Alexandre Dumas — Vicontele De Bragelonne 01

N 


Q M 
E T 


Al. Dumas 


SV sontele de. MISS 


Pita y 
* j 


ALEXANDRE DUMAS 


Vicontele de Bragelonne 
sau 


Zece ani mai târziu 


Volumul 1 


Cuprins 

Capitolul. [șes oii ia od ioan ul saca data aaa ao aia tă 8 iai a ala oala d tu 3 
Capitolul Iesn a 9 i tf E a ii al d i ar 11 
Câpitolul III teo ea e na ua atata aid a a ta un aie tă ii pa 19 
Capitolul:TV....<î3 cotate oa ea tn no mac a ana a dul ia iii ii tar 27 
Capitolul VI... caca ora oda ba cat ta al ata 00 pi i tn la ot ab it ln 38 
Capitolul VII... ae ta ta nat ii tii atita d ad da aa ra i dia 44 
Câpitolul VIII. eee aaa badea catalin aie ar taia AON 50 
Capitolul TX...î în catre eat tt atata i fa ne iii tit iti detin 61 
Capitolul X <span uta dt ala na S aa a a ta ital a 72 
Capitolul XI... natale e tn poti a ra al e eta i i a ard il 80 
Câpitolul XID. cipriota Ban tona etate ce cala anale alta toi d dt mută Bta 89 
Capitolul XIIL cană căes iza da a dada d i a rata tn la ia E n nui dai ral 94 
Capitolul XIV... sei caiac na ont bt co n ta aan Baita 0 aud iai Ste aia ia ata 100 
Capitolul XV co caca cea tao d e arta trial tate E fl a rata 109 
Capitolul: XVI sicr 0 odin a n ataca ua uta oda eat a it aaa 0 ra ic ata 115 
Capitolul XVII... se cocea cca ada dm adn aan d a iii atata gta ial ds ata 125 
Capitolul XVIII... es oda ea arati alai a un a da at tasta 135 
Capitolul XIX. cesen n te e o tt nl i 0 dna aa 143 
Câpitolul: XX. ee cca că otet da i at tn ar vata ala i a unt i a a ata 143 
Capitolul XXI... coasa corean ta ta Sp nt ai ni a i dalta dă carta i il dt 143 
Capitolul XXII. eesti nat e aaa d i dit als a ui tata ai ll ta 143 
Capitolul XXIII... eee eee ee eee eee ee eaaaae 143 
Capitolul XXIV, ss ee mie ao cota Matte ion tin aaa ine ic iar eta a 00 a pl 143 


Capitolul XXV... eee eee eee eee eaaeae 143 


Capitolul XXVII i aaa aa aaa and E E E aaa al ast do să 143 


Capitolul XXVI saca ce ponce ee a ceda praz baut na ard tb a alt sa aaa 143 
Capitolul XXVII: ete e aa oala ton lac aaa aa a EE dal a a 143 
Capitolul XXIX: ca aa sa tata al al i Aaa oa Duta a sita ci ba otel e Arata arat, dig a 143 
Capitolul XXX. aaa e o a dea d eee dle a ate apt alpi aaa sa a ana arta AEEA lea a 143 
Capitolul XXX. ceea ae a pl catia E A E EOIR, 143 
Capitolul XXXI: ri conecta oda tu aa tuia te De datata ata aaa d dn a Da a 143 
Capitolul XXXII.. onnie to data ata a ca ata a ăi dădacă arda 33 143 
Capitolul D, CO A D E ia atac TE IA aaa ua soda aaa ideale ia lea 143 
Capitolul XXXV ret acasa d a a up ital E A AR do alea 143 
Capitolul XXXVI, e caza na ca dosage Sa e a a ala Pta EE hat TA 143 
Capitolul XXXVI: i cea ceia ast tal af a la al a i Aa 0 a dal ua atata 33 143 
Capitolul XXXVIII........... eee ee eee eee ana aaeee 143 
Capitolul XXXIX. ici a ar oala ua aaa 00 oaia pile eu 07 ma matur e Bat i 143 
Capitolul XI casca Pot te aaa ll oala ao ie e Ca 333 Stafeta olt 143 
Capitolul XII see a E E ea a a tt radă 143 
Capitolul XIII: eee casei oda a a aa iute a da da dai aaa aa tă able IL 143 
Câpitolul XIII: ata etala al pia tate nt ea e a aaa atata pala a a lia ag a 143 
Capitolul XLIV e cota EE d dd Duta at ta oaia a A a asa 143 
Capitolul XIV: e coat sa Talente ua dada e ada Tatu laba oala de aia a 3 143 
LOYAL KOI ATN ED. IA YA EAT E oa Aa EE aa aaa Cata un aliat dia daia a 143 
Capitolul XIVII. seaca aa a a arta ata tu a ia aa loa di dida int alta 3 143 
Capitolul XIVIII ee aaa a oaia Caseta dand batea la 230 la a a 143 
Capitolul XLIX. soaren Sa oala palate ce a aa ari ud lant cata pt datat d dea E 143 
Capitolul [ea DE EAE da oda da seo daca ua ocara d da te ol RA A alta 143 
Capitolul LI. scie Arina aa dt eta a a tt a tate 0 ltd ul 143 
Capitolul L ae aa ozana ina EEEE inedita oa aia alba dead ta a 143 
Capitolul LII ee ceara ditai a E da at a anale a 0 ah la eat atat 143 
Capitolul IV. see aaa SE aaa oala pia aa aiba dea E adn tau aia 143 
Capitolul: LV. cete coreean de ra at Ra a data tusea a El ta te tus ul (tao 143 
Capitolul: AVA PETERE RA aaa ada aa d aa Toda fatade ind daia e da cota ati da tii 143 
Capitolul: LVL: scarii cina anala n d ear a atata Cat dog Dl oa tal 143 
Capitolul I-VIII i eta ta DI E a da E a oa ada paid da aa 143 
Capitolul E D. e i firea ea ee T oua daia E ecua a al 143 
Capitolul LX ea ceea aceata a Bia aliate au aaa teal bl ap 90 a miel d ad ab a 143 
Capitolul: E> O aici care ae e aa a sa ati A aa aaa alte E E ba ara înca at 143 
Capitolul XII: e cc ozozeoac Aa tona stia a a ai dea a a aa la tolea la d 143 


Capitolul: IXIII, n sea tate cecul ol aa ta tata la le aaa e ln atata ata alea ae 143 


Capitolul IL XV. a E E aaa za aaa d e cada de Ta cotata idol dea alai a 143 


Capitolul: XV; tact a ca a alia pe ER dat E E de asta ratei 143 
Capitolul: EXV E eee nina on E dn dd eta a antrena oua at vata 143 
Capitolul: XVII. ah carat air ca dotată a d ta at ea E lant tata au aa 33 143 
Capitolul LXVIII,.. e caza aa anna ne aaa cea că aaa caaadooae puaz lea da aa aa 50 fain d aa 143 
Câpitolul LXIX se epica acacia itp oaie Gu ate a pan ra aa ata a Ba para aa ata 143 


Capitolul E O, si teal at n ana Da daia lb a ea aa a eat adn die atace aan 143 


Capitolul I 


Scrisoarea 


Către mijlocul lunii lui mai, în anul 1660, într-o dimineaţă 
pe la ceasurile nouă, când razele soarelui, destul de fierbinţi, 
sorbeau rouă de pe micsandrele din parcul castelului de la 
Blois, un mic grup de călăreţi, format din trei bărbaţi şi doi paji, 
trecea peste podul de la intrarea în oraş, fără să producă altă 
tulburare în rândurile celor ce se plimbau pe chei, decât, în 
primul rând, o mişcare a mâinii spre pălărie, în semn de salut, 
apoi o mişcare o limbii pentru a rosti aceste cuvinte în cea mai 
curată franţuzească ce se poate vorbi în Franţa: 

— Iată-l pe Domnul, care se reîntoarce de la vânătoare. 
Atâta tot. 

Dar în timp ce caii urcau gâfâind panta care ducea de la 
râu către poarta castelului, o ceată de băieţi de prăvălie se luă 
după cel din urmă cal, care ducea, atârnate la oblâncul şeii, 
câteva păsări legate cioc lângă cioc. 

Văzând aceasta, privitorii îşi dădură coate, exprimându-şi, 
cu ghiduşia lor ţărănească, disprețul faţă de o pradă atât de 
neînsemnată, şi, după ce-şi împărtăşiră părerile asupra ne- 
ajunsurilor vânatului cu şoimi domesticiţi, se reîntoarseră la 
îndeletnicirile lor. Numai unul dintre ei, un flăcău bucălat şi 
totdeauna pus pe şagă, întrebă de ce oare Domnul, care ar 
putea să-şi petreacă vremea într-un chip mult mai plăcut, 
datorita averii lui, se mulțumea cu o distracţie atât de măruntă 
şi de sărăcăcioasă. 

— Eh, tu nu ştii — îi răspunse unul de-ai lui — că Domnul 
atunci petrece mai bine, când i se urăşte? 

Flăcăul cel şăgalnic dădu din umeri, cu un gest care voia 
să spună cât se poate de limpede: "Dacă-i aşa, atunci mai bine 
să rămân ţăran, decât să ajung prinţ". 

Şi fiecare îşi văzu de treburile lui. 


În acest timp, Domnul îşi continua drumul cu un aer atât 
de abătut şi de marţial totodată, încât ar fi stârnit fără îndoială 
admiraţia spectatorilor, dacă ar fi fost cineva care să-l 
privească; însă burghezii din Blois nu-i puteau ierta Domnului 
că şi-a ales tocmai acest orăşel atât de vesel în care să se 
plictisească după voia lui şi, de fiecare dată când îl zăreau pe 
augustul plictisit, întorceau feţele căscând lung, sau îşi trăgeau 
repede capetele pe ferestre, spre a scăpa de toropeala 
molipsitoare a acestui chip prelung şi gălbejit, cu ochi obosiţi şi 
cu o privire veşnic întristată. In aşa fel că vrednicul Prinţ putea 
fi aproape sigur că va găsi totdeauna străzile pustii ori de câte 
ori s-ar fi abătut prin mijlocul lor. 

Aceasta era, însă, din partea locuitorilor din Blois, o 
condamnabilă lipsă de respect, dat fiind că Domnul trecea, 
după rege şi poate chiar înaintea regelui, drept cel mai mare 
senior al regatului. Într-adevăr, Dumnezeu, care îi hărăzise lui 
Ludovic al XIV-lea, acum pe tron, fericirea de a fi urmaşul lui 
Ludovic al XIII-lea, îi hărăzise Domnului onoarea de a fi 
urmaşul lui Henric al IV-lea. Nu era, aşadar, sau în tot cazul nu 
putea fi un motiv prea mărunt de mândrie pentru oraşul Blois 
faptul că aici îşi alesese reşedinţa Gaston de Orleans, care îşi 
avea curtea în vechiul castel al Statelor. Dar îi fusese scris 
acestui mare Prinţ să nu atragă niciodată atenţia poporului sau 
admiraţia lui, oriunde s-ar fi întâlnit cu el. Domnul se obişnuise 
însă cu asta şi se resemnase. 

De aici pornea pesemne acea netulburată plictiseală ce se 
citea totdeauna pe chipul său. Domnul fusese un om foarte 
ocupat în viaţa lui. Nu poţi privi cum li se taie capetele la mai 
bine de zece dintre cei mai buni prieteni ai tăi fără ca asta să 
nu-ţi stârnească o anumită indignare. Dar cum după instalarea 
domnului de Mazarin în fruntea treburilor ţării nu s-a mai tăiat 
capul nimănui, Domnul nu mai avea nici o preocupare şi lucrul 
acesta se răsfrângea adânc asupra moralului său. 

Viaţa sărmanului Prinţ era, aşadar, cât se poate de tristă. 
După scurta vânătoare de dimineaţă pe malul râului Beuvron 
sau în pădurile de la Cheverny, Domnul trecea Loara, se ducea 
să ia prânzul la Chambord, fie că avea sau nu poftă de mâncare, 
apoi oraşul Blois nu mai auzea vorbindu-se, până la următoarea 
vânătoare, despre stăpânul şi seniorul său. 

Aceasta în ceea ce priveşte plictiseala lui extra muros; cât 
despre plictiseala din interiorul zidurilor, asupra ei îl vom 


lămuri pe cititor, dacă va avea bunăvoința să urmeze împreună 
cu noi grupul de călăreţi şi să urce până la impunătoarea poartă 
a măreţului castel al Statelor. 

Domnul călărea pe un cal mărunţel, împodobit cu o şa lată, 
de catifea roşie de Flandra, cu scări în formă de conduri; calul 
era roib; tunica Domnului, de catifea cărămizie, avea aproape 
aceeaşi culoare ca şi pelerina sa şi ca şi echipamentul calului şi 
numai după această revărsare de stacojiu îl puteai recunoaşte 
pe Prinţ între cei doi însoțitori ai săi, unul înveşmântat în violet, 
celălalt în verde. Cel din stânga, îmbrăcat în violet, era 
scutierul; cel din dreapta, îmbrăcat în verde, era maestrul de 
vânătoare. 

Unul dintre paji ducea doi şoimi cocoţaţi pe o prăjină, 
celălalt avea un corn de vânătoare, din care începu să sune 
alene când se apropiară la vreo douăzeci de paşi de castel. Toţi 
cei ce-l slujeau pe acest Prinţ nepăsător îşi îndeplineau 
îndatoririle lor cu aceeaşi suverană nepăsare. 

La sunetul cornului, opt paznici, care se plimbau în soare 
prin curtea pătrată, alergară să-şi ia halebardele şi Domnul îşi 
făcu astfel intrarea solemnă în castel. După ce pătrunse sub 
bolta adâncă a porticului, vreo trei-patru pierde-vară, strecuraţi 
pe aleea castelului în urma călăreţilor, îşi arătară unul altuia 
păsările agăţate de oblânc, apoi se împrăştiară, făcând 
comentarii cu privire la cele văzute; pe urmă, după ce plecară şi 
aceştia, aleea, terasa de la intrare şi curtea rămaseră pustii. 

Domnul cobori din şa fără să scoată o vorbă şi trecu în 
apartamentul său, unde valetul de cameră îi schimbă 
îmbrăcămintea; apoi, fiindcă Doamna nu trimisese încă să 
întrebe ce dispoziţii avea să dea pentru micul dejun, Domnul se 
întinse într-un jilt alungit şi adormi numaidecât, ca şi cum ar fi 
fost ceasurile unsprezece seara. 

Cei opt paznici, care ştiau că nu mai aveau nimic de făcut 
în ziua aceea, se tolăniră şi ei pe băncile de piatră, la soare; 
rândaşii dispărură cu caii în grajduri şi, dacă n-ar fi fost cele 
câteva păsărele sprinţare ce se fugăreau unele pe altele, cu 
ciripituri ascuţite, prin tufele de micsandre, ai fi zis că totul în 
castel dormea, întocmai ca şi Domnul. 

Deodată însă, în mijlocul acestei tăceri atât de îmbietoare, 
răsună un hohot de râs puternic şi cristalin, care-i făcu pe 
halebardierii adânciţi în somnul lor să deschidă repede câte un 
ochi. Hohotul pornise de la o fereastră a castelului, însorită în 


clipa aceea şi care se afla deasupra colţului pe care-l forma în 
curte, în preajma amiezii, umbra hornurilor de pe acoperiş. În 
micul balcon de fier cizelat, din faţa acelei ferestre, surâdea o 
glastră cu micşunele roşii, o alta cu zambile şi una cu un 
trandafir timpuriu, ale cărui frunze, de un verde încântător, 
învăluiau mai mulţi boboci purpurii ce vesteau ivirea rozelor. 

În odaia pe care o lumina această fereastră se vedea o 
masă pătrată, acoperită cu o veche țesătură de Harlem, 
împodobită cu flori mari; în mijlocul acestei mese se afla un vas 
de smalţ cu gâtul lung, în care tânjeau mai multe firişoare de 
stânjenei şi de lăcrămioare; la două din capetele mesei şedea 
câte o tânără fată. 

Felul cum şedeau aceste două copile era cu totul ciudat: ai 
fi zis că sunt două şcolăriţe abia scăpate din mănăstire. Una, cu 
amândouă coatele sprijinite pe masă, cu o pană în mână, 
aşternea slove pe o elegantă foaie de hârtie de Olanda; cealaltă, 
stând în genunchi pe scaun, cu pieptul şi capul aplecate peste 
spătar şi întinse până spre mijlocul mesei, se uita la prietena ei 
cum scrie. Prilej de chicoteli, de glume şi hohote de râs, dintre 
care unul, mai puternic decât celelalte, speriase păsărelele din 
tufele de micsandre şi tulburase somnul paznicilor din curtea 
castelului. 

Şi pentru ca prezentarea să fie completă, ni se va ierta, 
sperăm, descrierea mai pe larg a acestor două personaje. 

Aceea care stătea aplecată peste spătarul scaunului, adică 
cea mai veselă şi mai gălăgioasă, era o frumoasă fată de 
nouăsprezece sau douăzeci de ani, oacheşă, cu părul negru, 
fermecătoare, cu ochi scânteietori sub sprâncenele puternic 
arcuite şi, mai ales, cu dinţi care străluceau ca nişte perle între 
buzele roşii ca mărgeanul însângerat. Fiecare gest al ei părea o 
frântură dintr-un joc bine studiat; părea nu că trăieşte, ci că 
freamătă la fiecare mişcare. 

Cealaltă, aceea care scria, o privea pe zburdalnica ei 
prietenă cu nişte ochi albaştri, limpezi şi senini cum era cerul 
din ziua aceea. Părul ei, de un blond cenuşiu, răsucit cu un gust 
ales, îi cădea în bucle mătăsoase pe obrajii ca sideful; îşi plimba 
pe deasupra hârtiei o mână gingaşă, a cărei subţirime trăda 
frageda ei tinereţe. La fiecare chicot al prietenei sale, îşi înălța, 
necăjită parcă, umerii albi, de o formă poetică şi suavă, dar 
cărora le lipsea acel adaos de vigoare şi împlinire pe care ai fi 
dorit să-l aibă şi braţele şi mâinile ei. 


— Montalais, Montalais — zise în cele din urmă, cu o voce 
dulce şi mângâietoare ca un cântec — râzi prea tare, ca un 
bărbat; şi nu numai că atragi atenţia domnilor paznici, dar n-ai 
să auzi nici clopoţelul Doamnei, atunci când Doamna va suna. 

Tânăra care răspundea la numele de Montalais, fără a-şi 
potoli râsul şi zburdălnicia, în ciuda acestei mustrări, răspunse: 

— Louise, tu nu dai glas gândurilor tale, draga mea. Ştii 
foarte bine ca domnii paznici, cum le spui tu, abia au pus capul 
jos şi nu i-ai mai trezi nici cu tunul; ştii de asemenea că 
clopoţelul Doamnei se aude tocmai de pe podul din Blois şi, prin 
urmare, am să-l aud şi eu atunci când Doamna mă va chema la 
dânsa. Ceea ce te supără însă este că râd în timp ce tu scrii, iar 
ceea ce te sperie este ca nu cumva doamna de Saint-Rémy, 
mama ta, să vină aici, aşa cum face uneori când ne aude râzând 
prea tare; ţi-e teamă să nu dea peste noi şi să nu vadă această 
enormă foaie de hârtie, pe care, de un sfert de ceas, n-ai scris 
decât două cuvinte: Domnule Raoul. Şi ai dreptate, draga mea 
Louise, deoarece după aceste două vorbe, Domnule Raoul, pot 
să urmeze şi altele, mai grăitoare şi mai primejdioase, pe care 
doamna de Saint-Rémy, scumpa ta mamă, ar fi îndreptăţită să le 
arunce în flăcări. Nu-i aşa? Spune! 

Montalais îşi înteţi râsetele şi glumele ironice. 

Blonda fecioară se încruntă deodată; rupse foaia albă pe 
care, într-adevăr, erau aşternute, cu un scris foarte frumos, 
cuvintele Domnule Raoul şi, mototolind hârtia între degetele-i 
tremurânde, o aruncă pe fereastră. 

— Oh — făcu domnişoara Montalais — iată că mica noastră 
mieluşea, îngeraşul nostru, porumbiţa noastră s-a supărat!... 
Dar nu-ţi fie teamă, Louise, doamna de Saint-Remy n-are să 
vină şi chiar dacă ar veni, tu ştii că am auzul bun. De altfel, ce 
poate fi mai nevinovat decât să-i scrii unui vechi prieten, pe 
care-l cunoşti de doisprezece ani, mai cu seamă când scrisoarea 
începe prin cuvintele: Domnule Raoul? 

— Foarte bine, n-o să-i mai scriu de loc! se supără tânăra 
fată. 

— Ah, na, iat-o pe Montalais pedepsită! strigă zburdalnica 
brunetă, râzând şi mai tare. Haide, haide, ia altă foaie de hârtie 
şi să încheiem mai repede corespondenţa noastră... Poftim, 
tocmai acum sună şi clopoţelul! Cu atât mai rău! Doamna va 
trebui să aştepte, sau poate că în dimineaţa asta sa va lipsi de 
prima ei domnişoară de onoare! 


Într-adevăr, clopoţelul suna; asta însemna că Doamna 
terminase cu îmbrăcatul şi îl aştepta pe Domnul, spre a-i da 
braţul şi a trece împreună în sala de mese. După această 
formalitate, îndeplinită cu mare ceremonie, cei doi soţi luau 
micul dejun, apoi se despărţeau până la masa de prânz, 
invariabil fixată la ceasurile două precis. 

La sunetul clopoţelului, uşa dinspre bucătărie, ce se afla în 
partea stângă a curţii, se deschise şi numaidecât apărură doi 
meşteri bucătari, urmaţi de opt ajutoare care purtau o targă 
încărcată cu mâncăruri acoperite cu clopote de argint. Unul din 
cei doi bucătari, acela care părea să fie cel mai mare în grad, 
atinse uşor cu bastonul pe unul din paznici, ce sforăia pe-o 
bancă; merse chiar cu bunătatea până acolo, că puse în mâinile 
acestuia halebarda rezemată de zid, alături de el, după care 
soldatul, buimăcit de somn, fără să scoată o vorbă, escortă 
hrana Domnului până în pragul sălii de mese, precedat de un 
paj şi de meşterii bucătari. 

Pe oriunde trecea hrana, străjile prezentau armele. 

Domnişoara de Montalais şi prietena ei urmăreau de la 
fereastra lor fiecare amănunt al acestui ceremonial, cu care ar 
fi trebuit totuşi să fie obişnuite. De altminteri, ele priveau toate 
acestea ca multă luare-aminte numai pentru a se încredința şi 
mai bine că n-aveau să fie stingherite de cineva. Ca atare, după 
ce ajutoarele, paznicii, pajii şi meşterii bucătari trecură, ele se 
întoarseră la masa lor şi soarele, care luminase o clipă în cadrul 
ferestrei aceste două fermecătoare chipuri, nu mai încălzea 
acum decât micşunelele, zambilele şi trandafirul timpuriu. 

— Aşa! zise Montalais, reluându-şi locul. Doamna va 
dejuna foarte bine şi fără prezenţa mea. 

— Ah, Montalais, ai să fii pedepsită — răspunse cealaltă 
fată, aşezându-se uşor pe scaunul ei. 

— Pedepsită? Ah, da, adică nu mi se va mai îngădui să 
merg la plimbare; dar chiar asta şi vreau, să fiu pedepsită! Să 
ieşi în caleaşca aceea uriaşă, cocoţată pe o banchetă; s-o iei la 
stânga, să coteşti la dreapta pe drumuri pline de hârtoape şi să 
nu poţi înainta decât o leghe în două ceasuri; apoi să te 
reîntorci la castel pe lângă aripa unde se găseşte fereastra 
Mariei de Medicis, astfel ca Doamna să poată spune iarăşi, ca 
de fiecare dată: "Când te gândeşti că regina Maria a putut să 
fugă pe aici!... De la o înălţime de patruzeci şi şapte de 
picioare!... Mama, cu cei doi prinţişori şi cu cele trei prințese!" 


Dacă asta mai este o plăcere, Louise, atunci aş vrea sa fiu 
pedepsită în fiecare zi, mai ales când pedeapsa aceasta mă 
obligă să rămân alături de tine şi să aşternem pe hârtie răvaşe 
atât de frumoase, ca acelea pe care le scriem noi. 

— Montalais! Montalais! Mai sunt şi îndatoriri de împlinit. 

— Îţi vine uşor să vorbeşti, draga mea, căci pe tine te lasă 
toţi în pace în mijlocul acestui castel. Eşti singura fiinţă de aici 
care te bucuri de toate foloasele, fără să tragi niciodată 
ponoasele, care eşti mai mult decât mine domnişoară de onoare 
a Doamnei, deoarece Doamna face ca dragostea ei pentru tatăl 
tău vitreg să se răsfrângă şi asupră-ţi; astfel că tu pătrunzi în 
acest trist lăcaş ca păsările în turnul de sus, sorbind aerul din 
zbor, ciugulind florile, pigulind grăunţele, fără să ai nici cea mai 
mică treabă de făcut şi fără să înduri nici cea mai mică 
plictiseală. Şi tocmai tu vorbeşti de îndatoriri ce trebuie 
împlinite? În definitiv, frumoasa mea visătoare, care sunt 
îndatoririle tale, dacă nu aceea de a-i scrie acestui chipeş 
Raoul? Dar uite că nu i-ai scris încă nimic şi asta înseamnă, 
dacă nu mă înşel, că îţi neglijezi îndatoririle. 

Louise luă un aer serios, îşi sprijini bărbia în palmă şi zise 
pe un ton plin de candoare: 

— Aşadar, mă dojeneşti că o duc prea bine! Dar cum poţi 
să faci una ca asta? Tu ai un viitor; eşti de la curte; regele, dacă 
se însoară, îl va chema pe Domnul lângă sine; atunci vei lua 
parte la serbări minunate, îl vei vedea de aproape pe rege, 
despre care se spune că e atât de frumos şi de fermecător. 

— Şi, pe deasupra, îl voi vedea pe Raoul, care stă mereu în 
preajma domnului de Condé — adăugă răutăcioasă Montalais. 

— Bietul Raoul! suspină Louise. 

— E vremea să-i scriem, frumoasa mea. Hai s-o luăm de la 
capăt, cu acel faimos domnule Raoul care strălucea în fruntea 
hârtiei pe care ai rupt-o adineauri. 

Îi întinse pana, apoi, cu un surâs încântător, îi îndemnă 
mâna, care aşternu repede pe hârtie cele două cuvinte mai sus 
amintite. 

— Şi acum? întrebă cea mai tânără dintre domnişoare. 

— Acum scrie ceea ce gândeşti, Louise — răspunse 
Montalais. 

— Eşti sigură că mă gândesc la ceva? 

— Te gândeşti la cineva, ceea ce este acelaşi lucru, ba, mai 
bine zis, ceva mai mult. 


— Crezi, Montalais? 

— Louise, Louise, ochii tăi albaştri sunt adânci ca marea pe 
care am văzut-o anul trecut la Boulogne. Nu, greşesc, marea e 
înşelătoare; ochii tăi sunt adânci ca azurul acesta de deasupra 
capetelor noastre. 

— Ei bine, dacă citeşti atât de uşor în ochii mei, spune-mi 
atunci ce gândesc, Montalais. 

— Mai întâi, nu gândeşti domnule Raoul; gândeşti scumpul 
meu Raoul. 

— Oh! 

— Nu roşi pentru atâta lucru. SCUMPUL MEU RAOUL, să 
zicem, mă rogi să-ţi scriu la Paris, unde te reţine serviciul pe 
lângă domnul prinţ de Condé. Cât de mult trebuie să te 
plictiseşti acolo, într-adevăr, de vreme ce cauţi să-ţi alungi 
urâtul amintindu-ţi de o provinciala... 

Louise sări repede în picioare. 

— Nu, Montalais — zise ca surâzând — nimic din cele ce 
spui nu mi-a trecut prin minte. Altceva gândesc eu. Iată! 

Şi, apucând pana cu îndrăzneală, aşternu pe hârtie, cu o 
mână hotărâtă, cuvintele care urmează: 


"M-aş fi simţit tare nenorocită dacă stăruințele dumitale de 
a-mi cere ceva care să-ţi amintească de mine ar fi fost mai puţin 
înflăcărate. Totul aici îmi vorbeşte despre anii copilăriei 
noastre, care au trecut atât de repede, care s-au scurs atât de 
iute, încât nimic nu va putea înlocui farmecul lor în inima mea." 


Montalais, care privea cum aleargă pana pe hârtie şi care 
citea  de-a-ndoaselea pe măsură ce prietena ei scria, o 
întrerupse printr-o bătaie vie din palme. 

— Dă-i înainte! zise ea. Admirabilă sinceritate, admirabilă 
inimă, admirabil stil! Arată-le acestor parizieni, draga mea, că 
Blois este oraşul vorbirii frumoase. 

— El ştie — răspunse tânăra fată — că Blois a fost pentru 
mine paradisul. 

— Asta voiam să spun şi eu, vorbeşti ca un înger. 

— Acum voi încheia, Montalais. 

Şi tânăra fată continuă să scrie: 


"Spui că te gândeşti la mine, domnule Raoul. Îţi mulţumesc 
şi asta nu poate să mă surprindă, căci ştiu de câte ori inimile 
noastre au bătut una lângă alta!" 


— Ei, ei! făcu Montalais. Fii cu băgare de seamă, mieluşică 
dragă, îţi împrăştii lâna pe drum şi acolo sunt lupi! 

Louise tocmai voia să răspundă, când sub porticul 
castelului răsună tropotul unui cal. 

— Ce să fie asta? zise Montalais, apropiindu-se de 
fereastră. Frumos călăreț, zău aşa! 

— Oh! Raoul! exclamă Louise, care făcuse aceeaşi mişcare 
ca şi prietena ei şi care, îngălbenindu-se la faţă, căzu 
tremurând alături de scrisoarea sa neterminată. 

— Iată un îndrăgostit norocos, n-am ce zice — rosti 
Montalais — şi care soseşte tocmai la timp! 

— Fugi, fugi de la fereastră, te rog! murmură Louise. 

— Dar nici nu mă cunoaşte. Lasă-mă să văd măcar pentru 
ce a venit aici. 


Capitolul II 


Mesagerul 


Domnişoara de Montalais avea dreptate: cavalerul merita 
să fie văzut. 

Era un tânăr de douăzeci şi patru sau douăzeci şi cinci de 
ani, voinic, zvelt, purtând cu graţie pe umerii săi minunatul 
veşmânt militar al epocii. Cizmele-i înalte, în formă de pâlnie, 
înfăşurau un picior de care domnişoara de Montalais nu s-ar fi 
ruşinat câtuşi de puţin dacă s-ar fi travestit în bărbat. Cu o 
mână fină şi nervoasă, îşi struni calul în mijlocul curţii, iar cu 
cealaltă îşi scoase pălăria cu pene lungi, care-i umbrea chipul 
totodată grav şi naiv. 

Străjile, auzind tropotul calului, se treziră din somn şi 
săriră numaidecât în picioare. Tânărul lăsă pe unul dintre ei să 
se apropie de cal şi, înclinându-se în şa, îi spuse cu o voce 


limpede şi gravă, care fu auzită destul de bine de la fereastra 
unde se ascundeau cele două domnişoare: 

— Un mesager pentru alteţa sa regală. 

— A, a! exclamă straja. Domnule ofiţer, un mesager! 

Dar bravul soldat ştia foarte bine că nu se va ivi nici un 
ofiţer, dat fiind că singurul care ar fi putut să vină se afla 
tocmai în fundul castelului, într-un mic apartament a cărui 
fereastră da spre grădină. De aceea se grăbi să adauge: 

— Domnule gentilom, ofiţerul e de rond, dar în lipsa lui va 
fi anunţat domnul de Saint-Rémy, majordomul castelului. 

— Domnul de Saint-Rémy? rosti cavalerul, roşindu-se la 
faţă. 

— Il cunoaşteţi? 

— Da... Anunţă-l, te rog, că vreau să fiu prezentat cât mai 
repede cu putinţă alteţei sale. 

— Pare-se că-i ceva urgent! zise straja ca pentru sine, dar 
cu dorinţa vădită de a i se răspunde. 

Mesagerul dădu din cap, afirmativ. 

— Dacă-i aşa — urmă straja — mă duc să-l caut eu însumi 
pe majordom. 

Tânărul descălecă şi în timp ce toţi ceilalţi soldaţi priveau 
cu mult interes fiecare mişcare a frumosului armăsar ce-l 
adusese pe acest mesager, soldatul se întoarse din drum, 
zicând: 

— Vă rog să mă iertaţi, domnule, dar fiţi bun şi spuneţi-mi 
numele dumneavoastră. 

— Vicontele de Bragelonne, din partea alteţei sale domnul 
prinţ de Condé! 

Soldatul făcu o plecăciune adâncă, apoi, ca şi cum numele 
învingătorului de la Rocroi şi Lens i-ar fi dat aripi, urcă în goană 
treptele de la intrare şi dispăru în anticameră. 

Nici n-apucă domnul de Bragelonne să lege calul de 
grilajul de fier din capul treptelor, că domnul de Saint-Remy 
apăru într-un suflet, susţinându-şi cu o mână pântecul uriaş, în 
timp ce cu cealaltă mână spinteca aerul, întocmai ca un pescar 
care taie valurile cu vâsla. 

— Ah, domnule viconte, dumneavoastră la Blois! strigă el. 
Dar asta e o adevărată încântare! Bună ziua, domnule Raoul, 
bună ziua! 

— Respectele mele, domnule de Saint-Rémy. 


— Cât de fericită se va simţi doamna de La Vall... vreau să 
zic doamna de Saint-Rémy, să vă vadă! Dar poftiţi. Alteța sa 
regală dejunează; s-o întrerup oare? Pricina e atât de gravă? 

— Da şi nu, domnule de Saint-Rémy. Totuşi, orice clipă de 
zăbavă poate să aducă neplăceri alteţei sale regale. 

— Dacă aşa stau lucrurile, să trecem peste consemn, 
domnule viconte. Veniţi cu mine. De altminteri, Domnul e într-o 
stare de spirit foarte bună astăzi. Şi apoi, ne aduceţi veşti, nu-i 
aşa? 

— Mari, domnule de Saint-Rémy. 

— Şi bune, presupun! 

— Excelente. 

— Atunci veniţi, veniţi repede! strigă bonomul personaj, 
potrivindu-şi ţinuta în timp ce străbătea cu paşi mari 
anticamera. 

Raoul îl urma cu pălăria în mână, puţin speriat de zornăitul 
solemn pe care-l făceau pintenii săi pe pardoseala sălilor 
imense. 

De îndată ce el pătrunse în interiorul palatului, fereastra 
din curte se însufleţi din nou şi un şuşotit vioi trădă emoția 
celor două tinere fete; dar curând după aceea se pare că ele 
luară o hotărâre bruscă, deoarece unul dintre chipuri dispăru 
de la fereastră — era cel al brunetei; cealaltă rămase mai 
departe în dosul balconului, pitită printre flori şi cercetând cu 
ochi mari, prin încrengătura ramurilor, scările pe care domnul 
de Bragelonne îşi făcuse intrarea în palat. 

În acest timp, ţinta curiozităţii celor două fete îşi continua 
drumul, mergând semet în urma majordomului. Un zgomot de 
paşi grăbiţi, un miros de vin şi de fripturi, un clinchet de pahare 
şi de farfurii îi dădură de veste că se apropie de locul unde 
trebuia să ajungă. 

Pajii, valeţii şi ofiţerii, strânşi în încăperea ce preceda sala 
de mese, îl întâmpinară pe noul venit cu o bunăvoință obişnuită 
prin partea locului; unii dintre ei îl cunoşteau personal şi 
aproape toţi ştiau că vine de la Paris. S-ar putea spune că 
sosirea lui întrerupse pentru o clipă desfăşurarea serviciului. 
Fapt e că un paj care turna de băut alteţei sale, auzind zornăitul 
de pinteni în încăperea alăturată, întoarse cu nevinovăție capul, 
ca un copil, fără să bage de seamă că vinul pe care-l turna 
curgea nu în paharul Prințului, ci pe faţa de masă. 


Doamna , care era mai puţin roaba mâncării decât ilustrul 
ei soţ, observă neatenţia pajului şi zise: 

— Ce este?! 

— Ce este — repetă Domnul — ce s-a întâmplat? 

Domnul de Saint-Remy profită de acest moment şi îşi vâri 
capul pe uşă. 

— Pentru ce sunt deranjat? zise Gaston, trăgând spre el o 
bucată groasă din cel mai straşnic somn ce a suit vreodată 
apele Loarei spre a fi pescuit între Paimboeuf şi Saint-Nazaire. 

— A sosit un mesager de la Paris. O, dar după ce 
monseniorul va termina masa; avem destul timp. 

— De la Paris?! exclamă Prinţul, scăpând furculiţa din 
mână. Un mesager de la Paris ai spus? Şi din partea cui vine 
acest mesager? 

— Din partea domnului prinţ — se grăbi să răspundă 
majordomul. 

Se ştie că aşa era numit domnul de Conde. 

— Un mesager din partea domnului prinţ de Conde? rosti 
Gaston cu o tulburare ce nu scăpă nici unuia dintre cei de faţă 
şi care, prin urmare, spori şi mai mult curiozitatea tuturor. 

Poate că Domnul se crezu o clipă reîntors în vremea acelor 
fericite conspirații când zgomotul uşilor îi producea emoţii, 
când orice scrisoare putea să conţină un secret de stat, când 
orice mesaj slujea o intrigă pe cât de obscură, pe atât de 
încâlcită. Poate tocmai din această pricină numele domnului de 
Condé căpătă acum, sub bolțile castelului de la Blois, 
proporţiile unei fantome. 

Domnul împinse cu mâna farfuria din faţa lui. 

— Să-i spun trimisului să aştepte? întrebă domnul de Saint- 
Remy. 

O privire a Doamnei îl încurajă pe Gaston, care hotări: 

— Nu, dimpotrivă, spune-i să intre numaidecât. Dar cine 
este? 

— Un gentilom de prin părţile noastre, domnul viconte de 
Bragelonne. 

— A, da, foarte bine!... Pofteşte-l, Saint-Rémy, pofteşte-l! 

Şi în timp ce lăsă să-i scape aceste cuvinte, rostite cu 
gravitatea sa obişnuită, Domnul aruncă o privire ascuţită către 
oamenii din serviciul său şi aceştia toţi — paji, ofiţeri, scutieri — 
lăsând fiecare de o parte un şervet, un cuţit, un pocal, se 


retraseră spre odaia alăturată, cu o grabă pe cât de pripită, pe 
atât de zgomotoasă. 

Această mică armată se îndepărta pe două rânduri în 
acelaşi timp în care Raoul de Bragelonne, condus de domnul de 
Saint-Remy, intra în sala de mese. 

Scurtul moment de singurătate în care această retragere îl 
lăsase îi îngădui monseniorului să ia o atitudine diplomatică. Nu 
întoarse capul, ci aşteptă până când majordomul îl aduse în faţa 
lui pe mesager. 

Raoul se opri la capătul mesei, aşa fel ca să se afle între 
Domnul şi Doamna . Din acel loc făcu o plecăciune adâncă în 
faţa Domnului, pe urmă o alta foarte smerită în faţa Doamnei, 
apoi rămase neclintit şi aşteptă ca Domnul să-i adreseze primul 
cuvântul. 

Prinţul, la rândul său, aşteptă până când toate uşile fură 
închise bine; nu voia să întoarcă faţa spre a se încredința de 
aceasta, căci n-ar fi fost demn din partea lui, dar asculta cu 
auzul încordat zgomotul zăvoarelor şi asta îi făcea să creadă că 
va avea, cel puţin în aparenţă, posibilitatea să discute în taină. 
Ultima uşă închisă, Domnul îşi ridică ochii spre vicontele de 
Bragelonne şi-l întrebă: 

— Se pare că vii de la Paris, domnule! 

— Chiar acum am sosit, monseniore. 

— Ce face regele? 

— Maiestatea sa e în deplină sănătate, monseniore. 

— Dar cumnata mea? 

— Maiestatea sa regina-mamă suferă necontenit de piept. 
Dar de o luna se simte mai bine. 

— Am fost înştiinţat că ai venit din partea domnului prinţ. 
E o greşeală, de bună seamă. 

— Nu, monseniore. Domnul prinţ de Condé m-a însărcinat 
să înmânez alteţei voastre regale această scrisoare, la care 
aştept răspunsul. 

Raoul fusese puţin tulburat de primirea rece şi bănuitoare 
ce i se făcuse; glasul lui coborâse pe nesimţite la diapazonul 
vocii joase a interlocutorului său. 

Prinţul uita că el însuşi era pricina acestui mister şi fu 
cuprins din nou de teamă. Luă cu o căutătură iscoditoare 
scrisoarea prinţului de Conde, o desfăcu aşa cum ar fi desfăcut 
un pachet primejdios şi, pentru ca nimeni să nu observe 


tulburarea de pe faţa lui în timp ce o citea, se răsuci într-o 
parte. 

Doamna urmărea cu o nelinişte aproape egală cu aceea a 
Prințului fiecare mişcare a augustului ei soţ. 

Raoul, liniştit, scăpând oarecum de sub privirile 
cercetătoare ale gazdelor, se uita, fără să se mişte de la locul 
său, pe fereastra deschisă din faţa lui, admirând straturile de 
flori din grădină şi statuile din mijlocul lor. 

— Ah! strigă deodată Domnul, cu un zâmbet voios şi 
înseninat. Este o veste cât se poate de plăcută şi o minunată 
scrisoare din partea domnului prinţ de Condé. Citeşte, doamnă. 

Masa era prea largă pentru ca braţul Prințului să poată 
ajunge până la cel al Prințesei; Raoul se grăbi să le vină în 
ajutor şi o făcu într-un chip atât de grațios, încât Prinţesa fu 
încântată şi îl răsplăti pe viconte cu un zâmbet măgulitor. 

— Dumneata cunoşti, fără îndoială, conţinutul acestei 
scrisori! i se adresă Gaston lui Raoul. 

— Da, monseniore. Domnul prinţ de Condé îmi încredinţase 
mesajul mai întâi verbal; apoi alteţa sa a chibzuit şi s-a hotărât 
să folosească pana. 

— E un scris foarte frumos — zise Doamna — dar nu pot 
să citesc. 

— Fii bun şi citeşte Doamnei, domnule de Bragelonne — 
zise ducele. 

— Da, citeşte te rog, domnule. 

Raoul începu să citească; Domnul asculta încordat, cu 
toată luarea-aminte. Scrisoarea avea următorul cuprins: 


"Monseniore, 

Regele se pregăteşte să plece spre graniţă; vei fi aflat 
poate că maiestatea sa e pe cale de a se căsători. Regele mi-a 
făcut cinstea să mă numească maestru de ceremonii pe timpul 
acestei călătorii şi fiindcă ştiu câtă bucurie i-ar face maiestăţii 
sale să petreacă o zi la Blois, îmi iau îndrăzneala să cer alteţei 
voastre regale îngăduința de a însemna pe tăblița mea şi 
castelul pe care-l locuiţi. Dacă însă neprevăzutul acestei cereri 
ar putea să pricinuiască alteţei voastre regale o cât de mică 
neplăcere, o rog să-mi comunice acest lucru prin trimisul meu, 
un gentilom de încredere, domnul viconte de bragelonne. 
Itinerarul pe care-l voi întocmi atârnă de hotărârea alteţei 
voastre regale şi dacă nu vom porni spre blois, atunci voi alege 


Vendôme sau Romorantin. Îndrăznesc să sper că alteţa voastră 
regală va primi cu bunăvoință cererea mea, ea fiind expresia 
devotamentului meu fără margini şi a dorinței mele de a vă fi cu 
adevărat plăcut." 


— Nimic nu-i mai măgulitor pentru noi — zise Doamna , 
care se consultase de mai multe ori, în timpul acestei lecturi, 
din priviri, cu soţul ei. Regele aici! exclamă ea poate puţin mai 
tare decât s-ar fi cuvenit pentru ca taina să nu se dea în vileag. 

— Domnule — zise la rându-i alteţa sa, luând cuvântul — te 
rog să-i mulţumeşti domnului prinţ de Condé şi să-i exprimi 
toată recunoştinţa mea pentru plăcerea pe care mi-o face. 

Raoul se înclină. 

— În ce zi soseşte maiestatea sa? mai întrebă Prinţul. 

— Regele, monseniore, va sosi chiar astă-seară, după toate 
probabilitățile. 

— Atunci cum s-ar fi cunoscut răspunsul meu, în cazul că el 
ar fi fost negativ? 

— Am însărcinarea, monseniore, ca, în cazul când 
răspunsul e negativ, să mă întorc în cea mai mare grabă la 
Beaugency şi să dau acest răspuns curierului, care-l va duce 
apoi cu aceeaşi grabă domnului prinţ de Condé. 

— Aşadar, maiestatea sa e la Orleans? 

— Mai aproape încă, monseniore: în acest moment, 
maiestatea sa trebuie să fi ajuns la Meung. 

— Curtea îl însoţeşte? 

— Da, monseniore. 

— Ah, uitasem să-ţi cer veşti despre domnul cardinal. 

— Eminenţa sa pare să se bucure de cea mai deplină 
sănătate, monseniore. 

— Nepoatele sale vin împreună cu dânsul, nu-i aşa? 

— Nu, monseniore. Eminenţa sa a dat dispoziţii ca 
domnişoarele de Mancini să se îndrepte spre Brouage. 
Dumnealor vor porni pe malul stâng al Loarei, în timp ce curtea 
vine pe malul drept. 

— Cum aşa? Domnişoara Maria de Mancini nu însoţeşte 
curtea? întrebă Domnul, al cărui aer de gravitate începea să 
cedeze. 

— Domnişoara Maria de Mancini mai ales — răspunse 
Raoul, încet. 


Un zâmbet fugar, rămăşiţă abia simțită a vechiului său 
spirit de intrigi ţesute cândva, lumină obrajii palizi ai Prințului. 

— Mulţumesc, domnule de Bragelonne — zise atunci 
Domnul. Poate că dumneata nu ai vrea să duci domnului prinţ 
de Condé însărcinarea pe care aş dori să ţi-o încredinţez şi 
anume aceea de a-i arăta că mesagerul său mi-a făcut multă 
plăcere, dar am să i-o spun eu însumi. Raoul se înclină spre a 
mulţumi Domnului pentru cinstea ce i-o arăta. Domnul făcu un 
semn Doamnei, care lovi într-un talger aşezat ia dreapta sa. 
Domnul de Saint-Rémy intră îndată şi numaidecât încăperea se 
umplu iarăşi de slujitori. 

— Domnilor — glăsui Prinţul — maiestatea sa îmi face 
onoarea de a veni să petreacă o zi la Blois; vreau să cred că 
regelui, nepotul meu, nu-i va părea rău pentru cinstea arătată 
casei mele. 

— Trăiască regele! strigară cu un entuziasm plin de 
însufleţire ofiţerii de serviciu, în frunte cu domnul de Saint- 
Remy. 

Gaston îşi lăsă faţa în jos, umbrită de o undă de tristeţe; 
toată viaţa lui fusese nevoit să audă, sau mai degrabă să îndure 
acest strigăt: "Trăiască regele!" ce răsuna mereu în jurul lui. 
Fiindcă nu-l mai auzise de multă vreme, îşi liniştise urechea, 
dar iată că acum o regalitate mai tânără, mai energică, mai 
strălucitoare încă se înălța în faţa lui ca o nouă şi parcă mai 
dureroasă înfruntare. 

Doamna înțelese amărăciunile acestei inimi sfioase şi 
împovărate; ea se ridică de la masă, urmată imediat, cu un gest 
maşinal, de către Domnul şi toţi slujitorii, cu un zumzet 
asemănător bâzâitului unui stup, îl înconjurară pe Raoul, 
cerându-i lămuriri. Doamna , observând acest freamăt, îl 
chemă pe domnul de Saint-Remy. 

— Nu-i momentul acum de trăncănit, ci de muncit — zise 
ea cu tonul unei gospodine îmbufnate. 

Domnul de Saint-Rémy se grăbi să rupă cercul format de 
ofiţeri în jurul lui Raoul, astfel că acesta putu să treacă în 
anticameră. 

— Veţi avea, sper, grijă de acest gentilom — adăugă 
Doamna , adresându-se domnului de Saint-Rémy. 

Majordomul alergă numaidecât după Raoul. 

— Doamna a dispus să vă găzduim aici — zise el. Vă 
aşteaptă un apartament în castel. 


— Mulţumesc, domnule de Saint-Rémy — răspunse 
Bragelonne — dar ştii cât de nerăbdător sunt să-mi pot exprima 
îndatoririle faţă de domnul conte, tatăl meu. 

— Adevărat, adevărat, domnule Raoul; prezentaţi-i, vă rog, 
cu acest prilej încredințarea respectului meu profund. 

Raoul scăpă astfel şi de bătrânul gentilom şi se îndreptă 
spre ieşire. Dar, în timp ce trecea pe sub portic, ţinând calul de 
frâu, auzi o voce subţire strigându-l de pe un coridor întunecos: 

— Domnule Raoul! 

Tânărul întoarse mirat capul şi văzu o fetişcană brunetă, 
care, cu un deget la buze, îi întindea mâna. 

Această tânără fată îi era necunoscută. 


Capitolul III 


Întâlnirea 


Raoul făcu un pas către fata care-l strigase din umbră. 

— Dar calul meu, doamnă? zise el. 

— Iată-vă în încurcătură! leşiţi; în prima curte se află un 
şopron; legaţi acolo calul şi întoarceţi-vă repede. 

— Mă supun, doamnă. 

Lui Raoul nu-i trebuiră decât patru minute ca să facă ceea 
ce i se spusese; când se întoarse la capătul coridorului 
întunecos, o revăzu, în umbră, pe misterioasa necunoscută 
care-l aştepta pe prima treaptă a unei scări în spirală. 

— Sunteţi atât de curajos ca să mă urmaţi, domnule 
cavaler rătăcitor? întrebă tânăra fata, râzând în momentul când 
îl văzu pe Raoul şovăind. 

Drept răspuns, acesta porni după ea pe scara cufundată în 
întuneric. Urcară astfel trei caturi, el în urma ei, atingând cu 
mâinile, de câte ori dibuia balustrada, o rochie de mătase ce 
foşnea pe lângă cei doi pereţi. La fiecare mişcare greşită făcută 
de Raoul, însoţitoarea lui îi şoptea un SSSTI! autoritar şi-i 
întindea o mână catifelată şi parfumată. 

— Am putea urca aşa până în vârful turnului, fără să ne 
dăm seama de oboseală — zise Raoul într-un târziu. 


— Asta înseamnă, domnule, că sunteţi foarte nedumerit, 
foarte obosit şi foarte îngrijorat; dar liniştiţi-vă, am ajuns. 

Tânăra fată împinse o uşă prin care năvăli dintr-o dată un 
şuvoi de lumină ce învălui capătul scării unde Raoul, în 
picioare, stătea rezemat de rampă. Fata porni mai departe, iar 
el o urmă; pătrunse într-o odaie şi Raoul intră după ea. 

Tocmai când îşi spunea că a căzut în vreo capcană, auzi un 
strigăt ascuţit, se întoarse şi zări la doi paşi de el, cu mâinile 
împreunate, cu genele lăsate, pe frumoasa blondă cu ochi 
albaştri, cu umeri albi, care-l recunoscuse mai înainte şi-l 
strigase pe nume. Când o văzu, citi atâta dragoste, atâta 
fericire în strălucirea ochilor ei, încât se lăsă să cadă în 
genunchi în mijlocul odăii, murmurând la rândul său numele 
Louisei. 

— Ah, Montalais, Montalais — suspină aceasta — faci mare 
păcat înşelându-mă astfel! 

— Eu, să te înşel?! 

— Da, mi-ai spus că te duci jos să vezi ce este şi te-ai întors 
aici cu domnul. 

— Trebuia s-o fac. Altfel cum ar fi primit scrisoarea pe care 
i-ai scris-o? 

Şi arătă cu degetul scrisoarea ce se afla încă pe masă. 
Raoul făcu un pas ca s-o ia, dar Louise, mai iute, cu toate că în 
gestul ei se observa o şovăială bine prefăcută, întinse braţul să-l 
oprească. Raoul întâlni astfel mâna ei, caldă şi tremurătoare; o 
apucă într-ale sale şi o duse atât de respectuos la buze, încât 
depuse pe ea mai mult o suflare, decât un sărut. Între timp; 
domnişoara de Montalais luase scrisoarea. o împăturise cu grijă 
în trei, aşa cum fac toate femeile şi o vârâse în sân. 

— Nu-ţi fie teamă, Louise — zise apoi — domnul nu va 
încerca să o ia de aici, aşa după cum nici răposatul rege 
Ludovic al XII-lea nu smulgea răvaşele din corsajul 
domnişoarei de Hautefort. 

Raoul se înroşi tot, văzând surâsurile celor două fete şi uită 
că mâna Louisei rămăsese într-ale lui. 

— Aşa! zise Montalais. M-ai iertat, deci, Louise, că l-am 
adus aici pe domnul; iar dumneata, domnule, n-o să mai fii 
supărat pe mine că te-am făcut să mă urmezi pentru a o vedea 
pe domnişoara. Aşadar, acum, că am încheiat pacea, să vorbim 
ca vechi prieteni. Prezintă-mă, Louise, domnului de Bragelonne. 


— Domnule viconte — zise Louise cu o seriozitate plină de 
graţie şi cu cel mai candid zâmbet — am plăcerea să-ţi prezint 
pe domnişoara Aure de Montalais, domnişoară de onoare a 
alteţei sale regale Doamna şi, pe deasupra, cea mai bună 
prietenă a mea. 

Raoul se înclină foarte ceremonios. 

— Dar pe mine, Louise — zise el — nu mă prezinţi 
domnişoarei? 

— O, ea te cunoaşte! Ştie totul! 

Aceste două cuvinte din urmă o făcură să râdă pe 
Montalais, iar lui Raoul îi smulseră un suspin de fericire, căci el 
le dădu următorul înţeles: ştie totul despre dragostea noastră. 

— Acum ne cunoaştem, domnule viconte — zise Montalais. 
Poftim un fotoliu şi spune-ne repede ce veste ne-ai adus cu 
atâta grabă? 

— Domnişoară, nu mai este o taină. Regele, în drum spre 
Poitiers, se va opri la Blois pentru a vizita pe alteţa sa regală. 

— Regele aici! exclamă Montalais bătând cu bucurie din 
palme. Vom avea prilejul să vedem curtea! Îţi imaginezi, 
Louise? Adevărata curte de la Paris! O, Doamne! Şi când asta, 
domnule? 

— Poate chiar astă-seară, domnişoară; în mod mai sigur, 
mâine. 

Montalais făcu un gest de mare mâhnire. 

— Nu mai e timp să ne pregătim! Nu mai e timp să ne 
facem rochii! Suntem în întârziere ca nişte poloneze! Vom 
semăna cu portretele de pe vremea lui Henric al IV-lea... Ah, 
domnule, rea veste ne mai aduci! 

—  Domnişoarelor, dumneavoastră veţi fi întotdeauna 
frumoase. 

— Ce folos!... Vom fi întotdeauna frumoase, fiindcă natura 
ne-a făcut drăguţe; dar vom fi caraghioase, fiindcă nu vom fi în 
pas cu moda... Caraghioase, da!... N-o să se uite oare la mine ca 
la o caraghioasă? 

— Cine anume? o întrebă cu naivitate Louise. 

— Cum cine? Dar eşti ciudată, draga mea... Ce întrebare e 
asta? E vorba de toată lumea, de curteni, de seniori, de rege. 

— lartă-mă, buna mea prietenă, dar cum aici toată lumea s- 
a obişnuit să ne vadă aşa cum suntem... 

— De acord; numai că de data asta va fi altfel, iar noi vom 
fi caraghioase chiar şi pentru Blois, căci în jurul nostru va fi 


admirată moda Parisului şi se va vedea cât de colo că noi am 
rămas la moda de la Blois! E îngrozitor! 

— Nu vă faceţi inimă rea, domnişoară. 

— Ah, da! În fond, cu atât mai rău pentru cei ce nu mă vor 
găsi pe gustul lor! zise cu un aer filozofic Montalais. 

— Asta ar însemna că asemenea oameni n-au gust! zise 
Raoul, credincios obiceiului său de a fi totdeauna galant. 

— Mulţumesc, domnule viconte. Aşadar, spuneai că regele 
vine la Blois? 

— Împreună cu întreaga curte. 

— Domnişoarele de Mancini vor veni şi ele? 

— Tocmai că nu. 

— Dar, după cum se vorbeşte, s-ar părea că regele nu se 
poate lipsi de domnişoara Maria? 

— Regele va fi nevoit să se lipsească, deoarece domnul 
cardinal vrea aceasta. Îşi surghiuneşte nepoatele la Brouage. 

— El?! Făţarnicul! 

— Taci! făcu speriată Louise, ducând un deget la buzele 
sale trandafirii. 

— Pff! Nimeni nu mă poate auzi aici. Vă spun că bătrânul 
Mazarino Mazarini e un făţarnic, care arde de dorinţa de a o 
face pe nepoata sa regină a Franţei. 

— Nu, domnişoară, dimpotrivă, domnul cardinal îl însoară 
pe maiestatea sa cu infanta Maria-Teresa. 

Montalais se uită în ochii lui Raoul şi-i spuse: 

— Dumneavoastră, parizienii, credeţi în asemenea poveşti? 
Atunci înseamnă că noi, aici la Blois, ştim mai multe. 

— Domnişoară, de vreme ce regele trece de Poitiers şi se 
îndreaptă spre Spania, de vreme ce actele de căsătorie au fost 
încheiate între don Luis de Haro şi eminenta sa, înţelegeţi prea 
bine că nu mai e vorba de nişte jocuri capricioase. 

— Aşa, va să zică! Dar presupun că regele e totuşi rege! 

— Fără îndoială, domnişoară; însă cardinalul e cardinal. 

— Cu alte cuvinte, regele nu este şi el om? N-o iubeşte pe 
Maria de Mancini? 

— O adoră. 

— Atunci se va însura eu ea. Asta înseamnă că vom avea 
război cu Spania; domnul Mazarin va cheltui câteva din 
milioanele pe care le are puse deoparte; gentilomii noştri îşi vor 
arăta vitejia în faţa mândrilor castilieni şi mulţi se vor întoarce 


încununaţi cu lauri, iar noi îi vom încununa cu mirt. lată cum 
înţeleg eu politica. 

— Montalais, eşti o zănatică — zise Louise — şi orice 
exagerare te atrage, aşa cum lumina atrage fluturii. 

— Louise, tu eşti atât de înţeleaptă, încât nu vei iubi 
niciodată. 

— Oh — făcu Louise, cu o blândă dojană — dar nu înţelegi, 
Montalais? Regina-mamă doreşte să-şi însoare fiul cu infanta; 
vrei ca regele să n-o asculte pe mamă? Tocmai un suflet regesc, 
ca al său, să dea o pildă rea? Când părinţii iau apărarea iubirii, 
s-a terminat cu dragostea! 

Aici Louise oftă adânc; Raoul îşi lăsă ochii în jos, cu un aer 
stânjenit. Montalais începu să râdă. 

— Bine că n-am părinţi — murmură ea. 

— Ai, desigur, veşti despre sănătatea domnului de La Fere 
— întrebă Louise, înăbuşindu-şi suspinul care dezvăluise atâtea 
amărăciuni cu adâncimea lui plină de înţelesuri. 

— Nu, domnişoară — răspunse Raoul — nu l-am văzut încă 
pe tatăl meu; mă îndreptam chiar spre locuinţa lui, când 
domnişoara de Montalais a binevoit să mă oprească; sper însă 
că domnul conte e sănătos. N-aţi auzit nimic rău în legătură cu 
el, nu-i aşa? 

— Nimic, domnule Raoul; slavă Domnului, nimic! 

Se făcu o tăcere în cursul căreia două inimi care urmau 
firul aceluiaşi gând se înțelegeau de minune între ele, fără să 
aibă nevoie nici măcar de sprijinul unei singure priviri. 

— Ah, Doamne! strigă deodată Montalais. Urcă cineva!... 

— Cine poate să fie? tresări Louise, ridicându-se în 
picioare. 

— Stimate domnişoare, v-am stingherit prea mult; am 
comis o indiscreţie, fără îndoială, venind aici — se bâlbâi Raoul, 
cu totul fâstâcit. 

— E un pas greu — zise Louise. 

— De va fi cumva domnul Malicorne — adăugă Montalais 
— n-avem de ce să ne temem. 

Louise şi Raoul schimbară câte o privire, întrebându-se 
cine putea să fie acest domn Malicorne. 

— Fiţi liniştiţi — continuă Montalais — nu e gelos, 

— Dar, domnişoară... — murmură Raoul. 

— Ştiu ce vrei să spui... Ei bine, e tot atât de discret ca şi 
mine. 


— Dumnezeule — şuieră Louise, care-şi lipise urechea de 
uşa întredeschisă — recunosc pasul mamei! 

— Madame de Saint-Rémy! Unde să mă ascund? zise 
Raoul, apucând-o nerăbdător de rochie pe Montalais, care şi ea 
părea că-şi pierduse puţin capul. 

— Da — întări aceasta — da, recunosc şi eu pantofii care 
lipăie. E buna noastră mamă!... Domnule viconte, regret că 
fereastra care dă în curte e la cincizeci de picioare înălţime... 

Raoul privi spre balcon cu un aer rătăcit, dar Louise îl 
apucă de braţ şi-l opri să sară pe fereastră. 

— Ah, ce proastă sunt! zise Montalais. Parcă n-aş avea 
dulapul cu rochiile de ceremonie! Pare a fi făcut anume pentru 
aşa ceva! 

Se grăbiră, căci doamna de Saint-Rémy urca mai repede ca 
de obicei; ea ajunse în capul scării chiar în clipa când 
Montalais, ca în scenele de mare încurcătură, închidea dulapul, 
împingând uşa cu spatele. 

— Ah — strigă doamna de Saint-Rémy — eşti aici, Louise? 

— Da, doamnă — răspunse fata, mai palidă decât dacă s-ar 
fi ştiut autoarea unei mari nelegiuiri. 

— Bine, bine! 

— Şedeţi, doamnă — zise Montalais, oferind un fotoliu 
doamnei de Saint-Rémy şi aşezând-o în aşa fel, încât să fie cu 
spatele către dulap. 

— Mulţumesc, domnişoara Aure, mulţumesc! Haide 
repede, copila mea, să mergem! 

— Unde să mergem, doamnă? 

— Acasă. Trebuie să-ţi pregătim toaleta. 

— Cum? făcu Montalais, grăbindu-se să joace rolul 
surprinsei, de teamă ca nu cumva Louise să comită vreo 
greşeală. 

— N-aţi auzit vestea cea mare? zise doamna de Saint- 
Remy. 

— Ce veste vreţi să audă, doamnă, două fete închise în 
acest porumbar? 

— Cum?... N-aţi văzut pe nimeni? 

— Doamnă, vorbiţi în enigme ŞI ne faceţi să murim de 
curiozitate! strigă Montalais, care, îngrozită că o vedea pe 
Louise din ce în ce mai palidă, nu mai ştia cărui sfânt să i se 
roage. 


În cele din urmă, surprinse la prietena ei o privire 
grăitoare, una din acele priviri care ar face şi un zid să 
înţeleagă. Louise îi arăta pălăria, pârdalnica de pălărie a lui 
Raoul, care stătea mândră pe masă. Montalais se repezi înainte, 
o înşfăcă iute cu mâna stângă, o duse la spate, trecând-o în 
dreapta şi o ascunse astfel, în timp ce continua să vorbească 
fără întrerupere. 

— Ei bine — zise doamna de Saint-Rémy — a venit un 
curier aducând vestea despre apropiata sosire aici a regelui. 
Asta înseamnă, domnişoarelor, că trebuie să fiţi frumoase! 

— Repede! Repede! strigă Montalais. Urmează pe doamna, 
mama dumitale, Louise şi lasă-mă să-mi pregătesc rochia de 
ceremonie. 

Louise se ridică, iar mama ei o luă de mână şi o trase spre 
scară. 

— Haide — zise ea. Apoi îi şopti: Când ţi-am interzis să vii 
la Montalais, de ce-ai venit? 

— Doamnă, e prietena mea. De altminteri, abia am venit. 

— N-a ascuns pe nimeni aici, înaintea ta? 

— Doamnă! 

— Am văzut o pălărie de bărbat; trebuie să fie a 
caraghiosului, a ticălosului acela! 

— Doamnă! strigă iar Louise. 

— A neisprăvitului de Malicorne! O domnişoară de onoare 
făcând asemenea lucruri... Hm! 

Şi cele două glasuri se pierdură în adâncimea scării 
înguste. 

Montalais auzise toate aceste cuvinte, al căror ecou 
ajungea până la ea ca printr-o pâlnie. Înălţă din umeri, dar 
tocmai atunci îl văzu pe Raoul care ieşea din ascunzătoarea lui, 
unde auzise şi el totul. 

— Sărmană Montalais — oftă ea — victimă a prieteniei!... 
Şi tu, biet Malicorne, victimă a dragostei! 

Se întrerupse, observând expresia tragi-comică a lui Raoul, 
care nu-şi putea ierta că într-o singură zi descoperise atât de 
multe taine. 

— Oh, domnişoară — grăi el — cum să-ţi mulţumesc pentru 
atâta bunătate? 

— O să ne socotim altă dată — răspunse ea. Acum fugi cât 
mai repede, domnule de Bragelonne, deoarece doamna de 
Saint-Remy nu e îngăduitoare şi o singură vorbă din partea ei 


ar putea provoca aici o vizită domiciliară cu urmări neplăcute 
pentru toţi. Adio... 

— Dar Louise... cum am putea să aflăm?... 

— Du-te, du-te! Regele Ludovic al X-lea ştia el bine ce 
făcea atunci când a născocit poşta. 

— Vai! suspină Raoul. 

— Şi apoi, mai sunt aici şi eu, care preţuiesc cât toate 
poştele regatului! Repede, pe cal! Dacă doamna de Saint-Rémy 
se va întoarce să-mi facă morală, cel puţin să nu te mai 
găsească aici! 

— Are să-i spună tatălui meu, aşa-i? murmura Raoul. 

— Şi o să fii certat! Vai, viconte, se vede că vii de la curte: 
eşti fricos ca regele. Eh! Aici, la Blois, noi nu prea ne sinchisim 
de consimţământul lui papa. Întreabă-l pe Malicorne. 

Cu acestea, nebunatica fată îl scoase pe Raoul pe uşa de la 
intrare, împingându-l de umeri. Tânărul se strecură de-a lungul 
porticului, îşi luă calul, sări în şa şi porni la vale în galop, ca şi 
cum cei opt paznici ai Domnului s-ar fi repezit cu toţii pe 
urmele lui. 


Capitolul IV 


Tatăl şi fiul 


Raoul apucă pe drumul atât de cunoscut, atât de drag 
inimii lui, care ducea de la Blois la reşedinţa contelui de La 
Fere. 

Cititorul ne va scuti de o nouă descriere a acestei locuinţe; 
el a pătruns acolo, împreună cu noi, în alte vremuri, aşa că o 
cunoaşte destul de bine. Atât doar că, de la ultima călătorie pe 
care am făcut-o aici, zidurile au căpătat o culoare mai cenușie, 
iar olanele, tonuri arămii ceva mai armonioase; copacii s-au 
înălţat şi aceiaşi care odinioară îşi alungeau braţele subţiri pe 
deasupra tufişurilor, acum, împliniţi, stufoşi, încărcaţi de 
verdeață, îşi aruncau până departe umbra deasă a ramurilor lor 
pline de sevă, de flori şi de roade, spre desfătarea călătorului. 


Raoul zări de departe acoperişul ascuţit, cele doua 
turnulețe, porumbarul ascuns între ulmi şi stolurile de 
porumbei ce se roteau necontenit în jurul conului cărămiziu, 
fără să se depărteze de el niciodată, asemenea dulcilor amintiri 
ce flutură în jurul unui suflet senin. Când se apropie şi mai 
mult, auzi scrâşnetul scripeţilor care scârţâiau sub greutatea 
găleţilor mari şi i se păru că aude plânsul melancolic al apei 
care cade iarăşi în fântână cu un susur trist, funebru, solemn, 
încântând urechea copilului şi a poetului, amândoi visători; 
susur căruia englezul îi spune splash, poeţii arabi gasgaşau şi 
pe care noi, francezii, în dorinţa noastră de a fi poeţi, nu-l 
putem traduce decât printr-o perifrază: susurul apei picurând în 
apă. 

Trecuse mai bine de an an de când Raoul nu mai venise să- 
l vadă pe tatăl său. În toată această vreme, stătuse pe lângă 
domnul prinţ de Condé. 

Intr-adevăr, după toate tulburările Frondei, a cărei primă 
perioadă noi am încercat să o zugrăvim în altă parte, Louis de 
Condé încheiase cu curtea o împăcare publică, solemnă şi 
sinceră. În răstimpul cât a dăinuit ruptura dintre el şi rege, 
domnul de Condé, care prinsese mai de mult simpatie pentru 
Bragelonne, îi oferise în zadar toate avantajele ce-ar fi putut să 
uluiască pe oricare tânăr. Contele de La Fere, rămas credincios 
principiilor sale de lealitate şi regalitate, împărtăşite cândva 
fiului său în beciurile din Saint-Denis, contele de La Fere deci, 
în numele fiului său, refuzase orice momeală. Ceva mai mult 
încă: în loc să-l urmeze pe domnul de Conde în răzvrătirea sa, 
vicontele îl urmase pe domnul de Turenne, luptând pentru rege. 
Apoi, atunci când domnul de Turenne părea să părăsească, la 
rândul său, cauza regală, se despărţi şi de domnul de Turenne, 
aşa cum făcuse şi cu domnul de Conde. Din această linie 
dreaptă de conduită rezultă că, dacă Turenne şi Conde nu 
triumfaseră unul faţă de celălalt decât sub drapelele regelui, 
Raoul, oricât de tânăr ar fi fost, avea zece victorii înscrise pe 
statele sale de serviciu şi nici o înfrângere de care vitejia şi 
conştiinţa lui să se poată mustra. 

Aşadar, Raoul, urmând îndemnul tatălui său, slujise, fără 
abatere şi cu credinţă, steaua regelui Ludovic al XIV-lea, în 
pofida tuturor schimbărilor de opinii care erau molipsitoare şi, 
s-ar putea spune, de neînlăturat în vremurile acelea. 


Domnul de Condé, reintrat în graţii, folosise totul şi în 
primul rând privilegiul amnistiei, pentru a cere din nou multe 
din ceea ce-i fuseseră acordate şi, între altele, pe Raoul. Cu 
bunul lui simţ de totdeauna, contele de La Fere îl şi trimisese 
fără zăbavă pe Raoul prinţului de Conde. 

Se scursese prin urmare un an de la ultima despărţire 
dintre tată şi fiu; cele câteva scrisori schimbate între ei 
îndulciseră, dar nu vindecaseră durerile acestei despărţiri. Am 
văzut că Raoul avea acum la Blois şi o altă iubire, în afară de 
iubirea filială. Să fim însă drepţi şi să recunoaştem că, fără 
intervenţia hazardului, precum şi a domnişoarei de Montalais, 
după predarea mesajului ar fi pornit îndată spre reşedinţa 
tatălui său, întorcând de bună seamă capul, dar fără a se opri o 
singură clipă din drum, chiar dacă ar fi văzut-o pe Louise că-i 
face semn cu mâna. 

Astfel, în prima parte a drumului, Raoul se gândea cu 
mâhnire la ceea ce lăsase atât de repede în urmă, adică la 
iubită; în cealaltă jumătate, se gândea la prietenul către care i 
se părea că se îndreaptă prea încet, în comparaţie cu 
nerăbdarea de a-l vedea. 

Raoul găsi poarta grădinii deschisă şi dădu pinteni calului 
pe alee, fără să ia în seamă gesturile pline de mânie pe care i le 
făcea un bătrân îmbrăcat într-o flanea albăstruie de lână şi cu o 
tichie roasă, de catifea, pe cap. Acest bătrân, care plivea un 
strat de trandafiri pitici şi de margarete, era tare furios văzând 
un cal ce alerga pe aleile sale aşternute cu nisip şi abia 
netezite. Aruncă chiar un BEI! repezit, care-l făcu pe Raoul să 
întoarcă faţa. Şi numaidecât scena luă altă înfăţişare; căci 
îndată ce văzu chipul lui Raoul, bătrânul se ridică şi începu să 
alerge înspre casă, scoțând nişte strigăte bolborosite ce păreau 
să fie la el semnul unei fericiri nemaipomenite. Raoul se opri la 
grajd, dădu calul în grija unui mic lacheu şi urcă scările, sărind 
câte trei trepte deodată, cu o însufleţire ce l-ar fi bucurat adânc 
pe tatăl său. Străbătu anticamera, sala de mese şi salonul, fără 
să întâlnească pe nimeni în cale; ajunse apoi în faţa uşii 
contelui de La Fere, bătu în ea cu nerăbdare şi păşi înăuntru 
aproape fără să audă cuvântul: intră! rostit de o voce gravă, dar 
totodată blândă. 

Contele stătea la o masă încărcată de cărţi şi hârtii; 
rămăsese acelaşi nobil şi chipeş gentilom de altădată, numai că 
anii dăduseră nobleţei şi frumuseţii lui o înfăţişare mai solemnă 


şi mai distinsă. O frunte albă şi netedă, încununată de un păr 
lung, mai mult nins decât negru, o privire caldă şi 
pătrunzătoare între genele încă tinereşti, mustaţa subţire şi 
abia încărunţită, umbrind buzele cu un contur plăcut şi frumos 
arcuite, ca şi cum n-ar fi fost niciodată bântuite de patimi 
mistuitoare, o statură dreaptă şi mlădioasă, o mână sigură, dar 
mai slăbită, iată cum arăta încă ilustrul gentilom căruia atâtea 
glasuri ilustre îi făcuseră elogiul sub numele de Athos. În clipa 
aceea se îndeletnicea cu însemnarea unor îndreptări pe filele 
unui caiet, umplut în întregime cu un scris aşternut cu migală 
de propria sa mână. 

Raoul îl cuprinse pe tatăl său de umeri, de gât, la repezeală 
şi îl sărută cu atâta dragoste, cu atâta înflăcărare, încât contele 
nu avu nici puterea, nici timpul să facă vreo mişcare, sau să-şi 
stăpânească emoția. 

— Tu aici! Tu aici, Raoul! exclamă el. E oare cu putinţă? 

— Ah, domnule, domnule, cât de fericit sunt că te revăd! 

— Dar nu mi-ai răspuns, viconte. Ai un concediu, că te afli 
la Blois, ori s-a întâmplat vreo nenorocire la Paris? 

— Slavă Domnului — răspunse Raoul, potolindu-se încetul 
cu încetul — nu s-au întâmplat decât lucruri îmbucurătoare: 
regele se însoară, aşa cum am avut cinstea să-ţi fac cunoscut în 
ultima mea scrisoare şi pleacă în Spania. În drum, maiestatea 
sa va trece prin Blois. 

— Ca să-i facă o vizită Domnului? 

— Da, domnule conte. De aceea, temându-se să nu-l 
găsească neprevenit, sau poate dorind să-i facă o plăcere 
deosebită, domnul prinţ de Conde m-a trimis înainte, ca să dau 
de veste spre a se pregăti găzduirea. 

— Şi l-ai văzut pe Domnul? întrebă contele cu vioiciune. 

— Am avut această onoare. 

— La castel? 

— Da, domnule — răspunse Raoul, coborându-şi ochii, 
deoarece, în întrebările contelui, simţise ceva ce părea să 
treacă dincolo de marginile unei simple curiozităţi. 

— Ah, adevărat, viconte?... Atunci te felicit. 

Raoul înclină uşor din cap. 

— Şi ai mai văzut pe cineva la Blois, spune? 

— Am văzut-o pe alteţa sa regală Doamna . 

— Prea bine. Dar nu despre Doamna vorbesc eu. 

Raoul se înroşi până în vârful urechilor şi nu răspunse. 


— După câte se pare, nu mă înţelegi, domnule viconte! 
stărui domnul de La Fere, fără să accentueze prea tare 
întrebarea, însă  ascuţindu-şi în mod vădit privirea 
pătrunzătoare. 

— Te înţeleg foarte bine, domnule — i-o întoarse Raoul — 
şi dacă îmi pregătesc răspunsul, asta nu înseamnă ca voi rosti o 
minciună, o ştii, de buna seamă. 

— Ştiu că nu obişnuieşti să minţi. Tocmai de aceea mă miră 
că îţi trebuie atât de mult timp ca să-mi răspunzi da sau nu. 

— Nu-ţi pot răspunde decât înţelegându-te bine şi dacă am 
priceput cum trebuie, mi se pare ca n-o să te bucure răspunsul 
meu. Nu-ţi tace plăcere, desigur, că am văzut-o pe... 

— Domnişoara de La Vallière, nu mă îndoiesc. 

— Despre ea vrei să-mi vorbeşti, ştiu foarte bine, domnule 
conte — zise Raoul cu o neaşteptată blândeţe în glas, 

— Şi te întreb dacă ai văzut-o. 

— Domnule, nu ştiam câtuşi de puţin, când am intrat la 
castel, că domnişoara de La Vallière se găsea acolo; abia când 
am ieşit ca să plec, după ce mi-am îndeplinit însărcinarea ce-o 
avusesem, întâmplarea a făcut să ne trezim faţă în faţă. Am 
avut cinstea, să-i prezint omagiile mele. 

— Cum se numeşte întâmplarea care te-a dus la 
domnişoara de La Vallière? 

— Domnişoara de Montalais, domnule. 

— Cine-i această domnişoară de Montalais? 

— O tânără persoană pe care n-o cunoşteam, pe care n-o 
mai văzusem niciodată. E domnişoară de onoare a Doamnei. 

— Domnule viconte, nu voi merge mai departe cu 
interogatoriul meu, pe care îmi parc rău că l-am lungit şi atâta. 
Te povăţuisem însă s-o ocoleşti pe domnişoara de La Vallière şi 
să n-o vezi decât cu încuviințarea mea. O, ştiu că mi-ai spus 
adevărul şi că n-ai căutat cu tot dinadinsul sa te apropii de 
dânsa. Întâmplarea mi-a fost împotrivă; n-am de ce să te 
condamn. Mă voi mulţumi deci să-ţi repet ceea ce ţi-am mai 
spus şi altă dată cu privire la această domnişoară. N-o 
învinuiesc cu nimic, martor mi-e Dumnezeu, dar nu intră în 
vederile mele să o vizitezi. Te rog încă o dată, scumpul meu 
Raoul, să rămânem înţeleşi asupra acestei chestiuni. 

Se vedea cât se poate de bine că privirea atât de limpede şi 
de curată a lui Raoul se tulbură la aceste cuvinte. 


— Şi acum, prietene dragă — urmă contele, cu zâmbetul lui 
cald şi cu vocea sa obişnuită — să vorbim de altceva. Te 
reîntorci cumva la datoriile dumitale? 

— Nu, domnule. Astăzi voi rămâne aici, alături de domnia 
ta, toată ziua. Domnul de Condé nu mi-a dat, din fericire, altă 
însărcinare în afară de aceea pe care am îndeplinit-o şi care se 
potrivea atât de bine cu dorinţele mele. 

— Regele e sănătos? 

— Tun. 

— Şi domnul de Conde ce face? 

— Ca întotdeauna, domnule. 

Contele uitase să întrebe şi de Mazarin: era un vechi nărav 
al lui. 

— Ei bine, Raoul, fiindcă acum eşti numai al meu, îţi voi 
consacra şi eu, la rându-mi, toată ziua de azi. Îmbrăţişează- 
mă... Încă... Încă... Eşti la tine acasă, viconte... Ah, iată pe 
bătrânul nostru Grimaud!... Vino, Grimaud, domnul viconte vrea 
să te îmbrăţişeze. 

Vajnicul bătrân nu aşteptă să fie rugat a doua oară, ci 
alergă cu braţele deschise spre Raoul, care-i ieşi în cale spre a-l 
cruța de prea multe eforturi. 

— Acum vrei să mergem în grădină, Raoul? Am să-ţi arăt 
noul pavilion pe care ţi l-am pregătit pentru vacanţele pe care ţi 
le vei petrece aici şi, în timp ce vei privi răsadurile din iarna 
asta şi cei doi cai pe care i-am adus de curând, îmi vei da veşti 
despre bunii noştri prieteni de la Paris. 

Contele închise manuscrisul, îl luă pe tânăr de braţ şi 
ieşiră împreună în grădină. 

Grimaud se uită cu duioşie în urma lui Raoul, care era să 
atingă cu creştetul capului pragul de sus al uşii, şi, mângâindu- 
şi barba împărătească, lăsă să-i scape aceste cuvinte pline de 
un înţeles adânc: 

— Tare a mai crescut! 


Capitolul V 


Unde va îi vorba de Cropoli, de Cropole şi 
de un mare pictor necunoscut 


În vreme ce contele de La Fère îi va arăta lui Raoul micile 
clădiri pe care le-a ridicat şi caii pe care i-a mai. cumpărat, 
cititorii ne vor îngădui să ne întoarcem împreună cu ei la Blois 
şi să luăm parte la agitația neobişnuită ce vânzolea tot oraşul. 

Vestea cea nouă adusă de Raoul se făcu simțită mai ales în 
casele şi locuinţele de vază. Căci, într-adevăr, regele şi curtea 
la Blois — adică o sută de cavaleri, zece trăsuri, două sute de 
cai şi tot atâţia valeţi câţi stăpâni — unde se va îngrămădi toată 
această omenire, unde vor fi găzduiţi toţi acei gentilomi de prin 
apropiere, care vor începe să sosească aici nu mai târziu decât 
peste două sau trei ceasuri, de îndată ce vestea se va răspândi 
pas cu pas de jur împrejur, aidoma cercurilor crescânde pe care 
le face căderea unei pietre în apa liniştită a unui lac? 

Blois, precum am văzut, potolit în cursul dimineţii ca lacul 
cel mai paşnic din lume, la vestea despre vizita regală se umplu 
deodată de freamăt şi de vuiet. Toţi slujitorii de la castel 
umblau forfota prin oraş, sub supravegherea ofiţerilor, să 
strângă provizii, iar zece călăreţi goneau în galop spre 
crângurile de la Chambord să caute vânat, la pescăriile din 
Beuvron pentru peşte, la serele din Cheverny pentru flori şi 
pentru fructe. Erau scoase din dulapuri ţe-săturile cele mai 
preţioase şi lămpile cu lungi braţe aurite; o armată de săraci 
măturau curţile şi spălau fațadele de piatră ale clădirilor, în 
timp ce nevestele lor băteau pajiştile de dincolo de Loara, ca să 
strângă ramuri înverzite şi să culeagă flori de câmp. Întregul 
oraş, spre a nu rămâne mai prejos de curăţenia de la castel, îşi 
făcea toaleta cu mari zvâcniri de bidinele, de mături şi de apă. 
Pârâiaşele din partea de sus a oraşului, umflate de aceste 
spălături grabnice, se transformau în adevărate fluvii în partea 
de jos, iar caldarâmul, adesea năpădit de noroi, trebuie s-o 
spunem, era curăţat acum şi strălucea ca oglinda în bătaia 
razelor prietenoase ale soarelui. În fine, se pregăteau muzici, 
iar rafturile se goleau în toate prăvăliile: lumânările, panglicile 
şi şnururile pentru săbii erau smulse din mâinile negustorilor, 
în timp ce gospodinele se îngrijeau de pâine, de carne şi de 
mirodenii. Un mare număr de burghezi, ale căror case erau 
încărcate de provizii ca şi cum ar fi fost ameninţaţi de un 
asediu, nemaiavând grijă de nimic, îşi şi îmbrăcaseră hainele de 
sărbătoare şi se îndreptau spre poarta oraşului, pentru a fi cei 


dintâi care să vestească sau să vadă cortegiul. Ei ştiau prea 
bine că regele n-avea să vină decât la noapte, sau poate chiar 
mâine dimineaţă. Dar ce altceva este aşteptarea decât un fel de 
nebunie şi ce altceva este nebunia, dacă nu un exces de 
speranţă? 

În oraşul de jos, la nu mai mult de o sută de paşi de 
castelul Statelor, între aleea înconjurătoare şi castel, pe o 
stradă destul de frumoasă, care se numea pe atunci Strada 
Veche şi care trebuie să fi fost într-adevăr destul de veche, se 
ridica o venerabilă clădire scundă şi largă, cu acoperişul 
ţuguiat, înzestrată cu trei ferestre spre stradă la catul de jos, cu 
alte două la cel de deasupra, iar la catul al treilea — cu o 
singură fereastră rotundă. Lipit de faţada triunghiu-lară, se 
construise de curând un adaus în formă de paralelogram, destul 
de larg, care se întindea mult în stradă, conform planurilor 
edilitare obişnuite pe atunci. Strada se îngustase astfel cu mai 
bine de un sfert, în schimb casa se lărgise cu aproape jumătate 
din cât era mai înainte, aşa că, la drept vorbind, nimic nu se 
irosise fără folos. 

Tradiţia spunea că în această casă cu acoperişul ţuguiat a 
locuit, pe vremea lui Henric al III-lea, un consilier de stat, la 
care a venit odată regina Caterina, după unii, să-l viziteze, după 
alţii, să-l sugrume. Oricum ar fi fost, este de presupus că nobila 
doamnă a trebuit să păşească cu mare băgare de seamă peste 
pragul acestei vechi locuinţe. După ce consilierul a răposat prin 
strangulare sau de moarte bună, cine mai ştie, casa a fost 
vândută, pe urmă părăsită şi în fine izolată de celelalte clădiri 
de pe stradă. Abia către mijlocul domniei lui Ludovic al XIII-lea, 
un italian, pe nume Cropoli, scăpat din bucătăriile mareşalului 
d'Ancre, a venit şi s-a stabilit aici. El a deschis în această casă o 
mică ospătărie unde se preparau nişte macaroane atât de 
gustoase, că lumea dădea năvală de la câteva leghe să cumpere 
sau să le mănânce chiar acolo. Faima casei se datora faptului că 
regina Maria de Medicis, pe când era captivă, după cum se ştie, 
în castelul Statelor, trimisese o dată să i se aducă asemenea 
macaroane. Asta se întâmplase exact în ziua când ca a evadat 
prin fereastra rămasă celebră. Tava cu macaroane a fost găsită 
pe masă, aproape neatinsă de gura regală. 

Datorită acestui dublu renume de care se bucura casa cu 
faţada triunghiulară, al unei sugrumări şi al macaroanelor, 
numitului Cropoli îi dădu în cap să pună la hanul său o firmă cât 


mai pompoasă. Dar calitatea lui de italian nu era pe atunci un 
titlu cu care puteai să te lauzi, iar, pe de altă parte, puţina lui 
avere, chivernisită cu grijă, îl împiedica să se ridice în ochii 
lumii. 

Când se văzu pe patul morţii, lucru ce se întâmplă în anul 
1643, după săvârşirea din viaţă a regelui Ludovic al XIII-lea, 
Cropoli îl chemă pe fiul său, tânăr bucătar în care îşi punea cele 
mai mari speranţe, şi, cu lacrimi în ochi, îl povăţui să păstreze 
secretul preparării macaroanelor, să-şi franţuzească numele, să 
se însoare cu o franceză şi, în sfârşit, când orizontul politic va fi 
curăţat de norii care îl acopereau — se folosea încă de pe atunci 
această figură de stil foarte des auzită în zilele noastre în 
cercurile înalte ale Parisului şi la Cameră — să-şi facă la 
făurarul de alături o firmă frumoasă, pe care un pictor 
cunoscut, al cărui nume i-l şi spuse, să zugrăvească două 
portrete ale reginei, cu aceste cuvinte drept legendă: "LA 
MEDICIS". La aceste recomandări, jupânul Cropoli abia mai 
avu putere să arate tânărului său urmaş căminul sub vatra 
căruia îngropase o mie de ludovici de câte zece franci şi îşi 
dădu duhul. 

Cropoli fiul, ca om cu inima tare, îndură pierderea cu 
resemnare şi primi fără înfumurare moştenirea. El începu să-şi 
obişnuiască muşteriii cu pronunţarea tot mai ştearsă a lui I din 
coada numelui său, aşa fel că de la o vreme lumea nu-i mai 
spunea decât domnul Cropole, un nume curat franțuzesc. După 
aceea se însură cu o franţuzoaică mărunţică ce lucra la dânsul 
şi pe care pusese ochii mai demult, iar părinţilor fetei le smulse 
o zestre frumuşică, arătându-le comoara scoasă de sub vatra 
căminului. Aceste două prime porunci împlinite, porni în 
căutarea pictorului ce trebuia să-i facă firma; şi el fu găsit 
foarte curând. 

Acesta era un bătrân italian, care se considera emulul lui 
Rafael şi al lui Carraccio, dar un emul nenorocos. Îi plăcea să 
spună că aparţinea şcolii venețiene, de bună seamă fiindcă 
iubea foarte mult culoarea. Pânzele lui, din care nu vânduse 
nici măcar una singură, băteau la ochi de la o sută de paşi, dar 
nu erau de loc pe placul burghezilor, aşa că până la urmă sfârşi 
prin a se lăsa de artă. Se lăuda însă că pictase o sală de baie 
pentru doamna mareşal d'Ancre şi se plângea în acelaşi timp că 
această sală ar fi ars o dată cu dezastrul mareşalului. 


Cropoli, în calitatea sa de compatriot, fu îngăduitor cu 
Pittrino — aşa se numea artistul; pesemne că el văzuse 
faimoasele zugrăveli din sala de baie. Fapt este că-i purtă atâta 
stimă, ba chiar se simţi atât de măgulit cu prietenia lui Pittrino, 
încât îl luă să locuiască la dânsul. 

Pittrino, fire recunoscătoare şi hrănit cu macaroane, 
începu să răspândească faima acestei mâncări naţionale şi, încă 
de pe timpul fondatorului ei, aduse, cu limbuţia lui neobosită, 
mari foloase casei Cropoli. La bătrâneţe, el se arătă tot atât de 
devotat fiului, precum fusese faţă de tată şi încet-încet ajunse 
un fel de supraveghetor al unei întreprinderi unde cinstea lui 
nepătată,  cumpătarea sa recunoscută, neprihănirea sa 
pilduitoare şi o mie de alte virtuţi, pe care socotim de prisos să 
le mai înşirăm aici, îi asigurară un loc de vază în familie, având 
dreptul de a supraveghea şi controla toate slugile din casă. Pe 
deasupra, el era acela care gusta macaroanele, pentru a le 
păstra calitatea bună a tradiţiei casei; şi trebuie spus că nu 
îngăduia nici un bob de piper mai mult decât era necesar şi nici 
o fărâmă de parmezan mai puţin. Bucuria lui fu cu adevărat 
mare în ziua când, chemat să împărtăşească taina lui Cropole 
fiul, i se dădu însărcinarea să picteze firma cu pricina. 

Se porni să scotocească plin de nerăbdare într-o lădiţă 
veche, unde regăsi pensulele puţin roase de şoareci, dar încă 
destul de bune, culorile în tuburile aproape uscate, uleiul de in 
dintr-o sticluţă şi o paletă care aparținuse cândva lui Bronzino, 
acel "diou de la pittoure" -, cum spunea, în entuziasmul lui 
veşnic tineresc, artistul de dincolo de munţi. Pittrino îşi 
recăpătă astfel dintr-o dată întregul avânt de pe vremuri. 

Făcu aşa cum făcuse Rafael: îşi schimbă maniera şi pictă în 
genul lui Albani, mai degrabă două zeițe, în loc de două regine. 
Aceste ilustre doamne erau atât de graţioase pe firmă, ofereau 
privirilor uimite o asemenea îmbinare de crini şi trandafiri — 
rezultat încântător al schimbării de manieră la Pittrino — şi 
dezvăluiau atitudini de sirene atât de anacreontice, încât primul 
magistrat municipal, când fu chemat să vadă această 
importantă lucrare în casa lui Cro-pole, declară numaidecât că 
doamnele zugrăvite acolo erau prea frumoase şi de un farmec 
prea însufleţit ca să poată figura pe o firmă, în văzul lumii. 

— Alteța sa regală Domnul, care trece adesea prin oraşul 
nostru — i-a spus el pictorului — n-ar fi prea mulţumii s-o vadă 
pe doamna ilustra lui mamă atât de despuiată şi te-ar trimite 


fără îndoială în temniţa statului, căci inima acestui glorios Prinţ 
nu este prea îngăduitoare. Şterge deci cele două sirene, sau 
legenda aceea, altfel nu voi permite să atârni firma afară. Asta 
spre binele dumitale, jupân Cropole şi al dumitale, meştere 
Pittrino. 

Ce i se putea răspunde la toate acestea? Trebuia să i se 
mulţumească magistratului pentru bunăvoința lui — lucru pe 
care Cropole îl şi făcu. 

Pittrino rămase însă abătut şi posomorât; pasămite, ştia el 
ce avea să urmeze după asta. 

Într-adevăr, nici nu plecă bine edilul, că jupân Cropole îşi 
încrucişă braţele la piept şi-i spuse: 

— Ei bine, meştere, ce facem? 

— Să ştergem legenda — răspunse cu amărăciune Pittrino. 
Am aici un lac negru foarte bun; dintr-o trăsătură, acoperim 
firma şi punem, în loc de "La Medicis", un nume nou, "La două 
Nimfe" sau "La două Sirene", după cum îţi va fi plăcerea. 

— Nu — zise Cropole — ar însemna ca voinţa tatălui meu 
să nu fie împlinită. Tatăl meu ţinea ca... 

— 'Ţinea la figuri — se grăbi să rostească Pittrino. 

— "Ţinea la legendă — zise Cropole. 

— Dovada că ţinea mai mult la figuri e că, atunci când le-a 
comandat, voia ca ele să fie asemănătoare, aşa precum şi sunt 
— replică Pittrino. 

— Dar, chiar aşa fiind, cine le-ar mai cunoaşte fără 
legendă? Astăzi chiar, când în mintea locuitorilor din Blois 
amintirea acestor persoane celebre e destul de înnegurată, cine 
le-ar mai recunoaşte pe Caterina şi Maria, dacă n-ar fi dedesubt 
cuvintele "La Medicis"? 

— Şi atunci ce facem cu portretele mele? zise Pittrino 
deznădăjduit, simțind că tânărul Cropole avea dreptate. Nu 
vreau să pierd acest rod al strădaniilor mele. 

— Nici eu nu vreau ca dumneata să ajungi la închisoare, 
iar eu la ocnă. 

— Să ştergem cuvântul Medicis — zise rugător Pittrino. 

— Nu — răspunse cu hotărâre Cropole. Mi-a venit o idee, o 
idee grozavă... Firma va fi tot pictată de dumneata, cu aceeaşi 
legendă... MEDICI nu înseamnă în italiană, medic? 

— Da, la plural. 


— Vei comanda, prin urmare, o altă tablă la făurarul de 
alături, vei zugrăvi pe ea şase medici şi vei scrie dedesubt "La 
Medicis"... Va fi un joc de cuvinte minunat! 

— Şase medici? Cu neputinţă! Dar compoziţia? strigă 
Pittrino. 

— Asta te priveşte. Dar trebuie să fie aşa, vreau eu, altfel 
se termină cu macaroanele mele. 

Acest argument fu hotărâtor; Pittrino a trebuit să se 
supună. Zugrăvi pe pânză cei şase medici, dimpreună cu 
legenda respectivă; magistratul se declară mulţumit şi 
încuviinţă acum lucrarea. 

Firma avu în oraş un succes nebun. Ceea ce dovedea încă o 
dată că poezia nu era făcută pentru burghezi, cum spunea 
Pittrino. 

Cropole, ca să-l despăgubească pe zugrav, atârnă în odaia 
sa de culcare nimfele de pe vechea firmă, ceea ce o făcea pe 
doamna Cropole să roşească de câte ori le privea, seara, în timp 
ce se dezbrăca. 

Iată dar cum a ajuns să aibă o firmă clădirea cu acoperiş 
tuguiat; iată dar cum, afacerile mergându-i bine, hanul 
"Medicis" a trebuit să se întindă în faţă, aşa după cum am 
arătat; şi iată dar cum se face că la Blois exista un han cu 
numele acesta, având ca proprietar pe jupânul Cropole, iar ca 
pictor de casă pe meşterul Pittrino. 


Capitolul VI 


Necunoscutul 


Înjghebat în felul acesta şi devenit cunoscut prin firma sa, 
hanul jupânului Cropole se îndrepta cu paşi repezi către o 
propăşire temeinică. Stăpânul lui nu se gândea numai să facă o 
mare avere, dar el trăgea nădejde să-şi dubleze cei o mie de 
ludovici de aur moşteniţi de la tatăl său, să mai câştige încă o 
mie de ludovici din vânzarea casei şi a materialelor, pentru ca 
apoi, în sfârşit despovărat de orice griji, să trăiască fericit şi 
fără nici o bătaie de cap, ca orice burghez din Blois. 


Cropole fiind lacom la câştig, primi cu o nespusă bucurie 
vestea sosirii regelui Ludovic al XIV-lea în oraş. El, nevasta lui, 
Pittrino şi doi bucătari dădură numaidecât iama prin toate 
orătăniile din ogradă, din pătule şi din coteţe, astfel că în 
curtea hanului "Medicis" se stârni o asemenea larmă de 
cârâituri şi de ţipete, cum nu se mai auzise nicicând acolo. 

În han nu se afla în momentul acela decât un singur 
călător. Era un bărbat de vreo treizeci de ani, chipeş, înalt, 
ursuz, sau mai degrabă cu gesturi şi priviri melancolice. Era 
îmbrăcat într-un surtuc de catifea neagră cu găitane de 
mărgele; un guler alb, simplu, ca al celor mai convinşi puritani, 
îi scotea la iveală pielea curată şi fină a gâtului tineresc; o 
mustăcioară subţire, blondă, abia dacă-i umbrea buza plină de 
freamăt şi puţin dispreţuitoare. Când vorbea cu oamenii, îi 
privea în faţă, fără prefăcătorie, e drept, dar şi fără şovăială, în 
aşa fel că lucirea ochilor săi albaştri silea adesea privirea celor 
asupra cărora se îndrepta să se plece în jos, ca o spadă prea 
slabă în vălmăşagul unei lupte aprige. 

Pe vremea aceea, când oamenii, croiţi cu toţii egali în faţa 
lui Dumnezeu, se împărțeau, din pricina prejudecăţilor, în două 
caste distincte, gentilomii şi muritorii de rând, pe vremea 
aceea, spuneam, bărbatul al cărui portret l-am evocat mai sus 
nu se putea să nu fie luat drept un gentilom şi încă de cea mai 
bună rasă. Ca să-ţi dai seama de asta, era destul să-i priveşti 
mâinile, lungi, fine şi albe, ai căror muşchi şi vinişoare se 
conturau, sub pielea subţire, la cea mai mică mişcare şi ale 
căror degete se înroşeau la cea mai uşoară strângere a 
pumnului. 

Acest gentilom venise singur la hanul lui Cropole. Se 
instalase, fără a mai sta pe gânduri şi chiar fără a întreba de 
preţ, în apartamentul cel mai arătos, în care îl condusese 
Cropole, mânat de lăcomia sa de bani foarte condamnabilă, 
după unii, foarte lăudabilă, după alţii, dacă se are în vedere că 
hangiul era un bun fizionomist şi ştia să cântărească oamenii de 
la cea dintâi privire. Acest apartament era compus din toată 
partea care se adăugase mai târziu la vechea casă cu faţada în 
formă de triunghi: un mare salon luminat de două ferestre la 
catul întâi, o mică odăiţă într-o parte şi încă una deasupra. 

Dar, de când sosise aici, gentilomul acesta abia dacă se 
atinsese de mâncarea ce i se aducea în camera lui. 
Proprietarului nu-i adresase decât vreo două vorbe şi acelea 


numai pentru a-l preveni că-l va căuta un călător cu numele de 
Parry, pe care va trebui să-l lase să urce în apartamentul său. 
După aceea căzuse într-o muţenie atât de adâncă, încât Cropole 
se simţi aproape jignit, el căruia îi plăceau cu deosebire 
oamenii vorbăreţi şi amabili. 

În sfârşit, gentilomul se sculase foarte de dimineaţă în ziua 
când începe această povestire şi se aşezase la fereastra 
salonului, aplecat în afară, cu coatele rezemate de balustrada 
balconului, privind cu tristeţe şi cu luare-aminte în susul şi în 
josul străzii, fără îndoială spre a pândi sosirea călătorului 
despre care-i vorbise hangiului. În felul acesta, el avusese 
prilejul să vadă micul cortegiu al Domnului ce se întorcea de la 
vânătoare, ca apoi să se lase din nou în voia liniştii netulburate 
a oraşului, adâncit în aşteptarea sa. Deodată, hărmălaia 
săracilor ce alergau în goană spre livezi şi ogoare, a călăreţilor 
care porneau în toate părţile, a spălătorilor străzii, a 
îngrijitorilor casei regale, a băieţilor de prăvălie zăpăciţi şi 
guralivi, a căruţelor ce treceau cu zgomot, a bărbierilor chemaţi 
în grabă şi a pajilor trimişi cu treburi, tot acest tărăboi şi toată 
această vânzoleală îl surprinse şi-l uimi, fără să-i ştirbească însă 
cu nimic măreţia neclintită şi supremă, asemenea vulturului şi 
leului care privesc cu seninătate şi dispreţ în jurul lor, fără să 
se sinchisească de strigătele şi tropăiturile vânătorilor şi 
gonacilor. Puțin după aceea, tipetele orătăniilor sacrificate în 
ogradă, paşii pripiţi ai doamnei Cropole pe mica scară de lemn, 
atât de îngustă şi atât de sonoră, ţopăitul neobişnuit al lui 
Pittrino, care, nu mai demult decât azi-dimineaţă, stătea în prag 
şi trăgea din pipă cu nepăsarea unui olandez, toate acestea 
stârniră în călătorul nostru un început de nedumerire şi de 
tulburare. Pe când tocmai se ridica pentru a se duce să ceară 
lămuriri, uşa odăii sale se deschise încet. Crezând că a sosit şi a 
urcat la el musafirul aşteptat cu o nerăbdare atât de mare, făcu, 
cu un fel de grabă nestăpânită, trei paşi spre uşa ce se deschise 
larg dinaintea lui. Dar, în loc de înfăţişarea pe care spera să o 
vadă, în faţa lui se trezi cu mutra jupânului Cropole, iar la 
spatele acestuia, în penumbra scării, zări chipul destul de 
drăguţ, însă acum urâţit din pricina curiozităţii, al doamnei 
Cropole, care aruncă o privire fugară chipeşului gentilom, apoi 
dispăru repede pe coridor. 


Cropole înainta cu un aer zâmbitor, cu tichia în mână, mai 
mult îndoit decât înclinat. Străinul îl interogă cu un gest scurt, 
fără să rostească nici un cuvânt. 

— Domnule — începu Cropole — tocmai veneam să vă 
întreb dacă... nu ştiu cum să vă spun: înălţimea voastră, 
domnule conte, sau domnule marchiz?... 

— Zi Domnule şi spune repede ce vrei — răspunse străinul 
cu un accent tăios, ce nu îngăduia nici vorbă lungă, nici replică. 

— Tocmai veneam să întreb cum aţi petrecut noaptea şi 
dacă domnul are de gând să mai rămână în acest apartament. 

— Voi mai rămâne. 

— Dar, domnule, a intervenit o întâmplare la care noi nu 
ne-am aşteptat. 

— Ce întâmplare? 

— Maiestatea sa Ludovic al XIV-lea soseşte astăzi în oraşul 
nostru şi se va odihni aici o zi, poate două. 

O adâncă uimire se zugrăvi pe chipul necunoscutului. 

— Regele Franţei vine la Blois? 

— E pe drum, domnule. 

— Atunci, un motiv în plus ca să rămân — zise 
necunoscutul. 

— Foarte bine, domnule, veţi păstra însă întregul 
apartament? 

— Nu te înţeleg. Pentru ce astăzi aş avea nevoie de mai 
puţin decât ieri? 

— Fiindcă, domnule, înălţimea voastră îmi va îngădui să i-o 
spun, ieri, când v-aţi ales apartamentul, n-am socotit de cuviinţă 
să fixez un preţ care ar fi făcut pe înălţimea voastră să creadă 
că cer mai mult decât v-ar îngădui punga... pe cătă vreme 
astăzi... _ 

Necunoscutul se înroşi brusc. Îşi spuse în sinea lui că omul 
acesta îl consideră sărac şi că-l jigneşte. 

— Pe cătă vreme azi ceri mai mult? adăugă el cu răceală în 
glas. 

— Domnule, eu sunt un om înţelegător, slavă Domnului. Şi, 
cu toate că nu par decât un biet hangiu, am în mine sânge de 
gentilom: tatăl meu a fost slujitor şi ofiţer al domnului d'Ancre, 
Dumnezeu să-i aibă în pază sufletul!... 

— Nu neg că este aşa, domnul meu; dar vreau să ştiu şi 
dacă se poate cât mai repede, unde vrei să ajungi cu întrebările 
astea ale dumitale. 


— Domnule, dumneavoastră sunteţi prea înţelept pentru a 
nu vă da seama ca oraşul nostru este mic, iar curtea îl va 
năpădi; casele vor fi ticsite de oaspeţi şi, prin urmare, chiriile 
vor creşte foarte mult. 

Necunoscutul roşi încă o dată. 

— Spune ce pretenţie ai, domnule — zise el. 

— Am sa vă spun fără înconjur, domnule, fiindcă vreau să 
câştig un bau pe cale cinstită şi să fac o afacere fără să fiu 
nepoliticos sau grosolan... Dar apartamentul pe care-l ocupați 
este mare şi dumneavoastră sunteţi singur... 

— Asta mă priveşte. 

— Oh, bineînţeles; de aceea nici nu-l alung pe domnul. 

Necunoscutul se aprinse din nou la faţă; el aruncă asupra 
bietului Cropole, scoborâtor dintr-un ofiţer al domnului mareşal 
d'Ancre, o privire care l-ar fi făcut să intre sub lespedea de pe 
faimoasa vatră a căminului, dacă n-ar fi fost țintuit locului de 
marea problemă a intereselor sale. 

— Vrei să plec? zise el. Vorbeşte limpede şi mai repede. 

— Domnule, domnule, nu m-aţi înţeles. E foarte delicat 
ceea ce fac, dar m-am exprimat rău, sau poate, fiindcă domnul 
este străin, căci se vede asta după accent... 

Într-adevăr, necunoscutul vorbea puţin cam hârâit, din 
gâtlej, cu acea accentuare caracteristică englezilor, chiar şi 
atunci când vorbesc foarte corect franţuzeşte. 

— Fiindcă domnul e străin, după cum spun, este posibil să 
nu fi înţeles toate întorsăturile vorbirii mele. Vreau sa spun că 
domnul ar putea să renunţe la una sau două din cele trei 
încăperi pe care le ocupă, ceea ce ar face ca chiria sa să scadă 
mult, iar eu să mă simt cu conştiinţa împăcată; căci nu e uşor 
lucru să ridici fără noimă preţul camerelor, atunci când ai 
onoarea să le închiriezi la un preţ omenesc. 

— Care este chiria de ieri? 

— Domnule, un ludovic, cu hrana şi îngrijirea calului. 

— Bine. Şi cea de astăzi? 

— Ah, tocmai aici e greutatea. Astăzi e ziua când soseşte 
regele; dacă vine curtea şi petrece aici o noapte, atunci preţul 
chiriei sporeşte. Asta înseamnă că trei camere a câte doi 
ludovici fac şase ludovici. Doi ludovici, domnule, nu e mare 
lucru, dar şase ludovici e o sumă. 

Necunoscutul, din roşu ca ardeiul, se făcu deodată alb ca 
varul. El scoase din buzunar, cu o hotărâre eroică, o pungă pe 


care era brodat un blazon şi pe care o ţinea ascunsă cu grijă în 
podul palmei. Această pungă era de o subţirime, de o moliciune 
şi de o puţinătate ce nu scăpară ochiului ager al lui Cropole. 
Necunoscutul răsturnă conţinutul pungii în mână. Din ea 
apărură trei ludovici mari, care valorau cât şase ludovici 
obişnuiţi, adică atâta cât ceruse hangiul. Dar Cropole 
pretinsese să i se plătească şapte ludovici. Se uită deci la 
necunoscut, ca şi cum i-ar fi spus: Şi restul? 

— Mai rămâne un ludovic, nu-i aşa, jupâne hangiu? 

— Da, domnule, însă... 

Necunoscutul se mai scotoci în buzunarul de la pantaloni şi 
scoase tot ce găsi acolo: un portofel mic, o cheie de aur şi 
câteva monede de argint. Din aceste monede încropi încă un 
ludovic. 

— Mulţumesc, domnule — zise Cropole. Acum aş vrea să 
mai ştiu dacă domnul are de gând să rămână şi mâine în 
apartament şi în acest caz îl voi păstra; pe când, dacă domnul 
nu va mai rămâne aici, îl voi închiria oamenilor maiestăţii sale 
care vor veni să-l ceară. 

— Ai dreptate — făcu necunoscutul după un răstimp de 
gândire — dar întrucât nu mai am bani, aşa precum singur ai 
putut să vezi şi cum, cu toate acestea, vreau să păstrez 
apartamentul, va fi nevoie să vinzi dumneata în oraş acest 
diamant, sau să-l păstrezi ca amanet. 

Cropole cercetă îndelung diamantul, ceea ce-l făcu pe 
necunoscut să adauge: 

— Aş fi mai bucuros să-l vinzi, domnule; preţuieşte trei 
sute de pistoli. Un zaraf — se găseşte vreunul în Blois — îţi va 
da pe el două sute, fie şi o sută cincizeci; ia oricât îţi va da, 
chiar de ţi-ar oferi numai atât cât face preţul locuinţei. 

— Oh, domnule! exclamă Cropole, ruşinat de inferioritatea 
în care-l punea dintr-o dată necunoscutul prin această 
renunțare atât de nobilă şi de dezinteresată, ca şi prin răbdarea 
lui netulburată în faţa atâtor pretenţii şi bănuieli. Oh, domnule, 
sper să nu fim jecmăniţi la Blois, aşa cum păreţi a crede şi dacă 
diamantul preţuieşte atât cât spuneţi... 

Necunoscutul îl fulgeră încă o dată pe Cropole cu privirea 
lui cenuşie. 

— Nu mă pricep, domnule, credeţi-mă — bâigui hangiul. 


— Dar argintarii se pricep, întreabă-i pe ei — zise 
necunoscutul. Şi acum vreau să cred că socotelile noastre sunt 
încheiate, nu-i aşa, domnule hangiu? 

— Da, domnule şi spre adânca mea mâhnire, căci mi-e 
teamă să nu-l fi jignit cumva pe domnul... 

— Fii pe pace — răspunse necunoscutul cu acea maiestate 
pe care o dă atotputernicia. 

— Sau să fi lăsat a se crede că am vrut să-l storc pe un 
nobil călător... Gândiţi-vă, domnule, la împrejurări... 

— Să nu mai vorbim despre asta, rogu-te. Şi acum 
binevoieşte de mă lasă singur. 

Cropole se ploconi până la pământ şi ieşi cu un aer fâstâcit 
ce dovedea totuşi că avea o inimă bună şi că era frământat de 
adevărate remuşcări. 

Necunoscutul închise uşa în urma lui şi, după ce rămase 
singur, se uită în fundul pungii, de unde scosese săculeţul de 
mătase în care era înfăşurat diamantul, unica lui avere. Îşi 
cercetă de asemeni buzunarele goale, privi hârtiile din portofel 
şi se încredinţă pe deplin de marea strâmtoare în care se găsea. 
Atunci îşi ridică ochii spre cer cu un gest sublim de implorare şi 
deznădejde, îşi şterse cu mâna tremurândă cele câteva 
broboane de sudoare ce-i brăzdau nobila frunte, apoi îşi 
îndreptă spre pământ privirea încununată altădată de o 
blândeţe divină. Furtuna trecuse acum departe de el, de parcă 
cerul i-ar fi ascultat rugile izvorâte din adâncul sufletului său. 
Se îndreptă spre fereastră, îşi reluă locul pe pervaz şi rămase 
acolo, nemişcat, surd, mut, până în clipa când văzduhul începu 
să se întunece, iar primele făclii prinseră a luci pe strada 
înmiresmată, dând de veste că e timpul să se aprindă luminile 
la toate ferestrele oraşului. 


Capitolul VII 


Parry 


În timp ce necunoscutul privea cu multă atenţie spre 
aceste lumini şi îşi aţintea urechea la orice zgomot din jur, 


jupânul Cropole intră în odaie, urmat de două slugi care 
aşezară masa. Dar necunoscutul aproape că nici nu-i băgă în 
seamă. Atunci Cropole, apropiindu-se de oaspetele său, îi şopti 
la ureche, cu adânc respect: 

— Domnule, diamantul a fost prețuit. 

— A! tresări călătorul. Cât anume? 

— Argintarul alteţei sale regale dă pe el doua sute optzeci 
de pistoli. 

— Îi ai? 

— Am crezut de datoria mea să-i iau, domnule; totuşi, în 
condiţiile vânzării am pus-o şi pe aceea că, dacă domnul doreşte 
să păstreze diamantul, atunci când va primi fonduri... diamantul 
îi va fi restituit. 

— Nici nu mă gândesc. Ţi-am spus să-l vinzi. 

— În cazul acesta m-am supus, sau aproape, întrucât, fără 
să-l fi vândut cu adevărat, am şi luat banii pe el. 

— Opreşte ce ţi se cuvine — adăugă necunoscutul. 

— Domnule, o voi face pentru că o cereţi. 

Un zâmbet trist flutură pe buzele gentilomului. 

— Pune banii pe dulapul acela — zise el, întorcând 
numaidecât spatele, după ce arătă cu un gest scurt mobila. 

Cropole lăsă pe dulap o pungă destul de mare, din care îşi 
oprise suma cuvenită pentru chirie. 

— Acum — rosti el după aceea — domnul îmi va face 
plăcerea de a binevoi să ia masa... Ştiu că aţi refuzat prânzul, 
ceea ce este o jignire pentru casa "Medicis". Poftim, domnule, 
cina e gata şi îndrăznesc chiar să adaug că nu e de disprețuit. 

Necunoscutul ceru un pahar de vin, rupse un coltuc de 
pâine şi începu să mănânce şi să bea fără să se depărteze de la 
fereastră. 

Deodată se auzi un mare zvon de fanfare şi de trâmbiţe; în 
depărtare ţâşniră strigăte ascuţite, un zumzet nedesluşit umplu 
partea de jos a oraşului şi cel dintâi zgomot limpede ce lovi 
urechea străinului fu tropotul cailor ce se apropiau. 

— Regele! Regele! striga mulţimea care dăduse buzna pe 
stradă. 

— Regele! repetă Cropole, părăsindu-şi oaspetele şi uitând 
de bucatele sale, pentru a se duce să-şi astâmpere curiozitatea. 

O dată cu el se repeziră pe scară, val-vârtej, doamna 
Cropole, Pittrino, ajutoarele şi slugile de la bucătărie. 


Cortegiul înainta încet, sub lumina miilor de făclii, aprinse 
fie pe stradă, fie la ferestrele caselor. 

După o companie de muşchetari şi un corp de gentilomi, în 
rânduri înţesate, venea litiera domnului cardinal de Mazarin, 
trasă, ca o trăsură, de patru cai negri. Pajii şi oamenii din 
serviciul cardinalului păşeau în urma ei. Venea apoi trăsura 
reginei-mame, cu domnişoarele de onoare la portiere şi cu 
gentilomii săi călări, de o parte şi de alta. Pe urmă se ivi regele, 
călare pe un frumos armăsar de rasă saxonă, cu o coamă 
bogată. Tânărul Prinţ îşi arăta, salutând ferestrele de unde 
porneau aclamaţiile cele mai însufleţite, chipul său nobil şi 
fermecător, luminat de faclele pajilor. De o parte şi de alta a 
regelui, dar la doi paşi mai înapoi, prinţul de Condé, domnul 
Dangeau şi douăzeci de alţi curteni, dimpreună cu oamenii şi cu 
lucrurile lor, încheiau acest cortegiu cu adevărat măreț. Alaiul 
înainta într-o ordine militărească. 

Numai o parte dintre curteni, îndeosebi cei bătrâni, purtau 
veşmântul de călătorie; aproape toţi erau îmbrăcaţi în ţinută do 
război. Mulţi aveau la gît platoşa de metal şi pieptarul de piele, 
ca pe vremea lui Henric al IV-lea sau a lui Ludovic al XIII-lea. 

Când regele trecu prin dreptul lui, necunoscutul, care se 
aplecase peste balcon ca să vadă mai bine şi care îşi ascunsese 
faţa acoperind-o cu braţul, îşi simţi pieptul năpădit de un mare 
şi amar năduf. Sunetul trâmbiţelor îl zăpăcea cu totul, 
aclamaţiile poporului îl asurzeau; o clipă, se lăsă ametit de valul 
acesta de lumini, de freamătul şi de imaginile strălucitoare de 
acolo. 

— El e rege! murmură cu un accent atât de adânc de 
deznădejde şi durere, încât geamătul glasului său trebuie să se 
fi ridicat până la picioarele tronului ceresc. 

Apoi, înainte de a se fi trezit din mohorâta lui visare, toată 
larma şi toată strălucirea de jos se risipiră. La colţul străzii, sub 
balconul unde stătea străinul, nu se mai auzeau decât câteva 
glasuri răzlețe şi răguşite ce strigau din timp în timp: "Trăiască 
regele!" Nu se mai vedeau, de asemeni, decât şase lumânări, pe 
care le ţineau în mână cei de la hanul "Medicis", adică: două 
Cropole, două Pittrino şi câte una fiecare din cei doi slujitori de 
la bucătărie. Cropole nu se mai putea opri să nu repete: 

— Cât e de chipeş regele şi cât de bine seamănă ca 
răposatul, ilustrul său părinte! 

— Ba chiar mai frumos — zicea Pittrino. 


— Şi ce înfăţişare mândră are! adăuga doamna Cropole, 
care-şi începuse sporovăială cu vecinii şi vecinele sale. 

Cropole întărea această vorbărie cu observaţiile lui 
personale, fără să bage de seamă că un bătrân, care mergea pe 
jos, trăgând de căpăstru un căluţ irlandez, încerca să răzbată 
printre bărbaţii şi femeile ce se opriseră în drum, în faţa 
hanului "Medicis". Tocmai în acel moment, glasul străinului 
răsună la fereastră: 

— Fă-i loc, domnule hangiu, ca să poată ajunge până la 
poarta dumitale. 

Cropole întoarse capul şi, văzându-l abia acum pe bătrân, îi 
făcu loc să treacă. Fereastra se închise. Pittrino îi arătă calea 
noului venit, care intră în curte fără să fi scos o vorbă. 

Străinul îl aştepta sus, în capul scării; întinse braţul spre 
bătrân şi-i arătă un scaun, dar acesta se împotrivi să stea: 

— Oh, nu, nu, milord — zise e!. Să m-aşez în faţa 
dumneavoastră? Niciodată! 

— Parry — exclamă gentilomul — te rog... Dumneata care 
vii din Anglia, de la o depărtare atât de mare! Ah, la vârsta 
dumitale s-ar cuveni să fii cruțat de oboseli ca acelea la care 
eşti supus slujindu-mă pe mine. Odihneşte-te... 

— Înainte de toate, v-am adus un răspuns, milord. 

— Parry, te implor, nu-mi spune nimic... căci, dacă vestea 
ar fi bună, n-ai începe în felul acesta. Vorbeşti pe ocolite, ceea 
ce înseamnă că vestea e proastă. 

— Milord — zise bătrânul — nu vă tulburaţi înainte de 
vreme. Totul nu este pierdut, nădăjduiesc. E nevoie de voinţă, 
de stăruinţă şi mai cu seamă de resemnare. 

— Parry — răspunse tânărul — am venit aici, singur, 
înfruntând mii de curse şi mii de primejdii: asta nu înseamnă 
voinţă? M-am gândit la această călătorie timp de zece ani, fără 
să ţiu seamă de nici un sfat şi de nici o piedică: asta nu 
înseamnă stăruinţă? Astă-seară am vândut cel din urmă 
diamant al tatălui meu, fiindcă nu mai aveam cu ce plăti 
adăpostul şi hangiul voia să mă alunge. 

Parry făcu un gest de indignare, la care tânărul răspunse 
printr-o apăsare a mâinii şi printr-un surâs. 

— Mai am încă două sute şaptezeci şi patru de pistoli şi mă 
socotesc bogat. Nu deznădăjduiesc, Parry; asta nu. Înseamnă 
resemnare? 

Bătrânul îşi ridică spre cer braţele sale tremurătoare. 


— Haide — zise tânărul — nu-mi ascunde nimic: ce s-a 
întâmplat? 

— Povestea mea va fi scurtă, milord; dar, în numele 
cerului, nu tremuraţi aşa. 

— Tremur de nerăbdare, Parry. S-auzim, ce ţi-a spus 
generalul? 

— Mai întâi, generalul n-a voit să mă primească. 

— Te lua drept o iscoadă. 

— Da, milord, însă i-am trimis o scrisoare. 

— Şi? 

— A primit-o şi a citit-o, milord. 

— Scrisoarea aceea lămurea totul, starea mea, năzuinţele 
mele? 

— Oh, da — zise Parry, cu un zâmbet trist... — ea exprima 
întocmai gândurile dumneavoastră. 

— Atunci, Parry?... 

— Atunci generalul mi-a trimis înapoi scrisoarea printr-un 
aghiotant, făcându-mi cunoscut că dacă a doua zi mă voi mai 
afla încă în raza comandamentului său, va pune să fiu arestat. 

— Arestat! murmură tânărul. Arestat, tu cel mai credincios 
slujitor al meu! 

— Da, milord. 

— Şi semnaseşi cu numele întreg, PARRY, desigur! 

— Foarte desluşit, milord; iar aghiotantul mă cunoştea de 
la Saint-James şi de la White-Hall — adăugă bătrânul cu un 
suspin. 

Tânărul lăsă capul în jos, îngândurat şi posomorât. 

— Asta a făcut-o de faţă cu oamenii lui — zise el, încercând 
să dea alt înţeles lucrurilor... Dar pe ascuns... Între voi doi... ce 
s-a întâmplat? Spune! 

— Ah, milord! A trimis patru călăreţi care mi-au dat calul 
pe care m-aţi văzut întorcându-mă. Aceşti călăreţi m-au condus 
în mare grabă până în micul port Tenby, m-au aruncat, mai 
mult decât m-au îmbarcat, într-un vas pescăresc ce tocmai 
pornea spre Bretania şi iată-mă aici. 

— Oh! oftă tânărul, strângându-şi cu mâna încordată 
bărbia, spre a-şi înăbuşi un hohot de plâns... Parry, asta-i tot? 
Asta-i tot? 

— Da, milord, asta e tot! 


După acel scurt răspuns al lui Parry, urmă un lung răstimp 
de tăcere; nu se auzea decât călcâiul nervos al tânărului, ce 
bătea duşumeaua cu furie. 

Bătrânul încercă să schimbe vorba, deoarece convorbirea 
aceasta răscolea gânduri prea negre. 

— Milord — zise el — ce era cu toată hărmălaia aceea 
dinaintea sosirii mele? Cine sunt oamenii aceştia care strigă: 
"Trăiască regele?" De care rege e vorba şi pentru ce sunt atâtea 
lumini aprinse? 

— Ah, Parry, tu nu ştii încă! răspunse cu ironie tânărul. E 
regele Franţei, care vizitează bunul lui oraş Blois; toate aceste 
trâmbiţe sunt ale lui, toate aceste podoabe scoase la ferestre 
sunt pentru el, toţi aceşti gentilomi poartă spade care-i aparţin 
lui. Mama lui a trecut înainte, într-o trăsură încrustată cu aur şi 
argint! Fericită mamă! Ministrul său îi agoniseşte milioanele şi-l 
conduce la o logodnică bogată. De aceea, poporul se bucură, îşi 
iubeşte regele şi-l mângâie cu aclamații, strigând: "Trăiască 
regele! Trăiască regele!" 

— Bine, bine, milord! zise Parry, pe care această nouă 
convorbire îl îndureră şi mai mult decât cea de mai înainte. 

— Tu ştii — reluă necunoscutul — că în timp ce toate 
acestea se petrec în cinstea regelui Ludovic al XIV-lea, mama 
mea şi sora mea nu mai au nici un ban şi nu au ce mânca; tu ştii 
că eu însumi voi fi un nenorocit şi un izgonit, peste 
cincisprezece zile, când toată Europa va afla cele ce mi-ai 
povestit acum!... Parry... sunt cazuri când un om în situaţia 
mea... 

— Milord, în numele cerului! 

— Ai dreptate, Parry, sunt un laş şi dacă eu însumi nu fac 
nimic pentru mine, atunci ce-ar putea face Dumnezeu? Nu, nu, 
am două braţe, Parry, am o spadă... 

Şi îşi lovi cu putere braţul cu palma, apoi îşi smulse spada 
agăţată în cui. 

— Ce vreţi să faceţi, milord? 

— Ce vreau să fac, Parry? Ceea ce fac toţi în familia mea: 
mama trăieşte din mila altora, sora mea cerşeşte pentru mama; 
am pe undeva fraţi care cerşesc şi ei. Eu, cel mai mare dintre 
toţi, voi face la fel ca ei: mă duc să cer de pomană! 

Şi, după aceste cuvinte, curmate brusc de un râs nervos ce 
dădea fiori, tânărul îşi încinse spada, îşi luă pălăria de pe dulap, 
îşi aruncă pe umeri o mantie neagră, pe care o purtase tot 


timpul drumului, şi, strângând mâinile bătrânului care-l privea 
cu nelinişte, zise: 

— Bunul meu Parry, pune să-ţi facă focul, bea, mănâncă, 
dormi, fii liniştit! Să fim amândoi fericiţi, prietenul meu 
credincios, singurul meu prieten, căci suntem bogaţi ca nişte 
regi! 

Izbi cu pumnul în sacul cu pistoli, care căzu greu pe podea 
şi începu să râdă iar cu rânjetul acela îngrozitor care-l speriase 
pe Parry. Apoi, în timp ce toată casa tipa, cânta şi se pregătea 
să primească şi să găzduiască noii călători ce-şi trimiteau valeţii 
înainte, el străbătu sala cea mare şi ieşi în stradă, unde 
bătrânul, care se dusese la fereastră, îl pierdu din ochi după 
câteva clipe. 


Capitolul VIII 


Cum arăta maiestatea sa Ludovic al XIV-lea 
la vârsta de douăzeci şi doi de ani 


S-a văzut, în descrierea pe care am încercat să o facem, că 
intrarea regelui Ludovic al XIV-lea în oraşul Blois a fost pe cât 
de zgomotoasă, pe atât de strălucitoare, astfel încât tânărul 
monarh părea să fi fost întru totul mulţumit. 

Ajungând sub porticul castelului, regele găsi acolo, 
înconjurat de gărzile şi de gentilomii săi, pe alteţa sa regală 
ducele Gaston de Orleans, a cărui înfăţişare şi aşa plină de 
măreție, împrumutase pentru împrejurarea solemnă la care lua 
parte o nouă strălucire şi o nouă demnitate. 

La rândul ei, Doamna , gătită în cele mai frumoase 
veşminte de ceremonie, aştepta într-un balcon dinăuntru 
intrarea nepotului său. Toate ferestrele vechiului castel, atât de 
pustiu şi de mohorât în zilele obişnuite, scânteiau acum de 
mulţimea femeilor şi a făcliilor. 

Aşadar, în sunetul tobelor, al trâmbiţelor şi al uralelor, 
tânărul rege păşi pragul acestui castel, în care Henric al III-lea, 
cu şaptezeci de ani în urmă, chemase în sprijinul său asasinatul 
şi trădarea, spre a-şi păstra pe cap şi în casă o coroană ce 


începuse să-i alunece de pe frunte pentru a cădea în mâinile 
altei familii. 

Toate privirile, după ce-l admiraseră pe tânărul rege, atât 
de frumos, atât de fermecător, atât de nobil, se întoarseră către 
celălalt rege al Franţei — rege, se înţelege, în alt fel decât cel 
dintâi — atât de bătrân, atât de palid, atât de încovoiat, care se 
numea cardinalul Mazarin. 

Ludovic era înzestrat atunci cu toate acele daruri ale firii 
care îl pot face desăvârşit pe un gentilom: avea o privire blândă 
şi scânteietoare, de un albastru senin, sclipitor; dar cei mai 
pricepuţi fizionomişti, aceşti exploratori ai sufletelor, aţintindu- 
şi ochii asupra lui, dacă i-ar fi fost îngăduit unui supus să 
înfrunte privirea regelui, cei mai pricepuţi fizionomişti, spunem, 
n-ar fi putut să pătrundă niciodată în străfundurile acestei 
genuni de blândeţe, deoarece ochii regelui aveau ceva ce se 
asemăna cu adâncimea nesfârşită a văzduhului albastru, sau cu 
aceea, mai îngrozitoare, dar aproape tot atât de sublimă, pe 
care Mediterana o dezvăluie în faţa corăbiilor într-o frumoasă zi 
de vară, ca o uriaşă oglindă în care cerul îşi răsfrânge când 
stelele, când furtunile lui. 

Regele era scurt de statură, abia dacă avea cinci picioare 
şi două şchioape; dar tinereţea lui făcea să se treacă peste 
acest cusur, răsplătit de altminteri printr-o mare nobleţe a 
mişcărilor şi printr-o anumită iscusinţă ce se observa în toate 
gesturile sale. 

Era, fără îndoială, încă de pe acum un rege şi era mare 
lucru să fii rege într-o vreme când respectul şi supunerea 
intraseră în tradiţie; dar, cum până atunci fusese rareori şi 
numai în fugă arătat poporului, iar cum cei care aveau prilejul 
să-l admire o vedeau alături de el pe mama sa, o femeie înaltă şi 
pe domnul cardinal, un bărbat foarte impunător, mulţi îl găseau 
prea puţin rege şi puteau să spună: "Regele e mai mic decât 
domnul cardinal". 

În pofida acestor observaţii ce se făceau pe seama 
înfăţişării sale, mai ales în capitală, tânărul Prinţ fu primit ca un 
zeu de către locuitorii din Blois şi aproape ca un rege de către 
unchiul şi mătuşa lui, Domnul şi Doamna , locuitorii castelului. 
Totuşi, se cuvine să o spunem, când ajunse în sala de primire şi 
văzu jilţuri de aceeaşi mărime pentru el, pentru mama lui, 
pentru cardinal, pentru mătuşa şi unchiul său, amănunt bine 
ascuns datorită aşezării lor într-o formă pe jumătate circulară, 


Ludovic al XIV se făcu stacojiu de mânie şi îşi roti ochii în jurul 
său spre a se încredința, după feţele celor prezenţi, dacă 
această umilire îi fusese pregătită dinadins; dar cum nu văzu 
nimic pe chipul nepăsător al cardinalului, nimic pe acela al 
mamei sale şi nici pe ale celorlalte persoane prezente, se 
resemnă şi se aşeză, având însă grijă să se aşeze în jilţ înaintea 
tuturor. 

Gentilomii şi doamnele de onoare fură prezentaţi 
maiestăţilor lor şi domnului cardinal. Regele observă că atât el, 
cât şi mama lui, cunoşteau mai rar numele celor ce le erau 
prezentaţi, pe câtă vreme cardinalul, dimpotrivă, nu pierdea 
nici un prilej de a vorbi fiecăruia — cu o ţinere de minte şi o 
prezenţă de spirit uimitoare — despre pământurile, despre 
strămoşii sau despre copiii respectivului, ale căror nume le şi 
pomenea adesea, lucru ce-i încânta pe aceşti nobili de provincie 
şi-i întărea în credinţa lor că numai acela este cu adevărat rege 
care îşi cunoaşte bine supuşii, aşa cum nici soarele nu are 
pereche, fiindcă numai el poate să încălzească şi să lumineze. 

Studiul tânărului rege, început încă din primele clipe, fără 
ca cineva să prindă de veste, continua deci şi acum el privea cu 
luare-aminte acele chipuri care mai întâi i se păruseră lipsite de 
însemnătate şi prea puţin demne de a fi cercetate, încercând să 
desluşească ceva în trăsăturile lor. 

Se servi o gustare. Regele, fără a îndrăzni să ceară aceasta 
de la ospitalitatea unchiului său, o aştepta însă cu multă 
nerăbdare. Acum cel puţin se vor da toate onorurile cuvenite, 
dacă nu rangului său, măcar poftei sale de mâncare. 

Cât despre cardinal, el se mulţumi să atingă cu buzele-i 
veştejite o supă servită într-o ceaşcă de aur. Ministrul 
atotputernic, care răpise mamei regența, regelui regalitatea, nu 
putuse să smulgă naturii un stomac mai teafăr. Ana de Austria, 
suferindă de un cancer care şase sau opt ani mai târziu avea să- 
i aducă moartea, nu mânca nici ea mai mult decât cardinalul. 

În ceea ce-l priveşte pe Domnul, buimăcit încă din pricina 
marelui eveniment ce se petrecea în viaţa lui provincială, nu 
mânca nici atât. Singură Doamna , ca o adevărată lorenă, îi 
ţinea piept maiestăţii sale, în aşa fel că Ludovic al XIV-lea, care, 
fără partener, ar fi mâncat aproape singur, îi fu recunoscător 
mătuşii lui, mai întâi, pe urmă domnului de Saint-Rémy, 
majordomul ei, care se remarcase în toată puterea cuvântului. 


Gustarea odată sfârşită, la un semn de încuviinţare al 
domnului de Mazarin, regele se ridică şi, la invitaţia mătuşii 
sale, trecu prin faţa rândurilor de oaspeţi. Doamnele observară 
atunci — sunt anumite lucruri care nu le scapă niciodată 
femeilor, la Blois ca şi la Paris — doamnele observară atunci că 
Ludovic al XIV-lea avea privirea sigură şi îndrăzneață, ceea ce 
însemna pentru frumuseţile de soi că aveau de-a face cu un 
cunoscător distins. Bărbaţii, la rândul lor, băgară de seamă că 
Prinţul era mândru şi semet şi că-i plăcea să vadă cum cei care- 
l priveau prea lung sau prea direct îşi lasă ochii în jos în faţa 
lui, lucru ce părea să prevestească un adevărat stăpân. 

Ludovic al XIV-lea făcuse cam o treime din această trecere 
în revistă, când în urechi îi răsună un cuvânt rostit de eminenţa 
sa, care se întreținea cu Domnul. Acest cuvânt era un nume de 
femeie. 

Cum auzi acest cuvânt, Ludovic al XIV-lea nu mai pricepu, 
sau mai degrabă nu mai ascultă nimic altceva, şi, neglijând 
arcul cercului care aştepta vizita sa, n-avu altă grijă decât să 
ajungă mai repede la capătul şirului de invitaţi. 

Domnul, ca un adevărat curtean, îl întreba pe eminenţa sa 
despre sănătatea nepoatelor lui. Într-adevăr, cu cinci sau şase 
ani în urmă, cardinalului îi sosiseră din Italia trei nepoate: 
Hortensia, Olimpia şi Maria de Mancini. Domnul se interesa 
deci de sănătatea nepoatelor cardinalului; îi părea rău, spunea 
el, că nu are fericirea de a le primi în casa lui, o dată cu unchiul 
lor; se făcuseră desigur mai frumoase şi mai graţioase, aşa cum 
şi făgăduiau de altfel să fie atunci când Domnul le văzuse întâia 
oară. 

Ceea ce-l surprinse la început pe rege era un anumit 
contrast în glasurile celor doi vorbitori. Vocea Domnului era 
potolită şi firească atunci când punea aceste întrebări, pe câtă 
vreme aceea a domnului de Mazarin sărea cu un ton şi jumătate 
mai sus, ca să-i răspundă, deasupra sunetului obişnuit al 
vorbirii sale. S-ar fi zis cp prin această voce cardinalul voia să 
atingă cu tot dinadinsul, la capătul celălalt al sălii, o ureche ce 
se depărtase prea mult de el. 

— Monseniore — răspunse el — domnişoarele de Mancini 
mai au încă să-şi desăvârşească educaţia, să-şi împlinească 
îndatoririle, să-şi facă un rost în viaţă. Şederea la o curte tânără 
şi strălucitoare le poate dăuna întrucâtva. 


La cea de a doua frază, Ludovic zâmbi cu tristeţe. Curtea 
era tânără, nimic de zis, dar zgârcenia cardinalului avusese 
grijă ca ea să nu fie şi strălucitoare. 


— Dar n-aveţi desigur intenţia — zise Domnul — să le 
închideţi în mănăstire sau să le faceţi burgheze. 
— Câtuşi de puţin — răspunse cardinalul, accentuând 


pronunția sa italiană în aşa fel că, din dulce şi catifelată cum 
era, deveni aspră şi tremurătoare. Câtuşi de puţin. M-am gândit 
şi sunt hotărât să le mărit şi cât mai bine cu putinţă. 

— Partidele bune nu vor lipsi, domnule cardinal — adăugă 
Domnul cu bunăvoința unui neguţător care-şi felicită confratele. 

— Aşa nădăjduiesc şi eu, monseniore, cu atât mai mult cu 
cât Dumnezeu le-a înzestrat deopotrivă cu graţie, înţelepciune 
şi frumuseţe. 

În timpul acestei convorbiri, Ludovic al XIV-lea, însoţit de 
Doamna , încheia, după cum am spus, cercul prezentărilor. 

— Domnişoara Arnoux — spunea Prinţesa, prezentând 
maiestăţii sale o blondă grasă, de douăzeci şi doi de ani, care la 
o serbare câmpenească ar fi fost luată drept o ţărancă gătită ca 
de duminică — domnişoara Arnoux, fiica profesoarei mele de 
muzică. 

Regele zâmbi: Doamna nu izbutise niciodată să scoată 
patru note cumsecade din lăută sau din clavecin. 

— Domnişoara Aure de Montalais — continuă Doamna — 
fată foarte bună şi foarte îndatoritoare. 

De astă dată nu mai era regele acela care surâdea, ci 
tânăra fată prezentată, deoarece, pentru prima oară în viaţa ei, 
o auzea pe Doamna, care de obicei n-o răsfăţa de loc, 
atribuindu-i însuşiri atât de lăudabile. Şi Montalais, vechea 
noastră cunoştinţă, făcu o plecăciune adâncă în faţa maiestăţii 
sale, dar asta nu numai din respect, ci şi de nevoie, căci trebuia 
să-şi ascundă o anumită strângere a buzelor gata sa înceapă a 
râde, lucru căruia regele ar fi putut să-i dea alt înţeles decât cel 
adevărat. 

Şi exact în această clipă regele auzi cuvântul care-l făcu să 
tresară. 

— lar cea de a treia se numeşte? întreba Domnul. 

— Maria, monseniore — răspunse cardinalul. 

Era, fără îndoială, în acest cuvânt un fel de putere magică, 
deoarece, după cum am spus, regele tresări auzindu-l şi, 
trăgând-o pe Doamna spre mijlocul cercului, ca şi cum — ar fi 


vrut s-o întrebe ceva în şoaptă, dar în realitate ca să se apropie 
de cardinal: 

— Doamnă — zise el râzând şi cu jumătate de glas — 
preceptorul meu de geografie nu mi-a arătat niciodată că Blois 
se află la o depărtare atât de mare de Paris. 

— Ce vrei să spui, nepoate? întrebă Doamna . 

— Că, pe cât se pare, modei i-ar trebui, într-adevăr, câţiva 
ani ca să străbată această depărtare. Priveşte aceste 
domnişoare! 

— Ei bine, le cunosc. 

— Unele sunt frumoase de tot. 

— Nu spune asta prea tare, domnule, sa nu le tulburi 
cumva minţile. 

— Aşteaptă, aşteaptă, scumpă mătuşă — zise regele 
zâmbind — partea a doua a frazei mele e menită să o îndrepte 
pe cea dintâi. Ei bine, scumpă mătuşă, unele par bătrâne, iar 
altele urâte, din pricina modei lor rămase în urmă cu zece ani. 

— Dar, sire, Blois e cu toate acestea numai la cinci zile de 
Paris. 

— Întocmai — zise regele — doi ani de întârziere pentru 
fiecare zi. 

— Ah, găseşti, într-adevăr? E ciudat, eu n-am băgat de 
seamă. 

— Uite, mătuşă — urmă Ludovic al XIV-lea, apropiindu-se 
tot mai mult de Mazarin, sub motiv că încearcă să privească 
mai bine — uite, alături de aceste zorzoane învechite şi de 
aceste pieptănături pretenţioase, priveşte rochia aceea albă, 
atât de simplă. E una din domnişoarele de onoare ale mamei, 
bănuiesc, deşi n-o cunosc. lată ce ţinută modestă, ce înfăţişare 
graţioasă! Minunat! Asta e o femeie, pe câtă vreme toate 
celelalte nu-s decât îmbrăcăminte. 

— Dragul meu nepot — replică Doamna râzând — 
îngăduie-mi să-ţi spun că, de data asta, ştiinţa dumitale de 
ghicitor a dat greş. Persoana pe care o lauzi nu e pariziană, ci e 
de aici, din Blois. 

— Ah, mătuşă! făcu regele cu un aer de îndoială. 

— Apropie-te, Louise — zise Doamna . 

Şi tânăra fată, pe care noi am cunoscut-o mai înainte sub 
acest nume, se apropie sfioasă, îmbujorată şi aproape 
încovoiată sub privirea regală. 


— Domnişoara Louise-Frangoise de la Baume Le Blanc, 
fiica marchizului de La Vallière — rosti Doamna ceremonios, 
către rege. 

Tânăra fată se înclină cu atâta farmec sub povara sfiiciunii 
fără margini pe care i-o pricinuia prezenţa regelui, încât 
acestuia, privind-o, îi scăpară câteva cuvinte din convorbirea 
dintre cardinal şi Domnul. 

— Fiica vitregă — urmă Doamna — a domnului de Saint- 
Rémy, majordomul meu, care a supravegheat pregătirea acelei 
gustoase fripturi împănate ce i-a plăcut atât de mult maiestăţii 
voastre. 

Nu există farmec, frumuseţe sau tinereţe care să fi putut 
rămâne nepăsătoare la astfel de cuvinte. Regele surise. Fie că 
Doamna făcuse o glumă sau spusese numai o naivitate, vorbele 
ei distruseră deodată în chip nemilos tot ceea ce Ludovic găsea 
încântător şi poetic la tânăra fată. Domnişoara de La Vallière nu 
mai era acum, pentru Doamna şi, vai! şi pentru rege, decât o 
fată vitregă a unui om înzestrat cu marea pricepere de a 
pregăti o friptură de curcan. 

Dar aşa sunt făcuţi prinții. Tot aşa erau şi zeii în Olimp. 
Diana şi Venera le înjoseau probabil la fel pe frumoasa Alcmena 
şi pe biata Io, atunci când, între ambrozie şi nectar, aduceau 
vorba despre frumuseţile muritoare la masa lui Iupiter. 

Noroc că Louise era înclinată atât de adânc, încât nu auzi 
cuvintele Doamnei şi nu văzu nici zâmbetul regelui. Într-adevăr, 
dacă nevinovata copilă, care avea atâta gust, încât ea singură, 
dintre toate prietenele ci, se gândise să se îmbrace în alb, dacă 
această porumbiţă, gata să simtă adierea celei mai mici dureri, 
ar fi fost atinsă de crudele cuvinte ale Doamnei sau de zâmbetul 
egoist şi rece al regelui, ar fi murit pe loc. Şi nici însăşi 
Montalais, fata cu cele mai năstruşnice idei, n-ar fi încercat s-o 
mai readucă la viaţă, întrucât ridicolul ucide totul, chiar şi 
frumuseţea. 

Din fericire însă, după cum am spus, Louise, în ale cărei 
urechi vuia un zumzet neînțeles şi a cărei privire era înceţoşată 
ca într-un văl, Louise nu văzu nimic, iar regele, care stătea tot 
timpul cu urechea aţintită la convorbirea dintre cardinal şi 
unchiul său, se grăbi să se întoarcă din nou alături de ei. Ajunse 
tocmai în clipa când Mazarin încheia, zicând: 

— Maria, dimpreună cu surorile ei, pleacă în acest moment 
la Brouage. Am hotărât să urmeze ţărmul celălalt al Loarei, 


spre deosebire de acela pe care am venit noi şi dacă fac bine 
socoteala, după ordinele pe care le-am dat, mâine ele trebuie să 
fie cam în dreptul oraşului Blois. 

Aceste cuvinte fură rostite cu acel tact, cu acea măsură şi 
cu acea stăpânire în ton, în intenţii şi dorinţe, care făcea din 
signor Giulio Mazarini cel mai mare comedian al lumii. Drept 
rezultat, ele se îndreptară direct către inima lui Ludovic al XIV- 
lea, în aşa fel încât cardinalul, întorcând capul la auzul paşilor 
maiestăţii sale, care se apropia, citi numaidecât efectul pe faţa 
elevului său, efect pe care o uşoară îmbujorare îl trădă în ochii 
eminenţei sale. De altminteri, cum putea să nu observe această 
mică taină cel a cărui şiretenie se jucase timp de douăzeci de 
ani cu toţi diplomaţii Europei? 

De aceea, îndată ce aceste cuvinte din urmă fură rostite, s- 
ar fi zis că tânărul rege a fost străpuns de o săgeată înveninată 
drept în inimă. Nu-şi mai găsea liniştea, îşi plimba mereu 
privirea rătăcită, ursuză, stinsă, asupra întregii adunări. O 
întrebă din ochi, de douăzeci de ori, pe regina-mamă, dar 
aceasta, bucuroasă că putea să stea de vorbă cu cumnata sa şi 
reţinută mai mult de căutătura poruncitoare a lui Mazarin, nu 
părea să înţeleagă rugăminţile înăbugşite din privirile fiului ei. 

Din clipa aceea, muzică, flori, lumini, frumuseţe, totul 
deveni nesuferit şi searbăd pentru Ludovic al XIV-lea. După ce 
îşi muşcă de o sută de ori buzele, frământându-şi braţele şi 
picioarele ca un copil binecrescut care, neîndrăznind să caşte, 
foloseşte toate mijloacele spre a-şi mărturisi plictiseala, nu fără 
a-şi implora încă o dată, în zadar, mama şi ministrul, îşi 
îndreptă o privire deznădăjduită către uşă, adică spre libertate. 

În acea uşă, încadrat de pervazul de care stătea rezemat, 
el văzu o figură bărbătească, mândră şi puternică, un chip 
oacheş, cu un nas coroiat, cu privirea aspră, dar scânteietoare, 
cu părul lung şi uşor încărunţit, cu mustaţa neagră, adevărată 
pildă de frumuseţe ostăşească, în al cărui pieptar, mai 
strălucitor ca oglinda, se frângeau toate razele de lumină ce se 
loveau în el, pentru a se risipi apoi în mii de sclipiri. Acest ofiţer 
purta pe cap o pălărie cenuşie, cu pană roşie, dovadă că fusese 
adus acolo de serviciul său, iar nicidecum de propria lui 
plăcere. Dacă ar fi fost adus de plăcerea sa, dacă ar fi fost 
curtean în loc să fie soldat, cum plăcerea se plăteşte totdeauna 
cu un preţ oarecare, el şi-ar fi ţinut acum pălăria în mână. Ceea 
ce dovedea însă şi mai mult că acest ofiţer era de serviciu şi îşi 


îndeplinea o sarcina care îi era obişnuită e că supraveghea, cu 
braţele încrucişate, cu o nepăsare bătătoare la ochi şi cu o 
mare plictiseală, bucuriile şi mâhnirile acestei serbări. Se părea 
totuşi că, asemenea unui filozof — şi toţi soldaţii bătrâni sunt 
nişte filozofi în felul lor — se părea totuşi că el înţelege mult 
mai bine mâhnirile decât bucuriile; din unele ştia să culeagă 
însă foloase, ferindu-se pe cât putea de celelalte. 

Stătea, aşadar, acolo, rezemat, după cum am spus, de 
pervazul sculptat al uşii, când privirea tristă şi obosită a regelui 
o întâlni din întâmplare pe a sa. Nu era întâia oară, pe cât se 
pare, când ochii ofițerului îi întâlneau pe ai regelui, înțelegând 
bine şi lumina şi îngândurarea lor; căci, de îndată ce-şi opri 
privirea asupra feţei lui Ludovic al XIV-lea, ca şi cum ar fi citit 
în trăsăturile acestui chip tot ce se petrecea în sufletul său, 
adică toată mâhnirea care-l apăsa, precum şi dorinţa şovăitoare 
de a pleca, dorinţă ce clocotea în adâncul inimii lui, ofiţerul îşi 
dădu seama că avea datoria să vină în sprijinul regelui, chiar 
dacă el nu i-ar fi cerut acest lucru, să-l slujească aproape fără 
voia lui, şi, plin de cutezanţă, ca şi cum ar fi comandat cavaleria 
într-o zi de bătălie, strigi cu o voce răsunătoare: 

— Mugşchetari ai maiestăţii sale, la rege! 

La aceste cuvinte, care avură efectul unei rostogoliri de 
tunete, acoperind orchestra, cântecele, zumzetele şi forfota de 
acolo, cardinalul şi regina-mamă îşi aţintiră deodată ochii către 
maiestatea sa. 

Ludovic al XIV-lea, palid dar hotărât, susţinut de intenţia 
propriului său gând, pe care îl regăsise în privirea ofițerului de 
muşchetari şi care se manifestase prin ordinul dat, se ridică din 
jilţul său şi făcu un pas spre uşă. 

— Pleci, fiul meu? zise regina, în timp ce Mazarin se 
mulțumea să pună aceeaşi întrebare numai cu privirea sa, care 
ar fi putut să pară blândă, dacă n-ar fi fost atât de 
pătrunzătoare. 

— Da, doamnă — răspunse regele — mă simt obosit şi, 
afară de asta, am de scris în astă-seară. 

Un zâmbet flutură pe buzele ministrului, care, cu un semn 
din cap, părea a-l încuviinţa pe rege să plece. 

Domnul şi Doamna se grăbiră atunci să dea ordinul de 
rigoare ofiţerilor ce se prezentaseră. Regele salută, străbătu 
sala şi ajunse la uşă. Aici, un şir de douăzeci de muşchetari 
aştepta pe maiestatea sa. La capătul acestui şir se afla ofiţerul, 


nemişcat şi cu spada trasă din teacă. Regele trecu pragul şi 
întreaga mulţime se ridică în vârful picioarelor, ca să-l mai vadă 
o dată înainte de a se îndepărta. 

Zece muşchetari, dând lumea la o parte, în anticamere şi 
pe trepte, făceau loc de trecere. Ceilalţi zece încercuiau pe rege 
şi pe Domnul, care ţinuse să-l însoţească pe maiestatea sa. 
Oamenii de serviciu veneau în urmă. 

Acest mic cortegiu îl escortă pe rege până la apartamentul 
ce-i fusese rezervat. Apartamentul era acelaşi pe care-l ocupase 
regele Henric al III-lea când asistase la adunarea Statelor de la 
Blois. 

Domnul dădu câteva ordine scurte. Muşchetarii, în frunte 
cu ofiţerul lor, porniră de-a lungul îngustului coridor ce făcea 
legătura între o aripă şi alta a castelului. Acest coridor începea 
mai întâi cu o mică anticameră pătrată şi mereu întunecoasă, 
chiar în zilele cu soare. 

Domnul îl opri pe Ludovic al XIV-lea. 

— Treceţi, sire — îi spuse el — chiar prin locul unde ducele 
de Guise a primit cea dintâi împunsătură de pumnal. 

Regele, foarte neştiutor în ale istoriei, auzise de această 
întâmplare, dar nu cunoştea nici locurile unde se petrecuse, 
nici alte amănunte. 

— Ah! făcu el, tresărind. 

Şi se opri. Toată lumea, înaintea şi în urma lui, se opri. 

— Ducele, sire — continuă Gaston — se afla cam în locul 
unde sunt eu acum; mergea în direcţia în care merge 
maiestatea voastră. Domnul de Loignes se afla în colţul unde se 
găseşte în acest moment locotenentul de muşchetari; domnul 
de Sainte-Maline şi oamenii de serviciu ai maiestăţii sale erau 
în spatele şi în jurul lui. Aici a fost lovit. 

Regele privi către ofiţerul său şi i se păru că un nor subţire 
umbrea chipul martial şi cutezător al acestuia. 

— Da, pe la spate — murmură locotenentul cu un gest de 
suprem dispreţ. 

Şi încercă să-şi urmeze drumul, ca şi cum nu s-ar fi simţit 
în apele lui între aceste ziduri unde sălăşluise cândva trădarea. 
Dar regele, care părea dornic să afle şi alte amănunte, ar li vrut 
parcă să-şi mai arunce o clipă privirea asupra acestui colţ 
funebru. Gaston înţelese dorinţa nepotului său. 


— Iată, sire — zise el, luând o făclie din mâna domnului de 
Saint-Rémy — locul unde a căzut. Se afla aici un pat, a cărui 
draperie a rupt-o, încercând să se ţină de ea. 

— Dar pentru ce podeaua pare crestată în acest loc? 
întrebă Ludovic. 

— Fiindcă chiar în acest loc a curs sângele — răspunse 
Gaston — iar sângele pătrunzând în scândura de stejar, numai 
răzuind-o adânc a putut fi ştearsă orice urmă. Dar chiar şi aşa 
— adăugă Gaston, apropiind făclia de locul cu pricina — chiar şi 
aşa pata aceea roşcată s-a păstrat încă, în pofida tuturor 
încercărilor ce s-au făcut pentru a fi înlăturată. 

Ludovic al XIV-lea îşi încreţi fruntea. Poate că se gândea la 
pata de sânge care-i fusese arătată într-o zi la Luvru şi care, 
întocmai ca şi aceea de la Blois, se datora tatălui său, regele, ce 
vărsase sângele lui Concini. 

— Să mergem! zise el. 

Toată lumea se puse din nou în mişcare, întrucât 
tulburarea făcuse de bună seamă ca glasul tânărului Prinţ să 
sune ca o comandă, deşi, în ceea ce-l privea, acest lucru nu-i 
stătea de loc în fire. 

Când ajunseră la apartamentul rezervat regelui, care avea 
legătură nu numai cu îngustul coridor prin care trecuseră, ci şi 
cu o scară largă ce dădea în curte, Gaston zise: 

— Maiestatea voastră să îngăduie a primi acest 
apartament, fără îndoială mai prejos de cinstea ce i se acordă. 

— Unchiule — răspunse tânărul Prinţ — îţi mulţumesc mult 
pentru binevoitoarea domniei tale găzduire. 

Gaston făcu o plecăciune în faţa nepotului, care-l 
îmbrăţişa, apoi ieşi. 

Dintre cei douăzeci de muşchetari care-l însoţiseră pe 
rege, zece îl urmară pe Domnul înapoi, până la sala de primire, 
care nu se golise de loc, cu toate că maiestatea sa plecase. 
Ceilalţi zece fură înşiraţi să facă de pază, de către ofiţer, care, 
în cinci minute, cercetă el însuşi cu de-amănuntul toate 
împrejurimile, furişându-şi în fiecare colţişor acea privire sigură 
şi rece care nu se datoreşte totdeauna obişnuinţei, dat fiind că 
o asemenea privire constituie adesea o însuşire genială. Apoi, 
după ce îşi aşeză toţi oamenii la locul lor, îşi alese pentru 
cartierul lui general anticamera, unde găsi un jilt adânc, o 
lampă cu feştilă, vin, apă şi pâine. Mări flacăra lămpii, sorbi o 
jumătate de cană cu vin, îşi supse buzele cu un zâmbet plin de 


înţeles, se tolăni în jilţul lui adânc şi luă toate măsurile ca să 
poată dormi în linişte. 


Capitolul IX 


Unde se vede cine este necunoscutul de la 
hanul "Medicis" 


Acest ofiţer, care dormea sau se pregătea să adoarmă, 
avea pe umerii lui, cu toate că voia să pară nepăsător, o mare 
răspundere. Locotenent al muşchetarilor regelui, el comanda 
întreaga companie care venise de la Paris şi această companie 
era formată din o sută douăzeci de oameni; dar, în afară de cei 
douăzeci de care am vorbit, ceilalţi o sută erau însărcinaţi să 
facă de gardă pe lângă regina-mamă şi mai ales pe lângă 
domnul cardinal. 

Domnul Giulio Mazarini căuta să reducă cheltuielile de 
călătorie, neluându-şi paznicii săi; ca atare, el se folosea de 
aceia ai regelui şi încă din plin, căci îşi oprise cincizeci numai 
pentru dânsul, amănunt ce-ar fi putut să pară neobişnuit 
oricărui om care nu cunoştea regulile de la această curte. Ceea 
ce i s-ar fi părut, de asemenea, dacă nu neobişnuit, dar cel 
puţin nemaipomenit unui astfel de străin era faptul că partea 
castelului rezervată domnului cardinal strălucea de lumini, de 
viaţă şi de mişcare. Muşchetarii făceau de strajă în faţa fiecărei 
uşi şi nu lăsau pe nimeni să intre, în afară de curieri, care, chiar 
şi în călătorie, îl urmau pe cardinal, pentru a-l ţine în legătură 
cu treburile politice. 

Douăzeci de oameni erau de serviciu pe lângă regină, iar 
treizeci se odihneau pentru a-i înlocui pe tovarăşii lor a doua zi. 

În partea unde era găzduit regele, dimpotrivă, domnea 
liniştea, întunericul şi singurătatea. Odată uşile închise, nu se 
mai simţea acolo nici un semn de regalitate. Toţi oamenii de 
serviciu se retrăseseră unul câte unul. Domnul Prinţ trimisese 
să întrebe pe maiestatea sa dacă îi mai putea fi de folos cu ceva 
şi la simplul NU al locotenentului de muşchetari, deprins cu 
asemenea întrebări şi care avea totdeauna răspunsul pregătit, 


totul începu să se cufunde în somn, întocmai ca în casa unui 
burghez oarecare. 

Şi totuşi, din aripa locuită de tânărul rege se puteau auzi 
încă destul de bine muzicile serbării şi se vedeau ferestrele 
luminate din belşug ale sălii celei mari. 

La zece minute după retragerea în apartamentul său, 
Ludovic al XIV-lea putu recunoaşte, după un anumit freamăt 
mult mai pronunţat decât acela de la plecarea sa, plecarea 
cardinalului, care, la rândul lui, se ducea spre patul său condus 
de o mare suită de gentilomi şi doamne. De altminteri, pentru a 
urmări toată vâlva asta, regele nu avu decât să se uite pe 
fereastră, ale cărei obloane nu fuseseră încă închise. 

Eminenţa sa străbătu curtea, însoţit de Domnul în 
persoană, care-i lumina calea cu o făclie în mână; după ei venea 
regina-mamă, pe care Doamna o ţinea familiar de braţ; 
amândouă mergeau încet şi şuşotind ca două vechi prietene. În 
urma acestor două perechi defilau ceilalţi curteni, marile 
doamne, pajii, ofiţerii; lumina făcliilor se răspândea de-a lungul 
zidurilor ca nişte flăcări jucăuşe de incendiu; apoi zgomotul 
paşilor şi al glasurilor se pierdu pe scările ce duceau la caturile 
de sus. 

În momentele acelea, nimeni nu se mai gândea la rege, 
care stătea sprijinit în coate la fereastra sa, de unde urmărise 
cu tristeţe toată această risipă de lumini şi ascultase cum se 
îndepărtau încet zgomotele de jos; nimeni, în afară de 
necunoscutul de la hanul "Medicis", pe care l-am văzut pornind 
pe stradă înfăşurat în mantia lui neagră. Urcase panta de-a 
dreptul la castel şi iscodise, cu înfăţişarea lui posomorâtă, prin 
împrejurimile palatului, înconjurat încă de mulţime, apoi, 
văzând că nimeni nu păzea nici poarta cea mare, nici porticul, 
întrucât soldaţii Domnului fraternizau cu soldaţii regelui, adică 
dădeau de duşcă cupe cu vin de Beaugency, pe care-l aveau la 
discreţie sau, mai bine zis, la indiscreţie, necunoscutul se furişă 
printre oameni, intră în curte şi se îndreptă spre uşa unde se 
afla scara ce urca la cardinal. Ceea ce-l determinase să 
pornească într-acolo era, după toate probabilitățile, lumina 
făcliilor şi forfota pajilor şi a oamenilor de serviciu. Dar fu oprit 
scurt printr-o rotire a muschetei, însoţită de strigătul santinelei: 

— IÎncotro, prietene? îl întrebă straja. 

— La rege — răspunse netulburat şi cu semeţie 
necunoscutul. 


Soldatul chemă pe unul din ofiţerii eminenţei sale, iar 
acesta, cu tonul unui aprod care îndrumează un cetăţean pe 
culoarele unei instituţii, lăsă să-i cadă aceste cuvinte: 

— Pe scara cealaltă, din faţă. 

