe Porthos? Zise episcopul de Vannes. El 
va şti să-i dovedească regelui, îl voi ajuta şi eu, îl vei ajuta şi 
dumneata, domnule d'Artagnan, că n-are nici un amestec în 
această afacere. 

— Hm! Făcu d'Artagnan. Vrei să vii, Porthos? Vrei să mergi 
cu mine? Regele e iertător. 

— Am să mă gândesc? Răspunse Porthos cu multă nobleţe. 

— Atunci, rămâi aici? 

— Până la un nou ordin! Rosti Aramis cu fermitate. 

— Până vom găsi o altă idee? Adăugă d'Artagnan? Şi cred 
că nu va trebui să aşteptăm prea mult, căci eu am şi găsit 


una. 

— Atunci, să ne luăm rămas bun? Zise iarăşi Aramis? Dar, 
ascultă-mă, dragă Porthos, tu ar trebui să pleci. 

— Nu? Răspunse acesta laconic. 

— Cum vrei? Reluă Aramis, puţin rănit în sensibilitatea lui 
de tonul morocănos al prietenului său. Dar eu mă simt 
uşurat de când d'Artagnan ne-a făgăduit o nouă idee, pe 
care mi se pare că eu am şi ghicit-o. 

— S-auzim? Făcu muşchetarul, apropiindu-şi urechea de 
gura lui Aramis. 

Acesta îi spuse căpitanului, la repezeală, mai multe 
cuvinte, la care d'Artagnan răspunse: 

— Chiar aşa. 

— Negreşit atunci! Întări Aramis, vesel. 

— La prima emoție pe care o va stârni hotărârea asta, ia tu 
măsurile de cuviinţă, Aramis. 

— Oh, n-avea nici o teamă. 

— Şi acum, domnule? 1 se adresă d'Artagnan ofițerului? 
Mii de mulţumiri! "Ţi-ai făcut trei prieteni pe viaţă şi pe 
moarte. 

— Da! Confirmă Aramis. 

Porthos singur nu spuse nimic, ci doar încuviinţă cu un 
semn din cap. 

D'Artagnan, după ce-şi îmbrăţişa cu căldură cei doi vechi 
prieteni, părăsi Belle-Isle, urmat de nedespărţitul însoțitor 
pe care i-l dăduse domnul Colbert. Astfel, în afară de 
puţinele lămuriri cu care vrednicul Porthos binevoise să se 
mulţumească, nimic nu se schimbase în aparenţă nici 
pentru unii, nici pentru alţii. „Totuşi? Îşi zise Aramis? Mai 
este ideea lui d'Artagnan.” 

D'Artagnan nu se întoarse la corabia lui fără a frământa 
adânc ideea care-i venise. Or, se ştie că atunci când 
d'Artagnan frământa un gând, de regulă n-o făcea în zadar. 
Ofiţerul, redevenit mut, îl lăsă, foarte respectuos, să 
chibzuiască în linişte. Astfel, în clipa când puse piciorul pe 
puntea corvetei ancorate la o bătaie de tun de Belle-Isle, 


căpitanul de muşchetari avea limpede în minte toate 
mijloacele sale ofensive şi defensive. Îşi întruni numaidecât 
consiliul. Acest consiliu era alcătuit din ofiţerii ce slujeau 
sub ordinele lui. Ofițerii erau în număr de opt: un şefal 
forţelor maritime, un major comandând artileria, un 
inginer, ofiţerul pe care-l cunoaştem şi patru locotenenţi. 

Reunindu-i deci în cabina de la pupă, d'Artagnan se ridică 
în picioare, îşi scoase pălăria şi începu în aceşti termeni: 

— Domnilor, am fost şi am făcut o recunoaştere la Belle- 
Isle-en-Mer, unde am dat peste o garnizoană întărită; mai 
mult chiar, am văzut pregătirile puse la punct pentru o 
apărare ce ne-ar putea da de furcă. Am deci intenţia de a 
trimite să fie aduşi aici doi din principalii ofiţeri ai 
fortăreței, spre a sta de vorbă cu ei. Despărţindu-i de 
trupele şi de tunurile lor, cred că treaba va merge mai uşor 
şi îndeosebi cu rezultate mai bune. Sunteţi de aceeaşi 
părere, domnilor? 

Majorul de artilerie se ridică şi el în picioare. 

— Domnule? Zise cu respect, dar şi cu hotărâre totodată? 
V-am auzit spunând că fortăreaţa e pregătită pentru o 
apărare ce ne va da de furcă. Fortăreaţa e, aşadar, precât 
ştiţi, gata să treacă la răzvrătire? 

D'Artagnan fu vădit încurcat de această întrebare; dar el 
nu era omul care să se dea bătut cu una cu două şi, reluând 
cuvântul, răspunse: 

— Domnule, observaţia dumitale e întemeiată. Dar nu uita 
că Belle-Isle-en-Mer e o proprietate a domnului Fouquet şi 
că vechii regi le-au dat seniorilor de la Belle-Isle dreptul să 
se înarmeze la ei acasă. 

Majorul făcu o mişcare. 

— Oh, nu mă întrerupe, te rog! Continuă d'Artagnan. Vrei 
să-mi spui că acest drept de a se înarma împotriva 
englezilor nu e şi dreptul de a se înarma împotriva regelui 
Franţei. Dar în clipa de faţă nu domnul Fouquet stăpâneşte, 
presupun, Belle-Isle, deoarece chiar eu l-am arestat 
alaltăieri pe domnul Fouquet. lar localnicii şi apărătorii din 


Belle-Isle n-au aflat încă nimic despre această arestare. 
Chiar dacă le-aţi spune-o, ar fi în zadar. E ceva atât de 
neînchipuit, de formidabil, de neaşteptat, încât ei n-ar 
crede. Un breton îşi slujeşte stăpânul, nu stăpânii; şi şi-l 
slujeşte până când îl vede mort. Or, bretonii, după câte ştiu, 
n-au văzut încă leşul domnului Fouquet. Nu e deci 
surprinzător să se împotrivească la tot ce nu e domnul 
Fouquet sau semnătura lui. 

Majorul se înclină, în semn de încuviinţare. 

— lată pentru ce? Urmă d'Artagnan? lată pentru ce 
propun să fie aduşi aici, pe bordul meu, cei doi ofiţeri de 
frunte ai garnizoanei. Ei vă vor vedea, domnilor; vor vedea 
forţele de care dispunem; vor înţelege astfel ce soartă îi 
aşteaptă în caz de răzvrătire. Noi le vom spune pe cuvânt 
de cinste că domnul Fouquet e prizonier şi că orice 
împotrivire nu poate decât să-i facă şi mai rău. Le vom 
spune că, de vor trage un singur foc de tun, nu se vor mai 
putea aştepta la nici o milă din partea regelui. Atunci, aşa 
sper cel puţin, nu se vor mai opune. Se vor preda fără luptă, 
iar noi vom cuceri în chip paşnic o cetate care, altfel, ar 
putea să ne coste mult. 

Ofiţerul care-l însoţise pe d'Artagnan la Belle-Isle vru să 
spună ceva, dar muşchetarul îl întrerupse. 

— Da, ştiu ce vrei să-mi spui, domnule; ştiu că e ordin din 
partea regelui să se împiedice orice legături tainice cu 
apărătorii din Belle-lIsle şi tocmai de aceea am luat 
hotărârea ca legătura să se facă în prezenţa întregului meu 
stat-major. 

Şi d'Artagnan le adresă ofiţerilor lui o privire măgulitoare, 
cu scopul de a-i face să preţuiască această apreciere. 
Ofițerii se uitară unul la altul, ca şi cum fiecare ar fi vrut să 
citească în ochii celorlalţi ce părere au, cu gândul, fireşte, 
ca, după ce vor fi căzut de acord, să îndeplinească dorinţa 
exprimată de d'Artagnan. Acesta vedea cu bucurie că 
rezultatul consimţământului lor va fi trimiterea unei bărci la 
Porthos şi Aramis, când ofiţerul regelui scoase de la piept 


un plic pecetluit, pe care i-l dădu lui d'Artagnan. Acest plic 
era numerotat cu numărul 1. 

— Ce mai e şi asta? Murmură căpitanul, surprins. 

— Citeşte, domnule? Zise ofiţerul cu o bunăvoință ce nu 
era lipsită de o anumită tristeţe. 

D'Artagnan, intrat la gânduri, desfăcu hârtia şi citi aceste 
cuvinte: „Domnul d'Artagnan n-are voie să întrunească 
vreun consiliu oarecare sau să se consfătuiască în vreun fel, 
înainte ca Belle-Isle să se fi predat, iar prizonierii să fi fost 
trecuţi prin arme. 

Semnat: LUDOVIC.” 

D'Artagnan îşi stăpâni furia ce-i străbătu tot trupul şi, cu 
un zâmbet grațios, zise: 

— Bine, domnule, ne vom supune ordinelor regelui. 

Capitolul XLVII Urmarea planurilor Regelui şi a planurilor 
lui d'Artagnan. 

Lovitura cădea deodată, crudă, ucigătoare. D'Artagnan, 
înfuriat că fusese oprit din drum de planul regelui, nu 
deznădăjdui totuşi şi, gândindu-se la planul cu care se 
întorsese şi el de la Belle-Isle, se grăbi să caute un nou 
mijloc de a-şi salva prietenii. 

— Domnilor? Zise el deodată? Întrucât regele l-a 
însărcinat pe altul în locul meu cu ordinele sale secrete, 
înseamnă că eu nu mă mai bucur de încrederea sa şi aş fi cu 
adevărat un nevrednic dacă aş mai avea cutezanţa să 
păstrez o comandă supusă la atâtea bănuieli umilitoare. Mă 
voi duce dar, fără întârziere, să-mi prezint demisia regelui. 
Mi-o dau în faţa dumneavoastră a tuturor, rugându-vă să vă 
retrageţi împreună cu mine la coasta Franţei, în aşa fel 
încât nimic să nu ştirbească forţele pe care mi le-a 
încredinţat maiestatea sa. De aceea, întoarceţi-vă la 
posturile dumneavoastră şi daţi ordin de pornire spre țărm; 
peste un ceas vom avea fluxul. La posturile dumneavoastră, 
domnilor! Presupun? Adăugă el văzând că toţi i se supu- 
neau, în afară de ofiţerul cu supravegherea? Presupun că 


de astă dată nu vor mai fi şi alte ordine care să mi se 
împotrivească! 

D'Artagnan triumfa aproape rostind aceste cuvinte. Planul 
lui era salvarea prietenilor săi. Încercuirea odată ridicată, 
ei puteau să se îmbarce numaidecât şi să întindă pânzele 
spre Anglia sau spre Spania, fără a se mai teme de ceva. În 
timp ce ei ar fi fugit, d'Artagnan ar fi ajuns la rege, 
motivându-şi întoarcerea prin indignarea stârnită de 
bănuielile pe care Colbert le făcea să plutească asupra lui; 
atunci va fi trimis înapoi cu depline puteri şi va cuceri Belle- 
Isle, adică numai colivia, fără păsărelele care îşi vor fi luat 
zborul. Dar, la acest plan, ofiţerul scoase un al doilea ordin 
al regelui. El avea următorul cuprins: „În clipa când domnul 
d'Artagnan îşi va fi arătat dorinţa de a-şi da demisia, el nu 
va mai fi socotit şef al expediției şi orice ofiţer de sub 
ordinele lui va fi chemat să nu i se mai supună. Mai mult: 
numitul domn d'Artagnan, pierzând calitatea de şefal 
armatei trimise să cucerească Belle-Isle, va trebui să 
pornească de îndată spre Franţa, însoţit de ofiţerul care-i 
va fi înmânat acest ordin şi care îl va socoti drept prizonier, 
răspunzând de el.” 

D'Artagnan păli, el cel atât de vajnic şi de nepăsător. Totul 
fusese calculat cu o dibăcie care, pentru prima dată după 
treizeci de ani, îi reamintea de puternica prevedere şi de 
logica de neînfrânt a marelui cardinal. Îşi sprijini capul în 
pumn şi rămase pe gânduri, abia putând să mai respire. 
„Dacă aş vârt acest ordin în buzunar? Îşi spuse el? Cine m- 
ar împiedica s-o fac, cine ar mai şti de el? Înainte ca regele 
să afle de asta, cei doi oameni vor fi scăpat de-acolo. Puţină 
îndrăzneală, haide! Capul meu nu e dintre acelea pe care 
un călău le doboară pentru că nu s-au supus. Sănune 
supunem!” Dar în momentul când tocmai lua această 
hotărâre, văzu că ofiţerii din jurul lui citeau ordine 
asemănătoare, împărţite fiecăruia de acest infernal agent al 
gândurilor lui Colbert. Cazul nesupunerii fusese prevăzut, 
ca şi celelalte. 


— Domnule? Îi spuse ofiţerul? Aştept bunul dumitale plac 
ca să putem pleca. 

— Eu sunt gata, domnule? Răspunse căpitanul scrâşnind 
din dinţi. 

Ofiţerul ceru numaidecât o goeletă, ce veni să-l ia pe 
d'Artagnan. Acesta înnebunea de furie văzând-o. 

— Dar cum rămâne? Se bâlbâi el? Cu comanda trupelor de 
aici? 

— După plecarea dumitale, domnule? Răspunse 
comandantul corvetelor? Regele mi-a încredinţat mie flota 
sa. 

— Atunci, domnule? Ripostă omul lui Colbert, adresându- 
se noului şef? Acest ultim ordin ce mi-a fost înmânat este 
pentru dumneata. Să vedem împuternicirile dumitale! 

— Iată-le! Zise ofiţerul arătând o semnătură regală. 

— lată instrucţiunile pentru dumneata? Replică ofiţerul 
înmânându-i plicul. Apoi, întorcându-se către d'Artagnan, 
zise, cu o voce tulburată de deznădejdea pe care o vedea la 
acest om de fier: Haide, domnule, binevoieşte de mă 
urmează. 

— Îndată? Rosti încet d'Artagnan, învins, zdrobit de 
necruţătoarea neputinţă de a mai face ceva. 

Şi se lăsă să alunece în mica goeletă ce porni spre Franţa, 
cu pânzele umflate, dusă de un flux prielnic. Gărzile regelui 
se îmbarcară împreună cu el. Totuşi, muşchetarul îşi păstra 
încă speranţa să ajungă la Nantes destul de repede şi să 
apere cu destulă căldură cauza prietenilor săi, spre a-l 
îndupleca pe rege. 

Goeleta zbura ca o rândunică. D'Artagnan zărea pământul 
Franţei conturându-se negru printre norii albi ai nopţii. 

— Ah, domnule? Îi spuse încet ofițerului cu care, de un 
ceas, nu mai schimbase o vorbă? Cât aş da să cunosc 
instrucţiunile pentru noul comandant! Sunt paşnice, nu-i 
aşa?... Şi... 

Dar nu sfârşi: o bubuitură de tun, îndepărtată, răsună la 
suprafaţa mării, apoi alta, pe urmă încă două sau trei, mai 


tari. 

— S-a deschis focul asupra fortăreței Bell-Isle? Răspunse 
ofiţerul. 

Goeleta atinse pământul Franţei. 

Capitolul XLVIII Străbunii lui Porthos. 

După ce d'Artagnan se despărţi de Porthos şi Aramis, 
aceştia intrară în fortul principal, spre a se consfătui acolo 
mai în voie. Porthos, mereu îngândurat, îl cam enerva pe 
Aramis, al cărui spirit nu se simţise niciodată mai liber ca 
acum. 

— Dragă Porthos? Îi spuse el deodată? Am să-ţi explic 
planul lui d'Artagnan. 

— Ce plan, Aramis? 

— Un plan căruia îi vom datora libertatea în mai puţin de 
douăsprezece ceasuri. 

— Ah, aşa-i! Făcu Porthos ca de pe altă lume. S-auzim. 

— Ai băgat de seamă, din felul cum prietenul nostru s-a 
purtat cu ofiţerul, că-l stânjeneau anumite ordine cu privire 
la noi? 

— Am băgat de seamă. 

— Ei bine, d'Artagnan îşi va da demisia din serviciul 
regelui, şi, în timpul frământărilor stârnite de plecarea lui, 
noi o vom putea şterge pe mare, sau, mai precis, tu o vei 
şterge pe mare, Porthos, dacă nu ne va fi cu putinţă că 
fugim decât unul dintre noi. 

La acestea, Porthos dădu uşor din cap şi răspunse: 

— Vom fugi amândoi, Aramis; sau vom rămâne aici 
împreună. 

— Eşti un suflet generos? Zise Aramis? Numai că neagra 
ta nelinişte mă mâhneşte adânc. 

— Dar nu sunt câtuşi de puţin neliniştit? Răspunse 
Porthos. 

— Atunci, eşti supărat pe mine? 

— Nu-s supărat pe tine. 

— Ei bine, dragă prietene, dacă-i aşa, pentru ce înfăţişarea 
asta posomorâtă la tine? 


— Tocmai vream să-ţi spun: îmi fac testamentul. 

Şi, rostind aceste cuvinte, bunul Porthos îl privi cu tristeţe 
pe Aramis. 

— Testamentul? Strigă episcopul. Haide! Te crezi oare 
pierdut? 

— Mă simt obosit. Asta mi se întâmplă pentru prima oară 
şi e un scris în familia mea. 

— Ce scris, prietene? 

— Bunicul meu era un bărbat de două ori mai voinic decât 
mine. 

— Oh, oh! Făcu Aramis. Bunicul tău era, cum s-ar zice, un 
Samson? 

— Nu. Se numea Antoine. Ei bine, pe când avea vârsta 
mea, ducându-se într-o zi la vânătoare, simţi că i se înmoaie 
picioarele, el care nu mai încercase niciodată aceasta 
slăbiciune. 

— Şi ce însemna acea oboseală, prietene? 

— Nimic bun, după cum ai să vezi; căci, plecând de acasă 
şi plângându-se că abia se mai ţine pe picioare, întâlni un 
mistreţ care se repezi la el; nu-l putu răpune cu archebuza 
şi fu sfâşiat de fiară. A murit pe loc. 

— Ăsta nu-i un motiv să te sperii, dragă Porthos. 

— Stai să vezi. Tatăl meu era o dată şi jumătate mai 
puternic decât mine. A fost un vajnic soldat al lui Henric al 
III-lea şi Henric al IV-lea; el nu se numea Antoine, ci 
Gaspard, ca domnul de Coligny. Iotdeauna călare, nu ştiuse 
ce-i oboseala. Într-o seară, pe când se scula de la masă 
picioarele nu-l mai ajutară. 

— Pesemne că mâncase prea mult? Zise Aramis? Şi din 
pricina asta i se împleticeau picioarele. 

— Aş! Un prieten al domnului de Bassompierre? Nici 
vorbă de aşa ceva! Nu, îţi spun. Se mira şi el de această 
slăbiciune, şi-i spuse mamei, care-l luă în râs: „Nu cumva o 
să mă întâlnesc şi eu cu vreun mistreţ, ca răposatul tatăl 
meu, domnul du Vallon?” 

— Ei bine? Întrebă Aramis. 


— Ei bine, înfruntând acea slăbiciune, tatăl meu a vrut să 
coboare în grădină, în loc să se întindă pe pat; picioarele îl 
părăsiră de la prima treaptă; scara era lungă; tata căzu 
peste o bucată de piatră în care era înfiptă o scoabă de fier. 
Scoaba i-a intrat în tâmplă; a rămas mort pe loc. 

Aramis, ridicându-şi ochii asupra prietenului său, zise: 

— Iată două împrejurări neobişnuite; să nu tragem 
concluzia că s-ar mai putea întâmpla însă şi a treia. Nu se 
cade ca un bărbat de puterea ta să fie superstiţios, bravul 
meu Porthos. De altminteri, ce te face să crezi că ţi se 
înmoaie picioarele? N-ai fost niciodată atât de zdravăn şi 
atât de voinic! Ai putea să duci şi o casă în spinare! 

— În clipa asta? Răspunse Porthos? Mă simt zdravăn, da; 
însă puţin mai înainte mă clătinam, ameţeam şi după aceea 
fenomenul ăsta, cum spui tu, s-a repetat de patru ori. Nu 
zic că asta mă sperie, dar mă pune pe gânduri. Viaţa e ceva 
plăcut; am bani; am o moşie; am cai ce-mi sunt dragi; am de 
asemenea prieteni pe care-i iubesc: d'Artagnan, Athos, 
Raoul şi tu. 

Admirabilul Porthos nu se codi să-i arate lui Aramis 
treapta pe care-l punea în rândul prietenilor lui. Aramis îi 
strânse mâna. 

— Noi vom mai trăi încă mulţi ani de aici încolo? Zise el? 
Pentru a păstra în lume modelul unor bărbaţi deosebiți. 
Încrede-te în mine, scumpe prieten; n-am primit nici un 
răspuns din partea lui d'Artagnan, ăsta e un semn bun; se 
vede treaba că a dat ordine să se strângă flota la un loc şi 
să libereze marea. Eu, la rândul meu, am dat ordin, 
adineauri, să se tragă o barcă, pe lemne, până la gura 
peşterii de la Locmaria, ştii, acolo unde am stat de atâtea 
ori la pândă ca să prindem vulpi. 

— Da şi care duce la golfuleţ printr-un grind pe care l-am 
descoperit în ziua când ne-a scăpat din mână vulpea aceea 
frumoasă. 

— Întocmai. În caz de nenorocire, o barcă va fi ascunsă 
pentru noi în peştera aceea; cred că ea se şi află acolo 


acum. Vom aştepta o clipă prielnică şi, peste noapte, în larg! 

— lată o idee minunată. Şi cu ce ne vom alege din asta? 

— Ne vom alege că nimeni nu cunoaşte această grotă, sau, 
mai bine zis, ieşirea ei, în afară de noi şi de încă doi sau trei 
vânători din insulă; ne vom alege că, dacă insula va fi 
ocupată, străjile, nevăzând nici o barcă la țărm, nu vor 
bănui că cineva ar putea să fugă pe acolo şi-şi vor slăbi 
paza. 

— Înţeleg. 

— Prea bine; şi picioarele? 

— Oh, acum mi le simt în putere. 

— Vezi dar, totul ne ajută să fim liniştiţi şi să n-avem nici o 
grijă. D'Artagnan retrage corăbiile de pe mare şi ne dă 
putinţa să fim liberi. Nici flota regală, nici teama că vom fi 
urmăriţi! Har Domnului! Porthos, mai avem înaintea 
noastră încă o jumătate de veac de mari isprăvi, şi, dacă 
ajung pe pământul Spaniei, îţi jur? Adăugă episcopul cu o 
mare însufleţire? Că brevetul tău de duce nu va fi o vorbă 
goală. 

— Să sperăm? Zise Porthos, ceva mai voios în urma acestei 
noi îmbărbătări a prietenului său. 

Deodată se auzi un strigăt: 

— La arme! 

Acest strigăt, repetat de o sută de glasuri, ajunse până în 
camera unde se aflau cei doi prieteni, stârnind 
surprinderea unuia şi îngrijorarea celuilalt. Aramis deschise 
fereastra; văzu o mulţime de oameni alergând cu faclele 
aprinse. Femeile fugeau, bărbaţii înarmaţi treceau la 
posturile lor. 

— Flota! Flota! Strigă un soldat care-l recunoscu pe 
Aramis. 

— Flota? Îngăimă acesta. 

— La o jumătate bătaie de tun! Adăugă soldatul. 

— La arme! Strigă Aramis. 

— La arme! Repetă cu un glas asurzitor Porthos. 


Şi amândoi se repeziră spre parapet, pentru a se pune la 
adăpost în dosul tunurilor. Se zăriră apropiindu-se trei 
fregate încărcate cu soldaţi; ele o luară în trei părţi diferite, 
pentru a debarca în trei puncte deodată. 

— Ce trebuie să facem? Întrebă un ofiţer de strajă. 

— Opriţi-le; iar dacă nu se supun, foc! Ordonă Aramis. 

Cinci minute mai târziu, începu canonada. Erau 
bubuiturile pe care le auzise d'Artagnan când punea 
piciorul pe ţărmul francez. 

Dar vedetele erau prea aproape de parapet pentru ca 
tunurile să le nimerească; ajunseră la mal; aici se încinse o 
luptă aproape corp la corp. 

— Ce ai, Porthos? Îl întrebă Aramis pe prietenul său. 

— Nimic... Picioarele... Ei, blestemăţie, e de neînţeles!... 
Dar se vor înzdrăveni ele când voi începe să mă lupt! 

Într-adevăr, Porthos şi Aramis se porniră să tragă cu atâta 
străşnicie, îşi însufleţiră oamenii atât de tare, că regaliştii se 
întoarseră în fugă la corăbiile lor, neputând să facă altceva 
decât să-şi culeagă şi să-şi care în pripă răniții. 

— Hei, Porthos? Strigă Aramis? Avem nevoie de un 
prizonier, repede, repede! 

Porthos cobori treptele parapetului şi înhaţă de ceafă pe 
unul dintre ofiţerii armatei regale, care aştepta ca toată 
lumea să fie în barcă, pentru a sări apoi şi el. Braţul 
gigantului luă pe sus această pradă, care-i sluji de scut spre 
a se urca din nou pe parapet, fără a se trage nici un glonte 
în el. 

— Iată un prizonier? Îi spuse Porthos lui Aramis. 

— Ei bine? Răspunse acesta râzând? Să-ţi mai vorbeşti de 
rău picioarele! 

— Dar nu l-am prins cu picioarele? I-o întoarse Porthos 
plin de amărăciune? Ci cu braţele. 

Capitolul XLIX Fiul lui Biscarrat. 

Bretonii din insulă erau mândri de această izbândă; 
Aramis nu le bătu însă în strună. 


— Ceea ce-i de aşteptat? Îi spuse el lui Porthos, după ce 
toată zarva se potoli? Este că furia regelui se va dezlănţui şi 
mai tare când i se va povesti împotrivirea noastră şi că 
aceşti viteji oameni vor fi măcelăriți sau arşi de vii după 
cucerirea insulei; lucru ce nu se va întâmpla prea târziu. 

— De unde rezultă? Adăugă Porthos? Ca n-am făcut nici o 
ispravă! 

— Ba, deocamdată, da? Răspunse episcopul? Căci avem un 
prizonier de la care vom afla ce ne pregătesc duşmanii 
noştri. 

— Da, să-l descoasem pe acest prizonier? Îşi dădu cu 
părerea Porthos? Şi mijlocul de a-l face să vorbească e 
simplu: ne vom aşeza la masă şi-l vom chema şi pe el; bând 
şi mâncând, îşi va dezlega limba. 

Ceea ce şi făcură. Ofiţerul, puţin speriat la început, se 
linişti de îndată ce văzu cu ce fel de oameni are de-a face. 

Dădu, fără teamă că va fi compromis, toate amănuntele pe 
care le ştia în legătură cu demisia şi plecarea lui 
d'Artagnan. Le spuse că, după plecarea muşchetarului, noul 
şef al expediției ordonase să fie luată cu asalt Belle-lIsle. 
Explicaţiile lui se opreau aici. Aramis şi Porthos schimbară 
între ei o privire ce trăda deznădejdea lor. Nu se mai 
puteau bizui deci pe mintea iscoditoare a lui d'Artagnan, nu 
se mai puteau aştepta, prin urmare, la vreun ajutor în caz 
de înfrângere. Episcopul îşi descusu mai departe 
prizonierul, întrebându-l ce-aveau de gând să facă regaliştii 
cu şeful din Belle-Isle. 

— Ordinul? Răspunse celălalt? E să fie ucişi în timpul 
luptei, sau să fie spânzurați după aceea. 

Aramis şi Porthos mai schimbară o privire. Amândoi se 
făcură stacojii la faţă. 

— Eu sunt prea uşor pentru a fi pus în laţ? Răspunse 
Aramis. Oameni ca mine nu sunt duşi la spânzurătoare. 

— lar eu sunt prea greu? Adăugă Porthos. Oameni ca mine 
rup frânghia. 


— Sunt sigur? Zise prizonierul cu bunăvoință? Că v-am fi 
făcut favoarea unei morţi la alegerea dumneavoastră. 

— Mii de mulţumiri? Rosti Aramis cu toată seriozitatea. 
Porthos se înclină. 

— Să mai beau un pahar în sănătatea dumneavoastră? 
Rosti el ducând paharul la gură. 

Din vorbă în vorbă, masa se prelungi; ofiţerul, care era un 
gentilom plin de duh, se lăsă vrâjit de spiritul lui Aramis şi 
de bunătatea sufletească a lui Porthos. 

— Iertaţi-mă? Zise el? Dacă vă pun o întrebare; dar nişte 
oameni care au golit a şasea sticlă au dreptul să mai uite 
puţin de-ale lor. 

— Pune? Zise Porthos? Pune. 

— Vorbeşte? Adăugă Aramis. 

— N-aţi fost dumneavoastră, domnii mei, pe vremuri, 
muşchetari ai răposatului rege? 

— Da, domnule şi încă dintre cei mai buni, dacă nu te 
superi? Răspunse Porthos. 

— Aşa e; aş spune, domnilor, chiar cei mai buni dintre toţi 
soldaţii, dacă nu m-aş teme că aş pângări amintirea tatălui 
meu. 

— A tatălui dumitale? Exclamă Aramis. 

— Ştiţi care e numele meu? 

— Pe legea mea, nu, domnule! Dar mi-l vei spune, şi... 

— Mă numesc Georges de Biscarrat. 

— Oh! Exclamă Porthos la rândul lui. Biscarrat! Îţi 
aminteşti de numele ăsta, Aramis? 

— Biscarrat?... Făcu episcopul, căutând să-şi aducă 
aminte. Mi se pare că... 

— Ia gândeşte-te, domnule? Îl îndemnă ofiţerul. 

— La naiba! Dar nu e nici o greutate! Îl ajută Porthos. 
Biscarrat, zis Cardinalul... Unul dintre cei patru care au 
venit să ne întrerupă, cu spada în mână, în ziua când legam 
prietenia cu d'Artagnan. 

— Întocmai, domnilor. 


— Singurul? Îşi aminti Aramis numaidecât? Pe care nu |- 
am rănit. 

— O spadă ageră, prin urmare? Adăugă prizonierul. 

— E adevărat, da, adevărat? Răspunseră cei doi prieteni 
într-un glas. Pe legea mea, domnule de Biscarrat, sunt 
încântat să fac cunoştinţă cu un om atât de viteaz. 

Biscarrat strânse cele două mâini pe care i le întinseră cei 
doi vechi muşchetari. Aramis îl privi pe Porthos, ca şi cum i- 
ar fi spus: „lată un om care ne va ajuta”. Şi, îndată după 
aceea, zise: 

— Mărturiseşte, domnule, că e frumos lucru să fi fost un 
om cinstit. 

— Tatăl meu îmi spunea totdeauna acest lucru, domnule. 

— Mărturiseşte, iarăşi, că e o tristă împrejurare aceea de 
a întâlni nişte oameni hărăziţi să fie împuşcaţi sau 
spânzurați şi de a afla că aceşti oameni sunt vechi 
cunoştinţe, vechi cunoştinţe din tată în fiu. 

— Oh, dumneavoastră nu puteţi avea o soartă atât de 
aprigă, domnilor şi prietenilor! Răspunse cu însufleţire 
tânărul. 

— Eh, dumneata însuţi ai spus-o. 

— Am spus-o adineauri, când nu vă cunoşteam; dar acum, 
că vă cunosc, spun: puteţi scăpa de această soartă crudă, 
dacă vreţi. 

— Cum dacă vrem? Strigă Aramis, ai cărui ochi scânteiară 
cu înţeles privind rând pe rând spre prizonier şi spre 
Porthos. 

— Afară numai? Adăugă Porthos, uitându-se, la rândul lui, 
cu o nobilă mândrie, spre domnul de Biscarrat şi spre 
episcop? Afară numai dacă nu ni se cere să facem vreo 
mârşăvie. 

— Nu vi se cere nimic, domnilor? Răspunse gentilomul din 
armata regală. Ce vreţi să vi se ceară? Dacă sunteţi prinşi, 
veţi fi ucişi, e lucru hotărât. Căutaţi deci, domnilor, să nu fiţi 
prinşi. 


— Cred a nu mă înşela? Zise Porthos cu demnitate? Dar mi 
se pare că, pentru a fi prinşi, ar trebui ca cineva să vină aici 
să ne caute. 

— Cât despre aceasta, ai deplină dreptate, vrednicul meu 
prieten? Vorbi Aramis cercetând cu privirea fizionomia lui 
Biscarrat, care stătea tăcut şi stânjenit. Parc-ai vrea, 
domnule de Biscarrat, să ne spui ceva, să ne faci o 
destăinuire şi nu îndrăzneşti, aşa este? 

— Ah, domnilor şi prieteni, dacă aş vorbi ar însemna să-mi 
trădez consemnul; dar, iată, se aude un glas mai puternic 
decât al meu şi care mă scoate din încurcătură. 

— Tunul! Făcu Porthos. 

— Tunul şi flintele! Strigă episcopul. 

Se auzeau, răsunând departe, printre stânci, zgomotele 
sinistre ale unei lupte care nu ţinu mult. 

— Ce să fie asta? Întrebă Porthos. 

— Eh, la dracu! Strigă episcopul. E ceea ce bănuiam. 

— Ce anume? 

— Atacul dumitale n-a fost decât o amăgeală, nu-i aşa, 
domnule? Şi în timp ce compania dumitale se lăsa respinsă, 
dumneata ştiai că se va face o debarcare în cealaltă parte a 
insulei, aşa este? 

— Oh, mai multe chiar, domnule. 

— Atunci suntem pierduţi? Rosti încet episcopul de 
Vannes. 

— Pierduţi? Asta se poate? Răspunse seniorul de 
Pierrefonds? Dar nu suntem încă nici prinşi, nici spânzurați. 

Şi, spunând acestea, se ridică de la masă, se apropie de 
perete, îşi desprinse de acolo, cu sânge rece, spada şi 
pistoalele, pe care le cercetă cu grija bătrânului soldat ce se 
pregăteşte de luptă şi care ştie că viaţa lui atârnă în mare 
parte de buna stare şi de buna funcţionare a armelor sale. 

La bubuitura tunului, la noua veste că insula ar putea fi 
ocupată de trupele regale, mulţimea dădu buzna, zăpăcită, 
în fort. Veneau să ceară sfatul şi sprijinul comandanților ei. 


Aramis, galben şi răpus, se arătă între două facle la 
fereastra ce dădea în curtea cea mare, plină de soldaţi ce 
aşteptau ordine şi de locuitori înspăimântați care implorau 
ajutor. 

— Prieteni? Glăsui Aramis cu o voce adâncă şi limpede? 
Domnul Fouquet, ocrotitorul vostru, prietenul vostru, 
părintele vostru, a fost arestat din ordinul regelui şi închis 
la Bastilia. 

Un lung strigăt de furie şi ameninţare urcă până la 
fereastra unde se afla episcopul, învăluindu-l într-un vuiet 
asurzitor. 

— Să-l răzbunăm pe domnul Fouquet! Strigară cei mai 
înverşunaţi. Moarte oamenilor regelui! 

— Nu, prieteni? Răspunse Aramis solemn? Nu, prieteni, 
fără împotrivire! Regele e stăpân în regatul său. Regele e 
împuternicitul lui Dumnezeu. Regele şi Dumnezeu l-au lovit 
pe domnul Fouquet. Plecaţi-vă înaintea braţului lui 
Dumnezeu. Dar nu-l răzbunaţi pe seniorul vostru, nu 
încercaţi să-l răzbunaţi. Vă veţi jertfi în zadar, voi, femeile şi 
copiii, voştri, veţi jertfi în zadar bunurile şi libertatea 
voastră. Jos armele, prieteni! Jos armele, căci aşa vă 
porunceşte regele şi întoarceţi-vă în linişte la căminele 
voastre. Vă cer asta eu, vă rog chiar şi, la nevoie, v-o 
poruncesc în numele domnului Fougquet! 

Mulțimea, îngrămădită sub fereastră, lăsă să se audă un 
lung freamăt de mânie şi spaimă. 

— Soldaţii lui Ludovic al XIV-lea au pătruns în insulă? 
Reluă Aramis. De-aici încolo nu va mai fi o luptă între voi şi 
ei, va fi un măcel. Haide, împrăştiaţi-vă şi uitaţi totul. De 
data asta, vă poruncesc în numele lui Dumnezeu! 

Răzvrătiţii se retraseră încet, în supunere şi tăcere. 

— Ei, na! Dar ce le-ai spus acolo, prietene? Întrebă 
Porthos. 

— Domnule? Îi zise Biscarrat episcopului? I-ai salvat pe 
aceşti oameni, dar nu te vei putea salva nici pe dumneata, 
nici pe prietenul dumitale. 


— Domnule de Biscarrat? Rosti cu un ciudat accent de 
nobleţe şi curtenie episcopul de Vannes? Domnule de 
Biscarrat, fii atât de bun şi reia-ţi libertatea. 

— Cu plăcere, domnul meu; însă... 

— Însă ne vei face un mare serviciu; căci, vorbindu-i 
locotenentului regelui despre supunerea insularilor, vei 
obţine poate şi iertarea noastră, povestindu-i felul cum s-a 
ajuns la această supunere. 

— Iertare? Strigă Porthos cu ochii aprinşi. lertare? Ce mai 
înseamnă şi asta? 

Aramis îi dădu un cot prietenului său, aşa cum făcea în 
frumoasele zile ale tinereţii lor atunci când voia să-i atragă 
luarea-aminte că săvârşise sau că era pe cale de a săvârşi 
vreo boroboaţă. Porthos înţelese şi tăcu deîndată. 

— Voi pleca, domnilor? Răspunse Biscarrat, întrucâtva 
surprins şi el de acest cuvânt iertare, rostit de mândrul 
muşchetar căruia, cu câteva clipe mai înainte, îi amintise şi-i 
lăudase cu atâta însufleţire faptele eroice. 

— Du-te, domnule de Biscarrat? Îi spuse Aramis, 
salutându-l? Şi te rog să primeşti încredințarea întregii 
noastre recunoştinţe. 

— Dar dumnevoastră, domnilor, dumneavoastră pe care 
am cinstea de a va numi prietenii mei, întrucât aţi avut 
bunăvoința de a încuviinţa acest titlu, ce veţi face între 
timp? Întrebă ofiţerul, luându-şi rămas buu de la cei doi 
vechi adversari ai părintelui său. 

— Noi, noi vom aştepta aici. 

— Dar, pentru Dumnezeu!... Ordinul e precis! 

— Eu sunt episcop de Vannes, domnule de Biscarrat şi un 
episcop nu poate fi împuşcat, aşa cum un gentilom nu poate 
fi spânzurat. 

— Ah, da, domnule... Da, monseniore? Răspunse Biscarrat. 
Da, aşa e, aveţi dreptate, mai e această scăpare pentru 
dumneavoastră. Atunci plec, mă întorc lângă comandantul 
expediției, locotenentul regelui. Adio, domnilor; sau, mai 
bine zis, la revedere! 


Într-adevăr, cumsecadele ofiţer, sărind pe un cal ce-i 
fusese adus din ordinul lui Aramis, porni în direcţia de unde 
se auzise bubuitura de tun ce făcuse mulţimea să dea buzna 
în fort şi care întrerupsese convorbirea celor doi prieteni cu 
prizonierul lor. Aramis îl privi cum se îndepărta, apoi, rămas 
singur cu Porhos, îl întrebă: 

— Ei bine, pricepi? 

— Pe legea mea, nu. 

— Biscarrat ăsta nu te stânjenea de loc aici? 

— Nu; e un băiat tare bun. 

— Da; însă crezi că e nevoie să cunoască toată lumea grota 
Locmaria? 

— Ah, aşa-i, aşa-i, acum înţeleg. Vom fugi prin subterană. 

— Pofteşte înainte? Răspunse Aramis cu voioşie. La drum, 
prietene Porthos! Barca ne aşteaptă şi regele nu ne-a prins 
încă! 

Capitolul L. Grota Locmaria. 

Subterana Locmaria era destul de departe de fortăreață 
pentru ca cei doi prieteni să nu-şi precupeţească puterile 
alergând până acolo. De altminteri, timpul nu stătea pe loc; 
la fort bătuse miezul nopţii. Porthos şi Aramis erau încărcaţi 
cu bani şi cu arme. Străbăteau câmpia ce desparte fortul de 
acea subterană, ascultând orice zgomot şi căutând să se 
ferească de orice capcană. Din loc în loc, pe drumul ce-l 
lăsaseră la stânga lor, zăreau grupuri de refugiaţi ce 
veneau din interiorul insulei, speriaţi la vestea că trupele 
regale debarcaseră pe pământul lor. Aramis şi Porthos, 
ascunşi după câte un colţ de stâncă, prindeau din zbor 
cuvintele rostite de bieţii oameni ce fugeau tremurând de 
spaimă, cărând cu ei lucrurile mai folositoare şi încercau, 
ascultându-le tânguirile, să desluşească vreo vorbă ce le-ar 
putea prinde bine. În sfârşit, după o goană lungă, dar 
întreruptă mereu de opriri nevoite, ajunseră la acea grotă 
adâncă, unde prevăzătorul episcop de Vannes avusese grijă 
să fie târâtă pe butuci o barcă solidă, în stare să-i poată 
duce pe mare în anotimpul acesta frumos. 


— Bunul meu prieten? Zise Porthos după ce răsuflă cu 
putere din plămânii lui mari? Am ajuns la grotă, după câte 
mi se pare; dar parcă-mi vorbiseşi de trei oameni, de trei 
servitori ce trebuiau să ne însoţească. Nu-i văd; unde să fie 
oare? 

— Pentru ce i-ai vedea, dragă Porthos? Răspunse Aramis. 
Ei ne aşteaptă de bună seamă în peşteră şi desigur că se 
odihnesc o clipă, după ce-au îndeplinit această muncă grea 
şi anevoioasă. 

Aramis îl opri pe Porthos, care se pregătea să intre în 
peşteră. 

— Vrei, bunul meu prieten? Îi spuse el uriaşului? Să mă 
laşi pe mine să trec înainte? Cunosc semnalul pe care l-am 
dat oamenilor noştri; şi, dacă nu-l vor auzi, vor fi în stare să 
tragă în tine sau să te înjunghie cu cuțitul, pe întuneric. 

— Treci, Aramis dragă, treci înainte, tu eşti înţelepciunea 
şi prevederea întrupată, treci. Cu atât mai mult cu cât simt 
că mă cuprinde iarăşi oboseala de care ţi-am vorbit. 

Aramis îl lăsă pe Porthos să se aşeze pe o piatră la gura 
peşterii, iar el, aplecându-şi capul, pătrunse în interiorul 
cavernei, imitând ţipătul cucuvelei. Un uguit stins, un 
strigăt de-abia auzit, îi răspunse din fundul subteranei. 
Aramis îşi continuă mersul cu băgare de seamă şi peste 
puţin fu oprit de acelaşi strigăt pe care îl zădărâse el cel 
dintâi şi care acum pornise de la zece paşi de dânsul. 

— Eşti aici, Yves? Întrebă episcopul. 

— Da, monseniore. Goennec e şi el. Ne însoţeşte şi fiul lui. 

— Bine. Toate sunt pregătite? 

— Da, monseniore. 

— Du-te, rogu-te, la gura peşterii, bunul meu Yves, şi-l vei 
găsi acolo pe seniorul de Pierrefonds, care se odihneşte, 
fiind obosit de atâta mers. Dacă cumva nu poate să umble, 
luaţi-l pe sus şi aduceţi-l aici, lângă mine. 

Cei trei bretoni se supuseră. Din fericire, sfatul lui Aramis 
către servitorii săi fu de prisos. Porthos, recăpătându-şi 
puterile, începuse singur coborâşul şi pasul lui greu răsuna 


tare pe sub bolțile cavernei formate şi susţinute de stâlpi de 
cremene şi granit. Când seniorul de Bracieux ajunse lângă 
episcop, bretonii aprinseră un opaiţ pe care-l aveau la ei şi 
Porthos îl încredinţă pe prietenul lui că acum se simţea iar 
în putere, ca întotdeauna. 

— Să vedem barca? Zise Aramis? Spre a ne da seama de 
ce poate ea. 

— Nu ţineţi lumina prea aproape, monseniore? Vorbi 
jupânul Yves? Căci, după cum aţi binevoit a-mi porunci, am 
pus sub laviţa de la pupă, în lada pe care o ştiţi, butoiaşul cu 
pulbere şi încărcăturile pentru muschete, pe care mi i le-aţi 
trimis de la fort. 

— Bine? Spuse Aramis. 

Şi, luând el însuşi opaițul, cercetă în amănunţime barca pe 
toate laturile, cu precauţia unui om care nu e nici fricos, 
nici neştiutor în faţa primejdiei. 

Barca era lungă, uşoară, intrând puţin în apă, cu tălpoaia 
îngustă, în sfârşit din acelea ce se construiau totdeauna 
bine în Belle-Isle, cu marginile înalte, plutind cu uşurinţă, 
putând fi cârmite fără greutate, având şi câteva scânduri 
care, pe timp urât, formau un fel de punte pe care alunecau 
lopeţile şi care puteau să-i apere pe vâslaşi. În două cufere 
bine închise, aşezate sub băncile de la pupă şi provă, 
Aramis găsi pâine, pesmeţi, poame uscate, o bucată de 
slănină şi o bună provizie de apă în burdufuri, totul 
alcătuind raţii îndestulătoare pentru nişte oameni ce n-ar fi 
fost siliţi să stea multă vreme departe de coastă, aşa că ar fi 
avut de unde să facă rost de alte merinde, dacă 
împrejurările ar fi cerut. Armele, opt muschete şi tot atâtea 
pistoale de călăraşi, se aflau în bună stare şi toate erau 
încărcate. Mai aveau vâsle de schimb, în caz că unele se 
rupeau şi o mică pânză, numită trinchetă, care ajută la 
înaintarea bărcii în timp ce vâslaşii trag la lopeţi, foarte 
folositoare când începe să se simtă briza şi care nu 
îngreuiază încărcătura. 


După ce Aramis văzu totul şi se arătă mulţumit de 
rezultatul cercetărilor lui, zise: 

— Să ne sfătuim, dragă Porthos şi să vedem dacă trebuie 
să scoatem barca pe gura neştiută de nimeni a grotei, 
urmând panta subteranei şi bâjbâind prin întuneric, sau 
dacă nu e mai bine s-o împingem pe butuci, prin bălării, 
scurtând drumul peste mica faleză, care nu e mai înaltă de 
douăzeci de picioare şi de unde o putem cobori la apă, care 
nu e acolo prea adâncă. 

— Nu e greu de ales, monseniore? Răspunse jupânul Yves 
cu mult respect? Căci eu nu cred că prin panta subteranei 
şi prin întunericul prin care va trebui să împingem barca 
drumul să fie tot atât de uşor ca prin aer liber. Cunosc bine 
ţărmul şi pot să vă încredinţez că e neted ca o pajişte de 
grădină; interiorul grotei, dimpotrivă, e gloduros, fără a mai 
pune la socoteală, monseniore, că la capătul peşterii vom da 
de gura care se deschide spre mare şi s-ar putea ca barca 
să nu încapă pe acolo. 

— Am făcut cu măsurătoarea? Răspunse episcopul? Şi sunt 
sigur că încape. 

— Fie; şi eu aş vrea, monseniore? Stărui stăpânul bărcii? 
Dar înălţimea voastră ştie că, pentru a ajunge la gura 
peşterii, trebuie să dăm la o parte un pietroi uriaş, acela pe 
sub care se furişează totdeauna vulpea şi care închide gura 
ca o uşă. 

— Îl vom de la o parte? Zise Porthos? Asta nu-i mare lucru. 

— Oh, ştiu că monseniorul are putere cât zece oameni? 
Răspunse Yves? Dar monseniorului o să-i vie destul de greu. 

— Cred că patronul poate să aibă dreptate? Zise Aramis. 
Să încercăm să ieşim sub cerul liber. 

— Cu atât mai mult, monseniore? Adăugă pescarul? Cu cât 
nu ne vom putea îmbarca înainte de ziuă, atât de multă 
treabă e şi apoi, de îndată ce se va crăpa de ziuă, o strajă 
bună, aşezată în partea de sus a grotei, ne va fi de folos, ba 
chiar necesară, pentru a supraveghea mişcările corvetelor 
sau ale vedetelor ce ne-ar putea pândi. 


— Da, Yves, da, ai toată dreptatea; vom trece peste țărm. 

Şi cei trei bretoni voinici se puseră pe lucru, vârând 
butucii rotunzi sub barcă, împingând-o înainte, când, 
deodată, dinspre câmpie se auziră lătrăturile îndepărtate 
ale unor câini. Aramis îşi repede din grotă; Porthos îl urmă. 
Zorile smălţau cu purpură şi sidef marea şi câmpia; în 
revărsatul dimi-neţii, se zăreau pinii pitici şi mohorâţi, 
răsuciţi deasupra luncilor, iar lungi cârduri de corbi 
măturau cu aripile lor negre micile ogoare de hrişcă. Un 
sfert de ceas încă şi avea să se lumineze de-a binelea; 
păsările, trezite din somn, vesteau ziua cu voioşie întregii 
firi, prin cântecele lor. Lătrăturile ce se auziseră şi care-i 
făcură pe cei trei pescari să se oprească din împinsul bărcii, 
iar pe Aramis şi Porthos să iasă afară din peşteră, se 
prelungeau pe o vâlcea din împrejurimi, cam la o leghe 
depărtare de grotă. 

— E o hăituială? Zise Porthos. Câinii aleargă după o urmă. 

— Ce să fie? Cine vânează cu noaptea în cap? Se gândi cu 
glas tare Aramis. 

— Şi mai ales pe aici? Adăugă Porthos? Pe aici unde toată 
lumea se teme de sosirea armatei regale! 

— Hărmălaia se apropie. Da, ai dreptate, Porthos, câinii 
aleargă pe urmele cuiva. Hei! Strigă deodată Aramis. Yves, 
Yves, ia vino-ncoace! 

Yves lăsă din mână bârna pe care tocmai se pregătea s-o 
vâre sub barcă în clipa când strigătul episcopului îl opri din 
treabă şi alergă spre el. 

— Ce vânătoare-i asta, jupâne? Întrebă Porthos. 

— De, monseniore? Răspunse bretonul? Nu prea înţeleg 
nici eu. Nu cred ca seniorul de Locmaria să vâneze la ora 
asta. Nu! Şi totuşi câinii... 

— Poate că au scăpat din lanţ. 

— Nu? Zise Goennec? Ăştia nu-s câinii seniorului de 
Locmaria. 

— Să fim prevăzători? Reluă Aramis? Şi să intrăm în grotă. 
Se vede bine că larma se apropie şi o să ne dăm seama 


îndată la ce trebuie să ne aşteptăm. 

Intrară în grotă; dar nu făcură nici o sută de paşi prin 
întuneric şi un urlet, asemănător răcnetului răguşit al unei 
vietăţi îngrozite, răsună în peşteră; apoi, gâfâind, fugind 
speriată, o vulpe trecu ca fulgerul prin faţa celor dinăuntru, 
lăsând în urma ei un miros greu şi urât, ce stărui câteva 
clipe sub bolțile joase ale subteranei. 

— Vulpea! Strigară bretonii cu voioasa surprindere a 
vânătorilor. 

— Suntem blestemaţi! Strigă episcopul, la rândul lui. 
Ascunzişul nostru va fi descoperit. 

— Cum aşa, prietene? Se miră Porthos. Ne speriem de-o 
vulpe? 

— Eh, dragul meu, cine spune că ne speriem de-o vulpe? 
Nu despre ea e vorba, la naiba! Dar tu nu ştii, Porthos, că 
după vulpe vin câinii şi după câini vin oamenii? 

Porthos lăsă capul în jos. Ca şi cum ar fi întărit spusele lui 
Aramis, haita gălăgioasă se auzea apropiindu-se într-o 
goană nebună, ţinându-se pe urmele jivinei. Şase câini de 
vânătoare dădură buzna deodată la marginea pajiştei din 
faţă, lătrând şi hămăind de parcă ar fi fost o fanfară ce 
vestea o victorie. 

— Iată câinii? Zise Aramis, pitit după o stâncă şi privind 
printr-o gaură săpată în piatră. Să vedem acum cine sunt 
vânătorii. 

— Dacă e seniorul de Locmaria? Răspunse patronul? El va 
lăsa câinii să răscolească toată grota; se bizuie pe ei, iar 
dumnealui nu va intra înăuntru, ştiind că vulpea va ieşi pe 
partea cealaltă, unde se va duce s-o pândească. 

— Vânătorul nu e seniorul de Locmaria? Rosti episcopul 
îngălbenindu-se ca ceara. 

— Atunci cine e? Întrebă Porthos. 

— Priveşte. 

Porthos îşi puse ochiul la gaură şi văzu, pe creasta 
povârnişului, o duzină de călăreţi ce-şi îndemnau caii pe 
urmele câinilor, strigând: „După ei!” 


— Gărzile! Mormăi Porthos. 

— Da, prietene, gărzile regelui. 

— Gărzile regelui aţi spus, monseniore? Exclamară 
bretonii îngălbenindu-se şi ei de spaimă. 

— Şi Biscarrat în fruntea lor, călare pe calul meu sur? Mai 
spuse Aramis. 

În aceeaşi clipă, câinii se năpustiră ca un puhoi pe gura 
peşterii, ale cărei adâncuri vuiau de lătrăturile lor 
asurzitoare. 

— Ah, drace! Făcu Aramis, recăpătându-şi sângele rece în 
faţa acestei primejdii vădite şi de neînlăturat. Ştiu foarte 
bine că suntem pierduţi; şi totuşi ne-a mai rămas o scăpare: 
dacă gărzile, care se ţin după câini, vor băga de seamă că 
peştera mai are o ieşire, adio orice nădejde; căci, intrând 
aici, vor descoperi barca, apoi ne vor descoperi şi pe noi. 
Deci câinii nu trebuie să mai iasă din subterană, iar stăpânii 
lor nu trebuie să intre în peşteră. 

— Ai dreptate? Zise Porthos. 

— Înţelegi? Adăugă episcopul cu iuţeala unui comandant. 
Sunt aici şase câini, care vor fi siliţi să se oprească lângă 
pietroiul sub care s-a strecurat vulpea; însă la ieşire, fiindcă 
gura e prea mică şi prea strâmtă, îi vom prinde unul câte 
unul şi îi vom ucide. 

Bretonii se repeziră cu cuţitele în mâini. După câteva 
minute se auzi un sfâşietor concert de gemete şi urlete de 
moarte; apoi nimic. 

— Bine? Zise Aramis cu răceală. Acum, cu stăpânii lor! 

— Şi ce facem? Întrebă Porthos. 

— Îi aşteptăm să se apropie, ne ascundem şi-i ucidem. 

— Îi ucidem? Repetă Porthos. 

— Sunt şaisprezece? Zise Aramis? Cel puţin până acum. 

— Şi bine înarmaţi? Adăugă Porthos cu un zâmbet de 
consolare. 

— Totul se va termina în zece minute? Reluă Aramis. Gata! 

Şi, cu un aer hotărât, apucă o muschetă şi îşi puse cuțitul 
de vânătoare între dinţi. 


— Yves, Goennec şi fiul lui? Continuă Aramis? Ne vor 
încărca muschetele. Tu, Porthos, vei trage glonte după 
glonte. Vom dobori opt până când ceilalţi se vor dezmetici, 
asta-i sigur; apoi, toţi laolaltă, suntem cinci, vom face de 
petrecanie celorlalţi opt cu cuțitul. 

— Dar bietul Biscarrat? Întrebă Porthos. 

Aramis se gândi o clipă. 

— Biscarrat trebuie ucis cel dintâi? Răspunse el cu sânge 
rece. Fiindcă ne cunoaşte. 

Capitolul LI Grota. 

Cu toată însuşirea de a prevedea, care era partea cea mai 
de seamă a personalităţii lui Aramis, lucrurile, supuse 
capriciilor întâmplării, nu se petrecură întocmai aşa cum 
întrevăzuse episcopul de Vannes. Biscarrat, călare pe un cal 
mai bun decât aceia ai însoţitorilor săi, ajunse cel dintâi la 
gura peşterii şi înţelese de la început că, vulpile şi câinii, 
totul dispăruse înăuntru. Dar, cuprins de acea teamă 
superstiţioasă pe care o sădeşte în om orice speluncă 
subterană şi întunecată, se opri în faţa grotei şi aşteptă ca 
tovarăşii lui să-l ajungă din urmă. 

— Ei, ce-i? Îl întrebară tinerii, abia răsuflând, văzându-l că 
stă pe loc şi nu face nimic. 

— Câinii nu se mai aud; pesemne că şi vulpea şi haita au 
fost înghiţite de această peşteră. 

— Dar se ţineau prea bine după fiară? Zise unul dintre 
gărzi? Ca să-i piardă dintr-o dată urma. De altminteri, o să-i 
auzim schelălăind pe undeva. Trebuie să fie aici, în peşteră, 
după cum spune Biscarrat. 

— Atunci de ce nu mai latră? Întrebă unul mai tânăr. 

— E ciudat! Adăugă altul. 

— Ei bine? Rosti un al patrulea? N-avem decât să intrăm în 
această cavernă. Ne opreşte cineva să pătrundem 
înăuntru? 

— Nu? Răspunse Biscarrat. Dar înăuntru e întuneric 
beznă şi ne-am putea rupe gâturile cu toţii. 


— Dovadă câinii noştri, care şi-au frânt junghetura, după 
cât se pare? Adăugă un soldat. 

— Ce dracu să se fi întâmplat cu ei? Rostiră în cor toţi 
ceilalţi. 

Şi fiecare îşi strigă câinele, chemându-l pe nume, 
fluierându-l după un semn cunoscut, dar nici un câine nu 
răspunse, nici la chemare, nici la fluierat. 

— Poate e o peşteră fermecată? Zise Biscarrat. la să 
vedem! 

Şi, descălecând, făcu un pas în gura subteranei. 

— Aşteaptă, aşteaptă, am să te însoțesc şi eu! Strigă un 
altul, văzându-l pe Biscarrat gata să dispară în întuneric. 

— Nu? Răspunse Biscarrat? Trebuie să fie ceva neobişnuit 
la mijloc; mai bine să nu ne aruncăm toţi în gura primejdiei. 
Dacă în zece minute nu vă voi da nici un semn de viaţă, 
intraţi după mine, dar atunci cu toţii deodată. 

— Bine? Răspunseră tinerii care, la drept vorbind, nu 
vedeau ce i s-ar putea întâmpla lui Biscarrat pornind 
înainte? Aşteptăm aici. 

Şi, fără a cobori de pe cai, făcură cerc la gura peşterii. 

Biscarrat intră deci singur şi înainta prin beznă, până se 
lovi de muscheta lui Porthos. Această piedică pe care o simţi 
în dreptul pieptului îl miră; întinse mâna şi dădu de ţeava 
rece a armei. În aceleaşi clipă, Yves ridică cuțitul asupra 
tânărului, gata să-l împlânte în el cu toată puterea unui braţ 
de breton, când pumnul de fier al lui Porthos îl opri la 
jumătatea drumului. Apoi se auzi mormăind cu glasul lui 
surd, în întuneric: 

— Nu vreau să-l omori! M-auzi? 

Biscarrat se pomeni surprins între o ocrotire şi-o 
ameninţare, aproape la fel de groaznice şi una şi alta. 
Oricât de neînfricat ar fi fost tânărul, el nu-şi putu stăpâni 
totuşi un țipăt, pe care Aramis i-l înăbuşi numaidecât, 
înfundându-i gura cu o batistă. 

— Domnule Biscarrat? Îi spuse el apoi cu voce înceată? 
Nu-ţi voim răul şi dacă ne vei fi recunoscut vei înţelege 


asta; dar la primul cuvânt, la primul strigăt, la prima 
sforţare vom fi siliţi să te ucidem, aşa cum ţi-am ucis şi 
câinii. 

— Da, vă recunosc, domnilor? Răspunse tot aşa de încet 
tânărul soldat. Dar ce căutaţi aici? Ce faceţi aici? Nenor- 
ciţilor! Nenorociţilor! Credeam că sunteţi în fort. 

— lar dumneata, domnule, era vorba să ne aranjezi nişte 
tratative, nu-i aşa? 

— Am făcut tot ce-am putut, domnilor; însă... 

— Însă...? 

— Au fost date ordine precise. 

— Să fim ucişi? 

Biscarrat nu răspunse. Nu prea-i era la-ndemână să le 
vorbească despre ştreang unor gentilomi ca ei. Aramis 
înţelese tăcerea prizonierului său. 

— Domnule Biscarrat? Îi spuse el? Acum ai fi mort, dacă 
nu ne-am fi gândit la tinereţea dumitale şi la vechea noastră 
prietenie cu tatăl dumitale; dar mai poţi încă scăpa de aici, 
dacă vei jura că n-ai sa le spui nimic din cele ce ai văzut 
tovarăşilor dumitale. 

— Jur nu numai că nu le voi spune nimic? Răspunse 
Biscarrat? Dar jur să fac tot ce-mi va sta în putinţă spre a-i 
împiedica pe tovarăşii mei să pună piciorul în această 
peşteră. 

— Biscarrat! Biscarrat! Strigară de afară mai multe 
glasuri, al căror ecou se rostogolea ca un vârtej de-a lungul 
subteranei. 

— Răspunde-le! Îi ordonă Aramis. 

— Sunt aici! Răcni Biscarrat. 

— Du-te; ne bizuim pe lealitatea dumitale. 

Şi-i dădu drumul tânărului său prizonier. Biscarrat porni 
înapoi, către lumină. 

— Biscarrat! Biscarrat! Se auziră iarăşi glasurile, de astă 
dată însă mai aproape. 

Şi, în gura peşterii, se zăriră umbrele mai multor forme 
omeneşti, pregătindu-se să intre înăuntru. Biscarrat se 


repezi spre prietenii lui şi-i opri în loc, împiedicându-i să 
înainteze mai departe. Aramis şi Porthos traseră cu 
urechea, asemenea unor oameni care ştiu că viaţa lor 
atârnă de un zvon adus de vânt. Biscarrat ieşise pe gura 
peşterii, urmat de prietenii lui. 

— Oh, oh! Zise unul dintre aceştia, văzându-l la lumină. Ce 
galben eşti! 

— Galben? Adăugă un altul. Vrei să spui vânăt! 

— Eu? Făcu Biscarrat, căutând să-şi păstreze toată 
stăpânirea de sine. 

— Dar, în numele cerului, ce ţi s-a întâmplat? Întrebară 
mai multe glasuri. 

— Nu mai ai nici o picătură de sânge în obraji, prietene! 
Exclamă unul râzând. 

— Domnilor, nu e de glumit? Zise altul. Poate că îie rău; 
aveţi niscaiva săruri? 

Toţi izbucniră în hohote de râs. Întrebările, râsetele 
ţâşneau în jurul lui Biscarrat aşa cum ţâşnesc în toiul unei 
lupte împuşcăturile de flinte. Sub acest şuvoi de întrebări, 
el îşi veni însă în fire. 

— Ce vreţi să mi se fi întâmplat? Le răspunse tuturor. Mi- 
era cald când am intrat în peşteră, apoi m-a apucat frigul; 
asta e tot. 

— Dar câinii? Câinii nu-s acolo? N-ai auzit nimic? N-ai aflat 
NIMIC? 

— Aş crede că au luat-o în altă parte? Răspunse Biscarrat. 
— Domnilor? Zise unul dintre tineri? În tot ce se petrece 
aici, în paloarea şi în tăcerea prietenului nostru se ascunde 
un mister pe care Biscarrat nu vrea sau, fără îndoială, nu 

poate să ni-l dezvăluie. Oricum, asta-i sigur: Biscarrat a 
văzut ceva în peşteră. Ei bine, eu, unul, sunt curios să văd 
ce a văzut el, chiar de-ar fi să dau ochii şi cu dracul! În 
grotă, domnilor, în grotă! 

— În grotă! Repetară toţi ceilalţi. 

Şi ecoul din subterană duse, ca o ameninţare, până la 
urechile lui Porthos şi Aramis, strigătele: „În grotă! În 


LLA 


grotă!” Biscarrat se aruncă înaintea prietenilor lui. 

— Domnilor! Domnilor! Strigă el. În numele cerului, nu 
intraţi! 

— Dar ce poate fi atât de îngrozitor în această grotă? 
Întrebară mai multe voci. 

— Haide, vorbeşte, Biscarrat! 

— De bună seamă, l-a văzut pe dracul! Repetă acela care 
mai făcuse o dată această presupunere. 

— Ei bine, dacă l-a văzut pe dracul? Strigă altul? Să nu fie 
egoist şi să ne lase să-l vedem şi noi! 

— Domnilor! Domnilor! Ascultaţi-mă! Stărui Biscarrat. 

— Bine, lasă-ne să trecem. 

— Domnilor, vă implor, nu intraţi! 

— Dar tu cum ai intrat? 

Atunci, unul dintre ofiţeri, ceva mai în vârstă decât ceilalţi 
şi care nu spusese nimic până acum, făcu un pas înainte. 

— Domnilor? Zise el pe un ton potolit, ce se deosebea de 
însufleţirea celor mai tineri? Aici se ascunde ceva sau 
cineva care nu e dracul, dar care, oricine ar fi, a avut 
destulă putere ca să înăbuşe glasul câinilor noştri. Trebuie 
să vedem cine este acest cineva sau acest ceva! 

Biscarrat făcu o ultimă încercare de a-i opri din drum; dar 
strădania îi fu în zadar. Degeaba se aruncă înaintea celor 
mai cutezători, degeaba se agăţă de stânci spre a le închide 
calea, ceata de tineri se năpusti în cavernă, pe urmele 
ofițerului care vorbise cel din urmă, dar care era acum cel 
dintâi, mergând cu spada în mână să înfrunte primejdia 
necunoscută. Biscarrat, îmbrâncit la o parte de prietenii, lui 
şi neputând să-i însoţească de teamă să nu apară în ochii lui 
Porthos şi Aramis ca un trădător şi un sperjur, porni, cu 
auzul încordat şi cu braţele întinse încă a rugăminte, după 
ceilalţi şi se sprijini de peretele colţuros al unei stânci pe 
care o socotea aşezată în bătaia flintelor muşchetarilor. Cât 
despre gărzi, aceştia pătrundeau tot mai mult în adânc, 
scoțând strigăte ce slăbeau pe măsură ce înaintau în 
subterană. Deodată, o descărcare de muschete, bubuind ca 


un trăsnet, cutremură bolțile. Două sau trei gloanţe se 
turtiră în stânca de care se rezemase Biscarrat. În aceeaşi 
clipă se auzi un val de suspine, de urlete şi de blesteme şi 
mica trupă a gentilomilor se ivi din nou, unii galbeni ca 
ceara, alţii plini de sânge, toţi învăluiţi într-un nor de fum 
pe care aerul de afară părea că-l soarbe din adâncul 
peşterii. 

— Biscarrat! Biscarrat! Strigau fugarii. Ştiai că e o cursă 
în această peşteră şi nu ne-ai spus nimic! 

— Biscarrat, din vina ta, patru dintr-ai noştri au fost ucişi! 
Nenorocire ţie, Biscarrat! 

— Din vina ta sunt rănit de moarte? Îl blestemă unul dintre 
tineri, strângându-şi sângele în palmă şi aruncându-l în faţa 
lui Biscarrat. Sângele meu să cadă asupra ta! 

Şi se rostogoli horcăind la picioarele ofițerului. 

— Spune-ne, cel puţin, cine e acolo? Strigară mai multe 
voci furioase. 

Biscarrat tăcu. 

— Spune, sau te ucid! Zbieră rănitul, ridicându-se într-un 
genunchi şi ameninţându-l pe tovarăşul său cu braţul în 
care ţinea o spadă ce nu-i mai putea fi de nici un folos. 

Biscarrat se repezi spre el cu pieptul întins, să primească 
lovitura; dar rănitul se prăbuşi din nou, pentru a nu se mai 
mişca de loc, scoțând un suspin, care avea să-i fie ultimul. 
Biscarrat, cu părul zbârlit, cu ochii rătăciţi, fără să mai ştie 
unde îi e capul, înaintă spre fundul cavernei, strigând: 

— Aveţi dreptate, moarte mie care am lăsat să fie ucişi 
camarazii mei! Sunt un laş! 

Şi, aruncând spada din mână, căci voia să moară fără a se 
apăra, porni, cu capul aplecat, spre adâncul cavernei. 
Ceilalţi tineri se luară după el. Unsprezece, câţi mai 
rămăseseră din şaisprezece, înaintau prin beznă. Dar nu 
trecu niciunul mai departe de locul unde ajunseseră şi cei 
dintâi; o a doua descărcătură de muschete dobori cinci 
dintre ei pe nisipul rece şi cum era cu neputinţă să vadă de 
unde venea acest pârjol ucigător, ceilalţi se retraseră 


cuprinşi de o groază ce-ar putea fi mai uşor zugrăvită, 
decât exprimată prin cuvinte. Dar, departe de a fugi după 
ceilalţi, Biscarrat, rămas teafăr, se aşeză pe un colţ de 
stâncă şi aşteptă. 

Nu mai erau în viaţă decât şase gentilomi. 

— Fără nici o glumă? Zise unul dintre supraviețuitori? 
Acolo e dracul în persoană! 

— Pe legea mea, mai rău! Adăugă altul. 

— Să-l întrebăm pe Biscarrat; el ştie. 

— Unde e Biscarrat? 

Tinerii se uitară în jurul lor şi văzură că Biscarrat nu se 
mai vedea nicăieri. 

— A murit! Rostiră două sau trei glasuri. 

— Nu? Răspunse altul? L-am văzut eu, prin fum, aşezându- 
se liniştit pe o piatră; e în peşteră, ne aşteaptă. 

— Trebuie că-i cunoaşte pe cei dinăuntru. 

— Cum ar putea să-i cunoască? 

— A fost prizonierul răzvrătiţilor. 

— Aşa e. Ei bine, să-l strigăm şi să aflăm de la el cu cine 
avem de-a face. 

Şi toate glasurile strigară: 

— Biscarrat! Biscarrat! 

Dar Biscarrat nu răspundea de nicăieri. 

— Prea bine! Zise ofiţerul ce dăduse dovadă de cel mai 
mult sânge rece în toată această întâmplare. Nu mai avem 
nevoie de el, căci, iată, ne vin ajutoare. 

Într-adevăr, o companie de gărzi, de vreo şaptezeci şi 
cinci? Optzeci de oameni, lăsaţi în urmă de ofiţerii lor ce se 
luaseră după vânat, venea în cea mai deplină ordine, 
călăuzită de căpitan şi de primul locotenent. Cei cinci ofiţeri 
alergară înaintea soldaţilor şi, prin vorbe a căror 
repeziciune e uşor de înţeles, le explicară întâmplarea şi le 
cerură ajutor. Căpitanul îi întrerupse. 

— Unde sunt ceilalţi? Întrebă el. 

— Morți. 

— Dar eraţi şaisprezece! 


— Zece au căzut, Biscarrat e în peşteră, iar noi cinci, aici. 

— Biscarrat e prizonier? 

— S-ar putea. 

— Nu, căci, priveşte, iată-l! 

Într-adevăr, Biscarrat se ivi în gura peşterii. 

— Ne face semn să ne ducem la el? Ziseră ofiţerii. Haidem! 

— Haidem! Repetă întreaga trupă. 

Şi porniră în întâmpinarea lui Biscarrat. 

— Domnule? Zise căpitanul adresându-se lui Biscarrat? Mi 
s-a spus că dumneata ştii cine sunt oamenii care se află în 
această grotă şi care se apără cu atâta înverşunare. În 
numele regelui, te somez să declari tot ceea ce ştii. 

— Căpitane? Răspunse Biscarrat? Nu mai e nevoie să mă 
somezi; jurământul mi-a fost ridicat chiar acum şi vin în 
numele acestor oameni... 

— Să-mi spui că se predau? 

— Să-ţi spun că sunt hotărâți să se apere până la moarte, 
dacă nu vom cădea la învoială cu ei. 

— Dar câţi sunt? 

— Doi? Răspunse Biscarrat. 

— Sunt doi şi vor să ne impună condiţii? 

— Sunt doi şi au ucis până acum zece dintr-ai noştri -zise 
Biscarrat. 

— Dar ce fel de oameni sunt? Uriaşi? 

— Mai grozavi încă. Îţi aminteşti întâmplarea de la 
bastionul Saint-Gervais, căpitane? 

— Da; acolo, patru muşchetari ai regelui au ţinut piept 
unei armate întregi. 

— Ei bine, aceşti oameni sunt doi din acei patru 
muşchetari. 

— Şi cum se numesc...? 

— Pe vremea aceea se numeau Porthos şi Aramis. Astăzi se 
numesc domnul d'Herblay şi domnul du Vallon. 

— Şi ce caută aici? 

— Ei apărau Belle-Isle pentru domnul Fouquet. 


Un murmur străbătu rândurile soldaţilor la auzul acestor 
două nume: „Porthos şi Aramis”. 

— Muşchetarii! Muşchetarii! Strigară cu toţii. 

Şi, la gândul că aveau să se lupte cu două din cele mai 
vechi glorii ale armatei, toţi simțeau că-i străbate un fior, 
jumătate de mândrie, jumătate de groază. 

Adevărul este că aceste patru nume, d'Artagnan, Athos, 
Porthos şi Aramis, erau venerate de toţi cei ce purtau o 
spadă, aşa cum în antichitate erau venerate numele lui 
Hercule, Tezeu, Castor şi Pollux. 

— Doi oameni! Strigă căpitanul. Şi ne-au ucis zece ofiţeri 
din două descărcări de focuri! E cu neputinţă, domnule 
Biscarrat! 

— Eh, căpitane? Răspunse acesta? Nu spun că n-au cuei 
încă vreo două-trei ajutoare, aşa cum muşchetarii de la 
bastionul Saint-Gervais aveau cu ei vreo trei-patru servitori; 
dar, crede-mă, căpitane, i-am văzut pe aceşti oameni, am 
fost prizonierul lor, îi cunosc; ar fi de ajuns numai ei singuri, 
pentru a distruge un corp de armată. 

— Asta vom vedea noi? Zise căpitanul? Şi chiar în clipa 
aceasta. Domnilor, atenţiune! 

La aceste cuvinte, nimeni nu se mai mişcă şi toţi se 
pregătiră să se supună ordinului. Numai Biscarrat îndrăzni 
să mai facă o ultimă încercare. 

— Domnule? Zise el cu glas încet? Ascultă-mă, mai bine să 
ne vedem de drum; aceşti doi oameni sunt doi lei, care, 
dacă-i atacăm, se vor apăra până la moarte. Ne-au ucis 
până acum zece oameni; ne vor ucide încă de două ori pe 
atâţia şi vor sfârşi prin a se omori ei înşişi, decât să se 
predea. Ce vom câştiga luptându-ne cu ei? 

— Vom câştiga, domnule, mândria de a face ca optzeci de 
gărzi ai regelui să nu dea înapoi în faţa a doi răzvrătiți. 
Dacă aş asculta sfatul dumitale, domnule, aş fi un om 
dezonorat, şi, dezonorându-mă pe mine, aş dezonora 
armata. Înainte, băieţi! 


Şi păşi cel dintâi până la gura peşterii. Acolo se opri. 
Această oprire fu făcută cu scopul de a-i da timp lui 
Biscarrat şi prietenilor lui să-i descrie interiorul grotei. 
Apoi, când crezu că era destul de lămurit asupra locului, 
împărţi compania în trei grupe, urmând ca fiecare să intre 
pe rând în peşteră şi să deschidă un foc puternic în toate 
direcţiile. Fără îndoială, în acest atac vor pierde încă cinci 
oameni, zece poate; dar, de bună seamă, vor sfârşi prin a-i 
prinde pe răzvrătiți, pentru că nu aveau altă ieşire de aici 
şi, orice s-ar întâmpla, doi oameni nu vor putea să ucidă, ei 
singuri, optzeci de soldaţi. 

— Căpitane? Ceru Biscarrat? Vreau să păşesc în fruntea 
primului pluton. 

— Fie! Răspunse căpitanul. Meriţi această cinste. E un dar 
pe care ţi-l fac. 

— Mulţumesc! Rosti tânărul cu neclintita hotărâre a 
neamului său. 

— Ila-ţi spada, atunci. 

— Voi merge aşa cum sunt, căpitane? Zise Biscarrat? Căci 
nu mă duc să ucid, ci ca să fiu ucis. Şi, trecând în fruntea 
primului pluton, cu capul descoperit şi cu braţele 
încrucişate la piept, zise: Să mergem, domnilor! 

Capitolul LII Un cânt homeric. 

E vremea să trecem acum în cealaltă tabără şi să descriem 
în acelaşi timp şi luptătorii şi câmpul de luptă. 

Aramis şi Porthos se duseseră la grota Locmaria crezând 
că vor găsi acolo barca pregătită, dimpreună cu cei trei 
bretoni, ajutoarele lor şi sperând să poată scoate barca prin 
mica gură a subteranei, fugind astfel pe mare fără să-i vadă 
nimeni. Dar ivirea vulpei şi a câinilor îi silise să rămână 
ascunşi. 

Peştera se întindea pe o lungime de aproape o sută de 
prăjini, până la un mic povârniş ce dădea deasupra unui sân 
de mare. Pe vremuri templu al zeităților păgâne, atunci 
când Belle-Isle se numea Calonese, această grotă văzuse 
săvârşindu-se nenumărate jertfe omeneşti în adâncurile ei 


misterioase. În prima boltă a cavernei se pătrundea pe o 
pantă uşoară, deasupra căreia stâncile încleştate formau o 
arcadă scundă; interiorul, strâmb şi înghesuit, anevoios de 
parcurs din pricina pereţilor colţuroşi, se împărțea în mai 
multe compartimente ce dădeau unul într-altul, trecând 
prin câteva praguri sfărâmate, gloduroase, susţinute la 
dreapta şi la stânga de mari stâlpi naturali de piatră. În a 
treia despărţituri, bolta era atât de joasă, galeria atât de 
îngustă, încât barca abia putea trece prin ea, frecându-se 
într-o parte şi alta de pereţi; totuşi, la nevoie, lemnul 
devenea mai mlădios, piatra se făcea mai moale sub suflul 
deznădăjduit al voinţei omeneşti. Astfel gândea Aramis, 
când, după ce începuse lupta, se hotărâse să fugă, lucru 
destul de primejdios altminteri, întrucât nu toţi atacatorii 
muriseră; şi apoi, presupunând că barca ar fi fost scoasă la 
apă, pornirea pe mare s-ar fi făcut în plină zi, sub ochii 
învinşilor, care, văzând cât de puţini erau învingătorii lor, ar 
fi pornit în urmărirea lor. 

După cele două salve de focuri ce uciseseră zece oameni, 
Aramis, obişnuit cu întortocherile subteranei, începu să le 
cerceteze una câte una, numărându-le pe bâjbâite, căci 
fumul îl împiedica să vadă ceva, apoi, fără a mai sta pe 
gânduri, porunci ca barca să fie târâtă până la pietroiul cel 
mare ce închidea gura pe unde trebuiau să-şi recapete 
libertatea. Porthos îşi adună toate puterile, apucă barca în 
braţele lui vânjoase şi o ridică în sus, în timp ce bretonii se 
grăbeau să vâre bârnele sub ea. Ajunseră în a treia 
despărţitură, unde se afla pietroiul cel mare care închidea 
ieşirea. Porthos apucă uriaşul pietroi din partea de jos, îşi 
înfipse umărul puternic în el şi, împingând o dată, făcu să 
pârâie tot peretele. Un nor de praf se prăvăli din boltă, 
dimpreună cu cenuşa a zece mii de generaţii de păsări de 
mare, ale căror cuiburi, tari ca cimentul, erau agăţate de 
stâncă. La a treia opintire, pietroiul se clătină. Porthos, 
sprijinindu-se cu spatele în stânca din apropiere, făcu din 
piciorul său o pârghie care împinse blocul până dincolo de 


îngrămădirea calcaroasă ce-i slujea de temelie şi de ţâţâni. 
Pietroiul odată înlăturat, lumina năvăli veselă, surâzătoare, 
pe gura subteranei, iar bretonii se bucurară din toată inima 
vă-zând marea numai la câţiva paşi de ei. Începură să 
împingă barca peste grămada de pietre sfărâmate. Mai 
aveau doar douăzeci de prăjini şi o puteau pune pe apa. 

Era tocmai în clipa când sosea compania, pe care 
căpitanul o pregăti pentru încercuire sau pentru asalt. 
Aramis supraveghea totul, îndrumând munca prietenilor lui. 
El văzu noua trupă, numără oamenii şi se încredinţă dintr-o 
aruncătura de ochi că aveau de dat piept cu un inamic pe 
care nu-l puteau învinge într-o luptă deschisă. Să fugă pe 
mare în clipa când peştera avea să fie luată cu asalt, era cu 
neputinţă! Într-adevăr, lumina zilei, care pătrundea în 
ultimele două despărţituri ale peşterii, i-ar fi ajutat pe 
soldaţi să vadă barca împinsă spre mare, i-ar fi prins pe cei 
doi răzvrătiți în bătaia muschetelor şi o salvă a lor ar fi 
găurit barca, dacă nu i-ar fi ucis chiar pe toţi cei cinci 
navigatori. Afară de asta, chiar dacă barca ar fi scăpat pe 
mare cu oamenii din ea, nu s-ar fi sunat oare numaidecât 
alarma? Nu li s-ar fi dat de veste corvetelor regale? Iar 
biata barcă, hărţuită pe mare, pândită pe uscat, nu s-ar fi 
scufundat oare până seara? Lui Aramis, frecându-şi cu 
mânie tâmplele cărunte, nu-i mai rămânea decât să ceară 
ajutorul lui Dumnezeu şi sprijinul dracului. Chemându-l pe 
Porthos, care făcea singur mai mult decât toate bârnele şi 
decât toţi cei trei bretoni, îi spuse în şoaptă: 

— Prietene, duşmanilor noştri le-au sosit întăriri. 

— Ah! Murmură Porthos netulburat. Ce facem atunci? 

— Să reîncepem lupta? Zise Aramis? Ar fi cam primejdios 
pentru noi. 

— Da? Încuviinţă Porthos? Căci, din doi, e greu să nu fie 
ucis unul dintre noi, iar dacă unul dintre noi e ucis, de bună 
seamă că celălalt va lupta până va fi ucis şi el. 

Porthos rosti aceste cuvinte cu acel eroism firesc care, la 
el, se înălța din toate fibrele trupului său. Aramis simţi un 


fel de pinten înghiontindu-i inima. 

— Nu vom fi ucişi niciunul, nici altul, dacă vei face ceea ce 
am să-ţi spun eu, prietene Porthos. 

— Spune. 

— Oamenii aceştia vor intra în peşteră. 

— Da. 