Şi, fără să se mai sinchisească de necunoscut, ofiţerul 
reluă convorbirea întreruptă. Necunoscutul, la rândul lui, fără 
să mai întrebe nimic, se îndreptă spre scara arătată. 

În partea aceasta, nici un zgomot, nici o lumină. Nimic, 
decât întunericul prin care se zărea o santinelă mişcându-se 
încet ca o umbră. În tăcerea de acolo putea să audă bine paşii 
soldatului, însoţiţi de zornăitul pintenilor pe lespezile de 
marmură. 

Această strajă era unul din cei douăzeci de muşchetari 
însărcinaţi cu paza regelui şi care îşi făcea datoria cu 
neclintirea unei statui. 

— Cine-i acolo? strigă paznicul. 

— Prieten — răspunse necunoscutul. 

— Ce vrei? 

— Să-i vorbesc regelui. 

— O, o, iubite domn, aşa ceva nu se prea poate. 

— Şi de ce, mă rog? 

— Fiindcă regele doarme. 

— S-a şi culcat? 

— Da. 

— N-are a face, trebuie să-i vorbesc neapărat. 

— Iar eu îţi spun că e cu neputinţă. 

— Totuşi... 

— Afară! 

— Ăsta e consemnul? 

— N-am să-ţi dau socoteală dumitale. Afară! 

Şi straja îşi însoţi de astă dată vorba cu o mişcare 
amenințătoare; dar necunoscutul nu se urni din loc, ca şi cum 
picioarele lui ar fi prins rădăcini. 

— Domnule muşchetar — zise el — eşti gentilom? 

— Am această cinste. 

— Ei bine şi eu sunt şi între gentilomi trebuie să existe o 
anumită consideraţie reciprocă. 

Straja cobori muscheta, învins de demnitatea cu care 
fuseseră rostite aceste cuvinte. 

— Vorbeşte, domnul meu — zise el — şi dacă îmi vei cere 
ceva care îmi stă în putinţă... 


— Mulţumesc. Dumneata ai aici un ofiţer, nu-i aşa? 

— Da, domnule. Locotenentul nostru. 

— Ei bine, vreau să vorbesc cu locotenentul. 

— A, asta e altceva. Urcă, domnule. 

Necunoscutul salută straja cu multă demnitate şi porni pe 
scară, în timp ce strigătul: "Locotenent, o vizită!", transmis din 
santinelă în santinelă, alerga înaintea lui, menit să tulbure 
primul somn al ofițerului. 

Trăgându-şi cizmele, frecându-se la ochi şi încheindu-şi 
tunica, ofiţerul făcu trei paşi spre necunoscut. 

— Cu ce vă putem fi de folos, domnule? întrebă el. 

— Dumneata eşti ofiţerul de gardă, locotenentul de 
muşchetari? 

— Am această cinste — răspunse ofiţerul. 

— Domnule, este absolut necesar să-i vorbesc regelui. 

Locotenentul îl privi cu luare-aminte pe necunoscut şi cu 
această privire, oricât de fugară ar fi fost ea, văzu tot ceea ce 
voia să vadă, adică o mare distincţie sub o îmbrăcăminte de 
rând. 

— Nu vreau să cred că eşti un nebun — răspunse el — 
totuşi îmi pari un om care ar trebui să ştie, domnule, că nu se 
intră aşa uşor la un rege, fără consimţământul lui. 

— Îşi va da consimţământul, domnule. 

— Dă-mi voie să mă îndoiesc, domnul meu. Regele s-a 
retras acum un sfert de ceas şi în clipa de faţă cred că a început 
să se dezbrace. De altfel, consemnul a fost dat. 

— Când va afla cine sunt — răspunse necunoscutul, 
ridicând fruntea — va înlătura consemnul. 

Ofiţerul era din ce în ce mai surprins, din ce în ce mai 
şovăitor. 

— Dacă aş consimţi să vă anunţ, pot măcar să ştiu pe cine 
trebuie să anunţ, domnule? 

— Pe maiestatea sa Carol al II-lea, regele Angliei, Scoției şi 
Irlandei! 

Ofiţerul scăpă un strigăt de uimire, se retrase un pas şi pe 
faţa lui palidă se putu citi una dintre cele mai puternice 
tulburări pe care un bărbat energic a încercat vreodată să şi-o 
înăbuşe în adâncul inimii sale. 

— Oh, da, sire; într-adevăr, ar fi trebuit să vă recunosc. 

— Mi-ai văzut portretul undeva? 

— Nu, sire. 


— Sau poate m-ai văzut cândva la curte, înainte de a fi fost 
izgonit din Franţa? 

— Nu, sire, nici asta. 

— Atunci, cum m-ai fi putut recunoaşte, dacă nu mi-ai zărit 
portretul şi nu m-ai văzut nici pe mine, niciodată? 

— Sire, l-am văzut pe maiestatea sa regele, părintele 
vostru, într-o împrejurare cumplită. 

— În ziua când... 

— Da. 

O umbră întunecată se abătu pe fruntea prinţului; apoi, 
îndepărtând-o cu mâna, spuse: 

— Acum te mai opreşte vreo piedică spre a mă anunţa? 

— Sire, iertaţi-mă — răspunse ofiţerul — dar nu puteam 
bănui un rege, într-o îmbrăcăminte atât de simplă; şi totuşi, 
după cum am avut onoarea să spun adineauri maiestăţii 
voastre, l-am văzut pe regele Carol I... Dar, o clipă, alerg să-l 
vestesc pe rege. Apoi, întorcându-se din drum, întrebă: 
Maiestatea voastră doreşte cumva să păstreze taina cu privire 
la această întrevedere? 

— Nu o cer neapărat, dar dacă se poate păstra... 

— Se poate, sire, deoarece eu nu sunt obligat să-l mai 
previn pe întâiul gentilom de serviciu; pentru asta însă este 
nevoie ca maiestatea voastră să binevoiască a-mi da spada. 

— Ai dreptate. Uitasem că nimeni nu poate intra înarmat la 
regele Franţei. 

— Maiestatea voastră poate face excepţie, dacă doreşte, 
dar atunci eu mă voi pune la adăpost de orice răspundere, 
vestind serviciul regelui. 

— Iată spada mea, domnule. Eşti bun, acum, să mă anunti 
maiestăţii sale? 

— Îndată, sire. 

Şi ofiţerul se duse numaidecât şi bătu în uşa de legătură, 
pe care valetul de cameră i-o deschise. 

— Maiestatea sa regele Angliei! zise ofiţerul. 

— Maiestatea sa regele Angliei! repetă valetul de cameră. 

La aceste cuvinte, un gentilom deschise larg uşa ce dădea 
la rege şi Ludovic al XIV-lea putu fi văzut cu capul gol şi fără 
spadă, cu tunica descheiată, înaintând sub povara unei mari 
surprinderi. 


— Dumneata, frate! Dumneata, la Blois! exclamă Ludovic 
al XIV-lea, făcând semn cu mâna către gentilom şi către valetul 
de cameră să treacă într-o odaie învecinată. 

— Sire — răspunse Carol al Il-lea — mă îndreptam spre 
Paris, cu speranţa de a vedea acolo pe maiestatea ta, când 
vâlva de aici mi-a dat de veste despre apropiata ta sosire în 
acest oraş. Atunci mi-am prelungit popasul, având să-ţi comunic 
ceva deosebit de important. 

— Cabinetul acesta îţi convine, frate? 

— Minunat, sire, întrucât cred că aici nu ne poate auzi 
nimeni. 

— Am spus gentilomului şi paznicului meu să plece; ei sunt 
în camera alăturată. În partea cealaltă, dincolo de acest perete, 
e o încăpere în care nu stă nimeni, ce dă în anticameră, iar în 
anticameră n-ai văzut decât un ofiţer, nu-i aşa? 

— Da, sire. 

— Ei bine, atunci vorbeşte, frate, te ascult. 

— Sire, încep prin a o ruga pe maiestatea ta să-şi plece 
urechea la nenorocirile care s-au abătut asupra casei noastre. 

Regele Franţei roşi, apoi îşi apropie fotoliul de acela al 
regelui Angliei. 

— Sire — continuă Carol al Il-lea — nu mai e nevoie să 
întreb pe maiestatea ta dacă a aflat în amănunţime despre 
dureroasa mea poveste. 

Ludovic al XIV-lea roşi mai tare ca întâia oară, apoi, 
întinzând mâna peste aceea a regelui Angliei, zise: 

— Frate, e ruşinos s-o spun, dar cardinalul vorbeşte rareori 
despre politică în faţa mea. Mai mult încă: altădată îl puneam 
pe Laporte, valetul meu de cameră, să-mi facă lecturi din cărţile 
de istorie, dar a cerut să curm aceste lecturi şi mi l-a luat pe 
Laporte, astfel că îl rog pe fratele meu Carol să-mi povestească 
totul, ca unui om care nu ştie nimic. 

— Ei bine, sire, povestind lucrurile de la începutul lor, voi 
avea mai mult noroc să ating şi mai adânc inima maiestăţii talc. 

— Spune, frate, spune! 

— Ştii, sire, că fiind chemat în 1650 la Edinburgh, în timpul 
expediției lui Cromwell în Irlanda, am fost încoronat la Stone. 
Un an după aceea, rănit într-una din provinciile pe care le 
uzurpase, Cromwell s-a întors la noi. Scopul meu era să-l 
întâlnesc, dorinţa mea era să părăsesc Scoţia. 


— Cu toate astea — îl întrerupse tânărul rege — Scoţia e 
oarecum ţara dumitale de baştină. 

— E adevărat; dar scoţienii erau pentru mine nişte 
compatrioți prea cruzi! Sire, m-au silit să reneg credinţa 
părinţilor mei; apoi l-au spânzurat pe lordul Montrose, slujitorul 
meu cel mai credincios, pentru motivul că nu era covenantar şi 
când bietul martir, căruia i se îngăduise să-şi exprime o ultimă 
dorinţă înainte de a muri, a cerut ca trupul lui să fie tăiat în 
atâtea bucăţi câte oraşe sunt în Scoţia, pentru ca pretutindeni 
să se găsească o mărturie a credinţei sale, eu nu mai puteam să 
ies dintr-un oraş sau să pătrund într-altul, fără să calc pe fâşii 
din acest trup care trăise, luptase şi se jertfise pentru mine. 

Am trecut deci, într-un marş cutezător, printre rândurile 
armatei lui Cromwell şi am intrat în Anglia. Protectorul porni pe 
urmele ciudatei fugi care avea drept ţintă o coroană. Dacă aş fi 
putut să ajung la Londra înaintea lui, răsplata acestei goane ar 
fi fost, fără îndoială, de partea mea, dar el m-a ajuns din urmă 
la Worcester. 

Puterea Angliei nu ne mai aparţine nouă, ci lui, sire. La 3 
septembrie 1651, ziua aniversării celeilalte bătălii, de la 
Dunbar, atât de nefericită pentru scoțieni, am fost înfrânt. Două 
mii de oameni au căzut în preajma mea, fără a mă gândi o 
singură clipă să dau înapoi. În cele din urmă a trebuit să fug. 

Din momentul acela, povestea mea a devenit un roman. 
Urmărit cu înverşunare, mi-am tăiat părul, m-am prefăcut în 
pădurar. O zi petrecută între ramurile unui stejar a dat acestui 
arbore numele de tufan regal, pe care-l poartă încă. Peripeţiile 
mele din comitatul Stafford, de unde am scăpat ducând-o, la 
spate, pe cal, pe fiica gazdei mele, sunt povestite la toate 
şezătorile şi vor face cândva subiectul unei balade. Într-o zi voi 
aşterne toate astea pe hârtie, sire, ca să le afle toţi fraţii mei 
regi. 

Voi spune cum, ajungând la domnul Norton, am întâlnit un 
capelan de la curte care privea un joc de popice şi un bătrân 
slujitor care îmi rosti numele cu lacrimi în ochi şi care era gata 
să-mi răpună viaţa cu devotamentul lui, aşa cum altul ar fi 
făcut-o prin trădare. În sfârşit, voi spune prin câte spaime am 
trecut; da, sire, spaime, mai ales atunci când, la colonelul 
Windham, un intendent, care se îngrijea de caii noştri, avea să 
ne anunţe că au fost mânaţi spre nord. 


— Ciudat — murmură Ludovic al XIV-lea — nu ştiam nimic 
despre toate acestea. Nu fusesem înştiinţat decât despre 
îmbarcarea dumitale la  Brighelmsted şi debarcarea în 
Normandia. 

— Vai, Doamne — exclamă Carol al II-lea — dacă îngădui 
ca regii să nu-şi cunoască vieţile între ei, atunci cum poţi cere 
să se mai ajute unii pe alţii! 

— Dar, spune-mi, frate — reluă Ludovic al XIV-lea — cum 
se face că, după ce ai fost primit atât de aspru în Anglia, îţi mai 
pui încă nădejde în această nenorocită ţară şi în poporul acela 
răsculat? 

— O, sire, fiindcă, după bătălia de la Worcester, multe s-au 
schimbat acolo! Cromwell a murit, după ce a încheiat cu Franţa 
un tratat pe care şi-a pus semnătura deasupra numelui 
maiestăţii tale. A murit în ziua de 3 septembrie 1658, altă 
aniversare a bătăliilor de la Worcester şi Dunbar. 

— Şi-a lăsat urmaş pe fiul său. 

— Numai că unii oameni, sire, au o familie, dar nu şi 
moştenitori. Moştenirea lui Oliver era o povară prea grea 
pentru Richard. Pentru Richard, care nu era nici republican, 
nici regalist, pentru Richard, care îşi lăsa paznicii să-i mănânce 
prânzul şi pe generali să guverneze republica; Richard a 
abdicat de la protectorat în ziua de 22 aprilie 1659; acum mai 
bine de un an, sire. De atunci, Anglia nu mai e decât un local de 
joc, unde fiecare dă cu zarurile pentru a câştiga coroana tatălui 
meu. Jucătorii cei mai înverşunaţi sunt Lambert şi Monck. Ei 
bine, sire, la rându-mi, vreau să mă amestec în această partidă, 
în care e pusă la mezat hlamida mea regală. Sire, un milion 
pentru a cumpăra pe unul din aceşti jucători şi a-mi face din el 
un aliat, sau două sute de gentilomi ai maiestăţii tale spre a-i 
izgoni din palatul meu de la White-Hall, aşa cum Isus i-a 
alungat pe zarafi din templu. 

— Prin urmare — adăugă Ludovic al XIV-lea — ai venit să- 
mi ceri... 

— Sprijinul; adică nu numai ceea ce regii îşi datorează 
între ei, dar ceea ce simplii creştini îşi datorează unii altora; 
sprijinul tău, sire, fie în bani, fie în oameni; sprijinul tău, sire şi 
într-o lună, fie că-l voi ridica pe Lambert împotriva lui Monck, 
sau pe Monck împotriva lui Lambert, voi redobândi moştenirea 
părintească, fără să fi cerut o singura guinee ţării mele, o 
singură picătură de sânge supușilor mei; sprijinul tău, sire şi voi 


datora mai mult maiestăţii tale decât tatălui meu. Sărman 
părinte, care a plătit atât de scump prăbuşirea casei noastre! 
Vezi, sire, cât sunt de nenorocit, cât sunt de deznădăjduit, de 
vreme ce-am ajuns să-mi învinovăţesc până şi părintele! 

Şi sângele năvăli în obrazul livid al lui Carol al II-lea, care 
rămase o clipă cu fruntea în palme, ca orbit de propriul său 
sânge, ce părea că se răzvrăteşte la blestemul acesta filial. 

Tânărul rege nu era mai puţin nenorocit decât fratele său 
mai vârstnic; se frământa în jilţ şi nu găsea nici un cuvânt ca să 
răspundă. In cele din urmă, Carol al II-lea, căruia cei zece ani 
pe care-i avea mai mult îi dădeau tăria de a-şi stăpâni 
tulburările, rupse din nou tăcerea. 

— Sire — zise el — aştept răspunsul tău, aşa cum un 
osândit îşi aşteaptă sentinţa. Trebuie oare să mor? 

— Iubitul meu frate — răspunse Prinţul francez — îmi ceri 
un milion mie! Dar eu n-am avut niciodată nici măcar un sfert 
din această sumă! Nu dispun de nimic! Sunt tot atât de puţin 
rege al Franţei, precum eşti tu al Angliei. Nu sunt decât un 
nume, o cifră înveşmântată în catifea brodată cu flori de crin, 
iată totul. Mă aflu pe un tron care se vede, iată singura 
deosebire faţă de maiestatea ta. Dar n-am nimic, nu pot nimic. 

— Să fie adevărat?! exclamă Carol al II-lea. 

— Dragă frate — zise Ludovic al XIV-lea, coborându-şi 
vocea — am îndurat necazuri pe care nu le-au îndurat nici cei 
mai umili gentilomi ai mei. Dacă sărmanul Laporte ar fi aici, ți- 
ar spune că am dormit în aşternuturi rupte, prin ale căror găuri 
îmi ieşeau picioarele afară; ţi-ar spune apoi că, mai târziu, când 
am cerut trăsura mea, mi s-a adus o caleaşcă pe jumătate roasă 
de şoarecii din hambare; ţi-ar mai spune că, atunci când ceream 
să mi se pregătească masa, se duceau să întrebe la bucătăriile 
cardinalului dacă se găseşte ceva de mâncare şi pentru rege. Şi 
uite, astăzi chiar, astăzi când am douăzeci şi doi de ani, astăzi 
când am ajuns la vârsta majoratului regal, astăzi când ar trebui 
să ţin în mâinile mele cheia vistieriei, conducerea politică, 
supremaţia păcii şi a războiului, aruncă-ţi ochii în jurul meu şi 
vezi ce mi s-a lăsat: priveşte câtă părăsire, cât dispreţ, câtă 
tăcere, în timp ce acolo jos, uite, priveşte ce însufleţire, ce 
lumini, ce osanale! Acolo, vezi, acolo este adevăratul rege al 
Franţei, iubite frate. 

— La cardinal? 

— La cardinal, da. 


— Atunci sunt pierdut, sire. 

Ludovic al XIV-lea nu răspunse nimic. 

— Pierdut, acesta este cuvântul, deoarece nu voi face 
niciodată apel la acela care le-ar fi lăsat să moară de foame şi 
frig pe mama şi pe sora mea, adică fiica şi nepoata lui Henric al 
IV-lea, dacă domnul de Retz şi parlamentul nu le-ar fi trimis 
pâine şi lemne. 

— Să moară! murmură Ludovic al XIV-lea. 

— Ei bine — continuă regele Angliei — sărmanul Carol al 
II-lea, nepotul lui Henric al IV-lea ca şi tine, sire, neavând nici 
parlament şi nici un cardinal de Retz, va muri de foame, aşa 
cum erau să moară sora şi mama lui. 

Ludovic îşi încruntă sprâncenele şi strânse cu nervozitate 
dantelele de la mâneci. Această tăcere, această încremenire, 
sub care se ascundea o tulburare atât de vădită, îl uimiră pe 
regele Carol, care întinse braţul şi luă mâna tânărului într-a sa. 

— Îţi mulţumesc, iubite frate — zise el. Mă plângi şi asta e 
tot ceea te aş putea cere de la tine, în starea în care te găseşti. 

— Sire — rosti deodată Ludovic al XIV-lea, înălţând capul 
— zici că ai nevoie de un milion, sau de două sute de gentilomi? 

— Sire, un milion mi-ar fi de ajuns. 

— E puţin. 

— Oferit unui singur om, e mult. Uneori convingerile s-au 
cumpărat cu sume şi mai mici; eu voi avea de-a face doar cu 
corupţia. 

— Două sute de gentilomi, gândeşte-te, abia e ceva mai 
mult decât o companie. 

— Sire, în familia noastră e o tradiţie, aceea că patru 
oameni, patru gentilomi francezi, devotați tatălui meu, au fost 
cât pe-aci să-l salveze pe părintele meu, judecat de un 
parlament, păzit de-o armată. 

— Aşadar, dacă ţi-aş putea da un milion, sau doua sute de 
gentilomi, ai fi mulţumit şi m-ai socoti un frate bun? 

— Te voi socoti salvatorul meu şi, dacă mă voi urca din nou 
pe tronul tatălui meu, Anglia va fi, cel puţin atât timp cât voi 
domni eu, o soră a Franţei, aşa cum maiestatea ta va fi fost un 
frate pentru mine. 

— Ei bine, frate drag — zise Ludovic, ridicându-se în 
picioare — ceea ce tu şovăi să ceri, voi cere eu însumi! Ceea ce 
n-am vrut să fac niciodată pentru mine, o voi face pentru tine. 
Am să mă duc la regele Franţei, la celalalt, la bogatul, la 


puternicul, şi-i voi spune, eu, să-mi dea un milion, sau două sute 
de gentilomi şi vom vedea! 

— Oh — exclamă Carol — eşti cu adevărat un prieten nobil, 
sire, o inimă largă şi bună! Mă salvezi de la pieire, frate şi dacă 
se va întâmpla vreodată să ai nevoie de viaţa pe care mi-o dai 
acum, cere-mi-o! 

— 'Tăcere, dragă frate, tăcere! zise încet de tot Ludovic. Ia 
seama să nu fim auziţi! N-am ajuns încă la capăt. A-i cere bani 
lui Mazarin e mai mult decât a trece printr-o pădure vrăjită, 
unde în fiecare copac se ascunde un diavol; e mai mult decât a 
porni să cucereşti o lume! 

— Totuşi, sire, când ceri... 

— Ţi-am spus că n-am cerut niciodată nimic — răspunse 
Ludovic cu o mândrie care-l făcu să pălească pe regele Angliei. 
Şi fiindcă acesta, asemenea unui om rănit, dădea a înţelege că 
vrea să bată în retragere, adăugă: Ilartă-mă, scumpe frate, dar 
eu nu am o mamă şi o soră care trec prin nenorociri; tronul meu 
e tare şi gol, dar mă aflu pe el. lartă-mă, frate, nu mă mustra 
pentru această frază: e a unui egoist; de aceea o voi 
răscumpăra printr-un sacrificiu. Mă duc la cardinal. Aşteaptă- 
mă, te rog. Mă întorc îndată. 


Capitolul X 


Socotelile domnului de Mazarin 


În timp ce regele se îndrepta cu paşi zoriţi spre aripa 
castelului ocupată de cardinal, însoţit numai de valetul său de 
cameră, ofiţerul de muşchetari, respirând ca un om care a fost 
silit să-şi oprească mult timp răsuflarea, ieşea din mica 
încăpere de care a fost vorba şi pe care regele o credea goală. 
Această încăpere făcuse parte cândva din camera de dormit; nu 
era despărțită de ea decât de un perete subţire. Asta însemna 
că despărţitura, făcută doar de ochii lumii, îngăduia urechii 
celei mai puţin indiscrete să audă tot ceea ce se petrecea în 
camera cea mare. Nu putea fi deci îndoială că locotenentul de 


muşchetari auzise tot ce se vorbise în apartamentul maiestăţii 
sale. 

La auzul ultimelor cuvinte ale tânărului rege, el ieşi deci în 
grabă, pentru a-i da salutul când trecu şi a-l însoţi din ochi până 
ce dispăru pe culoar. Apoi, după ce monarhul nu se mai văzu, 
clătină din cap într-un chip cum numai el o făcea şi, cu o voce 
căreia patruzeci de ani petrecuţi departe de Gasconia nu-i 
putuseră schimba accentul gascon, zise: 

— Tristă slujbă, trist stăpân! 

Şi, rostind aceste cuvinte, locotenentul se lăsă din nou în 
jilţul său, întinse picioarele şi închise ochii ca un om care 
doarme sau care stă îndelung pe gânduri. 

In timpul acestui scurt monolog, urmat de scena de mai 
sus, pe când regele, străbătând lungile coridoare ale vechiului 
castel, se îndrepta spre domnul de Mazarin, o scenă cu totul 
deosebită se petrecea la cardinal. 

Mazarin se urcase în pat, puţin chinuit de gută, dar cum 
era un om ordonat şi nu renunţa la aceasta nici măcar în 
momentele de durere, căuta să facă din starea sa de veghe un 
tot atât de bun prilej de a-şi continua lucrul. Ca atare îi spusese 
lui Bernouin, valetul său de cameră, să-i aducă un mic pupitru 
de voiaj, ca să poată scrie şezând în pat. 

Dar guta nu este un vrăjmaş ce se lasă învins atât de uşor 
şi cum, la fiecare mişcare pe care o făcea, din surdă, durerea 
devenea ascuţită, cardinalul îl întrebă pe Bernouin: 

— Brienne nu-i aici? 

— Nu, monseniore — răspunse valetul de cameră. Domnul 
de Brienne, cu îngăduinţa voastră, s-a dus să se culce, dar dacă 
eminenţa voastră o doreşte, poate fi sculat şi chemat să vină 
aici. 

— Nu, nu face să-l trezim. Ia să vedem, totuşi. Blestemate 
cifre! 

Şi cardinalul se cufundă în gânduri, începând să numere pe 
degete. 

— Oh! Cifrele! zise Bernouin. Dacă eminenţa voastră se 
apucă de socoteli, îi prevăd pentru mâine cea mai straşnică 
migrenă! Şi unde mai pui că domnul Guenaud nici nu-i aici! 

— Ai dreptate, Bernouin. Ei bine, în cazul acesta ai să-l 
înlocuieşti pe Brienne, prietene. Într-adevăr, ar fi trebuit să-l 
iau cu mine pe domnul de Colbert. Acest tânăr lucrează bine, 
Bernouin, foarte bine. Un băiat de treabă! 


— Eu nu ştiu cum este — zise valetul de cameră — dar mie, 
unuia, nu-mi prea place mutra acestui băiat de treabă. 

— Bine, bine, Bernouin. Nu e nevoie de părerea dumitale. 
Aşază-te aici, ia pana şi scrie. 

— Sunt gata, monseniore. Ce trebuie să scriu? 

— Aici, fii atent, sub cele două rânduri scrise. 

— Sunt gata. 

— Scrie: şapte sute şaizeci de mii de livre. 

— Am scris. 

— De la Lyon... 

Cardinalul părea că şovăie. 

— De la Lyon — repetă Bernouin. 

— Trei milioane nouă sute de mii de livre. 

— Gata, monseniore. 

— De la Bordeaux, şapte milioane. 

— Şapte — repetă Bernouin. 

— Ei da, şapte — rosti cardinalul cu năduf. Apoi, 
reculegându-se: Îţi dai seama, Bernouin — adăugă el — ca ăştia 
sunt bani ce vor fi cheltuiţi? 

— De, monseniore, ori că vor fi cheltuiţi, ori că vor fi 
încasaţi, asta nu mă priveşte, întrucât toate aceste milioane nu 
sunt ale mele. 

— Aceste milioane sunt ale regelui; fac socoteala banilor 
regelui. Dar să mergem mai departe; unde eram?... lu mă 
întrerupi mereu. 

— Şapte milioane de la Bordeaux. 

— Aşa-i, ai dreptate. De la Madrid, patru. Ţi-am spus ai cui 
sunt banii ăştia, Bernouin, fiindcă toată lumea face prostia să 
mă socotească milionar. lar eu resping asemenea prostie. De 
altminteri, un ministru n-are nimic al lui. Haide, scrie mai 
repede. Încasări generale, şapte milioane. Proprietăţi, nouă. Ai 
scris, Bernouin? 

— Da, monseniore. 

— Bursă, şase sute de mii de livre; valori diverse, două 
milioane. Ah, uitam: mobilierul diferitelor castele... 

— Să fac semnul coroanei? întrebă Bernouin. 

— Nu, nu, e de prisos; se înţelege de la sine. Ai scris, 
Bernouin? 

— Da, monseniore. 

— Şi cifrele? 

— Sunt înşirate unele sub altele. 


— Adună, Bernouin. 

— Treizeci şi nouă de milioane două sute şaizeci de mii de 
livre, monseniore. 

— Ah — oftă cardinalul cu o expresie de regret — nu sunt 
nici măcar patruzeci de milioane! 

Bernouin mai făcu o dată adunarea. 

— Nu, monseniore, mai lipsesc şapte sute patruzeci de mii 
de livre. 

Mazarin ceru socoteala şi o cercetă el însuşi cu multă 
atenţie. 

— Oricum — zise Bernouin — treizeci şi nouă de milioane 
două sute şaizeci de mii de livre sunt o avere! 

— Ah, Bernouin, iată ce-aş vrea să-l fac pe rege să vadă! 

— Păi eminenţa voastră spunea că aceşti bani sunt ai 
maiestăţii sale. 

— Fără îndoială. Însă ce folos! Aceste treizeci şi nouă de 
milioane sunt ca şi cheltuite, dacă nu şi mai mult! 

Bernouin zâmbi în felul său, adică asemenea cuiva care nu 
crede decât ceea ce vrea el să creadă, în timp ce pregătea 
băutura de noapte a cardinalului şi-i aşeza perna la cap. 

— Vai — murmură Mazarin după ce valetul de cameră ieşi 
— nu sunt nici patruzeci de milioane. Trebuie totuşi să ating 
cifra de patruzeci şi cinci de milioane, la care m-am hotărât. 
Dar cine ştie dacă voi avea timp! Îmbătrânesc, mă duc, nu voi 
mai ajunge până acolo. Dar poate că voi găsi încă două-trei 
milioane în buzunarele bunilor noştri prieteni spanioli. Oamenii 
ăştia au descoperit Peru, şi, ce naiba! trebuie să le mai fi rămas 
ceva. 

În vreme ce vorbea astfel, adâncit în cifrele lui şi uitând de 
gută, învinsă momentan de o preocupare care, pentru cardinal, 
era cea mai importantă dintre toate, Bernouin dădu buzna 
deodată în cameră, cu un aer îngrozit. 

— Ei bine — se miră cardinalul — ce s-a întâmplat? 

— Regele, monseniore, regele! 

— Cum regele! făcu Mazarin, ascunzând repede hârtia cu 
socotelile. Regele aici? La ora asta? Îl credeam culcat de mult. 
Ce să se fi întâmplat oare? 

Ludovic al XIV-lea, care tocmai în acel moment intră în 
odaie, auzi cuvintele din urmă şi văzu mişcarea buimacă a 
cardinalului, care dădea să se ridice în capul oaselor. 


— Nu e nimic, sau cel puţin nimic care să te poată 
îngrijora, domnule cardinal. E o comunicare de mare 
însemnătate pe care trebuie să o fac chiar în astă-seară 
eminenţei voastre, iată totul. 

Mazarin se gândi numaidecât la atenţia deosebită pe care 
regele o dăduse cuvintelor lui în legătură cu domnişoara de 
Mancini şi îşi spuse că această comunicare nu putea să 
pornească decât de aici. Se însenină deci din nou la faţă şi îşi 
luă aerul cel mai binevoitor cu putinţă, schimbându-şi dintr-o 
dată înfăţişarea, spre marea bucurie a regelui. Apoi, după ce 
Ludovic se aşeză, cardinalul zise: 

— Sire, s-ar cuveni de bună seamă să ascult pe maiestatea 
voastră în picioare, dar furia durerilor mele... 

— Nu poate fi vorba de etichetă între noi, scumpe domnule 
cardinal — îl întrerupse Ludovic cu multă afecţiune în glas. Eu 
sunt elevul domniei tale şi nu regele, o ştii prea bine, mai ales 
în astă-seară, când vin la domnia ta ca un om care vrea să te 
roage ceva şi încă chiar ca unul foarte umil şi foarte doritor să 
fie bine primit. 

Mazarin, văzând roşeaţa din obrajii regelui, se întări în 
credinţa lui de la început, anume că sub toate aceste vorbe 
măgulitoare se ascundea o pornire de dragoste. De data asta 
însă, vicleanul politician, oricât era el de şiret, se înşela: 
roşeaţa nu era pricinuită de nevinovatele îndemnuri ale unei 
pasiuni tinereşti, ci numai de dureroasa constrângere la care 
era supus orgoliul regal. 

În calitatea sa de unchi, Mazarin căută să uşureze 
mărturisirea. 

— Vorbiţi, sire — zise el — şi fiindcă maiestatea voastră 
vrea să uite pentru o clipă că eu îi sunt supus şi să mă 
considere îndrumătorul şi preceptorul său, exprim încă o dată 
maiestăţii voastre toate sentimentele mele de devotament şi 
afecţiune. 

— Mulţumesc, domnule cardinal — răspunse regele. Ceea 
ce vreau să cer eminenţei voastre are de altfel puţină 
însemnătate pentru domnia ta. 

— Cu atât mai rău — spuse cardinalul — cu atât mai rău, 
sire. Aş vrea ca maiestatea voastră să-mi ceară un lucru 
important şi chiar un sacrificiu... Dar, orice mi-aţi cere, sunt 
gata să vă împac sufletul şi să vă îndeplinesc dorinţa, scumpul 
meu sire. 


— Ei bine, iată despre ce este vorba — zise regele, a cărui 
inimă zvâcnea aşa de tare, încât bătăile ei nu se puteau asemui 
decât cu bătăile inimii cardinalului — am primit vizita fratelui 
meu, regele Angliei. 

Mazarin sări ca ars în patul său, de parc-ar fi fost pus în 
contact cu o butelie de Leyda sau cu pila lui Volta, în timp ce 
surprinderea, sau mai bine zis dezamăgirea, îi lumină chipul cu 
o asemenea lucire de mânie, încât Ludovic al XIV-lea, oricât de 
puţin diplomat ar fi fost, putu să vadă că ministrul nădăjduise 
să audă cu totul altceva din gura sa. 

— Carol al II-lea! strigă Mazarin cu o voce aspră şi cu o 
dispreţuitoare strâmbătură a buzelor. Aţi primit vizita lui Carol 
al II-lea? 

— A regelui Carol al II-lea — adăugă Ludovic, acordând pe 
un ton apăsat nepotului lui Henric al IV-lea titlul pe care 
Mazarin uita să i-l dea. Da, domnule cardinal, acest nefericit 
prinţ mi-a mişcat inima povestindu-mi nenorocirile sale. Trece 
printr-o mare încercare, domnule cardinal şi mi se pare de 
neîngăduit, mie, care am văzut cum alţii se certau pentru tronul 
meu şi care am fost nevoit, în zilele de tulburări, să-mi părăsesc 
capitala, mie, în sfârşit, care cunosc nenorocirea, să las fără 
sprijin un frate gonit din drepturile lui şi pus pe fugă. 

— Eh — rosti cu dispreţ cardinalul — de ce nu are şi el, ca 
maiestatea voastră, sire, un Jules Mazarin în preajma sa! 
Coroana i-ar fi rămas neatinsă. 

— Ştiu tot ceea ce casa mea datorează eminenţei voastre 
— reluă regele cu mândrie — şi crede-mă că, în ce mă priveşte, 
n-am să uit niciodată acest lucru. Dar tocmai pentru că fratele 
meu, regele Angliei, nu are în preajma lui geniul puternic care 
pe mine m-a salvat, tocmai de aceea, spun, aş vrea să-i acord 
sprijinul aceluiaşi geniu şi rog braţul domniei tale să se întindă 
deasupra capului său, fiind încredinţat, domnule cardinal, că 
mâna domniei tale, numai atingându-l, va şti să pună din nou pe 
fruntea lui coroana căzută la picioarele eşafodului tatălui său. 

— Sire — replică Mazarin — vă mulţumesc pentru buna 
părere ce-o aveţi despre mine, dar noi nu putem face nimic 
acolo: e o ţară de nebuni, care se leapădă de Dumnezeu şi taie 
capetele regilor lor. Sunt primejdioşi, sire şi ţi-e şi silă să te uiţi 
la ei, de când s-au tăvălit în sânge regesc şi în cloaca 
covenantară. O astfel de politică nu mi-a plăcut niciodată şi mă 
feresc de ea. 


— Atunci ne poţi ajuta s-o înlocuim cu alta. 

— Care? 

— Cea a lui Carol al II-lea, bunăoară, restaurându-l. 

— Eh, Doamne! exclamă Mazarin. Nu cumva sărmanul 
rege se mângâie cu această himeră? 

— Ba da — răspunse Ludovic numaidecât, îngrozit de 
greutăţile pe care ochiul atât de priceput al ministrului său 
părea că le întrezăreşte în acest plan. Nu ne cere pentru asta 
decât un milion. 

— Atâta tot! Un biet milion, nu-i aşa? făcu în bătaie de joc 
cardinalul, îngroşând accentul său italian. Un biet milion, dacă 
te lasă inima, scumpe frate... Familie de cerşetori, ce vrei! 

— Cardinale — rosti Ludovic al XIV-lea, înălţând fruntea — 
această familie de cerşetori e o ramură a familiei mele! 

— Sunteţi atât de bogat ca să daţi milioane altora, sire? 
Aveţi milioane de dat? 

— O — replică Ludovic al XIV-lea cu o nespusă durere, pe 
care se străduia totuşi, din răsputeri, să nu şi-o trădeze pe chip 
— o, da, domnule cardinal, ştiu că sunt sărac, dar, la nevoie, 
coroana Franţei preţuieşte cât un milion şi, pentru a săvârşi o 
faptă bună, îmi voi pune chezăşie, dacă trebuie, coroana. Voi 
găsi eu câţiva bancheri care să-mi împrumute un milion. 

— Aşadar, sire, spuneţi că aveţi nevoie de un milion? 
întrebă Mazarin. 

— Da, domnule, asta am spus. 

— Vă înşelaţi mult, sire, întrucât aveţi nevoie de o sumă 
mult mai mare. Bernouin! Veţi vedea îndată, sire, de cât anume 
aveţi nevoie în realitate... Bernouin! 

— Cum, cardinale — făcu regele — ai de gând să ceri sfatul 
unui lacheu, în legătură cu treburile mele? 

— Bernouin — strigă încă o dată cardinalul, prefăcându-se 
că nu observă jignirea tânărului Prinţ. Vino aici şi spune-mi 
cifra, despre care vorbeam adineauri, prietene. 

— Cardinale, n-ai auzit ce-am spus? rosti din nou Ludovic, 
pălind de indignare, 

— Sire, nu vă supăraţi; eu fac socoteala avutului maiestăţii 
voastre pe faţă. Toată lumea în Franţa ştie asta, registrele mele 
sunt deschise. Ce te-am pus eu să faci adineauri, Bernouin? 

— Eminenta voastră m-a pus să fac o adunare. 

— Şi ai făcut-o, nu-i aşa? 

— Da, monseniore. 


— Pentru a vedea suma de care maiestatea sa are nevoie în 
momentul de faţă. Ţi-am spus eu asta sau nu? Fii sincer, 
prietene. 

— Eminenta voastră mi-a spus-o. 

— Ei bine, despre ce sumă era vorba? 

— Patruzeci şi cinci de milioane, cred. 

— Şi la ce sumă ajunsesem, adunând laolaltă toate 
veniturile? 

— Treizeci şi nouă de milioane două sute şaizeci de mii de 
franci. 

— Prea bine, Bernouin, asta e tot ce voiam să ştiu; acum 
lasă-ne — zise cardinalul, aţintindu-şi privirea strălucitoare 
asupra tânărului rege, încremenit de uimire, 

— Şi totuşi... — îngăimă regele. 

— Vă îndoiţi încă, sire? zise cardinalul. Ei bine, priviţi 
atunci dovada celor ce v-am spus. 

Şi Mazarin trase de sub pernă hârtia acoperită cu cifre şi o 
arătă regelui; acesta îşi întoarse privirea ca să n-o vadă, într- 
atât de mare îi era durerea. 

— Aşadar, întrucât maiestatea voastră doreşte un milion şi 
cum acest milion nu e trecut aici, înseamnă că suma de care 
aveţi nevoie se ridică la patruzeci şi şase de milioane, sire. Ei 
bine, nu cred să existe bancher pe lume care să împrumute o 
asemenea sumă, chiar primind ca chezăşie coroana Franţei. 

Regele, strângând pumnii sub dantelele de la mâneci, 
împinse fotoliul la o parte. 

— Bine — zise el — fratele meu, regele Angliei, va muri 
atunci de foame. 

— Sire — răspunse pe aceiaşi ton Mazarin — amintiţi-vă o 
vorbă pe care v-o spun aci drept cel mai sănătos precept politic: 
"Bucură-te că eşti sărac, când aproapele tău e şi el sărac". 

Ludovic stătu câteva momente pe gânduri, aruncând o 
privire nu lipsită de curiozitate spre hârtia vârâtă pe jumătate 
la loc, sub pernă. 

— Prin urmare — zise el — e cu neputinţă să mi se 
împlinească cererea aceasta de bani, domnule cardinal? 

— Absolut, sire. 

— Gândeşte-te că asta îmi va crea un duşman mai târziu, 
dacă el se va urca din nou pe tron fără sprijinul meu. 

— Dacă maiestatea voastră nu se teme decât de asta, poate 
să fie liniştit — rosti cu vioiciune cardinalul. 


— Foarte bine, nu mai stărui — zise Ludovic al XIV-lea. 

— V-am convins cel puţin, sire? întrebă cardinalul, 
punându-şi palma pe mâna regelui. 

— Intru totul. 

— Cereţi-mi orice altceva, sire şi voi fi fericit să vă ajut, 
după ce v-am refuzat lucrul acesta. 

— Orice altceva? 

— Ei bine, da, căci nu sunt eu cu trup şi suflet în slujba 
maiestăţii voastre? Hei, Bernouin, făclii şi paznici pentru 
maiestatea sa! Maiestatea sa se reîntoarce în apartamentele 
sale. 

— Nu încă, domnule şi fiindcă te arăţi atât de binevoitor cu 
mine, voi căuta să trag foloase. 

— Pentru maiestatea voastră, sire? întrebă cardinalul, 
sperând că măcar de data aceasta va fi vorba de nepoata sa. 

— Nu, domnule, nu pentru mine — răspunse Ludovic — ci 
tot pentru fratele meu Carol. 

Chipul lui Mazarin se întunecă deodată şi cardinalul 
bolborosi câteva cuvinte pe care regele nu le putu auzi. 


Capitolul XI 


Politica domnului de Mazarin 


În locul şovăielii ce-l stăpânea cu un sfert de ceas mai 
înainte, când pornise spre cardinal, acum în ochii tânărului 
rege se putea citi acea voinţă împotriva căreia poţi lupta, pe 
care o poţi chiar răpune prin propria ei neputinţă, dar care va 
păstra, ca o rană în adâncul inimii, măcar amintirea înfrângerii 
sale. 

— De data asta, domnule cardinal, e vorba de un lucru 
mult mai uşor de găsit decât un milion. 

— Credeţi oare, sire? zise Mazarin, privindu-l pe rege cu 
ochiul acela şiret care ştia să pătrundă până în străfundul 
inimilor. 

— Da, aşa cred şi atunci când vei cunoaşte obiectul cererii 
mele... 


— Şi vă închipuiţi că nu-l cunosc, sire? 

— Atunci ştii ce-mi mai rămâne să-ţi mai spun? 

— Ascultaţi-mă, sire, vă voi reproduce propriile cuvinte ale 
regelui Carol... 

— O, s-auzim! 

— Ascultaţi: Dacă acest zgârcit, dacă acest ticălos de 
italian, a spus el... 

— Domnule cardinal! 

— Acesta e înţelesul, dacă nu chiar şi cuvintele. Dar, 
Doamne, nu sunt supărat pe dânsul pentru atâta lucru, sire; 
fiecare vede lumea prin prisma patimilor lui. Prin urmare, a zis: 
Dacă acest ticălos de italian nu-ţi dă milionul pe care i-l cerem, 
dacă suntem siliţi, din lipsă de bani, să renunţăm la diplomaţie, 
ei bine, atunci îi vom cere cinci sute de gentilomi. 

Regele tresări, întrucât cardinalul nu se înşelase decât 
asupra numărului. 

— Nu-i aşa, sire, că asta a spus? strigă ministrul cu un 
accent triumfător. Apoi a trecut la vorbe frumoase, a zis: Am 
prieteni dincolo de strâmtoare; acestor prieteni le lipseşte doar 
un conducător şi un steag. De îndată ce mă vor vedea, de îndată 
ce vor vedea steagul Franţei, mă vor urma, căci vor înţelege că 
am sprijinul vostru. Culorile uniformelor franceze vor face în 
jurul meu cât milionul pe care domnul de Mazarin n-a vrut să 
mi-l dea. (Deoarece ştia prea bine că nu-i voi da acest milion.) 
Voi învinge cu aceşti cinci sute de gentilomi, sire şi întreaga 
glorie va fi a voastră. Aşa a vorbit, sau aproape aşa, nu, sire? 
înfăşurându-şi cuvintele în metafore strălucitoare, în imagini 
pompoase, căci toţi din familia lor sunt buni de gură. Tatăl său 
a vorbit până pe eşafod! 

Sudoarea ruşinii se scurgea pe fruntea lui Ludovic. Simţea 
că nu era de demnitatea lui să audă asemenea ocări la adresa 
fratelui său, dar încă nu ştia cum să-şi arate supărarea, mai ales 
faţă de cel înaintea căruia văzuse cum se pleacă totul, chiar şi 
mama lui. Făcu, în sfârşit, o sforţare şi zise: 

— Dar, domnule cardinal, nu e vorba de cinci sute de 
oameni, ci de două sute. 

— Vedeţi deci că am ghicit ceea ce ne cere? 

— N-am tăgăduit niciodată, domnule, că ai un ochi 
pătrunzător şi tocmai de aceea m-am gândit că nu vei refuza 
fratelui meu Carol un lucru atât de simplu şi atât de uşor de 


îndeplinit, cum e cel pe care-l cer în numele lui, domnule 
cardinal, sau, mai bine zis, în numele meu. 

— Sire — răspunse Mazarin — sunt treizeci de ani de când 
fac întruna politică. Am făcut-o mai întâi cu domnul cardinal de 
Richelieu, pe urmă singur. Poate că n-a fost întotdeauna prea 
cinstită această politică, trebuie s-o recunosc; dar ea n-a fost 
niciodată nechibzuită. Or, aceea care i se propune în momentul 
de faţă maiestăţii voastre e şi necinstită şi nechibzuită. 

— Necinstită, domnule? 

— Sire, aţi încheiat un tratat cu domnul Cromwell. 

— Da şi în acest tratat domnul Cromwell şi-a pus 
semnătura deasupra numelui meu. 

— Pentru ce aţi semnat atât de jos, sire? Domnul Cromwell 
a găsit un loc mai bun şi l-a ocupat; aşa era obiceiul lui. Dar să 
mă întorc la domnul Cromwell. Aţi încheiat un tratat cu el, 
adică cu Anglia, pentru că, atunci când aţi semnat acel tratat, 
domnul Cromwell era Anglia. 

— Domnul Cromwell e mort. 

— Credeţi asta, sire? 

— Fără nici o îndoială, deoarece fiul său Richard i-a urmat 
la guvernare şi chiar a abdicat. 

— Ei da, chiar aşa! Richard a rămas moştenitor după 
moartea lui Cromwell, iar Anglia, după abdicarea lui Richard. 
Tratatul face şi el parte din moştenire, fie că s-ar afla în mâinile 
lui Richard, fie într-ale Angliei. Tratatul a rămas deci acelaşi, 
mai valabil ca oricând. Pentru ce l-aţi călca, oare, sire? S-a 
schimbat, oare, ceva? Carol al II-lea vrea astăzi ceea ce noi n- 
am vrut acum zece ani; dar asta era de prevăzut. Maiestatea 
voastră e aliatul Angliei, sire, nu al lui Carol al Il-lea. E 
necinstit, fără îndoială, din punctul de vedere al familiei, de a 
semna un tratat cu un om care a pus să i se taie capul 
cumnatului tatălui vostru, regele şi de a fi încheiat o alianţă cu 
un parlament căruia acolo i se spune "Coadă"; e necinstit, 
recunosc, dar n-a fost o greşeală din punct de vedere politic, 
întrucât, datorită acestui tratat, am cruțat pe maiestatea 
voastră, pe atunci minor încă, de neajunsurile unui război în 
afară, pe care Fronda... — vă mai aduceţi aminte de Frondă, 
sire (tânărul rege înclină capul) — pe care Fronda l-ar fi 
complicat şi mai mult. 

Aşa că iată de ce vreau să-i explic maiestăţii voastre că a 
schimba drumul astăzi, fără a-i înştiinţa pe aliaţii noştri, ar fi în 


acelaşi timp şi necinstit şi nechibzuit. Am porni un război, după 
care am trage toate ponoasele; l-am porni, mândri că l-am 
început, dar cu aerul că ne temem de el, deşi noi înşine l-am 
pus la cale, deoarece o intervenţie de cinci sute de oameni, de 
două sute, de cincizeci, chiar numai de zece oameni, e totuşi o 
intervenţie. Un francez înseamnă națiunea; o uniformă 
înseamnă armata. Să presupunem, bunăoară, sire, că aţi fi în 
război cu Olanda, ceea ce mai curând sau mai târziu se va 
întâmpla neîndoios, sau cu Spania, lucru ce s-ar putea întâmpla 
dacă însurătoarea voastră nu se face (Mazarin se uită adânc în 
ochii regelui) — şi sunt mii de motive care pot pune bețe în 
roate acestei căsătorii — ei bine, aţi încuviinţa oare atunci ca 
Anglia să trimită în Provinciile Unite sau în sprijinul Infantei un 
regiment, o companie, o escadră chiar de gentilomi englezi? Şi 
aţi mai găsi, în acest caz, că s-a ţinut, în mod cinstit, de litera 
tratatului ei de alianţă? 

Ludovic asculta; i se părea ciudat ca Mazarin făcea paradă 
de bună credinţa, tocmai el, autorul atâtor şiretlicuri politice 
cărora toată lumea le spunea mazarinade. 

— Oricum — zise regele, fără prea multă convingere — eu 
nu-i voi împiedica pe gentilomii statului meu să treacă în 
Anglia, dacă aceasta este dorinţa lor. 

— Va trebui să-i constrângeţi să se întoarcă, sire, sau cel 
puţin să protestaţi împotriva prezenţei lor ca duşmani într-o 
ţară aliată. 

— Atunci, să vedem, domnule cardinal, dumneata, un geniu 
atât de pătrunzător, n-ai putea găsi, sau n-am putea găsi 
împreună un mijloc de a-l ajuta pe acest biet rege năpăstuit, 
fără ca noi să ne pătăm cu nimic? 

— Iată tocmai ceea ce nu vreau eu, scumpul meu sire — 
răspunse Mazarin. Anglia se va călăuzi după dorinţele mele şi 
va juca aşa cum îi cânt eu; voi îndruma de aici politica Angliei, 
pe care n-o voi îndruma în alt scop. Cârmuită aşa cum este 
cârmuită, Anglia e pentru Europa un veşnic cuib de zâzanii. 
Olanda îl ocroteşte pe Carol ai II-lea; să lăsăm Olanda să facă 
acest lucru; cele două ţări se vor învrăjbi, se vor bate; sunt 
singurele două puteri maritime; să le lăsăm să-şi distrugă una 
alteia flotele; iar noi o vom construi pe-a noastră din 
sfărâmăturile vaselor lor, mai ales când vom avea destui bani ca 
să cumpărăm cuie. 


— O, cât de lipsit de fantezie şi cât de josnic este tot ceea 
ce-mi spui, domnule cardinal. 

— Da, dar cât de adevărat, sire, mărturisiţi-o. Mai mult 
încă: admit un moment că maiestatea voastră ar avea putinţa 
să-şi calce cuvântul şi să nesocotească tratatul — aşa ceva se 
întâmplă adesea, ca un cuvânt să fie călcat şi un tratat 
nesocotit, dar numai atunci când cineva are un mare interes să 
facă aceasta, sau numai atunci când se vede stingherit de 
contractul încheiat; ei bine, să zicem că veţi încuviinţa sprijinul 
care vi se cere; Franţa, drapelul ei, ceea ce-i totuna, va trece 
strâmtoarea şi se va bate; dar Franţa va fi învinsă. 

— Cum asta? 

— Pentru că, pe legea mea, frumoasă garanţie: un general 
dibaci, ca maiestatea sa Carol al II-lea şi Worcesterul! 

— Dar nu va mai avea a face cu un Cromwell, domnule 
cardinal. 

— Da, însă va avea a face cu Monck, care e primejdios în 
alt chip. Acel iscusit neguţător de bare de care aţi pomenit era 
un iluminat, avea clipe de exaltare, de împăunare, de umflare, 
în timpul cărora se spărgea ca un butoi prea plin; şi atunci, prin 
acele spărturi, se prelingeau câteva picături din gândirea sa, iar 
după aceste câteva picături putea fi recunoscută întreaga lui 
gândire. În felul acesta, Cromwell ne-a lăsat, de mai mult de 
zece ori, să pătrundem în sufletul său, despre care se credea că 
e ferecat în trei platoşe de aramă — cum zice Horaţiu. Pe când 
Monck! Ah, sire, să vă ferească Dumnezeu să faceţi politică 
vreodată cu domnul Monck! Numai lui îi datorez perii albi ce 
mi-au ieşit de un an de zile încoace. Monck nu e un iluminat, e, 
din nefericire, un om politic; el nu se sparge, ci se strânge. De 
zece ani şi-a îndreptat ochii către o ţintă, dar nimeni n-a putut 
încă să ghicească în ce constă ea. În fiecare dimineaţă face aşa 
cum sfătuia Ludovic al XI-lea: îşi arde boneta ţinută pe cap în 
timpul nopţii. Astfel, în ziua când planul lui, copt în ascuns şi cu 
răbdare, va răbufni, va răbufni cu toţi sorții de izbândă ce 
însoțesc îndeobşte neprevăzutul. Acesta este Monck, sire, 
despre care n-aţi auzit poate niciodată vorbindu-se, al cărui 
nume poate că nici nu-l cunoşteaţi înainte de a fi fost rostit în 
faţa voastră de fratele vostru, Carol al II-lea, care ştie cine este 
el, adică o împletire de adâncime şi îndărătnicie, singurele două 
însuşiri înaintea cărora înţelepciunea şi înflăcărarea n-au nici o 
putere. 


Sire, am avut şi eu înflăcărare pe când eram tânăr, iar 
înţelept am fost întotdeauna. Pot chiar să mă laud cu asta, 
fiindcă e ceea ce nu mi se iartă. Mi-am croit un drum frumos în 
viaţă cu aceste două însuşiri, deoarece, din fiul unui biet pescar 
din Piscina, am devenit primul ministru al regelui Franţei şi, în 
această calitate, maiestatea voastră binevoieşte s-o recunoască, 
am adus unele servicii tronului maiestăţii voastre. Ei bine, sire, 
dacă în drumul meu l-aş fi întâlnit pe Monck, în locul domnului 
de Beaufort, al domnului de Retz sau al domnului de Condé, ei 
bine, sire, am fi fost pierduţi. Feriţi-vă de a întreprinde ceva cu 
uşurinţă, sire, căci altfel veţi cădea în ghearele acestui soldat 
politic. Casca lui Monck, sire, este o ladă de fier în fundul 
căreia sunt lăcătuite gândurile lui şi a cărei cheie n-o are 
nimeni. De aceea, în preajma lui, sau mai bine zis în faţa lui, îmi 
înclin capul, sire, eu care nu port pe creştet decât o tichie de 
catifea. 

— Şi ce crezi că urmăreşte acest Monck? 

— Ah, dacă aş şti, sire, nu v-aş mai spune să vă feriţi de el, 
căci atunci aş fi mai tare ca el; dar cu unul ca dânsul mi-e şi 
teamă să ghicesc. Să ghicesc! Înţelegeţi cuvântul acesta? Căci, 
în clipa când aş crede că am ghicit, m-aş opri la o idee şi, fără 
să vreau, aş urma acea idee. De când acest om stăpâneşte 
acolo, eu mă simt ca unul din acei osândiţi ai lui Dante cărora 
Satan le-a răsucit gâtul, astfel că merg înainte, dar se uită 
înapoi: mă îndrept spre Madrid, dar nu scap din ochi Londra. 
Cu acest drac de om, a spune că ai ghicit ce vrea înseamnă a te 
înşela, iar a te înşela înseamnă a te pierde. Să mă ferească 
Dumnezeu de a încerca să ghicesc vreodată ce râvneşte el; mă 
mărginesc şi e destul atât, să iscodesc ce face. Şi cred — 
înţelegeţi oare însemnătatea cuvântului cred? Cred, când e 
vorba de Monck, nu te leagă cu nimic — cred că nu are altă 
dorinţă decât să-i urmeze lui Cromwell. Carol al II-lea i-a şi 
făcut propuneri prin zece persoane; iar el s-a mulţumit să-i 
alunge pe cei zece mijlocitori, fără a le spune altceva decât: 
"Plecaţi, sau pun să vă spânzure!" E un mormânt acest om! În 
momentul de faţă, Monck face declaraţii de credinţă 
Parlamentului "Coadă"; dar aceste declaraţii de credinţă pe 
mine nu mă înşeală: Monck nu vrea să fie asasinat. Un asasinat 
l-ar opri la mijlocul drumului şi el vrea ca opera lui să fie 
înfăptuită. De aceea, eu cred — dar să nu credeţi ceea ce cred 
eu, sire; spun cred din obişnuinţă — eu cred că Monck se 


poartă cu mănuşi faţă de parlament, până în ziua când îl va 
zdrobi. Vi se cer spade, dar ca să lupte împotriva lui Monck! 
Ferească-ne sfântul să ne luptăm cu Monck, sire, căci Monck ne 
va înfrânge, şi, înfrânt de Monck, asta nu mi-aş ierta-o toată 
viaţa! Mi-aş spune că această biruinţă o pregătea Monck de 
zece ani. Pentru Dumnezeu, sire, din prietenie pentru 
maiestatea voastră, dacă nu din bunăvoință, Carol al II-lea să 
stea liniştit. Maiestatea voastră îi va face aici un mic venit, îi va 
da unul din castelele sale. Eh, dar stai! Eram să uit tratatul, 
acel faimos tratat despre care vorbeam adineauri. In virtutea 
lui, maiestatea voastră nu are nici măcar dreptul să-i dea un 
castel! 

— Cum asta? 

— Da, da, maiestatea sa şi-a luat obligaţia să nu dea 
găzduire regelui Carol şi chiar să-l trimită în afara graniţelor. 
Tocmai pentru asta l-am şi trimis peste graniţă, dar iată că el s- 
a întors iarăşi aici. Sire, vreau să sper că-i veţi da a înţelege 
fratelui vostru că nu poate rămâne la noi, că asta e cu 
neputinţă, că prezenţa lui ne dăunează, sau eu însumi... 

— Destul, Domnule! zise regele, ridicându-se în picioare. 
Că îmi refuzi un milion, e dreptul dumitale: milioanele îţi 
aparţin; că îmi refuzi două sute de gentilomi, ai de asemenea 
acest drept: eşti prim-ministru şi răspunzi, în ochii Franţei, de 
soarta păcii şi a războiului; dar a pretinde să mă împiedici, pe 
mine, regele, de a-i acorda ospitalitate nepotului lui Henric al 
IV-lea, vărului meu primar, martorului copilăriei mele, aici se 
opreşte puterea domniei tale, de aici începe voinţa mea. 

— Sire — zise Mazarin, încântat de a fi scăpat atât de uşor 
şi care, de altminteri, nu se împotrivise cu atâta însufleţire 
decât ca să ajungă, aici — sire, mă voi pleca totdeauna în faţa 
voinţei regelui meu; fie deci ca regele meu să-l ţină lângă sine 
sau într-unul din castelele sale pe regele Angliei; asta însă s-o 
ştie Mazarin, dar să n-o ştie ministrul. 

— Noapte bună, domnule — zise Ludovic al XIV-lea — plec 
deznădăjduit. 

— Dar convins şi asta e tot ce-mi trebuie, sire — replică 
Mazarin. 

Regele nu mai răspunse nimic şi se retrase îngândurat, 
convins nu de toate cele ce-i spusese Mazarin, ci de un lucru pe 
care, dimpotrivă, el se ferise să i-l spună: anume că era nevoie 


să se ocupe în modul cel mai serios de treburile sale şi de 
acelea ale Europei, căci le vedea grele şi foarte încâlcite. 

Ludovic îl regăsi pe regele Angliei stând în acelaşi loc 
unde-l lăsase. Când îl zări, prinţul englez se ridică în picioare, 
dar de la cea dintâi privire văzu descurajarea întipărită cu slove 
întunecate pe fruntea vărului său. Atunci, deschizând primul 
vorba, ca spre a-i da lui Ludovic putinţa să-i mărturisească mai 
uşor amarul răspuns pe care-l aducea, zise: 

— Orice ar fi, nu voi uita niciodată bunătatea şi prietenia 
de care ai dat dovadă faţă de mine. 

— Vai — murmură Ludovic al XIV-lea — o bunăvoință 
stearpă, frate. 

Carol al II-lea se făcu alb ca varul, îşi trecu mâna rece 
peste frunte şi luptă câteva clipe cu un fel de ameţeală ce-l 
clătină tot. 

— Înţeleg — zise în cele din urmă — nici o speranţă! 

Ludovic îl apucă de mână. 

— Aşteaptă, frate — rosti el — să nu ne grăbim, lucrurile se 
pot schimba; numai hotărârile pripite strică totul. Adaugă, te 
rog eu, încă un an de încercări la aceia pe care i-ai îndurat până 
acum. Nu văd nici calea, nici prilejul spre a te putea îndemna, 
acum mai mult ca altă dată, să acţionezi. Rămâi cu mine, frate, 
îţi voi da una din reşedinţele mele, una în care vei voi şi în care 
îţi va plăcea să stai; vom urmări amândoi evenimentele 
îndeaproape şi vom pregăti împreună totul. Haide, curaj, frate! 

Carol al II-lea îşi desprinse mâna dintr-a regelui şi, dându- 
se un pas înapoi, ca să-l salute cu mai multă ceremonie, 
răspunse: 

— Îţi mulţumesc din tot sufletul, sire, dar am apelat fără 
rezultat la cel mai mare rege de pe pământ; acum nu-mi mai 
rămâne decât să cer o minune de la Dumnezeu. 

Şi ieşi, fără a voi să mai audă nimic, cu fruntea sus, cu 
braţul tremurând, cu o dureroasă încruntare pe nobilul său chip 
şi cu acea întunecime adâncă a privirii care, nemaigăsind nici o 
nădejde în lumea oamenilor, pare a se duce să o ceară pe alte 
lumi, necunoscute. 

Ofiţerul de muşchetari, văzându-l trecând atât de palid, îi 
căzu aproape în genunchi, vrând să-l salute. Luă apoi o faclă, 
chemă doi muşchetari şi cobori împreună cu nefericitul rege pe 
scara pustie, ţinându-şi în mâna stângă pălăria a cărei pană se 


târa pe trepte. Când ajunse la uşă, îl întrebă pe rege în care 
parte se îndreaptă, pentru a trimite muşchetarii să-l însoţească. 

— Domnule — răspunse Carol al II-lea cu jumătate de glas 
— dumneata, care l-ai cunoscut pe tatăl meu, spune-mi, te-ai 
rugat cumva pentru el vreodată? Dacă ai făcut-o, nu mă uita 
nici pe mine în rugile dumitale. Acum mă duc singur şi te rog să 
nu mă însoţeşti, nici să pui pe cineva să mă însoţească mai 
departe de aici. 

Ofiţerul se înclină şi făcu semn muşchetarilor să se 
întoarcă în interiorul palatului. El mai rămase însă o clipă sub 
bolta porţii, spre a-l privi pe Carol al II-lea cum se îndepărtează 
şi se pierde în întunecimea de la cotitura străzii. 

— Acestuia, ca şi altădată tatălui său — murmură el — 
Athos, dacă ar fi aci, i-ar spune, pe bună dreptate: Salut, 
maiestate înfrântă! Apoi, urcând scara: Ah, păcătoasă slujbă 
mai fac acum — rostea el la fiecare treaptă. Ah, nevolnic 
stăpân! Asemenea viaţă nu mai e de trăit şi e timpul, în sfârşit, 
să plec de aici!... Nu mai e generozitate, nu mai e putere! 
adăugă el. Dascălul a izbutit: învăţăcelul a amorţit pentru 
totdeauna. La naiba! N-am să o mai pot duce mult aşa. Hei, voi 
de-acolo — strigă apoi intrând în anticameră — ce-aţi rămas cu 
ochii holbaţi la mine? Stingeţi făcliile şi întoarceţi-vă la 
posturile voastre! A, mă păziţi pe mine? Da, da, vegheaţi 
asupră-mi, nu-i aşa, oameni buni? Bravi neghiobi! Dar eu nu 
sunt ducele de Guise, plecaţi de aici, că n-o să mă înjunghie 
nimeni pe coridorul ăsta strâmt. De altminteri — continuă el în 
şoaptă — asta ar însemna o hotărâre şi nu mai ia nimeni 
hotărâri de când domnul cardinal de Richelieu a trecut în lumea 
celor veşnici. Ei da, într-adevăr, acela era un bărbat! Am zis, de 
mâine încolo îmi arunc tunica în urzici! Apoi, răzgândindu-se: 
Dar nu, nu încă! adăugă. Mai am de îndeplinit o faptă măreaţă, 
şi-o voi îndeplini; dar asta, jur, va fi cea din urmă! 

Nu apucă să termine bine fraza, când un glas se auzi 
strigându-l din camera regelui: 

— Domnule locotenent! 

— lată-mă — răspunse el. 

— Regele vrea să-ţi vorbească. 

— la să vedem — îşi spuse locotenentul — te pomeneşti că 
e vorba tocmai de fapta la care mă gândeam eu. 

Şi intră la rege. 


Capitolul XII 


Regele şi locotenentul 


În clipa când regele îl văzu pe ofiţer lângă el, făcu semn 
valetului de cameră şi gentilomului să iasă. 

— Cine e de serviciu mâine, domnule? întrebă apoi. 

Locotenentul îşi înclină capul cu o supunere ostăşească şi 
răspunse: 

— Eu, sire. 

— Cum, tot dumneata? 

— Eu, totdeauna. 

— Dar cum se face asta, domnule? 

— Sire, muşchetarii, în călătorie, fac de pază la toate 
posturile casei maiestăţii voastre, adică pe lângă domnia ta, pe 
lângă regina-mamă şi pe lângă domnul cardinal, care 
împrumută de la rege cea mai bună parte, sau mai degrabă cea 
mai numeroasă parte din garda regală. 

— Dar înlocuitorii? 

— Nu sunt înlocuitori, sire, decât pentru douăzeci sau 
treizeci de oameni care se odihnesc, din cei o sută douăzeci. La 
Luvru, e cu totul altceva şi dacă aş fi la Luvru, m-aş odihni, căci 
acolo mi-ar ţine locul brigadierul meu; la drum însă, sire, nu 
ştim niciodată ce se poate întâmpla şi îmi place să-mi fac 
datoria singur. 

— Aşadar, dumneata eşti de gardă în fiecare zi? 

— Şi în fiecare noapte, sire. 

— Domnule, nu pot îngădui aceasta şi vreau ca dumneata 
să te odihneşti. 

— E foarte bine, sire, dar eu nu o doresc. 

— Cum? făcu regele, care nu înţelese din primul moment 
sensul acestui răspuns. 

— Am spus, sire, că nu vreau să cad în vreo greşeală. Dacă 
diavolul ar vrea să-mi joace un renghi, înţelegeţi, sire şi cum el 
îşi cunoaşte bine omul, n-ar aştepta decât prilejui să mă vadă că 
lipsesc de la datorie. Slujba înainte de toate şi conştiinţa 
împăcată. 


— Dar cu acest fel de a-ţi face datoria, domnule, ai să 
ajungi în mormânt. 

— Îndeplinesc această slujbă de treizeci şi cinci de ani, sire 
şi sunt omul din Franţa şi din Navarra care se ţine cel mai bine. 
De aceea, sire, vă rog să nu vă îngrijiţi de mine; asta mi s-ar 
părea tare ciudat, dat fiind că n-am fost obişnuit cu aşa ceva. 

Regele schimbă dintr-o dată firul convorbirii printr-o 
întrebare nouă: 

— Mâine dimineaţă vei fi aici, prin urmare? 

— Ca şi în clipa de faţă, sire. 

Regele făcu atunci câţiva paşi prin cameră; era destul de 
vădit că ardea de nerăbdare de a vorbi, dar parcă o teamă 
ascunsă îl reţinea încă. 

Locotenentul, în picioare, neclintit, cu pălăria în mână, cu 
pumnul strâns la şold, îl privea cum se plimbă prin odaie şi, 
privindu-l astfel, îşi spunea în sinea lui, muşcându-şi mustata: 
"Nu e hotărât nici cât o jumătate de pistol, pe cinstea mea! Pun 
rămăşag că nu va scoate o vorbă". 

Regele continua să umble în sus şi în jos, aruncând din 
timp în timp câte o privire furişă spre locotenent. 

"Îi seamănă leit părintelui său — îşi urma celălalt 
monologul său tainic: e în acelaşi timp şi mândru şi zgârcit şi 
sfios. Pe legea mea, nu-mi place asemenea stăpân!" 

Ludovic se opri în loc. 

— Locotenente — zise el. 

— La ordin, sire. 

— De ce ai strigat astă-seară, acolo jos, în sală: 
"Muşchetari ai maiestăţii sale, la rege!" 

— Pentru că mi-aţi dat acest ordin, sire. 

— Eu? 

— Chiar maiestatea voastră. 

— Dar eu nu ţi-am spus un singur cuvânt, domnule. 

— Sire, un ordin se dă printr-un semn, printr-o mişcare, 
printr-o clipire, tot aşa de bine, tot aşa de limpede ca şi prin 
cuvinte. Un slujitor care n-ar avea decât urechi, n-ar fi decât pe 
jumătate un bun slujitor. 

— Atunci înseamnă că ai ochi pătrunzători, domnule. 

— Ce vă face să credeţi, sire? 

— Faptul că văd şi ceea ce nu este. 

— Am ochi buni, e adevărat, sire, cu toate că îşi slujesc de 
mult şi cu credinţă stăpânul; de aceea, de câte ori au de văzut 


ceva, nu scapă prilejul. Or, astă-seară ei au văzut că maiestatea 
voastră se roşise la faţă din pricină că voia să caşte, că 
maiestatea voastră privea cu o rugăminte grăitoare în ochi, mai 
întâi spre eminenţa sa, pe urmă spre regina-mamă şi în fine 
către uşa de la ieşire; şi au observat atât de bine tot ceea ce vă 
spun, încât au văzut buzele ma-iestăţii voastre gata să 
şoptească aceste cuvinte: "Cine oare mă va scoate de aici?" 

— Domnule! 

— Sau cel puţin acestea, sire: "Muşchetarii mei!" Atunci n- 
am mai şovăit. Privirea vă era îndreptată spre mine, cuvintele 
mi se adresau mie; am strigat numaidecât: "Muşchetari ai 
maiestăţii sale, la rege!" De altminteri, era aşa de adevărat, 
sire, încât maiestatea voastră nu numai că nu m-a dezminţit, 
dar mi-a dat dreptate, ridicându-se şi plecând imediat. 

Regele îşi întoarse capul şi zâmbi; apoi, după câteva clipe, 
îşi îndreptă privirea limpede asupra acestui chip atât de ager, 
atât de îndrăzneţ şi atât de hotărât, încât s-ar fi zis că are 
profilul energic şi semeţ al unui vultur în bătaia soarelui. 

— Foarte bine — zise apoi, după un scurt răstimp, în care 
se străduia, fără a izbuti, să-l facă pe ofiţer să-şi plece ochii în 
jos. 

Dar, văzând că regele nu mai spune nimic, acesta se răsuci 
pe călcâie şi făcu trei paşi spre uşă, murmurând în sinea lui: "N- 
o să vorbească. La dracu! N-o să vorbească!" 

— Mulţumesc, domnule — zise atunci regele. 

"Într-adevăr — urmă locotenentul în sinea lui — n-ar mai fi 
lipsit decât asta, să fiu mustrat că am fost mai puţin prost decât 
altul." Şi se îndreptă spre uşă, sunându-şi pintenii milităreşte. 
Dar când ajunse în prag, simţi că dorinţa regelui era să-l cheme 
înapoi şi se întoarse. 

— Maiestatea voastră mai are să-mi spună ceva? întrebă el 
pe un ton ce nu poate fi redat prin cuvinte şi care, fără să pară 
că voia să câştige încrederea regală, ascundea atâta 
convingătoare sinceritate, încât regele răspunse în aceeaşi 
clipă: 

— Da, domnule, apropie-te. 

"În sfârşit — gândi ofiţerul — s-a hotărât să vorbească." 

— Ascultă-mă. 

— Nu pierd un singur cuvânt, sire. 

— Vei încăleca pe cal, domnule, mâine dimineaţă, la 
ceasurile patru şi vei lua un cal înşeuat şi pentru mine. 


— Din grajdurile maiestăţii voastre? 

— Nu, unul de-ai muşchetarilor dumitale. 

— Foarte bine, sire. Atâta tot? 

— Şi mă vei însoţi. 

— Singur? 

— Singur. 

— Voi veni aici să iau pe maiestatea voastră sau voi 
aştepta? 

— Mă vei aştepta. 

— Unde, sire? 

— La poarta cea mică din parc. 

Locotenentul se înclină, înțelegând că regele i-a spus tot 
ceea ce avea să-i spună. Într-adevăr, regele îi făcu un semn 
prietenesc cu mâna, că poate să se retragă. 

Ofiţerul ieşi din camera regelui şi se duse să se aşeze, cu 
un aer de filozof, în jilţul său, unde, departe de a se pregăti să 
adoarmă, aşa cum s-ar putea crede, dat fiind ceasul înaintat al 
nopţii, începu să-şi răscolească gândurile mai avan decât o 
făcuse vreodată până atunci. Rezultatul acestor meditări nu fu 
însă la fel de trist precum fuseseră gândurile lui de mai înainte. 

— Prea bine, şi-a dat drumul — îşi zise el. Dragostea îl 
împinge din urmă, nu-l mai lasă în pace. Regele nu face doi 
bani, dar omul va mai preţui poate ceva. De altfel, o să vedem 
noi mâine dimineaţă... O, o — strigă deodată, ridicându-se — 
iată, în sfârşit, o idee grozavă! Mii de draci, poate că norocul 
meu atârnă tocmai de această idee! 

După această exclamaţie, ofiţerul se ridică şi începu să 
măsoare de la un capăt la altul, cu mâinile în buzunarele tunicii 
sale, imensa anticameră care-i slujea de apartament. 

Lămpiţa ardea cu furie, sub suflarea unui vântişor rece 
care, pătrunzând prin ochiurile uşii şi prin crăpăturile 
ferestrelor, tăia de-a curmezişul sala. Împrăştia o lumină 
roşiatică, pâlpâitoare, aci vioaie, aci slabă de tot şi pe perete se 
vedea alergând umbra uriaşă a locotenentului, ca o figură din 
desenele lui Callot, cu spada agăţată la brâu şi cu panaş la 
pălărie. 

— Hotărât lucru — murmură el — sau eu mă înşel amar, 
sau Mazarin îi întinde o cursă tânărului îndrăgostit. Cardinalul 
a dat astă-seară o întâlnire şi o adresă, cu acea bunăvoință pe 
care o arată numai domnul Dangeau însuşi. Am auzit bine şi 
cunosc însemnătatea cuvintelor: "Mâine dimineaţă — a spus — 


ele se vor afla în dreptul podului de la Blois". La dracu, e 
limpede ca lumina zilei — mai cu seama pentru un îndrăgostit. 
De aici stânjeneala aceea, de aici şovăiala aceea şi ordinul pe 
care mi l-a dat: "Domnule locotenent al muşchetarilor mei, 
mâine dimineaţă, la ceasurile patru, pe cal!" E tot aşa de 
limpede ca şi cum mi-ar fi spus: "Domnule locotenent al 
muşchetarilor mei, mâine dimineaţă, la ceasurile patru, la podul 
din Blois, ai înţeles?" Iată dar un secret de stat pe care la ora de 
faţă numai eu, păcătosul, îl ştiu. Fiindcă am ochi buni, cum îi 
spuneam adineauri maiestăţii sale. 

Asta înseamnă c-o iubeşte la nebunie pe păpuşica aceea de 
italiancă! Şi că a căzut în genunchi înaintea mamei sale, 
cerându-i să-l însoare! Şi că regina s-a dus să caute lămuriri la 
curtea Romei, pentru a şti dacă o asemenea căsătorie, făcută 
împotriva voinţei ei, poate să fie îngăduită! Ah, de-aş mai avea o 
dată douăzeci şi cinci de ani! Şi dacă i-aş şti aci, alături de 
mine, pe cei care nu-i mai am! Dacă n-aş dispreţui adânc toată 
această lume, l-aş învrăjbi pe domnul Mazarin cu regina-mamă, 
Franţa cu Spania şi aş pune pe tron o regină după gustul meu. 
Dar, păcat... Şi locotenentul îşi pocni degetele în semn de mare 
ciudă. Acest nemernic de italian, acest ticălos, această lepră 
verde, care n-a vrut să-i dea un milion regelui Angliei, poate că 
mie nu mi-ar da nici o mie de pistoli pentru vestea pe care i-aş 
aduce-o. O, la dracu, iată c-am început să cad în mintea 
copiilor! M-am scrântit de tot! Mazarin să dea ceva. Ha, ha, ha! 
Şi ofiţerul începu să râdă cu hohote, de unul singur. Să ne 
culcăm — zise el — să ne culcăm şi cât mai repede. Mi-e capul 
ameţit după toate câte s-au întâmplat în seara asta; mâine 
trebuie să fim cu mintea mai limpede. 

Şi cu această povaţă dată lui însuşi, trase mantaua peste 
cap, uitând de regescul său vecin. Cinci minute mai târziu, 
dormea cu pumnii strânşi, cu buzele întredeschise, lăsând să-i 
scape, nu taina sa, ci un sforăit puternic, ce răsuna şi mai tare 
sub bolta măreaţă a anticamerei. 


Capitolul XIII 


Maria de Mancini 


Soarele de-abia începuse să lumineze cu primele sale raze 
creştetul copacilor din parc şi giruetele din vârful turnurilor 
castelului, când tânărul rege, treaz de mai bine de două 
ceasuri, cu somnul spulberat din pricina dragostei, deschise el 
însuşi oblonul şi aruncă o privire cercetătoare în curţile 
palatului încă adormit. Văzu că era ora la care se înţelesese: 
orologiul cel mare din curte arăta chiar ceasurile patru şi un 
sfert. Nu-şi sculă din somn valetul de cameră, care dormea 
adânc, în apropiere; se îmbrăcă singur şi când valetul veni fuga, 
buimăcit, crezând că lipsise de la datoria lui, Ludovic îl trimise 
din nou în camera sa, cerându-i cea mai deplină linişte. Apoi 
cobori scara cea mică, ieşi pe o uşă laterală şi zări, lângă zidul 
parcului, un călăreț care ţinea un cal de frâu. Acest călăreț nu 
putea fi recunoscut de nimeni sub mantaua lui neagră şi cu 
pălăria trasă peste ochi. Cât despre cal, înşeuat ca al oricărui 
burghez cu stare, nu dădea nimic de bănuit nici celei mai 
ascuţite priviri. 

Ludovic se apropie şi apucă frâul calului; ofiţerul îi ţinu 
scara, fără să fi descălecat de pe calul său şi întrebă cu glas 
încet ce poruncă îi dă maiestatea sa. 

— Urmează-mă — răspunse Ludovic al XIV-lea. 

Ofiţerul îşi struni calul şi porni la trap după cel al 
stăpânului său, coborând astfel înspre pod. 

Când ajunseră pe malul celălalt al Loarei, regele zise: 

— Domnule, îmi vei face plăcerea să mergi drept înainte, 
până când vei zări o trăsură; atunci te vei întoarce să-mi dai de 
veste; eu rămân aici. 

— Maiestatea sa binevoieşte să-mi dea câteva amănunte 
asupra trăsurii pe care sunt însărcinat s-o descopăr? 

— O trăsură în care ai să vezi două doamne şi probabil pe 
însoţitoarele lor. 

— Sire, nu vreau să fac nici o greşeală: mai e vreun alt 
semn după care aş putea să recunosc această trăsură? 

— Va avea, pe cât cred, însemnele domnului cardinal. 

— Prea bine, sire — răspunse ofiţerul, pe deplin lămurit 
asupra obiectului cercetărilor sale. 

Porni în trap întins şi se îndreptă în direcţia arătată de 
rege. Dar nu făcu decât vreo cinci sute de paşi, că zări patru 
catâri, apoi o trăsură urcând panta unei ridicături. In urma 


acesteia venea o a doua trăsură. Nu avu nevoie decât de o 
aruncătură de ochi, pentru a se încredința că acestea erau 
echipajele pe care pornise să le caute. Dădu pinteni calului şi, 
întorcându-se la rege, îi spuse: 

— Sire, iată trăsurile! În cea dintâi, într-adevăr, sunt două 
doamne, cu însoţitoarele lor; într-a doua sunt câţiva valeti, 
provizii şi lucrurile de trebuinţă. 

— Bine, bine — răspunse regele cu o voce tulburată. Acum 
du-te, te rog şi spune-le acestor doamne că un cavaler de la 
curte doreşte să le prezinte omagii, dar numai lor singure. 

Ofiţerul porni în galop. 

"La naiba — îşi spunea el săltând în şa — iată o 
îndeletnicire nouă şi onorabilă, sper! Mă plângeam că nu sunt 
nimic şi iată-mă confidentul regelui. Pe oricare muşchetar, asta 
l-ar face să crape de mândrie!" 

Se apropie de trăsură şi-şi îndeplini misiunea în chip de 
mesager galant şi spiritual. 

În trăsură se aflau, într-adevăr, două doamne: una de o 
neasemuită frumuseţe, deşi puţin cam slabă; cealaltă mai puţin 
înzestrată de natură, dar vioaie, plăcută şi întrunind în cutele 
subţiri ale frunţii sale toate semnele unei mari voințe. Îndeosebi 
ochii ei vii şi pătrunzători vorbeau mai limpede decât toate 
frazele de dragoste obişnuite pe vremea aceea de galanterie. 
Acesteia i se adresă, fără să se înşele, d'Artagnan, cu toate că, 
după cum am spus, cealaltă era poate mai frumoasă. 

— Doamnelor — zise el — sunt locotenent de muşchetari şi 
vreau să vă spun că se află în drum un cavaler care vă aşteaptă 
şi care doreşte să vă prezinte omagiile sale. 

La aceste cuvinte, al căror efect el îl urmărea cu multă 
curiozitate, doamna cu ochi negri scoase un țipăt de bucurie, se 
plecă peste uşa trăsurii şi, văzându-l pe cavaler apropiindu-se în 
goană, întinse braţele strigând: 

— Ah, scumpul meu sire! 

Şi lacrimile îi podidiră numaidecât ochii. 

Vizitiul trase de hăţuri, însoţitoarele din fundul trăsurii se 
ridicară nedumerite, iar cea de a doua doamnă făcu o 
plecăciune încheiată prin cel mai ironic surâs pe care gelozia l-a 
aşternut vreodată pe buzele unei femei. 

— Maria! Scumpă Maria! exclamă regele, luând în mâinile 
sale mâna doamnei cu ochi negri. 


Şi, deschizând el însuşi uşa grea a trăsurii, o smulse 
dinăuntru cu atâta însufleţire, încât ea se trezi în braţele lui mai 
înainte de a fi atins cu picioarele pământul. 

Locotenentul, oprit în partea cealaltă a trăsurii, vedea şi 
auzea totul, fără să fie băgat în seamă. 

Regele dădu braţul domnişoarei de Mancini şi le făcu semn 
vizitiilor şi lacheilor să-şi urmeze calea. 

Se făcuseră aproape ceasurile şase; drumul era răcoros şi 
nespus de plăcut; copacii înalţi, cu frunzişul încă învăluit în 
borangic de aur, îşi prelingeau roua dimineţii depusă ca nişte 
diamante lichide pe ramurile lor tremurătoare; iarba se 
veştejea la rădăcina tufelor de mărăcini; rândunicile, întoarse 
doar de câteva zile, descriau, cu zborul lor grațios, curbe largi 
între cer şi apă; o adiere de vânt, încărcată de miresmele 
crângului înflorit, alerga de-a lungul drumului şi încreţea pânza 
de apă a fluviului; toate aceste frumuseți ale dimineţii, toate 
aceste miresme ale câmpului, toate aceste înălţări ale 
pământului către cer îi îmbătau pe cei doi îndrăgostiţi, care 
mergeau alături, sprijiniți unul de altul, ochi în ochi, mână în 
mână şi care, mistuiţi de aceleaşi dorinţe, nu îndrăzneau parcă 
să vorbească, într-atât de multe aveau să-şi spună. 

Ofiţerul observă că armăsarul părăsit trăgea încoace şi 
încolo, ceea ce o neliniştea pe domnişoara de Mancini. Se folosi 
de acest prilej ca să se apropie şi să apuce frâul calului, apoi, 
mergând pe jos între cei doi cai pe care-i ţinea acum de zăbale, 
nu-i scăpă nici un cuvânt, nici un gest al celor doi îndrăgostiţi. 

Cea dintâi care vorbi fu domnişoara de Mancini. 

— Ah, scumpul meu sire — zise ea — aşadar nu mă vei 
părăsi, da? 

— Nu te părăsesc, Maria, vezi bine — răspunse regele. 

— Mi s-a spus de atâtea ori totuşi că, de îndată ce ne vom 
despărţi, n-ai să te mai gândeşti la mine. 

— Scumpă Maria, oare abia astăzi ai ajuns să înţelegi că 
suntem înconjurați de oameni care au interesul să ne 
amăgească? 

— Dar, sire, această călătorie, aceasta alianţă cu Spania? 
Vor să te însoare! 

Ludovic lăsă capul în jos. 

În clipa aceea, ofiţerul putu să vadă lucind în soare privirea 
Mariei de Mancini, care scânteia ca un pumnal ţâşnind din 
teacă. 


— Şi n-ai făcut nimic pentru dragostea noastră? întrebă 
tânăra fată, după un moment de tăcere. 

— Ah, domnişoară, dar cum poţi să crezi una ca asta! Am 
căzut la picioarele mamei mele; am rugat-o, am implorat-o; i-am 
spus că fericirea mea eşti numai dumneata; am ameninţat... 

— Şi? întrebă cu însufleţire Maria. 

— Ei bine, regina-mamă a scris la curtea din Roma şi i s-a 
răspuns că o căsătorie între noi nu va avea nici o valoare şi că 
nu va fi recunoscută de Sfântul Părinte. Văzând, în sfârşit, că 
nu mai e nici o nădejde pentru noi, am cerut să se amâne cel 
puţin căsătoria mea cu Infanta. 

— Ceea ce n-a împiedicat să te afli acum în drum spre ea. 

— Ce vrei! La rugăminţile mele, la implorările şi lacrimile 
mele, au răspuns prin raţiuni de stat. 

— Şi atunci? 

— Ei bine, ce vrei să fac, domnişoară, când atâtea voințe s- 
au coalizat împotriva mea? 

Acum fu rândul Mariei să lase capul în jos. 

— În cazul acesta, va trebui să-ţi spun adio pentru 
totdeauna — zise ea. Ştii oare că mă trimit în surghiun, ca vor 
să mă înmormânteze? Ştii că vor să facă şi mai mult încă, ştii că 
şi-au pus în gând să mă mărite şi pe mine? 

Ludovic se îngălbeni şi îşi duse mâna la inimă. 

— Dacă ar fi fost vorba numai de viaţa mea, întrucât am 
fost atât de chinuită, aş fi cedat, dar socoteam că e vorba de 
viaţa ta, scumpul meu sire şi m-am luptat din răsputeri ca să-ţi 
fie păstrată fericirea. 

— Oh, da, fericirea mea, comoara mea! murmură regele, 
mai mult din galanterie, poate, decât din pasiune. 

— Cardinalul s-ar fi înduplecat — zise Maria — dacă ai fi 
stat de vorbă cu el, dacă ai fi stăruit. Să-l ştie pe regele Franţei 
nepot al lui! Gândeşte-te, sire! Ar fi făcut orice pentru asta, 
chiar şi război. Cardinalul, având încredințarea că guvernează 
singur, sub îndoitul pretext că l-a crescut pe rege şi că i-a dat 
apoi pe nepoata sa, cardinalul ar fi înfrânt toate voinţele, ar fi 
trecut peste toate piedicile, Oh, sire, sire, te asigur de asta! Eu 
sunt femeie şi văd limpede în tot ce priveşte dragostea. 

Aceste cuvinte produseră asupra regelui o impresie cu 
totul neobişnuită. S-ar fi zis că în loc să-i aprindă patima, 
dimpotrivă, i-o stinseră. Încetini pasul şi spuse dintr-o dată: 

— Ce vrei, domnişoară! Totul s-a prăbuşit. 


— În afară de voinţa ta, nu-i aşa, scumpul meu sire? 

— Vai! făcu regele, roşind. Dar am eu oare vreo voinţă? 

— Oh — lăsă să-i scape îndurerată domnişoara de Mancini, 
rănită de acest răspuns. 

— Regele n-are altă voinţă decât aceea pe care i-o dictează 
politica, în afară de aceea pe care i-o impune raţiunea de stat. 

— Oh, asta înseamnă că nu mă iubeşti! strigă Maria. Dacă 
m-ai iubi, sire, ai avea o voinţă. 

Rostind aceste cuvinte, Maria îşi ridică ochii spre iubitul ei, 
pe care-l văzu mai palid şi mai abătut decât un surghiunit ce-şi 
părăseşte pentru totdeauna pământul unde s-a născut. 

— Învinuieşte-mă de orice — murmură regele — dar nu-mi 
spune că nu te iubesc, 

O lungă tăcere urmă după aceste cuvinte, pe care tânărul 
rege le pronunţase cu un simţământ pe cât de adevărat, pe atât 
de adânc. 

— Nu pot să mă gândesc, sire — reluă Maria, făcând o 
ultimă încercare — că mâine sau poimâine n-am să te mai văd; 
nu pot să mă gândesc că îmi voi încheia tristele zile departe de 
Paris, că buzele unui bătrân, ale unui necunoscut vor atinge 
aceasta mână pe care o ţii acum într-ale tale; nu, cu adevărat, 
nu pot să mă gândesc la toate acestea, sire, fără ca biata mea 
inimă să nu fie zdrobită de deznădejde. 

Şi, în aceeaşi clipă, Maria de Mancini izbucni în plâns. 

Regele, la rândul lui, adânc mişcat, îşi duse batista la gură 
şi îşi înăbuşi un suspin. 

— Uite — zise ea — trăsurile s-au oprit; sora mea mă 
aşteaptă; a sosit clipa hotărâtoare; ceea ce vei hotări acum va fi 
hotărât pentru toată viaţa. Vai, sire, vrei oare să te pierd? Vrei 
oare ca aceea căreia i-ai spus "te iubesc" să fie a altuia şi nu a 
regelui ei, a stăpânului ei, a iubitului ei? Oh, curaj, Ludovic! Un 
singur cuvânt. Spune: Vreau! şi întreaga mea viaţă va fi legată 
de a ta şi inima mea îţi va aparţine pentru totdeauna. 

Regele nu răspunse nimic. 

Maria îl privi atunci aşa cum Didona îl privise pe Eneas în 
Câmpurile-Elizeene, cu înverşunare şi dispreţ. 

— Adio — zise ea. Adio viaţă, adio dragoste, adio cer! 

Şi făcu un pas să se depărteze. Regele o opri, îi luă mâna, o 
duse la buzele sale şi, deznădejdea fiind mai puternică decât 
hotărârea pe care se părea că o luase înlăuntrul său, lăsă să 
cadă pe această frumoasă mână o lacrimă arzătoare de părere 


de rău, care o făcu pe Maria să tresară, ca şi cum această 
lacrimă o arsese cu adevărat. Văzu ochii umezi ai regelui, 
fruntea lui pală, buzele îndurerate şi strigă cu un accent pe 
care nimic nu l-ar putea reda: 

— Vai, sire, eşti rege, plângi şi eu plec! 

Regele, în loc de orice răspuns, îşi ascunse faţa în batistă. 

Ofiţerul scoase un fel de răcnet care sperie cei doi cai. 

Domnişoara de Mancini, mânioasă, îl părăsi pe rege şi se 
urcă numaidecât în trăsură, strigând către vizitiu: 

— Porneşte, porneşte repede! 

Vizitiul se supuse, dădu bice cailor şi trăsura grea se urni 
scârţâind din osiile sale, în timp ce regele Franţei, singur, 
abătut, doborât, nu îndrăznea să se mai uite nici înainte, nici 
înapoia lui. 


Capitolul XIV 


Unde Regele şi locotenentul dau dovadă că 
au ţinere de minte 


După ce regele, ca toţi îndrăgostiţii din lume, privi 
îndelung şi cu încordare orizontul unde dispărea trăsura ce-o 
conducea pe iubita lui, după ce se întoarse şi se reîntoarse de o 
sută de ori cu faţa în aceeaşi direcţie şi după ce izbuti, în cele 
din urmă, să-şi potolească întrucâtva vârtejul ce-i răvăşea inima 
şi gândurile, îşi aduse, în sfârşit, aminte că nu era singur. 

Ofiţerul ţinea, alături, calul de frâu şi nu pierduse cu totul 
nădejdea de a-l vedea pe rege schimbându-şi hotărârea. "Mai 
are încă timp să se arunce în şa şi să alerge după trăsură; cele 
câteva clipe de zăbavă nu înseamnă nimic." 

Dar imaginaţia locotenentului de muşchetari era prea vie şi 
prea bogată; o întrecea pe aceea a regelui, care se ferea să 
meargă cu gândul atât de departe. Se mulţumi să se apropie de 
ofiţer şi să spună cu glas îndurerat: 

— S-a sfârşit... Pe cai! 


Ofiţerul, năpădit parcă el însuşi de aceeaşi durere şi de 
aceeaşi tristeţe, încălecă pe cai cu mişcări încete, foarte 
posomorât. Regele porni înainte, locotenentul după el. 

La pod, Ludovic întoarse capul pentru ultima oară. 
Ofiţerul, răbdător ca un zeu ce-ar avea eternitatea înaintea şi în 
urma lui, mai spera încă într-o răzgândire. Dar în zadar; nimic 
nu se întâmplă. Regele apucă pe aleea care ducea la castel şi 
intră pe poartă în clipa când orologiul suna ceasurile şapte. 

După ce regele ajunse în curtea castelului şi după ce 
muşchetarul, căruia nu-i scăpa nimic, văzuse cum un colţ de 
perdea se ridicase la fereastra cardinalului, Ludovic scoase un 
oftat adânc, asemenea unui om dezlegat de cele mai apăsătoare 
griji şi zise cu jumătate de glas: 

— Deocamdată, domnule ofiţer, cred că am terminat! 

Regele îşi chemă gentilomul, căruia îi spuse: 

— Pînă la ceasurile două, nu voi primi pe nimeni; m-ai 
auzit, domnule? 

— Sire — răspunse gentilomul — e însă cineva care doreşte 
să intre. 

— Cine? 

— Locotenentul de muşchetari. 

— Cel care m-a însoţit? 

— Da, sire! 

— Ah! făcu regele. Ei bine, să intre. 

Ofiţerul se ivi în prag. Regele făcu un semn, gentilomul şi 
valetul de cameră ieşiră. Ludovic îi urmări cu privirea până 
când închiseră uşa, apoi, după ce draperiile grele căzură la loc 
în urma lor, vorbi: 

— Dumneata, venind aici, mi-ai adus aminte, domnule, că 
uitasem să-ţi cer un lucru: nimeni nu trebuie să afle nimic 
despre cele ce s-au întâmplat. 

— Oh, sire, nu e nevoie ca maiestatea voastră să-şi dea 
osteneala de a-mi porunci aceasta. Se vede că nu mă cunoaşte. 

— Da, domnule, e adevărat; ştiu că eşti discret, dar cum nu 
luasem nici o măsură. 

Ofiţerul se înclină. 

— Maiestatea voastră nu are să-mi spună nimic? întrebă el. 

— Nimic, domnule, poţi să te retragi. 

— Aş putea obţine îngăduinţa de a nu o face înainte de a-i 
fi vorbit regelui, sire? 

— Ce ai să-mi spui? Explică-te, domnule. 


— Sire, un lucru fără însemnătate pentru maiestatea 
voastră, dar care mă preocupă foarte mult pe mine. Rog să fiu 
iertat deci că vă răpesc din timp. Dacă n-ar fi grabnic, dacă n-ar 
fi absolut necesar să vă vorbesc, n-aş fi cutezat să vin aici şi m- 
aş fi făcut dispărut, mut şi supus, cum am fost totdeauna. 

— Cum dispărut! Nu te înţeleg. 

— Sire, într-un cuvânt, am venit să cer maiestăţii voastre 
să fiu eliberat din slujbă. 

Regele făcu o mişcare de surprindere, dar ofiţerul rămase 
neclintit ca o statuie. 

— Să fii eliberat din slujbă, domnule? Şi pentru câtă vreme, 
te rog? 

— Pentru totdeauna, sire. 

— Cum aşa, vei înceta de a mă mai servi, domnule? zise 
Ludovic, cu o expresie ce trăda mai mult decât surpriza. 

— Sire, spre marea mea părere de rău. 

— Cu neputinţă. 

— Ba da, sire. Am îmbătrânit; sunt treizeci şi patru sau 
treizeci şi cinci de ani de când port armura; bieţii mei umeri 
sunt obosiţi; simt că trebuie să las locul celor tineri. Eu nu sunt 
din veacul cel nou, am rămas cu un picior în cel vechi! Îmi dau 
seama de asta, întrucât totul pare ciudat în ochii mei, totul mă 
uimeşte, totul mă zăpăceşte. Pe scurt, am onoarea să cer 
maiestăţii voastre de a mă elibera din slujbă. 

— Domnule — zise regele privind spre ofiţerul care purta 
uniforma cu o uşurinţă ce-ar fi fost pizmuită de oricare tânăr — 
dar dumneata eşti mai puternic şi mai vânjos decât mine. 

— Oh, sire — răspunse ofiţerul cu un zâmbet de prefăcută 
modestie — maiestatea voastră îmi spune asta fiindcă am încă 
ochiul bun şi piciorul sigur, fiindcă nu mă clatin încă în şa şi 
fiindcă mustaţa mi-e încă neagră. Dar, sire, toate astea-s 
deşertăciunea deşertăciunilor; visuri, închipuire, fum, sire! Par 
încă tânăr, e adevărat, dar sunt bătrân de tot şi în şase luni de 
aici încolo, nu e nici o îndoială, mă vor năpădi junghiurile, guta, 
neputinţa. Aşadar, sire... 

— Domnule — îl întrerupse regele — adu-ţi aminte 
cuvintele de aseară; stăteai în acelaşi loc unde te afli acum şi 
îmi spuneai că eşti înzestrat cu cea mai straşnică sănătate din 
Franţa, ca nu cunoşti oboseala, că nu-ţi pasă dacă ţi se va cere 
să faci zile şi nopţi de strajă. Mi-ai spus oare toate acestea, da 
sau nu? Cată să-ţi reaminteşti, domnule. 


Ofiţerul scoase un suspin uşor. 

— Sire — zise el — bătrâneţea e plină de vanitate şi trebuie 
să li se ierte bătrânilor că se laudă, atunci când nimeni nu-i mai 
laudă. Am spus acele fraze, tot ce se poate; dar adevărul este, 
sire, că sunt foarte obosit şi că cer să fiu trecut la pensie. 

— Domnule — spuse regele înaintând spre ofiţer cu o 
mişcare plină de eleganţă şi de maiestate — dumneata nu-mi 
arăţi adevărata cauză; vrei să părăseşti serviciul meu, e drept, 
dar îmi ascunzi motivul care te îndeamnă să faci aceasta. 

— Sire, vă rog să credeţi că... 

— Cred ceea ce văd, domnule; văd un bărbat în putere, 
energic, plin de prezenţă de spirit, cel mai bun soldat al 
Franţei, poate şi un asemenea personaj nu mă poate încredința 
pentru nimic în lume că dumneata ai avea nevoie de odihnă. 

— Ah, sire — rosti locotenentul cu amărăciune — câte 
măguliri! Maiestatea voastră mă ia drept altcineva, fără 
îndoială. Energic, viguros, înţelept, viteaz, cel mai bun soldat al 
armatei! Dar, sire, maiestatea voastră exagerează micile mele 
merite în aşa măsură, că, oricât de bună părere aş avea despre 
mine, ajung să nu mă mai recunosc, zău! Dacă aş fi atât de 
înfumurat încât să cred numai pe jumătate cuvintele maiestăţii 
voastre, m-aş socoti un om de preţ, absolut necesar; aş spune 
că un slujitor care întruneşte atât de multe şi atât de strălucite 
însuşiri e o comoară nepreţuită. Dar, sire, eu toată viaţa mea, în 
afară de azi, mă simt dator s-o spun, am fost, după părerea 
mea, prețuit mult mai prejos decât meritam. De aceea, repet, 
maiestatea voastră exagerează. 

Regele îşi încruntă sprâncenele, deoarece în cuvintele 
acestea ale ofițerului vedea surâzând amar o ironie. 

— Uite ce e, domnule — zise el — să vorbim pe faţă de astă 
dată. Nu-ţi place să te afli în serviciul meu? Spune! Haide, 
răspunde deschis, fără ocol, cu îndrăzneală, aşa vreau! 

Ofiţerul, care de câteva clipe îşi învârtea pălăria în mâini, 
cu un aer încurcat, la auzul acestor cuvinte îşi ridică deodată 
fruntea. 

— Oh, sire — răspunse el — iată ceea ce-mi uşurează mult 
stânjeneala. La o întrebare pusă atât de deschis, voi răspunde şi 
eu la fel de deschis. A spune adevărul e un lucru bun, atât 
pentru plăcerea pe care o încerci de a-ţi uşura inima, cât şi 
pentru raritatea faptului. Voi spune deci întregul adevăr în faţa 


regelui meu, rugându-l totuşi să-i ierte sinceritatea unui bătrân 
ostaş. 

Ludovic privi spre ofiţer cu o vie nelinişte, ce se manifesta 
prin neastâmpărul gestului. 

— Ei bine, vorbeşte — zise el — căci sunt nerăbdător să 
aud adevărurile pe care vrei să mi le spui. 

Ofiţerul îşi aruncă pălăria pe o masă, apoi chipul său şi aşa 
plin de inteligenţă şi de demnitate, luă deodată un aer ciudat de 
măreție şi solemnitate. 

— Sire — rosti el — părăsesc serviciul regelui, fiindcă sunt 
nemulţumit. În timpurile de azi, sluga se poate apropia cu 
respect de stăpânul său, aşa cum fac eu acum, punându-i la 
picioare roadele muncii lui, înapoindu-i uneltele, dându-i 
socoteală de fondurile ce i-au fost încredințate, spunând: 
"Stăpâne, ziua mea de muncă s-a încheiat, plăteşte-mă, te rog şi 
să ne despărţim". 

— Domnule! Domnule! strigă regele, roşu la faţă de mânie. 

— Ah, sire — răspunse ofiţerul, îndoindu-şi o clipă 
genunchiul — niciodată un servitor n-a fost mai respectuos 
decât sunt eu în faţa maiestăţii voastre; dar mi-aţi poruncit să 
spun adevărul. Şi acum, când am început să-l spun, el va trebui 
să izbucnească, chiar dacă îmi veţi ordona să tac. 

Era atâta hotărâre întipărită în trăsăturile încordate de pe 
chipul ofițerului, încât Ludovic al XIV-lea nu avu nevoie să-i mai 
spună să continue; el vorbi deci mai departe, în vreme ce regele 
îl privea cu o curiozitate amestecată cu admiraţie. 

— Sire, în curând se împlinesc treizeci şi cinci de ani, după 
cum spuneam, de când slujesc coroana Franţei; puţini oameni 
au tocit atâtea spade ca mine în această slujbă şi spadele de 
care vorbesc erau dintre cele mai bune, sire. Eram un 
copilandru, care nu cunoştea nimic pe lume, în afară de curaj, 
când regele, părintele vostru, a bănuit în mine un om. Eram un 
om, sire, când cardinalul de Richelieu, care se pricepea, a ghicit 
în mine un vrăjmaş. Sire, povestea acestei duşmănii dintre 
furnică şi leu aţi putea să o citiţi de la primul până la ultimul 
rând în arhivele secrete ale familiei voastre. Dacă vă vine pofta 
vreodată să o faceţi, sire, nu staţi nici o clipă în cumpănă: 
povestea merită această osteneală, v-o spun eu. Veţi citi acolo 
că leul, obosit, istovit, gâfâind, ceru, în sfârşit, iertare şi trebuie 
recunoscut un lucru: că a iertat şi el. Ah, frumoase vremuri 
erau acelea, sire, încărcate de bătălii, ca o epopee de Tasso sau 


de Ariosto! Măreţia acelor timpuri, pe care al nostru nu poate 
să şi-o închipuie, a fost pentru noi ceva obişnuit. Timp de cinci 
ani, am fost erou în fiecare zi, cel puţin după câte mi-au spus 
unele personaje cu merite; şi nu-i puţin lucru, credeţi-mă, sire, 
un eroism de cinci ani în şir! Totuşi, eu cred cele ce mi-au spus 
acei domni cu merite, deoarece ştiau să cântărească lucrurile: 
ei se numeau domnul de Richelieu, domnul de Buckingham, 
domnul de Beaufort, domnul de Retz — acesta din urmă, un 
geniu aspru şi el, în războiul străzilor! — în sfârşit, regele 
Ludovic al XIII-lea şi chiar regina, augusta voastră mamă, care 
a avut bunăvoința să-mi spună într-o zi: MULŢUMESC! Nu mai 
ştiu ce serviciu avusesem fericirea să-i aduc. lertaţi-mă, sire, că 
vorbesc cu atâta îndrăzneală; dar ceea ce vă povestesc acum, 
am avut cinstea să o mai spun maiestăţii voastre, face parte din 
istorie. 

Regele îşi muşcă buzele şi se trânti cu zgomot într-un 
fotoliu. 

— Plictisesc pe maiestatea voastră — zise locotenentul. Eh, 
sire, iată ce înseamnă adevărul! E un tovarăş necruţător, 
îmbrăcat în ţepi de fier: îl răneşte pe cel care-l atinge, ba uneori 
chiar şi pe cel care-l rosteşte. 

— Nu, domnule — răspunse regele — te-am poftit să 
vorbeşti, vorbeşte deci! 

— După ce i-am slujit pe rege şi pe cardinal, am slujit apoi 
regența, sire. M-am bătut de asemeni cumplit în Frondă, dar nu 
chiar ca prima dată. Oamenii începeau să scadă în înălţime. 
Asta însă nu m-a împiedicat să comand pe muşchetarii 
maiestăţii voastre în câteva încăierări primejdioase, care au 
rămas pe lista de izbânzi a companiei. Mă bucuram pe vremea 
aceea de un renume straşnic! Eram omul de încredere al 
domnului de Mazarin: Locotenente colo, locotenente dincolo! 
Locotenente în dreapta, locotenente în stânga! Nu se dădea un 
singur ghiont în Franţa, fără ca preaplecata slugă a maiestăţii 
voastre să nu fie însărcinată cu executarea lui! Dar curând, 
domnul cardinal nu se mulţumi numai cu Franţa: mă trimise în 
Anglia, pe seama domnului Cromwell. Încă un domn care nu era 
de loc blând, vă asigur, sire. Am avut cinstea de a-l cunoaşte şi 
am putut să-l cântăresc bine. Mi s-a făgăduit mult în contul 
acestei misiuni; şi, întrucât am făcut acolo cu totul altceva 
decât ceea ce mi se recomandase să fac, am fost răsplătit din 
belşug, căci m-au numit în cele din urmă căpitan de muşchetari, 


adică mi s-a dat sarcina cea mai râvnită de la curte, aceea care 
deschide calea mareşalilor Franţei şi pe bună dreptate, căci 
cine zice căpitan de muşchetari, zice floarea armatei şi regele 
vitejilor! 

— Căpitan, domnule? replică regele. Greşeşti, vrei poate să 
spui locotenent. 

— Nu, sire, eu nu greşesc niciodată. Maiestatea voastră 
poate cere lămuriri asupra acestui punct: domnul de Mazarin 
mi-a dat brevetul. 

— Ei bine? 

— Dar domnul de Mazarin, maiestatea voastră o ştie mai 
bine ca oricine, nu dă prea deseori ceva, ba uneori chiar ia 
înapoi ceea ce dă: după ce s-a încheiat pacea şi n-a mai avut 
nevoie de mine, mi-a retras brevetul. Fără îndoială, nu eram 
vrednic să-l înlocuiesc pe domnul de Treville, această ilustră 
figură; dar, în sfârşit, mi se făgăduise, mi se dăduse, deci 
trebuia să rămână aşa. 

— Aceasta este ceea ce te nemulţumeşte, domnule? Ei 
bine, voi cere lămuriri. Iubesc dreptatea şi plângerea dumitale, 
cu toate că e făcută soldăţeşte, nu-mi displace. 

— Oh, sire — protestă ofiţerul — maiestatea voastră nu m-a 
înţeles: eu nu mai cer nimic acum. 

— Din prea multă modestie, domnule; dar eu vreau să 
îndrept lucrurile şi mai târziu... 

— Oh, sire, ce vorbă! Mai târziu! lată treizeci de ani de 
când trăiesc cu acest cuvânt plin de intenţii bune, care a fost 
rostit de atâtea mari personaje şi pe care-l rosteşte, la rându-i, 
gura maiestăţii voastre. Mai târziu! Aşa am primit douăzeci de 
răni şi am ajuns la cincizeci şi patru de ani, fără să fi avut 
vreodată un ludovic în pungă şi fără să fi găsit vreodată un 
sprijinitor în calea mea, eu care am sprijinit atâţia oameni! De 
aceea, acum schimb vorba, sire şi când mi se spune: mai târziu, 
eu răspund: numaidecât. Nu cer altceva decât odihnă, sire. Îmi 
poate fi acordată: nu va costa pe nimeni nimic. 

— Nu mă aşteptam la felul acesta de a vorbi, domnule, mai 
ales din partea unui om care a trăit în preajma celor mari. Uiţi 
că vorbeşti regelui, unui gentilom care se trage dintr-o casă tot 
atât de bună ca şi a dumitale, presupun şi când eu spun mai 
târziu, e un lucru sigur. 

— Nu mă îndoiesc, sire; dar iată sfârşitul acestui teribil 
adevăr pe care aveam să vi-l spun: când voi vedea pe această 


masă bastonul de mareşal, spada de conetabil sau coroana 
Poloniei, în loc de mai târziu, vă jur, sire, că voi spune tot 
numaidecât. Ah, iertaţi-mă, sire, sunt din ţinutul bunicului 
vostru, Henric al IV-lea: nu vorbesc prea des, dar când des-chid 
gura spun totul. 

— Viitorul domniei mele te ispiteşte prea puţin, după cât se 
pare, domnule! rosti Ludovic cu trufie. 

— Uitare, uitare peste tot! strigă ofiţerul, ridicând fruntea 
sus. Stăpânul şi-a uitat de slugă şi iată că sluga a ajuns să-şi 
uite de stăpân. Trăiesc într-o vreme nenorocită, sire! Văd o 
tinereţe descurajată şi plină de temeri, sfioasă şi despuiată, 
când ar trebui să fie puternică şi bogată. Deschid aseară, de 
pildă, uşa regelui Franţei pentru un rege al Angliei, pe al cărui 
părinte, eu, păcătosul, am fost cât pe-aci să-l scap de la moarte, 
dacă Dumnezeu nu mi-ar fi stat împotrivă, ocrotindu-l pe alesul 
său, Cromwell! Deschid, zic, această uşă, adică palatul unui 
frate pentru alt frate şi văd — ah, sire, asta îmi strânge inima! 
— şi văd cum ministrul acestui rege îl alungă pe proscris şi-şi 
umileşte stăpânul, osândind la mizerie pe un alt rege, semenul 
său; în sfârşit, îl văd pe Prinţul meu, care e tânăr, frumos, 
viteaz, care are curajul în inimă şi fulgerul în privire, îl văd 
tremurând în faţa unui preot care îşi râde de el în dosul 
perdelelor de la odaia de culcare, unde socoteşte în patul său 
tot aurul Franţei, pe care-l înfundă apoi în cufere necunoscute 
de nimeni. Da, vă înţeleg privirea, sire. Am dus îndrăzneala 
până la nebunie, dar ce vreţi? Sunt un bătrân şi spun maiestăţii 
voastre, regele meu, cuvinte pe care i le-aş vâri înapoi pe gât 
celui ce-ar îndrăzni să le rostească în faţa mea. Dar mi-aţi 
poruncit să-mi descarc inima înaintea voastră, sire şi las să se 
scurgă la picioarele maiestăţii voastre veninul pe care l-am 
adunat în suflet timp de treizeci de ani, cum aş lăsa să mi se 
scurgă tot sângele, dacă maiestatea voastră mi-ar cere-o. 

Regele, fără să spună un cuvânt, îşi şterse cu batista 
sudoarea rece ce-i năpădise fruntea şi tâmplele. Clipa de tăcere 
care urmă după această înfocată mărturisire fu pentru cel care 
vorbise, ca şi pentru cel care ascultase, ca un veac de suferinţă. 

— Domnule — rosti în cele din urmă regele — dumneata ai 
pronunţat cuvântul uitare şi eu n-am auzit decât acest cuvânt; îi 
voi răspunde deci lui singur. Alţii au putut să uite, eu însă nu, 
şi, ca dovadă, îmi aduc aminte că într-o zi de răscoală, într-o zi 
când poporul furios, furios şi mugind ca marea, năvălise în 


Palatul Regal, într-o zi, în sfârşit, când mă prefăceam că dorm 
în patul meu, un singur om, cu spada trasă, ascuns la căpătâiul 
meu, veghea asupra vieţii mele, gata să şi-o primejduiască pe a 
sa pentru mine, aşa cum şi-o primejduise de douăzeci de ori 
pentru cei din familia mea. Acest gentilom, căruia i-am cerut 
atunci să-şi spună numele, nu se numea cumva domnul 
d'Artagnan? Spune, domnule! 

— Maiestatea voastră are o memorie bună — răspunse cu 
răceală ofiţerul. 

— Atunci, domnule — continuă regele — dacă păstrez 
asemenea amintiri din vremea copilăriei, îţi poţi da seama cât 
de bine le voi ţine minte pe cele de la maturitate. 

— Maiestatea voastră a fost cu dărnicie înzestrată de 
Dumnezeu — zise ofiţerul pe acelaşi ton. 

— Ia să vedem, domnule d'Artagnan — reluă regele cu 
multă nelinişte — dumneata nu poţi avea oare răbdarea pe care 
o am eu? Dumneata nu poţi face, oare, ceea ce fac eu? la să 
vedem! 

— Şi ce face maiestatea voastră, sire? 

— Aştept. 

— Maiestatea voastră poate să aştepte, fiindcă e tânăr; eu 
însă, sire, eu n-am timp să aştept: bătrâneţea e în pragul casei 
mele şi pe urmele ei calcă moartea, care îşi vâră ochii prin toate 
ungherele. Maiestatea voastră e la începutul vieţii şi are în faţă 
un viitor plin de speranţe şi de belşug; pe când eu, sire, eu mă 
aflu la celălalt capăt al orizontului şi suntem atât de departe 
unul de altul, încât nu voi mai avea timp să aştept ca maiestatea 
voastră să vină până la mine. 

Ludovic făcu un înconjur al camerei, ştergându-şi mereu 
sudoarea aceea care i-ar fi îngrozit pe medici, dacă medicii ar fi 
putut să-l vadă pe rege într-o astfel de stare. 

— Bine, domnule — spuse apoi Ludovic al XIV-lea pe un ton 
scurt. Vrei să te retragi la pensie? Ți se va îngădui acest lucru. 
Îmi înaintezi atunci demisia din gradul de locotenent de 
muşchetari? 

— O depun cu toată umilinţa la picioarele maiestăţii 
voastre, sire. 

— De ajuns. Voi pune să ţi se ordonanţeze pensia. 

— Voi rămâne pentru totdeauna recunoscător maiestăţii 
voastre, 


— Domnule — mai rosti regele, străduindu-se din răsputeri 
să se stăpânească — cred că pierzi un stăpân bun. 

— Şi cu cred asta, sire. 

— Vei mai găsi, oare, vreunul la fel? 

— Oh, sire, ştiu că maiestatea voastră nu are pereche în 
lumea întreagă, de aceea, de aici înainte nu voi mai sluji nici un 
rege de pe pământ şi nu voi mai avea alt stăpân decât pe mine 
însumi. 

— Ai să te ţii de cuvânt? 

— O jur în faţa maiestăţii voastre. 

— N-am să uit această declaraţie, domnule. 

D'Artagnan se înclină. 

— Şi ştii că am o memorie bună — adăugă regele. 

— Da, sire; aş dori însă ca această memorie să trădeze pe 
maiestatea voastră în clipa de faţă, pentru a uita necazurile pe 
care am fost silit să le dezvălui cu atâta îndrăzneală ochilor săi. 
Maiestatea voastră e mai presus de săraci şi de umili, încât 
sper... 

— Maiestatea mea, domnule, va face întocmai ca soarele, 
care vede totul şi pe mari şi pe mici şi pe bogaţi şi pe săraci, 
dând strălucire unora, căldură altora şi tuturor viaţă. Adio, 
domnule d'Artagnan, adio, eşti liber! 

Şi, cu un oftat adânc, înăbuşit în coşul pieptului, regele 
trecu repede în camera de-alături. 

D'Artagnan îşi luă pălăria de pe masa unde o aruncase şi 
ieşi. 


Capitolul XV 


Proscrisul 


D'Artagnan nu ajunsese încă la capătul de jos al scării, 
când regele îşi strigă gentilomul. 

— Am să-ţi dau o însărcinare, domnule — zise el. 

— Sunt la ordinele maiestăţii voastre. 

— Aşteaptă puţin. 


Şi tânărul rege se aşeză să aştearnă pe hârtie scrisoarea 
următoare, care-l costă mai mult de un suspin, cu toate că în 
acelaşi timp ceva asemănător cu un simţământ de biruinţă 
strălucea în ochii lui; 


“Domnule Cardinal, 

Mulțumită bunelor dumitale sfaturi şi mai cu deosebire 
mulțumită hotărârii domniei tale, am ştiut să înfrâng şi să 
stăpânesc o slăbiciune nevrednică de un rege. Mi-ai orânduit cu 
multă îndemânare soarta, pentru ca recunoştinţa să nu mă 
oprească în clipa când eram gata să-ţi zădărnicesc opera. Am 
înțeles că mă înşelam voind să-mi îndrept viaţa pe o altă cale 
decât aceea pe care i-o hărăziseşi. Fără îndoială, ar fi fost rău 
pentru Franţa şi rău pentru familia mea dacă neinţțelegerea ar fi 
încolţit între mine şi ministrul meu. Ceea ce s-ar fi întâmplat, de 
bună scamă, dacă mi-aş fi făcut soţie pe nepoata domniei tale. 
Înţeleg foarte bine acest lucru şi de aici înainte nu mă voi mai 
împotrivi cu nimic la împlinirea destinului meu. Sunt deci gata 
să mă însor cu Infanta Maria-Tereza. Poţi chiar fixa, din clipa de 
faţă, deschiderea convorbirilor. 

Al dumitale, 

Ludovic" 


După ce reciti scrisoarea, regele o pecetlui el însuşi. 

— Du această scrisoare domnului cardinal — zise apoi. 

Gentilomul plecă. La piciorul scării care ducea la 
apartamentul lui Mazarin, îl întâlni pe Bernouin, care aştepta 
acolo cu înfrigurare. 

— Ce este? întrebă valetul de cameră al ministrului. 

— Domnule — răspunse gentilomul — am o scrisoare 
pentru eminenţa sa. 

— O scrisoare! Ah, ne aşteptam la asta, după mica 
plimbare de azi-dimineaţă. 

— A, ştiaţi că maiestatea sa... 

— În calitate de prim-ministru, e de datoria noastră să ştim 
totul. lar maiestatea sa se roagă, bănuiesc, imploră? 

— Nu ştiu, dar a oftat de multe ori, scriind-o. 

— Da, da, da, ştim ce înseamnă asta. Oftezi de fericire, 
întocmai ca şi de durere, domnule. 

— Totuşi, regele nu părea să fie prea fericit la întoarcere. 


— Poate că n-ai văzut bine. De altminteri, domnia ta n-ai 
văzut pe maiestatea sa decât atunci când a intrat în castel, 
însoţit doar de locotenentul său de gardă. Eu însă aveam 
telescopul eminenţei sale şi priveam prin el când eminenţa sa 
se simţea obosit. Amândoi plângeau, pot fi sigur. 

— Ei da şi plângeau cumva de fericire? 

— Nu, din dragoste. Şi îşi făceau mii de juruinţe, pe care 
regele nu doreşte decât să le ţină. Or, această scrisoare eo 
primă dovadă. 

— Şi ce crede eminenţa sa despre această iubire, care, de 
altminteri, nu e pentru nimeni o taină? 

Bernouin îl luă de braţ pe mesagerul regelui şi, urcând 
scara împreună cu el, îi explică, vorbind încet: 

— Îţi spun numai dumitale: eminenţa sa are credinţa că 
lucrurile au să se termine bine. Ştiu, vom avea război cu 
Spania; un război însă care va da satisfacţie nobililor. Domnul 
cardinal, pe deasupra, o va înzestra regeşte şi chiar mai mult 
decât regeşte, pe nepoata sa. Vor fi bani, serbări, cântece; toată 
lumea va fi mulţumită. 

— Ei bine — răspunse gentilomul dând din cap — mie mi se 
pare că scrisoarea pe care o aduc e prea uşurică pentru a 
cuprinde toate acestea. 

— Prietene — răspunse Bernouin — eu sunt sigur de ceea 
ce îţi spun: domnul d'Artagnan mi-a povestit totul. 

— Şi ce ţi-a spus? S-auzim! 

— l-am ieşit în cale pentru a-i cere veşti în numele 
cardinalului, fără a dezvălui, se înţelege, planurile noastre, 
întrucât domnul d'Artagnan e un copoi foarte şiret. "Dragă 
domnule Bernouin — mi-a răspuns el — regele e îndrăgostit 
nebuneşte de domnişoara de Mancini. lată tot ce pot să-ți 
spun." "Ei — l-am întrebat eu — şi îl crezi în stare să treacă 
peste planurile eminenţei sale?" "Ah, nu mă întreba asta; îl cred 
pe rege în stare de orice. Are un cap de fier şi când îşi pune în 
gând ceva, nu se mai lasă. Dacă i-a intrat în minte să se însoare 
cu domnişoara de Mancini, se va însura." După aceea, m-a lăsat 
singur şi s-a dus la grajduri, a scos un cal, i-a pus el însuşi şaua, 
a încălecat în grabă şi a pornit în goană ca şi cum l-ar fi mânat 
din urmă diavolul. 

— Şi dumneata crezi toate astea?... 

— Cred că domnul locotenent de gardă ştia mai multe 
decât a voit să spună. 


— Aşa că, după părerea dumitale, domnul d'Artagnan... 

— Aleargă acum, fără nici o îndoială, după cele două 
exilate, pentru a face toate demersurile necesare spre a sluji 
dragostea regelui. 

Vorbind astfel, cei doi confidenţi ajunseră la uşa 
cabinetului eminenţei sale. Cardinalul nu mai suferea din 
pricina gutei, ci se plimba neliniştit prin cameră, trăgând cu 
urechea spre uşă şi privind mereu spre fereastră. 

Bernouin intră, urmat de gentilomul regelui, care avea 
ordin să predea scrisoarea chiar în mâinile eminenţei sale. 
Mazarin luă scrisoarea, dar mai înainte de a o deschide îşi 
compuse un surâs potrivit cu această împrejurare, în aşa fel 
încât să-şi poată ascunde cu uşurinţă tulburarea, de orice 
natură ar fi fost ea. Şi, într-adevăr, oricare ar fi fost impresia ce 
i-o produse scrisoarea, nici un reflex al acestei impresii nu i se 
trădă pe faţă. 

— Ei bine — rosti el după ce citi şi reciti scrisoarea — 
minunat, domnule! Vesteşte-l pe rege că-i mulţumesc pentru 
supunerea pe care o arată dorințelor reginei-mame şi că voi 
face totul spre a-i îndeplini voinţa. 

Gentilomul ieşi. Dar abia se închise uşa în urma lui şi 
cardinalul, care nu purta mască în faţa lui Bernouin, o smulse 
pe aceea pe care şi-o pusese pentru un moment şi, cu o 
expresie întunecată pe chip, zise: 

— Cheamă-l pe domnul de Brienne. 

Secretarul intră după numai cinci minute. 

— Domnule — îi spuse Mazarin — am făcut acum un mare 
serviciu monarhiei, poate cel mai mare din câte i-am. făcut 
vreodată. Vei duce această scrisoare, care e o dovadă a celor 
ce-am spus, maiestăţii sale regina-mamă, iar după ce ţi-o va 
înapoia, o vei pune în cartonul B, care e plin de documente şi de 
acte în legătură cu slujba mea. 

Brienne plecă şi, cum această scrisoare atât de importantă 
era desfăcută, nu se feri să o citească pe drum. E de la sine 
înţeles că Bernouin, care stătea bine cu toată lumea, se apropie 
din mers de secretar şi îşi aruncă ochii pe deasupra umărului 
acestuia, citind şi el. Vestea se răspândi în castel cu atâta 
iuţeală, încât Mazarin se temu o clipă ca ea să nu ajungă la 
urechile reginei înainte ca domnul de Brienne să-i fi transmis 
scrisoarea lui Ludovic al XIV-lea. 


Îndată ce ordinele de plecare fură date, domnul de Condé 
se duse să-l salute pe rege la ceasul pretinsei deşteptări şi 
înscrise pe tăbliţa sa oraşul Poitiers ca loc de popas şi de 
odihnă pentru maiestăţile lor. 

Astfel se rezolva, în câteva clipe, o intrigă ce dăduse atâta 
bătaie de cap diplomaţiilor europene. Ea n-avea însă ca rezultat 
imediat, limpede şi precis, decât că-l făcuse pe un biet 
locotenent de muşchetari să-şi piardă slujba şi venitul. E 
adevărat însă că, în schimb, îşi câştiga libertatea. 

Vom afla în curând cum s-a folosit de ea domnul 
d'Artagnan. Deocamdată, cu îngăduinţa cititorilor, ne vom 
reîntoarce la hanul "Medicis", unde, exact în clipa când la castel 
se dădeau ordine pentru plecarea regelui, o fereastră se 
deschidea spre stradă. 

Această fereastră care se deschidea era de la una din 
odăile ocupate de Carol. Nefericitul prinţ îşi petrecuse noaptea 
stând pe gânduri, cu capul în mâini şi cu coatele pe o masă, în 
timp ce Parry, infirm şi bătrân, adormise într-un colţ, obosit cu 
trupul şi cu spiritul. Cumplită soartă avea această credincioasă 
slugă, care vedea cum reîncepe, pentru a doua generaţie, 
îngrozitorul şir de nenorociri ce apăsaseră pe umerii celei 
dintâi! După ce Carol al Il-lea se gândi îndelung la noua 
înfrângere pe care o încerca, după ce îşi dădu seama de 
singurătatea deplină în care căzuse, văzând cum i se spulberă şi 
ultima nădejde, fu cuprins, în cele din urmă, de un fel de 
ameţeală şi se prăbuşi pe spate în largul jilţ pe braţul căruia se 
aşezase. Atunci lui Dumnezeu i se făcu milă de nefericitul prinţ 
şi îi trimise în ajutor somnul, frate nevinovat al morţii. Şi nu se 
trezi decât la şase ceasuri şi jumătate, adică atunci când 
soarele îşi arunca strălucirea în odaia sa, iar Parry, nemişcat, 
de teamă să nu-i tulbure odihna, privea cu o adâncă durere 
ochii lui tineri arşi de nesomn şi obrajii lui palizi de suferinţe şi 
lipsuri. 

În sfârşit, huruitul câtorva căruţe încărcate ce coborau 
spre Loara îl deşteptă pe Carol. Se ridică, privi în jurul lui ca un 
om care a uitat totul, îl zări pe Parry, îi strânse mâna şi-i spuse 
să încheie socotelile cu domnul Crapole. Jupân Cropole, nevoit 
să întocmească lista cheltuielilor cu Parry, se purtă, trebuie să 
o spunem, ca un om cinstit; el făcu doar remarca sa obişnuită, 
anume că cei doi călători nu mâncaseră mai nimic, ceea ce 
prezenta îndoitul neajuns că era umilitor pentru bucătăria sa şi 


că îl silea să ceară plata pentru bucatele neatinse, dar totuşi 
servite. Parry nu avu ce sa spună la aceasta şi plăti. 

— Nădăjduiesc — zise regele — că nu s-a întâmplat acelaşi 
lucru şi cu caii. N-am văzut dacă le-ai dat să mănânce ceva şi ar 
fi trist pentru nişte călători, care, ca noi, au de făcut un drum 
lung, să-şi vadă caii slăbiţi. 

La acest semn de îndoială, Cropole îşi luă aerul său măreț 
şi răspunse că ieslea de la "Medicis" nu e mai puţin îmbietoare 
ca sala de mese din interiorul hanului. 

Regele urcă deci în şa, bătrânul lui slujitor făcu la fel şi 
amândoi porniră pe drumul ce ducea la Paris, fără să fi întâlnit 
aproape pe nimeni în calea lor, pe străzile şi în cartierele 
oraşului. 

Pentru prinţ, totul era acum şi mai dureros, dat fiind că 
pornea într-un nou surghiun. Nenorociţii se agaţă de cele mai 
mici speranţe, întocmai ca fericiţii de cele mai mari bucurii şi 
atunci când trebuie să părăsească locul unde această nădejde 
le-a mângâiat inima, ei încearcă ucigătoarea mâhnire pe care o 
simte proscrisul în clipa când păşeşte pe vasul ce trebuie să-l 
ducă în surghiun. Aceasta deoarece se pare că inima lovită de 
atâtea răni suferă la cea mai mică atingere; deoarece ea 
priveşte ca o mulţumire absenţa de o clipă a răului, care nu e 
însă decât absenţa durerii; deoarece, în sfârşit, în cele mai 
cumplite încercări, Dumnezeu a lăsat omului nădejdea, 
asemenea picăturii de apă pe care bogatul cel ham i-o cerea lui 
Lazăr în iad. 

O clipă chiar, speranţa lui Carol al II-lea fusese mai mult 
decât o simplă bucurie trecătoare. Aceasta se întâmplase atunci 
când se văzuse primit atât de bine de fratele său Ludovic. În 
clipa aceea, speranţa lui căpătase o întrupare şi devenise 
realitate; apoi, dintr-o dată, refuzul lui Mazarin coborâse falsa 
realitate la starea de vis. Făgăduiala lui Ludovic al XIV-lea, atât 
de repede înăbuşită, nu fusese decât o batjocură. O batjocură, 
întocmai ca şi coroana sa, ca şi sceptrul său, ca şi prietenii săi, 
ca tot ceea ce-i înconjurase copilăria regală şi-i părăsise 
tinereţea de proscris. 

Batjocură. Totul era batjocură pentru Carol al II-lea, în 
afară de odihna rece şi întunecată pe care i-o făgăduia moartea. 

Acestea erau gândurile care-l chinuiau pe nefericitul prinţ, 
în timp ce, încovoiat pe calul său, al cărui frâu îl lăsase liber, 
mergea sub soarele dulce şi cald al lunii de mai, în care sumbra 


mizantropie a proscrisului vedea parcă o ultimă jignire adusă 
durerii sale. 


Capitolul XVI 


Remember! 


Un călăreț ce venea grăbit pe drumul care urca spre Blois, 
de unde abia plecase de vreo jumătate de ceas, se încrucişa cu 
cei doi călători şi, oricât de grăbit părea să fie el, îşi ridică 
totuşi pălăria în momentul când trecu prin dreptul lor. Regele 
aproape că nici nu-l luă în seamă pe tânăr, căci călăreţul acela 
care-i întâlni pe drum era un tânăr de douăzeci şi patru sau 
douăzeci şi cinci de ani; pe măsură ce se depărta, el întorcea 
din când în când capul şi-i făcea cu mâna unui om care stătea în 
picioare lângă poarta de fier a unei case frumoase, cu pereţii 
albi şi roşii, fiind zidită din cărămizi şi din bucăţi de piatră, cu 
acoperişul de ţiglă, aşezată în partea stângă a drumului pe care 
îl urma prinţul. 

Bărbatul acesta, un bătrân înalt şi slab, cu părul alb — 
vorbim de cel care stătea în picioare lângă poartă — bărbatul 
acesta răspundea semnelor pe care i le făcea tânărul cu alte 
semne de despărţire, la fel de duioase, ca ale unui părinte. 
Tânărul dispăru la cea dintâi cotitură a drumului mărginit de 
copaci falnici şi bătrânul se pregătea să intre în curte, când cei 
doi călători, ajunşi în dreptul porţii, îi atraseră luarea-aminte. 

Regele mergea, după cum am spus, cu capul aplecat, cu 
braţele căzute, lăsându-se purtat de pasul şi aproape de voia 
calului; la rândul său, Parry, ca să se poată bucura şi mai mult 
de căldura plăcută a soarelui, îşi scosese pălăria şi îşi plimba 
privirea când la dreapta, când la stânga drumului. Ochii lui îi 
întâlniră pe ai bătrânului din mijlocul porţii, care, ca şi cum ar fi 
avut o vedenie, lăsă să-i scape un strigăt şi făcu un pas spre cei 
doi călători. De la Parry, ochii lui se îndreptară numaidecât 
spre rege, asupra căruia se opriră o clipă cu stăruinţă. Această 
cercetare, oricât de fugară ar fi fost, se oglindi în aceeaşi clipă, 
în chipul cel mai vădit, pe faţa uriaşului bătrân; căci de îndată 


ce-l recunoscu pe cel mai tânăr dintre călători — şi spunem 
recunoscu, deoarece numai o recunoaştere cu adevărat putea 
să dea naştere unui asemenea gest — de îndată ce-l recunoscu, 
aşadar, pe col mai tânăr dintre călători, îşi împreună mai întâi 
mâinile cu o respectuoasă surprindere, apoi, ridicându-şi 
pălăria de pe cap, salută atât de adânc, încât se lăsă chiar să 
cadă în genunchi. 

Oricât de abătut, sau mai bine zis oricât de cufundat era 
regele în gândurile lui, această manifestare a bătrânului îi 
atrase numaidecât luarea-aminte. Carol îşi opri calul şi, 
întorcându-se către Parry, întrebă: 

— Doamne, Parry, cine să fie oare omul acesta care mă 
salută astfel? Mă cunoaşte cumva? 

Parry, tulburat, palid, îşi îndemnă calul şi se apropie de 
poarta de fier. 

— Ah, sire — zise el, oprindu-se deodată la cinci sau şase 
paşi de bătrânul ce continua să stea îngenuncheat — sire, mă 
vedeţi cuprins de uimire, deoarece mi se pare că-l recunosc pe 
acest brav bărbat. Ei, da, e chiar el. Maiestatea voastră îmi 
îngăduie să-i vorbesc? 

— De bună seamă. 

— Dumneata eşti oare, domnule Grimaud? întrebă Parry. 

— Da, eu — răspunse uriaşul bătrân, ridicându-se în 
picioare, însă fără a pierde nimic din respectuoasa lui atitudine. 

— Sire — strigă atunci Parry — nu m-au înşelat ochii! Omul 
acesta este slujitorul contelui de La Fere, iar contele de La 
Fere, dacă vă mai aduceţi aminte, e acel vrednic gentilom 
despre care i-am vorbit atât de deseori maiestăţii voastre, încât 
amintirea lui trebuie să fi rămas, nu numai în gândul, dar şi în 
inima voastră. 

— Acela care a fost de faţă la cele din urmă clipe ale 
părintelui meu, regele? întrebă Carol, tresărind din toată fiinţa 
lui la această amintire. 

— Chiar acela, sire. 

— Vai! exclamă prinţul. Apoi, adresându-se lui Grimaud, a 
cărui privire înţelegătoare şi vie părea a căuta să-i ghicească 
gândurile, îl întrebă: Prietene, stăpânul dumitale, domnul conte 
de La Fere, locuieşte cumva prin împrejurimi? 

— Aici — răspunse Grimaud, arătând cu braţul întins în 
urmă poarta de fier a casei cu pereţii albi şi roşii. 

— Domnul conte de La Fere e acasă în clipa de faţă? 


— În fund, sub castani... 

— Parry — spuse regele — nu vreau să pierd acest prilej, 
atât de preţios pentru mine, de a-i mulţumi gentilomului căruia 
familia noastră îi datorează o atât de frumoasă pildă de credinţă 
şi generozitate. 'Ţine-mi calul, te rog, prietene. 

Şi, aruncând frâul în mâinile lui Grimaud, regele intră 
singur la Athos, ca un egal la egalul său. Carol fusese îndrumat 
de explicaţia atât de scurtă a lui Grimaud — "în fund, sub 
castani" — astfel că lăsă casa în stânga şi porni drept înainte 
spre aleea arătată. Locul era uşor de, găsit: creasta acestor 
copaci înalţi, încărcaţi de frunze şi de flori proaspete, întrecea 
pe a tuturor celorlalţi arbori din împrejurimi. 

Când ajunse sub coroanele ce împestriţau cărarea cu pete 
de lumină sau de umbră, după capriciul bolților lor mai mult 
sau mai puţin înfrunzite, tânărul prinţ zări un gentilom care se 
plimba cu mâinile la spate şi părea adâncit într-o senină visare. 
De bună seamă, Carol al II-lea se va fi întrebat adeseori cum 
arăta la chip acest gentilom, căci acum păşi fără nici o şovăială 
drept spre el. La auzul mersului său, contele de La Fere ridică 
faţa şi, văzând un necunoscut cu înfăţişare elegantă şi nobilă 
îndreptându-se spre el, îşi scoase pălăria de pe cap şi se opri. 
La câţiva paşi numai, Carol al II-lea îşi scoase şi el pălăria; apoi, 
ca şi cum ar fi răspuns la întrebarea mută a contelui, zise: 

— Domnule conte, am venit să-mi îndeplinesc o datorie faţă 
de dumneata. Ţineam de multă vreme să-ţi exprim recunoştinţa 
mea adâncă. Sunt Carol al II-lea, fiul lui Carol Stuart, care a 
domnit în Anglia şi a murit pe eşafod. 

La acest nume ilustru, Athos simţi că-i trece un fior prin 
vine; dar văzându-l pe tânărul prinţ în picioare, cu capul 
descoperit în faţa lui şi întinzându-i mâna, două lacrimi îi 
tulburară o clipă azurul limpede al ochilor lui frumoşi. 

Se înclină cu mult respect, însă prinţul îl luă de braţ şi-i 
spuse: 

— Vezi cât sunt de nenorocit, domnule conte? A trebuit ca 
numai întâmplarea să mă aducă la dumneata! Vai, nu mi-e dat 
să am pe lângă mine oamenii care îmi sunt dragi şi pe care îi 
preţuiesc, căci mă aflu în starea când nu pot decât să le păstrez 
recunoştinţa în inimă şi numele în amintire. Fără servitorul 
dumitale, care l-a recunoscut pe al meu, aş fi trecut prin faţa 
casei dumitale ca pe lângă a unui străin. 


— E adevărat — zise Athos, răspunzând prin cuvinte la 
prima parte a frazei rostite de prinţ şi printr-un salut la cea de a 
doua — e adevărat, maiestatea voastră a avut parte de zile 
grele. 

— Dar cele mai grele, vai — răspunse Carol — vor veni 
poate abia de acum încolo! 

— Sire, să nu ne pierdem nădejdea. 

— Conte, conte — urmă Carol clătinând din cap — am tras 
nădejde până ieri seară şi, ţi-o jur, ca un bun creştin. 

Athos privi spre rege cu luare-aminte, ca şi cum i-ar fi pus 
o întrebare. 

— Oh, povestea mea e uşor de spus — răspunse Carol. 
Proscris, jefuit, disprețuit, m-am hotărât, călcându-mi poate pe 
inimă, să bat pentru cea din urmă oară la poarta norocului. Nu 
e scris oare, acolo sus, că pentru familia noastră, atât fericirea 
cât şi nenorocirea să vină numai din partea Franţei? Dumneata 
ştii mai bine, domnule, dumneata care eşti unul dintre francezii 
pe care nenorocitul meu părinte i-a văzut la picioarele 
eşafodului său în ziua morţii, după ce îi avusese la dreapta lui în 
zilele de bătălii. 

— Sire — murmură cu modestie Athos — n-am fost singur, 
iar eu şi cu tovarăşii mei ne-am făcut în acea împrejurare 
datoria de gentilomi, atâta tot. Dar maiestatea voastră voia să- 
mi facă cinstea de a-mi povesti... 

— Aşa e. Mă bucuram de ocrotirea — iartă-mi şovăiala, 
conte, dar pentru un Stuart, dumneata înţelegi asta, dumneata 
care înţelegi orice, cuvântul e greu de rostit — mă bucuram, 
zic, de ocrotirea vărului meu, stathuderul Olandei; dar, fără 
intervenţia, sau măcar fără încuviințarea Franţei, stathuderul 
nu putea să ia nici o hotărâre. Venisem deci să cer această 
încuviinţare regelui Franţei, care mi-a refuzat-o. 

— Regele v-a refuzat, sire? 

— Oh, nu el; tânărul meu frate Ludovic nu are nici o vină, 
ci domnul de Mazarin. 

Athos îşi muşcă buzele. 

— Gândeşti poate că ar fi trebuit sa mă aştept la acest 
refuz — zise regele, care observase gestul celuilalt. 

— Într-adevăr, la asta mă gândeam, sire — răspunse foarte 
cuviincios contele. Îl cunosc pe acest italian de multă vreme. 

— Atunci m-am hotărât să împing lucrurile până la capăt şi 
să aflu cât mai repede cu putinţă ultimul, cuvânt al soartei 


mele. l-am spus fratelui meu Ludovic că, pentru a nu 
compromite nici Franţa, nici Olanda, îmi voi încerca singur 
norocul, aşa cum am mai făcut, cu două sute de gentilomi, dacă 
ar vrea să mi-i dea, sau cu un milion, dacă ar vrea să mi-l 
împrumute. 

— Ei bine, sire? 

— Ei bine, domnule, în clipa de faţă simt în mine ceva 
ciudat — mulţumirea deznădejdii. Unele suflete — şi am început 
să-mi dau seama că şi al meu se numără printre acestea — 
încearcă o adevărată mulţumire ajungând la convingerea că 
totul este pierdut pentru ele şi că a sosit, în sfârşit, ceasul cel 
de pe urmă. 

— Oh, nădăjduiesc — rosti Athos — că maiestatea voastră 
n-a ajuns chiar până acolo. 

— Ca să-mi spui asta, domnule conte, ca să încerci să-mi 
reaprinzi în inimă speranţa, înseamnă că n-ai înţeles bine ceea 
ce ţi-am spus. Am venit la Blois, conte, pentru a cere fratelui 
meu Ludovic pomana unui milion, cu ajutorul căruia speram să- 
mi recâştig drepturile şi fratele meu Ludovic m-a refuzat. Vezi 
dar că totul e pierdut! 

— Maiestatea voastră îmi va îngădui să spun că sunt de 
altă părere? 

— Cum aşa, conte, mă iei oare drept un spirit vulgar în 
asemenea măsură încât să nu-mi dau seama de starea în care 
mă găsesc? 

— Sire, am văzut mai totdeauna că în împrejurările cele 
mai  nenorocite răbufnesc deodată marile întorsături ale 
norocului. 

— Mulţumesc, conte; e frumos să întâlneşti inimi ca a 
dumitale, adică atât de încrezătoare în Dumnezeu şi în 
monarhie, încât să nu deznădăjduiască niciodată pentru o 
soartă regală, oricât de jos ar fi căzut ea. Din nefericire, 
cuvintele dumitale, dragă conte, sunt ca acele leacuri socotite 
desăvârşite şi care, totuşi, neputând vindeca decât rănile 
uşoare, n-au nici o putere asupra morţii. Îţi mulţumesc pentru 
stăruința de a mă mângâia, conte; îţi mulţumesc pentru 
amintirea dumitale plină de devotament, dar eu ştiu ce mă 
aşteaptă. Nimic nu mă mai poate salva acum. Şi iată, prietene, 
sunt atât de încredinţat de acest lucru, încât am pornit pe 
drumul surghiunului, împreună cu bătrânul meu Parry; mă 
întorc să-mi îndur cumplitele chinuri în mica sihăstrie ce mi se 


hărăzeşte în Olanda. Acolo, crede-mă, conte, totul va sfârşi 
curând şi moartea va veni degrabă; e chemată cu stăruinţă de 
acest trup pe care îl roade sufletul şi de acest suflet care 
năzuieşte spre odihna cerească! 

— Maiestatea voastră are o mamă, o soră, fraţi; maiestatea 
voastră e capul unei familii, de aceea trebuie să-i ceară lui 
Dumnezeu o viaţă lungă, iar nu o moarte grabnică. Maiestatea 
voastră e proscrisă, fugărită, dar îşi are drepturile sale; trebuie 
deci să năzuiască spre lupte, spre înfruntări, spre tron şi nu 
spre odihna cerească. 

— Conte — zise Carol al II-lea, cu un zâmbet de o 
indescriptibilă tristeţe — ai auzit spunându-se vreodată că un 
rege şi-a recucerit regatul cu un servitor de vârsta lui Parry şi 
cu trei sute de scuzi pe care acest servitor îi are în pungă? 

— Nu, sire; dar am auzit spunându-se şi nu numai o dată, 
că un rege detronat şi-a recâştigat tronul printr-o voinţă dârză, 
prin stăruinţă, prin sprijinul prietenilor şi cu un milion de franci 
folosiţi aşa cum trebuie. 

— Dar nu m-ai înţeles oare? Acest milion, pe care l-am 
cerut fratelui meu Ludovic, mi-a fost refuzat. 

— Sire — zise atunci Athos — maiestatea voastră 
binevoieşte să-mi mai îngăduie câteva clipe, ascultând cu 
atenţie cele ce-mi mai rămân să-i spun? 

Carol al II-lea privi cu încordare spre Athos. 

— Bucuros, domnule — zise el. 

— Atunci am să rog pe maiestatea voastră să vină cu mine 
— adăugă contele, îndreptându-se spre casă. 

Şi îl conduse pe rege în cabinetul său, unde îl pofti să şadă. 

— Sire — reluă el — maiestatea voastră mi-a spus 
adineauri că, după cum stau lucrurile în Anglia, un milion i-ar fi 
de ajuns ca să-şi recapete tronul? 

— Ca să încerc, cel puţin şi ca să mor ca un rege, în cazul 
când n-aş izbuti. 

— Ei bine, sire, rog pe maiestatea voastră să binevoiască a 
asculta, aşa cum mi-a făgăduit, ceea ce îmi rămâne să-i spun. 

Carol făcu un semn de încuviinţare din cap. Athos se 
îndreptă spre uşă şi trase zăvorul, după ce se încredinţă că nu 
asculta nimeni prin apropiere, apoi se întoarse. 

— Sire — vorbi el — maiestatea voastră a avut bunăvoința 
să-şi aducă aminte că am însoţit pe nobilul şi preanefericitul 


Carol I, atunci când călăii l-au dus de la Saint-James la White- 
Hall. 

— Da, fireşte, mi-am adus aminte şi-mi voi aduce 
totdeauna. 

— Sire, întâmplarea e prea lugubră ca s-o asculte un fiu, 
căruia de bună seamă i-a fost povestită de alţii mai înainte, 
totuşi trebuie să-i mai vorbesc o dată despre ea maiestăţii 
voastre, fără să las la o parte nici un amănunt. 

— Vorbeşte, domnule. 

— În ziua când regele, tatăl vostru, urca pe eşafod, sau mai 
bine zis trecea din camera sa spre eşafodul ridicat dincolo de 
fereastră, totul fusese pregătit pentru fuga lui. Călăul fusese 
îndepărtat, o gaură fusese făcută sub podeaua apartamentului 
său, în sfârşit, eu însumi mă aflam sub bolta funebră pe care am 
auzit-o trosnind deodată sub paşii săi. 

— Parry mi-a povestit aceste groaznice amănunte, 
domnule. 

Athos făcu o .plecăciune şi continuă: 

— lată însă ce nu v-a putut povesti el, sire, întrucât cele ce 
urmează s-au petrecut între Dumnezeu, părintele vostru şi mine 
şi niciodată n-am vorbit despre ele nimănui, nici chiar celor mai 
buni prieteni ai mei. "Îndepărtează-te numai pentru câteva clipe 
— a rostit augustul martir către călăul mascat. Ştiu că nu voi 
putea să scap, dar te rog să nu loveşti decât la un semn al meu. 
Vreau să-mi fac în voie rugăciunea." 

— Iartă-mă — zise Carol al II-lea pălind — dar dumneata, 
conte, care cunoşti atâtea amănunte în legătură cu această 
tristă întâmplare, amănunte care, după cum spuneai adineauri, 
n-au fost dezvăluite nimănui, ştii cumva şi numele acelui călău 
infernal, al acestui laş care şi-a ascuns faţa ca să ucidă fără 
milă un rege? 

Athos se schimbă uşor la faţă. 

— Numele lui? zise el. Da, îl cunosc, dar nu pot să-l spun. 

— Şi ce-a devenit?... Căci nimeni în Anglia nu ştie ce s-a 
întâmplat cu el. 

— A murit. 

— Dar nu în patul său, nu de moarte liniştită şi blândă, nu 
de moartea oamenilor cumsecade? 

— A murit într-un chip năprasnic, într-o noapte cumplită, 
răpus de mânia oamenilor şi trăsnetele lui Dumnezeu. Trupul 


lui, străpuns de o lovitură de pumnal, s-a rostogolit în 
adâncimile oceanului. Dumnezeu să-l ierte pe cel ce l-a ucis! 

— Să trecem mai departe — zise Carol al II-lea, văzând că 
La Fere nu vrea să spună mai mult. 

— Regele Angliei, după ce-i vorbi, aşa cum am spus, 
călăului acela mascat, a adăugat: "Să nu loveşti, mă auzi, decât 
atunci când voi ridica braţul şi voi rosti: REMEMBER!" 

— Într-adevăr — zise Carol cu glas surd — ştiu că acesta a 
fost ultimul cuvânt rostit de nefericitul meu părinte. Dar în ce 
scop, pentru cine l-a rostit? 

— Pentru gentilomul francez ascuns sub eşafodul său. 

— Adică pentru dumneata, domnule? 

— Da, sire şi fiecare din cuvintele pe care le-a spus acolo, 
deasupra scândurilor acoperite de un postav negru, îmi răsună 
şi astăzi în urechi. Regele s-a lăsat deci într-un genunchi. 
"Conte de La Fere — a întrebat el — eşti aici?" "Da, sire" — am 
răspuns. Atunci regele s-a aplecat şi mai mult. 

Carol al II-lea, el însuşi nerăbdător să audă urmarea, 
chinuit de durere, se aplecase spre Athos pentru a culege una 
câte una vorbele pe care le rostea contele. Capul său îl atingea 
aproape pe al lui Athos. 

— Aşadar — reluă contele — regele se plecă şi mai mult. 
"Conte de La Fere — zise — n-am putut să fiu salvat de tine. N-a 
fost scris să fiu salvat. Dar, chiar de-aş săvârşi o nelegiuire, îţi 
voi spune: da, le-am vorbit oamenilor; da, i-am vorbit lui 
Dumnezeu şi acum îţi vorbesc ţie, cel din urmă. Pentru a 
susţine o cauză pe care am socotit-o sfântă, am pierdut tronul 
părinţilor mei şi am irosit moştenirea copiilor mei". 

Carol al Il-lea îşi ascunse faţa în palme şi o lacrimă 
sfâşietoare îi alunecă printre degetele albe şi slăbite. 

"Mi-a mai rămas un milion în aur — mi-a spus mai 
departe regele. L-am îngropat în hruba castelului Newcastle, în 
clipa când am părăsit acest oraş." 

Carol îşi înălţă faţa cu o expresie de dureroasă bucurie, 
care ar fi smuls gemete din pieptul celor ce cunoşteau această 
nemărginită suferinţă. 

— Un milion! murmură el. Oh, conte! 

— "Aceşti bani, numai tu singur ştii că există; foloseşte-i 
atunci când vei crede că e momentul să vii în sprijinul fiului 
meu cel mai în vârstă. Şi acum, conte de La Fere, spune-mi 
adio!" "Adio! Adio, sire!" am strigat. 


Carol al Il-lea se ridică şi îşi lipi fruntea înfierbântată 
fereastră. 

— Atunci — reluă Athos — regele rosti cuvântul 
remember!, pe care mi-l adresa mie. Şi iată, sire, că îmi aduc 
aminte! 

Regele nu-şi putu stăpâni tulburarea. Athos îi văzu 
tremurarea umerilor zguduiţi de plâns şi auzi suspinele ce-i 
spărgeau pieptul la fiecare răsuflare. Tăcu, doborât el însuşi de 
talazul de amintiri amare pe care-l aruncase peste capul acesta 
regesc. 

Carol al II-lea, zdrobit de durere, părăsi fereastra, îşi potoli 
lacrimile şi se reîntoarse să se aşeze alături de Athos. 

— Sire — vorbi contele — până astăzi am socotit că n-a 
sosit încă ceasul pentru a folosi acest ultim aur, dar, cu ochii 
aţintiţi asupra Angliei, simţeam că ceasul acela se apropie. 
Mâine aveam de gând să caut să aflu în ce parte din lume se 
găseşte maiestatea voastră şi să mă duc să o întâlnesc. Dar a 
venit ea la mine; asta înseamnă că Dumnezeu e de partea 
noastră. 

— Domnule — zise Carol cu glasul sugrumat de tulburare 
— eşti pentru mine un înger trimis de Dumnezeu; eşti salvatorul 
meu, ridicat din mormânt de către tatăl meu însuşi; dar, crede- 
mă, de zece ani războaiele civile au trecut fără întrerupere 
peste ţara mea, învălmăşind oamenii şi răscolind pământul; e de 
presupus că în măruntaiele gliei n-a mai rămas nici atâta aur 
câtă dragoste în inimile supușilor mei. 

— Sire, locul unde maiestatea sa a îngropat milionul e bine 
cunoscut de mine şi nimeni, sunt încredinţat de asta, n-a putut 
să-l descopere. De altminteri, castelul Newcastle e dărâmat 
oare până în temelii? L-a dat oare cineva la o parte, piatră cu 
piatră şi l-a smuls din rădăcini până la ultima bucăţică? 

— Nu, e încă în picioare, dar în clipa de faţă îl ocupă 
generalul Monck, care îşi are acolo tabăra. Singurul colţ unde 
mă aşteaptă un sprijin, unde am o avere, e, după cum vezi, 
cotropit de vrăjmaşii mei. 

— Generalul Monck, sire, nu se poate să fi descoperit 
comoara despre care v-am vorbit. 

— Da, dar trebuie oare să mă predau lui Monck, pentru a 
descoperi această comoară? Ah, vezi, prin urmare, conte, 
trebuie să închei cu destinul, fiindcă mă îngenunche de fiecare 
dată când încerc să mă ridic. Ce să fac, atâta vreme cât n-am 


decât un singur slujitor, pe Parry, pe acest Parry pe care Monck 
l-a mai alungat o dată? Nu, nu, conte, să primim cea de pe urmă 
lovitură. 

— Ceea ce nu poate face maiestatea voastră, ceea ce Parry 
nu mai poate încerca, credeţi, sire, că aş putea să izbutesc eu? 

— Dumneata? Dumneata, conte, să te duci acolo? 

— Dacă maiestatea voastră o doreşte, da, sire, mă voi duce 
— zise Athos, plecându-se în faţa regelui. 

— Dumneata, atât de fericit aici, conte? 

— Nu pot să fiu fericit, sire, câtă vreme am de îndeplinit o 
datorie şi încă o datorie supremă, pe care mi-a încredinţat-o 
regele, părintele vostru: aceea de a veghea asupra soartei 
voastre şi de a folosi banii lăsaţi de el, pentru redobândirea 
tronului. Aşa că maiestatea voastră să-mi facă numai un semn şi 
sunt gata să pornim la drum, sire. 

— Ah, domnule — exclama regele, uitând de orice etichetă 
regală şi aruncându-se de gâtul lui Athos — dumneata îmi 
dovedeşti că există un Dumnezeu în cer şi că acest Dumnezeu 
îşi trimite uneori vestitorii săi la nenorociţii care gem pe acest 
pământ. 

Athos, mişcat de pornirea tânărului, îi mulţumi cu un 
adânc respect şi, apropiindu-se de fereastră, strigă: 

— Grimaud, caii! 

— Cum! Aşa, dintr-o dată? rosti regele. Ah, domnule, eşti, 
cu adevărat, un om minunat! 

— Sire — zise Athos — nu cunosc nimic mai grabnic decât 
a sluji pe maiestatea voastră. De altminteri — adăugă el 
zâmbind — e un obicei al meu pe care l-am deprins de mult, 
slujind-o pe regina, mătuşa voastră şi pe regele, părintele 
vostru. Cum aş putea să-l pierd tocmai în ceasul când e vorba 
sa slujesc pe maiestatea voastră? 

— Ce om! murmură regele. Apoi, după o clipă de gândire: 
Dar nu, conte, nu pot să-ţi cer atâta sacrificiu. Nu am nimic 
spre a-ţi răsplăti asemenea servicii. 

— Hm! făcu Athos râzând. Maiestatea voastră glumeşte, 
căci are un milion. Ah, de ce nu am eu măcar o jumătate din 
această sumă: aş fi pus pe picioare un regiment până acum! 
Dar, slavă Domnului, mi-au mai rămas aici câteva fişicuri de aur 
şi câteva diamante ale familiei. Maiestatea voastră va binevoi, 
sper, să le împartă cu un slujitor devotat. 


— Cu un prieten. Da, conte, dar cu o condiţie: ca, la rândul 
meu, acest prieten să împartă cu mine mai târziu. 

— Sire — zise Athos, deschizând o cutie din care scoase 
aur şi giuvaericale — iată că suntem destul de bogaţi. Noroc ca 
suntem patru, ca să ne apărăm de hoţi. 

Bucuria făcu să zvâcnească sângele în obrajii palizi ai lui 
Carol al II-lea. Văzu apropiindu-se de scară cei doi cai ai lui 
Athos, aduşi de Grimaud, care se şi încălţase cu cizme pentru 
drum. 

—  Blaisois, să dai această scrisoare vicontelui de 
Bragelonne. Pentru toată lumea, sunt plecat la Paris. Îţi las în 
seamă casa, Blaisois! 

Blaisois făcu o plecăciune, îl îmbrăţişa pe Grimaud şi 
închise poarta grea de fier. 


Capitolul XVII 


Unde este căutat Aramis, dar unde nu-l 
aflăm decât pe Bazin 


Nu trecuseră nici două ceasuri de când plecase stăpânul 
casei, care, spre a-i amăgi pe Blaisois, apucase pe drumul către 
Paris şi un călăreț cu un frumos cal breaz se opri în faţa porţii. 
Cu un "Hei!" răsunător, el strigă la grăjdarii ce stăteau încă 
roată, dimpreună cu grădinarii, în jurul lui Blaisois, povestitorul 
din toate zilele al slugărimii de la castel. Acest "Hei!", pe care 
jupânul Blaisois îl cunoştea fără îndoială, îl făcu să întoarcă faţa 
şi să exclame tare: 

— Domnul d'Artagnan!... Daţi fuga, măi, şi-i deschideţi 
poarta! 

O ceată de opt vlăjgani se repezi la poarta de fier, care fu 
deschisă într-o clipă, ca şi cum ar fi fost un fulg. Şi toţi se 
întreceau cu ploconelile, căci era cunoscută primirea aleasă, pe 
care stăpânul avea obiceiul să o facă acestui prieten, şi, apoi, în 
asemenea împrejurări, era destul să tragi cu ochiul la felul cum 
se purta valetul. 


— Ah — rosti cu un zâmbet plin de mulţumire d'Artagnan, 
legănându-se în scară înainte de a cobori din şa — dar unde 
este scumpul nostru conte? 

— Eh, să vedeţi, domnule — răspunse Blaisois — mâhnirea 
domnului conte, stăpânul nostru, nu va fi mai mică decât a 
dumneavoastră, când va afla că i-aţi călcat pragul! Soarta a 
făcut ca domnul conte să plece nu mai demult decât acum două 
ceasuri. 

D'Artagnan însă nu se mâhni pentru un lucru atât de 
mărunt. 

— Bun — zise el — văd că vorbeşti cea mai curată 
franţuzească din lume; îmi vei da o lecţie de gramatică şi de 
vorbire frumoasă, în timp ce voi aştepta întoarcerea stăpânului 
tău. 

— Numai că asta e cu neputinţă, domnule — răspunse 
Blaisois. O să aşteptaţi prea mult. 

— Nu se întoarce astăzi? 

— Nici mâine, domnule, nici poimâine. Domnul conte a 
plecat într-o călătorie lungă. 

— Călătorie?!... se miră d'Artagnan. Nu cumva îmi îndrugi 
palavre? 

— Domnule, este curatul adevăr. Domnul mi-a făcut cinstea 
să-mi lase în seamă casa şi a adăugat cu glasul lui atât de 
poruncitor şi atât de blând... care pentru mine e tot una: "Vei 
spune că am plecat la Paris". 