— Vom dobori vreo cincisprezece, dar nu mai mulţi. 

— Câţi sunt cu toţii? Întrebă Porthos. 

— Le-a sosit o întărire de şaptezeci şi cinci de oameni. 

— Şaptezeci şi cinci şi cu cinci, optzeci... Oh! Oh! Făcu 
Porthos. 

— Dacă vor trage toţi odată, ne vor ciurui cu gloanţele lor. 

— Nici nu mai încape îndoială. 

— Fără a mai pune la socoteală? Adăugă Aramis? Că 
detunăturile ar putea să surpe pereţii grotei. 

— Chiar mai adineauri? Zise Porthos? Un colţ de stâncă, 
desprinzându-se de sus, mi-a zdrelit niţeluş umărul. 

— Vezi! 

— Ei, dar nu-i nimic. 

— Să luăm repede o hotărâre. Bretonii noştri vor împinge 
mai departe barca spre mare. 

— Foarte bine. 

— Noi amândoi vom păstra aici pulberea, gloanţele şi 
muschetele. 

— Dar numai noi doi, dragul meu Aramis, nu vom putea 
descărca niciodată trei muschete în acelaşi timp? Zise 
Porthos cu naivitate. Folosirea muschetelor nu e mijlocul cel 
mai bun. 

— Găseşte tu altul. 

— L-am şi găsit? Se grăbi să răspundă uriaşul. Mă voi 
aşeza la pândă, în dosul unei stânci, cu drugul acesta de fier 
în mână, şi, neputând să mă vadă, neputând să mă atace, 
cum ei vor intra pe rând, eu voi lăsa să le cadă drugul în 
creştetul capului de treizeci de ori pe minut! Ei, ce zici de 
planul meu? Îţi place? 


— Minunat, dragă prietene, desăvârşit! Îl aprob din toată 
inima. Numai că, vezi tu, ai să-i sperii şi jumătate vor 
rămâne afară, ca să ne prindă prin înfometare. Ceea ce ne 
trebuie, bunul meu prieten, e să zdrobim întreaga trupă; un 
singur om rămas teafăr ne va pierde. 

— Ai dreptate, prietene. Dar cum să le venim de hac, rogu- 
te? 

— Fără să ne mişcăm din loc, bunul meu Porthos. 

— Atunci să nu ne mişcăm; dar când ei vor fi toţi laolaltă? 

— Lasă pe mine, am ticluit eu un plan. 

— Dacă-i aşa şi dacă planul tău e bun... Şi trebuie să fie 
bun planul tău... Atunci sunt liniştit. 

— La pândă, Porthos şi numără-i pe toţi care vor intra. 

— Dar tu ce-ai să faci? 

— Nu te îngriji de mine; eu am treaba mea. 

— Aud glasuri, aşa mi se pare. 

— Ei sunt. Treci la postul tău!... Şi cată să-mi asculţi 
chemarea şi să fii la îndemâna mea. 

Porthos se ascunse în a doua despărţitură, unde era 
întuneric beznă. Aramis se furişă în a treia. Uriaşul ţinea în 
mână un drug de fier care cântărea cincizeci de livre. 
Porthos mânuia cu o uşurinţă nemaipomenită această 
pârghie, care slujise mai înainte la împinsul bărcii pe uscat. 
Între timp, bretonii târau barca spre țărm. În despărţitura 
luminată, Aramis, cinchit, pitit, meşterea ceva misterios. 

Se auzi o comandă strigată cu glas tare. Era ultimul ordin 
pe care-l dădea căpitanul. Douăzeci şi cinci de oameni 
săriră de pe stâncile din faţă în prima despărţitură a 
peşterii şi, de îndată ce puseră picioarele pe pământ, 
începură să tragă, împuşcăturile răsunară prelung, 
şuierăturile străbătură bolțile, un fum gros împânzi totul. 

— La stânga! La stânga! Strigă Biscarrat, care, la prima 
lui vizită aici, văzuse deschizătura prin care se trecea în a 
doua despărţitură şi acum, îmbărbătat de mirosul pulberii, 
voia să-şi îndrepte soldaţii într-acolo. 


Trupa se năpusti fără şovăială la stânga; galeria se îngusta 
din ce în ce; Biscarrat, cu braţele întinse, pregătit să moară, 
mergea înainte, spre ţevile muschetelor. 

— Veniţi! Veniţi! Strigă el. Văd lumină! 

— Loveşte, Porthos! Se auzi ca din mormânt glasul lui 
Aramis. 

Porthos scoase mai întâi un oftat adânc, pe urmă se puse 
pe treabă. Drugul de fier căzu drept în creştetul lui 
Biscarrat, care muri fără a fi apucat să mai icnească. 
Cumplita pârghie se ridică şi se lăsă de zece ori în zece 
secunde, făcând zece cadavre. 

Soldaţii nu vedeau nimic; auzeau icnete, vaiete, treceau 
peste trupurile celorlalţi, dar nu înțelegeau încă ce se 
întâmplă cu ei şi dădeau buzna înainte, călcând unii peste 
alţii. Necruţătorul drug cădea necontenit, doborând primul 
pluton, fără ca vreun zgomot să atragă luarea-aminte a 
celui de-al doilea, care păşea netulburat. Dar acest al doilea 
pluton, co-mandat de căpitan, smulsese un pin ce creştea 
pe țărm şi din ramurile lui răşinoase, strânse mănunchi, 
căpitanul făcuse o torţa. 

Pătrunzând în despărţitura unde Porthos, asemeni unui 
înger al răzbunării, doborâse tot ce atinsese, primul rând 
de oameni se opri deodată în loc, cu groază. Nici o 
împuşcătură nu răspunsese la împuşcăturile gărzilor şi 
totuşi în faţa lor se afla o movilă de leşuri, iar ei călcau pur 
şi simplu printr-o baltă de sânge. 

Porthos stătea în continuare neclintit în dosul stâlpului 
său. 

Căpitanul, făcând lumină cu pinul transformat într-o torţă 
aprinsă, văzu îngrozitorul masacru a cărui cauză o căuta în 
zadar şi se retrase până lângă stâlpul de piatră în dosul 
căruia era ascuns Porthos. O mână uriaşă se desprinse 
atunci din întuneric şi încleştă gâtul căpitanului, care 
scoase un horcăit înăbuşit; braţele i se întinseră, zbătându- 
se în aer, torţa căzu şi se stinse în balta de sânge. O 
secundă mai târziu, trupul căpitanului se rostogolea lângă 


torţa stinsă, adăugând încă un cadavru la mormanul de 
leşuri ce stăvilea trecerea. 

Totul se petrecuse într-un chip misterios, ca sub puterea 
unei vrăji. La horcăitul căpitanului, oamenii care-l însoțeau 
o luară la fugă înapoi; apucaseră să-i vadă braţele 
desfăcute, ochii ieşindu-i din orbite, apoi, torţa stingându- 
se, se pomeniseră în cea mai neagră beznă. 

Cu o mişcare instinctivă, maşinală, fără să se gândească ce 
face, locotenentul strigă: 

— Foc! 

Deodată, o descărcare de muschete bubui cu pocnituri 
dese şi repetate, vui şi se răspândi în toată peştera, 
surpând bucăţi mari de piatră din bolțile cutremurate. 
Grota se lumină o clipă la această salvă de arme, apoi se 
cufundă numaidecât într-o întunecime şi mai mare din 
pricina norilor de fum. Urmă o tăcere adâncă, tulburată 
doar de paşii celui de-al treilea pluton, care intra în 
subterană. 

Capitolul LIII Moartea unui titan. 

În momentul când Porthos, deprins cu întunericul mai mult 
decât cei care veneau de afară, privi în jurul lui pentru a 
vedea dacă în această beznă Aramis nu-i făcea vreun semn, 
simţi o atingere uşoară la braţ şi o voce slabă ca o răsuflare 
îi şopti la ureche: 

— Vino. 

— Oh! Făcu Porthos. 

— Sst! Ţistui Aramis foarte încet. 

Şi, în hărmălaia stârnită de cel de-al treilea pluton ce 
pătrundea înăuntru, în blestemul gărzilor rămase în 
picioare, în horcăitul muribunzilor care-şi trăgeau ultima 
suflare, Aramis şi Porthos se strecurară neobservaţi de-a 
lungul pereţilor de granit ai cavernei. Aramis îl duse pe 
Porthos în cea din urmă despărţitură, unde îi arătă, într-o 
săpătură făcută în stâncă, un butoiaş cu pulbere, ce 
cântărea optzeci de livre şi de care legase un fitil. 


— Prietene? Îi zise el lui Porthos? Ai să iei acest. Butoiaş, 
în timp ce eu voi aprinde fitilul, şi-l vei arunca în mijlocul 
duşmanilor noştri. Poţi? 

— O jucărie! Răspunse Porthos şi ridică butoiaşul cu o 
singură mână. Aprinde-l. 

— Aşteaptă? Îi spuse Aramis? Să se strângă mai întâi toţi 
la un loc şi pe urmă, dragul meu lupiter, să-ţi arunci 
trăsnetul în mijlocul lor. 

— Aprinde-l! Repetă Porthos. 

— Eu? Adăugă Aramis? Mă duc la bretonii noştri să-i ajut 
să pună barca pe apă. le aştept la mal; tu fă treaba şi vino 
repede după noi. 

— Aprinde-l! Ceru pentru a treia oară Porthos. 

— Ai înţeles? Îl întrebă Aramis. 

— La dracu! Rosti iarăşi Porthos, râzând cu nişte hohote 
pe care nici nu încerca măcar să şi le stăpânească. Când mi 
se spune ceva, înţeleg. Pleacă şi dă-mi focul! 

Aramis îi dădu iasca aprinsă, iar Porthos îi întinse braţul, 
să i-l strângă, întrucât mâna nu-i era liberă. Aramis îi 
strânse braţul cu amândouă mâinile, apoi se retrase până la 
ieşirea din cavernă, unde-l aşteptau cei trei vâslaşi. Porthos, 
rămas singur, apropie cu îndrăzneală iasca de fitil. lasca, o 
scânteie slabă, cauza primă a unui uriaş pârjol, străluci în 
întuneric ca un licurici zburător, apoi se împreună cu fitilul, 
pe care-l aprinse şi a cărui flăcăruie Porthos o învioră cu 
suflarea lui. Fumul se împrăştie în jur, şi, la lucirile acestui 
fitil pâlpâitor, se putură vedea, timp de o secundă sau două, 
lucrurile din apropiere. Fu un scurt, dar minunat spectacol, 
acela al gigantului palid, stropit de sânge, cu faţa luminată 
de flăcăruia fitilului care ardea în întunericul din grotă! 

Soldaţii îl văzură. Văzură şi butoiaşul pe care-l ţinea în 
braţe. Şi înţeleseră numaidecât ceea ce avea să se 
întâmple. De aceea, îngroziţi de ce vedeau că se petrecuse, 
gândindu-se cu spaimă la cele ce se vor mai petrece, 
scoaseră toţi deodată un urlet înfricoşător. Unii încercară să 
fugă, dar se loviră de al treilea pluton, care le închidea 


drumul; alţii, fără să mai judece nimic, ridicară muschetele 
şi traseră la nimereală, în beznă; alţii, în sfârşit, căzură în 
genunchi. Câţiva ofiţeri strigară către Porthos, făgăduindu-i 
libertatea, dacă le cruţă viaţa. Locotenentul celui de-al 
treilea pluton ordonă să se deschidă focul, dar soldaţii îi 
aveau în faţă pe camarazii lor îngroziţi, care-i slujeau ca un 
scut viu lui Porthos. 

Am spus că flăcăruia ce pâlpâi la suflarea lui Porthos în 
iască şi fitil nu ţinu decât două secunde; dar în aceste două 
secunde iată ce arătă ea: mai întâi, uriaşul care părea şi 
mai mare în întuneric; apoi, la zece paşi de el, o movilă de 
trupuri însângerate, zdrobite, ciopârţite, în care se mai 
zbătea o ultimă tresărire de agonie ce mişca toată grămada 
de leşuri, aşa cum o ultimă răsuflare face să tremure trupul 
unui monstru diform ce-şi dă duhul în noapte. Fiecare 
suflare a lui Porthos înteţea flăcăruia fitilului, învăluind 
purcoiul de cadavre într-o lumină galbenă ca sulful, 
întretăiată de largi dungi purpurii. În afară de această 
movilă din mijlocul grotei, formată din soldaţii ce căzuseră 
unii peste alţii, aşa cum îi lovise moartea sau cum se 
întâmplase să fie atinşi, alte câteva cadavre împrăştiate prin 
jur rânjeau, ca nişte ameninţări, cu rănile lor căscate. 
Deasupra pământului, prefăcut într-o măzgă amestecată cu 
sânge, se ridicau, mohorâţi şi sclipitori, stâlpii de piatră ai 
cavernei, ale căror părţi luminate se înfăţişau ochiului în 
nuanţe vii, strălucitoare în beznă. Şi toate acestea se 
zăreau la flăcăruia tremurătoare a unui fitil legat de un 
butoiaş de pulbere, adică a unei torţe care, dezvăluind 
moartea ce trecuse, o arăta pe aceea care avea să vină. 

Cum am mai spus, priveliştea aceasta nu dăinui decât o 
secundă sau două. În acest scurt răstimp, un ofiţer din al 
treilea pluton strânse opt gărzi înarmate cu muschete şi, 
printr-o gaură, le ordonă să tragă în Porthos. Dar cei care 
primiseră ordinul să tragă tremurau aşa de tare, încât 
rezultatul salvei lor fu că trei dintre ei căzură, iar celelalte 
cinci gloanţe scrijeliră, şuierând, bolta, brăzdară pământul 


sau se înfipseră în pereţii cavernei. Un hohot de râs 
răspunse la această salvă; apoi, braţul uriaşului făcu o 
legănare, apoi fitilul aprins zbură prin aer, asemenea unei 
stole căzătoare. Butoiaşul, aruncat la treizeci de paşi, sări 
peste mormanul de cadavre şi se rostogoli în mijlocul unui 
grup de soldaţi ce începură să urle, azvârlindu-se cu faţa la 
pământ. 

Ofiţerul urmărise prin aer luminiţa zburătoare şi se repezi 
la butoiaş, pentru a smulge fitilul înainte ca flacăra să 
ajungă la pulberea dinăuntru. Zadarnică jertfă! Alergând 
prin aer, flăcăruia de la capătul fitilului se mărise dintr-o 
dată, astfel că fitilul, care, dacă ar fi stat pe loc, ar fi ars în 
cinci minute, fu acum mistuit în treizeci de secunde şi 
drăceasca maşinărie îşi făcu efectul. Vârtejuri sălbatice, 
împroşcări de pucioasă şi de silitră, limbi arzătoare de foc 
ce pârjoleşte totul, detunătura asurzitoare a exploziei, iată 
ce aduse secunda ce urmă celor două secunde pe care le- 
am descris, în această peşteră ale cărei grozăvii o făceau să 
pară un adevărat sălaş al demonilor. Stâncile se despicau ca 
nişte bârne de brad lovite de topor. Un şuvoi de foc, de fum 
şi de sfărâmături ţâşni din mijlocul grotei, lărgindu-se pe 
măsură ce se înălța. Pereţii uriaşi de cremene se înclinară şi 
se năruiră în nisip, iar nisipul însuşi, transformat într-o 
nouă unealtă de chin, fu azvârlit din culcuşurile sale şi 
spulberat în ochii soldaţilor, orbindu-i cu miriadele lui de 
firişoare înţepătoare. Strigătele, urletele, blestemele şi 
vieţile, totul se stinse într-un nemaipomenit vuiet; cele trei 
despărţituri de la începutul peşterii se prefăcură într-o 
prăpastie în care se aşterneau în straturi sfărâmăturile 
vegetale, minerale sau omeneşti, după greutatea lor. Apoi 
nisipul şi cenuşa, fiind mai uşoare, căzură la urmă, 
acoperind ca un linţoliu plumburiu şi fumegând toate aceste 
lugubre rămăşiţe. Şi acum, căutaţi-i în acest mormânt 
arzător, în acest vulcan subteran, căutaţi-i dacă mai puteţi 
pe soldaţii regelui în veşmintele lor albastre cu fireturi de 
argint! Căutaţi ofiţerii cu zorzoane strălucitoare de aur, 


căutaţi armele pe care se bizuiau ei să se apere, căutaţi 
pietrele care i-au ucis, căutaţi pământul pe care călcau! Un 
singur om a făcut din toate acestea un haos mai învălmăşit, 
mai pustiu, mai îngrozitor decât a fost, pare-se, haosul ce a 
dăinuit cu un ceas mai înainte de facerea lumii. Nu mai 
rămăsese nimic din cele trei despărţituri, nimic în care 
Dumnezeu însuşi să-şi mai poată recunoaşte creaţia sa. 

Cât despre Porthos, după ce aruncase butoiaşul cu 
pulbere în mijlocul duşmanilor lui, fugise, aşa cum îl sfătuise 
Aramis şi se retrăsese în ultima depărţitură, unde 
pătrundeau, prin gura largă, aerul, lumina şi soarele. De 
îndată ce coti după colţul dintre a treia şi a patra 
despărţitură, văzu, la o sută de paşi de el, barca ce se 
legăna pe apă; acolo erau prietenii lui; acolo era libertatea; 
acolo era viaţa după izbândă. Încă şase sărituri de-ale lui şi- 
ar fi fost afară din peşteră; odată aici, două sau trei alte 
salturi şi ar fi ajuns la barcă. Deodată simţi însă că-l 
părăsesc puterile: genunchii i se păreau goi, picioarele i se 
înmuiau sub el. 

— Oh, oh! Murmură Porthos cu uimire. lată că mă 
cuprinde din nou oboseala; iată că nu mai pot să merg. Ce 
să fie asta? 

Prin deschizătură, Aramis îl zări şi nu înţelegea de ce se 
oprise pe loc. 

— Vino, Porthos! Îl strigă el. Vino, vino repede! 

— Oh! Răspunse uriaşul, făcând o sforţare şi încordându-şi 
în zadar toţi muşchii trupului. Nu pot! 

Şi, rostind aceste cuvinte, căzu în genunchi; dar, cu 
mâinile lui puternice, se agăţă de stânci şi se ridică din nou. 

— Repede! Repede! Îl îndemna din barcă Aramis, 
întinzând braţele spre țărm ca şi cum ar fi vrut să-l tragă 
spre dânsul. 

— Iată-mă? Îngăimă Porthos adunându-şi toate puterile ca 
să mai poată face un pas. 

— În numele cerului, Porthos, grăbeşte-te! Grăbeşte-te! 
Butoiaşul are să ia foc! 


— Grăbiţi-vă, monseniore! Strigară şi bretonii către 
Porthos, care se mişca încet ca într-un vis. 

Dar nu mai avu timp: explozia răsună, pământul se despică 
în două; fumul care năvălea prin crăpăturile largi întunecă 
cerul; marea se retrase spre larg ca împinsă de suflarea de 
foc ce ţâşni din grotă ca din gâtlejul unui uriaş balaur; 
refluxul aruncă barca la douăzeci de prăjini, toate stâncile 
ples-niră la temelie şi se desfăcură în bucăţi ca un bolovan 
lovit de topor; o parte din gura peşterii se ridică spre cer ca 
trasă de sfori nevăzute; flăcările roşcate şi verzi de 
pucioasă, mâzga neagră de catran şi pământ se ciocniră şi 
se înfruntară o clipă sub o imensă boltă de fum; apoi se 
văzură mai întâi clătinându-se, pe urmă aplecându-se, pe 
urmă răsturnându-se unul după altul înalții stâlpi de piatră 
pe care violenţa exploziei nu-i putuse smulge din rădăcinile 
lor seculare; se salutară unul pe altul ca nişte bătrâni gravi 
şi domoli, apoi se prosternară, culcându-se pentru 
totdeauna în mormântul lor de fărâmiţări şi colb. 

Această îngrozitoare zguduitură păru să-i redea lui 
Porthos puterile pe care le pierduse; se ridică din nou, uriaş 
el însuşi între aceşti uriaşi. Dar, în clipa când voi să fugă 
printre şirurile de fantome granitice, acestea din urmă, 
scăpate din lanţurile ce le ţineau încleştate, începură să se 
prăvălească în jurul Titanului ce coborâse parcă din cer în 
mijlocul stâncilor pe care le aruncase asupra lui. Porthos 
simţi tremurându-i sub picioare pământul zguduit de 
această prelungă prăvălire. Întinse în dreapta şi în stânga 
palmele lui mari, pentru a opri năruirea stâncilor. Cele două 
braţe ale sale sprijiniră, fiecare, câte un perete gigantic de 
piatră; îşi lăsă capul în jos şi un al treilea bloc strivitor i se 
propti în ceafă. O clipă, braţele lui Porthos se îndoiră; dar 
acest Hercule îşi adună încă o dată toate puterile şi se văzu 
cum cei doi pereţi ai temniţei în care era îngropat se 
dădură încet la o parte, făcându-i loc. O clipă, el se ivi în 
această deschizătură de granit, ca anticul înger al haosului; 
dar, îndepărtând cu braţele cele două stânci din dreapta şi 


din stânga, slăbi punctul de sprijin ce susţinea monolitul 
care i se oprise în ceafă, astfel că monolitul, lăsându-se cu 
toată greutatea pe grumazul lui, îl sili pe uriaş să cadă în 
genunchi. Stâncile laterale, îndepărtate o clipă, se 
apropiară din nou şi adăugară greutatea lor la greutatea 
celei din spate, care ar fi fost de ajuns ca să strivească 
singură, sub ea, zece oameni dintr-o dată. Uriaşul se 
prăbuşi fără să strige după ajutor; căzu în genunchi 
răspunzându-i lui Aramis prin cuvinte de încurajare şi de 
speranţă, căci, un răstimp, datorită puternicei pârghii 
formată de braţele lui, crezu că, asemenea lui Encelade, va 
putea înlătura această întreită povară. Dar, puţin câte 
puţin, Aramis văzu cum stâncile se lăsau în jos; palmele 
înţepenite o clipă, braţele încordate printr-un ultim efort se 
îndoiră, umerii se încovoiară zdrobiţi şi stâncile îl apăsau 
încetul cu încetul tot mai mult. 

— Porthos! Porthos! Striga Aramis, smulgându-şi părul din 
cap. Porthos, unde eşti? Răspunde! 

— Aici! Aici! Murmură Porthos cu o voce stinsă. Răbdare! 
Răbdare! 

Dar abia rosti acest din urmă cuvânt şi apăsarea din jurul 
său îşi spori deodată puterea; uriaşa stâncă din spatele lui 
se prăbuşi sub greutatea celorlalte două lespezi ce se 
năruiră peste ea şi Porthos fu îngropat într-un mormânt de 
pietre sfărâmate. 

Auzind glasul înăbuşit al prietenului său, Aramis sări pe 
uscat. Doi bretoni îl urmară cu o pârghie în mână? Un 
singur om era destul ca să ţină barca pe loc. Cele din urmă 
gâfâiri ale vajnicului luptător cu stâncile le conduseră paşii 
prin dărâmături. 

Aramis, sprinten, iute, tânăr ca la douăzeci de ani, se 
repezi la întreita prăvălire de steiuri şi, cu mâinile lui, 
delicate ca nişte mâini de femeie, ridică printr-un miracol 
de forţă un colţ al imensului cosciug de granit. Atunci zări în 
întunericul acestui mormânt ochii încă strălucitori ai 
prietenului său, că-ruia povara înlăturată o clipă îi redase 


răsuflarea. Numaidecât, cei doi bretoni alergară şi ei, 
vârâră pârghia de fier sub stâncă, unindu-şi toţi trei 
puterile, nu pentru a o ridica, ci pentru a o ţine aşa. Totul fu 
însă în zadar: cei trei bărbaţi se încovoiară încet cu suspine 
de durere şi vocea groasă a lui Porthos, văzându-i că se 
istovesc într-o luptă fără speranţă, murmură pe un ton 
batjocoritor aceste ultime cuvinte ce-i zburară de pe buze o 
dată cu ultima răsuflare: 

— Prea greu! 

După care, ochiul i se întunecă şi se închise, faţa i se 
învineţi, mâna i se albi şi Titanul căzu cu fruntea la pământ, 
scoțând un ultim suspin. O dată cu el se prăbuşi şi stânca, 
pe care, chiar în agonia lui, o mai susţinuse încă! 

Cei trei oameni scăpară din mâini pârghia, ce fu prinsă 
sub această lespede ce închidea un mormânt. Apoi, gâfâind, 
palid, cu fruntea năpădită de sudoare, Aramis ascultă, cu 
pieptul zdrobit, cu inima gata să i se frângă. Dar nu se mai 
auzea nimic! Uriaşul dormea somnul de veci în mormântul 
pe care Dumnezeu i-l croise după măsura lui. 

Capitolul LIV Epitaful lui Porthos. 

Aramis, tăcut, îngheţat, tremurând ca un copil speriat, se 
ridică şi se retrase de pe blocul de piatră. Un creştin nu 
calcă niciodată pe morminte. Dar, deşi se ţinea pe picioare, 
îi era cu neputinţă să facă un pas. S-ar fi zis că, o dată cu 
Porthos, murise ceva şi în el. Bretonii se aflau însă în 
preajma lui; Aramis se lăsă sprijinit de ei şi cei trei pescari îl 
luară pe braţe şi-l duseră la barcă. Apoi, după ce-l aşezară 
pe scândura de lângă cârmă, începură să tragă la vâsle, 
socotind că e mai bine să se depărteze fără să mai întindă 
pânza, care ar fi putut să-i dea de gol. 

Pe ţărmul unde fusese vechea peşteră Locmaria, pe plaja 
întinsă, o singură ridicătură mai atrăgea privirea. Aramis 
nu-şi mai putea dezlipi ochii de la ea, şi, de departe, de pe 
mare, pe măsură ce înainta în larg, stânca amenințătoare şi 
mândră i se părea că se ridică încet, aşa cum se ridica 
altădată Porthos, îndreptând spre cer un cap surâzător şi 


neînvins, la fel ca acela al cinstitului şi vrednicului prieten, 
cel mai puternic dintre toţi patru şi totuşi răpus cel dintâi 
de moarte. 

Ciudată soartă, soarta acestor oameni de bronz! Cel mai 
curat la suflet, aliat cu cel mai viclean! Puterea trupească, 
condusă de agerimea minţii! Şi, în clipa hotărâtoare, când 
numai puterea singură era în stare să salveze şi spiritul şi 
trupul, o piatră, o stâncă, o greutate fără noimă a materiei 
biruise puterea şi, prăvălindu-se peste trup, alunga spiritul. 

Bravul Porthos! Născut ca să-i ajute pe ceilalţi oameni, 
totdeauna gata să se jertfească pentru salvarea celor slabi, 
ca şi cum Dumnezeu nu l-ar fi înzestrat cu putere decât în 
acest scop! Murind, crezuse doar că-şi îndeplineşte 
sarcinile luate prin pactul cu Aramis, pact pe care Aramis îl 
încheiase totuşi de unul singur şi pe care Porthos nu-l 
urmase decât ca să-i rămână pe deplin credincios! 

Nobilul Porthos! La ce mai sunt bune castelele încărcate 
de mobile frumoase, pădurile pline de vânat, lacurile 
mişunând de peşte, pivnițele doldora de bogății? Cui mai 
slujesc lacheii în livrele aurite şi, în mijlocul lor, 
Mousqueton, mândru de încrederea pe care i-o arătai tu! O, 
nobile Porthos, neobosit strângător de comori, trebuia oare 
să te trudeşti atâta pentru a-ţi uşura şi înfrumuseţa viaţa, 
pierind apoi pe un țărm pustiu, în croncănitul păsărilor 
oceanului, întins, cu oasele zdrobite, sub o stâncă rece? 
Trebuia, în sfârşit, nobile Porthos, să agoniseşti atâta aur, 
fără să ai măcar un distih compus de un umil poet şi săpat 
pe lespedea ta de mormânt? 

Viteazul Porthos! Doarme, fără îndoială şi astăzi, uitat, 
pierdut sub stânca pe care păstorii de prin partea locului o 
iau drept creasta uriaşă a unui dolmen. Şi atâtea ierburi 
tari, atâta înţelenit, atâta muşchi mângâiat de vântul amar 
al oceanului legat şi mai strâns mormântul de pământ, încât 
niciodată câtorul nu-şi va putea închipui că o asemenea 
movilă de piatră a fost cândva sprijinită de umerii unui 
muritor! 


Aramis, cu faţa palidă, cu trupul rece, cu sufletul la buze, 
privi până la ultima rază a zilei ţărmul care se pierdea în 
zare. Nici un cuvânt nu-i ieşi din gură, nici un suspin nu-i 
zgudui pieptul. Bretonii, superstiţioşi, se uitau la el cu 
teamă. Atâta muţenie nu mai era a unui om, ci a unei stane 
de piatră. 

Şi astfel, o dată cu cele dintâi dungi negre ce brăzdară 
văzduhul, barca îşi desfăcu mica ei pânză şi, umflată de 
vântul care o îndepărta repede de coastă, se îndreptă 
vitejeşte către Spania, străbătând cumplitul golf al 
Gasconiei, atât de bogat în furtuni. 

Dar la o jumătate de ceas după ce pânza fusese ridicată, 
vâslaşii, nemaitrăgând acum la rame, se aplecară pe 
scândurile lor şi, ducându-şi mâinile streaşină la ochi, îşi 
arătară unii altora un punct alb ce se desluşea la orizont, 
nemişcat, în aparenţă, ca un pescăruş legănat de răsuflarea 
domoală a valurilor. Numai că ceea ce părea nemişcat 
pentru un ochi nedeprins, înainta cu o mare iuţeală pentru 
ochii ageri ai oamenilor mării; ceea ce părea că stă pe loc 
deasupra valurilor, zbura de fapt peste crestele lor. Câtva 
timp, văzând amorţeala în care se cufundase stăpânul lor, 
nu îndrăzniră să-l mai trezească şi se mulţumiră să-şi spună 
fiecare părerea, cu voce înceată şi neliniştită. Într-adevăr, 
Aramis cel atât de prevăzător şi de neobosit, Aramis a cărui 
privire, întocmai ca a linxului, veghea fără încetare şi vedea 
mai bine noaptea decât ziua, Aramis era pe cale să adoarmă 
sub povara deznădejdii din sufletul lui. 

Trecu astfel un ceas, timp în care înserarea se lăsa tot mai 
adâncă, dar şi nava ce se zărea în depărtare se apropia tot 
mai mult de barcă; atunci Goennec, unul dintre cei trei 
năieri bretoni, îşi luă inima în dinţi şi strigă tare: 

— Monseniore, suntem urmăriţi! 

Aramis nu răspunse; nava se apropia mereu. Atunci, cu de 
la sine putere, patronul Yves le dădu ordin celorlalţi doi 
pescari să coboare pânza, pentru ca astfel acest sigur punct 
ce apărea la suprafaţa apei să nu mai poată fi văzut de 


ochiul duşmanului care-i urmărea. Dar corabia cealaltă, 
dimpotrivă, îşi înteţi viteza prin alte două pânze ce fură 
urcate până în vârful catargelor. Din nenorocire, era în 
timpul când zilele sunt cele mai frumoase şi mai lungi din 
cursul anului, iar luna, plină şi luminoasă, răsărea după 
această zi nefastă. Corveta ce urmărea mica barcă, ajutată 
de vânt, mai avea o jumătate de ceas de amurg, apoi o 
noapte întreagă de lumină de la lună. 

— Monseniore! Monseniore! Suntem pierduţi! Zise 
patronul. Priviţi, cei de acolo ne văd, cu toate că am cobori 
pânzele. 

— Nu-i de mirare? Murmură unul din pescari? Întrucât se 
spune că, prin meşteşugul dracului, oamenii de la oraş au 
născocit nişte unelte cu ajutorul cărora văd tot aşa de bine 
la depărtare ca şi aproape, noaptea ca şi ziua. 

Aramis ridică de pe fundul bărcii o lunetă, îi potrivi 
lentilele în tăcere, apoi, dându-i-o pescarului, îi zise: 

— "Ţine şi priveşte. 

Pescarul şovăia. 

— N-avea nici o teamă? Îi spuse episcopul? Nu e niciun 
păcat, iar dacă va fi vreun păcat, îl iau asupra mea. 

Pescarul duse luneta la ochi şi scoase deodată un strigăt. 
Crezuse că, printr-o minune, corveta pe care o ştia la 
depărtare de o bătaie de tun făcuse o săritură şi străbătuse 
dintr-o dată această distanţă. Dar, luând luneta de la ochi, 
el văzu că, în afară de drumul pe care corveta îl putuse face 
în acest scurt răstimp, ea se afla la aceeaşi depărtare. 

— Care va să zică? Bâigui bretonul? Ne văd şi ei aşa cum îi 
vedem noi? 

— Ne văd, da? Răspunse Aramis. 

Şi recăzu în toropeala lui. 

— Cum, ne văd? Zise patronul Yves. Cu neputinţă! 

— "Ţine, jupâne, priveşte! Zise celălalt năier. 

Şi-i întinse luneta care apropia totul. 

— Monseniorul? Întrebă Yves? Mă încredinţează că dracul 
n-are nici un amestec în toată treaba asta? 


Aramis dădu din umeri. Patronul duse luneta la ochi. 

— Oh, monseniore? Strigă el? Dar asta-i o adevărată 
minunăţie! Îi văd aci, de parcă aş putea să-i ating cu mâna. 
Sunt pe puţin douăzeci şi cinci! Uite, îl zăresc pe căpitan, în 
faţă. Ţine şi el la ochi o lunetă ca asta şi ne pri-veşte... Ah, 
uite, se întoarce şi dă un ordin... Împing o gură de tun în 
faţă... O încarcă, încearcă să ne ia la ochi... Ah nenorocire, 
trag în noi! 

Şi, printr-o mişcare plină de groază, patronul luă luneta de 
la ochi, iar corveta, aruncată din nou la orizont, căpătă 
iarăşi înfăţişarea ei reală. 

Nava era încă la o depărtare de aproape o leghe; dar 
manevra văzută de patronul Yves nu era mai puţin 
adevărată. Un smoc mic de fum apăru deodată sub pânze, 
un fum mai albăstrui decât aceste pânze şi care se 
împrăştie repede, ca o floare ce se deschide; apoi, la 
aproape o milă de barcă, se văzu o ghiulea ce crestă două- 
trei valuri, alergând pe apă şi lăsând o dungă albă în urma 
ei, până când se scufundă la capătul acestei dungi, fără să 
însemne nici o primejdie, deocamdată, asemenea unei 
pietre aruncate de un şcolar pe deasupra apei. Era însă o 
vestire şi totodată o ameninţare. 

— Ce-i de făcut? Întrebă patronul. 

— Au să ne scufunde? Zise Goennec? Daţi-ne 
binecuvântarea, monseniore. 

Şi cei trei bretoni îngenuncheară la picioarele episcopului. 

— Aţi uitat că cei de acolo vă văd? Zise acesta. 

— Aşa-i? Murmurară pescarii, ruşinaţi de slăbiciunea lor. 
Porunciţi, monseniore, suntem gata să murim pentru 
înălţimea voastră. 

— Să aşteptăm? Zise Aramis. 

— Cum, să aşteptăm? 

— Da; nu vedeţi că, aşa după cum aţi spus adineauri, dacă 
încercăm să fugim, ne vor scufunda? 

— Dar? Cuteză să spună patronul? Poate că, ajutaţi de 
noapte, vom izbuti să le scăpăm din mână! 


— Oh? Răspunse Aramis? Sunt pregătiţi cu focuri spre a 
lumina şi calea lor şi pe a noastră. 

Şi chiar în aceeaşi clipă, ca şi cum nava ar fi vrut să 
întărească vorbele lui Aramis, un al doilea nor de fum se 
înălţă încet spre cer, apoi din această trâmbă de fum ţâşni o 
săgeată aprinsă, care descrise un arc, asemenea unui 
curcubeu şi căzu în mare, unde continuă să ardă, luminând 
văzduhul până la o depărtare de un sfert de leghe de jur 
împrejur. Bretonii se priviră înspăimântați. 

— Vedeţi deci? Zise Aramis? Că e mai bine să-i aşteptăm? 

Lopeţile căzură din mâinile vâslaşilor şi mica barcă, 
oprindu-se pe loc, se legăna uşoară pe spinarea valurilor. 

Noaptea se lăsa tot mai neagră, dar corabia cealaltă 
înainta mereu. S-ar fi zis că-şi sporea viteza pe măsură ce 
se întuneca. Din când în când, ca un vultur cu gâtul 
însângerat ce-şi înalţă capul din cuib, o nouă flacără uriaşă 
ţâşnea din trupul ei şi zbura pe deasupra oceanului ca o 
ninsoare de foc. În sfârşit, ajunse la depărtare de o bătaie 
de muschetă. Toţi soldaţii erau pe punte, cu armele în 
mâini; tunarii se aflau lângă bateriile lor, şomoioagele erau 
aprinse. S-ar fi zis că se pregăteau să atace o fregata şi să 
se lupte cu un echipaj mai mare decât al lor, iar nu să 
prindă o biată barcă în care nu se găseau decât doar patru 
oameni. 

— Predaţi-vă! Strigă comandantul corvetei, prin 
portavoce. 

Bretonii se uitară la Aramis. Acesta le făcu un semn din 
cap. Patronul Yves ridică o bucată de pânză albă în vârful 
unei căngi. Era semn că se predau. Cealaltă navă înainta ca 
un cal de curse. Aruncă o nouă săgeată de foc, care căzu, 
de astă dată, la douăzeci de paşi de barcă, luminând-o mai 
bine decât ar fi putut s-o facă razele celui mai aprins soare. 

— La cel dintâi semn de împotrivire, foc! Strigă 
comandantul corvetei. 

Soldaţii duseră muschetele la umăr. 

— V-am făcut semn că ne predăm! Strigă patronul Yves. 


— Vii! Vii, căpitane! Se auziră câţiva ostaşi mai îndâriţi. 
Trebuie să-i prindem de vii! 

— Ei bine, da, vii! Răspunse căpitanul. Şi, întorcându-se 
către bretoni, le strigă: Vouă vi se garantează viaţa, 
prieteni, în afară de domnul cavaler d'Herblay. 

Aramis tresări, dar îşi păstră calmul. O clipă, privirea i se 
înfipse în adâncimile oceanului luminat la suprafaţă de 
ultimele licăriri ale săgeţii de foc, licăriri ce pluteau pe 
spinarea valurilor, se ridicau pe crestele lor, făcând însă şi 
mai întunecate şi mai misterioase şi mai îngrozitoare 
adâncurile de sub ele. 

— Aţi auzit, monseniore? Întrebară bretonii. 

— Da. 

— Şi ce porunciţi? 

— Primiţi. 

— Şi voi, monseniore? 

Aramis se plecă şi mai mult, atingând cu vârful degetelor 
lui albe şi subţiri apa verzuie a mării, căreia îi zâmbea ca 
unei prietene. 

— Primiţi? Repetă el. 

— Primim? Strigară pescarii? Dar ce chezăşie vom avea? 

— Cuvântul unui gentilom? Răspunse ofiţerul. Pe gradul şi 
pe numele meu, jur că tot ce nu e domnul cavaler d'Herblay 
va scăpa neatins. Sunt locotenentul corvetei regale Pomona 
şi mă numesc Louis-Constant de Pressigny. 

Cu un gest grăbit, Aramis, aplecat deasupra mării, peste 
marginea bărcii, cu un gest grăbit, spunem, ridică faţa, se 
sculă în picioare şi, cu privirea aprinsă, înflăcărată, cu 
zâmbetul pe buze, strigă: 

— Aruncaţi scara, domnilor! Ca şi cum el ar fi fost acela 
care avea dreptul să dea comenzi. 

Ceilalţi se supuseră. Atunci Aramis, apucând scara de 
frânghie, urcă cel dintâi; dar în loc de spaima pe care 
echipajul se aştepta să o vadă zugrăvită pe chipul lui, mare 
le fu mirarea marinarilor de pe corvetă când îl văzură pe 
acesta îndreptându-se spre comandant cu un pas sigur, 


privindu-l drept în ochi şi făcându-i cu mâna un semn 
necunoscut şi misterios, la vederea căruia ofiţerul păli, 
începu să tremure şi-şi plecă fruntea. Fără a spune un 
cuvânt, Aramis ridică apoi mâna până în dreptul ochilor 
comandantului, lăsându-l să vadă piatra unui inel pe care-l 
purta în inelarul de la mâna stângă. Şi făcând acest semn, 
Aramis, învăluit într-o măreție rece, tăcută şi semeaţă, avea 
aerul unui împărat care dă cuiva mâna să i-o sărute. 

Comandantul, care, o clipă, ridicase capul, se înclină 
pentru a doua oară, cu semnele celui mai adânc respect. 
Apoi, arătând cu mâna spre pupă, adică spre cabina lui, se 
trase la o parte, spre a-i face loc lui Aramis să treacă 
înainte. 

Cei trei bretoni, care se urcaseră în urma episcopului lor, 
se uitau înmărmuriţi unul la altul. Întregul echipaj aştepta 
în cea mai desăvârşită tăcere. Cinci minute după aceea, 
comandantul îl chemă pe locotenentul secund, care se 
întoarse numaidecât pe punte, dând ordin ca nava să fie 
îndreptată către Corogne. 

În timp ce se îndeplinea acest ordin, Aramis reapăru şi el 
pe punte şi se sprijini de balustrada vasului. Se înnoptase 
bine, dar luna nu răsărise încă; totuşi Aramis privea cu 
încordare înspre Belle-Isle. Yves veni atunci lângă 
comandant, care îşi reluase postul său la pupa vasului, şi, 
umil, cu o voce înceată, îl întrebă: 

— Încotro ne îndreptăm, căpitane? 

— Acolo unde a hotărât monseniorul? Răspunse ofiţerul. 

Aramis stătu toată noaptea rezemat de balustradă. Yves, 
apropiindu-se de el, dimineaţa, îşi spuse că noaptea aceea 
trebuie să fi fost destul de umedă, căci lemnul pe care se 
sprijinise fruntea episcopului era parcă stropit de un strat 
de rouă. 

Cine ştie! Poate că aceşti stropi de rouă erau primele 
lacrimi pe care le vărsaseră vreodată ochii lui Aramis! Ce 
alt epitaf mai frumos ţi s-ar fi putut închina, bunule 
Porthos? 


Capitolul LV Rondul domnului de Gesvres. 

D'Artagnan nu era obişnuit ca cineva să-i stea în cale, aşa 
cum i se întâmplase de astă dată. Se întoarse la Nantes 
foarte mânios. Mânia, la acest bărbat neînfrânt, se traducea 
printr-o pornire înverşunată, căreia puţini oameni până 
atunci, fie ei regi, fie giganţi, i se putuseră împotrivi. 

D'Artagnan, tremurând de ciudă, se duse glonţ la castel şi 
ceru să-i vorbească regelui. Puteau să fie ceasurile şapte 
dimineaţa, dar, de când venise la Nantes, regele se scula 
foarte devreme. Ajungând însă în micul coridor pe care-l 
cunoaştem, d'Artagnan se lovi de domnul de Gesvres, care-l 
opri cu toată cuviinţa, rugându-l să nu vorbească prea tare, 
ca să nu-l trezească pe rege din somn. 

— Regele doarme? Se miră d'Artagnan. Ei bine, îl voi lăsa 
să doarmă. La ce oră presupui că se va scula? 

— Oh, peste vreo două ceasuri, aşa cred. Regele a vegheat 
toată noaptea. 

D'Artagnan îşi luă pălăria, îl salută pe domnul de Gesvres 
şi se duse la locuinţa lui. Se reîntoarse la ceasurile nouă şi 
jumătate. I se spuse că regele îşi lua micul dejun. 

— Am nimerit bine? Răspunse el? Îi voi vorbi regelui în 
timp ce mănâncă. 

Domnul de Brienne îi dădu însă a înţelege că regele nu 
voia să primească pe nimeni în timpul mesei. 

— Dar? Zise d'Artagnan privindu-l pieziş pe de Britenne? 
Dumneata nu ştii, domnule secretar, că eu pot intra oricând 
şi oriunde? 

Brienne îl apucă binişor de mână pe căpitan şi-i spuse: 

— Nu la Nantes, scumpe domnule d'Artagnan; în această 
călătorie, regele a schimbat orânduirile casei sale. 

D'Artagnan, îmblânzit, întrebă la ce oră avea să termine 
regele masa. 

— Nu ştiu? Rosti Brienne. 

— Cum nu ştii? Ce înseamnă răspunsul ăsta? Nu se ştie cât 
timp îi trebuie regelui pentru masă? De regulă, un ceas, 
dar, presupunând că aerul Loarei sporeşte pofta de 


mâncare, să zicem un ceas şi jumătate; e destul, cred. Voi 
aştepta deci, aici. 

— Oh, scumpe domnule d'Artagnan, ordinul este să nu mai 
lăsăm pe nimeni în acest coridor; tocmai pentru asta sunt 
de gardă aici. 

D'Artagnan simţi pentru a doua oară cum i se urcă sângele 
la cap. Plecă numaidecât, de teamă să nu înrăutăţească 
lucrurile prin vreo izbucnire nesăbuită. Ajungând afară, 
începu să se frământe cu gândul. „Regele? Îşi zise el? Nu 
vrea să mă primească, asta e limpede; e supărat acest 
tânăr; se teme de cuvintele pe care aş putea să i le spun. 
Da; însă în acest timp, Belle-Isle e asediată şi cei doi 
prieteni ai mei pot fi prinşi, sau chiar ucişi... Bietul Porthos! 
Cât despre jupânul Aramis, el ştie să-şi apere pielea, aşa că 
în privinţa lui sunt liniştit... Dar nu, nu, Porthos e încă teafăr 
la trup, iar Aramis nu e un bătrân scrântit la cap. Unul cu 
braţele lui, celălalt cu mintea sa le vor da de furcă soldaţilor 
maiestăţii sale. Cine ştie! Poate că aceşti doi viteji vor 
repeta, spre lămurirea maiestăţii sale preacreştine, 
povestea cu bas-tionul Saint-Gervais... N-am nici o grijă în 
privinţa asta. Au la îndemână tunuri şi o garnizoană. Totuşi? 
Continuă d'Artagnan clătinând din cap? Cred că ar fi mai 
bine să nu se dea lupte... Pentru mine, unul, n-aş îndura nici 
certuri, nici trădare din partea regelui; dar pentru prietenii 
mei va trebui să îndur totul: ocări, jigniri. Dacă m-aş duce la 
domnul Colbert? Reluă el. lată unul pe care va trebui să-mi 
iau obiceiul a-l face să-mi ştie de frică. La domnul Colbert!” 
Şi d'Artagnan porni cu voinicie la drum. Află însă că domnul 
Colbert lucra cu regele la castelul din Nantes. „Bun? Îşi zise 
el? Iată-mă întors la vremurile când băteam drumurile de la 
domnul 'Treville la locuinţa cardinalului, de la locuinţa 
cardinalului la regină, de la regină la Ludovic al XIII-lea. Nu 
degeaba se spune că, îmbătrânind omul redevine copil. La 
castel!” Se reîntoarse deci acolo. Domnul de Lyonne tocmai 
ieşea de la rege. Îi întinse amândouă mâinile lui d'Artagnan 
şi-i spuse că maiestatea sa va lucra toată seara, toată 


noaptea chiar şi că ordinul este de a nu lăsa pe nimeni să 
intre. 

— Nici pe căpitanul care are de primit ordine? Strigă 
d'Artagnan. Asta e prea mult! 

— Nici pe el? Zise domnul de Lyonne. 

— Dacă-i aşa? Răspunse d'Artagnan, rănit până în adâncul 
inimii? Dacă nici căpitanul de muşchetari, care a intrat 
totdeauna nestingherit în odaia de culcare a regelui, nu mai 
poate să intre acum în cabinet sau în sala de mâncare, 
înseamnă că regele e mort, sau că l-a aruncat pe căpitan în 
dizgrație. Şi într-un caz şi în altul, nu mai are nevoie de 
mine. Fă-mi plăcerea şi intră dumneata, domnule de 
Lyonne, care te bucuri de favoare şi spune-i limpede regelui 
că îi trimit demisia mea. 

— D'Artagnan, ia seama! Strigă de Lyonne. 

— Te rog, du-te; din prietenie pentru mine. 

Şi-l împinse uşurel spre cabinet. 

— Fie, mă duc? Zise domnul de Lyonne. 

D'Artagnan aşteptă plimbându-se prin coridor. Lyonne se 
reîntoarse. 

— Ei, ce-a spus regele? Îl întrebă căpitanul. 

— Regele a spus că e bine? Răspunse de Lyonne. 

— Ce e bine? Izbucni d'Artagnan. Adică îmi primeşte 
demisia? Straşnic! lată-mă liber! Am devenit burghez, 
domnule de Lyonne; voi avea plăcerea de a te revedea! 
Adio, castel, coridoare, anticamere! Un burghez, care 
respiră în sfârşit liber, te salută! 

Şi, fără să mai aştepte, căpitanul sări de pe terasă pe 
scara unde găsise bucăţelele din scrisoarea lui Gourville. 
Cinci minute mai târziu, intra pe uşa hanului unde, urmând 
obiceiul tuturor marilor ofiţeri găzduiţi la castel, îşi luase 
ceea ce se numea o cameră în oraş. Aici însă, în loc să-şi 
descingă spada şi să-şi arunce mantia, îşi pregăti pistoalele, 
îşi puse banii într-o mare pungă de piele, trimise după cai la 
grajdul castelului şi dădu ordin de plecare în aceeaşi noapte 
la Vannes. 'Totul se îndeplini după voinţa lui. La ceasurile opt 


seara punea piciorul în scară, când domnul de Gesvres 
apăru la poarta hanului în fruntea unui grup de doisprezece 
soldaţi. 

D'Artagnan privea totul cu coada ochiului; fu nevoit să 
vadă cei treisprezece oameni cu treisprezece cai, dar se 
prefăcu a nu observa nimic şi se aşeză mai bine în şa. 
Gesvres se apropie de el. 

— Domnule d'Artagnan! I se adresă el cu un glas tare. 

— Ei, domnule de Gesvres! Bună seara! 

— S-ar zice că încaleci pe cal! 

— Ceva mai mult, am şi încălecat, după cum vezi. 

— Atunci, îmi pare bine că te-am găsit. 

— Mă căutai? 

— Doamne, da! 

— Din partea regelui, fac prinsoare! 

— Ei bine, da. 

— Aşa cum îl căutam eu, acum două-trei zile, pe domnul 
Fougquet? 

— Oh! 

— Haide, nu mai face pe delicatul cu mine. Îţi pierzi 
vremea în zadar. Spune-mi repede c-ai venit să mă arestezi. 

— Să te arestez? Doamne fereşte, nu! 

— Atunci pentru ce mi-ai ieşit în cale cu doisprezece 
călăreţi? 

— Îmi fac rondul. 

— Nu-i rău! Şi mă înhaţi cu prilejul acestui rond? 

— Nu te înhaţ; te-am întâlnit şi te rog să mergi cu mine. 

— Unde? 

— La rege. 

— Bun! Zise d'Artagnan cu un aer bosumflat. Aşadar, 
regele şi-a terminat toate treburile? 

— Te rog, căpitane? Îi spuse domnul de Gesvres încet 
muşchetarului? Nu-ţi face rău singur; oamenii ăştia te aud. 

D'Artagnan izbucni în râs şi replică: 

— Porniţi! Arestaţii îşi au locul între primii şase soldaţi şi 
între ultimii şase. 


— Dar, întrucât eu nu te arestez? Adăugă domnul de 
Gesvres? Vei merge în urma mea, dacă vrei. 

— Ei bine? Zise d'Artagnan? lată o purtare frumoasă, 
drace şi ai toată dreptatea; căci şi eu, dacă aş fi făcut de 
rond în jurul camerei dumitale din oraş, aş fi fost curtenitor 
cu dumneata, te încredinţez, pe cinstea mea de gentilom! 
Acum, îţi cer doar o favoare. Ce vrea regele? 

— Oh, regele e furios! 

— Ei bine, regele, care şi-a dat osteneala să se înfurie, îşi 
va da osteneala să se şi potolească, iată totul. Eu nu voi 
muri din asta, ţi-o jur. 

— Nu; însă... 

— Însă mă va trimite să-i ţin de urât bietului domn 
Fouquet? La dracu, e un om foarte cumsecade! Ne vom 
înţelege de minune şi vom trăi foarte bine amândoi, îţi jur! 

— Iată-ne ajunşi? Zise ducele. Căpitane, te rog, fii liniştit în 
faţa regelui. 

— Aha! Dar ce grijă îmi porţi, duce dragă! Exclamă 
d'Artagnan privindu-l pe domnul de Gesvres în faţă. Am 
auzit că ţii cu tot dinadinsul să uneşti gărzile dumitale cu 
muşchetarii mei. Cred că ăsta este cel mai bun prilej! 

— Nu mă voi folosi de el, căpitane; să mă ferească 
Dumnezeu! 

— De ce? 

— Din mai multe pricini, întâi; apoi din aceea că, dacă te- 
aş urma la comanda muşchetarilor după ce te voi fi 
arestat... 

— Ah, mărturiseşti deci că m-ai arestat? 

— Nu, nu! 

— Atunci spune: întâlnit. Dacă-mi vei urma după ce m-ai 
„întâlnit”, spune, ce se va întâmpla? 

— Muşchetarii dumitale, la primul exerciţiu de tragere, 
vor trage asupra mea, ca din greşeală. 

— Ah, cât despre asta, nu spun nu! Băieţii ăştia mă iubesc 
mult. 


Gesvres îl lăsă pe d'Artagnan să treacă înainte, îl conduse 
drept la cabinetul unde regele îl aştepta pe căpitanul lui de 
muşchetari şi rămase la spatele colegului său, în 
anticameră. Se auzea foarte limpede cum regele îi vorbea 
tare lui Colbert, în acelaşi cabinet în care Colbert îl auzise, 
cu câteva zile mai înainte, vorbindu-i tare lui d'Artagnan. 

Gărzile se rânduiră, călări, în faţa porţii principale şi 
încetul cu încetul în oraş se răspândi vestea că domnul 
căpitan de muşchetari fusese arestat din ordinul regelui. 
Atunci se văzu cum toţi aceşti oameni începură să se 
frământe, ca în frumoasele timpuri ale lui Ludovic al XIII-lea 
şi ale domnului de Treville; se formau grupuri, scările se 
umpleau de lume; murmure nedesluşite porneau din curţi şi 
se urcau în valuri până la etajele de sus, asemenea 
mugetelor înăbuşite ale unei mări ce se umflă. 

Domnul de Gesvres era neliniştit. Îşi privea gărzile care, 
luate cu întrebări, la început, de către muşchetarii ce se 
amestecaseră cu ei, începeau acum să se îndepărteze de 
aceştia, trădând aceeaşi îngrijorare. 

D'Artagnan era, de bună seamă, mai puţin neliniştit decât 
domnul de Gesvres, căpitanul gărzilor. De cum intrase, se 
aşezase pe marginea unei ferestre şi vedea totul cu ochiul 
său de vultur, fără să i se mişte nici o cută pe faţă. Niciun 
murmur al vâlvei stârnite de vestea arestării lui nu-i 
scăpase muşchetarului. Prevedea clipa când explozia va 
izbucni şi se ştie că prevederile lui nu dădeau niciodată 
greş. „Ar fi nostim? Îşi spunea el? Ca, astă-seară, pretorienii 
mei să mă facă rege al Franţei. Ce-aş mai râde!” 

Dar, în clipa cea mai frumoasă, totul se potoli deodată. 
Gărzi, muşchetari, ofiţeri, soldaţi, murmure şi nelinişti, totul 
se împrăştie, se stinse şi se şterse pe negândite; nici 
frământări, nici ameninţări, nici semne de nesupunere. Un 
singur cuvânt domolise valurile. Regele strigase prin glasul 
lui Brienne: 

— Linişte, domnilor, îl tulburaţi pe rege! 

D'Artagnan suspină. 


— S-a sfârşit! Zise el. Muşchetarii de azi nu mai sunt cei 
de pe vremea maiestăţii sale Ludovic al XIII-lea. S-a sfârşit! 

— Domnul d'Artagnan la rege! Strigă un uşier. 

Capitolul LVI Regele Ludovic al XIV-lea. 

Regele stătea pe scaun, în cabinetul său, cu spatele întors 
către intrare. În faţa lui era o oglindă în care, tot răsfoind 
nişte hârtii, arunca din când în când câte o ocheadă spre a-i 
vedea pe cei ce intrau la dânsul. Nu se sinchisi câtuşi de 
puţin la sosirea lui d'Artagnan, dar întinse peste scrisorile şi 
hârtiile lui o mare pânză verde de mătase, de care se 
folosea atunci când voia să-şi ascundă secretele, ca să nu fie 
văzute de privirile celor nepoftiţi. D'Artagnan înţelese jocul 
şi rămase lângă uşă; în aşa fel că, după o clipă, regele, care 
nu auzea nimic şi nu putea să vadă cu coada ochiului, fu 
nevoit să strige: 

— N-a venit încă domnul d'Artagnan? 

— Sunt aici? Răspunse muşchetarul făcând un pas înainte. 

— Ei bine, domnule? Zise regele aţintindu-şi privirea către 
d'Artagnan? Ce-ai să-mi spui? 

— Eu, sire? Replică acesta pândind prima mişcare a 
adversarului pentru a da riposta. Eu? N-am să-i spun nimic 
maiestăţii voastre, decât că am fost arestat din ordinul 
vostru şi iată-mă aici. 

Regele fu gata să răspundă că nu dăduse nici un ordin să 
fie arestat d'Artagnan; dar această frază i se păru c-ar fi o 
scuză şi tăcu. D'Artagnan se încăpăţână să tacă şi el. 

— Domnule? Reluă regele? Ce te-am însărcinat eu să faci 
la Belle-Isle? Spune-mi te rog! 

Ludovic, rostind aceste cuvinte, îl privea ţintă pe căpitanul 
său. Aci, d'Artagnan se simţi fericit; regele îl scotea din 
încurcătură. 

— Dacă nu mă înşel? Răspunse el? Maiestatea voastră îmi 
face cinstea să mă întrebe pentru ce a trebuit să mă duc la 
Belle-Isle? 

— Da, domnule. 


— Ei bine, sire, nu ştiu nimic; nu eu se cuvine să fiu 
întrebat despre asta, ci acel număr nesfârşit de ofiţeri de 
tot soiul cărora li s-a dat un număr nesfârşit de ordine de 
tot felul, în timp ce mie, şeful expediției, nu mi s-a ordonat 
nimic precis. 

Regele fu jignit; o arată prin răspunsul sau. 

— Domnule? I-o întoarse el? Nu li s-au dat ordine decât 
oamenilor care au fost socotiți vrednici de încredere. 

— De aceea mă miră, sire? Ripostă muşchetarul? Că un 
căpitan ca mine, cu meritele unui mareşal al Franţei, a 
putut să se trezească sub ordinele a cinci sau şase 
locotenenţi sau majori, buni să facă pe iscoadele, se poate, 
dar nu să conducă o expediţie de război. lată pentru ce 
venisem să cer explicaţii maiestăţii voastre, când uşile mi-au 
fost închise; lucru care, socotindu-l ultima ofensă adusă 
unui om viteaz, m-a îndemnat să părăsesc serviciul 
maiestăţii voastre. 

— Domnule? Rosti regele? Dumneata crezi că trăieşti încă 
într-un veac în care regii erau, aşa cum singur te plângeai 
că ar fi fost, sub ordinele şi la bunul plac al celor mai prejos 
de ei. Nu uiţi cumva că un rege nu dă socoteală de faptele 
sale decât în faţa lui Dumnezeu? 

— Nu uit câtuşi de puţin, sire? Vorbi muşchetarul, jignit la 
rândul lui de această lecţie. De altfel, nu văd cum un om 
cinstit îl răneşte pe regele său întrebându-l cu ce i-a greşit. 

— Mi-ai greşit, domnule, luând partea duşmanilor mei, 
împotriva mea. 

— Cine sunt duşmanii voştri, sire? 

— Cei împotriva cărora te-am trimis să lupţi. 

— Doi oameni, duşmanii armatei maiestăţii voastre! E de 
necrezut, sire! 

— N-ai dreptul să judeci hotărârile mele! 

— Judec prieteniile mele, sire. 

— Cine îşi slujeşte prietenii, nu-şi slujeşte stăpânul. 

— Am înţeles-o atât de bine, sire, încât am înaintat 
maiestăţii voastre, cu tot respectul, demisia mea. 


— Iar eu ţi-am primit-o, domnule? Zise regele. Dar înainte 
de a mă despărţi de dumneata, am vrut să-ţi dovedesc că 
ştiu să-mi ţin cuvântul. 

— Maiestatea voastră a făcut mai mult decât să-şi ţină 
cuvântul; căci maiestatea voastră a pus să fiu arestat, ceea 
ce nu-mi făgăduise mai înainte? Rosti d'Artagnan cu tonul 
său rece şi sarcastic. 

Regele nu luă în seamă această glumă şi spuse cu 
seriozitate: 

— Vezi, domnule, ce m-a silit să fac nesupunerea dumitale? 

— Nesupunerea mea? Exclamă d'Artagnan roşu de mânie. 

— E cuvântul cel mai blând pe care l-am putut găsi? 
Continuă regele. Gândul meu era de a-i prinde şi a-i 
pedepsi pe răzvrătiți; trebuia oare să ţin seama că 
răzvrătiţii erau prietenii dumitale? 

— Eu însă trebuia să ţin seama? Răspunse d'Artagnan. A 
fost o cruzime din partea maiestăţii voastre să mă trimită 
tocmai pe mine să-mi prind prietenii şi să-i aduc la 
spânzurătoarea voastră. 

— A fost, domnule, o încercare de a dovedi buna credinţă a 
pretinşilor slujitori ce mănâncă pâinea mea şi care sunt 
datori să apere persoana mea. Examenul a fost terminat 
prost, domnule d'Artagnan! 

— În locul unui slujitor rău pe care-l pierde maiestatea 
voastră? Răspunse muşchetarul cu amărăciune? Alţii zece 
şi-au trecut examenul în aceeaşi zi. Ascultaţi-mă, sire: eu nu 
sunt obişnuit cu servicii de felul acestora. Sunt o spadă 
rebelă, atunci când e vorba să fac un rău. Şi însemna să fac 
rău, urmărind, până la moarte, doi oameni a căror viaţă v-o 
ceruse s-o cruţaţi domnul Fouquet, salvatorul maiestăţii 
voastre. Afară de asta, aceşti doi oameni erau prietenii mei. 
Ei nu s-au ridicat împotriva maiestăţii voastre, ci au căzut 
victime unei rătăciri oarbe. De altminteri, de ce n-ar fi lăsaţi 
să fugă? Ce crimă au săvârşit ei? Ştiu că nu-mi îngăduiţi 
dreptul de a judeca purtarea lor. Dar de ce să fiu bănuit 
înainte de a fi văzut ce fac? De ce să fiu înconjurat de 


iscoade? De ce să fiu dezonorat în faţa armatei? De ce eu, 
căruia până acum i-aţi arătat încrederea cea mai deplină, 
eu, care de atâţia ani sunt legat de persoana voastră şi v-am 
dat mii de dovezi de devotament, căci trebuie să o spun, 
astăzi, când sunt învinuit, de ce să fiu silit să văd trei mii de 
soldaţi ai regelui pornind să se războiască numai cu doi 
oameni? 

— S-ar părea că uiţi ce mi-au făcut aceşti oameni şi că 
datorită lor eram să fiu pierdut! Zise regele cu un glas surd. 

— Sire, uitaţi, s-ar părea, că mai eram şi eu pe-aici! 

— Destul, domnule d'Artagnan, destul cu aceste interese 
dominatoare ce răpesc soarele intereselor mele. Întemeiez 
un stat în care nu va fi decât un singur stăpân, ţi-am 
făgăduit asta cândva; a sosit timpul să-mi îndeplinesc 
făgăduiala. Vrei, după gusturile şi după plăcerile dumitale, 
să-ţi dau li-bertatea de a-mi zădărnici planurile şi de a-i 
salva pe duşmanii mei? Te zdrobesc, sau te părăsesc. Cauţi 
un stăpân mai îngăduitor? Ştiu că un alt rege nu s-ar purta 
aşa cum mă port eu şi dacă s-ar lăsa înrâurit de dumneata, 
ar fi silit să te trimită într-o zi alături de domnul Fouquet şi 
de ceilalţi, dar eu am o memorie bună şi, pentru mine, 
serviciile sunt titluri sfinte pentru recunoştinţă, pentru 
iertare. Nu vei primi, domnule d'Artagnan, decât această 
lecţie spre a-ţi pedepsi nesupunerea şi nu-i voi urma pe 
înaintaşii mei la mânie, după cum nu i-am urmat nici în 
privinţa favorurilor. Şi pe urmă, alte motive mă fac să mă 
port cu blândeţe faţă de dumneata: mai întâi, pentru că eşti 
un bărbat cu judecată, un bărbat cu multă judecată, un 
bărbat cu suflet mare şi vei putea fi un bun slujitor pentru 
cel care te va îmblânzi; apoi, pentru că nu vei mai avea 
prilejul să-ţi arăţi nesupunerea. Prietenii dumitale au fost 
distruşi sau doborâţi de mine. Aceste puncte de sprijin pe 
care, din instinct, se rezema spiritul dumitale capricios, eu 
le-am făcut să dispară. La ceasul acesta, soldaţii mei i-au 
prins sau i-au ucis pe răzvrătiţii de la Belle-Isle. 

D'Artagnan păli. 


— l-au prins sau i-au ucis? Strigă el. Oh, sire, dacă aţi 
crede în cele ce-mi spuneţi sau dacă aţi fi sigur că-mi 
spuneţi adevărul, aş uita tot ceea ce e drept, tot ceea cee 
mărinimos în cuvintele voastre şi v-aş numi un rege barbar, 
un om crud. Dar vă iert asemenea cuvinte? Adăugă el 
zâmbind cu mândrie? 1 le iert tânărului Prinţ care nu ştie, 
care nu poate să înţeleagă ce înseamnă nişte oameni ca 
domnul d'Herblay, ca domnul du Vallon, ca mine. Prinşi sau 
ucişi? Ah, ah, sire, dacă această veste e adevărată, 
mărturisiţi câţi bani şi câţi oameni v-a costat? Vom vedea pe 
urmă dacă paguba merită câştigul. 

În timp ce vorbea încă, regele se apropie furios de el şi-i 
spuse: 

— Domnule d'Artagnan, astea sunt răspunsuri de 
răzvrătit! Fii bun, te rog şi spune-mi cine este regele 
Franţei? Mai ştii oare pe un altul? 

— Sire? Răspunse pe un ton rece căpitanul de muşchetari? 
Îmi amintesc că, într-o dimineaţă, la Vaux, aţi pus această 
întrebare mai multor oameni, care n-au ştiut ce să 
răspundă, pe când eu v-am răspuns. Dacă l-am recunoscut 
pe rege în ziua aceea, când lucrul nu era uşor, cred că este 
de prisos să mai fiu întrebat astăzi, când maiestatea voastră 
e singură cu mine. 

La aceste cuvinte, Ludovic al XIV-lea îşi lăsă ochii în jos. 1 
se păru că umbra nefericitului Filip se strecura între 
d'Artagnan şi el, pentru a răscoli amintirea acelei groaznice 
întâmplări. Aproape în aceeaşi clipă, un ofiţer intră şi-i 
întinse o depeşă regelui, care, citind-o, păli uşor la rândul 
său. D'Artagnan observă aceasta. Regele rămase nemişcat 
şi tăcut, după ce mai citi o dată hârtia. Apoi, revenindu-şi 
repede, zise: 

— Domnule, ceea ce mi se vesteşte ai afla-o mai târziu; mai 
bine să-ţi spun acum, ca s-o afli din gura regelui. La Belle- 
Isle a avut loc o luptă. 

— Ah, ah! Făcu d'Artagnan cu un aer calm, în timp ce 
inima îi bătea să-i spargă pieptul. Ei bine, sire? 


— Ei bine, am pierdut şase sute de oameni. 

O scânteie de bucurie şi de mândrie străluci în ochii lui 
d'Artagnan. 

— Şi răzvrătiţii? Întrebă el. 

— Răzvrătiţii au fugit? Răspunse regele. 

D'Artagnan scoase un strigăt de triumf. 

— Totuşi? Adăugă regele? Am o flotă care a încercuit 
Belle-lIsle şi sper că nici o barcă nu va putea să scape de 
acolo. 

— Astfel că? Murmură muşchetarul cuprins de gânduri 
negre? Dacă cei doi domni vor fi prinşi...? 

— Îi vor spânzura? Zise regele netulburat. 

— Şi ei ştiu ce-i aşteaptă? Întrebă d'Artagnan, încercând 
să-şi stăpânească un fior. 

— Ştiu, întrucât le-o vei fi spus dumneata însuţi şi întrucât 
toată ţara o ştie. 

— Atunci, sire, nu vor fi prinşi vii, vă asigur de asta. 

— Ah! Făcu regele cu nepăsare, aruncându-şi din nou ochii 
peste scrisoare. Ei bine, vor fi prinşi morţi, domnule 
d'Artagnan, ceea ce va fi acelaşi lucru, deoarece nu vreau 
să-i prind decât ca să-i trimit la spânzurătoare. 

D'Artagnan îşi şterse sudoarea ce-i năpădise fruntea. 

— Ţi-am spus? Urmă Ludovic al XIV-lea? Că într-o zi îţi voi 
fi un stăpân bun, generos şi constant. Dumneata eşti astăzi 
singurul om dintre cei vechi care poate fi vrednic de mânia 
sau de prietenia mea. N-o voi precupeţi nici pe una, nici pe 
alta, după cum îţi va fi purtarea. Ai vrea oare, domnule 
d'Artagnan, să-l slujeşti pe un rege care ar avea o sută de 
alţi regi, egali cu el, în regatul său? Aş putea eu, spune-mi, 
să înfăptuiesc, cu asemenea slăbi-ciune, marile opere pe 
care le plănuiesc? Ai văzut dumneata vreodată un artist 
zămislind creaţii trainice cu o unealtă ce-i stă împotrivă? 
Departe de mine, domnule, această veche sămânță a 
abuzurilor feudale. Fronda, care trebuia să piardă 
monarhia, a emancipat-o. Eu sunt stăpân aici, căpitane 
d'Artagnan şi voi avea slujitori care, lipsiţi poate de virtuțile 


dumitale, vor duce devotamentul şi supunerea până la 
eroism. Ce importanţă, te întreb, ce importanţă are faptul 
că Dumnezeu n-a înzestrat cu geniu braţele şi picioarele? 1 
l-a dat capului şi capului, după cum ştii, i se supune tot 
restul. lar capul sunt eu! 

D'Artagnan tresări. Ludovic continuă ca şi cum n-ar fi 
observat nimic, deşi tresărirea muşchetarului nu-i scăpă: 

— Acum, să încheiem între noi doi târgul acela pe care ţi l- 
am făgăduit într-o zi, când mă socoteai încă prea mic, la 
Blois. Mulţumeşte-mi, domnule, că n-am aruncat asupra 
nimănui lacrimile de ruşine pe care le-am vărsat atunci. 
Priveşte în jurul dumitale: toate capetele mari sunt plecate. 
Pleacă-te şi dumneata, sau alegeţi surghiunul care-ţi va 
plăcea mai mult. Poate că, stând şi chibzuind acolo, vei găsi 
că regele acesta are o inimă generoasă, care se bizuie 
îndestul pe loialitatea dumitale părăsindu-te fiindcă te ştie 
nemulţumit şi făcând aceasta când dumneata deţii un mare 
secret de stat. Eşti un bărbat brav, ştiu asta. Pentru ce m-ai 
judecat înainte de vreme? Judecă-mă începând din această 
zi, d'Artagnan şi fii oricât vei voi de aspru. 

D'Artagnan rămase năucit, mut, clătinându-se pentru 
prima dată în viaţa lui. Dăduse peste un adversar vrednic 
de el. Nu mai era vorba de şiretenie, ci de calcul; nu mai 
era vorba de violenţă, ci de putere; nu mai era vorba de 
mânie, ci de voinţă; nu mai era înfumurare, ci un sfat. 
Tânărul acesta, care-l doborâse pe Fouguet şi care se putea 
lipsi de d'Artagnan, încurca toate planurile, puţin cam 
încăpăţânate, ale muşchetarului. 

— Haide, ce te opreşti? Îi spuse regele cu blândeţe. Ţi-ai 
înaintat demisia; vrei să ţi-o resping? Înţeleg că ar fi greu 
pentru un bătrân căpitan să revină asupra unei hotărâri 
luate într-o clipă de furie. 

— Oh? Răspunse cu amărăciune d'Artagnan? Nu asta e 
grija mea cea mai mare. Şovăiesc în a-mi retrage demisia 
deoarece sunt un om bătrân pentru maiestatea voastră şi 
fiindcă am unele obiceiuri de care nu e uşor să mă dezbar. 


Vă trebuie, de aici înainte, curteni care să se priceapă să vă 
distreze, nebuni care să se lase ucişi pentru ceea ce numiţi 
marile voastre opere. Mari vor fi aceste opere, nu mă 
îndoiesc; dar dacă s-ar întâmpla ca eu să nu le găsesc ca 
atare? Am cunoscut războiul, sire; am cunoscut pacea: i-am 
slujit pe Richelieu şi Mazarin; m-am pârjolit împreuna cu 
tatăl vostru în focul asediului din L.a Rochelle, am fost 
ciuruit de gloanţe ca o sită, mi-am schimbat pielea de zece 
ori, ca şerpii. După ocări şi nedreptăţi, am primit o 
comandă care altădată însemna ceva, întrucât ea dădea 
dreptul de a-i vorbi regelui deschis. Dar căpitanul vostru de 
muşchetari va fi de aici înainte un ofiţer care va sta de pază 
la uşile cele mici. Zău, sire, dacă asta este de aici înainte 
slujba, folosiţi-vă că suntem împreună şi scăpaţi-mă de ea. 
Să nu credeţi că păstrez vreun grăunte de pică pe cineva; 
nu, m-aţi îmblânzit, cum spuneţi, dar, trebuie s-o 
mărturisesc, îmblânzindu-mă, m-aţi înmuiat; făcându-mă să 
mă plec, m-aţi făcut să-mi dau seama de slăbiciunea mea. 
Dacă aţi şti ce plăcut lucru e să ţii fruntea sus şi ce jalnică 
înfăţişare aş avea eu ştergând praful de pe covoarele 
voastre! Oh, sire, regret nespus de mult şi veţi regreta ca şi 
mine, vremea când regele Franţei îi vedea în vestibulurile 
sale pe acei gentilomi semeţi, uscați, ursuzi, înjurând într- 
una, dar care se repezeau ca nişte dulăi în zilele de bătălie. 
Astfel de oameni sunt cei mai buni curteni pentru mâna 
care-i hrăneşte; sunt în stare s-o lingă; dar pentru mâna 
care-i loveşte, oh, ce muşcătură! Puțin aur pe galoanele 
mantalelor, un pic de burtă sub poalele tunicii, câteva fire 
albe în părul rărit şi veţi vedea pe frumoşii duci şi pairi, pe 
mândrii mareşali ai Franţei! Dar la ce bun să mai spun 
toate acestea? Regele e stăpânul meu şi el vrea ca eu să fac 
versuri, vrea să lustruiesc, cu papucii de mătase, mozaicul 
anticamerelor sale. La dracu! E greu, dar am făcut lucruri 
şi mai grele decât asta. O voi face. Pentru ce o voi face? 
Fiindcă iubesc banii? Am destui. Fiindcă sunt ambițios? 
Cariera mea se apropie de sfârşit. Fiindcă-mi place să stau 


la curte? Nu. Voi rămâne însă pentru că sunt obişnuit, de 
treizeci de ani, să viu să primesc cuvântul de ordine al 
regelui şi să-l aud spunându-mi: „Bună seara, d'Artagnan”, 
cu un zâmbet pe care niciodată nu l-am cerşit. Acum îl voi 
cerşi. Sunteţi mulţumit, sire? 

Şi d'Artagnan îşi plecă încet capul argintat, pe care regele, 
surâzând, îşi puse cu mândrie mâna lui albă. 

— Mulţumesc, bătrânul meu slujitor, credinciosul meu 
prieten? Rosti el. Întrucât, începând de astăzi, nu mai am 
duşmani în Franţa, nu-mi rămâne decât să te trimit pe un 
câmp de luptă dinafară, pentru a-ţi cuceri bastonul de 
mareşal. Bizuie-te pe mine, am să găsesc eu acest prilej. 
Până atunci, mănâncă din cea mai bună pâine a mea şi 
dormi liniştit. 

— Minunat? Răspunse d'Artagnan mişcat. Dar acei bieţi 
oameni de la Belle-Isle? Unul mai ales, atât de bun şi atât 
de brav? 

— Îmi ceri să-i iert? 

— În genunchi, sire. 

— Ei bine, du-te şi le vesteşte iertarea mea, dacă nu e prea 
târziu. Dar rămâi chezaş pentru ei! 

— Pun chezăşie viaţa mea! 

— Du-te. Mâine plec la Paris. Întoarce-te până atunci, căci 
nu vreau să mă mai părăseşti nici o clipă. 

— Fiţi liniştit, sire! Exclamă d'Artagnan, sărutând mâna 
regelui. 

Şi ieşi, cu inima plină de bucurie, pe poarta castelului, 
pornind pe drumul spre Belle-Isle. 

Capitolul LVII Prietenii domnului Fouquet. 

Regele se întoarse la Paris şi, împreună cu el, d'Artagnan, 
care, culegând, în douăzeci şi patru de ceasuri, cu cea mai 
mare migală, toate informaţiile sale la Belle-Isle, nu aflase 
nimic despre taina ce stătea închisă sub greaua stâncă de la 
Locmaria, mormântul eroic al lui Porthos. Căpitanul de 
muşchetari aflase doar despre faptele săvârşite de aceşti 
doi bărbaţi viteji, de aceşti doi prieteni ai lui, a căror 


apărare le-o luase cu atâta nobleţe şi a căror viaţă 
încercase s-o scape; aflase că, ajutaţi de trei bretoni 
credincioşi, ei se luptaseră cu o armată întreagă. Văzuse 
chiar, împrăştiate pe câmpia din jur, bucăţi de trupuri 
omeneşti amestecate cu sfărâmături de stâncă mânjite de 
sânge şi aruncate prin tufişuri. Mai aflase apoi că o barcă 
fusese zărită destul de departe pe mare şi că, asemenea 
unei păsări de pradă, o corvetă regală urmărise, ajunsese 
din urmă şi înghiţise acea mică zburătoare ce fugea ca 
săgeata. Dar la atât se rezuma tot ceea ce ştia d'Artagnan. 
De aici încolo începea câmpul presupunerilor. Aşa că, ce 
trebuia să creadă? Corveta nu se mai întorsese. E adevărat 
că de trei zile bătea un vânt puternic; dar corabia avea 
pânze bune şi era construită solid, încât nu se temea de o 
furtună, iar aceea care-l ducea pe Aramis ar fi trebuit, după 
părerea lui d'Artagnan, să acosteze la Brest sau să 
pătrundă pe gurile Loarei. 

Acestea erau veştile încâlcite, dar pentru el, personal, 
destul de îmbucurătoare, pe care d'Artagnan i le adusese 
lui Ludovic al XIV-lea, când regele, urmat de întreaga curte, 
se reîntorsese la Paris. Ludovic, mulţumit de izbânda lui, 
Ludovic, mai blând şi mai binevoitor de când se simţea, mai 
puternic, nu încetase nici o clipă să călărească pe lângă 
trăsura domnişoarei de La Valliere. Toată lumea îşi dădea 
silinţa să le distreze pe cele două regine, pentru a le face să 
uite că erau părăsite, una de fiu, cealaltă de soţ. Totul se 
îndrepta către viitor; trecutul nu mai însemna nimic pentru 
nimeni. Dar acest trecut apăsa ca o rană sângerândă şi 
dureroasă inimile câtorva fiinţe iubitoare şi devotate. Astfel, 
regele nici nu apucă să se vadă bine acasă, că şi primi o 
dovadă înduioşătoare în această privinţă. 

Ludovic al XIV-lea abia se sculase şi se pregătea să ia 
primul dejun, când căpitanul său de muşchetari se înfăţişă 
la dânsul. D'Artagnan era puţin palid şi părea frământat de 
ceva. Regele observă, de la cea dintâi aruncătură de ochi, 
chipul acesta răvăşit, de obicei atât de senin. 


— Ce ai, d'Artagnan? Îl întrebă el. 

— Sire, mi s-a întâmplat o mare nenorocire. 

— Dumnezeule! Ce anume? 

— Sire, l-am pierdut pe unul din prietenii mei, domnul du 
Vallon, în afacerea de la Belle-Isle. 

Şi, spunând aceste cuvinte, d'Artagnan îşi aruncă privirea 
de vultur asupra lui Ludovic al XIV-lea, pentru a descifra 
primul simţământ ce-l putea stăpâni pe rege. 

— Ştiam? Răspunse Ludovic. 

— Ştiaţi şi nu mi-aţi spus nimic? Strigă muşchetarul. 

— La ce bun? Durerea dumitale, prietene, merită tot 
respectul. De aceea, am socotit de cuviinţă să te cruţ. 
Vestindu-ţi această nenorocire ce te-a lovit, d'Artagnan, te- 
aş fi putut face să crezi că mă bucur. Da, ştiam că domnul 
du Vallon a fost îngropat sub stânca de la Locmaria; ştiam 
că domnul d'Herblay mi-a răpit un vas, cu echipaj cu tot, 
pentru a fugi la Bayonne. Dar am vrut ca dumneata să afli 
singur toate acestea, spre a te încredința că prietenii mei 
sunt pentru mine vrednici de respect şi de stimă; că 
totdeauna omul din mine se va înduioşa pentru oameni, 
deoarece regele este adesea silit să-i jertfească pe oameni 
pentru maiestatea lui, pentru puterea lui. 

— Dar, sire, cum aţi aflat...? 

— Dumneata cum ai aflat, d'Artagnan? 

— Prin această scrisoare, sire, pe care mi-a trimis-o din 
Bayonne Aramis, liber şi în afară de orice primejdie. 

— Uite? Zise regele, scoțând, dintr-o casetă aşezată pe o 
mobilă de lângă scaunul de care se sprijinise d'Artagnan, o 
scrisoare copiată întocmai după aceea a lui Aramis? E 
aceeaşi scrisoare, pe care Colbert mi-a prezentat-o cu opt 
ore înainte de a o fi primit şi dumneata... Sunt bine slujit, 
nu-i aşa? 

— Da, sire? Murmură muşchetarul? Sunteţi singurul om 
pe care soarta l-a ajutat să învingă soarta şi tăria celor doi 
prieteni ai mei. V-aţi folosit de acest noroc, sire; dar nu veţi 
abuza, sper, de el. 