— Ei bine — strigă d'Artagnan — dacă s-a îndreptat către 
Paris, e tot ce voiam să ştiu; trebuia să-mi fi spus asta de la 
început, nătărăule... A plecat de două ceasuri, zici? 

— Da, domnule. 

— ÎI voi ajunge repede din urmă. E singur? 

— Nu, domnule. 

— Dar cine îl însoţeşte? 

— Un gentilom pe care nu-l cunosc, un bătrân şi domnul 
Grimaud. 

— Va să zică, nu vor merge aşa de iute ca mine... Am şi 
plecat... 

— Domnul vrea să mă asculte o clipă? zise Blaisois, 
apucând uşor dârlogii calului. 

— Da, însă fără vorbe multe, sau spune-le mai repede! 

— Ei bine, domnule, mie mi se pare că vorba asta cu 
Parisul e numai o momeală. 


— O, o! făcu d'Artagnan îngrijorat. O momeală? 

— Da, domnule; domnul conte nu se duce la Paris, aş putea 
să jur. 

— Ce te face să crezi? 

— Iată ce: domnul Grimaud ştie totdeauna unde se duce 
stăpânul nostru şi mi-a făgăduit că, prima dată când se va duce 
la Paris, îmi va lua şi mie cei câţiva gologani pe care vreau să-i 
trimit nevestei mele. 

— A, eşti însurat? 

— Am fost; nevasta mea era de pe aici, dar stăpânul găsea 
că e prea guralivă şi am trimis-o la Paris; îi duc lipsa uneori, dar 
alteori parcă e mai bine. 

— Pricep, dar termină cu astea; aşadar, nu crezi că domnul 
conte a plecat la Paris? 

— Nu, domnule, căci atunci Grimaud nu şi-ar mai fi ţinut 
făgăduiala, adică şi-ar fi călcat cuvântul şi asta nu e cu putinţă. 

— Asta nu e cu putinţă — repetă d'Artagnan, căzând dintr- 
o dată pe gânduri, fiindcă se lămurise pe dată. Bine, bravul meu 
Blaisois, mulţumesc. 

Blaisois făcu o plecăciune. 

— Uite ce e, tu ştii că nu sunt un om curios din fire... Am 
însă mare nevoie de stăpânul tău... N-ai putea... cu un 
cuvinţel... tu, care vorbeşti totdeauna cu miez, să-mi dai a 
înţelege... O silabă numai... şi voi ghici singur restul. 

— Pe cinstea mea, domnule, n-aş putea face nimic... Habar 
n-am încotro a apucat stăpânul meu... Cât despre... să ascult la 
uşi, asta nu intră în obiceiurile mele şi, de altminteri, nici nu e 
îngăduit aici, la noi. 

— Dragul meu — zise d'Artagnan — iată un început rău 
pentru mine. Dar nu-i nimic. Ştii cel puţin cam când se va 
întoarce contele? 

— Tot atât de puţin, domnule, cât ştiu şi despre ţinta 
călătoriei sale. 

— Haide, Blaisois, haide, ia gândeşte-te! 

— Domnul se îndoieşte de sinceritatea mea? Ah, domnul 
mă mâhneşte peste măsură! 

— Să-i ia dracul limba lui aurită! bolborosi d'Artagnan. Un 
bădăran face mai mult când îţi spune o singură vorbă... Adio! 

— Domnule, primiţi, vă rog, plecăciunile mele. 

"Secătură! murmură d'Artagnan în sinea lui. Caraghiosul 
ăsta e de nesuferit." 


Îşi mai aruncă o dată privirea spre casă, întoarse calul şi 
ieşi pe poartă cu aerul unui om pe care nu l-a supărat nimeni şi 
căruia nu-i pasă de nimic. Dar după ce coti zidul şi când nu-l 
mai putea zări nimeni, îşi zise, răsuflând adânc: 

— Ia să vedem! Athos să fi fost oare acasă?... Nu. Toţi 
trândavii ăştia care stăteau cu braţele încrucişate în ogradă ar 
fi fost plini de năduşeală dacă stăpânul lor ar fi stat cu ochii pe 
ei. Athos în călătorie?... E de neînțeles. Oricum, ăsta e misterios 
al naibii... Şi-apoi nu, nu e omul care îmi trebuie mie. Eu am 
nevoie de un spirit şiret, răbdător. Treaba mea e la Melun, într- 
o anumită mănăstire, pe câte ştiu. Patruzeci şi cinci de leghe; 
adică patru zile şi jumătate. Haide, vremea e frumoasă şi eu 
sunt liber. Să pornim la drum! 

Şi dădu pinteni calului, apucând înspre Paris. În a patra zi 
ajunse la Melun, aşa după cum dorise. 

D'Artagnan avea obiceiul să nu întrebe niciodată unde 
duce drumul pe care apuca sau să ceară vreun sfat de prisos 
cuiva. Pentru asemenea amănunte, el se încredea în dibăcia lui, 
care nu-l înşela niciodată, într-o experienţă de treizeci de ani şi 
într-o mare uşurinţă de a citi pe feţele caselor întocmai ca pe 
acelea ale oamenilor. 

La, Melun, găsi numaidecât mănăstirea, o clădire 
îmbietoare, cu tencuială de ghips peste cărămizile roşii, cu viţă 
sălbatică atârnând de-a lungul streşinilor şi cu o cruce de 
piatră, sculptată, ce se ridica mai sus de coama acoperişului. 
Din sala de jos a acestei clădiri se desprindea un zumzet, sau 
mai degrabă un zvon de glasuri, asemenea ciripitului unor 
puişori când cuibul prinde viaţă sub piuitul lor vioi. Unul din 
aceste glasuri silabisea rând pe rând literele alfabetului. O voce 
groasă şi melodioasă în acelaşi timp îi certa pe cei flecari şi 
îndrepta greşelile celui care citea. 

D'Artagnan recunoscu această voce şi cum fereastra de la 
sala de jos era deschisă, se aplecă în şa, printre lăstarii şi 
frunzele roşii de viţă şi strigă: 

— Bazin, scumpul meu Bazin, bună ziua! 

Un om îndesat, gros, cu fruntea teşită, cu capul împodobit 
cu o coroană de păr argintiu, tăiat scurt, imitând tunsoarea 
canonicilor şi acoperit cu o veche tichie de catifea neagră, se 
ridică numaidecât în picioare când auzi glasul lui d'Artagnan. 
De fapt, nu SE RIDICA ar trebui să spunem, ci sări. Bazin sări 
într-adevăr şi răsturnă scaunul scund, pe care câţiva copii se 


repeziră să i-l aşeze din nou, războindu-se între ei mai abitir 
decât o făceau grecii când voiau să smulgă din mâinile 
troienilor trupul lui Patrocle, Şi Bazin nu numai că sări din loc, 
dar scăpă jos alfabetarul şi varga pe care o ţinea într-o mână. 

— Dumneavoastră! strigă el. Dumneavoastră, domnule 
d'Artagnan! 

— Da, eu. Unde e Aramis... adică nu, domnul cavaler 
d'Herblay... ba nu, iar m-am încurcat, domnul vicar general? 

— Ah, domnule — răspunse Bazin cu un aer important — 
monseniorul a plecat la dioceza sa. 

— Cum ai spus? făcu d'Artagnan. 

Bazin repetă fraza. 

— Asta-i bună! Aramis are o dioceză? 

— Da, domnule. De ce nu? 

— Aşadar e episcop? 

— Dar de pe ce lume veniţi, domnule — răspunse Bazin 
oarecum înţepat — că n-aţi aflat încă acest lucru? 

— Dragul meu Bazin, noi, păgânii, noi, ăştia care mânuim 
spada, noi ştim că un bărbat poate fi colonel, sau general de 
armată, sau mareşal al Franţei; dar c-ar putea ii episcop, 
arhiepiscop sau papă... dracul să mă ia dacă o veste ca asta 
ajunge la urechile noastre înainte de a fi făcut pe trei sferturi 
înconjurul pământului. 

— Sst! Sst! ţistui Bazin, holbând ochii la el. Să n-audă 
copiii aceştia, cărora mă străduiesc să le bag în cap numai 
principii frumoase. 

Copiii făcuseră, într-adevăr, cerc în jurul lui d'Artagnan, 
admirând calul său, spada lungă, pintenii şi înfăţişarea lui 
impunătoare. Îi admirau îndeosebi glasul gros, în aşa fel că 
atunci când el slobozi ocara aceea, toată şcoala strigă: "Dracul 
să mă ia!" cu un vuiet nemaipomenit de râsete, de strigăte şi 
tropăituri care-l umpleau de mândrie pe muşchetar şi-l făceau 
să-şi piardă firea pe bătrânul pedagog. 

— Hei — strigă el — tăceţi odată, gălăgioşilor!... Hei... 
Poftim, abia aţi sosit, domnule d'Artagnan şi toate principiile 
mele frumoase s-au dus de râpă... Dar ce vreţi, dumneavoastră, 
ca întotdeauna, stârniţi zarvă peste tot pe unde treceţi... Parc- 
ar fi turnul Babei aici!... Ah, Doamne Dumnezeule! Ah, 
neastâmpăraţii! 


Şi domnul Bazin se porni să împartă la ghionţi, cu osârdie, 
în dreapta şi-n stânga, ceea ce spori şi mai mult tărăboiul făcut 
de şcolarii săi, care slobozeau acum altfel de ţipete. 

— Noroc, cel puţin, că aici n-aveţi cu cine să vă mai ţineţi 
de tărăşenii — zise apoi Bazin. 

— Crezi? rosti d'Artagnan cu un surâs ce-l făcu pe pedagog 
să simtă că-l trece un fior prin spate. 

"E în stare" — îşi zise el în sinea lui. 

— Şi unde se află dioceza stăpânului tău? 

— Monseniorul René este episcop la Vannes. 

— Cine l-a numit? 

— Domnul intendent superior, vecinul nostru. 

— Cum, domnul Fouquet? 

— Fără îndoială că dânsul. 

— Aramis se are deci bine cu el? 

— Monseniorul slujea în fiecare duminică la domnul 
intendent superior, la Vaux; apoi vânau împreună. 

— Ah! 

— Afară de asta, monseniorul îşi pregătea uneori citaniile... 
nu, vreau să zic predicile sale, cu domnul intendent superior. 

— Hm! Te pomeneşti că predică în versuri acest vrednic 
episcop? 

— Domnule, nu luaţi în derâdere cele sfinte, pentru numele 
lui Dumnezeu! 

— Bine, Bazin, bine! Aşadar, Aramis e la Vannes? 

— La Vannes, în Bretania. 

— Eşti un prefăcut, Bazin; nu-i adevărat ceea ce-mi spui. 

— Domnule, veniţi sa vedeţi, apartamentele presbiteriului 
sunt goale. 

— Are dreptate — murmură d'Artagnan, aruncându-şi ochii 
spre clădirea a cărei înfăţişare da impresia de singurătate. 

— Dar monseniorul cred că v-a scris despre numirea sa. 

— Când s-a făcut ea? 

— Acum o lună. 

— O, atunci nu-i încă timpul pierdut. Înseamnă că Aramis 
n-a avut până acum nevoie de mine. Dar, ia spune, Bazin, tu 
pentru ce nu-l urmezi pe pastorul tău? 

— Domnule, nu pot, am îndatoriri aici. 

— Alfabetul? 

— Şi pocăiţii mei. 

— Cum, spovedeşti? Eşti preot? 


— Aproape. Mă simt chemat pentru asta! 

— Dar ordinele? 

— O — răspunse Bazin cu înfumurare — acum, că 
monseniorul e episcop, voi căpăta cu uşurinţă ordinele, sau cel 
puţin anumite scutiri. 

Şi îşi frecă mâinile bucuros. 

— Hotărât — îşi zise d'Artagnan — pe oamenii ăştia nu-i 
mai poţi smulge de la ale lor. Dă-mi ceva să mănânc, Bazin! 

— Numaidecât, domnule. 

— Un pui, o supă şi o sticlă de vin. 

— Azi e sâmbătă, zi de post — zise Bazin. 

— Am scutire — făcu d'Artagnan. 

Bazin îl privi cu un aer răutăcios. 

— Aha, jupâne vulpoi, drept cine mă iei? zise d'Artagnan. 
Dacă tu, care eşti slugă, tragi nădejde să capeţi scutire pentru a 
săvârşi nelegiuiri, eu, prietenul stăpânului tău, nu pot avea o 
scutire ca să mănânc de dulce într-o zi de post, după pofta 
stomacului meu? Bazin, fii binevoitor cu mine, sau, pe viul 
Dumnezeu, mă voi plânge regelui şi atunci nu vei mai spovedi 
niciodată! Ştii doar că pe episcopi îi numeşte regele şi acolo eu 
sunt cel mai tare! 

Bazin surâse cu şiretenie. 

— Oh, îl avem şi noi pe domnul intendent superior — zise 
el. 

— Şi vrei să zici că nu-ţi pasă de rege? 

Bazin nu răspunse nimic la aceasta; zâmbetul lui spunea 
însă totul. 

— Mâncare — zise d'Artagnan — iată că se apropie de 
şapte ceasuri. 

Bazin se întoarse şi-l trimise pe cel mai în vârstă dintre 
şcolarii lui să-i dea de veste bucătarului. Între timp, d'Artagnan 
cerceta presbiteriul. 

— Pff! făcu el cu dispreţ. Monseniorul stătea destul de 
prost aici, asta nu-i o locuinţă pentru înălţimea sa. 

— Avem castelul de la Vaux — zise Bazin. 

— Care face poate cât Luvrul? replică în glumă d'Artagnan. 

— Mai mult chiar — i-o întoarse Bazin cu cel mai deplin 
sânge rece. 

— A! făcu d'Artagnan. 


Poate că ar mai fi lungit vorba şi ar fi susţinut cu tărie 
supremaţia Luvrului, dar locotenentul îşi aduse aminte că 
frumosul lui cal rămăsese legat de un belciug la poartă. 

— Drace! zise el. Trimite pe cineva să se îngrijească de 
calul, meu. Stăpânul tău, episcopul, n-are unul la fel în 
grajdurile sale! 

Bazin privi pieziş spre cal şi răspunse: 

— Domnul intendent superior i-a dăruit patru cai din 
grajdurile sale şi unul singur din cei patru face cât patru ca al 
dumneavoastră. 

Lui d'Artagnan îi năvăli sângele în obraji. Îl mânca palma şi 
căuta în creştetul lui Bazin locul unde avea să-i cadă pumnul. 
Dar se stăpâni. Mânia îi trecu şi se mulţumi să-i spună: 

— Drace! Drace! Bine am făcut că am părăsit serviciul 
regelui. Spune-mi, nobile Bazin, câţi muşchetari are domnul 
intendent superior? 

— Cu banii lui, îi va avea pe toţi ai regatului — răspunse 
Bazin închizând cartea şi dând drumul copiilor cu lovituri de 
vargă. 

— Drace! Drace! mai rosti o dată d'Artagnan. 

Şi întrucât i se dădu de veste că ospăţul era gata, porni în 
urma bucătăresei, care-l pofti în sala de mâncare, unde cina îl 
aştepta întinsă pe masă, D'Artagnan se aşeză şi atacă vitejeşte 
puiul, 

— Mi se pare — zise el, muşcând cu poftă din friptura ce-i 
fusese servită şi care se vedea cât de colo că nu fusese dată 
prin untură — mi se pare că am făcut o mare greşeală atunci 
când nu m-am grăbit să intru în slujba unui astfel de stăpân. E 
un senior puternic, după cât s-ar spune, acest intendent 
superior. Într-adevăr, noi, ăştia de la curte, nu ştim nimic, căci 
razele soarelui ne împiedică să vedem stelele cele mari, care 
sunt şi ele tot nişte sori, dar ceva mai depărtate de pământul 
nostru, atâta tot. 

Cum lui d'Artagnan îi plăcea mult, fie pentru a face haz, fie 
pentru a-i trage de limbă, să pună oamenii să vorbească despre 
lucrurile ce-l interesau pe el, acum se aruncă asupra jupânului 
Bazin; dar îşi pierdu vremea degeaba. În afară de laudele cam 
umflate şi obositoare la adresa domnului intendent superior, 
Bazin, care, la rândul său, se ţinea în gardă, nu dezvălui nimic 
în faţa curiozităţii lui d'Artagnan, decât nişte fapte lipsite de 


însemnătate, ceea ce-l nemulţumi pe muşchetar, care, de îndată 
ce termină masa, ceru să i se pregătească de culcare. 

D'Artagnan fu condus de Bazin într-o odaie sărăcăcioasă, 
unde găsi un pat destul de prost; noroc însă că oaspetele nu era 
pretenţios. I se spuse că Aramis luase toate cheile de la 
apartamentul lui particular şi cum d'Artagnan ştia că Aramis 
era un bărbat ordonat şi avea de obicei multe lucruri de ascuns 
în apartamentul său, asta nu-l miră câtuşi de puţin. Aşa că se 
trânti în pat, cu aceeaşi vitejească pornire ca şi atunci când 
atacase puiul, deşi comparativ patul era ceva mai tare şi cum îi 
era tot aşa de somn pe cât îi fusese de foame, nu-i trebui mai 
mult timp până să adoarmă decât îi trebuise ca să ronţăie până 
şi ultimul oscior al fripturii. 

De când nu mai era în slujba nimănui, d'Artagnan îşi 
făgădui să doarmă cu atât mai adânc, pe cât de uşor dormise 
mai înainte. Dar, oricât de solemnă ar fi fost această făgăduiala 
şi cu toată hotărârea lui de a şi-o îndeplini cu sfinţenie, 
d'Artagnan fu deşteptat din somn în puterea nopţii de un huruit 
de trăsuri şi de gălăgia lacheilor călări. O mare luminaţie se 
revărsă deodată peste pereţii odăii lui; sări din pat în cămaşa de 
noapte şi alergă la fereastră. 

"Nu cumva s-o fi întors regele?" îi trecu prin gând, în timp 
ce se freca la ochi, căci, într-adevăr, era o suită care nu putea 
să fie decât a unei persoane regale. 

— Trăiască domnul intendent superior! strigă, sau mai 
degrabă chiui, la o fereastră de la catul de jos, o voce în care o 
recunoscu pe a lui Bazin; acesta, în timp ce striga astfel, flutura 
într-o mână o batistă, iar în cealaltă ţinea un sfeşnic aprins. 

D'Artagnan văzu atunci ceva, în formă de faţă omenească, 
luminată de sfeşnic, aplecându-se spre uşa celei dintâi trăsuri; 
în acelaşi timp, prelungi hohote de râs, care porneau din 
trăsură, stârnite pesemne de ciudata înfăţişare a lui Bazin, 
formară ca o dâră de bucurie în urma cortegiului care trecea în 
grabă. 

— Ar fi trebuit să-mi dau seama — murmură d'Artagnan — 
că nu era regele: nu se râde cu atâta poftă atunci când trece 
regele. Hei, Bazin — strigă apoi către vecinul său, care se 
aplecase pe trei sferturi peste fereastră, ca să urmărească din 
ochi cât mai mult trăsura — ia spune, ce-a fost acolo? 

— A trecut domnul Fouquet — răspunse Bazin, cu un aer 
protector. 


— Şi toţi aceşti oameni? 

— Curtea domnului Fouquet. 

— Oh, oh! făcu d'Artagnan. Ce-ar zice domnul de Mazarin 
dacă ar auzi una ca asta? 

Şi se culcă din nou, îngândurat, întrebându-se cum se face 
că Aramis e totdeauna sprijinit de omul cel mai puternic din 
regat? "Să fie oare din pricină că are mai mult noroc decât 
mine, sau fiindcă eu sunt mai nătărău decât el? Ei şi?!" Era 
expresia finală prin care d'Artagnan, devenit înţelept, îşi 
încheia în prezent fiecare gând şi fiecare frază. Altădată 
spunea: la dracu!, ceea ce suna ca o împunsătură de pinten, dar 
acum îmbătrânise şi murmura acest: ei şi?! oarecum filozofic, 
ce ţinea loc de frâu în domolirea pornirilor sale mai mari sau 
mai mici. 


Capitolul XVIII 


Aici d'Artagnan îl caută pe Porthos şi dă de 
Mousqueton 


Când d'Artagnan se încredința pe deplin că lipsa domnului 
vicar d'Herblay era un fapt real şi că prietenul său nu putea fi 
găsit nici la Melun, nici în împrejurimi, se despărţi de Bazin 
fără părere de rău, aruncă o privire piezişă spre măreţul castel 
din Vaux, care începuse să îmbrace acea splendoare ce avea să- 
] ducă la ruină, şi, încreţindu-şi buzele ca orice om descurajat şi 
neîncrezător, îşi îmboldi calul breaz, zicând: 

— Haide, haide, tot la Pierrefonds am să găsesc cel mai 
bun om şi cea mai bună ladă cu bani. Şi nu am nevoie decât de 
aşa ceva, fiindcă de rest mă îngrijesc eu! 

Îi vom cruța pe cititori de a le mai povesti întâmplările 
prozaice ale călătoriei lui d'Artagnan, care se apropia de 
Pierrefonds în dimineaţa zilei a treia. Venea dinspre Nanteuil- 
le-Haudouin şi Crecy. De departe, zări castelul lui Ludovic de 
Orleans, care, devenit domeniu al coroanei, era lăsat în seama 
unui paznic bătrân. Era una din acele minunate clădiri din 


veacul de mijloc, cu ziduri groase de douăzeci de picioare şi cu 
turnuri înalte de o sută. 

D'Artagnan o luă pe lângă ziduri, măsură turnurile din ochi 
şi cobori în vale. De departe văzu castelul lui Porthos, aşezat pe 
marginea unui heleşteu larg şi având în jurul lui o pădure 
întinsă. Acelaşi pe care am avut cinstea de a-l descrie cititorilor 
noştri, astfel că ne vom mulţumi de astă dată numai să-l 
reamintim. Primul lucru pe care-l zări d'Artagnan, după ce 
admiră copacii stufoşi, după ce se bucură de soarele de mai ce 
învăluia într-o pânză de aur colinele înverzite, după ce privi 
crângurile înflorite ce se întindeau până aproape de 
Compiegne, fu o mare cutie pe roate, împinsă de doi lachei şi 
trasă de alţi doi. În această cutie se afla ceva uriaş, verde şi 
auriu, care străbătea, la fiecare tragere sau împingere, cărările 
zâmbitoare ale parcului. Acest ceva, de departe nu putea fi 
definit şi nu amintea absolut nimic; mai de aproape părea a fi 
un butoi acoperit cu postav verde galonat; mai de aproape 
aducea a om, sau mai degrabă semăna cu o mogâldeaţă a cărei 
parte de jos, lăbărţându-se în cutie, o umplea pe de-a-ntregul; şi 
mai de aproape încă, se vedea că omul acesta era Mousqueton, 
Mousqueton cu părul lui alb şi cu faţa roşie, ca o paiaţă. 

— Ei, mii de draci! strigă d'Artagnan. lată-l pe scumpul 
nostru domn Mousqueton! 

— A!... gâjâi burtosul. A, ce bucurie! Ce fericire! Domnul 
d'Artagnan!... Opriţi, trântorilor! 

Aceste cuvinte din urmă erau adresate lacheilor care îl 
trăgeau şi-l împingeau pe cărare. Cutia se opri şi cei patru 
lachei, ca la o comandă militară, îşi ridicară toţi odată pălăriile 
galonate şi se înşiruiră la spatele cutiei. 

— Ah, domnul d'Artagnan — zise Mousqueton — de ce nu 
pot să vă îmbrăţişez genunchii! Dar am devenit neputincios, 
după cum vedeţi. 

— Maică Precistă, scumpul meu Mousqueton, vârsta! 

— Nu, domnule, nu e vârsta, ci beteşugurile, supărările. 

— Supărări, la dumneata, Mousqueton? zise d'Artagnan, 
făcând ocolul cutiei. Eşti într-o doagă, scumpul meu prieten! 
Slavă Domnului, pari mai tare ca un stejar de trei sute de ani. 

— Ah, picioarele, domnule, picioarele! rosti credincioasa 
slugă. 

— Cum, picioarele? 

— Da, nu vor să mă mai poarte. 


—  Nerecunoscătoarele! Totuşi, le  hrăneşti bine, 
Mousqueton, după cât se pare. 

— Vai, da, n-au de ce să se plângă în această privinţă — 
zise Mousqueton cu un oftat. Totdeauna am făcut ce-am putut 
pentru trupul meu; nu sunt egoist. 

Şi Mousqueton oftă din nou. 

"Nu cumva Mousqueton vrea să fie şi el baron, de oftează 
aşa?" se întrebă d'Artagnan. 

— Doamne — zise  Mousqueton, smulgându-se din 
gândurile lui triste — Doamne, ce fericit are să fie monseniorul 
că v-aţi adus aminte de el! 

— Bunul Porthos! strigă d'Artagnan. De-abia aştept să-l 
îmbrăţişez. 

— Oh — făcu Mousqueton înduioşat — am să-i scriu despre 
asta, domnule. 

— Cum, ai să-i scrii? strigă d'Artagnan. 

— Chiar astăzi, fără întârziere. 

— Aşadar, nu-i aici? 

— Nu, domnule. 

— Dar e pe-aproape? E departe? 

— Eh, ce pot să ştiu eu, domnule, ce pot să ştiu eu? se 
scuză Mousqueton. 

— La dracu! strigă muşchetarul, bătând cu piciorul în 
pământ. Mă urmăreşte ghinionul! Porthos, căruia îi place să 
stea mai mult acasă. 

— Domnule, nu există om mai legat de casa ca 
monseniorul... dar... 

— Dar ce? 

— Când un prieten te cheamă... 

— Un prieten? 

— Eh, fireşte: vrednicul domn d'Herblay. 

— Aramis l-a chemat pe Porthos? 

— Iată cum s-au petrecut lucrurile, domnule d'Artagnan. 
Domnul d'Herblay i-a scris monseniorului... 

— Adevărat? 

— O scrisoare, domnule, o scrisoare prin care-l chema atât 
de grabnic, că a întors toată casa pe dos. 

— Povesteşte-mi totul, prietene — zise d'Artagnan — dar 
mai întâi spune-le oamenilor ăstora să plece puţin de-aici. 

Mousqueton scoase un: "Căraţi-vă, momâilor!" din nişte 
plămâni atât de puternici, încât ar fi fost de ajuns numai suflul 


fără a mai rosti cuvintele, pentru ca cele patru slugi să se 
topească în văzduh. D'Artagnan se aşeză pe huluba cutiei şi îşi 
ascuţi auzul. 

— Domnule — începu Mousqueton — monseniorul a primit 
o scrisoare de la domnul vicar general d'Herblay acum opt sau 
nouă zile; era în ziua bucuriilor... câmpeneşti; da, într-o 
miercuri, îmi aduc bine aminte. 

— Cum adică, în ziua bucuriilor câmpeneşti? întrebă 
d'Artagnan. 

— Da, domnule. Castelul acesta plăcut, de ţară, ne îmbie 
cu atâtea bucurii, încât ne simţim copleşiţi; de aceea, ne-am 
văzut siliţi să punem rânduială în stăpânirea lor. 

— Veşnica patimă pentru rânduială a lui Porthos! Mie nu 
mi-ar fi trecut nicicând prin cap aşa ceva. E drept, însă, că eu 
nu prea sunt copleşit de bucurii! 

— Noi, ce să zic, suntem — spuse Mousqueton. 

— Şi cum aţi făcut rânduială asta, ia să vedem? întrebă 
d'Artagnan. 

— Povestea e cam lungă, domnule. 

— Nu-i nimic, avem timp destul şi apoi tu vorbeşti atât de 
frumos, dragul meu Mousqueton, că e o adevărată plăcere să te 
asculte cineva. 

— E drept — zise Mousqueton cu un fel de mulţumire ce 
pornea, fără îndoială, din faptul că i se recunoştea această 
însuşire — e drept că am făcut progrese mari de când trăiesc pe 
lângă monseniorul. 

— Aştept povestea cu rânduiala bucuriilor, Mousqueton şi 
sunt chiar nerăbdător s-o aud; vreau să ştiu dacă am sosit aici 
într-o zi bună. 

— Oh, domnule d'Artagnan — zise Mousqueton cu tristeţe 
— de când a plecat monseniorul, toate bucuriile şi-au luat 
zborul de la noi! 

— Ei bine, dragul meu Mousqueton, atunci cheamă-ţi 
amintirile. 

— Cu ce zi doriţi să începem? 

— Ei asta-i, începe cu duminica; e ziua Domnului. 

— Cu duminica, domnule? 

— Da. 

— Duminică, bucurie religioasă: monseniorul se duce la 
liturghie, ia anafură, ascultă predicile şi poveţele duhovnicului 
său obişnuit. Nu prea e plăcut, dar aşteptăm un călugăr 


carmelit de la Paris care va sluji în parohia noastră şi care 
vorbeşte foarte frumos, după câte am auzit; asta ne va mai 
dezmorţi, căci duhovnicul de acum ne face totdeauna să 
adormim. Aşadar, duminica, bucurii religioase. Luni, bucurii 
lumeşti. 

— Stai, stai — zise d'Artagnan — ce înţelegi tu prin asta, 
Mousqueton? Să ne oprim puţin la bucuriile lumeşti. 

— Domnule, luni ieşim în lume: primim vizite, facem vizite; 
se cântă din lăută, se dansează, se spun stihuri, în sfârşit se 
arde puţină tămâie în cinstea doamnelor. 

— Drace! Asta e o adevărată galanterie — îl întrerupse 
muşchetarul, care simţea nevoia să cheme în ajutor toată 
puterea muşchilor mastoizi ca să-şi stăpânească un enorm 
imbold de a pufni în râs. 

— Marţi, bucurii savante. 

— A, bun — zise d'Artagnan. Cam ce anume? Înşiră-le mai 
cu de-amănuntul, dragul meu Mousqueton. 

— Monseniorul a cumpărat o sferă, pe care am să v-o arăt 
îndată; ea umple întregul perimetru al turnului cel mare, mai 
puţin o galerie pe care a făcut-o deasupra sferei; sunt acolo 
diverse sfori şi fire de alamă de care sunt agăţate soarele şi 
luna. Totul se învârteşte şi e tare frumos. Monseniorul îmi arată 
mările şi pământurile îndepărtate, unde ne făgăduim că nu ne 
vom duce niciodată. E foarte instructiv. 

— Foarte instructiv, cred şi eu — adăugă d'Artagnan. Şi 
miercuri? 

— Bucurii câmpeneşti, după cum am avut cinstea să v-o 
spun, domnule cavaler: privim  berbecii şi caprele 
monseniorului, le punem pe păstoriţe să joace după fluiere şi 
cimpoaie, aşa cum scrie într-o carte pe care monseniorul o 
păstrează în biblioteca sa şi care se numeşte Pastorale. Autorul 
ei a murit de-abia acum o lună. 

— Domnul Racan, poate? întrebă d'Artagnan. 

— Chiar el, domnul Racan. Dar asta nu e totul. Pescuim pe 
rând cu undiţa în canalul cel mic; după aceea ne ospătăm, 
încununaţi cu flori. Asta-i miercurea. 

— Drace! exclamă d'Artagnan. Ştiu că petreceţi bine 
miercurea. Dar joia? Ce mai rămâne şi pentru această biată joi? 

— Nu e nici ea de plâns, domnule — zise Mousqueton 
zâmbind. Joia, bucurii olimpice. Ah, domnule, e minunat! 
Chemăm pe toţi tinerii vasali ai monseniorului şi-i punem să 


arunce discul, să lupte, să alerge. Monseniorul aruncă discul ca 
nimeni altul. Şi când dă cuiva un pumn, ah, e nenorocire! 

— Cum, de ce nenorocire? 

— Da, domnule, a fost nevoie să se lase la o parte acest joc. 
Spărgea capetele, rupea fălcile, zdrobea piepturile. E un joc 
foarte plăcut, dar nimeni n-a mai vrut să se joace cu el. 

— Adică, pumnul... 

— Da, domnule, mai zdravăn ca oricând. Monseniorului i- 
au cam slăbit puţin picioarele, asta o mărturiseşte el însuşi; în 
schimb, puterea i s-a îngrămădit în braţe, în aşa fel că... 

— Doboară şi un taur, ca pe vremuri! 

— Domnule, mai mult decât atât, dărâmă zidurile. Ultima 
oară, după ce s-a ospătat la un arendaş de-al său — ştiţi cât de 
bun şi de popular e monseniorul — după ce s-a ospătat deci, a 
făcut gluma să dea cu pumnul într-un perete; ei bine, zidul s-a 
năruit, acoperişul s-a prăbuşit, căzând peste trei bărbaţi şi o 
femeie bătrână. 

— Doamne, Mousgueton şi stăpânul tău? 

— Oh, domnule, s-a ales cu o zgărietură la cap. l-am spălat 
rana cu nişte apă sfinţită pe care ne-o dau călugărițele. La 
pumn n-a avut însă nimic. 

— Nimic? 

— Nimic, domnule. 

— Dă-le încolo de bucurii olimpice! Trebuie să coste prea 
scump, căci de buna seamă văduvele şi orfanii... 

— Li se fac pensii, domnule; a zecea parte din veniturile 
monseniorului e folosită în acest scop. 

— Să trecem la ziua de vineri — zise d'Artagnan. 

— Vinerea, bucurii nobile şi războinice. Vânăm, încercăm 
armele, dresăm şoimii, învăţăm caii la călărie. În sfârşit, 
sâmbăta e ziua bucuriilor spirituale: ne mobilăm minţile, privim 
tablourile şi statuile monseniorului, scriem chiar şi întocmim 
planuri; pe urmă tragem cu tunurile monseniorului. 

— Întocmiţi planuri, trageţi cu tunurile...? 

— Da, domnule. 

— Prietene — zise d'Artagnan — domnul du Vallon are, 
într-adevăr, mintea cea mai adâncă şi mai înţeleaptă din câte 
cunosc; mai e însă un soi de bucurii pe care le-aţi uitat, bag de 
seamă. 

— Care, domnule? întrebă Mousqueton cu nerăbdare. 

— Bucuriile materiale. 


Mousqueton se înroşi. 

— Ce înţelegeţi prin asta, domnule? zise el, lăsându-şi ochii 
în jos. 

— Înţeleg o masă, un vin bun, o seară petrecută în jurul 
unei sticle. 

— O, domnule, asemenea bucurii noi nu le punem la 
socoteală, pentru că le gustăm în fiecare zi. 

— Bravul meu Mousqueton — reluă d'Artagnan — iartă-mă, 
dar mi-a plăcut atât de mult povestirea ta plină de farmec, încât 
am uitat principalul punct al convorbirii noastre, acela de a şti 
ce a putut să-i scrie stăpânului tău domnul vicar general 
d'Herblay. 

— Aveţi dreptate, domnule — încuviinţă Mousqueton — 
pomenind despre bucuriile noastre, ne-am luat cu vorba. Ei 
bine, domnule, am să vă spun totul de la început până la sfârşit. 

— Ascult, dragul meu Mousqueton. 

— Miercuri... 

— Zi de bucurii câmpeneşti... 

— Da. Soseşte o scrisoare; o primeşte chiar din mâinile 
mele. Recunoscusem slova. 

— Ei bine? 

— Monseniorul o citeşte şi strigă: "Repede caii şi armele!" 

— Ah, Doamne — exclamă d'Artagnan — era iar vorba de 
vreun duel? 

— Nu, domnule, scrisoarea cuprindea doar atât: "Dragă 
Porthos, la drum, dacă vrei să ajungi înaintea echinoxului. Te 
aştept". 

— La dracu! făcu d'Artagnan îngândurat. Era tare grăbit, 
după cât se vede. 

— Asta cred şi eu. În aşa măsură — continuă Mousqueton 
— că monseniorul a plecat în aceeaşi zi, împreună cu secretarul 
său, ca să poată ajunge la timp. 

— Şi va fi ajuns oare la timp? 

—  Nădâjduiesc. Monseniorul, care se aprinde repede, 
precum ştiţi, repeta într-una: "Mii de trăsnete, iar cu echinoxul? 
Oricum, ar trebui ca păcătosul acela să aibă un cal straşnic 
pentru a ajunge înaintea mea". 

— Şi tu crezi că Porthos va fi ajuns cel dintâi? întrebă 
d'Artagnan. 

— N-am nici o îndoială. Acest Echinox, oricât de bogat ar 
fi, n-are nici pe departe caii monseniorului. 


D'Artagnan îşi stăpâni încă o dată pofta de a pufni în râs, 
deoarece scurtimea scrisorii lui Aramis îi dădea mult de gândit. 
Îl urmă pe Mousqueton sau, mai bine zis, carul lui Mousqueton, 
până la castel; se aşeză la o masă îmbelşugată, fu ospătat şi 
cinstit ca un rege, dar nu putu să afle nimic mai mult de la 
Mousqueton: credincioasa slugă plângea la tot pasul şi atâta 
tot. 

D'Artagnan, după o noapte petrecută într-un pat foarte 
bun, se strădui îndelung să ghicească înţelesul din scrisoarea 
lui Aramis, gândindu-se cu nelinişte la legătura ce putea să 
existe între echinox şi afacerile lui Porthos, apoi, nepricepând 
nimic, decât că la mijloc era pesemne vorba de vreo dragoste a 
episcopului, pentru care era nevoie ca zilele să fie egale cu 
nopţile, muşchetarul plecă şi din Pierrefonds, aşa cum plecase 
şi de la Melun, aşa cum plecase şi de la castelul contelui de La 
Fere. Nu însă fără o anumită mâhnire, care putea prea bine să 
fie socotită drept una dintre cele mai posomorâte stări ale lui 
d'Artagnan. Cu capul înclinat, cu privirea nemişcată, lăsa să-i 
atârne picioarele de o parte şi de alta a calului şi îşi spunea, în 
acea visare înceţoşată care poate să ajungă uneori până la cea 
mai adâncă filozofie: 

— Nici prieteni, nici viitor, nici nimic. Puterile îmi sunt 
sleite, ca şi flăcările prieteniilor trecute. Oh, se apropie 
bătrâneţea, rece, necruțătoare; ea învăluie în zăbranic de doliu 
tot ce-a fost strălucire, tot ce-a fost mireasmă în tinereţea mea, 
apoi îşi aruncă această dulce povară pe umeri şi o duce, 
împreună cu ce-a mai rămas, în prăpastia fără fund a morţii. 

Un fior strânse inima gasconului, atât de dârză şi atât de 
tare în faţa tuturor nenorocirilor vieţii şi timp de câteva clipe 
norii i se părură negri, iar pământul moale şi alunecos ca într- 
un cimitir. 

— Încotro mă îndrept?... se întrebă el. Ce am să fac?... 
Singur, cu desăvârşire singur, fără cămin, fără prieteni... Ei şi?! 
exclamă apoi deodată. 

Şi dădu pinteni calului, care, negăsind nici un prilej de 
amărăciune în ieslea plină cu ovăz de la Pierrefonds, se folosi 
de îndemnul stăpânului său spre a-şi arăta voioşia printr-un 
galop care ţinu două leghe. 

"La Paris!" îşi zise d'Artagnan. 

Şi a doua zi descălecă în Paris. 

I-au trebuit zece zile ca să facă această întreagă călătorie. 


Capitolul XIX 


Ce avea de făcut d'Artagnan la Paris 


Locotenentul sări din şa în faţa unei prăvălii de pe strada 
Lombarzilor, cu firma "Drugul de Aur". Un bărbat plesnind de 
sănătate, care purta un şorţ alb şi îşi netezea mustaţa căruntă 
cu o mână grăsulie, scoase un strigăt de bucurie de îndată ce 
văzu calul breaz în faţa casei lui. 

— Domnul cavaler! zise el. Ah, dumneavoastră! 

— Bun găsit, Planchet! răspunse d'Artagnan, plecându-se 
din spate ca să poată intra în prăvălie. 

— Repede — strigă Planchet — unul la calul domnului 
d'Artagnan, unul să-i pregătească odaia, unul să-i aducă masa! 

— Mulţumesc, Planchet! Bună ziua, copii! zise d'Artagnan 
către băieţii de prăvălie ce alergau să îndeplinească ordinele 
stăpânului lor. 

— Îmi îngăduiţi numai o clipă, să trimit această cafea, 
acest sirop şi aceste stafide? se scuză Planchet. Sunt pentru 
casa domnului intendent superior. 

— Trimite, trimite. 

— Termin îndată şi după aceea vom sta la masă. 

— Fă în aşa fel ca să mâncăm singuri — zise d'Artagnan. 
Trebuie să-ţi vorbesc. 

Planchet se uită la fostul lui stăpân cu un aer bănuitor. 

— O, fii liniştit, e vorba de lucruri plăcute — îi spuse 
d'Artagnan. 

— Cu atât mai bine! Cu atât mai bine!... 

Şi Planchet răsuflă uşurat, în timp ce d'Artagnan se aşeză 
foarte simplu pe un sac cu dopuri, rotindu-şi ochii, din 
curiozitate, de jur împrejur. Prăvălia era plină cu de toate; se 
simţea mirosul de ghimber, de cuişoare şi de piper pisat, care-l 
făcu pe d'Artagnan să strănute. 

Băieţii de prăvălie, fericiţi că se aflau în preajma unui 
războinic atât de vestit, a unui locotenent de muşchetari ce 
putea să-l vadă la faţă pe rege, se porniră să trebăluiască 


încoace şi încolo cu o însufleţire ce ţinea aproape de delir şi să-i 
servească pe muşterii cu o iuţeală dispreţuitoare, pe care nu 
numai unul o băgă de seamă. 

Planchet încasa banii şi făcea socoteala, întreruptă din 
când în când de câte o vorbă cuviincioasă aruncată fostului său 
stăpân. Faţă de clienţi era zgârcit cu vorbele şi arăta acea 
îndatorire plină de mândrie a negustorului bogat, care serveşte 
pe toată lumea şi nu aşteaptă nimic de la nimeni. D'Artagnan 
observă această purtare cu o plăcere al cărei tâlc îl vom analiza 
mai târziu. 

Şi astfel, încetul cu încetul, se făcu seară. Planchet îl pofti, 
în cele din urmă, într-o odaie de la catul întâi, unde, printre saci 
şi baloturi, o masă întinsă şi foarte curată aştepta doi oaspeţi. 

D'Artagnan se folosi de un moment de răgaz spre a cerceta 
îndeaproape chipul lui Planchet, pe care nu-l mai văzuse de un 
an de zile. Înțeleptul Planchet făcuse burtă, dar faţa nu i se 
buhăise. Privirea lui scânteietoare sclipea şi acum cu uşurinţă 
în orbitele adânci, iar grăsimea, care netezeşte toate trăsăturile 
caracteristice de pe obrazul omenesc, nu atinsese încă nici 
pomeţii lui ieşiţi în relief, semn de şiretenie şi lăcomie, nici 
bărbia ascuţită, semn de isteţime şi dârzenie. Planchet era la fel 
de impunător în sala de mâncare, ca şi în prăvălia sa. li servi 
stăpânului său o cină simplă, dar cu totul pariziană: friptură 
rumenită în cuptorul brutarului, cu legume, salată şi desert 
aduse proaspete din prăvălie. 

D'Artagnan fu însă cu deosebire mulţumit când băcanul 
destupă în cinstea sa o sticlă cu cel mai bun vin de Anjou, care, 
toată viaţa lui, fusese vinul său preferat. 

— Altădată, domnule — zise Planchet cu un zâmbet plin de 
bunătate — eu beam vinul dumneavoastră; acum am fericirea 
ca dumneavoastră să-l beţi pe al meu. 

— Şi, slavă Domnului, prietene Planchet, trag nădejde să-l 
mai beau încă multă vreme de aici încolo, căci, iată-mă, în 
sfârşit, liber. 

— Liber! Aveţi un concediu, domnule? 

— Nelimitat! 

— Aţi părăsit serviciul? întrebă Planchet cu mirare. 

— Da, mă odihnesc. 

— Şi regele? strigă Planchet, care nu îndrăznea să-şi 
închipuie că regele s-ar putea lipsi de serviciile unui om ca 
d'Artagnan. 


— Regele îşi va căuta norocul în altă parte... Dar ne-am 
ospătat din belşug, văd că ai chef de vorbă şi mă aţâţi să-ţi fac 
anumite mărturisiri, aşa că destupă-ţi urechile. 

— Destup îndată. 

Şi Planchet, cu un râs mai mult sincer decât glumet, 
destupă o sticlă de vin alb. 

— Numai, lasă-mă cu mintea limpede. 

— O, când o fi să vă pierdeţi dumneavoastră capul, 
domnule...! 

— Deocamdată, capul e al meu şi vreau să-l păstrez teafăr 
mai mult ca oricând. Mai întâi, să vorbim despre afaceri... Cum 
merg banii noştri? 

— Minunat, domnule. Cele douăzeci de mii de livre pe care 
le-am primit de la dumneavoastră le-am băgat în negustoria 
mea şi aduc un venit de nouă la sută; dându-vă şapte, câştig 
deci şi de la dumneavoastră. 

— Şi eşti mulţumit? 

— Incântat. Mi-aţi mai adus alţi bani? 

— Ceva mai bun chiar... Dar mai ai nevoie de bani? 

— O, cum să nu! Acum fiecare ar dori să-mi dea. Îmi 
măresc afacerile. 

— Acesta era planul tău. 

— Fac un fel de joc de bancă... Cumpăr mărfurile colegilor 
mei strâmtoraţi, dau bani cu împrumut celor care sunt strânşi 
cu uşa de termene... 

— Fără camătă? 

— O, domnule, săptămâna trecută am avut două întâlniri în 
dosul bulevardului pentru vorba pe care aţi rostit-o acum. 

— Cum aşa? 

_ — Veţi înţelege îndată: era vorba de un împrumut... 
Imprumutătorul îmi da în garanţie nişte zahăr, cu învoiala că 
pot să-l vând dacă nu voi primi banii înapoi la termenul hotărât. 
Îi împrumut o mie de livre. Nu-mi înapoiază banii, eu vând 
zahărul cu o mie trei sute de livre, iar el află şi pretinde să-i dau 
o sută de scuzi. Doamne fereşte, nici nu mă gândeam... 
spunându-i că puteam să-l vând doar cu nouă sute de livre. Mi-a 
spus atunci că fac camătă. L-am rugat să-mi repete această 
vorbă în dosul bulevardului. E un fost ostaş din gardă şi a venit. 
I-am trecut spada dumneavoastră prin şoldul stâng. 
— Drace! Frumoasă bancă, nimic de zis! zise d'Artagnan. 


— La peste treisprezece la sută mă bat — i-o întoarse 
Planchet. Asta mi-e firea! 

— Nu lua decât doisprezece — zise d'Artagnan — şi 
numeşte restul răsplată pentru samsarlâc. 

— Aveţi dreptate, domnule. Dar afacerile dumneavoastră? 

— Ah, Planchet, e mult şi greu de povestit. 

— Spuneţi, totuşi. 

D'Artagnan îşi scărpină mustaţa ca un om care şovăie să 
facă o mărturisire şi nu se prea încrede în acel care-l ascultă. 

— E vorba de un plasament? întrebă Planchet. 

— Da. 

— Cu venit bun? 

— Bunicel: patru sute la sută, Planchet. 

Negustorul dădu cu pumnul în masă aşa de tare, că sticlele 
săriră în sus, ca şi cum ar fi fost cuprinse de spaimă. 

— Să fie oare cu putinţă? 

— Eu cred că va aduce mai mult — spuse cu răceală 
d'Artagnan — dar îmi place să socotesc mai puţin. 

— Ah, drace! făcu Planchet, apropiindu-şi scaunul... Dar, 
domnule, e ceva formidabil!... Se pot învesti mulţi bani? 

— Douăzeci de mii de livre fiecare, Planchet. 

— Toată averea dumneavoastră, domnule. Pentru cât timp? 

— Pentru o lună. 

— Şi ne va aduce cât? 

— Cincizeci de mii de livre fiecăruia; socoate. 

— Uluitor!... Şi va trebui să ne batem pentru un joc ca 
ăsta? 

— Mi se pare că da şi încă din răsputeri — zise d'Artagnan 
cu aceeaşi linişte; dar de astă dată, Planchet, suntem doi şi 
loviturile le voi lua numai asupra mea. 

— Domnule, nu vă îngădui... 

— Planchet, n-o să ai încotro, ar trebui să-ţi părăseşti 
negoţul. 

— Afacerea nu se încheie la Paris? 

— Nu. 

— A, în străinătate? 

— În Anglia. 

— Țară cu samsarlâcuri, ştiu — zise Planchet. Ţară pe care 
o cunosc destul de bine... Şi ce fel de afacere, domnule, dacă 
nu-s prea curios? 

— Planchet, e vorba de o restauraţie. 


— De monumente? 

— Da, de monumente; vom restaura White-Hall-ul. 

— Frumos... Şi credeţi că... Într-o lună de zile...? 

— Sarcina asta mi-o iau eu. 

— Ştiţi dumneavoastră ce ştiţi şi de vreme ce vă băgaţi... 

— Da, ştiu ce-am de făcut... Sunt foarte lămurit... Totuşi, îţi 
voi cere sfatul cu dragă inimă. 

— Îmi faceţi prea mare cinste... Însă nu mă prea pricep la 
arhitectură. 

— Planchet, te înşeli; tu eşti un arhitect iscusit, tot atât de 
bun ca şi mine pentru treaba de care e vorba. 

— Mulţumesc. 

— Aveam de gând, îţi mărturisesc, să le propun afacerea 
asta domnilor acelora, dar nu l-am găsit pe nici unul acasă... Imi 
pare rău, fiindcă nu cunosc alţii mai îndrăzneţi şi mai 
îndemânatici ca ei. 

— Aha, cum s-ar zice, va fi concurenţă şi antrepriza va fi 
pusă la bătaie? 

— Oh, da, Planchet, da... 

— Ard de nerăbdare să cunosc amănuntele, domnule. 

— Ţi le voi spune, Planchet; închide bine toate uşile. 

— Da, domnule. 

Şi Planchet trase toate zăvoarele la uşi. 

— Bun! Acum apropie-te de mine. 

Planchet se supuse. 

— Şi deschide fereastra, pentru ca zgomotul trecătorilor şi 
al căruţelor să-i împiedice să audă ceva pe cei care ar fi ispitiţi 
să tragă cu urechea. 

Planchet deschise fereastra, după cum i se spusese şi de 
afară năvăli deodată în odaie o zarvă de strigăte, huruituri, 
lătrături şi tropote de paşi, asurzindu-l pe d'Artagnan însuşi, 
aşa precum îi fusese voia. Abia atunci muşchetarul sorbi un 
pahar de vin alb şi începu cu aceste vorbe: 

— Planchet, am o idee. 

— Ah, domnule, acum vă recunosc pe deplin! răspunse 
băcanul tresăltând de bucurie. 


Capitolul XX 


Despre Asociația întemeiată în strada 
Lombarzilor, la firma "Drugul de Aur", 
pentru exploatarea ideii domnului 
d'Artagnan 


După o clipă de tăcere, în timpul căreia d'Artagnan părea 
că îşi adună în gând nu o idee, ci toate ideile lui, zise: 

— Nu încape îndoială, dragul meu Planchet, că tu trebuie 
să fi auzit vorbindu-se de maiestatea sa Carol I, regele Angliei! 

— Vai, cum să nu, domnule, când dumneavoastră aţi 
părăsit Franţa ca să-i veniţi în ajutor; dar, în pofida acestui 
ajutor, el tot a fost răsturnat şi era să vă tragă şi pe 
dumneavoastră în căderea lui. 

— Întocmai; văd că ai memorie bună, Planchet. 

— Pe dracu, domnule! De mirare ar fi fost dac-aş fi pierdut- 
o, oricât de proastă ar fi fost ea. Cine l-a auzit pe Grimaud, 
care, ştiţi bine, nu vorbeşte prea mult, povestind cum a căzut 
capul regelui Carol, cum aţi călătorit o jumătate de noapte într- 
o corabie încărcată cu pulbere de puşcă şi cum l-aţi văzut 
plutind la suprafaţa apei pe bunul domn Mordaunt, având un 
pumnal cu mânerul de aur înfipt în piept, nu poate să uite uşor 
aceste lucruri. 

— Totuşi, sunt oameni care le uită, Planchet. 

— Da, aceia care n-au văzut sau care nu l-au auzit pe 
Grimaud povestind. 

— Ei bine, fiindcă îţi aduci aminte de toate acestea, atunci 
nu mai e nevoie să-ţi reamintesc decât un lucru, anume că 
regele Carol I avea un fiu. 

— Avea chiar doi, domnule, dacă nu vă supăraţi — zise 
Planchet — căci l-am văzut eu însumi pe cel de-al doilea, 
domnul duce de York, la Paris, într-o zi când se ducea la Palatul 
Regal şi mi s-a spus că era fiul mai mic al regelui Carol I. Cât 
despre cel mai mare, am avut cinstea să-l cunosc după nume, 
dar nu şi din vedere. 

— Tocmai aici voiam să ajungem, Planchet: la fiul acesta 
mai mare, care se numea altădată prinţul de Galles, iar astăzi 
se numeşte Carol al II-lea, regele Angliei. 

— Rege fără regat! răspunse sentenţios Planchet. 


— Da, Planchet şi ai putea să adaugi: prinţ nenorocit, mai 
nenorocit decât un om din popor pierdut în cel mai mizerabil 
cartier al Parisului. 

Planchet făcu un gest plin de acea compătimire arătată 
îndeobşte faţă de străinii cu care nu te gândeşti că ai putea să 
te întâlneşti vreodată. De altminteri, el nu vedea încolţind de 
loc, în această socoteală politico-sentimentală, ideea aceea 
negustorească a domnului d'Artagnan şi gândul lui era numai la 
asta. D'Artagnan, care avea deprinderea de a înţelege de la 
început oamenii şi lucrurile, ghici ce se petrecea în capul lui 
Planchet. 

— Am ajuns la chestiune — zise el. Acest tânăr prinţ de 
Galles, rege fără regat, cum foarte bine ai zis, Planchet, mi-a 
stârnit interesul cel mai viu, mie, d'Artagnan. L-am văzut 
cerşind sprijinul lui Mazarin, care e un zgârie-brânză şi ajutorul 
regelui Ludovic, care e un copil şi mi s-a părut, mie, care mă 
pricep la aşa ceva, că în privirea înţeleaptă a regelui detronat, 
în noblețea întregii lui fiinţe, nobleţe ce a rămas neatinsă în 
pofida tuturor mizeriilor, mi s-a părut, zic, că văd stofa unui om 
de inimă şi a unui rege. 

Planchet încuviinţă în tăcere; toate astea, în ochii lui cel 
puţin, nu izbuteau încă să aducă la lumină ideea lui d'Artagnan. 
Acesta continuă: 

— Şi iată ce judecată am făcut eu în gândul meu. Ascultă 
bine, Planchet, căci ne apropiem de concluzii. 

— Ascult. 

— Regii nu sunt semănaţi atât de des pe pământ. Or, acest 
rege fără regat e, după părerea mea, un grăunte pus de-o parte, 
menit să înflorească la timpul său, dacă o mână dibace, 
cumpătată şi puternică îl va semăna cu pricepere, alegând 
pământul, lumina şi timpul potrivit. 

Planchet dădea mereu din cap a încuviinţare, ceea ce 
dovedea că nu pricepea încă nimic. 

— Nefericit grăunte regal, mi-am zis eu şi m-am pomenit 
înduioşat cu adevărat, Planchet, lucru ce mă făcea să cred că 
m-am scrântit la cap. Iată pentru ce am voit să-ţi cer sfatul, 
prietene. 

Planchet se înroşi de plăcere şi mândrie. 

— Nefericit grăunte regal! Am să te culeg eu şi am să te 
sădesc într-un pământ roditor! 


— Ah, Doamne! făcu Planchet, uitându-se lung la fostul lui 
stăpân, ca şi cum s-ar fi îndoit că acesta era în toate minţile. 

— Ei bine, ce-i? îl întrebă d'Artagnan. Ce te doare? 

— Pe mine? Nimic, domnule. 

— Dar te-ai văitat: "Ah, Doamne!" 

— Credeţi? 

— Te-am auzit doar. Ai priceput cumva totul? 

— Mărturisesc, domnule d'Artagnan, că mi-e teamă... 

— Să pricepi? 

— Da. 

— Să pricepi că vreau să-l urc din nou pe tron pe regele 
Carol al II-lea, care nu mai are tron? Asta e? 

Planchet sări deodată pe scaunul său. 

— Aha, aha! făcu el uluit. Asta numiţi dumneavoastră o 
restauraţie? 

— Da, Planchet! Nu se cheamă aşa ceea ce vreau să fac? 

— Fără îndoială, fără îndoială. Dar v-aţi gândit bine? 

— La ce? 

— La ce e pe-acolo? 

— Unde? 

— În Anglia. 

— Şi ce-i pe-acolo, ia s-auzim, Planchet? 

— Întâi şi întâi, vă cer iertare, domnule, că mă amestec în 
astfel de lucruri, care n-au nici o legătură cu negustoria mea, 
dar fiindcă e vorba de o afacere pe care mi-o propuneţi... căci 
îmi propuneţi o afacere, nu-i aşa? 

— Grozavă, Planchet! 

— Dar fiindcă îmi propuneţi o afacere, am dreptul să îmi 
dau cu părerea asupra ei. 

— Dă-ţi-o, Planchet; din părere în părere se naşte lumina. 

— Ei bine, întrucât domnul îmi îngăduie să-mi exprim 
părerea, îi voi spune că acolo sunt mai întâi parlamentele. 

— Da şi apoi? 

— Apoi, armata. 

— Bine. Mai vezi şi altceva? 

— Mai e apoi națiunea. 

— Asta e tot? 

— Națiunea care a aprobat răsturnarea şi moartea fostului 
rege, tatăl acestuia şi care nu va voi să dea îndărăt. 

— Planchet, prietene — zise d'Artagnan — tu judeci ca un 
boţ de brânză. Națiunea... națiunea e obosită să tot cânte 


versete religioase. Şi dacă-i vorba de cântări, am băgat de 
seamă că naţiunilor le place mai mult să cânte stihuri 
deocheate. Adu-ţi aminte de Frondă; ştiu că s-a cântat pe 
vremea aceea! Eh, frumoase timpuri, nu? 

— Nu prea, nu prea; era cât pe-aci să fiu spânzurat în acele 
zile. 

— Era; dar ai fost, sau n-ai fost? 

— N-am fost. 

— Şi ai început, sau nu, să faci avere în mijlocul cântecelor 
acelea? 

— E adevărat, da. 

— Prin urmare, nu mai zici nimic? 

— Ba da: să ne întoarcem la armată şi la parlamente. 

— Eu spun că am douăzeci de mii de livre date cu 
împrumut domnului Planchet şi că mai am alte douăzeci de mii 
puse deoparte; cu aceste patruzeci de mii de livre ridic o 
armată. 

Planchet îşi împreună mâinile; îl vedea pe d'Artagnan că 
vorbeşte serios şi rămase încredinţat că stăpânul său şi-a 
pierdut cu adevărat minţile. 

— O armată!... Ah, domnule! făcu el, cu cel mai îngăduitor 
zâmbet, de teamă să nu-l aţâţe pe nebun şi să nu-l înfurie. O 
armată... mare? 

— De patruzeci de oameni — răspunse d'Artagnan. 

— Patruzeci, împotriva a patruzeci de mii, nu-i destul. 
Dumneavoastră faceţi, singur, cât o mie de oameni, ştiu asta; 
dar unde veţi găsi încă treizeci şi nouă de bărbaţi pe măsura 
dumneavoastră? Sau, găsindu-i, cine va va da bani ca să-i 
plătiţi? 

— Nu-i rău, Planchet... Zău ca da, vorbeşti ca un curtean. 

— Nu, domnule, spun şi eu ce gândesc şi iată de ce îmi dau 
cu părerea că la cea dintâi luptă făţişă pe care o veţi duce cu 
cei patruzeci de oameni, mi-e teamă că... 

— Tocmai de aceea nu voi da nici o luptă făţişă, dragă 
Planchet — zise gasconul râzând. Avem în antichitate pilde 
foarte frumoase de retrageri şi înaintări iscusite, care ne învaţă 
să ne ferim de duşman, iar nu să ne încăierăm cu el. Tu trebuie 
să ştii asta, Planchet, tu care ai luat comanda parizienilor în 
ziua când trebuiau să se bată cu muşchetarii şi care ai socotit 
atât de bine atacurile şi contraatacurile, încât n-ai părăsit nici o 
clipă Piaţa Regală. 


Planchet începu să râdă. 

— Dacă cei patruzeci de oameni ai dumneavoastră — 
răspunse el — se vor ascunde mereu şi vor fi dibaci, atunci pot 
trage nădejde că nu vor fi bătuţi; dar, mă rog, aveţi în vedere o 
ţintă anumită? 

— Fără nici o îndoială. Iată deci, după părerea mea, tactica 
cea mai bună de urmat spre a-l reaşeza cât mai repede pe tron 
pe maiestatea sa Carol al II-lea. 

— Bun! strigă Planchet cu şi mai multă luare-aminte. Să 
admitem că tactica e buna. Dar, mai înainte de asta, mi se pare 
că am uitat ceva. 

— Ce anume? 

— Am lăsat deoparte națiunea, căreia îi place să cânte mai 
mult măscări decât psalmi şi armata, cu care nu ne vom bate; 
mai sunt însă parlamentele, care nu cântă de loc. 

— Şi care se vor bate şi mai puţin. Cum, Planchet, cu, care 
eşti un om deştept, te nelinişteşti din pricina unei adunături de 
zbierători cărora li se spune cozi şi costelivi! Parlamentele nu 
mă îngrijorează câtuşi de puţin, Planchet. 

— De vreme ce nu vă îngrijorează pe dumneavoastră, să 
trecem mai departe. 

— Da şi ajungem la încheiere. Îţi reaminteşti de Cromwell, 
Planchet? 

— Am auzit vorbindu-se mult de el, domnule. 

— Era un războinic încercat. 

— Şi un mare mâncău, mai cu seamă. 

— Cum adică? 

— Da, dintr-o singură îmbucătură a înghiţit toată Anglia. 

— Dar ce-ai zice, Planchet, dacă a doua zi după ce ela 
înghiţit Anglia, s-ar fi găsit unul care să-l înghită pe domnul 
Cromwell? 

— O, domnule, în matematică asta e una dintre cele dintâi 
reguli, că acela ce e cuprinzător trebuie să fie mai mare decât 
cuprinsul. 

— Foarte bine!... Asta-i şi problema noastră, Planchet. 

— Numai că domnul Cromwell e mort şi cuprinzătorul său 
e acum mormântul. 

— Dragul meu Planchet, văd cu multă plăcere că ai devenit 
nu numai matematician, ci şi filozof. 

— Domnule, în negoţul meu de băcănie întrebuinţez multă 
hârtie trecută prin tipar; asta mă instruieşte. 


— Bravo! În cazul acesta ştii, de bună seamă... căci n-ai 
învăţat matematicile şi filozofia fără puţină istorie... că după 
Cromwell, cel atât de mare, a urmat unul mic de tot. 

— Da; acela se numea Richard şi a făcut întocmai ca 
dumneavoastră, domnule d'Artagnan: şi-a dat demisia. 

— Bine, foarte bine! După cel mare, care a murit, după cel 
Mic, care şi-a dat demisia, a venit un al treilea. Acesta se 
numeşte domnul Monck. E un general foarte isteţ, fiindcă nu s-a 
bătut niciodată; e un diplomat foarte bun, fiindcă nu vorbeşte 
niciodată, iar înainte de a spune bună ziua cuiva, se gândeşte 
douăsprezece ceasuri şi sfârşeşte prin a spune bună seara; ceea 
ce întrece orice măsură e însă că orice spusă a lui cade 
totdeauna bine. 

— E cineva, într-adevăr — zise Planchet — dar eu cunosc 
un alt om politic care se aseamănă mult cu acesta. 

— Domnul de Mazarin, nu-i aşa? 

— El însuşi. 

— Ai dreptate, Planchet; numai că domnul de Mazarin nu 
năzuieşte la tronul Franţei; asta schimbă totul, vezi tu. Ei bine, 
acest domn Monck, care are Anglia gata servită pe farfurie şi 
care a şi căscat gura ca s-o înghită, acest domn Monck, care le 
spune oamenilor lui Carol al II-lea şi lui Carol al II-lea însuşi: 
nescio vos... 

— Nu ştiu englezeşte — zise Planchet. 

— Da, dar eu ştiu — răspunse d'Artagnan. nescio vos 
înseamnă: Nu vă cunosc. Acest domn Monck, omul cel mai 
important al Angliei, după ce o va fi înghiţit... 

— Ei bine? întrebă Planchet. 

— Ei bine, prietene, mă duc acolo şi, cu cei patruzeci de 
oameni ai mei, pun mâna pe el, îl leg cobză şi-l aduc în Franţa, 
unde două afaceri grozave se deschid în faţa ochilor mei uluiți. 

— Şi alor mei! strigă Planchet, îmbătat de entuziasm. Il 
vom închide într-o cuşcă şi-l vom arăta lumii, contra cost. 

— Ei bine, Planchet, asta este a treia afacere, la care eu nu 
mă gândisem şi pe care ai descoperit-o tu. 

— O credeţi bună? 

— Da, fără îndoială; ale mele sunt însă mai bune. 

— Să le auzim! 

— Primo: o să-l pun la răscumpărat. 

— Pentru ce sumă? 

— Drace! Un voinic ca el face o sută de mii de scuzi. 


— O, da! 

— Prin urmare: primo, cer o răscumpărare de o sută de mii 
de scuzi. 

— Sau...? 

— Sau, ceea ce e şi mai bine, îl dau regelui Carol, care, 
nemaiavând nici generalul de care să se teamă, nici diplomatul 
care să-i încurce socotelile, se va restaura el însuşi şi, odată 
restaurat, îmi va pune în palmă cei o sută de mii de scuzi. lată 
ideea mea, Planchet; ce zici, e bună? 

— Măreaţă, domnule! strigă Planchet, tremurând de 
fericire. Dar cum v-a venit în minte o idee ca asta? 

— Mi-a venit într-o dimineaţă, stând pe malul Loarei, în 
timp ce regele Ludovic al XIV-lea, preaiubitul nostru rege, 
lăcrăma sărutându-i mâna domnişoarei de Mancini. 

— Domnule, vă garantez că ideea e sublimă, dar... 

— Ah, mai e un dar! 

— Daţi-mi voie! Ideea e frumoasă, dar se aseamănă cu 
povestirea despre pielea ursului din pădure, o ştiţi, pe care, ca 
s-o vinzi, trebuie mai întâi să prinzi ursul. Or, pentru a-l prinde 
pe domnul Monck, va fi o bătălie în regulă. 

— Fără îndoială, doar d-aia îmi înjgheb o armată. 

— Aha, acum pricep! Drace! O lovitură prin surprindere. O, 
domnule, dacă-i aşa, atunci veţi învinge, căci nimeni nu vă 
poate ţine piept în astfel de întâlniri. 

— Am avut asemenea noroc, nimic de zis — spuse 
d'Artagnan cu orgolioasă modestie. Înţelegi însă că, dacă 
pentru asta i-aş avea lângă mine pe dragul meu Athos, pe 
viteazul meu Porthos şi pe şiretul meu Aramis, treaba ar fi ca şi 
făcută. Dar pe ei i-am pierdut şi nimeni nu ştie unde i-aş putea 
regăsi. De aceea, mă voi lupta singur. Acum, nu găseşti că 
afacerea e bună şi plasamentul avantajos? 

— Prea! Prea! 

— Ce vrei să spui? 

— Planurile mari nu ajung niciodată la ţintă. 

— Cu acesta nu vom da greş, Planchet şi dovada e că intru 
eu însumi în acţiune. Pentru tine va fi un câştig frumuşel, iar 
pentru mine o lovitură straşnică. Se va spune: "lată care a fost 
bătrâneţea domnului d'Artagnan" şi voi avea locul meu în 
istorisiri, ba chiar şi în istorie, Planchet. Sunt flămând de faimă! 

— Domnule — zise Planchet — când mă gândesc că planul 
acesta măreț se făureşte aici, la mine, printre sacii cu zahăr, cu 


prune uscate şi cu mirodenii, îmi vine să cred că prăvălia mea e 
un adevărat palat. 

— la seama, ia seama, Planchet! Dacă se află cel mai mic 
lucru, ne paşte Bastilia pe amândoi. la seama, prietene, căci 
ceea ce facem noi aici e un complot şi domnul Monck este 
aliatul domnului de Mazarin. la seama! 

— Domnule, cine a avut cinstea să stea alături de 
dumneavoastră nu se teme şi cine are norocul să facă afaceri cu 
dumneavoastră ştie să tacă. 

— Foarte bine; asta te priveşte mai mult pe tine decât pe 
mine, ţinând seama că în opt zile eu voi fi în Anglia. 

— Plecaţi, domnule, plecaţi! Cu cât mai devreme, cu atât 
mai bine. 

— Atunci, banii sunt gata? 

— Mâine vor fi, îi veţi primi din mâna mea. Doriţi aur sau 
argint? 

— Aur, e mai lesne de purtat. Dar cum ne vom învoi? la să 
vedem! 

— O, Doamne, în chipul cel mai simplu: îmi veţi da o 
chitanţă, asta e tot. 

— Nu, nu — zise repede d'Artagnan — trebuie ordine în 
toate. 

— Asta e şi părerea mea... Dar cu dumneavoastră... 

— Şi dacă mor acolo, dacă voi fi ucis de un glonţ de flintă, 
dacă voi crăpa din pricină că am băut bere? 

— Domnule, vă rog să credeţi că, într-un asemenea caz, aş 
fi atât de îndurerat de moartea dumneavoastră, că nu m-aş mai 
gândi la bani. 

— Mulţumesc. Planchet, dar asta-i altceva. Vom întocmi, ca 
doi slujbaşi de judecătorie, o învoială între noi, un fel de act pe 
care-l vom putea numi act de tovărăşie. 

— Bucuros, domnule. 

— Ştiu că e greu de întocmit, dar vom încerca. 

— Să încercăm. 

Planchet se duse să caute o pană, cerneală şi hârtie. 

D'Artagnan luă pana, o înmuie în cerneală şi scrise: 


“Între domnul d'Artagnan, fost locotenent de muşchetari al 
regelui, în prezent cu locuința în strada Tiquetonne, la hanul 
"Căprioara" 


Și domnul Planchet, băcan, cu locuința în strada 
Lombarzilor, la firma “"Drugul de Aur" 

S-a convenit ceea ce urmează: 

O asociaţie cu un capital de patruzeci de mii de livre s-a 
format în scopul de a duce la îndeplinire o idee aparținând 
domnului d'Artagnan. 

Domnul Planchet, care cunoaşte această idee şi o 
încuviințează în toate punctele, va vărsa douăzeci de mii de 
livre în mâinile domnului d'Artagnan. El nu va cere nici 
înapoierea sumei, nici dobândă, înainte de întoarcerea dintr-o 
călătorie pe care domnul d'Artagnan o va face în Anglia. 

La rândul său, domnul d'Artagnan se leagă să verse 
douăzeci de mii de livre, pe care le va adăuga la cele douăzeci 
de mii vărsate de domnul Planchet. El va folosi amintita sumă 
de patruzeci de mii de livre după cum va crede de cuviinţă, 
luându-şi însă sarcina să respecte o înțelegere scrisă mai jos: 

În ziua când domnul d'Artagnan îl va reaşeza, printr-un 
mijloc oarecare, pe maiestatea sa Regele Carol al II-lea pe 
tronul Angliei, va vărsa în mâinile domnului Planchet suma 
de..." 


— Suma de o sută cincizeci de mii de livre — rosti cu 
nevinovăție Planchet, văzând că d'Artagnan se oprise din scris. 

— Ei, la naiba, nu! zise d'Artagnan. Împărțeala nu se poate 
face pe din două, n-ar fi drept. 

— Totuşi, domnule, fiecare punem câte o jumătate — se 
împotrivi cu sfială Planchet. 

— Da, dar ascultă învoiala, dragul meu Planchet şi dacă n-o 
găseşti dreaptă în toate punctele atunci când va fi scrisă, ei 
bine, o vom şterge. 

Şi d'Artagnan scrise: 


"Însă întrucât domnul d'Artagnan pune în această 
asociație, în afară de capitalul de douăzeci de mii de livre, 
timpul, ideea, dibăcia şi pielea sa, lucruri la care ţine mult, mai 
ales la cel din urmă, domnul d'Artagnan va lua din cele trei sute 
de mii de livre două sute de mii de livre partea sa, adică două 
treimi din suma întreagă." 


— Foarte bine — zise Planchet. 
— E drept aşa? întrebă d'Artagnan, 


— Foarte drept, domnule. 

— Şi vei fi mulţumit cu o sută de mii de livre? 

— Cum dracu! Cred şi eu! O sută de mii de livre pentru 
douăzeci de mii? 

— Şi numai într-o lună, fă socoteala, 

— Cum, într-o lună? 

— Da, nu-ți cer decât o lună răgaz. 

— Domnule — făcu Planchet cu dărnicie — vă dau şi şase 
săptămâni. 

— Mulţumesc — răspunse cu bunăvoință muşchetarul. 

După care, cei doi asociaţi recitiră actul de la început până 
la sfârşit. 

— E desăvârşit, domnule — zise Planchet — nici răposatul 
domn Coquenard, primul bărbat al doamnei baroane du Vallon, 
n-ar fi făcut unul mai bun. 

— Găseşti? Ei bine, atunci să semnăm. 

Şi amândoi îşi puseră parafa pe hârtie. 

— În chipul acesta — zise d'Artagnan — nu-i voi rămâne 
nimănui dator. 

— Eu însă voi rămâne îndatorat faţă de dumneavoastră — 
zise Planchet. 

— Nu, căci oricât de mult aş ţine la planul meu, Planchet, 
s-ar putea să-mi las pielea pe acolo şi atunci vei pierde totul. 
Dar, drace, fiindcă veni vorba, am uitat un lucru foarte 
important în învoiala noastră. Să-l scriem: 


"În cazul când domnul d'Artagnan va răposa în timpul 
acţiunii sale, prezenta învoială va cădea şi domnul Planchet dă 
de pe acum adeverinţă umbrei domnului d'Artagnan că nu va 
mai ridica pretenţii asupra celor douăzeci de mii de livre 
vărsate de către dânsul în casa numitei asociaţii. " 


Această din urmă clauză îl făcu pe Planchet să-şi 
încreţească fruntea; dar când zări privirea atât de 
scânteietoare, mâna atât de puternică, spatele atât de zdravăn 
şi atât de robust al asociatului său, prinse din nou curaj şi, fără 
a mai sta pe gânduri, mai trase o coadă la iscălitura sa. 
D'Artagnan făcu şi el la fel. Astfel fu întocmit primul act 
cunoscut în istorie despre o asociaţie; atât doar că de atunci s-a 
abuzat poate întrucâtva şi de forma şi de fondul său. 


— Acum — zise Planchet, turnându-i un ultim pahar de vin 
de Anjou lui d'Artagnan — acum duceţi-vă la culcare, scumpul 
meu stăpân. 

— Nu încă — răspunse d'Artagnan — căci greul abia de-aici 
încolo vine şi vreau să mă gândesc la cele ce am de făcut. 

— Eh — murmură Planchet — am o încredere atât de mare 
în dumneavoastră, domnule d'Artagnan, că n-aş da eu cele o 
sută de mii de livre nici pentru nouăzeci de mii plătite imediat. 

— Dracul să mă ia — zise d'Artagnan — cred că tu ai 
dreptate, Planchet. 

Şi, cu acestea, luă un sfeşnic, se urcă în odaia lui şi se 
culcă. 


Capitolul XXI 


D'Artagnan se pregăteşte de călătorie 
pentru Casa Planchet & Co. 


D'Artagnan se gândi atât de mult întreaga noapte, încât a 
doua zi dimineaţa planul său era pe deplin întocmit. 

— Asta e! zise el, ridicându-se în capul oaselor în mijlocul 
patului, cu cotul sprijinit pe genunchi şi cu bărbia în palmă. 
Asta e! Voi căuta patruzeci de bărbaţi zdraveni şi de ispravă, 
recrutaţi dintre oamenii cei mai deocheaţi, însă obişnuiţi cu 
disciplina. Le voi făgădui câte cinci sute de livre pe lună, dacă 
se întorc; nimic, dacă nu se mai întorc, sau jumătate pentru 
urmaşi. Cât despre hrană şi locuinţă, astea cad în sarcina 
englezilor, care au boi la păşune, slănină la putină, găini în 
coteţe şi grâu în hambare. Mă voi înfăţişa la generalul Monck 
cu această mică trupă. El mă va primi cu onoruri. Îi voi câştiga 
încrederea şi mă voi folosi de asta cât mai repede cu putinţă. 

Dar, fără să meargă mai departe, d'Artagnan clătină din 
cap şi se întrerupse. 

— Nu — îşi spuse el — nu voi avea îndrăzneala să-i 
povestesc toate astea lui Athos; mijlocul nu e totuşi tocmai 
cinstit. Va trebui folosită forţa. Apoi continuă: Da, va trebui 
folosită neapărat forţa, fără să-mi pun câtuşi de puţin în joc însă 


demnitatea. Cu cei patruzeci de oameni, voi străbate ţara ca 
partizan. Da, dar dacă mă întâlnesc nu cu patruzeci de mii de 
englezi, cum spune Planchet, ci chiar numai cu patru sute? Voi 
fi bătut, ţinând seama că printre cei patruzeci de războinici ai 
mei se vor găsi cel puţin zece fricoşi, adică zece care îşi vor da 
pielea din prostie. Nu, într-adevăr, e cu neputinţă să ai 
patruzeci de inşi pe care să te poţi bizui; asta nu se întâmplă. 
Trebuie să ştii să te mulţumeşti cu treizeci. Cu zece mai puţini, 
voi avea tot dreptul să ocolesc o încăierare, dat fiind numărul 
mic al oamenilor mei, iar dacă încăierarea are totuşi loc, atunci 
voi putea conduce mai bine în luptă treizeci, decât patruzeci de 
subalterni. Afară de asta, economisesc cinci mii de franci, adică 
a opta parte din capitalul meu, ceea ce merită osteneala. Am 
zis, voi avea aşadar treizeci de oameni. Îi voi împrăştia în trei 
cete, vom apuca drumuri diferite, cu înţelegerea de a ne 
reîntâlni la un moment dat; în felul acesta, câte zece, câte zece, 
nu vom da de bănuit nimănui şi vom trece nebăgaţi în seama. 
Da, da, treizeci e numărul cel mai potrivit. Vor fi trei de zece; 
trei e un număr sfânt. Şi apoi, tinde mai pui, o companie de 
treizeci de oameni, când se va strânge laolaltă, va avea ceva 
impunător... Ah, nenorocit ce sunt — reflectă mai departe 
d'Artagnan — îmi trebuiesc şi treizeci de cai; asta înseamnă 
ruină. 

Unde naiba mi-a fost capul, că am uitat de cai? Nici gând, 
fireşte, să porneşti la o treabă ca asta fără cai! Ei bine, fie, vom 
face şi această jertfă, chiar de va trebui să luăm caii chiar 
acolo; care nu sunt răi, de altminteri... Dar, drace, am uitat că 
sunt trei cete, deci e nevoie de trei comandanţi. Aici e 
greutatea. Dintre cei trei comandanţi, pe unul îl am, sunt eu 
însumi. Da, numai că ceilalţi doi mă vor costa ei singuri aproape 
tot atâţia bani cât întreaga trupă la un loc. Nu, hotărât lucru, 
mă voi mulţumi cu un singur locotenent. Atunci însă va trebui 
să-mi micşorez trupa la douăzeci de oameni. Ştiu că sunt puţini 
douăzeci, dar cum şi aşa pornisem cu gândul să ocolesc orice 
încăierare cu treizeci de oameni, cu atât voi fi mai îndreptăţit să 
o fac cu douăzeci. Douăzeci e o cifră rotundă; totodată va 
scădea şi numărul cailor cu zece, ceea ce înseamnă ceva; şi 
atunci, cu un locotenent bun... Doamne sfinte, ce va să zică 
răbdarea şi socoteala bună! Era să mă îmbarc cu patruzeci de 
oameni şi iată acum că am ajuns la douăzeci, pentru aceeaşi 
treabă. Zece mii de livre economisite dintr-o dată şi mai multă 


siguranţă, asta e mare lucru! Şi acum să vedem: mai e vorba să 
găsim un locotenent; să-l căutăm, deci şi pe urmă... Dar asta 
nu-i tocmai uşor, am nevoie de un locotenent viteaz şi priceput, 
unul ca mine. 

Da, însă un locotenent îmi va cunoaşte taina şi cum această 
taină va-lorează un milion, iar eu nu voi plăti omul meu decât cu 
o mie de livre, o mie cinci sute cel mult, acesta îmi va vinde 
taina lui Monck. Fără locotenent, ducă-se dracului! La urma 
urmei, chiar dacă el ar fi mut ca un discipol al lui Pitagora, tot 
va avea în trupă un soldat de încredere pe care-l va face 
sergentul său; sergentul va afla taina locotenentului, 
presupunând că acesta va fi cumsecade şi nu va voi să o vândă 
şi atunci sergentul, mai puţin cinstit şi mai puţin ambițios, va da 
totul pentru cincizeci de mii de livre. Hai, hai, nici asta nu se 
poate! Nu mai încape vorbă, locotenentul trebuie lăsat la o 
parte. Dar atunci trupa va rămâne întreagă, n-o voi mai putea 
împărţi în două şi nu voi mai putea să dau lupta din două părţi 
în acelaşi timp, fără un altul la fel ca mine care... Dar la ce bun 
să dau lupta din două părţi, de vreme ce n-avem de prins decât 
un singur om? La ce bun să slăbesc trupa, punându-i pe unii la 
dreapta, pe alţii la stânga? Un singur corp, la dracu! Unul 
singur şi comandat de d'Artagnan; foarte bine! Dar douăzeci de 
oameni, umblând într-o singură ceată, devin bătători la ochi 
pentru toată lumea. Nu trebuiesc văzuţi douăzeci de călăreţi 
mergând împreună, căci atunci li s-ar pune pe urme o companie 
care le-ar cere cuvântul de ordine şi fiindcă nu l-ar putea da la 
repezeală, ar fi împuşcaţi ca nişte iepuri, în frunte cu domnul 
d'Artagnan. O să mă mulţumesc deci cu zece oameni; aşa voi 
lucra mai uşor şi cu mai multă unitate, voi fi silit să fiu 
prevăzător, ceea ce, într-o treabă ca aceea la care pornesc eu, 
înseamnă pe jumătate izbândă; un număr prea mare de oameni 
m-ar putea târî în cine ştie ce nesăbuinţă, Zece cai nu sunt, 
apoi, greu de cumpărat sau de luat. O, minunată idee şi ce 
linişte desăvârşită îmi toarnă ea prin vine! Nici bănuieli, nici 
cuvinte de ordine, nici primejdii. Zece oameni sunt ca nişte 
valeţi sau ca nişte cărăuşi. Zece oameni călări pe zece cai 
încărcaţi cu felurite mărfuri sunt lăsaţi în pace şi sunt primiţi cu 
voie bună oriunde. Zece oameni care călătoresc pe seama casei 
Planchet & Co., din Franţa. Nu e nimic rău în asta. Aceşti zece 
oameni, îmbrăcaţi ca nişte negustori, pot avea câte un bun cuţit 
de vânătoare, câte o flintă atârnată la şaua calului şi câte un 


pistol la cingătoare. Nu se sperie de oricine, fiindcă n-au 
gânduri ascunse. Sunt poate oleacă contrabandişti, dar ce mare 
lucru e asta? Contrabanda nu e pedepsită, ca poligamia, cu 
spânzurătoarea. Tot ce mi se poate întâmpla mai rău e să ni se 
ia marfa. Ni s-a luat marfa, si cu asta basta! Ei da, ăsta e un 
plan minunat! Zece oameni numai, zece oameni luaţi în 
serviciul meu, dar zece oameni hotărâți cât patruzeci şi care mă 
vor costa cât patru, faţă de care, spre mai multă siguranţă, nu 
voi scăpa o iotă din planul meu şi cărora le voi spune doar atât: 
"Prieteni, avem de dat o lovitură". In acest chip, Satan ar trebui 
să fie prea dibaci ca să-mi mai joace vreun renghi. 
Cincisprezece mii de livre economisite! E splendid, când te 
gândeşti că am pornit de la douăzeci de mii! 

Astfel, încântat de rodnicele lui socoteli, d'Artagnan se opri 
la acest plan, hotărât să nu mai schimbe nimic din litera lui. Îşi 
şi întocmi în minte, cu memoria sa fără cusur, o listă de zece 
oameni vestiți printre căutătorii de aventuri, printre cei 
nedreptăţiţi de soartă sau certaţi cu justiţia. Cu acestea, 
d'Artagnan se sculă şi porni fără zăbavă la lucru, spunându-i lui 
Planchet să nu-l aştepte cu masa la prânz, ba că s-ar putea să 
nu vie nici la cină. 

O zi şi jumătate de alergături prin anumite colţuri ale 
Parisului îi fură de ajuns ca să-şi găsească oamenii şi, fără a-i 
pune în legătură unii cu alţii, alese, strânse şi formă, în mai 
puţin de treizeci de ceasuri, o frumoasă colecţie de chipuri, 
unele mai hidoase decât altele şi vorbind o franţuzească mai 
puţin corectă chiar şi decât englezeasca de care aveau să se 
folosească de acum înainte. În cea mai mare parte erau foşti 
oameni din gardă ale căror merite d'Artagnan avusese prilejul 
să le cunoască în diferite împrejurări şi pe care beţia, loviturile 
de spadă, pierderile la joc sau reformele economice ale 
domnului de Mazarin îi siliseră să caute singurătatea şi umbra, 
aceste două mari consolatoare ale sufletelor neînţelese şi 
rănite. Purtau în fizionomia şi în veşmintele lor urmele 
suferințelor şi durerilor prin care trecuseră. Unii aveau faţa 
brăzdată de vechi zgârieturi; toţi erau îmbrăcaţi în zdrenţe. 
D'Artagnan uşură cea mai apăsătoare dintre aceste mizerii 
fraterne printr-o înţeleaptă împărţire a scuzilor din fondul 
asociaţiei; apoi, veghind ca aceşti scuzi să fie folosiţi pentru 
înfrumusețarea fizică a trupei, le dădu recruţilor săi întâlnire 
undeva în nordul Franţei, între Berghes şi Saint-Omer. Le lăsă 


un răgaz de şase zile până la întâlnire şi d'Artagnan cunoştea 
îndeajuns bunăvoința, voioşia şi cinstea după toane a acestor 
faimoşi angajaţi, pentru a fi încredinţat că nici unul dintre ei nu 
va fi lipsă la apel. 

După ce dădu ordinele cuvenite şi după ce fixă locul de 
întâlnire, se duse să-şi ia rămas bun de la Planchet, care îi ceru 
amănunte în legătură cu armata sa. D'Artagnan nu se gândi nici 
o clipă să-i pomenească ceva despre reducerea pe care o făcuse 
în ceea ce priveşte personalul: se temea să nu zdruncine, prin 
această mărturisire, încrederea asociatului său. Planchet se 
bucură nespus aflând că armata era gata înjghebată şi că ei, 
Planchet, se putea socoti un fel de rege prin jumătate din suma 
vărsată în acest scop, fiind îndreptăţit astfel să-şi spună că, de 
la tejgheaua lui, ce-i ţinea loc de tron, a alcătuit un corp de 
trupe sortit să se războiască împotriva perfidului Albion. 

Planchet îi numără deci lui d'Artagnan douăzeci de mii de 
livre, în ludovici mari, nou-nouţi, partea sa, a lui Planchet şi alte 
douăzeci de mii de livre, tot în ludovici mari de aur, partea lui 
d'Artagnan. Muşchetarul vâri cele două sume în doi săculeţi 
deosebiți şi, ţinând fiecare săculeţ în câte o mână, îi cântărea, 
spunând: 

— E destul de greu bănetul ăsta, dragul meu Planchet; Ştii 
că trebuie să cântărească peste treizeci de livre? 

— Nu-i nimic, calul dumneavoastră va duce totul ca pe un 
fulg. 

D'Artagnan clătină din cap. 

— Nu vorbi aşa, Planchet; un cal împovărat cu treizeci de 
livre greutate, pe lângă călăreț şi calabalâcul lui, nu mai poate 
trece cu uşurinţă un râu, nu mai sare cu sprinteneală un zid sau 
o groapă şi dacă nu e cal, vai de călăreț! E adevărat însă că tu 
nu ştii asta, Planchet, tu care ai servit toată viaţa ta în 
infanterie. 

— Atunci, domnule, cum să facem? zise Planchet, pe drept 
cuvânt încurcat. 

— Ascultă — răspunse d'Artagnan — îmi voi plăti armata la 
reîntoarcerea acasă. Păstrează partea mea de douăzeci de mii 
de livre, pe care vei avea grijă să le înmulţeşti între timp. 

— Şi jumătatea mea? făcu Planchet. 

— O iau cu mine. 

— Încrederea dumneavoastră mă cinsteşte — zise Planchet 
— dar dacă nu vă mai întoarceţi? 


— Tot ce se poate, deşi aşa ceva mi se pare puţin probabil. 
Atunci, Planchet, pentru cazul că nu m-aş mai întoarce, dă-mi o 
pană ca să-mi scriu testamentul. 

D'Artagnan luă pana, hârtia şi aşternu pe foaia albă 
următoarele: 


"Eu, d'Artagnan, am avere suma de douăzeci de mii de 
livre, strânse para cu para timp de treizeci şi trei de ani, cât am 
fost în serviciul maiestății sale regelui Franţei. Din acestea dau 
cinci mii lui Athos, cinci mii lui Porthos, cinci mii lui Aramis, 
pentru ca ei să le dea, în numele meu şi al lor, tânărului meu 
prieten Raoul, viconte de Bragelonne. Cele din urmă cinci mii le 
dăruiesc lui Planchet, pentru ca să le împartă cu mai puţină 
strângere de inimă pe celelalte cincisprezece mii prietenilor 
mei. Drept care am semnat cele de faţă. 

D'Artagnan" 


Planchet părea foarte nerăbdător să afle ce scrisese acolo 
d'Artagnan. 

— Poftim, citeşte — îi spuse muşchetarul. 

La ultimele rânduri, ochii lui Planchet se umplură de 
lacrimi. 

— Credeţi că altfel n-aş fi dat banii celorlalţi? Dacă-i aşa, 
nu mai primesc cele cinci mii de livre ale dumneavoastră. 

D'Artagnan zâmbi. 

— Primeşte-le, Planchet, primeşte-le şi în felul acesta nu 
vei pierde decât cincisprezece mii de franci, în loc de douăzeci 
de mii şi nu vei fi ispitit să calci semnătura stăpânului şi 
prietenului tău, căutând să nu pierzi nimic. 

Cât de bine cunoştea inimile oamenilor şi ale băcanilor 
acest simpatic domn d'Artagnan! 

Cei care l-au socotit nebun pe Don Quijote, fiindcă se 
ducea să cucerească un imperiu însoţit doar de Sancho, 
scutierul său şi cei care l-au socotit nebun pe Sancho, fiindcă se 
ducea cu stăpânul lui să cucerească zisul imperiu, fără îndoială 
că aceia nu i-ar fi judecat altfel pe d'Artagnan şi pe Planchet. 
Cu toate acestea, cel dintâi trecea drept un om cu mintea ageră 
printre oamenii cei mai pătrunzători de la curtea Franţei; cât 
despre cel de-al doilea, el îşi cucerise pe bună dreptate faima 
unuia din cele mai înțelepte creiere printre negustorii băcani 


din strada Lombarzilor, adică din Paris, şi, prin urmare, din 
Franţa. 

Dar, judecându-i pe aceşti doi oameni numai din punctul de 
vedere al celorlalţi oameni şi mijloacele cu ajutorul cărora ei 
voiau să reaşeze un rege pe tronul său numai prin comparaţie 
cu alte mijloace, până şi cel mai îngust cap din ţara cu cele mai 
înguste capete s-ar fi revoltat împotriva  cutezanţei 
locotenentului şi a neroziei asociatului sau. 

Din fericire, d'Artagnan nu era omul care să asculte 
palavrele ce se rosteau în jurul său, nici comentariile ce se 
făceau pe seama lui. El îşi însuşise deviza: fă treaba bine şi 
lasă-i pe alţii să vorbească. Planchet, la rândul său, o avea şi el 
pe-a lui: lasă-i pe alții să facă şi tu taci din gură. Din asta 
rezulta că, după exemplul tuturor marilor genii, cei doi oameni 
se mândreau intra pectus de a avea dreptate, în pofida tuturor 
celor care spuneau că sunt doi bieţi nebuni. 

Drept început, d'Artagnan porni la drum pe cea mai 
frumoasă vreme din lume, fără nori pe cer, fără nori în sufletul 
său, vesel şi puternic, liniştit şi decis, neclintit în hotărârea lui 
şi, prin urmare, ducând cu el o doză înzecită din acel fluid 
nestăvilit pe care zguduirile sufleteşti îl fac să ţâşnească din 
împletitura nervilor şi care împrumută maşinii omeneşti o forţă 
şi un avânt de care veacurile viitoare îşi vor da seama, după 
toate probabilitățile, într-un chip mult mai matematic decât o 
putem face noi astăzi. Apucă din nou, ca pe vremurile de 
altădată, drumul bogat în aventuri care îl dusese cândva la 
Boulogne şi pe care-l străbătea acum pentru a patra oară. 
Aproape că recunoştea, din trapul calului, urmele paşilor lui pe 
caldarâm şi acelea ale pumnului său în toate porţile hanurilor; 
şi memoria lui, încă vie şi sprintenă, reînvia astfel acea vajnică 
tinereţe care, după treizeci de ani, nu-i dezminţea nici inima 
largă, nici pumnul de oţel. 

Ce fire înzestrată din plin de natură, firea acestui om! Avea 
toate pasiunile, toate cusururile, toate slăbiciunile, dar spiritul 
de contrazicere, propriu inteligenţei lui, schimba toate aceste 
scăderi în merite corespunzătoare. D'Artagnan, graţie 
imaginaţiei lui pururi iscoditoare, se temea până şi de o umbră, 
dar, ruşinat că îi e teamă, se îndrepta fără şovăire către acea 
umbră şi atunci devenea, într-adevăr, neobişnuit de curajos, 
dacă primejdia era reală; de asemenea, totul în el era emoție şi, 
deci, bucurie. li plăcea mult tovărăşia altora, dar niciodată nui 


se ura cu a sa şi de multe ori, dacă ai fi putut să-l observi 
îndeaproape atunci când era singur, l-ai fi văzut râzând de 
fleacurile pe care şi le povestea lui însuşi sau de glumeţele 
închipuiri pe care şi le făurea numai cu cinci minute înainte de 
clipa când avea să-l cuprindă mâhnirea cea mai adâncă. 

Totuşi, de data aceasta, d'Artagnan nu era, poate, tocmai 
atât de vesel pe cât ar fi fost dacă ar fi ştiut că la Calais îl 
aşteaptă câţiva prieteni buni, în loc de a întâlni acolo şleahta 
aceea de zece secături; cu toate acestea, melancolia nu-l vizită 
mai mult decât o dată pe zi şi primi în totul cam vreo cinci vizite 
ale acestei zeițe, înainte de a zări marea la Boulogne, fără a mai 
adăuga că aceste vizite erau de scurtă durata. 

Dar, odată ajuns acolo, d'Artagnan se simţi mai aproape de 
acţiune şi orice alt simţământ, în afară de acela al încrederii în 
sine, dispăru, pentru a nu se mai întoarce niciodată. De la 
Boulogne, o luă de-a lungul coastei până la Calais. 

Calais era locul de întâlnire cu ceilalţi şi în Calais dăduse 
fiecăruia din înrolaţii lui adresa hanului "La Marele Monarh". 
Acolo traiul nu era prea scump, acolo marinarii trăgeau 
totdeauna bucuroşi, acolo oamenii de spadă, cu platoşă de 
piele, bineînţeles, găseau pat, masă, bere, în sfârşit, toate 
plăcerile vieţii, pentru treizeci de băncuţe pe zi. 

D'Artagnan îşi propunea să-şi surprindă oamenii în plină 
viaţă de vagabondaj, pentru a-şi da seama de la prima ochire 
dacă se poate bizui pe ei ca pe nişte tovarăşi de isprava. 

Ajunse la Calais spre seară, pe la ceasurile patru şi 
jumătate. 


Capitolul XXII 


D'Artagnan călătoreşte pentru Casa 
Planchet & Co. 


Hanul "La Marele Monarh" se afla într-o străduţă paralelă 
cu portul, fără ca totuşi să dea în port; câteva ulicioare tăiau, 
aşa cum treptele taie cele două margini ale unei scări, cele 
două mari linii drepte, a portului şi a străzii. Prin aceste 


ulicioare nimereai pe neaşteptate din port în strada şi din 
stradă în port. 

D'Artagnan ajunse la port, apucă pe una din aceste 
ulicioare şi căzu pe neaşteptate în faţa hanului "La Marele 
Monarh". Momentul fusese bine ales şi-i amintea lui d'Artagnan 
de începuturile lui la hanul "Morarul Francez", la Meung. 
Câţiva marinari care jucau zaruri se luaseră la ceartă şi se 
amenințau unii pe alţii cu toată furia. Hangiul, hangiţa şi doi 
băieţi de serviciu supravegheau cu nelinişte cercul acestor 
jucători înrăiţi, în mijlocul cărora încăierarea era gata să se 
producă dintr-o clipă în alta, prin mânuirea cuţitelor şi a 
satârelor. Totuşi, jocul continua. 

Pe o laviţă de piatră stăteau doi vlăjgani ce se părea că 
aşteptau pe cineva, cu ochii aţintiţi la uşă; patru mese rânduite 
în fundul încăperii comune erau ocupate de alţi opt indivizi. 
Nici cei de pe laviţă, nici cei de la mese nu dădeau semne că 
vor să se amestece în zâzania sau în jocul celorlalţi. 

D'Artagnan recunoscu în aceşti spectatori atât de reci şi de 
nepăsători pe cei zece oameni ai lui. 

Zâzania creştea din clipă în clipă. Orice patimă îşi are, 
întocmai ca marea, fluxul şi refluxul ei, care urcă şi coboară. 
Ajuns în culmea furiei, un marinar răsturnă masa, dimpreună 
cu banii ce se aflau pe ea. Masa căzu, banii se rostogoliră pe 
jos. În aceeaşi clipă, întregul personal al hanului se repezi să 
culeagă banii; dar un mare număr de piese albe fură înhăţate 
de alţi indivizi ce se făcură numaidecât nevăzuţi, în timp ce 
marinarii se sfâşiau între ei. 

Singuri, cei doi oameni de pe laviţă şi ceilalţi opt de la 
mesele din fund, cu toate că păreau absolut străini unii de alţii, 
singuri, spunem, aceşti zece oameni parcă se înţeleseseră între 
ei să rămână nemişcaţi în mijlocul acestor ţipete de furie şi al 
acelui zornăit de bani. Numai doi se mulţumiră doar să-i 
îmbrâncească pe bătăuşii ce se rostogoliseră până sub masa 
lor. 

Alţi doi, mai pe urmă, văzând tot acest tărăboi din jurul lor, 
îşi scoaseră încet mâinile din buzunare; alţi doi, în sfârşit, se 
urcară pe masa din faţa lor, aşa cum fac, spre a nu fi udati, cei 
care văd un şuvoi de apă îndreptându-se spre ei. 

"Aşa, aşa — îşi zise d'Artagnan, căruia nu-i scăpase nici 
unul din amănuntele arătate mai sus — iată o frumoasă 


colecţie: prevăzători, potoliţi, obişnuiţi cu tărăboiul, pregătiţi 
pentru lovitură. Drace, s-ar zice că am avut mână bună!" 
Deodată, atenţia îi fu atrasă spre un ungher al încăperii. 
Cei doi oameni care îi îmbrânciseră cu piciorul pe bătăuşi se 
pomeniră luaţi la înjurături de marinarii ce se împăcaseră acum 
între ei. Unul dintre aceştia, ameţit de furie, dar mai ales de 
bere, veni cu un pas ameninţător să-l întrebe pe cel mai scund 
dintre aceşti doi înţelepţi cu ce drept a îndrăznit să dea cu 
piciorul în nişte făpturi ale bunului Dumnezeu care nu erau 
câini. Şi, făcând această întrebare, îşi vâri, ca să se arate şi mai 
dârz, pumnul mare sub nasul recrutului domnului d'Artagnan. 
Omul păli, fără să se observe dacă pălise de teamă sau de 
mânie; văzând asta, matelotul trase concluzia că pălise de 
teamă şi ridică pumnul cu gândul făţiş de a-l lăsa să cadă drept 
în creştetul străinului. Dar, fără ca cel ameninţat să fi făcut 
vreo mişcare, îi repezi marinarului o directă atât de puternică 
în burtă, încât acesta se rostogoli până în celălalt capăt al 
încăperii, ţipând îngrozitor. In. aceeaşi clipa, însufleţiţi de 
simţământul legăturii comune, toţi camarazii învinsului se 
năpustiră asupra învingătorului. Acesta din urmă, cu acelaşi 
sânge rece de care dăduse dovada mai înainte, fără să facă 
nechibzuinţa de a se folosi de arme, înşfacă o stacană de bere 
cu capacul de cositor şi-i pocni pe vreo doi-trei dintre atacanţi; 
apoi, fiindcă ar fi fost doborât de numărul atacanţilor, ceilalţi 
şapte inşi potoliţi din fundul sălii, care nu se mişcaseră de la 
locurile lor până atunci, dându-şi seama că era pusă în joc 
onoarea lor, săriră în ajutorul lui. În acelaşi timp, cei doi 
nepăsători de lângă uşă îşi întoarseră capetele cu o încruntare 
a sprâncenelor ce arăta hotărârea lor vădită de a se năpusti în 
spinarea vrăjmaşilor, dacă vrăjmagşii nu se vor astâmpăra. 
Hangiul, băieţii de serviciu şi doi paznici de noapte ce 
treceau pe acolo şi care, din curiozitate, intraseră să vadă ce se 
petrece în han, fură târâţi în învălmăşeală şi doborâţi în pumni. 
Parizienii loveau ca nişte ciclopi, toţi deodată şi cu o 
dibăcie ce-ţi făcea plăcere s-o priveşti. În cele din urmă, siliţi să 
bată în retragere faţă de numărul prea mare al celorlalţi, se 
strânseră toţi în partea cealaltă a mesei celei mari, pe care 
patru o ridicară de jos cât ai bate din palme, în timp ce alţi doi 
puseră mâna fiecare pe câte o bancă de scânduri în aşa fel că, 
slujindu-se de ele ca de nişte uriaşe ciomege, trântiră la pământ 


dintr-o singură lovitură opt marinari, peste care aruncară apoi 
strivitoarea lor catapultă. 

Duşumeaua era deci presărată cu răniţi, iar sala plină de 
ţipete şi de praf, când d'Artagnan, mulţumit de această probă a 
oamenilor lui, înainta cu spada în mână şi, lovind cu măciulia 
orice ţeastă care-i ieşea în cale, scoase un puternic "Destul!" 
care puse într-o clipită capăt încăierării. Toţi începură să se 
retragă de-a-ndaratelea, de la mijloc spre margini, în aşa fel că 
d'Artagnan se pomeni singur în mijlocul încăperii. 

— Ce înseamnă asta? se adresă el apoi adunării, cu tonul 
impunător al lui Neptun rostind quos ego... 

În aceeaşi clipă şi la cel dintâi sunet al glasului său, ca să 
continuăm metafora virgiliană, recruţii domnului d'Artagnan, 
recunoscându-l, fiecare în parte, pe stăpânul şi suveranul său, 
îşi stăviliră dintr-o dată şi furia şi avântul scândurilor şi 
loviturile cu picioarele de masă. 

La rândul lor, marinarii, văzând această lungă spadă trasă 
din teacă, această înfăţişare plină de măreție şi acest braţ ager 
care venea în ajutorul duşmanilor lor, în persoana unui om ce 
părea obişnuit să poruncească, marinarii, la rândul lor, se 
mulţumiră să-şi ridice răniții în tăcere şi să-şi culeagă de pe jos 
stacanele de bere. 

Parizienii îşi şterseră frunţile şi făcură plecăciuni înaintea 
şefului. D'Artagnan fu copleşit cu mulţumiri de către hangiul de 
la "Marele Monarh". Le primi ca un om care ştie că nui se dă 
nimic de prisos, apoi declară că până la pregătirea cinei se duce 
să facă o plimbare prin port. Numaidecât, fiecare din angajaţii 
lui, înțelegând că sunt chemaţi, îşi luă pălăria, îşi aruncă pe 
umeri haina şi-l urmă pe d'Artagnan. 

Dar muşchetarul, plimbându-se într-una fără o ţintă 
precisă, cercetând fiecare lucru întâlnit în cale, n-avea de gând 
să se oprească aşa repede; el se îndreptă spre dune şi cei zece 
oameni, speriaţi că se pomenesc urmărindu-se astfel unii pe 
alţii, neliniştiţi că vedeau la dreapta, la stânga şi în spatele lor 
tovarăşi la care nici nu se gândiseră până atunci, se ţineau 
după el, aruncându-şi unii altora priviri duşmănoase. 

Abia când ajunse în cea mai adâncă vâlcea a celei mai mari 
dune, d'Artagnan, zâmbind că-i vedea atât de răzleţiţi, se 
întoarse cu faţa către ei şi, făcându-le un semn împăciuitor cu 
mâna, le spuse: 


— Hei, domnii mei, fără vrăjmăşie! Sunteţi meniţi să trăiţi 
laolaltă, să vă înţelegeţi în toate privinţele, iar nu să vă sfâşiaţi 
unii pe alţii. 

Atunci, orice şovăială se spulberă dintr-o dată; oamenii 
răsuflară uşuraţi, ca şi cum ar fi fost scoşi dintr-un sicriu şi se 
priviră cu bunăvoință unii pe alţii. După această cântărire, îşi 
îndreptară ochii către şeful lor, care, cunoscând de multă 
vreme marea artă de a vorbi oamenilor de teapa lor, le ţinu 
acest mic discurs, înfiripat pe loc şi rostit cu o vioiciune întru 
totul gasconă: 

— Domnii mei, ştiţi cu toţii cine sunt. V-am angajat, 
cunoscându-vă viteji şi vrând să vă fac părtaşi la o expediţie 
glorioasă. ÎInchipuiţi-vă că, lucrând alături de mine, lucraţi 
pentru rege. Vă previn numai că de veţi scăpa o singură vorbă 
despre aceasta, mă voi vedea silit să vă zdro-besc imediat 
capetele în chipul ce mi se va părea cel mai la-ndemână. Ştiţi cu 
toţii, domnilor, că secretele de stat sunt ca o otravă ucigătoare; 
atâta vreme cât această otravă stă în cutia ei şi cutia e bine 
închisă, nu face rău nimănui; scoasă din cutie, omoară. Acum, 
apropiaţi-vă de mine şi veţi afla despre acest secret ceea ce îmi 
stă în putinţă să vă spun. 

Toţi se strânseră în juru-i cu un freamăt plin de curiozitate. 

— Apropiaţi-vă — continuă d'Artagnan — şi pasărea care 
trece pe deasupra capetelor noastre, iepurele care se joacă prin 
buruienile nisipurilor, peştele care sare din apă să nu ne audă. 
E vorba să aflăm şi să-i raportăm domnului intendent superior 
al finanţelor în ce măsură contrabanda engleză dăunează 
mărfurilor franceze. Vom pătrunde pretutindeni şi vom vedea 
totul. Vom fi nişte bieţi pescari picarzi, aruncaţi pe coastă de o 
furtună cumplită. Se înţelege de la sine că vom vinde peştele 
nici mai bine, nici mai rău decât orice pescar. Dar s-ar putea să 
se afle cine suntem şi să fim tulburaţi în treburile noastre; este 
deci nevoie să fim oricând în stare să ne apărăm. lată pentru ce 
v-am ales, socotindu-vă oameni înţelepţi şi de curaj. Vom duce 
un trai bun laolaltă şi nu ne vor pândi mari primejdii, dat fiind 
că avem la spatele nostru un ocrotitor puternic, mulţumită 
căruia nu ne vom lovi de nici o încurcătură în cale. Un singur 
lucru mă îngrijorează, dar nădăjduiesc că, după o scurtă 
discuţie, mă veţi scoate şi din această încurcătură. Lucrul care 
mă îngrijorează e să nu duc cu mine un echipaj de pescari 
nevolnici, care echipaj ne-ar stingheri peste măsură, pe câtă 


vreme dacă, din întâmplare, se găsesc printre domniile voastre 
oameni care să fi văzut marea... 

— O, cât despre asta, să nu-ţi pese! strigă unul din recruţii 
lui d'Artagnan. Eu am fost prizonier la piraţii din Tunis timp de 
trei ani şi ştiu cum se conduce o navă tot aşa de bine ca un 
amiral. 

— Vedeţi — zise d'Artagnan — straşnic lucru e 
întâmplarea! 

Rosti aceste cuvinte cu un nedesluşit accent de prefăcută 
naivitate, deoarece el ştia prea bine că această victimă a 
piraţilor era un vechi corsar şi îl angajase în cunoştinţă de 
cauza. Dar d'Artagnan nu spunea niciodată mai mult decât 
trebuia să spună, tocmai ca să-şi lase auditorul pe gânduri. Fu 
scutit deci de orice explicaţie şi culese efectul fără a da să se 
înţeleagă că l-ar preocupa cauza. 

— Iar eu — strigă un al doilea — am un unchi care e paznic 
la schelele din portul La Rochelle. De mic copil m-am jucat pe 
punţile corăbiilor; mă pricep să mânuiesc cârma şi pânzele mai 
bine ca un marinar venit de pe ocean. 

Nici acesta nu minţea, la fel ca şi celălalt: vâslise şase ani 
pe galerele maiestăţii sale, în La Ciotat. 

Alţi doi fură mai sinceri: ei mărturisiră fără înconjur că 
slujiseră pe un vas ca soldaţi, pedepsiţi să tragă la galere; şi nu 
roşiră spunând asta. D'Artagnan se pomeni deci şeful a şase 
războinici şi patru marinari, având în acelaşi timp o armată şi 
de uscat şi de apă, ceea ce l-ar fi umplut de mândrie pe 
Planchet, dacă băcanul ar fi cunoscut acest amănunt. 

Acum nu mai era vorba decât de ordinul general şi 
d'Artagnan îl dădu cu toată precizia. Le spuse oamenilor săi să 
fie gata de plecare spre Haga, urmând, unii, ţărmul mării, până 
la Breskens, ceilalţi, drumul care duce la Anvers. Îşi dădură 
întâlnire peste cincisprezece zile, socotind că vor merge întins 
în fiecare zi, în piaţa cea mare din Haga. 

D'Artagnan îşi povăţui apoi oamenii să pornească la drum 
doi câte doi, formând perechile aşa cum vor socoti de cuviinţă, 
după simpatii. El însuşi îşi alese dintre mutrele mai puţin 
fioroase doi oameni din gardă, pe care-i cunoscuse cândva şi ale 
căror singure cusururi erau că jucau zaruri şi se îmbătau. 
Aceştia nu-şi pierduseră cu totul ideea de civilizaţie şi, sub o 
îmbrăcăminte curată, inimile lor ar fi început să bată din nou 
omeneşte. D'Artagnan, pentru a nu stârni pizma printre ceilalţi, 


îi îndemnă să pornească înainte. El îi păstră pe cei doi aleşi, îi 
îmbrăcă în vechiturile lui personale şi plecă împreună cu ei. 
Acestora, cărora le lăsă impresia că-i onorează cu o încredere 
deplină, d'Artagnan le făcu o falsă mărturisire, menită să 
garanteze sorții de izbândă ai expediției. Le spuse că era vorba 
nu să vadă în ce măsură contrabanda engleză putea să dăuneze 
negoţului francez, ci, dimpotrivă, în ce măsură contrabanda 
franceză putea să stingherească negoţul englez. Oamenii 
păreau a crede că acesta e adevărul; şi chiar aşa credeau. 
D'Artagnan era încredinţat că la cel dintâi dezmăţ, atunci când 
aveau să fie beţi turtă, unul din ei va împărtăşi restului bandei 
această taină de căpetenie a lor. Planul lui i se păru deci foarte 
bun. 

La cincisprezece zile după cele ce am văzut că se 
petrecuseră la Calais, întreaga trupă se găsea reunită la Haga. 
D'Artagnan constată că toţi oamenii lui, cu o înţelepciune 
demnă de luat în seamă, se travestiseră în mateloţi mai mult 
sau mai puţin încercaţi de asprimile mării. li duse şi-i lăsă să 
doarmă într-o magazie de pe Newkerke-street, iar el se instala, 
în toată regula, într-o locuinţă bună de pe marele canal. 

Aici află că regele Angliei se întorsese la aliatul său, 
Wilhelm al II-lea de Nassau, stathuderul Olandei. Mai află apoi 
că refuzul regelui Ludovic al XIV-lea răcise întrucâtva ocrotirea 
ce-i fusese dată până atunci şi că, din această pricină, fusese 
nevoit să se retragă într-o căsuţă din satul Scheveningen, 
aşezat printre nisipuri, la marginea mării, cam la o leghe de 
Haga. 

Acolo, se spunea, nenorocitul izgonit se mângâia în 
surghiunul lui, privind, cu acea tristeţe caracteristică prinților 
din neamul său, marea nemărginită a Nordului, care-l 
despărţea de Anglia lui, aşa cum o despărţise altădată pe Maria 
Stuart de Franţa. Acolo, în spatele câtorva copaci ai frumoasei 
păduri de la Scheveningen, pe nisipul mărunt în care cresc 
buruienile aurii de dună, Carol al II-lea lâncezea ca şi ele, dar 
mai nenorocit decât ele, căci trăia în lumea gândurilor, 
nădăjduind şi deznădăjduind rând pe rând. 

D'Artagnan se repezi într-o zi până la Scheveningen, 
pentru a se încredința despre cele ce se vorbeau pe seama 
prinţului. Îl văzu, într-adevăr, pe Carol al II-lea ieşind singur şi 
îngândurat pe o portiţă ce da înspre pădure şi plimbându-se pe 
marginea mării, la apusul soarelui, fără sa atragă măcar luarea- 


aminte a pescarilor, care, întorcându-se seara din larg, ca 
vechii oameni ai mării din Arhipelag, îşi trăgeau bărcile pe 
prundişul de la țărm. 

Muşchetarul îl recunoscu pe rege. Îl văzu aţintindu-şi 
privirea întunecată peste întinderea nesfârşită a apelor, în timp 
ce pe obrazul lui palid se răsfrângeau razele roşiatice ale 
soarelui ce atingea dunga fumurie a orizontului. Apoi Carol al 
II-lea intră din nou în căsuţa retrasă, tot singur, mişcându-se 
încet şi trist, ascultând cum scârţâia sub paşii lui nisipul mărunt 
şi mişcător. 

În aceeaşi seară, d'Artagnan închirie pentru o mie de livre 
un barcaz de pescar, care costa patru mii. Plăti această mie de 
livre bani gheaţă şi depuse celelalte trei mii în păstrarea 
burgmesterului. După aceea îşi îmbarcă, în timpul nopţii şi fără 
să-i fi văzut cineva, pe cei şase oameni care alcătuiau armata lui 
de uscat, iar în clipa când marea începu să se retragă, la 
ceasurile trei dinspre ziuă, porni în larg, manevrând velele 
barcazului cot la cot cu ceilalţi patru şi bizuindu-se pe 
priceperea fostului osândit la galere, ca şi cum ar fi avut de-a 
face cu primul pilot din port. 


Capitolul XXIII 


În care autorul se vede silit, fără voia lui, să 
facă puţină istorie 


În timp ce regii şi oamenii îşi băteau astfel capul cu Anglia, 
care se guverna singură şi care, trebuie să o spunem, nu fusese 
niciodată atât de prost guvernată, un om asupra căruia 
Dumnezeu îşi oprise privirea şi îşi pusese mâna pe creştetul 
său, un om sortit de ursitoare să-şi scrie numele cu slove de foc 
în cartea istoriei îşi urma, în văzul lumii, opera plină de mister 
şi îndrăzneală. Mergea înainte, dar nimeni nu ştia unde voia să 
ajungă, cu toate că nu numai Anglia, dar şi Franţa, dar şi 
Europa îl priveau îndeaproape cum se îndreaptă spre ţinta lui 
cu pasul hotărât, cu fruntea sus. Tot ceea ce se ştia despre 
acest om o vom spune în cele ce urmează. 


Monck se declarase pentru libertatea faimosului Rump 
Parliament, sau, dacă vă place mai mult, Parlamentul "Coadă", 
cum era poreclit, parlament pe care generalul Lambert, urmând 
pilda lui Cromwell, al cărui locotenent fusese, îl blocase atât de 
strâns, spre a-şi impune voinţa în sânul lui, încât nici un 
membru, în timpul acestei blocări, nu putuse să mai iasă de 
acolo şi numai unul singur, Pierre Wentworth, putuse să intre. 

Lambert şi Monck, totul se reducea la aceşti doi oameni, 
cel dintâi reprezentând  despotismul militar, al doilea, 
republicanismul pur. Aceşti doi oameni erau singurii doi repre- 
zentanţi politici ai acelei revoluţii în care Carol I îşi pierduse 
mai întâi coroana şi apoi capul. 

Lambert, de altfel, nu-şi ascundea planurile; el căuta să 
instaureze un guvern militar şi să devină şeful acestui guvern. 

Monck, republican îndârjit, spuneau unii, voia să menţină 
Rump  Parliament-ul, această reprezentantă vădită, deşi 
degenerată, a republicii. Monck, ambițios dibaci, spuneau alţii, 
voia să facă din acest parlament, pe care lăsa a se crede că-l 
ocrotea, o treaptă puternică spre a se putea urca până la tronul 
pe care Cromwell îl făcuse să rămână gol. 

Astfel, Lambert, asuprind parlamentul şi Monck, arătându- 
se de partea lui, se declaraseră pe faţă duşmani între ei. De 
aceea, atât Monck, cât şi Lambert se gândiseră de la bun 
început să-şi alcătuiască fiecare câte o armată: Monck în Scoţia, 
unde erau presbiterienii şi regaliştii, adică nemulţumiţi; 
Lambert la Londra, unde se afla ca totdeauna cea mai puternică 
opoziţie împotriva puterii pe care o avea sub ochii ei. 

Monck pacificase Scoţia, îşi formase acolo o armată şi îşi 
găsise un adăpost: prima îl păzea pe celalalt. Monck ştia că nu 
sosise încă ziua, dată de Dumnezeu, pentru o mare schimbare; 
de aceea părea că spada îi e încă lipită de teacă. De neînvins in 
sălbatica şi muntoasa lui Scoţie, general în toata puterea 
cuvântului, rege al unei armate de unsprezece mii de ostaşi 
încercaţi, pe care-i condusese, nu o dată, la izbândă, tot atât de 
bine, dacă nu chiar mai bine informat asupra treburilor de la 
Londra decât Lambert, care îşi avea garnizoana în City, iată 
care era poziţia lui Monck când, la o sută de leghe depărtare de 
Londra, se declară pentru parlament. Lambert, din contră, după 
cum am spus, locuia în capitală. Aici se afla centrul tuturor 
operaţiunilor sale şi aici izbutise el să adune în jurul său nu 
numai prietenii, dar şi pătura de jos a poporului. 


Aşadar, în Londra află Lambert despre sprijinul pe care 
Monck îl dădea parlamentului, tocmai de pe coastele Scoției. 
Socoti că nu mai era timp de pierdut şi că Tweed-ul nu e chiar 
atât de departe de Tamisa încât o armată să nu poată ajunge 
repede de la un râu la celălalt, mai ales dacă e bine comandată. 
El ştia, de asemeni, că, pe măsură ce vor pătrunde în Anglia, 
soldaţii lui Monck vor forma pe drum acel bulgăre de zăpadă, 
ca o emblemă a globului norocului, care nu e pentru un 
ambițios decât o treaptă ce urcă necontenit spre țelul său. Îşi 
adună deci armata, puternică în acelaşi timp prin alcătuirea ca 
şi prin numărul ei şi ieşi înaintea lui Monck, care, în ce-l privea, 
asemenea unui navigator prudent plutind printre stânci, înainta 
cu multă băgare de seamă şi adulmeca în bătaia vântului orice 
Zgomot şi orice zvon ce venea dinspre Londra. 

Cele două armate se zăriră una pe alta în dreptul oraşului 
Newcastle; Lambert, ajuns cel dintâi, poposi chiar în oraş. 
Monck, prevăzător, se opri acolo unde se găsea şi-şi stabili 
cartierul generai la Coldstream, pe malul râului Tweed. 

Ivirea lui Lambert stârni voioşie în armata lui Monck, pe 
când, dimpotrivă, ivirea lui Monck produse zăpăceală în armata 
lui Lambert. S-ar fi putut crede că aceşti soldaţi bătăioşi, care 
făcuseră atâta vâlvă pe străzile Londrei, porniseră la drum cu 
speranţa că nu vor întâlni pe nimeni, iar acum, văzând că au 
întâlnit o armată şi că această armată flutura în faţa lor nu 
numai un steag, dar o cauză şi un principiu, s-ar fi putut crede, 
spunem, că aceşti soldaţi bătăioşi începuseră să-şi dea seama 
că erau mai puţin buni republicani decât ostaşii lui Monck, 
întrucât aceştia susțineau parlamentul, câtă vreme Lambert nu 
susţinea nimic, nici măcar pe el însuşi. 

Cât despre Monck, dacă ar fi stat să judece bine, sau dacă 
a şi făcut acest lucru, trebuie să fi fost tare trist, căci istoria 
povesteşte — şi această pudică doamnă, se ştie, nu minte 
niciodată — căci istoria povesteşte că, în ziua sosirii sale la 
Coldstream, oamenii lui căutară zadarnic, dar nu găsiră nici 
măcar o singură oaie în tot oraşul. Dacă Monck ar fi comandat o 
armată engleză, ar fi avut destule motive să-şi vadă întreaga 
oştire dând bir cu fugiţii. Dar cu scoţienii nu se întâmplă ceea 
ce se întâmplă cu englezii, pentru care această carne moale, 
îmbibată de sânge, este o necesitate de care nu se pot lipsi; 
scoţienii însă, neam sărac şi cumpătat, trăiesc cu o mână de orz 


măcinat între două pietre, muiat în apa de la fântână şi copt pe 
o vatră înroşită. 

Scoţienii deci, primindu-şi raţia lor de orz, nu se mai 
neliniştiră daca era sau nu era carne în Coldstream. Lui Monck 
însă, neobişnuit cu turtele de orz, îi era foame şi statul său 
major, cel puţin tot atât de flămând ca şi el, privea cu 
nerăbdare în dreapta şi în stânga, ca să vadă ce se pregătea de 
mâncare. 

Monck trimise cercetaşi, să culeagă informaţii; dar oamenii 
lui, sosind, au găsit oraşul pustiu şi toate prăvăliile golite; nici 
nu mai putea fi vorba de măcelari sau de brutari Ia Coldstream. 
Nu se găsi nici măcar o coajă de pâine pentru masa de seară a 
generalului. 

Pe măsură ce veştile se înmulţeau, unele mai puţin 
încurajatoare decât altele, Monck, văzând spaima şi 
deznădejdea zugrăvite pe toate feţele, declară că lui nu-i este 
foame şi că, de altminteri, toată lumea avea să mănânce a doua 
zi, întrucât Lambert se afla acolo pesemne cu gândul să înceapă 
lupta şi, prin urmare, pregătit să cedeze toate proviziile sale, 
dacă ar fi gonit din Newcastle, sau să libereze pentru vecie pe 
soldaţii lui Monck de chinurile foamei, dacă ar fi învingător. 
Această consolare nu-şi găsi ecou însă decât la un număr mic 
de subalterni, dar puţin îi păsa de asta lui Monck, deoarece, sub 
aparenţa unei depline blajinătăţi, el era un om foarte hotărât. 

Fiecare fu deci silit să se considere sătul, sau cel puţin să 
pară că este. Monck, tot aşa de înfometat ca şi oamenii lui, dar 
prefăcându-se că nici nu se gândeşte la berbecul pe care-l 
căutaseră în zadar, tăie o bucăţică de tutun, nu mai mare ca 
buricul unui deget, din calupul unui sergent care făcea parte 
din suita sa şi începu să mestece în gură această bucăţică de 
tabac, asigurându-i pe locotenenţii lui că foamea e o himeră şi 
că ea îţi piere cu totul atunci când ai ceva de mestecat între 
dinţi. Această glumă îi înmuie pe încă vreo câţiva dintre cei 
care nu se lăsaseră convinşi de prima deducție pe care Monck o 
trăsese din faptul că se aflau în vecinătatea lui Lambert; 
numărul nemulţumiţilor scăzu deci simţitor; garda îşi luă postul 
în primire, patrulările începură şi generalul îşi continuă 
sărăcăciosul lui ospăț sub cortul deschis. 

Intre lagărul lui şi cel al duşmanului său se înălța o veche 
mănăstire, din care azi abia au mai rămas câteva ruine, dar 
care pe atunci era întreagă şi se numea mănăstirea din 


Newcastle. Era clădită pe un teren larg, ce nu ţinea nici de 
câmpie; nici de râu, fiind aproape o mlaştină unde musteau 
izvoarele şi unde se strângea apa ploilor. Totuşi, în mijlocul 
acestor băltoace acoperite de ierburi înalte, de trestie şi de 
rogoz, se zăreau diferite limbi de pământ uscat — unde 
fuseseră cândva grădinile de zarzavat, parcul, locul de plimbare 
sau care avuseseră alta întrebuințare în cadrul mănăstirii — 
semănând cu unul din acei uriaşi păianjeni de mare, al căror 
trup e rotund, în timp ce picioarele se desfac în toate părţile, 
pornind din mijlocul acestei circumferinţe. 

Grădina de zarzavat, unul din cele mai lungi picioare de 
acest fel ale mănăstirii, se întindea până în apropierea taberei 
lui Monck. Din nefericire, era, după cum am arătat, abia pe la 
începutul lui iunie şi grădina, părăsită de altminteri, era săracă 
în roade. 

Monck păstra acest loc ca fiind cel mai potrivit pentru un 
atac prin surprindere. Dincolo de zidurile mănăstirii se zăreau 
focurile din tabăra generalului rival; dar între aceste focuri şi 
mănăstire se întindea râul Tweed, care îşi rostogolea solzii 
luminoşi pe sub umbra deasă a câtorva stejari înfrunziţi. 

Monck cunoştea foarte bine această poziţie, deoarece 
Newcastle şi împrejurimile sale îi slujiseră, în mai multe 
rânduri, de cartier general. Ei ştia că duşmanul său putea 
trimite, în cursul zilei, iscoadele până la aceste ruine, căutând 
astfel o pricină de hărţuială, dar că în timpul nopţii nu va 
îndrăzni să se apropie. Era deci în siguranţă. Astfel că soldaţii 
lui putură să-l vadă, după ce termină ceea ce el numea 
sărbătorescul său ospăț, adică după ce încetă mestecatul 
despre care am vorbit mai sus, putură deci să-l vadă dormind, 
aşa cum mai târziu avea să facă Napoleon în ajunul bătăliei de 
la Austerlitz, aşezat în jilţul său de răchită, jumătate sub lumina 
opaiţului, jumătate sub razele lunii care începea să se urce pe 
cer. Ceea ce însemna că erau aproape nouă ceasuri şi jumătate 
seara. 

Deodată Monck fu smuls din această toropeală, prefăcută 
poate, de o ceată de soldaţi care, alergând cu strigăte voioase, 
începură să dea cu picioarele în stâlpii ce susțineau cortul 
generalului, făcând înadins gălăgie, ca să-l trezească. Dar nu 
era nevoie de atâta tărăboi. Monck deschise numaidecât ochii, 

— Ei, băieţi, ce s-a întâmplat acolo? întrebă el. 


— Generale — răspunseră mai multe glasuri deodată — 
generale, veţi avea un ospăț pe cinste! 

— Dar am mâncat, domnii mei — zise el cât se poate de 
liniştit — şi tocmai mă odihneam în tihnă, precum vedeţi, după 
masă. Dar hai, intraţi şi spuneţi-mi ce vă aduce aici. 

— Generale, o veste bună. 

— Oare?! Lambert ne-a vestit cumva că se bate mâine? 

— Nu, dar am pus mâna pe o barcă de pescari ce ducea 
peşte celor din tabăra din Newcastle. 

— Rău aţi făcut, prieteni. Aceşti domni din Londra sunt 
foarte delicaţi, ei ţin mult la primul fel de mâncare; acum 
desigur că i-aţi înfuriat peste măsură; în noaptea asta şi mâine 
vor fi necruţători. Ar fi mai înţelept, credeţi-mă, să-i daţi înapoi 
lui Lambert peştele şi pescarii lui; altfel... Generalul stătu o 
clipă pe gânduri. Ia spuneţi-mi — urmă el — cine sunt aceşti 
pescari, dacă nu vă supăraţi? 

— Marinari care pescuiesc în ocean, pe coastele Franţei 
sau ale Olandei şi care au fost aruncaţi de furtună pe ale 
noastre. 

— Vorbeşte vreunul dintre ei limba noastră? 

— Şeful lor ne-a spus câteva vorbe în englezeşte. 

Bănuiala generalului se trezea tot mai mult, pe măsură ce 
primea mai multe lămuriri. 

— Prea bine — zise el. Vreau să-i văd pe aceşti oameni, 
aduceţi-mi-i aici! 

Un ofiţer se desprinse numaidecât din grup, ducându-se 
să-i caute. 

— Câţi sunt? mai întrebă Monck. Şi ce fel de barcă au? 

— Sunt zece sau doisprezece, generale şi pescuiesc într-un 
fel de pescador, cum îi spun ei, de construcţie olandeză, după 
cât mi s-a părut. 

— Şi ziceţi că duceau peşte în lagărul domnului Lambert? 

— Da, generale. Şi se pare că aveau o încărcătură destul 
de bună de peşte. 

— Bine, o să vedem noi — zise Monck. 

Într-adevăr, chiar în aceeaşi clipă, ofiţerul se întoarse 
aducându-l pe şeful acestor pescari, un bărbat cam de cincizeci, 
până la cincizeci şi cinci de ani, dar care se ţinea încă bine. Era 
potrivit de statură şi purta o haină de lână groasă şi o căciuliţă 
trasă până peste ochi; un fel de satâr îi atârna la cingătoare şi 
umbla cu mersul acela şovăielnic al marinarilor care, neştiind 


niciodată, din pricina balansării vasului, dacă vor călca pe 
punte sau în gol, dau fiecărui pas al lor o călcătură atât de 
sigură, ca şi cum ar fi vorba să înfigă un par în apă. 

Monck, cu o privire fină, dar pătrunzătoare, îl cercetă 
îndelung pe pescarul care-i zâmbea cu acel surâs pe jumătate 
şiret, pe jumătate naiv, caracteristic ţăranilor noştri. 

— Vorbeşti  englezeşte? îl întrebă Monck într-o 
franţuzească desăvârşită. 

— Ah, destul de prost, milord — răspunse pescarul. Acest 
răspuns fu rostit mai degrabă cu accentul vioi şi puţin repezit al 
locuitorilor de dincolo de Loara, decât cu accentul oarecum 
tărăgănat de prin părţile de apus şi miazănoapte ale Franţei. 

— Dar, oricum, văd că vorbeşti — stărui Monck, spre a-i 
auzi încă o dată accentul. 

— Eh, noi, oamenii de pe mări — răspunse pescarul — ne 
înţelegem câte puţin în toate limbile. 

— Aşadar, eşti pescar de mare? 

— Pe ziua de azi, milord, sunt pescar şi încă un pescar 
norocos. Am prins un bar care cântăreşte pe puţin treizeci de 
livre şi peste cincizeci de roşioare; mai am, de asemenea, câţiva 
merlani mărunți, care vor fi foarte gustoşi fripţi pe cărbuni 
încinşi. 

— Mă taci să cred că ai pescuit mai mult în golful 
Gasconiei, decât în Canalul Mânecii — spuse Monck, zâmbind. 

— E adevărat, sunt din miazăzi; asta mă împiedică oare să 
fiu un pescar bun, milord? 

— O, nu şi îţi voi cumpăra tot peştele; dar, spune-mi cinstit, 
pentru cine îl pregătiseşi? 

— Milord, nu vă voi ascunde că mă duceam la Newcastle, 
plutind de-a lungul coastei, când un grup de călăreţi care 
mergeau pe țărm în sens opus au făcut semne bărcii mele să ne 
îndreptăm spre lagărul cinstitei voastre feţe, sub ameninţarea 
că altfel ne vor lua la ochi cu flintele. Şi cum eu nu eram 
înarmat pentru luptă — adăugă pescarul zâmbind — a trebuit să 
mă supun. 

— Şi de ce te duceai la Lambert şi nu veneai ia mine? 

— Milord, voi vorbi deschis; înălţimea voastră îmi 
îngăduie? 

— Da, şi, dacă trebuie, îţi poruncesc chiar. 

— Ei bine, milord, mă duceam la domnul Lambert fiindcă 
domnii de la oraş plătesc bine, pe câtă vreme dumneavoastră, 


scoţienii, puritani, presbiterieni, covenantari, cum vreţi să vă 
numiţi, dumneavoastră mâncaţi puţin şi nu plătiţi de loc. 

Monck ridică din umeri, fără a-şi putea ascunde totuşi un 
zâmbet. 

— Şi, dacă eşti din miazăzi, de ce-ai venit să pescuieşti pe 
coastele noastre? 

— Fiindcă am făcut prostia să mă însor în Picardia. 

— Mă rog; totuşi Picardia nu e Anglia. 

— Milord, omul îşi împinge barca spre largul mării, însă 
Dumnezeu şi vântul fac restul şi duc barca acolo undele place. 

— Aşadar, n-aveai de gând să tragi la ţărmul nostru? 

— Nicidecum. 

— Şi ce linie urmai? 

— Ne întorceam de la Ostenda, unde vânduse nişte 
scrumbii, când un vânt puternic dinspre miazăzi ne-a împins în 
larg; atunci, văzând că era zadarnic să ne luptăm cu el, ne-am 
lăsat în voia lui. A trebuit astfel, ca să nu pierdem peştele, care 
era foarte bun, să ne oprim şi să vindem în cel mai apropiat 
port al Angliei; şi acest port s-a întâmplat să fie Newcastle. 
Prilejul era tocmai bun, ni. s-a spus, întrucât se îngrămădiseră 
acolo o mulţime de oameni, din oraş şi din lagărul militar; şi 
unul şi altui erau înţesate de gentilomi foarte bogaţi şi foarte 
flămânzi. ni s-a mai spus, astfel că m-am îndreptat spre 
Newcastle. 

— Şi tovarăşii tăi unde sunt? 

— O, tovarăşii mei au rămas la barcă; sunt nişte marinari 
neinstruiţi, fără nici un fel de cunoştinţe. 

— Pe câtă vreme tu?... făcu Monck. 

— Oh — răspunse şeful râzând — eu am umblat mult cu 
tatăl meu şi ştiu cum se spune în toate limbile Europei un scud, 
un taler, un pistol, un ludovic şi un ludovic mare de aceea şi 
echipajul mă ascultă ca pe un pastor şi mi se supune ca unui 
amiral. 

— Atunci, tu însuţi l-ai ales pe Lambert drept cel mai bun 
cumpărător? 

— Da, fără îndoială. Şi, să fim drepţi, milord, m-am înşelat? 

— Asta ai s-o vezi mai târziu. 

— Oricum, milord, dacă e vreo greşeală, vinovatul sunt 
numai eu şi pentru asta nu trebuiesc pedepsiţi tovarăşii mei. 

"Iată de bună seamă un caraghios cu duh" — gândi în sinea 
lui Monck. 


Apoi, după câteva momente de tăcere, în care timp îl 
cerceta îndeaproape pe pescar, generalul întrebă: 

— Şi zici că vii din Ostenda? 

— Da, milord, în linie dreaptă. 

— Atunci ai auzit vorbindu-se pe acolo despre chestiunile 
la zi, întrucât bănuiesc că mulţi se ocupă de ele în Franţa şi în 
Olanda. Ce face acela care îşi spune regele Angliei? 

— Oh, milord — strigă pescarul cu o sinceritate 
zgomotoasă şi plină de însufleţire — iată o întrebare fericită şi 
n-aţi fi găsit pe altul care să vă răspundă mai bine decât mine, 
căci, într-adevăr, eu vă pot spune lucruri deosebite în această 
privinţă. Închipuiţi-vă, milord, că, făcând un popas la Ostenda 
ca să vindem puţinele scrumbii pe care le pescuisem acolo, l-am 
văzut pe fostul rege plimbându-se pe ţărmul mării, în 
aşteptarea cailor care trebuiau să-l ducă la Haga: e un bărbat 
înalt, palid, cu părul negru şi cu faţa puţin cam aspră. De 
altminteri, nu pare să o ducă prea bine acolo şi cred că aerul 
Olandei nu-i prieşte. 

Monck urmărea cu multă încordare relatarea grăbită, 
colorată şi cam lungă a pescarului, într-o limbă care nu era a 
lui, dar pe care, din fericire, o vorbea, după cum am mai spus, 
cu o mare uşurinţă. Pescarul, la rândul său, folosea când un 
cuvânt franțuzesc, când unul englez, când, în sfârşit, o vorbă ce 
părea că nu face parte din nici o limbă şi care era totuşi o vorbă 
gasconă. Noroc, însă, că ochii lui vorbeau mai mult decât limba 
sa şi cu atâta limpezime, că puteai să pierzi un cuvânt ieşit din 
gura lui, dar nici un gând din privirea sa. 

Generalul se arăta din ce în ce mai mulţumit de cercetările 
lui. 

— Ai auzit cumva spunându-se că acest fost rege, cum îl 
numeşti, se îndrepta spre Haga într-un scop oarecare? 

— O, da, de bună seamă — răspunse pescarul — am auzit 
vorbindu-se aşa ceva. 

— Şi în ce scop anume? 

— Acelaşi dintotdeauna — zise pescarul. Căci nu i-a intrat 
oare în cap să se întoarcă în Anglia? 

— Aşa! rosti Monck îngândurat. 

— Fără să mai ţinem seama — continuă pescarul — că 
stathuderul... ştiţi, milord, Wilhelm al II-lea... 

— Ei, ce-i cu el? 

— ÎI va sprijini din toată puterea. 


— Ah, ai auzit tu asta? 

— Nu, dar aşa cred. 

— Te pricepi la politică, pe cât se pare — zise Monck. 

— Oh, nouă, marinarilor, milord, care ne-am deprins să 
cercetăm apa şi aerul, adică cele două lucruri pururi 
nestatornice de pe lume, rareori ni se întâmplă să ne înşelăm 
asupra celorlalte. 

— Prea bine — zise Monck, schimbând vorba. Mi s-a spus 
că ne-ai adus hrană din belşug. 

— Fac şi eu ce pot, milord. 

— Cu cât ne vinzi peştele, mai înainte de toate? 

— Nu-s aşa de prost să vă cer un preţ, milord. 

— Pentru ce asta? 

— Fiindcă peştele meu e al dumneavoastră. 

— În virtutea cărui drept? 

— Al celui mai tare. 

— Dar eu am de gând să ţi-l plătesc. 

— Sunteţi prea generos, milord. 

— Şi chiar atât cât face. 

— Nu vă cer atâta. 

— Atunci, cât ceri? 

— Cer doar să mă lăsaţi să plec. 

— Unde? La generalul Lambert? 

— Eu? strigă pescarul. Dar ce-aş mai căuta la Newcastle, 
de vreme ce nu mai am peşte? 

— Oricum, ascultă-mă. 

— Ascult. 

— Îţi voi da o povaţă. 

— Cum! Milord vrea să-mi plătească peştele şi, pe 
deasupra, să-mi mai dea şi un sfat bun? Dar milord mă 
copleşeşte! 

Monck îl măsură mai atent ca oricând pe pescar, asupra 
căruia părea să-şi păstreze încă o anumită bănuială. 

— Da, vreau să-ţi plătesc şi să-ţi dau şi un sfat, căci 
amândouă se leagă între ele. Aşadar, dacă te vei duce la 
generalul Lambert... 

Pescarul făcu din cap şi din umeri o mişcare ce voia să 
spună: "Dacă ţine atât de mult, să-l lăsăm să vorbească". 

— Să nu treci prin mlaştină — continuă Monck; vei avea la 
tine bani şi în smârcuri sunt câteva posturi de pândă scoțiene, 
puse acolo de mine. Sunt oameni cam urâcioşi, care nu înţeleg 


limba pe care o vorbeşti tu, cu toate că ea mi se pare alcătuită 
din trei limbi diferite şi care te-ar putea jefui de tot ce-ai primit 
de la mine, astfel încât, întorcându-te în ţara ta, vei fi ispitit să 
spui că generalul Monck are două mâini, una scoțiană şi una 
engleză şi că ţi-a luat cu mâna scoțiană ceea ce ţi-a dat cu mâna 
engleză. 

— Oh, generale, voi face aşa cum doriţi, fiţi pe pace — zise 
pescarul cu o teamă prea pronunţată ca să nu fie exagerată. Nu 
cer decât să rămân aici, dacă doriţi să rămân. 

— Te cred — răspunse Monck, cu un surâs foarte fin. Din 
păcate, însă, nu te pot adăposti sub cortul meu. 

— Nu am această pretenţie, milord şi nu doresc decât ca 
înălţimea voastră să-mi spună unde aş putea sta. Nu trebuie să 
vă simţiţi îndatorat, noaptea se va scurge repede, aşa că voi sta 
oriunde. 

— Atunci vei fi condus la barca ta. 

— Cum va hotărî înălţimea voastră. Atâta doar, dacă 
înălţimea voastră va binevoi să-mi dea călăuză un dulgher, îi voi 
rămâne cât se poate de recunoscător. 

— Pentru ce asta? 

— Pentru că domnii aceia din armata dumneavoastră, 
trăgând barca în susul râului, cu frânghia legată de pieptul 
cailor, au izbit-o de colţurile stâncilor, în. aşa fel că acum se 
află în ea pe puţin două picioare de apă, milord. 

— Motiv în plus ca să-ţi petreci noaptea la barcă, pe cât mi 
se pare. 

— Milord, sunt la ordinele dumneavoastră — zise pescarul. 
Voi descărca peştele acolo unde veţi dori, apoi îmi veţi plăti, 
dacă asta vă face plăcere şi pe urma mă veţi lăsa să plec, dacă 
o să hotărâți aşa. Vedeţi dar că sunt un om de înţeles, milord. 

— Bine, bine, eşti un drac şi jumătate! făcu Monck, a cărui 
privire cercetătoare nu izbutise să surprindă o cât de mică 
umbră în ochii limpezi ai pescarului. Hei, Digby! 

Un aghiotant apăru îndată. 

— Vei conduce pe acest vrednic pescar, dimpreună cu 
tovarăşii lui, la micile corturi ale popotelor, de lângă mlaştini; 
acolo vor fi alături de barca lor şi în acelaşi timp nu vor fi siliţi 
să-şi petreacă noaptea asta în apă. Ce s-a întâmplat, Spithead? 

Spithead era sergentul de la care Monck împrumutase o 
bucăţică de tutun ca s-o mestece în loc de orice altă mâncare. 


Intrând în cortul generalului fără să fie chemat, sergentul 
motivă astfel, răspunzând şi la întrebarea lui Monck: 

— Milord, un gentilom francez s-a prezentat la 
avanposturile noastre şi cere să vorbească onoratului nostru 
comandant. 

Toate acestea, bineînţeles, în englezeşte. Dar cu toate că 
discuţia avusese loc în englezeşte, pescarul avu o uşoară 
tresărire, pe care Monck, întors către sergentul său, n-o 
observă. 

— Şi cine e acest gentilom? întrebă Monck. 

— Milord — răspunse Spithead — mi-a spus cine e, dar 
blestematele astea de nume franţuzeşti sunt atât de greu de 
pronunţat pentru un gâtlej scoţian, încât nu i l-am putut reţine. 
Afară de asta, gentilomul este, după cum mi-au spus 
santinelele, acelaşi care s-a înfăţişat ieri, în timpul popasului şi 
pe care onoratul nostru comandant n-a voit să-l primească. 

— E adevărat, ţineam sfat cu ofiţerii. 

— Milord hotărăşte ceva în legătură cu acest gentilom? 

— Da, să fie adus aici. 

— Trebuiesc luate măsuri de prevedere? 

— In ce sens? 

— Să fie legat la ochi, de pildă? 

— La ce bun? Nu va vedea decât ceea ce vreau eu să vadă, 
adică cei unsprezece mii de viteji pe care îi am în jurul meu şi 
care sunt gata să-şi dea viaţa pentru parlament, pentru Scoţia 
şi pentru Anglia. 

— Dar acest om, milord? făcu Spithead, arătând spre 
pescar, care în timpul acestei convorbiri rămăsese în picioare, 
nemişcat, ca unul care vede, dar nu pricepe nimic. 

— Ah, aşa-i — rosti Monck. Apoi, întorcându-se către 
negustorul de peşte: La revedere, domnul meu — zise el. Ţi-am 
ales un adăpost bun. Digby, du-l acolo. Nu-ţi fie teamă, vei 
primi îndată şi banii. 

— Mulţumesc, milord — zise pescarul. 

Şi după ce făcu o plecăciune, plecă însoţit de Digby. 

La o sută de paşi de cort, îşi regăsi tovarăşii, care şuşoteau 
între ei cu o sporovăială ce nu părea străină de o anumită 
teamă, dar el le făcu un semn care îi linişti pe dată. 

— Hei, prieteni — strigă şeful — veniţi încoace. Înălţimea 
sa generalul Monck are dărnicia să ne plătească peştele şi 
bunătatea să ne găzduiască în noaptea asta aici. 


Pescarii se strânseră în jurul şefului lor şi, condusă de 
Digby, mica trupă se îndreptă către popote, loc care, ne 
amintim, îi fusese hărăzit. 

Pe drum, pescarii trecură, prin întuneric, pe lângă 
santinela care-l ducea pe gentilomul francez la generalul 
Monck. Acest gentilom era călare şi înfăşurat într-o mantie 
largă, astfel că şeful nu putu să-l vadă la faţă, deşi ardea de 
curiozitate să ştie cine este. Cât despre gentilom, nebănuind 
nici pe departe că se întâlnea cu nişte compatrioți, trecu pe 
lângă ei fără să-i bage în seamă. 

Aghiotantul îi aşeză pe oaspeţi într-un cort destul de curat, 
de unde fu scoasă o cantinieră irlandeză, care se duse să-şi 
caute alt culcuş pentru ea şi cei şase copii ai săi. Un foc mare 
ardea în faţa cortului şi îşi arunca lumina purpurie peste 
smârcurile mlaştinii, a cărei apă era încreţită uşor de un 
vântuleţ rece. Apoi, după ce-i văzu cuibăriţi acolo, aghiotantul 
le ură noapte bună marinarilor, amintindu-le că din uşa cortului 
se vedeau catargele bărcii ce se legăna pe râul Tweed, dovadă 
că nu se dusese încă la fund. Această veste păru că-l bucură 
nespus de mult pe şeful pescarilor. 


Capitolul XXIV 


Comoara 


Gentilomul francez pe care Spithead îl anunţase la Monck 
şi care trecuse învăluit în mantia lui pe lângă pescarul ce ieşise 
din cortul generalului cu cinci minute înainte ca el să intre, 
gentilomul acesta străbătu mai multe puncte de pază fără 
măcar să-şi arunce ochii în jurul lui, de teamă să nu dea de 
bănuit însoţitorilor săi. Aşa după cum suna ordinul, era condus 
drept la cortul generalului. Acolo fu lăsat singur în anticamera 
de la intrarea în cort şi îl aşteptă pe Monck, care nu întârzie 
decât atât cât fu nevoit ca să asculte raportul oamenilor lui şi să 
cerceteze prin gaura făcută în pânză chipul celui care cerea o 
întrevedere. 


Fără îndoială, din spusele celor care-l însoţiseră pe 
gentilomul francez reieşea că acesta se purta în aşa fel, încât să 
nu stârnească nici o bănuială, căci prima impresie pe care i-o 
făcu străinului primirea generalului fu mai bună decât s-ar fi 
putut aştepta el într-o asemenea împrejurare şi din partea unui 
om atât de bănuitor. Totuşi, după cum îi stătea in obicei, când 
străinul se găsi în faţa lui, Monck îl măsură cu privirea sa 
pătrunzătoare, pe care, la rândul său, străinul o înfruntă fără să 
se arate nici încurcat, nici îngrijorat. După câteva secunde, 
generalul făcu un gest cu mâna şi din cap, semn că aştepta să-l 
audă pe celălalt vorbind. 

— Milord — începu gentilomul într-o engleză desăvârşită — 
am cerut o întrevedere cu domnia voastră într-o afacere de 
mare însemnătate. 

— Domnule — răspunse Monck în franţuzeşte — văd că 
vorbiţi limba noastră foarte bine pentru un fiu al continentului. 
Vă cer iertare, întrucât întrebarea mea poate că nu-şi are 
rostul: vorbiţi tot aşa de bine şi franţuzeşte? 

— Nu e nimic de mirare, milord, în faptul că vorbesc 
engleza cu atâta uşurinţă: în tinereţea mea am locuit în Anglia, 
iar mai târziu am făcut aici două călătorii. 

Aceste cuvinte tură rostite în limba franceză şi încă într-o 
franţuzească atât de frumoasă, încât arătau nu numai un 
francez, dar chiar un francez din împrejurimile oraşului Tours. 

— Şi în care parte din Anglia aţi locuit, domnule? 

— În tinereţe, la Londra, milord; pe urmă, prin 1635, am 
făcut o călătorie de plăcere în Scoţia; în sfârşit, în 1648, am stat 
câtva timp la Newcastle şi anume în mănăstirea ale cărei 
grădini sunt acum ocupate de armata dumneavoastră. 

— Iertaţi-mă, domnule, dar — înţelegeţi, nu-i aşa? — am 
nevoie de aceste lămuriri, de aceste întrebări. 

— M-aş fi mirat, milord, dacă nu mi-ar fi fost puse. 

— Acum, domnule, cu ce vă pot fi de folos, ce doriţi de la 
mine? 

— Iată despre ce e vorba, milord... dar, mai înainte, suntem 
singuri? 

— Absolut singuri, domnule, în afară de garda care ne 
păzeşte. 

Spunând acestea, Monck dădu la o parte, cu mâna, pânza 
cortului şi-i arătă gentilomului că ostaşul se afla la o depărtare 


de zece paşi cel mult şi că la prima chemare putea sări în ajutor 
într-o secundă. 

— În cazul acesta, milord — zise gentilomul, pe un ton atât 
de liniştit, încât s-ar fi putut crede că era prieten de când lumea 
cu omul din faţa lui — sunt foarte hotărât să vorbesc domniei 
voastre, fiindcă vă ştiu un om cinstit. De altminteri, cele ce am 
să vă spun vă vor dovedi stima de care vă bucuraţi în ochii mei. 

Monck, surprins de acest fel de a vorbi, care stabilea între 
el şi gentilomul francez egalitatea cel puţin, îşi aţinti privirea 
pătrunzătoare asupra străinului şi, cu o ironie ce nu se simţea 
decât în mlădierea glasului său, căci nici un muşchi de pe faţa 
lui nu se mişcă, zise: 

— Vă mulţumesc, domnule, dar mai întâi spuneţi-mi, vă 
rog, cine sunteţi dumneavoastră? 

— l-am spus numele meu sergentului dumneavoastră, 
milord. 

— Iertaţi-l, domnule; e scoţian şi i-a fost greu să-l reţină. 

— Mă numesc contele de La Fere, domnule — zise Athos 
înclinându-se. 

— Contele de La Fere? repetă Monck, încercând să-şi 
amintească. Cer iertare, domnule, dar mi se pare că e prima 
dată când aud acest nume. Aveţi cumva vreo funcţiune la curtea 
Franţei? 

— Nici una. Sunt un simplu gentilom. 

— Vreo distincţie? 

— Regele Carol I m-a făcut cavaler al Ordinului Jartierei, 
iar regina Ana de Austria mi-a dat cordonul Sfântului-Spirit. 
Iată singurele mele distincţiuni, domnule. 

— Jartiera! Sfântul-Spirit! Sunteţi cavaler al acestor două 
ordine, domnule? 

— Da. 

— Şi cu ce prilej v-au fost acordate asemenea favoruri? 

— Pentru servicii aduse maiestăţilor lor. 

Monck îl privi cu uimire pe acest bărbat care i se părea 
atât de simplu şi în acelaşi timp atât de mare; apoi, ca şi cum ar 
fi renunţat să mai pătrundă taina acestei simplicităţi şi măreţii, 
asupra căreia străinul nu părea dispus să-i dea alte desluşiri în 
afară de cele pe care le primise, întrebă: 

— Nu cumva dumneavoastră sunteţi cel care v-aţi 
prezentat ieri la avanposturi? 

— Şi care n-a fost primit; da, milord. 


— Mulţi ofiţeri, domnule, nu lasă pe nimeni să pătrundă în 
tabăra lor, mai ales în preajma unei bătălii aşteptate; eu însă 
mă deosebesc de camarazii mei, căci nu-mi place să ocolesc 
nimic. Orice părere o primesc drept bună; orice primejdie îmi e 
trimisă de Dumnezeu o cântăresc în mână cu tăria de care m-a 
învrednicit el. Nu v-am putut primi ieri din pricină că tineam 
sfat cu ofiţerii mei. Astăzi însă sunt liber, vorbiţi! 

— Milord, aţi făcut cu atât mai bine primindu-mă, cu cât nu 
e vorba aici de bătălia pe care o veţi da cu generalul Lambert, 
nici de lagărul dumneavoastră şi dovada este că mi-am înclinat 
capul ca să nu văd oamenii şi am închis ochii ca să nu pot 
număra corturile pe lângă care treceam. Nu, am venit să vă 
vorbesc, milord, pentru mine. 

— Vorbiti, domnule — zise Monck. 

— Adineauri — continuă Athos — am avut cinstea de a 
spune excelenţei voastre că am locuit multă vreme la 
Newcastle: era pe vremea regelui Carol I, atunci când fostul 
rege a fost dat pe mâna domnului Cromwell de către scoțieni. 

— Ştiu — rosti cu răceală Monck. 

— Aveam în zilele acelea o mare sumă de bani în aur şi în 
ajunul bătăliei, presimţind pesemne chipul cum aveau să se 
desfăşoare lucrurile a doua zi, am ascuns aceşti bani în hruba 
cea mare a mănăstirii Newcastle, sub turnul al cărui vârf îl 
vedeţi de aici argintat de lună. Comoara mea a fost deci 
îngropată acolo şi am venit să rog pe domnia voastră să-mi 
îngăduie s-o dezgrop mai înainte ca, fie bătălia care se va 
desfăşura, poate, chiar în locul acela, fie o mină sau alt proiectil 
de război să distrugă clădirea şi să-mi împrăştie aurul, sau să-l 
scoată la iveală în aşa fel încât soldaţii să pună mâna pe el. 

Monck se pricepea la oameni; el vedea pe fizionomia 
acestuia toată hotărârea, toată înţelepciunea, toată prevederea 
ce puteau fi zugrăvite pe faţa unui om; nu putea deci decât să 
pună pe seama unei nemărginite încrederi mărturisirea 
gentilomului francez şi lucrul acesta îl mişcă adânc. 

— Domnule — zise el — aţi făcut în adevăr bine că mi-aţi 
spus toate acestea. Dar suma aceea merită oare să vă puneţi 
viaţa în primejdie pentru ea? Credeţi oare că se mai află acolo 
unde aţi lăsat-o cândva? 

— E tot acolo, domnule, nu vă îndoiţi de asta. 


— E răspunsul la o întrebare; dar la cealaltă?... V-am 
întrebat dacă suma era atât de mare, încât să vă primejduiţi 
viaţa pentru ea. 

— E mare, da, milord, căci e vorba de un milion pe care l- 
am închis în două butoiaşe. 

— Un milion! exclamă Monck, pe care, de astă dată, Athos 
era cel care îl privea ţintă şi îndelung. 

Monck băgă de seamă asta şi deveni iarăşi bănuitor. "Iată 
— îşi zise el — un om care îmi întinde o cursă"... 

— Aşadar, domnule — spuse cu glas tare — vreţi, după 
câte am înţeles, să vă luaţi înapoi această sumă. 

— Cu îngăduinţa dumneavoastră, milord. 

— Astăzi? 

— Chiar în noaptea aceasta, din pricina împrejurărilor 
despre care v-am pomenit. 

— Dar, domnule — obiectă Monck — generalul Lambert e 
tot atât de aproape ca şi mine de mănăstirea unde aveţi treabă, 
de ce nu v-aţi adresat lui? 

— Fiindcă, milord, când te afli în împrejurări cu adevărat 
serioase, ceri înainte de toate sfatul instinctului. Ei bine, 
generalul Lambert nu-mi inspiră încrederea pe care mi-o 
inspirați dumneavoastră. 

— Fie, domnule, vă voi ajuta să vă găsiţi banii, dacă ei vor 
mai fi acolo, căci s-ar putea prea bine să nu mai fie acolo. Din 
1648 şi până acum au trecut doisprezece ani şi multe 
evenimente s-au întâmplat de-atunci. 

Monck stăruia asupra acestui punct pentru a vedea dacă 
gentilomul francez se va agăța de ieşirea ce-i era oferită; dar 
Athos nu dădu nici un semn de şovăială. 

— Vă încredinţez, milord — spuse el cu hotărâre — că am 
convingerea neclintită că cele două butoiaşe nu şi-au schimbat 
încă nici locul, nici stăpânul. 

Acest răspuns îi smulse o bănuială lui Monck, din care îi 
încolţi numaidecât alta. 

Fără îndoială, franţuzul acesta era iscoada cuiva, trimisă 
să-l încurce pe ocrotitorul parlamentului; aurul nu era decât o 
amăgeală; fără îndoială, iarăşi, că această amăgeală nu 
urmărea decât să aţâţe lăcomia generalului. Acest aur nu era 
decât o scornire. Monck trebuia, prin urmare, să facă în aşa fel, 
încât să-l prindă cu minciuna şi cu şiretlicul pe gentilomul 
francez şi apoi să tragă, din chiar cursa pe care i-o întindeau 


duşmanii lui, un folos care-i va spori faima. Odată hotărât 
asupra celor ce avea de făcut, generalul i se adresă lui Athos: 

— Domnule, sper că-mi veţi face cinstea de a cina astă- 
seară cu mine. 

— Da, milord — răspunse Athos înclinându-se — căci îmi 
faceţi o onoare de care mă simt vrednic prin încrederea ce mă 
apropie de dumneavoastră. 

— E cu atât mai măgulitor din partea dumneavoastră că 
primiţi cu o asemenea bunăvoință, cu cât bucătarii mei sunt 
foarte puţini şi nu prea pricepuţi, iar oamenii care se ocupă cu 
aprovizionarea s-au întors astă-seară cu mâinile goale; în aşa fel 
că, fără un pescar din ţara dumneavoastră, care a nimerit în 
lagărul meu, generalul Monck s-ar fi culcat astă-seară flămând. 
Am deci peşte proaspăt, după câte mi-a spus vânzătorul. 

— Milord, lucrul principal este că voi avea cinstea să mai 
petrec câteva clipe în preajma dumneavoastră. 

După acest schimb de vorbe curtenitoare, în cursul cărora 
Monck nu-şi slăbi cu nimic bănuielile sale, cina, sau ceea ce 
putea să fie aşa ceva, fu servită pe o masă de lemn de brad. 
Monck îi făcu semn contelui de La Fere să ia loc la această 
masă şi se aşeză şi el în faţa lui. O singură farfurie, plină cu 
peşte fiert, oferită celor doi iluştri meseni, făgăduia mai mult 
stomacurilor lor flămânde, decât cel mai bogat ospăț dintr-un 
castel cu mari pretenţii. 

În timp ce se ospătau, adică mâncau acest peşte, stropit cu 
o proastă bere englezească, Monck ceru să i se povestească 
despre ultimele zvârcoliri ale Frondei, despre împăcarea 
domnului de Condé cu regele şi apropiata căsătorie a maiestăţii 
sale cu Infanta Maria-Tereza; dar ocolea, după cum ocolea şi 
Athos însuşi, orice discuţie despre interesele politice care 
legau, sau mai degrabă dezbinau, în momentul acela, Anglia, 
Franţa şi Olanda. 

În cursul acestei convorbiri, Monck se încredința de un 
lucru pe care-l recunoscuse de altfel de la primele cuvinte 
schimbate şi anume că avea de-a face cu un om de o înaltă 
distincţie, care nu putea să fie un ucigaş; iar lui Monck i se 
părea nefiresc gândul că ar putea fi o iscoadă; dar era atâta 
blândeţe şi totodată atâta dârzenie în Athos, încât Monck sfârşi 
prin a crede că recunoaşte în el un conspirator. 