— D'Artagnan? Zise regele cu un surâs plin de 
bunăvoință? Aş putea pune ca domnul d'Herblay să fie prins 
pe pământul regelui Spaniei şi să-mi fie adus aici viu, spre 
a-l judeca. D'Artagnan, crede-mă, nu mă voi lăsa pradă 
acestei prime porniri, foarte fireşti de altfel. E liber, va 
continua să fie liber. 

— Oh, sire, nu veţi rămâne mereu atât de îngăduitor, atât 
de nobil, atât de generos precum vă arătaţi faţă de mine şi 
faţă de domnul d'Herblay; se vor găsi în preajma voastră 
sfetnici care vă vor vindeca de această slăbiciune. 

— Nu, d'Artagnan, te înşeli învinuindu-i pe aceia ce-mi dau 
sfaturi că ar încerca să mă împingă spre asprime. Povaţa de 
a-l cruța pe domnul d'Herblay vine de la Colbert însuşi. 

— Ah, sire! Făcu d'Artagnan uluit. 

— În ce te priveşte? Reluă regele cu o bunătate puţin 
obişnuită? Am să-ţi dau câteva veşti bune, dar le vei afla, 
dragul meu căpitan, după ce-mi voi fi încheiat socotelile 
mele aici. Am spus că vreau să te fac şi te voi face un om 
bogat. Cuvântul acesta va deveni o realitate. 

— Mulţumesc de o mie de ori, sire. Eu pot să mai aştept. 
Dar, în timp ce eu voi avea răbdare, rog pe maiestatea 
voastră să binevoiască a-şi pleca urechea la aceşti bieţi 
oameni care, de câtva timp, încearcă să ajungă aici şi care 
vin să depună, cu toată umilinţa, o suplică la picioarele 
regelui. 

— Cine sunt aceştia? 

— Duşmani ai maiestăţii voastre. 

Regele ridică faţa. 

— Prieteni de-ai domnului Fouquet? Adăugă d'Artagnan. 

— Numele lor? 

— Domnul Gourville, domnul Pellisson şi un poet, domnul 
Jean de La Fontaine. 

Regele stătu o clipă pe gânduri. 

— Şi ce vor? 

— Nu ştiu. 

— Cum arată? 


— Sunt în doliu. 

— Dar ce spun? 

— Nimic. 

— Ce fac? 

— Plâng. 

— Să intre? Zise regele, încruntând din sprâncene. 

D'Artagnan se răsuci pe călcâie, ridică draperia care 
închidea intrarea în cabinetul regal şi strigă în sala vecină: 

— Chemaţi-i! 

Peste puţin, în uşa cabinetului în care se aflau regele şi 
căpitanul său apărură cei trei bărbaţi ale căror nume le 
rostise d'Artagnan. La trecerea lor, se făcu o tăcere adâncă. 
Curtenii, la apropierea prietenilor nefericitului intendent 
superior al finanţelor, curtenii, spunem, se trăgeau înapoi, 
ca pentru a nu fi atinşi de molima dizgraţiei şi a năpăstuirii. 

D'Artagnan, cu un pas grăbit, veni el însuşi să-i ia de mână 
pe aceşti nenorociţi, care şovăiau şi tremurau la uşa 
cabinetului regal; îi aduse în faţa jilţului regelui, care, 
retras în firida unei ferestre, aştepta momentul prezentării 
şi se pregătea să le facă pocăiţilor o primire strict 
diplomatică. 

Primul dintre prietenii lui Fouquet care înaintă fu 
Pellisson. 

Nu mai plângea; îşi oprise însă lacrimile doar pentru ca 
regele să-i poată auzi mai bine glasul şi rugămintea. 
Gourville îşi strivea buzele ca să-şi stăpânească plânsul, din 
respect pentru rege. La Fontaine îşi înfundase faţa într-o 
batistă şi ai fi spus că nu mai trăieşte, dacă nu i-ai fi văzut 
umerii scuturaţi de suspine înăbuşite. 

Regele îşi păstrase întreaga demnitate. Chipul îi era 
nemişcat. Îşi ţinea încă sprâncenele încruntate, aşa cum era 
în clipa când d'Artagnan îi anunţase pe duşmanii lui. Făcu 
un gest, care însemna: „Vorbiţi” şi rămase în picioare, 
aruncând asupra celor trei oameni deznădăjduiţi o privire 
adâncă. Pellisson se îndoi până la pământ, iar La Fontaine 
căzu în genunchi, ca şi cum s-ar fi aflat într-o biserică. 


Tăcerea încordată, tulburată doar de suspine şi de gemete 
îndurerate, începu să răscolească în rege nu compătimire, 
ci nerăbdare. 

— Domnule Pellisson? Vorbi el pe un ton scurt şi sec? 
Domnule Gourville şi dumneata, domnule... Dar lui La 
Fontaine nu-i rosti numele. Aş privi cu multă neplăcere 
faptul că aţi putea veni să mă rugaţi pentru unul dintre cei 
mai mari nelegiuiţi, care şi-a atras pedeapsa dreptăţii mele. 
Un rege nu se lasă înduioşat decât de lacrimi sau de 
remuşcări: lacrimile inocenţei, remuşcările celor vinovaţi. 
Nu voi crede nici în remuşcările domnului Fouquet, nici în 
lacrimile prietenilor lui, întrucât unul e putred până în 
adâncul inimii, iar ceilalţi ar trebui să se ferească de a veni 
să mă ofenseze chiar în casa mea. De aceea, domnule 
Pellisson, domnule Gourville şi dumneata, domnule..., vă 
rog să nu spuneţi nimic ce n-ar mărturisi înaltul respect ce-l 
purtaţi voinţei mele. 

— Sire? Răspunse Pellisson tremurând la aceste cuvinte 
neîndurătoare? N-am venit să-i spunem maiestăţii voastre 
nimic care să nu fie expresia cea mai adâncă a celui mai 
sincer respect şi a celei mai sincere iubiri pe care toţi 
supuşii o datorează regelui lor. Dreptatea maiestăţii voastre 
e neînduplecată; fiecare trebuie să se plece sub sentinţele 
pe care ea le rosteşte. Noi ne înclinăm cu respect în faţa ei. 
Departe de noi gândul de a veni să-l apărăm pe acela care a 
avut nefericirea să ofenseze pe maiestatea voastră. Cel care 
şi-a atras dizgraţia voastră poate să fie un prieten al nostru, 
dar e un duşman al statului. Îl vom părăsi plângând, 
lăsându-l în seama hotărârii regelui. 

— De altfel? Îl întrerupse regele, potolit de acest glas 
rugător şi de aceste cuvinte convingătoare? Parlamentul 
meu va judeca. Eu nu lovesc înainte de a fi cântărit crima. 
Justiţia mea nu foloseşte spada înainte de a fi folosit 
balanţa. 

— De aceea, avem toată încrederea în această nepărtinire 
a regelui şi putem nădăjdui să ne facem auzite slabele 


noastre glasuri, cu încuviințarea maiestăţii voastre, atunci 
când ceasul apărării unui prieten învinuit va fi sunat pentru 
noi. 

— La urma urmei, domnilor, ce-mi cereţi? Întrebă regele 
cu un aer impunător. 

— Sire? Continuă Pellisson? Vinovatul lasă o soţie şi o 
familie. Puţina avere rămasă abia ajunge să se plătească 
datoriile, iar doamna Fouquet, după arestarea soţului ei, e 
părăsită de toată lumea. Braţul maiestăţii voastre loveşte la 
fel ca mâna lui Dumnezeu. Când Cel de sus trimite lepra 
sau ciuma într-o familie, toţi fug şi se depărtează de casa 
leprosului sau ciumatului. Uneori, dar destul de rar, doar un 
medic mărinimos îndrăzneşte să se apropie de pragul 
blestemat, îl trece cu îndrăzneală şi-şi expune viaţa ca să 
înfrunte moartea. El este ultima speranţă a muribundului; 
el este semnul milostivirii cereşti. Sire, am venit să vă 
rugăm, cu mâinile împreunate, căzuţi în genunchi, aşa cum 
l-am ruga pe tatăl ceresc: doamna Fouguet nu mai are 
prieteni, nu mai are nici un sprijin; plânge în casa ei săracă 
şi pustie, părăsită de toţi cei care erau nelipsiţi din ea când 
stăpânul se bucura de favoare; acum n-o mai ajută nimeni, 
nu mai are nici o speranţă. Nenorocitul asupra căreia s-a 
abătut mânia voastră, oricât de vinovat ar fi, primeşte cel 
puţin, din partea voastră, pâinea pe care el o udă în fiecare 
zi cu lacrimile lui. 'Tot atât de îndurerată, mai năpăstuită 
decât soţul ei, doamna Fouquet, aceea care a avut cinstea 
de a primi pe maiestatea voastră la masa ei, doamna 
Fouquet, soţia fostului intendent superior al finanţelor 
maiestăţii voastre, doamna Fougquet nu are nici măcar 
această pâine! 

Aci, tăcerea de mormânt ce încătuşase răsuflarea celor doi 
prieteni ai lui Pellisson fu ruptă de un puhoi de suspine şi 
d'Artagnan, care-şi simţea pieptul zdrobit ascultând această 
umilită rugăminte, se întoarse cu faţa spre un colţ al 
cabinetului, ca să-şi poată ronţăi în linişte vârful mustăţilor 
şi să-şi înăbuşe oftatul. Regele îşi păstrase privirea rece şi 


înfăţişarea aspră; dar obrajii i se împurpurară uşor, iar 
hotărârea din ochii lui se înmuie în chip vădit. 

— Şi ce doriţi dumneavoastră? Zise el cu un glas mişcat. 

— Venim să cerem cu umilinţă maiestăţii voastre? Vorbi 
Pellisson, ce părea din ce în ce mai tulburat? Îngăduinţa ca, 
fără a ne atrage dizgraţia sa, să-i putem împrumuta 
doamnei Fouquet două mii de pistoli, adunaţi de la toţi 
vechii prieteni ai soţului ei, astfel ca văduva să nu ducă lipsa 
lucrurilor celor mai necesare vieţii. 

La cuvântul văduvă, rostit de Pellisson, pe când Fougquet 
mai trăia încă, regele păli cu totul; mândria i se clătină; mila 
îi năvăli din inimă pe buze. Îşi lăsă privirea să cadă 
înduioşată asupra acestor oameni ce suspinau la picioa-rele 
lui. 

— Dumnezeu să mă păzească? Răspunse el? De a-l pune 
pe nevinovat alături de vinovat! Mă cunosc rău cei ce se 
îndoiesc de milostivirea mea faţă de cei slabi. Eu nu-i voi 
pedepsi niciodată decât pe cei trufaşi. Faceţi, domnilor, 
faceţi tot ceea ce vă îndeamnă inima pentru a uşura 
durerea doamnei Fougquet! Puteţi pleca, domnilor; puteţi 
pleca. 

Cei trei bărbaţi se ridicară în tăcere, cu ochii uscați. 
Lacrimile secaseră sub pleoapele lor arzătoare şi pe obrajii 
aprinşi. Nu mai avură nici măcar puterea să-i mulţumească 
regelui, care, de altminteri, le tăie scurt reverenţele 
solemne, retrăgându-se în dosul fotoliului său. 

D'Artagnan rămase singur cu regele. 

— Bine! Zise el, apropiindu-se de tânărul Prinţ, care-l 
întreba cu privirea. Foarte bine, stăpâne! Dacă n-aţi avea 
deviza ce vă asemuieşte cu soarele, v-aş oferi eu una, chiar 
dacă domnul Conrart ar trebui s-o traducă în latineşte: 
„Blând cu cel mic, aspru cu cel tare!” 

Regele zâmbi şi trecu în sala de alături, după ce-i spuse lui 
d'Artagnan: 

— Îţi dau concediul de care trebuie că ai nevoie pentru a 
pune în ordine afacerile răposatului domn du Vallon, 


prietenul dumitale. 

Capitolul LVIII 'Tlestamentul lui Porthos. 

La Pierrefonds, totul era în doliu. Curțile erau pustii, 
grajdurile închise, grădinile neîngrijite. În bazine, fântânile 
ţâşnitoare, altădată vesele, zgomotoase şi strălucitoare, se 
opriseră din susurul lor. Pe drumurile ce duceau la castel se 
vedeau venind oameni posomorâţi, călări pe catâri sau pe 
cai de povară. Erau vecini de prin împrejurimi, preoţi şi 
nobili de prin satele din jur. Toţi aceşti oameni intrau tăcuţi 
la castel, îşi lăsau caii în seama unui argat întristat şi se 
îndreptau, călăuziţi de un valet în costum negru, spre sala 
cea mare, unde Mousqueton îi primea, în prag, pe cei ce 
soseau. 

Mousqueton slăbise atât de mult în două zile, încât hainele 
fluturau pe el, asemenea acelor teci prea largi în care joacă 
lamele subţiri ale spadelor. Chipul său, colorat în roşu şi alb, 
ca acela al Madonei lui Van Dyck, era brăzdat de două 
dungi argintii săpate pe obrajii lui pe atât de durdulii 
altădată, pe cât de traşi erau acum, după doliu. Pentru 
fiecare nou vizitator, Mousqueton găsea un nou izvor de 
lacrimi şi îţi făcea o adevărată milă să-l vezi strângându-şi 
gâtlejul cu mâna lui groasă, ca să-şi oprească năvala 
suspinelor. 

Toate aceste vizite aveau ca scop citirea testamentului lui 
Porthos, hărăzită pentru ziua aceea şi la care voiau să fie de 
faţă toţi râvnitorii şi toţi prietenii mortului, care nu lăsa nici 
o rudă după el. Oaspeţii se aşezau pe scaune pe măsură ce 
veneau şi uşa de la marea sală se închise când ceasurile 
bătură amiaza, ora hotărâtă pentru citirea testamentului. 

Notarul lui Porthos, care era, fireşte, urmaşul jupânului 
Coquenard, începu prin a desfăşura încet marele 
pergament, pe care uriaşa mână a lui Porthos înşirase cele 
din urmă dorinţe ale lui. Sigiliul rupt, ochelarii aşezaţi pe 
nas, tusea premergătoare odată terminată, fiecare îşi aţinti 
urechea. Mousqueton se ghemuise într-un colţ, pentru a 
plânge în voie şi pentru a auzi cât mai puţin. 


Deodată, uşa cu două canaturi de la sala cea mare, care 
fusese închisă, se deschise ca prin minune şi un chip 
bărbătesc se ivi în prag, învăluit în cea mai strălucitoare 
lumină a amiezii. Era d'Artagnan, care păşise singur până 
la uşă şi care, negăsind pe nimeni să-i ţină scara, îşi legase 
calul de ciocanul porţii şi se înfăţişă singur în adunare. 

Lumina zilei ce năvăli în sală, murmurul celor de acolo, dar 
mai mult decât orice instinctul său de câine credincios îl 
smulseră pe Mousqueton din întristarea lui. Ridică faţa, îl 
recunoscu pe vechiul prieten al stăpânului şi, gemând de 
durere, veni să-i îmbrăţişeze genunchii, stropind lespezile 
încăperii cu lacrimile lui. D'Artagnan îl ridică de jos pe 
bietul intendent, îl îmbrăţişă ca pe un frate şi, salutând cu 
nobleţe adunarea, care se înclină toată deodată, rostindu-i 
numele în şoaptă, se duse şi se aşeză în fundul marei săli 
îmbrăcate în stejar sculptat, strângând tot timpul mâna lui 
Mousqueton, care, suspinând mereu, se aşeză şi elpe o 
treaptă. Atunci notarul, la fel de tulburat ca toţi ceilalţi, 
începu lectura. 

Porthos, după o mărturisire de credinţă dintre cele mai 
creştineşti, le cerea iertare duşmanilor lui pentru 
necazurile pe care va fi putut să le pricinuiască în viaţă. La 
acest paragraf, o rază de nespusă mândrie străluci în ochii 
lui d'Artagnan. Îşi aducea aminte de vechiul soldat. Număra 
pe rând pe toţi aceşti duşmani ai lui Porthos, doborâţi de 
braţul lui vânjos şi îşi spunea că Porthos procedase cu 
înţelepciune ferindu-se să dea amănunte despre duşmanii 
lui sau despre necazurile pricinuite acestora; altfel, astăzi, 
sarcina ar fi fost prea grea pentru cititorul testamentului. 

Urma apoi enumerarea de mai jos: „Stăpânesc în clipa de 
faţă, prin vrerea lui Dumnezeu: 

1. Domeniul Pierrefonds, cu ogoare, parc, imaşuri, ape şi 
livezi, împrejmuite de jur împrejur; 

2. Domeniul Bracieux, cu castel, păduri, pământ arabil, 
formând trei ferme; 

3. Moşioara Vallon, numita astfel fiindcă se află în valea... 


Bravul Porthos! 

„4. Cincizeci de loturi de pământ în Touraine, însumând 
laolaltă cinci sute de pogoane; 

5. Trei mori pe râul Cher, cu un venit de şase sute de livre 
fiecare; 

6. Trei heleşteie în Berri, cu un venit de două sute de livre 
fiecare. 

Cât despre bunurile MOBILIARE, numite astfel fiindcă nu 
se pot mişca, aşa cum îmi explica atât de bine învățatul meu 
prieten, episcopul de Vannes...” 

D'Artagnan simţi un fior la amintirea acestui nume 
lugubru. 

Notarul continuă netulburat: „Ele constau: 1. În mobile pe 
care nu pot să le înşir aici din lipsă de loc şi care 
împodobesc toate castelele sau casele mele, dar a căror 
listă este întocmită de intendentul meu...” 

Toţi îşi întoarseră ochii către Mousqueton, care se aplecă 
sub povara durerii. 

„2. În douăzeci de cai de ham şi de călărie, pe care-i am 
îndeosebi la castelul din Pierrefonds şi care se numesc: 
BAYARD, ROLAND, CAROL MAGNUL, PEPIN, DU-NOEZUL, 
LA HÂRE, OGIER, SAMSON, MILON, NEM-ROD, 
URGANDA, ARMIDA, FALSTRADA, DALILA, REBECCA, 
YOLANDA, FINEŢA, GRIZETA, LIZETA şi MUZETA; 

3. În şaizeci de câini, alcătuind şase haite, împărţite după 
cum urmează: prima, pentru cerbi; a doua, pentru lupi; a 
treia, pentru mistreți; a patra, pentru iepuri, iar celelalte 
două pentru vânatul de păsări sau pentru pază; 

4. În arme de război şi de vânătoare, aflate în galeria mea 
de arme; 

5. În vinuri de Anjou, alese pentru Athos, căruia îi plăceau 
mult pe vremuri; în vinuri de Bourgogne, de Champagne, 
de Bordeaux şi de Spania, păstrate în opt chelare şi 
douăsprezece beciuri din diferitele mele case; 

6. Tablouri şi statui care se spune că sunt de mare preţ şi 
care sunt destul de numeroase ca să obosească privirea; 


7. Biblioteca mea, alcătuită din şase mii de volume, toate 
noi şi care n-au fost niciodată deschise; 

8. Tacâmurile şi vasele de argint, care sunt toate cam 
tocite, dar care trebuie să cântărească între o mie şi o mie 
două sute de livre, căci abia puteam, cu mare greutate, să 
ridic lada în care sunt strânse, neputând face decât de şase 
ori înconjurul odăii cu ea în braţe. 

9. Toate aceste lucruri, dimpreună cu albiturile de masă şi 
de serviciu, sunt răspândite prin casele care-mi plăceau mai 
mult...” 

Aici, cititorul se opri o clipă, să răsufle. Toţi ceilalţi oftară, 
tuşiră, încordându-şi şi mai tare auzul. Notarul continuă: 
„Am trăit fără să fi avut copii şi se poate să nici nu am 
vreodată, ceea ce este o durere sfâşietoare pentru mine. 
Mă înşel însă, căci am un fiu împreună cu ceilalţi prieteni ai 
mei: acesta este domnul Raoul-Auguste-]Jules de Brage- 
lonne, fiu adevărat al domnului conte de La Fere. 

Pe acest tânăr senior îl socot vrednic de a fi urmaşul celor 
trei viteji gentilomi al căror prieten şi preaumil servitor 
sunt.” 

Aici, se auzi un zăngănit ascuţit. Era spada lui d'Artagnan, 
care se dezlegase din cingătoare şi căzuse pe pardoseala de 
piatră. Toţi întoarseră privirile în partea aceea şi văzură că 
o lacrimă mare se rostogoli din genele dese ale lui 
d'Artagnan, alunecând pe nasul lui coroiat, a cărui 
curbatura strălucea astfel ca o seceră în care se răsfrângea 
tot soarele. 

„lată de ce? Citi mai departe notarul? Mi-am lăsat toate 
bunurile mele, mobile şi imobile, cuprinse în numărătoarea 
făcută mai sus, domnului viconte Raoul-Auguste-Jules de 
Bragelonne, fiul domnului conte de La Fere, spre a-l 
mângâia de durerea ce pare să-l încerce şi a-l face să-şi 
poarte cu vrednicie numele...” 

Un lung murmur străbătu auditoriul. Notarul continuă 
lectura, îndemnat de privirea aprinsă a lui d'Artagnan, 


care, abătându-se asupra adunării, restabili liniştea 
întreruptă o clipă. 

„Cu sarcina, pentru domnul viconte de Bragelonne, de a-i 
da domnului cavaler d'Artagnan, căpitan de muşchetari al 
regelui, aceea ce numitul cavaler d'Artagnan îi va cere din 
bunurile mele. 

Cu sarcina, pentru domnul viconte de Bragelonne, de a-i 
plăti o pensie domnului cavaler d'Herblay, prietenul meu, 
dacă acesta va fi silit să trăiască în surghiun. 

Cu sarcina, pentru domnul viconte de Bragelonne, de a 
întreţine pe aceia dintre servitorii mei care m-au slujit timp 
de zece ani şi de a da câte cinci sute de livre fiecăruia 
dintre ceilalţi. 

Îi las intendentului meu Mousqueton toate costumele mele 
de oraş, de război şi de vânătoare, în număr de patruzeci şi 
şapte, cu încredințarea că le va purta până le va rupe, din 
dragoste şi spre amintirea mea. 

Afară de aceasta, îl las în grija domnului viconte de 
Bragelonne pe vechiul meu servitor şi prieten credincios 
Mousqueton, mai sus numit, cu sarcina, pentru pomenitul 
viconte de Bragelonne, de a se purta în aşa fel, încât, la 
moarte, Mousqueton să poată spune că n-a fost pentru el 
nici o zi în care să nu fie fericit.” 

Auzind aceste cuvinte, Mousqueton făcu o plecăciune, 
palid şi tremurând; umerii lui largi se zguduiră cu putere, 
faţa lui, pe care era zugrăvită o mare durere, se ridică din 
palmele-i îngheţate şi cei prezenţi îl văzură împleticindu-se, 
şovăind, ca şi cum ar fi vrut să părăsească sala, dar fără să 
ştie încotro s-o apuce. 

— Mousqueton? Îi zise d'Artagnan? Bunul meu prieten, 
ieşi de aici; du-te şi fă-ţi pregătirile de drum. Ie iau cu mine 
la Athos, unde mă voi duce după ce voi părăsi Pierrefonds. 

Mousqueton nu răspunse nimic. Răsufla greu, ca şi cum 
totul în această sală îi era de acum încolo străin. Deschise 
uşa încet şi ieşi cu paşi rari. 


Notarul îşi termină lectura, după care o mare parte dintre 
cei ce veniseră să audă ultimele dorinţe ale lui Porthos se 
retraseră dezamăgiţi, dar plini de respect. 

D'Artagnan, rămas singur după ce primise plecăciunea 
ceremonioasa pe care i-o făcuse notarul, admiră 
înţelepciunea adâncă a testatorului, care îşi lăsase cu atâta 
dreptate bunurile celui mai vrednic, celui mai nefericit 
dintre toţi şi o făcuse cu acea delicateţe sufletească ce nu se 
întâlneşte atât de desăvârşită la nimeni, nici măcar la cei 
mai distinşi curteni, sau la cele mai nobile inimi. 

Într-adevăr, Porthos îi prescrisese lui Raoul de Bragelonne 
să-i dea lui d'Artagnan tot ceea ce acesta va cere. Ştia el 
bine, acest minunat Porthos, că d'Artagnan nu va cere 
nimic; şi chiar dacă ar fi cerut ceva, nimeni, în afară de el 
însuşi, nu l-ar fi hotărât să-şi ia partea sa. 

Porthos îi lăsa o pensie lui Aramis, care, dacă ar fi râvnit să 
ceară mai mult, ar fi fost oprit, desigur, de pilda lui 
d'Artagnan; iar cuvântul acela surghiun, aruncat de 
testator fără vreun gând anume, nu era oare cea mai 
blândă, cea mai delicată dojană pentru purtarea lui Aramis, 
care îi pricinuise moartea lui Porthos? 

În sfârşit, în testamentul mortului nu se pomenea nimic de 
Athos. Putea oare să presupună acesta că fiul nu-i va dărui 
cea mai bună parte tatălui? Mintea simplă a lui Porthos 
judecase toate aceste împrejurări, cântărise toate aceste 
amănunte mai bine decât legea, mai bine decât obiceiul, 
mai bine decât gusturile oamenilor. „Porthos a fost o inimă 
mare!” îşi spuse d'Artagnan cu un suspin. Şiisepărucă 
aude un geamăt în tavan. Se gândi numaidecât la bietul 
Mousqueton, pe care trebuia să-l smulgă din durerea lui. În 
acest scop, d'Artagnan părăsi repede sala, pentru a se duce 
să-l caute pe vrednicul intendent, întrucât acesta nu se mai 
întorcea. Urcă scara până la etajul întâi şi zări în odaia lui 
Porthos un morman de costume de toate culorile şi din 
toate stofele, deasupra cărora Mousqueton se trântise cât 
era de mare, după ce el însuşi le îngrămădise acolo. Era 


moştenirea lăsată prietenului credincios. Aceste haine erau 
acum ale lui; îi fuseseră dăruite din toată inima. Se vedea 
mâna lui Mousqueton întinsă peste aceste lucruri scumpe 
lui, se vedea cum le săruta îndelung, căci îşi îngropase faţa 
în ele, acoperindu-le cu tot trupul său. 

D'Artagnan se apropie spre a-i spune o vorbă de 
mângâiere nefericitului slujitor. 

— Doamne? Exclamă el? Nu mai mişcă; a leşinat! 

D'Artagnan se înşela: Mousgueton murise. 

— A murit ca un câine credincios, care, după ce şi-a 
pierdut stăpânul, se întoarce să se stingă pe veşmintele lui. 

Capitolul LIX Bătrâneţea lui Athos. 

În timp ce toate aceste întâmplări îi despărţeau pentru 
totdeauna pe cei patru muşchetari, uniţi altădată prin 
legături ce se părea că nimic nu le mai putea desface, 
Athos, rămas singur după plecarea lui Raoul, începea să 
plătească tributul său acelei morţi premergătoare care se 
numeşte ruperea de fiinţele dragi. 

Reântors la locuinţa lui din Blois, nemaiavându-l nici 
măcar pe Grimaud care să-l întâmpine cu un zâmbet atunci 
când se plimba printre brazdele de flori, Athos simţea cum 
din zi în zi îi scădea tot mai mult puterea care de o viaţă 
întreagă părea de neînfrânt. Bătrâneţea, îndepărtată de el 
prin prezenţa făpturii iubite, se apropia acum cu întregul ei 
cortegiu de dureri şi metehne, ce sporesc pe măsură ce se 
face mai aşteptată. Athos nu-l mai avea lângă el pe fiul său 
pentru a se strădui să calce sprinten, cu spinarea dreaptă, 
dându-i acestuia o pildă vrednică de urmat; nu mai întâlnea 
nici ochii scânteietori ai tânărului? Vatră pururea aprinsă 
de la care se reîmprospăta mereu flacăra privirilor lui. Şi 
apoi, trebuie să o spunem, această fire, aleasă prin duioşia 
şi modestia ei, nemaigăsind pe nimeni care să-i înfrâneze 
pornirile, se lăsa pradă tristeţii cu toată acea patimă cu 
care naturile uşu-ratice se aruncă în braţele bucuriilor. 

Contele de La Fere, rămas tânăr până la cei şaizeci şi doi 
de ani ai săi, războinicul ce-şi păstrase întreaga vlagă în 


pofida oboselilor, agerimea minţii în pofida amărăciunilor, 
blânda seninătate sufletească şi trupească în pofida 
necazurilor pe care i le făcuse Milady, Mazarin şi La 
Valliere, Athos îmbătrânise numai în opt zile, din clipa când 
pierduse sprijinul tânărului său urmaş. Chipeş încă, dar mai 
încovoiat, nobil, dar întristat, domol şi clătinându-se sub 
părul său albit, căuta, de când rămăsese singur, luminişurile 
unde răzbătea soarele printre frunzişul copacilor de pe alei. 
Deprinderile la care ţinuse întreaga lui viaţă fuseseră uitate 
de când Raoul nu se mai afla alături de dânsul. Servitorii, 
obişnuiţi să-l vadă sculat o dată cu zorile în orice anotimp, 
se mirau auzind bătând ceasurile şapte în toiul verii, fără ca 
stăpânul lor să se fi dat jos din pat. Athos rămânea culcat, 
cu o carte la căpătâi, dar nu dormea, dar nu citea. Stând 
întins, spre a nu mai fi nevoit să-şi poarte povara trupului, 
îşi lăsa spiritul şi sufletul să zboare din învelişul lor şi să se 
îndrepte către fiul său, ori către Dumnezeu. Cei din jurul lui 
se îngrozeau adesea văzându-l adâncit ceasuri întregi într-o 
visare mută, fără simţire; nu mai auzea nici paşii valetului, 
care se apropia speriat de uşă pentru a trage cu urechea să 
afle dacă stăpânul său dormea încă sau se sculase. I se 
întâmpla de multe ori să uite că ziua trecuse de jumătate şi 
că nu luase nici gustarea de dimineaţă, nici masa de la 
amiază. Atunci îl trezeau; el se îmbrăca şi cobora în aleea 
umbrită, apoi se întorcea puţin la soare, ca pentru a 
împărtăşi o clipă cu fiul său zăduful pe care acesta îl îndura 
pe alte meleaguri. Pe urmă, îşi reîncepea plimbarea tristă, 
monotonă, până când, istovit, se reîntorcea în odaia şi la 
patul lui, sălaşul preferat. 

Timp de câteva zile, contele nu rosti un singur cuvânt. Nu 
voia să primească pe nimeni din cei care veneau să-l 
viziteze, iar noaptea aprindea lampa şi petrecea ceasuri 
întregi scriind sau răsfoind pergamente. Athos trimise una 
din aceste scrisori la Vannes, alta la Fontainebleau: 
amândouă rămaseră fără răspuns. Se ştie din ce pricină: 
Aramis părăsise Franţa; d'Artagnan călătorea de la Nantes 


la Paris, de la Paris la Pierrefonds. Valetul său de cameră 
observă că el îşi scurta în fiecare zi plimbarea cu câţiva 
paşi. Marea alee de tei deveni în curând prea lungă pentru 
picioarele care o străbăteau altădată de o mie de ori pe zi. 
Contele fu văzut cum se ducea cu greu până la copacii de la 
mijlocul aleii şi acolo se întindea pe un răzor de iarbă verde, 
lângă o cărare lăturalnică, aşteptând să-şi recapete 
puterile, sau mai degrabă să se facă din nou noapte. 
Curând, o sută de paşi era ceva peste puterile lui. În cele 
din urmă, Athos nu voi să se mai ridice din pat; nu mai 
primea nici un fel de hrană şi oamenii lui, înspăimântați, cu 
toate că el nu se plângea de nimic, cu toate că-şi păstra 
mereu zâmbetul pe buze, cu toate că le vorbea cu acelaşi 
glas blând, oamenii lui trimiseră la Blois după fostul medic 
al răposatului Prinţ şi-l aduseră la contele de La Fere, în aşa 
fel încât doctorul putu să-l vadă, însă fără ca el să fie văzut 
de conte. În acest scop, îl instalară într-un cabinet alăturat 
camerei bolnavului şi îl rugară să nu iasă de acolo, de 
teamă ca stăpânul, care nu ceruse medic, să nu se supere 
cumva. 

Doctorul făcu aşa precum i se spuse. Athos era un fel de 
model pentru gentilomii din împrejurimi; oamenii din 
regiunea Blois se mândreau că în mijlocul lor se afla 
această rămăşiţă sacră a vechilor glorii franceze; Athos era, 
într-adevăr, un mare senior, în comparaţie cu cei de azi, pe 
care regele îi înnobila peste noapte, atingând cu sceptrul lui 
tânăr şi roditor trunchiurile uscate ale arborilor heraldici 
din provincie. Athos era, aşadar, respectat şi iubit. 
Doctorului nu-i plăcea să-i vadă pe oamenii lui plângând şi 
nici să privească îngrămădindu-se la poartă săracii 
cantonului, cărora Athos le aducea mângâierea prin vorbele 
lui blânde şi prin dărnicia lui largă. Cercetă astfel, din 
ascunzătoarea lui, semnele unei boli misterioase ce-l 
mistuia din zi în zi mai mult, coborându-l spre moarte pe 
acest om altădată plin de sănătate şi dornic de viaţă. 
Observă în obrajii lui Athos văpaia înfrigurată ce se înteţea 


şi creştea, o văpaie înceată, nemiloasă, pornită dintr-o cută 
a inimii şi oprindu-se în dosul acestei paveze, sporind din 
suferinţa pe care o dospea, văpaie care era cauza şi în 
acelaşi timp efectul unei stări primejdioase. 

Contele nu vorbea cu nimeni, am spus; nu vorbea nici 
măcar cu el însuşi. Gândurile lui se temeau de zgomot şi 
ajunseseră până la acel grad de toropeală de unde începe 
indiferența. Omul căzut într-o asemenea părăsire, înainte 
de a-i aparţine lui Dumnezeu, înseamnă că nu mai aparţine 
nici pământului. 

Doctorul stătu mai multe ceasuri şi urmări această 
dureroasă luptă a voinţei împotriva unei puteri mai mari 
decât ea. El se îngrozi văzând aceşti ochi pururea neclintiţi, 
pururea îndreptaţi către o ţintă necunoscută; se îngrozi 
văzând că aceleaşi bătăi mişcau această inimă, căreia nici 
măcar un suspin nu-i mai schimba mersul; e ştiut că, uneori, 
ascuţirea durerii vine să-i dea o speranţă medicului. 

Se scurse astfel o jumătate de zi. Doctorul, ca om brav, ca 
spirit cutezător, îşi luă inima în dinţi: ieşi din ascunzătoarea 
lui şi se apropie dintr-o dată de Athos, care-l văzu însă fără 
să dea semne de surprindere, ca şi cum n-ar fi înţeles nimic 
din această apariţie bruscă. 

— Domnule conte, iartă-mă? Zise doctorul îndreptându-se 
spre bolnav cu braţele deschise? Dar am să-ţi fac o 
mustrare; iar dumneata trebuie să m-asculţi. 

Şi se aşeză la căpătâiul lui Athos, care se smulse cu greu 
din visarea lui. 

— Ce este, doctore? Întrebă contele după o clipă de 
tăcere. 

— Este că eşti bolnav, domnule şi nu vrei să fii îngrijit. 

— Eu, bolnav? Murmură Athos zâmbind. 

— Febră, mistuire, slăbire, prăpădire, domnule conte! 

— Slăbire! Răspunse Athos. Cum e cu putinţă? Nicinu mă 
mişc din pat! 

— Haide, haide, domnule conte, fără ocolişuri! Dumneata 
eşti doar un bun creştin. 


— Aşa cred? Zise Athos. 

— Vrei să-ţi curmi singur viaţa? 

— Nici gând, doctore. 

— Ei bine, domnule, dumneata te îndrepţi spre moarte; 
stând astfel, înseamnă să te sinucizi. Vindecă-te, domnule 
conte, vindecă-te! 

— De ce anume? Găseşte răul mai întâi. Niciodată nu m- 
am simţit mai bine, niciodată cerul nu mi s-a părut mai 
frumos, niciodată n-am iubit mai mult florile din grădina 
mea. 

— Te roade o mâhnire ascunsă. 

— Ascunsă?... Nu, îmi lipseşte fiul, doctore; iată toată, 
boala mea; şi n-o ascund. 

— Domnule conte, fiul dumitale trăieşte, e puternic, are în 
faţă tot viitorul oamenilor cu însuşirile şi cu originea lui; 
trebuie să trăieşti pentru el... 

— Dar trăiesc, doctore. Oh, fii liniştit? Adăugă el cu un 
zâmbet de melancolie? Atâta timp cât Raoul va trăi, nimic 
nu se va schimba; căci, atâta timp cât va trăi el, voi trăi şi 
eu. 

— Ce vrei să spui? 

— Un lucru foarte simplu. În momentul de faţa, doctore, 
las viaţa să se desfăşoare în afara mea. Ar fi un lucru peste 
puterile mele să duc o viaţă de uitare, de împrăştiere, de 
nepăsare, când nu-l mai am pe Raoul lângă mine. N-ai să-i 
ceri lămpii să mai ardă atunci când feştila n-are flacără; nu- 
mi cere deci să trăiesc în vâlvă şi strălucire. Lâncezesc, mă 
pregătesc de ducă, aştept. Uite, doctore, adu-ţi aminte de 
acei soldaţi pe care i-am văzut de atâtea ori împreună în 
porturile unde aşteptau să fie îmbarcaţi; stăteau culcaţi, 
nepăsători; jumătate într-o lume, jumătate în alta, ei nu se 
aflau nici în locul unde avea să-i poarte marea, nici în locul 
unde aveau să se despartă de pământ; cu toate lucrurile 
pregătite, cu gândurile încordate, cu privirea ţeapănă, ei 
aşteptau. Repet acest cuvânt, el este punctul pe care se 
sprijină viaţa mea acum. Culcat ca acei soldaţi, cu urechea 


aţintită către zgomotele care mă înconjoară, vreau să fiu 
gata de plecare la cea dintâi chemare. Cine îmi va trimite 
această chemare? Viaţa sau moartea? Dumnezeu sau 
Raoul? Am totul rânduit, sufletul mi-e pregătit, aştept 
chemarea... Aştept, doctore, aştept! 

Doctorul cunoştea aluatul din care era plămădit acest 
spirit, preţuia tăria acestui trup. Stătu puţin pe gânduri, îşi 
spuse că vorbele erau de prisos, leacurile zadarnice şi plecă 
rugându-i pe servitorii lui Athos să nu-l părăsească nici o 
clipă. 

Athos, după plecarea doctorului, nu se arătă nici mâniat, 
nici înciudat că fusese tulburat; nu ceru nici măcar să i se 
aducă scrisorile care ar mai putea să vină; ştia că orice 
tresărire ce i s-ar mai întâmpla ar fi pentru el o bucurie, o 
speranţă, pe care servitorii ar plăti-o cu sângele lor, numai 
să i-o poată procura. Somnul îl prindea tot mai rar. Athos, în 
dorinţa de a rămâne cu gândurile lui, stătea adâncit ceasuri 
întregi într-o reverie mai adâncă, mai întunecată decât ceea 
ce alţii ar fi numit vis. Această odihnă avea darul de a da 
trupului acea uitare de sine, care obosea spiritul; căci Athos 
trăia două vieţi în timpul acestor peregrinări ale minţii lui. 
Într-o noapte, visă că Raoul se îmbrăca într-un cort, pentru 
a porni în expediţia comandată de domnul de Beaufort în 
persoană. Tânărul era trist, îşi punea cu încetineală zalele, 
îşi încingea fără grabă spada. „Ce ai?” îl întrebă cu 
dragoste tatăl său. „Ceea ce mă umple de întristare este 
moartea lui Porthos, prietenul nostru atât de bun? 
Răspunse Raoul. Sufăr aici durerea pe care dumneata o vei 
simţi acolo.” Şi viziunea se spulberă o dată cu somnul lui 
Athos. În zorii zilei, unul dintre valeţi intră la stăpânul său 
şi-i aduse o scrisoare sosită din Spania. „Scrisul lui 
Aramis”? Îşi spuse contele. Şi citi. 

— Porthos a murit! Strigă el după primele rânduri. Oh, 
Raoul, Raoul, îţi mulţumesc! Ţi-ai păstrat făgăduiala, îmi dai 
de veste! 


Şi Athos, năpădit de o sudoare mortală, se prăbuşi în patul 
lui, fără altă cauză decât slăbiciunea sa. 

Capitolul LX Viziunea lui Athos. 

După ce acest leşin al lui Athos încetă, contele, aproape 
ruşinat că dăduse dovadă de atâta slăbiciune în faţa unei 
întâmplări fără noimă, se îmbrăcă şi ceru un cal, hotărât să 
se ducă la Blois, pentru a intra în legătură mai strânsă fie 
cu Africa, fie cu d'Artagnan sau cu Aramis. 

Într-adevăr, scrisoarea lui Aramis îi dădea de veste 
contelui de La Fere că expediţia de la Belle-Isle se sfârşise 
prost. Ea îi aducea apoi destule amănunte despre moartea 
lui Porthos pentru ca inima atât de iubitoare şi atât de 
devotată a lui Athos să fie zguduită până în cele mai mici 
fibre. Athos voia deci să-i facă prietenului său Porthos cea 
din urmă vizită. Pentru a-şi împlini această datorie de 
onoare faţă de vechiul său tovarăş de arme, el se gândea 
să-l caute pe d'Artagnan, să facă împreună cu el greul drum 
la Belle-Isle, tristul pelerinaj la mormântul uriaşului pe 
care-l iubise atâta, apoi să se întoarcă acasă la el, spre a se 
supune tainicelor îndatoriri ce-l chemau pe căi misterioase 
către cele veşnice. Dar abia apucaseră slugile să-şi îmbrace 
stăpânul, vesele că-l vedeau pregătindu-se pentru o 
călătorie ce avea să-i alunge tristeţea, abia fu înşeuat calul 
cel mai blând din grajdurile contelui şi adus în faţa scării, că 
tatăl lui Raoul simţi o ame-ţeală, picioarele i se înmuiară şi 
el îşi dădu seama că nu mai putea face nici un pas. Ceru să 
fie dus la soare; fu întins pe răzorul de iarbă verde, unde 
stătu mai bine de un ceas, până când îşi reveni în fire. Era 
de aşteptat să cadă în această sfârşeală, după viaţa 
nemişcată din ultimele zile. Athos bău o licoare spre a-şi 
recăpăta puterile, apoi îşi udă buzele uscate într-un pahar 
plin cu vinul care-i plăcea lui cel mai mult, acel vin bătrân 
de Anjou pomenit de bunul Porthos în admirabilul lui 
testament. Pe urmă, reîntremat, cu capul limpezit, ceru să i 
se aducă din nou calul; dar i-a trebuit ajutorul valeţilor ca 


să se urce cu mare greutate în şa. Nu făcu însă nici o sută 
de paşi; la cotitura drumului se simţi zguduit de friguri. 

— Asta e ciudat? Îi spuse valetului său de cameră, care-l 
însoțea. 

— Să ne oprim, domnule, vă rog! Îi răspunse credinciosul 
servitor. Sunteţi galben ca ceara. 

— Orice-ar fi, voi merge mai departe, de vreme ce-am 
pornit la drum? Zise contele. 

Şi dădu pinteni calului. Dar în loc să se supună îndemnului 
stăpânului său, animalul se opri deodată. O mişcare de care 
Athos nu-şi dăduse seama îi strânsese zăbala. 

— Ceva? Rosti Athos? Nu mă lasă să merg mai departe. 
Ajută-mă? Adăugă el întinzând braţele? Apropie-te repede! 
Simt că mi se înmoaie toţi muşchii şi am să cad de pe cal. 

Valetul văzuse mişcarea făcută de stăpânul său în aceeaşi 
clipă în care primise şi ordinul. Se apropie repede, îl prinse 
pe conte în braţe, şi, cum nu se depărtaseră prea mult de 
casă, ceilalţi servitori, rămaşi în poartă spre a-l conduce din 
ochi pe domnul de La Fere, văzură că ceva neobişnuit se 
petrecea mersul îndeobşte atât de regulat al stăpânului lor; 
valetul cameră îi chemă pe colegii lui prin semne şi prin 
strigăte şi toţi alergară să-i sară în ajutor. 

După ce făcu însă câţiva paşi, reîntorcându-se spre casă, 
Athos se simţi iarăşi mai bine. Îşi recăpătă din nou puterile 
şi voi încă o dată să pornească spre Blois. Îşi întoarse calul 
din drum. Dar, după câţiva paşi ai supusului animal, recăzu 
în aceeaşi stare de toropeală şi de aşteptare înfrigurată. 

— Hotărât lucru? Murmură el? CINEVA vrea să rămân 
acasă. 

Oamenii se apropiară de el, îl dădură jos de pe cal şi îl 
duseră pe braţe în casă. Camera îi fu repede pregătită şi îl 
culcară în patul său. 

— Aveţi grijă? Le spuse el înainte de a adormi? Aştept 
astăzi nişte scrisori din Africa. 

— Domnul va afla, fără îndoială cu bucurie, că fiul lui 
Blaisois a pornit călare de aproape un ceas, ca să-i iasă 


înainte curierului de la Blois? Răspunse valetul de cameră. 

— Mulţumesc! Rosti Athos cu un zâmbet de mare 
bunătate. 

Contele adormi. Somnul lui neliniştit părea mai degrabă 
un chin. Omul care stătea de veghe lângă el văzu de mai 
multe ori că trăsăturile lui căpătau expresia unei aprige 
frământări lăuntrice. Poate că Athos visa ceva. 

Ziua se scurse astfel; fiul lui Blaisois se întorsese: curierul 
nu adusese nici o ştire. Contele număra cu înfrigurare 
minutele şi era cuprins de deznădejde când minutele 
încheiau un ceas. Gândul că fusese uitat aici îl străbătu încă 
o dată şi-i stârni o cumplită durere în inimă. 

Nimeni, în casă, nu mai aştepta să vină curierul; sorocul 
lui trecuse de mult. De patru ori, trimisul special la Blois se 
întorsese cu mâna goală, căci nu sosise nimic pe adresa 
contelui. 

Athos ştia că acel curier venea numai o dată pe 
săptămână. Avea aşadar de îndurat încă opt zile, mai 
chinuitoare decât moartea însăşi. Îşi începu noaptea cu 
această dureroasă resemnare. 

Tot ceea ce un om bolnav şi zgâlţâit de suferinţă poate să 
adauge la sumbrele lui presupuneri, unele mai triste decât 
altele, Athos le trăi în mintea lui în primele ceasuri ale 
acestei nopţi chinuitoare. Fierbinţeala creştea; ea îi năpădi 
pieptul, care ardea ca un cuptor, după cum se exprimase 
doctorul adus de la Blois în ultimul drum făcut acolo de fiul 
lui Blaisois. În curând, îi ajunse şi la cap. Doctorul îi luă 
sânge de două ori, ceea ce-l mai uşură, dar îl slăbi şi mai 
mult pe bolnav, la care singur creierul mai rămăsese în 
stare de veghe. Totuşi, această văpaie îngrijorătoare se 
opri. Ea dădu ultimele asalturi în trupul amorţit, apoi se 
domoli cu totul în momentul când bătu miezul nopţii. 

Doctorul, văzând această îmbunătăţire vădită, se întoarse 
la Blois, după ce dădu câteva prescripţii şi după ce spuse că 
de astă dată contele era salvat. Atunci începu pentru Athos 
o stare ciudată, de nedescris. Gândurile lui, limpezite iarăşi, 


se îndreptau spre Raoul, spre fiul său mult iubit. Vedea cu 
închipuirea taberele din Africa, în apropiere de Djidgelli, 
unde domnul de Beaufort îşi debarcase armata sa. Erau 
acolo nişte stânci cenuşii, înverzite în unele locuri de apele 
mării, ce se rostogoleau peste ele în timpul furtunilor şi al 
valurilor mari. În spatele țărmului pe care se înşirau aceste 
stânci, ca nişte morminte, urca în amfiteatru, printre 
cactuşi şi arbori de fistic? Un fel de aşezare omenească 
plină de fum, de învălmăşeală şi de zgomote înfundate. 
Deodată, din mijlocul acestui fum se desprinse o flacără 
uriaşă, ce cuprinse, târându-se pe pământ, întreaga 
aşezare şi care creştea, clipă de clipă, în-văluind totul în 
vârtejurile ei roşii; plânsete, ţipete, braţe ridicate spre cer. 
Câtva timp fu un amestec îngrozitor de bârne ce se năruiau, 
de fiare răsucite, de ziduri arse, de copaci sfârtecaţi, ce 
dispăreau fără urmă. 

Lucru ciudat! În acest haos în care Athos zărea braţe 
ridicate spre cer şi auzea ţipete, vaiete şi suspine, nu vedea 
nici un chip omenesc. Tunul răsună în depărtare, 
muschetele începură să păcănească, marea să mugească, 
turmele s-o ia la goană peste câmpurile verzi. Dar nici un 
soldat care să pună şomoiogul aprins la coada tunului, nici 
un marinar care să ajute la mişcările flotei, nici un păstor 
lângă turmele acelea. 

După ruina satului şi distrugerea forturilor ce-l înconjurau, 
ruină şi distrugere săvârşite ca printr-o vrăjitorie, fără 
participarea unei singure fiinţe omeneşti, flacăra se stinse, 
fumul începu să se urce iarăşi în văzduh, apoi îşi slăbi 
puterea, se rări şi se pierdu cu desăvârşire. Noaptea se lăsă 
deasupra întregii privelişti; o noapte întunecoasă pe 
pământ, luminoasă spre cer; stelele mari, sclipitoare, care 
ard pe firmamentul african, străluceau cu putere, fără a 
lumina însă nimic în jurul lor. Urmă o tăcere adâncă, în care 
imaginaţia înfierbântată a lui Athos se opri o clipă; dar cum 
el simţea că ceea ce avea să vadă nu se terminase încă, îşi 


îndreptă cu şi mai multă atenţie ochii minţii asupra 
spectacolului ciudat pe care i-l pregătea închipuirea lui. 

Acest spectacol reîncepu într-adevăr în curând pentru el. 
O lună blândă şi galbenă se ridică dincolo de țărm, 
oglindind mai întâi ondulările necontenite ale mării, ce 
părea că se potolise după mugetele asurzitoare din timpul 
viziunii lui Athos, o lună care îşi împrăştia diamantele şi 
opalele ei peste mărăcinişurile şi tufişurile colinei. Stâncile 
cenuşii, ca tot atâtea fantome tăcute şi atente, păreau că-şi 
înalţă capetele verzui spre a cerceta şi ele câmpul de luptă 
la lumina lunei. Athos văzu că acest câmp, gol în timpul 
bătăliei, era acum presărat cu trupuri ce zăceau doborâte 
la pământ. Un fior de groază şi teamă îi cuprinse sufletul 
când recunoscu uniforma albă cu albastru a soldaţilor din 
Picardia, lungile lor sulițe cu mânerul albastru şi 
muschetele lor însemnate cu floarea de crin pe patul 
armelor. 


Când văzu toate acele răni mari şi deschise privind spre 
cerul de azur, ca şi cum ar cere să li se dea înapoi sufletele 
ce-şi luaseră zborul din mijlocul lor, când văzu caii 
sfârtecaţi. Nemişcaţi, cu limbile atârnate printre buze, 
prăbuşiţi în bălțile de sânge închegat din jurul lor, cu şeile şi 
coamele mânjite şi înroşite, când văzu calul alb al domnului 
de Beaufort trântit la pământ, cu ţeasta zdrobită, zăcând în 
primul şir de hoituri de pe câmpul de luptă, Athos îşi trecu 
mâna rece peste fruntea pe care se miră că n-o găseşte 
arzându-i ca focul. Se încredinţă, prin această atingere, că 
privea ca un spectator teafăr priveliştea lăsată în urma ei 
de bătălia dată la Djidgelli de către armata expediţionară 
pe care o văzuse desprinzându-se de coastele Franţei şi 
dispărând la orizont şi pe care o salutase, cu gândul şi cu 
mâna, atunci când ultima salvă de tun comandată de duce 
brăzdase văzduhul, în semn de adio adresat patriei. 

Cine ar putea să descrie ucigătoarea sfâşiere cu care 
sufletul său, urmărind cu un ochi ager mormanele de 
cadavre, le privea îndeaproape, rând pe rând, pentru a 
vedea dacă printre ele nu zăcea şi Raoul? Cine ar putea să 
exprime bucuria îmbătătoare, divină, cu care Athos se 
înclină înaintea lui Dumnezeu, mulţumindu-i că nu-l văzuse 
printre morţi pe acela pe care-l căuta cu atâta teamă? Într- 
adevăr, căzuţi unul lângă altul, înţepeniţi, îngheţaţi, toţi 
aceşti morţi, deşi puteau fi recunoscuţi şi aşa, păreau că se 
întorc cu bunăvoință şi respect către contele de La Fere, 
pentru ca el să-i vadă mai bine în timpul cercetării lui 
funebre. Totuşi, privind toate aceste cadavre, contele se 
mira că printre ele nu se afla nici un supravieţuitor. Ajunse 
cu nălucirea până acolo, încât această viziune fu pentru el 
ca o călătorie adevărată făcută de părinte în Africa, pentru 
a afla veşti despre fiul său. 

Astfel, istovit după ce străbătuse atâtea mări şi continente, 
se opri să se odihnească într-unul din corturile adăpostite în 
dosul unei stânci şi în vârful căruia flutura flamura albă cu 
floarea de crin. Apoi căută un soldat care să-l conducă la 


cortul domnului de Beaufort. Atunci, în timp ce privirea îi 
rătăcea peste câmp, rotindu-se în toate părţile, văzu o 
formă albă ivindu-se din dosul unor arbori răşinoşi de mirt. 
Această înfăţişare era îmbrăcată într-o uniformă de ofiţer şi 
ţinea în mână o spadă ruptă; înainta încet către Athos, care, 
oprindu-se deodată şi aţintindu-şi privirea asupra ei, nu 
spunea nimic, nu făcea nici o mişcare, ci doar voia să-şi 
deschidă larg braţele, căci, în acel ofiţer palid şi tăcut, el îl 
recunoscu pe Raoul. 

Contele încercă să scoată un strigăt, dar glasul i se opri în 
gâtlej. Raoul, cu un gest, îl îndemnă să tacă, ducându-şi un 
deget la gură şi retrăgându-se încet, încet, fără ca Athos să- 
l vadă mişcându-şi picioarele. Contele, mai palid decât 
Raoul, tremurând mai tare decât el, îl urmă pe fiul său, 
străbătând cu greu tufişurile şi buruienile, pietrele şi 
gropile. Raoul părea că nici nu atinge pământul şi nimic nu-i 
stânjenea uşurinţa mersului. Contele, pe care piedicile din 
cale îl oboseau, se opri în curând, istovit. Dar Raoul îi făcea 
într-una semn să-l urmeze. lubitorul tată, căruia dragostea 
părintească îi reda puterile, încercă o ultimă sforţare şi 
urcă muntele, urmându-l pe tânăr, care-l chema mereu 
după sine cu un gest şi cu un zâmbet. În sfârşit, ajunse în 
vârful colinei şi acolo văzu desenându-se în negru, pe zarea 
albită de lună, chipul aerian, poetic, al lui Raoul. Athos 
întinse mâna, să se apropie de fiul iubit, pe platou, iar 
acesta şi-o întinse şi el pe-a lui; dar deodată, ca şi cum 
tânărul ar fi fost tras înapoi fără vrerea lui, se desprinse de 
pământ şi Athos văzu o fâşie de cer strălucind între tălpile 
fiului său şi suprafaţa colinei. 

Raoul se ridica pe nesimţite în văzduh, zâmbind fără 
încetare, făcând mereu semne; se îndepărta spre cer. Athos 
scoase, înspăimântat, un țipăt de durere şi de dragoste; 
apoi îşi întoarse privirea în jos. Vedea un câmp pustiit şi, ca 
nişte grămăjoare nemişcate, cadavrele albe ale oştirii 
regale. Pe urmă îşi ridică din nou faţa în sus şi-l văzu pe fiul 
său chemându-l mereu, mereu, să se înalțe împreună cu el. 


Capitolul LXI Îngerul morţii. 

Aici ajunsese Athos, în minunata lui viziune, când vraja fu 
ruptă deodată de o zarvă ce venea de dincolo de uşile casei. 
Se auzi un cal galopând pe nisipul întărit al aleii celei mari, 
apoi zvonul unor glasuri ce vorbeau între ele iute şi cu 
însufleţire ajunse până în odaia unde contele visa. Athos nu 
se mişcă de la locul lui; abia dacă îşi întoarse capul spre 
uşă, pentru a primi cu o clipă mai devreme zgomotul ce se 
ridica până la el. 

Un pas greoi răsună pe scară; calul, care mai adineauri 
alerga în goană, porni acum încet spre grajd. Câteva 
şuşotiri înfundate însoțeau pasul care se apropia, treaptă cu 
treaptă, de camera lui Athos. Apoi o uşă se deschise şi 
Athos, întorcându-se uşor către partea de unde venea 
zgomotul, întrebă cu o voce slabă: 

— E un curier din Africa, nu-i aşa? 

— Nu, domnule conte? Răspunse un glas ce-l făcu pe tatăl 
lui Raoul să tresară în patul său. 

— Grimaud! Murmură el. 

Şi sudoarea începu să-i curgă şiroaie de-a lungul obrajilor 
slăbiţi. 

Grimaud apăru în prag. Nu mai era acel Grimaud pe care 
l-am văzut, tânăr încă prin curajul şi devotamentul lui, 
sărind primul în barca ce trebuia să-l ducă pe Raoul de 
Bragelonne la navele flotei regale. Era un bătrân palid şi 
tăcut, cu hainele pline de praf, cu părul rar şi albit de ani. 
Tremura rezemându-se de tocul uşii şi era gata să cadă jos 
când văzu de departe, la lumina făcliilor, chipul stăpânului 
său. 

Aceşti doi oameni, care trăiseră atâta timp unul lângă altul 
în cea mai deplină înţelegere şi ale căror priviri, obişnuite 
să economisească vorbele, ştiau să-şi spună în tăcere atâtea 
lucruri, aceşti doi prieteni, la fel de nobili şi unul şi altul 
prin inimile lor, cu toate că se deosebeau în prrvinţa averii 
şi a naşterii, rămaseră ca înmărmuriţi uitându-se unul la 


altul. Fiecare citi, dintr-o singură privire, până în adâncul 
inimii celuilalt. 

Grimaud purta pe faţă pecetea unei dureri acum învechite 
de o întipărire lugubră. Se părea că nu mai era în stare să 
exprime decât într-un singur fel gândurile sale. După cum 
altădată îşi luase obiceiul să nu vorbească aproape de loc, 
acum se obişnuise să nu mai zâmbească de loc. 

Athos citi dintr-o singură privire toate aceste trăsături pe 
chipul credinciosului lui servitor şi zise, pe acelaşi ton cu 
care i-ar fi vorbit lui Raoul în visul său: 

— Raoul e mort, nu-i aşa, Grimaud? 

La spatele lui Grimaud, ceilalţi servitori ascultau înfioraţi, 
cu ochii aţintiţi la patul bolnavului. Auziră groaznica 
întrebare şi o tăcere grea se lăsă în mijlocul lor. 

— Da? Răspunse bătrânul, smulgând această monosilabă 
din pieptul său o dată cu un aprig suspin. 

Atunci se auziră glasuri îndurerate gemând fără sfială şi 
umplând de tânguiri şi de rugăciuni camera în care 
părintele muribund căuta cu ochii portretul fiului său. 
Aceasta fu pentru Athos ca o întoarcere în lumea visului 
său. Fără să scoată un murmur, fără să verse o lacrimă, 
răbdător, blând şi resemnat ca martirii, îşi ridică ochii spre 
cer, pentru a revedea acolo, înălțându-se deasupra colinei 
de la Djidgelli, umbra dragă ce tocmai se depărta de el în 
clipa când venise Grimaud. 

Fără îndoială, privind spre cer, reluând firul minunatului 
său vis, străbătea aceleaşi cărări pe care viziunea lui, atât 
de cumplită şi totodată atât de dulce, îl purtase mai înainte; 
căci, după ce îşi închise ochii încet, îi deschise din nou şi 
prinse a zâmbi: îl văzuse pe Raoul, care-i zâmbea şi el la 
rândul lui. Cu mâinile împreunate pe piept, cu faţa întoarsă 
către fereastră şi mângâiată de aerul proaspăt al nopţii 
care-i aducea la căpătâi miresmele florilor şi ale pădurii, 
Athos intră, pentru a nu mai ieşi niciodată, în contemplarea 
acelui paradis pe care oamenii vii nu pot şi nu au cum să-l 
vadă. 


Dumnezeu a vrut, fără îndoială, să-i deschidă acestui ales 
comorile fericirii eterne în ceasul când ceilalţi oameni se 
tem să nu fie primiţi cu asprime de Cel atotputernic şi se 
agaţă cu deznădejde de această viaţă pe care o cunosc, 
înspăimântați de cealaltă viaţă pe care o întrezăresc doar 
printre sumbrele şi neînduratele făclii ale morţii. Athos era 
călăuzit de sufletul curat şi senin al fiului său, care chema la 
sine sufletul părintesc. Totul pentru omul acesta drept fu 
cântec şi mireasmă de-a lungul drumului greu pe care 
pornesc toate sufletele spre a se reîntoarce în împărăţia 
cerească. 

După un ceas de asemenea extaz, Athos îşi ridică încet 
mâinile albe ca ceara; zâmbetul îi flutura încă pe buze şi 
murmură cu un glas atât de stins, atât de stins, că abia putu 
să fie auzit, aceste două cuvinte adresate lui Dumnezeu sau 
lui Raoul: 

— IATĂ, VIN! 

Şi mâinile îi căzură din nou, atât de încet ca şi cum el 
însuşi le-ar fi lăsat să se odihnească pe pat. 

Moartea fusese uşoară şi mângâietoare pentru această 
nobilă făptură. Ea o cruţase de sfâşierile agoniei, de 
zvârcolirile celei din urmă călătorii; deschisese cu un deget 
îngăduitor porţile eternității, pentru a lăsa să treacă dincolo 
acest mare suflet, demn de întregul respect. Pesemne că 
Dumnezeu însuşi hotărâse aşa, vrând ca amintirea pioasă a 
acestei morţi atât de blânde să rămână în inimile celor de 
faţă şi în memoria celorlalţi oameni ca o pildă frumoasă de 
săvârşire şi de trecere din această viaţă spre cea de 
dincolo, o pildă pentru toţi aceia a căror existenţă pe acest 
pământ nu-i face să se teamă de judecata cea din urmă. 

Athos păstră chiar şi în somnul etern zâmbetul acela 
sincer şi liniştit, ca o podoabă a făpturii lui ce-l însoțea până 
în mormânt. Împăcarea din trăsăturile sale, liniştea nefiinţei 
lui îi făcură pe servitori să se îndoiască multă vreme dacă el 
părăsise cu adevărat viaţa. 


Oamenii contelui voiră să-l scoată din odaie pe Grimaud, 
care, stând deoparte, sorbea din ochi faţa aceasta galbenă, 
fără să se apropie de ea din teama pioasă de a nu abate 
asupra ei suflul morţii. Dar Grimaud, oricât de istovit era, 
nu voi să plece. Se aşeză pe prag, păzindu-şi stăpânul cu 
credinţa unei santinele, vrând ca el să fie cel care va avea 
să-i culeagă prima privire la deşteptare, ultimul suspin în 
clipa morţii. 

Zgomotele se stinseră în toată casa şi fiecare respectă 
somnul stăpânului lor. Dar Grimaud, plecându-şi urechea, 
îşi dădu seama că răsuflarea contelui se oprise. Se ridică, se 
propti în mâini pe duşumea şi, din locul unde se afla, privi 
să vadă dacă se mai simţea vreo tresărire în trupul 
stăpânului său. Nimic! Îl cuprinse groaza. Se sculă repede 
în picioare şi în aceeaşi clipă auzi paşi pe scară; un zornăit 
de pinteni loviți de o spadă, sunet războinic obişnuit 
urechilor lui, se opri tocmai în timp ce el se îndrepta spre 
patul lui Athos. Un glas mai răsunător decât dangătul 
aramei sau al oţelului se auzi la trei paşi de el. 

— Athos! Athos, prietene! Striga acest glas mişcat până la 
lacrimi. 

— Domnul cavaler d'Artagnan! Bolborosi Grimaud. 

— Unde e? Întrebă muşchetarul. 

Grimaud îl apucă de braţ cu degetele lui osoase şi-i arătă 
patul, în aşternuturile căruia zăcea chipul livid al mortului. 
Un gâfâit greu, în locul unui țipăt ascuţit, îi înăbuşi gâtlejul 
lui d'Artagnan. Înaintă în vârful picioarelor, tremurând, 
îngrozit de zgomotul pe care-l făceau paşii lui pe parchet, 
cu inima zdrobită de o durere ce nu se poate spune. Îşi 
apropie urechea de pieptul lui Athos, obrazul de gura 
contelui. Nici o bătaie de inimă, nici o răsuflare. D'Artagnan 
se retrase de lângă pat. 

Grimaud, care-l urmărise cu privirea şi pentru care fiece 
mişcare a lui fusese o descoperire, se apropie cu sfială şi 
îngenunche la picioarele patului, atingând cu buzele sale 
aşternutul sub care se afla trupul înţepenit al stăpânului. 


Un hohot de plâns îi umplu de lacrimi ochii înroşiţi. Acest 
bătrân deznădăjduit, care plângea aplecat deasupra patului 
fără să spună o vorbă, era, pentru d'Artagnan, cel mai 
zguduitor spectacol pe care-l văzuse vreodată în viaţa lui 
plină de emoţii. 

Căpitanul ramase în picioare, contemplând zâmbetul 
încremenit al mortului, ce părea că-şi păstrase ultimul gând 
spre a-i face celui mai bun prieten al său, omului pe care-l 
iubise cel mai mult după Raoul, o primire cât mai 
binevoitoare, chiar de dincolo de viaţă, şi, ca şi cum ar fi 
vrut să răspundă la acest înalt semn de ospitalitate, 
d'Artagnan se apropie şi-l sărută pe Athos pe frunte, apoi, 
cu degete tremurătoare, îi trase pleoapele peste ochi. Pe 
urmă se aşeză la căpătâiul patului, fără să-l înfricoşeze 
acest mort care-i fusese cel mai drag şi cel mai blând 
prieten timp de treizeci şi cinci de ani; se lăsă pradă 
amintirilor pe care nobilul chip al contelui i le trezea cu 
prisosinţă în minte, unele înflorite şi fermecătoare ca 
zâmbetul lui, altele posomorâte, triste şi îngheţate ca şi faţa 
aceasta cu ochii închişi pentru totdeauna. Deodată, valul 
amar, care creştea din clipă în clipă, îi înecă inima, îi zdrobi 
pieptul. Nemaiputându-şi stăpâni tulburarea, se ridică şi, 
ieşind repede din această cameră, unde îl găsise mort pe 
acel căruia venise să-i vestească moartea lui Porthos, 
izbucni în suspine atât de sfâşietoare, încât valeţii, care 
păreau că nu aşteaptă decât o explozie de durere, 
răspunseră prin bocetele lor lugubre, iar câinii seniorului 
prin urletele lor jalnice. Grimaud fu singurul al cărui glas 
nu se auzi de loc. Chiar şi în culmea durerii lui, el nu 
îndrăznea să profaneze această moarte, nici să tulbure 
pentru prima dată somnul stăpânului său. De altminteri, 
Athos îl deprinsese să nu vorbească niciodată. 

În revărsatul zorilor, d'Artagnan, care se plimbase toată 
noaptea prin sala de jos, muşcându-şi pumnii ca să-şi 
înăbuşe suspinele, d'Artagnan urcă încă o dată scara şi, 
pândind momentul când Grimaud întoarse faţa către el, îi 


făcu semn să-l urmeze, la care credincioasa slugă se supuse 
numaidecât, fără să stârnească mai mult zgomot decât ar fi 
făcut o umbră. D'Artagnan cobori din nou scara, împreună 
cu Grimaud. Ajuns în vestibul, apucă mâinile bătrânului şi-i 
zise: 

— Grimaud, am văzut cum a murit tatăl; spune-mi acum în 
ce chip a murit fiul. 

Grimaud scoase de la piept o scrisoare mare, pe plicul 
căreia era aşternută adresa lui Athos. Recunoscu scrisul 
domnului de Beaufort, rupse pecetea şi începu să citească, 
la lumina albăstrie a dimineţii, plimbându-se pe aleea 
străjuită de teii bătrâni, în al cărei pietriş se mai vedeau 
încă urmele paşilor făcuţi de contele care abia murise. 

Capitolul LXII Relatare. 

Ducele de Beaufort îi scria lui Athos. Scrisoarea, trimisă 
unui om, îi sosea unui mort. Dumnezeu schimbase adresa. 

„Dragul meu conte? Îi scria prinţul cu slova lui lăbărţată 
de şcolar neîndemânatic? O mare nenorocire ne loveşte în 
mijlocul unei mari izbânzi. Regele pierde un soldat dintre 
cei mai viteji. Eu pierd un prieten. Dumneata îl pierzi pe 
domnul de Bragelonne. A căzut în chip glorios, atât de 
glorios, încât nu mă simt în stare să-l plâng, aşa precum aş 
vrea. 

Primeşte tristele mele salutări, dragul meu conte. Cerul ne 
împarte încercările după măreţia inimii noastre. Aceasta de 
azi este covârşitoare, dar nu mai presus de tăria domniei 
tale. 

Al dumitale bun prieten, DUCELE DE BEAUFORT” 

Scrisoarea mai cuprindea o relatare făcută de unul din 
secretarii prinţului. Era cea mai mişcătoare povestire şi 
totodată cea mai adevărată, a funestului episod ce încheia 
două existenţe. D'Artagnan, obişnuit cu emoţiile bătăliilor şi 
cu inima întărită împotriva înduioşărilor, nu se putu opri să 
nu tresară citind numele lui Raoul, numele acestui copil 
iubit, devenit, ca şi tatăl său, o umbră. 


„Dimineaţa? Relata secretarul prinţului? Monseniorul 
duce a dat comanda pentru atac. Regimentele Normandia 
şi Picardia luaseră poziţii între stâncile cenuşii de la poalele 
colinei muntoase pe povârnişul căreia se ridică bastioanele 
din Djidgelli. 

Tunul, începând să tragă, dezlănţui lupta; regimentele 
înaintau pline de hotărâre; lăncierii ridicau suliţele; 
purtătorii de muschete ţineau armele gata de tras. Prinţul 
urmărea cu toată atenţia înaintarea şi mişcările de trupe, 
pe care era pregătit să le susţină cu o puternică rezervă. 

În preajma monseniorului se aflau cei mai bătrâni căpitani, 
precum şi aghiotanţii săi. Domnul viconte de Bragelonne 
primise ordinul să nu părăsească nici o clipă pe alteţa sa. 

Dar tunul inamicului, care la început trăsese la întâmplare, 
în grosul armatei, îşi reglase tirul şi ghiulelele, mai precis 
trimise, uciseră câţiva oameni din apropierea prinţului. 
Regimentele aşezate în coloană şi înaintând spre parapete 
fură puţin hărţuite. Trupele noastre începură să şovăie, 
văzând că nu sunt ajutate cum trebuie de artilerie. Într- 
adevăr, bateriile care fuseseră aşezate în ajun aveau un tir 
slab şi nesigur, datorită poziţiei lor. Direcţia de jos în sus 
făcea ca ţinta să fie greu de atins, iar traiectoria scurtă. 

Monseniorul, văzând slabul efect al acestei poziţii a 
artileriei de atac, comandă fregatelor îngrămădite în mica 
radă să înceapă un foc regulat împotriva cetăţii. 

Pentru ducerea acestui ordin, domnul de Bragelonne se 
oferi cel dintâi; dar monseniorul refuză să încuviinţeze 
cererea vicontelui. 

Monseniorul avea dreptate, căci îl iubea şi voia să-l cruţe 
pe acest tânăr senior; avea, într-adevăr, dreptate şi cele ce- 
au urmat au dovedit justeţea prevederii şi refuzului său, 
căci sergentul pe care alteţa sa îl însărcinase să ducă 
ordinul, în locul domnului de Bragelonne, abia ajunse la 
țărmul mării, că două gloanţe slobozite din puştile cu 
tragere lungă ale inamicului îl loviră şi-l doborâră. 
Sergentul căzu în nisipul moale, care-i sorbi sângele. Ceea 


ce văzând, domnul de Bragelonne îi zâmbi monseniorului, 
care-i spuse: „Vezi, viconte, ţi-am salvat viaţa. Să-i spui asta 
mai târziu domnului conte de La Fere, pentru ca, aflând-o 
din gura dumitale, să poată fi mulţumit de mine”. 

Tânărul senior zâmbi cu tristeţe şi-i răspunse ducelui: „E 
adevărat, monseniore, că, fără bunăvoința dumneavoastră, 
aş fi acum mort acolo unde a căzut acel biet sergent şi m-aş 
bucura şi eu de multdorita odihnă”. 

Domnul de Bragelonne dădu acest răspuns cu un 
asemenea aer, că monseniorul replică numaidecât: „Pentru 
Dumnezeu, tinere, s-ar zice că nu ştii ce vorbeşti! Dar, pe 
sufletul lui Henric al IV-lea, i-am făgăduit tatălui dumitale să 
te aduc teafăr acasă şi, cu ajutorul Celui de sus, îmi voi ţine 
cuvântul”. 

Domnul de Bragelonne se înroşi, apoi zise cu o voce mai 
înceată: „Monseniore, iertaţi-mă, vă rog; am simţit însă 
totdeauna dorinţa să mă avânt în luptă şi cât de plăcut e să 
te ridici în ochii generalului, mai ales când generalul este 
domnul duce de Beaufort...” 

Monseniorul se mai potoli atunci şi, întorcându-se către 
ofiţerii ce se strânseseră în jurul lui, dădu câteva ordine. 
Grenadierii celor două regimente ajunseră atât de aproape 
de şanţuri şi de întărituri, încât aruncară grenadele, dar 
fără prea mare efect. 

Între timp, domnul d'Estrâes, care comanda flota, văzând 
încercarea sergentului de a se apropia de vase, înţelese că 
trebuia să tragă fără ordin şi deschise focul. Atunci, arabii, 
văzându-se atacați de ghiulele flotei, între zidurile lor 
proaste, ce se năruiau peste ei, începură să scoată strigăte 
de groază. Călăreţii lor coborâră din vârful colinei în goana 
cailor, aplecaţi în şei şi se năpustiră asupra coloanelor de 
infanterie, care, întinzând suliţele, stăviliră acest avânt 
nebunesc. Respinşi de zidul de oţel al batalionului, arabii îşi 
îndreptară furia lor către statul-major, care nu era apărat 
de nimeni în clipa aceea. Primejdia fu mare; monseniorul 


trase spada; secretarii şi oamenii săi făcură la fel; ofiţerii 
din suită încinseră o luptă îndârjită cu aceşti călăreţi furioşi. 

Atunci domnul de Bragelonne putu să-şi îndeplinească 
dorinţa ce-l stăpânea încă de la începutul asediului. Se 
luptă alături de prinţ cu o bărbăţie de roman şi ucise trei 
arabi cu spada lui mică. Dar se vedea limpede că vitejia lui 
nu pornea dintr-un simţământ de mândrie, firesc la toţi cei 
care se luptă. Ea era aprigă, ameţitoare, silită chiar; căuta 
să se îmbete de vuietul bătăliei şi de măcel. Se înfierbântă 
atât de tare, că monseniorul îi strigă să se oprească. De 
bună seamă că auzise glasul alteţei sale, întrucât îl auzisem 
şi noi, ceilalţi, care eram alături de el. Totuşi nu se opri şi 
continuă să alerge spre metereze. 

Cum domnul de Bragelonne era un om foarte supus, 
această abatere de la ordinul monseniorului surprinse pe 
toată lumea şi domnul de Beaufort stărui, strigând: 
„Opreşte-te, Bragelonne! Unde ai pornit-o? Opreşte-te, îţi 
ordon!” 

Noi toţi, imitând gestul domnului duce, ridicaserăm 
braţele în sus. Ne aşteptam să-l vedem pe cavaler 
întorcându-se înapoi; dar domnul de Bragelonne mergea 
înainte, spre întărituri. 

„Opreşte-te, Bragelonne! Strigă din nou prinţul cu glas şi 
mai puternic. În numele tatălui dumitale, opreşte-te!” 

La aceste cuvinte, domnul de Bragelonne întoarse capul; 
pe faţa lui se citea o mare durere, dar nu se opri; noi am 
crezut atunci că nu-şi mai putea stăpâni calul. Când domnul 
duce crezu că îşi dă seama că vicontele nu mai era stăpân 
pe calul său şi când îl văzu trecând dincolo de liniile 
grenadierilor, alteţa sa strigă: „Muşchetari, ucideţi-i calul! 
O sută de pistoli celui care va dobori calul!” 

Dar să tragi în cal fără a-l atinge pe călăreț, cine ar fi 
putut s-o facă? Nimeni n-a îndrăznit. În cele din urmă se 
găsi unul; era un trăgător de elită din regimentul Picardia, 
pe nume La Luzerne, care ochi animalul, trase şi-l ni-meri în 
crupă, căci se văzu cum sângele înroşi pielea cu păr alb a 


calului; numai că, în loc să cadă, blestematul de dobitoc 
porni în goană cu şi mai multă furie. Tot regimentul 
Picardia, văzându-l pe nenorocitul tânăr îndreptându-se 
spre moarte, strigă în gura mare: „Aruncaţi-vă jos, domnule 
viconte! Jos! Jos! Aruncaţi-vă la pământ!” Domnul de 
Bragelonne era un ofiţer foarte iubit de toată armata. 

Vicontele ajunsese la o bătaie de pistol de parapet, când o 
descărcătură de arme îl învălui în foc şi fum. Noi l-am 
pierdut din vedere; când fumul se împrăştie, l-am revăzut 
jos, în picioare: calul său fusese ucis. 

Vicontele fu somat de către arabi să se predea; dar el le 
făcu un semn negativ din cap şi continuă să se apropie de 
întărituri. Era o nechibzuinţă mortală. Totuşi, întreaga 
armată se bucură că nu dăduse înapoi, după ce nenorocirea 
îl dusese atât de departe. Mai înaintă câţiva paşi şi cele 
două regimente începură să bată din palme, pentru el. 
Atunci, în acea clipă, a doua descărcătură de arme zgudui 
parapetele şi vicontele de Bragelonne dispăru încă o dată 
într-un nor de fum; dar, de astă dată, după ce fumul se 
împrăştie, nu-l mai văzurăm în picioare. Era culcat, cu capul 
mai jos decât picioarele, deasupra unei tufe de buruieni şi 
arabii începură să iasă din meterezele lor pentru a se 
repezi să-i taie capul sau să-i ia trupul, aşa cum se 
obişnuieşte la păgâni. 

Dar alteţa sa monseniorul duce de Beaufort urmărise 
toate acestea cu privirea şi trista întâmplare îi scoase din 
piept mari suspine de durere. Începu deci să strige, vă- 
zându-i pe arabi că aleargă ca nişte năluci albe printre ar- 
borii de fistic: „Grenadieri, lăncieri, îi veţi lăsa să ne 
răpească acest nobil trup?” 

Şi, spunând acestea, se repezi el însuşi spre inamic, 
învârtind spada prin aer. Regimentele porniră pe urmele 
lui, scoțând în goana lor nişte urlete tot aşa de cumplite pe 
cât de sălbatice erau ale arabilor. Lupta se încinse în jurul 
trupului domnului de Bragelonne şi fu atât de înverşunată, 


încât o sută şi şaizeci de arabi fură ucişi, iar dintr-ai noştri 
căzură cel puţin cincizeci. 

Un locotenent din regimentul Normandia luă trupul 
vicontelui pe umerii lui şi-l aduse în liniile noastre. 

Lupta nu se opri însă aici; regimentul, dimpreună cu 
rezervele, îşi continuă atacul şi meterezele duşmane fură 
cucerite. La ceasurile trei, focul arabilor încetă; lupta cu 
spadele ţinu două ceasuri; fu un adevărat masacru. La 
ceasurile cinci eram victorioşi în toate punctele: duşmanul 
îşi părăsise poziţiile şi domnul duce pusese să se înfigă 
drapelul nostru alb pe creasta cea mai înaltă a colinei. 

Atunci sosi momentul să ne gândim la domnul de 
Bragelonne, care fusese ciuruit de opt gloanţe şi îşi 
pierduse aproape tot sângele din trup. Cu toate acestea, 
răsufla încă, ceea ce-i produse o bucurie de nedescris 
monseniorului, care ţinuse să vadă el însuşi prima pansare 
a vicontelui şi să ia parte la consultul felcerilor. Printre 
aceştia erau doi care declarară că domnule de Bragelonne 
va scăpa cu viaţă. Monseniorul le sări de gât şi le făgădui 
câte o mie de ludovici fiecăruia dacă-l vor salva. Vicontele 
auzi aceste strigăte de bucurie şi, fie că se simţea 
deznădăjduit, fie că suferea prea mult din pricina rănilor, 
chipul lui exprima o împotrivire ce-i puse pe gânduri pe toţi, 
mai ales pe unul din secretari, când acesta auzi cele ce 
urmează. 

Al treilea felcer care veni era fratele Sylvain de Saint- 
Cosme, cel mai învăţat dintre ai noştri. El cercetă rănile, la 
rândul sau şi nu spuse nimic. Domnul de Bragelonne 
deschise ochii şi-l privi adânc, părând că-l întreabă despre 
fiecare mişcare, despre fiecare gând pe savantul chirurg. 
Acesta, chestionat de monseniorul, răspunse că trei răni din 
cele opt erau mortale, dar că robusteţea bolnavului era atât 
de mare, tinereţea lui atât de plină de puteri, mila lui 
Dumnezeu atât de largă, încât s-ar putea ca domnul de 
Bragelonne să scape, dacă însă nu va face nici o mişcare. 
Fratele Sylvain adăugă, întorcându-se către ajutoarele lui: 


„În primul rând, să nu-l clintiţi nici cu un deget, că altfel îl 
veţi ucide”. 

Şi ieşirăm toţi din cort, cu inimile pline de speranţă. 

Secretarul de care am pomenit, în timp ce ieşea şi el, 
crezu că zăreşte un zâmbet palid şi trist fluturând pe 
buzele vicontelui, atunci când ducele îi spuse cu o voce 
mângâietoare: „Oh, viconte, te vom salva!” 