După ce se ridicară de la masă, îl întrebă: 


— Aşadar, tot mai credeţi în comoara dumneavoastră, 
domnule? 

— Da, milord. 

— În mod serios? 

— Foarte serios. 

— Şi credeţi că veţi mai recunoaşte locul unde a fost 
îngropată? 

— De la prima cercetare. 

— Ei bine, domnule — zise Monck — din curiozitate, am să 
vă însoțesc. Şi trebuie cu atât mai mult să vă însoțesc, cu cât aţi 
întîmpina cele mai mari greutăţi să străbateţi lagărul fără mine, 
sau fără vreunul din locotenenţii mei. 

— Generale, n-aş îngădui să vă daţi atâta osteneală, dacă 
n-aş avea, în adevăr, nevoie de prezenţa dumneavoastră; şi cum 
recunosc că această prezenţă îmi face nu numai cinste, dar îmi 
este necesară, primesc să mă însoţiţi. 

— Doriţi să mai luăm şi alţi oameni cu noi? întrebă Monck. 

— Cred că e de prisos, generale, dacă dumneavoastră 
înşivă n-aveţi altă părere. Doi oameni şi un cal vor fi de ajuns 
pentru a transporta cele două butoiaşe la corabia care m-a adus 
aici. 

— Dar va fi nevoie de răscolit, de săpat, de dat pământul la 
o parte, de înlăturat pietre şi doar nu vă gândiţi să faceţi 
dumneavoastră singur toate astea, nu-i aşa? 

— Generale, nu e nevoie nici de săpat, nici de răscolit. 
Comoara e vârâtă în bolta cu oseminte a mănăstirii; sub o 
lespede de piatră, de care e prins un belciug gros de fier, se 
deschide o mică scară cu patru trepte. Cele două butoiaşe sunt 
acolo, cap la cap, acoperite cu un înveliş de ghips având forma 
unui sicriu. Afară de asta, mai e şi o inscripţie care mă va ajuta 
să recunosc piatra; şi fiindcă nu vreau, într-o chestiune de 
bunăvoință şi încredere, să păstrez vreo taină faţă de domnia 
voastră, iată cum suna această inscripţie: 


Hic jacet venerabilii petrus Wilhehmus Scott, Canon, 
Honorab. Conventus Novi Castelli. Obiit quarta et decima die 
Feb. ann. Dorn. MCCVIII. 

Rcquiescat in pace. 


"Ajci zace venerabilul Petru Wilhelm Scott, canonic al 
mănăstirii Newcastle, decedat la 24 februarie 1208. 
Odihnească-se în pace" 


Monck nu scăpă nici un cuvânt. Se minuna, fie de straşnica 
duplicitate a acestui om şi de felul deosebit de priceput în care 
îşi juca rolul, fie de buna credinţă leală prin care îşi exprima 
cererea sa, într-o situaţie în care era vorba de un milion aflat la 
cheremul unei lovituri de pumnal, în mijlocul unei armate care 
ar fi privit luarea banilor ca un drept al ei. 

— Bine — zise el — vă însoțesc şi aventura mi se pare atât 
de ispititoare, că vreau să port eu însumi facla. 

Rostind aceste cuvinte, îşi încinse o spadă scurtă, îşi vâri 
un pistol la brâu, lăsând să se vadă, prin această mişcare ce-i 
desfăcu tunica, împletitura migăloasă a unei cămăşi de zale 
menită să-l apere împotriva primei lovituri de pumnal a unui 
ucigaş. După aceea, îşi trecu un DIRK scoţian în mâna stângă 
şi, întorcându-se către Athos, îi spuse: 

— Sunteţi gata, domnule? Eu sunt. 

Athos, spre deosebire de Monck, îşi scoase pumnalul, pe 
care-l puse pe masă, îşi desfăcu centura de care era legată 
spada şi o întinse alături de pumnal, apoi, fără nici un fel de 
prefăcătorie, deschizând copcile tunicii lui, ca şi cum ar fi 
căutat o batistă, îşi arăta sub cămaşa subţire de mătase pieptul 
gol, fără nici o armă de atac sau de apărare. 

"Tată, într-adevăr, un om ciudat — îşi spuse Monck; n-are 
nici o armă la el. Să fie oare vreo cursă ce mi se întinde acolo?" 

— Generale — zise Athos ca şi cum ar fi ghicit gândul lui 
Monck — aţi hotărât să fim singuri; e foarte bine asta, însă un 
mare căpitan nu trebuie să-şi pună niciodată viaţa în primejdie 
cu atâta îndrăzneală: e noapte, trecerea prin mlaştină poate să 
fie nesigură — luaţi pe cineva să vă însoţească. 

— Aveţi dreptate — zise Monck. Şi strigă: Digby! 

Aghiotantul se ivi numaidecât. 

— Cincizeci de oameni cu spade şi flinte! ordonă generalul. 

Şi se uită întrebător spre Athos. 

— Sunt puţini — răspunse Athos — dacă va fi vreo 
primejdie; prea mulţi, dacă nu va fi nimic. 

— Atunci voi merge singur — zise Monck. Digby, n-am 
nevoie de nimeni. Haide, domnule. 


Capitolul XXV 


Mlaştina 


Athos şi Monck străbătură, mergând dinspre lagăr spre 
râul Tweed, acea limbă de pământ pe care o străbătuse Digby 
cu pescarii, venind dinspre Tweed către lagăr. Priveliştea 
locului, schimbările pe care le aduseseră aici oamenii erau de 
natură să producă cel mai mare efect asupra unei imaginaţii 
delicate şi vii cum era aceea a lui Athos. El însă nu privea decât 
pământurile acestea sterpe; Monck nu se uita decât la Athos, la 
Athos care, cu ochii când spre cer, când în pământ, căuta, 
gândea, ofta. 

Digby, pe care ultima hotărâre a generalului şi mai ales 
accentul cu care o rostise, îl tulburase la început, îi urmă pe cei 
doi plimbăreţi nocturni vreo douăzeci de paşi; dar când 
generalul întoarse capul, ca şi cum s-ar fi mirat că nu i se 
respectă ordinul, aghiotantul înţelese că se amestecă într-o 
treabă care nu-l privea şi intră în cortul său. Presupunea că 
generalul voia să facă pe ascuns în lagărul său una din acele 
inspecții pe care orice căpitan destoinic nu uită niciodată să o 
facă în ajunul unei bătălii hotărâtoare; şi îşi explica, în acest 
caz, prezenţa lui Athos aşa cum un inferior îşi explică tot ceea 
ce i se pare misterios în purtările şefului său. Athos putea să fie 
şi în ochii lui Digby trebuia chiar să fie, o iscoadă ale cărui 
lămuriri îl vor lumina pesemne pe general. 

După zece minute de mers aproape numai printre corturi şi 
străji, care erau mai dese în preajma cartierului general, Monck 
o apucă pe un drumeag care se desfăcea în trei cărări. Cea din 
stânga ducea la râu, cea din mijloc la mănăstirea Newcastle de 
pe mlaştină, iar cea din dreapta străbătea primele linii ale 
lagărului lui Monck, adică liniile cele mai apropiate de armata 
lui Lambert. Dincolo de râu se afla un post înaintat al armatei 
lui Monck şi care observa îndeaproape orice mişcare din tabăra 
inamicului; acest post era format din o sută cincizeci de 
scoțieni. Trecuseră înot râul Tweed, dând alarma; dar cum nu 
se vedea nici un pod în partea aceea şi cum soldaţii lui Lambert 


nu erau tot aşa de grăbiţi să se arunce în apă ca soldaţii lui 
Monck, acesta nu părea să fie prea îngrijorat în această 
privinţă. 

Dincoace de râu, cam la vreo cinci sute de paşi de vechea 
mănăstire, îşi aveau bârlogul lor pescarii, în mijlocul unui 
furnicar de cortuleţe ridicate de către soldaţii din clanurile 
învecinate, care îşi aduseseră cu ei nevestele şi copiii. Tot acest 
amestec oferea sub razele lunii o privelişte atrăgătoare; 
penumbra  înnobila fiecare amănunt, iar lumina, această 
linguşitoare care nu se opreşte decât asupra părţilor netede ale 
lucrurilor, căuta pe fiecare flintă ruginită punctul rămas încă 
lucios, pe fiecare foaie de cort partea cea mai albă şi mai puţin 
murdară. 

Monck, străbătând deci, împreună cu Athos, această 
privelişte cufundată în noapte şi luminată de o îndoită lucire, 
aceea argintie a lunii şi aceea roşiatică a focurilor ce stăteau să 
se stingă, ajunse la răscrucea celor trei cărări. Acolo se opri şi îl 
întrebă pe însoţitorul său: 

— Domnule, recunoaşteţi drumul? 

— Generale, dacă nu mă înşel, cărarea de la mijloc duce 
drept la mănăstire. 

— E chiar aşa; vom avea însă nevoie de lumină ca să ne 
călăuzim în subterană. 

Monck întoarse capul. 

— Ah! zise el. Digby s-a ţinut după noi, pe cât se pare; cu 
atât mai bine, ne va aduce tot ce ne trebuie. 

— Da, generale, într-adevăr, se zăreşte acolo un om care 
de câtva timp se ţine după noi. 

— Digby! strigă Monck. Digby, vino, te rog! 

Dar, în loc să se supună, umbra făcu o mişcare de 
surprindere şi, dându-se înapoi în loc să păşească înainte, se 
ghemui şi dispăru de-a lungul prundişului din stânga, 
îndreptându-se spre cortul unde erau găzduiţi pescarii. 

— Mi se pare că n-a fost Digby — zise Monck. 

Amândoi urmăriseră din ochi umbra ce se făcuse nevăzută; 
dar nu e de loc neobişnuit ca un om să umble razna, la 
unsprezece ceasuri din noapte, printr-un lagăr în care dorm 
zece până la douăsprezece mii de ostaşi, astfel că Athos şi 
Monck nu se neliniştiră din această pricină. 


— Până una alta — zise Monck — fiindcă ne trebuie un 
opaiţ, un fanai sau o torţă ca să luminăm calea pentru a vedea 
unde călcăm, hai să căutăm aşa ceva. 

— Generale, primul soldat ce se va ivi ne va lumina 
drumul. 

— Nu — zise Monck cu dorinţa de a vedea dacă există vreo 
înţelegere între contele de La Fere şi pescari — nu, aş vrea mai 
bine să chemăm pe unul din acei marinari francezi care mi-au 
vândut astă-seară peşte. Ei pleacă mâine şi vor şti să păstreze 
taina. Pe câtă vreme dacă se răspândeşte zvonul în armata 
scoțiană că în zidurile mănăstirii Newcastle se află o comoară, 
highlanderii mei vor crede că sub fiecare lespede e ascuns un 
milion şi nu vor mai lăsa piatră peste piatră din toată clădirea. 

— Faceţi cum doriţi, generale — răspunse Athos pe un ton 
atât de firesc, încât era limpede că, soldaţi sau pescari, pentru 
el erau totuna şi n-avea nici un fel de preferinţă. 

Monck se apropie de cărarea de-a lungul căreia dispăruse 
cel pe care adineauri îl luase drept Digby şi întâlni o patrulă, 
care, făcând înconjurul corturilor, se îndrepta spre cartierul 
general; Monck fu oprit împreună cu însoţitorul său şi numai 
după ce dădu cuvântul de trecere putu să-şi urmeze drumul. 

Un soldat, trezit de zgomot, se ridică sub pătură să vadă ce 
se petrece. 

— Întrebaţi-l — îi spuse Monck lui Athos — unde sunt 
pescarii; dacă i-aş pune eu această întrebare m-ar recunoaşte. 

Athos se apropie de soldat şi acesta îi arătă cortul; Monck 
şi Athos porniră numaidecât într-acolo. 

Generalului i se păru că, în timp ce se apropiau, o umbră, 
asemănătoare cu aceea pe care o văzuse, se strecura în cort; 
dar când se apropie de tot, îşi spuse că trebuie să se fi înşelat, 
deoarece înăuntru toţi dormeau claie peste grămadă şi nu se 
vedeau decât picioare şi braţe aruncate unele peste altele. 

Athos, de teamă să nu fie bănuit cumva că ar avea vreo 
legătură cu vreunul din compatrioţii lui, rămase afară, în faţa 
cortului. 

— Hei! Ia treziţi-vă! strigă Monck în franţuzeşte. 

Vreo doi-trei dintre cei care dormeau ridicară capetele. 

— Am nevoie de un om care să-mi lumineze calea — 
adăugă Monck. 

Toată lumea se foi în cort, unii ridicând feţele, alţii 
sculându-se în picioare. Şeful sărise cel dintâi de la locul lui. 


— Înălţimea voastră se poate bizui pe noi — zise el cu o 
voce care îl făcu pe Athos să tresară. Unde trebuie să mergem? 

— O să vedeţi. O faclă! Haide, repede! 

— Îndată, preacinstite. Înălţimea voastră doreşte cumva 
să-l însoțesc eu? 

— Tu sau altul, puţin îmi pasă, numai să vină cineva. 

"Ciudat — gândi Athos — parcă aş recunoaşte vocea 
acestui pescar!" 

— Foc, băieţi! strigă pescarul. Hai, mişcaţi-vă! Apoi, 
adresându-se unuia din tovarăşii lui, care se afla mai aproape 
de el, îi spuse în şoaptă: Du-te şi luminează tu, Menneville, şi, 
vezi, fii cu ochii în patru! 

Unul dintre pescari făcu să ţâşnească scântei dintr-un 
amnar, aprinse o bucată de iască şi, cu ajutorul unui beţigaş, 
dădu flacără unui fanai. Lumina se împrăştie îndată în tot 
cortul. 

— Sunteţi gata, domnule? îl întrebă Monck pe Athos, care 
se întoarse cu spatele, ca să nu-şi arate faţa la lumină. 

— Da, generale — răspunse el. 

— Ah, gentilomul francez! murmură în şoaptă şeful 
pescarilor. Drace, bună idee am avut trimiţându-te pe tine, 
Menneville, căci pe mine m-ar fi recunoscut. Hai, du-te şi 
luminează! 

Aceste cuvinte fură rostite în fundul cortului şi atât de 
încet, încât Monck nu auzi o singură silabă; de altminteri, 
tocmai atunci el vorbea cu Athos. 

— Gata? întrebă generalul. 

— Iată-mă, domnule general — răspunse pescarul. 

Monck, Athos şi pescarul părăsiră cortul. 

"Cu neputinţă — îşi spuse în sinea lui Athos. Ce nălucire 
poate să-mi treacă prin cap!" 

— Porneşte înainte, apucă pe cărarea din mijloc şi întinde 
pasul! îi ordonă Monck pescarului. 

Nu făcură însă nici douăzeci de paşi, că aceeaşi umbră 
care se păruse că intrase în cort ieşi acum afară, se furişă până 
la ţăruşii din mlaştină, apoi, pitulându-se în dosul zăgazului 
înălţat de-a lungul drumului, urmări îndeaproape mersul 
generalului. 

Cei trei se pierdură în ceaţă, îndreptându-se către 
Newcastle, ale cărei pietre albe se zăreau de departe ca nişte 
morminte. 


După ce se opriră câteva clipe sub bolta de la intrare, 
păşiră înăuntru. Poarta era spartă cu lovituri de topor. Un post 
de strajă de patru oameni dormeau fără nici o grijă într-o 
adâncitură a zidului, într-atât erau de încredinţaţi că atacul nu 
putea să înceapă pe aici. 

— Oamenii aceştia nu vă stânjenesc cu nimic? îl întrebă 
Monck pe Athos. 

— Dimpotrivă, domnule, ei ne vor ajuta să rostogolim 
butoaiele, dacă excelența voastră o va îngădui. 

— Aveţi dreptate. 

Străjile, oricât de adânc ar fi dormit, se treziră totuşi la cei 
dintâi paşi pe care vizitatorii îi făcură printre mărăcinii şi 
buruienile ce năpădiseră tinda. Monck rosti cuvântul de trecere 
şi pătrunse în interiorul mănăstirii, în urma celui care purta 
felinarul. Mergea după Athos, supraveghind fiecare mişcare a 
acestuia, cu DIRK-ul său în mână şi gata să-l împlânte în 
grumazul gentilomului la cel dintâi gest suspect. Dar Athos, cu 
pasul hotărât şi sigur, străbătu în linişte sălile şi gangurile 
mănăstirii. 

Nu mai exista nici o uşă, nici o fereastră în toată clădirea. 
Uşile fuseseră arse, unele fără a fi scoase din ţâţâni şi se vedea 
cum fuseseră muşcate de focul ce se stinsese singur, neputând 
să mistuie până la capăt aceste scânduri groase, de stejar, 
prinse solid între ele cu piroane de fier. Cât despre ferestre, 
toate geamurile fuseseră sparte şi păsările de noapte zburau 
prin deschizături, speriate de lumina fanalului. În acelaşi timp, 
lilieci uriaşi începură să se rotească în jurul vizitatorilor 
nepoftiţi, cu  fâlfâitul lor mut, răsfrângându-şi umbrele 
tremurătoare pe pereţii mari, de piatră, la fiecare licărire a 
luminii. Toate acestea erau liniştitoare pentru cei care abia 
veniseră aici. Monck trase concluzia că în mănăstire nu se afla 
nici ţipenie de om, căci toate sălbăticiunile acestea zburau în 
voie şi aproape că dădeau buzna peste ei. 

După ce păşi peste dărâmături şi smulse mai multe joarde 
de iederă ce-i atârnau în cale ca nişte paznici ai singurătăţii, 
Athos ajunse la hrubele de sub sala cea mare, dar a căror 
intrare era prin capelă. Acolo se opri. 

— Am ajuns, generale — zise el. 

— Asta e lespedea? 

— Da. 

— Într-adevăr, recunosc belciugul; dar e încleştat în piatră. 


— Ne-ar trebui o pârghie. 

— E uşor de făcut. 

Rotindu-şi privirea în jurul lor, Athos şi Monck zăriră o 
ramură de frasin groasă de vreo trei degete, crescută în zid şi 
înălțându-se până în dreptul ferestrei, pe care o acoperea cu 
frunzele sale. 

— Ai un cuţit? îl întrebă Monck pe pescar. 

— Da, domnule. 

— Taie lemnul acela. 

Pescarul făcu ceea ce i se spusese, dar lemnul era tare şi 
cuţitaşul lui se ştirbi. După ce frasinul fu, în sfârşit, tăiat şi 
cioplit în chip de pârghie, cei trei oameni pătrunseră în 
subterană. 

— Tu opreşte-te aici — îi spuse Monck pescarului, 
arătându-i un colţ al hrubei; avem de dezgropat nişte praf de 
puşcă şi felinarul tău să nu ne facă vreo poznă. 

Omul se dădu înapoi cu un fel de teamă şi rămase nemişcat 
în locul ce i se arătase, în vreme ce Monck şi Athos păşeau pe 
lângă un stâlp la piciorul căruia pătrundea, printr-o răsuflătoare 
în formă de ferestruică, o rază de lună ce cădea tocmai peste 
piatra pe care contele de La Fere venise, de la o depărtare atât 
de mare, ca s-o caute aici. 

— Am găsit-o — zise Athos arătând generalului inscripţia în 
latineşte. 

— Da — răspunse Monck. 

Apoi, vrând încă să-i lase francezului un mijloc de a-şi 
manifesta şovăiala, adăugă: 

— Nu vi se pare că a mai intrat cineva în acest cavou şi că 
mai multe statui au fost chiar sfărâmate? 

— Milord, aţi auzit de bună seamă spunându-se că, din 
respect religios, scoţienii dumneavoastră lasă în paza statuilor 
ridicate în slava celor morţi lucrurile mai de preţ pe care 
aceştia le-au avut în timpul vieţii lor. Ca atare, soldaţii se vor fi 
gândit poate că sub soclurile statuilor care împodobesc cea mai 
mare parte dintre mormintele de aici trebuie să fie îngropată 
vreo comoară; şi au sfărâmat şi soclurile şi statuile. Dar 
mormântul venerabilului canonic care ne interesează pe noi nu 
se remarcă prin nici un fel de monumente; e simplu şi a fost 
ocrotit de teama superstiţioasă, pe care au avut-o totdeauna 
puritanii dumneavoastră, de a săvârşi un sacrilegiu; nici o 


fărâmă din acest mormânt n-a fost atinsă nici măcar de o 
zgârietură. 

— Asta aşa este — zise Monck. 

Athos apucă pârghia. 

— Vreţi să vă ajut? făcu Monck. 

— Mulţumesc, milord, nu vreau ca excelența voastră să 
pună mâna la o treabă cu a cărei răspundere n-ar vrea să se 
împovăreze, presupunând că i-ar cunoaşte urmările. 

Monck îşi înălţă capul. 

— Ce vreţi să spuneţi, domnule? întrebă el. 

— Vreau să spun... Dar omul acela... 

— Aşteptaţi — zise Monck — înţeleg ce vă nelinişteşte şi 
am să fac o încercare. 

Generalul se întoarse către pescarul al cărui chip se vedea 
luminat de sus până jos de felinar. 

— Come here, friend! strigă el pe tonul unei comenzi. 

Pescarul nu se clinti. 

— Foarte bine — adăugă Monck — înseamnă că nu ştie 
englezeşte. Vorbiţi-mi deci în engleză, domnule, dacă voiţi. 

— Milord — stărui Athos — am avut adesea prilejul să văd 
oameni care, în anumite împrejurări, dovedeau atâta stăpânire 
de sine, încât nu răspundeau la o chemare ce li se 

făcea într-o limbă pe care o înțelegeau altminteri foarte 
bine. Pescarul acesta poate că este mai deştept decât îl credem 
noi. Fiţi bun şi spuneţi-i să plece, milord, vă rog eu. "Hotărât — 
gândi Monck — vrea să rămân singur cu el în cavou. Prea bine, 
să mergem până la capăt, şi-o să vedem noi care pe care..." 

— Prietene — îi spuse apoi pescarului — urcă scara pe care 
am coborât împreună şi veghează ca nimeni să nu vie să ne 
tulbure aici. 

Pescarul făcu o mişcare de supunere. 

— Lasă fanalul aici — zise Monck — te va da de gol şi s-ar 
putea să te alegi cu vreun glonţ în cap. 

Pescarul păru a preţui sfatul, aşa că lăsă fanalul jos şi 
dispăru sub bolta scării. Monck se duse şi luă fanalul, pe care-l 
aşeză în dreptul stâlpului. 

— Să vedem — zise el — or fi cu adevărat bani ascunşi în 
mormântul acesta? 

— Sunt, milord şi peste cinci minute n-o să vă mai îndoiţi 
de asta. 


În acelaşi timp, Athos izbi cu putere stratul de ghips, care 
se crăpă. Athos vâri lemnul în această spărtură şi numaidecât 
bucăţi întregi de ghips se desprinseră şi căzură ca o tencuială 
stricată. Atunci contele de La Fere apucă pietrele şi le 
îndepărtă, cu mişcări pe care n-ai fi putut crede că sunt în stare 
să le facă nişte mâini atât de delicate ca ale lui. 

— Milord — zise el — iată învelişul de care am vorbit 
excelenţei voastre. 

— Da, însă nu văd încă butoiaşele — răspunse Monck. 

— Dacă aş avea un pumnal — zise Athos căutând în jurul 
lui — le-aţi vedea îndată, domnule. Din păcate, l-am uitat pe-al 
meu în cortul excelenţei voastre. 

— Vi l-aş da pe-al meu — zise Monck — dar are lama prea 
subţire ca să vă puteţi folosi de el într-o treabă ca asta. 

Athos părea că cercetează în jurul lui pentru a găsi un 
obiect ce-ar putea înlocui arma de care avea nevoie. Lui Monck 
nu-i scăpă nici o mişcare a mâinilor, nici o expresie a ochilor lui. 

— De ce nu cereţi cuțitul pescarului? spuse Monck. Avea 
parcă un cuţit. 

— Ah, aşa e! făcu Athos. A tăiat doar creanga aceea cu el. 
Şi se îndreptă spre scară. Prietene — strigă el către pescar — 
aruncă-mi, rogu-te, cuţitaşul acela al tău, am nevoie de el. 

Zgomotul stârnit de aruncarea cuţitaşului răsună până sub 
scară. 

— Ilată-l — zise Monck — e o unealtă bună, pe cât am văzut 
şi o mână dibace poate face treabă cu ea. 

Athos păru a nu da acestor cuvinte ale lui Monck decât 
înţelesul simplu şi firesc sub care se cuvenea să fie auzite şi 
tălmăcite. El nu observă, de asemeni, sau cel puţin nu păru să 
observe că, atunci când se apropie de Monck, acesta se dădu un 
pas îndărăt, punând mâna stângă pe mânerul pistolului, în timp 
ce cu dreapta strângea şi mai tare DIRK-ul său. Incepu deci să- 
şi vadă de treabă, întorcându-se cu spatele la Monck, care avea 
astfel toată înlesnirea să-i ia viaţa, fără ca Athos să se poată 
apăra în vreun fel. Ciocăni de câteva ori, cu atâta pricepere şi 
cu atâta siguranţă, în învelişul de ghips, încât acesta se desfăcu 
în două şi Monck putu să vadă atunci două butoiaşe aşezate cap 
la cap, care stăteau nemişcate, după ce fu înlăturată carapacea 
fărâmicioasă. 

— Milord — zise Athos — vedeţi că presimţirile nu m-au 
înşelat câtuşi de puţin? 


— Da, domnule — răspunse Monck — şi am toate motivele 
să cred că sunteţi mulţumit, nu-i aşa? 

— Fără îndoială; pierderea acestor bani m-ar fi durut 
foarte mult; dar eram încredinţat că Dumnezeu, care ocroteşte 
cauzele drepte, n-ar fi îngăduit să se irosească acest aur menit 
să slujească o cauză dreaptă. 

— Sunteţi, pe onoarea mea, domnule, tot atât de misterios 
prin cele ce spuneţi, ca şi prin ceea ce faceţi — zise Monck. Mai 
adineauri, nu v-am înţeles prea bine când mi-aţi spus că nu voiţi 
să aruncaţi asupra mea răspunderea celor ce facem împreună 
aici. 

— Aveam dreptate să spun asta, milord. 

— Si iată că acum îmi vorbiţi de o cauză dreaptă. Ce 
înţelegeţi dumneavoastră prin aceste cuvinte: cauză dreaptă? 
Noi apărăm în clipa de faţă în Anglia cinci sau şase cauze, ceea 
ce nu împiedică pe nimeni să o creadă pe a sa nu numai cea 
bună, dar chiar cea mai bună. Care e a dumneavoastră, 
domnule? Vorbiţi deschis, să vedem dacă asupra acestui punct, 
căruia păreţi a-i da o mare însemnătate, suntem de aceeaşi 
părere. 

Athos îi aruncă lui Monck una din acele priviri 
pătrunzătoare care par a-l desfide pe cel asupra căruia se 
îndreaptă să-şi ascundă cel mai mărunt gând din mintea sa; 
apoi, ridicându-şi pălăria, începu să vorbească, cu un glas 
solemn, în timp ce ascultătorul său, cu o mână dusă la obraz, 
lăsa această mână lungă şi nervoasă să-i frământe mustaţa şi 
barba, pe când ochiul lui, nehotărât şi învăluit de o umbră de 
tristeţe, rătăcea în adâncimile subteranei. 


Capitolul XXVI 


Inima şi spiritul 


— Milord — vorbi contele de La Fere — sunteţi uri nobil 
englez, sunteţi un om sincer şi aveţi în faţă un francez nobil, un 
om de inimă. Acest aur, ascuns în cele două butoiaşe pe care le 
vedeţi aci, v-am spus că e al meu, dar cer iertare: e cel dintâi 


neadevăr pe care-l rostesc în viaţa mea, o minciună de o clipă, 
recunosc; acest aur aparţine regelui Carol al II-lea, izgonit din 
patria lui, alungat din palatul său, orfan în acelaşi timp şi de 
părinte şi de tron şi lipsit de tot, chiar de trista fericire de a 
săruta în genunchi piatra pe care mâna ucigaşilor a scris acest 
scurt epitaf ce pururea va chema asupră-le răzbunarea: "Aici 
zace regele Carol I". 

Monck păli uşor şi un tremur ascuns îi încreţi obrazul, 
zbârlindu-i mustaţa căruntă. 

— Eu — continuă Athos — eu, contele de La Fere, singurul, 
ultimul credincios ce i-a mai rămas bietului prinţ, i-am făgăduit 
că voi veni să caut omul de care atârnă astăzi soarta regalității 
în Anglia şi am venit şi m-am înfăţişat dinaintea acestui om şi 
m-am lăsat în mâinile lui gol şi dezarmat, spunându-i: "Milord, 
aceasta este ultima avuţie a unui prinţ pe care Dumnezeu l-a 
hărăzit stăpân, care prin naşterea sa vă este rege; de domnia 
voastră, numai de domnia voastră atârnă viaţa şi viitorul său. 
Vreţi să folosiţi aceşti bani pentru ca să-l ajutaţi sau, dacă nu 
să-l ajutaţi, cel puţin să-l lăsaţi pe Carol al II-lea să facă ceea ce 
are de gând? Sunteţi stăpânul, sunteţi regele, stăpân şi rege 
atotputernic, căci întâmplarea schimbă uneori opera timpului şi 
a lui Dumnezeu. Vă stau în faţă singur, milord; dacă vă 
înspăimântă ideea să împărtăşiţi izbânda, dacă prezenţa mea ca 
părtaş vă stinghereşte, sunteţi înarmat, milord şi iată aci un 
mormânt gata săpat! Dacă, dimpotrivă, înflăcărarea pentru 
cauza pe care o slujiţi vă îndeamnă, dacă sunteţi ceea ce păreţi 
a fi, dacă mâna domniei voastre, în ceea ce întreprinde, se 
supune spiritului, iar spiritul inimii, iată prilejul de a zădărnici 
pentru totdeauna cauza vrăjmaşului vostru Carol Stuartul; 
ucideţi omul pe care-l aveţi înaintea ochilor, căci acest om nu se 
va întoarce niciodată la cel ce l-a trimis, fără a-i aduce comoara 
pe care i-a încredinţat-o Carol întâiul, părintele său şi păstraţi 
aurul care poate sluji la întreţinerea războiului civil. Vai, 
milord, aceasta e condiţia fatală a nefericitului prinţ. Trebuie să 
cumpere sau să ucidă, din pricină că totul îi stă împotrivă, totul 
îl înfruntă, totul îi este duşmănos; şi totuşi el este însemnat cu 
pecetea divină, de aceea, pentru a nu-şi întina sângele, e nevoie 
ori să se urce pe tron, ori să moară pe pământul sfânt al patriei. 
Milord, aţi avut bunăvoința să mă ascultați. Oricui altuia, în 
locul omului ilustru care mă aude, i-aş fi spus: milord, sunteţi 
sărac; regele vă oferă acest milion ca arvună pentru o învoială 


de uriaşă însemnătate; luaţi-l şi slujiţi-l pe Carol al II-lea, aşa 
cum eu l-am slujit pe Carol întâiul şi sunt încredinţat că 
Dumnezeu, care ne ascultă, care ne vede, care singur citeşte în 
inima voastră închisă oricărui ochi omenesc, sunt încredinţat că 
Dumnezeu vă va dărui o viaţă veşnică fericită, după o 
preafericită moarte. Dar generalului Monck, omului ilustru a 
cărui bărbăţie am putut să o cântăresc îndeajuns, îi spun: 
milord, vă este rezervat în istoria popoarelor şi a regilor un loc 
plin de strălucire, o glorie nepieritoare, ce nu va fi întunecată 
niciodată dacă, fără a urmări alt ţel decât binele patriei voastre 
şi triumful dreptăţii, veţi deveni sprijinul şi apărătorul regelui 
vostru. Mulţi alţii şi-au cucerit faima ca uzurpatori sau 
cuceritori. Domnia voastră, milord, vă veţi mulţumi să fiţi cel 
mai virtuos, cel mai cinstit şi cel mai demn dintre oameni. V-a 
fost dat să ţineţi în mână o coroană, dar în loc s-o aşezaţi pe 
fruntea voastră, o veţi pune pe capul aceluia pentru care a fost 
făurită. Oh, milord, faceţi astfel şi veţi lăsa posterităţii cel mai 
râvnit nume pe care o făptură omenească s-ar putea mândri 
vreodată că-l poartă". 

Athos se opri. În tot timpul cât nobilul gentilom vorbise, 
Monck nu făcuse nici un semn de aprobare sau dezaprobare; 
abia dacă, în cursul acestei înfocate cuvântări, ochii lui se 
aprinseră de acea văpaie ce trădează înţelepciunea. Contele de 
La Fere îl privi cu tristeţe şi, văzând chipul lui posomorit, simţi 
că descurajarea îi cuprinde încetul cu încetul inima. În cele din 
urmă, Monck păru că se însufleţeşte şi, rupând tăcerea, zise cu 
un glas blând şi adânc: 

— Domnule, ca să vă răspund, am să mă folosesc de 
propriile dumneavoastră cuvinte. Oricui altuia în locul 
dumneavoastră i-aş fi răspuns prin expulzare, prin temniţă sau 
poate şi mai rău. Căci mă ispitiţi şi totodată încercaţi să-mi 
forţaţi mâna. Dar sunteţi unul din acei oameni, domnule, căruia 
nu i se poate refuza atenţia şi respectul pe care-l merită; sunteţi 
un vrednic gentilom, domnul meu şi spun asta ca unul care mă 
pricep la oameni. Adineauri mi-aţi vorbit de un tezaur pe care 
fostul rege l-a lăsat anume fiului său; nu cumva sunteţi unul din 
acei francezi care, după câte am auzit, au încercat să-l răpească 
pe Carol de la White-Hall? 

— Da, milord, eu sunt cel ce mă aflam sub eşafod în ceasul 
execuţiei; eu sunt cel care, neputându-l salva, am primit pe 
fruntea mea sângele regelui martir; totodată, am primit şi cel 


din urmă cuvânt al lui Carol I: căci pentru mine a rostit el 
atunci: REMEMBER! Şi spunându-mi: adu-ţi aminte! se referea 
la aceşti bani pe care-i aveţi acum la picioare, milord. 

— Am auzit mult vorbindu-se despre dumneavoastră, 
domnule — zise Monck — dar sunt fericit de a vă fi prețuit, din 
capul locului, după propriile mele gânduri, iar nu după ceea ce 
mi s-a spus. Vă voi face prin urmare destăinuiri pe care nu le- 
am făcut nimănui şi vă veţi da seama câtă deosebire fac între 
dumneavoastră şi persoanele care mi-au mai fost trimise până 
acum. 

Athos se înclină uşor, pregătindu-se să asculte cu 
nerăbdare cuvintele ce cădeau unul câte unul de pe buzele lui 
Monck, cuvinte la fel de rare şi preţioase ca şi stropii de rouă în 
deşert. 

— Îmi vorbeaţi — zise Monck — despre regele Carol al Il- 
lea; dar vă rog să-mi spuneţi, domnule, întrucât mă priveşte pe 
mine această fantomă a unui rege? Am îmbătrânit în războaie şi 
în politică, ambele atât de strâns legate astăzi una de alta, încât 
orice om de spadă e dator să lupte, în virtutea dreptului sau a 
ambiţiei lui, în numele unui interes personal, iar nu orbeşte, în 
urma unui ofiţer, ca în războaiele obişnuite. Eu nu doresc nimic 
poate, însă am multe temeri. În război rezidă astăzi libertatea 
Angliei şi poate chiar a fiecărui englez. Pentru ce vreţi dar ca, 
liber în poziţia în care mă aflu, să-mi vâr mâna în cătuşele unui 
străin? Carol nu e decât un străin pentru mine. A dat aici bătălii 
pe care le-a pierdut, e deci un prost comandant; n-a izbutit în 
nici o negociere, e deci un prost diplomat; şi-a trâmbiţat 
nenorocirea la toate curţile din Europa, e deci o inimă slabă şi 
nevolnică. Nimic nobil, nimic măreț, nimic puternic nu s-a 
arătat încă din acest monarh care năzuieşte să cârmuiască unul 
dintre cele mai mari regate ale pământului. Aşadar, nu-l cunosc 
pe acest Carol decât sub lumini ce nu-i fac cinste şi 
dumneavoastră vreţi ca eu, om cu mintea întreagă, să mă fac de 
bună-voie robul unei făpturi care e mai prejos decât mine în 
arta militară, în politică şi chiar ca demnitate? Nu, domnul 
meu! Când o mare şi nobilă faptă mă va face să-l preţuiesc pe 
Carol, atunci îi voi recunoaşte poate dreptul la tronul de pe 
care noi l-am răsturnat pe părinte, fiindcă era lipsit de însuşirile 
ce până acum îi lipsesc şi fiului; dar deocamdată, în materie de 
drepturi, nu le recunosc decât pe ale mele; revoluţia m-a făcut 
general, spada mă va face Protector, dacă voi vrea. Carol să se 


arate, să vină aici, să se supună regulilor ce i se impun unui 
monarh şi mai ales să-şi aducă aminte că face parte dintr-un 
neam căruia i se va cere mai mult decât oricăruia altul. Aşa că, 
domnule, să nu mai vorbim despre asta; nici nu primesc, nici nu 
refuz: nu-mi spun cuvântul, aştept. 

Athos vedea că Monck era prea bine lămurit asupra a tot 
ceea ce avea legătură cu Carol al II-lea, ca să ducă mai departe 
convorbirea. Nu era nici momentul, nici locul potrivit s-o facă. 

— Milord — zise el — nu-mi mai rămâne dar decât să vă 
mulţumesc. 

— Pentru ce anume, domnule? Pentru că v-aţi făcut o 
dreaptă judecată despre mine, iar eu m-am purtat conform 
judecății dumneavoastră? Oh, într-adevăr, merită oare 
osteneala? Acest aur, pe care îl veţi duce regelui Carol, îmi va 
sluji ca mijloc de a-l cunoaşte mai bine: văzând în ce chip îl va 
folosi, îmi voi face, fără îndoială, despre el o părere pe care n-o 
am încă. 

— Excelenţa voastră nu se teme însă că va fi în pierdere 
lăsând din mână o sumă importantă ce va sluji oştirilor 
duşmanului vostru? 

— Duşmanului meu spuneţi? Ei, domnule, eu nu am 
duşmani. Eu sunt în serviciul parlamentului, care îmi 
porunceşte să lupt împotriva generalului Lambert şi a regelui 
Carol, duşmanii lui, iar nu ai mei; şi lupt deci. Dacă parlamentul 
mi-ar ordona, dimpotrivă, să pun steaguri în portul Londrei, să 
înşir soldaţii pe cheiuri, să-l primesc pe regele Carol al II-lea... 

— V-aţi supune? întrebă Athos cu o privire de bucurie. 

— Iertaţi-mă — răspunse Monck zâmbind — era cât pe-aci, 
eu, omul cu părul cărunt — ...zău aşa, unde mi-a fost mintea? — 
era cât pe-aci să rostesc o neghiobie de om tânăr. 

— Atunci, nu v-aţi supune? stărui Athos. 

— Nu spun nici asta, domnule. Înainte de toate, mântuirea 
ţării mele. Dumnezeu, care a binevoit să-mi dea tărie, a voit 
fără îndoială să folosesc această forţă spre binele tuturor şi mi- 
a dat în acelaşi timp putinţa să aleg. Dacă parlamentul mi-ar 
ordona un asemenea lucru, aş sta şi aş chibzui. 

Athos se posomori la faţă. 

— Aşadar — îngână el — văd bine: excelența voastră nu se 
gândeşte câtuşi de puţin să vie în sprijinul regelui Carol al II- 
lea. 


— Îmi puneţi mereu întrebări, domnule conte; acum e 
rândul meu s-o fac, dacă îmi îngăduiţi aceasta. 

— Cu plăcere, domnule şi facă Dumnezeu să-mi răspundeţi 
tot aşa de deschis, precum vă voi răspunde eu! 

— Când veţi fi ajuns cu acest milion la prinţul 
dumneavoastră, ce sfat îi veţi da acolo? 

Athos îşi aţinti asupra lui Monck o privire plină de 
demnitate şi de hotărâre. 

— Milord — răspunse el — cu acest milion pe care alţii l-ar 
folosi poate ca să ducă tratative, eu vreau să-l povăţuiesc pe 
rege să alcătuiască două regimente, să intre în Scoţia, pe care 
aţi pacificat-o şi să dăruiască poporului scutirea de biruri pe 
care revoluţia i-a făgăduit-o, dar nu i-a acordat-o. Il voi mai 
povăţui să ia el însuşi comanda acestei mici armate, care va 
spori, vă rog să mă credeţi şi să moară cu drapelul în mână şi 
cu spada la brâu, strigând: "Englezi, iată al treilea rege din 
neamul meu pe care-l ucideţi: luaţi aminte la răzbunarea lui 
Dumnezeu!" 

Monck înclină capul şi rămase o clipă pe gânduri. 

— Iar dacă va izbândi — întrebă el — ceea ce este de 
necrezut, dar nu cu neputinţă, căci orice se poate întâmpla pe 
lumea asta, atunci ce l-aţi povăţui? 

— Să se gândească — răspunse Athos — că prin vrerea lui 
Dumnezeu şi-a pierdut coroana, dar că prin bunăvoința 
oamenilor şi-a recăpătat-o. 

Un zâmbet ironic pluti pe buzele lui Monck. 

— Din păcate, domniile — zise el — regii nu ştiu să urmeze 
poveţele înțelepte. 

— Ah, milord, Carol al II-lea nu e un rege — replică Athos, 
zâmbind la rândul lui, dar cu totul în alt chip decât o făcuse 
Monck. 

— Prea bine, să sfârşim, domnule conte... căci asta vă e 
dorinţa, nu-i aşa? 

Athos se înclină. 

— Voi da poruncă să fie duse aceste două butoiaşe acolo 
unde doriţi dumneavoastră. Unde sunteţi găzduiţi, domnule? 

— Într-un mic sat de la gurile râului, excelenţă. 

— A, cunosc acest sat, se compune din vreo cinci sau şase 
case, nu? 


— Întocmai. Ei bine, eu stau în prima casă; împreună cu 
mine mai locuiesc acolo doi împletitori de năvoade; cu barca lor 
am ajuns la țărm. 

— Dar corabia dumneavoastră, domnule? 

— Corabia mea e ancorată la un sfert de milă în largul 
mării şi mă aşteaptă. 

— Şi n-aveţi de gând să plecaţi imediat? 

— Milord, voi mai încerca o dată să conving pe excelența 
voastră. 

— Nu veţi reuşi — îi replică Monck. Va trebui totuşi să 
părăsiţi Newcastle, fără să lăsaţi cea mai mică urmă despre 
trecerea dumneavoastră pe aici, căci ar putea sa vă dăuneze şi 
dumneavoastră şi mie. Ofițerii mei cred că mâine Lambert mă 
va ataca. Eu, dimpotrivă, le garantez că nici nu se va mişca; 
după părerea mea e cu neputinţă s-o facă. Lambert comandă o 
armată în care sălăşluiesc tot felul de principii şi pe o astfel de 
armată nu te poţi bizui. Eu mi-am instruit soldaţii să pună, mai 
presus de autoritatea mea, o altă autoritate mai înaltă, ceea ce 
înseamnă că dincolo de mine, în jurul meu, sub mine, ei pot să 
mai ţintească spre altceva. Din asta rezultă că, dacă aş muri eu, 
ceea ce se poate întâmpla oricând, armata mea nu se va 
destrăma uşor; tot astfel, dacă am chef să lipsesc, bunăoară, 
câtva timp, ceea ce şi fac uneori, în lagărul meu nu se va 
produce nici cea mai mică umbră de nelinişte sau neorânduială. 
Eu sunt magnetul, forţa de atracţie a englezilor. Toate aceste 
arme răspândite acolo, de vor fi trimise împotriva mea, le voi 
atrage spre mine. Lambert comandă în clipa de faţă 
optsprezece mii de dezertori; dar n-am suflat despre asta o 
singură vorbă ofiţerilor mei, înţelegeţi, desigur, de ce. Nimic nu 
e mai de ajutor pentru o armată decât simţământul unei bătălii 
apropiate: toţi oamenii rămân treji, toţi caută să fie gata de a se 
apăra. Vă spun asta dumneavoastră, ca să n-aveţi nici o teamă. 
Nu vă grăbiţi deci să plecaţi pe mare; în opt zile de aici încolo 
va fi ceva cu totul nou, ori bătălie, ori împăcare. Atunci, fiindcă 
m-aţi socotit un om cinstit şi mi-aţi încredinţat taina 
dumneavoastră şi trebuie să vă mulţumesc pentru această 
încredere, vă voi face o vizită, sau vă voi chema din nou la 
mine. Vă invit deci încă o dată să nu plecaţi înainte de a v-o 
spune eu. 


— Vă făgăduiesc, generale — strigă Athos, cuprins de o 
bucurie atât de mare că, în pofida voinţei lui, nu-şi putu 
ascunde o scânteiere ce-i ţâşni din ochi. 

Monck zări această scânteiere şi o stinse îndată printr-unul 
din acele surâsuri mute care le tăia, celor cu care stătea de 
vorbă, credinţa că erau pe cale de a pătrunde în taina 
gândurilor sale. 

— Aşadar, milord — zise Athos — îmi daţi un răgaz de opt 
zile? 

— Opt zile, da, domnule. 

— Şi în aceste opt zile ce-mi rămâne de făcut? 

— Dacă se va dezlănţui lupta, staţi cât mai departe, vă rog. 
Ştiu că francezii sunt curioşi să privească astfel de distracţii; 
veţi fi ispitit să vedeţi cum ne batem noi şi s-ar putea să vă 
nimerească vreun glonte rătăcit; scoţienii noştri trag foarte 
prost şi nu vreau ca un nobil gentilom ca dumneavoastră să 
ajungă rănit pe pământul Franţei. Nu vreau, de asemeni, să mă 
văd silit a-i trimite eu însumi prinţului dumneavoastră milionul 
pe care l-aţi lăsa aici; căci atunci s-ar putea spune şi nu fără 
îndreptăţire, că-l plătesc pe pretendentul la coroană ca să lupte 
împotriva parlamentului. Puteţi pleca, domnule şi totul să 
rămână cum ne-am înţeles. 

— Ah, milord — zise Athos — ar fi o mare bucurie pentru 
mine să ştiu că am pătruns măcar un pic în nobila inimă ce bate 
sub această mantie! 

— Credeţi dar că mai am încă taine? răspunse Monck fără 
să-şi schimbe expresia, pe jumătate veselă, de pe faţă. Ah, 
domnule, ce taină vreţi să se mai afle în mintea seacă a unui 
soldat? Dar e târziu şi iată că fanalul se stinge; să-l chemăm pe 
omul nostru. Hei, pescar! strigă Monck în franţuzeşte, 
apropiindu-se de scară. 

Pescarul, amorţit de răcoarea nopţii, răspunse cu un glas 
răguşit, întrebând ce voiau de la el. 

— Du-te până la postul de străji — zise Monck — şi dă 
poruncă sergentului, din partea generalului Monck, să vină 
numaidecât aici. 

Era o însărcinare lesne de îndeplinit, întrucât sergentul, 
neputându-şi explica ce putea să caute generalul în această 
mănăstire pustie, se apropiase puţin câte puţin şi acum nu se 
afla decât la câţiva paşi de pescar. Ordinul generalului ajunse 


deci până la urechile lui, astfel că se înfăţişă în cea mai mare 
grabă. 

— Ia un cal şi doi oameni — îi spuse Monck. 

— Un cal şi doi oameni? repetă sergentul, 

— Da — întări Monck. Poţi găsi un cal cu samar sau cu 
două coşuri? 

— Foarte uşor, la o sută de paşi de aici, în lagărul 
scoţienilor. 

— Bine. 

— Şi ce să fac cu calul, generale? 

— Vino încoace. 

Sergentul cobori cele trei-patru trepte ce-l despărţeau de 
Monck şi păşi sub boltă. 

—  Uită-te acolo unde se află acest gentilom! îi spuse 
Monck. 

— Da, domnule general. 

— Vezi cele două butoiaşe? 

— Le văd foarte bine. 

— Sunt două butoiaşe încărcate unul cu pulbere, altul cu 
gloanţe; aş vrea ca aceste butoiaşe să fie duse în sătucul de pe 
malul râului, pe care am de gând să-l ocup mâine cu două sute 
de puşcaşi. la seama, treaba asta trebuie făcută în mare taină, 
căci e o mişcare ce poate hotărî sorții bătăliei. 

— O, domnule general — murmură sergentul. 

— Bine. Pune să se lege aceste două butoiaşe pe cal şi 
duceţi-le, tu şi cu doi soldaţi, până la casa unde locuieşte acest 
gentilom, care este prietenul meu. Dar, ia aminte, nimeni nu 
trebuie să afle nimic! 

— Aş trece prin mlaştină, dacă aş cunoaşte drumul — rosti 
sergentul. 

— Cunosc eu unul — zise Athos. Nu e prea larg, dare 
trainic, căci e făcut din bârne. Mergând cu băgare de seamă, 
vom ajunge. 

— Faceţi aşa cum vă va porunci acest cavaler — zise 
Monck. 

— O, o, butoiaşele sunt grele! gemu sergentul, încercând 
să ridice unul din ele. 

— Cântăreşte patru sute de livre fiecare, dacă are înăuntru 
ceea ce trebuie să aibă, nu-i aşa, domnule? 

— Aproape — răspunse Athos. 


Sergentul se duse să caute calul şi oamenii. Monck, rămas 
singur cu Athos, se prefăcea că nu-i vorbeşte acestuia decât 
despre lucruri fără însemnătate, cercetând cu un aer distrat 
cavoul. Apoi, auzind tropăitul calului, zise: 

— Acum vă las cu oamenii dumneavoastră, domnule; eu mă 
întorc în tabără. Sunteţi în siguranţă. 

— Vă voi mai revedea deci, milord? întrebă Athos. 

— Aşa cum am spus, domnule, cu mare plăcere. 

Monck îi întinse mâna lui Athos. 

— Ah, milord, dacă aţi voi! murmură Athos. 

— Sst, domnule — făcu Monck — ne-am înţeles să nu mai 
vorbim despre chestiunea aceea. 

Şi, salutându-l pe Athos, urcă treptele, încrucişându-se la 
mijlocul scării cu oamenii care tocmai coborau. Nu făcu nici 
douăzeci de paşi după ce ieşi din mănăstire, că un şuierat uşor 
şi prelung se auzi în depărtare. Monck aţinti urechea; dar, 
nevăzând nimic, îşi urmă drumul. Atunci îşi aduse aminte de 
pescar şi-l căută din ochi; dar pescarul nu se zărea nicăieri. 
Dacă însă ar fi privit cu mai multă atenţie, ar fi văzut că omul 
acela, îndoit din spate, se strecura ca un şarpe printre pietre şi 
se pierdea în ceaţă, mergând pe marginea mlaştinii; ar mai fi 
văzut în acelaşi timp, dacă ar fi scrutat ceața, o scenă ce i-ar fi 
atras luarea-aminte: era catargul bărcii pescarilor, care îşi 
schimbase locul şi se afla acum mult mai aproape de malul 
râului. 

Dar Monck nu văzu nimic şi, spunându-şi că n-are de ce să 
se teamă, apucă pe drumeagul pustiu ce ducea spre tabăra sa. 
Abia atunci îi trecu prin gând că dispariţia pescarului nu era 
tocmai firească şi o bănuială adevărată începu să-i încolţească 
în minte. Lăsase la ordinele lui Athos singura strajă ce putea să- 
i vie în ajutor la nevoie. Şi avea de mers mai bine de o milă 
până la tabăra sa. lar negura se lăsa atât de deasă, că abia se 
putea zări la zece paşi în faţă. 

Lui Monck i se păru într-un timp că aude o vâslă ce 
răscolea, cu un plescăit înfundat, apa mlaştinii, la dreapta sa. 

— Cine-i acolo? strigă el. 

Dar nimeni nu-i răspunse. Atunci îşi încărcă pistolul, îşi 
trase spada din teacă şi grăbi pasul, fără ca totuşi să fi chemat 
pe cineva în ajutor. Ca să cheme pe cineva, de care deocamdată 
nici nu avea nevoie, i se părea nedemn de rangul său. 


Capitolul XXVII 


A doua zi 


Era şapte ceasuri ide dimineaţă; cele dintâi raze de lumină 
ale zilei se revărsau peste mlaştina în care soarele se oglindea 
ca o ghiulea înroşită, când Athos, trezindu-se din somn şi 
deschizând fereastra odăii ce dădea spre malurile râului, zări, 
la o depărtare de aproape cincisprezece paşi, sergentul şi 
oamenii care-l însoţiseră în timpul nopţii şi care, după ce 
lăsaseră butoiaşele în casă, se întorseseră în lagăr pe drumul 
bătătorit din dreapta. 

Pentru ce oare, după ce plecaseră în lagărul lor, oamenii 
aceştia veniseră iarăşi aici? lată întrebarea care se ivi 
numaidecât în mintea lui Athos. 

Sergentul, cu faţa ridicată, părea că pândeşte clipa când 
gentilomul se va arăta la fereastră, ca să-i arunce prima vorbă. 
Athos, surprins că-i găseşte aici pe cei pe care-i văzuse în ajun 
îndepărtându-se, nu se putu stăpâni să nu le mărturisească 
mirarea sa. 

— Asta să nu vă mire, domnule — zise sergentul — 
deoarece generalul mi-a dat ieri-seară ordin să veghez ca să nu 
vi se întâmple ceva şi a trebuit să îndeplinesc porunca. 

— Generalul e în lagăr? întrebă Athos. 

— De bună seamă, domnule, de vreme ce ieri seară, când 
v-aţi despărţit de el, se ducea acolo. 

— Ei bine, aşteaptă-mă; voi merge să-i vorbesc despre 
credinţa cu care ţi-ai făcut datoria şi să-mi iau spada pe care 
am uitat-o ieri pe masă, acolo. 

— Asta cade cum nu se poate mai bine — zise sergentul — 
căci tocmai voiam să vă rugăm să mergeţi cu noi. 

Athos crezu ca observă pe faţa sergentului un anumit aer 
de bunăvoință şi de îndoială; dar cum întâmplarea din 
subterană se prea poate să fi stârnit curiozitatea acestui om, nu 
era de mirare ca el să lase a i se citi pe faţă o parte din 
simţămintele ce-i frământau sufletul. 


Athos închise toate uşile cu grijă şi dădu cheile lui 
Grimaud, care îşi făcuse culcuşul chiar sub şopronul ce ducea la 
beciul unde fuseseră închise butoiaşele. 

Sergentul îl însoţi pe contele de La Fere până în tabără. 
Acolo, o altă gardă aştepta şi înlocui pe cei patru oameni care îl 
conduseseră pe Athos. Această nouă gardă era comandată de 
aghiotantul Digby, care, pe drum, arunca asupra lui Athos 
priviri atât de puţin încurajatoare, încât francezul se întrebă 
care putea fi cauza acestei măsuri de supraveghere şi a acestei 
asprimi îndreptate asupra lui, cinci în ajun fusese lăsat cu 
desăvârşire liber. Dar îşi continue drumul mai departe, spre 
cartierul general, închizând în sinea lui gândurile pe care 
oamenii şi lucrurile i le stârneau acum în minte. 

În cortul generalului, unde fusese introdus în ajun, găsi 
trei ofiţeri superiori: era locotenentul lui Monck şi doi colonei. 
Athos recunoscu spada sa: se afla tot pe masa ge-neralului, 
acolo unde o lăsase în ajun. 

Nici unul dintre aceşti ofiţeri nu-l mai văzuse pe Athos, aşa 
că ei nu-l cunoşteau. Locotenentul lui Monck, ţinând seama de 
ţinuta lui Athos, întrebă dacă este acelaşi gentilom cu care 
ieşise generalul ieri-seară din cort. 

— Da, excelența voastră — răspunse sergentul — e dânsul 
în persoană. 

— Dar — interveni Athos cu un ton ridicat — eu n-am negat 
asta, aşa mi se pare! Şi acum, domnilor, îngăduiţi-mi ca, la 
rândul meu, să vă întreb ce rost au toate aceste măsuri şi 
îndeosebi să mă lămuriţi asupra tonului pe care-l folosiţi 
punând asemenea întrebări. 

— Domnule — răspunse locotenentul — dacă îţi punem 
aceste întrebări este pentru că avem dreptul să o facem, iar 
dacă o facem cu acest ton este pentru că acest ton se 
potriveşte, crede-mă, cu situaţia. 

— Domnilor — replică Athos — dumneavoastră nu ştiţi cine 
sunt, dar ceea ce trebuie să vă spun este că eu nu recunosc aici 
ca egal cu mine decât pe generalul Monck. Unde e? Vreau să 
fiu condus la dânsul şi dacă are el să-mi pună vreo întrebare, îi 
voi răspunde lui şi, nădăjduiesc, spre mulţumirea sa deplină. 
Aşadar, repet, domnii mei, unde este generalul? 

— Eh, drace! Dumneata ştii mai bine ca noi unde e? rosti 
locotenentul. 

— Eu? 


— Desigur, dumneata. 

— Domnule — zise Athos — nu te înţeleg câtuşi de puţin. 

— Ai să mă înţelegi îndată, dar, deocamdată, până una 
alta, vorbeşte, rogu-te, mai încet. Ce ţi-a spus aseară generalul? 

Athos zâmbi cu un aer dispreţuitor. 

— Nu e cazul să zâmbeşti! strigă mânios unul dintre 
colonei. Te-am chemat să ne răspunzi. 

— Iar eu, domnilor, vă declar că nu vă voi răspunde nimic, 
până nu mă voi afla în faţa generalului. 

— Dar — spuse acelaşi colonel care vorbise şi mai înainte 
— dumneata ştii prea bine că ceri un lucru cu neputinţă de 
îndeplinit. 

— Iată dându-mi-se pentru a doua oară un răspuns ciudat 
la dorinţa exprimată de mine — adăugă Athos. Generalul nu-i 
aici, într-adevăr? 

Întrebarea lui Athos fu pusă cu atâta bună-credinţă şi 
gentilomul avea un aer atât de nevinovat şi de surprins, încât 
cei trei ofiţeri se priviră cu nedumerire. Locotenentul i se 
adresă lui Athos, după un fel de înţelegere tacită cu ceilalţi doi 
ofiţeri. 

— Domnule — zise el — generalul te-a părăsit ieri seară în 
pragul mănăstirii? 

— Da, domnule. 

— Şi dumneata ai plecat către...? 

— Nu eu sunt cel care trebuie să vă răspundă, ci aceia care 
m-au însoţit. Adică soldaţii dumneavoastră; întrebaţi-i! 

— Dar dacă nouă ne place să te întrebăm pe dumneata? 

— Atunci şi mie îmi face plăcere să vă răspund, domnilor, 
că nu dau socoteală nimănui aici, că nu-l cunosc aici decât pe 
general şi că nu-i voi răspunde decât lui. 

— Fie, domnule, dar cum noi suntem stăpânii, ne vom 
institui în consiliu de război şi când te vei trezi în faţa 
judecătorilor, atunci va trebui să răspunzi. 

Chipul lui Athos nu exprima decât uimire şi dispreţ, în 
locul spaimei pe care ofiţerii se aşteptau să o citească la 
rostirea acestei ameninţări. 

— Judecători scoțieni sau englezi, pentru mine, supus al 
regelui Franţei! Pentru mine, care mă aflu sub ocrotirea 
demnităţii britanice! Sunteţi nebuni, domnilor! strigă Athos, 
ridicând din umeri. 

Ofițerii se priviră din nou unii pe alţii. 


— Va să zică, domnule — glăsuiră ei — dumneata pretinzi 
că nu ştii unde se află generalul? 

— La asta v-am mai răspuns o dată. 

— Da, însă ne-ai dat un răspuns căruia nu i se poate da 
crezare. 

— Şi totuşi e curatul adevăr, domnilor. Oamenii de rangul 
meu nu mint niciodată. Sunt gentilom, v-am spus şi când port la 
şold spada pe care, din prea multă încredere, am lăsat-o ieri pe 
această masă, unde ea se găseşte şi astăzi, nimeni, vă rog să 
mă credeţi, nu rosteşte în faţa mea cuvinte pe care nu vreau să 
le aud. Astăzi sunt dezarmat; dacă dumneavoastră vă socotiți 
judecătorii mei, judecaţi-mă; dacă nu sunteţi decât călăii mei, 
ucideţi-mă. 

— Dar, domnule... — bâigui cu o voce mai curtenitoare 
locotenentul, surprins de mândria şi sângele rece al lui Athos. 

— Domnule, venisem să vorbesc între patru ochi cu 
generalul dumneavoastră despre afaceri de mare însemnătate. 
Primirea pe care mi-a făcut-o nu este dintre cele mai obişnuite. 
Mărturiile soldaţilor dumneavoastră pot să vă încredinţeze de 
asta. Deci, dacă m-a primit astfel, generalul ştia care sunt 
titlurile şi misiunea mea. Acum n-o sa vă aşteptaţi, presupun, să 
vă dezvălui tainele mele şi cu atât mai puţin pe ale sale. 

— Dar, mă rog, butoiaşele acelea cu ce sunt pline? 

— Nu i-aţi întrebat despre asta pe soldaţii dumneavoastră? 
Ce v-au răspuns ei? 

— Că sunt încărcate cu pulbere şi plumbi. 

— De la cine ştiaţi ei asta? Poate că v-au spus. 

— De la general; dar noi nu ne lăsăm duşi de nas. 

— Ia seama, domnule, nu pe mine mă dezminţi, ci pe şeful 
dumitale. 

Ofițerii se priviră încă o dată unul pe altul. Athos urmă: 

— De faţă cu soldaţii dumneavoastrăv generalul mi-a spus 
să aştept opt zile, căci în răstimp de opt zile îmi va da răspunsul 
pe care venisem să-l iau. Am fugit? Nu: aştept. 

— Ţi-a spus el să aştepţi opt zile? strigă locotenentul. 

— Mi-a spus-o atât de limpede, domnule, încât eu, care am 
un SLOOP ancorat la gurile râului, aş fi putut foarte bine să mă 
duc ieri acolo şi să mă îmbarc spre a-mi vedea de drum. Dar, 
dacă am rămas, este numai pentru a nu trece peste dorinţa 
generalului, mai ales că excelența sa a stăruit să nu plec înainte 


de a fi avut o ultimă convorbire pe care el însuşi a fixat-o peste 
opt zile. De aceea, vă repet, aştept. 

Locotenentul se întoarse către ceilalţi doi ofiţeri, cărora le 
spuse în şoaptă: 

— Dacă acest gentilom spune adevărul, mai putem încă 
nădăjdui. Generalul pesemne că are de dus unele tratative atât 
de tainice, încât va fi socotit că nu e bine să ni le împărtăşească 
nici chiar nouă, ofiţerilor lui. Deci, răstimpul cât va lipsi este de 
opt zile. Apoi, întorcându-se către Athos: Domnule, declaraţia 
domniei tale este de cea mai mare însemnătate; vrei să o repeti 
sub prestare de jurământ? 

— Domnule — răspunse Athos — am trăit totdeauna într-o 
lume unde simplul meu cuvânt a fost privit drept cel mai sfânt 
dintre jurăminte. 

— De astă dată însă, domnule, împrejurarea este mult mai 
gravă decât toate celelalte prin care vei fi trecut până acum. 
Este vorba de soarta unei întregi armate. Gândeşte-te bine la 
cele ce îţi spun: generalul a dispărut şi suntem în căutarea lui. 
E o dispariţie oarecare? S-a săvârşit cumva o crimă? Trebuie să 
ducem cercetările până în pânzele albe? Trebuie să aşteptăm cu 
răbdare? În clipa de faţă, totul, domnule, atârnă de cuvântul pe 
care-l vei rosti aici. 

— Aşa stând lucrurile, domnule, nu mai pot şovăi — 
răspunse Athos. Da, venisem să vorbesc între patru ochi cu 
generalul Monck şi să-i cer un răspuns în legătură cu anumite 
chestiuni; da, generalul, neputându-se, desigur, pronunţa 
înainte de lupta care este aşteptată, m-a rugat să rămân încă 
opt zile în casa unde mă aflu, făgăduindu-mi că peste opt zile îl 
voi vedea din nou. Da, tot ce vă spun e adevărat şi jur că aşa e, 
în faţa lui Dumnezeu, care e stăpânul absolut al vieţii mele şi 
alor dumneavoastră. 

Athos rosti aceste cuvinte cu atâta demnitate şi într-un 
chip atât de solemn, încât cei trei ofiţeri fură aproape convinşi. 
Totuşi unul dintre colonei mai făcu o încercare: 

— Domnule — zise el — cu toate că suntem acum 
încredinţaţi de adevărul spuselor dumitale, stăruie totuşi în 
această afacere un mister ciudat. Generalul e un om prea 
chibzuit ca să-şi fi putut părăsi pe neaşteptate armata, în ajunul 
unei bătălii, fără să-l fi prevenit măcar pe unul dintre noi. Eu, 
unul, nu pot crede, mărturisesc, că o anumită întâmplare 
ciudată poate să fie străină de adevărata pricină a dispariţiei 


lui. Ieri, nişte pescari necunoscuţi au venit să-şi vândă peştele 
aici; au fost adăpostiţi într-un cort, la scoțieni, adică pe drumul 
urmat de general când s-a dus ia mănăstire împreună cu 
domnia ta şi când s-a reîntors. Unul dintre acei pescari l-a 
însoţit pe general cu un fanai aprins. lar azi-dimineaţă, barca şi 
pescarii s-au făcut nevăzuţi, luaţi peste noapte de valurile mării. 

— Mie — zise locotenentul — asta mi se pare firesc, 
întrucât, la drept vorbind, oamenii aceia nu erau prizonieri. 

— Nu-i aşa; căci, repet, unul dintre ei a luminat calea 
generalului şi a domnului în cavoul mănăstirii, iar Digby ne-a 
declarat că generalul avea unele bănuieli cu privire la acei 
oameni. Şi atunci, cine poate spune că pescarii aceia nu erau 
înţeleşi cu domnul şi că, după răpire, domnul, care are mult 
curaj, de bună seamă, n-a rămas aici ca să ne liniştească prin 
prezenţa lui, împiedicându-ne să ne îndreptăm cercetările pe 
calea cea bună? 

Această cuvântare făcu oarecare impresie asupra celorlalţi 
doi ofiţeri. 

— Domnule — interveni Athos — dă-mi voie să-ţi spun că 
judecata dumitale, foarte bună în aparenţă, este cu totul lipsită 
de temei în ceea ce mă priveşte. Am rămas aici, spui, ca să abat 
bănuielile? Ei bine, dimpotrivă, iată că intru şi eu la bănuieli, ca 
şi dumneavoastră şi vă spun: e cu neputinţă, domnilor, ca 
generalul să fi plecat în ajunul unei bătălii, fără să fi lăsat o 
vorbă cuiva. Da, e o întâmplare ciudată la mijloc; da, în loc să 
staţi nepăsători şi să aşteptaţi, trebuie să luaţi toate măsurile, 
trebuie să faceţi tot ce se poate face. Eu sunt prizonierul 
dumneavoastră, domnilor, pe cuvânt sau altfel. Demnitatea mea 
cere să se ştie ce s-a întâmplat cu generalul Monck în aşa 
măsură, încât dacă îmi veţi spune: pleacă! eu voi răspunde: nu, 
rămân! Şi dacă mi-aţi cere părerea, aş adăuga: da, generalul a 
căzut pradă vreunei conspirații, deoarece, dacă ar fi părăsit 
lagărul, mi-ar fi spus-o. Căutaţi deci, cercetaţi deci, răscoliţi 
pământul, răscoliţi marea; generalul n-a plecat sau, în orice 
caz, n-a plecat din propria lui voinţă. 

Locotenentul făcu un semn către ceilalţi ofiţeri. 

— Nu, domnule — răspunse el — nu; dumneata mergi cu 
gândul prea departe. Generalul nu poate să cadă pradă 
întâmplărilor, căci, după cum se ştie, el este acela care le 
conduce. Ceea ce Monck face astăzi a mai făcut-o adesea. Prin 
urmare, nu trebuie să ne îngrijorăm; lipsa lui va fi scurtă, fără 


doar şi poate. Ca atare, să ne ferim ca, dintr-o slăbiciune pe 
care generalul ar socoti-o crimă, să facem vâlvă în legătură cu 
absenţa lui, căci asta ar putea să demoralizeze armata. 
Generalul dă dovadă de o încredere nemărginită în noi, să ne 
arătăm vrednici de ea. Domnilor, cea mai adâncă tăcere trebuie 
să învăluie toată întâmplarea asta, pe care nimic să n-o dea în 
vileag; domnul va rămâne printre noi, nu fiindcă l-am bănui 
cumva de vreo nelegiuire, ci pentru a ne păstra şi mai bine 
taina asupra dispariţiei generalului; de aceea, până la un nou 
ordin, domnul va locui la cartierul general. 

— Domnilor — protestă Athos — uitaţi că azi-noapte 
generalul mi-a încredinţat o încărcătură asupra căreia am 
datoria să veghez? Puneţi-mă sub orice pază doriţi, încătuşaţi- 
mă, dacă vreţi, dar lăsaţi-mi casa în care locuiesc drept orice 
temniţă. Generalul, la reîntoarcerea sa, vă va mustra, v-o jur pe 
cinstea mea de gentilom, că nu i-aţi respectat această hotărâre. 

Ofițerii se sfătuiră câteva clipe; apoi, după cel ajunseră la 
o înţelegere, locotenentul spuse: 

— Fie, domnule; te poţi reîntoarce acasă la dumneata. 

Şi-i dădură lui Athos o gardă de cincizeci de oameni, care-l 
închiseră în locuinţa lui, fără a-l slăbi însă o singură clipă din 
ochi. 

Taina fu astfel păstrată, dar ceasurile, dar zilele se 
scurseră unele după altele, fără ca generalul să se reîntoarcă Şi 
fără ca cineva să fi primit vreo veste de la el. 


Capitolul XXVIII 


Marfă de contrabandă 


La două zile după întâmplările pe care le-am povestit şi în 
timp ce generalul Monck era aşteptat să apară în fiecare clipă 
în lagărul său, fără ca el să se ivească, o barcă de pescari 
olandeză, în care se aflau zece oameni, aruncă ancora în 
dreptul coastei de la Scheveningen, cam la o bătaie de tun de 
uscat. Era noapte adâncă, întunericul de nepătruns şi marea 


creştea în această obscuritate: timpul cel mai prielnic pentru 
debarcarea călătorilor şi a mărfurilor. 

Portul Scheveningen formează o seceră largă; apa e puţin 
adâncă şi mai ales nesigură, astfel că nu trag aici decât marile 
lotci flamande, sau bărcile acelea olandeze pe care pescarii le 
împing peste nisip pe tăvăluguri, aşa cum făceau cei vechi, 
după spusele lui Virgiliu. Atunci când marea creşte, se umflă şi 
dă să se reverse spre țărm, nu e prea înţelept să vii cu 
încărcătura prea aproape de coastă, căci dacă vântul e tare, 
prorele se îngroapă în nisip şi nisipul de pe această coastă e 
înşelător: te afunzi uşor în el, dar numai cu greu te mai 
desprinzi. Fără îndoială, din această pricină o barcă mică se 
dezlipi de vasul pescăresc de îndată ce ancora fu aruncată şi se 
îndreptă spre țărm cu opt dintre marinarii ei, în mijlocul cărora 
se desluşea un obiect de formă alungită, un fel de coş sau de 
pachet mare. 

Ţărmul era pustiu; cei câţiva pescari ce locuiau prin părţile 
acelea se culcaseră devreme. Unica strajă ce păzea coasta 
(coastă foarte puţin păzită, dat fiind că debarcarea unei corăbii 
mai mari era cu neputinţă aici), fără să fi urmat întru totul pilda 
pescarilor care se duseseră la culcare, făcuse totuşi ca ei, în 
sensul că dormea în fundul gheretei sale tot aşa de adânc 
precum ceilalţi dormeau în paturile lor. Singurul zgomot care 
se auzea era deci şuieratul vântului de noapte printre bălăriile 
de pe dună. Dar oamenii care se apropiau erau nişte fiinţe 
bănuitoare, de bună seamă, căci liniştea asta firească şi 
pustietatea ce părea să dăinuiască aici nu-i făcură să fie mai 
puţin prevăzători; astfel, barca lor, care abia se zărea ca un 
punct negru pe apa oceanului, alunecă în cea mai adâncă 
tăcere, fără a se trage din vâsle de teamă să nu li se audă 
plescăitul şi în curând atinse pământul cu botul. 

De îndată ce simţiră ţărmul tare dedesubt, un singur om 
sări din luntre, după ce rostise un ordin scurt, cu un glas ce 
arăta că era deprins să dea comenzi. Ca urmare la acest ordin, 
mai multe muschete sclipiră deodată în slabele luciri ale mării, 
această oglindă a cerului şi pachetul de formă alungită despre 
care am vorbit şi în care pesemne că se afla vreun obiect de 
contrabandă fu dus la țărm cu cea mai mare băgare de seamă. 
Numaidecât după aceea, omul care sărise din barcă cel dintâi 
porni în grabă, de-a curmezişul, către satul Scheveningen, 
îndreptându-se spre punctul cel mai înaintat al pădurii. Acolo, 


căută casa pe care noi am mai întrezărit-o printre copaci şi pe 
care am arătat-o ca fiind locuinţa vremelnică, o locuinţă destul 
de sărăcăcioasă, a celui care, din curtenie, era numit regele 
Angliei. 

Totul dormea aici, ca pretutindeni în jur; doar un câine 
mare, din rasa acelor pe care pescarii din Scheveningen îi 
înhamă la micile lor cărucioare spre a-şi duce peştele la Haga, 
se porni să latre cu furie, de cum auzi paşii străinului sub 
ferestrele casei. Dar această straşnică pază, în loc să-l sperie pe 
proaspătul debarcat, păru, dimpotrivă, să-i stârnească o mare 
bucurie, deoarece glasul lui ar fi fost poate prea slab ca să-i 
trezească pe ai casei, pe când cu un ajutor de atare 
însemnătate vocea sa era aproape de prisos. Străinul aşteptă 
deci ca lătratul răsunător şi neîncetat să producă, precum era 
de prevăzut, efectul dorit şi numai după aceea scoase un 
strigăt. La glasul lui, câinele începu să urle cu atâta 
înverşunare, că numaidecât din casă se auzi un alt glas, ce 
potoli lătratul zăvodului. Apoi, după ce câinele se linişti cu 
totul, glasul dinăuntru, în acelaşi timp slab, dogit şi binevoitor, 
întrebă: 

— Cine e acolo? 

— Caut pe maiestatea sa Carol al II-lea — răspunse 
străinul. 

— Ce-ai cu el? 

— Vreau să-i vorbesc. 

— Cine eşti dumneata? 

— La naiba, prea mă întrebi multe şi nu-mi place să stau de 
vorbă prin gaura cheii! 

— Spune-ţi măcar numele. 

— Nu-mi place nici să-mi rostesc numele sub cerul liber! 
De altminteri, fii pe pace, nu-ţi voi mânca dulăul şi rog pe 
Dumnezeu ca nici el să nu-mi pună vreun asemenea gând rău. 

— Aduci vreo veste, nu-i aşa, domnule? se auzi iar vocea 
dinăuntru, potolită şi iscoditoare ca a oricărui bătrân. 

— Îţi răspund că aduc veşti, ba chiar din acelea ce nu-s 
aşteptate încă. Hai, deschide, ce naiba! 

— Domnule — mai întrebă moşneagul — pe sufletul şi pe 
cugetul dumitale, crezi oare că veştile pe care le aduci merită 
să-l trezesc din somn pe rege? 


— Pentru numele lui Dumnezeu, scumpe domn, trage odată 
zăvoarele; n-o să-ţi pară rău, îţi jur, de osteneala pe care ţi-o 
dai. Sunt om de încredere, pe cinstea mea! 

— Domnule, nu pot totuşi să-ţi deschid până nu-mi spui 
numele dumitale. 

— Trebuie neapărat? 

— E porunca stăpânului meu, domnule. 

— Ei bine, iată-mi numele... Dar mai înainte vreau să te 
previn că numele meu nu-ţi va spune absolut nimic. 

— Lasă, spune-l! 

— Ei bine, sunt cavalerul d'Artagnan. 

Glasul dinăuntru scăpă un strigăt. 

— Ah, Doamne! rosti bătrânul de dincolo de uşă. Domnul 
d'Artagnan! Ce fericire! Tocmai îmi spuneam eu că parcă aş 
cunoaşte vocea asta. 

— Poftim! făcu d'Artagnan. Mi se cunoaşte vocea aici! Asta 
mă măguleşte. 

— O, da, e o voce cunoscută şi iată dovada — zise bătrânul, 
trăgând zăvorul. 

Cu acestea, îl pofti înăuntru pe d'Artagnan, care, la lumina 
felinarului ce-l ţinea în mână, îl recunoscu pe îndărătnicul lui 
interlocutor. 

— Ah, drace! exclamă el. Parry! Nu mi-aş fi închipuit! 

— Parry, da, scumpe domnule d'Artagnan, eu sunt. Câtă 
bucurie să vă revăd! 

— Bine ai spus: câtă bucurie! zise d'Artagnan, strângând 
mâna bătrânului. Da! Şi-acum cred că îi vei da de veste regelui, 
nu-i aşa? 

— Dar regele doarme, scumpul meu domn. 

— La dracu! Trezeşte-l şi nu te va certa că i-ai stricat 
somnul, ţi-o spun eu! 

— Veniţi din partea contelui, nu-i aşa? 

— Care conte? 

— Contele de La Fere. 

— Din partea lui Athos? Drace, nu; vin din partea mea 
însămi. Haide, Parry, repede, la rege! Am nevoie de rege! 

Parry nu socoti de cuviinţă să mai stea pe gânduri; îl 
cunoştea pe d'Artagnan destul de bine, ştia că, deşi gascon, 
vorbele lui nu făgăduiau niciodată mult mult decât puteau să 
spună. Străbătu o curte şi o mică grădină, domoli câinele, care 
voia cu tot dinadinsul să guste din muşchetar şi se duse să bată 


în oblonul de la fereastra unei camere din partea de jos a unui 
mic pavilion. 

Numaidecât, un căţeluş ce păzea acea cameră răspunse cu 
lătrături subţiri la hămăitul gros al dulăului care păzea curtea. 

— Bietul rege! îşi spuse d'Artagnan. lată toată garda lui! E 
adevărat însă că asta nu înseamnă c-ar fi mai rău păzit. 

— Cine bate acolo? întrebă regele din fundul odăii. 

— Sire, a venit domnul cavaler d'Artagnan, care aduce 
veşti. 

Din odaie se auzi îndată un fâşâit, apoi o uşă se deschise şi 
un şuvoi de lumină năvăli pe coridor şi în grădină. 

Regele lucra la flacăra unei luminări. Pe biroul său erau 
împrăştiate mai multe bucăţi de hârtie şi, începută, ciorna unei 
scrisori care, prin numeroasele ei ştersături, dovedea că slovele 
erau aşternute cu mare greutate pe coala aibă. 

— Intră, domnule cavaler — zise el, întorcând faţa spre 
vizitator. Apoi, zărindu-l pe pescar: Dar ce-mi spuneai tu, Parry? 
Unde este domnul cavaler d'Artagnan? întrebă Carol. 

— E în faţa voastră, sire — răspunse d'Artagnan. 

— În veşmântul ăsta? 

— Da. Priviţi-mă bine, sire. Nu mă recunoaşteţi? M-aţi 
văzut la Blois, în anticamera regelui Ludovic al XIV-lea. 

— Într-adevăr, domnule, ba chiar îmi amintesc că te-ai 
arătat foarte îndatoritor faţă de mine. 

D'Artagnan se înclină uşor. 

— Era o datorie din partea mea să fac ceea ce am făcut, de 
îndată ce aflasem că e vorba de maiestatea voastră. 

— Îmi aduci veşti, zici? 

— Da, sire. 

— Din partea regelui Franţei, fără îndoială? 

— Din păcate, nu, sire — răspunse d'Artagnan. Maiestatea 
voastră a putut să vadă atunci acolo că regele Franţei nu se 
ocupă decât de persoana maiestăţii sale. 

Carol ridică ochii la cer. 

— Nu — continuă d'Artagnan — nu, sire. Vă aduc veşti 
legate numai de străduinţele mele personale. Vreau să cred, 
totuşi, că maiestatea voastră le va asculta, aceste veşti şi 
străduinţe, cu o anume îngăduinţă. 

— Vorbeşte, domnule. 

— Dacă nu mă înşel, sire, maiestatea voastră a vorbit la 
Blois despre impasul în care se află treburile sale din Anglia. 


Carol se înroşi. 

— Domnule — zise el — nu i-am povestit decât regelui 
Franţei... 

— Oh, maiestatea voastră mă înţelege greşit — rosti cu 
răceală muşchetarul. Eu ştiu să le vorbesc regilor la nenorocire, 
cu toate că ei nu mi se adresează decât atunci când sunt în 
impas; de îndată ce se simt fericiţi, nici nu se mai uită la mine. 
Pentru maiestatea voastră am însă nu numai cel mai mare 
respect, dar şi cel mai desăvârşit devotament şi la mine asta, vă 
rog să credeţi, sire, înseamnă ceva. Aşadar, auzind că 
maiestatea voastră se plânge împotriva sorții, mi-am spus că 
sunteţi un om nobil, generos şi că aţi căzut pradă nenorocirii. 

— Într-adevăr — rosti Carol cu mirare — nu ştiu ce trebuie 
să preţuiesc mai mult, îndrăzneala dumitale sau respectul 
dumitale. 

— Veţi face alegerea îndată, sire — răspunse d'Artagnan. 
Deci, maiestatea voastră se plângea fratelui său Ludovic al XIV- 
lea despre greutăţile pe care le întâmpină de a se întoarce în 
Anglia şi de a se urca din nou pe tron, fără bani şi fără oameni. 

Carol lăsă să-i scape o mişcare de nemulţumire. 

— Şi cea mai mare piedică ce-i stătea în cale — continuă 
d'Artagnan — era un oarecare general ce comanda armatele 
parlamentului şi care juca acolo rolul unui al doilea Cromwell. 
Maiestatea voastră n-a spus oare toate astea? 

— Da; însă repet, domnule, aceste cuvinte erau spuse 
numai pentru urechile regelui. 

— Veţi vedea totuşi, sire, că a fost foarte bine că ele au 
ajuns şi la acelea ale locotenentului său de muşchetari. Acest 
om, atât de stânjenitor pentru maiestatea voastră, era generalul 
Monck, pre cât cred. I-am auzit bine numele, sire? 

— Da, domnule. Dar, încă o dată, la ce bun toate 
întrebările acestea? 

— Ah, o ştiu prea bine, sire, eticheta nu îngăduie niciodată 
să li se pună regilor întrebări. Sper însă ca maiestatea voastră 
îmi va ierta imediat această lipsă de etichetă. Maiestatea 
voastră mai adăuga atunci că dacă, totuşi, l-ar putea vedea, 
dacă ar sta de vorbă cu el, dacă l-ar avea în faţă, ar triumfa, fie 
prin forţă, fie prin convingere asupra acestui obstacol, singurul 
serios, singurul greu de învins, singurul real pe care l-a întâlnit 
în cale. 


— Toate acestea sunt adevărate, domnule: soarta mea, 
viitorul meu, prăbuşirea sau gloria mea atârnă de acest om; dar 
ce concluzie vrei să tragi dumneata de aici? 

— Una singură: că dacă acest general Monck vă 
stinghereşte în măsura în care spuneţi, lucrul cel mai bun este 
ca maiestatea voastră să fie scăpată de el, sau el să fie silit a 
deveni un aliat. 

— Domnule, un rege care nu are nici bani, nici armată, 
pentru că ai ascultat convorbirea mea cu fratele meu, nu poate 
face nimic împotriva unui om ca Monck. 

— Da, sire, asta era părerea voastră, ştiu; din fericire 
pentru domnia voastră, nu a fost şi a mea. 

— Ce vrei să spui? 

— Că, fără armată şi fără un milion, eu am făcut ceea ce 
maiestatea voastră credea că nu poate face decât cu o armată şi 
cu un milion. 

— Cum? Ce-ai spus, domnule? Şi ce-ai făcut? 

— Ce-am făcut? Ei bine, sire, m-am dus să pun mâna pe 
acest om atât de stânjenitor pentru maiestatea voastră. 

— În Anglia? 

— Chiar acolo, sire. 

— Te-ai dus să-l prinzi pe Monck în Anglia? 

— Am făcut rău cumva? 

— Într-adevăr, dumneata eşti nebun, domnule! 

— Câtuşi de puţin, sire. 

— L-ai răpit pe Monck? 

— Da, sire. 

— Şi de unde anume? 

— Din mijlocul lagărului său. 

Regele tresări iritat şi ridică din umeri. 

— Şi după ce l-am răpit de pe şoseaua ce duce la 
Newcastle — spuse cu nepăsare d'Artagnan — îl aduc acum 
maiestăţii voastre. 

— Mi-l aduci mie!? strigă regele aproape indignat de ceea 
ce credea că nu poate fi decât o măsluire. 

— Da, maiestate — răspunse d'Artagnan pe acelaşi ton de 
mai înainte — vi-l aduc; e aici, la ţărmul mării, într-o ladă mare, 
prevăzută cu găurele, ca să poată răsufla. 

— Doamne Dumnezeule! 

— Oh, fiţi liniştit, sire, nu i s-a întâmplat nimic rău! A ajuns 
aici în bună stare şi foarte îngrijit. Maiestatea voastră doreşte 


să-l vadă, să stea de vorbă cu el, sau dă poruncă să fie aruncat 
în mare? 

— O, Dumnezeule! repetă Carol. O, Dumnezeul meu! 
Domnule, vorbeşti adevărat? Nu-ţi baţi cumva joc de mine prin 
vreo glumă nedemnă? Ai săvârşit dumneata o asemenea 
nemaiauzită faptă de îndrăzneală şi putere? De necrezut! 

— Maiestatea voastră îmi îngăduie să deschid fereastra? 
zise d'Artagnan, grăbindu-se să deschidă geamul. 

Regele nici nu mai apucă să spună da. D'Artagnan scoase 
un fluierat ascuţit şi prelung, pe care-l repetă de trei ori în 
liniştea adâncă a nopţii. 

— Aşa! făcu el apoi. Acum va fi adus îndată la maiestatea 
voastră. 


Capitolul XXIX 


În care d'Artagnan începe să se teamă că şi- 
a băgat banii săi şi pe ai lui Planchet într-o 
afacere pierdută 


Regele nu-şi mai putea stăpâni uimirea şi privea rând pe 
rând când spre chipul zâmbitor al muşchetarului, când spre 
fereastra întunecată, deschisă în noapte. Dar, mai înainte de a- 
şi fi adunat toate gândurile, opt oameni ai lui d'Artagnan, căci 
doi rămăseseră să păzească barca, aduseră în faţa casei şi 
lăsară la picioarele lui Parry obiectul acela de formă alungită în 
care era închisă, până una alta, soarta Angliei. 

Înainte de a pleca din Calais, d'Artagnan pusese să i se 
lucreze în acest scop un fel de sicriu, destul de larg şi destul de 
adânc pentru ca un om să se poată răsuci în el cu uşurinţă. 
Fundul şi marginile, căptuşite cu îngrijire, formau un pat 
îndeajuns de moale, încât clătinările corabiei să nu transforme 
acest soi de cuşcă într-o unealtă de ucidere. Mica deschizătură 
zăbrelită despre care d'Artagnan îi vorbise regelui se afla, 
asemenea vizierei unei căşti, chiar în dreptul feţei omului 
dinăuntru. Ea era tăiată în aşa fel, încât, la cel mai mic strigăt, 


o apăsare cu mâna putea să înăbuşe acel strigăt, sau, la nevoie, 
pe cel care ar fi strigat. 

D'Artagnan îşi cunoştea tot atât de bine şi echipajul şi 
prizonierul, încât, în tot timpul drumului, se temuse de două 
lucruri: sau că generalul va alege moartea în locul acestei 
ciudate închisori, încercând să vorbească pentru a fi înăbuşit; 
sau că oamenii lui se vor lăsa ispitiţi de făgăduielile 
prizonierului şi-l vor băga pe el, pe d'Artagnan, în cuşcă, în 
locul lui Monck. De aceea, d'Artagnan petrecuse două zile şi 
două nopţi stând lângă ladă, singur cu generalul, dându-i vin şi 
de-ale mâncării, pe care însă acesta le refuzase şi încercând 
mereu să-l liniştească în privinţa soartei ce-l aştepta în urma 
acestei neobişnuite captivităţi. Două pistoale puse alături şi 
spada trasă din teacă îi stăteau la îndemnă pentru cazul că 
cineva ar fi încercat să se amestece mai mult decât trebuia. 

Odată ajuns la Scheveningen, nu se mai temu de nimic. 
Oamenii lui se fereau ca de foc să aibă de-a face cu seniorii de 
pe uscat. Afară de asta, îl atrăsese în cauză pe cel care-i slujea, 
mai mult cu titlul, de locotenent şi care am văzut că răspundea 
la numele de Menneville. Acesta, nefiind un om cu totul de 
rând, avea mai mult de pierdut decât ceilalţi, întrucât avea ceva 
mai multa conştiinţă. Credea că îşi va putea făuri un viitor în 
serviciul lui d'Artagnan şi, drept urmare, mai curând s-ar fi 
lăsat să fie tăiat în bucăţi, decât să calce consemnul dat de şeful 
său. Ca atare, după debarcare, d'Artagnan îi încredinţase lui 
paza lăzii şi grija de a supraveghea răsuflarea generalului. De 
asemeni, tot lui îi dăduse sarcina să care lada, împreună cu 
ceilalţi şapte oameni, atunci când va auzi cele trei fluierături 
ale sale. Şi, după cum se vede, locotenentul acesta i se supuse 
întru totul. 

Lada, odată adusă în casa regelui, d'Artagnan dădu drumul 
oamenilor săi, spunându-le cu un zâmbet prietenos: 

— Domnilor, aţi făcut un mare serviciu maiestăţii sale 
regelui Carol al II-lea, care, în şase săptămâni de aici încolo, va 
fi regele Angliei. Răsplata vă va fi îndoită; întoarceţi-vă şi 
aşteptaţi-mă la corabie. 

După care plecară toţi cu chiuituri de bucurie atât de mari, 
că speriară până şi dulăul din curte. 

D'Artagnan pusese să se aducă lada chiar în anticamera 
regelui. Închise cu cea mai mare grijă uşile acestei anticamere, 
apoi deschise capacul şi-i spuse generalului: 


— Domnule general, vă rog de o mie de ori să mă iertaţi; 
purtarea mea n-a fost demnă de un om ca dumneavoastră, ştiu 
asta, dar aveam nevoie ca să mă luaţi drept stăpânul unei bărci 
oarecare. Şi apoi, Anglia e o ţară foarte neprielnică pentru 
transporturi. Sper deci că veţi ţine seama de toate acestea. Dar 
aici, domnule general — continuă d'Artagnan — sunteţi liber să 
vă ridicaţi şi să umblaţi pe propriile dumneavoastră picioare. 

Spunând acestea, tăie legăturile care stânjeneau braţele şi 
mâinile generalului. Acesta se ridică, apoi se aşeză pe un scaun 
cu resemnarea unui om care îşi aşteaptă moartea. 

D'Artagnan deschise uşa de la odaia de lucru a lui Carol şi 
spuse: 

— Sire, iată-l pe duşmanul vostru, domnul Monck; îmi 
făgăduisem să fac aceasta pentru a vă sluji. Indeplinindu-mi 
sarcina, acum porunciţi. Domnule Monck — adăugă apoi, 
întorcându-se către prizonier — vă aflaţi în faţa maiestăţii sale 
regelui Carol al II-lea, suveranul Marei Britanii. 

Monck îşi ridică spre tânărul prinţ privirea umbrită de un 
rece stoicism şi răspunse: 

— Nu cunosc nici un rege al Marei Britanii şi nu cunosc pe 
nimeni aici care să fie vrednic de a purta numele de gentilom, 
căci, în numele regelui Carol al II-lea, un emisar, pe care l-am 
luat drept un om cinstit, mi-a întins o cursă mârşavă. Am căzut 
în această cursă şi cu atât mai rău pentru mine. Acum, 
dumneata, ademenitorul — se adresă el regelui — şi dumneata, 
făptuitorul — se adresă el lui d'Artagnan — luaţi seama la cele 
ce vă spun: aveţi trupul meu, puteţi să-l ucideţi, vă dau mână 
liberă, dar nu veţi avea niciodată sufletul şi voinţa mea. Şi 
acum, să nu-mi mai adresaţi un singur cuvânt, căci, începând 
din această clipă, nu voi mai deschide gura nici măcar ca să tip. 
Am zis.. 

Rosti aceste vorbe cu hotărârea sălbatică şi de neînfrânt a 
celui mai înverşunat puritan. D'Artagnan se uită la prizonierul 
său cu ochiul omului care cunoaşte preţul fiecărui cuvânt şi 
care cântăreşte acest preţ după accentul cu care a fost rostit. 

— Adevărul e — îi spuse el încet regelui — că generalul e 
un om neînduplecat: timp de două zile n-a voit să primească nici 
o firimitură de pâine şi nici o înghiţitură de vin. Dar întrucât, 
începând din acest moment, cade în sarcina maiestăţii voastre 
să hotărască soarta lui, eu mă spăl pe mâini, cum zicea Pilat. 


Monck, în picioare, palid şi resemnat, aştepta cu privirea 
nemişcată şi cu braţele încrucişate. 

D'Artagnan se întoarse către el. 

— Inţelegeţi foarte bine — îi spuse — că fraza pe care aţi 
rostit-o adineauri, altminteri foarte frumoasă, nu poate fi spre 
folosul nimănui şi cu atât mai puţin al dumneavoastră. 
Maiestatea sa voia să vă vorbească de mult, dar respingeaţi 
orice întrevedere. Pentru ce acum, când vă aflaţi faţă în faţă, 
când vă găsiţi aici datorită unei împrejurări străine de voinţa 
dumneavoastră, pentru ce ne siliţi să folosim asprimi pe care eu 
le socotesc nelalocul lor şi de prisos? Vorbiţi, ce naiba, spuneţi 
măcar nu! 

Monck nu-şi descleştă buzele, nu făcu nici o mişcare din 
ochi, ci îşi netezea doar mustaţa cu un aer grijuliu ce voia să 
spună că îşi pierd vremea degeaba cu el. 

In acest timp, Carol al II-lea căzuse într-o meditare adâncă. 
Pentru întâia oară se afla în faţa lui Monck, adică a acestui om 
pe care dorise atât de mult să-l vadă, şi, cu acea privire 
pătrunzătoare, pe care Dumnezeu a dat-o numai vulturilor, 
scrută până în străfunduri abisul inimii lui. Şi-l văzu pe Monck 
hotărât cu adevărat ca mai bine să moară decât să vorbească, 
ceea ce nu era de neaşteptat din partea unui om atât de 
important şi a cărui rană trebuia să fi fost în momentul acela 
cât se poate de crudă. Carol al II-lea luă numaidecât una din 
acele deciziuni în care un muritor de rând îşi pune în joc viaţa, 
un general soarta, un rege regatul. 

— Domnule — i se adresă el lui Monck — dumneata ai întru 
totul dreptate din anumite puncte de vedere. De aceea, nu-ţi 
cer să-mi răspunzi, ci numai să mă asculţi. 

Urmă o clipă de tăcere, în răstimpul căreia regele îl privi 
îndeaproape; dar Monck rămase nemişcat. 

— Mi-ai aruncat adineauri o dureroasă învinuire, domnule 
— continuă regele. Ai spus că unul din emisarii mei s-a dus la 
Newcastle ca să-ţi întindă o cursă şi acest lucru, fie-mi îngăduit 
s-o spun, poate scăpa înţelegerii domnului d'Artagnan, aci de 
faţă, căruia, înainte de orice, trebuie să-i aduc mulţumirile mele 
sincere pentru generosul, pentru eroicul lui devotament. 

D'Artagnan salută cu respect. Monck nici nu clipi măcar. 

— Căci domnul d'Artagnan şi te rog să ţii seama, domnule 
Monck, că nu spun asta ca o scuză — continuă regele — domnul 
d'Artagnan s-a dus în Anglia din propriul său imbold, fără un 


scop personal, fără un ordin, fără nădejde, ca un adevărat 
gentilom ce este, pentru a ajuta un rege nenorocit şi pentru a 
adăuga o nouă faptă frumoasă la atâtea vestite isprăvi de care e 
plină viaţa dumnealui. 

D'Artagnan roşi uşor şi tuşi măgulit. Monck stătea ca 
țintuit locului. 

— Nu crezi cele ce îţi spun, domnule Monck? reluă regele. 
Înţeleg prea bine: asemenea dovezi de credinţă sunt aşa de 
rare, încât oricine s-ar putea îndoi de realitatea lor. 

— Domnul ar face foarte rău dacă nu m-ar crede, sire — 
interveni d'Artagnan — întrucât cele spuse de maiestatea 
voastră sunt deplinul adevăr, un adevăr atât de exact, încât s-ar 
părea că eu, ducându-mă să-l caut pe general, am făcut ceva ce 
strică totul. Şi m-aş simţi deznădăjduit dacă lucrurile ar fi 
înţelese în felul acesta. 

— Domnule d'Artagnan — se grăbi să adauge regele, 
apucând braţul muşchetarului — dumneata m-ai îndatorat mai 
mult, crede-mă, decât dacă ai fi făcut să triumfe cauza mea, 
căci mi-ai dezvăluit un prieten necunoscut, căruia îi voi rămâne 
totdeauna recunoscător şi pe care-l voi iubi de-a pururi... 
Regele îi strânse mâna cu căldură. Apoi, întorcându-se către 
Monck, îşi termină fraza, adăugind: Şi un duşman pe care-l voi 
stima de aici înainte după meritele sale. 

Ochii englezului sclipiră o clipă, dar numai o clipă şi faţa 
lui, luminată în fugă de această sclipire, îşi reluă posomorita ei 
împietrire. 

— Deci, domnule d'Artagnan — urmă Carol — iată ceea ce 
trebuia să se întâmple: domnul conte de La Fere, pe care-l 
cunoşti, bănuiesc, plecase spre Newcastle... 

— Athos?! strigă d'Artagnan. 

— Da, acesta e, cred, numele lui de războinic. Contele de 
La Fere se dusese la Newcastle cu gândul de a-l îndupleca pe 
general să stea de vorbă cu mine sau cu cei din partida mea şi 
poate că ar fi izbutit, dar ai intervenit dumneata, într-un chip 
cam violent, pe cât se pare, în desfăşurarea tratativelor. 

— Drace! exclamă d'Artagnan. El era de bună seamă acela 
care intra în tabără în aceeaşi seară când eu ajunsesem acolo 
cu pescarii mei... 

O uşoară încruntare a sprâncenelor lui Monck îi dădu a 
înţelege lui d'Artagnan că nu se înşela asupra acestui lucru. 


— Da, da — murmură el — mi s-a părut că-l recunosc după 
statură, mi s-a părut că-i aud glasul. Blestematul de mine!... Oh, 
sire, iertaţi-mă, dar eu credeam că mi-am condus bine barca. 

— Nu e nimic rău în asta, domnule — zise regele — decât 
că generalul mă învinuieşte de a-i fi întins o capcană, ceea ce 
nu e adevărat. Nu, generale, nu acestea sunt armele de care 
aveam de gând să mă folosesc faţă de domnia ta; ai să te 
convingi de asta în curând. Deocamdată, când îţi dau cuvântul 
meu de gentilom, te rog să crezi în el, domnule, să crezi, da. Şi 
acum, o întrebare, domnule d'Artagnan. 

— Vă ascult în genunchi, sire. 

— Eşti cu totul al meu, nu-i aşa? 

— Maiestatea voastră a putut să vadă. Cu totul! 

— Bine. Din partea unui om ca dumneata, două vorbe sunt 
de ajuns. De altminteri, pe lângă vorbe, mai sunt şi faptele. 
Generale, fii bun şi urmează-mă. Vino şi dumneata, domnule 
d'Artagnan. 

Muşchetarul, oarecum nedumerit, se pregătea să se 
supună. Carol al II-lea ieşi, Monck îl urmă, iar d'Artagnan porni 
după Monck. Carol apucă pe cărarea pe care venise d'Artagnan 
la dânsul. Peste puţin, suflarea rece a mării izbi feţele celor trei 
plimbăreţi nocturni şi, la cincizeci de paşi de portiţa pe care o 
deschise Carol, se pomeniră pe nisip, la marginea oceanului, 
care, domolindu-şi fluxul, se odihnea la țărm ca un monstru 
istovit. Carol al II-lea mergea îngândurat, cu capul în jos şi cu 
mâna vârâtă sub manta. Monck îl urma, cu braţele libere şi cu 
privirea neliniştită. D'Artagnan venea după ei, cu pumnul strâns 
pe minerul spadei. 

— Unde este vasul care v-a adus aici, domnilor? zise Carol, 
adresându-se muşche-tarului. 

— Acolo, sire. Am şapte oameni şi un ofiţer care mă 
aşteaptă în barca luminată de o flăcăruie. 

— A, da, barca e trasă pe nisip şi o văd; însă nu-mi pot 
închipui că aţi venit de la Newcastle cu o bărcuţă ca asta! 

— Nu, sire, am închiriat pe socoteala mea o corăbioară 
care e ancorată la o bătaie de tun de la țărm. Cu această 
corăbioară am străbătut marea. 

— Domnule — zise regele către Monck — eşti liber. 

Monck, în ciuda muţeniei în care se închisese, nu-şi putu 
stăpâni o exclamaţie. Regele făcu un semn de încuviinţare din 
cap şi adăugă: 


— Vom trezi un pescar din sat, care îşi va împinge barca în 
apă, chiar în noaptea asta şi te va duce acolo unde îi vei spune 
dumneata. Domnul d'Artagnan, aci de faţă, va escorta pe 
excelența ta. Îl pun pe domnul d'Artagnan sub scutul loialității 
domniei tale, domnule Monck. 

Monck lăsă să-i scape un murmur de uimire, iar d'Artagnan 
un suspin adânc. Regele, fără să pară că băgase de seamă ceva, 
bătu în peretele de scânduri al primei colibe de pescar pe care 
o întâlni în cale. 

— Hei, Keyser — strigă el — trezeşte-te! 

— Cine mă cheamă? întrebă pescarul. 

— Eu, Carol, regele. 

— Ah, milord — rosti Keyser, ridicându-se, îmbrăcat, din 
năvodul atârnat în care dormea ca într-un hamac — cu ce vă 
pot fi de folos? 

— Jupâne Keyser — zise Carol — vei porni la drum 
numaidecât. lată un călător care îţi închiriază barca şi vei fi 
plătit bine; serveşte-l cum se cuvine. 

Şi regele se retrase câţiva paşi mai în urmă, spre a-l lăsa 
pe Monck să se înţeleagă nestingherit cu pescarul asupra 
plecării. 

— Vreau să trec în Anglia — zise Monck, care vorbea 
olandeza atât cât era nevoie ca să se poată face înţeles. 

— Îndată — răspunse stăpânul bărcii — chiar acum, dacă 
doriţi. 

— Va ţine mult pregătirea? întrebă Monck. 

— Nici o jumătate de ceas, excelenţă. Fiul meu mai mare 
tocmai întinde pânzele, întrucât urma să plecăm la pescuit la 
trei ceasuri din noapte. 

— Ei, v-aţi înţeles? întrebă Carol, apropiindu-se. 

— În afară de preţ, sire — răspunse pescarul. 

— Asta rămâne pe seama mea — zise Carol — domnul mi-e 
prieten. 

Monck, la auzul acestor vorbe, tresări şi se uită mirat spre 
Carol. 

— Prea bine, milord — răspunse pescarul. 

În clipa aceea se auzi cum fiul mai mare al lui Keyser suna 
dintr-un corn de bou, la marginea apei. 

— Şi acum, domnilor, plecaţi — zise regele. 


— Sire — vorbi d'Artagnan — binevoiască maiestatea 
voastră să-mi îngăduie numai câteva minute. Am angajaţi 
oamenii, plec fără ei, trebuie să-i previn. 

— Fluieră-le — zise Carol surâzând. 

D'Artagnan fluieră într-adevăr, în timp ce barcagiul Keyser 
îi răspundea fiului său şi patru oameni, conduşi de Menneville, 
alergară îndată. 

— Iată aici un avans — zise d'Artagnan, arătându-le o 
pungă în care se aflau două mii cinci sute de livre de aur. 
Duceţi-vă şi mă aşteptaţi la Calais, în locul ştiut. 

Şi d'Artagnan, cu un oftat adânc, puse punga în mâinile lui 
Menneville. 

— Cum adică, ne părăseşti? strigară oamenii. 

— Pentru puţină vreme — răspunse d'Artagnan — sau 
pentru mai multă, cine poate să ştie? Dar cu aceste două mii 
cinci sute de livre şi cu cele două mii cinci sute pe care le-aţi 
primit mai înainte, sunteţi plătiţi după cum ne-am învoit. Aşa că 
să ne luăm rămas bun, băieţi. 

— Dar corabia? 

— Nu-i purtaţi voi de grijă. 

— Toate lucrurile noastre sunt pe puntea ei. 

— Vă veţi duce să le luaţi şi veţi porni fără zăbavă la drum. 

— Bine, stăpâne. 

D'Artagnan se întoarse la Monck, spunându-i: 

— Domnule, aştept ordinele dumneavoastră, căci vom 
pleca împreună, afară dacă nu cumva tovărăşia mea nu vă este 
pe plac. 

— Dimpotrivă, domnule — zise Monck. 

— Gata, domnilor, îmbarcarea! strigă fiul lui Keyser. 

Carol îl salută cu demnitate şi nobleţe pe general, zicându- 


— Îmi vei ierta pierderea de timp şi neajunsurile îndurate, 
atunci când te vei încredința că ele n-au pornit de la mine. 

Monck se plecă adânc, fără să răspundă. La rândul lui, 
Carol arătă că n-ar dori să-i spună nici o vorbă în ascuns lui 
d'Artagnan, adresându-i-se cu glas tare: 

— Îţi mulţumesc încă o dată, domnule cavaler, pentru 
serviciile dumitale. Ele îţi vor fi răsplătite de către bunul 
Dumnezeu, care, să sperăm, îmi hărăzeşte numai mie 
încercările şi durerile. 


Monck îi urmă pe Keyser şi pe fiul său şi se îmbarcă 
împreună cu ei. D'Artagnan venea în urma lor, mormăind: 

— Ah, bietul meu Planchet, tare mă tem că de data asta am 
făcut o afacere proastă! 


Capitolul XXX 


Acţiunile Asociaţiei Planchet & Co. încep să 
crească din nou 


În tot timpul cât au străbătut marea, Monck nu-i vorbi lui 
d'Artagnan decât în cazurile de absolută nevoie. Bunăoară, 
atunci când francezul zăbovea să vină la cină, o cină săracă, 
alcătuită din peşte sărat, pesmeţi şi rachiu de ienupăr, Monck îl 
striga, zicându-i: 

— La masă, domnule! 

Asta era tot. D'Artagnan, care şi el, în marile împrejurări, 
era foarte scurt la vorbă, trase din acest fapt concluzii de loc 
favorabile îndeplinirii misiunii lui. Şi cum avea destulă vreme 
de gândit, îşi frământa într-una mintea, căutând să se 
lămurească de unde şi până unde ajunsese Athos la Carol al Il- 
lea, de unde şi până unde puseseră amândoi la cale călătoria în 
Anglia şi, în sfârşit, cum de intrase el în tabăra lui Monck; şi 
bietul locotenent de muşchetari îşi smulgea câte un fir din 
mustață de fiecare dată când se gândea că Athos fusese, fără 
îndoială, cavalerul care-l însoţise pe Monck în faimoasa noapte 
a răpirii. 

In sfârşit, după două nopţi şi două zile de plutire, barcagiul 
Keyser atinse pământul chiar în locul unde Monck, care în 
timpul călătoriei dăduse toate ordinele necesare, poruncise să 
se facă debarcarea. Era tocmai la gura acelui mic râu în 
apropierea căruia Athos îşi alesese sălaşul. 

Ziua era pe sfârşite; un soare uriaş, asemenea unui scut de 
oţel înroşit, atingea cu marginea de jos a discului său dunga 
albastră a mării. Barca tăia mereu valurile, urcând în susul 
râului, destul de larg în partea aceea; dar Monck, stăpânit de 
nerăbdare, porunci să tragă la țărm şi Keyser îl debarcă, în 


tovărăşia lui d'Artagnan, pe malul noroios al râului, în mijlocul 
unui stufăriş. 

D'Artagnan, resemnându-se să se supună, îl urma pe 
Monck întocmai cum ursul legat în lanţuri îl urmează pe 
stăpânul sau; dar de data aceasta era rândul lui să se simtă 
umilit şi bombănea încet, în sinea sa, că serviciile la regi sunt 
atât de amare şi că nici cel mai bun dintre ele nu valorează 
nimic. 

Monck mergea cu paşi mari. S-ar fi zis că nu-i venea încă 
să creadă că se afla pe pământ englez, deşi acum se zăreau 
limpede cele câteva case de marinari şi de pescari împrăştiate 
pe micul țărm al acestui sătuc sărman. 

Deodată, d'Artagnan strigă: 

— Hei, dar, Dumnezeu să mă ierte, iată o casă care arde! 

Monck îşi ridică privirea. Într-adevăr, focul începea să 
mistuie o casă. Pornise de la un mic şopron sprijinit de casa 
aceea, căruia flăcările îi muşcau acum acoperişul. Vântul rece 
al înserării dădea şi mai multă putere vâlvătăilor. 

Cei doi călători grăbiră pasul, auziră strigăte puternice şi, 
când se apropiară, văzură nişte soldaţi care amenințau cu 
armele şi-şi agitau pumnii spre casa cuprinsă de flăcări. De 
bună seamă, datorită acestor strigăte şi ameninţări scăpaseră 
ei din vedere că o barcă se apropiase de țărm. 

Monck se opri o clipă din mers şi, pentru întâia oară, dădu 
glas gândurilor sale. 

— Eh — zise el — ăştia parcă n-ar fi soldaţii mei, ci ai lui 
Lambert. 

Aceste vorbe cuprindeau în acelaşi timp o durere, o teamă 
şi o mustrare pe care d'Artagnan le înţelese foarte bine. Intr- 
adevăr, în lipsa generalului, Lambert ar fi putut să înceapă 
lupta, să învingă, să izgonească trupele parlamentare şi, cu 
armata lui, să ia locul armatei lui Monck, rămasă fără sprijinul 
ei cel mai temeinic. La această presupunere, care trecu din 
capul lui Monck într-al său, d'Artagnan făcu următoarea 
legătură de idei: "Din două lucruri se va întâmpla unul — sau 
Monck arc dreptate şi atunci în ţară nu mai sunt decât 
lambertişti, adică duşmani care mă vor primi cu braţele 
deschise, fiindcă mie îmi datoresc victoria lor; sau nu s-a 
schimbat nimic şi atunci Monck, copleşit de bucurie că şi-a 
găsit lagărul în acelaşi loc, nu se va arăta prea aspru faţă de 
mine". 


Gândind astfel, cei doi călători mergeau înainte, până când 
se pomeniră în mijlocul unui mic grup de marinari care priveau 
cu durere cum ardea casa, dar care nu îndrăzneau să zică 
nimic, speriaţi de amenințările soldaţilor. Monck îl întrebă pe 
unul din aceşti marinari: 

— Ce s-a întâmplat aici? 

— Domnule — răspunse omul, fără să-l recunoască pe 
generalul Monck sub mantaua groasă ce-l învăluia — să vedeţi, 
în casa asta stătea un străin şi, cum necum, străinul acela le-a 
dat de bănuit soldaţilor. Atunci ei au vrut să intre peste el în 
casă, sub cuvânt că vor să-l ducă la tabără, unde era, cică, 
chemat; dar el, fără să se sperie de numărul lor, a ameninţat cu 
moartea pe cel dintâi care va încerca să-i treacă pragul; şi cum 
s-a găsit unul care a vrut să se arate mai viteaz, francezul l-a 
trântit la pământ cu un foc de pistol. 

— Ah, e un francez? zise d'Artagnan, frecându-şi manile. 
Bun! 

— Cum bun? făcu pescarul. 

— Nu, voiam să zic... cum a fost după... Dar mi s-a încurcat 
limba în gură. 

— Ce s-a întâmplat după aceea? Ceilalţi s-au înfuriat ca 
nişte lei; au tras mai mult de o sută de gloanţe asupra casei; dar 
francezul se afla la adăpost în dosul zidului şi de câte ori 
vreunul dădea să intre pe uşă, sluga lui îl primea cu un foc de 
pistol şi ochea bine, zău, sluga aceea! De câte ori vreun altul se 
repezea la fereastră, acolo îl întâmpina stăpânul. Număraţi, 
sunt vreo şapte inşi întinşi la pământ. 

— Ah, bravul meu compatriot! strigă d'Artagnan. Aşteaptă, 
aşteaptă, îţi viu într-ajutor şi le vom face de petrecanie acestor 
derbedei! 

— O clipă, domnule — îl opri Monck — stai puţin. 

— O să am mult de aşteptat? 

— Nu, atât doar cât să pun o întrebare. Şi, întorcându-se 
către marinar: Prietene — îl întrebă cu o tulburare pe care, în 
ciuda puterii lui de a se stăpâni, de data aceasta nu şi-o putu 
ascunde — ai cui sunt soldaţii ăştia, rogu-te? 

— Eh, ai cui vrei să fie, dacă nu ai turbatului ăluia de 
Monck? 

— Şi nu s-a dat nici o bătălie pe aici? 

— Ah, ba da! Dar ce folos! Armata lui Lambert se topeşte 
ca zăpada în april. Toţi trec de partea lui Monck şi soldaţi şi 


ofiţeri. În opt zile, Lambert nu va mai rămâne nici cu cincizeci 
de oameni. 

Pescarul fu întrerupt de detunătura unei noi salve de focuri 
trase asupra casei şi de o nouă descărcare de pistol ce răspunse 
dinăuntru, doborând la pământ pe cel mai cutezător dintre 
atacanţi. Furia soldaţilor nu mai cunoştea acum margini. 

Focul se înteţea neîncetat şi o pălălaie de flăcări şi fum se 
învârtejea în vârful casei. D'Artagnan nu se mai putu stăpâni. 

— La dracu! strigă el către Monck, privindu-l chiorâş. 
Sunteţi general şi lăsaţi soldaţii să ardă casele şi să omoare 
oamenii aşa! Ba încă priviţi totul în linişte şi vă încălziţi mâinile 
la un pârjol ca ăsta! La dracu, parcă n-aţi fi om! 

—  Răbdare, domnule, răbdare — răspunse Monck 
surâzând. 

— Răbdare, răbdare, până când gentilomul acela atât de 
viteaz va fi fript de viu, nu-i aşa? 

Şi d'Artagnan dădu să se repeadă înainte. 

— Stai pe loc, domnule! se răsti Monck poruncitor. 

Apoi se îndreptă spre casă. Tocmai atunci un ofiţer se 
apropie şi el de casă şi strigă, ca să-l audă cel dinăuntru: 

— Casa arde, într-un ceas vei fi făcut scrum! Mai ai încă 
timp; hai, spune-ne ce ştii despre generalul Monck şi te vom 
scăpa cu viaţă. Răspunde sau, dacă nu, pe sfântul Patrick!... 

Asediatul nu răspunse; fără îndoială, îşi încărca din nou 
pistolul. 

— S-a trimis după întărituri — strigă iar ofiţerul. Peste un 
sfert de ceas, o sută de oameni vor încercui casa! 

— Dacă vreţi să răspund — se auzi glasul francezului — să 
se retragă toată lumea de lângă casă; vreau să ies liber, să mă 
duc singur la tabără, altfel am să mor aici! 

— Mii de trăsnete! strigă d'Artagnan. Dar ăsta e glasul lui 
Athos! Ah, nemernicilor! 

Şi spada îi scăpără ca fulgerul, trăgând-o din teacă. Monck 
îl opri, oprindu-se şi el; apoi strigă cu glas răsunător: 

— Hei, ce se petrece aici? Digby, ce înseamnă focul ăsta? 
Pentru ce atâta tărăboi aici? 

— Generalul! strigă Digby, lăsând să-i cadă spada din 
mână. 

— Generalul! repetară soldaţii. 


— Ei bine, ce-i de mirare în asta? zise Monck cu o voce 
potolită. Apoi, după ce se făcu linişte, întrebă: Spuneti-mi, cine 
a pus foc casei? 

Soldaţii lăsară capetele în jos. 

— Cum! Eu întreb şi nimeni nu-mi răspunde? strigă Monck. 
Cum! Eu vă iau din scurt şi nimeni nu sare să stingă focul ăsta, 
care continuă să ardă? 

Ca la un semn, cei douăzeci de oameni se repeziră după 
găleți, ulcioare, butoaie şi stinseră, în sfârşit, pârjolul cu 
aceeaşi pornire cu care, doar cu o clipă mai înainte, îl înteţeau. 
Dar, mişcându-se mai repede decât toţi ceilalţi, d'Artagnan, în 
fruntea tuturor, sprijini o scară de perete şi strigă: 

— Athos, sunt eu, eu, d'Artagnan! Nu mă ucide, scumpe 
prieten! 

Câteva minute după aceea, muşchetarul îl strângea pe 
conte în braţele sale. 

In acest timp, Grimaud, păstrându-şi sângele rece 
dintotdeauna, dădu la o parte întăriturile de la parter şi, după 
ce deschise uşa, se opri liniştit în prag, cu braţele încrucişate. 
Doar la auzul vocii lui d'Artagnan scosese un strigăt de 
surprindere. 

Focul odată stins, soldaţii se înfăţişară ruşinaţi la general, 
cu Digby în frunte. 

— Generale — vorbi acesta — iertaţi-ne. Tot ceea ce am 
făcut este numai din dragoste pentru înălţimea voastră, căci vă 
credeam pierdut. 

— Sunteţi nebuni, domnilor. Pierdut! Oare un om ca mine 
poate să se piardă? Au nu-mi este îngăduit şi mie să lipsesc din 
când în când, fără să dau de veste? Nu cumva mă luaţi dreptun 
burghez din City? Şi trebuie ca un gentilom, prietenul meu, 
oaspetele meu, să fie înconjurat, hăituit, ameninţat cu moartea, 
fiindcă a căzut o bănuială asupra lui? Dar ce înseamnă vorba 
asta, bănuială? Să mă bată Dumnezeu dacă nu voi pune să fie 
împuşcaţi toţi cei pe care acest brav gentilom i-a mai lăsat în 
viaţă aici. 

— Generale — rosti cu umilinţă Digby — erau douăzeci şi 
opt şi iată că opt zac la pământ. 

— Îl autorizez pe domnul conte de La Fere să-i trimită şi pe 
ceilalţi douăzeci alături de aceştia opt — zise Monck. 

Şi-i întinse mâna lui Athos. 


— Toată lumea în tabără! ordonă apoi Monck. Domnule 
Digby, vei sta o lună la închisoare. 

— Generale... 

— Asta te va învăţa, domnule, să nu mai faci altă dată 
nimic, fără ordinele melc. 

— Primisem ordinul locotenentului, generale. 

— Locotenentul n-a fost însărcinat să vă dea un asemenea 
ordin, iar dacă el v-a poruncit într-adevăr să daţi foc acestui 
gentilom, atunci va sta la închisoare în locul dumitale. 

— Nu ne-a poruncit asta, generale; ne-a poruncit să-l 
aducem în tabără; dar domnul conte n-a vrut să ne urmeze. 

— N-am vrut să intre nimeni în casa mea, ca s-o jefuiască 
— spuse Athos, aruncându-i lui Monck o privire cu subînţeles. 

— Şi aţi făcut foarte bine. În tabără, v-am spus! 

Soldaţii se îndepărtară cu capetele plecate. 

— Acum, ca am rămas singuri — îl întrebă Monck pe Athos 
— spuneti-mi, vă rog, domnule, pentru ce v-aţi încăpăţinat să 
rămâneţi aici, când aveaţi la îndemână corabia... 

— Vă aşteptam, generale — răspunse Athos. Excelenţa 
voastră nu mi-a dat oare întâlnire peste opt zile? 

O privire cât se poate de grăitoare a lui d'Artagnan îl făcu 
pe Monck să vadă că aceşti doi oameni atât de curajoşi şi atât 
de cinstiţi nu fuseseră câtuşi de puţin înţeleşi asupra răpirii 
sale. De altfel, generalul ştia asta mai dinainte. 

— Domnule — i se adresă el lui d'Artagnan — ai avut 
perfectă dreptate. Fii bun şi lasă-mă să stau o clipă de vorbă cu 
domnul conte de La Fere. 

D'Artagnan se folosi atunci de acest prilej pentru a se duce 
să-i spună bună ziua lui Grimaud. 

Monck îl rugă pe Athos să-l ducă în odaia unde locuia el. 
Această cameră era încă plină de fum şi dărâmături. Mai mult 
de cincizeci de gloanţe intraseră pe fereastră şi scrijeliseră 
pereţii. Înăuntru găsi o masă, o călimară şi tot ce trebuie 
pentru scris. Monck luă o pană şi scrise un singur rând, semnă, 
îndoi hârtia, pecetlui scrisoarea cu pecetea de la inelul său şi o 
dădu lui Athos, spunându-i: 

— Domnule, înmânaţi, vă rog, această scrisoare regelui 
Carol al II-lea şi plecaţi chiar în această clipă, dacă nimic nu vă 
mai reţine aici. 

— Dar butoiaşele? zise Athos. 


— Pescarii care m-au adus pe mine vă vor ajuta să le 
transportaţi la vas. Plecaţi, dacă se poate, într-un ceas. 

— Da, generale — zise Athos. 

— Domnule d'Artagnan! strigă Monck pe fereastră. 

D'Artagnan veni în grabă. 

— Îmbrăţişează-ţi prietenul, domnule şi ia-ţi rămas bun de 
la el, căci se întoarce în Olanda. 

— În Olanda! exclamă d'Artagnan. Şi eu? 

— Eşti liber să-l urmezi, domnule; dar eu te rog să rămâi — 
zise Monck. Ai să mă refuzi, oare? 

— O, nu, generale, sunt la ordinele dumneavoastră. 

D'Artagnan îl îmbrăţişă pe Athos şi abia avu timp să-şi ia 
rămas bun de la el. Monck îi cerceta, pe amândoi cu privirea. 
Apoi se îngriji el însuşi de pregătirile pentru plecare, de 
transportul butoiaşelor la vas, de îmbarcarea lui Athos; pe 
urmă, luându-l la braţ pe d'Artagnan, care era cu totul uluit şi 
emoţionat, se îndreptară împreună spre Newcastle. 

În timp ce mergeau astfel pe drum, d'Artagnan, la braţul 
lui Monck, îşi spunea în sinea lui: "Bravo, bravo, iată că 
acţiunile casei Planchet şi Compania încep, mi se pare, să 
crească din nou!" 


Capitolul XXXI 


Monck trece la fapte 


Cu toate că se bucura să vadă un asemenea sfârşit 
norocos, d'Artagnan nu pricepea totuşi prea bine pe ce lume se 
afla. Pentru el, această călătorie a lui Athos în Anglia, 
înţelegerea regelui cu Athos şi ciudata legătură dintre planul lui 
propriu şi acela al contelui de la Fere erau subiecte ce-i dădeau 
mult şi îndelung de gândit. Dar cel mai bun lucru era să nu se 
mai întrebe nimic şi să meargă înainte. Făcuse un act nesăbuit 
şi, cu toate că izbândise, aşa cum îşi făgă-duise, nu se alegea cu 
nimic de pe urma acestei izbânzi. Aşa că, întrucât totul era 
pierdut, nu mai avea ce să rişte acum. D'Artagnan îl urmă deci 
pe Monck în mijlocul lagărului său. 


Întoarcerea generalului stârni o bucurie nemaipomenită, 
căci toţi de acolo îl credeau pierdut. Dar Monck, cu chipul său 
aspru şi cu purtarea lui rece, părea că-i întreabă pe locotenenţii 
săi fâstâciţi şi pe soldaţii înveseliţi care este cauza acestei 
voioşii. Astfel, locotenentului care-i ieşise înainte şi-i 
mărturisise neliniştea pe care o încercaseră de la plecarea lui, îi 
spuse: 

— Pentru ce toate astea? Sunt oare dator să vă dau 
socoteală? 

— Dar, excelenţă, oile fără păstor încep să se teamă. 

— Să se teamă? făcu Monck cu vocea lui potolită, dar 
puternică. Ah, domnule, ce vorbă!... Dumnezeu să mă ierte, dar 
dacă oile mele n-au gheare şi dinţi, mă lipsesc bucuros de a fi 
păstorul lor. Aşadar, dumneata te-ai temut, domnule! 

— Pentru dumneavoastră, generale. 

— Vezi-ţi de treburile dumitale şi dacă eu n-am mintea pe 
care Dumnezeu i-a dat-o lui Oliver Cromwell, o am pe aceea pe 
care mi-a dat-o mie; mă mulţumesc cu ea, oricât de îngustă ar 
fi. 

Ofiţerul tăcu mâlc şi Monck, impunând astfel tuturor 
oamenilor săi tăcerea, îi făcu pe toţi să creadă fie că săvârşise 
un lucru de mare însemnătate, fie că îi pusese numai la 
încercare. Era într-adevăr greu să cunoşti firea acestui 
comandant scrupulos şi răbdător. Dacă însă Monck era tot atât 
de credincios ca aliaţii săi, puritanii, apoi se cuvenea să 
mulţumească din toată inima sfântului care-l scosese din cuşca 
lui d'Artagnan. 

În timp ce în lagărul lui Monck se petreceau toate acestea, 
muşchetarul nostru nu înceta să-şi spună: "Doamne, fă ca 
domnul Monck să nu aibă atâta amor propriu cât am eu, unul; 
căci, o spun limpede, dacă cineva m-ar fi închis într-o ladă cu 
grătarul ăla în dreptul gurii, ca să răsuflu şi m-ar fi purtat 
astfel, ca pe un vițel legat fedeleş, de la un țărm la altul al 
mării, aş păstra o amintire atât de urâtă despre nenorocita mea 
înfăţişare din acea ladă şi o ură atât de crudă împotriva celui 
care m-ar fi închis, m-aş teme atât de mult să nu văd fluturând 
pe faţa celui ce m-ar fi batjocorit astfel un zâmbet răutăcios sau 
în purtarea lui vreun semn că vrea să-mi amintească de poziţia 
mea caraghioasă din ladă, încât, la dracu!... i-aş înfige un 
pumnal în beregată, ca să-i mulţumesc pentru răsuflătoare şi l- 


aş ţintui într-un coşciug adevărat, în semn de amintire pentru 
acea raclă în care aş fi putrezit două zile la rând!" 

Şi d'Artagnan era cu adevărat sincer când vorbea astfel, 
ştiut fiind că nu se afla pe lume epidermă mai simţitoare ca 
aceea a gasconului nostru. Din fericire însă, Monck nutrea cu 
totul alte gânduri. El nu deschise gura să aducă vorba despre 
trecut faţă de sfiosul lui învingător, ci îl ţinea pe acesta foarte 
aproape de dânsul în toate treburile sale, ba îl lua chiar în unele 
recunoaşteri, fără îndoială cu scopul de a ajunge la ceea ce 
dorea atât de mult şi anume să se spele de ruşinea suferită şi să 
se înalțe în ochii lui d'Artagnan. Acesta, la rândul lui, se purta 
ca un linguşitor fără pereche, ce nu mai contenea cu laudele: 
admira tactica lui Monck, rânduiala ce domnea în lagărul său şi 
făcea mare haz pe socoteala întăriturilor lui Lambert, care, 
spunea el, degeaba s-a străduit să îngrădească o tabără pentru 
douăzeci de mii de oameni, când un pogon de pământ i-ar fi fost 
de ajuns pentru un caporal şi cei cincizeci de paznici ce i-or mai 
fi rămas, să zicem, credincioşi. 

Monck, îndată după sosire, primi propunerea unei 
întrevederi făcută în ajun de Lambert şi pe care locotenenţii săi 
o respinseseră sub cuvânt că generalul era bolnav. Această 
întrevedere nu fu nici lungă, nici interesantă. Lambert îi cerea o 
mărturisire de credinţă rivalului său. Acesta declară că n-avea 
altă convingere, decât aceea a majorităţii. Lambert întrebă 
dacă n-ar fi mai înţelept să pună capăt zâzaniei printr-o alianţă, 
decât printr-o lupta. La care Monck ceru un răgaz de opt zile, 
ca să se gândească. Şi Lambert nu-i putu refuza acest răgaz, cu 
toate ca el, Lambert, venise aici amenințând că va nimici toată 
armata lui Monck. Astfel că, în urma întrevederii, pe care 
oamenii lui Lambert o aşteptau cu nerăbdare şi care se sfârşi 
fără să se hotărască nimic, nici tratat, nici luptă, armata 
răzvrătită începu, aşa precum prevăzuse domnul d'Artagnan, să 
prefere cauza bună în locul celei rele şi parlamentul, oricât era 
el de coadă, în locul neantului pompos al planurilor generalului 
Lambert. Afară de asta, toţi îşi aminteau de gustoasele ospăţuri 
de la Londra şi de risipa de bere şi rachiu cu care burghezii din 
cetate îi plăteau pe prietenii lor, soldaţii; se uitau apoi cu 
groază la pâinea neagră a războiului, la apa tulbure a râului 
Tweed, prea sărată ca s-o bei cu paharul şi prea puţină ca s-o 
fierbi în oală şi îşi spuneau: "Nu ne va fi oare mai bine de 


partea cealaltă? Oare friptura ce se pregăteşte la Londra nu e 
cumva pentru Monck?" 

Din clipa aceea, în armata lui Lambert nu se mai vorbea 
decât de dezertări. Soldaţii se lăsau atraşi de tăria principiilor, 
care, întocmai ca şi disciplina, sunt legătura de bază a oricărui 
corp constituit într-un scop oarecare. Monck apăra 
parlamentul, Lambert îl ataca. Monck nu ţinea, mai mult ca 
Lambert, să susţină parlamentul, dar apucase să scrie pe 
steagurile lui acest lucru, în aşa fel că toţi cei din partida 
potrivnică erau siliţi să scrie pe ale lor: "Răzvrătire", ceea ce 
suna urât în urechile puritane. Treceau astfel de la Lambert la 
Monck, aşa cum păcătoşii din scripturi se lepădau de Baal şi 
veneau la Dumnezeu. 

Monck îşi făcuse şi socoteala: la o mie de dezertori pe zi, 
Lambert mai avea în faţă douăzeci de zile; numai că în iureşul 
lucrurilor care se năruiesc se produce o asemenea creştere de 
greutate şi iuţeală, amândouă combinându-se, încât, dacă în 
prima zi vor fugi o sută, în a doua zi îi vor urma cinci sute, iar în 
a treia o mie. Monck se oprise la o cifră mijlocie. Dar de la o 
mie, dezertările trecură repede la două mii, apoi la patru mii şi 
după opt zile Lambert, dându-şi seama că nu mai avea putinţă 
să primească lupta, dacă i s-ar fi oferit, luă înţeleaptă hotărâre 
de a spăla putina într-o noapte şi de a se întoarce la Londra, 
prevenindu-l pe Monck că îşi va alcătui o nouă putere cu 
sfărâmăturile partidei militare. 

Monck însă, liber şi fără griji, mărşălui spre Londra ca 
învingător, sporindu-şi armata cu toate grupurile răzlețe pe 
care ie întâlnea în cale. Se opri la Barnet, adică la patru leghe, 
îndrăgit de parlament, care credea că vede în el un ocrotitor şi 
aşteptat de popor, care voia să-l vadă trecând la fapte, ca să-l 
poată judeca. D'Artagnan însuşi nu putuse face nici o judecată 
asupra tacticii lui. Se mulțumea să-l observe şi să-l admire. 
Monck nu putea să intre în Londra în numele unei anumite idei 
fără să nu dezlănţuie acolo războiul civil. De aceea, el mai 
zăbovi câtva timp. 

Pe negândite, tocmai când nimeni nu se aştepta, Monck 
alungă din Londra partida militară şi se instala în cetate, în 
mijlocul burghezilor, din ordinul parlamentului; apoi, în clipa 
când burghezia începu să strige împotriva lui Monck, în clipa 
când soldaţii înşişi cârteau împotriva comandantului lor, 
Monck, bizuindu-se pe majoritate, se adresă Parlamentului 


"coadă", cerându-i să abdice, să ridice asediul şi să lase locul 
unui guvern care să nu fie numai o glumă. Monck rosti toate 
acestea sprijinit de cincizeci de mii de spade, cărora li se 
alăturară, în aceeaşi seară, cu strigăte delirante de bucurie, 
cinci sute de mii de locuitori ai vajnicului oraş al Londrei. 

În sfârşit, în momentele când poporul, după triumful şi 
ospeţele lui gălăgioase de pe străzi, căuta din ochi un stăpân în 
seama căruia să se lase, se răspândi vestea că o corabie plecase 
din Haga, aducându-l pe Carol al II-lea, cu toată averea lui. 

— Domnilor — zise Monck către ofiţerii săi — eu mă duc 
să-l întâmpin pe regele legitim. Cine mă iubeşte, mă urmează! 

Aclamaţii asurzitoare însoţiră aceste cuvinte, pe care 
d'Artagnan le auzi nu fără un adânc fior de plăcere. 

— La dracu! făcu el către Monck. Dar asta e o cutezanţă, 
domnule! 

— Mă însoţeşti, nu-i aşa? îl întrebă Monck. 

— Naiba să mă ia, generale! Dar spune-mi, rogu-te, ce i-ai 
scris prin Athos... vreau să spun prin contele de La Fere... ştii... 
în ziua sosirii noastre? 

— Faţă de dumneata nu mai am taine — răspunse Monck. 
I-am scris aceste cuvinte: "Sire, aştept pe maiestatea voastră 
peste şase săptămâni la Dover". 

— Ah — făcu d'Artagnan — atunci nu mai spun că eo 
cutezanţă; spun că totul a fost bine judecat. Straşnică lovitură! 

— Te pricepi şi dumneata la aşa ceva! replică Monck. 

A fost singura aluzie pe care generalul a făcut-o la 
călătoria lui în Olanda. 


Capitolul XXXII 


În ce împrejurare, Athos şi d'Artagnan se 
întâlnesc încă o dată la hanul "Cornul de 
Cerb" 


Regele Angliei îşi făcu intrarea cu mare alai, mai întâi la 
Dover, apoi la Londra. Ceruse să fie aduşi frații lui; el venise cu 


mama şi sora sa. Anglia se afla de atâta vreme pradă 
frământărilor interne, încât această reîntoarcere a regelui Carol 
al II-lea — despre care englezii nu ştiau altceva decât că era fiul 
unui om căruia ei îi tăiaseră capul — fu un prilej de mulţumire 
pentru cele trei regate. Astfel că, toate acele ovaţii şi toate 
aclamaţiile ce salutau sosirea lui îl tulburară aşa de tare pe 
tânărul rege, încât se aplecă la urechea lui Jack de York, fratele 
său mai mic, şi-i spuse: 

— Într-adevăr, Jack, mi se pare că numai noi suntem 
vinovaţi de a fi lipsit atât de mult timp dintr-o ţară unde suntem 
atât de iubiţi. 

Cortegiul fu măreț. O vreme minunată făcea şi mai 
frumoasă solemnitatea. Carol îşi regăsise toată tinereţea, toată 
voioşia de odinioară; părea alt om. Inimile îi surâdeau ca 
soarele însuşi. 

În mulţimea aceea gălăgioasă de curteni şi de admiratori, 
ce nu părea să-şi mai aducă aminte că tot ei fuseseră aceia 
care-l conduseseră la eşafodul din White-Hall pe tatăl noului 
rege, un om, în costum de locotenent de muşchetari, privea, cu 
zâmbetul aninat în colţul buzelor sale subţiri şi pline de duh, 
când spre poporul ce-şi striga din răsputeri bucuria, când spre 
regele ce-şi înfrâna tulburarea şi saluta în dreapta şi în stânga, 
mai ales femeile, ale căror buchete de flori cădeau sub 
picioarele calului său. 

"Frumoasă îndeletnicire să fii rege — îşi spunea acest om, 
adâncit în contemplarea sa şi atât de cufundat în meditare, 
încât se oprise în mijlocul drumului, lăsând să defileze pe 
dinaintea lui cortegiul. Iată într-adevăr un prinţ înveşmântat în 
aur şi în diamante, ca un Solomon şi smălţat în flori ca o pajişte 
primăvara; o să-şi vâre mâinile până la coate în uriaşele lăzi în 
care  supuşii lui, foarte credincioşi astăzi, dar foarte 
necredincioşi ieri, au strâns pentru el vreo două căruţe cu 
bulgări de aur. I se aruncă atâtea flori în cale, că e gata să fie 
îngropat în ele, dar numai cu două luni în urmă, dacă s-ar fi 
înfăţişat aici, ar fi fost primit cu gloanţe şi ghiulele, aşa precum 
astăzi este primit cu flori." 

Alaiul înainta mereu şi aclamaţiile începeau să se 
depărteze, împreună cu regele, în direcţia palatului, ceea ce nu 
însemna însă că ofiţerul nostru era mai puţin împins şi 
îmbrâncit de mulţime. 


«La dracu! îşi spunea mai departe visătorul. lată nişte 
oameni care mă calcă pe picioare şi care mă privesc ca pe un 
oarecare, ba chiar ca pe un nimic, din simplul motiv că ei sunt 
englezi, iar eu sunt francez. Dacă cineva i-ar întreba pe oamenii 
aceştia: "Cine este domnul d'Artagnan?" ei ar răspunde: Nescio 
vos. Dar e de ajuns să le spui: "Iată-l pe rege, iată-l pe domnul 
Monck" şi vor începe numaidecât să urle: "Trăiască regele! 
Trăiască domnul Monck!" până când îşi vor sparge bojocii. 
Totuşi — urmă el privind gloata cu acea căutătură atât de fină 
şi uneori atât de mândră — totuşi, staţi puţin, oameni buni şi 
gândiţi-vă: ce-a făcut regele Carol al vostru, ce-a făcut domnul 
Monck? Apoi socotiți şi ce-a făcut acest biet necunoscut, pe 
numele lui — d'Artagnan. E drept că nu ştiţi nimic despre el, 
fiindcă nu-l cunoaşteţi, ceea ce vă îndreptăţeşte poate ca nici să 
ou vă gândiţi la el. Ei şi ce? Asta nu-l împiedică pe regele Carol 
al Il-lea de a fi un mare rege, cu toate că a stat în surghiun 
doisprezece ani şi pe domnul Monck de a fi un mare căpitan, cu 
toate că a făcut călătoria în Olanda închis într-o ladă. Prin 
urmare, întrucât e recunoscut că e un mare rege, iar celălalt un 
mare căpitan: «Hurrah for the King Charles II! Hurrah for the 
capitain Monck!» 

Şi glasul lui se alătură celor ale miilor de spectatori, pe 
care le şi întrecu o clipă; iar pentru a face şi mai bine pe omul 
credincios, îşi ridică pălăria de pe cap şi o flutură cu putere în 
aer. Dar tocmai în toiul acestei însufleţite manifestări de 
loialism (aşa se numea atunci, în 1660, aceea ce astăzi se 
numeşte regalism), cineva îl apucă de braţ. 

— Athos! strigă d'Artagnan. Tu aici? 

Şi cei doi prieteni se îmbrăţişară. 

— Tu aici! Şi de vreme ce eşti aici — continuă muşchetarul 
— cum se face că nu te afli în mijlocul tuturor acelor curteni, 
scumpul meu conte? Cum, tu, eroul acestei sărbători, nu mergi 
pe cal la stânga maiestăţii sale restaurate, aşa cum domnul 
Monck se ţine la dreapta sa? Pe legea mea, nu mai înţeleg 
nimic din purtarea ta şi nici din aceea a prinţului care îţi 
datorează atâta. 

— Veşnic batjocoritor, dragul meu d'Artagnan — zise 
Athos. N-ai de gând să te dezbari odată de acest urât nărav? 

— Lasă asta; văd că nu faci parte din suită. 

— Nu fac parte din suită, deoarece n-am vrut eu să fac. 

— Şi pentru ce n-ai vrut tu? 


— Fiindcă nu sunt nici trimis, nici ambasador, nici 
reprezentant al regelui Franţei şi n-ar avea rost să mă arăt 
astfel alături de un rege pe care Dumnezeu nu mi l-a hărăzit 
stăpân. 

— La dracu! Dar te arătai totuşi alături de celălalt rege, 
tatăl acestuia. 

— Asta e altceva, prietene; acela era condamnat să moară. 

— Şi totuşi, ceea ce ai făcut pentru cel de azi... 

— Am făcut fiindcă trebuia să fac. Dar, tu ştii foarte bine, 
mi mi-a plăcut niciodată să ies în primele rânduri. lar regelui 
Carol al II-lea, care nu mai are nevoie de mine, tot ce-i cer 
acum este să mă lase în tihna şi în umbra mea. 

D'Artagnan scoase un oftat adânc. 

— Ce ai? îl întrebă Athos. S-ar spune că această fericită 
reîntoarcere a regelui la Londra te întristează, prietene, pe tine, 
care totuşi ai făcut pentru maiestatea sa cel puţin tot atât cât 
am făcut şi eu. 

— Nu-i aşa — zise d'Artagnan, însoţindu-şi vorbele cu râsul 
lui gascon — ca am făcut şi eu destul pentru maiestatea sa şi că 
acest lucru nu poate fi pus la îndoială? 

— O, fireşte — zise Athos. lar regele o ştie prea bine, 
prietene. 

— O ştie? zâmbi muşchetarul cu amărăciune. Pe legea 
mea, nu bănuiam asta şi tocmai încercam, chiar în acest 
moment, să uit. 

— El însă, prietene, nu va uita nimic, te încredinţez. 

— Spui asta ca să mă mai mângâi puţin, Athos. 

— Şi pentru ce? 

— La dracu! Pentru toate cheltuielile pe care le-am făcut. 
M-am ruinat, prietene dragă, m-am ruinat pentru restaurarea 
acestui tânăr prinţ care a trecut adineauri pe lângă mine, 
săltând fericit pe calul său şarg. 

— Regele nu ştie că te-ai ruinat, dragul meu, dar ştie că-ţi 
datorează mult. 

— Mă despăgubeşte asta cu ceva, Athos, spune? Căci. mă 
rog, îţi dau dreptate, tu ai lucrat într-un chip nobil. Nu uita însă 
că eu, care, s-ar (părea, era să răstorn planurile tale, eu sunt 
acela ce, de fapt, le-am făcut să izbândească. Ia stai şi 
urmăreşte puţin calculul meu: tu poate că n-ai fi reuşit, prin 
vorbă bună şi blândeţe, să-l îndupleci pe generalul Monck, în 
timp ce eu l-am luat aşa de repede pe acest drăguţ general, 


încât i-am dat prinţului tău prilejul să se arate generos; această 
generozitate i-a fost inspirată de năstruşnica mea boroboaţă, cu 
urmări atât de fericite. Iar Carol şi-o vede acum răsplătită prin 
restaurarea pe care i-a acordat-o Monck. 

— Toate astea, dragă prietene, sunt cel mai curat adevăr — 
zise Athos. 

— Ei bine, oricât de curat ar fi acest adevăr, nu e mai puţin 
adevărat, prietene, că eu mă voi reîntoarce acasă foarte iubit de 
domnul Monck, care nu mă mai scoate din my dear capitain, cu 
toate că nu-i sunt nici drag, nici căpitan şi foarte prețuit de 
rege, care a şi uitat numele meu; nu e mai puţin adevărat, îţi 
spun, că mă voi reîntoarce în frumoasa mea patrie blestemat de 
ostaşii pe care i-am stârnit în speranţa unei mari solde, 
blestemat de bravul Planchet, de la care am împrumutat o parte 
din agoniseala lui. 

— Cum aşa? Ce dracu caută Planchet în toate treburile 
astea? 

— Ei da, dragul meu: pe acest rege atât de spilcuit, atât de 
zâmbitor, atât de adorat, domnul Monck îşi închipuie că el l-a 
rechemat, tu îţi închipui că tu l-ai susţinut, eu îmi închipui că eu 
l-am adus, el însuşi îşi închipuie că a fost restaurat datorită 
propriilor sale tratative; şi, totuşi, nimic din toate acestea nu e 
adevărat: Carol al II-lea, regele Angliei, Scoției şi Irlandei, a 
fost reînălţat pe tronul său de un băcan francez, care îşi are 
prăvălia în strada Lombarzilor şi se numeşte Planchet. Iată ce 
înseamnă măreţia. "Deşertăciunea, deşertăciunilor — glăsuieşte 
scriptura — totul e deşertăciune!" 

Athos nu se putu stăpâni să nu râdă la această vorbă 
glumeaţă a prietenului său. 

— Dragă d'Artagnan— zise el, strângându-i mâna călduros 
— nu poţi fi oare mai filozof? Nu eşti oare mulţumit ca mi-ai 
salvat viaţa, aşa cum ai făcut-o, sosind în chip atât de fericit, 
împreună cu Monck, tocmai în momentul când blestemaţii aceia 
de parlamentari voiau să mă ardă de viu? 

— Lasă, lasă — i-o întoarse d'Artagnan — meritai să fii ars 
puţin, dragul meu conte. 

— De ce? Fiindcă am salvat milionul regelui Carol? 

— Care milion? 

— Ah, aşa“i, tu n-ai ştiut nimic despre asta, prietene drag; 
dar să nu te superi pe mine, nu era o taină a mea. Cuvântul 
acela Remember, pe care regele Carol l-a rostit pe eşafod... 


— Şi care înseamnă adu-ţi aminte? 

— Întocmai. Cuvântul acela voia să spună: "Adu-ţi aminte 
că în hrubele de la Newcastle se află îngropat un milion şi că 
acest milion este al fiului meu". 

— A, foarte bine, înţeleg. Dar ceea ce înţeleg iarăşi şi mi se 
pare groaznic este că de câte ori maiestatea sa Carol al II-lea se 
va gândi la mine, îşi va spune: "Iată un om care era cât pe-aci 
să mă facă să-mi pierd coroana. Noroc însă că eu am fost 
generos, mare, plin de prezenţă de spirit". Aşa va gândi despre 
mine şi despre el acest tânăr gentilom cu surtucul negru, 
jerpelit ca vai de lume, care a venit la castelul din Blois, cu 
pălăria în mână, să mă întrebe dacă vreau să-l las să intre la 
regele Franţei. 

— D'Artagnan, d'Artagnan — rosti Athos, punându-şi mâna 
pe umărul muşchetarului — eşti nedrept! 

— Am şi de ce. 

— Nu, căci nu ştii ce poate aduce viitorul. 

D'Artagnan îşi privi prietenul în ochi şi începu să râdă. 

— Într-adevăr, scumpul meu Athos — zise el — tu rosteşti 
nişte cuvinte minunate, pe care nu le-am auzit decât la tine şi la 
domnul cardinal Mazarin. 

Athos făcu o mişcare de nemulţumire. 

— Iartă-mă — adăugă d'Artagnan zâmbind — iartă-mă dacă 
te jignesc cumva. Viitorul! Eh, frumoase vorbe, vorbele care 
făgăduiesc mult şi ce bine îţi umplu ele gura în lipsă de altceva! 
La dracu! Am întâlnit atâţia care făgăduiesc, dar când voi găsi 
oare şi unul care să dea? Ei, să lăsăm asta — încheie el. Ce faci 
tu aici, scumpul meu Athos? Eşti vistiernic al regelui? 

— Cum, vistiernic al regelui? 

— Da, căci de vreme ce regele are un milion, îi trebuie şi 
un vistiernic. Regele Franţei, care n-are o para chioară, are în 
schimb un intendent superior, pe domnul Fouquet. E adevărat 
însă că domnul Fouquet îşi are milioanele sale. 

— Oh, milionul nostru a fost cheltuit de mult — zise Athos, 
zâmbind la rândul lui. 

— Pricep, s-a prefăcut în mătase, în pietre scumpe, în 
catifea şi în pene de toate soiurile şi de toate culorile. Toţi 
aceşti prinți şi toate aceste prințese aveau mare nevoie de 
croitori şi de cusătorese... Eh, Athos, ţi-aduci aminte cât am 
cheltuit noi, noi înşine, pentru îmbrăcăminte, în timpul 
campaniei din La Rochelle, ca să ne facem intrarea călări? Două 


sau trei mii de livre, pe cinstea mea! O hlamidă de rege e însă 
mai lungă, îţi trebuie un milion numai ca să cumperi stofa. Dar 
spune-mi, Athos, dacă nu eşti vistiernic, eşti măcar bine văzut 
la curte? 

— Pe cinstea mea de gentilom, habar n-am — răspunse cu 
modestie Athos. 

— Haide, haide, cum habar n-ai? 

— Nu l-am mai văzut pe rege de la Dover. 

— Atunci, la dracu, te-a uitat şi pe tine! Plăcută treabă, 
nimic de zis I 

— Maiestatea sa are atâtea pe cap! 

— O — strigă d'Artagnan cu una din acele strâmbături 
pline de haz pe care numai el ştia să le facă — iată, pe legea 
mea, că-mi vine să mă îndrăgostesc iar de monsignor Giulio 
Mazarini. Cum, dragul meu Athos, regele nu te-a mai revăzut? 

— Nu. 

— Şi mi eşti furios? 

— Eu? Pentru ce? Îți închipui cumva, scumpul meu 
d'Artagnan, că pentru rege am făcut eu ceea ce am făcut? Nici 
nu-l cunosc pe acest străin. L-am apărat pe tatăl său, deoarece 
însemna un principiu sfânt pentru mine şi m-am lăsat împins 
către fiu de dragul aceluiaşi principiu. De altminteri, tatăl era 
un vrednic cavaler, o nobilă fiinţă, îţi mai aduci aminte? 

— E adevărat, a fost un brav şi minunat om, care a avut o 
viaţă tristă, dar o moarte frumoasă. 

— Ei bine, scumpul meu d'Artagnan, vreau să înţelegi un 
lucru: acestui rege, acestui om de inimă, acestui prieten din 
gândul meu, dacă mi-e îngăduit să spun astfel, i-am jurat în 
clipa supremă să păstrez cu credinţă taina unei averi ce trebuia 
transmisă fiului său pentru a se folosi de ea la timpul potrivit; 
acest tânăr a venit să mă caute, mi-a povestit nenorocirea lui, 
fără să ştie că aş putea fi altceva pentru dânsul decât o amintire 
vie în legătură cu tatăl său; am îndeplinit faţă de Carol al II-lea 
ceea ce-i făgăduisem lui Carol Întâiul, asta e tot. Ce-mi pasă 
acum dacă el va fi sau nu va fi recunoscător? În primul rând mie 
mi-am făcut un bine, des-povărându-mă de această răspundere 
şi nicidecum lui. 

— Nu degeaba spuneam eu întotdeauna — zise d'Artagnan, 
cu un suspin — că dezinteresarea este cel mai frumos lucru de 
pe lume. 


— La urma urmei, ce vrei, dragă prietene — reluă Athos — 
nu eşti şi tu oare în aceeaşi situaţie ca mine? Dacă ţi-am înţeles 
bine cuvintele şi tu ai fost înduioşat de nenorocirea acestui 
tânăr; iar din partea ta asta este cu mult mai frumos decât 
dintr-a mea, întrucât eu aveam de îndeplinit o datorie, pe câtă 
vreme tu nu datorai absolut nimic acestui fiu al martirului. Tu 
n-aveai să-i plăteşti preţul acelei scumpe picături de sânge care 
a căzut pe fruntea mea de pe scândura eşafodului. Ceea ce te-a 
îndemnat pe tine să-i sari în ajutor este numai inima, inima 
aceea nobilă şi bună pe care o ai sub pretinsa ta neîncredere în 
Oameni, sub ironia ta şfichiuitoare; ai pus în joc agoniseala unui 
servitor, poate şi pe a ta însuţi. — te bănuiesc, zgârcit 
binefăcător! — dar sacrificiul tău nu-i cunoscut. Nu-i nimic! Vrei 
să-i dai banii înapoi lui Planchet? Te înţeleg, prietene, căci nu 
stă în demnitatea unui gentilom să se împrumute la inferiorul 
lui, fără a-i restitui capitalul cu dobânzi. Ei bine, am să vând 
castelul La Fere, dacă e nevoie, sau, dacă nu, vreuna din 
fermele mai mici. Te vei achita faţă de Planchet şi vor mai 
rămâne, fii pe pace, încă destule grăunţe în hambarele mele 
pentru noi amândoi şi pentru Raoul. În felul acesta, prietene, nu 
te vei simţi obligat decât faţă de tine însuţi şi, dacă te cunosc 
bine, nu mică îţi va fi mulţumirea să-ţi poţi spune: "Am făcut un 
rege". Am dreptate? 

— Athos, Athos — murmură d'Artagnan visător — ţi-am 
spus eu odată că în ziua când vei începe să ţii predici, voi veni 
să te ascult; în ziua când tu îmi vei spune că există un iad, la 
dracu! voi începe să mă tem de frigare şi de furci. Tu eşti mai 
bun decât mine, ba poate mai bun decât toţi şi eu nu-mi 
recunosc decât un merit, acela de a nu fi gelos. În afară de 
acest cusur, Dumnezeu să mă pedepsească, cum spun englezii, 
le am pe toate celelalte. 

— Eu nu cunosc pe nimeni care să aibă mai multe merite 
ca d'Artagnan — îi răspunse Athos. Dar iată-ne ajunşi, încet- 
încet, la casa unde locuiesc. Vrei să intri puţin la mine, 
prietene? 

— Ei, dar asta-i taverna "Cornul de Cerb", dacă nu mă înşel 
— zise d'Artagnan. 

— Îți mărturisesc, prietene, că în bună măsură am ales-o 
anume. Îmi plac vechile cunoştinţe, îmi place să mă aşez în 
acelaşi loc unde căzusem istovit de oboseală, răpus de dez- 
nădejde, când ai venit tu, în seara de 31 ianuarie. 


— După ce descoperisem locuinţa călăului mascat? Da, a 
fost o zi grozavă! 

— Atunci, haide înăuntru — zise Athos, întrerupându-l. 

Intrară în sala pe care o ştiau altădată comună. Taverna în 
general şi această sală în special suferiseră mari schimbări; 
vechea gazdă a muşchetarilor, devenind destul de bogată ca să 
mai fie hangiu, închisese prăvălia şi făcuse din această sală, de 
care vorbim, un depozit de mărfuri de băcănie. Cât despre 
restul casei, îl închiria străinilor sub formă de camere mobilate. 

Cu o nespusă tulburare, d'Artagnan recunoscu toate 
mobilele din această cameră de la catul întâi, lemnăria, 
tapiseriile, până şi acea hartă geografică pe care Porthos o 
cerceta cu atâta plăcere în ceasurile lui de răgaz. 

— Sunt unsprezece ani de atunci! murmură d'Artagnan. La 
dracu! Mi se pare că a trecut un veac. 

— lar mie, doar o zi! făcu Athos. Dac-ai şti, prietene, ce 
bucurie mă încearcă la gândul că te am aici, că-ţi strâng mâna, 
că pot să arunc la o parte spada şi pumnalul, că pot să sorb fără 
teamă din acest pahar cu xeres. Oh, dar această bucurie n-ar 
putea să fie într-adevăr deplină decât dacă ceilalţi doi prieteni 
ai noştri ar fi aici, la celelalte două colţuri ale acestei mese şi 
dacă Raoul, scumpul meu Raoul, ar sta în prag şi ne-ar privi cu 
ochii lui mari, atât de scânteietori şi atât de blânzi! 

— Da, da — zise d'Artagnan foarte mişcat — ai dreptate. 
Reţin mai ales prima parte a gândurilor tale: e plăcut să 
zâmbeşti într-un loc unde am tremurat cândva atât de mult şi 
cu atâta temei, aşteptând ca domnul Mordaunt să apară în prag 
dintr-o clipă în alta. 

În acea clipă, uşa se deschise şi d'Artagnan, oricât de 
curajos era el de fel, nu-şi putu ascunde o uşoară tresărire de 
spaimă. Athos observă aceasta şi-i spuse zâmbind: 

— E gazda noastră, care îmi aduce vreo scrisoare. 

— Da, milord — făcu omul — aduc într-adevăr o scrisoare 
pentru înălţimea voastră. 

— Mulţumesc — zise Athos, luând scrisoarea fără să se uite 
la ea. Ia spune-mi, dragă domnule, îl recunoşti pe dumnealui? 

Bătrânul ridică faţa şi se uită cu atenţie la d'Artagnan. 

— Nu — răspunse el. 

— Este unul din prietenii aceia de care ţi-am vorbit — îi 
explică Athos — şi care a locuit aici, cu mine, acum unsprezece 
ani. 


— Oh — făcu bătrânul — au locuit atâţia străini la mine! 

— Dar noi am stat aici la 30 ianuarie 1641 — adăugă 
Athos, crezând că prin această precizare dezmorţeşte memoria 
înceată a gazdei. 

— Se poate — răspunse acesta zâmbind — dar e mult de- 
atunci! 

Apoi salută şi ieşi. 

— Mulţumesc de aşa soartă! reflectă d'Artagnan. Poţi să 
faci isprăvi nemaipomenite, să dezlănţui revoluţii, să-ţi sapi 
numele în piatră sau în aramă cu lovituri de spadă — ei bine, e 
ceva mai îndărătnic, mai tare şi mai uituc decât fierul, arama 
sau piatra şi anume ţeasta îmbătrânită a primului hangiu 
îmbogăţit de pe urma negoţului său! Poftim, nu mă cunoaşte! 
Eu însă l-aş fi recunoscut pe el. 

Athos, zâmbind, desfăcu scrisoarea. 

— Ah — exclamă el — o scrisoare de la Parry! 

— O, o — făcu d'Artagnan — citeşte-o, prietene, citeşte-o, 
fără îndoială că aduce o veste nouă. 

Athos îşi înălţă fruntea şi citi: 


“Domnule conte, 

Regele şi-a arătat părerea de rău că nu v-a văzut astăzi 
alături de el, la intrarea sa în oraş. Maiestatea sa mă 
însărcinează să vă spun acest lucru spre a vi-l întipări în 
amintire. Maiestatea sa aşteaptă pe excelența voastră chiar în 
astă-seară, la palatul Saint-James, între nouă şi unsprezece 
ceasuri. 

Sunt, cu tot respectul, domnule conte, a excelentei voastre 
preaumilă şi preaplecată slugă, 

Parry." 


— Vezi, dragul meu d'Artagnan — zise Athos — nu trebuie 
să-ți pierzi cu totul nădejdea în inimile regilor. 

— Să nu ţi-o pierzi, da, ai dreptate! răspunse d'Artagnan. 

— Oh, scumpul, dragul meu prieten — adăugă Athos, 
căruia nu-i scăpă uşoara amărăciune din vorbele lui d'Artagnan 
— iartă-mă. Am rănit oare, fără să vreau, pe cel mai bun 
camarad al meu? 

— Eşti nebun, Athos, şi, ca dovadă, am să merg cu tine 
până la castel; până la poartă, se-nțelege. Voi face o plimbare. 


— Ba ai să intri împreună cu mine, prietene. Vreau să-i 
spun maiestăţii sale... 

— Nici să n-aud! ripostă d'Artagnan cu o mândrie 
adevărată, străină de orice prefăcătorie. Dacă e ceva mai 
groaznic decât să cerşeşti singur este să cerşeşti prin alţii. Hai 
să mergem, prietene, plimbarea va fi minunată. În trecere, 
vreau să-ţi arăt casa domnului Monck, care m-a oprit la el: o 
casă frumoasă, pe cinstea mea! A fi general în Anglia înseamnă, 
ca venit, mai mult decât a fi mareşal în Franţa, ştii asta? 

Athos se lăsă scos din casă, întristat de voioşia pe care 
căuta să şi-o impună cu tot dinadinsul d'Artagnan. 

Oraşul era plin de veselie; cei doi prieteni se loveau la tot 
pasul de entuziaşti care, în beţia lor, îi îndemnau să strige: 
"Trăiască bunul rege Carol!" D'Artagnan răspundea printr-un 
mormăit, iar Athos printr-un surâs. Ajunseră astfel până la casa 
lui Monck, prin faţa căreia trebuiau să treacă, precum am spus, 
pentru a se duce la palatul Saint-James. 

Athos şi d'Artagnan vorbiră foarte puţin pe drum, tocmai 
din pricină că ar fi avut prea multe să-şi spună, dacă ar fi vorbit. 
Athos se gândea că, vorbind, ar fi părut că-şi manifestă bucuria, 
iar această bucurie ar putea să-l rănească pe d'Artagnan. 
Acesta, la rândul lui, se temea ca, vorbind, să nu-şi dea pe faţă 
o acreală ce l-ar putea stingheri pe Athos. Era o ciudată 
întrecere în a tăcea a mulţumirii de sine şi a proastei dispoziţii. 
D'Artagnan cedă cel dintâi acelei mâncărimi pe care o simţea 
de obicei pe limbă. 