Seara însă, când toată lumea gândea că bolnavul se mai 
întremase, unul dintre ajutoare intră în cortul rănitului, dar 
ieşi numaidecât afară scoțând nişte strigăte înfiorătoare. 
Alergarăm toţi, aşa cum ne aflam, dimpreună cu domnul 
duce şi ajutorul de medic ne arătă trupul domnului de 
Bragelonne trântit pe pământ, la picioarele patului, scăldat 
în sângele ce-i mai rămăsese. Se pare că avusese o nouă 
zguduire, vreo zvârcolire de friguri şi căzuse din pat; iar 
această cădere îi grăbise sfârşitul, aşa cum prevestise 
fratele Sylvain. 

Fu ridicat de jos; era rece; murise. Ţinea o şuviţă de păr 
blond în mâna dreaptă şi această mână îi înţepenise 
deasupra inimii.” 

Urmau câteva amănunte despre expediţia şi despre 
victoria câştigată asupra arabilor. D'Artagnan se opri din 
citit acolo unde se termina relatarea despre moartea 
bietului Raoul. 

— Oh? Murmură el? Nefericit copil! S-a sinucis! Şi, 
întorcându-şi privirea către odaia castelului unde Athos îşi 
dormea somnul de veci, zise încet: Şi-au ţinut cuvântul unul 
faţă de altul. Acum îi socot fericiţi: trebuie că sunt 
împreună. 

Şi-şi reluă, cu pas încet, plimbarea pe alee. În faţa porţii, 
pe la toate colţurile din împrejurimi, se strânseseră pâlcuri 
de vecini îndureraţi, care îşi povesteau unii altora îndoita 
nenorocire şi se pregăteau de înmormântare. 

Capitolul LXIII Ultimul cânt al poemului. 

De a doua zi începu să sosească toată nobilimea de prin 
apropiere, apoi cea din cuprinsul ținutului, de peste tot 


unde crainicii avuseseră timp să ducă trista veste. 

D'Artagnan rămăsese închis în camera lui şi nu voi să vadă 
pe nimeni. Două morţi atât de grele ce-l loveau pe căpitan, 
după moartea lui Porthos, copleşiseră pentru multă vreme 
acest spirit până atunci neîngenuncheat. În afară de 
Grimaud, care intră în odaia lui de două ori, muşchetarul nu 
dădu ochii nici cu valeţii, nici cu oaspeţii. Crezu a ghici, 
după zarva din casă, după acel du-te-vino neîncetat, că se 
făceau pregătirile pentru înmormântarea contelui. Îi scrise 
regelui, pentru a-i cere o prelungire a concediului. 

Grimaud, după cum am spus, era singurul care intrase la 
d'Artagnan; el se aşezase pe un scăunel, aproape de uşă, ca 
un om apăsat de gânduri; apoi, ridicându-se, îi făcu semn 
lui d'Artagnan să-l urmeze. Acesta se supuse în tăcere. 
Grimaud cobori până în camera de dormit a contelui, îi 
arătă căpitanului, cu degetul, patul gol şi îşi ridică ochii la 
cer, cu înţeles. 

— Da? Zise d'Artagnan? Da, bunule Grimaud, s-a dus după 
fiul său, pe care-l iubea atât de mult. 

Grimaud ieşi din cameră şi cobori în salon, unde, după 
obiceiul de provincie, fusese depus trupul neînsufleţit, spre 
a fi văzut de lume înainte de a fi dus la groapă. 

D'Artagnan fu surprins să vadă în acest salon două 
coşciuge alăturate: se apropie, la un îndemn mut allui 
Grimaud şi într-unul din ele îl văzu pe Athos, frumos chiar şi 
după moarte, iar în celălalt pe Raoul, cu ochii închişi, cu 
obrajii sidefii ca Palas al lui Virgiliu şi cu surâsul aninat pe 
buzele-i învineţite. Se cutremură zărind pe tată şi pe fiu, 
aceste două suflete ce-şi luaseră zborul, înfăţişaţi pe 
pământ de două cadavre mohorâte, ce nu se mai puteau 
apropia unul de altul, cu toate că erau unul lângă altul. 

— Raoul aici! Murmură el. Oh, Grimaud, de ce nu mi-ai 
spus nimic? 

Grimaud clătină din cap şi nu răspunse; dar, luându-l pe 
d'Artagnan de mână, îl trase lângă sicriu şi-i arătă, sub 
zăbranicul subţire, rănile negre prin care trebuie că i se 


scursese viaţa din trup. Căpitanul întoarse ochii, şi, socotind 
de prisos să-l mai întrebe ceva pe Grimaud, care şi aşa n- 
avea să-i răspundă, îşi aminti că secretarul domnului de 
Beaufort scrisese mai mult decât avusese tăria să citească 
el, d'Artagnan. Reluând povestirea întâmplării care-l 
costase viaţa pe Raoul, dădu peste aceste cuvinte, ce 
alcătuiau ultimul paragraf al scrisorii: „Domnul duce a 
ordonat ca trupul domnului viconte să fie îmbălsămat, aşa 
cum se obişnuieşte la arabi atunci când vor ca trupurile lor 
să fie îngropate în pământul strămoşesc, apoi domnul duce 
a ales un echipaj, pentru ca un valet de încredere, care-l 
crescuse pe tânăr, să ducă sicriul la domnul conte de La 
Fere.” „Aşadar? Îşi spuse d'Artagnan în gând? Te voi 
conduce la groapă, dragul meu copil, eu, un bătrân, eu, 
care nu mai însemn nimic pe pământ şi voi arunca ţărâna 
peste această frunte pe care o sărutam încă în urmă cu 
două luni de zile. Dumnezeu a voit astfel. Şi tu însuţi ai voit- 
o. Eu nu mai am nici măcar dreptul să plâng; tu singur ţi-ai 
ales moartea; ţi s-a părut mai bună decât viaţa. 

În sfârşit, sosi momentul când recile rămăşiţe ale celor doi 
gentilomi trebuiau să fie redate pământului. Fu atâta 
mulţime de războinici şi de oameni din popor, încât, până la 
locul de îngropăciune, care era o capelă în mijlocul câmpiei, 
drumul se umplu de călăreţi şi de lume ce mergea pe jos, 
toţi în veşminte de doliu. 

Athos îşi alesese drept cel din urmă lăcaş mica pajişte din 
jurul acestei capele, clădită de el pe pământurile lui. 
Adusese pietrele, sculptate în 1550, de la un vechi castel 
gotic din Berri, unde îşi petrecuse prima lui tinereţe. 
Capela, reclădită astfel, mutată astfel aici, surâdea sub o 
perdea de plopi şi de sicomori. În ea slujea în fiecare 
duminică preotul din satul vecin, căruia Athos îi făcuse o 
rentă de două sute de livre în acest scop şi toţi vasalii de pe 
domeniul său, în număr de vreo patruzeci, ţăranii şi 
fermierii, cu familiile lor, veneau aici să asculte liturghia, 
fără a mai avea nevoie să se ducă la oraş. În dosul capelei 


se întindea, înconjurată de două garduri vii de aluni, de soc 
şi de păducel şi încinsă de un şanţ adânc, mica pajişte 
nearată, dar veselă în sterpiciunea ei, fiindcă iarba crescuse 
aici înaltă, fiindcă heliotropele sălbatice şi florile de muşeţel 
îşi îmbinau aici mirosurile lor, fiindcă sub pâlcul de castani 
gâlgâia un izvor, a cărui apă era strânsă într-un bazin de 
marmură şi fiindcă pe deasupra cimbrului de aici zumzăiau 
roiuri de albine venite din toate părţile de prin împrejurimi, 
în timp ce piţigoii şi prigoriile cântau cu voioşie prin 
hăţişurile înflorite. Acolo fură duse cele două sicrie, urmate 
de o mare mulţime de oameni tăcuţi şi întristaţi. 

Slujba funebră sfârşită, ultimul adio luat de la cei doi nobili 
morţi, mulţimea se împrăştie, vorbind pe drumurile din jur 
despre virtuțile şi moartea atât de uşoară a tatălui, despre 
speranţele ce se puseseră în fiu şi despre tristul lui sfârşit 
pe coastele Africii. Şi încetul cu încetul şoaptele se stinseră, 
ca lumânările aprinse în ultimul lăcaş. Preotul se înclină 
pentru ultima oară în faţa altarului şi a mormintelor 
proaspete încă, apoi, urmat de paracliserul lui, care suna 
dintr-un clopoțel dogit, porni încet către parohia sa. 

D'Artagnan, rămas singur, observă că se însera. Uitase de 
scurgerea timpului, gândindu-se numai la morţii lui. Se 
ridică de pe laviţa de stejar pe care stătuse în capelă şi voi 
să-şi ia, ca şi preotul, ultimul adio de la cele două gropi în 
care se odihneau nobilii lui prieteni pierduţi. 

O femeie se ruga îngenuncheată pe pământul umed încă. 
D'Artagnan se opri în pragul capelei, ca să n-o tulbure pe 
această femeie, dar şi pentru a încerca să vadă cine era 
această pioasă prietenă care venise să-şi îndepli-nească o 
sacră datorie cu atâta smerenie şi stăruinţă. Necunoscuta 
îşi ascundea faţa în mâinile sale, albe ca nişte mâini de 
alabastru. După nobila simplitate a veşmântului ei, se 
ghicea că era o femeie din lumea înaltă. Afară, mai mulţi cai 
pe care erau călări valeţii şi o trăsură de călătorie, o 
aşteptau pe această doamnă. D'Artagnan se strădui în 
zadar să ghicească cine era. 


Femeia se ruga mereu, iar din când în când îşi ştergea faţa 
cu batista. D'Artagnan înţelese că plângea. O văzu apoi 
lovindu-şi pieptul cu acea adâncă pocăință a femeilor 
creştine. Şi o auzi rostind de mai multe ori aceste cuvinte 
pornite din inima-i zdrobită: „lartă-mă! lartă-mă!” Şi cum 
părea că se lasă întru totul pradă durerii sale, cum se 
apleca pe spate, aproape leşinată, în mijlocul tânguirilor şi 
rugăciunilor ei, d'Artagnan, împins de dragoste pentru 
prietenii lui atât de regretaţi, făcu încet câţiva paşi spre 
morminte, cu gândul de a pune capăt acestui sinistru 
colocviu al pocăitei cu morţii. Dar, de cum îi auzi pasul 
scrâşnind prin pietriş, necunoscuta întoarse capul şi 
d'Artagnan putu să-i vadă faţa brăzdată de lacrimi, o faţă 
de prietenă. 

Era domnişoara de La Valliere! 

— Domnul d'Artagnan! Murmură ea. 

— Dumneata! Răspunse căpitanul cu o voce sumbră. 
Dumneata aici! Oh, doamnă, aş fi vrut mai bine să te văd 
împodobită cu flori, în castelul contelui de La Fere. Ai fi 
plâns mai puţin atunci; şi ei de asemenea; şi eu de 
asemenea! 

— Domnule! Rosti ea suspinând. 

— Căci dumneata? Adăugă neîndurătorul prieten al celor 
morţi? Dumneata i-ai culcat pe aceşti doi bărbaţi în groapă. 

— Ah, cruţă-mă! 

— Să mă ferească Dumnezeu, doamnă, să jignesc o femeie, 
sau să o fac să plângă în zadar; însă mă simt dator să spun 
că locul ucigaşului nu e pe mormântul victimelor sale. 

Ea voi să spună ceva. 

— Ceea ce-ţi spun aici? Adăugă el cu răceală? I-aş spune-o 
şi regelui. 

Ea îşi împreună mâinile. 

— Ştiu? Zise încet? Că eu sunt pricina morţii vicontelui de 
Bragelonne. 

— Ah, ştii dar? 


— Vestea a sosit la curte ieri. De azi-noapte, de la ceasurile 
două, am făcut patruzeci de leghe, spre a veni să-i cer 
iertare contelui, pe care-l mai credeam încă în viaţă şi 
pentru a-l ruga pe Dumnezeu, aici, la mormântul lui Raoul, 
să-mi trimită toate nenorocirile pe care le merit, în afară de 
una singură. Acum, domnule, ştiu că moartea fiului l-a ucis 
pe tată; sunt vinovată de pierderea a două vieţi; am de 
aşteptat două pedepse de la Dumnezeu. 

— Îţi voi repeta, domnişoară? Zise d'Artagnan? Ceea ce 
mi-a spus despre dumneata, la Antibes, vicontele de 
Bragelonne, atunci când se gândea să moară: „Dacă 
mândria şi cochetăria au pus stăpânire pe ea, o iert, 
dispreţuind-o. Dacă dragostea a făcut-o să cadă, o iert, 
jurându-i că niciodată nimeni n-o va iubi mai mult ca mine”. 

— Dumneata ştii? Îl întrerupse Louise? Că, pentru 
dragostea mea, am vrut să mă jertfesc eu însumi; dumneata 
ştii cât de cumplit sufeream atunci când m-ai întâlnit pe 
drum pierdută, părăsită, aproape moartă. Ei bine, niciodată 
n-am suferit mai mult ca astăzi, fiindcă atunci mai speram, 
mai doream, pe când astăzi nu-mi mai rămâne nimic de 
aşteptat; fiindcă acest mort îmi ia cu sine toate bucuriile în 
mormântul lui; fiindcă de acum încolo nu mai îndrăznesc să 
iubesc fără remuşcări şi fiindcă, o simt, acela pe care-l 
iubesc, oh, asta e o lege, mă va face să îndur toate 
suferinţele pe care eu le-am pricinuit altora. 

D'Artagnan nu răspunse nimic; înţelegea foarte bine că ea 
nu se înşela deloc în această privinţă. 

— Ei bine? Adăugă ea? Scumpe domnule d'Artagnan, nu 
mă condamna astăzi, te rog din suflet. Sunt ca o ramură 
desprinsă din trunchi; nu mă mai leagă nimic de lumea 
aceasta şi un şuvoi mă târăşte nici eu nu ştiu unde. Iubesc 
orbeşte, iubesc până la a fi în stare s-o mărturisesc, 
nelegiuită ce sunt, chiar pe mormântul acesta proaspăt şi 
fără să roşesc, fără să am vreo remuşcare. E o adevărată 
religie această dragoste a mea. Dar, pentru că mai târziu ai 
să mă vezi singură, uitată, dispreţuită, pentru că ai să mă 


vezi pedepsită aşa cum numai dumneata ai dreptul să mă 
pedepseşti, cruţă-mi acum preascurta mea fericire; lasă-mi- 
o încă numai câteva zile, câteva minute. Poate că în clipa 
când îţi vorbesc, ea nici nu mai există. Doamne, această 
dublă moarte este poate pentru mine o ispăşire. 

Vorbea încă, în momentul când un zvon de glasuri şi 
tropăit de cai îl făcu pe căpitan să-şi întoarcă faţa. Un ofiţer 
al regelui, domnul de Saint-Aignan, venise s-o caute pe La 
Valliere, din partea regelui, care, spunea acesta, era ros de 
gelozie şi de nelinişte. 

De Saint-Aignan nu-l văzu pe d'Artagnan, ascuns pe 
jumătate în dosul unui trunchi de castan ce-şi răspândea 
umbra peste cele două morminte. Louise îi mulţumi şi-i făcu 
semn să se retragă. Ofiţerul ieşi din curtea capelei. 

— Vezi, doamnă? Îi spuse căpitanul, cu amărăciune, tinerei 
femei? Vezi că fericirea dumitale dăinuie încă! 

Tânăra femeie îl privi cu un aer întristat: 

— Într-o zi? Rosti ea? Îţi va părea rău că m-ai judecat atât 
de greşit. În ziua aceea, domnule, eu voi fi aceea care îl voi 
ruga pe Dumnezeu să uite că ai fost nedrept cu mine. De 
altminteri, voi suferi atât de mult, încât dumneata însuţi vei 
fi primul care vei plânge suferinţele mele. Fericirea de azi, 
domnule d'Artagnan, nu mă învinui de ea, mă costă scump 
şi n-am plătit încă tot tributul pentru ea. 

Spunând aceste cuvinte, îngenunche din nou, smerită şi 
îndurerată. 

— Pentru cea din urmă oară, iartă-mă, Raoul, logodnicul 
meu? Murmură ea. Am rupt legătura care ne unea; suntem 
amândoi sortiţi să murim de durere. Tu ai plecat cel dintâi; 
nu te teme, te voi urma. Înţelege numai că nu sunt o 
nemernică şi că am venit să-ţi spun ultimul adio. Dumnezeu 
mi-e martor, Raoul, că, dacă ar fi fost nevoie să-mi dau viaţa 
ca s-o răscumpăr pe a ta, mi-aş fi dat-o fără a şovăi o 
singură clipă. Dar n-aş putea să-mi jertfesc iubirea. Încă o 
dată, iartă-mă! 


Rupse o rămurică şi o înfipse în pământul de pe mormânt, 
apoi îşi şterse ochii plini de lacrimi, îl salută pe d'Artagnan 
şi dispăru. Căpitanul privi caii, călăreţii şi trăsurile 
îndepărtându-se; pe urmă, încrucişându-şi braţele la 
pieptu-i zdrobit, murmură cu un glas sugrumat: 

— Când îmi va veni şi mie rândul să plec? Ce-i mai rămâne 
omului, după tinereţe, după dragoste, după glorie, 
prietenie, putere şi avere?... Stânca aceea, sub care 
doarme Porthos, care a avut tot ceea ce am înşirat eu acum; 
iarba aceasta, sub care se odihnesc Athos şi Raoul, care au 
avut şi mai mult încă! Şovăi o clipă, cu privirea rătăcită; 
apoi, îndreptându-se din spate, îşi zise: Să ne urmăm calea. 
Când îmi va veni vremea, Dumnezeu mi-o va spune, aşa 
cum le-a spus-o şi lor. 

Atinse cu vârful degetelor ţărâna stropită de rouă 
înserării, se închină ca şi cum s-ar fi aflat în faţa 
aghiazmatarului dintr-o biserică şi porni singur, pentru 
totdeauna singur, pe drumul Parisului. 

Epilog. 

Patru ani după scena pe care am povestit-o, doi călăreţi, 
mândri pe caii lor, străbătură oraşul Blois în revărsatul 
zorilor, venind să pregătească totul pentru o vânătoare cu 
şoimi pe care regele voia s-o facă în acest ţinut plin de 
hăţişuri, tăiat în două de Loara şi care se mărgineşte într-o 
parte cu Meung, iar în cealaltă cu Amboise. Erau căpitanul 
care avea în grijă haitele de ogari ale regelui şi intendentul 
şoimilor, personaje foarte respectate pe vremea lui Ludovic 
al XIII-lea, dar acum cam neluate în seamă de urmaşul lui. 

Cei doi călăreţi, după o cercetare a terenului, se 
reîntorceau spre oraş, când observară câteva grupuri 
răzlețe de soldaţi pe care sergenţii îi aşezau, din loc în loc, 
la gurile zidului de apărare. Aceşti soldaţi erau muşchetarii 
regelui. În urma lor, pe un cal sprinten, venea căpitanul, 
care putea fi recunoscut după broderiile sale de aur. Avea 
părul cărunt şi o barbă ce dădea în alb. Părea puţin adus 


din spate, cu toate că îşi strunea bine calul îşi privea cu ochi 
ageri de jur împrejur, spre a nu-i scăpa nimic. 

— Domnul d'Artagnan nu îmbătrâneşte de loc? Zise 
căpitanul de ogari către colegul său, şoimarul. Deşi mai 
bătrân cu zece ani decât noi, pare un cadet călare. 

— Ai dreptate? Răspunse intendentul şoimilor? lată 
douăzeci de ani de când îl ştiu neschimbat. 

Dar slujbaşul acesta se înşela: în patru ani, d'Artagnan 
îmbătrânise cât în doisprezece ani. Vârsta îşi înfipsese 
ghearele necruțătoare în jurul ochilor lui; fruntea i se 
pleşuvise, mâinile, altădată negricioase şi pline de 
neastâmpăr, acum îi albiseră, ca şi cum sângele ar fi început 
să i se oprească în vine. 

D'Artagnan se apropie de cei doi ofiţeri cu acea curtenie 
largă ce-i deosebeşte pe oamenii distinşi. În schimbul 
bunăvoinţei lui, primi două saluturi pline de respect. 

— Ah, ce fericită întâmplare să te întâlnim aici, domnule 
d'Artagnan! Exclamă şoimarul. 

— Mai curând eu ar trebui să spun asta, domnilor? 
Răspunse căpitanul? Căci, în zilele noastre, regele se 
slujeşte mai mult de muşchetarii lui, decât de păsările sale. 

— Nu mai e ca în vremurile bune! Oftă şoimarul. Îţi aduci 
aminte, domnule d'Artagnan, când răposatul rege vâna 
coţofene în viile de dincolo de Beaugency? Ei, Doamne, dar 
dumneata nu erai pe atunci căpitan de muşchetari, 
domnule d'Artagnan! 

— Iar dumneata nu erai decât îngrijitor de cuibare? I-o 
întoarse d'Artagnan cu voie bună. Dar n-are a face, erau 
vremuri frumoase atunci, dat fiind că totul e frumos când 
eşti tânăr... Bună ziua, domnule căpitan de ogari. 

— Îmi faceţi prea multă cinste, domnule conte? Rosti 
acesta. 

D'Artagnan nu răspunse nimic. Titlul de conte nu-l miră 
câtuşi de puţin: d'Artagnan era de patru ani conte. 

— Nu te-a obosit drumul lung pe care l-ai făcut până aici, 
domnule căpitan? Întrebă şoimarul. Sunt două sute de 


leghe, cred, până la Pignerol. 

— Două sute şaizeci la dus şi tot atâtea la întors? Răspunse 
nepăsător d'Artagnan. 

— Şi? Făcu păsărarul în şoaptă? Elo duce bine? 

— Cine? Întrebă d'Artagnan. 

— Bietul domn Fouquet? Adăugă tot aşa de încet şoimarul. 

Căpitanul de ogari se îndepărtase de ei, din spirit de 
prevedere. 

— Nu? Răspunse d'Artagnan? Bietul om se părpăleşte într- 
una; el nu înţelege că temniţa e o favoare şi spune că 
parlamentul îl iertase, surghiunindu-l şi că surghiunul ar 
trebui să fie libertate. Nu-şi poate închipui că a fost osândit 
la moarte şi că, dacă a scăpat cu viaţă din ghearele 
parlamentului, pentru asta trebuie să-i mulţumească numai 
lui Dumnezeu. 

— Aşa e, da, săracul de el, era să dea ochi cu eşafodul? 
Adăugă şoimarul. Se zice că domnul Colbert apucase să-i 
dea ordine guvernatorului Bastiliei şi că execuţia fusese 
pregătită. 

— Ce să-i faci! Rosti d'Artagnan cu un aer gânditor, ca 
pentru a pune capăt acestei convorbiri. 

— Ce să-i faci! Repetă căpitanul de ogari apropiindu-se din 
nou. lată-l pe domnul Fouquet la Pignerol; şi-a meritat 
soarta. Dar cel puţin a avut norocul să fie condus acolo de 
un om ca dumneata; îl furase destul pe rege! 

D'Artagnan îi aruncă mai marelui peste câini una din acele 
priviri tăioase ale lui şi-i spuse: 

— Domnule, dacă mi s-ar spune că dumneata ai mâncat 
cojile aruncate câinilor dumitale, nu numai că n-aş crede-o, 
dar, mai mult încă, dacă ai fi băgat la închisoare pentru 
asta, te-aş plânge şi n-aş îngădui nimănui să te vorbească 
de rău. Totuşi, domnule, oricât de cinstit ai fi dumneata, ţi-o 
spun deschis că nu eşti mai cinstit de cum a fost bietul 
domn Fouquet. 

După ce primi acest perdaf usturător, căpitanul ogarilor 
maiestăţii sale băgă nasul în pământ şi-l lasă pe şoimar să 


treacă doi paşi înaintea lui, la spatele lui d'Artagnan. 

— E mulţumit? Îi şopti păsărarul muşchetarului? Se vede 
bine că ogarii sunt la loc de cinste astăzi; dacă ar fi şoimar, 
n-ar mai vorbi aşa. 

D'Artagnan zâmbi cu amărăciune văzând această mare 
chestiune politică încheindu-se cu nemulţumirea unui 
interes atât de mărunt; se gândi încă o dată la viaţa 
îmbelşugată a fostului ministru, la prăbuşirea lui, la 
moartea lugubră ce-l aştepta, şi, ca să sfârşească, îl întrebă: 

— Domnului Fouquet îi plăcea vânătoarea? 

— Oh, domnule, foarte mult! Răspunse şoimarul cu un 
accent de adânc regret şi cu un suspin ce părea o litanie 
pentru Fouquet. 

D'Artagnan lăsă să-i treacă unuia năduful, celuilalt 
tristeţea, continuându-şi drumul mai departe pe câmpie. 
Începuseră să se desluşească, în depărtare, desprinzându- 
se din desişul pădurii, vânătorii, penajele scutierilor 
alergând ca nişte stele zburătoare prin luminişuri şi caii albi 
spintecând cu trupurile lor lucitoare întunecimea de sub 
coroanele copacilor. 

— Dar? Reluă d'Artagnan? Vânătoarea de azi va ţine mult? 
Te-aş ruga să dai drumul cât mai repede şoimilor, căci sunt 
foarte obosit. Căutaţi bâtlani, căutaţi lebede? 

— Ce s-o nimeri, domnule d'Artagnan? Răspunse şoimarul. 
Dar nu te nelinişti, regele nu se pricepe la păsări; el nu 
vânează pentru sine, ci vrea doar să le facă o plăcere 
doamnelor. 

Acest cuvânt, doamnelor, fu rostit în aşa fel, încât îi atrase 
atenţia lui d'Artagnan. 

— Aşa! Făcu el privind spre şoimar cu un aer nedumerit. 

Căpitanul de ogari zâmbi uşor, fără îndoială ca să intre 
iarăşi în grațiile muşchetarului. 

— Ah, râzi! Zise d'Artagnan. Eu sunt în urmă cu noutăţile; 
abia ieri am sosit, după ce-am lipsit o lună de zile. Lăsasem 
curtea îndoliată încă după moartea reginei-mame. Regele 
nu voia să mai petreacă deloc după ce-o văzuse pe Ana de 


Austria dându-şi ultima suflare; dar toate au un sfârşit pe 
această lume. Aşadar, nu mai e trist? Cu atât mai bine! 

— După cum toate au un început? Adăugă căpitanul de 
ogari cu un râs larg. 

— Aşa! Făcu pentru a doua oară d'Artagnan, care ardea de 
nerăbdare să afle ceva, dar pe care rangul îl oprea să pună 
întrebări celor mai prejos decât el. E ceva care se începe, 
pre cât se pare! 

Căpitanul haitelor de ogari făcu din ochi, cu înţeles. Dar 
d'Artagnan nu voia să afle nimic din gura acestui om. 

— Pe rege îl vom putea vedea devreme? Îl întrebă el pe 
şoimar. 

— La ceasurile şapte, domnule, voi da drumul păsărilor. 

— Cine mai vine cu regele? Ce face Doamna? Ce face 
regina? 

— Mai bine, domnule. 

— A fost, care va să zică, bolnavă? 

— Domnule, după ultimul necaz pe care l-a avut, 
maiestatea sa a rămas bolnăvicioasă. 

— Ce necaz? Nu te sfii să-mi spui, scumpe domnule. lată, 
vin mai aproape. 

— Se pare că regina, cam părăsită după moartea soacrei 
sale, i s-a plâns regelui, care i-ar fi răspuns: „Oare nu mă 
culc în fiecare noapte în odaia dumitale, doamnă? Ce-ţi 
trebuie mai mult?” 

— Ah, biata femeie! Murmură d'Artagnan. Cât trebuie s-o 
urască pe domnişoara de La Valliere. 

— Oh, nu; nu pe domnişoara de La Valliere! Răspunse 
şoimarul. 

— Atunci pe cine? 

Sunetul cornului. Întrerupse această convorbire: chema 
câinii şi păsările. Şoimarul şi colegul lui dădură numaidecât 
pinteni cailor şi-l lăsară pe d'Artagnan singur, fără răspuns 
la întrebarea pusă. 

Regele apăru în depărtare, înconjurat de doamne şi de 
cavaleri. Întreaga trupă înainta la pas, într-o frumoasă 


rânduială, cornurile şi trâmbiţele îmbărbătând câinii şi caii. 
Era o forfotă, un zvon de zgomote, o revărsare de lumină pe 
care nu le-am putea asemui cu nimic, decât doar cu 
înşelătoarea strălucire şi cu falsa maiestate a 
reprezentaţiilor de teatru. 

D'Artagnan, cu vederea ceva mai slabă, desluşi în spatele 
grupului trei trăsuri; cea dintâi era a reginei. Era goală. 
D'Artagnan, care n-o văzu pe domnişoara de La Valliere 
alături de rege, o căută din ochi şi o zări în a doua trăsură. 
Era singură, însoţită de două femei ce păreau că se 
plictisesc, ca şi stăpâna lor. La stânga regelui, pe un cal vioi, 
strunit de o mână sigură, strălucea o femeie de o frumuseţe 
rară. Regele îi zâmbea şi îi zâmbea şi ea regelui. Toată 
lumea râdea cu voioşie de câte ori ea spunea ceva. 

— Parcă o cunosc pe această femeie? Îşi zise muşchetarul. 
Cine să fie oare? 

Şi se aplecă spre prietenul lui şoimarul, căruia îi puse 
această întrebare. Păsărarul tocmai voia să-i răspundă, 
când regele, zărindu-l pe d'Artagnan, strigă: 

— Ah, conte, iată-te reîntors! Pentru ce nu te-am văzut 
încă? 

— Sire? Răspunse muşchetarul? Pentru că maiestatea 
voastră dormea când am sosit eu şi nu se trezise încă la 
ceasul când mi-am luat serviciul în primire azi-dimineaţă. 

— Mereu acelaşi? Rosti cu glas tare Ludovic, mulţumit. 
Odihneşte-te, conte, îţi poruncesc. Astă-seară vei lua masa 
cu mine. 

Un murmur de admiraţie îl învălui pe d'Artagnan, ca o 
nemărginită mângâiere. Fiecare căuta să se apropie de el. 
A sta la masă cu regele era o cinste de care maiestatea sa 
nu făcea risipă, ca Henric al IV-lea. Regele se depărtă câţiva 
paşi înainte şi d'Artagnan se pomeni înconjurat de un nou 
grup, în mijlocul căruia strălucea Colbert. 

— Bună ziua, domnule d'Artagnan? Îi spuse ministrul cu o 
voioasă politeţe? Ai călătorit bine? 


— Da, domnule? Răspunse d'Artagnan salutându-l cu o 
plecăciune către gâtul calului. 

— L-am auzit pe rege invitându-te la masă diseară? 
Adăugă ministrul. Vei întâlni acolo un vechi prieten al 
dumitale. 

— Un vechi prieten al meu? Se miră d'Artagnan, 
cufundându-se cu durere în valurile mohorâte ale 
trecutului, care înghiţiseră pentru el atâtea prietenii şi 
atâtea duşmănii. 

— Domnul duce de Alameda, care a sosit azi-dimineaţă din 
Spania? Răspunse Colbert. 

— Ducele de Alameda? Întrebă d'Artagnan, căutând să-şi 
aducă aminte. 

— Eu! Rosti un bătrân cu părul alb ca zăpada şi încovoiat 
în trăsura lui, pe care o deschise pentru a ieşi să-l 
întâmpine pe muşchetar. 

— Aramis! Strigă d'Artagnan, înmărmurit de uimire. 

Şi, încremenit cum era, lăsă braţul slab al bătrânului 
senior să-i cuprindă, tremurând, gâtul. Colbert, după ce 
privi o clipă scena în tăcere, îşi împinse calul mai departe, 
lăsându-i singuri pe cei doi prieteni. 

— Aşadar? Zise muşchetarul apucând braţul lui Aramis? 
lată-te, pe tine, exilatul, răzvrătitul, în Franţa? 

— Şi voi cina cu tine la rege? Adăugă episcopul de Vannes 
surâzând. Da, te întrebi, nu-i aşa, la ce mai slujeşte 
devotamentul pe această lume? Hai, să lăsăm să treacă 
trăsura acestei biete La Valliere. Priveşte cât e de amărâtă! 
Cum îl urmăreşte cu ochii storşi de lacrimi pe regele care 
călăreşte colo! 

— Cu cine? 

— Cu domnişoara de Ionnay-Charente, devenită doamna 
de Montespan? Răspunse Aramis. 

— La Valliere e geloasă, e deci înşelată? 

— Nu încă, d'Artagnan, dar nu mai e mult până atunci. 

Vorbiră îndelung în timp ce se ţineau după cortegiul de 
vânătoare şi vizitiul lui Aramis îi conduse cu atâta 


pricepere, încât ajunseră chiar în clipa când şoimul, 
înhăţând pasărea, o sili să se abată din zbor şi se repezi ca 
o săgeată asupra ei. 

Regele cobori de pe cal; doamna de Montespan făcu la fel. 
Ajunseseră lângă o capelă singuratică, ascunsă în dosul 
unor copaci mari, desfrunziţi de primele vânturi ale 
toamnei. În jurul acestei capele se afla o curte închisă, cu o 
portiţă de fier. Şoimul se prăvălise cu prada în curtea 
acestei mici capele şi regele voi să pătrundă acolo pentru a 
smulge prima pană, după cum era obiceiul. Ceilalţi făcură 
cerc în jurul clădirii şi al îngrăditurilor ce înconjurau 
curtea, prea mică pentru a încăpea în ea toată lumea. 

D'Artagnan îl reţinu pe Aramis, care voia să coboare din 
trăsură, ca toţi ceilalţi, şi, cu un glas mişcat, îi zise: 

— Ştii, Aramis, unde ne-a adus întâmplarea? 

— Nu? Răspunse ducele. 

— Aici odihnesc nişte oameni pe care i-am cunoscut bine? 
Adăugă d'Artagnan, tulburat de o tristă amintire. 

Aramis, fără a ghici nimic, intră cu un pas tremurător pe 
portiţa capelei, pe care i-o deschise d'Artagnan. 

— Unde sunt îngropaţi? Întrebă el. 

— Colo, în curte. Se vede o cruce, iat-o, sub chiparosul 
acela pitic. Chiparosul e sădit pe mormântul lor; nu te duce, 
stai; regele se îndreaptă acum chiar acolo, unde a căzut 
uliul. 

Aramis se opri îşi se ascunse în umbră. Văzură atunci, fără 
ca ei să fie văzuţi, chipul palid al domnişoarei de La Valliere, 
care, uitată în trăsura ei, privise mai întâi cu multă durere 
pe fereastră, apoi, împinsă de gelozie, se apropiase de 
capelă şi, rezemată de un stâlp, îl urmărea din ochi pe rege, 
care, în curticică, îi făcea semn, zâmbind, doamnei de 
Montespan să nu se teamă şi să vină lângă dânsul. Doamna 
de Montespan înaintă până lângă el, luă mâna pe care i-o 
întindea regele, iar acesta, smulgând prima pană din aripa 
uliului pe care-l doborâse şoimul, o prinse la pălăria 
frumoasei lui în-soţitoare. Ea atunci, zâmbind la rândul său, 


sărută cu drăgălăşenie mâna care-i făcea acest dar. Regele 
se înroşi de plăcere şi o privi pe doamna de Montespan cu 
ochi învăpăiaţi de flacăra dragostei şi a dorinţei. 

— Ce-mi vei da în schimb? Zise el. 

Ea rupse o crenguţă de chiparos şi i-o oferi regelui, 
îmbătat de speranţe. 

— Numai că? Îi spuse încet Aramis lui d'Artagnan? Darul e 
trist, deoarece acest chiparos umbreşte un mormânt. 

— Da şi acest mormânt e al lui Raoul de Bragelonne? 
Răspunse d'Artagnan cu glas tare? Al lui Raoul care doarme 
sub această cruce, alături de Athos, tatăl său. 

Un geamăt surd izbucni la spatele lor. Întorcându-se, 
văzură o femeie căzând leşinată. Domnişoara de La Valliere 
văzuse totul, auzise totul. 

— Biata femeie! Murmură d'Artagnan ajutând 
însoţitoarelor ei s-o ducă la trăsură. De acum încolo nu va 
mai avea parte decât de suferinţă. 

Seara, într-adevăr, d'Artagnan se aşeză la masa regelui, 
alături de domnul Colbert şi de domnul duce de Alameda. 
Regele fu plin de voioşie. Îi făcu mii de politeţi reginei, mii 
de drăgălăşenii Doamnei, aşezată la stânga lui, foarte 
întristată. S-ar fi zis că erau din nou pe vremea când regele 
pândea în ochii mamei lui încuviințarea sau dojana pentru 
ceea ce spunea. 

Despre metresă, la această cină, nici nu putea fi vorba. 

Regele îi adresă de două sau de trei ori cuvântul lui 
Aramis, numindu-l domnule ambasador, ceea ce spori şi mai 
mult uimirea lui d'Artagnan, văzându-l pe prietenul lui, 
răzvrătitul, primit atât de bine la curte. 

Regele, ridicându-se de la masă, oferi braţul reginei şi-i 
făcu un semn lui Colbert, ai cărui ochi erau aţintiţi numai la 
ochii stăpânului său. Colbert îi luă de-o parte pe d'Artagnan 
şi Aramis. Regele vorbea cu cumnata lui, în timp ce Domnul, 
neliniştit, o întreținea pe regină cu un aer preocupat, fără 
să-i părăsească din ochi pe soţia şi pe fratele lui. 


Convorbirea dintre Aramis, d'Artagnan şi Colbert se 
desfăşură asupra unor subiecte fără însemnătate. Vorbiră 
despre miniştrii de mai înainte; Colbert povesti ceva despre 
Mazarin şi ascultă povestindu-i-se despre Richelieu. 

D'Artagnan nu putea să înţeleagă de unde avea acest om 
cu sprâcenele stufoase, cu fruntea îngustă, atâta 
înţelepciune şi atâta voioşie. Aramis se minuna de această 
uşurinţă de spirit ce-i îngăduia unui om grav să întârzie în 
folosul lui începerea unei convorbiri mai serioase, despre 
care niciunul nu aducea vorba, cu toate că toţi trei nu se 
gândeau decât la ea. 

Se vedea, după gesturile nestăpânite ale Domnului, cât de 
mult îl stânjenea convorbirea regelui cu Doamna. Aceasta 
avea ochii roşii; se plângea cumva? Avea de gând să facă un 
mic scandal în plină curte? Regele o trase la o parte şi, pe 
un ton atât de blând că trebuie să-i fi amintit Prințesei de 
zilele când era iubită, îi spuse: 

— Sora mea, pentru ce au trebuit aceşti ochi atât de 
frumoşi să plângă? 

— Dar, sire?... Murmură ea. 

— Domnul e gelos, nu-i aşa, sora mea? 

Ea privi către Domnul, semn vădit ce-l făcu pe Prinţ să 
înţeleagă că se vorbeşte despre el. 

— Da?... Zise ea. 

— Ascultă-mă? Reluă regele? Dacă prietenii dumitale te 
ponegresc, asta nu este din vina Domnului... 

Spuse aceste cuvinte cu atâta blândeţe, încât Doamna, 
încurajată, ea care avea atâtea necazuri de la o vreme 
încoace, fu cât pe-aci să izbucnească în lacrimi, într-atât de 
zdrobită îi era inima. 

— Haide, haide, scumpa mea soră? Zise regele? Vorbeşte- 
mi şi mie despre aceste dureri. Ca frate, te voi mângâia; ca 
rege, le voi pune capăt! 

Ea îşi ridică frumogşii ochi spre el şi-i răspunse cu 
melancolie în glas: 


— Nu prietenii mei sunt aceia care mă ponegresc; ei 
lipsesc acum sau stau ascunşi; căci alţii i-au făcut să cadă în 
dizgraţia maiestăţii voastre, pe ei, atât de devotați, atât de 
buni, atât de leali. 

— Îmi spui asta pentru Guiche, pe care l-am surghiunit la 
cererea Domnului? 

— Şi care, de când se află în acest exil nedrept, încearcă 
să moară în fiecare zi! 

— Nedrept ai spus, sora mea? 

— Atât de nedrept, încât, dacă n-aş fi avut pentru 
maiestatea voastră respectul şi prietenia pe care i le-am 
păstrat întotdeauna... 

— Ei bine? 

— Ei bine, i-aş fi cerut fratelui meu Carol, asupra căruia 
pot totul... 

Regele tresări. 

— Ce i-ai fi cerut? 

— Să vă facă să înţelegeţi că Domnul şi favoritul său, 
domnul cavaler de Lorraine, nu trebuie să fie la nesfârşit 
călăii cinstei şi fericirii mele. 

— Cavalerul de Lorraine? Zise regele? Figura asta 
întunecată? 

— E duşmanul meu de moarte. Atâta timp cât acest om va 
trăi în casa mea, unde Domnul îl păstrează dându-i depline 
puteri, eu voi fi cea de pe urmă femeie din acest regat. 

— Aşadar? Rosti regele cu încetineală? Îl socoţi pe fratele 
dumitale din Anglia un prieten mai bun decât mine? 

— Faptele vorbesc, sire. 

— Şi crezi că e mai bine să ceri ajutor în... 

— În ţara mea! Zise ea cu mândrie. Da, sire. 

Regele îi răspunse: 

— Eşti nepoată a lui Henric al IV-lea, ca şi mine, prietenă 
dragă. Văr şi cumnat, atâta nu e de-ajuns ca să mă socoţi un 
adevărat frate? 

— Atunci hotărâți ceva! Zise Henriette. 

— Să încheiem o alianţă. 


— Începeţi. 