— Îţi aminteşti, Athos — vorbi el — de bucata aceea din 
Amintirile lui d'Aubigné, unde acest credincios slujitor, gascon 
ca şi mine, sărac ca şi mine şi era gata să spun viteaz ca şi 
mine, povesteşte despre zgârceniile lui Henric al IV-lea? Tatăl 
meu îmi spunea totdeauna, ţiu minte şi acum, că domnul 
d'Aubigne era un mincinos. Dar, dacă stai şi te gândeşti, toţi: 
prinții coborâtori din marele Henric nu sunt mai breji! 

— Haida, haida, d'Artagnan — zise Athos — vrei să spui că 
regii Franţei sunt zgârciţi? Eşti nebun, dragă prietene. 

— Ei, tu nu vrei să bagi niciodată în seamă cusururile 
altora, tu care eşti un om desăvârşit. În realitate, însă, Henric al 
IV-lea era zgârcit, Ludovic al XIII-lea, fiul său, la fel — şi noi doi 
ştim ceva în această privinţă, nu-i aşa? Gaston ducea acest 
nărav până la exagerare, încât ajunsese să fie hulit de toţi cei 
care-l înconjurau. Henriettei — biata femeie! — i-a prins bine 


zgârcenia, ea care n-a mâncat în fiecare zi şi nu s-a încălzit în 
fiecare an, căci asta a fost o pildă pentru fiul ei, Carol al II-lea, 
nepotul marelui Henric al IV-lea, zgârcit ca maică-sa şi ca 
bunicul său. Ei, ia spune, am făcut bine genealogia zgârciţilor? 

— D'Artagnan, prietene — strigă Athos — eşti prea aspru 
cu această rasă de vulturi care se numesc Burboni. 

— Şi îl uitam pe cel mai cu moţ... pe celălalt nepot al lui 
Bearnais, Ludovic al XIV-lea, fostul meu stăpân. Cred însă că şi 
acesta e un zgârcit, el care n-a vrut să-i împrumute un milion 
fratelui său Carol! Bun, bag de seamă că te superi. Din fericire, 
iată-ne lângă casa mea, sau mai bine zis lângă casa prietenului 
meu, domnul Monck. 

— Scumpe d'Artagnan, nu mă superi de loc, dar mă 
întristezi; e dureros, într-adevăr, să vezi un om cu însuşirile tale 
alături de poziţia pe care serviciile lui ar fi trebuit să i-o aducă; 
mi se pare că numele tău, dragă prietene, e tot atât de strălucit 
ca şi cele mai frumoase nume de războinici şi de diplomaţi. 
Spune-mi dacă cei care poartă nume ca Luynes, Bellegarde sau 
Bassompierre au meritat mai mult decât noi averea şi faima lor. 
Ai dreptate, de o mie de ori ai dreptate, prietene! 

D'Artagnan oftă, apoi, luând-o înaintea prietenului său, 
păşi sub gangul casei lui Monck, din inima cetăţii. 

— Dă-mi voie să-mi las punga acasă — îi spuse lui Athos — 
căci dacă, la înghesuială, aceşti dibaci pungaşi ai Londrei, 
cărora le merge vestea chiar şi la Paris, mi-ar şterpeli şi ultimii 
mei sărmani bănuţi, nu m-aş mai putea reîntoarce în Franţa. Or, 
pe cât de mulţumit eram când am plecat din Franţa, pe atât de 
bucuros sunt acum să mă reîntorc acolo, întrucât toată pica 
mea de altădată împotriva Angliei m-a cuprins iarăşi, ba chiar 
mai tare ca oricând. 

Athos nu răspunse nimic. 

— Aşadar, dragă prietene — îi spuse d'Artagnan — 
aşteaptă numai o secundă şi apoi te urmez. Ştiu că te grăbeşti 
să ajungi mai repede la palat, spre a-ţi primi răsplata; dar, 
crede-mă, nici eu nu sunt mai puţin grăbit să mă bucur de 
bucuria ta, cu toate că de departe... Aşteaptă-mă. 

Şi d'Artagnan pătrunse în vestibul, când un om, pe 
jumătate valet, pe jumătate ostaş, care îndeplinea în locuinţa lui 
Monck sarcina de portar şi de paznic, îl opri pe muşchetarul 
nostru, spunându-i, în englezegşte: 

— O clipă, milord d'Artagnan. 


— Ei, drace! ripostă acesta. Ce, oare şi generalul mă 
alungă?... Nu-mi mai rămâne decât să fiu izgonit şi de el! 

Aceste vorbe, rostite în franceză, nu-l impresionară cu 
nimic pe cel căruia îi erau adresate şi care nu vorbea decât o 
engleză amestecată cu scoțiană cea mai aspră. Dar Athos se 
zbârli, căci începea să vadă că d'Artagnan părea să aibă 
dreptate. 

Englezul îi întinse o scrisoare lui d'Artagnan. 

— From the general — zise el. 

— Bine, asta e: alungarea mea — mormăi gasconul. S-o mai 
citim, Athos? 

— Sau tu te înşeli — zise Athos — sau eu- nu mai cunosc 
alţi oameni cinstiţi afară de tine şi de mine. 

D'Artagnan înălţă din umeri şi desfăcu scrisoarea, în timp 
ce englezul, netulburat, apropia de el un mare sfeşnic, a cărui 
lumină îl ajuta să citească mai uşor. 

— Ei bine, ce ai? întrebă Athos, văzând o schimbare adâncă 
pe faţa celui care citea. 

— Poftim, citeşte şi tu — zise muşchetarul. 

Athos luă hârtia şi citi: 


“Domnule d'Artagnan, regelui i-a părut nespus de râu că 
nu ai fost la Saint-Paul în suita sa. Maiestatea sa spune că i-ai 
lipsit, aşa cum îmi lipseşti şi mie, scumpe căpitane. Nu e decât 
un mijloc ca să îndreptam totul. Maiestatea sa mă aşteaptă la 
nouă ceasuri la castelul Saint-James; vrei să te afli acolo în 
acelaşi timp cu mine? Înalta bunăvoință a maiestăţii sale şi-a 
rezervat această oră pentru audiența pe care ţi-o acordă!" 


Scrisoarea era semnată de Monck. 


Capitolul XXXIII 


Audienţa 


— Ei bine? zise Athos cu o blândă expresie de mustrare, 
după ce d'Artagnan citi scrisoarea ce-i fusese trimisă de Monck. 


— Ei bine — răspunse d'Artagnan, îmbujorându-se de 
plăcere, dar şi de niţică ruşine că se grăbise să-i învinuiască pe 
rege şi pe Monck — e un semn de bunăvoință... care nu obligă 
la nimic, e adevărat... Însă, oricum, o bunăvoință. 

— Mi-ar fi fost greu să-l cred pe prinţ un ingrat — fu de 
părere Athos. 

— Fapt este că prezentul său e încă destul de aproape de 
trecutul lui — replică d'Artagnan. Dar, în sfârşit, până la acest 
caz, totul îmi dădea dreptate. 

— Asta aşa este, dragi prietene, recunosc şi eu. Ah, dar 
iată că ţi s-a înseninat din nou privirea. Nu-ţi poţi închipui cât 
de mult mă bucură asta. 

— Aşadar, precum vezi — reluă d'Artagnan — Carol al II- 
lea îl primeşte pe domnul Monck la ceasurile nouă; pe mine mă 
va primi la ceasurile zece; e o mare audienţă, una din acelea pe 
care noi le numeam, la Luvru, aghiazmă la curte. Hai să ne 
apropiem şi noi de aghiazmatar. Haide, dragă prietene! 

Athos nu-i mai răspunse nimic şi amândoi se îndreptară, 
grăbind pasul, spre palatul Saint-James, în faţa căruia se afla 
încă o mulţime de lume, ce se înghesuia ca să vadă la ferestre 
umbrele curtenilor şi sclipirile răsfrânte de chipul regal. Băteau 
opt ceasuri când cei doi prieteni luară loc în galeria plină de 
curteni şi de oameni care aveau ceva de cerut. Toţi de acolo îşi 
întorceau privirile spre veşmintele lor simple şi de croială 
străină, ca şi spre cele două capete atât de nobile şi atât de 
pline de demnitate şi de importanţă. La rândul lor, Athos şi 
d'Artagnan, după ce măsurară din două aruncături de ochi 
întreaga adunare, începură să vor-bească din nou amândoi. 

Deodată, o mare zarvă se stârni la capătul galeriei: era 
generatul Monck, care tocmai intra, urmat de mai bine de 
douăzeci de ofiţeri, cerşindu-i fiecare un zâmbet, întrucât, în 
ajun chiar, omul acesta era încă stăpânul Angliei, iar acum i se 
prevedea un viitor strălucit, ca restaurator al familiei Stuarţilor. 

— Domnilor — le vorbi Monck, întorcând faţa către ei — de 
azi înainte, va rog să ţineţi seama că eu nu mai sunt nimic. 
Altădată am comandat cea mai bună armată a republicii; astăzi 
această armată e a regelui, în mâinile căruia am venit să depun, 
din ordinul său, puterea mea de ieri. 

O adâncă surprindere se zugrăvi pe toate chipurile şi 
cercul de adulatori şi de solicitatori care-l înconjura pe Monck 
cu o clipă mai înainte se lărgea acum încetul cu încetul, până 


când se pierdu în marile unduiri ale mulţimii. Monck avea să 
facă anticameră ca toată lumea. D'Artagnan nu se putu 
împiedica de a face această remarcă faţă de contele de La Fere, 
care îşi încruntă sprâncenele. Pe neaşteptate, uşa de la 
cabinetul lui Carol se deschise şi tânărul rege apăru în cadrul 
ei, precedat de doi ofiţeri ai casei regale. 

— Bună seara, domnilor — grăi el. Generalul Monck e aici? 

— Iată-mă, sire — răspunse bătrânul general. 

Carol se îndreptă cu paşi repezi spre el şi-i strânse mâinile 
cu multă prietenie. 

— Generale — rosti cu glas tare regele — ţi-am semnat 
brevetul: eşti duce de Albemarle şi dorinţa mea este ca nimeni 
să nu te întreacă în putere şi bogăţie în acest regat, unde, în 
afară de nobilul Montrose, nimeni nu-ţi poate sta alături în ce 
priveşte loialitatea, curajul şi dibăcia. Domnilor, ducele este 
comandantul general al armatelor noastre de pe uscat şi de pe 
mare; omagiaţi-l, vă rog, în această calitate. 

În vreme ce toţi se înghesuiau spre general, care primea 
aceste omagii fără să renunţe o singură clipă la atitudinea lui 
obişnuită de nepăsare, d'Artagnan îi şopti lui Athos: 

— Când te gândeşti că acest ducat, acest comandament al 
armatelor de pe uscat şi de pe mare, într-un cuvânt, toate 
aceste măriri au stat închise într-o ladă lungă de şase picioare 
şi largă de trei! 

— Prietene — replică Athos — măriri mult mai 
impunătoare încă pot sta în lăzi şi mai mici decât aceea; şi 
rămân închise acolo pentru totdeauna!... 

Deodată, Monck îi zări pe cei doi gentilomi, care stăteau 
mai la o parte, aşteptând să se potolească vânzoleala. Îşi făcu 
loc prin mulţime şi se îndreptă spre ei, în aşa fel că-i surprinse 
tocmai la mijlocul reflecţiilor lor filozofice. 

— Vorbeaţi despre mine, desigur — zise el zâmbitor. 

— Milord — răspunse Athos — vorbeam şi despre 
Dumnezeu. 

Monck stătu o clipă pe gânduri, apoi dădu replica pe un 
ton voios: 

— Domnilor, să vorbim puţin şi despre rege, dacă vă face 
plăcere; căci aveţi, după câte ştiu, audienţă la maiestatea sa. 

— La ceasul nouă — zise Athos. 

— La zece — adăugă d'Artagnan. 


— Să intrăm chiar acum în cabinet — îi îndemnă Monck, 
făcându-le semn să o ia înaintea lui, ceea ce şi unul şi celălalt se 
codeau să facă. 

Regele, în timpul acestei convorbiri în franţuzeşte, se 
întorsese în mijlocul galeriei. 

— O, francezii mei! rosti el cu tonul plin de voioşie pe care, 
în ciuda atâtor amărăciuni şi încercări, nu şi-l pierduse încă. 
Francezii, mângâierea mea! 

Athos şi d'Artagnan se înclinară. 

— Duce, condu pe aceşti domni în sala mea de studii. Sunt 
al dumneavoastră, domnii mei — adăugă el în franţuzeşte. 

Şi căută să isprăvească cât mai în grabă cu cei de la curte, 
pentru a se întoarce la francezii săi, cum singur îi numea. 

— Domnule d'Artagnan — rosti regele intrând în cabinetul 
său — sunt mulţumit că te revăd. 

— Sire, bucuria mea nu are margini salutând pe maiestatea 
voastră în palatul de la Saint-James. 

— Domnule, ai avut bunăvoința să-mi faci un mare serviciu 
şi îţi datorez recunoştinţă. Dacă nu m-aş teme că încalc 
drepturile comandantului nostru general, ţi-aş oferi un post 
vrednic de domnia ta, aproape de persoana noastră. 

— Sire — răspunse d'Artagnan — am părăsit serviciul 
regelui Franţei făcându-i prinţului meu făgăduiala de a nu mai 
sluji nici un rege. 

— Vai — exclamă Carol — asta mă mâhneşte peste măsură; 
aş fi vrut să fac mult pentru domnia ta, căci îmi placi. 

— Sire... 

— Să vedem — zise Carol cu un surâs — nu te-aş putea 
îndupleca să treci peste cuvântul dumitale? Duce, ajută-mă, te 
rog. Dacă ţi s-ar oferi, vreau să spun dacă eu ţi-aş oferi 
comandamentul general al muşchetarilor mei? 

D'Artagnan se înclină mai adânc decât o făcuse prima oară. 

— Aş avea întristarea să nu pot primi ceea ce maiestatea 
voastră îmi oferă cu atâta dărnicie — răspunse el. Un gentilom 
n-are altceva decât cuvântul său şi acest cuvânt, am avut 
cinstea de a o spune maiestăţii voastre, e dat regelui Franţei. 

— Atunci să nu mai vorbim despre asta — zise regele, 
întorcându-se către Athos. 

Şi îl lăsă pe d'Artagnan pradă celei mai vii şi amare 
dezamăgiri. 


"Ah, bine-am zis eu — gândea în sinea lui muşchetarul — 
vorbe! Aghiazmă la curte! Regii au minunata însuşire de a no 
oferi totdeauna ceea ce ştiu că noi nu vom putea primi, 
arătându-se astfel generoşi, fără să rişte nimic. Neghiob!... De 
trei ori neghiob am fost, punându-mi pentru o clipă nădejdea în 
el!" 

În acest timp, Carol luase mâna lui Athos. 

— Conte — Îi spuse el — ai fost pentru mine un al doilea 
părinte; binele pe care mi l-ai făcut nu se poate răsplăti. M-am 
gândit totuşi să te răsplătesc. Părintele meu te-a făcut cavaler 
al Jartierei — e un ordin pe care nu mulți regi din Europa pot 
să-l poarte; din partea reginei regente ai primit cordonul de 
cavaler al Sfântului-Spirit, care este un ordin nu mai puțin 
strălucit. La acestea, eu adaug acest cordon al Lânei de Aur, pe 
care mi l-a trimis regele Franței, căruia regele Spaniei, socrul 
său, i-a dăruit două la fel cu prilejul căsătoriei lui. Dar, în 
schimb, vreau să-ți cer un serviciu. 

— Sire — bâigui Athos încurcat — Lâna de Aur mie, când 
regele Franței este singurul din țara mea care se bucură de 
această distincție! 

— Vreau să fii, în ţara dumitale şi pretutindeni în lume, 
egal cu toţi aceia pe care suveranii îi vor fi cinstit cu încrederea 
lor — răspunse Carol, scoţându-şi panglica de la gât — şi sunt 
încredinţat, conte, că părintele meu îmi surâde din adâncul 
mormântului său. 

"E cel puţin ciudat — îşi zise d'Artagnan, în timp ce 
prietenul lui primea în genunchi înaltul ordin pe care i-l 
conferea regele — e de necrezut, oricum, că totdeauna mi-a fost 
dat sa văd cum cade ploaia de măriri pe capetele celor ce mă 
înconjoară, fără ca măcar o singură picătură să mă atingă şi pe 
mine! Ar însemna să-ţi smulgi părul din cap, pe cinstea mea, 
dacă ai fi gelos!" 

Athos se ridică din nou în picioare; Carol îl îmbrăţişă cu 
multă dragoste. 

— Generale — se adresă apoi regele lui Monck. Dar, 
întrerupându-se, adăugă cu un zâmbet: lartă-mă, voiam să 
spun: duce. Vezi, dacă mă ia gura pe dinainte uneori e fiindcă 
acest cuvânt duce e încă prea scurt pentru mine... Caut 
totdeauna un titlu care să-l lungească... Aş vrea să te ştiu atât 
de aproape de tronul meu, încât să-ţi pot spune, ca lui Ludovic 
al XIV-lea: frate al meu. Oh, am găsit: vei fi aproape ca un frate 


al meu, căci te fac vicerege al Irlandei şi al Scoției, scumpul 
meu duce... În felul acesta, de acum încolo n-are să mă mai ia 
gura pe dinainte. 

Ducele strânse mâna regelui, dar fără însufleţire, fără 
bucurie, aşa cum făcea el orice lucru. Totuşi, în adâncul inimii 
lui se simţi tulburat de această înaltă favoare din urmă. Carol, 
manevrându-şi cu dibăcie generozitatea, lăsase ducelui timpul 
necesar ca să dorească... deşi el n-ar fi putut râvni niciodată 
atât de mult cât i se dăduse acum. 

— La dracu! mormăi d'Artagnan. lată că începe din nou să 
plouă cu măriri. Să înnebuneşti, nu alta! 

Şi se întoarse cu un aer atât de cătrănit şi aproape comic 
de chinuit, că regele nu-şi putu stăpâni un zâmbet. 

Monck se pregătea să părăsească încăperea şi să-şi ia 
rămas bun de la Carol. 

— Ei bine, preacredinciosul meu, ce, vrei să pleci? îl 
întrebă regele pe duce. 

— Cu îngăduinţa maiestăţii voastre, căci, într-adevăr, mă 
simt tare obosit... Emoţiile acestei zile m-au istovit: am nevoie 
de odihnă. 

— Dar — zise regele — nu vei pleca, sper, fără domnul 
d'Artagnan. 

— Pentru ce, sire? întrebă bătrânul războinic. 

— Sper — adăugă regele — că dumneata ştii mai bine 
pentru ce. 

Monck îl privi pe Carol cu nedumerire. 

— Cer iertare maiestăţii voastre — murmură el — dar nu 
ştiu... la ce vă gândiţi. 

— O, tot ce e cu putinţă, dar dacă dumneata uiţi, domnul 
d'Artagnan nu poate să uite. 

Nedumerirea se zugrăvi acum şi pe chipul muşchetarului. 

— Ascultă-mă, duce — zise regele — nu locuieşti împreună 
cu domnul d'Artagnan? 

— Într-adevăr, sire, am cinstea de a-l găzdui la mine pe 
domnul d'Artagnan. 

— Această idee ţi-a venit singură şi a fost numai a 
dumitale? 

— Singură şi numai a mea, da, sire. 

— Ei bine, dar nici n-ar fi putut să se întâmple altfel... 
prizonierul se află totdeauna în tabăra învingătorului său. 

Monck se înroşi uşor. 


— Ah, e adevărat, sunt prizonierul domnului d'Artagnan. 

— Fără îndoială, Monck, deoarece dumneata nu te-ai 
răscumpărat încă; dar nu te nelinişti pentru asta: eu sunt cel 
care te-am smuls din mâinile domnului d'Artagnan, eu îţi voi 
plăti deci răscumpărarea. 

Ochii lui d'Artagnan prinseră a-şi recăpăta voioşia şi 
strălucirea lor obişnuită; gasconul începea să înţeleagă. Carol 
se apropie de el. 

— Generalul — îi spuse — nu e un om bogat şi n-ar putea 
să-ţi plătească tot ce se cuvine. Eu sunt ceva mai bogat, de 
bună seamă; dar acum, când e duce şi dacă nu e rege e aproape 
ca şi rege, datorează o sumă pe care eu n-aş fi poate în stare s-o 
plătesc. De aceea, domnule d'Ar-tagnan, fii îngăduitor cu mine: 
cât îţi datorez? 

D'Artagnan, încântat de întorsătura pe care o luau 
lucrurile, dar stăpânindu-se pe deplin, răspunse: 

— Sire, maiestatea voastră nu trebuie să se îngrijoreze. 
Atunci când am avut fericirea de a răpi pe excelența sa, domnul 
Monck nu era decât general; prin urmare, nu mi se datorează 
decât o răscumpărare de general. Dacă însă generalul îmi va 
dărui spada sa, mă voi considera răsplătit, căci nimic pe lume 
nu preţuieşte atât cât preţuieşte un general, în afară de spada 
lui. 

— Odds-fish — cum spunea tatăl meu! exclamă Carol al II- 
lea. Iată un cuvânt galant, rostit de un om galant, nu-i aşa, 
duce? 

— Pe cinstea mea — răspunse ducele — da, sire. Şi îşi 
smulse spada de la cingătoare. Domnule — i se adresă el lui 
d'Artagnan — iată ceea ce aţi cerut. Mulţi au mânuit spade mai 
bune; dar, oricât de modestă ar fi a mea, n-am plecat-o 
niciodată în faţa nimănui. 

D'Artagnan luă cu multă mândrie această spadă care 
făcuse ca un rege să se urce pe tronul său. 

— Oh, oh! strigă Carol al II-lea. Cum adică, o spadă care 
mi-a redat tronul să iasă din regatul meu şi să nu figureze într-o 
zi printre nestematele coroanei mele? Nu, pe sufletul meu! Asta 
nu se va întâmpla! Căpitane d'Artagnan, plătesc două sute de 
mii de livre pentru această spadă; dacă e prea puţin, spune-mi- 
0. 

— E prea puţin, sire — răspunse d'Artagnan cu un aer deo 
nespusă seriozitate. Şi, înainte de toate, nu vreau s-o vând; dar 


dacă maiestatea voastră doreşte, acesta este un ordin pentru 
mine. Mă supun deci. Însă respectul pe care-l păstrez ilustrului 
războinic, care mă aude, îmi porunceşte să preţuiesc cu încă o 
treime răsplata triumfului meu. Cer, aşadar, trei sute de mii de 
livre pe sabie sau, dacă nu, o dăruiesc degeaba maiestăţii 
voastre. 

Şi, apucând-o de vârf, i-o întinse regelui. Carol începu să 
râdă cu hohote. 

— Curtenitor bărbat şi voios prieten! Odds-fish, nu-i aşa, 
duce? Nu-i aşa, conte? Îmi place şi mi-e drag. Uite, cavalere 
d'Artagnan — zise el — primeşte asta. 

Şi, ducându-se la o masă, luă o pană şi scrise un bon de 
trei sute de mii de livre pentru vistiernicul său. D'Artagnan luă 
bonul şi, întorcându-se cu gravitate spre Monck, îi spuse: 

— Şi încă am cerut prea puţin, ştiu; dar, credeţi-mă, 
domnule duce, mai bine aş muri decât să mă las călăuzit de 
avariţie. 

Regele se porni din nou să râdă, asemenea celui mai fericit 
cokney din regatul său. 

— Vei veni să mă vezi înainte de a ne părăsi, cavalere — 
zise el. Voi avea nevoie de o provizie de voioşie, acum când 
francezii mei se pregătesc să plece. 

— Ah, sire, cu voioşia nu mă voi târgui aşa cum m-am 
târguit cu spada ducelui şi o voi dărui maiestăţii voastre fără să 


cer nimic în schimb — răspunse d'Artagnan, ale cărui tălpi 
ardeau de nerăbdare s-o ia din loc. 
— Iar dumneata, conte — adăugă regele, întorcându-se 


către Athos — revino de asemeni, am să-ţi încredinţez un mesaj 
important. Mâna dumitale, duce. 

Monck strânse mâna regelui. 

— Adio, domnilor — rosti regele întinzând câte o mână 
către cei doi francezi, care le sărutară cu vârful buzelor. 

— Ei bine — zise Athos — când ajunseră afară, acum eşti 
mulţumit? 

— Ai răbdare — făcu d'Artagnan, abia stăpânindu-şi 
bucuria — nu m-am întors de la vistiernic... S-ar putea să-mi 
mai cadă încă aghiazmatarul în cap! 


Capitolul XXXIV 


Belelele bogăției 


D'Artagnan nu pierdu timpul şi, de îndată ce se ivi prilejul, 
îi făcu o vizită seniorului vistiernic al maiestăţii sale. Avu atunci 
mulţumirea să schimbe un petic de hârtie, acoperit cu o foarte 
urâtă scriere, pe o cantitate uriaşă de scuzi bătuţi de curând şi 
purtând efigia preagraţioasei sale maiestăţi regele Carol al Il- 
lea. D'Artagnan îşi strunea cu uşurinţă stăpânirea de sine; 
totuşi, în această împrejurare, nu se putu împiedica să-şi 
manifeste o bucurie pe care cititorul o va înţelege poate, dacă 
binevoieşte să fie puţin îngăduitor cu un om care, de la 
naşterea lui, nu văzuse încă un număr atât de mare de piese şi 
mai ales de fişicuri răsucite şi întocmite într-o ordine nespus de 
plăcută ochiului. Vistiernicul vâri toate aceste fişicuri în 
săculeţe şi închise fiecare săculeţ la gură, pecetluindu-l cu 
armele Angliei, favoare pe care n-o arăta faţă de oricine. Apoi, 
cu un aer nepăsător, dar totodată binevoitor, aşa cum se 
cuvenea să fie faţă de un om învestit cu prietenia regelui, îi 
spuse lui d'Artagnan: 

— Poftiţi banii dumneavoastră, domnule. 

Banii dumneavoastră! Aceste cuvinte făcură să vibreze mii 
de coarde pe care d'Artagnan nu le mai simţise niciodată în 
inima lui. Încărcă săculeţele într-un cărucior şi porni spre casă 
pradă noianului de gânduri. Un om care stăpâneşte trei sute de 
mii de livre nu mai poate avea fruntea netedă; totuşi, o cută 
pentru fiecare sută de mii de livre nu e o povară prea mare! 

D'Artagnan se zăvori în casă, nu mâncă nimic, nu primi pe 
nimeni şi, cu lampa aprinsă, cu pistolul încărcat pe masă, veghe 
toată noaptea, gândindu-se la mijlocul de a înlătura primejdia 
ca această frumuseţe de bănet, care trecuse din cufărul regelui 
în cufăraşele lui, să nu treacă acum din cufăraşele sale în 
buzunarele vreunui hoţoman oarecare. Cel mai bun mijloc pe 
care-l găsi gasconul fu să-şi încuie deocamdată comoara sub 
nişte lacăte atât de tari, încât nimeni să nu le poată sfărâma cu 
pumnul şi atât de meşteşugite, încât nici o cheie obişnuită să nu 
le poată deschide. 

D'Artagnan îşi aduse aminte că englezii treceau drept 
meşteri neîntrecuţi în mecanică şi în producerea de obiecte 
pentru păstrarea valorilor; se hotări deci să pornească chiar de 


a doua zi dimineaţa în căutarea unui astfel de mecanic, de la 
care să cumpere o ladă de fier pentru banii săi. 

N-a trebuit să se depărteze prea mult de casă. Jupânul Will 
Jobson, cu prăvălia în Picadilly, îi ascultă nevoile, îi înţelese 
necazurile şi-i făgădui să-i lucreze o broască de siguranţă, care 
îl va scăpa de orice temere pentru viitor. 

— Am să vă dau — zise el — un mecanism cu totul nou. La 
cea dintâi încercare mai serioasă făcută asupra acestei broaşte, 
o plăcuţă nevăzută se va deschide dintr-o dată şi a mică ţeavă, 
de asemeni nevăzută, va descărca o mică găluşcă de aramă în 
greutate de opt uncii, care-l va dobori la pământ pe spărgător, 
nu fără a stârni un zgomot puternic. Ce ziceţi de asta? 

A — Zic că e cu adevărat ceva bine gândit! strigă d'Artagnan. 
Indeosebi mica găluşcă de aramă îmi place nespus de mult. Şi 
acum, domnule mecanic, condiţiile! 

— Cincisprezece zile pentru lucru şi cincisprezece mii de 
livre plătite la predare — răspunse meşterul. 

D'Artagnan încreţi din sprâncene. Cincisprezece zile erau 
un răstimp destul de lung pentru ca toţi pungaşii din Londra să 
facă să dispară pentru el nevoia unei asemenea case de fier. 
Cât despre cost, cincisprezece mii de livre era un preţ prea 
mare pentru ceea ce puţină vigilenţă i-ar aduce fără nici un 
ban. 

— Să mă mai gândesc — rosti el. Mulţumesc, domnule. 

Şi se întoarse galop acasă; nimeni nu se apropiase încă de 
comoara lui. 

În aceeaşi zi, Athos veni să-i facă o vizită prietenului său şi 
îl găsi aşa de îngrijorat, încât nu se putu stăpâni să nu-i arate 
surprinderea sa. 

— Cum, iată-te bogat — zise el — şi nu eşti vesel, tu care ai 
dorit atât de mult bogăţia...? 

— Dragul meu, bucuriile cu care nu eşti obişnuit 
stânjenesc mai mult decât necazurile cu care te-ai deprins în 
viaţă. Dă-mi un sfat, dacă vrei. Ţie pot să ţi-l cer, căci tu ai avut 
totdeauna bani: spune-mi, când ai bani mulţi, ce faci cu ei? 

— Asta atârnă de multe. 

— Ce-ai făcut tu cu banii tăi, pentru ca să nu devii de pe 
urma lor nici zgârcit, nici risipitor? Căci zgârcenia usucă inima, 
în timp ce risipa o îneacă... nu-i aşa? 


— Nici Fabricius n-ar fi vorbit cu mai multă înţelepciune. 
Dar, drept să-ţi spun, pe mine banii nu m-au stingherit 
niciodată. 

— Să vedem, i-ai plasat cumva în pământuri? 

— Nu; ştii că am o casă destul de frumoasă şi că această 
casă formează avuţia mea cea mai mare. 

— Ştiu asta. 

— Astfel că şi tu ai putea să fii tot atât de bogat ca şi mine, 
ba chiar mai bogat dacă vrei, folosind acelaşi mijloc. 

— Dar venituri mai încasezi? 

— Nu. 

— Ce zici de-o ascunzătoare într-un zid gros? 

— N-am folosit niciodată aşa ceva. 

— Atunci înseamnă că ai vreun om de încredere, vreun om 
de afaceri pe care te bizui şi care îţi plăteşte o dobândă 
multumitoare. 

— Câtuşi de putin. 

— Doamne, dar ce faci atunci? 

— Cheltuiesc tot ce am şi nu am decât ceea ce cheltuiesc, 
dragul meu d'Artagnan. 

— Ah, asta-i! Dar tu eşti oleacă prinț, aşa încât 
cincisprezece sau şaisprezece mii de livre venit ți se topesc 
printre degete; afară de asta, tu ai îndatoriri, cheltuieli de 
reprezentare. 

— Nu văd însă de ce-ai fi tu mai puțin senior decât mine, 
dragă prietene; banii ăştia îţi vor ajunge foarte bine. 

— Trei sute de mii de livre! Pentru aşa ceva, două treimi 
sunt chiar de prisos. 

— Iartă-mă, dar mi se pare că mi-ai. spus... sau parcă am 
auzit, în sfârşit... Îmi închipuiam că mai ai un asociat... 

— Ah, drace, aşa e — strigă d'Artagnan înroşindu-se — mai 
e şi Planchet! Uitasem de el, pe viaţa mea!... Ei bine, iată o sută 
de mii de livre trase la o parte... Păcat, cifra era rotundă şi suna 
bine. E adevărat, Athos, nu mai sunt bogat. Ce memorie bună ai 
tu! 

— Destul de bună, da, mulţumesc lui Dumnezeu. 

— Isteţul de Planchet — bombăni d'Artagnan — n-a avut o 
idee rea. Ce speculă, la dracu! Dar, în sfârşit, vorba e vorbă! 

— Cât ai de gând să-i dai lui? 


— O — făcu d'Artagnan — nu e băiat rău, o să ne-nţelegem 
noi; eu, vezi tu, am avut multă bătaie de cap, am făcut 
cheltuieli, toate astea trebuie să intre la socoteală, nu? 

— Dragul meu, am încredere în tine — spuse liniştit Athos 
— şi nu mă tem pentru acest cumsecade Planchet; banii lui sunt 
mai siguri în mâinile tale, decât într-ale lui; dar, deocamdată, 
fiindcă nu mai ai nimic de făcut aici, e mai bine să plecăm, dacă 
vrei să mă asculţi. Te vei duce să-i mulţumeşti maiestăţii sale, 
să întrebi ce ordine are să-ţi dea şi peste şase zile vom putea 
privi turnurile de la Notre-Dame. 

— Prietene, ard într-adevăr de dorinţa să plec şi cu aceeaşi 
grabă mă duc să prezint respectele mele regelui. 

— Eu — zise Athos — mă duc să-mi iau rămas bun de la 
câţiva cunoscuţi din oraş şi pe urmă sunt al tău. 

— Vrei să mi-l împrumuţi pe Grimaud? 

— Din toată inima... Ce-ai de gând să faci cu el? 

— Ceva foarte simplu şi care nu-l va obosi de loc: am să-l 
rog să-mi păzească pistoalele care sunt pe masă, alături de 
cufăraşele pe care le vezi. 

— Foarte bine — răspunse cu nepăsare Athos. 

— Şi sper că nu se va clinti de aici, nu-i aşa? 

— Cu nimic mai mult decât pistoalele însele. 

— Atunci mă duc la maiestatea sa. La revedere. 

D'Artagnan ajunse într-adevăr la palatul Saint-James, unde 
Carol al II-lea, care îşi scria corespondenţa, îl făcu să aştepte în 
anticameră vreme de un ceas întreg. În timp ce se plimba prin 
galerie, de la uşi la ferestre şi de la ferestre la uşi, d'Artagnan 
crezu că vede o mantie asemănătoare cu a lui Athos străbătând 
vestibulul; dar tocmai când voia să se încredinţeze dacă nu s-a 
înşelat cumva, uşierul îl chemă să intre la maiestatea sa. Carol 
al II-lea îşi freca mâinile fericit şi mulţumit, primind semnele de 
recunoştinţă ale amicului nostru. 

— Cavalere — zise el — greşeşti dacă-mi eşti recunoscător; 
nu te-am răsplătit nici pe sfert pentru ceea ce merită povestea 
cu lada în care l-ai închis pe acest viteaz general... vreau să 
spun pe acest excelent duce de Albemarle. 

Şi regele râse cu mare poftă. 

D'Artagnan socoti că nu trebuie să întrerupă pe maiestatea 
sa şi îşi vâri capul între umeri cu toată modestia. 

— Fiindcă veni vorba, spune-mi — întrebă Carol — te-a 
iertat cu adevărat scumpul nostru Monck? 


— Dacă m-a iertat? Nădăjduiesc că da, sire. 

— Mde!... Păţania a fost cam crudă... Odas-fish! Să-l îndeşi 
într-o cutie, ca pe un hering, pe însuşi capul revoluţiei engleze! 
În locul dumitale, nu m-aş simţi liniştit crezând că m-a iertat, 
cavalere! 

— Dar, sire... 

— Ştiu că Monck te numeşte prietenul lui... Numai că are 
un ochi prea ascuţit ca să n-aibă şi memorie şi sprâncenele prea 
arcuite ca să nu fie şi foarte mândru; ştii, grande supercilium. 

"Va trebui să învăţ latineasca, de buna seamă" — îşi zise în 
sinea lui d'Artagnan. 

— Uite ce — propuse regele încântat — vreau să mijlocesc 
împăcarea dumneavoastră; voi căuta să fac în aşa fel ca... 

D'Artagnan îşi muşcă mustaţa amarnic. 

— Maiestatea voastră îmi îngăduie să-i spun adevărul? 

— Spune, cavalere, spune! 

— Ei bine, sire, îmi faceţi o spaimă cumplită... Dacă 
maiestatea voastră pune la cale un asemenea lucru, aşa cum 
pare a dori să facă, sunt un om pierdut: ducele va pune să fiu 
ucis. 

Regele izbucni într-un nou hohot de râs, care schimbă în 
groază spaima lui d'Artagnan. 

— Sire, fiţi îndurător, făgăduiţi-mi că mă veţi lăsa să tratez 
singur această chestiune; şi dacă nu mai aveţi nevoie de 
serviciile mele... 

— Nu, cavalere. Vrei să pleci? zise regele cu o veselie din 
ce în ce mai neliniştitoare. 

— Dacă maiestatea voastră nu mai are nimic să-mi ceară. 

Carol redeveni aproape serios. 

— Un singur lucru: să mergi şi s-o vezi pe sora mea, lady 
Henriette. Te cunoaşte? 

— Nu, sire; însă... un bătrân soldat ca mine nu poate fi 
ceva prea plăcut pentru o prinţesă tânără şi zburdalnică. 

— Vreau, îţi spun, ca sora mea să te cunoască; vreau ca, la 
nevoie, să se bizuie pe dumneata. 

— Sire, tot ceea ce-i este drag maiestăţii voastre va fi 
pentru mine sfânt. 

— Bine... Parry! Vino, bunul meu Parry. 

O uşă lăturalnică se deschise şi Parry intră, cu faţa 
luminată de bucurie de îndată ce-l zări pe cavaler. 

— Ce face Rochester? întrebă regele. 


— E pe canal cu doamnele — răspunse Parry. 

— Dar Buckingham? 

— De asemenea. 

— Nici nu se putea mai bine. Vei conduce pe cavaler ia 
Villiers... e ducele de Buckingham, cavalere... şi îl vei ruga pe 
duce să-i prezinte pe domnul d'Artagnan lady-ei Hen-riette. 

Parry se înclină şi-i zâmbi lui d'Artagnan. 

— Cavalere — continuă regele — aceasta este audiența 
dumitale de rămas bun; pe urmă, vei putea porni la drum 
oricând vei voi. 

— Sire, mulţumesc! 

— Dar caută să te împaci cu Monck. 

— O, sire... 

— Ştii că ţi-am pus la dispoziție una din corăbiile mele? 

— Dar, sire, mă copleşiţi şi nu voi primi niciodată ca ofiţerii 
maiestăţii voastre să se obosească pentru mine. 

Regele îl bătu uşor pe umăr. 

— Nimeni nu se oboseşte pentru dumneata, cavalere, ci 
pentru un ambasador pe care îl trimit în Franţa şi căruia îi vei 
fi, sper, un bun tovarăş de drum, căci îl cunoşti. 

D'Artagnan privi înaintea lui mirat. 

— E un anume conte de La Fere... acela pe care dumneata 
îl numeşti Athos — adăugă regele, încheind convorbirea aşa 
precum o începuse, printr-un hohot voios de râs. Adio, cavalere, 
adio! lubeşte-mă, aşa cum te iubesc şi eu! 

Şi cu acestea, făcându-i un semn lui Parry spre a-l întreba 
dacă nu aşteaptă cineva în cabinetul alăturat, regele dispăru în 
acel cabinet, lăsându-l locului pe cavalerul ce nu-şi mai putea 
stăpâni uimirea în urma acestei audienţe neobişnuite. Bătrânul 
îl apucă prietenos de braţ şi îl conduse spre grădinile palatului. 


Capitolul XXXV 


Pe canal 


Pe canalul cu apele de un verde închis, mărginit de 
ghizduri de marmură, pe care timpul îşi pusese peceţile sale 


negre şi de smocuri de iarbă moale, plutea cu toată măreţia o 
barcă lungă şi scundă, împodobită cu armele Angliei şi având 
deasupra un baldachin, iar pe fund frumoase stofe înflorate ce- 
şi târau ciucurii subţiri prin apă. Opt vâslaşi, plecându-se domol 
peste lopeţi, o făceau să alunece pe canal cu încetineala plină 
de graţie a lebedelor, care, tulburate în împărăţia lor de 
trecerea bărcii, priveau de departe splendoarea ce se legăna pe 
apă şi răspândea în jurul ei un zgomot ciudat. Spunem zgomot, 
deoarece în barcă se aflau patru muzicanți cu chitare şi lăute, 
doi cântăreţi din gură şi mai mulţi curteni înveşmântaţi în aur şi 
pietre scumpe, care îşi arătau dinţii lor albi înadins, spre a fi pe 
placul lady-ei Stuart, nepoata lui Henric al IV-lea, fiica lui Carol 
I, sora lui Carol al II-lea, care ocupa, sub baldachinul acestei 
bărci, locul de onoare. 

Noi o cunoaştem pe această tânără prinţesă; am văzut-o la 
Luvru împreună cu mama ei, lipsită de foc, lipsită de hrană, 
trăind din mila bisericii şi a parlamentelor. Avusese deci, ca şi 
fraţii ei, parte de o tinereţe aspră; apoi, deodată, se trezise, din 
acest lung şi chinuitor vis, aşezată pe treptele unui tron, 
înconjurată de curteni şi de linguşitori. Asemenea Mariei Stuart 
la ieşirea din temniţă, năzuia către viaţă şi libertate, ba, mai 
mult chiar, către putere şi bogăţie. 

Lady Henriette, crescând, devenise una din acele frumuseti 
ce se întâlnesc rar în lume şi pe care restauraţia, ce se 
înfăptuise atunci, o făcuse celebră. Nenorocirea îi smulsese 
strălucirea mândriei, dar prosperitatea i-o redase întocmai. 
Răspundea în jurul ei numai bucurie şi voie bună, asemenea 
acelor flori de seră care, uitate noaptea sub cea dintâi brumă a 
toamnei, îşi lasă fruntea în jos, dar care, a doua zi, reîncălzite 
de atmosfera în care s-au născut, se înalţă din nou, mai 
frumoase ca oricând. 

Lordul Villiers de Buckingham, fiul aceluia care a jucat un 
rol atât de cunoscut în primele părţi ale povestirii noastre, 
lordul Villiers de Buckingham, cavaler chipeş, melancolic cu 
femeile, vesel cu bărbaţii şi Vilmot de Rochester, vesel cu 
amândouă sexele, stăteau în acest moment în picioare, în faţa 
lady-ei Henriette şi căutau să-i smulgă fiecare privilegiul unui 
surâs. Cât despre această tânără şi frumoasă prinţesă, 
rezemată pe o pernă de catifea brodată în aur, cu mâinile lăsate 
să atârne molatic în apă, ea asculta cufundată într-o dulce 
visare muzicanţii care cântau, fără să-i audă, şi-i auzea pe cei 


doi curtezani, fără a avea aerul că-i ascultă. Şi asta deoarece 
lady Henriette, această făptură plină de farmec, această femeie 
care întrunea in fiinţa ei grațiile Franţei îmbinate cu cele ale 
Angliei, nefiind încă niciodată îndră-gostită, era crudă în 
cochetăria sa. Astfel, surâsul, acest nevinovat favor al tinerelor 
fete, nu-i flutura niciodată pe obraz, iar dacă uneori îşi ridica 
ochii, o făcea numai pentru a şi-i aţinti cu atâta stăruința 
asupra unuia sau altuia dintre cavaleri, încât galanteria lor, 
oricât de îndrăzneață ar fi fost de obicei, se potolea deodată şi 
devenea foarte sfielnică. 

In vremea aceasta, barca aluneca pe apă, muzicanţii se 
întreceau pe ei înşişi, iar cei doi curtezani începeau să-şi piardă 
suflul, ca şi muzicanţii. De altminteri, plimbarea i se părea fără 
îndoială monotonă prinţesei, căci, dintr-o dată, clătinându-şi 
capul a nemulţumire, zise: 

— Haide, destul, domnilor, să ne întoarcem. 

— Ah, doamnă — grăi Buckingham — suntem nespus de 
nefericiţi că n-am izbutit să facem plăcută alteţei voastre 
această plimbare. 

— Mă aşteaptă mama — răspunse lady Henriette — şi, pe 
urmă, v-o mărturisesc deschis, domnilor, mă plictisesc. 

Şi în timp ce rostea această frază nemiloasă, prinţesa 
încercă să mângâie cu o privire pe fiecare din cei doi tineri, ce 
păreau încremeniţi de o asemenea sinceritate. Privirea îşi 
atinse scopul, cele două chipuri se  reînsufleţiră, dar 
numaidecât, ca şi cum regala cochetă şi-ar fi spus că fusese 
prea darnică pentru nişte muritori de rând, făcu o mişcare, 
întoarse faţa de la cei doi vorbitori şi păru a se adânci într-o 
visare la care se vedea limpede că ei n-aveau nici o con-tribuţie. 
Buckingham îşi muşcă buzele de obidă, căci era îndrăgostit cu 
adevărat de lady Henriette şi, în această calitate, lua totul în 
serios. Rochester şi le muşcă de asemeni, dar cum spiritul său 
avea mai multă putere asupra inimii, făcu asta numai pentru a- 
şi înăbuşi un hohot răutăcios de râs. Prinţesa, aşadar, îşi lăsă 
ochii să-i rătăcească pe malul acoperit de iarbă tăiată mărunt şi 
de flori, fără să se mai uite la cei doi tineri. Chiar atunci îi zări 
de departe pe Parry şi pe d'Artagnan. 

— Cine vine acolo? întrebă ea. 

Cei doi tineri îşi ridicară privirile cu iuţeala unui fulger. 

— Parry — răspunse Buckingham — Parry, şi-atita tot. 


— Iartă-mă — zise Rochester — dar e însoţit de cineva, 
după cât mi se pare. 

— Da, aşa e — reluă prinţesa cu un aer de mare plictiseală. 
Dar, spune-mi, milord, ce înseamnă aceste cuvinte: "Parry, şi- 
atita tot"? 

— Înseamnă, doamnă — răspunse Buckingham înţepat — 
că acest credincios Parry, acest rătăcitor Parry, acest veşnic 
Parry nu reprezintă, după mine, mare lucru. 

— Te înşeli, domnule duce; Parry, rătăcitorul Parry, cum ai 
spus, a colindat lumea ca slujitor al familiei mele şi ori de câte 
ori îl văd pe acest bătrân, pentru mine e o mare bucurie. 

Lady Henriette urma progresia obişnuită la femeile 
frumoase şi îndeosebi la femeile cochete: trecea de la capriciu 
la mustrarea cea mai neîndurătoare; galantul se lovise de 
capriciu, curtezanul trebuia să se plece acum sub săgețile 
mustrării. Buckingham se înclină, dar fără a mai spune ceva. 

— E adevărat, doamnă — interveni Rochester, înclinându- 
se la rândul său — că Parry e o pildă de slujitor; dar, doamnă, 
nu mai e tânăr, iar noi nu râdem decât atunci când vedem 
lucruri vesele. Este oare vesel un bătrân ca el? 

— Destul, milord — rosti sec lady Henriette — acest 
subiect de discuţie mă răneşte. Apoi, ca şi cum şi-ar fi vorbit, ei 
însăşi, adăugă: E într-adevăr de necrezut cum prietenii fratelui 
meu au atât de puţin respect pentru servitorii lui! 

— Ah, doamnă — se tângui Buckingham — înalta, voastră 
graţie îmi străpunge inima cu un pumnal înroşit în foc de 
propriile sale mâini. 

— Ce vrea să spună această frază răsucită ca un madrigal 
francez, domnule duce? N-o înţeleg. 

— Ea înseamnă, doamnă, că voi înşivă, atât de bună, atât 
de frumoasă, atât de simţitoare, aţi râs uneori, iertare, am vrut 
să spun aţi zâmbit, în faţa flecărelilor fără noimă ale acestui 
preacumsecade Parry, pentru care alteţa voastră se arată astăzi 
de o atât de fermecătoare sensibilitate. 

— Ei bine, milord — zise lady Henriette — dacă voi fi greşit 
cumva în această privinţă, rău faci că mi-o aminteşti. Şi se 
întoarse cu o mişcare de nerăbdare. Acest bun Parry vrea să-mi 
vorbească, aşa cred. Domnule Rochester, spune, te rog, să 
tragă la țărm. 

Rochester se grăbi să repete porunca prinţesei. Peste un 
minut, barca atingea malul. 


— Să coborâm, domnilor — zise lady Henriette, luând 
braţul pe care i-l oferea Rochester, cu toate că Buckingham era 
mai aproape de ea şi-l întinsese pe al său. 

Atunci Rochester, cu o mândrie rău ascunsă, ce străpunse 
inima nefericitului Buckingham, o ajută pe prinţesă să păşească 
peste mica punte pe care oamenii din echipaj o aruncaseră de 
la barca regală până la mal. 

— Unde vrea să meargă alteţa voastră? întrebă Rochester. 

— Vezi foarte bine, milord, spre bunul Parry, care 
rătăceşte, cum spunea milord Buckingham şi mă caută cu ochii 
lui slăbiţi din pricina lacrimilor pe care le-a vărsat din pricina 
nenorocirilor noastre. 

— Oh, ceruri sfinte — murmură Rochester — ce tristă e azi 
alteţa voastră, doamnă! Am într-adevăr credinţa că noi trebuie 
să apărem în ochii ei ca doi zănatici caraghioşi. 

— Vorbeşte în numele dumitale, milord — îl întrerupse 
Buckingham cu ciudă. Eu îi displac în aşa măsură alteţei sale, 
încât nu-i apar în nici un fel. 

Nici Rochester, nici prinţesa nu răspunseră; se observă 
doar că lady Henriette îl mâna pe cavalerul ei să meargă mai 
repede. Buckingham rămase în urma lor şi se folosi de această 
izolare spre a-şi vărsa năduful asupra batistei sale de mătase, 
pe care, din trei muşcături furioase, o sfâşie în bucăţi. 

— Parry, bunul Parry — strigă prinţesa cu vocea ei dulce — 
vino aici; văd că mă cauţi şi aştept. 

— Ah, doamnă — zise Rochester, vrând să uşureze 
mâhnirea prietenului său rămas, după cum am spus, în urmă — 
dacă Parry n-o vede pe alteţa voastră, omul care vine după el e 
o călăuză destul de bună, chiar pentru un orb, căci, într-adevăr, 
are nişte ochi ce scânteiază ca focul; e ca un fanai cu două 
flăcări omul acesta. 

— Luminând o foarte frumoasă şi foarte impunătoare 
înfăţişare — adaugă prinţesa, hotărâtă să i-o taie cu orice preţ. 

Rochester înclină capul. 

— Una din acele înfăţişări bărbăteşti, de soldat, cum nu se 
întâlnesc decât în Franţa — adăugă prinţesa cu stăruința femeii 
care se ştie la adăpost de ameninţarea oricărei replici. 

Rochester şi Buckingham se priviră ca pentru a-şi spune: 
"Ce i-a venit oare?" 

— Vezi, domnule Buckingham, ce vrea Parry — zise lady 
Henriette. Hai, du-te! 


Tânărul, care vedea în acest ordin o favoare, îşi recăpătă 
curajul şi alergă înaintea lui Parry, care, urmat de d'Artagnan, 
păşea cu încetineală către această nobilă societate, Parry 
mergea încet din pricina vârstei lui; d'Artagnan păşea domol şi 
cu nobleţe, aşa cum se cuvenea să calce un d'Artagnan ce 
stăpânea o treime dintr-un milion, adică fără îngâmfare, dar şi 
fără sfială. Când Buckingham, punând multă râvnă ca să 
îndeplinească dorinţele prinţesei, care se oprise pe o bancă de 
marmură ca şi cum ar fi obosit-o cei câţiva paşi făcuţi, când 
Buckingham, ziceam, fu numai la câteva picioare de Parry, 
acesta îl recunoscu îndată. 

— Ah, milord — zise el, abia trăgându-şi sufletul — 
înălţimea voastră binevoieşte să împlinească porunca regelui? 

— Ce poruncă, domnule Parry? întrebă tânărul cu un fel de 
răceală îmblânzită doar de dorinţa de a fi pe placul prinţesei. 

— Ei bine, maiestatea sa roagă pe înălţimea voastră să-l 
prezinte pe domnul lady-ei Henriette. 

— Domnul, care anume? făcu ducele cu trufie. 

D'Artagnan, se ştie, era uşor de întărâtat; tonul milordului 
Buckingham nu-i plăcu de loc. II privi pe curtezan drept în ochi 
şi două fulgere scânteiară sub sprâncenele-i încruntate. Apoi, 
făcând o sforţare să se stăpânească, zise pe un ton vădit 
temperat: 

— Domnul cavaler d'Artagnan, milord. 

— Iartă-mă, domnule, dar acest nume e pentru mine un 
nume, şi-atita tot. 

— Adică? 

— Adică nu te cunosc. 

— Eu sunt mai fericit ca dumneata, domnule — i-o întoarse 
d'Artagnan — căci eu am avut onoarea să cunosc îndeaproape 
familia domniei tale şi îndeosebi pe milordul duce de 
Buckingham, ilustrul dumitale părinte. 

— Pe tatăl meu? făcu Buckingham. Într-adevăr, domnule, 
acum mi se pare că îmi amintesc... Domnul cavaler d'Artagnan, 
ai spus? 

D'Artagnan se înclină. 

— În persoană — răspunse el. 

— Iartă-mă, nu eşti cumva unul din acei francezi cu care 
tatăl meu a avut anumite legături tainice? 

— Întocmai, domnule duce, sunt unul din acei francezi. 


— Atunci, domnule, dă-mi voie să-ţi spun că mi se pare 
foarte ciudat că tatăl meu, cât a trăit, n-a auzit niciodată 
vorbindu-se de dumneata. 

— Nu, domnule; a auzit însă vorbindu-se în clipa morţii; eu 
i-am făcut cunoscută, prin valetul de cameră a! reginei Ana de 
Austria, vestea primejdiei ce-l pândea; din păcate, vestea a 
ajuns prea târziu. 

— Asta n-are nici o însemnătate, domnule — zise 
Buckingham. Înţeleg deci că, vrând să faci cândva un bine 
părintelui, vii să ceri acum ocrotirea fiului. 

— Mai întâi, milord — răspunse pe un ton înţepat 
d'Artagnan — eu nu cer ocrotirea nimănui. Maiestatea sa Carol 
al II-lea, căruia am avut marea cinste de a-i face unele servicii 
(trebuie să-ţi spun, domnule, că mi-am petrecut viaţa cu 
asemenea îndeletniciri), regele Carol al II-lea, aşadar, care 
doreşte să mă onoreze cu înalta sa bunăvoință, a vrut să fiu 
prezentat lady-ei Henriette, sora sa, căreia voi avea poate 
fericirea să-i fiu de folos în viitor. Or, regele ştia că domnia ta te 
găseşti în acest moment în preajma alteţei sale şi m-a îndrumat 
către dumneata, prin mijlocirea lui Parry. Nu e deci nici un 
mister. Nu-ţi cer absolut nimic, iar dacă nu socoţi potrivit să mă 
prezinţi alteţei sale, voi avea mâhnirea sa mă lipsesc de 
serviciul dumitale şi îndrăzneala de a mă prezenta singur. 

— Cel puţin, domnule — replică Buckingham, care ţinea să 
aibă ultimul cuvânt — cred că nu vei da înapoi în faţa unei 
explicaţii pe care dumneata singur ai provocat-o. 

— Eu nu dau niciodată înapoi, domnule — răspunse 
d'Artagnan. 

— Dumneata trebuie să cunoşti atunci, de vreme ce ai avut 
legături tainice cu tatăl meu, unele amănunte deosebite! 

— Aceste legături sunt astăzi foarte îndepărtate de noi, 
domnule, căci domnia ta nu te născuseşi încă pe vremea aceea 
şi pentru câteva nenorocite de diamante pe care le-am primit 
din mâinile sale şi le-am dus în Franţa nu merită într-adevăr 
osteneala să răscolim atâtea amintiri. 

— Ah, domnule — rosti cu însufleţire Buckingham, 
apropiindu-se de d'Artagnan şi întinzându-i mâna — aşadar 
dumneata eşti! Dumneata eşti omul pe care tatăl meu i-a căutat 
atât de mult şi care se putea aştepta la atâtea din partea 
noastră! 


— A aştepta... Într-adevăr, domnule, asta e tăria mea şi 
toată viaţa am aşteptat! 

În acest timp, prinţesa, văzând că străinul întârzie să vină 
la ea, se ridicase de pe bancă şi se apropiase. 

— Acum, domnule — zise Buckingham — nu voi mai şovăi 
să fac prezentarea pe care ai cerut să ţi-o fac. Apoi întorcându- 
se şi înclinându-se în faţa lady-ei Henriette, tânărul spuse: 
Doamnă, regele, fratele vostru, doreşte ca eu să am cinstea de 
a prezenta alteţei voastre pe domnul cavaler d'Artagnan. 

— Pentru ca alteţa voastră să aibă la nevoie un sprijin 
puternic şi un prieten de încredere — adăugă Parry. 

D'Artagnan făcu o plecăciune. 

— Mai ai şi altceva de spus, Parry? întrebă lady Henriette, 
zâmbindu-i lui d'Artagnan în timp ce i se adresa bătrânului 
servitor. 

— Da, doamnă, regele doreşte ca alteţa voastră să păstreze 
cu sfinţenie în memoria sa numele şi să-şi amintească de 
meritul domnului d'Artagnan, căruia maiestatea sa spune că-i 
datorează redobândirea regatului. 

Buckingham, prinţesa şi Rochester se priviră ca uluiţi. 

— Asta — zise d'Artagnan — e o altă mică taină, pentru 
care, pe cât se pare, nu mă voi lăuda faţă de fitil maiestăţii sale 
Carol al II-lea, aşa cum am făcut-o faţă de dumneata cu 
diamantele acelea. 

— Doamnă — spuse Buckingham — domnul îmi aminteşte 
pentru a doua oară o întâmplare care îmi aţâţă în aşa măsură 
curiozitatea, încât voi îndrăzni să vă cer îngăduinţa de a-l 
îndepărta o clipă de alteţa voastră, pentru a sta de vorbă cu el 
între patru ochi. 

— Bine, milord — răspunse prinţesa — dar adu-l cât mai 
repede înapoi surorii pe acest prieten atât de credincios 
fratelui. 

Şi luă braţul lui Rochester, în timp ce Buckingham îl lua 
pe-al lui d'Artagnan. 

— Oh, povesteşte-mi, te rog, cavalere — zise Buckingham 
— toată această întâmplare a diamantelor, pe care nimeni n-o 
cunoaşte în Anglia, nici măcar fiul aceluia care i-a fost eroul. 

— Milord, o singură persoană avea dreptul . să 
povestească toată această întâmplare, cum i-ai spus şi acela era 
tatăl dumitale; el a socotit de cuviinţă să tacă, astfel că cer 
îngăduinţa să fac la fel. 


Şi d'Artagnan se înclină cu o mişcare ce voia să arate că 
nici o stăruinţă nu-l va putea abate de la această hotărâre. 

— Dacă-i aşa, domnule — murmură Buckingham — iartă- 
mă, te rog, că am adus . vorba despre asta; şi dacă într-o zi voi 
veni şi eu în Franţa... 

Dar întoarse capul spre a se mai uita o dată la prinţesă, 
care însă nici nu se gândea la el, fund sau lăsând să pară că 
este preocupată de convorbirea cu Rochester. Buckingham 
scoase un oftat. 

— Ei bine? întrebă d'Artagnan. 

— Spuneam că dacă, într-o zi, voi veni şi eu în Franţa... 

— Vei veni, milord — spuse d'Artagnan zâmbind — te 
asigur eu. 

— Ce te face să crezi asta? 

— O, am un dar al meu ciudat de a prevesti; şi o dată ce 
fac o prevestire, rar se întâmplă să mă înşel. Aşadar, dacă vei 
veni în Franţa? 

— Ei bine, domnule, dumitale, căruia regii îi cer nepreţuita 
prietenie prin care îşi pot recâştiga coroanele, eu voi îndrăzni 
să-ţi cer o părticică din acea mare îndatorare pe care ai arătat-o 
tatălui meu. 

— Milord — răspunse d'Artagnan — fii încredinţat că mă 
voi socoti foarte onorat dacă, acolo, vei binevoi să-ţi aduci 
aminte că m-ai cunoscut aici. lar acum, îngăduie-mi... Şi 
întorcându-se către lady Henriette: Doamnă — zise el — alteţa 
voastră e fiică a Franţei şi, în această calitate, nădăjduiesc să vă 
revăd la Paris. Una din zilele mele fericite va fi aceea în care 
alteţa voastră îmi va da un ordin oarecare, pentru a-mi aduce 
aminte, mie, că n-aţi uitat recomandările augustului vostru 
frate. 

Şi se înclină în faţa tinerei prințese, care, cu o graţie intru 
totul regească, îi întinse mâna să i-o sărute. 

— Ah, doamnă — rosti în şoaptă Buckingham — ce trebuie 
să fac pentru a obţine din partea alteţei voastre o asemenea 
favoare? 

— Doamne, milord! răspunse lady Henriette. Întreabă-l pe 
domnul d'Artagnan, el îţi va spune. 


Capitolul XXXVI 


Cum d'Artagnan a scos, ca zâna din poveste, 
un castel dintr-o ladă de brad 


Cuvintele regelui privitoare la amorul propriu al lui Monck 
stârniră în sufletul lui d'Artagnan temeri nu tocmai mărunte. 
Locotenentul stăpânise toată viaţa lui marea artă de a-şi alege 
duşmanii, iar atunci când se nimerea ca aceştia să fie 
neînduplecaţi şi de neînfrânt, însemna că nu putuse, sub nici un 
motiv, să facă altfel. Dar punctele de vedere se schimbă mult 
de-a lungul unei existenţe. Totul e ca o lanternă magică, ale 
cărei privelişti ochiul omenesc le preface de la an la an. De aici 
rezultă că, între ultima zi a unui an în care toate se vedeau în 
alb şi prima zi a celui următor, în care toate se vor vedea în 
negru, nu se află decât răstimpul unei singure nopţi. 

D'Artagnan, atunci când plecase din Calais cu cei zece 
hojmalăi ai lui, se temuse tot atât de puţin că va avea de luptat 
cu Goliat, Nabucodonosor sau Holofern, pe cât s-ar fi temut să- 
şi încrucişeze spada cu un recrut sau să se ciorovăie cu vreo 
hangiţă. Semănase deci cu un şoim ce se repede înfometat 
asupra unui berbec. Dar un d'Artagnan sătul, un d'Artagnan 
bogat, un d'Artagnan învingător, un d'Artagnan mândru de o 
izbândă atât de grea, acest d'Artagnan avea prea mult de 
pierdut pentru a nu socoti bob cu bob tot ceea ce putea să-i 
aducă, ceasul rău. 

În timp ce se întorcea de la prezentarea sa în faţa 
prinţesei, d'Artagnan se gândea deci la un singur lucru, acela 
de a nu-l aţâţa pe un om atât de puternic ca Monck, un om pe 
care însuşi Carol îl lua cu binişorul, oricât era el de rege; căci, 
abia restabilit, sprijinitul putea să mai aibă încă nevoie de 
sprijinitor şi prin urmare nu-i va putea refuza acestuia, la 
nevoie, mărunta satisfacţie de a-l surghiuni pe d'Artagnan sau 
de a-l închide în vreun turn din Middlesex, sau chiar de a-l face 
scăpat în apele mării pe ruta dintre Dover şi Boulogne. 
Asemenea soiuri de satisfacţii sunt obişnuite între regi şi 
viceregi, fără a trage după ele nici un fel de consecinţe ne- 
plăcute. Nici nu era măcar nevoie ca regele să aibă vreun 
amestec direct într-o asemenea întâmplare prin care Monck ar 
căuta să-şi ia revanşa. Rolul regelui s-ar putea mărgini pur şi 
simplu la acela de a-i ierta viceregelui Irlandei tot ceea ce 


acesta va hotări în privinţa lui d'Artagnan. Pentru ca ducele de 
Albemarle să rămână cu cugetul împăcat, nu va fi nevoie de 
nimic altceva decât de un te absolvo, aruncat în glumă, sau de 
semnătura lui Charles the King, zgâriată pe un petic de 
pergament; şi, cu aceste două cuvinte rostite, sau cu cele trei 
scrise, sărmanul d'Artagnan ar fi pentru vecie îngropat sub 
ruinele propriei lui imaginaţii. 

Şi apoi, lucru nu mai puţin demn de îngrijorare pentru un 
om atât de prevăzător cum era muşchetarul nostru, se vedea 
acum singur, căci prietenia lui Athos nu părea de ajuns ca să-i 
aducă liniştea sufletească. De bună seamă, dacă ar fi fost vorba 
de o împărţire egală a loviturilor de spadă, muşchetarul s-ar fi 
bizuit foarte mult pe tovarăşul său; dar în gingaşele relaţii cu 
un rege, când un simplu capriciu al sorții vitrege ar veni în 
sprijinul actelor săvârşite de Monck sau de Carol al II-lea, 
d'Artagnan îl cunoştea prea bine pe Athos pentru a şti dinainte 
că el va face cel mai frumos elogiu al loialității 
supravieţuitorului, mulţumindu-se să verse şiroaie de lacrimi la 
căpătâiul celui mort, chit că răposatul era prietenul sau şi să-i 
întocmească apoi un epitaf răsunător, compus din superlativele 
cele mai pompoase. 

"De bună seamă — îşi spunea gasconul şi această reflecţie 
era rezultatul meditaţiilor pe care le făcuse în sinea lui şi pe 
care noi le-am aşternut mai sus — de bună seamă trebuie să mă 
împac cu domnul Monck şi să-i smulg dovada că nu se mai 
gândeşte nici pe departe la trecut. Dacă, ceea ce n-aş vrea să se 
întâmple, el se arată încă greoi şi nehotărât în privinţa acestui 
simţământ, atunci îi voi da banii lui Athos, să-i ducă de aici, iar 
eu voi rămâne în Anglia atâta timp cât va fi nevoie, până voi 
vedea în ce ape se scaldă; apoi, cum am ochiul ager şi piciorul 
sprinten, la primul semn de duşmănie, dispar, mă ascund la 
milordul Buckingham, care mi se pare un diavol mai smerit şi 
căruia, drept răsplată pentru găzduirea lui, îi voi spune toată 
povestea aceea cu diamantele care nu mai poate să compromită 
acum decât pe o bătrână regină, ce-ar putea să apară că, pe 
vremea când era nevasta unei omizi ca domnul de Mazarin, 
fusese amanta unui chipeş senior ca Buckingham. Drace, am zis 
şi acest Monck nu-mi va mai face atunci nimic. Eh, ce straşnică 
idee mi-a venit!" 

Se ştie ca, în general, nu ideile erau acelea care îi lipseau 
lui d'Artagnan. Astfel, în cursul acestui monolog şi în timp ce se 


încheie la toţi nasturii, până sub bărbie, nimic nu-i aţâţă mai 
mult imaginaţia ca aceste pregătiri de luptă pe care romanii le 
numeau accinetica. Se duse într-un suflet la locuinţa ducelui de 
Albemarle. Fu introdus la vicerege cu o repeziciune ce dovedea 
că era privit acolo ca unul din ai casei. Monck se afla în 
cabinetul lui de lucru. 

— Milord — îi spuse d'Artagnan, cu acea expresie de mare 
sinceritate pe care gasconul ştia să şi-o întipărească pe faţa-i 
plină de şiretenie — milord, am venit să cer o povaţă înălţimii 
voastre. 

Monck, tot atât de încheiat sufleteşte pe cât era 
antagonistul său trupeşte, răspunse: 

— Cere, dragul meu. 

Şi chipul lui arăta o expresie nu mai puţin deschisă decât 
aceea a lui d'Artagnan. 

— Milord, înainte de toate, făgăduiţi-mi taină şi îngăduinţă. 

— Îţi făgăduiesc tot ce vrei. Despre ce e vorba? Spune. 

— Este, milord, că eu nu sunt prea mulţumit de rege. 

— Ah, aşa! Şi în ce privinţă, te rog, scumpul meu 
locotenent? 

— În aceea că maiestatea sa se deda uneori la glume foarte 
compromiţătoare pentru slujitorii lui şi gluma, milord, e o armă 
ce răneşte mult pe oamenii de spadă ca noi. 

Monck se strădui din răsputeri să nu-şi dea pe faţă 
gândurile; d'Artagnan însă îl pândea cu o atenţie prea încordată 
pentru a nu observa apărând o uşoară roşeaţă pe obrajii lui. 

— În ceea ce mă priveşte — zise Monck cu aerul cel mai 
firesc din lume — cu, unul, nu sunt împotriva glumelor, scumpe 
domnule d'Artagnan; soldaţii mei ţi-ar putea chiar spune că de 
multe ori, în tabără, ascultam cu nepăsare şi chiar cu oarecare 
plăcere, cântecele glumeţe ce treceau din armata lui Lambert 
într-a mea şi care, e de la sine înţeles, ar fi indignat urechile 
unui general ceva mai susceptibil decât mine. 

— Oh, milord — făcu d'Artagnan — ştiu că sunteţi un om 
desăvârşit, ştiu că v-aţi ridicat deasupra mizeriilor omeneşti, 
dar sunt glume şi glume şi în ceea ce mă priveşte, unele au 
darul de a mă scoate din sărite mai mult decât orice. 

— Se poate şti care anume, my dear? 

— Acelea care sunt îndreptate împotriva prietenilor mei 
sau împotriva oamenilor pe care-i respect, milord. 


Monck făcu o mişcare aproape neobservată, care lui 
d'Artagnan nu-i scăpă totuşi. 

— Şi întrucât — întrebă Monck — întrucât înţepătura de ac 
care-l zgârie pe altul poate să te gâdile pe dumneata? 
Povesteşte-mi asta, să vedem! 

— Milord, am să v-o explic printr-o singură frază: e vorba 
de dumneavoastră. 

Monck făcu un pas către d'Artagnan. 

— De mine? zise el. 

— Da şi tocmai asta nu-mi pot lămuri mie însumi; dar 
pesemne că este aici o neputinţă a mea. Cum poate avea regele 
inima să ia peste picior un om care i-a făcut atât de multe şi 
atât de mari servicii? Cui i-ar trece prin cap că-i poate face 
plăcere să învrăjbească un leu ca dumneavoastră, contra unei 
biete gângănii ca mine? 

— Nici eu nu înţeleg asta — rosti Monck. 

— Într-adevăr! în sfârşit, regele, care îmi datora o răsplată, 
putea să mă răsplătească, fie şi ca pe un soldat, fără să mai 
răscolească povestea aceea cu răscumpărarea, care vă atinge 
direct, milord. 

— Nu — făcu Monck, râzând — nu mă atinge câtuşi de 
puţin, ţi-o jur. 

— Nu, în ceea ce mă priveşte pe mine, înţeleg; mă ştiţi, 
milord, sunt atât de discret, încât până şi mormântul ar putea 
să pară flecar în comparaţie cu mine; dar... Înţelegeţi, milord? 

— Ce să înţeleg? se încăpăţână să spună Monck. 

— Dacă altul ar cunoaşte taina pe care o cunosc eu... 

— Ce taină? 

— Eh, milord, acea nenorocită taină de la Newcastle. 

— A, milionul domnului conte de La Fere? 

— Nu, milord, nu; acţiunea îndreptată contra înălţimii 
voastre. 

— A fost bine pusă la cale, cavalere, asta e tot; trebuie să 
recunosc. Dumneata eşti un războinic şiret şi viteaz în acelaşi 
timp, ceea ce înseamnă că întruneşti însuşirile lui Fabius şi ale 
lui Hannibal. Deci, te-ai folosit de mijloacele dumitale, de forţă 
şi viclenie; nu mai e nimic de spus despre asta, decât că eu 
trebuia să mă apăr. 

— Eh, ştiu asta, milord şi nu mă aşteptam la mai puţin în 
privinţa nepărtinirii dumneavoastră; de aceea, dacă n-ar fi fost 
decât răpirea în sine, la dracu! n-ar fi nimic; dar mai sunt... 


— Ce mai sunt? 

— Împrejurările în care s-a făcut această răpire. 

— Care împrejurări? 

— Ştiţi prea bine, milord, ce vreau sa spun. 

— Nu, să mă bată Dumnezeu dacă ştiu! 

— E vorba de... Într-adevăr, e greu de spus. 

— De ce e vorba? 

— Ei bine, e vorba de blestemata aceea de ladă. 

Monck se înroşi deodată tot. 

— Pârlita aceea de ladă — continuă d'Artagnan — lada 
aceea de brad, ştiţi? 

— Aha, mai că şi uitasem de ea. 

— De brad — urmă iarăşi d'Artagnan — cu o deschizătură 
pentru nas şi pentru gură. Într-adevăr, milord, tot ce s-a 
întâmplat atunci mai treacă-meargă; dar lada, lada! Hotărât 
lucru, era o glumă cât se poate de proastă! 

Monck se frământa în sinea lui, plin de năduf. 

— Şi totuşi, dacă am făcut asta — reluă d'Artagnan — eu, 
un căpitan de aventuri, este pentru că, foarte simplu, alături de 
acţiunea puţin cam uşuratică pe care am întreprins-o, dar pe 
care gravitatea situaţiei o poate scuza, la mine precumpănesc 
totdeauna prevederea şi chibzuinţă. 

— O — făcu Monck — crede-mă că te cunosc bine, domnule 
d'Artagnan şi te preţuiesc mult. 

D'Artagnan nu-l slăbea nici o clipă din ochi, iscodind să afle 
ce se petrecea în gândul generalului pe măsură ce vorbea. 

— Dar nu e vorba de mine — zise el. 

— Atunci, în fine, de cine e vorba? întrebă generalul, care 
începea să-şi piardă răbdarea. 

— E vorba de rege, care niciodată nu-şi va putea stăpâni 
limba. 

— Dar, la urma urmelor, când o să mai amintească el de 
asta? zise Monck, bâlbâindu-se. 

— Milord — reîncepu d'Artagnan — nu vă feriti, vă rog, de 
un om care vă vorbeşte atât de deschis, precum o fac eu. Aveţi 
dreptul să vă manifestaţi susceptibilitatea, oricât de modestă ar 
fi ea. Ce naiba, nu e un loc potrivit pentru un om serios ca 
dumneavoastră, pentru un om care se joacă, aş putea zice, cu 
sceptrele şi coroanele aşa cum se joacă un acrobat cu bilele; nu 
e un loc potrivit pentru un om serios, zic, să fie închis într-o 
ladă, asemenea unui obiect curios de istorie naturală; căci, în 


sfârşit, înţelegeţi, asta i-ar face să plesnească de râs pe toţi 
duşmanii dumneavoastră şi sunteţi atât de mare, atât de nobil, 
atât de generos, încât meritaţi mai mult. Această taină poate 
face să moară de râs jumătate din speța omenească, dacă v-ar 
înfăţişa cineva închis în lada aceea. Or, nu se cuvine ca lumea 
să râdă în aşa hal de al doilea personaj al acestui mare regat. 

Monck îşi pierdu cu desăvârşire firea la gândul ca ar putea 
fi vreodată înfăţişat în lada sa. Ridicolul, aşa cum atât de bine 
prevăzuse d'Artagnan, avu asupra lui o înrâurire pe care nici 
sorții războiului, nici setea de mărire, nici teama de moarte nu 
putuseră să o aibă. 

"Bun — îşi zise gasconul — i-e frică; sunt salvat." 

— Oh, cât despre rege — rosti Monck — să n-ai nici o grijă, 
domnule d'Artagnan; regele nu va glumi cu Monck, ţi-o jur! 

Strălucirea ochilor săi fu prinsă din zbor de către 
d'Artagnan. Monck se îmblânzise mai repede decât se aşteptase 
muşchetarul. 

— Regele — adaugă el — e o fire prea nobilă, regele are o 
inimă prea mare pentru a voi răul aceluia care îi face bine. 

— O, fără îndoială! strigă d'Artagnan. Sunt întru totul de 
părerea dumneavoastră în ceea ce priveşte inima regelui, dar 
nu şi capul său; e bun, dar e cam uşuratic. 

— Regele nu va fi uşuratic cu Monck, fii fără grijă! 

— Aşadar, nici dumneavoastră n-aveţi nici o grijă, milord? 

— În această privinţă, cel puţin, nu, nici una. 

— Oh, vă înţeleg, sunteţi liniştit în privinţa regelui. 

— Asta ţi-am şi spus. 

— Dar nu sunteţi tot atât de liniştit în privinţa mea? 

— Credeam a-ţi fi spus că am încredere în loialitatea şi în 
discreţia dumitale. 

— Fireşte, fireşte; dar mai gândiţi-vă şi la altceva... 

— La ce să mă gândesc? 

— La faptul că eu nu sunt singur, că am tovarăşi; şi ce 
tovarăşi! 

— Oh, da, îi cunosc. 

— Din nefericire, milord şi ei vă cunosc pe dumneavoastră. 

— Ei şi? 

— Ei sunt acolo, la Boulogne şi mă aşteaptă. 

— Şi te temi de ceva?... 

— Da, mă tem că în lipsa mea... La dracu! Dacă aş fi alături 
de ei, aş răspunde de tăcerea lor. 


— Aveam dreptate să-ţi spun că primejdia, dacă e vorba de 
vreo primejdie, nu va veni din partea maiestăţii sale, oricât de 
înclinată ar fi ea către glume, ci din partea tovarăşilor dumitale, 
cum singur ai spus... Să fii batjocorit de un rege, mai merge, 
dar de nişte soldăţoi bădărani... Goddam! 

— Da, vă înţeleg, aşa ceva e de nesuportat; tocmai de 
aceea am venit să vă spun, milord: nu credeţi că ar fi mai bine 
să plec în Franţa cât mai repede cu putinţă? 

— Desigur, dacă socoţi că prezenţa dumitale... 

— Se impune în faţa acestor ticăloşi? O, de asta vă asigur, 
milord! 

— Dar prezenţa dumitale nu va împiedica răspândirea 
zvonului, în cazul când s-a şi dat în vileag ceva. 

— O, nu s-a dat nimic în vileag, milord, vă garantez! 
Oricum, fiţi încredinţat că sunt hotărât pentru un lucru. 

— Care? 

— Să-i zdrobesc capul primului care va fi scos o vorbă şi 
primului care va fi auzit-o. După aceea, mă voi întoarce în 
Anglia pentru a căuta un adăpost şi poate o slujbă pe lângă 
înălţimea voastră. 

— Oh, întoarce-te, întoarce-te! 

— Din nefericire, milord, nu vă cunosc decât pe 
dumneavoastră aici şi mă tem că nu vă voi mai găsi, sau că mă 
veţi da uitării în înaltele sfere în care vă aflaţi. 

— Ascultă, domnule d'Artagnan — răspunse Monck — 
dumneata eşti un gentilom încântător, plin de spirit şi de curaj; 
ţi se cuvin toate fericirile de pe lume; vino cu mine în Scoţia şi, 
ţi-o jur, îţi voi crea în viceregatul meu o soartă pe care oricine o 
va pizmui. E 

— Oh, milord, aşa ceva e cu neputinţă în ceasul de faţă! In 
timpul ce urmează, am de îndeplinit o datorie sfântă: aceea de a 
veghea asupra gloriei domniei voastre; trebuie să împiedic ca 
vreun răuvoitor să nu întunece în ochii contemporanilor — şi, 
cine ştie? în ai posterităţii chiar — strălucirea numelui vostru. 

— Ai posterităţii, domnule d'Artagnan? 

— Eh, de bună seamă! Este nevoie ca, în faţa posterităţii, 
toate amănuntele întâmplării aceleia să rămână un mister; căci, 
presupuneţi, vă rog, că acea nenorocită poveste cu lada de brad 
se va răspândi în lume; ei bine, atunci se va spune nu că l-aţi 
restabilit pe rege din loialitate, în virtutea liberului vostru 
arbitru, ci că aţi făcut-o în urma unui compromis încheiat între 


amândoi la Scheveningen. Zadarnic aş mai încerca să arăt cum 
s-au petrecut lucrurile, eu care o ştiu prea bine, nimeni nu mă 
va crede; toţi vor crede că am primit şi eu partea mea din 
friptură şi că mă îndop cu ea. 

Monck îşi încreţi sprâncenele. 

— Glorie, onoare, cinste — murmură el — nu sunteţi decât 
nişte vorbe goale! 

— Ceaţă — adăugă d'Artagnan — ceaţă prin care nimeni nu 
vede niciodată limpede. 

— Ei bine, atunci du-te în Franţa, scumpul meu domn — 
zise Monck. Du-te şi, pentru ca Anglia să ţi se pară mai 
primitoare şi mai plăcută, primeşte o amintire din partea mea. 

"Ce-o mai fi şi asta?" se întrebă d'Artagnan. 

— Am pe malul râului Clyde — continuă Monck — o căsuţă 
ascunsă între copaci, un mic castel, cum se spune pe aici. Pe 
lângă această căsuţă se mai află şi o sută de pogoane de 
pământ; primeşte-le. 

— O, milord... 

— Te vei simţi acolo ca la dumneata şi acesta îţi va fi 
adăpostul de care îmi vorbeai adineauri. 

— Vă voi fi prea îndatorat, milord! Drept să vă spun, mi-e 
ruşine. 

— Nu, domnule — zise Monck cu un surâs uşor — nu, eu 
voi fi cel care îți rămâne îndatorat. Şi, strângând mâna 
muşchetarului, adaugă: Voi pune să se încheie actul de donatie. 

Apoi ieşi. 

D'Artagnan îl privi cum se îndepărtează şi rămase 
gânditor, ba chiar foarte tulburat. 

— În sfârşit — murmură el — iată, orice s-ar zice, un om 
cumsecade. E trist să-ți dai seama că numai din teamă față de 
mine, iar nu din dragoste, a făcut ceea ce a făcut, dar nu-i 
nimic, o să-i vină lui şi dragostea. Pe urmă, după o clipă de 
meditare mai adâncă, adăugă: Hm! La ce bun? Nu-i decât un 
englez! 

Şi ieşi, la rândul lui, puţin buimăcit după aceasta luptă 
încordată cu generalul. 

— Aşadar — îşi zise mai departe — iată-mă proprietar... 
Dar cum dracu să împart castelul acela cu Planchet? Poate doar 
să-i dau lui pământul şi eu să păstrez castelul, ori să ia el 
castelul, în timp ce eu... Haidade! Domnul Monck nu va îngădui 
în ruptul capului ca eu să împart cu un băcan o casă în carea 


locuit el! E prea mândru ca să admită asta! Dar, la urma urmei, 
pentru ce atâta vorbă? Că doar nu datorită banilor asociaţiei m- 
am ales cu acest castel, ci numai deşteptăciunii mele; ca atare, 
e numai al meu. Şi-acum, să mă întâlnesc cu Athos. 

Şi porni spre locuinţa contelui de La Fere. 


Capitolul XXXVII 


Cum d'Artagnan rândui pasivul Asociaţiei 
înainte de a-i stabili activul 


— Hotărât lucru — îşi zise d'Artagnan — sunt în zodie 
bună. Steaua care luceşte o dată în viaţa oricărui om, care a 
luat pentru Iov şi pentru Iros, cel mai nenorocit dintre iudei şi 
cel mai sărac dintre greci, luceşte în sfârşit şi pentru mine. Nu 
voi mai face prostii, voi căuta să trag foloase; e şi vremea ca să- 
mi vie mintea la cap! 

Mâncă în seara aceea, foarte bine dispus, cu prietenul său 
Athos, fără a-i vorbi nimic de donația aşteptată, dar, în timp ce 
se ospătau, nu se putu împiedica să-l întrebe totuşi pe amicul 
său câte ceva în legătură cu însămânţatul, cu plantările, cu 
producţia în genere. Athos răspundea cu bunăvoință, aşa cum 
făcea el întotdeauna. Se gândea că d'Artagnan voia pesemne să 
devină proprietar de pământ; numai ca, în câteva rânduri, se 
pomeni regretând voioşia atât de mare şi glumele atât de hazlii 
ale veselului său tovarăş de odinioară. Într-adevăr, d'Artagnan, 
trăgând farfuria mai aproape, începuse să scrie în grăsimea 
sleita de pe fundul ei tot felul de cifre şi să facă nişte socoteli 
de-a dreptul impresionante. 

Ordinul, sau mai bine zis îngăduinţa de îmbarcare li se 
aduse chiar în aceeaşi seară. În timp ce contele primea hârtia 
cu pricina, un alt trimis îi înmâna lui d'Artagnan un mic sul de 
pergamente acoperite cu toate peceţile prin care se 
consfinţeşte în Anglia o proprietate de pământ. Athos îl 
surprinse răsfoind pe furiş aceste diferite acte ce statorniceau 
faptul împroprietăririi. Prudentul Monck, alţii ar fi spus 
generosul Monck, schimbase însă donația într-o vânzare şi 


recunoştea ca ar fi primit suma de cincisprezece mii de lire 
drept preţ al cumpărării. 

Cel ce adusese hârtiile plecase. D'Artagnan continua să le 
citească îndeaproape, în timp ce Athos îl privea zâmbind. 
D'Artagnan zări peste umăr unul din zâmbetele acelea şi vâri 
numaidecât sulul de acte în tubuleţul lor. 

— Iartă-mă — îngână Athos. 

— Oh, dar n-ai fost de loc indiscret, dragul meu — 
răspunse locotenentul — voiam să... 

— Nu, nu-mi spune nimic, te rog; ordinele sunt chestiuni 
atât de sfinte, încât cel care le-a primit nu trebuie să spună o 
vorbă nici măcar fratelui, nici măcar părintelui său. Astfel, eu 
care îţi vorbesc şi care te iubesc mai mult decât pe un frate sau 
pe un părinte, mai mult decât orice pe lume... 

— În afară de Raoul al tău! 

— Pe Raoul îl voi iubi şi mai mult atunci când va fi un 
bărbat adevărat şi când îl voi vedea că se afirmă în deplinătatea 
caracterului şi a faptelor sale... aşa cum te-am văzut pe tine, 
prietene. 

— Spuneai, mi se pare, că ai şi tu un ordin şi că nu mi-l vei 
dezvălui şi mie, aşa e? 

— Da, dragă d'Artagnan. 

Gasconul scoase un oftat. 

— Era o vreme — zise el — când un asemenea ordin l-ai fi 
aruncat, desfăcut, pe masă şi mi-ai fi spus: "D'Artagnan, citeşte 
mâzgălitura asta, ca s-auzim şi noi, eu, Porthos şi Aramis". 

— Ai dreptate... Oh, pe atunci eram plini de tinereţe, de 
încredere, eram la vârsta generoasă când sângele porunceşte, 
sub năvala fierbinte a pasiunii! 

— Ei bine, Athos, vrei să-ţi spun vin lucru? 

— Spune, prietene. 

— Vremea aceea minunată, vârsta aceea generoasă, acea 
clocotire a sângelui fierbinte sunt foarte frumoase, nu încape 
îndoială, însă eu nu le regret câtuşi de puţin. E întocmai ca 
timpul petrecut la şcoală... Am întâlnit adesea câte un prost 
care mi se lăuda cu zilele acelea de pedepse, de vergi la palmă, 
de coji de nuci sub genunchi şi altele... E ciudat, dar mie nu mi- 
au plăcut astea niciodată; şi oricât de harnic şi de cumpătat aş 
fi fost (iar tu ştii, Athos, dacă am fost), oricât de simplu aş fi 
părut în veşmintele mele, totuşi nu m-am putut stăpâni să nu 
prefer broderiile lui Porthos în locul tunicii mele flenduroase, 


care lăsa vântul să pătrundă prin ea iarna şi soarele vara. Vezi 
dar, prietene, voi fi totdeauna împotriva celui care spune că 
preferă răul în locul binelui. Or, în timpurile care s-au dus, totul 
a fost rău pentru mine, atunci când fiecare lună venea cu o 
gaură în plus în pielea mea şi în tunica mea şi cu un scud mai 
puţin în biata mea pungă; din acele nemernice timpuri de 
clătinări şi bâjbâiri nu regret nimic, absolut nimic, nimic, nimic, 
decât prietenia noastră; căci am în piept o inimă; şi, minune! 
această inimă n-a fost uscată de vântul mizeriei care bătea prin 
găurile mantalei mele, sau străpunsă de spadele de tot felul 
care pătrundeau prin găurile sărmanei mele piei. 

— Să nu regreţi prietenia noastră — zise Athos — ea nu va 
muri decât o dată cu noi. Prietenia e alcătuită mai ales din 
amintiri şi obişnuinţe şi dacă adineauri ai făcut o mică satiră la 
adresa prieteniei mele, fiindcă aş şovăi să-ţi vorbesc despre 
misiunea mea în Franţa... 

— Eu?... O, ceruri sfinte! Dacă ai şti, scump şi bun prieten, 
cât de puţin mă interesează de la o vreme încoace toate 
misiunile din lume! 

Şi, spunând acestea, strânse în mână sulul de pergamente 
aflat în buzunarul său. 

Athos se ridică de la masă şi chemă gazda să-i plătească 
bucatele servite. 

— De când sunt prietenul tău — zise d'Artagnan — eu n-am 
plătit niciodată o masă. Porthos adesea, Aramis câteodată, iar 
tu aproape totdeauna erai cel care scotea punga de câte ori ne 
apropiam de sfârşitul ospăţului. Acum sunt bogat şi vreau să 
încerc şi eu să văd dacă e cu adevărat un eroism să plăteşti o 
masă. 

— Încearcă — zise Athos, băgându-şi punga la loc în 
buzunar. 

Cei doi prieteni porniră apoi către port, nu fără ca 
d'Artagnan să se uite mereu înapoi, spre a vedea dacă preţioşii 
lui scuzi nu iau calea-ntoarsă. Noaptea îşi întinsese vălul ei 
negru peste apele galbene ale Tamisei; se auzeau scrâşnetele 
scripeţilor şi bufniturile butoaielor ce prevesteau fâşâitul 
produs de întinderea pânzelor, fâşâit ce de atâtea ori făcuse să 
bată inimile muşchetarilor, atunci când ameninţarea mării era 
cea mai mică dintre toate cele pe care mer-geau să le înfrunte. 
De data asta însă aveau să se îmbarce pe o corabie mare, care-i 
aştepta la Gravesend, iar Carol al II-lea, totdeauna plin de 


atenţii când era vorba de lucruri mărunte, pregătise unul din 
iahturile sale, cu doisprezece oameni din garda lui scoțiană, 
spre a face onorul ambasadorului pe care-l trimitea în Franţa. 
La miezul nopţii, iahtul lăsă călătorii pe puntea corăbiei şi la 
ceasurile opt de dimineaţă, ambasadorul şi prietenul său 
puneau din nou piciorul pe pământ, în portul de la Boulogne. 

In timp ce contele şi Grimaud se îngrijeau de cai pentru a 
porni de-a dreptul la Paris, d'Artagnan dădu o fugă până la 
hanul unde, conform ordinelor sale, trebuia să-l aştepte mica lui 
trupă. Domnişorii ăştia se ospătau din belşug cu stridii, cu 
peşte şi cu rachiu aromat când d'Artagnan se ivi în prag. Erau 
bine afumaţi cu toţii, dar nici unul nu întrecuse încă măsura. Un 
ura! puternic de bucurie îl întâmpină pe căpitan la intrarea în 
han. 

— lată-mă — zise d'Artagnan. Campania s-a terminat şi am 
venit să dau fiecăruia adausul de soldă pe care l-am făgăduit. 

Din ochii tuturor ţâşniră scântei. 

— Fac rămăşag că n-a mai rămas nici o sută de livre în 
chimirul celui mai bogat dintre voi. 

— Asta cam aşa e! răspunseră toţi în cor. 

— Domnilor — le spuse atunci d'Artagnan — iată cel din 
urmă consemn. Tratatul de negoţ a fost încheiat, datorită 
dibăciei noastre de a fi pus mâna pe cel mai iscusit financiar al 
Angliei; căci, acum pot să vă mărturisesc, omul pe care a 
trebuit să-l răpim era vistiernicul generalului Monck. 

Acest cuvânt — "vistiernic" — produse oarecare freamăt în 
rândul armatei sale. D'Artagnan observă că numai ochii lui 
Menneville nu dovedeau o încredere deplină. 

— Pe acest vistiernic — urmă d'Artagnan — l-am adus într- 
o ţară neutră, în Olanda; acolo l-am pus să semneze tratatul, 
apoi l-am dus eu însumi înapoi la Newcastle şi, fiindcă a fost 
mulţumit de felul cum ne-am purtat cu el, fiindcă lada de brad a 
fost mutată de ici colo fără zdruncinături şi a fost căptuşită 
bine, ca să fie moale, i-am cerut o răsplată pentru voi. Iat-o! 

Şi aruncă un săculeţ destul de respectabil pe masă. Toţi 
întinseră deodată mâinile. 

— O clipă, mieluşeilor — vorbi d'Artagnan. Dacă aici e o 
bogăţie, este totodată şi o poruncă. 

— Ho-ho! murmură gloata. 


— Ne aflăm, prieteni, la o răspântie, unde se cere să avem, 
înainte de toate, cap; ca să v-o spun pe şleau: ne aflăm între 
spânzurătoare şi Bastilia. 

— Ho-ho! repetă corul. 

— E lesne de înţeles. A trebuit să-i lămuresc generalului 
Monck de ce şi cum a dispărut vistiernicul său; pentru asta a 
fost nevoie să aştept restaurarea, în care aproape nimeni nu 
mai credea, a regelui Carol, unul din prietenii mei... 

Aci, adunarea încrucişă o privire de adâncă mulţumire cu 
privirea deosebit de mândră a lui d'Artagnan. 

— Regele odată restaurat, i l-am înapoiat lui Monck pe 
omul său de afaceri, cam botit, e drept, dar, în sfârşit, i l-am 
dus înapoi viu şi nevătămat! Atunci, generalul Monck, iertându- 
mă, căci m-a iertat, nu s-a putut împiedica să-mi spună aceste 
vorbe, pe care vă cer şi vouă acum să vi le întipăriţi bine, aici, 
între ochi, sub bolta ţestei: "Domnule, gluma e bună, dar mie, 
fireşte, nu-mi plac glumele. Dacă vreodată va fi să se scape vreo 
vorbă despre ceea ce ai făcut (auzi, domnule Menneville?), fie 
de pe buzele dumitale, fie de pe ale tovarăşilor dumitale, află că 
am în regatul meu din Scoţia şi Irlanda şapte sute patruzeci şi 
una de spânzurători de lemn de stejar, prinse în cârlige de fier 
şi cu funiile unse proaspăt în fiecare săptămână. Îi voi face 
cadou câte una din aceste spânzurători fiecăruia dintre voi şi, 
bagă bine în cap, domnule d'Artagnan, a adăugat el (bagă bine 
în cap şi dumneata, domnule Menneville!), îmi vor mai rămâne 
şapte sute treizeci pentru plăcerile mele mai mărunte. În plus 
de asta..." ' 

— O, o! făcură simbriaşii. Mai e şi un "plus"? 

— Un nenorocit de plus: "Domnule d'Artagnan, îi trimit 
regelui Franţei tratatul încheiat, cu rugămintea de a-i închide 
până una alta în Bastilia, apoi de a mi-i expedia încoace pe toţi 
aceia care au luat parte la răpire; şi asta e o rugăminte pe care 
regele mi-o va îndeplini, fără doar şi poate". 

Un murmur de groază porni de la toate colţurile mesei. 

— Da, da — făcu d'Artagnan — numai că acest vrednic 
domn Monck a uitat un lucru, anume că nu ştie cum îl cheamă 
pe nici unul dintre voi; eu singur vă ştiu numele, dar nu eu — 
cred că nu vă îndoiţi de asta! — voi fi acela care să vă trădeze. 
La urma urmei, de ce aş face-o? Cât despre voi, presupun că nu 
veţi fi atât de neghiobi încât să vă pârâţi unul pe altul, căci 
atunci regele, ca să scape de grija de a vă hrăni şi adăposti, vă 


va trimite val-vârtej în Scoţia, unde sunt cele şapte sute 
patruzeci şi una de spânzurători. Asta este, domnilor! Şi acum 
nu mai am de adăugat nici un singur cuvânt la cele pe care am 
avut cinstea de a vi le spune. Sunt pe deplin încredinţat că m- 
aţi înţeles bine, nu-i aşa, domnule Menneville? 

— Bine de tot — mormăi acesta. 

— Şi-acum, scuzii! rosti d'Artagnan. Închideţi toate uşile. 

Zise şi desfăcu săculeţul de pe masă, din care se 
rostogoliră îndată mai mulţi scuzi de aur nou-nouţi. Toţi se 
aplecară repede să-i culeagă de pe jos. 

— Mai încet! strigă d'Artagnan. Nimeni să nu se mişte, o 
să-i adun eu singur. 

Şi-i adună într-adevăr, apoi dădu fiecăruia câte cincizeci de 
scuzi strălucitori, primind de la ei tot atâtea binecuvântări câte 
piese împărţise. 

— Acum — le spuse el — dacă ar fi cu putinţă să vă mai 
astâmpăraţi şi voi, dacă v-aţi hotărî şi voi să deveniți nişte 
burghezi cinstiţi şi cumsecade... 

— Asta e cam greu — bolborosi unul dintre ei. 

— Şi pentru ce să devenim, căpitane? întrebă altul. 

— Fiindcă v-aş mai putea regăsi cândva şi, cine ştie? v-aş 
mai fi miluit din vreme în vreme cu câte o astfel de pomană... 

Făcu apoi un semn către Menneville, care asculta totul cu 
multă atenţie. 

— Menneville — îi spuse el — vino cu mine. Adio, flăcăi! Nu 
vă mai amintesc că trebuie să vă ţineţi gura! 

Menneville ieşi după el, în timp ce strigătele de rămas bun 
ale celorlalţi se amestecau cu dulcele zornăit al aurului ce 
aluneca în buzunarele lor. 

— Menneville — vorbi d'Artagnan când ajunseră în stradă 
— tu nu eşti prost, dar ia seama să nu devii! Nu-mi pari a fi 
omul care se sperie de spânzurătorile lui Monck şi nici de 
Bastilia maiestăţii sale regele Ludovic al XIV-lea, dar îmi faci 
cinstea de a părea că te temi de mine. Ei bine, ascultă: la cea 
mai mică vorbă pe care-o vei slobozi, te voi ucide ca pe un pui 
de găină. Pentru asta am în buzunar iertarea de păcat primită 
de la Sfântul nostru părinte, papa. 

— Vă încredinţez că nu ştiu absolut nimic, scumpe 
domnule d'Artagnan şi că toate cele spuse de dumneavoastră 
sunt pentru mine literă de evanghelic. 


— Ştiam că eşti un băiat deştept — zise muşchetarul — te- 
am cântărit de acum douăzeci şi cinci de ani. Aceşti cincizeci de 
scuzi de aur, pe care ţi-i dau pe deasupra, dovedesc cât de mult 
te preţuiesc. Ţine! 

— Mulţumesc, domnule d'Artagnan — bâigui Menneville. 

— Cu suma asta poţi să devii un om foarte cinstit — adăugă 
d'Artagnan cu tonul cel mai serios. Ar fi ruşinos ca o minte ca a 
ta şi un nume pe care nu mai îndrăzneşti să-l porţi să fie 
terfelite pentru totdeauna sub rugina unei vieţi mârşave. Cată 
să fii om de treabă, Menneville şi trăieşte un an de zile cu aceşti 
o sută de scuzi de aur, care sunt o răsplată frumoasă, crede-mă: 
de două ori solda unui înalt ofiţer. Peste un an, vino la mine şi, 
la dracu! voi face ceva din tine. 

Menneville jură, aşa cum făcuseră şi ceilalţi, că va fi mut 
ca mormântul. Şi totuşi, trebuie că cineva a vorbit, dar cum 
este neîndoios că aceasta n-a făcut-o vreunul din cei nouă 
tovarăşi, după cum este atât de sigur că n-a făcut-o nici 
Menneville, rămâne de presupus că cel care a vorbit este 
d'Artagnan însuşi, deoarece, în calitatea lui de gascon, el avea 
limba mult mai aproape de buze. Căci, în sfârşit, dacă n-ar fi el, 
care altul ar putea să fie? Şi cum s-ar explica atunci că taina 
lăzii de brad, prevăzută cu o mică deschizătură la un capăt, a 
putut să ajungă la cunoştinţa noastră şi încă într-un chip atât de 
amănunţit, încât, după cum s-a văzut, am putut povesti aici 
toată întâmplarea, până în cele mai mici ascunzişuri? 
Ascunzişuri care, de altminteri, aruncă o lumină pe cât de nouă, 
pe atât de neaşteptată asupra acestei părţi din istoria Angliei, 
lăsată până astăzi în umbră de către toţi istoricii, aceşti iluştri 
confraţi ai noştri. 


Capitolul XXXVIII 


Unde se vede că băcanul francez a ieşit cu 
obrazul curat încă din veacul al XVII-lea 


Odată socotelile încheiate şi toate sfaturile date, 
d'Artagnan nu se mai gândi decât să se vadă la Paris cât mai 


repede cu putinţă. Athos, la rândul său, era dornic să se 
întoarcă la casa lui şi să se odihnească puţin. Oricât de întregi 
ar rămâne sufletul şi trupul după oboselile călătoriei, omul 
pornit la drum simte cu plăcere, la capătul zilei, chiar atunci 
când ziua a fost frumoasă, că noaptea îi va aduce dulceaţa 
somnului. De aceea, călărind alături, de la Boulogne la Paris, 
cei doi prieteni, fiecare adâncit în lumea gândurilor lui, nu 
vorbiră despre lucruri atât de însemnate încât să merite 
osteneala de a le mai povesti cititorului: şi unul şi altul, furaţi 
de visurile proprii şi făurind planuri de viitor deosebite între 
ele, căutau mai ales să scurteze drumul, grăbind paşii cailor. În 
seara celei de a patra zile de la plecarea lor din Boulogne, 
Athos şi d'Artagnan ajunseră la barierele Parisului. 

— Încotro o apuci acum, scumpe prietene? întrebă Athos. 
Eu mă duc de-a dreptul la hanul unde trag de obicei. 

— lar eu de-a dreptul la asociatul meu. 

— La Planchet? 

— Ei, Doamne, da: la "Drugul de Aur". 

— Am rămas înţeleşi că ne vom mai revedea, nu-i aşa? 

— Dacă mai rămâi la Paris, da; căci eu voi rămâne aici. 

— Nu. După ce-l voi îmbrăţişa pe Raoul, căruia i-am dat 
întâlnire la mine, la han, voi pleca fără întârziere spre La Fere. 

— Ei bine, adio, atunci, scump şi desăvârşit prieten! 

— La revedere, mai degrabă, căci la urma urmelor nu ştiu 
de ce n-ai veni să locuieşti cu mine la Blois. lată-te liber acum, 
iată-te bogat; îţi vei cumpăra, dacă vrei, o mică proprietate în 
apropiere de Cheverny sau pe lângă Bracieux. Într-o parte, vei 
avea cele mai frumoase păduri din lume, care se întind până la 
acelea din Chambord; în cealaltă, bălți ce-ţi încântă ochiul. Tu 
care iubeşti vânătoarea şi care, vrând-nevrând, eşti poet, ai să 
găseşti acolo, scumpe prieten, fazani, cârstei şi lişiţe, fără să 
mai vorbim de minunatele apusuri de soare şi de plimbările cu 
barca ce i-ar face să viseze chiar pe Nemrod şi pe Apolo însuşi. 
Până la cumpărare, ai putea să stai la mine în La Fere şi acolo 
ne vom duce să prindem tarce în viţa de vie, aşa cum făcea 
regele Ludovic al XIII-lea. E o ocupaţie plăcută pentru nişte 
bătrânei ca noi. 

D'Artagnan strânse cu multă căldură mâinile lui Athos. 

— Scumpul meu conte — zise el — nu-ți spun încă nici da, 
nici nu. Lasă-mă să-mi petrec la Paris timpul ce-mi este de 
trebuinţă ca să pun în rânduială toate treburile mele de aici şi 


să mă obişnuiesc pe încetul cu greul şi strălucitorul gând ce-mi 
apasă creierul şi aproape că mă covârşeşte. Sunt bogat, bine 
zici, dar de aici şi până la a mă deprinde cu bogăţia, mă cunosc 
îndeajuns, e o cale lungă şi voi fi un animal nesuferit. Or, n-am 
ajuns încă atât de nătâng, încât să nu mai ştiu ce vorbesc în 
faţa unui prieten ca tine, Athos. Haina e frumoasă, haina e 
brodată cu aur, dara nouă şi mă strânge la subţiori. 

Athos zâmbi. 

— Fie — murmură el. Dar în legătură cu această haină, 
Vrei să-ţi dau un sfat, dragă d'Artagnan? 

— Oh, foarte bucuros. 

— N-ai să te superi de loc? 

— Fii serios! 

— Atunci când bogăţia se abate asupra cuiva la ani târzii şi 
pe neaşteptate, cel în cauză, spre a nu se pierde cu firea, e bine 
să fie zgârcit, adică să nu cheltuiască mai mulţi bani decât ar fi 
avut înainte, sau să fie risipitor şi să facă atâtea datorii încât să 
redevină sărac. 

— O, dar ceea ce-mi spui tu acum seamănă a sofism, 
scumpul meu filozof. 

— Nu cred. Vrei să fii zgârcit? 

— Nu, păcatele mele! Am fost pe când n-aveam nimici S-o 
mai schimbăm! 

— Atunci fii risipitor. 

— Nici asta, la naiba! Datoriile mă îngrozesc. Creditorii 
sunt pentru mine ca dracii din iad care-i răsucesc pe osândiţi în 
frigare şi cum răbdarea nu e însuşirea mea de căpetenie, sunt 
ispitit să-i frec eu pe ei. 

— Eşti omul cel mai înţelept pe care-l cunosc şi tu n-ai 
nevoie să primeşti sfaturi de la nimeni. Nebuni sunt aceia care 
ar crede că te-ar putea povăţui cu ceva. Dar, nu suntem oare în 
strada Saint-Honore&? 

— Ba da, Athos. 

— Uite, acolo, la stânga, căsuţa aceea lungă şi albă e hanul 
unde locuiesc eu. Observi că n-are decât două caturi. Eu stau la 
primul; celălalt e închiriat unui ofiţer pe care slujba îl ţine 
departe opt sau nouă luni pe an, astfel că sunt singur în toată 
casa, aşa cum sunt la conacul meu, numai că aici mă costă bani. 

— Oh, cât de bine ştii să te descurci tu în viaţă, Athos! Ce 
ordine şi ce lărgime! lată ce mi-ar plăcea şi mie. Dar, ce vrei, 
ăsta e un dar din naştere, nu se învaţă. 


—  Linguşitorule! Haide, rămâi cu bine, scumpul meu 
prieten. Ascultă, aminteşte-i despre mine lui musiu Planchet; a 
rămas acelaşi băiat isteţ, nu-i aşa? 

— Şi acelaşi om inimos, Athos. Adio! 

Se despărţiră. În tot timpul acestei convorbiri, d'Artagnan 
nu slăbise nici o clipă din ochi un cal de povară în samarele 
căruia, sub un braţ de fân, erau ascunse săculeţele, dimpreună 
cu celelalte lucruri ale lui. La Saint-Merri băteau ceasurile nouă 
seara; vânzătorii lui Planchet tocmai închideau prăvălia. La 
colţul străzii Lombarzilor, d'Artagnan opri, sub o streaşină, 
călăuza care ducea de hăţ calul cu samare şi chemă un simbriaş 
de-al lui Planchet, lăsându-i în pază nu numai cei doi cai, dar şi 
călăuza; după aceea intră la băcan, care abia se ridicase de la 
masă şi, într-o odaie alăturată, cerceta cu o anumită înfrigurare 
calendarul pe care, în fiecare seară, trăgea câte o linie neagră 
peste ziua ce trecuse. În clipa când, după obiceiul lui zilnic, 
Planchet ştergea, oftând, cu vârful penei, ziua ce se scursese, 
d'Artagnan bătu cu talpa în pragul uşii, făcând să-i sune 
pintenul de fier. 

— Ah, Doamne! strigă Planchet. 

Vrednicul băcan nu putu rosti nici un cuvânt mai mult: îl 
vedea în faţa lui pe asociatul său. D'Artagnan intră, încovoiat de 
spate, cu o înfăţişare posomorâtă. Gasconul îşi avea planul său 
în legătură cu Planchet. 

"Doamne sfinte! îşi spuse în sinea lui băcanul, uitându-se la 
călător. E tare amărât!" 

Muşchetarul se aşeză pe un scaun. 

— Scumpe domnule d'Artagnan — bâigui Planchet, sub 
povara unei pârdalnice bătăi de inimă — iată-vă întors! Dar cu 
sănătatea? 

— Destul de bună, Planchet, destul de bună — răspunse 
d'Artagnan, scoțând un oftat. 

— Nădăjduiesc că n-aţi fost rănit, nu-i aşa? 

— Eh! 

— Da, văd că expediţia a fost grea — adăugă Planchet din 
ce în ce mai îngrijorat. 

— Destul de grea — mormăi d'Artagnan. 

Un fior îl străbătu prin tot trupul pe Planchet. 

— Aş bea ceva — zise muşchetarul, ridicându-şi istovit 
capul. 


Planchet alergă el însuşi la dulap şi-i aduse lui d'Artagnan 
un pahar mare cu vin. D'Artagnan se uită la sticlă. 

— Ce vin e ăsta? întrebă el. 

— Vai, vinul care vă place mult, domnule — răspunse 
Planchet. E vinul acela vechi de Anjou, care într-o zi era să ne 
coste atât de scump pe toţi. 

— Ah! murmură d'Artagnan cu un zâmbet trist. Ah, bietul 
meu Planchet, merit eu oare să mai beau un vin bun? 

— Vai de mine, scumpul meu stăpân! exclamă Planchet, cu 
o sforţare supraomenească, în timp ce încordarea muşchilor 
feţei, paloarea şi tremurul ce-l cuprinsese trădau cea mai vie 
nelinişte. Vai, am fost şi eu soldat, prin urmare am curaj; nu mă 
ţineţi pe ghimpi, domnule d'Artagnan: bănuţii noştri s-au dus, 
aşa-i? 

D'Artagnan, înainte de a răspunde, tăcu un răstimp şi acest 
răstimp băcanului i se păru un veac, cu toate că tăcerea 
muşchetarului nu tinu decât atât cât să se răsucească pe scaun. 

— Şi dacă ar fi aşa — rosti el cu încetineală, clătinându-şi 
capul de sus în jos — ce-ai spune, sărmanul meu prieten? 

Planchet, din palid cum era, se îngălbeni ca ceara. S-ar fi 
zis că-şi înghiţise limba, atât de mult i se umflase gâtlejul, atât 
de mult i se înroşiseră ochii. 

— Douăzeci de mii de livre! murmură el. Douăzeci de mii 
de livre, nu mai puţin!... 

D'Artagnan, cu gâtul îndoit, cu picioarele întinse, cu 
braţele fleşcăite, părea o statuie a Descurajării. Planchet lăsă 
să-i scape un suspin, smuls din cutele cele mai adânci ale 
rărunchilor. 

— Bine — bâigui el — acum înţeleg totul. Dar să fim 
bărbaţi. S-a sfârşit, s-a sfârşit, n-ai ce-i face! Mulţumiţi cerului 
că aţi scăpat cu viaţă, domnule. 

— Fireşte, e mare lucru viaţa, de bună seamă; dar, până 
una alta, sunt ruinat, ruinat! 

— Ce naiba, domnule! îl încurajă Planchet. Chiar dacă-i 
aşa, nu trebuie să deznădăjduim pentru atâta lucru; vă veţi face 
băcan, laolaltă cu mine; vă fac părtaş la negoţul meu; o să 
împărţim câştigul pe din două, iar când nu va fi câştig, ei bine, 
vom împărţi migdalele, stafidele şi prunele uscate şi vom ronţăi 
împreună cel din urmă sfert de caşcaval de Olanda. 

D'Artagnan nu se mai putu preface multă vreme. 


— La dracu! strigă el, mişcat până în adâncul sufletului. 
Eşti un băiat minunat, pe cinstea mea, Planchet! Spune, n-ai 
căutat să mă amăgeşti cumva? N-ai văzut colo, la colţul străzii, 
sub streaşină aceea, calul meu cu săculeţii doldora? 

— Care cal? Ce săculeţe? făcu Planchet, a cărui inima se 
strânse deodată la gândul că d'Artagnan înnebunise cu totul. 

— Ei, săculeţii englezeşti, la dracu! întări d'Artagnan, 
luminându-se la faţă, plin de bucurie. 

— Ah, Doamne! îngână Planchet, retrăgându-se din faţa 
ochilor lui d'Artagnan, care dogoreau ca focul. 

— Netotule! strigă d'Artagnan. Mă credeai nebun, care va 
să zică. Şi când colo, niciodată, îţi spun, niciodată n-am avut 
capul mai teafăr şi inima mai voioasă. La săculeţii noştri, 
Planchet, la săculeţi! 

— Dar care săculeţi, Doamne, iartă-mă? 

D'Artagnan îl împinse pe Planchet la fereastră. 

— Colo, sub streaşină aceea, vezi un cal? 

— Da. 

— Este cu spinarea încărcată? 

— Da, este. 

— Il vezi pe unul din băieţii tăi de prăvălie vorbind cu 
însoţitorul meu? 

— Da, da, îl văd. 

— Ei bine, tu ştii cum îl cheamă pe băiatul acela, fiindcă e 
de la tine din prăvălie. Ia cheamă.-l. 

— Abdon! Abdon! strigă Planchet de la fereastră. 

— Adu calul încoace — îi şopti d'Artagnan. 

— Adu calul încoace! zbieră Planchet. 

— Acum, zece livre însoţitorului — zise d'Artagnan cu tonul 
de care s-ar fi folosit să comande un atac — doi băieţi ca să 
aducă sus cei dintâi doi săculeţi, doi pentru ceilalţi doi din 
urmă, şi... iute! La dracu, să meargă totul strună! 

Planchet se repezi pe scări, ca şi cum un diavol l-ar fi ciupit 
de călcâie. Peste o clipă, băieţii de prăvălie urcau treptele, 
încovoiaţi sub greutatea din spinare. D'Artagnan îi trimise apoi 
la culcare, încuie uşa cu grijă şi, adresându-se lui Planchet, 
care părea la rândul lui că înnebunise, zise: 

— Acum, noi amândoi! 

Şi întinse pe podea o pătură mare, peste care deşertă 
primul săculeţ. Acelaşi lucru îl făcu Planchet cu al doilea; apoi 
d'Artagnan, nerăbdător, îl spintecă pe al treilea cu cuțitul. Când 


Planchet auzi zornăitul tulburător al aurului şi arginţilor, când 
văzu revărsându-se din sac scuzii strălucitori care se zbăteau ca 
peştii aruncaţi din plasă, simțind că mormanul de piese roşcate 
sau argintii creştea mereu ca un val şi-l cuprindea până la 
glezne, îl apucă ameţeala, se împletici, se răsuci în jurul lui ca 
un om lovit de trăsnet şi se prăvăli cu toată greutatea peste 
grămada de bani, pe care trupul lui, în cădere, o făcu să se 
împrăştie, cu un scrâşnet de nedescris. 

Planchet, sugrumat de bucurie, îşi pierduse cunoştinţa. 
D'Artagnan îi aruncă un pahar de vin alb peste faţă, ceea ce-l 
readuse numaidecât în simţiri pe băcan. 

— Ah, Doamne! Ah, Doamne! Ah, Doamne! murmură 
Planchet, ştergându-şi de vin mustaţa şi barba. 

Pe vremea aceea, întocmai ca şi astăzi, băcanii purtau 
mustăţi de cavaleri şi bărbi de lăncieri; în schimb, scăldarea în 
bani, destul de rară încă de pe atunci, a devenit astăzi aproape 
necunoscută. 

— La dracu! strigă D'Artagnan. Sunt aici o sută de mii de 
livre pentru dumneata, domnule asociat. Ia-ți partea dumitale, 
dacă nu te superi; eu o voi lua pe a mea. 

— Oh, frumoasă sumă, domnule d'Artagnan, frumoasă 
sumă! 

— Cu o jumătate de ceas mai înainte, îmi părea rău pentru 
partea ce ţi se cuvine; acum însă nu-mi mai pare rău, căci tu 
eşti un băcan cumsecade, Planchet. Haide să încheiem 
socoteala în mod cinstit, fiindcă, după cum se spune, socoteala 
bună îţi aduce un prieten bun. 

— O, dar povestiţi-mi mai întâi toată întâmplarea — zise 
Planchet — ea trebuie să fie mult mai frumoasă decât banii 
aceştia. 

— Pe legea mea — răspunse d'Artagnan, netezindu-şi 
mustaţa — nu zic nu şi dacă vreodată istoricul se va gândi la 
mine când va vorbi despre această întâmplare, va putea să 
spună că nu s-a adăpat la un izvor prost. Ascultă dar, Planchet, 
vreau să-ţi povestesc totul. 

— Iar eu voi face între timp grămăjoare — zise Planchet. 
Începeţi, scumpul meu stăpân. 

— Să vezi... — începu d'Artagnan, potrivindu-şi răsuflarea. 

— Una — numără Planchet, strângând prima grămăjoară 
de bani. 


Capitolul XXXIX 


Jocul domnului de Mazarin 


Într-unul din vastele saloane ale Palatului Regal, cu pereţii 
îmbrăcaţi într-o catifea întunecată pe care sclipeau cadrele 
aurite ale unui mare număr de tablouri minunate, se vedea, în 
seara însăşi a sosirii celor doi francezi, toată curtea adunată în 
faţa alcovului domnului cardinal Mazarin, care pregătise o 
seară de jocuri în cinstea regelui şi a reginei. 

Un mic paravan despărţea trei mese, aşezate într-un colţ al 
încăperii. La una din aceste mese se aflau regele şi cele două 
regine. Ludovic al XIV-lea, aşezat în faţa tinerei regine, soţia 
lui, îi zâmbea cu o expresie de foarte reală fericire. Ana de 
Austria ţinea cărţile cu dosul spre cardinal şi nora sa o ajuta la 
joc, atunci când nu-i zâmbea soţului ei. Cât despre cardinal, 
care stătea culcat, cu o înfăţişare foarte slăbită, foarte obosită, 
jocul lui îl făcea contesa de Soissons, iar el urmărea doar 
îndeaproape cărţile, cu o privire plină de patimă şi lăcomie. 

Cardinalul fusese sulemenit de Bernouin; dar roşul care-i 
strălucea numai în pomeţii obrajilor făcea sa iasă şi mai mult la 
iveală paloarea bolnăvicioasă a restului figurii şi galbenul lucios 
al frunţii. Singuri ochii aveau o sclipire mai vie şi asupra 
acestor ochi de bolnav se aţinteau din când în când privirile 
neliniştite ale regelui, ale reginelor şi ale curtenilor. 

Adevărul este că acei ochi ai lui signor Mazarin erau 
stelele mai mult sau mai puţin strălucitoare în care Franţa 
veacului al XVII-lea îşi citea destinul în fiecare seară şi în 
fiecare dimineaţă. 

Monseniorul nici nu câştiga, nici nu pierdea; nu era deci 
nici vesel, nici trist. Asta era însă o stare în care Ana de Austria, 
plină de compătimire pentru el, nu voia să-l lase prea multă 
vreme; dar pentru a-i stârni bolnavului vreo tresărire mai 
puternică, ar fi trebuit ca ea să câştige sau să piardă. Să câştige 
ar fi fost primejdios, căci atunci Mazarin şi-ar fi schimbat 
nepăsarea într-o schimonosire dezgustătoare a feţei; să piardă 
era de asemenea primejdios, fiindcă ar fi trebuit să se lase 


înşelată şi atunci infanta, care urmărea jocul soacrei sale, fără 
îndoială că ar fi ţipat prea tare de bucurie pentru Mazarin. 

Folosindu-se de această linişte, curtenii vorbeau cu 
însufleţire între ei. Domnul de Mazarin, dacă se întâmpla să fie 
în toane bune, era un prinţ îngăduitor şi el, care nu oprea pe 
nimeni să cânte atunci când cineva câştiga, nu era într-atât de 
tiran încât să-i oprească pe alţii să vorbească atunci când 
cineva se hotăra să piardă. Aşadar, toată lumea vorbea. La 
prima masă, tânărul frate al regelui, Filip, duce de Anjou, îşi 
privea chipul drăgălaş în oglinda unei cutiuţe. Favoritul său, 
cavalerul de Lorraine, sprijinit de fotoliul Prințului, asculta cu o 
tainică invidie pe contele de Guiche, alt favorit al lui Filip, care 
povestea, în termeni aleşi, diferitele schimbări întâmplate în 
viaţa regelui aventurier Carol al II-lea. Amintea, ca pe nişte 
evenimente demne de un basm, toate rătăcirile lui prin Scoţia, 
spaimele ce-l urmăreau când partidele vrăjmaşe se ţineau după 
el, nopţile petrecute căţărat prin copaci, zilele când răbda de 
foame şi lupta din greu. Încetul cu încetul, soarta acestui rege 
năpăstuit atrase în aşa chip atenţia ascul-tătorilor, încât jocul 
începu să lâncezească chiar şi la masa regală, iar tânărul rege 
urmărea îngândurat, cu privirea rătăcită, fără să pară că le dă 
vreo însemnătate, cele mai mici amănunte ale acestei odisei, 
foarte pitoresc povestite de contele de Guiche. 

Contesa de Soissons îl întrerupse pe povestitor. 

— Mărturiseşte, conte, că înfloreşti totul — zise ea. 

— Doamnă, repet ca un papagal ceea ce mi-au povestit şi 
mie diferiţi englezi. Aş spune chiar, spre ruşinea mea, că 
reproduc întocmai vorbele lor, ca o copie. 

Ludovic al XIV-lea îşi înălţă capul ce arăta înţelepciune şi 
mândrie. 

— Doamnă — rosti el cu un glas studiat, ce trăda încă pe 
copilul sfios — domnul cardinal vă va spune că, pe vremea când 
eram minor, treburile Franţei erau lăsate în voia întâmplării... 
şi că dacă aş fi fost mai vârstnic şi silit să pun mâna pe spadă, 
aş fi făcut-o adesea ca să-mi apăr masa de seară. 

— Slavă Domnului — vorbi cardinalul, care deschidea 
pentru întâia oară gura — maiestatea voastră exagerează, căci 
hrana i-a fost totdeauna pregătită la vreme, împreună cu aceea 
a slujitorilor săi. 

Regele roşi. 


— Oh! strigă Filip de la locul unde şedea şi fără a înceta să 
se privească în oglindă. Eu mi-amintesc că odată, la Melun, nu 
fusese pregătită hrana pentru nimeni şi regele s-a ospătat cu 
două treimi dintr-o bucată de pâine, lăsându-mi mie cealaltă 
treime. 

Toată adunarea, văzându-l pe Mazarin zâmbind, începu să 
râdă. Regii pot fi măguliţi cu amintirea unei suferinţe din 
trecut, aşa cum sunt măguliţi cu speranţa într-o fericire din 
viitor. 

— Aşa a fost scris, ca totdeauna coroana Franţei să rămână 
pe capul regilor, dar să cadă de pe acela al regelui Angliei — se 
grăbi să adauge Ana de Austria. Şi dacă această coroană s-a 
clătinat uneori, căci se întâmplă adesea ca tronurile să se 
cutremure, cum se cutremură şi pământul, de fiecare dată, zic, 
când revoluţia venea cu amenințările ei, o frumoasă izbândă 
readucea liniştea, 

— Cu câteva odoare în plus la coroană — completă 
Mazarin. 

Contele de Guiche tăcu; regele îşi mângâie obrazul şi 
Mazarin schimbă o privire cu Ana de Austria, ca spre a-i 
mulţumi pentru cele spuse. 

— Asta n-are nici o însemnătate — zise Filip, netezindu-şi 
părul. Vărul meu Carol nu e frumos, dar e foarte viteaz şi s-a 
bătut ca un adevărat ostaş, iar dacă urmează să se bată aşa şi 
mai departe, nu încape îndoială că va sfârşi prin a câştiga o 
bătălie... ca la Rocroy. 

— Dar n-are armată — îl întrerupse cavalerul de Lorraine. 

— Regele Olandei, aliatul său, îi va da ajutor. Şi eu i-aş fi 
dat, dacă aş fi fost regele Franţei. 

Ludovic al XIV-lea se înroşi ca ardeiul. Mazarin se prefăcu 
că urmăreşte mai atent ca oricând jocul de cărţi. 

— În ceasul de faţă — reluă contele de Guiche — soarta 
acestui nefericit prinţ e pecetluită. Dacă a fost înşelat de 
Monck, atunci e pierdut. Temniţa, moartea poate, vor încheia 
ceea ce surghiunul, luptele şi lipsurile au început. 

Mazarin îşi încruntă sprâncenele. 

— E adevărat — întrebă Ludovic al XIV-lea — că 
maiestatea sa Carol al II-lea a părăsit Haga? 

— Foarte adevărat, maiestate — răspunse tânărul. Tatăl 
meu a primit o scrisoare în care i se dau amănunte; se ştie chiar 


că regele a debarcat la Dover; nişte pescari l-au văzut intrând 
în port; restul e încă un mister. 

— Aş vrea să ştiu restul — zise cu însufleţire Filip. 
Dumneata ştii ceva, frate? 

Ludovic al XIV-lea roşi din nou. Era pentru a treia oară în 
răstimp de un ceas. 

— Întreabă-l pe domnul cardinal — răspunse el pe un ton 
care-l făcu pe cardinal, pe Ana de Austria şi pe toţi ceilalţi să 
ridice ochii. 

— Ceea ce înseamnă, fiul meu — interveni Ana de Austria 
— că regelui nu-i place să se vorbească despre treburi de stat în 
afara consiliului. 

Filip primi cu bunăvoință această dojana şi făcu o adâncă 
plecăciune, zâmbindu-i mai întâi fratelui său, apoi mamei sale. 
Dar Mazarin trase cu coada ochiului şi văzu că într-un colţ al 
salonului se formase un grup şi că ducele de Orleans, contele 
de Guiche şi cavalerul de Lorraine, împiedicaţi să vorbească cu 
glas tare, ar putea să-şi spună în şoaptă mai multe decât s-ar 
cuveni. Începu deci să le arunce nişte priviri pline de 
neîncredere şi nelinişte, îndemnând-o pe Ana de Austria să 
găsească un mijloc de a le tulbura această convorbire tăinuită, 
când deodată Bernouin, strecurându-se sub perdeaua de la 
marginea patului, îi şopti la ureche stăpânului său: 

— Monseniore, un trimis al maiestăţii sale regelui Angliei. 

Mazarin nu-şi putu ascunde o uşoară tresărire, pe care 
regele o observă în treacăt. Mai mult pentru a nu lăsa să se 
înţeleagă că ar fi curios, decât a nu lăsa să pară că e de prisos, 
Ludovic al XIV-lea se ridică numaidecât şi, apropiindu-se de 
eminenta sa, îi spuse bună seara. Întreaga adunare se ridică în 
acelaşi timp, cu un mare hârşâit de scaune trase şi de mese 
împinse. 

— Lăsaţi să plece rând pe rând toată lumea — îi spuse 
Mazarin lui Ludovic al XIV-lea — apoi binevoiţi să-mi acordaţi 
câteva minute. E vorba de o chestiune asupra căreia aş dori să 
informez, chiar astă-seară, pe maiestatea voastră. 

— Şi reginele? întrebă Ludovic al XIV-lea. 

— Şi domnul duce de Anjou — zise eminenta sa. 

Apoi cardinalul se retrase sub baldachinul său, ale cărui 
perdele, căzând până jos, ascundeau patul. În tot acest timp, el 
nu pierdu însă nici o clipă din ochi grupul conspiratorilor. 


— Domnule conte de Guiche — rosti Mazarin cu o voce 
tremurătoare, îmbrăcându-şi în dosul perdelelor halatul de casă 
pe care i-l ţinea Bernouin. 

— Iată-mă, monseniore — răspunse tânărul, apropiindu-se. 

— Ia cărţile mele; dumneata ai noroc... Câştigă în locul 
meu câţiva bani de la aceşti domni. 

— Da, monseniore. 

Tânărul se aşeză la masa de la care regele tocmai se 
ridicase pentru a sta de vorbă cu reginele. O partidă 
înverşunată începu numaidecât între conte şi câţiva dintre 
curtenii cei mai bogaţi. Filip continuă să sporovăiască despre 
găteli împreună cu tânărul cavaler de Lorraine, în timp ce în 
dosul perdelelor de la alcov foşnetul halatului de mătase al 
cardinalului nu se mai auzi. Eminenţa sa îl urmase pe Bernouin 
în cabinetul alăturat odăii de culcare. 


Capitolul XL 


O afacere de stat 


Cardinalul, trecând în cabinetul său de lucru, îl găsi acolo 
pe contele de La Fere care aştepta, foarte ocupat să admire un 
minunat Rafael aşezat deasupra unei vitrine încărcate cu 
argintărie. Eminenţa sa se apropie încet, uşor şi tăcut ca o 
umbră şi îşi aţinti dintr-o dată privirea asupra chipului contelui, 
aşa cum avea obiceiul să facă, pretinzând că poate să ghicească 
din simpla surprindere a feţei interlocutorului rezultatul la care 
ar putea să ajungă după convorbire. De data asta însă, metoda 
lui Mazarin dădu greş: el nu putu să citească absolut nimic pe 
faţa lui Athos, nici măcar respectul pe care se deprinsese să-l 
citească pe toate fizionomiile. 

Athos era îmbrăcat în negru, cu o simplă broderie de 
argint. Purta cordoanele Sfântului-Spirit, al Jartierei şi al Lânei 
de Aur, trei ordine atât de însemnate că numai un rege sau un 
actor putea să le reunească. Mazarin îşi frământa îndelung 
mintea, puţin tulburat, pentru a-şi reaminti numele pe care 


trebuia să-l pună pe această înfăţişare rece ca gheaţa, dar nu 
izbuti. 

— Sunt înştiinţat — zise el în cele din urmă — că mi s-a 
adus un mesaj din Anglia. 

Şi se aşeză, făcându-le semn să plece lui Bernouin şi lui 
Brienne, care, în calitatea lui de secretar, se pregătea să ia 
pana şi să scrie. 

— Din partea maiestăţii sale regelui Angliei, da, eminenţă. 

— Vorbiţi destul de bine limba franceză pentru un englez, 
domnule — spuse curtenitor Mazarin, scrutând printre degete 
ordinele Sfântul-Spirit, Jartiera şi Lâna de Aur, dar mai ales 
chipul mesagerului. 

— Nu sunt englez, sunt francez, domnule cardinal — 
răspunse Athos. 

— lată ceva neobişnuit: regele Angliei alegându-şi ca 
ambasadori nişte francezi; ăsta e un semn bun... Numele 
dumneavoastră, domnule? 

— Contele de La Fere — rosti Athos, salutând cu o 
plecăciune mai puţin adâncă decât ar fi cerut ceremonialul şi 
orgoliul ministrului atotputernic. 

Mazarin ridica din umeri ca pentru a spune: "Nu cunosc 
acest nume". Athos rămase neclintit. 

— Şi veniţi, domnule — reluă Mazarin — să-mi spuneţi... 

— Vin din partea maiestăţii sale regelui Marei Britanii să 
vestesc regelui Franţei... 

Mazarin îşi încruntă sprâncenele. 

— Să vestesc regelui Franţei — continuă Athos — fericita 
restaurare a maiestăţii sale Carol al II-lea pe tronul părinţilor 
săi. 

Accentul mesagerului nu-i scăpă câtuşi de puţin şiretei 
eminenţe. Mazarin avea o experienţă prea îndelungată pentru a 
nu observa în respectul rece şi aproape mândru al lui Athos un 
semn de ostilitate care nu era temperatura obişnuită a acestei 
sere calde ce se numeşte Curte. 

— Aveţi împuterniciri, fără îndoială? întrebă cardinalul pe 
un ton scurt şi iritat. 

— Da... monseniore. 

Acest cuvânt — monseniore — se desprinse greu de pe 
buzele lui Athos; s-ar fi zis că i le ardea. 

— Atunci, arătaţi-le. 


Athos scoase dintr-o punguliţă de catifea brodată, pe care 
o purta sub tunică, o scrisoare. Mazarin întinse mâna. 

— Iertaţi-mă, monseniore — zise Athos — dar scrisoarea e 
pentru rege. 

— Fiindcă sunteţi francez, domnule, trebuie să ştiţi ce 
înseamnă un prim-ministru la curtea Franţei. 

— A fost o vreme — răspunse Athos — când mă 
preocupam, într-adevăr, de ceea ce înseamnă un prim-ministru; 
dar pe urmă şi sunt mulţi ani de atunci, am luat hotărârea să nu 
mai tratez decât cu regele. 

— În cazul acesta, domnule — zise Mazarin, care începea 
să-şi piardă cumpătul — nu-l veţi putea vedea nici pe ministru, 
nici pe rege. 

Şi se ridică în picioare. Athos vâri la loc scrisoarea în 
punguliţa lui, salută cu un aer grav şi se îndreptă spre ieşire. 
Acest sânge rece îl răscoli adânc pe Mazarin. 

— Ciudate procedee diplomatice! strigă el. Suntem oare pe 
vremea când domnul Cromwell ne trimitea spintecători în loc 
de însărcinaţi de afaceri? Nu-ţi lipseşte, domnul meu, decât o 
oală în cap şi Biblia la brâu! 

— Domnule — replică Athos — n-am avut niciodată 
plăcerea să tratez cu domnul Cromwell, ca domnia voastră şi n- 
am văzut însărcinaţii săi de afaceri decât cu spada în mână; nu 
ştiu, deci, cum se purta el cu prim-miniştrii. Cât despre regele 
Angliei, Carol al II-lea, ştiu atât, că, atunci când îi scrie 
maiestăţii sale regelui Ludovic al XIV-lea, nu-i scrie eminenţei 
sale cardinalului Mazarin; în a face această distincţie nu văd 
nici o diplomaţie. 

— Ah! strigă Mazarin, ridicându-şi faţa slăbită şi lovindu-se 
cu palma peste frunte. Acum mi-aduc aminte! 

Athos îl privi nedumerit. 

— Da, acela e! rosti cardinalul, continuând să-l măsoare pe 
interlocutorul său. Da, el e... Te cunosc, domnule. Ah, diavolo, 
acum nu mă mai mir! 

— Într-adevăr — răspunse Athos surâzând — tocmai mă 
întrebam cum se face că vestita memorie a excelenţei voastre 
nu-şi poate aduce aminte de mine? 

— Veşnic îndărătnic şi certăreţ... domnule... domnule... 
Cum ţi se spune oare? Stai... un nume de fluviu... Potamos... 
Nu... un nume de insulă... Naxos... Nu, per Jove!... un nume de 
munte... Athos! Ăsta e! Încântat să te revăd şi încântat că nu 


mai suntem la Rueil, unde m-ai făcut să plătesc răscumpărarea, 
cu afurisiţii dumitale de complici... Fronda! Faimoasa Frondă! 
Fronda blestemată! Oh, ce pleavă! Zău aşa, domnule, pentru ce 
ura dumitale este oare mai trainică decât a mea? Dacă cineva 
ar putea să se plângă, totuşi, cred că acela nu eşti dumneata, 
dumneata care te-ai ales din toate acelea nu numai cu nădragii 
curaţi, dar şi cu acest cordon al Sfântului-Spirit la gât. 

— Domnule cardinal — răspunse Athos — îngăduiţi-mi să 
nu intru în consideraţiuni de acest ordin. Am de îndeplinit o 
misiune... Îmi veţi înlesni mijloacele de a duce la îndeplinire 
această misiune? 

— Sunt mâhnit — grăi Mazarin, bucuros că îşi adusese 
aminte, dar zburlit încă de dorinţa de a fi răutăcios — sunt 
mâhnit, domnule... Athos... că un frondeur ca dumneata a 
primit să îndeplinească o misiune pe lângă Mazarin, aşa cum se 
spunea odinioară... 

Şi cardinalul începu sa râdă, cu toate că o tuse dureroasă îl 
întrerupea la fiecare vorbă şi-i zguduia pieptul. 

— N-am primit o misiune decât pe lângă regele Franţei, 
domnule cardinal — ripostă contele cu mai puţină acreală însă, 
deoarece se simţea destul de tare pe poziţie pentru a se arăta 
mai moderat. 


— O să trebuiască, totuşi, domnule frondeur — zise 
Mazarin cu voioşie — ca, de la rege, afacerea cu care te-ai 
însărcinat... 


— Cu care am fost însărcinat, monseniore, fiindcă eu nu 
alerg după asemenea lucruri. 

— Fie! O să trebuiască, spun, ca aceste tratative să treacă 
puţin prin mâinile mele... Aşa că, să nu pierdem un timp 
preţios... Arată-mi condiţiile. 

— Am avut onoarea să încunoştinţez, pe eminenţa voastră 
că numai scrisoarea maiestăţii sale regelui Carol al II-lea poate 
să arate care este dorinţa sa. 

— Haide, eşti ridicol cu încăpăţânarea dumitale, domnule 
Athos! Se vede că te-ai frecat de puritanii de acolo!... Taina 
dumitale eu o cunosc mai bine ca dumneata şi faci, poate, rău 
că nu ţii seama de un om bătrân şi suferind, care s-a străduit 
mult în viaţa lui şi s-a luptat din răsputeri pentru credinţele lui, 
aşa cum şi dumneata ai făcut pentru ale dumitale... Nu vrei să 
spui nimic? Prea bine. Nu vrei să-mi dai scrisoarea? Şi mai bine. 
Vino în odaia mea, vei putea vorbi cu regele... şi în faţa 


regelui... Şi acum, o ultimă întrebare: cine ţi-a dăruit Lâna de 
Aur? Mi-aduc aminte că se spunea că ai fi având Jartiera; cât 
despre Lâna de Aur însă, nu ştiam nimic... 

— De curând, monseniore, Spania, cu prilejul căsătoriei 
maiestăţii sale Ludovic al XIV-lea, a trimis regelui Carol al II-lea 
un brevet al Lânei, în alb; Carol al Il-lea mi l-a conferit mie, 
scriind în locul lăsat în alb numele meu. 

Mazarin se ridică şi, sprijinindu-se de braţul lui Bernouin, 
se îndreptă spre baldachinul său, chiar în clipa când în salon se 
auzi o voce: "Domnul prinţ!" Prinţul de Condé, cel dintâi prinţ 
de sânge, învingătorul de la Rocroy, Lens şi Nordlingen, intra 
într-adevăr la monseniorul Mazarin, urmat de gentilomii săi şi 
tocmai se înclina în faţa regelui, când prim-ministrul trase 
perdeaua la o parte. Athos avu timp atunci să-l zărească pe 
Raoul strângând mâna contelui de Guiche şi să primească un 
surâs la salutul lui respectuos. Avu, de asemenea, timp să vadă 
chipul surâzător al cardinalului, când acesta dădu cu ochii, pe 
masa lui, de o grămadă de aur câştigată de contele de Guiche, 
care avusese mult noroc la cărţi, după ce eminenta sa îl lăsase 
să joace în locul său. În aşa fel că, uitând de ambasador, de 
ambasadă şi de prinţ, prima tresărire a bătrânului se îndreptă 
către bănetul de pe masă. 

— Cum! strigă el. Tot aurul ăsta... e câştigat? 

— O nimica toată de vreo cincizeci de mii de scuzi, da, 
monseniore — răspunse contele de Guiche, ridicându-se în 
picioare. Doriţi să las locul eminenţei voastre, sau să joc mai 
departe? 

— Dă-i încoa'! Dă-i încoa'! Eşti nebun! O să pierzi tot ce-ai 
câştigat până acum, crede-mă! 

— Monseniore — rosti prinţul de Condé salutând. 

— Bună seara, domnule prinţ — zise ministrul cu un glas 
potolit. E frumos din partea dumitale că ai venit să-i faci o vizită 
unui prieten bolnav. 

— Unui prieten!... murmură contele de La Fere, auzind cu 
înmărmurire această îmbinare monstruoasă de cuvinte. 
Prieteni, când e vorba de Mazarin şi de Conde! 

Mazarin ghici gândurile acestui frondeur, căci îi zâmbi cu 
triumf, apoi îndată: 

— Sire — zise el către rege — am cinstea să prezint 
maiestăţii voastre pe domnul conte de La Fere, ambasadorul 
maiestăţii sale britanice... Afacere de stat, domnilor! adăugă pe 


urmă, făcând un semn cu mâna ca toţi cei care umpleau salonul 
să plece. 

Aceştia, în frunte cu prinţul de Conde, se retraseră la 
singurul gest al lui Mazarin. Raoul, după ce-i mai aruncă o 
privire contelui de La Fere, îl urmă pe domnul de Conde. Filip 
de Anjou şi regina păreau a se întreba din ochi dacă trebuiau să 
plece sau nu. 

— O afacere de familie — rosti atunci Mazarin, oprindu-i 
pe scaunele lor. Domnul pe care-l vedeţi aici aduce regelui o 
scrisoare prin care Carol al II-lea, întru totul restaurat pe tronul 
său, cere o logodnă între Domnul, fratele regelui şi domnişoara 
Henriette, nepoata lui Henric al IV-lea... Vrei să-i înmânezi 
regelui scrisoarea dumitale de acreditare, domnule conte? 

Athos rămase o clipă năuc. Cum aflase oare ministrul 
conţinutul unei scrisori pe care el o purtase cu atâta grijă la 
sine? Totuşi, căutând să-şi stăpânească uimirea, întinse misiva 
tânărului rege Ludovic al XIV-lea, care o luă, înroşindu-se la 
faţă. O linişte desăvârşită se făcu în salonul cardinalului. Ea nu 
era tulburată decât de zgomotul aurului pe care Mazarin, cu 
mâna lui galbenă şi uscată, îl vâra într-un sertar, în timp ce 
regele citea scrisoarea. 


Capitolul XLI 


Povestirea 


Răutatea cardinalului nu-i lăsă ambasadorului prilejul să 
spună prea multe lucruri; totuşi, cuvântul restauraţie izbi 
urechea regelui, care, fără a-l mai slăbi din ochi pe conte, încă 
de la intrarea acestuia, i se adresă: 

— Domnule, fii bun şi dă-ne câteva amănunte în legătură 
cu mersul treburilor din Anglia. Vii din această ţară, eşti 
francez şi ordinele pe care le văd strălucind la pieptul dumitale 
arată că eşti un om de merit şi totodată un om cu însuşiri alese. 

— Domnul — zise cardinalul, întorcându-se către regina- 
mamă — e un vechi slujitor al maiestăţii voastre, domnul conte 
de La Fere. 


Ana de Austria, care uitase totul, întocmai ca o regina a 
cărei viaţă era împletită din furtuni şi din zile frumoase, îl privi 
lung pe Mazarin, al cărui zâmbet răutăcios făgăduia mai 
degrabă o amărăciune; apoi, printr-o altă privire, ea îi ceru lui 
Athos o lămurire. 

— Domnul — continuă cardinalul — era un muşchetar din 
garda lui Treville, în serviciul fostului rege... Domnul cunoaşte 
bine Anglia, unde a călătorit de mai multe ori în diferite 
perioade; e un slujitor cu mari merite. 

Aceste cuvinte se refereau la toate amintirile pe care Ana 
de Austria se temea să le răscolească. Anglia însemna pentru ea 
ura sa împotriva lui Richelieu şi dragostea faţă de Buckingham; 
un muşchetar din garda lui Treville însemna toată odiseea 
triumfurilor care făcuseră să bată inima tinerei femei şi a 
primejdiilor ce zdruncinaseră tronul tinerei regine. 

Aceste cuvinte aveau însă destulă putere, căci ele făcură să 
amuţească şi puseră pe gânduri toate persoanele de neam 
regesc, care, cu simţăminte diferite, începură să reînvie anii 
aceia plini de frământări şi de mister, pe care tinerii nu-i 
cunoscuseră, iar bătrânii credeau că-i uitaseră cu desăvârşire. 

— Vorbeşte, domnule — rosti Ludovic al XIV-lea, 
smulgându-se primul din mrejele tulburării, ale bănuielilor şi 
ale aducerilor aminte. 

— Da, vorbeşte — adăugă Mazarin, căruia mica răutate 
îndreptată contra Anei de Austria îi redase vigoarea şi voioşia. 

— Sire — vorbi contele — un fel de miracol a schimbat 
întreaga soartă a regelui Carol al II-lea. Ceea ce oamenii n-au 
putut să facă până acum, Dumnezeu s-a hotărât să aducă la 
îndeplinire. 

Mazarin tuşi, foindu-se în patul său. 

— Regele Carol al II-lea — continuă Athos — a plecat din 
Haga nu ca un izgonit sau ca un cuceritor, ci ca un rege 
adevărat, care, după o călătorie făcută departe de regatul său, 
s-a întors în ţară în aclamaţiile poporului. 

— Mare miracol, într-adevăr — rosti Mazarin — căci, dacă 
ştirile n-au minţit, regele Carol al II-lea, care s-a întors în 
aclamații, plecase de acolo în bătaia de foc a muschetelor. 

Regele nu făcu nici o mişcare. Filip, mai tânăr şi mai 
zburdalnic, nu-şi putu stăpâni un zâmbet, care îl măguli pe 
Mazarin, ca şi cum ar fi fost aplaudat pentru gluma lui. 


— Într-adevăr — zise regele — a fost un miracol; însă 
Dumnezeu, care face atâtea pentru regi, domnule conte, se 
foloseşte totuşi de mâna oamenilor spre a-şi înfăptui vrerile 
sale. Căror oameni le datorează Carol al II-lea restabilirea sa pe 
tron? 

— Dar — întrerupse cardinalul, fără să ţină seama de 
amorul propriu al regelui — maiestatea voastră nu ştie că 
acesta a fost domnul Monck?... 

— Pesemne că o ştiu — replică Ludovic al XIV-lea cu tărie 
— totuşi, cer domnului ambasador să-mi explice motivele 
schimbării acestui domn Monck. 

— Maiestatea voastră atinge tocmai miezul problemei — 
răspunse Athos — căci, fără miracolul de care am avut onoarea 
să vorbesc, domnul Monck ar fi rămas poate un duşman de 
neînfrânt pentru regele Carol al II-lea. Dumnezeu a voit însă ca 
o conduită ciudată, îndrăzneață şi năstruşnică să încolţească în 
mintea unui anumit om, în vreme ce o altă hotărâre neclintită, 
curajoasă, încolţea în mintea unui alt anumit om. Împerecherea 
acestor două hotărâri aduse după sine o asemenea schimbare în 
poziţia domnului Monck, încât, din duşman înverşunat, a 
devenit un prieten pentru regele răsturnat. 

— Iată exact amănuntul pe care-l ceream... — zise regele. 
Cine sunt aceşti doi oameni de care ai vorbit? 

— Doi francezi, sire. 

— Asta mă face cu adevărat fericit. 

— Şi cele două hotărâri? strigă Mazarin. Pe mine mă 
interesează mai mult hotărârile decât oamenii. 

— Da — murmură regele. 

— Cea de-a doua, aceea neclintită, înţeleaptă... cea mai 
puţin însemnată, sire, era de a se dezgropa un milion, în 
monede de aur, ascuns de regele Carol I la Newcastle şi de a 
cumpăra cu acest aur sprijinul lui Monck. 

— Oh, oh! făcu Mazarin, reînsufleţindu-se la auzul 
cuvântului milion... Dar Newcastle nu era ocupat de acelaşi 
Monck? 

— Da, domnule cardinal şi tocmai pentru asta am îndrăznit 
să numesc hotărârea aceea curajoasă şi în acelaşi timp 
neclintită. Era vorba, prin urmare, în cazul când domnul Monck 
n-ar fi primit propunerile mijlocitorului, de a reda regelui Carol 
al II-lea acest milion, care trebuia smuls loialității şi nu numai 
loialismului generalului Monck... Treaba s-a făcut, nu fără 


multe greutăţi; generalul Monck a fost loial şi a lăsat ca aurul 
să fie dezgropat. 

— Mi se pare — zise Ludovic pe gânduri şi cu sfială — că 
regele Carol al II-lea n-avea cunoştinţă de acest milion pe 
vremea când se afla la Paris. 

— Mie mi se pare — adăugă cardinalul cu răutate — că 
maiestatea sa regele Marei Britanii ştia prea bine de existenţa 
acelui milion, dar că prefera să aibă două, în loc de unul. 

— Sire — răspunse Athos cu tărie — maiestatea sa regele 
Carol al II-lea s-a pomenit în Franţa atât de sărac, încât nu avea 
nici cu ce să plătească poştalionul şi atât de deznădăjduit, încât 
în mai multe rânduri i-a trecut prin minte să-şi pună capăt 
vieţii. Nu ştia nimic despre existenţa acestui milion de la 
Newcastle şi, fără sprijinul unui gentilom, supus al maiestăţii 
voastre, depozitar moral al milionului şi care i-a dezvăluit taina 
lui Carol al II-lea, acest prinţ ar lâncezi încă şi astăzi în cea mai 
crudă uitare. 

— Să trecem la hotărârea cealaltă, ciudată, îndrăzneață şi 
năstruşnică — întrerupse Mazarin, a cărui isteţime suferise o 
înfrângere. Care a fost această hotărâre? 

— Iat-o: domnul Monck stătea ca o piedică în calea 
restabilirii maiestăţii sale regelui răsturnat şi un francez s-a 
gândit să înlăture această piedică. 

— O, o, dar francezul acesta e un scelerat — zise Mazarin 
— iar hotărârea lui nu e chiar atât de năstruşnică, încât să-l 
absolve pe autorul ei de a atârna în funie sau de a fi tras pe 
roată în Piaţa Grevei, din ordinul parlamentului. 

— Eminenta voastră se înşală — replică Athos sec. N-am 
spus că francezul în chestiune luase hotărârea să-l ucidă pe 
Monck, ci numai să-l înlăture. Cuvintele limbii franceze au un 
înţeles pe care gentilomii din Franţa îl cunosc foarte bine. De 
altminteri, asta e chestiune de război şi când îţi slujeşti regele 
împotriva duşmanilor lui, pentru asta nu te judecă parlamentul, 
ci Dumnezeu. Aşadar, acest gentilom francez şi-a pus în gând 
să-l răpească pe generalul Monck şi şi-a înfăptuit planul. 

Regelui îi plăcea nespus de mult să audă asemenea 
povestiri despre fapte eroice. 

Fratele mai tânăr al maiestăţii sale lovi cu pumnul în masă, 
strigând: 

— Ah, ce frumos! 


— L-a răpit pe Monck? întrebă regele. Dar Monck se afla în 
tabăra lui... 

— Iar gentilomul era singur, sire. 

— Minunat! exclamă Filip. 

— Într-adevăr, minunat! accentua regele. 

— Bun! lată-i pe cei doi leişori scăpaţi din cuşcă — 
murmură cardinalul. Apoi, cu un aer dispreţuitor, pe care nu se 
silea să şi-l ascundă, adăugă: Nu cunosc aceste amănunte; 
garantezi că toate astea sunt adevărate, domnule? 

— Cu atât mai mult, domnule cardinal, cu cât am văzut cu 
ochii mei totul. 

— Dumneata? 

— Da, monseniore. 

Regele se apropiase fără să vrea de conte; ducele de Anjou 
se întorsese către Athos şi-l împingea de cealaltă parte. 

— Şi pe urmă, domnule, pe urmă? strigară amândoi în 
acelaşi timp. 

— Sire, domnul Monck, odată răpit de acest francez, a fost 
adus în faţa regelui Carol al II-lea, la Haga. Regele îl puse în 
libertate pe domnul Monck şi generalul, drept recunoştinţă, i-a 
dat în schimb lui Carol al II-lea tronul Marei Britanii, pentru 
care s-au luptat mai înainte atâţia oameni viteji, fără nici un 
rezultat. 

Filip bătu din palme cu înflăcărare. Ludovic al XIV-lea, mai 
potolit, se întoarse către contele de La Fere şi-l întrebă: 

— Asta e adevărat, în toate amănuntele? 

— Absolut adevărat, sire. 

— Unul dintre gentilomii mei cunoştea taina milionului şi a 
păstrat-o în sinea lui cu credinţă? 

— Da, sire. 

— Numele acestui gentilom? 

— Preaumilul vostru slujitor — răspunse cu modestie 
Athos. 

Un murmur de admiraţie făcu să-i crească inima în piept 
lui Athos. Putea să fie cel puţin mândru. Mazarin însuşi îşi 
ridicase braţele spre cer. 

— Domnule — zise regele — voi căuta, voi încerca să 
găsesc un mijloc prin care să te pot răsplăti. 

Athos făcu o mişcare. 


— O, nu pentru cinstea dumitale; a-ţi plăti pentru asta ar 
însemna să te umilesc; dar îţi datorez o răsplată pentru că ai 
luat parte la restaurarea fratelui meu Carol al II-lea. 

— De bună seamă — rosti Mazarin. 

— Triumf al unei cauze frumoase, care umple de bucurie 
întreaga casă a Franţei — pronunţă Ana de Austria. 

— Sa continuăm — zise Ludovic al XIV-lea. E adevărat, 
iarăşi, că un om singur a pătruns până în tabăra lui Monck şi l-a 
răpit? 

— Acest om avea zece ajutoare alese din tagma celor de 
jos. 

— Numai atât? 

— Numai atât. 

— Şi cum se numeşte el? 

— Domnul D'Artagnan, cândva locotenent de muşchetari al 
maiestăţii voastre. 

Ana de Austria se înroşi; Mazarin fu năpădit de ruşine şi se 
îngălbeni; Ludovic al XIV-lea se întunecă şi o broboană de 
sudoare îi alunecă pe fruntea palidă. 

— Straşnici oameni! murmură el. 

Şi, fără să vrea, îi aruncă ministrului o privire ce l-ar fi 
îngrozit pe acesta dacă Mazarin nu şi-ar fi ascuns chiar în clipa 
aceea faţa în pernă. 

— Domnule — strigă tânărul duce de Anjou, punându-și 
mâna albă şi delicată ca a unei femei pe braţul lui Athos — 
spune-i, te rog, acestui vrednic om, că Prinţul, fratele regelui, 
va bea mâine în sănătatea lui, în faţa a o sută dintre cei mai 
buni gentilomi ai Franţei. 

Şi, sfârşind de rostit aceste cuvinte, tânărul Prinţ, 
observând că înflăcărarea îi stricase una din manşete, se grăbi 
să şi-o potrivească la loc cu cea mai mare grijă. 

— Să vorbim despre afaceri, sire — interveni Mazarin, care 
nu se înflăcăra aşa de uşor şi nu avea nici manşete. 

— Da, domnule — răspunse Ludovic al XIV-lea. Spune-ne 
cele ce ai de împărtăşit, domnule conte — adăugă el, 
întorcându-se către Athos. 

Athos intră numaidecât în subiect fi propuse în chipul cel 
mai solemn mâna lady-ei Henriette Stuart tânărului Prinţ, 
fratele regelui. 

Convorbirea ţinu aproape un ceas; după aceea, uşile 
salonului fură deschise din nou pentru curteni, care îşi 


reocupară locurile de mai înainte, ca şi cum nimic nu i-ar ii 
stânjenit în desfăşurarea plăcerilor din seara aceea. Athos se 
regăsi atunci aproape de Raoul, astfel că tatăl şi fiul putură, în 
sfârşit, să-şi strângă mâinile. 


Capitolul XLII 


Domnul de Mazarin devine risipitor 


În timp ce Mazarin căuta să-şi recapete calmul după 
fierbinţeala prin care trecuse, Athos şi Raoul schimbară câteva 
cuvinte într-un colţ al salonului. 

— Aşadar, iată-te la Paris, Raoul — zise contele. 

— Da, domnule, de când s-a reîntors domnul prinţ de 
Conde. 

— Nu pot să-ţi vorbesc prea mult aici, unde ne privesc 
atâţia ochi, dar am să plec numaidecât la mine acasă şi am să te 
aştept acolo de îndată ce serviciul îţi va îngădui să vii. 

Raoul se înclină. Domnul de Conde venea spre ei. Prinţul 
avea acea privire limpede şi adâncă prin care se fac deosebite 
păsările de pradă de soi nobil; însăşi fizionomia lui oferea mai 
multe trăsături distinctive în această privinţă. Se ştie că prinţul 
de Conde avea un nas acvilin, ce ieşea, ascuţit, tăios, de sub o 
frunte uşor înclinată şi mai mult îngustă decât înaltă; ceea ce, 
dacă ar fi să ne luăm după gurile rele de la curte, necruțătoare 
nici chiar faţă de un geniu, aducea la moştenitorul iluştrilor 
prinți ai casei de Condé mai mult cu un plisc de vultur decât cu 
un nas omenesc. Această privire pătrunzătoare, această 
expresie impunătoare a întregii lui fizionomii îi tulburau 
totdeauna pe cei cărora prinţul le adresa cuvântul său, mai tare 
decât o puteau face măreţia sau frumuseţea proporţionată a 
învingătorului de la Rocroy. De altminteri, aceşti ochi ieşiţi în 
afară se învăpăiau atât de repede, încât la domnul prinţ de 
Condé cea mai mică însufleţire semăna cu un început de mânie. 
Din pricina acestei însuşiri, toată lumea de la curte îl respecta, 
ba mulţi chiar, văzând în el numai omul, duceau respectul 
aproape până la temere. 


Deci, Louis de Conde se îndrepta spre contele de La Fere 
şi Raoul, cu intenţia vădită de a fi salutat de unul şi de a-i 
adresa cuvântul său celuilalt. 

Nimeni nu saluta cu mai multă graţie şi cumpănire decât 
contele de La Fere. Se ferea să pună într-o plecăciune toate 
acele nuanţe pe care un curtean nu le împrumută de obicei 
decât aceleiaşi culori: dorinţa de a plăcea. Athos îşi cunoştea 
valoarea personală şi saluta pe un prinţ ca pe un om, îndulcind 
prin ceva simpatic şi greu de definit ceea ce putea să fie, în 
semeţia atitudinii lui, jignitor pentru orgoliul rangului înalt. 

Prinţul voia să-i vorbească ceva lui Raoul. Athos îi preveni: 

— Dacă domnul viconte de Bragelonne — zise el — n-ar fi 
unul dintre preaumilii slujitori ai alteţei voastre, l-aş ruga să-mi 
rostească numele în faţa voastră... dragă printe. 

— Am cinstea de a sta de vorbă cu domnul conte de La 
Fere — răspunse îndată domnul de Condé. 

— Ocrotitorul meu — adăugă Raoul roşindu-se. 

— Unul dintre cei mai bine văzuţi oameni ai regatului — 
continuă prinţul — unul dintre primii gentilomi ai Franţei, 
despre care am auzit spunându-se atâtea lucruri frumoase, 
încât adesea am dorit să-l număr printre prietenii mei. 

— Onoare de care nu m-aş simţi vrednic, monseniore — 
zise Athos — decât prin respectul şi prin admiraţia pe care le 
port alteţei voastre. 

— Domnul de Bragelonne — spuse prinţul — e un bun 
ofiţer, care, se vede, a fost crescut la o şcoală înaltă. Ah, 
domnule conte, pe vremea dumneavoastră generalii aveau 
soldaţi!... 

— E adevărat, monseniore, astăzi însă soldaţii au generali! 

Acest compliment, rostit cu sobrietate de către măgulitor, 
îl făcu să tresară de bucurie pe omul în care toată Europa vedea 
un viteaz şi care putea să fie sătul de atâtea laude ce i se 
adresau de peste tot. 

— Îmi pare foarte rău — reluă prinţul — că v-aţi retras din 
serviciu, domnule conte, căci, necontenit, regele va trebui să se 
gândească la un război cu Olanda sau la un război cu Anglia şi 
prilejurile nu vor lipsi pentru un om ca dumneavoastră, care 
cunoaşte Marea Britanie tot atât de bine ca şi Franţa, să-şi 
arate destoinicia. 

— Cred a vă putea spune, monseniore, că am făcut un act 
înţelept retrăgându-mă din serviciu — răspunse Athos zâmbind. 


Franţa şi Marea Britanie vor trăi de aici înainte ca două surori, 
dacă e să mă bizui pe presimţirile mele. 

— Şi care sunt aceste presimţiri? 

— Ca să le înţelegeţi, monseniore, ascultați ce se vorbeşte 
colo, la masa domnului cardinal. 

— Masa aceea de joc? 

— Chiar acolo, monseniore. 

Cardinalul se ridicase, într-adevăr, într-un cot şi-i făcuse 
un semn tânărului frate al regelui să se apropie de el, 
spunându-i: 

— Monseniore, strângeţi, vă rog, toţi aceşti scuzi de aur. 

Şi arătă spre marea grămadă de piese roşcate şi 
strălucitoare pe care contele de Guiche o înălţase încetul cu 
încetul în faţa lui, datorită unui noroc ce-i surâsese toată seara. 

— Mie? făcu ducele de Anjou. 

— Aceşti cincizeci de mii de scuzi, da, monseniore, sunt ai 
alteţei voastre. 

— Mi-i daţi mie? 

— Am jucat pentru dumneavoastră, monseniore — 
răspunse cardinalul, moleşindu-se deodată, ca şi cum această 
sforţare de a da banii ar fi sleit în fiinţa lui toate puterile sale 
fizice sau morale. 

— O, Doamne — murmură Filip, aproape zăpăcit de 
bucurie — fericită zi! 

Şi, făcând mâna greblă, trase o .parte din bani şi-i vâri în 
buzunarele sale, până le umplu... Totuşi, mai mult de o treime 
rămăsese încă pe masă. 

— Cavalere, vino! îl strigă Filip pe favoritul său, cavalerul 
de Lorraine. 

Favoritul se apropie numaidecât. 

— Ia restul — zise tânărul Prinţ. 

Această scenă ciudată nu fu socotită de nici unul dintre cei 
de faţă decât ca o mişcătoare sărbătoare în familie. Cardinalul 
îşi da totdeauna aere de părinte când era vorba de aceşti fii ai 
Franţei, întrucât cei doi tineri Prinţi crescuseră sub aripa lui 
ocrotitoare. Nimeni nu puse deci pe seama orgoliului, sau chiar 
a necuviinţei, aşa cum s-ar întâmpla în zilele noastre, această 
liberalitate a prim-ministrului. Curtenii se mulţumiră să se 
arate invidioşi... Regele întoarse capul. 

— Niciodată n-am avut atâţia bani — rosti cu voioşie 
tânărul Prinţ, în timp ce străbătea salonul împreună cu favoritul 


său, pentru a se duce la trăsură. Nu, niciodată... Ce grei sunt, o 
sută cincizeci de mii de livre! 

— Dar pentru ce domnul cardinal dăruieşte toţi aceşti bani 
dintr-o dată? îl întrebă încet domnul prinţ de Conde pe contele 
de La Fere. Să fie oare atât de bolnav scumpul nostru cardinal? 

— Da, monseniore, e bolnav, fără îndoială; are de altfel o 
înfăţişare proastă, după cum alteţa voastră poate să vadă. 

— Aşa-i... Dar ceea ce face acum o să-i grăbească 
moartea!... O sută cincizeci de mii de livre!... Oh, să nu-ți vie să 
crezi! Spuneţi-mi, conte, pentru ce? Găsiţi-mi o explicaţie. 

— Monseniore, puţină răbdare, vă rog, iată-l pe domnul 
duce de Anjou care vine din partea aceea vorbind cu domnul 
cavaler de Lorraine; m-aş mira dacă nu mi-ar ierta greşeala de 
a fi indiscret. Ascultaţi-i. 

Într-adevăr, cavalerul îi spunea Prințului în şoaptă: 

— Monseniore, nu e firesc ca domnul Mazarin să vă dea 
atâţia bani... Luaţi seama, au să vă cada din buzunar câteva 
piese, monseniore... Ce vrea de la alteţa voastră cardinalul, ca 
să se arate atât de generos? 

— Când vă spuneam eu! murmura Athos la urechea 
domnului de Condé. lată, cred, răspunsul la întrebarea 
dumneavoastră. 

— Spuneţi, monseniore! stărui neliniştit cavalerul, care 
număra în gând, apăsând cu mâna pe buzunar, partea din suma 
ce-i căzuse pe neaşteptate în palma. 

— Dragul meu cavaler, e un dar de nuntă. 

— Cum, dar de nuntă? 

— Ei da, mă însor! răspunse ducele de Anjou, fără să bage 
de seamă că în clipa aceea trecea prin faţa domnului de Conde 
şi a lui Athos, care îl salutară amândoi cu o plecăciune adâncă. 

Cavalerul îi aruncă tânărului duce o privire atât de ciudată, 
atât de încruntată, încât contele de la Fere tresări. 

— Dumneavoastră! Dumneavoastră să vă însuraţi? rosti el. 
Ah, e cu neputinţă! Nu veţi face aceasta nebunie! 

— Hm! Nu eu o fac, alţii mă pun s-o fac — răspunse ducele 
de Anjou. Dar hai mai repede, vreau să cheltuim aceşti bani. 

Spunând acestea, ieşi împreună cu însoţitorul lui, vorbind 
şi râzând, în timp ce toate frunţile se plecau la trecerea sa. 

Atunci domnul prinţ de Conde îi spuse încet lui Athos: 

— Asta este deci taina? 

— Nu eu v-am spus-o, monseniore. 


— Se însoară cu sora lui Carol al II-lea? 

— Cred că da. 

Prinţul stătu o clipa pe gânduri, apoi din priviri îi ţâşniră 
două sclipiri vii. 

— Păcat — rosti moale, ca şi cum ar fi vorbit cu el însuşi — 
iată încă o dată spadele agăţate în cui... şi pentru multă vreme! 

Şi oftă. Tot ce putea să închidă acest suspin, ambiţii 
înăbuşite, iluzii stinse, speranţe năruite, Athos singur le putea 
ghici, căci numai el singur auzise oftatul prinţului de Conde. 

Curând după aceea, domnul prinţ de Conde îşi luă rămas 
bun, căci regele pleca. Athos, cu un semn către Bragelonne, îi 
reînnoi invitaţia făcută la începutul acestei scene. Încetul cu 
încetul, salonul se goli şi Mazarin rămase singur, pradă 
durerilor pe care nici nu se mai gândea măcar să şi le ascundă. 

— Bernouin! Bernouin! strigă el cu un glas spart. 

— Ce doreşte monseniorul? 

— Guenaud... Să vie repede Guenaud — zise eminenţa sa 
— mă tem că am să mor. 

Bernouin, înspăimântat, alergă în cabinet să dea un ordin 
şi călăreţul care se ducea să-l cheme pe medic întâlni în strada 
Saint-Honore trăsura regelui. 


Capitolul XLIII 


Guenaud 


Ordinul cardinalului era grabnic; Guenaud nu se lăsă 
aşteptat. Îl găsi pe bolnav răsturnat în pat, cu picioarele 
umflate, alb ca varul, cu trupul încovoiat. Mazarin avusese un 
atac cumplit de gută. Suferea îngrozitor şi trăda nerăbdarea 
unui om neobişnuit să îndure durerile. Când îl văzu pe 
Guenaud, strigă: 

— Ah, iată-mă scăpat! 

Guenaud era un om foarte învăţat şi foarte dibaci, care nu 
avea nevoie de criticile lui Boileau ca să se bucure de faimă. 
Când se afla în faţa unei boli, chiar de-ar ti fost ea legată de 
persoana unui rege, îl îngrijea pe bolnav ca pe oricare muritor 


de rând. Astfel că nu-i răspunse lui Mazarin, aşa cum ministrul 
se aştepta să audă: "A sosit medicul, adio boală!" Dimpotrivă, 
cercetându-l pe bolnav cu un aer grav, făcu: 

— Oh! Oh! 

— Ce e, Guenaud?... Ai un aer atât de încruntat! 

— Am tocmai aerul care trebuie ca să văd bine răul vostru, 
monseniore şi încă un rău, foarte primejdios. 

— Guta... Oh, da, guta. 

— Cu multe complicaţii, monseniore. 

Mazarin se ridică într-un cot, întrebându-l cu privirea şi cu 
o mişcare a mâinii: 

— Ce tot spui acolo? Să fiu oare mai bolnav decât cred? 

— Monseniore — răspunse Guenaud, aşezându-se lângă 
pat — eminenţa voastră a muncit mult în viaţă, eminenţa 
voastră a suferit mult. 

— Dar nu sunt atât de bătrân, mi se pare... Răposatul domn 
de Richelieu n-avea decât şaptesprezece luni mai puţin decât 
mine când a murit, dar a murit de o boală neiertătoare. Eu sunt 
tânăr, Guenaud, gândeşte-te: abia am împlinit cincizeci şi doi de 
ani. 

— O, monseniore, aveţi mai mult... Cât a ţinut Fronda? 

— Cu ce scop, Guenaud, îmi pui această întrebare? 

— Pentru un calcul medical, monseniore. 

— Să fi ţinut vreo zece ani... poate mai mult, poate mai 
puţin... 

— Foarte bine; binevoiţi şi socotiți fiecare an din timpul 
Frondei cât trei ani obişnuiţi... asta face treizeci de ani. Deci, 
douăzeci în plus şi cu cincizeci şi doi fac şaptezeci şi doi de ani. 
Aveţi şaptezeci şi doi de ani, monseniore... şi asta e o vârstă 
înaintată. 

In timp ce vorbea, pipăia pulsul bolnavului. Acest puls era 
plin de prevestiri atât de neplăcute, în cât medicul urmă 
numaidecât, cu toate întreruperile bolnavului: 

— Dacă socotim însă anii Frondei cât patru ani fiecare, 
atunci aţi trăit optzeci şi doi de ani. 

Mazarin se făcu foarte palid la faţă şi, cu o voce stinsă, 
întrebă: 

— Dumneata vorbeşti serios, Guenaud? 

— Vai, da, monseniore! 

— Asta înseamnă că-mi spui pe ocolite cât de rău bolnav 
sunt? 


— Din păcate, da, monseniore şi faţă de un om cu spiritul şi 
curajul eminenţei voastre, n-ar trebui să vorbim pe ocolite. 

Cardinalul respira atât de greu, încât îi făcu milă până şi 
acestui doctor atât de nemilos. 

— Sunt boli şi boli — rosti Mazarin. De unele poţi scăpa. 

— Într-adevăr, monseniore. 

— Nu-i aşa? strigă Mazarin aproape cu voioşie. Căci atunci 
la ce-ar mai folosi puterea, tăria de voinţă? La ce-ar mai folosi 
geniul, geniul dumitale, Guenaud? În sfârşit, la ce-ar mai folosi 
ştiinţa şi arta, dacă bolnavul care are la îndemână toate astea 
nu poate să scape de pri-mejdie? 

Guenaud dădu să spună ceva; Mazarin i-o luă însă înainte: 

— Gândeşte-te — zise el — că cu sunt cel mai încrezător 
dintre bolnavii dumitale, gândeşte-te că mă supun orbeşte la tot 
ce-mi spui şi că, prin urmare... 

— Ştiu toate astea — rosti Guenaud. 

— Atunci, mă voi vindeca? 

—  Monseniore, nici tăria de voinţă, nici puterea, nici 
geniul, nici ştiinţa nu pot să înfrunte răul pe care Dumnezeu îl 
trimite, fără îndoială, sau pe care îl aruncă pe pământ împotriva 
creaţiei, ca să-i distrugă şi să-i ucidă pe oameni. Când răul e 
mortal, ucide şi atunci nimic nu se mai poate face... 

— Boala mea... e... mortală? întrebă Mazarin. 

— Da, monseniore. 

Eminenţa se zbătu o clipă, ca nenorocitul pe care 
prăbuşirea unei coloane îl striveşte sub ea... Dar era un suflet 
bine călit, sau mai degrabă un spirit deosebit de tare spiritul 
domnului de Mazarin. 

— Guenaud — zise el ridicând ochii — o să-mi îngădui, 
cred, să-ţi cer o povaţă. Vreau să chem aici pe cei mai învăţaţi 
oameni din Europa, vreau să mă vadă şi ei... vreau, în sfârşit, să 
trăiesc prin virtutea oricărui leac... 

— Monseniorul să nu rămână cu părerea — răspunse 
Guenaud — că eu aş fi avut pretenţia de a mă pronunţa singur 
asupra unei existenţe atât de preţioase ca a sa; i-am adunat 
laolaltă pe toţi medicii buni şi pe toţi învățații din Franţa şi din 
Europa... erau doisprezece. 

— Şi-au spus că...? 

— Au spus că eminenţa sa suferă de o boala mortală, am 
avizul lor, semnat de toţi, în buzunarul meu. Dacă eminenţa 


voastră doreşte să ia cunoştinţă de el, va vedea numele tuturor 
bolilor de nelecuit pe care le-am descoperit. Este mai întâi... 

— Nu! Nu! ţipă Mazarin, îndepărtând hârtia. Nu, Guenaud, 
mă lipsesc, mă lipsesc! 

O tăcere apăsătoare, în timpul căreia cardinalul îşi adună 
gândurile şi-şi legă din nou puterile sleite, urmă zbuciumărilor 
produse de această scenă. 

— Mai e ceva — murmură cardinalul — mai sunt vracii, 
şarlatanii. În ţara mea, aceia pe care medicii îi părăsesc aleargă 
să-şi încerce norocul la vreun vânzător de buruieni, care de 
zece ori îi omoară, dar de o sută de ori îi scapă. 

— De o lună încoace, eminenţa voastră n-a băgat de seamă 
că am schimbat de zece ori leacurile? 

— Da... Şi? 

— Şi am cheltuit cincizeci de mii de livre ca să cumpăr 
secretele tuturor acestor afurisiţi: lista e terminată, banii din 
pungă, de asemeni. Cu toate astea, nu sunteţi tămăduit şi dacă 
n-ar fi fost arta mea, aţi fi murit de mult. 

— S-a sfârşit — bâigui cardinalul — s-a sfârşit! 

Aruncă o privire posomorâtă în jurul lui, gândindu-se la 
toate bogăţiile sale. 

— Va trebui să mă despart de toate astea! oftă el. Sunt 
mort, Guenaud, sunt mort! 

— O, nu încă, monseniore — zise medicul. 

Mazarin îi întinse mâna. 

— Cât mai am de trăit? întrebă el, oprindu-şi ochii mari 
asupra chipului nemişcat al medicului. 

— Monseniore, asta nu se spune niciodată. 

— Oamenilor de rând, fie; dar mie... mie pentru care orice 
clipă preţuieşte cât o comoară, mie spune-mi, Guenaud, spune- 
mi! 

— Nu, monseniore, nu. 

— Vreau, îţi spun. Oh, dă-mi încă o lună şi pentru fiecare 
din aceste treizeci de zile îţi voi plăti o sută de mii de livre. 

— Monseniore — răspunse Guenaud cu glas hotărât — 
Dumnezeu e acela care vă poate da zilele şi nu eu. Dumnezeu 
nu va mai dă decât cincisprezece zile! 

Cardinalul scoase un suspin adânc de durere şi căzu peste 
perna sa, murmurând: 

— Mulţumesc, Guenaud, mulţumesc. 

Medicul se pregătea să plece; muribundul se trezi din nou: 


— Tăcere — rosti el cu ochii învăpăiaţi — tăcere! 

— Monseniore, sunt două luni de când cunosc această 
taină; vedeţi dar că am păstrat-o bine. 

— Du-te, Guenaud, voi avea grijă să fii răsplătit; du-te şi 
spune-i lui Brienne să-mi trimită un mesager. Să fie chemat 
domnul Colbert; du-te. 


Capitolul XLIV 


Colbert 


Colbert nu era departe. În tot timpul scrii stătuse retras 
într-un coridor şi vorbise cu Bernouin, apoi cu Brienne, 
comentând, cu mirosul propriu oamenilor de curte, zvonurile ce 
apăreau după fiecare întâmplare, ca băşicile de aer la suprafaţa 
apei. Este momentul, fără îndoială, să zugrăvim, în câteva 
cuvinte, unul dintre cele mai interesante portrete ale acestui 
veac şi să-l zugrăvim, poate, cu tot atâta putere de adevăr cum 
au făcut-o pictorii con-temporani cu el. Colbert a fost un om 
asupra căruia istoricul şi moralistul au drepturi egale. 

Avea treisprezece ani mai mult decât Ludovic al XIV-lea, 
viitorul lui stăpân. Nici prea înalt, nici prea scund, mai mult 
slab decât gras, avea ochii înfundaţi în orbite, capul teşit, părul 
gras, negru şi rar, ceea ce, spun biografii din vremea lui, l-a 
făcut să poarte de timpuriu perucă. O privire plină de 
severitate, de asprime chiar; un fel de răceală, care pentru cei 
mici părea mândrie, pentru cei mari, o afirmare a virtuţii; o 
anumită trufie, manifestată chiar şi atunci când era singur şi se 
privea în oglindă; asta în ceea ce priveşte exteriorul 
personajului. Ca moral, i se lăuda adâncimea înclinării pentru 
socoteli, precum şi dibăcia de a face să rodească chiar şi 
sterpiciunea însăşi. Colbert era acela care se gândise să-i 
silească pe conducătorii de garnizoane din localităţile de pe 
graniţă să-şi hrănească soldaţii cu ceea ce scoteau din dările 
asupra populaţiei, deci fără să le mai plătească solde. O însuşire 
atât de prețioasă îi stârni domnului cardinal Mazarin ideea de 


a-l înlocui pe Joubert, intendentul său, care tocmai murise, prin 
domnul Colbert, care ştia să măsoare atât de bine porţiile. 

Incetul cu încetul, Colbert se ridică la curte, cu toate că 
provenea dintr-o familie de jos, căci era fiul unui om care 
vindea vinuri ca şi tatăl acestuia, care, mai apoi, vânduse 
postavuri, iar pe urmă, ţesături de mătase. Colbert sortit mai 
întâi negoţului, lucrase la un negustor din Lyon, pe care-l 
părăsise pentru a veni la Paris ca ajutor al unui procuror de la 
Châtelet, numit Biterne. Aici învățase el arta de a încheia o 
socoteală, ca şi arta, mai prețioasă încă, de a o încâlci. Această 
însuşire îi fu de cel mai mare folos lui Colbert, într-atât de 
adevărat este că norocul, atunci când are o toană, seamănă cu 
acele femei din antichitate pentru care nimic din fizicul şi 
moralul lucrurilor sau al oamenilor nu preţuiau mai mult ca 
fantezia. Colbert, numit pe lângă Michel Letellier, secretar de 
stat în 1648, de către vărul său Colbert, senior de Saint- 
Pouange, care îl luase sub protecţia lui, primi într-o zi din 
partea ministrului însărcinarea de a face un comision pentru 
cardinalul Mazarin. Eminenţa sa cardinalul se bucura pe atunci 
de o sănătate înfloritoare, iar anii vitregi ai Frondei nu se 
socoteau încă întreiţi sau împătriţi pentru el. Se afla la Sedan, 
foarte stingherit de o intrigă de curte în care Ana de Austria 
părea că voia să bată în retragere. 

Firele acelei intrigi le ţinea în mână Letellier însuşi. Acesta 
prinsese o scrisoare din partea Anei de Austria, scrisoare foarte 
prețioasă pentru el şi foarte compromiţătoare pentru Mazarin. 
Dar cum juca un rol dublu, care-i prindea atât de bine şi cum 
măgulea deopotrivă pe doi oameni ce se duşmăneau, spre a 
trage foloase şi de la unul şi de la altul, fie învrăjbindu-i şi mai 
rău, fie împăcându-i, Michel Letellier se gândi să-i trimită lui 
Mazarin scrisoarea Anei de Austria, astfel încât cardinalul să 
aibă cunoştinţă despre ea şi, prin urmare, să poată aprecia un 
serviciu ce i se făcuse cu atâta bunăvoință. 

A trimite scrisoarea era lucru uşor; a o căpăta înapoi, după 
ce căzuse în mâinile cardinalului, aici era greutatea. Letellier îşi 
roti ochii în jurul său şi, văzând pe slujbaşul cel oacheş şi 
slăbănog care mâzgălea hârtii, cu sprâncenele încruntate, în 
birourile sale, îl găsi mai bun decât orice jandarm pentru a duce 
la îndeplinire acest plan. 

Colbert trebuia să plece la Sedan cu ordinul de a-i arăta lui 
Mazarin scrisoarea şi de a o aduce apoi din nou lui Letellier. 


Ascultă consemnul cu atenţia încordată, tinu să-i fie întărit prin 
repetare, apoi stărui asupra chestiunii de a şti dacă a o aduce 
înapoi era tot atât de necesar ca şi a o transmite, la care 
Letellier îi spuse: 

— E chiar mult mai necesar. 

Numai după aceea plecă, iar pe drum călători ca orice 
mesager ce nu se gândeşte la oboseala trupească, şi-i înmână 
lui Mazarin mai întâi un răvaş din partea lui Letellier, prin care- 
i vestea cardinalului trimiterea preţioasei scrisori, apoi această 
scrisoare însăşi. Lui Mazarin i se urcă sângele la cap văzând 
scrisoarea Anei de Austria, dar îi zâmbi cu bunăvoință 
mesagerului şi-i spuse că poate să iasă. 

— Pe când răspunsul, monseniore? întrebă cu umilinţă 
Colbert. 

— Pe mâine. 

— Mâine dimineaţă? 

— Da, domnule. 

Mesagerul se răsuci pe călcâie, încercând cea mai nobilă 
plecăciune de care era în stare. A doua zi se afla la post încă de 
la şapte ceasuri. Mazarin îl făcu să aştepte până la zece. Dar 
Colbert nu-şi pierdu de loc răbdarea aşteptând în anticameră; 
când îi veni rândul, intră. Mazarin îi dădu un pachet pecetluit. 
Pe învelişul acestui pachet erau scrise cuvintele: "Domnului 
Michel Letellier etc". Colbert se uită la pachet cu multă atenţie; 
cardinalul îi zâmbi însă într-un chip fermecător şi-l împinse 
uşurel spre uşă. 

— Dar scrisoarea reginei-mame, monseniore? întrebă 
Colbert. 

— E cu celelalte, în pachet — răspunse Mazarin. 

— Ah, foarte bine! zise Colbert. 

Şi, aşezându-şi pălăria între genunchi, începu să desfacă 
pachetul. Mazarin lăsă să-i scape o exclamaţie. 

— Dar ce faci, domnule? rosti el cu asprime. 

— Desfac pachetul, monseniore. 

— Te îndoieşti oare de mine, domnule slujbaş? Unde s-a 
mai pomenit o asemenea cutezanţă? 

— Oh, monseniore, nu fiţi supărat pe mine! Fireşte, nu 
vorba eminenţei voastre o pun la îndoială, ferească Dumnezeu! 

— Atunci, ce anume? 

— Exactitatea cancelariei voastre, monseniore. Căci ce 
este o scrisoare? Un petic de hârtie. Şi un petic de hârtie poate 


foarte uşor să fie scăpat din vedere... Ah, iată, monseniore, iată 
că nu m-am înşelat! Oamenii dumneavoastră au uitat hârtia: 
scrisoarea nu se găseşte în pachet. 

— Eşti un neobrăzat şi n-ai văzut bine! strigă Mazarin 
înfuriat. Retrage-te şi aşteaptă hotărârea mea! 

Rostind aceste cuvinte cu isteţimea sa italiană, smulse 
pachetul din mâinile lui Colbert şi se întoarse în apartamentele 
sale. Dar această furie nu putu ţine prea mult, căci într-o bună 
zi fu înlocuită de puterea judecății. 

Mazarin, când deschidea, în fiecare dimineaţă, uşa 
cabinetului său, dădea cu ochii de chipul lui Colbert, nelipsit de 
la capătul banchetei şi acest chip, ce nu-i făcea câtuşi de puţin 
plăcere, îi cerea mereu, cu umilinţă, dar în modul cel mai 
hotărât, scrisoarea reginei-mame. Mazarin nu mai avu încotro 
şi trebui să i-o dea. Însoţi această restituire cu o dojană dintre 
cele mai aspre, în timpul căreia însă Colbert se mulţumi să 
cerceteze, să întoarcă şi pe o parte şi pe alta, să miroasă chiar 
hârtia, slovele şi semnătura, nici mai mult nici mai puţin decât 
ar fi făcut-o dacă ar fi avut în faţa lui pe cel din urmă falsificator 
al regatului. Mazarin îl muştrului cum îi veni la gură, dar 
Colbert, nepăsător, căpătând încredințarea că scrisoarea era 
cea adevărată, plecă de acolo, ca şi cum n-ar fi auzit nimic. 
Această purtare îi aduse mai târziu postul lui Joubert, întrucât 
Mazarin, în loc de a-i păstra pică, îl admiră şi dori să aibă în 
slujba lui un om ce dădea dovadă de atâta credinţă. 

Se vede din această simplă istorisire ce fel de om era 
Colbert. Împrejurările, venind una după alta, vor lăsa cale 
liberă pentru afirmarea tuturor însuşirilor acestui om. 

Lui Colbert nu-i trebui mult până să intre în grațiile 
cardinalului; devenise chiar de neînlocuit. Slujbaşii îi cunoştea 
toate socotelile, deşi cardinalul nu-i vorbise niciodată despre 
ele. Aceasta faină, care era numai a lor doi, constituia o 
legătură puternică între ei şi iată pentru ce, pregătindu-se să 
apară în faţa stăpânului unei alte lumi, Mazarin voia să capete 
un sfat şi să ia o hotărâre în privinţa averii pe care se vedea silit 
s-o lase aici, pe lumea aceasta. 

După vizita lui Guenaud, îl chemă deci pe Colbert, îl rugă 
să ia loc şi-i spuse: 

— Să stăm de vorbă, domnule Colbert şi cu toată 
seriozitatea, întrucât sunt bolnav şi s-ar putea întâmpla să mor. 

— Omul e muritor — răspunse Colbert. 


— N-am uitat niciodată asta, domnule Colbert, şi, tot ce-am 
făcut, am făcut ţinând seama de această prevestire... Ştii că mi- 
am adunat câte ceva în viaţă... 

— Ştiu, monseniore. 

— Cam cât crezi dumneata că valorează această avere, 
domnule Colbert? 

— Patruzeci de milioane cinci sute şaizeci de mii două sute 
de livre nouă băncuţe şi opt parale — răspunse Colbert. 

Cardinalul scoase un suspin adânc şi se uită plin de 
admiraţie la Colbert; totuşi, îşi îngădui un zâmbet. 

— Bani cunoscuţi — adăugă Colbert ca răspuns la acest 
zâmbet. 

Cardinalul se frământă puţin în patul lui. 

— Ce înţelegi prin asta? întrebă el. 

— Înţeleg — zise Colbert — că, în afară de cele patruzeci 
de milioane cinci sute şaizeci de mii două sute de livre nouă 
băncuţe şi opt parale, mai sunt alte treisprezece milioane pe 
care nu le cunoaşte nimeni. 

— Uf! horcăi Mazarin. Ce om! 

În acea clipă, în deschizătura uşii apăru capul lui Bernouin. 

— Ce este — întrebă Mazarin — şi pentru ce sunt tulburat? 

— Părintele duhovnic al eminenţei sale a fost chemat 
pentru astă-seară; şi n-ar mai putea să vie la monseniorul decât 
tocmai poimâine. 

Mazarin întoarse ochii către Colbert, care îşi luă 
numaidecât pălăria, spunând: 

— Mă voi reîntoarce, monseniore. 

Mazarin şovăi. 

— Nu, nu — spuse el — am tot atâta treabă cu dumneata, 
ca şi cu el. De altminteri, dumneata îmi eşti ca un al doilea 
duhovnic... aşa că ceea ce am să-i spun unuia, poate să audă şi 
celălalt. Rămâi aci, Colbert. 

— Dar, monseniore, dacă e vorba de o spovedanie, mă tem 
că duhovnicul nu va îngădui să fiu de faţă. 

— Nu te nelinişti din pricina asta, treci după perdea. 

— Pot să aştept şi afară, monseniore. 

— Nu, nu, vreau să auzi spovedania unui om de bine. 

Colbert se înclină şi trecu după perdea. 

— Să intre părintele duhovnic — zise Mazarin, lăsând să 
cadă draperia. 


Capitolul XLV 


Spovedania unui om de bine 


Preotul intră numaidecât, fără să pară prea tulburat de 
zarva şi forfota pe care grijile în legătură, cu sănătatea 
cardinalului le stârniseră în casa lui. 

— Vino, preacucernice părinte — spuse Mazarin după ce 
aruncă o ultimă privire spre perdea — vino şi uşurează-mi 
cugetul. 

— Asta e datoria mea, monseniore — răspunse duhovnicul. 

— Caută de te aşază cât mai bine, căci am să încep printr-o 
spovedanie generală; dumneata îmi vei da apoi iertarea 
păcatelor şi am să mă socot mai liniştit. 

— Monseniore — zise preotul — nu sunteţi într-atât de 
bolnav, încât să fie nevoie de o spovedanie generală... Şi-apoi, e 
obositoare, luaţi seama! 

— Presupui că va fi lungă, părinte? 

— Cum să cred că ar putea fi altfel, de vreme ce e vorba de 
o viaţă trăită din plin, ca a eminenţei voastre? 

— Ah, aşa-i... Da, istorisirea ar putea fi lungă. 

— Şi îndurarea Domnului e mare — fornăi duhovnicul. 

— Uite — zise Mazarin — încep să mă îngrozesc eu însumi 
că am lăsat să se petreacă atâtea lucruri pe care Cel de Sus le- 
ar putea osândi. 

— Nu-i aşa? murmură cu nevinovăție duhovnicul, 
îndepărtând lumina de la faţa-i subţire şi ascuţită ca a unui 
sobol. Aşa sunt păcătoşii: la început uită, pe urmă devin 
scrupuloşi, când e prea târziu. _ 

— Păcătoşii? tresări Mazarin. Îmi spui acest cuvânt în 
bătaie de joc, fără îndoială, ca să-mi scoţi pe nas toate 
genealogiile ce am lăsat să se facă pe seama mea... eu, fiu de 
pescar, într-adevăr. 

— Hm! făcu duhovnicul. 

— Acesta e un prim păcat, părinte; căci, crede-mă, am 
suferit mult când unii m-au făcut scoborâtor din vechii consuli 
ai Romei, T. Geganius Macerinus I, Macerinus II şi Pro-culus 


Macerinus III, despre care vorbeşte cronica lui Haolander... 
Între Macerinus şi Mazarini, apropierea e atât de mare, încât te 
poate duce în ispită. Macerinus, ca poreclă, înseamnă slăbănog. 
Oh, preacucernice părinte, Mazarini ar putea să însemne astăzi, 
dacă e aşa, slab ca un Lazăr. Priveşte! 

Şi-i arătă braţele descărnate şi picioarele supte de boală. 

— Că vă veţi fi născut dintr-un neam de pescari — reluă 
duhovnicul — nu văd în asta nimic jignitor pentru, excelența 
voastră... căci, la urma urmei şi Sfântul Petru era pescar, iar 
dacă dumneavoastră sunteţi prinţ al Bisericii, monseniore, el a 
fost cârmaciul ei cel mai mare. Deci, să trecem mai departe, 
dacă binevoiţi. 

— Cu atât mai mult cu cât l-am ameninţat cu Bastilia pe un 
oarecare Bounet, preot din Avignon, care voia să tipărească o 
genealogie a Casei Mazarini, mult prea umflată. 

— Ca să fie şi adevărată... — strecură duhovnicul. 

— Oh, dacă m-aş fi lăsat ispitit de această idee, 
preacucernice, aş fi căzut în patima orgoliului... alt păcat. 

— Ar fi însemnat un surplus de spirit şi nimeni n-ar putea fi 
învinuit vreodată pentru asemenea greşeli. Mai departe, mai 
departe... 

— Am ajuns la orgoliu... Vezi, părinte, încerc să împart 
totul în păcate capitale. 

— Îmi plac astfel de împărțiri făcute cu chibzuinţă. 

— Asta mă uşurează. Trebuie să ştii că în 1630... vai, iată 
treizeci şi unu de ani de atunci! 

— Aveaţi douăzeci şi nouă de ani, monseniore. 

— Vârstă clocotitoare. Făceam pe soldatul, aruncându-mă, 
la Casai, în focul archebuzelor, ca să arăt că puteam calări tot 
atât de bine ca un ofiţer. E adevărat că am adus pacea între 
spanioli şi francezi. Asta îmi răscumpără întrucâtva păcatul. 

— Nu văd nici un fel de păcat în a arăta că poţi călări pe 
cal — zise duhovnicul; e chestiune de gust şi asta cinsteşte rasa 
pe care o purtăm pe noi. În calitatea mea de creştin, sunt 
bucuros că aţi împiedicat o vărsare de sânge; în calitatea mea 
de preot, sunt mândru de bravura arătată de un semen al meu. 

Mazarin mulţumi cu un semn umil din cap. 

— Da — zise el — dar urmările? 

— Ce urmări? 

— Eh, păcatul ăsta blestemat al orgoliului are rădăcini fără 
sfârşit... De când m-am aruncat, cum ţi-am spus, între două 


armate, de când am simţit mirosul pulberii şi am străbătut 
şirurile de soldaţi, am început să-i privesc oarecum cu milă pe 
generali! 

— Ah! 

— Iată răul... În aşa fel că de-atunci n-am întâlnit măcar 
unul singur pe care să-l pot suferi. 

— Adevărat este — zise duhovnicul — că generalii pe care 
i-am avut nu erau grozavi. 

— O! strigă Mazarin. L-am avut pe domnul prinţ de 
Condé... Şi l-am necăjit prea mult pe acesta. 

— Nu e de plâns, şi-a cucerit destulă faimă şi destulă 
avere. 

— Fie, în ceea ce-l priveşte pe domnul de Condé; dar 
domnul de Beaufort, de exemplu... pe care l-am făcut să sufere 
atâta în turnul de la Vincennes! 

— Ah, dar acesta era un răzvrătit şi apărarea statului cerea 
să faceţi un astfel de sacrificiu... Mai departe. 

— Cred că am terminat cu orgoliul. Urmează alt păcat, pe 
care mi-e şi teamă să-l măsor... 

— Îl voi măsura eu... Spuneţi, care? 

— Un mare păcat, preacucernice. 

— O să vedem asta, monseniore. 

— Dumneata nu se poate să nu fi auzit vorbindu-se de 
anumite legături pe care le-aş fi avut... cu maiestatea sa regina- 
mamă... Bârfitorii... 

— Bârfitorii, monseniore, sunt nişte proşti. Nu trebuie 
oare, pentru binele statului şi în interesul tânărului rege, să 
trăiţi în bună înţelegere cu regina? Mai departe, mai departe. 

— Îţi mărturisesc — zise Mazarin — că mi-ai ridicat o 
piatră de pe suflet. 

— Fleacuri, toate astea!... Gândiţi-vă la lucruri serioase. 

— Mai e şi ambiția, părinte... 

— Ea e marca faptelor mari, monseniore. 

— Chiar şi această dorinţă de a purta tiara?... 

— A fi papă înseamnă a fi primul dintre creştini... De ce n- 
aţi fi năzuit spre aceasta? 

— S-a scris că, spre a ajunge la asta, aş fi vândut 
spaniolilor oraşul Cambrai. 

— Poate că şi dumneavoastră veţi fi făcut vreodată 
pamflete, fără a-i asupri prea tare pe pamfletari. 


— Atunci, preacucernice părinte, mă simt cu inima într- 
adevăr curată. Nu mă mai apasă decât nişte patimi mărunte. 

— Spuneţi. 

— Jocul de cărţi. 

— E o îndeletnicire cam lumească; dar, la urma urmei, 
eraţi obligat, prin cerinţele rangului şi ale atribuţiilor, să primiţi 
lume în casă. 

— Mi-a plăcut să câştig... 

— Nu există jucător care să joace pentru a pierde. 

— Uneori măsluiam cărţile... 

— O făceaţi în folosul vostru. Mai departe. 

— Ei bine, părinte, nu mai simt nimic altceva încărcându- 
mi cugetul. Dă-mi iertarea păcatelor şi sufletul meu va putea, 
atunci când îl va chema la sine Dumnezeu, să se înalțe fără 
piedici până la tronul ceresc. 

Duhovnicul nu-şi mişcă nici braţele, nici buzele. 

— Ce mai aştepţi, cucernice părinte? întrebă Mazarin. 

— Aştept sfârşitul. 

— Sfârşitul cui? 

— Al spovedaniei, monseniore. 

— Dar am terminat. 

— O, nu! Eminenţa voastră se înşală. 

— Nu, precât ştiu. 

— Gândiţi-vă bine. 

— M-am gândit cât am putut. 

— Atunci am să vă ajut eu memoria. 

— Să vedem. 

Duhovnicul tuşi de mai multe ori. 

— Nu mi-aţi vorbit de zgârcenie, alt păcat capital, nici 
despre milioanele acelea — zise el. 

— Care milioane, preacucernice? 

— Acelea pe care le-aţi strâns, monseniore. 

— Părinte, banii aceştia sunt ai mei; pentru ce ţi-aş vorbi 
de ei? 

— Fiindcă, monseniore, aici părerile noastre se deosebesc. 
Spuneţi că aceşti bani sunt ai eminenţei voastre, iar eu cred că 
sunt puţin ai altora. 

Mazarin îşi duse o mână rece la fruntea năpădită de 
sudoare. 

— Cum aşa? bâigui el. 


— lată cum. Eminenta voastră a făcut multă avere fiind în 
serviciul regelui. 

— Hm! Multă... nu prea multă. 

— Oricum ar fi, de unde vine această avere? 

— De la stat. 

— Statul e regele. 

— Dar ce încheiere tragi domnia ta, cucernice părinte? 
întrebă Mazarin, care începea să tremure. 

— Nu pot să trag nici o încheiere, fără înşiruirea bunurilor 
pe care le aveţi. Să socotim puţin, dacă vreţi. Aveţi episcopia de 
Metz? 

— Da. 

— Mănăstirile de la Saint-Clément, Saint-Arnoud şi Saint- 
Vincent, tot din eparhia Metz? 

— Da. 

— Aveţi mănăstirea de la Saint-Denis, care are o avere 
frumuşica? 

— Da, preacucernice. 

— Aveţi mănăstirea de la Cluny, care e bogată? 

— O am. 

— Şi pe cea de la Saint-Medard, în Soissons, cu un venit de 
o sută de mii de livre? 

— N-o tăgăduiesc. 

— Şi pe cea de la Saint-Victor, în eparhia Marsiliei, una 
dintre cele mai bune din sud? 

— Aşa-i, părinte. 

— Astea fac un milion pe an. Cu lefurile de la cardinalat şi 
de la minister, se ridică poate la două milioane pe an. 

— Ei! 

— În timp de zece ani, înseamnă douăzeci de milioane... şi 
douăzeci de milioane băgate în afaceri, cu un câştig de cincizeci 
la sută dau, prin creştere, alte douăzeci de milioane în zece ani. 

— Ce bine te pricepi la socoteli, parcă n-ai fi duhovnic! 

— De când eminenţa voastră a aşezat ordinul nostru în 
mănăstirea pe care o ocupăm lângă Saint-Germain-des-Pres, în 
1644, eu sunt cel care fac obşteştile socoteli. 

— Le faci şi pe-ale mele, după câte văd, preacucernice 
părinte! 

— Se cuvine să ştii câte ceva din toate, monseniore. 

— Ei bine, acum trage încheierea. 


— Închei, spunând că aveţi un bagaj prea mare ca să puteţi 
trece cu el pe poarta paradisului. 

— Şi voi fi osândit? 

— Dacă nu daţi înapoi ce-aţi luat, da. 

Mazarin scoase un strigăt jalnic. 

— Să dau înapoi! Dar cui, Doamne sfinte? 

— Stăpânului acestei avuţii, regelui! 

— Dar însuşi regele mi-a dat totul... 

— O clipă: regele nu semnează ordonanţele! 

Mazarin trecu de la suspine la gemete. 

— Dă-mi iertarea păcatelor — zise el. 

— Cu neputinţă, monseniore... Daţi totul înapoi, totul — 
replică duhovnicul. 

— Dar ce vrei, m-ai iertat de toate păcatele; pentru ce nu 
mă ierţi şi de ăsta? 

— Pentru că — răspunse preotul — a vă ierta de acesta e 
un păcat de care regele nu mă va ierta niciodată, monseniore. 

Cu acestea, duhovnicul îşi lăsă bolnavul în ghearele căinţei 
şi ieşi cu o expresie plină de smerenie şi cu un pas rar, la fel 
precum intrase. 

— Vai, Dumnezeule! gemu cardinalul... Vino încoace, 
Colbert, sunt greu bolnav, prietene! 


Capitolul XLVI 


Donaţia 


Colbert apăru din dosul perdelei. 

— Ai auzit? îl întrebă Mazarin. 

— Vai, da, monseniore. 

— Crezi că are dreptate? Crezi că toţi aceşti bani au fost 
strânşi pe căi necinstite? 

— Un duhovnic, monseniore, nu e un judecător bun, când e 
vorba de bani — răspunse cu răceală Colbert. Totuşi, s-ar putea 
ca, după principiile lui teologice, eminenţa voastră să fi făcut 
unele greşeli. Se întâmplă... mai ales când se apropie ceasul 
morţii. 


— Prima greşeală e aceea de a muri, Colbert. 

— Aşa-i, monseniore. Să vedem însă faţă de cine socoteşte 
el că aţi greşit? Faţă de rege. 

Mazarin ridică din umeri. 

— Ca şi cum nu eu i-aş fi salvat statul şi finanţele! 

— Acest lucru nu poate fi pus la îndoială, monseniore. 

— Nu-i aşa? Prin urmare, mi-am câştigat şi eu o răsplată ce 
mi se cuvenea, în pofida duhovnicului meu. 

— E adevărul deplin. 

— Şi aş putea să păstrez pentru familia mea, atât de 
strâmtorată, o parte... dacă nu tot ce-am câştigat! 

— Nu văd nici o piedică în asta, monseniore. 

— Eram convins, Colbert, că, cerându-ţi povaţa, îmi vei da 
un sfat înţelept — zise Mazarin foarte bucuros. 

Colbert făcu strâmbătura sa obişnuită de om care se crede 
atotştiutor. 

— Monseniore — rosti el — trebuie să vedem însă dacă în 
cele ce a spus duhovnicul nu se ascunde o cursă. 

— Nu! O cursă?!... Şi de ce? Duhovnicul e un om cinstit. 

— Credeam că eminenţa voastră se află pe marginea 
mormântului, fiindcă l-aţi chemat să vă spovedească... Nu l-am 
auzit eu când spunea: "Faceţi deosebire între ceea ce v-a dat 
regele şi ceea ce v-aţi dat singur"? Gândiţi-vă bine, monseniore, 
dacă nu v-a vorbit cam aşa; şi o vorbă ca asta, rostită de un 
duhovnic, spune mult. 

— Ar fi cu putinţă. 

— Şi în cazul acesta, monseniore, aş socoti că preotul v-a 
somat... 

— Să dau totul înapoi? strigă Mazarin înăbuşindu-se. 

— Ei, nu spun nu. 

— Să dau totul înapoi? Dar nu te gândeşti ce spui... 
Vorbeşti la fel ca duhovnicul. 

— Dacă înapoiaţi numai o parte, înseamnă că-l faceţi 
părtaş pe maiestatea sa şi asta, monseniore, poate avea urmări 
neplăcute. Eminenţa voastră e un politician prea iscusit pentru 
a nu şti că în clipa de faţă regele nu are nici o sută cincizeci de 
mii de livre în lăzile sale. 

— Asta nu-i treaba mea — răspunse Mazarin triumfător — 
ci a domnului ministru de finanţe Fouquet, ale cărui conturi ţi 
le-am dat mereu, în lunile din urmă, spre verificare. 


Colbert îşi muşcă buzele numai când auzi numele lui 
Fouquet. 

— Maiestatea sa — rosti el printre dinţi — n-are alţi bani în 
afară de cei pe care-i strânge domnul Fouquet; averea voastră, 
monseniore, i-ar prinde cât se poate de bine. 

— Se poate, dar eu nu sunt ministrul de finanţe a! regelui; 
eu am punga mea... De bună seamă, voi face spre mulţumirea 
maiestăţii sale... câteva donaţii... dar nu pot să-mi păgubesc 
familia... 

— O donaţie parţială v-ar scădea din stimă şi l-ar jigni pe 
rege. A dona numai o parte maiestăţii sale înseamnă a 
recunoaşte că această parte v-a creat îndoiala cum că n-ar fi 
fost agonisită pe căi cinstite. 

— Domnule Colbert!... 

— Am crezut că eminenţa voastră îmi face cinstea de a-mi 
cere o povaţă. 

— Da, însă dumneata uiţi amănuntele principale ale 
problemei. 

— Nu uit nimic, monseniore; iată zece ani de când trec în 
revistă toate coloanele de cifre care se formează în Franţa şi 
dacă mi le-am înfipt cu atâta chin în cap, ele sunt acum aşa de 
bine înrădăcinate acolo, încât de la slujbele domnului Letellier, 
care e cumpătat, până la micile largheţi tainice ale domnului 
Fouquet, care e risipitor, aş putea să arăt, cifră cu cifră, toţi 
banii care se vântură la noi, de la Marsilia până la Cherbourg. 

— Atunci, dumneata ai vrea ca eu să-mi arunc toţi banii în 
cuferaşele regelui! strigă pe un ton ironic Mazarin, căruia guta 
îi smulse în acelaşi timp mai multe suspine dureroase. Fireşte, 
regele nu s-ar supăra pentru asta, dar şi-ar râde de mine 
păpându-mi milioanele şi ar avea dreptate! 

— Eminenţa voastră nu m-a înţeles. N-am vrut pentru 
nimic în lume să spun că regele ar avea dreptate să vă 
cheltuiască banii. 

— Mi-o spui limpede, mi se pare, sfătuindu-mă să i-i dau 
lui. 

— Ah — răspunse Colbert — eminenţa voastră, gândindu- 
se numai la boala sa, scapă cu totul din vedere caracterul 
maiestăţii sale Ludovic al XIV-lea. 

— Cum asta?... 


— Acest caracter cred că seamănă, dacă mi se îngăduie să 
mă exprim astfel, cu acela pe care monseniorul îl spovedea mai 
adineauri în faţa duhovnicului. 

— Adică? Spune... 

— E vorba de orgoliu. lertaţi-mă, monseniore... mândrie 
vreau să spun. Regii n-au orgoliu: asta e o patimă omenească. 

— Orgoliul, da, ai dreptate. Ei şi?... 

— Ei bine, monseniore, daca am chibzuit bine, eminenţei 
voastre nu-i rămâne decât să doneze toţi banii săi regelui şi 
asta cât mai repede. 

— Dar pentru ce? făcu Mazarin foarte nedumerit. 

— Fiindcă regele nu va primi totul. 

— Oh, un tânăr ca el, fără bani şi ros de ambiţie cum e! 

— Fie! 

— Un tânăr care-mi doreşte moartea... 

— Monseniore... 

— Ca să mă moştenească, da, Colbert; da, îmi doreşte 
moartea, ca să mă moştenească. Cap sec ce sunt! I-o voi spune! 

— Neîndoios. Dacă donația e făcută într-o anumită formă, 
regele nu va primi. 

— Haidade! 

— În mod hotărât. Un tânăr care n-a făcut încă nimic, care 
arde de dorinţa de a deveni celebru, care vrea să domnească 
singur, nu va primi ceva făcut de alţii, va vrea să clădească 
totul el însuşi. Acest prinţ, monseniore, nu se va mulţumi cu 
Palatul Regal pe care i l-a dăruit domnul de Richelieu, nici cu 
palatul Mazarin pe care i l-aţi înălţat atât de frumos, nici cu 
Luvrul unde au trăit strămoşii lui, nici cu Saint-Germain, unde 
s-a născut. Tot ceea ce nu va ieşi din mâinile lui, va fi disprețuit 
de el, v-o prezic. 

— Şi garantezi că dacă-i dau cele patruzeci de milioane 
regelui... 

— Spunându-i anumite lucruri, garantez că nu va primi. 

— Şi aceste anumite lucruri... sunt? 

— Le voi aşterne pe hârtie, dacă monseniorul va binevoi să 
mi le dicteze. 

— Şi mă rog, ce folos voi avea eu din toate astea? 

— Unul mare de tot: nimeni nu va putea învinui pe 
eminenţa voastră de această nedreaptă zgârcenie pe care 
pamfletarii au aruncat-o în seama celui mai strălucit spirit al 
acestui veac. 


— Ai dreptate, Colbert, ai dreptate; du-te de-l caută pe 
rege din parte-mi şi dă-i testamentul meu. 

— O donaţie, monseniore. 

— Şi dacă primeşte? Dacă are să primească? 

— Atunci vor rămâne treisprezece milioane pentru familia 
voastră şi asta e o sumă frumoasă. 

— Dar atunci dumneata vei fi un trădător sau un prost, 
crede-mă. 

— Nici una, nici alta, monseniore... Dacă nu mă înşel, vă 
temeţi că regele va primi... Oh, temeţi-vă mai bine că nu va 
primi... 

— Dacă nu va primi, am să-i dăruiesc cele treisprezece 
milioane de rezervă ale mele... da, aşa voi face... da... Ah, dar 
mă apucă iar durerile, am să mă prăpădesc, Colbert... Sunt tare 
bolnav şi simt că mi se apropie sfârşitul. 

Colbert tresări. 

Cardinalul se simţea rău, într-adevăr: se zbătea înecat de 
sudoare pe patul de suferinţă şi paloarea aceasta îngrozitoare 
de pe faţa lui scăldată în apă era un spectacol pe care nici cel 
mai încercat medic nu l-ar fi putut privi fără să i se facă milă. 
Colbert fu, de bună seamă, foarte mişcat, căci părăsi pe 
nesimţite încăperea şi, chemându-l pe Bernouin la căpătâiul 
muribundului, ieşi pe coridor. Aici, plimbându-se în sus şi în jos 
cu o expresie de meditare ce dădea o anumită nobleţe capului 
său vulgar, cu umerii plecaţi, cu gâtul întins, cu buzele 
întredeschise pentru a lăsa să-i scape frânturi răzlețe din 
gândurile-i încâlcite, se încăpăţâna să frământe planul ce şi-l 
pusese în minte, în timp ce, la zece paşi de el, despărţit doar de 
un perete, stăpânul lui se zvârcolea în durerile ce-i smulgeau 
strigăte amarnice, fără a se mai gândi nici la comorile de pe 
pământ, nici la fericirile din paradis, ci mai degrabă la toate 
chinurile iadului. 

În vreme ce şervetele fierbinţi, oblojelile, paharele şi 
Guenaud, chemat în preajma cardinalului, se schimbau cu o 
repeziciune crescândă, Colbert, ţinându-şi strâns cu amândouă 
mâinile capul său mare ca pentru a zăgăzui înăuntru vâltoarea 
planurilor ce-i încolţeau în creier, se gândea ce formă va trebui 
să îmbrace donația pe care va cerc să i-o dicteze Mazarin de 
îndată ce boala îi va da o clipă de răgaz. Se părea că toate 
văicărelile cardinalului şi toate asalturile morţii asupra acestui 
reprezentant al trecutului erau tot atâtea imbolduri pentru 


spiritul acestui gânditor cu sprâncenele groase ce se întorcea 
de pe acum către răsăritul noului soare al unei lumi renăscute. 

Colbert se reîntoarse lângă Mazarin atunci când bolnavul 
se simţi mai bine şi îl convinse să-i dicteze o donaţie astfel 
concepută: 


"Pregătindu-mă să mă înfăţişez înaintea lui Dumnezeu, 
stăpânul tuturor oamenilor, îl rog pe rege, care mi-a fost stăpân 
pe acest pământ, să primească toate bunurile pe care cu atâta 
mărinimie mi le-a dat şi pe care familia mea va fi fericită să le 
vadă trecând în tot atât de ilustre mâini. Lista bunurilor mele se 
va găsi întocmită, la prima cerere a maiestăţii sale, sau la 
ultimul suspin al celui mai devotat slujitor al său, 

Jules, cardinal de Mazarin." 


Cardinalul semnă cu un oftat adânc; Colbert împături 
hârtia şi se duse numaidecât cu ea la Luvru, unde regele tocmai 
se întorcea la palat. Apoi porni spre casă, frecându-şi mâinile cu 
mulţumirea unui lucrător ce şi-a întrebuințat ziua cu folos. 


Capitolul XLVII 


Ana de Austria îi dă un sfat lui Ludovic al 
XIV-lea, iar domnul Fouquet îi dă altul 


Vestea despre starea gravă a cardinalului se răspândise 
peste tot, iar la Luvru ea adunase cel puţin tot atâta lume cât şi 
vestea despre căsătoria Domnului, fratele regelui, care fusese 
dată în vileag în mod oficial. 

Abia ajuns la reşedinţa lui, gândindu-se încă la cele ce 
văzuse şi auzise în seara aceea, Ludovic al XIV-lea fu înştiinţat 
de primul său valet că aceeaşi mulţime de curteni care se 
grăbise dimineaţa să-l întâmpine la sculare, venise acum din 
nou, ca să fie de faţă la culcare, în semn de supremă favoare pe 
care curtea, de când domnea cardinalul, o arătase cu deosebire 
ministrului, fără a se îngriji că aceasta ar putea să displacă 
regelui. Dar ministrul avusese, după cum am arătat, un 


puternic atac de gută, astfel că valul de linguşitori se îndrepta 
de astă-dată către tron. 

Curtenii au acest nemaipomenit instinct de a mirosi 
dinainte ceea ce are să se întâmple; ei posedă o ştiinţă ce nu dă 
niciodată greş; sunt, pe de o parte, diplomaţi ce întrevăd marile 
deznodăminte în împrejurările grele, pe de alta, căpitani ce 
ghicesc sfârşitul bătăliilor, sau chiar medici ce vindecă bolile. 

Ludovic al XIV-lea, căruia mama sa îi vârâse în cap această 
axiomă, înţelese, între altele, că eminenţa sa monseniorul 
cardinal Mazarin era greu bolnav. 

Ana de Austria, după ce o condusese pe regina cea tânără 
în apartamentele sale şi-şi uşurase fruntea de povara 
podoabelor de ceremonie, veni să-l vadă pe fiul ei în cabinetul 
lui de lucru, unde, singur, posomorit şi cu inima grea, căuta să- 
şi înăbuşe, ca şi cum şi-ar fi încercat voinţa, una din acele furii 
surde şi cumplite, adevărate furii de regi, care dau naştere la 
mari evenimente atunci când izbucnesc şi care, la Ludovic al 
XIV-lea, graţie neîntrecutei lui puteri de a se stăpâni, se 
transformau în furtuni atât de blânde, încât singura şi cea mai 
aprigă mânie a lui, aceea despre care vorbeşte Saint-Simon, 
mirându-se el însuşi, a fost acea neuitată dezlănţuire ce-avea să 
izbucnească, cincizeci de ani mai târziu, în legătură cu o 
anumită taină a ducelui de Maine şi care a avut drept rezultat o 
ploaie de lovituri de baston ce s-a abătut pe spatele unui biet 
lacheu pentru singura vină că furase un pesmet. 

Tânărul rege era, aşadar, după cum am văzut, pradă unei 
dureroase încordări şi îşi spunea încet, privindu-se într-o 
oglindă: 

— O, rege!... Rege cu numele, iar nu de fapt... Fantomă, 
fantomă goală ce eşti!... Statuie nevolnică, ce n-are altă putere 
decât aceea de a stârni un salut din partea curtenilor, când vei 
izbuti oare să-ţi ridici braţul acesta de catifea, să-ţi încleştezi 
pumnul acesta de mătasă? Când vei reuşi oare să-ţi deschizi şi 
pentru altceva, nu numai pentru zâmbete şi suspine, buzele-ţi 
osândite la tâmpa încremenire a marmurelor din galeria ta? 

Atunci, trecându-şi mâna peste frunte şi căutând puţin aer, 
se apropie de fereastră şi văzu jos câţiva cavaleri ce vorbeau 
între ei, alături de câteva pâlcuri ce-şi arătau cu sfială 
curiozitatea. Cavalerii făceau parte din gardă; ceilalţi erau 
curioşi din popor, aceia pentru care un rege e totdeauna un 
lucru ciudat, ceva ca un rinocer, un crocodil sau un şarpe. 


Îşi plesni fruntea cu latul palmei, exclamând: 

— Rege al Franţei, deşert titlu! Popor al Franţei, o gloată 
oarecare de făpturi. lată-mă întors în Luvrul meu; caii, abia 
deshămaţi, sunt încă plini de sudoare, dar eu am făcut abia 
atâta vâlvă, încât dacă au ieşit să mă vadă douăzeci de 
persoane... Douăzeci... ce zic? Nu, nu au fost nici măcar 
douăzeci de oameni dornici să-l vadă pe regele Franţei, după 
cum nu sunt nici măcar zece arcaşi puşi să vegheze asupra 
locuinţei mele; arcaşii, poporul, gărzile sunt la Pa-latul Regal. 
Pentru ce, Doamne? Eu, regele, n-am oare dreptul să te întreb 
aceasta? 

— Pentru că — îi răspunse un glas ce răsună dincolo de 
draperia cabinetului — pentru că la Palatul Regal se află tot 
aurul, adică toată puterea celui ce vrea să domnească. 

Ludovic se întoarse deodată. Glasul care rostise aceste 
cuvinte era al Anei de Austria. Regele tresări şi, îndreptându-se 
către mama sa, zise: 

— Sper că maiestatea voastră n-a luat în seamă vorbele 
goale pe care singurătatea şi dezgustul ce-i urmăresc pe regi le 
fac să apară chiar şi pe buzele celor mai fericite fiinţe! 

— N-am luat în seamă decât un lucru, fiul meu: acela că te 
văicăreşti. 

— Eu? Câtuşi de puţin — tăgădui Ludovic al XIV-lea. Nu, 
nici vorbă; te înşeli, doamnă. 

— Atunci, ce făceai aici, sire? 

— Mi se părea că mă aflam în faţa preceptorului meu şi 
dezvoltam un subiect de dizertaţie. 

— Fiul meu — zise Ana de Austria, dând din cap — faci rău 
că nu te bizui pe cuvântul meu; faci rău că nu-mi arăţi 
încrederea domniei tale. Va veni o zi, o zi ce nu mai e departe, 
când va trebui să-ţi aduci aminte de acest adevăr: "Aurul e 
atotputernicia şi numai aceia sunt pe deplin regi care sunt 
atotputernici". 

— Gândul vostru — adăugă regele — nu este totuşi de a-i 
defăima pe bogaţii acestui veac, nu-i aşa? 

— Nu — răspunse cu însufleţire Ana de Austria — nu, sire. 
Cei care sunt bogaţi în acest veac, sub domnia ta, sunt bogaţi 
fiindcă singur ai voit acest lucru, astfel că n-am împotriva lor 
nici ură, nici pizmă; au slujit fără îndoială cu credinţă pe 
maiestatea voastră, o dată ce maiestatea voastră le-a îngăduit 


să se răsplătească ei înşişi. lată ce am înţeles prin vorbele 
pentru care mi se pare că vrei să mă dojeneşti. 

— Ferească Dumnezeu, doamnă, să-i fac cea mai mică 
dojana mamei mele. 

— De altminteri — continuă Ana de Austria — Cel de sus 
nu dăruieşte decât pentru un anumit timp bunurile pământeşti; 
Dumnezeu, ca o înfrânare a faimei şi a bogăției, a mai dat lumii 
şi suferinţa, boala, moartea şi nimeni — accentuă regina mamă 
cu un zâmbet dureros, ce dovedea că se gândea la ea însăşi 
când rostea acest percept plin de amărăciune — nimeni nu ia cu 
sine în mormânt mărirea sau averea de aici. Asta înseamnă că 
cei tineri culeg roadele belşugului pregătit de cei bătrâni. 

Ludovic asculta cu atenţie crescândă aceste cuvinte rostite 
de Ana de Austria cu scopul vădit de a-i aduce o mângâiere. 

— Doamnă — spuse Ludovic al XIV-lea, privind-o în ochi pe 
mama lui — s-ar zice, într-adevăr, că ai vrea să-mi vesteşti 
altceva prin aceste cuvinte!... 

— Nu, fiul meu, n-am să-ţi vestesc nimic, decât că, după 
cum ai băgat de seamă astă-seară, domnul cardinal este greu 
bolnav. 

Ludovic se uită ţintă la mama lui, vrând să desluşească o 
tulburare în glasul ei, o durere pe faţa sa. Chipul Anei de 
Austria părea uşor înăsprit; dar această suferinţă avea un 
caracter cu totul personal... Poate că această asprime era 
pricinuită de cancerul ce începea să-i roadă sânul. 

— Da, doamnă — îngână regele — da, domnul de Mazarin e 
greu bolnav. 

— Şi va fi o mare pierdere pentru regat, dacă eminenţa sa 
va fi chemat la Dumnezeu. Nu eşti de aceeaşi părere cu mine, 
fiul meu? întrebă regina-mamă. 

— Da, doamnă, de bună seamă va fi o mare pierdere 
pentru regat — murmură Ludovic, roşindu-se; dar primejdia nu 
e încă atât de apăsătoare, vreau să cred, deoarece domnul 
cardinal e un om destul de tânăr. 

Regele abia termină de spus aceste cuvinte, că un valet 
trase draperia şi rămase în picioare, cu o hârtie în mână, 
aşteptând ca suveranul să-i pună întrebarea. 

— Ce e aceea? i se adresă regele. 

— O scrisoare din partea domnului de Mazarin — răspunse 
valetul. 

— Dă-mi-o — zise regele. 


Şi luă hârtia. Dar în clipa când voia să o deschidă, o mare 
zarvă se iscă în galerie, în anticamere şi în curte. 

— Ah, ah — făcu Ludovic al XIV-lea, care, fără îndoială, 
recunoscu această întreită forfotă — ce spuneam eu că nu e 
decât un rege în Franţa? Mă înşelam, sunt doi. 

In acelaşi timp, uşa se deschise şi ministrul de finanţe 
Fouquet se înfăţişă la rege. El era acela care stârnise zarva în 
galerie; valeţii lui făcuseră zarva în anticameră; de la caii lui 
pornise zarva din curte. Pe deasupra, se auzi un murmur 
prelung la ivirea sa, care nu se stinse decât târziu după ce 
trecuse. Era murmurul de care Ludovic al XIV-lea se arăta atât 
de nemulţumit că nu-l auzea, pe atunci, în jurul lui şi nu-l 
simţea stingându-se încet în urma sa. 

— Acesta nu este, se înţelege, un rege, aşa cum zici — îi 
spuse Ana de Austria fiului ei; e un om mult prea bogat, atâta 
tot. 

Şi rostind aceste cuvinte, un simţământ de amărăciune 
împrumută vorbelor reginei un accent plin de răutate; în timp 
ce, dimpotrivă, fruntea lui Ludovic, rămas liniştit şi stăpân pe 
el, nu avea nici cea mai uşoară cută pe suprafaţa ei. Il salută 
deci fără ceremonie pe Fouquet, cu un semn din cap, în vreme 
ce continua să desfăşoare sulul pe care i-l adusese valetul. 
Fouquet înţelese această mişcare şi, cu o politeţe nestânjenită, 
dar respectuoasă totodată, se apropie de Ana de Austria, ca să-i 
lase deplină libertate regelui. A 

Ludovic desfăcuse hârtia, dar n-o citea încă. Il asculta pe 
Fouquet spunându-i maniei sale cuvinte măgulitoare, lăudându- 
i îndeosebi mâna şi braţele. Chipul Anei de Austria se însenină 
şi aproape că voia să zâmbească. 

Fouquet observă că regele, în loc să citească, îl privea şi-l 
asculta pe el; se răsuci atunci pe jumătate şi, rămânând mai 
departe al Anei de Austria, ca să spunem aşa, se întoarse cu 
faţa spre rege. 

— Dumneata ştii, domnule Fouquet — îi spuse Ludovic al 
XIV-lea — că eminenţa sa e foarte rău bolnav? 

— Da, sire, ştiu asta — răspunse Fouquet; şi în adevăr se 
simte foarte rău. Mă aflam la domeniul meu din Vaux când mi s- 
a adus această ştire, atât de neplăcută încât am plecat 
numaidecât de acolo. 

— Ai plecat din Vaux astă-seară, domnule? 


— Acum un ceas şi jumătate, da, maiestate — zise Fouquet, 
uitându-se la ceasornicul său încrustat cu diamante. 

— Un ceas şi jumătate! rosti regele, străduindu-se să-şi 
stăpânească o răbufnire de mânie, dar fără să-şi poată ascunde 
uimirea. 

— Înţeleg, sire! Maiestatea voastră se îndoieşte de 
cuvântul meu şi are dreptate; dar, dacă am ajuns aici atât de 
repede, este cu adevărat o minune. Mi s-au trimis din Anglia 
trei perechi de cai foarte iuți, după cum mi s-a spus; mă 
aşteptau din patru în patru leghe şi astă-seară i-am pus la 
încercare. M-au adus din Vaux până la Luvru într-un ceas şi 
jumătate, încât maiestatea voastră poate să vadă că n-am fost 
înşelat. 

Regina-mamă zâmbi cu o tainică invidie. Fouquet, 
pricepându-i gândul, se grăbi să adauge: 

— Într-adevăr, doamnă, asemenea cai sunt făcuţi pentru 
regi, nu pentru supuşi, iar regii nu se cuvine să-i dăruiască 
niciodată, nici te miri cui, nici pentru te miri ce. 

Regele înălţă capul. 

— Cu toate astea — îl întrerupse Ana de Austria dumneata 
nu eşti rege, precât ştiu, domnule Fouquet! 

— Tocmai de aceea, doamnă, caii nu aşteaptă decât un 
semn din partea maiestăţii sale ca la intre în grajdurile 
Luvrului; iar dacă mi-am luat îngăduinţa să-i încerc, e numai 
din teama de a nu oferi regelui ceva care să nu fie cu adevărat 
o minune. 

Regele se înroşi la faţă. 

— Ştii, domnule Fouquet — zise regina — că datina la 
curtea Franţei nu este ca un supus să ofere ceva regelui? 

Ludovic făcu o mişcare. 

— Sper, doamnă — răspunse Fouquet foarte tulburat — că 
dragostea mea pentru maiestatea sa, dorinţa mea necontenită 
de a-i fi pe plac vor servi ca o contragreutate la rigorile acestei 
etichete. De altminteri, nici nu mi-aş fi putut îngădui să ofer un 
dar; e un tribut pe care vreau să-l plătesc. 

— Mulţumesc, domnule Fouquet — rosti cu bunăvoință 
regele — şi îţi rămân îndatorat pentru acest gând, căci îmi plac 
într-adevăr foarte mult caii iuți; ştii însă că nu-s prea bogat; 
dumneata ştii asta mai bine ca oricine, dumneata, care eşti 
ministrul meu de finanţe. Nu pot deci, oricât de mult aş dori-o, 
să cumpăr un atelaj atât de scump. 


Fouquet aruncă o privire plină de mândrie către regina- 
mamă, care părea să se bucure de încurcătura în care se găsea 
ministrul şi răspunse: 

— Luxul este virtutea regilor, sire; luxul îi face să se 
asemene cu Dumnezeu; prin lux sunt mai presus de ceilalţi 
oameni. Cu luxul său, un rege îşi hrăneşte şi îşi cinsteşte 
supuşii. Sub dulcea dogoare a acestui lux al regilor se naşte 
luxul celor de rând, izvor de bogăţie pentru popor. Dacă 
maiestatea voastră va primi în dar cei şase cai neasemuiţi, va 
trezi ambiția crescătorilor din ţara noastră, cei din Limousin, 
din Perche, din Normandia şi această îmboldiră va fi spre 
folosul tuturor... Dar văd că regele tace, prin urmare sunt 
condamnat. 

În acest timp, Ludovic al XIV-lea îndoia şi dezdoia cu 
neastâmpăr hârtia lui Mazarin, pe care nu-şi aruncase încă 
ochii. Privirea i se opri în cele din urmă asupra ei şi chiar de la 
primul rând citit scoase un mic strigăt de uimire. 

— Ce scrie acolo, fiul meu? întrebă Ana de Austria 
apropiindu-se în grabă de rege. 

— Din partea cardinalului? se miră iar regele, continuând 
să citească. Da, da, e chiar din partea lui. 

— Se simte mai rău? 

— Citeşte — sfârşi regele, dând pergamentul mamei sale, 
ca şi cum şi-ar fi spus că numai citind cu ochii ei Ana de Austria 
ar fi putut să dea crezare unui lucru atât de uimitor ca acela 
care se afla închis în hârtia aceasta. 

Ana de Austria citi şi ea scrisoarea. Pe măsură ce citea, 
ochii îi scânteiau de o bucurie din ce în ce mai vie, pe care se 
străduia în zadar să şi-o ascundă şi care atrase atenţia lui 
Fouquet. 

— Oh, o donaţie în toată regula! exclamă ea. 

— O donaţie? repetă Fouquet. 

— Da — zise regele, răspunzându-i îndeosebi ministrului de 
finanţe — da, pe patul de moarte, domnul cardinal îmi face o 
donaţie a tuturor bunurilor sale. 

— Patruzeci de milioane! glăsui regina. Ah, fiul meu, iată 
un frumos dar din partea domnului cardinal, care va răsturna 
toate răutăţile spuse pe seama lui; patruzeci de milioane, 
strânse încetul cu încetul şi care intră dintr-o dată în vistieria 
regală, e o faptă demnă de un slujitor credincios şi de un 
adevărat creştin. 


Şi după ce-şi mai aruncă o dată ochii pe hârtie, o înapoie 
regelui, care, la auzul acestei sume uriaşe, îşi simţea inima 
bătându-i cu putere în piept. 

Fouquet se retrăsese câţiva paşi la o parte şi tăcea. Regele 
îl privi în ochi şi-i întinse sulul, pentru a-l citi şi el. Ministrul 
însă nu făcu decât să arunce o scurtă privire, foarte de sus, 
asupra hârtiei, apoi, înclinându-se, zise: 

— Da, sire, o donaţie, văd. 

— Trebuie să-i răspunzi, fiul meu — interveni Ana de 
Austria; trebuie să-i răspunzi numaidecât. 

— Şi în ce fel, doamnă? 

— Făcându-i o vizită cardinalului. 

— Dar abia acum un ceas am plecat de la eminenţa sa — 
zise regele. 

— Atunci, scrie-i sire. 

— Să-i scriu!? făcu tânărul rege cu dezgust. 

— Oricum — reluă Ana de Austria — mi se pare, fiul meu, 
că un om care a făcut un asemenea dar e îndreptăţit să aştepte 
să i se mulţumească într-un chip neîntârziat. Apoi, întorcându- 
se către ministru: Nu este şi părerea dumitale, domnule 
Fouquet? 

— Darul impune aceasta, da, doamnă — răspunse ministrul 
cu o nobleţe ce nu-i scăpă regelui. 

— Primeşte deci şi mulţumegşte-i — stărui Ana de Austria. 

— Domnul Fouquet ce zice? întrebă regele. 

— Maiestatea voastră vrea să-mi cunoască părerea? 

— Da. 

— Mulţumiţi-i, sire... 

— Ah! făcu Ana de Austria. 

— Dar nu primiţi — continuă Fouquet. 

— Şi pentru ce asta? tresări Ana de Austria. 

— Aţi spus-o dumneavoastră înşivă, doamnă — răspunse 
Fouquet — că regii nu trebuie şi nu pot să primească daruri de 
la supuşii lor. 

Regele rămase mut între cele două păreri atât de opuse. 

— Dar patruzeci de milioane... — murmură Ana de Austria 
pe acelaşi ton pe care nefericita Maria-Antoaneta avea să 
rostească mai târziu: "Îmi spuneţi atâta despre asta!" 

— Ştiu — zise Fouquet râzând — patruzeci de milioane e o 
sumă frumoasă şi o astfel de sumă ar putea să ispitească până 
şi o conştiinţă regească. 


— Dar, domnule — stărui Ana de Austria — în loc de a-l 
îndemna pe rege să nu primească această donaţie, explică-i mai 
bine maiestăţii sale că patruzeci de milioane înseamnă o avere, 
nu glumă. 

— Tocmai pentru că aceste patruzeci de milioane înseamnă 
o avere, doamnă, eu îi voi spune regelui: sire, dacă nu se cuvine 
ca un rege să primească de la un supus şase cai în valoare de 
douăzeci de mii de livre, cu atât mai jignitor e să-şi datorască 
averea unui alt supus, mai mult sau mai puţin scrupulos în 
strângerea bunurilor ce alcătuiesc această avere. 

— Dumneata n-ai dreptul, domnule — i-o tăie Ana de 
Austria — să dai o lecţie regelui! Atunci oferă-i dumneata 
patruzeci de milioane, pentru a le pune în locul celor pe care-l 
faci să le piardă. 

— Regele le va avea oricând le va dori — zise ministrul de 
finanţe, înclinându-se. 

— Da, storcind poporul — rosti Ana de Austria. 

— Eh, n-a fost oare stors, doamnă — replică Fouquet — 
atunci când au fost strânse, din truda lui, aceste patruzeci de 
milioane cuprinse în actul de donaţie? Maiestatea sa mi-a cerut 
părerea — iat-o! Dacă maiestatea sa îmi va cere sprijinul, îl va 
avea de asemenea. 

— Haide, haide, primeşte, fiul meu — zise Ana de Austria 
— eşti mai presus de orice vâlvă şi de orice judecată a 
oamenilor. 

— Nu primiţi, sire — adăugă Fouquet. Atâta timp cât un 
rege trăieşte, el n-are alt sfetnic mai mare decât cugetul său, 
alt judecător mai bun decât dorinţa sa; după moarte însă, 
posteritatea e aceea care aprobă sau condamnă. 

— Îţi mulţumesc, mamă — răspunse Ludovic, plecându-se 
cu respect în faţa reginei. Îţi mulţumesc, domnule Fouquet — se 
adresă apoi, foarte binevoitor, ministrului, dându-i a înţelege că 
poate să plece. 

— Primeşti? mai întrebă o dată Ana de Austria. 

— Voi chibzui — răspunse regele, uitându-se în urma lui 
Fouquet. 


Capitolul XLVIII 


Agonie 


Chiar în ziua când scrisoarea de donaţie fusese trimisă 
regelui, cardinalul ceruse să fie transportat la Vincennes. 
Regele şi curtea îl urmaseră acolo. Ultimele sclipiri ale acestei 
flăcări aruncau încă destule luciri în jurul ei ca să absoarbă, în 
razele sale, toate celelalte lumini. De altfel, cum lesne se putea 
vedea, satelit credincios al ministrului său, tânărul Ludovic al 
XIV-lea mergea până în ultimul moment în sensul arătat de 
forţa de atracţie a acestuia. 

Răul, după prevestirile lui Guenaud, devenise şi mai grav: 
nu mai era vorba de un atac de gută, era vorba de un atac al 
morţii. Şi apoi, mai era ceva care făcea ca acest muribund să 
agonizeze şi mai mult încă: îngrijorarea ce-i vânzolea spiritul în 
legătură cu donația trimisă regelui, pe care, după spusele lui 
Colbert, monarhul trebuia să o înapoieze cardinalului fără a o 
primi. Cardinalul avea mare încredere, după cum s-a văzut, în 
prezicerile secretarului său; dar suma era uriaşă şi oricât de 
isteţ ar fi fost Colbert, din când în când cardinalul se gândea, în 
sinea lui, că poate duhovnicul se înşelase şi el şi că s-ar putea 
să mai aibă măcar atâta noroc de a nu fi osândit pe lumea 
cealaltă, cât noroc ar mai avea aici ca Ludovic al XIV-lea să-i 
dea înapoi milioanele sale. 

De altminteri, cu cât donația întârzia să se întoarcă de 
unde plecase, cu atât Mazarin găsea că patruzeci de milioane 
meritau osteneala să rişti ceva pentru ele, mai ales când acest 
ceva era un lucru atât de părelnic cum este sufletul. Mazarin, în 
calitatea sa de cardinal şi de prim-ministru, era aproape ateu şi 
întru totul interesat materialiceşte. De câte ori se deschidea 
uşa, întorcea repede capul spre intrare, crezând că o să vadă 
reapărând pe acolo nefericita lui donaţie; dar, de fiecare dată 
înşelat în aşteptările sale, se lăsa din nou pe pernă, suspinând 
adânc şi resimţind şi mai tare durerea pe care izbutise o clipă s- 
o uite. 

Ana de Austria îl urmase şi ea pe cardinal; inima sa, cu 
toate că vârsta o făcuse mai egoistă, nu putea să nu arate 
acestui muribund o tristeţe pe care regina i-o datora ca femeie, 
spuneau unii, ca suverană, ziceau alţii. Ea îşi pusese oarecum 


doliul pe faţă mai înainte de a fi nevoie şi toată curtea făcuse la 
fel. 

Ludovic, pentru a nu i se vedea pe chip ceea ce se petrecea 
în adâncul sufletului său, se încăpăţâna să rămână închis în 
apartamentul lui, unde singură doica îi ţinea tovărăşie; cu cât 
credea că se apropie termenul când orice constrângere va 
înceta pentru el, cu atât părea mai supus şi mai răbdător, 
stăpânindu-se pe el însuşi, ca toţi oamenii de tărie care îşi pun 
în gând ceva, pentru a sări apoi cu şi mai multă putere în 
momentul hotărâtor. 

Maslul fusese săvârşit în mare taină, deoarece cardinalul, 
credincios obiceiului său de a face totul pe ascuns, lupta 
împotriva aparenţelor şi chiar a realităţilor, continuând să 
primească lume la patul său, ca şi cum n-ar fi fost lovit decât de 
o boală trecătoare. Guenaud, la rândul lui, nu dădea în vileag 
absolut nimic: urmărit cu întrebările, hărțuit de curioşi şi de 
curteni, el nu răspundea nimic, sau cel mult atât: "Eminenţa sa 
e încă plină de tinereţe şi de putere; dar Dumnezeu soroceşte 
aşa cum îi e vrerea şi când a hotărât să doboare un om, trebuie 
ca omul să cadă". Aceste cuvinte, aruncate în dreapta şi în 
stânga cu un fel de discreţie, de rezervă şi de precădere, erau 
comentate cu mare interes mai ales de două persoane: regele şi 
cardinalul. 

Mazarin, în pofida profeţiei lui Guenaud, se amăgea mereu, 
sau, mai bine zis. Îşi juca atât de bine rolul, încât cei mai 
iscoditori, spunând că el se amăgea, se înşelau pe ei înşişi. 

Ludovic, despărţit de cardinal de două zile, cu privirea 
aţintită asupra actului de donaţie ce-l frământa atât de mult pe 
cardinal, nu ştia încă bine în ce stare se găsea Mazarin. Fiul lui 
Ludovic al XIII-lea, urmând tradiţiile părinteşti, fusese până 
atunci atât de puţin rege, încât, dorind din tot sufletul 
regalitatea, o dorea totuşi cu acea temere ce însoţeşte 
totdeauna necunoscutul. Astfel, luând o hotărâre, pe care n-o 
împărtăşi de altminteri nimănui, se decise să-i ceară o 
întrevedere lui Mazarin. Ana de Austria fu aceea care, nelipsită 
din preajma cardinalului, auzi cea dintâi această dorinţă a 
regelui şi o şopti la urechea muribundului, care tresări. 

Cu ce scop îi cerca Ludovic al XIV-lea o întrevedere? Ca să- 
i înapoieze donația, cum spusese Colbert? Ca s-o păstreze, după 
ce-i va fi mulţumit, cum se temea Mazarin? Totuşi, fiindcă 


muribundul simţea cum această nesiguranţă îi sporea durerile, 
nu şovăi nici o clipă. 

— Maiestatea sa va fi binevenit, da, foarte binevenit! strigă 
el, făcându-i lui Colbert, care stătea la căpătâiul patului, un 
semn către perdea, pe care acesta îl înţelese întru totul. 
Doamnă — adăugă Mazarin — maiestatea voastră va fi atât de 
bună să-l încredinţeze ea însăşi pe rege de adevărul celor pe 
care le-am spus? 

Ana de Austria se ridică; era şi ea grăbită să vadă mai 
repede sfârşită povestea aceasta a celor patruzeci de milioane, 
către care se îndreptau pe ascuns gândurile tuturor. 

După ce Ana de Austria ieşi, Mazarin făcu o mare sforţare 
şi, ridicându-se puţin către Colbert, îi spuse: 

— Ei bine, Colbert, iată că au trecut două zile nenorocite! 
Două zile ucigătoare şi, după cum vezi, n-am primit nici un 
răspuns de-acolo! 

— Răbdare, monseniore — rosti Colbert. 

— Eşti nebun, omule! Mă sfătuieşti să am răbdare! Oh, 
zău, Colbert, tu îţi baţi joc de mine; eu mor şi tu îmi spui să 
aştept! 

— Monseniore — răspunse Colbert cu obişnuitul lui sânge 
rece — e cu neputinţă ca lucrurile să nu se petreacă aşa 
precum am spus. Maiestatea sa vine să vă vadă, asta înseamnă 
că vă aduce el însuşi donația. 

— Crezi tu asta? Ei bine, eu, dimpotrivă, sunt sigur că 
regele vine să-mi mulţumească. 

Ana de Austria se întoarse tocmai atunci din drum; în timp 
ce se îndrepta spre fiul ei, întâlnise în anticamere un nou vraci. 
Era vorba de un praf care trebuia să-l tămăduiască pe cardinal. 
Regina-mamă aducea câteva fire din acest praf. 

Dar Mazarin nu la prafuri se gândea atunci; ca atare, nici 
nu vru să-şi arunce ochii asupra leacului, spunând că viaţa nu 
merită toate ostenelile pe care ceilalţi le fac ca să i-o păstreze. 
Dar, rostind acest precept filozofic, taina lui, atât de îndelung 
păstrată, îi scăpă în fine de pe buze: 

— Nu, doamnă — zise el — nu aceasta este problema cea 
mai importantă. Am făcut regelui, acum două zile, o mică 
donaţie; până azi, pesemne din delicateţe, maiestatea sa nu mi- 
a trimis nici o vorbă; dar a venit momentul să ne lămurim şi rog 
pe maiestatea voastră să-mi spună dacă regele a luat vreo 
hotărâre în această chestiune. 


Ana de Austria făcu o mişcare ca să răspundă. Mazarin o 
opri. E 

— Adevărul, doamnă! zise el. In numele cerului, adevărul! 
Nu-l amăgiți pe un muribund cu o speranță care ar fi deşartă! 

Aici, întâlni o privire a lui Colbert care voia să-i spună că a 
pornit pe un drum greşit în felul cum a ridicat problema. 

— Ştiu — răspunse Ana de Austria, apucând mâna 
cardinalului — ştiu că ai făcut, cu mărinimie, nu o mică donaţie, 
cum ai spus cu atâta modestie, ci un dar măreț; ştiu cât de greu 
ti-ar fi dacă regele... 

Mazarin asculta, aşa pe moarte cum era, cu mai multă 
însufleţire decât ar fi făcut-o zece oameni teferi. 

— Dacă regele? tresări el. 

— Dacă regele — continuă Ana de Austria — n-ar primi din 
toată inima ceea ce-i dăruieşti într-un chip atât de nobil. 

Mazarin se lăsă să cadă pe pernă, cu deznădejdea omului 
ce nu mai vede nici o salvare de la înec; dar îşi păstră încă 
destulă putere şi prezenţă de spirit spre a-i arunca lui Colbert 
una din acele priviri ce merită zece sonete, adică zece lungi 
poeme. 

— Nu-i aşa — adăugă regina — că ai fi socotit refuzul 
regelui ca un fel de jignire? 

Mazarin îşi smucea capul pe pernă, fără să poată articula o 
singură silabă. Regina se înşela, sau se prefăcea că se înşală 
asupra adevăratului înţeles al frământării lui. 

— De aceea — reluă ea — l-am pregătit cu sfaturi bune şi 
în vreme ce anumite spirite, geloase, fără îndoială, de gloria pe 
care ai s-o câştigi prin această mărinimie, se străduiau să-i 
dovedească regelui că trebuie să refuze această donaţie, eu am 
luptat în favoarea domniei tale şi am luptat atât de bine, încât 
nu vei primi, sper, un răspuns care să te mâhnească. 

— Ah — murmură Mazarin cu ochii strânşi — ah, iată un 
serviciu pe care nu-l voi uita nici un minut în timpul puţinelor 
ceasuri ce mi-au mai rămas de trăit! 

— De altminteri, trebuie sa o spun — urmă Ana de Austria 
— numai cu mare greutate l-am făcut să vină la eminenţa ta. 

— Ah, la naiba! Cred. Oh! 

— Dar ce ai, pentru Dumnezeu? 

— Simt să ard ca focul. 

— Suferi atât de mult? 

— Ca un osândit! 


Lui Colbert îi venea să intre în pământ. 

— Aşadar — stărui Mazarin — maiestatea voastră crede că 
regele... (se  întrerupse o clipă) că regele vine să-mi 
mulţumească? 

— Aşa cred — răspunse regina. 

Mazarin îl fulgeră pe Colbert cu cea mai aprigă dintre 
priviri. 

În acel minut, uşierii vesteau sosirea regelui în 
anticamerele pline de lume. Această veste stârni un freamăt de 
care Colbert se folosi pentru a dispărea în dosul perdelei. Ana 
de Austria se ridică şi-l aşteptă în picioare pe fiul ei. Ludovic al 
XIV-lea apăru în pragul camerei, cu ochii aţintiţi asupra 
muribundului, care nu-şi mai dădu osteneala să se mişte pentru 
această maiestate de la care socotea că nu mai are nimic de 
aşteptat. 

Un valet împinse un fotoliu lângă pat. Ludovic o salută pe 
mama sa, apoi pe cardinal şi se aşeză. Regina se aşeză şi ea. Pe 
urmă, fiindcă regele privi spre uşă, valetul înţelese această 
privire, făcu un semn şi toţi curtenii care se mai aflau pe lângă 
draperii se îndepărtară numaidecât. 

Tăcerea căzu în mijlocul încăperii, o dată cu draperiile de 
catifea. Regele, încă foarte tânăr şi foarte sfios în faţa celui care 
îi fusese stăpân de la naştere, îl respecta acum şi mai mult în 
această măreție supremă a morţii; nu îndrăznea deci sa înceapă 
convorbirea, simțind că fiecare cuvânt trebuia să fie spus cu un 
rost, nu numai în legătură cu lucrurile de pe lumea aceasta, dar 
şi cu cele de pe lumea cealaltă. 

Cât despre cardinal, pe el nu-l frământa decât un gând în 
momentul acela; donația sa. Nu durerea era aceea care-l făcea 
să pară atât de prăbuşit şi cu o privire atât de posomorâtă, ci 
aşteptarea mulţumirii ce urma să pornească de pe buzele 
regelui şi să năruie orice speranţă de restituire. De aceea, 
Mazarin rupse cel dintâi tăcerea. 

— Maiestatea voastră — zise el — a venit să se stabilească 
la Vincennes? 

Ludovic dădu uşor din cap. 

— E o aleasă favoare — continuă Mazarin — pe care o 
faceţi unui muribund şi care-i va îndulci întrucâtva moartea. 

— Vreau să cred — răspunse regele — că am venit în vizită 
nu la un muribund, ci la un bolnav ce se mai poate încă vindeca. 


Mazarin făcu o mişcare a feţei care voia să spună: 
"Maiestatea voastră e prea binevoitoare; numai că eu ştiu mai 
bine ce-i cu mine". Apoi murmură: 

— Ultima vizită, sire; ultima. 

— Dacă ar fi aşa, domnule cardinal — zise regele — aş veni 
pentru ultima oară să cer sfatul unui îndrumător căruia îi 
datorez totul. 

Ana de Austria era femeie: nu-şi putu stăpâni lacrimile. 
Ludovic se arăta el însuşi foarte mişcat, iar Mazarin era încă şi 
mai tulburat decât cei doi oaspeţi, dar din alte motive. Tăcerea 
se lăsă din nou între ei. Regina îşi ştergea ochii, în timp ce 
Ludovic îşi recăpătă stăpânirea de sine. 

— Spuneam — urmă regele — că datorez mult eminenţei 
voastre. 

Ochii cardinalului îl străpungeau pe Ludovic al XIV-lea, 
căci simţea că se apropie momentul hotărâtor. 

— Şi — continuă regele — principalul scop al vizitei mele 
era să aduc mulţumirile cele mai călduroase pentru ultima 
dovadă de prietenie pe care aţi binevoit a mi-o arăta. 

Obrajii cardinalului se schimonosiră deodată, buzele i se 
strâmbară şi cel mai jalnic suspin pe care-l va fi scos vreodată 
se pregătea să iasă acum din pieptul său. 

— Sire — grăi el — poate că-mi voi fi sărăcit biata mea 
familie; poate că-i voi fi ruinat pe ai mei, ceea ce nu mi se va 
ierta uşor; dar cel puţin nimeni nu va putea spune că am şovăit 
să-i sacrific totul regelui meu. 

Ana de Austria începu să plângă din nou. 

— Scumpe domnule de Mazarin — rosti regele pe un ton 
mai grav decât s-ar fi aşteptat de la tinereţea lui — m-ati înţeles 
greşit, pe cât îmi dau seama. 

Mazarin se ridică într-un cot. 

— Nu e câtuşi de puţin vorba să fie ruinată iubita voastră 
familie, nici să fie sărăciţi slujitorii voştri; oh, nu, nici vorbă de 
aşa ceva! 

"Hai că vrea să-mi înapoieze o firimitură — gândi în sinea 
lui Mazarin; atunci să-i smulgem o bucată cât mai mare." 

"Regele s-a înduioşat şi face pe mărinimosul — gândi la 
rândul ei regina; nu trebuie lăsat să dea nimic înapoi; un 
asemenea prilej de bogăţie nu se va mai ivi niciodată." 


— Sire — vorbi cu glas tare cardinalul — familia mea e 
destul de numeroasă şi nepoatele melc vor fi destul de 
strâmtorate, după ce nu voi mai fi eu. 

— Oh — se grăbi să-l întrerupă regina — să n-ai nici o grijă 
în privinţa familiei, scumpe domnule de Mazarin, nu vom avea 
prieteni mai buni ca prietenii dumitale; nepoatele domniei tale 
vor fi copiii mei, surorile maiestăţii sale şi dacă se va împărţi o 
favoare în Franţa, va fi pentru aceia pe care îi iubeşti. 

"Fum!" gândi Mazarin, care cunoştea mai bine ca oricine 
altul temeiul ce se poate pune pe făgăduinţele regilor. Ludovic 
citi acest gând pe chipul muribundului. 

— Linişteşte-te, scumpe domnule de Mazarin — îi spuse el, 
cu o jumătate de zâmbet trist ce licărea sub ironia sa — 
domnişoarele de Mazarin vor pierde, pierzându-te pe 
dumneata, bunul lor cel mai mare; asta însă nu le va împiedica 
să rămână cele mai bogate moştenitoare din Franţa; şi fiindcă 
ai avut bunăvoința să-mi dăruieşti zestrea lor... 

Cardinalul aştepta cu sufletul la gură. 

— Le-o înapoiez — continuă Ludovic, trăgând de la piept şi 
întinzând spre patul cardinalului pergamentul care cuprindea 
donația ce, de două zile încoace, stârnise atâtea grele furtuni în 
spiritul bietului Mazarin. 

— Ce v-am spus eu, monseniore? se auzi murmurând în 
dosul perdelei o voce uşoară ca un suflu. 

— Maiestatea voastră îmi înapoiază donația? exclamă 
cardinalul, atât de tulburat de bucurie, încât îşi uită rolul de 
binefăcător. 

— Maiestatea voastră aruncă patruzeci de milioane? strigă 
Ana de Austria, atât de uluită, încât îşi uită rolul de îndurerată. 

— Da, domnule cardinal; da, doamnă — răspunse Ludovic 
al XIV-lea, sfâşiind pergamentul pe care Mazarin nu îndrăznise 
încă să-l ia în mână. Da, rup în bucăţi acest act ce 
dezmoşteneşte o întreagă familie. Bunurile strânse de eminenţa 
sa în serviciul meu sunt ale sale şi nu ale mele. 

— Dar, sire — zise Ana de Austria — maiestatea voastră s-a 
gândit că n-are nici zece mii de scuzi în vistierie? 

— Doamnă, am făcut primul meu act regesc şi sper că el va 
însemna un început vrednic de domnia mea. 

— Ah, sire, aveţi dreptate! rosti Mazarin. E un act cu 
adevărat mare, e un act cu adevărat generos ceea ce aţi făcut 
acum. 


Şi privi una după alta bucăţile de pergament împrăştiate 
de-a lungul patului, pentru a se încredința pe deplin că fusese 
rupt actul adevărat şi nu cumva o copie. În fine, dădu cu ochii 
de bucata pe care se afla semnătura lui şi, recunoscându-şi 
scrisul, se lăsă să cadă moale pe pernă. 

Ana de Austria, fără a mai avea tăria să-şi ascundă 
dezaprobarea, ridică braţele şi ochii spre cer. 

— Ah, sire — bolborosi Mazarin — ah, sire, fiți 
binecuvântat! Pe Dumnezeul meu, veţi fi iubit de întreaga mea 
familie!... Per Bacco! Dacă vreodată veţi avea vreo nemulţumire 
din partea alor mei, sire, încruntaţi doar sprâncenele şi eu mă 
voi ridica din mormânt! 

Această tiradă de fariseu nu avu însă efectul la care se 
aşteptase Mazarin. Ludovic se grăbise să treacă la chestiuni de 
ordin mai înalt; în ceea ce o priveşte pe Ana de Austria, ea, 
neputând îndura, fără să se lase pradă mâniei pe care o simţea 
crescându-i în piept, nici mărinimia fiului, nici făţărnicia 
cardinalului, se ridică şi ieşi din cameră, fără să-i pese că trăda 
astfel atitudinea sa de îndoliere. 

Mazarin ghici totul şi, temându-se ca nu cumva Ludovic al 
XIV-lea să se răzgândească, începu, pentru a-i abate gândurile 
în altă parte, să ţipe, aşa cum avea să facă mai târziu Scapin în 
acea sublimă farsă — pentru care mohorâtul şi cicălitorul 
Boileau a îndrăznit să-l mustre pe Moliere. Totuşi, ţipetele se 
domoliră încetul cu încetul şi după ce Ana de Austria ieşi din 
odaie, ele se stinseră cu totul. 

— Domnule cardinal — zise regele — acum mai aveţi ceva 
să-mi spuneţi? 

— Sire — răspunse Mazarin — sunteţi înţelepciunea însăşi, 
chibzuinţă în persoană; cât despre generozitate, nu mai vorbesc 
nimic; ceea ce aţi făcut întrece tot ce-au fost în stare să facă 
vreodată oamenii cei mai mărinimoşi din antichitate şi din 
timpurile moderne. 

Regele rămase rece la toate aceste laude. 

— Aşadar — zise el — vă mărginiţi la o simplă mulţumire, 
domnule şi experienţa dumneavoastră, mult mai bine cunoscută 
decât înţelepciunea, chibzuinţă şi generozitatea mea, nu vă 
inspiră nici un sfat prietenesc de care să mă folosesc în viitor? 

Mazarin stătu o clipă pe gânduri. 

— Aţi făcut mult, sire — zise el — pentru mine, adică 
pentru ai mei. 


— Să nu mai vorbim despre asta — zise regele. 

— Ei bine — continuă Mazarin — vreau să vă dau ceva în 
schimbul acestor patruzeci de milioane la care renunţaţi atât de 
regeşte. 

Ludovic al XIV-lea schiţă o mişcare ce arăta că toate aceste 
linguşiri îl făceau să sufere. 

— Vreau — reluă Mazarin — să vă dau un sfat; un sfat, da, 
însă mai valoros decât aceste patruzeci de milioane. 

— Domnule cardinal! îl întrerupse Ludovic al XIV-lea. 

— Sire, ascultați acest sfat. 

— Ascult. 

— Apropiaţi-vă, sire, căci mă istovesc... Mai aproape, sire, 
mai aproape. 

Regele se aplecă peste patul muribundului. 

— Sire — rosti Mazarin, cu un glas atât de slab, încât 
vorbele lui păreau murmure venite din adâncul mormântului ca 
să ajungă la urechile încordate ale regelui — sire, să nu vă luaţi 
niciodată prim-ministru. 

Ludovic se îndreptă din spate, uimit. Sfatul era o 
spovedanie. Şi era o comoară, într-adevăr, această spovedanie 
sinceră a lui Mazarin. Moştenirea pe care o lăsa cardinalul 
tânărului rege se compunea din şapte cuvinte; dar aceste şapte 
cuvinte. Mazarin însuşi o spusese, valorau cât patruzeci de 
milioane. 

Ludovic rămase o clipă năuc. Cât despre Mazarin, el se 
părea că nu spusese decât un lucru foarte firesc. 

— Şi acum, în afară de familia domniei tale — întrebă 
tânărul rege — mai ai pe cineva pe care vrei să-l ocrotesc, 
domnule de Mazarin? 

O mică fâşâială se auzi de-a lungul perdelei, dincolo. 
Mazarin înţelese. 

— Da, da! zise el repede. Da, sire! Vă las în seamă un om 
înţelept, un om cinstit, un om priceput! 

— Spune-i numele, domnule cardinal. 

— Numele lui vă e încă aproape necunoscut, sire: e al 
domnului Colbert, intendentul meu. Oh, puneţi-l la încercare! 
adăugă Mazarin, cu glas apăsat. Tot ce mi-a prezis el s-a 
întâmplat; are un ochi bun şi niciodată nu s-a înşelat, nici 
asupra lucrurilor, nici asupra oamenilor, ceea ce e şi mai 
surprinzător. Sire, vă datorez mult, dar vreau să cred că mă 


plătesc faţă de maiestatea voastră dându-vi-l pe domnul 
Colbert. 

— Fie — rosti încet de tot Ludovic al XIV-lea, căci, aşa cum 
spusese şi Mazarin, numele lui Colbert îi era necunoscut şi el 
lua acest entuziasm al cardinalului drept o vorbă a unui 
muribund. 

Cardinalul căzu iarăşi pe perna lui. 

— De astă dată, adio, sire... adio — murmură Mazarin. 
Sunt istovit şi am încă un drum greu de făcut până să mă 
înfăţişez înaintea noului meu stăpân... Adio, sire. 

Tânărul rege îşi simţi ochii umezindu-i-se. Se mai aplecă o 
dată deasupra muribundului, care era aproape rece, apoi se 
îndreptă cu paşi repezi spre ieşire. 


Capitolul XLIX 


Prima apariţie a lui Colbert 


Întreaga noapte trecu în zvârcoliri deopotrivă de mari şi 
pentru muribund şi pentru rege: muribundul îşi aştepta 
izbăvirea, regele îşi aştepta libertatea. 

Ludovic nu se culcă de loc în noaptea aceea. La un ceas 
după ce părăsi odaia cardinalului, află că muribundul, prinzând 
puţine puteri, pusese să fie îmbrăcat, fardat, pieptănat şi că 
voise să primească pe ambasadori. Asemenea lui August, 
socotea lumea aceasta un teatru, fără îndoială şi voia să joace 
în chip corect ultimul act al comediei sale. 

Ana de Austria nu se mai întoarse la cardinal, căci nu mai 
avea ce să facă acolo. Buna-cuviinţă fu luată drept pretext 
pentru absenţa ei. De altfel, cardinalul nu-i simţea lipsa; 
îndemnul pe care regina îl dăduse fiului ei îi rămăsese ca un cui 
înfipt în inimă. 

Aproape de miezul nopţii, Mazarin, fardat încă, intră în 
agonie. Îşi revăzuse testamentul şi întrucât acest testament era 
mărturia exactă a voinţei lui, iar cum el se temea ca vreo 
înrâurire dinafară să nu se folosească de starea sa de slăbiciune 
pentru a schimba ceva în testament, îi dăduse cuvânt de ordine 


lui Colbert, care se plimba pe coridorul ce ducea la camera de 
dormit a cardinalului, ca şi cum ar fi fost cel mai straşnic dintre 
paznicii săi. 

Regele, închis în apartamentul său, o trimitea la fiecare 
ceas pe doică să se intereseze de starea lui Mazarin şi să-i 
aducă buletinul exact al sănătăţii cardinalului. După ce află ca 
Mazarin fusese îmbrăcat, fardat şi pieptănat şi că primise pe 
ambasadori, Ludovic fu înştiinţat, în sfârşit, că la căpătâiul 
cardinalului au început să se citească rugăciunile pentru cei pe 
moarte. 

La ceasurile unu după miezul nopţii, Guenaud încercă 
ultimul leac, socotit leacul eroic. Era o rămăşiţă a vechilor 
păreri din această epocă a scrimei, ce se pregătea să apună 
pentru a lăsa locul altor epoci şi care spera că s-ar mai putea 
găsi împotriva morţii vreo lovitură tainică. 

Mazarin, după ce bău leacul, răsuflă uşurat timp de 
aproape zece minute. Numaidecât apoi dădu ordin să se 
răspândească peste tot şi fără zăbavă vestea despre o 
îmblânzire a bolii. Regele, aflând aceasta, simţi un val de 
sudoare rece năpădindu-i fruntea. Întrevăzuse ziua libertăţii; 
sclavia i se părea acum mai întunecată şi mai grea de suportat 
ca oricând. Dar buletinul următor schimbă cu totul faţa 
lucrurilor. Mazarin aproape că nu mai răsufla şi abia mai auzea 
rugăciunile pe care preotul de la Saint-Nicolas-des-Champs le 
silabisea la căpătâiul lui. Regele începu să se plimbe cu 
nerăbdare prin cameră şi să cerceteze, din mers, mai multe 
hârtii scoase dintr-o casetă a cărei cheie o avea numai el. Doica 
se reîntoarse pentru a treia oară. Domnul de Mazarin făcuse un 
joc de cuvinte şi dăduse ordin să fie lustruită încă o dată Flora 
lui Tizian, care-i aparţinea. În sfârşit, pe la ceasurile două 
dinspre ziuă, regele nu mai putu să-şi învingă oboseala: de 
douăzeci şi patru de ceasuri nu închisese ochii. Somnul, atât de 
puternic la vârsta lui, puse stăpânire pe el şi-l tinu prins timp de 
aproape un ceas. Dar nici atunci nu se culcă, ci se trânti într-un 
jilţ. Pe la ceasurile patru, doica, intrând în cameră, îl trezi. 

— Ei bine? întrebă regele. 

— Ei bine, scumpul meu sire — răspunse doica, 
împreunându-şi mâinile cu un aer deznădăjduit — ei bine, a 
murit. 

Regele se ridică dintr-o săritură, ca şi cum un arc de oţel l- 
ar fi pus pe picioare. 


— A murit? strigă el. 

— Vai, da! 

— E absolut sigur? 

— Da. 

— Oficial? 

— Da. 

— Vestea s-a dat în vileag? 

— Nu încă. 

— Atunci cine ţi-a spus că a murit? 

— Domnul Colbert. 

— Domnul Colbert? 

— Da. 

— Şi el era sigur de ceea ce ţi-a spus? 

— leşea din cameră, unde ţinuse câteva clipe o oglindă 
deasupra buzelor cardinalului. 

— Ah! rosti regele. Şi ce-a mai făcut domnul Colbert? 

— A părăsit odaia eminenţei sale. 

— Pentru a se duce unde? 

— Ca să mă urmeze. 

— Aşadar e... 

— Aici, scumpul meu sire, aşteptând la uşă buna voastră 
plăcere de a-l primi. 

Ludovic alergă la uşă, o deschise el însuşi şi-l zări afară pe 
Colbert, în picioare, aşteptând. Regele tresări în faţa acestei 
statui înveşmântate în negru. Colbert salută cu un respect 
adânc şi făcu doi paşi spre maiestatea sa. Ludovic intră din nou 
în cameră, făcându-i semn lui Colbert să-l urmeze. Acesta trecu 
pragul; Ludovic îi spuse doicii să plece şi ea închise uşa, ieşind. 
Colbert stătea cu modestie în picioare, lângă uşă. 

— Ce veste îmi aduci, domnule? întrebă Ludovic, foarte 
tulburat că-şi trăda dorinţa sa cea mai fierbinte, pe care nu şi-o 
mai putea ascunde pe deplin. 

— Că domnul cardinal a trecut la cele veşnice, sire şi vă 
aduc ultimul său adio. 

Regele rămase o clipă pe gânduri. În această clipă, îl privi 
îndeaproape pe Colbert; era limpede că ultimul sfat al 
cardinalului îi reapăruse acum în minte. 

— Dumneata eşti domnul Colbert? întrebă el. 

— Da, sire. 

— Slujitor credincios al eminenţei sale, după câte mi-a 
spus eminenţa sa însăşi? 


— Da, sire. 

— Păstrătorul unei părţi a tainelor sale? 

— Ale tuturor. 

— Prietenii şi slujitorii eminenţei sale defuncte îmi vor fi 
dragi, domnule şi voi avea grijă să fii numit în birourile mele. 

Colbert făcu o plecăciune. 

— Eşti om de cifre, domnule, cred. 

— Da, sire. 

— Domnul cardinal te folosea în economatul său? 

— Mi-a acordat această cinste, sire. 

— Pentru casa mea n-ai făcut niciodată nimic personal, nu-i 
aşa? 

— Iertare, sire; eu am avut fericirea de a-i da domnului 
cardinal ideea unei economii care aduce în sipetele maiestăţii 
voastre trei sute de mii de franci în fiecare an. 

— Despre ce economii vorbeşti, domnule? întrebă Ludovic 
al XIV-lea. 

— Maiestatea voastră ştie că cei o sută de elveţieni poartă 
dantele de argint pe marginea panglicilor lor? 

— Fără îndoială. 

— Ei bine, sire, eu am făcut propunerea ca la toate aceste 
panglici să se pună dantele de argint fals; asta nu se bagă de 
seamă, în schimb o sută de mii de scuzi înseamnă hrana unui 
regiment timp de un semestru, sau costul a zece mii de 
muschete bune, sau valoarea unei corăbii cu zece tunuri, gata 
să pornească în larg. 

— Ai dreptate — zise Ludovic al XIV-lea, uitându-se cu şi 
mai multă atenţie la acest personaj — şi iată, pe legea, mea, o 
economie bine chibzuită. De altminteri, e caraghios ca nişte 
soldaţi să poarte aceleaşi dantele pe care le poartă seniorii. 

— Sunt fericit că maiestatea voastră mă încuviinţează — 
zise Colbert. 

— Asta era singura slujbă pe care o aveai pe lângă 
cardinal? întrebă regele. 

— Eu sunt cel pe care eminenţa sa l-a însărcinat să verifice 
conturile vistieriei statului, sire. 

— Ah! făcu Ludovic, care se pregătea să-l lase pe Colbert 
să plece, dar, auzind aceasta, îl opri: Pe dumneata te-a 
însărcinat, aşadar, eminenţa sa să-l controlezi pe domnul 
Fouquet. Şi rezultatul controlului? 


— Am găsit deficit, sire; dar, dacă maiestatea voastră 
binevoieşte să-mi îngăduie... 

— Vorbeşte, domnule Colbert. 

— Trebuie să dau maiestăţii voastre câteva lămuriri. 

— Nu-i de loc nevoie, domnule. Dumneata, care ai verificat 
conturile, spune-mi ce-ai găsit acolo? 

— E foarte simplu, sire... Gol peste tot, bani nicăieri. 

— la seama, domnule; dumneata ataci cu asprime 
gestiunea domnului Fouquet, care, după câte am auzit 
spunându-se, e totuşi un om priceput. 

Colbert se înroşi, pe urmă păli, deoarece simţea că din acel 
moment intra în luptă cu un om a cărui putere era aproape 
egală cu puterea celui ce murise. 

— Da, sire, un om foarte priceput — repetă el, înclinându- 
se. 

— Atunci, dacă domnul Fouquet e un om priceput şi, cu 
toată priceperea lui, banii lipsesc, a cui e vina? 

— Eu nu acuz, sire, constat. 

— Foarte bine; fă-ţi socotelile dumitale şi adu-mi-le să le 
văd şi eu. E deficit, zici? Un deficit poate fi trecător, creditele 
revin, fondurile se întorc. 

— Nu, sire. 

— Pentru anul ăsta, se poate, îţi dau dreptate; dar pentru 
anul care vine? 

— Anul viitor, sire, vistieria va fi tot aşa de goală ca şi anul 
ăsta. 

— Dar anul celălalt, atunci? 

— La fel ca anul viitor. 

— Ei, dar ce-mi spui dumneata, domnule Colbert? 

— Spun că s-au făcut cheltuieli pe patru ani înainte. 

— Dacă-i aşa, vom face un împrumut. 

— Vom face trei, sire. 

— Voi crea oficii pentru a ie prescrie şi se vor strânge banii 
cuveniţi din dări. 

— Cu neputinţă, sire, căci s-au creat oficii peste oficii, ale 
căror tracte sunt date în alb, în aşa fel că cei ce le cumpără se 
folosesc de ele fără să le mai acopere. Iată pentru ce maiestatea 
voastră nu poate să prescrie. Afară de asta, la fiecare 
împrumut, domnul intendent superior a dat o treime comision, 
în aşa măsură că populaţia e stoarsă, fără ca maiestatea voastră 
să aibă vreun folos. 


Regele făcu o mişcare. 

— Lămureşte-mă, domnule Colbert! 

— Maiestatea voastră să-şi exprime limpede gândul şi să- 
mi spună în ce privinţă anume s-o lămuresc. 

— Ai dreptate; totul limpede, nu-i aşa? 

— Da, sire, limpede. Dumnezeu e Dumnezeu, mai ales 
fiindcă a făcut lumină. 

— Ei bine, de pildă — reluă Ludovic al XIV-lea — dacă 
astăzi, când domnul cardinal e mort şi când eu sunt rege, dacă 
aş vrea să am bani? 

— Maiestatea voastră nu i-ar avea. 

— Oh, iată ceva ciudat, domnule. Cum, intendentul meu 
superior nu mi-ar putea găsi bani? 

Colbert dădu din capul său mare. 

— Ce vrei să spui? făcu regele. Veniturile statului sunt oare 
în aşa hal de înglodate în datorii, încât nu mai sunt venituri? 

— Da, sire, în aşa hal. 

Regele încruntă din sprâncene. 

— Fie! zise el. Voi strânge ordonanţele pentru a obţine de 
la purtători o scădere a datoriilor, o lichidare convenabilă. 

— Cu neputinţă, căci ordonanţele au fost schimbate în 
bilete, care bilete, pentru simplificarea operaţiilor şi uşurarea 
folosirii lor, au fost tăiate în atât de multe părţi, încât nu se mai 
poate recunoaşte originalul. 

Ludovic, foarte nervos, se plimba în sus şi în jos, cu 
sprâncenele mereu încordate. 

— Atunci, dacă toate acestea sunt aşa cum spui, domnule 
Colbert — zise el, oprindu-se deodată — înseamnă că voi fi 
ruinat înainte de a începe să domnesc. 

— Sunteţi, într-adevăr sire — răspunse netulburatul 
socotitor de cifre. 

— Totuşi, domnule, banii trebuie şi fie undeva! 

— Da, sire şi pentru început aduc maiestăţii voastre o notă 
a fondurilor pe care domnul cardinal Mazarin n-a voit să le 
treacă în testamentul său, nici în vreun alt act, dar mi le-a 
încredinţat mie. 

— Dumitale? 

— Da, sire, cu porunca de a le pune la dispoziţia maiestăţii 
voastre. 

— Cum, în afară de cele patruzeci de milioane? 

— Da, sire. 


— Domnul de Mazarin mai avea şi alte fonduri? 

Colbert se înclină. 

— Dar atunci omul ăsta era un sac fără fund! murmură 
regele. Domnul de Mazarin într-o parte, domnul Fouquet în 
alta... poate mai mult de o sută de milioane pentru ei amândoi! 
Nu mă mai mir că vistieria mea e goală! 

Colbert aşteptă fără să se mişte. 

— Şi suma pe care mi-o aduci înseamnă barem ceva? 
întrebă regele. 

— Da, sire, suma e destul de rotundă. 

— Se ridică la...? 

— La treisprezece milioane de livre, sire. 

—  Treisprezece milioane! strigă Ludovic al XIV-lea, 
tresăltând de bucurie. Treisprezece milioane ai spus, domnule 
Colbert? 

— Am spus treisprezece milioane, da, maiestatea voastră. 

— De care nu ştie nimeni? 

— De care nu ştie nimeni. 

— Care sunt în mâinile dumitale? 

— În mâinile mele, da, sire. 

— Şi pe care le pot avea? 

— În două ceasuri. 

— Dar unde se găsesc ele? 

— În pivniţa unei case pe care domnul cardinal o avea în 
oraş şi pe care a binevoit să mi-o lase printr-o clauză specială, 
trecută în testamentul său. 

— Prin urmare, cunoşti testamentul cardinalului? 

— Am o copie, semnată de mâna lui. 

— O copie? 

— Da, sire, iat-o. 

Colbert scoase actul din buzunar şi-l arătă regelui. Ludovic 
citi articolul în legătură cu donația acelei case. 

— Dar — zise el — aici e vorba numai de casă, nicăieri nu 
se pomeneşte de bani. 

— Iertare, sire, despre asta stă scris în conştiinţa mea. 

— Domnul de Mazarin a avut atâta încredere în dumneata? 

— De ce nu, sire? 

— El, omul cel mai bănuitor cu putinţă? 

— Faţă de mine nu era, sire, după cum maiestatea voastră 
poate să vadă. 


Ludovic îşi opri cu admiraţie privirea asupra acestui cap 
vulgar, însă foarte expresiv. 

— Dumneata eşti un om cinstit, domnule Colbert — zise 
apoi. 

— Asta nu e o virtute, sire, e o datorie — răspunse cu 
răceală Colbert. 

— Dar — adăugă Ludovic al XIV-lea — aceşti bani nu sunt 
ai familiei? 

— Dacă aceşti bani ar fi fost ai familiei, cardinalul i-ar fi 
trecut în testament laolaltă cu restul averii sale. Dacă aceşti 
bani ar fi fost ai familiei, cu, care am întocmit actul de donaţie 
în favoarea maiestăţii voastre, aş fi adăugat şi suma de 
treisprezece milioane la aceea de patruzeci de milioane ce v-a 
fost oferită. 

— Cum — strigă Ludovic al XIV-lea — dumneata ai întocmit 
actul de donaţie, domnule Colbert? 

— Da, sire. 

— Şi cardinalul nu te-a dat afară? adăugă cu naivitate 
regele. 

— l-am spus eminenţei sale că maiestatea voastră nu va 
primi nimic — răspunse Colbert cu acelaşi ton liniştit pe care l- 
am arătat şi care, chiar în situaţiile cele mai obişnuite, avea 
ceva solemn. 

Ludovic îşi trecu palma peste frunte. 

— Oh — murmură el în şoaptă — sunt încă prea tânăr ca să 
le pot porunci oamenilor! 

Colbert stătea şi aştepta sfârşitul acestui monolog lăuntric. 
Îl văzu apoi pe Ludovic al XIV-lea înălţându-şi capul. 

— La ce oră să aduc maiestăţii voastre banii? întrebă el. 

— În astă-noapte, la ceasurile unsprezece. Doresc ca 
nimeni să nu ştie că am aceşti bani. 

Colbert nu răspunse nimic, ca şi cum acest lucru n-ar fi 
fost spus pentru el. 

— Suma e în lingouri sau în monedă aur? 

— În monedă aur, sire. 

— Bine. 

— Unde s-o aduc? 

— La Luvru. Mulţumesc, domnule Colbert. 

Colbert se înclină şi ieşi. 

— 'Treisprezece milioane! exclamă Ludovic al XIV-lea când 
rămase singur. Dar asta e un vis! 


Apoi lăsă să-i cadă fruntea în podul palmelor, ca şi cum ar 
fi vrut să adoarmă. După o clipă însă, îşi înălţă din nou capul, îşi 
scutură frumoasa lui perucă, se ridică şi, deschizând cu mişcări 
repezi fereastra, îşi scaldă fruntea înfierbântată în aerul 
răcoros al dimineţii care îi aducea mireasma înţepătoare a 
copacilor şi dulcele parfum al florilor. 

Zorile strălucitoare se înălţau la orizont şi cele dintâi raze 
ale soarelui încununară cu lumina lor vie fruntea tânărului 
rege. 

— Aceste zori sunt zorile domniei mele — silabisi Ludovic 
al XIV-lea. Să fie oare o prevestire pe care mi-o trimiţi de sus, 
Dumnezeule atotputernic?... 


Capitolul L 


Prima zi a regalității lui Ludovic al XIV-lea 


Dimineaţa, vestea morţii cardinalului se răspândi în tot 
castelul şi, din castel, în tot oraşul. 

Miniştrii Fouquet, Lyonne şi Letellier intrară în sala de 
şedinţe, pentru a ţine consiliu. Regele îi chemă însă îndată la el. 

— Domnilor — le vorbi suveranul — domnul cardinal nu 
mai e. Cât a trăit l-am lăsat să-mi cârmuiască treburile; dar 
acum înţeleg să guvernez eu însumi. Îmi veţi da sfatul atunci 
când vi-l voi cere. Puteţi pleca. 

Miniştrii se priviră uluiţi unul pe altul. Dacă îşi ascundeau 
un zâmbet, o făceau cu mari sforţări, întrucât ştiau că Prinţul, 
crescut departe de cunoaşterea treburilor politice, îşi lua 
asupră-şi, din amor propriu, o sarcină prea grea pentru puterile 
lui. 

Fouquet se despărţi, de colegii lui la capătul scării, 
spunându-le: 

— Domnilor, de aici înainte noi vom avea mai puţine griji. 

Şi se urcă foarte voios în trăsura lui. 

Ceilalţi, oarecum neliniştiţi de întorsătura pe care o luau 
evenimentele, reveniră împreună la Paris. 


Pe la ceasurile zece, regele trecu în apartamentele mamei 
sale, cu care avu o întrevedere strict particulară; apoi, după 
masă, se urcă în trăsura închisă şi nu cobori decât la Luvru. Aici 
primi multă lume, încercând o anumită plăcere în a observa 
şovăiala tuturor şi curiozitatea fiecăruia. 

Spre seară, porunci ca porţile Luvrului să fie închise, în 
afară de una singură, aceea care da înspre chei. În acest loc 
puse de strajă două sute de elveţieni care nu vorbeau o boabă 
franţuzeşte, cu consemnul sa lase să intre tot ce va fi balot, dar 
nimic altceva şi să nu lase să iasă nimic. 

La ceasurile unsprezece punct, auzi sub portic uruitul unui 
car încărcat, apoi al altuia, pe urmă al unui al treilea. După 
care, poarta scârţâi înfundat din ţâţâni, închizându-se. Puțin 
după aceea, cineva râcâi cu unghia în uşa cabinetului. Regele 
deschise el însuşi şi-l văzu pe Colbert, ale cărui prime cuvinte 
fură acestea: 

— Banii sunt în pivniţa maiestăţii voastre. 

Ludovic cobori numaidecât, să vadă cu ochii lui butoiaşele 
încărcate cu piese de aur şi argint, pe care, sub supravegherea 
lui Colbert, patru oameni le rostogoleau într-o hrubă a cărei 
cheie regele i-o dăduse lui Colbert în aceeaşi dimineaţă. După 
ce le văzu, Ludovic se întoarse în apartamentul sau, urmat de 
Colbert, care nu-şi încălzise proverbiala lui răceală nici măcar 
cu o rază de satisfacţie personală. 

— Domnule — îl întrebă regele — cu ce vrei să te 
răsplătesc pentru credinţa şi cinstea dumitale? 

— Cu nimic, sire. 

— Cum, cu nimic? Nici chiar dacă ţi-aş da prilejul de a mă 
sluji? 

— Chiar dacă maiestatea voastră nu mi-ar da acest prilej, 
nu aş sluji-o cu mai puţină tragere de inimă. Îmi e cu neputinţă 
să nu fiu cel mai credincios servitor al regelui. 

— Vei fi intendentul meu, domnule Colbert. 

— Dar există un intendent superior, sire. 

— Ştiu. 

— Sire, intendentul superior este omul cel mai puternic din 
regat. 

— Ah! strigă Ludovic, roşindu-se. Crezi, într-adevăr? 

— În opt zile mă va strivi, sire; căci, oricum, maiestatea 
voastră îmi încredinţează un control unde puterea este absolut 


necesară. Un intendent sub intendentul superior e un grad 
inferior. 

— Vrei ajutoare... Nu e destul că te bizui pe mine? 

— Am avut onoarea de a spune maiestăţii voastre că 
domnul Fouquet, în timpul vieţii domnului de Mazarin, era al 
doilea personaj al regatului; după moartea domnului de 
Mazarin, domnul Fouquet se află pe locul întâi. 

— Domnule, astăzi încă admit să-mi spui orice, dar mâine, 
ia seama, n-o voi mai îngădui. 

— Atunci mâine voi fi de prisos pentru maiestatea voastră? 

— Eşti de pe acum, întrucât te temi să nu te compromiţi, 
slujindu-mă. 

— Mă tem numai să nu fiu împiedicat de a vă sluji. 

— Ce vrei atunci? 

— Vreau ca maiestatea voastră să-mi dea ajutoare în 
funcţiune de intendent. 

— Funcțiunea îşi va pierde din valoare. 

— Dar va câştiga în siguranţă. 

— Alege-ţi singur colegii. 

— Domnii Breteuil, Marin, Hervard. 

— Mâine, ordonanta va fi dată. 

— Sire, mulțumesc! 

— Asta e tot ce-mi ceri? 

— Nu, sire; Încă ceva... 

— Ce anume? 

— Îngăduiţi-mi să formez o cameră de justiţie. 

— Ce să faci cu această cameră de justiţie? 

— Să-i judec pe perceptorii şi pe samsarii care, de zece ani 
încoace, au furat mereu. 

— Şi... ce-o să li se facă? 

— Vor fi spânzurați trei, ceea ce va face să le piară pofta 
celorlalţi. 

— Nu pot să-mi încep domnia prin execuţii, domnule 
Colbert. 

— Dimpotrivă, sire, ca să n-o sfârşiţi prin torturi. 

Regele nu răspunse. 

— Maiestatea voastră încuviinţează? întrebă Colbert. 

— Am să chibzuiesc, domnule. 

— Să nu fie prea târziu, sire. 

— Pentru ce? 


— Pentru că avem de-a face cu oameni mai tari decât noi, 
dacă vor prinde de veste. 

— Formează această cameră de justiţie, domnule. 

— O voi forma. 

— Asta e tot? 

— Nu, sire; mai e încă un lucru tot atât de însemnat... Ce 
drepturi va da maiestatea voastră funcţiunii de intendent? 

— Dar... nu ştiu... În privinţa asta sunt anume reguli... 

— Sire, am nevoie ca acestei funcțiuni să i se dea dreptul 
de a citi corespondenţa cu Anglia. 

— Cu neputinţă, domnule, dat fiind că această 
corespondenţă se deschide în consiliu; domnul cardinal însuşi 
făcea aşa. 

— Credeam că maiestatea voastră a declarat azi-dimineaţă 
că nu va mai avea nevoie de consiliu. 

— Da, aşa am declarat. 

— Atunci maiestatea voastră va binevoi să citească singură 
scrisorile pe care le primeşte şi îndeosebi cele din Anglia; ţin 
mult la acest punct. 

— Domnule, vei avea această corespondenţă şi mă vei 
înştiinţa de cuprinsul ei. 

— Şi acum, sire, ce voi avea de făcut în treburile băneşti? 

— Tot ceea ce domnul Fouquet nu va face. 

— Este ceea ce ceream maiestăţii voastre. Mulţumesc, plec 
liniştit. 

Şi plecă, într-adevăr. Ludovic îl privi ieşind. Colbert nu se 
depărtă nici o sută de paşi de Luvru, că regele primi o scrisoare 
din Anglia. După ce o întoarse şi pe o parte şi pe alta, 
cercetând-o îndeaproape, o deschise nerăbdător şi găsi 
înăuntru un mesaj din partea regelui Carol al II-lea. Iată ce-i 
scria prinţul englez regescului său frate: 


"Maiestatea voastră trebuie să fie foarte neliniştită din 
pricina bolii domnului cardinal de Mazarin; dar sporirea 
primejdiei nu vă poate fi decât de folos. Cardinalul e condamnat 
de medicul său. Vă mulțumesc pentru binevoitorul răspuns ce 
mi-aţi dat la înştiințarea mea în legătură cu lady Henriette 
Stuart, sora mea şi peste opt zile prinţesa va pleca spre Paris, 
împreuna cu suita sa. 

E îmbucurător pentru mine să recunosc frăţeasca prietenie 
pe care mi-aţi arătat-o şi să vă numesc, cu şi mai multă 


îndreptăţire, fratele meu. E mai ales îmbucurător pentru mine 
să dovedesc maiestăţii voastre cât de preocupat sunt de ceea ce 
ştiu că-i poate face plăcere. Aţi pus să se întărească pe ascuns 
Belle-Isle-en-Mer. E o greşeală. Niciodată noi nu vom purta 
război unul cu altul. Această măsură nu mă nelinişteşte; ea mă 
întristează... Risipiţi în zadar milioanele acolo, spuneți asta 
miniştrilor domniei voastre şi fiţi încredințat că poliţia mea ştie 
totul. Faceţi-mi aceleaşi servicii, fratele meu, dacă va fi cazul." 


Regele sună cu nerăbdare şi valetul de cameră se ivi 
îndată. 

— Domnul Colbert a ieşit acum de aici şi nu poate fi prea 
departe... Să fie chemat înapoi! strigă regele. 

Valetul de cameră porni să îndeplinească ordinul, dar 
regele îl opri. 

— Nu — zise el — nu... Văd toată urzeala acestui om. Belle- 
Isle e a domnului Fouquet; Belle-Isle întărită înseamnă o 
conspirație a domnului Fouquet... Descoperirea acestei 
conspirații înseamnă prăbuşirea intendentului superior şi 
această descoperire rezultă din corespondența cu Anglia; iată 
pentru ce Colbert voia să aibă această corespondenţă. Oh, nu- 
mi pot lăsa însă toată puterea numai pe acest om; el nu e decât 
capul, îmi trebuie şi braţul. 

Ludovic scoase numaidecât un strigăt de bucurie. 

— Aveam parcă — se adresă ei valetului de cameră — un 
locotenent de muşchetari. 

— Da, sire; domnul d'Artagnan. 

— A părăsit în momentul de fața serviciul? 

— Da, sire. 

— Să fie găsit şi mâine dimineaţă, când mă voi scula, să fie 
aici. 

Valetul de cameră se înclină şi ieşi. 

—  Treisprezece milioane în pivnita mea — rosti apoi 
Ludovic — Colbert îngrijindu-mi punga şi d'Artagnan ţinându-mi 
spada: sunt rege! 


Capitolul LI 


O pasiune 


Chiar în ziua sosirii lui, după vizita la Palatul Regal, Athos 
se reîntoarse, după cum am văzut, la hotelul din strada Saint- 
Honoré. Aici îl găsi pe vicontele de Bragelonne, care îl aştepta 
în camera lui, stând de vorbă cu Grimaud. 

Nu era uşor lucru să stai de vorbă cu acest bătrân servitor; 
numai doi oameni cunoşteau secretul: Athos şi d'Artagnan. Cel 
dintâi izbutea să facă aceasta, fiindcă Grimaud însuşi îl trăgea 
de limbă; d'Artagnan, dimpotrivă, fiindcă ştia să-l tragă el de 
limbă pe Grimaud. 

Raoul se străduia să-l facă să-i vorbească despre călătoria 
în Anglia şi Grimaud i-o povesti în toate amănuntele ei, cu un 
anumit număr de gesturi şi în opt cuvinte, nici mai mult, nici 
mai puţin. Arătase mai întâi, printr-o mişcare unduitoare a 
mâinii, că stăpânul său şi cu el străbătuseră marea. 

— În vederea vreunei expediţii? întrebase Raoul. 

Grimaud, lăsându-şi capul în jos, răspunse: "Da". 

— În care domnul conte a avut de înfruntat primejdii? mai 
întrebă Raoul. 

Grimaud dădu uşor din umeri, ca pentru a spune: "Aşa şi 
aşa". 

— Şi cam ce fel de primejdie? stărui Raoul. 

Grimaud arătă spada; apoi arătă spre foc şi spre o flintă 
atârnată în perete. 

— Domnul conte avea deci un duşman acolo? întrebă 
Raoul. 

— Monck — răspunse Grimaud. 

— E ciudat — adăugă Raoul — că domnul conte continuă să 
mă privească şi azi ca pe un novice şi să nu mă facă părtaş la 
cinstea sau primejdia acestor întâlniri. 

Grimaud zâmbi. În clipa aceea sosi Athos. Gazda îi lumina 
scara şi Grimaud, recunoscând paşii stăpânului său, îi ieşi 
înainte, astfel că tăie dintr-o dată firul convorbirii. 

Dar Raoul abia se stârnise; pornit pe calea întrebărilor, el 
nu se opri, ci, apucând cele două mâini ale contelui cu o căldură 
vie, însă plină de respect, îi spuse: 

— Cum se face, domnule, că pleci într-o călătorie 
primejdioasă, fără să-ţi iei rămas bun de la mine, fără să ceri 
sprijinul spadei mele, mie care ar trebui să fiu pentru dumneata 
un ajutor, de când am devenit bărbat în putere, mie pe care m- 


ai crescut ca pe un om adevărat? Ah, domnule, vrei să mă laşi 
pradă crudei încercări de a nu te mai revedea niciodată? 

— Cine ţi-a spus, Raoul, că această călătorie a mea a fost 
primejdioasă? răspunse contele, aruncându-şi mantia şi pălăria 
în braţele lui Grimaud, care-i desprinsese spada de la brâu. 

— Eu — zise Grimaud. 

— Şi pentru ce asta? făcu Athos cu asprime. 

Grimaud se încurcă; Raoul îi veni în ajutor, răspunzând în 
locul lui: 

— E firesc, domnule, ca acest bun Grimaud să-mi spună 
adevărul în ceea ce te priveşte. De cine altul vrei să fii iubit, 
apărat, dacă nu de mine? 

Athos nu răspunse nimic. Făcu un semn prietenesc, prin 
care îl îndepărtă pe Grimaud, apoi se aşeză într-un jilţ, în timp 
ce Raoul rămase în picioare în faţa lui. 

— Am aflat — continuă Raoul — că ultima călătorie a 
domniei tale a fost o expediţie... şi că fierul şi focul te-au 
ameninţat. 

— Să nu mai vorbim despre asta, viconte — zise cu 
blândeţe Athos. Am plecat în grabă, e adevărat; dar slujirea 
regelui Carol al II-lea cerea această plecare grabnică. În ce 
priveşte îngrijorarea dumitale, îţi mulţumesc şi ştiu că pot să 
mă bizui pe domnia ta. Nu ţi-a lipsit nimic, viconte, în timpul 
absenței mele? 

— Nu, domnule, mulţumesc. 

— Îi dădusem ordin lui Blaisois să-ţi numere o sută de 
pistoli la prima nevoie de bani. 

— Domnule, nici nu l-am văzut pe Blaisois. 

— Atunci înseamnă că n-ai avut nevoie de bani. 

— Domnule, mi-au rămas treizeci de pistoli din vânzarea 
cailor pe care i-am luat în ultima mea campanie, iar domnul 
prinţ de Conde a avut bunătatea de a mă lăsa să câştig două 
sute de pistoli la joc, acum trei luni. 

— Joci?... Asta nu-mi place, Raoul. 

— Nu joc niciodată, domnule; domnul de Condé mi-a 
poruncii să ţin cărţile lui, la Chantilly... într-o seară când a venit 
un trimis al regelui şi m-am supus; domnul de Condé mi-a spus 
să păstrez tot ce câştigasem în acea partidă. 

— Acesta este cumva un obicei al casei, Raoul? întrebă 
Athos, încruntându-şi sprâncenele. 


— Da, domnule; în fiecare săptămână, domnul prinţ de 
Condé oferă, sub o formă sau alta, un astfel de prilej unuia din 
gentilomii săi. Sunt cincizeci de gentilomi în jurul alteţei sale; 
de astădată, a fost rândul meu. 

— Bun. Ai fost, aşadar şi în Spania? 

— Da, domnule, am făcut o călătorie foarte frumoasă şi 
foarte interesantă. 

— E o lună de când te-ai întors, nu? 

— Da, domnule. 

— Şi, în această lună? 

— În aceasta lună... 

— Ce-ai făcut? 

— Mi-am văzut de serviciul meu, domnule. 

— N-ai fost niciodată la mine, în La Fere? 

Raoul roşi. Athos îl privi drept în ochi, liniştit. 

— Ai greşi dacă nu m-ai crede — zise Raoul. Am roşit, simt 
asta, dar fără să vreau. Întrebarea pe care îmi faci onoarea de a 
mi-o pune e de natură a trezi în mine multe emoţii. Am roşit 
deci fiindcă sunt emoţionat, nu fiindcă mint. 

— Ştiu, Raoul, că nu minţi niciodată. 

— Nu, domnule. 

— De altfel, prietene, ai fi făcut-o degeaba; ceea ce voiam 
eu să-ţi spun... 

— Am înţeles, domnule. Voiai sa mă întrebi dacă n-am fost 
cumva la Blois. 

— Întocmai. 

— N-am fost şi nici n-am văzut persoana de care vrei să-mi 
vorbeşti. 

Glasul lui Raoul tremura uşor rostind aceste cuvinte. 
Athos, ca unul care înţelegea prea bine chestiunile delicate, 
adăugă numaidecât: 

— Raoul, îmi răspunzi cu sufletul îndoit; suferi. 

— Mult, domnule. M-ai oprit de a mă duce la Blois şi de a o 
revedea pe domnişoara de La Vallière. 

Aci tânărul se opri. Acest nume dulce, pe care-l rostea cu 
atâta plăcere, îi sfâşia inima, în timp ce-i mângâia buzele. 

— Şi am făcut bine, Raoul — se grăbi să spună Athos. Nu 
sunt un părinte barbar sau nedrept; respect dragostea 
adevărată, dar mă gândesc pentru dumneata la un viitor... la un 
viitor măreț. O domnie nouă va străluci ca un nou răsărit; 
războiul îl cheamă pe tânărul rege, plin de spirit cavaleresc. 


Ceea ce trebuie pentru această înflăcărare eroică e un batalion 
de locotenenţi, tineri şi liberi, care să se avânte în luptă cu 
însufleţire şi să cadă strigând: Trăiască regele! iar nu: Adio, 
nevastă!... Înţelegi asta, Raoul? Oricât de brutala pare să fie 
judecata mea, te conjur să mă crezi şi să-ţi întorci privirea de la 
aceste prime zile ale tinereţii, când te laşi furat de plăcerea de 
a iubi, zile de dulce lâncezeală care înmoaie inima şi o face prea 
slabă pentru acele licori tari şi amare care se numesc glorie şi 
luptă. Da, Raoul, îţi repet, vreau să vezi în sfatul meu numai 
dorinţa de a-ţi fi de folos, numai ambiția de a te vedea 
ridicându-te cât mai sus. Te socot în stare să devii un ora de 
seamă. Mergi singur, vei merge mai bine şi mai repede. 

— Ai poruncit, domnule — răspunse Raoul — şi mă supun. 

— Poruncit! strigă Athos. Aşa îmi răspunzi oare? Ţi-am 
poruncit? O, îmi răstălmăceşti cuvintele şi ocoleşti bunele mele 
gânduri! Nu ţi-am poruncit, te-am rugat. 

— Nu, domnule, mi-ai poruncit — zise Raoul cu 
îndărătnicie — dar chiar de nu mi-ai fi făcut decât o rugăminte, 
ea ar avea mai multă tărie decât o poruncă. N-am revăzut-o pe 
domnişoara de La Vallière. 

— Dar văd că suferi! Suferi! stărui Athos. 

Raoul nu răspunse. 

— Te găsesc palid, întristat. Acest simţământ să fie oare 
atât de puternic? 

— E o pasiune — răspunse Raoul. 

— Nu... o obişnuinţă. 

— Domnule, ştii că am călătorit mult, că am petrecut doi 
ani departe de ea. Orice obişnuinţă se poate pierde în doi ani, 
cred... Ei bine, la întoarcere, iubeam, nu mai tare, căci nu se 
poate, dar tot atât de mult. Domnişoara de La Valliere e pentru 
mine o tovărăşie ideala; dar domnia ta eşti pentru mine 
Dumnezeul pe pământ... Domniei tale îţi voi jertfi totul. 

— Ai face foarte rău — zise Athos. Nu am nici un drept 
asupra dumitale. Vârsta te face liber; nici nu mai ai măcar 
nevoie de consimţământul meu. De altminteri, nu-ţi voi refuza 
consimţământul, după tot ce mi-ai spus acum. Căsătoreşte-te cu 
domnişoara de La Vallière, dacă asta ţi-e dorinţa. 

Raoul făcu o mişcare, apoi zise dintr-o dată: 

— Eşti un om bun, domnule şi încuviințarea domniei tale 
mă umple de recunoştinţă, dar nu voi primi. 

— Aşadar, dumneata refuzi acum? 


— Da, domnule. 

— Nu-ţi voi mai spune nimic, Raoul. 

— Dar în inima domniei tale eşti împotriva acestei 
căsătorii; fiindcă nu mi-ai ales-o dumneata. 

— E adevărat. 

— E destul ca să nu mai stăruiesc; voi aştepta. 

— la seama, Raoul! Ceea ce ai spus e serios. 

— O ştiu prea bine, domnule; voi aştepta, ţi-am spus. 

— Ce? Ca să mor eu? făcu Athos toarte tulburat. 

— Oh, domnule! strigă Raoul cu lacrimi în glas. E cu 
putinţă să-mi sfâşii inima astfel, mie care nu te-am supărat cu 
nimic, niciodată? 

— Scumpul meu copil, e adevărat — murmură Athos, 
strângându-şi cu putere buzele pentru a-şi înăbuşi tulburarea 
pe care nu şi-o mai putea stăpâni. Nu, na vreau să te chinuiesc 
de loc; însă nu pot să înţeleg ce aştepţi... Aştepţi să nu mai 
iubeşti? 

— Ah, cât despre asta, nu, domnule; aştept să-ţi schimbi 
părerea. 

— Vreau să fac o încercare, Raoul; vreau să văd dacă 
domnişoara de La Vallière va aştepta şi ea. 

— Sper că da, domnule. 

— Dar, ia seama, Raoul! Dacă nu va aştepta! Ah, eşti atât 
de tânăr, atât de încrezător, atât de cinstit... Femeile sunt 
schimbătoare. 

— Nu mi-ai vorbit niciodată rău despre femei, domnule; 
domnia ta nu a avut niciodată motiv să se plângă de ele; de ce 
te plângi acum faţă de mine, când e vorba de domnişoara de La 
Vallière? 

— E adevărat — zise Athos, lăsându-şi ochii în jos — 
niciodată nu ţi-am vorbit rău despre femei; niciodată nu am 
avut de ce mă plânge de ele; niciodată domnişoara de La 
Vallière n-a dat loc la vreo bănuială; dar atunci când prevezi 
ceva, trebuie să mergi până la excepţii, până la cea din urmă 
închipuire. Dacă, zic, domnişoara de La Vallière nu te va 
aştepta? 

— Cum asta, domnule? 

— Dacă îşi va întoarce ochii în altă parte? 

— Să se uite la alt bărbat, vrei să spui? făcu Raoul, pălind 
la gândul acesta. 

— Chiar aşa. 


— Ei bine, domnule, îl voi ucide pe acest bărbat — 
răspunse cu simplitate Raoul — şi pe toţi bărbaţii pe care-i va 
alege domnişoara de La Vallière, până când unul din ei mă va 
ucide pe mine, sau până când domnişoara de La Vallière îmi va 
fi dat inima ei. 

Athos tresări. 

— Credeam — reluă el cu un glas surd — cât mă socoteai 
adineauri Dumnezeul tău, legea ta supremă pe această lume. 

— Oh — rosti Raoul tremurând — îmi vei interzice duelul? 

— Şi dacă aş face-o, Raoul? 

— Mă vei opri să mai sper, domnule, şi, prin urmare, nu m- 
ai putea opri să mor. 

Athos îşi ridică ochii asupra vicontelui. Rostise aceste 
cuvinte cu o intonaţie sumbră, ce însoțea o privire tot atât de 
sumbră. 

— Destul — zise Athos după un răstimp de tăcere — destul 
asupra acestui trist subiect, căci amândoi exagerăm deopotrivă. 
Trăieşte fiecare zi, Raoul; fă-ţi serviciul, iubeşte-o pe 
domnişoara de La Vallière, într-un cuvânt poartă-te ca un 
bărbat, pentru că eşti la vârsta bărbăţiei; numai nu uita că te 
iubesc nespus de mult şi că şi dumneata pretinzi că mă iubeşti. 

— Ah, domnule conte! exclamă Raoul, apăsând mâna lui 
Athos pe inima sa. 

— Bine, scumpe copil. Acum lasă-mă, vreau să mă 
odihnesc. Ascultă, domnul d'Artagnan s-a întors din Anglia 
împreună cu mine; îi datorezi o vizită. 

— l-o voi face, domnule, cu multă plăcere; ştii cât îl 
preţuiesc pe domnul d'Artagnan! 

— Ai şi de ce: e un om cinstit şi un brav cavaler. 

— Şi care te iubeşte! adăugă Raoul. 

— De asta sunt sigur... Cunoşti adresa lui? 

— Dar la Luvru, la Palatul Regal, pretutindeni unde se află 
regele. Nu comandă o companie de muşchetari? 

— Nu, deocamdată, domnul d'Artagnan e în concediu; se 
odihneşte... Nu-l căuta, deci, la serviciul său. Vei afla veşti 
despre el la un oarecare domn Planchet. 

— Vechiul său lacheu? 

— Exact, care a devenit băcan. 

— Ştiu; strada Lombarzilor. 

— Cam aşa ceva... sau strada Arcis. 

— ÎI voi găsi, domnule, îl voi găsi. 


— Spune-i o mie de lucruri bune din partea mea şi să-l 
aduci să ia masa cu mine înainte de a mă îndrepta spre La Fere. 

— Da, domnule. 

— Bună seara, Raoul. 

— Domnule, văd că ai un ordin pe care nu-l ştiam până 
acum la domnia ta; primeşte felicitările mele. 

— Lâna de Aur?... E adevărat... Zorzoane, fiul meu... care 
nu-l mai încântă nici măcar pe un bătrân copil ca mine... Bună 
seara, Raoul! 


Capitolul LII 


Lecţia lui d'Artagnan 


Raoul nu-l găsi a doua zi pe d'Artagnan, aşa cum sperase. 
Îl întâlni doar pe Planchet, care se bucură foarte mult 
revăzându-l pe acest tânăr, căruia îi adresă vreo două-trei 
complimente războinice, în care nu se simţea nici pe departe 
băcănia. Dar, în timp ce se întorcea de la Vincennes, a doua zi, 
împreună cu cincizeci de dragoni pe care i-i dăduse în seamă 
domnul de Conde, Raoul zări, în piaţa Baudoyer, un bărbat ce 
privea, cu nasul în vînt, o casă, aşa cum ai privi un cal pe care 
ai dori să-l cumperi. 

Acest bărbat, îmbrăcat într-un costum de burghez, încheiat 
până sub bărbie ca o tunică militară, cu o mică pălărie pe cap şi 
având la şold o spadă cu teaca de piele încrustată, întoarse 
capul îndată ce auzi tropotul cailor şi încetă de a se mai uita la 
casă, pentru a se uita la dragoni. 

Era însuşi domnul d'Artagnan; d'Artagnan pe jos; 
d'Artagnan cu mâinile la spate, trecând în revistă o mică trupă 
de dragoni, după ce trecuse în revistă o înşiruire de clădiri. Nici 
un soldat, nici un găitan, nici o potcoavă de cal nu scăpă 
inspecției sale. 

Raoul călărea în flancul trupei sale; d'Artagnan îl zări abia 
la urmă. 

— Hei! strigă el. Hei, la dracu! 

— Nu mă înşel oare? zise Raoul, strunind calul. 


— Nu, nu te înşeli. Bună ziua! răspunse fostul muşchetar. 

Şi Raoul veni să-i strângă mâna cu căldură vechiului său 
prieten. 

— la seama, Raoul — îi spuse d'Artagnan — calul al doilea 
din rândul al cincilea îşi va pierde o potcoavă înainte de a 
ajunge la podul Maria; nu mai are decât doua caiele la piciorul 
stâng de dinainte. 

— Aşteaptă-mă — zise Raoul — mă întorc îndată. 

— Îţi părăseşti detaşamentul? 

— O să mă înlocuiască stegarul. 

— Vii să mănânci cu mine? 

— Foarte bucuros, domnule d'Artagnan. 

— Atunci repede, descalecă, sau dă-mi şi mie un cai. 

— Aş vrea mai curând să mergem amândoi pe jos. 

Raoul se grăbi să-i spună ceva stegarului, care-i luă locui 
pe margine; apoi sări din şa, dădu calul său unui dragon şi, 
foarte voios, îl luă de braţ pe domnul d'Artagnan, care, după 
toate aceste demonstraţii, îl privea cu o încântare de 
cunoscător. 

— Şi vii de la Vincennes? îi întrebă el mai întâi şi întâi. 

— Da, domnule cavaler. 

— Cardinalul?... 

— E greu bolnav; se spune chiar că a murit. 

— Stai bine cu domnul Fouquet? zise d'Artagnan, arătând, 
printr-o mişcare dispreţuitoare din umeri, că moartea lui 
Mazarin nu-l impresiona prea mult. 

— Cu domnul Fouquet? răspunse Raoul. Nu-l cunosc. 

— Foarte rău, foarte rău, căci un rege nou caută totdeauna 
să se înconjoare de oameni noi. 

— O, regele n-are de ce să-mi vrea răul — replică tânărul. 

— Eu nu-ți vorbesc de coroană — zise d'Artagnan — ci de 
rege... Şi acum, după moartea cardinalului, regele e domnul 
Fouquet. E vorba să te ai foarte bine cu domnul Fouquet, dacă 
vrei să nu mucezeşti toată viaţa, aşa cum am mucezit eu... E 
adevărat că ai alţi ocrotitori, din fericire. 

— Pe domnul prinţ de Condé, în primul rând. 

— Învechit, învechit, dragul meu. 

— Pe domnul conte de La Fere. 

— Athos? O, e cu totul altceva. Da, Athos... dacă vrei să-ţi 
croieşti drum în Anglia, numai cu el să stai de vorbă. Aş putea 


să-ţi spun, fără să mă laud, că şi eu am oarecare trecere la 
curtea lui Carol al II-lea. Iată un rege adevărat, pe legea mea! 

— Ah! făcu Raoul cu naiva curiozitate a tinerilor 
binecrescuţi care aud vorbindu-se despre bărbăţie şi curaj. 

— Da, un rege care petrece, e drept, dar care a ştiut să-şi 
aleagă oameni de ispravă şi să le pună spada în mână. Athos e 
în bune relaţii cu el. Intră în serviciul lui Carol al II-lea şi dă-i la 
naiba pe samsarii de aici, care fură tot aşa de bine cu mâini 
franceze, ca şi cu degete italiene; lasă-l pe acest mic rege 
plângăreţ, care ne va da o domnie ca pe vremea lui Francise al 
II-lea. Cunogşti istoria, Raoul? 

— Da, domnule cavaler. 

— Atunci ştii că lui Francisc al Il-lea îi ţiuiau mereu 
urechile? 

— Nu, nu ştiam asta. 

— Că pe Carol al II-lea îl durea totdeauna capul? 

— Ah! 

— Şi că Henric al III-lea se plângea veşnic de burtă? 

Raoul începu să râdă. 

— Ei bine, dragă prietene, Ludovic al XIV-lea suferă de 
inimă albastră. E jalnic să vezi cum un rege oftează de seara 
până dimineaţa şi nu e în stare să spună măcar o dată pe zi: "Pe 
toţi dracii!" sau: "La naiba!"... mă rog, ceva care să semene a 
bărbăţie. 

— Din pricina asta ai părăsit serviciul, domnule cavaler? 
întrebă Raoul. 

— Da. 

— Dar atunci, scumpe domnule d'Artagnan, ţi-ai pierdut 
orice nădejde; n-ai să mai faci niciodată avere. 

— Oh, în privinţa asta — replică d'Artagnan cu nepăsare — 
sunt un om chivernisit. Am avut ceva de la familia mea. 

Raoul îl privi îndeaproape. Sărăcia lui d'Artagnan era de 
pomină. Gascon, era bogat numai în ghinioane, în ciuda tuturor 
gasconadelor din Franţa şi Navarra; Raoul auzise de sute de ori 
rostindu-se numele lui d'Artagnan alături de al lui lov, aşa cum 
sunt amintiţi totdeauna împreună gemenii Romulus şi Remus. 
Mugşchetarul îi surprinse privirea plină de mirare. 

— Şi apoi, tatăl tău îţi va fi spus că am fost în Anglia. 

— Da, domnule cavaler. 

— Şi că am avut acolo o fericită întâlnire. 

— Nu, domnule, nu ştiu nimic despre asta. 


— Da, unul dintre bunii mei prieteni, un foarte mare 
senior, viceregele Scoției şi al Irlandei, mi-a găsit o moştenire. 

— O moştenire? 

— Destul de frumuşică. 

— Aşadar, eşti un om bogat. 

— Hm! 

— Primeşte felicitările mele sincere. 

— Mulţumesc... lată, asta e casa mea. 

— În Piaţa Grevei? 

— Da; nu-ţi place acest cartier? 

— Dimpotrivă: Sena e foarte frumoasă aici... O, minunată 
casă! De pe vremuri! 

— "Icoana Maicii Domnului" era o cârciumă veche, pe care, 
de două zile, am transformat-o în casă de locuit. 

— Dar cârciuma văd că e încă deschisă. 

— N-am ce face! 

— Şi dumneata unde stai? 

— Eu stau la Planchet. 

— Adineauri mi-ai spus: "Asta e casa mea!" 

— Am spus fiindcă e a mea, într-adevăr. Am cumpărat-o eu. 

— Aha f făcu Raoul. 

— Unul la zece, scumpul meu Raoul; o afacere strălucită!... 
Am dat pe casă treizeci de mii de livre; are o grădină care dă în 
strada Mortellerie; cârciuma se închiriază pentru o mie de livre, 
împreună cu catul întâi; podul, sau catul al doilea, cu cinci sute 
de livre. 

— Ce vorbeşti? 

— Fără îndoială. 

— Un pod, cinci sute de livre? Dar nu poate fi locuit. 

— Nici nu-i de locuit. Dar observă că are două ferestre 
care dau spre piaţă. 

— Văd, domnule. 

— Ei bine, de câte ori este cineva tras pe roată, spânzurat, 
tăiat sau ars de viu, cele două ferestre se închiriază pentru 
douăzeci de pistoli. 

— Oh! făcu Raoul eu spaimă. 

— E dezgustător, nu-i aşa? zise d'Artagnan. 

— Oh! repetă Raoul. 

— E dezgustător, dar asta e... Aceşti gură-cască de 
parizieni sunt câteodată adevăraţi antropofagi. Eu nu-mi pot 


închipui că nişte oameni, nişte creştini, ar putea să facă 
asemenea târguri. 

— Nici eu. 

— În ce mă priveşte — continuă d'Artagnan — dacă aş 
locui aici, în zilele de execuţie eu aş astupa până şi găurile 
cheilor; dar, din fericire, nu stau aici. 

— Şi închiriezi podul ăsta cu cinci sute de livre? 

—  Lacomului de crâşmar care, la rândul lui, îl 
subînchiriază... Ajunge până la o mie cinci sute de livre. 

— Dobândă obişnuită la ban: unul la cinci — zise Raoul. 

— Întocmai. Mai rămâne partea din fund: magazii, cămări 
şi pivnițe care se umplu de apă în fiecare iarnă, două sute de 
livre; apoi grădina, foarte frumoasă, plină de pomi, pitită sub 
zidurile şi în umbra portalului de la Saint-Gervais şi Saint- 
Protais, o mie trei sute de livre. 

— O mie trei sute de livre! Dar e ceva regesc! 

— Să-ţi spun şi povestea. Bănuiesc pe un canonic oarecare 
de la parohie (aceşti canonici sunt nişte Cresuşi), îl bănuiesc 
deci că a închiriat grădina ca să poată face acolo chefuri, 
nestingherit. Locatarul spune că a dat-o unui anume domn 
Godard... E un nume adevărat, sau e un nume fals, treaba lui; 
să zicem că e adevărat şi e un canonic; să zicem că e fals şi e un 
necunoscut; la ce m-aş amesteca? Plăteşte totdeauna înainte. 
Adineauri, când te-am întâlnit, tocmai mă gândeam să cumpăr 
în piaţa Baudoyer o casă al cărei fund să dea în grădina mea şi 
atunci aş avea o proprietate grozavă. Dragonii tăi m-au smuls 
din gândurile mele. Uite, s-o luăm pe strada Vannerie, vom 
ajunge drept la jupânul Planchet. 

D'Artagnan grăbi pasul şi intră într-adevăr cu Raoul la 
Planchet, într-o cameră pe care băcanul i-o dăduse fostului său 
stăpân. Planchet nu era acasă, dar masa fusese pregătită. Se 
mai simţea încă la băcan o rămăşiţă de ordine, de punctualitate 
militărească. 

D'Artagnan îl descusu pe Raoul în legătură cu viitorul său. 

— Tatăl tău te ţine de scurt? întrebă el. 

— Pe drept, domnule cavaler. 

— Oh, ştiu că Athos e un om drept, dar poate cam strâns la 
pungă. 

— O mână regească, domnule d'Artagnan. 

— Nu te sfii, băiatule; dacă vreodată ai nevoie de niscaiva 
pistoli, bătrânul muşchetar e aici. 


— Scumpe domnule d'Artagnan... 

— Joci cumva cărţi? 

— Niciodată. 

— Atunci, ai noroc la femei?... Văd că roşeşti... Oh, micule 
Aramis, spune! Dragul meu, femeile costă mai mult decât jocul 
de cărţi. E adevărat că te baţi atunci când pierzi şi asta poate fi 
o răsplată. Păcat că plângăreţul de rege îi pune să plătească 
amendă pe cei care trag spada din teacă! Ce domnie, dragul 
meu Raoul, ce domnie! Când te gândeşti că, pe vremea mea, 
muşchetarii erau asediați în case, ca Hector şi Priam în cetatea 
Troiei; şi femeile se văicăreau şi zidurile râdeau, iar cinci sute 
de ticăloşi băteau din palme şi strigau: "Pe el! Pe el!" când nu 
era vorba de un muschetar. La dracu! Voi ăştia n-o să mai 
apucaţi asemenea vremuri. 

— Il vorbeşti de rău pe rege, domnule d'Artagnan, dar îl 
cunoşti atât de puţin! 

— Eu? Ascultă, Raoul: eu prevăd tot ce va face zi cu zi, 
ceas cu ceas, ţine minte vorbele mele! Cardinalul, odată mort, 
va plânge; fie, e lucrul cel mai puţin neghiob pe care-l va face, 
mai ales dacă nu-şi va lua lacrimile în serios. 

— Pe urmă? 

— Pe urmă va cere domnului Fouquet să-i întocmească o 
pensie şi se va duce să compună versuri la Fontainebleau 
pentru vreo Mancini oarecare, căreia regina ar fi în stare să-i 
scoată ochii. Vezi tu, regina, e o spaniolă şi are ca soacră pe 
doamna Ana de Austria. Le cunosc eu pe spaniolele astea din 
casa de Austria! 

— Şi pe urmă? 

— Pe urmă, după ce va fi smuls galoanele de argint ale 
elveţienilor săi, fiindcă broderia e prea scumpă, îi va lăsa pe 
muşchetari să umble pe jos, fiindcă ovăzul şi fânul unui cal 
costă cinci băncuţe pe zi. 

— O, nu vorbi aşa! 

— Nu-mi pasă! Nu mai sunt muşchetar, nu-i aşa? Că ceilalţi 
umblă călare sau pe jos, că poartă o prăjină, o frigare, o spadă 
sau nimic, puţin îmi pasă! 

— Scumpe domnule d'Artagnan, te rog, nu-l mai vorbi de 
rău pe rege în faţa mea... Sunt, aş putea zice, în serviciul său şi 
tatăl meu nu mi-ar ierta ca am ascultat, chiar şi din gura 
dumitale, cuvinte jignitoare despre maiestatea sa. 


— Tatăl tău?... Eh, e un cavaler al tuturor cauzelor slabe. 
La dracu! Da, tatăl e un om viteaz, un Cezar, e adevărat; dar nu 
ştie să vadă. 

— Aşa! Prea bine, cavalere — zise Raoul râzând. lată că-l 
vorbeşti de rău şi pe tatăl meu, acela pe care-l numeai 
totdeauna marele Athos. Eşti întors pe dos astăzi şi bogăţia te-a 
acrit, ca sărăcia pe alţii. 

— Ai dreptate, la dracu! Sunt un neisprăvit şi-i beştelesc pe 
alţii; sunt un nenorocit de bătrân, o funie roasă, o platoşă 
găurită, o cizmă fără talpă, un pinten fără rozetă; dar fă-mi o 
plăcere şi spune-mi ceva. 

— Ce să-ţi spun, scumpe domnule d'Artagnan? 

— Spune-mi aşa: "Mazarin era un om de nimic". 

— Poate că a şi murit. 

— Cu atât mai bine; am zis era; dacă n-aş avea speranţa c-a 
murit, te-aş ruga să spui: "Mazarin e un om de nimic". Spune, 
haide, spune, dacă mă iubeşti. 

— Fie, asta nu mă stinghereşte cu nimic. 

— Atunci spune. 

— Mazarin era un om de nimic — zise Raoul zâmbindu-i 
muşchetarului, care se topea de bucurie, ca în zilele lui bune. 

— O clipă! făcu acesta. Ai rostit prima propoziţiune: iată 
acum şi urmarea. Repetă, Raoul, repetă: "Dar îmi va părea rău 
după Mazarin". 

— Cavalere! 

— Nu vrei s-o spui, dar am s-o spun eu de două ori pentru 
tine... Dar îţi va părea rău după Mazarin. 

Râdeau împreună şi se ciorovăiau ca să formuleze această 
profesiune de principii, când unul din băieţii de prăvălie intră 
pe uşă. 

— O scrisoare, domnule — zise el — pentru domnul 
d'Artagnan. 

— Mulţumesc... Ce-o mai fi şi asta? se întrebă muşchetarul. 

— Scrisul domnului conte — zise Raoul. 

— Da, da. 

Şi d'Artagnan desfăcu hârtia. 


“Scumpe prietene — scria Athos — am fost rugat din 
partea regelui să te caut..." 


— Pe mine? se miră d'Artagnan, lăsând scrisoarea să cadă 
sub masă. 

Raoul o ridică şi citi mai departe cu glas tare; 

"— Grăbeşte-te... Maiestatea sa are mare nevoie să-ţi 
vorbească şi te aşteaptă la Luvru." 


— Pe mine? repetă muşchetarul. 
— He! He! făcu Raoul. 
— Oh! Oh! răspunse d'Artagnan. Ce-o mai fi şi asta? 


Capitolul LIII 


Regele 


Prima mişcare de surprindere trecută, d'Artagnan mai citi 
o dată răvaşul lui Athos. 

— E ciudat — zise el — că regele trimite după mine. 

— De ce să fie ciudat? întrebă Raoul. Nu crezi, oare, 
domnule, că regelui ar putea să-i pară rău după un. slujitor ca 
dumneata? 

— Oh! Oh! strigă ofiţerul, râzând silit. Dumneata mă iei 
peste picior, jupâne Raoul. Dacă regelui i-ar fi părut rău după 
mine, nu m-ar fi lăsat să plec. Nu, nu, eu văd în toată povestea 
asta ceva mai bun, sau ceva mai rău, dacă vrei. 

— Mai rău? Dar ce anume, domnule cavaler? 

— Eşti tânăr, eşti încrezător, eşti un om minunat... Cum aş 
vrea să mai fiu şi eu o dată ca tine! Să ai douăzeci şi patru de 
ani, fruntea netedă şi să nu te gândeşti la nimic, decât la femei, 
la dragoste şi la fapte măreţe... Oh, Raoul, atâta vreme cât nu 
vei fi primit zâmbetele regilor şi spovedaniile reginelor; atâta 
vreme cât nu vei fi văzut doi cardinali murind sub ochii tăi, unul 
tigru, celălalt vulpoi; atâta vreme cât nu vei fi avut... Dar la ce 
bun toate aceste neghiobii! E vremea să ne despărţim, Raoul. 

— Cum îmi vorbeşti! Cu ce aer grav! 

— Eh, totuşi ar face să ştii... Ascultă-mă, am să-ţi dau o 
însărcinare. 


— Ascult, scumpe domnule d'Artagnan. 

— Să te duci şi să-i spui părintelui tău că am plecat. 

— Pleci cu adevărat? 

— La dracul!... li vei spune c-am trecut în Anglia şi că m-am 
stabilit în căsuţa mea de acolo. 

— În Anglia, dumneata?... Şi ordinele regelui? 

— Te găsesc din ce în ce mai naiv , îţi închipui cumva că 
am să mă duc fuga la Luvru şi să mă pun la dispoziţia acestui 
pui de lupoaică încoronat? 

— Pui de lupoaică! Regele! Dar, domnule cavaler, eşti 
nebun! 

— Dimpotrivă, n-am fost niciodată mai înţelept. Tu nu ştii 
ce vrea să facă din mine acest vrednic urmaş al lui Ludovic cel 
Drept... Dar, la dracu, asta e o politica... Vrea să mă închidă în 
Bastilia şi nimic mai mult, înţelegi? 

— Şi pentru ce? făcu Raoul îngrozit de ceea ce auzea. 

— Pentru nişte vorbe pe care i le-am spus într-o zi la 
Blois... Am fost tăios; şi el n-a uitat. 

— Dar ce i-ai spus? 

— Că e un neputincios, o hahaleră, un caraghios. 

— Ah, Doamne!... exclamă Raoul. E cu putinţă să-ţi fi ieşit 
asemenea vorbe din gură? 

— Poate că nu sunt chiar acestea cuvintele pe care i le-am 
spus, însă acesta este înţelesul. 

— Dar regele ar fi pus să fii întemnițat numaidecât! 