— Spui că l-am exilat pe nedrept pe Guiche? 

— Oh, da! Făcu ea îmbujorându-se. 

— Guiche se va reîntoarce. 

— Foarte bine. 

— Şi, mai departe, spui că fac o greşeală îngăduind în casa 
dumitale pe cavalerul de Lorraine, care-i dă Domnului 
sfaturi rele împotrivă-ţi? 

— Reţineţi bine ce vă spun, sire: cavalerul de Lorraine, 
într-o zi... Dacă vreodată voi sfârşi rău, să vă amintiţi că L- 
am învinovăţit mai dinainte pe cavalerul de Lorraine... E un 
suflet în stare de orice nelegiuire! 

— Cavalerul de Lorraine nu te va mai supăra cu nimic, ţi-o 
făgăduiesc eu. 

— Asta înseamnă că alianţa noastră începe bine, sire; o 
primesc... Dar întrucât maiestatea voastră şi-a rostit partea 
sa, spuneţi-mi care este a mea? 

— În loc de a mă pune rău cu fratele dumitale Carol, fă ca 
între noi să fie o prietenie mai strânsă ca oricând. 

— Asta e uşor. 

— Oh, nu atât cât crezi; căci într-o prietenie obişnuită te 
îmbrăţişezi, te cinsteşti cu cineva şi totul nu te costă decât o 
sărutare sau un ospăț, lucruri mărunte: pe când într-o 
prietenie politică... 

— Ah, e vorba de o prietenie politică? 

— Da, sora mea şi atunci, în loc de îmbrăţişări şi de mese, 
eşti obligat să-i dai prietenului tău soldaţi în carne şi oase, 
înarmaţi, echipați şi vase de război pregătite cu tunuri şi cu 
provizii. Urmează de aici că nu ai totdeauna lăzile gata să 
slujească astfel de prietenii. 

— Ah, aveţi dreptate? Zise Doamna? Lăzile regelui 
Engliterei sună cam a gol de câtva timp. 

— Dar dumneata, sora mea, dumneata care ai atâta 
înrâurire asupra fratelui dumitale, vei obţine poate ceea ce 
un ambasador nu va obţine niciodată. 


— Pentru asta, ar trebui să mă duc la Londra, scumpul 
meu frate. 

— M-am şi gândit la acest lucru? Răspunse regele cu 
însufleţire? Şi mi-am spus că o astfel de călătorie te va face 
să-ţi mai uiţi necazurile de aici. 

— Totuşi? Îl întrerupse Doamna? S-ar putea să nu 
izbutesc. Regele Angliei are sfetnici primejdioşi. 

— Şfetnice vrei să spui! 

— Chiar aşa. Dacă, din întâmplare, maiestatea voastră ar 
avea intenţia, nu fac decât o presupunere, să-i ceară lui 
Carol al II-lea alianţa într-un război... 

— Într-un război? 

— Da. Ei bine, atunci sfetnicele regelui, care sunt în număr 
de şapte: domnişoara Steward, domnişoara Wells, 
domnişoara Gwyn, miss Orchay, domnişoara Zunga, miss 
Daws şi contesa Castelmaine, îi vor explica regelui că 
războiul costă prea mulţi bani, că mai bine să dea baluri şi 
ospeţe la Hampton-Court, decât să înarmeze vase de război 
la Portsmouth şi la Greenwich. 

— Şi crezi că negocierile dumitale ar da greş? 

— Oh, aceste doamne fac să dea greş toate negocierile ce 
nu pornesc de la ele. 

— Ştii ce m-am gândit eu, sora mea? 

— Nu. Spuneţi. 

— M-am gândit că, dacă ai căuta în jurul dumitale, ai găsi 
poate o sfetnică pe care să i-o duci regelui şi a cărei 
destoinicie să înfrângă reaua voinţă a celorlalte şapte. 

— E, într-adevăr, o idee bună, sire; voi căuta. 

— Şi vei găsi. 

— Aşa sper. 

— Va trebui să fie o persoană frumoasă; un chip plăcut 
face mai mult decât unul urât, nu-i aşa? 

— De bună seamă. 

— Un spirit ager, glumeţ, plin de îndrăzneală. 

— Fireşte. 


— Şi cu nobleţe... Atâta câtă trebuie pentru a se apropia 
fără stângăcie de rege. Dar nici prea multă, ca să se încurce 
în propria ei nobleţe. 

— Foarte just. 

— Şi... Care să ştie puţin engleza. 

— Doamne! Strigă dintr-o dată Doamna. Cineva ca 
domnişoara de Keroualle, de pildă. 

— Ei da! Răspunse Ludovic al XIV-lea. lată că ai găsit... 
Dumneata singură ai găsit, sora mea. 

— O voi lua cu mine. Presupun că nu va avea a se plânge. 

— Nu. O numesc seducătoare plenipotenţiară deocamdată, 
apoi voi adăuga şi celelalte la titlu. 

— Perfect. 

— Te şi văd pornită la drum, scumpa mea soră, uitând de 
toate necazurile dumitale. 

— Voi pleca numai cu două condiţii. Prima, să ştiu ce 
anume va trebui să cer. 

— Iată. Olandezii, după cum ştii, mă insultă în fiecare zi în 
gazetele lor, cât şi prin atitudinea lor republicană. Mie nu- 
mi plac republicile. 

— Asta se înţelege, sire. 

— Văd cu îngrijorare că aceşti regi ai mării, aşa le place 
lor să se numească, acaparează comerţul Franţei în Indii şi 
că vasele lor vor cuceri în curând toate porturile Europei; o 
asemenea putere mi-e prea vecină, sora mea. 

— "Totuşi, vă sunt aliaţi. 

— Tocmai pentru asta au făcut greşeala de a bate medalia 
aceea pe care o ştii şi care înfăţişează Olanda oprind în loc 
soarele, ca Iosua, cu această legendă: Soarele s-a oprit 
dinaintea mea. Nu prea e frăţeşte, nu-i aşa? 

— Credeam că aţi uitat fleacul acesta. 

— Nu uit niciodată nimic, sora mea. Şi dacă prietenii mei 
adevăraţi, ca fratele dumitale Carol, vor să mă urmeze... 

Prinţesa rămase pe gânduri. 

— Ascultă-mă? Continuă Ludovic al XIV-lea? E vorba să fie 
împărţită împărăţia mărilor. Pentru această împărţire, pe 


care o doreşte Anglia, oare eu n-aş putea reprezenta a doua 
parte tot aşa de bine ca şi olandezii? 

— O avem pe domnişoara de Keroualle pentru a trata 
această chestiune? Răspunse Doamna. 

— S-auzim a doua condiţie a plecării dumitale, sora mea! 

— Consimţământul Domnului, soţul meu. 

— Îl vei avea. 

— Atunci, sunt ca şi plecată, frate. 

În urma acestor cuvinte, Ludovic al XIV-lea se întoarse 
către colţul sălii unde se aflau Colbert şi Aramis cu 
d'Artagnan şi schimbă cu ministrul său o privire de 
încuviinţare. Colbert rupse atunci convorbirea acolo unde 
se afla şi-i spuse lui Aramis: 

— Domnule ambasador, vreţi să vorbim despre afacerile 
politice? 

D'Artagnan se retrase numaidecât, din discreţie. Se 
îndreptă spre cămin, apropiindu-se să audă ce va vorbi 
regele cu Domnul, care, foarte neliniştit, îi ieşea înainte. 
Faţa regelui era foarte animată. Pe fruntea lui se citea o 
voinţă a cărei expresie impunătoare nu mai întâlnea nici o 
împotrivire în Franţa şi care, în curând, nu avea să mai 
întâlnească în toată Europa. 

— Domnule? Îi spuse regele fratelui său? Nu sunt 
mulţumit de domnul cavaler de Lorraine. Dumneata, care-i 
faci cinstea de a-l proteja, sfătuieşte-l să plece pentru 
câteva luni în vreo călătorie. 

Aceste cuvinte căzură ca ropotul unei avalanşe asupra 
Domnului, care-l adora pe acest favorit şi-şi revărsa asupra 
lui toate gingăşiile. Strigă: 

— În ce a putut să-i displacă maiestăţii voastre cavalerul? 

Şi aruncă o privire furioasă către Doamna. 

— Îţi voi spune aceasta după ce va fi plecat? Răspunse 
regele netulburat. Şi, de asemenea, după ce Doamna, aci de 
faţă, va fi ajuns în Anglia. 

— Doamna, în Anglia! Murmură Domnul cu stupoare. 


— Peste opt zile, fratele meu? Adăugă regele? În timp ce 
noi doi vom merge acolo unde îţi voi spune eu. 

Apoi regele se răsuci pe călcâie, după ce-i zâmbi fratelui 
său spre a-i îndulci amărăciunea produsă de aceste două 
veşti. 

În tot acest timp, Colbert vorbea în continuare cu ducele 
de Alameda. 

— Domnule? Îi spuse Colbert lui Aramis? A sosit vremea să 
ne înţelegem amândoi. Te-am împăcat eu regele şi trebuia 
să fac acest lucru pentru un om cu meritele domniei tale; 
iar cum în câteva rânduri mi-ai arătat prietenia, se iveşte 
acum prilejul să-mi dai o dovadă. De altminteri, dumneata 
eşti mai mult francez, decât spaniol. Spune-mi deschis, vom 
avea neutralitatea Spaniei, dacă vom porni o campanie 
împotriva Provinciilor-Unite? 

— Domnule? Răspunse Aramis? Interesele Spaniei sunt 
destul de limpezi. A învrăjbi Europa cu Provinciile-Unite, 
împotriva cărora stăruie vechea pizmă pentru libertatea lor 
cucerită, iată politica noastră; dar regele Franţei este 
aliatul Provinciilor-Unite. Dumneata ştii, de altfel, că va fi 
vorba de un război pe mări, iar Franţa nu este, cred, în 
stare să-l facă cu sorţi siguri de izbândă. 

Colbert, întorcând capul în clipa aceea, îl văzu pe 
d'Artagnan, care căuta pe cineva spre a intra în vorbă în 
timpul cât regele se întreținea ou Domnul. Îl chemă. Apoi 
zise încet către Aramis: 

— Putem vorbi şi cu domnul d'Artagnan. 

— Oh, bineînţeles! Răspunse ambasadorul. 

— Spuneam, domnul de Alameda şi cu mine? Începu 
Colbert? Că un război cu Provinciile-Unite ar fi un război pe 
mări. 

— Fără îndoială? Răspunse muşchetarul. 

— Dar dumneata ce părere ai, domnule d'Artagnan? 

— Părerea mea este că, pentru a face acest război pe 
mări, ne trebuie o bună armată de uscat. 

— Poftim? Făcu ministrul, care credea că nu auzise bine. 


— Pentru ce o armată de uscat? Întrebă Aramis. 

— Pentru că regele va fi bătut pe mare, dacă nu-i va avea 
pe englezi alături de el, şi, odată bătut pe mare, va fi 
repede cotropit, fie de olandezi prin porturi, fie de spanioli 
pe uscat. 

— De spaniolii neutri? Rosti Aramis. 

— Neutri atâta vreme cât regele va fi cel mai tare? 
Răspunse d'Artagnan. 

Lui Colbert îi plăcea această putere de pătrundere, ce nu 
atingea niciodată o problemă fără să n-o lămurească în 
adânc. Aramis zâmbi. El ştia prea bine că, în materie de 
diplomaţie, d'Artagnan nu recunoştea pe nimeni care să-l 
întreacă. 

Colbert, care, ca toţi oamenii de orgoliu, îşi mângâia 
fantezia cu credinţa nezdruncinată în izbândă, puse 
întrebarea: 

— Cine îţi spune, domnule d'Artagnan, că regele n-are 
flotă? 

— Oh, eu nu m-am ocupat de aceste amănunte? Răspunse 
căpitanul. Eu sunt un nepriceput în ale mării. Ca toţi 
oamenii nervoşi, urăsc marea. Totuşi, cred că, dacă ar avea 
vase, Franţa, fiind un port la mare pentru fiecare două sute 
de capete, ar avea şi marinari. 

Colbert scoase din buzunar un mic carnet lunguieţ, 
împărţit în două coloane. În prima coloană erau trecute 
numele vaselor; în cea de a doua, cifrele raprezentând 
numărul tunurilor şi al oamenilor de pe aceste vase. 

— Şi eu m-am gândit la fel ca dumneata? Îi spuse el lui 
d'Artagnan? De aceea am cerut să mi se facă o listă a 
vaselor pe care le avem. Treizeci şi cinci de nave. 

— Treizeci şi cinci de nave? Cu neputinţă! Exclamă 
d'Artagnan. 

— Ceea ce-ar face cam două mii de tunuri? Adăugă 
Colbert. Asta e ce are regele în momentul de faţă. Cu 
treizeci şi cinci de nave, se pot face trei escadre; eu vreau 
însă cinci. 


— Cinci! Strigă Aramis uimit. 

— Ele vor fi la apă înainte de sfârşitul anului, domnilor. 
Regele va avea cincizeci de vase de linie. Cu aşa ceva se 
poate lupta, nu? 

— Să construieşti vase? Zise d'Artagnan? E greu, dar nu e 
cu neputinţă. Cum le înarmezi însă? În Franţa nu sunt nici 
turnătorii, nici şantiere militare. 

— Hm! Făcu atunci Colbert cu un aer mândru. De un an şi 
jumătate am instalat toate acestea! N-ai aflat încă? Îl 
cunoşti pe domnul d' Infreville? 

— D'Infreville? Zise d'Artagnan. Nu. 

— E un om pe care l-am descoperit eu. Are o mare 
însuşire: ştie să-i facă pe lucrători să muncească. Ele cel 
care a pus, la Toulon, să se toarne ţevile de tun şi care a 
tăiat lemne din pădurile Burgundiei pentru construcţia 
vaselor. Şi apoi, n-ai să crezi poate ceea ce am să-ţi spun, 
domnule ambasador, dar am mai avut o idee. 

— Oh, domnule? Zise Aramis cu politeţe? Eu cred 
totdeauna ceea ce spui. 

— Închipuieşte-ţi că, ţinând seama de firea olandezilor, 
aliaţii noştri, mi-am zis: sunt negustori, sunt prieteni cu 
regele, vor fi fericiţi să-i vândă maiestăţii sale ceea ce 
construiesc pentru ei înşişi. Deci, cu cât cumperi mai mult... 
Ah, trebuie să mai adaug ceva: îl am pe Forant... Îl cunoşti 
pe Forant, d'Artagnan? 

Colbert uita cu cine vorbeşte. Îi spunea căpitanului pe 
nume, d'Artagnan, ca şi regele. Dar căpitanul zâmbi. 

— Nu? Răspunse el? Nu-l cunosc. 

— E încă un om pe care l-am descoperit eu. Specialitatea 
lui, cumpărăturile. Acest Forant mi-a cumpărat 350.000 de 
livre de fier în ghiulele, 200.000 livre de pulbere, 
douăsprezece încărcături de lemn din Nord, fitiluri, 
grenade, răşină, păcură şi mai ştiu eu ce, cu o economie de 
şapte la sută din cât m-ar fi costat toate acestea dacă ar fi 
fost făcute în Franţa. 


— E o idee bună? Zise d'Artagnan? Să spui să se toarne în 
Olanda ghiulele care se vor întoarce tot asupra olandezilor! 

— Nu-i aşa? Cu pierderi, încă. 

Şi Colbert începu să râdă tare şi cu poftă. Era încântat de 
gluma lui. 

— Ceva mai mult? Adăugă el? Aceiaşi olandezi lucrează 
pentru rege, în momentul de faţă, şase vase după modelul 
celor mai bune din marina lor. Destouches... Ah, nu cumva 
nu-l cunoşti nici pe Destouches? 

— Nu, domnule. 

— E un om cu un ochi de o siguranţă nemaipomenită, încât 
poate să spună, de cum a fost tras un vas la apă, care sunt 
cusururile şi care sunt părţile bune ale acestui vas. E mare 
lucru ăsta, să ştiţi! Natura e, într-adevăr, ciudată! Ei bine, 
acest Destouches mi s-a părut că trebuie să fie un om 
folositor într-un port şi el supraveghează construcţia celor 
şase vase de 78 pe care Provinciile-Unite le lucrează pentru 
maiestatea sa. Rezultă din toate astea, dragă domnule 
d'Artagnan, că regele, dacă ar vrea să se ia la harţă cu 
Provinciile, ar avea o flotă destul de frumoasă. lar 
dumneata ştii mai bine ca oricine de ce e în stare armata 
noastră de uscat! 

D'Artagnan şi Aramis se priviră unul pe altul, admirând 
tainica muncă pe care o înfăptuise acest om în numai câţiva 
ani. Colbert le înţelese gândurile şi se simţi măgulit de 
această laudă, cea mai plăcută dintre toate. 

— Dacă n-o ştim noi, cei care trăim în Franţa? Zise 
d'Artagnan? În afara Franţei se ştie şi mai puţin încă. 

— Iată pentru ce îi spuneam domnului ambasador? Reluă 
Colbert? Că dacă Spania ne-ar făgădui neutralitatea ei, 
Anglia ajutându-ne... 

— Dacă Anglia vă ajută? Zise Aramis? Mă leg să obţin 
neutralitatea Spaniei. 

— Bate mâna! Se grăbi să spună Colbert cu o bruscă 
voioşie. Dar, fiindcă a venit vorba de Spania, văd că nu ai 
Lâna de Aur, domnule de Alameda. Îl auzeam pe rege 


spunând mai alaltăieri că i-ar plăcea să te vadă purtând 
marele cordon al Sfântului Mihail. 

Aramis se înclină. 

„Oh? Gândi d'Artagnan? Şi Porthos care nu mai e printre 
noi! Câţi coţi de panglică ar fi trebuit ca să fie şi el răsplătit! 
Bunul Porthos!” 

— Domnule d'Artagnan? Reluă Colbert? Acum să stăm de 
vorbă amândoi. Fac prinsoare că ţi-ar plăcea să te duci cu 
muşchetarii în Olanda. Ştii să înoţi? 

Şi începu să râdă ca un om cuprins de o mare veselie. 

— Ca un ţipar? Răspunse d'Artagnan. 

— Ah, vei avea mult de furcă acolo, domnule d'Artagnan, 
cu străbătutul canalelor şi mlaştinilor şi chiar şi cei mai buni 
înotători se îneacă în ele. 

— E de datoria mea? Răspunse muşchetarul? Să mor 
pentru maiestatea sa. Dar, cum rar se întâmplă ca într-un 
război să dai de multă apă fără să zăreşti şi puţin foc, îţi 
spun mai dinainte că voi face tot ce-mi va sta în putinţă ca 
să aleg focul. Am îmbătrânit, apa mă îngheaţă, pe când 
focul încălzeşte, domnule Colbert! 

Şi d'Artagnan se arătă de o atât de mândră şi încântătoare 
tinereţe rostind aceste cuvinte, încât Colbert, la rândul lui, 
nu se putu împiedica să nu-l admire. D'Artagnan îşi dădu 
seama de efectul produs şi-şi aminti că negustor iscusit e 
acela care cere un preţ mare când marfa lui are căutare. Îşi 
pregăti deci preţul dinainte. 

— Aşadar? Zise Colbert? Ne ducem în Olanda? 

— Da? Răspunse d'Artagnan? Numai că... 

— Numai că?... Făcu Colbert. 

— Numai că? Repetă d'Artagnan? În toate înfăptuirile e 
vorba de interes şi e vorba de amor propriu. E frumoasă 
leafa unui căpitan de muşchetari, nimic de zis; însă, ţine 
seama de un lucru: noi avem în prezent gărzile regelui şi 
casa militară a regelui. Un căpitan de muşchetari se cuvine 
sau să comande toate astea şi atunci îi va trebui o sută de 


mii de livre pe an ca cheltuieli de reprezentare şi pentru 
masă... 

— Presupui, cumva, că regele se va târgui cu dumneata? 
Zise Colbert. 

— Eh, domnule, nu m-ai înţeles? Răspunse d'Artagnan, 
mulţumit că ridicase chestiunea interesului. Îţi spuneam că 
eu, bătrân căpitan, altădată comandantul gărzii regelui, pe 
picior de egalitate cu mareşalii Franţei, m-am văzut într-o zi 
pus alături de încă alţi doi: căpitanul gărzilor şi colonelul 
comandant al elveţienilor. Or, aşa ceva nu voi mai îndura, 
pentru nimic în lume. Îmi am principiile mele vechi şi ţin la 
ele. 

Colbert simţi lovitura. De altminteri era pregătit, se 
aştepta la ea. 

— M-am gândit la tot ce mi-ai spus adineauri? Răspunse el. 

— La ce, domnule? 

— Vorbeam despre canalurile şi mlaştinile în care te poţi 
îneca. 

— Ei bine? 

— Ei bine, dacă cineva se îneacă, e din vina unui vas, a 
unei scânduri, a unui baston. 

— A unui baston fie el cât de scurt? Zise d'Artagnan. 

— Chiar aşa? Aprobă Colbert. De aceea, eu, unul, n-am 
auzit ca un mareşal al Franţei să se fi înecat vreodată. 

D'Artagnan se îngălbeni de bucurie. Zise, cu un glas pe 
care nu şi-l putea stăpâni: 

— În ţara mea, oricine ar fi mândru de mine, dacă aş fi 
mareşal al Franţei; dar, ca să capăt bastonul, ar trebui să 
comand singur o expediţie. 

— Domnule? Îi răspunse Colbert? Iată în acest carnet, pe 
care-l vei cerceta, un plan de campanie sortit să fie înfăţişat 
de dumneata corpului de trupe pe care regele le pune sub 
ordinele dumitale în vederea acestei campanii, din 
primăvara viitoare. 

D'Artagnan luă carnetul tremurând şi degetele lui 
atingându-le pe cele ale lui Colbert, ministrul strânse cu 


toată căldura mâna muşchetarului. 

— Domnule? Îi zise el? Aveam să ne luăm amândoi 
revanşa, unul asupra celuilalt. Eu am început; e rândul 
dumitale! 

— Îţi cer iertare, domnule? Răspunse d'Artagnan? Şi te 
rog să-i spui regelui că, la primul prilej ce-mi va fi oferit, îi 
voi aduce o izbândă, sau mă va vedea mort. 

— Am pus să se brodeze de pe acum? Zise Colbert? Florile 
de crin aurite pentru bastonul dumitale de mareşal. 

A doua zi după acestea, Aramis, care pleca la Madrid 
pentru a negocia neutralitatea Spaniei, veni să-l 
îmbrăţişeze pe d'Artagnan la locuinţa lui. 

— Să ne iubim cât patru? Îi spuse d'Artagnan? Acum când 
nu mai suntem decât doi. 

— Şi poate că n-ai să mă mai vezi niciodată, scumpul meu 
d'Artagnan? Răspunse Aramis. Dacă ai şti cât de mult te-am 
iubit! Am îmbătrânit, sunt istovit, mă apropii de moarte. 

— Prietene? Zise d'Artagnan? Tu vei trăi mai mult decât 
mine; diplomaţia te obligă să trăieşti; pe mine, însă, 
onoarea mă osândeşte la moarte. 

— Ei, oamenii ca noi, domnule mareşal? Rosti Aramis? Nu 
mor decât încărcaţi de glorie şi de bucurie. 

— Ah? Răspunse d'Artagnan cu un zâmbet trist? Adevărul 
e că în momentul de faţă nu mai am chef de nimic, domnule 
duce. 

Se mai îmbrăţişară o dată şi, două ceasuri mai târziu, erau 
despărțiți. 

Moartea domnului D'artagnan. 

Spre deosebire de ceea ce se întâmplă întotdeauna, fie în 
politică, fie în morală, toţi îşi ţinură făgăduielile şi îşi 
respectară angajamentele. 

Regele îl aduse înapoi pe domnul de Guiche şi îl alungă pe 
cavalerul de Lorraine; în aşa fel că Domnul căzu bolnav la 
pat. 

Doamna plecă la Londra, unde îşi îndeplini atât de bine 
misiunea de a-l face pe Carol al II-lea, fratele ei, să guste 


sfaturile politice ale domnişoarei de Keroualle, încât alianţa 
între Franţa şi Anglia fu semnată şi vasele engleze, 
încărcate cu câteva milioane de aur francez, porniră o cum- 
plită campanie împotriva flotelor Provinciilor-Unite. 

Carol al II-lea îi făgăduise domnişoarei de Keroualle o mică 
răsplată pentru bunele ei sfaturi: o făcu ducesă de 
Portsmouth. 

Colbert îi făgăduise regelui nave, muniții şi victorii. Îşi ţinu 
cuvântul, după cum se ştie. 

În sfârşit, Aramis, pe ale cărui făgăduieli se putea pune cel 
mai puţin temei, îi trimise lui Colbert scrisoarea următoare, 
în legătură cu negocierile pe care se însărcinase să le ducă 
la Madrid: „Domnule Colbert, Am onoarea de a vi-l trimite 
pe cucernicul părinte de Oliva, general locţiitor al 
Companiei lui Isus, succesorul meu provizoriu. Cucernicul 
părinte vă va explica, domnule Colbert, că ţin în mâna mea 
toate afacerile ordinului cu privire la Franţa şi Spania, dar 
că nu vreau să mai păstrez titlul de general, care ar arunca 
prea multe bănuieli asupra mersului tratativelor cu care 
maiestatea sa catolică a binevoit să însărcineze. Îmi voi 
relua acest titlu la ordinul maiestăţii sale, atunci când 
lucrurile pe care le-am întreprins, în în-ţelegere cu domnia 
voastră, pentru cea mai mare glorie a lui Dumnezeu şi a 
bisericii lui, vor fi duse la bun sfârşit. 

Părintele de Oliva vă va vorbi de asemenea, domnule, 
despre consimţământul pe care-l dă maiestatea sa catolică 
pentru semnarea tratatului care asigură neutralitatea 
Spaniei, în cazul unui război între Franţa şi Provinciile- 
Unite. Acest consimţământ va fi valabil chiar dacă Anglia, în 
loc să ia parte la acţiune, se va mărgini să rămână neutră. 

Cât despre Portugalia, despre care am vorbit împreună, eu 
şi domnia voastră, vă pot încredința că va contribui cu toate 
mijloacele sale spre a-l ajuta pe regele preacreştin în 
războiul său. 

Vă rog, domnule Colbert, să binevoiţi a-mi păstra prietenia 
dumneavoastră şi să credeţi în adânca mea afecţiune, 


aşternând întregul meu respect la picioarele maiestăţii sale 
preacreştine. 

Semnat: DUCE DE ALAMEDA' 

Aramis făcuse, deci, mai mult decât făgăduise. Rămânea să 
se vadă în ce măsură regele, domnul Colbert şi domnul 
d'Artagnan îşi vor păstra angajamentele ei între ei. 

În primăvară, după cum prezisese Colbert, armata de 
uscat porni în campanie. Ea preceda, într-o ordine 
desăvârşită, curtea lui Ludovic al XIV-lea, care, mergând 
ţanţoş pe cal, în mijlocul trăsurilor încărcate de doamne şi 
curteni, îşi ducea la această sângeroasă serbare toată elita 
regatului său. Ofițerii armatei n-avură, e drept, altă muzică 
decât bu-buiturile tunurilor din forturile olandeze; asta fu 
însă destul pentru mulţi dintre ei, care îşi găsiră în acest 
război onorurile, avansarea, bogăţia sau moartea. 

Domnul d'Artagnan pornise la luptă comandând un corp 
de douăsprezece mii de oameni, călăreţi şi pedeştri, cu care 
primise ordinul să cucerească diferitele întărituri ce 
formează nodurile strategice ale acestei reţele de forturi 
care se numeşte Friza. 

Niciodată o armată nu fusese condusă cu mai multă 
dibăcie într-o expediţie. Ofițerii ştiau că şeful lor, tot atât de 
prevăzător şi de şiret pe cât era de viteaz, nu va jertfi un 
singur om, o singură palmă de pământ, dacă nu va fi 
absolută nevoie. El recurse la vechile metode ale războiului: 
să trăiască din jafuri, să-şi ţină soldaţii în cântece, iar pe 
duşman în jale. 

Căpitanul muşchetarilor regelui îşi punea toată fala în a 
arăta că-şi cunoştea meseria. Nu s-au pomenit niciodată 
prilejuri mai bine alese, atacuri mai bine îndrumate, greşeli 
ale asediatului mai bine folosite. Armata lui d'Artagnan 
cuceri douăsprezece forturi într-o singură lună. Era la al 
trei-sprezecelea, dar acesta rezista de cinci zile. 
D'Artagnan atacă meterezele, fără să se bage de seamă că 
oamenii lui ar avea de gând să pornească la asalt. 


Pionierii şi oamenii de corvoadă formau, în oastea acestui 
comandant, un corp plin de însufleţire, de curaj şi de râvnă, 
fiindcă el îi trata ca pe nişte soldaţi, ştia să le acopere truda 
de glorie şi nu-i lăsa niciodată să fie ucişi, decât dacă nu mai 
exista nici o scăpare. De aceea, trebuia să vezi înver- 
şunarea cu care erau răscolite mlăştinoasele ţinuturi ale 
Olandei. Turbăriile şi clisele acelea se topeau, după spusele 
soldaţilor, ca untul în marile tigăi ale gospodinelor din 
ținutul Friza. 

D'Artagnan îi trimise un mesager regelui, spre a-i vesti 
ultimele izbânzi; aceasta spori şi mai mult bucuria 
maiestăţii sale şi dispoziţia pe care o arăta faţă de doamne. 
Victoriile lui d'Artagnan îi dădeau atâta măreție regelui, 
încât doamna de Montespan nu-l mai numea decât Ludovic 
cel Neînvins, în felul acesta însă, domnişoara de La Valliere, 
care nu-l numea pe rege decât Ludovic Biruitorul, pierdu 
mult din favoarea maiestăţii sale. De altfel, ea avea adesea 
ochii roşii, şi, pentru un neînvins, nimic nu e mai supărător 
decât o iubită care plânge, atunci când totul surâde în 
preajma lui. Steaua domnişoarei de La Valliere apunea la 
orizont într-o îngrămădire de nori şi de lacrimi. În schimb, 
voioşia doamnei de Montespan creştea o dată cu izbânzile 
regelui şi-l punea la adăpost de orice altă neplăcere. Şi 
numai lui d'Artagnan îi datora regele toate acestea. 
Maiestatea sa voi să-i recunoască serviciile; îi scrise lui 
Colbert: „Domnule Colbert, avem de îndeplinit o făgăduială 
făcută domnului d'Artagnan, care şi le ţine pe ale sale. 
Vreau să ştii că e timpul să ne-o îndeplinim. 'Toate cele de 
cuviinţă îţi stau la dispoziţie pentru timpul potrivit. 

LUDOVIC” 

Drept urmare, Colbert, care-l oprise lângă el pe trimisul 
lui d'Artagnan, îi înmână acestui ofiţer o scrisoare din 
partea lui, a lui Colbert, pentru d'Artagnan şi un mic sipet 
din lemn de abanos încrustat cu aur, care nu era prea 
voluminos în aparenţă, dar trebuia să fie destul de greu, 
fără îndoială, căci i se dădu mesagerului o gardă de cinci 


oameni spre a-l ajuta să-l ducă. Aceşti oameni ajunseră, în 
faţa fortului pe care-l asedia d'Artagnan, în zorii zilei şi se 
prezentară la cortul generalului. Li se răspunse că domnul 
d'Artagnan, înfuriat de un atac pe care-l dăduse în ajun 
guvernatorul? Un om tare viclean, care recucerise poziţiile, 
ucisese şaizeci şi şapte de oameni şi începuse să repare o 
spărtură? Pornise în fruntea a zece companii de grenadieri 
să recâştige terenul. 

Trimisul domnului Colbert avea ordin să-l caute pe domnul 
d'Artagnan peste tot, la orice oră din zi sau din noapte. 
Porni deci spre şanţuri, urmat de escorta lui, toţi călări. Îl 
zăriră pe domnul d'Artagnan în câmp deschis, cu pălăria lui 
cu panglici de aur, cu bastonul lung şi cu îmbrăcămintea 
încărcată de zorzoane aurite. Îşi muşca mustaţa albă şi nu 
mai prididea să-şi scuture, cu mâna stângă, praful pe care-l 
aruncau asupra lui ghiulelele ce sfârtecau pământul. 

De asemenea, în lupta asta crâncenă, care umplea 
văzduhul de şuiere, se zăreau ofiţerii mânuind lopeţile, 
soldaţii cărând roabele, iar mănunchiuri mari de crăci, duse 
pe sus sau târâte de câte zece până la douăzeci de oameni, 
înălțându-se în faţa şanţului, ocrotind astfel înaintarea şi 
recucerind terenul prin sforţarea aceasta furioasă a 
generalului, care îşi îmbărbăta soldaţii. 

În trei ceasuri, totul fu restabilit. D'Artagnan începu să 
vorbească acum ceva mai blând. Se potoli de-a binelea în 
clipa când căpitanul de pionieri veni să-i spună, cu pălăria 
în mână, că se putea intra în şanţuri. Abia sfârşi de vorbit 
acest om, că o ghiulea îi reteză un picior şi el căzu în 
braţele lui d'Artagnan. Comandantul îl ridică de jos pe 
soldat şi, în linişte, cu tot felul de mângăâieri, îl cobori în 
şanţ, în ovaţiile însufleţite ale companiilor. Din acest 
moment nu mai fu o înfocare, fu un delir: două companii se 
furişară şi se nă-pustiră asupra avanposturilor, zdrobindu-le 
dintr-un atac. Când camarazii lor, ţinuţi cu mare greutate în 
frâu de d'Artagnan, îi văzură căţăraţi pe metereze, năvăliră 


şi ei şi numaidecât un asalt furios încercui bastionul, 
singurul care mai putea să apere fortul. 

D'Artagnan văzu că nici un alt mijloc nu-i mai rămăsese 
pentru a-şi stăpâni armata, decât s-o lase să pătrundă în 
fort; împinse atunci toată lumea spre două spărturi pe care 
asediaţii se străduiau să le repare; atacul fu crâncen. 
Optsprezece companii erau încăierate în luptă şi 
d'Artagnan se opri, cu ce-i mai rămăsese, la o jumătate 
bătaie de tun, spre a susţine asaltul în valuri. Se auzeau 
strigătele olandezilor doborâţi lângă tunurile lor de 
grenadierii lui d'Artagnan; lupta se înteţea datorită 
înverşunării guvernatorului, care îşi apăra palmă cu palmă 
poziţiile lui. 

D'Artagnan, pentru a sfârşi odată şi a pune capăt focului 
care nu mai înceta, trimise o nouă coloană, care găuri ca un 
burghiu intrările încă puternice şi în curând se zări, pe 
creasta zidurilor, printre limbile de foc, goana 
înspăimântată a asediaţilor puşi pe fugă de asediatori. Abia 
în acea clipă generalul, răsuflând uşurat, auzi, alături de el, 
un glas care-i spunea: 

— Domnule, vă rog, din partea domnului Colbert. 

Rupse învelişul unei scrisori care cuprindea aceste 
cuvinte: „Domnule d'Artagnan, regele m-a însărcinat să-ţi 
fac cunoscut că te-a numit mareşal al Franţei, ca răsplată 
pentru marile dumitale servicii şi pentru cinstea pe care o 
aduci armatei sale. 

Regele e încântat, domnule, de cuceririle dumitale; îţi 
ordonă doar atât: să închei asediul pe care l-ai început, cu 
fericire pentru dumneata şi cu izbândă pentru el.” 

D'Artagnan era în picioare, cu obrajii înflăcăraţi, cu ochii 
scânteietori. Îşi ridică privirea spre a vedea victoria 
trupelor sale deasupra zidurilor învăluite în vâlvătăi roşii şi 
negre. 

— Am terminat? Îi răspunse el mesagerului. Oraşul va fi 
cucerit într-un sfert de ceas. 


Şi citi mai departe scrisoarea: „Sipetul, domnule 
d'Artagnan, este un dar din partea mea. Nu te vei supăra 
văzând că, în timp ce dumneavoastră, războinicii, trageţi 
spada spre a-l apăra pe rege, eu reînsufleţesc artele 
paşnice pentru a vă împodobi cu răsplătiri vrednice de 
domniile voastre. 

Mă închin în faţa prieteniei dumitale, domnule mareşal şi 
te rog să crezi fără şovăială într-a mea. 

COLBERT” 

D'Artagnan, beat de fericire, îi făcu semn mesagerului, 
care se apropie, cu sipetul în braţe. Dar în clipa când 
mareşalul se pregătea să-l privească mai îndeaproape, o 
detunătură puternică se auzi pe metereze şi-i atrase atenţia 
în partea aceea a cetăţii. „E ciudat? Îşi zise d'Artagnan? Că 
nu văd încă flamura regelui pe ziduri şi nu se aude toba 
sunând predarea.” 

Aruncă în luptă alte trei sute de oameni, odihniţi, sub 
comanda unui ofiţer plin de zel şi ordonă să se facă o nouă 
spărtură. Apoi, mai liniştit, se reîntoarse spre sipetul pe 
care i-l întindea trimisul lui Colbert. Era bunul lui; îl merita. 

D'Artagnan ridică braţul pentru a deschide sipetul, când o 
ghiulea, pornită dinspre fort, prefăcu în ţăndări lădiţa din 
mâinile ofițerului, îl lovi pe d'Artagnan în mijlocul pieptului 
şi-l răsturnă pe o movilită de pământ, în timp ce bastonul 
împodobit cu florile de crin, alunecând printre marginile 
sparte ale cutiei, se rostogoli la vale şi se opri sub mâna 
neputincioasă a mareşalului. 

D'Artagnan încercă să se ridice. Toţi credeau că fusese 
doborât fără să fie rănit. Dar un țipăt îngrozitor porni din 
grupul ofiţerilor înspăimântați: mareşalul era plin de sânge; 
paloarea morţii se aşternea încet pe chipul său nobil. 
Sprijinit pe braţele care se întindeau din toate părţile să-l 
ajute, îşi mai putu întoarce o dată ochii către fortăreață şi 
zări drapelul alb fluturând în vârful bastionului principal; 
urechile lui, acum asurzite pentru freamătul vieţii, desluşiră 
ca prin vis răpăitul tobelor care vesteau izbânda. Atunci, 


strângând cu mâna-i ţeapănă bastonul împodobit cu flori de 
crin aurite, îşi cobori spre el ochii care nu mai aveau 
puterea să privească cerul şi căzu rostind aceste cuvinte 
ciudate, ce li se părură soldaţilor, nedumeriţi, tot atâtea 
cuvinte cabalistice, dar cuvinte ce însemnaseră altădată 
atât de mult pe lume şi pe care nimeni acum, în afară de 
acest muribund, nu le mai înţelegea: 

— Athos, Porthos, la revedere. Aramis, adio pe veci! 

Din cei patru viteji bărbaţi a căror viaţă am povestit-o aici, 
nu mai rămânea decât un singur trup. Cel de sus le luase la 
sine sufletele. 


SFÂRŞIT 


1 Este vorba de trei sute de livre, adică vreo sută cincizeci 
de kilograme. 

2 În antichitate, plebeii aflaţi sub patronajul unui patrician 
purtau denumirea de clienţi. 

3 Numele Bretaniei, pe vremea galilor. 

4 Personaj mitologic, fiul lui Tamal? Regele Lydiei? Omorât 
de tatăl său şi oferit zeilor cu prilejul unui ospăț pe care 
Tantal l-a dat în palatul său. lupiter, impresionat, i-a redat 
viaţa. 

5 Măsurători pentru construirea de forturi. 

6 Fiica lui Icarios, regele Aticei, care, disperată de 
pierderea tatălui său? Omorât de locuitori ca pedeapsă 
pentru faptul de a-i fi îmbătat? S-a spânzurat pe mormântul 
lui. 

7 Zeu marin, care primise de la tatăl său, Neptun, darul 
profeţiei. Dar cum refuza adesea de a vorbi şi cum cei din 
jur îl sileau prea mult să le răspundă la întrebări, Proteu, ca 
să scape de ei, îşi schimba adese înfăţişarea. De aici, 


înţelesul general de om care îşi schimbă mereu părerile, 
comportarea etc. 

8 Joc de cuvinte: mauvaisecorne şi malicorne însemnând 
amândouă acelaşi lucru = corn rău. 

9 Henri de Talleyrand, marchiz de Chalais, a fost unul din 
favoriţii lui Ludovic al XIII-lea. Acuzat de a fi conspirat 
împotriva lui Richelieu, a fost arestat la Nantes şi decapitat 
(1599-1626). 

10 Franqois-Auguste de Thou a fost decapitat împreună cu 
prietenul său, marchizul de Cinq-Mars - favorit al lui 
Ludovic al XIII-lea - întrucât a tăinuit complotul organizat 
de acesta din urmă împotriva lui Richelieu (1607-1642). 

11 Personaj biblic care, se spune, a oprit soarele în loc, 
pentru a obţine victoria în războiul dus cu regele 
Ierusalimului. 

12 Ludovic al XIV-lea, supranumit şi Regele Soare, avea ca 
emblemă un soare, cu deviza aceasta, în limba latină, 
însemnând: „Fără egal nici chiar printre sori”. 

13 „Chiar şi tu”? În limba latină. Cuvinte strigate cu 
durere de către Cezar în clipa când a zărit printre asasinii 
săi pe Brutus, care trecea drept fiul său. 

14 Fougquet rosteşte greşit fraza lui Horaţiu Semper ad 
eventum festinat, care, în limba latină, înseamnă: „Se 
grăbeşte întotdeauna spre deznodământ”. 

15 „Vai, nenorocitul!”? În limba latină.