— Pe cine să pună? Eu aveam comanda muşchetarilor; ar fi 
trebuit să-mi poruncească mie să mă conduc pe mine însumi la 
închisoare şi n-aş fi consimţit pentru nimic în lume; m-aş fi 
împotrivit mie însumi... Şi-apoi am şters-o în Anglia... mai ia-l de 
unde nu-i pe d'Artagnan... Acum, cardinalul a murit, sau 
aproape; mă ştie la Paris, vrea să pună mâna pe mine. 

— Aşadar, cardinalul era ocrotitorul dumitale? 

— Cardinalul mă cunoştea; ştia unele lucruri despre mine; 
ştiam şi eu unele lucruri despre el, aşa că ne preţuiam reciproc. 
Şi pe urmă, dându-şi sufletul dracului, o va fi sfătuit pe Ana de 
Austria să mă pună la loc sigur. Du-te, deci, şi-l caută pe tatăl 
tău, povesteşte-i cum stau lucrurile şi adio! 

— Scumpe domnule d'Artagnan — zise Raoul foarte 
tulburat, după ce-şi aruncă ochii pe fereastră — n-ai să poţi 
totuşi fugi. 

— Şi pentru ce? 


— Fiindcă e jos un ofiţer al elveţienilor, care te aşteaptă. 

— Ei şi? 

— Nimic, te va aresta. 

D'Artagnan izbucni într-un hohot de râs homeric. 

— Oh, ştiu bine c-ai să i te împotriveşti, că ai să te lupţi cu 
el; ştiu bine că vei fi învingător chiar; dar asta e răzvrătire, iar 
dumneata însuţi eşti ofiţer şi ştii ce înseamnă disciplina. 

— Dracu' de copil, ce bine le vede, câtă dreptate are! 
bâigui d'Artagnan. 

— Eşti de aceeaşi părere cu mine, nu-i aşa? 

— Da. În loc să ies pe stradă, unde mă aşteaptă acest 
nătărău, mă voi strecura prin dos. Am un cal în grajd; e bun; îl 
voi goni până crapă, am destui bani şi, din cal crăpat în cal 
crăpat, voi ajunge la Boulogne în unsprezece ceasuri; cunosc 
drumul... Să nu-i mai spui decât un singur lucru părintelui tău. 

— Ce anume? 

— Că... ceea ce ştie el se află la Planchet, în afară de o 
cincime şi că... 

— Dar, scumpe domnule d'Artagnan, ia seama: dacă fugi, 
se vor spune două lucruri. 

— Ce lucruri, prietene? 

— Întâi, că ţi-a fost frică. 

— Oh şi cine va spune asta? 

— Regele, în primul rând. 

— Ei bine, dar... va spune adevărul. Mi-e frică. 

— Al doilea, că te simţi vinovat. 

— Vinovat, pentru ce? 

— Pentru fărădelegile pe care vor voi să ţi le arunce în 
spinare. 

— Şi asta-i adevărat... Atunci, mă sfătuieşti să mă las târât 
la închisoare? 

— Domnul conte de La Fere te va sfătui ca şi mine. 

— Ştiu, la dracu! zise d'Artagnan, pe gânduri. Ai dreptate, 
nu pot să fug. Dar dacă mă vor arunca în Bastilia? 

— O să te scoatem noi de-acolo — zise Raoul pe un ton 
liniştit şi ferm. 

— La naiba! strigă d'Artagnan, apucându-i mâna. Ai spus 
asta într-un chip minunat, Raoul; parcă ar fi vorbit Athos însuşi. 
Ei bine, mă duc. Nu uita ultima mea rugăminte. 

— Afară de o cincime, ştiu — răspunse Raoul. 


— Da, eşti un băiat de ispravă şi vreau să mai adaug ceva 
la aceasta. 

— Spune. 

— Dacă n-o să mă puteţi scoate de la Bastilia şi dacă o să 
mor acolo... oh, s-a mai văzut asta... sau dacă voi fi un 
întemnițat osândit de toată lumea, eu care am fost un om 
cumsecade... atunci, restul de trei cincimi ţi le dau ţie, iar a 
patra tatălui tău. 

— Cavalere! 

— La dracu! Dacă vrei să-mi cânţi prohodul, eşti liber S-o 
faci. 

Spunând acestea, d'Artagnan îşi trase cordonul la piept, îşi 
încinse spada, luă o pălărie a cărei pană era nouă şi-i întinse 
mâna lui Raoul, care se aruncă în braţele sale. 

Odată ajuns în prăvălie, îşi roti privirea asupra 
vânzătorilor, care urmăreau scena cu o mândrie amestecată cu 
puţină teamă; apoi, vârându-şi mâna într-o cutie cu stafide 
mărunte de Corint, se îndreptă spre ofiţerul care aştepta cu un 
aer de filozof în faţa dughenei. 

— Ei drăcie! Mutra asta!... Dumneata să fii oare, domnule 
de Friedisch? strigă cu voioşie muşchetarul. Ah, ah, am ajuns să 
ne arestăm prietenii? 

— Îl arestează! şoptiră între ei vânzătorii. 

— Eu este — răspunse elveţianul. Bun ziua, domn 
d'Artagnan. 

— Trebuie să-ţi dau spada? Te previn că e lungă şi grea. 
Lasă-mă s-o port măcar până la Luvru; sunt caraghios când 
umblu pe străzi fără spadă, iar dumneata ai fi şi mai caraghios 
decât mine, mergând cu două deodată. 

— Rege nu spus asta — răspunse elveţianul. Păstrezi, deci, 
spadă al vostru. 

— Ei bine, e foarte drăguţ din partea regelui. Să mergem 
mai repede. 

Domnul de Friedisch nu era vorbăreţ, iar d'Artagnan avea 
prea multe gânduri în cap, ca să fie. De la prăvălia lui Planchet 
până la Luvru nu era mult; ajunseră în zece minute. Tocmai se 
însera. 

Domnul de Friedisch vru să intre pe din dos. 

— Nu — zise d'Artagnan — pierdem timp pe acolo; s-o 
luăm pe scara cea mică. 


Elveţianul făcu aşa cum îi spuse d'Artagnan şi îl conduse în 
vestibulul de la cabinetul lui Ludovic al XIV-lea. Ajuns aici, îl 
salută pe prizonierul său şi, fără a mai spune nimic, se întoarse 
la post. 

D'Artagnan nici nu avu timp să se întrebe de ce nui se 
luase încă spada, că uşa cabinetului se deschise şi un valet de 
cameră strigă: 

— Domnul d'Artagnan! 

Muşchetarul îşi luă ţinuta de paradă şi intră, cu ochii mari 
deschişi, cu fruntea senină, cu mustaţa răsucită. 

Regele se afla aşezat la masă şi scria. Nu făcu nici o 
mişcare când pasul muşchetarului răsună pe parchet, nu ridică 
nici măcar faţa. D'Artagnan înaintă până în mijlocul sălii şi, 
văzând că regele nu-i dă nici o atenţie, înțelegând pe de altă 
parte în chip limpede că asta era o prefăcătorie, că făcea pe 
supăratul, pregătindu-se astfel pentru explicaţia ce avea să 
urmeze, se întoarse cu spatele către Prinţ şi începu să 
privească foarte preocupat picturile de pe perete şi crăpăturile 
din tavan. Această atitudine era însoţită de următorul monolog 
tacit: "Aşa, vrei să mă umileşti deci, tu, pe care te ştiu de mic, 
pe care te-am salvat ca pe copilul meu, pe care te-am slujit ca 
pe Dumnezeul meu, adică pentru nimic... Aşteaptă, aşteaptă; ai 
să vezi îndată ce poate face un om care a împins vântul stârnit 
de răscoala hughenoţilor în barba domnului cardinal, a 
adevăratului cardinal!" 

Ludovic al XIV-lea întoarse, în sfârşit, capul. 

— Eşti aici, domnule d'Artagnan? făcu el. 

D'Artagnan observă tonul şi-l imită. 

— Da, sire — răspunse el. 

— Bine; fii bun şi aşteaptă până închei. 

D'Artagnan nu răspunse nimic, ci numai se înclină. "E 
destul de politicos — gândi el — n-am ce zice!" 

Ludovic trase o semnătură apăsată şi arunca pana cu 
mânie. Muşchetarul îşi spuse în sinea lui: "Hai, supără-te, ca să- 
i dai drumul şi să mă dezlănţui şi pe mine; poate că atunci, la 
Blois, n-am vărsat sacul până la fund". 

Ludovic se ridică, îşi trecu palma peste frunte, apoi, 
oprindu-se în faţa lui d'Artagnan, îl privi cu un aer poruncitor şi 
prietenos totodată. "Ce vrea cu mine? De s-ar sfârşi odată!" 
gândi muşchetarul. 


— Domnule — vorbi regele — ai aflat fără îndoială că 
domnul cardinal a murit. 

— Bănuiam, sire. 

— Ştii, prin urmare, că acum sunt stăpân la mine? 

— Asta nu e ceva care să vie o dată cu moartea 
cardinalului, sire, cineva poate fi oricând stăpân la sine, dacă 
vrea acest lucru. 

— Da; dar îţi mai aduci aminte tot ceea ce mi-ai spus la 
Blois? 

"Iată-ne şi aici — gândi d'Artagnan; nu m-am înşelat, deci. 
Fie, cu atât mai bine. Înseamnă că mirosul mi-e încă destul de 
bun." 

— Nu-mi răspunzi? întrebă Ludovic. 

— Sire, cred că-mi amintesc. 

— Crezi numai? 

— E mult de atunci. 

— Dacă dumneata nu-ţi aduci aminte, eu n-am uitat. lată ce 
mi-ai spus, ascultă cu atenţie. 

— Oh, ascult cu amândouă urechile, sire, căci, după cum se 
pare, convorbirea va deveni interesantă pentru mine. 

Ludovic îl străpunse cu privirea pe muşchetar. Acesta 
mângâie pana de la pălărie, apoi îşi răsuci mustaţa şi aşteptă cu 
mult curaj. Ludovic continuă: 

— Ai părăsit serviciul meu, domnule, după ce mi-ai spus 
adevărul în faţă, aşa e? 

— Da, sire. 

— Adică după ce mi-ai dezvăluit tot ce credeai dumneata 
despre felul meu de a gândi şi de a acţiona. Asta e totdeauna un 
merit. Ai început prin a-mi spune că serveai familia mea de 
treizeci şi patru de ani şi că te simţeai obosit. 

— Aşa am spus, da, sire. 

— Dar ai mărturisit apoi că această oboseală era doar un 
pretext şi că nemulţumirea era pricina reală. 

— Eram nemulţumit, într-adevăr; dar de această 
nemulţumire n-am mai pomenit nimănui, precât ştiu şi dacă în 
faţa maiestăţii voastre voi fi vorbit prea tare, ca un om de 
inimă, faţă de altcineva nici nu m-am gândit măcar la asta. 

— Nu te dezvinovăţi, d'Artagnan şi ascultă-mă mai departe. 
Când mi-ai arătat fără înconjur că erai nemulţumit, ai primit 
drept răspuns o făgăduială; ţi-am spus: "Aşteaptă". E adevărat? 


— Da, sire, tot atât de adevărat ca şi ceea ce vă spuneam 
eu. 

— Iar dumneata mi-ai răspuns: "Mai târziu? Nu; acum, 
numaidecât!...' Nu te dezvinovăţi, îţi zic... Era firesc să te porţi 
astfel; dar n-aveai nici un pic de milă pentru prinţul dumitale, 
domnule d'Artagnan. 

— Sire... milă... pentru un rege... din partea unui biet 
soldat! 

— Mă înţelegi preabine; ştii doar bine că aveam nevoie de 
aşa ceva; ştiai bine că nu eram stăpânul; ştiai bine că îmi 
puneam toate speranţele în viitor. Totuşi, când ţi-am vorbit de 
acest viitor, mi-ai răspuns: "Mă retrag... numaidecât!" 

D'Artagnan îşi muşcă mustaţa. 

— E adevărat — murmură el. 

— Nu m-ai încurajat de loc, atunci când mă năpădeau 
necazurile — adăugă Ludovic al XIV-lea. 

— Dar — zise d'Artagnan, înălţându-şi cu nobleţe capul — 
dacă n-am încurajat pe maiestatea voastră când era săracă, nici 
n-am trădat-o vreodată. Mi-am vărsat sângele pentru nimic; am 
stat de veghe ca un câine la uşă, ştiind că n-o să-mi arunce 
nimeni nici pâine, nici oase. Sărac eu însumi, n-am cerut nimic 
altceva, decât retragerea de care maiestatea voastră vorbeşte. 

— Ştiu că eşti un om vrednic; eram însă tânăr şi trebuie să 
mă înţelegi... Ce vină îi aduceai regelui? Că-l lasă pe Carol al Il- 
lea fără sprijin?... Să zicem şi mai mult... că nu voia să se 
însoare cu domnişoara de Mancini? 

Spunând acestea, regele îl înfăşură pe muşchetar cu o 
privire adâncă. "Ah, ah — gândea acesta — face mai mult decât 
să-şi amintească, ghiceşte... Drace!" 

— Judecata dumitale — continuă Ludovic al XIV-lea — 
cădea atât asupra regelui, cât şi asupra omului... Dar, domnule 
d'Artagnan... această slăbiciune, căci priveai asta ca o 
slăbiciune... 

D'Artagnan nu spunea nimic. 

— Nu mi-o iertai nici în privinţa raporturilor cu domnul 
cardinal defunct; însă domnul cardinal nu m-a crescut el oare, 
nu m-a ajutat?... Ridicându-se şi susţinându-se pe sine, ştiu 
asta, totuşi binefacerea rămâne un lucru dovedit. Dacă aş fi fost 
nerecunoscător, egoist, m-ai fi iubit mai mult, m-ai fi slujit mai 
bine? 

— Sire... 


— Să nu mai vorbim despre asta, domnule; ar însemna să 
răscolesc în dumneata prea multe regrete şi în mine prea multe 
dureri. 

D'Artagnan nu se lăsa convins. Tânărul rege, vorbind cu el 
pe un ton semeţ, bătea pasul pe loc. 

— Te-ai mai gândit de atunci? reluă Ludovic al XIV-lea. 

— La ce, sire? întrebă politicos d'Artagnan. 

— Dar la tot ce-ţi spun, domnule! 

— Da, sire, fără îndoială... 

— Şi n-ai aşteptat un prilej ca să revii asupra cuvintelor 
dumitale? 

— Sire... 

— Şovăi, aşa mi se pare... 

— Nu înţeleg prea bine ceea ce maiestatea voastră îmi face 
cinstea să-mi spună. 

Ludovic încruntă din sprâncene. 

— Vă rog să mă iertaţi, sire; sunt de regulă cam greu de 
cap... anumite lucruri pătrund anevoie în mintea mea; e 
adevărat însă că, odată intrate, se înrădăcinează, acolo. 

— Da, mi se pare că ai o memorie bună. 

— Aproape tot atât de bună ca şi a maiestăţii voastre. 

— Atunci, dă-mi repede un răspuns... Timpul e scump 
pentru mine. Ce faci de când te-ai retras? 

— Avere, sire. 

— Cuvântul e dur, domnule d'Artagnan. 

— Maiestatea voastră îl ia în înţelesul rău, pesemne. Nu 
am faţă de rege decât un respect adânc şi dacă am fost 
necuviincios, ceea ce mi se poate ierta data fiind viaţa 
îndelungată petrecută în tabere şi în cazărmi, maiestatea 
voastră e cu mult mai presus decât mine pentru a se simţi 
jignită de o vorbă scăpată fără răutate din gura unui soldat. 

— În adevăr, am aflat că ai săvârşit o faptă de mare curaj 
în Anglia, domnule. Îmi pare numai rău că nu ţi-ai ţinut 
făgăduiala. 

— Eu? tăcu d'Artagnan. 

— De bună scamă... Mi-ai declarat solemn că nu vei sluji 
nici un alt prinţ după ce vei părăsi serviciul meu... Or, 
întreprinzând răsunătoarea răpire a domnului Monck, ai lucrat 
pentru regele Carol al II-lea. 

— lertaţi-mă, sire, am lucrat pentru mine. 

— Şi ţi-a izbutit? 


— Aşa cum căpitanilor din secolul al XV-lea le izbutea orice 
atac prin surprindere şi orice aventură. 

— Ce înţelegi dumneata prin izbândă?: Avere? 

— O sută de mii de scuzi, sire, pe care i-am câştigat într-o 
săptămână; de trei ori mai mult decât tot ce am aşteptat în 
cincizeci de ani. 

— Suma e frumoasă... Dar eşti mai ambițios, cred. 

— Eu, sire? Un sfert mi s-ar fi părut o comoară şi vă jur că 
nu mă gândesc s-o sporesc. 

— Ah, vrei să duci o viaţă liniştită? 

— Da, sire. 

— Să lepezi spada? 

— Am şi făcut-o. 

— Cu neputinţă, domnule d'Artagnan! rosti Ludovic pe un 
ton nestrămutat. 

— Dar, sire... 

— Ei bine? 

— Pentru ce mă întrebaţi? 

— Fiindcă eu nu vreau asta! zise tânărul Prinţ cu un glas 
atât de grav şi de impunător, încât d'Artagnan făcu o mişcare 
de surprindere, de nelinişte chiar. 

— Maiestatea voastră îmi dă voie să spun un cuvânt? 
întrebă d'Artagnan. 

— Spune. 

— Hotărârea asta am luat-o încă de pe vremea când eram 
sărac şi nebăgat în seamă. 

— Fie. Ei şi? 

— Astăzi însă, când prin străduinţele mele mi-am făurit o 
bunăstare proprie, maiestatea voastră vrea să mă lipsească de 
libertate, maiestatea voastră vrea să mă întoarcă la mai puţin, 
când eu am câştigat mai mult? 

— Cine ţi-a îngăduit, domnule, să pătrunzi în planurile 
mele şi să te târguieşti astfel cu mine? strigă Ludovic cu o voce 
aproape mânioasă. Cine ţi-a spus dumitale ce am eu de gând să 
fac, sau ce-ai să faci dumneata însuţi? 

— Sire — răspunse netulburat muşchetarul — sinceritatea, 
precât văd, nu-şi mai are rostul în convorbirea de azi, aşa cum 
s-a întâmplat atunci, la Blois, când am vorbit deschis. 

— Nu, domnule, totul s-a schimbat. 

— Adresez maiestăţii voastre urările mele sincere; dar... 

— Dar nu crezi că-i aşa? 


— Nu sunt un mare om de stat, totuşi am vederile melc în 
privinţa afacerilor; şi nu greşesc niciodată. De data asta, 
vederile mele nu se potrivesc cu ale maiestăţii voastre, sire. 
Domnia lui Mazarin s-a terminat, dar cea a bancherilor abia 
începe. Ei au banii; maiestatea voastră poate să le simtă lipsa 
adesea. A trăi sub gheara acestor lupi înfometați e greu pentru 
un om care se bizuie pe libertate. 

În acea clipă, cineva râcâi la uşa cabinetului; regele ridică 
faţa cu o expresie de mândrie. 

— Iartă-mă, domnule d'Artagnan — zise el — e domnul 
Colbert care vine să-mi dea un raport. Intră, domnule Colbert. 

D'Artagnan se retrase într-un colţ. Colbert intră, cu un 
teanc de hârtii în mână şi se opri în faţa regelui. E de la sine 
înţeles că gasconul nu pierdu prilejul de a-şi arunca privirea 
atât de isteaţă şi atât de iscoditoare asupra noii figuri ce se 
înfăţişase. 

— Gata? Cercetările au fost făcute? întreba regele. 

— Da, sire. 

— Şi părerea anchetatorilor? 

— Este că acuzaţii merită confiscarea averii şi moartea. 

— Ah! Ah! făcu regele, fără să-şi încrunte sprâncenele, 
aruncând însă o privire piezişă spre d'Artagnan... Dar părerea 
dumitale personală, domnule Colbert? întrebă regele. 

Colbert privi la rândul său spre d'Artagnan. Prezenţa lui 
stânjenitoare făcea să i se oprească vorbele pe buze. Regele 
înţelese. 

— Nu te nelinişti — zise el — e domnul d'Artagnan; nu-l 
cunoşti pe domnul d'Artagnan? 

Cei doi oameni se uitară atunci unul la altul; d'Artagnan cu 
o privire deschisă, înflăcărată; Colbert cu ochiul pe jumătate 
închis, înceţoşat. Îndrăzneala sinceră a unuia îi displăcea 
celuilalt; vicleana precauţie a  financiarului îi displăcea 
soldatului. 

— A, da, da, e domnul care a făcut treaba aceea frumoasă 
în Anglia — zise Colbert. 

Şi îl salută uşor pe d'Artagnan. 

— Ah! ripostă gasconul. E domnul care a ros argintul de la 
galoanele elveţienilor... Lăudabilă economie! 

Şi salută adânc. 

Financiarul crezuse că-l va pune în încurcătură pe 
muşchetar; muşchetarul însă îl înfundase pe financiar. 


— Domnule d'Artagnan — reluă regele, fără să fi remarcat 
toate aceste nuanţe care lui Mazarin nu i-ar fi scăpat câtuşi de 
puţin — e vorba de nişte administratori financiari care m-au 
furat, pe care am pus să-i prindă şi cărora urmează să le 
semnez osânda la moarte. 

— Oh! Oh! făcu d'Artagnan, tresărind. 

— Ce spui? 

— Nimic, sire; astea nu-s treburi care să mă privească pe 
mine. 

Regele luase pana în mână şi o apropie de hârtie. 

— Sire — îi şopti Colbert atunci — previn pe maiestatea 
voastră că dacă o pildă trebuie dată, această pildă va stârni 
unele greutăţi în execuţie. 

— Adică? întrebă Ludovic al XIV-lea. 

— Nu vă ascundeţi gândul — urmă liniştit Colbert; 
atingându-vă de administratorii financiari, înseamnă că vă 
atingeţi de ministrul de finanţe. Cei doi nenorociţi, cei doi 
vinovaţi de care e vorba, sunt prietenii unui personaj cu putere 
şi în ziua supliciului, care de altfel poate fi înăbuşit la Châtelet, 
se vor isca tulburări, să nu vă îndoiţi de asta. 

Ludovic se înroşi la faţă şi se întoarse către d'Artagnan, 
care îşi ronţăia încet mustaţa, nu fără un zâmbet de milă pentru 
financiar, ca şi pentru rege, care-l asculta cu atâta răbdare. 
Atunci, Ludovic al XIV-lea strânse pana şi, cu o mişcare atât de 
iute, încât mâna îi tremura, îşi puse semnătura în josul celor 
două hârtii prezentate de Colbert; apoi privindu-l pe acesta în 
faţă, zise: 

— Domnule Colbert, când îmi vei mai vorbi despre afaceri, 
să ştergi cât mai des cuvântul greutate din judecăţile şi părerile 
dumitale; cât despre cuvântul cu neputinţă, pe acesta să nu-l 
rosteşti niciodată. 

Colbert se înclină, foarte umilit că primise această lecţie de 
faţă cu muşchetarul; apoi dădu să plece; dar, dornic să-şi 
îndulcească înfrângerea, spuse: 

— Uitam să anunţ pe maiestatea voastră că bunurile 
confiscate se ridică la suma de cinci milioane livre. 

"Nu-i rău" — gândi d'Artagnan. 

— Şi atunci înseamnă că am în vistieria mea...? întrebă 
regele. 

— Optsprezece milioane de livre — răspunse Colbert, 
înclinându-se. 


— La dracu! Dar e foarte bine! murmură d'Artagnan. 

— Domnule Colbert — adăugă regele — vei străbate, te 
rog, galeria unde aşteaptă domnul de Lyonne şi-i vei spune să- 
mi prezinte ceea ce a scris... din ordinul meu. 

— Numaidecât, sire; maiestatea voastră mai are nevoie de 
mine în astă-seară? 

— Nu, domnule; adio! 

Colbert ieşi. 

— Să ne întoarcem la treburile noastre, domnule 
d'Artagnan — reluă Ludovic al XIV-lea, ca şi cum nimic nu s-ar 
fi întâmplat. Vezi dar că, în privinţa banilor, e o schimbare 
simţitoare. 

— Ca de la zero la optsprezece — replică vesel 
muşchetarul. Ah, iată ce i-ar fi trebuit maiestăţii voastre în ziua 
când maiestatea sa Carol al II-lea a venit la Blois. Cele două 
state nu s-ar mai vrăjmăşi astăzi; căci, trebuie s-o spun, eu văd 
şi în asta o piedică. 

— Dar mai întâi — ripostă Ludovic — eşti nedrept, 
domnule, căci dacă Providența m-ar fi ajutat să-i dau în ziua 
aceea un milion fratelui meu, dumneata n-ai fi părăsit serviciul 
meu şi, prin urmare, n-ai fi făcut avere... aşa cum spuneai 
adineauri. Şi apoi, în afară de această fericire, mai am una 
pentru dumneata, iar învrăjbirea mea cu Marea Britanie nu 
trebuie să te mire. 

Un valet de cameră îl întrerupse pe rege şi-l anunţă pe 
domnul de Lyonne. 

— Intră, domnule — zise regele. Eşti punctual, asta 
înseamnă că eşti un bun slujitor. Să vedem scrisoarea către 
fratele meu Carol al II-lea. 

D'Artagnan ciuli urechea. 

— Numai o clipă, domnule — îi spuse în treacăt Ludovic 
gasconului. Trebuie să trimit la Londra consimţământul pentru 
căsătoria fratelui meu, ducele de Orleans, cu lady Henriette 
Stuart. 

— Vrea, mi se pare, să mă dea gata — murmură 
d'Artagnan, în timp ce regele semnă scrisoarea şi-i făcu semn 
domnului de Lyonne să plece; dar, pe legea mea, o mărturisesc 
deschis, cu cât mă va înfrânge mai mult, cu atât voi fi mai 
mulţumit. 

Regele îl conduse cu privirea pe domnul de Lyonne, până 
când uşa fu bine închisă în urma lui; făcu chiar trei paşi, ca şi 


cum ar fi vrut să iasă după ministru. Dar, după aceşti trei paşi, 
se opri, făcu o pauză şi, întorcându-se spre muşchetar: 

— Acum, domnule — zise — să sfârşim convorbirea 
noastră. Mi-ai spus în ziua aceea, la Blois, că nu eşti bogat. 

— Astăzi sunt, sire. 

— Da, dar asta nu mă priveşte pe mine; ai banii dumitale, 
nu pe ai mei, ceea ce nu intră în socotelile mele. 

— Nu înţeleg prea bine ce vrea să spună maiestatea 
voastră. 

— Atunci, în loc să aştepţi şi să ţi se smulgă cuvintele din 
gură, vorbeşte mai repede. Ţi-ar fi de ajuns douăzeci de mii de 
livre pe an, bani numărați? 

— Dar, sire... — făcu d'Artagnan, holbându-şi ochii. 

— Ţi-ar fi de ajuns patru cai graşi şi frumoşi şi un adaus de 
venituri, atât cât vei cere, după împrejurări şi nevoi? Sau mai 
bine vrei o sumă fixă care să fie, bunăoară, de patruzeci de mii 
de livre? Răspunde! 

— Sire, maiestatea voastră... 

— Da, eşti surprins şi e firesc, mă aşteptam la asta. Hai, 
răspunde, sau mă vei face să cred că nu mai ai acea iuţeală de 
judecată pe care am preţuit-o totdeauna în dumneata. 

— Nu încape îndoială, sire, că douăzeci de mii de livre pe 
an sunt o sumă frumoasă, dar... 

— Nici un dar. Da sau nu; e un venit onorabil? 

— O, desigur... 

— Atunci înseamnă că vei fi mulţumit. Foarte frumos! E 
mai bine, totuşi, să socoteşti deosebit cheltuielile mărunte; 
despre asta te vei înţelege cu domnul Colbert. Acum să trecem 
la ceva mai important. 

— Dar, sire, spusesem maiestăţii voastre... 

— Că vrei să te odihneşti, ştiu; eu însă ţi-am răspuns că nu 
vreau asta... Sunt stăpânul, dacă nu mă înşel! 

— Da, sire. 

— Cu atât mai bine. Năzuiai cândva să devii căpitan de 
muşchetari, nu-i aşa? 

— Da, sire. 

— Ei bine, iată-ţi brevetul semnat. Îl pun aici, în sertar. În 
ziua când te vei întoarce dintr-o anumită expediţie pe care am a 
ţi-o încredința, în ziua aceea îl vei scoate dumneata însuţi din 
acest sertar. 

D'Artagnan şovăia încă şi sta cu ochii în jos. 


— Haide, domnule — zise regele — cine te-ar vedea stând 
aşa ar crede că dumneata nu ştii că la curtea regelui 
preacreştin căpitanul general de muşchetari trece înaintea 
mareşalilor Franţei. 

— Sire, ştiu asta. 

— Atunci, s-ar spune că nu te încrezi în cuvântul meu? 

— O, sire, niciodată... Să nu vă gândiţi la astfel de lucruri. 

— Voiam să-ţi dovedesc că dumneata, un slujitor atât de 
bun, ai pierdut un bun stăpân: fi-voi eu, măcar un pic, stăpânul 
care-ţi trebuie? 

— Încep să cred că da, sire. 

— Atunci, domnule, îţi vei lua din nou slujba în primire. 
Compania dumitale s-a destrămat de când ai părăsit-o, iar 
oamenii umblă fără nici un rost şi colindă cârciumile, unde se 
iau la bătaie, în pofida edictelor mele şi ale părintelui meu. Vei 
reorganiza serviciul cât mai repede cu putinţă. 

— Da, sire. 

— Nu te vei mai despărţi de persoana mea. 

— Bine. 

— Şi vei merge cu mine în tabăra militară, unde vei avea 
cortul în apropierea cortului meu. 

— Atunci, sire — zise d'Artagnan — dacă e vorba să-mi 
impuneţi un astfel de serviciu, maiestatea voastră nu mai are 
nevoie să-mi dea douăzeci de mii de livre, pe care nu am cum le 
câştiga astfel. 

— Vreau să ai o casă cum trebuie; vreau să primeşti lume; 
căpitanul meu de muşchetari vreau să fie cineva. 

— lar eu — zise deodată d'Artagnan — nu vreau să trăiesc 
din bani găsiţi! Vreau bani câştigaţi prin muncă! Maiestatea 
voastră îmi oferă o însărcinare de om leneş, pe care primul 
venit o va îndeplini pentru patru mii de livre. 

Ludovic al XIV-lea începu să râdă. 

— Eşti un gascon isteţ, domnule d'Artagnan; îmi smulgi 
taina din inimă. 

— Hm! Maiestatea voastră are o taină? 

— Da, domnule. 

— Ei bine, atunci primesc cele douăzeci de mii de livre 
pentru că voi păstra această taină, discreţia fiind nepreţuită în 
zilele noastre. Maiestatea voastră vrea acum să-mi spună 
despre ce e vorba? 


— Îţi vei încălţa cizmele, domnule d'Artagnan şi vei sări în 
şa. 

— Chiar acum? 

— Până în două zile. 

— Cu atât mai bine, sire, căci am şi eu unele treburi de 
rânduit înainte de a pleca, mai ales dacă e vorba să-mi pun 
spada la încercare. 

— Asta s-ar putea întâmpla. 

— Vom căuta să fim la înălţime. Dar, sire, aţi vorbit 
zgârceniei, ambiţiei; aţi vorbit inimii domnului d'Artagnan; aţi 
uitat totuşi ceva... 

— Ce anume? 

— N-aţi vorbit vanităţii; când voi fi cavaler al ordinelor 
regelui? 

— Te interesează asta? 

— Da, mult. Prietenul meu, Athos, e încătărămat cu ordine 
şi asta nu-mi dă pace. 

— Vei fi cavaler al ordinelor mele la o lună după ce vei fi 
primit brevetul de căpitan. 

— Ah! Ah! făcu ofiţerul, îngândurat. Adică, după expediţie? 

— Chiar atunci. 

— Şi unde mă trimite maiestatea voastră? 

— Cunogşti Bretania? 

— Nu, sire. 

— Ai prieteni acolo? 

— În Bretania? Nu, păcatele mele! 

— Cu atât mai bine. Te pricepi la fortificaţii? 

D'Artagnan zâmbi. 

— Cred că da, sire. 

— Vreau să spun, dacă poţi deosebi o fortăreață de o 
simplă întăritură, aşa cum li se permite castelanilor, vasalii 
noştri? 

— Deosebesc un fort de o întăritură, aşa cum cineva 
deosebeşte o cuirasă de o coajă de pâine, sire. E de ajuns? 

— Da, domnule. Poţi, deci, pleca. 

— În Bretania? 

— Da. 

— Singur? 

— Absolut singur. Adică nu vei lua cu dumneata nici măcar 
un lacheu. 

— Pot întreba pe maiestatea voastră pentru care motiv? 


— Pentru că, domnule, va trebui să te travesteşti dumneata 
însuţi uneori în valet de casă bună. Chipul dumitale e foarte 
cunoscut în Franţa, domnule d'Artagnan. 

— Şi pe urmă, sire? 

— Pe urmă te vei plimba prin Bretania şi vei cerceta cu 
toată grija fortificațiile din această regiune. 

— De pe coaste? 

— Şi din insule. 

— O! 

— Vei începe cu Belle-Isle-en-Mer. 

— Care e a domnului Fouquet? zise d'Artagnan pe un ton 
serios, ridicând spre Ludovic al XIV-lea privirea sa inteligentă. 

— Cred că ai dreptate, domnule şi că Belle-Isle-en-Mer e, 
în adevăr, a domnului Fouquet. 

— Atunci, maiestatea voastră vrea să ştie dacă Belle-Isle- 
en-Mer e un loc bun? 

— Daci fortificațiile de acolo sunt noi sau vechi? 

— Exact. 

— Dacă, întâmplător, vasalii domnului ministru de finanţe 
sunt destul de numeroşi ca să formeze o garnizoană? 

— Iată ceea ce îţi cer, domnule; ai pus punctul pei. 

— Şi dacă nu se fac întărituri, sire? 

— Te vei plimba prin Bretania, ascultând şi judecând. 

D'Artagnan îşi răsuci mustaţa. 

— Sunt o iscoadă a regelui? întrebă el scurt. 

— Nu, domnule. 

— Iertaţi-mă, sire! Dar de vreme ce trag cu ochiul pentru 
maiestatea voastră... 

— Vei pleca pentru a face o recunoaştere a terenului, 
domnule. Închipuieşte-ţi că ai merge în fruntea muşchetarilor 
mei, cu spada în mână, ca să te lămureşti asupra unui loc 
oarecare sau asupra unei poziţii a duşmanului... 

La aceste cuvinte, d'Artagnan tresări uşor. 

— Atunci — continuă regele — te-ai socoti o iscoadă? 

— Nu, nu! răspunse d'Artagnan pe gânduri. Lucrurile se 
schimbă când e vorba să descoperi duşmanul; îţi faci datoria de 
soldat... Şi dacă se fortifică Belle-Isle? adăugă el numaidecât. 

— Vei lua un plan exact al fortificațiilor. 

— Mă vor lăsa să pătrund înăuntru? 


— Asta nu mă priveşte; e treaba dumitale. N-ai auzit când 
am spus că-ţi dau un spor de douăzeci de mii de livre pe an, 
dacă vrei să-i primeşti? 

— Ba da, sire, am auzit; dar dacă nu e nici o fortificaţie? 

— Te vei întoarce liniştit acasă, fără să-ţi oboseşti calul. 

— Sire, sunt gata. 

— Vei începe de mâine, ducându-te mai întâi la domnul 
ministru de finanţe să primeşti o pătrime din suma ce ţi-o 
acord. Il cunoşti pe domnul Fouquet? 

— Prea puţin, sire; aş vrea să spun însă maiestăţii voastre 
că nu e chiar atât de grabnic să-l cunosc. 

— Îţi cer iertare, domnule, dar el se va împotrivi să-ţi dea 
banii pe care eu vreau să-i primeşti şi tocmai această 
împotrivire o aştept. 

— Aha! făcu d'Artagnan. Şi pe urmă sire? 

— Dacă nu-ți va da banii, te vei duce să-i iei de la domnul 
Colbert. Şi-acum ascultă: ai un cal bun? 

— Unul excelent, sire. 

— Cu cât l-ai plătit? 

— Cu o sută cincizeci de pistoli. 

— Ţi-l cumpăr. lată un bon pentru două sute de pistoli. 

— Dar îmi trebuie un cal pentru drum, sire! 

— Ei bine? 

— Maiestatea voastră mi-l ia pe al meu. 

— Nicidecum; dimpotrivă, ţi-l dau. Înseamnă că, ştiindu-l al 
meu şi nu al dumitale, sunt mai sigur că-l vei goni fără milă. 

— Maiestatea voastră e atât de zorită? 

— Foarte mult. 

— Atunci, ce mă sileşte să aştept două zile? 

— Două pricini cunoscute numai de mine. 

— Asta-i altceva. Calul poate câştiga aceste două zile în 
cele opt pe care le are de făcut; mai sunt apoi popasurile. 

— Nu, nu, popasurile încurcă, domnule d'Artagnan. Pleacă 
şi nu uita că eşti al meu. 

— Sire, nu sunt eu acela care să fi uitat vreodată! La câte 
ceasuri va trebui să mă despart de maiestatea voastră, 
poimâine? 

— Unde locuieşti? 

— Ar trebui să locuiesc până atunci la Luvru. 

— Nu, nu vreau asta. Îţi vei păstra locuinţa dumitale în 
oraş, ţi-o voi plăti eu. Plecarea o hotărăsc în timpul nopţii, dat 


fiind că trebuie să pleci fără să fii văzut de nimeni sau, dacă te 
vede cineva, fără să se ştie că eşti al meu... Lacăt la gură, 
domnule! 

— Maiestatea voastră strică tot ce-a spus numai prin 
aceste vorbe. 

— Te-am întrebat unde stai, pentru că nu pot trimite să te 
caute mereu la domnul conte de La Fere. 

— Locuiesc la domnul Planchet, băcan, strada Lombarzilor, 
la firma "La Drugul de Aur". 

— leşi cât mai puţin, arată-te şi mai puţin şi aşteaptă 
ordinele mele. 

— Va trebui să mă duc după bani, sire... 

— Aşa-i; dar ca să ajungi la intendentul superior, unde 
forfotesc atâţia oameni, ai să te amesteci în mulţime. 

— Îmi lipsesc bonurile pentru încasare, sire. 

— Iată-le. 

Regele semnă. D'Artagnan se uită bine, spre a se 
încredința că totul e în cea mai deplină regulă. 

— E vorba de bani — zise el — şi banii se citesc sau se 
numără. 

— Adio, domnule d'Artagnan — adăugă regele. Gândesc că 
m-ai înţeles bine! 

— Am înţeles că maiestatea voastră mă trimite la Belle- 
Isle-en-Mer, atâta tot. 

— Pentru a afla?... 

— Pentru a afla cum merg lucrările domnului Fouquet, 
atâta tot. 

— Bine. Şi dacă presupun că vei fi prins? 

— Eu nu presupun asta — răspunse cu înfumurare 
gasconul. 

— Sau presupun că vei fi ucis? urmă regele. 

— E şi mai puţin probabil, sire. 

— În primul caz, nu scoţi o vorbă; în al doilea, nici o hârtie 
să nu vorbească pentru dumneata! 

D'Artagnan ridică din umeri fără ceremonie şi ieşi de la 
rege, spunând în sinea lui: "Ploaia de bani din Anglia nu s-a 
terminat! Să rămânem lângă streaşină!" 


Capitolul LIV 


Casele domnului Fouquet 


În timp ce d'Artagnan se reîntorcea la Planchet, cu capul 
greu şi împuiat de tot ceea ce i se întâmplase, în altă parte se 
petrecea o scenă cu totul diferită, fără a fi însă cu totul străină 
de convorbirea pe care muşchetarul nostru o avusese cu regele; 
atât doar că această scenă se desfăşura în afara Parisului. Intr- 
o casă pe care intendentul superior Fouquet o avea în sătucul 
Saint-Mandé. 

Ministrul tocmai intrase în această casă de la ţară, urmat 
de primul său slujbaş, care ducea un uriaş ghiozdan, doldora cu 
hârtii de cercetat şi cu altele ce aşteptau să fie semnate. 

Cum puteau să fie ceasurile cinci dinspre seară, stăpânii 
luaseră masa; se mai pregătea doar cina pentru cei douăzeci de 
slujitori mai mici. 

Intendentul superior nu avu nici o clipă de zăbavă; 
coborând din trăsură, sări dintr-un pas peste pragul uşii, trecu 
în grabă prin apartamente şi se opri în cabinetul lui, unde spuse 
că se închide ca să lucreze, dând ordin să nu fie tulburat de 
nimeni şi pentru nimic, afară doar dacă va fi vorba de rege. 

Într-adevăr, îndată ce dădu acest ordin, Fouquet se închise 
în cabinet şi doi valeţi fură puşi să facă de strajă la uşă. Apoi 
Fouquet împinse un zăvor care trase după el un perete ce 
astupa intrarea, astfel că nimic din ceea ce se petrecea 
înăuntru nu se putea vedea şi nu se putea auzi de afară. Nu 
încape îndoială că Fouquet ştia el pentru ce se închidea cu 
atâta străşnicie; căci se îndreptă numaidecât spre masa de 
lucru, se aşeză acolo, deschise ghiozdanul şi începu să 
rânduiască vraful de hârtii pe care-l scoase din acesta. 

Nu trecură însă nici zece minute de când intrase şi de când 
luase toate măsurile de prevedere de care am vorbit, când 
zgomotul repetat al câtorva ciocănituri slabe şi egale îi lovi 
auzul şi păru a-i atrage întreaga atenţie. Fouquet îşi ridică încet 
capul, aţinti urechea şi ascultă. 

Ciocăniturile continuară. Atunci ministrul se sculă de pe 
scaun cu o uşoară mişcare de nerăbdare şi se apropie de o 
oglindă în dosul căreia se auzeau ciocăniturile făcute parcă de o 
mână omenească sau de un mecanism nevăzut. Oglinda era 
mare şi stătea agăţată de o tăblie. Alte trei oglinzi, întru totul 


asemănătoare, întregeau simetria apartamentului. Prin nimic 
nu se deosebea cea dintâi de celelalte. 

Nu mai putea fi îndoială că aceste ciocănituri slabe şi 
repetate erau un semnal; căci, în clipa când Fouquet se apropie 
de oglindă cu urechea încordată, acelaşi zgomot se reînnoi şi în 
aceeaşi măsură. 

— Oh, oh! murmura intendentul superior cu nedumerire. 
Cine-ar putea să fie acolo? N-aşteptam pe nimeni astăzi! 

Şi de bună seamă pentru a răspunde semnalului ce i se 
făcuse, ministrul trase un cui aurit din oglinda cu pricina şi-l 
mişcă de trei ori. Apoi se întoarse la locul său, se aşeză pe 
scaun şi zise: 

— Fie cine-o fi, să aştepte! 

Şi, cufundându-se din nou în oceanul de hârtii împrăştiate 
dinainte-i, părea că nu se mai gândeşte decât la lucru. Intr- 
adevăr, cu o repeziciune de necrezut, cu o agerime a minţii 
uimitoare, Fouquet descifra hârtiile cele mai lungi, scrisurile 
cele mai încâlcite, le îndrepta, le adnota cu o pană cuprinsă 
parcă de friguri, încât treaba sporea sub degetele lui, 
semnăturile, cifrele, rezoluţiile se înmulţeau ca şi cum zece 
conţopişti, adică o sută de degete şi zece creiere ar fi robotit de 
zor, în locul celor zece degete şi singurului spirit al acestui om. 
Din când în când, Fouquet, adâncit în munca sa, îşi ridica doar 
capul pentru a-şi arunca ochii în fugă la un orologiu aşezat în 
faţa lui. Asta fiindcă Fouquet îşi lua treaba în serios; şi, odată 
acest lucru hotărât, într-un ceas de muncă încordată el făcea 
ceea ce altul n-ar fi izbutit să facă într-o zi întreagă, fiind astfel 
încredinţat că, dacă nimeni nu-l stinghereşte, îşi va duce până 
la capăt, în răstimpul fixat, treaba zorită de care se apucase. 
Dar, în toiul acestei activităţi spornice, ciocăniturile seci în 
placa aşezată în dosul oglinzii răsunară încă o dată, mai dese şi, 
prin urmare, mai stăruitoare. 

— Haidade, se pare că doamna şi-a pierdut răbdarea — 
zise Fouquet. Ei lasă, fii liniştit, căci trebuie să fie contesa! Ba 
nu, contesa e plecată la Rambouillet pentru trei zile. Atunci, 
prezidenta. Oh, prezidenta nu şi-ar lua de loc aceste aere mari; 
ea ar suna mai umilă, apoi ar aştepta la bunul meu plac. Cel 
mai limpede este însă că habar n-am cine poate să fie, dar nu 
încape îndoială că nu este ea. Şi de vreme ce nu eşti dumneata, 
marchiză, fiindcă nu poţi să fii dumneata, ducă-se la naiba 
oricine ar fi! 


Şi îşi continuă treaba, în ciuda bătăilor repetate din dosul 
oglinzii. Totuşi, după un sfert de ceas, nerăbdarea puse 
stăpânire pe însuşi Fouquet; dădu peste cap restul lucrului, vâri 
repede hârtiile în ghiozdan şi, aţintindu-şi ochii spre oglindă, în 
timp ce bătăile se auzeau mai grăbite ca oricând, strigă: 

— Ei, ei, ce înseamnă zorul ăsta? Ce s-a întâmplat? Şi cine 
este Ariana care mă aşteaptă cu atâta nerăbdare? Ia să vedem. 

Fouquet apăsă cu vârful degetului pe cuiul paralel cu cel 
pe care-l scosese. Deodată, oglinda începu să se învârtească 
întocmai ca o uşă, descoperind un dulap destul de adânc, în 
care ministrul dispăru ca într-o cutie largă. Acolo, apăsă pe un 
alt arc, care făcu să se deschidă nu o tăblie, ci un perete întreg 
şi ieşi prin acea spărtură, lăsând uşa să se închidă din nou în 
urma lui. 

Atunci Fouquet cobori vreo douăzeci de trepte, ce se 
afundau în spirală sub pământ şi ajunse într-o pivniţă pardosită 
cu lespezi şi luminată de nişte gârliciuri foarte mici. Pereţii 
acestei pivniţi erau şi ei acoperiţi cu lespezi, iar pe jos erau 
întinse covoare. 

Această pivniţă trecea pe sub strada care despărţea casa 
lui Fouquet de parcul din Vincennes. La capătul hrubei urca în 
spirală o scară la fel cu aceea pe care coborâse ministrul. Se 
căţără pe ea şi intră, apăsând şi aici pe un arc, într-un dulap 
asemănător cu cel din cabinetul său, apoi, din acest dulap, păşi 
într-o cameră mobilată cu o deosebită eleganţă. 

Odată ajuns aici, cercetă cu multă grijă dacă oglinda se 
închidea fără să lase urme şi, mulţumit fără îndoială de 
rezultatul observaţiei sale, începu să descuie cu o cheie de 
argint aurit, învârtind-o de trei ori în broască, o uşă ce se afla în 
faţa lui. De astă dată, uşa dădea într-un cabinet mobilat din 
belşug şi în care stătea, între perne, o femeie de o nespusă 
frumuseţe, care, la auzul clanţei, se repezi spre Fouquet. 

— Ah, Doamne! exclamă acesta uimit, făcând un pas 
înapoi. Doamnă marchiză de Bellieres, dumneata, dumneata 
aici! 

— Da — murmură marchiza — da, eu, domnule. 

— Marchiză, scumpă marchiză — adăugă Fouquet, gata să 
cadă în genunchi. Ah, Doamne, dar cum ai venit aici? Şi eu, 
care te-am făcut să aştepţi! 

— Cam mult, domnule, o, da, cam mult! 

— Să mă socot fericit că m-ai aşteptat atâta, marchiză? 


— O veşnicie, domnule; oh, am sunat mai mult de douăzeci 
de ori; nu auzeai oare? 

— Marchiză, eşti palidă, tremuri. 

— Nu auzeai când te chemam? 

— O, ba da, doamnă, auzeam, dar nu puteam să vin. De 
unde să-mi închipui că eşti dumneata, după asprimile, după 
refuzurile ce mi-ai arătat? Dacă aş fi bănuit fericirea care mă 
aştepta, crede-mă, marchiză, aş fi lăsat totul şi aş fi alergat să-ţi 
cad la picioare, aşa cum fac în această clipă. 

Marchiza privi în jurul ei. 

— Suntem singuri, domnule? întrebă ea. 

— O, da, doamnă, te încredinţez de asta. 

— Într-adevăr! murmură marchiza cu tristeţe. 

— Suspini, doamnă? 

— Câte mistere, câte măsuri de prevedere — zise marchiza 
cu o uşoară amărăciune — şi cât de bine se vede că te temi să 
laşi a ţi se bănui dragostea! 

— 'Ţi-ar plăcea mai mult să o declar în văzul lumii? 

— Oh, nu şi asta dovedeşte un om delicat — zise marchiza, 
zâmbind. 

— Bine, bine, marchiză, fără mustrări, te rog! 

— Mustrări? Am eu dreptul să-ţi fac mustrări? 

— Nu, din nefericire, nu; dar spune-mi, dumneata, pe care 
de un an de zile te iubesc fără încetare şi fără speranţe... 

— Te înşeli: fără speranţe, e adevărat; dar fără încetare, 
nu. 

— Oh, pentru mine, în dragoste nu există decât o dovadă şi 
această dovadă o aştept încă. 

— Am venit să ţi-o aduc, domnule. 

Fouquet voi s-o cuprindă în braţe pe marchiză, dar ea se 
feri cu o mişcare. 

— Ai să te înşeli oare mereu, domnule şi nu vei primi din 
parte-mi singurul lucru pe care vreau să ţi-l dau, devotamentul? 

— Ah, atunci înseamnă că nu mă iubeşti. Devotamentul nu- 
i decât o virtute, pe când iubirea e o pasiune. 

— Ascultă-mă, domnule, te rog; n-am venit aici fără un 
motiv grav, asta o înţelegi, desigur. 

— Puțin mă interesează motivul, câtă vreme eşti aici, câtă 
vreme îţi vorbesc, câtă vreme te privesc. 

— Da, ai dreptate, principalul este că sunt aici, fără ca 
nimeni să mă fi văzut şi că pot să-ţi vorbesc. 


Fouquet se lăsă să cadă în genunchi. 

— Vorbeşte, vorbeşte, doamnă — zise el — te ascult. 

Marchiza îl privi pe Fouquet la picioarele ei şi în ochii 
acestei femei stăruia o ciudată expresie de dragoste şi 
melancolie. 

— Oh — murmură ea în cele din urmă — cât de mult aş 
vrea să fiu aceea care are dreptul de a te vedea în fiecare 
minut, de a-ţi vorbi în fiecare clipă! Cât de mult aş vrea să fiu 
aceea care veghează asupra dumitale, aceea care n-are nevoie 
de resorturi tainice pentru a chema şi pentru a face să apară ca 
un silf bărbatul pe care-l iubeşte, ca să-l privească în faţă doar 
un ceas, pe urmă să-l vadă dispărând învăluit de un mister şi 
mai ciudat la plecare, decât acela de la venire. Oh, ce fericită 
trebuie să fie femeia aceea! 

— Nu cumva, marchiză — zise Fouquet zâmbind — vorbeşti 
de soţia mea? 

— Da, desigur, despre ea vorbesc. 

— Ei bine, nu-i pizmui soarta, marchiză! Dintre toate 
femeile cu care sunt în legătură, doamna Fouquet e aceea care 
mă vede cel mai puţin, îmi vorbeşte cel mai puţin şi mi se 
destăinuie cel mai puţin. 

— Dar măcar nu e silită, domnule, să apese cu mâna pe 
ornamentul unei oglinzi, cum fac eu, ca să te vadă venind; şi 
barem dumneata nu-i răspunzi prin zbârnâitul acela misterios, 
înfricoşător, al unei plăci ascunse nu ştiu unde; şi niciodată n-ai 
oprit-o de a încerca să pătrundă taina acestor comunicări, sub 
pedeapsa că vei rupe pentru totdeauna legătura cu ea, aşa cum 
le-ai oprit pe cele care au venit aici înaintea mea şi care vor mai 
veni după mine! 

— Ah, scumpă marchiză, cât de nedreaptă eşti şi cât de 
puţin îţi dai seama de ceea ce faci dând vina pe mister! Numai 
cu ajutorul misterului poţi iubi fără a fi tulburat şi numai printr- 
o dragoste netulburată poţi fi cu adevărat fericit. Dar să ne 
întoarcem la noi, la devotamentul de care-mi vorbeai adineauri, 
sau mai bine amăgeşte-mă, marchiză şi lasă-mă să cred că acest 
devotament e dragoste adevărată. 

— Adineauri — reluă marchiza, trecându-şi peste ochi o 
mână modelată după cele mai suave linii antice — adineauri 
eram hotărâtă să vorbesc, gândurile îmi erau limpezi şi 
îndrăzneţe; acum mă simt stânjenită, tulburată, tremur; mi-e 
teamă să nu-ţi aduc o veste rea. 


— Dacă acestei veşti rele îi datorez prezenţa dumitale aici, 
marchiză, atunci fie binevenită vestea cea rea; sau, mai bine, 
marchiză, fiindcă eşti aici, fiindcă îmi mărturiseşti că nu-ţi sunt 
cu totul indiferent, să lăsăm la o parte această veste rea şi să 
nu vorbim decât despre noi. 

— Nu, nu, dimpotrivă, întreabă-mă, cere-mi să ţi-o dezvălui 
numaidecât, ca să nu mă las cotropită de nici un alt simţământ; 
Fouquet, prietene, e vorba de ceva ce prezintă un foarte mare 
interes. 

— Mă uimeşti, marchiză; aş spune chiar mai mult, mă 
sperii, dumneata, atât de serioasă, atât de cumpănită, 
dumneata care cunoşti atât de bine lumea în care trăim. 
Aşadar, e grav? 

— O, foarte grav, ascultă! 

— Mai întâi, cum ai ajuns aici? 

— Ai să afli îndată; dar, mai înainte, să-ţi spun ceea ce e 
mai important. 

— Spune, marchiză, spune! Fie-ţi milă, te rog, de 
nerăbdarea mea! 

— Ştii că domnul Colbert a fost numit intendent al 
finanţelor? 

— Hm! Colbert, micul Colbert? 

— Da, Colbert, micul Colbert. 

— Mâna dreaptă a domnului de Mazarin? 

— Chiar el. 

— Ei bine şi ce vezi îngrozitor în asta, scumpă marchiză? 
Micul Colbert vistiernic, e surprinzător, recunosc, dar nu e de 
speriat. 

— Crezi că regele i-a dat, fără motive care să ne pună pe 
gânduri, o astfel de slujbă aceluia pe care dumneata îl numeşti 
o slugă fără însemnătate? 

— Mai întâi, e adevărat că regele i-a dat-o? 

— Aşa se spune. 

— Cine spune? 

— Toată lumea. 

— Toată lumea înseamnă nimeni; arată-mi pe cineva care 
ar putea să fie bine informat şi să o spună. 

— Doamna Vanei. 

— Ah, începi să mă înspăimânţi, zău aşa! zise Fouquet 
râzând. Dar ai dreptate; adevărul este că dacă cineva e bine 


informat sau trebuie să fie bine informat, aceea e persoana pe 
care ai numit-o. 

— Nu vorbi rău despre biata Marguerite, domnule 
Fouquet, căci ea te iubeşte încă. 

— Ah, adevărat? Să nu-ţi vie să crezi! Mă gândeam că 
acest mic Colbert, cum spuneam adineauri, s-a ridicat mai 
presus de această dragoste şi a pecetluit-o cu o pată de 
cerneală sau cu un strat de jeg. 

— Fouquet, Fouquet, iată cum te porţi cu cele pe care le-ai 
părăsit! 

— Haide, nu cumva vrei să-i iei apărarea doamnei Vanel, 
marchiză? 

— Da, i-o iau; căci, ţi-o repet, ea te iubeşte încă şi dovada e 
că vrea să-ţi vină în ajutor. 

— Prin dumneata, marchiză? Frumos din partea ei! Nici un 
înger nu mi-ar putea fi mai plăcut şi nu m-ar duce mai de-a 
dreptul la mântuire. Dar, mai întâi, o cunoşti bine pe 
Marguerite? 

— Suntem prietene din mănăstire. 

— Şi zici că ea ţi-a spus că domnul Colbert a fost numit 
intendent? 

— Da. 

— Ei bine, lămureşte-mă, marchiză; iată-l pe domnul 
Colbert intendent. Fie. Întrucât însă un intendent, adică un 
subaltern al meu, un slujbaş al meu, mi-ar putea pricinui vreun 
neajuns, vreo supărare, fie el chiar şi domnul Colbert? 

— Dumneata nu te gândeşti de loc, domnule, după cât se 
pare — răspunse marchiza. 

— La ce? 

— La asta: că domnul Colbert te urăşte. 

— Pe mine? strigă Fouquet. Oh, Doamne, marchiză, pe ce 
lume trăieşti? Pe mine toţi mă urăsc, ăsta ca ŞI ceilalţi. 

— Ăsta mai mult decât ceilalţi. 

— Mai mult decât ceilalţi, fie. 

— E un ambițios. 

— Dar cine nu e, marchiză? 

— Da; însă la el ambiția n-are margini. 

— O văd prea bine, de vreme ce a ţinut să-mi ia locul lângă 
doamna Vanel. 

— Şi a reuşit; fii cu băgare de seamă! 


— Vrei să spui cumva că are pretenţia de a ajunge din 
intendent — intendent superior? 

— Nu te-ai temut până acum de asta? 

— Oh, oh! făcu Fouquet. Să-mi ia locul lângă doamna 
Vanel. treacă-meargă; dar lângă rege, asta e cu totul altceva. 
Franţa nu se cumpără atât de uşor ca nevasta unui şef de 
conturi. 

— Ei, domnule, totul se cumpără; dacă nu prin aur, atunci 
prin intrigă. 

— Dumneata ştii, totuşi, contrariul, doamnă; dumneata 
căreia i-am oferit milioane. 

— În locul acelor milioane, Fouquet, aş fi fost mai 
bucuroasă să-mi oferi o dragoste adevărată, unică, desăvârşită; 
aş fi primit-o. Vezi doar că totul se cumpără, dacă nu într-un fel, 
în altul. 

— Aşadar, după părerea dumitale, domnul Colbert e pe 
cale să cumpere locul meu de intendent superior? Haide, haide, 
marchiză, linişteşte-te; nu e atât de bogat ca să-l plătească. 

— Şi dacă ţi-l fură? 

— Ah, asta e altceva! Din păcate, înainte de a ajunge la 
mine, adică la stăpânul locului, trebuie să distrugă, trebuie să 
se lupte cu întăriturile din jurul meu şi sunt al dracului de bine 
fortificat, marchiză! 

— Ceea ce numeşti întăriturile din jurul dumitale sunt 
oamenii dumitale, nu-i aşa, prietenii dumitale? 

— Întocmai. 

— Domnul d'Eymeris este şi el unul dintre ei? 

— Da. 

— Domnul Lyodot îţi este prieten? 

— De bună seamă. 

— Şi domnul de Vanin? 

— Ah, cu domnul de Vanin n-au decât să facă ce vor, dar... 

— Dar?... 

— Dar să nu se atingă de ceilalţi. 

— Ei bine, dacă vrei să nu se atingă nimeni de domnii 
d'Eymeris şi Lyodot, e timpul să iei măsuri. 

— Cine-i ameninţă? 

— Vrei să mă asculţi acum? 

— Totdeauna, marchiză. 

— Fără să mă întrerupi? 

— Vorbeşte. 


— Ei bine, azi-dimineaţă Marguerite a trimis să mă caute. 

— Ah! 

— Da. 

— Şi ce voia de la dumneata? 

— "Nu îndrăznesc să-l văd eu însămi pe domnul Fouquet", 
mi-a spus. 

— Hm! Şi pentru ce? Se teme că am să-i fac mustrări? 
Biata femeie, se înşală, sărmana! 

"Întâlneşte-l dumneata şi spune-i să se ferească de 
domnul Colbert." 

— Cum, mă previne să mă feresc de amantul ei? 

— Ţi-am spus că te iubeşte încă. 

— Şi mai departe, marchiză? 

"Domnul Colbert, a adăugat ea, a venit acum două 
ceasuri şi m-a înştiinţat că a fost numit intendent." 

— Ţi-am spus, marchiză, că astfel abia îl voi ţine mai strâns 
sub mână pe domnul Colbert. 

— Da, dar asta nu e totul: Marguerite e prietenă, după cum 
ştii bine, cu doamna d'Eymeris şi cu doamna Lyodot. 

— Da. Şi? 

— Ei bine, domnul Colbert i-a pus o seamă de întrebări 
despre averea acestor doi domni, despre gradul de devotament 
pe care ţi-l poartă. 

— Oh, cât despre aceştia doi, răspund de ei; ar trebui să-i 
omoare cineva, ca să nu mai fie ai mei. 

— Apoi, întrucât doamna Vanel a fost obligată, având de 
primit o vizită, să-l părăsească o clipă pe domnul Colbert şi cum 
domnul Colbert e un om harnic, abia s-a văzut singur, că noul 
vistiernic a scos un plaivaz din buzunar şi, găsind o bucată de 
hârtie pe masă, a început să însemne ceva. 

— Despre d'Eymeris şi Lyodot? 

— De bună seamă. 

— Aş fi curios să ştiu ce cuprindeau acele însemnări. 

— Este tocmai ceea ce am venit să-ţi aduc. 

— Doamna Vanel a luat însemnările lui Colbert şi mi le 
trimite mie? 

— Nu, dar printr-o întâmplare ce seamănă cu un miracol, 
are o copie după aceste însemnări. 

— Cum asta? 

— Ascultă. Ţi-am spus că domnul Colbert a găsit o bucată 
de hârtie pe masă. 


— Da. 

— Că a scos un plaivaz din buzunar. 

— Da. 

— Şi că a scris pe acea hârtie. 

— Da. 

— Ei bine, plaivazul era de plumb, deci era tare; pe prima 
foaie a scris cu slove negre, pe a doua a lăsat urme albe. 

— Da. Şi? 

— Colbert a rupt prima foaie, fără a se mai gândi la a doua. 

— Ei bine? 

— Ei bine, pe a doua se putea citi tot ceea ce fusese scris 
pe prima foaie; doamna Vanel a citit-o şi a trimis să mă caute. 

— Ah! 

— Apoi, după ce s-a încredinţat că-ţi sunt o prietenă 
devotată, mi-a dat hârtia şi mi-a dezvăluit secretul de a 
pătrunde în această casă. 

— Şi acea hârtie? întrebă Fouquet, oarecum tulburat. 

— Iat-o, domnule. Citeşte-o! zise marchiza. 

Fouquet citi: 

— "Nume de traficanţi care trebuie osândiţi de camera de 
justiţie: D'Eymeris, prieten al domnului F..,; Lyodot, prieten al 
domnului F...; de Vanin, indif." D'Eymeris! Lyodot! exclamă 
Fouquet, citind pentru a doua oară. 

— Prieteni ai domnului F... — sublinie, arătând cu degetul 
marchiza. 

— Dar ce vor să spună aceste cuvinte: "care trebuie 
osândiţi de camera de justiţie"? 

— Doamne — făcu marchiza — dar e limpede, mi se pare! 
De altfel, n-ai ajuns până la capăt. Citeşte mai departe. 

Fouquet continuă: 

— "Primii doi la moarte, al treilea la surghiun, împreună cu 
domnii d'Hautemont şi de La Valette, ale căror bunuri vor fi 
numai confiscate." Dumnezeule mare! strigă Fouquet. La 
moarte! La moarte! Lyodot şi d'Eymeris! Dar, chiar dacă 
această cameră de justiţie i-ar condamna la moarte, regele nu 
va ratifica osânda lor şi fără semnătura regelui nu poate avea 
loc execuţia. 

— Regele l-a făcut pe domnul Colbert intendent. 

— Oh! strigă Fouquet, ca şi cum ar fi întrezărit sub 
picioarele lui deschizându-se o prăpastie. Cu neputinţă! Cu 


neputinţă! Dar cine a scris cu plaivazul peste însemnările 
domnului Colbert? 

— Eu. Mi-era teamă ca urmele să nu se şteargă. 

— Oh, voi afla totul, cât de curând! 

— Nu vei afla nimic, domnule; îţi dispreţuieşti prea mult 
duşmanul pentru asta. 

— lartă-mă, dragă marchiză, iartă-mă. Da, domnul Colbert 
e duşmanul meu, o cred; da, domnul Colbert e un om de temut, 
o mărturisesc. Dar eu am timpul şi fiindcă ai venit aici, fiindcă 
m-ai încredinţat de devotamentul dumitale, fiindcă m-ai lăsat să 
întrezăresc dragostea dumitale, fiindcă suntem numai 
amândoi... 

— Am venit să te salvez pe dumneata, domnule Fouquet, 
iar nu să mă pierd pe mine — zise marchiza ridicându-se — aşa 
că, ia seama... 

— Marchiză, într-adevăr, te sperii prea tare şi dacă această 
spaimă nu e cumva doar un pretext... 

— E o inima adâncă acest domn Colbert! Păzeşte-te! 

Fouquet se ridică şi el. 

— Dar eu? întrebă el. 

— Oh, dumneata, dumneata nu eşti decât o inimă nobilă. 
Păzeşte-te! 

— Şi acum? 

— Am făcut ceea ce trebuia să fac, dragă prietene, cu 
riscul de a-mi pierde bunul renume. Adio! 

— Nu adio, la revedere! 

— Poate — spuse marchiza. 

Şi dându-i mâna lui Fouquet să i-o sărute, se îndreptă atât 
de hotărâtă spre uşă, încât ministrul nu îndrăzni să-i aţină 
calea. 

Cât despre Fouquet, el porni înapoi, cu capul înclinat şi cu 
un nor umbrindu-i fruntea, pe drumul din acea subterană de-a 
lungul căreia se întindeau firele de metal ce făceau legătura 
între o casă şi alta, transmițând, în spatele celor două oglinzi, 
dorinţele şi chemările celor doi corespondenţi. 


Capitolul LV 


Abatele Fouquet 


Fouquet se grăbi să se întoarcă la el prin subterană şi să 
răsucească la loc arcul oglinzii. Abia ajuns în cabinetul său, auzi 
o bătaie în uşă; în acelaşi timp, o voce binecunoscută strigă: 

— Deschideţi, monseniore, vă rog, deschideţi! 

Fouquet, printr-o mişcare pripită, puse o anumită ordine în 
tot ceea ce putea să trădeze tulburarea şi lipsa lui, împrăştie 
hârtiile pe birou, luă o pană în mână şi, ca să câştige timp, 
întrebă prin uşa închisă: 

— Cine e acolo? 

— Cum! Monseniorul nu mă recunoaşte? răspunse vocea. 

— Ba da — rosti în şoaptă Fouquet — ba da, prietene, te 
recunosc foarte bine. Apoi, cu glas tare: Dumneata eşti, 
Gourville? 

— Eu sunt, monseniore. 

Fouquet se ridică, îşi mai întoarse o dată ochii la una din 
oglinzile sale, se apropie de uşă, trase zăvorul şi Gourville intră. 
— Ah, monseniore, monseniore — zise el — ce cruzime! 

— Ce vrei să spui? 

— Iată un sfert de ceas de când vă rog să-mi deschideţi şi 
dumneavoastră nici nu mi-aţi răspuns măcar. 

— Odată pentru totdeauna, ştii foarte bine că nu vreau să 
fiu stingherit atunci când lucrez. Or, cu toate că dumneata faci 
excepţie, Gourville, doresc, în privinţa celorlalţi, să-mi fie 
respectat acest consemn. 

—  Monseniore, de data asta, consemne, uşi, zăvoare, 
ziduri, aş fi fost în stare să sparg orice, să dărâm, să dau la o 
parte totul! 

— Ah, ah, e vorba de un mare eveniment? întrebă Fouquet. 

— Oh, vă asigur, monseniore! zise Gourville. 

— Şi care e acel eveniment? reluă Fouquet, puţin tulburat 
de agitația celui mai intim confident al lui. 

— A fost alcătuită o cameră de justiţie secretă, monseniore. 

— Ştiu asta; dar s-a întrunit vreodată, Gourville? 

— Nu numai că s-a întrunit, dar a dat şi o sentinţă... 
monseniore. 

— O sentinţă? rosti intendentul superior cu o tremurare şi 
o paloare pe care nu şi le putea ascunde. O sentinţă? Împotriva 
cui? 

— Împotriva a doi dintre prietenii dumneavoastră. 


— Lyodot şi d'Eymeris, nu-i aşa? 

— Da, monseniore. 

— Şi ce fel de sentinţă? 

— Osândă la moarte. 

— Pronunţată? O, dar te înşeli, Gourville, e cu neputinţă! 

— lată copia acestei sentinţe, pe care regele urmează să o 
semneze astăzi, dacă nu cumva a şi semnat-o. 

Fouquet îi smulse hârtia din mână, o citi şi i-o înapoie iui 
Gourville. 

— Regele nu va semna — zise el. 

Gourville dădu din cap. 

— Monseniore, domnul Colbert e un sfetnic cutezător; să 
nu vă bizuiţi pe el. 

— Iarăşi domnul Colbert? striga Fouquet. Pentru ce 
numele acesta îmi tulbură mereu, de două sau de trei zile 
încoace, auzul? Se da prea multă însemnătate, Gourville, unui 
slujitor atât de mărunt. Sa vină aici acest domn Colbert, îl voi 
privi în faţă; să înalțe capul, i-l voi zdrobi; dar, înţelegi, îmi 
trebuie măcar o pricină oarecare, ca să-mi opresc privirea 
asupra lui, o întărâtare, ca sa ridic piciorul. 

— Răbdare, monseniore, căci nu ştiţi încă cine e Colbert... 
Cercetaţi-l cât mai repede; e unul din acei financiari mohorâţi, 
asemenea meteorilor pe care ochiul nu-i vede niciodată în 
întregime înainte de apariţia lor distrugătoare; iar când le simţi 
prezenţa, te ucid. 

— O, Gourville, e prea mult! replică Fouquet cu un zâmbet. 
Dă-mi voie, prietene, să nu ma sperii atât de uşor; Meteor, 
domnul Colbert! La dracu! Să nu ne batem joc de meteori... 
Vreau fapte, nu vorbe. Ce-a făcut dumnealui? 

— I-a cerut călăului din Paris să ridice două spânzurători — 
răspunse cu simplitate Gourville, 

Fouquet înălţă capul şi un fulger îi ţâşni din priviri. 

— Eşti sigur de ceea ce-mi spui? strigă el. 

— Iată dovada, monseniore. 

Şi Gourville îi întinse intendentului superior o notă pe care 
i-o dăduse unul dintre secretarii Primăriei, om al lui Fouquet. 

— Da, e adevărat — murmură ministrul — eşafodul se 
ridică... Insă regele n-a semnat, Gourville şi nici nu va semna. 

— Vom afla îndată — zise Gourville. 

— Cum asta? 


— Dacă regele a semnat, spânzurătorile vor fi trimise astă- 
seară la Primărie, pentru a fi ridicate mâine dimineaţă. 

— Dar nu, nu! strigă iarăşi Fouquet. Vă înşelaţi cu toţii şi 
mă înşelaţi şi pe mine! Alaltăieri dimineaţă, Lyodot a venit să 
mă vadă; acum trei zile am primit plocon un vin de Siracuza de 
la acest biet d'Eymeris. 

— Ce dovedesc toate acestea? răspunse Gourville. Că acea 
cameră de justiţie s-a întrunit în taină, a judecat în lipsa 
învinuiţilor şi că procedura era îndeplinită atunci când ei au 
fost arestaţi. 

— Au şi fost arestaţi? 

— Fără îndoială. 

— Dar unde, cum, când au fost arestaţi? 

— Lyodot, ieri, în zori; d'Eymeris, alaltăieri seara, pe când 
se întorcea de la amanta lui. Dispariţia lor n-a îngrijorat pe 
nimeni; dar numaidecât Colbert şi-a scos masca şi a dat 
lucrurile pe faţă; în acest moment, vestea e răspândită pe 
străzile Parisului în sunete de trâmbiţe şt, zău, monseniore, nu 
mai e nimeni în afară de dumneavoastră care să nu cunoască 
întâmplarea. 

Fouquet începu să umble prin cameră cu o nelinişte din ce 
în ce mai dureroasă. 

— Ce hotărâți, monseniore? întrebă Gourville. 

— Dacă aşa stau lucrurile, mă voi duce la rege! strigă 
Fouquet. Dar, înainte de a mă duce la Luvru, vreau să trec pe la 
Primărie. Dacă sentinţa a fost semnată, vom vedea! 

Gourville ridică din umeri. 

— Neîncredere — rosti el — tu eşti pieirea tuturor marilor 
spirite! 

— Gourville! 

— Da — continuă acesta — şi le răpui aşa cum molima 
răpune trupurile cele mai vânjoase, adică pe neaşteptate. 

— Să mergem! se răsti Fouquet. Deschide, Gourville! 

— Luaţi seama — zise acesta — abatele Fouquet e aici! 

— Ah, fratele meu e aici! replică Fouquet pe un ton acru. 
Înseamnă că a aflat vreo veste rea şi a venit să mi-o aducă 
repede, bucuros, aşa cum îi e obiceiul! Drace, dacă fratele meu 
e aici, afacerile mele merg prost, Gourville. De ce nu mi-ai spus 
asta mai devreme? M-aş fi lăsat convins mai uşor. 

— Monseniorul îl defăimează degeaba — spuse Gourville 
râzând; dacă a venit, n-a venit cu gânduri rele. 


— Poftim că-i iei apărarea! strigă Fouquet. Un tânăr fără 
inimă, fără şir în gânduri, un tocător de bani! 

— Vă ştie bogat. 

— Şi vrea să mă ruineze. 

— Nu; vrea punga dumneavoastră. Atâta tot. 

— Destul! Destul! O sută de mii de scuzi pe lună, timp de 
doi ani! La naiba, eu sunt cel care plăteşte, Gourville, şi-mi 
cunosc socotelile. 

Gourville zâmbi cu un aer potolit şi ironic. 

— Da, vrei să spui că regele plăteşte — zise ministrul. Ah, 
Gourville, îţi arde de glume şi nu e de loc momentul potrivit. 

— Monseniore, nu vă supăraţi. 

— Bine. Să fie gonit de aici abatele Fouquet. N-am nici un 
ban! 

Gourville făcu un pas spre uşă. 

— A stat o lună fără să mă vadă — adăugă Fouquet. De ce 
n-ar sta şi două luni? 

— li pare rău că trăieşte într-o lume de proastă condiţie — 
răspunse Gourville — şi vă preferă pe dumneavoastră bandiţilor 
lui. 

— Mulţumesc de preferinţă! Îmi pari un ciudat avocat 
astăzi, Gourville... avocatul abatelui Fouquet! 

— Ei, dar orice lucru şi orice om îşi au partea lor bună, 
partea lor folositoare, monseniore. 

— Bandiţii pe care abatele îi plăteşte şi-i îmbată au partea 
lor bună? Dovedeşte-mi-o! 

— Veni-va împrejurarea, monseniore şi atunci veţi fi fericit 
să-i aveţi pe aceşti bandiți la-ndemână. 

— Prin urmare, mă sfătuieşti să mă împac cu domnul 
abate? zise Fouquet în ironie. 

— Vă sfătuiesc, monseniore, să nu vă certaţi cu o sută sau 
o şutii douăzeci de nemernici care, dacă şi-ar pune paloşele cap 
la cap, ar forma un cordon de fier ce-ar înconjura trei mii de 
oameni. 

Fouquet îi aruncă o privire sfredelitoare lui Gourville şi 
trecu repede înaintea lui. 

— Bine! Să intre domnul abate Fouquet — le spuse celor 
doi valeţi de la uşă. Ai dreptate, Gourville. 

Două minute mai târziu, abatele se ivi, cu plecăciuni 
adânci, în pragul uşii. Era un bărbat între patruzeci şi patruzeci 
şi cinci de ani, jumătate om al bisericii, jumătate războinic, un 


spadasin grefat pe un abate; se vedea că n-are spadă la şold, 
dar se simţea că e căptuşit cu pistoale. Fouquet îl salută ca 
frate mai mare, mai puţin ca ministru. 

— Cu ce-ţi putem fi de folos, domnule abate? întrebă el. 

— Oh, oh, ce repede mă iei, frate! 

— Te întreb, fiindcă sunt grăbit, domnule. 

Abatele se uită cu răutate la Gourville, cu îngrijorare la 
Fouquet şi zise: 

— Am de plătit trei sute de pistoli, chiar astă-seară, 
domnului de Bregi... Datorie de la joc, datorie sfântă. 

— Şi altceva? întrebă Fouquet cu sânge rece, întrucât ştia 
că abatele Fouquet nu l-ar fi tulburat numai pentru un fleac ca 
ăsta. 

— O mie măcelarului, care nu vrea să mă mai 
aprovizioneze. 

— Şi altceva? 

— O mie două sute croitorului... — adăugă abatele. 
Caraghiosul mi-a oprit şapte mantii ale oamenilor mei, ceea ce 
face ca trupa să-mi fie defăimată şi ţiitoarea mea vorbeşte că o 
să mă înlocuiască cu un samsar, lucru ce-ar fi umilitor pentru 
Biserică. 

— Mai e ceva? întrebă iarăşi Fouquet. 

— Observi, domnule — răspunse cu o înclinare abatele — 
că n-am cerut nimic pentru mine. 

— E frumos din partea dumitale, domnule — replică 
Fouquet — de aceea, precum vezi, aştept. 

— Dar pentru mine nu cer nimic, oh, nu!... Totuşi, nu se 
poate spune că e chiar un cusur când stai degeaba... te asigur 
de asta. 

Ministrul rămase o clipă pe gânduri. 

— O mie două sute de pistoli croitorului — zise el. Asta 
înseamnă haine, nu glumă, pe cât îmi pot da seama. 

— Am în grija mea o sută de oameni? răspunse cu mândrie 
abatele. E o povară, cred şi eu. 

— Dar pentru ce o sută de oameni? întrebă Fouquet. Eşti 
oare un Richelieu sau un Mazarin, ca să ai o gardă de o sută de 
oameni? La ce-ţi slujesc aceşti o sută de oameni? Vorbeşte, 
spune! 

— Dumneata mă întrebi? ripostă abatele Fouquet. Ah, cum 
de-mi poţi pune o astfel de întrebare: pentru ce întreţii o sută 
de oameni? Ah! 


— Ei da, îţi pun această întrebare. Ce faci cu o sută de 
oameni? Răspunde! 

— Răule! scrâşni abatele, înfierbântându-se din ce în ce. 

— Lămureşte-mă. 

— Dar, domnule intendent superior, eu n-am nevoie decât 
de un valet de cameră, ba chiar, daca aş fi singur, m-aş servi eu 
însumi; dar domnia ta, domnia ta care ai atâţia duşmani... o 
sută de oameni nu-mi ajung ca să te apăr. O sută de oameni!... 
Ar trebui zece mii! Îi întreţin deci pe aceştia pentru ca în 
pieţele publice, în adunări, nimeni să nu ridice glasul împotriva 
domniei tale; căci fără ei, domnule, ai fi acoperit de blesteme, ai 
fi sfâşiat cu dinţii, n-ai rezista nici opt zile — mă auzi? — nici 
opt zile! 

— Ah, dar nu ştiam că am în dumneata un asemenea 
apărător, domnule abate! 

— Te îndoieşti de asta? strigă abatele. Ascultă ce s-a 
întâmplat. Nu mai demult decât ieri, în strada Huchette, un om 
se târguia pentru o găină. 

— Ei bine, ce mă priveşte pe mine asta, abate? 

— Te priveşte, Găina nu era grasă. Cumpărătorul nu voia 
să plătească optsprezece băncuţe, spunând că el nu poate să 
dea optsprezece băncuţe pe pielea unei găini a cărei grăsime a 
luat-o în întregime domnul Fouquet. 

— Mai departe? 

— Vorba asta a stârnit râs — urmă abatele — un râs pe 
socoteala dumitale şi plevuşcă s-a adunat ca la bâlci, lua-o-ar 
naiba! Glumeţul a adăugat apoi aceste cuvinte: "Dă-mi o găină 
hrănită de domnul Colbert şi, pe cinstea mea, ţi-o plătesc cât 
vrei". Şi gloata de gură-cască a început să bată din palme. 
Tărăboi mare, înţelegi? 'Tărăboi în stare a-l face pe un frate să- 
şi ascundă faţa de ruşine. 

Fouquet se înroşi. 

— Şi dumneata ţi-ai ascuns-o? întrebă ministrul. 

— Nu; tocmai pentru că în mulţime îl aveam pe unul din 
oamenii mei — continuă abatele — un recrut proaspăt, venit din 
provincie, un anume domn Menneville, la care ţin foarte mult. 
El şi-a făcut loc printre oameni şi-a spus glumeţului: "Mii de 
bărbi, domnule tranca-fleanca! Să te ia naiba cu Colbert al 
dumitale!" "Ba să te ia pe tine, cu Fouquet cu tot!" i-a întors-o 
glumeţul. Şi, cu acestea, îşi scoaseră spadele din teacă în faţa 


prăvăliei cârnăţarului, cu o şleahtă de pierde-vară în jurul lor şi 
cu cinci sute de curioşi pe la ferestre. 

— Ei bine? făcu Fouquet. 

— Ei bine, domnule, Menneville al meu l-a înhăţat ca în 
frigare pe glumeţ, în uluirea celor de faţă şi i l-a dat 
cârnăţarului, spunându-i: "Ţine această curcă, prietene! E mai 
grasă decât găina dumitale". Iată, domnule — încheie abatele 
triumfător — în ce chip îmi cheltuiesc veniturile: apărând 
cinstea familiei! 

Fouquet lăsă capul în jos. 

— Şi am o sută ca ăsta! adaugă abatele. 

— Bine — zise Fouquet — dă-i nota de cheltuieli lui 
Gourville şi rămâi aici, la mine, astă-seară. 

— Vom lua masa împreună? 

— O vom lua. 

— Dar casieria e închisă. 

— O va deschide Gourville. Aşa, domnule abate, ne-am 
înţeles. 

Abatele făcu o plecăciune. 

— Prin urmare, rămânem prieteni? zise el. 

— Da, prieteni. Haide, Gourville. 

— Pleci? Nu mai mâncăm împreună? 

— Mă reîntorc peste un ceas, fii liniştit. Apoi, încet, către 
Gourville: Să fie înhămaţi la trăsură caii mei englezeşti şi să mă 
ducă drept la Primăria din Paris. 


Capitolul LVI 


Vinul domnului de La Fontaine 


Trăsurile, încărcate de oaspeţi, începuseră să sosească la 
Saint-Mandé şi casa lui Fouquet prinsese a se încălzi de 
pregătirile ospăţului, când intendentul superior porni în goană, 
cu caii lui iuți, pe drumul Parisului, unde, apucând pe chei 
pentru a întâlni cât mai puţină lume în cale, se opri in faţa 
Primăriei. Erau ceasurile opt fără un sfert. Fouquet coborî la 
colţul străzii Long-Pont şi se îndreptă spre piaţa Grevei, pe jos, 


însoţit de Gourville.La capătul pieţei văzură un om îmbrăcat în 
negru şi în violet, voios la înfăţişare, care se pregătea să se 
urce într-o trăsură închiriată şi tocmai îi spunea vizitiului să-l 
ducă la Vincennes. În faţa lui avea un coş mare, plin cu sticle de 
vin pe care le cumpărase de la crâşma "La Icoana Maicii 
Domnului". 

— Ei, dar ăsta e Vatel, chelarul meu! îi spuse Fouquet lui 
Gourville. 

— Da, monseniore — confirmă acesta. 

— Ce caută la "Icoana Maicii Domnului"? 

— A venit să cumpere vin, de bună seamă. 

— Cum, pentru casa mea se cumpără vin de la cârciumă? 
se înfurie Fouquet. Pivniţa pe care o am să fie oare atât de 
proastă? 

Şi înainta spre chelar, care aşeza cu foarte multă băgare 
de seamă coşul cu sticle în trăsură. 

— Hei, Vatel! strigă el cu glas de stăpân. 

— Luaţi seama, monseniore — îi şopti Gourville — veţi fi 
recunoscut. 

— Asta-i acum! Lasă-mă în pace!... Vatel! 

Omul îmbrăcat în negru şi violet întoarse capul. Era un 
chip blând şi zâmbitor, fără expresie. O anumită sclipire 
strălucea în ochii lui, un zâmbet fin îi flutura pe buze; un 
observator ar fi recunoscut însă de la început că această 
sclipire şi acest zâmbet nu spuneau nimic, nu dezvăluiau nimic. 
Vatel râdea ca un om distrat şi îşi vedea de treabă ca un copil 
nevinovat. Când auzi glasul care-l striga, se întoarse 
numaidecât. 

— Oh! făcu el. Monseniorul! 

— Da, eu. Ce dracu cauţi aici, Vatel?... Vin? Cumperi vin de 
la o crâşmă din Piaţa Grevei?! De-ai fi cumpărat măcar de la 
"Stiuletele de Brad" sau de la "Stinghiile Verzi"! 

— Dar, monseniore — răspunse Vatel netulburat, după ce 
aruncase o privire duşmănoasă către Gourville — pentru ce e 
nevoie să se amestece cineva în treburile mele?... Ce, are 
pivniţa mea vreun cusur? 

— Nu, fireşte, Vatel, n-are, însă... 

— Însă ce?... se încăpăţână Vatel. 

Gourville îl trase de mânecă pe intendentul superior. 


— Nu te supăra, Vatel, dar credeam că pivniţa mea, adică 
pivniţa dumitale, e destul de garnisită, ca să nu mai avem 
nevoie să cumpărăm vin de la "Icoana Maicii Domnului"! 

— Eh, domnule — zise Vatel, trecând de la "monseniore" la 
"domnule" cu oarecare ifos — pivniţa dumneavoastră e aşa de 
bine garnisită, că atunci când oaspeţii vin să ia masa la 
dumneavoastră, nu au ce să bea. 

Fouquet se uită nedumerit mai întâi la Gourville, apoi la 
Vatel. .. 

— Ce tot spui acolo? 

— Spun că pivnicerul dumneavoastră n-are vin pentru 
toate gusturile, domnule şi că domnul de La Fontaine, domnul 
Pellisson şi domnul Conrart nu beau de loc când vin la noi. 
Acestor domni nu le place vinul de soi: ce-i de făcut atunci? 

— Ce-i de făcut, zi? 

— Am aici un vin de Joigny, după care ei se dau în vînt. 
Ştiu că se abat o dată pe săptămână pe la "Icoana Maicii 
Domnului" ca să-l bea aici. lată pentru ce îmi fac provizii. 

Fouquet nu mai avea ce să spună... Era aproape mişcat. 
Vatel însă avea încă multe de spus, fără îndoială, căci se vedea 
bine cum se înfierbânta. 

— E ca şi cum m-aţi mustra, monseniore, că mă duc în 
strada Planche-Mibray să caut cidrul pe care-l bea domnul 
Loret când vine să cineze la noi. 

— Loret bea cidru la mine? zise Fouquet râzând. 

— Ei da, domnule şi iată pentru ce vine să cineze cu 
plăcere la dumneavoastră. 

— Vatel — strigă Fouquet, strângând mâna chelarului său 
— dumneata eşti un om adevărat! Îţi mulţumesc, Vatel, de a fi 
priceput că în casa mea domnul de La Fontaine, domnul 
Conrart şi domnul Loret sunt duci, pairi şi principi mai mult 
decât mine. Vatel, eşti o slugă destoinică şi îţi dublez leafa. 

Vatel nici nu mulţumi măcar; ridică uşor din umeri, 
murmurând aceste cuvinte pline de înţelepciune: 

— A primi mulţumiri pentru că ţi-ai făcut datoria e un lucru 
umilitor. 

— Are dreptate — zise Gourville, atrăgându-i lui Fouquet 
atenţia, printr-un gest, asupra altui punct. 

li arătă, într-adevăr, o căruţă cu roţile mici, trasă de doi 
cai, deasupra căreia se legănau două spânzurători bătute în 
scoabe de fier, legate una de alta, spate în spate, cu lanţuri; un 


arcaş, aşezat pe muchea unei bârne, înfrunta, de bine de rău, 
cu o mutră posomorită, pălăvrăgelile a vreo sută de haimanale 
care mirosiseră cam ce rost aveau aceste spânzurători şi se 
ţineau după ele în drum spre Primărie. 

Fouquet tresări. 

— E lucru hotărât, vedeţi? zise Gourville. 

— Dar nu şi făcut! replică ministrul. 

— Oh, nu vă amăgiţi, monseniore! Dacă până într-atâta v-a 
fost înşelată prietenia, încrederea, dacă lucrurile au ajuns aici, 
înseamnă că nu mai puteţi face nimic. 

— Dar eu n-am aprobat nimic. 

— O fi făcut-o domnul de Lyonne în locul dumneavoastră. 

— Mă duc la Luvru. 

— Nu vă veţi duce. 

— Mă îndemni la o astfel de laşitate? strigă Fouquet. Mă 
sfătuieşti să-mi părăsesc prietenii, mă povăţuieşti să arunc la 
pământ armele pe care le am în mână, când pot să lupt? 

— Nu vă îndemn la nimic din toate acestea, monseniore; 
dar puteţi oare pleca de la minister tocmai în clipa de faţă? 

— Nu. 

— Ei bine, dacă regele ar dori să vă înlocuiască? 

— Mă va putea înlocui şi de departe, ca şi de aproape. 

— Da, dar nu-l veţi fi rănit prin nimic. 

— Aş fi însă un laş! Nu vreau ca prietenii mei să moară şi 
nu vor muri! 

— Şi pentru asta e nevoie să vă duceţi la Luvru? 

— Gourville! 

— Luaţi seama!... Odată la Luvru, sau veţi fi silit să vă 
apăraţi cu tărie prietenii, adică să faceţi o profesiune de 
credinţă, sau veţi fi silit să-i părăsiţi fără putinţa de a le mai 
veni în ajutor. 

— Niciodată! 

— Iertaţi-mă... Regele va va propune cu sila una din două, 
în cazul că nu veţi alege dumneavoastră singur. 

— Ai dreptate. 

— Iată pentru ce nu ne trebuie zâzanie. Mai bine să ne 
întoarcem la Saint-Mandé, monseniore. 

— Gourville, nu mă voi mişca din această piaţă, vinde va 
trebui să se săvârşească nelegiuirea, unde urmează să fiu 
acoperit de ruşine! Nu mă voi mişca, zic, până ce nu voi fi găsit 
mijlocul de a mă lupta cu duşmanii mei! 


— Monseniore — răspunse Gourville — mi-aţi face milă 
dacă n-aş şti că sunteţi unul din cele mai tari spirite de pe 
această lume. Aveţi o sută cincizeci de milioane, sunteţi la fel 
de puternic ca regele prin poziţie, de o sută cincizeci de ori mai 
mult prin bani. Domnul Colbert n-a avut măcar buna inspiraţie 
de a face să fie primit testamentul lui Mazarin. Or, când cineva 
e cel mai bogat om al regatului şi vrea să-şi dea osteneala de a 
cheltui o asemenea avere, dacă nu face ceea ce vrea, înseamnă 
că e un om oarecare. Să ne întoarcem, vă spun, la Saint-Mande. 

— Să-i cer părerea lui Pellisson? Da. 

— Nu, monseniore, să numărăm banii pe care-i aveţi. 

— Haide! zise Fouquet, cu privirea învăpăiată. Da, da, la 
Saint-Mande! 

Se urcă din nou în trăsură, cu Gourville după el. Pe dram, 
la capătul mahalalei Saint-Antoine, ajunseră din urmă micul 
echipaj al lui Vatel, care îşi ducea încetişor vinul de Joigny. 

Caii negri, sloboziţi din frâu, trecură în goană pe alături, 
speriind iapa chelarului, în timp ce acesta, scoțând capul pe 
ferestruie, strigă îngrozit: 

— Sticlele!... Sticlele mele!... 


Capitolul LVII 


Galeria de la Saint-Mande 


Cincizeci de persoane îl aşteptau pe intendentul superior. 
Fouquet nu-şi îngădui nici măcar răgazul de a schimba o vorbă 
cu valetul său de cameră şi de la scara unde cobori din trăsură 
trecu de-a dreptul în primul salon. Acolo erau adunaţi prietenii 
lui, care discutau între ei; şeful bucătar se pregătea să întindă 
masa. Dar, mai mult decât toţi, abatele Fouquet pândea 
întoarcerea fratelui său şi încerca să facă onorurile casei în 
lipsa acestuia. 

La sosirea intendentului superior se stârni un murmur de 
bucurie şi de simpatie: Fouquet, totdeauna plin de voioşie şi 
bunăvoință, de dărnicie chiar, era iubit de poeţii săi, de artiştii 
şi de oamenii lui de afaceri. Dar în astă-seară, fruntea lui, pe 


care mica sa curte citea, ca pe aceea a unui zeu, toate mişcările 
din sufletul său, pentru a şti ce linie de conduită să aleagă, 
fruntea lui, pe care afacerile n-o încreţeau niciodată, era acum 
mai palidă ca de obicei şi nu numai unul dintre prieteni observă 
această paloare. 

Fouquet se aşeză la mijlocul mesei şi prezidă cu multă voie 
bună ospăţul. li povesti lui La Fontaine expediţia lui Vatel cu 
vinurile sale. Lui Pellisson îi povesti întâmplarea cu Menneville 
şi cu găina slabă, în aşa fel că toată lumea îl putu auzi. Izbucni 
atunci o furtună de râsete şi de glume, care nu se potoli decât 
la un gest grav şi trist al lui Pellisson. 

Abatele Fouquet, neştiind în ce scop adusese vorba fratele 
său despre această întâmplare, asculta cu urechile aţintite şi 
căuta pe chipul lui Gourville sau pe acela al inten-dentului 
superior o explicaţie pe care n-o găsea nicăieri. Pellisson luă 
cuvântul: 

— Se vorbeşte, prin urmare, de domnul Colbert? zise el. 

— Şi de ce nu — răspunse Fouquet — dacă e adevărat, 
după cum se spune, că regele l-ar fi făcut intendentul său? 

Abia apucă Fouquet să arunce aceste cuvinte, rostite cu un 
anume subîinţeles, că o explozie de exclamaţii se produse 
printre comeseni. 

— Un zgârcit! zise unul. 

— Un calic! adăugă altul. 

— Un făţarnic! strigă al treilea. 

Pellisson schimbă o privire scurtă cu Fouquet. 

— Domnilor — vorbi el — într-adevăr, defăimăm un om pe 
care nimeni nu-l cunoaşte: asta nu e nici omenesc, nici înţelept 
şi iată domnul intendent superior, nu mă îndoiesc, este de 
aceeaşi părere cu mine. 

— Întru totul — completă Fouquet. Să lăsăm în pace 
găinile grase ale domnului Colbert şi să ne ocupăm de fazanii 
împănaţi ai domnului Vatel. 

Aceste cuvinte opriră norul sumbru ce ameninţa să se 
abată asupra convivilor. Gourville îi încălzi atât de bine pe poeţi 
cu vinul de Joigny, abatele, deştept ca orice om care are nevoie 
de scuzii altuia, îi însufleţi la fel de bine pe bancheri şi pe 
oamenii de spadă, încât, în aburul acestei veselii şi în zumzetul 
conversaţiilor, orice umbră de nelinişte dispăru cu desăvârşire. 

Testamentul cardinalului Mazarin formă subiectul discuţiei 
la felul al doilea şi la desert; apoi Fouquet dădu ordin să se 


aducă grămezile de prăjituri şi fântânile de lichioruri în salonul 
alăturat galeriei. Trecu cel dintâi acolo, ţinând de braţ o femeie, 
aleasă de el regina acestei seri. 

Muzicanţii se duseră să mănânce şi ei, astfel că începură 
plimbările prin galerie şi prin grădină, sub un cer de primăvară, 
blând şi parfumat. 

Pellisson se apropie atunci de intendentul superior şi-i 
şopti: 

— Monseniorul are vreo supărare? 

— Una mare — răspunse Fouquet. Spune-i lui Gourville să- 
ţi povestească despre ce este vorba. 

Întorcându-se, Pellisson dădu cu ochii de La Fontaine, care 
venea la un pas în urma lui. Trebuia să asculte un vers latinesc 
pe care poetul îl făcuse pe seama lui Vatel. La Fontaine scanda, 
de un ceas, acest vers prin toate colţurile şi căuta pe cineva 
care să-l asculte. Crezu că a pus mâna pe Pellisson, dar şi 
acesta îi scăpă. Se întoarse atunci lângă Loret, care compusese 
şi el un catren în cinstea ospăţului şi a gazdei. La Fontaine 
încercă în zadar să-şi plaseze versul său; Loret voia să-şi 
plaseze şi el catrenul. Poetul se văzu deci silit să se întoarcă la 
domnul conte de Chanost, pe care Fouquet tocmai îl luase de 
braţ. 

Abatele Fouquet observă că poetul, distrat ca totdeauna, 
voia să se apropie de cei doi vorbitori, şi-l opri din drum. La 
Fontaine se agăţă atunci de el şi-i recită. versul. Abatele, care 
nu ştia latineşte, îşi clătina capul, în cadență, la fiecare 
pendulare a trupului la dreapta şi stânga, făcută de La 
Fontaine, potrivit cadenţei dactilelor şi spondeilor. 

În acest timp, în dosul cristalelor cu prăjituri, Fouquet îi 
vorbea domnului de Chanost, ginerele său, despre evenimentul 
zilei. 

— Ar trebui să-i trimitem pe cei de prisos la focul de 
artificii — îi spuse Pellisson lui Gourville — pentru ca noi să 
putem vorbi în linişte aici. 

— Aşa-i — răspunse Gourville, care-i şi şopti ceva la ureche 
lui Vatel. 

Numaidecât, acesta începu să împingă spre grădină 
grupuri de tineri, de doamne şi de flecari, în vreme ce bărbaţii 
se plimbau prin galeria luminată de trei sute de lumânări de 
ceară, în văzul amatorilor de artificii, care se grăbeau să iasă în 
grădină. 


Gourville se apropie de Fouquet şi-i spuse: 

— Domnule, suntem toţi aici. 

— Toţi? întrebă Fouquet. 

— Da, numărați. 

Intendentul superior întoarse capul şi numără. Erau opt 
persoane. 

Pellisson şi Gourville mergeau ţinându-se de braţ, ca şi 
cum ar fi vorbit lucruri fără importanţă. Loret şi doi ofiţeri 
făceau la fel, mergând în sens invers. Abatele Fouquet se 
plimba de unul singur. 

Fouquet păşea împreună cu domnul de Chanost, lăsând să 
se pară că e adâncit în convorbirea cu ginerele său. 

— Domnilor — zise el — nici unul dintre dumneavoastră să 
nu ridice capul în mers şi să nu lase a se vedea că-mi dă vreo 
atenţie; plimbaţi-vă mai departe, suntem singuri şi ascultaţi-mă. 

O mare tăcere se făcu în salon, tulburată doar de strigătele 
îndepărtate ale veselilor oaspeţi care îşi făceau în boschete 
pentru a vedea mai bine artificiile. Erau un spectacol bizar 
aceşti oameni care păreau că se plimbă în grupuri, care păreau 
că se gândesc la lucruri diferite şi totuşi cu toţii atenţi la 
vorbele unuia singur dintre ei, deşi acesta, la rândul lui, părea 
că nu-i vorbeşte decât vecinului său. 

— Domnilor — zise Fouquet — aţi băgat de seamă, fără 
îndoială, că doi dintre prietenii noştri lipsesc astă-seară de la 
reuniunea din fiecare miercuri... Pentru Dumnezeu, abate, nu te 
opri din mers, nu e nevoie să stai pe loc ca să poţi auzi! Umblă, 
rogu-te, cu aerul dumitale firesc şi fă-te că te gândeşti la ceva 
şi, fiindcă ai privirea pătrunzătoare, aşază-te în dreptul ferestrei 
deschise, iar dacă vezi pe cineva întorcându-se spre galerie, dă- 
ne de veste, tuşind. 

Abatele se supuse. 

— Eu n-am băgat de seamă că lipsesc doi — zise Pellisson, 
care, în aceeaşi clipă, îi întoarse spatele lui Fouquet şi porni în 
sens invers. 

— Eu — zise Loret — nu-l văd pe domnul Lyodot, care îmi 
dă cu regularitate un subsidiu. 

— Iar eu — adăugă abatele, de la fereastră — nu-l văd pe 
scumpul meu d'Eymeris, care-mi datorează o mie o sută de livre 
de la ultimul nostru brelan. 

— Loret — răspunse Fouquet, mergând cu faţa întunecată 
şi aplecată în jos — dumneata n-ai să mai capeti subsidiul de la 


Lyodot, iar dumneata, abate, n-ai să mai vezi cele o mie o sută 
de livre de la d'Eymeris, pentru bunul motiv că şi unul şi altul 
vor muri. 

— Vor muri?! strigă adunarea, ţintuită deodată locului, fără 
voia ei, de aceste vorbe înspăimântătoare. 

— Mişcaţi-vă, domnilor — le şopti Fouquet — căci s-ar 
putea să fim iscodiţi... Am spus: vor muri. 

— Vor muri! repetă Pellisson. Aceşti oameni pe care i-am 
văzut, nu-s nici şase zile de atunci, plini de sănătate, de voie 
bună, încrezători în viitor. Ce mai e şi omul, Doamne sfinte! O 
simplă boală îl doboară dintr-o dată! 

— Nu e vorba de boală — zise Fouquet. 

— Atunci mai pot scăpa! răspunse Loret. 

— Nu vor mai scăpa. Domnii de Lyodot şi d'Eymeris sunt în 
ajunul ultimei lor zile pe care o mai au de trăit. 

— Dar atunci ce-i răpune pe aceşti domni? glăsui un ofiţer. 

— Întrebaţi-l pe cel care-i ucide — răspunse Fouquet. 

— Care-i ucide? Vor fi ucişi? strigară toţi îngroziţi. 

— Mai mult chiar. Vor fi spânzurați! murmură Fouquet cu 
un glas sinistru ce răsună ca un dangăt lugubru de clopot 
funerar în această galerie bogată, strălucind de tablouri, de 
flori, de catifele şi de aur. 

Fără să vrea, fiecare se opri din mers; abatele se retrase 
de la fereastră. 

Primele jerbe de artificii începură să zvâcnească în văzduh, 
deasupra crestelor copacilor. Un strigăt prelung, pornit din 
parc, îl chema pe intendentul superior să vină şi să se bucure 
de această privelişte. Fouquet se apropie de o fereastră, iar la 
spatele lui se strânseră prietenii lui, atenţi să-i audă cea mai 
mică dorinţă. 

— Domnilor — zise el — domnul Colbert a pus să fie 
arestaţi, judecaţi şi va pune să fie executaţi doi dintre prietenii 
mei: ce trebuie să fac? 

— La dracu! se exprimă cel dintâi abatele. Acest domn 
Colbert se cuvine să fie spintecat! 

— Monseniore — îşi dădu cu părerea Pellisson — trebuie 
vorbit cu maiestatea sa. 

— Regele, dragă Pellisson, a semnat cu mâna lui ordinul de 
execuţie. 

— Ei bine — se pronunţă contele de Chanost — trebuie ca 
execuţia să nu aibă loc, asta-i! 


— Cu neputinţă — rosti Gourville; afară doar de cazul că i- 
am cumpăra pe temniceri. 

— Sau pe guvernator — zise Fouquet. 

— În noaptea asta chiar, îi putem ajuta pe arestaţi să 
evadeze. 

— Cine dintre dumneavoastră îşi ia sarcina să facă această 
tranzacţie? 

— Eu — răspunse abatele — voi duce banii. 

— Eu — adăugă Pellisson — voi duce consemnul. 

— Consemnul şi banii — zise Fouquet; cinci sute de mii de 
livre guvernatorului de la Conciergerie e destul; totuşi, vom 
pune şi un milion, dacă va fi nevoie. 

— Un milion! exclamă abatele. Cu jumătate din această 
sumă aş putea trece prin foc şi sabie jumătate din Paris! 

— Fără tulburări — zise Pellisson. Guvernatorul odată 
câştigat, cei doi oameni vor putea sa evadeze; iar ei, scoşi din 
cauză, îi vor aţâţa pe duşmanii lui Colbert şi vor dovedi regelui 
că tânăra lui justiţie nu e de neînvins, ca toate măsurile 
necumpănite. 

— Du-te, atunci, la Paris, Pellisson şi scapă cele două 
victime — zise Fouquet. Mâine vom vedea ce vom mai face. 
Gourville, dă-i cinci sute de mii de livre lui Pellisson. 

— la seama să nu dai greş! zise abatele. Drace, câtă 
răspundere! Lasă-mă să te ajut puţin! 

— Tăcere! rosti Fouquet. Se apropie cineva. Ah, focurile de 
artificii sunt de un efect încântător! 

În acea clipă, o ploaie de scântei căzu, şerpuitoare, în 
rămurişul pădurii din vecinătate. 

Pellisson şi Gourville ieşiră împreună pe uşa cea mare a 
galeriei; Fouquet cobori în grădină, împreună cu ceilalţi cinci 
conjuraţi. 


Capitolul LVIII 


Epicurienii 


După felul cum Fouquet dădea sau părea să dea întreaga 
sa atenţie iluminaţiilor strălucitoare, muzicii galeşe a lăutelor şi 
oboaielor, jerbelor scânteietoare de artificii care, îmbrăţişând 
cerul cu săgeți roşiatice de lumină, întăreau, în dosul copacilor 
umbra posomorâtă a turnului de la Vincennes, după felul, 
spuneam, cum intendentul superior le surâdea doamnelor şi 
poeţilor, serbarea se dovedea a nu fi mai puţin veselă ca de 
obicei, iar Vatel, a cărui privire neliniştită, mândră chiar, se 
îndrepta mereu, întrebătoare, către aceea a lui Fouquet, nu se 
arătă nemulţumit de primirea făcută programului serii. 

După încetarea focurilor de artificii, invitaţii se împrăştiară 
prin grădină şi pe sub porticele de marmură, cu acea 
nestingherită libertate ce denotă la stăpânul casei atâta nobila 
uitare a mândriei, atâta curtenitoare ospitalitate, atâta 
magnifică nepăsare. 

Poeţii se rătăciră, braţ la braţ, prin boschetele din parc; 
unii se trântiră pe covoarele de iarbă, spre marea jale a 
costumelor de catifea şi a frizurilor, în care se încâlceau fire 
uscate de iarbă sau răzlețe frunzuliţe verzi. 

Doamnele, în număr mai mic, ascultau cântecele artiştilor 
şi versurile poeţilor; altele ascultau proza pe care o spuneau, cu 
multă artă, nişte oameni care nu erau nici comedianţi, nici 
poeţi, dar cărora tinereţea şi singurătatea le dădeau un har de 
a vorbi neobişnuit şi care lor li se părea a fi cel mai plăcut 
dintre toate. 

— De ce oare — zise La Fontaine — stăpânul nostru Epicur 
n-a binevoit să coboare în grădină? Epicur nu-şi părăsea 
niciodată discipolii, astfel că stăpânul nostru face un lucru 
greşit. 

— Domnule — i-o întoarse Conrart — dumneata faci un 
lucru greşit când stărui să te împodobeşti cu numele de 
epicurian; într-adevăr, nimic aici nu aminteşte doctrina 
filozofului din Gargeta. 

— Hm! făcu La Fontaine. Nu stă oare scris că Epicur a 
cumpărat o grădină mare şi că trăia acolo în linişte cu prietenii 
săi? 

— E adevărat. 

— Ei bine, domnul Fouquet n-a cumpărat şi dânsul o 
grădină mare la Saint-Mande şi nu petrecem aici foarte fericiţi, 
împreună cu el şi cu prietenii noştri? 


— Da, fără îndoială; din păcate însă, nici grădina, nici 
prietenii nu duc la vreo asemănare. Căci, unde vezi dumneata 
vreo asemănare între doctrina domnului Fouquet şi aceea a lui 
Epicur? 

— În aceasta: "Plăcerea îţi dă fericirea". 

— Adică? 

— Ei bine, eu cred că nu ne putem socoti nefericiţi, eu, cel 
puţin. O masă bună, vin de Joigny, pe care au avut bunăvoința 
să se ducă să-l cumpere pentru mine de la cârciuma unde-l 
beau de obicei; nici o neghiobie rostită în cursul ospăţului de un 
ceas, cu toate că erau acolo zece milionari şi douăzeci de poeţi. 

— Te opresc aici. Ai vorbit de vinul de Joigny şi de o masă 
bună. Tot mai stăruieşti? 

— Stăruiesc, antecho, cum se spune la Port-Royal. 

— Atunci adu-ţi aminte că marele Epicur trăia şi-şi ospăta 
discipolii cu pâine, legume şi apă chioară. 

— Asta nu e tocmai sigur — zise La Fontaine — şi s-ar 
putea ca dumneata să-l confunzi pe Epicur cu Pitagora, 
scumpul meu Conrart. 

— Mai aminteşte-ţi apoi că filozoful cel vechi se avea destul 
de rău cu zeii şi cu magistraţii. 

— Oh, iată ceea ce nu pot să sufăr — replică La Fontaine — 
la Epicur ca şi la domnul Fouquet! 

— Nu-l pune alături cu domnul intendent superior — zise 
Conrart cu tulburare în glas — dacă vrei să nu dai apă la moară 
vorbelor ce se şoptesc despre el şi despre noi. 

— Ce vorbe? 

— Că suntem nişte francezi răi, fără dragoste de monarc şi 
fără respectul legilor. 

— Atunci, mă întorc la textul meu — zise La Fontaine. 
Ascultă, Conrart, iată morala lui Epicur... pe care, de altminteri, 
eu îl socot, dacă mai e nevoie să ţi-o spun, o legendă. Tot ceea 
ce se leagă cât de cât cu antichitatea e legendă. Iupiter, dacă 
bagi bine de seamă, înseamnă viaţa, Alcide, puterea. Cuvintele 
stau mărturie ca să-mi dea dreptate: Zeus e zen, a trăi; Alcide e 
alce, tărie. Ei bine, Epicur e blândă supraveghere, ocrotirea; or, 
cine veghează mai bine asupra statului şi cine-i ocroteşte mai 
bine pe indivizi ca domnul Fouquet? 

— Dumneata îmi faci o lecţie de etimologie, iar nu de 
morală; eu spun că noi, epicurienii moderni, suntem nişte 
cetăţeni supărători. 


— O! exclamă La Fontaine. Dacă suntem cetăţeni 
supărători, nu e din pricină că urmăm maximele maestrului. 
Ascultă unul dintre aforismele lui cele mai importante. 

— Ascult. 

— "Doreşte-ţi cârmuitori buni." 

— Ei şi? 

— Ei şi, ce ne spune oare domnul Fouquet în fiecare zi? 
"Când vom fi, în sfârşit, guvernaţi?"' O spune sau nu? Hai, 
Conrart, fii sincer! 

— O spune, e adevărat. 

— Ei, asta-i curată doctrină a lui Epicur. 

— Da, numai că sună puţin a răzvrătire. 

— Cum, e răzvrătire când vrei să fii guvernat de cârmuitori 
buni? 

— Fără îndoială, dacă cei ce cârmuiesc sunt răi. 

— Răbdare! Am răspunsuri la toate. 

— Chiar şi la cele ce ţi-am spus acum? 

— Ascultă: "Supune-te celor ce cârmuiesc rău..." Oh, aşa 
stă scris: Cacos politeusi... ("Celor ce cârmuiesc rău" — în 
greaca veche.) Te încrezi în textul meu? 

— La dracu! Te cred. Dar ştii ca vorbeşti greceşte ca însuşi 
Esop, dragul meu La Fontaine? 

— Asta o spui din răutate, amice Conrart? 

— Să mă ferească Dumnezeu! 

— Atunci să ne întoarcem la domnul Fouquet. Ce ne repeta 
el tot timpul? Oare nu asta: "Ce slugoi, acest Mazarin! Ce 
neghiob! Ce lipitoare! Trebuie totuşi să ne supunem acestui 
caraghios!...' Mărturiseşte, Conrart, spunea sau nu spunea el 
asta? 

— Mărturisesc c-o spunea şi poate chiar prea des. 

— Intocmai ca Epicur, prietene, întocmai ca Epicur: repet, 
suntem epicurieni şi asta e foarte plăcut. 

— Da, încă mi-e teamă să nu se ridice, alături de noi, o 
sectă ca aceea a lui Epictet; ştii foarte bine, filozoful din 
Hierapolis, acela care zicea că pâinea e un lux, legumele o 
risipă şi apa de fântână o beţie; acela care, bătut de stăpânul 
său, îi spunea, mormăind puţin, e adevărat, dar fără sa se 
supere: "Facem rămăşag că mi-ai zdrobit piciorul?" şi câştiga 
totdeauna rămăşagul. 

— Era un gogoman acest Epictet al dumitale. 


— Mă rog, dar ar putea să fie la modă şi în zilele noastre, 
schimbându-şi doar numele în acela de Colbert. 

— Aş! răspunse La Fontaine. Aşa ceva e cu neputinţă. 
Niciodată n-ai să-l găseşti pe Epictet în Colbert. 

— Ai dreptate, îl voi găsi pe... Colbert, cel mult. 

— Ah, eşti bătut, Conrart; ai început să te refugiezi în 
jocuri de cuvinte. Domnul Arnauld susţine că eu n-am logică... 
Am mai multă ca domnul Nicole. 

— Da — ripostă Conrart — ai logică, dar eşti jansenist. 

_ Această replică fu primită cu un imens hohot de râs. 
Încetul cu încetul, plimbăreţii fuseseră atraşi de gălăgia celor 
doi vorbitori în jurul boschetului sub care discutau ei. Intreaga 
convorbire fusese ascultată cu religiozitate şi Fouquet însuşi, 
abia stăpânindu-se, dăduse pilda  moderaţiei. Dar 
deznodământul scenei îl făcu să nu se mai poată ţine şi pufni în 
râs. Toată lumea izbucni în hohote, ca şi el şi cei doi filozofi fură 
salutaţi cu felicitările celor din jur. 

Totuşi, La Fontaine fu declarat învingător pentru erudiţia 
lui adâncă şi pentru logica lui neînfrântă. Conrart obţinu 
despăgubirile datorate unui luptător nenorocos: fu lăudat 
pentru loialitatea intenţiei lui şi pentru cugetul lui neprihănit. 

In clipa când demonstrațiile de bucurie erau în toi, în clipa 
când doamnele îi învinuiau pe cei doi adversari că nu le 
cuprinseseră şi pe femei în sistemul de fericire epicuriană, se 
ivi Gourville, venind din cealaltă parte a grădinii şi apropiindu- 
se de Fouquet, care era cu ochii numai la el şi care, de cum îl 
văzuse, se desprinsese de grup. Ministrul păstra încă pe faţă 
râsul şi toate trăsăturile nepăsării; dar de îndată ce nu mai 
putea fi privit de cineva, îşi lepădă masca. 

— Ei bine — întrebă el cu nerăbdare — unde-i Pellisson? 
Ce face Pellisson? 

— Pellisson se reîntoarce de la Paris. 

— l-a adus şi pe prizonieri? 

— N-a putut să stea de vorbă nici cu guvernatorul 
închisorii. 

— Cum! N-a spus că vine din partea mea? 

— A spus, dar guvernatorul a trimis următorul răspuns: 
"Dacă vine din partea domnului Fouquet, trebuie să aibă o 
scrisoare de la domnul Fouquet". 

— Oh — făcu acesta — dacă e vorba numai de a-i da o 
scrisoare... 


— Nu — răspunse Pellisson, care se ivi în colţul tufişului — 
nu, monseniore... Duceţi-vă singur şi vorbiţi-i în numele vostru. 

— Da, ai dreptate; am să mă retrag în casă ca şi cum aş 
avea de lucru; lasă caii înhămaţi, Pellisson. Ţine lumea aici, 
Gourville. 

— Un ultim sfat, monseniore — zise acesta. 

— Spune, Gourville. 

— Nu vă duceţi la guvernatorul închisorii decât în ultimul 
moment; e o îndrăzneală, dar nu e un lucru chibzuit. lertaţi-mă, 
domnule Pellisson, dacă sunt de altă părere decât 
dumneavoastră; dar  credeţi-mă,  monseniore,  trimiteţi-i 
guvernatorului o vorbă prin cineva, e un om cumsecade, însă nu 
vă duceţi dumneavoastră personal. 

— Aşa voi face — zise Fouquet. De altminteri, avem 
înaintea noastră toată noaptea. 

— Nu vă bizuiţi prea mult pe timp, chiar de ar fi de două 
ori mai mare decât am avea nevoie — răspunse Pellisson; nu e 
niciodată rău să ajungi mai devreme. 


— Adio — zise intendentul superior. Vino cu mine, 
Pellisson. Gourville, ai grijă de oaspeţi. 
Şi plecă. 


Epicurienii nu băgară de seamă că şeful şcolii dispăruse; 
lăutele cântară toată noaptea. 


Capitolul LIX 


Un sfert de ceas întârziere 


Fouquet, plecat de-acasă pentru a doua oară în ziua aceea, 
se simţi mai puţin obosit şi mai puţin tulburat decât s-ar fi putut 
crede că ar fi trebuit să fie. El se întoarse către Pellisson, care, 
în colţul trăsurii, se gândea cu îngrijorare ce măsură ar fi mai 
bună pentru a răspunde exagerărilor lui Colbert. 

— Dragul meu Pellisson — îi spuse atunci Fouquet — păcat 
că nu eşti o femeie. 


— Ba cred, dimpotrivă, că e mai bine — răspunse Pellisson 
— căci, orice s-ar zice, monseniore, sunt neînchipuit de urât. 

— Pellisson! Pellisson! rosti intendentul superior râzând. 
Spui într-una că eşti urât pentru a nu lăsa să se creadă că asta 
îţi dă multe necazuri. 

— Multe, într-adevăr, monseniore; nu cred să fie un om 
mai nefericit decât mine. Eram frumos, dar vărsatul m-a urâţit; 
sunt deci lipsit de mijlocul de a fi pe placul cuiva; or, sunt cel 
dintâi slujitor al dumneavoastră, sau aproape; sunt legat de 
interesele dumneavoastră şi dacă aş fi o femeie frumoasă, v-aş 
fi acum de cel mai mare folos. 

— Cum adică? 

— M-aş duce la guvernatorul închisorii, l-aş seduce, căci e 
un crai şi-i place crailâcul, apoi m-aş întoarce cu cei doi 
prizonieri, prietenii noştri. 

— Sper s-o pot face eu însumi, cu toate că nu sunt femeie 
frumoasă — replică Fouquet. 

— Nimic de zis, monseniore; însă o să vă înjosiţi prea mult. 

— Stai! strigă deodată Fouquet cu una din acele tresăriri 
tainice pe care le stârneşte în inimă o năvală de sânge fierbinte 
sau amintirea unei clipe dulci. Stai! Cunosc o femeie care va 
juca pe lângă locotenentul guvernator de la Conciergerie rolul 
de care avem nevoie! 

— Eu cunosc cincizeci, monseniore, cincizeci de trâmbiţe 
care ar umple universul cu generozitatea voastră, cu 
devotamentul vostru faţă de prieteni, dar care v-ar pierde, 
totuşi, mai curând sau mai târziu, pierzându-se. 

— Eu nu vorbesc despre astfel de femei, Pellisson; vorbesc 
de o frumoasă şi nobilă fiinţă, care îmbină însuşirile sexului ei 
cu valoarea şi sângele nostru rece; vorbesc de o femeie destul 
de frumoasă pentru ca zidurile închisorii să se încline în faţa ei 
şi să o salute, de o femeie îndeajuns de discretă pentru ca 
nimeni să nu bănuiască de cine va fi fost trimisă. 

— O comoară — zise Pellisson; îi veţi face domnului 
guvernator de la Conciergerie un plocon cum nu se poate altul 
mai bun. La dracu, monseniore! Chiar de i s-ar tăia capul — 
ceea ce se poate întâmpla — dar măcar va fi avut înainte de a 
muri un mare noroc, pe care nici un alt bărbat nu l-a întâlnit 
până la el! 

— Şi adaug — zise Fouquet — că guvernatorul închisorii nu 
va rămâne fără cap, căci va avea la îndemână caii mei ca să 


poată fugi şi cinci sute de mii de livre ca să poată trăi fără griji 
în Anglia; adaug iarăşi că femeia, prietena mea, nu-i va da 
decât caii şi banii. Haidem să căutăm această femeie, Pellisson! 

Intendentul superior întinse mâna spre cordonul de mătase 
şi de aur din interiorul trăsurii, dar Pellisson îl opri. 

— Monseniore — zise el — veţi pierde, căutând această 
femeie, tot atâta timp cât a pierdut Columb până să găsească 
Lumea Nouă. Şi noi n-avem decât două ceasuri ca să izbutim; 
guvernatorul odată culcat, cum să mai intrăm la el fără zarvă? 
Ziua odată venită, cum să ne mai ascundem planurile? Duceţi- 
vă, monseniore, duceţi-vă singur şi nu mai umblaţi nici după 
îngeri, nici după femei în noaptea asta. 

— Dar, dragă Pellisson, am şi ajuns la poarta sa! 

— La poarta îngerului? 

— Ei da! 

— Dar acesta e palatul doamnei de Bellieres... 

— Sst! 

— Ah! Doamne! făcu Pellisson. 

— Ai ceva de zis împotriva ei? întrebă Fouquet. 

— Nimic, vai! şi tocmai asta mă deznădăjduieşte. Nimic, 
absolut nimic... De-aş putea să vă spun, dimpotrivă, atâta rău 
despre ea, încât să vă împiedic de a vă mai duce la dânsa! 

Dar Fouquet şi dăduse ordin de oprire; trăsura stătea pe 
loc. 

— Să mă împiedici? zise Fouquet. Nici o putere din lume 
nu m-ar putea împiedica, mă înţelegi, de a-i spune un 
compliment doamnei du Plessis-Bellieres; de altminteri, cine 
ştie dacă n-o să avem nevoie de dânsa! Vii cu mine? 

— Nu, monseniore, nu. 

— Dar nu vreau să te fac să mă aştepţi, Pellisson — zise 
Fouquet cu o sinceră curtenie. 

— Cu atât mai bine, monseniore; ştiind că mă faceţi să 
aştept, veţi sta cât mai puţin sus... Luaţi seama! Se zăreşte o 
trăsură în curtea ei; e cineva la dânsa! 

Fouquet se plecă spre scara trăsurii. 

— Încă o rugăminte — şopti Pellisson — nu intraţi la 
această doamnă decât după ce ne vom întoarce de la 
Conciergerie, vă rog! 

— Eh, cinci minute, Pellisson! răspunse Fouquet, punând 
piciorul pe treptele palatului. 


Pellisson rămase în fundul trăsurii, cu sprâncenele 
încruntate. 

Fouquet se urcă la marchiză şi îşi spuse numele în faţa 
valetului, ceea ce stârni un şir de plecăciuni şi o grabă ce 
dovedeau că stăpâna casei formase obişnuinţa ca acest nume să 
fie respectat şi iubit la dânsa. 

— Domnul intendent superior! strigă marchiza, înaintând 
foarte palidă către Fouquet. Câtă cinste! Şi cât de neaşteptată! 
adăugă ea. Apoi, încet: la seama — îi spuse — Marguerite Vanel 
e la mine. 

— Doamnă — răspunse Fouquet, tulburat — veneam 
pentru afaceri... numai câteva vorbe în mare grabă. 

Şi intră în salon. 

Doamna Vanel se ridicase mai palidă, mai lividă ca Invidia 
însăşi. În zadar îi adresă Fouquet salutul cel mai fermecător şi 
mai plin de împăciuire; ea nu răspunse decât printr-o 
aruncătură de ochi groaznică, îndreptată asupra marchizei şi 
asupra lui Fouquet. Privirea aceasta crudă a unei femei geloase 
e un stilet ce găseşte spărtura prin care să poată străpunge 
cele mai tari platoşe; Marguerite Vanel îl înfipse fără milă în 
inimile celor doi confidenţi. Făcu apoi o reverență către 
prietena ei, una mai adâncă în faţa lui Fouquet şi plecă, 
spunând că mai are de făcut o mulţime de alte vizite, înainte ca 
marchiza, fâstâcită, sau Fouquet, cuprins de nelinişte, să se fi 
gândit s-o reţină. 

Abia ieşită pe uşă, că Fouquet, rămas singur cu marchiza, 
căzu în genunchi în faţa ei, fără să spună o vorbă. 

— Te aşteptam — rosti marchiza cu un zâmbet dulce. 

— O, nu — zise el — căci atunci n-ai fi primit-o pe această 
femeie. 

— A intrat de un sfert de ceas doar şi nu puteam bănui că 
are să vină la mine chiar în astă-seară. 

— Aşadar, mă iubeşti puţin, marchiză? 

— Nu despre asta e vorba, domnule, ci de primejdiile care 
te ameninţă; ce treburi te pun pe drumuri? 

— Vreau să-mi smulg astă-seară prietenii din închisoarea 
palatului. 

— Şi cum anume? 

— Cumpărându-l, seducându-l pe guvernator. 

— E unul dintre prietenii mei; pot să te ajut, fără să-ţi 
dăunez? 


— Oh, marchiză, mi-ai aduce cel mai mare serviciu; dar 
cum să facem ca să nu-ţi întinezi numele? Căci niciodată viaţa 
mea, puterea mea, libertatea mea nu vor fi de ajuns ca să te 
răsplătesc dacă o lacrimă îţi va cădea din ochi, dacă o mâhnire 
îţi va întuneca fruntea. 

— Monseniore, nu-mi mai spune astfel de cuvinte care mă 
ameţesc; sunt vinovată de-a fi voit să te ajut, fără să fi ţinut 
seama de însemnătatea pasului meu. Te iubesc, într-adevăr, ca 
o prietenă bună şi, ca prietenă, îţi sunt recunoscătoare pentru 
bunăvoința pe care mi-ai arătat-o; dar vai!... vai! nicicând n-ai 
să găseşti în mine o amantă. 

— Marchiză! rosti Fouquet cu o voce înăbuşită. De ce? 

— Fiindcă eşti iubit prea mult — răspunse în şoaptă tânăra 
femeie — fiindcă eşti iubit de prea multă lume... fiindcă 
strălucirea gloriei şi a averii îmi răneşte privirea, în timp ce 
sumbra durere mi-o atrage; fiindcă, în sfârşit, eu care te-am 
respins în momentele celei mai fastuoase măreţii, eu care abia 
dacă te-am privit atunci când te aflai în culmea splendoarei, am 
venit, ca o femeie rătăcită, să mă arunc, pentru a spune astfel, 
în braţele dumitale când am văzut că o nenorocire plutea 
deasupra capului dumitale... Acum cred că înţelegi, 
monseniore... Fii iarăşi fericit, pentru ca şi eu să fiu iarăşi cu 
inima şi gândurile curate; nefericirea dumitale m-ar pierde. 

— Oh, doamnă — zise Fouquet cu o tulburare pe care n-o 
mai încercase niciodată până atunci — chiar de va trebui să cad 
pe cea din urmă treaptă a mizeriei omeneşti, tot voi aştepta de 
pe buzele dumitale acest cuvânt pe care nu vrei astăzi să mi-l 
dai şi atunci, doamnă, te vei ridica foarte sus în nobilul 
dumitale egoism; atunci vei crede că aduci mângâiere celui mai 
nefericit dintre oameni, însă vei spune "te iubesc" celui mai 
ilustru, celui mai plin de bucurie, celui mai triumfător dintre 
fericiţii pământului! 

Se afla încă la picioarele sale, sărutându-i mâinile, când 
Pellisson dădu buzna peste ei, strigând cu un aer înspăimântat: 

— Monseniore! Doamnă! Iertare, doamnă, vă rog să mă 
iertaţi... Monseniore, a trecut o jumătate de oră de când sunteţi 
aici... Oh, nu mă priviţi amândoi atât de mustrători... Doamnă, 
vă rog, cine este doamna care a ieşit de la dumneavoastră când 
a intrat monseniorul? 

— Doamna Vanel — răspunse Fouquet. 

— Aşa! exclamă Pellisson. Eram sigur! 


— Ei bine, ce e? 

— Ei bine, s-a urcat, foarte palidă, în trăsura sa. 

— Treaba ei! zise Fouquet. 

— Da, dar vă interesează poate să ştiţi ce i-a spus vizitiului. 

— Ce i-a spus, Dumnezeule? strigă marchiza. 

— "La domnul Colbert!" rosti Pellisson cu glas înăbuşit. 

— Dumnezeule mare! Pleacă! Pleacă, monseniore! făcu 
marchiza împingându-l pe Fouquet spre uşa salonului, în timp 
ce Pellisson îl trăgea de mână. 

— Ei, dar ce sunt eu, un copil pe care-l faceţi să se sperie 
de o umbră? se împotrivea ministrul. 

— Eşti un uriaş — răspunse marchiza — pe care o viperă 
caută să-l muşte de călcai. 

Pellisson îl târî mai departe până la trăsură. 

— La palat, în goană! strigă Pellisson către vizitiu. 

Caii porniră ca fulgerul; nimic nu-i opri, nici o clipă, din 
alergătura lor. Doar când ajunseră la arcada de la Saint-Jean şi 
voiau să intre în Piaţa Grevei, un lung şir de călăreţi, închizând 
trecerea îngustă, opri trăsura intendentului superior. Cu 
neputinţă de străpuns această barieră; au trebuit să aştepte 
până când arcaşii de pază călări, căci ei erau, se scurseră la 
deal, escortând o căruţă mare ce se îndrepta în trapul cailor 
spre piaţa Baudoyer. 

Fouquet şi Pellisson nu luară în seamă această întâmplare 
decât pentru a deplânge clipele de întârziere pe care le 
pierduseră aici. Intrară la temnicerul palatului după cinci 
minute. 

Ofiţerul se plimba prin curtea din faţă. La numele lui 
Fouquet, rostit la urechea lui de Pellisson, guvernatorul se 
apropie în grabă de trăsură şi, cu pălăria în mână, făcu mai 
multe plecăciuni. 

— Ce cinste pentru mine, monseniore! zise el. 

— Un cuvânt, domnule guvernator. Vrei să-ţi dai osteneala 
de a te urca în trăsură? 

Ofiţerul se urcă în trăsura grea şi se aşeză în faţa lui 
Fouquet. 

— Domnule — zise ministrul — vreau să-ţi cer un serviciu. 

— Spuneţi, monseniore. 

— Un serviciu compromiţător pentru dumneata, domnule, 
dar care îţi asigură pentru totdeauna ocrotirea şi prietenia mea. 


— Chiar de va trebui să mă arunc în foc pentru domnia 
voastră, monseniore, o voi face fără şovăială! 

— Mulţumesc — zise Fouquet. Ceea ce-ţi cer eu e mult mai 
simplu. 

— Atunci s-a făcut, monseniore; despre ce este vorba? 

— Să mă conduci în camerele domnilor Lyodot şi 
d'Eymeris. 

— Monseniorul vrea să-mi spună pentru ce? 

— Îţi voi spune în prezenţa lor, domnule şi în acelaşi timp 
îţi voi arăta toate mijloacele prin care s-ar putea acoperi 
această evadare. 

— Evadare? Dar monseniorul n-a aflat încă? 

— Ce să aflu? 

— Că domnii Lyodot şi d'Eymeris nu mai sunt aici. 

— De când? strigă Fouquet, tremurând de ciudă. 

— De un sfert de ceas. 

— Şi unde sunt? 

— În turnul de la Vincennes. 

— Cine i-a scos de aici? 

— Un ordin al regelui. 

— Nenorocire! mugi Fouquet, lovindu-şi fruntea cu palma. 
Nenorocire! 

Şi, fără a-i mai spune un singur cuvânt guvernatorului, se 
lăsă pe perna trăsurii, cu deznădejdea în suflet, cu moartea 
zugrăvită pe faţă. 

— Ei bine? întrebă Pellisson cu nelinişte. 

— Ei bine, prietenii noştri sunt pierduţi! Colbert i-a trimis 
în turnul de la Vincennes. Ei erau cei care ne-au tăiat calea la 
arcada de la Saint-Jean. 

Pellisson, ca lovit de trăsnet, nu mai scoase o vorbă. Cu o 
mustrare, şi-ar fi ucis stăpânul. 

— Unde doreşte monseniorul să meargă? întrebă valetul. 

— La mine, la Paris. Dumneata, Pellisson, întoarce-te la 
Saint-Mandé şi într-un ceas să mi-l aduci pe abatele Fouquet. 
Repede! 


Capitolul LX 


Plan de bătaie 


Noaptea era înaintată când abatele Fouquet, însoţit de 
Gourville, ajunse la fratele său. Aceşti trei bărbaţi, palizi de 
grija celor ce aveau să se întâmple, arătau mai puţin ca trei 
puternici ai zilei, ci păreau mai degrabă trei conspiratori uniţi 
de acelaşi gând al violenţei. 

Fouquet se plimbă îndelung prin încăpere, cu privirea 
înfiptă în podea, cu mâinile strânse una într-alta. În sfârşit, 
luându-şi inima în dinţi, rosti, cu un suspin adânc: 

— Abate, mi-ai vorbit chiar astăzi despre anumiţi oameni 
pe care-i întreţii! 

— Da, domnule — răspunse abatele. 

— La drept vorbind, cine sunt aceşti oameni? 

Abatele şovăi. 

— Haide, fără teamă, căci nu ameninţ; dar fără 
lăudăroşenii, căci nu-mi arde de glumă. 

— Fiindcă-mi ceri să-ţi spun adevărul, domnule, iată-l: am o 
sută douăzeci de prieteni sau tovarăşi de plăceri, care sunt 
legaţi de mine ca funia de spânzurat. 

— Şi te poţi bizui pe ei? 

— Oricând şi oriunde. 

— Şi n-ai să te compromiţi, dumneata personal? 

— Numele meu nici nu va fi dat în vileag. 

— Şi sunt oameni hotărâți? 

— Ar da foc la jumătate din Paris, dacă le-aş făgădui că ei 
nu vor fi atinşi de flăcări. 

— Lucrul pe care ţi-l cer, abate — vorbi Fouquet, 
ştergându-şi sudoarea ce i se scurgea pe faţă — e să asmuţi 
aceşti o sută douăzeci de oameni ai dumitale asupra celor pe 
care ţi-i voi arăta eu, într-un anumit moment... E cu putinţă? 

— Nu e pentru prima dată când li se întâmplă să facă un 
asemenea lucru, domnule. 

— Bine; dar aceşti bandiți vor îndrăzni să atace... o forţă 
înarmată? 

— Asta le e deprinderea. 

— Atunci, adună-ţi aceşti o sută douăzeci de oameni, abate. 

— Bine. Unde? 

— Pe drumul spre Vincennes, mâine, la două ceasuri 
precis. 


— Ca să-i răpească pe Lyodot şi d'Eymeris?... Vor fi 
împuşcături? 

— Multe. Te temi? 

— Nu pentru mine, pentru dumneata. 

— Oamenii aceia îşi vor da seama ce fac? 

— Sunt prea deştepţi ca să n-o bănuiască. Iar un ministru 
care pune la cale o răscoală împotriva regelui... se expune. 

— Ce-ţi pasă, dacă plătesc?... De altminteri, de voi cădea 
eu, vei cădea împreună cu mine. 

— Atunci ar fi mai prudent, domnule, să nu ne mişcăm, să-i 
lăsăm regelui această mică satisfacţie. 

— Gândeşte-te bine însă, abate, că Lyodot şi d'Eymeris la 
Vincennes sunt preludiul unei ruini pentru casa mea. Ţi-o repet, 
eu arestat, te vor întemniţa; eu întemnițat, te vor surghiuni. 

— Domnule, sunt la ordinele dumitale. Ce-mi porunceşti să 
fac? 

— Aceea ce-am spus: vreau ca mâine cei doi financiari, pe 
care vor să-i răpună, când sunt atâţia nemernici de care nu se 
atinge nimeni, să fie smulşi din ghearele duşmanilor mei. Ia-ţi 
toate măsurile de trebuinţă. Se poate? 

— Se poate. 

— Arată-mi planul dumitale. 

— E cât se poate de simplu. Garda obişnuită de execuţii 
este de doisprezece arcaşi. 

— Mâine vor fi o sută. 

— Mă aştept la asta; să punem chiar mai mult, două sute. 

— În timp ce dumneata n-ai decât o sută douăzeci de 
oameni! N 

— Iartă-mă. Într-o mulţime formată din o sută de mii de 
curioşi, se găsesc totdeauna zece mii de bandiți sau hoţi de 
buzunare, atât doar că n-au cutezanţa să ia o hotărâre. 

— Ei bine? 

— Mâine, în Piaţa Grevei, pe care o aleg ca teren de luptă, 
vor fi zece mii de auxiliari la cei o sută douăzeci de oameni ai 
mei. Atacul început de aceştia va fi încheiat de ceilalţi. 

— Bine, dar ce se va întâmpla cu prizonierii în Piaţa 
Grevei? 

— Iată: vor fi băgaţi într-o casă oarecare din piaţă; acolo se 
va da asaltul ca să fie răpiți... Sau, poftim, altă idee, mai bună 
încă: multe case de acolo au două intrări, una prin piaţă, 
cealaltă prin strada Mortellerie, prin strada Vannerie, sau prin 


strada Tixeranderie. Prizonierii, intraţi prin una, vor ieşi prin 
cealaltă. 

— Vreau însă ceva mai precis. 

— Caut. 

— Şi eu — strigă Fouquet — am găsit! Ascultă ce mi-a venit 
în minte în clipa asta. 

— Ascult. 

Fouquet îi făcu un semn lui Gourville, care păru că 
înţelege. 

— Unul din prietenii mei îmi împrumută adesea cheile unei 
case pe care el a închiriat-o în strada Baudoyer şi ale cărei 
grădini întinse dau în dosul unei anumite case din Piaţa Grevei. 

— lată ceea ce ne trebuie — spuse abatele. Care e casa? 

— O cârciumă totdeauna plină de lume, pe a cărei firmă e 
zugrăvit chipul Maicii Domnului. 

— O cunosc — zise abatele. 

— Această cârciumă are ferestrele spre piaţă şi o ieşire 
care dă într-o curte ce trebuie să comunice cu grădinile 
prietenului meu printr-o portiţă de trecere. 

— Bun! 

— Intraţi prin cârciumă, aduceţi-i acolo şi pe prizonieri, 
apoi apăraţi uşa până când vor reuşi să fugă prin grădina din 
piaţa Baudoyer. 

— Într-adevăr, domnule, ai putea să fii un general minunat, 
ca domnul de Condé. 

— M-ai înţeles? 

— Pe deplin. 

— Cât îţi trebuie ca să-i înfierbânţi pe bandiții dumitale cu 
vin şi să-i ungi cu aur? 

— O, domnule, ce cuvinte! O, domnule, dacă te-ar auzi! 
Unii dintre ei sunt foarte supărăcioşi. 

— Vreau să spun că trebuie să-i faci sa nu mai deosebească 
cerul de pământ, căci mâine mă voi lupta cu regele şi eu, când 
lupt, vreau să înving, pricepi? 

— S-a făcut... Mai da-mi şi alte idei, domnule. 

— Te las pe dumneata să te gândeşti mai departe. 

— Atunci, dă-mi punga. 

— Gourville, numără-i abatelui o sută de mii de livre. 

— Bun... şi nu vom cruța nimic, nu-i aşa? 

— Nimic. 

— Să fie într-un ceas bun! 


— Monseniore — interveni Gourville — dacă se va afla 
ceva, ne vom pierde capetele. 

— Eh, Gourville, îmi faci milă, dragul meu — răspunse 
Fouquet roşu de mânie. Vorbeşte pentru dumneata şi nu te 
gândi la mine. Capul meu nu se clatină aşa de uşor pe umeri. 
Haide, abate, ne-am înţeles? 

— Ne-am înţeles. 

— Mâine, la ceasurile două? 

— La amiază.. Întrucât trebuiesc pregătiţi în chip temeinic 
cei ce ne vor fi de folos. 

— Aşa-i. Nu cruța vinul cârciumarului. 

— Nu-i voi cruța nici vinul, nici casa — adăugă abatele, 
rânjind. Am planul meu, ţi-am spus; lasă-mă să încep treaba şi 
vei vedea! 

— Unde vei putea fi găsit? 

— Pretutindeni şi nicăieri. 

— Şi eu cum voi avea veşti? 

— Printr-un curier al cărui cal se va găsi chiar în grădina 
prietenului dumitale. Dar care e numele acestui prieten? 

Fouquet se uită din nou la Gourville. Acesta îl scoase din 
încurcătură pe stăpân, schimbând vorba: 

— ÎI însoțesc pe domnul abate pentru alte pricini; casa însă 
este uşor de recunoscut: chipul Maicii Domnului în faţă, o 
grădină, singura din cartier, în spate. 

— Bun, bun. Mă duc să-mi pregătesc soldaţii. 

— Însoţeşte-l, Gourville — zise Fouquet — şi numără-i 
banii... O clipă, abate... o clipă, Gourville... Ce caracter i se va 
da acestei răpiri? 

— Unul foarte firesc, domnule... Răscoală. 

— Răscoală în legătură cu ce? Căci, hm! dacă vreodată 
poporul Parisului e gata să ridice osanale regelui, apoi o face 
îndeosebi atunci când regele îi spânzură pe financiari. 

— Voi potrivi eu lucrurile... — zise abatele. 

— Da, numai că o să le potriveşti rău şi o să iasă totul la 
iveală! 

— Nu, nu... Mai am şi altă idee. 

— Spune. 

— Oamenii mei vor striga: "Colbert! Trăiască Colbert!" şi 
se vor arunca asupra prizonierilor ca pentru a-i sfâşia în bucăţi 
şi a-i smulge de la spânzurătoare, ca fiind o- pedeapsă prea 
blândă pentru ei! 


— Ah, iată o idee straşnică, într-adevăr! zise Gourville. 
Drace, domnule abate, dar multe îţi mai trec prin cap! 

— Domnule, e meritul familiei — răspunse cu mândrie 
abatele. 

— Păcătosul! murmură Fouquet. Apoi adăugă cu glas tare: 
Ideea e bună. Fă aşa şi fereşte-te de vărsare de sânge. 

Gourville şi abatele plecară împreună, foarte preocupaţi. 

Intendentul superior se întinse pe perne să se culce, pe 
jumătate gândindu-se la planurile sinistre de a doua zi, pe 
jumătate mângâind visul său de dragoste. 


Capitolul LXI 


Crâşma "La Icoana Maicii Domnului" 


La două ceasuri, a doua zi, cincizeci de mii de curioşi erau 
strânşi în Piaţa Grevei, în jurul celor două spânzurători ridicate 
acolo, între cheiul Grevei şi cheiul Pelletier, una lângă alta, cu 
spatele spre parapetul râului. 

Încă de dimineaţă, toţi pristavii bunului oraş Paris 
străbătuseră cartierele cetăţii, mai ales halele şi mahalalele, 
vestind cu glasurile lor aspre şi neobosite marea dreptate 
făcută de rege prin pedepsirea a doi demnitari care au sfeterisit 
banii statului, a doi hoţi care înfometau poporul. Şi acest popor, 
ale cărui interese erau apărate cu atâta căldură, pentru a nu se 
arăta lipsit de respect faţă de regele său, lăsă baltă dughenele, 
tarabele, atelierele, alergând să-şi dovedească bruma de 
recunoştinţă faţă de Ludovic al XIV-lea, aşa cum ar fi făcut nişte 
invitaţi ce s-ar teme să nu pară nepoliticoşi dacă nu s-ar duce să 
ia parte la sindrofia celui care i-a chemat ca să petreacă. 

După cuprinsul decretului de osândă, pe care pristavii îl 
citeau cu glas tare, dar cât se poate de prost, doi mânuitori ai 
avutului public, lacomi de bani, jefuitori ai vistieriei regale, 
dositori şi măsluitori de acte, aveau să îndure pedeapsa capitală 
în Piaţa Grevei, "cu numele lor scrise deasupra capului 
fiecăruia", glăsuia decretul. Deocamdată însă, decretul nu 
pomenea aceste nume. 


Curiozitatea parizienilor nu mai cunoştea margini şi, după 
cum am spus, o mare mulţime aştepta cu o nepotolită 
nerăbdare ceasul hărăzit pentru execuţie. Se răspândise zvonul 
că arestaţii, închişi în turnul de la Vincennes, urmau să fie aduşi 
cât de curând din temniţa de acolo în Piaţa Grevei. De aceea, 
cartierul şi strada Saint-Antoine erau ticsite de lume, căci 
poporul Parisului, în aceste zile de mare execuţie, se împărțea 
în două categorii: cei care voiau să-i vadă pe condamnaţi 
trecând şi aceştia erau cei cu inimi mai milostive şi mai slabe, 
dar având totuşi o filozofie a lor care-i făcea să fie curioşi şi cei 
ce voiau să-i vadă pe osândiţi dându-şi ultima suflare, iar 
aceştia erau cei însetaţi de emoţii tari. 

În ziua aceea, domnul d'Artagnan, după ce primi ultimele 
ordine din partea regelui şi-şi luă rămas bun de la prietenii lui, 
al căror număr se reducea deocamdată la Planchet, îşi întocmi 
planul de lucru al zilei, aşa cum e nevoit să facă orice om cu 
prea multe treburi pe cap, ale cărui clipe sunt numărate toate, 
astfel că nu-şi poate îngădui să piardă nici una fără folos. 

"Plecarea e hotărâtă — îşi spuse el — în zorii zilei, la trei 
ceasuri de dimineaţă; mai am, aşadar, cincisprezece ceasuri 
până atunci. Să punem şase ceasuri pentru somn, care îmi este 
absolut necesar, deci şase; un ceas pentru masă, şapte; un ceas 
ca să-i fac o vizită lui Athos, opt; doua ceasuri pentru lucruri 
neprevăzute — în total zece. Mai rămân, prin urmare, cinci 
ceasuri. Un ceas ca să încasez, sau mai bine zis ca să văd cum 
domnul Fouquet refuză să-mi dea banii; un altul pentru a mă 
duce să iau aceşti bani de la domnul Colbert, primind totodată 
întrebările şi strâmbăturile lui; un ceas pentru a-mi pregăti 
armele, îmbrăcămintea şi pentru a-mi unge cizmele. Îmi mai 
rămân două ceasuri. La dracu! Sunt destul de bogat!" 

Spunând acestea, d'Artagnan simţi o bucurie ciudată, o 
bucurie ca în vremea tinereţii, o mireasmă din anii aceia 
frumoşi şi fericiţi de altădată cuprinzându-i fiinţa şi îmbătându- 
l. 

În răstimpul acestor două ceasuri — îşi mai spuse 
muşchetarul — mă voi duce să încasez sfertul din chiria ce mi 
se cuvine de la “Icoana Maicii Domnului". Va fi ceva 
îmbucurător. Trei sute şaptezeci şi cinci de livre! Drace, e 
uluitor! Dacă săracul care n-are decât o livră în buzunarul lui ar 
avea o livră şi doisprezece gologani, ar spune că i-a pus 
Dumnezeu mâna în cap; dar niciodată o astfel de pomană nu se 


abate asupra săracului. Bogatul, dimpotrivă, îşi sporeşte avutul 
cu banii de care nici nu se atinge... lată trei sute şaptezeci şi 
cinci de livre care îmi cad din cer. Mă voi duce, aşadar, la 
"Icoana Maicii Domnului" şi voi bea cu chiriaşul meu un pahar 
cu vin de Spania, pe care tot el mi-l va oferi, se înţelege. 

Dar trebuie rânduială, domnule d'Artagnan, rânduială. Să 
facem deci socoteala timpului şi să-l împărţim după treburi: 

Art. 1. Athos. 

. 2. La "Icoana Maicii Domnului". 
. 3. Domnul Fouquet. 
Art. 4. Domnul Colbert. 
. 5. Masa. 
. 6. Haine, cizme, cai, bocceaua de drum. 

Art. 7. şi ultimul. Somnul. 

În lumina acestei împărțiri a timpului, d'Artagnan se duse 
de-a dreptul la contele de La Fère, căruia îi povesti, cu 
modestie şi naivitate, o parte din fericitele întâmplări din ultima 
vreme. 

Din ajun, Athos era neliniştit din pricina acestei vizite la 
rege; dar patru vorbe fură de ajuns ca să înţeleagă totul. Athos 
ghici că Ludovic îl însărcinase pe d'Artagnan cu o anumită 
misiune importantă, dar nici nu încercă măcar să-l facă să-i 
destăinuie taina. Îl povăţui însă pe prietenul lui să-şi ferească 
pielea şi se oferi, pe ocolite, să-l însoţească, daca lucrul este cu 
putinţă. 

— Dar, dragă prietene — zise d'Artagnan — nu plec 
nicăieri. 

— Cum aşa? Vii şi-ţi iei rămas bun de la mine şi nu pleci 
nicăieri? 

— Oh, e adevărat, e adevărat! răspunse d'Artagnan, 
roşindu-se puţin. Mă duc să cumpăr o proprietate. 

— Asta-i altceva. Atunci îmi schimb vorba. În loc de: 
"Fereşte-ţi pielea", îţi voi spune: "Fereşte-ţi punga!" 

— Prietene, te voi înştiinţa de cum voi pune ochiul pe vreo 
proprietate; şi atunci vei avea bunăvoința de a-mi face un 
serviciu, lămurindu-mă cu sfatul tău. 

— Da, da — răspunse Athos, prea modest ca să-şi îngăduie 
adăugirea unui zâmbet. 

Raoul imită şi el această rezervă părintească. D'Artagnan 
îşi dădu seama că ar fi prea misterios să-şi părăsească prietenii 


sub un pretext oarecare, fără să le spună măcar încotro avea să 
plece. 

— M-am gândit să mă duc către Le Mans — îi spuse el lui 
Athos. Crezi că e un ţinut bun? 

— Minunat, dragul meu — răspunse contele, fără să-i mai 
explice că Le Mans se afla în aceeaşi parte ca şi Touraine şi că, 
dacă ar mai aştepta două zile cel mult, ar putea face drumul în 
tovărăşia unui prieten. 

Dar d'Artagnan, mai încurcat încă decât contele, adâncea 
cu fiecare explicaţie nouă smârcul în care se cufunda încetul cu 
încetul. 

— Voi pleca mâine în zorii zilei — spuse în cele din urmă. 
Până atunci, Raoul, vrei să vii cu mine ca să-mi ţii de urât? 

— Da, domnule cavaler — răspunse tânărul — numai dacă 
domnul conte nu are nici o treabă cu mine. 

— Nu, Raoul. Astăzi voi fi primit de Domnul, fratele 
regelui, atâta tot. 

Raoul îi ceru lui Grimaud să-i aducă spada, ceea ce acesta 
făcu numaidecât. 

— Atunci — zise d'Artagnan, întinzându-şi amândouă 
braţele către Athos — bun rămas, dragul meu prieten! 

Athos îl îmbrăţişă îndelung şi muşchetarul, care se bizuia 
pe discreţia lui, îi şopti la ureche: 

— Afaceri de stat! 

La care Athos nu răspunse decât printr-o strângere de 
mână şi mai plină de înţeles. 

După aceea se despărţiră. Raoul îl apucă de braţ pe vechiul 
său prieten, care îl duse în strada Saint-Honore. 

— Te conduc la zeul Plutus — zise d'Artagnan către tânăr. 
Pregăteşte-te: toată ziua, azi, vei vedea cum se adună bani. O, 
m-am schimbat mult, zău că da! 

— Oh, oh, iată ce de lume pe stradă! se miră Raoul. 

— E vreo procesiune acolo? îl întrebă d'Artagnan pe un 
haihui. 

— Domnule, e zi de spânzurătoare — răspunse trecătorul. 

— Cum, spânzurătoare în Piaţa Grevei? se miră 
d'Artagnan. 

— Da, domnule. 

— Dracu să-l ia pe ticălosul care se lasă spânzurat în ziua 
când trebuie să mă duc să-mi încasez chiria! strigă d'Artagnan. 
Raoul, ai mai văzut până acum o execuţie prin spânzurătoare? 


— Niciodată, domnule... Ferească-mă sfântul! 

— Iată ce înseamnă tinereţea... Dacă ai fi fost de gardă la 
tranşei, aşa cum am fost eu şi o iscoadă... Dar, iartă-mă, Raoul, 
am început să spun palavre... Ai dreptate, e îngrozitor să vezi 
cum e spânzurat cineva... La ce ceas va avea loc execuţia, 
domnule, dacă nu te superi? 

— Domnule — răspunse hoinarul cu mult respect, încântat 
că avea prilejul să stea de vorbă cu doi oameni de spadă — se 
spune că pe la ceasurile trei. 

— O, nu e decât unu şi jumătate; să grăbim pasul — vom 
ajunge tocmai la vreme ca să-mi încasez cele trei sute şaptezeci 
şi cinci de livre şi apoi să plecăm înainte de sosirea osânditului. 

— A osândiţilor, domnule — adăugă orăşeanul — căci sunt 
doi. 

— Domnule, îţi mulţumesc din toată inima — zise 
d'Artagnan care, de când îmbătrânise, devenise foarte politicos. 

Şi trăgându-l de mână pe Raoul, se îndreptă cu paşi repezi 
spre cartierul Grevei. 

Dacă muşchetarul n-ar fi fost deprins cu gloata şi fără 
marea lui însuşire de a-şi face loc cu coatele, la care se adăuga 
o dibăcie puţin comună de a îmbrânci cu umerii, nici unul, nici 
altul dintre cei doi călători n-ar fi ajuns la destinaţie. Mergeau 
de-a lungul cheiului, unde se pomeniseră după ce ieşiseră din 
strada Saint-Honore, pe care porniseră îndată după despărţirea 
de Athos. 

D'Artagnan păşea înainte: coatele, pumnii, umerii iui 
formau trei şuvoaie de împunsături pe care ştia să le înfigă fără 
greş în grămezile de trupuri ce-i stăteau în cale, făcându-le să 
sară la o parte şi să se despice în două ca nişte bucăţi de lemn. 
Adesea, ca să aibă mai multă putere, folosea şi mânerul de fier 
al săbiei. Imboldea cu el coastele mai îndărătnice, îl răsucea în 
dreapta şi în stânga, ca pe o pârghie sau ca pe o daltă şi 
despărţea, fără să ţină seamă de nimic, pe soţ de soţie, pe unchi 
de nepot, pe frate de frate. Şi toate acestea într-un chip atât de 
firesc şi cu un zâmbet atât de grațios, încât ar fi trebuit să aibă 
cineva coaste de bronz ca să nu-i mulţumească atunci când 
pumnul său arăta ce poate, sau o inimă de diamant ca să nu 
rămână încântat atunci când vedea surâsul acela luminos 
înflorind pe buzele muşchetarului. 

Raoul, urmându-şi prietenul, cruța femeile, care se uitau 
cu plăcere la frumuseţea lui, înfrunta bărbaţii, care simțeau 


puterea muşchilor săi şi amândoi tăiau, cu mişcări grele şi 
repezite, valul puţin cam apăsător şi puţin cam înecăcios al 
mulţimii. 

Ajunseră astfel în dreptul celor două spânzurători şi Raoul 
îşi întoarse ochii de la ele cu dezgust. Cât despre d'Artagnan, el 
nici nu le văzu măcar; casa lui, cu streaşină dantelată, cu 
ferestrele pline de curioşi, îi atrăgea, îi absorbea chiar întreaga 
atenţie de care era în stare. Zări apoi în piaţă şi în jurul caselor 
de acolo un mare număr de muşchetari în permisie, care, unii 
cu nevestele lor, alţii cu prieteni, aşteptau clipa când avea să 
înceapă ceremonia. Ceea ce îl bucură însă mai mult ca orice fu 
să vadă cum crâşmarul, chiriaşul său, nu mai prididea cu 
treaba. Cei trei băieţi de prăvălie nu izbuteau să-i servească pe 
toţi băutorii. Aceştia dădeau buzna în crâşmă, se îngrămădeau 
prin odăi, umpluseră chiar curtea. D'Artagnan, văzând această 
înghesuială, îi spuse lui Raoul: 

— Păcătosul, nu va avea nici o scuză ca să nu-mi plătească 
chiria. Priveşte-i pe toţi aceşti băutori, Raoul, s-ar zice că s-au 
pus pe petrecere, nu glumă. Dar, la dracu, nici nu mai ai unde 
să calci aici! 

Totuşi, d'Artagnan izbuti să-l prindă pe jupân de un colţ al 
şorţului, făcându-l să-l recunoască. 

— Ah, domnul cavaler! rosti cârciumarul pe jumătate năuc. 
Un minut, te rog! Am aici o sută de turbaţi care vor să-mi dea 
gata pivniţa. 

— Pivniţa, fie, dar nu şi sertarul de la tejghea. 

— Oh, domnule, cei treizeci şi şapte de pistoli şi jumătate 
ai dumitale sunt sus, în odaia mea, numărați şi puşi deoparte; 
dar acum se află acolo treizeci de beţivi care sug doagele unui 
butoiaş de porto pe care l-am desfundat azi-dimineaţă pentru 
ei... Lasă-mă un minut, numai un minut. 

— Fie, fie! 

— Eu plec — îi spuse Raoul încet lui d'Artagnan — voioşia 
asta e îngrozitoare. 

— Domnule — răspunse cu asprime d'Artagnan — îmi vei 
face plăcerea să rămâi aici. Soldatul e dator să se deprindă cu 
toate împrejurările vieţii. Când eşti tânăr, ai în ochi anumite 
fibre pe care trebuie să ştii să le întăreşti şi nu eşti cu adevărat 
generos şi bun decât atunci când ochiul ţi s-a înăsprit, dar 
inima ţi-a rămas tot caldă. Şi apoi, dragul meu Raoul, vrei oare 
să mă laşi singur aici? Ar fi rău din parte-ţi. Uite, colo e curtea 


şi în curte un copac. Vino la umbră; acolo vom respira mai în 
voie decât în aerul ăsta îmbâcsit de duhoarea vinului.. 

Din colţul unde se aşezară cei doi noi oaspeţi de la "Icoana 
Maicii Domnului", auzeau foarte desluşit freamătul din ce în ce 
mai mare al mulţimii din piaţă şi totodată nu le scăpa nici un 
strigăt, nici un gest făcut de băutorii îngrămădiţi la mesele din 
crâşmă sau împrăştiaţi prin odăi. Dacă d'Artagnan ar fi vrut să 
se aşeze într-un loc de unde să poată vedea totul bine, n-ar fi 
găsit altul mai bun. Copacul sub care se aşezaseră el şi cu 
Raoul îi acoperea cu frunzişul lui des. Era un castan mic şi 
stufos, cu ramurile plecate, care-şi răspundea umbra peste o 
masă atât de şubredă, încât chefliii renunţaseră să se mai 
folosească de ea. 

Am spus că din acest colţ d'Artagnan vedea totul. El 
urmărea, într-adevăr, goana băieţilor de prăvălie, care se 
duceau şi veneau, sosirea noilor băutori, primirea când 
prietenoasă, când duşmănoasă ce li se făcea unora care intrau 
de către alţii care şedeau la mese. Privea toate acestea ca să-i 
treacă timpul, căci cei treizeci şi şapte de pistoli şi jumătate 
întârziau să-i cadă în palmă. Chiar Raoul îi aminti într-un târziu 
despre aceasta. 

— Domnule — îi spuse el — nu-l zoreşti pe chiriaşul 
dumitale să-ţi aducă banii şi peste puţin au să sosească 
osândiţii. Va fi o înghesuială aşa de mare atunci, că nu vom mai 
putea pleca de aici. 

— Ai dreptate — zise muşchetarul. Hei, măi, ascultă, să vie 
careva, la dracu! 

Dar strigă mult şi bine, bătu în zadar cu pumnii în 
stinghiile mesei, care căzură pe jos sub loviturile lui, că nimeni 
nu veni. 

D'Artagnan se pregătea să se ducă el însuşi să-l caute pe 
cârciumar şi să-i ceară o ultimă explicaţie, când poarta din 
curtea unde se afla împreună cu Raoul, poartă ce dădea în 
grădina din dos, se deschise, scârţâind înfiorător din balamalele 
ruginite şi un om în costum de călăreț apăru din acea grădină, 
cu spada în teacă, dar nu prinsă la cingătoare, străbătu curtea, 
fără să închidă poarta în urma lui, şi, aruncând o privire piezişă 
către d'Artagnan şi tovarăşul său, se îndreptă spre cârciumă, 
rotindu-şi în toate părţile ochii lui ce păreau să străpungă ziduri 
şi cugete. 


— Iată — spuse d'Artagnan — chiriaşii mei trec dintr-o 
curte în alta... Ah, ăsta trebuie să fie, fără îndoială, încă unul 
care vrea să vadă execuţia. 

In acel moment, strigătele şi chiuiturile băutorilor din 
odăile de sus conteniră. În asemenea împrejurări, tăcerea 
izbeşte urechile tot aşa de tare ca şi chilomanul care şi-ar îndoi 
puterea. D'Artagnan voi să vadă care era pricina acestei tăceri 
subite. Şi văzu că omul acela în costum de călăreț intrase în 
sala cea mai mare a cârciumii şi le ţinea o cuvântare băutorilor, 
care îl ascultau cu multă luare-aminte. Această cuvântare, 
d'Artagnan ar fi auzit-o, dacă n-ar fi fost hărmălaia asurzitoare 
a răcnetelor ce acoperea cu totul cuvintele vorbitorului Dar 
acesta sfârşi în curând şi toţi oamenii care se aflau în cârciumă 
ieşiră unii după alţii, în grupuri mici, în aşa fel însă încât în 
cârciumă nu mai rămaseră decât şase inşi; unul din aceştia 
şase, având la brâu o spadă, îl trase deoparte pe cârciumar şi-i 
îndruga ceva, cu un aer mai mult sau mai puţin serios, în timp 
ce ceilalţi prieteni ai lui aprindeau un foc mare în vatră, lucru 
cu deosebire nelalocul lui pe o vreme atât de frumoasă, când 
afară era atât de cald. 

— E ciudat — îi spuse d'Artagnan lui Raoul; însă eu cunosc 
mutrele astea! 

— Nu ţi se pare — zise Raoul — că miroase a fum aici? 

— Mi se pare mai degrabă că miroase a conspirație — 
răspunse d'Artagnan. 

Dar nu sfârşi, că patru dintre oamenii aceia ieşiră în curte 
şi, fără a lăsa să se vadă că ar avea gânduri ascunse, se postară 
ca străji la poarta ce da în grădina învecinată, aruncând din 
timp în timp spre d'Artagnan nişte priviri ascuţite ce spuneau 
multe. 

— Ei drăcie! murmură d'Artagnan încet către Raoul. Aici se 
întâmplă ceva. Tu nu eşti curios, Raoul? 

— Depinde, domnule cavaler. 

— Eu sunt curios ca o femeie bătrână. Vino puţin mai 
încoa, să ne aruncăm ochii în piaţă. Fac rămăşag că ceea ce 
vom vedea merită osteneala. 

— Eu însă, domnule cavaler, nu vreau să fiu martorul 
nemişcat şi nepăsător al morţii celor doi nenorociţi. 

— Dar ce, crezi că eu sunt un sălbatic? Ne vom retrage 
când va fi timpul să ne retragem. Haide, vino! 


Se îndreptară deci spre corpul casei şi acolo se aşezară în 
dreptul ferestrei, care, lucru şi mai ciudat decât toate celelalte, 
nu fusese ocupată de nimeni. Cei doi băutori ce se mai aflau 
înăuntru, în loc să privească pe această fereastră, aveau grijă 
de foc. Când îl văzură intrând pe d'Artagnan împreună cu 
prietenul său, murmurară amândoi deodată: 

— Ah, ah! Întăriri! 

D'Artagnan îi dădu un cot lui Raoul, să tacă. 

— Da, vitejii mei, întăriri — zise el. La dracu, dar straşnic 
foc aţi mai făcut... Ce vreţi să coaceţi acolo? 

Cei doi oameni izbucniră într-un hohot de râs plin de 
voioşie şi, în loc de răspuns, mai aruncară câţiva buşteni în foc. 
D'Artagnan nu-şi mai putea lua ochii de la ei. 

— Spuneţi — întrebă unul din cei ce puneau lemne pe foc 
— aţi fost trimişi ca să ne daţi de veste că a sosit momentul, nu- 
i aşa? 

— De bună seamă — răspunse d'Artagnan, care voia să 
vadă despre ce este vorba. Altfel, ce-am căuta aici? 

— Dacă-i aşa, aşezaţi-vă la fereastră, rogu-vă şi fiţi cu ochii 
în patru. 

D'Artagnan zâmbi pe sub mustață, îi făcu un semn lui 
Raoul şi se aşeză ascultător la fereastră. 


Capitolul LXII 


Trăiască Colbert! 


Piaţa Grevei oferea o privelişte de-a dreptul îngrozitoare în 
clipa aceea. Marea de capete, întinsă ca un covor, se lărgea 
până departe, semănând cu un lan înţesat de spice dese şi 
unduitoare. Din când în când, un vuiet necunoscut, un murmur 
îndepărtat făcea să se mişte acele capete şi din miile de ochi să 
țâşnească scântei. Uneori se produceau mari vânzo-liri. 
Îngrădirea de spice se clătina şi se prefăcea în valuri mai 
mişcătoare decât cele ale oceanului, care se rostogoleau de la 
margini către mijloc şi părea să se arunce ca nişte talazuri 
asupra şirului de arcaşi ce înconjurau spânzurătorile. Atunci 


cozile halebardelor se plecau peste capetele sau peste umerii 
cutezătorilor năvălitori; uneori, în locul cozilor de lemn se 
făceau simţite vârfurile de fier şi atunci se căsca numaidecât un 
mare cerc gol în jurul paznicilor, lucru ce se întâmpla spre 
nemulţumirea celor de pe margini, asupra cărora se răsfrângea 
apăsarea acestei îmbrâncituri bruşte ce-i împingea către 
parapetele Senei. 

De la înălţimea ferestrei sale, de unde se vedea toată piaţa, 
d'Artagnan observă, cu o tainică plăcere, că mulţi dintre 
muşchetarii sau paznicii care erau ameninţaţi să fie înghiţiţi de 
mulţime ştiau să se descurce cu ajutorul pumnilor sau al 
mânerelor de spade. Băgă chiar de seamă că ei izbutiseră, 
datorită alăturării corp lângă corp, ce sporeşte puterea 
soldatului, să se strângă într-un grup de aproape cincizeci de 
oameni şi că, în afară de vreo doisprezece rătăciţi ce înotau 
încoace şi încolo prin mulţime, nucleul era închegat şi gata să 
răspundă la o comandă. Dar nu numai muşchetarii şi gărzile 
atraseră atenţia lui d'Artagnan. În jurul spânzurătorilor şi mai 
ales înspre arcada Saint-Jean, se mişca un vârtej zgomotos, 
gălăgios şi tare nerăbdător; câteva capete îndrăzneţe, câteva 
chipuri hotărâte se zăreau ici şi colo, amestecate în marea de 
capete potolite şi de chipuri nepăsătoare din mulţime; se făceau 
semne, se dădeau coate. D'Artagnan recunoscu într-unui din 
aceste grupuri şi chiar în grupul cel mai însufleţit, chipul 
cavalerului pe care-l văzuse intrând pe poarta din fund a 
grădinii lui şi care le ţinuse chefliilor o cuvântare în cârciumă. 
Acest om forma acum echipe şi dădea ordine. 

— Ei drăcie! exclamă d'Artagnan. Dar nu m-am înşelat 
câtuşi de puţin! îl cunosc pe acest om. E Menneville. Ce dracu o 
fi făcând aici? 

Un murmur surd, ce se înteţea treptat, îi curmă firul 
gândurilor şi-i întoarse privirea în altă parte. Acest murmur se 
stârnise la sosirea osândiţilor. Un grup puternic de arcaşi 
mergea înainte şi apăru sub bolta arcadei. Mulțimea se porni să 
strige şi să ţipe. Aceste răgete formau un urlet înfiorător ce 
umplea văzduhul. 

D'Artagnan îl văzu pe Raoul pălind; îl bătu tare pe umăr. 
Cei ce aveau grijă de foc, auzind urletul de afară, întoarseră 
feţele şi întrebară unde-au ajuns lucrurile. 

— Sosesc osândiţii — răspunse d'Artagnan. 

— Bun! ziseră ei, întărind focul din vatră. 


D'Artagnan îi privi cu îngrijorare; era limpede că aceşti 
oameni ce întreţineau un foc atât de mare, ce nu putea să 
folosească la nimic, nu aveau gânduri curate. 

Osândiţii apărură în piaţă. Mergeau pe jos, cu călăul 
înaintea lor; cincizeci de arcaşi păşeau în lanţ, la dreapta şi la 
stânga. Amândoi erau îmbrăcaţi în negru, palizi, dar hotărâți. 
Priveau cu nerăbdare pe deasupra capetelor, înălțându-se în 
vârful picioarelor la fiecare pas. D'Artagnan observă bine 
această mişcare a lor. 

— Dracu să-i ia — zise el — se grăbesc să vadă 
spânzurătorile! 

Raoul se retrase un pas, fără a avea totuşi tăria să plece de 
la fereastră. Spaima îşi are şi ea atracţia ei! 

— La moarte! La moarte! strigau cincizeci de mii de 
glasuri. 

— Da, la moarte! urlară o sută de furioşi, ca şi cum ar fi dat 
un răspuns mulţimii. 

— În ştreang! În ştreang! răsună întreaga piaţă. Trăiască 
regele! 

— Poftim! făcu d'Artagnan. Şi eu care credeam că domnul 
Colbert e acela care-i spânzură. 

În acel moment se iscă o învălmăşeală care sili grupul cu 
osândiţii să se oprească din mers. Oamenii cu chipuri 
cutezătoare şi hotărâte, pe care-i observase d'Artagnan mai 
înainte, împingând, îmbrâncind, dând năvală, ajunseră până 
aproape de şirul paznicilor. Cortegiul se urni iarăşi din loc. 

Deodată, cu strigăte de: "Trăiască Colbert!'", oamenii 
aceştia — pe care d'Artagnan nu-i pierdea nici o clipă din ochi 
— se năpustiră asupra escortei, care încercă în zadar să se 
apere. În spatele acestor oameni se afla mulţimea. Atunci, în 
mijlocul unui îngrozitor vacarm, se produse o îngrozitoare 
învălmăşeală. De astă dată nu mai erau strigăte de aşteptare 
sau strigăte de bucurie, ci strigăte de durere. Într-adevăr, 
halebardele loveau în toate părţile, spadele se învârteau, 
muschetele  începură să slobozească focuri. Se făcu o 
harababură aşa de mare, că d'Artagnan nu mai putea să 
deosebească nimic. Apoi, acest talmeş-balmeş nesfârşit păru că 
e străbătut de un singur gând, de o voinţă nestrămutată. 

Osândiţii fuseseră smulşi din mâinile paznicilor şi erau 
târâţi acum spre casa cu firma "La Icoana Maicii Domnului". 
Cei care-i trăgeau într-acolo strigau: "Trăiască Colbert!" 


Poporul şovăia, neştiind dacă trebuie să se repeadă asupra 
arcaşilor sau asupra răpitorilor. Ceea ce ţinea în loc poporul era 
faptul că aceia care strigau: "Trăiască Colbert!" începuseră să 
strige în acelaşi timp: "Jos ştreangurile! Jos spânzurătorile! La 
foc! La foc! Să fie arşi de vii jefuitorii po-porului!" 

Aceste strigăte pornite din mulţime însufleţiră întreaga 
piaţă. Norodul venise să vadă o execuţie şi iată că i se dădea 
prilejul să facă el însuşi una. De aceea, trecu numaidecât de 
partea răpitorilor, împotriva arcaşilor, strigând laolaltă cu cei 
puţini, care deveniseră acum, datorită lui, cei mulţi şi de 
neînvins. 

— Da, da! La foc cu hoţii! Trăiască Colbert! 

— La dracu! rosti d'Artagnan. Mi se pare că gluma se 
îngroaşă. 

Unul din oamenii care îngrijeau de foc se apropie de 
fereastră cu un lemn aprins în mână. 

— Aha, aha! făcu el. A început să se înfierbânte! Apoi, 
întorcându-se către tovarăşul său: S-a dat semnalul! adăugă el. 

Şi, fără să mai stea pe gânduri, atinse cu vârful jerăgaiei 
lemnăria de pe perete. 

Crâşma "La Icoana Maicii Domnului" nu era o casă prea 
nouă; de aceea nu se lăsă rugată prea mult ca să ia foc. Intr-o 
secundă, scândurile începură să pârâie şi flăcările să se urce în 
vâlvătăi. Un urlet de afară răspunse ţipetelor pe care le scoteau 
cei dinăuntru. 

D'Artagnan, care n-apucase să prindă de veste ce se 
întâmplă, din pricină că se uita mereu în piaţă, simţi deodată 
că-l îneacă fumul şi că-l pârpălesc flăcările. 

— Hei! răcni el, întorcându-se. Ce-i cu focul ăsta aici? Aţi 
înnebunit sau aţi turbat, jupânilor? 

Cei doi oameni îl priviră ca trăsniţi. 

— Ei, ce! i-o întoarseră ei lui d'Artagnan. Dar n-a fost asta 
învoiala? 

— Învoială ca să-mi daţi foc casei? zbieră d'Artagnan, 
smulgând lemnul aprins din mâna incendiatorului şi apropiindu- 
i-l de obraz. 

Cel de al doilea voi să-i sară în ajutor tovarăşului său, dar 
Raoul îl înşfăcă de brâu, îl ridică în sus şi-l aruncă pe fereastră, 
în timp ce d'Artagnan îl goni pe celălalt pe scară. 

Raoul, făcându-se liber cel dintâi, desprinse căptuşeala de 
lemn de pe perete şi-o împrăştie fumegândă prin odaie. Dintr-o 


aruncătură de ochi, d'Artagnan văzu că primejdia pârjolului 
trecuse şi alergă repede la fereastră. 

In piaţă, învălmăşeala era de nedescris. Toţi strigau de-a 
valma: 

— La foc! La moarte! La ştreang! Pe rug! Trăiască Colbert! 
Trăiască regele! 

Ceata care-i smulsese pe osândiţi din mâinile arcaşilor se 
apropiase de casă, ce părea ţinta spre care-i târau ei. 
Menneville se afla în fruntea grupului, strigând mai tare decât 
toţi ceilalţi: 

— La foc! La foc cu ei! Trăiască Colbert! 

D'Artagnan începu să înţeleagă. Voiau să-i ardă pe osândiţi 
şi casa lui fusese aleasă drept cuptor. 

— Opriţi-vă! strigă el cu spada în mână şi cu un picior 
înfipt în tocul ferestrei. Menneville, ce-aveţi de gând? 

— Domnule d'Artagnan — răspunse el — lăsaţi-ne să 
trecem! Lăsaţi-ne să trecem! 

— La foc! La foc cu hoţii! Trăiască Colbert! vuia mulţimea. 

Aceste strigăte îi scoaseră din fire pe d'Artagnan. 

— La dracu! zise el. Dar e o mişelie să-i ardeţi pe aceşti 
ticăloşi, care nu au fost osândiţi decât să fie traşi în laţ! 

Intre timp, în faţa uşii, mulţimea de curioşi, înghesuită 
lângă zidul casei, se îngroşase şi mai mult, stăvilind trecerea. 
Menneville şi oamenii lui, care-i trăgeau pe osândiţi, nu se mai 
aflau decât la zece paşi de uşă. Menneville făcu o ultimă 
sforţare. 

— La o parte! La o parte! strigă el cu pistolul în mână. 

— Să-i ardem! Să-i ardem! repeta mulţimea. "Icoana Maicii 
Domnului" a luat foc! Să-i ardem şi pe hoţi! Să-i aruncăm în 
spuza "Icoanei Maicii Domnului"! 

De astă dată nu mai încăpea îndoială: casa lui d'Artagnan 
era aceea căreia îi puseseră gând rău. D'Artagnan îşi aminti 
atunci de o veche chemare pe care-o arunca totdeauna cu folos 
în momentele grele: 

— După mine, muşchetari! răcni el cu un glas de ciclop, cu 
unul din acele răcnete ce întrec bubuiturile tunului, urletul 
mării, vuietul furtunii. După mine, muşchetari!... 

Şi, sprijinindu-se cu braţul de marginea cerdacului, sări în 
mijlocul mulţimii, care începu să fugă de lângă această casă de 
unde ploua cu oameni. 


Raoul sări şi el, îndată după prietenul său. Amândoi aveau 
spadele în mână. Tot ce era muşchetar în piaţă, auzind 
chemarea aceasta, se întoarse spre partea de unde venea 
strigătul şi-l recunoscu pe d'Artagnan. 

— La căpitan! La căpitan! strigară toţi la rândul lor. 

Şi mulţimea se desfăcu în două înaintea lor, ca înaintea 
prorei unei corăbii. În acel moment, d'Artagnan şi Menneville 
se pomeniră faţă în faţă. 

— La o parte! La o parte! strigă Menneville, văzând că nu 
mai avea decât un pas până să ajungă ia uşă. 

— Nimeni nu trece! răspunse d'Artagnan. 

— Atunci, iată! făcu Menneville dând să-şi descarce 
pistolul, glonţ după glonţ. 

Dar mai înainte ca rotita cocoşului să se învârtească, 
d'Artagnan îi ridică celuilalt braţul în sus cu minerul spadei şi-i 
străpunse trupul cu lama ascuţită. 

— 'Ţi-am spus să stai liniştit — îi spuse el lui Menneville, 
care se rostogoli la picioarele lui. 

— La o parte! La o parte! urlau tovarăşii lui Menneville, 
care se speriaseră la început, dar îşi veniseră repede în fire 
văzând că n-au de-a face decât cu doi oameni. 

Dar aceşti doi oameni erau doi giganţi cu o sută de braţe; 
spadele se învârteau în mâinile lor ca sabia de foc a 
arhanghelului. Găureau cu vârful, păleau de la dreapta la 
stânga, despicau de sus în jos. Fiecare lovitură dobora un om. 

— Pentru rege! striga d'Artagnan la fiecare om pe care-l 
lovea, adică la fiecare om care cădea la pământ. 

— Pentru rege! îi ţinea hangul Raoul. 

Acest strigăt deveni cuvântul de ordine al muşchetarilor, 
care, conduşi de el, se strânseră în jurul lui d'Artagnan. 

Intre timp, arcaşii se dezmeticiră din groaza prin care 
trecuseră, îi asaltară pe răpitori pe la spate şi, înşiraţi la rând 
ca nişte mori, izgoneau şi doborau tot ce le ieşea în cale. 
Mulțimea, văzând lucirea spadelor şi stropii de sânge zburând 
prin văzduh, o rupse la fugă, călcându-le în picioare. În cele din 
urmă se auziră strigăte de îndurare şi deznădejde: erau 
văicărelile învinşilor. 

Cei doi osândiţi căzură din nou în mâinile arcaşilor. 
D'Artagnan se apropie de ei şi, văzându-i palizi şi îngroziţi, le 
spuse: 


— Liniştiţi-vă, oameni buni, nu veţi îndura chinurile focului 
în care voiau să vă arunce aceşti ticăloşi. Regele v-a osândit la 
spânzurătoare. Nu veţi fi decât spânzurați. Gata, să fie 
spânzurați şi cu asta basta! 

Cârciuma "La Icoana Maicii Domnului" rămăsese goală. 
Focul fusese stins cu două butoaie de vin, în lipsă de apă. 
Conjuraţii fugiseră prin fundul grădinii. Arcaşii îi târau pe 
osândiţi la picioarele spânzurătorilor. 

Treaba nu mai ţinu mult după aceea. Călăul, grăbindu-se 
să termine mai repede şi trecând peste toate regulile artei sale, 
îi trimise pe cei doi nenorociţi pe lumea cealaltă într-un minut. 

Toată lumea însă se îngrămădea acum în jurul lui 
d'Artagnan; toţi îl lăudau, toţi îl linguşeau. El îşi şterse fruntea 
năpădită de sudoare, îşi şterse şi spada plină de sânge, apoi 
înălţă din umeri când îl văzu pe Menneville zbătându-se la 
picioarele lui în cele din urmă zvârcoliri ale morţii. Şi în timp ce 
Raoul îşi întoarse ochii încărcaţi de milă, d'Artagnan le arătă 
muşchetarilor cele două spânzurători în care se legănau tristele 
lor roade. 

— Sărmanii de ei! zise el. Sper c-au murit binecuvântându- 
mă, căci i-am scăpat de la chinuri mult mai mari. 

Aceste cuvinte fură auzite şi de Menneville în clipa în care 
el însuşi îşi dădea ultima suflare. Un zâmbet amar şi 
batjocoritor îi flutură la colţul buzelor. Vru să spună ceva, dar 
sforţarea făcută sfârşi prin a-i încheia viaţa. Muri. 

— Oh, toate acestea-s îngrozitoare — murmură Raoul. Să 
plecăm, domnule cavaler. 

— Nu eşti rănit? îl întrebă d'Artagnan. 

— Nu, mulţumesc. 

— Ei bravo, eşti un adevărat viteaz, la dracu! Ai capul 
tatălui tău şi braţul lui Porthos. Ah, dacă ar fi fost aici Porthos, 
ar fi avut ce să vadă! Apoi, ca şi cum atunci şi-ar fi adus aminte: 
Dar unde dracu poate să fie acest vrednic Porthos? 

— Haide, cavalere, să mergem — stărui Raoul. 

— Un singur minut, prietene, să-mi iau cei treizeci şi şapte 
de pistoli şi jumătate şi sunt al tău. Casa asta are vad bun — 
adăugă d'Artagnan, intrând din nou la "Icoana Maicii 
Domnului" — dar, hotărât lucru, chiar de-ar aduce mai puţin, aş 
fi mai bucuros s-o ştiu în alt cartier. 


Capitolul LXIII 


În ce chip diamantul domnului d'Eymeris 
trecu în mâinile lui d'Artagnan 


În timp ce în Piaţa Grevei se petrecea această scenă plină 
de zarvă şi de sânge, mai mulţi oameni îngrămădiţi în dosul 
porţii ce dădea în grădina învecinată îşi vârâră spadele în teacă, 
îl ajutară pe unul din ei să încalece pe calul ce aştepta în 
grădină cu şaua pusă, apoi, ca un stol de păsări speriate, se 
împrăştiară în toate părţile, unii sărind peste ziduri, alţii dând 
buzna pe porţi, mişcându-se cu iuţeala pe care o dă numai 
spaima. 

Cel care încălecă pe cal, îmboldindu-l cu pintenii atât de 
tare încât bietul animal era gata s-o ia la goană pe deasupra 
zidului de piatră, acest călăreț, spunem, străbătu piaţa 
Baudoyer, trecu ca fulgerul prin puzderia de străzi, călcând, 
răsturnând, strivind totul în cale-i şi după zece minute ajunse la 
porţile ministerului de finanţe, răsuflând el însuşi mai tare 
decât calul său. 

Abatele Fouquet, la tropotul potcoavelor pe caldarâm, 
apăru la fereastra din curte şi, mai înainte ca mesagerul să fi 
descălecat, întrebă, pe jumătate aplecat peste fereastră: 

— Ei bine, Danicamp? 

— Ei bine, s-a sfârşit — răspunse călăreţul. 

— S-a sfârşit! strigă abatele. Atunci, sunt scăpaţi? 

— Nu, domnule — răspunse iarăşi călăreţul. Sunt 
spânzurați. 

— Spânzuraţi! repetă abatele, pălind. 

O uşă laterală se deschise numaidecât şi Fouquet apăru în 
cameră, alb la faţă, cu priviri rătăcite, cu buzele întredeschise, 
gata să scoată un strigăt de durere şi de mânie. Se opri în prag, 
ascultând ceea ce-i spunea cel din curte celui de la fereastră. 


— Nemernicilor! se răsti abatele. Şi nu v-aţi bătut? 
— Ca nişte lei. 

— Spune mai bine ca nişte fricoşi. 

— Domnule! 


— O sută de războinici, cu spadele în mână, fac cât zece 
mii de arcaşi într-o încăierare. Unde-i Menneville, flecarul 
acela, lăudărosul acela care nu trebuia să se întoarcă aici decât 
mort sau învingător? 

— Ei bine, domnule, şi-a ţinut cuvântul. E mort. 

— Mort? Cine l-a ucis? 

— Un demon cu chip de om, un uriaş înarmat cu zece 
spade din care ţâşneau flăcări, un turbat care a înăbuşit dintr-o 
dată şi focul şi răzmeriţa, făcând să iasă o sută de muşchetari 
din caldarâmul Pieței Grevei. 

Fouquet îşi înălţă fruntea năpădită de sudoare. 

— Oh! Lyodot şi d'Eymeris! murmură el. Morți! Morți! 
Morti! Iar eu făcut de ocară! 

Abatele întoarse capul şi, văzându-l pe fratele său pălind, 
zdrobit, spuse: 

— Haide, haide, e o lovitură a soartei, domnule, nu trebuie 
să ne văicărim astfel. De vreme ce nu s-a putut, înseamnă că 
Dumnezeu... 

— Taci, abate, taci! strigă Fouquet. Dezvinovăţirile 
dumitale sună a blesteme. Spune-i omului acela să urce aici şi 
să povestească în amănunţime groaznica întâmplare. 

— Dar, frate... 

— Supune-te, domnule! 

Abatele făcu un semn şi, o jumătate de minut mai târziu, 
paşii omului se auziră pe scară. În acelaşi timp, Gourville apăru 
la spatele lui Fouquet, asemenea unui înger păzitor al 
intendentului superior, cu un deget lipit pe buze, ca şi cum l-ar 
fi ajutat să se stăpânească în vâltoarea furiei stârnite de 
durerea sa. 

Ministrul îşi redobândi toată seninătatea pe care forţele 
omeneşti o mai pot lăsa la îndemâna unei inimi pe jumătate 
zdrobite de necaz. Danicamp intră în cameră. 

— Spune tot ce ştii — i se adresă Gourville. 

— Domnule — începu mesagerul — primisem ordinul să-i 
răpim pe osândiţi şi să strigăm: "Trăiască Colbert!" în timp ce-i 
duceam în casă. 

— Pentru a-i arde de vii, nu-i aşa, abate? întrerupse 
Gourville. 

— Da, da, ordinul fusese dat lui Menneville. Menneville ştia 
ce trebuie să facă, dar el e mort acum. 


Această veste păru să-l bucure pe Gourville, în loc să-l 
întristeze. 

— Pentru a-i arde de vii? repetă mesagerul, ca şi cum s-ar 
fi îndoit că acest ordin, singurul care fusese dat, de altminteri, 
ar fi fost cu adevărat real. 

— Dar, de bună seamă, pentru a fi arşi de vii — adăugă pe 
un ton apăsat abatele. 

— Da, domnule, da, se înţelege — reluă omul, căutând să 
citească pe feţele celor doi gentilomi cât rău sau cât bine putea 
să-i aducă lui faptul de a spune totul pe şleau. 

— Acum povesteşte — îl îndemnă Gourville. 

— Osândiţii — reluă Danicamp — urmau deci să fie aduşi în 
Piaţa Grevei şi poporul înfuriat cerea ca ei să fie arşi, în loc de a 
fi spânzurați. 

— Poporul îşi are o judecată a lui — zise abatele. Continuă. 

— Dar — povesti omul mai departe — în clipa când arcaşii 
fură împresuraţi din toate părţile, în clipa când focul cuprindea 
casa din piaţă aleasă ca să slujească de rug pentru vinovaţi, un 
smintit, demonul acela, uriaşul acela de care v-am pomenit şi 
despre care ni s-a spus că era stăpânul casei cu pricina, ajutat 
de un tânăr care-l însoțea, aruncă pe fereastră cei doi oameni 
care îngrijeau de foc, chemă în sprijinul său muşchetarii ce se 
aflau amestecați în mulţime, se aruncă apoi ca un disperat de la 
catul întâi în piaţă şi începu să învârtească aşa de iute spada, 
încât izbânda trecu de partea arcaşilor, osândiţii fură luaţi 
înapoi şi Menneville fu ucis. Odată reluaţi, osândiţii fură 
executaţi în trei minute. 

Fouquet, cu toată puterea lui de stăpânire, nu se putu 
împiedica de a lăsa să-i scape un geamăt surd. 

— Şi acest om, stăpânul casei — întrebă abatele — cum se 
numeşte? 

— N-aş putea să vă spun, întrucât nu l-am văzut; eu îmi 
aveam postul în grădină şi am rămas neclintit la post; alţii au 
venit şi mi-au povestit întâmplarea. Aveam ordin ca, îndată 
după înfăptuirea celor cuvenite, să alerg încoace şi să vă dau de 
veste felul cum s-a terminat totul. Drept care am plecat în 
goana calului şi iată-mă aici. 

— Prea bine, domnule, nu mai avem ce te întreba — zise 
abatele, din ce în ce mai doborât pe măsură ce se apropia 
momentul când urma să rămână singur cu fratele său. 

— Ai fost plătit? întrebă Gourville. 


— Mi s-a dat o arvună, domnule — răspunse Danicamp. 

— Poftim douăzeci de pistoli. Şi-acum poţi pleca, domnule, 
dar să nu uiţi niciodată să aperi, ca şi de astă dată, adevăratele 
interese ale regelui. 

— Da, domnule — zise omul înclinându-se şi vârând banii 
în buzunar, după care ieşi. 

Abia se închise uşa în urma lui, că Fouquet, care stătuse 
tot timpul nemişcat, înaintă cu paşi repezi şi se opri între abate 
şi Gourville. Aceştia deschiseră amândoi deodată gura, gata să 
spună ceva. 

— Fără dezvinovăţiri! rosti el. Fără învinuiri, împotriva 
oricui ar fi! Dacă n-aş fi fost un prieten fals, n-aş fi încredinţat 
nimănui grija de a-i scăpa pe Lyodot şi d'Eymeris. Eu singur 
sunt vinovat, numai eu merit deci mustrările şi remuşcările. 
Lasă-mă, abate! 

— Totuşi, domnule — răspunse acesta — n-ai să mă 
împiedici de a pune să fie căutat nemernicul care s-a amestecat, 
ca unealtă a lui Colbert, într-o treabă atât de bine pregătită; 
căci, dacă e o politică bună să-ţi iubeşti prietenii, nu o socot mai 
rea pe aceea care constă în a-ţi urmări duşmanii în chipul cel 
mai înverşunat. 

— Destul cu politica, abate; pleacă, te rog şi să nu mai aud 
vorbindu-se de dumneata până la noi ordine; mi se pare că 
acum avem nevoie de cât mai multă tăcere şi băgare de seamă. 
Ai o pildă îngrozitoare în faţa dumitale. Domnilor, fără nici un 
fel de răzbunare, v-o interzic! 

— Nu există ordine — bâigui abatele — care să mă 
împiedice să spăl ruşinea făcută de un nemernic familiei mele. 

— Iar eu — strigă Fouquet cu acea voce pătrunzătoare 
căreia simţi bine că nu mai ai ce să-i răspunzi — dacă-ţi vei 
pune în gând un singur lucru, unul singur care să nu se 
potrivească întru totul cu voinţa mea, voi pune să fii aruncat în 
Bastilia la două ceasuri după ce acest gând va fi fost dat pe 
faţă! Fă cum vrei, abate! 

Abatele se înclină, înroşindu-se. Fouquet îi făcu semn lui 
Gourville să-l urmeze şi tocmai se îndrepta spre cabinetul său, 
când uşierul anunţă cu glas tare: 

— Domnul cavaler d'Artagnan. 

— Cine-i ăsta? îl întrebă Fouquet, cu nepăsare, pe 
Gourville. 


— Un fost locotenent de muşchetari al maiestăţii sale — 
răspunse Gourville în acelaşi chip. 

Fouquet nu-şi mai dădu osteneala să se gândească la el şi 
voi să-şi continue drumul. 

— Ilertaţi-mă, monseniore — zise atunci Gourville — dar mă 
gândesc că poate băiatul ăsta a părăsit serviciul regelui şi a 
venit să-şi încaseze vreo felioară dintr-o pensie oarecare. 

— Să-l ia naiba! rosti Fouquet. Pentru ce şi-a ales atât de 
rău momentul? 

— Îngăduiţi-mi, monseniore, să-i spun atunci un cuvânt de 
refuz, căci e una dintre cunoştinţele mele şi e un om pe care, în 
împrejurările de faţă, e mai bine să-l avem ca prieten, decât ca 
duşman. 

— Spune-i tot ce vrei — răspunse Fouquet. 

— Eh, Doamne! făcu abatele cu pizmă, ca orice om al 
bisericii. Spune-i că nu sunt bani, mai ales pentru muşchetari. 

Dar abatele n-apucă să-şi sfârşească această frază 
nechibzuită, că uşa întredeschisă se deschise de-a binelea şi 
d'Artagnan intră înăuntru. 

— Ah, domnule Fouquet — zise el — ştiam prea bine că nu 
sunt bani pentru muşchetari! De aceea, nici nu veneam ca să mi 
se dea, ci ca să mi se refuze. Aşa fiind, vă mulţumesc. Vă zic 
bună ziua şi mă duc să caut banii la domnul Colbert. 

Şi ieşi, după un salut destul de fluşturatic. 

— Gourville — strigă Fouquet — dă fuga după acest om şi 
adu-l înapoi! 

Gourville se supuse şi-l ajunse pe d'Artagnan pe scară. 
Mugşchetarul, auzind paşi în urma lui, întoarse capul şi-l văzu pe 
Gourville. 

— La dracu, scumpul meu domn — zise el — urât fel de a 
se purta mai au domnii financiari ai dumneavoastră! Venisem la 
domnul Fouquet să încasez o sumă ordonanţată de maiestatea 
sa şi am fost primit ca un cerşetor care cere o pomană, sau ca 
un pungaş care intră să fure un vas de argint. 

— Dar ai pronunţat numele domnului Colbert, dragă 
domnule d'Artagnan; ai spus că te duci la domnul Colbert. 

— Fără îndoială că mă duc, fie chiar şi numai spre a-i cere 
socoteală pentru nişte oameni care vor să ardă casele altora 
strigând: "Trăiască Colbert!" 

Gourville ciuli urechea. 


— Oh, oh — zise el — faci aluzie la cele ce s-au petrecut în 
Piaţa Grevei? 

— Da, fireşte. 

— Şi întrucât cele ce s-au petrecut acolo te privesc pe 
dumneata? 

— Cum, mă întrebi dacă mă priveşte sau nu mă priveşte, 
când domnul Colbert vrea să-mi prefacă singura mea casă în 
scrum? 

— Aşa, casa dumitale... Deci, casei dumitale voiau să-i dea 
foc? 

— Da, lua-i-ar dracu! 

— Cârciuma "La Icoana Maicii Domnului" e a dumitale? 

— De opt zile. 

— Şi dumneata eşti acel brav căpitan, dumneata eşti acea 
puternică spadă care i-a împrăştiat pe cei ce voiau să-i ardă pe 
osândiţi? 

— Scumpe domnule Gourville, pune-te dumneata în locul 
meu: sunt slujbaş al forţei publice şi proprietar. In calitate de 
căpitan, datoria mea este să am grijă ca ordinele regelui să fie 
împlinite. În calitate de proprietar, interesul meu este să nu las 
să-mi fie arsă casa. Am urmat, deci, în acelaşi timp, legile 
interesului şi legile datoriei, predându-i din nou arcaşilor pe 
domnii Lyodot şi d'Eymeris. 

— Aşadar, dumneata eşti acela care ai aruncat un om pe 
fereastră? 

— Eu însumi — răspunse fără înfumurare d'Artagnan. 

— Dumneata l-ai ucis pe Menneville? 

— Am avut această nefericire — zise d'Artagnan, salutând 
ca un om ce primeşte felicitări. 

— Dumneata, în sfârşit, ai făcut ca cei doi osândiţi să fie 
spânzurați? 

— În loc să fie arşi, da, domnule şi mă mândresc cu asta. I- 
am smuls pe acei nenorociţi din ghearele unor groaznice 
chinuri. Gândeşte-te şi dumneata, scumpe domnule Gourville, 
că erau ameninţaţi să fie arşi de vii! Asta întrece orice 
închipuire! 

— Du-te, domnule d'Artagnan, du-te — zise Gourville, voind 
să-l cruţe pe Fouquet de a mai da ochii cu omul care-i pricinuise 
o durere atât de mare. 


— Nu — rosti Fouquet, care auzise totul de dincolo de 
pragul  anticamerei — nu, domnule d'Artagnan, vino, 
dimpotrivă. 

D'Artagnan şterse de pe mânerul spadei sale o ultimă urma 
de sânge, pe care n-o băgase încă de seamă şi intră. Atunci se 
pomeni în faţa acestor trei oameni, ale căror chipuri aveau 
expresii cu totul diferite: cel al abatelui era stăpânit de mânie, 
cel al lui Gourville stătea ca încremenit, iar al lui Fouquet arăta 
deznădejde. 

— Iertaţi-mă, domnule ministru — vorbi d'Artagnan — dar 
timpul meu este socotit; trebuie să trec pe la vistierie ca să mă 
explic cu domnul Colbert şi să-mi încasez banii. 

— Dar, domnule — zise Fouquet — avem bani şi aici. 

D'Artagnan se uită cu surprindere la intendentul superior. 

— i s-a răspuns cu oarecare uşurinţă, domnule, ştiu asta, 
am auzit cu urechile mele — adăugă ministrul. Un bărbat cu 
meritele dumitale ar trebui să fie cunoscut de toată lumea. 

D'Artagnan se înclină. 

— Ai o ordonanţă? întrebă Fouquet. 

— Da, domnule. 

— Dă-mi-o şi vino cu mine; îţi voi plăti eu însumi. 

Făcu un semn către Gourville şi abate, care rămaseră în 
camera unde se aflau, şi-l duse pe d'Artagnan în cabinetul său. 
Odată ajunşi aici, intendentul superior întrebă: 

— Cât ţi se datorează, domnule? 

— Cam aproape cinci mii de livre, domnule. 

— Vreun rest din soldă? 

— Să zicem un sfert. 

— Un sfert în valoare de cinci mii de livre! se miră 
Fouquet, aruncându-i muşchetarului o privire adâncă. Aşadar, 
regele te plăteşte cu două zeci de mii de livre pe an? 

— Da, monseniore, douăzeci de mii de livre; socotiți cumva 
că e prea mult? 

— Eu? exclamă Fouquet şi zâmbi acru. Dacă m-aş pricepe 
la oameni, dacă aş fi, în loc de un spirit uşuratic, nestatornic şi 
van, un spirit cumpătat şi înţelept, dacă, într-un cuvânt, aş fi 
ştiut să-mi rânduiesc viaţa, ca alţii, dumneata n-ai primi 
douăzeci de mii de livre pe an, ci o sută de mii şi n-ai fi al 
regelui, ci al meu! 


D'Artagnan roşi uşor. Există uneori în felul de a rosti o 
măgulire, în glasul măgulitorului, în accentul lui binevoitor, o 
otravă atât de dulce, încât îi ameţeşte chiar şi pe cei mai tari. 

Intendentul superior încheie aceste cuvinte de laudă 
deschizând un dulăpior, de unde scoase patru fişicuri pe care le 
puse în faţa lui d'Artagnan. Gasconul desfăcu unul la un capăt. 

— Aur! zise el. 

— E mai uşor de purtat, domnule. 

— Dar atunci, domnule, asta face douăzeci de mii de livre. 

— Fără îndoială. 

— Mie însă nu mi se datorează decât cinci mii. 

— Vreau să te scutesc de oboseala de a trece de patru ori 
pe la intendenţa superioară. 

— Mă copleşiţi, domnule. 

— Fac ceea ce se cuvine, domnule cavaler şi sper că nu-mi 
vei purta pică pentru felul cum te-a primit fratele meu. E un 
spirit plin de toane şi de acreală. 

— Domnule — zise d'Artagnan — credeţi-mă că nimic nu m- 
ar supăra mai mult ca o scuză venită din partea dumneavoastră. 

— De aceea nici n-o voi mai face şi mă voi mulţumi să-ţi cer 
o favoare. 

— Oh, domnule! 

Fouquet îşi scoase din deget un diamant care putea să 
preţuiască o mie de pistoli. 

— Domnule — zise el — piatra pe care o vezi mi-a fost 
dăruită de un prieten din copilărie, de un om căruia dumneata i- 
ai făcut un mare serviciu. 

Vocea lui Fouquet tremura uşor. 

— Un serviciu, eu? se miră muşchetarul. Am făcut eu vreun 
serviciu vreunuia din prietenii dumneavoastră? 

— Nu se poate să fi uitat, domnule, căci asta s-a întâmplat 
chiar astăzi. 

— Şi acest prieten se numeşte...? 

— Domnul d'Eymeris. 

— Unul dintre osândiţi? 

— Da, una dintre victime... Ei bine, domnule d'Artagnan, ca 
o favoare pentru binele ce i l-ai făcut, te rog să primeşti acest 
diamant. Primeşte-l din dragoste pentru mine. 

— Domnule... 


— Ia-l, îţi spun. Ziua de azi e pentru mine o zi de doliu, vei 
afla asta mai târziu, poate; astăzi am pierdut un prieten; ei bine, 
încerc să-mi regăsesc altul. 

— Dar, domnule Fouquet... 

— Adio, domnule d'Artagnan, adio! exclamă Fouquet cu 
inima împovărată. Sau, mai bine zis, la revedere! 

Şi ministrul ieşi din cabinet, lăsând în mâinile 
muşchetarului inelul şi cele douăzeci de mii de livre. 

— Oh, oh! făcu d'Artagnan, după ce stătu o clipă, 
posomorât, pe gânduri. Dar nu mai înţeleg nimic. La dracu! 
Dacă înţeleg ceva, e că am de-a face cu un om foarte 
cumsecade!... Mă duc să-i cer lămuriri în privinţa asta lui 
Colbert. 


Şi ieşi. 


Capitolul LXV 


Însemnata deosebire pe care d'Artagnan o 
găsi între domnul intendent şi monseniorul 
intendent superior 


Domnul Colbert locuia în strada Neuve-des-Petits-Champs, 
într-o casă ce fusese pe vremuri a lui Beautru. Picioarele lui 
d'Artagnan făcură drumul până acolo într-un sfert de ceas. 

În momentul când ajunse la nou favorit, curtea era plină de 
arcaşi şi de oameni ai poliţiei, care veneau fie să-i aducă laude, 
fie să-şi ceară iertare, după care el avea să răspundă prin 
măguliri sau prin mustrări. Sentimentul linguşirii este instinctiv 
la oamenii de condiţie josnică; ei au acest simţ aşa cum 
animalele sălbatice îl au pe acela al auzului sau al mirosului. 
Aceşti oameni, sau şefii lor, înţeleseseră deci că aveau să-i facă 
multă plăcere domnului Colbert venind să-i povestească despre 
felul cum numele său fusese pronunţat în timpul încăierării. 

D'Artagnan căzu tocmai în clipa când şeful paznicilor îşi 
descărca sacul său. D'Artagnan se opri lângă uşă, în spatele 
arcaşilor. Ofiţerul îl trăsese pe Colbert la o parte, cu toată 


împotrivirea acestuia şi cu toate că intendentul îşi încrunta 
sprâncenele-i groase. 

— În cazul când — spunea ofiţerul — aţi fi dorit cu 
adevărat, domnule, ca poporul să-i judece pe cei doi vinovaţi, ar 
fi fost mai cuminte să ne daţi de veste; căci noi, domnule, cu 
toată mâhnirea noastră de a nu vă fi pe plac sau de a fi 
împotriva vederilor dumneavoastră, aveam consemnul nostru, 
pe care trebuia să-l îndeplinim. 

— Cap sec! strigă Colbert furios, scuturându-şi chica deasă 
şi neagră ca o coamă. Ce-mi îndrugi acolo? Cum, vrei să spui că 
aveam de gând, eu, să stârnesc o răscoală? Eşti nebun sau eşti 
beat? 

— Dar, domnule, s-a strigat: "Trăiască Colbert!" 
răspunse şeful paznicilor, foarte tulburat. 

— O mână de conspiratori... 

— Nu prea, nu prea; o mulţime de popor! 

— Nu zău! făcu Colbert, bucurându-se. O mulţime de popor 
a strigat: "Trăiască Colbert!"? Eşti sigur de ceea ce spui, 
domnule? 

— Era de ajuns să-ţi destupi urechile, sau mai bine zis să ţi 
le astupi, atât de puternice erau strigătele. 

— Şi veneau de la popor, din popor? 

— Fără îndoială, domnule; numai că acest popor ne-a 
snopit. 

— O, foarte bine — zise Colbert, continuându-şi gândurile 
sale. Atunci, dumneata crezi că poporul însuşi era cel care voia 
ca osândiţii să fie arşi? 

— O, da, domnule! 

— Asta-i altceva... Şi aţi ţinut piept? 

— Am pierdut trei oameni în luptă, domnule. 

— Dar n-aţi ucis pe nimeni, nu-i aşa? 

— Domnule, au rămas pe caldarâm câţiva răzvrătiți şi, 
între alţii, unul care nu era un om de aruncat. 

— Cine? 

— Un anume Menneville, asupra căruia poliţia îşi aţintise 
privirile mai de mult. 

— Menneville! strigă Colbert. Cel care a ucis, în strada 
Huchette, un om cumsecade care cerea o găină grasă? 

— Da, domnule, acela e. 

— Şi acest Menneville striga şi el: "Trăiască Colbert"? 

— Mai tare decât toţi ceilalţi; ca un apucat. 


Fruntea lui Colbert se întunecă şi se încruntă. Aureola 
aceea ambițioasă care-i lumina chipul se stinse deodată, ca 
flacăra licuricilor pe care-i striveşti cu talpa în iarbă. 

— Ce mai spui atunci — reluă intendentul — că strigătul 
pornea de la popor? Menneville era duşmanul meu; aş fi fost în 
stare să-l spânzur şi el ştia asta. Menneville era omul abatelui 
Fouquet. Toată tărăşenia aceea a fost pusă la cale de Fouquet; 
nu se ştie oare că osândiţii erau prietenii lui din copilărie? 

"E adevărat — gândi d'Artagnan — şi iată-mi îndoiala 
limpezită. Repet, domnul Fouquet poate să fie tot ce vrei, dar e 
un om cumsecade." 

— Şi — continuă Colbert — eşti sigur că Menneville acesta 
a murit? 

D'Artagnan socoti că e momentul să-şi facă intrarea. 

— Foarte sigur, domnule — răspunse el, trecând pragul. 

— Ah, dumneata eşti, domnule? făcu Colbert. 

— Eu în persoană — replică muşchetarul cu sânge rece. Se 
pare că aveaţi în Menneville un mic duşman, da? 

— Nu eu aveam un duşman, domnule — răspunse Colbert 
— ci regele. 

"De două ori ticălos! îşi spuse în sinea lui d'Artagnan. Faci 
pe trufaşul şi pe făţarnicul cu mine..." Apoi cu glas tare: 

— Ei bine, sunt foarte fericit că am putut să fac un serviciu 
atât de mare regelui; veţi binevoi să i-o spuneţi maiestăţii sale, 
domnule intendent? 

— Ce fel de însărcinare îmi dai şi ce mă rogi să-i spun, 
domnule? Fii mai lămurit, te rog — zise Colbert cu o voce acră 
şi plină de o duşmănie nemărturisită. 

— Nu vă dau nici o însărcinare — răspunse d'Artagnan cu 
calmul acela care nu-i părăseşte niciodată pe batjocoritori. Mă 
gândeam doar că vă va fi mai uşor să vestiți pe maiestatea sa că 
eu sunt acela care, aflându-mă din întâmplare acolo, i-am făcut 
de petrecanie lui Menneville şi am repus lucrurile în bună 
rânduială. 

Colbert făcu ochii mari şi-l întrebă din privire pe şeful 
paznicilor. 

— Da, e adevărat — spuse acesta — că domnul a fost 
salvatorul nostru. 

— De ce nu-mi spui, domnule, c-ai venit să-mi povesteşti 
despre toate acestea? zise Colbert cu o anumită invidie. Totul s- 
ar fi lămurit şi mai ales spre binele dumitale, nu al altuia. 


— Vă înşelaţi, domnule intendent, nici prin gând nu mi-a 
trecut să vin aici ca să povestesc despre toate acestea. 

— E totuşi o ispravă frumoasă, domnule. 

— Oh — rosti muşchetarul cu nepăsare — sunt atât de 
obişnuit cu aşa ceva, că nu mă mai încântă. 

— Atunci cărui scop îi datorez cinstea de a primi vizita 
dumitale? 

— Foarte simplu, următorului: regele mi-a poruncit să vin 
să vă caut. 

— Ah — murmură Colbert, recăpătându-şi cutezanţa, 
întrucât văzu că d'Artagnan scosese o hârtie din buzunar — ai 
venit să-mi ceri bani, desigur? 

— Foarte sigur, domnule. 

— Fii bun, te rog şi aşteaptă, domnule, să termin raportul 
paznicilor. 

D'Artagnan se răsuci pe călcâie, fără nici o solemnitate şi 
pomenindu-se iarăşi în faţa lui Colbert după această primă 
învârtitură, îl salută aşa cum ar fi făcut-o Arlechin însuşi; apoi, 
cu o a doua învârtitură, se îndreptă spre uşă, cu un pas apăsat. 

Colbert fu uimit de această făţişă împotrivire, cu care nu 
era obişnuit. De regulă, oamenii de spadă, atunci când veneau 
la el, aveau o nevoie atât de mare de bani, încât nu-şi pierdeau 
răbdarea chiar dacă ar fi aşteptat până când picioarele lor ar fi 
prins rădăcini în lespezile de marmură. D'Artagnan se va duce 
oare la rege? Se va plânge că a fost primit rău sau va povesti 
acolo isprava sa? lată ceva ce dădea de gândit! In orice caz, 
momentul era rău ales ca să-l dea afară pe d'Artagnan, fie că 
venea din partea regelui, fie că venea dintr-a lui proprie. 
Muşchetarul făcuse un prea mare serviciu, şi-l făcuse prea de 
curând, ca să poată fi uitat atât de repede. De aceea, Colbert se 
gândi că e mai bine să treacă peste orice mândrie şi să-l cheme 
înapoi. 

— Hei, domnule d'Artagnan — strigă el — ce, vrei să mă 
părăseşti aşa? 

D'Artagnan întoarse capul. 

— Şi de ce nu? răspunse el foarte liniştit. Nu mai avem 
nimic să ne spunem, mi se pare. 

— Dar parcă aveai de încasat nişte bani, parcă aveai o 
ordonanța? 

— Eu? Câtuşi de puţin, scumpe domnule Colbert. 


— Dar, în sfârşit, domnule, ai un bon! Şi după cum 
dumneata scoţi spada şi te lupţi pentru rege atunci când ţi se 
cere, tot aşa şi eu plătesc atunci când mi se prezintă o 
ordonanţă. Dă-o încoace! 

— În zadar, scumpe domnule Colbert — zise d'Artagnan, 
care se bucura în sinea lui de fâstâceala lui Colbert — acest bon 
a fost plătit. 

— Plătit? De cine? 

— De intendentul superior. 

Colbert păli. 

— Lămureşte-mă atunci — rosti el cu o voce înăbuşită — 
dacă ai fost plătit, pentru ce-mi mai arăţi această hârtie? 

— Ca urmare a consemnului de care chiar dumneavoastră 
vorbeaţi adineauri cu atâta înţelegere, scumpe domnule 
Colbert; regele mi-a spus să încasez un sfert din suma pe care a 
avut bunăvoința să mi-o dăruiască... 

— De la mine?..., întrebă Colbert. 

— Nu tocmai. Regele mi-a zis aşa: "Du-te la domnul 
Fouquet; dacă intendentul superior nu va avea din întâmplare 
bani, atunci te vei duce la domnul Colbert". 

Faţa lui Colbert se însenină pentru o clipă; dar bietul său 
chip era asemenea cerului pe timp de furtună, aci luminos, aci 
întunecat ca noaptea, după cum e brăzdat de fulgere sau 
acoperit de nori. 

— Şi... se găseau bani la intendentul superior? întrebă el. 

— Da şi încă din belşug — răspunse d'Artagnan... Cred 
asta, întrucât domnul Fouquet, în loc să-mi plătească sfertul de 
cinci mii de livre... 

— Un sfert de cinci mii de livre! exclamă Colbert, uimit, 
cum fusese şi Fouquet, de mărimea unei sume destinată să 
plătească serviciul unui soldat. Asta înseamnă o soldă de 
douăzeci de mii de livre! 

— Chiar atât, domnule Colbert. Drace, dumneavoastră 
socotiți întocmai ca răposatul Pitagora; da, douăzeci de mii de 
livre. 

— De zece ori leafa unui intendent de finanţe! Primeşte 
felicitările mele — zise Colbert cu un zâmbet veninos. 

— Oh — răspunse d'Artagnan — regele şi-a cerut iertare 
că-mi dă atât de puţin; de aceea, mi-a făcut făgăduiala că va 
îndrepta lucrurile mai târziu, când va fi bogat... Dar să sfârşesc, 
sunt foarte grăbit... 


— Da şi cu toate temerile regelui, zici că intendentul 
superior ţi-a plătit? 

— Aşa precum, în ciuda aşteptărilor regelui, 
dumneavoastră aţi refuzat să-mi plătiți. 

— Eu n-am refuzat, domnule! Te-am rugat doar să aştepţi 
puţin. Şi zici că domnul Fouquet ţi-a plătit cele cinci mii de 
livre? 

— Da, ceea ce aţi fi făcut şi dumneavoastră; ba chiar mai 
mult... El a făcut mai mult decât atât, scumpe domnule Colbert. 

— Şi ce-a făcut anume? 

— Mi-a numărat, foarte binevoitor, întreaga sumă, spunând 
că pentru rege vistieria e totdeauna plină. 

— Întreaga sumă? Domnul Fouquet ţi-a numărat douăzeci 
de mii de livre, în loc de cinci mii? 

— Da, domnule. 

— Şi pentru ce a făcut asta? 

— Ca să mă scutească de încă trei vizite la intendenţa 
superioară; aşa că am cele douăzeci de mii de livre aici, în 
buzunar, toate în aur nou-nouţ. Vedeţi dar că pot să plec liniştit, 
nemaiavând nici o treabă cu dumneavoastră şi trecând pe aici 
numai aşa, de formă. 

Şi d'Artagnan se  bătu râzând peste buzunare, 
descoperindu-şi în faţa lui Colbert treizeci şi doi de dinţi albi şi 
puternici, ca dinţii unui om de douăzeci şi cinci de ani, dinţi ce 
păreau să spună: "Dă-ne treizeci şi doi de mici Colberţi, şi-i vom 
păpa cu o mare poftă". 

Şarpele e tot aşa de îndrăzneţ ca şi leul, uliul tot aşa de 
curajos ca şi vulturul, asta nu se poate contesta. Dar până şi 
animalele ce se numesc fricoase sunt cutezătoare atunci când e 
vorba să se apere. Colbert nu se sperie de cei treizeci şi doi de 
dinţi ai lui d'Artagnan; se încruntă, apoi, deodată, zise: 

— Domnule, ceea ce a făcut domnul intendent superior, n- 
avea dreptul s-o facă. 

— Ce vreţi să spuneţi? rânji d'Artagnan. 

— Spun că borderoul dumitale... Vrei să-mi arăţi, dacă eşti 
bun, borderoul dumitale? 

— Foarte bucuros; iată-l. 

Colbert apucă hârtia cu o grabă pe care muşchetarul o 
remarcă nu fără nelinişte şi mai ales cu o anumită părere de 
rău că i-o dăduse. 


— Ei bine, domnule — vorbi Colbert — ordonanța regală 
sună aşa: "La prezentare, dispun să fie plătită domnului 
d'Artagnan suma de cinci mii de livre, formând un sfert din 
solda pe care i-am stabilit-o". 

— Aşa scrie, într-adevăr — zise d'Artagnan, căutând să 
pară calm. 

— Ei bine, regele nu-ţi datorează decât cinci mii de livre; 
pentru ce ţi s-a dat mai mult? 

— Fiindcă se găseau bani mai mulţi şi fiindcă a vrut să-mi 
dea mai mult; asta nu priveşte pe nimeni. 

— E firesc — răspunse Colbert cu o trufaşă izbândă — ca 
dumneata să nu cunoşti legile contabilităţii; dar, domnule, când 
ai de plătit o mie de livre, ce faci? 

— N-am avut niciodată de plătit o mie de livre — replică 
d'Artagnan. 

— Mă rog... — rosti Colbert mânios — mă rog; când ai de 
făcut o plată, plăteşti numai atât cât trebuie să plăteşti. 

— Asta nu dovedeşte decât un lucru — zise d'Artagnan — 
că dumneavoastră aveți socotelile dumneavoastră în 
contabilitate, pe când domnul Fouquet le are pe-ale sale. 

— Ale mele, domnule, sunt cele bune. 

— Nu zic nu. 

— Şi dumneata ai primit ceea ce nu ți se cuvenea. 

Din privirea lui d'Artagnan ţâşni o scânteie. 

— Ceea ce nu mi se cuvenea încă, vreți să spuneti, 
domnule Colbert; căci dacă aş fi primit ceva ce nu mi se 
cuvenea de loc, atunci aş fi săvârşit un furt. 

Colbert nu socoti de cuviință să răspundă la această 
întorsătura dibace. 

— Prin urmare, dumneata datorezi vistieriei publice 
cincisprezece mii de livre — zise el, sub imperiul unei mari 
aţâţări. 

— Atunci o să mi le treceţi în cont — ripostă d'Artagnan cu 
ironia lui ascunsă. 

— Nicidecum, domnule. 

— Asta-i bună!... Nu cumva vreţi să-mi luaţi, tocmai 
dumneavoastră, trei din fişicurile mele? 

— Le vei înapoia dumneata însuţi vistieriei mele. 

— Eu? Ah, domnule Colbert, nici să nu vă gândiţi... 

— Regele are nevoie de banii săi, domnule. 

— lar eu, domnule, am nevoie de banii regelui. 


— Fie; dar îi vei da înapoi. 

— Pentru nimic în lume! Am auzit totdeauna spunându-se 
că în materie de contabilitate, cum ziceţi dumneavoastră, un 
casier bun nu mai ia înapoi ceea ce a dat o dată. 

— Atunci, domnule, să vedem ce va spune regele, căruia 
am să-i arăt acest borderou, care dovedeşte că domnul Fouquet 
nu numai că plăteşte ce nu trebuie, dar nici nu păstrează măcar 
chitanţă asupra celor ce plăteşte. 

— Ah, acum înţeleg, înţeleg, domnule Colbert, pentru ce 
mi-aţi înhăţat hârtia aceea! strigă d'Artagnan. 

Colbert nu simţi întreaga ameninţare ce plutea în acest fel 
de a i se pronunţa numele. 

— Ai să vezi mai târziu la ce poate folosi ea — ripostă el 
ridicând ordonanța între degete. 

— Oh — strigă d'Artagnan, smulgând hârtia cu o mişcare 
iute — înţeleg prea bine, domnule Colbert, aşa că nu mai e 
nevoie să aştept ca să văd ce are să se întâmple. 

Şi vâri în buzunar hârtia pe care o prinsese din zbor. 

— Domnule, domnule! ţipă Colbert. Ce înseamnă violenţa 
asta?... 

— Înseamnă că trebuie să fiţi cu băgare de seamă la 
purtările unui soldat — răspunse muşchetarul. Primiţi 
respectuoase sărutări de mini, domnule Colbert! 

Şi ieşi râzând în nasul viitorului ministru. 

— Acest om va ajunge să mă adore — murmura el. Păcat 
numai că mă sileşte să nu-mi fie pe plac! 


Capitolul LXV 


Filozofia inimii şi a spiritului 


Pentru un om care trecuse prin împrejurări şi mai grele, 
poziţia lui d'Artagnan faţă de Colbert nu putea stârni decât 
râsul, D'Artagnan nu pierdu deci prilejul de a se distra, râzând 
pe socoteala domnului intendent tot drumul din strada Neuve- 
des-Petits-Champs până în strada Lombarzilor. Calea era lungă, 
aşa că muşchetarul râse până se sătură. 


Râdea încă în clipa când Planchet îl întâmpină, râzând şi 
el, în pragul casei sale. Căci Planchet, de când se întorsese 
patronul său, de când primise săculeţul cu guinee englezeşti, îşi 
trecea partea cea mai mare a timpului făcând ceea ce făcuse de 
unul singur d'Artagnan pe drumul dintre strada Neuve-des- 
Petits-Champs şi strada Lombarzilor. 

— Ai sosit, scumpul meu stăpân? îl primi el pe d'Artagnan. 

— Nu, dragă prietene — răspunse muşchetarul. Va trebui 
să plec foarte curând, adică voi mânca, mă voi culca, voi dormi 
cinci ceasuri şi în zorii zilei mă voi arunca în şa... l-aţi dat 
calului meu o raţie şi jumătate pe ziua de azi? 

— Eh, dragă stăpâne — răspunse Planchet — ştii foarte 
bine că acest cal e podoaba casei, că vânzătorii mei îl sărută 
toată ziua şi-i dau să mănânce zahăr, alune şi pesmeţi din 
prăvălia mea. Mă întrebi dacă şi-a primit porţia de ovăz? 
Întreabă-mă mai bine cum de n-a crăpat până acum de zece ori, 
de atâta mâncare. 

— Bine, Planchet, bine. Atunci să trec la ale mele. Masa? 

— E gata: o friptură în aburi, un vin alb, raci şi cireşe 
proaspete. Ceva nou, stăpâne. 

— Eşti un om tare bun, Planchet; să mâncăm deci şi să mă 
culc. 

În timpul cinei, d'Artagnan observă că Planchet îşi freca 
mereu fruntea, ca pentru a uşura naşterea unei idei cuibărite în 
fundul creierului său. Îl învălui cu o privire drăgăstoasă pe 
acest vrednic tovarăş al hoinărelilor lui de odinioară şi, 
ciocnindu-şi paharul cu al lui, îi zise: 

— Haide, prietene Planchet, haide, dă-i drumul, nu te mai 
chinui atât! La dracu, spune-mi verde-n faţă ce-ai de spus, că 
atunci ai să-mi spui repede. 

— Iată! murmură Planchet. Dumneata îmi pari că te 
pregăteşti să pleci iar în vreo călătorie. 

— Nu zic nu. 

— Ţi s-a mai năzărit iar ceva? 

— E cu putinţă, Planchet. 

— Şi e nevoie de un nou capital pentru asta? Eu pun la 
bătaie cincizeci de mii de livre pentru ideea pe care o coci 
acum. 

Şi, spunând acestea, Planchet îşi frecă mâinile una de alta 
cu repeziciunea pe care o dă o mare bucurie. 


— Planchet — răspunse d'Artagnan — toate bune, de n-ar fi 
o singură durere. 

— Care? 

— Ideea nu-i a mea... Aşa că nu pun nimic la bătaie pentru 
ea. 

Aceste vorbe smulseră un oftat adânc din inima lui 
Planchet. Dârză sfătuitoare e zgârcenia! Ea pune stăpânire pe 
om aşa cum a făcut Satana cu Isus pe munte şi după ce i-a 
arătat o dată unui nenorocit toate bogăţiile pământului, poate 
să se odihnească în linişte, ştiind că şi-a lăsat tovarăşa sa, 
lăcomia, să-i roadă acestuia inima mai departe. 

Planchet gustase bogăţia fără trudă şi acum nu se mai 
putea opri pe calea poftelor sale; dar cum avea o inimă bună, cu 
tot nesaţul lui şi cum ţinea foarte mult la d'Artagnan, nu se putu 
împiedica să-i dea mii de poveţe, unele mai binevoitoare decât 
altele. Nu i-ar fi părut rău dacă ar fi putut smulge măcar o 
fărâmă din taina pe care o ascundea aşa de bine stăpânul său; 
dar vicleşuguri, prefăcătorii, poveţe, curse, totul fu în zadar: 
d'Artagnan nu lăsă să-i scape nimic. 

Şi seara trecu astfel. După cină, d'Artagnan îşi pregăti 
bagajul; dădu o raită pe la grajd, îşi mângâie calul, cercetându-i 
potcoavele şi pipăindu-i picioarele; apoi, după ce-şi mai numără 
o dată banii, se întinse în pat, unde, întrucât dormea ca la 
douăzeci de ani, fiindcă n-avea nici griji, nici mustrări de cuget, 
închise pleoapele la cinci minute dupa ce stinsese lampa. 

Multe întâmplări ar fi putut, totuşi, să-l ţină treaz. 
Gândurile i se învârteau în cap, îşi făcea tot felul de planuri şi 
d'Artagnan era un om care punea mare preţ pe preziceri; dar cu 
acea neclintită nepăsare care, când e vorba de norocul şi 
izbânda oamenilor de acţiune, face mai mult decât geniul, el 
amână pentru a doua zi rânduiala gândurilor, de teamă, îşi 
spunea, să nu fie prea obosit acum. 

Zorile se iviră. Strada Lombarzilor îşi avu partea ei din 
mângâierile aurorei cu degete trandafirii şi d'Artagnan se sculă 
din pat o dată cu aurora. Avu grijă să nu trezească pe nimeni, 
îşi luă bagajul la subsuoară, cobori scara fără să facă să 
scârţâie nici o treaptă, fără să tulbure nici una din sforăiturile 
ce răsunau din pod până în pivniţă, apoi, după ce puse şaua pe 
cal, închise uşa grajdului, ieşi pe poartă şi porni la pas în 
călătoria sa din Bretania. 


Avusese dreptate să nu se gândească în ajun la toate 
treburile politice şi diplomatice care-i frământau mintea, căci, 
dimineaţa, în răcoarea şi lumina dulce a răsăritului, îşi simţea 
gândurile ţâşnindu-i din creier mult mai limpezi şi mai rodnice. 

Mai întâi trecu prin faţa casei lui Fouquet şi aruncă într-o 
cutie mare, cu gura căscată, de la poarta intendentului 
superior, pârlitul de borderou pe care în ajun îl smulsese cu 
atâta greutate dintre degetele strâmbe ale intendentului. Inchis 
într-un plic cu adresa lui Fouquet, borderoul nu fusese nici 
măcar bănuit de Planchet, care, în materie de ghicit, îi întrecea 
chiar şi pe Calchas sau pe Apolo Pitianul. 

D'Artagnan îi înapoie deci chitanţa lui Fouquet, fără să-şi 
păteze cinstea şi fără să-şi aducă de aici înainte vreo mustrare 
de cuget. Şi după ce îndeplini această restituire, fără nici o 
bătaie de cap, îşi zise: 

"Acum, să sorbim din plin aerul dimineţii, să fim cu cugetul 
împăcat, să ne umplem de sănătate, să-l lăsăm şi pe Zefir al 
nostru să răsufle în voie, să-şi umfle coastele ca şi cum ar vrea 
să înghită o emisferă şi să ne arătăm foarte dibaci în micile 
noastre socoteli. 

E timpul — urmă d'Artagnan — să ne facem un plan de 
luptă şi, după metoda domnului de Turenne, al cărui cap mare e 
plin de tot felul de idei bune, înaintea planului de luptă, e bine 
să întocmim câte un portret cât mai apropiat de adevăr al 
generalilor din tabăra adversă, cu care vom avea de furcă. 

Înaintea tuturor, ne apare domnul Fouquet. Cine e domnul 
Fouquet? Domnul Fouquet — îşi răspundea lui însuşi 
d'Artagnan — e un bărbat chipeş, foarte îndrăgit de femei; un 
om cu inima largă, foarte iubit de poeţi; un om de spirit, foarte 
clevetit de secături. Eu nu sunt nici femeie, nici poet, nici 
secătură; aşadar, nici nu-l iubesc, nici nu-l urăsc pe domnul 
intendent superior; mă aflu exact în aceeaşi poziţie în care se 
afla domnul de Turenne când voia să câştige bătălia Dunelor: 
nu-i ura pe spanioli, dar i-a snopit în bătăi. Nu, nu. Există o altă 
pildă şi mai bună, la dracu! Sunt în poziţia în care se afla 
domnul de Turenne când avea de-a face cu prinţul de Conde la 
Jargeau, la Gien şi în cartierul Saint-Antoine: nu-l ura pe 
domnul prinţ de Condé, e adevărat, dar se supunea regelui. 
Domnul prinţ de Conde e un bărbat fermecător, dar regele e 
rege; Turenne a scos un oftat, i-a spus lui Condé «verişorul 
meu» şi i-a suflat armata. 


Acum ce vrea regele? Asta nu mă priveşte pe mine. 

Ce vrea însă domnul Colbert? Oh, asta e cu totul altceva! 
Domnul Colbert vrea exact ceea ce nu vrea domnul Fouquet. 

Şi-atunci, ce vrea domnul Fouquet? Oh, oh! Aici chestiunea 
e gravă: domnul Fouquet vrea tocmai ceea ce vrea şi regele." 

Acest monolog încheiat, d'Artagnan începu să râdă cu 
poftă, plesnind voios din biciuşcă. Apucase pe drumul cel mare 
şi mergea aşa înainte, speriind păsările în tufişuri şi ascultând 
ludovicii care-i zornăiau în punga de piele la fiecare săltare în 
şa; căci, să o mărturisim, de câte ori d'Artagnan se afla în astfel 
de împrejurări, nu duioşia era slăbiciunea care să-l stăpânească 
cel mai mult. 

— Fie! zise el. Expediția nu e din cale-afară de 
primejdioasă şi călătoria asta a mea se poate asemui cu acea 
piesă pe care domnul Monck m-a dus să o văd la Londra şi care 
se cheamă, dacă nu mă înşel: Mult zgomot pentru nimic! 


Capitolul LXVI 


Călătorie 


Era pentru a cincizecea oară poate, din ziua în care am 
început istorisirea de faţă, când acest om cu inima de bronz şi 
muşchii de oţel îşi părăsea casa şi prietenii, totul, în sfârşit 
pentru a se duce să-şi caute în lume norocul şi moartea. Una, 
adică moartea, se retrăsese totdeauna din calea lui, ca şi cum i- 
ar fi fost teamă de el; celălalt, adică norocul, abia de o lună 
numai se aliase într-adevăr cu dânsul. 

Cu toate că nu era un mare filozof, în genul lui Epicur sau 
în genul lui Socrate, era totuşi un spirit puternic, având 
practica vieţii şi a gândirii. Nimeni nu e viteaz, nimeni nu e 
îndrăzneţ, nimeni nu e îndemânatic, aşa cum era d'Artagnan, 
fără să fie în acelaşi timp şi puţin visător. Îşi însuşise deci, ici şi 
colo, câte o frântură din cugetările domnului de La 
Rochefoucauld, vrednice de a fi aşternute în latineşte de către 
domnii de la Port-Royal şi culesese, la întâmplare, trăind în 
preajma lui Athos şi a lui Aramis, multe înţelepciuni din Seneca 


şi din Cicero, tălmăcite de aceştia în franţuzeasca lor şi aplicate 
la nevoile vieţii de toate zilele. 

Dispreţul faţă de bogăţie pe care gasconul nostru îl 
socotise ca un articol de crez în timpul primilor treizeci şi cinci 
de ani ai vieţii lui, rămăsese multă vreme pentru el articolul 
prim al unui cod al bravurii: "Art. I — zicea el: Eşti brav, pentru 
că nu ai nimic; nu ai nimic, pentru că dispreţuieşti bogăția". 

Astfel, urmând aceste principii, care, după cum am spus, 
îndrumaseră primii treizeci şi cinci de ani ai vieţii lui, 
d'Artagnan nu se îmbogăţise înainte de vreme, astfel încât să 
trebuiască să-şi pună întrebarea dacă, în pofida bogăției sale, 
mai rămăsese încă brav. Întrebarea la care, pentru oricine în 
afară de d'Artagnan, întâmplările din Piaţa Grevei i-ar fi putut 
ţine loc de răspuns. Mulţi alţii s-ar fi declarat mulţumiţi cu asta; 
d'Artagnan însă era atât de brav, încât se întreba cu toată 
sinceritatea şi cu toată limpezimea de cuget dacă era cu 
adevărat brav. 

Bunăoară, la acestea: "Dar mi se pare că am fost destul de 
iute şi m-am luptat destul de frumos în Piaţa Grevei, ca să fiu 
mulţumit în privinţa bravurii mele", d'Artagnan îşi răspundea 
lui însuşi: "Toate bune, căpitane, dar ăsta nu e un răspuns. Am 
fost brav în ziua aceea numai fiindcă îmi dăduseră foc la casă şi 
o sută, ba chiar o mie de oameni sunt gata sa facă rămăşag cu 
unul singur că, dacă domnii aceia din răscoală n-ar fi avut 
această nefericită idee, planul lor de atac ar fi izbutit pe de-a- 
ntregul, sau cel puţin n-aş fi fost eu acela care să mă amestec în 
treaba lor. Acum ce-ar mai putea născoci împotriva mea? Nu 
am nici casă de ars în Bretania, nici comoară de care să mă tem 
că-mi va fi jefuită. Nu! Însă am pielea mea; această prețioasă 
piele a domnului d'Artagnan, care face mai mult decât toate 
casele şi decât toate comorile din lume; această piele la care ţin 
mai mult ca la orice, fiindcă este, orice s-ar zice, învelişul unui 
trup care închide în el o inimă foarte caldă şi foarte bucuroasă 
să bată şi, prin urmare, să trăiască. Deci, vreau să trăiesc şi de 
fapt trăiesc mai bine, mai din plin, de când sunt un om bogat. 
Cine dracu spunea I banul îţi strică viaţa? Nu e de loc adevărat, 
pe sufletul meu! Mi se pare, dimpotrivă, că de astă dată sorb o 
cantitate îndoită de aer şi de soare. Drace, ce-ar fi oare dacă 
mi-aş dubla averea pe care o am acum şi dacă, în loc de această 
biciuşcă, pe care o ţin în mână, aş purta vreodată bastonul de 


mareşal? Nu ştiu dacă s-ar mai găsi atunci destul aer şi soare 
pentru unul ca mine! 

La urma urmei, ăsta nu-i un vis searbăd; cine dracu s-ar 
putea împotrivi dacă regele m-ar face duce sau mareşal, aşa 
cum părintele său, Ludovic al XIII-lea, l-a făcut duce şi general 
pe Albert de Luynes? Nu sunt oare tot atât de brav şi pe 
deasupra mai deştept decât neghiobul de Vitry?... Ah, iată, pe 
drept cuvânt, ce s-ar putea împotrivi la ridicarea mea în rang: 
sunt prea deştept. 

Din fericire, dacă e o dreptate pe lumea asta, norocul ce 
mă însoţeşte vine să înlocuiască ceea ce nu mi s-a dat încă. El 
îmi datorează, nu încape vorbă, o răsplătire pentru tot ceea ce 
am făcut eu pentru Ana de Austria şi o despăgubire pentru tot 
ce n-a făcut ea pentru mine. Aşadar, în ceasul de faţă, iată-mă 
în bune legături cu un rege şi mai ales cu un rege care pare să 
vrea să domnească de-adevărat. Ţie-l Dumnezeu pe această 
binecuvântată cale! Căci, dacă vrea să domnească, are nevoie 
de mine şi dacă are nevoie de mine, va trebui să-mi dea ceea ce 
mi-a făgăduit: căldură şi lumină! Dacă ar fi să fac o asemănare, 
merg astăzi aşa cum mergeam şi altădată: de la nimic, la tot! 
Atât doar, că nimicul de azi este totul de altădată; în viaţa mea 
din prezent nu s-a petrecut decât această mică schimbare. 

Şi-acum, hai să-i dăm şi inimii ce i se cuvine, fiindcă am 
pomenit mai adineauri de ea... Însă, pe legea mea, am pomenit 
de ea numai ca să n-o uit". 

Şi gasconul îşi duse mâna la piept, ca şi cum ar fi căutat cu 
tot dinadinsul locul inimii. 

— Ah, nefericitule! murmură el, zâmbind cu amărăciune. 
Ah, biată făptură, trăseseşi o clipă nădejde că n-ai inimă şi iată 
că ai una, curtean nepriceput ce eşti şi încă una dintre cele mai 
primejdioase. Ai o inimă care bate în favoarea domnului 
Fouquet. Dar ce este domnul Fouquet, totuşi, atunci când e 
vorba de rege? Un conspirator, un adevărat conspirator, care 
nu şi-a dat măcar osteneala de a se feri să-ţi arate că urzeşte o 
conspirație; altfel, ce armă bună ai avea tu împotriva lui, dacă 
bunăvoința şi spiritul său n-ar fi vârât această armă într-o teacă 
de aur! 

Răscoală cu mână armată!... Căci, ce mai, asta e, domnul 
Fouquet a făcut o răscoală cu mână armată. Astfel, în timp ce 
regele doar îl bănuieşte pe domnul Fouquet de o răzvrătire 
mută, eu ştiu, eu pot dovedi că domnul Fouquet a pus să se 


verse sângele oamenilor regelui. Şi acum să vedem: ştiind bine 
toate astea şi tăinuindu-le, ce mai vrea această inimă atât de 
miloasă, după purtarea atât de binevoitoare a domnului 
Fouquet, după un avans de cincisprezece mii de livre, după un 
diamant de o mie de pistoli şi după un surâs în care se 
strecurau în egală măsură şi amărăciune şi bunele gânduri? 
Tăcând, îi salvez viaţa. Acum sper — continuă muşchetarul — 
că această pârdalnică de inimă va păstra tăcerea şi că în felul 
acesta şi-a încheiat socotelile cu domnul Fouquet. Aşadar, de 
aici încolo regele este soarele meu şi întrucât inima mea nu mai 
are nici o îndatorire faţă de domnul Fouquet, vai de cel ce se va 
pune în faţa soarelui meu! Înainte, pentru maiestatea sa 
Ludovic al XIV-lea, înainte! 

Aceste gânduri erau singurele piedici ce puteau să 
încetinească mersul lui d'Artagnan. Odată terminate însă, el îşi 
îndemnă calul să grăbească pasul. 

Dar, oricât de straşnic ar fi fost Zefir, el nu putea să 
meargă necontenit. A doua zi de la plecarea din Paris, fu lăsat 
la Chartres, la un hangiu din oraş, care era un vechi prieten al 
lui d'Artagnan. Apoi, de aici încolo, muşchetarul călători pe cai 
de poştă. Mulțumită acestui mijloc de drumeţie, străbătu toată 
distanţa dintre Chartres şi Chateaubriand. În acest din urmă 
oraş, încă destul de îndepărtat de coastă pentru ca nimeni să 
nu-l bănuiască pe d'Artagnan c-ar avea de gând să ajungă la 
mare şi destul de depărtat de Paris pentru ca nimănui să nu-i 
dea prin cap că el ar veni de acolo, mesagerul maiestăţii sale 
Ludovic al XIV-lea, pe care d'Artagnan îl numise soarele său, 
fără a se gândi că acela care nu era deocamdată decât o palidă 
stea pe cerul regalității îşi va face într-o zi din acest astru 
emblema sa, mesagerul regelui Ludovic al XIV-lea, spuneam, se 
lipsi de caii de poştă şi cumpără o mârţoagă la care nu se uita 
nimeni, una din acele gloabe de care niciodată un ofiţer de 
cavalerie nu şi-ar fi îngăduit să se apropie, de teamă să nu se 
facă de râs. Cu excepţia părului de la coamă şi coadă, această 
nouă pricopseală îi amintea lui d'Artagnan faimoasa iapă 
portocalie cu care, sau mai bine zis pe care îşi făcuse el 
intrarea în lume. 

Trebuie să spunem însă că, din clipa când încălecă pe acest 
nou cal, cel care călărea nu mai era d'Artagnan, ci un om 
oarecare, îmbrăcat într-un surtuc fumuriu, cu nădragi cafenii, 
părând să fie ceva între un preot şi un laic; ceea ce îl apropia 


îndeosebi de biserică era că îşi pusese pe cap o tichie de catifea 
roasă, iar peste tichie, o pălărie mare, neagră, cu borurile largi; 
nici vorbă de spadă; avea însă o scurtătură de lemn agăţată cu 
o sfoară de încheietura mâinii, care-i putea sluji, la nevoie, ca 
ajutor unui pumnal gros de un lat de mână pe care-l ţinea 
ascuns sub pulpana mantalei. Mârţoaga cumpărată de la 
Chateaubriant întregea deosebirea. Se numea, sau mai bine zis 
d'Artagnan o botezase Nevăstuica. 

"Dacă din Zefir am făcut Nevăstuică — îşi zise d'Artagnan 
— atunci şi eu trebuie să-mi schimb numele într-un diminutiv 
oarecare. Deci, în loc de d'Artagnan, voi fi Agnan, scurt; asta ca 
să se potrivească mai bine cu surtucul fumuriu, cu pălăria 
rotundă şi cu tichia răpănoasă." 

Domnul Agnan călători deci, fără prea mari zdruncinături, 
călare pe Nevăstuică; aceasta mergea în buestru, ca un cal cu 
adevărat sprinten, şi, cu tropăiturile sale mărunte, făcea 
voiniceşte douăsprezece leghe pe zi, datorită celor patru 
picioare subţiri ca nişte fuse, cărora priceperea îndelungata a 
lui d'Artagnan le preţuise vânjoşia şi siguranţa sub păru! des ce 
le acoperea. 

Pe drum, călătorul îşi făcea anumite însemnări, cerceta 
ţinutul aspru şi rece pe care-l străbătea, căutând mereu un 
pretext cât mai demn de crezare de a ajunge la Belle-Isle-en- 
Mer şi de a vedea totul, fără să stârnească nici o bănuiala. În 
felul acesta, el se putu încredința de însemnătatea pe care o 
căpăta evenimentul pe măsură ce se apropia de ţintă. 

În acest colţ depărtat de ţară, în acest vechi ducat al 
Bretaniei, care pe atunci nu era francez, după cum nu este încă 
nici astăzi, poporul nu ştia de regele Franţei. Şi nu numai că nu 
ştia, dar nici nu voia să ştie. Un fapt, unul singur, era vădit 
pentru poporul de aici, în ceea ce priveşte valul politic: vechii 
duci nu mai guvernau de mult, aşa că tronul era gol; nimic mai 
mult. În locul ducelui suveran, seniorii în rasă călugărească 
domneau fără limite. lar mai presus de aceşti seniori se afla 
Dumnezeu, care n-a fost niciodată dat uitării în Bretania. 
Printre aceşti suverani de castel şi clopotniţă, cel mai puternic, 
cel mai bogat şi cu deosebire cel mai popular era domnul 
Fouquet, seniorul de la Belle-Isle. 

Chiar în ţinut, chiar în însăşi această insulă misterioasă, 
legendele şi tradiţiile îi întăreau renumele. Nu oricine putea să 
ajungă acolo. Insula, cu o întindere de şase leghe în lungime şi 


şase în lărgime, era o proprietate seniorială, de care multă 
vreme poporul nu se atinsese, apărată fiind de numele de Retz, 
atât de temut prin partea locului. La puţină vreme după 
ridicarea acestui senioriat la rangul de marchizat de către Carol 
al IX-lea, Belle-Isle a trecut în stăpânirea domnului Fouquet. 

Faima insulei nu dăinuia însă de ieri; numele ei, sau mai 
bine zis calificaţia sa, mergea până în trecutul cel mai 
îndepărtat; cei vechi o numeau Kalonese, după două cuvinte 
greceşti care înseamnă insulă frumoasă. Astfel, cu o mie opt 
sute de ani mai înainte, ea avusese, într-o altă limbă, acelaşi 
nume care-l avea şi acum. 

Această proprietate a domnului intendent superior 
însemna deci ceva, lăsând la o parte poziţia ei, căci se afla la 
şase leghe de coastele Franţei, poziţie ce-o făcea suverană în 
singurătatea mării, asemenea unei corăbii măreţe care ar 
dispreţui porturile şi şi-ar arunca ancorele, cu mândrie, în 
largul oceanului. 

D'Artagnan află toate acestea, fără să arate nici un semn 
de mirare; el mai află de asemenea că mijlocul cel mai bun de a 
intra în vorbă cu cineva era să treacă prin La Roche-Bernard, 
oraş destul de însemnat, situat la gurile râului Vilaine. Poate că 
acolo ar găsi şi o barcă. Iar dacă nu, străbătând mlaştinile 
sărate, se va duce la Guérande sau la Croisic, unde va aştepta 
un prilej oarecare ca să treacă la Belle-Isle. Băgase de seamă, 
de altfel, de când plecase din Châteaubriant, că nimic nu era cu 
neputinţă pentru Nevăstuică sub îndrumarea domnului Agnan 
şi nimic pentru domnul Agnan la îndemnurile Nevăstuicii. Se 
pregăti deci să se ospăteze cu o lişiţă şi cu o turtă de Bretania 
într-un han din La Roche-Bernard şi ceru să i se aducă din 
pivniţă, pentru a stropi aceste două bunătăţi bretone, un cidru 
care, de îndată ce-l puse pe limbă, îl făcu să se simtă mai breton 
decât un breton de baştină. 


Capitolul LXVII 


Cum a făcut d'Artagnan cunoştinţă cu un 
poet care îşi înjghebase o tiparniţă spre a-şi 
tipări versurile 


Înainte de a se aşeza la masă, d'Artagnan căută, ca de 
obicei, să afle câte ceva despre oamenii de pe aici; dar este o 
lege a curiozităţii că oricine vrea să descoasă pe alţii, trebuie să 
se lase mai întâi descusut el însuşi. Ca atare, se grăbi, cu 
dibăcia lui recunoscută, să intre în vorbă cu cineva de la hanul 
din La Roche-Bernard, care i-ar putea fi de folos în această 
privinţă. 

Din întâmplare, tocmai se aflau în acea casă, la catul de 
sus, doi călători ce se pregăteau, ca şi el, să ia masa, dacă nu 
începuseră cumva să mănânce chiar. D'Artagnan văzuse caii lor 
la grajd şi şeile în tinda hanului. 

Unul era însoţit de un lacheu, vrând să pară un personaj de 
vază; două iepe de Perche, frumoase şi tinere, îi aduseseră până 
aici. Celălalt, mai puţin însemnat, drumeţ fără pretenţii, cu 
hainele ponosite şi pline de praf, cu cizmele tocite mai mult de 
mers pe jos decât din pricina scărilor de la şa, venise din 
Nantes într-o cărucioară trasă de un cal ce semăna atât de bine 
la culoare cu Nevăstuica, încât d'Artagnan ar fi putut să colinde 
o sută de leghe până să găsească o pereche mai bună pentru 
iapa lui. Cărucioara cu coviltir era încărcată de nişte pachete 
mari şi grele, înfăşurate în bucăţi vechi de pânză. 

"Acest călător — îşi zise d'Artagnan — e de teapa mea. Mi 
se potriveşte, îmi convine. Trebuie ca şi eu să mă potrivesc cu 
el şi să-i convin. Domnul Agnan, cu surtucul fumuriu şi cu tichia 
roasă, nu se poate ruşina să stea la masă alături de domnul 
acesta cu încălţările tocite şi cu o mârţoagă bătrână." 

Acestea zise, d'Artagnan îl chemă pe hangiu şi-i spuse să-i 
aducă sus, în odaia domnului cu înfăţişarea modestă, lişiţa, 
turta şi cidrul pe care le comandase. El însuşi, după ce urcă, în 
mână cu o farfurie, scara de lemn ce ducea la odaie, începu să 
bată încet în uşă. 

— Intră! rosti necunoscutul. 

D'Artagnan păşi pragul, cu gura larg deschisă de un 
zâmbet, ţinând farfuria sub braţ, pălăria într-o mână şi 
luminarea în cealaltă. 

— Domnule — zise el — iartă-mă, sunt, ca şi dumneata, un 
călător, nu cunosc pe nimeni în acest han şi am răul obicei de a 
mi se urî când mănânc singur; în aşa fel că mâncarea mi se 
pare proastă şi nu-mi cade bine. Chipul dumitale, pe care l-am 


zărit adineauri, când ai coborât să ţi se desfacă stridiile, mi-a 
plăcut mult. Afară de asta, am băgat de seamă că ai un cal ce 
seamănă cu al meu şi că hangiul, fără îndoială din pricina 
acestei asemănări, i-a legat la iesle pe amândoi alături, iar ei 
par să se simtă foarte bine unul lângă altul. Nu văd, dar, 
domnule, pentru ce stăpânii ar sta despărțiți, de vreme ce caii 
lor se înţeleg aşa de bine. Drept aceea, am venit să-ţi cer să-mi 
faci plăcerea de a îngădui să mă aşez la masa dumitale. Numele 
meu este Agnan şi sunt, domnule, intendentul nevrednic al unui 
bogat senior care doreşte să cumpere nişte ocne de sare prin 
partea locului şi m-a trimis să-i cercetez viitoarele proprietăţi. 
În adevăr, domnule, aş vrea ca înfăţişarea mea să-ţi fie pe plac, 
aşa cum îmi este mie a dumitale, căci te ţin în mare cinste în 
inima mea, crede-mă. 

Străinul, pe care d'Artagnan îl vedea acum întâia oară, 
întrucât la început abia dacă-l băgase în seamă, avea nişte ochi 
negri şi strălucitori, obrazul gălbejit, fruntea puţin încreţită de 
greutatea celor cincizeci de ani, o anumită naivitate în 
ansamblul trăsăturilor, dar multă agerime în privire. 

"S-ar zice — gândi d'Artagnan — că năzdrăvanul ăsta nu s- 
a slujit în viaţa lui decât de partea de sus a capului, adică numai 
de ochi şi de creier. Trebuie să fie om de ştiinţă: gura, nasul, 
bărbia nu spun nimic la el." 

— Domnule — răspunse cel a cărui făptură şi gânduri erau 
cântărite astfel — prezenţa dumitale îmi face o deosebită 
cinste; nu că mi s-ar uri; am — adăugă el zâmbind — o tovărăşie 
ce-mi ţine totdeauna de urât; dar, ce-are a face, mă simt fericit 
să stau cu dumneata. 

Spunând însă acestea, omul cu cizmele tocite aruncă o 
privire  neliniştită pe deasupra mesei, de unde stridiile 
dispăruseră şi unde nu mai rămăsese decât o bucată de slănină 
sărată. 

— Domnule — se grăbi să spună d'Artagnan — gazda îmi 
va aduce îndată o minunată pasăre friptă şi o straşnică turtă de 
Bretania. 

D'Artagnan citise în privirea tovarăşului său, oricât de 
fugară ar fi fost ea, teama de a nu cădea pe mâna vreunui 
pleşcar. Şi nu se înşelase: căci de îndată ce-l auzi spunând ce o 
să vină, trăsăturile omului cu înfăţişare sărăcăcioasă se 
înseninară. Într-adevăr, hangiul, ca şi cum ar fi ascultat la uşă, 
intră numaidecât în odaie cu bucatele anunţate. 


Turta şi lişiţa rumenită fură puse alături de slănina 
afumată; d'Artagnan şi comeseanul lui se salutară încă o dată, 
se aşezară faţă în faţă şi împărţiră frăţeşte şunca şi celelalte 
mâncăruri lăsate pe masă. 

— Domnule — zise d'Artagnan — mărturiseşte că bun lucru 
e tovărăşia! 

— Pentru ce? întrebă străinul cu gura plină. 

— Ei bine, am să-ţi spun pentru ce — răspunse d'Artagnan. 

Străinul îşi opri fălcile din mestecat, ca să poată auzi mai 
bine. 

— Mai întâi — continuă d'Artagnan — în loc de o singură 
lumânare, pe care am avea-o fiecare, iată că avem două. 

— Ai dreptate — zise străinul, uimit de marele adevăr ce 
sălăşluia în această constatare. 

— Apoi, văd că dumitale îţi place să mănânci din turta mea, 
în timp ce mie îmi place să mănânc din slănina dumitale. 

— Şi asta e adevărat. 

— În sfârşit, deasupra plăcerii de a avea mai multă lumină 
şi de a mânca fiecare după gustul său, eu pun plăcerea 
tovărăşiei. 

— Într-adevăr, domnule, dumneata eşti un om plin de 
voioşie — zise cu încântare necunoscutul. 

— Aşa-i domnule, sunt voios ca toţi aceia care nu au nimic 
în cap. Oh, nu se poate spune acelaşi lucru despre dumneata — 
adăugă d'Artagnan — căci citesc în ochii dumitale un noian de 
gânduri. 

— Ah, domnule... 

— Haide, mărturiseşte un lucru. 

— Ce anume? 

— Că eşti un om învăţat. 

— Eh, domnule... 

— Ei? 

— Aproape. 

— Cum adică? 

— Sunt autor. 

— Ai văzut? strigă d'Artagnan, bătând din palme de 
bucurie. Va să zică nu m-am înşelat! Ce minunăţie... 

— Domnule... 

— Ei ce? îl întrerupse d'Artagnan. Voi avea fericirea să 
petrec această noapte în tovărăşia unui autor şi încă a unui 
autor celebru poate? 


— Oh — făcu necunoscutul, roşindu-se — celebru, 
domnule, celebru nu e cuvântul potrivit. 

— Modest! exclamă d'Artagnan visător. E modest! Apoi, 
întorcându-se către străin, îl întrebă cu un accent de bruscă 
şovăială: Dar spune-mi cel puţin numele operelor dumitale, 
domnule, căci, dacă ai băgat de seamă, pe-al dumitale nu mi l-ai 
spus şi m-am văzut silit să caut a-ţi ghici îndeletnicirea. 

— Mă numesc Jupenet, domnule — răspunse autorul. 

— Frumos nume! zise d'Artagnan. Frumos nume, pe 
cinstea mea şi nu ştiu de ce, iartă-mi această grosolănie, dacă e 
vreuna, nu ştiu cum se face, dar mi se pare că am mai auzit 
rostindu-se acest nume undeva. 

— Păi, am făcut versuri — spuse cu modestie poetul. 

— Ei, atunci să ştii că mi le-a citit cineva. 

— Am scris o tragedie. 

— Poate că am şi văzut-o jucată. 

Poetul se înroşi mai tare. 

— Nu cred, pentru că versurile mele n-au fost încă tipărite. 

— Ei bine, îţi spun, tragedia mi-a făcut, totuşi, cunoscut 
numele dumitale. 

— Te înşeli şi de data asta, căci domnii comedianţi de la 
palatul Bourgogne n-au vrut să mi-o primească — zise poetul cu 
un surâs a cărui taina numai anumite mândrii o pot descifra. 

D'Artagnan îşi muşcă buzele. 

— Aşadar — urmă poetul — vezi, domnule, că eşti greşit în 
privinţa mea, întrucât, necunoscându-mă de loc, n-ai avut cum 
să auzi vorbindu-se de mine. 

— Iată ceea ce mă miră. Numele de Jupenet mi se pare cu 
toate astea un nume frumos şi vrednic de a fi cunoscut, la fel ca 
şi acelea ale domnilor Corneille, Rotrou sau Garnier. Sper, 
domnule, că vei avea bunăvoință să-mi povesteşti pe scurt 
tragedia dumitale, puţin niai târziu, să zicem la sfârşitul mesei. 
Va fi în loc de plăcintă, la dracu!... Ah, domnule, iertare, e o 
ocară ce-mi scapă de pe buze fiindcă o rosteşte mereu seniorul 
şi stăpânul meu. Îmi îngădui deci s-o folosesc uneori şi eu, căci 
mi se parc plină de duh. Îmi îngădui asta numai în lipsa 
stăpânului, bineînţeles, căci daca el ar fi de faţă... Dar nu ţi se 
pare, domnule, că cidrul ăsta e îngrozitor? Şi, poftim, oala are o 
formă atât de neregulată, că nici nu stă dreaptă pe masă. 

— Dacă am sprijini-o? 

— Foarte bine, dar cu ce? 


— Cu cuțitul. 

— Şi lişiţa cu ce-o vom mai tăia? Sau te gândeşti poate să 
nu te atingi de lişiţa mea? 

— Ba da. 

— Ei bine, atunci... 

— Aşteaptă. 

Poetul se scotoci în buzunare şi scoase o bucăţică de fontă, 
lunguiaţă, dreptunghiulară, groasă cât buza castronului şi 
lungă aproape cât un deget. Dar abia apucă să o arate la 
lumină, că îndată, ca şi cum ar fi săvârşit o mare nechibzuinţă, 
făcu o mişcare iute spre a o vâri din nou în buzunar. D'Artagnan 
însă băgă de seamă asta... era un om căruia nu-i scăpa nimic. 
Întinse deci mâna spre bucăţica de fontă. 

— Ei, dar frumos lucru ai în mână — zise el. Se poate 
vedea? 

— Cum să nu — răspunse poetul, ce părea să cedeze prea 
repede după acea intenţie de mai înainte — de bună seamă că 
se poate vedea; numai că, poţi să te uiţi oricât — adăugă el cu 
un fel de mândrie — n-ai să ghiceşti la ce foloseşte, până ce nu- 
ţi voi spune eu. 

D'Artagnan luă ca o mărturisire şovăielile poetului, ca şi 
faptul că se grăbise să bage la loc bucăţica de fontă pe care, cu 
o mişcare nechibzuită, o scosese din buzunar. De aceea, după 
ce atenţia îi fu atrasă asupra acestui punct, el îşi luă măsurile 
de prevedere cuvenite ce-i dădeau în orice situaţie prilejul de a 
fi superior celuilalt. De altminteri, orice ar fi vrut să spună 
domnul Jupenet, de la prima cercetare a obiectului acela, 
d'Artagnan îi şi înţelese rostul. Era o literă de tipar. 

— Ghiceşti ce este? întrebă poetul. 

— Nu — răspunse d'Artagnan — pe cinstea mea, nu. 

— Ei bine, domnule — zise meşterul Jupenet — această 
mică bucată de fontă e o literă de tipar. 

— Nu mai spune! 

— O majusculă. 

— Iată, iată! făcu d'Artagnan, căscându-şi ochii a mirare. 

— Da, domnule, un J mare, prima literă a numelui meu. 

— Şi zici că asta e o literă? 

— Da, domnule. 

— Ei bine, am să-ţi mărturisesc un lucru. 

— Ce anume? 


— Dar mai bine nu, căci e o prostie ceea ce vreau să-ți 
spun. 

— Ei, hai, spune — insistă meşterul Jupenet cu un aer 
ocrotitor. 

— Ei bine, nu înţeleg de loc, dacă asta e o literă, cum se 
poate alcătui un cuvânt? 

— Un cuvânt? 

— Un cuvânt tipărit, da. 

— E foarte uşor. 

— Să vedem. 

— Te interesează? 

— Nespus de mult. 

— Ei bine, am să-ţi arăt cum. Aşteaptă. 

— Aştept. 

— Şi uită-te bine la ceea ce am să fac. 

— Mă uit. 

D'Artagnan părea, într-adevăr, că e numai ochi şi urechi. 
Jupenet mai scoase din buzunar vreo şapte sau opt bucățele de 
fontă, însă mai mici. 

— Ah, ah! făcu d'Artagnan. 

— Ce e? 

— Dar dumneata ai o tiparniţă întreagă în buzunar. La 
dracu, e curios, într-adevăr! 

— Nu-i aşa? 

— Multe mai învaţă omul când călătoreşte, Doamne! 

— În sănătatea dumitale! zise Jupenet încântat. 

— Şi într-a dumitale, la dracu şi într-a dumitale! Dar, stai o 
clipă, nu cu cidru din ăsta. E o băutură îngrozitoare şi 
nevrednică de un om care se adapă la Hipocrena; mi se pare că 
aşa-i spuneţi, dumneavoastră, poeţii, fântânii la care vă potoliţi 
setea. 

— Da, domnule, aşa se numeşte fântâna noastră, e 
adevărat. Numele vine de la două cuvinte greceşti: hipos, care 
înseamnă cal... şi... 

— Domnule — îl întrerupse d'Artagnan — am să-ţi dau să 
bei o licoare care vine de la un singur cuvânt franțuzesc, dar 
care, pentru asta, nu înseamnă că e mai proastă şi anume de la 
cuvântul strugure. Cidrul ăsta mă leşină şi mă umflă în acelaşi 
timp. Dă-mi voie să-l întreb pe hangiu dacă n-are niscaiva sticle 
de Beaugency sau din valea Ceran-ului, pitite printre bârnele 
din pivniţa lui. 


Într-adevăr, hangiul, chemat, se ivi numaidecât. 

— Domnule — îi spuse atunci poetul lui d'Artagnan — ia 
seama, nu vom avea timp să bem vinul, afară dacă nu ne vom 
grăbi, căci eu vreau să mă folosesc de reflux şi să iau corabia. 

— Ce corabie? întrebă d'Artagnan. 

— Corabia care pleacă spre Belle-Isle. 

— A, spre Belle-Isle? făcu muşchetarul. Bun! 

— Eh, aveţi destul timp, domnule — zise hangiul, 
destupând sticla — corabia pleacă abia peste un ceas. 

— Dar cine mă va înştiinţa? întrebă poetul. 

— Vecinul dumneavoastră — răspunse hangiul. 

— Păi, nici nu-l cunosc bine. 

— Când îl veţi auzi că pleacă, înseamnă că e timpul să 
porniţi şi dumneavoastră. 

— Şi el merge tot Ia Belle-Isle? 

— Da. 

— Domnul acela însoţit de un lacheu? întrebă d'Artagnan. 

— Domnul acela însoţit de un lacheu. 

— Vreun gentilom, de bană seamă. 

— Asia nu ştiu. 

— Cum, nu ştii? 

— Da. Tot ce ştiu e că bea acelaşi vin ca şi dumneavoastră. 

— Drace! Ce cinste pentru noi! zise d'Artagnan, turnând 
vin tovarăşului său, în timp ce hangiul ieşea din odaie. 

— Prin urmare — reluă poetul, întorcându-se la gândurile 
lui — n-ai văzut niciodată cum se tipăreşte? 

— Niciodată. 

— Uite, iei literele care alcătuiesc un cuvânt, să zicem AB, 
pe urmă să mai punem un A, doi TT şi, în sfârşit, un U. 

Şi aşeză literele cu o iuţeală şi cu o uşurinţă ce nu-i 
scăpără ochiului isteţ al lui d'Artagnan. 

— Abătut — pronunţă el după ce termină. 

— Bun! zise d'Artagnan. lată toate literele aşezate una 
lângă alta; dar cum stau ele aşa? 

Şi-i mai turnă un pahar de vin comeseanului său. 

Domnul Jupenet zâmbi, ca omul care avea răspuns la toate; 
apoi scoase, tot din buzunar, o mică linie de metal, formată din 
două părţi împreunate la colţ, pe care adună şi înşiră literele, 
ţinându-le strâns cu degetul cel mare de la mâna stânga. 

— Şi cum se numeşte această mică linie de fier? întrebă 
d'Artagnan. Căci, de bună seamă, trebuie să aibă un nume. 


— Asta se numeşte vingalac — zise Jupenet. Cu ajutorul 
acestei linii se formează rândurile. 

— Bine, bine, rămân la ceea ce am spus: dumneata ai o 
tiparniţă întreagă în buzunar — zise d'Artagnan râzând cu un 
aer atât ele nerod, încât poetul nu băgă de seamă ca el era cel 
păcălit. 

— Nu — răspunse el — dar fiindcă mi-e lene să scriu, când 
îmi vine un vers în minte, îl aştern numaidecât în vingalac. Fac 
astfel două treburi dintr-o dată. 

"Drace! îşi zise în sinea lui d'Artagnan. Trebuie să vedem 
ce-i cu toate astea." 

Şi sub un motiv oarecare, ce nu-l stânjeni câtuşi de puţin 
pe muşchetar, care găsea totdeauna o pricină demnă de crezare 
ca să facă ce vrea el, se ridică de la masă, cobori scara, se duse 
sub şopronul unde se afla cărucioara, răscoli cu vârful 
pumnalului pânza ce învelea unul din pachetele de acolo şi văzu 
că era plin cu litere de fontă la fel cu acelea pe care poetul 
zeţar le avea în buzunarul său. 

"Bun! gândi d'Artagnan. Încă nu ştiu dacă domnul Fouquet 
vrea să întărească Belle-Isle cu ziduri de piatra; iată însă, în 
orice caz, muniții spirituale pentru castel." 

Apoi, mulţumit că făcuse această descoperire, se întoarse 
şi se aşeză din nou la masă. 

D'Artagnan ştia acum ceea ce voia să ştie. Rămase însă 
mai departe în faţa comeseanului său, până când în odaia 
alăturată se auzi o forfotă de om ce se pregăteşte de plecare. 

Poetul zeţar sări îndată de la masă şi dădu ordin să i se 
înhame calul. Căruţa îl aştepta la poartă. Cel de-al doilea 
călător se urcă şi el în şa, în curte, împreună cu lacheul său. 

D'Artagnan îl însoţi pe Jupenet până în port; aici, 

acesta îşi îmbarcă în corabie şi căruţa şi calul. Cât despre 
celălalt călător, mai acătării, făcu şi el acelaşi lucru cu cei doi 
cai şi cu servitorul său. Dar oricât se strădui d'Artagnan să-i 
cunoască numele, nu putu să afle nimic. Nu izbuti decât să-i 
zărească faţa, în aşa fel, încât chipul lui se întipări pentru 
totdeauna în minte. 

D'Artagnan ar fi vrut să se îmbarce o dată cu cei doi 
călători, însă o pornire mai puternică decât curiozitatea, aceea 
a succesului, îl făcu să se depărteze de țărm şi să se reîntoarcă 
la han. Aici, de cum intră, oftând, în odaie, se aruncă repede în 


pat, astfel ca să poată fi a doua zi dis-de-dimineaţă odihnit şi cu 
gândurile limpezi, după bunele sfaturi ale nopţii. 


Capitolul LXVIII 


D'Artagnan îşi continuă cercetările 


În revărsatul zorilor, d'Artagnan puse şi el şaua pe 
Nevăstuica, peste care dăduse norocul în timpul nopţii, căci 
ronţăise singură tot fânul ce rămăsese de la ceilalţi trei tovarăşi 
de iesle. 

Muşchetarul îşi luă toate desluşirile de care avea nevoie de 
la hangiu, care i se păru un om isteţ, bănuitor şi credincios cu 
trup şi suflet domnului Fouquet. Drept urmare, spre a nu-i 
stârni acestuia nici o bănuială, îi spuse şi lui povestea despre 
cumpărarea unor ocne de sare. 

Dacă s-ar fi îmbarcat în La Roche-Bernard pentru Belle- 
Isle, ar fi dat loc la tot felul de comentarii, care poate că şi aşa 
vor fi fost făcute şi vor fi ajuns până la castel. In plus, i se părea 
ciudat că drumeţul acela cu lacheu continua să fie o taină 
pentru d'Artagnan, cu toate întrebările pe care i le pusese 
hangiului, ce părea să-l cunoască foarte bine. 

Mugşchetarul culese deci informaţii în legătură cu salinele 
şi porni pe drumul ce ducea către mlaştini, lăsând marea la 
dreapta sa şi pătrunzând în acea câmpie tristă şi nemărginită, 
care semăna cu o mare de nămol, ale cărei creste erau 
argintate ici şi colo de câte o şuviţă de sare. 

Nevăstuica păşea foarte bine, cu picioarele ei mici şi 
nervoase, pe cărările largi cât o călcătură de om ce se 
strecurau printre smârcurile sărate. D'Artagnan, liniştit în 
privinţa vreunei poticneli ce l-ar fi silit să facă o baie rece, îşi 
lăsă iapa să meargă în voie, el mulţumindu-se să privească în 
depărtare cele trei stânci ascuţite ce se ridicau asemenea unor 
vârfuri de lance din sânul câmpiei fără pic de verdeață. 

Piriac, târguşorul Batz şi Croisic, ce semănau foarte mult 
între ele, îi atraseră şi-i ţintuiră de la început atenţia. Iar când 
drumeţul întorcea capul să se orienteze şi mai bine, vedea în 


cealaltă parte a zării alte trei vârfuri de clopotniţe, cele de la 
Guérande, Le Pouliguen şi Saint-Joachim, ce păreau alezate ca 
nişte popice printre care el şi Nevăstuica se învârteau încoace 
şi încolo ca o bilă rătăcită. 

Piriac era primul port mic, pe dreapta. D'Artagnan se 
îndreptă spre el, pe buze cu numele unor cunoscuţi negustori 
de sare. În clipa când ajunse în acest mic port, cinci dube mari, 
încărcate cu piatră, tocmai se desprindeau de țărm. Lui 
d'Artagnan i se păru curios că piatra era încărcată şi dusă în 
altă parte, chiar dintr-un ţinut unde se resimțea lipsa de piatră. 
A trebuit să se folosească de toată dibăcia domnului Agnan 
pentru a-i trage de limbă pe oamenii din port despre pricina 
acestui lucru făcut pe dos. Un bătrân pescar îi răspunse 
domnului Agnan că pietrele nu erau scoase din Piriac şi nici din 
mlaştini, bineînţeles. 

— Atunci de unde-s scoase? întrebă muşchetarul. 

— Domnule, sunt tocmai din Nantes şi Paimboeuf. 

— Şi unde sunt duse? 

— La Belle-Isle, domnule. 

— Aha! făcu d'Artagnan pe acelaşi ton prin care-l arătase 
zeţarului că literele lui îl interesau nespus de mult... Va să zică, 
se lucrează la Belle-Isle? _ 

— Păi da, domnule. În fiecare an domnul Fouquet pune să 
se repare zidurile castelului. 

— E dărăpănat? 

— E vechi. 

— Foarte bine. "La urma urmei — îşi zise apoi d'Artagnan 
— nimic nu-i mai firesc şi orice proprietar are dreptul să-şi 
repare casa. E ca şi cum ar veni cineva să-mi spună că fortific 
"Icoana Maicii Domnului", atunci când m-aş apuca să fac pur şi 
simplu unele mici reparaţii. Mă tem că s-au dat veşti lipsite de 
adevăr maiestăţii sale şi că asta i-a pricinuit multe necazuri..." 
Trebuie să recunoşti însă, bunul meu domn — spuse apoi cu 
glas tare, adresându-se pescarului, căci rolul lui de om bănuitor 
îi era impus de scopul însuşi al misiunii sale — trebuie să 
recunoşti că modul cum sunt cărate aceste pietre este destul de 
neobişnuit. 

— Cum adică? zise pescarul. 

— Ele sunt aduse din Nantes sau din Paimboeuf pe Loara, 
nu-i aşa? 

— Apa trece pe la noi, e drept. 


— E mai uşor, nimic de zis; dar atunci de ce nu sunt 
transportate direct de la Saint-Nazaire la Belle-Isle? 

— Eh, fiindcă dubele sunt nişte vase proaste şi ţin cu greu 
piept mării — răspunse pescarul. 

— Ăsta nu-i un motiv. 

— lartă-mă, domnule, dar se vede treaba că dumneata n-ai 
călătorit niciodată pe apă — adăugă pescarul nu fără oarecare 
dispreţ. 

— Lămureşte-mă şi pe mine, rogu-te, dragă moşule. Mie mi 
se parc că, să vii de la Paimboeuf la Piriac, pentru a trece de la 
Piriac la Belle-Isle, e ca şi cum ai pleca din La Roche-Bernard la 
Nantes şi de la Nantes la Piriac. 

— Pe fluviu ar fi drumul cel mai scurt — răspunse 
netulburat pescarul. 

— Dar fluviul face un cot mare! 

Pescarul clătină din cap. 

— Drumul cel mai scurt între un punct şi altul este linia 
dreaptă — adăugă d'Artagnan. 

— Dumneata uiţi valurile, domnule. 

— Bine; chiar ţinând seama de valuri. 

— Şi vântul. 

— Hai, fie şi vântul. 

— Păi sigur! Curentul Loarei împinge bărcile până aproape 
de Croisic. Dacă ele au nevoie de vreo reparaţie sau dacă 
schimbă echipajul, atunci vin la Piriac de-a lungul coastei; apoi 
de la Piriac dau de alt curent, opus, care le duce până la insula 
Dumet, la două leghe şi ju-mătate. 

— În regulă. 

— Acolo, şuvoiul râului Vilaine le mână pe o altă insulă, 
numită insula Hoëdic. 

— Înţeleg foarte bine. 

— Ei, domnule şi de la această insulă până la Belle-Isle, 
calea e dreaptă. Marea, luând-o în jos şi în sus, trece ca apa pe 
un canal, ca o oglindă printre cele două insule; dubele plutesc 
atunci pe deasupra ei ca nişte gâşte pe Loara, asta-i tot. 

— Oricum — zise încăpăţinatul domn Agnan — e cale 
lungă. 

— Ei... dacă aşa vrea domnul Fouquet! răspunse ca 
încheiere pescarul, scoţându-şi căciula de lână la pronunţarea 
acestui nume demn de respect. 


O privire a lui d'Artagnan, privire ascuţită şi pătrunzătoare 
ca tăişul unei spade, nu găsi în inima bătrânului decât o 
încredere nevinovată, iar pe trăsăturile lui nu citi decât 
mulţumire şi nepăsare. Spunea: "Dacă aşa vrea domnul 
Fouquet" ca şi cum ar fi spus: "Dacă aşa e vrerea lui 
Dumnezeu!" 

D'Artagnan ajunsese prea departe în această parte a 
locului; de altminteri, după plecarea dubelor, la Piriac nu mai 
rămăsese decât o barcă, a bătrânului şi aceasta nu părea 
dornică să pornească în largul mării fără anumite migăloase 
pregătiri. Astfel, d'Artagnan mângâie coama Nevăstuicii, care, 
ca o nouă dovadă a minunatului ei caracter, porni iarăşi la 
drum, răscolind cu copitele praful sărat şi ţinându-şi nasul 
ridicat în vântul uscat ce clătina tufele de măceş şi de buruieni 
ale acestui ţinut. Pe la ceasurile cinci, ajunse la Croisic. 

Dacă d'Artagnan ar fi fost poet, ar fi fost încântat do 
priveliştea întinselor prundişuri de aici, ce se lungeau până la o 
depărtare de mai bine de o leghe, pe care le acoperă de fiecare 
dată fluxul mării, pentru ca, la reflux, ele să iasă iarăşi la iveală 
cenuşii, mohorâte, pline de alge şi de ierburi marine şi 
presărate cu pietre rotunjite de apă, pietre albe şi împrăştiate 
pretutindeni ca nişte oseminte într-un vast cimitir. Dar soldatul, 
omul politic, ambițiosul nu simt nici măcar nevoia acelei dulci 
mângâieri de a privi spre cer pentru a descifra acolo o speranţă 
sau o prevenire. Cerul roşu înseamnă, pentru astfel de oameni, 
vînt sau furtună; după cum norii albi şi vătuiţi, răsfiraţi în 
văzduh, arată tot aşa de simplu că marea va fi liniştită şi 
blândă. 

D'Artagnan văzu un cer albastru, simţi vântul încărcat de 
miresmele sării şi îşi spuse: "Mă voi îmbarca, chiar şi pe o coajă 
de nucă, îndată ce marea se va retrage". 

La Croisic, ca ţi la Piriac, observă mari grămezi de pietre 
înşiruite pe nisip, la marginea apei. Aceste ziduri uriaşe, 
dărâmate la fiecare reflux de transporturile ce se făceau în 
Belle-Isle, erau, în ochii muşchetarului, o urmare şi o dovadă a 
ceea ce el ghicise din capul locului la Piriac. Oare domnul 
Fouquet reclădea vreun parapet? Înălţa oare o fortificaţie? Ca 
să ştie asta, trebuia să vadă. 

D'Artagnan o lăsă pe Nevăstuică în grajd, mâncă, se culcă 
şi a doua zi, în cursul dimineţii, se plimbă prin port, sau mai 
bine zis prin pietrişul de pe plajă. 


Croisic are un port nu mai lung de cincizeci de picioare şi o 
căsuţă de pază ce seamănă cu o mare gogoaşă crescută pe o 
tipsie. Plaja întinsă ţine loc de tipsie. O sută de roabe de 
pământ amestecat cu pietriş şi rotunjit în formă de con, cu 
cărări cotite pe de lături, sunt gogoaşa şi totodată casa de pază. 
Aşa se înfăţişează lucrurile astăzi; aşa se înfăţişau şi acum o 
sută optzeci de ani; atâta doar că gogoaşa era atunci mai mică 
şi nu se vedeau în jurul ei îngrăditurile de stinghii ce-o 
împodobesc astăzi şi pe care edilitatea acestui târguşor sărac şi 
smerit le-a bătut în parmalâci de-a lungul cărărilor ce duc în 
spirală până la terasa din faţa casei. 

Pe pietrişul plăjii, vreo trei-patru pescari vorbeau despre 
pescuitul de sardele şi crevete. Domnul Agnan, cu privirea 
însufleţită de o mare voioşie, cu zâmbetul pe buze, se apropie 
de ei. 

— Vă pregătiţi de pescuit? întrebă el. 

— Da, domnule — răspunse un pescar — aşteptăm refluxul. 

— Şi unde pescuiţi de obicei, prieteni? 

— Pe lângă coaste, domnule. 

— Care sunt coastele cele mai bune? 

— Eh, depinde; în jurul insulelor, de obicei. 

— Dar sunt departe insulele? 

— Nu prea; patru leghe. 

— Patru leghe! O expediţie întreagă! 

Pescarul începu să râdă în nasul domnului Agnan. 

— Păi da — reluă acesta cu naiva lui nepricepere — căci la 
patru leghe nici nu se mai vede ţărmul, nu-i aşa? 

— Ei... nu totdeauna. 

— Oricum... e departe... chiar prea departe; altfel, v-aş fi 
rugat să mă luaţi şi pe mine cu dumneavoastră şi să-mi arătaţi 
ceea ce n-am văzut niciodată. 

— Ce anume.? 

— Un peşte de mare, viu. 

— Se vede treaba că domnul e din altă parte! zise unul 
dintre pescari. 

— Da, sunt din Paris. 

Bretonul ridică din umeri, apoi îl întrebă: 

— L-ai văzut pe domnul Fouquet la Paris? 

— Deseori — răspunse Agnan. 

— Deseori? tresăriră pescarii, strângându-se roată în jurul 
parizianului. Îl cunoaşteţi? 


— Un pic; e prieten bun cu stăpânul meu. 

— Aha! făcură pescarii. 

— Şi — adăugă d'Artagnan — i-am văzut toate castelele, 
cel de la Saint-Mande, cel din Vaux, precum şi palatul din Paris. 

— E frumos? 

— Neîntrecut. 

— Dar nu e ca la Belle-Isle — zise un pescar. 

— Hm! i-o întoarse domnul Agnan şi izbucni într-un râs 
aproape dispreţuitor, care făcu să se încrunte pe cei din jurul 
lui. 

— Se cunoaşte că dumneata n-ai văzut încă Belle-Isle — 
rosti cel mai curios dintre pescari. Ştii că are o lungime de şase 
leghe şi că e plină de copaci ce nu-şi găsesc pereche nici la 
Nantes, pe promenadă? 

— Copaci, în mijlocul mării? se miră d'Artagnan. Tare aş 
mai vrea s-o văd şi pe-asta! 

— Nimic mai simplu; noi pescuim lângă insula Hoëdic; vino 
cu noi. De acolo, ai să vezi copacii negri din Belle-Isle, 
înălțându-se spre cer ca într-un paradis; ai să vezi şi coama albă 
a castelului, care taie ca o spadă dunga albastră a marii. 

— O! făcu d'Artagnan. Trebuie să fie tare frumos! Dar 
castelul domnului Fouquet de la Vaux are o sută de turnuri, 
asta ştii? 

Bretonul îşi ridică faţa cu o admiraţie adâncă, deşi părea a 
nu da crezare unui asemenea lucru. 

— O sută de turnuri? murmură el. Ce-are a face. Belle-Isle 
e mai frumoasă. Vrei să vezi Belle-Isle? 

— Ar fi cu putinţă? întrebă domnul Agnan. 

— Da, cu aprobarea guvernatorului. 

— Dar eu nu-l cunosc pe acest guvernator. 

— De vreme ce-l cunoşti pe domnul Fouquet, e destul să-i 
spui cum te cheamă. 

— Oh, prieteni, din păcate eu nu sunt un gentilom. 

— Oricine poate intra în Belle-Isle — urmă pescarul în 
graiul lui puternic şi limpede — cu condiţia să nu vrea răul nici 
insulei, nici stăpânului. 

Un fior uşor trecu prin trupul muşchetarului. 

— Cred şi eu! îşi zise el. Apoi, reculegându-se: Dacă nu m- 
aş teme că voi suferi de răul de mare... 

— În asta? făcu pescarul, arătându-i cu mândrie barca 
frumoasă, cu fundul rotund. 


— Bine, mă îndemnați să merg să văd Belle-Isle — 
răspunse domnul Agnan — numai că n-o să mă lase să cobor 
acolo. 

— Noi ne ducem când vrem. 

— Dumneavoastră? Pentru ce? 

— Doamne, ca să vindem peşte corsarilor! 

— Cum... corsari! Ce tot spui, omule? 

— Spun că domnul Fouquet a pus să se construiască două 
corăbii înarmate, spre a-i izgoni pe olandezi sau pe englezi şi 
noi vindem peşte echipajelor de pe aceste două mici co-răbii. 

"Poftim! Poftim! gândi d'Artagnan în sinea lui. Din ce în ce 
mai bine! O tiparniţă, bastioane, corăbii înarmate!... La dracu! 
Domnul Fouquet nu e un duşman oarecare, aşa cum mi-l 
închipuiam eu. Merită osteneala să te duci să-l vezi de 
aproape." 

— Noi plecăm la ceasurile cinci şi jumătate — adăugă 
pescarul cu glas apăsat. 

— Sunt al dumneavoastră; rămân aici. 

Într-adevăr, d'Artagnan privi pescarii, care îşi traseră 
bărcile, cu nişte frânghii, până la apă; marea se umflă şi domnul 
Agnan păşi într-una din ele, nu fără a se preface că îi e frică, 
stârnind râsul micilor ucenici, care îl priveau cu ochii lor mari, 
plini de înţelepciune. Se culcă pe o pânză împăturită în patru, îi 
lăsă pe ceilalţi să întindă velele şi barca fu luată de vînt şi 
împinsă în larg timp de două ceasuri fără întrerupere. 

Pescarii, care îşi vedeau de treburile lor, trecând dintr-o 
parte în alta, nu băgară de seamă că oaspetele lor nici nu 
pălise, nici nu gemuse, nici nu suferise de rău de mare; că, în 
pofida balansului îngrozitor şi a zguduiturilor nemiloase ale 
bărcii, pe care acum n-o mai conducea nimeni, călătorul 
neîncercat îşi păstrase pe de-a întregul prezenţa de spirit şi 
pofta de mâncare. Ei pescuiau şi pescuitul le era îmbelşugat. 
Spre undiţele în care erau înfipte momeli de crevete se 
repezeau să muşte cu lăcomie barbunii şi lufarii graşi. Două 
năvoade fuseseră rupte de cambule şi batogi, din pricina 
greutăţii lor foarte mari; trei ţipari de mare se zbăteau pe 
fundul bărcii, în încolăcirea lor vâscoasă, trăgând să moară. 

D'Artagnan le purta noroc pescarilor; i-o şi spuseră chiar. 
Soldatul găsea însă că truda lor e atât de înviorătoare, încât 
puse mâna la treabă, adică la priponul cu undiţe, scoțând 
mugete de bucurie şi răcnind "La dracu!", atât de tare, încât i- 


ar fi speriat pe muşchetari înşişi, ori de câte ori o zdruncinătură 
a strunei, provocată de prada ce i se prinsese în vârf, îi încorda 
muşchii şi-l făcea să-şi pună în joc toată puterea şi toată 
îndemnarea lui de totdeauna. 

Munca asta îi stârnea atâta plăcere, încât uită de misiunea 
sa diplomatică. Tocmai se lupta cu o cambulă înspăimântătoare, 
ţinându-se cu o mână de marginea bărcii, iar cu cealaltă 
trăgând spre el căpăţâna căscată a rivalului, când stăpânul 
ambarcaţiunii îi strigă: 

— la seama să nu fii zărit de la Belle-Isle! 

Aceste cuvinte avură asupra lui d'Artagnan efectul unui 
obuz a cărui explozie vesteşte începutul bătăliei: dădu dintr-o 
dată drumul şi strunei şi cambulei, care, trăgându-se una pe 
alta, se scufundară în apă. Cam la o jumătate de milă cel mult, 
el zări ridicându-se din mare umbra albăstruie a stâncilor de la 
Belle-Isle, în vârful cărora trona linia albă şi impunătoare a 
castelului. În depărtare se întindeau apoi ogoarele, pădurile, 
livezile înverzite şi păşunile pline de vite care păşteau. Iată 
ceea ce atrase la început atenţia muşchetarului. 

Soarele, coborât la o suliță pe cer, arunca raze de aur 
asupra mării şi făcea să plutească în jurul acestei insule vrăjite 
o pulbere strălucitoare. Din pricina luminii orbitoare, nu se 
puteau vedea decât culmile mai mari; mici fâşii de umbră tăiau 
şi împestriţau cu pete întunecate covorul luminos al câmpiei 
sau pereţii înalţi ai întăriturilor. 

— Eh, eh! făcu d'Artagnan privind îngrămădirea de stânci 
negre. lată, într-adevăr, fortificaţii care n-au nevoie de nici un 
inginer ca să zădărnicească orice încercare de pă-trundere. Pe 
unde dracu s-ar putea pune piciorul în această insulă, pe care 
Dumnezeu a apărat-o cu atâta străşnicie? 

— Pe aici — răspunse stăpânul bărcii, schimbând pânza şi 
întorcând cu putere cârma ce îndreptă luntrea spre un mic port, 
drăguţ şi cochet, aşezat într-un golfuleţ rotund şi înconjurat de 
ziduri noi, crenelate. 

— La dracu! Ce văd aici? întrebă d'Artagnan. 

— Asta e Locmaria — răspunse pescarul. 

— Dar dincolo? 

— Acolo e Bangos. 

— Şi mai departe? 

— Saujeu... apoi palatul. 

— Drace! O lume întreagă! Ah, iată şi soldaţi! 


— Sunt o mie şapte sute de oameni la Belle-Isle, domnule 
— îi explică pescarul cu mândrie. Ştii oare că cea mai mică 
garnizoană are douăzeci şi două de companii de infanterie? 

— La dracu! făcu d'Artagnan, bătând cu piciorul în 
scândura de pe fundul bărcii. Maiestatea sa mi se pare că avea 
dreptate! 

Traseră la țărm. 


Capitolul LXIX 


Unde cititorul va fi de bună seamă tot atât 
de uimit ca şi d'Artagnan, regăsind o veche 
cunoştinţă 


La orice debarcare, fie şi din cea mai mică barcă ce 
pluteşte pe mare, se întâmplă să fii totdeauna cuprins de o 
tulburare şi de o ameţeală uşoară, ce nu-i îngăduie spiritului să 
se bucure de întreaga libertate de care ar avea nevoie pentru a 
cuprinde de la prima aruncătură de ochi noua privelişte ce ţi se 
deschide în faţă. Podul mişcător, matelotul care se zoreşte, 
clipocitul apei ce se rostogoleşte printre pietre, strigătele şi 
nerăbdarea celor care aşteaptă la țărm sunt amănunte multiple 
ale acestei senzaţii, care se rezumă într-un singur rezultat — 
şovăirea. 

Aşa încât, abia după ce debarcă şi stătu câteva minute pe 
țărm, d'Artagnan observă că în port şi mai cu seamă în 
cuprinsul insulei, se mişca o mulţime de oameni care munceau 
de zor. 

La picioarele lui recunoscu numaidecât cele cinci dube 
încărcate cu piatră, pe care le văzuse plecând din portul de la 
Piriac. Lespezile erau cărate la țărm cu ajutorul unui lanţ 
format din douăzeci sau treizeci de ţărani. Steiurile mai mari 
erau încărcate în nişte căruţe şi erau duse în aceeaşi direcţie ca 
şi celelalte blocuri de piatra, adică spre lucrările ale căror 
însemnătate şi mărime d'Artagnan n-o putea încă stabili. 
Pretutindeni domnea o forfotă asemănătoare cu aceea pe care o 
văzuse Telemac în clipa când debarcase la Salente. 


D'Artagnan era nerăbdător să pătrundă cât mai mult în 
interiorul insulei; dar nu putea să-şi dea frâu liber curiozităţii, 
fără a stârni bănuieli şi fără a fi supravegheat din scurt. De 
aceea, nu înainta decât încetul cu încetul, în jurul liniei pe care 
o formau pescarii pe plajă, trăgând însă cu ochiul peste tot, fără 
a scoate o vorbă şi căutând să înlăture orice iscodire la care l-ar 
putea expune o întrebare nechibzuită sau un salut mai 
binevoitor. 

Cu toate acestea, în timp ce tovarăşii lui îşi făceau negoţul 
lor, dăruind sau vânzând peştele lucrătorilor sau locuitorilor din 
oraş, d'Artagnan câştigase puţin câte puţin din teren şi, liniştit 
în privinţa neînsemnatei atenţii ce i se dădea, începu să-şi 
arunce privirea isteaţă şi sigură asupra oamenilor şi lucrurilor 
ce-i apăreau înaintea ochilor. De altfel, cele dintâi priviri ale lui 
întâlniră fapte şi constatări asupra cărora ochiul unui soldat nu 
se putea înşela. 

La cele două margini ale portului, în aşa fel încât focarele 
să se poată încrucişa pe marea axă a elipsei formată de bazinul 
cu apă, fuseseră ridicate mai întâi două baterii menite, fără 
îndoială, să adăpostească tunuri de coastă, întrucât d'Artagnan 
văzu lucrătorii terminând zidirea platformelor şi încheierea 
podelelor de scânduri, semicirculare, pe care tunurile se puteau 
roti cu uşurinţă în toate părţile, deasupra meterezelor. Alături 
de fiecare din aceste baterii, alţi lucrători umpleau gropile cu 
pământ şi pregăteau noi platforme, pesemne pentru alte baterii. 
Acestea aveau nişte firide şi un vătaf al lucrătorilor striga rând 
pe rând la oamenii care legau faşinele, sau la cei care tăiau 
brazde de iarbă pentru a fi puse să susţină împletitura firidelor. 

După munca ce se desfăşura la aceste lucrări înaintate, s- 
ar fi putut spune că ele erau pe terminate; tunurile nu fuseseră 
încă aduse, dar platformele îşi aveau culcuşurile şi grinzile 
aşezate la locul lor; pământul, bătătorit bine, le întărise cu 
totul, şi, presupunând că artileria s-ar fi aflat în insulă, în mai 
puţin de două sau trei zile portul putea fi înarmat în întregime. 

Ceea ce-l surprinse pe d'Artagnan, când îşi întoarse 
privirile de la bateriile de coastă spre fortificațiile oraşului, fu 
să vadă că Belle-Isle era apărată de un sistem întru totul nou, 
despre care contele de la Fere îi vorbise, mai mult decât o dată, 
ca despre un mare progres, dar a cărui aplicare n-o văzuse 
niciodată până acum. Aceste fortificaţii nu ţineau nici de 
metoda olandeză a lui Marollais, nici de metoda franceză a 


cavalerului Antoine de Ville, ci de sistemul lui Manesson Mallet, 
un inginer priceput care, de şase sau aproape opt ani, părăsise 
serviciul Portugaliei, ca să intre în serviciul Franţei. Aceste 
lucrări se deosebeau prin aceea că în loc să se înalțe deasupra 
pământului, ca toate vechile întărituri menite să apere oraşul 
împotriva năvălitorilor cu scări, ele se adânceau, dimpotrivă, la 
pământ, astfel încât, în loc de ziduri mari, apăreau acum şanţuri 
cât mai adânci. Lui d'Artagnan nu-i trebui prea mult timp ca să- 
şi dea seama de superioritatea acestui sistem, faţă de care 
bătaia tunurilor nu mai însemna nici o primejdie. Afară de asta, 
şanţurile fiind sub nivelul mării, ele puteau fi oricând umplute 
cu apă prin nişte deschizături subterane. 

În rest, lucrările erau aproape pe sfârşite şi un grup de 
lucrători, primind ordine de la un om ce părea a fi conducătorul 
acestor treburi, tocmai punea cele din urmă pietre. Un podeţ de 
scânduri, întins pe deasupra şanţului, pentru ca roabele cu 
materiale să treacă mai uşor, făcea legătura între partea 
dinăuntru şi partea din afară. 

D'Artagnan întrebă cu o curiozitate plină de nevinovăție 
dacă îi era îngăduit să treacă peste pod şi i se răspunse că nici 
un ordin nu se împotrivea la asta. În consecinţă, d'Artagnan 
trecu podul şi înaintă spre grupul de lucrători. Acest grup era 
condus de omul acela pe care-l observase d'Artagnan de la 
început şi care părea să fie inginerul-şef. Un plan era întins pe o 
piatră largă, ţinând loc de masă, iar la câţiva paşi de acolo 
funcţiona un scripete pentru ri-dicarea greutăților mai mari. 

Acest inginer, care, dată fiind însemnătatea lui, îi atrase în 
primul rând atenţia lui d'Artagnan, avea pe el o haină lungă 
până la genunchi, haină ce, prin lungimea ei, nu se potrivea de 
loc cu munca pe care o făcea, întrucât aici ar fi fost nevoie mai 
curând de un costum de zidar, decât de unul de senior. Altfel, 
era un bărbat înalt, cu umerii largi şi pătraţi, pe cap cu o 
pălărie acoperită în întregime cu pene. Dădea din mâini într-un 
chip cum nu se poate mai impunător şi se părea, căci nu se 
vedea decât din spate, că-şi certa lucrătorii pentru încetineala 
sau pentru nevolnicia lor. 

D'Artagnan se apropia tot mai mult. 

După un răstimp, bărbatul cu pene la pălărie încetă să mai 
dea din mâini şi, cu palmele sprijinite pe genunchi, urmărea, pe 
jumătate aplecat înainte, strădania a şase salahori care 
încercau să salte de la pământ un bloc de piatră şi să-l aşeze pe 


o bucată de lemn, în aşa felea să poată fi vârâtă pe sub piatră 
funia scripetelui. Cei şase oameni, împingând piatra dintr-o 
singură parte, îşi adunau puterile ca s-o ridice cam la o palmă 
de pământ, asudând şi răsuflând din greu, în timp ce al şaptelea 
se pregătea să vâre sub ea, de îndată ce se va face destul loc, 
bucata de lemn ce urma s-o susţină. Dar piatra le scăpă de două 
ori din mâini, înainte de a fi ridicată la înălţimea necesară ca să 
poată fi vârâtă sub ea acea bucată de lemn. E de la sine în-ţeles 
că, de câte ori piatra le scăpa din mâini, ei săreau repede la o 
parte, ferindu-şi picioarele, ca să nu fie prinse şi strivite sub 
marginea pietrei. De fiecare dată când această piatră recădea, 
se înfunda tot mai mult în pământul moale, ceea ce făcea şi mai 
anevoioasă munca la care năduşeau din răsputeri lucrătorii 
aceia. O a treia încercare nu avu nici ea un rezultat mai bun, în 
schimb sfârşi printr-o descurajare mai mare. Totuşi, când cei 
şase oameni se încovoiaseră sub piatră, bărbatul cu penaş 
strigase el însuşi, cu un glas puternic, comanda: "Gata!" ce 
însoţeşte orice strădanie grea. Apoi îşi azvârli cu năduf braţele 
în sus. 

— Of, of — se văicări el — ce înseamnă asta? Parc-aş avea 
de-a face cu nişte oameni de paie!... Lăsaţi-o dracului, daţi-vă la 
o parte şi uitaţi-vă cum se face treaba. 

— Haidade! murmură d'Artagnan. Nu cumva vrea să ridice 
el singur stânca aceea? Asta ar fi nemaipomenit, într-adevăr! 

Lucrătorii pe care-i luase la rost inginerul se traseră într-o 
parte, pleoştiţi şi clătinând din capete, în afară de cel care ţinea 
bucata de lemn şi care se pregătea să-şi îndeplinească sarcina 
lui. 

Bărbatul cu pălăria plină de pene se apropie de piatră, se 
aplecă, îşi vâri palmele sub colţul ce se sprijinea de pământ, îşi 
încordă muşchii herculeeni şi, fără nici o opintire, cu o mişcare 
înceată ca a unei maşini, ridică stânca la o palmă de pământ. 
Lucrătorul care pândea cu bârna în mână nu pierdu prilejul ce i 
se oferi şi vâri lemnul sub piatră. 

— Iată! zise uriaşul, fără a lăsa blocul de piatră să cadă la 
voia întâmplării, ci aşezându-l pe sprijinul de sub el. 

— La dracu! strigă d'Artagnan. Dar nu cunosc decât un 
singur om în stare să facă o asemenea ispravă! 

— Ce-ai spus? rosti matahala, întorcând capul. 

— Porthos! exclamă d'Artagnan, cuprins de uimire. Iată-l 
pe Porthos la Belle-Isle! 


La rândul lui, bărbatul cu panaşul mare îşi îndreptă 
privirea către falsul intendent şi, cu toată travestirea sa, îl 
recunoscu din prima clipă. 

— D'Artagnan! strigă el. 

Dar obrajii i se făcură deodată stacojii. 

— Sst! ţistui el către d'Artagnan. 

— Sst! ţistui muşchetarul către el. 

Într-adevăr, dacă Porthos fusese descoperit de d'Artagnan, 
d'Artagnan fusese descoperit de Porthos. Gândul de a-şi păstra 
fiecare taina sa îi stăpâni pe amândoi deodată. Totuşi, prima 
mişcare a celor doi bărbaţi fu să se arunce unul în braţele 
celuilalt. Ceea ce voiau ei să ascundă faţă de ceilalţi nu era 
prietenia lor, ci numele lor. Dar, după îmbrăţişare, urmă 
numaidecât întrebarea: 

"Ce dracu o fi căutând Porthos la Belle-Isle, unde ridică 
blocuri de piatră?" îşi spuse d'Artagnan în sinea lui, fără a fi 
auzit de nimeni. 

Mai puţin tare în diplomaţie, în comparaţie cu prietenul 
său, Porthos gândi cu glas tare. 

— Dar ce dracu te-a adus la Belle-Isle? îl întrebă el pe 
d'Artagnan. Ce-ai venit să faci aici? 

Trebuia să-i răspundă fără şovăială. A sta în cumpănă dacă 
să-i răspundă sau nu lui Porthos ar fi însemnat să se dea bătut 
în faţa prietenului său şi amorul propriu al lui d'Artagnan nu şi- 
ar fi iertat niciodată asta. 

— La dracu, prietene, am venit la Belle-Isle întrucât am 
aflat că eşti tu aici. 

— Ei, asta-i! făcu Porthos, vădit încurcat de acest răspuns 
şi căutând să-şi dea seama dacă celălalt spune adevărul, cu 
acea prepuelnică ascuţime de minte pe care i-o cunoaştem mai 
de mult. 

— De bună seamă — adăugă d'Artagnan, care nu voia să-i 
dea prietenului său răgazul de a se dezmetici. Am fost să te 
caut la Pierrefonds. 

— Adevărat? 

— Adevărat. 

— Şi nu m-ai găsit? 

— Nu, în schimb am dat acolo de Mouston. 

— E sănătos? 

— Tun! 

— Dar, oricum, nu cred să-ţi fi spus Mouston ca sunt aici. 


— De ce să nu-mi fi spus? Nu sunt eu vrednic de 
încrederea lui Mouston? 

— Nu pentru asta; dar nici el nu ştia unde sunt. 

— Oh, iată un motiv care n-are nimic jignitor, cel puţin 
pentru amorul meu propriu. 

— Dar cum ai făcut de m-ai găsit? 

— Ei, dragul meu, un mare senior ca tine lasă totdeauna 
urme pe unde trece şi eu m-aş socoti cel mai neghiob dintre 
oameni dacă n-aş fi în stare să calc pe urmele prietenilor mei. 

Această explicaţie, oricât ar fi ea de măgulitoare, nu-l 
mulţumi întru totul pe Porthos. 

— Numai că n-am putut să las urme, întrucât am umblat 
deghizat — zise Porthos. 

— Ah, ai venit aici travestit? întrebă d'Artagnan. 

— Da. 

— Şi sub ce chip anume erai travestit? 

— Sub acela de morar. 

— Crezi oare că un mare senior ca tine, Porthos, îşi poate 
însuşi apucăturile unor oameni de rând în aşa fel încât să-i 
înşele pe semenii lui? 

— Ei bine, ţi-o jur, prietene, că toată lumea s-a păcălit, atât 
de bine mi-am jucat rolul. 

— Oricum, nu atât de bine încât eu să nu te fi găsit şi să nu 
te fi întâlnit, precum vezi. 

— Ai dreptate. Spune-mi, cum de m-ai găsit şi ai dat de 
mine? 

— Aşteaptă. Am să-ţi povestesc totul. Închipuieşte-ţi că 
Mouston... 

— Ah, caraghiosul acela de Mouston — zise Porthos, 
încreţindu-şi cele două arcuri de triumf ce-i slujeau de 
sprâncene. 

— Aşteaptă, aşteaptă puţin. Mouston n-are nici o vină, 
pentru că nici el nu ştia încotro ai pornit. 

— Fără îndoială. lată de ce vreau să te ascult şi să aflu cât 
mai repede. 

— Ah, cât eşti de nerăbdător, Porthos! 

— Când nu înţeleg ceva, sunt groaznic. 

— Ai să înţelegi îndată totul. Aramis ţi-a trimis o scrisoare 
la Pierrefonds, este? 

— Este. 

— Te vestea să vii înainte de echinox, da? 


— Aşa-i. 

— Ei bine, asta-i! făcu d'Artagnan, sperând că o astfel de 
explicaţie îi va fi de ajuns lui Porthos. 

Dar acesta păru a fi căzut pradă unei mari frământări a 
minţii. 

— Ah, da, pricep! zise el. Fiindcă Aramis mă vestea să vin 
înainte de echinox, tu ai dedus că e vorba de o întâlnire cu el. Şi 
te-ai interesat unde se găseşte Aramis, spunându-ţi: "Unde va fi 
Aramis, va fi şi Porthos". Ai aflat apoi că Aramis e în Bretania şi 
ţi-ai spus: "Porthos e în Bretania". 

— Ei, chiar aşa e. Zău, Porthos, nu ştiu de ce nu te-ai făcut 
ghicitor. Aşadar, înţelegi: sosind la Roche-Bernard, am auzit 
despre marile lucrări de fortificaţii care se fac în Belle-Isle. 
Felul cum mi s-a povestit despre asta mi-a aţâţat curiozitatea. 
M-am urcat într-o barcă de pescari, fără să ştiu câtuşi de puţin 
că tu eşti aici. Am venit şi am văzut un voinic ridicând o piatră 
pe care nici Ajax n-ar fi fost în stare s-o mişte din loc. Atunci nu 
m-am putut opri sa strig: "Numai baronul de Bracieux poate să 
facă o asemenea isprava". Tu m-ai auzit, ai întors capul, m-ai 
recunoscut, ne-am îmbrăţişat şi, pe legea mea, dacă vrei, 
prietene drag, ne mai putem îmbrăţişa o dată. 

— Iată cum se lămuresc toate, în adevăr — rosti Porthos. 

Şi-l îmbrăţişă pe d'Artagnan cu atâta prietenie, încât 
muşchetarul îşi pierdu răsuflarea timp de cinci minute. 

— Bravo, bravo, mai tare ca niciodată — bâigui d'Artagnan 
— şi mai ales în puterea braţelor, din fericire! 

Porthos îi răspunse prietenului său cu un zâmbet măgulit. 

În timpul celor cinci minute cât îi trebuiră lui d'Artagnan 
ca să-şi recapete răsuflarea, se gândi că de-aici încolo avea de 
jucat un rol nu tocmai uşor. Era vorba, anume, de a pune mereu 
întrebări, dar de a nu răspunde niciodată la nimic. Când îşi 
recăpătă răsuflarea, planul lui de bătaie era întocmit. 


Capitolul LXX 


Unde ideile lui d'Artagnan, mai întâi foarte 
tulburi încep să se limpezească puţin 


D'Artagnan porni numaidecât la atac. 

— Acum, că ţi-am spus totul, dragă prietene, sau mai bine 
zis că ai ghicit totul, lămureşte-mă ce faci aici, plin de praf şi de 
noroi? 

Porthos îşi şterse fruntea de sudoare şi, privind în jurul lui 
cu mândrie, răspunse: 

— Dar mi se pare că vezi tu singur ce fac aici! 

— Fără îndoială, fără îndoială: ridici pietre. 

— Oh, asta ca să le arăt puturoşilor ăstora ce înseamnă un 
bărbat! zise Porthos cu mult dispreţ. Înţelegi însă că... 

— Da, nu ăsta-i rostul tău, să ridici pietre, cu toate că mulţi 
sunt puşi să o facă, dar puţini pot să le ridice ca tine. De aceea, 
te-am întrebat adineauri: ce faci aici, baroane? 

— Studiez topografia, cavalere. 

— Studiezi topografia? 

— Da; dar tu, tu ce cauţi aici, sub acest veşmânt de 
burghez? 

D'Artagnan recunoscu în sinea lui că făcuse o greşeală 
lăsându-se pradă uimirii. Porthos se folosise de slăbiciunea sa, 
pentru a-i arunca o întrebare. Din fericire, d'Artagnan se 
aştepta la această întrebare. 

— Află — zise el — că sunt burghez de-a binelea; hainele n- 
au de ce să te mire, fiindcă sunt pe măsura rosturilor mele de- 
acum. 

— Lasă gluma, tu eşti un muşchetar! 

— Nici tu nu mai eşti, bunul meu prieten; mi-am dat 
demisia. 

— Fugi de-aici! 

— Pe Dumnezeul meu, da! 

— Şi ai renunţat la serviciu? 

— L-am părăsit. 

— L-ai părăsit şi pe rege? 

— Pentru totdeauna. 

Porthos îşi ridică braţele spre cer, aşa cum face un om 
când află o veste de necrezut. 

— Oh, la naiba, una ca asta nu-mi intră în cap! zise el. 

— Şi, totuşi, e adevărat. 

Dar cine te-a îndemnat să iei o asemenea hotărâre? 


— Regele nu mi-a plăcut; Mazarin mă râcâia pe nervi de 
multă vreme, cum prea bine ştii; şi atunci am lăsat uniforma 
baltă. 

— Dar Mazarin a murit. 

— La dracu, ştiu asta; numai că, atunci când a murit el, 
demisia mea era dată şi primită de două luni de zile. Aşa că, 
văzându-mă liber, am tras o fugă până la Pierrefonds să-l văd 
pe scumpul meu Porthos. Aflasem despre fericitul chip în care 
ştii tu să-ţi împarţi vremea şi voiam să fac şi eu la fel, alături de 
tine, măcar vreo cincisprezece zile. 

— Dragă prietene, ştii foarte bine că uşa casei mele îţi stă 
deschisă nu pentru cincisprezece zile, ci pentru un an, pentru 
zece ani, pentru toată viaţa dacă vrei. 

— Îţi mulţumesc, Porthos. 

— Ah, da, ai pesemne nevoie de bani! îl întrebă Porthos, 
făcând să sune cei vreo cincizeci de ludovici pe care-i avea în 
buzunarul de la brâu. Nu te ruşina, cere. 

— N-am nevoie de nimic; economiile mele le-am investit în 
afacerea lui Planchet, care îmi plăteşte dobânzile. 

— Economiile tale? 

— Fireşte — zise d'Artagnan. De ce-ai crede că nu mi-am 
strâns şi eu economiile mele, ca oricare altul, Porthos? 

— Eu? N-am spus niciodată asta; dimpotrivă, te-am bănuit 
mai de mult... adică Aramis te-a bănuit că ai avea ceva 
economii. Eu, vezi tu, nu mă amestec în treburile altora; atât 
doar că, după cât pot să-mi dau seama, agoniseala unui 
muşchetar trebuie să fie destul de mică. 

— Fără îndoială că da, în comparaţie cu tine, Porthos, care 
eşti milionar; totuşi, stai şi judecă: aveam strânse de la început 
douăzeci şi cinci de mii de livre. 

— Frumos! făcu Porthos cu un aer încântat. 

— Apoi — continuă d'Artagnan — la această sumă am 
adăugat, în ziua de 28 a lunii trecute, încă două sute de mii de 
livre. 

Porthos căscă ochii mari, ca şi cum l-ar fi întrebat pe 
muşchetar: "De unde naiba ai furat o asemenea sumă, 
prietene?" 

— Două sute de mii de livre! exclamă el în cele din urmă. 

— Da, care, împreună cu cele douăzeci şi cinci de mii de la 
început şi cu douăzeci de mii de livre pe care le am la mine, 


întregesc suma de două sute patruzeci şi cinci de de mii de 
livre. 

— Dar, rogu-te, de unde ţi-a picat această avere? 

— Da, aşa e. Am să-ţi povestesc despre asta mai târziu, 
dragă prietene; acum, fiindcă tu ai să-mi povesteşti mie mai 
multe despre tine, să le lăsăm pe ale mele la urmă. 

— Bravo! exclamă Porthos. lată-ne pe toţi bogaţi. Dar ce-aş 
putea să-ţi povestesc eu? 

— Spune-mi, bunăoară, cum a fost numit Aramis... 

— Ah, da, episcop de Vannes. 

— Tocmai — zise d'Artagnan — episcop de Vannes. Dragul 
de Aramis! Ştii că şi-a găsit drumul? 

— Da, da, da! Fără să mai punem la socoteală că nu se va 
opri aici. 

— Cum, crezi oare că nu se va mulţumi cu ciorapii violeţi şi 
că va râvni şi la pălăria roşie? 

— Sst! Asta i s-a şi făgăduit. 

— Ce spui! De către rege? 

— De cineva care e mai puternic decât regele. 

— Ei, drace! Porthos, dar îmi vesteşti nişte lucruri de 
necrezut, prietene. 

— Pentru ce de necrezut? Nu se găseşte oare totdeauna în 
Franţa cineva care să fie mai puternic decât regele? 

— Oh, ba da! Pe vremea lui Ludovic al XIII-lea era ducele 
de Richelieu; în timpul regenței a fost cardinalul Mazarin; 
acum, în zilele lui Ludovic al XIV-lea este... 

— Ei, cine? 

— Domnul Fouquet. 

— Straşnic! L-ai ghicit dintr-o dată. 

— Aşadar, domnul Fouquet i-a făgăduit lui Aramis pălăria 
de cardinal? 

Porthos luă un aer rezervat. 

— Dragă prietene — zise el — Dumnezeu să mă ferească de 
a mă ocupa de treburile altora şi mai ales să dezvălui taine pe 
care ei ar avea poate interesul să le ţină ascunse. Când îl vei 
vedea pe Aramis, el are să-ţi spună tot ce va crede de cuviinţă 
să-ţi spună. 

— Ai dreptate, Porthos. Eşti un lacăt cu şapte chei. Sa ne 
întoarcem atunci la ale tale. 

— Da — murmură Porthos. 


— Mi-ai spus, deci, că ai venit aici pentru a studia 
topografia. 

— Întocmai. 

— Doamne, prietene, frumoase lucruri îţi mai ies din mână! 

— Ce vrei să spui? 

— Dar fortificațiile astea sunt minunate. 

— E părerea ta? 

— De bună seamă. Într-adevăr, lăsând la o parte un asediu 
în toată regula, Belle-Isle e de necucerit. 

Porthos îşi frecă mâinile bucuros. 

— Aşa zic şi eu — rosti el. 

— Dar cine dracu a fortificat astfel această paragină? 

Porthos se umflă în pene. 

— Nu ţi-am spus? 

— Nu. 

— Şi nu bănuieşti cine? 

— Nu; tot ce pot să spun este că trebuie să fie un om care 
a studiat toate sistemele şi care pare a se fi oprit la cel mai bun. 

— Taci! făcu Porthos. Cruţă-mi modestia, dragul meu 
d'Artagnan. 

— Adevărat? răspunse muşchetarul. Tu eşti acela care...? 
Oh! 

— Îndură-te, prietene! 

— Tu eşti acela care ai născocit, ai întocmit şi ai legat între 
ele aceste bastioane, aceste ziduri, aceste metereze, aceste 
creneluri şi care pregăteşti drumul acesta ascuns? 

— Te rog, d'Artagnan. 

— Tu ai zidit această ferestruie prevăzută cu unghiuri 
vârâte înăuntru şi cu altele ieşite în afară? 

— Prietene... 

— Tu ai dat firidelor această deschizătură cu ajutorul 
căreia pui la adăpost aşa de bine pe cei ce trag dinăuntru? 

— Ei, Doamne, da! 

— Oh, Porthos, Porthos, trebuie să ne înclinăm în faţa ta, 
trebuie să te admirăm. Dar tu ne-ai ascuns totdeauna acest 
minunat geniu! Sper, prietene, că-mi vei arăta totul cu de- 
amănuntul. 

— Nimic mai uşor. lată planul meu. 

— Arată-mi-l. 

Porthos îl conduse pe d'Artagnan spre piatra care ţinea loc 
de masă şi pe care era întins planul. În partea de jos a planului 


erau scrise, cu slovele acelea mari ale lui Porthos, de care am 
mai avut prilejul să vorbim, următoarele: 

"În loc să vă slujiţi de pătrat sau de dreptunghi, aşa cum se 
făcea până acum, veţi presupune că lucrarea are forma unui 
hexagon, acest poligon având avantajul de a oferi mai multe 
unghiuri decât patrulaterul. Fiecare latură a hexagonului, a 
cărei lungime o veţi determina ţinând seama de dimensiunile 
luate pe teren, va fi împărţită în două părţi egale, iar din 
punctul de la mijloc veţi ridica o perpendiculară spre centrul 
poligonului, care va fi egală în lungime cu a şasea parte a 
laturii. Prin extremităţi, de fiecare parte a poligonului, veţi 
trage două diagonale care vor tăia perpendiculara. Aceste două 
drepte vor forma liniile de apărare". 

— Drace! rosti d'Artagnan, oprindu-se la acest punct al 
demonstraţiei. Dar e un sistem întreg aici, Porthos! 

— Absolut întreg — zise Porthos. Vrei să continuăm? 

— Nu, am citit destul; dar, întrucât tu eşti acela, dragă 
Porthos, care conduci lucrările, ce nevoie mai ai să-ţi întocmeşti 
sistemul în scris? 

— Eh, dragul meu, moartea! 

— Cum adică moartea? 

— Ei da, toţi suntem muritori. 

— Ai dreptate — răspunse d'Artagnan. Găseşti răspunsul la 
toate, prietene. 

Şi puse planul la loc, pe piatră. 

Dar în puţinul timp cât ţinuse acest plan în mâinile sale, 
d'Artagnan putu să observe, sub scrisul lăbărţat al lui Porthos, 
un scris mult mai fin, care-i amintea unele răvaşe ale Mariei 
Michon, despre care luase cunoştinţă în tinereţea lui. Guma 
trecuse însă de mai multe ori peste aceste slove, care ar fi putut 
scăpa unui ochi mai puţin pătrunzător decât acela al 
muşchetarului nostru. 

— Bravo, prietene, bravo! strigă d'Artagnan. 

— Ei, acum ai aflat tot ceea ce voiai să afli, nu-i aşa? zise 
Porthos, plin de el însuşi. 

— O, Doamne, da; totuşi, fă-mi un ultim hatâr, prietene. 

— Vorbeşte; eu sunt stăpân aici. 

— Fă-mi plăcerea şi spune-mi cum se numeşte domnul 
acela care se plimbă pe-acolo? 

— Unde, pe-acolo? 

— In spatele soldaţilor. 


— Urmat de un lacheu? 

— Exact. 

— Şi însoţit de o secătură îmbrăcată în negru? 

— Că bine spui! 

— Acela e domnul Getard. 

— Şi cine-i acest domn Getard, prietene? 

— E arhitectul casei. 

— Al cărei case? 

— Al casei domnului Fouquet. 

— Aha, aha! făcu d'Artagnan. Atunci şi tu, Porthos, aparţii 
tot casei domnului Fouquet? 

— Eu? De unde şi până unde? se lepădă topograful, 
înroşindu-se până în vârful urechilor. 

— Dar spui casa, vorbind de Belle-Isle, ca şi cum ai vorbi 
de castelul de la Pierrefonds. 

Porthos îşi muşcă buzele. 

— Dragul meu — zise el — Belle-Isle e a domnului Fouquet, 
aşa-i? 

— Da. 

— Aşa după cum Pierrefonds îmi aparţine mie. 

— De bună seamă. 

— Ai fost la Pierrefonds? 

— Ţi-am spus că am trecut pe-acolo, nu-s nici două luni de- 
atunci. 

— Şi n-ai văzut acolo un domn care are obiceiul să se 
plimbe cu o linie în mână? 

— Nu; dar aş fi putut să-l văd, dacă s-ar fi plimbat într- 
adevăr. 

— Ei bine, domnul acela e domnul Boulingrin. 

— Cine-i acest domn Boulingrin? 

— Tocmai asta vreau să-ţi spun. Dacă, atunci când acest 
domn se plimbă cu o riglă în mână, cineva mă întreabă: "Cine-i 
domnul Boulingrin?" eu răspund: "E arhitectul casei". Ei bine, 
domnul Getard e un Boulingrin al domnului Fouquet. Numai că 
el n-are nici un amestec în fortificațiile acestea, care mă privesc 
numai pe mine, înţelegi? Absolut nici unul. 

— Ah, Porthos — exclamă d'Artagnan, lăsându-şi braţele în 
jos ca un învins ce-şi depune spada — ah, prietene dragă, nu 
eşti numai un topograf herculean, dar şi un dialectician de 
prima clasă. 


— Nu-i aşa — răspunse Porthos — că e o judecată bine 
ticluită? 

Şi răsuflă adânc, ca peştele acela mare pe care d'Artagnan 
îl scăpase din mână, în cursul dimineţii. 

— Şi acum, spune-mi reluă d'Artagnan — calicul acela 
care se plimbă cu domnul Getard aparţine şi el casei domnului 
Fouquet? 

— Oh — făcu Porthos cu dispreţ — ăsta e un domn Jupenet, 
sau Juponet, un fel de poet. 

— Care a venit să se statornicească aici? 

— Aşa cred, că da. 

— Gândeam că domnul Fouquet are destui poeţi dincolo: 
Scudery, Loret, Pellisson, La Fontaine. Dacă e să-ţi spun 
adevărul, Porthos, acest poet nu vă face cinste. 

— Ei, prietene, ceea ce ne salvează e că nu se află aici ca 
poet. 

— Atunci cum, ce face? 

— E tipograf şi, iată, mi-ai adus aminte că tocmai aveam 
să-i spun o vorbă nemernicului. 

— Spune-i. 

Porthos îi făcu un semn lui Jupenet, care-l recunoscuse pe 
d'Artagnan şi nu se grăbea să se apropie, ceea ce-l determină 
pe Porthos, în mod foarte firesc, să-i mai facă încă un semn. 
Acest al doilea semn era atât de poruncitor, încât celălalt trebui 
să se supună. Deci se apropie. 

— Aşa, va să zică — i se adresă Porthos — abia ai debarcat 
aici ieri, şi-ai şi început să-ţi faci de cap! 

— Cum aşa, domnule baron? întrebă Jupenet tremurând. 

— Tiparniţa dumitale a gemut toată noaptea, domnule — îl 
muştrului Porthos — şi mi-a stricat somnul, la dracu! 

— Domnule... — dădu să spună cu sfială Jupenet. 

— N-ai încă nimic de tras la tipar; prin urmare, nu trebuie 
să dai drumul la teasc. Ce-ai tipărit astă-noapte? 

— Domnule, o poezie uşoară, compusă de mine. 

— Uşoară! Haidade, domnule, teascul se văita de îţi făcea 
mai mare mila. Aşa ceva să nu se mai întâmple, m-ai înţeles? 

— Da, domnule. 

— Îmi făgăduieşti? 

— Făgăduiesc. 

— Prea bine. De astă dată te iert. Adio! 


Poetul se retrase cu aceeaşi umilinţă pe care o arătase şi la 
venire. 

— Ei bine, acum, după ce i-am tras un perdaf acestui 
caraghios, să mergem la masă — zise Porthos. 

— Da — răspunse d'Artagnan — să mergem la masă. 

— Înainte de asta, vreau să-ţi spun însă, prietene, că n- 
avem decât două ceasuri pentru asta. 

— Ce să facem! Vom încerca să ne mulţumim cu atât. Dar 
de ce n-avem decât două ceasuri? 

— Fiindcă fluxul începe la ceasurile unu şi eu vreau să plec 
la Vannes o dată cu venirea fluxului. Dar, întrucât mă reîntorc 
mâine, tu rămâi la mine, prietene, te vei simţi ca la tine acasă. 
Am un bucătar bun şi o pivniţă grozavă. 

— Dar nu — îl întrerupse d'Artagnan. Am altceva mai bun 
de făcut. 

— Ce? 

— Te duci la Vannes, zici? 

— Fără nici o îndoială. 

— Ca să te întâlneşti cu Aramis? 

— Da. 

— Ei bine, eu care am venit de la Paris anume ca să-l văd 
pe Aramis... 

— Aşa e. 

— Am să merg cu tine. 

— Bine, s-a făcut. 

— De fapt, trebuia să mă întâlnesc mai întâi cu Aramis şi 
pe urmă cu tine. Dar omul propune şi Dumnezeu dispune. Să 
zicem că am început cu tine şi voi sfârşi cu Aramis. 

— E în regulă. 

— Şi în câte ceasuri ajungi de aici la Vannes? 

— Oh, Doamne, în şase ceasuri. Trei ceasuri pe mare, de 
aici până la Sarzeau, trei ceasuri pe drum, de la Sarzeau până 
la Vannes. 

— Nu e tocmai peste mână. Şi te duci deseori la Vannes, 
aflându-te atât de aproape de episcopie? 

— Da, o dată pe săptămână. Dar aşteaptă puţin să-mi iau 
planul. 

Porthos îşi strânse planul, îl împături cu grijă şi îl vâri în 
buzunarul său larg. 


"Bun! îşi zise în sinea lui d'Artagnan. Acum cred că ştiu 
cine este adevăratul inginer care construieşte fortificațiile de la 
Belle-Isle!" 

Două ceasuri după aceea, când marea începu să se umfle, 
Porthos şi d'Artagnan porneau împreună spre Sarzeau. 


Sfârşitul volumului I